POVESTEA LUI HARAP-ALB

1. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

INTRODUCERE

Basmul, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii populare transmise oral, a reprezentat o
principală formă de distracție și de manifestare a forței imaginației omenești. „ Basmele dau
glas utopiei populare despre societatea ideală”(Constantin Eretescu). La origine, basmul este
un mit care s-a degradat, s-a transformat neîncetat, contaminându-se cu elemente concrete.
Basmul păstrează astfel, în forme „degradate”, reminiscențe din cosmologii arhaice, din
ritualuri și tehnici de inițiere sacre. G. Călinescu afirma că basmul este „o oglindire a vieții în
moduri fabuloase”. „Alterarea” realității se face prin interferența naturalului cu supranaturalul, prin
apariția imposibilului în mecanica realității. Atât emițătorul, cât și receptorul acceptă însă convenția
miraculosului în mod firesc, știind că se află într-o lume în care totul este posibil. Apărut în perioada
romantismului, basmul cult reprezintă o prelucrare originală a elementelor basmului
folcloric.

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, publicată în 1877, în revista „Convorbiri literare”, și
considerată „cel mai frumos basm românesc”(Pompiliu Constantinescu), respectă particularitățile
basmului ca gen proxim, iar diferența specifică o constituie originalitatea, individualizare conform
talentului și viziunii despre lume a autorului său.

DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA TEXTULUI NARATIV ALES ÎNTR-O TIPOLOGIE, ÎNTR-
UN CURENT LITERAR/ CULTURAL SAU ÎNTR-O ORIENTARE TEMATICĂ

Caracterul de basm cult al acestei opere se evidențiază prin faptul că fabulosul este umanizat și
localizat, adică personajele au comportamentul unor oameni obișnuiți și vorbesc ca niște țărani
din Humulești. Mai mult, se remarcă tratarea umoristică a fabulosului, spre exemplu, scena
în care pețitorii ajung la curtea omului roș lasă fabulosul în plan secund, iar umorul primează:
„Și cum ajung, odată intră buluc în ogradă, tusșase. Harap-Alb înainte și ceilalți în urmă, care
de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se târâiau ațele și curgeau obielele după dânșii, parcă
era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul.”

O altă marcă a originalității lui Ion Creangă se referă la oralitatea stilului, conturată prin
introducerea regionalismelor, interjecțiilor, exprimării locuționale, dar și prin utilizarea
proverbelor și a zicătorilor. De asemenea, dialogul ocupă o pondere mare, fapt nemaiîntâlnit în
basmul folcloric. O altă particularitate a artei narative a scriitorului humuleștean este umorul, stârnit
de: exprimarea mucalită, ironia, zeflemeaua, poreclele și apelativele cricaturale, scene comice,
caracterizări pitorești, bazate pe hiperbolă, diminutivele cu valoare augmentativă.

„Infidelitatea” față de modelul folcloric se întrevede și la nivel tematic. „ Povestea lui Harap-Alb”
reunește două teme- conflictul dintre bine și rău și tema destinului, a locului pe care îl are omul în
univers. Dacă basmul folcloric este un text demonstrativ pentru un mesaj moral, în basmul lui
Creangă problematica nu mai ține neapărat de victoria binelui asupra răului, ci de scenariul
maturizării unui tânăr, la capătul căruia devine „om întreg”, capabil să conducă destinele unei
comunități.

Se regăsesc motive specifice basmului folcloric (superioritatea mezinului, supunerea prin

vicleșug etc.), dar și motive ale literaturii culte: „lumea pe dos”, care apare la Baltasar
Gracian în romanul alegoric „Criticonul”: „toate lucrurile cată a le privi pe dos ca să le vezi
drept.” Ochiul minții trebuie să fie mereu treaz pentru a vedea dincolo de aparențe.

În „Povestea lui Harap-Alb”, viziunea despre lume este sensibil modificată față de cea a
basmului popular. Creangă împărtășește idealul de bine, adevăr și frumos specific
mentalității populare, dar basmul său subliniază efortul și dificultatea afirmării lor, chiar dacă
ajutoarele fabuloase funcționează în favoarea eroului. ////Dincolo de valorile etice ale
basmului, viziunea despre lume nu este doar optimistă, ca în orice basm, ci alunecă adesea
spre comic și bufonerie: totul pare o înscenare pentru pura plăcere de a (se) amuza.///Viziunea
despre lume propusă de Creangă reliefează valori precum încrederea în om, în calități
precum prietenia, solidaritatea, cumpătarea, răbdarea, înțelepciunea, cultul muncii, cinstea.

Tributar realismului, Creangă descrie minuțios, cu gust pentru detaliu, înzestrează

personajele imaginare cu mentalitatea unor indivizi tipici, ca și când ar fi dintre aceia
oglindiți după realitate. Limbajul personajelor este moldovenesc, de secol XIX , sporind
veridicitatea.

II. PREZENTAREA MODULUI ÎN CARE TEMA SE REFLECTĂ ÎN TEXTUL NARATIV ALES PRIN COMENTAREA
A DOUĂ SECVENȚE/ EPISOADE

O primă scenă semnificativă pentru individualizarea temei este cea a coborârii în fântână, loc al
morții și al regenerării, echivalent cu momentul unei renașteri. Astfel, ispitit de răul simbolizat de
Spân, mezinul cedează și intră într-un spațiu care va oferi răului victorie temporară și va determina
ieșirea crăișorului din spațiul ocrotitor al copilăriei spre lumea încercărilor din care va ieși matur.
Acceptarea jurământului propus de Spân sugerează căderea ritualică, urmată de botezul simbolic
(primește numele oximoronic Harap-Alb). Tot acum el rostește jurământul care-i va pune la încercare
loialitatea, dar îi anunță și înălțarea: „ai a mă sluji până vei muri și iar vei învia”. Această substituție
de identitate a fost interpretată ca fiind cheia de boltă a semnificației mitice, chiar alchimice a
basmului, pe care o face Vasile Lovinescu în Creangă și creanga de aur. Interpretarea se referă la
vechi tehnici de inițiere, de altfel Harap-Alb este supus, de-a lungul textului, unor probe de inițiere și
de separare a albului de negru, de accedere la un nivel superior.

Un alt moment narativ semnificativ în individualizarea temei este tăierea capului, deoarece acum
se împlinește jurământul. Astfel, Harap-Alb, supus mai multor probe apare aici lipsit de inițiativă, i se
taie capul și este înviat. În fapt, lipsa de acțiune a eroului corespunde momentului în care fata de
împărat îl demască pe Spân, iar calul îl pedepsește, astfel încât să fie posibilă consacrarea eroului fără
încălcarea jurământului.

III. ANALIZA, LA ALEGERE A DOUĂ COMPONENTE DE LIMBAJ și de structură ALE

TEXTULUI STUDIAT, SEMNFICATIVE PENTRU TEXTUL ALES (ACȚIUNE,
PERSONAJE, CONFLICT, RELAȚII SPAȚIALE ȘI TEMPORALE, INCIPIT, FINAL)

DE ALES DOUĂ:

Numele personajului eponim (numele personajului este evidențiat de titlu) evidențiază

statutul neobișnuit, de slugă care nu provine însă din țigani robi, ci are o origine nobilă.
Oximoronul cromatic sugerează evoluția spirituală de la ipostaza de „boboc” (caracterizare
direct, realizată de către narator) la cea de „împărat care n-a mai stat altul pe fața pământului”
(Sfânta Duminică).
Perspectiva narativă. Naratorul omniscient este o prezență pronunțat subiectivă, nu
povestește rece, indiferent, ci se implică, participă sufletește, iar limbajul primește puternice
accente afective. („mi ți-l înșfăcă pe spân”). Uneori, naratorul se obiectivează, situându-se
oarecum pe poziția cititorului-auditor, căruia comentariile ar putea să-i aparțină în egală
măsură.(Fiul craiului, ce era să facă? îi spune toate cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ține
la viață înainte de toate?)

În Povestea lui Harap-Alb, incipitul este reprezentat de formula inițială - „Amu, cică era
odată un crai care avea trei feciori”. Adverbul de timp „amu”(acum) intră în opoziție cu
adverbul „odată”, vag, neprecizat, în timp ce adverbul „cică” („se zice, se spune”) sugerează
nesiguranța, incertitudinea naratorului care nu își mai asumă rolul de povestitor al unei
întâmplări reale ca în basmul folcloric („că de n-ar fi, nu s-ar povesti”).

Finalul, construit pe motivul nunții împărătești, este însoțit de formula de încheiere,

particularizată prin nota de umor („ș-un păcat de povestariu, făr-un ban în buzunariu”) și prin
revenirea la realitate. Se remarcă opoziția dintre lumea ficțiunii, o lume ideală, numită prin
adverbul „acolo”, indeterminat, în care nu există lipsuri materiale, și lumea reală, în care
banul creează diferențele dintre cei care „beau și mănâncă” și cei care „se uită și rabdă”. ////
Formula finală, după ce subliniază timpul sărbătoresc al basmului ( „ și a ținut veselia ani
întregi, și acum mai ține încă ”), atinge diferențele sociale dintre bogați și săraci din realitatea
cotidiană: „iar pe la noi, cine are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă”. În schimb,
lumea ficțională, numită prin adverbul „acolo”, rămâne o alternativă mai bună și mai
frumoasă a realului: „ cine se duce acolo bea și mănâncă ’’.

Vladimir Propp (Morfologia basmului) identifică o structură stereotipă a basmului, bazată

pe o rețetă universală și repetabilă în fiecare text. Tiparul narativ cu un grad mare de
stabilitate poate fi concentrat în următoarele secvențe: o situație inițială de echilibru; un
eveniment, o împrejurare care dereglează echilibrul; o acțiune de recuperare a echilibrului;
restabilirea echilibrului și răsplătirea eroului.

ACȚIUNEA basmului este simplă, se desfășoară prin înlănțuire (respectarea principiului

cronologic) și respectă tiparul narativ. Situația inițială de echilibru/expozițiunea este
reprezentată de un context aproape banal: o împărăție, un crai și feciorii acestuia, iar în alt
capăt de lume, o altă împărăție, fratele craiului, Verde Împărat și fetele sale. Alături de
prejudiciul/intriga din planul familial - absența comunicării-, basmul mai propune unul, de
data aceasta aparținând ordinii sociale: Împăratul Verde nu are urmaș la tron și cere fratelui
său pe „cel mai vrednic dintre nepoți”. Din acest moment începe desfășurarea
acțiunii/acțiunea de recuperare a echilibrului. Căutarea eroului se concretizează prin
încercarea la care își supune craiul băieții: se îmbracă în piele de urs și iese în fața lor de sub
un pod. Reușește să treacă proba fiul cel mic (motivul superiorității mezinului). Podul
reprezintă, în plan simbolic, limita lumii cunoscute/a împărăției craiului și punctul inițial al
unui spațiu necunoscut. De aceea, tatăl îi dă în acest spațiu primele indicații despre noua
lume: să se ferească de omul spân și de omul roș și îi dă și pielea de urs. Aceste indicații
constituie interdicția, specifică basmului. Acceptarea spânului drept călăuză/ghid reprezintă
încălcarea interdicției. Momentul înșelătoriei/ coborârea în fântâna-Infern evidențiază
naivitatea eroului. Spânul îi fură identitatea, îi dă un nume simbolic- Harap-Alb- și îi trasează
totodată parcursul existențial, spunându-i că va trebui să moară și să învie pentru a-și recăpăta
identitatea. Fiul de crai ajunge la Verde Împărat în rol de slugă a Spânului. Din punct de
vedere al simbolisticii basmului, încercările la care îl supune Spânul sunt probe de inițiere.
Un element specific basmului cult este particularizarea tiparului narativ, prin multiplicarea
probelor la care este supus eroul: aducerea „sălăților” din grădina ursului, a pieii de cerb cu
pietre nestemate și a fetei Împăratului Roș pentru căsătoria Spânului, dar ultima cunoaște mai
multe probe: casa de aramă, ospățul, alegerea macului de nisip, păzirea fetei și recunoașterea
ei. Trecerea probelor se realizează datorită mecanismelor supraumane care acționează în
favoarea protagonistului: Sfânta Duminică, calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă,
Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Lichidarea înșelătoriei și acțiunea
reparatorie/punctul culminant debutează la sfârșitul ultimei probe. Harap-Alb se întoarce cu
fata Împăratului Roșu, care dezvăluie adevărata lui identitate. Lichidarea violenței nu-i
aparține eroului, ca în basmul popular, ci calului, care îl ucide pe Spân. Decapitat de Spân,
eroul este reînviat de către fata împăratului. Învierea este o trecere la o altă identitate,
depășirea naivității, noul născut fiind „un împărat care n-a mai stat altul pe fața pământului”.
Revenit la viață, ca dintr-un somn, prințul își recapătă paloșul, însemn al statutului său de
erou. Deznodământul aduce răsplata eroului, nunta și împărăția, deci refacerea echilibrului.

Conflictul. În basmul popular, conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor
binelui. Însă Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului, este „un
rău necesar”. De aceea calul nu îl ucide înainte ca inițierea eroului să se fi încheiat: „Și unii ca
aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…”.

Respectând tiparul narativ al basmului, Creangă devine original prin abundența detaliilor
specifice, în felul acesta personajele și acțiunile lor capătă individualitate, devin de
neconfundat. Se adaugă interesul pentru stările sufletești ale personajelor. De exemplu,
scena în care feciorii craiului, supuși unei noi probe a curajului, se dovedesc fricoși scoate în
evidență mai ales suferințele unui tată dezamăgit.

Deși este basm, prin înfățișarea atât de țărănească a lumii evocate, „Povestea lui Harap-Alb”
apare ca un mic roman de aventuri cu subiect fabulos. Basmul urmărește povestea unui tânăr
în contact cu experiența vieții. Întâmplările prin care trece și încercările la care este supus sunt
modalități de formare a trăsăturilor lui dominante. Eroul trebuie să ajungă împărat, dar nu
înainte de a dovedi că merită. Drumurile și acțiunile pe care le săvârșește îi reliefează
vrednicia, curajul, loialitatea, puterea, înțelepciunea, îl învață ce e suferința, îi desăvârșesc
cunoașterea oamenilor. Scopul este limpede sintetizat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge
și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a păr și vei crede celor asupriți și
necăjiți, pentru că știi acum ce e năcazul.” Ideea esențială a poveștii e profund populară. Când
știi ce e năcazul, înseamnă că te-ai lovit de toate complicațiile vieții și prin aceasta ai devenit
nu numai priceput, ci și moral, pentru că ai dobândit o scară a valorilor umane. În viziune
populară, viața instruiește, dar mai ales educă. Ea este o școală fără greș. Acesta este mesajul
Poveștii lui Harap-Alb, realizat din perspectiva umanismului popular și cu mijloacele
folclorului românesc.

II. Construcția personajului

Personajele din „Povestea lui Harap-Alb” sunt clasificate, ca în basmul popular, pe criterii
etice (bine/rău) și estetice (frumos/urât), dar ieșirea din tiparul rigid este posibilă. Astfel, fata
Împăratului Roșu, „mare farmazoană”, are la început atribute malefice, dar, metamorfozată
prin iubire, își schimbă regimul moral, devenind personaj pozitiv, chiar justițiar (ea dezvăluie
adevărul despre Spân).
Și în construcția celor cinci personaje fabuloase, „uriașii” care amintesc de Sfarmă-Piatră și
Strâmbă-Lemne din basmul folcloric, Creangă este original, prin asocierea principiului binelui
cu o înfățișare atipică, aproape hidoasă. Construiți conform unei viziuni grotești, carnavalești,
întâlnite și la Rabelais, scena din casa de aramă este de un „realism bufon” (G. Călinescu),
străin viziunii folclorice.

În chip semnificativ, protagonistul și antagoniștii (Spânul și Împăratul Roș) nu au însușiri

supranaturale. Harap-Alb, novicele (naiv, imatur, neinițiat) aflat pe calea inițierii, se confruntă
cu răul din lumea oamenilor, nu cu ființe fabuloase (zmei, căpcăuni etc.). Lor li se opune
prințul, care devine un adevărat erou, deși nu în maniera clasică a lui Făt-Frumos din basmul
popular.

Toate personajele se comportă țărănește și vorbesc moldovenește.

Statutul social al protagonistului este, la început, cel de mezin al craiului. Pe parcurs, apare
în ipostaza de slugă a Spânului, ca, în final, să dobândească statutul de moștenitor al tronului
Împăratului Verde, echivalent, în plan simbolic, cu cel de inițiat. Din punct de vedere
psihologic, basmul urmărește conturarea personalității fiului de crai, în urma probelor la care
îl supune Spânul.

Astfel, la început se dovedește naiv sau „boboc”, cum îl numește, direct, naratorul. Inocența
sa nu e un defect, e doar lipsit de experiența vieții. Nu se pricepe la oameni, fiind incapabil
să distingă între aparență și esență. Nu intuiește natura divină a Sfintei Duminici, ce i se
înfățișează ca o bătrână nevoiașă, gârbovă de bătrânețe. Dacă acum trece proba milosteniei în
urma unor ezitări, mai târziu va ocroti generos furnicile și albinele, din imbold interior (după
ce „s-a sfătuit cu gândul său”). Dovedește maturitate în înțelegerea firii umane când intuiește
în cei cinci uriași ajutoare adevărate ce-i vor fi de folos la curtea împăratului Roș. De
asemenea, nu își dă seama că Spânul este același sub trei înfățișări. Calul răpciugos este lovit
cu căpăstrul în cap, și numai din transformarea miraculoasă în bidiviu înaripat, mezinul învață
că trebuie să depășească aparențele, pentru a afla esența.

Egoismul de care dă dovadă ab initio dovedește că nu e încă pregătit să pună interesele altora
deasupra celor personale. În grădina palatului părintesc, Sfânta Duminică, sub deghizament,
îi cere să o miluiască. Replica fiului denotă egoism, centrare asupra sinelui („acum am altele
pe capul meu”) și lipsă de cunoaștere umană, incapacitate de a vedea dincolo de aparențe
(„Tocmai de la una ca dumneata ți-ai găsit să aștept eu ajutor?”). Răspunsul bătrânei este o
primă lecție dată de mentor: Dumnezeu revarsă harul său asupra celor mai umile ființe. Abia
după a treia solicitare, fiul craiului se lasă „fărmecat de vorbele bătrânei” și îi dă un ban. Se
dovedește a fi milos când, în drum spre împăratul Roșu, salvează nunta de furnici și le face un
adăpost albinelor.
Comportamentul său inițial îl plasează în sfera amoralității, fapt dovedit de încălcarea
sfatului părintesc și acceptarea tovărășiei Spânului. Cu toate acestea, el trebuie absolvit de
vină, având în vedere faptul că este imatur. Dobândirea maturității reflectă, însă, moralitatea
personajului. Când se întoarce cu pielea bătută în nestemate din Pădurea Cerbului, rezistă
tentației îmbogățirii, fiind loial jurământului depus în fața Spânului.
Harap-alb este o creație originală, care nu seamănă cu prototipul folcloric, Făt-Frumos,
un ideal uman. În viziunea lui Creangă; erou nu este numai cel ce înfruntă răul, ci și cel care
face bine, de exemplu, ajutorul dat furnicilor, roiului de albine etc. Binele făcut în aceste
împrejurări i se întoarce și schimbă echilibrul vieții, neutralizând în mișcări succesive răul.

Chiar dacă realizările sale nu sunt peste fire (refuză confruntarea directă cu adversarii săi –
fuge din fața ursului, taie capul cerbului fermecat numai după ce acesta a adormit-, protejează
furnicile trecând prin vad, construiește stup albinelor), el va fi pregătit în final să întemeieze o
familie și să domnească. Victoria lui se datorează bunătății de care face uz - „(…) nu eu, ci
puterea milosteniei tale și inima ta cea bună te ajută” - Sfânta Duminică - și cunoașterii pe
care i-o aduce experiența - „Când vei ajunge și tu odată mare și tare (…) vei crede celor
asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necaz
ul”. Harap-alb a învățat că individul nu poate învinge de unul singur și că un sprijin major
poate primi și de la cea mai modestă ființă.

Creangă regândește condiția eroică a protagonistului: Harap-Alb nu mai reprezintă modelul de

frumusețe fizică și morală din basmul popular, anunțat prin expresii de tipul „ creștea într-un
an cât alții în zece”, ba chiar este un antierou în raport cu Făt-Frumos, astfel încât călătoria
întreprinsă de el nu are scopul de a-i confirma calitățile excepționale, ci este un traseu de
inițiere parcurs de un tânăr naiv și timid și care la sfârșit devine capabil să conducă o
gospodărie.

Ion Creangă face din eroul său un reprezentant al spiritului uman în general. Harap-Alb este
un erou care nu excelează prin nimic decât prin omenescul său, prin farmecul și firescul său,
prin slăbiciunile sale, dar și prin „vrednicia sa”. Probele la care este supus îi scot în evidență
limitele, dar și calitățile. Obiectul cunoașterii este nu numai lumea pe care o descoperă
călătorind, ci și propriul mod de a fi. Victoria lui Harap-Alb nu este una solitară, ci expresia
unui efort colectiv, mereu câștigător.

Reper 3

În plus, discursul epic dezvoltă un conflict exterior, între bine și rău, încheiat prin victoria
forțelor binelui. Se remarcă ambiguitatea personajelor, spre exemplu, protagonistul nu
reprezintă o întruchipare desăvârșită a binelui, având un caracter profund uman, cu defecte și
calități. La rândul lui, Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul mentorului,
este „un rău necesar”. De aceea calul nu îl ucide înainte ca inițierea eroului să se fi încheiat:
„Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la
minte…”.

În aceeași ordine de idei, modalitățile de caracterizare a personajului sunt cele consacrate

textului epic: directe și indirecte. Astfel, imaturitatea inițială a protagonistului este evidențiată
direct atât de narator, care îl numește „boboc în felul său la trebi d-aistea”, cât și de Sf.
Duminică, „ ești mai fricos decât o muiere”.

III. Relațiile dintre două personaje (mentor/discipol)

Harap-Alb parcurge un drum al inițierii, la finalul căruia trebuie să treacă într-un plan superior
de existență, deci are nevoie de un mentor.
Primul mentor este craiul care probează „vrednicia” viitorului împărat, criteriu valoric
eliminatoriu în „cartea” trimisă de fratele său, Verde Împărat. Probarea vredniciei nu se poate
face decât de catre un inițiat. Aici intră în scenă craiul, cu rolul său de inițiator, de mentor.
Pentru a nu crea sentimentul părtinirii, acesta își cheamă cei trei fii și le prezintă situația, le dă
dreptul de a porni cu șanse egale: „care dintre voi se simte destoinic a împărăți peste o țară așa
de mare și bogată are voie din partea mea să se ducă”. Fiul cel mare revendică dreptul
primului născut („mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre frați”),
iar tatăl deghizat în urs îi descoperă „slăbiciunea”. Cu fiul al doilea scenariul e aproape
același. Acesta, recunoscându-și asemenea fiului cel mare neputința, constată că „are ce
mânca” la casa părintească. Nefericita replică aduce după sine o reacție semnificativă din
partea craiului care condamnă mentalitatea feciorilor mai mari („am ce mânca și ce bea”):
„cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche din partea voastră (…) halal nepoți ce
are!”. Replicile tatălui au și rol de stimulare a mezinului. Putem bănui că el cunoaște
potențialul acestuia, însă regulile pedagogiei nu îi permit să îi spună pe față că el este alesul.
Împăratul nu particularizează, ci înglobează toți fiii în aceeași categorie (îi consideră pe toți
niște neputincioși).
Reacția fiului mic demonstrează că tehnica pedagogică și-a atins scopul. Mezinul nu se
grăbește să își revendice dreptul, ci caută în sine răspunsul la problema vredniciei proprii:
„începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale
părintelui său (…) sta el pe gânduri și nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de rușine”.

În acest moment al evoluției narațiunii intră în scenă al doilea mentor, Sfânta Duminică
deghizată în cerșetoare. Ca probă, bătrâna îi cere să o miluiască. Replica fiului denotă egoism,
centrare asupra sinelui („acum am altele pe capul meu”) și lipsă de cunoaștere umană,
incapacitate de a vedea dincolo de aparențe („Tocmai de la una ca dumneata ți-ai găsit să
aștept eu ajutor?”). Răspunsul bătrânei este o primă lecție dată de mentor: Dumnezeu revarsă
harul său asupra celor mai umile ființe. Abia după a treia solicitare fiul craiului se lasă
„fărmecat de vorbele bătrânei” și îi dă un ban. Fermecarea nu trebuie înțeleasă aici ca act
magic, ci ca fascinație, relația mentor-discipol nu se poate întemeia decât pe o astfel de
legătură de fascinație. Dovada bunătății, valoare solicitată de sfântă, este răsplătită. Bătrâna îi
trasează mezinului parcursul existențial, a cărui limită este pusă sub semnul excelenței: „(…)
ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pământului, așa de iubit, de slăvit și de
puternic”. Ceea ce trebuie să facă fiul de crai nu este altceva decât să refacă traseul maturizării
tatălui. Mai întâi, mezinul trebuie să caute armele, veșmintele și, mai ales, calul din tinerețea
tatălui său. Pasul următor este să obțină învoirea craiului. Felul în care își justifică dorința de a
încerca și el („să-mi încerc norocul”) îl supără pe crai: nu trebuie să se lase în seama
norocului, ci să lupte pentru a-și croi propriul destin.

Podul marchează o ultimă încercare preinițiatică, cea prin care au trecut și frații mai mari, fără
să convingă. Calul generează reacția de curaj a mezinului („dă năvală asupra ursului”). Este
momentul despărțirii de tatăl său, al cărui destin urmează să îl repete, desigur la un alt nivel,
căci discipolul se pregătește mereu pentru a-și depăși mentorul.