Basmul cult: Povestea lui Harap – Alb (Ion Creangă)

1. Informaţii despre autor şi text

Cu IC ne aflăm… Mare clasic, alături de Eminescu, Slavici, Caragiale, Ion Creangă este
unul dintre cei mai mari prozatori si povestitori ai literaturii române prin romanul autobiografic
„Amintiri din copilarie”, prin povestiri precum „Soacra cu trei nurori” sau „Prostia omenească”,
prin nuvela „Moş Nechifor coţcariul” şi prin basme culte: „Dănilă Prepeleac” sau „Povestea lui
Harap-Alb”.
2. Încadrarea operei într-o tipologie:
a. SPECIA: (de ce e basm) „Povestea lui Harap-Alb” este o operă epică în proză de dimensiuni
medii, cu un număr mediu de personaje, în care se dă o luptă intre forţele binelui si cele ale răului,
învingând intotdeauna cele dintâi şi în care se împletesc elemente ale realului cu elemente
miraculoase. Aşadar, „Povestea lui Harap-Alb” este încadrabilă în categoria basmelor. Pe de altă
parte, întâlnim şi alte elemente comune cu cele ale basmului popular: prezenţa formulelor, tema
călătoriei, motivul mezinului, motivul apei vii şi al celor trei smicele, cifrele simbolice, lupta dintre
bine şi rău, elemente supranaturale (puterea furnicilor şi a albinelor) , finalul fericit.
b. (de ce e basm CULT) Având un AUTOR CUNOSCUT, basmul lui Ion Creangă nu mai
intruneşte caracterul anonim al operei populare; este TRANSMIS PE CALE SCRISĂ,
nemaiavând un caracter oral, ceea ce îl diferențiază de basmul popular. De asemenea, prin
exploatarea descrierii si a dialogului ca moduri de expunere pentru a individualiza personaje și
scene, prin oralitate si umor la nivelul discursului narativ, prin crearea unor personaje cu
complexitate psihologică și prin umanizarea fantastiului, „Povestea lui HA” este un basm cult.
3). Ilustrarea temei prin trimitere la scene:
O temă specifică basmelor populare, regăsită și în „Povestea lui Harap-Alb”, este lupta
forțelor binelui cu forțele răului, dar în acest text ea reprezintă, de fapt, confruntarea protagonistului
cu situații ce duc la maturizarea lui, silindu-l fie să găsească soluții, fie să își descopere calități
aflate în starea de latență. De aceea, Spânul sau Împăratul Roș și fiica acestuia nu trebuie percepuți
ca personajele negative din basmele populare, ci ca factori esențiali în formarea tânărului.
Călătoria, o altă temă importantă în basme, nu are rol de a confirma trăsăturile supranaturale ale
eroului ca în cele populare, ci are rol de a-l iniția pe Harap-Alb. Scene care evidențiază acest aspect
sunt întâlnirea cu tatăl la pod, lecție a curajului învățată de la cal, sau probele de la curtea
Împaratului Verde, lecție a acceptării propriilor limite și a necesității ajutorului de la ceilalți.
(REZUMI SCENELE, LE SPUI SEMNIFICAȚIA)
4. Patru elemente care evidențiază viziunea despre lume:
a. Acţiunea basmului se desfășoară pe un singur fir narativ, întâmplările înlănțuindu-se
cronologic. iniţial: eroul se căsătoreşte şi ajunge împărat. În expozițiune sunt prezentati cei doi
frati și selectarea celui mai mic dintre cei 3 fii ai craiului pentru călătorie. Intriga o constituie
întâlnirea acestuia cu Spânul, desfășurarea acțiunii prezintă toate probele la care este supus
personajul, iar tăierea capului lui H-A de către antagonist reprezintă punctul culminant. Căsătoria
eroului cu fata ÎR marchează deznodământul.
b.Timpul acţiunii este cel specific basmului, sugerat prin formula iniţială („Amu, cică era ODATĂ
un craiu…”), un timp mitic, pur, îndepărtat, indicii temporali nefiind aşadar determinaţi, căci
mesajul autorului trebuie să rămână valabil mereu, binele învingând răul.
c.Spaţiul de desfăşurare a acţiunii este la fel de vag precizat, în ideea aceluiaşi scop de generalizare
a mesajului operei; totuşi, este mult mai vast: Harap-Alb părăseşte ţinuturile natale şi porneşte către
împăratul Verde, dar trece prin nişte locuri cu funcţie simbolică, ridicate la rangul de
suprapersonaje: podul (semnifică trecerea spre o nouă treaptă a fiinţei, atât atunci când are loc
confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (loc în care are loc
schimbul identitar dintre mezin şi Spân, scenă a unui botez al protagonistului care capătă acum un
nume oximoronic cu valoare simbolică), pădurea (labirint a cărui parcurgere nu poate lipsi din
experienţa de maturizare a nici unui tânăr).

1
d.Basmul lui Creangă conţine FORMULE SPECIFICE BASMULUI, dar acestea nu mai au
aceeaşi expresivitate şi culoare ca cele din basmele populare, datorită faptului că basmul e transmis
pe cale scrisă, nefiind nevoie de captarea atentiei auditoriului. Formula de început, „Amu, cică era
odată..”, atrage atenția prin adv. „cică”, al cărui rol este de a-l introduce pe cititor în lumea
basmului, de a-i anunţa convenţia ficţiunii. Pe de alta parte, acest „cică” pune actiunea povestită pe
seama spuselor altcuiva. De asemenea, formulele mediane sunt cele din basmul popular („merse
cale lungă să-i ajungă”), cu rolul de a menţine viu interesul cititorului. În ceea ce priveşte formulele
finale, naratorul introduce în locul formulei tipice a basmului o reflecţie legată de realitatea socială
pentru a marca iesirea din lumea fictiunii: in basm, personajele “beau şi se veselesc, iară pe la noi
cine are bani bea şi mănâncă, cine nu, se uită şi rabdă”.
e.Un ultim nivel la care se poate discuta viziunea despre lume a autorului este cel STILISTIC,
definit prin oralitate si umor.
 ORALITATEA - calitate a unui text de a fi scris ca şi cum ar fi spus, dând senzaţia de
spontaneitate, autenticitate. Se realizează prin: proverbe şi zicători („La plăcinte înainte,/ la razboi,
înapoi”), regionalisme şi arhaisme (“chiteşti”), adresări directe către cititor („Şi când colo ce să
vezi?”), vocative, interjecţii („Vai de mine şi de mine, Harap-Alb!”), onomatopee (interejecţii care
imită zgomote din natură- ex: „teleap, teleap, teleap”), verbe şi pronume la pers. a II-a, interogaţii şi
exclamaţii retorice, autoadresări, etc.
 UMORUL: categorie estetică ce nu trebuie confundată cu comicul, intrucât atitudinea
naratorului nu e satirică, ci tolerantă. Se realizează prin: portretele şi poreclele celor 5 (“pozne făcea
Gerilă cu buzişoarele sale”), formule rimate, exprimare mucalită (umor rostit cu seriozitate), ironică
(“împăratul Roş, vestit pt bunătatea lui nemaiîntâlnită” – prin antifrază= exprimarea printr-un
cuvânt a contrariului), zeflemisire: “te-aş vârî în sân, da’ nu-ncapi de urechi”, eufemisme
(exprimarea atenuată a unei realitaţi dure – ex: Necuratul pt. diavol). Aşadar, râsul în opera lui
Creangă nu cenzurează, nu pedepseşte, nu denunţă vicii umane, ci este un simplu amuzament pe
seama limitelor naturii umane.

5). LA NIVELUL PERSONAJELOR, diferenţa esentială între basmul popular si cel cult constă
in faptul că opoziţiile de tipul real/supranatural, pozitiv/negativ, nu se mai aplică in textul lui
Creangă. Personajele sale îşi evidenţiază complexitatea de caracter evitând încadrarea într-o
schemă previzibilă, iar meritul esential al lui Creangă este de a fi permis cititorului accesul la
psihologia personajelor. De asemenea, Creangă inovează prin individualizarea personajelor şi prin
umanizarea fantasticului.
PROTAGONISTUL: Personajul principal nu mai este modelul de frumuseţe fizică şi
morală din basmele populare, ci parcurge o călătorie iniţiatică ce îi conferă acest statut la sfârşitul
basmului, deci basmul se poate citi ca un bildungsroman (o operă a formării personalităţii
eroului). HA ESTE UN EROU ÎN DEVENIRE, ESTE UN PERSONAJ CARE EVOLUEAZĂ, E
DINAMIC, E ROTUND, definindu-și caracterul prin CALITĂŢI UMANE. (nu excepţionale)
Statut inițial: se evidențiază în scena întâlnirii cu bătrâna cerșetoare, prin modalităţi de
caracterizare directe: naratorul îl numește „boboc într-ale lumii acesteia”, iar cerșetoarea „Luminate
crăişor”, reliefându-se stângăcia tânărului. El nu are curajul de a-i cere tatălui dreptul său la a pleca
în călătorie, dar, în urma acestei întâlniri, va obține acordul craiului, tocmai pentru că cere și
hainele, armele si calul din tinerețe, dovedind indirect tatălui că este pregătit de drum.
Evoluția personajului se evidențiază prin modalități indirecte de caracterizare: fapte
dialoguri, reacții psihologice, relații cu alte personaje, cea mai semnificativă fiind cea cu Spânul.
Alegerea calului, de exemplu, este o scenă semnificativă pentru maturizarea personajului, el
învățând că esența nu trebuie confundată cu aparența, iar întâlnirea de la pod cu tatăl deghizat în urs
îi va servi drept o lecție despre curaj, calul preluând inițiativa luptei. Probele de la curtea ÎV vor
evidenția înțelegerea de către erou a propriilor limite și a nevoii de ajutor în situații limită, după
cum drumul spre ÎR va fi dovada că multe dintre aceste lecții au fost asumate de către protagonist.
El dovedește generozitate și altruism în relația cu furnicile și albinele, dar și spirit de prietenie și
toleranță în întâlnirile cu cei 5 viitori prieteni. La curtea Împăratului Roș, probele vor evidenția
spiritul de lider al lui H-A, dar și capacitatea de a media un conflict, ca in scena dialogului din
2
căsuța de aramă. Așadar, eroul nu are niciuna dintre calităţile tipice eroului de basm popular
(vitejie, curaj, fortă supranaturală), ci, dimpotrivă este prezentat ca un tânăr cu calităţi psiho-umane,
care reuşeşte să treacă de toate probele numai pentru că este ajutat de cei din jur.
Cea mai importantă relație cu un alt personaj este cea cu SPÂNUL, personajul antagonist.
Întâlnirea lor din pădure este o alegorie a labirintului în care eroul are nevoie obligatoriu de un ghid
care să îl ajute să se descopere pe sine. De aceea, scena de la fântână capătă rol esențial în formarea
lui HA: este o scenă a schimbului identitar, căci un viitor crai trebuie să cunoască statutul de
sclav/supus, dar și o scena botezului- mezinul capătă un nume oximoronic, ce îi sintetizează
caracterul complex, compus din limite și calități; totodată, jurământul lui H-A de a nu demasca
identitățile până la moarte va evidenția capacitatea protagonistului de a rămâne un om de cuvânt.
Probele la care e supus HA de către Spân (salățile, nestematele si aducerea fetei IR) conduc la
maturizarea lui HA, deci care scot in evidență caracterul de RĂU NECESAR al Spânului. Nici el
nu corespunde tiparului personajului negativ din basmul popular, pentru că nu are nicio însuşire
supranaturală. Este prezentat ca un om care are ca trăsătură distinctivă lipsa părului şi care îl supune
pe fiul craiului exclusiv prin şiretenie, nu prin forţă extraordinară sau prin alte trăsături ieşite din
comun. El are valoarea unui rău necesar pentru că fără încercările la care este supus de către el,
Harap-Alb nu ar fi reuşit să demonstreze ca s-a maturizat.Scena tăierii capului lui HA nu trebuie
văzută ca un act de răzbunare al Spânului, ci ca un act de eliberare a lui HA de jurământul de la
fantana: astfel, S îi creează lui HA ocazia de a muri ca sclav și de a reînvia, cu ajutorul fetei, ca
viitor crai.
Statutul final al celor două personaje: La finalul basmului, H-A a devenit dintr-un tânăr
naiv un bărbat responsabil, iar Spânul este ucis de cal, care îi sintetizează rolul de a fi util „ca să
mai prindă tinerii la minte”.
La nivelul personajelor, Creangă inovează și în crearea lui Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă
și Păsări-Lăți-Lungilă, care nu sunt încadrabili în categoria fantasticului specifică basmului
popular, deoarece ei sunt în primul rând oameni care au o trăsătură exagerată prin caricaturizare.
Autorul permite accesul la psihologia lor tipic umană (se ceartă, se ironizează reciproc, au o
exprimare umoristică). Totodată, ei sunt forţe primordiale ce reprezintă fantasticul umanizat
(antropomorfizat). Un tip de personaj care apare in basmele culte e personajul mobil: fata
Impăratului Roş, la început personaj negativ, ulterior personaj pozitiv ce se umanizează prin
dragostea pentru Harap-Alb.
6. CONCLUZIA
Ţinând seama de toate aceste caracteristici, putem considera că textul lui Creangă depăşeşte
limitele basmului tradiţional, prin inovaţiile la nivelul formei şi al conţinutului pe care le aduce
naratorul. Acesta porneşte de la modelul basmului popular, dar îşi construieşte universul şi îşi
formulează discursul conform stilului său personal. În opinia mea, viziunea autorului coincide cu
cea a autorului popular prin triumful binelui asupra răului, dar se desparte de aceasta prin
ideea necesităţii unui drum iniţiatic în vederea maturizării viitorului crai.

3
 RELAŢIA INCIPIT-FINAL
Ilustrarea trăsăturilor incipitului:
Incipitul este formula de început a unei opere epice care se ţine minte şi are consecinţe în
desfăşurarea ulterioară a operei. În basm incipitul se realizează prin formulele tipice care au rolul
de a introduce auditoriul în lumea fictivă a operei; pe de o parte aceste formule plasează acţiunea
basmului într-un timp mitic, de aur, basmic, sugerat de formula „a fost odata ca niciodată”, pe de
altă parte, ele dezvăluie cititorului convenţia ficţiunii operei în partea a doua a formulei, care
dezvoltă adverbul „niciodată”: „pe când se potcovea puricele cu 99 de oca de fier, pe când făcea
plopul pere şi răchita micşunele, pe când se fierbeau ouăle la gheaţă” etc. În basmul cult al lui Ion
Creangă, basm transmis pe cale scrisă, aceste formule de captatio benevolentiae nu mai sunt
necesare, întrucât textul nu mai este spus în faţa unui public; astfel, Creangă nu renunţă definitiv la
ele, dar caracterul lor nu mai este la fel de expresiv ca al celor din basmele populare: „Amu, cică
era odată un craiu…”. Formula autorului cult îndeplineşte aceleaşi funcţii (indicii timpului basmic-
„odată” şi demascarea convenţiei-adverbul „cică”), dar are mai puţină savoare decât cea a
basmului popular.
Raportat la tiparul narativ al basmului stabilit de Tz. Todorov în „Morfologia basmului”,
incipitul corespunde situaţiei de echilibru prin prezentarea împărăţiei craiului, tată a trei feciori
dintre care numai unul se va dovedi vrednic de a conduce împărăţia unchiului său.

Comentarea particularităţilor construcţiei finalului:

Finalul unui basm popular este fericit şi constă în victoria forţelor binelui asupra forţelor
răului. Şi în „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă finalul este marcat de căsătoria personajului
eponim cu fata Împăratului Roş şi de moartea Spânului, văzut ca un geniu al răului, echilibrul
iniţial refăcându-se. Mai mult decât victoria binelui asupra răului, finalul în textul lui Creangă
marchează sfârşitul unui drum iniţiatic, de maturizare a protagonistului. Pe de altă parte, moartea
Spânului este precedată de un episod extrem de important, respectiv cel al tăierii capului lui Harap-
Alb, care trebuie citit ca o dezlegare a mezinului de jurământul făcut Spânului la fântâna din pădure
de a-l sluji „până când va muri şi iar va învia”. Harap-Alb se eliberează astfel de statutul său de rob
şi îşi recapătă statutul identitar de fiu de crai.
Finalul propriu-zis al basmului este o descriere hiperbolică a nunţii lui Harap-Alb cu fata
Împăratului Roş; deşi lipseşte formula clasică de încheiere „Şi-am încălecat pe-o şa şi vă spusei
povestea-aşa”, Creangă alege să sugereze ieşirea din lumea ficţiunii într-o manieră umoristică,
comparând ipotetic lumea basmului cu cea reală: „Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar
cine nu, se uită şi rabdă”.

Exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia relaţiei incipit-final:

În opinia mea, relaţia incipit-final reprezintă un element esenţial în cnstrucţia basmului
cult, conferind, pe de o parte, simetrie operei, pe de altă parte ilustrând modalitatea în care autorul
cult se îndepărtează de modelul popular al formulelor stereotipe.

4
 Evoluția unui personaj într-un basm cult studiat

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult ce se individualizează prin
caracterul de „bildungsroman cu subiect miraculos” (G. Călinescu), având ca team călătoria
inițiatică și lupta dintre forțele binelui și cele ale unui rău necesar pentru evoluția protagonistului.
În centrul operei stă, astfel, destinul personajului al cărui nume apare și în titlu, protagonist,
personaj rotund, aflat în deplin proces de formare, de autodescoperire.
Statutul său inițial se poate analiza pe mai multe niveluri. Dpdv social, el este cel mai mic
dintre cei trei fii ai unui crai, așadar ilustrează motivul mezinului, preluat din literatura populară.
Când frații săi mai mari eșuează în încercarea de a porni spre împărăția unchiului lor, Împăratul
Verde, la proba curajului impusă de tatăl deghizat în urs, mezinul este inclus de crai în aceeași
categorie cu frații săi, anume categoria de tineri lipsiți de curaj și inițiativă: „din trei feciori câți are
tata, niciunul să nu fie bun de nimica?” Plângându-și nedreptățirea în gradina palatului, mezinul își
evidențiază statutul inițial de tânăr novice în scena întâlnirii cu bătrâna cerșetoare, pe care inițial nu
o miluiește, căci propriul „necaz” îl face imun la nevoile celuilalt. Abia când bătrâna îi prevede un
viitor strălucit („Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului
aşa de iubit, de slăvit şi de puternic.”) protagonistul devine atent și urmează sfaturile bătrânei de a
cere tatălui hainele de mire, armele si calul din tinerețe. Caracterizat direct de narator ca fiind
„boboc într-ale lumii acesteia”, iar de cerșetoare, în mod ironic, prin antifrază, ca „luminat crăişor”,
mezinul se definește moral și psihologic prin stângăcie și naivitate încă de la începutul operei.
O trăsătură în două scene: Dacă personajul principal din basmele populare este construit
liniar, fiind de la bun început o ființă născută sub zodia excepționalului, crescând „într-un an cât
alții în zece”, și realizând o călătorie de confirmare a calităților excepționale intrinseci,
protagonistul basmului cult este un erou atipic, construit realist, ca o ființă complexă, care, deși
ilustrează categoria forțelor binelui, trebuia să învețe din propriile greșeli, să își descopere
potențialul, evoluând de la statutul de antierou la cel de erou. Astfel, principala trăsătură a
personajului principal din opera în discuție este lipsa experienței de viață, naivitatea, cu
precizarea că protagonistul este construit rotund, în evoluție.
O primă scenă ilustrativă în acest sens este alegerea calului: mezinul intră în grajd și este
dezamăgit că, din toată herghelia, se apropie cel mai costeliv cal, o „ghijoagă urâcioasă” pe care o
lovește de două ori pentru a o îndepărta de tava cu jaratic. Dacă din întâlnirea cu batrâna cerșetoare
a învățat lecția altruismului, din această scenă o învață pe cea a raportului dintre esență și aparență.
Calul se transformă în cel mai puternic animal și îi arată puterea ducându-l în zbor până la cer și
întrebându-l cum vrea să meargă până la Verde-Împărat, „ca vântul sau ca gândul”. El va fi un
ajutor de nădejde al mezinului, prima lui intervenție crucială fiind în scena întâlnirii cu tatăl
deghizat în urs de la pod: mezinul ar fi reacționat ca frații săi, omenește, dar calul preia inițiativa
„luptei” și se ridică pe picioarele din spate pentru a ataca „ursul”, astfel încât mezinul să înțeleagă
lecția curajului, iar tatăl să se simtă asigurat că fiul pleacă în călătorie însoțit de un ajutor de
nădejde.
O altă scenă semnificativă pentru a evidenția evoluția personajului este cea a coborârii în
fântână. Spânul varsă apa mezinului și, așadar, prin vicleșug, îl convinge să se abată din drum pe
la fântână, unde intră el mai întâi, ademenindu-l să coboare. Are loc schimbul identitar între cele
două perosnaje, Spânul transformându-l pe fiul craiului în sclavul său. Scena are valoarea unei
coborâri în Infern a personajului, asemănătoare celor din epopeile homerice: etapa de sclav este
necesară formării viitorului conducător de împărăție, care, pentru a-și înțelege supușii, trebuie mai
întâi să le cunoască această condiție socială, să învețe lecția smereniei si a modestiei. Scena este
semnificativă și pentru că protagonistul primește numele de Harap-Alb, nume oximoronic, sugestiv
prin asocierea celor două nonculori (harap-sclav negru și alb) și evidențiind complexitatea
psihologică a personajului. Pentru a ieși din fântână, mezinul jură pe armele tatălui ca va fi sclav
„până când va muri și iar va învia”, ceea ce deschide perspectiva descoperirii unei noi calități
morale: loialitatea, păstrarea cuvântului dat.

5
 Două elemente de structură și compoziție semnificative pentru evoluția personajului:

Evoluția personajului se evidențiază prin modalități indirecte de caracterizare: fapte

dialoguri, reacții psihologice, relații cu alte personaje, cea mai semnificativă fiind cea cu Spânul.
Alegerea calului, de exemplu, este o scenă semnificativă pentru maturizarea personajului, el
învățând că esența nu trebuie confundată cu aparența, iar întâlnirea de la pod cu tatăl deghizat în urs
îi va servi drept o lecție despre curaj, calul preluând inițiativa luptei. Probele de la curtea ÎV vor
evidenția înțelegerea de către erou a propriilor limite și a nevoii de ajutor în situații limită, după
cum drumul spre ÎR va fi dovada că multe dintre aceste lecții au fost asumate de către protagonist.
El dovedește generozitate și altruism în relația cu furnicile și albinele, dar și spirit de prietenie și
toleranță în întâlnirile cu cei 5 viitori prieteni. La curtea Împăratului Roș, probele vor evidenția
spiritul de lider al lui H-A, dar și capacitatea de a media un conflict, ca in scena dialogului din
căsuța de aramă. Așadar, eroul nu are niciuna dintre calităţile tipice eroului de basm popular
(vitejie, curaj, fortă supranaturală), ci, dimpotrivă este prezentat ca un tânăr cu calităţi psiho-umane,
care reuşeşte să treacă de toate probele numai pentru că este ajutat de cei din jur.
Cea mai importantă relație cu un alt personaj este cea cu SPÂNUL, personajul antagonist.
Întâlnirea lor din pădure este o alegorie a labirintului în care eroul are nevoie obligatoriu de un ghid
care să îl ajute să se descopere pe sine. Probele la care e supus HA de către Spân (salățile,
nestematele si aducerea fetei IR) conduc la maturizarea lui HA, deci care scot in evidență caracterul
de RĂU NECESAR al Spânului. Nici el nu corespunde tiparului personajului negativ din basmul
popular, pentru că nu are nicio însuşire supranaturală. Este prezentat ca un om care are ca trăsătură
distinctivă lipsa părului şi care îl supune pe fiul craiului exclusiv prin şiretenie, nu prin forţă
extraordinară sau prin alte trăsături ieşite din comun. El are valoarea unui rău necesar pentru că fără
încercările la care este supus de către el, Harap-Alb nu ar fi reuşit să demonstreze ca s-a maturizat.
În acest context, FINALUL basmului este precedat de scena tăierii capului lui HA, care nu
trebuie văzută ca un act de răzbunare a Spânului, ci ca un act de eliberare a lui HA de jurământul de
la fântănă: astfel, S îi creează lui HA ocazia de a muri ca sclav și de a reînvia, cu ajutorul fetei, ca
viitor crai.
Practic, în evoluția și totdată în călătoria protagonistului se identifică două etape
semnificative: prima dintre ele marchează descoperirea de către protagonist a potențialului său, iar
plecarea de la curtea lui Verde Împărat după fata Împăratului Roș este punctul din care eroul va
începe a pune în aplicare tot ceea ce și-a însușit: altruismul și milostenia învățate în întâlnirea cu
bătrâne cerșetoare le va dovedi ajutând albinele și furnicile, disocierea esenței de aparență prin
împrietenirea cu cei cinci uriași, iar încrederea în ajutorul celuilalt și acceptarea propriilor limite în
rezolvarea probelor de la curtea Împăratului Roș. Dintr-un tânăr neofit, protagonistul evoluează la
statutul de viitor conducător de împărăție, impresionând nu prin calități excepționale, ci prin
trăsăturile lui umane și prin complexitatea psihologică.