Text poetic studiat din opera lui Tudor Arghezi / poet modernist al perioadei

interbelice

1. Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

2. Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.

Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

3. Ca să schimbăm, acum, întâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere

4. Am luat ocara, şi torcând uşure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

5. Durerea noastră surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Și izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

6. Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor meï.

Aparținând perioadei interbelice, creator al unei opere „sinteză între tradiție și

modernitate” (Eugen Lovinescu), Tudor Arghezi este un reformator al limbajului
poetic românesc, prin acceptarea urâtului ca domeniu poetic, prin valorizarea
termenilor considerați de estetica tradițională nepoetici, prin valorificarea mai multor
formule poetice- simbolistă, modernistă, tradiționalistă etc.

Arghezi este permanent preocupat să comunice lectorului crezul său artistic, „Testament”
fiind prima dintre artele poetice publicate, așezată în fruntea volumului inaugural,
„Cuvinte potrivite” (1927).

Potrivit lui Arghezi, „niciun meșteșug nu este mai frumos și mai bogat, mai dureros și
mai gingaș totodată ca meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor”, iar rostul poetului e
de „a trezi în cuvintele adormite văpăile avântate”. „S-a spus- afirmă Eugen Lovinescu-
că domnul Arghezi aduce o limbă nouă, în realitate limba lui este limba obișnuită; ceea ce
aduce el este o limbă nouă poetică, adică putința de a da o funcție poetică unor cuvinte
considerate până la dânsul ca nepoetice; Arghezi a transformat expresia vulgară în
expresie poetică”. Potrivit lui Hugo Friedrich (Structura liricii moderne), ca să fie la
adăpost de banal, sfidând gustul comun, noua frumusețe trebuie să fie bizară, șocantă.

În viziunea argheziană, orice aspect al realității poate constitui material poetic, inclusiv
urâtul din care, afirmă Baudelaire, „poetul va face să se nască un farmec nou”, “mierea
buruienii” (T. Arghezi, “Nu v-am sădit”.

Ca specie lirică, testamentul apare în literatura franceză la Francois Villon, dar și în

literatura română, la Ienăchiță Văcărescu: „Urmașilor mei Văcărești! Las vouă
moștenire/Creșterea limbei românești/Ș-a patriei cinstire”. „Testament” este o artă
poetică, în care autorul își exprimă, prin mijloace artistice, concepția despre poezie și
menirea poetului. Aparține modernității prin: estetica urâtului, raportul dintre inspirație și
tehnica poetică, transfigurarea socialului în estetic. Rolul poeziei este acela de a
transfigura orice aspect al realității, prin cuvânt și imagine artistică, întrucât „pretutindeni
și în toate este poezie (T. Arghezi)”.
Ca tip de discurs liric, Testament este un monolog adresat unei instanțe lirice, fiul,
pluriinterpretabile: un viitor poet, un discipol, lectorul etc

Tema, condiția poetului și a artei sale, este exprimată folosind convenția unui act juridic,
„testamentul”, după cum arată titlul. Termenul din limbajul juridic-administrativ impune
un sistem de așteptări parțial satisfăcute, în sensul transmiterii unei moșteniri, dar
spirituale, nu materiale, către generațiile viitoare, deopotrivă poeți și cititori. Motivul
central al textului este acela al cărții, care simbolizează ideea de cunoaștere, de legătură
spirituală între generații.

Compozițional, poezia are șase strofe, alcătuite dintr-un număr inegal de versuri, element
de modernitate.

În incipit, apare ideea importanței creației artistice, produs al eforturilor reunite ale
„străbunilor”, poetului și urmașului (prin vocativul „fiule”), fiecare simbolizând una
dintre fațetele timpului: trecut, prezent, respectiv, viitor, după cum demonstrează și
sintagmele temporale sau timpul verbal. „Străbunii”, iar mai târziu „bătrânii”, „bunii”,
„osemintele vărsate-n mine”, „cenușa morților din vatră” sunt termeni meniți să sugereze
sentimentul apartenenței la o civilizație tărănească, a truditorilor pământului. Metafora
„seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor, iar enumerația „prin
râpi și gropi adânci”, alături de expresia populară „pe brânci” , sugerează drumul dificil al
cunoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași.

În strofa a doua mai apare o definiție metaforică a cărții: „hrisovul vostru cel dintâi”, cu
alte cuvinte este treapta spre cunoaștere necesară tinerilor spre a-și descoperi propria
identitate, pentru că mărturisește despre suferințele străbunilor-robi.

În strofa a treia se construiește ideea că lumea materială se metamorfozează, prin

intermediul poetului, în lume spirituală, astfel înregistrându-se evoluția: „sapa” –
simbol al muncii fizice și al lumii agricole – devine „condei” – simbol al muncii
intelectuale – în vreme ce „brazda” devine „călimară”. Chiar dacă munca s-a schimbat
calitativ, presupune tot un timp îndelungat pentru metamorfozarea poetică: „frământate
mii de săptămâni”.

Spiritualizarea existenței s-a produs cu efort și în timp și a fost dublată de o schimbare a

cuvintelor. Poezia este un fenomen de distilare, este esență de cuvinte extrasă din
limbajul comun , „graiul cu-ndemnuri pentru vite”, limba populară. Poetul „potrivește”
cuvintele, le dă noi sensuri prin plasarea în contexte noi, dar le păstrează mustul,
frăgezimea inițială, idee evidențiată prin oximoronul din: „Veninul strâns l-am
preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Verbe ca: „am prefăcut„”
„am ivit”, „grămădii”, „iscat-am”, susțin, pe de o parte ideea efortului depus de artist, iar,
pe de altă parte, ipostaza de poeta faber.
În strofa a patra, varietatea și sensurile cuvintelor aparțin poetului, „ocara” poate „să
îmbie” sau „să înjure”. Grație artistului, trecutul („cenușa morților din vatră”) se
sacralizează, devine „, Dumnezeu de piatră”, o adevărată religie, iar poezia este un
„hotar înalt”, un „pisc”, victoria spiritului și a luminii, dar și o punte între două lumi,
trecutul și viitorul („cu două lumi pe poale”).

Un motiv literar de sorginte romantică este rolul social al artei. În cea de-a cincea
strofă apare ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea, revolta
socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin metafora viorii- variantă autohtonă
a lirei grecești- ce amintește de origini, când se asocia cu muzica. Cartea este o
răzbunare, un „bici răbdat” care întoarce prin artă un destin, al stăbnunilor robi,
izbăvindu-l de suferință.

Poezia este născută „din bube, mucegaiuri și noroi” și ea trebuie să amintească întruna
care îi sunt izvoarele. Este o metamorfoză estetică a suferinței, ce produce alinare robilor
din veacuri și suferință asupritorilor, figurați prin „domniță” și „stăpânul”: „Durerea
noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură vioară./ Pe care ascultând-o a jucat /
Stăpânul ca un țap înjunghiat”. Totodată, „domnița” care „suferă” poate figura muza
inspiratoare a poetului clasic, detronată de efortul artistic sau chiar poezia tradițională,
înlocuită de o nouă estetică, modernistă.

În ultima strofă, poezia este deopotrivă rezultatul harului, al inspirației (metafora „slova
de foc”) și al mesteșugului sau trudei („slova făurită”). Modestia poetului se desprinde
din opoziția rob-Domn, poet și cititori: „Robul a scris-o, Domnul o citește”. Creația
poetică este metamorfozarea prin artă a muncii și umilinței îndurate de generațiile de
țărani care l-au precedat, este expresia unui gest de răzbunare, mocnind demult și
izbucnind acum în slova de foc a poeziei. Înțelesul ei adânc, născut din veche mânie,
scapă însă individului comun, neștiutor și neobișnuit să tălmăcească ceea ce ascunde în
adâncurile ei.

Cred că „treapta” nouă la care face referire Arghezi, urcată de poet prin creația sa, este
aceea a revoluționării limbajului poetic. Vocabula își cere dreptul de a fi mereu înnoită,
să-i fie îndepărtată „cenușa” care ucide lumina: „Dacă nu scânteiază cuvântul ca un jar
din cenușă suflat în vatra lui din nou, cugetul meu de papagal e nemulțumit. În cuvintele
adormite trebuiesc trezite văpăile avântate”. Creația este un act de înnobilare, faptul
divers, lipsit de interes se transformă în operă de artă prin intermediul condeiului.