Ion Creangă, autor cu o semnificativă activitate literară în perioada clasică, find contemporan

cu Mihai Eminescu, loan Slavici şi LL. Caragiale, este considerat unul con dintre cei mai valoroşi
povestitori ai poporului nostru, reprezentativ pentru spirtualitates ancestrală românească. Operel
sale capitale, scrieres memorialistică Amintiri din copilărie, i se adaugă basmele culte, care
proiectează în fabulos lumea țărănească apropiată de sufletul său într-o manieră originală de
exprimare.

Basmul cult este o specie a genului epic, în proză. cu numeroase personaje ridicate la rangul
de simbol, în care se prezintă confruntarea dintre bine solutționată, de regulă, printr-un final fericit.
Elementul fabulos, supranatural este acceptat, prin c n convenţie, ca aparținând sferei firescului,
indicii spațiali și temporall sunt vagi, generalizând întâmplările relatate, iar acțiunea urmăreşte o
schema prestabilita

Basmul cult Povestea lui Harap-Alb" este publicat în revista Convorbiri literare la data de 1
august 1877. El respectă, în linii mari, structura populară a specisi literare epice, în care acțiunea
debutează cu o situație de echilibru (expozițiunes) perturbată de un eveniment neașteptat (intriga),
care declansează o actiune desfăşurată de protagonist in tin confruntare cu antagonistul, susținut de
ajutoare şi donatori, în vederea restabilirii ordinii inițiale, care culminează cu un moment de maximă
încordare narativă (punctul culminant); deznodământul aduce o nouă situație de echilibru. Forma
cultă a speciel literare constă în reorganizarea elementelor populare sau completarea lor de către un
prozator cunoscut si consacrat, care imprimă textului stilul personal de relatare.

Pornind de la afirmatia critica a lui Alexandru Piru, anume ca “Povestea lui Harap-Alb” este un
scurt roman fantastic, în care toate elementele au reversul lor real, traductibil, o adevărată epopee a
poporului român", putem afirma că basmul îşi extinde semnificațile dincolo de specia literară pe care
o reprezintă, constituindu-se ca o adevărată lecție de viață

La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun “Povestea”, articularea
acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită în continuare prin utilizarea substantivului propriu,
lui Harap-Alb. “Povestea” marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe
parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat.
Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron(harap = slugă de culoare neagră, alb = culoare ce
sugerează caracterul nobil), subliniind astfel ironia în momentul în care crăişorul devine supusul
Spânului si primeşte acest apelativ din partea noului stăpân.

Viziunea despre lume a povestitorului susţine faptul că omul "de soi bun" îşi atinge
obiectivele, scopurile stabilite de divinitate, cu ajutorul semenilor, dar mai ales datorită virtuţilor
morale: generozitate, onoare, simţul datoriei, respect.

Acţiunea basmului este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită de o
viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a cărui obiectivitate este contestabilă
întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării, caracterizate prin umor şi
oralitate. Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu
dialogul.

Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi, neputând fi determinate.
Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo tempore"), adverbele folosite pentru a preciza
acest aspect fiind “odată”, “cândva”, “atunci”. Încă din incipit, naratorul plasează actiunea într-un
prezent fictiv “Amu”. Se remarcă şi imprecizia spaţiului “undeva”,”într-o pădure”,”în grădina ursului”,
acţiunea începând la “o margine a pământului” şi terminându-se la alta, toposuri corespunzătoare

1
pentru împărăţiile celor două familii. Spre deosebire de basmele populare, nu sunt prezente tărâmuri
strict delimitate ce aparţin forţelor binelui sau ale răului.

Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară, între forţele
binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei
în diverse întâmplări ce duc în final la biruinţa celui devenit împărat.

În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final, realizată prin
formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul fantastic “Amu cică era odată într-o
țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”. Întâmplările relatate se desfăşoară
ordonat, logic, prin înlănţuirea episoadelor.

Există trei planuri narative ce corespund celor trei etape din evoluţia personajului eponim.
Astfel, un prim plan narativ este cel de la curtea craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de
experienţă, al doilea este reprezentativ pentru încercările la care este supus la curtea lui Verde
Împărat, aflându-se sub controlul Spânului, în vreme ce în al treilea, tânărul, ajutat de creaturile
fantastice, se căsătoreşte cu domniţa.

Ca în orice opera narativă, acţiunea este împărţită pe momentele subiectului ce corespund

unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de echilibru, prezintă familia Craiului, alcătuită din
tatăl şi cei trei fii. Sunt precizate şi reperele spaţio-temporale, ambigue. Intriga sau factorul
perturbator, momentul ce determină un dezechilibru şi declanşează următorul moment important,
desfăşurarea acţiunii, este reprezentată de primirea unei scrisori de la fratele Craiului, Verde Împărat,
care, aflându-se într-o stare precară de sănătate, cere să-I fie trimis unul dintre feciori pentru a-i lua
locul.

În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una din probele
introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului. Decepţionat de reacţia tatălui la
eşecul predecesorilor săi, mezinul este ajutat de Sfânta Duminică în dobândirea curajului necesar
întreprinderii călătoriei, facilitat de calul, straiele şi armele deţinute anterior de tatăl său. Se remarcă
în acest sens motivul superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit să treacă peste proba de la pod,
simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a vieţii. După ce primeşte sfatul bătrânului “În călătoria ta
să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel Spân cât îi putea”,
fatalitatea se produce şi crăişorul se rătăceşte în drumul său, având nevoie de spânul pe care îl
întâlnise. Odată cu coborârea mezinului în fântână are loc transformarea acestuia în sluga Spânului,
odată cu noul apelativ. Urmează trei probe la care Harap-Alb este supus de stăpân şi pe care, cu
ajutorul unor personaje fantastice (albinele, calul, furnicile, Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă şi Păsări-
Lăţi-Lungilă) le duce la bun sfârşit. Sub simbolul cifrei magice trei, probele sunt :aducerea salatelor
din Grădina Ursului, a pieii cu pietre preţioase din Pădurea Cerbului şi a fetei Împăratului Roş- probă
ce implică alte probe: casa de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei,
ghicirea acesteia, întrecerea dintre cal și turturică(pentru a aduce trei smicele de măr dulce).

Punctul culminant sau acțiunea reparatorie, este atins în momentul în care Harap-Alb se
întoarce triumfător la curtea Împăratului Verde cu domniţa. Spânul este demascat şi drept răzbunare,
încearcă să-l omoare pe Harap-Alb, fără a avea succes, fata de împărat readucându-l la viaţă după
tăierea capului, marcând astfel dezvoltarea completă a crăişorului.

Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi nunta

tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.

Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi ale răului.
Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de ajutoare: fiinţe ce deţin puteri

2
fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice
(cele cinci creaturi extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă).
Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea evoluţiei.

Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi umane obligatorii
pentru a deveni conducătorul unui tărâm, precum bunătatea, mila “eşti aşa bun de ţi-a fost milă de
viaţa noastră”, adaptabilitatea, curajul “dar pe urmă venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine”,
onoarea, respectarea jurămintelor, simţul reasponsabilităţii. Acestuia nu îi sunt atribuite trăsături
neobişnuite, personajul fiind construit atipic,dar pe un tipar realist. Harap-Alb dispune de o tipologie
caracteristică, acesta fiind exponentul binelui, sub forma protagonistului. Ambiguizarea sa, îl
determină să nu fie o întruchipare absolută a forţelor pozitive, având slăbiciuni și defecte specific
umane. Statuturile pe care le dobândește de-a lungul poveștii îi definitiveză comportamentul și îi
influențează relația cu celelalte personaje. La început, eroul are statutul de mezin neinițiat, fiu de crai,
urmând ca pe parcurs acesta să capete statutul de slugă, corespondent numelui de ”Harap-alb”, iar în
final să devină Împărat. Acest proces este rezultatul drumului inițiatic și al căutării de sine, ce fac din
protagonist un personaj rotund, rezultat care nu ar fi fost posibil în absența personajului
antagonic ,care să îl motiveze pe erou și să îi dezvolte calitățile.

Personajul este caracterizat atât în mod direct de autor prin intermediul descrierii, dar și în
mod indirect prin acțiuni,nume,relația cu alte personaje sau limbaj.

Portretul fizic al eroului este slab conturat, accentul povestirii căzând pe evoluția sa morală în
cadrul drumului inițiatic,al transformării sale din novice în împărat.

Din punct de vedere moral, portretul psihologic al protagonistului este conturat în mod direct
prin prisma celorlalte personaje. Astfel, tatăl său îl consideră ”vrednic de împărat” și îl felicită-”bun
cap ai avut”, demonstrându-și mândria și afecțiunea față de reușita lui, Sfânta Duminică îl consideră
”mai fricos decât o femeie” pentru a-i sublinia naivitatea, dar afirmă că ” puterea milosteniei și inima
ta cea bună te ajută”; cele două crăiese îi apreciază altruismul ”ești așa de bun”, verișoarele sale
consideră că ”are o înfățișare mult mai plăcută și seamănă a fi mult mai omenos.”, însă Spânul îl
consideră întotdeauna inferior numindu-l ”fecior de om viclean”, ”pui de viperă” sau ”slugă
netrebnică”.

Cele mai reprezentative pentru conturarea trăsăturilor lor de caracter sunt, însă, acțiunile
întreprinse de erou, mod indirect de caracterizare. Sufletul pur și onest al tânărului este subliniat în
repetate rânduri, acesta confruntându-se cu alegeri importante pe care le ia în spiritul dreptății și
corectitudinii. În relația cu celelalte personaje, se dovedește a fi milos față de Sfânta Duminică, drept,
păstrează jurământul de loialitate față de Spân, urmându-i fiecare poruncă, şi descoperă adevarata
esență a ființei umane și a prieteniei atunci când se întovărășește cu cele 5 ajutoare.a

Evoluția în planul caracterului este sincronizată cu parcurgera drumului de inițiere, la finalul

căruia eroul trebuie să treacă într-un plan superior de existență. O secvență semnificativă este
despărțirea de tatăl său, după câștigarea probei inițiale. Acesta se arată mândru de fiul său datorită
alegerilor pe care le face, felicitându-l: ”tu ești vrednic de împărat” , dar și avertizeazându-l să se
ferească ”de omul roș, iară mai ales de cel spân”. Acesta este un episod semnificativ întrucât
reprezintă plecarea în lume a mezinului, urmată de încălcarea spuselor tatălui din cauza lipsei de
experiență.

3
 În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de inițiere a tânărului, care ”boboc
în felul său” cade în capcana întinsă. Spânul îl închide în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să
facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure ”pe ascuțitul paloșului” să-i dea ascultare,
condiționând însă paradoxal aceasta legătură ”până va muri și iar va învia”. Acest jurământ introduce
o nouă etapă în evoluția eroului, în care acesta devine din fiu de împărat slugă, primind numele de
Harap-alb.

Ajunși la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe semnificative
pentru dezvoltarea eroului, și aume aducerea ”salăților” din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului
cu ”pietre scumpe” și a fetei Împăratului Roș. Mijloacele prin care eroul trece probele țin de
miraculos, ajutoarele sale- Crăiasa Albinelor, furnica zburătoare, cei cinci tovarăși- având puteri
supranaturale. Pentru protagonist, aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este cea mai dificilă
încercare deoarece pe drum se îndrăgostește de ea. Onest fiind, își respectă jurământul făcut și nu îi
mărturisește adevărata sa identitate. Spânul însă, nu poate concepe demascarea, astfel că îi taie capul
eroului înfăptuind astfel ruperea înțelegerii și implicit încheierea inițierii. Eroul este înviat de fată cu
ajutorul obiectelor magice, precum ”trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă”. El reintră în
posesia paloșului și primește răsplata finală: pe fata Împăratului Roș și împărăția, dobândind statutul
de împărat.

Eroul basmului ”Povestea lui Harap-Alb” urmează o evoluție tipică temei maturizării prin
intermediul drumului inițiatic întrucât suplinește nevoia unei evoluții empirice. Acesta este motivat
de antagonist să își depășească limitele, să contrasteze prin valori morale pozitive, să dea dovadă de
bunătate și să își desăvârșească evoluţia.

Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului moral, este dominat de răutate,
însă este un rău necesat, esenţial în acumularea de experienţă pentru crăişor, fapt admis şi de cal -“Şi
unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El
poate fi încadrat în tipologia omului viclean, manipulator, expert în arta disimulării.

Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului social, moral și
psihologic al acestora. Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, însă atipic,"un
erou dilematic" (precum enunţa Nicoale Ciobanu), deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale, fiind
construit realist, ca o fiinţă complexă, care învaţă din greşeli şi progresează.Statutul iniţial al eroului
este cel de neiniţiat. Mezinul craiului este naiv, nu discerne între adevăr şi minciună, nefiind
cunoscător al psihologiei umane. Are nevoie de experienţa vieţii spre a dobândi înţelepciune.

La rândul lui, antagonistul, Spânul, nu este unul tipic, neavând însuşiri supranaturale,
construcţia sa realistă reflectând concepţia populară despre omul rău. Dat fiind faptul că aceasta este
trăsătura fundamentală a sa, Spânul îl pune pe tânăr în situaţia de a-şi dovedi calităţile, având rolul
unui "rău necesar". Acesta apare drept reprezentant al forţelor răului, statutul său fiind cel de slugă,
întruchipând individul perfid, deprins a obţine avantaje şi bogăţie prin înşelăciune.

Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile naratorului, aportul

altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte
personaje, nume. Protagonistul şi antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziţii între bine
şi rău: om de onoare - ticălos, om de origine nobilă - slugă, cinstit - necinstit.

4
 Portretul fizic al crăişorului nu este explicit, însă se poate deduce din secvenţa "fata
împăratului Roş îl fură din ochi".Din punct de vedere moral, se deosebeşte de fraţii săi, încă de la
început, prin bunătate. În ciuda faptului că deţine calităţile necesare unui viitor împărat, acestea sunt
în viziunea autorului doar latente în incipit, fiind nevoie ca tânărul să le descopere prin intermediul
probelor la care este supus, când dovedeşte generozitate, prietenie, respectare a jurământului, curaj,
responsabilitate. Folosind mijloace de caracterizare directă, Sfânta Duminică îl numeşte "luminate
crăişorule", subliniind inteligenţa acestuia. Împăratul Verde îl consideră "slugă vrednică şi
credincioasă", punctând loialitatea şi obedienţa, în vreme ce Spânul îl numeşte "slugă netrebnică,
slugă vicleană", exprimându-şi astfel dispreţul faţă de el. Milostenia este apreciată de micile
necuvântătoare "eşti asa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră".

Apelativul de Harap-Alb este dat de Spân, alcătuit prin alăturarea a doi termeni opuşi:
"Harap", indicând un sclav de culoare şi "Alb", sugerând puritatea, spiritul nobil. Acest procedeu
poate cristaliza destinul său, subiliind totodată ironia situaţiei. Cele trei ipostaze, sugerate de numele
lui, corespund în plan compoziţional celor trei etape ale drumului iniţiatic: "Crăişorul"(neiniţiatul),
"Harap-Alb"(ucenicul),"împăratul"(iniţiatul).

Portretul fizic al Spânului se reduce la o singură trăsătură, exprimată direct, "un om spân"
(bărbat căruia nu-i creşte barba), naratorul sugerând concepţia populară potrivit căreia unei anomalii
fizice îi corespunde o deficienţă caracterială majoră.

La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este linguşitor şi umil, lăudându-se cu hărnicia: "muncesc,

muncesc ". Se autocompătimeşte, plângandu-se de ghinionul care se ţine scai de el şi exprimă, cu
prefăcută modestie, filozofia sa de viaţa: "la calic slujesti, calic rămâi".Viclean peste măsura, nu se dă
în laturi să păcălească o făptură inocentă cum era mezinul craiului şi-l atrage în capcana sa prin
minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere a oamenilor, o pricepere uimitoare de a sesiza şi
de a profita de slăbiciunile celorlalţi. Felul în care se comportă cu Harap-Alb, odată ce acesta şi-a
primit numele şi sarcina de slugă a Spânului, denotă un tiranism accentuat.

Eroul basmului parcurge un drum al iniţierii, ce surprinde evoluţia relaţiei dintre cele două
personaje, la finalul căruia accede într-un plan superior de existenţă. După ce se desparte de tatăl
său, care îi spune să se ferească de omul spân şi de omul roş, crăişorul se rătăceşte în pădurea-
labirint. Încalcă sfatul dat de tată şi îşi ia drept călăuză un spân, care dă dovadă de viclenie şi i se arată
de trei ori sub diferite înfăţişări.

În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a tânărului, prin

caracterizare directă "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste". Naivitatea tânărului face
posibilă supunerea prin vicleşug.

Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în viaţă, să facă schimb de
identitate, să devină robul lui, moment în care îi atribuie pentru prima dată denumirea de Harap-Alb.

Ajunşi la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe: aducerea
"sălăţilor" din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului, "cu cap cu tot, aşa bătut cu pietre scumpe" şi a
fetei Împăratului Roş. Mijloacele prin care eroul trece probele ţin de miraculos, ajutoarele sale având
puteri supranaturale. Pentru acesta, ultima probă se dovedeşte a fi cea mai dificilă, întrucât pe drum
se îndrăgosteşte de fată dar, onest, îşi respectă jurământul şi nu mărturiseşte adevarata sa identitate.

La întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat, fata îl demască pe Spân, care crede că Harap-Alb a
divulgat secretul şi îi taie capul. Răutatea Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ. Calul îl omoară pe
Spân, aruncându-l din înaltul cerului. Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice ("trei
smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă"), finalizându-şi astfel evoluţia, devenind împărat.

5
 Relaţia dintre cele două personaje este semnificativă pentru desăvârşirea personalităţii fiului
de crai, fapt admis şi de cal, animalul loial al acestuia, "Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte". Totodată, cei doi devin exponenţi ai forţelor
definitorii ale basmului, respectiv binele şi răul, rezolvarea conflictului dintre protagonist si antagonist
încadrându-se în tiparul acestei specii.

Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile naratorului, aportul

altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte
personaje, nume.

Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele aparţinând

realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul protagonistului spre desăvârşirea
personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi relatează întâmplările într-o manieră proprie,
guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu scopul de a sublinia caracterul moralizator al
scrierilor sale.

Motive specifice basmelor sunt întâlnite și în opera lui Ion Creangă, precum împăratul fără
urmași, superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, demascarea răufăcătorului,
pedeapsa, căsătoria.