Basmul reprezintă “oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (G.

Călinescu) sau într-o definiţie standard: basmul este

naraţiunea de mare întindere, în care binele luptă împotriva răului cu puteri supranaturale şi învinge întotdeauna.
În lucrarea “Morfologia basmului”, Vladimir Propp, reprezentant al şcolii formaliste ruse, evidenţia o
structură a basmului clasic, identificabilă fie în basmul cult, fie în cel popular. Din acesta structură, cele mai
importante momente sunt cele care ţin de evoluţia eroului, cum ar fi: călătoria de iniţiere a acestuia către un spaţiu
miraculos, peste nouă mări şi nouă tări sau la capătul lumii, semnalarea unei interdicţii pe care eroul o încalcă,
pedeapsa primită şi trecerea probelor în urma cărora eroul biruie răul şi devine învingător, dar şi relaţia dintre incipit
şi final.
În literatura română o capodoperă a genului este “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, operă ce
păstrează elemente ale basmului popular, între care şi structura închisă, marcată de formule narative iniţiale şi
finale.
În incipit, după utilizarea formulei “Amu cică era odată...” al cărui rol este de a-l introduce pe cititor într-un
univers fabulos, fără a preciza tipul şi spaţiul, este semnalată o lipsă care va fi remediată de catre erou: Împaratul
Verde nu are urmaşi şi îi cere fratelui său să i-l trimită pe cel mai destoinic dintre feciori. Dupa eşecul fiilor mai mari,
mezinul îşi încearcă norocul şi, sfătuit de Sfânta Duminică, îi cere tatălui său calul, hainele şi hainele de pe vremea
când era mire, şi după ce trece proba curajului, la care este şi el supus, porneşte în călătoria de iniţiere nu înainte
de a se semnala o interdicţie din partea tatălui: să nu se împrietenească cu omul roşu şi mai cu seamă de cel spân.
Pentru că nu reuşeşte să treacă de un haţis întunecos şi se rătăceşte, fiul craiului încalcă interdicţia şi apelează la
ajutoul Spânului. Pedeapsa este pe masură: păcălit de Spân, intră într-o fântână de unde nu mai poate ieşi, până ce
nu jură credinţă noului stăpân. Fiului craiului îşi pierde identitatea, devine Harap-Alb, slugă a Spânului, iar Spânul
este acum fiu de crai. La curtea lui Verde Împarat, Harap-Alb trece trei probe ajutat de Sfânta Duminică, de calul
său năzdravan, de cinci monştri simpatici, de regina albinelor şi de cea a furnicilor. El aduce salata din grădina
ursului, blana bătută-n pietre scumpe a cerbului şi pe fata Împaratului Roş. Depaşirea probelor îl face învingător,
căci fata împaratului îl demaschează pe Spân iar calul îl ucide, Harap-Alb devenind în final împarat.
Tot acest traseu iniţiatic este parcurs de fiul craiului între un incipit şi final simbolice.
Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea în atemporalitate, într-un timp mitologic,
fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai
săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Se desluşeşte astfel o primă categorie
estetică: miraculosul. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care
reprezintă desavârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împaratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe
parcursul acţiunii.
O deosebire între basmul popular şi cel cult o reprezintă faptul că, în cel din urmă, eroul va remedia
lipsa, nu mai este chiar din incipit un individ maturizat, model de frumuseţe fizică, morală şi spirituală, ci apare ca un
personaj la inceput de drum, neiniţiat. Traseul parcurs de acesta, probele la care va fi supus vor avea rolul de a-l
pregăti pentru viaţă.
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin pedepsirea şi
omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese
învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al potagonistului, care
va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împarat. Nu întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea
răufăcătorului, pentru că prezintă mentalitatea omului din popor, conform căreia binele triumfă întotdeauna, iar
starea firească este cea de bunădispoziţie şi de optimism.
Formula narativă finală anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul
acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine determinate,
sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care
strânesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca
totul este de fapt “o transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.
 Elementele pentru care Povestea lui Harap-Alb este considerată un basm cult sunt:
- are autor;
- existenţa elementelor de originalitate:
- individualizarea prin detalii a unor personaje: vezi portretul lui Gerilă, al lui Ochilă;
- în realizarea anumitor portrete naratorul insistă mai mult decât este necesar pe anumite detalii;
- dramatizarea acţiunii prin dialog;

Paginile lui Creangă sunt pline de dialoguri, care au ca funcţie estetică: caracterizarea personajelor şi dezvoltarea
acţiunii.
- umanizarea fantasticului prin comportament, gest, limbaj;

În basm, nu avem de-a face cu zmei, balauri, ci personajele supranaturale sunt legate de însuşiri omeneşti: Setilă,
Flămânzilă etc
- Personajele supranaturale se comportă, vorbesc, gesticulează ca şi ţăranii din Humuleşti. Păsări-Lăţi- Lungilă: «Mă,
fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată.»
- nota comică;
- exprimarea mucalită, poznaşă: «Să trăieşti trei zile cu cea de alaltăieri.»
- vorbe de duh: «Dă-i cu cinstea să piară ruşinea.»
- diminutive augmentative: băuturică, buzişoare.
- folosirea înţelepciunii populare;
-- «Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos...»
-- «La unul fără suflet, trebuie unul fără de lege.»
-- «Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale.»
- problematica basmului – bildungsroman.

Calul nu l-a pedepsit pe Spân de la început, pentru că Harap-Alb trebuia să treacă printr-un proces de iniţiere. Sf.
Duminică îi mărturiseşte lui Harap-Alb că trebuie să treacă prin şcoala umilinţei pentru a ajunge stăpân:
«Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul.»
Basmul cult poartă amprenta originalităţii scriitorului său.