RELAŢIA DINTRE HARAP-ALB ŞI SPÂN

Personalitatea literară Ion Creangă este unul dintre scriitorii români care se
individualizează prin originalitate. Sinteză a spiritului ţărănesc, autorul aparţine
perioadei Marilor Clasici, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare
ale unor valori simbolice, cu o acţiune de tip sablon structurată pe un plan real şi unul
supranatural, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou,
conflictul ce are la origine lupta binelui cu răul se încheie cu victoria forţelui binelui,
iar naraţiunea se îmbină cu dialogul şi descrierea.
„Povestea lui Harap-Alb”, publicată în anul 1877 în revista „Convorbiri literare”,
reprezintă o capodoperă a scrisului lui Creangă, autorul manifestând un interes faţă de
creaţia folclorică prin valorificarea în mod original a acestor valenţe estetice în basmele
sale, opera lui fiind „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu).
Tema prezintă conflictului dintre bine şi rău derulat pe 2 coordonate spaţiale:
universul real şi cel fabulos.
Vladimir Propp considera că basmul este o creaţie care urmăreşte un anumit
şablon: starea iniţială de echilibru, apariţia unui element perturbator care produce un
dezechilibru, încercarea de recuperare a echilibrului iniţial, restabilirea echilibrului,
pedepsirea răului şi recompensa eroului. Elementele acestui tipar narativ sunt prezente
în opera lui Creangă şi coincid cu momentele subiectului.
Textul se deschide cu formulă iniţială („Amu cică era odată”) prin intermediul
căreia suntem plasaţi în timp şi spaţiu nedeterminate, acţiunea având o valoare
arhetipală.
Expoziţiunea, comprimată în intrigă, este constituită din primirea unei scrisori de
către Crai de la fratele său, Împăratul Verde, în care îi cere să i-l trimită pe unul dintre fii
pentru a-i succeda la împărăţie. Craiul îi supune pe fii la proba curajului, pe care doar
mezinul reuşeşte să o treacă datoritei îndrumărilor Sfintei Duminici de a cere armele,
calul şi hainele tatălui său. Deşi sfătuit să se ferească de omul Roş şi omul Spân, eroul
ignoră cuvintele părintelui său şi acceptă tovărăşia Spânului. Acesta îl înrobeşte prin
vicleşug pe fiul de Crai în episodul de la fântână, dându-i numele de Harap-Alb.
În desfăşurarea acţiunii, eroul, ajuns sclav, va fi supus unor probe la curtea
Împăratului Verde: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, a pietrelor preţioase ale
cerbului şi a fetei Împăratului Roşu. Primele două le trece împreună cu Sfinta Duminică,
ultima implicând un număr mai mare de ajutoare, dar şi o altă serie de probe. Însoţit de
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, şi sprijinit de vietăţile pe care le-a
ajutat: furnicile şi albinele, Harap-Alb va trece şi celelalte probe impuse de Împăratul
Roş şi fiica acestuia: înnoptarea în casa de aramă, ospăţul pantagruelic, alegerea
macului de nisip, păzirea şi ghicitul fetei de împărat, aducerea elementelor magice.
Probele fiind trecut, fata îl urmează pe Harap-Alb la curtea Împăratului Verde,
unde îl demască pe Spân, acesta acuzându-l pe erou că a încălcat jurământul, moment
ce constituie punctul culminant.
 Deznodământul prezintă reînvierea eroului cu elementele magice, omorârea
răufăcătorului, dar şi nunta lui Harap-Alb cu fata Împăratului Roşu.
Spre deosebire de basmul popular unde predomină naraţiunea, basmul cult
presupune îmbinarea acesteia cu dialogul şi descrierea. Naraţiunea la persoana a III-a
este realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea
prin comentarii şi reflecţii (“Ce-mi pasă mie?”). El adoptă o atitudine ludică, şi anume
poziţia unui narator auctorial la început sau în final a unui narator invitat la ospăţ: „un
păcat de povestariu fără bani în buzunar”.
Un element distinctiv care are un rol important în arhitectura basmului îl
constituie conflictul care se întemeiază pe lupta dintre bine şi rău, ce se reflectă prin
intermediul relaţiei dintre eroul basmului Harap-Alb şi personajul antagonist Spânul.
Caracteristica aceste specii este însă ambiguitatea personajelor. Astfel, protagonistul nu
este o întruchipare absolută a binelui, având slăbiciuni şi defecte umane, cum nici
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci şi un pedagog necesar eroului pentru a se
maturiza.
Cu excepţia protagonistului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte
personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Statutul
social al lui Harap-Alb se modifică pe tot parcursul operei, fiind un personaj rotund. În
incipit apare în ipostaza de mezin al Craiului, pe parcurs este slugă a Spânului, iar în
final devine Împărat. În schimb, Spânul este un personaj plat, întrucât rămâne
neschimbat de-a lungul textului.
Firul narativ al basmului urmăreşte pe de altă parte şi desăvârşirea personalităţii
eroului, din punct de vedere psihologic. Dacă la început dă dovadă de slăbiciune, în
urma probelor la care este supus dobândeşte o serie de calităţi necesare statutului de
viitor împărat. Spre exemplu, reuşeşte să descopere adevărata esenţă a fiinţei umane
atunci când se întovărăşeşte cu cei 5 năzdrăvani, în care intuieşte un posibil ajutor
pentru a realiza încercările de la curtea Împăratului Roş. De asemenea, îi este loial
Spânului, rezistând tentaţiei de a se îmbogăţi prin vinderea pieii cu nestemate a
cerbului.
Sub aspect moral, cele două personaje sunt prezentate în opoziţie. Dacă fiul cel
mic al Craiului îşi dovedeşte moralitatea prin respectarea cuvântului dat, generozitatea
şi loialitatea, Spânul este în totalitatea imoral, folosindu-se de vicleşug ca armă
principală pentru a-şi atinge scopul.
Relaţia dintre cele 2 personaje este urmărită de narator încă din momentul în
care protagonistul părăseşte curtea Craiului, pornind pe anevoiosul drum al iniţierii. Deşi
sfătuit de tatăl său să se ferească de omul Roş şi mai ales de omul Spân, tânărul neofit
cade în capcana Spânului care îl ademeneşte prin vorbe bine ticluite să îl ia ca tovarăş de
drum.
 O primă secvenţă narativă reprezentativă pentru ilustrarea relaţiei dintre cei doi
este cea a fântânii. Coborârea în fântână are o dublă semnificaţie: decăderea pe scara
ierarhiei sociale, din fiul de Crai devine sluga Spânului, dar echivalează şi cu un nou
botez, întrucât Spânul îi schimba numele, din momentul acesta numindu-se Harap-Alb
(„sclav alb”). Eroul jură „pe ascuţişul paloşului” să-i dea ascultare în toate, „până când
va muri şi iar va învia”, condiţie paradoxală, dar care arată şi modul de eliberare.
La curtea împăratului Verde, Harap-Alb, ajuns slugă, va îndeplini atât sarcini
umilitoare precum să doarmă în grajd alături de calul său ori să stea în spatele Spânului
la masă, cât şi o serie de probe la care este supus: aducerea sălăţilor din Grădina
Ursului, a pietrelor preţioase ale cerbului şi a fetei Împăratului Roşu, cea din urmă
implicând la rândul ei alte probe: înnoptarea în casa de alamă, ospăţul pantagruelic,
alegerea macului de nisip, păzirea şi ghicitul fetei de împărat, aducerea elementelor
magice. Deşi probele au fost date de Spân pentru a-l elimina pe Harap-Alb, în final se
dovedeşte faptul că acestea au avut un rol deosebit în formarea caracterului eroului,
idee întărită de calul eroului care afirmă: „Dacă aş fi vrut, de mult i-aş fi făcut pe obraz
Spânului, dar sunt şi aceştia trebuitori, ca să mai prindă omul la minte”.
Finalul basmului constituie o altă scenă semnificativă în evoluţia relaţiei dintre
cele două personaje. Fiica Împăratului Roş îl demască pe Spân, care îi taie capul lui
Harap-Alb, acuzându-l că i-a divulgat secretul. Astfel, îl dezleagă de jurământ, iniţierea
fiind încheiată. Harap-Alb moare ucis de sabia tatălui său, pe care îi jurase credinţă
Spânului, slugă, ucenic şi învie mirele împărat, iniţiatul, învestit cu aceste atribuţie tot
prin puterea paloşului, simbol cavaleresc. Înviat de fată Împăratului Roş cu ajutorul
elementelor magice, eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata
iubită şi împărăţia. Spânul este omorât de calul năzdravan, pedepsa aplicată răului fiind
o modalitate de consolidare a dimensiunii etice a basmului.
În opinia mea, construcţia spirituală a unui individ, desăvârşirea lui morală sunt
elemente posibile prin interacţiunea cu o serie de personaje sau situaţii antagoniste,
lucru reliefat şi în opera lui Creangă. De exemplu, pentru Harap-Alb, Spânul deşi
reprezintă răul, constituie totodată o etapă necesară a vieţii lui, probele la care îl supune
ajutându-l să-şi definească personalitatea.
În concluzie, Harap-Alb este un personaj de basm a cărei evoluţie reflectă
concepţia despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Protagonistul
traversează o serie de probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează, pentru a
merita să devină împărat, desăvârşindu-se totodată şi spiritual prin intermediul iubirii.