Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau construcţia

gramaticală uzuală pentru a da mai multă forţă unei imagini sau expuneri. În prezentarea celor mai
importante figuri de stil se ţine seamă de gradul lor de complexitate şi de relaţiile care se stabilesc între
ele. Se disting:

1. Figuri fonologice (Mijloace eufonice)– modificări sonore în substanţa unor cuvinte prin repetări,
amplificări, contrageri de sunete sau grupuri de sunete: o estetică a sunetelor.

a) Aliteraţia este repetarea unui sunet ori grup de sunete în mai multe cuvinte cu efect eufonic, imitativ
sau expresiv. Aliteraţia poate fi:

 consonantică (alcătuită din repezarea consonantelor):

 „Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vîntul viu vuia”(G. Coşbuc)
 vocalică (alcătuită din repetarea vocalelor), numită şi asonanţă:
 „O rază te-nalţă, una cîntec te duce, / cu braţele albe pe piept puse cruce, / Cînd torsul s-aude l-
al vrăjiilor caier / Argint e pe ape şi aur în aer” (M. Eminescu)-aliteraţia are efectul unui bocet
care exprimă durerea eului liric, provocată de moartea fiinţei iubite.

b) Arnonia imitativă constă într-o selecţie voită a sunetelor, încît ele să sugereze, prin rezonanţă,
manifestări naturale ale fenomenelor, imitînd efectele fonice ale acestor fenomene sau obiecte.
Eufoniile, în general, devin o sursă a magicului, intensificînd impactul asupra cititorului. Prin sonoritatea
lor, aceste mijloace creează o atmosferă de vrajă şi constituie un tip de magie exterioară a cuvîntului
poetic, în consonanţă cu vibraţiile gîndului.

c)Onomatopeea este organizarea neintenţionată, naturală a sunetelor, prin care se păstrează potrivirea
sau asemănarea aproape identică sunetelor din jurul nostru. Spre deosebire de onomatopee, armonia
imitativă implică o căutare specială a sunetelor, încît ele să aibă puterea de sugestie aşteptată.
Onomatopeele pot fi:

 interjecţionale: „trop-trop!”, „poc!”, „zbrrr!”;

 verbale: „a pocni”, „a tropăi”, „a trosni”;
 substantivele: „tropot”, „foşnet”, „pocnet”.

d) Metoplasma este schimbarea survenită în forma unui cuvînt prin adăugarea sau prin înlăturarea unui
sunet; formă a cuvîntului rezultată din această schimbare. Din categoria metaplasmelor, fac parte:

 sincopa care constă din eliberarea, dispariţia unei vocale neaccentuate sau a unei silabe din
interiorul unui cuvînt:
 „Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale” [în loc de “trăsăturile”](M. Eminescu);
 epenteza este apariţia unui sunet în interiorul cuvîntului:
 „Cu-agheazima cea dulce a lumii frunte-atinge” [în loc de “agheazma”](M. Eminescu);
 afereza înseamnă suprimarea unui sunet ori chiar a unei silabe la începutul unui cuvînt:
 „dulmecare” în loc de „adulmecare”: „ Dulmecare-a tristei prăzi, / Tu te cauţi / Şi te pierzi”(An.
Codru);
 proteza constă din adăugarea unui sunet, de obicei o vocală, la începutul unui cuvînt, dintr-o
necesitate eufonică (lăută-alăută), fără ca acesta să-şi schimbe înţelesul:
 „Din a valurilor sfadă prorociri se aridic” [în loc de „ridic”](M. Eminescu);
 anagrama- schimbare a ordinii literelor unui cuvînt, pentru a obţine un alt cuvînt; cuvînt obţinut
prin această schimbare: aer- are, arcă- acră, licări- lirică.
1
2. Figuri morfo-sintactice- valoarea stilistică a părţilor de vorbire şi o anumită organizare a părţilor de
propoziţie sau a propoziţiilor în fraze în scopuri expresive. Se cunosc:

a) Figuri retorice. Menite să potenţeze expresivitatea, figurile retorice nuanţeazăafectiv discursulliricşi

se bazează pe intonarea expresivă a elementelor comunicării artistice. Aceste figuri de stil sînt
caracteristice pentru retorică, arta de a vorbi frumos şi convingător.

I. Afirmaţia retorică exprimă hotărît o idee, o atitudine, o convingere, o stare de suflet,

amplificînd exaltarea emotivă a eului liric:
 „Da! Da! Aş fi fericit de-aş fi încă o dată / În patria-mi iubită, în locul meu natal / Să pot a
binezice cu mintea-nflăcărată / Visările juniei, visări de-un ideal”(M. Eminescu).
II. Negaţia retorică sporeşte tensiunea emoţională a limbajului artistic prin negarea convingătoare
şi fermă a unei idei, a unei atitudini.
 Antrenat într-un dialog cu sine şi cu interlocutorii imaginari, eroul liric din poezia lui Ion Hadârcă
îşi pune întrebări despre iubirea de ţară, care nu e dustul s-o declari. Pentru a evita răspunsul
printr-o frază enunţiativă arhicunoscută, eroul liric se întreabă promp (imediat) şi răspunde
decisiv printr-o negaţie retorică, aducînd argumente pentru ceea ce înseamnă a fi patriot: „Nu-i
de ajuns să-ţi împreuni / Un suflet dornic de minuni / Cu numai numele de ţară? / Nu-i de-ajuns!
/ E mai lumină să tot arzi, / E mai poveste să străbaţi / Atîtea lumi de nepătruns. / Cum ai găsit
un alt răspuns? / ...Nu e păcat să te-nflori / De-atîtea farmece-n viori / Şi de atîtea omenie / Nu-i
păcat, // Să te întorci pe-acest pămînt, / Cum se întoarce ani la rînd / Frunzişul codrului
bărbat...” (Feciori vîrstelor de aur).
III. Adresarea retorică are ca destinatar obiecte, fiinţe, fenomene:
 „Mamă, / Tu eşti patria mea!”(Gr. Vieru).
IV. Exclamaţia retorică se prezintă,de cele mai multe ori, ca o întrerupere a discursului liric, pentru
exprimarea unui sentiment de bucurie, tristeţe, admiraţie. Exteriorizarea sentimentelor se
efectuează prin interjecţii şi apelative emoţionale.
 „Şi te-ai dus, dulce minune, / Ş-a murit iubirea noastră- / Floare-albastră! Floare- albastră!... /
Totuşi este trist în lume!” (M. Eminescu)
V. Interogaţia retorică (poetică) este întrebare (falsă), care exprimă sentimente şi acţiuni
puternice şi la care nu se aşteaptă răspuns sau răspunsul este clar prin felul cum e formulată
întrebarea. De cele mai multe ori, interogaţia retorică include, în formula interogativă, şi
răspunsul sugerat de afirmaţia ascunsă.Este o modalitate stilistică de a impresiona profund
interlocutorul imaginar, incitîndu-i indignarea, durerea, teama, mirarea, revolta, obligîndu-l să ia
atitudine, să mediteze, să se implice în actul de creaţie literară.
 „- Dar cum ai vrea să mă cobor? / Au nu- nţelegi tu oare / Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti
muritoare?” (M.Eminescu)
VI. Invocaţia retorică este procedeul prin care poetul se adresează unui personaj absent sau
imaginar. Prin extindere, destinatarii invocaţiei pot fi persoane reale, fiinţe de orice fel şi chiar
obiecte neînsufleţite. Invocaţia exprimă sentimente profunde, pentru a cunvinge mai mult în
sugerarea mesajului urmărit. Ţinînd contde etimologia cuvintului, e o figură de stil care, iniţial,
însemna o rugăciune adresată unei muze, unei divinităţi,pentru a-i cere inspiraţie.
 „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în
mişei” (M. Eminescu, Srisoarea II).Apăsat de scepticism din cauza putreziciunii morale, a vidului
intelectual al nelegiuiţilor vremii sale, poetul evocă figura voevodului Vlad Ţepeş, chemîndu-l să
pună capăt suferinţelor poporului. Astfel, poetul devine justiţiarul lumii politice a vremii sale.
Invocaţia de mai sus conţine şi elemente de blestem.

2
VII. Imprecaţia e fegura de stil, prin care se exprimă, sub formă de blestem, dorinţa pedepsirii unei
persoane vinovate faţă de cel care formulează rugăciunea sau faţă de societatea, de patrie. În
etapa veche, imprecaţia însemna invocarea divinităţii, a unor puteri supranaturale împotriva
unei fiinţe sau a unui lucru care a stîrnit ura celei care blestemă. În literatura contemporană,
imprecaţia se reduce la simpla menire a tuturor relelor pentru cel ce trebuie pedepsit.
 Nicolaie Labiş, stăpînit de revoltă şi durere, exprimă un blestem dramatic, cerînd pedeapsa
împotriva duşmanului („Obuzele nemţeşti cu foc păgîn”) care i-a omorît bunica la Măreşti.
Imprecaţia poaetă caracter social şi patriotic: „Eu vă blestem în numele durerii / Ce-a ros în noi
cu asprii ei acizi: / Vă pălmuiască mînecile goale, / Zbătute-n vînt, a mii de indevizi! / Bucatele vă
sîngereze-n gură / Şi groaza să vă ciocănească-n uşi! / Să vă frămînte visele, cu ură, / Scheletele
flăcăilor răpuşi!” (Blestem).
VIII. Invectiva implică o exprimare violentă apostrofă necruţătoarela adresa unei persoane:
 „Prea v-aţi arătat srsms, sfîşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, /
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte
mişei!” (M. Eminescu, Scrisoarea III).
IX. Apostrofa este o figură retorică, prin care oratorul îşi întrerupe, brusc, firul expunerii, pentru ca,
stăpînit de un sentiment puternic, să se adreseze unor fiinţe sau lucruri personificate, cu o
întrebare, cu o exclamaţie ori cu o afirmaţie sentenţioasă.
 În poezia Noi vrem pămînt, George Coşbuc Vădeşte compasiune şi durere pentru viaţa amară a
ţărănimii exploatate crunt de „ciocaiul pribeag, adus de vînt”, exprimă disperarea ţăranilor pe
care-i pîndeşte pericolul de a rămîne fără de pămîntul în care sînt îngropaţi strămoşi. Îndurerat
şi revoltat de soarta omului legat de glia care, pentru el, „e leagăn şi mormînt”, poetul îşi încheie
discursul liric printr-o invenctivă, care culminează cu o apostrofă violentă: „N-avem puteri şi
chip de-acum / Să mai trăim cerşînd mereu, / Că prea ne schingiuiesc cum vreu / Stăpîni luaţi din
drum! / Să nu dea Dumnezeul cel sfînt, / Să vrem noi sînge, nu pămînt! / Cînd nu vom mai putea
răbda, / Cînd foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormînt!”

b) Tipuri de repetiţii:

Repetiţia constă în reluarea unor fragmente ale comunicării cu scopul de a sublinia, de a potenţa o
idee, de a reliefa un efect artistic.

I. Repetiţia simplă- reluarea distanţată a unui cuvînt în mai multe secvenţe ale textului liric.
 „s-a ascuns în codru” , „a arat pădurea toată”, „semănă pădurea toată”, „răsărea la loc pădurea”
(Gr. Vieru, Pădure verde pădure).
II. Repetiţia geometrică.
 „Spicele___________________”
„______spicele_____________”
„_______________a spicelor”(L.Blaga, Cîntecul spicelor).
III. Epizeuxis- reluarea imediată a unui cuvînt într-un vers sau într-o frază.
 „Trîmbiţaşii sună, sună, / Eu în vreme mă cufund, / Ca un strigăt de furtună,
/ Straturi negre le pătrund” (Mihail Gazar, Demnitatea);
IV. Anafora constă din repetarea elementelor identice la începutul versurilor. Deosebim diferite
tipuri de anafore:
 Anafora simplă, alcătuită dintr-un singur cuvînt:
 „Mereu / nu-mi ajunge timp. / Mereu / fur din timp necesar pentru mîncare, / pentru somn, /
pentru iubit! / Mereu / nu-mi ajunge timp...” (GR. Vieru, Mereu). Adverbul „mereu” şi structura
inelară a textului conduc spre ideea necesităţii timpului rodnic pentru un creator adevărat,
3
 revelînd insistenţă, căutare, zbucium, întru a trăi, plenar, clipa. „Mereu” este sinonimul
neodihnei.
 Anafora unei sintagme:
 „Socot că orice frumuseţe / prilej de-amăgire statornică este. // ... Orce frumuseţe aduce în
inimă / Înţelepciune şi exaltare. / ... Orce frumuseţe se-mbină / cu zări şi imageni, cu vrăji,
depărtate. / ... Orce frumuseţe e ca o urmă / de-a cărei coapsă privirea se prinde...” (L. Blaga),în
care sintagma din titlu devine cuvîntul-cheie,care”induce obsesii, curente de sensibilitate”.
 Anafora dezvoltată, alcătuită dintr-un vers, conferă încărcătura magică expresiei poetice:
 „Cînd mă privesc într-o fîntînă” (reluat de patru ori) în poezia „Oglinda din adînc” de Blaga sau în
„Înscripţie pe-o casă nouă” a aceluiaşi autor: „Toate stau la locul lor” (în ambele strofe).
 Anafora dublă, alternantă în poezia Mama şi feciorul de Gr. Vieru configurează ritmuri
folclorice şi accentuiază două viziuni opuse asupra poetului – a mamei şi a lumii:
 „–Maică, nu mai osteni, / Că avem cu ce trăi, / Am şi casă şi bănuţi,/ Eu, nu tu să mă ajuţi. /
Maică, nu mai sînt copil, / Nu vezi că-s şi eu bătrîn?! / –Pentru lume-i fi bătrîn, – / Pentru mine
tot copil, / Pentru lume om de stat – / Pentru mine – al meu băiat; / Pentru lume fericit – /
Pentru mine necăjit”.
 Anafora-tricolon:
 „Prin nopţi tăcute , / Prin lunce mute, / Prin vîntul iute, / Aud un glas; / Din nor ce trece, / Din
luna rece, / Din visuri sece, / Văd un obraz” (M. Eminescu, Prin nopţi tăcute).
 Anaforă încrucişată:
 „Cresc albe flori din a gliilor sucuri,
Cad în văyduh sure flori de ninsoare.
Cresc din pămînt albe flori şi te bucuri
Cad din văzduh sure flori şi te doare” (N. Labiş).
 Anafora sinonimică (metafraza) este reluarea aceleiaşi noţiuni cu un sinonim, păstrindu-se
aceeaşi topică, pentru a se evita repetarea monotonă a aceluiaşi cuvînt:
 „Pădurea, mi se pare, avea o melodie
Străină pentru mine, necunoscută ţie” (Dan Deşliu).
V. Epifora constă din repetarea unui cuvînt sau a unui grup de cuvinte la sfîrşitul unităţilor
prozodice.Se cunosc cîteva tipuri de epiforă:
 Epifora unui cuvînt în poezia Nu sunt singur de Blaga (de 10 ori) se circumscrie unei noi stări
sufleteşti, care-i ajută să schimbe „moartea-n biruinţă”;
 Epifora unui vers:
 În Cîntec despre regele Ion (versul „Ion fără de ţară”, repetat de 4 ori) de L. Blaga epifora
orientează spre starea intelectualului în vreme de război.
 Epifora sinonimică se numeşte disjuncţie
„Blestemat să fie / astăzi şi oricînd...
Blestemat să fie, astăzi şi mereu...”
VI. Epanadiploza ( sau Repetiţia-inel) e figura de stil care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt şi la
sfîrşitul, şi la începutul unei unităţi sintactice sau metrice, adică repetiţia aceluiaşi cuvînt şi în
anaforă, şi în epiforă în acelaşi vers.
 Poezia Tăcerea mamei de Gr. Vieru încorporează epanadiploza: „Tăcută / Eşti, draga mea mamă,
/ Tăcută, // Ca mierla / Ce-nhamă, deshamă, / Ca mierla. // Ca frunza / Cînd merge la coasă, / Ca
frunza. // Ca iarba / Cînd şede la masă, / Ca iarba. // Ca steaua / La moară cînd duce, / Ca
steaua. // Ca piatra / Ce-aminte-şi aduce, / Ca piatra.” E un gen de repetiţie circulară, cu funcţie
de „patenţare şi sensibilizare” (Dumitru Ieremia) a tăcerii. Prin „potenţarea” imaginii, susţinută
de simbolurile prezente (mierla, Frunza, iarba, steaua, piatra), aşezate în text într-o anumită
4
 arhitectură, repetiţia devine o formă de sugerare a nemărginirii sentimentelor: în faţa propriei
copilării şi în faţa mamei.
VII. Anadiploza constă în repetarea unui cuvînt sau a unui grup de cuvinte de la finalul unui vers la
începutul versului următor. Se mai numeşte geminaţie sau reduplicaţie.
 În poezia Blestem de D. Matcovschi, anadiploza e constituită din două versuri reluate între
strofele I şi II, între strofele III şi IV: „Blestemat să fie, / Astăzi şi oricănd, / Omul care n-are /
Umbră pe pămînt. // Omul care n-are / Umbră pe pămînt / Calcă în picioare / Soare şi
mormînt. // Blestemat să fie, / Astăzi şi mereu, / Omul care n-are / Nici un Dumnezeu. // Omul
care n-are / Nici un Dumnezeu, // Este vînzătorul / Sufletului meu”. Indignarea „ocînd”de la
sfîrşitul versului al doilea e reluat , epiforic, prin sinonimul „mereu”, constituind o disjuncţie.
VIII. Poliptotonul (sau poliptita, traducţia) constă în repetarea aceluiaşi cuvînt sub diverse forme
flexionare.Poliptota poate fi:
a) substantivală („Umbre lungi în umbra lor”, T. Arghezi);
b) adjectivală („Galbin ca făclia de galbină ceară”, V. Alecsandri);
c) pronominală („Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea”, M. Eminescu);
d) verbală („...trăieşte-n cugetul meu şi va trăi totdeauna”, B:P: Hasdeu).
IX. Parigmenonul – conţine părţi de vorbire cu aceeaşi rădăcină.
 „...Văzul meu, în schimb, / Va fi numai piatră, / Numai umbră împietrită a pietrei / Şi a
totcuprinsului pietrei...” Aceeaşi supriză a împletirii poliptotei cu parigmenonul o găsim şi în altă
poezie de A. Codru: „Vorbeşte-mi peste trup şi veac, / Peste adaosul veciei ei. / Tu dă-mi din
marea sărăcie / Comoara marelui sărac...” (De nume dac). Sau oîmbinare de poliptotă cu
repetiţie şi antanaclază: „Cînd şterse sunt toate la ceasul din urmă / Cu urmele noastre şi urmele
urmei...” (Şi urmele urmei...): antanacleză (din urmă-urmei), poliptotă (urmele urmei), repetiţie
(urmele-urmele). În poezia „Pietrarii”, interferenţa poliptotei („Piatra pietrei piatră”) cu
parigmenonul (piatră-pietroase-pietrar) şi repetiţia excesivă („piatră”), din care descinde şi
aliteraţia consoanei „p”, crează imaginea auditivă a săpatului sisific în piatră, ei (pietrarii)
dăltuindu-şi soarta: „... Unde de vii s-au fost zidit / Pietrarii vecilor de piatră, / În piatra pietrei
nemurind / Un clopote de piatră dură / Pe turn de piatră ridicat...”
X. Chaismul este repetarea inversă a două funcţii gramaticale (cuvintele primei părţi a antitezei
sînt reluate simetric în ordine inversă în cea de a doua parte). Într-un chiasm perfect, cei patru
termeni trebuie reluaţi doar ca funcţie gramaticală, conform situaţiei din proverbul: Cine se
scoală de dimineaţă departe ajunge. Chiasmul nu implică repetarea aceloraşi cuvinte, care ar
atribui termenilor valoare lexicală:
 „Apoi cu degetele aspre, groase, / Arse de şpan şi de rugină ropase, / Mi-a arătat ce mari erau să
fie / mugurii de floare timpurie” (N. Labiş, Liliacul timpuriu);
Se consideră chiasm şi răsturnarea perfectului compus, numai ca verbele să fie diferite:
 „Că Lia fură ochii, şi minţile le fură” (Legenda ciocîrliei de V. Alecsandri);
 „Ai putea să lepezi cîrma şi lopeţile să lepezi” (Scrisoarea IV de M.Eminescu).
XI. Antimetateza constă în repetarea inversă a unei sintagme sau a unui enunţ, implicînd
modificarea funcţiilor gramaticale şi de sens:
 „...prin această lume să trecem ne e scris / Ca visul unei umbre şi umbra unui vis”
(M.Eminescu, Despărţire)
Uneori, antimetateza se împleteşte cu chiasmul:
 „Tu blond noroc al unui vis deşert, / Tu visul blond unui noroc ce nu e” (M.Eminescu, Gîndind
la tine):
antimetateză: noroc al unui vis – visul [...]unui noroc;
chiasm: blond noroc – visul blund.
5
XII. Antanaclaza, figură care constă în repetarea unui cuvînt luat în sensuri diferite, fireşte, graţie
contextului. În următorul exemplu, antanaclaza e precedată de antimetateză:
 „Prin golgotele gloatelor dus spre gloata golgotelor / Dacă nu e alt mod să mă lepăd de
glod / Ţie-ţi zic Eul meu prins de paiul renaşterii: / Dă ordin şi ordine fă-n rătăcirile proprii – /
Tot un soi de flagel e şi-oricum nu se tulbură / Nemişcata oglindă / a Mlaştinii!” (I. Hadîrcă,
Glosă în metru Gauguin).
XIII. Enumeraţia e figura de stil care constă în înşiruirea unor termeni de acelaşi fel, pentru a atrage
atenţia asupa aspectelor descrise, detaliind fapte, obiecte, însuşiri, defecte şi amplificînd ideile
exprimate.
 Prin enumeraţia din versurile „În seara răzvrătităcare vine / De la străbunii mei pînă la tine, /
Prin rîpi şi gropi adînci” (T. Arghezi, Testament), se amplifică efortul făcut de cei aflaţi în
întunericul axistenţei, pentru a se ridica la lumină. Urmaşilor le revine responsabilitatea de a
continua urcuşul doar cu ajutorul cărţii, pentru apariţia căreia e nevoie de „experienţa”
strămoşilor.
XIV. Paralelismul sintactic pune în raporturi de analogie sau de apoziţie două realităţi prin
intermediul unor construcţii sintactice indentice sau aproape identice.
XV. Inversiunea constă în schimbarea topicii obişnuite a cuvintelor în propoziţie sau frază, sporind
efectul stilistic.
XVI. Gradaţia este trecerea treptată, crescîndă sau descrescîndă, de la o idee la alta, prin care se
urmăreşte scoaterea în evidenţă a ideii sau nuanţarea exprimării.

3.Figuri semantice:

I. Comparaţia constă în alcătuirea a doi termeni, cu scopul de a li se releva trăsăturile.

II. Personificarea e procedeul artistic prin care se atribue, elementelor naturii , lucrurilor, fiinţelor
necuvîntătoare, unor idei abstracte, însuşiri ale omului.
III. Epitetul este figura de stil care deternină un verb sau un substantiv, exprimînd însuşiri deosebite
ale unor obiecte, fiinţe.
IV. Metafora reprezintă trecerea de la sensul obişnuit al unui cuvînt la alt sens, prin intermediul
unei comparaţii subînţelese.
V. Hiperbola este un procedeu artistic, prin care se exagerează mărind însuşirile unei fiinţe ori
caracteristicile unui obiect în scop expresiv.
VI. Alegoria e un procedeu stilistic complex, alcătuit din metafore, comparaţii, personificări, folosit
în expunerea narativă a unei idei abstracte.
VII. Litota constă în diminuarea exagerată a dimensiunilor, a proporţilor reale ale unui obiect sau
fenomen cu scopul sporirii expresivităţii.
VIII. Simbolul este figura de stil care substitue o realitate prin semnul altei realităţi pe baza unei
analogii uşor de sesizat.
IX. Metonimia constă în denumirea obiectului cu numele altuia de care îl leagă o relaţie logică.
X. Antiteza contrapune două cuvinte, fapte, personaje, idei, situaţii, menite să se reliefezev
reciproc, stabilind un contrast puternic sau punînduse în lumină unul prin celălalt.
XI. Oximoronul constă în alăturarea a doi termeni contradictorii cu scopul de a impresiona profund
cititorul.

6
7