LUTEȚIA

George Tipa
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
TIPA, GEORGE
LUTEȚIA / George Tipa – Timișoara, Waldpress, 2022
ISBN 978-606-614-336-3
LUTEȚIA

George Tipa
 "Nimic nu este ca tine, ca tine,

crin sădit adânc în inima mea.

nimic nu strălucește ca tine

crin sădit adânc în inima mea."

Par Lagerkvist

Răsărit

Să retrăiesc ceea ce simțeam, deși urmasem același traseu și refăcusem

șirul gândurilor precedente cu o minuțiozitate maniacală, nu izbuteam.
Eu, împreună cu rațiunea mea, eram în căutarea senzației fugare pe care
vream s-o reîncerc și pe care, oricât de mult nădăjduiam și oricât de mult
mă străduiam, nu reușeam s-o retrăiesc. Dacă avem impresia că prin
puterea voinței noastre putem influența evenimentele interioare care se
succed în atelierul nostru lăuntric, că putem desluși mecanisme intime
care generează cutare sau cutare stare sau sentiment, ce ne necăjește
nespus de mult sau, dimpotrivă, ne înveselește peste măsura, ne
înșelăm, pentru că aceste stări nebănuite care se perindă prin noi, par să
urmeze legi psihologice inaccesibile nouă. Incapabili să descifrăm
procesul psihologic, să îl stăpânim, să înțelegem logica declanșării lui, în
zadar încercăm să ne inducem senzațiile pierdute prin propria noastră
voință.

In această stare mă regăseam, atunci când dincolo de fereastra ce-mi

despărțea spațiul interior de vuietul infernal și continuu al lumii exterioare,
alcătuind parcă o barieră între mine cel singur și lăuntric și mine, cel ce-și
juca rolul pe podiumul exterior denumit lume, soarele de răsărit licărea
neîncetat, potențat de zorii noii zile, făcându-mi cu ochiul și trezindu-mă
din somnul desfătător în a cărui custodie adeseori, sănătoși fiind, ne
regăsim cu ușurință, și aceeași pe care, bolnavi fiind, cu greu o mai
regăsim.

Această dimineață oarecare, ce mi se înfățișase după un șir numeros de

nopți lungi în care meditasem la însemnătatea anilor trecuți, îmi
așternuse în prim-planul gândirii frânturi ale unor pasaje întregi, derulate
amețitor în cinematograful meu subconștient, ce-mi înfățișau repetitiv o
scena atât de prețioasă mie, în care se perinda fugitiv imaginea Luteției,

5
în timp ce șoaptele ei, prin care se revărsa o voce delicată de femeie, îmi
țeseau la ureche un șir de cuvinte articulate lent și hotărât, a căror
sonoritate fermecătoare mă făcuse să le plac atât de mult.

Incapabil să rețin conținutul frazei, încercam să-mi recompun întreaga

scenă derulată, căutând semne distincte în evenimentele precedente
care culminaseră cu acea frază, însă memoria mea conștientă, în
încercarea de a-mi desluși detaliile care-i scăpaseră, le pierduse și pe
cele pe care le reținuse. Târcoalele date subconștientului măresc
confuzia extraordinară ce învăluia acele fărâme furișate în leagănul meu
conștient, lăcașul nostru de toate zilele. Acum uitasem tot!

Singurul detaliu pe care-l mai reținusem și căruia îi datoram senzația

plăcută și caldă în care începutul zilei mă surprinsese desfătându-mă,
era surâsul enigmatic desenat de chipul ei, însoțit de câteva șoapte ce
confereau spuselor aerul unei confidențe, ceea ce mă făcea nespus de
bucuros. Această dimineață era una din șirul acelora în care zorii tinereții
mă purtau pe tărâmuri fermecătoare, trezeau în mine mii și mii de
revelații și de planuri noi, ce atunci mi se păreau cu atât mai
încântătoare, cu cât acum mi se par mai înșelătoare.

Dar poate că această senzație plăcută este specifică unei dimineți de

sâmbătă, când visele noastre se desfășoară având ca punct de plecare
senzația de neliniște voioasă pe care un tânăr o resimte într-o zi de
vineri, atunci când întreaga ființă îi este străbătută de un sentiment de
bucurie anticipativă pentru weekend-ul în care începe o viață nouă.

Însoțit de răcnetul caracteristic, m-am ridicat de pe patul meu de lemn, ce

avea o tonalitate distinctă pentru fiecare tip de mișcare, dată de scârțâitul
blaturilor de pal, și am părăsit camera de la mansardă luând drumul băii,
unde îmi clătisem obrajii străbătuți de cute roșiatice și ochii somnoroși
sub jetul de apă ce țâșnea ca un fluviu din conducta de cupru, apoi am
ieșit în curte, căutând să ajung în aer liber, pentru a simți pulsul
pământului. Atingând solul cu picioarele mă simțeam cuprins de o stare
de trăinicie, conferită de acel sentiment de siguranță confortantă, dat de
certitudinea de a păși pe un corp solid, pe o planetă mică ce plutește într-
un spațiu vast.

Atmosfera pașnică mă îmbrățișează, comme ci comme ça, nici cald, nici

frig, ci o vreme potrivită pentru o zi de aprilie. Mulțumit de vibrația pe care
o simțeam în jurul meu, m-am lăsat purtat de gânduri, acele gânduri care

6
ne dezvăluie mici detalii din scene petrecute cu mult timp în urmă și a
căror însemnătate nu am conștientizat-o în întregime pe moment, în așa
fel încât tâlcul lor ni se dezvălui abia mai târziu. Aceste mici detalii din
altă epocă a vieții noastre sunt cele care ni se dezvăluie cel mai greu,
doar după un timp anume, după o analiză mai îndelungată, pe care
adeseori în lipsa posibilității sau în prezența ignoranței, nu o mai facem
nici după ani îndelungați, în așa fel încât, scenele petrecute le reținem,
dar nu așa cum fuseseră, ci așa cum fugar ni le reprezentaserăm.

Contemplarea, unica plăcere ce merită cu adevărat a fi continuu retrăită,

mă învăluia în acea stare de relaxare și mă adâncea în introspecții
filozofice. Visăm la lucruri care au trecut sau care nu s-au întâmplat și
poate nu se vor întâmpla niciodată. Această floare la care-mi place atât
de mult să meditez, îmi conferă o stare poetică și îmi stârnește simțul
pentru metafizic, carevasăzică o fată inspiră o gamă largă de sentimente,
de la pasiuni tiranice la complicații metafizice, și atunci avea dreptate
Eliade în Fragmentarium: ”De la Ovidiu la trubaduri, de la poezia
medievală la Dante și Petrarca, de la Princesse de Cleves la Stendhal și
Proust - Fluviul inspirației literare rămâne același: femeia și drama
sufletului uman provocată de o femeie... Toți, dar absolut toți, cred că
sufletul uman cunoaște stările extreme (damnare, mântuire) prin femeie;
omul contemplă și trăiește realitatea prin femei.”. Eliade, acest intelectual
universal de mare valoare, a scris el însuși, cel puțin trei cărți în care
pare să datoreze inspirația literară unor femei, cărți precum ”Maytrei”, ”La
țigănci” sau ”Romanul adolescentului Miop”.

Idealitatea fetelor tinere, pasiunile romantice și viclenia femeiască, cum

se împacă toate astea! Dragostea pentru o femeie, o sursă inepuizabilă
de bătăi de cap, punctul de plecare pentru analize psihologice de o
acuitate și precizie greu de egalat, și toate astea pentru o femeie pe care,
dacă te gândești mai bine, și asta doar după ce ajungi la seninătate,
constați nepăsător că nici nu o plăceai așa de mult. Atâtea puncte de
vedere diferite în legătură cu femeile, mi se strecoară atâtea gânduri în
prim-planul atenției, fără să-mi pot contura o sentință definitivă. Care o fi
acel autor care spusese că ”Uneori mă întreb dacă pasiunea pentru
femei nu e o pasiune pentru geometrie, dar nu e chiar așa! Sufletul
domnule, sufletul sa fie distinct! ”.

Dragostea este puterea unei femei de a ridica un bărbat la gânduri

sublime, atât de sublime, încât avem impresia că dragostea

7
incomprehensibilă pe care i-o închinăm credincioși alesei este remediul
oricărui rău din lume. ”Prin femei idealitatea intră în lume” și ”numeroși
bărbați au ajuns genii datorită unor fete!”, aceste fraze alăturate spun
totul și nu mai lasă loc de alte adăugiri *Kierkegaard. Substanța stranie
ce plutește în jurul nenumăratelor flori și care declanșează fluviul
inspirației artistice și ațâță metafizicul, oare asta să fi înțeles Goethe prin
eternul feminin?

Nu trecuse de amiază când am pus capăt gândurilor rătăcite pe tărâmul

vrăjit al contemplației filozofice și m-am îndreptat mulțumit spre baie,
unde după ce am consultat oglinda și observasem că nu-mi apăruse încă
umbra vreunei linii pe sub ochi, m-am încărcat de bună dispozițe. Acest
obicei de a-mi verifica, chipurile, tinerețea, îl pierdusem odată cu ea.
Certitudinea de a ști că mai am în față măcar și o mică parte din ea, îmi
lua o piatră de pe inimă.

În timp ce mă aflam sub duș, priveam cum torentul de apă rece cu miros
de clor se izbea de epiderma mea, conferindu-mi o senzație de
prospețime și voinicie. Acum nu mă gândeam la nimic și tocmai acum,
când nu mă gândeam la nimic, simțeam această trecere prin timp,
această furișare a noastră prin diferite epoci. Parcă în tăcere simțeam
mai bine trecerea apăsătoare a timpului, căci agitația, beția
evenimentelor mă face să uit, luându-mi această povară de pe inimă. Nu
pot să abolesc noțiunea timpului și să trăiesc complet în afara
cronologiei, în universal, căci atunci aș fi un zeu etern, nu un trăitor
vremelnic, dar cunoscând istoria omenirii și a universului, pot să aleg să
trăiesc măcar în afara prezentului, în afara secolului nostru. Intelectualul
superior, filozoful, scriitorul, artistul, etc., trăiesc adeseori în afara
secolului, motivat poate și de faptul că singurul motiv pentru care
prezentul este mai important decât trecutul, este că în evoluția timpului
noi trăim doar o singură data, iar acest lucru se întâmplă în acest
prezent.

Într-o confruntare imaginară cu unul dintre numeroșii filozofi de mahala,

care adeseori luând aerul înțeleptului superior, absolvent la școala vieții,
constată solemn și ceremonios ”ce repede trece timpul!”.

- „Timpul nu trece, noi trecem prin el”, mă pregăteam să-i răspund, în

eventualitatea confruntării cu ideile unei minți înguste.

8
Trebuie sa fii naiv sa crezi ca prezentul e cine știe cât de important, mai
important decât trecutul sau viitorul. Timpul e același, precum suntem și
noi, cei care trecem prin el, ceea ce ne separă cel mai mult este că
trecem prin perioade diferite, suntem colegi de generații. Ne perindam
într-o înșiruire neîntreruptă.

Auzisem din depărtare un sunet înfundat.

- Ștefan?

- Ce-i? răspunsesem nervos, oftând adânc în sinea mea, pentru că îmi

fusese tulburată starea de repaus contemplativ.

- Ce faci? Ești bine?

- Da, da sunt bine! Auzi întrebare! Ce era să-ți zic!

- Ce mai citești?

- Proust, încă nu l-am terminat, sunt la volumul Guermantes.

- Când termini, vii la mine să-ți dau restul volumelor

- Da, numai să-l termin

- Am de dat niște saci de grâu din pod, mă poți ajuta? Zise unchiul meu
în timp ce-și sprijinise mâinile pe mijloc, fixându-și privirea asupra ochilor
mei, pentru a le surprinde reacția.

- Să-mi rup spatele?! Lasă ca poate mai târziu! i-am răspuns pe un ton
concis, încercând să amân pe când îmi pica mai bine, fără intenția de a
mă sustrage, răspunzând scrutării printr-o privire fixă, neclintită.

Acest obicei al unchiului, ce-i intrase în fire, de a analiza amănunțit, cu

precizie mecanică reacția interlocutorului, fixându-și privirea mașinal
asupra lui, îl moștenise de la o mătușa, sora mai tânără a mamei sale. În
timp ce unii indivizi seamănă leit în aspect și fire unui înaintaș anume,
alții, mai distinși, reprezintă un amalgam de caracteristici ale spiței din
care se trag, în timp ce norocoșii, cei cu adevărat unici, dobândesc
caracteristici noi, fie că așa s-a nimerit, fie că cine știe ce mutație, poate
un accident genetic, dacă în clipa conceperii lor, de pildă o radiație
cosmică răspândită în spațiu prin explozia cine știe cărei supernove dintr-
un colț îndepărtat al galaxiei noastre, îi atinge pe creatorii săi.

- Bine, păi mă anunți când poți

9
- Da, te sun eu, i-am zis amărât pentru că o parte din zi îmi fusese deja
planificată sau cel puțin devenise previzibilă. Previzibilitatea mă necăjea
sau cel puțin vream să îndepărtez o parte din determinismul lumii, iar în
zilele de weekend să-mi desfășor activitatea după un program planificat,
îmi dădea impresia că mi-ar fi îngrădită libertatea firească caracteristică
zilelor de odihnă. A trăi după bunul plac, o desfătare rezervată primitivilor
din timpurile străvechi, este într-o societate modernă, planificată și atent
organizată, care încorsetează individul până în cele mai mici detalii, un
privilegiu.

Luasem un prosop și ieșisem afară căutând să-mi plimb trupul umezit în

bătaia soarelui și a vântului, măsurând cu precizie timpul în care vântul
absoarbe umezeala de pe epidermă, pentru a o lua cu împrumut și a o
purta vijelios în masele de aer, care la un moment dat sătule, redau
solului ceea ce ii luaseră cu împrumut. Natura își descompune propriile
creații până in cele mai mici elemente, apoi, după un timp, le recompune.
Dar aceste picături dispăreau în necunoscut și datorită unora din acele
lucruri inaccesibile simțurilor noastre și care adeseori ne fac să ne
înfățișăm lumea într-un mod magic, razele infraroșii ce se izbeau acum
de epiderma mea după un voiaj de opt minute în care străbătuseră vidul
din spațiu cu viteza luminii. Căpătam astfel impresia că fac parte
integrantă din marea familie a sistemului nostru solar, stau pe solul unei
planete în timp ce mă gâdilă razele unei stele.

Tratamentul solar încheindu-se, luasem drumul bucătăriei, unde de cum

pășeam mă întâmpina priveliștea unei oglinzi mari în a cărei reflexie îmi
plăcea să-mi observ silueta mișcându-se. Pardoseala acoperită cu plăci
de marmură, de culoare deschisă, fără rosturi între ele, și faptul că o
parte a încăperii era departajată de un bar acoperit cu plăci de granit,
această combinația dintre elementele naturale și trainice, granitul și
marmura, exercitau o atracție romantică asupra mea și îmi stârneau o
asociație istorică, evocându-mi parcă o fărâma din aerul vilelor antice de
pe malul Egee sau al Mediteranei. Atunci, romanii, în lipsa tehnologiei de
a fabrica materiale de substitut precum gresia, le foloseau pe cele
naturale, granitul sau marmura, mult mai prețioase.

În bucătărie căutam să consum alimente, nu pentru a-mi potoli foamea, ci

pentru a dobândi energie pentru activitățile care urmau, apoi, după o
gustare rece, luasem drumul camerei, pentru a mă adânci în lectură,
această mașină miraculoasă, singura în stare să ne poarte prin timp, să

10
ne înfățișeze epocile trecute, purtându-ne prin gândurile unor oameni
care au trăit cu mii de ani în urmă. Aceste opere de care beneficiem si
care ne formează educația intelectuală și pe care noi le denumim cultură,
sunt cele care ne înalță și ne poartă privirea dincolo de orizont,
fecundând, nu doar ideile unor indivizi, ci și ale unor generații, trecutele și
noile generații de intelectuali.

Cauți alții ca tine, oameni care te ajută și te încurajează să continui.

Comunitatea scriitorilor se întinde pe întreg mapamondul și în toate
timpurile, pretutindeni găsești cutare sau cutare imagine a unei societăți,
epoci, descrisă și trecută prin filtrul unui literat. O breaslă pe care timpul o
ajută, o fortifică, o maturizează, în loc s-o erodeze și s-o facă să dispară.

Ceea ce marchează o tranziție în desfășurarea zilei și anunță sfârșitul

perioadei de lectură și începutul perioadei active este soneria telefonului:

- Alo!?

- Salut maestre! răspunsesem

- Ce mai faci tu?

- Aiurea, citeam ceva, i-am zis, în timp ce am pus mulțumit cartea

deoparte, cu fața în jos, marcând astfel locul unde rămăsesem.

- Lasă cititul și hai să mergem la o plimbare!

Într-un raționament scurt, calculând dacă citisem cât îmi propusesem și

constatând că îmi atinsesem scopul, am răspuns voios și bine dispus:

- Mergem, da unde ?

- Hai în centru, știu eu o cafenea tare, unde sunt multe doamne!

- Nu știu ce să zic, hai să ne vedem și stabilim atunci, am zis în

încercarea de a evita o incursiune în lumea mondenă, unde Adi
înregistrase atâtea succese în ultimul timp.

- Bine, tu la cât ești gata?

- În câteva minute.

- Păi atunci vin la tine în 20 de minute ?!

- Bien!

11
Zi de weekend

Era trecut de ora șapte când mă întâlnisem cu Adi și, deși

purtaserăm lungi discuții, încă oscilam între localul acela pretențios din
centrul Timișoarei, unde la fiecare pas dădeai nas în nas cu snobismul
lumii mondene și gheretele din complexul studențesc. Așa se face că
plecarăm la drum, lăsându-ne în voia întâmplării, cu gândul că spiritul
serii ne va ghida către destinația pe care amândoi o căutam:

- Dacă vrei, putem face o acțiune, așa cum făceam la facultate, mai știi?

- Da?... zi... că sunt curios să aud ce ai!

- Păi... am vorbit cu o domnișoară pe net și a întrerupt brusc contactul, n-

am mai dat de ea, a zis că s-a împăcat cu fostul.

- Păi și cum... a întrerupt așa brusc?

- Da! Fără să îi fac nimic... ciudată mă!

- Da, dubios, fetele astea, nici nu mai știi cum să le iei, ha ha ha.

- Am putea merge s-o căutam, să îi fac o surpriză.

- Da știi unde stă? întrebasem tot mai curios.

- Exact nu, dar știu că stă în Fibiș, mergem acolo și întrebăm.

- Da, am putea, da poate se supără !?

- Da!? Ce ai mă... lasă că îi trece!

- Păi atunci hai!

Pe drum am început să schimbăm noutăți despre cunoscuții comuni și,

după ce i-am trecut în revista pe cei apropiați, am început să emitem
judecăți și păreri asupra evoluției lor profesionale și sociale.

Nu mult după indicatorul de intrare în localitate, încetinirăm mașina în

preajma primului trecător care se ivise în cale:

- Bună, știți pe cineva Pop aici? întrebase Adi voios, parcă tot mai
entuziasmat de acțiunea pe care o puneam la cale.

- Nu sunt de aici! Fusese răspunsul care ne răpise o parte din

entuziasmul anticipat.

12
- Prima încercare întotdeauna dă greș! Cum se întâmplă și când abordezi
o fată... zise Adi profetic, ridicând degetul arătător al mâinii drepte
precum un înțelept.

- Da, dă-i liniștit mai departe, că mai avem vieți!

Ne-am furișat prin localitate, iar la un moment dat ne-am oprit în dreptul
unei curți, de unde răsuna muzică de petrecere într-o veselie continuă.
Cu porțile deschise, așezat pe scaunul șoferului, pregătit să plece, stătea
un bărbat pe la vreo 50 de ani, vesel la înfățișare, așa cum adeseori sunt
petrecăreții de sâmbătă seara.

- Bună, îl caut pe Pop, știți cumva unde locuiește?

- Care? ... că sunt mai mulți, răspunse bărbatul pe al cărui obraz plin de
cute se cuibărise un zâmbet ironic.

- Păi are o fată Daniela.

- A... ăla, îi plecat în străinătate, nu-l găsești aici!

Știind că fata e acasă și văzând că bărbatul îi dăduse indicații greșite,

încercase să încheie discuția, dând din cap a salut, ceea ce, firește, ar fi
fost posibil, dacă petrecărețul nu ar fi insistat.

- Stai, stai... da cine sunteți voi? Zise bărbatul care acum nu mai părea
amețit și a cărui înfățișare și gesturi căpătau un aer alarmant, dramatic și
serios.

- Noi suntem colegi de facultate, i-am răspuns, văzând că nu mai scăpăm

de curiozitatea necunoscutului.

- Hai să plecăm, că asta mai mult ne încurcă, pe lângă că îi și beat.

- Da, îi cam pe lângă tataie! Zise Adi, apoi închisese ușa și plecase
lăsând curiosul petrecăreț gură-cască.

- N-are rost, nu merge așa, o să ne mai oprim de șapte ori, hai să

mergem la crâșmă, intră și prefă-te că vrei să cumperi un suc și întreabă
acolo.

- Așa facem... răspunse acesta.

Norocul părea să fie de partea noastră, căci în fața magazinul era o

gașcă de patru voinici, surprinși de apariția vizitatorilor necunoscuți.

13
Schimbară priviri nedumerite între ei, când noi le venirăm în întâmpinare
dând din cap a salut. Ne gândeam că dacă nu aflăm de la vânzătoare, ar
trebui să ne bizuim pe bună-voința lor. Am trecut de grupul de săteni,
care încă mai purtau pe chipul lor nedumerit întrebarea ”ce caută ăștia
aici”, când auzisem cum în incită, în fostul magazin sătesc, renovat și
organizat ca un supermarket, Adi ceruse un suc, în timp ce-i strecurase
vânzătoarei o întrebare:

- Auzi, o știi cumva pe Daniela Pop?

O fracțiune de secundă, un gest de îndoiala străbătu chipul ei, apoi se

adunase, și cu o atitudine șireată clădită în milenii de exerciții în arta
prefăcătoriei, răspunsese:

- Da! E verișoara mea... de ce întrebi?

- O... păi eu sunt coleg de facultate cu ea și mă gândeam să trec în vizită,

să văd ce mai face. Ai putea să-mi dai numărul ei sau să-mi zici unde o
găsesc?

- Da, da... sigur, răspunse prompt vânzătoarea mică la statură și

îndesată, în timp ce își scosese telefonul, apoi îi spusese un număr,
adăugând greoi:

- Cum intri în sat, a treia casă pe stânga, îi verde

- Deci... cum intru, a treia?

- Da, îi verde și are două geamuri la stradă.

- Aha, mersi!

Înainte ca Adi să termine discuția eram deja întors la mașină, n-am vrut
să asist la dialog, mă stânjenea momentul de impostură, însă nu știam
dacă al colegului meu sau al vânzătoarei.

- Hai că am făcut rost, zise Adi.

- Da? Ți-a dat numărul ? Ce... chiar era vară-sa? Ba... ce coincidență!
Poate o sună și ne anunță!?

- Nu cred, da mai știi! Lasă să ne anunțe, că eu tot o văd pe Daniela!

- Ba... da naivă îi, cum să dai numărul așa? Cred că o s-o pună vară-sa
la punct!

14
Voioși și mândri de ceea ce părea ispravă, ne-am îndreptat grăbiți spre
casa ei. Reușita părea tot mai aproape. Adi o sunase, telefonul era
închis.

- Zicea de casa verde pe dreapta, cum intri în localitate?

- Așa a zis.

- Hm...asta e! Remarcase Adi

Am mai făcut o tură, am numărat casele și ieșise aceeași, atunci ne-am

spus hotărâți că aceea trebuie să fie. Cum imobilul era întins și pe strada
secundară, ce se desprindea din cea principală, am cercetat și cealaltă
parte, însă nici urmă de activitate omenească, nicio lumină, nicio mașină.

- Nu-i nimeni acasă, constatase Adi

- Hai s-o întrebăm pe femeia asta, i-am zis, în timp ce arătasem cu mâna
către o bătrânică de pe trotuar.

- Bună... domnul Florea locuiește aici?

- Aici nu locuiește nimeni mamă, îi casă părăsită!

Ne-am uitat unul la altul întrebători, parcă amândoi am fi vrut să spunem

același lucru.

- Și când te gândești cât de naivă părea! Doamne, fetele astea, ce se

pricep la șiretlicuri! încheiase Adi satisfăcut de propria observație, ce-l
făcea să se simtă mai inteligent, apoi continuă:

- Ca să nu ne încheiem seara într-un ton dezamăgitor, hai să ne

încercăm norocul acolo unde întâlnim doamne la sigur.

- Adică în piața Unirii? întrebasem

- Da, da

În centrul urbei, pe pavajul de andezit, unde își fac promenada seară de

seară femei dichisite ademenitor, ne întâmpina o atmosfera domolită,
poate de agitația din timpul zilei. Aglomerația crescuse, chiar după
vacanța de Paști, studenții veniră în oraș. Prezența a 40.000 de tineri
într-un oraș, care cu o săptămână înainte fusese atât de liniștit, înviorase
brusc viața de noapte.

15
La intrare în local ne întâmpinau privirile surprinse a două ospătărițe
convinse că frumusețea mult aduce, așezate pe scaune înalte în fața
barului, și care ne priveau de parcă ne-ar fi cunoscut și așteptau doar
momentul potrivit ca privirile noastre să se intersecteze, ca să ne
salutăm. Văzând acestea, eram nedumerit, dacă să dau din cap a salut
sau nu. Am decis să trec pe lângă ospătărițe fără vreun gest notabil, iar
când ajunsesem în dreptul celei mai mici de înălțime, privind-o fugar,
observasem că femeia se uitase la mine într-un alt fel, parcă aprobându-
mă. Ce nebunie! Acum mă gândeam dacă acest schimb de priviri chiar
avusese loc sau doar mi se păruse. Oricum ar fi, privirea mă nedumerea,
neputând să-i dau un sens anume. Cu ridurile vizibile pe colțul ochilor,
ușoara ca o păsărică, cea brunetă cu nasul finuț zbura încolo și încoace,
plimbându-și mijlocul parcă numai ca să fie văzută mai bine, din mai mult
profiluri, purtând după ea un păr brunet cu mici șuvițe cârlionțate, a căror
vârfuri atingeau umerii. Ce privire adâncă lăsase să se scurgă prin
deschizătura decolteului ei agitat. Se aplecase în fața frigiderului în așa
fel încât îi văzui jartierele. Atunci m-am simțit străbătut de un fior, de
parcă aș fi devenit odată cu mișcarea ei deținătorul unei taine. Se
aplecase într-un anume mod, parcă o făcuse dinadins. Pesemne că își
calculase efectul poziției. Asemenea postura se învață, se exersează.
Cum știe să-și facă jocul! Mirarea se cuibărise pe chipul meu. Acum,
simțeam cum ochiul stâng îmi crește în dimensiuni în timp ce cel drept se
micșorează. Fără dubii, acesta era modul în care figura mea le spunea
celorlalți, în timp ce-mi semnala și mie însumi, că eram vizibil
impresionat.

În momentul următor, gândurile mele țesură asociații care mai de care.

La cum își alesese postura, nu avea doar aerul că se oferă, ci și că îi face
plăcere să se ofere. Cum făcea glume familiare cu grupul de bărbați în
vârstă de la masa alăturată. Ce tărăboi în jurul ei! În timp ce vorbește cu
ei, simt că se uită pe furiș la masa noastră. Pentru un scurt moment sunt
întâmpinat de o pereche de ochi negri în adâncul cărora sclipesc luminițe
jucăușe. Ce nebunie! ”O chemare de la o femeie nu este un lucru care
să-mi scape”, mi-am spus. ”I-am prins jocul. Am mai văzut privirea asta
de atâtea ori.” . Și-mi veni în minte pentru o clipă impulsul de a o aborda.

Fără să i-a seamă de subtilitățile ce se desfășurau în jurul său, Adi mă

întrebase:

- Ce părere ai despre brunetă?

16
- Cam slăbuță, îi spusesem.

- Cică e o femeie ce acceptă să fie plătită

- De unde știi?!

- Mi-a zis unu de aici din zonă, a fost cu el

Cum se legau lucrurile acum, asocierea cu jartiera si mișcările ispititoare!

”Da, recunosc femeile facile, le pot citi ascendența în ochi” mi-am zis
mulțumit. Ideea de a recunoaște o femeie facilă doar din priviri și gesturi,
fără să mai am nevoie de confirmări suplimentare, mă încânta nespus de
mult.

Ajuns acasă, începusem să scriu. Uneori simțeam frica de a uita, de a-mi

pierde memoria impresiilor senzoriale, de a nu așterne pe foaie
descrierea femeilor pe care le întâlnisem.

”Cum m-a ispitit cu o singură privire aruncată din zbor și de care, nici
lunile de zile care au trecut de atunci, n-au reușit să mă lecuiască. Așa se
face că, fiind puternic impresionat de imaginea frumuseții ei, uneori visam
noaptea că mă iubește, iar pe măsură ce mă trezeam la realitate,
regretam tot mai mult clipa în care, nefericitul de mine, am avut nebunia
să fac pe neștiutorul în fața sugestiilor ei, nebunie care mă va costa atât
de mult, pentru că îmi va rămâne mereu ascunsă și necunoscută clipa
prețioasă în care aș fi putut afla ce însemna voluptatea ademenitoare din
ochii ei. Am avut senzația că prin acea privire complice și ademenitoare
în același timp, mi s-ar fi promis mie, iar eu, făcând pe nedumeritul, aș fi
refuzat, deși n-am vrut decât să amân, să obțin garanții suplimentare,
care să mă liniștească și care să mă asigure că îmi va aparține în
totalitate și fără rezerve. Poate dacă aș fi fost mai îndrăzneț, dar nu asta
lipsea, erau cusururi ale ei care mă îndepărtau de posibilitatea de a
deschide o ușă în necunoscut și, deși îmi era greu să recunosc, erau într-
o oarecare măsura în legătură cu geometria formelor ei.”

Când te-am cunoscut

În fața sediului companiei era forfotă mare, grupuri împrăștiate de

studenți din ani diferiți așteptau într-o atmosferă dominată de
incertitudinea necunoscutului, căci reprezentanții companiei, care ne
chemaseră pentru ora nouă la recepție, deși trecuse ceva timp, nu erau

17
de găsit. Atunci când se adunase un număr anume de studenți, ca la un
semn, recepționera puse mâna pe telefon și dăduse semnalul, iar din
interiorul clădirii se strecuraseră în diferite colțuri ale mulțimii
nerăbdătoare, tinere dichisite, care mai de care mai atrăgătoare. În scurt
timp, studenții care împărtășeau între ei sentimentul comun de a fi
validat, privilegiul de a fi ales, priveau în jurul lor agitați și bucuroși în
același timp, dându-și seama că urmează să deschidă o ușă direct în
necunoscut. Validați zic, pentru că ei erau totuși dintre cei care reușiseră
să ajungă la final, dincolo de teste și interviuri. Tinerele atrăgătoare, ce
aparțineau fie departamentului de resurse umane, fie erau asistente ale
departamentului în care studenții urmau să fie repartizați, provocaseră
odată cu apariția lor un val de bună-dispoziție, ce se datora mai puțin
faptului că așteptarea luase sfârșit, cât celui că erau atrăgătoare.

Când îmi auzisem numele, m-am îndreptat degrabă către grupul meu,
dominat de o fată care, fie vorba, era una din acele tinere flori pe care le
vezi în trecere și de la care dacă ai norocul să prinzi o privire, una din
acele priviri care te îndeamnă să-ți faci mii de planuri și să-ți pară viața
mai frumoasă, te consideri mare norocos. După ce mulțimea fusese
împărțită în grupuri, tinerele asistente mai verificau încă odată listele,
notau absenții, apoi îi înștiințaseră pe studenți că urmează să fie conduși
către echipele în care fuseseră repartizați. Adeseori susțineai interviul cu
un șef de echipă și erai repartizat la altul, căci primul, nemaiavând nevoie
de un nou angajat, te recomandase mai departe.

Odată ce fusese părăsită sala cea mare a recepției, grupurile de studenți

se strecurau în șiruri indiene în clădirea labirintică, unele luând drumul
holurilor îmbârligate, altele ieșind în curtea interioară, unde îi întâmpina
un alt corp de clădire.

- Bună! Delia mă numesc, spuse tânăra către noi.

- Ciao, răspunsese unul dintre băgăreții în seamă de serviciu, în timp ce

eu aruncasem o privire către angajații din curte. Fără dubii, erau mulți
bărbați și puține femei, dar toți tineri. Un grup de cinci persoane, care se
întorcea din pauza de țigară, compus din două fete tinere flancate de trei
bărbați, îmi stârni atenția. Datorită frumuseții celor două aveam impresia
că bărbații nu făcuseră cu adevărat pauza pentru țigară... ah, ce să mai
zic... ticăloșii!

18
- Vă conduc către birourile voastre, noi suntem la parter, alt departament,
auzisem spunându-se în jurul meu.

Priveam când la birourile prin care treceam, spații deschise, unele

compartimentate cu sticlă, altele cu panouri de plastic, când pe furiș la
Delia, pe care o urmam și o studiam în același timp. Cum îi plasase pe
studenți în diferite birouri, siguranța cu care le indicase, ”locul tău e aici,
acesta e șeful tău”. Împreună cu un coleg rămăsesem la urmă, gândind
că biroul nostru trebuie să fie undeva mai îndepărtat. Mă năpădeau acum
emoții noi: ”Oare ce colegi voi avea? Oare șeful e tânăr și pot să-mi fac
de cap?!”. Mi-am calculat șansa de a întâlni în preajma biroului o fată
frumoasă, încurajat fiind de cele câteva trecătoare pe care le întâlnisem
deja.

Deși îmi imaginasem anterior prima zi de lucru, ea nu corespundea

realității întâlnite, erau mai multe persoane decât îmi imaginasem, eram
mai pătruns de starea de fapt, era mai multă forfotă și apoi chiar faptul că
fusesem îndrumat de către o tânără dichisită atrăgător, toate acestea m-
au surprins tot atât de mult pe cât m-au bucurat. N-am avut nici cea mai
mică idee despre cum va fi.

Delia, mai mult din curtoazie profesională, decât din curiozitate, îi pusese
colegului o întrebare :

- Ești ultimul an?

- Nu chiar, am terminat anul 3, mai am unul.

- Și ai vrea să lucrezi și în timpul facultății sau doar pe perioada verii?

- Păi eu știu... să văd dacă mă descurc, dacă îmi place, dacă mi se

propune...

- Mă gândesc că te descurci tu... uite, am ajuns, spuse ea deschizând

ușa din mijlocul unui hol situat la parterul clădirii, apoi străbătând sala cea
lungă, se îndrepta către biroul din capătul ei, situat pe partea stângă, în
dreptul unui geam. Mă gândeam că acesta trebuie să fie biroul șefului, nu
numai pentru că Delia se îndrepta acolo spre a anunța sosirea noastră, ci
și pentru că din acea poziție aveai posibilitatea să cuprinzi cu o singură
privire întreaga sală. Se ridicase din spatele acelui birou un tânăr, puțin
peste 30 de ani, cu părul brunet, tuns scurt, prin care se ivea ici colo câte
un fir alb.

19
- Bună Ciprian! Ți-am adus studenții pentru practică.

- Da, da, zise acesta, așteptam din moment în moment sosirea. Fără
îndoială, fusese anunțat printr-un apel de la recepție. Se ridicase de pe
scaun și întinse mâna într-un gest de bun-venit și de salut, gest căruia în
comparație cu colegul meu relaxat, eu îi răspunsesem mai mult
emoționat, decât destins.

- Bună! bună! spuse în timp ce se uita în jur căutând să cuprindă cu

privirea sala întreagă, pentru a solicita atenția colegilor, unii curioși, alții
afundați în treburile lor.

- Păi... să vă găsim un loc, zise Ciprian, care pregătise locul cu o

săptămână înainte, apoi o privi pe Delia cu subînțeles:

- Mersi că i-ai adus, te caut mai târziu cu decontările alea.

- Bine, nu e urgent, spuse aceasta și plecă.

Nu apucaserăm să ne obișnuim cu perspectiva noului loc, când auzisem:

- Haideți să vă prezint colegii! Să vedeți lumea de la birou! spuse Ciprian

uitându-se ceremonios spre noi.

- Yep! am răspuns noi într-un strigăt.

Începusem cu biroul situat în fața noastră, unde un tânăr pe la vreo 28 de

ani cu fruntea lată și alură de intelectual, îmbrăcat șic, ne întâmpinase:

- Salut! salut! și urmase un schimb de replici.

- Deiu mă numesc !

- Ștefan, Codrin am zis noi!

- O să vă placă la noi și o să rămâneți și după practică! zise el ca o urare

de bun-venit. Această politețe care ne fusese adresată, fusese o dovadă
de tact.

În stânga lui Deiu era Cristinel.

- Salut! zise Cristinel, parcă puțin emoționat.

- Ciao! zise Codrin.

20
Datorită cine știe cărui efect psihologic, emoțiile din vocea nesigură a lui
Cristinel parcă le absorbiseră pe ale mele și prinsesem mai mult curaj.

La biroul de pe următorul rând, față în față cu Deiu, era Costel.

- O, o, bine ai venit maestre! zise acesta întinzând mâna într-un gest

jovial, neprefăcut. Eu sunt Costel!

- Ciao, ciao! Codrin! Ștefan!

- Și la biroul liber de acolo stă Luteția, zise Ciprian.

La auzul acestui nume feminin, mă cuprinsese pentru o fracțiune de

secundă o speranță, domolită de gândul că poate ar fi o femeie așezată
la casa ei, căsătorită de cine știe cât amar de vreme. Biroul gol, era curat
ca lacrima, ceea ce mă îndemna să cred că nu era al unei tinere.

Înainte de ora 11, când începea pauza de masă, aveam programată o

ședința cu îndrumătorul de practică. Deși în jurul meu erau atâtea noutăți,
echipamente de birou, aparate pe care nici nu știam cum să le folosesc,
nu mă agasa nicio curiozitate tehnică, eram cu gândul mai mult la
oamenii pe care îi văzusem, încercând să dibuiesc felul acestora, atât cât
se poate din aparențe.

Stăteam pe gânduri în fața calculatorului care abia se încărca, în timp ce

mă uitam pe furiș la figurile noilor colegi, mai ales la cei îndepărtați, care
aveau mai puține șanse să-mi observe privirea curioasă. Nu mi-au fost
prezentați, ceea ce îmi crea o curiozitate suplimentară. Acum, mai mult
decât oricând, intrasem cu un pas într-o nouă epocă, care îmi așternea
totuși perspective deosebit de frumoase, gândindu-mă la posibilitatea,
fără doar și poate greoaie, de a mă strecura printre admiratorii acelor flori
pe care le văzusem trecând și care-mi păruseră încărcate de un
necunoscut fermecător și care mă făcuseră să-mi înfățișez lumea în noi
perspective inedite, sau atâtea alte posibilități nemaipomenite de a
pătrunde în această lume miraculoasă alcătuită dintr-o mulțime de celule
sociale în care se găseau cutare sau cutare colegi și, mai ales colege, și
care era atât de diferită de ceea care mi se înfățișa în mod obișnuit.

Un foșnet de foi anunța apropierea lui Ciprian, care pătruns de

responsabilitatea oficială a integrării noastre în noul mediu, ne spusese
amabil:

21
- Avem acum de la zece o ședință, o să vorbim puțin despre proiectul de
practică.

- Da? Pai să mergem atunci.

- O secundă, numai să-mi pregătesc laptopul și plecăm.

Această ședință mă făcuse să mă simt norocos, pentru că-mi oferea

posibilitatea de a mă strecura mai adânc în această nouă lume
necunoscută. Plimbându-mă prin holurile labirintice, puteam căpăta noi
perspective.

- Putem merge, zise Ciprian

- Da, să mergem, am spus noi, doar ca să spunem ceva.

- O să mergem la etajul unu, acolo avem noi sălile de ședințe

- Da, mai văd și eu compania, zise Codrin, în acord cu așteptările mele.

Cum ieșisem din sala, imediat pe hol în dreapta, o îmbulzeală de oameni.

Stăteau la coadă la un automat de cafea. Aceste noi impresii pe care le
căutam, mi se dezvăluiau acum, conturându-mi puțin câte puțin, prin
cutare lucru văzut acolo sau cutare lucru auzit dincolo, câte o bucățică
din imaginea de ansamblu, câte o frântură din viața interioară a
companiei.

- Aici avem un mic magazin, vine lumea în pauză, cafea poți să-ți iei și de
la aparat, o să-ți arăt și locul de fumat. Fumezi?

- Nu, nu... nici cafea nu prea beau.

- La țigară mai afli una... alta, acolo se vehiculează noutățile companiei,

zise Ciprian cu o urmă de invidie în glas, pentru că nefiind fumător, nu
putea participa la micile discuții.

Trecând pe lângă magazin, Ciprian salută cu un gest calculat, dând din

cap a încuviințare, trei inși, Cristinel, Deiu și Costel. Din gura lui Deiu
răsuna o frază:

- Au fost mai faine activitățile anul ăsta, nu am avut niciun joc periculos.
Anul trecut ne-am dat cu caiacele pe Jiu, acolo dacă picai din barcă ăla
erai!

Pesemne că vorbeau despre o excursie.

22
- Noi încercăm să ne revenim, am avut în weekend team building. Anul
ăsta am fost la o pensiune în Poiana Ruscă, completase Ciprian auzind
fraza și încercând să ne clarifice contextul.

- Da, știu, îi fain peisajul acolo, am fost și eu de câteva ori. Am fost și la

casa memorială a lui Drăgan Muntean. Știu că este și un turn de
observație acolo, spusesem.

- Exact, prin zona aia am fost și noi, zise Ciprian puțin entuziasmat și
trecând la un ton mai amical.

Cât contează să ai lucruri în comun.

Ședința trecu repede, după ce ne prezentase situația căpătase un aer

mulțumit, având nădejdea ascunsă că cele prezentate ne stârniseră
apetitul tehnic. Nu primisem proiectul pentru care optasem la început,
însă în lumea nouă pe care tocmai începeam s-o cunosc, acesta mi se
părea un detaliu nesemnificativ. Din proiectul prezentat nu înțelesesem
mare lucru, dar nici nu întrebasem, bănuiam că lucrurile se vor clarifica
pe parcurs, și mă bazasem pe atenția lui Codrin, care părea atât de
receptiv și care după felul în care mă întrebase mai târziu: ”Tu ai înțeles
ceva?”, mă convinsese că mă înșelasem.

Când ieșisem din sala de ședință, în timp ce coboram treptele și

trecusem pe lângă o fereastră cu deschidere spre balcon, îmi sări în ochi
o scânteie, carevasăzică umbra unei siluete atrăgătoare. Ridicând ochii și
privind în direcția cu pricina, mi se înfățișase tabloul a două fete tinere,
asemenea celor pe care le vezi adunate în mici grupuri în fața facultății
sau în parcul de lângă universitate, una dintre ele voinică cu alură de
vânătoriță, cu tenul închis și părul brunet, în timp ce colega ei, tot
trupeșă, dar mai mică, mai potolită. Se rezema cu spatele de balustrada,
schimbând vorbe pe care le însoțea cu mișcări line ale mâinilor ei, ce
păreau și de la distanță atât de delicate și ce îi confereau alura unei
nimfe din timpuri străvechi, care în loc să rătăcească prin ținuturile
miraculoase și sălbatice ale Greciei antice, migrase în vastele clădiri de
birouri ale multinaționalelor. Fără îndoială, e plăcut să stai și să te uiți la
fete, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Cu o mișcare calculată a capului,
parcă ca la un îndemn, își îndreptase privirea către geam, în timp ce
părul se revărsa peste umerii ei grațioși. Amețești când o privești.

23
Mii de gânduri, zeci de emoții. Comasate laolaltă formau un ansamblu ce
lua forma unei speranțe, prevestind perspectiva unei fericiri proiectata în
viitorul acestei noi lumi în care de curând făcusem primul pas. Această
uluire pe care o încercam, să se fi datorat aerului de idealitate pe care
această floare îl împrăștia în jurul ei?

Am stat locului o clipa pentru a prelucra impresia și dacă aș fi putut, aș fi

tărăgănat și mai mult trecerea prin dreptul geamului, dar trebuia să-mi
continui drumul, deși simțeam dorința imperativă de a o mai privi odată.
N-am apucat s-o mai privesc, dar mi-am promis s-o revăd, să pună forțe
în mișcare pentru a o regăsi, mi-am promis să stărui, să nu renunț, și în
ciuda acestor promisiuni, mă întrebasem, ”oare o voi mai reîntâlni?”. Mă
întrebasem zic, pentru că adeseori văzând fete frumoase într-un anumit
loc și pe care după un timp vream să le revăd, nu le mai regăseam, ceea
ce îmi crease adeseori impresia că fericirea se arată pentru a ne
convinge că există, apoi dispare în necunoscut.

Exaltarea si buna dispoziție prilejuita de norocul extraordinar de a vedea

o stea mă însoțise întreaga zi. Cei de alături, Ciprian și Codrin nu
schițaseră niciun gest, ceea ce, firește, îmi confirmase încă odată că noi
vedem aceleași lucruri, dar le interpretăm în mod diferit.

Promenada

În fața oglinzii își pictase cu mișcări energice obrajii cu un strat subțire de

fard, apoi își aranjase o parte din șuvițele împrăștiate de-a lungul părului
ei ușor creț, ce-i curgea răsfirat pe spate, urmând ca după câteva retușuri
în jurul ochilor, să plece în living spre oglinda cea mare unde își admirase
silueta, învârtindu-se în jurul ei și surâzând mulțumită, știind că va atrage
privirile curioase ale bărbaților. După un raționament rapid, concluzionase
că fusta scurtă de piele, ce oferea privitorilor imaginea pulpițelor ei
ispititoare, ar fi mai potrivită decât rochia din mătase albă, ușor
transparentă, ce îi dădea aerul de fată cuminte. Judecată după alcătuirea
ei fizică, era mai degrabă corpolentă, trupeșă, voinică, decât subțirică, cu
obrajii bujorați ieșind în evidență, fruntea mare, ochi căprui închiși, dar
limpezi. Prezența ei era și gingașă și dominantă, în același timp.
Dominantă zic, pentru că avea o personalitate cu ușoare inclinații
masculine.

24
- Sunt gata! își spuse sieși încântată.

Își luase poșeta și se îndreptase spre mașina, parcată sub umbra unui
copac, ferită de soarele de primăvară ce strălucea orbitor deasupra
Timișoarei. În centrul orașului, acolo unde pașii o grăbiră, se desfășura o
bună parte din viața mondenă a orașului de pe Bega. Femei dichisite
ademenitor își fac promenada pe drumul ce leagă Piața Operei de Piața
Unirii, unde într-o singură seară zeci și sute de priviri ispititoare zboară și
se ciocnesc, strălucesc ca licuricii într-un spectacol general al
cochetăriei. Majoritatea privirilor rămân doar la stadiul de impresie
efemeră, numai puține dintre ele își ating și scopul, atât de diferit în ochii
fiecărui trecător. Ochii unui artist ar zări pe Calea Victoriei o frumusețe în
continuă schimbare, ce se scurge ca un fluviu și capătă cu chipul fiecărei
noi trecătoare o altă înfățișare. Aceste trecătoare necunoscute,
înconjurate de o alură mereu inaccesibilă și care se perindă într-un ritm
grăbit, prea grăbit pentru ca senzațiile stârnite de înfățișarea uneia să
aibă răgaz să se statornicească în mintea privitorului, înainte să fie
înlocuite de senzațiile stârnite de următoarea trecătoare, iată atracția cea
mare, ispita pe care o oferea centrul orașului. Printre sutele de înfățișări
neprețuite care alcătuiau tabloul general al frumuseții, se regăsea și
Alexandra, care, după o scurtă plimbare de recunoaștere se așeză la
masa aceleiași terase unde obișnuia atât de des să-și dea întâlnire cu
prietenele ei. Această masă nu fusese aleasă întâmplător, ci o rațiune
interioară o îndemna să aleagă un loc expus, pentru că îi plăcea să fie
privită și admirată, ceea ce pentru trecători nu putea fi decât o
binefacere, căci chipul ei tineresc și irezistibil atrăgea privirile curioase
ale acestora. O momeală pentru trecători. Pe bărbații pe care-i plăcea, îi
stârnea, și mai departe se descurca întotdeauna, căci știa să transforme
scânteia în flacără. Având succese pe linie în lumea bărbaților și fiind
genul de fata căreia complimentele nu-i mai spuneau nimic, era tot mai
sigură de viitoarele ei succese. Ceea ce o intriga însă era Vlad, pe care-l
cunoscuse de curând, primul bărbat pentru care surâsul ei enigmatic nu
mai avea același efect pe care obișnuința o învățase să-l constate de
fiecare dată cu plăcere și vanitate.

Nici Vlad nu era un băiat de toate zilele. Prin mulțimea tuturor bărbaților
care se perindau la promenadă într-o singură seara, nu îi găseai altul
care să-i fie pereche. Grijile ei izvorâte din ceea ce se cheamă intuiție
feminină, erau sprijinite de argumente logice ale rațiunii.

25
- Am înțeles că noul coleg își lansează o carte, joia asta, a invitat toți
colegii de grup, zise Amalia.

- Da? Am crezut că o să-mi zici că te-a invitat doar pe tine! zise

Alexandra râzând, apoi întrebă curioasă:

- Ce carte ?

- Nu știu exact, da am auzit că îi cu poezii romantice

- Da?! zise Alexandra, făcând acum o asociație de gânduri, implicând

toate impresiile pe care le avea despre noul coleg și care, păreau că se
legă toate acum, aerul lui visător, parcă niciodată nu era prezent când
trecea pe lângă ea, privirile melancolice, indiferența față de preocupările
zilei, toate îi veneau în minte și îi conturau imaginea unui poet amator.
Impresia inițială eronată era acum corectată, datorită noii informații, care
o obliga la reevaluarea impresiilor, apoi adăugă:

- Pare mai ciudat, observasem că e diferit… dar poet!?

- Dacă vrei, putem merge la lansare?

- Nu știu... dar ce o să zică? .... O să zică că îl admirăm! zise Alexandra

râzând.

Noul coleg și lansarea cărții lui cu poezii romantice fusese ultima știre
care circulase în grupul lor de fete, iar acum că Amalia o împărtășise,
devenise mai liniștită și trecuse la alte subiecte.

- Te-am văzut cu Vlad, ați fost împreună în pauza de masă, zise Amalia
afișând un surâs ștrengăresc.

- Așa a fost, ceilalți nu mai veniseră. N-am calculat, m-am trezit deodată
cu el.

- Da, da, zise Amalia, privindu-și colega complice.

- Am vrut să vorbesc puțin cu el... da nu prea îl înțeleg, zise aceasta dând

din mână.

- Da, lasă-mă că și eu am avut o discuție cu el și mi se pare ciudat.

- Să vorbim despre altceva, zise Alexandra, deși tot cu gândul la Vlad

rămăsese.

26
În cele ce vor urma, în ce privește proximitatea fizică la care se aflau unul
față de altul, puțini pași îi separau, însă în ceea ce o privește pe cea
spirituală, adevărata care contează, distanțe uriașe îi despărțeau. La
câteva străzi mai încolo, pe aceeași alee pe care trecuse Alexandra cu
puțin timp în urmă, urma să pășească și Vlad, alături de mine și Paul.

Într-un colț al pieței, Vlad mă întâmpinase jovial:

- Maestre, cum a fost prima zi de lucru? Ia zi, cum ți-a plăcut?

- Fain a fost, lume multă, nici nu mă așteptam!

- Păi da, așa îi în multinațională, să vezi dimineața ce cozi sunt când vin
toți la lucru, te crucești!

- Da, ne dă bătaie de cap aglomerația asta. Da las că îi bine, mult tineret!

- Uite-l și pe Paul, ce faci mă, hai că ai întârziat, ne faci să te așteptăm,

zise Vlad afișând un râs golănesc

- Stai că abia am găsit loc de parcare! zise acesta scuzându-se.

- No hai s-o luăm din loc, unde mergem? i-am întrebat.

- Hai în Unirii, zise Vlad

- Da hai mai bine în Complex, am zis eu.

Ne aflam la mijlocul distanței dintre cele două obiective, în parcarea

Politehnicii, iar acum stăteam pe gânduri neștiind pe care traseu s-o
apucăm. Aș fi preferat să ne lăsăm privirile purtate prin ambele locuri, în
speranța că voi vedea cât mai multe flori necunoscute, exemplare
neprețuite de tinerețe și idealitate, pentru care aș fi fost în stare de atâtea
fapte poetice, dar știam că drumul prin ambele locuri ar fi devenit obositor
și ne-am decis pentru Piața Unirii, unde își făceau promenada și femei
mondene, cochete și printre care adeseori zăreai și cutare cocotă, despre
care auzisem cutare lucru de la prietenul meu Adi, care era la curent cu
afacerile lumii mondene.

Plecasem în cele din urmă în Unirii, pentru că acest drum de promenada

din centrul urbei, pe care-mi doream atât de mult să-l parcurg, atras fiind
de florile necunoscute în a căror cuget îmi doream atât de mult să mă
strecor, să aibă cunoștință despre mine și prin asta să mă facă să mă
simt mult mai valoros, era o binefacere pe care o căutam mereu.

27
În timp ce treceam pe lângă o terasă, de la o masă se ridică o
domnișoară blondă, ce aleargă parcă într-un suflet după grupul nostru
voiajor, strigând:

- Vlad!

Se întoarse Vlad și răspunse

- Salut Amanda!

- Ce faci? întrebase aceasta

- Uite la o mică plimbare

Începuseră să discute tot felul de lucruri comune, timp în care eu și Paul

ne distanțarăm. La sfârșitul discuției, când se îndepărtă de ea și înainte
de a se realătură grupului, auzisem:

- Vii la lansarea noului coleg?

- Ce lansare?

- Avem un poet printre noi... nu știi?

- A... la Adrian te referi... îl știu, zise acesta cu un aer de superioritate

- Adică vii?

- Nu... că nu-mi arde mie de poeți minori, eu citesc doar cărțile celor mari!
încheiase acesta discuția.

Ajunsesem la destinație. Piața Unirii era înconjurată de o groază de

terase. După o scurtă șovăire ne-am ales o masă situată la o terasă în
colț, consideram că așa avem o perspectivă mai bună asupra mulțimii, o
vedeam de pe două străzi.

- Vlade, ți-ai luat telescop?

- Mi-am luat!

- Cât are oglinda?

- 250 mm, văd toate roiurile stelare cu el, răspunse acesta

- Ai văzut poza cu gaura neagră. Știi cât îi de mare?

- Care gaură, aia din Fecioară, M87?

28
- Da

- Nu încă

- Îi cât tot sistemul nostru solar, da asta nu ne-o spune nimeni. Ne arată o
poză, fără să ne putem face o idee despre dimensiunea ei. Nici nu știu să
prezinte o informație.

- Așa mare... n-am apucat s-o văd. M-am uitat și eu câteva nopți pe cer,
îmi place să stau pe întuneric vreo jumate de oră până mi se mărește
retina și absoarbe mai multă lumină

- Da, ca să vezi obiectele slab luminate, nebuloase, galaxiile, etc.

- De când mi-am luat telescop au început să mi se pară plictisitoare

călătoriile. Ce să văd, mă învârt de nebun pe aceeași bilă!

- Ha ha ha, știi cum zicea Călinescu în ”Bietul Ioanide”: ”Noi stăm pe o

bilă ce se învârte în spațiu”.

- Știi ce-mi place mie acum? Că poți descoperi planete necunoscute,

apar lunar lucrări științifice cu câte o nouă planetă, zise acesta.

- Ce zici, are spațiul ceva metafizic în el?

- Păi ce să aibă, doar ce e necunoscut... distanțele astea uriașe și

rețelele de galaxii...

- 400 de miliarde de stele în galaxia noastră, miliarde de galaxii în

univers, n-ai cum să te plictisești!

Spre seara, într-un moment de lenevie intelectuală, eram preocupat de

florile pe care le văzusem la promenada și încercam să găsesc, să caut
la nimereală, poate din întâmplare aș găsi cumva una din ele pe
Facebook. M-am întrebat dacă mai văzusem și în alte zile de vară
aceleași flori la fel de frumoase, la fel de uimitoare, dar cum fiecare zi are
ineditul ei și la promenadă nicio zi nu e ca alta și chiar dacă ar fi să văd
aceleași flori, ordinea, succesiunea în care se perindă îmi creează un alt
amestec de impresii senzoriale, ca și cum ar fi o altă linie melodică.

29
A doua zi la birou

Dis de dimineață, în a doua zi de lucru, la intrarea principală din față

companiei observasem o mașină oprind. Cei doi ocupanți ai scaunelor
din față se pupaseră într-un gest de salut tandru, apoi bărbatul coborâse.
Din depărtare, îi văzusem pe cei doi și mă gândeam: ”Ce ți-i și cu
programatorii ăștia, îi conduc femeile, îi lasă la lucru și îi pupă ca pe niște
copii mici. Ce s-a mai domesticit bărbatul.”

În birou se simțea răcoarea dimineții, cele două geamuri larg deschise te

întâmpinau ca un semn că acolo a ajuns cineva și pusese deja stăpânire
pe sală. Pe un ton discret se auzea murmurul unor voci masculine, ce
schimbau păreri asupra unor chestiuni ce se desfășuraseră zilele trecute.

- Neața, zise Ciprian

- Ciao! I-am răspuns dând din cap a salut.

Printr-o privire curioasă încercam să dibuiesc dacă mai era și altcineva în

sală și, după ce mă uitasem atent în jur, convins că nu mai e altcineva,
m-am așezat la birou, mulțumit că găsisem liniștea pe care o căutasem și
de care vream să mă bucur în momentele care urmau, deși uneori, parcă
un zumzet al celor doi colegi o mai perturba.

La orele dimineții mai rar, apoi mai des, ușa începea să se deschidă
întru-un ritm tot mai alert, până își găsise aproape fiecare birou ocupantul
lui. Ici, colo, locuri răzlețe rămâneau libere, colegi plecați în concediu sau
în deplasări de serviciu. Aceste locuri libere nu făceau decât să-mi
stârnească curiozitatea, ”oare ce fel de persoană stă la biroul ală?”. În
cele din urmă, după ce sala fusese ocupată, întreaga mașinărie începea
să funcționeze ca un întreg. Din cele 40 de suflete care se regăseau
acolo în acea dimineață, toate se contopeau într-unul singur, angajatul
conștiincios, care își verifică corespondența de dimineață, înainte să
treacă la sarcinile de lucru. În acele moment de liniște și concentrație, se
deschisese ușa, începuse acel moment în care vin și întârziații. Ușa
rămăsese întredeschisă, niciun chip nu trecea de ea, însă se auzea
sunetul ușor ascuțit al unei voci feminine, din care reținusem doar câteva
cuvinte:

- Daaa, spor și ție!

30
Apoi apăruse un chip tânăr de femeie, a cărui priveliște însufla la o
singură privire idealitate, contururile feței alunecau armonios într-un
portret desenat parcă de un artist priceput, liniile coborau de pe fruntea
luminoasă unindu-se într-un nas fin, înconjurau două buze în care se
îmbina decența cu senzualitatea, apoi se contopeau în bărbia care dădea
o simetrie plăcută chipului. Părul blond creț se prelingea pe o pereche de
umeri fini și drepți și crea la fiecare nouă mișcare impresia unui torent ce
se revarsă încontinuu peste umerii ei. Gloria tinereții survola deasupra
întregului chip.

De statură medie, cu șolduri solide și pulpițe plinuțe, avea o construcție

zdravănă a scheletului. Viguroasă. Feminitate sănătoasă. Când îi văzui
silueta cu forme ușor rubensiene, intrând în sală, parcă simții un fior, pe
care involuntar încercai să mi-l tăinuiesc mie însumi.

O speranța necunoscută se sădea și creștea în sufletul meu prinzând

rădăcini tot mai trainice, căci această perspectivă a fericirii ce se
întrezărea într-un viitor necunoscut, privind-o pe ea și știind că o voi
revedea zilnic, mă umplea de bună-dispoziție. În timp ce trecea prin sală
o priveam atent cum saluta colegii, iar când trecuse pe lângă mine, se
uitase ca la un intrus, ochii ei spunând: ”Ce a pierdut băiatul ăsta aici!”.
Privind-o mai atent, îmi dădusem seama că era floarea pe care o
văzusem cu o zi înainte stând pe balcon.

După un timp, începusem să citesc fel și fel de prezentări despre firmă,

introduceri carevasăzică, slide-uri pe care le abandonasem după zece
minute, gândindu-mă, ”la ce îmi folosesc mie chestiunile astea generale
despre firmă, pe când pe mine mă interesează chestii particulare, despre
ce o să lucrez, iar asta nu găsesc niciunde”.

Venise spre biroul meu Ciprian cu colega ce-mi păruse atât de frumoasă,
mă gândisem că poate vrea să mi-o prezinte:

- Ea este Luteția, în echipa ei vei lucra primele trei luni, cu mine ai fost la
interviu, dar la ea în echipă ai fost distribuit, că noi nu mai avem proiecte,
zise parcă scuzându-se.

- Ok, am zis, simulând indiferența, deși nu știam cum să-i mulțumesc

universului pentru această binefacere pe care mi-o făcuse. Colegă e una,
dar să-mi fie și șefa! Firește, asta îmi permitea s-o studiez din mai multe

31
perspective. Mă gândeam că de aici încolo, orice ar fi, m-aș fi bucurat de
atenția ei.

- Salut, întinse aceasta mâna. Luteția mă numesc! Și acest nume îmi

păru că suna precum numele unei simfonii!

- Ștefan, îmi pare bine! Spusei în timp ce ascultai tonul vocii ei aparte,
modul in care intona cuvintele, atât de fluid legate intre ele încât începea
următorul cuvânt înainte sa termine ultimele litere ale precedentului, și
ascultând aceste fraze armonios legate, simțeam că mă fură o iluzie
fermecătoare, dar nu din acelea care-ți răpesc seninătatea, ci din acelea
care te încarcă de bucurie. Modul în care intona și originalitatea cu care
lega cuvintele între ele scotea în evidență vitalitatea ei intelectuală.
Această sonoritate aparte a vocii, acest timbru, împreună cu originalitatea
dicției, îmi plăceau la nebunie.

Ciprian plecase, rămăsesem singur cu ea. N-o privi admirativ, ci mai

degrabă îmi pictasem pe chip o expresie de nedumerire, în timp ce chipul
ei afișa o siguranță profesională, nedisimulată.

- Cum ți se pare prima ta zi de lucru? Întrebase aceasta trecând la un aer

mai familiar.

- Bine, începe să-mi placă! Și apoi dorisem să mai adaug o remarcă, dar
renunțasem.

- În legătura cu proiectul de practică, eu propun să mergem afară pe

terasă să vorbim mai în detaliu, aici am putea deranja, zise ea cu aceeași
seriozitate neprefăcută, continuând dialogul, în timp ce eu mă oprisem la
prima senzație de plăcere pe care mi-o provocaseră cuvintele ei, pentru a
mai stărui în starea de bună dispozițe, înainte de a trece la următoarea
scenă care se va desfășura tot alături de ea și în urma căreia voi culege
noi impresii ce-mi vor contura mai în detaliu imaginea personalității ei.

- Da, să mergem, spusesem bucuros pentru că mă chemase tocmai ea.

Simțeam acum pentru prima data plăcerea de a fi în apropierea ei. Fără
dubii, nădăjduiam, la rândul meu, să-i plac.

Această coincidență, posibilitatea de a o cunoaște mai îndeaproape pe

cea pe care o văzusem deunăzi, mă îndemna să mă întreb dacă nu
cumva există o legătură între ascunzișurile sufletului nostru și universul
material care ne înconjoară.

32
În timp ce o urmasem afară privind-o, simțeam un amestec de
sentimente cunoscute precum neliniște, bucurie, spaimă, și necunoscute,
pe care le trăiam acum întâia oară și pe care nu le puteam distinge exact.
Amestecul de sentimente se limpezea, contopindu-se parcă toate în
sentimentul de fericire. Prin mulțimea de gânduri ce-mi dădeau târcoale,
parcă unul se zbătea mai mult și încerca să iasă la suprafață, era
îndemnul de a rosti o frază curtenitoare.

După un schimb de priviri sporadic, în care fiecare se surprinsese

evaluându-l pe celălalt, Luteția pornise discuția.

- Buun, am vorbit cu Ciprian și am înțeles că te-a repartizat la noi în

echipă pentru că ei nu mai au nevoie de acel proiect. O să-ți explic acum
pe larg despre proiectul nostru, ce o să faci tu, apoi o să mai discutăm
detaliile pe parcurs.

- Da, să vedem despre ce îi vorba, spusesem curios.

Vorbea în continuare, dar nu rețineam conținutul, ci doar sonoritatea vocii

ei, care se derula precum coloana sonoră a unei mari compoziții muzicale
și pe măsură ce vorbea mai mult, mă adânceam tot mai tare într-o stare
de plăcută reverie, lăsându-mă pradă imaginației, care mă purta pe
câmpurile libertății nemărginite, pe tărâmul speranțelor, în țara viselor.
Să-ți producă bună-dispoziție vocea unei fete! Însă, sublim nu era doar
timbrul vocii ei, ci și modul în care intona cuvintele, precum și armonia
aparte între conținutul vorbelor și al gesturilor, ceea ce o făcea să fie atât
de individuală, distinctă. Cu fiecare nou cuvânt rostit își schimba postura.
Cum ținea capul îndreptat ușor si sugestiv spre dreapta așteptând
consimțământul meu pentru a continua. Fiecare din aceste gesturi mă
făceau s-o cunosc mai bine și s-o doresc mai mult. Acest farmec
răspândit în mișcările ei delicate și în vocea ei, exercita o atracție
fermecătoare asupra mea. Limpezimea ochilor ei căprui, acuitatea privirii
indică o ființă plină de vitalitate. Înfățișare ei mă obliga să mă obișnuiesc
cu noi varietăți și nuanțe ale frumuseții feminine.

- Ai întrebări?

- Deocamdată nu, răspunsesem

- Ok, păi atunci asta a fost, mă poți căuta oricând la birou, spusese ea pe
un ton aproape protector

33
- Da, mersi, am zis, în timp ce tonul ei protector stârnise în mine acea
idee de a cauta inițierea în femeie.

M-am așezat la birou, încărcat de bună-dispoziție pentru întreaga zi. Ici-

colo prin gândurile mele răsăreau vag conturate speranțe ce aparțin de
viitor. Încercasem să mă apuc de prima mea sarcină de lucru, dar o parte
a minții mele se confrunta deja cu lenea de a birui noile provocări.

La ora patru, Deiu, Costel și Cristinel se strecurau în liniște, într-un șir

indian, în afara sălii, luând drumul bucătăriei.

- Noi mergem într-o pauză, hai cu noi, zise Costel

- Păi... am zis stând pe gânduri, cântărind dacă pauza e un drept și

pentru noii angajați sau doar pentru cei cu vechime. Mă uitasem în jur,
toți colegii erau ațintiți spre monitoare, mi-am zis că e rost de o pauză și
că poate că nici măcar nu va observa cineva dacă mă strecor.

- Hai că vin, am zis mulțumit.

Îmi păruse bine că părăsisem atmosfera concentrată și tăcută a sălii de

birouri, acum eram descătușat de povara de a sta ore în șir în același loc.
Pe hol se respira aerul libertății, iar în dreptul bucătăriei, unde angajații
stăteau la coadă la aparatul de cafea, găseai întotdeauna câte o fată
frumoasă. Dar cine erau noii mei colegi ?

Costel, tânăr la 25 de ani, când liniștit, cufundat în gânduri, când gălăgios

și spontan, la prima impresia părea un cuceritor de profesie, un
ademenitor de femei, dar în forul său interior era un intelectual la curent
cu ultimele speculații și curente filozofice. Avea izbucniri de sinceritate în
care spunea lucrurilor pe nume, începând cu considerații filozofice
generale asupra lumii, până la domenii particulare, precum evoluția pieței
imobiliare, ultimele achiziții ale companiei, ultimele decizii ale managerilor
sau pur și simplu trendul în materie de diete culinare.

Era popular, poate și pentru că introdusese obiceiul ca la diferite ocazii

festive, cum ar fi ziua de naștere a unui coleg, absolvirea unui student,
întoarcerea unui coleg dintr-un concediu prelungit, să execute cu gesturi
galante o îmbrățișare formală în care îi bătea de două-trei ori mâna pe
spate colegului în cauză, urându-i bun-venit. Acest gest ritual, atât de
așteptat de colegi, purta denumirea englezească de ”hug”.

34
Acționa ca un factor de coeziune între colegi, în pauza de masă juca
adeseori rolul maestrului de ceremonii, aducând în discuție diferite
subiecte atent alese spre a îndepărta plictiseala, care parcă stătea mereu
la pândă pe holurile companiei. Când ne așezam cu toții la masă, după
cozile interminabile de la casieria cantinei, se auzea mereu o voce
întrebând: ”Care-i aberația zilei?”

Raluca, un spirit de elită, intelectuală și citită, o personalitate plăcută și

fermă în același timp, care știa să pună punctul pe ”i” și să spună ”nu” la
timpul potrivit și care se distingea prin originalitate, independență și
inițiativă.

Deiu, un tip imperturbabil, cu statură atletică, personalitate afabilă,

deschis la vorbă și fără gânduri ascunse, un programator conștiincios,
care avea mereu o vorbă de încurajare pregătită. Nu era încă căsătorit,
dar avea data nunții deja planificată.

Cristinel, un tip conformist, dar cu suflet cinstit, mereu la curent cu veștile

care se propagau în mediul său de cunoștințe. Avea o curiozitate
malițioasă pentru noutăți.

- Așa, închide ușa maestre, zise Costel jovial către Deiu. În tonul său se
anticipa buna-dispoziție datorată pauzei.

- Acum că ne-am întrunit cu toții aici, care-i aberația zile? Întrebase

Costel pe un ton comic și râse fără reținere, de se cutremurau pereții.

- Păi, am putea să vorbim despre spiritul vremii sau ... despre ultima
noutate din excursie, zise Cristinel

- Ăăă, spiritul vremii îl știm, adăugase Costel zâmbind, dar care îi

noutatea maestre, întrebă deodată curios și nedumerit? Am I missing
something?!

- Deci...să înțeleg că n-ați auzit ultimele știri? Întrebă Cristinel pentru a

amplifica importanța dezvăluirii

- Nu! Zise Costel nedumerit, spune-ne tu maestre?

- Păi cică Bc. ar fi fost văzut împreună cu barmanița.

- Când?... Nu cred, zise Costel râzând. Da care din ele? Aia mai înaltă,
care servea la masa noastră sau aia mai micuță ?

35
- Nu știu care, da a zis Liviu că l-a văzut cu una din ele, cică stăteau în
spatele clădiri și se înghesuiau.

- Poate se știu dinainte? Completă Deiu energic.

- Da...mare Casanova îi Bc. ăsta, pe lângă că s-a îmbătat și a trântit toate

ușile de a sărit pensiunea în aer, mai face și o victimă pe acolo, zâmbi
Costel

- Nu îi prima oară, și când am fost la Văliug, nu știi că și atunci s-a lăsat

cu o victimă?!

În timp ce vorbeau, mă gândeam la Luteția, la lucrurile care înconjurau

biroul ei, la calendarul de pe masă, la florile de pe pervazul geamului, și
îmi părea că aceste lucruri au în ele o substanță deosebită, ceva
miraculos. Pe măsură ce îmi compuneam în imaginație peisajul care o
înconjura, imaginea ei se revărsa tot mai năvalnic în capul meu, puteam
acum să recreez fiecare trăsătura a chipului ei, cu precizie, puteam chiar
să-mi imaginez chipul ei în diferite posturi. Dus de gânduri, îmi imaginam
acum cum ar arăta îmbrăcată în toate acele haine femeiești și suveniruri
pe care le văzusem în vitrinele magazinelor, în reviste sau în magazinele
de bijuterii, și pe care le reținusem, pentru că mi se păruseră atât de
frumoase. O îmbrăcam cu ele, iar când încercam să-mi imaginez conturul
formelor ei modelat de îmbrăcămintea pretențioasă, parcă un fior de
rușine îmi străbătea obrajii. O, vai, dar de ce îmi proiectam în viitor o
fericire a cărei realizare era atât de incertă?!

- Ești ok? Întrebase Costel uitându-se nedumerit la mine

- Da, da, mă gândeam la o chestie

- Aaaa, la ce maestre, zi-ne și nouă?

- Ee..aa. nimic, sunt obosit, acum mă reculegeam

- Aaaa...și nu mai insistă văzând oboseala ce se instalase pe figura mea

Viziunea construită atunci cu atâta trudă, pierise. Dispare și o las să

dispară, căci de acum știam că de fiecare dată când voi cădea pe
gânduri, la ea voi ajunge.

Întorși în birou, ne-am ocupat în liniște pozițiile continuându-ne munca,

de parcă n-am fi lipsit nicio clipă. Nu apucasem să mă tolănesc pe scaun,
că o și căutasem cu privirea și văzând-o la locul ei, mă gândeam că

36
Proust avea dreptate când spunea că a vedea o fată în carne și oase “ne
evita oboseala de-a o crea din nou în noi înșine și ne îngăduie să
nădăjduim că o vom primi iarăși din afară”.

După același mecanism de desfășurare ca și cel de dimineață, doar că în

sens opus, ușa se deschisese treptat, întâi mai rar, apoi tot mai des,
până când majoritatea birourilor rămâneau goale. Prin sala, ici-colo se
mai auzea un murmur răzleț, anunțând instaurarea tăcerii, ceea ce mă
încurajase să plec, după ce amânasem tot mai mult, pentru a evita
stânjeneala de a atrage atenția asupra mea. Trecând pe lângă ea,
încercam s-o salut, dar nu mă observase. Părăsind clădirea labirintică,
îmi repetam în gând:

”Hopa-hopa-la, bate inima,

hopa-hopa-la, pentru cine bate ea?!”

Și nu apucasem să-mi răspund, căci îmi solicitase atenția Adi, care în

ultimul timp mă sunase mai des, nu pentru a mă întreba cum o mai duc,
ci dimpotrivă, pentru a mă pune la curent cu probleme lui, de pildă, ultima
fată, de când se îndrăgostise de ea, toate femeile făceau o impresie
teribilă asupra lui, la fiecare siluetă asemănătoare tresărea, era cuprins
de impresia înșelătoare cum că ar fi chiar ea. Acest simptom comun
tuturor îndrăgostiților este unul dintre acelea inofensive, care nu ne aduc
atâta suferință precum chinul geloziei, dar care fac din dragoste tot o
maladie sufletească insuportabilă.

- Tu știi că împlinită sau nu, dragostea are și avantaje! Dacă tot zici că te-
ai îndrăgostit...i-am zis

- Care?... că nu le-am simțit până acum...

- N-ai simțit până acum? ... metafizicul... este o punte de legătură cu

...ah, ce să mai zic, te încarcă de mister... sau mă rog, chestii de genul...

- Eu vreau o legătură cu ea, misterele le las pentru poeți, zise Adi ironic,
în timp rânjetul său, chiar și prin telefon, nu putea ascunde amărăciunea
suferinței.

- Știu, da... eee... eu te sfătuiesc să rămâi relaxat, să savurezi până și

durerea. N-ai cum să pierzi, ori te iubește, ori nu te iubește, tot ai să
capeți o motivație, o forță, o putere... numai cei îndrăgostiți le cunosc. Te
ridică, te coboară, te mai și prăpădește...

37
- Își picta și își ștergea zâmbetele de pe buze cu atâta ușurință. Am știut
din acel moment că e genul de fata care a îngropat mulți pretendenți,
mulți nenorociți au picat la picioarele ei.

- O fi, dar dacă o iubești, eh... ce să mai zic, nimic nu e imposibil. Tu ești
distinct, puțini sunt ca tine, mort după o femeie, indiferent față de restul.
Nici nu ești la modă! am zis încercând o glumă măgulitoare.

- Ah...lasă-mă cu moda, mi-e silă de cei care se ghidează după modă!

- Ha ha ha, tu ești un romantic întârziat!

- Da... sunt Eminescu reloaded... oricum, am știut de când am văzut-o, ce

avea să însemne pentru mine. Prezici, îți dai seama, dar nu te poți feri.

- Ce îi așa de greu să ajungi la ea? Trebuie să fie ceva, undeva în

univers, să faci, ca să ajungi la ea.

- Dacă ai ști câți pretendenți are în jurul ei, îi înconjurată de un val de

admiratori.

- Așa-s unele, vor să placă, mă rog, am cunoscut și femei care nu sunt

sensibile la adulație.

- Da am rețineri... sunt lucruri care nu-mi plac la ea... care îmi taie din
elan.

- Păi, ori zici că o iubești, ori o judeci după merit?!

- Îi atât de strident fardată. Îi alunecă ochii parcă prea ușor, oricum se

distinge față de restul femeilor, deși se poate desluși în ea dorința de a
plăcea, de a străluci.

- De asta te și atrage...hahaha!

- Nu știu ce să îi mai spun, o să aștept să văd dacă mă caută.

- Să nu! N-o să te caute!

- Cum vin clipe astea pe neanunțate, pe neașteptate. Dacă s-ar anunța

dinainte, prin semne prevestitoare... Știi ce-mi place cel mai mult? Că am
trăit în câteva luni de când o cunosc pe ea mai multă fericire decât am
trăit în toată viața.

38
- Ehheee, vezi... relativitatea timpului... avea dreptate Einstein, mai ales
când zicea că într-un fel trece timpul când ești cu o fată frumoasă și în
altul când nu ești...

- Deși simt că nu mă potrivesc cu ea, nu prea suntem compatibili, totuși

sunt îndrăgostit de ea până peste cap și nu pot face nimic împotriva.

- Adjudecat! Nimic de făcut contra fatalității denumită dragoste! am

completat ironic

- Nu poți! Nu poți!... Există în noi mecanisme pe care nu le putem

controla, nu te poți opune. Și cine știe, poate este o chestie ce ține de
destin, poate nu e doar o simplă atracție.

- Interesant, am zis uimit de valoarea filozofică a frazei. Câte vorbe mari

pentru niște lucruri obișnuite!

- Auzi, hai să facem o acțiune! Mă tot întreb cu cine își petrece timpul la
mare, dacă e prietenul ei sau altul. Hai să ne încercăm norocul, sunăm ici
colo la câte un hotel

- Ai înnebunit! Tu vrei să suni la hotel? Da ce, nu poți să vezi pe

facebook?

- Nu, că îl ține ascuns, prietenul, nu știu... nu sunt împreună tot timpul...

- Nasol, nasol, ce relație mai e și asta?!...

- Ce diferit e acum...dacă îți zic la început, cum mă invita prin surâsul ei

s-o admir, ce mă însuflețeam atunci. Am plăcut-o pe loc. Diferența dintre
atunci și acum. Acum mă simt de parcă plutesc în derivă, da știu că nu e
din cauza ei, e din cauză stării, nici da, nici ba. Dacă ar pune odată capăt
calvarului. Cine știe ce fac ei acolo!

- O o o , ăsta va rămâne secretul lor!

În cele din urmă închisesem telefonul, nu mai puteam suporta. Cât poate
delira pentru o femeie ca ea, te zăpăcește de cap! Îți vine să-i plângi de
milă când vezi cu câtă seriozitate își tratează sentimentele pe care le are
pentru o femeie de bine, pe care o cunosc toți cheflii din oraș și care într-
un timp a fost un model strălucitor pentru o groază de cocote.

Ea, care a fost bine cotată pe bursa capricioasă a lumii mondene, până
acum, când i-a mai pierit din frumusețea blajină a tinereții și a făcut câțiva

39
pași înapoi, în planurile secunde, unde se bucură de atenția celor care și-
au dorit, dar nu au reușit să ajungă la ea când a fost pe val. Au fost și alții
care s-au bucurat de aceeași plăcere, pe care el o crede doar pentru el
posibilă și la care ține așa de mult.

Și când mă gândesc că prima oară când o văzusem, am surâs, pentru că

era acel gen de femeie căreia i se putea citi ascendența în ochi.

Numai îndrăgostitul cântărește toate cuvintele pentru a scoate la lumină

toate sensurile posibile, ceea ce, firește, creează o serie de interpretări
interminabile. Numai în fața femeii de care ești atât de înnebunit îți pierzi
îndrăzneala. Cert e că n-o să-i treacă, până nu-i devine banală, iar când
îi devine banală se va întreba de ce i se păruse miraculoasă.

Dialog filozofic si fete

Acompaniată de sunetul unor trâmbițe și fanfare imaginare, așa

se reflecta în imaginația mea apariția zilei de sâmbătă, învățasem ca
orice angajat că weekendul este singura perioada în care se trăiește cu
adevărat și pe măsură ce eram tot mai sigur de această constatare,
deveneam tot mai dezgustat de concepția universală de organizare
socială și economică a secolului XXI, care îngrădea într-un mod sistemic
desfășurarea naturală a vieții omului. Mă gândisem atunci înveninat, cum
trăise omul în timpurile străvechi în libertate deplină zeci și sute de mii de
ani, doar pentru ca în ultimele milenii, organizarea socială să-i vină de
hac și să-l încorseteze din toate direcțiile, în așa fel încât, libertatea, deși
garantată, este greu accesibilă. Unde mase întregi de oameni încep să
fie coordonate după bunul plac al voinței unui singur individ sau a unor
grupuri, acolo începe eroziunea libertății, "Orice stăpânire e o silnicie",
Bulgakov.

Nici epoca actuală nu e mai răsărită, la ce va fi folosind toată tehnologia

și toate descoperirile moderne, dacă individul este un factor de producție,
care în desfășurarea vieții sale trăiește parcă mai mult pentru un sistem
social, economic sau de stat, decât pentru viața sa individuală.
Înșelăciunile societății n-au dispărut. Tehnologia este adeseori utilizată cu
scopul de a acumula cât mai mult capital, această dorință primitivă a
minților viclene conduce destinele umanității.

40
Fără să-mi fi făcut un calcul exact, bazându-mă doar pe impresii,
ajunsesem la concluzia că pe parcursul unei zile îmi rămân doar 2-3 ore
pentru mine, iar dacă le-aș lungi, mi-aș da tot programul peste cap. A
prelungi noaptea pentru a câștiga timp, atrage după sine probleme în
programul zilei următoare, întârzierea la locul de muncă echivalează cu o
oră mai târzie a plecării, cercul vicios închizându-se cu decontarea nopții
prelungite în timpul liber al următoarei zile. Fără scăpare. În timp ce
meditam la o soluție de ieșire din acest cerc vicios în care e prins fiecare
angajat, auzisem sunetul telefonului, spre care mă îndreptasem bucuros,
tocmai pentru că puteam amâna efortul găsirii unei soluții. Mereu
identice, zilele se contopesc într-un tot unitar, pierzându-și caracterul
individual, ceea ce le face să treacă pe lângă noi în mare viteză.

- Hallo... ce faci?

- Salut! Bien, pe acasă, răspunsesem sec, deși în sinea mea se înălța o

bucurie premergătoare unei ieșiri în oraș.

- Da? Pe acasă zici? Auzi... m-a sunat Vlad, a zis să mergem deseară în
Unirii, o să vină și Cristi.

- Da?... Tare... mă mir că el face invitații, poate vrea să ne spună ceva?

- Păi cred că pleacă în Germania și poate de asta.

- Da? ....pe bune? Și el pleacă?! Toți pleacă, de asta s-au dus ăștia la
scoala germană, nu ca să studieze cultura nemților, ci să lucreze la ei, s-
o ducă mai bine....chipurile.

- Nu știu, treaba lor... hai acolo deseară și mai vorbim.

- Îți spun eu, de asta au mers, păi de ce să meargă dacă aici au locuri de
muncă bine-mersi. Înțeleg să meargă dacă n-au loc de muncă, dar dacă
au, pentru ce mai merg? E...ce să mai zic, treaba lor, oricum e o modă să
pleci, dă bine....poate plecăm și noi....ha ha ha.

- Eu nu plec acolo veci! zise Adi, neștiind că în următorii ani mirajul

migrației avea să îl seducă și pe el, la fel ca pe mulți alții care plecaseră.

- Bine, dacă pleci și tu rămân singur pe aici, ha ha ha. Hai că ne auzim

deseară, atunci la cât ?

- Pe la 8 a zis Vlad.

41
- Ok, ne auzim!

- Ciao, ciao...

Drumul până acolo ar fi fost liniștit dacă nu ar fi fost însoțit de o șicană in

trafic. Spiritul balcanic cu izbucniri de nervozitate spontană bântuie
străzile urbei și se face remarcat la fiecare colț. Un șofer debusolat intră
pe strada principală de pe o stradă fără prioritate și, deși nu are destul
timp să se încadreze fără ca eu să încetinesc simțitor, forțează totuși
intrarea.

”Ce chemare prostească o fi simțit și paiața asta, după mine nu mai era
nimeni, putea să intre liniștit, dar nu, el vrea să intre înaintea cuiva, prin
deranjul ăsta capătă senzația, ba chiar certitudinea, existenței sale.
Încurc, deranjez, deci exist!”.

În materie de circulație rutieră făceam parte din acea categorie de șoferi,

care considera că tot ce rulează mai încet în fața lor și tot ce se înrolează
fără prioritate trebuie depășit, ceea ce aș fi și reușit, dacă șoferul nu ar fi
apăsat pedala de accelerație în momentul depășirii! ”Ohoo, prostie
eminentă!”

Loc de parcare se găsea în zona centrală mai ușor la orele serii. În Piața
Unirii, de la distanță mi se conturase printre trecători o silueta înaltă, o
alură de sportiv ce-i aparținea lui Vlad, al cărui păr tuns la modă ieșea în
evidență, creând imaginea unui seducător monden.

- Ooo, salut maestre! am zis.

- Salut! Hai că te-am așteptat aici, să ți le arăt pe alea două, poate le

cunoști?

- Care?

- Uite alea, la terasă, de se uită încoace și râd, nu le știi?

- Nu, nu, de unde să le știu, ha ha ha, hai să ne așezăm undeva...lângă

ele!

- Hai!

Ne-am așezat la o masă de unde puteam observa mai lesne imaginea

grupului de fete ce se înfățișa fermecător în prim-planul privirii noastre.

- Am auzit că vrei să pleci?

42
- Da, păi am primit o ofertă bună, ce să mai fac aici, m-am săturat de
ăștia... nu vezi, la muncă se promovează numai pe simpatii... vai și
amar...

- Simpatia cucerește România! ha ha. Da, nemții sunt mai raționali, de

aia au și economia pe care o au. Să fi printre primii exportatori la nivel
mondial, asta da națiune!

Se apropie și chelnerul.

- Vă las un meniu?

- Nu, nu...eu pot să zic direct, vreau o bere fără alcool... atât.

- Și eu una cu alcool, zise Vlad

- Ok, vă aduc și pahar?

- Nu, nu pentru mine nu, gândind că poate paharele nu sunt curate.

- Uite-l și pe Adi cu Cristi... ce faceți bă, am crezut că nu mai veniți....ha

ha ha...zise Vlad

- Până a găsit Adi un loc de parcare, prima oară era să-l amendeze un
comunitar... a parcat pe interzis, zise Cristi în loc de salut.

- Să-l amendeze, că are pile la comunitară, intervenisem eu.

Urmează strângeri de mână, apoi se așezaseră și nou-veniții la masă.

Înainte de a apuca să schimbăm primele impresii, veniră la noi două fete,
care se uitaseră semnificativ la Vlad, apoi îl întrebaseră:

- Consumați bere Timișoreana?

- Nu! Spuse acesta, deși comandase acea marcă de bere și sticla se

vedea pe masă.

Uluire pe chipul celor din jur, toți credeau că va încuviința, însă refuzase
din bucuria stranie de a face ceva la care nu se așteptau ceilalți, pentru
plăcerea de a le invalida previziunile altora. Când alegea după capricii,
atunci avea impresia că vorbea în el liberul arbitru. Deciziile gândite, cele
ce pot fi prevăzute, i se părea că nu îi conferă individualitate și că îl
înscriu în norma algoritmul universal de predictibilitate ce predomină
deciziile mediocrilor. A fi previzibil, considera că este un semn distinct al
mediocrității, al lipsei scânteii spiritului.

43
Văzând uluirea de pe chipul fetelor, frumoase de altfel, în sinea mea se
înălțase un impuls.

- Consum eu!... consum fără probleme ...spusesem în timp ce îmi

pictasem un râs ștrengăresc și simțeam cum ochii îmi străluceau de
bucurie.

- Mai întâi trebuie să comanzi, zise fata cea înaltă și brunetă, având un
aer oarecum indiferent. Observase încercarea curtenitoare și intrase în
gardă. Nu te pui cu instinctul unei fete.

- Câte să comand? Comand și o ladă, și un tir... dacă e nevoie! Râsete

împânzesc atmosfera, în timp ce reprezentanta mărcii de bere mă privise
în continuare plictisită. ”Cu indulgență priviți doamnă domnișoară către
admiratorul înfocat!” Atunci îmi spusesem că se arată necuviincioasă, și
că am să mă descurc cu ea, deși are mai multă frumusețe, decât umor.

- Scuze...scuze...îmi aduci și mie două beri? Îi spusesem ospătarului.

- De care să fie?

- De care vor fetele! Să fie marca potrivită, numai să facem sondajul!

- Ok, dar noi ne întoarcem când apare berea, trebuie să fie pe masă
pentru poză, răspunse fata cu un zâmbet silit și plecase la masa
alăturată. Între timp, m-am ridicat, plecasem să mă ferchezuiesc în
oglinda de la baie, vream să le plac. Când m-am întors, surpriza luase
locul entuziasmului:

- Asta-i bună, eu cumpăr berea și voi faceți sondajul cu coleg', păi nu ne-
am înțeles că pe mine mă întrebați?

- Dacă n-ai fost când am venit!

- Sunt mai interesant decât el, mai bine mă întrebați pe mine! Și mă

uitasem la Adi cu o privire de o ironie malițioasă.

- Nu mai putem, am început cu el, altădată!

- Răspund eu în locul lui la întrebări! Mai cumpăr o bere, mai cumpăr o

cisternă, dacă mă întrebați pe mine! Liniștea este urmată de o serie de
râsete care acaparează mesele din jur.

- Unde lucrați? întrebaseră uitându-se la Adi.

44
- Unde lucrează? interceptasem eu întrebarea. Nu poate să zică,
lucrează sub acoperire.

- Sunt inginer, am o firmă privată, răspunse Adi.

- Lucrează la informații, toarnă colegii străini din facultate... auzi firmă

privată!

- Consumați bere constant sau doar ocazional?

- Eu aș consuma marca asta de bere toată viața...numa’ să mă bage

cineva în seamă! interceptasem.

- Ocazional, răspunse Adi.

Se înfiripase un mic spectacol. Fata se schimbase puțin la față, pe chipul

ei apăruse o umbră de curiozitate, dar parcă tot serioasă era, deși ochii
începeau să-i zâmbească.

- Nu puteți face cu el sondajul, că ne înnebunește de cap? întrebase Adi

simțind că mesele din jur făceau ochi și vrând să scape de spectatori.

- Nu putem, mai câteva întrebări și terminăm, colegul tău e oricum cam

turmentat, zise ea.

- Turmentat!?... Și berea îi fără alcool... spusesem în timp ce arătasem

spre sticlă. O tresărire de uimire traversase ochii fetei. Credea că
entuziasmul se datora alcoolului. Terminaseră sondajul și plecaseră cu
un aer mulțumit, știind că toată terasa era la curent cu prezența lor și cu
frazele curtenitoare ce le fuseseră adresate, iar când trecu pe lângă
mine, îmi aruncase o privire pe furiș, prin care păruse să aprobe
spectacolul, sau poate doar statutul meu de admirator entuziast. Câtă
bătaie de cap, doar pentru o aprobare, care, in cele din urma, pentru ca o
obținusem, mă făcuse atât de fericit!

Reluasem alături de colegi discuția care intrase pe făgașul obișnuit,

devenind, în contrast cu ceea ce fusese, plictisitoare și neînsuflețită.

- Bă Vlade, da ce mai face blonda ta de la lucru? întrebase Adi curios.

- Alexandra? A, păi dacă îți zic, nu-ți vine să crezi!

- Ce? Ia zi!

45
- Păi ce? A intrat într-o zi pe mine pe Messenger deșteapta și m-a
întrebat dacă nu vreau să merg la ea!

- Da?...pe bune? întrebasem eu uluit.

- Ce mare lucru mă, completase Adi, când vă aud...

- Păi cum să nu fie mare lucru... ce?... pe tine te cheamă fete la ele
acasă ? Bă Vlade, da de ce te-a chemat? întrebasem eu.

- Păi de ce oare? Nu știu, a zis să merg la ea, că cică prietenul ei îi plecat

din oraș.

- Da?! Loool, nu cred... și ai fost? întrebasem uluit.

- N-am fost, cum să mă duc, eu sunt în mintea ei?!

- Haa ha hhaa, simpatică Alexandra... da poate te iubește mă, mai știi?

zise Adi.

- Da, mă iubește, era să zic ce mă mai iubește! Râseră toți.

- Și ce a zis că n-ai fost? întrebasem eu.

- Ce să zică, mi-a trimis niște poze...

- Ce poze? Pe bune? Ce poze?

- Poze cu ea, tu ce poze crezi că mi-a trimis?

- Dezbrăcată? întrebasem uluit.

- Tu ce crezi?!

- Alunecoasă femeie! Asta nu e o apucătură sporadică, ci mai degrabă un

obicei curent.

- Și când a văzut că totuși ezit, începuse să se laude față de mine, mai

pe șleau, mai pe ocolite, mi-a spus că pe ea o caută mulți bărbați.

- Ha ha ha! Am mai auzit chestia asta odată ! O fi la modă să te lauzi cu

admiratorii ! zise Cristi.

- Era să-i zic ce mi-a trecut prin minte: ”Fă mândră fă, pot să te caute toți
bărbații din lume, că tot o fată de toate zilele rămâi”, zise Vlad amuzat.

- Ha ha ha! Îți făceam o cinste dacă îi spuneai asta! zise Adi

46
La sfârșit, grupul se despărțise, fiecare luând direcții diferite, gândind și
interpretând în felul lui individual cele auzite.

Nu apucasem să îl întreb, de ce pleacă, dar așa e omul, îl atrage mirajul

migrației, odată cu schimbarea își imaginează că pășește de la un destin
mic către o soartă măreață. Fericirea, cea care contează cu adevărat,
este mai puțin dependentă de lumea exterioară, în așa fel încât în zadar
o căutăm în jurul nostru, când ea zace în noi.

Luteția

Vara, în mijlocul lunii Iunie, într-o dimineața de luni, în a doua

săptămână de lucru, la ora 7.30 mă grăbisem să ies cât mai repede din
casă, până îmi venise o idee și renunțasem la grabă, constatând
bucuros: "De fapt stai că e vacanță, nu e trafic, pot să plec și mai târziu,
ce atâta grabă." Afară, în curte, mă uitam în jurul meu, lumea părea
pașnică și plină de armonie.

Ajuns la locul de muncă pornisem calculatorul și așteptam să se încarce,

operațiune ce dura, nu doar pentru că erau vechi calculatoarele pentru
practicanți, dar și pentru că aveau programe ce consumau mult prea
multe resurse. Dimineața liniștită trecuse fără prea mult freamăt, iar
amiaza nu se ivise încă, când Luteția mă anunțase:

- Am pus o ședință într-un sfert de oră, o să-ți prezint aplicațiile pe care le

vei folosi. Asta e un fel de curs pentru noii angajați. Ți-e ok într-un sfert
de oră?

- Da, da, e ok! spusesem, și-mi abandonasem într-un moment planul de

a-mi începe pauza de masă.

- Trec eu pe la tine și mergem, zise ea și plecase fără să aștepte un

răspuns

Un sfert de oră înaintea unei ședințe în care voi fi față în față cu ea. Ce
simțisem atunci? Mă străbătea acel simțământ de care se bucură cei ce
încep să aibă tot mai mult succes în viața și se întreabă până unde îi va
duce valul? Ocazia de a-mi petrece clipe alături de ea, era mai mult decât
îmi imaginasem. Deveneam tot mai curios de ce avea să se întâmple în

47
următoarele ore și tot mai uluit de potriveala cu care se nimereau
evenimentele.

Privisem fugar spre ea și o surprinsesem adunându-și câteva dosare,

ordonându-le pe categorii, și așezându-le pe raftul de deasupra biroului,
apoi mi-am întors privirea spre biroul meu, spunându-mi mulțumit,
”Luteția, lumina mea cea nouă!”. N-am apucat să-mi duc gândul la capăt
și auzisem:

- Gata, hai, spuse ea cu voioșie neprefăcută.

Cuvintele rostite de ea aveau o rezonanță aparte, particularitatea vocii ei,

modul în care rostea cuvintele, totul suna armonios.

- Să-mi iau ceva la mine, caiet, pix? Întrebasem.

- Poți să-ți iei sau pot să-ți dau eu.

- Atunci iau de la tine, am zis fără să stau pe gânduri. Aveam senzația că

asta ar fi cumva o primă frază mai îndrăzneață, deși, când îi scrutasem
privirea, nu citisem nicio reacție.

- Bine, zise Luteția, fără să bănuiască ce vibrație plutea în atmosfera din

jurul ei.

O urmasem privind fiecare pas al ei, ce deștepta în mine noi și noi valuri
de emoții atât de vii. Simțea acum impulsul de a-i cuceri dragostea, fără
să simt descurajarea în fața efortului de a stabili o nouă legătură cu o
femeie. ”Ăsta e un semn bun, nu mă fâstâcesc”. Manierele ei particulare,
felul de a vorbi, de a privi, mersul ei, exercitau o atracție deosebită
asupra mea.

În aceeași sala în care fusesem înainte cu Ciprian, eram acum cu ea, și

mă întrebasem căror forțe bizare le datorez norocul. ”Cerul e mare! Tot
din sala asta am ieșit când am văzut-o prima dată, stând pe balcon, iar
acum stau cu ea față în față. Trăiască sincronicitatea ascunsă a timpului.”

Hârtia ei, pixul, dobândiseră în mâna mea aura unor obiecte magice și
atingându-le căpătai impresia că o parte din viața ei necunoscută, din
personalitatea ei individuală, se transferau către mine.

O pală de soare se reflecta pe chipul ei, accentuând-i obrajii trandafirii.

Era atât de aproape de ochii mei și observasem la ea detalii pe care nu le
mai văzusem și care mă făceau s-o plac și mai mult. Priveam acum de

48
aproape frumusețea captivă în liniile chipului ei. Acest chip fără cusururi
la care mă uitam atent și din adâncul căruia mă priveau doi ochi mari
inteligenți, mijlocul ei, brațele ei finuțe, părul ei alunecând lin pe umeri,
mâinile ei albe și delicate de femeie, pe toate le priveam meditativ în timp
ce ea își desfășura prezentarea, fără să bănuiască forța cu care cel din
fața ei o admira în taină. În taină zic, pentru că încă nu dădusem pe față.
Dar cel mai mult mă impresionase perechea de ochi migdalați, ce
străluceau vioi. Aceste trăsături particulare ale chipului, precum și
maniera de a vorbi și de a însoți cuvintele cu gesturi semnificative, erau
semne distinctive ale unei firi inteligente. O fire fără ascunzișuri, fără
răutate, curată. Această voioșie a ei nu este o formă de amabilitate
prefăcută, ci bună dispoziție înnăscută.

S-ar mai fi desfășurat Luteția în voie, nestingherită, dacă ar fi știut că o

admiram în taină, că nutresc speranțe față de ea? Și-ar mai fi relevat
ființa cu sinceritate, fără rezerve, fără a fi stânjenită? Firește că nu!

Nu era prielnic să-mi exprim intențiile, și amânasem momentul trecerii de

la indiferență simulată la admirație nemascată. O fată intră în gardă la
cea mai mică privire interesată, până și la cea mai nevinovată frază
curtenitoare, și atunci de ce să nu fiu precaut?

- Mai avem o singură aplicație și terminăm. Cum ți s-a părut până aici?
Întrebase ea.

- Păi am înțeles, spusesem cu voce tare în timp ce gândeam ”De parcă

mie îmi pasă de aplicațiile astea, acum când am prilejul să o admir!”

- Bine, atunci trecem la ultima parte.

- Și după suntem gata? am zis cu o undă de amărăciune în voce, care

însă, din cine știe ce motive, scăpă perspicacității observației ei.

- Da, și poți să mergi în pauza de masă.

”Tot ce e frumos repede trece!”

Valul de amărăciune ce-mi traversase chipul se strecurase neobservat,

apoi îmi revenisem în fire. Se spune că o femeie observă atenția unui
bărbat, încă înainte ca acesta să-și dea seama că i-o acordă. Luteția nu
băgase de seamă.

49
Ședința se terminase, ne pregăteam să părăsim încăperea. Coborând pe
scări trecusem prin dreptul aceluiași geam. Într-o singură săptămână m-
am trezit față în față cu cea pe care o plăcusem încă de la prima privire.
Frumos se mai relevă geometria ascunsă a timpului!

Ziua de lucru se terminase și începusem să-mi fac planul de plecare,

cum să mă strecor neobservat din birou, pe cine să salut, pe cine să evit.
Biroul ei era situat în spatele meu, îndreptat cu fața în lateral, în așa fel
încât aș fi putut pleca neobservat, ceea ce mă făcuse să născocesc o
întrebare, pentru a găsi motiv de dialog. Chiar dacă privirile ni s-ar fi
întâlnit, nu m-aș fi mulțumit, încercasem să-mi fac o impresie mai
puternică, s-o vadă la biroul ei, în intimitatea ei profesională. M-am
îndreptat către ea cu întrebarea dinainte pregătită:

- Luteția? Întrebasem mai mult încurcat, decât stăpân pe mine, și

încercând să înfrunt tulburarea pe care o simțeam în preajma ei,
continuasem:

- Am tot încercat să rulez aplicația, dar n-am reușit, cred că îi ceva cu

drepturile de acces.

Se uitase încet spre mine, cu un aer de femeie deranjată, apoi privi scurt
ecranul din față, pregătindu-și parcă răspunsul:

- Pentru asta trebuie să cerem drepturi de acces. Este o aplicație, ai o

iconiță pe desktop, intri acolo și completezi, iar în câteva zile se aprobă,
zise ea pe un ton simplu și prietenos.

- A, ok, deci de asta nu îmi mergea... mă tot gândeam, cine știe ce o fi, și
am zis anume parcă spre a prelungi vorba, să culeg cât mai multe
impresii despre ea.

- O să ne uităm mâine... bine? Acum e târziu, zise ea, în timp ce se

uitase la telefonul pe al cărui fundal păstra imaginea prietenului ei.

- Bine, atunci mâine.

- Da, cel mai bine așa

- Ok, salut, spusesem

50
Ieșire în club

La sfârșitul lunii Iunie și începutul lunii Iulie, datorită celor 40 de

mii de studenți încă prezenți în oraș, viața de noapte palpita în inima
urbei. În timp ce ne plimbam prin Piața Unirii, poate ispitit de geometria
formelor feminine ce se perindau la promenadă, n-am stat pe gânduri și îi
propusesem lui Adi să ne încercăm norocul în cluburile de noapte.

- Hai acum, cât mai sunt studente în oraș! Vai de orașul ăsta de cinci
stele, la pământ fără studenți!

- Bine, dacă vrei tu...să vedem mai întâi unde.

- Da, păi ce avem de pierdut?!... hai să vedem fetele orașului nostru, ha

ha ha. Sună-l și pe Vlad!

- Chiar crezi că vine...

- Nu cred, da cine știe!?

Îl sunase. Refuzase, dar ne urase noroc la vânat, făcând aluzie la acel

profesor universitar, chefliu cunoscut, mare amator de petreceri.

Trecusem prin parcarea club-ului la miezul nopții, încă erau locuri libere,
semn că nu se adunaseră toți petrecăreții, așa că după o scurtă plimbare
prin oraș în care am schimbat păreri despre femei, ne-am întors în jurul
orei unu, când n-am mai găsit niciun loc în parcare.

În fața locației, o grămadă de tineri stăteau la coadă într-un șir lung ce

înainta anevoios. Câte apariții elegante! Printre ele, o doamna ce făcea
paradă de voluptate si a cărei imagine mi-a provocat atât de multă
plăcere. Așa se face că, privind-o mai pe îndelete, mi-am imaginat cum
ar fi fost să mă bucur de plăcerea de a fi iubit de ea, și atunci, în seara
aia, visam să fiu alesul ei.

Puteai încă de la intrare, în acea aglomerație gălăgioasă, să abordezi o

fată cu o mică remarcă, lucru ce mai târziu ar fi fost atât de folositor, căci
cei care au schimbat măcar o vorbă sau o privire elocventă înainte de a
intra în atmosfera petrecerii, odată pășiți în ea, parcă s-ar fi cunoscut de
o viață sau cel puțin așa mi se părea. La un moment dat, Adi se
îndreptase către o fată ce stătea în fața noastră la coadă. Schimbase
priviri cu ea și i se păruse că văzuse urma unui zâmbet în ochii ei.

- Ciao! Poți să-mi acorzi două minute?

51
- Da...cred, spuse ea contrariată, anticipând motivul deranjului. O
acostare.

- Aș vrea să te întreb dacă pot să-ți ofer un suc?

- Mulțumesc, dar am prieten! zise ea având pe chip o urmă de politețe

prefăcută.

Se întorsese Adi, arborând un aer de indiferență.

- Ha ha ha, ce i-ai zis, ce i-ai zis?

- Ce să-i zic, dacă are timp pentru mine două minute.

- Și ce a zis?

- Are prieten!

- Ha ha ha, lasă că ai fost tare. Prima încercare moarte n-are! Ha ha ha.

Ne-am învârtit noi ce ne-am învârtit, până găsisem un loc la bar, unde
ne-am așezat să studiem mai bine clientela. Locul nu era rău, ținând cont
că prin preajma noastră era tejgheaua pe sub care se strecurau
dansatoarele și barmanițele. Cuprinsesem cu o singură privire toate
femeile din jurul barului și constatasem ca, orice altceva aș fi făcut,
atâtea femei frumoase la un loc nu aș fi întâlnit nici măcar într-un an de
zile. Privind mișcările dansatoarei de aproape, o, vai, ce demonstrație
veritabilă a plasticității corpului feminin. Trecuse de două ori pe sub
tejghea, în timp ce o priveam atent, poate, poate ni se vor încrucișa
privirile, să-i fur, nu un surâs, ci o măcar o privire indiferentă, dar nu
avusesem norocul ăsta. Simpatică tinerica. Arunc o privire în decolteul ei!
Se pricepe la ispitit bărbații!

În timp ce studiam atent clientela așezată în jurul barului, mișcările

energice și ușor lascive ale siluetei dansatoarei îmi licăreau neîncetat
undeva în colțul câmpului vizual. Îndemnat de imaginile care îmi jucau în
minte, îmi pierdusem interesul pentru restul femeilor și îmi îndreptasem
atenția asupra dansatoarei, ce părea să mă privească. Să mă fi privit cu
adevărat sau să fi fost doar iluzia creată de licăritul neîncetat și aleator al
luminilor? Simțisem atunci parcă un impuls de trezire la viață, un îndemn
de a mă remarca, de a rosti o frază interesantă. Încurajat de bănuiala că
am fost privit, măcar și pentru o singură clipă, mă cuprinsese amețeala.
Ideea că mă puteam bucura de atenția ei, nici n-o luasem în calcul. Ce-i

52
drept, obișnuiam să merg cu gândul mai departe, să-mi imaginez
scenarii, dar atunci nu fusesem în acea stare. Văzând că silueta ei
atractivă se apleacă ușor, coborând de pe bar și îndreptându-se spre
tejghea, îmi spusesem că acum e acum, și lucram tot mai febril la găsirea
unei fraze potrivite. Nu știusem dacă ar fi potrivit să-i vorbesc, dar nu
găsisem altă cale. În materie de curtoazie uram abordările convenționale.
În următoarele secunde se apropiase de tejghea și, într-o încrucișare de
priviri prinsă din zbor, găsisem momentul prielnic pentru a-i adresa o
frază. Cerul e mare!

- Dansezi cu mine? Spusesem în timp ce mă apropiasem de umărul ei

delicat, căutându-i urechea. Această siluetă voinică în preajma mea, mă
tulbura, mă amețea.

- Nu dansez cu clienții ! zise ea și parcă stătuse locului așteptând

răspunsul meu, în timp ce pe chipul ei se distingea o umbră de
receptivitate.

Această disponibilitate de a mai aștepta o replică din partea mea, mă

uluise. Între timp plecase și rămăsesem singur. Am simțit că tocmai
trecuse norocul pe lângă mine. Speram în secret să mai am o șansă.

- Ce i-ai zis? Întrebă Adi mirat

- Nimic, am întrebat-o dacă pot să-i ofer un suc.

- Și ce a zis?

- A zis că poate după program.

- Bine mă!...zise Adi

- Da, păi vezi, vorbești și îți iese! De fapt...știi tu mai bine...

Ne plimbaserăm ce ne mai plimbaserăm, asemenea altor rătăciți din club

și ne oprirăm în alt loc. Uitându-mă la nimereală zărisem în stânga lui Adi
o altă fată, la fel de plină de necunoscut și față de care simțeam parcă
același fior de bucurie, urmat de impulsul de a mă remarca, ceea ce mă
convinsese să mă îndrept în direcția cu pricina, pentru a o analiza mai
îndeaproape. Când o privisem mai atent, simțisem o scurtă tresărire de
repulsie, arătase bine din profil, dar atât. ”Nu pot să-i spun nimic, adio
inspirație!”

53
Aș fi ajuns la tejghea, dacă în drum spre ea nu aș fi zărit o tânără cu
părul șaten, ondulat, lăsat pe spate. Chipul încadrat de părul voluminos și
strălucitor, așezat pe un trup viguros, crea impresia unei zeițe antice,
însă cum ea era vie, întrecea în frumusețe orice statuie, orice
reprezentare imaginară a unei femei. Ce iluzie fermecătoare! Îl luasem pe
Adi deoparte. După o gură de aer adâncă, spusesem:

- Bă! Tu ai văzut ce faină îi roșcata din spate?

- Care Ștefănică?

- Aia cu părul șaten, și arătasem printr-un gest cu capul către ea.

Adi se uitase la ea, dar ea, isteață, evitase căutătura din ochi.

- Da... merge, zise el a lehamite, semn ca-i plăcuse.

- Hai să mergem la ea, să încerc ceva!

- Na hai, dacă vrei... da să faci ceva, nu doar să te uiți!

Lumini colorate pun în evidență diferite nuanțe ale chipului ei grațios și a

decolteului ei obraznic ce adăpostea o pereche de sâni zvelți, creând
impresia unui miraj senzual. Pe măsură ce o priveam mai mult, îmi
plăcea mai tare. Cum mi se întipărea imaginea ei în minte. Deși mă
uitasem insistent la ea, evitase privirea discret. Cum știe să se ferească!

”Caut să-i zic o gluma, să mă remarc, să mă bag in seama! Nu-mi vine

nimic semnificativ în minte! Ce D-zeu ii cu mine? Sunt paralizat? Îmi
place să mă uit la ea, nu găsesc plăcere în a o stârni. Vai de capul meu!”

După un timp, mânată de curiozitate, își lăsă privirea să zboare către

mine, dar observând că era privită, se ferise în ultimul moment de
încrucișarea lor. Ce fată! Ce stil!

Văzând că nu e loc de joc, spusesem:

- Hai să ieșim afară!

- Te-ai săturat de privit? Zise Adi ironic.

- Ha ha ha...ce să fac dacă nici nu se uită la mine?!

Îi dădusem tot înainte printre cheflii strânși laolaltă, o baie de mulțime în

toată regula, unde dacă nu erai atent, te puteai trezi sufocat. Deodată

54
șirul indian se blocase, din spate simțeam înțepături insistente în zona
spatelui, m-am întors cu o privire nervoasă, care într-o fracțiune de
secundă se transformase într-una mieroasă, căci în spatele său era
tocmai fata cu părul șaten.

- Nu mai e loc, am zis ironic.

- Se face! zise ea țâfnoasă. Poftim temperament! Se desprinsese de șirul

indian, creându-și propria breșă prin mulțime. Ieșise înaintea noastră,
ceea ce era de așteptat, o femeie frumoasă își croiește cu ușurință drum
printr-o mulțime de bărbați.

Stăteam afară, ne uitam împrejur, comentam ținutele fetelor. Oriunde te

uitai numai femei frumoase vedeai! Pentru un bărbat tânăr lumea e
alcătuită numai din femei!

În timp ce vorbisem, o urmăream pe frumoasa roșcată, de teamă să n-o

pierd. Stătea singură într-o încăpere alăturată, un fel de spațiu amenajat
pentru fumători. Ieșise de acolo și se uitase în jur, acum ni se
încrucișaseră privirile a doua oară și observasem o arcuire din
sprânceană pe chipul ei! Se joacă cu mine! Doamne, femeile astea! Se
alăturase unui grup de trei fete, ce stătea în fața clubului la taclale.
Ascunsă printre siluetele fetelor ce o înconjurau, privea sporadic în
direcția noastră, până când la un moment dat ni se reîntâlniseră privirile.
Nu se mai ferise, ba chiar îmi înfruntase privirea. Mi-a trebuit să-i arunc
priviri, iar acum mă provoacă!

- Cum s-a uitat roșcata la mine! Ce voinic mă simt!

- Da? Și ce ai de gând!?

- Nimic, ce să am? Am făcut un schimb de priviri, asta îi tot. Ha ha ha!

Hai înăuntru!

- Întrăm, da mai stăm puțin și plecăm.

- Bun, și așa nu mai avem ce face, am cules destule avansuri refuzate!

Ha ha ha!

Ne-am mișcat în mulțimea de cheflii, până găsisem un loc confortabil,

unde nu te împingea nimeni. Îmi fixasem atenția asupra unei femei și o
priveam pe furiș, stând pe gânduri: ”Femeile ca ea ispitesc toți bărbații
care le ies în cale! Ce facilă pare cu cel de care e interesată! Sunt sigur

55
c-o agață tăntălăul ăsta! Îi strălucesc și lui ochii de zici că n-o mai văzut
femeie! Câte dorințe ascund ei!”.

Dar dansatoarea de la tejghea, ce frumoasă era, ”Doamnă domnișoara

suntem tineri şi noi, nu va supărați, vreau să vă răpesc inima! Urați-mi
noroc și iertați-mă dacă nu voi reuși!”

Ședință

Timpul se scursese, intrasem în august. Stăteam la birou și

construiam ipoteze, vream în egală măsură să-l combat și să-i produc
amărăciune celui care, intervenind în proiectul care nu cădea în
responsabilitatea sa, îmi sugerase ca un tată spiritual alegerile pe care le
preferase. Firește, neliniștea de a controla și monitoriza tot ce se petrece
în jurul său îl făcuse să intervină. Certitudinea că cineva scapă controlului
și acționează după o voință străină lui, îl indispunea, și atunci luase o
măsură de precauție suplimentară, declanșând discuții despre proiectele
în care eram implicat, cu intenția de a-mi expune punctul său de vedere.
Atunci, în timp ce îmi ceruse detalii și își expusese preferințele, țeseam
scenarii, prin care să evit implementarea preferințelor sale.

Când se dăduse startul ședinței la care participase toată echipa, în

decurs două minute se golea o sală întreagă pentru a deveni
neîncăpătoare o alta, alăturată. Aceste ședințe erau un bun prilejul pentru
schimburi de opinii.

Printre discuțiile clasice se număra și aceea cu aerul condiționat, care

apărea în fiecare vara, căpătând un caracter interminabil și continuu.
Ciprian sugerase o metodă, dar în același timp, neputând decide pentru
toate echipele din sală, propusese doar măsuri de ameliorare temporară
a neînțelegerilor, căci rezolvarea definitivă implica participarea tuturor
echipelor din sală.

Andrei avusese o propunere pe care ne-o spusese în pauza de masă,

dar fiind diferită de cea a lui Ciprian, n-o mai menționase, se ferise să-l
combată, din precauție, pentru a nu-și pierde din doza de simpatie ce-i
revenea. Acest respect speriat pe care îl arăta era o reminiscență
păstrată din timpul fostului regim, vechiul șef, pe care nu avea
îndrăzneala să-l contrazică. Ciprian învățase și păstrase unele obiceiuri
ale înaintașului său, cu care lucrase împreună câțiva ani, fără să fie însă

56
apropiați. De pildă, împrumutase de la acesta formula utilizată în toate
cazurile în care îi era depășită competența, în aceste situații ”sugera”, în
așa fel încât, dacă un coleg avea o nelămurire într-un proiect în care
Ciprian nu era implicat și nu avea putere de decizie, afirma: ”Eu sugerez
să alegi varianta X”, ceea ce se traducea astfel: ”Dacă faci după capul
tău și alegi altă variantă, alegerea te va afecta la evaluare”.

- Am o veste bună și una proastă, pe care o vreți prima? spusese Ciprian

- Pe aia proastă, spusesem eu.

Colegii concentrați asupra fiecărei mișcări a șefului, ascultau cu neliniște.

Îi afectează pe ei cu ceva? Afectează doar compania?

- Marius a fost promovat și nu ne mai intersectăm cu el pe viitor.

- Da unde a plecat? întrebase mulțimea.

- A fost promovat ceva șef la calitate și jumătate din timp lucrează în

Germania

- Cineva acolo sus în companie, indicând cu degetul arătător birourile

administrației, îl iubește, spusese un cârcotaș.

- Îl iubește, nu-l iubește, asta e situația, completase Ciprian

- Câte promovări nu se fac pe simpatie! spusese cineva.

Câte în lumea asta nu au la bază simpatia personală, acest criteriu

exclusiv subiectiv. A nu trece proba simpatiei este echivalent cu a nu
primi permisul pentru a pășii pe drumul ascensiunii ierarhice.

Se terminase ședința și ieșisem din încăpere, simțeam în același timp că

scap atât din spațiul îngust al unei încăperi, cât și din strâmtoarea unei
mentalități. Această eliberare spirituală pe care o resimțeam după fiecare
ședință, era parcă o trecere de la un orizont individual și îngust, la unul
universal și nelimitat, sau cel puțin așa mi se părea.

Luteția traversează holul și se mișca cu o gratie de felină, precis vine de

la colegul ce se chinuie de o săptămână întreagă să rezolve o problemă
căreia nu îi mai dă de cap. Această uimire care mă încearcă de fiecare
dată când o revăd se datorează noilor laturi ale farmecului ei, pe care nu
le mai văzusem și pe care abia acum le percep și față de care sunt atât
de receptiv. Am vrut să adaug o remarcă, să mă fac auzit, dar gândurile

57
mele rătăceau pe un tărâm vrăjit și mă părăsise sprinteneala spiritului de
intervenție. Prea târziu, trecuse momentul potrivit! Mă uit la ea și mă simt
artist. Are în ea ceva inexprimabil, un ceva ce mă atrage. Artistul este cel
care pune senzații si emoții deoparte, în memorie, pentru a le prelucra
ulterior sub forma artei în care el se pricepe mai bine. Vreau memorie de
prozator și talent literar! Acum, când o văd, îmi dau seama, Luteția mă
inspiră și o să scriu cândva, ceva, despre ea. Doamne, când o văd, cum
îmi zboară fluturii prin cap! Ce n-aș da s-o cunosc mai bine!

Alina

De când o cunoscusem, lucrurile din jurul meu îmi provocau alte

senzații, la fel și oamenii pe îi cunoșteam, acum vedeam mai ales partea
lor bună, iar viața, ce mi se păruse plictisitoare si absurda, acum mi se
părea miraculoasă si desfătătoare. Aceeași veche lume mi se înfățișa
acum într-o nouă lumină, proaspătă si plăcută, fragedă, plină de comori
și.... ah, ce să mai zic, nu știu dacă nu cumva prin cine știe ce straniu
schimb de vederi, adoptasem viziunea ei asupra lumii. Nu recunoșteam
această lume colorată ce prinsese viața în mine. Vedeam aceleași
lucruri, aceeași oameni, aceleași locuri si drumuri pe le străbăteam
adeseori solitar, pentru a contempla cutare sau cutare peisaj romantic,
dar de data asta impresiile pe care mi le trezeau erau altele. Aceast nou
veșmânt pe care îl îmbrăcase lumea pentru mine îl descoperisem prin
mijlocirea ei, datorita ei. Ea era cheia ce îmi descifra o altă față a lumii ce
mă înconjura.

Cum mă grăbeam cu plăcere la locul de muncă cu gândul la bucuria ce

se profila când o voi vedea, iar atunci când era plecată, parcă pleca
odată cu ea și toată voioșia din firma. Încăperea ce se însuflețea odată
cu glasul ei, acum părea doar un loc fără vlagă. Atunci, când auzisem că
plecase în concediu, m-am simțit cumplit, anticipasem necazul zilelor
lipsite de bucurie.

În ziua în care calculasem că trebuie să se fi întors, urcasem scările în

mare grabă cu gândul la ea, când auzisem semnalul, sonoritatea glasului
ei, ah... ce să mai zic, îmi făcusem în aceea secundă mii de planuri,
asemenea momentelor în care simțim un val de bucurie incomensurabilă
revărsându-se asupra noastră. De îndată ce îi rosteam numele, mi se
părea că deschid un univers miraculos, o lume colorata. Căutând-o din

58
privire, nu-mi stăpânisem bucuria și îi spusesem poate și pentru a o
necăji, poate pentru a o stârni:

- Ia uite cine a venit! În timp ce admiram cum strălucea viața în ea în

toate nuanțele, așa cum strălucesc culorile unui curcubeu pe cer.
Această plăcere specială de o vedea și de a îi auzi vocea, ce răsuna atât
de miraculos în capul meu, de parcă ar fi din alt univers.

- Puteai să zici doar ”ciao”, răspunse ea îmbufnată.

- Măi Ștefane, măi, las-o în pace că are prieten, zise Alina, mai în glumă,
mai în serios.

Găseam în ultimul timp comportamentul ei discret si distant, ca nu cumva

să interpretez vreun semn de încurajare și astfel să îndrăznesc mai mult.
Dacă te-ai fi uitat mai atent la zâmbetul ei, ai fi deslușit în el urme de
austeritate, era ca și cum ar conține un mesaj, o promisiune proiectată în
viitor, un avertisment anticipativ, ”Lasă că îți arăt eu!”.

Această remarcă rostită de colega ei, mi se păruse jignitoare, am vrut să-

i zică în gura mare:

- Care-i treaba ta? Poate mie îmi place de ea mai mult decât îi place
prietenului ei.

Ah, în adâncul sufletului meu, știam că iubesc ființa asta sincer și asta
era motivul suficient pentru a trece peste orice obstacol. E imoral s-o
curtez? Nietzsche răspunse la această întrebare: ”Ceea ce se petrece
din iubire este dincolo de bine și rău”.

Nu-i răspunsesem Alinei și mă așezasem pe scaun, concentrându-mă

asupra senzației de fericire pe care o regăseam acum, fiind în jurul ei,
lăsându-mă pradă reveriilor plăcute în care îmi închipuiam viitorul alături
de ea. Cum se împotrivea tuturor încercărilor, dar nu așa este oare o fată
cu suflet distinct? O cucerire este cu atât mai promițătoare, cu cât este
mai dificilă, sau cel puțin reciproca este valabilă, cu cât este mai facilă, cu
atât este mai deocheată. Pentru liniștea mea sufletească, îmi venea
uneori să strig în gura mare: ”Stea, Floare! Tu ești cea mai frumoasă !
Cea mai demnă de admirat!” Și cel mai tare mă durea că nimeni nu-i
spunea asta, să audă toată lumea!

Gândurile mele zburau în jurul Luteției, îmi repetam o frază din

Kierkegaard ”totul doarme în pace, numai dragostea e trează”,

59
încercasem să adorm, dar nu reușisem, curiozitatea mă îndemna să mi-o
imaginez, ce era în jurul ei? La ce se gândea? Această atracție a mea
pentru ea era una pozitivă, nu suferisem niciun moment, nici nu simțisem
sâmburele geloziei, care în alte cazuri mă făcuse să invidiez persoanele
care stăteau în apropierea celei adorate, în timp ce eu eram la mare
depărtare. Îmi compuneam în cap diferite fraze pe care uneori le repetam
cu voce tare, în timp ce mă imaginam în fața ei, făcându-i declarații de
iubire.

După acest exercițiu de fantezie, socotisem că mă aflam într-o stare

bună pentru a surprinde în scris impresia pe care o făcuse asupra mea,
așa că îmi desfășurasem diferite gânduri și fraze în memorie, le
adunasem pe toate la un loc și începusem să le scriu. Consideram că
scrisul este cea mai bună metodă pentru a transforma clipa în eternitate.
Dacă nu scriem, ce rămâne după noi?

”Când mă las dus de gânduri, mă opresc întotdeauna la ea și îmi repet

mereu aceeași frază, ”ce frumoși sunt obrajii ei așezați între cercei”. Nu
știu ce îmi face mai mare plăcere, s-o privesc sau să meditez la
ea. Pentru mine e genul de fată pe care îmi place s-o contemplu ca pe un
mit, ca pe un geniu al naturii. Pentru o fată ca ea aș fi în stare să mă ridic
deasupra mea, să ies din ființa mea, să depășesc biologicul și să
transform imposibilul în posibil.
S-a tot scris despre meritul unei fete ca sursă de inspirație și de motivație
pentru un bărbat, însă nimeni nu a exprimat ideea mai bine decât
Kierkegaard, atunci când a scris că ”numeroși bărbați au ajuns genii
datorită unei fete”. Ei bine, ea este acel gen de fată, fetele ca ea poartă o
denumire aparte, geniu feminin.
Că ești frumoasă văd, că ești deșteaptă știu! Lumea mi-a devenit mai
dragă de când știu că există ea. Ceea ce au scris poeții și filozofii și ceea
ce am intuit, există cu adevărat. Iluziile și speranțele capătă un contur
real și toate se materializează prin ea.
Sunt fete pe care le admirăm, sunt fete pe care le dorim, sunt fete după
care oftăm, dar eu unul n-am să mă închin niciodată, cu adevărat, cu
întreaga mea ființă, decât în fața unei fete ca ea.

Dichisitul ei potolit și ochii ei de o inteligentă vioaie, o porumbița mea,

frumoasă mai ești tu! Dar eu nu oftez după ea, pe mine mă cuprind alte
stări! Parcă simt o magie care se așează deasupra mea și mă învăluie tot
mai mult, Doamne D-zeule, uneori nu mai dorm nopțile de farmecul ei.

60
Gesturile ei mă stârnesc, privirea ei blândă îmi tulbură gândurile liniștite.
"Floare! cum surâzi în grădina zilelor tale, fără să știi că o inimă se rupe;
stea! cum lucești în cerul tău, fără să știi că un suflet moare.”

Adorm și mă trezesc cu gândul la ea, și toate astea le face ea, cu

farmecul ei. ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești!
Ochi de porumbiță sunt ochii tăi.”

Între toate trăsăturile chipului ei, nu am găsit nici cel mai mic semn de
ispită, de dorință, de ademenire, de patimă. Curată ești porumbița mea!
Chemarea ei este o chemare lină, însoțită de un farmec ce îți adoarme
mințile. Oare știe cineva cu adevărat să ne spună de ce trăsăturile unei
fete inspira idealitate? Că frumusețea este o chemare, știm, dar de ce
inspiră idealitate, asta n-a putut nimeni să clarifice cu adevărat!

Când trec pe lângă ea, îmi pierd toate cuvintele, mă fac mic, mic, iar în
cap îmi străfulgeră înflăcărat un singur gând, ”Stea! Floare! .... Floarea
florilor !”

A doua zi de dimineață, pe drumul ce ducea la intrarea principala din

sediul companiei, zări conturându-se o siluetă cunoscută. În timp ce o
priveam din depărtare cu o bucurie naivă, așteptând momentul
confirmării și apoi acela potrivit pentru a o saluta, pregătindu-mă,
potrivindu-mi geaca și aranjându-mi părul. Când venise acel moment în
care privirile ni s-au întâlnit, își întorsese chipul într-un gest respingător.
În acel moment văzusem cum trecuse peste chipul ei o doză de repulsie
sinceră și ar fi vrut să zică în cuvinte, ”nu îndrăzni!”, dar spusese din ochi.

Poate să mă respingă cât o vrea, nu îmi poate interzice s-o plac și apoi
nu așa este ființa ei adevărată! Uneori îmi vine să-i spun verde în față:
„Luteția, ascultă, nimeni pe lume nu mă poate opri să te plac!”. Nu gestul
de respingere sinceră este semn rău, ci rezistența sunt forma unor
artificii. Dar de unde izvora rezistența ei imperativă? Din reperele morale,
din lipsa simpatiei față de mine sau era pur și simplu reacția prima a unei
fete cinstite în fața unui asalt amoros?

Mi-am continuat drumul vesel mai departe, gândind tot la ea și repetând

fără pauză în gând versurile: ”Nici o boală nu-i mai grea ca doru’ si
dragostea”.

61
Discuție despre excursie

În birou, adunare mare, forfotă neîntreruptă, lumea se

poziționase în jurul lui Ciprian. Mirat de spectacolul ciudat ce se
desfășurase in fața mea, o întrebasem pe Luteția ce se întâmplă.

- Teambuilding, zise ea mulțumită.

Zgomote, voci suprapuse, se auzeau sunete din toate părțile.

- Eu zic să mergem la Văliug! Zise Deiu

- Nu, nu, prietene! Am mai fost acolo și nu a fost fain, zise Costel pe un
ton glumeț.

- Bine Costele, zi tu atunci unde vrei? Completase Deiu parcă resemnat.

- Eu zic să mergem unde am fost acum trei ani, la Ștei, acolo a fost ce
trebuie!

- La Ștei îi departe, facem cinci ore cu autocarul. Ș-apoi nu toți vor să mai
doarmă cu cortul în pădure, sau? Întrebase o altă voce din sală.

- Da și fetele dorm în cort? Intervenisem eu

- Da tu ce crezi? Zise Luteția, care se implicase atât de firesc în discuția

ad-hoc.

Simțeam acum că mi se ridicase mingea la fileu și că puteam să dau frâu

liber îndemnului de a rosti o frază curtenitoare. Încercam un mod anume
de a vorbi, dozam bine spusele, și mă bazam pe acest efect.

- Da? Întrebasem cu o mirare prefăcută și apoi mă uitasem chipurile

nedumerit spre mulțime, întrebând, de parcă ea nu ar fi de față:

- Da Luteția cu cine doarme în cort?

Râsete ici-colo, în timp ce pe fundal un chip indignat rostise cu o voce

onestă:

- Când îți dau o palmă! și restul cuvintelor se pierdură printre râsete.

Temperament spontan domnule, nu i te poți opune direct, constatasem

cu plăcere, în timp ce simțeam fiorul dat de bucuria de a o stârni. Fără
îndoială, interpretam tulburarea ei ca o mica victorie. Făcură toți o pauză,
își reveniseră, apoi continuă discuția. Am fost mulțumit pentru că remarca

62
mea își atinsese ținta, o stârnisem. Într-un colț al mulțimi se retrăseseră
Ciprian, Luteția și Deiu, parcă spre a stabili detalii, iar eu mă luasem
după ei.

- Deiu, na deci facem ca data trecută, noi doi cu Costel și Cristi?

- Da, eu sunt de acord, numai dacă Costel nu doarme, că sforăie de

rupe.

- Îți iei și tu dopuri de urechi, zise Ciprian râzând.

- Păi să știi că o să-mi iau!

Râseră cei trei, apoi se întoarseră în mijlocul mulțimii, Ciprian ridicase

mâna sus:

- Guys, guys, mai trebuie să stabilim cine la ce activități participă.

Aveam de ales între două variante, o plimbare pe munte sau jocuri în

jurul cabanei.

- Cristi, tu ce alegi?

- Nu știu...eu cred că sunt pentru plimbarea pe munte

- Costel, tu?

- Guys, eu nu mă bag la plimbări pe munte și nopți în cort!

- Ștefan, tu ce variantă alegi?

- Ce alege și Luteția! spusesem prompt, așteptând satisfăcut efectul

spuselor.

O nouă tresărire de indignare se furișase pe chipul ei. Era oarecum

contrariată de îndrăzneala mea fățișă. Ca la un semn, râsete puseseră
stăpânire pe sală. Fusese următoarea remarcă cu care o stârnisem și nu
știusem cum va fi întâmpinată. Acum, deși toți știuseră c-o plac, nimeni
nu știuse în ce măsură.

- Hei, hei, să ne revenim, încercase Luteția să treacă peste momentul

amuzant, în timp ce se uitase semnificativ spre mine, creându-mi pentru
scurt timp o strângere de inima, pentru că nu știam dacă era o privire
mustrătoare sau îngăduitoare, încă nu știam să descifreze sensul

63
privirilor ei. O curtasem într-un mod ștrengar, chiar arogant, pe față, în
văzul lumii.

Oricum ar fi, încercarea de a strecura primele fraze curtenitoare nu

dăduse greș, mă întâmpinase cu o privire mustrătoare și mă făcuse astfel
s-o îndrăgesc și mai mult, poate și pentru că ”nu e frumos să iubești o
fată, decât atunci când are motive să opună rezistență” Kiergegaard, dar
mai ales pentru că obținusem o mică dovadă a faptului că este o femeie
onestă, cinstită, cu repere morale sănătoase și apoi mă bucura faptul că
nimic din comportamentul ei nu îmi crea impresia cum că ar fi o femeie
ușor de cucerit sau de păcălit. Onestă, austeră, iar austeritatea ei nu este
prefăcută!

- Hai să facem un tabel, că nu ne înțelegem așa. Cine face un tabel?

Întrebase Ciprian.

- Da, cel mai bine așa, facem un tabel și fiecare votează, întărise Deiu

- Păi dacă îi așa, fac eu tabelul, completase cineva din mulțime

- Ok, zise Deiu

Ca la un semn, mulțimea se dispersase, care încotro, unii la birou, alții

afară în pauză, unde continuau discuția. Cum se repercutase
evenimentul în sinea ei? Luteția rămăsese oarecum contrariată de
îndrăzneala mea fățișă, iar de acum devenise mai atentă față mine,
intrase în garda.

Mulțumit, plecasem spre biroul meu, în timp ce ea pășise înainte:

- Oti! Tu nu ai zis nimic, unde vrei să mergem? Zise ea către cel mai
tăcut om din sală.

- Eu nu știu, mie mi indiferent atât timp cât nu rămânem fără băutura!

Tăcut, dar mare bețivan trebuie să fie Oti ăsta!

Doamne, când aud glasul ei, mă face să mă gândesc la lucruri mărețe.

Se poate oare să deduci inteligența unei persoane numai după frazele și
modul în care le rostește? Fără îndoială, faptul că-l interceptase pe Oti și
știuse că voi auzi și eu, însemnase că nu era supărată.

Ajunsesem la birou, mi-am reluat activitatea, care mă stimula intelectual,

ceea ce îmi risipea plictiseala, însă plăcerea nu dura mult, apoi urma o

64
perioadă în care așteptam să treacă timpul, sfânta oră de plecare. Înainte
de a pleca, mersesem la biroul ei:

- Am încercat chestia cu drepturile și merge acum. Deci ar trebui să

termin în câteva zile.

Îi trecuse supărarea, mă privea deschis, limpede.

- Ok, bine. Seara faină!

”Seara faină”, nu mai auzisem expresia asta, și cum o auzisem prima

data rostită de ea, mi se părea cu atât mai originală, mai inedită.

- Ciao!

”Țin la ea cu tot sufletul sau așa îmi place să cred! Vai, râvnesc tinerețea
din ea! Prea târziu! Are prieten! Dacă mai am vreo șansă? Dacă da?
Dacă totuși se mai poate?! Am întâlnit-o prea tarziu! Doamne D-zeule, tu
mă iei peste picior! Un gând bun pentru mine! Mă întorc în încăperea
mea rece și neprimitoare, cameră de burlac, simbolul singurătății! Unde-i
chipul ei adorat! Arde în mine un foc sacru! Mult iubită ești tu draga mea,
aleasa inimii! Distinsă nobilă adorabilă domnișoară.”

Toamna

Trecuseră zilele, fiecare zi așternându-se asemenea celorlalte,

venise toamna, terasele se restrângeau, femeile renunțau la ținutele
atrăgătoare, cu fiecare săptămână ce trecea veșmintele mai acopereau
câte un centimetru de piele.

Înainte de a intra în iarna am întreprins unele reparații de întreținere la

mașină, în regie proprie, pentru asta proptisem mașina în curte pe
suporturi de lemn și așa o țineam cu săptămânile, până veneau piesele,
până mă documentam cum trebuie schimbate, până, în sfârșit, aveam
poftă de lucru. În acest timp călătoream cu tramvaiul, prilej nemaipomenit
de a întâlni noi și noi studente și călătoare în fiecare dimineață. Când mă
întorceam de la lucru, în drumul spre casă, intram adeseori într-un
magazin alimentar, unde îmi făceam mici cumpărături, pentru sfârșitul
zilei. Mă așezam întotdeauna la casa la care o vedeam pe ea. Melania,
frumoasă, cu ochi mari, cu linii regulate și ferm definite, întregul ei chip
purta umbra unor trăsături nobile. Îmi făcea plăcere s-o revăd, mai ales

65
că era și ultima femeie pe care o admiram înainte de a-mi încheia partea
activă a zilei. Plăcerea de a o revedea se datora poate și ținutei ei
atractive, care la o singură privire parcă aprindea atâtea dorințe. Melania
lăsa să se vadă speranțe prin deschizătura decolteului ei, acolo unde
alunecau ochii multor bărbați, dar asta nu ar fi nimic, față de modul în
care își unduia mijlocul, de parcă mișcarea ei ar fi o chemare. La început
era indiferentă față de mine, ba chiar mă privea cu dispreț uneori, dar pe
măsură ce trecea timpul, lucrurile s-au mai schimbat și în privirea ei
indiferentă străluceau câteodată sporadic jocuri de lumini. M-am mirat de
această schimbare subită de atitudine și o puneam pe seama
nestatorniciei femeiești. Uneori aveam impresia că prin gesturile ei, prin
surâsul ei ademenitor, prin privirile ei lungi, mă îndemnase, mă ispitise,
parcă mă atrăgea din toate părțile. Dar surâsul ei este o chemare și
pentru alți bărbați și nu mă amăgisem că mi-l arată doar mie.

Într-o zi, când mă așezasem la coadă, în fața mea se mai afla un bărbat
cu părul grizonat, statură înaltă, care de îndată ce o văzuse se
emoționase vizibil, devenise mai nervos, mai brusc în mișcări. Când
venise momentul plății, Melania, până atunci constant învăluită în privirile
lui, îl întrebase:

- Cash sau card?

Domnul cu părul grizonat prinsese curaj și încercase o frază curtenitoare:

- Cu ce vă e dvs mai ușor domnișoară!

- Cum doriți... cash am putea, zise ea.

- Poftiți! zise acesta, după care adăugă o altă remarcă: ”Cu cardul stai cu
frica în sân, ba ți-l blochează banca, ba nu merg terminalele. Ce-i în
mână nu-i minciună”

- Da, aprobase ea, cu o înfățișare plictisitoare, la care tipul grizonat

strâmbase din nas și se retrase pe tăcute cu restul în mână.

Ce sunt în stare să mai sporovăiască bărbații ăștia, poate, poate le iese

ceva.

- Oboseală mare, am zis

66
- Da, după atâtea ore, spuse ea, însă ochii ei luminoși spuneau altceva,
se însuflețise deodată și mă privea lung. Fâstâcindu-mă, spusesem ceva
aiurea, numai ca să nu tac:

- Noroc că azi îi Vineri!

- Da, ye ye ye vine weekend-ul, spusese ea în timp ce își clătinase capul,

punând în mișcare părul ei voluminos și formele ei pline, ce se legănau
pătimaș, în timp ce de pe sub gene zburau priviri hoțești.

Mă apucase râsul, apoi luasem restul și plecasem mai departe, deși îmi
dădusem seama că aș mai fi putut adăuga o fraza, dar nu simțisem
impulsul.

Cum să dibuiesc sensul privirilor ei, fusese ceva spontan? Fusese o

ademenire? Făcea la fel și cu alți clienți? Nu știusem să-mi răspund și
consideram că rezolvarea va veni odată cu timpul, ceea ce se și
întâmplă, căci după câteva zile dădusem ochii cu ea din nou.

Plimbându-mă prin magazin după diferite produse, aud un glas de femeie

chicotind printre rafturi și mă uit cu curiozitate în direcția cu pricina. O
surprinsesem în timp ce un voinic o cuprindea de mijloc, iar ea îi venise
în întâmpinare, lăsându-se parcă tot mai voioasă în brațele lui, în timp ce
ochii ei afișau o mustrare prefăcută.

”Totul se leagă, era prea de tot ca să-mi fi aruncat doar mie priviri
ademenitoare. Ce se mai preface! Dacă o să mai întâlnesc multe fete ca
ea, o să încep să cred că ademenirea este o înclinație naturală a
femeilor. Parcă eu nu știu că o fată este un actor desăvârșit, iar atunci
când vine vorba de ademeniri sau de alte șiretlicuri, să te ferească D-zeu
că nimeni nu-i mai iscusit!”

Ce îmbufnată se făcuse la față când mă văzuse, de parcă aș fi

demascat-o cu ceva. Cu siguranță se simțise incomodă c-o surprinsesem
așa. Ochii ei știu să atragă și nu mă atrag doar pe mine, ci și pe mulți
alții, iar modul în care mă privește, aș pune pariu că așa îl privește și pe
colegul ei. Aș putea pune pariu că la următoarea întâlnire o să fie mai
ostilă față de mine, mânioasă că am surprins-o în postura cu pricina.
Ah... ce să mai zic, nu mă deranja cum privește bărbații și nici că se juca
printre rafturi, altceva îmi displăcea la ea, faptul că-i lipsea acea scânteie
a spiritului. Dacă ea ar fi fost o fată cu personalitate distinctă, eu i-aș fi
dat tinerețea sufletului meu și n-aș fi avut nimic împotriva cochetăriilor ei,

67
dar ea e o fată de toate zilele, o fată ca atâtea altele, și atunci, ce să
iubesc la ea? Privirile? Talentul de a ademeni? Dacă asta ar fi destul, aș
putea iubi o groază de femei!

Bucătărie

Într-o zi, m-am retras în bucătăria firmei pentru a mă bucura de o

clipă de liniște, căci în birouri, chiar de ar fi fost liniște, se simțea inevitabil
murmurul vieții ce vibra în zecile de suflete adunate laolaltă. Puteai vedea
o mulțime de chipuri arborând diferite expresii, de destindere, de
concentrare, de bucurie, de stres, de somnolență, și toate în același loc.
Când intrasem pe ușa bucătăriei o văzusem pe Luteția, era cu spatele,
așezase un castron în frigider, iar când se întorsese, dădusem nas în
nas. Urmase o clipă de tăcere admirativă din partea mea și o clipă de
tăcere surprinzătoare din partea ei, apoi ne-am recăpătat prezența de
spirit:

- Ooo, ce surpriză!

- Pfuu...răspunse ea și își umflă obrajii ei trandafirii în semn de plictiseală.

- Ce faci tu? întrebasem, în timp ce îi aruncasem o scurtă privire.

- Mănânc...răspunse ea ironic.

De ce tot timpul când o aud vorbind mi se umple sufletul de bucurie?

Umorul ei mă face s-o iubesc și mai mult!

Pe masă era o farfurie mare de salată, observasem și-mi spusesem

bucuros: ”Mâncare sănătoasă, alimentație științifică, nu servește la
nimereală, se recunoaște intelectualul din ea, superioritatea, n-am ce
zice! O fată obișnuită ar bea Cola și ar mânca prăjituri!”

Îmi umplusem paharul cu apă rece și mă pregătisem să plec, la care ea

făcuse un gest din ochi. Nehotărât, i-am răspuns printr-o privire
interogativă, ”Ce? E ceva?”, căreia ea îi clătinase din cap a încuviințare.

- Stai și tu puțin, i-a un loc!

- Stau și mai mult dacă vrei! Stau și până mâine! Ce val de bucurie, era
mai mult decât îmi imaginasem, ea, îmi solicitase prezența, spusese să
rămân. Am știut intuitiv că încep să mă apropii de ea.

68
- Calm, calm, gata... am înțeles... ha ha ha. Stai puțin jos, am o ședință,
plec și eu în două minute.

O femeie inteligentă are curajul de a prelua inițiativa, acționează sigură

pe ea.

Uluit de această ocazie neașteptată, căutam acum să rostesc o frază

interesantă, simțeam dorința de mă face plăcut, și... negăsind o idee, o
frază, o noutate de care să mă leg, rostisem banalități:

- Tu ți-ai făcut salata?

- Da

- Mah.. da câte chestii mai are în ea...

- Da, mi-am pus câte ceva, câte puțin din fiecare

- Ha ha, ai talent de bucătar!

- Să nu crezi că e cine știe ce.

Și începuse să povestească detalii de preparare. În încăpere se

răspândea aerul ei voios, bună-dispoziția mea creștea pe măsură ce
ascultam glasul ei. Poftim! Și intelectuală, și harnică! Optimismul ei îmi
oferă o nouă deschidere asupra lumii, o perspectivă care mă face să simt
că fericirea nu este o utopie, că ea există cu adevărat și se
materializează printr-o ființă. Se spune că nu există o rețetă a fericirii, în
timp ce alții spun că totuși există și că poți ajunge la ea prin dragostea
față de o femeie.

- Cum îți place la Ciprian în echipă? întrebase ea în timp ce mânuia cu

mișcări îndemânatice cuțitul.

- Păi... îi puțin diferit de cum era înainte, da să vedem, cine știe?! Evitai
să spun despre mica neînțelegere. Înainte parcă era mai fain, mai simplu,
ei raportează în fiecare zi, nu-mi place asta.

- La mine în echipă, îți plăcea mai mult? întrebă ea.

- Da, normal, nici nu se pune problema.

- Da ce ți se pare așa diferit, doar suntem același grup.

- Ce întrebare mai e și asta...păi într-o echipă ești tu, în alta nu ești!

69
- Vai...râse ea, îți mulțumesc! Hai să mergem că îmi piere pofta de
mâncare de la glumele tale! Măi Ștefane...măi...

Când rosti ultima frază, pe chipul ei se arcuise o sprânceană și mă

privise ironic. N-am să-i înțeleg niciodată privirile, o fi de bine, o fi de
rău?! Cum știe să fie enigmatică și asta pe bună dreptate, fără să fie
nimic prefăcut în ea!

O nouă situație care pune în lumină însușirile ei și care îmi justifică

simpatia pentru ea. Când ieșisem din bucătărie, eram mulțumit, simțeam
că o pasăre stă pe umărul meu și cântă:

”Cât de dragă îmi ești tu mie,

nimeni pe lume nu știe,

Și nici tu nu știi,

cât de dragă îmi ești tu mie!”

Clipa ce se desfășurase între noi, ne aparținea doar nouă. Se întorsese

la birou, se așezase pe scaun și cu atitudinea ei delicată și sigură se
ridicase în picioare, zicând tare.

- Of, mi-a picat server-ul!

Opac si indiferent la gesturile altora, la ale ei eram atent până în cel mai
mic detaliu.

- Luteția… și mie mi-a picat! Completasem prompt, deși toata sala știa
că eu nu lucram cu serverul.

- Of...iară... zise ea, dar nu mai apucase să continue de râsetele

celorlalți. Se referea prin acest „iară”, desigur, la intervenția mea.

Sfârșit de zi

La sfârșitul zilei, când ajunsesem acasă, mă apucasem să lucrez

la mașină și asta dintr-un singur motiv, auzisem de termenul
”procrastinare”, amânarea continuă a unei sarcini în ideea de a evita
emoția asociată cu începutul ei. Când la orizont ne așteaptă lucruri noi,
provocări de întâmpinat, adeseori pregetăm, stăm pe gânduri înainte să
începem, cu scopul ascuns de a amâna, de a ne sustrage provocării.

70
Pe de o parte amânam, pe de altă parte știam că odată ce începeam să
lucrez, mă bucuram de un beneficiu major, relaxarea creierului, căci
acesta se odihnește în timpul muncii fizice. Nu puțini sunt cei care pentru
a uita de tot și toate, se angrenează în munci colosale.

Deasupra garajului era o cameră de depozitare, iar când urcam scările,

ajuns sus, mi se înfățișa o priveliște extraordinară asupra împrejurimilor,
se vedea totul, linia unde se unește pământul cu cerul. Adeseori mă
opream pe scări, în fața ușii și, pe baza imaginii oferite de priveliștea în
care cerul se întâlnea cu pământul la linia orizontului și cu soarele atât de
coborât, aruncând din ultimele puteri luminițe răzlețe în atmosferă, mă
cuprindea o stare de meditare. Gânduri și amintiri se încrucișau atunci în
capul meu și toate erau în legătură cu ea.

”Când mă las purtat de gânduri, fac ce fac și tot la ea ajung. Cum simt
impulsul de a privi orizontul în direcția în care o știu pe ea! Când văd
apusul de soare mă gândesc la ea, când văd un peisaj sublim mă
gândesc la ea, când contemplu infinitul prin ocularul telescopului tot la ea
mă gândesc. Setea de un farmec nedefinit, vag conturat, pe care cu tot
efortul gândirii încă nu-l pot cuprinde. Oare nu asta e latura metafizică a
iubirii? Ah... ce să mai zic, de parcă eu aș fi primul care trăiește asta, n-a
scris Plutarh cu mii de ani în urmă despre îndrăgostitul Antoniu, că atunci
când era departe de Cleopatra se uita pe câmp în zare și aștepta s-o
vadă? Mă urmărește imaginea ei la fiecare pas, lumea mea e alcătuită
din ea. E frumos să iubești, n-am ce zice!”.

Se înnoptase, bolta cerului era limpede, luna aproape plină, m-am așezat
pe un scaun în mijlocul grădinii și contemplasem cerul plin de stele. Noi
ne desfășurăm întreagă existență pe o planetă mică, ce plutește rătăcită
într-un spațiu atât de vast!

Uite sus triunghiul de vară, uite Vega, Deneb, Altair, Jupiter, Marte,
Saturn, cum strălucesc toate pe cer, la mare depărtare. Un peisaj ce
dispune la contemplare, ce-mi permite o călătorie în timp. Omul de
cavernă a văzut același peisaj în mijlocul sălbăticiei de la începutul
omenirii. Câtă liniște o fi fost atunci!

Cum se face că iubim o fată anume? Ce dictează alegerile afective, ce

aprinde scânteia dintre doi oameni? Ce departe mă duc gândurile în
legătură cu ea, când noi în realitate n-am schimbat mai mult de câteva

71
vorbe. Mă gândeam uneori să-i spun serios cât de dragă îmi e, dar îmi
lipsea curajul.

Uneori mi se pare că viața noastră întreagă este doar o carte, ce se

citește o singură dată, și odată închisă, nu se va mai redeschide veci.
Dacă am putea imortaliza viața noastră într-o elaborare literară reușită
am putea trăi din nou cu fiecare cititor.

L-u-t-e-ț-i-a, agitația, emoția pe care o resimt la auzul numelui. Acest

nume desemnează definiția sublimului pentru mine și aș face orice ca să
nu-i fie tulburată existența. Să înfulec această fericire ce-mi stă în față cât
mai repede, ca nu cumva drumul scurt până la ea să devină deodată
anevoios, presărat cu vicisitudini la care acum nici nu gândesc.

Excursia

In excursii are loc o transfigurare, o schimbare de proporții ce se reflectă

în raporturile sociale, în așa fel încât gesturi și gânduri pregătite de mult
la adăpostul imaginației, ies acum la iveală. Excursia depășește cu mult
cadrul social obișnuit, devenind ocazia în care ne spunem ceea ce de
mult vream, dar nu îndrăzneam.

În amiaza unei zile de sâmbătă, în sala de mese a unei pensiuni din

Munții Poiana Ruscă se auzeau glumițe, chicoteli, râsete, domnind o
adevărată stare voioasă. Încăperea situată la etajul al doilea al unei
clădiri construite în stil rustic, avea un perete de sticlă pe partea de Sud,
prin care se zăreau ridicându-se la înălțimi uriașe coamele Munților
Retezat. Un peisaj care parcă se desprinde din epoca cretacică, o
priveliște maiestoasă ce invita ochiul artistului, al melancolicului sau al
filozofului la contemplarea naturii originare, nealterate de mâna
omenească. Adeseori, privind asemenea peisaj natural, se înalță în sinea
noastră un sentiment de beatitudine, și încântându-ne, căutăm mereu
altele asemenea, pentru a spori colecția de impresii geografice ce se
datorează reliefului înconjurător.

La masa din jurul căreia se răspândeau cele mai energice râsete era un
grup de cinci tineri, alcătuit din trei băieți și două fete, care prin glumițele
rostite păreau parcă mai familiari decât erau cu adevărat.

72
Cu privirea îndreptată spre peretele de sticlă ședea grupul de bărbați, doi
dintre ei erau colegi de echipă, în timp ce al treilea era dintr-o echipă
situată în același departament, însă avea un șef diferit și cu asta o altă
filozofie a locului de muncă. Colegele, la rândul lor, făceau parte din altă
echipă. Aceasta masă era dintre acelea norocoase în care membrii ei se
aleseseră în funcție de simpatiile personale, ceea ce îi unea într-o
măsură mai mare, decât vecinii lor de la alte mese, care, fie se
așezaseră aleator, fie pentru că nu găsiseră altă variantă. Privite însă din
afară, aceste mici grupuri omogene, o mulțime de celule sociale, creau
perspectiva un întreg, a unei structuri unitare ce împărtășea mentalități,
viziuni, preocupări și orizonturi asemănătoare.

Deși zilnic se aflau în aceeași clădire, uniți prin forța proximității fizice, nu
erau niciodată mai apropiați decât atunci când se aflau la o distanță atât
de mare de locul care, de altfel, îi unea atât de mult. Această stare se
poate datora cine știe cărui efect ce încurajează indivizii legați prin lucruri
comune, să se simtă cu atât mai apropiați cu cât sunt mai îndepărtați de
locurile și obiceiurile care-i leagă. Când părăsim spațiul familiar, orice
punct comun, oricât de minuscul, care ar putea crea o legătură, oricât de
mică, este amplificat, așa se face că obiceiuri dintre cele mai banale,
precum acela de a servi o cafea dimineața, dacă îl împărtășim, ne face
acum să ne simțim prieteni intimi, deși nu o serviserăm niciodată
împreună, ci dimpotrivă, întovărășiți întotdeauna de alți colegi.

În timp ce Monica îsi sprijinea chipul în palme, lăsându-se în voia

impresiilor trecătoare, Luteția avea o altă stare de spirit, conversa în voie
bună cu colegii, schimbând impresii generale asupra locului și asupra
evenimentelor din ziua precedentă. În timp ce vorbea, licăreau în privirea
ei luminițe vii, ce creau impresia că din ființa ei se revarsă o personalitate
sănătoasă și plină de vitalitate. Aceștia treceau în revistă excursiile din
anii precedenți, schimbând păreri asupra locurilor și condițiilor de cazare
și, uneori ajungeau în punctul în care, asemenea celor care împărtășesc
amintiri comune, confruntau diferitele versiuni ale aceluiași eveniment,
fiecare completându-și imaginea acelei amintiri cu noi detalii, pe care nu
le reținuse sau nu le observase și pe care abia acum le aflase. Așa se
face că imaginea unei anumite amintiri se îmbogățește, căpătând în noi
alte perspective, după ce o confruntăm cu imagini ale aceleași amintiri,
dar care aparțin altora.

73
Oferind un indiciu despre cum se reflectă un eveniment în mintea
interlocutorului, un schimb de impresii creează adeseori ocazia pentru a
pătrunde în cămăruța interioară a acestuia, acolo unde se prelucrează și
stochează impresiile. Descoperim astfel în interlocutorul nostru, noi
valențe, pe care nu i le bănuiam.

La masa alăturată schimbau impresii alți tineri, ce discutau cu totul alte

subiecte, de pilda Vlad făcea referire la posibilitatea de a-și deschide o
pensiune într-o regiune asemănătoare, cu gândul de a renunța la
serviciul actual, crezând că astfel câștigă mai mult timp. În întâmpinarea
sa venea Alexandra, care parcă îl aproba neîncetat, în timp ce chipul ei
purta un surâs enigmatic.

- Da măi Alexandra, râzi tu, da decât să te trezești în fiecare zi la aceeași

oră și să faci același lucru, sau mă rog, lucruri asemănătoare, nu mai
bine stai aici în aer curat, în liniște, să-ți organizezi tu ziua după cum
vrei?

- Vlade, tu ți-ai greșit vocația, cum de te-ai făcut programator? zise ea

zâmbind.

- Păi asta nu înseamnă că nu pot schimba oricând domeniul. Te lași și tu

de programare și mă ajuți aici, dacă tot ziceai că-ți place aerul sănătos de
la țară.

Lucru pe care Alexandra, firește, l-ar fi făcut cu atâta plăcere.

Momentele plăcute fac timpul să alerge cu rapiditate, în așa fel încât

seara ne surprinsese pe neașteptate. Pe dealul din fața pensiunii, de
obicei liniștit, acum se ridicase spre cer o flacără înaltă, dominând
împrejurimile. Grupuri de tineri șușoteau și gesticulau, întreținând discuții
în jurul focului. Mai în dos, unde lumina pătrundea mai greu, întunericul
adăpostea două siluete al căror contur era proiectat pe stânca din
apropiere de o flacăra slabă, una dintre ele înfățișând un păr creț de
femeie, curgând voluminos pe umeri și alta umbra unui profil masculin.
Ascultând zumzetul lor atent îți puteai da seama că bărbatul a cărui voce
era de un ton reținut, era Vlad.

Considerând că acum ar fi momentul potrivit, căci o excursie acționează

ca un soi de supapă socială în care dispar reținerile dintr-un cadru social
obișnuit, Alexandra preluase inițiativa. Îi apucase mâinile într-ale ei.
Pentru un asemenea gest făcut de ea, unii ar fi renunțat la o groază de

74
plăceri, ba chiar, dacă s-ar fi pus problema, ar fi trecut și prin focurile
iadului.

De îndată ce îi cuprinsese mâinile, Vlad își dăduse seama, mai ales după
privirea ce-i fusese aruncată, că Alexandra avea intenția de a îi destăinui
ceva serios. Întorși cu spatele spre foc, în timp ce pe fundal se auzeau
voci acompaniate de o chitară, între vârfurile Munțiilor Poiana Ruscă se
ridica ecoul unui vechi cântec romantic, ce o făcuse pe Alexandra să
prindă curaj și să-și încolăcească mâna peste umărul bărbatului, într-o
îmbrățișare mai mult amoroasă, decât amicală.

- Și zi Vlade... șoptise ea stăruitor, uitându-se neîncetat în ochii lui,

încercând să-i spună mai multe din priviri, decât din vorbe.

- Ce să zic... spusese Vlad făcând pe neștiutorul

Nu numai că pe chipul ei se oglindea mulțumirea de a se afla într-un loc

oarecum ascuns privirilor curioase, dar înflori și o scânteie, ce izvora din
adâncul ființei ei.

Valuri de nori străbat crestele Retezatului din diferite direcții și în

mișcarea lor fugară se mai nimerește câte un moment în care luna își
croiește cale liberă printre nori, luminând chipurile celor doi. Faptul că
Alexandra alesese acest cadru pentru a încerca o apropiere, era o
dovadă în plus că nu făcea cine știe ce casă bună cu inteligența, căci,
dacă ar fi făcut, nu ar fi atribuit atât de mult farmec misterului banal al
întunericului.

- Hai mai bine să mergem la foc, se cam face frig, zise el puțin jenat.

- Eu aș sta toată seara și m-as uita la stele, zise ea pe un glas moale, în

timp ce îi cerceta chipul pe ascuns

Neștiind pe ce cale s-o apuce, Vlad schițase un gest de mobilizare, iar

Alexandra, din starea de repaus în care se afla, își încordase brusc mâna
care stătea încolăcită peste gâtul lui, încercând să-l mai rețină.

- Nu serios, mă duc că mi frig, zise el fără a lăsa nici umbra unei

speranțe.

Prima ei reacție fu de uluire, apoi de indignare, și, ca să nu-și scape

alesul își încolăcise brațul și mai tare în jurul gâtului său:

75
- Hai să mai stăm, doar nu ți-e frică de întuneric! Rosti ea pe un ton
ironic.

- Păi mai stăm și ce facem? Ne uităm la stele? Doar le-am văzut, ce să

mai vedem? Hai că ne plictisim aici, zise el și încercase să se ridice,
când Alexandra se agățase mai insistent.

- Hai, hai să mergem la foc!

Respinsă din nou, nu mai stăruise, uitase parcă de tot si de toate și își
retrase mâna în voie. Nici întunericul nopții nu-i putea ascunde
dezamăgirea de pe chip. În cochetărie poți ajunge de pe cea mai înaltă
culme a speranțelor în prăpastia deziluziilor. Acest gust al dezamăgirii,
care este atât de amar, se strecurase în ea picătură cu picătură,
începând cu lipsa de atenție pe care Vlad i-o arătase în autocar, până
acum, la un refuz categoric. Își simțise întregul corp mai greu și îi spuse:

- Bine măi Vlade, mă lași așa cu ochii în întuneric, încercase ea o ultimă

remarcă și în așteptarea răspunsului privea pe furiș ochii lui căprui, care
tot indiferenți rămăseseră, ceea ce o îngrozea. Pesemne că îl iubea.

- Lasă că ne plimbăm mâine, doar mai e vreme, zise el încercând să

amâne și se îndepărtă fără să mai scoată un sunet.

Deși îi lăsase o portiță, acest ”ne plimbăm mâine...”, se aștepta la un alt

gest de la el, și îi privi acum mirată silueta dispărând în întuneric. Îi părea
rău că un băiat atât de simpatic ca el nu știe cum să abordeze situația, se
aștepta ca ridicându-i mingea la fileu, el nu doar să-i vină în întâmpinare,
ci și să preia inițiativa. Să refuze avansurile, era ceva la care ea nu se
așteptase. De ce nu era receptiv, daca nu la altceva, atunci măcar la
farmecul frumuseții ei fizice? Se întreba ea nedumerită.

Considera în sinea ei că încercase totul și că de acum nu mai depindea

de ea. E greu să alegi momentul, să creezi contextul si atmosfera
necesară. Unele lucruri așteaptă prea mult momentul potrivit pentru a fi
spuse, altele nu-l apucă niciodată.

Dar între ei lucrurile nu au stat așa de la început. Nu era o afecțiune

neexteriorizata până acum, asemenea celor care izbucnesc pe ascuns.
Când venise în firma și ocupase postul pentru care concurase și prietena
ei, îi era puțin pică pe Vlad. Atunci îl privea cu reticență, poate chiar
respingător, însă cu timpul privirea ei devenise tot mai luminoasă, până

76
când ochii ei isteți îl priveau cu bucurie. Bucuria cu care privești chipul
unei ființe dragi.

Fără îndoială, adeseori Vlad avea impresia că zâmbetul ei este o

chemare pentru el, dar Alexandra fiind ”dată”, încercările ei de apropiere
îl intrigau, nu pentru că i-ar fi creat impresia că ar fi o femeie neserioasă,
ci pentru că îl provocau. Nu era sigur dacă reținerile de ordin moral îl
opreau sau lipsa dorinței. Ceea ce nu știa el, era că Alexandra în afla în
punctul ultim al unei relații, înainte de despărțirea definitivă, iar ea nici nu
luase în calcul reținerile morale ce-l măcinau pe Vlad, credea că el va
răspunde și ulterior se va clarifica totul, însă nu se ajunsese până acolo.

În timp ce se întorsese la foc, ceva îl îndemnase pe Vlad să-i

mulțumească pentru frumusețea ei răpitoare si pentru faptul că-l curtase,
dar nu știa cum să-i spună. Când te curtează o femeie frumoasă te simți
inevitabil fericit.

Alexandra era la vârsta la care femeile încep să se intereseze mai serios

de bărbații cu care cochetează, avea acum 28 de ani și nu mai simțea cu
aceeași vigoare chemările tinereții. Cu un păr lung, creț, brunet, și cu un
chip ce purta mai mereu umbra unui zâmbet. Geometria formelor ei,
mijlocul ei ademenitor și pulpițele ei plinuțe. Toată înfățișarea ei fizică îl
avea pe acel vino-ncoa. Față de Vlad, nutrea un interes viu și poate că
dorința ei nu izvora dintr-un capriciu, ci dintr-un sentiment mai adânc.

Vlad era un tip vesel, înalt, cu un râs sănătos, un intelectual lucid cu

aspirații filozofice și cu o concepție de viață fermă, care se schimba pe
măsură ce se adâncea tot mai mult în lectură. Nu era genul de bărbat
care să se îndrăgostească de o femeie, nu era nici stingher, dar nici nu
se întrecea cu galanteria. Cerebral, analitic, ferm, nu punea nici un gram
de emoție în fața unei decizii.

Grupul din jurul focului, acompaniat de o chitară la ale cărei acorduri un

artist îsi măsura dibăcia, cânta și nu băgase de seamă lipsa celor doi.

- Hello Vlad, cânți și tu cu noi? Se auzise în fundal vocea Luteției.

- Da, da, dăduse el din cap nepăsător și se așezase în cercul din jurul
artistului, în locul altei colege, care, văzându-l pe Vlad venind, părăsise
adunarea și se furișă în întuneric.

77
Entuziasmul se propagase în grup odată cu undele muzicale, până ce tot
grupul fusese molipsit de beția veseliei.

Mă apropiasem de foc. Râsul ei mă îndeamnă la bucurie, îmi crește

bună-dispoziția. Mă cheamă. Suflet! O inimă! Ce e viața? Ce scumpă mi-
e privirea ei.

- Hai, cântați și voi Costel!

- N-avem voce, ha ha ha, zise Costel râzând. Noi mergem la bar, vreți
ceva?

- Poți să-mi aduci mie și Alinei o cană cu vin fiert?

- Sigur, se rezolvă, spuse Costel și plecarăm împreună.

Când mă întorsesem, stătea întinsă pe o pătură pe iarbă. Își lăsa ochii să

viseze, în fine, cred că adormise. Focul pâlpâia în părul ei strălucitor, ici
colo fire îndrăznețe brăzdau fruntea luminoasă. Vântul șuiera, frigul îmi
intra in oase, acum realitatea înconjurătoare îmi era indiferentă, doar
universul ei mă interesa, și într-un exercițiu copleșitor al fanteziei am
încercat să-mi imaginez la ce se gândea.

Marian îi mângâiase părul cu afecțiune. Destul de șocant, să mângâi

părul unei fete când doarme, fără să n-ai nici cea mai mică treabă cu ea.
Aveam impresia că prin fapta asta își dezvăluia caracterul său ascuns.

La despărțire, când se trezise din scurta ațipire, spusese cu voce tare:

”Eu vă părăsesc!”. Pășește cu pași mici in direcția ușii, trece pe lângă
mine și îmi aruncă o privire semnificativă, dar al cărei sens nu-l puteam
desluși. Încerc o întâmpinare, un schimb de fraze, dar se uita dinadins in
altă direcție. Mi-am repetat scena în gând de zeci de ori, am întors-o pe
toate părțile. Putea avea o semnificație ascunsă?

Plutea în aer ceva magic ce se așternea asupra întregii nopți.

Intru agitat în hotel, dau nas în nas cu Alina, mă întâmpină cu o privire

binevoitoare, la care o întreb:

- Gata, vă culcați?

- Nu, de ce?

- Am crezut că Luteția a urcat sus

78
- Ea s-a dus, a spus că o doare capul.

- A... doar ea singură, și îi aruncai zăpăcit o privire plină de nădejde, care

însemna:” Să îndrăznesc ?”, la care privirea ei răspunsese consultativ:
”Dacă tu crezi!”.

Fără dubii, faptul că nu negase, mă încântase și încurajase totodată,

carevasăzică vedea legătura dintre noi într-o nouă lumină. Mă așteptam
să devină mai gravă, dar fusese cazul.

Mă gândisem să urc la ea într-o fugă, însă numai pentru o clipă, căci îmi
veni în minte să renunț. Nu se cade, îmi spusesem. Dar în același timp
îmi veni în minte privirea ei și bănuiam că tot tâlcul stă în descifrarea
acesteia și iată că femeia pe care o visam de atâtea ori stârnise în mine
un șuvoi de gânduri haotice ce hoinăreau dintr-o extremă în altă, ținându-
mă pe loc, preocupat, măcinat de aceeași incertitudine, pe care mintea
mea, necunoscând semnificația privirilor ei, n-o putea desluși, deși
simțeam că eram la un pas de a descoperi acel ceva fără de care nu
puteam lămuri ce înțeles au privirile ei și, mai important, ce ascund.

Intuiția mă trimitea, precauția mă oprea. Și atunci ce să fac? Am trimis

reținerile la plimbare.

- Bună seara, primiți vizitatori?

- Cine-i acolo? întrebase pe un ton cicălitor

- Cineva care vrea să vă ureze noapte bună!

- Nu zău!

Deschisesem ușa și privind-o văzui umbra unei scânteie furișându-se pe

chipul ei. Căpătai atunci senzația clară că vizita, nu numai că n-o deranja,
dar îi și convenea. Liniile trupului erau cum nu se poate mai bine scoase
in evidență de ținuta ei de seară. Deși conturul formelor era pregnant, era
totuși o apariție rafinată și finuță. Simți un fior. O căutasem pe ea si
dădusem de geometria formelor feminine. Ce nebunie! Mă apropiai de
ea, eram nas în nas. O pupai, nicio mișcare de recul, nu cedează, nu se
pierde.

- Noapte, îi spusei și plecai entuziasmat, întrebându-mă dacă n-ar fi fost

cazul să mai stau

- Și ție!

79
Mai degrabă rațională, decât emoțională, Luteția era, așa cum bănuiam,
o combinație între inteligență masculină și frumusețe feminină. Eram
fericit, acum știam cum se simte sărutul femeii pe care o iubeam atât de
mult.

Fișa postului

Mare a fost nedumerirea lui Ciprian când constatase ceea ce era

previzibil pentru rațiune, dar surprinzător pentru obișnuință, că nu-i
urmasem îndeaproape îndrumările tehnice, ba chiar nu le luasem deloc
în seamă. Ca la un semn, se adâncise prăpastia ce ne despărțea și în
care clocotea o indispoziție otrăvitoare, ce prevestea o dușmănie
perversă și vicleană, pândind tăcută primul prilej de a ieși la iveală.
Cadrul propice pentru a-și exprima nemulțumirile și pe care șefii îl
așteptau cu nerăbdare, erau ședințele în doi, ocazie pentru a discuta în
privat, ceea ce în public nu se cuvenea, pentru a nu nărui impresia de
armonie aparentă sau, de ce nu, autentică. Uneori, atmosfera unui mediu
este supusă capriciilor unui singur om, mai ales atunci când nu există un
pol opus care să contrabalanseze, măcar prin contradicția opiniilor, unica
direcție.

- Dar e grav, tu nu răspunzi la e-mail-uri!

- La care e-mail te referi?, întrebasem făcând pe nedumeritul.

- Cum Ștefan, la care e-mail? Cel în care discutăm despre proiectul tău și
în care e implicat și Herbert. Mi se pare foarte grav să nu răspunzi, intrăm
într-o cu totul altă categorie, nu mai e vorba că îți îndeplinești sarcinile
fără să depășești așteptările, ci că nu le îndeplinești, că nu corespunzi. E
cu totul altceva.

Ascultasem fără să protestez, apoi adăugasem:

- A... pricep acum... de acela zici? Dar acolo e o speță tehnică, discut eu
cu arhitecții, de asta n-am considerat că e necesar să răspund.

- Ștefan, zise Ciprian, pronunțându-mi numele cu o sonoritate agasantă,

trebuie să răspunzi la e-mail-uri... nu există așa ceva!

- Eu aș fi răspuns, dar… și mă gândisem dacă să continui, în timp ce mă

uitam în ochii mari și goi ai superiorului. Tu ai atribuții tehnice? În fișa

80
postului scrie că eu, ca inginer, primesc indicații tehnice doar de la
superiorul tehnic, ori tu nu ai rolul ăsta, din câte știu eu.

- Ștefan, stai să ne înțelegem! Răspunsese el cu gura încleștată,

întredeschisă.

- Tu ești superior ierarhic pe linie administrativă, nu? Iar pe linie tehnică

sunt alții? Eu de asta nu ți-am răspuns, pentru că mi s-a părut că tratezi
chestiuni tehnice, ori acestea întră în atribuțiile arhitectului.

În fața ineditului situației i se întunecase fața, devenise mai categoric, mai

tranșant in trăsături, iar indignarea anticipativă ședinței, cuibărită în
sufletul său din momentul în care e-mailul fără răspuns devenise o
certitudine, îmbrăcă forma nervozității, și anume cea mai hazlie dintre
ele, aceea ce se datorează neputinței de a găsi spontan răspunsul
potrivit. Pe chipul său se desenă o mimică compusă din nervozitate,
uluire și reflecție asupra situației. Ce se gândea el acum? Că
interlocutorul său pozează într-un om principial, plin de fumuri
profesionale sau că vrea doar să-l streseze?

- Bine, o să clarificăm asta cu rolurile, fusese fraza concluzie care

încheiase ședința, în care conflictul urcase pe o treaptă superioară în
ierarhia gravității și iremediabil riscurile asociate acestuia creșteau, iar
riscurile pentru cei aflați mai jos în ierarhie sunt întotdeauna mai mari.

Surpriza premeditată de angajat zguduii trufia superiorului, care

încetează a se mai simți confortabil odată ce dispare din jurul său
atmosfera de respect subînțelese, impus de clasificarea angajaților într-o
ierarhie și de care, știindu-te așezat pe o treaptă superioară în acea
ierarhie, te bucuri ca de un bun ce îți revine ție ca de la sine înțeles, și cu
care odată obișnuit, îți vine tare greu să mai trăiești fără. Când toată
lumea îți dă bună ziua, când ești obișnuit să se reverse în jurul tău
avalanșe de vorbe măgulitoare, ai impresia că cine face notă discordantă
te sfidează. Breasla șefilor este în esența ei ostilă libertății de opinie și
orice manifestare care deviază de la linia sugerată este întâmpinată
reticent, în primă fază, apoi, ostil, în următoarea.

Poate doar și pentru că îmi menținusem neclintit luările de poziție,

treceam în ochii șefului drept o persoana incomodă și, mai nou, un factor
de stres.

81
Ciocnire pe scări

La orele amiezii, pauza de masă se sfârși și odată cu ea se

încheiase și momentul cel mai de preț al angajatului, perioada de
destindere în care acesta se sustrage obligațiilor de serviciu. Mă
întorsesem tocmai la timpul potrivit pentru a mai găsi ici-colo câte un loc
de parcare, semn că nu apucaseră să se întoarcă toți colegii. În fața
companiei stoluri de tineri se succedau neîntrerupt în bătaia soarelui,
înconjurând clădirea, pentru a prelungi pauza cu un dialog spiritual în aer
liber și, de ce nu, poate și ca să le tihnească mâncarea mai bine. Urcând
scările pe care cu greu încăpeau mai mult de două persoane în același
timp, mă lăsasem în voia unui val fermecător, ce mă făcea să mă
gândesc la speculații filozofice, astfel că în timp ce priveam abătut în jos,
simțeam cum treptat mi se îngustează calea tot mai mult, în timp ce
discerneam cu coada ochiului apropierea unei siluete feminine, ce mă
înghesuia tot mai mult. Când ridicasem privirea, pentru a observa, o
văzusem pe Luteția, atât de aproape de umărul meu drept, încât simțeam
cum o plăcere necunoscută încolțea în mine. A fi în apropierea ființei ce-
mi părea miraculoasă, mă umplea de bună dispoziție. În timp ce ne
intersectasem, o scrutare aproape imperceptibila, dar totuși destul cât să
producă efecte, zbură din ochii ei. Adeseori, într-o singură încrucișare de
priviri s-au spus mai multe lucruri semnificative decât s-au spus printr-o
mulțime de cuvinte atent alese. Ce intenționa să-mi transmită? O
chemare de la o femeie nu este un lucru care să-mi scape. De ce mă
privise Luteția subtil? O femeie nu te privește așa dacă n-are să-ți
transmită ceva. Când stau și mă gândesc la ce nivel de perfecțiune a
ajuns subtilitatea cochetăriei feminine! Aceste mașinații pe care le
pusese la cale ca să-mi atragă atenția. Ce voia să-mi spună? Oricum ar
fi, să aibă cunoștința de existența mea, să se gândească la mine, mă
încânta așa de mult! M-am așezat la birou și mă întrebasem, fără să pot
desluși, ce va fi însemnat acea privire elocventă. Ce ocolișuri, ce căi
rătăcitoare preferă o femeie pentru a exprima posibilitatea unei simpatii.
Atenția îmi sări în altă parte, către Andrei, care plimbase țanțos o sticlă
de apa în mână.

- Andrei, tu te-ai apucat să uzi florile ca să treci pe la biroul Luteției sau

chiar trebuiau udate?

82
- Ha ha ha, mă Ștefane, mă ...râse acesta.

- Știi să punctezi, n-am ce zice, uzi florile de pe biroul șefei, ăsta da

exemplu de urmat!

- Ha, ha, trebuie udate, n-ai ce să-i faci!

- Luteția, pot să-ți ud eu florile data viitoare?

- Da... Ștefane poți...zise ea râzând, dar având aerul că o deranjează

remarca și că ar fi vrut să-mi atragă atenția pe moment, dar se decisese
să mai aștepte, poate cu următoarea ocazie.

Apoi plecai pe hol să discut cu Ciprian și profitând de ocazie privi fugar

trecătoarele, căci adeseori aveam norocul să zăresc flori defilând în
drumul lor spre bucătărie sau cantină. E plăcut să stai și să te uiți la fete.
Priveam mulțumit în jur, gândind că poate prind momentul miraculos în
care apare Luteția întorcându-se de la magazin, după cum anunțase cu
glas tare în birou. Între timp, pe hol lucrurile se desfășurau în voia lor, în
sensul că deja trecuse o fată misterioasă spre bucătărie și pe care, deși o
văzusem de mai multe ori, nu știam de unde s-o iau.

- Ciprian, Ciprian, cine îi fata asta?

- N-o știi? E de la testare, Diana.

- N-o știu, adică o știu din vedere, am tot văzut-o prin firmă.

- De ce întrebi? Zise el în timp ce pe obraji i se conturase un surâs.

- Îi faină... ce tocuri are... și totuși nu e genul care să poarte tocuri! Are și

unghii negre, e o artistă!

Trecea acum pe hol și șefa de la calitate.

- Cum stați cu modificările alea?

În loc de răspuns, Ciprian dădea din mână a lehamite, vrând parcă să

zică ... ”mai întrebi ?”.

83
Excursie pensiune

Când vedeam soarele cum bate pe creasta muntelui aveam

impresia ca sunt una cu mediul în care trăiesc. Noi suntem făcuți sub
soare și fără el nu putem trăi. Acești munți si acest relief accidentat, care
exista dinaintea vieții omenești si care a fost văzut de ochii atâtor alte
specii, care acum nici nu mai exista, exercită o atracție enigmatică
asupra mea. Este o chestiune ce ține de nivelul de percepție al
privitorului. Contemplând acest peisaj, ce-mi acapara prim-planul priviri,
dar si cel al gândurilor, m-am lăsat sedus de legătura tainică în timp pe
care acest peisaj, prin existența lui îndelungata, mi-o oferea. Dar, dacă
aș fi însetat de o legătura în timp și mai mare, înaintea originii acestor
munți și a planetei întregi, ar fi fost de ajuns să privesc în direcția cerului,
contemplarea astrelor ne aruncă cu gândul la originile universului, mult
mai îndepărtate în timp decât cele ale vieții biologice sau minerale.

Sub cerul limpede de munte licăreau stelele îndepărtate, iar noi,

inspirând și expirând un aer ozonat, stăteam așezați în jurul focului,
înfiripând o discuție filozofică. Intelectuali în devenire, domnule!

- Ce fain se văd stelele! observă Costel.

- Da, pentru că nu avem poluarea luminoasă din orașe, adăugase Cristi.

Aici îi numai bine pentru observații astronomice, de altfel majoritatea
observatoarelor sunt instalate la peste 1000 m deasupra nivelul mării,
scapi de 1 km de atmosferă ce dăunează clarității.

- Da! Am văzut, am fost odată în Hawai și aveau acolo un telescop la

peste 3000 m. Așa clar se vedea cerul de acolo, nici nu știam că sunt
atâtea stele! zise Costel

- În mijlocul oceanului, nu ai poluare luminoasă și unde mai pui aerul

curat, completase Cristi

- Aș vrea să trag și eu odată cu ochiul printr-un telescop, eu nu-i înțeleg

pe oamenii ăștia care stau noapte de noapte, privind astrele, ca să ce...
să contemple mișcarea lor? întrebase Costel ironic.

- Ei zic că nimic nu se compară cu plăcerea resimțită de astronom. Este o

stare ce ațâță metafizicul. Prin ocularul telescopului întrezărești vastitatea
universului. Soarele strălucește pe bolta cerească, ne dă viață, dar ne și
împiedică să privim în afara lumii. Viața omenirii se desfășoară ziua, dar

84
imensitatea universului se dezvăluie doar odată cu căderea nopții, atunci
ni se dezvăluie adevărata față a lumii, partea nevăzută. Privind o galaxie
simți o ațâțare pentru metafizic și atunci ți-e mai ușor să folosești mașina
denumită fantezie, pentru a te plimba cu gândurile prin cele mai
îndepărtate spații și timpuri, adăugase Cristi.

- Da, interesant discurs maestre, și totuși, noi preferăm ziua pe soare,

zise Costel râzând.

- Da, păi nu vezi cum odată cu soarele de primăvară încep să mișune

oamenii care încotro pe străzi, într-o dezmeticire totală, într-o trezire
generală la viață.

- Am putea spune că noi suntem ființe solare, zise Cristi.

- Ha ha ha!

- Dacă stai să te plimbi într-o zi cu soare într-un cartier ales la întâmplare,

ai să vezi o groază de trecători, mame care-și plimbă copii, vârstnici care
stau pe bănci în fața porții, tineri plimbându-se, și alții, iar toți aceștia, cu
excepția tinerilor, dispar de îndată ce apune soarele. Soarele ne
îndeamnă să savurăm fenomenul vieții.

Ca la un semn, grupul se retrăsese în hotel, unde la intrare, în încăperea

recepției, îi aștepta cealaltă jumătate a echipei pentru a continua
împreună a doua parte a serii. În urma lor, umbra focului șiroia neîncetat
pe fațada hotelului, într-o juxtapunere continuă de imagini vizuale,
schimbându-și conturul înainte ca un privitor sedus de spectacolul vizual
proiectat înaintea sa să apuce să memoreze o formă anume.

- Guys, poftiți la o carte?! zise Ciprian.

- Ce jucați? întrebase Costel.

- Septică cu pedepse... vă băgați?

- Nu cred, eu mă duc sus, sunt obosit, răspunse Costel, parcă pentru toți
cei ce intraseră.

- Nici eu nu stau, am zis și mă îndreptasem spre camera mea. Era

noaptea și începeam să mă gândesc la ea, iar pentru a-mi crea cadrul
propice pentru a încuraja aceste gânduri și eventual a le transforma în
inspirație artistică, aveam nevoie de liniște și solitudine. Intrasem în

85
cameră și-mi repetam în gând ”Nicio boală nu-i mai grea ca doru’ și
dragostea!”.

Printre închipuirile mele personale cele mai de preț se număra și aceea

de a fi alături de ea, de a-mi trăi întreaga viață cu ea. Numai faptul că știu
că e sub același cer cu mine, mă face să fiu mai fericit. Gândul la ea îmi
ocupă mintea și nu mă mai lasă să adorm. Astăzi puteam să merg în
pădure să culeg flori pentru ea, în loc să stau să aud pălăvrăgelile despre
stele! Mă duc mâine să-i culeg un buchet de flori. Oare ce face la ora
asta? Oare cum ar fi arătat ziua de azi dacă ar fi fost și ea aici? Dacă ar fi
fost a mea, dacă ar fi fost acum lângă mine, oare cum m-aș fi simțit? N-
am ce zice, o vreau pe ea și cu asta basta! Știu că dacă o las să plece,
nu mai întâlnesc alta ca ea. Simt asta. Viața noastră se desfășoară într-
un singur sens, iar noi nu trăim decât o singură dată. Acum că am găsit
fericirea, ce sens are să ezit? Ar trebui s-o înșfac, nu s-o las să se scurgă
pe lângă mine, precum se scurge nisipul printre degete. Dacă ar fi acum
lângă mine, aș strânge la piept fericirea. Pe măsură ce tot aștept, nu
constat decât fuga timpului, ne trecem fără să fim alături. Ceea ce mă
ține în prezent, este nădejdea de a o cuceri pe ea. Aș vrea să cunosc
toate femeile din lume, să văd dacă mai e una precum ea. E rece cu
mine, dar lucrarea mea o să-și facă efectul într-o bună zi. Îmi place să mă
uit în depărtare, acolo unde se contopește linia orizontului cu pământul,
atunci tot timpul mă gândesc la ea. Câtă fericire ar putea să-mi dea o
singură ființă particulară de pe întreg mapamondul. Dintre atâția oameni,
dacă aș avea-o pe ea, aș fi alt om, aș fi cea mai bună variantă a mea. Mi-
aș putea canaliza energia pe alte proiecte, dacă aș știi că am asigurată
fericirea mea personală. Oare știe ea cât de mult am început s-o iubesc?
Uneori am impresia c-o iubeam dinainte s-o întâlnesc. Să scriu de câteva
ori pe zi, pagini întregi, pentru dragostea mea cea mare. Dacă ar fi după
capul ei, nici nu mi-ar da dreptul s-o admir, da cine are nevoie de
încuviințare pentru așa ceva?

De pe geam se furișa o fâșie oarbă de lumină de la becurile din parcare.

Zgomotele din jur se auzeau tot mai slab, somnul mă ademenește în
tărâmul viselor.

Avea părul despletit și mă chemase. Odihnită și albă la chip, emana în

jurul ei un val de căldură și seninătate. În timp ce mă privea, în ochii ei
apărea o licărire cu subînțeles, iar zâmbetul ei devenea îngăduitor.
Copleșit de romantism, mă simțeam tulburat. Acum, pentru întâia oară,

86
se abandona în mâinile mele și simțeam ritmul respirației ei, al ființei ce-
mi era atât de dragă. Nu i-am propus nimic și nici ea la rândul ei. La
lumina zilei, odată cu zgomotul de pe hol, visul se topi, conștiința se trezi
la realitate. În toiul dimineții ivite, sub pretextul unei plimbări în aer curat,
am mers în pădure, mânat de un gând tainic.

- Unde ai dispărut de dimineață! întrebase Costel.

- Am fost în pădure să culeg flori, spusesem mulțumit.

- Ce? Ce flori maestre? zise el râzând.

- Ce a zis Ștefan? întrebase Deiu.

- A cules flori !

Ieșire în oraș

În următoarea săptămână, echipa de pe platformă se organizase,

se pregăteau pentru a viziona un meci de fotbal. Ciprian, cuprins de
spiritul său specific de inițiativă, își întrebase colegii:

- Guys, veniți deseară la meci?

- În complex? Întrebase Deiu.

- Dacă găsim un loc, atunci de ce nu?

- Păi dacă mergem devreme și ocupăm locurile, o să avem. Mergem

după lucru direct, zise Deiu docil.

- Sau putem merge la Casa Polonezului, un restaurant situat în

apropierea firmei, completase Cristi.

- Parcă sună mai bine, zise Ciprian, cu gândul de a nu se deplasa prea

departe de casă... voi ce ziceți?

- Ok, dacă voi ziceți că la Casa Polonezului, să mergem acolo, dar să

rezervăm, nu să ne trezim după aia că nu avem locuri, concluzionase
acesta văzând că nimeni nu intervenise.

- Suni tu Cristi? întrebase Ciprian.

87
- Să facem mai întâi o listă și dupăia sunăm. Radu, fă tu lista și sun eu
mai târziu! zise Cristi.

- Facem, facem...

Sugestia șefului se impune, bineînțeles, ca de la sine, fără prea mare

rezistență din partea participanților. Docilitatea e o notă comună celor
ierarhic inferiori, care, adeseori își fac griji peste măsură pentru bună
dispoziția șefului, temându-se ca nu cumva printr-un joc deranjant al
opiniilor, să piardă din doze de simpatie ce le revine.

- Ștefane, tu ce faci, vii? întrebase Cristi.

- Eu vin, dacă vine și Luteția... cum să nu vin?!

Stăteau toți cu zâmbetul ascuns pe buze, pregătiți pentru întâmpinarea

ei, când se auzi deodată tonalitatea unei voci inteligente:

- Vai Ștefane, ce-ți fac... zise ea în timp ce se apropiase de Radu, pentru

a îi spune dacă merge. Profitând de proximitatea fizică, căci eram coleg
de birou cu el, se uitase spre mine, spunându-mi încet, mai degrabă
revoltată decât încântată:

- Tu nu poți să mergi și fără mine?!

- Ba pot... da' are rost ?

Răspunsul o făcu să-și picteze pe chipul ei energic o mimică

nemulțumită, care nu era în armonie cu ochii ei, ce păreau să rețină o
urmă de zâmbet șiret. Practic, nu știai care era intenția ei, și asta mai
ales pentru că cu femeile nu știi niciodată în ce direcție bate vântul.
Socoteala de la birou nu se potrivește cu cea de acasă, iar în fața
restaurantului apăruseră doar jumătate din cei ce își anunțaseră
prezența. Chiar și așa, oamenii își ocupau locurile și se pregăteau pentru
a crea atmosferă. Ultima care ajunsese fusese Luteția, alături de
prietenul ei.

- Salut, le ieșise Ciprian în întâmpinare, haideți că v-am ținut un loc, nu

știu ce făceam dacă veneați mai târziu, zise el râzând, făcând aluzie la
faptul că nu mai putea reține scaune neocupate la masa sa.

- Atunci am venit la fix, zise Luteția cu un surâs ștrengar, pe de o parte și

plin de bunăvoință pe de altă parte.

88
În vestimentația ei se observă gusturi rar întâlnite, ce denotă o fire
artistică, judecată după criterii estetice este frumoasă, judecată după
criterii intelectuale, este superioară. Firește, are și grația specifică
feminității. Luteția este una din acele flori rare, pe care un romantic le-a
numit ”Stea între femei, și femeie între stele”.

Se ridicaseră colegii așezați pe o parte a mesei, le făcuseră loc către

scaunele din capăt. Acolo unde se așezase, mai aruncam câte o privire
pe furiș. O singură dată ni s-au întâlnit privirile și atunci, ca la un semn,
m-am însuflețit, ceea ce-mi părea înainte atât de monoton, îmi părea
acum o petrecere fermecată. Chemam în ajutor agerimea minții mele
pentru a concepe un plan, pentru a mă remarca, pentru a ieși în evidență,
dar am fost scutit de efortul gândirii, când Luteția mă întrebă din senin:

- Ce faci Ștefane... te-ai cuibărit acolo în colț?

- Bien, am zis, simțindu-mă măgulit pentru că fusesem luat în seamă! Aici

am găsit loc și, vrând parcă să mai adaug o remarcă, m-am opri totuși
zicându-mi că poate nu e momentul potrivit pentru a încerca o frază
îndrăzneață. Dar faptul că mă băgase în seamă...

Meciul se încheiase iar noi ne adunaserăm în fața restaurantului unde

stăteam în cerc, discutam, toți pregătiți de plecare, așteptând gestul
decisiv pentru spargerea grupului. De sus, din depărtare, deasupra
cerului senin, ne privea o lună pe jumătate umbrită, pe jumătate
strălucitoare.

- Vă las undeva, Luteția? întrebase Ciprian, care în ultimul timp arătase

față de ea o grijă și o atenție sporită, neprefăcută, ivită dintr-o sursă
autentică de simpatie.

- Noi mergem să mai facem cumpărături, zise ea, referindu-se prin „noi”
la ea și la prietenul ei, apoi se uitase la mine într-un mod elocvent, în timp
ce silabisea cuvintele, parcă spre a semnala că ele conțin și un alt înțeles
decât cel ce se auzea. Adeseori, înțelesul unei fraze este complet
schimbat, dacă este rostită pe un ton anume sau dacă este însoțită de o
privire sau de o expresie sugestivă, al căror rol este de a ne ajuta să
descifrăm adevăratul înțelesul al frazei. Privirea, gesturile, mimica sunt
cifrul. De pildă, acea privire care însoțise fraza, părea să-mi spună, “dacă
ai fi fost tu prietenul meu, atunci aș fi mers cu tine la cumpărături” sau
“dacă voi fi prietena ta, voi fi grijulie cu tine” sau, la fel de bine ar putea

89
însemna, „Vezi? Am prieten, sunt dată!”. Jocul secret de priviri îmi dă
bătăi de cap. Ce mă gândeam eu atunci? Că e greu să deslușești intenția
din privirea unei femei? Mi-a aruncat o privire, dă de înțeles ceva, a doua
privire după întâlnirea de pe scări, iar aceasta este evidentă. Dar această
privire poate vrea să-mi spună un singur lucru, să mă convingă că are
prieten, “Vezi, am prieten, și tu vrei să-mi faci curte?”. Acum, mă pune la
încercare. Crede că mă dau deoparte, vrea să vadă dacă am curaj. Dacă
n-aș iubi-o, m-aș lăsa păgubaș, dar așa cum o iubesc eu...

Pauză cu Ciprian

Trecuseră săptămâni întregi și nu se întâmplase nimic notabil.

Acum, după pauza de masă, stăteam în fața companiei, schimbam glume
spirituale între noi. Pe spațiul verde dintre clădirile de birouri, valuri întregi
de tineri se perindau care încotro, fără o destinație anume, ci mai
degrabă de dragul plimbării. Costel, maestrul de ceremonii, era acum
provocat de Deiu să deschidă sesiunea de destindere spirituală, alegând
un subiect necunoscut noilor colegi, angajați de curând:

- Bă Costele, zi-ne povestea aia cu fata ce ai chemat-o la suc și a zis că

ea nu iese în oraș. Cum a fost mai exact?

- Da, da, ha ha, deci te referi la aia cu ”eu nu ies în oraș” ? Păi la sfârșitul
primei întâlniri, când am condus-o acasă, am întrebat-o dacă vrea să
ieșim mâine seară în oraș, la care ea, stă pe gânduri și zice o enormitate:
”Eu nu ies seara în oraș”.

- Ha ha ha, a fost super tare, ca și cum cineva te-ar chema la masă și i-ai
răspunde: ”Eu nu mănânc”.

Ascultasem și eu, dar gândul mă purta în altă parte și așa se face că

gândindu-mă la ea, în timp ce mă uitam la tinerele din jurul meu, ce
defilau încontinuu, ici colo identificam pe chipul uneia, în silueta alteia
sau într-un gest particular al unei alte necunoscute, oricât de mic, care se
nimerea să treacă atunci prin fața mea, câte o asemănare cu ea, așa
cum de pildă îmi sărise în ochi o trecătoare pentru că avea același păr
creț și, văzută din spate, îmi crease pentru o fracțiune de secundă
impresia că ar fi chiar ea, dar când silueta misterioasă își îndreptase
capul și conturul chipului deveni vizibil din profil, fiorul se dovedi înșelător.
Eram în acel moment al dragostei mele pentru ea în care îmi săreau în

90
ochi amănunte, oricât de nesemnificative, dar care prin asemănarea pe
care o aveau cu ea, îmi solicitau atenția. Așa se face că, obiecte, semne
particulare ale femeilor, care se asemănau cu ea, îmi săreau în ochi
involuntar. Această tulburare a simțurilor, de a judeca toate femeile după
trăsăturile uneia anume, apare adeseori atunci când ne imaginăm că
cutare ființa este miraculoasă și că tot ce face ea și tot ce se întâmplă în
jurul ei este excepțional.

O undă de bucurie îmi traversează fruntea când îmi dau seama că în

prim-planul privirii mele, apărând de nicăieri, o zăresc într-adevăr pe ea,
alături de Ciprian.

- Ce faceți voi? Întrebase ea curioasă, având privirea plină de inițiativă.

- Ne uităm la trecătoare, am zis bine dispus, căci auzul vocii ei stârnea în

mine un val de fericire. Părul ei creț dat pe spate, cuprins de o pereche
de ochelari de soare și privirea ei inteligentă, ah... ce să mai zic...
amețești când o privești.

Încercând să mă remarc printr-o glumă, o întrebasem tendențios și

insinuant în același timp, uitându-mă către ea și Ciprian:

- Da voi doi unde ați fost?

- La masă, răspunse Ciprian tăios, în timp ce prin privirea sa și prin

întreaga sa mimica, involuntar, încerca să înlăture convingerea, sugerată
mai întâi de tonul său, apoi de postura sa, că întrebarea îi provocase un
oarecare disconfort.

În timp ce Ciprian răspunsese pe un ton serios, prompt și repede ca în

fața unei acuzații, parcă spre a nu lăsa timp de interpretare celor de față,
în ochii Luteției, pe care îi scrutasem în trecere, apăruse o tresărire, de
parcă întreaga ființă i-ar fi fost cutremurată de o presimțire cumplită.
Interpretam tulburarea ei ca o mică victorie, fără îndoială, tăinuiau ceva
și, pentru că secretul ar fi putut fi destăinuit, se tulburaseră. Cum îi jucau
pupilele de teama ca nu cumva Ciprian, prin mimica lui, să ofere cine știe
ce indicii. Ea nu se pierduse niciodată, acum era prima oară când o
surprinsesem așa. Tonul serios cu care răspunse Ciprian, îmi confirma
că pe această temă nu e loc de glumă. Scena ar fi fost tot atât de repede
uitată, ca orice altă scenă care nu are nimic memorabil în ea, dacă
răspunsul lui Ciprian nu ar fi fost atât de serios, o reacție nepotrivită unei
situații amuzante și, mai ales, dacă în privirea Luteția nu s-ar fi produs

91
acea tresărire remarcabilă. Ce au făcut ei în pauza de masă? Iată, un
lucru pe care nu-l voi afla niciodată și care va rămâne pentru totdeauna
secretul lor. O realitate tăinuită și ascunsă într-un colț retras al minții lor,
pe care n-o vor împărtășii nimănui niciodată și care, în ochii mei
valorează atât de mult, încât aș fi dat tot ce îmi stătea în putință, doar ca
să nu-mi rămână necunoscută și astfel să mă facă să sufăr.

Număram de pe acum clipele care mă despărțeau de momentul când voi

fi singur și voi reflecta în liniște la cele întâmplate, și nu aveam mult de
așteptat, căci aceste clipe de liniște le regăseam odată ce mă așezam la
birou, în fața monitorului, unde în loc să mă gândesc la sarcinile de
serviciu, îmi derulam scena cu pricina, odată și încă odată, de parcă cu
fiecare nouă derulare aș fi aflat detalii care-mi scăpaseră anterior. Oare
tresărise când întrebasem, pentru că bănuia ce aș fi putut desluși ceva
compromițător?

Plimbare prin companie

Programul de lucru se încheiase și ca la un semn clădirea

începea să fie părăsită într-o mobilizare generală. Acum, când toată
lumea e în mișcare, apare ocazia mult așteptată de a zări chipurile celor
care, deși sunt în imediata mea apropiere, despărțiți de câțiva pereți, nu
am ocazia să-i zăresc decât întâmplător.

În drumul spre parcare, mă gândeam la modul plăcut în care-și schimba

tonalitatea vocii în funcție de situație și la cum știa să aleagă cuvintele
potrivite. Eh...ce să mai, o femeie inteligentă se recunoaște de la o poștă!
Treceam în revistă femeile pe care le catalogasem drept inteligente
pentru a verifica acuitatea diagnosticului meu inițial și, văzând că toate s-
au remarcat, ocupând cutare sau cutare poziție de conducere, eram
încântat și-mi spuneam că le-am recunoscut doar după dichisit și după
priviri, fără să lucrez cu ele, așa cum au făcut cei care le-au propus
pentru avansare.

Un bărbos cu privirea îndreptată în jos, de parcă ar fi un călugăr smerit și

cu pași nesiguri, îmi apare în față.

- Ce faci grande? Îl întrebasem pe Paul.

- Uite mă întorc la birou, că mi-am uitat cheile, tu?

92
- Plec și eu acasă, de abia aștept! Ce mai face Vlad?

- Am vorbit cu el săptămâna asta, are o prietenă în Germania, și-a

schimbat locul de muncă, o duce bine, ce mai!

- Da? Ce prietenă?

- O nemțoaică bogată!

- Aoleu, a dat lovitura! Mare combinator!

- La calitățile lui...

- Da...încuviințasem eu

- Hai că ne mai auzim, plec și eu!

- Salut!

Despărțindu-mă de Paul, am mers mai departe încercând să mă gândesc

la noua viață pe care o avea Vlad, dar nu-mi puteam scoate din cap
reacția Luteției, ce mă măcina ca o enigmă ce se caută a fi dezlegată.

În drumul meu îl văzusem pe șeful de grup, despre care se spune că o

curtase pe Delia, fără să izbutească s-o convingă, unii zic că a și iubit-o!
Cui, ce-i mai pasă acum de povestea lor? Amănunte sufletești dintr-un
timp pierdut. A fost un val, a trecut! Ce e val, ca valul trece! Făcuse
senzație din pricina frumuseții ei, oriunde apărea toți o urmăreau cu
privirea, sigură pe ea și fără fasoane, mi-a plăcut și mie, deși, nu pot să
neg că nu am remarcat simplitatea gândirii ei. Dovadă și prietenul ei de
atunci, care nu făcea nici două parale, mediocru prin definiție, el și șeful
de grup, este ca și cum ai compara o minte joasă cu o autoritate
intelectuală. Delia alege ce vrea ea, face ce face și nimeni nu mai poate
desface!

Uite-o și pe Alexandra, care s-a grăbit cu prima ocazie din team-building

să sară în brațele lui Vlad, draga de ea, de parcă i-ar fugi pământul de
sub picioare! Îți vine să te amuzi, când te gândești că nu i-a ieșit! Cine
știe de umerii cărui coleg nou se mai agată, sau poate i-a plăcut doar
odată, atunci, de Vlad, de el și doar de el, odată, atunci și atât!

Iată-l și pe Marius, care amenință cu demisia, poate, poate mai primește

o mărire de salariu consistentă. Merge singur în pauza de masă, are

93
aerul unui gânditor enigmatic, zici că ar fi un matematician și el e ditamai
vicleanul, mare hoțoman!

Opa, opa, uite-o pe blonda de la recepție, care-mi făcuse ochi dulci când
se angajase, trece acum de la clădirea din spate spre cea din față. Ochii
ei frumoși, dar dantura, ceva nu e armonios în dantură ei! Părul blond o fi
vopsit sau natural, că la rădăcini arată cam întunecat! Ah, ce aș mai
curta-o, e mare păcat să nu încerc!

Iată-l pe colegul de bancă de la ultimul training, îl salut din cap, îmi

plăcuse ce spusese, convingeri solide, viziuni intelectuale domnule! Mi-
am dat seama atunci, că numai un om ca el, care a trecut prin diferite
stadii de gândire, poate exprima convingeri de mare valoare.

Iat-o pe blonda cu părul creț, cu fruntea bombată, ce buze groase! Cum

se revarsă pulpițele ei solide sub privirile trecătorilor! N-am ce zice, are în
trăsăturile ei ceva ce te duce cu gândul la vulgaritate!

Într-o singură plimbare din birou spre parcare, văd o groază de cunoscuți,
cunoscuți prin mijloace indirecte, acel tip de cunoaștere care ne scutește
de corvoada obligațiilor sociale si care nu e musai să fie și reciprocă.
Acești cunoscuți se află la capătul spectrului nostru social, știm că există,
dar nu trebuie să le-o arătăm. Oameni pe care îi cunoaștem, dar fața de
care, din fericire, suntem scutiți de eforturi sociale minime, de pildă efortul
de a saluta, și care la nevoie, de exemplu dacă ne-am regăsi într-o
configurație socială cu totul nouă, dacă ne-am întâlni într-o țară străină
sau în alt loc departe de mediul nostru familiar, ne-ar deveni de îndată cei
mai apropiați prieteni, prietenii prietenilor, corul nostru de cunoștințe
îndepărtate!

Uite-o pe ea, cea mai frumoasă floare din firmă! O singură dată mi-am
dres vocea înainte să vorbesc cu o femeie. Așa aflasem, de pildă,
ușurința și rapiditatea cu care bărbații devin vicleni, la nevoie.

Mai departe, pe marginea drumului, trăgând din țigară, un stol de fete

tinere stă la povești, mă uit la ele și ele se uită la mine. Chipul unei fete
se înseninează, alta privește în gol mohorâtă, alta stă pregătită să arunce
următoarea vorbă. Una e brunetă vopsită blond cu părul lung, alta e cu
părul scurt șaten, cealaltă are părul înfășurat în codițe, contraste
interminabile, nici nu știi pe care ai alege-o, dacă ar fi să fie vreodată,
dacă te-ar întreba cineva cândva, cumva, de dragul de a te întreba!

94
Ah, aceste necunoscute... ce n-aș da să le cunosc mai bine!

WinterParty

Își promisese să nu se gândească la seara ce va urma și

cotrobăia prin casă căutându-și de lucru pentru a-și ocupa mintea, însă
tot la aceeași idee ajungea. Se făcuse ora șapte și nu terminase nimic
din ce își propuse, iar acum începuse pregătirile pentru petrecerea de
seară. Se afla în dificultate, a alege ținuta potrivită nu e un lucru ușor. În
fața oglinzii din baie își privea chipul tânăr, apoi începuse să-și miște
mâinile într-un automatism simplu pentru a-și dichisi fața după un model
anume, care îi plăcea mai mult. Își pictează obrajii albi cu un strat subțire
de fard, ce îi făcea pielea și mai albă decât era, dându-i frumuseții ei un
accent mai grațios și mai rece in același timp. Își pictase în jurul ochilor
un contur vag, abia perceptibil, iar în colțul ochilor, acolo unde pleoapa
de sus se unește cu cea de jos, desenase o linie neagră spre exteriorul
ochilor, spre a-și prelungi conturul. Ochii ei migdalați în spatele cărora
strălucea scânteia unui spirit, păreau acum și mai atrăgători. Dichisitul ei
îmbina simplitatea cu atractivitatea, pe alocuri apăreau urme de
senzualitate decentă, iar impresia generală era de chibzuială și măsură.

De ce vor fi fiind ochii unei fete dichisite atât de atrăgători ?

La petrecerea de Crăciun, chiar la intrare, dădusem nas în nas cu ea și

nu mai era nevoie de cuvinte, căci ochii spuseseră totul.

- Salut!

- Ciao!

- O, ce frumos v-ați îmbrăcat, la dvs. o să mă uit toată seara.

- Ștefan, termină cu prostiile!

- Crezi tu că-s prostii, da ia zi-mi și mie unde sunt ai noștri?

- Uite acolo în spate la bar, îl vezi pe Costel?

- Da, da, hai că mă duc să vad care îi treaba pe acolo. Te las, doar ca să
te revăd, i-am spus îndrăzneț la ureche, să audă doar ea, de parcă mi-aș
fi permis complicități.

- Du-te liniștit!

95
Gropițele din obrajii ei, aceasta este frumusețea. De unde își trăgea buna
dispoziție? Era o chestiune ce ținea de firea ei? Rochia accesorizată cu
dantele, finețea pielii, dimensiunile mijlocii ale taliei o făceau atât de
frumoasă, o deosebeau atât de mult de celelalte. Dibăcia, dexteritatea cu
care combina piesele vestimentare si accesoriile, fără dubii, este un
semn distinctiv al unei inteligențe artistice. Fire rebele de păr ieșeau din
strânsoare și se răsfirau delicat traversând fruntea dintr-o parte în alta,
ancorându-se ondulate peste ureche. Până și un singur fir de păr îmi
inspiră perfecțiune. Nuanțe care se văd doar în ochii celor care se pricep.
Un artist de mare valoare, care știe să transpună literar cu minuțiozitate
și talent, impresia acestei clipe, căutam acum!

Privind în jur, vedeam multe femei frumos îmbrăcate, parcă ar fi o

sărbătoare, dar ea avea ineditul ei, figura ei unica ieșea din contextul
împrejurărilor.

Venise Ioana la bar.

- Hai la un dans!

- Acum? Întrebai îndoielnic și scăpai o clipire din ochi care, din păcate, nu
trecu nevăzută. O emoție într-o asemenea clipă este o mărturisire.

O scurtă urmă de dezamăgire pe chipul ei, apoi își reveni deîndată. Am

dansat, dar nu mai era nimic de spus. Între timp, mi-am făcut griji, o
căutam pe Luteția, ca nu cumva vârtejuri seducătoare s-o răpească de
lângă mine, să nu cadă pradă unor vibrații ademenitoare ce pluteau în
jurul ei. Dar nu era genul de fată, și eram astfel scutit de chinul
incomensurabil dat de bănuiala că alții o pot atrage în preajma lor.

Când ne regăsisem la bar, își lăsă privirea enigmatică să zboare spre

mine și mă întrebase domol:

- Ce faci Ștefane?

Această întrebare mi se păruse atât de fermecătoare și mă făcuse să mă

simt atât de deosebit, încât mi se păruse că lumea din jurul meu devenea
miraculoasă. Fără dubii, aș fi dat toate favorurile unei femei pentru o
singură atenție din partea ei.

- Mă uit la spectacolul ăsta, n-am știut că Delia îi așa bună dansatoare.

- Delia? Îți place de ea, ha?

96
- Da, ce să zic! Un tip de femeie mai rar întâlnit! Admir talentul cu care își
joacă rolul și în timp ce spuneam asta, admiram geometria formelor ei, pe
care rochia le punea atât de bine în relief și pe care ea, prin mișcările ei,
le sublinia.

- Poate ar trebui să dansăm și noi, adăugasem pentru a nu întrerupe

fluiditatea dialogului, deși știam că-mi place mai mult s-o contemplu în
liniște, mișcările fizice îmi îngreunau meditația.

- Poți să dansezi singur dacă vrei! Zise ea spontan și plecase, lăsând în

urma ei doar acel enigmatic ”ce faci?”, care trezise viața toată în mine.

Dacă stau bine și mă gândesc, îi prima oară când aud numele meu rostit
de ea. O urmasem, căutând un culoar prin care s-o privesc. Se întorsese,
iar când privirile ni s-au intersectat, am înțeles că ochii ei mă purtau în
alte lumi. M-am apropiat de ea:

- Dansezi cu mine? am întrebat-o din nou în timp ce simțeam că sunt pe

deplin fericit.

Parcă se așteptase. Venise clipa pe care universul mi-o făgăduise!

Aproape de obrajii ei fini, ceva perfect, desăvârșit, îi simțeam pieptul
mișcându-se sub presiunea aerului din plămâni, respirația întretăiată și
parfumul dulce al buzelor ei. Simțeam că îngăduia apropierea și primea
privirea mea curioasă așternută asupra ei. Umerii i se legănau lin ici-colo,
lăsându-se pe spate. Era mai mult decât o simplă mișcare mecanică
ghidată de ritmul muzicii, era un val fermecător, un vârtej ademenitor, o
mișcare de abandon! O clipă de uitare zic, căci asta fusese! Ce
tulburătoare e apropierea Luteției! Un singur cuvânt din partea ei și viața
adevărată ar țâșni din mine ca un șuvoi, măturând totul în cale.

Amețeai când își despletea părul, care se răsfirase într-o mișcare de

anvergura peste umerii ei fini, dezvăluind o nouă latura a înfățișării ei. La
sfârșit, când ne-am privit complice, am surprins în zâmbetul ei o speranță
secretă. Să fi pus Luteția în mișcare oare o nouă rotiță din mașinăria ce
alcătuiește mecanica sofisticată a seducției feminine? M-am oprit după
primul dans, prea multa mișcare mă solicită. M-am retras la bar, încă plin
de impresiile ce le făcuse acest dans magic asupra mea. Parfumul ei,
mâna ei delicată, pielea ei albă, toate asta mă fermecau. Mi-am imaginat
de atâtea ori momentul ăsta, iar acum îl trăiam cu adevărat! Simțeam
diferența dintre un moment imaginat și unul trăit. Fără îndoială, iubirea

97
mea pentru ea crește constant, fără complicații sentimentale, și pe
măsură ce o cunosc mai bine, o plac mai mult.

Bunica

Peisajul plăcut de toamnă târzie în care era învăluit satul mi se

înfățișase acum în noi culori. Culori noi zic, pentru că deși aceleași, în
fiecare an păreau diferite, în conformitate cu noile raporturi sociale pe
care le legam și care-mi deschideau noi portițe în inima comunității din
jurul meu, ce-mi permiteau s-o înțeleg mai bine.

În acea perioadă a anului răsăreau plantele cu frunză galbenă și floare

roșie, ce împodobeau drumul ce șerpuia deasupra dealurilor Bucovinene
și de a lungul căruia înaintam grăbit, confruntând imaginea lui de acum
cu cea din amintirile mele mai îndepărtate. Casa stăpânită de spiritul
bunicii, înconjurată de o ceată de copaci netunși, care te întâmpinau a
bine venit. Bunica, peste care trecuseră 80 de primăveri, pe ea o
regăsisem în curte așezată pe o bancă.

- Vai, nepotul bunicii, cum ai venit tu fără să mă anunți?

- Uite așa! Spusesem, în timp ce tăinuiam motivul adevărat, plăcerea de

a surprinde.

- Vău, vău, cum o bucuri tu pe bunica!

- Da...

- Scoate bagajele și hai să-ți încălzesc un borș

- Nu buni, lasă... dă-l încolo... hai să mai vorbim. Ce mai faci ?

- Iaca bine, cu trebușoară!

- Ce mai e nou prin sat?

- Toate-s vechi, așa cum le știi.

- Am auzit că i-a plecat femeia lui Ionică?

- Văi... da...

98
- Cum a fost pachetul cu cumpărături? Acest pachet cu cumpărături ce-l
trimisesem bunicii mele pentru a-i aminti că undeva în univers o
conștiință se gândește la ea.

- Au fost bune, au fost bune! Păi m-a ajutat unul, altul, în curte și i-am
dat, apoi am fost la o familie tânără, dar amărâtă din sat și le-am făcut un
pachet...

- Da... aha, buni... eu alea le-am luat pentru tine, nu să le dai...

Și ne apucasem să schimbăm fel și fel de noutăți și povești vechi din

familie și din sat până se lăsase seara. Ceea ce făcuse bunica era să-mi
ofere o serie de povești din care eu puteam alege pe care să le prelucrez
literar, și cărora le puteam schimba într-o măsura mai mare sau mai mică
măcar sensul, dacă nu personajele.

- Buni, da ce mai face Traian ?

- De care Traian zici?

- Traian... unchiul... Traian și Paraschiva

- A... de ai noștri zici...păi să-ți zic ce e cu ei. Acum se au bine, da astă-

primăvară s-au sfădit.

- Aoleu... da de ce?

- Să vezi cum s-a întâmplat, Traian a umblat după o femeie, Luminița a

lui Hapciuc și Paraschiva l-a prins.

- Da?!

- Zău!

- Da care Luminița zici, care e căsătorită cu nepotul lui bunicu?

- Iacă, de ea zic.

- Și cum i-a prins?

- Păi să-ți zic cum, Anca, vecina noastră i-a spus să aibă grijă de soțul ei,
că i-a văzut mașina parcată la Luminița în fața casei.

- Da... și ce era rău în asta!

- Era rău... doar ea îi cunoscută pentru de astea, nu e prima oară!

99
- Da?! N-am știut!

- Și să-ți zic cum l-a prins. A găsit în mașină un bilet de la doctor... cum le
spune la aiastea...nu rețetă...

- O trimitere?

- Da...așa. Cum a fost de fapt? Traian a dus-o cu mașina la Suceava

unde a fost la doctor, și doctorul a consultat-o și i-a dat trimitere mai
departe, a zis că el nu se pricepe, trebuie să meargă la altul mai mare...
și Paraschiva a găsit trimiterea în mașină când o spăla... și atât a fost!

- Văleu... ! Îți vine să râzi... și ce a zis Paraschiva?

- A zis că dacă nu termină cu ea își ia hainele și pleacă... îl lasă!

- Da... așa a zis?

- Da... cum, doar ea îl păzește de atât timp, că a observat că nu-i mai

rămân bani din pensie și tot face drumuri cu mașina, nu stă locului!

Când eram la bunica, cel mai mult mă bucurau diminețile blânde și

senine în care mă trezeam odihnit, plin de o presimțire de fericire și pace.
Mai întâi ieșeam în curte, pentru a lua o gură de aer proaspăt și tare de
munte, apoi mergeam în bucătărie, unde găseam mâncarea așternută și
o cană cu lapte. Așezându-mă, o priveam pe bunica cum intra în tindă, își
lăsa șorțul de lucru pe o băncuță, apoi venea în bucătărie:

- Da, mă băiete, am gătit de plivit!

Și privind acele ceasului, care indicau ora 12.30, îmi dădeam seama că
deja trecuse jumătate de zi, iar bunica venise să ia prânzul, în timp ce eu
luam micul dejun. Cum o împiedica fire ei fină să-mi facă o remarcă, cum
că mă trezesc târziu, iar de aluzie nici nu putea fi vorba, căci nu îi stăteau
în fire. Stând pe scaun, îmi amintisem de sunetul ușii deschise de bunicul
dimineața si acel bună ziua necesar, ceea ce făcea din momentele astea,
prin prisma faptului că-mi aminteau de scene situate departe în trecut,
speciale.

Ieșisem în sat, m-am plimbat pe drumul principal în chip sărbătoresc,

pentru bucuria de a revedea locurile și cunoscuții.

- Salut Ionică!

- Bună Ștefănică! Bună!

100
Ne apropiasem, ne întinseserăm mâinile pentru salut.

Ce mai faci Ionică?

- Ce sa fac, rău fac si rău îi, mi-o plecat femeia de acasă!

- Da? Pai stai că poate vine, nu te grăbi.

- Nu mai vine, nu o mai primesc, chiar de ar veni, nu o mai primesc, zise

acesta cu atâta amărăciuni în glas.

Prin ce trece el acum, neplăcere de ordin psihic. Era răvășit. Când l-am
văzut în vară se simțea măgulit alături de ea. Acum, gândurile ce-i
macină sufletul se înmulțesc fără oprire și-i creează un inel de foc, o
strânsoare în jurul capului. Decepții în căsnicie, urmate de separare! Ce
cruntă prăbușire! El, care o iubea.

- Da are pe altcineva? întreb eu.

Un fior groaznic îi străbate chipul. Perspectiva ca acest lucru să fie o

realitate și nu doar o bănuiala îi dădea bătăi de cap și, văzând ca nu îi
folosesc la nimic, le alungă dând a lehamite din mână, pentru a scăpa de
ceea ce-i provoca atâta indispoziție.

- Măi... ce să-ți zic... nu cred.

Dacă nu s-ar fi încurcat cu ea atunci! Dar acum era prea târziu.

Posibilități infinite date la o parte de o singură alegere.

După ce trecusem în revistă ultimele noutăți din sat, se făcuse seara și

simțeam cum mă năpădea foamea. Tăbărâsem în bucătărie unde
găseam acum, când bunica număra 80 de ani, ca și cu un deceniu în
urmă, când eu eram adolescent, aceeași masă pe care ea, știind că
ajung târziu, mi-o pregătea. Cum avea grijă.

Plimbare flori

Iubeam la Suceava, mai mult decât orice, vitalitatea orașului. Județul cu

cea mai tânără populație. În centru la promenadă, o mulțime de
trecătoare cu ochi albaștri sclipitori învăluiți într-un surâs fermecător.
Atâtea fete ideale! Într-o singură plimbare găsesc o groază de femei care
mă încântă.

101
Mai era ceva ce iubeam, o ruină nepieritoare ce traversează epocile
Moldovei, de la întemeierea ei până în zilele noastre, o mărturie a gloriei
medievale moldovenești. Vestigiul, atracție pentru ochii curioși ai
vizitatorilor, apare ca un obiect uitat din altă epocă, o felie din trecutul
Moldovei.

Contemplând intrarea în cetate, aceeași pe sub care trecuse si voievodul

Ștefan de atâtea ori, încercam să-mi imaginez cum ar fi decurs lucrurile
într-o zi ca aceasta, dar cu 500 de ani în urmă. Goneam din prim-planul
privirii mele cele ce mă încurcau la exercițiul călătoriei în timp, cum ar fi
poarta de Vest a orașului, ce se observa de pe platou, sau lunca
Sucevei, unde iți i-a ochii turnul de apă și Mall-ul.

Vestigiul, acum ruină însuflețită de turiști, trebuie să fi fost atunci o cetate

împânzită de călăreți voinici, uriașii apărători ai Moldovei. Priveam acum
locul de unde s-a condus Moldova în epoca ei de glorie. Stau și
contemplu în fața zidurilor ce adăpostesc în interiorul lor inima Moldovei.

Adeseori, privind cetatea în al cărei fundal este desenat orașul, îmi

aduceam aminte de acea frază din ”Apus de soare”:

„ȘTEFAN: Oh! pădure tânără!… Unde sunt moșii voștri? Presărați… la

Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la
Războieni… Unde sunt părinții voștri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la
Scheia, la Cosmin, la Lențești… […] Și pe oasele lor s-a așezat și stă tot
pământul Moldovei ca pe umerii unor uriași! […] Țineți minte cuvintele lui
Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe… că Moldova n-a fost
a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri
șa urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor… […] ”

* (B. Ștefănescu Delavrancea, „Apus de soare”, actul IIII, scena VIII)

Iar când plecam, lăsând în urmă platoul de unde se zărea cetatea, îmi
aminteam de o frază din Cervantes: ”Drumul adevărului, a cărui mamă
este istoria, rivala vremii, raclă a tuturor faptelor mari, mărturie a
trecutului, pildă și îndemn al prezentului, lecție a viitorului”.

Acum era sezonul florilor și plănuiam să ieșim în oraș, la promenadă în

Suceava, atât de plăcută mie, nu doar pentru aerul poetic în care era
învăluită, ce se datora marilor conducători medievali, dar și comorilor pe
care le întâlneam la fiecare pas, căci orașul, fie vorba, era plin de flori,
care mai de care mai frumoasă, mai încărcată de grație. Adeseori, privind

102
aceste flori trecătoare zăream în acei ochi albaștri puri, umbra străbunilor
din timpurile vechi, întemeietorii Moldovei.

Plecasem cu Ionică. Pe drum, printre frazele rostite de el, o groază de

aiureli. În centrul urbei, unde stăteam pe o bancă cu prietenul meu,
defilau înaintea privirii noastre două tinere cu talia zveltă, care privite din
depărtare păreau nemaipomenite, iar când se apropiară, privind-o pe cea
mai înaltă, parcă simți un fior. Stătusem o clipă, pentru a-mi lămuri
impresiile, apoi îl întrebasem în grabă:

- E drăguța, ce zici?

- Sincer... nu... mai mult îmi place colega ei

- Nu? Dar e o comoară...cât despre colega ei, îmi pare facilă prin felul în
care te privește. Te provoacă s-o abordezi. Ai văzut cum ne-a zâmbit
ștrengărește? Nu face rabat nici de la mici chicoteli ademenitoare. O...
nu, am mai văzut eu scena asta de atâtea ori! Dar ea, ea e de alt soi, o
siluetă înaltă, asemănătoare ... ah, ce să mai zic.

- Ha ha ha, prea ești atent la priviri!

- Da, da ce zici de părul ei, de cum îi aranjat? Ochii ei... ce buze!! Și în

timp ce spusesem, privisem cum vântul iute îi sălta părul.

- Nu mi se pare prea deosebit, spuse el cu o expresie plictisită.

- Cum? Dar e așa frumos dichisită, are ceva de artistă în ea!

- Nu-mi plac rockerițele...

- Bine, dar sa facem abstracție de stil, tot nu distingi o scânteie în ea?

- Sincer, nu văd nimic la ea

- Ha, ha, da...

Nu eram eu de vină, ci el, pentru că nu întrezărea scânteia din adâncul

interminabil al ochilor ei. Îmi păruse că deslușisem în dichisitul ei umbra
unei inteligențe artistice și, de altfel, orice ochi perspicace ar recunoaște
de la mare distanță că plutește ceva miraculos în jurul ei. Cine era
această necunoscută ce exercita o influență irezistibilă asupra mea?
Presimt că voi începe goana după simpatia ei.

103
Am plecat, lăsând în urma mea grațiile pe care le-am văzut de atâtea ori
la promenadă și în a căror viață necunoscută mi-am dorit atât de mult să
fiu inițiat sau măcar ca ele să aibă cunoștință de existența mea. Fie că
avusesem noroc, fie că în Suceava nu erau multe locuri de promenadă,
le reîntâlnisem după o mică plimbare. Cerul e mare!

La McDonalds, erau amândouă, eu stăteam la coada paralelă. Le

privisem de aproape și într-o singura încrucișare de priviri am deslușit în
ochii ei devotament, în timp ce în ochii prietenei ei am citit o urma de
voluptate, însoțită de un surâs prin care parcă consimțea. Sunt prietene,
dar nu sunt din același soi. Se corelează cumva faptul că tocmai femeia
cu frumusețea de mahala consimte din zbor, în timp ce prietena ei, cu o
frumusețe mai potolită, este mai reticentă. Nu se arătase ofensată când
am privit-o, ci doar nedumerită. Nedumerire naivă, căci numai o femeie
naivă sau poate una sinceră, e pusă în încurcătură de un banal schimb
de priviri.

Și în timp ce le-am privit pe amândouă, plimbându-mi ochii de pe chipul

uneia pe chipul alteia, pentru o comparație directă a frumuseții lor, am
sesizat fără îndoială că fata de care îmi place atât de mult, nu este cea
mai frumoasă, ba chiar are ceva respingător în trăsăturile ei. Cunoscută
de aproape, capătă cusururi, pe care apropierea le dezvăluie treptat și
care mă fac să mă îndepărtez de ea.

Și atunci am încercat să înțeleg prin ce mecanism obscur și greu de

sesizat la prima vedere, ea mă atrage totuși mai mult, în timp ce fata mai
frumoasă îmi provoacă aceleași senzații pe care le avem când admiram
frumusețea unui tablou sau a unei statui expuse într-o galerie de arta.

Apoi, pentru o clipa, am avut impresia că am obținut dovada cea mai

clară că frumusețea este doar decorație și că e greu să exprimăm în
cuvinte ce anume face ca o ființă să pară miraculoasă în ochii noștri.

Necunoscuta devenita cunoscută, încetează să mă mai încânte așa de

tare. Aureola de necunoscută în care mi se înfățișează, oare nu asta mă
face atât de curios s-o cunosc? Închipuirea că într-o zi as fi tovarășul ei,
m-a aruncat atunci într-o goană a lumilor imaginare în care eu și cu ea
am fi atât de apropiați încât, atunci când m-ar prezenta cunoscuților ei, ar
spune, prietenul meu X, de care v-am povestit. Oare mă îndemnă a mă
apropia de ea plăcerea seducătorului de a ademeni, de a pătrunde într-o
viață necunoscută sau preocuparea de căpătâi a trubadurului de a

104
uniciza o fată anume, de a o ridica înaintea altora și, sau mai bine zis,
înaintea tuturor ? Este ceva în substanța ce plutește în preajma ei și
căreia nu pot sa-i dau o semnificație anume și ce mă atrage așa de tare,
poate aerul inaccesibil ce-l arborează, dificultatea de a pătrunde dincolo
de zidurile fortificate ce adăpostesc viața ei. Mi-am promis că mă voi
ocupa activ să dau de urma ei.

Nuanțe de fericire și blândețe pe chipul ei, un decolteu potolit ce scotea

în evidență conturul bustului ei, încadrat de o pereche de brațe lungi, fine,
delicate. Ochii mei n-o părăsesc, îi studiez în continuare silueta.

- Stați la coadă? întrebasem.

Urmează un ”da” completat de un surâs sfios. Genele ei tremură în

mișcări repetitive. Orice s-ar spune, emană noblețe în preajma ei.

Când ieșisem pe terasă, ni se alăturaseră Mihai si vărul său, care se

întorseseră dintr-o scurtă incursiune, spuneau ei, din lumea bună a
femeilor de moravuri ușoare. Îi întrebasem despre ea și ascultându-i îmi
dădeam seama că nu promiteau nimic pe plan intelectual, numai după
simplitatea cu care clasificau femeile. O fată cu fire de artist sau cu
inteligență intelectuală, s-o judeci după criterii estetice este semn curat
de minte joasă. Ideile întotdeauna, dar până și trăirile și sentimentele
oamenilor de toate zilele sunt convenționale.

Le venea greu să înțeleagă de ce mă dau în vânt după ea, dar explicația

este simplă, deși cu toții am văzut același chip de femeie, fiecare am
deslușit în el lucruri diferite și de aici neînțelegerea noastră. Eu am văzut
în ochii ei albaștri încadrați de un păr blond, întemeietorii Moldovei,
umbra acelui voievod medieval ce a trecut prin sabie cohorte întregi de
cotropitori, și atunci mi-am dat seama că frumusețea are, fără îndoială, o
componentă estetică, vizibilă oricui, și în același timp una culturală, ce se
arată doar ochiului instruit. Oare nu a avut dreptate H. Bergson când
afirmase că ochiul vede doar ceea ce mintea este pregătită să înțeleagă?
Fără îndoială, este normal ca mie să mi se pară atât de miraculoasă, în
timp ce altora, pentru că nu percep și alte nuanțe ale frumuseții ei, li se
pare o fată oarecare.

Când plecase, deși îmi promisesem să fiu atent, ratasem momentul firesc
pentru a supune unei analize amănunțite expresia mersului ei din spate.
Plecând spre casa mă năpădi o durere, erau lucrurile necunoscute și

105
simple din preajma ei, numele ei sau cartierul în care locuia și care acum
mă făceau să sufăr pentru că nu le cunoșteam și mă obligau astfel să fac
nenumărate și neîncetate presupuneri.

Discuție Monica

Ultima oară când fusesem la bunica îmi reproșaseră că nu îi

vizitasem, iar acum mi-am promis să nu-i dezamăgesc, așa că îi
sunasem pentru a-mi anunța vizita.

- Bună ziua doamna Monica!

- Bună Ștefan, ce mai faci?

- Uite ce să fac, am venit la bunica și mă gândeam să vă fac o vizită.

- Da! Oricând poți veni, azi ne vizitează nașii.

Această frază se traducea prin ”acum nu putem, trebuie să găsim o altă

zi”.

- Da mâine îi liber Andrei? întrebasem, iar aceasta se traducea prin

”mâine se poate?”

- Da, e liber.

Iar acest ”Da, e liber” trebuia tradus prin ”Da, mâine poți veni”.

Pe de o parte, mă bucurasem pentru vizita ce avea să urmeze, iar pe de

altă parte anticipasem că va lipsi și de această dată, căci anii ce
trecuseră nu schimbaseră nimic, ceea ce e mai de preț într-o întrunire,
plăcerea conversațională.

Mă întâmpinase cu o licărire de amuzament în ochi, era aceeași licărire

pe care mă obișnuisem s-o regăsesc în ochii ei fermecători și
neschimbați. Cu părul creț, cu același profil acvilin și cu aceleași mișcări
sigure, îmi întinse brațul și îi simți atunci mâinile micuțe acoperite de
pielea ei netedă. Obrajii ei fardați din belșug pentru a ascunde urmele
acneei din adolescență, îmi aminteau aici în mijlocul lumii rurale de
artificiul mondenității din marile centre urbane. Ca înfățișare atinsese
apogeul, după cum singură știa, iar pe chipul ei încă se oglindea același
irezistibil pe care-l avusese și în tinerețe.

106
- Bine ai venit! Măi, spune tu, data trecută n-ai trecut pe la noi!?

- Da... cine mai știe... spuneam încercând să minimalizez mustrarea, fără

să pot să-mi dau seama, deși încercasem, dacă era o mustrare prefăcută
sau nu.

- Ce mai faci tu Mona? întrebasem pe un ton cordial

- Ce să facem... pe acasă, cu lucru, cu grădinița...

- Da... treabă, treabă...adăugasem

- Hai poftim înăuntru, ce stăm înaintea ușii!? întrebase ea retoric, pe un

ton vesel și firesc în același timp.

Intrasem într-un hol încăpător amenajat cu lambriuri din lemn de nuc și

pe a cărui pereți erau agățate diferite trofee de vânătoare, iar atârnate de
un lănțișor, o pereche de coarne de cerb, vânate de bunicul ei în pădurile
din ținuturile învecinate, era obiectul pe care îl căutam de îndată ce
treceam pragul casei și care-mi amintea de ziua în care pășisem pentru
întâia oară în încăpere, atunci în postura de pretendent, acum în cea de
vizitator. Aceste evocări ale trecutului îmi aminteau prin câte evoluții
succesive trecusem, în așa fel încât eu, cel de acum, nu mai eram eu, cel
de atunci. Revoluția timpului ne schimbase, imperceptibil, dar definitiv, iar
acum privind-o, îmi dădeam seama că nu mai stăteam față în față noi, cei
de atunci, ci noi, cei de acum, îndepărtați de metamorfozele psihologice
parcurse în anii din urmă și care ne îndepărtaseră așa de mult. Dacă eu,
cel de acum, o mai plac? Fără îndoială, nu este relevant, pentru că eu,
cel de acum, nu mai am ochii celui de atunci. Pășind pe hol înainte,
străbăteam anii înapoi, privind cu bucurie la epoca în care ea, cea de
atunci, făcea parte din visul meu de fericire. Mă gândeam că noi ne
revedem acum pentru a mai opri din elanul anilor care trecuseră și care
ne îndepărtaseră. Deschisesem ușa primei camere din dreapta, unde
știam că se primeau vizitatorii și mă întâmpinase un aer cald, apoi
oglinda cea mare privindu-mă, părea să-mi spună dojenitor ”n-ai mai fost
aici de mult timp”. Mă așezasem și privisem draperiile verzui ce
împodobeau geamurile și dădeau încăperii un aer nobil. Pesemne,
bunicul ei, despre care se spunea că dusese o viață de boier pe vremea
comuniștilor, le procurase, același bunic care mergea împreună cu
bunicul meu, pe care îi lega o prietenie din tinerețe, noaptea la vânat în

107
pădurea de la marginea satului. Incursiuni aventuriere în toiul nopții ce
exercitau o fascinație magică asupra mea.

Curând pe hol răsună vocea lui Andrei. O clipă o anticipează pe

următoarea, iar chipul lui apare în tocul ușii, unde ochii mei îl întâmpinau
deja. Aceeași frunte lată sub care stăteau doi ochi verzi și un obraz
energic apăruse în câmpul meu vizual. Atunci, mă ridicasem și
întinsesem mâna:

- Salut Andrei!

- Salut Ștefan! De mult nu te-am mai văzut!

- Da, am zis să vă fac o vizită, era și timpul să ne revedem.

- Anul trecut n-ai fost pe la mine!

- Da... cine știe, n-am mai apucat, spusesem.

- Lasă, bine că ai venit anul ăsta!

- Ce mai faceți voi? Ce mai e nou prin sat?

- Muncă și... iar muncă, Ștefan... ce să facem...

- Apropo, știi care-i cel mai mare angajator din Suceava? Întrebasem.

- Nu, care?

- Londra. A fost Italia, acum e un Anglia.

- E greu cu locurile de muncă la noi, zise Andrei.

- Da...da am auzit că se trag utilitățile în sat, apa, canal?

- Vor să bage, există ceva proiecte... da nu știm ce va fi...

- Aha... incert. Auzi, da ce mai face Katarina a lui Milici?

- Păi îi căsătorită, are casă aici pe imaș.

- A... deci e în țară?

- Da, da, s-a stabilit aici.

- Da sora ei, Andreea? Ea ce face?

- Andreea... nu știu. Mona tu știi ceva de Andreea?

108
- Ea e în Italia, s-a căsătorit cu un italian, au și un copil. Am înțeles că
soțul ei e doctor și o duc bine.

- Da...

- Auzi, da tu mai ții minte seara aia când ați fost la ea și a venit tatăl ei și
v-ați ascuns în pod?

- Da, da, cum să nu! Bine că nu ne-a găsit! A venit neanunțat hoțomanul!

- Da atunci, tu umblai după ea sau cine?

Ochii i se măriseră, mă privii tulburat.

- Nu, nu, nu eu, Ionică umbla după ea, zise acesta precipitat.

Privind-o pe Mona constatasem, fără dubii, că expresia chipului ei

spunea altceva. Carevasăzică era de altă părere, dar n-o exprimase
pentru a nu-l înfrunta în discuție. Această reținere a ei, o puneam pe
seama faptului că se temea ca odată contrazicându-l, să nu declanșeze
aceleași discuții interminabile.

- Da ce mai face taică-su, tot cu de ale lui?

- Da, e tot așa!

- E... ce se mai pricepe la tras pe sfoară!

- Numa ce-l căutase poliția acasă.

Continuam să depănăm amintiri, iar Mona, care în public era atât de

retrasă și timidă, aici, la ea acasă, era atât de vorbăreață. Oamenii sunt
atât de diferiți în public, încât ca să-i cunoști mai bine trebuie să-i fi văzut
cum se desfășoară în propriul lor cămin.

Eram cu toții angrenați în conversație, când deodată răsună scârțâitul ușii

de la intrare. Se făcuse ora 21.

- Wow... cine o fi venit? întrebasem curios

- Bună seara! Spusese și își făcuse apariția Anca, vecina de vis a vis.

- Bună, bună, am răspuns noi în cor

- O, aveți vizitatori, ce mai faci Ștefane? De când nu te-am văzut! spuse

entuziasmată.

109
- Salut Anca, ce să fac, uite în vizită la prietenii mei. Mă ridicasem.
Ezitam amândoi între a ne pupa pe obraz și a ne saluta de la distanță.
Trecuse momentul firesc pentru a ne pupa, dădusem mâna.

- Da tu ce faci? Cum de ai venit pe la noi? o întrebase Corina

- Am venit să-mi împrumuți un paracetamol, îi răcit ăl mic și nu mai am ce

să-i dau.

Pesemne că în fraza ei era ceva premeditat.

- Da, haide că-ți dau.

Apoi plecaseră pe hol și șușotiseră. Dacă s-ar fi putut auzi, am fi

cunoscut adevăratul motiv al vizitei.

Între timp, profitasem de ocazie și, în loc să reiau șirul normal al

conversației, îmi anunțasem intenția de a pleca.

Ieșisem afară, iar după formalitățile de rigoare ce includeau promisiuni de

revedere, plecasem acasă. Satul tăcut, întins pe două dealuri paralele,
învăluit acum în farmecul mediocru al nopții, nu mai amintea cu nimic de
vremurile de altădată, în care în fiecare noapte găseai câte două, trei
grupuri de zece flăcăi, găști de feciori entuziaști, colindând satul,
celebrând tinerețea. Acum nu găseai pe ambele dealuri nici țipenie de
om. Fără îndoială, viața satului parcursese în ultimii ani un declin
demografic, iar fiecare nou an aducea cu el alte dezamăgiri de ordin
social, o nenorocire pentru comunitatea satului.

Vizită la mătușa Paraschiva

Sună telefonul și cu un efort vlăguit mă reped spre el, o auzisem

parcă pe soția unchiului meu vorbindu-mi. Această bănuială, firește, se
adeverise.

- Bună dimineața!

- Bună, bună, răspunsesem zăpăcit de somn.

- Ce faci?! Am auzit că ai venit la bunica și nu mă vizitezi?!

- Ba, cum să nu mătușa, da abia am venit de câteva zile.

110
- Hai să treci azi pe la noi că te așteaptă și unchiul tău!

- Vin, vin, cum să nu!

- Bine, atunci te aștept!

Cu mișcări lente mă repezisem înapoi în pat. Lăsând în urmă faza

somnului, treceam la cea a dezmeticirii. Aceste faze consecutive și
repetitive parcurse zilnic, ne solicită, în așa fel încât uneori doream să fiu
treaz zile în șir, doar pentru a scăpa de aceeași rutina împovărătoare.

După câteva minute sunase telefonul din nou. Cine o fi? O fi mătușa... o
fi altcineva?

- Auzi, te rog ceva, când vii să aduci și o sacoșă, o lăsasem la bunica ta.

- Da crezi că o găsesc, cine știe unde o fi ?!

- Îți spun eu, bunica ta ținea sacoșele în tindă, după ușă.

- Aha, lasă că o să mă uit!

- Bine, mulțumesc, atât! Te aștept!

- Bine, bine, vin!

O vizită puteam să-i fac, îmi spusesem, dar asta n-o să se întâmple
înainte de ora 14. Câte invitații îmi făcuse unchiul de a locui la el pe
parcursul șederii mele la bunica, asta de fiecare dată când eram departe,
la Timișoara, iar când ajungeam în sat, nu mai pomenea nimic.

Am pornit la drum cu un cer armonios pe care găseam schițat, ici-colo,

câte un nor rătăcitor. Casa unchiului se afla în capătul imașului. După o
cotitură, de îndată ce ieșisem din curte, zării imașul întins și mă bucuram
de suprafața verde și netedă pe care mi-o oferea acel platou din mijlocul
căruia se deschidea o fâșie către orizont, flancată în lateral de casele
gospodarilor.

Pe măsură ce treceam prin dreptul unei gospodării, unde reținusem că

locuise cutare gospodar, îmi desfășuram în voie amintirile, un șir de
evenimente trecute, pe care le contemplu acum și care fac locul să-mi
pară atât de familiar. Impresiile mele de acum se suprapun necontenit
peste cele de atunci, creându-mi un soi de continuitate în șirul imaginilor
discontinue pe care le aveam despre cutare loc sau cutare persoană.
Căpătam astfel un tablou mai complet despre comunitate.

111
În fața porților mă întâmpina un câine vagabond, dar credincios casei de
unde fusese hrănit de atâtea ori, căci unchiul, fire sensibilă, avea acest
obicei de a hrăni animalele abandonate, în așa fel încât, când pășii în
interiorul curții, deși era pe drum, vagabondul mă atenționase. Unchiul,
care era în mijlocul curții, acolo unde avea fântâna, mă întâmpinase
bucuros:

- Măi... da cine a venit la mine!

- Bună ziua! Bună ziua! spusesem în timp ce constatasem, văzând

uimirea neprefăcută așternută pe figura unchiului, acum brăzdată de noi
semne de bătrânețe, că mătușa nu-mi anunțase vizita.

- Ce faci unchiu’?

- Oleacă de treabă nepoate! Zise acesta plin de mulțumire.

Și privindu-l pe unchiul meu mai atent, acum că nu-l mai revăzusem de

atât timp, îmi dădeam seama că are același fel de a privi ca și tatăl meu.

- Da tu ce mai faci? ... Ai venit și n-ai zis nimic!

- Da, păi abia ce am venit.

Și intrasem în bucătărie, unde mă așezasem pe un fotoliu confortabil

lângă sobă.

- Măi Ștefănică, măi, hai i-a un loc la masă, ce-ți aduc, un suc, o bere?

- Nu te deranja unchiu’.

- Hai... acum dacă ai venit la noi trebuie sa iei ceva.

- O bere unchiu’... bem și noi o bere ca boierii!

- Tu, Paraschivă, hai că avem oaspeți, tu! Nu știi tu cine a venit la noi!
Hai, fuguța! Spuse unchiul în timp ce mătușa Paraschiva părea să
cotrobăiască prin tindă.

Și în timp ce o chemase pe mătușa, intrase pe ușă vara mea, Andreea,

împreună cu soțul ei Marius. Carevasăzică mătușa organizase o
întrunire.

- Salut Andreea! La fix ne-am potrivit!

112
- Da! Zise aceasta, știind că în spatele sincronizării ascunse stătea mama
ei. Mă bucur să te revăd!

- E drept că nu ne-am mai văzut de ceva timp! completasem

- Bună, bună, bine ai venit! zise mătușa Parachiva

- Salut mătușa, bine te-am găsit!

- Ce mai e pe la voi, la Timișoara?

- Ce să fie, s-a mai urâțit orașul, parcă nu mai e ca înainte... sau o fi

crescut eu mare și-mi face altă impresie.

- Da, poate asta, că Timișoara e frumoasă, zise unchiul, care-și

petrecuse acolo ani buni din tinerețe.

Mă așezasem la masă din sufragerie alături de verișoara mea Andreea și

soțul ei, în timp ce mătușa și unchiul luaseră loc pe canapea, în planul
secund. Ne priviserăm reciproc pentru a ne acomoda cu noile înfățișări,
trecuse mult timp de când nu ne văzusem. Nu știam de unde să
începem, așa că spusei aiurea:

- Da ce mobilă faină v-ați luat. Numai un om cu gusturi poate alege așa,

spusesem în timp ce așteptam să văd cui îi revenea complimentul.

- Mătușa ta a ales-o, ea s-a ocupat cu mobilatul... a schimbat toată casă.

- Frumos, a schimbat ambientul...

Mătușa fusese bucuroasă să audă, iar acum simțeam că aștepta să

întreb cât costase, ceea ce, firește, făcusem, pentru a-i satisface
plăcerea de a se erija în nabab.

- Da cât a costat? întrebasem.

- A costat ceva... dacă mai punem și masa la care stați... eh... noi să fim
sănătoși, și dăduse plictisită din mână. Fără dubii, își făcuse numărul.

- Da... spusesem râzând, datorită aerului sobru pe care-l arborase.

Pesemne că luase de bună remarca mea!

- Ce face taică-tu?... Îi bine, întrebase unchiul și cu asta începeam să

trecem în revistă noutățile din viața apropiaților și apoi a cunoscuților
comuni.

113
- Și mai bine și mai rău, depinde, de la o zi la alta...

- Da, trebuie să aibă grijă de el, nu e de joacă, zise unchiul

- Și eu sunt bolnavă, am probleme cu inima, numa’ ce am venit alaltăieri

de la București. Am fost la un doctor venit din Italia special pentru
consultări.

- Da... are ea cu inima... o doare, da ce are frate-miu îi mai rău! Doar el

are momente când abia se mai ține pe picioare... se clatină și își pierde
echilibrul... doar să ai așa ceva e o chestie foarte nasoală ! zise unchiul
în timp ce chipul său păstra o înfățișare nevinovată.

Se ridicase mătușa și plecase în bucătărie, de unde se întorsese ținând

în mână o grămadă de bucăți alese, preparate de casă, așezate pe o
tavă argintie. Chipul mătușii arborase un aer prețios.

- O... ce bine arată, spusesem râzând. Râzând zic, pentru aerul ei

concentrat și pentru că servirea mesei era o formalitate la care noi
trebuia să participăm tăcuți și serioși. Era un eveniment solemn, a cărui
solemnitate eu o luasem în râs, ceea ce, firește, trezise în mătușa mea
un mare tumult.

- Ce râzi așa Ștefane!? mă întrebase în timp ce mă privise serioasă... zău

că nu se face așa între oameni... mai ales când stai la masă, afirmase
indignată.

Această frază nu trebuie înțeleasă în sensul ei propriu, căci altul e

motivul adevărat al indignării, acesta este doar prilejul de a da glas
mâniei pe care i-o pricinuise gestul meu de a-i cumpăra bunicii un
televizor nou, fără a o consulta pe ea sau pe Andreea, care din lăcomie îi
reparase vechiul televizor până când nu mai era nimic de reparat la el,
apoi îl schimbaseră cu altul la mâna a doua, care la rândul lui se stricase.

- Da ce mătușa... nu e voie să râzi?

- E voie, da nu așa când vrei, la masă cu oamenii, nu e politicos! zise ea.

Ea spusese asta, care-mi atrase atenția, mie, interlocutor și oaspete în

același timp, că nu se cade să râzi, gândind poate că ei îi permite
educația să dea lecții despre cum ar trebui să se poarte un oaspete în
mijlocul micii lor clici.

- Păi da, lipsă de respect, adăugase Andreea pe un ton serios.

114
Altă deșteaptă îmi spusesem în gând.

Apoi mătușa se uitase către ea și îi făcuse un mic semn din ochi, abia
perceptibil, încurajând-o. Pesemne că o instruise dinainte. Când era în
tovărășia ei căpăta un curaj nemaipomenit, dezvelind o nouă fațetă a
personalității ei, docile și domole de altfel, așa cum o cunoșteam când
venea în casa bunicii.

- Gata... terminați! Intervenise unchiul, apoi pentru a schimba subiectul,

adăugase:

- Asta-i mâncare sănătoasă, fără e-uri... mănâncă Ștefane.

- Da... da... mănânc.

- Am avut colegi la facultate care-și încălzeau la microunde... ceea ce e

nociv...zise Andreea.

- Da... da... de ce să fie nociv? spusesem râzând

- Pentru că e încălzită cu microunde, spuse aceasta iritată.

- Și ce-i așa nociv? întrebasem în timp ce observasem că era deranjata

că o contrazisesem.

- E nociv pentru că poate le modifică structura moleculară!

- A mâncării? ... da... fix... și o face cancerigenă... răspunsesem în timp

ce mă apucase râsul datorită seriozității cu care tratase problema. Ăștia
ar vrea să trăiască o mie de ani!

Râsul meu o scandaliza și începuse cu o voință sălbatică să enumere

alte argumente prin care să mă contrazică cu severitate și înverșunare și
fiecare nouă frază ce-o rostea aducea pe chipul mătușii o stranie bucurie.
O bucurie primitivă și malițioasă. Și în timp ce Andreea evoca înflăcărată
cutare și cutare studiu, priveam fața mătușii transfigurată de o bucurie
lăuntrică ce îi făcea ochii să lucească răutăcios. Sclipeau de un extaz
diabolic. Abia își stăpânea satisfacția. Nu știam ce era mai rău, forțele
primitive care stăpâneau personalitatea ei sau nesăbuință de a da pe față
ceea ce gândea. Câte gânduri tăinuite dezvăluite acum! Te apucă groaza
când vezi!

Crudă față de alții, protectivă cu fata ei. Nu e egoism matern, e

primitivitate.

115
Intervenise unchiul meu:

- Gata Andreea, e în regulă... lasă-l pe Ștefan să mănânce, zise acesta

având chipul frământat de o dezamăgire.

Iar ea, ca la un ordin, rămase fără glas. Obțin, firește, împotriva voinței
mele, într-o scurtă întrunire, o groază de semne distincte ale primitivității.

Mătușa strânsese masa, apoi plecase în spate în bucătărie unde șușotea

cu Andreea. Păcat că nu am putut înțelege ce șușotesc, căci ceea ce se
vorbește despre noi în absența noastră, este mult mai semnificativ decât
ceea ce vorbește despre noi în prezența noastră. Șușotiseră câteva
fraze, numai pentru ele, apoi ridicaseră volumul în așa fel încât noi, cei
trei bărbați rămași în sufragerie, să auzim, chipurile, întâmplător.

- Numa’ ce o văzusem pe mica vagaboandă ieșind la 6 dimineața de la

Constantin, vecinul nostru de la deal.

- Da?! Serios? Întrebase Andreea mirată.

- Zău... dacă îți spun! Doar nu te mint! Și te uiți la Constantin, care e om

bătrân, eh... și nu-și bagă mințile în cap!

Ceea ce făcea acum mătușa era o aluzie personală către unchiul meu, o
mustrare față de vizitatori, dar care din cauză că fusese atât de puțin
subtil exprimată, nu putea fi catalogată drept aluzie, ci doar lipsă de tact.
O altă felie din răutatea ce domnea în ea, ieșea acum la suprafață.

- Lasă mătușa, doar e bărbat... spusesem spre a o necăji.

- Îi prost! Nu asta înseamnă să fi bărbat... să știi de la mine!

- Da, da... așa e, spusesem și mă ridicasem de la masă. Venise

momentul plecării.

La ieșire mă conduse mătușa.

- Mai treci pe la noi! zise ea în timp ce o sclipire de mânie îi scânteia în

ochi. Fără dubii, ar trebui să ocolească aceste priviri, dar la primitivi se
constată că irisul împreună cu mușchii ochiului sunt legați direct de
regiunea intimă a creierului. Eul nostru este, după cum susțin unii filozofi,
scindat în mai multe eu-uri, iar la ea lucrul acesta se observa cel mai
bine. Tonul rece pe care-l folosea pentru a mă descuraja s-o mai vizitez.
Două personalități se confruntau în ea și ieșeau acum mai bine ca

116
oricând la suprafață, îndemnul de a o mai vizita fusese rostit de prima
personalitate, cea socială, cea de la suprafață, în timp ce în compoziția
tonului pe care fusese rostit îndemnul, intervenise cea de a doua
personalitate, cea din străfund, personalitatea ei intimă. Când închisese
ușa rostise un sunet sub forma unui răcnet mocnit, a unei sforțări, două
cuvinte morocănoase, incompatibile cu tonul pe care-l folosise anterior,
când mă invitase la ea. Aceste cuvinte greu descifrabile erau: ”ducă-se
odată”. Avea această scăpare de a pronunța în cuvinte stâlcite, scăpate
printre dinți, gândurile celei de a doua personalități.

Unchiul meu, căruia natura îi făcuse nedreptatea de a n-o înzestra pe

unica lui fiică cu ștaiful și rafinamentul său, ci dimpotrivă, îl necăjise
neîntemeiat sădind în ea tocmai cusururile soției, pe care le detesta, cu
atât mai mult cu cât le vedea crescând în propria lui fiica. Descoperise
după ani de căsnicie, când scăpase de sub tirania farmecului ei, că era
”goală de învățături și de ocupații frumoase” * Platon. Soției îi datora
nenorocirea de a fi evitat discret de o seamă de apropiați, lucru pe care-l
bănuia, dar cum nu-i mai rămânea nimic de făcut, se consolase. Acesta
fusese cercul în care-l încorsetase destinul și căruia unchiul meu îi juca
feste, pentru că superior fiind, trăia detașat. În timp ce viziunile sale
superioare îi creau o breșă, ce-i permitea o privire dincolo de orizontul
vizibil și limitat, fiind astfel capabil de înalte speculații intelectuale,
mătușa, dimpotrivă, era obtuză intelectual, în așa fel încât adeseori
gândindu-mă la tabloul familiei unchiului meu, ce mi se înfățișa acum în
întregimea sa, găseam că adăpostea în el o mică ironie a vieții, o lecție a
destinului.

Balul gospodarilor

În ziua următoare începusem lucrări de renovare pe lângă

gospodărie, așa se face că în timp ce șlefuiam porțile de la intrare, pentru
a îndepărta vopseaua scorojită, văzusem cum unchiul meu mă privea din
depărtare, iar pe măsură ce se apropia, fie se uita în jos, fie își întorcea
capul, simulând că nu cercetase anterior cu minuțiozitate și dexteritate
câmpul vizual. Acest fel anume de a privi, de a își retrage privirea
îndepărtată pe măsură ce se apropia de interlocutor, pentru a nu-i da
celui privit satisfacția că este privit, că cineva manifestă o curiozitate față
de el, pentru a nu îl onora cu această bănuială, apoi de a repoziționa

117
privirea la momentul firesc al întâlnirii ca și cum ar fi prima dată când ia la
cunoștință ceea ce i se înfățișează, îl văzusem și la tatăl meu. Ceea ce
văd acum sunt caracteristici particulare ce aparțin unui soi anume. Fără
dubii, un ochi dibace și-ar da seama că se trag din același neam, și că
acest neam, ca oricare altul, are o groază de caracteristici comune,
răspândite de-a lungul tuturor ramurilor ce-l alcătuiesc. Zadarnic ne vrem
unici, dimpotrivă, fiecare dintre noi avem câte un ceva pe care-l împărțim
cu cine știe care rudă. O fatalitate arareori depășită.

La nici două săptămâni după ce ajunsesem la bunica, avea loc balul

gospodarilor, unde spre a aduce un omagiu vremurilor de mult apuse, se
petrecea în haine tradiționale, strămoșești. Atunci, în seara cu pricina, mă
sunase Andrei, chiar înainte de bal, invitându-mă la el să servim o ciorbă
de burtă, apoi să plecăm împreună către căminul cultural, ceea ce,
firește, nu putusem, pentru că mă angajasem într-un alt aranjament.
Inițial refuzasem, apoi îl sunasem pentru a-i propune o altă soluție:

- Haide-ți voi la mine și plecam de aici toți, vine și Nicu.

- Nu pot să vin cu ciorba de burtă pe masă! răspunse mânios, apoi, după

o clipă, când își veni în fire, se justifică că nu are cămașa încă călcată.
Acest răspuns mânios mă făcu să îndepărtez o parte din virtuțile cu care
îl investisem. Pesemne, nu-i picase bine că vorbisem înainte cu Nicu.

Apoi îl sunasem pe Mihai, un văr îndepărtat, ce îmi închisese telefonul.

Pesemne că aflase că n-am cămașă și, cum era firesc, nu răspunsese,
pentru a suna înapoi după două ore de la începerea balului, când era
sigur că nu mi-ar mai fi putut fi de ajutor.

Pentru seara care urmase nu făcusem pregătirile necesare, îmi lipsea

elementul esențial, dispoziția, apoi cel secundar, cămașa tradițională. Îl
sunasem pe Ionică, iar el mă îndrumase s-o împrumut de la Lică, în timp
ce Lică îmi spusese anterior că ale lui sunt mari, ceea ce, firește, era
adevărat. Apoi, când ne întâlnirăm toți trei în fața căminului:

- Ionică... unde-i cămașa?!

- Măi, nu am.... și se uitase îngrozit, pregătit de scuză, spunându-i lui

Lică: ”tu ai cămașă!”, apoi adăugând, ”Ștefănică, ale mele sunt
împrumutate.”

118
- Da stai liniștit, eu mă refeream dacă ai cămașă pe tine, sub geacă, nu
de împrumutat.

Daniela, auzind discuția, intervenise adăugând:

- Da Ștefan, ți-aș fi adus eu una de la Andrei, da ale lui sunt la un coleg,

care a plecat în stațiune la munte.

Dacă s-ar da un premiu pentru scuzele anticipative! Cum se feresc, cum

se eschivează!

Floarea pe care-o văzusem la intrare, dichisită și îmbrăcată în haine

naționale specifice echipelor de dans, avea, fără dubii, ceva impur în
expresia ei. Această nuanță, situată undeva între senzualitate și
voluptate, pe care avusesem impresia c-o surprinsesem strălucind pentru
o fracțiune de secundă în ochii ei drăgăstoși, mă uluise, pentru că nu-i
putusem explica originea.

M-am întrebat de atâtea ori dacă acel moment fulgerător în care dăduse
pe față o privire ce promitea voluptate, avusese într-adevăr loc sau dacă
fusese doar o închipuire a simțurilor mele, datorată poate agitației de
moment. Dar asemenea priviri nu ți le închipui.

Clarificarea venise abia după un ocol în timp, când surprinsesem jocul de

priviri al mătușii ei, când stătuse de vorbă cu un trecător necunoscut,
căruia îi adresase o privire încărcată de voluptate, și atunci am înțeles că
ceea ce rațiunea nu-mi putuse descifra în trecut, îmi deslușea acum
ereditatea.

Dincolo de ușile de la intrare, în incintă, o serbare de neînchipuit încinsă

în două cercuri, în care tropăiau iute, jucând hora, o groază de săteni
petrecăreți. Pe măsură ce hora se rotea, vedeam figuri vechi, pe care nu
le mai văzusem din copilărie. Aceste cercuri erau un portal în timp care
mă purta prin tărâmuri de a căror existență memoria mea părea să fi uitat
cu totul. Iat-o pe Anca, pe care n-o mai văzusem de un deceniu! Privind-
o, îmi dădeam seama de schimbările pe care timpul le operase asupra ei,
nu doar că o dezbrăcase de frumusețe, dar îi și dăduse o nouă înfățișare,
se urâți. Metamorfoză nefastă. Și când îmi amintesc cum cânta seara
când ne jucam pe imaș în fața casei ei, ”Spune-mi, bade-adevărat,
Pentru cine m-ai lăsat?... Pentru iarba de cărare, Pentru hâda de pe
vale!”. Fără dubii, e mai mare imaginea ei în amintirea mea, decât în
realitate! Privind femeia de lângă Alex, el îți dădeai seama ce fel de

119
gusturi îl ispiteau. Fiecare chip revăzut stârnește în mine cine știe ce
amintire îndepărtată, de a cărei existență aș fi uitat cu totul, dacă n-aș fi
văzut acel chip, declanșatorul amintirii.

Mă apropii de o tânără dansatoare.

- Ce bundiță frumoasă aveți!

- Mulțumesc!

Apoi părăsesc petrecerea, ies din incinta căminului pentru a păși dintr-o
lume fermecătoare, ce păstra o groază de urme ale trecutului, un portal
în timp, în alta, la fel de fermecătoare, cea actuală. Curtea căminului
dominată de un zgomot de conversații, al căror conținut îl cunoșteam atât
de bine, caci parcă orice s-ar discuta, erau mereu aceleași teme pe care
le auzisem și la alte petreceri. Satul dezbate idei noi, dar întotdeauna din
același registru. Majoritatea personalităților din sat pot fi reduse la o
tipologie generală, un arhetip, de unde și asemănarea, atât între indivizi,
cât și între generațiile care se succed necontenit.

Iată-l pe Ionuț, pe care-l văzusem în parcare și către care mă îndreptam

acum.

- Ce faci?

- Uite Ștefănică, stăm un pic de vorbă! Tu ce faci, ți-a plăcut vreo fată?

- Dacă tot veni vorba, hai să ne uităm la contul Deliei!

- Ștefan, ne-am uita, sincer îți spun, da nu mai am baterie!

Prin acest ”sincer îți spun” părea să spună mai degrabă că nu e sincer.
Cum se ferește, cum îl împinge o forță diabolică să mă împiedice să mă
documentez în legătură cu ea! O forță subconștientă, malițioasă și
primitivă, care îi subjugă întreaga personalitate, care îl îndeamnă să mă
împiedice să-mi satisfac curiozitatea.

Am intrat în curtea casei, mă oprisem în mijlocul ei. Împrejurul meu se

auzea doar vocea tăcerii, privind sus aveam impresia că stelele îmi țin
tovărășie. Apoi auzii o discuție între o femeie și un bărbat, în șoaptă,
dacă înțelegeți ce vreau să spun:

- Hai tu, că doar ne întoarcem, nu ne vede nimeni.

- Nu... nu... lasă...

120
Folosind cuvintele spusese ”nu”, dar era un ”nu” îndoielnic, căci vocea și
intonația ei sugestivă parcă spuneau ”da, cu o condiție”. Îmi păruse că
vrea să transmită că ar fi totuși de acord. Oricum ar fi, plecaseră
împreună și atunci căutam să dau diferite interpretări ale acestui ”nu” al
ei. De pildă, poate însemna: ”vin, dar rămâne între noi?”

Intrasem în casă, gândindu-mă la acest mare viclean, renumit pentru

modul său ascuns, rezervat de a curta, dar cu stil. Pași mărunți si siguri.
Ceea ce se auzisem adineaori era doar ultimul act al unei opere pusă la
cale cu minuțiozitate de câteva săptămâni de când se întorsese din Italia
și îi dădea Ancăi târcoale zilnice. Ce-i mai curgeau mucii la magazinului
unde vindea.

Unchiul Traian

Fără îndoială, Luminița avea ceva provocator în privire. O ispită

oarecum reușită, ceea ce, firește, îl ridica în ochii mei pe unchiul meu.
Acum, când îl priveam, încercam să-mi imaginez ce formalități
romanțioase încercase pe lângă ea sau poate îi facilitase ea apropierea
prin comportamentul ei ademenitor sau, cine știe, poate chiar îl
provocase. Cum știa să se facă plăcut! Unchiul meu își merita renumele
de cuceritor. Cuceritor zic, pentru că în tinerețe se bucurase de succese
substanțiale la femei, iar faptul că în tinerețe fusese un crai cu renume, îl
ajuta cu atât mai mult la bătrânețe. Cum știa să le măgulească, să le intre
pe sub piele!

În magazinul sătesc, unde trecusem să cumpăr cele necesare pentru

hramul de a doua zi, o văzusem pentru prima oară, fără să știu atunci că
femeia din fața mea petrecuse cu unchiul meu momente pe care doar ei
doi le cunoșteau și care pentru alții vor rămâne mereu necunoscute.

Atunci, dincolo de tejgheaua de lemn țâșnise o femeie sprintenă. Ce

impresie senzorială plăcută produsese apariția ei fulgerătoare asupra
mea. Într-o fracțiune de secundă am înțeles că ființa ei trezește simpatie
în mine și în timp ce o priveam, am făcut un ocol în timp, imaginându-mi
cum ar fi arătat cu 20 de primăveri în urmă, încercând să-mi derulez în
cap diferite variante pentru a găsi imaginea ei cea mai atrăgătoare. Iar tot
acest flux de imagini derulat în cinematograful meu personal, parcă l-am

121
citit în strălucirea ochilor ei ageri, de vânătoriță, care păreau aceiași ca și
acum 20 de primăveri.

Și atunci, e greu să nu te întrebi ce anume te atrage la o femeie, când îți

dai seama că simpatia e capricioasă și adeseori indiferentă la ceea ce
noi numim vârstă.

- Bună, bună, cu ce vă servesc? și pregătise calculatorul pentru socoteli

- Dați-mi cutare și cutare...fac pregătirea pentru hramul de mâine.

- O clipă...

Făcusem cumpărăturile și plecasem mulțumit. În ziua de 15 august, de

Sfânta Marie, era sărbătoare mare, neamurile din satul bunicii veneau în
vizită la noi. Încă de cum intraseră, toate privirile curioase erau ațintite
asupra Luminiței și a soțului ei. Aceste priviri erau încă o confirmare a
faptului că, într-adevăr, în ultimul timp circulau zvonuri deocheate pe
seama ei. Toată lumea știa, dar se prefăcea că ignoră. Se subînțelegea
că se știa, la fel cum se subînțelegea să nu se facă referire la asta, să nu
se vorbească pe față. Una din regulile după care joacă societatea, regulă
pe care mătușa mea o încălcase atunci când de față cu ea, la sfârșitul
petrecerii, îi solicitase relații cu privire la zvonurile care circulau pe seama
ei. Punea întrebări directe, mai ales atunci când uzanțele nu o îngăduiau.

Cei doi, Traian și Luminița, pe care din cine știe ce motive obscure și al
căror tâlc pare greu de descifrat acum și ușor de dibuit mai târziu,
întâmplarea îi pusese alături, ocazie cu care cei doi animaseră discuția
din jurul lor. Ce se mai potriveau! Parcă îi sfidau pe toți cu veselia lor.
Cum nu-și putea masca elanul față de el! Vocea, privirea, expresia,
gesturile, toate indicau că-l simpatiza. Mă uitasem la ea, acum când o
revăzusem și când îi asociam statutul de iubită a unchiului meu, cu
interesul cu care te uiți la un personaj monden şi încerci sa afli misterul
din spatele faimei sale. Când ai nebunia să te expui, destul cât să circule
vorba în stânga și în dreapta, să-ți ruinezi reputația, atunci n-ai cum sa nu
trezești interesul cunoscuților sau invidia celor care au fost in aceeași
situație, dar n-au avut curajul cerut de împrejurări.

Observând-o pe mătușa mea Paraschiva, ieșind din bucătărie și privindu-

i pe cei doi, văzusem cum i se întunecase fața pentru scurt timp. Fără
dubii, la masă exista cineva care o interesa in mod deosebit, o prezența
care o tulbura. Așteptasem să văd dacă și cei din jur remarcaseră, dar

122
acest disconfort emoțional încercat de mătușa mea scăpase atenției
agere a mulțimii. Se așezase la masa. Vorbea cu toată lumea, mai puțin
cu ea.

Căutând un pretext banal, mătușa îl chemase pe unchiul meu în casă,

pesemne că urma să-i spună ce are pe suflet. Nu se putea abține.

- Măi, ce te-ai așezat hop-țop lângă Luminița, stai mai departe de ea, știi
că nu mi-o place! Spusese în timp ce privirea ei căpătase o acuitate ce
denotă că întreaga ființă îi era într-o stare de concentrare și încordare.

- Da nu m-am așezat eu acolo! Așa ne-a pus bunica când am intrat!

Doamne D-zeule Paraschiva! spuse acesta domol, apoi continuă pe un
ton iritat. Stai liniștită, ce mama focului!

- Stau...da... hai, gata, du-te afară că te așteaptă lumea! Și își întoarse

capul resemnată știind că vorbele erau în zadar.

După un timp, soțul Luminiței spusese plictisit:

- Hai măi femeie... e timpul să mergem.

Iar auzind această fraza, văzusem cum zbura prin ochii mătușii o licărire
de bucurie răutăcioasă.

- Apăi hai! răspunse Luminița.

- Plecați deja? întrebase mătușa pe un ton de amabilitate prefăcută, apoi

continuase ”Luminița, hai să-ți dau câteva borcane de gem” și Luminița o
urmase credincioasă în casă, iar mătușa, mistuită de chinul ce-i făcea
sufletul să se zbată între suspiciune și îndoială, cedase în fața forțelor
instinctuale ce-i stăpâneau personalitatea:

- Da, Luminița, se spune despre tine în sat că umbli după bărbați

căsătoriți, îi adevărat? o întrebase mătușa pe un ton aparent grijuliu pe
cea pe care o suspecta de plăcerea păcatului.

- Doamna Paraschiva, da nu cunosc despre ce vorbiți... da așa ceva nu

există... cum, da eu am un bărbat, da el nu știe ce fac eu?!

- Eu îți zic, așa vorbește lumea, spuse mătușa pe un ton confident, de

parcă nu ar fi vrut să-i atragă atenția că știe că-și petrecuse vremea cu
Traian, ci dimpotrivă, pentru binele ei, pentru a o pune în gardă, pentru a-
i salva reputația.

123
Era, desigur, o impolitețe pe care o săvârșise față de ea și mi-e greu să
dibuiesc ce anume o mânase, lipsa ei de tact sau poate doar vrăjmășia
femeii față de rivală, oricum ar fi, ”prea multă sinceritate e obrăznicie” *
G. Călinescu. Privisem un spectacol dizgrațios în care grosolănia ținea
loc de finețe. Viața alături de oameni neinițiați în cultură este pentru un
scriitor un izvor de continuă inspirație, pe de o parte, și o nenorocire greu
de suportat, pe de altă parte.

La sfârșitul micii petreceri ce-mi dezvăluise o altă felie din viața ascunsă
a rudelor mele, în timp ce eu adunasem masa, bunica strângea vesela,
iar mătușa își pregătea singură un pachet cu mâncare, unchiul îmi
spusese:

- Te ajut și eu nepoate!

- Nu... că mă descurc, răspunsesem.

Nu mai stăruise, de teamă să nu accept și atunci văzui diferența dintre

ceea ce simte cu adevărat și ceea ce se străduiește să arate.

- Bine nepoate, noi am plecat, să fii iubit!

- La revedere, numa’ bine și plecase ca vântul lăsând în urma lui doar

zvonurile fluturând.

Vizita verișoara Andreea

Între timp, mă sunase unchiul Marian:

- Salut Ștefane, ce faci, cum ești?

- Bien, pe la bunici!

- Tu?

- Hm, uite eu sunt aici cu iubita mea, să nu lași nicio zi să treacă fără să
faci dragoste!

- Ha ha ha, da? Și aș fi vrut să-l întreb cine îi fata, cum a cunoscut-o și

cât îi de frumoasă, dar mă abținusem, gândindu-mă că este în preajma
telefonului și aude.

124
- Și mai stai la bunici? Întrebase fără să-și devoaleze adevăratul motiv
pentru care sunase.

- Nu știu, să vad cum mă simt, plec când mi se năzare, nu am o dată fixă.

- Bine atunci, te mai sun eu, ținem legătura. Ce mai citești?

- Acum, Proust... ăsta îi scriitor înnăscut, cel mai tare!

- Da? Mai am și eu câteva volume de ale lui pe acasă.

- Păi să termin asta, apoi... acum citesc Guermantes. Am văzut aici o fată
faina, am nevoie de o poezie pentru ea. Ochii verzi, păr blond, Delia.

- Ha ha... Lasă că facem..

Precum majoritatea dialogurilor, conținea și aceasta un interes ascuns.

Unchiul meu era la Iași, unde mersese pentru câteva săptămâni la noua
sa prietenă, cucerită pe litoral, iar acum se gândise să se întoarcă cu
mine acasă, pentru a economisi. Atunci, când am fost la ei în vizită, ce
oraș frumos, atâtea parcuri!

Pe la amiază făcusem o mică plimbare prin sat, apoi intrasem în curte,

unde începusem să decupez o fâșie din betonul din fața casei, când o
văzusem pe verișoara mea Andreea privind pe furiș de după perdeaua
ferestrei. Avea o expresie satisfăcută. Imprudența de a nu-și ascunde
bucuria din privire, îi trădează firea, mai degrabă primitivă, decât
sofisticată. Nu-și dăduse seama c-o văzusem. Apoi, după două minute
deschisese geamul, strigând: ”Mai încet că nu pot să dorm.” Plăcerea
malițioasă de a mă încurca, ea care mai înainte se uitase bucuroasă pe
geam, bucuroasă pentru că mă putea necăji, oprindu-mă din ceea ce-mi
făcea plăcere. Munca fizică este o relaxare intelectuală.

Lamentări Adi

- Ho ho ho, ce mai faci maestre?

- Ce să fac... aiurea! răspunsese Adi.

- Aiurea... tot cu doamna de la Coștei?

- Da... îmi face necaz, nu mă înțeleg cu ea.

125
- O să te căsătorești cu ea... prea mult stai cu ea... hahaha... spusesem.

- Nu e asta, da să vezi ce am pățit cu ea acum...

- Ce?

- Mă calcă pe nervi femeia asta, eu îi vreau binele și ea îmi dă rău!

- Da ce s-a întâmplat?

- Azi am vorbit cu maică-sa.

- Da ce treabă ai tu cu maică-sa?

- Păi așa... zise acesta, apoi adăugă :”Am vrut să mă prezinte”

- Tu ești amantul ei și vrei să te prezinte maică-si?

- Da... să știe de mine!

- Ca să-i zică soțului ei?

- Da... să nu mai trăiască în minciună! Să știe și ăla de mine!

- A... da, înțeleg, tu vrei să o ajuți să aibă o înaltă ținută morală!

- Eu vreau să o ajut să-și recapete demnitatea!

- Da... și ai găsit și metoda cea mai bună! Felicitări!

Era în el o forță malițioasă care căuta să-i producă celei iubite cât mai
multe necazuri și încurcături și care se dezvăluia treptat, în așa fel încât,
când ea va apuca să-i cunoască adevărata fire, răul va fi de mult
săvârșit.

Ultima zi

În ultima seară de ședere, ieșisem în sat. Vream să-mi iau rămas bun de
la societatea de acolo, aveam sentimentul că mă așteaptă ceva nou. Pe
drum dau de Ionică:

- Salut domnul Ionică, ce faci maestre?

- Ooo, salut, salut Ștefănică! Ce să fac?... Trebușoară, puțin prin casă,

prin curte, așa... oleacă, știi tu cât să fie bine. Tu ce mai faci Ștefănică?

126
- Bine, tot cu lucrul. Te-ai mai împăcat cu nevasta?

- Nu... numai... salut! Ne-am despărțit definitiv, de acum nu o mai primesc

nici dacă mă roagă.

In vocea lui se simțea acum indiferenta. Nu-l mai tulbura despărțirea.

Trecuse peste.

- Măh... poate totuși...mai e timp...vă mai puteți împăca.

- Numai, numai...la revedere! Doar am vrut să ne înțelegem la notar!

- Și?

- Nu a vrut, nu a vrut și salut!

- Și ce motiv a invocat?

- A zis că ea nu mai vrea și atât!

- Poate nu i-au plăcut condițiile de la țară?

- Ștefănică, a avut la mine toate condițiile, a vrut pat din lemn masiv, i-am
luat pat din lemn masiv, a vrut dulap modern, i-am luat dulap modern, a
vrut să ne mutăm separat de socrii, ne-am mutat separat, și tot a plecat.
Păi ce înseamnă asta? Se întrebase el, și cu elemente de psihologie
elementară, concluzionase ceva evident: ”Nu m-a iubit. Dacă m-ar fi iubit,
ar fi stat cu mine.”

Înțelesese ce lipsea de fapt, iubirea. Dacă ar putea fi cumpărată, dar nu

poate fi decât cucerită. Câtă dreptate avea Sienkiewicz când spunea că
”inima slujește doar voluntar”. În rest, pe cele ușoare, timpul le dezleagă.

Vestea

- Guys, ați auzit că pleacă Luteția ? anunțase Alin în birou

- Pe bune?! ... nu cred! răspunsesem năucit.

- Pleacă, zău, și-a făcut deja actele, adăugase Radu pe același ton calm
ce-i era caracteristic.

- De unde știi? Intervenisem

- Ne-a zis în pauza de masă, răspunse el tot domol.

127
Nu vream să-mi imaginez momentul despărțirii, credeam că dacă refuz
să mă așez în perspectiva acestei variante a viitorului, ea nu va mai avea
loc. Simțeam cum figura îmi capătă o expresie acră și mohorâtă pe care
o corectasem de îndată, în speranța că dacă întâmpin noutatea
imperturbabil și îi atribui în forul meu interior puține șanse de transpunere
în realitate, poate îi schimb cursul.

Dialogul din birou era urmat de o tăcere amicală, o așteptare pasivă.

Fiecare prelucra noutatea în felul său. Evenimentele își urmau cursul
neclintit, urmase e-mail-ul în care anunțase data plecării și mica întrunire
de rămas bun, care se desfășurase în ziua următoare.

- Și unde pleci...?

- În Franța...

- Da... Franța e frumoasă, spusesem cu gândul la literatura franceză.

- Într-un sătuc frumos...la ocean, continuase ea râzând.

- Te întorci? Întrebasem, deși știam încă de pe acum, nu numai că nu se

va mai întoarce, dar și că o voi pierde definitiv.

- Dacă nu ne place... ne întoarcem. Facem o probă.

- Probă... da.

- Dacă mă întorc... și cu stilul nobil al mișcărilor ei, ce-mi plăcea atât de

mult, dădu să se apropie de mine, de parcă ar fi vrut să-mi facă o mică
confidență, dar nu mai spusese nimic, lăsând în urma acestui ”dacă” doar
umbra unei intenții.

O îmbrățișez fără s-o pot strânge în mâini, nu găseam puterea. Ieșisem

din încăpere, mă uitasem necăjit în jur, simțeam cum se prăbușea o
lume. Scrum. Era, într-adevăr, o dezamăgire covârșitoare, o nenorocire,
una din acele situații rare și surprinzătoare în care jocul evenimentelor ne
năucește.

Dispare iubirea mea cea mare, femeia al cărei sărut îl doream atât de
mult. Dispare zâmbetul pe care eu îl vedeam de fiecare dată altfel,
deslușind în el noi nuanțe, încât îmi părea că ea singură, una între femei,
printr-o simplă schimbare de aer în zâmbet le poate întruchipa pe toate.

128
Prima zi fără ea

Ziua de Duminică trecuse fără evenimente notabile. Înainte de apusul

soarelui, în ora pe care de obicei o rezervam contemplației, mă
apucasem să scriu în jurnal. Simțeam impulsul de a revărsa sentimentul
poetic pe care îl încercasem.

”Am înțeles că singurul motiv pentru care aș putea invidia un bărbat este
dat de femeia care îi stă alături, iar în privința asta invidiez un singur om
în lume. Recunosc că m-am gândit și la alte femei, recunosc că au fost și
alte femei care m-au ridicat la gânduri sublime, dar am pus numele ei mai
presus de toate.

Uneori găseam în nenorocirea ce mi se întâmplase un soi de bucurie

malițioasă ce mă îndemna să contemplu la nepăsarea cosmică. Cui, ce-i
pasă de mișcarea astrelor din adâncul universului? Cui, ce-i pasă de
vastitatea spațiului cosmic? Cui, ce-i pasă de dragostea mea cea mare
pentru Luteția?

Degeaba mă amăgesc că am să iubesc și alte femei, degeaba încerc să

mă păcălesc, când eu știu mai bine decât oricine că deasupra tuturor
gândurilor mele tronează neîncetat imaginea ei. Luteția, imaginea iluziilor
și a speranțelor mele.

În învălmășeala de portrete ale femeilor pe care le păstrez în mine, chipul

ei de fată tânără licărește mereu în fundal. Oricâte eforturi aș depune,
imaginile femeilor se scurg treptat din mine așa cum se scurge și timpul,
însă imaginea ei rămâne neatinsă, neștearsă, mereu proaspătă. Oricât
aș încerca, nu-mi pot imagina nimic dincolo de ea, ea este începutul și
sfârșitul orizontului meu, alfa și omega al existenței mele.
Iar dacă o iubesc, o iubesc după merit și nu pentru o simt o vrajă sau un
farmec trecător. În zadar am căutat în fiecare femeie o parte din ea, în
zadar am sperat că scurgerea timpului îmi va facilita o altă întâlnire
fatidică, în zadar am încercat să mă păcălesc. Așteptarea m-a făcut să
înțeleg că evoluția noastră prin timp este o chestiune unică, irepetabilă,
ireversibilă.

Cât despre viitor? Ah...griji inutile, în final devenim cu toții doar niște
povești.”

După ce-mi potolisem chemarea scrisului, mă așezasem pe canapea, cu

picioarele sprijinite de masă. Mă gândeam la cele întâmplate și la cele ce

129
se vor putea întâmpla. Îmi proiectam în viitor desfășurarea propriei vieți,
cum ar fi decurs alături de ea și cum va decurge fără. După diferite
scenarii, mă năpădii o stare de amețeală. O durere chinuitoare îmi
cuprindea capul. În confruntarea cu realitatea, pentru un moment,
tensiunea psihologică atinge cote năucitoare, greu de îndurat. Somnul se
năpusti asupra mea. Somn neliniștit. Visam că plecarea ei fusese o
închipuire, dar ce e vis, ca visul trece! Dormeam cu obrazul sprijinit pe
cot, cotul sprijinit pe pernă. Mă învârt cu fața spre perete, evit lumina, îmi
conștientizez poziția în pat, starea generală de somn mahmur. Visul
dispare ca o umbră, impresiile senzoriale încep să perceapă realitatea tot
mai veridic. Sub impresia reveriilor, cu capul greu, mă ridic pe spate,
ating podeaua cu picioarele, nu mă simt în stare să stau ridicat, mă las
din nou pe spate, mai stau câteva clipe sprijinit de pat. Apoi mă ridic de
tot, pășesc pe sol. Câțiva pași, pământul joacă sub mine. Pentru un
moment, mi se părea ca trăiesc ceva ireal, un coșmar rupt din fantastic și
așezat în viața materială. Trezirea fu îngrozitoare, după dezmeticire mi-
am dat seama că plecarea va fi ireversibilă. Ce nenorocire! Ochi de
bolnavi priveau acum în cameră. La ce bun să încerc să schimb ceva ce
s-a înfăptuit?! Nici toate forțele pământului nu mă pot ajuta. Au fost
semne, nu le-am observat, n-am luat în seamă amănuntele subtile care
mi se înfățișau și pe care dacă le-aș fi luat în seamă, poate aș fi schimbat
traiectoria evenimentelor. Mi-am derulat în cap în mod repetitiv acea
frază investită cu rol prevestitor, pe care o rostise în timp ce vorbise la
telefon: ”Nu va fi întotdeauna la fel!”. Eram singur în sală, doar eu
auzisem remarca și credeam încă de pe atunci că-mi era indirect
adresată. Ceva sfâșietor e în mine, ce mă face să dau figurii mele o
expresie încruntată. Pesemne că în fața durerii chipurile se veștejesc.

Marele meu imbold la viață, fericirea pe care i-o datoram, ce mă ținea

captivat și interesat de viață, se făcuse scrum.

Spre dimineață, un cer mohorât cu o atmosferă încărcată prin care

soarele se strofoca să răsară, parcă era o oglindă a stării mele interioare.
Cu un efort de voință, pornisem mașina și mă îndreptasem spre muncă.
Intrasem în birou și privisem curios spre locul ei, poate o va găsi acolo!
Ani de zile o văzuse în acel loc, iar acum îmi venea greu să cred că
lumea mea dispare de la o zi la alta. Biroul era gol, coșmarul se
adeverea. Unde e lumina mea cea mare!

Mă întâmpinase Marius, șeful de grup:

130
- Neața, nu mai e, nu mai e...zise el în timp ce chipul său schița un
zâmbet de compătimire. Din fraza pe care o rostise, reieșea ca și el
percepuse evenimentul ca o pierdere.

- Ce să-i faci, n-ai ce să faci! zisei. Parcă îmi ghicise gândurile și unde
mai pui că mă și deranjase în momentul în care prelucram noua realitate.

- O să luam calculatorul ei, să-l dăm unui student, dacă vrei poți să te
apuci tu să îl pregătești.

- Da, se rezolvă.

- Da, ca să poată el lucra direct.

- Câtă eficiență domnule! Bine, îi dau drumul acum, numai să știu ce să

instalez, răspunsesem.

- O să mutam și biroul, hai mai întâi să mutăm biroul!

- Unde?

- Îl scoatem afară, punem unul mai mic, să nu mai fim așa îngrămădiți.
Studentul stă doar pentru practică

- Bun, afară cu el!

Presimțirea că sertarul pe care l-am scos pentru a mai scădea din

greutatea biroului și pe fundul căruia găsesc o foaie pe care o
mototolesc, vrând s-o arunc la coș, și pe care din curiozitate o deschid,
parcă s-o citesc, sperând să-i văd scrisul ei de mână, nu mă înșelase,
căci într-adevăr, așa cum bănuiam, foaia, o notiță cu câteva detalii
tehnice, îi aparținea. Cum îmi străluceau ochii de bucurie privind-o.
Doamne, am atâtea amintiri cu ea și mă bucur de la o amărâtă de foaie!

Pornisem calculatorul și urmăream pas cu pas cum se încarcă, de parcă

asta m-ar fi putut consola cu ceva. Când trecem prin aceleași locuri sau
când facem aceleași lucruri pe care le-au făcut cei pe care-i iubim, avem
impresia că ne apropiem de ei. Butonasem fără scop, deschisesem
diferite ferestre, le închisesem, le deschisesem, iar apoi îmi spusesem:

-”I-a să văd ultimele documente pe care le-a deschis, să văd ce a mai

făcut Luteția.”

Răsfoind printre ele, văzusem o carte cu diete, niște oferte pentru o

parcelă, apoi un document cu datele de contact ale unui veterinar,

131
”Pentru pisica ei o fi precis”, apoi văzusem un fișier cu poze.
Deschisesem pozele, le derulam pe ecran. Erau poze cu ea, nu le mai
văzusem. Cum de nu și-a șters pozele personale. Doamne, fetele astea!
Mă uitam la imaginea ei, străduindu-mă să descifreze taina farmecului ei,
dar nu reușeam. Într-o imagine statică te poți uita neîncetat. Trecusem de
pozele cu ea, iar acum apăruseră tot felul de grafice, desene tehnice,
proiecte de casă. Le derulasem indiferent și cu viteză, până când la un
moment dat simți un fior zdravăn, carevasăzică îmi săriseră în ochi două
siluete cunoscute. Derulasem înapoi, iar ca la un semn gândurile îmi
amuțiseră, pieptul mi se blocase. Ce mă tulburase ? Ce văzusem ? În
fața mea tronau neiertător două siluete cunoscute, o poză cu un fundal
de vacanță, pe un iaht, poate în preajma insulelor grecești, un bărbat
alături de ea. Erau cuprinși unul de altul, părea un gest de afecțiune
sinceră și reciprocă. Cum a putut să-l iubească tocmai pe el! Parcă îmi
tremurau genunchii. Momentul în care bănuiala devine certitudine,
momentul de care mă ferisem, devenise realitate. Îmi masam tâmplele
încercând să înlătur durerea, dar o asemenea durere n-o poți înlătura.
Dacă aș fi putut, m-aș fi sustras realității.

O latură din mine se opunea cu vehemență lumii necunoscute pe care

această poză mi-o dezvăluia, îndemnându-mă să refuz revizuirea
trecutului. Nu e că m-am simțit nasol, ci cumplit. Cumplit, zic. Zău.
Încercasem să rămân singur, dar nu reușisem. Singur zic, pentru că noi
nu putem coborî în adâncul nostru decât în solitudine. Ceea ce mie,
atunci în societate, mi se părea o nenorocire, mi s-ar fi părut mie, în
solitudine, un fleac. Dacă aș fi primit vestea în solitudine, dar o primisem
în societate și din cauza asta mă lovise cu toată puterea. Dar în același
timp era trist, căci ajungeam să mă întreb ce naiba văzuse Luteția la
imbecilul ăla, care nu citise o carte în viața lui. Doamne, Luteția asta, nici
nu știu la ce să mă mai aștept de la ea!

Cum îmi zvâcnise inima atunci, o durere fiziologică, biologică,

chirurgicală, un ghimpe înfipt în torace. Construiam atunci diferite
ipoteze, reconstituiam în imaginație seara pe care o petrecuseră acolo,
cuvintele pe care le schimbaseră.

Gânduri și amintiri, ce odată cu certitudinea că ea s-a îndepărtat și nu se

va mai întoarce, devin tot mai clare, repetându-se neîncetat în mine și
încercând cumva să-mi întrerup șirul de imagini ale trecutului, care o
aveau pe ea în prim-plan, îmi aminti scena când îi întrebasem unde au

132
fost în pauza de masă, seriozitatea din răspunsul lui Ciprian, tresărirea
de pe chipul ei. Totul se lega acum.

Oricum ar fi, "Whatever is, is right." *Afirmatia, profund filozofica de altfel,

apare in oratoriul "Jephta" de Georg Friedrich Händel și este preluata din
poemul "Essay on Man" de Alexander Pope.”

Mai spre după-masă, când mă întâlnisem cu Ciprian, mă consolase.

- Lasă Ștefan, trece vremea, poate o să mai avem colege noi, zise
acesta.

Atunci când vorbea despre ea, avea o emoție vag perceptibilă, dar totuși
existentă, ar fi trebuit să-mi dau seama mai din timp. Fără dubii, eu nu
sunt singurul care voi purta dorul ei.

- Daa... am zis, în timp ce încercam să-mi imaginez ce fel de ticăloșii

încercase pe lângă ea, pentru a-i câștiga simpatia, el, vicleanul care se
furișase cu ea într-o excursie.

Apus

Deși tot ce e în jurul meu încă poartă o urmă a ei, deși nu au trecut decât
zile de când plecase, nu mai puteam recrea atmosfera pe care o simțeam
în jurul ei, și atunci nu ar fi deplasat dacă aș spune că având-o pe ea în
preajmă, eram un om, iar fără ea, sunt altul. Noi nu suntem ființe
independente, formate din rațiune pură, ființa noastră este în bună parte
în consonanță cu mediului în care trăim. Dacă stau și mă gândesc, dacă
îmi consult bine registrul pasiunilor mele, nu pot decât să trag concluzia
firească, anume că femeile care au precedat-o pe ea nu mi-au produs
atâtea emoții noi, ea m-a învățat ce înseamnă plăcerea artei. Noutatea
situației de a fi îndrăgostit de o ființă ca ea, precum și caracterul ei
individual, au produs în mine impresii senzoriale noi, atât de benefice
pentru elaborări literare. Așa se face că, uneori simt că am ajuns în acel
stadiu în care sunt la o singură pasiune distanță și devin artist în toată
regula, și toate astea datorită unei femei.

Iar acum, deși nu e lângă mine, gândul la ea dă momentelor pe care le

trăiesc un farmec aparte. Îi atribuisem o poezie prin care marcam
momentul despărțirii.

133
”... Și după zece mii de ani,

Se plimbă-o fată sub castani,

Desigur, zveltă, bălăioară,

Cu ochi albaștri, diafani,

Și iată, iar e primăvară.”

Par Lagerkvist

134