ODĂ (ÎN METRU ANTIC)

de Mihai Eminescu
1883
ROMANTISMUL = curent literar din secolul al XIX-lea, definit prin sensibilitate, înclinație spre
melancolie și spre contemplație, prin cultivarea unor teme și motive precum iubirea, natura,
cosmosul, timpul, istoria, condiția omului de geniu, cadrul nocturn, visul, astrele, izvorul,
lacul. Procedeul literar preferat este antiteza.
GENIU
- Folosim termenul cu precădere când este vorba despre romantism.
- Filosoful german A. Schopenhauer – Lumea ca voință și reprezentare

Omul de geniu Omul comun

- Aspiră spre cunoaștere absolută
- Singur, nefericit
- Capabil de sacrificiu, capabil să-
și depășească sfera
- Nemuritor, numele lui va dăinui
prin opera creată
- Aspiră spre fericire prin eros
- Sociabil, plin de căldură afectivă
- Incapabil de sacrificiu, incapabil
să-și depășească sfera
- Muritor, numele lui va fi uitat,
cu timpul

Oda = poezie care exprimă admirația, entuziasmul, adorația pentru o

ființă
Metru = măsura, ritmul versului
Strofa safică – Sappho, poetă antică
Nu cre-deam să-n – văț a mu-ri vreo-da-tă
/ - - -/--/-/-
11 silabe

Oximoronul – alăturare de termeni aparent incompatibili, dar care nu se

exclud, de fapt
Exemplu :
Suferință, tu, dureros de dulce
Voluptatea morții
Meditația – specie lirică care conține reflecții/cugetări despre condiția
umană, depre timă, iubire, creație etc.

Frază introductivă Romantismul poeziei Odă (în metru antic)

Încadrarea textului într-o orientare literară, constă în modul cum poetul surprinde
curent, orientare tematică, specie etc. antiteza dintre aspirațiile ființei superioare
spre cunoaștere infinită și atracția iubirii
pământene, pătimașe, care o apropie de

Tema și viziunea despre lume
Secvențele poetice – relații de simetrie,
opoziție, recurență. Comentariul fiecărei
secvențe, ținând cont de:
motive literare,
simboluri,
idei poetice, semnificații,
moduri de expunere,
imagini artistice,
figuri semantice=tropi=epitet, comparație,
metaforă, personificare,
figuri sintactice=repetiția, enumerația,
paralelismul sintactic, anafora(reluarea
acelorași cuvinte la începutul mai multor
versuri),
figuri fonetice = aliterația, asonanța=armonii
imitative,
limbaj (registru popular, cult, familiar, arhaic
etc.)
, rolul expresiv al părților de vorbire
Obs. Elementele de mai sus se iau în
considerare numai dacă sunt relevante și nu
neapărat în ordinea din acest tabel, ci în
funcție de ceea ce ne oferă textul dat
(Am folosit ghilimele sau italice pentru a
marca citatul; mai ușor de folosit sunt
italicele)e, recurență(reluare, repetare)
moarte. Concepția filosofică despre geniu și
omul comun capătă aici forma lirică a
monologului confesiv în care se pot
recunoaște trăsăturile odei și ale meditației:
adorația pentru o făpturaă a etrezește în
suflet o iubire aprinsă se îmbină cu reflecția
despre menirea geniului în lume.
Textul abordează tema iubirii, a condiției
omului de geniu și a timpului. Viziunea
asupra acestor teme este marcată de
sentimentul suferinței și de conștiința
antitezei dintre planurile existențiale,
nemurirea și iubirea trecătoare.
- Strofe safice
- Strofa I
Enunțul paradoxal Nu credeam să-
nvăț a muri vreodată exprimă ideea
că eul liric se considera predestinat
nemuririi, era străin de felul de a
simți al muritorilor.
Portretul are elemente simbolice
pentru imaginea romanticilor despre
omul de geniu: nepieritor – pururi
tânăr; izolat – înfășurat în manta-mi;
visător, idealist, singuratic, orgolios,
cu ochii către steaua singurătății.
- Strofa a II-a
Adverbul deodată și verbele la pf simplu
răsăriși, băui exprimă caracterul neașteptat
al apariției iubirii.
Sentimentul are un caracter contradictoriu,
este voluptate și durere, amărăciune și
încântare, vrajă și chin, așa cum reie se din
oximoronul Suferință, tu, dureros de dulce. Îl
face pe omul însetat de absolut să devină
însetat de dragostea muritorilor. Este
sugerat motivul cupei cu licoarea aducătoare
de moarte.
- Strofa a III-a
Apar comparații mitologizante – cu Nessus,
Hercule – pentru a sugera intensitatea
suferinței (putem da citat complet). Focul
este un element cu valențe simbolice, pentru
că exprimă iubirea, pasiunea, distrugerea, dr
și posibilitatea de purificare, de re-creare a
propriei ființe. Imaginea hiperbolică Focul
meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării
exprimă proporțiile universale a le
sentimentului și accenturază exprimaea
retorică, specifică romanticilor.
- Strofa IV-a
Ideile poetice se conturează în jurul condiției
geniului, al cărui chin este convertit în
creație. Astfel, secvența mistuit mă vaiet
 exprimă transformarea în vers nemuritor a
sentimentelor dureroase. Structurile
metaforice conțin cuvinte din aria semantică
a luminii – rug, flăcări, luminos – care, alături
de simbolul Păsării Phoenix, susțin ideea
renașterii sufletești pe o treaptă spirituală
mai înaltă (lumina înseamnă cunoașere,
creație). Tensiunea lirică este menținută prin
tonul interogativ, sugerând incertitudine.

- Strofa a V-a
Verbele la conjunctiv Piară, să pot(muri)
comunică aspirația de a se elibera de
patimile comune ale muritorilor, de sferința
din dragoste. Imperativele vino, (mie) redă-
mă conferă textului tonalitate de rugă. Eul
încearcă să recupereze condiția de început,
indiferența solitară, , seninătatea, idealismul
proprii geniului. Toate acestea presupun,
însă, nepăsare tristă, răceală, resemnare,
lipsa iubirii.
Versificația Strofa safică – Sappho, poetă
antică
Nu cre-deam să-n – văț a
mu-ri vreo-da-tă
/ - - -/--/-/-
11 silabe, dactil, troheu
Vers adonic – 5 silabe

Concluzii