“Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creanga-relatia dintre personaje-

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului

cult, ale carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea
fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul
“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos
basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman
fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc
secundar in “Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare
directa intre erou si fortele raului.In toate probele la care este supus, Harap-
Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala a
basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa
devenind un moment esential in initierea acestuia atat in plan social, cat si
uman. Din acest punct de vedere, opera devine un bildungsroman.

Titlul sugereaza tema basmului: calatoria de maturizare a mezinului

craiului. Numele personajului ii reflecta conditia duala: rob, sluga (Harap) si
de origine nobila cu puritate sufleteasca (alb).

Naraţiunea la  persoana a III-a este realizată de un autor omniscient,

dar nu şi obiectiv,  deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire
de basmul popular,  unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune
îmbinarea naraţiuniii cu  dialogul şi descrierea
.
Personajul principal, Harap-Alb, si personajul secundar, spanul, sunt
individualizate prin caracterizare directa facuta de narator si de celelalte
personaje, dar si prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte,
comportament, relatia cu celelalte personaje.
Statutul initial al lui Harap-Alb este unul privilegiat deoarece este cel
mai mic fiu de crai, intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului.
Spanul accepta initial ipostaza umila de sluga, dar isi schimba statutul prin
viclenie, reusind sa fure identitatea lui Harap-Alb.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate,
generozitate, curaj, dar se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera
umanului, neavand trasaturi supranaturale.
 Psihologic, Harap-Alb nu este foarte bine individualizat, fiind privit
mai ales din exterior, din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila
si ca are momente de indoiala, de ezitare specific umane.

Personajul opozant, spanul, reprezinta fortele raului, individul perfid,

obisnuit a obtine avantaje si bogatie prin inselaciune. Portretul sau fizic se
rezuma la o trasatura, ce reiese din caracterizarea directa facuta de narator:
“om span”. In superstitia populara, acesta este un om “insemnat”, periculos
si trebuie evitat.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre personaje este cea a
intalnirii in padure, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste.
Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il convinga pe erou sa-l accepte in
slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de oameni. Viclean,
spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in
ea. Naivitatea mezinului este evidentiata de narator prin caracterizare
directa: “e boboc in felul sau la trebi aieste”. Acesta intra in fantana, fara sa
se gandeasca la pericolul care il pandea. Spanul devine rautacios si
amenintator, silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata “ascultare si supunere in
toate”. Scena fantanii este semnificativa pentru personaj deoarece aici este
inceputul initierii spirituale, al maturizarii. Ceea ce-i lipseste inca lui Harap-
Alb este lipsa de experienta, puterea de a cantari ceea ce e sinceritate si ceea
ce e prefacatorie in faptele oamenilor. Inocenta si credulitatea nu sunt
defecte, ci doar trasaturi firesti la un tanar crescut departe de primejdiile
vietii. Din acest moment incepe un traseu al umilintei, necesar unui viitor
imparat, care va trebui sa inteleaga suferinta supusilor. Intrarea sa in slujba
Spanului se face sub juramant cavaleresc.

In relatia cu spanul, Harap-Alb dovedeste loialitate si credinta fata de

stapanul sau, intrucat jurase pe palos. Cinstit din fire, nu il tradeaza pe span
nici chiar in momentele dificile. Pe de alta parte, spanul este un stapan
tiranic, impulsiv si agresiv. Astfel, in momentul in care ajung la curtea
Imparatului Verde, spanul il trimite la grajd si devine amenintator,
palmuindu-l ca sa ia “si mai mult frica”. De aceea, fetele Imparatului Verde
cred ca spanul nu le seamana deloc “nici la chip, nici la bunatate” si ca
Harap-Alb, sluga lui, “are o infatisare mult mai placuta si samana a fi mult
mai omenesc”. Spanul este dictatorial si aspru cu Harap-Alb, asumandu-si
toate meritele reusitei lui, intrucat considera ca stie sa-i fie stapan adevarat si
sa il struneasca.
O ultima scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua
personaje este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb se intoarce cu fata
Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa o ia de sotie. Aceasta dezvaluie
adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-Alb si-a
incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui,
care il ridica la cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata
Imparatului Rosu il readuce la viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc
binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se casatori si a-i urma la tron.
Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul juramantului,
dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere
intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni
imparat.
In concluzie relatia dintre cele doua personaje evidentiaza antiteza
dintre bine si rau, deznodamantul fiind reprezentat, ca intotdeauna, de
triumful binelui asupra raului. Protagonistul trece printr-o serie de probe, dar
invata din greseli, evolueaza, se maturizeaza pentru a merita sa devina
imparat. Un rol important in acest proces il are si spanul, care intruchipeaza
raul, dar este si cel care il initiaza, “e un rau necesar”. Ambele personaje
sunt umanizate prin comportament, ganduri, limbaj, fiind o expresie a
viziunii despre lume a autorului.