1.

Basmul cult
Povestea lui Harap-Alb
- de Ion Creangă

Basmul cult este o specie narativă amplă, în care autorul preia tiparul narativ al
basmului popular, pe care îl reorganizează în funcţie de propriul stil şi de viziunea sa
artistică. Acţiunea implică fabulosul care este tratat în mod realist şi înfăţişează drumul
maturizării eroului. Ca şi în basmul popular conflictul dintre bine şi rău se soluţionează
cu triumful binelui. Personajele îndeplinesc prin raportare la erou, o serie de funcţii
(antagonistul, ajutoarele, donatorii) ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin
atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele spaţio-temporale sunt vagi,
nedetermninate. Sunt de asemenea prezente formulele narative tipice: iniţiale, mediane,
finale. Stilul este elaborat, iar naraţiunea se îmbină cu dialogul şi descrierea.
Un astfel de text este ,,Povestea lui Harap-Alb” de I. Creangă, ce are ca temă
formarea unui tânăr care trece printr-un şir de încercări pentru a-şi dovedi calităţi
apreciate în etica populară (curaj, înţelepciune, generozitate). De aceea basmul are
caracterul unui bildungsroman, N. Manolescu considerând că ,,Povestea lui Harap-Alb
este povestea destinului uman”. Motivele narative pe care le implică tema sunt: împăratul
fără urmaş, superioritatea mezinului, călătoria iniţiatică, supunerea prin vicleşug, probele
depăşite, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii şi reflecţii.
Un prim aspect ce încadrează acest text la specia basm cult este acţiunea
prezentată într-o succesiune de secvenţe narative şi episoade care sunt redate prin
înlănţuire şi alternând naraţiunea cu dialogul şi descrierea.
De asemenea, relaţiile spaţio-temporale sunt sugerate ca în basmul popular prin
formula iniţială tipică: ,,Amu cică era odată într-o ţară un craiu care avea trei feciori”.
Naratorul inovează formula iniţială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva (,,cică”,
adică ,,se spune”), fără a nega, ca în basmul popular (,,a fost odată ca niciodată”), în
vreme ce folosirea imperfectului ,,era” fixează acţiunea într-un timp fără durată, prin
urmare etern.
Spaţiul sugerează dificultatea aventurii eroului care va trebui să ajungă de la un
capăt la altul al lumii, de la imaturitate, la maturitate în plan simbolic.
Şi în construcţia subiectului, ca şi în basmul popular, acţiunea se desfăşoară
linear în cadrul ei putând fi identificate funcţiile specifice tiparului narativ al basmului.
Astfel, situaţia iniţială prezintă atmosfera de la curtea craiului. Ca în basmul
popular, această stare iniţială de echilibru este tulburată de cererea împăratului Verde
care solicită pe unul dintre nepoţi, succesor la tron. Aceasta ar fi intriga basmului.
Moştenirea va produce rivalitate între fiii craiului şi o atmosferă tensionată între părinte şi
fiii săi. Craiul îi pune la încercare, travestindu-se în urs ca să poată verifica curajul şi
responsabilitatea fiilor, aceasta fiind prima treaptă a iniţierii.
Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan pe care şi-l dobândise la
sfaturile Sfintei Duminici, bătrâna care îşi propune să-l ajute, căci mezinul s-a dovedit
milostiv, sensibil, suferind pentru decepţia tatălui său dezamăgit de laşitatea şi ipocrizia
fiilor săi mai mari.
Acţiunea de remediere a situaţiei iniţiale este călătoria propriu-zisă a fiului de
crai. Este sfătuit de bătrână să ia calul, armele şi hainele cu care tatăl său a fost mire,
pentru a reuşi, sugerându-se astfel că tânărul va repeta iniţierea tatălui, în aceleaşi
condiţii. Aşa se explică nemulţumirea şi sfaturile date de crai, din dorinţa de a-şi proteja
fiul de pericolele pe care şi el le-a traversat cândva.
Călătoria va deveni o imitaţie a unui mod exemplar, dar şi o ,,înscenare a unor
profesionişti”: tatăl, calul, Spânul, Sfânta Duminică, împăratul Roş, deosebirea dintre ei
fiind dată doar de gradul diferit al implicării.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea prin pădurea labirint. Sensul iniţiatic
este evident. Ieşirea din labirint este însă o probă prin care eroul trecând-o cu succes şi-ar
dovedi maturitatea. Fiul craiului este însă naiv ,,boboc în felul său la treburi de aieste”,
nu-l recunoaşte pe acelaşi spân, crezând că a pătruns în ţara spânilor, e credul şi sincer, îi
mărturiseşte ce l-a sfătuit tatăl şi coboară în fântână, fără a gândi la consecinţe. Coborârea
în fântână trimite la mitul coborârii în infern care se face în sensul unei morţi şi al unei
renaşteri spirituale: eroul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb
rob al spânului iniţiator. Schimbarea numelui nu este doar problemă de onomastică, ci
implică o nouă traiectorie spirituală.
Consecinţele pactului cu Spânul va fi încercarea eroului în trei împrejurări
diferite: aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului ,,cu cap cu tot,
aşa bătute cu pietre scumpe” şi a fetei Împăratului Roş, probe iniţiatice care vor conduce
la formarea personalităţii tânărului.
Mijloacele prin care trece probele ţin de miraculos, iar ajutoarele au puteri
supranaturale. Nota comună a celor trei situaţii care diferă totuşi prin gradul lor de
dificultate este perfecţionarea umană şi formarea eroului ca viitor conducător. Primele
două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici care îl sfătuieşte şi îi oferă obiecte
magice (pentru urs, o licoare cu somnoroasă, pentru cerb, obrăzarul şi sabia lui Statu-
Palmă-Barbă-Cot). Eroul îşi va dovedi curajul, abilitatea în mânuirea sabiei, cumpătarea
şi loialitatea faţă de spân.
A treia probă, răpirea fetei împăratului Roş, cea mai complexă, dar şi cea mai
dificilă este iniţierea în eros, expresie a umanizării personajului. Drumul începe cu
trecerea altui pod ce poate sugera trecerea spre o altă etapă a maturizării.
Eroul are acum iniţiativa faptelor sale şi îşi demonstrează noi calităţi:
compasiunea, când decide să protejeze viaţa furnicilor, punându-şi pe a sa în pericol,
pentru că alege să treacă înot ,,o apă mare”; generozitatea, înţelepciunea şi priceperea
când confecţionează un stup pentru albine. Pentru toate acestea va fi răsplătit, primind de
la crăiasa furnicilor şi a albinelor o aripă, alt obiect magic. Dobândeşte noi prieteni care îi
vor deveni loiali şi-l vor recunoaşte ca lider pentru calităţile sale.
Confruntarea cu omul Roş înseamnă trecerea altor probe iniţiatice, eroul
încălcând pentru a doua oară interdicţia oferită ca sfat de tatăl său, atunci când eroul pleca
în marea sa călătorie care era însăşi viaţa. Acum va fi ajutat de personaje cu puteri
supranaturale: în casa de aramă supraîncălzită va fi ajutat de Gerilă; de ospăţul cu
mâncare şi băutură din belşug va trece cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă; alegerea
macului de nisip va fi făcută de furnici; straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea fetei
metamorfozată în pasăre sunt încercări pe care le trece cu ajutorul lui Ochilă şi Păsări-
Lăţi-Lungilă; identificarea fetei se realizează cu ajutorul albinei, în vreme ce întrecerea
impusă de fată va implica personajele fantastice – calul şi turturica pentru a aduce alte
obiecte magice: trei smicele de măr, apă vie şi apă moartă. Calul reuşeşte şi fata îl
însoţeşte pe Harap—Alb la curtea Împăratului Verde. De aceea Mihai Pop şi Pavel
Ruxăndoiu apreciau că lumea basmului este o lume cu totul aparte ,,opusă cotidianului, o
lume în care voinţa omului nu cunoaşte limite, în care nu există contrarii care să nu poată
fi rezolvate... Este o lume opusă realităţii cotidiene, nu prin personaje şi întâmplări care
pot fi verosimile, ci prin atmosfera ei interioară, prin esenţa ei”.
Călătoria de întoarcere este cea mai dificilă pentru erou întrucât, îndrăgostit de
fată, va trebui să rămână loial jurământului făcut spânului.
Refacerea echilibrului iniţial şi răsplata eroului reprezintă deznodământul
basmului. Fata îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea eroului este finalizată.
Decapitarea eroului are semnificaţia morţii iniţiatice: dispare novicele pentru a se impune
iniţiatul.
Învierea eroului este realizată de fata Împăratului Roş cu ajutorul obiectelor
magice. Eroul primeşte pe fata mpăratului Roş şi împărăţia, iar nunta şi schimbarea
statutului social confirmă maturizarea eroului.
Personajele basmului lui Creangă sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele
şi răul, în diversele lor ipostaze.
O altă caracteristică a basmului cult în textul ales este că autorul a modificat
radical personalitatea eroului care în basmul popular era un personaj excepţional înzestrat
cu însuşiri deosebite. Harap—Alb are mai degrabă însuşirile unui antierou, iar
personalitatea lui se va forma în timp, prin intermediul experienţelor de viaţă trăite. Este
un tânăr harnic, omenos, îndatoritor, milostiv, virtuţi consacrate în etica populară.
Spânul nu este doar întruchipare a răului, ci are rolul de iniţiator al eroului pe care
îl va conduce nu doar într-un labirint fizic, pădurea, ci mai ales într-unul spiritual care
este însăşi viaţa. Răutatea lui este doar aparentă. Pentru ca Harap-Alb să devină un
conducător bun, spânul trebuie să fie rău şi el va dispărea când rolul lui va fi încheiat.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori, fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta
Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), fiinţe
himerice (cei cinci prieteni însoţitori la curtea împăratului Roş).
În plus, basmul lui Creangă este original şi prin arta spunerii. Limbajul este de
sursă populară, dar autorul îl recreează, dându-i o notă individuală care devine marcă a
stilului său. Originalitatea lui Creangă la nivelul limbajului se evidenţiază prin aspecte
diferite: vocabular marcat de fonetisme regionale, prezenţa proverbelor şi a zicătorilor.
Plăcerea spunerii, jovialitatea se reflectă în mijloacele de realizare a umorului:
exprimarea mucalită (,,să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), diminutive şi
augmentative (buzişoare, băuturică), caracterizările groteşti ale personajelor (Gerilă,
Flămânzilă etc.), scene comice, cum este cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în casa de aramă.
Originală este la Creangă şi oralitatea stilului ce se realizează prin: limbajul
afectiv, naratorul omniscient intervenind adesea prin comentarii, aprecieri, solicitând
cititorii. Oralitatea este susţinută în text şi prin aglomerarea de interjecţii, exclamaţii
(,,Mă rog, foc de ger ce era: ce să vă spun mai mult!”), utilizarea de fraze rimate ( ,,De-ar
şti omul ce-ar păţi/ Dinainte s-ar păzi!”), prezenţa dialogului care are dublu rol. Prin el se
dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele care trăiesc şi se individualizează prin
limbaj.
 Astfel, ,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult care are ca model basmul
popular, dar devine original prin reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului,
umanizarea fantasticului, construcţia personajelor, umorul şi specificul limbajului. Poate
de aceea G.Călinescu aprecia că ,,basmul este o operă de creaţie literară, cu o geneză
specială, oglindire, în orice caz a vieţii în moduri fabuloase.”

Caracterizarea unui personaj într-un basm cult

Basmul cult este o specie narativă amplă, în care autorul preia tiparul narativ al
basmului popular, pe care îl reorganizează în funcţie de propriul stil şi de viziunea sa
artistică. Acţiunea implică fabulosul care este tratat în mod realist şi înfăţişează drumul
maturizării eroului. Ca şi în basmul popular conflictul dintre bine şi rău se soluţionează
cu triumful binelui. Personajele îndeplinesc prin raportare la erou, o serie de funcţii
(antagonistul, ajutoarele, donatorii) ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin
atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele spaţio-temporale sunt vagi,
nedetermninate. Sunt de asemenea prezente formulele narative tipice: iniţiale, mediane,
finale. Stilul este elaborat, iar naraţiunea se îmbină cu dialogul şi descrierea.
Un astfel de text este ,,Poveste a lui Harap-Alb” de I. Creangă, ce are ca temă formarea
unui tânăr care trece printr-un şir de încercări pentru a-şi dovedi calităţi apreciate în etica
populară (curaj, înţelepciune, generozitate) şi necesare unui viitor conducător.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii şi reflecţii.
Acţiunea este prezentată într-o succesiune de secvenţe narative şi episoade care
este redată prin înlănţuire şi alternând naraţiunea cu descrierea şi dialogul.
Relaţiile spaţio-temporale sunt sugerate ca în basmul popular prin formula iniţială
tipică: ,,Amu cică era odată într-o ţară un craiu care avea trei feciori”.
Spaţiul sugerează dificultatea aventurii eroului care va trebui să ajungă de la un
capăt la altul al lumii, de la imaturitate, la maturitate în plan simbolic.
Autorul a modificat radical personalitatea eroului care în basmul popular era un
personaj excepţional înzestrat cu însuşiri deosebite.
Hrap-Alb este un tânăr harnic, omenos, îndatoritor, milostiv, virtuţi consacrate în
etica populară. Basmul propune formarea personalităţii protagonistului care va fi implicat
într-o succesiune de evenimente ce aparţin tiparului narativ tipic basmului.
Un moment important este cel al întâlnirii cu Sfânta Duminică metamorfozată în
cerşetoare, care îl roagă să o miluiască. Eroul îşi va demonstra altruismul şi compasiunea.
Bătrâna îi va răsplăti generozitatea, dezvăluindu-i destinul excepţional care îl
aşteaptă: ,,puţin mai este şi ai să ajungi împărat, cum n-a mai stat altul pe faţa pământului
aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”.
Demnităţii, sensibilităţii, blândeţii, milosteniei, Harap-alb le va alătura răbdarea şi
stăruinţa în refacerea armelor, a hainelor care aparţinuseră tatălui, ceea ce demonstrează
că eroul va repeta performanţele acestuia. De altfel, superioritatea eroului a fost
demonstrată şi în cadrul familiei, unde eşecul fraţilor săi mai mari determină dezamăgirea
craiului. Mezinul suferă pentru decepţia tatălui, se dovedeşte sensibil, plânge ruşinat şi
decide să plece spre împărăţia unchiului pentru a se cunoaşte pe sine şi realele lui
posibilităţi, să-şi ia revanşa asupra fraţilor mai mari, dintr-un simţ firesc al competiţiei, să
atenueze decepţia tatălui şi să-i demonstreze că neîncrederea de la început a fost
neîntemeiată.
Drumul către împărăţia unchiului traversează un pustiu dezolant în care eroul
resimte acut singurătatea, nevoia de comunicare umană şi nesiguranţa locurilor în care la
un moment dat se rătăceşte. Acum se dovedeşte naiv, încrezător în oameni, superficial,
căci, asemenea oricărui tânăr ignoră sfaturile şi încalcă interdicţia. Se orientează după
aparenţe, nu sesizează în prezenţa Spânului una şi aceeaşi persoană, aceasta fiind prima
ipostază a eroului: călătorul naiv.
Consecinţa încălcării interdicţiei va fi schimbarea identităţii şi a statutului social,
ceea ce anunţă o nouă etapă în devenirea eroului care va deveni pentru mult timp,
novicele. La sfatul înşelător al Spânului, eroul coboară în fântână, moment ce trimite la
mitul coborârii în infern, presupunând o moarte şi o renaştere spirituală: personajul intră
în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni rob al Spânului iniţiator. Aparent Spânul
punându-l în situaţii dificile, creează impresia că vrea să-l piardă. În esenţă toate aceste
situaţii au menirea de a perfecta un caracter uman.
Eroul îşi va demonstra noi calităţi. În primele două probe (aducerea salatelor din
Grădina Ursului, aducerea pielii cu nestemate a cerbului) îşi demonstrează curajul,
abilitatea în mânuirea armelor, stăpânirea de sine, loialitatea faţă de Spân. A treia probă,
peţirea fetei Împăratului Roş pentru Spân, presupune altă etapă a maturizării. Eroul are
acum iniţiativa faptelor sale. Calul nu-l mai ajută şi astfel momentul indică începutul
maturizării spirituale. E responsabil pentru viaţa furnicilor, punând-o în pericol pe a sa.
Face apoi un stup albinelor şi-şi dovedeşte priceperea, abilităţile de bun gospodar şi
înţelepciunea, considerând că fiinţele cele mai neînsemnate îi pot fi de folos.
Dobândeşte noi prieteni, în postura celor cinci eroi fabuloşi, graţie cărora va
cunoaşte diversitatea firilor umane. Faţă de aceştia demonstrează că este generos,
sociabil, iar cei cinci îl vor recunoaşte ca lider pentru calităţile sale. Naratorul opune
acum Spânului, despot, mărginit, pe erou, ipostază a conducătorului înţelept, receptiv la
suferinţele supuşilor. De aceea, în grupul tovarăşilor de drum, Harap-Alb devine lider.
Aceştia, alături de crăiasa albinelor şi a furnicilor îl vor ajuta să depăşească situaţiile
dificile de la curtea Împăratului Roş: casa de aramă supraîncălzită, ospăţul fastuos,
alegerea macului de nisip, straja nocturnă la odaia fetei Împăratului Roş şi identificarea
acesteia.
Odată depăşite aceste situaţii, eroul revine la curtea Împăratului Verde. Călătoria
de întoarcere, care impune o nouă ipostază a eroului, cea a iniţiatului, va fi drumul cel
mai dificil pentru că eroul se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş. Dar loial
jurământului dat Spânului, nu-şi va face cunoscute sentimentele şi nici adevărata
identitate.
Pentru atributele sale superioare eroul va fi răsplătit în final. Fata îl demască pe
spânul impostor care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. Astfel îl
eliberează de jurământ, semn că iniţierea este încheiată.
Aşa cum este construit, protagonistul lui Creangă are mai degrabă calităţile unui
antierou. Nu are decât puţine din atributele lui Făt-Frumos, nu se impune nici prin vitejie,
nici prin dârzenie şi nici chiar prin isteţime. Principalele sale calităţi sunt mila, blândeţea
şi simţul moral. Ceea ce-l caracterizează este mai mult mila, sensibilitatea. Nu are
capacitatea lui Făt-Frumos de a vedea puterea şi frumuseţea în spatele apariţiei
dezgustătoare. Astfel în episodul tipic al alegerii calului se dovedeşte inapt să intuiască
miracolul şi alungă mânios ,,răpciuga de cal”.
Este înşelat cu uşurinţă de Spân pentru că ,,era boboc în felul săi la astfel de
trebi”, spre deosebire de eroul basmului popular care este atotştiutor sau cel puţin
suficient de înţelept pentru a urma întocmai sfaturile, chiar şi pe cele ce-i par fără folos.
Probele la care este supus îl surprind plin de teamă, nesigur şi chiar disperat, într-
un rând ajunge să-şi dorească moartea, fapt bizar pentru un erou de basm. Eroul lui
Creangă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar va dobândi prin
trecerea probelor o serie de însuşiri morale (milă, bunătatea, prietenia, respectarea
jurământului) necesare unui viitor împărat. Iniţierea lui e necesară. Ideea fiind exprimată
de Sfânta Duminică: ,,Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci de-a fir-
a-păr lucrurile şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.
Numele pe care îl atribuie autorul protagonistului se adaugă elementelor realiste
ale basmului şi devine mijloc de individualizare a unui tip uman. Scriitorul se detaşează
astfel de basmul popular, unde eroul rămâne doar un nume generic: Făt-Frumos, Fiul
craiului, Fiul împăratului etc.
Numele protagonistului, evidenţiază dubla sa personalitate reprezentată printr-o
identitate reală (de tânăr prinţ) şi una aparentă (de slugă a Spânului). Totodată numele
reflectă prin contrastul cromatic negru-alb armonizarea defectelor şi a calităţilor umane,
dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele.
Specific basmului lui Creangă este şi faptul că eroul rămâne în limitele umanului,
iar faptele care depăşesc sfera realului sunt împlinite de personajele donatori sau ajutoare
înzestrate cu însuşiri supranaturale, aşa încât se verifică afirmaţia lui Mihai Pop şi Pavel
Ruxăndoiu: ,,Nu există nici un basm în care elementele pur fantastice să apară izolat. Ele
se leagă întotdeauna de eroi şi eroii decid din lumea reală, posibilă.”

Povestea lui Harap- Alb

- de Ion Creangă
- relaţia dintre două personaje -

Basmul cult este o specie amplă în care autorul preia tiparul narativ al basmului
popular pe care îl reorganizează în funcţie de propriul stil şi de viziumea sa artistică.
Acţiunea implică fabulosul care este tratat în mod realist şi înfăţişează drumul
maturizării eroului ca şi în basmul popular, în vreme ce conflictul dintre bine şi rău se
soluţionează cu trimful binelui. Personajele îndeplinesc prin raportare la erou, o serie
de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii) ca în basmul popular, dar sunt
individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele spaţio-temporale
sunt vagi, nedeterminate. Sunt de asemenea prezente formule narative tipice: iniţiale,
mediane, finale. Stilul este elaborat, iar naraţiunea se îmbină cu decrierea şi dialogul.
Un astfel de text este ,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, ce are ca temă
formarea unui tânăr care trece printr-un şir de încercări pentru a-şi dovedi calităţi
apreciate în etica populară (curaj, înţelepciune, generozitate) şi necesare unui viitor
conducător.
 De aceea basmul are caracterul unui bildungsroman, N.Manolescu apreciind
că ,,Povestea lui Harap-Alb este povestea destinului uman”. Motivele literare pe care
le implică tema sunt: împăratul fără urmaş, superioritatea mezinului, călătoria
iniţiatică, supunerea prin vicleşug, probele depăşite, demascarea răufăcătorului,
pedeapsa, căsătoria.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii şi reflecţii. Acţiunea este
prezentată într-o succesiune de secvenţe narative şi episoade care este redată prin
înlănţuire alternând naraţiunea cu decrierea şi dialogul.
Relaţiile spaţio-temporale sunt sugerate ca în basmul popular prin formula iniţială
tipică: ,,Amu cică era odată într-o ţară un craiu care avea trei feciori”. Spaţiul
sugerează dificultatea aventurii eroului care va trebui să ajungă de la un capăt la altul
al lumii, de la imaturitate, la maturitate în plan simbolic.
Autorul a modificat radical personalitatea eroului care în basmul popular era un
personaj excepţional înzestrat cu însuşiri deosebite.
Harap-Alb este un tânăr harnic, omenos, îndatoritor, milostiv, virtuţi consacrate
în etica populară. Basmul propune formarea peronalităţii protagonistului care va fi
implicat într-o succesiune de evenimente ce aparţin tiparului narativ al basmului.
Nu doar protagonistul, ci şi antagonistul reprezentat de Spân nu este asemenea
personajului similar din basmul popular. Exponent al răului, ca în basmul popular,
Spânul îl reprezintă pe individul de condiţie obscură, marcat de dorinţa parvenirii şi
folosind şantajul ca mijloc de ascensiune socială. E agresiv cu Harap-Alb, viclean cu
Verde Împărat şi aparent supus în raporturile cu fiicele acestuia.
Deşi se defineşte prin multe însuşiri negative reprezentând tot ceea ce degradează
omul – ipocrizia, trădarea, viclenia, răutatea, orgoliul, este lipsit de scrupule, interesat
de putere şi bogăţie – prezenţa lui este necesară, având în vedere scopul încercărilor
la care este supus Harap-Alb. Răutatea lui este doar aparentă. El este principalul
inişiator al protagonistului şi, pentru ca Harap-Alb să devină un conducător bun,
Spânul trebuie să fie rău. E ca şi cum între cei doi s-ar fi stabilit o complicitate greu
sesizabilă de ochiul lipsit de experienţă al novicelui. Spânul va dispărea atunci când
rolul lui se va împlini, deşi în basm se creează impresia că Spânul dispare din dorinţa
umană firească de a elimina răul şi nedreptatea. De fapt, V.Lovinescu în ,,Creangă şi
creanga de aur” îl consideră pe Spân un ,,atipic maestru iniţiatic”. S-a apreciat de
asemenea că Spânul este implicat într-o ,,înscenare” a unui grup de ,,profesionişti”
din care fac parte craiul tată, calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, Împăratul Roş şi al
cărui scop este iniţierea protagonistului. Deosebirea dintre aceste personaje este dată
doar de gradul diferit al implicării.
Acţiunea basmului expusă într-un tipar narativ specific acestui tip de naraţiune
evidenţiază relaţia celor două personaje principale. Fiind naiv, ,,boboc în felul său la
trebi de aieste”, fiul craiului se rătăceşte prin pădurea-labirint, un pustiu dezolant, în
care eroul resimte acut singurătatea, nevoia de comunicare şi nesiguranţa locurilor.
Încrezător în oameni, superficial, asemenea oricărui tânăr, ignorând sfatul primit din
partea tatălui său, fiul craiului îl acceptă pe Spân ca slujitor şi astfel încalcă
interdicţia. Spânul însă, abil, bun cunoscător al sufletului uman, umil şi linguşitor,
schimbându-şi înfăţişarea, valorifică oportunitatea de a se întâlni cu un naiv fiu de
crai. Manifestă o falsă solicitudine şi îl determină să-l tocmească în slujba sa, în
ciuda consemnului părintesc. Intrat în slujba fiului de crai, Spânul îşi construieşte un
plan minuţios de supunere a acestuia. Prin viclenie reuşeşte să-l subordoneze pe
crăişor şi-l determină să coboare în fântână, moment ce trimite la mitul coborârii în
infern. Protagonistul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni rob al
Spânului iniţiator. Acesta nu-i modifică doar statutul social, ci îi conferă şi o nouă
identitate, numindu-l Harap-Alb, o construcţie oximoronică ce evidenţiază dublul
statut al eroului. Schimbarea numelui nu este doar o problemă de onomastică, ci
implică o nouă traiectorie spirituală.
Aparent Spânul punându-l în situaţii dificile, creează impresia că vrea să-l piardă.
În esenţă, toate aceste situaţii au menirea de a perfecta un caracter uman. De aceea
Spânul îi confiscă armele, pentru că nu de faptă fizică are nevoie fiul de crai, ci de o
maturizare a propriei peronalităţi. Protagonistul învaţă de la noul său stăpân că trebuie
să renunţe la orgoliul său de a avea origine nobilă şi să accepte umilinţa de a fi
slujitor: ,,Tu să şezi în grajd, nedzlipit şi să îngrijeşti de calul meu ca de ochii din
cap”.
Din acest moment portretele ambelor personaje se întregesc prin fapte, naratorul
lăsându-şi protagoniştii să se caracterizeze în acţiune, din replicile rostite sau din
monologul interior, procedeu folosit mai puţin în proza folclorică.
Consecinţa pactului cu Spânul va fi încercarea eroului în trei împrejurări diferite
în care se va implica odată ajuns la curtea Împăratului Verde: aducerea salatelor din
Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului ,,cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe”
şi peţirea fetei Împăratului Roş.
Toate aceste evenimente se produc întrucât Spânul doreşte să-şi
impresioneze ,,unchiul” şi ,,verişoarele” prin rolul său de stăpân. Îl supune pe Harap-
Alb tuturor acestor încercări cu gândul de a scăpa uşor de fiul craiului. Purtarea lui
inumană este de altfel dezaprobată de fetele de împărat ,,cu toate îndreptările şi
înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea”.
Deşi are comportamentul unui erou atipic întrucât toate aceste situaţii îl surprind
plin de teamă, nesigur şi chiar disperat, într-un moment ajungând să-şi dorească
moartea, Harap-Alb îşi perfecţionează treptat caracterul, dobândind noi însuşiri
morale: răbdare, perseverenţă, curaj (în proba aducerii salatelor); prezenţă de spirit,
capacitate de a rezista tentaţiei (în proba aducerii nestematelor); generozitate faţă de
cele mai firave vietăţi precum furnicile sau albinele, capaciatea de a disocia între
aparenţă şi esenţă în alegrea celor cinci eroi himerici, consecvenţă în atingere
scopului propus (proba peţirii fetei Împăratului Roş).
Dacă în prima parte a naraţiunii antagonistul profită de naiviattea fiulii de crai şi îl
atrage fără prea mult efort într-o capcană, în partea a doua a basmului, Spânul începe
să-şi dea seama de stadiul de maturizare la care a ajuns Harap-Alb în urma situaţiilor
dificile în care l-a implicat.
Aparent Spânul este duşmanul de moarte al lui Harap-Alb şi când îl supune
probelor neînchipuit de grele îşi însoţeşte porunca cu o ameninţare, amintindu-i de
jurământul făcut: ,,Acum degrabă să te duci cum îi ştii să-mi aduci sălăţi de aceste din
Grădina Ursului. Dar nu cumva să faci de altfel, căci nici în burta şoarecului nu eşti
scăpat de mine”.
Intransigenţa Spânului, caracterul său despotic sunt prezentate în antiteză cu
loialitatea şi generozittea lui Harap-Alb care manifestă compasiune faţă de fiinţele
umile, este sociabil, cultivă sentimentul prieteniei în relaţia cu cei cinci eroi himerici
care de altfel îi conferă atributele de lider.
Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roş la Spân este cea mai dificilă probă. Ea
presupune o serie de alte încercări dificile în care îl implică împăratul, poate şi
datorită faptului că fiul craiului încalcă din nou interdicţia formulată ca sfat , la
plecarea de acasă, de tatăl său: ,,Să te fereşti de omul roş, iar mai ales de omul spân,
cât îi putea”. Acum probele prin care trec eroul şi camarazii săi - casa de aramă
supraîncălzită, ospăţul fastuos, alegerea macului de nisip, straja nocturnă la camera
fetei împăratuui, prinderea fetei transformată în pasăre, identificarea autenticei fete şi
proba impusă de aceasta, aducerea a ,,trei smicele de măr şi apă vie şi apă moartă de
unde se bat munţii în capete” - vor pefrecta personalitatea acestuia şi implicit îi vor
oferi calităţile unui bun conducător.
Odată depăşite aceste siruaţii, eroul revine la curtea Împăratului Verde. Călătoria
de întoarcere, care impune o nouă ipoatază a eroului, cea a iniţiatului, va fi drumul cel
mai dificil pentru că eroul se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş. Dar loial
jurământului dat Spânului, nu-şi va face cunoscute sentimentele şi nici adevărata
identitate.
În final însă, se restabileşte situaţia inişială prin recunoaşterea şi recompensarea
eroului, demascarea şi pedeapsa Spânului impostor. Fata îl demască pe Spân care îl
acuză pe Harap-Alb că a trădat secretul şi îi taie capul, o altă moarte iniţiatică. Astfel
îl eliberează de jurământ, semn că iniţierea este încheiată. Readus la viaţă de fată, cu
ajutorul obiectelor magice cerute de ea, eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte
recompensa: împărăţia unchiului său şi pe fata Împăratului Roş, ca soţie.
Aşadar, se poate aprecia că, dacă pe parcursul acţiunii relaţia complementară
dintre protagonist şi antagonist a fost destul de subtil sugerată, deznodământul
marchează clar necesitatea influenţei doar aparent negative a Spânului asupra
maturizării lui Harap-Alb. Trecerea protagonistului prin încercările dificile în care l-a
implicat Spânul corespunde parcursului iniţiatic anunţat de la început de Sfânta
Duminică: ,,Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a
fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi pentru că ştii acum ce e necazul”.
În antiteză cu Spânul până în deznodământul acţiunii, evoluţia protagonistului în
sensul reuşitei poate fi explicată şi prin aprecierea lui G.Călinescu: ,,Povestea lui
Harap-Alb este un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădeşte sub orice strai şi la
orice vârstă”.