Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
- particularități ale textului narativ –

Basmul desemnează o specie a epicii populare si culte, în proză, mai rar în care personaje
imaginare (împărați, zâne, zmei) traversează întâmplări fantastice și în care forțele Binelui
triumfă întotdeauna asupra Răului. Basmul cult este specia narativă amplă, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu întâmplări reale ce se împletesc cu cele
fantastice înfăţişând drumul maturizării eroului. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin
victoria forţelor binelui. Personajele secundare se raportează la protagonist şi au diferite
funcţii ca în basmul popular, dar individualizate prin atribute exterioare şi limbaj. În basmul
cult stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu descrierea şi dialogul.
Mare clasic al literaturii române, genial povestitor, comparabil cu marii povestitori ai
lumii, Ion Creangă este considerat întemeietorul basmului cult românesc. ,,Homer al
nostru’’, cum îl numește Garabet Ibrăileanu, Ion Creangă face trecerea de la nivelul popular
al literaturii la nivelul ei cult. Capodopera sa, Povestea lui Harap-Alb, publicată în revista
Convorbiri literare, în anul 1877, este un basm cult amplu, complex și original care
sintetizează filozofia noastră populară situată între fatalitatea răului și ideala căutare a binelui.
Amestecul realului cu fabulosul și miraculosul, umanizarea fantasticului, multiplicarea
probelor, individualizarea personajelor (autohtonizarea imaginarului, dramatizarea epicului),
homerismul viziunii, oralitatea și umorul ilustrează originalitatea acestui basm cult. Ceea ce
se remarcă la basmul lui Creangă este realismul carcteristic acestuia, lumea din Povestea lui
Harap-Alb, reflectând realitatea imediată.,
O primă caracteristică a basmului cult evidențiată în text este tematica înfruntării
dintre bine și rău, care, îmbinată cu nucleul central al călătoriei inițiatice, surprinde procesul
de metamorfoză a eroului. Astfel, se remarcă și caracterul de bildungsroman al operei,
trăsătură evidențiată încă din titlul operei „Povestea lui Harap-Alb”.
O a doua trăsătură a basmului cult ilustrată în operă este stilul elaborat specific, în
care se îmbină trei moduri de expunere: narațiunea, descrierea și dialogul. Narațiunea este la
persoana a III-a, conform convenției realiste, iar naratorul omniscient și omniprezent, dar nu
și obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții. De asemenea, stilul și
limbajul basmului îi conferă operei dimensiunea realistă. Basmul lui Creangă este definit prin
prezența umorului, a oralitatății ca particularitate a stilului narativ prin prezența lui „și”
narativ, a proverbelor („Vorba ceea: <<Frica păzește bostănăria>>), a zicătorilor („De-ar ști
omul ce-ar păți,/ Dinainte s-ar păzi!”), a interjecțiilor („alelei”, „trosc-plosc”), a sarcasmului
(„să trăiești trei zile cu cea de alaltăieri”) și prin folosirea registrului popular arhaic, cu
implicarea regionalismelor („amu”, „oleacă”).
Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiată prin triumful binelui.
Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării pentru
dobândirea unor valori etice, de aceea tema este una morală, referitoare la condiția eroului
care înainte de a fi împărat trebuie să cunoască și statutul de slugă, tocmai pentru a învăța să-
și înțeleagă supușii și să-și exercite responsabil puterea. Motivele narative specifice sunt:
împăratul fără urmaș, superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile,
demascarea răufăcătorului: Spânul, pedeapsa, metamorfoza, căsătoria.
 O primă secvență semnificativă pentru tema operei este ademenirea mezinului
într-o fântână, această scenă având valențe simbolice. Cum are nevoie de un iniţiator, cele trei
apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi, crezând că se află în ţara
spânilor, îl tocmeşte slugă. Naiv, îi mărturiseşte ce l-a sfătuit tatăl său şi coboară în fântână
fără a se gândi la urmări. Actul propriu-zis al coborârii reprezintă moartea inițiatică a
mezinului ”boboc la trebi d-aistea”. Spânul îi dă numele „Harap-Alb” și astfel are loc un
schimb de identitate între protagonist și antagonist, Spânul devenind stăpân, iar Harap-Alb
slujitorul acestuia. Noul nume al fiului de crai are valențe inițiatice, exprimând
complementaritatea dintre două contrarii: alb-negru, bine-rău, viață-moarte.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătoruluiși
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenitîndurător și tolerant,
a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățatsă ocolească vicleșugurile. Deși
este o încercare dificilă, duce Spânului pe fataîmpăratului Roș și își respectă până la
sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat,
retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb,
înviat de apavie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă
împărăția.Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere...d-voastră încă nu știți
ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiatpe om”. Filozofia
sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful
moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a
autorului.
Titlul, o alăturare oximoronică a unui substantiv şi a unui adjectiv, sugerează statutul
social al eroului care la început nu este individualizat printr-un nume, dar devine prin
vicleşug sluga Spânului. Nepotul împăratului Verde este harap, adică rob (aşa se numeau pe
atunci ţiganii), dar un rob alb. Acest antroponim se adaugă elementelor realiste ale basmului,
căci spre deosebire de poveştile populare unde eroul are doar un nume generic (fiul craiului,
Făt-Frumos), aici individualizează un tip uman.
Incipitul operei se identifică prin situația inițială de echilibru în care se conturează
cronotopul basmului. Clișeul compozițional „Amu cică era odată” ilustrează atât timpul
îndepărtat, nedeterminat concret, adică „illo tempore”, cât și stilul și originalitatea scriitorului
care, prin adverbul „amu” își propune să atragă atenția cititorului, având de asemenea ca efect
localizarea și umanizarea fantasticului, specifică pentru Ion Creangă. Spațiul este și el
prefigurat în aceeași manieră nedeterminată, „o țară” „situată la o altă margine”, iar împărăția
se află „într-o altă țară” aflată „la o margine a pământului”. Aceste elemente evidențiază
amploarea traseului inițiatic al crăișorului, drumul reprezentând un simbol al labirintului.
Finalul este reprezentativ pentru refacerea echilibrului inițial și surprinde alte două
motive tipice: căsătoria, ilustrată de nunta dintre erou și fiica Împăratului Roș, simbol al unirii
între toate principiile contrare care stau în echilibru deplin, precum și numirea lui Harap-Alb
ca împărat. Basmul se încheie cu formula finală „Și a ținut veselia ani întregi și acum mai
ține încă”.
Conflictul principal este ilustrat la nivelul basmului prin confruntarea dintre bine și
rău, încheiată cu victoria forțelor binelui. Protagonistul întrupează binele și se confruntă cu
doi antagoniști (răul), după cum reiese din avertismentul tatălui: „Să te ferești de omul roș,
dar mai ales de cel spân, cât ai putea”. Spânul îi răpește identitatea și îl supune mai multor
probe, iar la curtea Împăratului Roșu, eroul este supus mai multor serii de probe depășite cu
ajutorul donatorilor și a personajelor ajutătoare.
Personajele basmului sunt purtătoare ale unor valențe simbolice (binele sau răul),
însă sunt realizate în manieră realistă, deoarece nu au puteri supranaturale și sunt
reprezentative unor tipologii umane. Harap-Alb este eroul basmului, însă este construit
atipic, el neavând însușiri excepționale și fiind surprins în evoluție. Are atât calități, cât și
defecte, sugerate de numele din oximoronul său. Spânul este antagonistul care are rolul
inițiatorului (al răului necesar) în relație cu Harap-Alb. De aceea calul năzdrăvan nu îl ucide
înainte ca inițierea protagonistului să se fi încheiat.
În Lecturi infidele, criticul literar Nicolae Manolescu declară că, deși este vorba
despre un basm, în literatura română, Povestea lui Harap-Alb „ilustrează, dimpotrivă,
realismul”, întrucât Ion Creangă reușește să ofere impresia retrăirii întâmplărilor relatate,
luându-și în serios personajele. Manolescu adaugă: „Creangă e altceva, nici narator țăran, nici
folclorist, culegător, prelucrător, basmele lui nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura
lor”. El pare să trăiască aventurile povestite, deoarece propriile lui „aspirații nerostite,
slăbiciuni, tulburări și uimiri” sunt prezente în basmele sale.
În opinia mea, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţi
reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea
personajelor, umorul şi specificul limbajului. Ca orice basm însă, Povestea lui Arap-Alb
pune în evidenţă idealul de dreptate, cinste şi adevăr, avănd un rol important în educarea
cititorului.