DICŢIONAR
DE
FIGURI DE STIL
 

 Afereză 
Figură fonologică de ordinul economiei de
expresie, care constă în suprimarea unui sunet la
 începutul cuvântului: stâmpăr ( astâmpăr   ) . La numele
de persoane poate fi şi silabică: Culae (Niculaie ),
Fănel  (Ştefănel), Ruţa (Peruţa). Dacă la apelative sau
la verbe afereza este generată, în economia
enunţului, de factorul eufonic, în cazul numelor 
proprii de persoană hotărâtoare este şi nuanţa
hipocoristică pe care o capătă numele prescurtat. 
 

  Alegorie  
Figură de stil care constă în folosirea unei
metafore sau a unui simbol – în expunerea
narativă sau plastică a unei idei abstracte. 
Ex.: 
„Să le spui curat  
Că m-am însurat 
C- o mândră crăiasă 
 A lumii mireasă.”  
(“Mioriţa”) 
 

   Aliteraţie 

Repetiţie a unor consoane ( sau a unor silabe ) , de

obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic,
imitativ (onomatopee ) ori expresiv (simbolic ) ; efectul
A. se datoreaza şi accentului afectiv pe care îl poartă
sunetele repetate.
Ex.: 
„Vâjâind ca vij elia şi plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.”  
(M. Eminescu) 
 

Aluzie  
Manieră de a evoca neexplicit o persoană
sau un lucru, fără a le menţiona direct. Figură
de stil care exprimă un lucru lăsând să se
 înţeleagă alt lucru. 
Ex.: 
„Pristanda: Sărut -m  âna, coană Joiţico,nu 
vă supărţi. Este cineva... cineva pe care- l ştiţi 
d- voastră bine... aşteaptă aici...”  
(I. L. Caragiale )
 

Anacolut  
Ruptură sau discontinuitate în construcţia
unei fraze. Grşeală, din punct de vedere al
limbii literare, anacolutul este utilizat şi ca
figură de stil perfect motivată estetic. 
Ex.: 
„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de 
aur.”  (M. Eminescu)  
 

   Antiteză
Figura de stil care constă în asocierea, în
acelaşi enunţ sau context mai larg, a unor idei,
imagini sau noţiuni cu sens contrar, menite să
se lumineze reciproc.
Ex.: 
„Caci voi murind î n s ân
  ge, ei pot s ă  fie 
mari.”  
(M. Eminescu)  
 

   Asonanţă 
Repetiţie a vocalei accentuate în două sau
mai multe cuvinte, mai ales în vers. 
Ex.: 
„Căci unde-ajunge nu-i hotar 
Nici ochi spre a cunoaşte.”  
(M. Eminescu)  
 

  Comparaţie 
Figură de stil cu ajutorul căreia se exprimă
un raport de asemănare între două obiecte,
dintre care unul serveşte să evoce pe celălalt.  
Ex.: 
„Din alb iatac de foişor  
Ieşi Zamfira- n pas isteţ, 
Frumoasă ca un gând răzleţ.”  
(G. Coşbuc) 
 

  Enumeraţie 
Figură de stil care constă în expunerea rapidă „a
tuturor părţilor unui întreg (a) sau a tuturor
circumstanţelor unei acţiuni” ;(b)  ca figură a insistenţei, mai
poate fi definită şi astfel: „… care constă în a descompune
un tot în diversele sale părţi, pe care le enunţăm succesiv”,
definiţie care justifică şi de ce o socotim între figurile
belşugului de expresie.  
Ex.:  
„Nu- l speria, căpitane … Boierii sunt slabi la fire:
Braţul, haina, mintea, faţa, inima, totu -i  subţire.”  
(B. P. Hasdeu) 
 

Epitet 
Figura de stil constând în determinarea unui
substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb
menit să exprime acele însuşiri ale obiectului
care înfăţişează imaginea lui aşa cum se
reflectă ea în simţirea şi fantezia scriitorului. 
Ex.: 
„Ochişorii lui 
Mura câmpului.”  („Mioriţa”) 
„Ţichindeal -- gură de aur.”  (M.Eminescu) 
„Pantalonii -- culoarea oului de raţ ă.”  
(I. L. Caragiale)  
 

Epitet 

„Părul ce- mi ajunge la călcăie.”  

(M. Eminescu) 
„Cânturi de durere .”  
( cu de  – epitet metaforic ) 
„Cu cămaşă albă floare.”  (Folclor)  
Epitet paratactic 
 

  Eufemism  
Figură constă în îndulcirea, prin substituire
sau perifrază, a expresiei unei idei, pe care
respectul faţă de noi înşine şi faţă de alţii ne
 împiedică, adesea, s-o numim cu adevăratul
său nume. 
Ex.: 
„De la adormirea bătrânului Ştefan –
Voievod, părintele Moldovei, trecuseră
şaptezeci şi doi de ani.”  
(M. Sadoveanu)  
 

  Exclamaţie 
Figură care constă dintr -un enunţ, în proză sau
versuri, prin care se exprimă un puternic sentiment
de surpriză, de mânie, de bucurie etc. 
Ex.: 
„N -a  vem oşti, dară iubirea de moşie e un zid  
Care nu se- nfiorează de- a ta faimă, Baiazid!”  
(M. Eminescu) 
„Iar în schimb cu -a  verea toată vrun papuc de
curtezeană…
O, te- admir, progenitură de origine romană!”  
(M. Eminescu)  
 

  Hiperbolă 

Figură de insistenţă care constă în

exagerarea expresiei, fie mărind, fie micşorând
imaginea obiectului peste limitele sale fireşti.
Ex.: 
„Frumoasă cât eu nici nu pot  
O mai frumoasă să- mi socot.”  
(G. Coşbuc )
 

  Interogaţie 
Figură de stil constând în adresarea unei
 întrebări unui întreg auditoriu, nu pentru a
solicita un răspuns, ci pentru a transmite în
direct o opinie ce trebuie subliniată. 
Ex.: 
„Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi 
nişte fameni!  
I- e ruşine oamenirii să vă zică vouă
oameni.”  (M. Eminescu)  
 

Inversiune  
Figură poetică realizată prin abaterea de la
topica propoziţiei şi, mai rar, a frazei.
Ex.:  
„Dulce, ce începu 
Cântecul, l- auzi şi tu?”  
(L. Blaga) 
 Invocaţie 
 

 
Figură care în retorica clasică înseamnă rugăciune
adresată unei muze, unei divinităţi, pentru a-i cere inspiraţie.
 În literatura română, un exemplu de I. înseamnă invocarea,
mai mult formală, a divinităţii pentru implorarea unui ajutor.  
Ex.: 
„Fă- mă,Doamne,ce m-ai face,
Fă- mă cerc la poloboace,  
Fă- mă cui şi fă- mă sfoară, 
Fă- mă foaie de ţigară,  
Fă- mă să rămân surcică 
Să mă târâie- o furnică, 
Fă- mă la hotară semn,  
Numai nu picior de lemn.
Numai nu picior de lemn!”   (Gr.Vieru.„Cântecul 
bradului”) 
 

Ironie  
Figură retorică prin care se enunţă cel mai adesea o
apreciere pozitivă ori chiar o laudă simulată, pentru a se
 înţelege că este vorba de o persiflare ori chiar de o
batjocură, sau, de o apreciere negativă simulată în locul
celei pozitive, la adresa unei persoane.
Ex.:  
„O, te-admir , progenitură de origine romană.” 
(M. Eminescu)  
„Bogat bine şi folos au rămas ţării şi de la
Petriceicu- vodă: pradă şi foamete mare!”  
(I. Neculce)  
 

  Maximă (1)  
Maxima sau sentinţa – figură de stil care constă
 în a sublinia obiectul, ideea printr-un enunţ concis
exprimând o reflecţie profundă şi generalizatoare
asupra lui. Maxima are această funcţie stilistică
atunci când este solicitată de un context pe care
ea-şi propune să-l lumineze.
I. Maxima poetică: 
„De obicei, florile şi poeziile sunt vestminte de gală ale
minciunii.”  (I. Minulescu) 
„Poezia e singurul copil al Adevărului cu Minciuna: are
firea tatălui, dar se îmbracă în hainele pe care le are de la
mamă, pentru că lumea se bucură s - o vadă astfel.” 
(N. Iorga)  
 

  Maximă (2)  
II.Maxima morală: 
„Răzbunarea cea mai crudă este când 
duşmanul tău  
E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu - i rău.”  
(B. P. Hasdeu)  
III.Maxima filozofică: 
„Filozofia ederei: Numai târîndu - te te poţi 
înălţa.”  (L. Blaga) 
„Iubirea părintescă e nesecată şi de aceea
nesecată e şi răbdarea părintelui.”  (I. Slavici)  
 

  Metaforă (1)  
Figură de stil care constă în denumirea
„obiectului” (lucru, fiinţă, acţiune) cu un
cuvânt impropriu, şi anume cu numele altui
„obiect” asemănător, folosit nu ca noţiune
(sinonim) , ci ca imagine care să evoce obiectul
asemănat (comparat).
Ex.: 
„El, munte de om, care ar fi fost în stare 
să spargă ziduri de piatră şi să ţie piept singur 
cu şapte, el a fugit.”  (I. Slavici)  
 

  Metaforă (2)  
in praesentia : (termenul metaforizat e prezent:
„lacrimă”): 
Ex.:  „Acest clopot, acest zeu  
Lacrimă.”  (Gr. Vieru)  
Sinonim: apoziţie 

in absentia : (termenul metaforizat lipseşte: „lună”): 

Ex.:  „Doamna mărilor şi - a nopţii varsă linişte şi 
somn."  (M. Eminescu)  
Sinonim: pronominaţie 
 

Metonimie (1)  
Figură bazată pe contiguitatea logică dintre obiecte,
constând în denumirea obiectului cu numele altuia cu care se
află într -o relaţie logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect
sau invers.
1. M. cauzei prin efect:
„La noi sunt... lacrimi  multe, multe.”  (O. Goga)  
2. M. efectului prin cauză : 
„Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium.” 
(M. Eminescu)  
3. M. operei cu numele autorului:  
„ Aşa, în bucata d -t ale am găsit, pe la început puţin Delavrancea 
amestecat cu Eminescu , pe la mijloc două- trei picături de esenţă
Caragiale, pe la sfâ rşit un parfum de Creangă.  – toate astea într-o 
soluţie slabă de retorică fină, colorată în tonul cenuşiu al prozei 
curente .” ( A. Vlăhuţă)
 

Metonimie (2)  
4. M. conţinutul cu numele conţinătorului:
„Apoi cofiţa- ntreagă o beau.”  (V. Alecsandri)  
5. M. unui produs cu numele locului din care provine: 
„a consuma un Cotnar , o şampanie” etc.,
6. M. fenomenul psihic cu numele organului fizic implicat: 
„un om cu cap ”; „un om de inimă”; „ X are condei ” etc. 
7. M. numele unui lucru cu simbolul lui: 
„Tot ce stă în umbra crucii , împăraţi şi regi s- adună 
Să dea piept cu  uraganul ridicat de semilună.”  
(M. Eminescu)  
8. M. concretului prin numele abstract al uneia din însuşirile
sale: 
„Minciuna stă cu regele la masă.”   (A. Vlăhuţă) 
 

Onomatopee  
Figură prin care se sugerează imaginea
auditivă a unei acţiuni, cu ajutorul unor sunete
cu timbru imitativ, din alcătuirea cuvântului.
Ex.: 
„Iar pupăza zbârrr... pe- o dugheană!”  
( I. Creangă )  
 

Oximoron  
Figură de stil constând în asocierea
ingenioasă în aceeaşi sintagmă a două cuvinte
care exprimă noţiuni contradictorii. 
Ex.: 
„Neguri albe strălucit e 
Naşte luna argintie...”  
(M. Eminescu)  
 

  Personificare 
Figură prin care se atribuie însuşiri omeneşti
unor obiecte neînsufleţite ori abstr acte, precum şi
unor vietăţi necuvântătoare. 
Ex.: 
„Un vâ nt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe
geamuri. Plouă.”   (L. Blaga)  

„Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?...

Ciripesc cu glasuri mici 
Cinteze şi pitulici .”   (G. Topârceanu)  
 

Pleonasm 
Figură de stil care constă în folosirea mai multor 
cuvinte sau construcţii decât ar fi necesar pentru
exprimarea unor idei sau imagini, cu scopul de a
exprima mai energic, mai convingător ideea sau
imaginea respectivă. P. este contrariu elipsei.
Ex.: 
„Iar Negruzzi […] Moaie pana în culoarea unor 
vre mi de mult trecute, Zugrăveşte din nou iarăşi  
 pânzele posomorîte.”  
(M. Eminescu) 
 

  Repetiţie 
Figură de stil cuprinzătoare constând în
reluarea, în intenţii expresive, a unor sunete,
cuvinte, sintagme etc.
Ex.: 
„Ce se aude? Ce nu se mai aude? 
Şi când se aude,de ce nu s-aude?...”  
(M. Sorescu) 
 

Repetiţie - refren  
Figură care constă în repetarea unui grup de
cuvinte (sintagmă ori enunţ ) care într-o lucrare literară
scurtă (de obicei în versuri) exprimă laitmotivul textului, ori
vrea să creeze şi să susţină atmosfera lirică a operei. Este
repetiţia care nu se încadrează, ca volum şi repartiţie, în
nicio schemă stereotipă, ca toate celelalte.
Ex.: 
„Venii târziu acasă 
Să văd ce-ai zice tu,
Luai puţin din masă 
Să văd ce-ai zice tu .”  (Gr. Vieru)  
 

  Repetiţie sinonimică 
Repetiţia ce constă în reluarea unui cuvânt
(îmbinare de cuvinte) prin sinonimul lui. 
Ex.: 
„Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru .”  
(G. Bacovia) 
 

 
Sarcasm  
Gen de ironie necruţătoare, cu atât mai crudă, cu cât ea
cade asupra unei persoane (fiinţe) care nu se poate nici apăra,
nici răzbuna (definită lapidar: „ironie amară şi insultătoare”). 
Când este autoironie, vizează şi o stare tristă ori chiar fatal
nefericită, pe care vorbitorul ţine să şi -o persifleze fără milă. 
Ex.: 
„Voi sânteţi urmaşii Romei?”  
(M. Eminescu) 
„O, te- admir progenitură de origine romană.”  
(M. Eminescu)  
 

Simbol  
Figură de stil prin care se exprimă o idee
abstractă cu ajutorul numelui unui obiect care
aparţine lumii fizice sau animale, pe baza unei
analogii uşor de sesizat: „Vulpea ”- s. al
vicleniei; „câinele” - s. al fidelităţii; „drapelul ”-
s. al unei ţări etc. 
Ex.: 
„Iară noi? Noi, epigonii?... Simţiri reci,
harfe zdrobite ...”  
(M. Eminescu )
 

Sincopă 
Figura care constă în contragerea unui
cuvânt prin eliminarea unei vocale sau chiar a
unei silabe din interiorul cuvântului.
Ex.:  
„cel’lalt”, „dom’le”, „umer’le”, „tat’tău”. 
 

  Sinecdocă (1)  
Figură de substituţie, generată de principiul contiguităţii
materiale prin care se denumeşte un obiect cu numele
altuia aflat într-un raport de „ cuprindere”  organică, cum ar fi
partea pentru întreg şi invers, specia pentru gen şi invers.  
Ex.:  
Realizată prin:
- partea pentru întreg: 
„...Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei 
rochii. ”  (M. Eminescu)  
- singularul pentru plural: 
„Boliac cânta iobagul ...” 
(M. Eminescu)  
 

Sinecdocă (2) 
- instrumentul în locul celui care îl foloseşte: 
„Intrase sabia în ţară.”  
(G. Coşbuc) 
- întregul pentru parte: „a bea un vin bun”; 
- genul pentru specie: „un muritor fericit”; 
- materia pentru obiectul făcut din ea: „îmbrăcat în 
 purpură”; 
- însuşire în locul obiectului care o are: 
„Ce nerăbdători şi ce plini de ei sunt tinerii de azi! 
Grozav de încrezuţi...Zboară fără să ne întrebe.
-- Lasă, lasă – ar crede ei... bombănesc, foarte necăjite,
bărbile celebre.”  (A. Vlăhuţă) 
 

  Tautologie (1) 
Figură, în propoziţie şi frază, care constă în repetarea
cuvântului subiect cu rol de nume predicativ sau oricărui
alt cuvânt ca termen al propriei sale determinări: x este x 
sau: x regent  x regim . 
Ex.: 
„Crima nu e politică… Crima e crimă.” 
(L. Rebreanu) 
„Şi în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul.
 A prins şi taina mare, a tainelor , atomul.”  
(T. Arghezi) 

„Podvada era  podvadă … Meremetul era meremet .”  

(Cam. Petrescu) 
 

  Tautologie (2) 
„Femeia tot femeie , zise Lăpuşneanul, zâmbind;
în loc să se bucure, ea se sperie.” 
(C. Negruzzi) 
„Eu îs bun cât îs bun , dar şi când m-o scoate 
cineva din răbdări…”  (I. Creangă)
„De glumeţ , glumeţ  era moş Nichifor, nu - i vorba.”  
(I. Creangă) 
„Nu -i frumos ce-i frumos; e frumos ce-mi place 
mie.”  (Folclor) 
„Ţi -e scris , ţi -e scris; nu ţi -e scris , nu ţi -e scris şi 
sănătate bună.”  (I. Slavici)  
 

Tautologie sinonimică 
Figură care constă în repetiţia sinonimică a
aceleiaşi noţiuni sau idei, adică un şir de două sau
mai multe segmente sintactice (în prpoziţie sau frază),
 juxtapuse ori coordonate copulativ, care spun acelaşi lucru.  
Ex.: 
„Eu ţi -s frate, tu mi- eşti frate 
În noi doi un suflet bate.”  
(V. Alecsandri)  
„O şterg de- acasă frumuşel  
Grivei cu mine, eu cu el.”  
(Şt. O. Iosif) 
 

Tautologie gramaticală 
   repetarea cuvântului subiect cu funcţie de
nume predicativ gramatical, însoţit însă în chip
indispensabil de cel puţin un determinant
 împreună cu care exprimă efectiv predicatul
logic al propoziţiei. 
Ex.: 
„Copilul nostru este copilul cel mai 
cuminte.”  
 

  Zicală 
Construcţie figurată, cu structură
intermediară între locuţiune şi proverb, care se
integrează într -un enunţ sau context mai larg, cu
scopul de a rezuma plastic conţinutul celor enunţate
sau de a sugera chiar mesajul enunţului. 
Ex.: 
„Brânză bună în burduf de câine”. „La aşa cap, aşa
căciulă.” 
„Nici lupul de bălaie, nici bălaia de lup.”  
„Na, na, na, măria ta! Parcă astă grijă am eu acum? 
Vorba ceea: Nu-i Tanda, ci-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i 
lei- tei... de curmei.”   (I. Creangă)