Text poetic studiat care aparține lui George Bacovia/ simbolismului

Aplicație la: „Plumb”

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt-
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig-
Stam singur lângă mort…și era frig…
Și-i atârnau aripele de plumb.

Simbolismul, curent artistic apărut în ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea- în
1886 apare primul manifest al noii mișcări, al lui Jean Moreas- s-a manifestat ca o
reacție împotriva retorismului romantic- după cum se desprinde din îndemnul lui Paul
Verlaine: „Luați elocința și suciți-i gâtul!” -, provenind din poetica lui Baudelaire.

Simbolismul românesc, al cărui teoretician principal a fost Alexandru Macedonski, este

o mișcare literară cu trăsături originale, născut ca reacție la epigonismul minor,
posteminescian. Se definește prin: cultivarea unor sentimente imprecise, vagi, sugerate
prin simbolul multisemnificativ, sinestezie, sugestie, corespondențe, muzicalitate.

Cel mai mare poet simbolist român, George Bacovia, a provocat o distanțare radicală de
romantism, ilustrând simbolismul decadent: Am fost și rămân un poet al decadenței.
Elegie existențială, pastel simbolist și artă poetică, poezia „Plumb” deschide și dă titlul
volumului inaugural, publicat în 1916.
Tema depinde de interpretarea lectorului care poate citi „Plumbul” bacovian ca expresie
a obsesiei morții sau ca alegorie a condiției poetului. La nivelul motivelor, se remarcă
somnul asociat morții, spațiile funerare (cavoul, sicriul), vântul, florile etc. Dar
laitmotivul rămâne plumbul prezent încă din titlu cu forma nearticulată și funcția de a
surprinde împietrirea, cenușiul lumii, existența apăsătoare, astfel plumbul capătă și
statutul de simbol central, multisemnificativ.

Pentru Ioana Pârvulescu (Ce înseamnă plumb?), este vorba de plumbul literei, tiparul:
„ Oricine a vizitat o tipografie știe că litera e întoarsă, poemul întreg e întors. Florile de
plumb devin o fotografie a literelor…Odată pregătită pentru tipar, poezia este asemenea
sicriului, căci viața, visul substanței ei sunt încremenite pentru totdeauna…Pentru
Bacovia, plumb e perfect sinonim cu poezie. Poezia modernă e încremenire în plumb, e
somnul de moarte al tiparului. Depinde însă de cititor dacă o învie sau nu. Ajunge, pentru
acest miracol, o simplă recitire ”.

Viziunea despre lume. Poezia bacoviană este a unui „solitar”(Aici sunt eu/Un solitar,
Epitaf) și a unui prizonier, a unei conștiințe înspăimântate de sine și de lumea în care
trăiește. La romantici, apăreau lumi compensatorii (visul, iubirea, imaginația etc.) la
urâtul cotidian, însă aici nu se întrevede nicio salvare. În „Plumb”, viziunea este fără
ieșire, întrucît textul hiperbolizează starea de singurătate, iar omul bacovian rămâne
iremediabil prizonier al lumii-cavou, fără șansa evaziunii.

Poezia se realizează ca o confesiune a unui eu damnat, „ care a scos, cu mâna lui,

suspinele din Styx ” (Ion Caraion, Sfârșitul continuu). Lirismul subiectiv este redat la
nivelul expresiei prin mărcile lexico-gramaticale specifice: persoana I a verbelor- „stam”,
„am început” și a adjectivului posesiv „(amorul) meu”.

Compozițional, textul cuprinde două catrene în raport de simetrie, asigurată de repetiția

termenului „plumb” (versurile 1 și 4 din fiecare strofă sfârșesc cu substantivul „plumb”,
care reapare și în două poziții mediane).
Structural, imaginarul poetic bacovian se configurează pe două planuri - cel al realității
exterioare, obiective, și cel al realității lăuntrice/interioare/subiective -, aflate într-o
relație de corespondență, tipic simbolistă.

În prima strofă este creionat un spațiu al singurătății, al captivității, prin intermediul

căruia se definește o stare. Cavoul, sicriul sunt metafore explicite ale morții, ele numesc
direct spațiul thanatic/al morții sau simbolizează (prin tehnica sugestiei, tipică
simboliștilor) spațiul închis al odăii-cavou, al târgului de provincie sau al universului -
„vast cavou”(Amurg) ori, poate, trupul ca temniță a spiritului. Întregul decor, am văzut,
conține elemente ale artificialului, monotonului, funerarului, astfel încât induce ideea
agoniei universului uman și natural, o confesiune ultimă a unui eu liric dominat de
angoasă (neliniște profundă, anxietate), stare care nu apare descrisă explicit în text, dar se
deduce din descrierea cadrului.
Lumea obiectuală este extrem de bine reprezentată, astfel încât ea invadează sufletul
uman. Cromatica este și ea monotonă, cenușiul fiind singura nuanță, sugerată de culoarea
metalului. Culoarea pe care florile ar fi putut-o introduce în peisaj este anulată de
mineralizarea lor, de intrarea lor în uniformitatea de plumb a lumii.

Vântul, simbol obsesiv în poetica bacoviană, este o entitate enigmatică, semnificând

efemerul și inconsistența existenței, ca în Ecleziastul regelui Solomon, din Vechiul
Testament: vanitas vanitatum et omnia vanitas. Nu este exclusă nici neliniștea spiritului
captiv în trupul-cavou. Strofa, concentrată asupra universului exterior, conține o singură
referire la omul bacovian, „stam singur”, care definește o stare de inerție, de împietrire.
Totodată, anunță condiția tragică a omului modern, desacralizat, ființând sub zodia
singurătății care l-a înghițit ca o balenă (Nietzsche). Cadrul temporal nu este precizat,
însă pare nocturn, autumnal.

Strofa a doua stă sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția afectivității, de
neputința împlinirii prin iubire. Epitetul „întors” ilustrează ambiguitatea ca trăsătură a
limbajului poetic, pentru că admite sinonimele: contorsionat, mort, cu fața spre apus
(referință la o credință populară autohtonă conform căreia morții se întorc cu fața spre
apus), dar și neliniștit, dacă se are în vedere expresia „a dormi neîntors”. Poate fi și
întoarcerea voită, egală cu renunțarea, cu trădarea. De altfel, strofa a doua conține mai
multe ambiguități: nu e evidentă nici legătura între „amorul meu” și „mort”, cele două
entități pot fi identice sau diferite. Nu se poate stabili cu certitudine nici cui aparțin
„aripele de plumb”: amorului sau poetului. E posibilă o aluzie culturală la albatrosul
baudelaireian rănit, simbol al poetului damnat, neînțeles de lumea vulgară: Poetul e
asemeni cu prințul vastei zări/ Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă/Jos pe pâmânt
și printre batjocuri și ocări/Aripile-i imense l-împiedică să meargă.(Albatrosul, în
traducerea lui Al. Philippide).

Totodată, sintagma „amorul meu de plumb” amintește de reprezentările mitologiei antice

– Eros/ Amor/Cupidon, semnificând moartea iubirii („era frig”), eșecul existențial. Tema
simbolistă a ascensiunii spirituale este tratată prin negație. Aripa are o direcție
descendentă („atârnau”), dublată de un atribut al încremenirii („de plumb”), astfel
realizându-se paradoxalul „zbor în jos”, tipic bacovian. Metafora oximoronică („aripele
de plumb”) exprimă atât de bacovianul sentiment al prăbușirii, al căderii surde și grele.
Strigătul ce răzbate din sufletul apăsat de tăcere și singurătate amintește de zadarnicul
strigăt, fără ecou din pictura expresionistă „Țipătul” de Edvard Munch.

Poezia Plumb este reprezentativă pentru estetica simbolistă, dar și pentru originalitatea
poeziei bacoviene, pentru caracterul modern al simbolismului bacovian, precursor în
unele privințe al modernității interbelice. Poezie a morții sau artă poetică, Plumb exprimă
o dramă a omului sau a creatorului în termeni pe care-i va fixa mai insistent poezia
interbelică, spre exemplu, imaginea cărții-sicriu apare, mai târziu, la Tudor Arghezi, în
Epigraf, unde stihurile vor fi păstrate într-un sicriu de carte.