Sonet de Mihai Eminescu vs Sonet de George Bacovia

Poeti ai cuvintelor si ai necuvintelor, ai strigatelor si ai tacerilor, Eminescu si Bacovia refac

prin Creatie- singurul contrapunct al umanului cu divinul- paradisul primordial. Eul
eminescian, apolinic, dionisiac, geniul pustiu cu valentele platoniciene ale daimonului,
precum si cel bacovian, sinteza a mortii si a vietii . Atat romantismul ('o binecuvantare a
cerului sau a infernului, careia ii datoram stigmate eterne'-Baudelaire), cat si lirica simbolista
ce integreaza fragmente de lume, haos, fascinare prin obscuritate si magie a limbajului,
creeaza un univers literar aparte, unic pe care Mihai Cimpoi, in Lumea ca o carte, il
imagineaza sferic, construit din cercuri concentrice ca un arc de cerc ale carui puncte
.esentiale sunt nasterea si moartea lumii, intre care se intinde istoria universala

In acest univers asistam la conditia tragica a omului, condamnat la o existenta intr-o lume
din care zeii s-au 'retras in nefiinta'. Spatiul cosmogonic este intotdeauna un spatiu al
nimicului primordial, al haosului, al increatului, din care lumea ia nastere pornind de la
'samburul luminei', asa cum la Blaga exista 'mirabila samanta' sau la Barbu 'oul primordial'.
Totodata, se contureaza si un spatiu pictat in lumini si umbre, preponderent obscur, in care
formele existentei vii se inscriu intr-o miscare concentrica, fiind taiate 'diametral' de zborul
pasarii rau-prevestitoare , corbul: 'Vaslind din fund, trece un corb/ Taind orizontal diametral'
.(Plumb de iarna)

Exempli gratia, poezii cu acelasi nume ale celor doi poeti, ce ilustreaza magistral universul
romantic cu tente simboliste, sunt Sonetul eminescian si cel bacovian. Pe fondul unei
toamne, intr-o 'noapte uda, grea', atat in natura, cat si in oras, lumea cade in visare, iar apoi
intr-o degradare fizica specific bacoviana, predominand ratacirea, betia, nepasarea, vorbirea
continua, zadarnica. Totul devine un 'cosmohaos' (Romul Munteanu), frecvent atat la
Bacovia, cat si la Eminescu, manifestat ca 'macrohaos', caracterizat printr-un spatiu exterior
('a chaosului vai', Luceafarul sau 'haos mondial' bacovian) si ca 'microhaos', un spatiu
interior ('chaos lumesc' eminescian), un haos interior. Este de remarcat ca in sonetul
eminescian, elementele naturii se afla in miscare de dispersie, 'frunza-mprastiata', cu
specific simbolist. Natura se contureaza vag, iar odaia ilustreaza un cadru opus, interior , ce
da impresia de caldura, de siguranta si de o izolare protejata, intarita de separatia marcata
prin 'usa', 'geamuri'. Insa in orasul simbolist cufundat intr-o gradatie a intunericului ('o
noapte uda, grea', 'noaptea mai neagra pare'), singurele surse de lumina calauzitoare sunt
'felinarele' care nu pot risipi bezna si care se afla in pragul stingerii (' afumate, triste, rosii') si
reverbereaza o lumina ciudata ce sugereaza transcederea lumii intr-un univers al simturilor.
Bacovia transforma armonia muzicala recomandata de Verlaine intr-un antisimbolism tot
mai vizibil ce se contureaza intr-un spatiu sufocant, inchis, ;fara zare' care invadeaza si
inabusa fiinta umana, prin proiectii terifiante de umbre launtrice, cuprins de efectul licorilor
bahice, de instabilitatea planului inclinat (Ion Caraion), lumea devenind o imensa carciuma,
un spatiu al pierzaniei dionisiace, ca in volumul Alcooluri, de Guillaume Apollinaire.

Agitatia peisajului tomnatic, insa, trimite gandul nu intr-un abis obscur, ci indeamna la visare
ancorand eul liric in toate cele trei incaperi ale timpului(trecut, prezent si viitor): 'Si tu citesti
scrisori din roase plicuri', Eminescu oferind cadre variate ale evaziunii- spatiul selenar in
care indragostitii ating Absolutul, implinirea metaforica, zborul uranic, adancurile abisale ale
oceanului- Valhala, natura, geologia salbatica, fauna, flora fiind, in opinia lui Tudor Vianu,
’pictor nu al formelor, ci al luminii’. Starea launtrica ,reveria duce la evadarea in fantezie, in
universul basmului: imaginea zanei creeaza iluzia apropierii iubitei, intrucat pentru
Eminescu, personajul feminin da glas aspiratiei erotice incercand o abstragere a partenerului
din sferele celeste ale meditatiei, o intoarcere catre universul terestru, incarcat de simboluri
paradisiace, alte ipostaze ale eternitatii: 'Si eu astfel ma uit din jet pe ganduri/Visez la basmul
vechi al zanei Dochii'. Astfel ca acel cadru exterior (natura tulburata de sosirea toamnei cu
alaiul de frunze moarte si de picaturile ce apasa greu nu doar pe geamuri, ci si asupra intregii
constiinte umane) se afla in antiteza cu cel interior: 'Sa stai visand la foc, de somn sa picuri'.

Se remarca aici o diferenta intre pesimismul 'bland' romantic si cel acutizat simbolist fara
sansa de recuperare a armoniei: cadrul exterior dezastruos al sonetului bacovian se afla in
concordanta cu cel interior, ambele reflectand starile de disolutie, fuga de sine, spaima de a
infrunta singur propriile tenebre ale 'eului descentrat' dintre 'interior si exterior', 'divinitate si
om'(Alexandru Musina). Intalnim la romantici si implicit si la Eminescu 'nostosul ca regasire
a naturii" (Gabriel Liiceanu), natura devenind echivalenta arcadiei, topos sacru al eludarii
spatiului si a timpului, in vreme ce 'orasul', tema cu precadere simbolista (prefigurata insa si
de Eminescu in poezia Privesc orasul-furnicar) devine pentru poet un loc al ratacirilor fara
sens('infern citadin' in care raul nu are leac ,M.Petroveanu, spatiu al recluziunii unde oamenii
apar si dispar de pe scena vietii intr-un anonimat absolut) in care s-a pierdut comunicarea cu
transcendentul: 'Prin mahalali mai neagra noaptea pare…/ Sivoaie-n case triste inundara-/S-
auzi tusind o tuse'n sec, amara-/Prin ziduri vechi ce stau in daramare'.

'Those who dream by day are cognizant of many things that escape those who dream only at
night'(Edgar Allan Poe), iar Eminescu este un etern visator sub tentatia evadarii din realitatea
iluzorie, trei cai de evadare din spatiul inchis al odaii distingandu-se si in sonetul sau: in
trecut(prin lectura scrisorilor si meditatia asupra propriei vieti), in reverie( intrarea intr-un
spatiu ireal) si in imaginatia intensa(apare fantasma iubitei). Bacovia, insa, constient de
propria individualitate, se autodefineste 'prizonierul singuratatii' constientizand ca 'din jocul
de-a poetul nu poti iesi niciodata teafar' pentru ca 'cine trece dincolo isi arde aripile, isi
scurge tot sangele'. Lumea, lipsita de orice legi conveniente, devine taram al terorii si al
hidosului in care toate tentativele de evadare din sine esueaza. Ajungand etern ratacitor pe
strazile orasului, el incearca sa ramana in sfera culturalului si se uita pe sine in compania
confratilor 'blestemati', Edgar Poe si Paul Verlaine, 'les poets maudits', totul pentru a
redobandi indiferenta protectoare: 'Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa'.

Romantismul evidentiaza nexul strans dintre iubire si natura, topos al intimitatii erotice,
astfel padurea, codrul cuprind in ele insele toate celelalte elemente naturale care concura la
materializarea acelui sentiment indefinibil, acest amalgam de vise, iluzii, lacrimi, zambete,
iubirea, la intuirea armoniei si a posibilitatii de a realiza absolutul in real, Petru Mihai
Gorcea opinand ca ’la Eminescu, natura este intotdeauna materna si ocrotitoare’. In poezia
lui Bacovia, natura aparent taiata in hartie si vopsita in culori contrastante, ce prelungeste de
obicei agonia orasului este nu un spatiu al salvarii, ci al disparitiei in neant: 'pe drumuri
delirand, pe vreme de toamna/ ma urmareste-un gand/ce ma indeamna/ dispari mai
curand!'(Spre toamna). Astfel ca in finalul sonetului eminescian isi face apartitia fantasma
iubitei care ii alunga eului liric singuratatea, oferindu-i o alta cale de evadare din limitarea
spatiala, si anume ancorarea alaturi de fantasmagorica prezenta feminina intr-o utopie in care
barierele temporale si spatiale au fost sfaramate: 'Deodat-aud fosnirea unei rochii, /Un moale
pas abia atins de scanduri…/Iar maini subtiri si reci mi-acopar ochii'. Contrar acestei viziuni,
in sonetul bacovian iubita nu apare, iar iubirea simbolista este oricum funesta, maladiva si
lipsita de orice putere de salvare. Doua ipostaze ale feminitatii, aparitii frecvente la
simbolisti, la Verlaine sau la Tradem, se regasesc si la Bacovia: prostituata si fecioara,
atributele esentiale- desfranarea si puritatea- evidentiate grotesc: 'femeie-masca de
culori/cocota plina de rafinarii' (Contrast). Singuratatea iese invingatoare in poezia bacoviana
si 'topit' de bautura in consistenta sa, omul se transforma intr-o marioneta, intr-un adevarat
mecanism, cu miscari absolute previzibile: 'Apoi cu pasi de-o nostima masura/ Prin intuneric
.'bajbaiesc prin casa,/ Si cad, recad si nu mai tac din gura

Ideea ce se contureaza este aceea ca alaturandu-si similitudinile si diferentele, cele doua

spatii-eminescian romantic si bacovian simbolist modern, in care ei devin poeti ai 'maladiilor
spiritului'(Noica- Sase maladii ale spiritului contemporan), Bacovia sugerand prin 'ahoretia',
maladia non-actului, a 'catharsisului', a non-infaptuirii, trimitand fiinta umana in nisipul
pustiurilor, adica spre nicaieri, iar Eminescu prin 'catholita', nevoia si incercarea finite umane
.de a ajunge la transcendentalitate

Ei, scriitorii sunt cei care ne invata ce inseamna a avea cultul cartii; cumparam si citim
neincetat datorita lor, preferam in schimbul chemarii imperative a vietii, muzica onirica ce ne
invita sa plonjam in propriile noastre ’euri’. Insa multi se intreaba la ce sunt bune cartile? La
totul si la nimic. Se poate trai si fara lectura, banal si impersonal,ce-i drept, milioane de
oameni nu au citit niciodata o carte, iar sa incerc sa le explic acestor oameni ce pierd este ca
si cum i-as explica unui om surd frumuseţea muzicii lui Mozart. Singurul argument
convingator pe care il gasesc este ca lumea poate fi asemanata cu o uriasa carte. De ce sa
cunoastem lumea? Ca sa ne putem incadra viata in tainicul univers, in legatura cu natura
.vesnica. De ce sa lecturam cartile? Pentru a putea intelege lumea