Povestea lui Harap-Alb; de Ion Creanga

STRUCTURA

1. INTRODUCEREA

2. PERIOADA LITERARA

„epoca marilor clasici”

În contextul mișcării literare, cinci personalități și-au depășit epoca și s-au impus cunoștinței publice:
Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici si I.L.Caragiale.

3. CURENT LITERAR: realism- miscare culturala artistica aparuta in Franta la mijlocul secolului al XIX –
lea; afirmata printr-o reactiei de negare a romantismului; interesul transferandu-se dinspre
subiectivitate spre obiectivitate.

4. FORMULA ESTETICA

Basm cult

- impune „oglindirea vieții în moduri fabuloase”

-personaje fantastice, antrenate într-o luptă în care se confruntă binele și răul, acesta din urmă fiind
mereu biruit

-viziunea realista a autorului: localizeaza si umanizeaza fantasticul

5. TEMELE OPEREI: -triumful binelui asupra răului

De asemenea, se reiau anumite teme și motive narative specifice basmelor populare: superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, probele, demascarea răufăcătorului, pedepsirea
acestuia, căsătoria și încoronarea.

6. TIPARUL NARATIV

-expozitiunea,intriga,desfasurarea actiunii + o scena semnficativa, scena finala + punctul culminant,

deznodamantul

7. TITLUL

- titlul este oximoronic, sugerând dubla identitate a eroului, cea aparenta (de “arap”, de sluga a
Spânului) si cea reala (de fecior de crai si viitor imparat – “alb”)

8. RELATIA INCIPIT-FINAL

- viziunea originala a autorului se reflecta si in modificarea formulelor narative din incipit si final.
Astfel, formula inițiala (“Amu cică era odată”) se deosebește de clasicul “a fost odată ca niciodată”
prin limbajul regional si, totodată, prin ancorarea povestii într-o realitate rurala posibila (“cică era”).

9. CONCLUZIA
 Povestea lui Harap-Alb

De Ion Creanga

„Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, este o capodoperă de inspirație folclorică, dar și o
creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a marelui clasic al literaturii române, „Oglindire a
vieții în moduri fabuloase”, așa cum a numit-o G. Călinescu. Textul a fost publicat în revista
„Convorbiri literare”, la 1august 1877, și este un basm fantastic, ce reactualizeaza temele de
circulație universala si adapteaza tiparul tradițional, de inspirație folclorica, la viziunea originala a
autorului.

Societatea Junimea și revista Convorbiri literare au creat în perioada cunoscută în literatura română
drept „epoca marilor clasici”, un climat adecvat și o altă modalitate de a înțelege cultura și literatura
română, decât predecesorii lor, pașoptiștii. În contextul mișcării literare, cinci personalități și-au
depășit epoca și s-au facut remarcati: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici si
I.L.Caragiale. Opera este de factura realista, curent literar caracterizat printr-o miscare culturala
artistica aparuta in Franta la mijlocul secolului al XIX – lea; afirmata printr-o reactiei de negare a
romantismului; interesul transferandu-se dinspre subiectivitate spre obiectivitate.

„Povestea lui Harap-Alb” este un basm, o creație epică amplă, ce impune „oglindirea vieții în
moduri fabuloase”, cu personaje fabuloase, purtătoare de valori simbolice, antrenate într-o luptă în
care se confruntă binele și răul, acesta din urmă fiind mereu biruit. Opera reda trăsăturile basmului
cult. Se observă că modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin ritmul rapid al povestirii,
care rezultă din eliminarea explicațiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor, individualizarea
acțiunilor și a personajelor,cu ajutorul amănuntelor care individualizează și prin dramatizarea acțiunii
prin dialog, oralitate și umor. Viziunea autorului este realista: localizează și umanizează fantasticul si
evoca situații de viața țărănești, chiar humuleștene.

Tema operei este triumful binelui asupra răului. De asemenea, se reiau anumite teme și
motive narative specifice basmelor populare: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin
vicleșug, probele, demascarea răufăcătorului, pedepsirea acestuia, căsătoria și încoronarea. Opera
poate fi interpretată şi ca un „Bildungsroman”, un roman de formare, deoarece călătoria pe care o
întreprinde Harap-Alb îi călește caracterul și personalitatea. Este înfățișată maturizarea crăișorului de
la un tânăr naiv, ușor de păcălit („boboc”) la prințul care cunoaste necazul, cum să depășească
greutățile vieții și cum să-și păstreze prietenii, ajutându-i și fiind ajutat de aceștia.

Tiparul narativ al speciei populare este menținut. Situația inițială de echilibru – expozițiunea
– il prezinta pe crai şi cei trei fii ai săi. Factorul perturbator (lipsa) – intriga – il constituie „cartea”
trimisa de Verde-Împărat craiului, solicitându-i-i fratelui sau ajutorul in numirea unui descendent la
domnie.

Desfășurarea acțiunii debutează cu decizia craiului de a testa curajul fiilor săi, trimiși succesiv
către împărăția unchiului lor. Deghizat intr-un urs, bătrânul își întâmpina fiii la trecerea unui pod,
marcând simbolic o treapta către o etapă superioara a existentei. Mezinul este singurul care trece
proba curajului, însă nu poate încă distinge aparenta de esență pentru ca nu isi recunoaște tatăl sub
masca fiarei pe care o înfrunta fără ezitare. Calul năzdravan va deveni personajul auxiliar cu rol de
sfetnic, care intervine doar in situații excepționale, spre deosebire de Sfânta Duminica, mentorul
spiritual care doar il ghidează pe erou către desăvârșirea sinelui.

Traversarea pădurii-labirint marchează o alta proba cruciala in formarea eroului, cunoașterea

inițiatorului malefic. O scena semnificativa pentru caracterul de bildungsroman si forma atipica a
polarității bine-rău, din care se anulează principiul confruntării fizice, este cea a primelor interacțiuni
dintre protagonist (feciorul de crai neinițiat) si antagonist (Spânul care nu are o înfățișare
monstruoasa, ci una umana, onesta, sugerând ca maleficul se poate ascunde sub aparenta binelui).
Deși il recunoaște ca fiind “spân” si ii respinge propunerile insidioase (viclene) de doua ori, a treia
încercare se soldează cu triumful răului, potrivit simbolisticii acestei cifre ezoterice . Feciorul de crai
accepta ca Spânul sa ii devina călăuza si sluga, justificându-i-si decizia pripita: “[…] asta-i țara spânilor
și n-am încotro.”

Antagonistul il aduce într-o situație-limita: arunca apa din plosca, știind ca arșița verii va
transforma drumul într-o zbatere la limita supraviețuirii, il conduce pe “stăpânul” sau la fântâna, il
ademenește in adâncul ei, lăudând răcoarea revigoranta si il ia captiv. Coborârea în fântână
simbolizează coborarea in Infern in sens dantesc sau moartea eroului, din care va renaște sub altă
identitate, pactul demonic surprinzand astfel începutul inițierii spirituale.

De asemenea, parcursul anevoios către deplina maturitate este înfățișat si prin multiplicarea
probelor inițiatice. Eroul este trimis de Spân in trei “misiuni” aproape imposibil de dus la îndeplinire:
aducerea salăţilor din Grădina Ursului, aducerea capului şi a pielii cerbului bătute cu nestemate şi a
fetei Împăratului Ros, cu care urma sa se căsătoreasca.

La curtea Împăratului Roş, Harap-Alb este supus la alte două serii de probe: păzirea nocturnă,
capturarea si identificarea fetei. La succesul acestora contribuie decisiv personajele himerice (Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi cele animaliere înzestrate cu puteri supranaturale
(crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor).

Scena finala marchează recuperarea identității reale a eroului, desăvârșirea procesului de

formare si triumful glorificator al binelui. Ajunși la curtea Împăratului Verde, fata îl demască pe Spân,
care îl acuză pe Harap-Alb de încălcarea jurământului si îl decapitează. Calul năzdravan intervine
punctual distrugând întruchiparea răului. Decapitarea eroului si renașterea (punctul culminant) sunt
necesare pentru ca el sa pătrundă într-o noua sfera a existentei, cea de initiat.

Deznodământul este fericit, restabilindu-se echilibrul iniţial, prin preluarea tronului lui Verde
si nunta împărăteasca (recompensa), ce ilustrează schimbarea statutului social si validarea eroului ca
inițiat.

Titlul este oximoronic, sugerând dubla identitate a eroului, cea aparenta (de
“harap”insemnand rob negru, de sluga a Spânului) si cea reala (de fecior de crai si viitor imparat –
“alb”). In același timp, prin contrastul cromatic negru-alb, se reda armonizarea defectelor si a
calităților umane,protagonistul nefiind un model etic idealizat, asemenea celor invulnerabili precum
Prâslea sau Făt-Frumos, ci un tânăr ezitant, care greșește, suferă si se îndreaptă.
 Pe de alta parte, viziunea originala a autorului se reflecta si in modificarea formulelor
narative din incipit si final. Astfel, formula inițiala (“Amu cică era odată”) se deosebește de clasicul “a
fost odată ca niciodată” prin limbajul regional si, totodată, prin ancorarea povestii într-o realitate
rurala posibila (“cică era”). Aceeași maniera se remarca si in formula finala, care conține o invitație
către participarea colectiva la ceremonialul nupțial si o aluzie ironica la adresa celor care nu se
bucura de împlinirile aproapelui: “cine se duce acolo bea si mănâncă. Iar cine nu, se uita si rabdă.”

În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, având ca particularități reflectarea
concepției despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul
și specificul limbajului. Ca în orice basm, și în acest text este pus în evidență idealul de dreptate,
adevăr și cinste. Mesajul operei este că nu poți izbândi în viață fără ajutorul părinților și al prietenilor,
precum și fără sprijinul divinității.