Eseu despre relația dintre două personaje în opera „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în revista „Convorbiri literare”, la 1 august 1877. A fost
considerată „o adevărata epopee a poporului român”(Garabet Ibrăileanu), „un basm unic în
literatura română, nu doar prin dimensiuni, dar și ca valoare etică si estetică”(Lazar Săineanu),
„însăși sinteza basmului românesc. Toată filosofia noastră populară, între fatalitatea răului și
ideala căutare a binelui, se lămurește în încercările grele ale fiului de împărat”(Pompiliu
Constantinescu).
Poveștile lui Ion Creanga au fost publicate în revista „Convorbiri literare”, în perioada
1875-1878 și reprezintă latura cea mai cunoscută a creației sale. Originalitatea lor constă în
deplasarea accentului de la epic la moral, de la general la particular, în individualizarea foarte
clară a eroilor, în reducerea fantasticului la dimensiunile verosimilului, în apropierea de firesc,
ceea ce l-a determinat pe Garabet Ibrăileanu să le considere „adevărate nuvele din viața de la
țară”.
Titlul basmului „Povestea lui Harap-Alb” anunță tema textului si anume prezentarea
întâmplărilor din viața protagonistului. Acesta face totodată trimitere la caracterul fictiv,
nerealist al întâmplărilor narate(povestea) și cuprinde numele personajului(Harap-Alb), nume dat
de Spân în momentul în care acesta îi jură ca îl va slăvi pană va muri și va învia.
Din punct de vedere stilistic, titlul conține un oximoron: harap-slugă închisa la piele, dar în
text face referire la schimbarea statutului, care din fiu de crai devenise sluga Spânului și
adjectivul „alb” ce desemnează, pe de o parte, originea nobilă a eroului și pe de altă parte
naivitatea și lipsa de experiență a personajului.
La fel ca în basmele populare, în „Povestea lui Harap-Alb”, Creangă păstrează neschimbat
sensul luptei dintre forțele binelui, reprezentate de Harap-Alb, Sfânta Duminică, cal, cei cinci
uriași, și forțele răului, întruchipate de Spân și Împăratul Roșu.
Această temă este completată de cea a destinului pe care personajul principal trebuie să și-l
îndeplinească parcurgând un drum inițiatic, menit a-l determina să descopere lumea, dar mai ales
să se descopere pe sine: Sfânta Duminică este cea care-i prezice că va ajunge un împărat mare si
puternic(„Puțin mai este și-ai să ajungi împărat care n-a mai stat altul pe fața pământului așa de
iubit, de slăvit si de putere”). Basmul trasează ideea ciclicității umane, întrucât protagonistul
urmează să parcurgă același traseu inițiatic ca și tatăl său în tinerețe, de aceea îi cere acestuia
hainele de mire, armele și calul din tinerețe.
„Indivizii reali nu ating nici pe departe performanțele eroilor lui Creangă (Paul Cornea). Un
important reper tematic al basmului ,,Povestea lui Harap-Alb„ de Ion Creangă este evoluția
relației dintre cele două personaje reprezentative pentru cele două forțe guvernante în lumea
fabuloasă: protagonistul, Harap-Alb, respectiv antagonistul, Spânul. Harap-Alb este un erou
atipic de basm, deoarece nu are puteri supranaturale , personaj realist, simbolic pentru anumite
tipologii umane: tipul naivului, tipul omului cinstit, tipul eroului, în timp ce antagonistul nu este
altceva decât o creație fantastică inspirată din defectele umane, personaj plat . De asemenea,
Harap-Alb este personaj eponim, rotund, prezentat în evoluție, basmul fiind astfel un
bildungsroman . Un rol definitoriu în maturizarea lui Harap-Alb, care nu se cunoaște pe sine și
nu cunoaște lumea, îl au Sfânta Duminică, dar mai ales Spânul. Acțiunea basmului se constituie
prin înlăntuirea mai multor episode narative, statutul personajelor conturându-se treptat, iar
accentul, în confruntarea bine-rău, se desfășoară în plan interior, între defecte și calități.
• Statutul social, psihologic și moral al celor două personaje (6p)
În incipit, din punct de vedere social, Harap-Alb este conturat ca un fiu de crai, ce
pleacă înspre împărăția unchiului său pentru a ocupa statutul de împărat, aspect sugerat de
unchiul său în scrisoarea trimisă către fratele său, Craiul, în care-i explică faptul că nu are urmaș
masculin la tron și dorește ca unul din nepoții lui, cel mai vrednic, să îi ia locul. Eroul are un
destin comparabil cu al tatălui, care a reușit în viață. Armele și hainele tatălui exprimă
perpetuarea valorilor de la o generație la alta, nu numai statutul. Nobil prin naștere, va reuși să
câștige respectul celorlalți doar după depășirea încercărilor prin care va trece. Este cel mai mic
dintre cei trei fii pe care îi are craiul, punând în lumină motivul literar al mezinului, al prâslei.
Spectaculoasă și dramatică este înrobirea sa, schimbarea radicală a statutului social de către
Spân, generând începutul formării. La finalul operei , maturizarea eroului este deplină și acesta
devine împărat. În același timp, Spânul are o identitate socială incertă, „țara spânilor" fiind un
teritoriu imaginar, emblema ispitelor, a capcanelor din viața omului, latura întunecată a omului,
tentația de a face rău, de a încălca regulile, de a nu răspunde așteptărilor.
Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este un tânăr curajos, curios, onest și puternic
care se ține de promisiunile făcute, acționând după dorințele sale, ignorând avertismentele tatălui
său , înaintea plecării acestuia de acasă. La început este un băiat naiv, sufletist, cu caracter
juvenil, ce dorește să relaționeze cu persoanele din jurul său, treptat ajunge supus unui antagonist
din cauza naivității, iar în final devine un împărat matur și experimentat. În termeni psihologici,
avem șansa să explorăm, ca cititori, destinul unui tânăr care cunoaște atât mărirea, cât și
decăderea. Adâncimile psihologice sunt o caracteristică a basmului cult, iar una dintre replicile
Sfintei Duminici, simbol al moralei creștine, ne arată că un monarh luminat trebuie să cunoască
nu doar prin empatie soarta supușilor: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, (...) vei crede
celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e năcazul”. Latura psihologicã a lui Harap-Alb
este dezvaluită permanent ca un teritoriu al transformărilor: personaj complex, simbolizează
noblețea și sensibilitatea sufletului omenesc, în timp ce Spânul este un personaj cu caracter static,
viclean, pe tot parcursul operei. Disimulat, prezentându-se drept nepotul împaratului, scoate în
evidență lupta interioară a omului cu răul.
Din punct de vedere moral, este predispus să facă doar binele, să-i ajute și să-i înțeleagă
pe alții. Spânul, în contrast, este atras de încălcarea regulilor, de sfidare și de imoralitate. Îi
subminează statutul lui Harap-Alb, dându-se drept nepotul împăratului Verde. După cuvintele
calului, Spânul are totuși un rol pozitiv: „și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume, câteodată, că
fac pe oameni sã prindã la minte". Dacă la început este doar mezinul neexperimentat, cu caracter
juvenil, în final dobândește experiența despre viață necesară unui împărat , are calitățile unui
lider, acestea nu sunt evidențiate de la început, ci le descoperă pe parcursul drumului, prin
intermediul probelor la care este supus . Onestitatea, milostenia, generozitatea, priceperea,
blândețea sunt trăsături care conturează un temperament neașteptat, atipic pentru un erou de
basm.
• Două scene semnificative pentru relația dintre personaje( 6p)
O scenă reprezentativă pentru relația dintre protagonist(Harap-Alb) și antagonist(Spân)
este cea a coborârii în fântână ,aceasta ilustrând naivitatea eroului și viclenia Spânului. Fântâna
este una atipică, deoarece nu are roată, este ispititoare și reprezintă, prin răcoarea pe care o oferă,
un alt tărâm, diferit de cel în care se afla crăișorul. Coborârea în fântână reprezintă, de fapt,
coborârea în infern, care are valoare inițiatică, personajul descoperind adevărata față a Spânului.
În același timp, coborârea în fântână echivalează și cu un botez, protagonistul primind de la Spân
un nume, care îl individualizează și îi definește noua identitate, cea de slugă. Numele de „Harap-
Alb” este un oximoron care indică statutul de slugă de origine nobilă, dar și drumul pe care
personajul îl are de parcurs, de la recunoaștere, inocență, la cunoaștere și maturitate. Putem
observa că fiul de crai parcurge un drum descendent din momentul întâlnirii Spânului, până când
devine sluga sa. Naratorul îl caracterizează direct : „era boboc în felul său la trebi de-astea”.
Spânul îl va transforma la ieșirea din fântână în sluga sa, luându-i complet identitatea, schimbare
pecetluită de un jurământ care îl aduce pe fiul de crai într-o ipostază opusă celei inițiale.
O altă scenă semnificativă pentru relevarea altei trăsături a protagonistului, loialitatea,
este cea a dezlegării de jurământ. Când se întoarce la împărăția lui Verde împărat, însoțit de fata
Împăratului Roș, Harap-Alb își respectă cuvântul dat. Loial Spânului, acesta ascunde adevărul,
dar fata împăratului îl demască pe Spân. Răzbunător, acesta îl decapitează pe erou . Lui Harap-
Alb i se taie capul, ca să moară robul și el sã renască sub auspiciile libertății spirituale. lubirea îi
înnobilează viata, astfel că fata împãratului Roș îi redă paloșul, consfințind victoria binelui în
viața sa. ,,Ștergându-se cu mâna la ochi” , Harap-Alb se trezește din somnul rău al ignoranței ,
apoi primește binecuvântarea împăratului și sărutul celei dragi. Astfel este un om împlinit.
Harap-Alb îsi dovedeste noblețea sufleteascã, pentru că prefuiește jurământul făcut cu Spânul,
nu îl rupe, deși ar fi putut, fiind un om deosebit, pentru care onoarea cuvântului dat este cea mai
mare virtute.Tânărul readus la viață este eliberat de blestemul Spânului (,,Mă vei sluji cu
credință până îi muri și iar îi învie”) . Echilibrul este restabilit prin răsplata eroului și pedepsirea
răufăcătorului -motive specifice basmului . Răsplata este dublă: se căsătorește cu fata pe care o
iubește și moștenește tronul unchiului său . Nunta împărătească, funcția pe care V. I. Propp o
prezintă ca ultim pas în orice basm ( „Morfologia basmului” ), se transformă în deznodământ.
• Analiza a două elemente de structură, compoziție și sau limbaj( 6p)
Un prim element de structură , reprezentativ pentru evoluția eroului, îl constituie
modalitățile de caracterizare sunt reprezentative în prezentarea protagonistului .
Caracterizarea directă a acestuia este realizată de la început de narator, ca fiind unul
dintre cei trei fii ai craiului, mezinul, „boboc în felul său”, ,,slab de înger”, ,,mai fricos ca o
muiere”, de alte personaje- Spânul îl consideră „fecior de lele”, ,, slugă vicleană” și Sfânta
Duminică „luminate crăișor” , aceste structuri indicând lipsa de experiență și naivitatea
mezinului . Respectul față de tată se remarcă din replica prin care eroul se autocaracterizează,
când îi mărturișește Spânului : „din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata”. Din punct de
vedere fizic, naratorul nu oferă multe informaţii despre aspectul lui Harap-Alb. El este
caracterizat în mod direct de către verişoarele lui: “Şi din ceasul acela, au început a vorbi între
ele (…) că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută”. Portretul fizic al Spânului
este redus la o singură trăsătură, menționată direct, de către narator ,, un om spân”, acestui
defect fizic îi corespunde , în concepția populară, o trăsătură morală majoră, răutatea. De aceea,
tatăl îl avertizează pe erou să se ferească de el.
Caracterizarea indirectă al personajelor reiese din acțiuni,atitudine, comportament în
timpul probelor și relația dintre antagonist și protagonist. Prima probă, a milosteniei, relevă
caracterul milostiv al acestuia față de Sfânta Duminică, deghizată in cerșetoare, acesta oferindu-i
o monedă, iar în schimb ea își dezvăluie identitatea și îl ajută la depășirea următoarelor probe. A
doua probă la care este supus fiul de crai este proba curajului sau proba podului , acesta reușind
să treacă de testul tatălui său deghizat în urs și ascuns sub pod. A treia probă este cea a pădurii
labirint, acesta refuzând oferta Spânului deghizat, de două ori, a treia oară acceptându-i
tovărășia, deoarece nu cunoștea locurile. Spânul este lingușitor și umil : ,,să nu-ți fie cu
supărare, drumețule”, ,,nu ai cumva trebuință de slugă, voinice”, lăudându-se cu hărnicia
sa: ,,muncesc, muncesc și nu s-alege nimica de mine, pentru că tot de stăpâni calicimi-am avut
parte”. Se autocompătimește, plângându-se de ghinionul care se ține scai de el și își exprimă, cu
prefăcută modestie, filosofia sa de viață: ,,la calic slujești, calic rămâi”. Dovedește o bună
cunoaștere a oamenilor și profit de naivitatea mezinului. În proba botezului fiului de crai, care
primește numele de Harap-Alb ca o consecință a nerespectării interdicției tatălui său, Spânul
devine răutăcios și amenințător. ,,Harap„ înseamnă slugă închisa la piele, dar în text face referire
la schimbarea statutului, care din fiu de crai devine sluga Spânului și adjectivul „alb” ce
desemnează, pe de o parte, originea nobilă a eroului și, pe de altă parte , naivitatea și lipsa de
experiență a personajului).
După ce pune mâna pe ,, cartea, pe banii și pe armele fiului de crai”, Spânul devine tiran,
avid de putere. La curtea împăratului Verde,este disprețuitor și lăudăros, toate meritele lui Harap-
Alb și le însușește el. Spânul este dictatorial și aspru cu supușii: ,,nu-mi suflă nimene în borș”
datorită aspectului fizic mai plăcut al băiatului decât al Spânului, le face pe fete, verișoarele lui
Harap-Alb ,să-și deschidă ochii mai bine și să analizeze cursa în care le intrase verișorul ”.
Felul de a vorbi al personajului evidențiază, indirect, tipul tânărului humuleștean, graiul fiindu-i
presărat cu expresii populare și regionalisme .
Conflictul este generat de scrisoarea primită de la Verde-Împărat, care își roagă fratele să-
l trimită pe unul dintre fiii săi ca urmaș vrednic de tron. Ambiția fiecăruia dintre cei trei băieți al
craiului este surprinsă de Ion Creangă, intrând într-o competiție pentru șansa de a deveni
conducătorul unui regat și, implicit, de a fi feciorul demn de stima tatălui.
Eșecul cel doi frați, cel mare și mijlociu, determină mâhnirea și reproșurile craiului: „ia
spuneți-mi, rușinea unde o puneți? Din trei feciori cât are tata, niciunul să nu fie bun de nimica?!
{...} Să umblați numai așa,frunza frăsinelui, toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori
de craiu, asta nu miroase a nas de om...”.
Conflictul lăuntric al mezinului este surpins, în acest episod, prin notații organice: se face
„roș cum îi gotca” și „începe a plânge în inima sa”. Dar acest tip de conflict rămâne unul
secundar, descoperit încă o dată doar în scena în care Harap-Alb, copleșit de dificultățile
misiunilor încredințate de Spân, se lasă tentat de gândul sinuciderii: „Se vede că m-a născut
mamaîntr-un ceas rău sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc în fața lui Dumnezeu. Mă
pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste”. Însă basmul nu este
interesat de adâncimi psihologice, ci de spectaculosul întâmplărilor și al conflictelor exterioare,
așa că accentul se pune pe măreția faptelor și pitorescul eroilor.
Ca în orice basm, și în „Povestea lui Harap-Alb” sunt prezente o serie de clișee
compoziționale, precum formula inițiale(„Amu cică era odată”), formule mediane(„se cam duc la
împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai este”), prin care se
menține atenția cititorilor și se face legătura dintre episoadele narative și formula finală(Și-a
durat veselia ani întregi, și acum mai ține încă,cine se duce pe acolo bea și mănâncă, iar pe la
noi cine are bani bea și mănâncă,iar cine nu, se uită și rabdă”)cifre magice, obiecte magice(apa
vie, apa moarta și cele trei smicele de măr dulce), personaje ajutătoare(calul, Sfânta Duminică,
furnicile, albinele, cei cinci uriași), donatori(tatăl, Regina Furnicilor, Regina Albinelor) și
personaje cu puteri supranaturale(cei cinci uriași enumerați mai sus).
Incipitul în „Povestea lui Harap-Alb” este reprezentat de formula inițială: „Amu cică era
odată, într-o țară”, al cărei rol este de a realiza legătura dintre planul realității și cel fabulos. În
cadrul formulei inițiale se observă distincția dintre timpul povestirii(redat prin adverbul de timp
„amu”) și timpul „odată”, timpul mitic al evenimentelor.
Elementele de originalitate ale formulei inițiale sunt reprezentate de prezența structurii
„cică”, prin care se arată că naratorul nu își asumă veridicitatea întâmplărilor,și de lipsa
comparației „ca niciodată” ,ce conduce la pierderea unicității evenimentelor. Se pune astfel în
evidență, încă de la început, caracterul realist al textului.
În incipit sunt prezentate și reperele spațio-temporale, „o țară” și „odată”, ambele situate în
sfera vagului, a ambiguității și a nedeterminării, asigurând universalitatea evenimentelor și a
personajelor. Totodată este surprinsă situația de echilibru: un crai avea trei feciori.
Finalul basmului „Povestea lui Harap-Alb” este unul închis, reprezentat de victoria binelui
asupra răului, prin uciderea Spânului de către cal. De asemenea, este un final fericit, fiul de crai
încheindu-și călătoria inițiatică prin care și-a dobândit calitățile de erou și fiind recompensat atât
prin casatoria cu fiica Împăratului Roșu, cât și prin dobândirea împărăției unchiului său.
Basmul se încheie cu dimensiunile hiperbolice ale nunții împărătești, nuntă unde a participat
naratorul însuși, care se autocaracterizează ironic, descriindu-se drept: „un păcat de povestariu,
fără bani la buzunariu”.
Formula de încheiere(„Și-a durat veselia ani întregi, și acum mai ține încă, cine se duce pe
acolo bea și mănâncă, iar pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu se uită și rabdă.”) are
rolul de a realiza transferul cititorului din universul fabulos, unde totul este posibil, în universul
real. Formula cuprinde și o succintă reflexie asupra realității sociale, punând problema inechității
sociale, ceea ce reprezintă o marcă a originalității lui Creangă.
 Relația dintre incipit și final pune în evidență organizarea simetrică a textului, formula
inițială și cea finală realizând legătura dintre universul fabulos al scriitorului care se
îndepărtează, prin note realiste, de stereotipia formulelor consacrate ale speciei.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, unde realul se împletește cu
fabulosul, binele învinge răul, având elemente diferite de celelalte basme, nerespectând tiparul
comun, umanizând personajul principal, fără a-i atribui elemente fantastice, și necondiționându-l
de o anumită poziție, aceasta fiind schimbătoare(de la fiu de crai la slugă, de la slugă la împărat).
Construcția subiectului în basmul „Povestea lui Harap-Alb” respectă caracterul stereotipic
și monotipic al basmului popular, despre care vorbea Vladimir Propp în „Morfologia Basmului”.
Acțiunea este lineară din punct de vedere cronologic și pluriepisodic. Aceasta pornește de la
o situație inițială, de echilibru(un crai avea trei feciori), perturbată de sorirea scrisorii de la
Verde-Imparat, care anunța o pagubă: lipsa unui succesor la tron. După eșecul fraților mai mari,
mezinul, urmând sfaturile Sfintei Duminici, depășește proba tatălui și pleacă de acasă. Craiul îi
formulează câteva interdicții fiului său: să nu se întoarcă acasă în caz de nereușită și să nu se
întovărășească cu Omul Spân si cu Omul Roș.
Neavând experiență și nici încredere în forțele proprii, feciorul de crai încalcă interdicția
tatălui, acceptând tovărășia Spânului, pe care îl ia ca slugă.
Spânul află informații despre scopul călătoriei crăișorului. Își înșeală victima, pe crăișor,
convingându-l să coboare în fântâna răcoroasă. Spânul îl închide în fântână pe feciorul de crai,
promițându-i că-l va elibera dacă vor schimba rolurile, iar tânărul îi va deveni slugă,
neexperimentat și naiv, tânărul acceptând oferta Spânului.
Ajunși la curtea Împăratului Verde, Spânul îl pune pe Harap-Alb la încercare, cerându-i să-i
aducă salată din Grădina Ursului, pietrele nestemate din Poiana Cerbului. În depășirea probelor,
personajul este ajutat de Sfânta Duminica și de cal. Cea mai dificilă probă se dovedește a fi
aducerea fetei Împăratului Roș, deoarece presupune parcurgerea unui nou set de încercări,
impuse de această dată de Împăratul Roșu. În rezolvarea sarcinilor protagonistul este ajutat de
către furnici, albine și de cei cinci uriași enumerați mai sus.
Harap-Alb se întoarce la curtea lui Verde-Imparat cu fata, care îl demasca pe Spân,
dezvăluind tuturor adevărata identitate a slugii. În consecință, Spânul îi taie capul fiului de crai,
eliberându-l în acest mod de jurământul făcut la fântână.
Calul îl ucide pe Spân, pedepsindu-l că i-a omorât stăpânul și prietenul. Fata de împărat îl
învie pe Harap-Alb cu ajutorul apei vii, apei moarte și al celor trei smicele de măr dulce, iar eroul
se căsătorește și este înscăunat împărat.
Ca în orice basm, și în „Povestea lui Harap-Alb” sunt prezente o serie de clișee
compoziționale, precum formule inițiale(„Amu cică era odată”), formule mediane(„se cam duc la
împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai este”), prin care se
menține atenția cititorilor și se face legătura dintre episoadele narative, formule finale, cifre
magice, obiecte magice(apa vie, apa moarta și cele trei smicele de măr dulce), personaje
ajutătoare(calul, Sfânta Duminică, furnicile, albinele, cei cinci uriași), donatori(tatăl, Regina
Furnicilor, Regina Albinelor) și personaje cu puteri supranaturale(cei cinci uriași enumerați mai
sus).
Reperele spațio-temporale nu sunt precizate cu exactitate în acest basm cu scopul
generalizării mesajului operei.
În expozițiune se menționează, ca timp al acțiunii, adverbul „odată”, care fixează
evenimentele în antemporalitate, iar spațiul este „o țară”, adică împărăția craiului. Pe parcursul
desfășurării acțiunii sunt specificați mai mulți indici spațiali, care dobândesc o valoare simbolică:
podul, pădurea, fântâna, curtea Împăratului Verde și curtea Împăratului Roșu.
Podul pe care îl trece crăișorul în drumul său spre Verde-Imparat are rolul de a lega
universul cunoscut, împărăția craiului, în care greșelile nu sunt aspru sancționate, de universul
necunoscut, unde fiecare greșeală are consecințe grave(de sluga a Spânului). De asemenea,
podul(atât podul unde îl așteaptă tatăl deghizat în urs, cât și cel pe care trece alaiul albinelor)
marchează, în plan simbolic, trecerea de la imaturitate, inocență, la imaturitate, dar, în același
timp, și o trecere de la o etapă existențială la alta. Traversarea podului înseamnă pătrunderea într-
o lume diferită de cea în care trăise până atunci protagonistul, o lume cu reguli proprii, în care
acesta se întâlnește cu răul - reprezentat de Spân și de Împăratul Roșu - și cu supranaturalul -
reprezentat de Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă.
Pădurea prin care tânărul rătăcește este pădurea labirint, simbol ambivalent al morții și
regenerării. Rătăcirea prin pădure echivalează cu o căutare a unei identități proprii, iar încălcarea
interdicției tatălui trădează nevoia de a-și conduce singur viața și de a face propriile greșeli.
Fântâna este una atipică, deoarece nu are roată, este ispititoare și reprezintă, prin răcoarea
pe care o oferă, un alt tărâm, diferit de cel în care se afla crăișorul. Coborârea în fântână
reprezintă, de fapt, coborârea în infern, care are valoare inițiatică, personajul descoperind
adevărata față a Spânului. În același timp, coborârea în fântână echivalează și cu un botez,
protagonistul primind de la Spân un nume, care îl individualizează și îi definește noua identitate,
cea de slugă. Numele de „Harap-Alb” este un oximoron care indică statutul de slugă de origine
nobilă, dar și drumul pe care personajul îl are de parcurs, de la recunoaștere, inocență, la
cunoaștere și maturitate.
Incipitul în „Povestea lui Harap-Alb” este reprezentat de formula inițială: „Amu cică era
odată, într-o țară”, al cărei rol este de a realiza legătura dintre planul realității și cel fabulos. În
cadrul formulei inițiale se observă distincția dintre timpul povestirii(redat prin adverbul de timp
„amu”) și timpul „odată”, timpul mitic al evenimentelor.
Elementele de originalitate ale formulei inițiale sunt reprezentate de prezența structurii
„cică”, prin care se arată că naratorul nu își asuma veridicitatea întâmplărilor,(și de lipsa
comparației „ca niciodată”) ce conduce la pierderea unicității evenimentelor. Se pune astfel în
evidență, încă de la început, caracterul realist al textului.
În incipit sunt prezentate și reperele spațio-temporale, „o țară” și „odată”, ambele situate în
sfera vagului, a ambiguității și a nedeterminării, asigurând universalitatea evenimentelor și a
personajelor. Totodată este surprinsă situația de echilibru: un crai avea trei feciori.
Finalul basmului „Povestea lui Harap-Alb” este unul închis, reprezentat de victoria binelui
asupra răului, prin uciderea Spânului de către cal. De asemenea, este un final fericit, fiul de crai
încheindu-și călătoria inițiatică prin care și-a dobândit calitățile de erou și fiind recompensat atât
prin căsătoria cu fiica Împăratului Roșu, cât și prin dobândirea împărăției unchiului său.
Basmul se încheie cu dimensiunile hiperbolice ale nunții împărătești, nuntă unde a participat
naratorul însușii, care se autocaracterizează ironic, descriindu-se drept: „un păcat de povestariu,
fără bani la buzunariu”.
Formula de încheiere(„Și-a durat veselia ani întregi, și acum mai ține încă, cine se duce pe
acolo bea și mănâncă, iar pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu se uită și rabdă.”) are
rolul de a realiza transferul cititorului din universul fabulos, unde totul este posibil, în universul
real. Formula cuprinde și o succintă reflexie asupra realității sociale, punând problema inechității
sociale, ceea ce reprezintă o marcă a originalității lui Creangă.
Relația dintre incipit și final pune în evidență organizarea simetrică a textului, formula
inițială și cea finală realizând legătura dintre universul fabulos al scriitorului care se
îndepărtează, prin note realiste, de stereotipia formulelor consacrate ale speciei.
În concluzie, cele două personaje sunt construite pe căi diferite, Harap-Alb fiind un personaj
real, fiind și unul dintre caracterele ce diferențiază „Povestea lui Harap-Alb” de alte basme culte,
iar Spânul fiind o creație fantastică cu rol moralizator și cu rol ajutător în formarea caracterului și
maturizării băiatului de crai, cele două personaje constituind acțiunile de pe parcursul operei.