ELLEN MARIE WISEMAN

VIAŢA CARE I S-A DAT

Original: The Life She Was Given (2017)

Traducere din limba engleză:

ANA DRAGOMIRESCU

virtual-project.eu
 — 2019 —

Pentru Benjamin și Jessica:

sunteţi cele mai mari realizări ale mele
și
vă iubesc mai presus de cuvinte.
Capitolul 1
Lilly
Iulie 1931
Ferma de cai de la conacul Blackwood
Dobbin’s Corner, New York

Lilly Blackwood, în vârstă de nouă ani, stătea parcă pentru a mia oară
în dreptul lucarnei din podul conacului Blackwood, dorindu-și ca
geamul să se deschidă, astfel încât să poată simţi mirosul de afară. A
doua zi, urma să fie aniversarea ei și nu-și putea imagina un cadou mai
frumos. Sigur, la întoarcerea din Pennsylvania, tati avea să-i aducă o
rochie nouă și o altă carte, dar mai devreme plouase, iar ea voia să știe
dacă aerul din exterior era altfel decât cel dinăuntru. Se întreba dacă
picăturile de ploaie făceau ca totul să pară moale și răcoros, ca atunci
când se spăla cu buretele. Sau afară o fi fost cald și lipicios, ca în
cameră? O rugase de sute de ori pe mama să schimbe fereastra, s-o facă
să se deschidă, și să scoată gratiile răsucite din exterior, astfel încât să-i
fie mai ușor să se uite pe geam, dar, ca de obicei, mama nici nu voise să
audă. Dacă ar fi știut că, atunci când ea era la biserică, tati o lăsa pe
Lilly să se joace într-o altă parte a podului, el ar fi avut mari necazuri.
Mult mai mari decât avusese pentru că o învăţase să citească și îi
dăruise o pisică atunci când împlinise trei ani. Fetiţa oftă, își luă
telescopul de pe pervaz și îl duse la ochi. Măcar era vară și nu trebuia
să cureţe gheaţa de pe geam.
Tati numea acea parte a zilei asfinţit, iar lumea de afară părea vopsită
în doar două culori: verde și albastru. Șirul de pini aflat în spatele
grajdului, dincolo de câmpurile pe care se jucau caii, semăna cu pâsla
pe care Lilly o folosea, ca să-și învelească păpușile. Umbrele
pătrundeau peste tot, întunecându-se de la un minut la altul.
Fetiţa își trecu în grabă privirea peste marginea pădurii, căutând
căprioara pe care o zărise cu o zi în urmă. Văzu salcia cea strâmbă.
Văzu bolovanul de lângă tufa care iarna se făcea roșie. Văzu bușteanul
sfărâmat de lângă gardul din piatră. Văzu… Se opri și își întoarse
telescopul înapoi spre gard. Dincolo de pădure, în apropierea șinelor de
tren ce străbăteau pajiștea îndepărtată, ceva părea schimbat. Lilly își
luă telescopul de la ochi, clipi, apoi se uită din nou prin el și scoase un
sunet de uimire. Aerul îi scârţâi în piept, așa cum se întâmpla ori de
câte ori era entuziasmată sau supărată.
Un șirag de luminiţe albastre, roșii, galbene și verzi (ca acelea pe care
tati i le așeza deasupra patului, de Crăciun) atârna pe acoperișul unei
căsoaie făcute parcă, din pânză. Mai multe luminiţe înconjurau alte
case, care aduceau cu niște fantome mici și grase. Lilly nu reușea să
distingă cuvintele, dar existau și niște panouri, cu literele luminate de
becuri colorate. În vârful unor stâlpi înalţi fluturau steaguri, iar pe
șinele de tren plutea un lanţ de lumini galbene, pătrate. Semănau cu
ferestrele unui tren oprit. Un tren foarte lung.
Lilly își lăsă jos telescopul, așteptă până când plămânii încetară să-i
mai șuiere, apoi se duse la raftul cu cărţi și își luă din el volumul cu
poze preferat. Îl răsfoi până când găsi ceea ce căuta: un desen colorat,
înfăţișând un cort vărgat, înconjurat de căruţe, cai, elefanţi și clovni. Se
repezi înapoi la geam pentru a compara forma cortului din carte cu cea
a căsoaiei strălucitoare din spatele copacilor.
Nu se înșelase.
Era un circ.
Și îl putea vedea!
În mod normal, Lilly nu vedea de la fereastra ei decât cai, câmpuri și
pe tati lucrând împreună cu ajutorul lui la gardurile albe, ori la grajdul
galben. Uneori, o zărea pe mama mergând prin iarbă înspre grajd, cu
părul ei lung și blond atârnându-i pe spate ca un văl. Alteori, veneau
camionete care opreau pe aleea din dreptul grajdului, iar atunci
ajutorul tatei urca sau cobora caii din remorci ori descărca saci și
baloturi de fân. Odată, intraseră pe alee doi oameni îmbrăcaţi în haine
lăbărţate (tati îi numise haimanale) și ajutorul ieșise din grajd cu o
pușcă. Dacă fetiţa avea noroc, surprindea câte o căprioară ieșind din
pădure, niște ratoni zbughind-o pe lângă gard, către hambarul cu
nutreţ, sau un tren gonind pe șine. Iar dacă își lipea urechea de
fereastră, auzea răzbătând prin geam pufăitul locomotivei ori șuieratul
fluierului.
Dar acum, de la fereastra ei, vedea un circ. Unul cât se poate de
adevărat! Pentru prima oară în viaţa ei, Lilly vedea ceva nou, și nu într-
o carte cu poze. Era bucuroasă, dar și puţin supărată pe ea însăși. Dacă
n-ar fi citit toată după-amiaza, ar fi putut să vadă trenul oprind, pentru
a descărca. Ar fi putut să se uite cum se înalţă corturile și ar fi zărit
elefanţi, zebre și clovni. Acum era prea întuneric, ca să mai vadă
altceva, în afară de lumini.
Puse cartea jos și începu să numere scândurile din jurul ferestrei.
Uneori, număratul o făcea să se simtă mai bine. Una, două, trei, patru,
cinci. Degeaba. Nu reușea să nu se mai gândească la tot ce ratase. Își
lipi urechea de geam. Poate că avea să audă strigătele maestrului de
manej sau muzica de la circ. Nu auzi decât aerul scârţâind în propriul
piept și inima care-i bătea cu putere.
Pe pervaz, Abby, pisica ei, se trezi și clipi. Lilly își puse braţul
împrejurul trupului ei brăzdat de dungi portocalii și o trase mai
aproape, îngropându-și nasul în blăniţa moale. Abby era cea mai bună
prietenă a ei și cea mai isteaţă pisică din lume. Putea să se salte pe
picioarele din spate, ca să ofere pupici, și să-și ridice laba din faţă, ca să
dea noroc. Ba chiar sărea pe patul lui Lilly și cobora, fix când i se cerea.
— Pun pariu că mama o să meargă la circ, zise Lilly. Ea nu trebuie să-
și facă griji că o să sperie lumea.
Pisica se puse pe tors.
Cum ar fi să văd un elefant în carne și oase? se întrebă Lilly. Cum ar fi
să-i ating pielea zbârcită și să mă uit în ochii lui mari, căprui? Cum ar fi
să urc pe spinarea unui cal alb cu roz dintr-un carusel? Sau să umblu
printre oameni, mâncând alune și vată de zahăr? Cum ar fi să văd un leu
adevărat făcându-și numărul?
De când se știa, erau nopţi în care, după ce stingea lumina, stătea
cuibărită în pat, în vreme ce prin minte îi alergau tot felul de idei
despre cum o să iasă din cameră și o să coboare la parter. Citise
îndeajuns de multe cărţi, încât să știe că o casă are mai mult de un etaj
și se imagina furișându-se prin pod, găsind o scară, croindu-și drum în
josul conacului Blackwood și ieșind pe ușa din faţă. Se vedea stând cu
picioarele goale pe pământ, inspirând adânc și, pentru prima oară în
viaţă, simţind alte mirosuri decât cele de lemn vechi, pânze de păianjen
și praf cald.
În timpul vizitelor săptămânale pe care i le făcea tati, unul dintre
jocurile ei favorite era să ghicească aromele de pe hainele lui. Câteodată
el mirosea a cai și a fân, câteodată a fum și a cremă de ghete, câteodată
a pâine coaptă sau a… cum îi zicea el chestiei ăleia care, cică, ar fi
trebuit să fie un amestec de lămâi și cedru? Apă de colonie? Orice ar fi
fost, mirosea bine.
Tati îi povestise despre lumea de afară, iar Lilly citise despre ea în
cărţi, însă habar n-avea cum e să simţi iarba între degetele de la
picioare sau scoarţa de copac în mână. Știa cum miros florile, fiindcă
tati îi aducea câte un buchet în fiecare primăvară, dar voia să se plimbe
pe un câmp de narcise și păpădii, să simtă ţărâna și roua sub tălpile
goale. Voia să audă cântecul păsărilor și adierea vântului. Voia să simtă
briza și mângâierea soarelui. Citise tot ce-i picase în mână despre
plante și animale, așa că ar fi putut să le numească pe toate, dacă i s-ar
fi dat ocazia. Dar, în afară de Abby și de șoarecii pe care-i zărea
alergând iarna pe lângă plintă, nu văzuse niciodată un animal adevărat
de aproape.
Celălalt joc preferat al ei era să aleagă un loc din cartea cu hărţi și să
citească tot ce putea despre el, apoi, înainte de a adormi, să plănuiască
o călătorie până acolo, hotărând ce ar face și ce ar vedea când ar ajunge
la destinaţie. Cel mai mult îi plăcea Africa, unde se vedea alergând
laolaltă cu leii, elefanţii și girafele. Uneori își închipuia cum ar fi să
spargă geamul lucarnei, să se caţere pe acoperiș, să coboare pe laterala
casei și să se furișeze în grajd, ca să admire caii. Căci, din tot ce văzuse
și citise, aceștia erau, fără niciun dubiu, animalele ei favorite. În afară
de pisici, bineînţeles. Nu doar că erau puternici și frumoși, dar trăgeau
căruţe, sănii și pluguri. Se lăsau călăriţi de oameni și știau să-și
găsească drumul spre casă, dacă se rătăceau. Tăticul îi spusese că
fereastra podului e prea îndepărtată ca să poată deosebi caii de la
conacul Blackwood, așa că Lilly îi botezase cu nume inventate de ea:
Gypsy, Eagle, Cinnamon, Magic, Chester, Samantha, Molly și Candy. Ce
mult i-ar fi plăcut să se apropie de ei, să le atingă coamele și să străbată
câmpiile pe spinările lor! Măcar de n-ar fi fost prostiile alea de gratii
răsucite din faţa geamului, despre care mama spunea că sunt puse
pentru binele ei. Pe urmă, își amintea de avertismentele mamei și, la fel
de iute cum apăreau, visurile ei se transformau în coșmaruri.
— Gratiile sunt acolo ca să te apere, zicea mama. Dacă ar intra
cineva, s-ar speria de tine și ar încerca să-ţi facă rău.
 Când Lilly întreba de ce s-ar teme cineva de ea, mama îi răspundea:
„pentru că ești un monstru, o spurcăciune”. Lilly nu știa ce era aceea o
spurcăciune, dar părea ceva rău. Umerii i se pleoșteau și ofta în liniștea
din camera ei. Ea nu avea să meargă la circ. Nici acum, nici altădată. Și
nici nu avea să iasă vreodată din pod. Nu avea să cunoască lumea decât
prin cărţile ei. Tati îi zisese că lumea de afară nu e așa minunată cum
crede ea și că ar trebui să se bucure, fiindcă doarme într-un pat cald și
are ce mânca. Mulţi oameni n-au casă ori slujbă, așa că trebuie să stea
la coadă pentru pâine și supă. Îi spusese o poveste despre bănci, bani și
un fel de prăbușire, dar ea nu pricepuse o iotă. Și, oricum, n-o făcuse să
se simtă mai bine.
Fetiţa o strânse pe Abby în braţe și se așeză pe patul ei de fier, ascuns
într-un ungher tapetat, sub un tavan boltit. Veioza arunca umbre lungi
pe podeaua din lemn, ceea ce însemna că în curând avea să se întunece,
deci era vremea să stingă lumina. Nu voia să uite iar și s-o facă pe
mama să-i dea o nouă lecţie. Femeia o avertizase de sute de ori că, dacă
cineva ar vedea lumina aprinsă și ar găsi-o acolo, sus, ar lua-o, iar Lilly
nu și-ar mai vedea niciodată părinţii ori pisica. Dar săptămâna trecută,
într-o seară, copila începuse o carte nouă și uitase.
Micuţa o puse pe Abby pe pat și își studie cicatricele de pe degete.
Tati avusese dreptate, loţiunea o făcuse să se simtă mai bine. Dar, of,
cum o mai arsese flacăra de la felinarul mamei!
— Bătaia e ruptă din rai, zicea mama.
Lilly ar fi vrut s-o întrebe dacă în Biblie scria ceva despre faptul că
focul ar fi rupt din rai, dar nu îndrăznea. Ea ar fi trebuit să știe tot ce
scria în Biblie.
— Mă întreb ce ar face mama dacă ar afla că am citit cărţile de la tati
în locul Bibliei ăleia vechi și plicticoase? o întrebă ea pe Abby.
Pisica își frecă faţa de braţul lui Lilly, apoi se făcu ghem și adormi la
loc. Fetiţa luă Biblia de pe noptieră (nu îndrăznea s-o lase altundeva),
mută semnul de carte câteva pagini mai încolo, apoi o puse la loc.
Mama urma să verifice cât a citit în săptămâna aceea, iar dacă semnul
de carte ar fi rămas neclintit, Lilly ar fi avut mari necazuri. După
spusele mamei, pentru o viaţă fericită, nu-i trebuiau decât Sfânta
Scriptură și crucifixul agăţat pe perete, deasupra patului.
 Toate celelalte lucruri din cameră erau de la tati: masa de răchită,
pregătită pentru servirea ceaiului, cu un șerveţel de dantelă, o tavă de
argint și ceșcuţele din porţelan. Balansoarul asortat și ursuleţul care
stătea pe taburetul albastru, capitonat, de lângă șifonierul ei. Căsuţa de
jucărie, plină cu piese de mobilier în miniatură și cu păpuși ce-și ţineau
spatele drept. Animalele domestice în miniatură înșirate pe un raft,
deasupra bibliotecii, toate întoarse cu faţa în aceeași direcţie, ca și cum
ar fi fost gata să se pună pe cântat. Într-un landou de copil din răchită,
se aflau trei păpuși de porţelan, îmbrăcate în rochii din dantelă, iar una
putea să închidă și să deschidă ochii. Și, desigur, biblioteca plină cu
cărţi. Pentru o vreme, i se păruse că tati i-ar dărui orice. Până când
citise Albă ca Zăpada și ceruse o oglindă.
Câteodată, în toiul nopţii, când era sigură că toţi dormeau, iar la
fereastră nu se vedea decât bezna, Lilly aprindea lumina și își studia
imaginea oglindită în geam. Nu vedea decât o fantomatică mască
înceţoșată, care se uita la ea, în timp ce gratiile metalice de afară i se
încolăceau pe piele ca niște șerpi. Își privea cu atenţie reflexia albă,
atingându-și fruntea, nasul și obrajii, încercând să descopere vreo
excrescenţă ori vreo parte lipsă, însă nu găsea nicio umflătură sau
scobitură. Când îl întrebase pe tati ce e în neregulă cu ea, acesta îi
spusese că el o consideră frumoasă și asta e tot ce contează. Dar ochii
lui arătaseră într-un fel ciudat când zisese asta, iar Lilly îl bănuise că
minte. Dacă l-ar fi prins mama, ar fi avut mari necazuri, deoarece
mama spunea că minciuna e un păcat.
Bine că Lilly nu avea să-l pârască niciodată pe tati. El fusese cel care o
învăţase să scrie, să citească, să adune și să scadă. El îi împodobise
pereţii camerei cu tapetul plin de trandafiri și el îi aducea rochii ori
încălţări noi, atunci când cele vechi îi rămâneau mici. El îi aducea
mâncare pentru Abby și o lăsa pe Lilly în cealaltă parte a podului, să se
plimbe și să se întindă. Odată, îi adusese chiar și un patefon uzat și
încercase s-o înveţe charleston și tango, dar fetiţa obosise prea tare, așa
că fuseseră nevoiţi să se oprească. Muzica îi plăcuse enorm lui Lilly,
care-l implorase să lase patefonul la ea în cameră. Dar tăticul îl dusese
înapoi jos, fiindcă mama s-ar fi înfuriat dacă l-ar fi găsit acolo.
Mama îi aducea alimente și lucruri strict necesare, nu cadouri. Intra
în fiecare dimineaţă (atunci când nu uita) cu o tavă pe care se aflau
pâine prăjită, lapte, ouă, sandvișuri, mere și fursecuri, ce urmau să fie
mâncate până la sfârșitul zilei. Îi mai aducea lui Lilly săpun și prosoape
curate, amintindu-i să se roage înainte de fiecare masă. Seară de seară,
stătea lângă ușă, cu o legătură de chei în mână, și aștepta ca fetiţa să
îngenuncheze lângă pat, pentru a-L ruga pe Dumnezeu să-i ierte
păcatele și pentru a-l mulţumi că i-a dăruit o mamă care o îngrijește
așa de bine. Altfel, femeia nu venea niciodată la ea în cameră doar ca să
stea de vorbă sau ca să se distreze. Nu-i spunea niciodată „te iubesc”,
așa cum făcea tati. Lilly nu avea să uite niciodată ziua în care împlinise
șapte ani. Atunci, părinţii ei se certaseră în faţa ușii.
— O răsfeţi cu toate cadourile alea, spunea mama. E un păcat să-i dai
atât de multe.
— Dar nu fac niciun rău nimănui, a zis tata.
— Totuși, trebuie să încetăm cu cheltuielile.
— Cărţile nu sunt atât de scumpe.
— Poate că nu, dar dacă începe să pună întrebări? Dacă vrea să
coboare la parter sau să iasă afară? O s-o refuzi?
La început, tati n-a răspuns, iar lui Lilly i-a crescut inima. Poate că el
avea s-o ducă până la urmă afară. Apoi, bărbatul și-a dres vocea și a
spus:
— Și ce altceva ar putea să facă acolo, înăuntru? Putem măcar să
încercăm să-i oferim o aniversare normală. Nu-i vina ei că…
Mama a scos un sunet de uimire.
— Nu-i vina ei? Atunci a cui? A mea?
— Nu asta voiam să zic, a replicat tati. Nu e vina nimănui. Uneori,
asemenea lucruri se întâmplă pur și simplu.
— Ei bine, dacă m-ai fi ascultat de la bun început, n-am fi…
Mama a scos un zgomot ciudat, ca și cum vorbele i s-ar fi oprit în gât.
— Rămâne fiica noastră, Cora. Cu excepţia acelui singur lucru, e
perfect normală.
— Nu e nimic normal la chestia aia din spatele ușii, a spus mama și
vocea i s-a frânt.
— Nu-i adevărat! a intervenit tati. Am vorbit cu doctorul Hillman și
el a spus că…
— Oh, Dumnezeule mare… zi-mi că n-ai făcut așa ceva! Cum ai
putut să mă trădezi în halul ăsta?
 Mama deja plângea.
— Gata, gata, scumpo. N-am spus nimănui. Doar l-am întrebat pe
doctorul Hillman dacă a mai văzut vreodată…
Hohotele mamei i-au acoperit cuvintele, iar pașii ei au străbătut în
grabă podul.
— Scumpo, stai! a strigat tati.
A doua zi, Lilly încetă să se mai roage înaintea fiecărei mese, dar fără
a-i zice mamei. Și, de atunci, fusese neascultătoare faţă de poruncile
mamei în sute de feluri mărunte. Mama îi spusese că e un păcat să-și
privească propriul trup și o pusese să închidă ochii în timpul băilor
săptămânale, asta până când Lilly crescuse îndeajuns, încât să se spele
singură. Acum, când făcea baie, fetiţa își privea mâinile și picioarele de
culoarea laptelui, examinându-și bustul subţire și alb, cu sfârcurile
rozalii. După aceea o apuca rușinea, dar intenţia ei nu era să fie rea.
Voia doar să afle ce făcea din ea un monstru. Nu știa sigur decât că
arăta altfel decât părinţii ei. Mama avea părul blond, cârlionţat, și
pielea trandafirie. Tati era brunet, cu mustaţa neagră și faţa arsă de
soare. Lilly, însă, avea pielea albă ca zăpada, iar părul ei lung și drept
era fin precum pânza de păianjen. Ai fi zis că Dumnezeu uitase să-i dea
o culoare. Oare asta o făcea să fie un monstru? Sau altceva?
Sperând că a doua zi avea să poată vedea mai bine circul, Lilly se
schimbă în cămașa de noapte, se băgă în pat și stinse lumina. Apoi își
dădu seama că mama nu urcase pentru a se asigura că-și spune
rugăciunile. Fetiţa se cuibări lângă Abby și o strânse la piept.
— Probabil e la circ, spuse ea, închizând ochii.
 În noaptea următoare, după ce Lilly văzuse pentru prima oară circul
de la fereastra camerei sale, zăngănitul unei chei în broască o făcu să se
trezească speriată. Se ridică în fund și întinse mâna spre veioza de pe
noptieră, dar se opri cu degetele pe întrerupător. Era în toiul nopţii, iar
dacă mama ar fi văzut lumina, asta ar fi însemnat mari necazuri. Poate
mama descoperise că, în loc să-și facă ordine prin cameră și să citească
din Biblie, Lilly își petrecuse întreaga zi urmărind circul cu ajutorul
telescopului. Îl văzuse mic la celălalt capăt al instrumentului și nu
reușise să distingă fiecare detaliu, însă orice i-ar fi făcut mama, merita
sacrificiul, pentru că zărise cum erau duși elefanţii și girafele în cortul
cel mare. Merita, pentru că văzuse mulţimile de oameni de pe lângă
corturi, apoi alaiul de căruţe, clovni și artiști costumaţi. Fusese cea mai
palpitantă zi din viaţa ei și nimic nu avea s-o strice. Fetiţa luă mâna de
lângă veioză și începu să numere pe degete, atingându-le, unul câte
unul, cu degetele mari. Unu, doi, trei, patru. Ușa se deschise și mama se
strecură înăuntru, ţinând în mână o lampă cu ulei. Lilly o urmări cu
stomacul tremurând. Mama nu venea niciodată în camera ei așa de
târziu. De la picioarele patului, Abby își săltă capul blănos, și ea la fel
de surprinsă.
Mama (tati zicea că, de fapt, o chema Coralline) era o femeie înaltă,
frumoasă, care-și ţinea mereu părul lung și blond împins spre spate, cu
ajutorul unor agrafe prinse de-o parte și de alta a capului. Singura ei
bijuterie era verigheta de la mâna stângă, iar în numele decenţei și
pentru gloria lui Dumnezeu, purta doar fuste simple și pantofi comozi.
Tati spunea că, atunci când mergeau la dineuri sau la petreceri
importante, mama își îmbrăca blănurile și cele mai bune rochii, dar
numai pentru că la asta se așteptau toţi cei din lumea de afară. Lilly nu
pricepea de ce mama trebuia să-și schimbe înfăţișarea, însă tati zicea că
era în regulă. Odată, el îi arătase o poză în care mama apărea gătită și
fetiţa crezuse că era altcineva.
Lui tati îi plăcea să povestească despre ziua în care o văzuse pentru
prima dată pe mama între grajd și ţarcul rotund, stând așezată pe un
butoi și uitându-se la caii care se jucau pe câmp. Tatăl mamei, un
pastor penticostal pensionat, care întotdeauna visase să devină
crescător de cai, venise la ferma conacului Blackwood pentru a
cumpăra un armăsar. Lui tati i se păruse că mama era cea mai frumoasă
fată din câte văzuse vreodată. Însă, au trecut șase luni înainte ca ea să
accepte să-i vorbească și alte șase până să fie de acord să ia cina cu el.
Din nu se știe ce motiv, părinţii mamei nu aveau încredere în tati. Dar,
până la urmă, mama și tati au ajuns să se plimbe de mână prin livezile
de mere. Apoi s-au căsătorit. Când ajungea la partea asta a poveștii, tati
se întrista de fiecare dată și zicea că mama a dus-o greu în copilărie.
Acum, mama intră în camera lui Lilly purtând o rochie înflorată și
pantofi roz, cu tocuri. Buzele îi erau colorate cu roșu, iar pe cap avea o
pălărie galbenă. Fetiţa nu-și putea lua ochii de la ea. Niciodată n-o mai
văzuse îmbrăcată astfel, cel puţin nu pe viu. Mama avea obrajii
îmbujoraţi și gâfâia, ca și cum ar fi urcat în fugă scările.
Lui Lilly i se întoarse stomacul pe dos. A doua zi, ar fi trebuit să se
întoarcă tati din Pennsylvania. Îi promisese că va veni la prima oră cu
cadouri pentru ziua ei. Dar, cu multă vreme în urmă, tot tati îi spusese
că nu trebuie să-și facă griji dacă rămâne singură când el și mama sunt
plecaţi, fiindcă ajutorul lui e mereu jos, în caz că sună cineva pentru un
cal. Dacă tati și mama ar păţi „ceva”, ajutorul ar trebui să citească o
scrisoare din biroul lui tati. Ar găsi-o pe Lilly în pod și ar ști ce să facă.
Lilly nu știa sigur ce însemna „ceva”, dar bănuia că era vorba despre un
lucru rău. Dacă cumva mama venise pentru a-i spune că tati a păţit
„ceva” și că n-o să se mai întoarcă?
Fetiţa începu să-și atingă cu limba fiecare dinte în parte și să numere,
așteptând ca mama să vorbească. Unu, doi, trei, patru…
Atunci mama zâmbi.
Mama nu zâmbea niciodată.
— Am o surpriză pentru tine, îi spuse femeia.
Lilly clipi uimită. Nu știa ce să zică. Tati aducea surprize, nu mama.
— Unde-i tati? izbuti ea să rostească.
— Îmbracă-te! îi ceru mama. Și grăbește-te, n-avem mult timp.
Lilly împinse învelitorile la o parte și se dădu jos din pat. Abby se
ridică și își întinse labele din faţă, frământând pătura cu ghearele.
— Vine cineva să mă vadă? întrebă fetiţa.
Cu excepţia părinţilor ei, nimeni nu intrase vreodată la ea în cameră.
Într-o iarnă, Lilly se îmbolnăvise, iar tati voise să cheme un doctor, însă
mama refuzase, fiindcă medicul ar fi luat-o pe copilă și ar fi dus-o
„undeva”. În schimb, tati își petrecuse trei zile ștergând-o pe frunte și
punându-i pe piept făină de muștar și pansamente calde. Fetiţa nu avea
să uite niciodată aerul lui trist când ea se trezise și îl întrebase:
— Tati? Ce e „undeva”?
— E un spital pentru oameni bolnavi, îi răspunsese el. Dar nu-ţi face
griji, tu ai să rămâi aici, cu noi.
Acum, mama se uita cum Lilly își lua rochia de pe spătarul
balansoarului. Micuţei îi tremurau picioarele. Dacă venise cineva s-o
ducă „undeva”?
Mama râse pe înfundate.
— Nu, Lilly, nu vine nimeni să te vadă.
Fetiţa îi aruncă o privire, iar stomacul începu să-i tremure și el.
Mama nu râdea niciodată. Poate că băuse din lichidul ăla straniu pe
care tati îl aducea uneori la ea în cameră, într-o sticlă de argint. Lilly nu
știa ce soi de băutură era, dar din cauza ei ochii lui tati deveneau
sticloși, iar răsuflarea îi mirosea ciudat. Uneori îl făcea să râdă mai mult
ca de obicei. Cum o numise el? Whisky? Nu, era imposibil! Mama n-ar
fi băut niciodată whisky. Era un păcat să bei alcool.
— De ce trebuie să mă îmbrac, mama?
— Pentru că azi e ziua ta, ai uitat?
Lilly se încruntă. Mamei nu-i păsa de aniversări.
— Nu, reuși ea să răspundă.
— Și sunt sigură că ai văzut circul de afară.
Fetiţa dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Ei bine, acolo mergem.
Lilly se holbă la mama, cu gura căscată. Picioarele începură să-i
tremure mai tare, mâinile la fel.
— Dar… dacă… dacă mă vede cineva?
Mama zâmbi iar.
— Nu-ţi face griji, artiștii de circ sunt obișnuiţi să vadă oameni ca
tine. Și n-o să mai fie nimeni acolo în afară de noi. Pentru că, împotriva
părerii mele mai înţelepte, tatăl tău a insistat să-l plătească pe
proprietarul circului, ca să organizeze un spectacol special pentru tine.
Lilly simţi cum pielea de pe braţe i se face ca de găină. Intuia că ceva
era în neregulă, dar nu știa ce. Își aruncă ochii către Abby, ca și cum
pisica ar fi avut răspunsul. Aceasta îi întoarse o privire curioasă.
— Tati zicea că o să se întoarcă abia mâine, spuse fetiţa.
 Mama continuă să zâmbească, dar ochii i se schimbară. Jumătatea de
sus a feţei arăta ca atunci când Lilly avea mari necazuri. Iar jumătatea
de jos parcă ar fi fost a unei persoane pe care copila n-o mai văzuse
niciodată.
— S-a întors acasă mai devreme, zise mama.
— Atunci unde e? întrebă Lilly. Când ajunge acasă, întotdeauna vine
întâi la mine.
— Ne așteaptă la circ. Acum grăbește-te!
— De ce n-a venit el să mă ia în locul tău?
De îndată ce cuvintele îi ieșiră pe gură, Lilly își dori să nu le fi rostit.
Mama se apropie de ea și ridică brusc mâna. Îi trase o palmă peste
falcă, trântind-o pe dușumea. Abby sări într-o parte pe pat și se ghemui
lângă perete, cu urechile date pe spate.
— Odraslă nerecunoscătoare a diavolului! ţipă mama. De câte ori ţi-
am zis să nu te mai îndoiești de mine?
— Îmi pare rău, mama, plânse Lilly.
Femeia o izbi cu piciorul în coaste.
— Ce-am făcut eu, ca să merit blestemul ăsta? șuieră ea. Acum treci
în genunchi și roagă-te!
— Dar, mama…
Suspinele fetiţei erau prea puternice. Nu putea să se ridice și abia
dacă reușea să răsufle. Se târî spre pat, cu părul atârnându-i pe lângă
faţă, și se împinse în sus, în timp ce aerul îi scârţâia în piept.
— Lasă capul în jos și cere iertare! zise mama.
Lilly își împreună mâinile sub bărbie și își numără degetele, lipindu-
le unul de altul. Unu, doi, trei, patru.
— Oh, Doamne, spuse ea, scoţând cu greu vorbele printre șuierături.
Cinci, șase, șapte, opt.
— Te rog, iartă-mă pentru că am pus-o la îndoială pe mama și pentru
toate celelalte feluri în care i-am făcut viaţa foarte grea.
Nouă, zece.
— Promit că, de aici înainte, o să merg pe calea cea dreaptă. Amin.
— Acum îmbracă-te! spuse mama. N-avem multă vreme.
Lilly se ridică de pe genunchi, își puse chiloţii cu mâini tremurătoare,
apoi își scoase cămașa de noapte și își trase pe cap rochia pe care o
purta când se juca. Îi curgea nasul și o dureau coastele, acolo unde o
lovise mama cu piciorul.
— Nu pe aia! zise mama. Găsește ceva mai bun.
Lilly își scoase rochia de joacă și pe jumătate merse, pe jumătate se
împletici până la dulap. Își luă de acolo ţinuta preferată: o rochie de
mătase galbenă, cu guler din dantelă și mâneci bufante.
— Asta e bună? întrebă ea, ridicând-o.
— Merge. Găsește-ţi și cei mai buni pantofi. Și piaptănă-te!
Lilly se îmbrăcă și își legă cordonul la spate. Își perie părul (de una,
două, trei, patru, cinci, șase ori), după care se așeză pe pat, pentru a-și
încălţa pantofii din piele de lac. Abby se furișă pe pătură și se frecă de
braţul fetiţei. Aceasta o mângâie repede, pe urmă se ridică și se opri în
mijlocul încăperii, cu coastele cuprinse de durere și inima bubuindu-i
în piept. Mama deschise ușa și se dădu la o parte, așteptând ca Lilly să
iasă.
Micuţa așteptase toată viaţa momentul acela. Dar acum își dorea,
mai mult decât orice, să rămână în pod. Nu voia să iasă. Nu voia să
meargă la circ. Pieptul i se strângea din ce în ce mai tare. Abia mai
putea să respire.
— Hai! o îndemnă mama, cu glas aspru. N-avem toată noaptea la
dispoziţie.
Lilly își strânse braţele în jurul trupului și porni către ușă, înghiţind
aerul cu noduri. Apoi se opri și se uită înapoi spre Abby, care o urmărea
de la picioarele patului.
— Pisica aia o să fie aici și atunci când o să te întorci, spuse mama.
Acum mișcă!
Capitolul 2
Julia
Noiembrie 1956
Hatfield, Long Island

Julia Blackwood, în vârstă de optsprezece ani, se uita de-o parte și de

alta a culoarului dintre rafturile supermarketului, pentru a se asigura că
n-o vede nimeni. Magazinul era mic, avea, poate, nouă pe doisprezece
metri, iar ea putea să vadă peste rafturi, până în fiecare colţ. Un tânăr
cu faţa plină de coșuri ședea pe un taburet în spatele tejghelei,
mestecând gumă și holbându-se la un televizor alb-negru, aflat
deasupra casei de marcat. De la un radio așezat pe un raft, se auzea
melodia „Why Do Fools Fall in Love1”, în vreme ce, lângă ușa deschisă a
frigiderului cu lactate, o femeie căruntă verifica ouăle să n-aibă
crăpături.
Julia inspiră adânc, se lăsă într-un genunchi și se prefăcu că-și leagă
șireturile tenișilor de pânză, pătaţi cu grăsime. Își aruncă privirea în
stânga și în dreapta, pentru a fi sigură că nu se uită nimeni. Înșfăcă de
pe mijlocul raftului o conservă de carne marca Spam, și-o strecură în
buzunarul hainei, apoi se îndreptă și-și dădu părul după urechi. Băiatul
de la tejghea își ciupea absent un coș de pe bărbie, cu ochii lipiţi în
continuare, de ecranul televizorului. Julia răsuflă ușurată și se îndreptă
spre următorul raion – de legume și fructe –, înaintând încet și
prefăcându-se că studiază produsele. Culese un măr mic dintr-o ladă
cu fructe proaspete, îl băgă în buzunar și se duse la tejghea.
— Îmi poţi da cheia de la baie? îl întrebă ea pe băiatul cu coșuri.
Continuând să se uite la televizor, acesta întinse mâna sub casa de
marcat și îi dădu o cheie prinsă de piciorul cafeniu al unui iepure. Apoi
plescăi din guma de mestecat și rânji către Julia.
— Tocmai am înlocuit săpunul azi-dimineaţă.
Fata simţi cum i se înfierbântă obrajii și fu nevoită să se lupte cu
imboldul de a pleca. Băiatul știa de ce voia ea să folosească baia. Era a
patra oară, în tot atâtea luni, când n-avea apă în camera ei de deasupra
magazinului cu băuturi (de data asta din cauza ţevilor îngheţate, nu a
facturii neplătite) așa că, de trei zile, nu se mai spălase pe cap, nici nu
mai făcuse duș. Sigur, niciunul dintre colegii ei de serviciu n-ar fi
remarcat dacă ea se îmbăia ori ba, dar cine ar vrea să primească ouă
prăjite și hamburgeri înecaţi în ceapă din mâna unei chelneriţe cu
părul unsuros? Big Al’s Diner deja era un local ieftin și soios, nu mai
avea nevoie de ajutor la capitolul ăsta. În loc să plece, Julia își înghiţi
mândria, luă cheia de la băiat și își târî picioarele spre partea din spate
a magazinului.
Baia rece, smălţuită cu verde, mirosea a șosete vechi și a mâncare
stricată. Mâzga și mucegaiul înnegreau tencuiala dintre plăcile de
gresie sparte care acopereau dușumeaua pestriţă, iar o crăpătură
galbenă, zimţată, brăzda vasul de toaletă. Julia se spălă pe mâini în
chiuveta cu picioare argintii, se șterse cu prosoape de hârtie maro, apoi
mâncă mărul cât putu de repede, încercând să ignore duhoarea de
urină stătută. Când termină, se dezbrăcă până la chiloţi și sutien, își
împături uniforma roșie de chelneriţă, o puse peste haină și le așeză pe
amândouă pe capacul rezervorului de la WC, singurul loc ce părea
parţial curat. Tremurând, își frecă faţa și subsuorile cu prosoape de
hârtie și săpun Lava, după care se spălă pe cap în chiuvetă, încercând să
nu se ude leoarcă. Apa era rece ca gheaţa, iar clăbucul zgrunţuros îi
făcea părul aspru ca paiele, dar măcar îl curăţa. După ce clăti și
ultimele rămășiţe de spumă, folosi prosoape de hârtie pentru a stoarce
excesul de apă, își descâlci părul cu pieptenul, îl strânse într-un coc și
se privi în oglinda murdară.
În cei trei ani scurși de când fugise de acasă, trecerea nemiloasă a
timpului își lăsase amprenta pe pomeţii ei proeminenţi și în cearcănele
de sub ochi. De la prea puţin somn și prea puţin soare, pielea netedă și
bronzată îi devenise palidă, ca de cretă. Până și părul blond, ce avusese
cândva nuanţa platinată a aripilor de îngeri, părea mai întunecat, mai
subţire. Unghiile erau roase până în carne, iar umerii ascuţiţi
împungeau ţesătura uniformei. Julia se apropie de oglindă, pentru a
examina rămășiţele gălbui ale unei vânătăi formate în jurul ochiului
stâng. Din fericire, urmele dispăruseră aproape complet. Cum de ai
ajuns în halul ăsta, să furi mâncare dintr-un supermarket și să te speli pe
cap într-o toaletă publică? Ai fi putut să mai aștepţi un an și să pleci la
colegiu, departe de conacul Blackwood. Mama ar fi plătit totul. În
schimb, tu ai dat culcatul la ora nouă seara și spovedaniile de duminică,
pe muncitul în ture duble și pe un iubit autoritar, care te bate și
cheltuiește banii mai iute decât îi puteţi câștiga amândoi la un loc. Poate
că mama avea dreptate. N-o să se aleagă nimic de capul tău.
Așa că ce rost mai are să încerci?
Mama, cu veninul și cu pumnii ei osoși, obișnuia să facă și să
respecte reguli. Același lucru îl aștepta și din partea tuturor celor care o
înconjurau. Printre nenumăratele precepte de la conacul Blackwood
(unde anumite încăperi erau ţinute mereu încuiate, iar etaje întregi
rămâneau de nepătruns), Juliei i se cerea să se roage de trei ori pe zi,
să-și ţină camera impecabilă, să-și facă treburile în gospodărie, să ia
zece pe linie și să respecte regulamentul școlar. I se îngăduia să se uite
de departe la caii părinţilor ei, însă n-avea voie în grajd, căci acolo era o
afacere, nu un teren de joacă. Fardurile, fustele creţe, pantalonii
pescărești și puloverele strâmte erau interzise, iar rochiile trebuiau să
aibă o lungime cuviincioasă. Mai presus de toate, nu trebuia să uite că,
dacă nu era cuminte, aveau să se întâmple lucruri rele.
După ce-și petrecuse cea mai mare parte din viaţă întrebându-se de
ce părinţii ei o aduseseră pe lume, fuga de acasă îi păruse soluţia
universală. Da, avea îmbrăcăminte, hrană și toate cele necesare din
punct de vedere material. Dar mama era prea ocupată cu rugăciunile,
curăţenia, gătitul și stabilitul regulilor, ca să-i mai ofere vreun pic de
îndrumare sau de afecţiune. Iar tatăl ei, pe care-l considera cel
expansiv, n-o îmbrăţișa decât de Crăciun și în zilele de naștere.
Majoritatea timpului și-o petrecea în grajd, cu caii, sau bând în spatele
ușilor încuiate cabinetului său, de unde se auzea iar, și iar, și iar aceeași
placă zgâriată de gramofon: „Little White Lies2”.
Ani de zile, Julia se întrebase ce se întâmpla, de fapt, când tatăl ei
pleca în vacanţe ca „să-și revină” sau „să capete ajutor”. Erau perioade
mai tensionate ca de obicei, perioade în care se cuvenea să mergi
înainte și să te prefaci, să fii „normal” și să nu te agiţi. Membrii familiei
Blackwood nu-și deschideau niciodată sufletele, nici nu-și despovărau
inimile. Apoi, când Julia a împlinit doisprezece ani, mama i-a explicat
dependenţa de alcool a soţului său și a învinovăţit-o pe ea, fiindcă era
un copil atât de dificil.
 Julia se întoarse cu gândul la ziua în care tatăl ei murise. Cerul era
albastru și limpede. Vântul adia blând și mirosea a pin. Cine s-ar fi
așteptat ca un om să moară pe o asemenea vreme frumoasă?
Julia chiulise de la biserică pentru a merge pe malul lacului. Era
ultima zi de vară, o zi fierbinte și umedă, perfectă pentru înot, iar una
dintre fetele populare o invitase în sfârșit să-și petreacă timpul pe istm,
împreună cu ea și cu prietenele ei. Când venise timpul să plece la
biserică, Julia se încuiase în baie și se prefăcuse că îi e rău. Totul avea să
fie bine, atâta timp cât urma să fie înapoi înainte de întoarcerea mamei.
Dar când a ajuns acasă, pe aleea din faţă era parcată o mașină de
poliţie, cu parbrizul și capota cromată scânteind în bătaia soarelui.
Apoi a văzut-o pe mama stând pe treptele de la intrare și ţinându-se
strâns cu o mână de balustradă, iar inima i s-a făcut cât un purice. Oare
greșise ora? Oare mama se întorsese mai devreme și chemase poliţia,
pentru că n-o găsise la ea în cameră? Oricum, dăduse de belea. Când
mama a zărit-o apropiindu-se pe alee, a coborât în grabă treptele și a
pornit spre ea cu pași hotărâţi, cu chipul schimonosit de furie, cu fusta
ei lungă răsucindu-i-se în jurul picioarelor.
— Unde-ai fost? a urlat femeia.
— Am… am… a îngăimat Julia.
— Vorbește răspicat, fetiţo!
— Am fost la scăldat cu niște prietene. E ultima zi de vacanţă și nu
mă mai invitaseră niciodată până acum. Știam că n-o să mă lași să mă
duc, așa că…
Mama a plesnit-o cu putere peste faţă. Capul Juliei a ţâșnit într-o
parte, făcând ca părul umed să-i zboare în ochi și să i se lipească de
piele.
— Ţi-am zis eu că dacă nu respecţi regulile o să se întâmple ceva rău!
a ţipat mama.
Cu ochii arzând, fata și-a acoperit obrazul cu mâna.
— Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat?
Mama s-a prins orbește de balustrada verandei, iar chipul i-a devenit
brusc cenușiu.
— Tatăl tău a avut…
Julia a început să tremure. Era prima oară când o vedea pe mama în
starea aceea.
 — Ce-a avut tata? a întrebat ea. Zi-mi!
— A avut un accident de mașină.
Juliei i s-a tăiat răsuflarea.
— E teafăr?
Mama s-a holbat la ea, clătinând din cap, ca și cum nu i-ar fi venit să
creadă ce urma să spună.
— Nu, nu e teafăr. E mort.
Pământul s-a zguduit sub picioarele Juliei și genunchii aproape că au
lăsat-o. Pentru o clipă, a avut impresia că o să cadă. Pe urmă și-a dat
seama că reușise, cumva, să rămână dreaptă. Parcă mișcându-se cu
încetinitorul, s-a auzit întrebând iar:
— Ce s-a întâmplat?
— Te căuta pe tine, i-a răspuns mama.
Apoi, figura femeii s-a strâmbat și s-a schimbat. Jalea din privirea ei
s-a transformat în ură și mânie, iar gura i s-a răsucit într-un rânjet. A
ridicat braţele și, cu pumnii ei osoși, a început s-o izbească pe Julia în
cap și în umeri.
— Tu ești de vină! răcnea ea. Tu ești de vină! Tu ești de vină!
Fata și-a dus braţele în sus, ca să se apere, însă loviturile au continuat
să se abată peste creștetul, pieptul și faţa ei, chiar și după ce o
doborâseră la pământ. Poliţiștii au oprit-o pe femeie, dar nu înainte ca
ea să-i spargă Juliei buza și să-i învineţească umerii și obrajii.
În noaptea aceea, fata a furat banii pentru zeciuiala bisericească din
cutia lor de tablă aflată în dulapul cu mirodenii și, ignorând privirea lui
Iisus de pe recipientul decorativ, și-a făcut bagajele și a părăsit conacul
Blackwood, jurând să nu se mai întoarcă vreodată. Gata cu culcatul
devreme și cu regulile stricte, gata cu rugăciunile din fiecare seară și cu
spovedaniile săptămânale, gata cu camerele încuiate, gata cu
învinovăţirea pentru dependenţa de băutură a tatălui ei. Din acel
moment, avea să fie liberă să facă totul așa cum poftea. Avea să-și ia
viitorul în propriile mâini. Și nu o să mai îngăduie nimănui s-o
învinovăţească vreodată de ceva.
Numai că lucrurile n-au ieșit așa cum plănuise. Sigur, la început
libertatea a fost distractivă, când a luat autobuzul până în Long Island,
și-a făcut prieteni pe promenada de la malul oceanului, și-a amanetat
bijuteriile, apoi s-a mutat într-un apartament aflat la un kilometru și
jumătate de plajă, împreună cu Kelly, o chelneriţă, și cu Tom, un
veteran al Războiului din Coreea. Primele câteva luni s-au pierdut în
aburul muzicii, al petrecerilor, al berii și al ţigărilor cu marijuana. După
aceea, Kelly s-a întors acasă, a venit iarna, promenada s-a închis și banii
s-au terminat. Julia nu știa sigur cum se întâmplase, dar ea și Tom se
mutaseră într-o cameră ieftină din oraș, iar distracţia încetase cu multă
vreme în urmă. Lui îi venea greu să păstreze orice slujbă și o avertizase
în repetate rânduri că urma să se întâmple ceva rău, dacă ea avea să și-o
piardă pe a ei.
Julia ieși din baia supermarketului, îi înapoie puștiului plin de coșuri
de la casă cheia legată de piciorul iepurelui și părăsi magazinul. Când
intrase ningea, dar acum se oprise.
Zăpada proaspătă înviora strada. Cartierul era tot sărăcăcios, murdar
și plin de gunoaie, dar nu mai arăta nici pe jumătate la fel de rău ca în
ziua precedentă, când nu ninsese. Big Al’s Diner era situat aproape de
colţ, între un magazin de băuturi cu gratii la ferestre și o casă de
amanet, la ușa căreia era întins un covor zdrenţuit și plin de apă.
Julia își încheie haina, își strânse umerii pentru a se apăra de frig și,
încercând să ignore mocirla care-i pătrundea prin tenișii de pânză, se
îndreptă către local. Atinse cutia din buzunar, pentru a se convinge că
era încă acolo, și își dori să mai fi șterpelit ceva care să meargă cu ea.
Peste zece ore, când urma să plece de la muncă, carnea din conservă,
întinsă pe pâine albă, avea să fie cina ei și a lui Tom, la fel cum se
întâmpla de patru seri încoace. Deși era zi de salariu, toţi banii ei
trebuiau daţi pe chirie. Altfel, aveau să se trezească în stradă înainte de
sfârșitul săptămânii.
Când ajunse la Big Al’s Diner, trecu pe lângă intrarea din faţă, ocoli
pe după colţ și pătrunse pe aleea din spate. Din nu se știe ce motiv, pe
Big Al îl deranjau angajaţii care intrau și ieșeau pe ușa principală, de
parcă localul ar fi fost un restaurant de lux, nu un birt ordinar. Mirosul
de bacon și cartofi prăjiţi umplea aerul de pe străduţă și, în ciuda
mărului mâncat mai devreme, Juliei îi chiorăi stomacul de foame. Un
băiat îmbrăcat într-o pereche de blugi jerpeliţi și un tricou alb scotocea
printr-un tomberon aflat lângă treptele din spate ale localului. Alături
de el, un căţel brun, slăbănog, adulmeca aerul, așteptând răbdător ca
stăpânul lui să găsească ceva bun. Când o văzu pe Julia, animalul
începu să dea din coadă și porni spre ea cu pași mărunţi, tot numai
labe, urechi și blană. Ea se aplecă pentru a-i scărpina capul lăţos.
— Salut, amice! îi zise ea căţelului.
Pe urmă se îndreptă și îi strigă băiatului:
— Știi ce-o să-ţi facă Big Al dacă o să te mai prindă, din nou, pe aici,
Danny?
Micuţul se răsuci brusc, cu ochii cât cepele.
— Of! răsuflă el ușurat. Tu erai.
Băiatul avea nouă ani, ochii căprui și părul ciufulit, de culoarea
cafelei. Julia îl întâlnise pentru prima oară cu un an în urmă, în vreme
ce copilul cerșea câţiva bănuţi împreună cu căţelul său, în faţa casei de
amanet.
— Unde ţi-e haina? îl întrebă ea.
Danny ridică din umeri.
— A avut frate-meu nevoie de ea.
— Iar a rămas taică-tău fără serviciu?
Băiatul dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Și mama e bolnavă.
Julia scoase din buzunar cutia de Spam.
— Poftim, ia asta! Când ies din tură, o să încerc să îţi mai aduc ceva.
Danny luă conserva, îi scoase imediat capacul, își scutură carnea
presată în palmă și luă o îmbucătură zdravănă.
— Mersi.
Rupse o bucată mare și i-o dădu câinelui, care o înghiţi pe
nemestecate.
— Cu plăcere, zise Julia. Acum șterge-o de aici!
Danny zâmbi și o luă la fugă pe alee, cu câinele cel costeliv pe urmele
lui. Julia urcă treptele localului, bătu la ușă, după care făcu un pas
înapoi și așteptă. De cealaltă parte a intrării, se auziră pași tropăind pe
gresie. Cineva învârti cu stângăcie mânerul și deschise ușa dintr-o
smucitură. Era Sheila, una dintre celelalte chelneriţe.
— Unde-ai fost? șopti ea. Tura ta a început acum două ore. Big Al are
de gând să te dea afară.
Julia se încruntă.
— Cum adică? Miercurea încep lucrul abia la zece.
Intră în local, scoţându-și deja haina.
 — Azi e marţi! zise Sheila.
— Rahat! exclamă Julia.
Își atârnă haina într-un cui, luă un șorţ din coșul de lângă camera
frigorifică, și-l trase peste cap și se repezi în bucătărie, în timp ce-și
lega cordonul la spate. Sheila o urmă.
Pe ușile batante care despărţeau bucătăria de sala de mese, intră Big
Al, cu fruntea asudată, cu părul cărunt și soios atârnându-i peste ochi.
După cum dădea de înţeles și numele, era un bărbat corpolent, înalt de
peste un metru optzeci, cu umerii laţi și picioarele groase. Însă porecla
de Big Al o dobândise datorită burţii lui enorme. Acoperită cu un șorţ
alb și unsuros, aceasta îi atârna peste pantaloni ca o balenă uriașă.
— Ia uite cine s-a hotărât să vină azi la muncă! mârâi el.
— Scuze, spuse Julia. Credeam că e miercuri.
— Și eu credeam că e ziua mea de naștere, replică Big Al. Și d-aia am
avut norocul să servesc la mese și să gătesc în același timp.
— Îmi pare rău, zise Julia. Am greșit. N-o să se mai întâmple.
Big Al mormăi:
— Sunt al dracului de sigur că n-o să se mai întâmple. Îţi ţin banii de
salariu până săptămâna viitoare. Poate până atunci o să-ţi dai seama
dacă vrei slujba asta sau nu.
— Dar am… începu Julia. Te rog, Al! Am nevoie de ei pentru chirie.
— Poate că ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să întârzii,
răspunse Big Al. Acum închide gura și mișcă-ţi fundul la treabă!
Julia scrâșni din dinţi și se împinse printre ușile batante, trecând în
sala de mese. Tejgheaua și aproape toate separeurile erau pline ochi.
Sheila o urmă afară din bucătărie, ţinând într-o mână două farfurii cu
ouă și un platou cu clătite, iar în cealaltă o farfurie cu frigănele.
— Iubita, poţi să ţii tu tejgheaua? o întrebă ea pe Julia. Doar până
trece aglomeraţia de la micul dejun.
— Sigur, răspunse Julia.
Fata înșfăcă un pix și un carneţel, apoi îl căută din priviri pe
următorul client. În capătul cel mai îndepărtat al tejghelei, un bărbat
purtând o haină neagră și o pălărie de fetru stătea cu meniul închis în
faţă. Porni către el.
— Mai primesc și eu niște cafea? îi zise în treacăt cineva.
— Da, domnule, răspunse ea.
 Julia își băgă pixul și carneţelul în buzunarul șorţului, luă cafetiera,
reumplu cana bărbatului, după care se duse să-l servească pe omul cu
pălărie. Îi puse înainte o cană albă, pe care o întoarse cu gura în sus.
— Cafea? îl întrebă.
— Da, zise clientul.
Julia îi umplu cana, lăsă cafetiera pe masă, apoi își scoase pixul și
carneţelul din buzunarul șorţului.
— Domnișoară? strigă cineva din celălalt capăt al tejghelei. Unde-s
clătitele mele?
Julia se sili să zâmbească.
— Vin imediat!
Tocmai atunci se auzi clinchetul clopoţelului de deasupra intrării și
un bărbat îmbrăcat într-un costum cu dungi subţiri și pantofi lustruiţi
ţinu ușa pentru o femeie și o fetiţă îmbrăcate în haine albastre,
asortate. Fetiţa o ţinea de mână pe femeie și amândouă zâmbeau, în
timp ce se așezau într-unul dintre separeuri. Aerul rece le înroșise
vârfurile nasurilor identice și pomeţii rotunjiţi ca niște mere. Julia
rămase cu ochii holbaţi la ele, ţinându-și pixul deasupra carneţelului
din mână. Mamă și fiică, își zise ea. Mama își scoase mănușile, zâmbi și
se întinse peste masă, ca s-o ajute pe copilă să și le scoată pe ale ei.
Fiica începu să râdă când femeia îi frecă mâinile între ale sale, pentru a
i le încălzi. Mă întreb dacă e ziua fetiţei, se gândi Julia. Sau poate că au
ieșit la cumpărături. Apoi mama sărută vârfurile degetelor fetei, iar
ochii Juliei se umeziră. Se uită după bărbatul în costum dungat,
presupunând că era tatăl copilei. Însă acesta se oprise în mijlocul
încăperii și privea prin local, de parcă ar fi căutat pe cineva. Poate că se
rătăcise. Nu părea a fi din partea locului.
— Vreau două ochiuri bine prăjite, spuse clientul care stătea la
tejghea, în faţa ei. Cu pâine prăjită și unt.
Julia clipi și își coborî privirea spre el, ca și cum ar fi uitat unde se
afla. Scutură din cap pentru a se limpezi.
— Ăăm, ok! Scuze! Vi le aduc imediat.
Porni spre bucătărie, pentru a da comanda, certându-se în sinea ei,
fiindcă se lăsase distrasă. Trebuia să renunţe la visatul cu ochii deschiși!
Dacă Big Al ar fi prins-o uitându-se în gol, sigur ar fi concediat-o. Dar
uneori, pur și simplu nu se putea abţine. O atrăgeau scenele cu oameni
care clar se iubeau unii pe alţii, în special cele cu părinţi și copiii lor. Îi
plăcea la nebunie să le vadă chipurile luminându-se de afecţiune, de
recunoașterea dragostei necondiţionate și a faptului că, fără a rosti
măcar un singur cuvânt, știau cât sunt de importanţi unii pentru
ceilalţi. Se întreba cum o fi să simţi așa ceva.
— Am cerut ketchup acum zece minute, spuse o femeie, în timp ce
Julia trecea în grabă pe lângă ea.
Tânăra apucă o sticlă cu ketchup și o puse în faţa clientei.
— Unde mi-e nota de plată? întrebă altă femeie.
— V-o aduc eu, răspunse Julia.
Lipi comanda de turnichetul din bucătărie, sună din clopoţel și
întrebă de clătitele care lipseau. Big Al îi împinse un morman de clătite
prin ferestruică și, uitându-se furios la ea, își șterse fruntea cu dosul
mâinii. Julia luă farfuria fierbinte și i-o duse clientului. Când se întoarse
la capătul celălalt al tejghelei, bărbatul în costum dungat aștepta acolo,
stând în picioare în spatele taburetelor.
Julia îi dădu nota de plată femeii care o ceruse, după care se duse să
afle ce voia noul-venit.
— Pot să vă ajut? îl întrebă ea.
— O caut pe Julia Coralline Blackwood, zise el.
Juliei i se uscă gura. Tipul ăsta o fi poliţist? O fi venit să mă aresteze,
pentru că am furat din supermarket? Cu un nod în piept, fata zâmbi.
— Ea nu lucrează azi. Pot să-i transmit un mesaj din partea
dumneavoastră?
Bărbatul își băgă mâna în buzunarul interior al hainei, scoase o poză
și o întoarse către ea. Julia simţi cum i se scurge tot sângele din obraji.
Era fotografia ei din liceu, făcută în anul în care plecase de acasă. Cum
de ajunsese la omul acela? Și ce voia el?
— Sunt detectiv particular, domnișoară Blackwood, spuse bărbatul.
Am fost angajat de avocatul părinţilor dumneavoastră.
Băgă din nou mâna în buzunarul hainei, de unde scoase un plic.
— Vă caut de aproape un an. Ăsta e pentru dumneavoastră.
Îi întinse plicul.
— O zi bună!
Își înclină pălăria către ea, după care părăsi localul. Julia rămase cu
ochii aţintiţi către plicul din mâinile care-i tremurau. Mama o găsise.
Capitolul 3
Lilly
Cu dinţii clănţănind și cu răsuflarea șuierându-i în piept, Lilly ieși
din dormitorul ei aflat în pod. Nu voia să meargă la circ, mai ales fără
tati, dar trebuia să facă așa cum i se spunea. Mama ieși după ea, închise
ușa în spatele lor și porni spre capătul opus al încăperii. Flacăra lămpii
din mâna ei arunca lumini tremurătoare pe o bibliotecă goală, pe trei
scaune rupte și pe zidurile înalte din cealaltă parte a podului, acolo
unde tati o lăsa uneori pe fetiţă să se joace, atunci când mama ei era la
biserică.
Lilly își strânse braţele în jurul corpului și o urmă pe mama,
numărând fiecare pas. Apoi așteptă până când femeia descuie o altă
ușă. O deschise și o ţinu în lături, încruntându-se și uitându-se cu furie
la ea, de parcă ar fi vrut să spună „mișcă-te!”. Lilly păși într-o parte a
podului pe care n-o mai văzuse niciodată și își încovoie umerii, pentru
a se face mai mică. Camera i se părea uriașă, de cel puţin patru ori mai
mare decât cea de dinainte, dar, în același timp mult prea strâmtă, ca și
cum s-ar fi aflat în trupul unei balene cu burta plină de pești, bărci și
bolovani, așteptând să fie înghiţită și zdrobită. Se opri tremurând pe un
culoar, între mormane de cutii, cărţi și cufere prăfuite. Mama încuie
ușa după ea și o luă înainte pe covorul care acoperea dușumeaua unui
labirint format din măsuţe de toaletă, lăzi de lemn, rame goale și lămpi
stricate, toate îmbrăcate în pânze de păianjen. Un set de biciclete
ruginite stătea sprijinit de un șifonier strâmb, iar pe rafturile și pe
etajerele unsuroase erau înșirate cărţi și vase murdare. Covorul părea
fărâmicios sub pantofii fetiţei.
În capătul îndepărtat al încăperii, o lungă și îngustă gaură în podea
se deschidea către o scară. Mama coborî pe treptele din lemn și lumina
lămpii ei dispăru în spaţiul neîncăpător. Odată ajunsă jos, se opri în
faţa unei uși scunde și își ridică ochii spre Lilly. Aceasta nu se putea
clinti. Simţea că-i vine să vomite.
— Ţine-te de balustradă și înaintează pas cu pas, zise mama.
Cu mâinile tremurând, Lilly apucă balustrada și își lăsă piciorul peste
marginea primei trepte. Nu mai folosise niciodată o scară și o cuprinse
ameţeala. Ce avea de făcut semăna puţin cu coborâtul de pe scăunelul
pe care-l folosea când era mică pentru a se uita prin geamul lucarnei,
dar acum avea înainte un șir întreg de scăunele. Se temea că o să cadă
cu capul înainte și o să se rostogolească pe scară în jos. Înghiţi în sec și
își aruncă privirea spre mama, care o urmărea supărată. Ori cobora
treptele, ori o înfuria și mai tare.
— Hai! spuse femeia. N-avem toată noaptea la dispoziţie.
Lilly își puse ambele picioare pe prima treaptă. Una. Mai coborî încă
una, așezându-și ambele picioare și pe aceea, înainte de a porni către
următoarea. Două. Trei. Încet, dar sigur, își croi drum până la baza
scării. Când ea ajunse la ultima treaptă, mama se lăsă în jos și ieși pe
ușa cea scundă. Fetiţa o urmă într-un spaţiu strâmt, cam de două ori
mai mare decât toaleta ei. În capătul opus, o nouă ușă dădea către altă
cameră. Mama îi ceru lui Lilly să aștepte, pe urmă încuie ușa ce ducea
spre scară și întinse mâna pentru a trage de o sfoară roșie. O pânză
lucioasă, împodobită cu o casă și grădini înflorite, căzu peste jumătatea
superioară a ușii. Apoi, mama împinse sub pânză o măsuţă ale cărei
picioare semănau cu niște gheare și, ca prin magie, ușa dispăru. Mama
își lăsă legătura de chei în sertarul măsuţei, după care o conduse pe
Lilly într-o altă încăpere, unde se aflau un pat uriaș și niște forme
neregulate, îmbrăcate în cearșafuri.
Ce-o fi sub cearșafurile alea? se întrebă copila. Se ţinea aproape de
mama, luptându-se cu imboldul de a se agăţa de braţul ei. Însă femeii
nu-i plăcea să fie atinsă, așa că Lilly se abţinu. Ar fi vrut să închidă
ochii, dar atunci s-ar fi împiedicat, iar mamei nu i-ar fi plăcut nici asta.
După dormitor, trecură într-un spaţiu lung și îngust, cu podele
lucioase și pereţi pe care erau rânduite poze și decoraţiuni. Oare cum îi
zicea? Lilly încercă să-și amintească, dar nu reuși. Pe o latură a
spaţiului, în loc de perete, erau niște zăbrele din metal răsucit,
asemănătoare cu gratiile de la fereastra ei. Fetiţa înainta lipită de zid și
departe de zăbrele, căci se simţea ameţită și năucită, la un pas de a se
prăbuși. Totul i se părea prea mare, prea lat, prea lung. Aerul îi huruia
în piept. Încercă să numere pe degete, dar tot pierdea șirul cifrelor.
Tuși, iar mama îi aruncă o privire aspră.
Dacă ar fi știut că partea de jos a casei o să semene cu o groapă
enormă, gata s-o înghită cu totul, nu și-ar mai fi dorit în veci să iasă din
camera ei. Acum, ar fi vrut să alerge înapoi acolo, dar asta chiar că ar fi
înfuriat-o pe mama. În timp ce se îndreptau către o scară cu alte
zăbrele răsucite, lumina de la felinarul mamei se răsfrângea pe tavanul
înalt și arunca umbre mișcătoare pe deasupra capului, făcând să pară
că pereţii dansau. Lilly strânse tare balustrada în pumni și coborî încet
treptele, convinsă că, de data asta, avea să se răstoarne și să se ducă de-
a berbeleacul până jos. Pe de-o parte, ar fi vrut să se uite pretutindeni,
să exploreze și să studieze fiecare parte a conacului Blackwood. Pe de
altă parte, ar fi vrut să închidă ochii și să facă totul să dispară.
Odată ajunsă la baza scării, o urmă pe mama de-a curmezișul unui
spaţiu deschis, unde se aflau un șemineu, rafturi de cărţi ce se înălţau
până în plafon și scaune moi, ca niște perne. Aerul mirosea a săpun, a
lemn, a metal și a flori moarte. Pereţii erau plini de imagini cu munţi,
oameni și cai, iar din tavan atârna o lumină scânteietoare, făcută din
mărgele lucioase. Covorul de sub picioarele fetiţei părea la fel de gros
ca salteaua de pe patul ei.
Lui Lilly mai că nu-i venea să creadă că tot ce simţea, vedea și
mirosea era real. Cum puteau tavanele să fie atât de înalte și zidurile
atât de depărtate unul de celălalt? Ce împiedica o asemenea casă uriașă
să se prăbușească, pur și simplu? Și ce făceau părinţii ei cu atâta spaţiu?
Numai camera aceea ar fi putut să adăpostească douăzeci de oameni.
Pe micuţă o cuprinse o senzaţie de slăbiciune și nesiguranţă pe
propriile picioare, ca atunci când mama uita să-i dea de mâncare. Mai
mult decât orice, își dorea să se întoarcă în pod. Lumea aproape că o
copleșea.
Atunci, și-o imagină pe mama citind o carte lângă ferestrele elegante,
în vreme ce tati fuma în dreptul șemineului, cu picioarele sprijinite pe
un taburet. Și-i închipui pe părinţii ei stând comod, la căldură, bând
ceai fierbinte și bucurându-se unul de altul. Și, pentru prima dată, în
stomacul ei se născu furia împotriva lui tati. Cum a putut să mă lase
sus? De ce nu mi-a dat voie să vin aici, jos, când nu era nimeni prin
preajmă? Poate că acum nu mi-ar mai fi fost așa frică. Nu i-a păsat că
eram complet singură?
Lacrimile îi înceţoșară privirea, dar nu se opri din mers. Nu avea de
ales. După încăperea cu șemineul, mama o conduse de-a lungul unui
alt coridor umbros, cu uși de ambele părţi. Lumina lămpii umplea
fiecare prag pe lângă care treceau, iar Lilly își lungea gâtul, ca să
privească înăuntrul camerelor. Una dintre ele era plină de rafturi și
cărţi, în vreme ce alta era mobilată cu o masă lungă, înconjurată de
scaune îmbrăcate în pânză. La capătul culoarului, intrară în ceea ce
părea a fi o bucătărie. Pașii lor bocăneau pe podeaua acoperită cu
gresie în alb și negru. Oale și tigăi de cupru stăteau atârnate deasupra
mesei de lucru din mijlocul încăperii, iar sub o arcadă de piatră se afla
o sobă neagră. De-a lungul pereţilor albaștri erau înșirate dulapuri albe,
cu uși de sticlă. Deasupra chiuvetei duble, o perdea înflorată acoperea o
fereastră făcută din pătrăţele mici, sub care se vedeau ghivece rânduite
pe pervaz. Prin aer pluteau ceea ce Lilly își închipuia că erau aromele
rămase de la gătit și curăţenie: ceapă prăjită, pâine coaptă, apă fiartă
într-un ceainic și săpun cu miros puternic. Din motive pe care nu le
pricepea, ar fi vrut să rămână acolo, să deschidă dulapurile și să vadă ce
era înăuntru, să se lase învăluită de căldura cuptorului și să ia cina.
Locul îi amintea de bucătăriile despre care citise în cărţi, unde mame și
fiice curăţau împreună cartofi sau glazurau prăjituri, unde familii
întregi se strângeau în jurul meselor, ca să mănânce și să discute. Cum
o fi fost să stai la chiuvetă și să speli vase în apă cu săpun, să coci
fursecuri în cuptor și să faci supă pe sobă? Cum o fi fost să iei masa
împreună cu alţii?
Mama spunea că Lilly nu putea să mănânce cu ea și cu tati, căci dacă
ei ar fi văzut-o de cealaltă parte a mesei, le-ar fi pierit pofta de
mâncare. Amintirea vorbelor mamei îi făcu plămânii să se strângă și să
se blocheze. Brusc, fetiţa nu mai putu să respire. Se opri și se prinse de
marginea mesei de lucru, în timp ce aerul îi scârţâia în piept. Mama o
privi peste umăr.
— Ce faci?
— Nu vreau să… spuse Lilly, între două răsuflări chinuite. Toţi o să
creadă… că sunt un monstru! O să… să…
Mama se încruntă.
— Ţi-am zis, artiștii de circ sunt obișnuiţi cu oameni ca tine. Acum
nu mai fi obraznică și fă ce-ţi spun. Tatăl tău a cheltuit mult timp și o
groază de bani, ca să-ţi facă o surpriză, iar eu n-o să te las să strici
totul.
 Înainte ca Lilly să mai apuce să scoată vreun cuvânt, mama o apucă
de încheietură și o târî într-o încăpere mică, aflată chiar la ieșirea din
bucătărie. Pe pereţi erau agăţate haine în cuiere, pe podea erau înșiraţi
pantofi și ghete, iar o ușă părea să ducă afară. Lilly numără încălţările,
încercând să se liniștească. Una, două, trei, patru, cinci, șase. Puţin câte
puţin, pieptul i se descleștă și reuși să respire mai bine. Mama puse
lampa pe dușumea și luă un pulover din cui. Îl îmbrăcă, ridică felinarul
și puse mâna pe clanţă. Apoi se opri, luă o haină din cuier și i-o întinse
lui Lilly.
— Pune-o pe tine! S-ar putea să-ţi trebuiască mai târziu.
— Mai târziu? întrebă fata.
Mama scutură din cap.
— Vreau să zic, când o să ne întoarcem.
Lilly luă haina și o îmbrăcă. O simţea grea pe umeri, iar mânecile îi
atârnau mai lungi decât mâinile.
— Suflecă-le! îi zise mama. Și grăbește-te! Trebuie să ajungem acolo
înainte să fie prea târziu.
Lilly făcu așa cum i se ceruse, dârdâind și transpirând în același timp.
Ar fi vrut să întrebe la ce ar fi putut întârzia, dar nu izbuti să găsească
vorbele potrivite.
Mama trase de ușă și se furișă în noapte. Fetiţa rămase în prag,
strângându-și haina în jurul trupului. Era momentul pe care și-l
imaginase de o mie de ori, la care visase aproape în fiecare noapte,
despre care crezuse că avea să fie cel mai fericit din viaţa ei. Acum,
însă, ideea că urma să iasă din casă o zdruncina atât de rău, încât
simţea că e pe cale să-și părăsească propriul trup și să plutească în
bezna de afară. Pentru o clipă, i se păru că a și făcut asta, că poate să se
uite în spate și să se vadă pe sine însăși stând în ușă.
— Hai! îi strigă mama peste umăr. Grăbește-te!
Femeia continua să meargă, fără să-și dea seama că Lilly se oprise în
prag. Fetiţa se gândi să se întoarcă și să fugă înapoi în camera ei, dar
mama ar fi venit pur și simplu după ea. Și ar fi bătut-o din nou. Iar
bătaia ar fi fost mult mai rea decât mersul la circ. În plus, dacă n-o să
mai aibă niciodată șansa asta? Inspiră adânc, fără să ia în seamă
huruitul din piept și păși afară din conacul Blackwood. Exteriorul i se
păru enorm, mult mai mare decât și l-ar fi putut închipui vreodată, mai
întins decât l-ar fi visat în viaţa ei. Rămase pe loc, tremurând, uimită,
speriată și fericită, toate în același timp.
Era afară!
Învăluind noaptea de vară într-o lumină hibernală, o semilună
cobora în lături pe un cer senin, presărat cu un milion de stele. Și
mirosurile, oh, mirosurile! Fetiţa nu știa sigur ce fel de parfumuri
minunate umpleau aerul, dar își imagina că erau cele de iarbă, de
pământ, de copaci, de apă, de noroi, de insecte și de frunze. Își imagina
că erau miresmele cailor, ale fânului, florilor și ploii. În minte i se iviră
miile de poze pe care le studiase cu atenţie în cărţile ei și pe care acum
avea să le vadă în realitate. Un vânticel cald îi mângâia faţa. Noaptea
era blândă și călduroasă, ca răsuflarea sub o pătură. Lilly își ridică
mânecile, ca să simtă aerul pe piele, iar lumina lunii se oglindi pe
mâinile ei albe. Arătau de parcă ar fi fost ale unei fantome.
Mama își continua drumul, mergând repede, iar cercul galben de
lumină al lămpii se îndepărta tot mai mult, săltând pe iarbă. Pe de-o
parte, Lilly ar fi vrut să afle cum e să fii înconjurat de noapte. Pe de altă
parte, o îngrozea uriașul spaţiu gol. Cine știa ce zăcea dincolo de
întuneric, la doar câţiva metri de locul în care se afla ea? Cine știa dacă
avea să fie înghiţită de beznă ori înșfăcată de vreo lighioană sălbatică?
Se repezi după mama, numărându-și pașii până când o prinse din
urmă. Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte… Faptul că mergea și
mergea, fără să se izbească de vreun zid, îi dădea o senzaţie stranie,
captivantă și totodată înfricoșătoare. Mama și fiica traversară împreună
curtea plină de umbre, apoi trecură pe lângă siluetele lungi ale
copacilor și pe lângă conturul impunător al grajdului. Caii nechezau în
clădirea întunecată, lovind înăbușit pereţii boxelor. Nările lui Lilly se
umplură de parfumul dulce al ierbii uscate, amestecat cu un miros
cald, înţepător, ca de mucegai, care bănui că venea de la bălegar.
Mama deschise poarta ce ducea către una dintre pășuni, o lăsă pe
fetiţă să treacă, după care închise poarta la loc. Cele două străbătură
câmpul mergând una lângă alta. Insectele ţârâiau și plescăiau
împrejurul lor. Lilly ar fi vrut să meargă mai încet, însă mama se
grăbea. Odată ajunse la celălalt capăt al pășunii, se aplecară, pentru a
trece pe sub un gard alb de scânduri, și își croiră drum înspre un șir de
copaci. Solul era denivelat și brăzdat cu făgașe, iar fetiţa se tot poticnea
din pricina bulgărilor de pământ și a smocurilor de iarbă. Începuse din
nou să gâfâie, dar nu îndrăznea să se oprească pentru a-și trage
sufletul. Se gândi să întrebe de ce n-o luaseră pe șosea, apoi își aminti
că nu puteau risca să fie văzute. Cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă
cineva ar fi zărit un monstru alb umblând pe marginea drumului?
Lilly se strădui din răsputeri să ţină pasul, în vreme ce o urma pe
mama într-un pâlc de conifere. Pantofii, pe care îi purta doar atunci
când o ruga tati, îi strângeau degetele de la picioare. Fruntea i se
umpluse de sudoare și începuse să-i curgă nasul. Printre copaci, mama
o duse de-a lungul unei poteci înguste și murdare, acoperite cu ace de
pin. Aerul era încărcat de un miros curat, care aducea cu cel al
săpunului și al apei de colonie folosite de tati. Lilly se întrebă dacă era
parfumul copacilor. Îi dădu prin gând s-o întrebe pe mama, însă abia
dacă reușea să nu se piardă de ea. O bufniţă ţipă deasupra capului ei și
fetiţa tresări, apoi își lungi gâtul, ca să vadă pasărea și fu cât pe ce să se
împiedice de o piatră.
Când ieșiră în sfârșit din pădure, printre arbori răsfiraţi și tufișuri
scunde, pășiră pe marginea ierboasă a unui alt câmp. De acolo, Lilly
putea să vadă siluetele întunecate ale corturilor și căruţelor circului.
Luminile colorate fuseseră stinse, iar aleea centrală era pustie. Mama o
conduse prin iarbă, spre o parcelă acoperită cu rumeguș, aflată sub o
flamură uriașă pe care scria: CIRCUL FRAŢILOR BARLOW. Deasupra
ei, șiruri de fanioane atârnau moi în aerul cald. Pe marginile parcelei
erau rânduite tarabe închise, la care se vindeau limonadă și hotdogi,
alături de tejghele pe ale căror afișe scria: VATĂ DE ZAHĂR,
ÎNGHEŢATĂ și ALUNE PRĂJITE. Un uriaș tablou cu feţe de clovni
umplea cerul de deasupra unuia dintre corturi. Clovnii tăcuţi se holbau
la Lilly, încremeniţi în mijlocul unui hohot de râs. Urmele razelor lunii
se reflectau în prăjinile steagurilor, făcându-le să pară reci și argintii.
Umbre negre-purpurii și lumini cenușii se întretăiau pe pământ, iar în
aer plutea un amestec ciudat de grăsime încinsă și bălegar. Erau atâtea
de văzut și de mirosit, încât pe fetiţă iar o apucase ameţeala.
— Unde-i tati? șopti ea.
Mama îi făcu semn să tacă și își continuă drumul. Lilly cercetă
parcela, așteptându-se să vadă pe cineva alergând spre ele, prin
labirintul de corturi și tarabe cu popcorn sau mere caramelizate,
pentru a le întreba ce caută acolo. Dacă proprietarul circului fusese de
acord să organizeze un spectacol pentru ea, atunci unde erau toţi?
Unde erau animalele și artiștii? De ce părea totul așa de întunecat și
tăcut?
Când lumina de la felinarul mamei alunecă peste niște afișe uriașe,
înșirate în faţa unui alai de corturi, lui Lilly îi veni să închidă din nou
ochii. Se feri să vadă desenele care înfăţișau oameni înspăimântători,
sub care stăteau scrise cuvinte ca: ALDO, BĂRBATUL-ALIGATOR;
LUCIFER, PRUNCUL-DIAVOL; VIDAL, BĂIATUL CU TREI PICIOARE
și DINA, JUMĂTATE DE FATĂ VIE. Fiinţele din poze păreau scoase
dintr-un coșmar, una mai tulburătoare decât cealaltă. Unde sunt
clovnii, elefanţii și caii? se întrebă ea. Și unde e tati? Micuţa se opri
gâfâind lângă un chioșc pentru bilete.
— Vreau acasă, spuse ea.
Mama se întoarse spre ea, o apucă de încheietură și o târî mai
departe. Lilly se poticni și se împletici, dar femeii nu-i păsă.
Ajunseră la un cort înalt, cu prăjini, grinzi și fire ce se întindeau în
toate direcţiile, ca oasele unei bestii gigantice. Era cortul cel mare, pe
care Lilly îl văzuse de la fereastra podului. Pe clapa din faţă scria: SPRE
INTRAREA PRINCIPALĂ A CIRCULUI. Însă intrarea era cufundată în
beznă. Când mama trecu de ea și dădu să meargă mai departe, Lilly se
împotrivi.
— Unde ne ducem? întrebă ea.
Femeia n-o luă în seamă și o smuci în urma ei. De cealaltă parte a
cortului cel înalt, pe șinele de cale ferată, stătea oprit un tren format
dintr-o lungă coloană de vagoane pentru marfă și pasageri, toate
rânduite în spatele unei enorme locomotive negre. Era mai mare decât
și l-ar fi putut închipui vreodată fetiţa. De la geamul podului, trenurile
păreau la fel de mici ca animalele ei de jucărie. Lumini galbene luceau
ici și colo, în spatele ferestrelor pătrate, iar locomotiva și primele câteva
vagoane erau înconjurate de căruţe de circ, în care se găseau cuști
pentru animale. Lilly nu putea să vadă dincolo de gratii, căci era prea
întuneric, dar la stânga căruţelor, pe iarbă, se afla un grup de movile
voluminoase.
Elefanţi, se gândi ea. Elefanţi vii, adevăraţi. Unu, doi, trei, patru. Al
patrulea stătea pe picioarele lui groase, cu trompa atârnându-i precum
un vierme uriaș. Lilly porni către ei, dar mama o trase în direcţia opusă,
către partea din spate a cortului cel mare, într-o grămadă de remorci
acoperite, camioane și căruţe pe care erau pictaţi cai și lei înaripaţi.
Fetiţa încercă s-o facă pe femeie să-i dea drumul, pentru că o trăgea
prea tare și îi rănea mâna. Dar nu putea să se pună cu mama.
— Unde ne ducem? întrebă ea din nou. Unde-i tati?
Mama încetini în sfârșit și, de după un camion, se ivi o siluetă
învăluită în umbră, care se îndrepta către ele. Era un bărbat foarte
solid, cu gâtul gros și umerii laţi.
— Tati? spuse Lilly.
Atunci bărbatul păși în lumina de la felinarul mamei, iar fetiţa scoase
un ţipăt.
Nu era tati.
Era un monstru gigantic, cu fruntea osoasă și cu sprâncenele
împreunate deasupra unui nas borcănat, a unor fălci ca de maimuţă și
a unei guri ce semăna cu o lopată pentru cărbuni. Monstrul avea umerii
voinici și braţele uriașe, iar picioarele lui cât niște bărci stârneau nori
de praf în jur. O tăietură zimţată îi trecea prin centrul feţei,
despicându-i buza de sus și împărţindu-i nasul în două bucăţi
ciopârţite. În mijlocul frunţii avea o gâlmă de ţesut roșu și întunecat, ce
aducea cu un al treilea ochi. Dinţi mari și cenușii îi umpleau gura,
înghesuindu-se din lipsă de spaţiu, ba chiar încălecându-se pe alocuri.
O cămașă cadrilată i se întindea peste pieptul musculos, în vreme ce
marginile pantalonilor zdrenţuiţi i se opreau chiar sub genunchii cât
niște trunchiuri de copaci.
Lilly încercă să-și ferească privirea, dar nu putu. Rămăsese
încremenită de groază și uimire. Poate că era un căpcăun, ca acela din
Motanul încălţat. Nu știuse că asemenea creaturi existau cu adevărat.
Mama trase brusc aer în piept și se dădu înapoi, însă o ţinu bine pe
fetiţă de încheietura mâinii. Lilly trecu în spatele ei, simţindu-și braţele
și picioarele grele ca piatra.
— Te rog, mama! strigă ea cu glas slab. Vreau acasă!
Apoi, din spatele monstrului, își făcu apariţia un bărbat obișnuit,
îmbrăcat cu o haină lungă și o pereche de pantaloni negri. Acesta trase
dintr-un trabuc dolofan și se îndreptă spre cele două, lăsând fumul să-i
iasă pe la colţurile gurii.
 — Nu trebuie să vă fie frică, zise bărbatul. Viktor n-o să vă facă
niciun rău.
Părul negru și unsuros îi era strâns într-o coadă la spate, iar figura lui
îi amintea fetiţei de pozele pe care le văzuse cu luna plină de cratere,
spărturi și părţi bolovănoase.
— Ce… cine e el? întrebă mama.
— Viktor e vedeta mea, răspunse bărbatul cu faţă ca luna. Dar nu de
asta ești dumneata aici, nu-i așa? Unde-i fata?
Mama o trase pe Lilly din spatele ei, strâmbându-și buzele din
pricina efortului. Bărbatul cu faţă ca luna aprinse un felinar și îl
îndreptă către micuţă. Ea clipi și își miji ochii, orbită de lumină, apoi își
lăsă bărbia în piept, respirând greu. Aerul scârţâia și huruia în plămânii
ei. Ce voia omul acela? Și ce urma să facă atunci când avea s-o vadă la
faţă? Urma să fugă de frică ori să încerce s-o rănească? Dacă ea era într-
adevăr odrasla diavolului, poate că el avea să încerce s-o omoare. Mama
îi spusese de nenumărate ori că ea nu încerca decât s-o ocrotească.
Poate că o adusese acolo pentru a-i dovedi de ce.
— Scoate-i haina! zise bărbatul.
Mama smulse haina de pe trupul fetiţei și o lăsă să cadă pe jos.
Bărbatul plimbă lumina felinarului din creștetul lui Lilly, până la
picioare.
— De unde știu eu că e cu adevărat fiica dumitale? o întrebă el pe
mama.
După care își așeză mâna (era cărnoasă și umedă) sub bărbia micuţei
și îi ridică faţa. Incapabilă să-și desprindă ochii de ai lui, ea își ţinu
răsuflarea, așteptând să-i vadă reacţia. Se holbă la el parcă o veșnicie.
Ce urma să facă? De ce nu se speria? În același timp, nu se putea abţine
să nu studieze chipul singurului om pe care-l văzuse vreodată de
aproape, în afară de mama și tata. Spre surprinderea ei, figura lui
rămase calmă. În privire nu i se iviră nici uluirea, nici teama. Poate că
era obișnuit cu monștrii.
— Cum îndrăznești să te îndoiești de mine? spuse mama. Am semnat
hârtiile, nu-i așa?
— Asta nu înseamnă nimic, zise bărbatul.
— Dacă mă acuzi de minciună, continuă mama, plec chiar în clipa
asta și o iau cu mine.
 Bărbatul stinse felinarul.
— N-ar fi prima dată când cineva încearcă să dea un copil drept al
lui.
— Ei bine, pot să te asigur, zise mama. Spun adevărul. Sunt o
creștină cu frica lui Dumnezeu și…
Bărbatul cu faţă ca luna izbucni în râs, iar monstrul Viktor i se
alătură.
— E ceva amuzant în asta? întrebă mama.
Omul își flutură o mână prin aer, continuând să zâmbească larg.
— Nu, deloc. Sunt sigur că Dumnezeu e fericit știind că nu minţi,
când spui că fata asta-i a dumitale.
Îi aruncă o privire lui Viktor și își dădu ochii este cap.
— Trebuie să mai știu doar un singur lucru. Soţul dumitale știe
despre afacerea noastră?
Mama dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Soţul meu e pe ducă. Și încă din ziua în care s-a născut, Lilly n-a
fost nimic altceva decât o cruce de purtat.
Fetiţa se încruntă spre mama ei. Cum adică „e pe ducă”? Orice ar fi
însemnat, părea ceva rău. Bărbatul se aplecă și se uită ţintă la ea.
— Spune-mi adevărul, fetiţo, sau o să-ţi pară rău. Femeia asta e
mama ta?
Lilly se gândi să nege, dar nu era sigură cine s-ar fi înfuriat mai tare:
omul cu faţă ca luna ori mama. Dădu o dată din cap și făcu un pas
înapoi.
— Bine, zise el. N-aș vrea să fiu acuzat că te-am furat.
Fetiţei începu să-i tremure bărbia și se întoarse către mama ei, care
continua să-i strângă încheietura ca într-un clește de oţel.
— Unde-i tăticul meu?
Mama n-o luă în seamă.
— Atunci ne-am înţeles? îl întrebă ea pe bărbat.
Lilly simţi că pieptul îi devine tot mai ţeapăn și își apucă brusc gâtul
cu mâna. Nu mai avea aer.
— Te rog, mama, suspină ea între două gâfâieli. Promit că o să fiu
cuminte… de acum înainte. O să citesc Biblia și…
Bărbatul o înhăţă pe fetiţă de bărbie și îi băgă iar lumina felinarului
în ochi. Apropiindu-și pleoapele, ca să vadă mai bine, îi întoarse capul
dintr-o parte în alta, trimiţându-i în faţă răsuflarea lui fierbinte și acră.
Lilly încercă să se smulgă, dar nu reuși.
— Ce are? zise bărbatul. E bolnavă?
Mama scutură din cap.
— Nu, îi vine greu să respire când e supărată, atâta tot. O să-i treacă.
— Dacă moare în următoarele câteva luni, spuse bărbatul, o să mă
întorc să-mi iau banii înapoi. Și n-o să iasă frumos!
— În caz că nu ești interesat, replică mama, săptămâna viitoare vin
în Albany, Fraţii Ringling. Oricum sunt sigură că ei ar putea să
plătească mai mult.
Auzind acestea, bărbatul se încruntă și lăsă din mână bărbia lui Lilly.
Făcu un gest, iar monstrul înaintă, o luă pe fetiţă de braţe și o târî
departe de mama ei. Micuţa începu să ţipe, să se zbată și să dea din
picioare, încercând să scape.
— Mama… te rog…!
Mama se purta ca și cum nici n-ar fi auzit-o.
— Nu… pune… mâna… pe mine! strigă Lilly și trase cât putu de tare
cu șutul în picioarele monstrului.
Acesta mârâi, o răsuci, îi acoperi gura cu o palmă uriașă și o ţinu
lipită de burta lui, așezându-și un braţ asudat peste pieptul ei. Lilly își
înfipse degetele în pielea lui, căznindu-se să-l facă să-i dea drumul. N-
avea niciun rost. Chinuindu-se să respire, se holbă la mama, cu ochii
mari, plini de groază și lacrimi.
Bărbatul cu faţă ca luna scoase din buzunar o clamă lucitoare și trase
din ea un teanc de bani, pe care i-l întinse mamei.
— Sunt toţi, zise el. Numără-i dacă vrei.
— Încă ceva, spuse femeia. Să nu te mai întorci niciodată pe aici. Nu
mai închiriez pământ circurilor.
— S-a înţeles.
Mama luă banii și îi numără. Lilly încercă să urle și să strige, să-și
implore mama să n-o lase acolo, dar nu reuși să scoată decât un vaiet
ascuţit și gâtuit. Femeia rămase pe loc preţ de câteva clipe, cu ochii
aţintiţi spre fetiţă și cu banii strânși în pumn.
— Așa e cel mai bine, zise ea și plecă.
Capitolul 4
Julia
După ce Big Al’s Diner scăpă de aglomeraţia de la micul dejun, Julia
intră în baie și încuie ușa. Se așeză pe capacul închis al vasului de
toaletă și, cu mâinile tremurând, deschise plicul primit de la detectivul
particular pe care-l angajase avocatul mamei sale. Scrisoarea spunea
așa:

DE LA BIROUL LUI
SCOGNAMIGHLIO & CARR
AVOCAŢI APĂRĂTORI

Stimată domnișoară Blackwood,

Cu sincere condoleanţe regretăm să vă informăm despre
trecerea în nefiinţă a mamei dumneavoastră, Coralline Livingston
Blackwood, pe data de 21 septembrie 1955. În calitate de avocat al
părinţilor dumneavoastră, este de datoria mea să vă anunţ că
testamentul mamei dumneavoastră a fost citit și că, fiind unicul
copil în viaţă al Corallinei și al lui Howard Blackwood, sunteţi
singura moștenitoare a întregii lor averi.
Ferma de cai de la conacul Blackwood a continuat să
funcţioneze sub atenta supraveghere a grăjdarului părinţilor
dumneavoastră, Claude Miller, și a unui medic veterinar din
localitate, Fletcher Reid. Cu toate că o parte dintre cai au fost
vânduţi înaintea decesului mamei dumneavoastră, a fost dorinţa ei
expresă ca acești bărbaţi să fie plătiţi în continuare, până când
dumneavoastră aveaţi să fiţi găsită și să puteţi prelua conducerea
sau până când proprietatea avea să rămână fără bani. Din fericire,
datorită iscusinţei tatălui dumneavoastră în afaceri și a unei
grijulii planificări financiare, moșia părinţilor dumneavoastră ar
trebui să rămână rentabilă pentru mulţi, mulţi ani de acum
înainte. Acestea fiind spuse, ferma de cai de la conacul Blackwood
vă aparţine pe drept, dacă veţi alege s-o revendicaţi. Totuși, există
o singură condiţie. Pentru a deveni deţinătorul legitim al conacului
 Blackwood și al beneficiilor financiare incluse aici, trebuie să vă
întoarceţi acasă și să vă stabiliţi reședinţa în incinta proprietăţii.
Vă rog să luaţi imediat legătura cu biroul meu, astfel încât să ne
putem ocupa de semnarea actelor necesare.
Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Sper să primesc curând
vești de la dumneavoastră.
Al dumneavoastră,
Wallace Carr

Julia rămase parcă o veșnicie cu ochii pironiţi în scrisoare, încercând

să lase cuvintele să i se așeze în minte. Mama era moartă de un an de
zile. Iar ea era singura moștenitoare a conacului Blackwood. Începu să
tremure, șocată și puţin întristată de faptul că mama ei se stinsese (ba
chiar cu un an în urmă), iar ea habar nu avusese. Membrii unei familii
n-ar trebui să știe când le moare o rudă? N-ar trebui să simtă brusc o
pierdere imensă atunci când cineva drag se duce de pe lumea asta?
Apoi își aminti că, în clipa morţii tatălui său, ea înota cu prietenii. Era
fericită și lipsită de griji, nu-și dădea seama că singurul om care părea
s-o iubească fusese ucis într-un accident de mașină. Poate că rudele își
simt moartea una alteia, doar atunci când împărtășesc o dragoste
adevărată și o afecţiune sinceră.
Ochii i se umplură de lacrimi. Acum era, în mod oficial, orfană. Tatăl
și mama ei se duseseră. Cu toate astea, Julia regreta mai mult altceva: o
familie iubitoare. Dar cum se poate să-ţi fie dor de un lucru pe care nu
l-ai avut niciodată?
Cineva bătu la ușa băii.
— Ești acolo?
Era Sheila.
— Ies imediat, spuse Julia.
Își șterse obrajii, puse scrisoarea înapoi în plic și se ridică pe
picioarele ca de cauciuc. Își îndesă scrisoarea în buzunarul șorţului și
se privi în oglinda crăpată de deasupra chiuvetei. Cum ar fi putut ea să
se întoarcă la conacul Blackwood, cu toate amintirile lui urâte și cu
secretele lui bine păstrate? Și, mai presus, cum ar fi putut să rămână
acolo?
Capitolul 5
Lilly
Urmându-l pe bărbatul cu faţă ca luna, monstrul Viktor o ducea pe
Lilly spre tren, ţinând-o la piept și acoperindu-i gura cu căușul palmei
lui transpirate. Fetiţa lovea cu picioarele, se zvârcolea și încerca să ţipe,
dar abia dacă mai putea să respire și începea să-și piardă puterile.
Monstrul o strânse și mai tare. Când ajunseră la tren, o urcă pe un șir
de trepte aflate între două vagoane de marfă și așteptă. Într-un cui de
lângă ușa vagonului atârna o lampă cu ulei. Bărbatul cu faţă ca luna luă
lampa din cui, deschise și îi lăsă înăuntru. Capre și lame umpleau
ţarcurile instalate într-o parte a vagonului, în vreme ce, de cealaltă
parte, erau înșirate baloturi de fân și mormane de saci din pânză.
Viktor merse după omul cu faţă ca luna până la capătul culoarului
central și așteptă ca acesta să deschidă o cușcă de metal. Când își relaxă
mâna cu care îi acoperea gura lui Lilly și se aplecă pentru a o împinge
înăuntru, ea îi mușcă palma cât putu de tare. Monstrul scoase un ţipăt
și îi dădu drumul. Fata se răsuci în braţele lui și aproape că scăpă, însă
bărbatul cu faţă ca luna o înșfăcă de ceafă și o îmbrânci în cușcă. Ea se
poticni și căzu, aterizând în patru labe. Viktor trânti ușa, iar bărbatul
care semăna cu luna o încuie cu un lacăt, în timp ce bombănea
înjurături.
Fundul cuștii era acoperit cu paie murdare și un miros oribil îi
umplea nările lui Lilly. Copila se târî pe genunchi până la ușă, unde se
prinse de gratii, șuierând și gâfâind.
— Dă-mi drumul! ţipă ea.
— Îmi pare rău, dulceaţă, zise bărbatul cu faţă ca luna. Tocmai am
plătit pentru tine bani câștigaţi cu greu. Și în caz că nu ţi-ai dat încă
seama, acum ești a mea.
— Te rog! strigă ea. Vreau acasă!
El izbucni în râs.
— Ești acasă, iar de acum, eu sunt tutorele tău legal.
Lilly se înecă și încercă să-și recapete suflul. Trebuia să fie un coșmar.
Trebuia să fie. De ce i-ar fi făcut mama una ca asta? De ce?
— Nu… tăticul meu… tăticul meu o să vină să mă ia.
 — Mă tem că nu, micuţo. Tăticul tău e pe moarte, iar maică-ta a
semnat actele. Totu-i legal.
— Nu-i adevărat! spuse ea. Tatăl meu e în Pennsylvania. Se întoarce
mâine… iar, când o să vină înapoi, o să mă caute!
— Crezi ce vrei, dacă te face să te simţi mai bine, dar maică-ta mi-a
zis altceva.
Lilly dădu drumul gratiilor și căzu în cușcă, prea vlăguită pentru a
mai sta în capul oaselor.
— Ce o să… Ce o să faci cu mine?
— Când o să mă hotărăsc, o să fii prima care află.
Bărbatul luă lampa cu ulei și începu să se îndepărteze, făcându-i
semn lui Viktor să-l urmeze.
— Te rog! ţipă Lilly. Te implor! Te rog! Dă-mi drumul!
— Vrei să stau eu aici, cu ochii pe ea, șefu’? întrebă Viktor.
Vocea îi era groasă și dogită, de parcă ar fi avut gâtul plin de
bolovani.
— Nu, n-o să plece nicăieri, răspunse bărbatul cu faţă ca luna și se
îndreptă către celălalt capăt al vagonului de marfă.
Lilly urlă până când rămase fără aer și simţi că-i ia foc gâtul. Caprele
și lamele behăiau și dădeau din copite în ţarcurile lor. Bărbatul cu faţă
ca luna se întoarse și se încruntă la ea.
— N-ai decât să răcnești cât vrei, spuse el. N-o să te audă nimeni. Iar
dacă o să te audă, tot n-o să-i pese nimănui.
Dădu cu piciorul în cușcă și dispăru în lungul culoarului. Viktor se
duse după el. Ușa vagonului se deschise, apoi se trânti, iar interiorul se
cufundă în beznă. Lilly inspiră tremurând și urlă din nou, zguduind
cușca cu mâinile. Întinse degetele printre gratii și trase de lacăt cu
fiecare strop de putere care-i mai rămăsese. Degeaba. Lacătul era prea
tare. Strigă până când o ustură gâtul, după care se prăbuși pe paie,
gâfâind. Își simţea coatele și genunchii mânjiţi de noroi, iar mirosul
înţepător al urinei îi ardea nările. Se făcu ghem și începu să plângă în
hohote, cu lacrimile și sudoarea șiroindu-i pe obraji.
De când se știa, își dorise să vadă lumea de afară. Acum ar fi dat orice
numai să se întoarcă în conacul Blackwood. Te rog, Doamne! se rugă ea.
Dacă vine mama să mă ia înapoi, o să fac tot ce zice ea. O să mă rog de
zece ori pe zi și o să învăţ pe de rost versetele din Biblie. O să-mi arunc
păpușile și cărţile, o să fac orice vrea ea. N-o să mai visez cu ochii
deschiși, n-o să mai cer o fereastră care se deschide. O iubesc pe mama
și-mi pare rău că n-am fost cuminte. Te rog, Doamne, te rog! O să fac
orice! Mi-e dor de tati și de Abby.
Își imagină pisica stând încolăcită pe patul ei, așteptând și
întrebându-se de ce Lilly o lăsase singură. Gândul că Abby era tristă și
se credea părăsită de stăpâna ei aproape că fu mai mult decât putea
îndura. Ce avea să se întâmple acum cu Abby? Cine avea s-o hrănească,
s-o iubească și s-o mângâie? Nu mama. Mamei nu-i plăceau pisicile.
Apoi și-l închipui pe tati urcând în pod, ca s-o surprindă cu un cadou
de ziua ei, și găsind dormitorul gol. El avea să întrebe unde e Lilly. Și
după ce mama avea să-i spună ce-a făcut, tati avea să alerge la trenul de
circ, pentru a-și salva fiica.
Asta dacă mama avea să-i zică adevărul.
Și dacă nu cumva tati chiar era pe moarte.
Odată cu gândul ăsta, ceva se răsuci sub coastele fetiţei și o durere
grea, îngrozitoare, îi izbucni în piept. Deodată, își dădu seama că o să i
se facă rău. Se întoarse pe o parte și vărsă, tușind și înecându-se cu
propria vomă. Scuipă iar și iar, după care se șterse la gură și se întinse
pe spate. Își simţea pleoapele grele. Pulsul îi zvâcnea în urechi. O
cuprinsese ameţeala, ca atunci când tati fusese nevoit să-i pună muștar
și comprese calde pe piept timp de trei zile. Lumea se învârti ca scăpată
din frâu, apoi se întunecă.
 Un fluierat asurzitor o sperie pe Lilly, făcând-o să se trezească. Nu
știa unde se afla, nici cât de mult dormise.
— Tati? strigă ea cu glas slab. Sunt aici, tati!
O lumină palidă răzbătea printre șipcile pereţilor și cădea pe gratiile
metalice ale cuștii. Paiele îi înţepau mâinile și picioarele, iar din
depărtare se auzea zgomotul înăbușit al unui motor puternic. Atunci
fata își aminti totul.
Era încuiată într-o cușcă dintr-un tren de circ. Iar tati nu se afla
acolo.
Ochii i se umplură de lacrimi și se ridică în fund, cu gâtul și pieptul
arzând, cu ceafa înţepenită. Când reuși să respire fără să tușească, se
așeză în genunchi și se scutură. O dureau toţi mușchii, o mânca pielea
și trebuia să meargă la toaletă. Avea impresia că o să-i explodeze burta.
Își strânse poalele rochiei în jurul mijlocului, își împinse chiloţii până
la genunchi și se lăsă pe vine în colţul ţarcului. Urina îi alunecă pe
interiorul piciorului și i se scurse într-un pantof. Acum nu doar că era
murdară și înfrigurată, dar mai și mirosea urât. Folosindu-se de paiele
deja mânjite, se strădui să-și șteargă piciorul, apoi își trase chiloţii la
loc și se așeză în colţul opus, numărând gratiile și încercând să nu
plângă.
Caprele și lamele stăteau întinse în ţarcurile lor, dormind sau
rumegând fân. Lilly se uită cu atenţie printre stinghiile vagonului și
încercă să vadă afară, dar nu reuși să întrezărească nimic. De undeva se
auzi sunetul unui fluier. Apoi vagonul se cutremură, se urni înainte cu
o smucitură, iar trenul începu să alunece uruind pe șine. Lamele și
caprele se ridicară în picioare, privind cu îngrijorare peste ușile
ţarcurilor. Lilly își încleștă mâinile tremurătoare pe gratiile cuștii.
— Nu! ţipă ea. Încă nu se poate să plecăm! Tăticul meu vine să mă ia!
Puţin câte puţin, trenul prindea viteză și se îndepărta tot mai mult
de conacul Blackwood. Lilly căzu înapoi pe paiele murdare și izbucni în
hohote, lovindu-și capul de peretele cuștii. Cum avea s-o mai găsească
tati? Groaza și dorul de casă o năpădiră în valuri aprige. Nu putea să
facă nimic altceva decât să aștepte și să se roage. Dar mama spunea
mereu că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile decât dacă sunt sincere.
Lilly îl implorase pe Dumnezeu s-o facă pe mama să se întoarcă după
ea, însă asta nu se întâmplase. Lilly era încă acolo, zăvorâtă în cușca
aceea. Dacă nici atunci Dumnezeu nu-i crezuse rugile sincere, când
avea să le creadă?
 Parcă trecură o mie de ore până când trenul de circ încetini, gemând
împotriva frânelor. Roţile de fier se poticniră și scrâșniră, se poticniră și
scrâșniră, iar pistoanele șuierară din ce în ce mai lung. În cele din urmă,
trenul se opri cutremurându-se și aerul fu străpuns de fluieratul
aburului eliberat. Caprele și lamele se înălţară și se legănară pe
picioarele nesigure. Lilly se ridică în capul oaselor, tremurând de frică
și de frig.
Afară, se ridicau zăvoare de fier, se deschideau uși care erau împinse
la o parte pe șinele lor, se auzeau oameni discutând și strigând. Rampe
și jgheaburi cădeau cu zgomot pe pământ. Când ușa vagonului se dădu
în lături, Lilly se retrase în colţul din spate al cuștii și se făcu ghem,
încercând să se micșoreze. Lumina soarelui năvăli în interior, scoţând la
iveală nori de praf și iritaţii de la fân, iar zgomotele din exterior
deveniră mai puternice. Dârdâind din cap până în picioare, fetiţa miji
ochii și își acoperi urechile cu mâinile. În prag se ivi silueta unui
bărbat, care urcă în vagon. Omul se întinse și căscă, după care se duse
la unul dintre ţarcuri și privi înăuntru. Chipul îmbătrânit îi era acoperit
cu fire de barbă colilie abia răsărite, iar pe cap purta o pălărie tare,
înclinată spre spate. Scărpină o lamă după urechi, apoi începu să
înainteze de-a lungul culoarului central, pentru a controla celelalte
ţarcuri. Când ajunse la cel din faţa lui Lilly, se aplecă pe deasupra ușii,
cu spatele către ea. Fetiţa se târî în faţă și apucă strâns în mâini gratiile
cuștii.
— Bună ziua! zise ea încet.
 Bărbatul tresări și se întoarse. Când o văzu, făcu ochii mari.
— Sfinte Sisoe! exclamă el. Tu cine dracu’ ești?
— Sunt Lilly, răspunse fata. Puteţi să-mi daţi drumul? Vă rog!
Se uită la faţa lui, așteptând să vadă dacă o să se sperie de ea.
— Ce naiba faci acolo, copile?
Lui Lilly îi bătea inima atât de tare, încât abia dacă putea vorbi. Oare
omul acela se prefăcea că nu-i e frică, așa cum făcea și tati? Sau avea
curaj pentru că ea se afla într-o cușcă? Înghiţi în sec și își regăsi glasul.
— Ei m-au băgat aici.
Bărbatul își scoase pălăria și își frecă scăfârlia pleșuvă cu o mână
pătată de trecerea timpului.
— Cine te-a băgat acolo?
— Un om cu faţă ca luna și părul prins în coadă la spate și unul pe
nume Viktor. Era… Era…
Un nod fierbinte îi umplu gâtul și nu mai putu continua.
— Un monstru?
Lilly dădu din cap în semn de încuviinţare, iar lacrimile i se revărsară
pe obraji.
Bătrânul își puse pălăria la loc și se îndreptă, încruntându-se.
Rămase pe loc preţ de câteva clipe, scărpinându-și gâtul și gândindu-
se, după care se repezi la ușa deschisă a vagonului și strigă:
— Hei, Dante, vrei să vii puţin încoa'?
Câteva secunde mai târziu, în vagon urcă un bărbat solid, cu barba
roșcată.
— Ce-i, Leon?
Leon arătă către Lilly și rânji, dezvelindu-și dinţii galbeni și strâmbi.
— Ia uite ce-avem noi aici!
Dante îngenunche și privi cu atenţie în cușcă.
— Măi să fie! spuse el. Se pare că ne-am ales cu un mic pasager
clandestin.
Zâmbi și își vârî degetele printre gratii, ca să atingă părul fetiţei.
Aceasta se trase repede înapoi într-un colţ, speriată și totodată mirată.
Poate că mama avea dreptate. Poate că circarii erau obișnuiţi cu
monștrii.
— Zice că Viktor a băgat-o acolo, spuse Leon.
Se aplecă pentru a se uita la ea.
 — El împreună cu un bărbat care avea faţa ca luna și părul prins în
coadă la spate.
Dante se ridică.
— Atunci ar fi mai bine s-o lăsăm în pace. N-avem nevoie de belele.
Leon se întoarse și o porni pe culoarul dintre ţarcuri.
— Eu venisem doar să hrănesc animalele și să le pregătesc pentru
coborârea din tren.
— Vă rog! ţipă Lilly. Nu puteţi să mă lăsaţi aici. Tati mă caută și am…
Leon se opri și își aruncă ochii către ea, cu fruntea brăzdată de
îngrijorare.
— Ai fost răpită? întrebă Dante.
Lilly scutură din cap.
— Mama… ea…
Vorbele i se opriră în gât.
— Ce? zise Leon.
Se întoarse și se lăsă în genunchi lângă cușcă.
— Ce-a făcut maică-ta, drăguţă?
Lilly se sili să vorbească.
— A luat bani de la bărbatul cu coadă și m-a lăsat la el.
Izbucni iar în plâns, scuturându-și umerii.
— Știam eu că Merrick e băgat în chestia asta, îi spuse Dante lui
Leon. Acum fata-i a lui.
Lilly înghiţi în sec și se uită la el.
— Ce-o să-mi facă?
— Adică tu nu știi? întrebă Leon.
Copila scutură din cap, cu bărbia tremurând.
— Merrick conduce expoziţia de ciudăţenii a Circului Fraţilor Barlow,
„Cel mai uluitor spectacol de pe pământ”, spuse Leon.
Se ridică în picioare, trase un balot de fân din morman, îl desfăcu,
apoi îl împărţi caprelor și lamelor.
— Pare-mi-se că tu tocmai ai intrat la circ, puștoaico.
— Leon are dreptate, zise Dante. Dar nu plânge, nu-i așa rău! S-ar
putea chiar să-ţi placă aici.
Lilly începu să plângă și mai tare.
În vagon urcară alţi doi bărbaţi, iar Dante se îndepărtă de cușcă. Erau
Viktor și bărbatul cu faţă ca luna, care avea părul prins în coadă, la
spate.
— Ia n-o mai speriaţi, băieţi! zise bărbatul cu faţă ca luna.
— ’Neaţa, Merrick! spuseră în cor Leon și Dante.
— Daaa, băieţi! exclamă Merrick. Astăzi zeii zâmbesc Circului
Fraţilor Barlow. Al naibii să fiu dacă nu-i așa, când ne-au trimis un atât
de splendid tânăr specimen. Nu-i uimitoare?
Bărbaţii dădură din cap în semn de încuviinţare, iar Merrick și Viktor
se îndreptară către Lilly. Ea se lipi de partea din spate a cuștii.
— Hai s-o vedem la lumina zilei! spuse Merrick.
Viktor descuie lacătul, îngenunche și își întinse braţele în cușcă. Lilly
se repezi într-un colţ, departe de mâinile lui uriașe. El trase o
înjurătură și își băgă capul înăuntru, lungindu-se către ea și încercând
s-o prindă. Atunci fata îl lovi cu piciorul în faţă. Pantoful ei se izbi de
nasul lui deja ciopârţit și se auzi un trosnet de oase.
— Fir-ar a dracului să fie! urlă Viktor.
Își duse mâna la faţă și se retrase, ieșind din cușcă. Sângele i se
scurgea pe buze. Apoi se întinse din nou, o apucă pe Lilly de braţ și o
smulse pe ușă afară. Ea se răsucea, ţipa și încerca să scape.
— Nu sta acolo cu gura căscată! strigă Merrick către Dante. Ajută-l!
Dante o apucă pe Lilly de celălalt braţ și o ţinu bine. Fetiţa continuă
să se zbată, să dea din picioare și să se lupte pentru a se elibera. În
zadar. Nu se putea măsura cu doi bărbaţi în toată firea, iar plămânii
începuseră să i se strângă din nou. Încetă să se mai împotrivească și
trase cu greu aer în piept. Merrick se apropie, cu ochii scăpărând.
— Ești o luptătoare, zise el. Asta-i bine. Dar nu-mi place că mi-ai
lovit vedeta cu piciorul peste faţă, deși arăta deja ca vai de el.
— Dă-mi drumul! ţipă Lilly. Vreau… să plec acasă!
— Ţi-o mai spun încă o dată, răspunse Merrick. Ești acasă. Și ai
putea învăţa să te porţi frumos, fiindcă n-o să pleci nicăieri.
— Ba da… o să plec! strigă fetiţa. Tăticul meu o să vină să mă ia și…
— Mă tem că asta n-o să se întâmple, dulceaţă.
Lilly tuși, se înecă și încercă să mai tragă aer în piept. Apoi, dintr-un
motiv sau altul, își aminti brusc că, atunci când sunt speriate, pisicile
sâsâie, iar lamele scuipă. Inspiră cât putu de adânc, își închise gura
pentru a strânge saliva, apoi îl scuipă pe Merrick. O pată albă ateriză pe
obrazul acestuia și i se scurse pe faţă în jos, lăsând în urmă o dâră
umedă.
Bărbatul tresări ca și cum ar fi fost pălmuit, băgă mâna în buzunar
după o batistă și, privind-o cu furie, își șterse obrazul. După aceea, fără
să scoată un cuvânt, se duse la perete și, cu chipul din ce în ce mai
întunecat, smulse din cui ceea ce părea a fi un mic bici negru.
— Întoarceţi-o! le porunci el lui Viktor și Dante.
— Hai, Merrick! interveni Dante. Nu trebuie să faci asta. E doar
speriată.
— Ţine-ţi dracului fleanca și fă cum îţi zic, altfel îţi fac vânt! urlă
Merrick și stropi de salivă îi zburară de pe buze.
Bărbaţii o răsuciră pe Lilly și o apucară de braţe. Viktor își înfigea cu
putere degetele în carnea ei, însă Dante o ţinea cu mâini blânde. Leon
îi urmărea cu o privire tristă și îngrijorată.
— Îmi pare rău, șopti Dante. De acum înainte, să faci doar ce zice el.
În clipa următoare, biciul îi șfichiui spatele, spintecându-i umerii ca
focul. Lilly se arcui și scoase un răcnet. Merrick gemu și o lovi din nou.
O dată. De două ori. De trei ori. Durerea era puternică și usturătoare,
ca flacăra de la felinarul mamei. Fetiţa se zvârcolea în chinuri și ceva
cald i se scurgea pe interiorul piciorului. Privirea începu să i se
întunece, iar genunchii i se înmuiară, dar Viktor și Dante o ţinură în
picioare. Merrick suflă greu și Lilly îl simţi ridicând iar biciul. Dante se
băgă între ei, acoperind trupul copilei cu al lui.
— Destul, zise el cu glas potolit. O s-o omori.
— Are dreptate, spuse Leon. E doar o fetiţă.
— Bag-o la loc în cușcă! mârâi Merrick.
Viktor o târî până la cușcă și o azvârli înăuntru. Lilly ateriză pe spate
și se lovi la cap. Durerea îi ţâșni pe șira spinării. Se rostogoli pe o parte
între paie, cu umerii arzând și răsuflarea împiedicându-i-se în piept.
Viktor închise ușa, apoi trânti lacătul la loc.
Merrick aruncă biciul pe culoarul dintre ţarcuri și începu să se
plimbe de colo până colo prin vagon, cu pumnii încleștaţi. Apoi își
arătă ameninţător dinţii și trase un șut în cușcă, îndoind-o.
— O să te las acolo cât o fi nevoie, zise el.
Arătă cu degetul către Leon.
 — Moș Leon poate să-ţi aducă de mâncare săptămâni întregi.
Pricepi?
Lilly dădu din cap și trase cu greu aer în piept.
— Acum te-ai prins cine-i șeful aici?
Ea dădu încă o dată din cap.
— Ai multe de învăţat, fetiţo, spuse Merrick. Și, dacă ţi se pare că noi
suntem de speriat, încearcă să fugi și ai să vezi peste cine dai. Pe lumea
asta sunt oameni care abia așteaptă să studieze pe cineva ca tine. Mulţi
ciudaţi au fost ciopârţiţi, iar creierii și alte părţi ale corpului le-au fost
puse la murat și așezate în vitrină.
Reîncepu să se plimbe de colo până colo, apoi se opri și i se adresă lui
Leon, care se apucase să desfacă un alt balot de fân.
— Hei, Leon! Ce crezi că ar face bunii locuitori ai acestui minunat
orășel dacă ar vedea-o pe tânăra domniţă hoinărind prin împrejurimi?
Leon se ocupă cu pusul fânului într-un ţarc și evită privirea lui
Merrick.
— Nu pot să zic sigur.
— Bineînţeles că poţi! replică Merrick și afișă un zâmbet răutăcios,
ca de șarpe. Haide, spune-i domnișoarei Lilly adevărul, pentru binele
ei!
Leon se opri din treabă și se uită la Lilly, cu un aer trist.
— Cred că s-ar putea ca lumea din oraș să se sperie de ea. Probabil și
să râdă de ea.
— Adevărat, zise Merrick. Sau s-ar putea ca vreun nebun afurisit să
încerce s-o omoare, doar pentru că arată altfel decât ei. Nu-i așa, Leon?
Bătrânul ridică din umeri.
— Hai, moșule! Povestește-i lui Lilly ce-a păţit fiică-ta!
Leon își lăsă umerii în jos și se prinse strâns cu o mână de marginea
de sus a ușii unui ţarc. Își privi multă vreme picioarele, apoi se îndreptă
către Merrick.
— Are dreptate, domnișoară Lilly, spuse el. Oamenii ca tine nu-s în
siguranţă acolo.
Ochii lui îmbătrâniţi se umplură de lacrimi.
— Spune-i de ce! insistă Merrick.
— Fiindcă lumea se sperie de ce nu pricepe. Fata mea și cu mine am
lucrat trei ani pentru Merrick și pentru domnul Barlow. Ea era cea mai
frumoasă femeie cu barbă pe care ai văzut-o vreodată. Avea ochii
albaștri ca marea și părul blond, moale ca mătasea. Dar a făcut greșeala
să se îndrăgostească de un localnic și să creadă că ar putea duce o viaţă
normală. Eu am prevenit-o și, mă rog, n-a ieșit așa bine. Ceilalţi orășeni
n-aveau să-l lase niciodată pe unul de-al lor să se însoare cu o
ciudăţenie.
— Termină povestea! zise Merrick.
Leon scoase din buzunar o basma roșie, cu care își șterse fruntea și
ochii.
— La o săptămână după nuntă, bărbatul ei…
Bătrânul se opri, iar chipul lui parcă se frânse de durere. Apoi se uită
la Lilly și bărbia îi tremură.
— Bărbatul ei a găsit-o legată de treptele bisericii, cu faţa rasă și
gâtul spintecat.
Lilly înghiţi în sec și închise ochii. Gândul că cineva ar spinteca gâtul
altcuiva o îngreţoșa. Își aminti că-l văzuse pe tati intrând în pădure cu
o pușcă și ieșind cu un șir de iepuri morţi. El spunea că vânătorii
omoară pentru mâncare, dar imaginea iepurilor tot îi întorsese
stomacul pe dos. Acum era și mai rău. Oare de aceea o ţinuse mama în
pod? Ca nu cumva să-i taie cineva gâtul? Dar dacă risca s-o păţească de
la un circar? Dacă tati nu avea s-o găsească repede, iar ea nu avea să
poată fugi de teamă că cineva o să-i spintece gâtul, oare urma să-și
petreacă tot restul vieţii zăvorâtă în cușca aia? Din cauza spatelui care o
ustura și a ideii că niciodată nu avea să se mai întoarcă acasă, fetiţa fu
copleșită. Își acoperi faţa cu mâinile și simţi cum se duce în altă parte,
într-un loc în care totul urma să dispară.
Merrick dădu încă o dată cu piciorul în cușcă.
— Scoală!
Lilly își luă mâinile de pe faţă și se luptă să se ridice în șezut.
— Ce… Ce-o să-mi faceţi?
— Acum lucrezi pentru mine, spuse Merrick. Eu conduc expoziţia de
ciudăţenii, care oricum e singurul motiv pentru care majoritatea
oamenilor vin la circul ăsta. Și-or fi aducând ei plozii, ca să se uite la lei
și la elefanţi, dar ce vor cu adevărat să vadă sunt monștrii. Iar eu îi am
pe cei mai grozavi din zonă. Lumea o să dea bani buni ca să se uite la
una ca tine.
 — Dar mama zicea că oamenii s-ar speria de mine.
— Ei bine, o să aflăm, nu? Acum, dacă ești gata să cooperezi, o să-ţi
dau drumul din cușca aia. O să te spălăm și o să-ţi dăm ceva de
mâncare. Ţi se pare cinstit?
Ea dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Ai terminat cu mușcatul și cu încercările de a fugi? Gata cu datul
din picioare și cu ţipatul? Dacă mai încerci ceva, o să te închid la loc. Ai
priceput?
Lilly dădu iar din cap.
— Dante! zise Merrick. Du-te și cheam-o pe Glory!
— Da, domnule, răspunse Dante.
Aruncă o privire îngrijorată către fetiţă, apoi sări afară. Merrick se
îndreptă către partea din mijloc a vagonului, se opri în faţa ușii
deschise și își aprinse un trabuc gros.
— Dacă stai să te gândești, îţi fac o favoare. Părinţii tăi nu te vor și
nici altcineva nu te-ar dori. Mulţi se uită de sus la saltimbanci. N-au
încredere în noi. Dar circul e un loc în care cineva poate să-și câștige
traiul chiar dacă și-a irosit toată averea strânsă în societatea normală.
Când își pierd legăturile cu lumea, oamenii încearcă să capete o altă
slujbă și, cel mai probabil, sunt refuzaţi. Poate că pribegia e mai bună
decât ce lasă în urmă, poate că au un trecut tulbure, poate că pur și
simplu nu sunt făcuţi să muncească de la nouă la cinci sau poate că nu-
și găsesc locul printre gospodari.
Trase îndelung din trabuc, apoi se apropie din nou de Lilly, cu fumul
înălţându-i-se încet de pe buze.
— Sau poate că familiile lor nu-i vor prin preajmă. Dar noi îi primim
pe toţi. Până și pe ăia ca tine. Așa că, vezi tu, totul depinde de care
parte a gardului privești.
Lilly nu știa nimic despre părţile gardurilor. Singurul lucru pe care-l
știa cu certitudine era că, mai mult decât orice pe lume, voia să meargă
acasă.
După câteva minute, Dante se întoarse cu o femeie ce purta o fustă
roz, o bluză sclipitoare fără mâneci și o bentiţă cu perle în părul scurt și
cârlionţat. Chipul ei părea gingaș și trandafiriu, însă restul pielii arăta
de parcă cineva l-ar fi desenat cu cerneluri de diferite culori. Lei, îngeri,
cruci, cranii, inimi și flori îi acopereau fiecare centimetru din braţele și
picioarele dezgolite, fiecare imagine amestecându-se cu celelalte
pentru a crea un tablou întreg. Lilly nu-și putea lua ochii de la ea. Când
o văzu în cușcă, femeia scoase un sunet de uimire.
— De unde a apărut? întrebă ea.
— Am luat-o de la ultima oprire, răspunse Viktor.
— Aţi luat-o? spuse femeia. Cum adică, aţi luat-o?
Îngenunche lângă cușcă, iar Lilly se uită cu atenţie la faţa ei,
așteptându-i reacţia. Singura emoţie pe care i-o citi pe chip fu
îngrijorarea. Poate că și ea se prefăcea, la fel ca toţi ceilalţi.
Merrick îi aruncă lui Viktor o privire ucigătoare.
— N-am luat-o. Am salvat-o. Așa cum l-am salvat și pe Viktor din
orfelinatul ăla, mai ţii minte?
Arătă spre Lilly.
— Glory, fă cunoștinţă cu cel mai nou număr al nostru!
Glory îi zâmbi fetiţei și îi spuse cu glas blând:
— Cum te cheamă, scumpo?
— Vreau la tăticul meu, zise Lilly și ochii i se umplură de lacrimi.
Glory se uită spre Merrick și se încruntă.
— Ai salvat-o, hm?
— Vezi-ţi de ale tale, Glory! replică bărbatul. A fost o afacere
legitimă, iar acum eu sunt tutorele ei legal. Deci ai de gând să mă ajuţi
cu ea sau trebuie s-o chem pe Josephine să se ocupe?
Glory se ridică în picioare.
— Nu, ţine-o pe Josephine departe de ea. O s-o spăl și o să-i dau de
mâncare.
— Așa mă gândeam și eu, zise Merrick.
Își săltă bărbia către Viktor.
— Dă-i drumul!
Viktor descuie lacătul, deschise ușa și se trase înapoi. Glory se aplecă
în faţa cuștii, zâmbi și îi făcu semn cu degetul lui Lilly să iasă.
— E în regulă, spuse ea. Nu trebuie să-ţi fie frică.
— Ai grijă! zise Viktor. E o fiară sălbatică.
Gâfâind, fetiţa se uită lung la Glory, încercând să se hotărască dacă
putea avea încredere într-o femeie care arăta atât de ciudat. Cu excepţia
straniilor desene de pe pielea ei (cum le spunea? Lilly nu reușea să-și
amintească), Glory arăta normal, iar privirea ei părea pașnică și
binevoitoare. Fetiţa se aplecă și se târî încet printre paie, înspre ușă.
Glory se retrase, pentru a-i face loc, iar Lilly ieși din cușcă și se ridică în
picioare. O durea capul, picioarele îi erau slăbite și tremurau, iar
urmele de bici de pe spate zvâcneau de usturime. Glory închise ușa,
apoi îi întinse o mână. Lilly își strânse braţele în jurul trupului și se
îndepărtă de cușcă, cu ochii în pământ.
— Hai, scumpo! zise femeia. N-o să-ţi fac niciun rău.
Lilly scutură din cap. În afară de Viktor, care o zdrobise la pieptul lui,
și de bărbaţii care o ţinuseră de braţe, nu mai fusese atinsă din
copilărie, de pe vremea când nu putea să se spele și să se îmbrace
singură. Tati n-o lua niciodată de mână, n-o îmbrăţișa și n-o săruta,
nici măcar de ziua ei. În anul în care îi făcuse surpriza cu pisicuţa Abby,
Lilly se bucurase atât de tare, încât întinsese mâinile pentru a-l lua în
braţe, însă el se ferise. Iar mama nu făcea decât s-o lovească. Când se
gândi la părinţii ei, fetiţa se înmuie, de parcă ar fi fost cât pe ce să cadă
grămadă pe dușumea. Oare avea să-i mai vadă vreodată?
— Nu-i nimic, spuse Glory. Încă nu mă cunoști, dar în curând o să
fim prietene. Doar așteaptă și ai să vezi.
Lilly se holbă la ea, încercând să nu plângă. Femeia îi făcu semn s-o
urmeze către ușa vagonului. Fetiţa făcu așa cum i se ceruse. Dar când
ajunseră la ușă, se retrase, clipind și punându-și mâinile peste urechi.
Zgomotele erau prea puternice, iar lumina îi rănea ochii.
Dincolo de pereţii vagonului, un întreg oraș de corturi, oameni și
animale umplea un câmp acoperit cu iarbă veștedă. Cortul cel mare
stătea întins pe jos, în vreme ce, împrejurul lui, oamenii lucrau la
montarea pereţilor și la împletitul frânghiilor. Un elefant traversa
parcela, cărând grinzi lungi în trompa încolăcită, în vreme ce un altul
împingea stâlpii în sus cu fruntea, ajutat de muncitorii care trăgeau de
funii. Grupuri de lucrători stăteau în cercuri și, pe rând, își legănau
deasupra capetelor ciocane mari, cu care izbeau în parii pentru fixarea
corturilor, înfigându-i în pământ și umplând aerul cu bubuituri
răsunătoare. Piloni înalţi creșteau în mijlocul și pe marginile cortului
cel mare, precum un gândac uriaș cu o sută de antene. Oamenii ţipau
și strigau pentru a se face auziţi în toată hărmălaia. Un grup de
muncitori cu pielea tuciurie se luptau să atârne steaguri uriașe, vizavi
de un cort în faţa căruia se afla un șir de tarabe în dungi albe și roșii, la
care urmau să se vândă mere caramelizate, floricele de porumb și
hotdogi. Caii de povară trăgeau prin curte căruţe, echipamente și cuști
pline cu maimuţe, urși, lei și tigri. Pe roţile ale căror spiţe se întindeau
precum razele soarelui, stătea scris cu litere roș-aurii: CIRCUL
FRAŢILOR BARLOW, CEL MAI ULUITOR SPECTACOL DE PE
PĂMÂNT. Doi călăreţi trecură în galop pe lângă vagon, stârnind nori de
praf.
Glory trecu încet peste pragul ușii vagonului și coborî pe pietriș, apoi
îi zâmbi lui Lilly.
— E în regulă, spuse ea. Haide!
Lilly nu voia, dar își luă mâinile de pe urechi și se dădu jos. Când
simţi ceva cald pe braţe și pe faţă, își ridică privirea și miji ochii. Era
soarele. Făcându-și palma streașină, se uită dintr-o parte în alta a
orizontului. Cerul era mai mare decât visase vreodată. Și se vedeau
păsări care zburau ca niște săgeţi negre, trecând încoace și încolo, pe
deasupra corturilor și a oamenilor. Lilly își lăsă privirea să-i alunece de-
a lungul șinelor de cale ferată. Trenul era așa de lung, încât nu reușea
să-i vadă capătul. Părţile pe care le putea zări erau alcătuite din
vagoane de marfă, vagoane-platformă și vagoane de pasageri, cu
ferestre. Din ele coborau bărbaţi și femei care se îndreptau către un
cort cu un steag portocaliu. Alături de el, o cisternă mare scotea aburi.
— După ce o speli și o hrănești, zise Merrick din ușa vagonului de
marfă, adu-o înapoi la tren, ca să i-o arătăm domnului Barlow.
Glory dădu din cap în semn de încuviinţare și porni la drum. Lilly o
urmă, îndepărtându-se de șinele de tren și îndreptându-se către parcela
de teren, uitându-se cu atenţie la colbul stârnit de picioarele femeii, la
smocurile de iarbă, la păpădii și la pietre. O albină ateriză pe o floare
uscată de trifoi și un fluturaș alb zbură pe lângă nasul ei. Fetiţa fu cât
pe ce să se împiedice de trei ori, incapabilă să-și ia ochii de la tot ce
vedea. Când intrară în tabără, un bărbat trecu călare prin dreptul lor,
iar pământul îi vibră sub picioare. Ţipetele și loviturile asupra ţărușilor
deveniră mai puternice, dar Lilly rezistă impulsului de a-și acoperi, din
nou, urechile cu mâinile. Din când în când, câte un muncitor își ridica
privirea spre ea și atunci copila simţea cum i se întoarce stomacul pe
dos. Dacă cineva voia să-i taie gâtul? Se cocoșa, încercând să se facă
mai mică, și se apropia cât putea de Glory, dar fără s-o atingă. Avea
atâtea de văzut – corturi, oameni, animale, steaguri, flamuri, afișe – și
nu voia să rateze nimic. În același timp, nu voia nici să se uite. Erau
prea multe, prea aproape, prea mari și prea zgomotoase.
— Ești bine? o întrebă Glory.
Lilly își mușcă buza și dădu din cap.
Când ajunseră la un șir de corturi aflat în capătul îndepărtat al
parcelei, în spatele cortului cel mare, Glory se opri, ridică o clapă și
așteptă ca fata să intre. Înăuntru, mai multe găleţi stăteau înșiruite în
faţa unor valize, cufere și suporturi pentru costume colorate. Pe
peretele din fund erau aliniate măsuţe de toaletă și oglinzi. Lui Lilly îi
tresări inima în piept. Oare urma să se vadă pentru prima dată? Își lăsă
ochii în jos, neștiind sigur dacă ar trebui să meargă spre oglinzi sau să
fugă afară din cort.
Glory o conduse către o găleată, luă de pe masă o cârpă și o bucată
de săpun, apoi îngenunche. Cufundă cârpa și săpunul în găleată, după
care se îndreptă încet către fetiţă, ca s-o spele pe faţă. Aceasta se feri,
ţinându-și bărbia în piept.
— E în regulă, zise femeia. Doar o să te curăţ puţin.
Lilly se holbă la ea. De ce nu se speria? Pentru că și ea arăta diferit?
Femeia oftă, pe urmă zâmbi și îi întinse cârpa. Fata o luă încet și își
frecă faţa cu ea. Era plăcut.
— Te simţi bine? o întrebă Glory. Știu că e o schimbare importantă și
că totul trebuie să pară foarte înfricoșător.
Lilly strânse din dinţi, pentru a-și împiedica bărbia să tremure, și
ridică din umeri.
— Merrick chiar te-a salvat dintr-un orfelinat?
Lilly nu știa sigur ce era acela un orfelinat, totuși scutură din cap.
— Dintr-un spital?
Fata scutură iar din cap.
— Te-a luat de la tăticul tău?
Ochii lui Lilly se umplură de lacrimi. Scutură din cap pentru a treia
oară. Glory se încruntă.
— Atunci de unde te-a luat?
Luă cârpa, o clăti și i-o înapoie lui Lilly.
— Poţi să-mi spui?
— El… izbuti ea să rostească. I-a dat bani mamei și ea m-a lăsat cu el.
 Glory scoase un sunet de uimire.
— Te-a cumpărat?
Lilly dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Te-a cumpărat de la mama ta?
Chipul femeii se făcu la fel de roșu ca inima desenată cu cerneală pe
gâtul ei.
— Dar ea de ce…
Își acoperi buzele cu degetele tremurânde. Lilly ridică dintr-un umăr
și izbucni în plâns.
— Of, scumpo, îmi pare foarte rău!
Întinse din nou braţele către fetiţă, dar aceasta făcu un pas înapoi.
Glory își lăsă mâinile în jos și îi aruncă un zâmbet firav, dar trist.
— Nu-i nimic, spuse ea. Înţeleg. Nu trebuie să mă lași să te
îmbrăţișez. De fapt, nu trebuie să lași pe nimeni să te ia în braţe și nici
măcar să te atingă. Dacă încearcă cineva, tu să fugi cât poţi de repede.
Pe urmă să-mi spui mie, ok?
Lilly dădu din cap și clipi ca să-și alunge lacrimile, întrebându-se
dacă ar trebui să-i spună lui Glory că Merrick o lovise cu biciul. Mama
o prevenea mereu să nu-i spună lui tati despre pedepsele pe care i le
aplica, altfel, data viitoare avea să fie mai rău. Dacă Merrick urma să
afle că Lilly i-a spus lui Glory despre bătaie, poate că și el avea s-o
pedepsească mai rău. Fata luă iar cârpa și își curăţă murdăria de pe
mâini și de pe picioare.
— Trebuie să te scoatem din rochia aia mizerabilă, spuse Glory.
Se ridică, se duse la un cufăr și săltă capacul.
— Poţi să împrumuţi una din rochiile Tinei, până când omul de luni
o să-ţi aducă și ţie câteva. Ea n-o să se supere.
Scoase o rochie simplă, albastră, cu mâneci bufante și un cordon alb.
— Asta ar trebui să meargă. Ai nevoie de ajutor la îmbrăcat?
Lilly scutură din cap și luă rochia. Descheie gulerul celei pe care o
purta, apoi se opri și aruncă o privire înspre ușa cortului. Dacă intra
cineva și o vedea goală?
— Nu-ţi face griji, zise Glory. Toţi se duc la cantină pentru micul
dejun.
Fetiţa își ridică ochii spre ea și așteptă.
 — Oh, scuze! spuse femeia și se întoarse cu spatele. Să-mi spui când
ești gata.
Lilly își scoase rochia și o lăsă să cadă pe jos. Fusese preferata ei,
singurul lucru care-i mai rămăsese de acasă, iar acum era distrusă. Își
trase peste cap rochia curată, își împinse braţele prin mâneci, după care
își dădu seama că nu ajunge la primii nasturi de la spate. Dacă Glory o
ajuta să se încheie, risca să vadă urmele lăsate de biciul lui Merrick.
Poate că femeia nu avea să-și dea seama că rochia era descheiată.
— Am terminat, zise Lilly, cu glas scăzut.
Glory se răsuci cu faţa spre ea.
— Aaa, uită-te la tine! Și îţi vine perfect! Pot să te închei la spate?
Lilly se uită în pământ. Femeia se lăsă în genunchi și îi zâmbi.
— E în regulă. Poţi să ai încredere în mine.
Fetiţa își strânse pumnii și se întoarse. Poate că Glory nu avea să vadă
urmele. Spera că nu sângerau.
Cu degete blânde, Glory începu să-i încheie primul nasture. Apoi se
opri și trase brusc aer în piept.
— Cine ţi-a făcut asta?
Lilly închise ochii. Minciuna era un păcat, însă în momentul acela
nu-i păsa.
— Mama, răspunse ea.
Femeia tăcu și termină de încheiat rochia. Când Lilly se întoarse
către ea, Glory avea ochii sticloși.
— Ascultă, îi spuse ea. Trebuie să faci ce-ţi zice Merrick, bine?
Lilly dădu din cap. Dar de unde știa Glory că Merrick îi lăsase urmele
de pe spate?
— Promite-mi! continuă femeia. De acum înainte, o să faci ce-ţi zice
el.
— Ok.
Glory îi zâmbi fără vlagă și se ridică. Lilly își înălţă privirea spre ea.
Ar fi vrut să-i pună o întrebare, dar nu știa dacă se cuvenea.
— Ce e? spuse femeia. Arăţi ca și cum ai vrea să zici ceva.
— Pot să te întreb ceva?
— Sigur, orice.
— Cum de nu ţi-e frică de mine?
Glory se încruntă, trăgându-și un pic capul înapoi.
 — Cum adică? De ce Dumnezeu m-aș speria de tine?
Lilly zgârie iarba cu un pantof. Glory se lăsă iar în genunchi.
— Ce-i, scumpo? Mie poţi să-mi spui. Suntem prietene, ai uitat?
Fetiţa își săltă bărbia și se uită la ea.
— Mama mi-a spus că sunt o spurcăciune. Mi-a spus că sperii și că
scârbesc pe toată lumea, și d-aia trebuie să mă ascund.
Vocea îi tremura.
— Pentru că sunt un monstru și sunt blestemată.
Glory strânse din buze. Apoi încercă să surâdă, însă ochii i se
umplură de lacrimi.
— Of, scumpo! Nu ești un monstru. Nici pe departe. Și nu ești
blestemată. Nu-mi place deloc că trebuie să-ţi zic asta, dar maică-ta nu
ţi-a spus adevărul.
— Dar mama zice că e păcat să minţi!
Glory se ridică iar în picioare.
— Vino încoace, vreau să-ţi arăt ceva!
Porni către oglinzi. Lilly nu se putea clinti. Mâinile i se umeziră și
începu să tremure. După toate acele nopţi, după toate acele ore
petrecute holbându-se în geamul ferestrei, încercând să-și vadă faţa,
acum nu mai voia decât să fugă și să se ascundă. Dacă mama avusese
dreptate, iar ea chiar era un monstru? Dacă vederea propriului chip
avea s-o facă să ţipe? Dacă arăta ca Viktor? Își atinse pe rând dinţii cu
limba (unu, doi, trei, patru, cinci) și încercă să se gândească. Dacă ar fi
avut un al treilea ochi, l-ar fi simţit pe frunte. Dacă gura i-ar fi fost
răsucită sau nasul, despicat în două, ar fi simţit și asta. Cu toate astea,
nu era sigură că voia să se uite în oglindă. Își simţea gura uscată ca
ţărâna.
— E în regulă, spuse Glory. Îţi dau cuvântul meu.
Lilly își ţinu ochii în jos, astfel încât să nu se vadă în oglindă înainte
de a fi pregătită, și o urmă încet pe femeie înspre o măsuţă de toaletă
plină cu pene colorate, piepteni, perii, cercei, coliere și sticle de toate
formele și mărimile. Fetiţa începu să numere sticlele, pentru a încerca
să se calmeze. Una, două, trei, patru, cinci. N-o ajuta. Plămânii i se
strângeau. Nu mai putea să respire. Își duse o mână la piept, simţind
cum mușchii gâtului i se relaxează și i se încordează pe măsură ce se
luptă să tragă aer. Glory îngenunche în faţa ei.
 — Nu-i nimic, îi zise ea, cu glas liniștitor. Doar relaxează-te și
încearcă să răsufli încet. Trage aer foarte adânc și lasă-l să iasă, uite așa.
Glory inspiră adânc, apoi expiră lent și îndelung.
— Una dintre prietenele mele păţește același lucru când se sperie.
Doar uită-te la mine și o să fii în regulă.
Lilly o fixă pe Glory cu privirea și încercă să facă așa cum o sfătuise.
După șase sau șapte răsuflări, plămânii i se destinseră, iar gâtul i se
deschise. Bubuitul inimii se domoli. Până la urmă, reuși să tragă aer în
piept fără să se înece.
— E mai bine? o întrebă Glory.
Lilly dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Acum ai încredere în mine? Suntem prietene?
Lilly dădu iar din cap.
— Atunci ce-ar fi să te întorci și să mă lași să-ţi aranjez părul?
Fetiţa stătu puţin pe gânduri. Nu-și mai amintea nici măcar când îi
spălase mama ultima oară părul, darmite să i-l pieptene sau măcar să i-
l atingă. Iar când o pieptănase, întotdeauna o trăsese de păr. Dar, din
nu se știe ce motiv, Lilly nu credea că Glory o să fie la fel de aspră. Se
întoarse, cu pumnii strânși pe lângă corp, și așteptă ca femeia să-i
atingă capul.
Cu degete blânde, Glory îi strânse tot părul într-o mână și, folosind o
perie de pe măsuţa de toaletă, îl curăţă de noduri și fire de fân. Era ceva
neobișnuit și ciudat de plăcut să-i fie atins părul de către altcineva, să
simtă pe cap forţa și zvâcniturile mișcărilor unei alte persoane. Pielea i
se făcu ca de găină, iar bătăile inimii încetiniră. După ce scăpă de
murdărie și de firele încâlcite, Glory îi pieptănă părul spre spate, apoi i-
l înfoie cu degetele în dreptul tâmplelor și în creștet. Când termină,
veni în faţa lui Lilly și îi zâmbi, ţinându-și o mână în șold.
— Gata? întrebă ea.
Lilly inspiră adânc și dădu din cap.
— Închide ochii și întoarce-te.
Fetiţa își strânse cu putere pleoapele și se răsuci către oglindă.
— Ok, deschide-i! spuse Glory.
Îndoindu-și și întinzându-și degetele, Lilly numără: unu, doi, trei,
patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece, apoi deschise ochii și, cât se
poate de lent, își ridică fruntea pentru a se uita în oglindă. Când își
văzu propria reflexie, trase brusc aer în piept.
Din oglindă o privea o fată cu pielea impecabilă, părul alb ca iarna și
ochii de culoarea cerului de vară. Singura urmă de pe chipul ei era o
mică adâncitură în bărbie, rămasă de când fusese îmbrâncită de mama
și căzuse cu capul în rama patului. Buzele ei erau de un roz atât de pal,
încât păreau aproape invizibile, iar genele și sprâncenele arătau de
parcă ar fi fost pudrate cu zăpadă. Rochia bleumarin părea neagră în
contrast cu pielea ei albă ca laptele. Lilly se aplecă și atinse oglinda. Să
fi fost cine știe ce truc? Dar fata din oglindă se mișcă odată cu ea, iar
degetele lor albe, identice, se atinseră, vârf la vârf, pe suprafaţa de
sticlă. Culoarea pielii lor se potrivea perfect. Dar mai era ceva în reflexia
ei. Ceva ce o zgudui până în adâncului sufletului.
Arăta ca o păpușă.
O păpușă superbă, fără cusur.
Nu era un monstru.
Nu era o spurcăciune.
N-ar fi scârbit pe nimeni.
Mama o minţise. Și tati la fel.
Se privi multă vreme, cu lacrimi în ochi. De ce o ţinuse mama
încuiată în pod? Iar tati de ce acceptase asta? Oare o urau pentru că
Dumnezeu uitase să-i dea culoare? Să fi fost ăsta un lucru chiar atât de
îngrozitor? Dacă nu încercaseră decât s-o ocrotească, de ce n-o lăsaseră
să coboare la parter? De ce nu stătuseră cu ea? De ce n-o îmbrăţișaseră
și n-o sărutaseră? Așa cum spusese mama, niciun om de la circ nu se
sinchisea de cum arăta Lilly. Atunci mamei de ce-i păsase? Tati de ce se
sinchisise? De ce tocmai cei doi oameni care ar fi trebuit s-o iubească
mai presus de orice o ţinuseră ascunsă de lume? Se temuseră? Le fusese
rușine? Erau răi? Copleșită, fetiţa își lăsă faţa în palme și se prăbuși pe
pământ, cu umerii tremurând. Glory îngenunche lângă ea.
— Vezi, scumpo? zise ea. Nu ești un monstru. Ba din contră.
Hohotele de plâns se împotmoleau în pieptul lui Lilly.
— Dar nu înţeleg! strigă ea. Ce e greșit la mine?
— Nu-i nimic greșit la tine. Ești perfect normală, cu excepţia culorii
pe care o are pielea ta. Asta-i tot. Și știi ce? Mai există și alţi oameni
exact ca tine. Se numesc albinoși.
 Lilly își ridică privirea, cu bărbia tremurând.
— Mai sunt și alţii ca mine?
Glory zâmbi și dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Am cunoscut pe cineva ca tine acum câţiva ani, la Fraţii Ringling.
Dar nu era nici pe departe la fel de frumoasă. Zicea că pielii ei îi lipsea
ceva care ar fi trebuit să-i dea culoare și că așa s-a născut, întocmai ca
tine. Nu mai ţin minte cum se numea acel ceva, dar în afara faptului că
era foarte palidă și trebuia să evite soarele, n-avea nimic.
Chipul lui Lilly se nărui.
— Atunci de ce mama și tati…
Nu mai putu să continue. Durerea era ca un văl prin care nu putea să
vadă. O împiedica să gândească limpede. Ar fi vrut să se întindă și să
adoarmă, să alunge coșmarul.
Glory luă o batistă din sertarul măsuţei de toaletă și i-o întinse.
— Nu știu, scumpo, dar îmi dau seama de ce te-a vrut Merrick. Ești
perfectă, ca o păpușă de porţelan în mărime naturală.
— Pentru ce mă vrea?
Femeia îi mângâie părul.
— Lasă-mă să-ţi spun o mică poveste. Când aveam unsprezece ani,
am fugit de acasă pentru a mă alătura circului. Bineînţeles că trebuia
să-mi câștig traiul, așa că, în primii ani, am muncit pentru Josephine: i-
am curăţat vagonul de dormit, i-am cusut costumele, practic am fost
sclava ei. Pe urmă, când am mai crescut, Merrick mi-a făcut tatuajele
astea și m-a lăsat să lucrez pentru el, la expoziţia de ciudăţenii. Atunci
l-am rugat să-l ajute pe fratele meu, pe care părinţii noștri îl trimiseseră
într-un loc îngrozitor. Era ţinut încuiat, exact cum ai fost și tu. Dar
Merrick l-a scos și i-a salvat viaţa, iar eu n-o să pot niciodată să-l
răsplătesc pentru asta. Acum Viktor e una dintre cele mai mari atracţii
ale noastre și eu sunt…
Făcu o pauză și se încruntă, ca și cum ar fi regândit ceea ce voia să
spună. Apoi oftă și continuă.
— Ce încerc să-ţi zic e că Merrick vede ceva în tine, Lilly. De asta te-a
cumpărat de la mama ta. Crede că poate să facă din tine o vedetă.
Crede că toată lumea o să te adore.
— Eu nu vreau să fiu o vedetă, plânse Lilly. Vreau doar să mă duc
acasă, la pisica mea.
— Știu, zise Glory. Dar acum, casa ta e aici, ai uitat?
Fetiţa își îngropă faţa în mâini și plânse mai tare.
Capitolul 6
Julia
Copacii care înconjurau conacul Blackwood erau negri și desfrunziţi,
făcând ca proprietatea să pară și mai cenușie. Casa parcă era la fel de
apăsătoare ca în ziua în care Julia plecase, mare și posomorâtă, purtând
culoarea cerului de iarnă. Era o clădire victoriană, cu patru etaje,
construită în stil neo-gotic, cu cercevele la ferestre, lucarne, trei coșuri
de fum și un abrupt acoperiș mansardat. Grămezi murdare de zăpadă
topită și frunze moarte se întindeau pe marginile fundaţiei de piatră,
pe lângă gardul viu dintre curte și pădurea din spate și de-a lungul
gardurilor care împrejmuiau grajdul cailor.
Julia coborî din taxi și respiră încet, ca să se liniștească. Aerul umed
mirosea a noroi și a mucegai, a fân și a bălegar. Întocmai cum își
amintea. Oare chiar trecuseră trei ani de când plecase? Parcă ar fi fost
ieri. Se îmbrăcase cu o pereche de pantaloni roz și cu un pulover
strâmt, în semn de sfidare faţă de mama ei moartă și faţă de locuinţa
cea sumbră. Dar acum se simţea ridicol. Taximetristul deschise
portbagajul, îi dădu valiza, apoi plecă, lăsând-o pe alee.
Ferestrele casei erau pustii, reflectând copacii goi dimprejur. Aceștia
păreau mai înalţi și mai neîngrijiţi. Poate că trebuiau toaletaţi. Deja se
gândea la lucrurile care trebuiau făcute? Acum casa era a ei, cu toate
cele douăsprezece dormitoare, cu tavanele înalte, cu scările
impunătoare, cu bucătăria uriașă, ale cărei lespezi erau tocite de pași.
Era a ei, însă numai dacă avea să rămână. Așa voise mama, iar mama
reușea să-și impună voinţa chiar și dincolo de moarte. Totuși, Julia nu
putea să nu se întrebe dacă nu cumva era pusă la încercare. În caz că n-
ar fi rămas, totul ar fi fost vândut, iar banii ar fi fost donaţi. Însă, deși
nu era sigură că ar putea locui în conac pentru tot restul vieţii,
pământul și banii ajungeau din plin pentru construcţia unei noi case.
Avea o stranie senzaţie de satisfacţie știind că, oricât de mult s-a
străduit, mama ei nu reușise să controleze totul.
Își ridică ochii spre clădire, întrebându-se ce-o să facă ea cu atâta
spaţiu. Oare camerele aveau să-i pară tăcute și pustii sau aveau să
geamă sub povara amintirilor neplăcute? Își imagină cristalurile mamei
în bufetul din sufragerie, scânteind în lumina candelabrului. Își
imagină sticlele de whisky ale tatălui ei, înșirate pe o servantă din
cabinetul lui. În copilărie, se furișase acolo, pentru a se uita cu atenţie
la misterioasele carafe și clondire, încercând să înţeleagă de ce tatăl ei
găsea lichidele din interior atât de atrăgătoare. Scosese chiar și
dopurile, ca să le miroasă. Dar fusese prinsă de mama și, de atunci, nu
mai pusese niciodată piciorul în cabinet ori în vreun alt loc din casă în
care n-avea voie să intre. O biciuială zdravănă cu o ramură de salcie are
darul de a-ţi aminti să faci așa cum ţi se spune.
Acum putea să meargă oriunde voia: în cabinetul tatei, în
dormitoarele de la etajul al treilea, în pod și în grajd. Odată taxiul
plecat, nu mai rămăsese decât tăcerea. Tăcerea copacilor și a casei.
Tăcerea grajdului și a câmpurilor. Unde erau caii?
Julia se înfioră și își cuprinse trupul cu braţele. Locuinţa arăta ca și
cum ar fi așteptat răbdătoare, anticipând momentul în care avea s-o
poată înghiţi de vie. Oare greșise? Ce avea să facă ea acolo de una
singură, la mai bine de trei kilometri distanţă de cel mai apropiat
vecin? Și cum naiba să conducă o fermă de cai, când părinţii ei n-o
lăsaseră nici măcar să intre în grajd, darmite să-i vorbească despre
afacere? Apoi își aminti că avea bani, cu duiumul, și că putea plăti pe
cineva să se ocupe de cai. În plus, nu dorea să se întoarcă la Big Al și la
cămăruţa ei sărăcăcioasă de deasupra magazinului de băuturi. Nu voia
să se întoarcă la furat sau la a fi agresată de Tom. Se simţea prost
pentru că-l părăsise fără să-și ia rămas bun, dar când se întorsese de la
muncă, în ziua în care primise scrisoarea, îl găsise prăbușit pe canapea
după încă o beţie. Până la urmă așa era cel mai bine. Nu fusese nevoită
să dea explicaţii și nu fusese nevoită să mintă. Iar acum scăpase de el
pentru totdeauna. Își luă valiza, strânse în pumn cheia de la intrare, pe
care o avea în buzunarul hainei, și porni cu pași mari către conacul
Blackwood, hotărâtă să profite la maximum de orice ar fi așteptat-o.
Din interior, clădirea părea cumva mai mică decât și-o amintea, dar
tot enormă. Numai antreul era de cinci ori mai mare decât camera ei de
deasupra magazinului de băuturi. Casa lăsa o senzaţie de frig și
umezeală, iar Julia se întrebă dacă mai existau șobolani în pod. Mama
și tata negaseră mereu infestarea, dar, când era mică, ea îi auzea
noaptea, alergând cu pași mărunţi printre camere și prin tavane,
zgâriind și ronţăind tencuiala veche și lemnul putred. Mereu stătea
trează din pricina zgomotelor bătrânei casei (grinzi care trosneau și se
mișcau, ţevi care pocneau și gemeau), iar mintea ei tânără și plină de
viaţă își închipuia că cineva, sau ceva, trăia în spatele zidurilor.
Julia își lăsă valiza la baza scărilor și se îndreptă către bucătărie. Pașii
îi răsunau pe podelele din lemn. Nu mai mâncase din seara trecută și
era lihnită. După ce aflase că ea acceptă să preia proprietatea, avocatul
îl sunase pe Claude, grăjdarul, pentru a cere livrarea câtorva produse de
băcănie. Păcat că Claude nu pornise și instalaţia de încălzire.
Pe măsură ce înainta prin casă, Julia fu asaltată de mirosurile
copilăriei: stejar cu parfum de lămâie, dușumele de piatră și focuri de
lemne, mobilă prăfuită și substanţe pentru lustruit argintăria. Trecu
prin sufrageria pentru oaspeţi, unde și-o imagină pe mama cocoţată
precum o regină în capul mesei, aruncând o privire glacială către
oricine ar fi îndrăznit să-și soarbă supa ori s-o întrerupă în timp ce
vorbea. În salon, cenușa mucegăită persista în grătarul căminului, iar
familiara cutie roșie de tablă în care se aflau chibriturile ședea în
același loc de pe poliţă. O pereche de ochelari de citit era așezată peste
o carte deschisă pe măsuţa de lângă fotoliul preferat al mamei, ca și
cum ea tocmai i-ar fi lăsat acolo și ar fi urcat la etaj, pentru a trage un
pui de somn. Deodată, faptul că era singură în casă o neliniști pe Julia,
ca și cum ar fi fost posibil să se întoarcă și s-o vadă pe mama stând în
prag, cu părul ei auriu și un surâs acid pe chipul zbârcit.
în bucătărie, tânăra clăti ceainicul de aramă, îl umplu și îl puse la
fiert pe sobă. Apa din chiuvetă mirosea la fel ca pe vremuri, a fier
amestecat cu piatră udă și cu un iz de alge, ceva complet diferit de apa
tratată cu clor din oraș. De câte ori stătuse Julia în bucătăria aceea,
spălând vase și ajutând-o pe mama la gătit? De câte ori implorase să
facă mai mult decât să toace legumele ori să taie brânza, mai mult
decât să aducă făina din cămară sau laptele și ouăle din frigider? Ar fi
vrut să frământe pâinea și să frigă carnea pentru supă. Ar fi vrut să
glazureze prăjiturile și să întindă aluatul pentru plăcintă. Dar mama se
temea că fata ar fi stricat orice pregăteau, așa că n-o lăsa să facă nimic
din toate astea. În definitiv, era un păcat să irosești o mâncare bună.
Julia luă un măr din castronul de lemn aflat pe masa de lucru din
mijloc și se opri în dreptul chiuvetei, privind pe geam, cu umerii strânși
din pricina frigului. Afară, grădina de iarnă se transformase într-un
hăţiș de plante deșirate și buruieni neîngrijite. Mama s-ar fi răsucit în
mormânt, dacă ar fi putut s-o vadă.
Acum, mai mult ca oricând, Julia se simţea cu adevărat singură.
Mama și tatăl ei se stinseseră, dar nimic nu fusese rezolvat. Și nici nu
avea să mai fie vreodată. De-a lungul anilor, se desfăcuse pe sine însăși,
bucată cu bucată, încercând să priceapă de ce se simţea atât de puţin
iubită și de ce întotdeauna i se păruse că părinţii ei îi ascund ceva.
Undeva, în adâncul minţii, existau amintiri înceţoșate în care mama ei
o înfășură în pături și o săruta pe obraz, iar Julia încă reușea să vadă
părul blond al femeii și buzele ei roșii, în timp ce aceasta îi cânta și o
legăna ca să adoarmă. Dar, pe măsură ce crescuse, ceva se schimbase,
iar Julia habar nu avea despre ce era vorba.
Pe când Julia avea vreo nouă ani, mama ei i-a povestit cum se rugase
pentru o fiică și cum, cât fusese însărcinată, își petrecuse cea mai mare
parte a timpului în pat, deoarece se temuse foarte tare să n-o piardă.
Apoi a început o tiradă despre cât fusese de dezamăgită când
descoperise că fata nu avea alte scopuri în viaţă decât să fie
neascultătoare și s-o contrazică. Uneori, Juliei i se părea că părinţii ei
duc o viaţă separată, fără nicio legătură cu ea, sau că se născuse în
familia greșită. Obișnuia să-și imagineze că a fost adoptată, că părinţii
ei sunt spioni ori că au fost nevoiţi să-și schimbe identitatea pentru a
se ascunde de mafie. Dar asta numai pentru a-și distrage atenţia de la
propria tristeţe. Poate că nu avea să știe niciodată.
O bubuitură bruscă în ușa din spate o făcu să tresară. Bubuitura se
repetă, de data asta cu mai multă insistenţă. Julia lăsă mărul pe masa
de lucru, se duse la ușa vestibulului de lângă bucătărie și privi prin
geam. Pe treptele de piatră stătea un domn bătrân, purtând o pălărie de
fetru cadrilată și o haină maronie.
— Bună ziua! strigă el.
Julia întredeschise ușa.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Am trecut doar să văd dacă ești bine, don’șoară Blackwood, spuse
bărbatul.
Era scund și slab, cu faţa asprită de vreme și ochii albaștri, apoși.
— Presupun că nu-ţi mai amintești de mine, nu-i așa?
 Tânăra scutură din cap.
— Îmi pare rău, nu.
Bărbatul părea stânjenit, ca și cum ar fi îndeplinit o sarcină
neplăcută, dar necesară. Își aruncă ochii peste umăr, de parcă ar fi pus
la cale să fugă în scurt timp.
— Sunt Claude, grăjdarul și îngrijitorul. Am lucrat pentru părinţii tăi
vreme de aproape douăzeci și șapte de ani.
Julia zâmbi și deschise larg ușa.
— Oh! exclamă ea. Nu cred că am făcut vreodată cunoștinţă la
modul oficial. Când locuiam aici, n-aveam voie în grajd.
Claude își drese vocea.
— Păi… eu… ăăă… te ţin minte. Te-am cunoscut pe când erai doar un
ţânc. Și te-am văzut jucându-te prin curte. Tatăl tău, Dumnezeu să-l
odihnească, vorbea tot timpul despre tine.
Julia fu surprinsă de comentariul bărbatului. Tatăl ei obișnuia să
vorbească despre ea? Tot timpul? Poate că bătrânul Claude era doar
amabil. Poate era îngrijorat că o să-și piardă slujba.
— Cum le merge cailor? întrebă ea, fiindcă nu-i veni altă replică în
minte.
— Sunt bine, don’șoară Blackwood, foarte bine. Încă avem cele mai
bune iepe de prăsilă din împrejurimi și cinci dintre cei mai grozavi
armăsari.
— Frumos, zise tânăra. Abia aștept să-i văd.
Claude își lăsă pentru o clipă ochii în jos și zgârie treapta cu vârful
cizmei. Când se uită din nou în sus, în spatele privirii lui se adună ceva
ce aducea a neliniște. Sau poate că era teamă.
— Aveţi de gând să redecoraţi casa? Să vindeţi caii ori pământurile,
ceva de felul ăsta?
Julia ridică din umeri.
— Nu știu. Încă n-am avut vreme să mă gândesc atât de departe.
Bătrânul se sili să zâmbească scurt.
— Ok. Eram doar curios, atât.
— Poate ne întâlnim peste o zi sau două, ca să începi să-mi arăţi
totul.
El dădu din cap în semn de încuviinţare.
 — Mulţumesc pentru cumpărături, spuse Julia. Și mulţumesc pentru
că ai rămas și te-ai îngrijit de cai. Sunt sigură că ai făcut o treabă
minunată.
Claude păru jenat de compliment. Își plecă fruntea și dădu o dată din
cap.
— Bine. Dacă te-ai instalat, atunci eu o să mă întorc acasă. Toate
cheile sunt în sertarul de colo.
Arătă spre un dulap aflat lângă sobă.
— Inclusiv cheia Buick-ului din garaj.
— Mă tem că mașina n-o să-mi fie de mare folos, zise tânăra. N-am
carnet de șofer. Mama nu mi-a permis nici asta.
— Ah! spuse Claude.
Șovăi, cu chipul vlăguit.
— Păi, dacă ai nevoie să mergi în oraș pentru ceva, zi-mi și te duc eu.
— Mulţumesc. Îţi sunt recunoscătoare.
— Bine, atunci. Dacă-ţi mai trebuie ceva, doar cheamă-mă. Noapte
bună!
O salută cu două degete, coborî treptele tropăind și porni să
traverseze curtea.
— Așa o să fac, spuse Julia. Noapte bună!
După plecarea lui Claude, se ocărî în sinea ei pentru că nu-l întrebase
cum se pornește instalaţia de încălzire. Cum putuse să fie atât de
toantă? Se uită pe fereastră, înspre grajd, pentru a vedea dacă bătrânul
e îndeajuns de aproape, încât să se întoarcă, dar acesta deja se urca în
camioneta lui. Până să se îmbrace ea și să dea fuga pe urmele lui, el ar
fi plecat. Apoi Julia își aminti de căminul din salon. În clipa aceea era
înfrigurată, înfometată, epuizată și copleșită. A doua zi urma să aibă
destul timp pentru a le lămuri pe toate, inclusiv pornirea instalaţiei de
încălzire. Luă din frigider ouă și lapte, pregăti niște jumări cu pâine
prăjită, le mâncă la masa de lucru din mijlocul bucătăriei, după care
merse în salon, ca să facă focul.
Lângă șemineu se afla un maldăr de lemne uscate, cu gângănii și
pânze de păianjeni umplând crăpăturile și scobiturile din scoarţele
fărâmicioase. După ce aţâţă focul, Julia își scoase pantofii și se cuibări
pe canapea. Pernele se lăsară mult în jos sub greutatea ei, iar liniștea
din casă începu să-i ţiuie în urechi. Avea să fie o noapte lungă.
Capitolul 7
Lilly
După ce-și văzuse pentru prima oară imaginea reflectată în oglinda
de deasupra măsuţei de toaletă din cortul-vestiar, Lilly se așeză pe jos,
cu capul cuprins de ameţeală și stomacul, de greaţă. Tot timpul se
crezuse un monstru. Tot timpul părinţii ei o minţiseră. Tot timpul
fusese încuiată în pod fără niciun motiv. Se ridică pe picioarele-i
nesigure și își scutură iarba de pe rochie. Lumea îi apărea ca prin ceaţă,
din cauza lacrimilor.
— Ești ok? o întrebă Glory.
Lilly dădu din cap.
— Hai! o îndemnă femeia. Să mergem la cantină și să-ţi facem rost
de micul dejun. Asta o să te ajute să te simţi mai bine. Trebuie să fii pe
jumătate moartă de foame.
Fetiţa nu credea că ar fi în stare să mănânce, dar o urmă pe Glory
afară din cort și de-a curmezișul aleii centrale. Se gândi să se întoarcă și
să fugă, însă unde să se ducă? Acasă? Acolo n-o voia nimeni. În cel mai
apropiat orășel? Merrick și Leon îi spuseseră că nici acolo n-o să fie
dorită, asta dacă nu cumva o aștepta cineva ca să-i pună creierul la
murat și să i-l așeze într-o vitrină. N-avea unde să meargă.
În timp ce înainta alături de Glory pe lângă șirul de tarabe și căruţe
de circ, încercă să nu se gândească la ceea ce s-ar fi putut întâmpla în
continuare. Îi era și așa destul de greu să pună un picior în faţa
celuilalt. De cealaltă parte a convoiului de căruţe, trei elefanţi stăteau
cu capetele plecate, cu picioarele din spate legate, înlănţuite de niște
ţăruși înfipţi în pământ. Lângă unul dintre animale, un bărbat îmbrăcat
într-o salopetă și un băiat cu o șapcă asemănătoare celor purtate de
vânzătorii de ziare studiau ceva în iarbă. Lucrul la care se uitau, orice ar
fi fost el, era rotund și cenușiu, ca un bolovan. Bărbatul s-a aplecat,
proptindu-se într-un băţ lung, iar băiatul s-a îndoit de la mijloc,
zâmbind, cu mâinile sprijinite de genunchi. Apoi copilul s-a așezat pe
pământ și bolovanul s-a mișcat. S-a ridicat în picioare, și-a scuturat
urechiușele, apoi și-a mișcat trompa în sus și în jos. Era un pui de
elefant.
 Lilly încetini, incapabilă să-și dezlipească privirea. Băiatul râdea, iar
bărbatul masa piciorul elefantului cel mare, mângâindu-i pielea groasă.
Copilul își trecu mâna peste fruntea puiului de elefant, lăsând-o să
coboare de-a lungul trompei. Puiul își așeză labele din faţă pe umerii
băiatului, după care se lăsă în genunchi și, ca un câine uriaș, se întinse
pe o parte în poala copilului, cuibărindu-și capul pe picioarele lui. Lui
Lilly nu-i venea să-și creadă ochilor. Băiatul râse mai tare și scărpină
burta elefantului cu ambele mâini. Apoi se uită în sus, spre bărbat, și,
observând că acesta le zărise pe Glory și Lilly, își întoarse privirea în
aceeași direcţie, zâmbind larg. Spre mirarea fetiţei, își flutură mâna
către ele, în semn de salut.
Ea își lăsă ochii în jos și grăbi pasul. Oare se holbase? Ar fi trebuit să-
i răspundă la salut? Băiatul părea ceva mai mare, dar ea nu mai văzuse
niciodată un alt copil, darmite un băiat care să se joace cu un pui de
elefant. Nu știa ce să facă. Ce-o fi crezut el când a văzut-o? I-o fi
observat culoarea pielii, sau era prea departe? Trebuia să fie de-al
circului, altfel nu s-ar fi jucat cu elefanţii. Poate că era obișnuit să vadă
oameni care arată altfel. Dar de ce-i făcuse cu mâna?
— Nu-l băga în seamă, zise Glory. Cei de teapa lor nu se amestecă cu
alde noi.
— Cei de teapa lor? întrebă Lilly.
— Artiștii din cortul mare. Nu se încurcă ei cu numerele din
expoziţia de ciudăţenii.
Lilly se încruntă.
— Să se încurce?
Glory surâse și își flutură mâna prin aer.
— Nu contează. O să-ţi explic când o să fii mai mare.
Ceva mai încolo, pe marginea aleii centrale, stăteau șase căruţe cu
animale, fiecare având înăuntru câte un leu. Doi dintre ei erau în
picioare în cuștile lor, în vreme ce restul moţăiau la căldură, cu coastele
ridicându-se și coborându-se în ritmul răsuflării greoaie. Unul dormea
cu capul lui mare lipit de peretele cuștii și cu încâlcita lui coamă
cafenie revărsându-se printre gratii. Când Glory și Lilly trecură pe
alături, își săltă capul, clipi și le urmări cum se duc, dând din mustăţi.
Fetiţa încetini și se uită adânc în ochii lui căprui și triști. Văzu cât era
de frumos și de sănătos, zăvorât într-o cușcă și plin de mâhnire. Îi văzu
blana deasă, labele terminate cu pernuţe, colţii ascuţiţi, nasul negru.
Deodată, o cuprinseră înăbușitoarea senzaţie de a fi zăvorâtă în camera
ei și apăsătoarea, înfricoșătoarea durere a dorului de casă. Sentimentele
erau atât de puternice, încât aproape că o îngenuncheară. Parcă simţea
setea de libertate a leului, cu aceeași limpezime cu care își simţea
propria jale și teamă. Poate că el visa să se întindă în iarba răcoroasă și
să alerge prin neîngrădita savană africană, așa cum și ea obișnuia să-și
imagineze că evadează din camera ei, pentru a merge afară. Poate că și
lui îi era dor de casă.
Cu ochii încărcaţi de lacrimi, Lilly se luptă cu imboldul de a merge și
a descuia cuștile. Dar leii n-ar fi avut o soartă mai bună decât a ei. Dacă
ar fi încercat să fugă în pădure, cineva i-ar fi oprit. Dacă ar fi încercat să
se împotrivească, cineva i-ar fi rănit sau i-ar fi împușcat. Ca atrasă de o
forţă nevăzută, fetiţa se apropie de animalul care o privea. Voia să bage
mâna în cușcă și să-l atingă, să-i arate că, dacă ar fi depins de ea, ar fi
fost liber.
— Ce faci? strigă Glory. Pleacă de acolo!
Lilly se opri, iar spaima o smulse din transă.
— Voiam doar…
— Leii mănâncă oameni, zise femeia. Ar putea să-ţi smulgă mâna
dintr-o mușcătură!
Lilly se îndepărtă de leu și își continuă drumul alături de Glory,
urmărindu-l până când îl pierdu din ochi. O întrista faptul că o auzise
pe Glory vorbind despre lei așa cum obișnuia mama să vorbească
despre ea, de parcă leii ar fi fost niște fiinţe pe care să le urăști și de
care să-ţi fie frică. Erau doar niște animale sălbatice care voiau să fie
libere și lăsate în pace. Atâta tot.
După ce lăsară în urmă leii, o luară către partea din spate a parcelei,
unde se afla un cort aproximativ la fel de spaţios precum cel mare, dar
nu tot atât de înalt. Pe măsură ce se apropiau, Lilly începu să-și târască
picioarele și să rămână în urma lui Glory. Pereţii cortului erau ridicaţi,
iar vocile și râsetele se împrăștiau peste tot. Interiorul era plin de
oameni așezaţi la mese, oameni care puteau să se holbeze și să râdă de
ea, oameni care puteau să se sperie și să încerce s-o rănească. Fetiţa
simţi cum i se strânge pieptul și se opri din mers, chinuindu-se să tragă
aer. Glory rămase pe loc, pentru a se uita la ea.
 — E în regulă, spuse ea. N-are de ce să-ţi fie frică. Aici e cantina,
locul în care mănâncă toţi. Un lucru pe care o să-l înveţi e că circul e
împins înainte de stomac. El e cel care ne ţine în mișcare.
Arătă către un steag urcat în vârful cortului.
— Vezi steagul ăla? Când e portocaliu, cantina e deschisă. Când e
albastru, e închisă.
Lui Lilly nu-i păsa de cantină ori de steaguri. Nu voia să intre. Glory
se întoarse la ea.
— Ascultă, zise femeia, îngenunchind alături, în iarbă. Dacă există
ceva ce trebuie să știi despre circari, e că, în fiecare oraș în care ne
ducem, suntem străini, prin urmare nu ne avem decât unii pe alţii.
Sigur, am stabilit propriile noastre reguli, ca să ne putem înţelege, și nu
toţi le respectă. Dar, când dăm de greu, îi apărăm pe ai noștri. Iar acum
tu ești una de-ale noastre. Faci parte din familia noastră. Nimeni n-o
să-ţi facă niciun rău. Știu că e greu, dar încearcă să te liniștești și să
respiri încet.
Lilly se gândi să-i amintească lui Glory că Merrick îi făcuse un rău,
dar nu putea să vorbească. Plămânii erau prea încleștaţi și simţea că
gâtul e pe cale să se închidă. Tremurând, trase aer în piept și îl dădu
afară, încet și îndelung, iar și iar, numărând fiecare inspiraţie și
expiraţie. După ceea ce păru a fi o veșnicie, bubuiturile inimii se
domoliră și pieptul i se relaxă.
— E ok acum? întrebă Glory.
Lilly dădu din cap în semn de încuviinţare. Femeia schiţă un zâmbet,
apoi se îndreptă și porni din nou. Fetiţa o urmă.
În cantină, o perdea de pânză groasă trecea prin mijlocul cortului,
împărţindu-l în două. Într-o parte, feţe de masă cadrilate, vase și
tacâmuri argintate, solniţe și piperniţe, sticle de ketchup și muștar. În
partea cealaltă, mese goale, cu blaturile de lemn pătate, zgâriate și
ciobite. La mesele cu învelitori cadrilate și argintărie erau așezate
grupuri de bărbaţi și femei, care mâncau și vorbeau, în vreme ce la
mesele goale ședeau doar bărbaţi, toţi cu feţele asudate, mâinile
murdare, cămășile slinoase și salopetele rupte. Spre surprinderea lui
Lilly, la mesele cu învelitori, printre adulţi, erau așezaţi, pe ici, pe colo,
și copii. Iar în afara bărbaţilor în halate și șorţuri albe, care stăteau în
spatele bufetului, toată lumea purta haine obișnuite. Din nu se știe ce
motiv, crezuse că o să-i vadă costumaţi.
Aerul era încărcat de mirosurile prăjelilor și ale grăsimilor pentru
gătit, în vreme ce oamenii, cu tăvi în mâini, se înșirau în faţa unei mese
pline cu ouă, șuncă și pâine prăjită. Urmând-o pe Glory înspre coada la
mâncare, Lilly observă, în capul unei mese, un bărbat uriaș, ai cărui cap
și umeri se înălţau la câteva zeci de centimetri deasupra celor din jur.
Lângă el, un alt bărbat arăta ca un schelet, cu pielea bine întinsă peste
oasele feţei. La o masă doldora de farfurii cu clătite și șuncă, o femeie
grasă, cu o fundă purpurie în părul blond și cârlionţat, ocupa o bancă
întreagă. În faţa ei, o fată măruntă, cu părul negru și lucios, stătea în
picioare pe un scăunel și hrănea un bărbat fără braţe.
Lilly își lăsă ochii în jos și se luă după picioarele lui Glory. Stomacul
începu să-i tremure și simţi cum pieptul i se strânge din nou. Cum
putea un om să trăiască fără braţe? Și de ce era fata aia atât de mică?
Capul ei părea prea mare pentru gât, iar mâinile și picioarele arătau
teribil de scurte și dolofane. Să fi fost un spiriduș ori o păpușă
însufleţită? Lilly ar fi vrut să fugă afară din cort și să nu se mai întoarcă
niciodată. Erau prea multe de văzut, prea multe zgomote și mirosuri,
prea multe feţe și trupuri străine, toate îngrămădite într-un singur loc.
Și-ar fi dorit să meargă acasă. Și-ar fi dorit să fie în cămăruţa ei sigură,
alături de Abby. Gândindu-se iar la pisica ei, simţi că o ustură ochii și
gâtul. Oare se îngrijea cineva de ea? Sau mama o lăsase să moară de
foame în pod?
Străduindu-se să nu izbucnească în plâns de faţă cu toţi, Lilly o urmă
pe Glory la coadă, văzând lumea ca prin ceaţă din cauza lacrimilor.
Femeia îi întinse o farfurie din tablă ciobită, pe care fetiţa o primi cu
mâinile tremurând.
— Ia-ţi ce vrei, îi spuse Glory. Avem cârnaţi și ouă, pâine și gem,
clătite, chifteluţe de cartofi și șuncă.
Lilly nu credea că poate mânca. I se făcuse stomacul ghem de durere,
teamă și neliniște, dar, din politeţe, luă o clătită și o felie de pâine
prăjită. La capătul rândului, un bărbat cu părul unsuros, care ţinea în
colţul gurii un trabuc fumegând, stătea pe un taburet și primea bilete.
Când Glory și Lilly ajunseră în dreptul lui, el o măsură pe fetiţă din cap
până în picioare.
 — Asta cine-i? zise bărbatul, încruntându-se.
— E cu mine, răspunse Glory.
— Unde-i biletul ei?
— N-are bilet, Bob, și, dacă nu-ţi place, n-ai decât să te cerţi cu
Merrick.
Bob o măsură pe Lilly cu ochii mijiţi. Stătu în loc preţ de o lungă
secundă, apoi luă biletul lui Glory și își smuci capul într-o parte,
zicându-le să meargă mai departe.
Lilly își strânse farfuria cu mâini tremurătoare și se luă după Glory,
înspre partea cea mai îndepărtată a cantinei. Capetele se ridicară ca s-o
privească trecând și mii de ochi o urmăriră în timp ce străbătea cortul.
Femeile șușoteau, acoperindu-și gurile cu mâinile, iar copiii chicoteau
și se holbau.
Când ajunseră în sfârșit la o masă liberă, acoperită cu o pânză
cadrilată, Lilly fu cât pe ce să-și scape farfuria în timp ce se așeza. O
puse pe masă și își lăsă mâinile în poală, recunoscătoare că stătea jos.
Glory luă loc lângă ea, având farfuria plină de cârnaţi și pâine prăjită.
— E bine că suntem suficient de departe de orășel, încât să nu fie
niciun mocofan prin preajmă, zise femeia. Altfel, ne-am coace într-un
cort închis. Căci Doamne ferește să vadă localnicii vreo ciudăţenie pe
gratis.
Lilly rămase cu privea aţintită la mâncarea ei și nu spuse nimic.
Pieptul i se strângea iar și începuse s-o apuce ameţeala. Nu reușea să
înghită suficient aer.
— Te simţi bine? o întrebă Glory.
Fetiţa își mușcă buza și dădu din cap. Ultimul lucru pe care și-l dorea
era să atragă atenţia. Inspiră adânc, dârdâind, își ţinu pentru o clipă
răsuflarea, apoi expiră, încercând să se calmeze.
— Ascultă, zise Glory.
Luă cuţitul și începu să-și taie cârnatul din farfurie.
— Știu că ești speriată. Și eu aș fi. Dar mai toţi de aici sunt
prietenoși, iar eu o să-ţi zic cine nu este.
Arătă cu lama cuţitului înspre fundul cantinei.
— De exemplu, Josephine de colo. Cel mai bine e să te ţii departe de
ea.
 Femeia căreia Glory îi spunea Josephine stătea singură la o masă,
sorbind cafea și cercetând încăperea, cu buzele și unghiile vopsite în
roșu, cu pietre preţioase scânteindu-i pe fiecare deget și cu un
curcubeu de brăţări îmbrăcându-i ambele încheieturi. Purta un capot
înflorat și agrafe scânteietoare în buclele cărunte și subţiri. Nasul mare
și coroiat, împreună cu ochii apropiaţi îi aminteau lui Lilly de o poveste
pe care o citise mai demult, despre un șobolan uriaș. Un bărbat slab, cu
părul negru, se apropie de masa femeii, așeză o farfurie cu mâncare în
faţa ei, apoi se trase într-o parte, cu mâinile la spate, ca un servitor.
Glory observă că Lilly se zgâia la Josephine.
— Tu doar să rămâi pe lângă mine, ok?
Fetiţa dădu din cap, cu bărbia tremurând. Se gândea să întrebe de ce
trebuia să se ferească de Josephine, dar nu reuși să găsească vorbele
potrivite. Erau atâtea lucruri cu care trebuia să se obișnuiască, atâtea de
învăţat și de temut. Îi venea și așa destul de greu numai să stea dreaptă
și să respire.
Tocmai atunci, două fete îmbrăcate în rochii galbene veniră și se
așezară la masă, în faţa ei și a lui Glory. Arătau exact la fel: pomeţi
înalţi, puncte negre identice, așezate deasupra buzelor și păr roșcat, cu
cărare pe mijloc și pieptănat într-o parte, pe jumătate acoperind câte
un ochi albastru.
— Ea cine-i? o întrebară, la unison, fetele pe Glory.
Își luară furculiţele și începură să mănânce din mormane identice de
chifteluţe, șuncă și ouă jumări.
— Ea e Lilly, răspunse femeia, după care i se adresă lui Lilly: Ruby și
Rosy sunt prietenele mele. Poţi să ai încredere în ele.
Gemenele își lăsară jos tacâmurile și se întinseră peste masă, ca să
dea mâna cu Lilly.
— Încântate de cunoștinţă, ziseră ele în cor.
Lilly încercă să zâmbească, dar își ţinu mâinile în poală. Gemenele se
retraseră și se priviră nedumerite. Apoi una dintre ele spuse:
— Și noi suntem cu spectacolele de umplutură. Uneori cu
ciudăţeniile, alteori cu păsăricile.
Glory își ridică brusc sprâncenele.
— Ruby! exclamă ea.
Ruby dădu din umeri.
 — Păduchii de circ știu despre spectacolul păsăricilor.
Se lăsă în faţă și îi rânji lui Lilly.
— Ăla-i spectacolul cu fete, în caz că te întrebai.
— Doamne, Ruby! spuse Glory. Copiii circului știu ce sunt păsăricile,
dar Lilly n-a crescut la circ. Nici nu cred că a fost vreodată la un
spectacol, nu?
Se uită la fetiţă. Aceasta scutură din cap.
— Mă gândeam eu, zise Glory.
Se încruntă la Ruby și Rosy.
— Merrick a luat-o de la ultima oprire. Și n-a fost alegerea ei.
Gemenele se întristară la unison.
— Oh! ziseră ele.
— Exact, întări Glory. Așa că vă rog s-o luaţi mai ușor, da?
— Scuze! spuse Ruby. Apoi, reîncepu să mănânce.
— Deci, puștoaico, ce părere ai de ospăţul ăsta? întrebă Rosy.
Uimitor, hm? Nu suntem plătiţi cine știe ce, dar ni se garantează trei
mese copioase pe zi.
— Ei bine, din câte am auzit, spuse Ruby, locul ăsta-i larg deschis,
prin urmare s-ar putea ca lucrurile să se încingă puţin, ceva mai târziu.
Cre’ că, aseară, oamenii de legătură i-au uns pe ăia din conducerea
locală, așa că n-o să avem un spectacol de dus la biserică. Dar Josephine
nu-i fericită, fiindcă domnul Barlow i-a promis șerifului două fete de-
ale ei, fără s-o întrebe.
— Josephine nu-i fericită decât dacă dictează ea tot spectacolul, zise
Glory. E ca ea sau deloc.
Rosy i se adresă lui Lilly.
— Să stai departe de femeia aia, auzi? Întâi te momește, de parcă ţi-
ar fi cea mai bună prietenă, pe urmă, până să-ţi dai seama, pune ceva
peste tine și te transformă într-o…
Glory îi aruncă lui Rosy o privire aspră.
— Iar săriţi calul, zise ea.
— Oh! exclamă fata. Scuze!
— Știi care o să fie numărul tău? o întrebă Ruby pe Lilly.
Vizavi, bărbatul și băiatul pe care Lilly îi văzuse cu elefanţii așteptau
la coadă la mâncare, cu tăvile în mâini. Îi dădură lui Bob biletele lor,
apoi se îndreptară spre partea opusă a cortului, către una dintre mesele
cu solniţe și învelitori. Lilly nu se putea abţine să nu se holbeze. Băiatul
atinsese un pui de elefant și se jucase cu el. Trebuia să fie o persoană
specială. Atunci de ce naiba îi făcuse cu mâna? Oare crezuse că ea e o
fată normală?
— Lilly? spuseră gemenele în același timp.
Ea clipi și își întoarse ochii către ele.
— Ce?
— Mă întrebam dacă știi ce o să faci, spuse Ruby. Care-i numărul
tău?
Băgă în gură o bucată de șuncă și începu să mestece, făcând ca
punctul negru de deasupra buzelor ei roșii să se miște în cercuri
mărunte. Lilly ridică din umeri și se uită cu un aer întrebător la Glory.
— Încă nu știm, răspunse aceasta. Merrick nu s-a hotărât. După
micul dejun, vrea să i-o arate domnului Barlow.
Lilly se gândi că femeia părea îngrijorată. Sau poate că era tristă. În
clipa următoare, brunetul cel slab, care-i adusese Josephinei farfuria cu
mâncare, își făcu apariţia la masa lor și arătă cu bărbia către Glory.
— Josephine vrea să știe despre fată.
Pielea feţei lui era bine întinsă peste obraji, iar ochii arătau
neobișnuit de mari, de parcă ar fi fost cât pe ce să-i sară din cap.
— E cu Merrick, răspunse Glory.
— De unde a venit? se interesă bărbatul.
— Dacă Josephine vrea să afle, zise Glory, poate să-l întrebe pe
Merrick.
Bărbatul rânji, dar nu scoase niciun cuvânt. Îi făcu cu ochiul lui Lilly
și plecă. Fetiţa se uită din nou la mâncarea ei, simţind că i se face din ce
în ce mai greaţă. Se gândi să spună că nu poate mânca, apoi își luă felia
de pâine prăjită și ciuguli din coajă, străduindu-se să nu vomite.
 După micul dejun, Glory o duse pe Lilly înapoi la tren, astfel încât
Merrick să i-o poată arăta domnului Barlow. Pe drum, trecură pe lângă
un cort înconjurat de baloturi de fân și găleţi cu apă, apoi pe lângă un
grup de bărbaţi care stăteau în gura unui șopron deschis împreună cu
un elefant. Trei dintre oameni ţineau de niște sfori ce urcau spre un
scripete prins de un stâlp, peste capul animalului, apoi coborau și legau
picioarele din faţă ale elefantului, precum și partea de sus a trompei, în
apropierea gurii. Un al patrulea bărbat, înarmat cu un băţ, îi poruncea
animalului să se ridice, în vreme ce primii trei trăgeau de funii,
smucind în sus picioarele și capul elefantului. Alţi doi oameni
împingeau un stativ rotund sub fundul elefantului, silindu-l să se așeze.
Lilly se opri brusc și își puse o mână peste burtă. Iar i se zvârcoleau
în piept înăbușitoarea senzaţie că era zăvorâtă și un apăsător, oribil dor
de casă. Dar, de data asta, mai era ceva, ceva ce aducea a groază și
durere. Glory se opri și privi în urmă, către ea.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce-i fac elefantului ăluia? întrebă fata.
— Încearcă s-o înveţe trucuri noi, răspunse Glory. Au probleme cu
ea.
— Arată ca și cum… ca și cum ar tortura-o.
— N-o doare.
Cu ochii înlăcrimaţi, Lilly se uită cu atenţie la chipul femeii.
— De unde știi?
Glory o fixă vreme îndelungată, după care își reluă drumul.
— Nu știu, zise ea, cu glas scăzut.
Lilly lăsă ochii în pământ și o urmă. Nu mai putea să se uite la
elefant. La fel ca atunci când văzuse leul, simţea fiecare strângere de
inimă a animalului, fiecare spasm de durere și nedumerire. Povara
emoţiilor o presa din toate părţile, de parcă s-ar fi înecat în noroi sau în
nisipuri mișcătoare.
Când se apropiară de tren, Glory încetini pasul.
— Ascultă, spuse ea. O să începem peste câteva ore și, înainte să
deschidem porţile, domnul Barlow e ca un urs cu laba prinsă într-o
capcană. Așa că să nu vorbești decât dacă ești întrebată.
Merrick le aștepta lângă un vagon de pasageri, plimbându-se de colo
până colo și frângându-și mâinile. Spre deosebire de celelalte vagoane
pentru pasageri, care erau verzi, maronii sau cenușii, acela era vopsit
într-un roșu lucios și împodobit pe margini cu panglici negre. Perdele
cu ciucuri atârnau la ferestrele deasupra cărora stătea scris, cu litere
aurii: CIRCUL FRAŢILOR BARLOW. Alături de Merrick, doi bărbaţi
stăteau de-o parte și de alta a treptelor vagonului. Unul era chel, cu
ochi răi și braţe păroase. Celălalt părea mare cât un cal, iar cămașa cu
mâneci scurte i se întindea pe piept ca și cum ar fi fost gata-gata să se
rupă. Părul negru îi stătea prins într-un nod, în creștetul capului.
— Îi vezi pe bărbaţii ăia? spuse Glory în șoaptă. Să nu te pui
niciodată cu ei! Sunt gorilele domnului Barlow. Îl apără pe el și fac pe
oamenii de legătură, atunci când sunt necazuri cu localnicii.
Lilly nu putu decât să dea din cap.
— Ce-a durat atâta? zise Merrick.
Până să apuce Glory să-i răspundă, el o înșfăcă pe Lilly de braţ și o
urcă pe treptele de metal, către platforma dintre vagonul domnului
Barlow și următorul. Glory dădu să urce după ei, însă Merrick îi ceru să
aștepte afară. Apoi își săltă bărbia, își drese vocea și bătu la ușă. Lilly
așteptă lângă el, cu inima gonindu-i în piept ca la iepure.
— Intră! strigă dinăuntru un glas de bariton.
Merrick deschise ușa și îi spuse fetei să intre prima. Vagonul cu
pereţi din lemn strălucitor era decorat cu lămpi elegante, două scaune
tapisate, o canapea îmbrăcată în catifea, o masă rotundă și câteva
covoare înflorate, împrăștiate ici și colo, ca niște cărţi de joc. Lângă un
perete, se aflau o chiuvetă mică, un blat de bucătărie și câteva dulapuri,
iar pe tavan se învârteau două ventilatoare. În spatele unei perdele
făcute din mărgele, o ușă deschisă dădea spre o altă încăpere. Mirosul
de fum, lemn vechi și praf cald umplea aerul, amintindu-i lui Lilly de
dormitorul ei de acasă. Dorul năvăli din nou asupra ei, copleșind-o cu o
senzaţie de prăbușire, ca și cum capul i-ar fi devenit prea greu pentru
gât și ar fi dat s-o răstoarne. Cumva rămase în picioare și strânse din
dinţi, până când senzaţia trecu.
Un bărbat îmbrăcat într-un costum cu butoni și încălţat cu pantofi
lucitori, stătea pe un scaun roșu, având în faţă o masă rotundă pe care
erau așezate o farfurie cu ouă și o ceașcă de cafea. Mustaţa blondă și
dată cu ceară îi tresărea deasupra dinţilor cenușii, ce păreau prea mari
pentru gura lui.
 — Ce-i? întrebă el.
— La ultima oprire am cules un număr nou, zise Merrick. Ceva ce n-
am mai avut niciodată.
— Treci în faţă, îi spuse domnul Barlow lui Lilly.
Fata făcu așa cum i se ceruse. Își simţea gura plină de rumeguș.
— Cum o să fie prezentată? se interesă domnul Barlow.
— Nu sunt sigur, răspunse Merrick. Ai vreo idee?
Domnul Barlow învârti un deget prin aer, poruncindu-i lui Lilly să
facă o piruetă. Mișcându-se încet, ca să nu ameţească, fetiţa făcu așa
cum i se ceruse. Bărbatul luă o gură de cafea și o privi îndelung, bătând
darabana în masă. Apoi se ridică de pe scaun.
— Alana! strigă el, făcând-o pe Lilly să tresară. Vino încoace!
În camera cealaltă, cineva gemu și arcurile unui pat scârţâiră.
— Ceee? se văită o voce de femeie.
Domnul Barlow se încruntă.
— Vino încoace! spuse el. Și nu mă mai face să repet!
— Offf, Sfinte Sisoe! bombăni Alana, apoi strigă, pe un ton vesel: Vin
imediat!
Din cameră se auziră noi zgomote: picioare lovind podeaua, un oftat
adânc, bijuterii zdrăngănind, un sertar deschizându-se și închizându-
se. După un lung minut, Alana dădu la o parte perdeaua din mărgele și
intră îmbrăcată într-un capot alb, descheiat în dreptul taliei, lăsându-i
la vedere lenjeria intimă din dantelă. Rujul îi mânjea buzele ca niște
urme de degete roșii, iar părul lung era o învălmășeală de bucle blonde.
Prin ţesătura subţire a sutienului i se vedeau sfârcurile rozalii. În
spatele ei, un căţeluș cafeniu intră în cameră mergând repede și cu pași
mărunţi. Alana îi zâmbi domnului Barlow.
— Ce e, dragule?
Lilly își lăsă ochii în jos. Nu-i păsa nimănui că Alana era aproape
goală?
Când îl văzu pe Merrick, câinele lătră și se repezi la el, dezvelindu-și
colţii și mârâind, cu părul făcut măciucă. Apoi se opri brusc și se uită la
Lilly. Își lăsă capul în jos, merse către ea, se așeză pe picioarele din
spate și lovi aerul cu labele, implorând să fie luat în braţe și mângâiat.
— Ei poftim, să fiu a naibii! zise Alana. Niciodată n-a mai făcut asta
până acum. Chi-Chi urăște pe toată lumea în afară de mine.
 Se apropie, îngenunche lângă căţelușă și își ridică privirea spre Lilly.
— Vrei s-o mângâi?
Fetiţa dădu din cap în semn de încuviinţare, se lăsă într-un genunchi
și atinse căpșorul animalului. Dând nebunește din coadă, Chi-Chi se
rostogoli pe spate, pentru a-și arăta burtica de culoarea cafelei. Lilly
mângâie burtica și, pentru prima dată după ceea ce părea a fi o
veșnicie, zâmbi.
— N-am mai văzut-o purtându-se așa cu nimeni, spuse Alana. Până
și pe Syd încearcă să-l muște, atunci când se apropie prea tare.
Își aruncă ochii peste umăr.
— Nu, dragule?
— Dacă animalul ăla idiot încearcă să mă muște, îl calc în picioare,
răspunse domnul Barlow.
Alana nu-l luă în seamă și își îndreptă din nou atenţia către Lilly.
— Întotdeauna te-ai priceput la animale?
Scărpină pieptul lui Chi-Chi cu unghiile ei lungi și roz. Fetiţa ridică
din umeri.
— Nu cred că am avut plăcerea, continuă Alana. Cum te cheamă,
scumpo?
Până să apuce Lilly să-i răspundă, domnul Barlow interveni:
— Încercăm să-i găsim un nume de scenă. De asta te-am chemat aici,
nu ca să te joci cu căţeaua aia proastă.
Femeia își dădu ochii peste cap și continuă s-o scarpine pe Chi-Chi.
— Păi, care-i numărul ei? Unde o să lucreze?
— Unde dracu’ crezi? se răsti domnul Barlow. În expoziţia de
ciudăţenii!
Alana strânse din buze și încetă să mai mângâie căţelușa. Se îndreptă
și își închise capotul, legându-l strâns în dreptul taliei.
— Spune-i cum vrei, zise ea. Oricum așa o să faci.
— Fir-ar a dracului să fie! exclamă domnul Barlow. Uneori mă întreb
de ce te mai ţin pe lângă mine.
Alana îi aruncă un surâs rece și porni agale înapoi spre dormitor.
— Știi foarte bine de ce mă ţii pe lângă tine.
Bărbatul o prinse de braţ.
— Stai aici! Am nevoie de idei.
 Alana se smulse din strânsoarea lui și se trânti îmbufnată pe
canapeaua îmbrăcată în catifea. Chi-Chi se ridică, alergă la canapea și
sări pe ea, pentru a se așeza lângă stăpâna ei. Femeia luă o ţigară dintr-
o cutie de argint aflată pe masă, o puse între buzele mânjite cu roșu, o
aprinse și suflă un nor de fum, cu mai multă forţă decât ar fi fost
nevoie. Apoi își înclină puţin capul într-o parte și își aţinti privirea
asupra lui Lilly, gândindu-se:
— Ei bine, e perfectă, spuse ea. Când am văzut-o, primul lucru care
mi-a venit în minte a fost o păpușă de porţelan.
Trase încă o dată din ţigară, își așeză un picior peste celălalt și se lăsă
în faţă.
— Ce zici de „Singura păpușă de porţelan vie din lume” sau „O
păpușă de porţelan adevărată, care trăiește și respiră”?
Fumul i se rostogolea de pe buze când vorbea.
— Nu-i destul de exotic, spuse domnul Barlow. Vrem să șocăm și să
uluim lumea, nu s-o plictisim de moarte.
Alana își dădu iar ochii peste cap și trase încă o dată din ţigară.
— Ce-ar fi să-i spunem „Fata-lebădă”? Sau… am putea s-o îmbrăcăm
într-o rochie de mireasă și să-i zicem „Mireasa-fantomă”.
— Eu cred c-ar trebui s-o prezentăm drept un soi de prinţesă, zise
Merrick.
— S-ar putea să meargă, spuse Alana. E diferită, fiindcă are pielea
atât de albă, așa că-ţi trebuie ceva care să aibă logică; de exemplu
„Prinţesa îngheţată” sau „Prinţesa de gheaţă”.
— Am găsit! izbucni domnul Barlow. „Prinţesa de gheaţă de pe o altă
planetă!”
Alana clătină din cap și se întinse pe spătarul canapelei, cu un braţ
întins peste mijloc, iar cu celălalt îndoit din cot, ţinând ţigara în aer.
Domnul Barlow n-o băgă în seamă.
— E perfect, nu? îl întrebă el pe Merrick.
Acesta ridică din umeri și mormăi ceva ca pentru sine.
— Ce-ai zis? întrebă domnul Barlow.
— Nimic, răspunse Merrick.
— A zis că e o prostie, interveni femeia.
— Taci din gură, Alana! spuse domnul Barlow.
 Chipul Alanei se zbârci de furie. Ea își zdrobi ţigara într-o scrumieră,
se ridică și se întoarse în dormitor. Chi-Chi sări jos de pe canapea și o
urmă.
— Ţi se pare o prostie? îl întrebă domnul Barlow pe Merrick.
— Nu, dar nu știu sigur ce legătură are faptul că e o prinţesă de
gheaţă, cu venitul de pe altă planetă. Ar trebui să fie o extraterestră?
Pentru că nu la asta mă gândisem.
— Ei bine, circul ăsta s-o fi numind „Fraţii Barlow”, zise domnul
Barlow, dar eu sunt singurul frate rămas. Ca să nu mai spunem că eu
sunt ăla care plătește facturile pe aici. Fă-ţi o favoare și ţine minte asta.
Merrick își încleștă fălcile, iar tâmplele începură să-i zvâcnească.
— Știi al dracului de bine că frate-tău intenţiona să-mi lase mie
jumătatea lui! mârâi el.
— Poate că da, poate că nu. Singurul lucru pe care-l știu sigur e că,
de când s-a dat la Alana și până când s-a înecat în râul ăla, n-a mai avut
timp să-și schimbe testamentul. Tu ești vărul meu, Merrick, și încă un
văr de-al doilea. Ai noroc că te las să te ocupi cu spectacolele de
umplutură.
— Spectacolele alea sunt ale mele.
— Nu, băiete dragă, nu sunt. Tu poate că deţii vreo câteva dintre
numere, iar Viktor o să-ţi rămână mereu loial, dar eu controlez
corturile, steagurile și scenele. Eu am chioșcurile de bilete și eu îi
angajez pe oamenii care lucrează în ele.
— Poate, dar Lilly e numărul meu. Eu ar trebui să decid cum o să fie
prezentată.
Domnul Barlow își împinse bărbia în afară și făcu un pas către
Merrick.
— Ascultă, prostovane! Fără mine, n-ai avea un circ în care să-și facă
ea numărul. Eu deţin cortul cel mare, și animalele, și căruţele. Eu îi
plătesc pe ăia care instalează totul. Deţin până și trenul care-ţi plimbă
curul ăla amărât de la un spectacol la celălalt. Acum ieși dracului din
vagonul meu, înainte să te dau eu afară!
Merrick, cu faţa roșie ca sfecla, se duse cu pași furioși către ușa pe
care o deschise dintr-o smucitură. Îi porunci lui Lilly să iasă, apoi trânti
ușa în urma lor. Glory îi aștepta afară, împărţind o ţigară cu paznicul
cel chel.
 — Hai! spuse Merrick.
Porni ca o furtună către celălalt capăt al trenului. Glory îi înapoie
ţigara paznicului și se grăbi să-l prindă din urmă pe Merrick. Lilly se
luă după ei.
— Ce s-a întâmplat? întrebă femeia.
Merrick nu-i dădu atenţie și își continuă drumul, cu pumnii strânși.
Peste câteva clipe se opri și dădu drumul unui șuvoi de înjurături.
— Nenorocitul ăla arogant o fi știind el ce spune când e vorba despre
cortul mare. Dar habar n-are ce-i cu expoziţia de ciudăţenii.
— Ce-a zis? vru să afle Glory.
Merrick își reluă drumul.
— Nu vreau să vorbesc despre asta.
— Ei bine, eu trebuie să mă pregătesc pentru spectacol, spuse Glory.
O s-o duc pe Lilly la vagonul gemenelor. Pentru moment, poate să stea
acolo. Au loc.
Merrick scutură din cap.
— Nu, o să stea cu noi.
— Dar… începu Glory.
Bărbatul se opri iar și o privi mânios.
— Niciun dar. Nu-i dau ocazia să încerce din nou să fugă.
— Să fugă și unde să se ducă? E doar o fetiţă!
— Nu-mi pasă! zise Merrick. O să rămână în vagonul nostru, unde
putem sta cu ochii pe ea, și gata. Ori asta, ori se întoarce în vagonul de
vite, laolaltă cu caprele și lamele.
Glory se uită cu îngrijorare spre Lilly.
— Ok, spuse ea. Dar o s-o iau cu mine în cortul-vestiar, cât mă
pregătesc.
— Nu, că n-o să ai timp să te întorci la tren înainte de spectacol, fără
să te vadă mocofanii.
Merrick porni din nou.
— Acum hai!
Glory și Lilly îl urmară pe lângă următoarele trei vagoane, după care
urcară pe treptele celui de-al patrulea și așteptară ca bărbatul să
descuie ușa. Interiorul semăna cu cel al domnului Barlow, doar că
mobila era veche și ruptă, lambriurile erau spălăcite și nu existau
ventilatoare în tavan. Pahare murdare umpleau chiuveta cea mică, iar
în dreptul ușii deschise, care despărţea cele două încăperi, atârnau
niște perdele galbene, cu marginile înnegrite. Aerul părea gros și
fierbinte, amintind de dormitorul din pod al lui Lilly, în toiul verii.
Fetiţei nu-i plăcea vagonul.
Merrick se duse cu pași apăsaţi către un bufet, deschise o sticlă și
turnă un lichid maroniu într-un pahar. Glory luă de pe canapea un ziar
și o pătură mototolită, apoi netezi pernele.
— Poţi să dormi aici, îi spuse ea lui Lilly.
Ridică o scrumieră plină ochi de pe masa ticsită cu reviste și scutură
pe podea scrumul căzut.
— Îmi pare rău că-i așa dezordine.
Rămasă încremenită lângă ușă, fetiţa nu știa ce să facă, nici ce să
spună. Îi plăcea sau nu, aceea era noua ei casă. Se gândi la vechiul ei
dormitor, la patul cu cocoloașe, la perna pătată, la Abby, dormind pe
pătura de lână. Brusca înţelegere a faptului că toate aparţineau
trecutului, că nu avea să mai vadă niciodată vreunul din acele lucruri,
că nu avea s-o mai vadă niciodată pe Abby, o izbi ca un baros. Era cea
mai rea senzaţie din lume. Ochii i se umplură de lacrimi și plămânii
începură să se strângă. Încercă să numere scândurile podelei, ca să se
liniștească, dar asta n-o ajută. Glory își dădu seama ce se întâmpla, veni
la ea și îngenunche alături.
— E ok, spuse femeia. Doar respiră. Știu că sunt multe cu care
trebuie să te obișnuiești, dar o să am grijă de tine, îţi promit.
După câteva lungi minute de răsuflări chinuite, pieptul lui Lilly se
relaxă în sfârșit, iar fetiţa se împletici până la canapea, unde se prăbuși
cu faţa mânjită de lacrimi și sudoare. Vederea i se împăienjeni, așa că
închise ochii. Era epuizată și ar fi vrut să alunece în somn, însă mintea i
se învârtea fără încetare. Trebuia să născocească un plan, trebuia să
scape de acolo și să se întoarcă acasă.
Poate în după-amiaza aceea, când circul avea să se deschidă, iar
Merrick și Glory aveau să părăsească vagonul pentru a merge la muncă,
Lilly urma să aibă ocazia de a se furișa afară și de a urma șinele de tren
în direcţia opusă, către conacul Blackwood. Habar n-avea cât urma să
dureze drumul spre casă, dar nu-i păsa. Ar fi putut să fure niște
mâncare și o pătură, ca să doarmă noaptea în pădure. Măcar nu era
iarnă. Se imagină traversând câmpurile părinţilor săi, străbătând
peluza, urcând treptele și bătând la ușa din faţă. Tati avea să-i deschidă,
surprins și bucuros s-o vadă. Mama poate că avea să se înfurie la
început, dar dacă Lilly urma să-i promită că o să fie cuminte, că n-o să
mai ceară lucruri pe care nu le poate primi, că o să înveţe Biblia pe de
rost și că o să-și spună rugăciunile în fiecare seară, atunci poate că
mama avea s-o lase să rămână. Apoi, fetiţa se gândi la altceva și începu
să tremure.
Dacă tati nu avea să se bucure că o vede? Dacă el știuse dintotdeauna
că mama o s-o vândă circului? La urma urmei, o lăsase pe mama s-o
încuie în pod. Dacă ar fi iubit-o cu adevărat, n-ar fi îngăduit asta. Și
dacă într-adevăr era „pe ducă”? Dacă într-adevăr trăgea să moară?
Gândul îi dădu impresia că se prăbușește de pe o stâncă, iar braţele și
picioarele nu-i sunt de niciun folos, în vreme ce părul îi flutură în jurul
capului. Își îngropă faţa într-o pernă și izbucni în hohote de plâns.
Glory îngenunche lângă ea.
— Nu-i nimic, dă-i drumul și plângi. Ai tot dreptul să fii tristă, și
furioasă, și speriată, și așa mai departe. Ce ţi-a făcut mama ta nu-i
corect. Când părinţii mei l-au lăsat pe Viktor la orfelinat, eu aveam șase
ani și el cinci, dar, Dumnezeu să mă ajute, îmi amintesc că m-am
gândit cât sunt de fericită că-l abandonează pe el, și nu pe mine.
Fiindcă plângea atât de tare și eu…
Merrick își trânti paharul pe bufet.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Glory! mârâi el. Termină cu
trăncăneala! Spectacolul începe într-o oră și trebuie să te pregătești.
Femeia se ridică în picioare, ștergându-și palmele pe fustă.
— Nu crezi că ar fi bine să lipsesc de data asta? Și alţii au mai lipsit
de la spectacole. Ar trebui să stau aici, cu Lilly, și…
Când auzi, Merrick zbură prin încăpere și o plesni cu putere peste
faţă. Glory se retrase clătinându-se și fu cât pe ce să cadă, dar reuși să
rămână în picioare. Lilly se ridică, gâfâind. Femeia își duse o mână la
obraz și se uită la fetiţă, cu ochii mari de spaimă și rușine. Apoi, fără
niciun cuvânt, își lăsă capul în piept și merse în camera de alături.
— Ai face bine să-ţi aduni lucrurile! strigă Merrick.
Bărbatul se întoarse la bufet și își mai turnă un pahar. Lilly îl privea
de pe canapea, înfigându-și degetele în perne. Câteva clipe mai târziu,
Glory ieși din cealaltă încăpere, ţinând într-o mână ceea ce părea a fi o
valiză în miniatură. O urmă roșie, în formă de palmă, îi colora obrazul.
O privi pe Lilly, cu ochi sticloși.
— Mă întorc imediat ce se termină spectacolul. Îmi pare rău. Nu pot
să rămân.
Fetiţa și-ar fi dorit mai mult decât orice ca Glory să rămână, însă nu
putea să facă nimic. O urmări cum pleacă, apoi se ghemui într-un colţ
al canapelei, întrebându-se ce avea să se întâmple în continuare.
Merrick încuie ușa după femeie și dispăru în camera cealaltă. Undeva,
o ușă se deschise și se închise. Lilly își ţinu răsuflarea și ascultă. Oare în
camera vecină exista o altă ieșire din vagon? Nu auzi decât bubuiturile
violente ale propriei inimi și ceea ce părea a fi zgomot de apă curgând.
Se ridică, traversă în vârful picioarelor încăperea și încercă ușa ce ducea
afară, deși știa că era încuiată. Încercă ferestrele. N-avea niciun rost.
Totul era zăvorât. Se așeză la loc și se strădui să gândească.
Atunci, ușa din cealaltă cameră se deschise, apoi se închise, iar
Merrick începu să fluiere, în timp ce umbla pe acolo. Câteva minute
mai târziu, apăru îmbrăcat într-un costum, cu cravată și părul lins spre
spate, lăsând la vedere faţa plină de urme de vărsat de vânt. Mirosul
cremei de ghete și parfumul apei de colonie umplură încăperea,
amintindu-i lui Lilly de tati. Merrick își turnă încă un pahar, se apropie
de canapea, se opri în dreptul fetiţei și rânji. Ea înghiţi în sec și se
împinse în perne.
— Tu și cu mine o să facem o grămadă de bani împreună, zise
bărbatul. Dar acum trebuie să mă duc la spectacol.
Dădu paharul peste cap și merse la ușă. În timp ce-l urmărea cum se
îndepărtează, Lilly își relaxă umerii. După plecarea lui, putea să bată cu
pumnii într-o fereastră, ca să atragă atenţia cuiva, sau s-o spargă, ca să
se târască afară. Apoi, Merrick își dădu seama că ţinea încă paharul în
mână, așa că se întoarse pentru a-l pune pe bufet. Lilly se încordă iar și,
până să-și dea seama ce se petrece, bărbatul se năpusti asupra ei, cu
mâinile întinse și degetele rășchirate ca niște gheare. Fata scoase un
ţipăt și încercă să se dea jos de pe canapea, dar Merrick o înșfăcă de
braţe și o târî în camera de alături. Ea se zbătu, lovi cu picioarele și
zgârie cu unghiile, însă nu reuși să scape.
Bărbatul o cără pe lângă un scaun înţesat de haine și pe lângă un pat
acoperit cu pături încâlcite, apoi deschise o ușă de lemn și o împinse
într-o cămăruţă. Lilly se poticni și căzu între un perete și o toaletă, în
vreme ce el trântea ușa, cufundând interiorul în beznă. O duhoare
oribilă umplu nările fetiţei, făcând-o să icnească. Lilly se ridică în
picioare și începu să bată în ușă, ţipând la Merrick să-i dea drumul.
— Îmi pare rău, puștoaico, zise bărbatul prin ușa de lemn. Dar
spectacolul trebuie să meargă înainte.
Capitolul 8
Julia

În dimineaţa de după întoarcerea la conacul Blackwood, Julia se trezi

speriată, cu capul întors într-un unghi ciudat, pe braţul canapelei
umflate. La început, nu-și dădu seama unde se afla. Apoi recunoscu
șemineul de marmură și tavanul din cositor împodobit al salonului
răposaţilor ei părinţi. Acum salonul, de fapt întreaga casă, îi aparţinea
ei. Părea ceva ireal și un pic neliniștitor. Se ridică în capul oaselor, se
întinse și își masă gâtul înţepenit. Încăperea era rece și cenușie, iar Julia
aproape că putea să-și vadă răsuflarea. Focul se stinsese peste noapte.
Tânăra se ridică, merse la ferestre și împinse la o parte draperiile de
catifea. Raze calde de soare dădură năvală prin geamuri, luminând
aerul prăfuit și lăsând pete strălucitoare pe covorul persan de culoare
roșie. Un vânt puternic se împinse în rama ferestrei și făcu să scârţâie
ochiurile de sticlă. Tufele uscate de trandafiri ale mamei zgâriară
pervazul.
Afară, peluza veștedă se întindea parcă la nesfârșit, înspre un șir de
stejari impunători, un gard din scânduri albe și o șosea cu o singură
bandă, ce ducea în oraș sau, în direcţia opusă, către colinele de la
poalele munţilor Adirondack. Un stol de grauri negri umplea crengile
ce se legănau, în vreme ce o camionetă cenușie înainta greoi pe drum,
cu fumul de eșapament înălţându-se în aer precum un vârtej de gheaţă.
Chiar și în bătaia soarelui, totul părea friguros și părăsit.
După ce aprinse din nou focul în cămin, Julia intră în bucătărie și
puse ceainicul pe sobă. Primul punct pe lista ei cu lucruri de făcut era
să afle cum se pornește sistemul de încălzire. Apoi avea să poată începe
explorarea casei. Deschise sertarul de lângă sobă și se uită lung la unul
dintre marile mistere ale copilăriei sale: cheile mamei. Parcă vedea încă
inelul de care erau legate atârnând de șorţul mamei, alamă și fier
zdrăngănind când femeia urca și cobora scările sau umbla prin camere
și pe culoare, precum o mâţă cu clopoţel la gât. Când era mică, Julia se
întrebase deseori de ce erau atâtea chei pe acel inel și unde le ţinea
mama pe timpul nopţii. Oare tot timpul se aflaseră în sertarul acela?
Nu, imposibil! Mama nu le-ar fi scăpat niciodată din ochi. De câte ori o
văzuse citind ori tricotând și verificând cu o mână că legătura de chei e
în continuare legată de șorţ? De o sută de ori? De o mie de ori?
Julia trase adânc aer în piept și atinse cheile, pe jumătate așteptându-
se să audă vocea dojenitoare a mamei avertizând-o să le lase în pace.
Dar nu răsună nicio voce, nu simţi niciun șoc electric, nicio palmă
mustrătoare din partea unei fantomatice mâini invizibile. Luă inelul și
fu uimită să descopere că era mai greu decât crezuse. Avea
șaptesprezece chei pe el, fiecare unică, unele scurte, altele lungi, unele
de alamă, altele de fier, unele groase, altele subţiri, unele bogat
împodobite, altele simple. Iar acum, la fel ca toate celelalte lucruri din
conacul Blackwood, îi aparţineau ei. Luă cheile, își apucă valiza din
antreu și urcă spre vechea ei cameră.
Etajul al doilea avea un lung culoar central, cu două holuri ce duceau
de-o parte și de alta a lui. Dormitorul Juliei se afla în capul scărilor,
prima ușă pe stânga. Așa cum bănuise, era încuiat. Încercă cinci chei
până când o găsi pe cea potrivită, apoi descuie în sfârșit și deschise ușa,
gândindu-se pentru câteva clipe cât era de ciudat că nu știa care e
cheia fostei sale camere. Dormitorul era îngheţat și arăta exact la fel ca
în noaptea plecării ei, cu excepţia pânzelor de păianjen ce atârnau de
elefantul în trei culori, aflat pe raftul de deasupra patului și a prafului
care îmbrăca în cenușiu toate suprafeţele, inclusiv pozele cu câini și
pisici lipite pe oglinda măsuţei de toaletă.
Julia intră și se opri în mijlocul încăperii, tremurând și ţinându-și
încă în mâini valiza, în vreme ce o mie de amintiri îi inundau mintea.
Acolo își petrecuse nenumărate ore singuratice, surghiunită pentru cea
mai măruntă încălcare a regulilor mamei. Sau făcându-și temele,
dorindu-și să aibă un frate sau o soră ori plângând cu faţa în pernă,
după ce fusese șicanată la școală. După un lung minut, se întoarse și
ieși. Nu trebuia să stea în vechiul ei dormitor. Putea să aleagă altul. La
urma urmei, numai pe etajul acela erau vreo șase.
Închise ușa, puse cheia în broască și dădu s-o răsucească, apoi se
răzgândi. Nu mai avea niciun motiv să-și ţină vechiul dormitor încuiat.
Nu că ar fi existat vreodată unul, în afară de insistenţele mamei de a-l
ţine așa. Își cără valiza spre capătul holului, cu cheile mamei
zdrăngănindu-i la brâu. Zgomotul îi aminti cum stătea în pat în fiecare
seară, ascultând clinchetul cheilor dincolo de pereţii camerei, în vreme
ce mama verifica ușile de-a lungul culoarului. De ce, Julia n-avea nici
cea mai vagă idee.
Se opri în faţa încăperii aflate vizavi de dormitorul părinţilor ei, cea
pe care mama ei o numea „camera de joacă”, singura în care Julia
avusese voie să intre în anii copilăriei. Ca de obicei, camera de joacă era
descuiată, înăuntru, o lumină cenușie răzbătea pe lângă draperii, iar un
covor verde ca menta, brodat cu frunze și trandafiri, acoperea podeaua
din scânduri, ca un strat gros de șerbet de lămâie. O sofa de alamă, cu
perne umflate și o plapumă albă, stătea lipită de un perete, în faţa unui
șifonier vopsit în albastru, aflat între două ferestre înalte. Spre
deosebire de dormitorul Juliei, încăperea fusese ferită de praf și de
pânzele păianjenilor.
Când era mică, tânăra își petrecuse ore întregi în camera de joacă,
pieptănându-și păpușile, hrănindu-le cu biberonul, legănându-le ca să
adoarmă, sărutându-le pe frunte. Când se gândi la asta, simţi o ciudată
strângere de inimă. Mama o învăţase cum să alinte pruncii și să-i culce
cu blândeţe în pătuţurile lor. Ea îi spusese să bată ușurel păpușile pe
spate și să le adoarmă cu cântece de leagăn. Acum, Julia nu-și putea
închipui așa ceva. Își alungă din minte imaginea mamei și se concentră
asupra prezentului. Strădania de a o înţelege pe femeia care îi dăduse
naștere la o vârstă la care majoritatea mamelor își văd copiii
căsătorindu-se sau mergând la facultate nu avea să schimbe nimic.
Mama ei fusese cine fusese, iar acum se stinsese.
Julia își așeză valiza lângă șifonier, împinse draperiile la o parte și se
uită pe fereastră. Camera de joacă dădea spre o parte din curtea
laterală, unde șase meri noduroși împrejmuiau o mică peluză. Ori de
câte ori era prea zgomotoasă sau punea la încercare răbdarea mamei în
timpul vacanţelor de vară, era trimisă acolo să se joace, în vreme ce
adulţii beau ceai cu gheaţă și whisky la măsuţa de răchită de pe terasă.
Dincolo de vârfurile merilor, grajdul de culoarea untului și pășunile
albe se întindeau înconjurate de câmpuri veștede. Trei cai pășteau într-
un ţarc rotund, sub ochii a doi bărbaţi. Unul stătea cu mâinile în
șolduri, celălalt își sprijinise un picior de stinghia cea mai joasă a
gardului, ţinându-și braţele încrucișate și rezemate de marginea de sus.
Bărbatul cu mâinile în șolduri părea a fi Claude, însă Julia habar n-avea
cine era celălalt. Atunci observă camioneta cenușie pe care o zărise mai
devreme pe șosea, parcată pe aleea din faţa grajdului. Poate că cel de-al
doilea bărbat era veterinarul.
Tânăra își deschise valiza, găsi un pulover mai gros și îl îmbrăcă,
întrebându-se dacă bătrânul Claude știa cum să pornească sistemul de
încălzire. Ea n-avea nici cea mai mică idee dacă locuinţa era încălzită
cu lemn, ori cu cărbuni sau unde se afla termostatul. În definitiv,
plecase pe când era doar o adolescentă, iar asemenea lucruri oricum n-
o interesaseră niciodată. Nu că i le-ar fi explicat cineva, dacă ar fi
întrebat. Undeva, în adâncul minţii, își amintea că tatăl ei cobora la
subsol ca să „ajusteze valvele”, dar nu știa sigur ce însemna asta. În caz
că bătrânul Claude nu știa ce era de făcut, avea să fie nevoită să
descopere singură sau să angajeze pe cineva. Își perie părul în oglindă,
îl strânse într-o coadă la spate și se întoarse la parter. În bucătărie,
ceainicul zbiera. Apa clocotită ţâșnea prin deschizătură și sfârâia pe
flacăra de dedesubt. Julia stinse soba și, fără să se gândească, apucă
mânerul ceainicului.
— Rahat!
Scăpă ceainicul pe sobă și merse la chiuvetă, ca să-și vâre sub robinet
palma roșie și cuprinsă de durere. Cum să aibă ea grijă de casa aia,
când nu era în stare nici măcar să facă un ceai fără s-o dea în bară?
Rămase cu ochii aţintiţi asupra apei ce curgea, întrebându-se dacă n-ar
trebui să renunţe cât încă nu era prea târziu. Cineva bătu la ușa
vestibulului, făcând-o să tresară.
— Rahat! repetă ea.
Opri apa, își șterse mâinile pe pantaloni și merse în vestibul. Poate că
era Claude și avea ocazia să-l întrebe despre sistemul de încălzire.
Deschise ușa. Nu era Claude.
Un bărbat ce purta cizme de cauciuc, un fes negru și o haină verde de
grăjdar stătea pe trepte, cu spatele la ea, uitându-se la caii din ţarcul
rotund.
— Pot să vă ajut? spuse Julia.
Bărbatul se întoarse și își scoase fesul din cap.
— Scuze, zise el. M-aţi prins visând cu ochii deschiși. Sunt Fletcher.
Zâmbi larg și îi întinse mâna.
— Fletcher Reid. Am venit s-o văd pe domnișoara Blackwood.
 Era înalt și suplu, de până în treizeci de ani, cu maxilarul pătrăţos și
ochii ciocolatii. Părul scurt, de culoarea nisipului, stătea răvășit
deasupra feţei aspre și bronzate.
Julia îi cuprinse mâna. Strânsoarea lui era puternică, pielea,
bătătorită.
— Eu sunt domnișoara Blackwood, spuse ea.
El ridică sprâncenele.
— Dumneavoastră sunteţi noua proprietară?
— Da.
— Dar sunteţi așa de… de…
Obrajii Juliei se înfierbântară.
— Știu. Sunt prea tânără ca să deţin locul ăsta.
Chipul lui se umplu pe dată de regret.
— Oh! Nu, îmi pare rău. Nu-i treaba mea. Vă rog să mă iertaţi.
Își aruncă ochii peste umăr, ca și cum ar fi plănuit s-o șteargă cât mai
repede, apoi îi zâmbi larg.
— Ăăm… putem s-o luăm de la început?
Ea săltă un umăr.
— Sigur.
Bărbatul îi strânse din nou mâna.
— Eu sunt veterinarul.
Julia șovăi, surprinsă. Din nu se știe ce motiv, se așteptase ca medicul
veterinar să fie bătrân, precum Claude, neras și cu mâinile pătate de
vârstă. Nu s-ar fi putut înșela mai mult. Bărbatul semăna cu unul
dintre surferii pe care obișnuia să-i admire în Long Island.
— Îmi pare bine să te cunosc, spuse ea. Eu sunt Julia.
— Și mie îmi pare bine să te cunosc, Julia. Claude și cu mine ne
întrebam dacă ai vrea să vii la grajd și să vezi caii.
— Eu?
Fletcher dădu din cap.
— S-a întâmplat ceva? Fiindcă eu nu…
— Nu, nimic de felul ăsta. Un cumpărător e interesat de vreo doi
dintre armăsarii noștri, adică ai tăi. Ne întrebam dacă ai vrea să-i vinzi
sau nu.
Julia se încruntă. De ce îi cereau deja să ia decizii? Abia sosise și nu
știa o iotă despre cai.
 — Nu știu… eu…
Gemu în sinea ei. Brusc, nu mai era în stare să lege două cuvinte. O
să mă creadă o idioată.
— Cum credeţi voi că e cel mai bine pentru fermă. Mă bizui pe tine și
pe Claude să luaţi decizia corectă.
— În regulă, spuse bărbatul. Știu care-i părerea lui Claude, dar el
zicea că trebuie să te întrebăm mai întâi pe tine. Sigur nu vrei să vii și
să arunci o privire? Sunt unii dintre cei mai buni armăsari de până
acum. Specimene perfecte, din cea mai faimoasă spiţă de la ferma
Blackwood. Când o să-i vezi, o să-ţi dai seama despre ce vorbesc.
Julia se gândi preţ de câteva clipe, apoi dădu din umeri. Nu era nimic
rău în a se uita și tot trebuia să meargă în grajd mai devreme sau mai
târziu, ca să nu mai spunem că trebuia să-l întrebe pe Claude cum se
pornește sistemul de încălzire al casei.
— Ok.
— Ar fi bine să-ţi iei haina, spuse Fletcher. Azi e frig afară.
Tânăra deschise larg ușa și făcu un pas înapoi.
— Te rog, intră și stai la căldură, cât mă îmbrac eu.
Bărbatul intră în vestibul, închise ușa în urma lui și se opri în pragul
bucătăriei, cu pălăria în mână, câtă vreme Julia se duse după haină.
— Frumoasă casă, îi strigă el în urmă. Are o bucătărie grozavă.
Julia își luă iute haina din dulapul aflat în antreu și se grăbi să se
întoarcă lângă el.
— N-ai văzut-o niciodată?
Veterinarul scutură din cap.
— Doamna Blackwood era o femeie ciudată. Nu ne dădea niciodată
voie să intrăm. Dacă aveam nevoie de ceva, trebuia s-o sunăm de la
telefonul din grajd.
Julia își împinse mâinile prin mânecile hainei și încheie nasturii.
— Îmi sună cunoscut. Mama mea adora regulile.
Fletcher făcu o grimasă.
— Scuze! Nu mi-am dat seama că fosta proprietară era mama ta.
Credeam că e vreo mătușă de mult pierdută sau ceva.
Tânăra zâmbi.
— Nu-ţi face griji. Dacă știe cineva cât de ciudată era mama, eu sunt
aceea.
 Dădu să-și scoată căciuliţa croșetată din buzunarul hainei, dar se
răzgândi. Era murdară, iar marginile începuseră să se deșire. Apoi își
dădu seama că nici haina nu arăta mult mai bine. Dacă Fletcher și
Claude ar fi știut cum trăise ea în ultimii trei ani, n-ar fi luat-o
niciodată în serios. Își îndesă căciuliţa înapoi în buzunar, realizând în
același timp că nu putea să meargă până la grajd încălţată în teniși.
Cercetă repede vestibulul, în căutarea a ceva de încălţat și, pentru
prima dată de când se întorsese, dădu cu ochii de vechile cizme ale
mamei, care stăteau la locul lor, sub băncuţă. Își scoase tenișii, apoi își
împinse picioarele în cizmele de cauciuc, ca și cum ar mai fi făcut asta
de sute de ori, în ciuda faptului că erau cu două numere mai mari. Nu
știa de ce, dar i se părea o greșeală să le folosească. Se ridică și făcu tot
posibilul să ignore golurile și cocoloașele tălpilor deformate după ani și
ani de uzură în picioarele cu monturi ale mamei.
— Claude nu ţi-a spus că sunt fata Corallinei? întrebă Julia,
încercând să pară calmă și stăpână pe sine.
— Dacă există ceva care să-l caracterizeze pe Claude, zise Fletcher,
atunci e faptul că-și face meseria și-și ţine gura. Niciodată nu încalcă
regulile, nici nu se amestecă în treburile altora.
— Păi, e bine de știut. Atunci de ce nu m-ai sunat de la telefonul din
grajd?
— A fost deconectat după moartea mamei tale, vreau să zic a
doamnei Blackwood. Claude n-a văzut niciun motiv să-l repunem în
funcţiune, până la sosirea ta.
Julia porni către ușă.
— Mi se pare logic. O să sun și o să cer reconectarea.
Bărbatul zâmbi larg, își puse fesul și deschise ușa, pe care i-o ţinu
Juliei. Ieșiră împreună din casă, iar ea merse pe lângă el, cu mâinile în
buzunare, către grajd. Părul îi flutura peste ochi, iar nasul îi curgea din
cauza vântului rece, făcând-o să-și dorească să-și fi luat căciuliţa, în
pofida aspectului ei. Mai târziu poate că avea să găsească prin casă o
căciulă și o haină mai potrivite, măcar până când urma să-și cumpere
unele noi.
Netulburat de vântul aspru, Fletcher își ridică faţa către soare și
străbătu peluza, cercetând orizontul. După aceea își întoarse capul și îi
zâmbi Juliei, de parcă ar fi fost ceva obișnuit să meargă zilnic până la
grajd împreună. Spre deosebire de ea, care ura tăcerile stânjenitoare și
încerca mereu să le umple cu conversaţii, el părea absolut nestingherit
de liniștea ce se lăsase între ei. Cumva, mersul unul lângă altul era
îndeajuns.
Pe de altă parte, Juliei nu-i plăceau nici flecărelile despre nimicuri,
prin urmare o bucura faptul că Fletcher nu comenta despre vreme ori
despre peisaje. Viaţa e prea bogată, prea scurtă și prea importantă, ca
să vorbești despre lipsa ploii sau despre ultimele bârfe. Ea voia să afle
ce părere au oamenii despre ei înșiși ori despre ceilalţi, dacă sunt
fericiţi sau triști. Voia să știe ce-i face să se simtă iubiţi și ce-i rănește
până în adâncului sufletului. Își dorea să le cunoască trecutul, cum au
ajuns unde sunt, ce relaţii au cu mamele, cu taţii și cu fraţii lor. Voia să
afle dacă era sigura persoană confuză din lume, care se simte absolut
singură. Dar, nu putea să-l întrebe nimic din toate astea pe Fletcher și,
totuși, trebuia să spună ceva.
— De cât timpul lucrezi la conacul Blackwood? întrebă ea.
— Nu lucrez doar aici. Lucrez la fermele din tot ţinutul.
— Sigur, spuse Julia.
Poate că uneori e mai bine să-ţi ţii gura.
— Ei bine, de câtă vreme ești medic veterinar aici?
Bărbatul își strâmbă gura într-o parte, gândindu-se.
— De vreo trei ani, cred.
— Deci, ai început imediat după moartea tatălui meu.
— Cu vreo două luni înainte, dacă îmi amintesc bine. Tatăl tău se
descurca de minune cu caii. Chiar știa ce face.
Tânăra ridică din umeri și zâmbi, neștiind sigur ce să spună. În afară
de a-l vedea îndreptându-se către grajd sau lucrând afară, la garduri și
la echipamente, ea nu cunoscuse acea latură a tatălui ei.
— Dacă nu te superi că întreb, continuă Fletcher. Unde ai fost în
ultimii câţiva ani? Ai plecat la studii? Claude nu mi-a zis niciodată că
domnul și doamna Blackwood au avut o fată.
Julia înghiţi în sec. Nu voia să mintă, dar nici să-i spună adevărul.
— Aș prefera să nu vorbesc despre asta.
— Scuze. Sigur.
Bărbatul își îndesă mâinile în buzunare.
— Deci, când ai fost ultima oară în preajma cailor?
 — A trecut ceva vreme de atunci. În copilărie n-aveam voie să intru
în grajd.
El își trase brusc capul în spate, cu sprâncenele ridicate.
— Poftim? De ce nu?
Julia își strânse umerii pentru a se apăra de frig. Sau poate de
propriile emoţii.
— Cum ziceam, mama adora regulile. Spunea că e prea periculos
pentru o fată tânără să umble prin grajd, că e o afacere, nu un loc de
joacă. Sunt destul de sigură că nu mă voia acolo, deoarece credea că o
să generez probleme sau o să stric ceva.
Încruntat, Fletcher își coborî privirea spre propriile picioare în timp
ce mergeau.
— Păcat. Majoritatea fetelor iubesc caii. Ţi-ar fi prins bine.
Julia îl studie cu coada ochiului. Ce-l făcea să creadă că ea ar fi avut
nevoie de ceva care să-i prindă bine? Oare părea chiar atât de chinuită?
Când ajunseră în dreptul ţarcului rotund, Claude își înclină pălăria spre
ea.
— ’Neaţa, don’șoară Blackwood.
— Te rog, îi răspunse tânăra. Spune-mi Julia!
Fletcher își sprijini un braţ de gard.
— Deci, ce părere ai?
În ţarc, trei cai alergau încoace și încolo, cu cozile ridicate în vânt, ca
niște steaguri negre. Pielea le lucea ca uleiul, iar copitele lor izbeau cu
putere ţărâna, făcând să tremure pământul sub picioarele Juliei.
Văzând caii de aproape, tânăra își aminti ceva. Avea nouă ani și
lipsea de la școală, căci era bolnavă. În mod normal, mama era mereu
acasă, dar în ziua aceea avea o întâlnire importantă în oraș. Tata ar fi
trebuit s-o controleze pe Julia în jurul prânzului, când se întorcea de la
grajd, dar, ca de obicei, el a intrat în cabinetul său și a încuiat ușa. Când
s-a furișat în bucătărie, pentru a-și lua ceva de băut, fata s-a uitat pe
fereastra de deasupra chiuvetei și a văzut în grădină un cal negru, care
călca în picioare roșiile, mâncând din lăptuci și morcovi. Julia a alergat
spre cabinet, pentru a-și chema tatăl, dar, când să bată la ușă, s-a oprit,
cu încheieturile degetelor lipite de lemn. De cealaltă parte a ușii duble,
tatăl ei plângea, cu discul lui preferat, „Little White Lies”, dat tare.
 Copila a rămas pe loc preţ de câteva clipe, bolnavă, speriată și
neștiind ce să facă, apoi s-a repezit înapoi în bucătărie, s-a încălţat și a
ieșit din casă. A cules un mănunchi de trifoi de la marginea pădurii,
după care s-a dus în grădină și s-a apropiat încet de cal, cu mâna
întinsă. Animalul și-a smucit capul în sus și a fornăit, speriat de
prezenţa ei. Vorbindu-i pe un ton liniștitor, Julia s-a apropiat de el pas
cu pas, fără să facă nicio mișcare bruscă. În cele din urmă, calul a făcut
la rândul său un pas înainte și a început să ciugulească florile roz din
mâna ei, atingându-i palma cu buzele lui moi, ca de catifea. Când s-a
apropiat și mai mult, ronţăind trifoiul și privind-o cu ochii lui mari,
căprui, Julia s-a retras, iar calul a urmat-o. Fata a continuat să meargă,
până când au ajuns la un ţarc gol din preajma grajdului, unde a deschis
poarta, lăsând calul să intre. După ce a pus jos restul mănunchiului de
trifoi, a închis poarta, s-a întors lângă animal și a lăsat degetele să-i
alunece prin coama lui neagră. Calul a nechezat și, încântat de atenţia
primită, i-a mângâiat laterala corpului cu capul său greu.
Copleșită de afecţiunea lui, Julia i-a cuprins gâtul musculos cu
braţele, apoi și-a lipit nasul de pielea lui caldă. Era prima dată când
atingea un cal și, cumva, parcă-i simţea forţa radiind ca fierbinţeala
soarelui și pătrunzându-i în piele. Senzaţia nu semăna cu nimic din ce
mai trăise până atunci. Pe drumul de întoarcere spre casă, în mintea
fetei s-a aprins nedumerirea. De ce părinţii ei o ţineau departe de niște
fiinţe atât de minunate? N-avea niciun sens.
După acea întâlnire, a început să se uite zilnic pe geamul
dormitorului ei, dorindu-și cu ardoare să fie în preajma cailor. Uneori,
în rarele momente când mama era plecată, iar tata nu era atent, Julia se
furișa spre gardurile din spatele grajdului. Dar nu îndrăznea să stea mai
mult de câteva minute. Câteodată caii veneau să mănânce trifoi din
mâna ei sau se lăsau mângâiaţi, dar alteori erau prea ocupaţi să pască,
să alerge și să doarmă. Oricum, ea se bucura doar să fie în preajma lor.
Cu trei ani în urmă, când fugise de acasă, caii fuseseră singurii care-i
lipsiseră de la conacul Blackwood.
Acum, când se uita de aproape la armăsarii aceia (armăsarii ei), fu
uimită să simtă vechiul dor revenind cu o forţă de netăgăduit.
— Sunt superbi, spuse ea, cu un nod în gât.
 — Avem un cumpărător interesat de cel negru și de cel cu stea albă,
zise Fletcher. Dar de tine depinde dacă vrei să-i vinzi sau nu.
— Nu sunt sigur că știi, interveni Claude, dar tatăl tău a crescut la
vremea lui o mulţime de premianţi de primă mână. Sigur, doamna
Blackwood a cumpărat exemplarul de prăsilă de la care a pornit totul.
Dar ăștia sunt unii dintre cei mai buni armăsari ai noștri de până acum.
Nu trebuie decât să zici o vorbă și putem să-i păstrăm, ca să ne
reclădim reputaţia.
Julia habar n-avea ce să facă. O luase ameţeala de la atâtea amintiri,
îndoieli și nesiguranţe. Bineînţeles că ar fi vrut să păstreze caii, dar era
cu adevărat în stare să conducă ferma? Chiar putea să aibă grijă de
acele animale frumoase și să ia deciziile corecte pentru viitorul lor?
— Ăăm… începu ea.
Atunci îl văzu pe Fletcher cercetând-o, ca și cum ar fi încercat să-i
ghicească gândurile, și chipul i se înroși de rușine. Bărbatul zâmbi larg
și se întoarse către Claude.
— Poate că ar trebui s-o lăsăm puţin pe domnișoara Blackwood să-și
tragă sufletul, zise el. La urma urmei, abia a ajuns aici. Știu, i-ai spus
cumpărătorului că o să-i dăm un răspuns pe loc, dar sunt sigur că mai
poate să aștepte puţin.
Claude se încruntă și își împinse degetele mari pe sub curea. Julia
oftă ușurată și îi surâse lui Fletcher, pentru a-și arăta recunoștinţa.
— Pot să mă mai gândesc o zi sau două? Încă n-am hotărât nimic,
dacă vând caii sau dacă îi păstrez. Nici nu mi-am desfăcut bagajele
măcar.
Încruntătura lui Claude se adânci.
— Tu ești șefa, zise el. Dar eu îţi zic de pe acum, e o mare greșeală să
vinzi caii ăștia.
Fletcher îi aruncă fetei o privire amuzată, apoi își îndreptă atenţia
spre bătrân.
— Sunt sigur că o să ţină cont de sfatul tău. Iar eu o să anunţ
cumpărătorul că Julia o să decidă curând.
Îi făcu acesteia cu ochiul și continuă:
— Dacă tot ești aici, ce-ai zice de un tur al grajdului?
Tânăra dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Mersi, mi-ar plăcea.
 Așteptă să vadă dacă Claude o să mai spună ceva, însă acesta, tăcut și
cufundat în gânduri, își făcea de lucru bătătorind cu piciorul ţărâna de
la baza unui stâlp de gard.
— Îmi pare rău că nu mă pot hotărî pe loc, îi zise ea, dar o s-o fac.
Știu că ai de lucru, dar, după ce o să arunc o privire pe aici, ai putea să-
mi arăţi, te rog, cum se pornește sistemul de încălzire? Casa e
îngheţată.
Cu faţa întunecată, Claude lăsă stâlpul gardului și porni către conac.
— Da, doamnă, spuse el. O să mă ocup imediat.
— Nu trebuie să o faci chiar acum, zise Julia.
Bătrânul n-o luă în seamă și își continuă drumul, cu capul plecat.
Când se îndepărtă suficient încât să nu mai poată auzi, tânăra se uită la
Fletcher.
— Am spus ceva greșit?
Bărbatul ridică din umeri.
— N-am idee. Dar trebuie să recunosc că nu cred să-l mai fi văzut
vreodată așa de ţâfnos.
Capitolul 9
Lilly
Încercând să-și recapete suflul, Lilly lovi ușa cu picioarele și dădu cu
pumnii în pereţii minusculei băi întunecate din vagonul de dormit al
lui Merrick. Lemnul aspru îi zgâria încheieturile degetelor, iar mirosul
greu de urină învechită o îngreţoșa.
— Dă-mi drumul de aici! ţipă ea.
Voci înăbușite răzbăteau prin pereţii exteriori ai vagonului, pe
măsură ce artiștii și lucrătorii părăseau trenul pentru a merge la muncă.
Fata strigă din nou, apoi se sili să rămână nemișcată pe picioarele care-i
tremurau, încercând să audă ceva dincolo de propriul gâfâit. Nimic.
Închise ochii și se luptă să tragă aer în piept fără să se înece. O să se
întoarcă, își spuse ea. Când o să se termine spectacolul, ei o să se
întoarcă. Își înfipse unghia degetului mare în buricul fiecăruia dintre
celelalte degete – unu, doi, trei, patru, cinci – iar și iar, străduindu-se să
se liniștească. După ceea ce păru a fi o veșnicie, plămânii i se relaxară și
respiraţia îi reveni la normal. Dar apoi începură crampele musculare, ca
o sută de cuţite ce i se înfigeau în picioare, iar lipsa de oxigen o făcu să
ameţească. Se întinse orbește către vasul de veceu și se așeză pe
capacul închis, cu fălcile încleștate și umerii încovoiaţi.
Ceva mai târziu, zgomotele îndepărtate din cortul cel mare își croiră
drum spre vagon: muzică vibrând, oameni fluierând, strigăte, câteva
suspine colective și destule ţipete îngrijorate. Un elefant mugi și copiii
izbucniră în râs. Pentru a-și distrage atenţia, Lilly încercă să-și
imagineze circul, clovnii, zebrele, elefanţii și baloanele. Dar ceea ce
cândva îi părea un vis se transformase într-un coșmar, iar ea nu se mai
putea gândi decât la Abby și la întoarcerea acasă. Își lăsă capul în
palme. Nu mai putea să facă nimic altceva decât să aștepte.
După o vreme, zgomotele de afară se schimbară, iar râsetele și
strigătele vesele lăsară loc discuţiilor potolite și zăngănitului nedeslușit
al ușilor de metal. În cele din urmă, spectacolul se terminase și exista
speranţa ca Glory să fie în drum spre vagon. Lilly se ridică și reîncepu
să dea cu pumnii în ușă, deși știa că n-o s-o audă nimeni. O durea
maxilarul de la cât scrâșnise din dinţi și junghiuri ascuţite îi zvâcneau
în tâmple. Abia dacă mai reușea să respire, nu putea să se miște și nu
știa ce avea să facă dacă nu urma să fie eliberată curând. În sfârșit, auzi
glasuri înăbușite în preajma vagonului, pași urcând treptele și ușa de la
intrare deschizându-se. Își lipi urechea de ușa băii și se strădui să
asculte.
— Lilly? strigă o voce. Unde ești?
Era Glory.
— Sunt aici! ţipă fetiţa, cu glas răgușit.
Lovi cu pumnii în ușă. Pașii străbătură în grabă podeaua
dormitorului. Clanţa ușii de la baie începu să se zguduie.
— Stai așa! spuse Glory. Te scot eu.
Pașii alergară din nou pe dușumea, iar vocea înfundată a femeii zise:
— Unde-i cheia, Merrick?
Glasul înăbușit al bărbatului răspunse, dar Lilly nu reuși să distingă
cuvintele. Într-un târziu, o cheie zornăi în broască și clanţa se roti. Ușa
se deschise, iar lumina spintecă întunericul băii. Pe moment orbită de
strălucire, Lilly clipi și își acoperii ochii cu o mână tremurătoare. Apoi
trecu în goană prin dormitor și camera de zi, îndreptându-se către
ieșire. Merrick îi blocă drumul, apucând-o de umeri.
— Unde crezi că te duci? o întrebă el.
Fata se smulse din strânsoarea lui și se ascunse în spatele lui Glory,
răsuflând greu.
— Las-o-n pace! zise femeia.
— Iar încearcă să scape, replică Merrick.
— Pentru că ai încuiat-o în toaletă! ţipă Glory.
Merrick făcu un pas spre ele și își împinse faţa aproape de cea a
femeii, scoţându-și bărbia în afară.
— Trebuie să înveţe cine-i șeful aici, exact așa cum ai învăţat și tu.
Glory se îndepărtă de el, aproape călcând pe picioarele lui Lilly.
— Ei bine, nu-i nevoie s-o încui ca pe un animal, ca să i-o dovedești.
Merrick se încruntă la ea, ca și cum s-ar fi luptat cu imboldul de a o
lovi iar, apoi întoarse spatele și își dădu jos haina, mormăind ceva în
barbă. Slăbi strânsoarea papionului de la gât și se prăbuși pe fotoliul
său.
— Îmi trebuie o băutură.
 Glory îi aruncă o privire grijulie lui Lilly și arătă cu bărbia spre
canapea, după care se duse la bufet și îi turnă lui Merrick un pahar de
whisky. Fetiţa se duse la canapea și se așeză cu mâinile sub ea,
incapabilă să se oprească din tremurat. Femeia se uită la ea cu
îngrijorare, ţinându-și buzele strânse într-o linie aspră și subţire. Lilly
nu știa sigur dacă Glory o avertiza să tacă sau era preocupată de
altceva, însă ea oricum avea de gând să rămână liniștită și să nu scoată
o vorbă. Merrick era exact ca mama, iar dacă încercase să-i dea o lecţie,
atunci reușise. Glory îi duse bărbatului paharul cu băutură, după care
împinse un taburet lângă fotoliul acestuia, îi scoase pantofii și îi ridică
picioarele pe scăunel. Îngenunche alături.
— Mai pot să fac ceva pentru tine? îl întrebă ea. Ţi-e foame?
Merrick sorbi îndelung din băutură, apoi o privi pe Glory cu
amuzament. La început, Lilly crezu că urma să-i mulţumească femeii
sau s-o sărute. În schimb, el se înălţă brusc și îi azvârli băutura în faţă.
Lilly tresări și se făcu mică pe canapea, iar inima i-o luă din nou la
goană. Glory suspină și clipi, cu gura căscată de uimire.
— Da, îi zise Merrick pe un ton batjocoritor. Mai poţi să faci ceva
pentru mine. Poţi să nu-mi mai spui ce să fac.
Își puse paharul gol pe braţul fotoliului, după care se ridică în
picioare și dispăru ca o furtună în dormitor. Stând încă în genunchi,
Glory se uită la Lilly cu ochii triști și plini de lacrimi, în timp ce
whiskyul îi picura din păr și de pe faţă, iar rimelul i se scurgea pe
obraji. Fetiţa își lăsă capul în piept și izbucni în plâns.
 După ce o încuiase în baie, Merrick o ţinu pe Lilly prizonieră în
vagonul lui vreme de trei zile. Glory îi aduse apă de spălat din cortul-
vestiar, mâncare de la cantină și haine curate de la omul de luni, care,
în aproape fiecare oraș, șterpelea de pe frânghii rufele puse la uscat.
Când Merrick o eliberă în sfârșit, era vremea ca fetiţa să meargă la
muncă.
După micul dejun luat la cantină, bărbatul o duse pe Lilly la
expoziţia de ciudăţenii, ca să vadă cum era atârnat în faţa cortului
afișul de pânză care anunţa numărul ei. Când ajunseră, domnul Barlow
(purtând un sacou și un joben) și Alana (îmbrăcată într-un capot bleu)
erau deja acolo, urmărindu-l pe pictorul care făcea ultimele retușuri la
imaginea uriașă. Când dădu cu ochii de ea, Merrick mormăi o
înjurătură.
Lilly își ridică privirea spre desen, neștiind ce să creadă. Pe afiș, era
înaltă de trei metri, își ţinea bărbia ridicată și strângea în mâna albă un
sceptru scânteietor, de parcă ar fi fost o versiune palidă a reginei rele
din Frumoasa Adormită. Stătea în faţa unei nave spaţiale îngheţate și a
unui iglu, înconjurată de un peisaj de iarnă. Nu-și putea închipui de ce
domnul Barlow voia ca lumea s-o creadă venită de pe altă planetă. Ce-
ar fi trebuit ea să facă și cum să se poarte? Și ce s-ar fi întâmplat dacă
toţi ar fi aflat că minţeau? Îi dădu prin gând să-l întrebe pe Merrick, dar
se răzgândi. Avea s-o întrebe pe Glory mai târziu.
— E perfect, nu crezi? spuse domnul Barlow, fără să se adreseze cuiva
anume.
Alana stătea lângă el, cu degetele și gâtul încărcate de bijuterii. Îl luă
de braţ și își strâmbă buzele ei roșii, uitându-se lung la afișul de pânză.
— Nu știu, dragule, zise ea. Pare cam… cum îi zice… aiurea.
— Nu, nu, replică domnul Barlow. E exact ce-am vrut.
— Pentru spectacolul meu, interveni Merrick.
Domnul Barlow rămase cu ochii aţintiţi drept înainte.
— Da, e exact ce-am vrut pe afișul meu, în cortul meu, pe terenul
închiriat pentru circul meu.
Înjură în șoaptă, apoi se răsuci pe călcâie și plecă, legănând în mână
un baston cu cap de argint și luând-o pe Alana cu el.
— Hai, scumpo! Să sărbătorim cu puţină șampanie!
 Merrick îl urmări cu privirea, în vreme ce chipul îi devenea
cărămiziu. Apoi o apucă pe Lilly de braţ și o târî spre cortul în care se
costumau artiștii din spectacolul de umplutură.
— Ai face bine s-o scoţi la capăt, altfel o să plătești!
Mai erau doar câteva minute până la deschiderea expoziţiei de
ciudăţenii, iar fetiţa, îmbrăcată în lenjerie intimă, stătea tremurând în
faţa unei oglinzi din cortul-vestiar, în timp ce Glory îi prindea pe cap,
cu ajutorul unor agrafe, o falsă coroană de diamante și îi împodobea cu
mărgele părul proaspăt spălat și ondulat, ce i se revărsa pe umeri ca un
voal de mireasă.
— Rochia ta o să ajungă aici dintr-o clipă în alta, spuse Glory.
— Ce trebuie să fac eu în spectacol? întrebă Lilly, clănţănind din
dinţi.
— Doar să stai acolo și să-i lași pe mocofani să se uite la tine,
răspunse femeia. Asta-i tot. Eu o să fiu în cabina de alături și între noi
n-o să existe decât o draperie de pânză. Dacă ai nevoie de ceva, pot să
ajung la tine în fix două secunde.
Lilly vru s-o întrebe de ce ar fi putut să aibă nevoie, dar nu reuși să
găsească cuvintele potrivite. Rămase cu privirea ţintuită asupra propriei
reflexii, încercând să-și aducă aminte cum să respire. Totul la ea era alb
sau argintiu: părul, mărgelele, pielea, coroana de pe cap. Singura pată
de culoare erau ochii, care arătau ca niște pietre albastre în zăpadă. În
spatele imaginii ei din oglindă, clapa de pânză se ridică și în cort intră
o pitică, ţinând în mâini o pereche de pantofi cu tocuri înalte și ducând
pe umăr o rochie strălucitoare. Femeia avea părul la fel de alb ca al lui
Lilly, iar pe faţă purta un strat gros de fard bej și ruj roz.
— Merrick a trimis ăștia, zise ea, arătându-i pantofii lui Glory. Vrea
ca fata să pară mai înaltă.
— Lilly, spuse Glory. Ea e Penelope Dupree, talentata noastră
croitoreasă și o extraordinară artistă a spectacolelor secundare.
Fetiţa încercă să-i zâmbească lui Penelope. Gestul semănă mai mult
cu un spasm.
— Ah, da! zise Penelope. Am auzit de tine, Lilly Blackwood. Doamna
Benini, care deţine împreună cu soţul ei, Tony, taraba la care se vând
îngheţată și vată de zahăr, vrea să te invite într-o seară la o masă gătită
în casă. Elizabeth Webb, care ţine taraba cu prăjeli, zice că poţi să te
joci oricând cu copiii ei. Și Madame Zelda, cunoscută și drept doamna
Daisy Hubert din Queens, prezicătoarea noastră ţigancă, spune că ești
în zodia leului și că viitorul îţi rezervă lucruri minunate.
Lilly încercă să surâdă iar, dar nu știu ce să spună. Femeia, la fel ca
toţi ceilalţi pe care-i întâlnise, în afară de Merrick, era foarte amabilă.
Dar ea nu-și dorea decât să se întoarcă acasă, la camera ei și la Abby.
Glory și Penelope o ajutară să-și îmbrace rochia. Era alb-argintie, cu
mâneci lungi, pline de mărgele, și o crinolină umflată. Glory îi încheie
nasturii de la spate, apoi Lilly își împinse picioarele în pantofi, ţinându-
se de măsuţa de toaletă, pentru a-și păstra echilibrul. Nu mai purtase
niciodată tocuri înalte, iar când se îndreptă, fu cât pe ce să cadă. Glory
o prinse de braţ și-i zâmbi larg.
— O să te obișnuiești cu ele.
— Mie una nu mi-au plăcut niciodată, spuse Penelope și își săltă
fusta, pentru a-i arăta fetiţei picioarele sale.
Unghiile ei lungi și roșii atârnau ca niște gheare peste marginea din
faţă a unor sandale maronii. Copila se holbă la ea, mută de uimire. N-ar
fi crezut că Penelope poate să poarte pantofi obișnuiţi, darmite tocuri.
Femeia râse și își lăsă poalele în jos, după care îngenunche, pentru a
verifica tivul rochiei lui Lilly. Când se ridică, zise:
— Arăţi superb, exact ca o prinţesă.
Lilly se privi în oglindă. În ciuda faptului că mâinile îi transpirau, iar
stomacul parcă era plin cu pietre, hotărî că Penelope avea dreptate.
Arăta ca o prinţesă de basm. Dar oare ce aveau să creadă oamenii din
oraș (Cum îi numea Glory? Mocofani? Localnici?) când urmau să-i vadă
pielea albă și părul ca pânza de păianjen? Oare aveau să se sperie? Sau
să fie îngreţoșaţi? Oare aveau s-o urască la fel ca mama și tati? Își atinse
iar și iar vârful fiecărui deget cu degetele mari: unu, doi, trei, patru,
unu, doi, trei, patru.
— Acum, ţine minte! spuse Glory. Noi apărem până când începe
spectacolul din cortul cel mare. Reprezentaţia de circ durează vreo
două ore. După ce se termină, mai avem o apariţie pentru oamenii care
nu ne-au prins prima oară.
Lilly dădu din cap și o urmă pe Glory afară din cortul-vestiar, prin
spatele parcelei, străduindu-se să respire normal și să meargă fără să-și
scrântească gleznele din cauza tocurilor. În spatele cortului cel mare,
artiștii de circ și animalele se pregăteau pentru spectacol. Femei în
tutuuri și colanţi roz, bărbaţi în haine roșii sau în costume albe, lipite
de trup, și cămăși cu revere aurii. Clovni albi la faţă, cu capetele
acoperite de chelii false și picioarele încălţate în pantofi exagerat de
mari, cu pantaloni de pompieri și bretele, cu pălării ca ale vagabonzilor
și nădragi peticiţi, cu păr roșu și portocaliu, împrăștiat în toate
direcţiile. Femei și fetiţe, îmbrăcate în costume cu paiete, exersând
călare pe cai albi, ce purtau între urechi panașuri făcute din pene albe
și roz. Cai de povară, înhămaţi la trăsuri de paradă, dansând agitaţi în
hamurile lor. Lame, zebre și dresori, lei, urși și maimuţe în cuști, girafe
cu picioare lungi și elefanţi purtând coifuri cu pompoane. Băiatul care-i
făcuse cu mâna lui Lilly era și el acolo, îmbrăcat într-un smoching,
stând lângă puiul de elefant.
În ciuda emoţiilor, fetiţa încetini pasul, incapabilă să-și ia ochii de la
spectacol. Soarele se reflecta în marea de podoabe sclipitoare ce părea
să acopere orice fiinţă ori lucru. Parcă ar fi fost o carte cu poze trezită la
viaţă, dar de o mie de ori mai luminoasă. Atunci Lilly observă că
băiatul în smoching se uita la ea și își feri privirea. Ce-o fi crezut el,
văzând-o îmbrăcată ca o prinţesă și îndreptându-se către expoziţie?
Oare o considera drăguţă sau mai degrabă o ciudăţenie? De ce nu
putea și ea să fie asemenea lui și celorlalţi artiști din cortul cel mare,
frumoasă și normală, admirată pentru ceea ce putea să facă, nu
judecată pentru felul în care arăta?
— Hai, Lilly! zise Glory. Nu putem întârzia.
Fetiţa își strânse în pumni marginile fustei și se concentră pe a merge
fără să se împiedice. Abia dacă reușea să pună un picior în faţa celuilalt
și nu doar din cauza tocurilor înalte. Mama îi spusese că e un monstru
și că oamenii or să se teamă de ea, iar acum Merrick o urca pe scenă, ca
să fie văzută de o lume întreagă. Dacă Glory și toţi ceilalţi o minţeau?
Dacă mama avusese dreptate și ea chiar era o spurcăciune?
Pe picioare tremurânde, o urmă pe Glory prin intrarea din spate a
cortului destinat expoziţiei de ciudăţenii și de-a lungul unui pasaj
îngust, slab luminat, în dosul unui șir de draperii din pânză. Glory
numea acel loc „culise”. În cort era un aer fierbinte și muced, ce mirosea
a iarbă udă și a un parfum ciudat, cu iz de fum. Mijindu-și ochii pe
culoarul plin de umbre, Lilly se lupta cu imboldul de a se întoarce și a
fugi. Nu voia să apară în spectacol. Nici atunci, nici altădată. Tocurile
pantofilor i se afundau în pământul moale și trebuia să-și ridice poalele
rochiei ca să nu calce pe ele. Apoi Glory se opri și trase la o parte una
dintre primele draperii de pânză, dezvăluind o scenă înălţată, acoperită
cu un covor înflorat. În mijlocul ei, o femeie cu barbă neagră ședea pe
un scaun, îmbrăcată într-o brasieră împodobită și o fustă cu model ca
de zebră, ale cărei margini stăteau ridicate, astfel încât să lase la vedere
coapsele păroase. Femeia avea sprâncenele negre și groase, iar braţele și
spatele îi erau acoperite cu un strat gros de păr.
— Ea e prietena mea, Hester, zise Glory. Cunoscută și drept fata-
maimuţă.
Hester își flutură o mână păroasă. Lilly dădu din cap și încercă să
zâmbească.
În spatele următoarei draperii, o femeie cu păr cârlionţat și fără
picioare stătea pe un piedestal rotund. Purta o bluză roz și un șirag de
perle, iar partea de jos a bustului ei umplea întregul soclu, precum o
vază sau o veioză uriașă. Folosindu-și braţele, ea se răsuci pentru a
saluta, făcând piedestalul să se clatine înainte și înapoi sub trupul ei.
Lilly își făcu griji că avea să se răstoarne.
— Ea e Dina, jumătate de fată vie, spuse Glory.
— Îmi pare bine să te cunosc, zise Dina.
Fetiţa înghiţi în sec.
— Și mie.
În spatele următoarei draperii, Aldo, bărbatul cu piele de aligator, era
îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni scurţi argintii, ce păreau cu
două măsuri mai mici decât ar fi trebuit. Solzi maronii îi acopereau
capul chel și trupul subţire. Bărbatul zâmbi și o salută pe Lilly cu două
degete.
Mai încolo, o femeie într-o fustă lungă și o brasieră verde stătea în
picioare, cu un văl alb pe cap. Când se întoarse și își ridică vălul, ca să
le salute, Lilly trase brusc aer în piept și făcu un pas înapoi. De mijlocul
femeii atârna un bebeluș dezbrăcat, cu mâinile și picioarele moi, cu
capul adânc îngropat în stomacul ei.
— Nu-ţi face griji, nu e adevărat, îi șopti Glory. Copilul e făcut din
cauciuc și lipit de pielea ei. Ea e Belinda, femeia cu două trupuri și un
singur cap.
 Lilly dădu din cap și încercă să pară prietenoasă, dar nu se putea
abţine să nu se holbeze. De ce se transforma Belinda de bunăvoie într-
un monstru? Oare își dorea ca oamenii să se teamă de ea? Dacă cineva
ar fi încercat s-o încuie sau să-i taie gâtul? Dacă lumea ar fi vrut să
pună în vitrină părţi din corpul ei? După ce o lăsară în urmă, fetiţa o
întrebă pe Glory ce s-ar fi întâmplat dacă localnicii ar fi aflat că
bebelușul e fals.
— Șșșt… exclamă femeia și își coborî din nou glasul. Toate expoziţiile
de ciudăţenii au numere false. Doar că n-o spunem cu voce tare.
Niciodată. Le numim feste ori „a trage o Margarite Clark3”.
— O Margarite Clark?
— Lasă, spuse Glory. O să înveţi repede. Pur și simplu, nu vorbi
despre asta. Cel puţin, nu înainte să te obișnuiești cu „păsăreasca”
noastră.
— Dar dacă bebelușul ăla fals sperie pe cineva? șopti Lilly. Dacă
lumea nu vrea să-l vadă?
Femeia chicoti.
— Dacă lumea n-ar vrea să vadă asemenea chestii, n-ar da bani să
intre la expoziţia de ciudăţenii.
Lilly scutură din cap, cu o expresie întrebătoare pe chip.
— În expoziţia de ciudăţenii, localnicii au voie să se holbeze la ceva
la care cred ei că nu s-ar cuveni să se uite, spuse Glory. Nu sunt obligaţi
să-și ferească privirea, ba din contră. Dar, slavă Domnului că lucrurile
stau așa, altfel noi n-am avea de lucru.
Lilly fu nevoită să se gândească la asta. Tot nu pricepu, dar nu conta.
În clipa aceea avea probleme mai importante, cum ar fi încercarea de a
nu-și vomita micul dejun.
Rând pe rând, Glory îi prezentă celelalte atracţii ale expoziţiei de
ciudăţenii: Zurie, băiatul-ţestoasă, Dolly, cea mai frumoasă grasă din
lume, Mabel, femeia cu patru picioare, Magnus, cel mai urât om din
lume, Spear, scheletul viu, Stubs, cel mai mic om din lume, Brutus,
uriașul din Texas și Miles, minunea fără braţe. În spatele penultimei
draperii, Ruby și Rosy stăteau spate în spate, purtând peruci blonde și
rochii asortate, de culoarea levănţicii, unite în dreptul șoldurilor, ca și
cum fustele ar fi fost cusute una de alta, pentru a face o singură haină.
 — Pe Ruby și Rosy le-ai întâlnit deja, spuse Glory. Azi sunt gemene
siameze.
Gemenele își fluturară mâinile în semn de salut.
— Bună, Lilly! ziseră ele la unison. Fă-i praf, scumpo!
Fetiţa nu știa sigur ce ar fi trebuit să facă praf, totuși se sili să surâdă
și să le facă cu mâna. Glory lăsă perdeaua să cadă și merse mai departe.
— Ce sunt gemenele siameze? întrebă Lilly.
— Sunt gemene care s-au născut cu anumite părţi ale corpului, cum
ar fi șoldurile sau capetele, lipite între ele.
— Dar Ruby și Rosy nu sunt lipite între ele, șopti fetiţa.
— Gemenele siameze sunt greu de găsit.
— Deci e o altă Margarite Clark?
Glory zâmbi.
— Corect. Înveţi repede.
Femeia se opri în faţa penultimei draperii.
— Ei bine, aici e locul tău. Nu uita, eu sunt chiar alături.
— Unde-i Viktor? spuse Lilly. Credeam că face parte din expoziţia de
ciudăţenii.
— Viktor e vedeta la „zece într-unul”. La Circul Fraţilor Barlow asta
înseamnă numerele care nu sunt pentru cei slabi de înger.
Glory își coborî din nou vocea la nivelul unei șoapte.
— Ar trebui să vezi ce feste a înșirat Merrick acolo. Are prostii
murate4, o sirenă falsă și, într-un mic sicriu, un prunc-diavol
mumificat, cu coarne și coadă. Femeile mocofanilor aproape că leșină
când îl văd.
Lilly dădu să întrebe ce erau prostiile murate, dar se răzgândi. Nu-și
putea închipui numere mai șocante decât acelea pe care tocmai le
văzuse. Iar în clipa aceea nici nu-i păsa. În doar câteva minute, mulţimi
de oameni aveau să intre în cort pentru a vedea expoziţia de ciudăţenii
și pentru a se zgâi la ea. Urma să afle adevărul. Era un monstru? Sau,
până la urmă, părinţii ei o minţiseră? Nu știa cu certitudine decât că n-
avea nicio idee despre ce urma să se întâmple. Glory trase la o parte
draperia și o ţinu de mână, până când fetiţa urcă treptele ce duceau
spre scenă. Odată ajunsă sus, Lilly se întoarse cu faţa către femeie,
simţind cum stomacul i se dă de-a rostogolul.
— Acum ce-ar trebui să fac? întrebă ea.
 — Transformă totul într-un joc! Ești de pe altă planetă, ai uitat?
Holbează-te la mocofani, de parcă n-ai mai fi văzut în viaţa ta așa ceva.
Lilly se gândi să spună că ea chiar nu mai văzuse în viaţa ei așa ceva,
însă nu conta. Abia dacă reușea să se ţină pe picioare.
— Mă mișc ori stau pe loc?
— Poţi să te miști, dar poartă-te ca o prinţesă, ca și cum mocofanii ar
fi mai prejos și n-ai avea timp pentru ei. Și nu știi engleza, așa că nu
vorbi cu ei. Dacă încearcă cineva ceva, tu doar ţipă și eu o să vin
imediat.
— C-cum adică? Ce să încerce?
Glory dădu din umeri.
— Nu se știe niciodată. Mocofanii pot fi ciudaţi. Dar nu-ţi face griji, o
să fie bine.
Femeia lăsă draperia să cadă și Lilly rămase singură. Cu mâinile și
picioarele tremurând, se duse în mijlocul scenei și se uită în jur.
Cearșafuri albe, panglici argintii și stele îmbrăcate în sclipici atârnau pe
peretele din spate și pe cei din lateral, în vreme ce fiecare scândură a
podelei era acoperită cu mormane de vată și pâslă albă. Un scaun alb și
o masă învelită în perle stăteau sub un candelabru făcut din cristale
scânteietoare, care-i amintea de cel pe care-l văzuse în salonul
părinţilor ei. Când se gândi la casa părintească, ceva rece și dur i se
zvârcoli în piept. Parcă trecuse o viaţă întreagă de când își părăsise
dormitorul din pod și străbătuse conacul Blackwood. Dar, în toate
fanteziile ei privind evadarea și în toate călătoriile ei imaginare, nu se
văzuse niciodată ajungând în halul acela: o ciudăţenie în spectacolul de
umplutură al unui circ.
Spaţiul pentru public, aflat în spatele frânghiei din faţa scenei, era
gol, așteptând să fie umplut de localnici dornici s-o cerceteze din
priviri. Cu sufletul la gură, Lilly rămase cu privirea pironită asupra
locului deschis și mohorât. Părea uriaș și întunecat, precum o gură
căscată, făcută din iarbă și pânză de cort, gata s-o înghită cu totul. Își
smulse privirea de acolo și începu să numere stelele de pe pereţi. Una,
două, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă…
Pânza din spatele ei se ridică brusc, făcând-o să tresară.
Era Glory. Femeia zâmbi și arătă cu degetul către o vergea înfășurată
în panglici albe și mărgele argintii, care stătea sprijinită de peretele
lateral.
— Era să uit. Sceptrul tău, regina mea.
Lilly luă băţul cu mâini nesigure și dădu din cap în semn de
mulţumire. Măcar avea ceva de care să se ţină dacă urma s-o apuce
ameţeala.
Un șuierat strident răsună afară și cineva strigă:
— Ușile!
— Hai că începe! zise Glory și dispăru.
Dincolo de pereţii cortului, mii de pași pătrunseră mergând, alergând
și tropăind pe aleea centrală. Copiii râdeau, chiuiau și ţipau. Adulţii îi
dojeneau și le spuneau să se potolească. Un bărbat urcat pe o scenă în
faţa cortului cu ciudăţenii își începu chemările către gloata care sosea.
Glory spusese că i se zicea „profesorul” și că treaba lui era să-i atragă pe
localnici la spectacolele mărunte, oferindu-le o idee despre ceea ce
aveau să găsească înăuntru.
— Doaaaamnelor și domnilorrrr! strigă profesorul. Poftiţi încoace și
aruncaţi o privire la minunăţiile cu care vă așteptăm înăuntru!
Spectacolul cel mare începe în șaizeci de minute, în șaizeci de minute,
așadar aveţi destul timp să vedeţi expoziţia noastră și să vă ocupaţi
locul la coada pentru cortul cel mare. Aveţi destul timp să vedeţi
bizareriile și priveliștile din spatele acestor pereţi! Veniţi pe rând, veniţi
cu toţii, acesta este spectacolul pe care l-aţi așteptat, cel despre care o
să vorbiţi până săptămâna viitoare. Avem ciudăţenii cu care vă întâlniţi
o dată în viaţă, oameni buni! Avem o jumătate de fată care chicotește,
umblă și vorbește. Mintea voastră n-o să poată crede ceea ce ochii vor
vedea! Nu e întreagă, dar e aici și e vie! Vedeţi-l pe Zurie, băiatul-
ţestoasă, cu cap de om și trup de broască. V-aţi uitat la Stubs, cel mai
mic om din lume? Dar la Belinda, femeia cu două trupuri și un singur
cap? Sunt cu toţii aici, trăiesc și vă așteaptă înăuntru. Toţi apar pe
scenă, toţi uimesc, un număr după altul, până când le veţi fi văzut pe
toate. V-aţi uitat la Dolly, cea mai frumoasă grasă din lume? N-o să vă
vină să credeţi ce mari îi sunt coapsele! Acesta e cel mai măreţ
spectacol de pe pământ, pentru foarte puţini bani. Intraţi acum! Nu
veţi plăti nimic în plus, înăuntru. Ţineţi minte, staţi cât vreţi și plecaţi
când doriţi. Oh, așteptaţi, mai e ceva! Cât pe ce să uit! Avem un număr
nou, oameni buni, un număr nou. Acesta e singurul spectacol de pe
pământ cu numărul ăsta. N-o să-l vedeţi nicăieri altundeva. O avem pe
Lilly, prinţesa de gheaţă de pe altă planetă. Chiar Syd Barlow al nostru a
capturat-o din cel mai îndepărtat colţ al lumii și ea e aici, înăuntru, și e
vie. N-o rataţi! O să vorbiţi despre ea pentru tot restul vieţii, oameni
buni!
Lilly îi auzea pe localnici apropiindu-se tot mai mult, le auzea vocile
entuziasmate, râsetele, discuţiile și strigătele. Umbrele proiectate pe
pereţii cortului deveneau tot mai mari, mai largi și mai întunecate,
arătând siluete de bonete și pălării, de capete și umeri, de baloane și
copiii înghesuindu-se. Palmele fetiţei deveniră alunecoase din cauza
transpiraţiei, iar genunchii i se înmuiară. Ar fi vrut să coboare de pe
scenă, să fugă prin spatele cortului și să alerge până când aveau s-o lase
puterile. Strânse sceptrul în mână și numără cusăturile de pe pânza de
cort din spatele locului pentru public. Una, două, trei, patru. Dacă ar fi
reușit să scape din cort, unde s-ar fi dus? Și ce-ar fi făcut odată ajunsă
acolo? Poate că ar fi sfârșit prin a-și pierde viaţa, ca fata lui Leon. Sau
poate că Merrick l-ar fi trimis pe Viktor după ea. Cinci, șase, șapte…
Afară, profesorul continua să strige.
— Așa, oameni buni, poftiţi încoace. Bunul meu prieten de colea o să
vă ia banii și o să vă dea restul, dacă e nevoie. Așa, așezaţi-vă la rând
chiar aici. Nu-i nicio grabă. Ciudaţii ăștia nu pleacă nicăieri. O să stea
în cort, până când o să-i vedeţi pe toţi.
Apoi clapa de la intrarea în cort se ridică și o rază de soare năvăli în
spaţiul destinat spectatorilor. Lilly nu putea să vadă ușa, dar i se părea
că-i simte pe localnici pătrunzând în cort. Aerul devenise mai subţire și
mai încins, iar ea percepea prezenţa altor oameni, altor fiinţe, altor
trupuri. O mie de mirosuri umplură interiorul, dând buzna toate
deodată: apă de colonie, floricele de porumb, sudoare, fum de ţigară,
alune prăjite, hotdogi, săpun, piele, parfum, dantelă. Era aproape ca și
cum localnicii ar fi intrat cu forţa peste ea, încercând s-o sufoce, cu
toate că ei nici nu se apropiaseră de scenă. Răsuflarea îi deveni
întretăiată și pieptul i se strânse. Unu, doi, trei, patru.
La început, localnicii își croiau drum prin cort vorbind și râzând.
Apoi, rând pe rând, deveneau tăcuţi pe măsură ce se uitau la primele
ciudăţenii. Femeile șușoteau și scoteau sunete de uimire, bărbaţii
discutau încet și râdeau nervos.
 Lilly scrâșni din dinţi și își aţinti privirea către iarba din spatele
frânghiei, așteptând apariţia primului om. Care avea să-i fie reacţia la
vederea ei? Oare urma să se retragă speriat? Să izbucnească în plâns?
Să râdă? Oare avea să i se facă rău? Sau să sară pe scenă și să încerce s-o
rănească? Oare ea avea să poată sta pe loc, lăsându-se privită, fără să
urle? Dacă nu putea să facă ceea ce voia Merrick de la ea?
Tocmai când simţea că e la un pas să leșine de groază, în faţa ei se ivi
o fetiţă, îmbrăcată într-o salopetă spălăcită și trăgându-și tatăl de
mână. Când dădu cu ochii de Lilly, copila lăsă mâna părintelui, se opri
și își duse degetele albe la gură. Se apropie de funie și se holbă la Lilly,
cu ochii ei mari și căprui. Lilly își adună toate puterile, așteptând ca
micuţa să plângă sau să ţipe. Începu să-și atingă cu limba dinţii
încleștaţi. Unu, doi, trei, patru…
În spatele tatălui și al fetiţei, alţi localnici se îngrămădeau în spaţiul
destinat publicului. Ceea ce păreau a fi o sută de feţe se ridicau către
Lilly. O mare de guri se strâmbau, se mișcau, mestecau, zâmbeau, se
încruntau și râdeau. O mie de ochi se holbau, se îngustau, se făceau
mari, clipeau și se zgâiau. Fruntea lui Lilly se umplu de sudoare. Gura i
se uscă.
Fetiţa mai făcu un pas către ea.
— Tati, ea chiar e o prinţesă?
Bărbatul o luă din nou de mână.
— Nu, iubito, răspunse el.
— Dar are o coroană, zise micuţa.
— Asta nu înseamnă nimic.
Tatăl o trase de acolo și porni mai departe.
— Dar, tati, voiam să…
Vocea copilei se pierdu în depărtare.
Puţin câte puţin, primul grup de localnici plecă, în vreme ce alţii
pătrundeau în locul pentru public. Unii înaintau încet, alţii treceau în
grabă, ca și cum s-ar fi răzgândit cu privire la intrarea în expoziţie. Cei
mai mulţi se opreau ca s-o studieze pe Lilly preţ de câteva minute,
înainte de a merge mai departe. O mamă încruntată acoperi ochii
copilului mic pe care-l ţinea pe șold și refuză să se uite la Lilly, în timp
ce bărbatul care o însoţea arăta cu degetul și șoptea ceva la urechea
unui copil mai mare.
 — N-au nevoie să vadă lucruri dintr-astea, șuieră mama.
— Nu te mai frământa! zise bărbatul. E doar o distracţie nevinovată.
— Da, păi n-o să mai fie așa de distractiv când o să-i trezească
coșmarurile mai târziu.
Bărbatul își dădu ochii peste cap și își continuă drumul.
Un băieţel pistruiat stătu parcă o veșnicie în faţa scenei lui Lilly,
holbându-se la ea cu o privire posomorâtă și clefăind o gumă de
mestecat. Fata habar n-avea ce să facă sau ce aștepta băiatul. Încercă să
nu se uite la el, dar era greu de ignorat. Trei grupuri de localnici veniră
și trecură, înainte ca pistruiatul să se urnească în sfârșit. După plecarea
lui, Lilly răsuflă ușurată. Apoi, în timpul unei pauze în șuvoiul de gură-
cască, o bătrânică purtând o pălărie înflorată se opri pentru a-și lăsa
căţelușul negru să se ușureze lângă peretele din spate al spaţiului
pentru public, iar cortul se umplu de un miros oribil.
După o vreme, Lilly simţi că-i amorţesc picioarele în pantofi și că
încep s-o doară gambele. Capul parcă stătea să-i explodeze de la cât de
tare își încordase maxilarul. Când, în cele din urmă, mulţimea prinse a
se mai rări, pieptul fetiţei se relaxă și bătăile inimii i se mai domoliră.
Iarba din faţa scenei era turtită și plină de noroi, zdrobită sub mii de
picioare. Lilly trase aer în piept și-l dădu încet afară, lăsându-și umerii
în jos. În fine, primul ei spectacol era pe sfârșite. Și nimeni nu ţipase,
nu plânsese, nu vomitase, nici nu încercase să-i taie gâtul. Dar,
deodată, dinspre intrare se auziră un ţipăt și o bufnitură, urmate de
zgomotul unui trup care cade pe scenă.
— Plecaţi dracului de aici! strigă cineva.
Apoi:
— Ești bine, Dina?
Un băiat râse și alţii i se alăturară. O fată chicoti și spuse:
— Hai, băieţi! Lăsaţi-o în pace!
Bătăile inimii lui Lilly se înteţiră iar. Ce se întâmpla? Ce păţise Dina,
jumătatea de fată vie? Încercase cineva să-i facă vreun rău? Câteva
secunde mai târziu, un grup de adolescenţi se repezi în spaţiul destinat
publicului. Băieţii hohoteau și se loveau în joacă cu pumnii peste braţe,
în vreme ce fetele râdeau pe înfundate. Erau îmbrăcate în rochii cu
mâneci bufante, iar una dintre ele purta o beretă roșie peste buclele
lungi și blonde. Băieţii aveau pantaloni cu manșete și cămăși
impecabile. Aveau ochii roșii și sticloși, ca ai lui tati atunci când bea
prea mult whisky. Undeva, o femeie plângea. Să fi fost Dina? Oare ce-i
făcuseră adolescenţii? În clipa următoare, fata cu beretă roșie o văzu pe
Lilly și se opri.
— La naiba! exclamă tânăra. Uitaţi-vă la ea! Chiar o fi făcută din
gheaţă?
— Neah! spuse un băiat. E vopsită în alb.
— Până și pe păr? întrebă fata cu beretă.
— E o perucă, zise băiatul.
— Cică vine de pe o altă planetă, interveni un al doilea băiat. Ce
prostie!
— Totuși, e oarecum drăguţă, spuse una dintre fete.
Cea cu beretă se strâmbă.
— Mie mi se pare hidoasă.
O altă fată strâmbă din nas.
— Și pute pe deasupra.
— Arată ca un hoit, zise fata cu beretă. Poate că de asta pute.
Fetele izbucniră în râs, iar primul băiat se apropie și apucă funia din
faţa scenei lui Lilly.
— Ești vie, pocitanie?
Lilly clipi către el. Nu știa ce să facă. Broboane de sudoare începură
să i se prelingă pe gât și pe spate. Până să-și dea seama ce se petrecea,
băiatul se aplecă pe sub frânghie și urcă pe scenă. Lilly făcu un pas
înapoi, dar tocurile i se agăţară de rochie.
— Glory! strigă ea.
Băiatul surâse plin de sine și întinse mâna către părul ei.
— Ăsta e adevărat, ciudato?
Peretele de pânză dintre podiumuri fu smuls într-o parte și Glory se
repezi pe scena lui Lilly, cu chipul schimonosit de furie.
— Ieșiţi dracului de aici! urlă ea.
Băiatul sări jos, se târî pe sub funie și se alătură prietenilor săi, care
râdeau isteric. Dar în loc să plece, adolescenţii se retraseră către
peretele din fund, arătând cu degetul și bătându-și joc de cele două.
— Întoarceţi-vă în peștera voastră, pocitaniilor! strigă băiatul care
urcase pe scenă.
— Da, ciudăţenii urâte! ţipă fata cu beretă.
 Începu să scandeze, urmată de ceilalţi:
— Ciudăţenii, ciudăţenii, ciudăţenii! Ciudăţenii urâte și proaste!
Celălalt perete dintre scene se dădu la o parte, iar Rosy și Ruby
scoaseră capetele.
— Ai păţit ceva, Lilly? întrebă Rosy.
— Lăsaţi-o în pace! ţipă Ruby către adolescenţi.
Aceștia n-o luară în seamă, continuând să râdă și să scandeze. Apoi
băiatul care urcase pe scena lui Lilly se aplecă, prefăcându-se că-și
leagă șireturile. Când se îndreptă, pe faţa lui apăru o expresie ciudată,
un rânjet crud și totuși, neliniștit. Tânărul ridică braţul și azvârli cu
ceva către scenă. O mână de ţărână udă o lovi pe Lilly în piept și i se
împrăștie pe rochia albă, în vreme ce bucăţi de iarbă îi aterizară în păr.
Un alt băiat i se alătură primului, râzând în timp ce întindea mâna
pentru a mai lua pământ. Dar în locul noroiului, el culese rahatul de
câine și îl aruncă spre Lilly. O bucată mare o nimeri deasupra unui ochi
și i se scurse pe nas. Fata își scăpă sceptrul și rămase înmărmurită, cu
mâinile ridicate, cu pleoapele strânse și gura închisă, neștiind sigur
dacă ar trebui să fugă sau să ţipe. Duhoarea mizeriei de câine o făcea să
icnească.
Râsetele adolescenţilor amuţiră și în tăcerea care se lăsase brusc, una
dintre fete zise:
— Oh, Doamne, ăla-i rahat de câine?
Lilly stătea încremenită, iar în mintea ei se deștepta un val de groază.
Până la urmă, mama avusese dreptate, îi îngreţoșase. O urau. O
considerau o spurcăciune.
Una dintre fete izbucni iar în râs, un sunet singuratic, aproape
speriat. Lilly deschise ochii și se făcu mică, ghemuindu-se plină de
rușine și dezgust. Ceilalţi se luară după prietena lor, fetele chicotind,
băieţii râzând pe înfundate, toţi distrându-se pe seama ei. Fetiţa lăsă
zgomotele să se reverse asupra sa, vag conștientă de faptul că Glory
spunea ceva și întindea mâinile spre ea. Un sfâșietor dor de casă năvăli
ca un puhoi prin toată fiinţa ei și un ţipăt îngrozitor îi izbucni din gât.
Își acoperi faţa cu mâinile, dându-și seama prea târziu că-și întindea
murdăria pe obraji și pe ochi. Îi veni să vomite și se împletici înapoi,
având un singur gând: să fugă, să iasă din cort, astfel încât ei să nu mai
râdă de ea. Dar era ca și cum ar fi încercat să alerge prin melasă. Părea
că totul încetinise la viteza melcului. Până și râsetele parcă erau mai
groase și mai lente. Lilly se împinse pe lângă Glory, dar picioarele i se
încurcară în fustă și căzu de pe marginea scenei, pierzându-și pantofii
și aterizând într-un amestec de rochie albă, noroi și rahat de câine.
Băieţii se năpustiră asupra ei ca o haită de lupi flămânzi, trăgând-o de
păr și de haine. Copila se făcu ghem și își acoperi capul cu braţele.
Glory sări jos de pe podium, cu sceptrul în pumn.
— Plecaţi de aici! strigă ea. Lăsaţi-o în pace!
Adolescenţii o luară la goană spre celălalt capăt al cortului, iar Glory
se luă după ei, fluturând sceptrul prin aer.
— Dacă-l mai prind pe vreunul dintre voi aici, îl omor!
Hester, fata-maimuţă, și Aldo, bărbatul cu piele de aligator, alergară
să dea o mână de ajutor.
— Ești bine? întrebă Hester și se aplecă, ajutând-o pe Lilly să se
ridice.
Fetiţa nu știa decât un singur lucru: trebuia să plece de acolo. Se
chinui să se salte în picioare și o zbughi desculţă către marginea
cortului, pe unde intrase împreună cu Glory. Când văzu că nu reușește
să-și găsească drumul spre culise, ieși în fugă prin faţă, prin mijlocul
mulţimii, făcându-i pe localnicii uluiţi să se împrăștie la stânga și la
dreapta, despărţindu-i așa cum a despărţit Moise Marea Roșie. Femeile
urlau înfricoșate și se fereau de parcă fata ar fi fost ciumată, în vreme ce
bărbaţii ridicau braţele pentru a le proteja. Copiii ţipau speriaţi. Iar
Lilly îi vedea pe toţi, ce perfecţi și arătoși erau, învăluiţi în lumina
soarelui și în lumea normală. Le vedea rochiile frumoase, feţele
trandafirii, genele negre, pletele blonde sau castanii. Îi ura și, în același
timp, voia să fie ca ei.
Cineva întinse un picior, iar Lilly se poticni și căzu în patru labe.
Începu să se târască prin curtea acoperită cu rumeguș, în rochia ei albă
de prinţesă, cu părul plin de rahat atârnându-i peste faţă. Lacrimi de
rușine și durere îi împăienjeniră ochii și se prăbuși în ţărâna fierbinte,
răsuflând greu, fără să-i mai pese de ce avea să se întâmple în
continuare. Pe pământul din faţa ei, se ivi o pereche de cizme negre,
lucitoare. Cu puţina putere pe care o mai avea, fata se uită în sus.
— Ce dracu’ ai făcut? zise Merrick, privind-o cu furie.
 Până să poată ea să zică ceva, bărbatul o înșfăcă de braţ și o târî către
parcela din spate, pe lângă stâlpii și frânghiile cortului cel mare. În
spatele lui, artiștii, animalele și clovnii așteptau încolonaţi să înceapă
parada din deschiderea spectacolului. Toţi se întoarseră să-i vadă pe
Lilly și Merrick: femei în tutuuri și colanţi roz, bărbaţi în costume albe,
mulate pe trup, și sacouri roșii. Clovni cu feţele albe, femei și fete în
haine cu paiete. Toţi îi urmăreau curioși. La capătul șirului care aștepta,
băiatul în smoching stătea lângă un bărbat în haine de lucru, ţinând de
o sfoară cu care era legat puiul de elefant.
Atunci Lilly se împiedică și căzu iar, lovindu-și capul și umărul drept
de pământ, cu o bufnitură care-i zgudui oasele. Pentru o clipă, în timp
ce stătea pe o parte, într-un nor de praf care aproape că-i întuneca
ochii, îl zări pe băiatul în smoching lăsând sfoara din mâini și pornind
către ea, cu chipul plin de uimire și îngrijorare. Dar omul îmbrăcat în
haine de lucru îi puse o mână pe umăr, ca să-l oprească, și-l conduse
înapoi la puiul de elefant. Băiatul se uită peste umăr la Lilly și,
încruntându-se, își reluă locul la rând.
Merrick o apucă pe fată de păr, o smuci în picioare și o târî de acolo.
Ea își ridică ambele mâini pentru a-i zgâria încheietura cu unghiile, dar
nu fu chip ca bărbatul să-i dea drumul. În cortul cel mare, orchestra
circului începu să cânte, intrarea din spate se deschise și măreaţa
paradă pătrunse în interiorul uriaș, întâmpinată cu urale și aplauze de
către o mulţime extaziată.
Capitolul 10
Julia
În seara primei zile petrecute de Julia pe de-a-ntregul ca nou
proprietar al conacului Blackwood, vântul se înteţi, iar casa deveni rece
și întunecată, în ciuda faptului că bătrânul Claude pornise sistemul de
încălzire. Dar clădirea nu era nici pe departe tăcută. Gemete și
scârţâituri păreau să vină din fiecare grindă ori scândură de podea,
ţevile păcăneau, radiatoarele clipoceau, iar obloanele troncăneau la
ferestre. Când și când, în timp ce stătea lângă șemineul din salon,
încercând să priceapă ceva din hârtiile primite de la avocat, Juliei i se
părea că aude șobolani în pereţi. Străduindu-se din răsputeri să ignore
zgomotele îngrijorătoare și alungându-și din minte imaginile privind o
infestare cu rozătoare, tânăra continuă să studieze situaţia investiţiilor
și a titlurilor de valoare, o copie a testamentului părinţilor ei, pagini
peste pagini de bolboroseli juridice și de extrase de cont care-i tăiau
răsuflarea. Știa că părinţii ei avuseseră bani, dar până în momentul
acela nu-și dăduse seama cât de mulţi. Cel puţin o liniștea gândul că
putea să-i plătească în continuare pe Claude și pe Fletcher, ca s-o ajute
cu caii. Și că putea să le trimită lui Danny și familiei lui o sumă
frumușică, astfel încât băiatul să nu mai fie nevoit să scotocească după
mâncare în tomberonul din spatele localului Big Al’s. Poate că avea să-i
trimită un cec chiar și fostului ei iubit, Tom, bineînţeles fără a
menţiona adresa expeditorului.
Deja hotărâse să menţină ferma în funcţiune și, pe cât posibil, să
golească locuinţa, pentru a transforma conacul Blackwood în ceva nou
și înfloritor. Fără îndoială, banii îi ajungeau. Dar mai întâi, trebuia să
sorteze totul, să facă puţină ordine în bunuri, în miile de obiecte ce
păreau să umple fiecare colţișor. Erau prea multe amintiri, prea multe
încăperi, prea multă mobilă, prea multe sertare, dulapuri și
ascunzători. Aveau să-i trebuiască săptămâni, dacă nu chiar luni, ca să
le ia pe toate la mână.
Mintea îi alerga în sute de direcţii simultan și, totuși, nu putea să-și
ia gândul de la cai și de la turul prin grajd pe care Fletcher i-l oferise
ceva mai devreme. În copilărie se obișnuise cu mirosul de fân, dar în
grajd acesta era mai puternic și mai dulce decât și-l închipuise.
Amestecat cu mireasma ca de brutărie a melasei și a cerealelor, cu
aroma de mosc a cailor, dădea interiorului un aer tihnit pe care, spre
mirarea ei, Julia l-a găsit foarte plăcut.
În timp ce-i arăta locul, Fletcher i-a explicat că la conacul Blackwood
se creșteau cai pursânge și cai de viteză, pentru curse și spectacole.
Animalele aveau înzestrări extraordinare și proveneau din familii
celebre. În anii lui de glorie, spunea veterinarul, conacul Blackwood
deţinuse optzeci dintre cele mai bune cabaline născute pe teritoriul
statului, printre ele numărându-se și cel mai faimos armăsar al său,
Blue Venture. Julia nu pricepea toate lucrurile despre care-i vorbea el,
dar îi aprecia bunăvoinţa de a o educa. Ea nu știa sigur decât că fiecare
cal pe care-l vedea era mai frumos decât cel de dinainte. Și nu-i venea
să creadă că toţi îi aparţineau ei.
Când au ajuns la capătul culoarului central, Fletcher a intrat în
ultima boxă. Animalul dinăuntru a nechezat și s-a întors către el, cu
nările fremătând. Era negru ca noaptea, cu o coamă lucioasă și o coadă
ce atingea podeaua. Julia s-a uitat pe deasupra ușii, câtă vreme calul a
adulmecat cămașa și părul lui Fletcher, apoi și-a lipit nasul de gâtul lui,
precum un căţeluș uriaș. Bărbatul a râs, scărpinând gâtul și obrajii
calului cu ambele mâini. Era clar că ţineau unul la celălalt.
— Ea e Bonnie Blue, a spus Fletcher. Pe scurt, Blue. E cea mai bună
fătătoare a ta și cea mai valoroasă dintre iepe.
Animalul necheză iar.
— Ce-ar fi să intri și s-o saluţi?
— Cine? a întrebat Julia. Eu?
Fletcher i-a zâmbit larg, aruncând o privire peste umărul ei, ca și
cum ar fi căutat pe cineva.
— Nu văd pe nimeni altcineva aici. Nu-ţi face griji, e blândă ca un
mielușel.
Julia a tras adânc aer în piept, a ridicat zăvorul și a intrat în boxă. Nu-
și dorea nimic mai mult decât s-o mângâie pe Bonnie Blue, dar trecuse
multă vreme de când se apropiase ultima oară de un cal și știa că ei pot
simţi frica.
— Întinde mâna, cu palma în sus, așa, i-a zis bărbatul, arătându-i
cum să facă.
 Tânăra a întins mâna și Bonnie Blue i-a mirosit palma, apoi și-a
frecat capul de braţul lui Fletcher.
— Nu cred că mă place, a spus Julia.
— Sigur că te place, nu-i așa, fetiţo? Ia uite!
Bărbatul a făcut un pas înapoi și a rămas pe loc în faţa calului.
— Salută, Blue!
Bonnie Blue și-a ridicat piciorul din faţă și l-a întins către Fletcher.
Acesta i-a apucat copita cu o mână și a scuturat-o, ca și cum ar fi strâns
laba unui câine. Julia a scos un sunet de uimire.
— Uau! Cum ai învăţat-o asta?
Bărbatul a dat drumul copitei și a scărpinat-o pe Blue între ochi.
— A fost ușor. E isteaţă. Toţi sunt. Dar Claude nu s-ar bucura dacă ar
ști că o învăţ trucuri, așa că să rămână micul nostru secret.
— Ok. Dar de ce s-ar supăra?
— Pentru că poate fi periculos, dacă nu știi ce faci. Ce-ar fi s-o
scarpini și să vă cunoașteţi mai bine? La urma urmei, e a ta acum.
Julia și-a așezat mâna pe gâtul lui Bonnie și a zâmbit, inspirând
minunatul parfum ca de mosc al iepei. Pielea ei era la fel de netedă și
de mătăsoasă pe cât părea. Blue a încetat să-l mai dezmierde pe
Fletcher și s-a uitat la Julia cu ochi curioși. Apoi și-a lipit botul de
urechea fetei și a adulmecat-o, făcând-o să simtă atingerea nasului ei
de culoarea tăciunelui și a buzelor calde, ca de catifea. A răsuflat cu
putere pe gâtul Juliei, zbârlindu-i părul și dându-i fiori. După care i-a
lovit zdravăn umărul cu capul ei mare, fiind cât pe ce s-o răstoarne.
Fletcher a izbucnit în râs.
— Gata! Tocmai ai primit aprobarea lui Bonnie Blue.
Julia a zâmbit, trecându-și degetele prin coama lui Blue.
— Nu cred că am văzut vreodată un cal mai frumos.
— E specială, asta-i sigur. Iar mânjii ei sunt întotdeauna fără cusur.
Bărbatul a trecut lângă iapă.
— Vino încoace, vreau să simţi ceva!
I-a luat mâna Juliei, a așezat-o pe pântecele lui Blue și a împins. Ceva
a răspuns împingând la rândul lui. Apoi burta iepei s-a mișcat și a
tresărit, ca o minge de cauciuc. Julia a tras brusc aer în piept,
retrăgându-și mâna.
— Ce-a fost asta?
 — Următorul mânz al lui Blue.
Fletcher i-a făcut cu ochiul.
— Și primul mânz al tău.
Un zâmbet larg s-a așternut pe chipul fetei. Pe de-o parte, erau
aproape prea multe noutăţi deodată: casa, grajdul, caii, afacerea, un
nou mânz. Pe de altă parte, era cel mai minunat lucru pe care-l auzise
în viaţa ei. Mânzul acela urma să fie primul născut sub conducerea ei.
Avea să-i aparţină ei și nimănui altcuiva, nici măcar părinţilor ei.
Acum, stând în faţa vâlvătăii din șemineu, înconjurată de acte,
ascultând scârţâiturile și gemetele casei, Julia încercă să se imagineze
îngrijind ferma și luând deciziile corecte pentru cai. Era uimitor și, în
același timp, înfricoșător. Casa și pământurile erau una, dar Blue, puiul
ei și ceilalţi cai erau fiinţe vii. Cum Dumnezeu avea să se descurce cu
toate? Dacă unul dintre ei se îmbolnăvea sau era rănit, iar ea nu vedea
semnele? Dacă nu-l avea pe Claude prin preajmă și nu-l chema pe
Fletcher la timp? Din nou îi veni în minte gândul că era pusă la
încercare. Poate că mama voise să-i demonstreze, o dată pentru
totdeauna, că se întâmplă lucruri rele atunci când nu respecţi regulile.
Dar, ce nu știuse mama era că Julia avea de gând să respecte regulile.
Doar că, de data asta, aveau să fie propriile ei reguli.
Tânăra încercă să-și alunge grijile și să se concentreze asupra actelor,
dar cititul îi înceţoșa ochii, iar strădania de a pricepe totul îi dădea
dureri de cap. Lăsă jos hârtiile și se hotărî să exploreze în schimb.
Habar n-avea cât era ceasul, însă cerul din spatele ferestrelor se
înnegrise. Inelul cu chei al mamei îi făcea semne de pe măsuţa de lângă
canapea, ca și cum fiecare mâner împodobit cu spirale ar fi avut
potenţialul de a dezvălui secrete. Julia se ridică, luă legătura de chei și
porni către cel mai îndepărtat capăt al casei, știind de la bun început că
urma să meargă mai întâi în cabinetul tatălui ei.
Înfășurându-se în pulover, lipăi pe hol, aprinzând luminile pe măsură
ce înainta. Podeaua îi scârţâia sub picioare, iar lumina lămpilor pâlpâia
pe lambriurile netede din lemn de stejar și pe abajururile prăfuite ale
becurilor montate deasupra tablourilor ce înfăţișau cai și câini. De câte
ori, în copilărie, străbătuse tiptil holul acela după câte una dintre
tiradele mamei, sperând că tatăl ei o va lăsa în cabinetul lui? De câte
ori îl auzise azvârlind cu lucruri și plângând în spatele ușii duble? De
câte ori își dorise să-l întrebe ce-l chinuia? De o sută de ori? De o mie?
Se opri în faţa cabinetului și își lăsă degetele să-i alunece pe ușa din
stejar crestat, în vreme ce părul i se zbârlea pe ceafă. Ce avea să
găsească de cealaltă parte? Brusc, se simţea din nou ca o fetiţă, cu
genunchii tremurând. Mama cu siguranţă n-ar fi fost de acord cu ceea
ce urma ea să facă și, din motive pe care nu și le putea explica, încă i se
părea o greșeală să pătrundă în spaţiul tatălui ei. Dar Julia își aminti că
părinţii ei erau morţi și îngropaţi. Acum conacul Blackwood îi
aparţinea, laolaltă cu tot ce se găsea înăuntru.
Pipăi cheile, încercând să decidă pe care s-o încerce prima. Se
deosebeau foarte mult între ele. Cu siguranţă mama ceruse să fie făcute
astfel, pentru a fi sigură că numai ea o să știe care era cheia potrivită
pentru fiecare ușă. Mult îi mai folosea asta acum. Julia strecură în
broască o cheie cu un medalion circular, pe care era gravată litera B, și o
răsuci. Mecanismul încuietorii ţăcăni, iar canaturile din lemn trosniră,
retrăgându-se cu câţiva centimetri spre interior. Julia le împinse ușor și
ușa se deschise complet, scârţâind din ţâţâni.
Lumina lămpii de pe hol cădea pe podeaua din scânduri a
cabinetului, scoţând la iveală franjurile prăfuite ale unui covor persan și
dezvăluind o bună bucată din mijlocul încăperii. Julia rămase multă
vreme pe loc. Poate că trebuia să aștepte până a doua zi, când nu avea
să fie atât de obosită și copleșită. Dar erau prea multe lucruri de făcut
și prea multe camere de parcurs ca să mai amâne ceva. Inspiră adânc,
intră și aprinse veioza de pe biroul cât un pian al tatălui ei.
Peretele din fund era acoperit de biblioteci din mahon, fiecare locșor
fiind ticsit cu cărţi, hărţi, dosare, hârtii și mape. Lângă un alt perete, se
afla o servantă pe care erau înșirate sticle de băutură și pahare gravate,
fără picior, în vreme ce, lipită de peretele opus, o canapea cu tapiserie
verde stătea alături de o pendulă tăcută. Fotoliul cu spătar înalt al
tatălui Juliei era pleoștit în spatele biroului, cu pielea lui cafenie
zbârcită și uzată. Aerul din interior era muced și îmbâcsit, purtând un
acru iz stătut de whisky vechi și fum de trabuc. Lăsând la o parte
praful, care parcă acoperea totul, cabinetul arăta ca și cum tatăl ei l-ar
fi părăsit doar cu o zi în urmă.
 Preţ de câteva clipe, Julia fu prea uluită ca să facă ceva. Cum naiba
avea să le sorteze pe toate? Și de ce, după moartea tatei, mama nu
făcuse ordine și curăţenie în cabinet? Unul dintre lucrurile de care
obișnuia ea să se plângă cel mai des era refuzul lui de a se despărţi de
vreun obiect și îl avertizase, de sute de ori, să nu-și scape trabucul între
cărţi și hârtii. Căci, dacă exista ceva care s-o sperie de moarte pe mama,
atunci acela era focul. Făcea câte o criză de isterie ori de câte ori tata
ardea frunze și crengi în locul special amenajat din curtea laterală și le
amintea mereu lui și Juliei că păcătoșii o să ardă în flăcările iadului.
Atunci, oare de ce nu curăţase biroul, măcar de dragul siguranţei, dacă
nu din alt motiv?
Acum, Julia nu avea de ales. Trebuia să înceapă de undeva. Poate că
ăsta fusese planul mamei sale. Poate că era o pedeapsă suplimentară
pentru faptul că se făcuse părtașă la moartea lui. Tânăra trase adânc aer
în piept și ocoli încet camera, cercetând bibliotecile și citind titlurile
cărţilor. Rafturile gemeau sub greutatea volumelor cu coperte
cartonate, ce aveau ca temă rasele de cai, bolile cailor, primul ajutor,
tehnicile de dresaj sau termenii din medicina veterinară. Lângă ele erau
stivuite bibliorafturi intitulate Blue Venture, Preston’s First Run,
Dakota Point, Shy Dundee, Whiskey’s Pride și Fame’s Fortune. Într-o
altă secţiune erau păstrate trofee, panglici și poze înrămate cu cai
purtând la căpăstru cocarde albastre și roșii.
Julia își aruncă privirea pe ultimele câteva rafturi, apoi suflă praful de
pe gramofon și deschise capacul. Pe placa turnantă era așezat un disc,
cu acul rămas la jumătatea șanţului, ca și cum cineva l-ar fi oprit în
mijlocului unui cântec. Tânăra miji ochii pentru a citi numele plăcii:
„Little White Lies”. Bineînţeles, își zise ea și închise capacul. Merse
lângă birou și rămase în picioare, uitându-se ţintă la el. Un strat de praf
acoperea blatul, sugativa, stilourile din suportul special, veioza verde și
scrumiera doldora de scrum și mucuri de trabuc.
Julia se apropie de servantă, pentru a studia sticlele prăfuite, în
căutarea unui întăritor. Într-un pahar de sticlă fără picior se găseau
rămășiţele unui lichid întunecat, îngroșat și transformat în ceva ce
semăna cu noroiul întărit. Toate recipientele erau pe jumătate goale, cu
excepţia a două sticle de coniac nedesfăcute. Alese una, o șterse de praf
cu marginea puloverului, o deschise și luă o înghiţitură zdravănă.
Băutura îi arse gâtul și îi încălzi stomacul, fiind exact ceea ce-i trebuia.
Julia duse sticla pe masa tatălui ei și se așeză în fotoliul de piele,
ignorând norii de praf ce se înălţau de pe el.
Atunci văzu fotografia.
Era poza ei din clasa a zecea, într-o ramă de argint cu filigran de aur
pe margini, făcută pentru albumul școlii cu zece luni înaintea morţii
tatălui ei. Păreau să fi trecut o mie de ani de când era la liceu. Julia
ridică poza, suflă praful de pe ea și își mușcă buza, străduindu-se să
înfrâneze un șuvoi de lacrimi ivit din senin. Spre deosebire de casele
altor oameni, ai căror pereţii sunt împodobiţi cu fotografii ce amintesc
de fiecare moment important (grădiniţa și zilele de naștere, nunţile și
ceremoniile de absolvire), conacul Blackwood nu se fălea cu nimic din
toate astea. Mama spunea că pozele sunt frivole și lipsite de sens. Nu
cumpăra niciodată fotografiile care i se făceau Juliei la școală, pentru a
le atârna prin casă, și nici măcar nu avea un aparat de fotografiat. Dar,
cumva, tatăl ei făcuse rost de un exemplar din portretul ei de la liceu
și-l păstrase pe biroul lui. Iar ea nu aflase niciodată. Julia șterse restul
de praf cu degetele tremurânde, apoi își folosi mâneca puloverului
pentru a curăţa sticla pătată.
Fata din fotografie avea pielea fără cusur, părul blond-argintiu strâns
într-o coadă la spate și o expresie întunecată pe chip. Oricine altcineva
ar fi luat-o drept imaginea unei adolescente tipice, surprinsă într-o zi
proastă. În definitiv, nu exista niciun semn care să trădeze greutăţile cu
care se confrunta acasă ori șicanele pe care le îndura fiindcă mama nu-i
dădea voie să poarte ce era la modă. Julia, însă, recunoștea tristeţea din
ochii ei.
Lăsă jos fotografia, clipi pentru a-și alunga lacrimile și deschise
sertarul din mijloc al biroului. Înăuntru se aflau lucruri obișnuite:
stilouri și creioane, agrafe de hârtie, benzi elastice, timbre. Trase un
sertar lateral, în care descoperi un teanc de plicuri noi, hârtie de scris
purtând antetul fermei de la conacul Blackwood și alături, o cutie cu
trabucuri uscate. Sertarul de sub el era încuiat. Încercă să-l deschidă cu
cheile mamei, dar niciuna nu se potrivea. Restul sertarelor erau pline
cu hârtii îngrămădite la întâmplare: invitaţii la diverse evenimente,
formulare, facturi și acte. Julia căută prin toate celelalte sertare cheia
celui încuiat, însă nu găsi nimic. Frustrată, se ridică în picioare și
aruncă o privire prin cameră. Unde era cheia aia?
Chiar în clipa aceea, ceva bufni și străbătu în fugă tavanul de
deasupra capului ei. Tânăra se uită în sus. O nouă bufnitură, mai
puternică, o făcu să tresară. Se auzi un scrâșnet, ca și cum un animal ar
fi ros firele din zidurile de la etajul al doilea. Trebuie să scap de
șobolanii ăia, se gândi ea. Își roti încă o dată ochii prin încăpere, după
care hotărî să meargă la culcare. Era epuizată, iar povara a tot ce avea
de făcut și tot ce avea de lămurit se așeza asupra ei, parcă prinzând-o în
lanţuri.
Capitolul 11
Lilly
După ce Lilly fugise din cortul cu ciudăţenii, Merrick o târî înapoi la
tren și o încuie în baie, ca s-o pedepsească pentru că se lăsase văzută de
localnici pe gratis. Tremurând din cap până în picioare, având mâinile,
faţa și părul mânjite cu rahat de câine, fetiţa vomă în toaletă, apoi se
așeză pe capacul închis și plânse în hohote. Duhoarea era copleșitoare
și nu se putea opri din icnit. După ceea ce păru a fi o veșnicie, se auziră
pași intrând grăbiţi în vagon și cineva deschise ușa. Era Glory.
— Oh, Doamne! zise femeia. Ești bine?
Lilly dădu din umeri și se ridică de pe vasul de toaletă, cu ochii
umflaţi și cuprinși de usturime.
— Ţi-a făcut Merrick ceva?
Fetiţa scutură din cap.
— Haide! îi spuse Glory. Să te curăţăm. Am afară găleţi cu apă.
Înșfăcă un halat de baie, o cârpă pentru spălat, prosoape și o bucată
de săpun, după care o conduse pe Lilly afară, în spatele vagonului, unde
nu puteau fi văzute de nimeni. O ajută să-și scoată rochia murdară de
prinţesă, îi dădu cârpa și săpunul, apoi se uită cu tristeţe la fetiţa care-
și freca faţa și mâinile.
— Îmi pare foarte rău că ai păţit una ca asta, zise Glory. Jur că n-am
mai văzut niciodată mocofani purtându-se așa. Erau atât de… sălbatici.
Un nod fierbinte se formă în gâtul lui Lilly, dar lacrimile ei secaseră.
— E vina mea, spuse ea. Mama avea dreptate. Sunt un monstru.
— Nu! răspunse Glory, pe un ton ferm. N-a fost vina ta. Au răsturnat-
o pe Dina și au aruncat cu hotdogi pe jumătate mâncaţi în Belinda.
Sunt pur și simplu niște puști oribili și proști, pe care nu-i duce mintea
la mai mult. Îţi dau cuvântul meu că expoziţia de ciudăţenii nu e
întotdeauna așa. Dacă ar fi, n-aș accepta să mai am de-a face cu ea.
Lilly nu știa ce să zică. Nu conta dacă expoziţia de ciudăţenii era așa
sau nu. Ea nu voia să mai apară vreodată în ea. Iar faptul că n-avea de
ales o făcea să-și simtă corpul lent și greoi, ca și cum mâinile, picioarele
și inima i s-ar fi transformat în piatră. Își spălă părul și îl șterse cu un
prosop, prea obosită ca să gândească dincolo de următoarele câteva
minute.
Glory o ajută să îmbrace halatul, pe urmă se lăsă în genunchi, ca să-i
suflece mânecile. O privi pe Lilly cu lacrimi în ochi.
— Îmi pare rău că nu te-am apărat. Am spus că o s-o fac și n-am
reușit. Sper că știi că ţin cu adevărat la tine și că o să încerc să fac o
treabă mai bună de acum înainte.
Lilly își mușcă buza și nu scoase o vorbă. Între șocul provocat de ceea
ce se întâmplase în cortul cu ciudăţenii și felul în care o privea Glory,
avea senzaţia că e la un pas să se topească ori să cadă grămadă în iarbă.
Se simţea copleșită.
— Vreau acasă! strigă ea și un hohot îi izbucni din gât.
Chipul lui Glory se frânse și femeia își întinse braţele. La început,
Lilly șovăi, apoi se prăbuși în îmbrăţișarea lui Glory, cu umerii
zvâcnind. Aceasta o strânse la piept, legănând-o cu blândeţe înainte și
înapoi.
— O să fie bine, scumpo! îi spuse ea. Totul o să fie în regulă. Îţi
promit.
O mie de trăiri diferite o năpădiră pe Lilly, printre care uimirea,
ușurarea și efectul liniștitor al îmbrăţișării lui Glory. Îi amintea de
momentele în care se cuibărea lângă pisicuţa ei iubită, Abby, doar că
acum căldura și confortul păreau de două ori mai puternice. Puţin câte
puţin, încetă să mai tremure. Și, chiar dacă era prea obosită ca să mai
plângă, ochii i se umplură de lacrimi. Deci așa se simţea cineva când
era îmbrăţișat de o altă persoană. Și poate, poate că așa se simţea
cineva când era iubit.
 În noaptea următoare, Merrick insistă ca Lilly să stea lângă el pe
platforma din afara vagonului, în timp ce trenul de circ călătorea spre
următoarea oprire. Când bărbatul o sili să iasă pe ușa dintre vagonul lui
și următorul, fetiţa se apucă de balustradă, dârdâind și agăţându-se din
toate puterile, convinsă că el avea s-o azvârle jos, asta deși Glory o
asigurase că Merrick n-ar face niciodată vânt cuiva pentru care a plătit
bani buni. Apoi, pe măsură ce se apropiau de marginea următorului
oraș, Merrick arătă spre casele cu ferestre acoperite de scânduri și spre
săracii care stăteau la cozi în faţa bisericilor, pentru a primi ajutoare.
Avu grijă ca micuţa să vadă semnul ÎNCHIS, afișat pe ușile depozitelor,
și vagabonzii de pe lângă șinele de cale ferată: bărbaţi și femei, tineri și
bătrâni, strânși în jurul focurilor aprinse în pubele.
— Lumea moare de foame, zise el. Deci, poate ar fi cazul să-ţi
amintești cât de bine îţi merge ţie. Promisiunea a trei mese pe zi e
principalul motiv pentru care unii oameni se alătură circului în ziua de
azi.
În dimineaţa de după spectacolul din Massachusetts, în timpul
căruia Lilly reușise să-și ducă numărul până la capăt fără să fugă din
cort și fără să se arunce cu nimic în ea, Merrick chemă un taxi pentru
ea, Glory și el. Când Lilly întrebă unde aveau să meargă, bărbatul
răspunse că voia să-i arate un loc numit spitalul de stat din Danvers. Pe
bancheta din spate a taxiului, fetiţa nu dădu nicio atenţie faptului că
era prima dată când mergea cu mașina. Singurul lucru pe care voia să-l
afle era de ce Merrick o ducea la un spital. Oare avea să-i lase pe
doctori s-o înţepe și s-o împungă, ca să vadă dacă e normală? Oare
urma s-o vândă cuiva care voia să-i pună organele la murat și să i le
așeze într-o vitrină? Înfigându-și unghiile în palme, ridică o privire
îngrijorată spre Glory. Aceasta o bătu ușurel pe braţ și-i spuse că totul o
să fie bine.
Douăzeci de minute mai târziu, ajunseră la o clădire de piatră, mare
cât un castel, având parcă o mie de ferestre și acoperișuri ascuţite.
Intrară printr-o uriașă ușă dublă într-un hol, de unde o asistentă îi
conduse pe un culoar lung. Culoarul era gol și tăcut, cu excepţia
ţăcănitului făcut de pantofii albi ai asistentei. Cu cât înaintau mai mult
prin clădirea masivă, cu atât mai îngrijorată era Lilly că Merrick urma
s-o lase acolo. Ca să se liniștească, își forţă pașii să se potrivească cu ai
asistentei. Unu, doi, trei, patru, cinci.
Pe măsură ce se apropiau de capătul coridorului, auzi un murmur, ca
și cum o sută de voci ar fi vorbit undeva în depărtare. Zgomotul deveni
din ce în ce mai puternic. Când ajunseră în dreptul unei uși duble,
înconjurate cu fâșii de cauciuc, asistenta se opri și îi zâmbi cu un aer
înţelegător.
— Acum, aici e puţină dezordine, dar să nu-ţi faci griji, tu n-o să stai
în zona asta. Te deranjează dacă-ţi spun Lilly?
Inima fetiţei se opri pentru o clipă, apoi reporni să bată frenetic.
Începând brusc să tremure, Lilly ridică o privire uluită către Glory.
— Nu pentru asta am venit, îi zise Merrick asistentei. Căutăm o rudă.
— Oh!
Femeia se mai uită o dată la Lilly, iar nedumerirea i se citi clar pe
chip.
— Îmi pare rău, credeam…
— Credeai greșit, zise Glory.
Lilly se înmuie de ușurare. Până la urmă, Merrick n-avea de gând s-o
lase acolo. Asistenta dădu din cap și descuie ușa. Încă dinainte să
treacă pragul, Lilly își acoperi urechile cu mâinile. Ceea ce luase drept
vorbe erau, de fapt, vaiete, plânsete și zbierete. Salonul era plin cu
femei îmbrăcate în cămăși de noapte cenușii, cu părul zbârlit, cu feţele
și braţele zgâriate. Câteva erau legate de paturi, iar una dintre ele ţipa
iar și iar după ajutor. Încăperea mirosea a urină stătută și a mâncare
stricată. Pe zidurile lipsite de ferestre alergau gândaci. O femeie cu
nasul sângerând zâmbi și veni spre ei. Lilly se trase mai aproape de
Glory, ţinându-și capul plecat și ochii aţintiţi asupra picioarelor
asistentei.
După ce părăsiră camera cea zgomotoasă și înfricoșătoare, trecură
printr-un hol scurt, pătrunzând într-o altă zonă, mai liniștită, cu femei
ce stăteau întinse pe paturi și se holbau în tavan, citeau sau discutau în
grupuleţe. Asistenta se opri pe culoarul dintre paturi și i se adresă lui
Merrick.
— Vă pare cineva cunoscut? întrebă ea.
Bărbatul cercetă încăperea, apoi scutură din cap.
— De data asta nu.
 Mai târziu, în taxiul care-i ducea înapoi la tren, el îi spuse lui Lilly:
— Știi de ce te-am dus acolo?
Fetiţa, care stătea pe bancheta din spate, sprijinită de Glory și
încercând să uite cele văzute, scutură din cap.
— Deoarece vreau să știi că, dacă încerci să fugi, probabil o să ajungi
pe drumuri, muritoare de foame, iar poliţia n-o să întârzie să te trimită
într-un loc ca ăla sau chiar mai rău. E primul lucru pe care trebuie să-l
ţii minte. Al doilea lucru pe care trebuie să-l reţii e că eu vizitez mereu
orfelinate și aziluri, căutându-mi următorul număr. Kristi, năroada, a
venit de la Sanatoriul Waverly Hills, din Kentucky, iar pe Aldo,
bărbatul-aligator, l-am descoperit în spitalul de stat din Willard. Așa
că, dacă-mi îngreunezi viaţa când ţi se cere să faci ceva, ar fi floare la
ureche să te internez undeva.
Lilly nu spuse nimic și se uită pe fereastră. Afară turna cu găleata, iar
siluetele înceţoșate ale copacilor și stâlpilor de electricitate treceau în
goană pe lângă geamul brăzdat de ploaie. Nori ca de cenușă atârnau
grei pe cer. Fetiţa încercă să numere arborii de pe marginea drumului,
dar nu reuși să vadă nimic dincolo de propriile lacrimi. Lumea nu era
deloc așa cum și-o imaginase și ar fi dat orice să se întoarcă în
dormitorul ei din pod, chiar dacă asta ar fi însemnat să aibă de-a face
cu mama. Un val de dor de casă o răzbi cu atâta putere, încât aproape
că o făcu să izbucnească în hohote de plâns.
Mai târziu în acea seară, pe când Merrick sforăia în dormitor, Glory și
Lilly stăteau pe canapea, vorbind despre vizita la spital.
— El are dreptate, spuse Glory. Ţi-e mai bine cu noi, chiar dacă,
uneori, nu e cea mai ușoară dintre vieţi. Cu circul, măcar o să ai unde
să-ţi pui capul noaptea, o să ai trei mese zdravene pe zi, șansa de a
vedea ţara și prieteni care se îngrijesc de tine.
Femeia îi oferi un zâmbet ce părea trist și forţat.
— Și, în cea mai mare parte a timpului, o să fii tratată ca o persoană.
Lilly se bucura că Glory încerca s-o facă să se simtă mai bine, dar nu
putea să-și alunge din minte imaginile femeilor în cămăși de noapte
cenușii. Vizita la spital, cu siguranţă, avea să-i dea coșmaruri.
— Ce fel de loc era ăla? Ce aveau femeile de acolo?
— Danvers e un azil de nebuni. Știi, oameni care nu fac diferenţa
între ce e real și ce nu? Dar unii sunt trimiși acolo, fiindcă familiile lor
vor să scape de ei, cum s-a întâmplat cu fratele meu, Viktor. Părinţii
mei l-au internat într-un loc mult mai rău.
— De ce? E nebun?
Glory scutură din cap și începu să-și culeagă scamele de pe fustă.
— Nu, nu e. Părinţii mei l-au lăsat acolo când avea cinci ani,
deoarece unii oameni cred că atunci când cineva e altfel pe dinafară, e
altfel și pe dinăuntru.
Femeia se uită la Lilly.
— Dar noi știm că nu-i adevărat, nu?
Fetiţa dădu din cap în semn de încuviinţare.
 După ce îi arătase lui Lilly cozile la ajutoare, vagabonzii și spitalul de
stat din Danvers, asigurându-se că ea a priceput ce i s-ar întâmpla, dacă
n-ar fi cuminte, Merrick îi îngădui micuţei să umble singură prin curtea
circului, seara, când expoziţiile și tarabele erau închise, iar cortul cel
mare era gol. Dar asta, numai dacă trenul nu se pregătea să plece spre
următoarea destinaţie și dacă se aflau suficient de departe de cel mai
apropiat sătuc, astfel încât localnicii să n-o vadă pe gratis. Glory se
gândea că ar fi fost un moment potrivit ca Lilly să înceapă să-și facă noi
prieteni, căci odată terminată treaba de peste zi, toţi erau gata să se
relaxeze și să se distreze. Ar fi putut să-i facă o vizită doamnei Benini
sau s-o roage pe Penelope să-i facă cunoștinţă cu copiii lui Elizabeth
Webb. Dar Lilly avea alte planuri. Ea voia să găsească corturile cu
animale sau ceea ce Merrick și Glory numeau menajerie.
În prima ei seară de libertate, după ce Merrick și Glory luară un taxi
spre oraș, pentru a merge la un club, fetiţa ieși din vagonul de dormit
purtând o rochie plisată și pantofi negri cu barete (una dintre cele
câteva ţinute cumpărate de la omul de luni). Soarele apunea pe cerul
de august, colorând norii în nuanţe de purpuriu, roz și portocaliu, iar
în depărtare se iveau primele stele. Greierii ţârâiau în iarba înaltă și
uscată ce împrejmuia terenul prăfuit, în vreme ce siluetele întunecate
ale păsărilor zburau ca niște săgeţi prin lumina tot mai slabă. Lui Lilly i
se părea ciudat și puţin înfricoșător să umble pe afară fără Glory sau
Merrick, așa că rămase preţ de câteva minute lângă vagon, pentru a-și
face curaj.
 În preajma vagonului de alături, patru bărbaţi îmbrăcaţi în cămăși
polo și pantaloni călcaţi pregătiseră o masă și niște scaune, în timp ce o
blondă drăgălașă cobora treptele, aducând un pachet de cărţi de joc și
două sticle pline cu un lichid arămiu, ce părea a fi whisky. O altă femeie
îi strigă de la o fereastră deschisă, pentru a-i întreba de câte pahare
aveau nevoie. Atât bărbaţii cât și femeile erau supli, frumoși și graţioși,
ca balerinele despre care Lilly obișnuia să citească în cărţile ei. Glory îi
spusese că erau trapeziști.
Când căpătă destul curaj, Lilly se îndepărtă de vagon și își croi drum
de-a lungul trenului. După ce trecu de trapeziști și de un alt vagon
pentru pasageri, se opri pentru a mângâia trei capre care ciuguleau din
buruienile crescute în preajma unui stâlp de telegraf. Oare erau caprele
din vagonul de marfă în care Merrick o ţinuse zăvorâtă într-o cușcă?
Oare o auziseră ţipând și plângând? Una dintre capre își săltă capul și
își frecă faţa de șoldul fetiţei, apoi reîncepu să mănânce. O alta se
apropie și îi apucă blând între buze poala rochiei, legănându-și coada
ei scurtă. Cea de-a treia îi adulmecă pantofii, șosetele și picioarele,
după care îi linse mâna cu limba ei aspră. Era aproape ca și cum i-ar fi
zis: da, știm cine ești.
Glory îi spusese că, în timpul orelor libere, caprelor li se permitea să
hoinărească prin curtea circului căci, conform domnului Barlow,
aduceau noroc. Îi mai spusese și că oamenii circului consideră culoarea
verde și fluieratul în cortul-vestiar drept aducătoare de ghinion, că
zborul unei păsări în cortul cel mare înseamnă moarte pentru un artist
sau că trapeziștii și dansatorii pe sârmă își cos cruci în interiorul
costumelor, ca să nu cadă. Lilly se întreba ce părere ar fi avut mama ei
despre faptul că circarii foloseau astfel crucile. Mama zicea că oamenii
au fost lăsaţi pe pământ pentru a-L sluji pe Dumnezeu și nu invers.
Atunci de ce credeau artiștii că El o să-i ocrotească?
Gândul la mama îi dădea dureri de stomac, așa că Lilly și-o alungă
din minte, mai scărpină o dată caprele, apoi își continuă drumul. Prin
ferestrele deschise ale trenului răzbăteau parcă o mie de zgomote
diferite, fiecare schimbându-se și amestecându-se cu următorul pe
măsură ce ea înainta, până când slăbea și se topea de tot: o voce subţire
la radio, cineva care cânta, oameni certându-se, o muzicuţă, un bărbat
care ţipa, lătratul unui câine, zornăit de monede, râsete, aplauze, un
strigăt triumfător.
Ceva mai încolo pe șinele de cale ferată, din ușa deschisă a unui
vagon de marfă se auzea o melodie veselă, cântată cu stângăcie. Era cea
mai puternică muzică pe care o auzise Lilly până atunci. Încetini. O fi
dat cineva o petrecere? Dolly, cea mai frumoasă grasă din lume, și
Penelope, cântăreaţa pitică, stăteau așezate pe lăzi de lemn în
interiorul vagonului, râzând și făcându-și vânt cu evantaie de hârtie.
Purtând o bentiţă cu pene și o bluză cu paiete, Dina, jumătate de fată
vie, fuma o ţigară, stând pe un butoi de vin răsturnat și discutând cu
Spear, scheletul viu. Ruby și Rosy râdeau și dansau cu Aldo, bărbatul-
aligator, și cu doi pitici, toţi cinci bând din sticle maronii. Gemenele
purtau șiraguri lungi de mărgele, fuste din fire de iarbă și nimic altceva,
lăsându-și sânii goi să le salte în ritmul melodiei. Lilly își coborî
privirea și grăbi pasul, sperând să treacă neobservată.
Câţiva bărbaţi în haine murdare se strânseseră la o oarecare distanţă
de tren, unde fumau și treceau sticle din mână în mână. Într-un alt
vagon de marfă deschis, un pitic cânta acompaniindu-se cu o chitară în
miniatură, în vreme ce Hester, fata-maimuţă, râdea și se uita cum
Magnus, cel mai urât om din lume, încerca să-și înveţe câinele să facă
pe mortul. Stubs, cel mai mic om din lume, stătea în poala Belindei,
femeia cu două trupuri și un singur cap, ţinând în mâinile lui mărunte
o carte cu coperte cartonate. Hester dădu cu ochii de Lilly și o strigă,
invitând-o să li se alăture. Fetiţa zâmbi, scutură din cap și merse mai
departe.
Nu știa din ce motiv, dar își dorea să fie mai degrabă în preajma
animalelor, decât a oamenilor. Nu putea descrie ce simţea pentru
necuvântătoare sau de ce avea o nevoie atât de puternică să le vadă,
fiindcă nici ea însăși nu pricepea. Dar era unul dintre motivele pentru
care se încumetase să iasă pentru prima oară neînsoţită. Poate că
animalele o atrăgeau fiindcă ele înţelegeau cum e să fii ţinut sub lacăt,
fără niciun control asupra a ceea ce o să se întâmple în continuare.
Poate pentru că pisica ei era singura fiinţă care n-o dezamăgise
niciodată. Sau poate că dragostea pentru necuvântătoare făcea parte
din fiinţa ei, așa cum piciorul stâng îi era ușor întors către interior,
degetele îi erau lungi și subţiri, iar pielea, albă ca zăpada. Oricare ar fi
fost pricina, în clipele acelea, singurul lucru care o interesa pe Lilly era
să vadă puiul de elefant și celelalte animale.
Când ajunse în sfârșit, la cortul destinat lor, încetini, cuprinsă brusc
de nesiguranţă. Dacă cineva urma să ţipe la ea pentru că se afla acolo?
Dacă aveau să-i ceară să plece și să nu se mai întoarcă? Apoi, își aminti
că aproape toţi își terminaseră treaba și se odihneau pentru a doua zi,
relaxându-se în vagoanele trenului și în corturile deschise, căutând să
scape de căldură. Exista speranţa ca, la ora aceea, să nu fie nimeni în
menajerie.
Lilly trase adânc aer în piept și se strecură înăuntru printr-o clapă
laterală, rămânând în umbră. În celălalt capăt al cortului, elefanţii se
înălţau mari și cenușii, ca niște munţi întunecaţi lângă pereţii de
pânză. Faţă în faţă cu ei, zebrele, caii și girafele stăteau în spatele unor
funii joase, dormind sau mestecând fân. Cămilele și lamele erau întinse
în mijlocul cortului, pe un pat rotund de paie, în vreme ce, de-a lungul
unui perete, erau înșirate vagoane cu lei, cimpanzei și urși. În aer
plutea pătrunzătorul miros dulce-acrișor de fân amestecat cu bălegar și
nu se auzeau decât molfăituri, sforăituri, tropăituri și târșâituri.
Cu toate simţurile treze, Lilly înaintă încet pe culoarul central și se
apropie de elefanţi, călcând cât putea de încet și de ușor, până când
ajunse la primul dintre ei. Își lăsă capul pe spate pentru a se uita la
uriașa vietate. Aceasta coborî spre ea doi ochi de chihlimbar, în timp
ce, în adâncul gâtului, îi vibra un huruit molcom, ce aducea cu torsul
zgomotos al unei pisici colosale. Pielea de un gri pătat a elefantului era
zbârcită, crăpată și încreţită, din creștetul capului, până la picioarele
enorme și la tălpile cât niște farfurii. Unghiile lui erau mari cât cartofii.
Fâșii de un verde întunecat îi brăzdau urechile și genunchii,
amintindu-i lui Lilly de mucegaiul format pe gratiile de la fereastra
vechiului ei dormitor. Fire negre de păr și cute adânci îi acopereau
trompa, iar vârfurile urechilor păreau groase și elastice, pentru ca apoi
să se subţieze tot mai mult, până la marginile ce semănau cu două
frunze veștede și zdrenţuite.
Singurul lucru care o despărţea pe Lilly de elefant era o frânghie,
atârnată de-a curmezișul intrării în boxa cu două laturi. Un lanţ greu
cuprindea glezna din spate a animalului, având celălalt capăt prins de
un ţăruș gros, înfipt în pământ. În timp ce se uita în sus, la puternica
sălbăticiune, înăbușitoarea senzaţie de a fi încuiată în camera ei reveni
în sufletul fetiţei, laolaltă cu un apăsător, groaznic dor de casă. Trăirile
erau atât de puternice, încât aproape că o îngenuncheară. La fel ca în
cazul leului, aproape că putea să simtă tristeţea elefantului, doar că
acum era însoţită de altceva, ceva ce semăna cu afecţiunea. Era cu
putinţă ca voinicul animal să ţină la oameni, chiar și după tot ce-i
făcuseră, după ce-l capturaseră și îl legaseră cu funii și lanţuri, silindu-l
să joace în spectacole? Ochii lui Lilly se umeziră. Își dorea mai mult
decât orice să intre în boxă și să aline elefantul, să-l mângâie pe cap și
să-i explice că ea înţelegea cum e să fii ţinut prizonier și totuși, să
iubești pe cineva care ţi-a făcut rău. Dar nu îndrăznea.
Înaintă prin faţa boxelor către cel de-al doilea elefant, parcă și mai
mare decât primul. Acesta părea pe jumătate adormit, cu genele lungi
plecate, cu ochii aproape închiși. Fetiţa își continuă drumul și se opri în
faţa celui de-al treilea elefant, care era culcat pe o parte, între paie.
Alături, puiul de elefant stătea în picioare și apuca cu vârful trompei lui
mici dintr-un morman de fân. Lilly scoase un mic sunet de uimire și își
acoperi gura cu o mână. Puiul era și mai frumos văzut de aproape.
Când dădu cu ochii de fetiţă, elefănţelul își săltă trompa și o întinse
către ea, mișcându-și o buză cât un deget aflată în vârful ei. Lilly zâmbi
și întinse o mână, sperând că puiul va veni mai aproape. Dar acesta
avea piciorul din spate legat cu un lanţ și nu putea înainta. Deodată,
mama-elefant tresări, se ridică și sări în picioare mai iute decât ar fi
crezut Lilly că e cu putinţă. Fata dădu repede înapoi, cu inima
gonindu-i în piept.
— Hei! strigă o voce și un băiat se rostogoli printre picioarele cât
niște copaci ale mamei-elefant, căzând pe paie, între tălpile ei.
Era băiatul pe care Lilly îl văzuse cu puiul de elefant în prima ei zi la
circ, cel care îi făcuse cu mâna și voise s-o ajute când Merrick o târâse
de la expoziţia de ciudăţenii. Copilul se chinui să se ridice în picioare.
Când o văzu pe Lilly, făcu ochii mari.
— Ce naiba cauţi aici? întrebă el.
Obrajii fetei se înfierbântară. Se gândi să fugă, dar era vrăjită de
elefanţi și nu voia să plece. Până să se hotărască ce să facă, puiul de
elefant se întinse din nou către ea. Mama lui îl reţinu cu trompa,
fixând-o pe Lilly cu privirea și încercând să-și împingă puiul în spatele
ei. Părea a fi același animal pe care Lilly îl văzuse legat cu frânghii în
șopronul pe jumătate deschis, cel pe care oamenii încercau să-l înveţe
trucuri noi. Băiatul ieși de sub mama-elefant și își așeză o mână pe
uriașul ei picior zbârcit.
— E în regulă, Pepper, zise el. Înapoi. Du-te înapoi, fetiţo!
Pepper făcu un pas înapoi și gemu, scoţând din gât un sunet
profund, tremurător. Apoi își lăsă capul în jos și verifică dacă puiul
păţise ceva, pipăindu-i cu trompa urechile, picioarele și burta.
— Așa, spuse băiatul. Cuminte, fetiţo. Cuminte.
Lovi ușurel piciorul lui Pepper, după care se îndreptă spre Lilly,
încruntându-se și scuturându-și paiele de pe haine.
— Ce cauţi aici? întrebă el din nou, de data asta ceva mai puţin
nervos.
Fata înghiţi în sec, căutând cuvintele potrivite. Oare băiatul avea să-i
facă necazuri sau avea să se poarte frumos? Poate că acum, când o
vedea de aproape, își dorea să nu-i fi făcut niciodată cu mâna.
— V-voiam doar să văd elefanţii, spuse ea.
El își puse mâinile în șolduri.
— Știi că astea sunt animale sălbatice, nu-i așa? Pot să fie
periculoase. N-ai voie să intri aici oricând vrei tu.
— Îmi pare rău, zise Lilly și dădu să plece.
— Stai! spuse băiatul.
Ea se întoarse cu faţa către el. Spre surprinderea ei, îl văzu zâmbind
larg.
— Parcă veniseși aici ca să vezi elefanţii.
Cuprinsă de ușurare, Lilly schiţă un surâs.
— Vrei să-i cunoști de aproape? o întrebă el.
Ea dădu din cap.
— Păi, hai atunci! Bagă-te pe sub funie.
Tremurând de nerăbdare și emoţie, Lilly făcu așa cum i se spusese.
Când ajunse pe partea cealaltă, rămase lângă frânghie. Băiatul o bătu
ușurel pe mama-elefant pe picior.
— Ea e Pepper. Cinci tone de talent pur.
Îi făcu semn lui Lilly să vină mai aproape, iar fetiţa înaintă tiptil.
— Pepper, e cineva aici care vrea să te cunoască.
 Femela elefant, cu puiul înghesuit între picioarele ei, își coborî ochii
spre Lilly, vânturându-și înainte și înapoi urechile ei gigantice.
— Cuminte, fetiţo, spuse băiatul.
Apoi, către Lilly:
— Întinde mâna.
Copila întinse mâna, iar Pepper o căută cu trompa, lăsându-și buza
elastică, asemănătoare unui deget, să alunece pe interiorul palmei lui
Lilly. Acesteia nu-i venea să creadă ce se petrecea. Emoţiile îi făceau
inima să bată cu putere. Pepper adulmecă degetele lui Lilly, ca și cum
ar fi verificat dacă putea avea încredere în ea, după care își ridică
trompa, o coborî cât ai clipi pe lângă faţa fetiţei și îi mirosi obrazul.
Lilly zâmbi larg și se înfioră, încercând să nu miște. Pe urmă, Pepper
prinse cu trompa degetul mare al copilei și i-l scutură, făcând-o să râdă.
— Te place, zise băiatul.
Mută de uimire, Lilly nu se putea opri din zâmbit.
— Ghici câţi ani are, o îndemnă băiatul.
Lilly ridică din umeri.
— Zece?
— Nu, are treizeci și patru.
Pepper lăsă degetul fetiţei și își deschise gura în ceea ce părea a fi un
surâs. Puiul ieși dintre picioarele ei, iar mama-elefant începu să se
legene, bătând tactul cu mișcările trompei. Băiatul îndemnă puiul să
înainteze și-i spuse lui Lilly să se apropie. Aceasta șovăi și, cuprinsă de
îndoială, ridică privirea către Pepper.
— Nu-ţi face griji, spuse băiatul. Au încredere în mine. Tata e șeful
elefanţilor, supraveghetorul pahidermelor. Poate să pună potcoave, să
conducă o echipă de zece cai, să întindă o pânză, ba chiar să joace rol
de clovn, dacă trebuie, dar în cea mai mare parte a timpului se ocupă
de tauri. Îi hrănește, îi adapă, caută să vadă dacă sunt răniţi sau
bolnavi. Îi ajută și pe dresor, și pe veterinar.
Lilly ridică din sprâncene.
— Pahiderme?
— Un pahiderm e un elefant.
— Tatăl tău are grijă și de tauri? Nu știam că la circ sunt și vite.
Băiatul râse.
 — Nu, noi le spunem elefanţilor tauri. Nu contează dacă sunt fete
sau băieţi.
— Ah! spuse Lilly.
Trebuia să se gândească la asta. Înaintă puţin câte puţin spre pui și își
așeză mâna blândă pe capul lui mare și cenușiu. Fire scurte de păr
negru i se zbârleau în partea de sus a frunţii, ca o perie ţepoasă. Inima
lui Lilly se umplu de uimire, de încântare și de ceva ce aducea cu
bucuria. O dureau obrajii de la atâtea zâmbete. Niciodată nu crezuse că
o să aibă șansa de a pune mâna pe un elefant adevărat, viu, darmite pe
un pui.
— El e Jojo, spuse băiatul.
Puiul își încolăci trompa în jurul braţului fetiţei și o trase mai
aproape. Ea râse din nou.
— Uau! exclamă băiatul. Chiar te place!
Lilly își trecu mâna liberă peste marginea exterioară a urechii lui Jojo,
minunându-se de căldura și moliciunea pielii lui groase. Băiatul
dezmierdă tâmplele și fruntea puiului de elefant.
— Le place să fie mângâiaţi aici, spuse el. Și pe trompă.
Lilly mângâie trompa lui Jojo, încă înfășurată în jurul braţului ei, apoi
își mișcă mâna în sus și în jos, între ochii lui.
— Gata, Jojo! spuse băiatul. Ajunge. Dă-i drumul.
Elefantul își desfăcu trompa și se retrase sub burta mamei lui,
frecându-și urechile lui mici de picioarele ei. Lilly nu-și putea lua ochii
de la el.
— Hai! o îndemnă băiatul. O să ţi-i prezint pe ceilalţi.
Se strecură pe sub frânghie și se îndreptă către următorul elefant.
Lilly îl urmă.
— Ea e Petunia, are douăzeci și patru de ani, zise băiatul. Cea din
capăt e Flossie, mătușa lui Jojo. La șaizeci și trei de ani e cea mai
bătrână din grup și cea mai mare. Domnul Barlow pretinde că are cu
șapte centimetri și jumătate mai mult decât Jumbo.
Băiatul îi zâmbi larg lui Lilly.
— Iar eu sunt Cole.
Fata își coborî privirea către propriii pantofi.
— Eu sunt Lilly.
— Îmi pare bine să te cunosc, Lilly.
 Cole începu să împingă cu piciorul, către Flossie, grămăjoare răzleţe
de fân, apoi mângâie trompa elefantului.
La ce se gândește? se întrebă Lilly. O să mă întrebe de ce sunt așa de
albă și cum am ajuns la circ?
— Deci ce… începu ea. De ce stăteai întins în fân, cu Pepper și Jojo?
El ridică din umeri.
— Îmi place să fiu cu ei. Mă ajută să gândesc. Uneori, tata mă lasă să
dorm în vagonul lor.
Lilly făcu ochii mari.
— Nu te calcă?
Băiatul scutură din cap.
— Neah, sunt obișnuiţi cu mine.
— Ai noroc.
Fata se strecură pe sub frânghie și se apropie de Flossie.
— Mi-aș dori doar să nu trebuiască…
— Ce să nu trebuiască?
— Să nu trebuiască legaţi cu lanţuri.
Cole se încruntă.
— Știu, dar tata zice că e pentru binele lor.
Se aplecă pe sub Flossie, ca s-o scarpine pe burtă.
— Dacă ar scăpa și ar da de necaz, cine știe ce s-ar întâmpla. Ar
putea fi răniţi de cineva. Oamenii se înfurie mereu pe animale pentru
că se poartă ca animalele.
Ceva rece și trist se răsuci în pieptul lui Lilly. Și mama îi spusese că
gratiile de la fereastra dormitorului erau acolo pentru binele ei, iar
Merrick îi zisese că dacă ar fugi, cineva i-ar face rău din cauza culorii
pielii ei, un lucru de care nu era vinovată. I se părea că avea mai multe
în comun cu animalele de la circ, decât cu oamenii. Nu era de mirare că
putea să le simtă durerea.
— Dacă vrei, poţi să vii să vezi elefanţii ori de câte ori sunt eu aici, îi
spuse Cole. Doar să nu te prindă domnul Barlow sau dresorii.
Lui Lilly nu-i venea să-și creadă urechilor.
— Serios?
— Sigur. Dar să te ferești de celelalte animale. N-am petrecut așa de
mult timp cu ele, așa că nu știu sigur care sunt de încredere.
 Fetiţa se luptă cu imboldul de a ţopăi, bucuroasă că băiatul o
scărpina încă pe Flossie și nu-i putea observa zâmbetul entuziasmat.
— Ok. Mersi.
Chiar în clipa aceea, clapa de la intrarea în cort se deschise și cineva
pătrunse în menajerie. Lilly rămase pironită pe loc, încercând să
hotărască dacă ar trebui să fugă sau să se ascundă sub elefant,
împreună cu Cole.
— Hei! strigă un bărbat.
Porni către ea cu pași apăsaţi și cu chipul furios.
— Ce faci aici?
Cole se repezi să iasă de sub Flossie, se băgă pe sub frânghie și se opri
pe culoarul central.
— E în regulă, tată, spuse el. E prietena mea.
Lilly simţi o fluturare ciudată în stomac. Cole o numise prietena lui.
Și îi spusese că poate să stea mai mult cu elefanţii. Părea aproape prea
frumos, ca să fie adevărat.
Capitolul 12
Julia
A doua zi după ce intrase în cabinet, unde găsise un sertar încuiat și
poza ei din liceu pe biroul tatălui său, Julia urcă la etajul al treilea,
sperând să găsească o cale de acces în pod. Trebuia să-și dea seama pe
unde pătrundeau șobolanii, înainte ca invazia să se înrăutăţească.
Având cheile mamei agăţate de o gaică de la curea, tânăra străbătu în
grabă cel de-al doilea șir de trepte, lucru pe care nu-l mai făcuse din
copilărie, când obișnuia să tropăie în sus și în jos pe scări, ca să vadă de
câte ori putea să scape nepedepsită, înainte ca mama s-o certe pentru
că dăduse uitării interdicţia de a merge la etajul al treilea.
Cu excepţia stratului gros de praf și a pânzelor de păianjen ce atârnau
de muluri și de lustre, interiorul avea aceeași structură ca la etajul al
doilea: o reţea de holuri lambrisate cu lemn, pe marginile cărora erau
înșirate covoare turcești înguste, de culoare roșie, aplice de alamă și uși
închise. Pornind din capătul cel mai îndepărtat al culoarului principal,
Julia își vârî capul în fiecare încăpere mută, neputând să-și alunge
impresia că se afla într-un hotel abandonat. Fiece cameră îngustă arăta
exact la fel: o fereastră dublă, un pat de mahon, o măsuţă de toaletă cu
oglindă, o plapumă plină de praf și o veioză Tiffany colorată în verde și
roșu, pe noptieră.
Nu ţinea minte ca vreun musafir să fi urcat vreodată acolo pentru a
dormi, nici măcar nu și-i mai amintea pe părinţii ei primind oaspeţi.
Nu știa nimic despre istoricul conacului Blackwood, dacă el fusese în
familie înainte de a intra în posesia mamei și tatălui ei sau ce vârstă
avea clădirea. În copilărie, n-o interesase. Acum, însă, îi venea ușor să-
și imagineze o vreme în care se organizau banchete elaborate și
petreceri grandioase în sufragerie și pe întinsa peluză din faţă, unde
cuplurile dansau și beau, înainte de a urca braţ la braţ pentru a face
dragoste în paturi sau pentru a discuta, a râde și a plânge în intimitatea
camerelor de la etajul al treilea. Își închipui amanţi întâlnindu-se pe
ascuns, perechi certându-se, bărbaţi profitând de femei, beţivi duși la
culcare, femei plângând în fotolii, lângă ferestre, bărbaţi jucând cărţi și
fumând. Era întru totul posibil ca o persoană, sau chiar mai multe, să fi
murit acolo. Oare să nu fi fost șobolanii cei care făceau zgomote
noaptea? Să fi fost conacul Blackwood plin de fantome? Ideea îi dădu
fiori.
Își alungă din minte gândurile morbide și străbătu fiecare hol în
parte, căutând o cale de a urca în pod. Dacă șobolanii intrau pe undeva,
era logic ca ei să se ascundă în pod. Scotoci după o altă ușă ori scară,
însă nu găsi niciuna. Verifică tavanele, sperând să găsească un chepeng.
Tot nimic. N-avea niciun sens. Cum ajungeau părinţii ei la ultimul etaj?
Gândindu-se că i-a scăpat ceva prima dată, se uită din nou în fiecare
cameră.
În dormitorul aflat la capătul celui din urmă hol, observă că dulapul
avea două uși, nu una. Se repezi spre el, apoi încetini. Dacă avea să
găsească un cuib de șobolani în pod? Sau o mansardă plină de lilieci?
Cu un straniu amestec de entuziasm și frică, deschise prima ușă. În
spatele ei se afla un dulap gol, cu excepţia unei perechi prăfuite de
pantofi bărbătești eleganţi, ale căror șireturi stăteau să se fărâme. Când
deschise încet cea de-a doua ușă și privi în spatele ei, lumina din
dormitor scoase la iveală un spaţiu strâmt, de mărimea unei băi mari
sau a unui vestiar mic, împodobit cu lambriuri și tapet pe care erau
desenate flori de crin. De-a lungul unui perete erau îngrămădite la
întâmplare cutii de pălării și de pantofi. Julia deschise complet ușa și
scoase un ţipăt.
În colţul din fund, parţial acoperită de umbre, stătea o femeie goală,
fără cap.
Apoi, Julia își dădu seama că se înșelase și râse, acoperindu-și gura cu
degetele. Era un manechin. Trecu pragul, trase de întrerupătorul unui
bec fără abajur și încăperea fu inundată de o lumină cenușie. Spre
deosebire de tavanele înalte de doi metri și jumătate din restul casei,
plafonul cămăruţei n-avea niciun metru optzeci. Iar dacă își întindea
braţele, Julia putea să atingă câte doi pereţi deodată. În fundul
încăperii, lângă manechin, o masă lucrată manual, cu picioare în forma
unor gheare de leu, sprijinite pe câte un glob, stătea sub o tapiserie de
pânză pe care era brodată o casă ţărănească din piatră, înconjurată de
crini și de stânjenei. Motivul pentru care cineva ar fi atârnat o tapiserie
într-o cameră atât de mică o depășea. Tânăra își puse mâinile în șolduri
și privi împrejur. Oare la ce fusese folosită încăperea aceea? Părea mai
răcoroasă decât restul casei și nu-și putea închipui de ce. Poate că
fusese salonașul intim ori vestiarul cuiva. Arăta aproape ca o
ascunzătoare. Dar cine știa pentru ce?
Julia luă una dintre cutiile pentru pălării și suflă un strat de praf de
pe capac. Tocmai când se pregătea s-o deschidă, cineva o strigă pe
nume, de la parter. Era Claude sau Fletcher, nu-și putea da seama.
Stinse lumina, ieși din cămăruţă, închise ușa dormitorului și se grăbi
spre scară.
Claude o aștepta jos, negru la faţă. Julia se opri pe prima treaptă,
surprinsă că-l vedea în casă, darmite la etajul al doilea.
— Ce-i? îl întrebă ea.
— Scuze că am dat buzna neanunţat, spuse bărbatul, cu răsuflarea
tăiată. Am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni.
— Eram într-un dormitor. Ce se întâmplă?
— Trebuie să-l chemăm pe Fletcher. Una dintre iepe fată.
Julia începu să coboare.
— Telefonul e în bucătărie.
Claude se repezi pe scară în jos, iar tânăra îl urmă. Bătrânul alergă în
bucătărie și se duse drept la telefonul aflat pe masa de lucru, lângă ușa
cămării. Julia nu putu să nu observe că el știa unde să-l găsească.
Formă numărul și așteptă, frământându-și pălăria în pumn și
încruntându-și fruntea înroșită de vânt. Fără să salute ori să se
prezinte, spuse:
— Bonnie Blue are probleme.
Julia trase brusc aer în piept, apoi dădu buzna în vestibul, unde-și
puse cizmele și o haină.
— Bine, zise Claude și închise telefonul.
Își puse pălăria și porni către ușă.
— Vine? întrebă Julia.
— E la o jumătate de oră distanţă, răspunse Claude. Și s-ar putea să
fie prea târziu.
Smuci ușa și ieși. Julia se luă după el.
— Pot să ajut cu ceva?
Claude nu spuse nimic și o rupse la fugă peste peluză. Julia se strădui
din răsputeri să ţină pasul.
Începuse să ningă.
 În grajd, Bonnie Blue zăcea întinsă pe o parte între paie, gâfâind, cu
gâtul și coastele leoarcă de sudoare. Ceilalţi cai nechezau, pufneau și
loveau cu copitele în pereţii boxelor, simţind că ceva nu era în regulă.
Julia se opri în ușa boxei lui Bonnie Blue și se uită la Claude, incapabilă
să oprească tremurul care-și croia drum prin mâinile și picioarele ei.
— Pot să fac ceva? întrebă ea.
— Nu, zise Claude.
Bărbatul îndepărtă cu piciorul paiele care înconjurau partea din
spate a lui Blue și săltă coada iepei. De sub ea, se iţea o copită mică și
albă, ca un pumn de copil înfășurat în plastic alb.
— Ce are?
— Travaliul durează prea mult, spuse Claude. Mânzul ar fi trebuit să
iasă deja, iar Blue începe să-și piardă puterile. M-am uitat să văd dacă
fătul e răsucit, dar nu-mi dau seama. E prea mare.
Julia abia mai putea să respire. Nu era sigură că ar fi putut să îndure
ca iapa aceea frumoasă și puiul ei să piară. Nu doar pentru că acum
răspundea de Blue și de mânz, simţind deja o legătură specială cu cei
doi, ci și pentru că întotdeauna caii îi păruseră puternici, maiestuoși, ca
și cum le-ar fi fost sortit să trăiască veșnic. Să vadă o iapă murind, și
încă una însărcinată, ar fi fost o tragedie din care nu era convinsă că și-
ar fi putut reveni. Iar dacă asta urma să fie iniţierea ei în viaţa de
proprietar al fermei de cai de la conacul Blackwood, poate că ar fi
trebuit să renunţe pe loc.
— E ok dacă intru? spuse Julia.
— E grajdul tău, zise Claude.
Tânăra pătrunse în boxă și, pășind cu grijă pe lângă Blue, îngenunche
lângă capul animalului.
— Șșșt… spuse ea. Totul o să fie bine.
Cu degete blânde, împinse la o parte șuviţa de păr căzută peste ochii
lui Blue și îi mângâie încet fruntea, sperând să-i distragă atenţia de la
durere. Iapa își mișcă foarte puţin capul înspre Julia și necheză încet.
Ochii tinerei se umplură de lacrimi și un nod fierbinte i se formă în gât.
Părea că Blue o recunoscuse.
În așteptarea lui Fletcher, Claude începu să se plimbe încoace și
încolo prin boxă, cu pumnii strânși. Tot la câteva minute, se uita sub
coada lui Blue. Julia clipea ca să-și alunge lacrimile, în timp ce mângâia
fără încetare urechile și fruntea animalului, vorbindu-i pe un ton
liniștitor. Din când în când, Blue închidea ochii și își încetinea
răsuflarea, iar atunci Juliei aproape că-i stătea inima în loc.
După ceea ce păru a fi o eternitate, ușa grajdului se deschise, după
care se trânti, iar Fletcher apăru în fugă pe culoarul central.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el, gâfâind.
— Cred că mânzul e prea mare, răspunse Claude. Ori asta, ori e
altceva în neregulă.
Medicul intră în boxă, își suflecă mânecile și pipăi burta lui Blue.
Apoi o ocoli, se duse în spatele ei, îngenunche și îi dădu coada la o
parte.
— Unul dintre picioarele din faţă ale mânzului e prea în spate.
Trase de micuţa copită și o lăsă să se retragă în interior, strecurându-
și degetele pe lângă ea.
— E ok, Blue, spuse, cu glas liniștitor. O să fie bine. Mai rezistă doar
puţin.
Încet, își vârî mâna în pântecele iepei, așteptă o clipă, apoi își
împinse cu grijă braţul înăuntru, aproape până la cot. Blue se încordă și
gemu.
— Ţine-i picioarele din spate! îi zise el lui Claude.
Bătrânul se așeză în poziţia potrivită, iar Fletcher se uită cu
seriozitate la Julia.
— Crezi că poţi să-i ţii capul?
Ea încuviinţă.
— Așază-te între creștetul și greabănul ei și apuc-o bine de lateralele
grumazului, pe sub coamă, zise Fletcher. O să fie dureros, așa că s-ar
putea să încerce să se ridice în picioare, iar noi trebuie s-o ţinem jos.
Nu-ţi face griji, n-o s-o rănești.
Julia ocoli capul lui Blue și se lăsă în genunchi lângă gâtul acesteia.
— Gata? întrebă Fletcher.
— Da, zise Claude.
Julia dădu încă o dată din cap și pe frunte îi apărură broboane de
sudoare. Fletcher își împinse și mai mult braţul, iar trupul lui Blue
înţepeni de durere. Iapa începu să mârâie, să gâfâie și să geamă.
— E în regulă, îi șopti Julia, ţinându-i gâtul cu ambele mâini. O să fie
bine. Încercăm să te ajutăm.
 Fletcher făcu o grimasă și căută mai adânc. Pipăi parcă o veșnicie,
până când spuse în sfârșit:
— L-am prins!
Și începu să tragă încet. Blue se încordă și sforăi zgomotos,
umflându-și nările. Puţin câte puţin, braţul lui Fletcher ieși complet,
ţinând în pumn cea de-a doua copită a mânzului. Deodată, Blue se
înmuie, epuizată.
— Daţi-i drumul! le porunci Fletcher lui Claude și Juliei.
Tânăra își ridică mâinile, iar Claude eliberă picioarele din spate ale
iepei. Încă ţinând strâns cea de-a doua copită a fătului, Fletcher o
apucă pe prima cu cealaltă mână și trase.
— Hai, Blue, împinge! strigă el.
Pântecele iepei se contractă când aceasta își săltă capul și împinse, în
vreme ce medicul trăgea. Picioarele din faţă ale mânzului ieșiră până la
genunchi, iar Claude rupse placenta albă în care erau înfășurate și o
trase la o parte, astfel încât Fletcher să le poată apuca mai bine. Apoi
ieși la iveală și capul mânzului, moment în care Blue se înmuie iar.
Fletcher continuă să tragă, în vreme ce Claude îndepărtă mai mult din
învelișul alb ce acoperea ochii și gura puiului.
— Haide, Blue! șopti Julia. Hai că poţi!
Iapa dădu din cap, stomacul i se contractă iar și, în cele din urmă,
Fletcher scoase mânzul cu totul. Îl lăsă din mâini și se ridică, în timp ce
Claude dădea deoparte restul placentei. Mânzul ud stătea întins pe
paie, cu lateralele corpului zvâcnind, cu capul plecat, cu gâtul lipsit de
vlagă. Era negru ca smoala, asemenea lui Blue, cu „șosete” de un alb
perfect, ce urcau până la jumătatea distanţei între copite și genunchii
micuţi. Însă i se vedeau coastele, arăta pe jumătate lihnit și nu se
mișca. Julia înghiţi în sec și îngenunche pe paie, convinsă că mânzul
trăgea să moară.
Bonnie Blue și puiul ei zăceau spate în spate, amândoi neclintiţi, cu
excepţia unor grăbite și superficiale înghiţituri mari de aer. Julia își
auzea bătăile inimii vuindu-i în cap, de parcă venele ar fi stat să-i
explodeze. Nu se simţea în stare să respire, să vorbească ori să se miște.
Cum putea să se întâmple așa ceva? Cum puteau caii aceia frumoși, o
mamă și nou-născutul ei, să piară? Spre groaza și uimirea ei, Fletcher și
Claude păreau netulburaţi. Dacă asta însemna să deţină ferma
Blackwood, atunci nu voia să aibă niciun amestec.
Fletcher se uită între picioarele din spate ale puiului.
— E o mânză.
Julia privi spre bărbat și așteptă veștile proaste, uluită de detașarea
lui. Era medic veterinar, pregătit să salveze animalele bolnave și rănite.
De ce stătea pur și simplu cu mâinile în sân? Apoi, spre surprinderea ei,
mânza se rostogoli pe burtă și săltă capul, cu piciorușele ei lungi
întinse ca niște puieţi. Însă, chiar și dacă ar supravieţui, se gândea Julia,
cum ar putea vreodată să se ridice pe asemenea membre scheletice?
Părea imposibil. Capul iepșoarei se clătina precum al unui moșneag, ca
și cum animalul ar fi aruncat o primă și ultimă privire asupra lumii.
Julia nu putea să rabde. Se uită la Blue, care încă zăcea pe o parte, cu
ochii închiși. Oh, Doamne, nu și tu! Lacrimi fierbinţi se prelinseră pe
obrajii tinerei.
În clipa aceea Blue își săltă capul, se răsuci pe burtă și își strânse
picioarele sub ea. Mânza își ridică mai sus căpșorul ud, aruncă o privire
către mama ei și înaintă încet printre paie, chinuindu-se să se apropie.
Blue își întoarse privirea spre ea și necheză. Mânzișoara înaintă încă un
pic, cu fiecare strădanie devenind puţin mai puternică. Și atunci, Julia
recunoscu privirea din ochii celor două, acea privire pe care o studiase
de atâtea ori între mame și fiice, acea privire care lumina chipurile de
afecţiune și recunoașterea iubirii necondiţionate. Răsuflarea i se opri în
piept.
— Ei bine, domnișoară Blackwood, zise Fletcher, zâmbindu-i. Cum o
cheamă pe noua ta mânză?
Până și Claude surâdea.
Julia își acoperi gura cu mâna, ca să-și înăbușe un suspin. În mod
miraculos, Blue și mânzișoara ei erau tefere.
Capitolul 13
Lilly
1937

Lilly stătea întinsă pe patul ei din vagonul înăbușitor de încins, cu

ochii pierduţi în beznă, ascultându-le pe celelalte femei din
spectacolele secundare cum mormăie și sforăie în somn. Era dezvelită,
cu cămașa de noapte ridicată până la coapse și părul lung îngrămădit
pe pernă, deasupra capului. Trenul se oprise cu câteva ore în urmă, iar
Lilly era cu circul de suficientă vreme, încât să știe că mirosul de șuncă,
ouă, cartofi prăjiţi și cafea tare însemna că înaintașii (prima secţiune a
trenului care ajungea într-un oraș) deja instalaseră cortul-cantină.
Salahorii ridicau tabăra, tatăl lui Cole (pe care-l chema Hank) și restul
muncitorilor de la menajerie hrăneau animalele cu fân și grâne, iar
bucătarii se pregăteau să servească prima masă a zilei – pregătită cu
carne, legume, făină, lapte, zahăr și unt livrate chiar în acea dimineaţă
– sutelor de lucrători și artiști angajaţi de „cel mai uluitor spectacol de
pe Pământ” al fraţilor Barlow.
În ciuda faptului că interiorul vagonului de dormit semăna cu un
cuptor și că salteaua ei cu păr de cal era plină de cocoloașe, Lilly se
simţea recunoscătoare pentru amândouă. De patru ani dormea alături
de celelalte femei și asta datorită lui Glory. Căci, atunci când fata
împlinise doisprezece ani, Glory îi ceruse lui Merrick să aleagă: ori o
lăsa pe Lilly să se mute, ori avea să-l părăsească. Lilly știa că Glory
procedase astfel ca s-o apere, dar nu crezuse niciodată că o să meargă.
La început, femeia a încercat să-l convingă pe Merrick că e o problemă
care ţine de intimitate. Dar pe atunci Lilly deja își petrecuse doi ani de
zile pe canapea, ascultându-i cum discută, se ceartă și râd în dormitor.
Prima oară când îi auzise făcând sex, își acoperise capul cu o pernă și
plânsese, convinsă că Merrick o chinuia pe Glory, dar prea îngrozită, ca
să facă ceva în privinţa asta. În dimineaţa următoare, când femeia ieșise
din dormitor și văzuse îngrijorarea de pe chipul fetiţei, o asigurase că
ea și Merrick doar se jucaseră și că nu păţise nimic. Apoi, într-o după-
amiază, Lilly i-a prins goi, iar Glory a avut cu ea „discuţia” despre păsări
și albine. După aceea, Lilly a început să-și vâre capul sub pernă în
fiecare noapte, pentru orice eventualitate. Așadar, când Glory i-a spus
lui Merrick că-și face griji fiindcă Lilly i-ar putea surprinde făcând ceva
„necuviincios”, bărbatul a râs. Era deja prea târziu pentru asta.
După aceea, însă, Glory și-a făcut bagajele și, cu ochii plini de
lacrimi, s-a oprit în ușa vagonului, iar Merrick i-a surprins pe toţi,
lăsând-o pe Lilly să se mute. Continua s-o supravegheze îndeaproape,
ameninţând-o c-o alungă dacă face vreo boacănă și vorbindu-i de parcă
ar fi fost un obiect, nu o persoană, dar fata nu mai era o victimă
regulată a abuzurilor lui fizice. Pe vremea când locuia alături de el, cea
mai mică scăpare sau vorbă greșită îl scotea din sărite, iar bărbatul
obișnuia să păstreze controlul cu ajutorul insultelor, al dosului palmei
și, uneori, al pumnilor. Lilly încercase s-o convingă pe Glory să plece
odată cu ea, însă, din nu se știe ce motiv, femeia refuzase. Jumătate
dintre artiștii spectacolelor de umplutură spuneau că Glory stătea cu
Merrick, deoarece credea că poate să-l schimbe, în vreme ce restul
ziceau că stătea cu el, deoarece îl salvase pe fratele ei, Viktor, de la o
viaţă petrecută într-un azil.
După mutare, Lilly o întreba pe Glory aproape în fiecare zi dacă se
simte bine. Uneori femeia părea fericită și se purta ca și cum n-ar fi
păţit nimic, alteori părea tristă și distantă. În zilele în care era tăcută,
se farda mai mult ca de obicei sau își pieptăna altfel părul, ca să
ascundă vânătăile. Până la urmă, Lilly și-a dat seama că Glory îl iubea
pe Merrick, în pofida felului în care acesta o trata. Și, din păcate, fata
știa cum e să ţii la cineva care se poartă urât cu tine. Chiar și după tot
ce-i făcuseră mama și tati, faptul că nu răspunseseră niciodată iubirii ei
încă îi frângea inima.
Curând aveau să se trezească toţi, iar celelalte artiste din vagon
(Dolly, cea mai frumoasă grasă din lume, CeeCee, vrăjitoarea de șerpi,
Hester, fata-maimuţă, și Penelope, cântăreaţa pitică) urmau să se dea
jos din paturile lor, întrebându-se una pe alta în ce oraș se aflau în acea
zi. La urma urmei, era ușor de uitat, având în vedere că, în fiecare
sezon, Circul Fraţilor Barlow parcurgea câte douăzeci și patru de mii de
kilometri și avea câte o sută cincizeci de reprezentaţii.
Lilly știa cu certitudine două lucruri. Că ajunseseră pe undeva prin
Pennsylvania și că, atunci când Merrick urma să se întoarcă după
săptămâna petrecută în căutarea de locuri noi pentru spectacole, avea
să fie, din nou, pornit împotriva ei. Chiar și în clipa de faţă, deși Lilly
apărea de șase ani în spectacolele de umplutură și era una dintre
principalele atracţii, banii pe care-i câștiga ea intrau în buzunarul lui
Merrick. El era șeful și tutorele ei, care nu-i datora decât un pat și trei
mese pe zi. Fata ceruse de sute de ori să fie plătită la fel ca toţi ceilalţi
artiști, însă bărbatul îi amintea de fiecare dată că putea să se
descotorosească de ea cu aceeași ușurinţă cu care o cumpărase.
De data asta, însă, Lilly urma să aibă necazuri pentru că refuzase un
rând de localnici sau, cum le spunea și ea acum, mocofani. Iar așa ceva
nu se făcea. Nu te băgai între Merrick și partea lui, mai ales când
reprezentai unul dintre cele mai importante numere ale lui: Spiritista
Albinoasă. Ca să nu mai spunem că încălcase regula de aur:
„spectacolul trebuie să continue”.
Merrick născocise planul cu Spiritista Albinoasă, după ce-l
convinsese pe domnul Barlow că mocofanii erau mai interesaţi de Dina,
jumătatea de fată vie, și de Mabel, femeia cu patru picioare, decât de
prinţesa de gheaţă de pe o altă planetă. Iar Alanei îi plăcuse atât de
mult conceptul, încât voise să ajute și-l înduplecase pe domnul Barlow
să-i dea lui Lilly un cort al ei.
La început, fata crezuse că o să-i fie mai bine în rolul Spiritistei
Albinoase, decât în expoziţia de ciudăţenii, unde mocofanii se holbau,
o șicanau și o scuipau, pruncii plângeau de frică, iar bătrânelele
încercau s-o împungă cu bastoanele. Copii și adulţii deopotrivă
aruncau în ea cu floricele de porumb, alune sau mere caramelizate pe
jumătate mâncate, râzând când o vedeau ferindu-se și strigând atunci
când ceva o nimerea. Iar când Merrick o „scotea în faţă”, pentru a-i
ademeni pe mocofani să intre în cort, femeile îi atingeau faţa, beţivii o
apucau de piept, iar adolescenţii o trăgeau de părul lung până la brâu.
Mai mulţi încercaseră să i-l smulgă cu totul.
Dar, după primele câteva săptămâni în noul său număr, Lilly a ajuns
să urască faptul că oamenii credeau că era o spiritistă veridică și să se
simtă oribil, când îi vedea pe mocofani despărţindu-se de banii lor
munciţi din greu, în speranţa de a primi vești de la câte o rudă
decedată, ajunsă „pe lumea cealaltă”. Unii erau atât de disperaţi, încât o
plăteau cu bijuterii ori cu ceea ce păreau a fi ultimii lor dolari. Sigur,
erau multe falsuri în spectacolele de umplutură (pruncul-diavol, sirena
din Fee Gee, femeia cu două capete), însă asta n-o făcea să se simtă mai
bine. Aproape că nu mai putea să îndure întâlnirea zi după zi cu
nenumărate chipuri îndurerate, toate privind-o cu nădejde și
entuziasm, rugându-se să afle câte ceva despre mamele, taţii, iubiţii sau
copiii morţi.
Câtă vreme trecuse de când primul mocofan neștiutor intrase în
cortul Spiritistei Albinoase și ceruse să ia legătura cu o persoană dragă,
trecută în nefiinţă? Doi ani? Trei? Parcă ar fi fost o sută. Când se
gândea la asta, stând întinsă în patul ei, singură cu propriile gânduri,
sufletul i se umplea de durere. Dar se lupta cu ea și o împingea înapoi
în adâncul inimii, alungând-o din minte. Era mai bine să fie amorţită.
Și totuși. Și totuși. Nu era amorţită. Se simţea ca un leu ori un
elefant, un animal închis în cușcă și silit să dea reprezentaţii. La
început, și-a susţinut numărul după același program ca restul
spectacolelor de umplutură, însă cozile au devenit tot mai mari, așa că
unii dintre mocofani pierdeau de bunăvoie o parte din ce se întâmpla
în cortul mare, ca s-o vadă. Acum, cortul ei era deschis toată ziua, de
când se descuiau porţile și până la coborârea cortinei, cu două pauze
scurte pentru odihnă și mâncare. La sfârșitul acelor lungi zile, emoţiile
ei secau și singurul lucru care o făcea să se simtă mai bine era să-și
petreacă timpul în menajerie.
Dacă ar fi fost după ea, Lilly ar fi muncit alături de Hank la îngrijirea
taurilor, curăţând boxele, umplând găleţile cu apă și mâncare, dându-le
bunătăţi și mângâindu-le trompele, acestea fiind cele mai mici și poate
singurele alinări pe care elefanţii aveau să le găsească la circ. Dresorii și
artiștii pretindeau că iubesc animalele, dar imediat după terminarea
spectacolelor, le închideau în grajdurile și cuștile lor, uitând de ele până
la următoarea reprezentaţie. Sigur, animalele erau hrănite și adăpostite,
iar un medic veterinar le consulta dacă se răneau sau se îmbolnăveau,
însă Lilly și Cole erau singurii care vorbeau cu ele, care se jucau cu ele
și le ofereau dezmierdări suplimentare. Și asta în fiecare seară.
Seara trecută, când i-a povestit lui Cole că alungase coada de
mocofani, el a implorat-o să se ascundă în vagonul lui, până când
Merrick avea să se mai potolească. Dar Lilly a refuzat. N-ar fi fost corect
să-l implice și pe el. Cole era cel mai bun prieten al ei, lucru pe care-l
știau și-l acceptau toţi, poate pentru că relaţia lor începuse pe vremea
când amândoi erau copii. Însă, asta însemna că, dacă Merrick n-ar fi
găsit-o pe Lilly în vagonul ei, primul loc în care ar fi căutat-o ar fi fost
vagonul lui Cole. Acum se gândea dacă nu cumva făcuse o greșeală.
Poate că ar fi trebuit să primească oferta lui Cole. Cel puţin ar fi fost și
el acolo ca s-o apere.
O parte din ea spera că nimeni nu avea să-i spună lui Merrick, dar
știa prea bine cum stăteau lucrurile. Oricine ar fi ascuns informaţia ar
fi dat la rândul său de necaz. Apoi mai era și Viktor, a cărui loialitate
rămânea de partea lui Merrick, indiferent cât de rău s-ar fi purtat
acesta cu sora lui, Glory. Toţi o avertizaseră pe Lilly de-a lungul anilor
să nu-l vorbească niciodată de rău pe Merrick în faţa lui Viktor și să nu
facă nimic ce ar putea să afecteze profitul lui Merrick. Se întreba dacă
Viktor avea să fie primul care să-i spună lui Merrick despre fapta ei.
Celelalte femei ziceau că n-o puteau blama pentru că-și oprise
numărul, însă Lilly știa că asta nu avea să conteze în ochii lui Merrick.
Gândindu-se la întâmplările din ziua precedentă, abia dacă-i venea
să creadă că se petrecuseră cu adevărat. Pentru a-i păcăli pe mocofanii
care așteptau s-o întâlnească pe Spiritista Albinoasă, Alana trecea pe
lângă coada de la intrare cu un registru și, sub pretextul unei garanţii
prin care se ofereau banii înapoi, nota numele persoanelor dragi
decedate cu care fiecare mocofan spera să ia legătura. Scria doar câteva
la rând, fiindcă în zona de așteptare de lângă cortul spiritistei încăpeau
doar zece oameni. Dar, fără știinţa mocofanilor, Alana nota numele de
două ori, o dată în registru și încă o dată pe o foiţă de hârtie, pe care o
băga pe furiș în buzunar. Iar dacă mocofanul reprezenta o „ţintă” (un
localnic cu portofelul gras, pe care vânzătorul de bilete îl scotea în
evidenţă printr-o bătaie prietenească pe spate, ce lăsa o urmă de cretă),
lucrul acesta era și el trecut pe hârtiuţă, astfel încât Lilly să poată oferi,
contra unei sume suplimentare, o citire mai „amănunţită”. După ce
conducea zece mocofani în spaţiul de așteptare, Alana îi dădea lista lui
Merrick, care-i transmitea numele lui Lilly, unul câte unul. Uneori,
când el lipsea, era înlocuit de Leon, bătrânul care, cu ani în urmă, o
găsise în cușca animalelor.
Pe dinăuntru, cortul Spiritistei Albinoase era împodobit cu perdele
negre și roșii, cu mărgele lucitoare, oglinzi și covoare închise la culoare.
Singurele lumini proveneau de la trei lumânări în sfeșnice de cositor,
așezate pe o veche masă rotundă, în dreptul căreia stăteau, faţă în faţă,
două scaune: primul, un tron cu gravuri elaborate, pentru Lilly, celălalt,
un scaun cu spătar înalt, pentru mocofan. Pierre (un pitic care lucrase
drept clovn, până când își fracturase pelvisul în timpul numărului
„bebeluș într-o clădire cuprinsă de flăcări”) stătea ascuns într-un
șifonier cu panouri glisante, de unde putea să bată din palme, să fluiere
sau să cânte la muzicuţă ori la tamburină fără a fi văzut. Uneori se
furișa afară din ascunzătoare, pentru a-i atinge pe mocofani cu mănuși
lungi, umplute cu lână, pentru a produce o lumină intensă ori pentru a
face să se miște vreun obiect prin întuneric, cum ar fi o batistă de
femeie sau capătul unui baston. Alteori, un „prunc-fantomă” (o figură
împăiată, pitită sub blatul mesei și prinsă de un băţ pe care Lilly o
manevra cu piciorul) privea peste marginea mesei, atunci când era
chemat din lumea celor drepţi. Iar, când Lilly cerea unui spirit să sune
din clopoţelul aflat în mijlocul mesei, sub un glob de sticlă, Pierre suna
dintr-un clopoţel în șifonier.
Era un aranjament dibaci și s-a răspândit repede vorba că Spiritista
Albinoasă merită crezută. Dar de fiecare dată când suna clopoţelul ori
zăngănea tamburina, de fiecare dată când Lilly transmitea câte un
mesaj special de pe lumea cealaltă, iar expresia omului îndurerat se
schimba din tristeţe, în surprindere, din îndoială, în recunoștinţă,
vinovăţia îi scurma gâtul cu ghearele. Era o minciună, de la început
până la sfârșit. Iar vederea chipurilor pătate de lacrimi ale mocofanilor
îi frângea inima.
În ziua precedentă, când după-amiaza era pe sfârșite, în cort a intrat
un bărbat cu purtări ciudate, cu mâinile îndesate în buzunare, gura
acoperită cu un fular de lână și fruntea ascunsă sub o pălărie trasă pe
ochi. La început, lui Lilly i s-a părut stranie folosirea unui fular în toiul
verii. Apoi și-a amintit că luase legătura cu spiritele pentru o femeie în
costum de baie, pentru o bătrână îmbrăcată ca o ţigancă și pentru un
om costumat în pui de găină. Văzuse bărbaţi în fuste, copii mici
purtând urechi de pisică și băieţi cu cercei. N-o mai mira nimic.
l-a făcut semn bărbatului să se așeze în faţa ei și s-a gândit pentru o
clipă cât de puţin îl ajuta fularul să-și ascundă mirosul de băutură din
respiraţie. Apoi, ca un animal dresat, și-a început, cu glas monoton,
cuvântarea.
— Bună ziua și bine aţi venit. Înainte de a începe, daţi-mi voie să vă
spun câte ceva despre ceea ce fac eu. Comunic cu morţii de când aveam
patru ani și, în cele din urmă, mi-am dat seama că trebuie să-mi
împărtășesc darul cu ceilalţi. Mesajele de pe lumea cealaltă pot veni
sub forma muzicii, a vocilor sau a altor sunete. Ce aș vrea să faceţi e să
închideţi ochii și să vă gândiţi la persoana de la care speraţi să primiţi o
veste. Câtă vreme veţi face asta, eu voi încerca să iau legătura cu lumea
spiritelor. După aceea o să vă pun câteva întrebări, la care trebuie să-mi
răspundeţi cu da sau nu. Sunteţi gata să începem?
Bărbatul s-a uitat lung la ea, dar n-a spus nimic. Flăcările
lumânărilor pâlpâiau în ochii lui injectaţi.
— Există cineva special de la care v-ar plăcea să primiţi o știre azi? l-a
întrebat Lilly.
Bărbatul s-a foit pe scaun.
— Da, a mormăit el.
— În regulă, a spus fata. Vă rog să vă gândiţi la persoana dragă, cât
timp eu mă concentrez asupra…
— O caut pe fiica mea.
În mintea lui Lilly s-au declanșat semnale de alarmă. Leon îi spusese
că următorul nume de pe listă era Barbara, soţia decedată a
mocofanului. Gândurile i-au luat-o la goană, încercând să născocească
un nou plan. Dacă ea greșea sau dacă Leon încurca numele, putea să
aibă mari necazuri.
— Înţeleg, a spus ea. Vă rog să fiţi convins că-mi pare foarte rău
pentru pierderea dumneavoastră. Poate ar trebui să începem prin a…
— Nu e moartă.
Lilly s-a încruntat, nedumerită.
— Ok, a spus ea. Ăăm… Aţi înţeles că eu sunt aici pentru a-i ajuta pe
oameni să ia legătura cu cei dragi care au plecat pe lumea cealaltă, nu?
Sigur vă aflaţi în cortul potrivit?
Bărbatul a dat din cap în semn de încuviinţare.
— Sunt în cortul potrivit. Pe fiica mea o cheamă Lilly.
Fetei i s-a tăiat răsuflarea. Ce naiba se petrecea? A cercetat ochii
bărbatului, încercând să-și păstreze calmul. El nu și-a ferit privirea.
Lilly a deschis gura, pentru a-l întreba cine era și ce voia, pe urmă și-a
amintit că existau mii de fete care se numeau Lilly.
— Înţeleg, a repetat ea. Lilly s-a pierdut? A fugit de acasă?
Omul a scuturat din cap.
— Am venit ca să-i spun că-mi pare rău. Habar n-am avut ce urma să
facă mama ei.
Lilly a încremenit. Nu. Nu putea fi.
— Vă rog, a zis ea, brusc cuprinsă de ameţeală. Închideţi doar ochii și
eu voi încerca să…
— Vreau să știe că mă bucur pentru eliberarea ei și sper că e fericită.
Lilly s-a lăsat pe spătarul scaunului, cu inima gata să-i explodeze. Nu
știa ce să zică. Trebuia să fie o coincidenţă. Pur și simplu trebuia. Apoi
bărbatul și-a tras în jos fularul, iar ea a sărit în picioare.
— Ce cauţi aici? i-a strigat.
Preţ de o năucitoare secundă, s-a întrebat dacă nu cumva el era o
fantomă. Poate că într-adevăr murise, după ce mama o scosese din pod.
Poate că femeia nu minţise cu ani în urmă, când spusese că soţul ei era
„pe ducă”. Cu picioarele moi ca apa, Lilly s-a tot îndepărtat de el, până
când s-a izbit cu spatele de peretele cortului. Mărgelele au zornăit
lângă pânză.
— Ce vrei?
— Vreau să știi că-mi pare rău. Și că n-am încetat să te iubesc.
Fata și-a lipit pumnul de stomacul care i se zvârcolea.
— T-te-am așteptat. Am crezut că o să mă cauţi.
Cu chipul întunecat, el și-a lăsat ochii în pământ.
— Știu. Și nu te învinovăţesc dacă mă urăști. Dar am făcut tot ce-am
putut.
Ochii lui Lilly s-au umplut de lacrimi.
— Ai încercat să mă găsești?
Bărbatul a clătinat din cap.
— Mama ta nu m-ar fi lăsat niciodată să te aduc înapoi acasă.
Fata și-a strâns în pumni marginile fustei și s-a luptat să păstreze un
ton calm.
— De ce ai fi ascultat-o pe ea, după tot ce mi-a făcut?
El a strâns din buze și a fixat-o cu privirea, însă n-a zis nimic.
— Ești tatăl meu, a continuat Lilly. Ar fi trebuit să mă aperi.
 — Știu și-mi pare rău. Mama ta m-a silit…
Lui Lilly nu-i venea să-și creadă urechilor. Ce soi de tată își lasă soţia
să-i ţină fata sub cheie și s-o vândă circului?
— Ce te-a silit? l-a întrebat ea, cu glasul repezit din pricina furiei. S-o
alegi pe ea în locul meu?
Auzind acestea, Pierre a ieșit din spatele șifonierului.
— Ce se întâmplă? a întrebat el. Ești bine, Lilly?
Fata și-a șters lacrimile de pe faţă, zăpăcită, mânioasă și supărată pe
ea însăși, fiindcă plângea. Tatăl ei nu merita să știe c-o afectase atât de
mult.
— Da, sunt bine.
Pierre și-a ridicat ochii către bărbat.
— Cred că ar trebui să plecaţi, domnule! i-a spus el cu hotărâre.
— Vreau doar să vorbesc cu ea, a replicat tatăl ei. Vreau să explic…
— Nu! a zis Lilly. N-ai dreptul să explici nimic. Ai avut ocazia. Au
trecut șase ani și acum vii să mă cauţi? Pentru ce? Ca să-ţi speli
conștiinţa? E prea târziu.
A arătat cu degetul către ieșire.
— Are dreptate, trebuie să pleci. Nu mai am nevoie de tine.
— Lilly, te rog! a spus tatăl ei. Eu…
— Ieși! a ţipat fata.
Cu o privire tristă, bărbatul a stat parcă o veșnicie să-i studieze
chipul, apoi și-a lăsat umerii în jos și s-a târât afară din cort. După
plecarea lui, Lilly s-a prăbușit la pământ și, cutremurându-se, și-a
îngropat faţa în palme. Pierre i-a pus o mână pe umăr.
— Ești ok? a întrebat-o.
Fata a scuturat din cap.
— Închide!
— Ce?
— Oprește numărul. Nu mai pot să primesc pe nimeni azi.
— Ești sigură? Merrick o să-și iasă din pepeni. Cine știe ce o să facă.
Lilly se uită la Pierre, cu tâmplele zvâcnind, cu faţa udă de lacrimi și
sudoare.
— Nu-mi pasă ce o să facă. Orice ar fi, n-o să doară la fel de mult ca
asta.
 Acum, Lilly stătea întinsă în patul ei, așteptând să vadă cum avea să
reacţioneze Merrick la aflarea veștii că aleea principală fusese plină
ochi de mocofani așezaţi la coadă ca s-o vadă, iar ea îi refuzase pe toţi,
până la ultimul. Pierre avea dreptate: nu se știa ce urma să facă
bărbatul. Încercă să-și păstreze calmul, numărând scândurile tavanului
de deasupra. Una, două, trei, patru. N-o ajuta.
Se întoarse pe o parte, încercând să hotărască dacă ar trebui să-i
spună ea lui Merrick adevărul, înainte să apuce altcineva s-o facă. Poate
că el avea să înţeleagă, dacă urma să-i explice întâmplarea. Poate că
avea chiar să se bucure că ea își dăduse tatăl afară. La urma urmei, nu
putea fi legal să cumperi un copil de la mama lui. Putea să mintă și să-i
spună că tatăl ei voise să afle unde era el și că ameninţase cu chemarea
poliţiei. În clipa aceea, ușa vagonului se deschise, alunecând cu un
scârţâit pe șinele ei de fier și trântindu-se de peretele opus. Celelalte
femei se speriară și se ridicară în paturile lor.
— Toată lumea, afară! urlă Merrick.
Femeile își azvârliră picioarele peste marginile paturilor, își strânseră
capoatele peste cămășile de noapte și își strecurară picioarele în
papucii uzaţi. Cu părul pe bigudiuri, Dolly, cea mai frumoasă grasă din
lume, se legăna înainte și înapoi pe patul ei, încercând să-și ia destul
avânt, încât să se împingă în sus. Hester merse la ea și îi puse o mână
sub braţ, ca s-o ajute. Lilly coborî din patul ei, își îmbrăcă halatul, o
ajută pe Hester cu Dolly, apoi le urmă pe celelalte femei către ieșire.
— Tu nu, zise Merrick, îndreptând o cravașă către Lilly.
Fata se opri, simţind cum i se întoarce stomacul pe dos.
— Îmi pare rău, spuse ea. A apărut tata și după… după, n-am mai
putut să mă adun.
Celelalte femei ieșiseră din vagon și se opriseră în ușa deschisă, cu
feţele brăzdate de teamă și îngrijorare. Merrick se uită cu furie la Lilly.
— Taică-tău e mort.
Fata scutură din cap.
— Nu, nu e. Mama minţea. El a venit aici, să mă caute. Voia să știe
unde ești și zicea că o să cheme poliţia.
— Nu te cred. Dacă a venit să te caute, unde e? De ce ești încă aici?
Bărbia lui Lilly începu să tremure.
— I-am spus că vreau să rămân și a plecat.
 — Bineînţeles că a plecat. Nici el nu te vrea.
Merrick smuci ușa, închizând-o în urma lui, după care se îndreptă
către fată, roșu la faţă și arătându-și colţii.
— Dar, și dacă ar veni Papa în cortul tău, pe mine mă doare-n șpiţ!
Nu refuzi clienţi care plătesc!
— Îmi pare rău. N-o să se mai întâmple, promit.
Bărbatul se opri și, pentru o clipă, Lilly se gândi că voia doar s-o
sperie, dar el se năpusti și o plesni cu cravașa peste antebraţul dezgolit.
O simţi ca pe un vătrai încins, care-i ardea carnea și mușchii. O urmă
roșie îi apăru pe pielea albă, ca o dâră de sânge proaspăt. Și-o acoperi
cu cealaltă mână și scrâșni din dinţi, hotărâtă să nu ţipe. Merrick ridică
din nou cravașa, moment în care Lilly alergă spre capătul vagonului.
Bărbatul se luă după ea. Când o încolţi, se întoarse cu faţa către el.
— Dă-i înainte! strigă ea. Bate-mă cât vrei! N-o să mă omori. N-o să-
ţi strici cea mai mare sursă de bani!
Merrick se opri, ca și cum s-ar fi gândit la spusele ei, apoi ridică
biciușca și, cu dinţii dezveliţi, o șfichiui încă o dată și încă o dată,
fiecare lovitură fiind mai puternică decât cea dinainte. Fata se făcu
ghem, încercând să se apere, dar n-avea niciun rost. Cravașa îi plesnea
mâinile, braţele și umerii, ca o flacără aprinsă. Undeva, în adâncul
minţii, era recunoscătoare că-și îmbrăcase halatul, altfel braţele i-ar fi
fost dezgolite în cămașa de noapte fără mâneci. La un moment dat, ușa
vagonului se trase într-o parte și, deodată, Merrick zbură înapoi, ca
smuls de o forţă nevăzută. Bărbatul făcu ochii mari și rămase cu gura
căscată. Lilly își ridică privirea, ca să vadă ce se petrecea. Viktor îl ţinea
pe Merrick de gulerul hainei, aproape atingând tavanul vagonului cu
creștetul lui.
— Ce dracu’ faci? răcni Merrick, zbătându-se să scape din strânsoare.
În spatele lui Viktor, Glory, cu faţa schimonosită de furie și spaimă,
stătea alături de domnul Barlow și de paznicii acestuia.
— Dacă-i lași urme, la ce-o să mai fie bună? strigă domnul Barlow. N-
o s-o mai putem folosi nici măcar în spectacolul păsăricilor!
Îi făcu semn lui Viktor să-i dea drumul. Acesta se supuse. Merrick își
îndreptă cămașa și-i aruncă o privire ucigătoare lui Viktor.
— Ce, acum ești de partea lui?
— Scuze, șefu’! zise Viktor. Glory mi-a spus că ai necazuri.
 Merrick își împinse la o parte părul de pe fruntea asudată.
— Mă descurc și singur. Iar Lilly lucrează pentru mine, ai uitat?
— În cortul meu, în circul meu, replică domnul Barlow. Mănâncă din
mâncarea mea, doarme în trenul meu. Aș zice că în momentul de faţă e
mai mult proprietatea mea decât a ta.
Merrick îl privi încruntat, gâfâind și strângând din dinţi. Pentru
prima oară în viaţă, părea să fi rămas fără cuvinte. Se uită la Lilly, ca și
cum ar fi încercat să decidă dacă s-o mai bată sau nu.
— Dacă mai refuzi vreodată un mocofan, următoarea ta slujbă o să
fie în fundul curţii, în spatele spectacolului păsăricilor! urlă el.
În cele din urmă se răsuci și plecă furios din vagon, înjurând în
barbă. Viktor, domnul Barlow și paznicii îl urmară. Lilly se prăvăli în
colţ, cu umerii și spatele ţipând de durere. Își simţea pielea spintecată,
acolo unde cravașa îi biciuise braţele. Glory o ajută să se ridice.
— Nenorocitul! spuse ea. Imediat ce am aflat că vine încoace, l-am
luat pe Viktor. Niciodată nu l-am mai văzut pe Merrick așa nervos.
Când ne-a văzut alergând, domnul Barlow a venit și el.
Lilly își îndepărtă părul de pe faţă și porni către patul ei.
— Cine i-a zis ce s-a întâmplat?
Glory dădu din umeri.
— Nu știu.
În clipa aceea, Cole urcă în vagon și se repezi spre Lilly.
— Ești bine? întrebă el.
O cuprinse cu braţul și o ajută să se așeze pe cel mai apropiat pat.
— Da, răspunse fata.
— O s-o duc în menajerie, îi spuse Cole lui Glory. Acolo avem alifie
bună pentru răni.
Glory dădu din cap și o ajută pe Lilly să se ridice iar. Împreună cu
Cole, o conduse până la ușă. Băiatul sări afară, după care întinse
mâinile, ca s-o sprijine pe Lilly la coborâre. Dar în loc s-o lase jos, o luă
în braţe și o purtă așa de-a lungul aleii centrale. Lilly își așeză mâinile
pe după gâtul lui și își lăsă capul pe pieptul lui, ascultându-i bătăile
puternice ale inimii.
În timp ce traversau tabăra, mergând către menajerie, pe lângă
Petunia și Flossie, care împingeau stâlpi cu capetele și trompele, pe
lângă muncitori și salahori ce ridicau foi de cort și tarabe, câţiva
lucrători se opriră, ca să-i urmărească pe cei doi tineri, întrebându-se
probabil dacă Lilly era beată ori moartă. După ce-i priviră cu atenţie, se
întoarseră la muncă, fără să scoată o vorbă. Văzuseră destule ciudăţenii
la circ și aveau destulă minte, încât să nu-și bage nasul în treburile
artiștilor.
În menajerie, Cole o întinse pe Lilly în boxa lui Pepper, pe o pătură
curată, după care se duse să aducă alifia. Elefantul își lăsă trompa în jos
și adulmecă tot trupul fetei, ca și cum ar fi încercat să-și dea seama ce
era în neregulă. Apoi scoase un geamăt slab, ce suna aproape ca un
hohot de plâns. Jojo, aflat în boxa de alături, căci crescuse prea mare ca
să împartă același loc cu mama lui, își strecură trompa prin partea din
faţă a boxei sale și mirosi aerul. Lilly se ridică și mângâie trompa lui
Pepper.
— O să-mi revin, spuse ea. Nu-ţi face griji.
Cole se întoarse cu pomada vindecătoare și îngenunche lângă ea.
Lilly își coborî halatul de pe umeri și își scoase braţele din mâneci. Cu
gesturi lente și blânde, băiatul îi întinse crema peste urmele roșii de pe
braţe și mâini. Fata strânse din dinţi, încercând să nu ţipe.
— Din fericire, pielea nu e crăpată, spuse el, verificând dacă nu avea
răni pe faţă și pe gât.
Atunci, Lilly își aminti că era goală pe sub cămașa de noapte și obrajii
i se înfierbântară. Se gândi la cum o purtase el pe aleea principală și se
întrebă dacă sânii îi săltaseră pe pieptul lui. Cole trecu în spatele ei, ca
să-i ungă umerii, și mâna lui i se strecură pe sub bretelele subţiri ale
cămășii. Când degetele lui coborâră pe sub partea din spate a hainei,
ridicând-o de pe piele, Lilly se trase înapoi.
— Hei!
— Ce? întrebă el.
— Nu… nu port nicio…
— Caut urme de bici, spuse băiatul. Nu încerc să-ţi văd fundul.
Suntem practic frate și soră, pentru Dumnezeu!
Lilly oftă și îl lăsă să se uite, în timp ce obrajii îi ardeau la gândul că
el ar fi putut-o privi mai jos decât era necesar. Nu doar că o stânjenea
ideea ca el să-i vadă posteriorul, dar se mai și simţea ca o proastă,
pentru că spusese ceva despre asta. Băiatul îi îndepărtă ţesătura de pe
piele și întinse mâna, ca să aplice alifia. În ciuda durerii și a rușinii,
atingerile lui calde îi lăsau o senzaţie plăcută pe spate.
— Cred că am terminat, spuse Cole. Dacă nu cumva mai simţi tu
vreo rană la care n-am ajuns.
Lilly scutură din cap, își ridică halatul și își vârî braţele prin mâneci.
Alifia se lipi de material, dar nu-i păsa. Nu voia să stea acolo, pe
jumătate goală, mai mult decât era nevoie.
— Mulţumesc, spuse ea. Deja mi-e mai bine.
Cole acoperi pomada cu un capac și își șterse mâinile pe pătură.
— Cu plăcere. Dar îmi doresc să fi rămas aseară în vagonul meu.
Atunci n-ar mai fi avut ocazia să te rănească.
— Știu, spuse fata. Ai dreptate.
Cole îi aruncă un surâs lipsit de vlagă.
— Sigur că am dreptate. Eu am întotdeauna dreptate. În caz că nu ţi-
ai dat seama încă, sunt cel mai deștept om pe care-l cunoști.
Lilly zâmbi larg. Ca de obicei, Cole știa cum s-o facă să zâmbească.
Dar chipul lui redeveni serios.
— Ce crezi că o să se întâmple acum?
Ea ridică din umeri.
— Probabil că lucrurile o să revină la normal. Merrick n-o să-și
închidă principala atracţie.
— Da, păi, trebuie să găsim o cale de a te lua de lângă ticălosul ăla.
— Bună idee, spuse Lilly. Și, de vreme ce tu ești cel mai deștept om
pe care-l cunosc, de ce nu născocești tu un plan?
Încerca să glumească, dar Cole își aţinti privirea asupra ei, serios și
îngândurat.
Capitolul 14
Julia
În dimineaţa ce urmă zilei în care Bonnie Blue își adusese pe lume
noul mânz, Julia se deșteptă tresărind. Deschise ochii, dar rămase
neclintită, încercând să-și dea seama ce o trezise dintr-un somn adânc.
Preţ de o ameţitoare secundă, i se păru că se întorsese în camera ei de
deasupra magazinului cu băuturi. Apoi, recunoscu draperiile din
brocart roșu și ferestrele cu cercevele ale conacului Blackwood,
amintindu-și că era acasă. Visele îi fuseseră pline de șobolani, camere
secrete și femei decapitate. Însă, altceva o făcuse să tresară din somn.
Lumea din spatele geamurilor părea cenușie și Julia simţea pe faţă
răceala aerului din încăpere. Cercetă lumina zorilor și încercă să
înţeleagă ce se schimbase. Ramurile copacilor de afară erau neclare, iar
casa părea mai tăcută ca de obicei. Prea tăcută. Atunci își dădu seama
că instalaţia de încălzire nu zbârnâia. Vârfurile degetelor de la mâini și
de la picioare erau amorţite de frig, la fel și vârful nasului. Își vedea
răsuflarea ieșind sub formă de aburi. Se ridică în capul oaselor și își
strânse imediat învelitoarea în jurul gâtului. Dormitorul era îngheţat.
Sări jos din pat, își înfășură umerii în plapuma umplută cu puf de
gâscă și merse la fereastră. Tălpile parcă îi degerau pe podea, în vreme
ce geamurile erau acoperite cu un strat de gheaţă. Afară, lumea era
învăluită în ceaţă, arborii și clădirile arătând ca niște pete negre pe o
pătură albă.
Dârdâind, Julia azvârli plapuma înapoi pe pat, își puse hainele cât
putu de repede și se grăbi să iasă pe holul întunecat. Casa era ca un
frigider. Apăsă pe un comutator. Nu se întâmplă nimic.
— Rahat! exclamă ea.
Se oprise curentul. Ceea ce însemna că nu mai funcţiona nici
instalaţia de încălzire. Mijind ochii în penumbră, își croi drum până
jos, în salon, unde aprinse focul în șemineu. În bucătărie, aprinse
ochiurile aragazului, apoi deschise ușa din spate, ca să se uite înspre
grajd.
Totul era îmbrăcat într-o crustă groasă de gheaţă: peluza pe care
ninsese, copacii, gardurile, firele și stâlpii de telefonie, grajdul și
acareturile. Prin curtea acoperită de polei erau împrăștiate ramuri
rupte și așchii de lemn, în vreme ce cablurile electrice se legănau înspre
pământ, ca atrase de un curent magnetic. În pădurea aflată dincolo de
câmp, crengile trosneau și se prăbușeau, de parcă o mie de vânători și-
ar fi descărcat la întâmplare armele. Julia nu mai văzuse, nici nu mai
auzise vreodată ceva asemănător. Se lăsă mai în faţă, ca să privească în
jur, dar viţa de vie de deasupra ușii se rupse brusc, pârâi, apoi căzu la
picioarele ei cu pocnete de gheaţă sfărâmată.
Julia scoase un sunet de uimire și închise ușa, după care se duse în
bucătărie, unde încercă telefonul. Linia era moartă. Acum ce-ar fi
trebuit să facă ea? Și cum rămânea cu caii? Or fi fost teferi? Oare
Claude urma să apară ca să aibă grijă de ei? Majoritatea n-ar fi păţit
nimic fără apă și mâncare vreme de câteva ore, dar Blue și puiul ei?
Oare puteau ele să îndure frigul?
Tânăra se duse în salon, se așeză pe canapeaua din faţa șemineului,
cu un șal pe umeri, și încercă să se gândească. Dacă în următoarele
câteva ore nu avea să apară Claude sau Fletcher, urma să fie nevoită să
meargă ea însăși în grajd. Asta trebuia să facă. Nu putea lăsa animalele,
mai ales pe Blue și pe mânza ei, pe care o botezase Samantha Blue, să
se descurce singure. Acum erau răspunderea ei și dacă li s-ar fi
întâmplat ceva, nu și-ar fi putut-o ierta niciodată.
Incapabilă să se oprească din tremurat, nu știa sigur dacă din cauza
frigului sau a neliniștii, Julia urcă la etaj, mai puse un pulover pe ea,
apoi coborî la bucătărie, unde pregăti ceai și ouă, pe care le mâncă la
masă, cu șalul pe umeri. După aceea, se cuibări pe canapea și așteptă,
ridicându-se tot la vreo zece minute, ca să se uite prin ușa vestibulului
și să caute pe aleea din faţa grajdului camioneta lui Claude. Aceasta nu
apăru.
Până la prânz, trosnetele crengilor de afară se potoliseră, însă nici
Claude, nici Fletcher nu veniseră, ca să vadă de cai. Julia găsi o lanternă
într-un sertar din bucătărie și merse sus, în dormitorul părinţilor ei, ca
să caute haine mai călduroase. Spera să găsească una dintre perechile
de pantaloni căptușiţi cu flanelă ale tatălui ei și haina lui groasă pentru
mers în grajd, asta dacă nu cumva mama se descotorosise de ele.
Dormitorul părinţilor se afla pe lista de camere în care n-avusese voie
să intre pe când era copil, așa că nu-i văzuse interiorul decât de două
ori: o dată când bătuse la ușa lor plângând, după ce i se făcuse rău în
pat, și altă dată în timpul unei furtuni cu fulgere și tunete, care zguduia
întreaga casă. În ambele cazuri, mama o condusese înapoi în
dormitorul ei, refuzând s-o lase să intre. Acum nu putea să nu se
întrebe dacă era pe cale să afle de ce.
După două încercări, găsi cheia potrivită, descuie ușa și intră.
Asemenea celorlalte piese de mobilier din conacul Blackwood, patul,
măsuţele de toaletă și dulapul pentru haine erau din lemn de mahon,
gravat cu spirale, frunze, mănunchiuri de flori și capete de lei. Cei
patru stâlpi ai patului erau groși ca niște copaci, cu fleuroane de
marmură și coloane canelate. Pe noptiere stăteau două veioze asortate,
ale căror abajururi de brocart erau decorate cu ciucuri pe margini, în
vreme ce pereţii tapetaţi erau toţi împodobiţi cu tablouri religioase și
crucifixe. Julia își aminti noaptea cu furtuna: mama deschisese ușa,
moment în care fulgerul luminase un portret din spatele umărului ei –
Iisus pe cruce, cu ochii daţi peste cap, cu sângele curgându-i șiroaie
dintr-o rană deschisă, în dreptul coastelor. După aceea, fata avusese
coșmaruri săptămâni întregi. Și nu mai intrase niciodată în dormitorul
părinţilor, indiferent cât ar fi fost de bolnavă sau de speriată.
În mod ciudat, restul încăperilor din casă (cel puţin acelea în care
Julia avusese voie să intre) nu conţineau niciun fel de imagini religioase
ori cruci. Și mai ciudat, mama îi dăduse dreptate tatei că ele nu-și
aveau locul în spaţiile comune, în care, ocazional, primeau clienţi. Tata
zicea că nu voia ca locuinţa lor să fie plină de simboluri spirituale, căci
nu dorea să le bage altora religia pe gât. Dar Julia simţise întotdeauna
lipsa lui de răbdare (vecină cu ostilitatea) privind convingerile mamei,
mai ales atunci când ea insista să transforme orice discuţie serioasă
într-o lecţie despre Biblie și să se roage în rarele ocazii cu care ieșeau să
ia cina în oraș. O vreme tata nu se împotrivea, apoi își dădea ochii
peste cap și schimba subiectul. Din motive pe care Julia nu le înţelesese
niciodată, erau singurele dăţi când o înfrunta pe mama și singurele dăţi
când ea ceda.
Acum, Julia nu se putea hotărî dacă dormitorul arăta ca al unui
fanatic religios ori ca al cuiva care-și câștiga traiul lucrând într-un
bordel. Totul, în afară de mobilă, era roșu: tapetul îmbrăcat în material
textil, draperiile, covoarele, pernele decorative, „fusta” patului și
plapuma. Poate că fusese decorat așa, ca să se asorteze cu sângele lui
Iisus. Sau poate că roșul fusese culoarea preferată a mamei. Asta dacă
mama avusese vreo preferinţă.
Julia scutură din cap, ca să și-l limpezească, și se duse la dulap. Cui îi
păsa de ce era dormitorul decorat cu roșu? Oricum urma să scape de
toate cu prima ocazie. În plus, nu era momentul pentru cugetări. Caii
aveau nevoie de ea. Din fericire, dulapul era descuiat. Lumină
interiorul cu ajutorul lanternei. Rochii, nurci, pantaloni și sacouri
stăteau înșirate în ordine pe umerașe, de parcă proprietarii lor le-ar fi
așezat acolo cu doar o zi în urmă. Mirată că găsise mai multe lucruri
ale tatălui ei, Julia împinse îmbrăcămintea pe bara de susţinere, până
când dădu de haina lui cea groasă, pe care o purta când mergea în
grajd. O scoase, o aruncă pe pat și trase sertarele măsuţei de toaletă
pentru bărbaţi, în căutarea pantalonilor și a unui pulover gros. Urme
ale loţiunii după ras pe care o folosea tatăl ei se înălţară dintre
maieurile și batistele împăturite cu grijă.
Încă îl vedea pe tatăl ei venind din grajd, atârnându-și șapca și haina
în vestibul, scoţându-și cizmele și întinzându-și picioarele obosite.
Obișnuia să-l urmărească în tăcere, așteptând ca el să-i observe
prezenţa. Cu câtă ardoare își dorea să-l audă întrebând-o despre cum i-
a mers în acea zi ori spunându-i ceva despre ziua lui. Dar în fiecare
seară era la fel. Mai întâi, el se spăla pe mâini în veceul de serviciu de
lângă vestibul, apoi o bătea ușurel pe creștet și se târa în salon, pentru
a-și turna un pahar de whisky sau coniac. Niciun: „Bună, cum a fost la
școală?” sau „Ce-ai mai făcut azi?”. Până în ziua morţii lui, tatăl ei nu-și
făcuse niciodată timp să afle cine era ea și ce o interesa. Iar asta îi
frânsese inima.
Parcă-l vedea stând la masă, așteptând-o pe mama să apară cu cina și
cu ochii ei reci ca oţelul. Își amintea ziua în care mama îi ceruse tatei să
iasă din nou și să parcheze vechiul tractor în spatele grajdului, astfel
încât trecătorii să-l vadă doar pe cel nou. Și ziua în care ea aflase că tata
îi vânduse unui prieten un mânz pentru o sumă cu cinci sute de dolari
mai mică decât preţul pieţei. Sau ziua în care mama voise să facă
plângere împotriva unuia dintre acei „vagabonzi mizerabili” fiindcă
furase apă dintr-o adăpătoare a cailor. „Împrăștie boli”, explicase ea.
Fără niciun cuvânt, tata se ridica de pe scaun și își reumplea paharul,
ascultând-o pe mama cum trăncănea la nesfârșit, în vreme ce Julia își
lua cina în tăcere. Uneori fata se întreba dacă nu cumva era invizibilă.
În penultimul sertar al măsuţei de toaletă pentru bărbaţi, Julia găsi
un teanc de pulovere din lână. Îl alese pe cel mai gros dintre ele, îl
azvârli pe pat lângă haină, apoi trase sertarul de jos. Înăuntru se găseau
pantalonii căptușiţi cu flanelă, pe care tata îi purta în grajd iarna. Îi
scoase unul câte unul și îi ridică, încercând să-și dea seama care dintre
ei s-ar fi potrivit mai bine peste pantalonii ei fără să cadă. Când trase
afară și ultima pereche, din ea căzu o pagină de ziar îngălbenită.
Aceasta fâlfâi, căzu pe podea și alunecă sub măsuţa de toaletă, ca
suflată de o adiere nevăzută. Tânăra se lăsă în genunchi și se întinse
după ea, simţind cum praful și pânzele de păianjen i se lipesc de mână,
o trase cu grijă, apoi se așeză, ca s-o citească.
Atunci văzu caietul de pe fundul sertarului cu pantaloni. Era
îmbrăcat într-o copertă simplă din piele și închis cu o clemă de alamă,
ca un registru ori un jurnal. Julia lăsă jos foaia de ziar, luă caietul din
sertar și atinse pielea uscată. Un fior parcă îi curentă șira spinării. Oare
ce era? Și de ce tatăl ei îl ascunsese în măsuţa de toaletă?
Inspiră adânc și deschise caietul la prima pagină. Scrise de mâna
tatălui ei, primele cuvinte erau:

Ne-am îngropat întâia născută. Odihnească-se în pace.

Dumnezeu să-i ocrotească sufletul în rai. Și Domnul să ne ajute
pentru ce-am făcut.

Julia trase brusc aer în piept. Întâia născută? Domnul să ne ajute

pentru ce-am făcut? La cine se referea tatăl ei? Părinţii ei nu
pomeniseră nimic despre o soră. Și ce Dumnezeu făcuseră?
Întoarse repede pagina și citi următoarea însemnare.

Nu mă încumet să scriu cuvintele. E prea greu. Singurul lucru pe

care pot să-l fac acum e să-i cer iertare lui Dumnezeu.

— Iertare? rosti Julia în camera tăcută. Iertare pentru ce? Ce-aţi

făcut?
Dădu pagina, dorindu-și cu disperare să citească mai mult.
 Într-o bună zi, o să consemnez adevărul. Dar nu acum. Nu azi.
E prea crud, prea curând, prea dureros.

Julia răsfoi restul caietului. Paginile erau goale. Reciti primele

însemnări, după care scoase un geamăt și puse caietul la loc în sertar.
Cu nedumerirea învârtindu-i-se prin cap, se ridică și privi în jur, brusc
copleșită de senzaţia că se afla într-un film prost, de mâna a doua.
Avusese o soră. O soră care murise. Iar tata se considera vinovat,
laolaltă cu mama, pentru ceva legat de moartea ei. Părea imposibil. De
necrezut. Și totuși. Și totuși. Poate că de aceea părinţii ei erau așa de
nefericiţi. Poate că acela era motivul pentru care mama se ruga și tata
bea. Poate că de aceea se purtau ca și cum Julia n-ar fi existat, cu
excepţia cazurilor în care făcea câte o boacănă. Poate că nu voiau să se
uite la ea, fiindcă le amintea de sora ei moartă.
Tânăra își frecă faţa cu mâinile. Dumnezeule, ce alte secrete mai
ascundea conacul Blackwood? Ce alte minciuni îi mai spuseseră? Luă
hainele tatălui ei și ieși din dormitor. Oricare ar fi fost păcatele comise
în trecut, ele trebuiau să aștepte. În clipa aceea, caii, caii ei, aveau
nevoie de ea.
Capitolul 15
Lilly
La o săptămână după ce tatăl lui Lilly își făcuse apariţia în cortul
Spiritistei Albinoase, iar Merrick o bătuse pe fată cu o cravașă, Circul
Fraţilor Barlow se instală în preajma unui orășel de fermieri de pe lângă
Des Moines. Printre artiști umbla vorba că treceau prin cea mai
fierbinte săptămână înregistrată vreodată în capitala statului Iowa, iar
aerul era înăbușitor. Înaintea primei apariţii din ziua aceea, când trecu
pe lângă menajerie în drum spre cortul-vestiar, Lilly observă că pereţii
erau ridicaţi, iar Cole și tatăl său cărau găleţi cu apă la cuștile
animalelor. Șiroaie de sudoare le udau feţele înroșite și le lipeau
cămășile de piepturi.
Adăpatul animalelor era treaba salahorilor. Tot ei dădeau ocol taberei
cu vagonul de apă, ca să umple găleţile pentru spălat ale artiștilor,
stropeau pământul, ca să împiedice ridicarea prafului, umpleau
butoaiele cu apă de băut și spălau elefanţii cu furtunul. Lilly intră, ca să
vadă ce se petrecea. Felinele mari gâfâiau mai tare și mai repede ca de
obicei, în vreme ce muștele roiau pe lângă cai, cimpanzei și urși.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Cole.
— Domnul Barlow refuză să aducă apă suplimentară, zise el. Așa că
aducem noi câtă putem de la un iaz din apropiere.
Lui Lilly îi veni să-l îmbrăţișeze. Unul dintre lucrurile pe care le iubea
la el era faptul că ţinea la animale la fel de mult ca ea.
— O să vă ajut și eu, după ce se termină spectacolul.
— Mersi! spuse băiatul.
Își șterse fruntea cu mâneca de la cămașă, apoi umplu adăpătoarea
din sălașul ursului.
— Dar eu, laolaltă cu tata, Dante și Leon cred că ne descurcăm.
— Ești sigur?
Cole dădu din cap în semn de încuviinţare.
— O să fii epuizată, după o zi întreagă petrecută în cortul ăla încins.
Când o să închizi pentru pauză, o să am grijă să primești o găleată de
apă în plus în cortul-vestiar.
 — Mersi, spuse fata. Și oricum, o să vin aici mai târziu, așa că o să
dau o mână de ajutor, dacă o să ai nevoie.
După o jumătate de oră, Lilly stătea la o măsuţă de toaletă din
vestiarul femeilor, făcându-și vânt cu evantaiul și ţinându-și părul
ridicat, în timp ce Dolly, cea mai frumoasă grasă din lume, îi prindea
copcile colierului cu șase rânduri de perle înfășurate în jurul gâtului.
Colierul și cerceii cu perle făceau parte din costumul ei, fiind concepute
să se asorteze cu agrafele din păr, și ele împodobite cu perle, însă
Merrick îi amintea cu orice ocazie să nu cumva să le strice ori să le
piardă. Dolly termină de încheiat colierul, după care se prăbuși pe un
scaun și își șterse fruntea leoarcă de sudoare cu o mână grăsulie.
— Dumnezeule mare, transpir ca o târfă la biserică, spuse ea.
Merrick dădu la o parte clapa cortului și băgă capul înăuntru.
— Mișcă, Lilly, mocofanii încep să se agite! Trebuie să deschidem
porţile!
Fata oftă.
— Vin imediat.
Se uită în oglindă, ca să-și verifice coafura și bijuteriile. Ca de obicei,
Glory se întrecuse pe sine. Părul lui Lilly era înălţat și neted în creștet,
tras spre spate de-o parte și de alta a capului, cu elegante șuviţe albe
răsucindu-se în dreptul tâmplelor și al urechilor, restul revărsându-se
în bucle perfecte pe spate. Rochia albă, din șifon și satin, scotea în
evidenţă iluzia unei fiinţe eterice, nepământene. Fata își tamponă
fruntea cu o batistă, se ridică și porni către ieșire.
— Mersi pentru ajutor, Dolly! spuse ea.
Dolly îi făcu semn cu mâna.
— Oricând. Fă-i praf, iubita!
Din cortul-vestiar, Lilly îl urmă pe Merrick prin spatele taberei, către
cortul Spiritistei Albinoase. Când trecură de capătul aleii centrale, pe
lângă cortul care găzduia expoziţia de ciudăţenii, fata observă o siluetă
îmbrăcată în negru, șezând în faţă, pe o platformă, cu un sac pe cap.
— Aia e o nouă atracţie? îl întrebă pe Merrick.
— Da, domnul Barlow crede că o să aţâţe curiozitatea dacă
profesorul o să spună că, la „zece într-unul”, vom dezvălui o ciudăţenie
neprezentată pe afișul spectacolului. Pentru o taxă suplimentară,
desigur.
 — Ce e?
— O jumi-juma, cea mai profitabilă festă care a existat vreodată pe o
alee centrală.
Lilly îl privi cu gura căscată.
— Vrei să zici, o fiinţă jumătate bărbat, jumătate femeie?
— Da, dar ca tine, e la fel de falsă precum o bancnotă de trei dolari.
Lilly se întrebă pentru o clipă dacă n-ar fi mai ușor să pretindă că e
„jumi-juma”, decât să-i mintă pe oameni în legătură cu persoanele dragi
răposate. Dar, să fii jumătate bărbat, jumătate femeie însemna să le
arăţi mocofanilor părţile tale intime, iar ea n-ar fi vrut să facă nici asta.
Intră în cortul ei și își luă locul pe scaun. Merrick se asigură că Pierre
avea tot ce-i trebuie în șifonier, verifică dacă „pruncul-fantomă”, prins
sub masă, funcţiona, apoi ieși să aștepte prima listă de nume de la
Alana.
Nu trecu mult până ce cortul se deschise, draperia fu trasă într-o
parte și intră primul mocofan. Lilly își petrecu următoarele câteva ore
prefăcându-se că vorbește cu morţii, în timp ce Pierre suna din clopoţel
sau cânta la tamburină și la muzicuţă, în șifonier. Până la amiază,
interiorul cortului era ca un cuptor și pe spatele fetei se prelingeau
râuri de sudoare. În pauza de prânz, Lilly se dezbrăcă în vestiar și se
clăti cu o găleată de apă proaspătă, notându-și în minte să-i
mulţumească mai târziu lui Cole pentru asta. După pauză, un bărbos
cu o șapcă asemănătoare celor purtate de vânzătorii de ziare, o cămașă
albă și un papion intră în cortul ei și se așeză cu mâinile în poală.
Rânjea, ca și cum s-ar fi străduit să nu izbucnească în râs. Lilly se
încordă, simţind o încurcătură. Cei mai mulţi dintre mocofanii care
intrau păreau speriaţi, îngrijoraţi sau îndureraţi. Niciodată nu văzuse
unul atât de vesel.
— Hotărât lucru, azi e arșiţă mare, spuse bărbatul, cu o voce joasă,
guturală. Și, din câte am auzit, n-o să se potolească prea curând!
— Da, e cald, răspunse Lilly.
Apoi își drese vocea și își începu prezentarea.
— Bună ziua și bine aţi venit. Înainte de a începe, daţi-mi voie să vă
spun câte ceva despre ceea ce fac eu. Comunic cu morţii de când aveam
patru ani și, în cele din urmă, mi-am dat seama că trebuie să-mi
împărtășesc darul cu ceilalţi. Mesajele de pe lumea cealaltă pot veni
sub forma muzicii, a vocilor sau a altor sunete. Ce aș vrea să faceţi
acum e să închideţi ochii și să vă gândiţi la persoana de la care speraţi
să primiţi o veste. Câtă vreme veţi face asta, eu voi încerca să iau
legătura cu lumea spiritelor. După aceea o să vă pun câteva întrebări, la
care trebuie să-mi răspundeţi cu da sau nu. Sunteţi gata?
Bărbatul rânji, dar nu spuse nimic. Apoi se lăsă ușor în faţă, iar
flăcările lumânărilor pâlpâiră în ochii lui parcă albăstriţi cu cobalt. Lilly
își coborî privirea spre masă, încercând să-și ascundă zâmbetul. Ar fi
recunoscut oriunde ochii celui mai bun prieten al ei. Era Cole, purtând
o barbă falsă și hainele altcuiva.
— Ce cauţi aici? îi șopti ea.
După aceea, ca să audă Pierre:
— Există vreo persoană specială cu care încercaţi să luaţi legătura
astăzi?
Cole strânse din buze, chinuindu-se să născocească un răspuns. Lilly
își făcu griji că nu avea să-și amintească numele pe care i-l dăduse
Alanei, la coadă. Până la urmă, băiatul spuse, un pic prea tare:
— Da, sper să primesc o veste de la vărul meu de-al doilea. E foarte
important și mi-e un dor teribil de el.
Apoi șopti:
— Dincolo de copaci, pe câmpul din spatele trenului, e un eleșteu.
Diseară duc taurii acolo, ca să ne răcorim. Te bagi?
Lilly trase încet aer în piept și încercă să continue farsa, astfel încât
Pierre să nu intre la bănuieli.
— Vă rog, închideţi ochii și să începem.
Făcu o lungă pauză și, străduindu-se să nu râdă, zise pe un ton
serios:
— E un vizitator aici… acest vizitator are un mesaj pentru
dumneavoastră. Nu știu, nu pot fi sigură, dar pare să vă fie rudă, una
îndepărtată. Voi doi aţi fost buni prieteni. Înţelegeţi?
— Da, zise Cole.
— Îi simt prezenţa, spuse Lilly. E foarte puternică.
Apoi, mai tare:
— Invităm pe oricine s-ar afla aici să ni se alăture. Nu suntem aici, ca
să îţi facem vreun rău. Suntem aici cu cel mai profund respect pentru
tine și orice spirit te-ar însoţi. Te rog, încearcă să ne dai un semn că ești
în apropiere. Poţi să faci un zgomot, pentru a ne anunţa că ne auzi?
Pierre ciocăni de trei ori în ușa șifonierului.
— Ce-a fost asta? întrebă Cole.
Lilly strânse din buze, ca să-și înfrâneze râsul.
— E un semn din partea cuiva de pe lumea cealaltă, răspunse ea.
Oh… așteptaţi o clipă! Primesc un nume. Să fie Frank? Fred? Nu, e… e
Ferdinand. Recunoașteţi acest nume?
— Da, zise Cole. E vărul meu!
Băiatul îi făcu cu ochiul. Lilly surâse.
— Ferdinand vrea să știţi că v-a auzit chemarea. Dar trebuie să aveţi
grijă. Înţelegeţi ceva din asta?
— Da, spuse Cole. Da, înţeleg. Ce altceva mai vrea să-mi spună?
— Șșt… zise Lilly și închise ochii. Lăsaţi-mă un moment!
— Bine.
— Spune ceva despre locul dumneavoastră obișnuit, continuă fata.
Ceva despre o întâlnire la miezul nopţii.
Deschise ochii.
— Înţelegeţi asta?
— Da! răspunse Cole.
— Vrea să știe dacă vă face plăcere, adăugă ea.
— Într-adevăr, spuse Cole și zâmbetul îi lumină faţa. Îmi face mare
plăcere.
 După ce porţile fură închise pentru noapte și ultimii mocofani
părăsiră circul, după ce clovnii își șterseră rămășiţele de vopsea de pe
frunţi, iar animalele fură băgate la loc în ţarcurile lor, toţi se strânseră
în preajma trenului, ca să serbeze ziua de naștere a Dinei, jumătatea de
fată vie. Aerul nopţii era încărcat de umiditate și o lună în creștere
arunca umbre alungite dinspre arborii care mărgineau o parte a
taberei, transformând corturile și vagoanele în siluete întunecate, parcă
din altă lume.
Doamna Benini, co-proprietara tarabelor cu îngheţată și vată de
zahăr, pregătise un tort aniversar alb, cu glazură de căpșuni, iar
Madame Zelda, ghicitoarea ţigancă, adusese ţuică de mere, făcută în
casă. Rosy și Ruby împodobiseră un cort deschis cu covoare, mese și
perne pentru șezut, în vreme ce Magnus, cel mai urât om în viaţă,
ajutat de Brutus, uriașul din Texas, atârnaseră lampioane în copaci. În
mod normal, artiștii care dădeau reprezentaţii în cortul mare se ţineau
departe de petrecerile celor din spectacolele de umplutură, însă Lilly îl
convinsese, totuși, pe Cole să li se alăture.
— Toată lumea! strigă ea către mulţime. El e prietenul meu, Cole. Vă
rog să-l faceţi să se simtă binevenit.
Aldo, bărbatul-aligator, se lăsă în faţă, cu mâna întinsă.
— Știm cine ezte, spuse el, cu ochii strălucind. Ezte mereu binevenit
aici.
Strânse mâna lui Cole, scuturând-o viguros în sus și în jos, în vreme
ce se clătina pe picioare, ameţit de băutură.
— Nu-i aja, toată lumea?
Petrecăreţii fluierară și râseră. Cole zâmbi larg și își puse o mână pe
umărul lui Aldo, ca să-l sprijine. Glory îi făcu cu ochiul lui Lilly și
obrajii fetei se înfierbântară. Aldo o cuprinse cu braţul pe Belinda,
femeia cu două trupuri și un singur cap, după care cei doi plecară
împleticindu-se. Rosy și Ruby îl traseră pe Cole în mulţime, iar Lilly îi
urmă, uluită de fericirea pe care o simţea.
După ce tortul fu tăiat și mâncat, cineva scoase un patefon, iar
salahorii improvizară un ring de dans din rampele vagoanelor de
marfă. Sticlele de vin fură trecute din mână în mână, iar borcanele
umplute din nou cu ţuică, așa că nu trecu mult până când lui Lilly
începu să i se învârtă capul. Se retrase sub un copac, ca să-și tragă
sufletul. Cole veni în căutarea ei.
— Te simţi bine?
— Da, răspunse ea. Dar cred că am băut destulă ţuică.
Băiatul izbucni în râs.
— Și eu. E tare.
Lilly ocoli copacul și se așeză în partea opusă, sprijinindu-se de
trunchi. Cole luă loc lângă ea și amândoi se cufundară în tăcere. Lilly
tocmai se pregătea să-l întrebe dacă urma să-i mai ducă pe elefanţi la
eleșteu când, de undeva din stânga ei, o femeie gemu. Cei doi prieteni
săriră simultan în picioare și se priviră cu îngrijorare. Femeia gemu din
nou și un bărbat gâfâi. Cole și Lilly porniră în direcţia din care se
auzeau zgomotele, apoi se opriră brusc. În iarba înaltă, un bărbat stătea
întins între picioarele goale ale unei femei, cu pantalonii în vine,
mișcându-și în sus și în jos fesele solzoase. Erau Aldo și Belinda.
Lilly își acoperi gura cu mâna, ca să-și înăbușe un hohot de râs, și,
împreună cu Cole, se întoarse la petrecere. Magnus, cel mai urât om
din lume, purta pe braţe o Dina pe jumătate conștientă, scoţând-o din
cort și ducând-o la tren, în timp ce Rosy și Ruby stăteau întinse între
perne, de-o parte și de alta a lui Brutus, uriașul din Texas, când
sărutându-l, când trecându-și degetele în sus și în jos pe pieptul lui. De
la patefon se auzea „The Way You Look Tonight” a lui Fred Astaire, însă
ringul de dans improvizat era gol, cu excepţia lui Penelope, cântăreaţa
pitică, și a lui Stubs, cel mai mic om din lume, care dansau lent, fiecare
cu capul pe umărul celuilalt.
— Se pare că petrecerea e pe sfârșite, spuse Cole.
Chiar în clipa aceea, copite în galop tropotiră undeva la dreapta lor și
un bărbat strigă:
— Atenţie!
Două zebre veneau drept spre Cole și Lilly, urmate de trei oameni
înarmaţi cu bice și hăţuri. Băiatul ieși în calea animalelor și își flutură
braţele, ca să le încetinească. Prima zebră coti, alunecă și se opri
undeva între cortul pentru petrecere și tren. Cea de-a doua o urmă și
ambele se ridicară pe picioarele din spate, scoţând sunete ascuţite și
lovindu-se una pe alta, cu copitele și cozile fluturând prin aer. Prima
zebră o mușcă pe cea de-a doua de gât, iar aceasta se răsuci și ripostă
izbind-o în cap cu copitele din spate. Prima zebră se retrase,
înnebunită, și o rupse la fugă către Lilly și Cole. Bărbaţii o ajunseră din
urmă pe cea de-a doua și îi azvârliră o frânghie în jurul gâtului. Zebra
se zbătu să scape, dar o ţinură bine și se luptară să-i tragă un căpăstru
pe cap.
Lilly se repezi în întâmpinarea zebrei care venea către ea și Cole.
— Ce faci? îi strigă băiatul.
Lilly nu-l luă în seamă. Îi tăie calea animalului, înainte ca acesta să
cotească înspre tabără, și întinse braţele.
— Încet acum, spuse ea. Ușurel, ușurel.
Zebra încetini la trap, apoi la pas, până când se opri în faţa lui Lilly,
cu capul sus și urechile tresărind. Bărbaţii care ţineau cealaltă zebră
rămaseră încremeniţi, cu ochii mari de uimire. Lilly îl simţi pe Cole în
spatele ei, apropiindu-se. Întinse o mână către animal, cu palma în sus.
— Haide, n-o să-ţi fac niciun rău, zise ea, cu glas blând.
Zebra lăsă capul în jos și îi adulmecă mâna, atingându-i pielea cu
botul ei ca de catifea. Cât se poate de încet, Lilly făcu un pas către ea și
se întinse, ca s-o mângâie pe frunte.
— Hai, Lilly! șopti Cole din spatele ei. Pleacă de lângă el înainte să…
— Șșt! exclamă fata, atât către Cole, cât și către zebră. Rămâi acolo.
Totul o să fie bine.
Mângâie faţa animalului, până când acesta lăsă capul în jos și își
relaxă umerii vărgaţi. Când zebra începu să clipească, ca și cum ar fi dat
să adoarmă, Lilly se apropie și mai mult, ca să-i scarpine gâtul, în sus și
în jos, înainte și înapoi, trecându-și unghiile prin părul lui negru cu alb.
După încă un minut, în care zebra arăta de parcă ar fi fost în transă,
fata se opri și porni către menajerie. Animalul săltă capul și o urmă,
ţinându-și nasul aproape de umărul ei. Bărbaţii care ţineau cealaltă
zebră o așteptară să treacă, după care se luară după ea, păstrând o
distanţă sigură. Cole îi urmă și el. Când ajunseră la menajerie, Lilly
conduse zebra înăuntru, înapoi în boxa ei. După ce o scărpină încă o
dată îndelung, ieși din boxă și zăvorî ușa. Cole stătea și o privea cu gura
căscată.
— Știi că ăla e un armăsar, nu? zise el.
Lilly dădu din umeri.
— Nu, știu doar că era suferind și speriat.
 — Doamne, Lilly! Puteai fi rănită!
— N-am păţit nimic.
Bărbaţii închiseră cealaltă zebră la câteva boxe distanţă, după care
veniră spre Lilly și Cole.
— Cum naiba ai făcut asta? întrebă unul dintre ei.
Era ceva mai înalt decât Cole, cu părul ondulat și umerii laţi. Fata îi
recunoscu pe el și pe ceilalţi: erau acrobaţi și formau o trupă numită
Zburătorii Fraţi Zoppe. În mod normal, ei nici nu s-ar fi uitat la Lilly ori
la vreun alt ciudat.
— N-am mai văzut niciodată așa ceva, spuse unul dintre fraţi.
Cole se încruntă la ei.
— Cum dracu’ au scăpat zebrele?
— Domnul Barlow vrea să includem în numărul nostru cai sau zebre,
răspunse fratele cu păr ondulat. Ne-am gândit să vedem ce putem
inventa.
— Fără ajutorul sau permisiunea directorului de scenă, spuse Cole.
Nu era o întrebare.
— Am crezut că o să ne descurcăm, zise cel de-al treilea frate.
— Ei bine, faptul că aţi lucrat fără un dresor a fost prima voastră
greșeală. A doua, și cea mai mare, a fost aceea că aţi încercat să faceţi
ceva cu doi armăsari. Cineva putea să-și piardă viaţa.
— N-am știut că sunt doi armăsari, spuse cel de-al treilea frate.
— Asta-i clar! zise Cole. Data viitoare, cereţi-i voie directorului de
scenă și el o să pună un dresor să vă ajute. Nu vreau ca voi ori zebrele
să aveţi de suferit.
Lilly își dădea seama că era furios, dar, în purul stil al lui Cole,
încerca totuși să fie amabil. Fratele cu păr ondulat arătă cu bărbia către
fată.
— Poate că ar trebui s-o punem pe ea să ne ajute.
Lilly făcu ochii mari.
— Pe mine? De ce?
— Fiindcă în peste douăzeci de ani de circ, răspunse bărbatul, eu n-
am văzut niciodată un animal care să reacţioneze faţă de cineva, așa
cum a reacţionat zebra aia faţă de tine.
Cole se uită spre ea.
 — Are dreptate, spuse el. Și încă un armăsar! Majoritatea oamenilor
n-au idee cât de periculoși pot fi. Tata a avut grijă să mă facă să respect
armăsarii, povestindu-mi despre unul care i-a sfâșiat gâtul unei femei.
Ea a murit pe loc. Și tu te-ai dus la animalul ăla, de parcă te-ai fi
apropiat de un căţeluș.
Lilly ridică din umeri.
— Atunci, probabil e bine că n-am avut mai multă minte.
— Cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-ai fi distras atenţia, zise
acrobatul cu păr ondulat. Iar domnul Barlow ne-ar fi omorât dacă
zebra ar fi scăpat.
Îi întinse mâna lui Lilly.
— Mulţumesc pentru ajutor.
Fata zâmbi și i-o strânse.
— Cu plăcere, răspunse ea.
 Mai târziu în noaptea aceea, după ce toată lumea adormi, Lilly își
strânse părul într-un coc neglijent și îmbrăcă o rochie strânsă în talie,
cu mâneci scurte. Înșfăcă o pereche de sandale, se furișă afară din
vagonul de dormit, apoi se uită la stânga și la dreapta, în lungul
trenului care se întindea pe câte opt sute de metri în fiecare direcţie,
pentru a se asigura că n-o vede nimeni. Unele dintre ferestrele
vagoanelor erau deschise, iar în tabără, pereţii cortului erau ridicaţi.
Salahorii și muncitorii dormeau afară, pe pământ, încercând să se
răcorească. De undeva se auzea un vals, un sunet tulburător, ca de
tinichea. O adiere caldă dezmierda braţele goale ale lui Lilly și o
peliculă fină de sudoare i se așternea pe frunte, în timp ce se grăbea
spre menajerie. Nu știa sigur dacă era din pricina căldurii, ori a
nerăbdării.
Când intră în cortul animalelor, boxele elefanţilor erau goale, iar Cole
nu se zărea pe nicăieri. Lilly se strecură pe sub peretele din spate și
privi în jur. În zare, dincolo de un șir de copaci, un hambar ţuguiat se
înălţa pe vârful unui deal, sub razele lunii ce se reflectau în acoperișul
lui de tablă, făcându-l să pară îmbrăcat în zăpadă. Cole îi spusese că o
să ducă taurii la un eleșteu, așa că porni într-acolo. Când se apropie de
copaci, o luminiţă licări într-o adunătură de siluete voluminoase, ce se
mișcau încet pe marginea câmpului.
Elefanţii.
— Cole? strigă Lilly cât îndrăzni de tare.
— Aici! răspunse el.
Fata iuţi pasul către vocea lui, înaintând cât putea de repede în bezna
luminată de lună. Când se împiedică de un smoc de iarbă, prin minte îi
fulgeră o amintire: prima oară când ieșise din casă, urmându-și mama
de-a lungul unui câmp, către circ, fără să aibă habar unde se ducea ori
că viaţa urma să i se schimbe pentru totdeauna. De data asta, însă, știa
exact încotro se îndrepta. Își recăpătă echilibrul și scutură din cap,
pentru a-l limpezi. În clipa aceea nu voia să se gândească la lucruri
triste. În plus, gândul la trecut nu avea să-i influenţeze viitorul. N-ar fi
vrut să se afle nicăieri altundeva, decât alături de Cole și de elefanţi.
Folosindu-și trompele, Pepper, Petunia și Flossie smulgeau scoarţa și
ramurile copacilor, pe care le băgau în gură, în timp ce scoteau din gât
sunete de mulţumire și rumegau zgomotos. Jojo, în ciuda faptului că
era mai mare decât mama lui, alerga cu stângăcie împrejurul lor,
încântat de prima lui fărâmă de libertate. Cole aștepta printre arbori.
— Credeam că ne întâlnim în cort, spuse Lilly.
— Nu eram sigur că o să vii. Și apoi, știam că o să ne găsești.
— Ţi-am zis că o să vin.
— Zău? Nu mi-am dat seama dacă erai tu sau vărul Ferdinand.
Lilly îl lovi în joacă cu pumnul peste umăr.
— Haha! Foarte amuzant. Ok, destul cu tachinatul. Unde-i eleșteul?
Cole râse și o conduse de-a lungul șirului de copaci, înspre o poartă
largă, ce ducea către un alt câmp. Elefanţii îi urmară. Băiatul descuie
lacătul cu un șperaclu, desfăcu lanţul și deschise poarta.
— După ce trecem cu toţii, să închizi poarta în urma ta, îi spuse el lui
Lilly. Și vezi că, mai devreme, au fost vaci pe câmpul ăsta, așa că ai grijă
pe unde calci.
El intră primul, cu elefanţii după el. Flossie, în frunte, apoi Pepper,
Jojo și Petunia. În timp ce trupurile lor masive și întunecate înaintau
legănându-se pe lângă Lilly, la doar câţiva metri distanţă de ea,
mișcându-și încet, dar sigur, picioarele lor groase cât niște copaci,
legănându-și încoace și încolo cozile lor lungi, împodobite cu smocuri
de păr și fluturându-și uriașele lor urechi pleoștite, ochii fetei se
umplură de lacrimi și inima i se strânse în piept. Chiar și după șase ani,
în care-și petrecuse aproape fiecare zi cu ei, încă o uimeau
dimensiunile și frumuseţea lor. Iar în noaptea aceea nu aveau lanţuri la
picioare, nici frânghii ori pereţi care să-i ţină închiși. I se părea că asistă
la parada unor zei, care ezitau să-i dezvăluie tainele lor lumești, căci ea
nu merita să le cunoască.
După ce toţi elefanţii trecură de poartă, Lilly o împinse la loc, apoi
alergă să-l prindă din urmă pe Cole. În depărtare, lumina se reflecta în
oglinda eleșteului, făcând-o să pară de sticlă. Elefanţii sforăiau,
grohăiau și murmurau în timp ce mergeau, făcând iarba înaltă să
foșnească printre picioarele lor enorme și lovind înăbușit pământul cu
tălpile lor cât niște farfurii.
— Ce crezi că-și spun? întrebă Lilly.
— Cred că savurează plimbarea asta, răspunse Cole. Par curioși,
fericiţi, dar poate și un pic neliniștiţi.
— Dar au încrede în tine.
 — Și în tine.
— Crezi?
— Da, știi cum să te porţi cu ei. Întotdeauna am avut părerea asta.
Dar încep să cred că știi cum să te porţi cu toate animalele, mai ales
după ce-ai făcut cu zebra aia.
Fata zâmbi. Ideea o bucura.
Când se îndepărtară suficient, încât să nu mai poată fi văzuţi din
tren, Cole mări flacăra felinarului, conducându-i pe Lilly și pe elefanţi
peste o mică bermă, apoi coborând către marginea eleșteului
înconjurat de iarbă, papură și zone de pietriș. Dincolo de apă, terenul
se înălţa îndeajuns, încât să-i ascundă de oricine s-ar fi putut uita prin
ferestrele fermei.
— Ești sigur că nu-i niciun pericol? întrebă Lilly.
Cole dădu din cap.
— Azi-dimineaţă, după ce am luat apă din eleșteu, am venit să înot
în el. E adânc, curat și cred că se alimentează dintr-un izvor.
Așeză felinarul pe un bolovan. Elefanţii mai bătrâni nu stătură pe
gânduri. Flossie, Petunia și Pepper culcară la pământ un petic de
papură și intrară în eleșteu, biciuindu-l cu trompele. Mizeria și praful
începură să li se scurgă de pe trupuri, acoperind apa cu o peliculă
maronie. Jojo își cufundă picioarele din faţă, dar șovăi. Elefanţii adulţi
se afundară tot mai mult, până când apa le ajunse aproape de ochi, iar
spinările cocoșate li se transformară în mici insule muntoase. Flossie și
Petunia se lăsară la fund, scoţându-și la suprafaţă doar trompele.
Pepper și-o ridică pe a ei, își suflă o ploaie de stropi maronii pe cap și
pe spate, după care fornăi către Jojo, ca și cum l-ar fi îndemnat să intre.
Puiul se porni spre ea, iar când apa îi atinse burta, își îndoi genunchii și
plonjă, pentru a răsări câţiva metri mai încolo, aruncând apă prin
trompă.
Lilly și Cole râseră, încântaţi de spectacol. Apoi tăcură și continuară
să se uite la superbele animale din eleșteu, care împroșcau, înotau și se
rostogoleau. Bucuria elefanţilor era la fel de palpabilă ca umiditatea din
aerul nopţii, iar Lilly se simţea unul dintre cei mai norocoși oameni de
pe pământ. Se afla lângă cel mai bun prieten al ei, văzând cum acele
magnifice fiinţe se purtau precum animalele sălbatice care se născuseră
să fie. După tot ce îndurase, n-ar fi visat nicicând că poate fi atât de
fericită. Deși nu fusese alegerea ei să se alăture circului și cu toate că își
ura munca, n-ar fi renunţat pentru nimic în lume la acel moment.
Cole își scoase pantofii și începu să-și descheie cămașa.
— Ce faci? îl întrebă Lilly.
— Mă duc să înot.
— Ești nebun! zise ea.
Băiatul zâmbi și își scoase cămașa.
— Ei bine, sunt și încins pe deasupra.
Când începu să-și descheie cureaua, Lilly întoarse privirea, se duse
către un bolovan neted și se așeză pe el. Culese din iarbă o tulpină
înaltă de timoftică, concentrându-se pe smulsul frunzelor ei lungi și
înguste. În ciuda faptului că văzuse numeroși bărbaţi (fie ei ciudaţi,
clovni sau artiști) mai mult sau mai puţin dezbrăcaţi, gândul de a-l zări
pe Cole în chiloţi o neliniștea.
Celelalte femei din spectacolele de umplutură mereu glumeau,
spunând că, având în vedere trăsăturile fără cusur ale lui Lilly, pielea
deschisă la culoare a lui Cole și corpul lui musculos, ei doi ar da naștere
unor prunci minunaţi, cu părul ca al îngerilor. Lilly le făcea semn să
tacă și zicea că ea nu-l vede astfel pe Cole. El era cel mai bun prieten al
ei și atât. Ceea ce, însă, nu era pe deplin adevărat. Lilly nu știa sigur
când începuseră să se schimbe sentimentele ei pentru Cole sau când
încetase să le ignore, știa doar că ele nu mai erau la fel. Și nu se hotăra
ce să facă. Fuseseră cei mai buni prieteni vreme de aproape șase ani,
dar el nu era îndrăgostit de ea. Lilly era o albinoasă de cincisprezece
ani, care apărea în spectacolele de umplutură, pe când, la optsprezece
ani, Cole era vedeta numerelor cu elefanţi. Putea să aleagă pe oricine
și-ar fi dorit. Trapezista Natasha avea vârsta lui, la fel și Chloe,
dansatoarea pe sârmă. Erau fete frumoase, cu siluete perfecte, piele
netedă, rozalie, și păr strălucitor, care purtau costume acoperite cu
pene și bijuterii scânteietoare. Lilly le văzuse trăgând cu ochiul la Cole,
măsurându-l din cap până în picioare, și șușotind în spatele mâinilor
ridicate ca să-și ascundă buzele, întrebându-se de ce el își petrecea atât
de mult timp cu o ciudată, iar lor le acorda așa de puţină atenţie. Și ea
se întreba același lucru.
— Intri? spuse el.
Lilly îi aruncă o privire și râse.
 — Nu.
Lumina felinarului se reflecta pe pieptul lui gol și pe umerii solizi,
făcând-o să roșească. Fata ar fi vrut să se uite la elefanţi, dar se întoarse
la jumulit timoftica.
— Haide! insistă Cole. Nu fi fricoasă. În noaptea asta e mai cald ca-n
iad.
Lilly își ridică din nou ochii spre el.
— Nu sunt fricoasă, pur și simplu… nu mi-am luat costumul de baie
la mine.
Băiatul ridică o sprânceană.
— De când ai tu un costum de baie?
Lilly zâmbi larg. Cole știa foarte bine că ea n-avea un costum de baie.
Apoi, până să-și dea seama ce se petrecea, el se repezi, o luă în braţe și
porni către apă. Fata scoase un ţipăt, după care își acoperi gura cu
mâna. Dacă o auzea cineva?
— Lasă-mă jos! spuse ea, cât îndrăzni de tare.
Îi împinse umerii goi, încercând să-l determine s-o elibereze. Însă el
era prea puternic.
— Te las jos, zise Cole, râzând. Direct în apă!
— Ok, termină! spuse Lilly. Intru singură. Doar lasă-mă să-mi scot
sandalele.
Băiatul o așeză pe mal și se îndreptă.
— Rochia aia o să te tragă la fund și o să ţi se agaţe de picioare. Ar fi
mai bine s-o scoţi și pe ea.
Lilly se descălţă și își aruncă sandalele în susul malului, spre
bolovanul pe care șezuse. Pe de-o parte, ar fi vrut să se răcorească și să
se joace în eleșteu alături de Cole și de elefanţi. Nu se temea de apă. Pe
de altă parte, nu mai înotase în viaţa ei și nu se dădea în vânt după
gândul de a rămâne în chiloţi de faţă cu Cole. Pregătindu-se pentru
spectacole, se dezbrăcase de multe ori în prezenţa bărbaţilor și a
femeilor deopotrivă. Dar acum era altceva.
Prin minte îi fulgeră o imagine cu ei doi, goi, împreună și o senzaţie
ciudată îi deșteptă fluturași în stomac. Se întoarse cu spatele și își
descheie cureaua subţire, apoi își trase rochia peste cap, recunoscătoare
pentru faptul că-și îmbrăcase chiloţii cu picior. Rămase pentru o clipă
pe loc, ţinându-și rochia mototolită în dreptul sutienului, după care
trase adânc aer în piept și, cu inima bubuindu-i în urechi, se întoarse
către Cole.
Spre surprinderea ei, acesta dispăruse. Deja alerga prin eleșteu,
spintecând apa cu picioarele lui lungi. Lilly răsuflă ușurată și-l urmări
cum plonjează, dispare și iese din nou la suprafaţă, câţiva metri mai
departe. Jojo se îndreptă spre el, cu gura deschisă, parcă zâmbind. Cole
se apropie înot și se căţără pe spinarea elefantului. Acum, că era udă,
pielea lui bronzată părea și mai întunecată. Lilly își coborî privirea
către propriile braţe. Erau niște beţe albe, ca membrele unui schelet. Își
despături cu stângăcie rochia și se repezi s-o pună la loc.
— Ce faci? întrebă Cole. Credeam că intri. Haide, apa e grozavă!
Alunecă de pe spatele lui Jojo și înotă până la mal.
— Nu știu să înot, spuse Lilly.
— Nu-i nimic. Te învăţ eu.
Băiatul ieși pe uscat și o luă de mână. Ea ezită, apoi își lăsă rochia să
cadă în iarbă și îl urmă în eleșteu. Apa era rece. Lilly inspiră brusc și își
strânse umerii. Pietricelele și mâlul i se îngrămădeau între degetele de
la picioare. Cole o conduse mai departe, râzând.
— Nu-ţi face griji, o să te obișnuiești.
Când intră până la brâu, el îi spuse să se întindă pe braţele lui și să
vâslească cu mâinile, dând în același timp din picioare. Lilly se aplecă,
dar când stomacul și pieptul îi atinseră apa, i se tăie răsuflarea și se
îndreptă. Eleșteul parcă era de gheaţă pe pielea ei încinsă. Cole zâmbi
și așteptă răbdător. După câteva clipe, își luă inima în dinţi și se sprijini
din nou pe braţele lui, iar de data asta apa nu-i mai păru la fel de rece.
Băiatul o susţinu, în timp ce ea dădu din mâini și din picioare,
străduindu-se din răsputeri să-i urmeze indicaţiile.
— Te descurci grozav, spuse el.
În momentul acela, Lilly își cufundă faţa din greșeală și înghiţi o gură
de apă. Își lăsă picioarele pe fundul eleșteului și se ridică, tușind și
ștergându-se pe chip.
— Ești bine? o întrebă Cole.
Lilly dădu din cap în semn de încuviinţare și, când reuși să respire
din nou fără să tușească, zise:
— E mai greu decât credeam.
— Cere exerciţiu. Stai așa, vreau să încerc ceva!
 Cole se duse la elefanţii care se scăldau aproape de mijlocul iazului,
ca niște bolovani scufundaţi în apă.
— Pepper, vino! spuse el.
Pepper săltă capul și parcă pluti către băiat. Acesta arătă spre Lilly,
iar elefantul înotă în direcţia ei și, când i se alătură la marginea
eleșteului, ieși la suprafaţă precum un șlep ce se înalţă din adâncuri, cu
apa curgându-i șiroaie de pe corp și de pe capul uriaș. Lilly se întinse ca
să-i atingă trompa.
— Salut, frumoaso!
Pepper îi cuprinse mijlocul cu trompa și o culese de pe fundul
eleșteului. Lilly scoase un sunet de încântare și se sprijini cu mâna de
fruntea elefantului. Pepper o ridică deasupra capului, apoi și-o așeză pe
spate. Cole făcu ochii mari de uimire.
— I-ai dat comanda de ridicare? întrebă el.
— Nu, răspunse Lilly. M-am gândit la asta, dar a făcut-o înainte să
apuc să zic ceva.
— E uluitor! N-am văzut-o niciodată făcând ceva din proprie
iniţiativă.
Lilly surâse.
— Poate că mă place.
— Sigur că te place!
Cole înotă până la Petunia, care stătea până la umeri în apă, și se
urcă pe ea. O îndrumă către mijlocul eleșteului, iar Pepper îl urmă.
Lilly se ţinu bine de urechile elefantului, legănându-se dintr-o parte în
alta, în vreme ce apa îi urca pe picioare, până la brâu. Se simţea în
perfectă siguranţă căci, cumva, știa că Pepper îi cunoștea limitele. Jojo
și Flossie veniră și ei. Razele lunii se oglindeau în valuri, pe măsură ce
impunătoarele animale cenușii înaintau cu eleganţă prin eleșteu,
ţinându-se unul după altul, în propria lor paradă intimă. Singurele
zgomote ce se auzeau erau gemetele sau pufniturile elefanţilor și
clipocitul apei lângă trupurile lor.
Cole se uită peste umăr și îi zâmbi lui Lilly, însă niciunul nu scoase o
vorbă. Ea se simţea de parcă ar fi murit și ar fi ajuns în Rai. Inima stătea
să-i plesnească de bucurie și uimire. Nici într-un milion de ani nu s-ar
fi gândit că o să călărească un elefant printr-un iaz. Părea un vis.
 Cole o conduse pe Petunia până la malul celălalt și, când apa scăzu
suficient, alunecă jos de pe spinarea ei. Lilly făcu la fel, iar el fu acolo ca
s-o prindă.
— Vino încoace! îi spuse băiatul. Vreau să mai încerc ceva.
O luă de mână, o trase pe uscat și întoarse privirea către elefanţi.
— Pepper, hai!
Pepper făcu așa cum i se ceruse și îi urmă afară din apă. Cole se opri
pe malul acoperit cu iarbă, iar elefantul rămase lângă el.
— Pe loc! îi spuse băiatul.
— Ce faci? îl întrebă Lilly.
Fata își stoarse părul și își aruncă ochii în jur, căutându-și rochia.
Când o văzu, o luă și o ţinu în sus, încercând să-și dea seama care erau
poalele și care, gulerul.
— Lasă asta acum! zise Cole. Am nevoie să vii aici.
Lilly lăsă rochia și se duse lângă el.
— Ce e?
— Stai în faţa lui Pepper și dă-i comanda „înapoi”!
O așeză pe Lilly în dreptul animalului care aștepta.
— De ce? întrebă ea. Ce ai…
— Doar fă-mi hatârul ăsta, ok?
Lilly ridică din umeri, se uită la Pepper și zise:
— Înapoi!
Pepper se retrase.
— Acum spune-i „înainte”, continuă Cole.
— Înainte! zise Lilly.
Pepper înaintă. Cole zâmbi larg.
— Cere-i să se ridice!
— De ce? spuse Lilly. Nu pricep ce rost are să-i zic eu ce să facă. E un
elefant dresat la circ. Știe toate comenzile.
— Statul pe picioarele din spate e neplăcut pentru elefanţi. Mie și
dresorului care lucrează cu Pepper ne vine greu s-o convingem. De cele
mai multe ori refuză.
Lilly se uită la elefant. Nu voia să-i ceară să facă nimic. Pepper n-ar fi
trebuit să se afle acolo, pe acel câmp îndepărtat din mijlocul statului
Iowa. Ar fi trebuit să umble liberă, să hoinărească prin jungle și păduri
tropicale, nu să stea legată cu lanţuri de un ţăruș, călătorind prin toată
ţara într-un vagon de marfă sau făcând giumbușlucuri pentru un cort
plin de mocofani nepăsători. De fiecare dată când era în tovărășia
elefanţilor, lui Lilly i se părea că le simte tristeţea ca și cum ar fi fost a
ei. Nu doar pe a lui Pepper, ci și pe a lui Flossie, Petunia și Jojo, cu toate
că acesta din urmă habar n-avea ce pierduse.
La lumina lunii, putea să vadă cicatricele lăsate de cârligul dresorului
pe umerii și capul lui Pepper. Putea să vadă adânciturile săpate de
lanţuri în pielea gleznelor ei. Putea să vadă durerea și mâhnirea din
ochii ei inteligenţi, de culoarea chihlimbarului. Simţindu-și inima ca
încărcată cu plumb, Lilly știa că n-avea ce să facă pentru a-i ajuta pe
elefanţi, în afară de a le da dovezi de bunătate ori de câte ori era cu
putinţă.
— Nu vreau să facă ceva care o deranjează, spuse ea.
— Nu-i face niciun rău, zise Cole. E doar ceva dificil, ca statul în cap
pentru noi.
Lilly oftă. Atâta vreme cât n-o rănea pe Pepper, probabil că nu făcea
niciun rău intrând în jocul lui Cole. Apoi elefantul putea să se întoarcă
la înot. Deschise gura pentru a-i cere să se ridice, dar până să rostească
vorbele, Pepper își și săltă picioarele din faţă, sprijinindu-se doar pe
cele din spate. Cole rămase cu gura căscată.
— Sfinte Sisoe! exclamă el. Cum ai făcut asta?
— Cum am făcut ce?
— Nu te-am auzit dându-i nicio comandă.
— Cum îi zic să coboare?
Până să apuce Cole să-i răspundă, Pepper se lăsă pe picioarele din
faţă și se întoarse la poziţia obișnuită. Băiatul izbucni în râs.
— E incredibil! Ar face orice pentru tine. Zici că poate să-ţi citească
gândurile sau ceva.
O chemă pe Flossie din eleșteu. Aceasta ieși, oprindu-se pe iarbă.
— Spune-i să se întindă.
Lilly scutură din cap.
— Nu vreau, zise ea. Nu-mi place să le pun să se dea în spectacol.
Lasă-le să se întoarcă în eleșteu. Se distrau.
— Încă o singură dată, spuse Cole. Pe urmă ne oprim.
Lilly îi ceru lui Flossie să se întindă. Aceasta se lăsă în genunchi, după
care se rostogoli pe o parte.
 — Știam eu! strigă Cole.
— Ce știai?
— Flossie urăște să se întindă. N-am idee despre ce e vorba sau cum
funcţionează, dar, după ce ai făcut azi cu zebra aia și cu elefanţii, nu
mă îndoiesc că ai un dar, Lilly. E real. Și, după ce o să-i arătăm
domnului Barlow, n-o să mai fii nevoită să faci pe Spiritista Albinoasă.
Fata se strâmbă. N-avea niciun dar. Elefanţii o plăceau și aveau
încredere în ea. Atât. Pisica ei, Abby, era la fel. Făcea ceea ce-și dorea
Lilly, fiindcă se iubeau și se bizuiau una pe cealaltă. Poate că oamenii
nu respectau îndeajuns animalele. Ele erau mai deștepte și aveau mai
multe trăiri decât își dădea seama cineva.
— Ești nebun! În plus, domnul Barlow are deja un dresor de elefanţi.
— Da, dar ai văzut cum îi dresează, cu lanţuri și frânghii. Și nu știe să
se facă ascultat decât folosind un cârlig.
Lilly își afundă un deget de la picior în iarbă, încercând să-și
lămurească propriile sentimente. Deși nu-l credea pe Cole, poate că era
în stare să le ușureze vieţile elefanţilor, determinându-i să facă
giumbușlucuri, fără să fie bătuţi sau chinuiţi.
— Ok. Să zicem că ai dreptate. Cum o să-l convingem pe domnul
Barlow? Și cum rămâne cu Merrick?
— Nu-ţi face griji, spuse Cole. Doar lasă totul în seama mea.
în clipa următoare, înainte ca ea să-și dea seama ce se întâmpla, Cole
era deja în faţa ei, punându-i pe umeri mâinile lui calde. O trase mai
aproape, apoi o sărută pe buze, îndelung și apăsat. La început, Lilly se
împotrivi, neștiind sigur dacă el o săruta din entuziasm sau din alt
motiv. Dar Cole o cuprinse în braţe și își lipi pieptul gol de al ei.
Mijlocurile dezbrăcate li se atinseră și acea fluturare ciudată pe care o
simţise ea în pelvis reveni, mai intensă ca oricând. El o sărută mai
apăsat, iar ea îi răspunse, topindu-se în braţele lui.
Asta.
Asta își dorea mai mult decât orice pe lume. Undeva, în adâncul
minţii, auzi apa pleoscăind, când Pepper și Flossie reintrară în eleșteu.
Aerul înmiresmat al nopţii îi mângâia pielea, în timp ce mâinile calde
ale lui Cole îi coborau bretelele sutienului. O secundă mai târziu, erau
goi, unul în braţele celuilalt, întinși pe malul ierbos, Cole mișcându-se
peste ea și lăsându-și trupul ud să alunece, ușor, pe lângă al ei. Fata se
cutremură și el o privi în ochi, ca și cum i-ar fi cerut voie s-o sărute din
nou. Lilly se întrebase întotdeauna la ce se referea Glory, când spunea
că dorinţa e o forţă. Acum știa.
Îl trase pe Cole înspre ea și îl sărută cu gura deschisă. El gemu,
sărutându-i buzele, apoi gâtul, sânii și abdomenul. Lilly se înfioră și își
arcui spatele. El urcă, pentru a-i săruta iar gâtul, moment în care ea îi
cuprinse capul cu braţele. Astfel, începură să facă dragoste sub stele, în
vreme ce elefanţii se zbenguiau și înotau prin eleșteu, savurând singura
lor noapte de libertate.
Capitolul 16
Julia
În ziua ce urmă ploii transformate în polei, care întrerupsese
alimentarea cu curent electric, după ce găsi jurnalul tatălui ei, Julia
îmbrăcă peste pulovere haina pe care acesta obișnuia s-o poarte când
lucra în grajd și își trase pantalonii lui căptușiţi peste ai ei. Își puse încă
o pereche de șosete și cizmele mamei, apoi ieși cu grijă din vestibul.
Folosind un vătrai, ca să spargă stratul de zăpadă acoperit cu gheaţă, își
croi încet drum prin curte, către grajd. Mergea cocoșată, ca o bătrână
ce se sprijină în baston, încercând să nu alunece și să nu cadă. Dacă ar
fi văzut-o cineva acolo, înfofolită în haine lălâi, cu mănuși bărbătești și
cizme de cauciuc, cu părul atârnându-i de sub o șapcă
supradimensionată, ar fi luat-o drept o nebună scăpată de la balamuc.
Deși mai rare ca în acea dimineaţă, trosnetele și bufniturile copacilor
ce se rupeau în pădure încă răsunau peste câmpurile pustii, ca niște
focuri de armă trase la întâmplare. Ajunsă la jumătatea drumului spre
grajd, Julia privi înspre liziera aflată dincolo de cea mai apropiată
pășune. Nimic nu întrerupea suprafaţa de gheaţă și zăpadă. În partea
din spate a proprietăţii, un desiș scund, format din tufe și plante veșnic
verzi, stătea aplecat sub greutatea câtorva centimetri de zăpadă,
amintind de niște călugări cu uriașe glugi albe, cufundaţi în rugăciune.
Deodată, liniștea fu curmată de un fâsâit puternic, ca vuietul unui
șuvoi de apă. Un bubuit colosal umplu aerul din spatele Juliei, de parcă
o mie de ferestre ar fi explodat deodată. Ea tresări și, cu pulsul
zvâcnindu-i în urechi, întoarse privirea spre casă. La început, nu văzu
nimic. Apoi își dădu seama de unde venise zgomotul. Un strat masiv de
gheaţă alunecase de pe acoperișul aflat deasupra ușii vestibulului și se
făcuse ţăndări, împrăștiindu-se pe trepte și pe ghivece.
Dacă s-ar fi aflat pe scară, gheaţa ar fi izbit-o cu siguranţă. Julia își
ridică ochii către acoperișurile abrupte ale casei și grajdului. Dacă voia
să vadă ce fac caii, fără să se prăvălească asupra ei o avalanșă de gheaţă
atunci când se afla în preajma clădirilor, trebuia să se grăbească.
Odată ajunsă în dreptul grajdului, ciocăni cu vătraiul în clanţa ușii de
la biroul administrativ, ca să spargă crusta dimprejurul ei. Lucra cât
putea de repede, înainte să se desprindă un nou acoperiș plin de
gheaţă. După câteva lovituri zdravene, crusta îngheţată cedă. Julia
încercă să apese pe clanţă, dar ușa nici nu se clinti. Își împinse de mai
multe ori umărul în lemn, până când, gheaţa din jurul ramei crăpă în
sfârșit, iar ea pătrunse în birou. Chiar și în interior, răsuflarea îi ieșea
sub formă de aburi în aerul cuprins de ger. Și-o imagină pe Samantha
Blue dârdâind de frig, cu ţurţuri atârnându-i de nări, și se repezi în
inima grajdului. Caii își scoaseră capetele peste ușile boxelor, ca să vadă
cine era acolo. Când dădură cu ochii de ea, începură să necheze. Julia se
grăbi către prima boxă și privi înăuntru. Ieslea era goală și un strat gros
de gheaţă acoperea apa din adăpătoare. Cu sufletul la gură, tânăra
alergă pe culoarul central, către ușa goală a boxei lui Bonnie Blue. Ea de
ce nu se uita afară?
Când ajunse acolo, se albi la faţă. Bonnie Blue era culcată pe paie, cu
Samantha Blue zăcând pe o parte, lângă burta ei. Julia își ţinu
răsuflarea și le cercetă pe cele două, ca să vadă dacă mai respirau.
Stăteau nemișcate. Ajunsese prea târziu. Își acoperi gura cu o mână
înmănușată, ca să-și înăbușe un suspin. Atunci Blue săltă capul și clipi.
Samantha Blue se trezi, înălţă capul, apoi îl lăsă din nou să cadă pe
pântecele mamei sale, ca și cum ar fi fost prea obosită ca să se scoale.
Julia scoase un oftat de ușurare, iar bubuiturile asurzitoare ale inimii ei
se mai domoliră. Samantha o văzu și se luptă să se ridice pe picioarele
ei lungi și stângace, ca ale unei marionete din lemn. Bonnie Blue își
trase copitele sub ea, se sculă și își scutură paiele din coamă. Necheză și
se apropie de ușa boxei.
Julia o descuie și intră. Zâmbi, le scărpină îndelung pe cele două iepe,
le sărută, după care folosi vătraiul ca să spargă gheaţa din adăpătoare.
Blue începu imediat să bea, în vreme ce Samantha ciugulea buzunarul
de la haina Juliei. Fata o scărpină între urechi, le mai sărută încă o dată
pe ea și pe mama ei, apoi ieși să aducă niște fân. Ceilalţi cai nechezau și
loveau cu picioarele în ușile boxelor.
— Nicio grijă! le spuse Julia. Vin!
Trase un balot de fân din mormanul aflat lângă scara podului și
încercă să-i rupă sforile cu mâinile, însă acestea erau prea tari și prea
bine strânse. Târî balotul pe culoar, îl ţinu în loc cu piciorul și trase cu
ambele mâini de o sfoară din colţ. Îl văzuse pe Claude procedând astfel,
însă era mai greu decât părea. Până la urmă, sfoara se desprinse și
legătura slăbi. Julia smulse și cealaltă sfoară, iar balotul se desfăcu în
bucăţi, ca un pachet de cărţi de joc groase. Luă „feliile” de fân și le
împărţi în boxe, apoi sparse gheaţa din toate adăpătorile. Caii începură
numaidecât să bea și să mănânce, după care îi mulţumiră, împungând-
o cu nasuri moi, lipindu-și boturile de gâtul ei și adulmecând-o în
spatele urechilor. Amintindu-și ce-i spusese Fletcher despre faptul că
organismul cailor poate să genereze căldură prin consumul de fân,
desfăcu încă zece baloturi de fân și le împărţi animalelor. Când
termină, se opri pe mijlocul culoarului și privi în jur, în sfârșit încălzită
pe sub haină. Pentru prima dată în viaţă, se simţea necesară și iubită.
— Sunteţi ai mei, le spuse ea cailor. Și promit că, de acum înainte, o
să fac tot ce-mi stă în putere ca să am grijă de voi.
De afară, din depărtare, se auzi un motor. Se apropia. Julia merse în
birou, curăţă gheaţa de pe un petic de geam și se uită în exterior. O
mașină intră pe aleea din faţa grajdului, se opri, iar șoferul coborî. Era
Claude. Cât se poate de încet, bătrânul își croi drum spre birou cu
braţele întinse, încercând să nu cadă pe gheaţă. Julia îi deschise ușa.
— Ce faci aici? o întrebă el.
Chipul lui încruntat se înroșise din pricina gerului. Ea nu putea să-și
dea seama dacă era îngrijorat sau furios.
— Am ieșit să văd ce fac caii.
În ciuda acrelii lui Claude, ei îi juca un zâmbet pe buze. Se îngrijise
de animale complet singură. Bătrânul pufni și intră în grajd. Julia îl
urmă.
— N-au păţit nimic, spuse ea, sperând să pară încrezătoare. Am spart
gheaţa din adăpători și le-am dat fân. Dar îţi mulţumesc că ai venit.
— Îmi fac doar treaba.
Claude se îndreptă cu pași apăsaţi către boxa lui Bonnie Blue și privi
peste ușă. Julia se uită și ea cu atenţie înăuntru. Blue mesteca o gură de
fân, în timp ce o alăpta pe Samantha, care își flutura ca un câine codiţa
scurtă și stufoasă.
— Ai idee când o să revină curentul? întrebă Julia.
Claude scutură din cap.
— Nu, e căzut peste tot.
— Trebuie să-mi fac griji că ţevile din casă o să îngheţe?
 — Dacă tu crezi că grijile ajută.
Tânăra se încruntă. De ce trebuia el să fie așa de arţăgos? Începea să
se întrebe dacă fusese mereu un taciturn sau avea ceva împotriva ei.
— Putem să prevenim asta în vreun fel?
Claude deschise ușa boxei, o închise în urma lui și îi controlă buricul
Samanthei.
— Să sperăm că o să se încălzească vremea.
Julia își încrucișă braţele la piept. Dacă bătrânul nu intenţiona să se
poarte prietenos, poate că avea să scoată măcar niște informaţii de la el.
— Pot să te întreb ceva?
Claude își trecu o mână pe spinarea lui Blue și îi verifică ugerul.
— Ce?
— Lucrai pentru părinţii mei când s-a născut sora mea?
Claude se îndreptă și rămase cu privirea aţintită asupra cailor, dar
Julia îl văzuse tresărind. Fusese o mișcare cât se poate de măruntă, ca o
scurtă sperietură sau ca o grimasă pricinuită de o întindere musculară.
Altcuiva poate că i-ar fi scăpat. Însă ea o remarcase.
Bătrânul își lăsă mâna să-i alunece pe sub gâtul iepei.
— Am lucrat pentru părinţii tăi vreme de douăzeci și șapte de ani.
— Deci știi despre sora mea.
Claude ieși din boxă, o zăvorî și porni pe culoar.
— Am auzit că doamna Blackwood pierduse un copil cu câţiva ani în
urmă.
Julia inspiră scurt și se luă după el.
— Știi ce s-a întâmplat?
— Nu.
Claude intră în birou, scoase sticla de iod din dulăpiorul cu
medicamente, după care se întoarse la boxa lui Blue. Tânăra îl însoţi.
— Dar trebuie să fi aflat ceva. Fletcher mi-a zis că tu și tata aţi fost
prieteni.
Claude intră la iapă, se lăsă în genunchi și unse cu iod buricul
Samanthei.
— Așa a zis?
Acoperi la loc sticluţa, se ridică în picioare și, pentru prima oară de la
sosire, se uită în ochii Juliei.
 — Ascultă, eu am lucrat multă vreme pentru domnul și doamna
Blackwood. Dar am o politică de a nu mă amesteca niciodată în
treburile intime ale angajatorilor mei.
Își lăsă privirea în jos și deschise ușa boxei, practic împingând-o pe
Julia la o parte.
— Iar asta te include și pe tine.
Bărbatul porni spre încăperea cu harnașamente. Julia îl urmă.
— Credeam doar…
El se opri și se întoarse cu faţa către ea.
— Dacă vrei să ajuţi cu caii, bine. Acum sunt ai tăi. Eu nu pot să-ţi
spun ce să faci. Dar trebuie să le scot pe Blue și pe mânza ei din boxa
aia, ca să pun paie proaspete. N-am timp de bârfe.
Julia se îmbujoră. Brusc, se simţea ca o proastă, stând acolo în haina
pentru grajd a tatălui ei, cu niște cizme prea mari, cu degetele
mănușilor atârnându-i în gol, precum un copil care se joacă îmbrăcând
lucrurile celor mari. Studie chipul lui Claude, încercând să găsească
ceva de zis. Privirea lui părea precaută. N-avea să ajungă nicăieri cu el.
Cel puţin nu în acea zi. Mai întâi trebuia să dovedească de ce era în
stare.
— Bine, spuse ea. Vreau să ajut.
Bărbatul luă un căpăstru în miniatură din camera cu harnașamente,
se întoarse la boxa lui Blue și încercă să i-l pună pe cap Samanthei. La
început, ea se împotrivi, ferindu-și căpșorul și dând înapoi, în vreme ce
copitele îi dansau printre paie. Atunci Claude îi cuprinse umerii cu
braţul și începu să miște căpăstrul de-a lungul gâtului ei.
— E în regulă, spuse el, pe un ton liniștitor. Nimeni n-o să-ţi facă
niciun rău. Vezi, e doar un căpăstru.
Urcă spre urechile și obrajii iepșoarei, ca și cum ar fi dezmierdat-o cu
căpăstrul. Spre surprinderea Juliei, părea blând și bun.
— Ce faci? îl întrebă ea încet.
— Îi arăt că nu trebuie să se sperie de căpăstru, obișnuind-o cu
atingerea lui.
Continuă să mângâie ușurel faţa Samanthei, în timp ce Blue îi privea
liniștită și mânca fân. După câteva minute, cea mică îi îngădui să-i
strecoare căpăstrul pe cap și să-l încheie. Când termină, Claude îi dădu
drumul. Samantha scutură din cap și ţopăi prin boxă de câteva ori, apoi
își împinse nasul sub burta mamei sale, ca să sugă. Claude prinse un
hăţ de căpăstrul lui Bonnie Blue, îi ceru Juliei să deschidă ușa și
conduse iapa afară din boxă. Samantha se luă după ei, tropăind cu
copitele ei micuţe pe cimentul de pe culoar. După ce Claude le închise
pe cele două într-o altă boxă, aduse o roabă din fundul grajdului și îi
dădu Juliei o furcă.
— Ai putea să înveţi cum merge treaba, pornind de la cele mai
simple chestii, spuse el.
Julia luă furca și se puse pe lucru, curăţând boxa lui Blue. Dacă
numai așa avea să-și arate puterile și să afle informaţii de la Claude,
atunci aceea urma să fie cea mai curată boxă din câte văzuse el
vreodată.
Capitolul 17
Lilly
La două zile după ce Cole și Lilly duseseră taurii să înoate în eleșteu,
Lilly stătea în faţa lui Pepper, pe arena din cortul cel mare, în vreme ce
Cole le privea de la câţiva metri distanţă, de pe hipodromul numit și
pista exterioară. Domnul Barlow, cu o grimasă nervoasă pe chip,
aștepta lângă el, molfăind capătul unui trabuc gros. Alături, Hank, tatăl
lui Cole, ţinea în mâini, pentru orice eventualitate, un cârlig folosit la
dresarea elefanţilor.
— Ar fi bine să nu-mi pierd timpul de pomană cu treaba asta, zise
domnul Barlow.
— N-o să vi-l pierdeţi, răspunse Cole. Ne trebuie doar câteva minute,
atât.
Dădu o dată din cap către Lilly.
— Dă-i drumul!
Fata inspiră adânc și se uită în ochii lui Pepper, încercând să se
concentreze și implorând în tăcere elefantul să o asculte. Dacă totul
avea să meargă conform planului, putea să renunţe la a mai fi Spiritista
Albinoasă. Urma să lucreze cu Cole și cu elefanţii, iar astfel, spera ea, să
fie mai puţină nevoie de frânghii și de cârlige pentru dresură. Pepper
părea plictisită și un pic nedumerită. Lilly deschise gura, pentru a-i da
o comandă, apoi se duse la ea și îi dădu, în schimb, o mângâiere
strașnică pe trompă.
— Te rog să nu mă dezamăgești, frumoaso! îi șopti ea. Asta-i pentru
amândouă.
Pepper scoase din adâncul gâtului un sunet grav, tunător, adulmecă
gâtul și părul lui Lilly, după care îi oferi un pupic mare și umed cu
vârful trompei. Pe urmă începu să se legene.
— Ok, am văzut destul! interveni domnul Barlow. Elefantul o place și
ce-i cu asta?
Dădu să plece.
— Nu, staţi! spuse Cole. Doar uitaţi-vă!
Lilly se întoarse la locul ei și zise:
— Sus!
 Pepper se opri din legănat, ridică picioarele din faţă și se propti pe
cele din spate.
— Pe cap! continuă Lilly.
Dintr-o singură mișcare lină, Pepper se rostogoli în faţă și rămase în
echilibru, sprijinită pe cap și pe picioarele din faţă, cu uriașele ei
membre din spate săltate în aer. Lilly își aruncă ochii către domnul
Barlow, pentru a-i vedea reacţia, însă chipul acestuia nu trăda nimic.
Cole și Hank, pe de-altă parte, rânjeau ca nebunii.
— Jos! ceru Lilly.
Pepper își coborî picioarele pe pământ, se lăsă în genunchi și se
răsturnă pe o parte. Fata făcu un pas către ea, îi spuse să se scoale și
adăugă:
— Ridică!
Pepper se înălţă pe toate picioarele și își curbă trompa ca pe un
leagăn sub trupul lui Lilly, pe care o ridică elegant deasupra capului,
așezându-și-o pe gât. Fata zâmbi și întinse o mână în aer, imitându-i pe
artiștii din spectacolul principal. Cole și Hank începură să aplaude.
Chiar în clipa aceea, dresorul de elefanţi intră ca o furtună în arenă.
— Ce naiba se întâmplă aici? Ce faceţi cu taurul meu?
— Cred că ăsta e taurul meu, zise domnul Barlow. Dar și eu îmi
puneam aceeași întrebare.
I se adresă lui Cole.
— Exact ce se petrece aici?
Tânărul se holbă la domnul Barlow, ca și cum acesta ar fi fost cel mai
nărod om de pe pământ.
— N-aţi văzut ce-a fost adineauri? întrebă el, azvârlindu-și braţul
către mijlocul arenei. Lilly are un talent înnăscut. Nouă dăţi din zece,
Pepper refuză să stea în cap, dar pentru Lilly o face de fiecare dată. N-
am mai văzut niciodată pe cineva faţă de care elefanţii să reacţioneze
în felul ăsta. Dacă o s-o puneţi pe Lilly în cortul cel mare, împreună cu
Pepper, sigur ele o să fie cea mai mare atracţie a dumneavoastră!
Domnul Barlow își scoase trabucul din gură și se încruntă.
— Lilly e deja o mare atracţie. La fel sunt și elefanţii. Atunci de ce le-
aș combina și aș pierde-o pe una dintre ele? Asta înseamnă să n-ai
judecată sănătoasă în afaceri, băiete. Dar, presupun că ăsta e motivul
pentru care eu sunt proprietarul circului, și nu tu.
 Bărbatul își flutură mâna într-un gest dispreţuitor.
— Acum dă-o jos de pe elefantul ăla, du-l înapoi în menajerie și lasă
prostiile. Peste două ore avem de dat un spectacol.
Lilly alunecă pe trupul lui Pepper, ajunse pe pământ și rămase în
picioare lângă elefant, surprinsă de profunzimea propriei dezamăgiri.
Undeva, în adâncul minţii, știuse că domnul Barlow n-o s-o lase
niciodată să apară în spectacole alături de elefanţi, dar Cole fusese atât
de sigur în privinţa planului lor, încât începuse și ea să creadă în el.
Acum, trebuia să se resemneze cu faptul că avea să rămână pentru
totdeauna Spiritista Albinoasă.
Cute de furie și frustrare brăzdau fruntea lui Cole.
— Dacă Lilly e una dintre cele mai mari atracţii ale dumneavoastră,
zise el, poate că Merrick ar trebui să înceapă s-o plătească.
Auzind acestea, domnul Barlow se întunecă la faţă.
— Atâta vreme cât Merrick îmi dă partea mea din câștigurile ei,
puţin îmi pasă ce face cu partea lui.
Aruncă o privire dezgustată către Hank.
— Mă mir că tu te-ai băgat în povestea asta.
— Nu s-a băgat, spuse Cole. El a adus-o pe Pepper aici, atât. Nu i-am
zis de ce.
— Ai vorbit destul! îl repezi domnul Barlow, pe un ton mușcător.
Circul ăsta funcţionează deja de peste douăzeci de ani fără niciun
ajutor de la mucoșii atotștiutori și plini de ifose ca tine. Acum treceţi
înapoi la muncă, înainte să vă dau afară pe toţi!
Își îndesă din nou trabucul în gură și ieși cu pași mari din cort. Lilly
se uită la Cole și ridică din umeri, clipind ca să-și alunge lacrimile.
Capitolul 18
Julia
În seara ce urmă ploii transformate în polei, după ce Julia și Claude
terminară cu caii, iar bătrânul plecă acasă, Julia duse o lampă cu ulei în
cabinetul tatălui său, pentru a găsi mai multe informaţii despre
răposata ei soră. Curentul era în continuare oprit, iar ramurile
îngheţate tremurau dincolo de ferestre, lovindu-se unele de altele și
zornăind ca niște oase. Dar, cu toate că-și vedea propria răsuflare în
gerul din cameră și era epuizată, după ce-și petrecuse jumătate de zi
curăţând grajdul, Julia nu putea să ignore nevoia arzătoare de a ști
adevărul.
Așeză lampa pe birou, deschise sertarul din mijloc și bâjbâi prin el,
după cheia sertarului încuiat. Aceasta trebuia să fie pe undeva pe acolo.
Se întinse până în colţurile din spate, pipăi căptușeala, în căutarea unei
forme de cheie, dar nu se alese cu nimic. Încercă să „păcălească”
încuietoarea cu o agrafă de păr, însă habar n-avea ce făcea. Îndesă un
cuţit pentru scrisori între rama biroului și marginea sertarului, ca să-l
deschidă cu forţa. Cuţitul se rupse în două, iar pumnul Juliei se strivi
de lemnul mesei.
— Rahat! șuieră ea.
Scăpă cuţitul din mână și își examină încheieturile degetelor. Pe
fiecare dintre ele atârnau fâșii de piele crăpată, ce lăsau la vedere
carnea sângerândă. Acum, pe lângă bășicile rămase în palme după ce
strânsese cu lopata bălegarul de cal, mai avea și julituri pe încheieturile
degetelor. Înjurând iar, își acoperi degetele cu cealaltă mână, până când
durerea încetă să mai pulseze, apoi scotoci cu grijă prin hârtiile din
celelalte sertare. Le scoase una câte una și le ţinu aproape de lampă,
mijind ochii, ca să citească scrisul mărunt. Erau scrisori comerciale,
reţete medicale indescifrabile, fluturași de salariu, facturi vechi și
chitanţe. Nimic important.
Frustrată, Julia se ridică în picioare și se uită prin cameră, de parcă
răspunsul ar fi fost ascuns acolo. Lumina lămpii pâlpâia pe rafturi sau
pe pereţi și se răsfrângea în trofee ori rame de fotografii, parcă dând
naștere unei mulţimi de flăcări minuscule. Tânăra înaintă pe lângă
corpurile de bibliotecă și cercetă titlurile cărţilor. Apoi, pornind de la
primul raft de jos, începu să frunzărească fiecare volum în parte,
înainte de a-l pune la loc și a trece la următorul. Foile pline de praf o
făceau să strănute. Se mișca repede, căci încerca să se încălzească și era
nerăbdătoare să dea de cheia sertarului încuiat sau, spera ea, de noi
indicii cu privire la sora ei și la posibilele fapte ale părinţilor lor. Printre
numeroasele cărţi despre rase de cai și medicină veterinară, se găseau și
romane, colecţii de poezii, ghiduri și enciclopedii depășite.
Julia se urcă pe un taburet, pentru a cerceta un set format din șase
cărţi foarte vechi, cu cotoare de piele uzată, așezate pe ultimul raft al
corpului de bibliotecă din mijloc, între suporturi laterale în formă de
elefanţi. Pe acestea praful se așezase în strat mai gros decât pe restul
volumelor, iar paginile erau subţiri și îngălbenite. Când o luă pe a patra,
descoperi cu surprindere că nu cântărea mai nimic, în ciuda faptului că
avea aceeași dimensiune ca toate celelalte. Julia coborî de pe taburet,
deschise cartea și scoase un sunet de uimire.
Centrul volumului fusese decupat, pentru a forma o cutie între foi,
iar spaţiul gol fusese umplut cu o grămăjoară de hârtii și articole tăiate
din ziare îngălbenite, toate îngrămădite alandala, ca niște flori presate.
Tânăra duse cartea la birou și se așeză, tremurând de emoţie. După ce
suflă mai întâi în palme, ca să le încălzească, scoase unul dintre
articolele de ziar și îl despături cu blândeţe, atentă să nu rupă hârtia.
Titlul articolului era: VINE CIRCUL ÎN LANGHORNE,
PENNSYLVANIA. Sub el, fotografii neclare în alb și negru înfăţișau doi
bărbaţi în fracuri și două femei în rochii de seară, care ţineau frâiele a
patru cai albi. În mijlocul lor, un bărbat cu joben și haină lungă de
blană zâmbea către aparat. Julia își aruncă ochii pe text. De ce simţise
tatăl ei nevoia să ascundă un articol despre un circ? Luă următorul
obiect ascuns în carte. Era cotorul unui bilet de la Circul Fraţilor
Barlow. Julia se uită iar la articol. Se referea la același circ.
Următorul fragment de ziar conţinea poza unei femei aparent
frumoase, îmbrăcată cu o rochie albă și purtând un colier din perle,
strâns în jurul gâtului. Părul ei alb era pieptănat spre spate și prins în
agrafe împodobite cu perle. Femeia privea în depărtare, ţinându-și gura
strânsă într-o linie subţire, ca și cum ar fi încercat să nu plângă. Sub
fotografie scria: SPIRITISTA ALBINOASĂ. Un alt articol anunţa venirea
circului în Saratoga, New York și părea să o prezinte pe aceeași femeie,
așezată pe trompa îndoită a unui elefant. De data asta ea zâmbea,
stând cu un braţ plin de bijuterii întins în sus și cu vârfurile picioarelor
încălţate în balerini îndreptate în jos. Mai erau și alte articole, precum
și cotoare de bilete din diverse orașe aflate în New York, Pennsylvania,
Vermont sau Connecticut, toate având legătură cu Circul Fraţilor
Barlow.
Mintea Juliei o luă la goană. Tatăl ei n-o dusese niciodată la circ.
Atunci de unde erau toate acele cotoare de bilete? De ce fusese el așa
interesat de acel circ? Și de ce simţise nevoia să ascundă articolele și
biletele? De ce părea că majoritatea articolelor se refereau la frumoasa
femeie albinoasă? Să fi fost o coincidenţă? Oare avuseseră o aventură?
Oare de aceea se ducea el așa des la circ? Și de aceea bea, fiindcă nu
puteau fi împreună? Să fi fost aventura lui, adăugată pierderii primului
lor copil, motivul din spatele suferinţelor mamei?
Înfrigurată și mai nedumerită ca oricând, Julia puse la loc în carte
articolele și cotoarele biletelor. Ar fi vrut să rămână în cabinet, pentru a
căuta în continuare indicii și cheia sertarului încuiat, dar era prea rece.
Trebuia să se întoarcă lângă șemineu. Mai mult, nu mâncase nimic din
acea dimineaţă și i se strângea stomacul de foame. Lăsă cartea pe birou,
luă lampa și ieși pe hol.
Odată ajunsă în salon, îngenunche lângă foc, încercând să se
încălzească, și ţintui flăcările cu privirea, gândindu-se și iar gândindu-
se. O deznădejde tăcută i se strângea în piept. Trebuia să afle mai
multe. Despre sora ei moartă. Despre tainele tatălui lor. Despre părinţi
și ce făcuseră ei. O bucată de scoarţă arzând se lipi de grătarul
căminului, deveni cenușie și se răsuci către horn, hipnotizând-o.
Trei bătăi insistente în ușa vestibulului o făcură să tresară. Se ridică
în picioare. Cine putea fi la ora aceea și pe așa o vreme? Claude plecase
cu ceasuri în urmă. Poate că cineva avea probleme cu mașina și voia să
folosească telefonul ei. Alte trei bătăi, mai zgomotoase și din ce în ce
mai insistente. Julia traversă în grabă salonul, îndreptându-se către
bucătărie, apoi se opri, cuprinsă brusc de neliniște. Dacă cineva ar fi
avut nevoie de ajutor, ar fi venit la ușa din faţă, nu la intrarea laterală.
Iar ea era singură în casă, la peste trei kilometri distanţă de cel mai
apropiat vecin. Suflă în lampă, o stinse, și așteptă să vadă dacă omul de
la ușă avea să renunţe și să plece.
— Julia? strigă un glas de bărbat.
Era Fletcher. Tânăra răsuflă ușurată.
— Vin! spuse ea, simţindu-se un pic caraghioasă.
Aprinse din nou lampa, merse în vestibul și descuie ușa, ca să-l
primească înăuntru. Roșu la faţă sub căciula de aviator îmblănită,
bărbatul dădu buzna în casă și tropăi cu cizmele pe covor. Mirosea a
iarnă, a fân și a apă de colonie cu aromă de pădure. Juliei îi crescu
inima la vederea unui chip prietenos.
— Ce faci aici la ora asta? întrebă ea. Ai trecut prin grajd? E totul în
regulă?
— Cailor le merge grozav, răspunse Fletcher. Dar voiam să mă asigur
că și tu ești bine.
Ea zâmbi.
— Sunt bine, mulţumesc. Puţin înfrigurată, dar bine.
— Ai aprins focul în cămin?
— Da.
Bărbatul își încovoie umerii și își vârî mâinile înmănușate în
buzunarele hainei.
— Brrr! E un ger de crapă pietrele. Pot să te ajut cu ceva? Să-ţi mai
aduc lemne pentru foc? Să verific robinetele?
Julia se încruntă.
— Să verifici robinetele? De ce?
— Ar trebui să le lași să picure, ca ţevile să nu îngheţe.
— Claude nu mi-a spus asta.
El zâmbi larg.
— Ţi-am zis, Claude nu vorbește prea mult.
— Știu, dar l-am întrebat anume despre îngheţatul ţevilor.
Juliei îi dădu prin minte să-l întrebe și pe Fletcher dacă știa ceva
despre sora ei moartă, pe urmă își aminti că acesta începuse să lucreze
la conacul Blackwood, cu doar câteva luni înaintea morţii tatălui ei. Și
nu-și petrecuse suficient de mult timp cu el cât să afle ceva despre
familia ei.
— Mă bucur, totuși, că bătrânul Claude a ajuns până aici ca să vadă
de cai.
 — Da, în privinţa asta poţi oricând să te bazezi pe Claude.
Bărbatul își scoase mănușile, intră în bucătărie și porni robinetul,
doar cât să facă apa să picure. Apoi se uită la ea și așteptă.
— Ce? zise Julia.
— Vrei să-mi arăţi unde sunt celelalte robinete?
Ea se gândi să-i arate cele opt robinete din baie, dar se răzgândi.
Dacă tot ce trebuia era să le facă să picure, atunci era în stare să se
ocupe singură.
— Nu-i nevoie, pot să am eu grijă de ele.
Fletcher ridică din umeri.
— Ok. Dar lemne ai destule?
— Așa cred.
— Încearcă să nu deschizi prea des frigiderul, spuse el. În felul ăsta
conţinutul o să reziste mai mult.
Tânăra își aruncă ochii către frigider.
— Ok.
— Desigur, poţi oricând să-l așezi afară, pe trepte. Cu siguranţă e
îndeajuns de rece acolo.
— Frigiderul? Nu cred că pot să-l ridic.
Zâmbi, iar bărbatul izbucni în râs.
— Ah, asta a fost bună! spuse el. M-ai prins!
Își puse din nou mănușile și merse la ușă.
— Păi, cred că aș face bine s-o iau din loc. Drumul cu mașina până
acasă o să fie plin de primejdii.
Julia se gândea să-l roage să mai rămână o vreme, însă nu voia ca el s-
o creadă pusă pe cochetării. La urma urmei, nu știa dacă nu cumva era
însurat. Dar Fletcher deschise ușa, iar ea își dădu seama că nu voia să
rămână singură. Cuvintele îi ieșiră din gură, înainte să apuce să le
oprească.
— Ce-ar fi să intri și să te încălzești înainte de a ieși din nou în frig?
Am mâncare, dacă ţi-e foame, și coniac.
Bărbatul zâmbi larg, închise ușa, după care își scoase din nou
mănușile.
— Coniacul sună bine.
— Ok.
Ea se duse la dulap și luă două pahare de sus.
 — Nu știu sigur unde sunt cupele pentru coniac.
— Nicio grijă. Ai uitat că sunt veterinar? Se știe despre mine că sunt
în stare să beau și din adăpătorile vacilor, dacă mi-e îndeajuns de sete.
Tânăra se strâmbă.
— Bleah!
— Hei, nu critica până nu încerci! Apa e bună mai ales după ce a stat
în soare vreme de câteva zile. Asta-i dă puţină savoare în plus.
Scuturând din cap și râzând, Julia îl conduse în salon. Focul era pe
cale să se stingă. Ea așeză paharele pe măsuţa pentru cafea din faţa
canapelei.
— Te-ar deranja să mai arunci câţiva bușteni în șemineu, cât aduc eu
coniacul?
— Deloc.
Se grăbi spre cabinetul de lucru, ca să aducă băutura, surprinsă de
bucuria pe care i-o pricinuia faptul că avea un musafir. După ploaia
aducătoare de polei, grijile pe care și le făcuse pentru cai, aflarea veștii
că avusese o soră și descoperirile din biroul tatălui ei, poate că tovărășia
cuiva avea să-i abată, pentru o vreme, gândurile. Când se întoarse în
salon, Fletcher stătea ca la el acasă, tolănit pe spătarul canapelei,
relaxându-se și savurând focul, cu o gleznă sprijinită de genunchi. Julia
ridică sticla de coniac și zâmbi.
— E vechi, dar ar trebui să fie bun.
— Păi, cred că urmează să aflăm, nu-i așa? zise el.
Tânăra umplu paharele până la jumătate, îi întinse lui unul, după
care se așeză alături, pe canapea. Fletcher luă o înghiţitură zdravănă și
făcu o mică grimasă.
— E oribil?
— Nu, e bun.
— Nu arătai ca și cum ar fi fost bun. Te-ai strâmbat.
Bărbatul rânji.
— Trebuie să fac o mărturisire. Nu sunt un băutor de coniac. Berea e
băutura mea preferată.
— Atunci de ce ai…?
— Fiindcă o noapte ca asta cere coniac.
Fletcher își goli paharul, îl așeză pe măsuţă și înghiţi, încercând să nu
se strâmbe.
 — Iar tu pari să ai nevoie de puţină companie.
Obrajii Juliei se înfierbântară, iar ochii i se fixară asupra focului. De
ce presupunea el mereu că știe ce-i trebuie ei?
— Mai vrei unul?
— Nu, mulţumesc.
Bărbatul se lăsă în faţă, își rezemă coatele de genunchi, și se uită la
flăcări. Ea sorbi din băutură și îl urmări cu coada ochiului, întrebându-
se de ce acceptase să rămână. Dacă n-ar fi avut mai multă minte, poate
ar fi crezut că Fletcher acceptase coniacul, doar ca să petreacă timp cu
ea. Dar nu se putea. El era medic veterinar cu studii superioare, în
vreme ce ea nici măcar nu terminase liceul. Un bărbat atât de arătos și
de priceput ca el cu siguranţă avea o iubită, sau o logodnică, sau o
soţie. Poate chiar și vreo doi copii și un câine. Julia scutură din cap și
încercă să fie raţională. El venise acolo, ca să se ocupe de cai și îi
acceptase invitaţia, doar pentru că era prietenos. Atât. Și, la drept
vorbind, se simţea recunoscătoare că dăduse peste un om prietenos la
conacul Blackwood. Poate că el avea dreptate, poate că avea nevoie de
companie.
În ciuda hotărârii anterioare de a nu-l întreba dacă știa ceva despre
părinţii și sora ei, tânăra se răzgândi. Persoanelor prietenoase le place
să-i ajute pe ceilalţi. Iar ea categoric avea nevoie de ajutor. Poate că
Fletcher auzise ceva, cât timp lucrase acolo, dacă nu de la Claude,
atunci de la altcineva. În definitiv, îi cunoștea pe toţi fermierii din
împrejurimi și lumea adoră să trăncănească.
— Pot să te întreb ceva?
El zâmbi larg.
— Dacă sunt burlac? Da.
Obrajii ei se înfierbântară din nou.
— Nu asta aveam de gând să zic.
— Cum de nu m-am căsătorit?
El își înălţă palmele, ca și cum ar fi recunoscut o crimă.
— Cred că pur și simplu n-am găsit încă persoana potrivită. Până la
urmă, e nevoie de o femeie specială ca să-l aprecieze pe unul ca mine.
Sunt chipeș, șarmant, bine educat. Și cine ar putea să reziste unui tip
care poartă bocanci mânjiţi de bălegar și-și bagă toată ziua mâinile în
dosurile vacilor?
 Fletcher se lăsă pe spate, își întinse braţul pe spătarul canapelei și îi
aruncă un surâs strâmb.
— Dar tu? Ești singură sau va trebui să mă bat cu cineva pentru
dragostea ta?
Julia nu părea a fi în stare să-i răspundă. Uitase cum se respiră, de
parcă inspiraţia n-ar mai fi urmat expiraţiei. Dintr-odată, simţea că
erau prea apropiaţi. Dar bărbatul nu se clinti și nici ea n-o făcu. El o
privi zăpăcit. Apoi, expresia i se schimbă treptat, devenind mai
serioasă. Julia avea impresia că o să se topească sub ochii lui
pătrunzători. Se ridică, luă paharele și porni către bucătărie.
— Probabil că ar trebui să pleci, zise ea. E târziu și trebuie să dorm
puţin. Mulţumesc pentru ajutor.
Fletcher se sculă și o urmă.
— Nicio problemă, spuse el, părând nedumerit.
Tânăra merse la chiuvetă, iar el se îndreptă către ușă.
— O să mă întorc mâine, să verific ţevile.
— Bine, ne vedem atunci. Mersi încă o dată.
— Noapte bună.
Bărbatul îi zâmbi stânjenit și ieși singur în noaptea geroasă.
După plecarea lui, Julia se sprijini de blatul mesei de lucru și încercă
să-și limpezească mintea. Habar n-avea dacă el încercase să fie
amuzant sau vorbise sincer. Și, spre mirarea ei, se simţea precum o
școlăriţă proaspăt îndrăgostită, cu palmele transpirate și genunchii
moi. Dar nu era cu putinţă. Abia îl cunoscuse. Nu știa nici măcar dacă
avea încredere în el. Drace, după toate prin câte trecuse, nu mai avea
încredere în nimeni.
Capitolul 19
Lilly
La trei săptămâni după ce Cole încercase să-l convingă pe domnul
Barlow s-o introducă pe Lilly în numărul cu elefanţi, Circul Fraţilor
Barlow reuși să pună mâna, în weekendul de patru iulie, pe cel mai
mare loc pentru spectacole pe care-l avusese până atunci, într-un oraș
de pe lângă New York City. Era prima dată când dădeau reprezentaţii
acolo, iar domnul Barlow și Merrick nu mai conteneau cu lătratul
ordinelor.
În cortul-vestiar, Glory tocmai termina de aranjat părul lui Lilly și o
ajuta să-și pună colierul cu perle.
— Ai emoţii? o întrebă ea. Domnul Barlow zice că totul trebuie să
meargă fără cusur, ca să ne putem întoarce și la anul.
— Nu, zise Lilly. Dar, cu cât e mai mare locul, cu atât mai mulţi
oameni trebuie să mint.
— Știu. Însă, chiar dacă ceea ce faci tu nu e real, măcar îi bucură pe
mocofani să creadă că stau de vorbă cu fiinţele dragi pe care le-au
pierdut.
— Așa-mi tot spun și eu, răspunse Lilly. Dar ce-o să se întâmple,
când toată lumea o să afle că nu sunt decât o farsă?
— Trebuie să încetezi să-ţi mai faci griji dinainte, zise Glory. Asta n-o
să schimbe nimic.
Merrick își vârî capul în cort.
— Hai, Lilly!
Fata se ridică în picioare, o îmbrăţișă pe Glory și merse cu el.
De-a lungul următoarelor câteva ore, în cortul Spiritistei Albinoase
intrară mocofani de toate felurile, de la bărbaţi ce căutau să ia legătura
cu mamele lor de mult răposate, până la bătrânele disperate să
primească o veste de la pisicile lor moarte. Când Pierre mieună din
șifonier, iar băbuţa cu păr argintiu și zâmbet dulce din faţa lui Lilly
începu să plângă, fata abia se abţinu să nu se ridice și să plece. Înainte
ca șansa de a face altceva să i se arate sub forma lucrului cu elefanţii,
nu realizase pe deplin, cât de mult o dezgusta numărul acela. Și știa, în
străfundul sufletului, că va veni ziua în care va face o greșeală, iar
cineva o va categorisi drept făcătură. Și atunci, va da ea de naiba.
După plecarea femeii cu părul argintiu, Merrick îi dădu lui Lilly două
nume în loc de unul, ca de obicei, fiindcă următorul mocofan insista să
încerce să dea de două rude moarte. De îndată ce Merrick se făcu
nevăzut, un bărbat voinic și posac, îmbrăcat într-o haină roasă și o
salopetă de lucru intră în cort, șchiopătând. Părea să aibă vreo
patruzeci de ani, barba nerasă de două-trei zile îi acoperea faţa soioasă,
părul îi era răvășit, iar hainele lui răspândeau un miros de bere stătută
și de ţigări. Încruntat, se trânti pe scaunul din faţa lui Lilly, apoi se lăsă
în faţă, sprijinindu-și coatele pe masă, ca și cum s-ar fi pregătit să se
întreacă în forţa braţelor cu un dușman de moarte.
Lilly înghiţi în sec, simţindu-și brusc gura uscată.
— Bună ziua și bine aţi venit, începu ea. Înainte de a începe, daţi-mi
voie să vă spun câte ceva despre ceea ce fac eu. Comunic cu morţii de
când aveam patru ani și, în cele din urmă, mi-am dat seama că trebuie
să-mi împărtășesc darul cu ceilalţi. Mesajele de pe lumea cealaltă pot
veni sub forma muzicii, a vocilor sau a altor sunete. Ce aș vrea să faceţi
e să închideţi ochii și să vă gândiţi la persoana de la care speraţi să
primiţi o veste. Câtă vreme veţi face asta, eu voi încerca să iau legătura
cu lumea spiritelor. După aceea o să vă pun câteva întrebări, la care
trebuie să-mi răspundeţi cu da sau nu. Sunteţi gata să începem?
— Numele-i John, zise bărbatul.
Fata clipi nedumerită.
— E numele dumneavoastră sau al persoanei cu care speraţi să luaţi
legătura?
— Al meu.
— Bine, John. Te rog să te relaxezi, să închizi ochii și să te gândești la
cel de la care ţi-ar plăcea să primești o veste azi.
— Nici nu mă gândesc.
Lilly se încordă. Hai că-ncepem! se gândi ea. Primul meu mocofan
dificil pe ziua de azi.
— Îmi pare rău, răspunse ea. Dar poate m-ai înţeles greșit. Ai vrea să-
mi spui ceva despre tine însuţi? Poate că asta ar…
— Acum un an mi-am pierdut soţia și fiul într-un accident de
mașină. Dar tu știai deja asta, nu?
 Lilly scutură din cap.
— Nu, nu știam, dar condoleanţe pentru pierderea suferită. Probabil
că ţi-e extrem de greu. Dacă-mi dai o șansă, pot încerca să iau legătura
cu ei pentru tine.
John o fixă cu ochii lui apoși.
— A fost vina mea, pen’că eram băut și, de atunci, tot încerc să le zic
că-mi pare rău.
Își drese vocea.
— Am fost pe la tot soiul de oameni care spuneau că pot să comunice
cu nevasta și cu băiatul meu, că pot să mi-i aducă în cameră, ca să le
cer iertare. E tot ce vreau. Doar să le zic că-mi pare rău.
Suferinţa îi strâmbă chipul.
— Înţeleg, spuse Lilly. Ce-ar fi să văd dacă te pot ajuta?
Închise ochii și, cu vinovăţia zvârcolindu-i-se în stomac, așteptă preţ
de câteva secunde înainte de a continua. Chinul de pe faţa lui John i se
întipări în memorie, lângă miile de alţi mocofani pe care-i păcălise,
făcându-i să creadă că poate să stea de vorbă cu cei dragi, de pe lumea
cealaltă.
— Văd figura unei tinere femei. E foarte frumoasă. Cred că o cheamă
Lisa… nu, nu-i bine. O cheamă Lynette.
— Încetează! spuse John, cu asprime.
Lilly deschise ochii.
— Poftim?
— Am zis să încetezi.
— Îmi pare rău, nu înţeleg. S-a întâmplat ceva? Uneori durează puţin
până să…
— Da, s-a întâmplat ceva, o întrerupse John, privind-o cu furie. Ești o
impostoare, la fel ca toţi ceilalţi. Spiritiști, îndrumători spirituali,
organizatori de ședinţe de spiritism. Toţi, pân’ la ultimul, sunteţi niște
șarlatani nenorociţi!
Scuipa vorbele ca pe o otravă.
— Îmi pare rău, repetă Lilly. Dar eu…
— Vreau să știu un singur lucru. Ce fel de om ia banii cuiva care
muncește din greu și pe urmă îi spune minciuni sfruntate despre
rudele moarte?
Fata scutură din cap.
 — Nu… nu știu. Dar, dacă ai…
John sări în picioare și izbi cu pumnul în masă, făcând să zornăie
sfeșnicele și globul sub care se afla clopoţelul.
— Pe mine să nu mă minţi! strigă el, în timp ce pieptul i se umfla și
cobora în ritmul răsuflării grele. Eu știu că asta-i o înscenare!
Lilly se ridică de pe scaun și dădu înapoi, începând să tremure.
— Ei, ascultă-mă, John! Dacă doar te-ai liniști, am putea să-ţi dăm
banii…
John se îndreptă ca o furtună către șifonier și smuci mânerele ușii.
Când aceasta nu se deschise, izbi cu pumnii în lemn, băgă mâinile
înăuntru și îl târî afară pe Pierre, ţinându-l de partea din spate a
gulerului cămășii.
— Ăsta cine-i? mârâi el.
— Dă-mi drumul! ţipă Pierre.
Încercă să-l lovească pe John cu pumnul în stomac, însă braţele lui
scurte nu ajungeau. Bărbatul îl săltă în aer și-l scutură.
— Nu! strigă Lilly. Te rog! Nu-i vina lui.
Chiar atunci, clapa de la intrarea din spate zbură în sus, iar Merrick
năvăli înăuntru, își aruncă un braţ pe după gâtul gros al lui John și
încercă să-l pună jos. Pierre se smulse din strânsoarea mocofanului și,
alb ca varul, o zbughi din calea lor. John se desprinse din braţele lui
Merrick, după care se răsuci și îi trase un pumn. Merrick se feri, iar
John căzu în faţă, aterizând în genunchi. Își recăpătă echilibrul, se
ridică în picioare și, dintr-o singură lovitură a mâinii, doborî masa.
Lumânările căzură, iar globul de sticlă se făcu ţăndări pe pământul
tare. „Pruncul-fantomă”, lipsit de picioare, se răsturnă din suportul lui
de lemn aflat sub masă și rămase cu braţele împăiate atârnându-i pe
lângă capul îmbrăcat în aţă. Pierre călcă pe lumânări, ca să le stingă, în
timp ce Merrick își azvârli braţele în jurul umerilor lui John. Acesta,
fiind de două ori mai mare, îl dădu jos din spinarea lui, îl împinse la
pământ și îl lovi cu pumnul în faţă. Apoi se îndreptă și începu să
distrugă perdelele, stelele, oglinzile. Merrick gemu și se rostogoli pe o
parte.
— Oprește-te! zise Lilly. Te rog, John! Oprește-te!
Bărbatul răcni ca un apucat și sfâșie unul dintre pereţii laterali ai
cortului, fiind cât pe ce să dărâme tot acoperișul. Apoi smulse peretele
orientat către aleea centrală a circului, dezvăluindu-le interiorul
mocofanilor care așteptau la coadă. Femeile scoaseră sunete de uimire
și făcură pași înapoi, iar bărbaţii înaintară pentru a le proteja.
Cu o privire turbată, John se uită uimit spre mulţime, ţinând în mâini
bucăţi de pânză și perdele rupte.
— Vă fură banii! urlă el. Totu-i o făcătură!
Gurile se căscară de nedumerire și uluială. Chipurile se strâmbară de
furie. Câţiva bărbaţi își scuturară pumnii în aer, cerând banii înapoi, în
timp ce alţii începură să bodogănească între ei.
Merrick se chinui să se scoale în picioare și ridică mâinile.
— Hei, hei! spuse el, cu sângele curgându-i șiroaie din nări. Nu
vedeţi că omul ăsta e beat? Și încă la o adunare de familie! Nu știe ce
spune!
— Atunci de ce ne cereţi numele, înainte să intrăm? ţipă o tânără.
— Da! strigă un bărbat. Pentru ce?
— Pentru garanţia că vă veţi primi banii înapoi, exact așa cum v-am
zis, răspunse Merrick.
Arătă către Alana, care stătea între cort și mocofani, strângându-și
caietul la piept, cu faţa căzută și cenușie.
— Ea e singura care vede numele înainte de sfârșitul zilei. De
asemenea, ţinem socoteala tuturor spiritelor contactate de Spiritista
Albinoasă, pentru că încercăm să doborâm recordul mondial. Iar când
voi, oameni buni, veţi citi despre asta în ziare, veţi ști că voi și cei dragi
aţi avut o contribuţie la această realizare. Familiile voastre vor fi
celebre!
— Baliverne! ţipă un bărbat.
— Minţi! strigă altcineva.
— Sigur că minte, ce dracu’! urlă John.
Se târî până la șifonier, de unde smulse mănușa umplută.
— O vedeţi? Cu ea vă atinge piticul ăla, în vreme ce albinoasa vă zice
că simţiţi o fantomă!
Înșfăcă muzicuţa, clopoţelul și tamburina, pe care le trânti la
pământ.
— Vedeţi? Totu-i un truc!
Auzind asta, Merrick se năpusti asupra lui John precum un berbec și
îl împinse în șifonierul stricat. John se prăbuși într-o grămadă de braţe,
picioare și lemne sfărâmate. Mocofanii se strânseră în jur, ca să vadă
mai bine acţiunea, căscând ochii și ridicându-se pe vârfuri, pentru a
privi peste umerii și capetele celor din faţă. Câţiva bărbaţi ieșiră
înainte, cu bărbiile ridicate și cu pumnii strânși. Lilly se îndepărtă de ei,
gâfâind. Ar fi vrut să fugă, dar n-avea unde să se ducă. Ea, Merrick,
Alana și Pierre erau înconjuraţi. John scutură din cap, se desprinse din
șifonierul zdrobit și se ridică în picioare, clătinându-se.
— Ticăloșilor! strigă unul dintre mocofani. Îmi vreau banii înapoi!
— Și eu! ţipă o femeie.
Asta stârni noi urlete furioase din mulţime. În cele din urmă,
oamenii de legătură ai domnului Barlow își croiră drum prin mulţime
și se apropiară furtunos de cort. În mod normal, ei îi linișteau pe
clienţii nemulţumiţi oferindu-le bilete gratuite la spectacolul cel mare
sau, dacă mocofanul-problemă era bărbat, dându-le intrare liberă la
„evenimentul” special ce avea loc în fundul taberei, în spatele căruţelor
cu bagaje, și care era accesibil numai prin viu grai. Dar, în unele situaţii
trebuiau să folosească forţa. Aceea era o asemenea situaţie.
La început, John crezu că paznicii erau mocofani supăraţi, ieșiţi în
faţă pentru a-l susţine. Dar ei îl atacară și bărbatul făcu ochii mari,
uitându-se frenetic în jur, după o cale de scăpare. N-apucă să fugă,
fiindcă un paznic îl apucă de încheietura mâinii, i-o răsuci la spate, îi
cuprinse gâtul cu un braţ musculos și-l târî din cortul rămas într-o
rână. John bolborosea și zgâria cu unghiile braţul paznicului, dar nu
reușea să se elibereze. Celălalt paznic se opri între Lilly și mulţime, cu
braţele încrucișate la piept, parcă provocându-i pe mocofani să facă
vreo încercare. Merrick ridică iar mâinile și se adresă gloatei nervoase.
— Ok, oameni buni, ok. Totu-i în regulă. Scandalagiul a fost
îndepărtat din zonă. Dacă deja aţi plătit, ca să intraţi la Spiritista
Albinoasă, vă vom da toţi banii înapoi. În după-amiaza asta, ea n-o să
mai ia legătura cu spiritele. Tuturor celorlalţi le spun că e timpul să-și
vadă de drum. Aici nu mai e nimic de văzut.
Mocofanii care deja plătiseră bombăniră și se îndreptară către Alana,
îmbrâncindu-se și înghiontindu-se, pentru a se așeza la coadă, ca să-și
recapete banii. Ceilalţi nu se îndurau să plece, temându-se că s-ar
putea să rateze ceva. Merrick îi goni.
— Hai! zise el. Mișcaţi-vă!
 Domnul Barlow își făcu loc printre întârziaţi.
— Ce dracu’ se întâmplă aici? îl întrebă el pe Merrick.
Acesta se întoarse cu spatele către spectatori și vorbi încet.
— Cineva a dat-o de gol. Mocofanii au auzit totul.
— Doamne Dumnezeule! exclamă domnul Barlow. Ce-a mai făcut
acum?
— N-am făcut nimic, spuse Lilly. Mocofanul ăla era convins, încă
dinainte să intre în cortul meu.
— Convins că ce? zise domnul Barlow.
— Că sunt o impostoare.
Câteva femei care stăteau la coadă pentru rambursări o auziră pe
Lilly și scoaseră sunete de uimire, după care se întoarseră să
răspândească vorba, șușotind în spatele mâinilor ridicate.
— Taci din gură, târfă proastă! șuieră Merrick către Lilly.
— Nu-mi pasă! spuse ea. Nu mai vreau să mint lumea. Nu mai pot.
— Nu dau două parale pe ce vrei tu, zise Merrick. Faci ce-ţi cer eu să
faci. Fără mine, ai fi fost și azi încuiată în podul părinţilor tăi, pe
jumătate nebună. Ţi-am salvat fundul ăla amărât și ești proprietatea
mea.
O privi mânios, provocând-o să scoată o vorbă. Ea tăcu. N-avea
niciun rost. Bărbatul o alungă cu o fluturare a mâinii.
— Întoarce-te la tren și stai acolo! După ce reparăm cortul, intri iar.
Încruntat, domnul Barlow măsură din priviri adunarea de mocofani
supăraţi.
— E prea târziu, spuse el. S-a aflat că e o farsă și vestea o să se
împrăștie ca focul. Odată ce-o să ajungă și la urechile poliţiei, sigur o să
fim vânaţi.
Înjură în barbă și strânse pumnii.
— Și încă în cel mai mare loc pentru spectacole.
Cu ochii scăpărând de furie, îndreptă un deget către Merrick.
— Găsește-i un număr nou! Între timp, poate să-ţi recupereze
pierderile, lucrând pentru Josephine în spectacolul păsăricilor.
Capitolul 20
Julia
La două zile după ploaia transformată în gheaţă și după vizita-
surpriză a lui Fletcher, vremea se încălzi și totul începu să se înmoaie.
Apa se scurgea în pământul deja îmbibat, iar gheaţa și zăpada cădeau
de pe acoperișuri sau clădiri sub formă de uriașe bucăţi ude. Ţurţurii se
desprindeau de pe ramuri și cabluri, în vreme ce, pe sub câmpurile de
gheaţă translucidă, începeau să se zărească petice de iarbă verde și
piatră udă. Curentul electric reveni, iar sistemul de încălzire se trezi la
viaţă, în subsolul conacului Blackwood. Casa începu să păcănească pe
măsură ce se încălzea.
Julia se înfofolise într-un pulover și privea peisajul de la fereastra
bucătăriei, sorbind dintr-o cană de ceai fierbinte cu miere. Lângă grajd,
un camion cu remorcă pentru transportul cailor intră cu spatele pe
alee. La început, crezu că era mașina lui Fletcher, însă, un bărbat pe
care nu-l mai văzuse niciodată coborî din ea și intră în birou.
Fletcher trecuse pe la conac cu o zi înainte, pentru a verifica ţevile
așa cum promisese, dar stătuse doar câteva minute. Îl aștepta un client
la altă fermă și nu putea să întârzie. Fusese politicos, dar sobru, iar Julia
nu știuse ce să-i mai zică, în afară de „mulţumesc”. Se gândise să-și
ceară scuze, însă nu era sigură pentru ce. Pentru stângaciul lor schimb
de replici? Pentru că-i ceruse să plece atât de repede? Pentru că-l
trimisese pe șoselele pline de polei, după ce el avusese bunătatea s-o
viziteze, ca să vadă dacă n-a păţit ceva? Fletcher fusese cel care luase
hotărârea de a se aventura spre conacul Blackwood într-o asemenea
noapte primejdioasă. Ea nu-i ceruse să vină. Și nu era treaba ei să-l
ocrotească. În plus, și dacă ar fi vrut ca el să rămână, din prudenţă sau
din alte motive, ultimul lucru de care ar fi avut nevoie era ca bătrânul
Claude să creadă că se întâmplă ceva între ei doi. Totuși, detesta gândul
că Fletcher ar putea fi supărat pe ea.
La grajd, șoferul se urcă la loc în camionetă, conduse rulota, în
marșarier, până la intrarea principală, coborî și intră iar în birou. Julia
se încruntă. Ce se petrecea? Claude nu-i spusese nimic despre livrarea
unui cal nou ori despre vânzarea vreunuia dintre ei. Și, oricum, n-ar fi
luat asemenea decizii fără s-o întrebe. Nu-i așa? Se uită pe fereastră,
incapabilă să se miște din pricina nehotărârii. Nu știa dacă să meargă
până acolo și să întrebe sau să aștepte și să vadă ce-o să se întâmple.
Dar, până să apuce ea să aleagă, bărbatul se urcă în camionetă și plecă,
iar Claude dădu drumul câtorva cai pe pășunea principală. Animalele
începură să alerge, să dea din picioare și să se tăvălească prin zăpadă,
bucurându-se de libertate, după ce stătuseră închise în grajd pe durata
furtunii. Bonnie Blue ieși în goană și începu să galopeze pe lângă gard,
cu capul sus și cu nările umflate. Părea disperată, necheza și chema,
așteptând răspunsul cuiva.
Juliei i se făcu inima cât un purice.
Unde era Samantha?
Își puse cana pe masă cu atâta forţă, încât fu cât pe ce s-o crape, se
repezi în vestibul, își trase pe ea cizmele și o haină, apoi zbură pe ușă
afară. Dacă Samantha păţise ceva, nu era sigură c-ar fi putut îndura.
Traversă în grabă curtea, ocolind ochiurile de gheaţă și băltoacele, până
când ajunse la grajd, unde deschise dintr-o smucitură ușa biroului
administrativ. Alergă prin el și dădu buzna pe culoarul principal,
căutându-l înnebunită pe Claude. Acesta punea paie într-o boxă.
— Unde-i Samantha? întrebă Julia, cu glasul tremurând de frică. Am
văzut că Blue e singură afară și își iese din minţi!
Bătrânul se opri din împrăștiatul paielor și se uită la ea, nedumerirea
fiindu-i zugrăvită pe chip.
— E cu o doică.
— De ce? zise Julia. Blue e turbată!
Bătăile aprige ale inimii i se mai domoliră, dar numai cu puţin.
Claude îi aruncă o privire aspră, ca și cum ea ar fi trebuit să știe
răspunsul.
— Blue e una dintre cele mai bune fătătoare ale noastre. Avem
nevoie s-o împerechem din nou, cât se poate de repede.
— Ce legătură are asta cu luatul Samanthei de lângă ea?
— Blue trebuie să nu mai alăpteze, ca să intre din nou în călduri.
— Dar Samantha are doar trei zile! E prea mică pentru a pleca de
lângă mama ei!
Claude ridică din umeri.
— Așa se procedează. Lui Blue o să-i treacă. Mereu îi trece.
 Un val de furie și tristeţe se iscă în sufletul Juliei. Știa că, în lucrul cu
animalele, uneori trebuie luate hotărâri dificile, dar să răpești un mânz
de trei zile de la sânul mamei era ceva ridicol și crud. Pentru prima
dată în viaţă, tânăra se enervase atât de tare, încât nu-i mai păsa de
părerea lui Claude sau a oricui altcuiva. Acum, caii îi aparţineau și
jurase să aibă grijă de ei.
— Unde e? întrebă ea din nou.
Bătrânul ridică bărbia, arătând spre capătul opus al grajdului.
— Cu doica, iapa care a fătat azi-noapte.
— Ce e o doică? Explică-mi ca și cum aș fi în clasa întâi.
Iritarea încreţi fruntea lui Claude.
— O doică e o iapă care tocmai a fătat și poate să dea lapte. Folosim
doici pentru alăptarea altor mânji, care ar putea valora bani. Cum ar fi
iepșoara lui Blue, Samantha.
— Deci, doica are grijă de doi pui?
— Nu, doar de al lui Blue.
Julia se încruntă.
— Dar cum rămâne cu mânzul doicii? El unde e?
Bătrânul se reapucă să împrăștie paie.
— Unde e? Spune-mi.
Bărbatul se uită la ea, cu chipul lipsit de orice expresie.
— Mânjii doicilor îi scoatem la licitaţie.
— Asta făcea camionul ăla aici? Lua mânzul doicii?
Claude dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Deci lui Blue i-ai luat mânza de trei zile și ai dat-o doicii, iar doicii
i-ai luat nou-născutul și l-ai trimis la licitaţie?
Bătrânul își scoase mănușile și își aţinti privirea aspră asupra Juliei.
— Cu cât înveţi mai repede că mânjii doicilor sunt produse
subsidiare ale curselor de cai și ale industriei farmaceutice, cu atât mai
bine o să-ţi fie. Unele ferme îi lasă să moară de foame, îi omoară în
bătaie sau îi vând pentru piele și carne. Noi nu facem asta aici.
— Păi de unde știi că mânzul n-o să fie vândut la licitaţie pentru
piele și carne?
— Nu știu.
Julia își strânse pumnii pe lângă corp.
— Du-te și adu-l!
 Claude făcu ochii mari.
— Poftim?
— Vreau s-o bagi pe Samantha înapoi, în boxa lui Blue. Pe urmă,
vreau să te duci, să iei mânzul doicii și să te întorci cu el, aici.
Bărbatul oftă zgomotos și clătină din cap.
— Îmi pare rău, dar nu așa se face, don’șoară Blackwood. Asta-i o
afacere, nu un loc pentru cei slabi de inimă.
— Ei bine, acum afacerea e a mea, așa că facem cum spun eu. Gata
cu luatul mânjilor de lângă mamele lor și cu scosul nou-născuţilor la
licitaţie!
Claude își îndreptă umerii și își împinse bărbia în afară.
— Aici încercăm să facem bani. Creștem cai de curse și de paradă, nu
animale de companie.
— Nu-mi pasă! Am văzut registrele contabile și avem destui bani. Iar
câtă vreme eu conduc ferma, nu mai luăm puii de lângă mamele lor. Va
trebui să găsim o altă cale de a face treaba să meargă.
Chiar atunci, în grajd intră Fletcher.
— Ce se întâmplă?
Claude ieși din boxă și își smulse mănușile.
— Întreab-o pe ea! zise el și plecă valvârtej.
Ieși pe ușa deschisă, se urcă în camionetă, trânti ușa din dreptul
șoferului și părăsi în viteză aleea, împrăștiind pietricele de sub pneurile
din spate. Fletcher se uită la Julia, cu sprâncenele ridicate.
— Unde se duce așa grăbit?
În ciuda convingerii că proceda corect, fata era la un pas să
izbucnească în lacrimi. Genunchii îi tremurau, pe măsură ce adrenalina
i se scurgea din trup. Faptul că pusese piciorul în prag și spusese ce
gândea o vlăguise.
— Să ia mânzul doicii și să-l aducă înapoi aici.
— Ce? De ce?
— Nu mai vreau ca mânjii să fie luaţi de lângă iepe sau scoși la
licitaţie, răspunse ea. Niciodată!
Fletcher își încrucișă braţele la piept și se sprijini de perete, cu un aer
posomorât.
— Ok. Dar asta înseamnă mai mult timp între nașteri și mai puţini
cai de vânzare.
 — Nu-mi pasă! Ferma Blackwood merge cât se poate de bine, iar
dacă pe viitor va trebui să ne descurcăm cu mai puţin, o să găsim
soluţii la momentul potrivit. Refuz să fac bani în felul ăsta. Acum, vrei,
te rog, să mă ajuţi să i-o dau pe Samantha înapoi lui Bonnie Blue?
Bărbatul își puse o pereche de mănuși și o privi cu atenţie, schiţând
un surâs.
— Da, domnișoară Blackwood.
Ea se întoarse și porni pe culoar, în direcţia opusă.
— Hei, unde te duci? întrebă Fletcher. Parcă voiai să te ajut să i-o
duci pe Samantha lui Blue?
— Poţi s-o duci și singur, strigă Julia peste umăr. Boxa lor trebuie
curăţată.
Intră în boxa lui Blue și se puse pe treabă. La drept vorbind, simţea
nevoia să rămână singură. Gândul că mânjii erau luaţi de la mamele lor,
smulși fără veste de lângă tot ce le era drag și familiar, apoi lăsaţi să
moară de foame, ciomăgiţi sau vânduţi pentru carne, îi sfâșia inima.
Ochii i se umplură de lacrimi când și le imagină pe Blue și pe doică
speriate, zăpăcite, scoase din minţi, întrebându-se de ce cineva le luase
pruncii. Aproape că simţea oribila durere apăsătoare din sufletele lor,
groaza și neajutorarea din minţile lor. Nu conta că erau animale. Și
iepele aveau instinct matern. Văzuse asta cu ochii ei, când Bonnie Blue
își privise iepșoara abia născută. Fusese dragoste la prima vedere.
Mama ei nu se uitase niciodată așa la ea, dar Julia studiase destule
interacţiuni între mame și fiice, încât să recunoască iubirea
necondiţionată. Apoi un alt gând îi trecu prin minte și fu nevoită să se
oprească din lucru.
Oare câţi mânji fuseseră luaţi de lângă mamele lor la ferma de cai a
conacului Blackwood? Câte inimi de cai fuseseră frânte din pricina
lăcomiei părinţilor ei? Cum putea cineva să fie atât de nemilos an după
an? Și, în definitiv, ce fel de oameni fuseseră părinţii ei?
Capitolul 21
Lilly
Purtând o rochie albă de mătase, pantofi cu tocuri scurte și subţiri,
mănuși lungi de satin și un boa de pene albe, Lilly dârdâia în faţa unei
oglinzi crăpate din vestiarul păsăricilor, în ciuda faptului că afară erau
peste treizeci de grade, iar interiorul cortului părea și mai încins. Nu
mâncase nimic toată ziua, iar stomacul gol i se zvârcolea din pricina
emoţiilor și a fierii. În spatele ei, femei pe jumătate dezbrăcate își
ștergeau rujul roșu de pe buze, își curăţau aluniţele desenate pe obraji
și își dezlipeau ciucurii de pe sfârcuri. Ele își terminaseră treaba pentru
acea seară și venise momentul numărului final: Lilly Blackwood. Fata
abia dacă reușea să nu vomite.
Mai devreme, Josephine insistase ca Rosy și Ruby să dea puţină
culoare feţei lui Lilly, așa că Ruby îi desenase o aluniţă deasupra gurii,
în timp ce Rosy îi conturase ochii cu creion negru și îi pusese gene
false.
— Ce-a zis Cole despre faptul că domnul Barlow te-a băgat în
spectacolul păsăricilor? întrebă Ruby, înmuind o pensulă pentru
machiaj într-un borcan cu fard roșu și lăsând-o să alunece ușor pe
obrajii lui Lilly.
— A dat cu pumnul în peretele unui vagon de marfă, de-a făcut o
gaură și a fost cât pe ce să-și rupă mâna.
— Oh, Doamne! exclamă Ruby. I-ai zis că e doar până când Merrick
îţi găsește un număr nou?
Lilly dădu din cap, simţind cum un nod fierbinte i se umflă în gât.
Încercase să-i spună lui Cole că, indiferent cine-ar fi văzut-o goală, ea
avea să rămână aceeași fată care venea noaptea la el, în menajerie.
Aceeași fată care se furișa nevăzută în vagonul lui de dormit și îl urma
pe câmpuri, pentru a face dragoste la lumina stelelor. Îi venea și așa
destul de greu să se știe silită să apară dezbrăcată pe scenă, dar gândul
de a-l pierde pe Cole se dovedea mai mult decât putea să îndure inima
ei. El nu era nici pe departe un puritan, însă ce urma să creadă despre
Lilly, după ce ea avea să se arate lumii întregi?
— Și? spuse Rosy. El ce-a zis?
 Ochii lui Lilly se umplură de lacrimi.
— A zis că are nevoie de puţină singurătate și a plecat.
— La naiba! spuse Ruby și-i tamponă cu o batistă colţurile ochilor, ca
să împiedice scurgerea machiajului. Ei bine, nu poate să se supere pe
tine pentru ce s-a întâmplat.
Lilly ridică din umeri.
— Știi, începu Rosy, dând-o cu ruj. Pe unii bărbaţi îi excită ideea că
alţii se holbează la cum arată femeile lor.
Îi făcu un semn jucăuș cu ochiul și zâmbi larg.
— Da, continuă Ruby. Din nu se știe ce motiv, li se ambalează
motoarele la gândul de a fi cu o fată din spectacolul păsăricilor. În caz
că n-ai observat, practic toţi burlacii din circul ăsta se ţin după noi.
— Așa e, spuse Rosy. Ba și unii dintre cei nu tocmai burlaci.
Gemenele chicotiră. Lilly le iubea pentru că încercau s-o facă să se
simtă mai bine, dar nu funcţiona.
— Eu nu-l vreau decât pe unul.
Ruby mai luă o batistă.
— Aaa, nu plânge, scumpo! O să-i treacă lui.
Când gemenele îi terminară machiajul, Lilly se gândi că arăta ca un
clovn. Dar n-o lăsă inima să le spună asta. În plus, nici nu-i păsa. Poate
că și publicul avea s-o asemene cu un clovn, iar cariera ei în
spectacolele deocheate avea să se încheie înainte de a începe.
Mintea porni să-i lucreze la repezeală, în timp ce stătea în faţa
oglinzii, încercând să găsească o cale de a-și sabota numărul fără să fie
prinsă. Nu-i veni, însă, nicio idee. Și ar fi trebuit să se afle, deja, în
cortul de spectacol, așteptând în culise. Se ridică și dădu la o parte ușa
vestiarului, ca să se uite afară. Poate avea ocazia să fugă. Dar, unul
dintre oamenii domnului Barlow stătea de strajă la intrare, apărând
fetele și pândind mocofanii care încercau să le vadă pe gratis, trăgând
cu ochiul pe sub pereţii de pânză.
Dincolo de aleea îngustă, cortul care găzduia spectacolul păsăricilor
strălucea în roșu, iar siluetele lui Ruby și Rosy dansau și se mișcau de
colo până colo pe scenă. Niște tobe mici și o trompetă cântau o
melodie sexy, în vreme ce bărbaţii chiuiau și le strigau gemenelor să
scoată tot de pe ele. Cu cât muzica se prelungea, cu atât mai gălăgioși
deveneau spectatorii.
 — Ești gata? o întrebă paznicul pe Lilly.
Fata își luă inima în dinţi și ieși din vestiar, cu mâinile și picioarele
tremurând. Omul o conduse către partea din spate a cortului de
spectacol și împinse la o parte clapa de la intrare. Lilly își înghiţi acidul
din gât, intră și străbătu un scurt coridor întunecat, până la marginea
scenei, unde trei lăzi răsturnate (două cu perne pe ele și una plină de
scrumiere, pahare și sticle de băutură) stăteau lipite de peretele din
fund. Privind din spatele perdelelor, obrajii i se înfierbântară pe măsură
ce gemenele se unduiau pe podiumul denivelat, în chiloţi tanga și
sutiene de dantelă, cu un șir de lumini roșii învăluindu-le chipurile
rujate. Ca întotdeauna, se mișcau și dansau într-o sincronizare
perfectă. La un moment dat, se opriră și se lăsară în faţă, scuturând din
umeri și acoperindu-și sânii cu mâinile. Bărbaţii scoaseră ţipete și
gemete.
— Arătaţi-ne ce-aveţi! strigă unul.
Gemenele se îndreptară, se îmbufnară sfioase și își scuturară
arătătoarele înainte și înapoi. Apoi toba mică începu să bată și ele se
întoarseră una cu faţa către cealaltă, pentru a-și da jos reciproc
bretelele sutienelor. Făcură cu ochiul către public, se răsuciră pe
vârfurile picioarelor, se aplecară iar și își lăsară sânii să se umfle în
cupele desprinse ale sutienelor.
— Haide! zbieră un alt bărbat. Am plătit bani buni pentru asta!
Gemenele ridicară din umeri, se întoarseră cu spatele către spectatori
și își duseră mâinile la spate, ca să-și desprindă copcile sutienelor. Cu
gesturi identice, potrivite fără cusur, aruncară priviri peste umăr, făcură
din nou cu ochiul și își lăsară sutienele să cadă pe podea.
— Asta e! ţipă cineva.
— Așa, fetelor!
— Întoarce-te, dulceaţă!
Gemenele se întoarseră, acoperindu-și sfârcurile cu mâinile, căscară
gurile într-o uimire prefăcută, după care își dădură mâinile la o parte și
își lăsară sânii să cadă. Bărbaţii izbucniră în chiote de încântare.
— Doamne, ai milă!
— Sfinte Isuse!
Gemenele mai executară un dans scurt, apoi făcură reverenţe și
fugiră de pe scenă, zâmbind și făcând bezele către public. Bărbaţii
aclamau, fluierau și aplaudau. În gâtul și pieptul lui Lilly se aprinse un
amestec ciudat de rușine și panică. Era rândul ei și nu se credea în stare
să meargă până la capăt. În celălalt capăt al scenei, Josephine ieși agale
din spatele cortinei și ceru aplauze furtunoase pentru Rosy și Ruby.
Bărbaţii răspunseră cu urale și bătăi din palme. Gemenele coborâră în
grabă treptele scenei, intrară în culise și se opriră lângă Lilly, râzând și
gâfâind.
— Arăţi superb, îi spuse Ruby.
— Ca o vedetă de cinema, adăugă Rosy.
— Cred că-mi vine să vomit, zise Lilly.
Începea să se simtă ameţită. Pe scenă, Josephine ridică o mână
pentru a-i potoli pe bărbaţi.
— E seara voastră norocoasă, băieţi! zise ea. Pentru că am lăsat la
urmă ce e mai bun. În seara asta o să vedeţi ceva de neuitat, ceva atât
de uluitor, încât o să vorbiţi despre ea săptămâni în șir. Asta-i atât de
specială, băieţi, încât trebuie să plătiţi încă douăzeci și cinci de cenţi,
ca să rămâneţi. Nu pot spune mai mult, decât că e cea din urmă fată a
noastră din seara asta și nu vreţi s-o rataţi. Doar daţi-i cei douăzeci și
cinci de cenţi omului de colo, iar el o să vă lase să rămâneţi pentru
acest ultim număr. Așa. Doar douăzeci și cinci de cenţi în plus și o să
vedeţi ceva despre care o să povestiţi tot restul vieţii.
— Ascultă! îi zise Rosy lui Lilly. Prima dată e cea mai grea. Dar, după
ce o să-i vezi pe bărbaţii ăia transformându-se în băieţei la picioarele
tale, s-ar putea să-ţi placă.
— Mă îndoiesc, spuse Lilly.
— Tu doar ţine minte ce te-am învăţat, continuă Rosy. Începe cu un
mers ţanţoș, încet și sexy, și ai grijă să zâmbești.
— Și joacă-te puţin cu părul, spuse Ruby.
Lilly dădu din cap, brusc rămasă fără cuvinte.
— Și acum, îi anunţă Josephine pe spectatori, e chiar a noastră,
frumoasa, ispititoarea, angelica, virginala domnișoară Lilly Blackwood!
Lilly stătea încremenită, incapabilă să pună un picior în faţa celuilalt.
Bătăile inimii îi bubuiau în urechi, împiedicând orice alt sunet să
pătrundă. Josephine rânji ca o lupoaică, întinse un braţ și o așteptă să
urce scara. Privirea fetei începu să se întunece, iar pământul i se legănă
sub picioare.
 — Haide, Lilly! spuse Ruby. Hai că poţi!
— Repede! zise Rosy. Dă-i o gură înainte să plece!
Ruby înșfăcă o sticlă de whisky de pe lada răsturnată și, până să
apuce Lilly să protesteze, i-o duse la buze și o îndemnă să bea. Fata luă
o înghiţitură zdravănă. Alcoolul îi fripse gâtul și îi aprinse stomacul.
Dar nu-i păsă. Ar fi dat peste cap întreaga sticlă, dacă asta ar fi ajutat-o
să depășească momentul. Mai luă câteva guri, apoi dădu la o parte
sticla și tuși. Băuse ea destul de-a lungul anilor, dar niciodată pe
stomacul gol și deja simţea alcoolul alunecându-i prin vene, pentru a-i
încălzi mâinile și picioarele.
— Așa! spuse Ruby. Asta o să te înmoaie. Acum du-te!
— Nu… nu pot, bâigui Lilly. Nu pot să mă duc.
— Trebuie! zise Rosy. Știi ce-o să-ţi facă Merrick dacă nu te duci.
— Haide! adăugă Ruby. Arată-i că ești mai puternică.
Preţ de o clipă, Lilly se gândi să încaseze bătaia. Orice ar fi fost mai
bine decât să se dezbrace în faţa unei gloate de bărbaţi beţi. Apoi își
aminti ce-i spusese Merrick despre distratul mocofanilor în cortul din
spatele căruţelor cu bagaje și ceva se schimbă în capul ei, ca și cum
judecata, logica și sănătatea mintală i s-ar fi desprins din adâncul
fiinţei. Simţi același lucru și în piept, ceva asemănător cu o eliberare a
plămânilor și inimii. Răsuflarea parcă nu i s-ar mai fi sfârșit. Nu știa
sigur dacă era din vina whiskyului sau a unui acces de indiferenţă, dar
ceva o împinse pe scenă. Aproape că izbucni în râs, întrebându-se care
avea să fie reacţia bărbaţilor la vederea pielii ei albe. Poate că urmau să
fugă din cort și să împrăștie vorba că fraţii Barlow au băgat o ciudăţenie
scârboasă în spectacolul deocheat. Poate că avea să fie prima și ultima
oară când era nevoită să facă asta.
Ridicându-și poalele rochiei de mătase, urcă scările pe picioarele
nesigure. Josephine îi făcu un semn cu ochiul și părăsi scena. Când
începu muzica, Lilly inspiră adânc și păși în lumina reflectoarelor.
Toţi cei din cort traseră laolaltă aer în piept, după care urmă un
moment de tăcere uluită. Bărbaţii care erau În picioare se trântiră pe
scaunele lor, iar cei care ședeau se ridicară, cu ochii mari și gurile
căscate. Lilly avusese dreptate. Mocofanii nu voiau să plătească bani
frumoși ca să vadă o ciudăţenie scoţându-și hainele. Ei își doreau
blonde pieptoase, roșcate focoase și brunete voluptuoase, nu o stafie cu
părul ca pânza de păianjen. Fata fu cuprinsă de ușurare. Până la urmă,
nu era nevoie să se dezbrace.
Apoi, bărbaţii începură să fluiere și să aplaude, iar pe Lilly o cuprinse
deznădejdea. Se uită îngrijorată către Ruby și Rosy, care o urmăreau din
culise. Ruby zâmbi și își învârti degetul. Lilly se întoarse cu spatele
către public și încercă să se adune, în timp ce un ghem de groază îi
creștea în minte. Merrick și domnul Barlow o siliseră să urce acolo,
acolo, în faţa unui grup de bărbaţi care, poate, se temeau de ea, acolo,
în faţa unor oameni care, poate, își doreau la fel de mult să-i facă rău,
pe cât își doreau s-o vadă goală. Iar acum, ea trebuia să se dezbrace și
să se etaleze înaintea lor.
De ani de zile nu-i mai răsunaseră în urechi vorbele mamei, dar
acum parcă o auzea, ca pe un coșmar reîntors din copilărie, numind-o
spurcăciune și spunându-i că e un păcat cumplit să-și arate trupul gol,
chiar și în faţa ei însăși. Deodată, fu copleșită de groaznica realizare a
faptului că i se furase șansa la o viaţă normală și un strigăt mut îi
izbucni din piept. Singurul ei gând era să fugă, să coboare de pe scenă
și să iasă din cort. Pe neașteptate, băutura i se răsculă în stomacul gol și
Lilly își dădu seama că o să i se facă rău. Se întoarse, picioarele i se
agăţară de rochie și fu cât pe ce să cadă. Apoi își reveni și se îndreptă
către scară, ţinându-și mâna peste gură. Un spectator începu să râdă și
un altul i se alătură. Ceilalţi strigau vorbe de ocară.
— Ce-i asta, o glumă?
— Daţi jos pocitania de pe scenă!
— Ne vrem banii înapoi!
O cutie goală pentru floricele de porumb o lovi pe Lilly în cap. Fata
își încovoie umerii și își ridică braţele ca să se apere, până când ajunse
la treptele pe care le coborî cu greu. La capătul lor, căzu în patru labe și
vomită în iarba turtită, în timp ce părul îi atârna peste ochi.
— Oh, Doamne! exclamă Ruby.
Rosy se lăsă în genunchi lângă ea.
— Te simţi bine?
Gemenele o ajutară să se ridice, iar Josephine se repezi înapoi pe
scenă, pentru a liniști mulţimea furioasă. Ameţită și dezorientată, Lilly
se desprinse de cele două și străbătu culisele, împleticindu-se. Ieși pe
sub clapa din spate și se grăbi să se întoarcă în vestiar. Undeva, în
adâncul minţii, o auzi pe Josephine chemându-le pe gemene înapoi, pe
scenă.
Ea se prăbuși în cortul-vestiar, dârdâind și încercând să-și tragă
sufletul. După un lung minut, se ridică, se târî până la oglindă și, cu
mâini tremurătoare, își șterse rujul de pe buze. Folosind mai multă
forţă decât ar fi fost nevoie, își curăţă rimelul scurs în jurul ochilor și pe
obraji. În ultimii șase ani făcuse multe lucruri pentru a supravieţui, dar
refuza să-și scoată hainele în faţa unei încăperi pline de bărbaţi. Pur și
simplu nu putea s-o facă. Iar, dacă Merrick și domnul Barlow credeau
c-o pot sili să-i primească pe mocofani în cortul din spatele căruţelor
cu bagaje, atunci urma să fugă. N-avea încotro. Urma să-și încerce
norocul în lumea reală sau să se alăture altui circ. Poate, dacă-l
implora, Cole avea să plece cu ea.
În spatele imaginii ei din oglindă, clapa de pânză sări în sus și
Merrick se năpusti în cort. Lilly se ridică de pe scaun și dădu înapoi.
Indiferent ce urma să se întâmple, conștiinţa îi era curată.
— Cine dracu’ te crezi? zbieră Merrick, roșu la faţă și cu dinţii rânjiţi.
Ţi se pare că poţi să faci ce poftești pe aici?
— Mi-era rău, zise fata. Gemenele mi-au dat whisky și am…
— Nu-mi pasă nici dacă erai pe moarte! Ai făcut prilej de batjocură
din Josephine și din întreg Circul Fraţilor Barlow!
Se aruncă spre ea și o apucă de braţ.
— Te-am avertizat ce-o să se întâmple dacă nu faci așa cum ţi se
spune. Acum te duci în spatele căruţelor cu bagaje, lângă celelalte târfe.
— Nu, zise ea. Nu mă poţi obliga. N-o să merg!
Merrick îi arătă coţii și o târî în spatele cortului.
— Ba o să te duci, iar eu o să fiu ăla care o să te dreseze.
O împinse în dosul unui morman de lemne, după care o prinse iar, o
ridică de pe pământ și o zdrobi la pieptul lui. Pantofii cu toc îi căzură
din picioare și, pentru o clipă, rămase suspendată, zgâriind cu degetele
vârfurile ghetelor lui. Bărbatul o scutură cu putere și o puse jos. Când
tălpile îi ajunseră pe iarbă, Lilly încercă să scape, însă Merrick îi înhăţă
faţa, i-o întoarse către a lui și își împinse gura udă peste a ei. Fata își
încleștă buzele și încercă să se smulgă din mâinile lui, însă el o
cuprinse cu braţele și o strânse mai tare. Un iz acru de whisky și dinţi
stricaţi îi umplu nările și gura. Lilly se zbătu, se răsuci și îl izbi cu
genunchiul între picioare.
Merrick gemu de durere, înmuindu-și braţele, apoi o plesni peste faţă
și o îmbrânci, cu un mârâit furios. Fata ateriză pe spate și se ridică
anevoie în patru labe, încercând să se târască de acolo. Dar până să-și
strângă picioarele sub ea și s-o rupă la fugă, Merrick îi înșfăcă gleznele,
o trase în spate, o rostogoli și o ţintui la pământ.
— Dă-mi drumul! ţipă Lilly, împingându-se în pieptul lui.
Începu să-l lovească în cap, pumnii ei mici întâlnindu-se cu maxilarul
lui tare ca piatra, cu gâtul musculos, cu tâmplele de granit. Roșu la faţă
din pricina efortului, bărbatul îi prinse cu o mână braţele ce se zbăteau
și i le ţinu deasupra capului. Lilly se încovoie, se suci, încercă să-și ducă
din nou genunchiul spre organele lui genitale, însă nu reuși să-și salte
picioarele de sub el. Merrick îi sfâșie partea din faţă a rochiei de
mătase, ca și cum ar fi fost din hârtie, după care îi smulse chiloţii. Apoi
își descheie pantalonii și se împinse cu forţa între picioarele ei.
— Nu-mi spui tu mie ce să fac! zise el. Eu îţi spun ţie. Ești a mea, ai
uitat?
Lilly se zvârcolea sub el, folosindu-și fiecare strop de forţă care-i mai
rămăsese pentru a încerca să-l respingă, însă n-avea niciun rost.
Greutatea lui, aproape de două ori mai mare decât a ei, o imobiliza ca
pe o molie sub un bolovan. Abia dacă mai putea să respire. Întoarse
capul și închise ochii, simţind cum se duce altundeva, precum o
monedă aruncată, care se cufundă în spirală spre fundul unui lac.
Departe de tot ce se întâmpla, departe de Merrick, departe de ce-i făcea
acesta. Văzu o gaură neagră și avu impresia că se prăbușește prin ea. În
adâncul sufletului ei, un minuscul loc tainic se deschise larg. Era
singura parte a ei pe care Lilly izbutise s-o păstreze ascunsă și ocrotită,
chiar și pe vremea când oamenii se holbau la ea și o batjocoreau în
expoziţia de ciudăţenii. Acum, ca din senin, acel colţișor rămase expus
și vulnerabil, mai stărui doar o clipă, ca o dâră de fum negru, după care
dispăru. Lilly scoase un ţipăt intens și ascuţit, asemănător cu cel din
urmă vaiet al unui animal pe moarte, până când simţi gust de sânge în
fundul gâtului.
Deodată, Merrick se opri și se uită în jos, la ea, ca și cum n-ar fi avut
idee cine era. Figura lui uluită era cea a unui om brusc exorcizat de un
demon. Apoi, cu un puternic geamăt de uimire și durere, capul lui se
smuci spre stânga și bărbatul căzu pe o parte, cu trupul lipsit de vlagă.
În spatele său, cu chipul contorsionat de furie, stătea Cole, ţinând în
mâini un cârlig pentru elefanţi.
Băiatul lăsă cârligul să cadă și îngenunche lângă Lilly.
— Ai păţit ceva? o întrebă el.
Ea își strânse rochia zdrenţuită peste picioarele tremurânde, se
întoarse pe o parte și se făcu ghem, luptându-se cu impulsul de a sări
în sus, a lua cârligul și a sfărâma cu el ţeasta lui Merrick. Noul loc gol
din miezul sufletului ei începu să se miște și să se schimbe. Apoi se
veșteji, se astupă, se întări și se transformă în piatră.
Cole o luă de jos și o purtă pe braţe, afară din cort.
— O să fie bine, zise el. Am eu grijă de tine.
Lilly se lăsă pe umărul lui și închise ochii, clănţănind din dinţi.
Băiatul îi sărută creștetul capului.
— Îmi pare foarte rău, Lilly! N-ar fi trebuit să te las niciodată să treci
prin asta. Ar fi trebuit să te apăr.
Vocea lui părea gâtuită, de parcă s-ar fi silit să pronunţe cuvintele.
— Sper că l-am omorât pe ticălos!
Fata ridică ochii către el.
— Nu, să nu spui asta. Domnul Barlow ţi-ar face vânt.
— Nu-mi pasă.
Amândoi tăcură, în timp ce Cole o ducea prin spatele taberei.
Deasupra acoperișului fantomatic al cortului cel mare, dincolo de
fanioanele galbene și portocalii, dincolo de luminile colorate, o mână
de stele sclipeau pe cerul serii. Circul începea să se închidă, iar muzica
veselă de final plutea în aer. Din depărtare se auzeau râsete și strigăte,
pe măsură ce mocofanii porneau către ieșire, trecând, bucuroși, pentru
ultima dată pe la spectacolele de umplutură și pe la tarabe, înainte de a
reveni în lumea normală.
Când Cole și Lilly ajunseră la tren, el trecu pe lângă vagonul ei și își
continuă drumul.
— Unde mă duci? îl întrebă ea.
— De acum înainte, o să stai cu mine. Ai terminat cu Merrick și cu
nenorocitele alea de spectacole secundare.
Capitolul 22
Julia
După ce le spusese lui Claude și Fletcher că, la ferma de cai a
conacului Blackwood, niciun mânz n-o să mai fie luat de lângă mama
lui, Julia merse cu un pahar de coniac în cabinetul de lucru al tatălui ei,
pentru a reîncepe să caute cheia dispărută și indicii în legătură cu sora
ei moartă. Șterse praful de pe gramofon, îl porni și așeză acul la
începutul melodiei „Little White Lies”. Când sunetele metalice ale
muzicii de demult umplură încăperea, Julia rămase încremenită. Dintr-
odată redevenise o fetiţă, ascultând printre versuri blestemele și
hohotele de plâns ale tatălui ei, în vreme ce vocea mamei îi cerea să
plece de lângă ușile cabinetului. Simţea că, dacă s-ar fi întors, și-ar fi
zărit părintele la birou, strângând în mână un pahar de whisky, cu ochii
lui încercănaţi, plini de lacrimi. Opri discul, luă o gură de coniac și se
răsuci. Scaunul biroului era gol.
După ce sorbi încă o dată îndelung din băutură, se așeză la birou și
își lăsă degetele să alunece pe sub sertarul din mijloc, pentru a vedea
dacă nu cumva cheia era lipită de lemn. Nu era. Se așeză în patru labe
și se uită sub masă. Pânze de păianjen atârnau pe picioarele din lemn și
ghemotoace de praf se rostogoleau, împinse de răsuflarea ei. Nici urmă
de cheie. Băgă mâna în vazele prăfuite și scotoci pe sub trofee și ceasuri
aniversare. Luă pozele cu cai și certificatele de pe pereţi, ca să se uite în
spatele ramelor. Răsuci marginile covoarelor, ridică lămpile, pipăi pe
sub pervazuri și verifică scândurile din podea, ca să afle dacă nu era
una desprinsă. Nimic. Simţindu-se înfrântă, se așeză înapoi la birou și
încercă să se gândească, ţinându-și mâinile proptite una de alta, sub
bărbie. Dacă aș vrea să ascund o cheie, se întrebă ea, unde aș pune-o?
Nu-i veni nicio idee.
Oftă și luă fotografia ei din liceu. Încă nu-i venea să creadă că tatăl ei
o avea, darmite c-o ţinea pe biroul lui. Cercetând-o îndeaproape,
observă că poza se înclinase foarte puţin, dezvăluind marginea
superioară a ceea ce părea să fie o altă poză, aflată dedesubt. Julia
întoarse rama și, folosindu-și unghia, desfăcu vârfurile de metal care
fixau paspartuul, apoi scoase paspartuul și o bucată subţire de carton
aflată între el și fotografie. Așa cum bănuise, mai exista o poză în
spatele celei dintâi. Îi trebuiră câteva secunde, ca să-și dea seama a cui
era, însă când înţelese, făcu ochii mari.
Din portretul ce părea făcut de un fotograf profesionist, îi zâmbea
mama ei, îmbrăcată într-o imaculată bluză albă și purtând la gât o
cruciuliţă de argint. Părul blond îi era împins spre spate de o bentiţă și
i se revărsa pe umeri sub formă de bucle moi. Nu se putea să fi avut
mai mult de optsprezece sau douăzeci de ani și, din câte se pare, nu
fusese întotdeauna împotriva fotografiilor. Juliei îi venise greu să și-o
închipuie tânără, dar, iată, avea dovada că și Coralline Blackwood
fusese cândva înfloritoare, plină de viaţă, frumoasă. Cu toate astea,
Juliei nu-i era ușor să facă legătura între zâmbetul larg și sincer al
femeii din fotografie și mama ei. Niciodată nu văzuse un asemenea
zâmbet în realitate. Oare ce se schimbase? Să fi fost pierderea primei
fiice motivul pentru care mama ei se transformase în femeia pe care
Julia și-o amintea? Ori dragostea, sau obsesia, sau ce-o mai fi simţit
soţul ei pentru albinoasă și pentru circ? Și de ce tata acoperise poza
mamei cu a Juliei?
Tânăra așeză ambele fotografii pe birou, mamă și fiică, una lângă
alta. Formele feţelor și trăsăturile erau aproape identice, la fel și
curburile sprâncenelor, ba chiar și ochii, unul cu foarte puţin mai jos
decât celălalt. Julia nu mai observase niciodată potrivirile, dar acum i
se părea straniu cât mult se asemănau. Puteau fi aceeași persoană, în
epoci diferite. Oricât de multe fantezii ar fi avut ea în trecut pe seama
faptului că ar proveni dintr-o altă familie, nu încăpea îndoială că era
fiica lui Coralline Blackwood.
Cu o mie de întrebări alergându-i prin minte, puse pozele înapoi în
ramă și începu s-o închidă. După care se opri. Pe spatele cartonului de
sub fotografia mamei fusese lipită, cu bandă adezivă, o cheie. Inima
începu să-i bată mai tare când o desprinse, dezlipi banda adezivă și o
încercă în broasca sertarului încuiat. Cheia se potrivi și se răsuci. Julia
își ţinu răsuflarea și trase sertarul. În el nu se afla decât o cutie din
lemn lustruit, așezată chiar pe mijloc, într-un contrast izbitor cu haosul
din restul biroului. Cu mâinile tremurând, luă plină de grijă cutia și o
puse pe sugativă, ușurată să descopere că n-avea încuietoare.
 Deschise capacul și, înăuntru, găsi un săculeţ de catifea, legat la gură
cu aţă, alături de tocul din piele roșie al unui aparat de fotografiat.
Ridică săculeţul și îl desfăcu. În el se aflau un colier din perle, o
pereche de cercei asortaţi și o perie de argint, înfășurată în hârtie de
ziar îngălbenită. Julia se uită lung la firele de păr albe agăţate de perie.
Nu poate fi, nu-i așa?
Luă tocul aparatului de fotografiat și-l așeză pe birou. Copca era
ruptă, iar pielea fărâmicioasă părea aspră la atingere. Mișcându-se cu
băgare de seamă, scoase aparatul din toc. Sub capac, cu litere de
cerneală albastră, stătea scris un nume: Lilly.
Să fi fost amanta tatei? Dacă da, atunci de ce avea el lucrurile ei?
Pe fundul cutiei se afla o bucată subţire de carton împăturit. Julia o
luă și o despături. Fărâme de vopsea roșie și albastră căzură de pe
cutele unui afiș al Circului Fraţilor Barlow. În el, doi clovni zâmbeau și
făceau cu mâna lângă un elefant deschis la culoare, ridicat pe
picioarele din spate. O femeie îmbrăcată într-o rochie albă de seară
ședea pe trompa curbată a elefantului, surâzând și ţinând un braţ
ridicat. Părea să fie aceeași femeie din articolul de ziar.
Julia luă aparatul de fotografiat și îl răsuci în mâini. Era un Kodak
smălţuit cu negru și argintiu, care avea, în partea de sus, trei butoane
rotunde. În ciuda vechimii lui, părea nou-nouţ. Tânăra porni
mecanismul care împingea obiectivul în afară, se uită prin dispozitivul
de vizare și apăsă pe declanșator. Spre surprinderea ei, aparatul păcăni,
iar obturatorul se închise. Roti butonul care trecea la următorul cadru.
Aparatul avea film în el.
 În dimineaţa următoare, după ce găsise aparatul de fotografiat în
sertarul încuiat de la biroul tatălui său, Julia se trezi cu o durere cruntă
de cap. Al doilea pahar de coniac fusese o idee proastă. Pe de altă parte,
nu în fiecare zi afli că ai avut o soră care a murit și că e posibil ca tatăl
tău să fi fost încurcat cu o amantă albinoasă. Ca să nu mai punem la
socoteală întrebările privind motivul pentru care părinţii tăi simţeau
nevoia să fie iertaţi de o faptă având de-a face cu moartea surorii tale și
punerea piciorului în prag, cu privire la o convingere proprie. Toate
emoţiile astea amestecate aminteau de simptomele gastroenteritei, cu
tot cu genunchii tremurători și pornirea de a vomita. Dacă rolul de
proprietar al fermei de cai de la conacul Blackwood avea să fie atât de
obositor, poate că Julia nu era făcută pentru el.
Cerul de plumb care se întindea dincolo de fereastra ei îi oglindea
starea de spirit. Norii de ploaie atârnau ca niște valuri cenușii peste
vârfurile copacilor, ca și cum ar fi fost gata să se rupă și să inunde
pământul în orice clipă. Dacă ar fi fost după ea, Julia ar fi rămas în pat
toată ziua. Dar, erau prea multe de făcut. Prea multe de lămurit și de
descâlcit. Se târî de sub plapuma caldă, se spălă, se îmbrăcă și coborî.
După ce bău repede un ceai, își băgă în geantă tocul și aparatul de
fotografiat găsite în biroul tatălui ei, își puse o haină și o căciulă, apoi
ieși pe ușa vestibulului, îndreptându-se către grajd. Spera ca bătrânul
Claude s-o ducă, totuși, undeva cu mașina, oricât ar fi fost de furios,
pentru că a fost nevoit să aducă înapoi mânzul doicii. Gândul de a
călători singură cu el, indiferent pentru cât timp, i se părea Juliei la fel
de atrăgător ca mestecatul de rumeguș, dar cum altfel să ajungă în
oraș? În plus, voia să-l întrebe o sută de lucruri, inclusiv dacă știa ceva
despre aparatul de fotografiat. Și, odată aflaţi împreună în camionetă,
el nu avea să mai poată pleca.
Când Julia ajunsese la jumătatea peluzei, din grajd ieși Fletcher, care
porni agale către ea, zâmbind. Cum poate să fie așa de vesel într-o
asemenea zi de rahat? se întrebă ea. În momentul în care se întâlniră,
tânăra se sili să surâdă și își continuă drumul. El se opri și se întoarse.
— Hei!
— ’Neaţa! zise Julia.
Fletcher se luă după ea.
— Veneam spre conac, să vorbesc cu tine.
 — De ce? Ce-ţi trebuie?
— Vreau să-ţi arăt ceva.
Și, fără să-l privească, Julia știa că el rânjea. Îi auzea zâmbetul în
voce. Până la urmă care-i treaba cu el? De ce-i mereu așa de fericit? E
enervant.
— Ce? întrebă ea.
— Vino la camioneta mea și o să vezi!
— Mai poate aștepta? Am lucruri de făcut în oraș și trebuie să-l rog
pe Claude să mă ducă cu mașina.
— O să dureze doar o clipă, spuse Fletcher. În plus, tu ești șefa pe
aici și am nevoie de aprobarea ta. Aruncă doar o scurtă privire și pe
urmă, o să te reped eu până-n oraș.
Julia se opri și se uită la el, oftând. I-ar fi fost mult mai ușor să
meargă în oraș cu Fletcher, decât cu Claude și, oricum, n-avea chef să-l
ia pe bătrân la întrebări. Dacă el s-ar fi purtat rău sau nepoliticos cu ea,
poate că i-ar fi zis ceva ce ar fi regretat după aceea. Poate că la
întoarcere urma să prindă mai mult curaj și să aibă o perspectivă mai
bună.
— Ok. Ce vrei să-mi arăţi?
Surâsul lui Fletcher se lărgi.
— Grozav! exclamă el. Hai cu mine!
O conduse de-a lungul peluzei, până la remorca pentru transportul
cailor, atașată de camioneta lui. Pe drum, trecură pe lângă Claude, care
tocmai repara o poartă lângă aleea din faţa grajdului. Acesta își ridică
ochii spre ei, apoi lăsă iar capul în jos, atent la munca lui. Julia strânse
din dinţi, simţind cum un nod de groază i se răsucește în stomac. Ea se
credea bătăioasă, dar, de fapt, detesta gândul că un om putea fi supărat
pe ea, fie și unul atât de arţăgos cum era Claude. Iar, dacă bătrânul încă
îi purta pică din pricina mânjilor, poate că nu avea să fie dispus să
discute cu ea despre nimic.
Julia îl urmă pe Fletcher pe lângă remorca pentru cai, până în spatele
acesteia, dorindu-și să termine odată, astfel încât să poată merge în
oraș, pentru a găsi un loc în care să developeze filmul din aparat. Poate
că fotografiile aveau s-o ajute să-și răspundă la unele întrebări. Fletcher
desprinse rampa și o coborî, după care îi făcu semn Juliei să urce după
el. Încă zâmbea, dar în ochii lui se ivise o încordare ciudată, o rară
scânteie de neliniște pe care ea n-o mai zărise până atunci. În mod
normal, Fletcher părea să umble ţanţoș pe lângă grajd, precum
fotbaliștii care obișnuiau să râdă de ea pe vremea liceului, sigur de
lumea dimprejurul lui și de locul său în ea. Faptul că-l vedea astfel, o
îngrijora. Nu se credea în stare să mai facă faţă și altor surprize.
Luându-și inima în dinţi, sui pe rampă, se uită în rulotă și scoase un
sunet de uimire.
De pe un pat de paie galbene, un mânz abia născut, negru ca
tăciunele, săltă capul și clipi spre ea. Când dădu cu ochii de Julia și de
Fletcher, se chinui să se ridice pe piciorușele lui plăpânde și își împinse
botul mic pe deasupra ușii.
Tânăra zâmbi și îi mângâie fruntea acoperită cu puf, uitând de
Claude, de răposata ei soră și de filmul din aparat.
— E mânzul doicii? întrebă ea. Credeam că a fost adus înapoi de
Claude, aseară.
— Așa e, răspunse Fletcher. Ăsta s-a născut în zori, la ferma
Thompson. Iapa l-a respins.
Julia se încruntă.
— Cum așa?
Bărbatul ridică din umeri.
— Uneori se întâmplă pur și simplu. Nimeni nu știe de ce. Era
primul născut al iepei.
Julia se uită la faţa dulce a mânzului orfan și se simţi pe loc legată de
el, mustrându-se numaidecât, pentru că fusese atât de prinsă cu
propriile probleme, încât aproape că refuzase să-l asculte pe Fletcher.
— Dar, cum o să supravieţuiască fără mama lui?
Bărbatul se aplecă peste ușă și scărpină gâtul mânzului.
— Speram să ai tu grijă de el.
Julia făcu ochii mari.
— Eu? Nu știu nimic despre…
— O să te ajut.
— Nu știu, spuse ea. S-ar putea să fac vreo greșeală. Pe urmă o să se
îmbolnăvească, și am așa de multe treburi prin casă, și…
— După ce-ai făcut ieri, când i-ai spus lui Claude să nu mai ia mânjii
de lângă iepele lor, m-am gândit că nu te-ai supăra pe mine dacă l-aș
aduce pe micuţul ăsta aici. Cealaltă variantă era licitaţia. Iar după
aceea, șansele lui de supravieţuire n-ar fi fost mari.
Julia trase adânc aer în piept și se uită la nou-născut. Habar n-avea ce
implica îngrijirea unui mânz, dar nu putea să-l refuze pe puiul acela
superb și să-l trimită la licitaţie. Își întoarse privirea către Fletcher.
— Dar tu? De ce nu poţi să te ocupi de el?
— Eu sunt zilnic pe drumuri. Un nou-născut trebuie hrănit, în prima
săptămână, la fiecare două ore, pe urmă la fiecare șase ore.
Tânăra rămase cu gura căscată.
— Cât timp?
— După câteva săptămâni o să manifeste interes pentru hrana solidă,
dar tot o să trebuiască s-o hrănești o vreme cu biberonul!
— Ea?
— Da, e o iepșoară.
Julia cercetă ochii nevinovaţi și încrezători ai animalului. N-avea de
ales. Trebuia s-o primească pe biata fiinţă.
— Ok, spuse ea.
— Ok, ce?
— O să am grijă de ea.
Fletcher zâmbi larg și descuie ușa remorcii.
— Grozav, hai s-o ducem în grajd! Pe drum am luat niște lapte
proaspăt de vacă, dar trebuie subţiat cu puţină apă.
Julia mimă surprinderea.
— Ai luat deja laptele? Dacă aș fi refuzat?
Bărbatul îi făcu cu ochiul.
— Știam eu că n-o să refuzi.
Mânza se retrase de lângă ușa deschisă, speriată de priveliștea și
sunetele străine. Julia coborî de pe rampă, ca să nu stea în drum, în
timp ce Fletcher intră în rulotă, unde mângâie gâtul, urechile și
coastele animalului. La început, iepșoara nu-și dădu seama ce se
petrecea. Dar, cu cât era dezmierdată mai mult de Fletcher, cu atât se
apleca mai tare spre el, ca un câine care se bucură să fie scărpinat. Până
la urmă, bărbatul se îndreptă, plescăi din limbă și ieși. Iepșoara se ţinu
după el, coborând rampa pe picioarele ei nesigure, lungi și subţiri, apoi
îl urmă înspre grajd, ţinându-și în sus codiţa scurtă și stufoasă.
 Julia veni și ea, iar Claude, cu aer încruntat, se întoarse pentru a-i
urmări cum trec. Tânăra se sili să zâmbească și-i făcu semn cu mâna.
Bătrânul dădu o dată din cap, după care se întoarse la treabă. La
jumătatea drumului spre grajd, mânza se opri, se uită în spate și
așteptă ca Julia să-i prindă din urmă. Când aceasta li se alătură,
iepșoara sări și lovi aerul cu unul dintre picioarele din spate, ca și cum
s-ar fi bucurat de prezenţa ei. Rămase lângă Julia, în timp ce Fletcher le
conducea în grajd, iar ochii tinerei se umeziră. Poate că era doar o
închipuire a ei, dar părea că micul animal deja o iubea.
Julia își lăsă geanta în biroul din grajd și se duse să-l ajute pe Fletcher
să bage iepșoara într-o boxă liberă. Acesta turnă într-un biberon lapte
subţiat cu apă și îi arătă Juliei felul în care trebuia ţinut, apoi, punându-
și mâinile în șolduri, o privi satisfăcut cum hrănește nou-născutul. Julia
rânjea ca o nebună, în timp ce mânza înghiţea, dădea cu limba și trăgea
de tetină.
— Ai un talent înnăscut, zise Fletcher.
— Crezi?
— Sigur, s-a atașat imediat de tine.
Claude veni lângă boxă și se uită cu atenţie peste marginea ușii.
— Care-i treaba?
— Am adus iepșoara asta de la ferma Thompson, răspunse Fletcher.
Iapa a respins-o.
— Deci acum primim bracuri? zise Claude, cu glas aspru.
— A îndrăgit-o pe Julia, spuse Fletcher.
Bătrânul clătină din cap și se îndepărtă bodogănind. Julia ridică ochii
către Fletcher și săltă sprâncenele.
— Nu-ţi face griji, spuse acesta. O să-i treacă lui.
— Nu știu. Mai întâi am zis că nu vreau ca mânjii să fie luaţi de lângă
iepe, iar acum asta. Mă tem că n-o să ne înţelegem niciodată.
— Lui pur și simplu nu-i place schimbarea. Până și mama ta… scuze,
vreau să zic doamna Blackwood… spunea că, după moartea tatălui tău,
lui Claude i-a trebuit ceva vreme până să înceapă s-o asculte. Iar acum
ai preluat tu conducerea după ce, un timp, s-a ocupat singur de toată
afacerea. E el puţin cam aspru și cam greu de urnit din ale lui, dar o să
se îmbuneze.
 Julia cercetă chipul lui Fletcher, încercând să și-l imagineze
discutând deschis cu mama ei. Poate că știa mai multe despre conacul
Blackwood și despre părinţii ei decât crezuse ea.
— Mama mea îţi făcea des confidenţe?
El izbucni în râs.
— Ah, nu! Mai degrabă ţipa și îl înjura pe Claude pentru că n-o
asculta.
— Asta se potrivește mai bine cu doamna Blackwood pe care mi-o
amintesc eu, zâmbi Julia. Crezi că ar ajuta dacă l-aș înjura pe Claude?
Fletcher râse din nou.
— Nu, te pricepi să păstrezi un echilibrul între a-i respecta
experienţa și a-i da de înţeles că tu ești șefa.
— Mersi! spuse ea. N-ai idee câtă nevoie aveam să aud asta.
— Oricând.
Vorbele lui Fletcher îi sporiseră încrederea în sine, dar Julia știa că
era ceva trecător. Poate că ar fi trebuit să-l întrebe pe Claude despre
aparatul de fotografiat chiar atunci, înainte să-și piardă curajul.
— Vrei să ţii tu puţin biberonul? spuse ea. Mă întorc imediat.
Fletcher luă biberonul, iar tânăra ieși din boxă și se duse în birou,
unde își scoase din geantă aparatul de fotografiat, cu tot cu toc. Pe
Claude îl găsi lucrând lângă scara podului, împungând baloturi de fân
cu un cârlig de mână și stivuindu-le. Julia se opri pe culoarul central și
își drese vocea, pentru a-i atrage atenţia. Bătrânul se uită peste umăr, ca
să vadă cine era acolo, însă nu scoase o vorbă.
— Pot să te întreb ceva? zise ea.
Claude ridică un balot de fân și îl împinse cu genunchiul la locul lui,
între celelalte.
— Tu ești șefa.
Julia scoase aparatul din toc și îl ridică.
— Ai mai văzut chestia asta până acum?
Bătrânul se opri din treabă, își scoase șapca, își șterse cu mâneca
fruntea asudată și miji ochii spre aparat. Apoi își puse șapca la loc și
zise:
— Nu.
— Ești sigur?
— Sunt sigur.
 Împunse un nou balot și îl așeză în vârful grămezii.
— Deci, n-ai idee al cui e?
Claude scutură din cap.
— Ei bine, l-am găsit într-un sertar încuiat din biroul tatălui meu.
Nu-l mai văzusem până atunci și nu-mi amintesc ca părinţii mei să fi
avut un aparat de fotografiat.
— Nu le trebuia. Aveau fotografi profesioniști pentru cai.
Julia se strâmbă.
— Nu ţi se pare ciudat? N-au făcut niciodată un portret de familie
ori poze cu fiica lor, dar plăteau pe cineva să le fotografieze caii?
Claude ridică din umeri și-i întoarse spatele.
— Fiecare cu ale lui.
Tânăra îl privi un moment, ezitând să mai insiste pe lângă el. Dar se
hotărî s-o facă. Ce avea de pierdut? Bătrânul deja o antipatiza.
— Dar Lilly? întrebă ea. Tatăl meu a pomenit vreodată pe cineva cu
numele ăsta?
Pentru o fracţiune de secundă, Claude încremeni. Un privitor
oarecare poate că n-ar fi băgat de seamă, însă Julia observă. Apoi,
bărbatul se aplecă, împunse un alt balot și îl împinse la locul lui.
— Nu.
— Așa o chema pe sora mea?
— Nu știu.
— Dar de Circul Fraţilor Barlow? De el ai auzit vreodată?
Claude scutură din cap.
— Nu-mi sună cunoscut.
Tânăra dădu să-i mai pună o întrebare, după care se răzgândi. N-avea
să ajungă nicăieri cu el. Cel puţin nu în felul ăsta. Poate după ce avea să
developeze filmul și să-și dea seama dacă pozele ajutau la dezlegarea
misterului, urma să aducă în grajd articolele tăiate din ziare și celelalte
lucruri găsite. Atunci poate că bătrânul avea să priceapă cât de serioasă
era în privinţa aflării adevărului.
— Îmi dai de veste dacă-ţi mai amintești ceva? Te rog!
— Da.
Julia oftă și se întoarse la boxa nou-venitei. Fletcher tocmai ieșea,
ţinând în mână biberonul gol, în vreme ce iepșoara dormea în fân.
 — Va trebui să mănânce din nou peste două ore, spuse bărbatul. La
întoarcerea din oraș, o să-ţi arăt câtă apă să pui în lapte.
Julia dădu din cap, cochetând pentru scurtă vreme cu ideea de a-i
povesti totul. Se simţea teribil de singură și i-ar fi prins bine să stea de
vorbă cu cineva. Poate că mama ei lăsase să-i scape ceva, în timp ce el
lucra acolo. Dar, în clipa următoare, se răzgândi. N-avea nicio dovadă
concretă care să-i susţină teoriile ridicole, doar propria intuiţie, câteva
mesaje criptice într-un jurnal, niște cotoare de bilete ascunse lângă
articole de ziar despre un circ și o femeie albinoasă, o perie plină de păr
alb și un sertar încuiat, cu un aparat de fotografiat înăuntru. Totul
părea de-a dreptul absurd. Și ultimul lucru de care avea nevoie era ca
Fletcher, pentru moment singura persoană dornică să-i dea o mână de
ajutor, s-o creadă proastă sau nebună.
În camioneta bărbatului, pe drumul spre oraș, de la radio se auzea
melodia „Love Me Tender”, în timp ce Julia se uita pe fereastră,
încercând să-și dea seama ce legătură era între toate. Dacă exista
vreuna. Ce făcuseră părinţii ei pentru a fi nevoie de iertarea lui
Dumnezeu? Cum murise sora ei? Oare se născuse moartă? Se
îmbolnăvise? Sau se întâmplase altceva? Cine era albinoasa și ce treabă
avusese ea cu tatăl Juliei? Cine era Lilly? Sora ei? Amanta tatei? În ce fel
afectaseră secretele lui, oricare ar fi fost acelea, relaţia dintre el și
mama? Și cum influenţase moartea surorii ei relaţia pe care Julia o
avusese cu propriii părinţi? Oare aceștia se temuseră să se apropie prea
mult, se temuseră s-o iubească, în caz c-ar fi pierdut-o și pe ea? Nu, nu
despre asta era vorba.
Pentru a mia oară, tânăra se rupse, bucată cu bucată, încercând să-și
dea seama de ce se simţise atât de puţin iubită. Atunci, și-o aminti pe
mânza cu picioare lungi, care dormea pe paie în grajd, respinsă de
mama ei din motive necunoscute. Ele două erau suflete gemene. Poate
de aceea trebuise s-o primească pe nou-născută și de aceea i se
umezeau ochii la gândul că, deja, se iubeau necondiţionat una pe
cealaltă.
Fletcher dădu radioul mai încet.
— Un bănuţ pentru gândurile tale, zise el, smulgând-o din transă.
Julia clipi și încercă să zâmbească.
— Doar visam cu ochii deschiși, asta-i tot.
 — Ei bine, ne apropiem de oraș. Unde vrei să ne oprim?
— Trebuie să developez un film.
— Ok, putem să-l lăsăm la magazinul cu de toate. Altceva?
— Dacă avem timp, aș vrea să iau câte ceva de la supermarket.
— Bine.
Bărbatul începu să bată cu degetele în volan, urmând ritmul melodiei
de la radio.
— Știi cât durează să se developeze filmul la magazin? zise Julia.
Fletcher scutură din cap.
— Nu sunt sigur. Ce-ai fotografiat?
Întrebarea o luă pe nepregătite.
— Nimic.
El râse.
— Păi, nu pare foarte interesant. Amintește-mi să-mi găsesc altceva
de făcut, în caz că o să vrei vreodată să mă plictisești cu pozele tale.
— Nu asta am vrut să spun.
Tânăra își ciupi unghia de la degetul mare, stând în cumpănă dacă
să-i spună adevărul și, în același timp, știind că avea s-o facă.
— Am găsit în casă un vechi aparat de fotografiat.
Fletcher rânji și făcu ochii mari.
— Ooh, un mister!
— Este un mister, replică ea.
Tonul îi fusese mai aspru decât intenţionase. Zâmbetul lui dispăru,
iar bărbatul își reîndreptă atenţia către drum.
— Ok. Am înţeles.
— Scuze! Doar că… părinţii mei erau puţin… ciudaţi… și dificili.
Acum încerc să găsesc răspunsuri la întrebări pe care mi le-am pus
toată viaţa.
— Nu, mie-mi pare rău, zise Fletcher. N-am vrut să bagatelizez. Îmi
dau seama că te frământă ceva, dar nu vreau să fiu indiscret. Să-mi spui
dacă pot ajuta cu ceva.
Julia își mușcă buza și se întoarse din nou către geam. Fletcher era
tare drăguţ, însă ea n-avea chef să dea explicaţii. Cel puţin nu încă. Și
nici măcar n-ar fi știut de unde să înceapă. În plus, el era în continuare
un străin. Unul foarte prietenos și foarte chipeș, dar tot un străin. Din
fericire, bărbatul nu mai insistă.
 După ce lăsară filmul la developat, Fletcher dădu fuga până la
magazinul cu unelte, în timp ce Julia luă câteva provizii de la
supermarket. Două ore mai târziu, când se întoarseră în grajd, noua
iepșoară era trează și flămândă, iar Claude se afla într-o boxă cu Bonnie
Blue și Samantha. Julia și Fletcher se opriră acolo, ca să vadă ce se
întâmpla.
— Totul ok? îl întrebă Fletcher pe bătrân.
— Cum nu se poate mai bine, răspunse acesta. Doar controlam
ugerul. Samantha mănâncă mult. Probabil o să ajungă de șaptesprezece
palme5.
— Atunci, ar fi bine să-i mai dai lui Blue niște grâne în plus, zise
Fletcher.
— Deja fac asta.
Medicul își aruncă ochii către Julia și ridică din umeri, după care
porniră spre boxa noii mânze.
— Mereu a fost așa de posac? întrebă ea. Sau doar de când am venit
eu aici?
Fletcher își azvârli braţele în aer.
— Nu știu ce l-a apucat în ultima vreme! Vreau să spun că lui i-a stat
întotdeauna capul numai la muncă, dar niciodată n-a fost așa de
irascibil cu mine.
— Eu sunt de vină.
— Nu, nu ești. Ţi-am zis că nu-i plac schimbările.
— Nu la asta m-am referit.
— Atunci la ce?
— Știe ceva. Ceva ce nu vrea să-mi spună.
— Despre ce?
— Despre părinţii mei.
— Ce-i cu ei?
— Nu știu sigur. Dar o să aflu.
 Julia își petrecu săptămâna următoare în grajd, hrănind-o tot la două
ore pe iepșoara orfană, pe care o botezase Molly. Așa cum o învăţase
Fletcher, lua pe sus și strângea la piept trupul osos și agitat al
animalului, cuprinzându-i cu un braţ partea din faţă, iar cu celălalt,
zona cozii, astfel încât Molly să creadă că, oricât de mare s-ar face, Julia
ar putea s-o ridice de jos. Apoi sălta pe rând picioarele mânzei,
obișnuind-o astfel, cu mișcările necesare îngrijirii copitelor. Între mese,
Julia își petrecea timpul curăţând boxele și făcând cunoștinţă cu ceilalţi
cai.
Indiferent în care parte a grajdului ar fi lucrat ea, Claude rămânea în
capătul opus. Era civilizat și politicos, dar, în mod evident, ocolea
discuţiile. Julia părăsea grajdul doar ca să facă duș, să se schimbe și să
mănânce, însă prioritatea ei era îngrijirea lui Molly. Toate celelalte
(casa, întrebările despre sora ei moartă sau despre orice alte secrete ale
părinţilor) trebuiau să aștepte. Spre sfârșitul celei de-a doua săptămâni,
Molly începu să ronţăie din fân și să se joace împreună cu Samantha și
cu ceilalţi mânji în ţarcul mic, iar Julia aproape că plesni de mândrie.
În dimineaţa următoare, tocmai curăţa boxa lui Molly, când Fletcher
se aplecă și îi întinse un plic galben.
— Am trecut azi pe la magazinul cu de toate, zise el.
Fără să stea o clipă pe gânduri, Julia își smulse mănușile, înhăţă
plicul din mâna lui, împinse ușa boxei și îi dădu furca lui Fletcher.
Acesta sări într-o parte.
— Cu plăcere.
Tânăra se repezi pe culoarul dintre boxe, înspre ieșire, strângând
plicul în mână.
— Scuze! strigă ea peste umăr. Mersi!
Zece minute mai târziu, stătea așezată la masa din bucătărie, având
în faţă plicul cel galben. Emoţiile îi fluturau prin stomac. Dacă pozele îl
înfăţișau pe tatăl ei în braţele altei femei? Dacă erau fotografii cu sora
ei moartă? Dacă imaginile reprezentau o mărturie a păcatului comis de
părinţii ei și menţionat în jurnalul tatei? Dacă erau doar alte poze cu
cai, iar ea se ambalase degeaba? Nu, n-ar fi avut sens. Dacă ar fi fost
poze cu cai, aparatul n-ar fi stat încuiat într-un sertar. Julia inspiră
adânc, luă plicul și îi rupse marginea, pentru a-l deschide.
 În prima imagine alb-negru apărea un cort de circ, în jurul căruia se
aflau căruţe de circ și cai de povară, înhămaţi la harabale încărcate cu
stâlpi și frânghii. Cea de-a doua fotografie reprezenta aleea principală a
unui circ, cu o mulţime de oameni înghesuiţi umăr la umăr între un șir
de afișe ce promovau expoziţia de ciudăţenii, și un rând de corturi
vărgate, pe firmele cărora stătea scris: VATĂ DE ZAHĂR, CARAMELE
SĂRATE ȘI MERE CARAMELIZATE. Femeile și fetele purtau rochii
ușoare, de vară, iar bărbaţii și băieţii aveau cămăși albe, pălării de paie
sau șepci ca ale vânzătorilor de ziare. Pe fundal se înălţa un turn de apă
și aerul părea plin de praf. Scena neclară îi amintea Juliei de vechile
fotografii din cărţile ei de istorie de la liceu. Miji ochii, pentru a citi
cuvintele scrise pe cortul cel mare din depărtare, însă nu reuși să
distingă decât: MARELE SPECTACOL și INTRAREA PRINCIPALĂ.
Următoarea poză înfăţișa interiorul unui enorm cort de circ cu trei
arene, în care stâlpi înalţi, sfori și scări se întindeau în stânga și în
dreapta, de la pământ și până dincolo de acoperișul din pânză, precum
catargele colosale ale unui vapor uriaș. Mii de oameni umpleau
tribunele, iar un bărbat în costum alb era surprins în mers pe un culoar
dintre scaune, cu o tavă agăţată de gât, ca o vânzătoare de ţigări. În
arena centrală, patru elefanţi stăteau întinși pe o parte, în vreme ce
arenele secundare erau înconjurate de zebre, lame și cămile. Bărbaţi în
costume închise la culoare, strângând beţe lungi în mâini, stăteau lângă
animale, gata să le disciplineze. Cel ce părea a fi maestrul de manej, în
frac și cu joben, stătea aproape de arena principală, cu spatele către
obiectivul aparatului și cu un braţ ridicat.
Mai era o fotografie făcută în cortul cel mare, aceasta înfăţișând
tribunele goale și o adunare informală a artiștilor, care pozau ici și colo,
în grupuri separate. Șase bărbaţi în uniforme de fanfară ţineau în mâini
clarinete, o tubă, cornuri de armonie și un trombon. O ceată de clovni,
alcătuită din pitici, copii și adulţi, toţi cu feţele albe și purtând haine de
vagabonzi, chelii artificiale, gulere încreţite, tichii conice, uniforme de
poliţiști sau căști de pompieri. Patru femei palide, cu fuste făcute din
fire de iarbă, sutiene și ghirlande de flori la gât. Un șir de fete în rochii
lungi, ţinându-și ridicate marginile fustelor cu paiete, ca pe niște aripi
de zâne.
 În următoarea poză apărea un grup de artiști din expoziţia de
ciudăţenii. Un bărbat doar în pantaloni scurţi și șosete, ce avea pielea
zbârcită și acoperită de solzi întunecaţi. O femeie grasă, într-o rochie
de mătase strânsă la guler și la poale, precum un sac. Un bărbat uriaș,
cu o pălărie de cowboy pe cap. Câţiva pitici în smochinguri și rochii de
seară. O femeie fără mâini și picioare, așezată pe un piedestal. Un
bărbat slab ca un schelet. O femeie plină de tatuaje.
Cea de-a cincea fotografie era a unei femei cu pielea deschisă la
culoare, ce stătea între doi elefanţi, purtând un costum mulat și
balerini. Unul dintre elefanţi părea vopsit în alb, iar femeia semăna cu
albinoasa din articolele găsite de Julia mai devreme. Părul alb și
cârlionţat îi cobora până în talie, iar pielea ca de porţelan n-avea niciun
cusur. Ţinând o mână pe trompa unuia dintre elefanţi, privea spre
aparatul de fotografiat, cu un zâmbet blând și mulţumit. Dacă Julia
avea dreptate, iar femeia aceea fusese amanta tatălui ei, putea să
înţeleagă ce-l atrăsese la ea. Faptul că o vedea într-o fotografie
adevărată, nu într-o imagine ștearsă, decupată dintr-un ziar, îi dovedea
că era de o frumuseţe uluitoare, aproape nepământeană, cu ochi mari,
însufleţiţi, și o faţă în formă de inimă.
Următoarea poză o arăta pe aceeași albinoasă, îmbrăcată într-o
rochie de dantelă, alături de un bărbat la costum și cu cravată. Cei doi
erau înconjuraţi de artiștii din celelalte imagini, care ridicau sticle și
pahare, zâmbind către aparat. Părea că femeia și bărbatul se sărutau (se
ţineau de mâini, iar ea stătea pe vârfuri), însă uriașul din spatele lor le
acoperea, în joacă, feţele, cu o pălărie de paie. Julia se uită cu ochii
mijiţi la imagine și cercetă mâinile bărbatului, pentru a vedea dacă-i
păreau cunoscute. Nu reuși să-și dea seama.
Sperând că următoarea fotografie o să le dezvăluie feţele, își ţinu
răsuflarea, așteptându-se s-o întâmpine chipul tatălui ei. Dar era o altă
poză de grup, reprezentând dansatori pe sârmă, fete frumoase călare pe
cai, copii în costume de clovni sau de cowboy și fete care cântau la
tobe, în uniforme sumare, inspirate după cele marinărești. Cea din
urmă imagine o înfăţișa pe albinoasă, ţinând în poală un copilaș
durduliu, cu părul alb. De data aceasta, femeia era îmbrăcată în haine
obișnuite, iar bebelușul, ce părea să aibă vreo trei luni, râdea și strângea
în pumnișorii grăsulii un elefant făcut din petice.
 Julia trase brusc aer în piept.
Părea a fi același elefant de stambă imprimată care se afla pe raftul
din vechiul ei dormitor de la etaj.
Dădu fuga în fosta ei cameră, înșfăcă jucăria prăfuită de pe raft, apoi
alergă înapoi la parter, unde puse elefantul lângă fotografie. Cele două
animale erau identice, până la ochii făcuţi din nasturi și la cozile de
aţă. Încercă să-și amintească de unde-l avea pe al ei, dar nu-i veni nimic
în minte. De când se știa, elefantul fusese una dintre jucăriile ei
preferate, iar mama avusese întotdeauna grijă să i-l pună în pat, în
fiecare seară. Era posibil să fi fost cumpărat de la circ, dar părea lucrat
de mână.
Cu o sută de întrebări învârtindu-i-se prin cap, Julia luă fotografiile
albinoasei, merse în cabinetul de lucru al tatălui său, desfăcu afișul de
la circ și se uită la femeia de pe elefant. Trebuia să fie una și aceeași
persoană. Tânăra îngenunche pe podea și răsfoi din nou tăieturile din
ziare, înșirându-le pe covor. Când găsi ceea ce căuta, respectiv articolul
despre spiritista albinoasă, citi prima propoziţie și își acoperi gura cu
mâna. Pe spiritistă o chema Lilly, nume înscris și în interiorul tocului
pentru aparatul de fotografiat. Încercând să-și dea seama ce însemnau
toate, Julia abia dacă mai putea gândi limpede. Oare, pe vremea când
ea era bebeluș, tatăl ei o dusese la circ, îi făcuse cunoștinţă cu amanta
lui și îi cumpărase elefantul de acolo? De aceea nu-și amintea să se fi
dus vreodată la spectacole? Sau pruncul din poala lui Lilly era sora ei
moartă? Dacă aparatul de fotografiat fusese al femeii, cum de ajunsese
în biroul tatălui Juliei? Și de ce tata nu developase filmul?
Capitolul 23
Lilly
După ce-l lovise pe Merrick în cap cu cârligul de elefanţi, pentru c-o
atacase pe Lilly în vestiarul destinat spectacolului păsăricilor, Cole o
duse pe fată în vagonul lui de dormit și o întinse, plin de grijă, pe
canapea. Tremurând, ea își strânse cât putu de bine rochia de seară
sfâșiată, apoi se culcă pe o pernă, cu mușchii braţelor și picioarelor
cuprinși de durere, cu părţile interioare ale coapselor julite și inflamate.
Își simţea obrazul fierbinte și umflat. Cole o ajută să îmbrace una dintre
cămășile lui cu mâneci lungi, îi înfășură umerii într-o pătură, după care
se așeză lângă ea, pe marginea canapelei, pentru a-i șterge sângele de
pe buza crăpată cu o batistă curată și umedă.
— N-ar trebui să stau aici, zise ea, cu vocea tremurând. Când o să-l
găsească pe Merrick, domnul Barlow o să mă caute cu oamenii lui și
ăsta o să fie primul loc în care o să vină. Ar trebui să mă ascund în
menajerie.
Cole scutură din cap.
— Dacă te ascunzi, pari vinovată, iar tu n-ai greșit cu nimic. Și ce s-ar
întâmpla dacă te-ar găsi acolo de una singură? Crezi că ar fi blânzi cu
tine?
— Nu, dar dacă Merrick e mort, nu vreau să fii și tu amestecat în
încurcătura asta.
— Dacă e mort, n-o să te las să-ţi asumi vina pentru uciderea
ticălosului. Eu sunt ăla care i-a dat una în cap și aș face-o din nou, dacă
l-aș prinde încercând să…
Ochii îi scăpărară de furie și își feri privirea.
— Șșt! spuse Lilly. E în regulă.
Își puse o mână pe obrazul lui și îi întoarse din nou faţa către a ei.
— M-ai salvat. Sunt bine.
Cole îi cuprinse mâna într-a lui și se uită la ea cu tristeţe.
— Când ei o să ajungă aici, o să vadă… o să vadă ce ţi-a făcut
Merrick.
Ochii fetei se umplură de lacrimi.
— Cum ai… cum ai aflat că am necazuri?
 — Când am auzit că ai fugit de pe scenă, am știut că Merrick o să fie
furios. Am încercat să ajung la tine înaintea lui, dar… îmi pare rău, Lilly.
Degetele lui grijulii îi împinseră o șuviţă de păr de pe frunte.
— Pentru tot.
Chiar în clipa aceea, Hank ieși cu pași greoi din dormitor, având ochii
umflaţi de somn și părul răvășit.
— Cole? întrebă el. Ce s-a întâmplat?
Până să apuce băiatul să-i răspundă, oamenii domnului Barlow
dădură buzna în vagonul de dormit.
 Puţin mai târziu, Lilly și Cole se aflau în vagonul domnului Barlow,
iar paznicii stăteau de strajă la ușă. Fumând un trabuc, proprietarul
circului se încrunta de pe scaunul lui de la masă, în vreme ce Alana
sorbea cafea pe canapea, ţinându-și picioarele goale așezate unul peste
altul și legănându-l în sus și în jos pe cel de deasupra. Chi-Chi se
cuibărise în curbura unui braţ al lui Lilly și își lipea nasul de gâtul ei.
Fata îi scărpina urechile, evitând astfel contactul vizual cu domnul
Barlow și cu Merrick, care ședea la masă, oblojindu-și rana de la cap cu
o pungă de gheaţă. Până atunci, Lilly nu-și dăduse seama cât de mult
își dorea să-l vadă mort. Pe de-o parte, o mâhnea faptul că-l găsise în
viaţă. Pe de altă parte, era ușurată. Măcar Cole nu avea să fie acuzat de
crimă.
— Nu dau nici măcar o ceapă degerată! îi strigă domnul Barlow lui
Cole. Dacă o vrei în spectacol cu tine și cu taurii, i-o plătești lui
Merrick!
— Altfel e răpire! interveni acesta din urmă.
Cole se încruntă la el, cu privirea încărcată de ură.
— Și ce-o să faci, rahat cu ochi?
— Gura, amândoi! zise domnul Barlow. În circul ăsta eu sunt și
judecător, și juriu, iar voi știţi asta.
— Corect, spuse Merrick, ridicând bărbia.
Tresări de durere, apoi își reașeză pachetul de gheaţă pe cap.
— Deci, care-i pedeapsa pentru vătămare corporală?
— Care-i pedeapsa pentru tentativă de viol? șuieră Cole.
 Merrick rânji, cu buzele strâmbe și pline de sânge.
— N-a fost viol, a fost dresaj. Cineva trebuia s-o pregătească pentru
următoarea ei slujbă.
Tânărul se năpusti asupra lui, cu degetele îndoite ca niște gheare și
cu faţa contorsionată de furie. Paznicii îl prinseră și îl traseră înapoi.
Domnul Barlow izbi cu pumnul în masă.
— Merrick, ţi-am zis să-ţi ţii fleanca și să mă lași pe mine să mă
ocup!
Bărbatul mormăi ceva în barbă.
— Poftim? întrebă domnul Barlow. Ai ceva de zis? Spune-o cu voce
tare!
— Am spus că e a mea, răspunse Merrick și se uită la Cole. Prin
urmare, dacă nu cumva vrei să-ţi fac vânt pentru vătămare corporală și
răpire, iar prietena ta de colo să-și plătească datoriile distrând
mocofanii în spatele căruţelor cu bagaje, scoate banul!
— Nu! zise Cole. N-am de gând să plătesc pentru soţia mea.
Lilly încetă să o mai mângâie pe Chi-Chi și ridică privirea. Chipul
domnului Barlow se înăcri.
— Despre ce dracu’ vorbești, băiete?
— Imediat ce Lilly o să-și revină, ne căsătorim, spuse Cole. Chiar
dumneavoastră aţi spus că elefanţii sunt cea mai mare sursă de câștig
pe care o aveţi. Dacă încercaţi să mă împiedicaţi s-o iau de soţie pe
Lilly, o să plecăm și o să vă fie greu să-l convingeţi pe Jojo să asculte de
altcineva. Iar dacă plec eu, pleacă și tata. Fraţii Ringling i-au pus o
ofertă pe masă încă de acum câteva luni, știind că el e cel mai bun
îngrijitor de tauri din zonă, dar tata i-a refuzat fiindcă nu voia să vă lase
elefanţii de izbeliște și știa că eu n-aș fi plecat fără Lilly.
— Celorlalţi artiști n-o să le placă faptul că te însori cu o fată din
spectacolele de umplutură, spuse Alana.
— Ei n-au nimic cu Lilly, zise Cole. Și chiar dacă ar avea, nu mi-ar
păsa.
Domnul Barlow își lăsă umerii în jos și se uită la Merrick.
— Nu-i pot opri să se căsătorească. Asta-i o afacere, nu o dictatură.
Aș avea de-a face cu o răzmeriţă.
Merrick sări în picioare și azvârli punga de gheaţă pe podea. Aceasta
se sparse, iar cuburile se împrăștiară peste tot. Chi-Chi își ascunse
capul sub braţul lui Lilly.
— Ea e proprietatea mea! urlă Merrick. Am cumpărat-o cu bani buni!
— Pe care i-ai recuperat înzecit, spuse Cole. În șase ani nu i-ai plătit
nicio para chioară.
— Pentru că din prima zi n-a adus decât necazuri, zise Merrick.
— Asta-i o minciună! replică tânărul. Ea…
— Toată lumea să tacă! ceru domnul Barlow și își duse mâinile la
tâmple, de parcă ar fi fost cât pe ce să-i explodeze capul. Nu vreau să
mai aud un cuvânt de la niciunul dintre voi!
Privi încruntat către Cole.
— Dă-i drumul, ia-o de nevastă și bag-o în spectacolul cu elefanţi!
Dar te previn: asta a stricat orice număr în care a intrat vreodată, așa
că, dacă ceva merge rău sau scad vânzările, capetele amândurora o să
stea pe tavă.
Apoi i se adresă lui Merrick.
— Are dreptate, ţi-ai scos banii pe Lilly cu vârf și îndesat. E timpul să
treci mai departe. Acum e angajata circului meu, iar eu nu sunt
stăpânul niciunui angajat al meu.
Lui Lilly nu-i venea să-și creadă urechilor. Stând acolo, într-o rochie
de seară zdrenţuită, cu faţa umflată, cu dâre de rimel sub ochi, simţind
dureri și inflamaţii în toţi mușchii, abia dacă reușea să-și stăpânească
lacrimile de bucurie.
 O săptămână mai târziu, Lilly și Cole se căsătoriră undeva în inima
Louisianei, sub o salcie uriașă, pe malul unui pârâu domol. Glory, Ruby
și Rosy agăţară de ramurile acoperite cu mușchi borcane în care se
găseau lumânări, salahorii cărară bănci din cortul cel mare, iar artiștii
din spectacolul cel mare, dar și din cele de umplutură, se adunară
deopotrivă, pentru a le fi martori. Orchestra circului interpretă „Marșul
nupţial”, iar ceremonia fu oficiată de cel mai înalt om de pe pământ
(autointitulat preot). Hester, fata-maimuţă, o lăsă pe Lilly să
împrumute rochia ei de mireasă, pe care o păstra încă de la paisprezece
ani, o rochie albă, simplă, cu mărgele cusute pe corsaj, mâneci
decupate și fusta îmbrăcată în straturi de dantelă. Cole îmbrăcă cel mai
bun smoching al directorului de scenă. Oaspeţii veniră în tot felul de
ţinute, de la smochinguri și uniforme de fanfară, până la rochii de
seară, rochii cu franjuri, tutuuri și fuste polineziene. După cununie, în
timp ce trenul călătorea spre următoarea destinaţie, Lilly și Cole își
croiră drum prin vagoane, primind felicitări, mâncare și băutură. Apoi,
toţi îi conduseră până la vagonul intim de dormit (eliberat cu bucurie
de către soţii Benini, proprietarii tarabelor cu îngheţată și vată de
zahăr) și îi lăsară singuri. La miezul nopţii, Lilly stătea întinsă în
braţele puternice ale lui Cole, minunându-se că viaţa ei ajunsese să fie
atât de bună.
Dacă mama n-ar fi vândut-o circului, nu l-ar fi întâlnit niciodată pe
Cole. Iar în clipa aceea, Lilly era atât de mulţumită și de
recunoscătoare, încât iertarea aproape că-i părea posibilă, precum o
nestemată scânteietoare ce aștepta ca ea să întindă mâna și s-o culeagă.
Dar, își aminti chinurile prin care trecuse și tot ce fusese nevoită să
îndure, iar gândul la clemenţă îi zbură din minte. Unele răni erau prea
adânci. Ce-i făcuseră părinţii ei, încuind-o în pod vreme de aproape
zece ani și vânzând-o circului, nu putea fi iertat. Oricum, nu era ca și
cum mama ei ar fi cerut iertare. Ea nu considera că făcuse ceva rău.
Lilly se întrebă ce-ar zice mama ei dacă ar vedea-o acum, iubită de
prieteni, într-o căsnicie fericită și pe cale să înceapă munca alături de
elefanţi, în cortul cel mare. Oare ar fi mândră de ea sau ura ei s-ar
dovedi atât de profundă, încât ar întuneca orice lucru bun?
Cole și Lilly își petrecură următoarele două săptămâni pregătind
numărul cu elefanţi pe o arenă de antrenament, instalată în partea din
spate a fiecărei tabere. Domnul Barlow trecea din când în când pe la ei,
ca să vadă cum merge treaba, și se arăta încântat de progresele făcute.
Pepper, mai ales, parcă-i citea gândurile lui Lilly. Ori de câte ori fata
mergea sau alerga, elefantul o urma, cu trompa în sus și gura deschisă
într-un zâmbet. Dacă Lilly ridica un picior, Pepper făcea la fel. Fără un
cuvânt drept instrucţiune, animalul se ridica pe picioarele din spate sau
o lua pe Lilly cu trompa și o așeza ușurel pe gâtul ei, în spatele
urechilor. Cole și tatăl său nu văzuseră în viaţa lor așa ceva. Iar Lilly era
mai fericită decât crezuse vreodată că ar fi cu putinţă. Uneori, însă, îl
zărea pe Merrick urmărind-o din colţul unui cort aflat prin apropiere,
cu chipul încordat și furia radiindu-i din toţi porii, precum căldura
dintr-un deșert. O neliniștea.
În sfârșit, sosi ziua cea mare, în care Lilly urma să-și facă prima
apariţie sub acoperișul uriaș. Îmbrăcată într-un costum alb, mulat pe
trup, cu o fustă vaporoasă de șifon, pe care erau cusute cristale și
mărgele argintii, având părul împletit într-un coc lejer, fata merse în
picioarele goale până la cortul cel mare, ţinându-și în mâini balerinii
albi. Cole plecase ceva mai devreme din vagonul lor, pentru a-și ajuta
tatăl să aducă elefanţii, în vreme ce restul animalelor și artiștilor erau
deja înșiraţi în faţa intrării care făcea legătura cu arena, așteptând să fie
chemaţi de sunetul ascuţit al fluierului domnului Barlow, pentru a
începe măreaţa paradă.
Simţind cum i se răsucește stomacul din pricina emoţiilor, Lilly
cercetă din priviri adunarea, căutându-și soţul. Ceilalţi elefanţi erau
acolo, dar nici urmă de Cole și Pepper. Fata se grăbi să-l întrebe pe
Hank ce se întâmpla. Acesta dădu să-i răspundă, apoi se uită peste
umărul ei.
— Uite-i că vin!
Lilly se întoarse, îngrijorată și, în același timp, entuziasmată. Dar,
când dădu cu ochii de Cole și de Pepper, i se rupse inima. Ceva se
petrecuse. Pepper era albă ca varul, iar Cole arăta ca vai de el. Se repezi
către ei.
— Ce s-a întâmplat? strigă ea. Ce are?
— N-are nimic, îi răspunse Cole. Domnul Barlow a comandat afișe
noi, în care tu apari cu un elefant albinos.
Lilly rămase cu gura căscată.
 — Dar cum…
— Lapte de var.
Pepper avea ochii umezi și roșii, iritaţi din pricina vopselei.
— Biata de tine! zise Lilly și o atinse ușor pe trompă. Cum a putut?
Chiar atunci, domnul Barlow se apropie cu pași mari, zâmbind într-
un costum format din joben, pantaloni de călărie albi și un sacou roșu.
— Sala e plină, zise el. Datorită ţie și elefantului ăsta frumos. Acum
grăbiţi-vă și așezaţi-vă la rând. Nu uitaţi: ţineţi-vă departe de mocofani.
Nu vrem copii călcaţi în picioare, oricât de enervanţi ar fi.
Lilly ar fi vrut să-i spună ceva despre văruitul elefantului, dar o ceartă
iscată chiar înaintea primului ei spectacol n-ar fi făcut decât s-o
neliniștească și mai tare. Își încălţă balerinii, Pepper o ridică pe
spinarea ei, după care porniră către Jojo, Flossie și Petunia. Un atelaj de
cai negri din rasa Percheron, înhămat la căruţele cu lei, ţopăi într-o
parte, ferindu-se din calea lor, în vreme ce clovnii făcură ochii mari,
ridicându-și spre ele feţele pictate. Ceilalţi artiști le priveau uluiţi. Cole
urcă pe spatele lui Jojo și o sfătui pe Lilly s-o aducă pe Pepper lângă ei.
Fata îl ascultă.
— Asta e, spuse el. Gata?
— Mi-e frică, zise Lilly. Dacă…
— O să faci treabă bună. Ai repetat de o sută de ori. Doar fii calmă și
adu-ţi aminte că Pepper o să-și dea seama dacă ești agitată.
Fluierul domnului Barlow șuieră în cort, orchestra începu să cânte și
grandioasa paradă începu să înainteze. Lilly trase adânc aer în piept și
se prinse cu o mână transpirată de coiful bătut în pietre scumpe al lui
Pepper. Avându-l alături pe Hank, pentru orice eventualitate, Lilly,
Pepper, Cole și Jojo intrară în cortul cel mare înaintea lui Flossie și a
Petuniei. Deoarece nu mai fusese niciodată înăuntru în timpul unui
spectacol, lui Lilly nu-i venea să creadă câţi oameni ocupau tribunele.
Razele soarelui răzbăteau prin acoperișul de pânză și prin inelele de
susţinere, luminând mii de feţe, capete, pălării și mâini. Când publicul
le văzu pe ea și pe Pepper, se auzi un sunet colectiv de uimire. Toţi
aplaudau nebunește și se holbau cu gurile căscate.
Pe măsură ce parada înainta împrejurul hipodromului, Lilly zâmbea
și le făcea cu mâna spectatorilor, având toate simţurile treze și pielea
cuprinsă de furnicăturile unui amestec ciudat între euforie,
neîncredere și teamă. Trapeziștii și cei care umblau pe sârmă,
dansatoarele din buric și îmblânzitorii de lei, acrobaţii și cei care
mergeau pe picioroange, toţi umblau ţanţoși, în timp ce jonglerii
jonglau, iar clovnii ţopăiau, dansau și își făceau farse unii altora. Parcă
parada însăși ar fi oglindit gândurile și sentimentele lui Lilly, o mie de
frânturi colorate, amestecate la întâmplare și mișcându-se neîncetat,
făcându-te să nu mai știi unde să te uiţi și ce să crezi.
Din când în când, ca să se liniștească, își arunca privirea către soţul
ei, iar acesta îi făcea cu ochiul. Cole îi spusese cândva că, făcând parte
din a treia generaţie de circari, pentru el tradiţiile erau mai vii,
luminile, mai strălucitoare, și arenele, mai ispititoare decât aproape
orice altceva. Niciodată nu fusese interesat de altceva decât de
spectacole. Iar acum, Lilly pricepea de ce. Entuziasmul publicului părea
un curent electric care-i străbătea trupul și, în locul fricii de ridicol, nu
simţea decât adoraţia mocofanilor. Cine n-ar fi vrut să fie fata în
costum scânteietor, care călărea superbul elefant?
După paradă și după restul spectacolului, veni momentul ca Lilly și
Pepper să intre în scenă. Doi clovni duseră în mijlocul arenei un
piedestal roșu, acoperit cu stele albe, iar domnul Barlow ceru mulţimii
să tacă, pentru a face un anunţ special.
— Doamnelor-r-r-r-r-r și domnilor-r-r-r-r-r! strigă el, cu voce gravă.
Acum e timpul pentru numărul pe care l-aţi așteptat cu toţii! E
numărul pe care l-aţi văzut pe afișe, oameni buni, cel pentru aducerea
căruia mi-am riscat viaţa într-o junglă din Thailanda, cel despre care le
veţi povesti nepoţilor! Și acum, vi le prezint, în prima lor apariţie la
Circul Fraţilor Barlow, pe Lilly, Prinţesa Albinoasă din Siam, și pe
elefantul ei albinos, Pepper!
Bărbatul ridică braţul și se uită spre fundul sălii.
Lilly înghiţi în sec și se uită în jos la Cole, care stătea lângă Pepper. El
îi făcu semn cu ochiul și dădu din cap. Fata își lăsă picioarele să-i
alunece pe lângă corpul elefantului, îndemnându-l să înainteze pe
lângă trapeziștii care tocmai părăseau hipodromul, după numărul lor.
Când Lilly pătrunse împreună cu Pepper în cortul cel mare, ridică o
mână și, în ciuda emoţiilor, zâmbi către spectatori. Orchestra
interpreta melodia „Regina junglei”, în timp ce Pepper o purta către
mijlocul arenei, ţinându-și trompa răsucită în semn de salut. Apoi,
elefantul o săltă de pe capul său și o așeză pe piedestal. Mulţimea
începu să aplaude și să fluiere.
Lilly își ridică braţele în formă de V și, cu un surâs întipărit pe faţă, se
îndreptă către fiecare parte a sălii. După aceea sări jos de pe piedestal și
se întoarse spre Pepper, care o aștepta răbdătoare. Dădu o dată din cap,
iar elefantul se ridică pe picioarele din spate, rămânând cu cele din faţă
ridicate în aer, și trâmbiţă tare, din trompă. Mocofanii râseră și bătură
din palme.
Lilly își lăsă mâna în jos, iar Pepper coborî pe cele patru picioare. Pe
urmă, fata dădu încă o dată din cap și arătă spre pământ, moment în
care Pepper se aplecă, își puse capul în piept, își împinse în sus
picioarele din spate și se așeză în cap. Cu un aer teatral, Lilly zâmbi și
întinse braţul, invitând publicul s-o adore pe Pepper. Spectatorii
izbucniră în urale și aplauze furtunoase. Apoi fata se întinse pe jos, în
faţa trompei elefantului, chiar sub posteriorul ridicat al acestuia și,
treptat, mulţimea se cufundă în tăcere, așteptând cu sufletul la gură.
Cât se poate de încet, Pepper își lăsă fundul în jos și coborî din ce în
ce mai mult, până când trupul ei masiv acoperi totul, în afară de capul
lui Lilly. Femeile traseră brusc aer în piept și acoperiră ochii copiilor.
Elefantul așteptă o clipă, după care se ridică în șezut și își puse un
picior din faţă pe capul fetei. Din public răsunară câteva ţipete
înăbușite. Pepper își săltă triumfătoare trompa și, cum nu se poate mai
lent, ridică piciorul. Lilly se sculă, își flutură mâna către privitori și,
zâmbind de încântare, mângâie pântecele lat al elefantului. Varul era
uscat și aspru la pipăit, iar pentru o înspăimântătoare secundă, Lilly se
temu că-l ștersese cu mâna. Zâmbind în continuare, își aruncă ochii
către burta lui Pepper și scoase un tăcut oftat de ușurare. Culoarea era
încă acolo.
Lilly zburdă spre capătul opus al arenei și privi peste umăr, parcă
așteptându-se ca Pepper s-o urmeze. Însă aceasta se lăsă în genunchi și
se rostogoli pe o parte, ca și cum ar fi tras un pui de somn. Dirijorul
făcu semn orchestrei să interpreteze un cântec de leagăn și hohote de
râs se împrăștiară prin mulţime. Lilly își puse mâinile în șolduri și se
duse la Pepper, încruntându-se și prefăcându-se supărată. Elefantul
zăcea neclintit ca un bolovan. Fata ridică din umeri, se urcă pe el și se
întinse pe o parte, punându-și mâinile împreunate sub cap și închizând
ochii. Cântecul de leagăn continuă, iar publicul tăcu din nou. Atunci
Lilly se sculă și se întinse, mimând un căscat. Mocofanii râseră. Lilly se
ridică în picioare, clătină din cap, înaintă pe trupul lui Pepper, sări de
pe gâtul ei și dădu să plece.
Pepper sări în sus și prinse cu trompa mijlocul lui Lilly. Fata căscă
gura, prefăcându-se surprinsă. Oamenii chicotiră neliniștiţi, neștiind
dacă asta făcea parte din număr. Pepper se sculă în picioare,
continuând s-o ţină pe Lilly, pe care o trase către ea. Fata își acoperi
gura cu mâinile și se prefăcu speriată. Orchestra începu o melodie
rapidă, după care trecu la un vals. Pepper îi dădu drumul lui Lilly, care
se îndepărtă agale, zâmbind, dansând împrejurul arenei și mișcându-și
mâinile în ritmul muzicii. Elefantul se luă după ea, legănându-și capul
și trompa. Publicul râse și aplaudă.
Lilly ocoli încă o dată arena în pași de dans, după care conduse
elefantul până la piedestal. Se urcă pe el, iar Pepper își lăsă la pământ
trupul ei uriaș. Fata păși pe ceafa elefantului și rămase în picioare, cu
genunchii ușor îndoiţi și cu braţele întinse, pentru a-și menţine
echilibrul. Pepper se împinse în sus și începu să se plimbe pe marginea
arenei, cu trompa în sus, în vreme ce Lilly surâdea și le făcea bezele
spectatorilor. Cu coada ochiului, îl zări pe Cole privind-o din fundul
sălii, cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. După câteva ture împrejurul
arenei, Pepper o duse pe Lilly înapoi la piedestal și o așteptă să alunece
jos.
Toţi aplaudară și începură să se scoale în picioare, însă Lilly ridică un
deget, pentru a le da de înţeles că mai e ceva. Începu un ropot de tobă,
iar fata își săltă braţele și dădu o dată din cap. Pepper se lăsă iar pe
picioarele din spate și Lilly coborî braţele. Elefantul se aplecă, cuprinse
capul lui Lilly cu gura și o culese de pe piedestal. Mulţimea scoase
zgomote de uimire și o femeie ţipă. Fata întinse braţele, cu palmele în
sus, pentru a-i anunţa pe toţi că cele întâmplate făceau parte din
număr, moment în care mocofanii înnebuniră.
Cu Lilly încă atârnându-i din gură, Pepper se urcă pe piedestal și
rămase acolo, cu spinarea arcuită și picioarele strânse laolaltă. Își îndoi
trompa în jurul lui Lilly, ca pe un leagăn, și o eliberă pe fată. Aceasta se
prinse cu o mână de trompa elefantului, zâmbi și își îndreptă în jos
vârfurile picioarelor. Pepper ridică trompa, ţinând-o pe Lilly în aer, și se
lăsă doar pe picioarele din spate. Publicul se dezlănţui, strigând de
încântare.
Pepper o așeză pe Lilly pe capul ei, coborî de pe piedestal și părăsi
cortul cel mare, în uralele spectatorilor, care ovaţionau în picioare.
Capitolul 24
Julia
După ce văzuse pozele proaspăt developate din aparatul de
fotografiat găsit în biroul tatălui ei, Julia nu reuși să adoarmă. Vântul se
înteţise, iar obloanele casei se izbeau de pervazuri. Ramurile copacilor
răpăiau la ferestre, iar tânăra ar fi putut să jure că auzea din nou
șobolani în clădire, alergând cu pași mărunţi prin pereţi și tropăind pe
tavane. Zgomotele neliniștitoare păreau un ecou al gândurilor din
mintea ei, care se ciocneau, săreau și-i ricoșau prin cap.
De ce ţinea tatăl ei lucrurile lui Lilly la el în birou? Cine era copilașul
din fotografie? Ea sau sora ei moartă? Juliei îi venea greu să-și dea
seama dacă bebelușul semăna la fel de mult cu mama pe cât semăna
ea, dar poate că sora ei fusese rodul unei aventuri și, deci, soră vitregă.
Era cu putinţă ca toate călătoriile de afaceri ale tatei, pentru a cumpăra
și a vinde cai, să fi fost un paravan pentru întâlnirile cu Lilly și cu
cealaltă fiică a lui? Oare de aceea fuseseră atât de nefericiţi părinţii ei?
Și ce făcuseră astfel încât să aibă nevoie de iertare? Mai important, cum
naiba avea ea să pună cap la cap toate frânturile și să afle adevărul? Pe
la trei dimineaţa, când adormi în sfârșit, visele i se umplură de clovni,
elefanţi și ciudaţi de la circ.
A doua zi, o ploaie grea biciuia copacii și clădirile, transformând
grădina casei într-o mocirlă. Julia își trase o căciuliţă de lână pe cap și
porni spre grajd, pentru a-l întreba pe Claude dacă știa cum se ajunge
în pod. Trebuia să facă ceva în privinţa șobolanilor, înainte ca ei să se
înmulţească, și părea logic să înceapă cu podul. Când ajunse în biroul
administrativ, părul și pantalonii îi erau leoarcă, iar ea își dorea să fi
așteptat domolirea ploii. Pe Claude îl găsi cocoșat într-o boxă, curăţând
copita unui cal.
— Știi cum se ajunge în pod? zise Julia. Tot aud șobolani și trebuie
să-mi dau seama pe unde intră și unde-și fac cuibul.
— Nu, răspunse bătrânul. N-am urcat niciodată acolo.
— Ei bine, nu reușesc să găsesc pe nicăieri o scară sau o trapă,
continuă tânăra. Nu ţi se pare ciudat?
Claude dădu din umeri și își văzu de treabă.
 — Ai putea să vii până în casă și să mă ajuţi cu căutările? Poate să pui
niște capcane?
— Acum sunt ocupat.
— Știu. Vino când termini.
Bărbatul se îndreptă, după care se aplecă iar, pentru a lua celălalt
picior din faţă al calului.
— Azi n-am cum. Tre’ să strâng crengile rupte din curte, înainte să
vină iar furtuna.
— Afară toarnă cu găleata.
— Atunci, e nevoie să pun actele la punct.
Julia își lăsă umerii în jos și oftă. Încercase să fie amabilă, dar începea
să-și piardă răbdarea.
— Ai vreun motiv să fii supărat pe mine? În afară de faptul că te-am
pus să aduci înapoi mânzul doicii și că am adoptat iepșoara orfană?
Știu că nu așa ai procedat pe aici, dar eu…
— Nu.
— Atunci de ce nu vorbești cu mine? De ce nu te uiţi în ochii mei?
De ce e o pretenţie prea mare să mă ajuţi să găsesc drumul spre pod?
Bătrânul lăsă jos piciorul calului, se îndreptă și o privi, cu chipul
lipsit de orice emoţie.
— Încerc doar să-mi fac meseria, don’șoară Blackwood.
— Păi, mie mi se pare că te calc pe nervi, sau mă eviţi, sau… nu știu,
zise ea, azvârlindu-și mâinile în aer. Ești supărat pentru că sunt aici?
Știu că nu-ţi plac schimbările și că mă consideri prea tânără să-ţi fiu
șefă, iar eu recunosc că am multe de învăţat, dar…
Claude scutură din cap, strângându-și buzele într-o linie subţire și
aspră.
— Atunci ce e? întrebă Julia. Când am venit prima oară aici, n-ai
părut deranjat. Pe urmă, însă, ţi-ai schimbat atitudinea. Am zis eu ceva
greșit?
— Nu, răspunse Claude, privind-o neînduplecat.
Julia nu putea să-și alunge impresia că bărbatul ascundea ceva. Poate
că știa despre aventura tatălui ei sau despre acel lucru, oricare ar fi fost
el, pe care părinţii i-l făcuseră surorii ei. Poate că o ţinea la distanţă,
fiindcă nu voia ca ea să pună întrebări. Altfel de ce ar fi evitat să-i
vorbească? Apoi îi veni în minte un alt gând, care o făcu să tragă brusc
aer în piept. Oh, Dumnezeule mare, poate că el și mama aveau o
aventură!
— Credeai că mama o să-ţi lase ţie ferma?
Cuvintele îi scăpară înainte să le poată opri. Fălcile lui Claude se
încleștară, iar tâmplele începură să-i zvâcnească.
— O să mă prefac că n-am auzit asta.
— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit s-o spun. Dar nu știu ce altceva să fac.
Nu știu cum să-ţi dovedesc că sunt un om de treabă. Poate ar trebui să
mă las păgubașă.
Julia se întoarse și dădu să plece.
— Lasă, o să-l rog pe Fletcher să mă ajute.
— Don’șoară Blackwood? strigă Claude.
Tânăra se răsuci, sperând că el se răzgândise.
— Da?
— Otrava pentru șobolani e pe raftul de sus, din încăperea cu
harnașamente.
Julia se pleoști.
— Ok, zise ea. Mersi!
Se gândi să adauge că trebuia mai întâi să afle unde erau șobolanii și
abia apoi, să găsească o cale de a-i stârpi, dar se răzgândi. N-avea
niciun rost să-l enerveze și mai tare. Părăsi grajdul și porni înapoi spre
casă, în timp ce rafalele de ploaie îi loveau faţa ca o mie de gloanţe
minuscule. Poate că dispreţul lui Claude faţă de ea avea un motiv mult
mai simplu decât își închipuia. Poate că, după ce lucrase timp de
douăzeci și șapte de ani pentru părinţii ei, ajunsese să le semene. În
orice caz, trebuiau să înveţe să se înţeleagă, înainte ca situaţia să se
înrăutăţească.
Julia își atârnă haina udă în vestibul, se schimbă în haine curate, găsi
o lanternă într-un sertar din bucătărie și urcă din nou la etajul al
treilea, hotărâtă să găsească drumul spre pod. Poate că prima oară,
scăpase din vedere ușa care ducea acolo. La urma urmei, erau tare
multe camere, uși și dulapuri. De data aceasta, iscodi fiecare baie și
fiecare dormitor, pipăi pereţii, ciocăni interioarele șifonierelor și
cercetă toate tavanele, căutând chepenguri care puteau fi trase în jos.
Iar nu găsi nimic.
 În cel din urmă dormitor, aflat la capătul holului principal, intră în
ciudata cămăruţă suplimentară și trase de întrerupătorul becului fără
abajur. Așeză lanterna pe masa cu picioare de leu și împinse la o parte
cutiile de pălării, ca să ajungă mai aproape de perete. Dar se opri,
cuprinsă brusc de neliniște. Manechinul fără cap parcă o urmărea,
judecând-o pentru că scotocea prin casă. Se simţea aproape ca și cum
mama ei ar fi privit-o cu atenţie, de pe lumea cealaltă. Înainte să
continue, târî manechinul afară din cămăruţă și îl acoperi cu un
cearșaf. După aceea, reveni înăuntru și își lăsă degetele să alunece de-a
lungul lambriurilor, pentru a vedea dacă nu cumva trecuse cu vederea
conturul unei uși scunde, deși părea un loc straniu pentru accesul spre
pod, într-o casă atât de mare cum era conacul Blackwood. Căci,
judecând după amprenta la sol a clădirii, podul trebuia să fie enorm.
Julia își aminti din nou că habar n-avea care era istoria conacului,
cine-l construise sau cât de vechi era. Părinţii ei nu vorbeau niciodată
despre trecut, deci nu era de mirare că ea nu știa nimic în legătură cu
casa. Iar acum, după ce aflase că mama și tatăl ei aveau secrete de
ascuns, i se părea logic. Apoi, îi veni o nouă idee. Poate că nu reușea să
găsească drumul spre pod, deoarece cineva își dăduse seama că o să
descopere acolo mai mult decât șobolani. În definitiv, podurile erau ca
niște muzee de istorie personală, locuri în care oamenii depozitau
rămășiţele vremurilor de mult apuse. Și, uneori, răspunsurile la tainele
familiei.
Mai hotărâtă ca oricând, Julia se ridică pe vârfuri și pipăi marginile
de sus ale zidurilor. Colţurile și muchiile tavanului păreau groase și
solide. Atinse cu mâna peretele din fund, înaintând spre mijlocul
acestuia, acolo unde tapiseria atârna deasupra mesei.
Și atunci o văzu.
O mișcare abia perceptibilă..
Tapiseria flutura.
Îi atinse marginea cu mâna. Era rece, ca atinsă de o adiere glacială.
Tânăra apucă masa și o trase de lângă zid. Era mai grea decât crezuse,
dar un val de adrenalină făcu efortul să pară neînsemnat. Lanterna
căzu cu zgomot pe dușumea, însă Julia n-o luă în seamă și se întinse
pentru a da jos galeria care susţinea tapiseria, străduindu-se să-și
înfrâneze impulsul de a o smulge din perete. Spre surprinderea ei,
galeria era bătută în cuie, nu sprijinită pe suporturi. Atunci observă, în
spaţiul dintre bară și capătul de sus al tapiseriei, o sfoară ce atârna
lângă unul dintre inelele de prindere. Avea aceeași nuanţă de roșu ca
tapetul, și, dacă n-ar fi încercat să dea jos galeria, n-ar fi văzut-o
niciodată. Julia săltă marginea de jos a tapiseriei, găsi ciucurele de la
capătul sforii și trase de el. Tapiseria se strânse ca o jaluzea.
Julia trase brusc aer în piept și făcu un pas înapoi.
În perete era o ușă.
Capitolul 25
Lilly
La patru luni după prima ei apariţie cu Pepper în cortul cel mare,
Lilly stătea alături de Cole în vagonul domnului Barlow, ţinându-și o
mână ocrotitoare peste partea de jos a pântecelui. Merrick ședea pe un
taburet lângă masa de lucru din bucătărie, uitându-se lung la ea și
scuipând zeamă de tutun în chiuvetă.
— Cum adică nu poate să muncească? răcni domnul Barlow. Avem
cele mai mari încasări din ultimii ani. N-are cum să-și dea demisia
acum!
Bărbatul lovi cu pumnul în masă, făcând paharele să zornăie și
aproape dărâmând o sticlă de whisky.
— Nu-și dă demisia, spuse Cole. Doar…
— Intrăm în sezonul mai lent, îl întrerupse Lilly. O să fiu din nou
gata de treabă, vara viitoare.
— Mă doare-n șpiţ în ce sezon suntem! zise domnul Barlow. O să
pierdem din câștiguri fără ea și fără elefantul ăla!
— Refuz să-mi pun în pericol soţia și copilul nenăscut, spuse Cole.
Dacă ea ar păţi ceva, aţi pierde numărul de tot.
— Există vreo posibilitate ca ăla mic să iasă albinos? întrebă Merrick.
Cole și Lilly nu-l luară în seamă. Domnul Barlow se prăbuși în
fotoliul său, negru la faţă.
— Fir-ar a naibii de treabă! Știam eu că-i prea frumos, ca să fie
adevărat.
I se adresă lui Cole.
— Nu poţi să-i iei tu locul? Eventual, îţi punem o perucă și te dăm cu
un strat de fard alb.
Tânărul scutură din cap.
— N-o să meargă. Pepper face pentru Lilly lucruri pe care nu le-ar
face pentru mine.
— Dacă sunteţi deschis la sugestii, am eu o idee, spuse Lilly. De ce nu
le spuneţi tuturor că elefantul albinos dă reprezentaţii în Europa? Pe
urmă, primăvara viitoare, lumea o să se îngrămădească să vadă ce-a
ratat.
 Domnul Barlow sorbi îndelung din whisky, își trânti paharul pe masă
și o privi încruntat.
— Doamne Dumnezeule! Într-un fel sau altul, ai reușit să faci praf
orice număr în care ai intrat. Încep să mă întreb dacă n-ar trebui să-ţi
fac vânt de tot.
— Dacă pleacă ea, plec și eu, zise Cole. La fel și tata.
— Eu n-o plătesc, până nu se întoarce la muncă, replică domnul
Barlow.
— Abia aţi început să mă plătiţi acum două luni! spuse Lilly. Și nu cu
mult, aș putea să adaug, având în vedere câţi spectatori au fost.
— Ia stai așa, fetiţo! spuse domnul Barlow. Din ziua în care ai venit,
n-ai adus decât necazuri și nu te plătesc, până nu te întorci pe taurul
ăla.
— Da, se amestecă Merrick. Nu putem să punem o albinoasă să taie
bilete și să vândă vată pe băţ. O să sperie copilașii.
Amuzat de propriile vorbe, bărbatul rânji, ţinând într-o parte a gurii
un cocoloș de tutun pentru mestecat.
— Taci din gură, Merrick! îl repezi Cole. Asta nu te privește.
Merrick rânji batjocoritor.
— Am putea s-o băgăm înapoi în spectacolele de umplutură, adăugă
el. Să le zicem tuturor că o să nască un extraterestru.
— În niciun caz, spuse Lilly.
— Poate să ne ajute pe mine și pe tata la îngrijirea elefanţilor,
propuse Cole. Asta măcar valorează ceva.
— Eu tot n-o plătesc, declară domnul Barlow.
— Bine, spuse Lilly. Dar, dacă după ce mă întorc, Pepper și cu mine
rămânem cea mai mare sursă de câștiguri, vreau o parte din profit.
Sprâncenele domnului Barlow săriră în sus, iar un vârf al mustăţii lui
începu să tremure. Lilly crezu că o să urle sau că o să se ridice, ca s-o
plesnească. Apoi, bărbatul izbucni într-un hohot de râs atât de
puternic, încât faţa și gâtul i se înroșiră.
— Oh, Lilly! zise el. Oh, Doamne! Asta-i bună! Ești aici, ca să-mi spui
că nu poţi munci o vreme și, în același timp, îmi ceri să-ţi dau o parte
din profit, dacă, atunci când te întorci, vei fi iar principala atracţie?
Proprietarul circului se prinse cu mâinile de burtă, ca și cum ar fi
încercat să se stăpânească.
 — N-am mai pomenit așa ceva, râse și Merrick.
Domnul Barlow se lăsă pe spătarul scaunului, chicoti, apoi se șterse
la ochi.
— Trebuie să recunosc, de multă vreme n-am mai auzit ceva atât de
amuzant.
— Mi se pare cinstit ca o parte din plata mea să depindă de câte
câștiguri aduc, explică Lilly.
— Așa se procedează la Fraţii Ringling sau la Barnum și Bailey, spuse
Cole.
Auzind acestea, domnul Barlow sări în picioare și veni valvârtej spre
ei, scoţând flăcări din priviri.
— Aveţi noroc că nu mă descotorosesc de amândoi, chiar în clipa
asta, darmite să vă plătesc mai mult! zbieră el. Voi știţi câte circuri au
dat faliment anul trecut? Nu, habar n-aveţi. Și nu mai vreau să discut
cu niciunul, până când Lilly e gata să apară din nou în spectacole. Exact
asta ne mai trebuia pe aici, încă o gură de hrănit și cea mai mare sursă
de câștiguri a mea scoasă de pe afiș!
Arătă cu degetul spre ieșire.
— Acum căraţi-vă dracului din vagonul meu!
Capitolul 26
Julia
Julia stătea și se holba la ușa ascunsă în cămăruţa de la etajul al
treilea al conacului Blackwood. Era prea uimită ca să mai facă ceva.
Ușa, mai mică decât ar fi fost normal, n-avea niciun metru și jumătate,
iar tapetul, care acoperea latura superioară, și lambriurile, ce îmbrăcau
partea inferioară, se potriveau perfect cu restul peretelui. Până și
lacătul fusese vopsit în roșu, cu tot cu belciuge, ca să nu iasă în
evidenţă. De ce s-ar fi străduit cineva atât de mult, să ascundă o ușă?
Oare era intrarea în pod sau altceva?
Atunci, Julia întinse mâna către lacăt și simţi o strângere de inimă.
Unde era cheia? Le încercă pe cele din legătura mamei. Niciuna nu
mergea. Zgâlţâi lacătul, sperând că era rupt ori descuiat. Acesta nu se
clinti. Împinse ușa cu ambele mâini, pentru a-i testa rezistenţa. Părea
solidă. Cercetă fundul mesei, nădăjduind să găsească acolo cheia, lipită
cu bandă adezivă. N-avu noroc. Pipăi interiorul îmbrăcat în catifea al
sertarului mesei. Nici de data asta n-avu noroc. Descurajată, se opri în
mijlocul încăperii și privi în jur. Poate că vreun lambriu era desprins
sau exista o ascunzătoare pe undeva. Apoi, se uită din nou la tapiseria
făcută sul, sub galerie.
Cheia atârna într-un cârlig legat de galerie, ascunsă în spatele unuia
dintre inelele de prindere.
— Cred că glumești! își zise Julia.
Luă cheia de pe cârlig și o încercă în lacăt. Aceasta se potrivi, se
răsuci și îl descuie. Cu inima bubuindu-i în piept, tânăra trase lacătul
din belciugele lui și deschise ușa. Un val de aer stătut îi mângâie faţa,
ca și cum casa însăși ar fi răsuflat, după zeci de ani în care își ţinuse
respiraţia.
Spre surprinderea Juliei, deschizătura din spatele ușii era chiar mai
mică decât ușa în sine, semănând cu o intrare făcută pentru copii. Câte
treizeci de centimetri despărţeau marginea superioară de toc și pe cea
inferioară de podea. Într-un contrast izbitor cu tapetul strălucitor și cu
lambriurile lustruite din afara ușii, deschizătura era înconjurată, pe trei
laturi, de lemn putred și viermănos, în vreme ce mortarul de sub pragul
strâmb crăpase și căzuse, lăsând în urmă cratere murdare, parcă ciupite
de vărsat. Dâre negre de smoală se întindeau pe tencuială, asemenea
cerii topite. Deschizătura îi amintea Juliei de casele abandonate sau de
ascunzătorile pentru evrei, pe care le văzuse în fotografiile alb-negru de
pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Tânăra se înfioră. Oare
ușa dosnică fusese acolo toată copilăria ei? Poate că într-adevăr trăia
cineva în pereţi.
Lumina slabă ce răzbătea din cămăruţă cădea pe dușumeaua pătată a
deschizăturii și pe ceea ce părea a fi o primă treaptă. Julia luă lanterna,
o aprinse și o îndreptă către ușă. Becul scoase la iveală o scară îngustă,
cu trepte din lemn și un amestec de cabluri electrice, care se întindeau,
precum un șarpe negru, pe marginea tavanului înclinat. Zdrenţe de
tapet galben atârnau pe zidurile scării ca niște bucăţi de piele uscată,
lăsând la vedere petice de șipci și tencuială. Locul părea strâmt, iar
spaţiul aflat deasupra treptelor rămânea ascuns în întuneric.
Julia încremeni, cu inima săltându-i în piept. Poate ar fi trebuit să
aștepte și să-l roage pe Fletcher să urce cu ea. Curând urma să se
întunece, iar a doua zi, pe lumină, puteau merge împreună până sus.
Căci, dacă ar fi găsit șobolanii? Dacă o treaptă ar fi cedat, iar ea și-ar fi
rupt piciorul? Dacă una dintre scândurile podului ar fi pocnit și i-ar fi
prins glezna ca într-o capcană pentru urși? Nimeni n-ar fi găsit-o zile în
șir.
Apoi, își aminti că-i spusese lui Claude despre șobolanii din pod.
Dacă avea să dispară, bătrânul știa unde s-o caute. În plus, nu mai
putea să aștepte până a doua zi. Trebuia să afle ce se găsea dincolo de
ușa ascunsă. De curiozitate a murit pisica, se gândi ea și păși în
deschizătura umedă.
Urcă treptele una câte una, testând-o pe fiecare în parte, în vreme ce
pânzele de păianjen i se agăţau de braţe și de faţă. Aerul era muced și
înăbușitor, iar tencuiala și vopseaua uscată îi trosneau sub tălpi. Julia
înainta încet, luminând cu lanterna fiecare nivel al scării uzate, pentru
a căuta porţiunile de lemn putred ori crăpat. La jumătatea drumului, o
cuprinse ameţeala și se opri. Se sprijini cu o mână de zid, ca să-și
păstreze echilibrul, după care își dădu seama că-și ţinea răsuflarea.
Inspiră adânc de câteva ori și pe urmă își reluă drumul. Aproape de
capătul scării, îndreptă lanterna către tavan. Cercul de lumină dezvălui
scânduri de lemn și grinzi neșlefuite, ce se înălţau deasupra ei ca
măruntaiele unui bătrân vapor răsturnat.
Podul.
Când ajunse, în sfârșit, pe ultima treaptă, Julia învârti lumina
lanternei prin interiorul care era mai mare decât și-l închipuise. Iar
ziua ploioasă îl făcea să fie și întunecat, astfel încât marginile cele mai
îndepărtate ale întinsei încăperi să rămână în umbră. Lucarnele erau
puţine, rare și acoperite cu o pojghiţă de mucegai și urme de apă.
Înăuntru domnea o liniște atât de adâncă, încât se auzeau scârţâitul
casei și susurul ploii care se scurgea prin jgheaburile pline de frunze.
Fiecare centimetru de spaţiu era ocupat, cu excepţia unor poteci
înguste, ce șerpuiau printre obiecte normale pentru un pod (cufere și
măsuţe de toaletă vechi, oglinzi și dulapuri, rame goale și portrete
decolorate, cărţi și seturi de porţelanuri, cutii, lăzi și încă un manechin
fără cap), toate pline de praf și pânze de păianjen.
Nu era de mirare că umblau șobolanii pe acolo. Era un paradis al
rozătoarelor. Dar cum avea să afle Julia pe unde intrau dăunătorii,
darmite să mai și cerceteze toate lucrurile alea, în căutarea unor indicii
despre sora ei moartă ori despre cine știe ce păcate or fi ascuns părinţii
ei?
Tânăra oftă și porni pe una dintre cărările strâmte, încercând tăria
podelei pe măsură ce înainta. Aceasta gemea și pârâia, dar părea
zdravănă. Pe peretele din fundul podului erau agăţate, cu ajutorul unor
sârme ruginite, câteva portrete și peisaje spălăcite, ale căror rame
stăteau înclinate la nimereală. Julia se îndreptă către ele.
Când ajunse în dreptul tablourilor, se opri brusc. În perete, la treizeci
de centimetri distanţă de podea, mai era o ușă.
— Ce naiba? își zise ea.
Acum, însă, nu mai fu nevoită să caute cheia. O văzu agăţată într-un
cui de lângă rama ușii. Descuie, răsuci mânerul, iar balamalele scârţâiră
și se întoarseră spre interior. Julia trase adânc aer în piept și călcă peste
pragul înalt, pătrunzând într-o altă parte a podului. Spre surprinderea
ei, aceasta era pustie, cu excepţia unei biblioteci goale și a două scaune
cu spătare înalte.
Atunci văzu o a treia ușă.
Capitolul 27
Lilly
Dincolo de pereţii vagonului în care dormeau Lilly și Cole, soarele
ardea și era o atmosferă apăsătoare. Pământul se întindea neted cât
vedeai cu ochii, iar parcela pe care se instala circul era acoperită cu
iarbă uscată, de culoarea fânului. Salahorii tocmai înălţau „orașul”
format din corturi, așa că aerul se umpluse de troncănitul scărilor, de
strigăte, de înjurături și de tropotele atelajelor cu câte patru cai. Se
aflau în Broken Arrow, Oklahoma, iar dacă estimările lui Lilly erau
corecte, trecuseră doi ani de când ea și Pepper își făcuseră, chiar în
acele locuri, prima apariţie sub acoperișul cortului cel mare.
După nașterea fiicei sale, Phoebe Libian Holt, n-a durat mult până să
se răspândească vestea că Prinţesa Albinoasă și elefantul ei s-au întors
din Europa, ceea ce a făcut ca mulţimile care intrau în cortul cel mare
să se dubleze. Toată lumea era fericită, în frunte cu domnul Barlow.
Câștigau mai mulţi bani ca oricând, iar asta compensa totul. Dădeau
câte patru-cinci reprezentaţii pe săptămână în fiecare oraș nou și,
pentru prima dată în viaţa ei, Lilly era plătită în mod regulat. Ea și Cole
își aveau propriul vagon de dormit, iar Lilly reușise, în sfârșit, s-o
convingă pe Glory să se despartă definitiv de Merrick, să se retragă din
expoziţia de ciudăţenii și să aibă grijă de Phoebe, atunci când părinţii
ei erau la muncă.
Acum, Lilly stătea în dreptunghiul format de razele soarelui ce
pătrundeau prin fereastra deschisă a vagonului și își privea fiica de un
an, care dormea în pătuţul ei căptușit cu perne.
Pe timpul sarcinii, cuprinsă de cele mai adânci temeri, Lilly își făcuse
griji că pruncul o să vină pe lume cu o anomalie, fie albinism, fie
altceva. Fusese îndeajuns de norocoasă, încât să se îndrăgostească și să
se mărite, dar oare urma să aibă și șansa de a naște un copil normal, pe
deplin sănătos? În așteptarea bebelușului, cu fiecare zi care trecea, era
din ce în ce mai convinsă că nu i se va îngădui să aibă decât un lucru,
nu pe amândouă. Nu crezuse niciodată că o să ajungă atât de fericită,
ba chiar mulţumită cu ciudata viaţă de circar pe care fusese silită s-o
accepte. Oare era cu putinţă să fie de două ori binecuvântată? Apoi
Phoebe s-a născut cu căpșorul plin de gingașe bucle aurii, cu o piele
rozalie perfect normală și cu ochii de un albastru-cobalt, ca ai lui Cole,
ce străluceau precum niște opale deasupra obrăjorilor dolofani. Părea
un miracol, aproape prea frumos ca să fie adevărat, și, uneori, Lilly se
trezea în toiul nopţii îngrozită de gândul că nimic nu era real.
După nașterea lui Phoebe, Cole cumpărase un aparat de fotografiat
într-un toc roșu, iar acum, pereţii vagonului lor erau plini de poze:
Phoebe stând împreună cu Lilly pe spinarea lui Pepper, Phoebe în timp
ce era pictată pe faţă de clovni, Phoebe cocoţată pe umerii lui Brutus,
uriașul din Texas, Phoebe stând la soare pe o pătură, alături de Cole.
Pentru prima ei aniversare, Lilly îi făcuse fiicei sale un elefant din
stambă galbenă și roz, cu nasturi pe post de ochi și o coadă din aţă
albastră. Devenise jucăria preferată a fetiţei, așa că acum stătea lângă
ea, în pătuţ.
Privind-o pe Phoebe cum doarme, Lilly își dorea să poată sări peste
apariţia din acea după-amiază. Urma să fie o zi chiar mai fierbinte
decât cea dinainte și ar fi vrut s-o lase pe fată să se joace într-o baie
rece. Și-ar fi dorit să nu piardă nici măcar o clipă din viaţa fiicei sale,
dar știa că n-avea de ales. Peste câteva minute, când Glory avea să apară
ca să aibă grijă de copil, Lilly urma să meargă în cortul-vestiar și să se
pregătească pentru reprezentaţie. La urma urmei, spectacolul trebuia
să continue.
După-amiază, înaintea grandioasei parade, în vreme ce animalele și
artiștii se așezau la rând în spatele cortului cel mare, aerul părea
încărcat de o stranie lumină galben-verzuie. Norii din depărtare erau
tot mai întunecaţi, iar vântul se înteţise. Steagurile fluturau și corturile
se clătinau, făcând frânghiile să se întindă la stânga și la dreapta.
Maimuţele scânceau, hienele urlau, iar felinele, de obicei letargice,
mârâiau, gemeau și se plimbau de colo până colo în cuștile lor. Caii
nechezau și dansau neîncetat în hamuri, în timp ce vizitiii ţineau strâns
de hăţuri și încercau să-i domolească din vorbe. Dresorii se străduiau
din răsputeri să controleze animalele, în zadar însă. Nici măcar Pepper
nu putea sta locului. Lilly îi spunea să se liniștească, dar trebuia să-și
tot schimbe poziţia pe spinarea ei, ori de câte ori femela elefant făcea o
mișcare. Cole se dăduse jos de pe Jojo, îl scosese din rând și începuse
să-l plimbe în cerc, ca să-i distragă atenţia. Hank încerca să le calmeze
pe Flossie și pe Petunia, masându-le picioarele și scărpinându-le
trompele. Era normal ca animalele să devină neliniștite, când vremea
se înrăutăţea, dar Lilly nu le mai văzuse niciodată purtându-se astfel.
— Ce crezi că le agită? îl întrebă ea pe Hank.
— Simt că se apropie o furtună, răspunse acesta. Când le auzi cum
mârâie, rag și se tânguie, ai o senzaţie cam ciudată în fundul
stomacului, nu-i așa?
Lilly dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Te referi la o furtună cu tunete și fulgere?
Bărbatul se uită în zare.
— Cel puţin. Dar mie-mi miroase a vreme de tornadă.
Lilly trase brusc aer în piept.
— Chiar crezi că o să fie așa rău?
— E mai mult decât probabil. Când abia începusem să lucrez, la un
spectacol în Hutchinson, Kansas, o tornadă a trecut chiar pe lângă noi.
N-o să uit niciodată cum mirosea aerul. N-am fost avertizaţi cu prea
multă vreme înainte, dar cu toţii am văzut apropiindu-se norul negru-
verzui, care târa vârtejul după el.
— Ce-aţi făcut?
— Salahorii s-au grăbit să grupeze echipamentele împrăștiate și să
lege totul cu lanţuri sau sfori. Am acoperit căruţele animalelor și am
culcat toate pânzele la pământ, dărâmând toţi stâlpii. Câteva secunde
mai târziu, tornada era deasupra noastră și făcea o brazdă, chiar prin
mijlocul taberei. Am avut totuși noroc, fiindcă nimeni n-a fost rănit și
n-am pierdut nimic.
Lilly apucă și mai strâns coiful lui Pepper.
— Poate ar trebui să mă întorc în vagon și să văd ce face Phoebe, zise
ea.
— N-o să păţească nimic, spuse Hank. Dacă vine furtuna, e mai
apărată în tren decât suntem noi aici, afară.
Lilly își strânse buzele și privi către cer, cu un nod de teamă în
stomac.
Domnul Barlow își făcu apariţia și începu să umble pe lângă rând,
strigând ordine, negru la faţă și preocupat. Unul dintre lei scoase o labă
printre gratiile cuștii și se repezi la el cu ghearele scoase. Revoltat,
domnul Barlow se întoarse și își lăsă cravașa să alunece peste zăbrele.
Leul mârâi și se repezi încă o dată la el. Proprietarul circului înjură, mai
lovi o dată cușca, apoi intră cu pași furioși în cortul cel mare.
Cole îl aduse pe Jojo înapoi în rând și se urcă pe el.
— Tatăl tău crede că s-ar putea să vină o tornadă, îi zise Lilly.
Pe chipul tânărului se așternuse îngrijorarea, dar înainte să apuce să
răspundă, din cort se auzi fluierul domnului Barlow și parada începu.
În timp ce orchestra interpreta măreţul marș, cortul se înclina și se
răsucea, iar tavanul și pereţii din pânză fluturau ba în sus și în jos, ba la
stânga și la dreapta, ca o batistă uriașă. Majoritatea mocofanilor nici nu
băgau de seamă, aplaudând vrăjiţi de clovnii, zebrele și elefanţii care
dădeau ocol hipodromului. Unii, însă, își ridicau ochii și se încruntau.
Când Pepper și Lilly ajunseseră la jumătatea drumului, pe latura
opusă intrării, câţiva stropi răpăiră pe acoperișul cortului. La început,
zgomotul abia dacă se auzi din pricina muzicii, dar pe urmă începu să
toarne cu găleata. Valuri de ploaie izbeau pânza ca o sută de copite în
galop. Lumina de la intrare căpătase culoarea plumbului, iar tavanul
cortului se înnegrise. Lilly se uită la Cole, străduindu-se să-și alunge
groaza ce-i creștea în piept. Tânărul dădu o dată din cap, ca pentru a
spune că totul e ok, iar ea se sili să zâmbească în continuare și să-și
fluture mâna. Apoi, văzu ceva mișcându-se lângă inelele care susţineau
acoperișul și inima i se opri în loc.
Trei păsări intraseră în cort, iar acum se învârteau împrejurul
stâlpilor centrali, ţâșnind înnebunite încoace și încolo, încercând să
iasă. O pasăre în cortul cel mare însemna moarte pentru un artist. Iar
de data asta erau trei! Cu zâmbetul tremurând, Lilly căută să vadă dacă
mai observase cineva. O trapezistă se holba la temutele cobe
zburătoare, laolaltă cu îmblânzitorul de lei și cu trei dansatori pe
sârmă, toţi având feţele cenușii.
Lilly simţi că i se face pielea ca de găină și abia dacă mai putu să-și
ţină braţul ridicat. Se uită iar la Cole și îi rosti numele. El n-o auzi.
Chiar atunci, un fulger scăpără în faţa intrării principale și lumină
acoperișul din pânză. Un bubuit asurzitor de tunet sperie caii, după
care se rostogoli iar și iar prin aer, până când păru că tot pământul se
cutremură. Fulgeră încă o dată, și încă o dată, și încă o dată, iar
muzicienii pierdură ritmul. Aflat aproape de mijlocul arenei, domnul
Barlow făcu semne disperate ca orchestra să cânte în continuare, apoi
ridică braţul și își roti mâna în cercuri mici, arătându-le astfel artiștilor
și animalelor că trebuie să se miște mai departe. Spectatorii se priviră
îngrijoraţi unii pe alţii.
După un lung minut de încordare, se ivi un nou fulger, nu la fel de
strălucitor, iar tunetul care-i urmă fu mai îndepărtat. Orchestra înteţi
ritmul melodiei și o ușurare colectivă păru să umple cortul. Clovnii își
fluturau mâinile către copilași, acrobaţii făceau tumbe și înaintau
ţanţoși în paradă, iar vânzătorii de dulciuri urcau și coborau prin
tribune, împărţind alune și vată de zahăr. Lilly inspiră adânc și se relaxă
puţin. Furtuna dădea semne că se îndepărta.
În clipa următoare, o rafală de vânt lovi cortul cel mare și întreaga
construcţie se aplecă într-o parte, ca un vapor ce alunecă pe valuri
furioase. Lilly se prinse cu ambele mâini de coiful lui Pepper, în timp ce
Cole se întunecă la faţă. Femeile ţipară și se uitară la acoperiș cu gurile
căscate. Copiii se puseră pe plâns și câţiva cai dădură înapoi, umflându-
și nările și rotindu-și ochii, îngroziţi. Vizitiii traseră de hăţuri, iar
artiștii și clovnii încetiniră, după care se opriră. Unul după altul,
grupurile care alcătuiau parada încremeniră. Două zebre se smulseră
de lângă dresorii lor și o zbughiră prin arena centrală, îndreptându-se
către ieșire, cu mai mulţi clovni după ele. Dansatoarele din buric se
pitiră sub căruţele animalelor, ignorând avertismentele vizitiilor, care le
spuneau că nu sunt în siguranţă.
Toate instinctele îi strigau lui Lilly să iasă de acolo, însă n-avea pe
unde să scape. Ea, Cole și elefanţii erau blocaţi în centrul cortului,
prinși ca într-un sandviș între căruţele cu feline mari și cămile, la
jumătatea drumului dintre ieșirile existente. În ceea ce păru a fi o
mișcare cu încetinitorul, cortul mare reveni la locul său, iar pentru o
secundă, Lilly slăbi strânsoarea cu care ţinea coiful lui Pepper. Avea să
fie bine. Apoi, un perete lateral se ridică brusc de la pământ și tavanul
se frânse, făcând pânza să se întindă, să se îndoaie și, în cele din urmă,
să se rupă. Scările trapeziștilor se zgâlţâiau și se răsuceau. Stâlpii erau
smulși din pământ, iar frânghiile tremurau și plesneau.
— Tornadă! urlă un bărbat.
Mulţimea sări în picioare și, ca o hulă, se luptă să coboare din
tribune, scăpând cutiile de popcorn și vata pe băţ, ţipând, împingând și
îmbrâncind pentru a-și face loc. Părinţii înșfăcară mâinile copiilor și
aruncară priviri pline de panică înspre tavan, încercând în același timp
să se uite pe unde calcă. O bătrână căzu la jumătatea drumului, dar
soţul ei o ajută să se ridice, chinuindu-se să-și menţină echilibrul, în
vreme ce era presat din spate. Doi băieţi săriră peste marginile
tribunelor și aterizară pe pământul de jos. Mai mulţi le urmară
exemplul. O femeie se răsturnă și căzu peste margine, rămase un
moment întinsă pe jos, după care se sculă și șchiopătă cât putu de
repede către ieșire.
Domnul Barlow alergă în centrul arenei, roșu la faţă, ţipând și
fluturându-și braţele, în vreme ce le ordona tuturor să scoată animalele
și căruţele din cort. Hank și ceilalţi dresori se repeziră cu cârlige sau
hăţuri, iar vizitiii întoarseră caii către ușa din spate. Salahorii fugeau
încoace și încolo, strângând toate echipamentele ce puteau fi mutate,
încercând să lege totul cu frânghii și lanţuri.
— Ieși de aici! îi strigă Cole lui Lilly. Vin și eu imediat!
Ea n-așteptă să-i spună de două ori. Simţind în fundul gâtului gustul
ca de cupru al fricii, o îndemnă pe Pepper să ocolească o căruţă și să se
îndrepte către ieșirea din spate. Însă, restul artiștilor o luară și ei în
aceeași direcţie, ceea ce transformă calea de scăpare într-o cursă cu
obstacole, plină de cămile, cai, girafe, muncitori, clovni, acrobaţi și
femei în tutuuri.
Lilly și Pepper porniră și se opriră parcă de o sută de ori, încercând să
nu calce pe nimeni. Apoi, peretele din spate al cortului se prăbuși, iar
stâlpi, funii și fâșii mari de pânză căzură în lături, acoperind orchestra
și o parte din tribunele încă pline de spectatori intraţi în panică.
Muzicienii se opriră brusc, cu un zăngănit de ţambal și un scârţâit de
clarinet. Pilonii centrali, care susţineau cortul, se înclinară la stânga și
la dreapta, iar sforile prinse de ei se întinseră, se încordară și pocniră.
Șuierături răsunătoare, amestecate cu zgomote puternice de sfâșiere,
umplură aerul când acoperișul trosni și se înclină peste capetele lor, iar
câteva dintre inelele de susţinere se rupseră de pânză. Groaza năvăli în
cort ca o fiinţă vie, în carne și oase.
Cu ieșirea din spate avariată și acoperișul prăbușit, nu se mai putea
ajunge afară, decât prin intrarea principală. Pierzându-și capul, toţi o
luară la goană într-acolo. În cort se dezlănţui o explozie de zbierete,
urlete și zgomote de corpuri ce se împingeau pe lângă alte corpuri,
lumea părăsind în fugă tribunele și estradele. Sforile rupte șfichiuiau
aerul ca niște șerpi turbaţi, iar stâlpii și scările din lemn se sfărâmau și
se prăbușeau. Lilly o întoarse pe Pepper și o mână spre intrarea
principală, după care se uită peste umăr, pentru a se convinge că soţul
ei o urmează, împreună cu ceilalţi elefanţi. Aceștia erau mult în spate,
încercând să-și croiască drum prin îmbulzeala de oameni și animale.
Când Lilly se răsuci la loc, domnul Barlow îi bloca drumul, ţinând în
mâini un cârlig folosit la dresarea elefanţilor. Pepper se opri brusc și
scoase un sunet puternic din trompă.
— Ce faceţi? ţipă Lilly. Daţi-vă la o parte!
— Nu poţi s-o scoţi de aici! răcni domnul Barlow.
— Aţi înnebunit? Trebuie să plecăm!
Lilly o îndemnă pe Pepper să înainteze, însă bărbatul refuză s-o lase
să treacă, punându-i-se în cale la fiecare pas. Elefantul mugea și se
trăgea înapoi, dar nu îndeajuns de brusc, încât s-o dărâme pe Lilly.
Proprietarul circului înălţă cârligul, cu un aer ameninţător.
— Ea nu iese din cortul ăsta!
În pieptul lui Lilly se zvârcoleau spaima și nedumerirea. De ce
încerca domnul Barlow s-o împiedice pe Pepper să ajungă la adăpost?
N-avea niciun sens! Elefantul era cea mai mare sursă de câștiguri a lui
și valora o grămadă de bani. De jur împrejurul lor, dresorii, animalele,
mocofanii și artiștii se călcau în picioare, părăsind cortul într-un
vălmășag de membre umane, capete blănoase, cozi și copite. Lame, cai,
pudeli și oameni alergau în zigzag, se repezeau, săreau unii peste alţii,
strigau și galopau, încercând să scape. Femeile cădeau și ţipau. Copiii
se poticneau și dispăreau, iar părinţii îi smuceau în sus, ca să-i scoată,
în braţe, din cort, în vreme ce micuţii plângeau și se zbăteau.
Lilly avea să iasă vie de acolo împreună cu Pepper, chiar dacă pentru
asta trebuia să silească elefantul să-l zdrobească la pământ pe domnul
Barlow. Îi făcu semn animalului să înainteze, însă acesta refuză să calce
peste proprietarul circului. Domnul Barlow săltă cârligul și, gemând
din pricina efortului, o lovi pe Pepper în piept. Elefantul ţipă de durere,
iar Lilly urlă de furie. Își aruncă un picior peste capul lui Pepper și își
lipi călcâiele, gata să alunece jos de pe trupul elefantului și să-i smulgă
cu forţa cârligul bărbatului. Dar, până să apuce ea să sară, Cole îl opri
pe Jojo lângă ei și îi spuse lui Lilly să rămână pe loc. El sări de pe
spinarea puiului și, cu o grimasă de mânie, înhăţă cârligul cu ambele
mâini. Domnul Barlow nu se lăsă, așa că se luară la trântă, ţinând
cârligul deasupra capetelor, strâmbându-se și împingându-se unul pe
altul.
— Du-te! îi strigă Cole soţiei sale. Ia-l pe Jojo și ieși de aici!
Lilly o îmboldi pe Pepper către ieșire, încercând să nu calce pe
nimeni, și ţipă către Jojo să le urmeze. Când își aruncă ochii peste
umăr, îl văzu pe soţul ei smulgându-i cârligul domnului Barlow și
azvârlindu-l în tribune. Dar Jojo refuza să-l părăsească pe Cole,
indiferent câte animale îngrozite și câţi mocofani intraţi în panică se
ciocneau de el sau de câte ori îl chema Lilly pe nume. Când se apropie
de ieșire, ea se mai uită încă o dată în spate. Un cal de povară îl
doborâse pe domnul Barlow, iar Cole se urcase la loc pe Jojo. Lilly îi
urmări cât putu de mult, după care se lăsă în faţă și își lipi trupul de
capul lui Pepper, astfel încât rama ușii să n-o dărâme. În sfârșit,
scăpaseră din cortul cel mare.
Rugându-se ca Phoebe să fie în siguranţă în tren, iar Cole și ceilalţi
elefanţi să vină pe urmele ei, fata o mână pe Pepper către cealaltă parte
a aleii centrale. Vântul și ploaia vuiau de jur împrejur, abătând parcă un
puhoi de gloanţe asupra pielii lor, în vreme ce aerul se umplea de
zgomotele pânzei sfâșiate, de trosnetele lemnului și de urletele
oamenilor. Lilly miji ochii, ca să-i apere de ploaie, și privi înapoi, către
cortul cel mare, chiar în clipa în care colosala construcţie era luată pe
sus, cu pânza îndoindu-se și răsucindu-se precum o cârpă la spălat.
Ultimii mocofani o zbughiră afară prin intrarea ce se înălţa, apoi o
luară la goană în stânga și în dreapta, acoperindu-și capetele cu
mâinile, în vreme ce oroarea le strâmba feţele. Frânghiile și pilonii
ieșiră din pământ, iar vântul destrămă acoperișul cusătură cu cusătură,
lăsând stâlpii și elementele de susţinere să plutească asemenea unei
uriașe pânze negre de păianjen. Pereţii laterali fură făcuţi fărâme.
Întreg cortul se ridică în văzduh și, deodată, dispăru, ca și cum ar fi fost
cules de pe pământ de către o mână invizibilă.
La câteva sute de metri distanţă, un vârtej negru venea mugind spre
ei, învârtind împrejurul său lemne, copaci și ţărână, ca pe niște
crenguţe și fire de iarbă atrase într-o volbură. Cu mintea plină de
groază, Lilly nu putea totuși să-și întoarcă privirea. Simţea în stomac
răgetul cutremurător al tornadei ce se apropia și nările îi erau încărcate
de mirosul umed, ca de mucegai, al prafului și al vegetaţiei. Asta e, se
gândi ea. Știam eu că fericirea e prea mare ca să dureze. Îmi pare rău,
Phoebe. Sper să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc. În clipa
următoare, la fel de brusc precum apăruse, vârtejul se ridică, se făcu tot
mai mic și urcă tot mai sus, atârnând pe cer ca o trompă de elefant,
până când dispăru într-un nor negru, clocotitor. Când furtuna trecu,
Lilly răsuflă adânc și se prăbuși pe trupul lui Pepper, înmuindu-se de
ușurare.
Cole și Jojo se opriră lângă ea.
— Ai păţit ceva?
Ea se împinse în sus și clătină din cap, prea zguduită ca să mai
vorbească.
În câteva minute, vântul se domoli și o rază galbenă de soare se arătă
la orizont, de parcă Dumnezeu ar fi apăsat pe un uriaș comutator. Toţi
se opriră din fugă și se uitară în jur, buimăciţi și epuizaţi, cântărind
pagubele ori căutând pe cineva drag în mulţime. Câţiva stăteau
înţepeniţi, bălmăjind ceva și holbându-se în gol, cu hainele sfâșiate, cu
sângele curgându-le șiroaie prin păr sau pe braţe și picioare. Copii
desculţi rătăceau fără ţintă, plângând și strigându-și părinţii.
Pământul era acoperit de resturi: cutii de popcorn și steaguri rupte,
serpentine făcute leoarcă și afișe zdrenţuite, animale de pluș îmbibate
cu apă și case de bilete răsturnate, paie ude, scânduri și sfori. Fâșiile de
pânză care anunţau expoziţia de ciudăţenii fuseseră smulse din
suporturile lor, iar acum atârnau de câte un colţ, pleoștite ca niște feţe
de masă uriașe, deasupra bălţilor de noroi. Dolly, cea mai frumoasă
grasă din lume, Mabel, femeia cu patru picioare, și Penelope,
cântăreaţa pitică, ieșiră din cortul de spectacol, cu ochii cât cepele și
gurile căscate, în spatele terenului destinat cortului cel mare, parcela
din fund fusese curăţată ca-n palmă. Cortul menajeriei dispăruse,
laolaltă cu câteva cuști și căruţe pentru animale. Solul era presărat cu
paie, lopeţi, frânghii, lemne și fiare contorsionate.
Mocofanii, artiștii, dresorii și salahorii priveau ruinele muţi de
uimire, încremeniţi și ușuraţi că rămăseseră în viaţă. Domnul Barlow
trecu valvârtej prin mijlocul tuturor, îndreptându-se către Lilly și
Pepper. Șchiopăta, era ud, iar o mânecă a sacoului său roșu îi fusese
smulsă. Bărbatul gesticula furios, făcându-i semn lui Lilly să plece și
strigând la ea s-o ia pe Pepper de acolo. Fata nu pricepea de ce era așa
de furios. Îi salvase viaţa lui Pepper. Apoi, pentru prima dată de când
scăpase din cortul cel mare, își coborî ochii spre elefant. La început, nu
pricepu ce vedea. Pe urmă, înţelese de ce domnul Barlow nu voise ca
Pepper să iasă din cortul cel mare și o teamă reînnoită îi umplu pieptul.
Vopseaua udă se scurgea de pe capul și spinarea elefantului,
prelingându-i-se în șuviţe albe pe coaste și lăsând la vedere petice de
piele cenușie pătată.
— Hai să mergem! le zise Lilly lui Pepper și lui Cole. Trebuie să
plecăm de aici.
Dar n-apucară să se întoarcă și să se îndepărteze, căci un băiat arătă
către Pepper și strigă:
— Elefantul albinos e fals!
Câţiva mocofani observară și ei, zgâindu-se cu gurile căscate.
— Afurisitul e vopsit! ţipă altă voce.
Domnul Barlow se răsuci către spectatori și ridică braţele.
— Ei, staţi așa! spuse el. Vă pot asigura că elefantul albinos e real.
Vopseaua albă nu face decât să-i scoată în evidenţă paloarea naturală a
pielii.
Câţiva bărbaţi se apropiară de el cu pași apăsaţi, cu pumnii ridicaţi și
feţele contorsionate de mânie.
Lilly o îndemnă pe Pepper să plece și o conduse la tren, încercând să-
și aducă aminte că ea și Cole tocmai scăpaseră cu viaţă dintr-o tornadă
și cât erau de norocoși, pentru că se puteau întoarce la fiica lor. În clipa
respectivă era tot ce conta. Însă, alţi nori de furtună se adunau în zare
și Lilly nu știa dacă, de data asta, avea să mai fie în siguranţă.
 O zi întreagă dură curăţenia de după tornada care smulsese din
pământ cortul Fraţilor Barlow, timp în care poliţia locală trebui să ţină
mocofanii departe de circ. Vestea că elefantul albinos era fals se
împrăștiase ca focul, iar localnicii își voiau banii înapoi. După ce atât de
mulţi fuseseră la un pas de moarte din pricina furtunii, erau dispuși să-
și folosească pumnii, pentru a căpăta despăgubirile. Domnul Barlow și
Merrick avură nevoie de încă o zi și jumătate pentru a-l convinge pe
șerif că Circul Fraţilor Barlow n-o să se mai întoarcă.
Între timp, printre artiști, ciudăţenii, dresori și salahori umbla zvonul
că Circul Fraţilor Barlow era terminat. Punând laolaltă darea în vileag a
falsului elefant albinos, cu pierderea cortului cel mare și a menajeriei,
era imposibil ca domnul Barlow să-și revină și să redeschidă. Cel puţin
nu în acel sezon. Gata, se sfârșise cu ei! Vijelia îi doborâse.
A doua zi trenul părăsi, în cele din urmă, orașul, pentru a călători
toată noaptea și jumătate din ziua următoare, fără să se oprească.
Nimeni nu știa încotro se îndreptau și nimeni nu îndrăznea să întrebe.
Dacă Circul Fraţilor Barlow și-ar fi făcut apariţia în localităţile stabilite
dinainte, fără Prinţesa Albinoasă și fără elefantul albinos, care apăreau
pe afișele instalate deja, ar fi fost un dezastru.
Când trenul frână în sfârșit, prin vagoane se răspândi vorba că se
aflau într-un loc nou, pe un teren al căilor ferate, lângă Nashville,
Tennessee. Se zvonea că domnul Barlow ar fi aranjat instalarea unui
nou cort mare, iar când artiștii și muncitorii se uitară pe ferestre, fură
ușuraţi și surprinși să vadă că înaintașii erau deja acolo. Cantina fusese
înălţată, omul care se ocupa de corturi întindea tabăra, iar sute de
muncitori cărau echipamente și băteau ţăruși în pământ. Corturile
pentru spectacolele de umplutură și pentru vestiare fuseseră ridicate și
ele, însă, doar smocuri de iarbă înaltă și două butoaie ruginite ocupau
partea din mijloc, unde ar fi trebuit să stea întins cortul cel mare,
pregătit pentru instalare.
După ce toţi își terminară micul-dejun, iar cantina se închise până la
prânz, artiștii se întoarseră la tren, unde așteptară să vadă ce urma să se
întâmple. Ceva mai târziu, un alt tren intră pe o linie paralelă, între ei
și gară. Când Lilly și Cole îl văzură oprind lângă vagonul lor, se ridicară
de pe podeaua pe care se jucau cu Phoebe și se uitară pe geam. Era
Circul Rowe & Company. Cei doi soţi se priviră alarmaţi. Sosirea a două
circuri în același spaţiu nu putea să însemne decât necazuri.
— Ce crezi că se întâmplă? întrebă Lilly.
— Urăsc s-o zic, răspunse Cole, dar ei s-ar putea să fie aici, ca să
răscolească prin resturile noastre.
— Ce înseamnă asta?
— Ori o să închidem, după ce plecăm de aici, iar domnul Barlow
vinde ce poate ca să se salveze, ori…
O bătaie în ușă îl întrerupse pe Cole la jumătatea frazei. Tânărul
plecă de la fereastră și se duse să deschidă, în vagon intră, încruntat,
Hank.
— Domnul Barlow vrea să dăm elefanţii jos din tren, spuse el.
— De ce? întrebă Cole.
— Are un cumpărător.
Un nod aspru se strânse în pieptul lui Lilly. Nu! Nu elefanţii!
— Hai să-mi dai o mână de ajutor! continuă Hank. Și ţine gura
închisă!
Lilly se încălţă și o ridică pe Phoebe de pe podeaua pe care micuţa se
distra cu păpușa ei preferată și cu elefantul din stambă. Fetiţa începu să
plângă și întinse mâinile către jucăriile ei. Lilly înhăţă elefantul, i-l
dădu și porni către ușă, în vreme ce teama creștea ca un torent în
pieptul ei. Phoebe își strânse elefantul sub bărbie și zâmbi larg, fără să
ia în seamă tulburarea mamei sale.
— Rămâi aici! îi spuse Cole lui Lilly.
— Nici gând! răspunse aceasta. Duc copilul la Glory și vin cu tine.
Cole îi cercetă chipul, după care ieși pe ușă împreună cu tatăl său. N-
avea ce face ca s-o oprească și el știa asta. Lilly îl urmă până afară, apoi
alergă pe lângă tren, în direcţia opusă, până când ajunse la vagonul pe
care Glory îl împărţea cu Ruby, Rosy și alţi trei artiști din spectacolele
de umplutură. Glory și Ruby stăteau lângă șine, pe două scaune pliante,
fumând și făcând o baie de soare. Transpirată și gâfâind, Lilly se opri și
o așeză pe Phoebe în poala lui Glory.
— Poţi să ai tu puţin grijă de ea?
Femeia dădu din cap și luă în braţe copilul, încruntându-se
nedumerită.
— Sigur, răspunse ea. Dar ce s-a întâmplat? E totul ok?
 — Nu, răspunse Lilly. Nu e totul ok. Domnul Barlow are un
cumpărător pentru elefanţi.
Cuvintele i se opriră în gât.
— Oh, Doamne! exclamă Glory. Pentru toţi?
— Nu știu, zise Lilly, cu bărbia tremurând. Dar trebuie să aflu.
— Fă ce ai de făcut. Am eu grijă de Phoebe.
— Mersi! spuse Lilly.
Își sărută fiica pe cap, îi șopti că o să se întoarcă în curând și plecă
grăbită. Până să ajungă la vagoanele de vite, artiștii și salahorii
începuseră deja să se strângă acolo. Lilly își croi drum prin mulţime, ca
să vadă ce se petrecea. Directorul de scenă și câţiva dresori înșiraseră
caii lângă tren, iar Cole, Hank și doi dresori coborâseră elefanţii pe
rampe, îi conduseseră înspre rândul de cai, apoi se opriseră, ţinând de
lanţurile cu care erau legate picioarele pahidermelor. Doi bărbaţi în
costume și pantofi strălucitori, unul înalt și slab, cu păr negru și
mustăţi ca de morsă, celălalt chel și purtând un baston argintiu, se
plimbau de-a lungul șirului, examinând animalele. Domnul Barlow și
Merrick împărţeau călduroase strângeri de mână și umblau agale pe
lângă cei doi, zâmbind. Șeriful din localitate era și el acolo, alături de
funcţionarii căilor ferate și de câţiva localnici, care se holbau din
spatele șinelor de tren.
Unul dintre acrobaţi îl întrebă pe șeful trupei Zburătorii Fraţi Zoppe
dacă circul urma să se închidă. Acesta scutură din cap.
— Domnul Barlow vinde animalele, ca să cumpere un alt cort mare.
Tremurând îngreţoșată, Lilly se repezi la elefanţi, dar se opri lângă
Merrick și domnul Barlow. Cole se încruntă la soţia lui și clătină din
cap, avertizând-o să tacă.
— Nu puteţi să vindeţi taurii! îi zise ea domnului Barlow. Sunt
principala dumneavoastră sursă de câștig.
Proprietarul circului n-o luă în seamă, continuând să zâmbească și să
dea din cap către bărbaţii în costume, care cercetau îndeaproape
elefanţii.
— Vezi-ţi de treaba ta! îi șopti Merrick lui Lilly.
— Elefanţii sunt treaba mea. Dacă pleacă la un alt circ, Cole și cu
mine mergem după ei.
— Nu vinde decât unul, spuse Merrick.
 Chelul arătă cu bastonul către Jojo.
— O să-l luăm pe ăla tânăr, zise el.
Lilly înţepeni. Nu! Nu pe Jojo. Asta o să-i frângă inima lui Pepper!
— Vândut! spuse domnul Barlow. Aţi făcut o alegere bună, domnilor.
E unul dintre cei mai deștepţi tauri pe care i-am avut vreodată.
— Nu-i adevărat! interveni Lilly, cu glas tare. A luat parte la paradă,
dar e cum nu se poate mai nărod. Nu reușim să-l învăţăm nimic.
Domnul Barlow o privi cu furie, iar Cole îi aruncă o căutătură aspră.
— Iar tu ești? o întrebă omul cu mustăţi ca de morsă.
— Lucrez cu elefanţii ăștia, răspunse fata. Sunt sigură că aţi auzit de
Prinţesa Albinoasă și de elefantul ei albinos.
Chelul se încruntă și se uită la domnul Barlow.
— Ai face bine să nu încerci să ne tragi pe sfoară, spuse el.
— Bineînţeles că nu! replică domnul Barlow. Și, ca să vă arăt că sunt
un om de afaceri cinstit, dacă se va dovedi că elefantul nu-i bun de
nimic, o să-l iau înapoi și o să vă dau alţi doi la schimb.
Chelul zâmbi și-i strânse mâna domnului Barlow.
— Ne-am înţeles!
— Faceţi o greșeală, zise Lilly, încercând să păstreze un ton calm. Jojo
nu ascultă decât de mine și de soţul meu. Chiar și cu noi e cel mai
încăpăţânat taur din câţi am văzut în viaţa mea.
— N-o ascultaţi! spuse domnul Barlow. E doar o inimă slabă, care s-a
atașat prea tare de animale. Ar face scandal indiferent pe cine aș vinde.
Proprietarul circului le făcu semn paznicilor săi s-o îndepărteze pe
Lilly de lângă el. Aceștia o înșfăcară, o târâră lângă restul privitorilor și
o ţinură acolo. Ea se zbătu să scape, în vreme ce lacrimile îi
împăienjeneau ochii.
— Nu puteţi să-l luaţi pe Jojo de lângă mama lui, strigă ea. Pur și
simplu nu puteţi!
Omul cu mustăţi ca de morsă le ordonă dresorilor săi să ia elefantul
și să-l urce în trenul lor, iar chelul, ţinându-și bastonul cu cap de argint
la subsuoară, numără un teanc de bancnote în palma domnului Barlow.
Unul dintre dresorii de la Rowe & Company luă din mâna lui Cole
lanţul cu care era legat piciorul din faţă al lui Jojo și îl smuci, pentru a
pune animalul în mișcare. Când elefantul refuză, un alt om îi înfipse un
cârlig în umăr.
 — Hei! ţipă Cole. Nu-i nevoie de așa ceva!
Omul nu-l băgă în seamă și îl împunse mai tare pe Jojo. Acesta își
încolăci trompa și mugi de durere, după care porni. Mergând cu
întreruperi în urma dresorilor care înaintau pe lângă tren, se tot oprea
la fiecare câţiva pași și se uita înapoi, către mama lui. Dar, de fiecare
dată când rămânea pe loc, dresorul îl împungea în umăr, ca să-l pună
din nou în mișcare. Domnul Barlow, Merrick, șeriful și funcţionarii de
la căile ferate se luară după el, discutând fără să observe nenorocirea
care avea loc.
Răsuflând greu, Lilly își apăsă coastele cu coatele, privind lumea
printr-o ceaţă de lacrimi. Abia se putea abţine să nu ţipe. Nu exista
nicio cale de a opri ce se întâmpla. Pepper suflă din trompă și își chemă
fiul, ridicându-și pe rând picioarele din faţă și devenind din ce în ce
mai agitată. Cole îi vorbea, mângâindu-i umerii și picioarele, pentru a
încerca s-o liniștească, dar n-avea niciun rost. Pepper știa că îi era luat
puiul. Când dresorii îl conduseră pe Jojo pe după cabina frânarului,
mama-elefant se eliberă și se năpusti înainte, smulgându-și lanţul din
mâinile lui Cole. Tânărul o luă la goană după ea, însă Pepper alerga din
toate puterile, ridicând un nor de praf înapoia ei. Parcă întregul
pământ se cutremura sub picioarele ei masive. Paznicii îi dădură
drumul lui Lilly, iar ea, împreună cu alţi dresori ai Fraţilor Barlow,
fugiră după elefant.
Până să ajungă ei de cealaltă parte a cabinei frânarului, oamenii
circului Rowe & Company deja încercau să-l suie pe Jojo în tren,
strigând, înjurând și înţepându-l cu cârlige, pentru a-l determina să
urce rampa. Domnul Barlow, Merrick, șeriful și funcţionarii de la căile
ferate stăteau în apropiere și priveau nepăsători. Pepper alerga
înnebunită înspre tren, ţinându-și trompa mult în sus și mișcându-se
mai iute decât ar fi crezut Lilly că e cu putinţă. Cole nu reușea să ţină
pasul. Un sunet colectiv de uimire izbucni dinspre localnicii adunaţi
lângă șine, care se traseră înapoi, făcând ochii mari. Jojo se opri la
jumătatea rampei, se uită la mama lui și mugi cu putere. Când Merrick
o văzu pe Pepper gonind spre ei, luă de la un dresor un baston pentru
mânat vitele și îl împinse în piciorul lui Jojo. Acesta urlă de durere și
înaintă pe rampă.
 Merrick dădu să-l mai lovească o dată cu bastonul, dar nu mai apucă,
fiindcă Pepper ajunse lângă el și-l doborî cu trompa. O femeie ţipă, iar
cineva le strigă tuturor să fugă. Dresorii de la Rowe & Company stăteau
cu ochii pe Pepper, dar continuau să-l urce cu de-a sila pe Jojo în vagon,
izbindu-l din ce în ce mai repede și sporind forţa, odată cu fiecare
lovitură. Mama-elefant răcni și îi mătură pe dresori de pe rampă,
legănându-și trompa ca pe o bâtă de baseball. Bărbaţii căzură în ţărână,
se ridicară cu greu în picioare și se îndepărtară.
— Pepper, nu! strigă Lilly, continuând să alerge către ea.
Cole se opri și o prinse de braţ.
— N-ai ce face.
Lilly se uită neajutorată de lângă Cole, acoperindu-și gura cu o mână
tremurătoare. Te rog, Pepper! Nu le face rău! Ei nu înţeleg.
Un dresor de la Rowe & Company luă un cârlig pentru dresură, îl
învârti ca pe o sabie și porni către Pepper. Aceasta mugi, îl atacă, apoi
se opri, ţinându-și capul sus, ca și cum l-ar fi provocat să se apropie.
Bărbatul scăpă cârligul și se retrase, făcându-se deodată alb la faţă.
Pepper îi întoarse spatele și, folosindu-și trompa, îl conduse ușurel pe
Jojo în josul rampei, după care făcu un pas înapoi, pentru a-i lăsa loc să
se răsucească.
În spatele ei, Merrick se ridică de jos, luă în ambele mâini un cârlig
pentru dresură, îl roti, și o lovi cu putere într-un picior din spate,
străpungându-i coapsa. Când trase cârligul afară, pielea lui Pepper se
despică. Elefantul își săltă brusc capul și urlă de durere. Dar Merrick
continuă să-i izbească pielea cu cârligul, încă o dată, și încă o dată, și
încă o dată, până când sângele începu să ţâșnească din răni și să se
prelingă pe piciorul animalului. Pepper se întoarse și îl puse pe bărbat
la pământ cu trompa. Merrick ateriză pe o parte și rămase acolo,
gemând încovrigat, după care se răsuci pe spate. Pepper lăsă capul în
jos și se năpusti asupra lui. Merrick căscă ochii de spaimă și se târî în
spate prin ţărână, încercând să scape. Dar Pepper îl ajunse, înainte ca el
să se poată ridica, și-l aruncă într-o parte cu piciorul. Bărbatul se
rostogoli prin praf, iar elefantul se luă după el și începu să-l bată cu
picioarele din faţă, învârtindu-și lanţul de la gleznă ca pe un bici.
Merrick răcnea și implora ajutor, ridicându-și braţele, ca să se apere, în
vreme ce oasele i se rupeau cu trosnetul umed al beţelor care se frâng.
Localnicii se traseră înapoi îngroziţi și o rupseră la fugă. Femeile ţipau,
iar dresorii de la Rowe & Company alergau la adăpost.
— Pepper, oprește-te! strigă Lilly.
Dădu iar să plece spre elefant, dar Cole o reţinu.
— Dă-mi drumul! Trebuie s-o opresc! Pe mine o să mă asculte!
— Nu știi asta, zise Cole. În clipa asta nu se poate spune de ce e în
stare, chiar și cu tine. Nu când îl apără pe Jojo.
— Pepper, te rog! strigă Lilly. Nu!
Până la urmă renunţă și se lăsă în genunchi. Cole avea dreptate, deja
Pepper nu mai putea fi oprită. Era instinctul unei mame să-și apere
puiul cu orice preţ, iar Lilly ar fi procedat la fel, dacă cineva ar fi
încercat să i-o ia pe Phoebe. Dar Pepper era un animal și avea să fie
pedepsită.
Câteva minute mai târziu, Merrick încetă să mai răcnească. Sângele îi
acoperea complet o parte a feţei, iar capul, braţele și picioarele îi
atârnau moi, ca ale unei păpuși de cârpă. Pepper continua să-l împingă
încolo și încoace cu trompa și picioarele, tăvălindu-l ca o mâţă ce se
amuză cu un șoarece mort. Sunete de spaimă se înălţau din mulţime,
iar o femeie leșină. Cole îngenunche lângă Lilly și ea își lipi faţa de
umărul lui. Nu putea să se uite. Nu din pricina a ceea ce i se întâmpla
lui Merrick, ci fiindcă știa ce urmau să-i facă domnul Barlow și ceilalţi
lui Pepper, pentru că se purta ca o mamă-elefant.
Atunci răsună o împușcătură, iar Lilly ridică ochii. Șeriful îndrepta o
pușcă înspre Pepper. Animalul făcu un pas în spate, îndepărtându-se de
Merrick, cu sângele șiroindu-i din umăr. Șeriful trase de încă trei ori, iar
gloanţele nimeriră elefantul în spate și în coapsă. Pepper înălţă capul și
mugi chinuită, apoi se întoarse, se poticni și se înclină ușor într-o
parte. Dresorii se apropiară încet de ea, ţinând cârlige și bastoane
pentru vite în braţele ridicate, gata să fugă dacă Pepper s-ar fi repezit la
ei. Merrick zăcea încremenit pe pământ, cu membrele răsucite în feluri
ciudate și o băltoacă tot mai mare de sânge împrejurul capului.
Lilly se ridică în picioare și alergă la Pepper.
— Staţi departe de ea! strigă fata.
Dresorii se opriră și o priviră cu prudenţă. Când se apropie de
Pepper, Lilly încetini și întinse o mână.
— E în regulă. Liniște-te, fetiţo, ești ok.
 Pepper își îndreptă ochii triști, ca de chihlimbar, către ai lui Lilly.
Genele ei incredibil de lungi erau stropite cu sânge. Elefantul suspină,
scoţând un hârâit slab, asemănător mai degrabă unui geamăt, apucă
mâna lui Lilly cu trompa și o trase mai aproape. Fata își înghiţi un
hohot de plâns și se lipi de Pepper, incapabilă să vorbească din pricina
nodului fierbinte din gât. Cu un aer întunecat, Cole veni și luă lanţul
prins de glezna lui Pepper. În spatele ei, dresorii de la Rowe & Company
îl mânară iute pe Jojo înapoi pe rampă și în vagon, împingându-i
bastonul în gât, de fiecare dată când încerca să-și arunce ochii spre
mama lui.
— Legaţi cu lanţuri taurul ăla blestemat! le ordonă domnul Barlow
dresorilor săi.
— Omorâţi-l! strigă unul dintre localnici.
— Omorâţi-l! ţipă altcineva. Omorâţi elefantul!
Li se alăturară și alte voci:
— Omorâţi elefantul! Omorâţi elefantul!
Lilly clătină din cap, cu ochii înceţoșaţi de lacrimi. Nu, nu, nu! urla
mintea ei. Nu se poate întâmpla așa ceva! Pur și simplu nu se poate! Se
îndepărtă cu câţiva pași de Pepper, luând-o către vagoanele Fraţilor
Barlow.
— Hai! reuși ea să spună.
Pepper rămase ţintuită locului, cu capul în jos.
— Te rog, Pepper! Trebuie să vii după mine.
Cole trase ușor de lanţul din jurul piciorului ei.
— Haide, fetiţo! zise el. E timpul să mergem.
Șeriful se apropie cu pușca lui, ţinând degetul pe trăgaci, gata să
apese din nou. Domnul Barlow îl urmă, palid și asudat, făcându-le
semne dresorilor să înainteze. Omul cu mustăţi ca de morsă,
reprezentant al Rowe & Company, scoase un pistol de la brâul
costumului și se îndreptă către Pepper, strângând din buze. Lilly se
întoarse înspre ei și ridică braţele.
— Vă rog! zise ea, înecându-se în lacrimi. N-o împușcaţi! Încerca
doar să-și apere puiul. Nu puteţi pedepsi o mamă pentru că se poartă
ca atare, ori un animal pentru că se poartă ca un animal.
Cole se așeză între bărbaţi și soţia lui.
 — Lăsaţi-ne s-o ducem la tren! spuse el. N-o să mai facă rău
nimănui.
— Pe dracu’! exclamă șeriful.
— Ascultaţi! continuă Cole. Lucrez de o viaţă cu elefantul ăsta. N-are
pic de răutate în ea.
— Acum a prins gustul sângelui, zise unul dintre funcţionarii căilor
ferate. E o ucigașă.
— Așa-i! spuse șeriful.
Chiar atunci, Viktor apăru ca o furtună de după cabina frânarului de
la trenul Fraţilor Barlow. Localnicii scoaseră sunete de uimire, uitându-
se unii la alţii cu nedumerire și teamă. Câţiva se îndepărtară. Viktor se
repezi la trupul lipsit de viaţă al lui Merrick și căzu în genunchi,
încovoindu-și umerii lui uriași. Puse o mână pe gâtul bărbatului,
pentru a căuta pulsul, îi ascultă pieptul, apoi își lăsă capul pe spate și
începu să urle. Un răcnet gros, înfiorător, izbucni din adâncul gâtului
său. Toţi îngheţară, căscând uluiţi gurile și ochii. Câteva femei ridicară
degete tremurătoare în dreptul buzelor și izbucniră în plâns, în timp ce
altele se strâmbară dezgustate. Sunetul de jale îi străpunse sufletul lui
Lilly, care aproape că începu și ea să plângă, răvășită de durerea pe care
o simţea pentru Jojo și Pepper. Când sfârși, Viktor se sculă clătinându-
se, luă în braţele sale musculoase corpul frânt și însângerat al lui
Merrick și își târî picioarele înapoi la trenul fraţilor Barlow.
— Ce naiba a fost asta? întrebă șeriful.
— Lasă pocitania! zise mustăciosul de la Rowe & Company. Ce facem
cu taurul ăsta nenorocit?
Bărbaţii își aţintiră din nou armele asupra lui Pepper.
— Ei, ascultaţi, băieţi! interveni domnul Barlow. Nu puteţi să ucideţi
pur și simplu un elefant de 20.000 de dolari. Dacă trebuie împușcat, eu
o să fiu cel care o să tragă, în cel mai rău caz, o să-mi sature felinele
mari vreme de o săptămână.
Își smuci bărbia spre Cole.
— Urc-o la loc în tren!
— Ia stai așa! spuse șeriful. Elefantul a luat-o razna. Nu poţi să-l bagi
înapoi în circ.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt idiot! răspunse domnul
Barlow. De aici înainte, taurul ăla o să înalţe corturi și o să care
echipamente. Dacă-și face de cap, mă descotorosesc de ea. Elefantul
meu, problema mea. Asta dacă nu cumva, ăla care-i face felul vrea să-
mi dea banii pe ea.
Fără tragere de inimă, bărbaţii își lăsară armele în jos. Umerii lui Lilly
se înmuiară de ușurare.
— Hai, fetiţo! îi spuse ea lui Pepper. Să mergem.
Cole trase de lanţul elefantului și, după ceea ce păru a fi o veșnicie,
animalul făcu un pas șovăitor, apoi încă unul. Șeriful și dresorii, încă
vigilenţi, se retraseră, ca să-i facă loc. Lilly mergea cu spatele pe lângă
soţul ei, îndemnând-o pe Pepper să-i urmeze până la trenul Fraţilor
Barlow. Elefantul mai făcu vreo șase pași, după care se opri și se uită
înapoi la Jojo, ce stătea în ușa deschisă a vagonului de vite, cu lanţuri la
picioare. Lilly îi strigă numele lui Pepper, implorând-o să înainteze mai
departe și, după câteva clipe lungi, elefantul făcu așa cum i se cerea.
Șeriful și oamenii de la Rowe & Company se luară după ea, cu armele
pregătite. Când ajunseră la cabina frânarului, Pepper se opri și îl privi
din nou pe Jojo. Obrajii îi erau brăzdaţi de lacrimi. Jojo ridică trompa și
mugi.
— Închideţi dracului ușa aia! ţipă chelul de la Rowe & Company.
Dresorii îl împinseră pe Jojo în fundul vagonului și împinseră ușa,
trântind-o cu o ultimă bufnitură. Pepper își lipi urechile de trup și lăsă
capul în jos. Lilly abia dacă mai putea să vadă din pricina lacrimilor.
— Haide, Pepper! izbuti ea să spună. Hai cu mine, fetiţă dulce!
Pepper gemu, un sunet grav și prelung, apoi reîncepu să înainteze cu
greu, târându-și picioarele uriașe prin praf. Dâre de sânge i se întindeau
pe picioare, ca dungile unui cort de circ. Până să ajungă cu toţii pe
partea cealaltă a trenului Fraţilor Barlow, Flossie, Petunia și caii
fuseseră urcaţi în vagoane. Viktor dispăruse cu trupul lui Merrick, iar
Glory venea încruntată spre ei, ducând-o în braţe pe Phoebe. Când
ajunseră una lângă alta, Lilly își luă fiica și o strânse cu putere în braţe
pe Glory. Cole se opri s-o sărute pe micuţă. În spatele lor, Pepper se
opri și ea. Lilly avea gâtul și nasul atât de umflate din cauza plânsului,
încât abia dacă mai putea să respire. Se desprinse din îmbrăţișarea lui
Glory și cercetă chipul femeii.
— Îmi pare rău pentru Merrick, reuși ea să spună.
— Și mie, adăugă Cole.
 — E în regulă, zise Glory și își trecu o mână pe sub nas. Din câte am
auzit, ticălosul și-a meritat-o.
Lilly nu știa ce să spună. Glory avea dreptate, până la urmă Merrick
plătise preţul suprem pentru cruzimea lui, însă n-ar fi recunoscut
niciodată asta cu voce tare. Căci, chiar și după ce se mutase din vagonul
lui, Glory continuase să ţină la el. Dacă dintr-o dragoste oarbă sau din
recunoștinţă pentru salvarea lui Viktor, Lilly nu știa. Dar trebuia să
respecte sentimentele lui Glory, oricât de greșite le-ar fi considerat.
— Îmi pare rău pentru Jojo, spuse Glory. Și pentru Pepper.
Lilly dădu din cap, o mai îmbrăţișă o dată, după care porniră iar la
drum. Pepper le urmă, pierdută în suferinţa ei. Lilly o strânse cu putere
pe Phoebe la piept și îi sărută fruntea gingașă, în timp ce lacrimile îi
curgeau fără întrerupere pe buclele blonde ale fiicei sale. Copila privi
peste umărul mamei și îndreptă către Pepper un deget înmuiat în
salivă.
— Pepa! spuse ea, cu glas subţire și plin de entuziasm.
Chicoti și se uită la Lilly, cu ochii strălucind de fericire. Tânăra
încercă să-i surâdă.
— Așa e, fetiţă scumpă! Ea e Pepper.
— Ce-ar fi să o duci pe Phoebe înapoi în vagonul nostru, zise Cole.
Pot s-o urc eu pe Pepper.
Glory întinse braţele.
— Hai! îi spuse ea lui Lilly. O iau eu. Tu du-te cu Pepper. Are nevoie
de tine.
— Ești sigură? întrebă Lilly.
— Sigur că da, răspunse femeia. Stai cât e nevoie. Mica noastră
prinţesă o să fie bine.
Lilly o sărută din nou pe Phoebe și i-o întinse lui Glory.
— Mulţumesc!
— Nicio problemă, spuse femeia.
O îmbrăţișă din nou pe Lilly, apoi duse fetiţa înapoi, în vagon.
Ceilalţi artiști și lucrători ai Fraţilor Barlow se strânseseră pe lângă
șine, pentru a privi întoarcerea lui Pepper. Dolly, cea mai frumoasă
grasă din lume, nu se putea opri din plâns, în timp ce Ruby și Rosy o
băteau ușurel pe umerii laţi, cu lacrimile șiroindu-le pe feţele înroșite.
Zburătorii Fraţi Zoppe stăteau alături de dansatoarele din buric și de
doamna Benini, toţi având chipurile posomorâte. Cu bărbia
tremurându-i, trapezista Natasha o ţinea strâns de mână pe Chloe,
dansatoarea pe sârmă. Aldo, omul-aligator, îi ștergea obrajii Dinei,
jumătatea de fată vie, iar piticii Penelope și Pierre se ţineau în braţe.
Nu exista niciun ochi uscat în tot șirul.
Când Lilly și Cole o urcară pe Pepper în tren, Flossie și Petunia își
întinseră trompele, legănându-se și gemând încet. Pepper se opri
câteva clipe în faţa boxei goale a lui Jojo, pleoștindu-și trompa și
urechile, apoi se îndreptă către locul ei. Se lăsă în genunchi pe paie și
se întinse pe o parte, având ochii umezi și urme de lacrimi pe obraji.
Cole prinse în perete lanţul cu care era legată de picior, iar Lilly se
așeză lângă ea, mângâindu-i faţa zbârcită. Hank intră în vagon și
îngenunche, ca s-o consulte pe Pepper.
— O să se facă bine? întrebă Lilly.
— Cred că da, răspunse bărbatul. Dacă gloanţele i-ar fi nimerit vreun
organ vital, până acum ar fi fost doborâtă.
Lilly se ridică în picioare și sărută fruntea elefantului.
— Mă întorc imediat, șopti ea. Rezistă, fetiţo!
Se duse cu Cole la ușa deschisă a vagonului. Toţi se uitară
nerăbdători în sus.
— E legată, le spuse Cole domnului Barlow și șerifului.
— Bine, replică omul legii. Acum aţi face bine să vă luaţi catrafusele
și să plecaţi. N-avem nevoie de elefanţi ucigași prin părţile astea.
— Ia stai! zise domnul Barlow. E o oprire importantă pentru noi și
avem programate trei spectacole. Abia ne revenim, după ce a fost cât pe
ce să pierdem totul într-o tornadă, iar acum, colac peste pupăză, am
rămas fără vechiul meu partener de afaceri și proprietarul spectacolelor
de umplutură.
Bărbatul își plecă fruntea și își prinse puntea nasului între degete, ca
și cum s-ar fi luptat să-și ţină firea. După un lung moment, inspiră
adânc, oftă lung și zgomotos, apoi ridică privirea.
— Dacă nu susţinem reprezentaţia de mâine, am putea fi ruinaţi.
Doar n-o să dai într-un om muncitor, când e deja la pământ, nu-i așa?
Îl bătu pe șerif pe umăr.
— Sunt vremuri grele, prietene.
 — Ai dreptate, sunt vremuri grele, răspunse șeriful. Și eu am fost
angajat să-i apăr pe oamenii din ţinutul ăsta. N-o să-mi pierd slujba din
cauza unui afurisit de elefant.
Domnul Barlow dădu din cap, ca și cum ar fi înţeles, după care băgă
mâna în buzunar, scoase niște bani prinși cu o clamă și începu să
numere un teanc de bancnote.
— Taurul ăla n-o să mai apară în niciunul din spectacolele mele, zise
el. Ai cuvântul meu.
Șeriful se încruntă.
— Încerci să mă mituiești, domnule Barlow?
— Vreau doar să-ţi mulţumesc pentru ajutorul pe care ni l-ai dat azi
aici, spuse proprietarul circului. Reacţia dumitale rapidă a salvat o
mulţime de vieţi și îţi suntem recunoscători pentru asta.
Întinse banii. Șeriful se uită câteva clipe în pământ, își trase în sus
cureaua pantalonilor, pe urmă luă hârtiile și le îndesă în buzunar.
— Aveam de gând să aduc gemenele la spectacolul de mâine, zise el.
De o săptămână îl așteaptă cu nerăbdare și ultimul lucru pe care vreau
să-l fac e să-mi dezamăgesc fetele.
— Te înţeleg perfect, spuse domnul Barlow. Și, ca să îţi arăt cât de
mult îţi apreciez sprijinul, la casă o să găsești bilete gratuite pentru
dumneata și familia dumitale.
Șeriful își încreţi fruntea.
— Cu sau fără bilete gratuite, n-o să fiu încântat dacă o să văd în
arenă un elefant cu răni de glonţ peticite.
— Sigur că nu! zise domnul Barlow. De acum elefantul ăla e doar un
cal de povară, nimic mai mult.
— Ai face bine să nu minţi, altfel îţi închid circul și te alung de-a
binelea din oraș.
— Te asigur, insistă domnul Barlow. Să-mi asum un asemenea risc n-
ar fi o mișcare bună pentru afaceri. Iar dacă există un lucru cu care să
mă mândresc, acela e că sunt un om de afaceri isteţ. Am vorbit serios
când am spus că, la nevoie, o să ucid chiar eu elefantul.
Domnul Barlow întinse o mână. Șeriful i-o strânse, apoi plecă.
Proprietarul circului se apropie de vagonul cu animale, fixându-i pe
Lilly și pe Cole cu o privire aspră care spunea: Voi sunteţi de vină.
 În noaptea aceea, Glory avu grijă de Phoebe, în vreme ce Lilly și Cole
dormiră în vagonul pentru animale, alături de Pepper. Hank scosese
gloanţele din pielea elefantului și, ca să ţină la distanţă infecţiile,
acoperise rănile cu un strat gros de unguent cu zinc. Lilly stătea întinsă
pe paie, lângă soţul ei, trează și plângând în tăcere, încercând să
priceapă o realitate de coșmar în care Jojo nu mai era, Pepper îl
omorâse pe Merrick, iar acum, într-un fel sau altul, avea să plătească
pentru că-și urmase instinctele firești. Numai când se gândea că cineva
ar putea să i-o ia pe Phoebe, Lilly își simţea inima făcându-se cât un
purice și stomacul zvârcolindu-se de frică. Nu era de mirare că Pepper
înnebunise. Și Lilly ar fi făcut la fel. Diferenţa între ele două era că, pe
femeie, nimeni n-ar fi împușcat-o pentru că încerca să-și salveze puiul.
Nu putea decât să-și imagineze groaza și jalea pe care Pepper trebuia
să le fi simţit, când dresorii de la Rowe & Company îi luaseră fiul, apoi
durerea care, probabil, o chinuia acum, nu doar din pricina rănilor
fizice, ci și a sufletului sfărâmat. Cum de mai respira măcar? Cel puţin,
domnul Barlow nu-l lăsase pe șerif s-o ucidă. Dar ce urma să se
întâmple cu Pepper? Oare proprietarul circului avea s-o transforme
într-un cal de povară, așa cum spusese, sau avea să încerce s-o vândă?
Ori, mai rău, s-o împuște și s-o dea de mâncare felinelor?
Pe urmă, Lilly și-l închipui pe Jojo, singur și speriat în vagonul de
marfă al altui tren, și lacrimile reîncepură să-i curgă. Ea cunoștea acel
apăsător și oribil dor de casă din pieptul lui, acea neajutorare ce te
cuprinde, când ești smuls de lângă orice lucru familiar, acea spaimă
mistuitoare cu care-ţi imaginezi ce o să se întâmple mai departe. Oare
Jojo se întreba de ce ea, Cole și Pepper îi lăsaseră pe niște străini să-l ia?
Oare credea că scăpaseră intenţionat de el? Gândul că puiul de elefant
se simţea neiubit și dat la o parte aproape că era mai mult decât putea
să îndure. Lilly își închise ochii uzi și se rugă ca epuizarea să pună
stăpânire pe ea, s-o elibereze pe tărâmul somnului. Ceasuri întregi mai
târziu, când asta se întâmplă în sfârșit, dormi cu întreruperi, visând
când că era încuiată în vechiul ei dormitor din pod, ba că o călărea pe
Pepper în parada cea mare.
A doua zi de dimineaţă, vagonul se deschise și razele soarelui
spintecară ca un cuţit interiorul mohorât, dezvăluind fire de fân și praf
ce pluteau în lumina aurie. Cineva intră, iar Lilly se uită înspre ușă,
frecându-și ochii umflaţi și așteptându-se să-l vadă pe Hank. Când o
zări pe Glory stând deasupra ei, se ridică fulgerător în capul oaselor, cu
gâtul strâns în ghearele fricii.
— Unde-i Phoebe? întrebă ea.
— Doarme încă, șopti Glory. Nu-ţi face griji, n-a păţit nimic. E
Penelope cu ea.
Cole clipi și se sculă, având faţa umflată de somn.
— Ce se întâmplă?
— Ce cauţi aici? o întrebă Lilly pe Glory. Și de ce vorbești în șoaptă?
Femeia se trase mai aproape și îngenunche pe paie.
— Am venit să vă previn, începu ea. Alana zice că, aseară, mai multe
oficialităţi locale i-au făcut o vizită domnului Barlow. Se pare că șefii
următoarelor opt orașe în care ar trebui să oprim ameninţă cu anularea
spectacolelor, dacă o avem pe Pepper cu noi.
— Dar, domnul Barlow l-a asigurat pe șerif că ea n-o să mai ia parte
la reprezentaţii, spuse Lilly. A promis că, de acum înainte, o să fie
animal de povară.
— Asta nu înseamnă că l-au și crezut, interveni Cole.
— Cole are dreptate, zise Glory. Mocofanii nu deosebesc elefanţii
între ei. Domnul Barlow ar putea s-o și bage pe Pepper înapoi în arenă,
că ei nu și-ar da niciodată seama.
— Atunci asta ar trebui să facă, replică Lilly. Ea nu e periculoasă. Îl
apăra pe Jojo.
— Tu și cu mine știm asta, spuse Cole. Însă nimeni altcineva n-o să
creadă.
— Domnul Barlow n-o s-o mai bage niciodată pe Pepper în arenă,
zise Glory. E prea mare riscul. Dacă s-ar afla, ar fi cu siguranţă ruinat.
— Atunci ce vrei să spui? întrebă Lilly. Ai venit să ne previi în
legătură cu ce?
— Penelope l-a auzit pe domnul Barlow discutând cu Viktor lângă
vagonul lui. Viktor vrea ca Pepper să plătească pentru uciderea lui
Merrick, iar domnul Barlow spune că nimeni n-o să ne mai angajeze,
dacă avem în trupă un elefant scăpat de sub control, cu toate că el nu
apare în spectacole.
— Și? zise Lilly.
 Mâinile și picioarele începură să-i tremure. Ochii lui Glory deveniră
sticloși.
— Domnul Barlow spune că nu există decât o cale de a dovedi că
Pepper nu mai face parte din Circul Fraţilor Barlow.
Răsuflarea lui Lilly se transformă într-un gâfâit.
— Care?
— O să…
Bărbia lui Glory tremura, când femeia apucă mâna lui Lilly între
degetele ei reci și nesigure. Lilly crezu că o să înceapă să ţipe, înainte ca
prietena ei să-i spună restul.
— Ce-o să facă? Spune-mi!
— O s-o omoare, Lilly. O s-o omoare și încă în public.
— Oh, Dumnezeule! Nu! strigă Lilly.
Își acoperi gura cu mâinile, convinsă că o să vomite. Cole o cuprinse
cu braţul și ea se uită la Glory, în vreme ce lacrimile îi ardeau ochii.
— Cum?
— Nu știu, răspunse femeia.
— Când?
— Imediat ce o să se împrăștie vestea. Probabil mâine, după
reprezentaţia de după-amiază.
Lilly scutură din cap.
— Nu.
Se uită la Pepper, care zăcea întinsă pe o parte, privindu-i cu ochii
triști și umezi.
— Nu, n-o să-i las!
Se târî lângă femela elefant și se sprijini de ea, punându-și un braţ
împrejurul piciorului ei din faţă. Pepper scoase un oftat lung și
zguduitor, ridică trompa și o așeză pe umărul lui Lilly.
— Mă tem că n-ai ce face, zise Cole, cu blândeţe. Dacă încerci să-l
oprești, domnul Barlow o să pună să fii arestată sau mai rău. Regret
enorm.
Lilly întoarse capul spre el, cu faţa scăldată în lacrimi.
— Bineînţeles că pot să fac ceva. Pot s-o scot de aici. Iar tu poţi să mă
ajuţi.
Capitolul 28
Julia
Julia stătea încremenită în podul plin de umbre al conacului
Blackwood, luminând cu lanterna cea de-a treia ușă, aflată la capătul
următoarei încăperi din uriașul spaţiu. La prima vedere, ușa părea
zidită într-un perete exterior, ca și cum ar fi putut duce spre un balcon.
Dar nu existau balcoane în acea aripă a casei, ca de altfel, în nicio altă
parte a conacului. În plus, spre deosebire de restul pereţilor, acesta era
făcut din cărămidă, nu din lemn. Julia își îndreptă lanterna către cea
mai apropiată lucarnă. Arăta ca toate celelalte, cu geamul mucegăit și
pătat de apă. Așezarea ei, însă, părea ciudată. Era prea aproape de zidul
din cărămidă. Ceea ce însemna că acesta fusese adăugat mai târziu și că
putea să mai existe un alt spaţiu, dincolo de ușă.
— Dumnezeule! își zise tânăra. Cât de mare e podul ăsta?
Tremurând de nerăbdare, dădu să străbată cea de-a doua încăpere.
Dar se opri brusc, cu umerii strânși, cu toate simţurile treze. Poate că
acea parte a podului fusese golită și zidită, fiindcă podeaua era putredă.
Lumină scândurile dușumelei, căutând crăpături și semne de șubrezire.
Nu existau. Apăsă cu un picior lemnul din faţa ei. Părea solid. Trase
adânc aer în piept, apoi traversă cu grijă podul, controlând fiecare pas,
până când ajunse la cea de-a treia ușă.
Era încuiată cu un lacăt.
— Rahat! exclamă Julia.
Lăsă raza lanternei să alunece pe podea și pe perete, în căutarea
cheii, cercetând cărămizile și mortarul pentru a vedea dacă nu cumva
exista un cârlig ori vreo ascunzătoare. Scotoci și deasupra tocului ușii,
pipăind orbește marginea îngustă, dar nu găsi decât praf. Oftând
adânc, Julia încercă să se gândească. Dacă nu reușea să dea de cheie,
putea să dărâme ușa. La urma urmei, era casa ei și n-avea decât să facă
ce poftea. O împinse de câteva ori cu umărul. Lacătul și belciugele
zăngăniră, însă ușa nici nu se clinti. Parcă ar fi încercat să miște zidul
de cărămidă.
— Fir-ar al dracului să fie! zise ea.
 Își masă umărul și se uită încruntată la ușă. Putea încerca s-o despice
cu un topor. Poate că Fletcher avea să reușească. Ori poate că el era
îndeajuns de puternic, încât să rupă încuietoarea. Cu ideea asta în
minte, Julia apucă lacătul, pentru a-l studia îndeaproape. Brida era
așezată la locul ei, însă braţul nu-i fusese împins în corpul lacătului.
Ușa fusese tot timpul descuiată.
Mustrându-se pentru că nu verificase mai devreme, Julia îl desprinse
din belciuge și deschise ușa. Îndreptă lanterna spre interior și fu cât pe
ce să cadă jos de uimire.
Lumina scosese la iveală un dormitor îngust, cu o măsuţă de toaletă,
un șifonier și un pat din fier ruginit, așezat într-un ungher acoperit cu
tapet. Pe pereţi și pe tavan atârnau flori de hârtie, cu petalele
decolorate, pleoștite și înnegrite de praf. Patul părea recent folosit,
păstrând o urmă de cap pe pernă și având plapuma roșie, prăfuită,
împinsă la o parte. Vizavi de el, pânzele de păianjen învăluiau o masă
albă de răchită, un balansoar și o bibliotecă scundă. Lângă balansoar, o
căsuţă pentru păpuși, plină cu piese de mobilier în miniatură și cu
gândaci morţi, stătea așezată pe un cufăr de lemn, alături de trei
păpuși din porţelan, puse într-un landou de răchită. Feţele lor murdare
erau crăpate, iar părul le atârna, încâlcit, sub un strat gros de praf, plin
de pânze de păianjen. Una dintre ele o privea pe Julia pe sub o pleoapă
căzută, ca și cum ar fi încremenit, tocmai când făcea cu ochiul.
Tânăra stătea și se holba, prea uluită ca să se miște. De ce, în podul
conacului Blackwood, exista un dormitor ascuns în spatele a trei uși
încuiate? Cine naiba dormise acolo? Și de ce?
Judecând după jucării, fusese vorba despre un copil. O fetiţă.
Fiori ca de gheaţă urcară pe ceafa Juliei. Cum putuse cineva să facă
asta? Cum putuse cineva să închidă un copil într-un dormitor din pod?
Și din ce motiv? Era de neînchipuit și al dracului de înfiorător. Apoi,
observă Biblia îmbrăcată în pânză de pe noptieră și crucifixul de pe
perete, moment în care știu. Mama ei avusese un amestec.
— Doamne Dumnezeule! șopti Julia.
Îi veniră în minte cuvintele din jurnalul tatălui ei:

Ne-am îngropat întâia născută. Odihnească-se în pace.

Dumnezeu să-i ocrotească sufletul în Rai. Și Domnul să ne ajute
 pentru ce-am făcut.

Scârba și furia se înnodară strâns în stomacul Juliei, îngreţoșând-o.

Însemnarea lăsată de tatăl ei menţiona că își îngropaseră întâia
născută, nu nou-născuta. Putea să fi fost un copil mai mare. Îndeajuns
de mare, încât să se joace cu păpușile și să facă flori din hârtie.
Îndeajuns de mare, încât să citească. Se poate să fi fost vorba despre
sora mea, se gândi Julia. Genunchii i se înmuiară. Ce naiba făcuseră
părinţii ei? Își ţinuseră propriul copil încuiat în camera aceea? Oare ea
murise chiar acolo, în patul cel mic? Și de ce o ascunseseră? Era
bolnavă? Diformă? Nelegitimă?
Julia își mai aminti ceva și își duse mâna la stomac, simţind brusc că-
i vine să vomite. Mama îi spusese mereu că o să se întâmple lucruri rele
dacă nu-i cuminte. Oare asta păţise sora ei? Mama o încuiase, pentru
că nu fusese cuminte? Cine ar face una ca asta? Tânăra scutură din cap.
Nu, nu putea fi ăsta motivul. Trebuia să se fi întâmplat altceva. Mama
era severă, dar nici chiar așa. Nu? Iar tata n-ar fi acceptat. Atunci îi veni
o altă idee. Poate că de aceea tatăl ei se apucase de băut, ca să-și înece
vinovăţia.
Copleșită de senzaţia că nu-și cunoștea câtuși de puţin părinţii, Julia
începu să tremure. Își dorise răspunsuri în legătură cu copilăria ei
nefericită, iar acum le afla. Tot timpul, mama o învinovăţise pe ea
pentru alcoolismul și moartea tatei, dar altceva se petrecuse în conacul
Blackwood, ceva izvorât parcă direct dintr-un coșmar. Iar acum, Julia
avea să ajungă la miezul poveștii, oricât de îngrozitor ar fi fost. Voia sau
nu, deja nu mai exista cale de întoarcere.
Luându-și inima în dinţi, intră în cameră și lumină cu lanterna
colţurile întunecate. Mirosul stătut de lemn vechi și praf cald umplea
aerul, fiind mai intens decât în restul podului și acoperind un iz
rânced, ce-i amintea Juliei de zilele în care găsea șoareci morţi în Big
Al’s Diner. Tânăra își târî picioarele înspre pat (nu știa sigur dacă se
mișca încet din cauza fricii ori a uimirii) și încercă să aprindă veioza de
pe noptieră. Comutatorul păcăni, dar nu se întâmplă nimic. Julia
plimbă raza lanternei în sus și în jos, de-a lungul așternutului.
Cearșaful mototolit și faţa de pernă boţită erau pline de pete galbene și
maronii, în diverse nuanţe, pe alocuri suprapuse.
 Julia se duse la lucarnă și încercă să se uite afară. Geamul era presărat
cu petice de mucegai negru, dar tot putea să vadă, prin ploaie, clădirea
masivă a grajdului și norii cenușii ce alergau pe deasupra acoperișului
ţuguiat. Își închipui o fetiţă, sora ei, stând în același loc, privind afară și
întrebându-se ce se afla dincolo de fereastra murdară. Simţi cum pielea
braţelor i se face ca de găină. Cu cât stătea mai mult în camera aia, cu
atât mai tare îi venea să vomite. Durerea și disperarea atârnau în jurul
ei ca o povară.
Ceva bufni în spatele ei. Julia se întoarse și roti lumina lanternei prin
încăpere, în vreme ce inima îi bătea cu putere. Poate că, la urma urmei,
nu erau șobolani în pod. Poate că, de la bun început, sora ei fusese cea
care făcuse zgomotele ce răzbăteau prin tavane și prin pereţi. Juliei i se
zbârli părul de pe ceafă.
— Hei! zise ea.
Nu auzi decât scârţâitul casei și ploaia scurgându-se prin jgheaburile
pline de frunze.
— E cineva acolo?
Nimic.
Dârdâind și mai tare, tânăra se lăsă încet în genunchi și se uită sub
pat. Lumina tremurătoare a lanternei scoase la iveală praf și pânze de
păianjen, dar nicio fiinţă vie nu-i întoarse privirea Juliei. Aceasta se
ridică în picioare, trase adânc aer în piept și încercă să-și potolească
bubuitul inimii.
— Ești ridicolă! șopti ea. Nu-i nimeni aici, în afară de tine.
Asta dacă nu cumva sora ta supravieţuiește mâncând șobolani.
Își alungă imaginea din minte și învârti încă o dată raza lanternei
prin cameră. Nimic nu se clinti. Strânse din dinţi și se apropie puţin
câte puţin de șifonier. Ușa era întredeschisă. O deschise de tot și
lumină interiorul. Pe suportul pentru umerașe atârnau rochii mâncate
de molii și bluze îngălbenite, iar jos erau înșirate câteva perechi de
pantofi pentru fetiţe. Dar nu erau încălţări destinate unui copil mic.
Păreau îndeajuns de mari, încât să i se potrivească unuia de șapte sau
opt ani. Dumnezeule, câtă vreme a stat ea aici? Toată viaţa? Sau numai
după ce a crescut suficient cât să se poarte rău?
În colţul de jos al șifonierului, zăcea făcută ghem o haină care
semăna cu o rochie albă. Julia întinse mâna, ca s-o ridice, apoi scoase
un ţipăt și sări înapoi. Pe rochie, lipit de peretele dulapului, stătea
întins un mic schelet, cu șira spinării maronie și plină de praf. Tânăra
rămase cu ochii pironiţi în șifonier, gâfâind și încercând să-și vină în
fire. Dacă scheletul aparţinuse unui copil, nu știa ce avea să facă în
continuare. Să urle? Să verse? Să sune la poliţie? Își ţinu respiraţia și se
uită din nou cu atenţie. Lanterna lumina niște coaste mici, maronii, un
craniu alungit, cu dinţi ascuţiţi și o coadă segmentată. Păreau a fi
rămășiţele unei pisici. Julia răsuflă și se îndreptă. Slavă Domnului că nu
erau ale unui copil, deși găsirea unui schelet de pisică rămânea ceva
tulburător. Oare biata creatură fusese lăsată singură, acolo sus, ca să
moară de foame? Cine ar fi făcut un lucru atât de oribil?
Aceiași oameni care au zăvorât o fetiţă în podul ăsta! ţipă mintea
Juliei. Părinţii tăi!
Își închipui o copilă citind în balansoar sau servindu-și păpușile cu
ceai, la masa de răchită. O vedea în pătuţ, cuibărită lângă pisica ei
dragă, încercând să priceapă de ce se simţea așa de pierdută și de
neiubită. Deodată, Julia fu copleșită de un profund sentiment de
singurătate și suferinţă, ca și cum toate emoţiile absorbite în pereţii
dormitorului ar fi fost eliberate în același timp. Fie asta, fie fantoma
surorii ei se afla cu ea în cameră.
Era mai mult decât putea să îndure. Biruită de impresia că rămăsese
blocată într-un coșmar sau într-un film de groază, ieși în fugă din
încăpere, închise ușa și traversă podul compartimentat. După ce trecu
de cea de-a doua ușă, alergă cu pași mărunţi prin labirintul de cărţi,
cutii și rafturi prăfuite, îndreptându-se către scara ascunsă, în vreme ce
panica punea stăpânire pe mintea ei. Dacă ușiţa de la baza treptelor era
închisă și încuiată? Dacă avea să rămână captivă acolo pentru
totdeauna? Era o idee absurdă, dar când văzu lumina slabă licărind
prin deschizătura din podea ce ducea către scară, un val de ușurare îi
inundă trupul. Ușa de jos era deschisă. Ţinându-se cu o mână de
peretele zgrunţuros, iar cu cealaltă strângând lanterna, coborî treptele
care, cumva, îi păreau mai înguste și mai abrupte ca înainte. Ajunsă la
capăt, închise și încuie ușa, perfect conștientă că n-avea niciun motiv s-
o facă și, în același timp, simţind cum o părticică speriată din ea și-o
imagina pe sora ei trăind încă în pod și furișându-se afară în toiul
nopţii. Iar, după atâţia ani petrecuţi singură, acolo sus, trebuia să-și fi
pierdut minţile. Era un gând ridicol și nebunesc, dar, pe de altă parte,
Julia nu crezuse niciodată că o să găsească un dormitor ascuns în podul
casei părintești. Fără a se mai deranja să coboare tapiseria ori să așeze
masa cu picioare de leu la locul ei, părăsi cămăruţa și coborî în grabă la
primul etaj.
În cabinetul de lucru al tatălui ei, luă de pe birou jurnalul acestuia și,
cu degete tremurătoare, îl deschise la prima pagină. Însemnarea ce
marca moartea surorii ei fusese făcută în 1940. Pe atunci, Julia avea doi
ani. Tânăra se prăbuși pe fotoliu, cu gândurile gonindu-i prin minte și
cu stomacul zvârcolindu-se. În timp ce sora ei stătea zăvorâtă în pod,
ea era jos, jucându-se, râzând sau trăgând câte un pui de somn, fără să
aibă habar despre ororile ce se petreceau cu câteva etaje mai sus. Nu
existase niciun șobolan în pereţii conacului Blackwood. Doar o fetiţă
ascunsă în pod.
Era îngrozitor, de neconceput, ireal.
Capitolul 29
Lilly
A doua zi după ce Pepper îl omorâse pe Merrick, la ora douăsprezece
și jumătate noaptea, Lilly și Cole se furișară afară din vagonul de
dormit, cu valizele în mâini și cu Phoebe adormită într-un sling din
pânză prins de pieptul lui Cole, neștiind că părinţii ei o purtau spre un
viitor incert. Noaptea era umedă și liniștită, iar semiluna arunca raze
albăstrui asupra trenului, a pământului și a copacilor, luminându-le
drumul, doar cât să poată vedea pe unde mergeau. Cole avea un felinar
în rucsac, dar nu îndrăznea să-l folosească înainte de a ajunge suficient
de departe, încât să nu mai poată fi prinși.
Mai devreme, discutaseră ore în șir despre ce avea să însemne
salvarea lui Pepper pentru familia lor și hotărâseră că, în ciuda
riscurilor la care se supuneau, luând-o de la capăt doar cu hainele pe
care le aveau și cu ceva bani, n-ar mai fi putut trăi cu ei înșiși dacă ar fi
stat pe margine și n-ar fi făcut nimic. Cole spera să găsească un alt circ
dispus să-i primească împreună cu un elefant gratuit, fie el și „scăpat
de sub control”. Căci, unde altundeva ar mai fi putut o albinoasă, un
elefant și un artist care trăise toată viaţa la circ să primească o cât de
mică șansă la un nou început? Dacă planul eșua, nu era sigur ce aveau
să facă. Dar Lilly insistase să încerce.
După ce luaseră hotărârea, îl chemaseră pe Hank în vagonul lor
pentru a-și lua rămas bun. El fusese de acord că Pepper trebuia salvată
și voise să vină cu ei, dar Cole îl refuzase, în caz că aveau să fie prinși.
Hank înţelesese și-i pusese să promită că vor găsi o cale de a-l anunţa
unde au ajuns și dacă sunt în siguranţă. Apoi, o luase pe Phoebe în
poală și o sărutase pe obraji, până când micuţa se săturase și voise la
mama ei. Lilly îl îmbrăţișase, iar Cole îi făgăduise că o să se revadă și că
o să-i dea de știre dacă, în noul lor adăpost, o să se ivească vreun post
pentru un îngrijitor de elefanţi cu experienţă. Până la plecarea
bătrânului, toţi aveau ochii în lacrimi.
Acum, Lilly mergea pe lângă tren în urma lui Cole, cu frica și
adrenalina vâjâindu-i prin vene, în timp ce un strat subţire de sudoare
îi acoperea fruntea. Simţea că e la un pas de a-și pierde cumpătul. Fie
că aveau să fie prinși, fie că nu, cine știa ce urma să se întâmple. Când
ajunseră la vagonul elefanţilor, Cole se opri, ţinându-și umerii
încovoiaţi, și ridică o mână. Lilly rămase pe loc în spatele lui și așteptă
până când el împinse încet ușa, tresărind la fiecare scrâșnet al
metalului. Când vagonul fu, în sfârșit, complet deschis, Cole rămase să
stea de pază, iar Lilly urcă înăuntru, străbătu tiptil culoarul central și se
ghemui lângă Pepper, rugându-se să-l poată convinge pe elefantul rănit
și îndurerat să coboare din tren, fără prea mult zgomot. Pepper zăcea
întinsă pe paie, cu obrajii zbârciţi brăzdaţi de lacrimi uscate. Lilly își
trecu o mână blândă peste urechea ei uriașă, iar Pepper deschise ochii
și săltă capul. Trompa ei lungă se desfăcu precum o ferigă și se întinse
către braţul lui Lilly.
— Sus! îi șopti aceasta. Scoală-te, fetiţo!
Pepper gemu și se căzni să se ridice în picioare. Flossie și Petunia își
lungiră gâturile, ca să afle ce se petrecea, și începură să fornăie, când o
văzură pe Lilly. Fata se duse la ele și le mângâie trompele, șoptindu-le
că ar trebui să se culce la loc. Elefanţii suspinară, hârâind încet, apoi își
lăsară trompele în jos. Lilly descuie lanţul cu care era prins piciorul lui
Pepper, îl înfășură în jurul gleznei animalului și îl prinse bine. Pe urmă
se îndreptă către ușă, sperând că impunătoarea creatură va fi dispusă și
capabilă să iasă din vagon, fără să folosească rampa. Altfel, ar fi durat
prea mult și ar fi făcut prea mare gălăgie. Pepper ieși din boxă și se luă
după ea, iar Lilly se dădu jos din tren.
Ajunsă în ușa deschisă, Pepper șovăi, fără îndoială zăpăcită și
chinuită de durere. Lilly o imploră încet să coboare, mângâindu-i
picioarele cât niște farfurii și spunându-i că totul o să fie bine. Elefantul
se legăna înainte și înapoi, cuprins de îndoială. Sub ochii lui Cole, care
le urmărea cu un aer îngrijorat, Lilly simţea cum panica îi umple
pieptul. Dacă trebuia folosită rampa, sigur aveau să fie prinși. Dar
Pepper păși în sfârșit afară din vagon și masivul ei trup cenușiu se
cutremură când piciorul din faţă atinse pământul. Elefantul mormăi
din adâncul gâtului, dar înaintă, rămânând cu partea din spate ridicată
în aer și cu picioarele din faţă pe sol. Preţ de o clipă, în care inima i se
opri, Lilly crezu că Pepper o să cadă. Dacă s-ar fi rănit, s-ar fi terminat
cu ei. Însă, animalul reuși să-și tragă afară un picior din spate,
punându-l, apoi, jos și pe celălalt, iar Lilly putu să respire din nou.
 După ce Pepper scăpă din vagon și se așeză din nou pe toate cele
patru picioare, Cole împinse încet ușa la loc și porniră către capătul
trenului. Elefantul înainta greoi pe urmele lui Lilly, oprindu-se sau
încetinind, odată cu ea. Împreună, ocoliră cu grijă vagonul domnului
Barlow și cabina frânarului, apoi o luară pe lângă șine, îndepărtându-se
de Circul Fraţilor Barlow. Lilly nu mai auzea decât sângele care-i alerga
prin vene și inima care-i zvâcnea îngrijorată în piept. Din când în când
se întorcea, ca să se asigure că Pepper mai era în spatele lor. Silueta
elefantului se clătina în lumina slabă a lunii, iar aripile întunecate ale
urechilor se mișcau încet înainte și înapoi, în vreme ce picioarele
puternice pășeau apăsat de-a lungul căii ferate, amintind de membrele
unei creaturi preistorice.
Când Lilly fu convinsă că scăpaseră neobservaţi, își descleștă fălcile și
își domoli bătăile inimii. Îl luă de braţ pe Cole și, aproape topită de
ușurare, se sprijini de umărul lui, continuând să înainteze pe lângă
șinele de tren. Phoebe încă dormea dusă în leagănul improvizat, iar
căpșorul blond îi sălta pe pieptul tatălui, în ritmul pașilor lui. Nici Lilly,
nici Cole nu scoteau vreo vorbă, fiecare fiind pierdut în propriile
gânduri și temeri legate de viitor. Nu știau decât că mergeau spre vest,
către un oraș pe nume Waverly, unde se zvonea că Circul Lumea
Scânteilor urma să fie înghiţit de Ringling. Dacă ei trei nu aveau să fie
preluaţi de acesta din urmă, cel puţin urmau să aibă mai multe șanse
de a-și găsi un nou circ împreună cu cei rămași de la Lumea Scânteilor,
decât cu vechii lor colegi. Lilly deja născocise un nou număr cu Pepper,
unul care-i includea pe Cole și Phoebe, și tocmai îl repeta în minte,
pentru a se liniști.
Atunci, zări o siluetă pe șine și se opri brusc. Cole mai făcu un pas,
după care se opri și el. Omul care venea spre ei părea foarte voinic, cu
umerii laţi și un cap neobișnuit de mare.
Era Viktor.
Cole o trase pe Lilly de pe șine, înspre un șir de copaci.
— Hai! îi zise ea lui Pepper, vorbind cât îndrăznea de tare.
Elefantul o urmă, zdrobind ca un tanc hăţișul uscat.
— Rămâneţi pe loc! strigă Viktor. Taurul ăla nenorocit nu scapă așa
ușor!
 Aprinse o lanternă și o îndreptă către ei. Lilly și Cole încremeniră, iar
ea îl luă de braţ, simţind cum îi îngheaţă sângele în vene. Viktor avea o
armă.
Capitolul 30
Julia
În dimineaţa ce urmă găsirii scării ascunse, care ducea în pod, Julia
se smulse din pat și se uită pe fereastră. Spre surprinderea ei, ieșise
soarele, iar Claude deja stivuise, în curtea laterală, crengile și beţele
rămase după furtuna cu polei. Tânăra își aruncă ochii spre ceasul de pe
noptieră. Era nouă și jumătate. Cum naiba dormise așa de mult? Apoi,
își aminti cum descoperise dormitorul din pod și se trânti, la loc, pe
pat. Mintea ei parcă trăise o mie de ani și, din nu se știe ce motiv,
corpul îi era cuprins de dureri pe măsură. Fie asta, fie se molipsise de
vreo boală. Ba nu, nu era bolnavă. După ce aflase despre existenţa
surorii ei, găsise dormitorul tainic și reflectase fără încetare la faptele
părinţilor ei, nu era de mirare că voia să doarmă. Avea prea multe de
analizat deodată și ar fi vrut ca totul să dispară. Însă trebuia să afle
adevărul. N-avea de ales.
Se îmbrăcă, merse în bucătărie și se opri lângă chiuvetă, cu ochii pe
geam. Cum naiba avea să pună toate informaţiile cap la cap? De ce
fusese sora ei încuiată în pod? Și pentru câtă vreme? Ce se întâmplase
cu ea? Oare părinţii lor avuseseră vreun amestec în moartea ei? Unde
era îngropată? Exista un certificat de naștere? Unul de deces? Oare
femeia albinoasă, Lilly, avusese ceva de-a face cu povestea asta sau ea
reprezenta o chestiune complet separată? Era posibil ca fetiţa să fi fost
copilul lui Lilly, un urmaș ilegitim, ascuns într-un mod rușinos, atunci
când mama aflase despre aventură?
Pesemne că existau și alte indicii în pod, însă Juliei i-ar fi trebuit luni
întregi pentru a cerceta totul și nu mai putea să aștepte atât. În plus,
nici n-ar fi știut de unde să înceapă. Mama și tatăl ei n-ar fi vrut să se
afle despre copilul pe care-l ascundeau în pod, deci probabil că Julia n-
avea cui să-i pună întrebări. Totuși, cineva, undeva, trebuia să știe ceva.
Atunci îi veni ideea. Exista o persoană care fusese tot timpul prin
preajmă.
Claude.
Tânăra își puse cizmele și o haină, ieși pe ușa din spate și porni cu
pași hotărâţi către grajd. Bătrânul era la masa de lucru din biroul
administrativ, ocupându-se de acte. Își ridică ochii, când o auzi intrând.
— ’Neaţa, zise el, după care își coborî din nou privirea spre munca
lui.
— ’Neaţa, răspunse Julia.
Rămase de cealaltă parte a mesei, ţinându-și mâinile în buzunare,
pentru a le opri din tremurat. Nu știa ce-o îngrijora mai mult: faptul că
el urma să-i spună adevărul sau eventualitatea ca bătrânul să refuze,
din nou, să-i vorbească.
— Văd că ai curăţat curtea, începu ea.
Claude rămase atent la hârtii.
— Aproape, zise el. Mai sunt câteva crengi împrăștiate, dar
majoritatea sunt gata să fie arse.
— Pot să fac eu asta.
— N-ai decât.
Bătrânul nota concentrat niște numere într-un registru. Julia își
mușcă buza, nefiind sigură cum să înceapă. Dacă el n-o ajuta, habar n-
avea ce să facă mai departe.
— Știu că ești ocupat, zise ea. Dar poţi să vii puţin până în casă?
— De ce?
— Am nevoie să vezi ceva.
Claude întoarse pagina registrului și continuă să scrie numere.
— Ce-i? Tre’ să termin conturile astea.
— Nu sunt sigură, spuse Julia. De asta am nevoie să arunci și tu o
privire.
El o privi în sfârșit, cu o figură încruntată.
— De ce nu-l rogi pe Fletcher? O să vină în câteva minute.
Tânăra scutură din cap.
— Fletcher nu poate să mă ajute în privinţa asta. Și n-am la cine
altcineva să apelez. Am găsit ceva în casă, ceva oribil și șocant… și… și,
dacă nu-mi dau seama ce-au făcut părinţii mei…
Vocea i se opri în gât și, pentru câteva clipe, își apăsă buzele cu
degetele, încercând să oprească lacrimile izvorâte ca din senin. Când
reuși să vorbească din nou, zise:
— Vreau doar să aflu adevărul.
Claude se lăsă pe spătarul scaunului și îi cercetă chipul, ca și cum ar
fi cântărit-o sau i-ar fi judecat motivele. Mânia îi înăsprise trăsăturile,
însă Julia îi înfruntă privirea, refuzând să-și ferească ochii. Dacă el îi
citea în ei hotărârea, atunci fie și așa. Avea nevoie ca bătrânul să-i
spună ce știa.
Parcă trecu o veșnicie până când Claude se lăsă în faţă, își scoase
șapca și își trecu o mână prin părul încărunţit. Puse șapca pe masă și își
încleștă mâinile în dreptul gurii, căzând pe gânduri. Apoi, se uită în
ochii Juliei. Ea crezu că o să refuze din nou s-o ajute, însă fruntea lui se
netezi, iar privirea neînduplecată se îmblânzi. Sfidarea se transformă în
ceva asemănător tristeţii sau, poate, regretului.
— Ai găsit o cale de a urca în pod, zise bătrânul.
Nu era o întrebare. Juliei i se înmuiară picioarele.
— Mm-îhî! reuși ea să rostească.
— Și dormitorul ascuns.
Fata dădu din cap, în semn de încuviinţare, își trase un taburet de
lângă perete și se așeză pe el, înainte să cadă jos.
— Ce știi despre el?
Claude își scărpină ceafa și se încruntă, ezitând să continue. Când
vorbi în sfârșit, glasul îi era încordat, ca și cum i-ar fi venit greu să
pronunţe cuvintele.
— Părinţii tăi au mai avut un copil.
Julia dădu încă o dată din cap.
— Ea nu era… nu era… normală.
Tânăra înghiţi în sec.
— Cum adică? Era diformă sau cum?
Bătrânul se ridică, ocoli masa de lucru și se îndreptă către ușă. Julia
crezu că o să plece și se sculă în picioare, gata să-l implore să rămână.
Dar el se opri și se uită pe fereastra de lângă ușă. Ea se așeză la loc și-i
privi cu atenţie profilul. Părea tulburat.
— Așa făceau oamenii pe atunci, continuă bărbatul.
Vocea lui suna altfel, aproape mâhnită. Sau, poate, obosită.
— Cred că era mai bine decât să fii băgat în vreo instituţie, pe
undeva.
— Nu știu, spuse Julia. Poate, dacă ar fi fost ajutată…
— Nu era treaba mea.
Ea ar fi vrut să-l întrebe de ce nu era treaba lui că un copil fusese
încuiat într-un pod, dar se abţinu. Dacă l-ar fi înfuriat, poate că el ar fi
amuţit din nou.
— Ce avea?
— Nu sunt sigur. Un soi de boală de piele, cred, dar tatăl tău zicea că
avea și alte probleme.
Julia înţepeni. O boală de piele? Ce fel de boală? Albinism? Gândurile
i se învârteau în cap. Era posibil ca Lilly să fi fost sora ei, nu amanta
tatei? De aceea se ducea el mereu la circ? Dar, dacă sora ei fusese
încuiată în pod, cum și când scăpase? Cum ajunsese să se alăture
circului? Nu părea cu putinţă.
— Ai văzut-o vreodată?
Claude strânse buzele și scutură din cap. Iar minţea. Julia își dădea
seama.
— Era albinoasă? întrebă ea.
— Nu știu. Tatăl tău nu spunea prea multe despre ea. El și doamna
Blackwood erau…
— Rușinaţi?
Bărbatul se întoarse și se uită la ea.
— Voiam să zic retrași. Domnul și doamna Blackwood erau oameni
foarte retrași. Și nu pot fi sigur, dar decizia lor s-ar putea să fi avut o
legătură cu convingerile religioase ale doamnei Blackwood.
— În ce fel?
El ridică din umeri.
— E pur și simplu impresia mea.
— Cum o chema?
— Nu știu.
— Cumva Lilly?
— Nu sunt sigur.
— Ce s-a întâmplat cu ea?
Claude ridică iar din umeri și se întoarse la masa lui.
— A murit? insistă Julia.
El se așeză și frunzări hârtiile.
— Ascultă, asta-i tot ce știu. Cum ziceam, tatăl tău nu vorbea prea
mult despre ea. Cred că-i era prea greu.
Bătrânul își puse șapca la loc și luă un creion, iar chipul îi redeveni
distant.
— Acum, dacă nu te superi, am de lucru.
 Julia își înfipse unghiile în palme, chinuindu-se să-și păstreze calmul.
Claude nu-i spunea totul și ea habar n-avea de ce. Discutau despre casa
ei, despre părinţii ei, despre sora ei. Avea dreptul să afle ce se petrecuse.
Furia și frustrarea se acumulau ca aburul în capul ei. Se ridică, înșfăcă
hârtiile de pe birou și le ţinu departe de el.
— Nu te cred! îi zise. Dacă părinţii mei nu voiau să afle nimeni
despre sora mea, de ce ţi-ar fi spus tata că ea era în pod? Probabil se
bizuia pe tine. În toate privinţele.
Claude se încruntă.
— Nu știu. S-a întâmplat demult. Poate că simţea nevoia să-și ia o
piatră de pe inimă.
— Te-ai dus la poliţie? Ai încercat s-o scoţi de acolo?
El scutură din cap.
— De ce nu?
— Până să-mi spună tatăl tău, era…
Bătrânul se mișcă pe scaun.
— Ce era?
— Era prea târziu.
— Prea târziu pentru ce?
El își încleștă fălcile, făcându-și tâmplele să zvâcnească.
— Pui întrebări la care nu știu să răspund.
Julia abia se abţinea să nu arunce cu hârtiile în el.
— Nu pricep de ce minţi, spuse ea. Părinţii mei au murit. Deci, pe
cine aperi?
— Nu apăr pe nimeni.
— Sora mea a murit acolo, sus? A scăpat? Trebuie să aflu ce s-a
întâmplat!
— Ţi-am zis, nu mai știu nimic. Mi-am făcut un scop din a nu ști.
Julia trânti hârtiile pe masă, iar ochii i se umplură de tristeţe și
dezgust. Câteva foi alunecară în poala lui Claude, însă bătrânul nu făcu
niciun gest ca să le adune. Julia se duse la ușă, de unde întoarse o
privire furioasă către el.
— Atunci, ești exact la fel de vinovat ca părinţii mei, spuse ea și ieși.
Capitolul 31
Lilly
— Nu mai suport mult, îi zise Lilly lui Cole. Ce-o să ne facă domnul
Barlow, pentru că am furat-o pe Pepper?
Stăteau pe canapea, încuiaţi în vagonul lor de dormit, oprit în locul
în care Pepper îl omorâse pe Merrick. Salahorii și paznicii stăteau de
strajă la uși și la ferestre. Trecuseră aproape cincisprezece ore de când
Viktor îi silise, sub ameninţarea armei, să urce înapoi în tren, iar Lilly
nu-și putea lua gândul de la cele trei păsări intrate în cortul cel mare în
timpul tornadei. Trei păsări, trei morţi. Merrick pierise, deci cine
urma? Ea și Cole?
— Nu știu, răspunse tânărul. Dacă avea de gând să cheme poliţia și
să ceară arestarea noastră, ar fi făcut-o deja. Cunoscându-l, bănuiesc
că-și născocește propria pedeapsă.
Lilly, cu ochii arzând de lacrimi, își strânse fiica la piept și îi sărută
creștetul capului.
— Dacă noi păţim ceva, cine o să aibă grijă de Phoebe?
Cole o cuprinse cu braţul.
— Încearcă să nu-ţi faci griji. O să vorbesc eu cu domnul Barlow.
Poate o să ne lase să lucrăm pe gratis timp de câţiva ani. Sau aș putea să
încasez eu pedeapsa pentru amândoi. Orice s-ar întâmpla, n-o să fii
despărţită de fetiţa noastră, îţi promit.
Lilly închise ochii și își îngropă nasul în părul mătăsos al lui Phoebe.
Ce făcuseră? Nu doar că rataseră salvarea lui Pepper, dar puseseră în
pericol și viitorul fiicei lor.
Chiar atunci, răbufni de afară pufăitul ritmic al unei locomotive. Un
tren scurt trecu pe lângă ferestrele vagonului lor, iar frânele de fier se
strânseră și scrâșniră, se strânseră și scrâșniră. Cole se ridică și dădu la
o parte perdeaua, ca să se uite.
— Dumnezeule! zise el încet.
— Ce e?
Lilly o așeză pe Phoebe pe canapea și se duse la geam. De cealaltă
parte a unui al doilea rând de șine, o mulţime de localnici se
strânseseră împrejurul gării. Bărbaţi, femei și copii umpleau toate
locurile disponibile, cocoţându-se pe vagoane de marfă părăsite,
șezând în ușile deschise ale trenurilor sau stând în picioare pe treptele
turnului de apă și pe butoaie răsturnate. Adulţii își dădeau coate,
pentru a căpăta un loc din care să vadă mai bine, în timp ce copiii
ţineau în mâini baloane, mâncau floricele de porumb și vată pe băţ sau
se jucau leapșa în faţa peronului. Șase bărbaţi instalau aparate de
fotografiat.
— Ticălosul chiar că a dat sfoară în ţară, spuse Cole. Probabil că a
făcut un anunţ în timpul spectacolului din după-amiaza asta.
— Crezi că a vândut bilete? întrebă Lilly.
— Nu, e un truc pentru publicitate.
Lilly își ascunse faţa în palme.
— Biata Pepper!
Cole o trase lângă el și amândoi se cufundară în tăcere. Când Lilly
reuși să vorbească din nou, în pofida nodului din gât, ridică ochii și
zise:
— Cum crezi că o s-o facă?
Soţul ei își smuci bărbia înspre fereastră, pentru a-i arăta locomotiva
care tocmai intrase în gară.
— Cu aia.
Lilly se desprinse de el și se uită afară. Locomotiva stătea pe șine,
câteva zeci de metri mai încolo, la jumătatea distanţei dintre gară și
trenul Fraţilor Barlow. De ea era prins un singur vagon, pe care era
instalată o macara industrială, folosită la ridicarea și așezarea
vagoanelor pe liniile de cale ferată.
— Nu pricep, spuse Lilly. Cum…
Până să apuce să-și termine întrebarea, în ușa lor zornăiră niște chei.
Mânerul se răsuci, iar Viktor intră împreună cu oamenii domnului
Barlow.
— Hai! mârâi el către Cole și Lilly.
— Unde? întrebă Cole.
— Domnul Barlow vrea să asistaţi la execuţie.
— Cum poţi să accepţi așa ceva? strigă Lilly. Pepper încerca doar să-l
apere pe Jojo! Până și Glory înţelege asta!
— Merrick mi-a salvat viaţa, zise Viktor. Taurul ăla l-a omorât.
 — Tu chiar crezi că Merrick te-a scos din orfelinat pentru că-i păsa?
îl întrebă ea. A făcut-o ca să câștige bani de pe urma ta, la fel cum a
câștigat bani de pe urma mea.
— Închide gura și să mergem! spuse Viktor.
— Nu, replică Lilly. Nu pot. N-o s-o fac.
— Merg eu, interveni Cole. Pe ea lăsaţi-o să stea aici, cu Phoebe.
Auzind acestea, unul dintre oamenii domnului Barlow se repezi la
Cole și-i trase cu forţa braţul la spate. Pe canapea, Phoebe începu să
plângă în hohote.
— Ce dracu’? exclamă Cole, strâmbându-se și luptându-se să scape.
— Domnul Barlow vă vrea pe amândoi acolo, zise Viktor.
Celălalt bărbat dădu s-o înhaţe pe Lilly.
— Las-o în pace! ţipă Cole.
Lilly se îndepărtă de paznic și ridică braţele.
— Bine, bine. Vin, spuse ea. Nu-i nevoie de forţă.
O luă pe Phoebe de pe canapea și o strânse la piept.
— Șșt, copilaș scump! Mami e aici.
— Am zis că o să cooperez, spuse Cole. Acum daţi-mi drumul!
Bărbaţii îl eliberară, dar rămaseră lângă el, gata să-l apuce din nou,
dacă ar fi fost nevoie. Tânărul își masă braţul și se uită la Lilly,
avertizând-o în tăcere să facă tot ce i se cerea. Ea îi întoarse privirea, în
vreme ce groaza și durerea i se zvârcoleau în piept.
Împreună, cei doi soţi îl urmară pe Viktor afară din vagonul de
dormit și pe lângă tren, cu oamenii domnului Barlow pe urmele lor. O
mie de gânduri oribile alergau prin mintea lui Lilly, care-și simţea
mâinile și picioarele ca de cauciuc.
— Dă-mi voie s-o las pe Phoebe cu Glory, îi spuse ea lui Viktor. Nu-i
nevoie să vadă toate astea.
Bărbatul nu-i răspunse, dar se opri ceva mai încolo, lângă vagonul lui
Glory. Femeia o luă pe Phoebe cu lacrimi în ochi, apoi îi îmbrăţișă pe
Lilly și Cole, refuzând să-și privească fratele.
— Totul o să fie bine, șopti ea la urechea lui Lilly. Nu-ţi face griji.
Lilly dădu din cap și, cu ochii inundaţi de lacrimi, sărută obrazul
gingaș al fetiţei, după care se lăsă condusă de Viktor spre partea opusă
a trenului. Se opriră vizavi de gara aglomerată, lângă șeriful care o
împușcase pe Pepper și un grup de funcţionari ai căilor ferate, bărbaţi
cu aere importante, ce purtau costume și pantofi lustruiţi. Localnicii
care nu-l văzuseră încă pe Viktor se holbau la el și-l arătau cu degetul,
în vreme ce mulţi copii fugeau la mamele lor, plângând de frică. La
câteva sute de metri distanţă, trei lucrători de la căile ferate foloseau un
excavator cu aburi pentru a săpa un mormânt uriaș, pe un teren viran.
Lilly se agăţă de Cole, tremurând de groaza sfârșitului iminent.
Când toţi fură la locurile lor, domnul Barlow ieși ţanţoș din spatele
macaralei, zâmbind îmbrăcat în sacoul lui roșu și cu jobenul pe cap. Se
întoarse cu faţa către public, ridică mâinile și bărbia, ca și cum s-ar fi
pregătit să anunţe un număr în cortul cel mare, apoi își flutură braţul
într-o parte, ca să îndrepte atenţia tuturor spre zona din stânga lui.
Câţiva dresori o coborâră pe Pepper din trenul Fraţilor Barlow, izbind-o
cu cârlige și bastoane pentru vite. La fiecare lovitură, elefantul își ridica
trompa și mugea de durere, după care înainta în grabă. Sângele i se
prelingea pe coaste și pe picioare. Când ajunse în dreptul macaralei,
dresorii îi înlănţuiră piciorul din spate de șine și se îndepărtară.
Lilly își simţea fiecare bătaie a inimii ca pe o explozie în coșul
pieptului. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Domnul Barlow urma s-o
execute pe Pepper în faţa tuturor acelor oameni. Oameni veniţi, ca să
vadă cum era ucisă. Oameni care spuneau despre animale că sunt
însetate de sânge.
Lângă șine, Pepper se legăna înainte și înapoi, tremurând din toate
încheieturile. Știa că urma să se întâmple ceva rău. Atunci, o văzu pe
Lilly și înălţă trompa. Suflă zgomotos din ea și, fluturându-și urechile ei
mari, se întinse cu disperare către fată. Lilly își înghiţi un hohot de
plâns și porni către elefant. Trebuia să ajungă la Pepper, s-o aline și să-i
ceară iertare că nu făcuse mai mult, ca s-o salveze. Dacă urma să
moară, merita să știe că era iubită. Viktor o prinse pe Lilly și o smuci
înapoi. Cole îi desprinse mâna de pe braţul soţiei lui.
— N-o atinge! mârâi el.
— Spune-i să stea locului! ceru Viktor.
Cole o trase pe Lilly mai aproape.
— Îmi pare rău, zise el. Știu că vrei să ajuţi, dar n-ai ce face.
Tânăra se înmuie lângă el. Avea dreptate, dar gândul că Pepper îi
putea crede pe ea și pe Cole amestecaţi în execuţie îi străpungea inima
ca un cuţit.
 Un salahor azvârli un lanţ greu în jurul gâtului elefantului, îl strânse
ca pe un laţ și potrivi capătul printr-un inel de oţel legat de cablul
macaralei. Domnul Barlow îi făcu un semn celui care manevra utilajul,
iar mulţimea se cufundă în tăcere.
— Oh, Doamne! strigă Lilly. Nu puteţi face una ca asta! Nu puteţi
face una ca asta!
— Taci! mormăi Viktor.
Macaragiul trase o manetă, troliul scrâșni, iar lanţul zornăi și se
strânse pe lângă gâtul lui Pepper. Genunchii lui Lilly se înmuiară și
obrajii ei se goliră de sânge. Lanţul se strânse mai tare și mai tare,
săltând încet de pe pământ picioarele din faţă ale elefantului. Pepper
începu să se zbată și să urle, azvârlindu-și capul înainte și înapoi, cu
ochii măriţi de spaimă. Lilly simţi cum i se urcă fierea în gât și, pentru
o clipă, crezu că o să leșine. Apoi se auzi un sunet înfiorător, ca de
sfâșiere, însoţit de ţipătul lui Pepper. Publicul trase brusc aer în piept.
Macaragiul coborî elefantul pe șine și lanţul se înmuie în jurul gâtului
ei. Doi salahori alergară și desprinseră lanţul cu care era legat piciorul
ei din spate, însă glezna îi fusese deja sfârtecată.
Un val de adrenalină dădu năvală în trupul lui Lilly, care se smulse
din braţele lui Cole și o rupse la fugă înspre Pepper.
— Lilly, nu! strigă soţul ei.
Se luă după ea, însă Viktor îl înhăţă și îl ţinu pe loc. Când Lilly ajunse
lângă animalul îngrozit, încetini. Pepper, care intrase în panică, se
mișca ba înainte și înapoi, ba dintr-o parte în alta, scuturându-și capul
și încercând să scape din laţ. Salahorii și dresorii se ţineau la distanţă.
— E în regulă, Pepper, zise Lilly și întinse o mână. O să te ajut eu. E
ok.
La început, elefantul nu reacţionă. Apoi, o văzu pe Lilly și încetă să se
mai zbuciume. Un vaiet profund răsună din gâtul ei.
Cu coada ochiului, Lilly îl zări pe domnul Barlow venind valvârtej
către ele. Se apropie de elefant.
— Hai, fetiţo! o îndemnă ea. Ridică-mă!
Pepper înaintă șchiopătând, o cuprinse cu trompa și o săltă pe capul
ei. Lilly trecu pe spinarea elefantului, luă cablul macaralei și încercă să
desfacă lanţul din inelul de oţel. Fie că ar fi reușit să-i scoată laţul lui
Pepper, fie că nu, intenţiona să rămână acolo, până când domnul
Barlow avea să renunţe la execuţie. El n-ar fi ucis animalul, atâta vreme
cât Lilly era pe spinarea lui, cel puţin nu în public. Tânăra n-avea nici
cea mai mică idee ce urma să se întâmple după aceea. Dar, trebuia să
facă o încercare. Trase în jos inelul de oţel, căznindu-se să slăbească
forţa cablului și să desprindă lanţul. Acesta era prea strâns.
— Ce naiba crezi că faci? răcni la ea domnul Barlow. Dă-te jos de
acolo!
În spatele lui tocmai se aduna un grup de salahori. Cole scăpase de
lângă Viktor și alerga spre soţia lui, cu matahala pe urmele sale.
În ciuda faptului că Lilly stătea pe spinarea elefantului, domnul
Barlow îi făcu din nou semn macaragiului. Acesta trase maneta, troliul
se puse în mișcare, iar cablul se întinse. Lilly își pierdu echilibrul și
căzu în genunchi. Fu cât pe ce să alunece de pe spatele lui Pepper, dar
se agăţă de lanţul din jurul gâtului ei. Femeile scoaseră sunete de
uimire și își strânseră copiii lângă poalele fustelor, în vreme ce bărbaţii
își lungeau gâturile, ca să vadă mai bine. Cole se repezi la macara, se
căţără pe o latură a ei, îl apucă pe macaragiu de cămașă și îl trase afară
din cabină. Apoi se așeză pe locul mașinistului, împinse maneta în faţă
și cablul se înmuie. Lilly se ridică în picioare și reîncepu bătălia cu
lanţul. Viktor se urcă pe vagonul care susţinea macaraua, îl prinse pe
Cole de guler și îl lovi cu putere, în faţă. Tânărul se lăsă într-o parte,
aparent pierzându-și cunoștinţa, după care se îndreptă și înfipse un
pumn în maxilarul cât o lopată de cărbuni al lui Viktor. Netulburat,
acesta îl izbi din nou pe Cole, mai tare, apoi îl târî de pe scaunul
macaragiului și îi luă locul. Patru salahori se atârnară de picioarele
tânărului, îl smulseră de pe vagon și îl ţintuiră la pământ. Cole se
zvârcolea și înjura, luptându-se înnebunit să se elibereze. Unul dintre
oamenii domnului Barlow îl lovi cu piciorul în cap, făcându-l să cadă
fără vlagă, cu capul întors într-o parte.
Pe scaunul macaragiului, Viktor împinse levierele și mișcă maneta,
iar macaraua se roti la stânga, smucind-o pe Pepper în aceeași direcţie.
Lilly se răsturnă pe o parte și încălecă pe gâtul elefantului, ţinându-se
de el cu preţul vieţii. Când macaraua se roti înapoi, se ridică cu greu în
picioare, întinse mâna către inelul de oţel și încercă, în același timp, să
tragă de lanţ în jos. Viktor împinse maneta în faţă și la dreapta, făcând
macaraua să coboare, apoi să se rotească în partea cealaltă. Cablul se
înmuie, iar Lilly smuci inelul în jos și se strădui să desfacă lanţul. Un
șuierat răsună de deasupra capului ei, făcând-o să-și ridice ochii. Braţul
macaralei se prăvăli în jos și într-o parte, după care schimbă direcţia,
venind drept spre ea. Până să apuce Lilly să reacţioneze, mașinăria o
izbi în stomac, îi crăpă coastele și o doborî de pe spinarea lui Pepper.
Parcă mișcându-se cu încetinitorul, fata zbură prin aer, simţindu-și
plămânii goi și inutili, iar braţele și picioarele întinse ca ale unei păpuși
ce se prăbușește.
Ateriză pe un macaz de cale ferată, aflat la câţiva metri distanţă, iar
dispozitivul de metal i se înfipse în șale, provocând un zgomot de oase
sfărâmate care îi explodă în creier. Lilly, cu trupul ţeapăn de durere,
urlă și căzu la pământ cu o bufnitură. Undeva, în adâncul minţii, auzi
mulţimea trăgând brusc aer în piept. Lumea, când mai clară, când mai
înceţoșată, se învârtea în spatele unei perdele de lacrimi însângerate.
Lilly închise ochii, gâfâind și încercând să nu-și piardă cunoștinţa.
Trunchiul îi ardea de parcă cineva i-ar fi dat foc.
Se scurse parcă o veșnicie până când ameţeala trecu, iar fata deschise
ochii. Stătea întinsă pe o parte, în ţărână, cu faţa către circ și membrele
răsucite în unghiuri ciudate. Șeriful și câţiva funcţionari de la căile
ferate alergau către ea. În spatele lor, oamenii domnului Barlow îl târau
pe Cole de acolo.
Lilly scrâșni și încercă să se ridice în fund. Braţele i se mișcau, însă nu
reușea să se împingă de jos. Durerea care îi cuprinsese mijlocul nu
semăna cu nimic din ce mai simţise până atunci și fiecare răsuflare
parcă i-ar fi răsucit o sută de lame de cuţit în șira spinării. Încercă să se
rostogolească, însă oricât de mult s-ar fi chinuit, nu reușea să se
clintească. Își coborî privirea către propriul abdomen. O bară mânjită
de dâre stacojii îi ieșea din stomac, printr-o rană sângerândă. În mod
ciudat, nu simţea nicio durere. Atinse zona dimprejurul barei de metal
și degetele i se umplură de sânge lipicios. După ce o să fie scoasă, o să
mă fac bine, se gândi ea.
O grămadă de bocanci și pantofi se iviră în prejma lui Lilly, iar șeriful
îngenunche lângă ea, cu faţa brăzdată de îngrijorare.
— Nu te mișca, zise el. O să fie ok.
În spatele ei, macaraua se puse din nou în mișcare. Troliul scrâșni și
lanţul zornăi.
 — Nu… zise ea, întinzând o mână însângerată către șerif. Nu-i… nu-i
lăsaţi… s-o omoare pe Pepper.
— Tu doar rezistă și o să aducem ajutoare, răspunse șeriful.
Bărbatul se ridică în picioare și strigă:
— Cineva să cheme o salvare!
În spatele lui Lilly, macaraua scârţâi, cablul se tângui, iar mulţimea
izbucni în râsete și aplauze. Pepper mugi de câteva ori, apoi începu să
scoată zbieret după zbieret. Lilly își acoperi urechile cu mâinile, însă
zgomotele agoniei lui Pepper își croiră drum printre degetele ei
tremurânde, sfredelindu-i creierul. Începu să plângă în hohote și să se
înece, răsuflând tot mai repede și mai superficial. Fierul și oţelul
trosneau, în semn de protest împotriva greutăţii trupului agitat al lui
Pepper, până când, puţin câte puţin, cablul încetă să mai pârâie, iar
peste gloată se așternu tăcerea. Braţele lui Lilly se înmuiară și ochii
începură să i se întunece, ca și cum o perdea închisă la culoare s-ar fi
strâns împrejurul ei. Lumea se învârtea fără oprire și impresia unei
condamnări definitive punea stăpânire pe ea. Probabil că așa te simţi
când mori, se gândi Lilly. Dar nu pot… Phoebe are nevoie de mine… Apoi
simţi că se prăbușește și lumea se înnegri.
Capitolul 32
Julia
După ce-l luase pe Claude la întrebări în legătură cu dormitorul
ascuns și cu sora ei, Julia se târa înapoi spre conac, în timp ce mintea îi
lucra fără încetare. Își petrecuse toată viaţa plângându-și de milă,
pentru că mama fusese rece, iar tata distant, gândindu-se că trebuia să
fie ceva în neregulă cu ea, ceva care s-o facă nedemnă de iubirea lor. Și
chiar dacă, în adâncul inimii, știa că n-avea nicio vină pentru
accidentul de mașină al tatălui ei, întotdeauna și-l reproșase și pe acela.
Sigur, el fusese cel care alesese să se urce băut la volan, dar ea fusese
cea care chiulise de la biserică pentru a merge la scăldat. Povara pe care
o purta era reală.
Acum, își dădea seama că ea fusese cea norocoasă. Avusese o viaţă
relativ normală și plecase din conacul Blackwood, spre deosebire de
sora ei, care fusese ţinută prizonieră din pricina felului în care arăta.
Din păcate, n-o surprindea faptul că mama se rușinase cu întâia ei
născută. Căci, în ciuda purtării pioase din intimitate, aparenţele
avuseseră cea mai mare importanţă pentru ea, de unde și rochiile
elegante sau blănurile pe care le purta în public, și imaginea familiei
fericite, pe care o întreţinea de ochii lumii. Dar, să ţii sub cheie un copil
era ceva de neimaginat. Ceva monstruos, crud, dezgustător. Iar tata
fusese și el implicat. Nu era de mirare că se apucase de băut. Oare
acesta să fi fost motivul pentru care avea nevoie de iertarea lui
Dumnezeu sau altul?
Când ajunse înapoi în casă, Julia ridică toate storurile, trase în lături
toate draperiile grele și deschise toate ferestrele. Aerul proaspăt și
lumina soarelui nu aveau să cureţe niciodată conacul Blackwood de
toate secretele și minciunile lui oribile, dar simţea că trebuia să
aerisească locuinţa. Măcar de-ar fi putut să deschidă niște geamuri și în
capul ei, pentru a-și aerisi mintea. Din nefericire, imaginea unei fetiţe
în dormitorul din pod i se întipărise pe veci în creier. După ce luă o
cutie de chibrituri dintr-un dulap de la bucătărie, își puse o haină
groasă, cizme și mănuși, apoi ieși din nou, pentru a da foc grămezii de
ramuri doborâte în timpul furtunii. Munca fizică o ajuta mereu să
gândească și trebuia să-și dea seama ce să facă mai departe.
Tatăl ei obișnuia să ardă frunzele toamna și Julia încă îl vedea șezând
pe o buturugă în curtea laterală, fumând ţigară de la ţigară și sorbind
dintr-o ploscă argintie. Avea aerul unui om condamnat să rabde iadul
pe pământ, iar sufletul ei se umplea de teamă când îl zărea stând acolo,
cu umerii căzuţi, ca și cum tocmai s-ar fi petrecut ceva rău. Acum știa
de ce arăta astfel. Tainele înfiorătoare, asemenea otrăvii, te mistuie din
interior.
În locul destinat arderii, mormanul de crengi și beţe strâns în urma
furtunii era mare cât o mașină. Așezat pe un strat de frunze uscate,
rămase din toamna trecută, avea să dea naștere unui foc pe cinste. Julia
începu să umble pe lângă peluză, adunând ramuri rătăcite pe care să le
adauge maldărului.
În timpul primului ocol pe care-l dădu curţii, se opri în dreptul
șopronului din grădină și ridică ochii spre conacul Blackwood. Spre
deosebire de partea din faţă și din spate a clădirii, care aveau fiecare
câte opt lucarne, laterala construcţiei nu adăpostea decât patru.
Niciuna nu se afla în dormitorul ascuns, însă Julia nu putea să nu-și
imagineze o fetiţă palidă, ce sta singură și se uita printr-unul dintre
geamurile mucegăite, întrebându-se de ce nu îi era îngăduit să meargă
afară. Gândul ăsta se răsucea și ardea în pieptul ei, chinuind-o, fără
îndoială, la fel de mult pe cât ar fi făcut-o o săgeată înfiptă în inimă.
Chiar și dacă ar fi golit complet conacul și ar fi refăcut interiorul, cum
ar fi putut să trăiască acolo, cunoscând durerea și chinurile pe care un
copil nevinovat le îndurase în spatele acelor ziduri?
Azvârli o mână de beţe în grămada adunată și intră în șopronul din
grădină. Teancul de ziare, așezat într-o ladă de lemn, era încă acolo, iar
pe un raft găsi un bidon cu ulei de lampă. Întorcându-se la locul
destinat arderii, Julia îndesă foi de ziar mototolite printre crengile de la
baza mormanului, turnă ulei de lampă peste beţe și frunzele uscate,
apoi aprinse hârtia și făcu un pas înapoi. Focul se iscă numaidecât și se
întinse, umplând tăcerea după-amiezii cu un zgomot asemănător
pocnetului din degete. Flăcările portocalii și albastre trosneau, scuipau
scântei și se înălţau iute către cer.
 Julia le privea vrăjită, uitându-se cum limbile de foc înnegresc
ramurile și înghit frunzele. Pălălaia creștea, încălzindu-i faţa și mâinile.
Dacă cineva ar fi văzut-o stând acolo, n-ar fi avut nici cea mai vagă idee
despre învălmășeala care i se învârtea prin minte. Cum fusese cu
putinţă ca părinţii ei să-și întemniţeze propriul copil? Cum putuseră să
se mai suporte, știindu-și fiica prizonieră, incapabilă să respire aer
curat sau să simtă soarele pe piele, în vreme ce ei erau liberi să facă tot
ce pofteau? Oare o ascunseseră în pod imediat după ce venise pe lume?
Oare le spuseseră tuturor că se născuse moartă? O amintire îi licări în
minte: cineva zicând ce mult se bucură, fiindcă Julia a crescut
sănătoasă și puternică, după ce mama ei a stat în pat tot timpul cât a
fost însărcinată. Cine era acel cineva? Nu reuși să-și aducă aminte. Oare
persoana respectivă își făcea griji, deoarece i se spusese că mama Juliei
a pierdut primul copil? Oare exista în casă un certificat de naștere pe
care să fie trecut numele doctorului care o îngrijise pe mama? Să fi fost
Lilly sora Juliei? Oare ce se întâmplase cu ea? Era moartă? Oare părinţii
ei trebuiau iertaţi pentru că o încuiaseră sau pentru altceva? Oare
murise în pod sau fugise și se alăturase circului? Era posibil ca
respectivul circ să mai funcţioneze încă? Și cum ajunsese aparatul de
fotografiat al lui Lilly în biroul tatei, ca să nu mai vorbim despre
bijuteriile și peria ei de păr? Sute de întrebări o copleșeau pe Julia,
dându-i, în același timp, o senzaţie de greaţă.
Tânăra clipi și se trase înapoi, căci pielea de pe faţă o ustura ca și
cum ar fi stat prea mult la soare. Brusc, panica îi încleștă pieptul. Câtă
vreme ea fusese în transă, focul se făcuse mai înalt, mai întins și mai
încins. Pârlise crengile joase ale unui copac din apropiere și înainta
treptat prin curte, înnegrind și distrugând iarba veștedă, așa cum apa
erodează un ţărm nisipos. Julia se uită împrejur, după ceva cu care să
stingă flăcările răzleţe. Tatăl ei obișnuia să folosească o lopată și o furcă
pentru a ţine vâlvătăile sub control, însă ea realizase prea târziu că n-
avea nici una, nici alta. Își aruncă ochii spre grajd, ca să vadă dacă
bătrânul Claude o urmărea. Poate o ajuta el. Nu-l zări pe nicăieri.
Disperată, se apucă să calce în picioare pământul aprins, încercând să
înăbușe flăcările ce se împrăștiau. Dar fierbinţeala îi arse pielea și gâtul,
silind-o să se retragă. Își ţinu răsuflarea și încercă din nou, însă nu reuși
să se apropie pentru mai mult de o clipă sau două. Apoi, mormanul
uriaș se mișcă și începu să se răstoarne, azvârlind în aer scântei și
cenușă fierbinte. Julia sări într-o parte și căută prin curte ceva cu care
să oprească infernul: o lopată, un furtun, o găleată cu apă de ploaie. Nu
văzu nimic. Trebuia să ajungă la Claude. O luă la goană către grajd,
strigând după ajutor, după care se uită peste umăr, înspre foc. O licărire
roșiatică îi atrase atenţia, făcând-o să se oprească în loc și să întoarcă
ochii spre casă.
Flăcările înghiţiseră perdelele de la o fereastră deschisă.
Cabinetul de lucru al tatei.
Pentru o clipă, fu paralizată de groază. Apoi își veni în fire și alergă
înăuntru. Înhăţă covorul împletit din faţa chiuvetei de la bucătărie și
fugi spre cabinet. Focul deja distrusese perdelele și se târa pe tavan,
făcând lemnul uscat să izbucnească în văpăi galbene și portocalii.
Fumul umplea încăperea, iar lângă fereastra de la care pornise
incendiul, grămezi de hârtii și cărţi vechi se înnegreau și se încreţeau.
Julia își ţinu respiraţia și începu să dea cu covorul în ele, dar nici nu
apuca să stingă bine o vâlvătaie, că imediat, începea o alta. O usturau
ochii din pricina fumului, în vreme ce frânturi de tavan ars îi cădeau pe
pantaloni și pe haină. Tușind și strângând pleoapele, Julia se străduia să
ţină piept flăcărilor cu ajutorul covorului, însă acestea se răspândeau
prea repede.
Deodată, Claude se ivi lângă ea, ţinând în mâini un stingător.
— Dă-te la o parte! îi strigă bătrânul.
Ea dădu înapoi, horcăind și înecându-se, cu gura acoperită de dosul
mâinii. Claude trase inelul stingătorului și îndreptă furtunul înspre foc.
Preţ de un moment, Julia crezu că incendiul o să se potolească. După
aceea, stingătorul încetă să mai funcţioneze. Claude răsuci înnebunit
de buton, scutură cilindrul, îl lovi cu mâna, dar în zadar. Zidul de
deasupra ferestrei se încovoie, rama cedă și grinzi cuprinse de flăcări se
prăbușiră pe podea. Primind mai mult aer care s-o hrănească, pălălaia
urcă mai furioasă. Alte hârtii se aprinseră și ele, iar o porţiune din
plafonul ce ardea se prăvăli pe dușumea, scoţând un trosnet asurzitor și
stârnind noi scântei. Claude o apucă pe Julia de braţ și o îndrumă către
ușă.
— Trebuie să plecăm de aici! ţipă el.
 Pe hol, fumul acoperea tavanul și aluneca spre celelalte încăperi. Cei
doi se repeziră în bucătărie și ieșiră pe ușa din spate. Când se
îndepărtară suficient, Julia, cu faţa asudată și plină de funingine,
ţinându-și o mână tremurătoare în dreptul gurii, se opri pentru a privi
înapoi. Flăcări și fum se revărsau prin ferestrele cabinetului, iar focul se
prelingea pe zidul lateral, înspre etajul al doilea. Juliei i se înmuiară
picioarele. Ce făcuse?
 Ruinele conacului Blackwood zăceau într-un morman de grinzi
înnegrite și cenușă mocnită, dintre rămășiţe înălţându-se două coșuri
carbonizate și numeroase bucăţi de pereţi arși. Până să vină mașinile
pompierilor, incendiul înghiţise deja jumătate din casă. Juliei și lui
Claude nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să se uite.
În momentul surpării acoperișului, Julia căzu în genunchi, la
pământ. Claude rămase tăcut lângă ea, având pe chip un amestec
ciudat de uimire și ușurare. Pompierii se grăbiră spre clădire cu
furtunurile lor, însă etajul al doilea și cel de-al treilea se năruiră cu un
zgomot tunător, transformându-se într-un maldăr înflăcărat. Julia, cu
lacrimile șiroindu-i pe faţa plină de funingine, tremura și se holba la
oamenii care se căzneau să stingă incendiul. Se simţea ruptă de lume,
de parcă totul i s-ar fi întâmplat altcuiva ori ar fi urmat să se termine
curând, asemenea unui coșmar sau a unei farse. Era convinsă că cineva
sau ceva o s-o trezească, iar ea o să descopere că n-a fost decât un vis.
Apoi, un pompier aduse două pături, iar pe una o înfășură în jurul
umerilor Juliei, moment în care tânăra realiză că cele întâmplate aveau,
într-adevăr, legătură cu ea. Cumva, dăduse foc conacului Blackwood,
iar acum acesta era distrus, laolaltă cu sinistrele secrete ascunse în el.
Pompierul îi oferi cealaltă pătură lui Claude, însă acesta scutură din
cap.
Atunci pompierul îngenunche lângă Julia și întrebă:
— Vă simţiţi bine, domnișoară?
Ea reuși să dea din cap în semn de încuviinţare.
 — Eraţi înăuntru când a izbucnit incendiul? întrebă el.
Tânăra scutură din cap. Bărbatul se uită la Claude.
— Dar dumneavoastră?
— Eu eram în grajd, răspunse bătrânul.
Pompierul își puse o mână sub braţul Juliei.
— Haide! o îndemnă el. Să vă ridicăm de pe pământul ăsta ud. E frig
aici, afară.
Ea se lăsă ajutată și se ridică pe picioarele slăbite.
— Sigur nu sunteţi rănită? insistă pompierul. Salvarea e pe drum.
Poate că ar trebui să vă consulte cineva.
Julia înghiţi în sec și încercă să-și regăsească vocea. Când izbuti,
aceasta era răgușită și lipsită de vlagă.
— Sunt bine.
— În regulă, spuse pompierul. Dacă ziceţi dumneavoastră. Dar nu
ezitaţi să cereţi ajutor dacă aveţi nevoie.
Bărbatul dădu scurt din cap către ea și se întoarse la mașini, pentru
a-i ajuta pe ceilalţi. Câteva minute mai târziu, Fletcher intră în viteză
pe aleea din faţa grajdului și străbătu ca o săgeată peluza, îndreptându-
se către Julia și Claude. Când ajunse la ei, apăsă cu putere frâna și sări
jos din camionetă, palid la faţă și cu ochii cât cepele.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Voi aţi păţit ceva?
— N-avem nimic, răspunse Claude și făcu o mișcare cu capul înspre
Julia. Dar ea are nevoie să se așeze în mașina ta.
— Hai! i se adresă Fletcher tinerei. Ești albă ca varul.
O luă de braţ și o conduse înspre camioneta lui. Claude îi urmă și
deschise portiera din dreapta.
Parcă în transă, Julia urcă și luă loc, clănţănind din dinţi, cu pătura
pe umeri. Fletcher se așeză pe locul șoferului și porni căldura, în vreme
ce Claude stătea în ușa deschisă a mașinii.
— Ce naiba s-a întâmplat? repetă Fletcher.
— Eu sunt de vină, răspunseră Julia și Claude în același timp.
Ea se întoarse și se uită cu gura căscată la bătrân. De ce își asuma el
vina? Ea deschisese ferestrele casei și aprinsese un foc în curtea
laterală. Ea nu fusese atentă și lăsase flăcările să scape de sub control.
Apoi un alt gând îi veni în minte. Poate că sperase să se întâmple așa
ceva. Poate că înfiorătorul adevăr legat de părinţii ei și de cruzimile pe
care le făcuseră în interiorul conacului Blackwood era peste puterile ei
de a îndura. Nu, era ilogic. Ea voia răspunsuri, iar acum, poate că nu
avea să le mai afle niciodată. Și, mai mult, își dorea să facă dreptate,
pentru sine și pentru sora ei. Acum nu mai avea nicio dovadă că sora ei
existase măcar. Totul dispăruse.
— Eu sunt de vină, zise Claude, cu și mai multă convingere.
Julia scutură din cap.
— Ce tot vorbești? Eu am lăsat geamurile deschise. Eu ardeam crengi
și nu…
— Știam despre sora ta, o întrerupse Claude.
— Știu, replică Julia. Mi-ai zis.
Bătrânul își îndreptă umerii și se uită fix la ea, ca și cum și-ar fi luat
inima în dinţi pentru ceea ce avea să urmeze. Julia își mușcă buza și
așteptă, simţind cum îi tremură genunchii de teamă.
— Mai e ceva, continuă Claude.
— Și asta știu, spuse ea.
Bătrânul răsuflă greu.
— Ești convinsă că vrei să afli adevărul?
Julia dădu din cap.
— Ok. Atunci, dacă te simţi în stare, vreau să-ţi arăt ceva.
Ea dădu să coboare din mașină. Fletcher îi puse, cu blândeţe, o mână
pe braţ.
— Ce faci? o întrebă el. Nu cred că ar trebui să pleci. Ai putea fi în
stare de șoc, iar poliţia o să aibă de pus întrebări în legătură cu
incendiul.
Ea îi aruncă un zâmbet firav și se dădu jos din camionetă.
— N-o să păţesc nimic. E ceva ce trebuie să fac.
Fletcher se încruntă.
— Ce dracu’ se petrece pe aici? Chestia asta nu poate să mai aștepte?
— Nu mergem departe, îi spuse Claude. Când o să vină poliţiștii,
spune-le că focul a fost un accident și că o să ne întoarcem imediat. Ai
o lanternă?
Fletcher oftă zgomotos și clătină din cap, în mod evident frustrat și
nedumerit. Dar nu te puteai pune cu Claude, iar el știa asta. Înjură în
barbă, coborî și scotoci în spatele scaunului său. Scoase o lanternă, veni
în faţa camionetei și, cu îngrijorarea întipărită pe chip, i-o întinse
tinerei.
— Julia, te rog! zise el. Poţi să faci asta mai târziu.
— Nu, replică ea. Nu pot. Trebuie s-o fac acum. O să-ţi explic totul
când ne întoarcem.
Fata își scoase pătura și se uită la Claude, strângând lanterna în
ambele mâini.
— Ia-o înainte!
Bătrânul se întoarse și porni către pădure.
 În curtea din spate, dincolo de resturile încă arzând ale conacului
Blackwood, Julia îl urma pe Claude înspre capătul îndepărtat al peluzei,
printr-un spaţiu îngust dintre tufele tunse. Împreună, cei doi traversară
o fâșie de buruieni moarte și bălţi îngheţate, după care intrară în
pădure, unde se aplecară pentru a trece pe sub pini și copăcei deșiraţi.
Încă n-aveau nevoie de lanternă, dar Julia se bucura c-o luaseră cu ei,
pentru orice eventualitate. Când se adânciră în pădure, luând-o pe ceea
ce părea a fi o potecă pentru animale, o amintire începu să-i joace prin
marginile minţii.
În copilărie, Julia n-avea voie să iasă din curte ori să intre în pădure.
Dar, la vârsta de paisprezece ani, se aventurase în codrul întunecos,
pentru a trage din prima ei ţigară, curioasă să afle de ce puștii de la
școală și tatăl ei găseau fumatul atât de atrăgător. După ce primele
fumuri îi stârniseră tusea și aproape că o făcuseră să vomite, așteptase
să-i treacă ameţeala și pornise înapoi pe unde venise. Soarele apunea,
cerul dintre frunzele ce se întindeau deasupra capului ei devenise
purpuriu și, în câteva minute, fata se rătăcise, imaginându-și cum avea
să fie descoperită de tatăl ei, cu braţele și faţa sfâșiate de animale
sălbatice. Cuprinsă de panică, înaintase cu greu prin hăţiș, în timp ce,
în urechi, îi răsuna iar și iar avertismentul mamei, care-i spusese că o să
se întâmple lucruri rele, dacă nu e cuminte. Când, în sfârșit, găsise
drumul spre ieșire, năvălise în curte prin șirul de tufe, cu faţa plină de
lacrimi și zgârieturi, jurând să nu mai pună niciodată piciorul în
pădure.
 Totuși, în timp ce se ţinea după Claude pe cărarea care șerpuia
printre rădăcini de copaci și bolovani, i se părea că ar trebui să-și mai
amintească ceva, ceva mai mult decât o ţigară fumată pe furiș, decât
faptul că nu-și ascultase părinţii sau decât temerea că o să se piardă și o
să fie mâncată de sălbăticiuni.
Ramurile copacilor și coroanele înalte ale arborilor veșnic verzi
foșneau deasupra ei, în vreme ce mirosul de ars al casei mistuite de
flăcări se strecura prin pădure. Acolo unde lumina soarelui abia dacă
reușea să pătrundă până la covorul muced al codrului, din loc în loc,
rămăseseră petice de zăpadă și gheaţă, printre tufe și buruieni. Furtuna
aducătoare de polei desfigurase copacii mai mari, lăsându-le ramurile
lungi frânte și atârnând sau rupte complet și împrăștiate pe jos. Claude
trebui să cureţe de mai multe ori gunoaiele de pe potecă și, pe drum,
fură nevoiţi să se caţere peste un stejar doborât. Cu cât se adânceau mai
mult în pădure, cu atât mai intensă redevenea vechea frică a Juliei de a
se pierde. Arborii sfărâmaţi și izul de moarte al fumului o duceau cu
gândul la un câmp de luptă ori la un pustiu post-apocaliptic,
oglindindu-i starea de spirit. Întreaga ei lume fusese întoarsă pe dos și
distrusă, iar ea habar n-avea încotro se îndrepta.
Dar nu mai exista cale de întoarcere. Trebuia să afle adevărul. În plus,
Claude dădea impresia că știa drumul. Lângă ceea ce părea a fi capătul
potecii, bătrânul dădu la o parte crengile unui molid înalt, apoi le ţinu
în loc și așteptă până când Julia trecu dincolo de ele. De cealaltă parte a
copacului, mărăcini și ienuperi înconjurau un luminiș plin cu smocuri
de iarbă ninsă, frunze, rugi și bușteni putreziţi, îmbrăcaţi în gheaţă.
În mijlocul luminișului, un gard de fier înconjura o singură piatră de
mormânt. Julia se opri brusc și o nouă amintire îi veni în minte, vagă și
înceţoșată: tatăl ei ducând-o în braţe prin pădure, ei doi plantând flori
în interiorul unui gard, apoi culegând păpădii și așezându-le lângă un
pătrat de piatră cenușie. Un găunos suflu de teamă îi străbătu oasele.
— A cui e? întrebă ea.
Claude nu spuse nimic și continuă să înainteze, pășind spre gard.
Împinse cu piciorul frunzele ude și ramurile rupte din faţa porţii, săltă
zăvorul și o deschise. Balamalele de metal scârţâiră în tăcerea pădurii și
un foșnet izbucni din apropiere, când o creatură micuţă o zbughi cu
pași mărunţi. Claude se uită la Julia, așteptând, cu privirea obosită și
chipul sleit. Ea înghiţi în sec, intră cu băgare de seamă pe poartă și citi
inscripţia de pe piatra cea simplă. Deasupra unei cruci gravate, stătea
scris:

FIICA IUBITĂ

Julia clipi pentru a-și alunga lacrimile și se apropie, acoperindu-și

gura cu degetele tremurătoare. Claude o urmă și se opri alături de ea.
— De unde ai știut că e aici? îl întrebă tânăra.
— Eu l-am ajutat pe tatăl tău s-o îngroape.
Julia inspiră cu putere. Un milion de întrebări îi goneau prin minte,
însă trebuia să aibă grijă și să nu forţeze prea tare. Avea nevoie ca
bătrânul să-i spună totul.
— Ce s-a întâmplat cu ea?
— N-am vorbit nimănui despre povestea asta. Și a trebuit să trăiesc
atâţia ani cu ea.
— Cu ce?
— În noaptea aia lucram până târziu, fiindcă a doua zi, în zori, urma
să vină un cumpărător, iar eu trebuia să pregătesc caii.
Julia se uită la el.
— În care noapte?
— În noaptea în care am văzut-o pe mama ta, adică pe doamna
Blackwood, scoţând-o pe fată din casă.
Juliei i se zbârli părul de pe ceafă. Pe fată. Sentimentul că urma să
afle un adevăr îngrozitor o învălui, precum un giulgiu îngheţat.
— Așadar sora mea a ieșit din pod. Și tu ai știut tot timpul despre
existenţa ei. Cât a stat acolo, sus?
Bărbatul ridică o mână.
— Te rog! Doar ascultă-mă. Trebuie să ajung până la capăt cu tot.
Tânăra își încleștă fălcile și așteptă.
— Era aproape de miezul nopţii, reluă Claude. Domnul Blackwood
era plecat din oraș, iar eu ieșisem la o scurtă pauză de ţigară, în spatele
grajdului. Deodată, o văd pe doamna Blackwood conducând-o pe fată
pe pășunea nordică, înspre pădure.
Bătrânul făcu o pauză, pentru a mătura un ghem de frunze moarte
de pe piatra funerară.
 — Pe urmă ce s-a întâmplat?
— Habar n-aveam ce puneau la cale și nu știam ce să fac. Sigur,
privind în urmă, ar fi trebuit să fac ceva. Dar pe moment…
Claude își frecă fruntea cu mâna.
— După o vreme, am zărit-o pe doamna Blackwood ieșind singură
din pădure.
Pielea de pe braţele Juliei se încreţi. Ce Dumnezeu făcuse mama?
— A doua zi, domnul Blackwood mi-a zis că fata lui s-a stins,
continuă bătrânul. Jur că atunci mi-a pomenit pentru prima oară
despre ea. Până în clipa aia, credeam că se născuse moartă, așa cum
spuseseră ei.
Ochii lui deveniră sticloși.
— Oh, Dumnezeule! șopti Julia.
Se uită cu gura căscată la piatra de mormânt și la pământul de sub
ea. Oare acolo murise sora ei, după ce trăise încuiată în pod? Oare
stăteau chiar în locul în care fusese ucisă? Tânăra își duse o mână la
piept. Era ca și cum i-ar fi fost supt aerul din plămâni.
— După ce mi-a spus că fata a murit, n-am știut cum să procedez.
Mă tot gândeam că ar fi trebuit să fac ceva, orice, ca s-o opresc pe
doamna Blackwood. Două zile am anunţat că sunt bolnav, pentru că nu
puteam să dau ochii cu ei. Nu știam dacă s-ar fi cuvenit să chem poliţia
ori…
Claude șovăi, ca și cum ar fi căutat cuvintele potrivite, după care se
uită cu deznădejde la Julia.
— Trebuie să înţelegi, aveam o soţie și un fiu de îngrijit, iar pe
vremea aia, slujbele erau greu de găsit. Dumnezeu să mă ajute, mi-am
zis că deja nu mai puteam să fac nimic. Ce se întâmplase, se
întâmplase. Dacă mi-aș fi pierdut serviciul, asta n-ar fi adus-o pe fetiţa
aia înapoi. Așa că m-am întors la muncă și mi-am ţinut gura închisă.
Atunci s-a apucat domnul Blackwood de băut.
Pământul parcă se înclină sub tălpile Juliei.
— Vrei să spui că mama mea… mama mea…
Nu reuși să termine. Bătrânul scutură din cap.
— Nu, nu. Nu asta vreau să spun. Am avut la dispoziţie mulţi ani în
care să cuget la chestia asta și cred că mi-am dat seama ce s-a petrecut.
Un circ închiriase un teren de cealaltă parte a copacilor, dincolo de
pășunea nordică. Imediat după plecarea lor de a doua zi mi-a zis
domnul Blackwood că fata lui nu mai e.
Julia îl privi uluită pe Claude, în timp ce, prin trupul ei, năvălea un
zăpăcitor amestec de ușurare, dezgust și adrenalină. Ușurare, fiindcă
mama nu fusese o criminală, dezgust și adrenalină fiindcă știa ce avea
să urmeze.
— Zici că mama a dat-o pe sora mea unui circ?
Bărbatul scutură iar din cap.
— Nu, cred că a vândut-o circului.
Inima Juliei începu să bată mai iute. Avusese dreptate. Lilly fusese
sora ei, nu amanta tatei. De aia păstrase el afișele și biletele de la circ.
De aia decupase articolele din ziare. Totuși, nu-i venea să-și creadă
urechilor. Întrebările i se iveau în minte mai repede decât putea să le
analizeze.
— Dar de ce? Ca să scape de ea? Nu e ca și cum ar fi avut nevoie de
bani.
— Nu sunt tocmai sigur. Dar trebuie să ţii minte că era începutul
anilor treizeci, pe vremea crizei economice. Soţii Blackwood se zbăteau
ca toţi ceilalţi, nu înfiorător de tare, nicidecum, dar se zbăteau.
— Nu-mi pasă! Asta nu-i o scuză pentru…
— Vrei doar să mă asculţi?
Tânăra își mușcă buza, în timp ce mâhnirea și furia îi creșteau în
piept ca o tumoare. Nu era de mirare că tatăl și mama ei aveau nevoie
de iertarea lui Dumnezeu. Credea că o să înceapă să ţipe înainte ca
bătrânul să-i spună și restul.
— La vreo săptămână după dispariţia fetei, zise el, soţii Blackwood l-
au cumpărat pe Blue Venture, calul care a ieșit pe locul doi în cursele
Belmont Stakes și Kentucky Derby din anul ăla. După aia, ferma asta
chiar a început să adune banii cu lopata. Soţii Blackwood au angajat un
dresor, au câștigat câteva curse, pe urmă l-au făcut pe Blue Venture
armăsar de prăsilă. Calul ăla a salvat ferma Blackwood. Și a fost ideea
doamnei Blackwood să-l cumpere.
— Vrei să zici că mama mea a folosit banii, ca să cumpere un cal?
— Cred că da.
Julia închise ochii preţ de o clipă, ca să lase informaţiile să-i pătrundă
în minte. Cum poate cineva să fie atât de crud? Să-ţi ţii propria fiică
încuiată în pod e deja un lucru oribil, dar s-o vinzi circului e ceva
dezgustător, bolnav. Se uită la Claude.
— Câţi ani avea sora mea, când mama a vândut-o?
— Trebuie să fi avut cam nouă sau zece, nu sunt pe deplin sigur.
— Doamne! exclamă ea. Și-a întemniţat fata în pod vreme de zece
ani, după care a vândut-o unui circ? În definitiv, ce soi de monstru era
mama mea?
Bătrânul își feri privirea și o umbră neagră îi străbătu faţa. Își frecă
din nou fruntea cu mâna și oftă zgomotos, de parcă ar fi vrut să se afle
oriunde altundeva, numai acolo nu. Apoi îndreptă spre ea doi ochi
îngrijoraţi.
— Mai e ceva.
Julia se pregăti sufletește. Nu era convinsă că mai putea suporta mult.
— Ce?
— Îmi pare rău că trebuie să-ţi zic eu asta, dar doamna Blackwood n-
a fost mama ta. Asta-i maică-ta, cea de aici, din mormântul ăsta.
Juliei i se înmuiară genunchii.
— Cum… cum adică?
Scutură din cap.
— Nu, nu-i… nu-i posibil. Probabil, ești confuz.
— Spun adevărul. Cumva, maică-ta a ajuns înapoi la fermă, lângă
bunicii tăi. Iar tu erai cu ea.
— Bunicii mei?
La început, Julia nu-și dădu seama despre cine vorbea, pe urmă
înţelese și, scăpând lanterna, se lăsă în jos. Dumnezeule mare! Oamenii
pe care îi crezuse părinţii ei erau, de fapt, bunicii ei. Iar Lilly fusese
mama ei, nu sora ei. O mie de întrebări îi alergau prin cap, dar abia
dacă putea să lege două cuvinte.
— Dar cum… de ce…
Se chinui să găsească vorbele potrivite.
— De ce naiba s-ar mai fi întors vreodată aici?
Claude ridică din umeri. Cuprinsă de ameţeală, tânăra se uită lung la
piatra funerară.
— Cum a murit?
— Domnul Blackwood mi-a zis că s-a îmbolnăvit de pneumonie.
— Tu l-ai crezut?
 — N-aveam niciun motiv să nu-l cred.
— Câţi ani aveam eu?
— Nu știu sigur. Erai doar un bebeluș.
— Dar cum…?
Se opri, simţind dintr-odată că-i vine să vomite. Toate poveștile alea
pe care i le spusese „mama”, despre cum stătuse ea în pat cât fusese
însărcinată, despre cât se bucuraseră când Julia se născuse sănătoasă.
Erau minciuni. Nimic altceva decât minciuni. Și cum rămânea cu
amintirile ei? Cu „mama” care-i cânta ca s-o adoarmă și care o învelea
seara? Oare erau reale sau doar o născocire a imaginaţiei?
— Deci, părinţii mei… adică bunicii mei… le-au zis tuturor că sunt
fata lor?
Claude dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Cum au explicat asta?
— N-au prea avut ce explica. După ce doamna Blackwood a vândut-o
pe mama ta circului, iar domnul Blackwood s-a apucat de băut,
lucrurile s-au înrăutăţit destul de mult. Ferma prospera, dar vieţile lor
erau distruse. Nu se mai vedeau cu prietenii, refuzau invitaţiile la
evenimentele mondene, iar pe la grajduri mai treceau doar clienţii. Le-
a fost ușor să le zică tuturor că doctorul i-a impus doamnei Blackwood
odihnă la pat cât „așteaptă” copilul și că ea nu se simte în stare să
primească musafiri, mai ales după povestea despre „sora” ta, care s-ar fi
născut moartă. Iar după ce ai „venit pe lume”, au spus că ești prea
firavă, ca să ieși din casă și că nimeni n-are voie să intre, până când nu
te înzdrăvenești. Au pus un semn pe ușa de la intrare, prin care
înștiinţau oamenii să meargă la grajd și să întrebe de mine. Mie mi s-a
poruncit să dau telefon la conac și să anunţ cine a venit, dar ei refuzau
pe aproape toată lumea sau venea bunicul tău în grajd. Cred că
începuseși deja să umbli, când te-am văzut prima dată pe afară.
Tânăra își îngropă faţa în palme. Bineînţeles că bunicii ei fuseseră
nevoiţi să mintă, altfel ar fi trebuit să admită ce-i făcuseră fiicei lor. Și
în tot timpul ăsta, Julia fusese învinovăţită pentru dependenţa de alcool
și pentru moartea „tatălui” ei. În tot timpul ăsta se întrebase de ce nu
fusese demnă de iubirea „părinţilor” ei. Cu un amestec ciudat de uimire
și ușurare, realiză că tot ce crezuse despre ea însăși și despre „părinţii”
ei fusese o minciună. Pe de-o parte, era recunoscătoare că aflase
adevărul. Pe de altă parte, mistuirea conacului Blackwood, laolaltă cu
„bomba” că Lilly fusese mama ei, aproape că erau mai mult decât putea
ea să îndure.
Trase aer în piept, încet și adânc, încercând să se adune. Își șterse
lacrimile de pe faţă și atinse inscripţia de pe mormânt, simţind cum
răceala moartă a pietrei îi mușcă pielea. Aceea fusese mama ei. Mama
pe care n-o cunoscuse niciodată. O femeie, o albinoasă, care, în
copilărie, fusese încuiată într-un pod și, apoi, vândută circului. Era
incredibil, și abject, și sfâșietor, toate în același timp. Totuși, asta
răspundea foarte multor întrebări. Cu excepţia uneia. Cum putuseră
părinţii ei, adică bunicii ei, să fie atât de cruzi? Undeva, în adâncul
minţii, se gândea cum i-ar fi fost viaţa, dacă mama ei biologică n-ar fi
murit. Dar, încercarea de a-și imagina drept mamă o femeie pe care n-o
întâlnise niciodată era prea apăsătoare pentru creierul ei zăpăcit. Iar
încercarea de a-și închipui copilăria într-un circ era imposibilă. Nici n-
ar fi știut de unde să înceapă.
— Deci o chema Lilly? întrebă ea.
— Da.
— Și tatăl meu?
— Domnul Blackwood zicea că murise, ucis într-un soi de accident.
Julia se ridică, sprijinindu-se pe picioarele care-i tremurau.
— Iar tu l-ai ajutat s-o înmormânteze pe mama mea?
— Da.
— L-ai ajutat să ducă trupul în pădure?
— Da.
— Unde era ea?
— Cum adică?
— Unde era Lilly când a murit?
Claude își masă ceafa, apoi o fixă cu o privire chinuită.
— În pod.
Capitolul 33
Lilly
Una dintre razele galbene ale zorilor răzbătu prin întuneric, trezind-
o pe Lilly dintr-un somn cu întreruperi. Tânăra clipi și deschise ochii.
O durere de cap îi zdrobea partea din spate a craniului, așa că mintea îi
lucra încet, ca prin ceaţă. Parcă ar fi luat parte la o bătălie, căci își
simţea fiecare mușchi inflamat și dureros. Cearceaful de sub ea era rece
și ud, iar aerul duhnea a urină, amestecată cu izul metalic al sângelui.
Soarele lumina un pătrat din peretele de cărămidă aflat în faţa ei, dând
naștere unei siluete ce semăna cu o fereastră îngustă, acoperită de
ramuri încolăcite. Lilly miji ochii, încercând să-și dea seama ce vedea.
O umbră acoperită cu pene tremura la baza siluetei, asemenea
frunzelor de pe o creangă. Era o pasăre. Pe un pervaz.
Lilly trase brusc aer în piept. Totul îi părea atât de familiar și de
straniu în același timp, ca o imagine zărită într-un vis recurent. Ridică
privirea. Un tapet înflorat acoperea tavanul boltit de deasupra patului –
același tapet pe care, cu o sută de ani în urmă, tatăl său îl montase în
ungherul din dormitorul ei. Inima i se opri în loc, apoi începu să-i
zvâcnească în piept. Întoarse capul și se uită prin cameră.
Iată căsuţa ei pentru păpuși și biblioteca plină de cărţi.
Iată serviciul ei de ceai, cu tot cu șerveţelul din dantelă, cu tava de
argint și cu ceșcuţele din porţelan.
Iată animalele ei domestice în miniatură, înșirate pe un raft deasupra
bibliotecii, toate întoarse cu faţa în aceeași direcţie.
Tânăra își împinse podurile palmelor în ochii ce i se umpluseră de
lacrimi.
Oare totul nu fusese decât un vis? Oare faptul că văzuse circul prin
lucarnă îi dăduse coșmaruri?
Nu. Fusese real. Merrick, Glory, elefanţii, Cole.
Phoebe!
Își duse mâinile la piept. Acum sunt femeie. Sunt mamă. A fost
adevărat. Totul. Panica îi explodă în gând. Unde-i copilașul meu? Și cum
de m-am întors în camera asta? Atunci își dădu seama că purta un halat
de spital și simţea bandaje strânse bine în jurul mijlocului. Își aminti că
încercase s-o salveze pe Pepper, fusese doborâtă de macara, iar cineva îi
spusese că o s-o ducă la spital. Imaginea elefantului atârnat de cablul
macaralei îi apăru ca un fulger în minte și un val de jale fierbinte o
sfâșie pe dinăuntru.
Pepper era moartă.
Trebuia să scape de acolo. Trebuia să-i găsească pe Cole și pe Phoebe.
Trebuia să-l pună pe domnul Barlow să plătească pentru ceea ce făcuse.
Încercă să se ridice în capul oaselor, dar nu reuși. Spatele și abdomenul
ei ţipau de durere, iar plămânii hârâiau și șuierau. Deschise gura, ca să
strige după ajutor, și, în schimb, începu să tușească. Își acoperi buzele
și încercă să se oprească, însă nu putu. Fiecare icnet îi trimitea câte un
junghi cumplit prin mijlocul trupului, dându-i impresia că era
despicată în două. Pe frunte i se iviră broboane de sudoare. Când izbuti
în sfârșit să tragă aer în piept fără să horcăie, văzu că avea palma
stropită cu sânge întunecat și simţi un gust cald, ca de cupru. Își atinse
fruntea cu degetele tremurânde. Dogorea.
O cheie zornăi în broască, mânerul ușii se răsuci și în dormitor intră
o femeie.
Era mama.
Folosindu-și fiecare strop de putere pe care-l mai avea, Lilly se
sprijini pe coate, cu inima bubuindu-i în piept. Mama arăta exact la fel,
cu excepţia câtorva fire cărunte presărate în coafura ei fără cusur și a
ridurilor care-i încreţeau pielea din jurul ochilor și a gurii. Zveltă și
bronzată, femeia avea obrajii trandafirii, ochii strălucitori și atitudinea
încrezătoare a cuiva care a dus o viaţă fericită, lipsită de vinovăţie.
Apariţia ei îi ardea ca un acid măruntaiele lui Lilly. Mama se apropie,
cu obișnuitul inel pentru chei legat de șorţ și cu chipul lipsit de orice
emoţie.
— Te-ai trezit, spuse ea.
— Unde-i fiica mea? întrebă Lilly.
Vocea îi era slabă și răgușită, iar gâtul o ustura de parcă ar fi înghiţit
cioburi de sticlă. Începu să tușească iar și fu nevoită să scoată cuvintele
cu forţa.
— Ce… caut… aici?
— Fiica ta e în siguranţă, răspunse mama.
Lilly își încleștă maxilarul și încercă să se liniștească.
 — Unde e?
— Jos, cu tatăl ei.
Tânăra scoase un sunet de uimire.
— Cole?
Mama scutură din cap.
— Nu, e jos cu tatăl tău. Soţul tău, sau ce-o fi fost el, e mort.
Timp de o cutremurătoare secundă, Lilly crezu că inima i s-a oprit de
tot. O senzaţie de cădere puse deodată stăpânire asupra ei, făcând-o să
scuture din cap.
— Nu, zise ea. Minţi.
Mama se încruntă.
— Eu nu mint niciodată. Domnul Barlow a zis că soţul tău a fost un
hoţ și un laș care, în loc să înfrunte consecinţele propriilor fapte, a sărit
din tren și a murit în râu, lângă un picior de pod.
— Nu! strigă Lilly. Nu-i adevărat. Cole n-ar fi făcut niciodată așa
ceva! Dacă e mort, domnul Barlow a pus să fie azvârlit din tren!
Mama dădu din umeri.
— Cine știe. Oricum eu nu cred o iotă din ce ziceţi voi, circarii.
Lilly se prăbuși înapoi pe pernă și își ascunse faţa în mâini, în timp ce
suferinţa îi strâmba gura. Nu! Nu Cole! Am nevoie de el! Phoebe are
nevoie de el! Imaginea feţei lui îi trecu în goană prin minte, iar cătușa
neagră a doliului i se strânse în jurul inimii și se închise pe veci, cu o
ultimă bufnitură solemnă. Începu să plângă în hohote și să tușească din
nou, scuturându-și umerii. Ce avea să se facă ea fără soţul și cel mai
bun prieten al ei? Cum urma să scape de acolo, împreună cu Phoebe,
fără ajutorul lui? Crezu că o să moară pe loc.
Nu! De dragul lui Phoebe, trebuia să se adune. Strânse din dinţi și se
sili să respire normal, după care își întoarse privirea către mama, în
timp ce trupul și mintea îi dârdâiau de frică și durere.
— Cum am ajuns aici? întrebă ea. De cât timp sunt…
— De ieri dimineaţă. Tatăl tău și cu mine am mers cu mașina, tocmai
până în Nashville, ca să te luăm. Doctorii nu erau siguri că o să
supravieţuiești călătoriei de întoarcere.
— Dar de ce…?
— Domnul Barlow ne-a chemat. Nu m-am mirat când mi-a spus că,
din ziua în care te-a cunoscut, nu i-ai adus decât necazuri. Nu încerca
să negi. Mi-a povestit totul. A terminat-o cu tine, așa că nu voia să-i
rămână pe cap cheltuielile cu spitalizarea ta și îngrijirea fiicei tale.
Taică-tău a insistat să te aducem înapoi aici. Și, odată ce mi-am dat
seama că fetiţa e normală, am știut că cineva trebuie să se ocupe de ea.
Degetele îngheţate ale spaimei se încleștară pe gâtul lui Lilly, care se
uită cu furie la mama ei.
— Adu-mi-o!
Femeia scutură din cap.
— Așa e cel mai bine.
Lilly se împinse în braţele tremurânde. Să fie a naibii dacă avea să-i
permită mamei s-o crească pe Phoebe. Mai bine o omora, decât să
îngăduie așa ceva. Trebuia să iasă din camera aia. Trebuia să-și ia copila
și să plece din casă. Se chinui să se dea jos din pat, însă picioarele nu-i
funcţionau. Din ce în ce mai îngrozită, își dădu seama că erau amorţite.
Își strânse genunchii și își lovi coapsele cu pumnii, dar acestea
rămaseră moi și fără viaţă. Nu simţea absolut nimic. Lacrimile îi
împăienjeniră ochii și panica îi sfârtecă pieptul.
— Ești paralizată de la brâu în jos, îi zise mama. Doctorii au spus că e
probabil să păţești asta, în caz că supravieţuiești.
Lilly se lăsă din nou pe pernă, încercând să-și păstreze ultimele
fărâme de sănătate mintală. Dacă nu putea să coboare din pat, nu avea
să mai părăsească niciodată dormitorul. Nu avea s-o mai recapete
nicicând pe Phoebe. Cum se poate întâmpla una ca asta?
— Te rog! ţipă ea. Te implor! Trebuie să-mi văd fetiţa.
— Nu cred că-i o idee bună.
— Ce tot vorbești? E fiica mea! Are nevoie de mine.
— Tu nu ești în stare să fii mamă. Eu spun mereu că misterioase sunt
căile Domnului și că nimic nu se întâmplă fără un motiv. În sfârșit,
după tot ce ne-ai făcut să îndurăm, tatăl tău și cu mine primim fiica pe
care o merităm. Se simte lângă noi ca peștele în apă, așa cum e normal
să fie. La urma urmei, suntem bunicii ei.
Groaza și mânia ardeau sub coastele lui Lilly.
— Nu-i sunteţi nimic! urlă ea. E a mea!
Tuși iar și o durere ascuţită îi sfredeli mijlocul, ca și cum o mie de
pumnale i-ar fi străpuns tendoanele, mușchii și venele. Suspină și dădu
să vomite, simţindu-se tot mai istovită și tot mai ameţită, cu fiecare
clipă care trecea.
— N-o să te las s-o păstrezi. Te rog! Trebuie să mi-o aduci!
— Îmi pare rău, dar ce s-a făcut s-a făcut.
Mama porni spre ușă, cu cheile zăngănindu-i la șold. Când puse
mâna pe clanţă, se întoarse și se uită la Lilly.
— Dacă aș fi în locul tău, aș înceta să implor pentru lucruri pe care
nu le pot avea și aș începe să mă împac cu Dumnezeu. Cerul știe că ai
păcătuit cât cuprinde.
Apoi ieși din cameră și încuie ușa.
 Lilly nu știa cu certitudine cât timp trecuse de când se trezise înapoi,
în podul conacului Blackwood, dar silueta ferestrei înaintase încet de-a
lungul peretelui de cărămidă, pe măsură ce dimineaţa se transformase
în după-amiază, apoi în seară, în noapte și, din nou, în dimineaţă. Un
somn adânc și totuși firav, îi apăra mintea de chinuri, însă nu-i dădea
decât scurte răgazuri. La fiecare câteva ore, se trezea tresărind, tușea și
era brusc lovită de realitatea groaznică: soţul ei murise, mama o luase
pe Phoebe, iar ea redevenise prizonieră în pod. De fiecare dată când
deschidea ochii, amintindu-și unde se afla și de ce, o avalanșă de jale și
furie ameninţa s-o sfărâme. Dar trebuia să reziste. Pentru fiica ei.
Între perioadele de uitare pe care i le aducea epuizarea, își folosea
fiecare picătură de tărie care-i mai rămăsese pentru a se strădui să-și
clintească picioarele, forţându-și creierul să le pună în mișcare prin
puterea voinţei. Dacă ar fi reușit să se dea jos din pat, ar fi putut să-i
dea mamei una în cap, să fugă și s-o ia înapoi pe Phoebe. Încerca să-și
ridice coapsele cu mâinile și un junghi brutal îi spinteca mijlocul.
Transpiraţia i se prelingea pe faţă. După fiecare tentativă, cădea înapoi
pe pat, secătuită și înnebunită de disperare. Încă ardea din pricina
febrei, avea buzele crăpate, așternutul îi era murdar și puturos, iar ea se
stingea, de la o oră la alta.
— Te rog, Doamne! șoptea Lilly. Te rog! Dacă ești acolo, am mai
multă nevoie de Tine ca oricând.
Dar degeaba. Picioarele îi rămâneau lipsite de viaţă.
 Nimeni nu-i aducea mâncare sau apă și începuse să creadă că mama
avea s-o lase să moară de foame. Cum se făcea că plămânii ei mai
trăgeau aer, iar inima ei bătea încă? Agonia aproape că o înghiţise.
La câteva ore după răsăritul soarelui, o cheie zornăi în broască și ușa
se deschise. Phoebe intră cu pași mărunţi în dormitor, ţinându-și un
deget în guriţa ei ca o inimioară și încreţindu-și a îndoială fruntea ei
micuţă. Lilly scoase un ţipăt și întinse mâinile tremurânde către ea.
— Vino încoace, fetiţă scumpă! zise tânăra, cu ochii plini de lacrimi.
Când o zări pe Lilly, Phoebe se lumină la faţă și, clătinându-se pe
piciorușele ei grăsulii, se apropie de pat. Folosindu-și puţinele forţe pe
care le mai avea, Lilly o ridică, ignorând înfiorătoarea durere din
stomac și din spate, apoi o așeză pe o bucată curată de pătură, între ea
și perete. Îi sărută fruntea, obrajii și buzele, inspirând dulcea mireasmă
caldă a pielii și a părului subţire, de copil. Fetiţa părea sănătoasă, curată
și bine hrănită. Cel puţin, părinţii ei se îngrijeau cum se cuvine de ea.
— Mi-a fost așa dor de tine! îi zise Lilly. Și te iubesc mai mult decât
orice pe lume. Ţie ţi-a fost dor de mine, dulceaţă?
Phoebe zâmbi larg, iar Lilly îi așeză o șuviţă rebelă în spatele
urechiușei rozalii. Știa și fără să se uite că tatăl ei le urmărea din pragul
ușii.
— Nu-ţi faci griji că o să te prindă? întrebă tânăra.
— Mama ta trage un pui de somn.
— Nu e mama mea, replică Lilly și își întoarse privirea către el. Iar tu
nu ești tatăl meu.
Bărbatul ţinea în mâini o tavă, pe care se găseau mâncare și un urcior
cu apă. Încărunţise, iar faţa lui arsă de soare semăna cu pielea tăbăcită
și crăpată. Arăta ca și cum ar fi îmbătrânit zece ani din ziua în care
intrase în cortul spiritistei albinoase. Totuși, rămășiţele unui om mai
tânăr și mai chipeș se păstrau în maxilarul lui puternic și în ochii
albaștri ca apa de ploaie. Se apropie și așeză tava pe noptieră.
— Îmi pare rău, zise el, cu glas mâhnit. Pentru tot.
— E prea târziu.
— Totuși, trebuie s-o spun.
Turnă apă într-o cană și i-o întinse. Lilly se căzni să se salte și tatăl ei
îi duse cana la buze. Tânăra sorbi și fu cât pe ce să se înece, scuipând și
acoperindu-și gura cu mâna. Phoebe o privea îngrijorată. Când se opri
din tușit, Lilly mai luă câteva înghiţituri, după care se întinse la loc,
prea vlăguită ca să mai stea ridicată. Bărbatul luă de pe tavă o jumătate
de sandviș și i-o întinse. Ea scutură din cap.
— Nu acum.
Fetiţa se cuibărise lângă îndoitura braţului mamei și își așezase
căpșorul pe umărul ei. Lilly îi mângâie obrazul gingaș și, cu ochii la ea,
i se adresă tatălui său.
— Vreau să știu doar un lucru. De ce ai lăsat-o?
— Eram plecat din oraș, ai uitat? Abia când m-am întors, am aflat că
dispăruseși. Atunci era, deja, prea târziu.
— Nu mă refer la faptul că m-a vândut circului. Vreau să știu de ce ai
lăsat-o să mă încuie de la bun început. Nu era nimic în neregulă cu
mine. Aveam pielea altfel, atâta tot.
Se întoarse, pentru a-i vedea reacţia. Bărbatul se sprijini de peretele
aflat lângă picioarele patului, cu faţa brăzdată de durere și de ceva ce
semăna cu rușinea.
— N-am avut de ales.
— Toată lumea are de ales.
— Tu nu înţelegi. Mama ta și cu mine ne rugaserăm ani de zile
pentru tine.
Lacrimile înceţoșară ochii lui Lilly.
— Nu mă mai minţi! Vreau adevărul. Îmi datorezi măcar atât.
— Ăsta e adevărul. Coralline își dorea cu disperare să devină mamă.
Și după al optulea avort, a zis că ar fi în stare și să-și vândă sufletul
diavolului pentru un copil. Știm amândoi cât de greu i-a fost să spună
asta. Când a aflat că era însărcinată în luna a patra, cu tine, a înţeles că
rugăciunile îi fuseseră, în sfârșit, ascultate.
— Până când m-a văzut.
Bărbatul inspiră adânc și oftă, iar umerii i se lăsară în jos, de parcă
mărturisirea adevărului ar fi fost cel mai greu lucru pe care-l făcuse
vreodată. Lui Lilly îi trecu prin gând să-i atragă atenţia că suferinţa lui
era o nimica toată în comparaţie cu ce pătimise ea, și cu ce pătimea
încă, dar tăcu. Era prea obosită, ca să poarte o asemenea discuţie. N-
avea nevoie să afle altceva decât motivul. Se uită la Phoebe, care
adormise lângă ea.
 — N-a fost așa de simplu, spuse tatăl ei. Mama ta a intrat în travaliu
în toiul unei furtuni teribile. Drumurile erau inundate, podurile
fuseseră luate de ape, iar ea își ieșise din minţi, fiindcă nu puteam
ajunge la spital și doctorul nu putea să vină la noi. A născut singură, în
dormitorul nostru, refuzând orice ajutor din partea mea. Chinurile au
durat toată ziua și până târziu în noapte, iar când a încetat să mai ţipe,
am crezut că am pierdut-o. Nu te mai auzeam decât pe tine, plângând
dincolo de ușă. Mă pregăteam s-o sparg, când mama ta m-a lăsat în
fine să intru și s-a prăbușit pe pat, alături de leagănul tău. Cămașa ei de
noapte și așternutul se umpluseră de sânge, în vreme ce ea era albă ca o
stafie. Mă gândeam că e pe moarte. Pe urmă s-a uitat la mine cu ochii
injectaţi și mi-a zis: „Trebuie să scăpăm de chestia asta.”
Lui Lilly îi tremurau buzele.
— Și asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?
— Nu înţelegi. Mama ta credea că e pedepsită.
— Pentru ce?
— Pentru că s-a declarat dornică să facă un târg cu diavolul.
— Așa că m-a încuiat în pod.
Bărbatul scutură din cap.
— Nu, eu te-am încuiat.
Preţ de o clipă, Lilly încetă să mai respire. Nu-i venea să-și creadă
urechilor. Tot timpul aruncase întreaga vină asupra mamei sale. Tot
timpul crezuse că mama ei o ura, iar tatăl ei era un laș lipsit de coloană
vertebrală.
— De ce? reuși ea să întrebe.
— Mama ta voia să te duc în pădure și să te las acolo.
Tânăra își mușcă buza de jos și închise ochii. Restul de putere pe
care-l mai avea părea să fie pe sfârșite. Mama ei n-o voise niciodată
prizonieră, o voise moartă. Era mai mult decât rece și crudă, era
dispusă să-și ucidă propriul prunc. Iar acum, o furase pe Phoebe. Când
Lilly își recăpătă glasul, acesta era firav și hodorogit.
— Pentru că mă credea un monstru. Și îi era rușine cu mine.
— Nu, fiindcă se credea pusă la încercare de Dumnezeu. Făcuse un
pact cu diavolul, iar tu o îngrozeai, nu pentru că ai fi fost un monstru,
ci pentru că erai perfectă. N-aveai nicio pată, niciun cusur, ca un miel
de sacrificiu.
 Tatăl lui Lilly făcu un pas către ea.
— Nu-ţi dai seama? Te-am închis în pod, ca să te salvez. Până să
descopere ea că nu muriseși, aveai deja patru luni. Am avertizat-o să te
lase în pace, altfel, o să le spun tuturor adevărul. Te declaraserăm
moartă la naștere. Avusese loc o înmormântare și…
Încruntat, bărbatul se opri și își apăsă tâmplele cu degetele. Pe obrajii
lui Lilly șiroiau lacrimile.
— De ce n-ai făcut ce voia ea? De ce nu m-ai dus în pădure, ca să mă
lași acolo?
— Pentru că ce zicea ea era o nebunie. Credeam că a luat-o razna și
că o să-și vină în fire, după ce o să treacă peste șoc.
— Dar nu și-a venit. Așa că m-ai lăsat în pod.
El dădu din cap în semn de încuviinţare.
— De ce n-ai venit să mă cauţi, după ce m-a vândut circului?
— Ea mi-a zis că ai fugit.
— Și tu ai crezut-o.
— La început m-am temut că-ţi făcuse ceva…
Bărbatul șovăi, pe urmă continuă.
— Am tot întrebat-o cum ai reușit să ieși și să-ţi croiești drum până
jos. Mi-a spus că ai doborât-o și ai zbughit-o. Avea vânătăi pe braţe și
zgârieturi pe obraz.
— Minţea!
— Mi-am dat seama când am văzut un afiș de circ în Pennsylvania,
care avea poza ta pe el. Am…
— Așadar știai unde eram, zise Lilly. Ai știut tot timpul.
— Da.
— Și n-ai vrut să afli dacă sunt bine? Dacă sunt fericită?
Tatăl ei oftă.
— Bineînţeles că am vrut. De aia am venit să te văd în cortul
spiritistei.
— Asta se întâmpla la șase ani după dispariţia mea. Ce ţi-a luat atât
de mult?
El clătină din cap.
— Te înșeli. Veneam la spectacole cel puţin o dată pe an. Tu n-ai știut
niciodată că eram acolo, dar te-am văzut în expoziţia de ciudăţenii. Te-
am văzut pe elefantul alb.
 Un zâmbet trist îi jucă pe buze..
— Păreai așa de frumoasă… și de fericită.
Lilly își acoperi faţa cu mâinile. Pe atunci era fericită. În sfârșit. Dar,
după aceea, tornada a luat pe sus cortul cel mare, domnul Barlow l-a
vândut pe Jojo și…
Tânăra nu știa ce să mai zică. Abia dacă mai putea să lege două
vorbe. Cu cât se prelungea discuţia, cu atât mai slăbită era.
— Probabil că mă urăști, spuse tatăl ei.
Ea își descoperi faţa și scutură din cap, acum plângând, fără să se mai
ascundă.
— Te-am iubit, și pe mama la fel, fiindcă nu mă ducea mintea la mai
mult. Dar, când m-am văzut prima oară într-o oglindă și mi-am dat
seama că nu exista niciun motiv să fiu încuiată, v-am urât pe amândoi.
Multă vreme. Acum nu sunteţi îndeajuns de importanţi, încât să vă
urăsc.
— Îmi pare rău, repetă bărbatul. Pentru tot. Încă te iubesc. N-am
încetat s-o fac, nici măcar o secundă.
Împingându-se în braţele moi ca apa, Lilly se ridică, încercând să n-o
deranjeze pe Phoebe.
— Dacă mă mai iubești, du-mă la spital! Dă-mi înapoi fata! Te rog!
N-o poţi lăsa pe mama să mi-o ia. Ea e tot ce am.
Tatăl ei își încleștă maxilarul, făcându-și tâmplele să zvâcnească.
— Și pe urmă, Lilly? Ce crezi c-ar face poliţia, dacă ar afla că te-am
ţinut încuiată? Ce crezi că s-ar întâmpla, dacă ar descoperi că mama ta
te-a vândut unui spectacol de circ?
— N-o să le spun! croncăni Lilly.
Vocea începuse să-i cedeze. Căzu înapoi pe pernă, gâfâind.
— Trebuie să-mi dai o șansă. Îmi datorezi măcar atât.
Bărbatul se apropie, clătinând încet din cap.
— Sper că într-o zi ai să mă ierţi, dar singurul lucru pe care pot să-l
fac acum e să-ţi promit că o să-i ofer fiicei tale viaţa pe care tu n-ai
avut-o niciodată. Dacă s-ar întâmpla ceva cu mine și cu mama ta, cine
ar avea grijă de ea?
Întinse mâinile peste trupul lui Lilly și o luă pe Phoebe din pat.
Tânăra încercă să se împotrivească, dar era prea sleită. Tatăl ei se feri și
rămase în picioare lângă ea, cu copila adormită în braţe și cu ochii
sclipind din pricina lacrimilor.
— N-ai vrea să fie trimisă la un orfelinat, nu-i așa?
Până să apuce Lilly să mai spună ceva, el ieși din cameră și încuie ușa
în urma lui.
Lilly își azvârli capul pe spate și urlă, până când simţi gust de sânge.
Capitolul 34
Julia
Până să fie gata noua locuinţă a Juliei (o căsuţă rustică, modestă, cu
un balansoar pe verandă și ferestre ce dădeau înspre grajd și înspre
pășune), deja venise primăvara. Răsăriseră narcisele, merii erau
îmbrăcaţi în petale albe și roz, iar liliacul îmbobocise. Măcălendrii
ţopăiau prin iarba noroioasă, iar vrăbiile stăteau înșirate pe garduri și
pe acoperișul grajdului.
În timp ce străbătea peluza, îndreptându-se către șantierul noului
grajd, Julia își întoarse faţa spre soare, simţindu-se, pentru prima dată
în viaţă, încrezătoare în viitor. Erau, încă, multe de făcut. Viitorul grajd
se construia pe terenul pe care se înălţase cândva conacul Blackwood,
mai trebuiau ridicate gardurile cele noi, iar în ziua aceea urma să fie
pornit curentul electric. Pe deasupra, Julia se gândea să-și ia un câine
sau doi, poate un labrador auriu și unul ciocolatiu.
Până la urmă, dispariţia conacului fusese o ușurare. Acum, că aflase
adevărul, nu-și dorea nimic mai mult decât să lase trecutul în urmă și
s-o ia de la capăt. Traiul în vechea construcţie ar fi semănat cu locuitul
într-un mausoleu, fiecare lucrușor amintindu-i de durerea și de teama
pe care le îndurase în copilărie, de vinovăţia pe care o simţea ori de
câte ori „tatăl” ei se îmbăta, dar, mai ales, de chinurile pe care le
răbdase mama ei, Lilly. I s-ar fi părut o greșeală să rămână acolo, ca să
nu mai spunem că i-ar fi venit prea greu să stea într-o clădire care
adăpostise atâta tristeţe și bestialitate. În plus, i-ar fi luat o veșnicie să
sorteze toate obiectele, să citească toate hârtiile „tatălui” ei, să vândă
antichităţile și să cureţe podul. Mai important, i-ar fi fost imposibil să
întemeieze un cămin iubitor, în aceeași casă în care mama ei fusese
ţinută prizonieră și murise. Acum, conacul pierise, laolaltă cu întreg
conţinutul lui, fiind distrus și purificat de foc.
Deși încerca să n-o facă, Julia se gândea deseori la bunicii ei. După
ce-i povestise lui Fletcher cele întâmplate, el îi spusese că oamenii reci
și agresivi nu sunt oameni fericiţi. Ei se poartă așa cu ceilalţi, fiindcă
nutresc o nemulţumire interioară. Julia nu era convinsă că-l credea, dar
îi aprecia efortul de a o ajuta. În definitiv, ea însăși fusese nefericită mai
toată viaţa și întotdeauna se străduise, poate prea mult, să fie bună cu
ceilalţi. Auzise zicala conform căreia cei care îi rănesc pe alţii au fost
răniţi la rândul lor. Însă n-o credea nici pe asta. Ea fusese rănită și știa
cât de groaznic era, așa că încerca să nu facă rău nimănui. Poate că unii
nu învaţă niciodată.
Îi era greu să-și compătimească bunicul, care îngăduise să se petreacă
asemenea orori sub propriul lui acoperiș, pentru ca apoi să bea până la
moarte, încercând să uite ce-i făcuse fiicei lui. Și mai greu îi venea să
găsească înţelegere pentru bunica ei, care se descotorosise de un copil,
iar pe celălalt îl crescuse fără dragoste. Presupunea că femeia nu știuse
cum să iubească. Probabil că se născuse cu un defect. Era singura
explicaţie logică.
I se părea firesc să se gândească, frecvent, la Lilly. O durea sufletul,
când își închipuia coșmarul prin care trecuse aceasta și viaţa pe care ar
fi putut-o avea împreună, dacă situaţia ar fi fost alta. Își dorea să-i fi
rămas poza cu ea însăși în primul an de viaţă, stând în poala mamei și
ţinând în braţe elefantul de stambă, însă fotografia fusese distrusă în
incendiu. Claude n-avea idee câtă vreme supravieţuise Lilly în pod
după accident, dar pe Julia o cuprinsese o greaţă apăsătoare, când își
dăduse seama că era posibil să fi trecut săptămâni, luni sau chiar ani.
Iar în tot timpul ăsta, ea mâncase, dormise și se jucase, fără să aibă
habar că mama ei trăia în mizerie, chiar la etaj. Se întreba ce fel de
mamă ar fi devenit Lilly, după ce fusese tratată cu atâta cruzime de
propriii părinţi. Juliei îi plăcea să și-o închipuie ca pe o femeie iubitoare
și afectuoasă, care, asemenea ei, învăţase să fie blândă și bună, tocmai
ca urmare a felului în care se purtaseră ceilalţi cu ea.
Cât așteptase să i se clădească noua casă, Julia locuise la un han de pe
autostradă și mersese zilnic în grajd, ca să muncească alături de
Claude, de Fletcher și de cai. Iepșoara lui Bonnie Blue, Samantha, se
făcea repede mare și puternică, întocmai ca prietena ei cea mai bună,
Molly, mânza adusă de Fletcher. Julia plănuia să le păstreze pe
amândouă la fermă pentru totdeauna. Și, după ce făcuse câteva
cercetări cu privire la industria curselor de cai, hotărâse că niciun
animal de la ferma Blackwood nu va mai fi vândut în acest domeniu.
Când nu era la fermă, Julia stătea la bibliotecă, unde căuta informaţii
despre Circul Fraţilor Barlow și despre Lilly. Pe lângă tăieturile din ziare
pe care le citise în cabinetul de lucru al bunicului ei, descoperise și un
articol despre doi circari, ce încercaseră să fure un elefant. Unul era
mama ei, Lilly, iar celălalt era un artist pe nume Cole Holt. Cei doi erau
soţ și soţie. Julia mai găsise și un articol înfiorător despre execuţia unui
elefant pe nume Pepper, același pe care părinţii ei încercaseră să-l fure,
și un articol despre faptul că Lilly fusese rănită când căuta să salveze
animalul. Dar nu dăduse peste nicio informaţie cu privire la ce păţise
tatăl ei, Cole, care rămânea un mister. După ce citise despre tentativa
lui Lilly de a o salva pe Pepper, Julia se tot gândise la o cale de a onora
curajul mamei sale, iar soluţia îi venise în minte, cu doar câteva
săptămâni în urmă.
Acum, în timp ce ea se apropia de noul grajd, Fletcher tocmai intra
pe alee, cu o rulotă pentru transportul cailor. Julia îi ieși în cale și
așteptă, încercând să-și ignore fluturașii din stomac. Bărbatul coborî
din mașină și închise portiera, rânjind ca un școlar.
— I-ai adus? întrebă Julia.
— Cum să nu, răspunse Fletcher. Și ăștia nu sunt toţi.
Tânărul se duse în spatele rulotei, iar Julia îl urmă. El desprinse
rampa, o lăsă în jos și îi întinse mâna. Ea zâmbi, i-o luă și se lăsă trasă
pe rampă în sus. Împreună, cei doi se uitară în rulotă.
O duzină de capete flocoase ridicară ochii spre ei și câteva boturi moi
se întinseră către ușă. Între paie, stăteau pe picioarele nesigure mânji
de toate vârstele și culorile: murgi sau roibi, cu părul castaniu sau cu
pete albe, ba chiar și un bondoc costeliv, de culoarea scorţișoarei.
Juliei îi dădură lacrimile.
— Sunt superbi!
— Și toţi sunt în viaţă datorită ţie, zise Fletcher.
Ea zâmbi larg, moment în care bărbatul o trase lângă el. Crezând că e
vorba despre o îmbrăţișare în semn de felicitare, tânăra izbucni în râs.
Dar Fletcher își coborî gura spre a ei și o sărută apăsat pe buze. La
început, Julia, luată prin surprindere, dădu să se ferească. Apoi îl
sărută, la rândul ei. Fu un sărut scurt, însă amândoi recunoscură
afecţiunea din spatele lui. Când se desprinseră unul de celălalt,
întinseră în același timp mâinile pentru a mângâia puii și zâmbiră.
Juliei îi creștea inima de mândrie, de dragoste și de ceva ce părea a
fi… fericire. Pentru prima oară de când se știa, își simţea moralul
ridicat. Era începutul unui nou viitor și nu se putea gândi la un mod
mai bun de a-și petrece viaţa, decât salvând acele fiinţe neajutorate. În
memoria lui Lilly, Julia, Fletcher și Claude urmau să salveze mânjii
iepelor folosite drept doici, dar și alţi cai. Aveau să-i îngrijească și să-i
dreseze, până când aceștia urmau să crească îndeajuns, încât să fie
adoptaţi de familii iubitoare. Între timp, caii aveau să fie liberi să alerge
pe câmpuri, să se joace, să sară, să doarmă în iarbă și să alunge
fantomele conacului Blackwood.
Nota autoarei
În scrierea romanului Viaţa care i s-a dat, m-am bazat pe
următoarele cărţi: American Sideshow de Marc Hartzman, Shocked and
Amazed: On & Off the Midway de James Taylor, Step Right This Way:
The Photographs of Edward J. Kelty și Carney Folk: The World’s Weirdest
Sideshow Acts de Francine Hornberger.
Mulţumiri
Încă o dată, cu mare bucurie și sinceră uimire îmi exprim aprecierea
pentru oamenii care m-au ajutat, care m-au sprijinit și care au crezut în
mine cât timp am scris această carte, cel de-al patrulea roman al meu.
Cititorilor de pretutindeni, susţinătorilor și prietenilor mei de pe
Internet, oamenilor care trăiesc în și pe lângă comunitatea mea, vă
mulţumesc pentru entuziasmul permanent și pentru călduroasele
voastre încurajări. Vă mulţumesc pentru felicitări, scrisori și e-mailuri,
pentru numeroasele invitaţii de a vă vizita și de a vorbi la cluburile de
lectură, la bibliotecile și întrunirile voastre. Le mulţumesc și tuturor
celor care și-au făcut timp în vieţile lor încărcate, ba chiar, în unele
cazuri, au condus prin viscol, pentru a participa la evenimentele mele.
Faptul că vă văd feţele zâmbitoare și vă aud cuvintele pline de bunătate
înseamnă mai mult decât vă daţi seama.
Prietenilor și rudelor mele, vă mulţumesc pentru înţelegerea faptului
că scrierea unui roman necesită mult timp și un efort considerabil,
pentru că m-aţi încurajat, pentru că aţi crezut în mine, ori de câte ori
mi-am pierdut nădejdea în propriile forţe, pentru că mi-aţi sărbătorit
victoriile și mi-aţi fost mereu alături, atunci când am avut nevoie de o
pauză.
Mentorului meu, William Kowalski, îţi mulţumesc că mi-ai oferit
uneltele necesare pentru a-mi construi o carieră din scris. Cartea asta,
alături de celelalte, n-ar fi existat dacă n-ar fi fost sfaturile tale geniale,
îndrumarea ta blândă și încrederea ta în mine. Acum o sută de ani, pe
vremea când lucram împreună, nici nu visam că totul o să se
transforme în așa ceva!
Mulţumesc familiei BP, pentru că nu m-a lăsat să-mi pierd minţile.
Nu sunt sigură că aș fi ajuns până aici, fără voi.
O mie de mulţumiri și tone de iubire Debrei Battista, lui Beth Massey
și Barbrei Titteringon, pentru că au citit primele trei capitole ale
manuscrisului și m-au asigurat că sunt pe calea cea bună. N-aveţi idee
cât de mult înseamnă pentru mine vorbele voastre însufleţitoare.
Sincerele mele aprecieri se îndreaptă, din nou, către minunatul meu
editor, John Scognamiglio, pentru că ai crezut în mine fără încetare,
pentru entuziasmul pe care l-ai arătat faţă de munca mea și pentru că
ai găsit titlul acestei cărţi. Îţi mulţumesc și ţie, Kristine Mills, pentru
încă o copertă uimitoare, iar celorlalţi din echipa Kensington, vă
mulţumesc pentru dedicarea voastră și pentru munca asiduă din culise.
Sunteţi cei mai tari!
Niciodată n-o să găsesc cuvintele potrivite prin care să-ţi mulţumesc,
Michael Carr, prietenul meu de nădejde și strălucitul meu agent,
pentru tot ce-ai făcut pentru mine. De la sfaturile, întotdeauna
vrednice de încredere, pe care mi le-ai dat cu privire la cariera mea,
până la observaţiile corecte pe care le-ai făcut pe marginea fiecărui
manuscris, ești în continuare tot ce mi-aș putea dori de la un agent. Ar
fi prea puţin să spun că-ţi sunt recunoscătoare pentru înţelepciunea,
îndrumarea și prietenia ta.
Ca de obicei, nu pot mulţumi îndeajuns iubitei mele familii, pentru
că mereu m-a susţinut și a crezut în mine. Părinţilor mei, fratelui meu
și soţiei sale, dragostea voastră necondiţionată e temelia pe care mi-am
clădit viaţa. Minunatei mele mame, Sigrid, nu există cuvinte care să
exprime cât de mult te iubesc, te respect și te preţuiesc. Îţi mulţumesc,
pentru că ești cel mai înfocat fan al meu și pentru că mă ajuţi să cred în
mine. Cea mai grozavă parte a călătoriei ăsteia a fost faptul că te-am
făcut mândră. Dacă voi fi o soţie, o mamă, o bunică și o străbunică, pe
jumătate la fel de bună ca tine, atunci îmi voi considera viaţa un succes.
Soţului meu, Bill, îţi mulţumesc, pentru că ai urcat în caruselul ăsta,
alături de mine, pentru că mi-ai fost cel mai mare apărător și cel mai
bun prieten și pentru că întotdeauna, dar absolut întotdeauna, mi-ai
stat alături când am avut nevoie de tine. Nu mă pot imagina împărţind
drumul ăsta nebun cu altcineva.
La urmă, însă categoric nu în ultimul rând, vreau să-mi exprim
dragostea și recunoștinţa fără de sfârșit faţă de copiii mei: Ben, Jessica,
Shanae și Andrew și faţă de scumpii mei nepoţi: Rylee, Harper și
Lincoln. Vă mulţumesc pentru că mă iubiţi, credeţi în mine și mă faceţi
să fiu cea mai mândră mamă și bunică de pe pământ. Voi sunteţi
motivul pentru care trăiesc și cea mai mare realizare a mea. Vă iubesc
din toată fiinţa mea!
Notes
[←1]
De ce se îndrăgostesc nebunii (n. tr.).
[←2]
Minciunele nevinovate (n. tr.).
[←3]
Artistă de circ, celebră pentru că folosea o păpușă pentru a simula un geamăn-
parazit (n. tr.).
[←4]
În original, „pickeld punks”, termen din jargonul circului folosit pentru a descrie
fetuși umani, majoritatea anormali din punct de vedere anatomic, ţinuţi în
borcane cu formaldehidă și folosiţi în expoziţiile de ciudăţenii. Cei falși, făcuţi
din ceară sau cauciuc, erau porecliţi „săltăreţi”, fiindcă ricoșau dacă erau scăpaţi
pe podea (n. tr.).
[←5]
Unitate de măsură a lungimii, echivalentă cu 10,16 cm, folosită mai ales la
măsurarea înălţimii cailor (n. tr.).