Originalitatea si modernitatea liricii bacoviene

Parafrazandu-l pe Wassily Kandinsky, poezia este copilul timpului sau si, cel mai adesea,
mama a sentimentelor noastre. 'cuvinte…atat de crude si de reale, atata suferinta, atat chin…
cuvinte…sublim univers in destramare'(Oscar Wilde). Asa incepe totul, o litera, un gand, o
ezitare. Apoi se naste cuvantul. Un 'haos extrem' de silabe acute se stinge in infinit…liniste.
Deodata, un om simplu, ratacind, se impedica de univers si cade. Se ridica si il allege, il
imbratiseaza si-i invata rostul. Unul dinte acei oameni ratacitori in infinit a fost si George
Bacovia, singurul poet roman care a coborat in infernul trairilor lipsite de lumina
calauzitoare a spiritului. Este o 'foiala subumana si subconstienta' (N. Manolescu) fara
expresie sau exprimata atat de naiv, incat, daca suferinta poetului te infioreaza, arta lui te
.induioseaza ca aceea a unui Van Gogh al cuvintelor

Sainte-Beuve a caracterizat Les Fleurs du Mal drept 'un petit pavilion que le poete s'est
construit a l'extremite du Kamtchatka litteraire'(=un mic pavilion pe care poetul si l-a
construit la extremitatea Kamtchatkai literare), adaugand: 'j'appelle cela la folie Baudelaire'
(=numesc aceasta nebunia Baudelaire). Extrapoland, in literatura romaneasca, nebunia
Bacovia este unica prin obscuritatea pe care o emana. El se afla printre marii lirici ai lumii
din nelinistitul secol XX atinsi de boala, de raul fiintei care provoaca uneori nebunie sau
.sinucidere, alaturi de Serghei Esenin, Ezra Pound, Fernando Pessoa, Georg Trakl

Amintindu-ne ca Mihai Cimpoi, in Lumea ca o carte, considera universul eminescian ca fiind

sferic, construit din cercuri concentrice, Eminescu imaginand universul sau ca un arc de cerc
ale carui puncte esentiale sunt nasterea si moartea lumii, intre care se intinde istoria
universala, putem privi si opera bacoviana tot ca pe un sistem de cercuri in miscare si in
disparitie, terifianta reductie la un centru-inert. Formele existentei vii se inscriu in aceasta
miscare concentrica, fiind taiate 'diametral' de zborul pasarii rau-prevestitoare , corbul:
'Vaslind din fund, trece un corb/ Taind orizontaul diametral'(Plumb de iarna). Plecarea la
Bacovia este imposibila, devine intoarcere 'la casa mormant', sugerand invartirea fiintei intru
nimicnicie (astfel trebuie intelese valsul, dansul, cercul:'Hai sa valsam, iubito' Dupa al
.toamnei bocet mortuar', Nervi de toamna)

Obsedat de 'pictura cuvintelor' sau 'auditie colorata' cum el insusi o mai numeste, Bacovia
vede in poezie suprema forma de evadare si esec, folosindu-si propria viata ca schita a operei
create. Putem vedea in existenta bacoviana o 'biografie catastrofica' dupa formula folosita de
Gottfried Benn, poetul ilustrand toate cele trei trepte pe care eul modern le parcurge: eul
tarziu, eul ratacit si eul stigmatizat. 'Eu sunt Dumnezeu si judecatorul meu', afirma el,
declarandu-se nu un ateu convins, ci un solitar ce detine constiinta tragica a omului modern
ca nu exista nicio cale de trancedenta. Dramatica dezvaluire din propozitia bacoviana se
apropie de viziunea sarcastica a lui Emil Cioran: 'Fara Dumnezeu totul este neant, iar
Dumnezeu? Neantul suprem'. Intalnim la Bacovia acel 'eu descentrat' dintre 'interior si
exterior' , dintre 'divinitate' si om (Alexandru Musina) al carui cadru existential dominant
este orasul, 'infern citadin' (M.Petroveanu), spatiu al recluziunii unde oamenii apar si dispar
de pe scena vietii intr-un anonimat absolut. Spatial dimprejur extins pana la imaginea
orasului mondial, devine si el terifiant, loc al unui doliu prelungit pana la adancul material al
 lumii prin existenta moravurilor abisale ale pegrei sociale ce cosntruiesc adevarate Sodome
si Gomore: 'Copacii albi, copacii negri, /Stau goi in parcul solitar:/décor de doliu
.funerar/Copacii albi, copacii negri'(Décor)

Constient de propria individualitate, Bacovia se autodefineste 'prizonierul singuratatii'

constientizand ca 'din jocul de-a poetul nu poti iesi niciodata teafar' pentru ca 'cine trece
dincolo isi arde aripile, isi scurge tot sangele'. Toata aceasta lipsa de viata o ilustreaza si in
locuitorii oraselor pe care ii infatiseaza ca personaje de muzeu, moarte prin chiar sterilitatea
propriilor preocupari: 'Plangea caterinca-fanfara/ Lugubru, in noapte, tarziu…/Si singur
priveam prin ocheane,/Pierdut in muzeul pustiu…'(Panorama). In poezia lui bacovia, natura
aparent taiata in hartie si vopsita in culori contrastante, ce prelungeste de obicei agonia
orasului este nu un spatiu al salvarii, ci al disparitiei in neant: 'pe drumuri delirand, pe vreme
de toamna/ ma urmareste-un gand/ce ma indeamna/ dispari mai curand !'(Spre toamna). Daca
la Eminescu timpul este 'ciclic, circular, reversibil', la Bacovia, prin circularitatea sa
sugereaza imposibilitatea depasirii limitei, dar mai ales acea 'Logica a lui Ares'(Noica)
conform careia intregul se reveleaza prin parte sau invers, altfel spus, spatial si timpul de
acum sau din interior corespund celui exterior sau trecut. Anotimpurile simptomatice sunt
toamna si iarna ce creeaza stari nevrotice, generate de trecerea accelerata a timpului catre
extinctia individuala: 'si toamna si iarna/ coboara amandoua/ si ploua, si ninge/ si ninge si
ploua' (Moina). Cat despre celelalte anotimpuri nu atat de malefice, apocaptice, primavara
produce si ea 'nervi', spleen: 'In infinit pamantul se simte tresaltand/ Vor fi acum de toate
cum este orisicand/Dar iar ramane totul o lung teorie /o cand va fi un cantec de alte
primaveri?' (Nervi de primavera), iar vara este un anotimp al descompunerii: 'pe catafalc, de
caldura-n oras/Incet cadavrele se descompun'(Cuptor). Apa isi pierde in acest univers functia
primordiala de geneza a vietii, devenind mediul dizolvant al materiei, pentru unele suflete,
apa creand o stare de disperare, dupa cum observa si Gaston Bachelard, afirmatiile sale
capatand o confirmare surprinzatoare in poezia bacoviana unde intalnim numai dimensiunea
.joasa, subterana: sicriul, cavoul: 'stam singur in cavou si era frig' (Plumb)

Parafrazandu-l pe Gheorghe Grigurcu, atmosfera funerara impregneaza pana la saturatie

lirismul bacovian, insa sentimental salvator ce se opune singuratatii- dragostea- reprezinta
ultima sansa a poetului de a se substrage haosului sentimental. Erotica bacoviana ingaduie o
clasifcare in trei grupuri de poeme, identificate de V. Fanache. Primul are ca figura centrala
eul ratacitor care descopera, salvarea spiritului sau agitat si al trupului vlaguit in odaia
iubitei(ca la romantici). Al doilea grup de texte urmareste cuplul intr-o suita de scene de
interior, ambianta avand aceeasi incarcatura de semne maligne: toamna sumbra, gradina
cangrenata, violetul apasator: 'Te uita cum ninge decembre…/Spre geamuri, iubito,
priveste, /Mai spune s-aduca jaratec/Si focul s-aud cum trosneste'(Decembre). Doua ipostaze
ale feminitatii, aparitii frecvente la simbolisti, la Verlaine sau la Tradem, se regasesc si la
Bacovia: prostituata si fecioara, atributele esentiale- desfranarea si puritatea- evidentiate
grotesc: 'femeie-masca de culori/cocota plina de rafinarii' (Contrast). Daca aici iubirea se
interiorizeaza, in ultima grupare de poeme este infatisata iubirea fara iubita, indragostitul in
ipostaza incipienta, si anume cea de singuratic de ratacitor obsedat de amorul defunct,
.maladiv
 Astfel ca moartea vine ca o rezultanta fireasca a unui univers in destramare, ce alunga
cosmarul funebrului existential, instituindu-se o liniste mormantala specifica mortii, conform
principiului: moartea e pasnica, viata e grea: 'Dormeau adanc sicriele de plumb /si flori de
plumb si funerar vestment/stam singur in cavou/ si era vant/si scartaiau coroanele de
plumb'(Plumb).In spiritual lui Heidegger, viata este de la inceput menita mortii, eul uman
.dobandindu-si apelativul de Sein zum Tode

In acest sincretism de tehnici simboliste, poetul ofera universului culori pline de incarcatura
psihologica: gri, alb, negru. Ca si expresionistii care picteaza mereu cai albastri,Bacovia
ajunge sa se regaseasca in culoarea galben care nu reprezinta lumina de la capatul tunelului,
.ci deznadejdea ce invaluie atat opera, cat si viata poetului
Iesind din acest univers amprentat de absurd, de pustiul istoric al lui Eliot sau amurgul lui
Trakl, negrul biologic-larvar al lui Beckett, 'antimetaforismului expresiei' sau,
'nonfiguratismul' ei (Baconski), putem afirma citandu-l pe Dedalus, eroul lui James Joyce din
?Portretul artistului in tinerete: Si acum incotro