Figuri de stil

Figurile de stil semantice:

Comparaţia constă în alăturarea a doi termeni pentru a li se înfăţişa trăsăturile

comune:

„Faţa-i roşie ca mărul”

( M. Eminescu „Călin-file din poveste”)

 Epitetul înfăţişează însuşirile unor obiecte, fiinţe, fenomene, aşa cum se reflectă ele
în fantezia scriitorului:
„Primăvară.. ./ O pictură parfumată cu vibrări de violet”

( G. Bacovia „Nervi de primăvară ”)

 Personificarea atribuie însuşiri, comportament şi limbaj omenesc unor obiecte

neînsufleţite:
„ De-atâtea nopţi aud plouând
Aud materia plângând”

(G.Bacovia „Lacustră”)

 Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al cuvântului la alt
sens prin intermediul unei comparaţii subînţelese:

„Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci”

( M. Eminescu „Scrisoarea I”)
 Oximoronul constă în asociarea în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care conţin
noţiuni contradictorii:
„Suferinţă, tu, dureros de dulce”
(M. Eminescu „Odă în metru antic”)
Nivelul sintactic

Enumeraţia – figura de construcţie care constă în expunerea detaliată, prin înşiruire, a

tuturor părţilor unui întreg sau a tuturor circumstanţelor unei acţiuni.

- enumeraţia duce la amplificarea importanţei obiectului şi de aceea este considerată şi o

figură de insistenţă.

- scopul enumeraţiei este acela de a atrage atenţia asupra aspectelor descrise sau faptelor
înfăţişate.

...şi flori, şi ochi, şi buze şi morminte (Blaga)

Ia eu fac ce fac de mult /Iarna viscolul ascult, /Crengile rupându-le /Apele-astupându-le.

(Eminescu)
Inversiunea -constă în răsturnarea topicii obişnuite a subiectului şi a predicatului, a
determinanţilor atributivi şi completivi faţă de determinantul lor, din motive prozodice,
pentru asigurarea ritmului şi a rimei.

în mândrul întuneric ale turnurilor umbre peste unde stau culcate ( Alexandrescu)

într-o sălbatecă splendoare….(Coşbuc)

Interogaţia retorică – constă în adresarea unei întrebări ( sau a unei serii de întrebări) sieşi,
unui auditoriu (ori unei singure persoane, care poate fi sau nu de faţă), nu pentru a solicita un
răspuns, ci pentru a sublinia indirect o opinie, o idee, un sentiment, o atitudine:

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni. (Eminescu)

Exclamaţia retorică -se realizează ca un enunţ exclamativ, prin care se exprimă brusc
diferite stări afective sau reacţii puternice: uimire, protest, revoltă, bucurie, surpriză etc.

-adesea, curpinde cuvinte exclamative (ce, cât, aşa, atât etc) şi interjecţii ( ah!, vai!, oh!, o!
etc).

-se realizează într-o topică subiectivă ( prin inversiuni) şi este marcată prin punctuaţie
(semnul exclamării).

-are, de obicei, un aer convenţional solemn; apare în cadrul unui discurs care nu se adresează
direct unui interlocutor.

-este o marcă a afectivităţii

Oh! Sufletul! –curatul argint de-odinioară! ( Macedonski)

Nivelul fonetic

Aliteraţia – repetiţie consonantică cu efect eufonic, onomatopeic sau simbolic

Prin vişini vântul în grădină/Cântând culcuş mai bate-abia (G. Cosbuc )

...vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie… (M. Eminescu)

Asonanţa – repetiţia unei vocale accentuate în două sau mai multe cuvinte

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate (Gr. Alexandrescu )

Argint e pe ape şi aur în aer /Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri. (M. Eminescu)