Povestea lui Harap-Alb

(1877)
de Ion Creangă (1839(7)-1889)

Ion Creangă este un mare clasic al literaturii române, un povestitor

neîntrecut, care a valorificat stilistic resursele limbii populare.
Basmul este o specie a genului epic cu un caracter supranatural, în
care personajele, cele mai multe fabuloase, sunt purtătoarele unor valori
simbolice. Conflictul dintre bine şi rău se finalizează, de obicei, cu victoria
binelui.
O caracteristică a basmului este aceea că protagonistul, ajutat de
ființe supranaturale (Sfânta Duminică), de animale fabuloase (calul) sau de
obiecte magice (cele trei smicele de măr dulce) se confruntă cu
antagonistul. În basmul cult, autorul organizează elementele specifice
basmului popular conform propriei viziuni şi propriului stil. Basmul cult
imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă
oralitate stilului. Oralitatea se construiește prin prezența ironiei, a umorului,
a proverbelor și a zicătorilor, a versurilor populare, a interjecțiilor, etc.
O altă caracteristică a basmului este prezența formulelor specifice,
formula inițială („Amu cică era odată, într-o țară...”), mediană, prin care se
realizează trecerea de la o secvență narativă la alta și prin care este
întreținută curiozitatea cititorului (”și mai merge el cât mai merge”;
”Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai este”) și
formula finală (”Și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se
duce acolo bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”) Prin aceste clișee
compoziționale se realizează intrarea, menținerea și ieșirea din fabulos și din
ficțiune.
O trăsătură realistă a basmului este atmosfera redată veridic,
verosimil, în conformitate cu realitatea. Craiul are trei feciori, iar fratele său,
Împăratul Verde, are trei fete, iar verii nu se cunosc între ei, această răceală
permițându-i Spânului să își însușească identitatea lui Harap Alb.
O altă trăsătură realistă este modul în care este realizat portretul
protagonistului. Acesta nu are însușiri supranaturale, ci calități umane,
precum vocația prieteniei și a întrajutorării și defecte precum credulitatea.
Basmul Povestea lui Harap-Alb a fost publicat în revista Convorbiri
literare la 1 august 1877 şi a fost tradus în franceză, italiană şi engleză încă
de la începutul secolului al XX-lea.
Tema generală a basmului este lupta dintre bine și rău finalizată de
obicei cu victoria binelui. Tema basmului ”Povestea lui Harap-Alb” este
maturizarea tânărului fiu de crai care se produce prin depășirea unor probe

1
dificile. Două secvențe reprezentative care susțin tema basmului sunt
coborârea în fântână și aducerea salăților din grădina ursului.
Secvența coborârii în fântână are o simbolistică amplă. Fiul Craiului
este neexperimentat și nesigur, fiindu-i frică să călătorească singur. Spânul
stăpânește tehnica disimulării, își schimbă înfățișarea și îi iese în cale de trei
ori, convingându-l să îl accepte ca slugă. Varsă apa, sub pretext că nu mai
era bună și îl tentează pe tânăr să intre într-o fântână atipică și periculoasă.
Prins în capcană, tânărul este obligat să-i cedeze Spânului identitatea nobilă
și să jure pe paloș că nu va spune nimănui adevărul până nu va muri și va
învia. Motivul fântânii simbolizează renașterea și botezul, căci după ieșirea
din fântână, tânărul trece un nou prag spre maturizare.
O altă secvență reprezentativă este cea a aducerii salăților din Grădina
Ursului. Este o probă la care îl supune Spânul cu scopul de a-l ucide și pe
care Harap Alb o depășește cu ajutorul Sfintei Duminici. Aceasta prepară o
licoare cu care să adoarmă fiara și îi spune tânărului să ia pielea ursului pe
care o avea de la tatăl său. Sfânta Duminică precizează că milostenia și
inima lui cea bună l-au ajutat, pentru că Fiul Craiului fusese darnic cu ea
atunci când i se înfățișase ca o bătrână neputincioasă.

Un element important al basmului este semnificația titlului. Titlul

anunță faptul că în basm va fi redată istoria vieții lui Harap-Alb. Pe de altă
parte, în titlu este cuprins și numele protagonistului, dobândit după întâlnirea
cu Spânul, numele cuprinzând un oximoron ce marchează opoziția între
calitățile protagonistului și identitatea de slugă.
Titlul neobişnuit al basmului evidenţiază dubla personalitate a
protagonistului, reprezentată printr-o identitate reală, de tânăr prinţ şi printr-
una aparentă, de slugă a Spânului. Contrastul cromatic alb-negru evidențiază
calităţile protagonistului, în special vocaţia prieteniei şi a într-ajutorării, cu
defectele specifice vârstei: neascultarea, credulitatea şi mai ales lipsa de
experienţă, căci până la urmă basmul prezintă toate etapele formării unui
tânăr, opera fiind un bildungsroman.
Un alt element important este acțiunea. Fuziunea dintre real și fabulos
se realizează încă din incipit. Protagonistul trebuie să ajungă de la un capăt
la celălalt al lumii și să se maturizeze pentru a fi capabil să conducă o
împărăție și să devină soț. Trebuie să părăsescă lumea ce îi era familiară,
cunoscută și să se adapteze unei alte realități.
Fantasticul e tratat în viziune realistă în opera lui Creangă, iar
impresia de realism ţărănesc e accentuată de vorbirea personajelor.
Plăcerea de a fabula (a inventa) a autorului e la fel de mare ca aceea de a
povesti.

2
 Eroii stăpânesc tehnica psihologică a disimulării, (camuflare,
mascare) creându-şi false identităţi: bătrânul crai se deghizează folosind
blana de urs (în mitologia scandinavă- simbol al războinicului) pentru a
verifica responsabilitatea fiilor, Spânul obţine prin viclenie o falsă identitate
nobilă și se înfățișează ”îmbrăcat altfel și călare pe un cal frumos și
prefăcându-și glasul”. Sfânta Duminică se metamorfozează în cerşetoare ca
să verifice calităţile tânărului, mila creştină şi dărnicia faţă de bătrâni şi
sărmani.
Protagonistul basmului va fi constrâns de jurământul depus în faţa
Spânului să accepte identitatea unui servitor. Personajul principal se
individualizează numai după întâlnirea cu Spânul, confruntarea cu
personajul negativ (antagonistul) formându-l ca om. Până atunci neavând
experienţă nu are nici identitate.
Intriga basmului este posibilă din cauza ignorării valorilor familiei de
către Crai şi Împăratul Verde. S-au înstrăinat complet, urmaşii lor nu s-au
cunoscut şi i-au permis Spânului să-şi însuşească originea nobilă a feciorului
de crai. Al doilea moment al intrigii e reprezentat de absenţa moştenitorilor
de parte bărbătească ai lui Verde împărat. Această moştenire va produce
rivalitate între fiii Craiului, iar acesta face greşeala de a le aprecia
capacităţile în funcţie de vârstă. Deoarece valoarea nu aşteaptă vârsta
(Corneille), fiul cel mic se dovedeşte a fi demn de încredere. Protagonistul
basmului este atipic, căci el nu are calităţi supranaturale, ci este înzestrat cu
cele mai frumoase însuşiri umane: este milostiv, harnic, omenos, îndatoritor,
altruist( ajutor dezinteresat). Sfânta Duminică îl va răsplăti pentru bunătatea
lui şi-i prevede un viitor strălucit. („puţin mai este şi ai să ajungi împărat
cum n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de
puternic.”) –Replica bătrânei se va dovedi că are rol anticipativ.
Prin preluarea armelor, hainelor şi calului de la părintele său se
produce un transfer al calităţilor de lider de la tată la fiu. Parcurgând drumul
către împărăţia unchiului său, protagonistul traversează un pustiu dezolant şi
se simte apăsat de singurătate. Copleşit de această slăbiciune tânărul acceptă
compania nepotrivită a Spânului. Se face vinovat de neascultare, căci tatăl îl
sfătuise să se ferească de omul roş şi de spân. Spânul deţine arta deghizării
este făţarnic, abil, simulează prietenia şi prin ameninţarea cu moartea
reuşeşte să-şi însuşească identitatea crăiască. Este agresiv cu Harap-Alb,
lovindu-l în faţa întregii curţi, viclean în relaţia cu Verde-Împărat şi supus,
în aparenţă, faţă de fiicele acestuia.
Calul năzdrăvan are un rol important în educarea tânărului, căci îi dă
din primul moment o lecţie aspră, iar în final îi mărturiseşte stăpânului său
că ar fi putut de mult să-l pedepsescă pe Spân, dar l-a tolerat pentru că juca

3
un rol important în maturizarea lui. Sfânta Duminică subliniază aceeaşi idee,
explicându-i tânărului că e necesar să afle ce e suferinţa, pentru ca atunci
când va fi puternic să-i înţeleagă pe cei asupriţi şi necăjiţi.
Spânul profită de lipsa de experiență a tânărului care era ”boboc în
felul său”, după cum îl caracterizează direct naratorul și îl pune să jure pe
sabie că, dacă-l va scoate din fântână, îi va deveni servitor, purtând numele
de Harap-Alb.
Ajuns la curtea Împăratului Verde, Harap-Alb trebuie să depăşească
trei probe: să aducă salăţile din grădina ursului, pielea şi capul cerbului şi pe
fata Împăratului Roş, pentru căsătoria cu Spânul. Primele două probe le trece
cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă
obiectele magice necesare: o licoare cu somnoroasă, obrăzarul şi sabia lui
Statu-Palmă Barbă-Cot. Cerbul are un ochi malefic, hipnotizator, ca al
Meduzei din mitologia greacă, iar Harap-Alb nu trebuie să-l privească
A treia probă, proba pețirii fetei Împăratului Roș, este mai complicată
şi presupune mai multe ajutoare. Harap-Alb trebuie să meargă să o aducă pe
fata lui Roș Împărat ca soție pentru Spân. Motivul peţitului este unul de
circulaţie universală fiind prezent în operele Tristan şi Isolda sau în Divina
Comedie de Dante Alighieri prin povestea lui Paolo Malatesta şi a
Francescăi da Rimini. Un tânăr chipeş merge să peţească o fată de origine
nobilă pentru un bărbat bătrân sau diform.
Drumul spre Împăratul Roş reprezintă intrarea într-o altă etapă a
maturizării. Protagonistul protejează o nuntă de furnici şi primeşte drept
răsplată o aripă de la regina furnicilor şi o alta de la crăisa albinelor, cărora
le construieşte un stup.
Prietenia cu cei cinci giganţi îl ajută pe Harap-Alb să depăşească cea
mai dificilă probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş ca mireasă pentru
Spân. Probele sunt depăşite cu ajutorul lui Gerilă, care răceşte camera de
aramă înroşită în foc, Flămânzilă şi Setilă, care fac faţă unui ospăţ enorm,
pantagruelic (vezi François Rabelais – Gargantua şi Pantagruel), cu ajutorul
reginei furnicilor alege macul de nisip, cu sprijinul crăiesei albinelor o
identifică pe fata împăratului Roş (motivul dublului), iar Ochilă și Păsări-
Lăți-Lungilă îl ajută să o găsească pe fata care se ascunsese în spatele lunii.
Calul, prietenul credincios, îl ajută să depăşească proba impusă de viitoarea
mireasă, acesta câştigă întrecerea cu turturica prin persuasiune şi împreună
aduc trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă şi astfel tinerii sunt
gata să plece spre Verde-Împărat. Fata, aflând că este sortită Spânului, se
revoltă iar acesta îi taie capul lui Harap-Alb. Eroul este reînviat de fată prin
practici magice, utilizând cele trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă
moartă, iar Spânul este pedepsit exemplar de cal, care are şi rol justiţiar. În

4
final, Harap-Alb, după ce-şi dovedise calităţile, va deveni, așa cum îi
prezisese Sfânta Duminică un bun conducător. Trecerea protagonistului prin
încercări dificile este necesară pentru ca acesta să dovedească faptul că e
vrednic să devină împărat.
Toate basmele şi poveştile lui Creangă sunt creaţii culte, originale,
prezentând o lume ţărănescă, humuleşteană, care respectă totuşi tiparele
basmului: compeţiţia dintre bine şi rău, comprimarea acţiunii,(„şi merge el
cât merge”; „şi mai merg ei cât mai merg”) străbaterea distanţelor „cu viteza
vântului şi a gândului”. Acțiunea se desfășoară linear, succesiunea
secvențelor este redată prin înlănțuire, coordonatele spațio-temporale sunt
vagi, nedeterminate, acțiunea desfășurându-se într-un trecut fabulos, in illo
tempore, (”era odată (...) într-o țară îndepărtată”) aspațialitatea și
atemporalitatea fiind caracteristice basmelor. În basm se narează la persoana
a III-a, naratorul este omniscient, dar are și intervenții subiective.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, care conține trăsăturile
specifice operei lui Ion Creangă, ironia, umorul și oralitatea stilului. Prin
originalitatea viziunii și a stilului, Ion Creangă se dovedește a fi un
povestitor de excepție, unul dintre marii clasici ai literaturii române.