Harap-Alb

Ion Creangă, „un Flaubert al Humuleștilor”, a fost un creator autentic,

reprezentativ pentru spiritualitatea ancestrală românească, autorul fiind
asociat cu „poporul român însuși, surprins într-un moment de genială
expansiune...” (G. Călinescu).
Publicată în 1877, opera „Povestea lui Harap – Alb” de Ion Creangă este
un basm cult, remarcându-se printr-un stil inconfundabil, dominat de umor și
oralitate, specific autorului clasic.
Harap-Alb, personaj principal, eponim, este o figură reprezentativă
pentru forțele binelui. Este un personaj rotund, lipsit de puteri supranaturale,
care este supus unui proces continuu de învățare și dezvoltare.
Statutul social al protagonistului se schimbă din incipitul textului până la
final. Astfel, cel care la început a fost mezinul sfios și neîncrezător în forțele
proprii și a acceptat condiția umilă de slugă, ajunge să devină împărat.
Psihologic, Harap-Alb este inițiatul, tânărul în formare, care parcurge un
drum al maturizării. La început are o personalitate slabă, cu o fire introvertită,
dovedind mai apoi un caracter puternic, plin de curaj.
Portretul său moral se conturează treptat prin caracterizarea sa
indirectă, din faptele și gesturile sale, din interacțiunea și relația cu celelalte
personaje. Se dovedește a fi un tânăr cu suflet bun, milostiv, cinstit și demn,
prezentând toate calitățile necesare unui împărat.
Eroul este caracterizat direct prin afirmațiile naratorului („boboc în felul
lui la trebi de-aieste”) , dar și prin replicile celorlalte personaje („seamănă a fi
mai omenos”, „nu te-aș fi crezut așa slab de înger”, „Fii încredințat că nu eu, ci
puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta
Duminică...”).
Portretul său fizic este vag precizat de verișoarele sale, accentul fiind
pus pe calitățile sale morale: „Și din ceasul acela au început a vorbi ele între
ele [...] că Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare mult mai plăcută”.
Principala trăsătură a protagonistului este bunătatea sufletească, care îl
ajută în drumul său înspre a deveni împărat.
 Un prim episod ilustrativ este întâlnirea feciorului de crai cu Sfânta
Duminică deghizată într-o bătrână cerșetoare, fiind primul contact al mezinului
cu lumea supranaturală. Crăișorul dă dovadă de naivitate prin incapacitatea de
a vedea dincolo de aparențe, dar, prin gestul său de a-i dărui un bănuț Sfintei
Duminici, își arată milostenia și bunăvoința. Totodată, se prefigurează destinul
luminos al feciorului: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața
pământului așa de iubit, de slăvit și de puternic... ai să te poți duce unde n-au
putut merge frații tăi, pentru că ție a fost scris de sus a-ți fi dată această
cinste.”
O altă secvență relevantă este scena întâlnirii albinelor. În drumul său,
Harap-Alb vede un roi de albine, care se învârtea haotic, neavând pe ce să se
așeze. Eroul își scoate pălăria și o pune pe pământ, cu gura în sus, pentru ca
albinele să poată lua loc în ea, iar apoi le cioplește un adăpost dintr-un
buștean. Pentru a-l recompensa, regina albinelor îi oferă voinicului o aripă,
căreia să îi dea foc atunci când va avea nevoie de ajutor. Scena evidențiază
noblețea și omenia protagonistului.

Un prim element de compoziție este titlul. Acesta transmite încă de la

început inspirația folclorică a basmului prin substantivul „povestea”.
Semnificația numelui „Harap-Alb” reiese din scena în care Spânul îl păcălește
pe crăișor să intre în fântână. Numele este un oximoron, având sensul de „rob
alb”. Termenul „harap” exprimă condiția de slugă a fiului de crai, iar cuvântul
„alb” trimite la inocența, puritatea sufletului și ingenuitatea protagonistului.
Un alt element de structură și compoziție este conflictul. Se remarcă un
puternic conflict exterior, specific basmelor populare, între bine și rău, între
adevăr și minciună. Este o confruntare între Harap și Spân, care începe în
momentul întâlnirii celor două personaje, când fiul de crai este păcălit să
devină sluga Spânului, și se finalizează într-un mod pozitiv, prin victoria binelui.
Se evidențiază și un conflict de natură interioară, la nivelul frământărilor
lui Harap-Alb, când se îndrăgostește de fata împăratului Roș, pe care o pețise
pentru Spân. Eroul ajunge să trăiască drama lui Tristan, „un conflict interior
specific romanelor medievale între iubire și onoare”.
 În concluzie, Harap-Alb este eroul romanului „Povestea lui Harap-Alb” de
Ion Creangă. Este înzestrat cu o bunătate remarcabilă și dovedește calitatea
neprețuită a unui fond moral superior.