Profesor Iulian Negură

Limba şi literatura română

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
Temă şi viziune despre lume

Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a
lăsat posterității o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul și spontaneitatea literaturii populare.
Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” (Nicolae Ciobanu, Între imaginar și
fantastic în proza românească), se dezvoltă pe un tipar narativ tradițional, particularizat prin intervențiile
autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare, în funcție de propriile structuri
mentale și de propriile concepții. Publicat în revista Convorbiri literare (1 august 1877), basmul Povestea
lui Harap-Alb a fost reprodus de Mihai Eminescu, în același an, în ziarul Timpul, iar peste aproape un
deceniu a cunoscut prima traducere în limba germană, fiind publicat în Rumanische Revue, apoi transpus în
franceză, italiană și engleză, căpătând repede circulație europeană. Scriitor junimist, Ion Creangă își
întemeiază lumea ficțiunii pe un substrat antropologic bogat, care încorporează sensul vieții și al valorilor
artistice românești, vigoarea realistă și substanța sufletului național: ,,În plin fabulos dăm de scene de un
realism bufon. Gerilă, Ochilă și celelalte monstruozități ale basmului se ceartă în casa de fier înroșit a
împăratului Roș, ca dascălii în gazdă la ciubotarul din Fălticeni”. (George Călinescu, Estetica basmului)
Astfel, lumea ilustrată în basmul lui Creangă poate fi regăsită pe uliţele satului Humuleşti din copilăria
autorului, construind cele cinci personaje cu înfăţişare monstruoasă după chipul şi asemănarea unor vicii
omeneşti: Gerilă reprezintă omul veşnic nemulţumit, Flămânzilă conturează tipologia lacomului, Setilă
reprezintă omul beţiv, Ochilă este omul bârfitor, iar Păsări-Lăţi-Lungilă ilustrează ipostaza hoţului.
Basmul este o specie a genului epic în proză (uneori în versuri), cultă sau populară, în care
personaje supranaturale, dar și reale, trec prin întâmplări fabuloase, pentru a susține ordinea valorică a
binelui. Basmul cult este o specie narativă pluriepisodică implicând fabulosul, cu numeroase personaje
purtătoare ale unor valori simbolice, întruchipând binele şi răul în diversele lor ipostaze. Personajele
îndeplinesc, prin raportare la protagonist, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), unele având
puteri supranaturale. Acţiunea basmului implică prezenţa fabulosului (elemente supranaturale) şi este
supusă unor stereotipii/ acţiuni convenţionale, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către
erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Reperele temporale şi spaţiale
sunt vagi, nedeterminate. Elemente de compoziţie tipice vizează clişee compoziţionale/ formule specifice,
cifre şi obiecte magice, procedeul triplicării.
Povestea lui Harap-Alb valorifică tema confruntării dintre bine şi rău, binele ieşind, în cele din
urmă, învingător. Astfel, personajele pot fi, la prima vedere, împărţite în două categorii: fiul de crai/Harap-
Alb, calul, Sfânta Duminică, Crăiasa albinelor şi cea a furnicilor, personajele himerice – Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă – simbolizează binele, iar Spânul şi Împăratul Roş sunt
forţele răului. Această construcţie în opoziţie apropie Povestea lui Harap-Alb de structura basmului
popular, mai ales că, în final, după ce a parcurs întregul drum al maturizării – element ce conferă basmului
caracter de bildungsroman –, protagonistul contribuie la victoria binelui şi restabileşte armonia lumii.
Un episod semnificativ pentru tema basmului este cel al coborârii protagonistului în fântână. Astfel,
naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleşug. Antagonistul îl închide pe tânăr într-o fântână şi
îi cere, pentru a-l lăsa în viaţă, să facă schimb de identitate, să devină robul lui şi să jure „pe ascuţişul
paloşului” (sugestie al unui cod al conduitei cavalereşti) să-i dea ascultare întru toate, „până când va muri şi
iar va învia”, condiţionare paradoxală, dar care arată şi modul de eliberare. De asemenea, Spânul îi dă fiului
de crai numele de Harap-Alb.
Pagina 1 din 3
Profesor Iulian Negură
Limba şi literatura română

Valoare metaforică pronunţată deţin şi episoadele narative desfăşurate în Împărăţia Roşie.

Eliberându-se de vanităţile şi iluziile care-i blochează devenirea, conştientizând că un bun conducător e
acela care acceptă că nu e atoateştiutor şi atotputernic, că există sarcini care îi depăşesc puterile şi
cunoştinţele, Harap-Alb se confruntă în partea finală a basmului cu două experienţe fundamentale fără de
care maturizarea ne e posibilă: iubirea şi moartea. Ambele sunt strict legate de simbolurile complexe ale
culorii roşu, fiindcă amândouă prilejuiesc sentimente şi stări fundamentale pentru desăvârşirea omului: de
la umilinţă, durere şi ispăşire, până la sacrificiul, mândrie, revitalizare şi împlinire sufletească.
Titlul analitic este alcătuit dintr-o alăturare a unui substantiv comun, „povestea”, cu unul propriu,
„Harap-Alb”. Termenul prim promite lectorului o istorie deosebită, un destin remarcabil, care merită
efortul naratorului de a-l relata, dar și strădania cititorului de a-l cunoaște. „Harap-Alb” este un nume
format din substantivul „harap” (forma literară: „arap”) cu înțelesul „rob” , „slugă neagră” și adjectivul
„alb”, sugestie a stării de inocență a eroului. Conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului
(„Harap”) cu albul, ar însemna unirea celor două principii, Yin și Yang; fiu al craiului și nepot (urmaș) al
lui Verde-Împărat, Harap-Alb este ales de soartă să-i reunească pe frați, așa cum două jumătăți ale cercului
formează întregul. Asocierea celor doi termeni este oximoronică și poate evoca inerenta coexistență a
binelui cu răul, în orice personalitate, complexitatea vieții care se manifestă dincolo de separația netă a
adevărului de minciună și a esenței de aparență. Totodată, numele reflectă cele două stadii majore ilustrate
de protagonist: novicele și inițiatul. Novicele devine rob, pentru că nu are suficientă experiență de viață și
nu distinge suficient de clar valoarea de nonvaloare. El trebuie să parcurgă stadiul suferinței (negru) pentru
a-i înțelege semnificația și proporțiile, să cunoască postura de slugă devotată, până când va fi un stăpânitor
chibzuit. Inițiatul va ști să cântărească binele și răul, întrucât le-a trăit nemijlocit pe amândouă și se va pune
necondiționat în slujba binelui („alb”). Eroul primește acest nume abia în scena în care debutează cu
adevărat procesul lui de formare (coboară în fântână fiu de crai și, jurându-i credință Spânului, iese rob) și
îl pierde atunci când traseul inițiatic s-a încheiat (recompensarea și nunta).
De factură folclorică sunt și formulele inițiale, care au rolul de a atrage atenția lectorului asupra
caracterului fabulos al întâmplărilor. Creangă nu se mulțumește însă cu invarianta: ,,A fost odată ca
niciodată...”, urmată eventual de niște precizări care să atragă atenția asupra minciunii ficționale. Formula
inițială: ,,Amu cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori”, conține adverbul ,,amu”, marcă a
oralității, fără echivalent semantic, adverbul incident ,,cică”, echivalent cu ,,se spune”, ,,se aude”, prin care
întâmplările sunt puse sub semnul incertitudinii, adverbul „odată”, care transpune întâmplările într-un timp
vag determinat. Nici spațiul nu este bine precizat, acțiunea fiind plasată ,,într-o țară”, nici personajele nu
sunt individualizate (,,un crai”, ,,trei feciori”), accentuându-se, astfel, caracterul ireal al întâmplărilor.
Formulele mediane, care au rolul de a întreține atenția cititorului: ,,Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din
poveste înainte mult mai este”, delimitează clar secvențele narative. Apar de fiecare dată când s-a terminat
o întâmplare și începe alta. De altfel, prin funcția fatică a limbajului, naratorul verifică atenția cititorului și
îl avertizează în legătură cu dimensiunile basmului. Astfel, folosirea persoanei I plural implică afectiv
cititorul în acțiune, acesta devenind narator. În basmul popular formula finală avertiza clar cititorul în
legătură cu revenirea la realitate: ,,Am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o minciună”. La Creangă, însă,
formula finală plasează naratorul în rândul nuntașilor: ,,un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”. Prin
această exagerare se atrage atenția asupra minciunii ficționale, mai ales că prin formula de incipit acțiunea
era plasată într-un timp și spațiu foarte îndepărtate. Precizarea ,,și a ținut veselia ani întregi, și acum mai
ține încă” păstrează cititorul în lumea imaginară, însă ideea următoare, ,,iar pe la noi, cine are bani bea și
mănâncă, cine nu, se uită și rabdă”, este o ieșire neașteptată, are un umor amar, în lumea poveștilor fericirea

Pagina 2 din 3
Profesor Iulian Negură
Limba şi literatura română

fiind asemănată cu belșugul gastronomic accesibil oricui. Totuși, cititorul trebuie să se trezească la
realitatea în care banul e dominator, încât ,,numai cine are bani bea și mănâncă”.
În concluzie, în basmul Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă improvizează pe marginea schemei
universale a basmului o imagine a vieții țărănești de altădată, cu tipurile ei morale, cu tradițiile ei, cu
limbajul și comportamentul specific.

Pagina 3 din 3