MEȘTERUL MANOLE –

LUCIAN BLAGA
Caracterizarea personajului: Manole
Statutul social, psihologic și moral al
personajului (personaj simbolic)
• Drama înfăţişează destinul tragic al lui Manole, personaj care
devine un simbol pentru condiţia artistului care face tot posibilul
pentru a-şi realiza creaţia. Spre deosebire de ceilalți meșteri, el
este singurul individualizat prin nume, accentul punându-se pe
conflictul său interior. De asemenea, se precizează că de șapte
ani încearcă să ridice mănăstirea, dar creația i se refuză de
fiecare dată. Nu întâmplător, tot de șapte ani o iubește pe Mira,
chiar dacă nu poate decide dacă iubirea pentru ea e mai mare
decât obsesia pentru mănăstire. În ciuda efortului creator şi al
taletului, o forţă neştiută opreşte realizarea idealului determinând
frământările interioare ale lui Manole: „Cine-mi dărâmă zidurile?”,
„Cine mă tot încearcă? De ce mă tot încearcă?”, principala
modalitate prin care este caracterizat personajul fiind monologul
interior. Din punct de vedere moral, Manole dă dovadă de tărie de
caracter, ambiție și spirit de sacrificiu.
Argumentarea caracterului de personaj
simbolic
• Fiind un personaj simbolic, ceea ce îl individualizează este dorința sa
de a atinge absolutul și capacitatea de sacrificiu, pe care doar o ființă
superioară o poate avea. Incipitul prezintă imaginea lui Manole „chinuit
şi frământat”, încercând să găsească o soluţie pentru a învinge forţele
supranaturale fără a fi nevoit să accepte ideea propusă de Bogumil.
Fiind o fiinţă raţională, nu poate accepta ideea sacrificiului uman, deşi
în sufletul lui începe să se contureze conflictul interior dintre ipostaza
omului, care nu poate accepta jertfa, şi cea a creatorului, stăpânit de
imaginea creaţiei sale: „Lăuntric un demon strigă: clădeşte! Pământul
se-mpotriveşte, şi-mi strigă: jertfeşte!” Revoltat și orgolios, se măsoară
cu Divinitatea („Când El a clădit ce a jertfit?”), dar fiind un bun creștin
nu poate concepe crima (“A fost odată săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt
fulger, de atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile.”). Sacrificiul se va
dovedi însă singura soluţie pentru a-şi împlini destinul său de creator.
Astfel, patima creației învinge conștiința morală, unica justificare a
jertfei fiind cea estetică.
• Punctul culminant al dramatismului existenţei sale este secvenţa în
care realizează că Mira este cea care va da viaţă bisericii, un imens
sentiment de tristețe îi cuprinde sufletul: „Mira, nu, nu, nu! Nu se
poate!”. Încearcă să-şi încalce jurământul, dar meşterii nu îl lasă, fiind
şi ei copleşiţi de dorinţa de a vedea zidurile înălţate. Pentru a face
posibilă această jertfă, Manole o convinge pe Mira că totul este un joc
al vieţii şi al morţii: „Când ne-am întâlnit cu stângăcie mai întâi, am fost
aproape numai copii şi-am început în neştire să ne jucăm de-a viaţa.
Acum tot aşa ne vom juca de-a moartea. Atunci te-am culcat în iarbă,
acum te voi culca în zid. [...] blestemul de care vorbirăm, îl învingem cu
un joc.” Pentru atingerea idealului său, Manole nu îşi va jertfi doar
iubirea, ci propria existenţă: „Manole a plecat. Manole nu mai este.
Numai un trup a rămas aici care s-a rănit de spinii cerului. Trupul va
mai întârzia puţin în lumină”. Sinuciderea personajului este una
simbolică, prin moarte acesta se va regăsi cu iubita lui, iar spiritul său
va dăinui în eternitate, prin opera sa.
Elemente de compoziție relevante pentru
personaj
• - tema

• - conflictele exterioare

• - finalul (povestirea secvenței)