Sunteți pe pagina 1din 3

Nuntă în cer

„Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi
egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un
sens...

Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat
ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înţeles şi prin ignorarea
căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor.”

„Atunci rămâneam multă vreme alături, aproape lipiţi unul de altul, ascultându-ne
trupurile, şi ea îmi punea mâna pe frunte, şi ghiceam întrebările ei nerostite, încercările ei de a
pătrunde în zone pe care nici o pasiune şi nici un extaz nu i le întredeschideau.

- La ce te gândeşti, mă întreba uneori, surâzând ironică, ştiind prea bine că n-am să pot
niciodată răspunde sincer. Ce ascunzi aici? întreba iarăşi, prinzându-mi tâmpla în palma ei
mică, palidă.

Nu cred că o indignau micile secrete frivole, nu cred că se temea de o privire pe care aş


fi aruncat-o unei femei frumoase, ci o munceau subteranele acelea în care trăiam eu, singur, cu
desăvârşire singur, solitudinea aceea care nutrea absenţele mele, cărţile mele...”

„... I-am luat mâna foarte decent, aproape rugător. Simţeam din privirile ei că refuzase
cu multă greutate, că luptase şi ea, că se temuse şi ea. În clipa când i-am luat mâna şi i-am
înălţat uşor braţul ca s-o cuprind pentru dans, muzica a încetat. Am rămas o clipă cu palma ei
strânsă într-a mea, în aer...”

„... Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă
aproape tuturor bărbaţilor: să nu aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia
aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung
prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva. Dar se întâmplă în viaţa oricărui
bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se
aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci. Parcă ar începe un fir nou, o deşteptare
în altă parte: pătrundere misterioasă, şi totuşi firească, într-un văzduh necunoscut...”

„... Dar dragostea a venit mai târziu, dragostea a început de-abia după ce vraja aceea
izbutise să ne izoleze şi să ne topească unul într-altul. Pentru că, fireşte, unirea trupurilor
noastre s-a pecetluit în acea clipă suspendată, când am cules-o întreagă, cuprinzându-i numai
palma... Nici măcar nu o strângeam : o păstram pur şi simplu, înghiţită în palma mea...”

„... mi-am dat seama că ochii ei nelămuriţi şi mari sunt umezi, adânci, clătinaţi uneori
de o lucire caldă, feminină. Îi văzusem altfel până atunci. Îi vedeam altfel în fiecare ceas;
poate pentru că nu ştiam încă cum să-i privesc. Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de
învăţat în contemplarea iubitei: să ştii cum să-i priveşti ochii. Uneori privirile noastre lovesc
atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, şi mai grav, fac ochii
opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalţ colorat...”

„... Apoi am auzit deodată muzica. Ne-am ridicat amândoi, brusc, în aceeaşi clipă,
privindu-ne clar în ochi. Am cuprins-o aproape fără să-mi dau seama, căci mi se părea peste
putinţă de închipuit că s-ar mai putea repeta o asemenea uluitoare atingere. Dar din alunecarea
ei simplă şi întreagă în braţele mele am ghicit cât de desăvârşit trăisem împreună aceeaşi
aşteptare, cât de asemenea fusese dorul nostru...”

„... I-am prins cu mare mirare mijlocul, neobişnuit de subţire, şi am simţit alături de
mine, întreagă, „forma” ei însufleţită. Trebuie să spun formă, trebuie să-mi ierţi cuvântul
acesta în aparenţă atât de impropriu, atât de vulgar poate, pentru că nu simţeam nici carnea,
nici căldura, nici măcar prezenţa trupului ei, ci o intuiam, cu totul şi cu totul femeie, întreagă,
desăvârşită, fără a simţi nimic altceva, fără a avea senzaţia că-i ating coapsa, bunăoară, sau că
îi apropii uşor sânul. Nimic din senzaţiile acelea parţiale şi fracturate ale dansului. Nici o
discontinuitate în forma aceea fără greş, nici un obstacol...”

„... Unii spun că sunt femei pe care, întâlnindu-le, eşti sigur dintr-o singură privire că
ascund o mare taină, reală, fără nimic bovaric în ea. Şi se mai spune, de asemenea, că sunt
femei în sufletul cărora citeşti într-o singură clipă; limpezi, senine ca fundul unei ape de
munte. Probabil că toate lucrurile acestea sunt adevărate. Dar pe mine m-a fascinat, la
ceasurile acelea, presentimentul că Ileana are o nesfârşită putinţă de mărturisire, că e una din
acele fiinţe pe care le poţi cunoaşte, că nici o taină nu-ţi va mai rămâne nedescifrată ascultând-
o... Fireşte, în bună parte nu m-am înşelat. Femeia aceasta n-avea pentru mine secrete şi, în tot
cursul dragostei noastre, a suferit cu atât mai mult că eu le păstram pe ale mele. Tot ce ştia mi-
a spus... Dar cât de puţine lucruri ştia despre sine, faţă de tot ce ascunsese şi păstrase trupul ei,
inima ei, fiinţa întreagă...”

„... Când m-am ridicat să sting lampa, am avut sentimentul că totul s-a schimbat,
definitiv. Cred că aşa au simţit unii tineri în clipa mobilizării din 1914: că nu-şi mai aparţin, că
viaţa a pornit năvalnică, pe căi demente, că orice se poate de acum întâmpla, în orice clipă, şi
că totul va părea firesc, ca un destin, absurd care se împlineşte...”

„... Mi-ar fi fost peste putinţă de închipuit, mai înainte de a o fi cunoscut şi iubit pe
Ileana, că omul se poate uni atât de desăvârşit, că dragostea poate împlini într-atât fiinţa.
Prezenţa aceea, de care mă temusem atât, pe care o ştiam macerată ca piatra iadului, prezenţa
femeii iubite – care este, pentru orice bărbat, demonie, dezagregare, risipire – am simţit-o, de
astă dată, ca o împlinire îngerească a fiinţei mele...”

„Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare
contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam
respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură. De mai multe ori
am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate
fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare. În
puţinele clipe de luciditate, când mă trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai
un anumit suflet pe care trebuia să-l iubesc, ci alesese şi un anumit trup, pe care numai patima
mea îl putea frânge. Toate cunoaşterile trupeşti de până atunci mi s-au părut un simplu şi
nevinovat joc, o gratuită voluptate. Ileana se născuse numai şi numai pentru mine.

Am avut atunci revelaţia adevăratului înţeles al strigătului : a mea - al meu !

Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus:


amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale
trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru
anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de
rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia
oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelându-ţi altă experienţă a
lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni.....
Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te
pierzi. Dar nu-ţi regăseşti experienţa ta cotidiană, profilul tău spiritual, aşa cum se desenează
în lumina tare a zilei, ci te simţi fiinţă desăvârşită, totală, liberă. Este straniu că ultimele
nuanţe ale pronumelui posesiv au dispărut în clipa când trupul pe care-l cunoşteam mi se
descoperea ca fiind al meu; că Ileana aceasta, răpită de marea taină a nunţii, trupul acesta,
luminat de un singur zâmbet umed, este al meu. Şi totuşi, cât de vagă formula aceasta : al
meu, a mea!... De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl
posedam, ceva care îmi aparţinea, ci îmi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată,
perfectă, liberă.

În clipele acelea fulgerate, un mare Om – cosmic şi viu – creştea din taina şi cu trupul
Ilenei. Şi cu toate acestea cât de prost mă exprim, cât e de greu să mărturisesc precis
întâlnirea! Vorbesc mereu de trupul Ilenei, ca şi când l-aş fi simţit, întreg, ca şi cum aş mai fi
fost conştient că-l strâng în braţe, înfometat. Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai
cuprindeau volume şi linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră
împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât
o „prezenţă”, din care nu mă puteam smulge... Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!...
Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din
îmbrăţişare, este, ea însăşi, „moartea noastră”; şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală
abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi...

De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur


trup cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt
numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa
cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată,
despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare,
unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel
viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că
printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă... „

„ Ne-am strâns speriaţi în braţe şi ne căutam privirile, parcă am fi fost legaţi amândoi
prin destăinuirea unui mare secret, cu neputinţă de comunicat altor oameni..... Secretul care ne
lega acum era singurul înspăimântător; taina care se desăvârşise prin unirea noastră era cu
adevărat de nepătruns pentru ceilalţi oameni...”

„Ich spur’in mir

Ich fuhl’in dir

Das gleiche wilde Blut...”