TEXTUL POETIC.

CONCEPTE OPERAŢIONALE

Titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi simetrie, elemente de recurenţă

Temă şi viziune, motiv poetic, laitmotiv, simbol central

Idee poetică

Sugestie şi ambiguitate

Imaginar poetic, figuri semantice (tropi), valori stilistice ale verbului şi ale adjectivului,
elemente de prozodie

Poezie epică, poezie lirică

Instanţele comunicării în textul poetic

Curente literare

Titlul:

- este un cuvânt, o sintagmă sau un enunţ care sintetizează conţinutul textului

poetic, prefigurând teme, motive, idei şi sentimente ce compun mesajul operei
literare;
- fiind o marcă anticipatorie, titlul îl orientează pe cititor în lumea lecturii, pentru că
genereză aşteptări (confirmate sau nu) şi se realizează o relație semantică esențială cu
conținutul operei;
- în comentariul titlului, avem în vedere structura, părţile de vorbire care îl compun;
- titlul poate conţine figuri de stil, creându-se o continuitate cu particularităţile
stilistice ale textului şi cu ideile poetice;
- ideea din titlu este susţinută printr-un câmp lexical ce poate identificat în text.

Incipitul:

- este reprezentat de o formulă introductivă (cuvânt, sintagmă, enunţ) cu o anumită

relevanţă pentru înţelegerea semnificaţiilor textului literar;
- are menirea de a capta interesul cititorului;
- poate conţine o idee centrală a operei literare;
- conturează atmosfera în care sunt proiectate stările sufleteşti (în textul liric) sau
acţiunea (în textul epic);
- trasează coordonatele spaţiale şi temporale, introduce personajele (în textul epic);
- anticipează şi sintetizează conţinutul textului, având un rol asemănător cu titlul
operei literare.
Relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă

Relaţiile de opoziţie:

- se realizează la nivelul compoziţiei textului prin dispunerea secvenţelor astfel încât

să iasă în evidenţă un contrast, marcat şi prin elemente gramaticale, ca, de exemplu,
conjuncţia adversativă „dar” - în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”:
„Lumina altora (...)/dar eu,/Eu, cu lumina mea”;
- la nivel stilistic, opoziţia poate fi subliniată prin construcţii lexicale antitetice, cum
sunt, de exemplu, „soarele-nţelept”, lumina, idealul evoluţiei spirituale, şi „umbra”,
nivelul inferior de existenţă, din „Riga Crypto şi lapona Enigel”.

Relaţiile de simetrie:

- simetria creează echilibru compoziţional şi constă în distribuirea cuvintelor şi a

secvenţelor poetice în poziţii aflate în corespondenţă sintactică, un model de
simetrie fiind poezia bacoviană în care cuvântul „plumb” este plasat, în cele două
catrene, în poziţii identice, cu aceleaşi funcţii sintactice.

Elementele de recurenţă:

- elementele de recurenţă (recurenţă = revenire) sunt motive poetice, idei şi

secvenţe care sunt reluate în textul literar, pentru a accentua semnificaţiile, cum ar
fi motivele „flori” „ochi” „buze” „morminte” în arta poetică scrisă de Lucian Blaga
sau chemarea adresată Luceafărului de către fata de împărat, în poemul eminescian.

Temă şi viziune, motiv poetic, laitmotiv, simbol central

Tema şi viziunea:

- tema este un aspect general din realitate transfigurat în opera literară, ideea
fundamentală, motivaţia întregii construcţii artistice, teme frecvent abordate fiind:
timpul, iubirea, condiţia umană, cunoaşterea, creaţia artistică, natura etc.
- viziunea reprezintă concepţia despre lume sau modul în care autorul, în calitate
de creator, percepe realitatea, o interpretează şi o transferă în planul ficţiunii,
distingându-se, de exemplu, viziunea romantică, simbolistă, modernistă etc.

Motivul:

- subdiviziune a temei, unitate de conţinut minimală a textului literar;

- o modalitate concretă de transpunere a temei în cadrul textului, constând într-un
obiect, în sens larg (oglinda, cartea, lampa, focul, instrumentele muzicale etc.), un
element al naturii (salcâmul, lacul, luna, ploaia, toamna etc.), o situaţie
(contemplarea, aşteptarea, visul, despărţirea, amintirea, plânsul etc.), un personaj (
impostorul, încornoratul, cocheta, confidentul etc. - în textul epic sau dramatic), un
 număr simbolic (trei, şapte, nouă), o maximă sau o formulă consacrată (soarta
schimbătoare, deşertăciunea deşertăciunilor).

Laitmotiv:

- termen preluat din muzică, desemnând un motiv, o idee sau o formulă care se reia
pe parcursul textului literar;
- laitmotivul menţine în sfera atenţiei sensurile fundamentale ale textului, un exemplu
fiind construcţia „pasul tău de domnişoară” din poezia „În dulcele stil clasic”, cu
semnificaţia unei clipe de graţie, dar trecătoare, în care poetul întrezăreşte muza
inspiratoare.

Simbol central:

- simbolul (semn) este un element aparţinând concretului, lumii perceptibile prin

simţuri, care trimite la universul abstract al ideilor, al stărilor afective, al valorilor
spirituale, exemple de simboluri fiind: măslinul, porumbelul, crucea, corabia,
labirintul, fântâna etc.;
- în literatură, există simboluri consacrate, cu o interpretare univocă, în special în
romantism şi, în general, în poezia tradiţională, aşa cum este Luceafărul, simbol al
geniului;
- simbolismul şi poezia modernă creează simboluri individuale, ale căror semnificaţii
se actualizează în contexte caracterizate prin sugestie şi ambiguitate, de exemplu,
interminabila ploaie bacoviană, care face analogia cu prăbuşirea universului lăuntric;
- simbolul central este elementul care cumulează cele mai puternice semnificaţii şi în
jurul căruia este construit întreg textul poetic, un exemplu fiind „locuinţele lacustre”
din textul bacovian.

Ideea poetică:

- este un concept care se referă la conţinutul textului literar;

- surprinde viziunea scriitorului asupra temei literare abordate;
- include valori morale, afective, intelectuale, estetice etc. şi poate fi influenţată de
concepţii filosofice;
- ideea poetică poate fi înţeleasă şi ca trăire, ca stare afectivă pe care o transmite
textul poetic;
- mijloacele artistice care contribuie la reliefarea ideii sunt imaginile, figurile de stil şi
elementele de versificaţie.

Sugestia:
 - trăsătură a limbajului poetic, constă în exprimarea indirectă, voit parţială sau
fragmentară, a ideilor, ceea ce oferă cititorului delectare estetică (Mallarmé: „A
numi un lucru înseamnă a suprima trei părţi din plăcerea poemului. A sugera, iată
visul.”), astfel încât actul receptării devine şi unul al construcţiei semnificaţiilor;
- mesajul este transmis prin atmosfera creată, prin simboluri, iar la nivelul
punctuaţiei se remarcă, de multe ori, punctele de suspensie.

Ambiguitatea:

- este capacitatea limbajului de a genera mai multe sensuri, ca, de exemplu, în

poezia „Evocare” a lui Nichita Stănescu, în care versul „Ea era frumoasă ca umbra
unei idei” poate fi interpretat atât ca definire a poeziei, cât şi ca descriere a fiinţei
iubite.

Imaginar poetic:

- se referă la un mod particular de configurare a spaţiului şi a timpului în textul

poetic, în legătură cu temele, motivele, ideile poetice şi cu mijloacele artistice
utilizate;
- de exemplu, în poezia eminesciană, imaginea lumii, impusă de sensibilitatea
poetului, are o coordonată cosmică şi una terestră, din care fac parte luna, lacul care
oglindeşte lumina astrelor, codrul, izvorul, teiul etc.; ideile poetice şi mijloacele
artistice sunt în acord cu acest mod de a se raporta la cadrul spaţial şi temporal.

Figuri semantice (tropi)

Figurile semantice (tropii) sunt figurile de stil care au fost create prin trecerea de la
înţelesul obişnuit al cuvintelor la un înţeles nou, neaşteptat, ceea ce dovedeşte că literatura
propune un univers autonom în care realul nu este numai oglindit , ci şi re-creat de către
scriitor.

Epitetul:

- reprezintă alăturarea unui adjectiv, adverb etc. pe lângă un cuvânt, cu scopul de a-i
pune în evidenţă caracteristicile, aşa cum sunt reflectate în sensibilitatea scriitorului,
realizând o proiecţie a stării sufleteşti;
- epitetul ornant surprinde o însuşire generală: „...sufletu-mi se pierde... după chipul
tău frumos”;
- epitetul individual surprinde o însuşire specifică: „umbra feţei străvezii”;
- epitetul metaforic creează un sens figurat: „piersici de jar”, „s-aprind
fantasmagoric caise şi gutui”;
- epitetul cromatic: „cer galben şi roz ce palpită”;
- epitetul personificator: „palide zări”.

Comparaţia:
 - se realizează prin alăturarea a doi termeni cu însuşiri comune, pentru a-l evidenţia
pe unul dintre aceştia, comparaţiile propunând asocieri de termeni din sfera
concretului şi a abstractului .
- concret - concret : „fulgii… ca un roi de fluturi”;
- concret - abstract : „soarele rotund şi palid… ca un vis”;
- abstract – concret: „mă ridicam din somn ca din mare”; „Sufletul înfrânt – intră
ca nufăru-n ape”;
- abstract - abstract : „clipe ... se par ca veacuri”, „isteţ ca un proverb”.

Metafora:

- presupune un transfer de sens la originea căruia se află o analogie,o asociere între

termeni, imagini sau obiecte. Înţeleasă astfel, metafora apare ca o comparaţie
subînţeleasă sau prescurtată, prin care sunt revelate înţelesuri neobişnuite.
- metafora explicită (conţine şi descifrarea sensului figurat) : „al nopţii întuneric,
înstelatul rege maur”, „luna, scut de aur, străluceşte pe alee”;
- metafora implicită (conţine numai cuvinte cu sens figurat): „Mii de stele argintii/În
nemărginitul templu ard ca veşnice făclii”;
- metafora revelatorie( dezvăluie sensuri noi, îmbogăţeşte conţinutul): „lumina” - la
Lucian Blaga , înseamnă cunoaştere, trăire, viaţă, iubire;
- metafora plasticizantă(sporeşte relieful, concreteţea percepţiei senzoriale): „Un
zbor de lăstun iscăleşte peisajul.”

Personificarea:

- constă în atribuirea de însuşiri sau acţiuni specific umane unor fiinţe

necuvântătoare , obiecte sau elemente ale naturii;
- adânceşte semnificaţiile estetice ale operei literare şi creează o atmosferă
asemănătoare cu mitologia: „Lumea... în braţele somniei/Visează”, „ Lebedele
albe...domnitoare peste ape”, „vântul tace”, „aud materia plângând”.

Antiteza:

- opoziţia dintre două cuvinte, idei, personaje, situaţii, obiecte etc.;

- elementele aflate în antiteză se reliefează reciproc: „Ea – un înger ce se roagă, El –
un demon ce visează”.

Oximoronul:

- asociere de termeni contradictorii, incompatibili;

- alăturarea paradoxală aprofundează semnificaţiile şi are efecte expresive:
„suferinţă, tu, dureros de dulce”, „varsă-ntuneric alb cu mâna mea”.
Valori stilistice ale verbului

Verbul la indicativ prezent :

- are valoare gnomică (gnoză – cunoaştere), exprimă un adevăr general valabil:

“Timpul trece ireversibil“ ;
- are valoare iterativă (exprimă repetarea), prezintă existența ca pe o succesiune de
stări repetabile: “seara… când stau cu capu-n poala ta… îmi pare …“ ;
- capătă valoare descriptivă, plasează imaginea în durată nedeterminată: “Astfel vine
mlădioasă… flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă…“;
- are valoare onirică (creează atmosferă de vis), sensibilizează, aducând în prezent
visul sau trecutul: “pulbere de diamante cade fină ca o bură“ .

Verbul la imperfect:

- are valoare iterativă (indică repetarea), prezintă existența ca pe o succesiune de stări

repetabile: “mă culcam ades lângă izvor“ ;
- capătă valoare descriptivă, plasează imaginea în durată nedeterminată: “Înflorea
cărarea ca de pasul blândei primăveri...“;
- are valoare onirică (creează atmosferă de vis), sensibilizează, aducând în prezent
visul sau trecutul: “Lunecau baletistele albe...“

Verbul la infinitiv:

- numește acțiunea, procesul, starea – valoare sentențioasă, gnomică: "A cunoaște-

nseamnă iarnă, a iubi e primăvară".

Verbul la conjunctiv:

- indică o acțiune realizabilă, posibilă, dorită, subliniază trecerea real-imaginar: " Să

plutim cuprinși de farmec sub lumina blândei lune…"

Verbul al gerunziu:

- creează un efect durativ, sugerează desfășurarea, continuitatea: " Aud... plouând,

…plângând…"

Valoarea stilistică a adjectivului:

 - Adjectivul are, cel mai frecvent, valoare de epitet (de văzut subpunctul dedicat
epitetului).

Elemente de prozodie:

- prozodia = versificaţia;
- versul = un rând al unei poezii;
- emistihul = una dintre cele două jumătăţi de vers, separate prin cezură (pauza de la
jumătatea versului): "Sara pe deal // buciumul sună cu jale";
- strofa = un ansamblu unitar într-o poezie format dintr-unul sau mai multe versuri, în
general despărţită printr-un spaţiu grafic de alte unităţi de acelaşi fel; după numarul de
versuri, strofa poate fi: monostih, distih, terţina sau terţet (trei versuri), catren (patru
versuri), cvinarie (cinci versuri), sextina (şase versuri) etc.;
- refrenul = cuvânt, vers sau grupare de versuri repetate la anumite intervale;
- rimele = sunete sau grupuri de sunete identice sau aproape identice cu care se termină
versurile dintr-o poezie: monorima - alcătuită din succesiunea aceloraşi sunete
finale într-o întreagă poezie sau în mai multe versuri dintr-o poezie (foarte des în
creaţiile populare); rima împerecheată = versul 1 rimează cu 2, iar 3 cu 4; rima
încrucişată = versul 1 rimează cu 3, iar 2 cu 4; rima îmbrăţişată = versul 1 rimeaza
cu 4, iar 2 cu 3; versurile fără rime se numesc versuri albe sau versuri libere.
- ritmul = modul cum se succedă silabele accentuate şi neaccentuate în vers. Un
grup de silabe accentuate şi neaccentuate care se repetă în vers formează o unitate
ritmică numită picior metric.
- picior metric: bisilabic - troheul, iambul; trisilabic – dactil, amfibrah, anapest;
- troheul - unitate metrică formată din două silabe, prima accentuată, a doua
neaccentuată ( -- v), de exemplu: "Ne-guri al-be";
- iambul - unitate metrică formată din două silabe, prima silabă neaccentuată, a doua
accentuată (v --), de exemplu: "A fost o-da-tă ca-n po-veşti";
- dactilul - unitate metrică din trei silabe, prima accentuată, celelalte neaccentuate /--
v v/, de exemplu: "Cân-tă, ze-i-ţă, mâ-ni-a ce-a-prin-se pe-A-hil Pe-le-ia-nul";
- amfibrahul - unitate metrică din trei silabe,1 si 3 neaccentuate, 2 accentuată /v -- v/,
de exemplu: "Săl-ba-te-cul<sălbaticul> vo-dă e-n za-le şi-n fier".
- anapestul - trei silabe, 1 si 2 neaccentuate, 3 accentuată /v v --/, de exemplu: "A-le
tur-nu-ri-lor um-bre pes-te un-de stau cul-ca-te";
- măsura = numărul de silabe din care este alcătuit versul.

Poezie epică:

− specificul textului este dat de relaţia care se stabileşte între formă, limbaj poetic şi
conţinut;
− Există specii literare în versuri care aparţin genului epic, având fir narativ şi personaje:
poemul eroic (Vasile Alecsandri – Dan, căpitan de plai), balada (Ştefan Augustin Doinaş
 – Mistreţul cu colţi de argint), legenda (Dimitrie Bolintineanu – Legende istorice),
epopeea (Ion Budai-Deleanu – Ţiganiada), fabula (Grigore Alexandrescu – Toporul şi
pădurea).

Poezie lirică:

- autorul îşi exprimă direct ideile şi trăirile afective sub forma monologului, a
confesiunii lirice etc.
- în lirica subiectivă se remarcă prezenţa nemijlocită a eului liric şi mărcile sale
lexico-gramaticale;
- lirica rolurilor presupune exprimarea mesajului poetului sub forma unor “măşti” sau
“voci” lirice – interferează epicul şi liricul, deoarece ideile personale sunt atribuite
unor personaje cu valoare de simboluri ale unor ipostaze ale condiţiei umane, aşa cum
se întâmplă în "Luceafărul" lui Mihai Eminescu;
- în lirismul obiectiv, asemănător cu lirismul rolurilor, se observă absenţa mărcilor
eului liric, pentru că poetul transferă propriile idei şi stări afective asupra unor
simboluri (Ion Barbu – "Copacul") sau creează "personaje lirice" care se confesează,
dialoghează despre sentimentele proprii (idilele lui George Coşbuc).

Instanţele comunicării în textul poetic

Autorul:

- eul biografic, eul personal, sursa stărilor lirice;

- nu se confundă cu eul liric.

Eul liric:

- proiecţie a autorului, creatorul universului poetic, vocea din text care comuică direct
idei şi sentimente;
- eul liric este recunoscut în text datorită mărcilor lexico-gramaticale - verbe la
persoana I şi a II-a, prin valoarea afectivă a unor construcţii lexicale, substantive în
vocativ, superlative stilistice ale adjectivului, topică afectivă, sensuri conotative etc.;

Receptorul:

- există şi receptor determinat: iubita, codrul, luna etc.

- cititorul este un receptor extratextual, nedeterminat, care contribuie la construcţia
semnificaţiilor, pentru că deţine o anumită libertate de interpretare a textului.

Curente literare

Romantismul:
- defineşte mişcarea artistică şi literară dezvoltată în secolul al XIX-lea, care a preluat
tradiţiile naţionale şi populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia şi
libertatea de expresie, cu înclinare spre individualism, spre visare, spre
melancolie şi scepticism;
- temele cultivate în romantism sunt : tema istoriei, evidenţiindu-se atitudinea paseistă
(de glorificare a trecutului – fr. passé), preocupare pentru reconstituirea atmosferei de
 epocă, natura patriei, teme inspirate din folclor - specifice romantismului în perioada
paşoptistă, cosmosul, lumile astrale, îndepărtate, timpul universal, infinit, în antiteză
cu timpul uman, terestru, finit, tema naturii eterne, în opoziţie cu fiinţa umană
efemeră, tema condiţiei omului de geniu. tema iubirii nefericite, imposibile, sau a
iubirii ideale – specifice romantismului eminescian;
- motive frecvente în literatura romantică: noaptea, luna, codrul, visul, astrele, oceanul,
marea, izvorul, teiul, femeia angelică, demonul, motivul Zburătorului etc. ;
- din punct de vedere stilistic, sunt caracteristice antiteza şi exprimarea retorică,
interogaţiile ample, exclamaţiile, simbolurile consacrate, univoce.

Prelungiri ale romantismului şi ale clasicismului:

- la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, concomitent cu simbolismul

care prefigurează poezia modernă, are loc o tendinţă de prelungire a tradiţiei literare,
a influenţei clasicismului şi a romantismului;
- sămănătorismul şi poporanismul sunt curente care se evidenţiază prin abordarea
unor teme cu specific naţional: lumea rurală, prezentată înt-o lumină idilică sau,
dimpotrivă, cu accente dramatice, tema istoriei, tratată într-o viziune paseistă ,
natura patriei, teme inspirate din folclor etc.

Simbolismul:

- se dezvoltă în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea,

fiind considerat o primă etapă a poeziei moderne;
- comunică emoţia nu pe calea efuziunilor romantice, ci prin simbol, corespondenţe
(între lumea exterioară şi universul lăuntric, între percepţiile senzoriale – sinestezia
fiind o asociere, de exemplu: „primăvara, o pictură parfumată cu vibrări de violet”),
muzicalitate şi sugestie;
- teme frecvent cultivate sunt : condiţia poetului, tema naturii, ca sursă de simboluri, a
călătoriei - marea plecare, tema iubirii, ca stare nevrotică şi eşec, tema oraşului –
marele oraş, tentacular, sau târgul de provincie, sufocant ;
- motive: toamna, ploaia, grădina, parcul, instrumentele muzicale, culorile, florile,
plecarea corabia etc.

Modernismul:

- se dezvoltă în perioada interbelică;

- cultivă mari teme lirice, într-o viziune inedită – tema cunoaşterii, tema creaţiei
artistice, tema timpului, raportarea la planul transcendent (divin, spiritual), lirica
existenţială (condiţia umană aflată sub semnul timpului, neputinţa de a a cunoaşte
absolutul), singurătatea, tema iubirii ca formă a cunoaşterii, a împlinirii destinului
spiritual, arta ca tărâm compensatoriu, ca lume a esenţelor ideale, sacre, estetica
urâtului (apariţia unor categorii negative, precum urâtul, grotescul, macabrul) ;
- la nivel stilistic, se remarcă ambiguitatea, limbajul intelectualizat, ineditul
metaforei, ermetismul (încifrarea sensurilor), limbaj inspirat din registre variate,
popular, cult, argou, familiar etc.
 - din punct de vedere prozodic, textul poetic modernist se caracterizează prin versul
alb (fără rimă), versul liber (ritm aleatoriu), asimetria strofelor, măsura inegală.

Tradiţionalismul:
- se dezvoltă în perioada interbelică, revendicându-şi rădăcinile în sămănătorism, în
special;
- se întoarce către valorile naţionale – trecutul, folclorul, frumuseţea pământului –
şi adaugă dimensiunea ortodoxă, ca factor specific al spiritualităţii româneşti;
- temele predilecte sunt satul, valorile autohtone, specificul românesc, trecutul (este
preluată atitudinea paseistă din sămănătorism), natura patriei, sevele pământului
(poezia chtonică), regăsirea tiparelor universului arhaic,tema religiei,
spiritualitatea ortodoxă;
- cultivă motive folclorice, credinţe, mituri;
- mesajul artistic este explicit, apar simboluri consacrate ;
- valorifică structuri prozodice tradiţionale şi figuri de stil amintind romantismul.

Avangardismul:
- este o mişcare literar-artistică interbelică;
- se caracterizează prin căutarea unor soluții radicale și prin ruperea de trecut și de
tradiție, în intenţia de a anula canoanele artei tradiționale, recurgând adesea la
formule îndrăznețe sau excentrice, distingându-se prin nonconformism, refuz de a
se supune modelelor consacrate, revoltă împotriva tabuurilor, în intenţia de a
scandaliza, de a şoca;
- temele şi viziunea ilustrează literatura absurdului (existenţa apare ca iraţională,
lipsită de sens), dezgustul faţă de lumea contemporană, drama incomunicării,
singurătatea individului, este explorat domeniul suprarealismului, se caută
legăturile cu ştiinţa şi tehnica modernă ;
- cultivă un limbaj voit prozaic, metafore surprinzătoare, se observă nerespectarea
regulilor ortografice şi de punctuaţie, limbaj liric esenţializat, capabil de mare
concentrare a emoţiei.

Neomodernismul:

- în perioada postbelică (intervalul 1960-1980, mai ales), redescoperă modelele

oferite literatura interbelică, după perioada proletcultistă (literatura proletariatului, a
maselor), în care accentul cădea nu pe valoarea artistică, ci pe temele impuse de
ideologia comunistă);
- sunt cultivate marile teme literare – timpul, creaţia, iubirea, renaşte lirismul, eul
liric este readus în centrul universului artistic;
- are loc reinventarea limbajului liric, a limbajului intelectualizat, a metaforei;
- accentuează fantezia, spiritul ludic, parodic şi ironia.

Postmodernismul :

- se dezvoltă în perioada postbelică ;

- curentul postmodernist îşi asumă tradiţia (de multe ori, sub forma parodierii modelelor, cu
scopul de a le actualiza), cultivând în acelaşi timp ineditul, originalul ;
- trăsăturile postmodernismului, esenţializate, sunt : biografismul (se şterge graniţa dintre
ficţiune şi datele biografice autentice), integrarea eului creator la nivelul cotidianului,
prozaismul (sunt valorificate situaţiile aparent banale, vorbirea obişnuită), sunt cultivate
ironia, ludicul (jocul ideilor sau al limbajului), transtextualitatea, intertextualitatea (în
textul original apar fragmente ale altor autori, sub forma citatului sau a parodiei),
metatextul (textul vorbeşte despre mecanismul propriei produceri), colocvialitatea, limbajul
artistic valorificând toate registrele.