BASMUL CULT

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga

Perioada Marilor Clasici careia ii apartin Creanga, alaturi de Eminescu, Caragiale si Slavici este una foarte
importanta in evolutia literaturii romane, prin modelele literare propuse. In operele acestor creatori se remarca
diversitatea orientarilor estetice ( romantism, realism ), dar si varietatea tematica si stilistica.
Considerata o adevarata sinteza a basmului romanesc, “Povestea lui Harap-Alb” a fost publicata in august 1877
in revista “Convorbiri literare” si alaturi de “Amintirile din copilarie” sau povestirile lui Creanga, si basmul acesta
reconstituie filozofia noastra populara, prezentand aceeasi ideala cautare a binelui, permanent impiedicata de fatalitatea
răului.
“Oglindire a vietii in moduri fabuloase, basmul e un gen vast depasind cu mult romanul, fiind mitologie,
etica, stiinta morala (…) (G. Calinescu, “Estetica basmului”) deoarece, conform binecunoscutei definitii formulate de
G. Calinescu, basmul favorizeaza intrarea intr-o lume fabuloasa unde se consuma aventura eroica a protagonistului care
lupta pt impunerea unor valori morale precum binele, adevarul, dreptatea, frumosul, curajul.
Specie epica in care este valorificata categoria estetica a fabulosului, a miraculosului, acceptata prin conventie ca
fantastic ce nu aduce surprize receptorului, basmul este o naratiune structurata pe un singur plan epic cu o actiune
conventionala organizata intr-un tipar consacrat la care participa personaje cu puteri supranaturale ilustrand permanenta
lupta intre bine si rau, incheiata cu victoria binelui.
Opera lui Creangă “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult deoarece are un autor cunoscut si o singura
variantă, iar elementele proprii speciei sunt reinterpretate potrivit viziunii, conceptiei artistice si manierei stilistice a
autorului, purtand, asadar amprenta originalitatii acestuia.
Lumea basmelor lui Creanga este alta decat lumea basmului popular caci pe tiparul narativ al speciei
humulesteanul suprapune o structura realista, fantasticul sau fiind umanizat si autohtonizat(localizat), eroii sai avand un
comportament, gesturi, o psihologie si un limbaj care amintesc de o lume concreta, taraneasca, fiind , mai curand, modele
de existenta decat fiinte fabuloase,ca în basmul popular.
Astfel, Harap-Alb personajul principal al basmului, întruchipare a binelui, este un erou atipic de basm
deoarece este complet lipsit de însuşiri supranaturale, fiind construit realist ca o fiinţă complexă care învaţă din greşeli şi
evoluează. Prin aceste atribute iese din clişeul superiorităţii mezinului din basmul popular. Craiul reprezintă tipul
parintelui nemultumit de propriii copii, iar Spanul si Imparatul Ros- personaje antagonist, în schema basmului, nu
reprezintă nici ele răul fabulos, ci raul in ordine omenească.
Un alt element de originalitate al basmului este oralitatea stilului care, alaturi de nota comica particularizeaza
lumea fabuloasa a lui Creanga. Impresia permanenta de zicere a textului (oralitatea) este create prin expresii
onomatopeice: (teleap-teleap), verbe imitative (“a horai”, “a horpai”), implicarea subiectiva a naratorului (si-apoi
chititi…) sau inserarea de fraze ritmate (“De-ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar feri”).
Dintre multiplele mijloace de realizare a umorului se remarcă exprimarea mucalită, ironic glumeata “(Sa traiasca trei
zile cu cea de-alalteieri”), ironia (Acesta este Imparatul Ros vestit pe meleagurile acestea pentru bunatatea sa cea
nepomenita si milostenia lui cea neauzita”), poreclele si apelative caricaturale (buzila) dimintivele cu valoare
argumentativă (buzisoare, bauturica), scenele comice ( cearta din casa de arama) etc.

Dincolo de eterna lupta dintre bine si rau, tema prezinta si o valenta morala referitoare la conditia eroului care,
inainte de a fi imparat trebuie sa cunoasca si statutul de sluga pentru a invata sa-si cunoasca supusii si sa-si exercite
responsabil puterea. Asadar, eroul va parcurge o calatorie initiatica, un drum al maturizarii pentru dobandirea valorilor
morale si etice, basmul capatand si valenta de bildungsroman.
Basmul “Povestea lui Harap-Alb” respecta tiparul conventional al speciei debuând cu situaţia iniţială de
echilibru ( corespunzatoare in planul momentului subiectului – expozitiunii), ce surprinde povestea Craiului cu trei
feciori a cărui împărăţie era într-un capăt de lume.
Intriga ( interventia factorului perturbator) este reprezentată de primirea scrisorii Împăratului Verde care, neavând
urmaşi băieţi, îşi roagă fratele să îşi trimită în celălalt capăt de lume unul dintre fii pentru a-i deveni succesor.
Acţiunea reparatorie ( desfăsurarea acţiunii, ca moment al subiectului) surprinde, pe rând, esecurile fiilor mai mari, dar
si încercările pe care le parcurge mezinul Craiului ce va deveni, după jurămâtul făcut Spânului, Harap-Alb, fiecare probă
având o semnificatie specială pentru modul în care se reflectă tema conventională a basmului, acea a confruntării dintre
bine si rău. In maniera originala, Creanga complica actiunea punand-si eroul in fata unui sir de serii de probe, a caror
trecerea marcheaza etape in evolutia acestuia.
Astfel o scena semnificativa pentru tema maturizării este cea a pădurii-labirint. Iesind din lumea cunoscută a
tatălui său, după proba podului, mezinul Craiului intră într-o pădure întunecată unde nu știe ce cale să aleagă. Ajuns la o
întretăiere de drumuri, eroul va încăca interdicţia tatălui său, nu din răutate, ci din naivitate, si-l va accepta pe Spân drept
sfătuitor, căci, prea putin pregatit sa infrunte viclenia oamenilor răi, va crede ca a ajuns în tinutul spânilor si va urma de
aici înainte povețele celui pe care l-a acceptat tovaraș de drum în ciuda sfatului tatălui său de a se feri de omul spân și de
cel roș.
Ca probă inițiatică, găsirea drumului corect indică victoria spiritului, inteligenței asupra instinctului, iar
traversarea pădurii-labirint este o probă prin care eroul si-ar fi putut dovedi maturitatea. Dar fiul Craiului se rătăcește,
face greseala de a-l lua pe Spân tovarăș și demonstrează că mai are încă multe de învățat.
O alta secventa relevanta pentru modul cu este reflectata în text tema basmului este cea a fântânii. Prea
„ boboc la trebi de aieste”, eroul nu va observa semnele- lipsa galeții sau a cumpenei care sa ajunga la apă și nici
nefirescul prezenței unei scări- și, la îndemnul viclean al tovarășului său, va coborî în fântână. Acest moment pare,
simbolic, un fel de coborâre în Infern deoarece va fi obligat să semneze „ un pact cu diavolul”, ipostaziat aici în Spân,
dându-i acestuia toate însemnele puterii: banii, cartea si armele. Pentru mezinul Craiului, acesta este punctul cel mai de
jos în care l-a dus lipsa de experiență. Acesta este și momentul în care naivul erou capătă identitate proprie devenind
Harap-Alb, sluga nobilă a Spânului, statut de care va scăpa doar cand va muri și va învia, așa cum s-a legat prin
jurământ.
Secvență evidențiază faptul că Harap-Alb nu e decât un tânăr lipsit de experiență, căruia lumea îi va mai oferi
destule surprize, mai departe el putând să-și rateze viața, asemeni nevrednicilor frați mai mari, sau să reușească prin
forțele proprii.
Punctul culminant ( refacerea echilibrului) este reprezentat de momentul renaşterii eroului ce marchează si dezlegarea
de jurămâtul făcut Spânului, dar si finalul initierii celui care, de aici înainte va deveni împărat. Ca în orice basm, finalul
surprinde răsplătirea eroului ( deznodământul), adică împlinirea prin iubire a protagonistului care va prelua si
conducerea impărătiei tatalui său.
Motivele literare sunt dominant de inspiratie folclorica: motivul imparatului fara urmasi la tron, motivul
superioritatii mezinului, al calatoriei, al probelor, al incalcarii interdictiei, al supunerii prin viclesug, demascarii
raufacatorului, al casatoriei
Titlul basmului aduce in prim-plan eroul, personaj eponim, numele său asociază două simboluri cromatice opuse
(oximoron) semnificând sclav-alb, rob de origine nobilă, evidentiind tema maturizarii prin condiţia de învăţăcel supus
iniţierii, învăţării, deoarece înainte fusese doar „mezinul craiului”şi abia după dezlegarea de jurământ va deveni
împăratul.
Perspectiva narativa se particularizeaza prin faptul ca naratiunea la persoana a IIIa este realizeaza de catre un
narator omniscient, dar nu obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflectii (unele adresate unor
interlocutori ipotetici: ascultatori sau cititori, narator necreditabil conform formulei initiale : “ Amu, cica,(se spune) (…)”,
Ce-mi pasa mie, eu sunt dator sa spun povestea si sa va rog sa m- ascultati.”)
Relatia incipit-final este relevanță pentru tema basmului. Ca in orice basm, intrarea in aceasta lume
presupune identificarea formulei initiale, stereotipe, cea care faciliteaza accesul cititorului in spatiul miraculosului. Spre
deosebire de basmul popular in care formula introductiva este compusa din 3 termeni: unul care atesta o existenta (“a fost
odata”), unul care neaga (“ca niciodata”) si cel din urma care introduce elementul fabulos (de ex.:…“pe cand facea
plopul pere”), aici, intrarea in text se realizeaza abrupt: “Amu, cica era odata intr-o tara un crai care avea trei feciori…”
Incipitul pune, asadar, sub semnul intrebarii adevarul spuselor sale care prin intermediul lui “cica” cu valoarea de
“se spune “ pare a pune povestea pe seama altcuiva.
Finalul Finalul marcheaza simetric iesirea din fabulos, dar in aceeasi maniera originala inovata care include o reflectie
asupra realitatii sociale, alta decat in lumea basmului “Si a tinut veselia ani intregi si acum mai tine inca, cine se duce
acolo be si mananca, iara pe la noi cine are bani bea si mananca, cine nu se uita si rabda”.
Pe parcursul basmului se identifica si o serie de formule mediane : “Si merg ei si merg…” care realizeaza
trecerea de la o secventa narativa la alta, intretin suspnsul, dar si curiozitatea cititorilor.
Timpul si spatiul devin si ele relevante pentru tema textului. Ca in orice basm, coordonatele actiunii sunt vag
precizate, marcate de atemporalitate si de aspatialitate: “Era odata intr-o tara”. Reperele spatiale sugereaza insa si
dificultatea aventurii eroului care trebuie sa ajunga de la un capat la celalalt al lumii, iar in plan simbolic sa parcurga
drumul de la imaturitate la maturitate.

Caracterizare
Personajele din basmul cult “Povestea lui Harap –Alb” sunt oameni, dar şi „fiinţe himerice” având
comportament omenesc, asa cum afirma criticul literar G. Călinescu în „Estetica basmului”.
Psihologia eroilor se dezvăluie, fie prin surprinderea transformărilor lor interioare, fie prin vocea naratorului care
comentează, ironic sau meditativ, situaţii, peripeţii, atitudini ale eroilor.
Personajele îndeplinesc în basm, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul, ajutoarele şi donatorii, ca
în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj.
Harap-Alb este personajul principal şi eponim( care dă si numele operei) al basmului, protagonist, întruchipare
a binelui, dar este un erou atipic de basm deoarece este complet lipsit de însuşiri supranaturale, fiind construit realist ca o
fiinţă complexă care învaţă din greşeli şi evoluează. Prin aceste atribute iese din clişeul superiorităţii mezinului din
basmul popular.
Ca statut social, Harap-Alb este un tânăr fiu de crai, devenit rob, apoi împărat. Acesta pleacă la capătul
pământului pentru a fi mostenitorul unui tron, având un destin comparabil cu al tatălui său- armele și hainele tatălui
exprimând perpetuarea valorilor de la o generație la alta.
Psihologic și moral, statutul iniţial al personajului este cel de neiniţiat, naiv, trăind inocent la curtea tatălui său,
lipsit de experienţa vieţii. El nu are încă puterea de a cântări ce e sincer şi ce e prefăcut în faptele, în înfăţişarea sau în
vorbele celorlalţi, adică îi lipseste capacitatea de a distinge aparenţa de esenţă. De aceea, mai întâi o alungă pe bătrâna
care-i cerea un bănuţ sau îl loveşte pe calul cel răpciugos cu frâul în cap.
Are însă alte calităţi, precum îndrăzneala și curajul care-l ajută să fie cel care va porni către împărăţia unchiului său.
Acestea nu presupun nimic fabulos, căci doar bunătatea şi milostenia îi vor atrage ocrotirea Sfintei Duminici cu ajutorul
căreia, repetând iniţierea tatălui său, va învăţa să distingă realitatea de aparenţă, trecând astfel primele probe.
Întâlnirea cu cei cinci monștri simpatici va pune în evidență calitățile sale de conducător pentru că cei trei îl recunosc
lider, deși nu are vreo putere supranaturală.
Numele personajului, si acesta important element de caracterizare, asociază două simboluri cromatice opuse
(oximoron) semnificând sclav-alb, rob de origine nobilă, dar şi condiţia de învăţăcel supus iniţierii, învăţării, deoarece
înainte fusese doar „mezinul craiului”şi abia după dezlegarea de jurământ va deveni împăratul.
Portretul eroului se conturează prin câteva detalii de caracterizare directă, realizată de narator care-l numește
”boboc la trebi de aieste” (naiv, credul) sau de către alte personaje precum Sfînta Duminică ce-i spune că e ”mai fricos
ca o femeie”. În timp ce împăratul Verde vede în el ” o slugă vrednică și credincioasă”, Spânul îl numește ”slugă
netrebnică și vicleană”
În basm faptele vorbesc de la sine, fiecare scenă devenind o probă inițiatică ce dezvăluie diverse calități ale
eroului, caracterizarea realizandu-se, mai ales, indirect. Proba podului va pune în evidenţă curajul personajului şi va
fi urmată de seria încercărilor din pădurea-labirint ( la nivel simbolic, podul reprezintă trecerea din lumea cunoscută în
cea necunoscută, plină de încercări, etapă în evoluţie, căci trecerea se face într-un singur sens).
In aceasta etapa, naivitatea pare a fi trasatura dominanta a eroului care cade in capcana Spanului
Astfel, în scenariul inițierii, secvența pădurii-labirint devine relevantă în acest sens ...
O altă secventă semnificativă pentru naivitatea mezinului Craiului este cea a fântânii....
Probele la care este supus la curtea Împăratului Verde ( aducerea ”salăților”, a nestematei și a fetei Împaratului
Roș pentru căsatoria Spânului) scot la iveală, în mod indirect, trăsături precum: inteligența, stăpânirea de sine ascultarea
și priceperea, dar, mai ales, bunătatea sa, fără de care nimeni nu l-ar ajuta, după cum reiese și din caracterizarea directă
pe care i-o face Sfânta Duminică: ” nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb”
Finalul basmului constituie altă secvență semnificativă în evoluția eroului. Fiica Împăratului Roș îl demască
pe Spân, care îi taie capul lui Harap-Alb, acuzându-l că i-a divulgat secretul. Astfel, îl dezleagă de jurământ, inițierea
fiind încheiată. Înviat de fată, eroul reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș, de care
se îndrăgostise, și împărăția. Nunta și schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului.
Astfel, trecerea personajului prin încercări dificile, dar si experienta condiției umilitoare de sclav care ajunge în
slujba unui stăpân sever contureaza sensul educativ al basmului. Scriitorul promovează în acest mod valori umane
fundamentale precum înțelepciunea, bunătatea, inteligența, prietenia, altruismul, calități demonstrate de erou pe tot
parcursul basmului.

Relaţia cu Spânul . Datorită viziunii realiste ce particularizează stilul lui Creangă, relaţiile dintre personaje devin si ele o
modalitate interesantă de interpretare a operei. Personajele Harap-Alb si omul spân sunt surprinse în antiteză, relaţia lor
punând în evidenţă tema generală a basmului, lupta dintre bine şi rău.
Statutul eroului ( acelasi ca la caracterizare)
Spânul, antagonistul operei, nu are nici el puteri supranaturale, fiind definit, mai degrabă de atitudinea sa: şi-a
fabricat statutul social pe cai necinstite,iar psihologic si moral este inteligent si viclean
În scenariul iniţierii lui Harap-Alb, Spânul are un rol important reprezentând, nu răul absolut, ci, mai degrabă,
răul necesar, pentru că îl pune pe tânăr permanent în situaţia de a învăţa, contribuţia sa la evoluţia personajului fiind
evidenţiaţă prin cuvintele calului năzdrăvan: „ Si unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe
oameni să prindă la minte .”Astfel nici personajul antagonist nu este unul tip întrucât nici el nu are atribute miraculoase,
nefiind un zmeu sau un animal fabulos, figurând, simbolic, latura întunecată a omului.
Novicele, aflat pe calea iniţierii, se confruntă cu răul din lumea oamenilor deoarece, conform credinţei populare,
omul rău, demonizat poartă semne pe chip, omul spân şi omul roş, oameni însemnaţi, înruchipând răutatea, viclenia,
cruzimea şi lăcomia.
O prima secventa narativa semnificativa pentru ilustrarea relatiei dintre cele doua personaje poate fi
considerata cea a fantanii. Incalcand sfatul parintesc, craisorul pentru a iesi viu din padure, acceptase tovarasia Spanului.
Coborarea in fantana aminteste, in plan simbolic, de taina botezului. Fiul cel mic al Craiului moare in raport cu vechea
identitate, cea naiva, inscriindu-se de acum, pe o alta treapta a existentei sale, cea a maturizarii primind si numele de
Harap -Alb
În cea de-a doua parte eroul se confruntă cu o altă forţă malefică: omul roş. Ca şi Spânul, Împăratul Roş este
tot omul însemnat de care tatăl îl sfătuise să se ferească şi pe care va reuşi să-l învingă doar cu ajutorul celor cinci giganti
fabuloşi: „dihănii”, „ arătări”, „pocitănii”, în esenţă reprezentări hiperbolice ale unor impulsuri omeneşti pe care eroul
învaţă să le domine: foamea, setea, frigul, dorinţa de a cunoaşte şi stăpâni spaţiul şi timpul.
Dezlegarea de jurământul făcut Spânului este posibilă, simbolic, doar prim moarte şi înviere- semnificând
despărţirea de naivitate şi căpăterea statutului de împărat. Acesta este şi momentul în care rolul Spânului ia sfârşit, calul
fiind cel care distruge întruchiparea răului, dându-i drumul din înaltul cerului.
Finalul basmului se constitue asadar intr-o alta secventa narativa semnificativa pentru relatia dintre cele
doua personaje. Spanul il acuza pe Harap Alb ca a divulgat secretul si ii reteaza capul. Cu alte cuvinte, ii produce o a
doua moarte simbolica, de data aceasta definitiva, cea a naivitatii – prin care se va si dezlega de juramantul facut
acestuia. La randul sau, Spanul este ucis de tovarasul de drum a lui Harap Alb, calul, semn ca initierea a luat sfarsit.
Finalul aduce, de fapt, confirmarea destinului de excepţie anunţat de Sfânta Duminică, deoarece învierea
reprezintă trecerea spre o nouă identitate în care el va fi slăvit, puternic şi iubit: „ Când vei ajunge şi tu odată mare şi
tare […] vei crede celor asupriţi şi necăjiţi pentru că stii acum ce e necazul. „
Elemente de arta narativa Ceea ce particularizeaza basmul lui Creanga nu este doar complexitatea personajelor ci mai
ales maniera in care acestea traiesc prin limbaj, caci citind povestea lui Harap-Alb, lectorul are senzatia ca regaseste intr-
un fel personajele “Amintirilor din copilarie”, putandu-se asadar vorbi despre o localizare si o autohtonizare a
fantasticului (personajele vorbesc si se comporta moldoveneste).
Arta povestirii se remarca si ea printr-un ritm rapid dat de dramatizarea actiunii prin dialog, dar si
individualizarea personajelor prin detalii.
Marea forta expresiva a basmului consta in maniera in care Creanga valorifica atat in discursul naratorului, cat si
in vorbirea eroilor registrul stilistic popular marcat oral si regional.
O alta particularitate al stilului scriiturii lui Creanga este bogatia paremiologica (multimi de proverbe si
zicatori, vorbe de duh) utilizate pentru a caracteriza un personaj sau o situatie, fie pentru a oferi perspective populara
asupra intamplarilor (“Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”)
Acestor particularitati inconfundabile ale sitlului lui Creanga se adauga placerea zicerii evidenta in valorificarea
mijloacelor de realizare ale umorului.
Finalul Creangă valorifică tiparul narativ al basmului popular, dar reuseste prin “Povestea lui Harap-Alb” sa dea o
adevarata sinteza acestei specii, deplasand accentul de pe fabulos si miraculos pe constructia personajelor care capata
astfel statutul de om ales reflectand viziunea despre lume a scriitorului in aceeasi maniera de basm adica de “oglindire a
vietii in moduri fabuloase.” (G. Calinescu), oferind culturii noastre un reper de spiritualitate romaneasca de o valoare
inestimabila.