ELEMENTE PENTRU SUBIECTUL DE TIP II

1. GENURILE LITERARE

Genul literar desemnează o serie de creaţii care au caracteristici asemănătoare.

Cele trei genuri literare sunt:
a) Genul epic = genul literar care exprimă (prin povestire) idei, sentimente ale
autorului, transferate eroilor unor întâmplări reale sau imaginare
● Elemente caracteristice:
- folosirea personajelor
- prezentarea unei acţiuni potrivit momentelor subiectului
- prezenţa unui narator care povesteşte ce se întâmplă
- perspectiva narativă
- indici temporali şi spaţiali
- specii literare: schiţa, nuvela, povestirea, romanul, basmul

b) Genul liric = genul literar care exprimă în mod direct sentimente, emoţii,
atitudini, trăiri sufleteşti ale eului liric.
● Elemente caracteristice:
- folosirea elementelor de prozodie: ritm, rimă
- versificaţia, măsura vesurilor
- prezenţa eului liric
- prezenţa figurilor de stil şi a imaginilor artistice
- specii literare: oda, elegia, sonetul, pastelul, poemul, idila, meditaţia

c) Genul dramatic = genul literar care include toate acele creaţii literare elaborate
sub formă de dialog şi care sunt destinate reprezentării pe scenă.
● Elemente caracteristice:
- folosirea dialogului (verbe şi pronume la persoana a II-a, substantivele în
vocativ, formule de adresare)
- prezenţa didascaliilor / indicaţiilor scenice
- structura specifică textului dramatic: acte, scene
- numele personajelor este aşezat înaintea fiecărei replici
- specii literare: comedia, drama, tragedia

1
2. SEMNELE DE PUNCTUAŢIE:

1. Punctele de suspensie
Marchează întreruperea enunţului pentru a menţine starea de interes şi pentru a stimula
curiozitatea cititorului sau pentru a reda ritmul lent al povestitorului. De asemenea, poate marca
surprinderea unui interlocutor (Ex: Comportarea lui a fost... lamentabilă.) sau intervenţia unui
personaj într-un dialog. În cele mai multe cazuri sugerează stările eului liric sau ale naratorului /
personajului.

2. Semnul întrebării
Marchează intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative. În literatură se foloseşte şi în
cazul interogaţiilor retorice care de obicei descriu frământări ale personajelor, ajutând la
caracterizarea acestora. Ex: Ce e de făcut? Cum trebuie să reacţionez în această situaţie? Oare
am acţionat corect?

3. Semnul exclamării
Marchează grafic intonaţia propoziţiilor exclamative sau imperative. Este folosit, în interiorul
enunţurilor, după interjecţii (Ei! Ziceţi voi cum ştiţi!) sau după vocative exclamative (Goe! Goe!).
Exprimă de obicei stări de spirit ale personajelor literare sau ale naratorului / eului liric: Ce
grozăvie a mai fost! Ochii ei, un poem!

3. FIGURI DE STIL:

1. PERSONIFICAREA
Figura de stil prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor fiinţe necuvântătoare, unor lucruri,
unor fenomene ale naturii.
Ex: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă...”
(Vasile Alecsandri – Iarna)

2. COMPARAŢIA
Figura de stil bazată pe alăturarea a doi termeni (persoane, obiecte, acţiuni) pe baza unor
însuşiri comune cu scopul de a evidenţia trăsăturile unui termen.
Ex: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic.”
(Mihai Eminescu – Călin (file din poveste))

3. ENUMERAŢIA
Figura de stil care constă într-o înşiruire de termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate,
făcută cu scopul de a evidenţia ideea exprimată.
Ex: „Căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
(Lucian Blaga – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)

4. REPETIŢIA

2
Figura de stil care constă în reluarea de două sau de mai multe ori a aceluiaşi sunet, cuvânt,
grup de cuvinte pentru a scoate în evidenţă o anumită idee.
Ex: „Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare"
( Mihai Eminescu – Scrisoare III)
REPETIŢIA FONETICĂ:
ALITERAŢIA constă în repetarea unei consoane.
Ex: „Prin vulturi vântul viu vuia”
(George Coşbuc – Nunta Zamfirei)
ASONANŢA constă în repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte.
Ex: „Apele plâng clar izvorând în fântâne...”
(Mihai Eminescu – Sara pe deal)

5. EPITETUL
Figura de stil care constă în determinarea unui substantiv sau a unui verb printr-un adjectiv
sau adverb, evidenţiind însuşiri deosebite ale obiectului sau ale acţiunii.
Epitete:
a) ornante: „Frunză verde şi iar frunză tânără şi verde.” (Vasile Voiculescu)
b) apreciative: „o prea frumoasă fată” (Mihai Eminescu)
c) cromatice: „Eu voi fi soarele negru, pământul...” (Şt. Aug. Doinaş)
d) antitetice (oximoron): „dulce jale”; „bulgări fluizi” (Mihai Eminescu)
e) metaforice (conţine o comparaţie subînţeleasă): „De treci codri de aramă” (Mihai
Eminescu)
f) hiperbolice (exagerează trăsăturile determinantului): „Gigantică poartă-o cupolă pe
frunte” (George Coşbuc)

6. HIPERBOLA
Figura de stil care constă într-o exagerare, prin mărirea sau micşorarea trăsăturilor unui obiect
sau a însuşirilor unei fiinţe.
Ex: „Crapii-n ele-s cât berbecii,
În pomi, piersici cât dovlecii,”
(Tudor Arghezi – Mamă Ţară)

7. ANTITEZA
Figura de stil bazată pe alăturarea a doi termeni cu sensuri opuse pentru a se sublinia şi mai
mult opoziţia dintre ei şi pentru a-l evidenţia pe unul prin celălalt.
Ex: „Nu se ştie de-i vis, ori aieve-i...”
(George Coşbuc – Paşa Hassan)

8. METAFORA
Figura de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii
la o altă semnificaţie, trecerea făcându-se pe baza unei comparaţii subînţelese.
Ex: „În cuibar rotind de ape peste care luna zace.”
(Mihai Eminescu)

9. ALEGORIA
3
 Figura de stil care constă în prezentarea unei idei abstracte prin elemente concrete, substituind
o imagine cu alta pe baza unor asemănări.
Ex: „Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă...”
(Mioriţa)

10. INVERSIUNEA
Figura de stil care constă în modificarea topicii propoziţiei cu scopul de a scoate în evidenţă
un anumit cuvânt.
Ex: „Gigantică poart-o cupolă pe frunte.” (George Coşbuc)

11. OXIMORONUL
Figura de stil care constă în asocierea în aceeaşi sintagmă (îmbinare de cuvinte) a două
cuvinte cu sens antonimic.
Ex: „Suferinţă, tu, dureros de dulce...”
(Mihai Eminescu)

12. SINESTEZIA
Reprezintă asocierea surprinzătoare dintre senzaţii diferite.
Ex: „Primăvară...
O pictură parfumată cu vibrări de violet...”
(George Bacovia – Nervi de primăvară)

4. TEMA, MOTIVUL ŞI LAITMOTIVUL:

1. Tema
Tema este reprezentată de semnificaţia generală a textului. Tema va fi desemnată de un
substantiv ce denumeşte ideea generală.

2. Motivul
Motivul este unitatea structurală minimală constituită ca situaţie sau element tipic,
sombolic, purtător de semnificaţie.
Ex: luna, lacul, luceferii, floarea albastră – romantism; muzica, florile, instrumentele
muzicale, oglinda – simbolism
Motive cu circulaţie internaţională: soarta schimbătoare (fortuna labilis), trăieşte clipa
(carpe diem), timpul ireversibil (fugit irreparabile tempus), viaţa ca vis, viaţa ca teatru.

3. Laitmotivul
Laitmotivul este un motiv care se repetă frecvent într-o operă.
Ex: poezia Plouă de George Bacovia are ca laitmotiv versul Oh, plânsul tălăngii când
plouă! care se repetă după fiecare strofă.

4
 5. MĂRCI LINGVISTICE ALE EULUI LIRIC:

Eul liric este instanţa care emite un discurs poetic pentru a exprima o serie de emoţii,
sentimente, atitudini. Mărci lingvistice ale eului liric sunt, în general, pronumele personale de
persoana I şi verbele la indicativ la persoana I (Ex: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii –
Lucian Blaga). Se poate vorbi de eu liric şi când se produce o dedublare a acestuia şi poate fi
desemnat de persoana a II-a, eul liric devenind o alternativă a vocii care este emiţătorul textului
sau un receptor omaginar al poezie.
Ex: Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Cu mâne zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi.

6. IMAGINILE ARTISTICE:
Imaginea artistică reprezintă o reflectare subiectivă a realităţii, fiind un produs al
imaginaţiei. Aceasta sugerează, nu descrie o realitate, având calitatea de a particulariza generalul
şi de a generaliza particularul.
După simţurile implicate în realizarea unei imagini artistice, acestea pot fi:
- imagini vizuale
- imagini auditive
- imagini olfactive
- imagini tactile
- imagini gustative
- imagini sinestezice (asocierea de senzaţii diferite)

Imaginile artistice sunt realizate, uneori, prin CÂMPURI SEMANTICE, ansambluri

de cuvinte care se raportează la aceeaşi idee, oricare ar fi radicalul termenilor. Identificarea
câmpurilor semantice într-un text poate oferi sugestii de interpretare a acestuia.
Ex: câmpul semantic al corpurilor cereşti: lună, soare, stea, luceafăr, planetă etc.

7. VALORI EXPRESIVE ALE VERBELOR:

Timpul prezent exprimă coincidenţa momentului vorbirii cu momentul desfăşurării

procesului. Indicativul prezent poate avea următoarele semnificaţii:
- iterativ (=care exprimă o acţiune repetată): „Toamna frunzele colindă.” (Mihai
Eminescu)
- gnomic, aforistic: „Vasul cu doi cârmaci se îneacă.”
- istoric, narativ: „Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; / Călăreţii
împlu câmpul şi roiesc după un semn.”
- descriptiv: „Umbre mari răsar pe cale, / Ziua moare după culmi.”

5
 Condiţional-optativul exprimă un proces posibil sau o dorinţă: „Astăzi chiar de m-aş
întoarce / A-nţelege n-o mai pot.”

Prezentul conjunctiv exprimă nesiguranţa, o dorinţă, o acţiune viitoare sau situată

imprecis în timp (Eu să muncesc, iar tu să stai?).

Viitorul se opune prezentului şi trecutului şi exprimă un proces posterior momentului

vorbirii în două forme:
- viitorul I (propriu-zis) exprimă o posterioritate îndepărtată sau apropiată, raportată
sau nu la momentul vorbirii („Vom bea cât om putea şi-om plăti când om avea.”),
uneori cu semnificaţie de imperativ („Dumneata numaidecât ai să iei din comoara
împărătească suta de mii de galbeni.”)
- viitorul apropiat exprimă un proces viitor situat între momentul vorbirii şi un alt
proces viitor: „Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!”

Trecutul
- imperfectul exprimă un proces trecut, dar neterminat în momentul vorbirii („Dacă
mă sculam , nu mai aşteptam să-mi deie alţii de mâncare.”), dar poate să indice şi
repetiţia acţiunii neterminate în trecut / imperfect iterativ („Torcea, torcea fus după
fus.”), poate avea semnificaţie de prezent / imperfectul modestiei („Ziceam ca să-
mi aduc vreo două care de curăţitură.”), de perfect compus / imperfect narativ (Era
odinioară un neam de fraţi născuţi tot dintr-o mamă.”) şi imperfect istoric („Apoi
murgul mi-l scotea, / Slujile i-l ţesăla.”). Ca timp al povestirii, imperfectul este şi
indicele trecerii de la realitate la imaginar (În vis se făcea că erai împărat.”)
- perfectul simplu exprimă un proces trecut şi încheiat („No, Mitrule, văd că nu mai
venişi pe la noi.”) şi se deosebeşte de perfectul compus prin faptul că procesul se
încheie momentan sau într-un interval de timp delimitat (El sări gardul / El a sărit
gardul”), este utilizat ca timp al realatării, la persoana a III-a („Grecul se deşteaptă
din letargie şi, după ce luă seama bine la poziţiunea localităţii, se îndreptă către
curtea domnească.”)
- perfectul compus exprimă un proces trecut şi încheiat, dar neprecizat în timp: „Mie
mi-a dat boierul ăl bătrân brevet de cârciumar?” Poate fi uneori utilizat cu formă
inversă (- Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta?), ca marcă a oralităţii.
- mai mult ca perfectul exprimă un proces trecut, încheiat înaintea altui proces trecut
şi încheiat, fiind întâlnit mai ales în naraţiuni: „Caii speriaţi o tuliră la fugă de unde
veniseră.”

Gerunziul exprimă o acţiune în desfăşurare, simultan cu o altă acţiune, sau exprimă

însuşiri ale verbelor: Aud materia plângând.

Valori expresive: frecvenţa verbelor într-un context poate constitui un indiciu asupra
dinamicii prezentării faptelor: cu cât frecvenţa este mai ridicată cu atât dinamica faptelor este mai
intensă. Imperfectul este un timp al evocării, folosit de obicei în scrierile în care se povestesc
evenimente din trecut (Ex: Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu).
Timpurile indicativului menţin diferenţa dintre planul naratorului şi planul personajelor
(planul replicii). Mai mult ca perfectul este utilizat pentru evenimentele petrecute înainte de
începutul istorisirii, iar imperfectul pentru momentul iniţial al povestirii.
6
 Folosirea concomitentă a imperfectului şi a perfectului simplu diferenţiază discursul
narativ: imperfectul este folosit în pasaje descriptive, perfectul rămâne timpul predilect al
relatării.
8. SENSUL CONOTATIV ŞI SENSUL DENOTATIV:

SENSUL CONOTATIV este sensul neobişnuit al unui cuvânt, folosit cu valoare

expresivă pentru a forma o imagine poetică. (tropii). Ex.: El se află în floarea vârstei.
SENSUL DENOTATIV este sensul cel mai curent al unui cuvânt, cunoscut de toţi
vorbitorii şi legat de un aspect al realităţii. Ex.: A cules o floare.

9. ELEMENTE DE PROZODIE:
MĂSURA reprezintă numărul de silabe dintr-un vers.

RIMA constă în potrivirea sunetelor de la sfârşit de vers.

Rima poate fi:
- rimă împerecheată: primul vers rimează cu al doilea şi al treilea cu al patrulea.
- rimă încrucişată: primul vers rimează cu al treilea şi al doilea cu al patrulea
- rimă îmbrăţişată: primul vers rimează cu al patrulea şi al doilea cu al treilea
- monorimă: toate versurile rimează

RITMUL constă în succesiunea regulată şi armonioasă a silabelor accentuate şi

neaccentuate dintr-un vers.

PICIORUL METRIC (METRUL) este unitatea ritmică alcătuită dintr-un număr

constant de silabe accentuate şi neaccentuate care se repetă într-un vers.
Picioarele metrice bisilabice sunt:
- troheul / ritmul trohaic: prima silabă este accentuată şi a doua este neaccentuată
- iambul / ritmul iambic: prima silabă este neaccentuată şi a doua este accentuată
Picioarele metrice trisilabice:
- dactilul: prima silabă este accentuată şi celelalte sunt neaccentuate
- amfibrahul: a doua silabă este accentuată şi celelalte sunt neaccentuate

10. PERSPECTIVA NARATIVĂ

Se referă la perceperea de către un subiect (narator sau personaj) a universului ficţional

prezentat în textul narativ, la relaţia care se stabileşte între cel care povesteşte şi povestire.
Desemnează raportul dintre narator şi universul ficţional prezentat în textul narativ:
- narator omniscient şi omniprezent: ştie tot ce se întâmplă, nu se implică în
acţiune, relatează evenimentele fără a-şi exprima o opinie în legătură cu ele,
prezintă toate personajele; Ex: Ion de Liviu Rebreanu
- narator-personaj: prezintă doar acţiunile la care participă în mod direct,
prezintă din propria sa perspectivă celelalte personaje, cititorul nu are o
imagine globală asupra evenimentelor; Ex: Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război de Camil Petrescu
7
 - narator-martor: nu participă la acţiuni, dar asistă şi le relatează; Ex: Hanu
Ancuţei de Mihail Sadoveanu, Concert din muzică de Bach de Hortensia
Papadat-Bengescu

În funcţie de aceste tipuri de narator, există trei perspective narative / viziuni narative:
- viziunea „dindărăt” / perspectiva obiectivă: naratorul ştie totul despre
personajul său
- viziunea „împreună cu” / perspectiva subiectivă: naratorul este
personajul, ştie exact cât personajul
- viziunea „din afară”: naratorul ştie mai puţin decât personajele, este martor
al întâmplărilor (de obicei perspectiva este tot subiectivă)

11. MODURI DE EXPUNERE

NARAŢIUNEA este un mod de expunere literară specific genului epic, prin care se
relatează fapte şi întâmplări, în succesiune temporală.
Caracteristici:
- existenţa naratorului care povesteşte la persoana I sau a III-a
- existenţa acţiunii (totalitatea faptelor şi a evenimentelor narate)
- încadrarea acţiunii într-un anumit timp şi spaţiu
- prezenţa personajelor implicate în acţiune
- temporalitatea: succesiunea în timp a întâmplărilor narate
- exprimarea indirectă a atitudinii autorului

DESCRIEREA este un mod de expunere ce constă în prezentarea sugestivă a

particularităţilor spaţilului fizic sau ale înfăţişării personajelor. Este predominantă în operele
literare lirice.
Descrierea subiectivă: oferă informaţii care constituie impresii personale ale celui care
face descrierea. Limbajul este mai puţin specializat, folosind mai ales persoana I, dar şi a III-a şi
uneori a II-a. Apar expresii care transmit o impresie personală: mi se pare că..., cred că... etc.
Frecvent, apar figuri de stil. Este prezentă în textele literare, dar şi în comunicarea cotidiană, în
textele publicitare etc.
Descrierea obiectivă oferă înformaţii conforme cu realitatea, fără implicarea celui care
face descrierea. Limbajul este neutru, folosind termeni de specialitate, utilizând numai persoana a
III-a. Figurile de stil sunt aproape absente. Apare numai în texte non-literare.
Portretul este descrierea unui personaj, scoţându-se în evidenţă trăsăturile fizice şi
morale ale acestuia.
Tabloul este o formă a descrierii în care se prezintă un aspect din natură, dar şi
interioare, cu scopul de a pune în evidenţă trăsăturile morale ale unui personaj.

DIALOGUL este un mod de expunere care constă într-o secvenţă de replici produse
alternativ de cel puţin doi emiţători care se adresează unul celuilalt. Este dominant în operele
dramatice. Dialogul ajută la caracterizarea personajelor deoarece ele reprezintă modalitatea prin
care acestea se descoperă, se exteriorizează.

8
 12. MODALITĂŢI DE CARACTERIZARE A PERSONAJELOR

Caracterizarea directă:
- caracterizarea realizată de către narator
- de alte personaje
- autocaracterizarea
Caracterizarea indirectă:
- realizată prin fapte
- comportament
- atitudini
- limbaj
- mimică
- relaţii cu alte personaje
- vestimentaţie
- statut social
- nume

13. ORALITATEA

Oralitatea este calitatea stilului unor opere literare de a părea vorbit, prin folosirea unor
elemente de limbă vorbită, care dau expunerii un caracter spontan şi viu atât în dialogurile dintre
personaje, cât şi naraţiunea propriu-zisă. Oralitatea este caracterizată prin prezenţa interjecţiilor,
interogaţiilor retorice, exclamaţiilor, expresiilor şi a zicerilor populare, colocviale sau prin mărci
ale dialogului. În dialogul dramatic, oralitatea este sugerată pe baza unei selecţii din trăsăturile
specifice limbii vorbite.

14. ROLUL INDICAŢIILOR SCENICE

Indicaţiile scenice ajută la caracterizarea personajelor prin surprinderea stărilor

personajelor. De asemenea, oferă informaţii despre modul în care se desfăşoară acţiunea sau
descrie decorul în care se petrece acţiunea.