Basmul este o specie a genului epic în proză în care personaje supranaturale, dar și reale trec prin întâmplări fabuloase,

pentru
a susține ordinea valorică a Binelui.
Dacă în basmul popular, povestitorul rămâne o instanță supraindividuală, anonimă, care nu se proiectează în discursul diegetic,
în basmul cult povestitorul apare frecvent în ipostaza naratorului auctorial, care îndeplinește funcția narativă, funcția de regie și
pe cea de interpretare. Astfel, în "Povestea lui Harap- Alb", naratorul își asumă explicit rolul de narator: "eu sunt dator să le spun
povestea și vă rog să mă ascultați". La început se prezintă ca trăitor în alt timp decât el al diegezei: "pe vremile acelea" drumurile
erau cu primejdie, nu ca "în ziua de azi", pentru ca la sfârșit să sugereze că a fost invitat la ospăț "un păcat de povestariu".
Tema generală a basmului - triumful Binelui asupra Răului - se particularizează în basmul lui Creangă. Prima temă este cea a
camuflării și a recunoașterii esenței umane dintre ipostazele înșelătoare ale aparenței. Majoritatea eroilor stăpânesc tehnica
psihologică a disimulării, creându-și false identități: Sfânta Duminică se metamorfozează în cerșetoare, bătrânul crai se travesteşte
în urs, Spânul are ca scop parvenirea la statutul de împărat. A doua temă vizează inițierea feciorului pentru reușita finală și are
aspectul unui bildungsroman.
Acțiunea se desfășoară linear: succesiunea episoadelor este redată prin înlănțuire. Acestea respectă stereotipia lui V. Propp:
absenţa, necesitatea plecării de acasă, înzestrarea cu amulete şi instrumente magice, interdicţia, încălcarea ei, deplasarea
spaţială, vicleşugurile, pretenţiile neîntemeiate ale falsului erou, încercările grele, recunoaşterea, demascarea, pedeapsa şi
căsătoria. Acțiunea oscilează între real și mitic, aflându-ne într-o permanentă ambiguitate real-fantastic. La început, spațiul este
unul obișnuit, împăratul "căzând la zăcare a scris carte frățâne-său, craiul". Acesta este motivul aventurii ce poate schimba destine.
Cei doi fii de crai rămân în spațiul comun, comod, protejat. Pentru ei spațiul se închide, aventurile se realizează la dimensiuni
reduse: primul eșec îi întoarce acasă.
Sfătuit îndeaproape de Sfânta Duminică și învestit cu talismane magice, fiul cel mic face față încercărilor. Caracterul ponosit al
lucrurilor primite dovedește că ele reprezintă centre de inițiere. Talismanele înmagazinează experienţă, poartă însemnele unei
biruinţe asupra timpului şi reprezintă o verigă a tradiţiei.
Calul dobândit poate deplasa chiar planurile temporale, astfel că alături de el mezinul pierde șirul timpului: "zilele se fac una,
două, până la patruzeci și nouă", pe când lumea spațiului se schimbă: intrarea în codru echivalează cu intrarea în sfera mitică.
Nemurirea de care se bucură demonstrează că provine dintr-un loc de dincolo de timp.
În basm există și alte forme ale spațiului. De exemplu, Sfânta Duminică locuiește pe "un ostrov mândru din mijlocul unei
mari", loc ce face legătura între lumea pământeană a oamenilor și cea de dincolo a entităților superioare. Ea coabitează același loc
cu cerbul și ursul. Victoriile eroului sunt posibile doar după ce a stat acolo cel puțin o zi și o noapte.
Tiparul narativ este respectat în linii mari. Basmul este construit în întregime pe principiul cifrei trei (triplicarea): sunt trei
confruntările fiilor de crai cu ursul sub pod, trei apariții ale spânului, care îl supune pe mezin la trei; același număr au și probele la
care-l supune fata de împărat.
Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund în plan compozițional unor părți narative, etape ale formării: plecarea la drum
- "fiul craiului", parcurgerea drumului - Harap-Alb, novicele, și răsplata - împăratul inițiat. Episoadele narative sunt izolate prin
formula mediană stereotipă "se cam duc la împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai este."
După ce primește binecuvântarea părintelui său, fiul craiului trece prin pustietățile stăpânite chiar de spân. Nerespectarea
codului de legi impus de crai echivalează cu păcatul originar. Eroul nu trece proba labirintului, ceea ce constituie motivul deciziei lui
de a se însoţi cu omul spân. Coborârea în fântână are, în plan simbolic, semnificația grotei, spațiu al nașterii și al regenerării. Până
la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb a urmat un proces involutiv de contractare până la centrul său.
În postura de slugă, pe care o avea acum, are de trecut probe dificile, de străbătut spaţii mitice. Dintr-o insulă în care e grădina
cu sălăţi a ursului, va completa regnul vegetal ce lipsea din împărăţie, în a doua expediţie are de completat regnul animal şi cel
mineral: aducerea capului de cerb cu pietrele preţioase şi diamantul frontal. A treia probă presupune o mai mare dificultate și
necesită ajutorul crăiesei furnicilor și a albinelor. Personajele himerice și cu puteri supranaturale îl ajută la curtea împăratului Roș.
Eroul leapădă, în final, toate limitările individuale. Venit în lume printr-o naştere obştească e fiul craiului. Începe să se
diferenţieze în cursul călătoriei sale iniţiatice. Intră în puţul adânc (prima moarte) şi iese regenerat într-o nouă fiinţă, "Harap-Alb" (a
doua naştere). După teribile probaţiuni, urmează a doua moarte prin sabia Spânului urmată de a "treia naştere". Aceasta înseamnă
că realizarea lui este totală.
Conform lui V. Propp, (Morfologia basmului), personajele se încadrează în tipuri: Harap-Alb - eroul, Spânul – răufăcătorul, dar şi
trimiţătorul uneori, calul - ajutorul, Sfânta Duminică - donatorul, fraţii – falşii eroi, personajul căutat – fata împăratului Roş şi tatăl ei.
Dacă în basmul popular personajele au funcția de a reprezenta modele morale opuse, eroii pozitivi întruchipând binele, adevărul,
dreptatea, și cei negativi - răutatea, viclenia, lașitatea, în basmul lui Creangă eroii sunt individualizați prin comportament, atitudine,
limbaj și gestică.
Protagonistul este atipic, deoarece reuneşte, spre deosebire de un făt-frumos obişnuit, atât calităţi, cât şi defecte. În ceea ce
priveşte construcţia personajului, Creangă aduce şi alte elemente de noutate. Astfel, Harap-Alb este personaj real, nu fabulos. Este
atât de mult ajutat de ceilalţi, încât lectorul inocent îl poate considera o simplă marionetă. Învaţă din greşeli şi progresează. Fazele
prin care trece relaţia Harap-Alb-Spân pare similară cu relaţia Om-Păcat de-a lungul vieţii. În copilărie nu-l cunoaşte, nu auzise de
el. La pubertate află de la tatăl său că este om rău şi primejdios. În timpul călătoriei, fiul craiului devine robul Spânului, alegorie a
faptului că a ajuns robul propriilor păcate. În final, după trecerea treptelor de iniţiere, Harap-Alb obţine starea de puritate.
Modalitățile narării sunt relatarea și reprezentarea. Creangă îmbină registrele stilistice: popular, oral și regional. Plăcerea
zicerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului, precum exprimarea mucalită (“să trăiască 3
zile cu cea de alaltăieri”), ironia realizată prin antifrază ("Doar nu-i Împăratul Roș vestit prin meleagurile acestea pentru bunătatea
lui"). Poreclele și apelativele caricaturale ("Buzilă", "mangosiți"), diminutivele cu valoare augmentativă ("buzișoare", "băuturică"),
scenele comice - toate stârnesc râsul.
Oralitatea stilului se realizează printr-o varietate de mijloace. În portretul lui Ochilă sunt integrate fraze rimate și ritmate:
"poate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă". Numeroase sunt proverbele și zicătorile("Frica păzește bostănăria", "De-ar ști omul ce-ar
păți/ Dinainte s-ar păzi"), care dau narațiunii un aspect concret și scot la iveală un umor jovial tipic basmului folcloric, însă Creangă
generalizează conținutul lui paremiologic.
În concluzie, basmul "Povestea lui Harap-Alb" este locul de întâlnire a nenumărate simboluri, venind din orizonturile
tradiționale, toate pe schema unui ritual universal al inițierii. Dimensiunea realistă este sesizată în final ʺun păcat de povestariu,
fără bani în buzunariuʺ. Lumea basmului ființează inițial o lume primitivă, căzută în haos. Din incipit până în final, este evidențiat
talentul lui Creangă, stilul lui insidios și mai ales inclinația ludică. Creangă e un minuțios al elaborării, făcând din acest basm o
ʺsinteză a basmului românescʺ (P. Constantinescu).