DMITRI A.

GLUHOVSKI

METRO

CUPRINS

METRO 2033…2
METRO 2034…518
METRO 2035…817
— 1—
DMITRI ALEKSEEVICI GLUHOVSKI

METRO 2033

Titlul original: METRO 2033 (2007)

Traducere din limba rusă şi note de:

ANTOANETA OLTEANU

PALADIN - 2016

— 2—
 Maşei

— 3—
 „Dragi moscoviţi şi oaspeţi ai capitalei!
Metroul din Moscova este un mijloc de
transport foarte periculos.”
Anunţ dintr-un vagon de metrou

„Cel care are curaj şi răbdare să privească

toată viaţa cu atenţie întunericul va vedea
cel dintâi în el un licăr de lumină.”
Han

— 4—
 CAPITOLUL 1

— Cine-i acolo? Hei, Artiom! Ia uită-te!

Artiom se ridică fără chef de la locul lui de lângă foc şi, după ce -şi
trase automatul spre piept, o porni prin întuneric. Stând în picioare
chiar la marginea spaţiului luminat, trase demonstrativ piedica armei,
încercând să producă un zgomot cât mai puternic şi mai ameninţător,
apoi strigă răguşit:
— Stai! Parola!
Din întuneric, de unde puţin mai devreme se auziseră un foşnet
ciudat şi o şoaptă surdă, răsunau acum nişte paşi grăbiţi, sacadaţi.
Cineva se retrăgea în adâncul tunelului, speriat de vocea răguşită a lui
Artiom şi de zăngănitul armei. Artiom se întoarse grăbit la foc şi -i
spuse lui Piotr Andreevici:
— Ei, nu, nu mi s-a părut. N-au răspuns şi au fugit.
— Dobitocule! Ţi s-a spus clar: dacă nu răspunde, tragi imediat! De
unde poţi să ştii cine a fost? Poate că se apropie Întunecaţii!
— Nu… Nu cred că erau oameni… Erau nişte zgomote foarte
ciudate… Şi nici paşii nu erau de om. Păi ce, nu recunosc eu nişte paşi
de om? Şi apoi, când au fugit vreodată Întunecaţii aşa? Doar ştiţi şi
dumneavoastră, Piotr Andreevici, că în ultimul timp, de fiecare dată
când apar, Întunecaţii dau năvală fără nicio ezitare. Au atacat o patrulă
de pază cu mâinile goale, înaintând prin focul deschis al mitralierei.
Dar chestia asta s-a retras imediat… Ca un animal speriat.
— Bine, Artiom! Prea faci pe deşteptul! Ai primit nişte ordine,
acţionează conform ordinelor şi nu te mai gândi atâta. Poate era vreo
iscoadă. Acum ştie că suntem puţini aici şi de câtă muniţie ar avea
nevoie… Poate că o să ne omoare aici şi acum, uite aşa, ca distracţie. O
să ne pună cuţitul la gât şi o să măcelărească toată staţia, cum s-a
întâmplat la Polejaevskaia, şi asta numai pentru că n-ai scăpat la timp
de nenorocitul ăla… Uită-te la mine! Data viitoare o să te pun să alergi
după ei prin tunel!
Artiom fu străbătut de un fior, imaginându-şi cum arăta tunelul după
şapte sute de metri. Îi era groază numai când se gândea la asta. Nimeni
nu avusese curaj să înainteze prin tunel spre nord, dincolo de cei şapte
sute de metri. Patrulele mergeau numai până la cinci sute şi, după ce
— 5—
luminau stâlpul de hotar cu proiectorul drezinei şi se convingeau că
nu se căţărase pe el nicio nenorocire, se întorceau în grabă. Chiar şi
cercetaşii – nişte bărbaţi zdraveni, trecuţi prin multe, care fuseseră
puşcaşi marini – se opreau la şase sute optzeci de metri. Îşi ascundeau
ţigările aprinse în palmele făcute căuş şi-şi ţineau răsuflarea, lipiţi de
dispozitivele pentru vedere nocturnă. Apoi se retrăgeau încet, fără să -
şi ia privirile de la tunel şi fără să se întoarcă vreodată cu spatele la el.
Patrulând, ajunseseră acum până la patru sute cincizeci de metri şi se
aflau la cincizeci de metri de stâlpul de hotar. Dar hotarul era verificat
de câteva ori pe zi, iar controlul de astăzi se încheiase deja de câteva
ore. Postul lor de pază se afla cel mai departe în tunel, iar în orele
scurse de la ultima verificare, toate creaturile pe care era posibil să le
fi speriat patrula începuseră deja să se strecoare din nou spre ei. Le
atrăgeau cumva flăcările, oamenii…
Artiom se aşeză la locul lui şi întrebă:
— Şi ce s-a întâmplat la Polejaevskaia?
Şi, deşi ştia povestea asta care-ţi îngheţa sângele în vene – i-o
povestiseră deja cărăuşii din staţie –, simţea nevoia s-o mai asculte o
dată, aşa cum cei mici sunt inevitabil atraşi de basmele înfricoşătoare
despre mutanţii fără cap şi strigoii care-i răpesc pe copii.
— Cu Polejaevskaia? Păi n-ai auzit? A fost o poveste ciudată. Ciudată
şi îngrozitoare. Mai întâi au început să le dispară cercetaşii. Se duceau
în tunel şi nu se mai întorceau. Bine, e adevărat, aveau nişte mucoşi de
cercetaşi, nu ca ai noştri, dar ei au o staţie mai mică şi locuiesc foarte
puţini oameni acolo… Mă rog, locuiau. În sfârşit, au început să le
dispară cercetaşii. A plecat un detaşament şi ia-l de unde nu-i. Mai
întâi au crezut că întârzie, mai ales că acolo, la ei, tunelul făcea o buclă,
aşa, exact ca la noi.
Artiom începu să nu se simtă în apele lui când auzi asta.
— …Şi nu se vede nimic, nici punctele de pază, în niciun caz staţia,
oricât de mult ai lumina. Şi ei nicăieri, lipsesc de o jumătate de oră,
apoi de o oră, pe urmă de două ore. Lumea se întreba unde or fi
dispărut, că doar nu înaintaseră mai mult de un kilometru. Li se
interzisese să meargă mai departe, şi nici ei nu erau aşa de proşti… Pe
scurt, nu s-au mai întors şi au trimis întăriri ca să-i caute, şi i-au tot
căutat, i-au tot căutat, şi-au tot strigat, dar totul a fost în zadar. Nimic.

— 6—
Au dispărut. Şi nu doar că nu a văzut nimeni ce s-a întâmplat cu ei. Cel
mai rău a fost că nici nu s-a auzit nimic… Niciun sunet. Nici urmă de
ei.
Lui Artiom deja începuse să-i pară rău că-l rugase pe Piotr Andreevici
să povestească despre Polejaevskaia. Fie că Piotr Andreevici avea mai
multe informaţii, fie că mai punea de la el, cert e că prezenta nişte
detalii care nici nu le treceau prin minte cărăuşilor, deşi ei erau mari
maeştri când venea vorba de istorisit şi erau dornici să spună poveşti.
Toate amănuntele astea îl înfiorau pe Artiom şi începuse să nu-şi mai
găsească locul nici măcar lângă foc. Orice foşnet din tunel, oricât de
inofensiv, îi stârnea imaginaţia.
— Aşa, carevasăzică. Nu s-a auzit niciun schimb de focuri şi au tras
concluzia că cercetaşii i-or fi părăsit – poate că erau nemulţumiţi de
ceva şi au fugit. Dracu’ să-i ia. Vor viaţă uşoară, vor să umble cu toate
scursorile, cu tot felul de anarhişti, n-au decât să umble. Aşa şi-au zis.
Le era mai uşor să gândească aşa. Scăpau de griji. Dar peste o
săptămână a mai dispărut încă un grup de cercetaşi. Ăştia n-ar fi
trebuit să treacă nici măcar de şapte sute de metri. Şi din nou aceeaşi
poveste. Niciun sunet, nicio umbră. Parcă îi înghiţise pământul. Şi
atunci cei de la staţie au început să-şi facă griji. Deja aveau de-a face
cu o mare problemă, într-o săptămână să dispară două detaşamente.
Trebuia să se facă ceva în privinţa asta. Să fie luate nişte măsuri. Şi aşa
au pus un cordon de pază la trei sute de metri. Au pus o grămadă de
saci cu nisip, au adus mitraliere şi un proiector, aşa cum se procedează
când vrei să te aperi. Au trimis un curier la Begovaia – ei fac parte dintr-
o confederaţie cu Begovaia şi cu Strada 1905. Înainte era şi Oktiabrskoe
pole1 cu ei –, dar s-a întâmplat ceva, nimeni nu ştie exact ce, o avarie,
şi s-a mai putut locui acolo, iar oamenii au plecat… Ei, dar asta n-are
nicio importanţă. În fine, au trimis un curier la Begovaia ca să -i
avertizeze că se întâmpla ceva rău şi, în caz de ceva, să ceară ajutor. Şi
nici n-a apucat primul curier să ajungă la Begovaia, nu trecuse nici
măcar o zi – cei de acolo încă se gândeau ce să le răspundă –, când vine
al doilea curier, lac de sudoare, şi povesteşte că tot cordonul lor de pază
pierise fără să se tragă un singur foc. Toţi au fost înjunghiaţi. Şi parcă

1 Toate cele trei denumiri sunt numele unor staţii de metrou.

— 7—
au fost înjunghiaţi în somn, asta e mai îngrozitor! Numai că ei sigur n-
ar fi putut să adoarmă la cât de îngroziţi erau, ca să nu mai vorbim
despre ordinele şi instrucţiunile primite. Şi atunci cei de la Begovaia
au înţeles că, dacă nu făceau nimic, în curând va avea să înceapă şi la
ei aceeaşi drăcovenie. Au înarmat un detaşament de elită – cam o sută
de oameni cu mitraliere şi aruncătoare de grenade, profesionişti,
veterani… Desigur, pentru asta le-a luat ceva timp. Vreo zi jumate, dar
între timp au trimis nişte curieri, care ar fi trebuit să-i ajute. Şi peste o
zi şi jumătate au trimis acest detaşament. Şi când detaşamentul a ajuns
la Polejaevskaia, nu a mai găsit pe nimeni în viaţă. Nu erau nici măcar
cadavre, numai sânge peste tot. Aşa, carevasăzică. Şi dracu’ ştie cine a
făcut asta. Vezi, tu, eu nu cred că oamenii pot să facă aşa ceva.
— Şi ce s-a întâmplat cu Begovaia? întrebă Artiom cu vocea schimbată.
— Lor nu li s-a întâmplat nimic. Au văzut cum stăteau lucrurile şi au
aruncat în aer tunelul care-i lega de Polejaevskaia. Am auzit că s-au
prăbuşit vreo patruzeci de metri de tunel, şi n-ai cum să sapi dacă n-ai
echipament, şi chiar şi aşa, tot n-ai ajunge prea departe. Dar de unde
să iei maşinării? Au trecut deja vreo cincisprezece ani de când s-au
făcut praf.
Piotr Andreevici tăcu, privind focul. Artiom tuşi încetişor şi recunoscu:
— Da… Desigur, trebuia să trag… Am fost un prost.
De undeva din sud, dinspre staţie, se auzi un strigăt:
— Ei, voi de la patru sute de metri! E totul în ordine acolo?
Piotr Andreevici îşi făcu mâinile pâlnie şi strigă:
— Veniţi mai aproape! Avem o problemă aici!
Din tunel, venind dinspre staţie cu lanternele aprinse, se apropiau de
ei trei siluete, probabil patrula de la trei sute de metri. Apropiindu-se
de foc, stinseră lanternele şi se aşezară alături.
— Salut, Piotr! Azi eşti aici? Şi mă gândeam: pe cine au pus azi la
capătul pământului? spuse cel mai în vârstă, scoţând o ţigară din
pachet.
— Ascultă, Andriuha! Unul dintre băieţii mei a văzut pe cineva. Însă
n-a apucat să tragă… S-a ascuns în tunel. Zice că nu părea să fie om.
— Nu părea să fie om? Dar cum arăta? întrebă Andrei întorcându-se
spre Artiom.
— Păi, nici nu am văzut… Doar am cerut parola şi imediat a luat-o la

— 8—
goană înapoi, spre nord. Dar nu erau paşi de om, erau foarte uşori şi
rapizi, de parcă nu ar fi fost două picioare, ci patru…
— Sau trei! zise Andrei făcând cu ochiul şi strâmbându-se ca să-l sperie
pe Artiom.
Artiom se înecă, aducându-şi aminte de povestea despre oamenii cu
trei picioare de pe linia Eilievskaia, unde o parte a staţiei se afla la
suprafaţă şi tunelul nu era deloc adânc, aşa că nu se puteau proteja
aproape deloc de radiaţii. De acolo se răspândiseră prin tot metroul tot
felul de porcării cu trei picioare, două capete şi alte chestii din astea.
Andrei trase din ţigară şi le spuse oamenilor lui:
— Bine, băieţi, dacă tot am venit, de ce să nu mai stăm aici puţin? Dacă
e să apară iar unul din ăia cu trei picioare, le dăm oamenilor ăstora o
mână de ajutor. Hei, Artiom! Aveţi un ceainic?
Piotr Andreevici se ridică, turnă apă din canistră în ceainicul ciobit şi
afumat şi îl puse deasupra focului. Peste câteva minute vasul începu să
şuiere şi apa dădu în clocot, iar sunetul acesta domestic şi plăcut îl făcu
pe Artiom să se simtă mai bine şi mai liniştit. Se uita la oamenii care
stăteau în jurul focului – toţi puternici, oameni de nădejde, căliţi de
viaţa grea dusă aici. Puteai să ai încredere în aceşti oameni, puteai să
te bazezi pe ei. Se dusese vestea că staţia lor era una dintre cele mai
norocoase de pe toată linia, şi asta numai datorită oamenilor care se
adunaseră aici şi a celorlalţi asemenea lor. Toţi erau legaţi prin nişte
legături calde, aproape frăţeşti.
Artiom avea douăzeci şi patru de ani şi se născuse când încă se mai
trăia acolo, sus, şi nu era aşa de slab şi de palid ca aceia care se
născuseră în tunel şi nu îndrăzniseră niciodată să se ducă sus,
temându-se nu atât de radiaţii, cât de razele arzătoare ale soarelui, un
adevărat dezastru pentru locuitorii din subteran. E adevărat, până şi
Artiom îşi aducea aminte că mersese doar o dată acolo de când
devenise conştient de ceea ce se întâmpla în jurul lui, iar şederea nu
durase mult timp. Nivelul de radiaţii era aşa de mare acolo, încât cei
care erau prea curioşi se prăjeau în două ore, fără să mai apuce să
admire şi să se bucure de lumea minunată care se afla la suprafaţă.
Pe tatăl lui nu-l ţinea minte deloc. Mama locuise cu el până când
Artiom împlinise cinci ani. Locuiau la Timiriazevskaia. Au trăit acolo
ani buni şi totul a fost bine, iar viaţa s-a scurs calm, în linişte, până în

— 9—
ziua în care Timiriazevskaia a fost invadată de şobolani. Şobolanii,
uriaşi şi cenuşii, năvăliseră dintr-odată, fără niciun fel de avertizare,
dintr-un tunel lateral întunecos. Era un tunel care cobora până la mari
adâncimi, formând o ramificaţie neobservată a tunelului principal din
nord, apoi cobora şi mai mult, pierzându-se în îmbinarea complicată a
sutelor de coridoare, în labirinturi înfiorătoare, unde era frig cumplit
şi duhnea îngrozitor. Acest tunel ducea în împărăţia şobolanilor, un
loc în care nu se aventurase nici cel mai înflăcărat explorator şi nici
vreun călător rătăcit care nu se pricea prea mult la hărţile şi drumurile
subterane. Cu toţii se opreau în pragul lui, simţind instinctiv pericolul
necunoscut şi groaznic ce pândea în el şi se retrăgeau din faţa hăului
căscat al intrării ca din faţa unei porţi a unui oraş ciumat.
Nimeni nu-i deranjase pe şobolani. Nimeni nu coborâse pe teritoriul
lor. Nimeni nu îndrăznise să le încalce graniţele.
Şi atunci au venit chiar ei.
Mulţi oameni au murit în ziua aceea în care, ca un şuvoi viu, şobolanii
gigantici – mai mari decât văzuse cineva vreodată în staţie sau prin
tuneluri – au inundat şi au nimicit toate cordoanele de pază şi staţia
cu totul, îngropându-i şi pe paznici, şi pe civili sub trupurile lor,
înăbuşindu-le urletele de agonie, de durere şi de repulsie. Mâncând tot
ce le ieşea în cale – şi morţi, şi vii, şi pe confraţii lor ucişi –, şobolanii
înaintau orbeşte, implacabil, mânaţi de o forţă de neimaginat pentru
mintea omenească.
Numai câţiva oameni au rămas în viaţă, iar printre ei nu se numărau
nici femei, nici bătrâni, nici copii. Nu supravieţuise niciunul dintre cei
care sunt de regulă salvaţi primii, ci doar cinci bărbaţi zdraveni care au
apucat să o ia la fugă înaintea şuvoiului aducător de moarte. Şi i -au
luat-o înainte numai pentru că se aflau cu drezina la punctul de pază
în tunelul de sud, iar când au auzit strigătele din staţie, unul dintre ei
a dat fuga să verifice ce se întâmplase. Când a ajuns acolo, staţia pierise
deja. Încă de la intrare şi-a dat seama ce se întâmplase, descoperind
pârâiaşele roşii care se scurgeau pe peron. A vrut să se întoarcă, ştiind
că deja nu mai avea cum să-i ajute pe cei care păzeau staţia, când o
mână l-a tras înapoi. S-a întors şi a văzut o femeie cu chipul
schimonosit de groază, care se agăţase de mâneca lui şi-i striga,
încercând să acopere urletele de disperare ale nenumăratelor voci:

— 10 —
— Salvează-l, soldatule! Fie-ţi milă!
Şi atunci a observat că femeia întindea spre el mânuţa micuţă şi
durdulie a unui copil. L-a prins imediat de mână, fără să se gândească
măcar că salvează viaţa cuiva, ci pentru că era soldat şi fusese rugat să
aibă milă. Trăgându-l pe copil după el, iar mai apoi ridicându-l în braţe,
a luat-o la goană odată cu primii şobolani, într-o cursă în care se luase
la întrecere cu moartea, înaintând prin tunel, unde îl aştepta drezina
cu tovarăşii lui de la punctul de pază. Mai avea vreo cincizeci de metri
până la ei, dar începuse deja să le strige să se pună în mişcare. Drezina
lor era motorizată, singura de acest fel, cale de zece staţii, şi doar de
aceea au putut să alerge înaintea şobolanilor. Goneau înainte cu toată
viteza şi au lăsat în urmă Dmitrovskaia pustie, unde se adăpostiseră
câţiva renegaţi cărora abia au apucat să le strige: „Fugiţi!” Şobolanii!”
dându-şi seama că aceia nu vor mai apuca oricum să se salveze. Iar
când s-au apropiat de cordoanele de la Savelovskaia, cu care – slavă
Domnului! – în acel moment aveau un acord de pace, au redus viteza
pentru a nu fi luaţi drept atacatori şi împuşcaţi şi au strigat din toate
puterile către paznici: „Şobolanii! Vin şobolanii!” Şi erau pregătiţi să
continue fuga, trecând de Savelovskaia, şi înaintând mai departe pe
linie, implorându-i pe paznici să nu-i oprească atâta vreme cât mai
puteau să fugă undeva, cât timp lava cenuşie nu îneca întregul metrou.
Însă, spre norocul lor, la Savelovskaia se afla ceva care i -a salvat şi pe
ei, şi întreaga Savelovskaia, şi poate toată linia Serpuhovsko -
Timiriazevskaia. Abia se apropiaseră, plini de sudoare, avertizându-i
pe paznici despre moartea din faţa căreia deocamdată reuşiseră să
scape, dar care alerga pe urmele lor, când au observat că aceştia luau
deja în mare grabă husa care acoperea o maşinărie teribilă de la postul
lor. Era un aruncător de flăcări artizanal, dar incredibil de puternic,
făcut de mâinile pricepute ale localnicilor din piese disparate. Şi,
imediat ce a apărut avangarda detaşamentelor de şobolani, tot mai
numeroşi de la o clipă la alta, făcând să se audă din întuneric foşnetul
şi scrâşnetul a mii de labe, paznicii au pus în funcţiune aruncătorul de
flăcări şi nu l-au închis până nu i s-a terminat combustibilul. Flacăra
lui portocalie a umplut tunelul pe o distanţă de zece metri şi a ars
neîntrerupt şobolanii timp de zece, cincisprezece, douăzeci de minute.
Tunelul s-a umplut de un miros puturos, de duhoarea oribilă de carne

— 11 —
şi blană arsă şi de un chiţăit sălbatic de şobolani… Iar drezina s-a
domolit şi şi-a oprit goana în spatele paznicilor de la Savelovskaia, care
au devenit eroi şi cărora li s-a dus vestea pe întreaga linie. Pe drezină
se aflau cei cinci bărbaţi care scăpaseră din staţia Timiriazevskaia şi
copilul salvat de ei. Era un băiat. Artiom.
Şobolanii s-au retras. Voinţa lor iraţională a fost înfrântă de una dintre
ultimele invenţii ale geniului militar omenesc. Omul a ştiut mereu să
omoare mai bine decât orice altă făptură vie.
Şobolanii s-au retras într-un val invers, întorcându-se în uriaşa
împărăţie ale cărei dimensiuni nu erau cunoscute de nimeni. Toate
aceste labirinturi care se aflau la o adâncime incredibilă e rau aşa de
misterioase, de ciudate şi, după toate aparenţele, absolut inutile pentru
activitatea metroului, că nici nu-ţi venea să crezi, în ciuda asigurărilor
unor persoane cu autoritate, că fuseseră construite de mâna omului –
constructorii obişnuiţi ai metroului.
Unul dintre oamenii aceştia cu autoritate fusese pe vremuri ajutor de
mecanic al unei garnituri de metrou. Mai rămăseseră foarte puţini
asemenea oameni şi erau foarte preţuiţi, pentru că la început ei
fuseseră singurii care nu se pierduseră cu firea, singurii care nu se
lăsaseră cuprinşi de groază când părăsiseră capsula comodă, sigură şi
rapidă a trenului de metrou şi se treziseră în galeriile din măruntaiele
Moscovei. Şi pentru că toţi cei din staţie le arătau un mare respect şi
îşi învăţaseră copiii să se poarte la fel, acesta trebuie să fi fost motivul
pentru care Artiom îl ţinuse minte, îl ţinuse minte toată viaţa. Era un
om slab, sfrijit, tras la faţă după atâţia ani de lucru sub pământ,
purtând o uniformă roasă şi decolorată de muncitor la metrou, care-şi
pierduse de mult timp şicul de pe vremuri, dar care încă era îmbrăcată
cu aceeaşi mândrie cu care un amiral în rezervă se înveşmântează în
uniforma lui de gală, impunând veneraţie din partea simplilor
muncitori. Şi Artiom, pe atunci doar un copil, vedea în silueta
prăpădită a ajutorului de mecanic o anumită prestanţă şi forţă…
Şi cum să nu fie aşa! Doar lucrătorii de la metrou au fost pentru toţi
ceilalţi un fel de ghizi băştinaşi ai unor expediţii ştiinţifice în junglă.
Erau crezuţi cu sfinţenie şi toţi se bazau integral pe ei, iar de
cunoştinţele şi de abilităţile lor depindea supravieţuirea celorlalţi.
Mulţi dintre ei au devenit conducători ai staţiilor după căderea

— 12 —
sistemului unic de administraţie, iar metroul, din obiectiv complex al
apărării civile – uriaş adăpost antiatomic destinat salvării unei părţi a
populaţiei în caz de atac nuclear –, se transformase într-o aglomerare
de staţii care nu se supuneau unei singure puteri, cufundându-se în
haos şi anarhie. Staţiile au devenit independente şi de sine stătătoare,
nişte state pitice originale, cu ideologiile şi regimurile lor, cu liderii şi
armatele lor. Se luptau unele cu altele şi se uneau în federaţii şi
confederaţii, devenind într-o zi metropole ale imperiilor ridicate,
pentru ca a doua zi să fie învinse şi colonizate de către prietenii sau
sclavii de ieri. Încheiau alianţe pe termen scurt împotriva pericolului
general, pentru ca, atunci când acest pericol dispărea, să sară din nou,
cu puteri reînnoite, la beregata celeilalte. Îşi arătau colţii cu
înverşunare în orice situaţie: pentru spaţiu vital, pentru mâncare –
culturi de drojdie, plantaţii de ciuperci care nu aveau nevoie de lumina
zilei pentru a se dezvolta, ferme de porci unde sărmanele animale
subterane erau hrănite cu ciuperci incolore crescute sub pământ – şi,
desigur, pentru apă, adică pentru filtre. Barbarii care nu ştiau să repare
dispozitivele de filtrare nefuncţionale din staţiile lor şi care mureau pe
capete otrăviţi cu apa radioactivă se năpusteau cu o furie animalică
spre bastioanele vieţii civilizate, spre staţiile unde generatoarele
funcţionau cum se cuvine şi se reparau cu regularitate filtrele, unde,
sub îngrijirile atente ale unor mâini de femei, pământul umed era
străpuns de pălăriuţele albe ale ciupercilor champignon, iar porcii
guiţau sătui în cocinile lor. Erau mânaţi înainte, spre acest asediu
infinit şi disperat, de instinctul de conservare şi de vechiul principiu
revoluţionar – cucereşte şi dezbină. Apărătorii staţiilor norocoase,
organizaţi în unităţi militare formate din foşti soldaţi profesionişti,
respingeau atacurile vandalilor, rezistând până la ultima picătură de
sânge. Apoi treceau la contraofensivă şi recâştigau prin luptă fiecare
metru al tunelurilor dintre staţii. În staţii era concentrată o mare
putere militară pentru a putea răspunde la atacurile expediţiilor cu
scop punitiv, pentru a le lua vecinilor civilizaţi măcar o parte din
spaţiul lor vital, dacă nu reuşeau să obţină încheierea păcii pe cale
paşnică şi, în fine, pentru a respinge toate forţele necurate care se
furişau afară din toate găurile şi tunelurile. Toate aceste creaturi
ciudate, monstruoase şi periculoase ar fi putut să-l aducă pe Darwin în

— 13 —
pragul disperării, căci nu se supuneau niciunei legi a evoluţiei. Cât de
uimitor de diferite erau acele creaturi faţă de animalele cu care fusese
obişnuit omul! Ele fie proveneau din reprezentanţii nevinovaţi ai
faunei urbane, transformaţi în nişte creaturi ale iadului sub razele
distrugătoare invizibile, fie locuiseră dintotdeauna în adâncuri, iar
acum erau tulburate de oameni, reprezentând totuşi viaţa pe pământ.
O viaţă mutilată, monstruoasă, totuşi o viaţă. Şi se supuneau aceluiaşi
impuls care conduce tot ce este organic pe această planetă.
Să supravieţuieşti! Cu orice preţ.
Artiom luă cana albă şi emailată în care bolborosea ceaiul specific
staţiei lor. Desigur, în realitate nu era deloc ceai, ci un decoct de
ciuperci uscate, la care mai adăugau tot felul de lucruri, pentru că ceai
adevărat nu mai rămăsese aproape deloc. Aşa că era raţionalizat şi se
bea numai la sărbători mari, preţul lui fiind de zece ori mai mare decât
al decoctului de ciuperci. Cu toate astea, celor din staţia lor le plăcea
această fiertură şi erau destul de mândri de ea cât să o numească „ceai”.
Fiindcă nu erau obişnuiţi cu gustul, străinii mai întâi îl scuipau, dar
mai apoi se obişnuiau cu el. Iar faima i se dusese dincolo de hotarele
staţiei şi primii care veniseră la ei în căutarea ceaiului, punându-şi în
pericol vieţile, fuseseră cărăuşii. Apoi ceaiul lor a început să ajungă pe
toată linia. Până şi Hansa se interesa de el, iar spre VDNH 2 porniseră
caravane încărcate cu decoctul fermecat. Şi banii au început să curgă.
Dar unde sunt bani sunt şi arme, lemne de foc şi vitamine. Acolo e şi
viaţă. Şi de când au început să facă acest ceai la VDNH, staţia a început
să se dezvolte. Au început să vină aici oameni adevăraţi din staţiile
învecinate, iar liniile au fost extinse, aducând prosperitatea. La VDNH
se mândreau şi cu porcii pe care-i creşteau, iar legenda spunea că
aceasta era staţia pe unde pătrunseseră porcii la metrou – când
lucrurile erau abia la început şi câţiva mai curajoşi reuşiseră să ajungă
la „pavilionul de creştere a porcilor” din cadrul Expoziţiei şi mânaseră
animalele în staţie.
— Auzi, Artiom, care e treaba cu Suhoi? întrebă Andrei şi începu să
bea ceaiul încet, cu înghiţituri mici, suflând de zor în el.
— Cu nenea Saşa? Totul e în ordine. S-a întors recent dintr-o călătorie

2Abreviere pentru Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale, centru expoziţional

care dă numele unei staţii de metrou din Moscova.
— 14 —
făcută pe linii, cu ai noştri. Dintr-o expediţie. Dar probabil că ştiţi deja.
Andrei era exact cu cincisprezece ani mai în vârstă decât Artiom şi era,
de fapt, cercetaş, aflându-se rar într-un punct de pază mai aproape de
patru sute cincizeci de metri, şi atunci era comandant al cordonului de
protecţie. Iar acum l-au pus la trei sute, la adăpost, dar tot îl trăgea aţa
să se ducă mai departe, şi se folosea de prima ocazie, de prima alarmă
falsă pentru a ajunge mai aproape de întuneric, de tainele de acolo. Îi
plăcea tunelul şi-i cunoştea bine toate ramificaţiile. Iar în staţie, printre
fermieri, printre muncitori, comercianţi şi oameni din administraţie,
se simţea incomod, inutil chiar. Nu-i venea să scormonească pământul
după ciuperci sau, şi mai rău, să hrănească porcii graşi cu ciupercuţe,
stând îngropat până la genunchi în bălegar. Şi nici nu putea face
comerţ – de când se ştia nu-i putea suferi pe negustori, el fusese
dintotdeauna soldat, fusese militar şi credea din tot sufletul că asta era
singura ocupaţie demnă de un bărbat. Era mândru că el, Andrei, nu
făcuse nimic altceva în viaţă decât să-i apere pe fermierii urât
mirositori, pe cărăuşii agitaţi, pe administratorii extrem de metodici,
pe copii şi pe femei. Femeile erau atrase de forţa lui arogantă, de
absoluta lui siguranţă de sine, de calmul pe care-l vădea faţă de propria
persoană şi faţă de cei din jur, pentru că era în stare să-i apere pe cei
care se aflau alături de el. Femeile îi promiseseră iubire, îi promiseseră
confort, dar el începea să se simtă confortabil numai după cincizeci de
metri, când luminile staţiei dispăreau. Iar femeile nu-l urmau acolo.
Oare de ce?
Încălzit datorită ceaiului, îşi dădu jos bereta veche, de culoare neagră
şi, după ce îşi şterse cu mâneca mustăţile umede de la abur, se apucă
să-l chestioneze nerăbdător pe Artiom despre noutăţile şi zvonurile
aflate în ultima expediţie din sud, despre tatăl adoptiv al lui Artiom,
cel care, după ce îl scosese pe băiat dintre şobolani la Timiriazevskaia,
în urmă cu nouăsprezece ani, nu putuse să-l abandoneze şi-l crescuse
chiar el.
— Am mai auzit şi eu câte ceva, dar tu povesteşte oricum, Artiom, că
doar nu te deranjează, nu? insistă Andrei.
Artiom se lăsă convins cu uşurinţă: îi făcea plăcere să-şi aducă aminte
şi să reia poveştile tatălui adoptiv, fiindcă toţi aveau să-l asculte cu gura
căscată.

— 15 —
— Ei, probabil că ştiţi unde au fost, începu Artiom.
— Ştiu, undeva spre sud… Sunt aşa de secretoşi, călătorii voştri! spuse
zâmbind Andrei. Sarcini speciale ale administraţiei, înţelegi tu! mai
zise el, făcându-i cu ochiul unuia dintre oamenii lui.
— Ei, hai, nu a fost nimic secret acolo, spuse Artiom dând din mână.
— Scopul expediţiei a fost cercetarea unei staţii, adunarea de
informaţii… De informaţii veridice, pentru că în cărăuşii străini care tot
trăncănesc pe aici, prin staţia noastră, nu poţi să ai încredere – or fi ei
cărăuşi, dar s-ar putea să fie şi provocatori care răspândesc informaţii
false.
— În general, nu trebuie să te încrezi în cărăuşi, mormăi Andrei.
Urmăresc să le fie lor bine. De unde să ştii în cine poţi să ai încredere
– uite, azi îţi vinde unul ceaiul Hansei, dar mâine te poate vinde cuiva
şi pe tine, cu tot cu măruntaie. S-ar putea la fel de bine ca, şi aici,
printre noi, să se ocupe tot cu adunarea de informaţii. La drept
vorbind, nici într-ai noştri nu prea am mare încredere.
— Ei, n-aveţi dreptate în privinţa alor noştri, Andrei Arkadîci. Toţi ai
noştri sunt în regulă. Eu îi ştiu aproape pe toţi. Sunt oameni ca toţi
oamenii. Numai că le plac banii. Vor să trăiască mai bine decât alţii. Se
străduiesc, zise Artiom încercând să ia partea cărăuşilor locali.
— Păi, asta e. Tocmai asta îţi spun şi eu. Le plac banii. Vor să trăiască
mai bine decât toţi. Dar cine ştie ce fac ei acolo, când ies din staţie?
Eşti tu sigur că nu vor fi recrutaţi de către agenţi la prima staţie? Eşti
tu sigur?
— Ce agenţi? Ai cui sunt agenţii cărora li s-au predat cărăuşii noştri?
— Uite ce-i, Artiom! Eşti încă tânăr, eşti tânăr şi nu ştii multe. Ar trebui
să-i asculţi pe bătrâni. Dacă eşti atent la ce spun ei, o să trăieşti mai
mult.
— Ei, doar trebuie să facă cineva şi treaba asta! Dacă nu ar fi fost
cărăuşii, am fi stat aici în pustiu fără muniţie, cu puştile Berdan,
trăgând cu sare în Întunecaţi şi bându-ne ceaiul, zise Artiom nedorind
să se lase bătut.
— Bine, bine, uite unde era economistul… Calmează-te acum. Mai bine
povesteşte ce a văzut Suhoi acolo. Ce a văzut la vecini? La
Alekseevskaia? La Rijskaia?
— La Alekseevskaia? Nimic nou. Îşi cresc ciupercile. Şi, până la urmă,

— 16 —
ce e Alekseevskaia? Ei, e un cătun, atâta tot… Aşa se spune.
Apoi Artiom îşi coborî vocea ca pentru a divulga un secret:
— …se spune că vor să se unească cu noi. Cât despre Rijskaia, se zice
că nu s-ar împotrivi nici ei. Cei de acolo trebuie să facă faţă presiunilor
tot mai mari din sud. Starea de spirit este proastă, toţi vorbesc în
şoaptă despre nu ştiu ce pericol, se tem de ceva, dar de ce anume,
nimeni nu ştie. Ba de faptul că la capătul celălalt al liniei ar fi un nou
imperiu, ba de posibila extindere a Hansei… sau de altceva. Şi toate
cătunele astea încep să se înghesuie în noi. Şi Rijskaia, şi Alekseevskaia.
— Şi, concret, ce vor? Ce propun? se interesă Andrei.
— Vor să ne unim într-o federaţie cu un sistem de apărare comun, să
întărim graniţele de ambele părţi, să fie iluminate permanent
tunelurile dintre staţii, să organizăm o miliţie ai cărei membri să
patruleze prin toate coridoarele şi tunelurile laterale, să fie folosite
drezine de transport, să se tragă fir de telefon, să se desemneze un
teren liber pentru cultivarea ciupercilor… Şi să organizăm o
comunitate economică, lucrând împreună şi ajutându-ne la nevoie.
— Păi până acum unde au fost? Unde au fost înainte, când a început
să apară toată mizeria asta dinspre Grădina Botanică, dinspre
Medvedkovo? Când ne-au asediat Întunecaţii, ei unde au fost? întrebă
nemulţumit Andrei.
— Andrei, ai grijă, nu mai cobi! se amestecă Piotr Andreici.
— Deocamdată aici n-au mai apărut Întunecaţii, ceea ce e foarte bine.
Numai că e prea devreme ca să ne bucurăm. Nu noi i-am învins. Se
întâmplă ceva acolo, la ei, şi de aceea s-au potolit. Poate că deocamdată
îşi adună puterile. Aşa o alianţă n-are de ce să ne strice. Mai ales dacă
ne unim cu vecinii. E şi în folosul lor, e bine şi pentru noi.
— Şi vom avea libertate, egalitate şi fraternitate! îl ironiză Andrei,
numărând pe degete.
— Nu vă interesează să ascultaţi, nu? întrebă supărat Artiom.
— Ba da, zi mai departe, Artiom. Eu şi Piotr o să ne certăm mai târziu.
Asta e tema noastră veşnică.
— Bine atunci. Ei spun că, după toate aparenţele, şeful ar fi de acord.
Nu are obiecţii de principiu. Trebuie doar să se discute detaliile. În
curând o să fie un congres. Iar după aceea un referendum.
— Cum să nu, cum să nu. Un referendum. Dacă poporul o să spună da,

— 17 —
aşa o să fie. Iar dacă poporul o să spună nu, înseamnă că poporul s-a
gândit prost. Lasă poporul să se mai gândească o dată, continuă acru
Andrei.
— Ei, Artiom, şi ce se întâmplă dincolo de Rijskaia? întrebă Piotr
Andreici încercând să nu-l bage în seamă.
— Ce staţie urmează? Prospekt Mira. Ei, da, e logic să fie Prospekt
Mira. E graniţă cu Hansa. Tatăl meu adoptiv zice că Hansa e în
continuare în relaţii bune cu roşiii. Deja nimeni nu-şi mai aminteşte
despre război, zise Artiom.
Hansa era numele ligii staţiilor de pe Linia Circulară. Aceste staţii,
aflate la intersecţia tuturor celorlalte linii şi, prin urmare, a căilor
comerciale şi fiind unite între ele prin tuneluri, au devenit aproape de
la început locuri de întâlnire ale comercianţilor din toate zonele
metroului. Aceştia s-au îmbogăţit cu o viteză fantastică şi, în curând,
dându-şi seama că bogăţia lor stârnea invidia mult prea multora, au
luat singura decizie corectă. S-au unit. Denumirea oficială era „Liga
Staţiilor de pe Linia Circulară”, dar oamenii îi spuneau Hansa – cineva
îi comparase odată cu alianţa oraşelor comerciale din Germania
medievală –, iar cuvântul a fost destul de sonor, aşa că a prins. La
început, din Hansa au făcut parte doar câteva staţii, iar unirea s-a făcut
treptat. A început cu un sector al Liniei Circulare, de la Kievskaia până
la Prospekt Mira, aşa-numitul Arc de nord, din care făcea parte
Kurskaia, Taganskaia şi Oktiabrskaia. Au fost tratative lungi, şi fiecare
încerca să obţină nişte avantaje. Apoi au intrat în ligă Paveleţkaia şi
Dobrîninskaia şi s-a format un al doilea Arc, cel de sud. Dar principala
problemă şi principalul obstacol în unirea Arcelor de nord şi de sud era
linia Sokolniceskaia.
„Uite despre ce este vorba…” – îi explicase lui Artiom tatăl lui adoptiv
– „…linia Sokolniceskaia a fost mereu deosebită. Dacă te uiţi pe hartă,
îţi atrage atenţia imediat. În primul rând, e dreaptă ca o săgeată. În al
doilea rând, pe toate hărţile are culoarea roşu-închis. Şi denumirile
staţiilor sunt deosebite – Krasnoselskaia 3, Krasnîie Vorota,4
Komsomolskaia, Biblioteka Imeni Lenina, şi, din nou, Leninskie Gorî. 5

3 De la Krasnoe Selo – localitate din Rusia, al cărei nume se traduce „sat frumos”.
4 Poarta roşie.
5 Dealul lui Lenin.

— 18 —
Şi, fie din cauza unor asemenea denumiri, fie dintr-un cu totul alt
motiv, de această linie au fost atraşi toţi nostalgicii gloriosului regim.
Ideea reînvierii statului sovietic a prins cu uşurinţă acolo. La început,
o singură staţie a revenit oficial la idealurile comunismului şi ale
conducerii de tip socialist, apoi vecina ei, după care au urmat vecinele
din cealaltă parte a tunelului, care s-au molipsit de optimismul
revoluţionar şi şi-au schimbat administraţia; aşa au pornit lucrurile.
Veteranii care rămăseseră în viaţă, foşti Komsomolişti şi activişti de
partid, permanentul lumpenproletariat, toţi se adunau în staţiile
revoluţionare. Au înjghebat un comitet responsabil pentru propagarea
noii revoluţii şi a ideilor comuniste prin tot metroul, sub o denumire
aproape leninistă – Interstaţional. Interstaţionalul pregătea
detaşamente de revoluţionari profesionişti şi propagandişti şi -i
trimitea tot mai departe în staţiile inamicului. În general, n-a fost prea
mare vărsare de sânge, pentru că locuitorii flămânzi de pe arida linie
Sokolniceskaia erau avizi să restabilească dreptatea care, în opinia lor,
nu putea lua nicio altă formă în afara egalitarismului nejustificat. Şi
după ce s-a aprins la un capăt, în curând toată linia a fost cuprinsă de
flacăra purpurie a revoluţiei. Staţiile şi-au reluat vechile denumiri
sovietice: Cistîe Prudî a devenit din nou Kirovskaia, Lubianka –
Dzerjinskaia, Ohotnîi Riad – Prospekt Marx. Staţiile cu denumiri
neutre au fost rebotezate cu râvnă folosindu-se cuvinte cu o tentă
ideologică foarte clară: Sportivnaia a devenit Kommunisticeskaia,
Sokolniki – Stalinskaia, iar Piaţa Preobrajenski, unde a început totul, a
devenit Steagul Revoluţiei. Iar linia însăşi – cândva Sokolniceskaia, dar
căreia lumea îi spunea „Linia Roşie”, aşa cum obişnuiau moscoviţii să
numească liniile de metrou după culoarea pe care o aveau pe hartă – a
devenit oficial Linia Roşie.
Dar nu s-a mers mai departe de atât.
În momentul în care Linia Roşie se formase definitiv şi începuse să
manifeste pretenţii de expansiune, răbdarea celorlalte staţii ajunsese
la capăt. Erau prea mulţi cei care îşi aminteau de epoca sovietică. Erau
prea mulţi aceia care îi văzuseră pe agitatorii trimişi de Interstaţional
prin metrou, ca o tumoare care ajungea la metastaze, ameninţând să
ucidă întregul organism. Şi oricât promiteau agitatorii şi
propagandiştii din Interstaţional că va fi electrificat întregul metrou,

— 19 —
susţinând că, dacă se vor alătura puterii sovietice, vor avea parte şi de
experienţa adevăratului comunism (era puţin probabil ca vreo lozincă
leninistă, exploatată de ei cu neruşinare, să fi fost mai actuală decât
acum), oamenii de dincolo de graniţele liniei nu au fost ispitiţi de
promisiuni, iar activiştii roşii interstaţionali au fost prinşi şi trimişi
înapoi pe teritoriul lor sovietic.
Şi atunci conducerea roşie a stabilit că e timpul să acţioneze mai ferm.
A hotărât că, dacă restul metroului nu va aprinde singur focul vesel al
revoluţiei, trebuia să-l aprindă altcineva. Staţiile vecine, neliniştite de
propaganda comunistă din ce în ce mai intensă şi de activitatea
subversivă, au ajuns şi ele la o concluzie asemănătoare. Experienţa
istorică le demonstrase clar că nu exista un mijloc mai bun de
transmitere a bacilului comunist decât baioneta.
Şi s-a stârnit furtuna.
Coaliţia anticomunistă a staţiilor, condusă de Hansa, spartă în două de
Linia Roşie şi dorind să închidă inelul, a trecut la acţiune. Roşiii,
desigur, nu se aşteptaseră la o opoziţie armată şi îşi supraevaluaseră
forţele. Victoria uşoară la care sperau nu se prea întrevedea curând.
Războiul a fost lung, sângeros şi a lovit serios populaţia şi aşa restrânsă
a metroului. A durat aproape un an şi jumătate şi a constat în cea mai
mare parte din lupte de poziţie, care presupuneau incursiuni de gherilă
şi diversiuni, cu tuneluri blocate, cu execuţii de prizonieri şi al te câteva
cazuri de atrocităţi în ambele tabere. A fost un război adevărat, cu
operaţiuni militare, asedii şi străpungeri ale asediilor, cu fapte de
eroism, cu comandanţi militari, cu eroi şi cu trădători. Dar principala
caracteristică a războiului a fost aceea că niciuna dintre părţile
combatante nu a reuşit să mute linia frontului. Uneori părea că unii
reuşiseră să aibă un avantaj, să ocupe vreo staţie din vecinătate, dar
adversarul riposta, mobiliza forţe suplimentare şi balanţa se înclina în
cealaltă parte.
Dar războiul a secătuit resursele şi i-a luat cei mai buni oameni.
Războiul i-a epuizat. Iar cei care au rămas în viaţă s-au săturat de el.
Conducerea revoluţionară şi-a schimbat pe neobservate obiectivele cu
unele mult mai modeste. La început, principala sarcină a războiului
revoluţionar a fost propagarea puterii sovietice şi a ideilor comuniste
prin tot metroul, iar acum roşiii voiau doar să capete controlul

— 20 —
(smulgându-l de la rechinii imperialismului) asupra a ceea ce ei
considerau a fi Sfânta Sfintelor – staţia Piaţa Revoluţiei. Şi asta se
întâmpla în primul rând din cauza denumirii ei, iar în al doilea rând
din cauza faptului că era mai aproape decât orice altă staţie de metrou
de Piaţa Roşie şi de Kremlin, ale cărui turnuri încă mai erau încununate
cu stelele de rubin, dacă e să-i credem pe puţinii curajoşi care erau atât
de îndoctrinaţi ideologic încât se încumetaseră la un act atât de
periculos, urcând la suprafaţă doar ca să le vadă. Iar, acolo, sus, în
apropiere de Kremlin şi chiar în centrul Pieţei Roşii se afla Mausoleul.
Dacă trupul lui Lenin era sau nu acolo, nimeni nu ştia, dar asta nu
conta prea mult. Şi nu se ştia nici măcar dacă fusese sau nu îmbălsămat
la timp; căci, dacă nu se ocupase nimeni de asta, trupul lui ar fi trebuit
să se descompună de mult. Dar în acei mulţi ani ai regimului sovietic,
Mausoleul încetase pur şi simplu să fie o criptă şi devenise ceva extrem
de preţios, simbolul transmiterii puterii. De aici îşi începeau paradele
militare marii conducători din trecut, iar liderii actuali aspirau tot
către el. Şi se spunea că din încăperile administrative ale staţiei Piaţa
Revoluţiei porneau tuneluri misterioase spre laboratoarele secrete ale
Mausoleului, iar de acolo, chiar către catafalc.
Roşiii au rămas cu staţia Piaţa Sverdlov, fostă Ohotnîi Riad, pe care au
întărit-o şi au transformat-o în bază de unde porneau raidurile şi
atacurile spre Piaţa Revoluţiei.
Cu binecuvântarea conducerii revoluţionare, au fost duse mai multe
campanii de eliberare a staţiei acesteia şi a criptei. Dar apărătorii ei
înţelegeau la rândul lor cât de importantă era staţia pentru roşii, aşa că
au luptat până la ultimul om. Piaţa Revoluţiei s-a transformat într-o
fortăreaţă inexpugnabilă. Cele mai crude şi mai sângeroase lupte s-au
dat pentru cucerirea acestei staţii. Cei mai mulţi oameni şi-au dat viaţa
acolo. Au fost acolo eroi care au înfruntat mitralierele cu pieptul gol şi
alţii care şi-au prins grenade de trupuri pentru a sări în aer împreună
cu artileria inamică. Au fost şi cei care au folosit – asupra oamenilor! –
aruncătoare de flăcări interzise… Dar totul a fost în zadar. Recucereau
staţia pentru o zi, dar nu apucau să-şi întărească poziţia că erau învinşi
şi se retrăgeau a doua zi, când coaliţia trecea la contraofensivă.
Acelaşi lucru, dar cu rolurile inversate, s-a întâmplat la Biblioteca
Lenin. Acolo staţia aparţinea roşiilor, iar forţele de coaliţie au încercat

— 21 —
de mai multe ori să-i scoată de acolo. Staţia avea pentru coaliţie o mare
importanţă strategică, pentru că, în cazul unui asediu încununat de
succes, ar fi permis spargerea Liniei Roşii în două sectoare şi pentru că
oferea acces către trei linii dintr-odată, cu care Linia Roşie nu se mai
intersecta nicăieri altundeva. Adică era un fel de nod limfatic care,
contaminat de ciuma roşie, i-ar fi oferit cale liberă spre nişte organe
vitale. Şi pentru a preîntâmpina asta, Biblioteca Lenin trebuia ocupată
cu orice preţ.
Dar, pe cât de lipsite de succes au fost tentativele roşiilor de a pune
mâna pe Piaţa Revoluţiei, pe atât de rodnice au fost eforturile coaliţiei
de a-i scoate din Biblioteca Lenin.
Între timp, poporul se săturase de lupte şi începuseră deja să apară
dezertorii. Erau din ce în ce mai dese cazurile în care soldaţii taberelor
rivale fraternizau, aruncând armele şi îmbrăţişându-se, dar, spre
deosebire de Primul Război Mondial, acum asta nu le-a fost de niciun
folos roşiilor. Febra revoluţionară a început să se stingă, iar
entuziasmul comunist a dispărut. Lucrurile nu mergeau mai bine nici
în rândurile coaliţiei – nemulţumiţi că trebuie să tremure mereu
pentru viaţa lor, oamenii se mutau cu tot cu familii la periferie,
părăsind staţiile centrale. Hansa devenea tot mai pustie şi mai slabă.
Războiul afectase dureros comerţul, cărăuşii căutau drumuri
ocolitoare, căile principale de negoţ fuseseră părăsite şi erau pustii…
Politicienii, pe care soldaţii îi susţineau din ce în ce mai puţin, au fost
nevoiţi să caute soluţii pentru încheierea războiului, înainte ca armata
să se întoarcă împotriva lor. Astfel, în cel mai mare secret şi într-o
staţie absolut neutră, a avut loc întâlnirea liderilor părţilor beligerante:
tovarăşul Moskvin, din partea sovietică, iar, din partea coaliţiei –
preşedintele Comunităţii Staţiilor de pe Linia Circulară, Loghinov,
împreună cu Tvaltvadze, preşedintele Confederaţiei din Arbat, care
cuprindea toate staţiile de pe linia Arbatsko-Pokrovskaia, pe sectorul
dintre Kievskaia şi mult încercata Piaţă a Revoluţiei.
Tratatul de pace a fost semnat repede. Părţile au făcut schimb de staţii.
Linia Roşie primea Piaţa Revoluţiei, aproape complet ruinată, dar ceda
Confederaţiei din Arbat Biblioteca Lenin. Nici pentru unii, nici pentru
ceilalţi, pasul nu fusese uşor. Confederaţia pierdea un membru şi,
împreună cu el, nişte posesiuni din nord-est. Linia Roşie se întrerupea

— 22 —
acum pentru că apăruse chiar în mijlocul ei o staţie care nu se supunea
autorităţii ei şi care o diviza. În pofida faptului că ambele părţi îşi
garantau reciproc dreptul de liberă trecere prin fostele teritorii, o
asemenea situaţie nu putea să nu-i neliniştească pe roşii. Şi Linia Roşie
nu a rezistat. Din acordul de pace cel mai mult a câştigat, desigur,
Hansa, care acum putea să închidă fără nicio problemă inelul Liniei
Circulare, înlăturând ultimele obstacole care le mai stăteau în calea
prosperităţii. Au căzut de acord şi în privinţa păstrării acelui statu-quo
şi a interdicţiei referitoare la desfăşurarea activităţilor propagandistice
şi subversive pe teritoriile fostului adversar. Toată lumea a fost
mulţumită. Apoi, când au tăcut şi tunurile, şi politicienii, a venit rândul
propagandiştilor să le explice maselor care au fost succesele
diplomatice obţinute de partea lor şi cum, de fapt, ei câştigaseră
războiul.
Au trecut mulţi ani din acea zi memorabilă când părţile au semnat
acordul de pace. Acel statu-quo era păstrat de ambele părţi. Hansa
vedea în Linia Roşie un partener economic avantajos, iar aceasta
renunţase la intenţiile sale agresive. Tovarăşul Moskvin, Secretarul
General al Partidului Comunist al Metroului din Moscova „V. I. Lenin”,
a demonstrat dialectic posibilitatea de a construi comunismul pe o
linie separată şi a luat decizia istorică de a începe acea construcţie.
Vechea ostilitate a fost uitată.
Artiom reţinuse bine această lecţie de istorie recentă, la fel cum încerca
să reţină tot ce-i spunea tatăl lui adoptiv.
— Bine că s-au terminat luptele între ei… spuse Piotr Andreici. Un an
şi jumătate nu s-a putut trece dincolo de Linia Circulară, peste tot
numai cordoane armate, îţi verificau documentele de o sută de ori. Pe
atunci aveam treburi pe-acolo şi nu puteam trece decât prin Hansa.
Am fost oprit chiar la Prospekt Mira. Era cât pe-aci să mă pună la zid.
— Ei, da? Bine, Piotr, dar nu ne-ai povestit nimic despre asta.. Cum a
fost? se interesă Andrei.
Artiom se posomorî puţin, văzând că ştafeta de povestito r îi fusese
înmânată atât de brusc altcuiva. Dar povestea părea să fie interesantă,
aşa că nu se mai obosi să protesteze.
— Cum, cum… Foarte simplu. Au zis că sunt spion roşu. Ies eu din
tunel la Prospekt Mira, pe linia noastră. Şi Prospekt Mira a noastră e

— 23 —
tot sub Hansa. E anexată, ca să zic aşa. Dar acolo lucrurile nu sunt încă
foarte stricte, au o piaţă, e o zonă comercială. După cum ştiţi, în Hansa
e aşa peste tot: în staţiile care se află chiar pe Linia Circulară par să se
simtă ca acasă, iar graniţele se află în pasajele de trecere dinspre staţiile
circulare spre cele radiale – aici au vama, controlul paşapoartelor…
— Ştim şi noi toate astea, ce ne ţii lecţii. Ia povesteşte mai bine ce -ai
păţit acolo! îl întrerupse Andrei.
— Controlul paşapoartelor! repetă Piotr Andreici ridicându-şi sever
sprâncenele, hotărât să-şi impună punctul de vedere. În staţiile radiale
au pieţe, bazaruri. Acolo li se permite şi străinilor să pătrundă. Dar nu
poţi să treci mai departe.
— Păi de ce s-o faci? zise Andrei. Şi ce ţi s-a întâmplat, poţi să-mi spui
odată? Ce-o tot lungeşti aşa?
— Nu mă mai întrerupe. Dacă vrei să asculţi, ascultă. Dacă nu, stai jos
şi bea ceai. Ai uitat de tot de luptă aici!
— Bine, bine… O să tac. Tac. Sunt mut ca un somon conservat din
Orientul Îndepărtat, spuse împăciuitor Andrei. Continuă.
— Bine… Am ieşit la Prospekt Mira, aveam la mine ceai, o juma’ de kil…
Aveam nevoie de gloanţe pentru arma automată. Mă gândeam să fac
un schimb. Dar la ei se aplica legea marţială. Nu făceau schimb cu
muniţie. Întreb un cărăuş, apoi altul, dar toţi spun nu şi se
îndepărtează încetişor de mine. Numai unul mi-a şoptit: „Ce gloanţe,
prostule… Pleacă de-aci mai repede, probabil că deja au anunţat că eşti
aici. Te sfătuiesc prieteneşte.” I-am mulţumit şi am pornit-o încetişor
înapoi prin tunel, dar chiar la intrare mă opreşte o patrulă, se aud
fluiere din staţie şi mai vine un detaşament în fugă. „Actele”, îmi zic
ăştia. Le dau paşaportul, cu ştampila staţiei noastre, iar ei se uită la el
cu atenţie şi întreabă: „Dar unde e permisul dumneavoastră?” Eu îi
întreb uimit: „Ce permis?” Aşa aflu că pentru a intra în staţie trebuie să
îţi iei neapărat un permis – la ieşirea din tunel este un birou şi acolo e
administraţia lor. Verifică persoana, scopul vizitei şi, dacă e necesa r, îţi
eliberează un permis. Ai naibii şobolani, sunt băgaţi până la gât în
birocraţie… Habar n-am cum de am trecut de biroul ăla… De ce nu m-
au oprit căscaţii ăia? Iar eu trebuia să-i explic treaba asta patrulei. Era
un ditamai omul, tuns scurt, în uniformă de camuflaj, şi zice: „S-a
strecurat! S-a furişat! Ne-a fentat! Ne-a dat cu flit!” Pe urmă mi-a mai

— 24 —
răsfoit paşaportul şi a văzut că am acolo o ştampilă mică de la
Sokolniki. Am trăit mai demult acolo, la Sokolniki… Când vede
ştampila asta, ochii i se injectează deodată. Pur şi simplu, ca şi cum i-
ai fi arătat o cârpă roşie unui taur. Îşi smuceşte automatul de pe umăr
şi urlă: „Mâinile la ceafă, lepădătură!” Se vedea de la o poştă că fusese
instruit. Mă apucă de guler şi mă duce târâş prin toată staţia, la punctul
de permise din pasaj, la şeful de acolo. Şi zice: „Aşteaptă doar să
primesc permisiunea conducerii şi te pun la zid, spionule!” Simţeam că
mi se face rău. Încerc să mă justific şi-i spun: „Ce spion? Sunt
comerciant! Uite, am adus ceai de la VDNH.” Dar el îmi răspunde că o
să-mi bage ceaiul pe gât şi o să-l mai îndese şi cu ţeava puştii ca să intre
cât mai bine. Văd că n-am cum să o scot la capăt şi îmi dau seama că
dacă o să primească aprobarea conducerii, o să mă ducă la două sute
de metri, o să mă pună cu faţa la ţevi şi o să mă ciuruiască straşnic
conform legilor marţiale. „Nu-i deloc bine”, îmi zic. Ne apropiem de
punctul de pază şi boul ăsta se duce să întrebe unde ar fi mai bine să
mă împuşte. Dar când îl văd pe şeful lui, simt cum mi se ia o piatră de
pe inimă. Era Paşka Fedotov, colegul meu de clasă cu care am rămas
bun prieten la multă vreme după terminarea şcolii, dar căruia i -am
pierdut la un moment dat urma…
— Du-te dracu’! Ce m-am speriat! Credeam că gata, te-au omorât…
spuse acru Andrei şi toţi cei adunaţi în jurul focului de la postul de
pază începură să râdă prietenos.
Până şi Piotr Andreici, care la început îl privise supărat pe Andrei, nu
se mai abţinu şi izbucni în râs. Hohotele se revărsară prin tunel,
născând undeva, în adâncuri, un ecou distorsionat care nu semăna
deloc cu un ecou, ci cu ceva groaznic… Şi, ascultându-l, rămaseră toţi
o clipă tăcuţi.
Din adâncul tunelului, dinspre nord, se auziră destul de clar aceleaşi
sunete extrem de suspecte – nişte foşnete şi zgomotul unor paşi rapizi
şi uşori.
Andrei, desigur, fu primul care le auzi. Tăcu imediat şi le făcu şi
celorlalţi semn să tacă, apoi ridică de jos automatul şi sări în picioare.
Lipit cu spatele de perete, trase încet piedica şi băgă cartuşul pe ţeavă
fără să scoată vreun sunet, apoi se îndepărtă de foc şi înaintă în adâncul
tunelului. Se ridicase şi Artiom, curios să vadă pe cine ratase data

— 25 —
trecută, dar Andrei se întoarse şi se încruntă supărat spre el, aşa că se
aşeză ascultător la loc.
Cu patul automatului sprijinit pe umăr, Andrei se opri acolo unde
începea bezna, se culcă la pământ şi strigă: „Faceţi lumină!”
Unul dintre oamenii lui, care ţinea pregătită o lanternă cu un
acumulator puternic, făcut de mâinile pricepute ale celor din partea
locului din nişte faruri vechi de automobil, o deschise şi raza de lumină
strălucitoare sfâşie întunericul. Smulsă din întuneric, le apăru în
câmpul vizual pentru o secundă o siluetă neclară – ceva foarte mic, nu
tocmai periculos, care o rupse imediat la fugă înapoi, spre nord. Arti om
nu se mai putu abţine şi începu să urle din toate puterile:
— Dar trage odată! Altfel o să fugă!
Dar Andrei, nu se ştie de ce, nu trăgea. Piotr Andreici se ridică şi el cu
automatul pregătit şi strigă:
— Andriuha! Eşti viu acolo?
Cei care stăteau jos lângă foc începură să şuşotească neliniştiţi şi se
auzi zăngănitul armelor. Dar în cele din urmă, Andrei apăru în lumina
lanternei, se ridică de la pământ şi îşi scutură jacheta râzând.
— Ei, sunt viu, sunt viu! spuse el printre hohote de râs.
— Ce-i aşa amuzant? întrebă precaut Piotr Andreici.
— Trei picioare şi două capete! Mutanţii! Întunecaţii! Ne taie pe toţi!
Trage, că altfel fug! Ce mai tărăboi aţi făcut! Sigur sunt o mulţime! O
mulţime! zise Andrei continuând să râdă.
— Şi de ce nu ai tras? Bine, băiatul meu e încă tânăr, nu şi-a dat seama…
Dar tu cum de ai ratat ocazia? Doar nu eşti un copil… Ştii ce s-a
întâmplat la Polejaevskaia? întrebă supărat Piotr Andreici când Andrei
se întoarse lângă foc.
— Da, am auzit despre Polejaevskaia asta a voastră de vreo zece ori
până acum! spuse Andrei şi dădu din mână. Era un câine! De fapt, nu
un câine, ci un căţeluş… E a doua oară când vrea să vină şi el aici, la
foc, la căldură şi la lumină. Iar voi era cât pe-aci să-l împuşcaţi, şi acum
mă mai şi întrebaţi de ce sunt atât de prudent? Hingherilor!
— De unde să ştiu eu că era un câine? zise iritat Artiom. Scotea nişte
sunete… Şi se spune că acum o săptămână a fost văzut unul cât un
porc… adăugă el neputând să se abţină. Am tras jumătate de încărcător
în el şi s-a dus fără să păţească nimic.

— 26 —
— N-ai decât să crezi în toate poveştile. Aşteaptă… Îţi aduc eu acum
şobolanul ăla! spuse Andrei punându-şi automatul pe umăr, apoi se
îndepărtă de foc şi dispăru în beznă.
Un minut mai târziu, din întuneric se auzi fluieratul lui subţire. După
aceea răsună vocea lui blândă şi convingătoare:
— Vino-ncoa’… Vino-ncoa’, micuţule, nu-ţi fie frică!
Încercă să-l convingă să vină preţ de vreo zece minute, chemându-l şi
fluierând, până când, în sfârşit, silueta se contură din nou în
penumbră. Andrei se întoarse la foc, se aşeză şi, zâmbind triumfător,
îşi desfăcu haina. Se rostogoli jos un căţeluş care tremura tot, amărât,
ud, extrem de murdar, cu blana încâlcită şi de o culoare indescriptibilă,
cu ochi negri îngroziţi şi urechiuşele lipite de cap. Când se trezi pe
pământ, încercă imediat să se retragă, dar mâna fermă a lui Andrei îl
prinse de ceafă şi-l ţinu pe loc. Mângâindu-l pe cap, Andrei îşi dădu jos
haina şi-l acoperi.
— Ca să se încălzească căţeluşul. Nu ştiu de ce, dar a îngheţat de tot…
explică el.
— Lasă-l, Andriuha, probabil că e plin de purici! încercă să-l convingă
Piotr Andreici. Poate că are şi paraziţi. Şi poţi să iei şi cine ştie ce boală
pe care s-o împrăştii în toată staţia…
— Gata, Andreici! Termină cu prostiile! Ia uită-te la el! zise Andrei şi
desfăcu marginea hainei ca să-i arate lui Piotr Andreici boticul
simpatic al căţeluşului, care încă mai tremura, fie de groază, fie pentru
că nu reuşea să se încălzească.
— Uită-te în ochii lui, Andreici! Ochii ăştia nu pot să mintă!
Piotr Andreici se uită sceptic la căţel. Ochii, chiar dacă erau speriaţi,
erau fără îndoială sinceri. Şi Piotr Andreici se înmuie.
— Bine… Iubitorul de animale… Stai puţin, să-i caut ceva de mâncare,
mormăi el scormonind prin rucsac.
— Caută, caută. Poate iese ceva util din el. Un ciobănesc german, de
exemplu, spuse Andrei şi trase şi mai aproape de foc haina în care
stătea căţelul.
— Dar de unde să apară aici un căţel? Pe partea cealaltă nu sunt
oameni. Sunt doar Întunecaţii. Oare ei ţin câini? întrebă unul dintre
oamenii lui Andrei, uitându-se cu suspiciune la căţelul care moţăia la
căldură.

— 27 —
Cel care vorbise era un bărbat slab, cu aspect bolnăvicios, cu păr negru
zburlit, care până atunci îi ascultase tăcut pe ceilalţi.
— Sunt convins că ai dreptate, Kirill, răspunse serios Andrei. Din câte
ştiu eu, Întunecaţii nu ţin animale.
— Şi atunci cum trăiesc? Ce mănâncă ei acolo? întrebă un alt om care
venise cu ei, scărpinându-şi bărbia nerasă şi producând un sunet ca un
pârâit electric.
Era un bărbat înalt, lat în umeri şi solid, cu capul complet ras şi
sprâncene dese, îmbrăcat într-o pelerină lungă din piele, bine croită, o
mare raritate în vremurile acestea. Arăta ca un om care văzuse multe.
— Ce mănâncă? Se spune că mănâncă toate porcăriile. Mănâncă
mortăciuni. Mănâncă şobolani. Mănâncă oameni. Ştii, nu sunt aşa de
pretenţioşi… răspunse Andrei strâmbându-se scârbit.
— Sunt canibali? întrebă cel cu capul ras fără urmă de uimire. Puteai
deduce din tonul lui că mai avusese de-a face cu canibalismul.
— Canibali. Şi nici măcar nu sunt oameni. Sunt nişte creaturi. Dracu’
ştie ce sunt de fapt. Bine că nu au arme şi putem să-i respingem.
Deocamdată. Mai ţii mine, Piotr, că acum o jumătate de an ai noştri au
reuşit să ia prizonier unul viu?
— Ţin minte… Două săptămâni a stat la noi în carceră, nu a băut apă,
nu s-a atins de mâncare şi apoi a crăpat, răspunse Piotr Andreici.
— Nu l-au interogat? întrebă cel cu capul ras.
— Nu înţelegea nicio iotă. I-au vorbit în rusă, dar el n-a răspuns nimic.
În general a tăcut tot timpul. De parcă avea gura plină de apă. L-au
bătut, dar tot n-a vorbit. I-au dat şi de mâncare, dar degeaba. Numai
din când în când plângea. Iar înainte de a muri a urlat aşa de tare, că
s-a trezit toată staţia.
— Şi atunci de unde a apărut câinele ăsta aici? întrebă Kirill, omul cu
părul zburlit, readucându-i la realitate.
— Păi, dracu’ ştie de unde a apărut aici. Poate că a fugit de la ei. Poate
că ei au vrut să-l mănânce. Sunt doar la vreo doi kilometri de aici. Nu
poate un câine să alerge doi kilometri? Dar probabil că e al altcuiva. A
venit cineva din nord şi a dat de Întunecaţi. Iar căţeluşul a apucat s-o
şteargă la timp. Nu contează cum a ajuns aici. Uită-te şi tu la el,
seamănă cu un monstru? Cu un mutant? E un căţel ca toţi căţeii, n-are
nimic deosebit. Şi vrea să stea lângă oameni, deci e învăţat cu oamenii.

— 28 —
Altfel ce rost ar fi avut să încerce de trei ori să se oploşească pe lângă
foc?
Kirill tăcu, gândindu-se la argumente. Piotr Andreici umplu ceainicul
cu apă din canistră şi întrebă:
— Mai bea cineva ceai? Haideţi, ultima cană, în curând o să ne vină
schimbul.
— Aşa mai merge. Hai să bem un ceai, spuse Andrei, apoi se mai auziră
şi alte voci care încuviinţau.
Ceainicul începu să fiarbă, apoi Piotr Andreici le turnă doritorilor încă
o cană şi zise:
— N-ar trebui să vorbiţi aşa despre Întunecaţi. Odată unii stăteau şi
vorbeau despre Întunecaţi, iar ăştia s-au târât până la ei. Mi-au povestit
băieţii că au păţit şi ei la fel. Sigur, poate că e o coincidenţă, eu nu sunt
superstiţios, dar dacă e totuşi aşa? Dacă simt? Tura noastră aproape că
s-a încheiat, de ce să vorbim despre porcăriile astea chiar la final?
— Da… Probabil că nu merită… îl susţinu Artiom.
— La mai termină, băiete! O să ne descurcăm! încercă Andrei să-l
îmbărbăteze pe Artiom, dar nu fu foarte convingător.
Toţi, până şi Andrei (deşi el n-o arăta), simţiră că îi trec fiori reci doar
gândindu-se la Întunecaţi. Andrei nu se temea de niciun om, nici de
bandiţi, nici de anarhiştii care tăiau capete, nici de luptătorii Armatei
Roşii… Dar mizeriile astea îl scârbeau şi, cu toate că nu se temea, nu
putea rămâne calm când se gândea la ele, ca atunci când se gândea la
orice pericol venit din partea oamenilor.
Amuţiră cu toţii. Liniştea îi învălui pe oamenii înghesuiţi lângă foc. O
linişte grea, apăsătoare, întreruptă doar din când în când de trosnetele
lemnelor care ardeau. Din depărtare, dinspre nord, răzbăteau uneori
din tunel nişte mârâieli surde, cavernoase, de parcă Metroul din
Moscova chiar nu era un metrou, ci un intestin gigantic al unui
monstru necunoscut… Şi zgomotele astea îi înfricoşau pe toţi.

— 29 —
 CAPITOLUL 2

Lui Artiom îi treceau prin cap tot felul de prostii. Întunecaţii…

Neoameni blestemaţi care, e adevărat, apăruseră o singură dată când
făcea Artiom de serviciu, dar îl speriaseră grozav de tare – şi cum să nu
se sperie… Uite, stai şi tu de pază… Te încălzeşti la foc. Şi brusc, de
undeva, din adâncurile tunelului, se aude un ciocănit surd, ritmic –
mai întâi la distanţă, încet, după aceea tot mai aproape şi mai tare… Şi
brusc auzul îţi este sfâşiat de un urlet sepulcral, extrem de aproape…
Panică! Toţi sar în sus, iar sacii cu nisip şi lăzile pe care au stat sunt
aruncate repede ca să creeze o barieră, iar cel mai mare în grad strigă
din toţi rărunchii, fără să-şi cruţe corzile vocale: „Alarmă!” Dinspre
staţie se grăbesc să sară în ajutor rezervele, cei de la trei sute de metri
scot husa de pe mitralieră, iar aici, unde trebuie să preiei asupra ta
presiunea principală, oamenii se aruncă deja la pământ în spatele
sacilor, îndreptând automatele spre gura tunelului, ochind şi, în cele
din urmă, după ce au aşteptat puţin pentru ca strigoii să se apropie
suficient, aprind proiectorul în raza căruia devin vizibile nişte siluete
ciudate, delirante. Goi, cu pielea neagră şi lucioasă, cu ochi uriaşi şi
guri ca nişte răni căscate… Înaintează ritmic spre adăposturi, spre
oameni, spre moarte, drepţi, fără să se aplece, din ce în ce mai
aproape… Trei… Cinci… Opt creaturi… Şi cel mai apropiat îşi înalţă
deodată capul şi scoate acel urlet sepulcral. Ţi se zbârleşte părul şi vrei
să sari în sus şi să fugi, să laşi automatul, să-ţi laşi tovarăşii, să laşi
dracului tot şi să fugi. Proiectorul este îndreptat spre mutrele lor,
pentru ca lumina puternică să-i lovească direct, dar e clar că ei nici
măcar nu-şi mijesc ochii, nu şi-i acoperă cu mâinile, ci se uită la
proiector cu ochii larg deschişi şi înaintează toţi ritmic, înaintează… Şi
în sfârşit, ajung cu mitraliera cei de la trei sute de metri, se întind
alături, răsună tot felul de comenzi… Totul e gata… Se aude st rigătul
aşteptat de toată lumea „Foc!” şi dintr-odată încep să păcănească
câteva automate şi să răpăie mitraliera… Dar Întunecaţii nu se opresc,
nu se lasă jos, merg drept, fără să-şi încetinească paşii, înaintând la fel
de ritmic şi de liniştit… În lumina proiectorului se văd gloanţele care
sfâşie trupurile lucioase şi le împing înapoi, iar ei cad, dar se ridică
imediat, se îndreaptă şi… merg înainte. Apoi se aude iar un urlet
— 30 —
groaznic, de data asta răguşit, pentru că gâtul din care iese e deja
distrus. Şi o să mai treacă vreo câteva minute până ce rafalele de oţel
vor pune în cele din urmă capăt acestei încăpăţânări inumane fără rost.
Şi după aceea, când toţi strigoii vor fi deja la pământ, fără suflare (dar
oare ei respiră?), nemişcaţi, făcuţi bucăţi, li se va mai trage câte un
glonţ în cap, de la cinci metri, ca să se asigure că sunt morţi. Şi chiar
după ce totul se va fi terminat, când cadavrele lor vor fi fost deja
aruncate în puţ, toţi vor mai avea înaintea ochilor tabloul
înspăimântător, cu gloanţele înfigându-se în trupurile negre şi
proiectorul arzându-le ochii larg deschişi, în timp ce ei înaintează
ritmic…
Artiom se cutremură gândindu-se la asta. Da, ar fi mai bine să nu mai
trăncănească despre Întunecaţi, îşi zise. Aşa, pentru orice
eventualitate.

— Hei, Andreici! Pregătiţi-vă! Venim! li se strigă din sud, din întuneric.

Tura voastră s-a încheiat!
Oamenii de lângă foc începură să se foiască, alungându-şi amorţeala,
ridicându-se, întinzându-se, căutându-şi rucsacurile şi armele, iar
Andrei îl luă cu el şi pe căţeluşul găsit. Piotr Andreici şi Artiom se
întorceau în staţie, iar Andrei cu oamenii lui se duceau la ei, la trei sute
de metri, de vreme ce tura lor încă nu se terminase.
Cei din noua tură îşi făcură apariţia, îşi strânseră cu toţii mâinile, apoi
nou-veniţii întrebară dacă se întâmplase ceva ciudat sau deosebit, le
urară să se odihnească cum se cuvine şi se aşezară cât mai aproape de
foc, continuându-şi discuţia începută înainte.
Când porniră cu toţii prin tunel, spre sud, mergând către staţi e, Piotr
Andreici începu să-i povestească ceva cu înflăcărare lui Artiom,
revenind în mod sigur la una dintre acele veşnice dispute ale lor.
Bărbatul solid de mai înainte, care îi întrebase cum trăiau Întunecaţii,
rămase puţin în urmă, intrând în rând cu Artiom şi făcând în aşa fel
încât să meargă în acelaşi ritm cu el.
— Şi ziceai că îl ştii pe Suhoi? îl întrebă el pe Artiom cu vocea lui
înăbuşită, joasă, fără să-l privească în ochi.
— Pe nenea Saşa? Ei, da! E tatăl meu adoptiv. Locuiesc împreună cu el,
răspunse sincer Artiom.

— 31 —
— Nu mai spune… Tată adoptiv… N-am mai auzit de aşa o… mormăi
bărbatul ras în cap.
— Dar, de fapt, cum vă cheamă? se decise Artiom să afle, dându-şi
seama că, dacă omul îl tot întreabă despre rude, asta îi dădea fără
discuţie dreptul de a-i pune şi el o asemenea întrebare.
— Pe mine? Cum mă cheamă? întrebă uimit bărbatul cu capul ras. Şi
de ce te interesează?
— Păi, o să-i transmit lui nenea Saşa… Suhoi că aţi întrebat de el.
— A, pentru asta… să-i transmiţi că Hunter… Hunter a întrebat de el.
Vânătorul i-a transmis salutări.
— Hunter? Dar ăsta nu e un prenume. Ce, e numele de familie? Sau e
o poreclă? întrebă Artiom.
— Nume de familie? Hm… zise Hunter şi zâmbi. De ce nu… Nu, băiete,
nu e un nume de familie. Este, cum să-ţi spun… O profesie. Dar pe tine
cum te cheamă?
— Artiom.
— Foarte bine. Îmi pare bine de cunoştinţă. Probabil că o să ne mai
vedem. Şi asta destul de curând. Să fii sănătos!
După ce-i făcu cu ochiul lui Artiom la despărţire, omul rămase la trei
sute de metri împreună cu Andrei.
Mai aveau foarte puţin, deja se auzeau din depărtare zgomotele
animate ale staţiei. Piotr Andreici, care mergea alături de Artiom, îl
întrebă deodată îngrijorat:
— Ascultă, Artiom, cine mai e şi individul ăsta? Ce ţi-a spus?
— E un tip ciudat! A întrebat despre nenea Saşa. O fi vreo cunoştinţă
de-a lui? Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi?
— Nu prea cred… A venit doar de două zile la noi în staţie, cu nu ştiu
ce treburi. Se pare că Andrei îl cunoaşte şi a cerut să facă de pază cu el.
Dracu’ mai ştie de ce vrea el să facă de pază… Parcă-i ştiu faţa de
undeva…
— Da, probabil nu e uşor să uiţi o figură ca a lui, îşi dădu cu presupusul
Artiom.
— Asta zic şi eu. Oare unde l-am văzut? Cum îl cheamă, nu ştii? întrebă
Piotr Andreici.
— Hunter. Aşa a spus, Hunter. Ce-o mai fi şi asta.
— Hunter? Parcă nu e un nume rusesc… se încruntă Piotr Andreici.

— 32 —
În depărtare se zărea deja o vâlvătaie roşie – la VDNH, ca în marea
majoritate a staţiilor, sistemul obişnuit de iluminat nu funcţiona, iar
oamenii se descurcau de trei decenii doar cu lumina roşiatică de avarie.
Numai în „apartamentele personale”, adică – în corturi sau în camere,
erau aprinse din când în când nişte becuri electrice. Iar lumina
adevărată, strălucitoare, a lămpilor cu mercur se vedea numai în câteva
dintre cele mai bogate staţii de metrou. Apăruseră nişte legende despre
ele, iar provincialii din haltele mărginaşe, uitate de Dumnezeu, visau
uneori cu anii să poată vedea minunea asta.
La ieşirea din tunel le predară gărzilor armele, semnară, iar Piotr
Andreici îi strânse mâna lui Artiom la despărţire şi-i spuse:
— Hai, Artiom, du-te şi trage pe dreapta! Până şi eu abia îmi mai ţin
ochii deschişi, tu probabil că mai ai puţin şi dormi din picioare. Să -i
transmiţi lui Suhoi un salut călduros. Spune-i să treacă pe la mine.
Artiom îşi luă rămas-bun şi, simţindu-se dintr-odată cuprins de
oboseală, plecă împleticindu-se spre casa lui, spre „apartament”.
La VDNH locuiau vreo două sute de oameni. Cei mai mulţi dintre ei
stăteau în corturi, pe peron. Erau corturi militare, deja vechi, roase, dar
solide, iar aici, sub pământ, nu avuseseră de-a face nici cu vântul, nici
cu ploaia, şi fuseseră reparate des, aşa că erau destul de confortabile –
nu pierdeau căldura, nici lumina, şi mai opreau şi zgomotul – ce să vrei
mai mult de la o locuinţă?
Corturile erau adunate pe lângă pereţi, pe ambele părţi – şi de-a lungul
şinelor, şi pe peron. Acesta din urmă fusese transformat într-un fel de
stradă – în mijloc rămăsese un culoar de trecere destul de lat, având de
o parte şi de alta „casele”, corturile. Unele dintre ele – mai mari, pentru
familii numeroase – ocupau spaţiul dintre arcade. Dar câteva arcade
rămăseseră libere, ca să se poată trece în ambele capete ale peronului
şi în centru. Sub peroane mai erau şi alte spaţii amenajate, dar tavanul
era cam scund, astfel că nu era un loc potrivit pentru a locui acolo. La
VDNH le foloseau ca spaţii de depozitare.
Cele două tuneluri se intersectau cu un tunel lateral, la câteva zeci de
metri de staţie, tunel folosit cândva pentru a permite trenurilor să se
întoarcă şi să pornească în direcţia opusă. Acum, unul dintre aceste
tuneluri fusese închis, iar celălalt ducea spre nord, către Grădina

— 33 —
Botanică, până aproape de Mîtişci. Păstraseră o rută de retragere în caz
de urgenţă, acolo făcuse Artiom de pază. Segmentul rămas din cel de-
al doilea tunel şi fâşia care unea cele două tuneluri fuseseră alocate
plantaţiilor de ciuperci.
Scoseseră şinele, iar pietrişul fusese afânat şi fertilizat cu dejecţiile din
haznale şi peste tot se vedeau şiruri drepte şi albe cu pălăriuţe de
ciuperci. La fel se întâmplase şi cu unul dintre cele două tuneluri din
sud, care fusese blocat la trei sute de metri, iar acolo, la capăt, cât mai
departe de locuinţele oamenilor, au fost făcute cocinile porcilor.
Casa lui Artiom era pe artera principală; locuia într-unul dintre
corturile mici împreună cu tatăl său adoptiv. Tatăl lui era un om foarte
important, cu îndatoriri administrative – menţinea legătura cu
celelalte staţii – astfel că nu mai fusese nimeni instalat în cortul lor, era
doar al lor, şi era unul de primă clasă. Tatăl său adoptiv dispărea destul
de des pentru două, trei săptămâni şi nu-l lua niciodată cu el pe
Artiom; singura explicaţie pe care o dădea era că trebuia să se ocupe
de nişte lucruri mult prea periculoase şi că nu vrea să-l pună pe fiul lui
în primejdie. Se întorcea din aceste incursiuni mai slab, cu barba mare
şi uneori chiar rănit. Prima seară o petrecea cu Artiom şi -i povestea
lucruri greu de crezut chiar şi pentru un locuitor al acestei lumi
groteşti, obişnuit cu poveştile incredibile.
Artiom, desigur, era atras de călătorii, dar în metrou era mult prea
periculos să se plimbe pur şi simplu. Patrulele staţiilor independente
erau foarte suspicioase şi nu dădeau voie să treci înarmat, iar a pleca
fără armă prin tuneluri însemna moarte sigură. Aşa se face că, de când
venise cu tatăl lui adoptiv de la Savelovskaia, nu avusese parte de
incursiuni mai lungi. Artiom se ducea uneori cu treburi la
Alekseevskaia, dar nu pleca niciodată singur. Mergeau în grup şi
câteodată ajungeau până la Rijskaia, dar nu mai departe… Şi mai făcuse
el o călătorie despre care nu putea să povestească nimănui, deşi ar fi
vrut atât de mult…
Asta se întâmplase cu multă, multă vreme în urmă, când la Grădina
Botanică nu apăruse niciun Întunecat, iar locul era doar o staţie
părăsită, cufundată în beznă. Patrulele de la VDNH erau mult mai la
nord, iar Artiom era pe atunci doar un puştan. El şi prietenii lui au
hotărât să rişte. Având lanterne şi o puşcă cu două ţevi furată de la

— 34 —
părinţii cuiva, s-au strecurat prin cordonul extern când se schimbau
turele şi s-au învârtit multă vreme în jurul Grădinii Botanice, mergând
târâş. A fost şi înfricoşător, şi interesant – era clar că şi acolo locuiseră
cândva oameni. În lumina lanternelor ieşeau peste tot la iveală indicii
că acolo trăiseră cândva nişte oameni: cărbuni, cărţi pe jumătate arse,
jucării stricate, haine sfâşiate… Şobolanii mişunau peste tot, iar din
tunelul de nord se auzeau din când în când nişte zgomote groaznice,
un fel de huruit… Iar unul dintre prietenii lui Artiom – nu mai ţinea
minte care, probabil Jenka, cel mai vioi şi mai curios dintre cei trei,
venise cu o propunere: să încerce să dea la o parte gardul şi să se
strecoare sus, pe scara rulantă… ca să vadă pur şi simplu cum era acolo.
Ce era acolo…
Atunci Artiom se împotrivise imediat. Avea amintiri încă proaspete
legate de ceea ce îi povestise tatăl adoptiv: despre oameni care fuseseră
la suprafaţă şi apoi zăcuseră bolnavi multă vreme, iar lucrurile văzute
uneori acolo sus erau îngrozitoare. Dar imediat au început să-l
convingă că era o şansă rară, că nu se ştia când o să mai reuşească să
ajungă singuri, fără vreun adult, într-o staţie cu adevărat părăsită,
darămite să mai poată urca până sus, pentru a vedea cu ochii lor cum
este când nu ai nimic deasupra capului… Încercând din răsputeri să-l
convingă, i-au zis că era aşa de laş, n-avea decât să stea acolo jos şi să-
i aştepte să se întoarcă. Să rămână singur într-o staţie părăsită şi să-şi
distrugă reputaţia în ochii celor doi prieteni ai lui i se păruse absolut
insuportabil lui Artiom, aşa că, scrâşnind din dinţi, acceptase.
Spre mirarea lor, motorul care punea în mişcare gardul ce limita
accesul de la peron la scara rulantă chiar funcţiona. Iar Artiom a fost
acela care a reuşit să-l pornească, după o jumătate de oră de încercări
disperate. Peretele din fier ruginit s-a dat la o parte cu un scârţâit
diavolesc şi în faţa ochilor le-a apărut un şir – destul de scurt, spre
mirarea lor – de trepte ce duceau în sus. Unele trepte se rupseseră, iar
în hăurile căscate, se vedeau la lumina lanternelor nişte roţi dinţate
uriaşe care se opriseră pentru totdeauna în urmă cu mai mulţi ani; erau
mâncate de rugină şi acoperite cu o masă cenuşie, care se mişca abia
perceptibil. Nu le-a fost uşor să-şi ia inima în dinţi ca să urce pe acolo.
De câteva ori, treptele pe care păşiseră au cedat cu un scârţâit şi au
luat-o la vale, iar ei au fost nevoiţi să se târască peste hău, agăţându-se

— 35 —
de suporturile felinarelor… Urcuşul nu era lung, dar hotărârea de la
început li s-a risipit după prăbuşirea primei trepte şi, pentru a se
îmbărbăta, îşi imaginau că erau nişte stalkeri adevăraţi.
Stalkeri…
Cuvântul acesta, deşi cam ciudat şi străin de limba rusă, prinsese foarte
bine. Erau numiţi aşa oamenii pe care sărăcia îi împingea să se
strecoare în poligoanele militare părăsite pentru a căuta proiectile şi
bombe neexplodate ca să dea tuburile de alamă colectorilor de metale
neferoase. Li se mai spunea aşa şi ciudaţilor care, pe timp de pace,
coborau în canalizare, şi încă vreo câtorva persoane. Dar toate
înţelesurile acestui cuvânt aveau ceva în comun – întotdeauna era
vorba despre o profesie extrem de riscantă, despre interacţiunea cu
nişte lucruri necunoscute, de neînţeles, enigmatice, de rău augur,
inexplicabile. Cine ştie ce se întâmplase în poligoanele abandonate,
unde, din pământul radioactiv scormonit de mii de explozii, perforat
de tranşee şi plin de catacombe, ieşeau nişte mlădiţe monstruoase.
Nimeni nu ştia ce se aciuase prin canalizarea metropolei după ce
constructorii trăseseră capacele în urma lor, părăsind pentru
totdeauna coridoarele întunecoase, strâmte şi urât mirositoare…
În metrou erau numiţi stalkeri acei puţini curajoşi care cutezau să se
arate la suprafaţă. În costume de protecţie, cu măşti de ga ze cu
geamuri fumurii, înarmaţi până în dinţi, oamenii aceştia urcau la
suprafaţă după lucruri de care aveau cu toţii nevoie – muniţie,
aparatură, piese de rezervă, combustibil… Erau sute de oameni care
cutezau să facă asta, dar numai câţiva reuşeau să se întoarcă în viaţă,
iar aceştia erau consideraţi extrem de valoroşi şi erau preţuiţi mai mult
decât foştii muncitori de la metrou. Tot felul de pericole îi aşteptau
acolo, sus, pe cei care îndrăzneau să urce – de la radiaţii până la
creaturile monstruoase apărute din cauza lor. Era viaţă acolo sus, dar
ea nu mai avea nimic de-a face cu ceea ce înţelegeau oamenii prin asta.
Fiecare stalker devenise o legendă vie, un semizeu privit cu entuziasm
şi de copii, şi de adulţi. Într-o lume în care nu aveau unde şi nici de ce
să meargă pe ape şi să zboare, iar cuvintele „aviator” şi „marinar” îşi
pierdeau treptat sensul şi cădeau în uitare, copiii voiau să fie stalkeri.
Să urce îmbrăcaţi într-o armură strălucitoare, însoţiţi de sute de priviri
pline de adoraţie şi veneraţie, sus, la zei, să se lupte cu monştrii şi, când

— 36 —
se întorceau acolo, sub pământ, să le aducă oamenilor combustibil,
muniţie, lumină şi foc. Să aducă viaţă.
Stalkeri voiau să fie şi Artiom, şi prietenul lui, Jenka, şi Vitalik
Nesuferitul. Şi, străduindu-se să se târască în sus pe înspăimântătoarea
scară rulantă cu trepte distruse, care scârţâiau îngrozitor, îşi imaginau
că purtau costume de protecţie şi că erau dotaţi cu aparate pentru
măsurarea radiaţiilor şi cu nişte mitraliere straşnice, aşa cum se
cuvenea pentru a fi un stalker adevărat. Dar nu aveau nici aparate
pentru măsurarea radiaţiilor, nici costume de protecţie, iar în locul
ameninţătoarelor mitraliere din dotarea armatei aveau o puşcă veche
cu două ţevi, care poate că nici nu fusese folosită vreodată…
Urcuşul s-a încheiat destul de repede, iar ei aproape că ajunseseră la
suprafaţă. Spre norocul lor, era noapte, altfel ar fi orbit instantaneu.
Ochii lor, obişnuiţi de mulţi ani cu viaţa de sub pământ, cu întunericul
şi lumina purpurie a focurilor şi a becurilor de avarie, nu ar fi rezistat.
Orbi şi neajutoraţi, era puţin probabil să mai fi reuşit să se întoarcă
acasă.

Vestibulul staţiei Grădina Botanică era aproape complet ruinat,

jumătate din acoperiş se prăbuşise şi prin el se vedea praful radi oactiv
al cerului senin, de un albastru-închis, ca vara, presărat cu miriade de
stele. Dar, la dracu’, ce înseamnă un cer înstelat pentru un copil care
nu poate să-şi imagineze că nu are un tavan deasupra capului? Când
îţi ridici privirea şi ea nu se loveşte de tavanele de beton şi de încâlcelile
putrezite de cabluri şi ţevi, ci se pierde în abisul albastru-închis care se
întinde deodată deasupra capului tău – ce senzaţie! Dar stelele! Oare
poate un om care nu a văzut niciodată stelele să-şi imagineze ce
înseamnă infinitul, când probabil că însăşi noţiunea de infinit le -a
apărut, pentru prima dată, oamenilor entuziasmaţi de bolta cerească
nocturnă! Milioane de lumini strălucitoare, cuie de argint înfipte în
cupola de catifea albastră.
Băieţii au stat trei, cinci, zece minute, nefiind în stare să scoată niciun
cuvânt, şi nu s-ar fi urnit din loc, arzând probabil de vii, odată cu
sosirea dimineţii, dacă undeva, destul de aproape, nu s-ar fi auzit un
urlet groaznic care le-a îngheţat sângele în vene. După ce şi-au venit în
fire, au pornit imediat înapoi spre scara rulantă, coborând cât puteau

— 37 —
de repede, lăsând la o parte orice precauţie şi fiind de câteva ori cât pe -
aci să alunece jos, pe roţile dinţate. S-au sprijinit şi s-au tras unul pe
altul, parcurgând drumul de întoarcere într-un minut.
S-au dus de-a dura pe ultimele zece trepte, pierzându-şi
nemaipomenita puşcă, apoi s-au năpustit imediat spre panoul de
comandă al barierei. Dar – drace! – o bucăţică de metal se îndoise şi nu
voia să intre în locaşul ei. Speriaţi de moarte că monştrii de la suprafaţă
vor veni pe urmele lor, au dat fuga la ai lor, la cordonul din nord. Dar,
dându-şi seama că făcuseră probabil ceva rău lăsând deschisă calea
spre suprafaţă şi mai ales pe cea dinspre suprafaţă spre oamenii aflaţi
jos, în metrou, au ajuns la concluzia că era mai bine să-şi ţină gura şi
să nu-i spună niciunui adult că au fost la Grădina Botanică şi că au ieşit
afară. Când au ajuns la cordonul de pază au spus că fuseseră să se
plimbe în tunelul lateral, ca să vâneze şobolani, dar au pierdut puşca,
s-au speriat şi s-au întors.
Artiom a primit atunci de la tatăl său adoptiv o pedeapsă teribilă.
Părţile mai moi ale corpului l-au durut multă vreme din cauza curelei
de ofiţer folosite de tatăl lui, dar Artiom s-a ţinut tare, ca un partizan
luat prizonier, şi nu a divulgat secretul militar. Tovarăşii lui au tăcut şi
ei. Şi toată lumea i-a crezut.
Dar acum, când îşi aducea aminte de povestea asta, Artiom se tot
gândea dacă expediţia şi mai ales bariera deschisă de ei nu aveau
legătură cu acele creaturi necurate care asaltau cordoanele de pază în
ultimii ani.
Salutând câte un trecător şi oprindu-se din când în când să afle
noutăţile, să strângă mâna unui prieten, să sărute pe obraz vreo fată pe
care o cunoştea sau să le povestească celor mai în vârstă despre ceea ce
făcea tatăl lui adoptiv, Artiom ajunse în cele din urmă acasă. Nu era
nimeni înăuntru şi, nemaiputând să se lupte cu oboseala, Artiom se
hotărî să nu-şi mai aştepte tatăl, ci să se ducă la culcare – veghea de
opt ore putea pune la pământ pe oricine. Îşi scoase cizmele, îşi dădu
jos haina şi se afundă cu capul în pernă. Somnul nu se lăsă aşteptat.

Marginile cortului se ridicară şi înăuntru se strecură neauzită o siluetă

masivă căreia nu i se putea vedea faţa, ci doar strălucirea de rău augur
a craniului neted în lumina roşiatică. Apoi se auzi o voce înfundată:

— 38 —
— Ei, uite că ne întâlnim din nou, prietene. Văd că tatăl tău adoptiv nu
este aici. Nu e nicio problemă. O să punem mâna şi pe el mai devreme
sau mai târziu. Nu pleacă nicăieri. Deocamdată, tu o să vii cu mine.
Avem despre ce să vorbim. Despre bariera de la Grădina Botanică,
printre altele.
Îngheţat, Artiom îl recunoscu pe omul pe care-l cunoscuse mai
devreme la cordonul de pază, cel care se prezentase drept Hunte r.
Omul se apropie de el, încet, în tăcere, dar tot nu-i putea distinge
trăsăturile din cauza felului ciudat în care cădea lumina. Artiom vru să
strige după ajutor, dar mâna bărbatului, rece, ca de cadavru, îi acoperi
gura. Atunci reuşi în sfârşit să pipăie lanterna, s-o aprindă şi să
lumineze faţa omului. Şi ceea ce văzu îl făcu să-şi piardă pentru o clipă
puterile şi îl umplu de groază: în locul unui chip omenesc, chiar
grosolan şi dur, i se arăta un îngrozitor bot negru, larg deschis, şi doi
ochi uriaşi, negri şi goi, în care nu se zărea nici urmă de alb. Artiom se
smuci, trăgându-şi mâna într-o parte, se răsuci şi o zbughi spre ieşirea
din cort. Lumina se stinse brusc, iar staţia se cufundă în întuneric. Doar
undeva, în depărtare, se vedea strălucirea slabă a unui foc, iar Artiom,
fără să stea prea mult pe gânduri, ţâşni într-acolo, la lumină. Strigoiul
sări după el, mugind: „Stai! N-ai unde să fugi!” Apoi răsună bubuitul
unui râs oribil, care se transformă treptat în cunoscutul urlet cavernos.
Dar Artiom fugea fără să se întoarcă, auzind în spate tropăitul ritmic
al unor cizme grele – nu rapid, ci apăsat, de parcă urmăritorul lui ştia
că nu avea de ce să se grăbească, că Artiom avea să-i cadă în gheare
oricum, mai devreme sau mai târziu. Pe urmă Artiom ajunse la foc şi
văzu acolo un om care stătea cu spatele la el; îl zgâlţâi şi -i ceru ajutorul.
Dar omul căzu deodată cu faţa în sus şi Artiom îşi dădu seama că era
mort de mult şi că faţa lui, nu se ştie de ce, era acoperită cu
promoroacă. Şi deodată realiză că bărbatul îngheţat era nenea Saşa,
tatăl lui adoptiv…

— Hei, Artiom! Măi, da’ ce mai dormi! Ei, hai, scoală-te! Sforăi aici de
şapte ore. Ia trezeşte-te, somnorosule! Trebuie să-ţi primeşti musafirii!
se auzi vocea lui Suhoi.
Artiom se ridică în capul oaselor, holbându-se năuc la el.
— Vai, nene Sa… Tu… Eşti bine? întrebă el în cele din urmă, după ce

— 39 —
aproape un minut nu făcuse decât să clipească încontinuu.
Îşi înfrână cu mare greutate dorinţa de a-l întreba dacă era viu, iar asta
numai pentru că răspunsul era evident.
— Păi, după cum vezi! Hai, hai, scoală-te, gata cu leneveala! Uite, o să-
ţi fac cunoştinţă cu prietenul meu, îi zise Suhoi.
De undeva, din apropiere, se auzi vocea înfundată care-i era atât de
familiară, iar pe Artiom îl trecură toate sudorile aducându-şi aminte de
coşmarul avut.
— A, vă cunoaşteţi deja? se minună Suhoi. Artiom, da’ ce rapid eşti!
În cele din urmă musafirul se strecură în cort. Artiom tresări şi se lipi
de pânza cortului: omul era Hunter. Şi îi trecu prin faţa ochilor tot
coşmarul pe care îl avusese: ochii goi, întunecaţi, bubuitul cizmelor
grele în spatele lui, cadavrul îngheţat de lângă foc.
— Da. Ne-am cunoscut deja, îngăimă Artiom, întinzându-i fără chef
mâna.
Palma musafirului i se păru fierbinte şi uscată, iar Artiom începu încet-
încet să se convingă că fusese pur şi simplu un vis şi că omul acela nu
avea nimic sinistru în el, iar monstruozităţile acelea erau doar rodul
imaginaţiei lui înfierbântate de grozăviile petrecute în ultimele opt ore
la cordonul de pază.
— Ascultă, Artiom! Ia fă tu o faptă bună şi pune la fiert nişte apă pentru
ceai! Ai gustat ceaiul nostru? Ei, a dracului băutură! zise Suhoi făcând
cu ochiul spre musafirul lui.
— L-am gustat deja. E un ceai bun. Şi la Kantemirovskaia fac ceai. Dar
al lor e zeamă chioară. La voi e cu totul altceva, sublinie Hunter, dând
din cap.
Artiom se duse după apă, apoi se îndreptă spre focul comun ca s-o
încălzească. Era strict interzis să se facă focul în corturi, fiindcă
arseseseră câteva staţii. Pe drum se gândea că staţia Kantemirovskaia
era la capătul celălalt al metroului şi dracu’ ştie cât trebuia să mergi pe
jos până acolo, de câte ori trebuia să schimbi linia şi prin câte pasaje şi
staţii trebuia să treci, strecurându-te prin înşelătorie sau fiind nevoit
să-ţi croieşti drum prin luptă. Şi ăsta spunea aşa degajat: „Şi la
Kantemirovskaia fac…” Da, era un personaj interesant, deşi cam
înfricoşător… Şi ce mână mai avea, nene, te strivea de parcă era o
menghină, şi doar Artiom nu era deloc slăbuţ, iar la nevoie nu se dădea

— 40 —
în lături să-şi măsoare forţele la strânsul mâinii, să vadă cine strângea
mai tare.
După ce fierse apa din ceainic, Artiom se întoarse în cort. Hunter îşi
dăduse jos pelerina, lăsând la iveală o helancă neagră, care-i acoperea
gâtul puternic şi trupul musculos şi care era băgată într-o pereche de
pantaloni militari cu multe buzunare, prinşi cu o curea de ofiţer. La
subsuoară, într-un toc de lângă umăr, îi atârna un pistol negru de
dimensiuni monstruoase. Abia după ce-l privise cu atenţie, Artiom şi-
a dat seama că era un TT cu un amortizor, care pe deasupra mai avea
şi un alt dispozitiv în partea de sus – după toate probabilităţile, un
aparat de ochire cu laser. Monstrul ăsta probabil costase o întreagă
avere. Şi în mod sigur nu era nici pe departe o simplă armă pentru
autoapărare, observase imediat Artiom, aducându-şi aminte că atunci
când se prezentase, Hunter adăugase că era „Vânător”.

— Hei, Artiom, ia toarnă-i nişte ceai musafirului! Şi stai şi tu jos! Ia

povesteşte! zise Suhoi, adresându-i-se de data asta lui Hunter. Dracu’
ştie de când nu te-am văzut!
— Despre mine o să povestesc mai târziu. Nu-i nimic interesant. În
schimb, am auzit că la voi se întâmplă lucruri ciudate. Încearcă să se
strecoare pe-aici tot felul de creaturi necurate. Venite din nord. Am
auzit azi nişte poveşti cât am stat de pază. Care-i treaba,
Chingachgook 6? întrebă Hunter în stilul lui scurt şi sacadat,
adresându-i-se lui Suhoi, nu se ştie de ce, cu un nume indian din cărţile
pentru copii.
— Este moartea, Hunter. Moartea care se târăşte spre noi din viitor. E
soarta noastră, care se târăşte aşa. Despre asta este vorba, răspunse
Suhoi, întunecându-se deodată.
— Şi de ce moartea? Am auzit că îi ţineţi destul de bine sub control.
Doar nu sunt înarmaţi! Dar de unde vin şi cine sunt? Nu am auzit
niciodată despre aşa ceva în alte staţii, Chingachgook. Niciodată. Şi
asta înseamnă că aşa ceva nu există nicăieri. Vreau să ştiu ce e asta.
Simt că e ceva foarte periculos. Vreau să ştiu cât de periculos e. Vreau
să ştiu de ce natură este. De aceea mă aflu aici. Acum înţelegi de ce am

6 Marele Şarpe, un şef de trib indian din povestirile Iui Fenimore Cooper.
— 41 —
venit?
— Trebuia să fie neutralizat pericolul, nu-i aşa, Hunter? Tot un cowboy
ai rămas. Dar poate că pericolul a fost deja neutralizat, asta-i problema,
zise Suhoi zâmbind trist. Aici e chichiţa. Totul e mai compli cat decât
ţi se pare. E mult mai complicat. Nu sunt pur şi simplu nişte zombi,
nişte morţi vii din filme – doar mai ţii minte filmele, Hunter. Acolo
totul era simplu: puneai în revolver gloanţe de argint – explică el
mimând că ţinea în mână un pistol –, apoi pac, pac, şi forţele răului
erau distruse. Dar aici e cu totul altceva. Ceva groaznic. Şi eu nu sunt
aşa de uşor de speriat, Hunter, ştii doar…
— Eşti speriat? întrebă mirat Hunter.
— Arma lor principală e groaza. Oamenii abia mai reuşesc să-şi
păstreze poziţiile. Stau culcaţi la pământ cu arme automate, cu
mitraliere, iar spre ei vin nişte inşi neînarmaţi. Şi cu toate astea, deşi
sunt conştienţi că le sunt superiori numeric acestora şi că sunt bine
înarmaţi, mai că o iau la fugă şi îşi ies din minţi de groază. Ba trebuie
să-ţi spun – deşi ăsta e un secret – că unii chiar au înnebunit. Şi nu e
vorba pur şi simplu de frică, Hunter! Este… Nici nu ştiu cum să-ţi explic
mai clar… continuă Suhoi cu voce scăzută. Ne presează de fiecare dată
cu forţe sporite. Ne influenţează mintea, nu se ştie cum. Iar mie mi se
pare că o fac conştient. Începi să simţi treaba asta de la distanţă – prin
urechi, prin nări –, le simţi tot mai tare prezenţa şi senzaţia e din ce în
ce mai puternică. E un soi de nelinişte aşa de nesuferită, că începi să
tremuri de frică, deşi nu auzi şi nu vezi nimic. Ştii însă că ei sunt deja
undeva aproape, că vin… Vin… Şi atunci izbucneşte urletul ăsta al lor –
pur şi simplu îţi vine s-o rupi la fugă… Iar când se apropie, te apucă
tremuratul… Şi ceva mai târziu îi vezi înaintând cu ochii deschişi către
proiector…
Artiom tresări. Se pare că nu numai el era chinuit de coşmaruri.
Încercase să nu discute cu nimeni despre asta, de teamă să nu fie
considerat laş sau de-a dreptul nebun.
— Îţi fac praf mintea, mizerabilii! continuă Suhoi. Şi ştii, parcă se
acordează pe lungimea ta de undă, iar data viitoare îi auzi şi mai bine
şi te temi şi mai tare. Trebuie să înţelegi, asta nu e pur şi simplu frică…
ştiu sigur, încheie el pe un ton pătimaş.
Apoi rămase tăcut. Hunter stătea nemişcat, cercetându-l cu atenţie şi,

— 42 —
în mod evident, gândindu-se la cele auzite. Apoi luă o gură de ceai
fierbinte şi spuse rar şi încet:
— Este o ameninţare pentru toată lumea, Suhoi. Pentru tot acest
metrou de rahat, nu doar pentru staţia voastră.
Suhoi tăcea, abţinându-se din răsputeri să răspundă, dar până la urmă
izbucni:
— Pentru tot metroul, zici? Ei, nu, nu numai pentru metrou… Pentru
toată omenirea noastră progresistă care deja s-a băgat în belea cu tot
cu progresul ei. E timpul să plătească! Lupta speciilor, Hunter. Lupta
speciilor. Iar Întunecaţii nu sunt nişte demoni, Hunter, şi nici vreun
soi de strigoi. Ei sunt homo novus. Treapta următoare a evoluţiei. Mai
bine adaptată decât noi la mediul înconjurător. Viitorul e de partea lo r,
Hunter! Poate că alţi Homo sapiens o s-o mai ducă vreo douăzeci, poate
cincizeci de ani în aceste vizuini drăceşti pe care şi le-au săpat singuri
încă de când erau mult prea mulţi şi nu încăpeau cu toţii sus, aşa că cei
mai prăpădiţi au fost siliţi să se ascundă în timpul zilei sub pământ…
O să ajungem palizi şi slabi ca morlocii din viitor ai lui Wells. Mai ţii
minte Maşina timpului? Acolo se povesteşte că în viitor trăiau pe sub
pământ asemenea creaturi. Şi ei au fost cândva Homo sapiens. Da,
suntem optimişti, nu vrem să ne dăm duhul! O să creştem ciuperci în
rahat şi porcii o să devină noii prieteni ai omului… cum să spun, un soi
de partener de supravieţuire. Vom zdrobi în dinţi, cu un pârâit
apetisant, pastilele de multivitamine pregătite cu tonele de strămoşii
grijulii. O să ne strecurăm sfioşi la suprafaţă, pentru a mai înhăţa la
timp încă o canistră de benzină, încă vreo câteva cârpe şi, dacă vom
avea noroc, încă o mână de gloanţe, apoi o să fugim repede înapoi, în
subteranele noastre sufocante, privind pe furiş în jur, să vedem dacă
nu ne-a observat cineva, pentru că acolo, sus, deja nu mai suntem
acasă. Lumea nu ne mai aparţine nouă, Hunter… Lumea nu ne mai
aparţine.
Suhoi tăcu, privind cât de încet se ridica aburul din ceaşcă şi se topea
în penumbra din cort. Hunter nu răspunse nimic şi Artiom îşi dădu
brusc seama că nu mai auzise niciodată aşa ceva din gura tatălui său
adoptiv. Nu mai rămăsese nimic din siguranţa lui obişnuită care
spunea: „Totul va fi bine, nu te speria, o să reuşim!”, făcându-i apoi cu
ochiul, în semn de încurajare. Sau toate astea erau numai de faţadă?

— 43 —
— Taci, Hunter? Taci… Ei, hai, abia aştept să mă contrazici! Unde-ţi
sunt argumentele? Unde ţi-e optimismul? Ultima dată când am vorbit
cu tine încă mai ziceai că nivelul de radiaţii o să scadă şi că oamenii o
să se întoarcă la suprafaţă. Ei, Hunter… „Răsare soarele deasupra
pădurii, şi nu doar pentru mine…” 7, fredonă ironic Suhoi. Ne agăţăm
cu dinţii de viaţă, ne vom ţine de ea din toate puterile, pentru că, orice
ar spune filosofii şi orice ar repeta sectanţii, dacă se dovedeşte că
dincolo nu e nimic? Dacă nu vrei să crezi, nu vrei, dar undeva, în
adâncul sufletului, ştii că aşa este. Şi doar nouă ne place chestia asta,
Vânătorule, nu-i aşa? Nouă tare ne mai place să trăim! Noi doi ne vom
târî prin subsolurile urât mirositoare, vom dormi îmbrăţişaţi cu
şobolanii. Dar o să supravieţuim! Da? Trezeşte-te, Hunter! Nimeni nu
va scrie despre tine o cărţulie numită Povestea unui om adevărat 8
nimeni nu va cânta despre voinţa ta de a trăi, despre instinctul tău de
conservare hipertrofiat. Cât timp o să trăieşti cu ciuperci,
multivitamine şi carne de porc? Predă-te, Homo sapiens! Nu mai eşti
regele naturii! Ai fost detronat! Natura nu te mai vrea. O, nu, nu
trebuie să crăpi imediat, nimeni nu insistă. Mai târăşte-te în agonie,
sufocat de propriile dejecţii. Dar să ştii, sapiens, că ţi -ai trăit traiul!
Evoluţia, ale cărei legi le-ai cunoscut, a făcut un nou salt şi tu nu mai
eşti ultima treaptă, nu mai eşti încununarea creaţiei… Tu eşti un
dinozaur. Trebuie să cedezi locul speciilor celor noi, perfecţionate. Nu
trebuie să fii egoist. Ai murit. Lasă viitoarele civilizaţii să-şi bată capul
întrebându-se de ce a dispărut Homo sapiens. Deşi e puţin probabil să
fie cineva interesat de asta…
Hunter, care în timpul monologului îşi studiase cu atenţie unghiile,
ridică în cele din urmă privirea spre Suhoi şi spuse pe un ton grav:
— Da, Chingachgook, te-ai moleşit tare mult de când te-am văzut
ultima oară. Ţin minte că îmi spuneai chiar tu că, dacă vom păstra
cultura, dacă nu ne lăsăm pradă decăderii, dacă vom continua să
vorbim ruseşte, dacă nu vom uita cele învăţate, dacă ne vom învăţa
copiii să scrie şi să citească, va fi bine şi poate că o s-o ducem destul şi
sub pământ. Nu mi-ai spus tu asta, Chingachgook? Tu… Şi uite, acum

7 Fragment dintr-un cântec din filmul de animaţie Muzicanţii din Bremen (1969).
8Aluzie la Bătrânul Hottabîci, film realizat în 1956 după basmul omonim al lui Lazar
Laghin.
— 44 —
te predai, Homo sapiens. De ce spui asta?
— Păi, am mai înţeles câte ceva, Vânătorule. Am înţeles ceea ce poate
că vei înţelege şi tu – sau poate că nu o vei face niciodată. Am înţeles
că suntem nişte dinozauri şi ne trăim ultimele zile. Chiar dacă va dura
zece ani, poate chiar o sută, tot aia e.
— Rezistenţa e inutilă, Chingachgook? Rezistenţa e inutilă, zici?
întrebă Hunter, lungind vorbele pe un ton care nu prevestea nimic
bun.
Suhoi tăcea, cu privirea în pământ. Era evident că nu-i fusese deloc
uşor să spună aşa ceva, tocmai el, care nu-şi recunoscuse faţă de
nimeni nicio slăbiciune, din câte îşi amintea Artiom. Tocmai el să -i
spună aşa ceva unui vechi tovarăş, şi încă în prezenţa lui Artiom. Era
dureros pentru el să arboreze steagul alb…
— Dar uite că nu! Nu vom ajunge aşa! spuse Hunter rostind vorbele
clar şi răspicat, ridicându-se. Şi nici ei nu vor ajunge aşa! Noi specii,
spui? Porci? Vitamine? Nu am ajuns încă acolo. Nu mă tem de asta. Ai
înţeles? Eu nu mă predau. Instinctul de conservare? Spune-i aşa.
Spune-i cum vrei! Da, o să mă ţin cu dinţii de viaţă. Să se ducă dracului
evoluţia ta. Lasă celelalte specii să-şi mai aştepte rândul. Eu nu sunt un
animal care urmează să fie dus la abator. Scoate steagul alb,
Chingachgook, du-te la ăştia pe care-i crezi mai perfecţionaţi şi mai
adaptaţi şi cedează-le locul tău în istorie. Dar să nu îndrăzneşti să mă
tragi şi pe mine după tine. Dacă tu simţi că nu mai ai de ce să lupţi,
dezertează, n-o să te condamn. Dar să nu încerci să mă sperii. Să nu
încerci să mă tragi după tine în măcel. De ce-mi ţii predici? Dacă n-o
faci de unul singur, dacă o să fii împreună cu alţii, n-o să ţi se mai pară
aşa de ruşinos? Sau te pomeneşti că duşmanul îţi promite o oală cu
terci fierbinte pentru fiecare om care se predă? Lupta mea e fără
speranţă? Spui că suntem pe marginea prăpastiei? Scuip pe prăpastia
ta. Dacă tu crezi că locul tău e pe fundul prăpastiei, inspiră adânc şi
mergi tot înainte. Dar eu nu o iau pe drumul tău. Şi dacă raţionalul,
rafinatul şi civilizatul Homo sapiens va alege capitularea, eu o să
renunţ la acest titlu de onoare şi o să devin mai degrabă animal
sălbatic, şi ca animal sălbatic o să mă ţin cu dinţii de viaţă şi o să -i muşc
pe alţii de beregată pentru a supravieţui. Şi o să supravie ţuiesc. Ai
înţeles?! O să supravieţuiesc!

— 45 —
Apoi se aşeză la loc şi, cu o voce liniştită, îl rugă pe Artiom să -i mai
toarne puţin ceai. Suhoi se ridică el însuşi şi se duse posac şi tăcut să
umple ceainicul şi să fiarbă apa. Artiom rămase singur în cort cu
Hunter. Ultimele lui cuvinte, în care se simţea dispreţul, şi convingerea
lui răutăcioasă în propria-i supravieţuire aprindeau o flacără în sufletul
lui Artiom. Multă vreme nu se putu hotărî să deschidă vorba.
Şi atunci Hunter i se adresă chiar el:
— Dar tu ce crezi, băiete? Spune, nu te sfii… Vrei să te transformi şi tu
într-un soi de plantă? Ca un dinozaur? Să stai pe o grămadă de boarfe
şi să aştepţi până când o să vină după tine? Ştii parabola despre broasca
din lapte? Două broaşte au ajuns într-o oală cu lapte. Cea care gândea
logic şi-a dat seama la timp că rezistenţa e inutilă şi că soarta nu poate
fi păcălită. Şi mai este şi viaţa de apoi, aşa că ce rost mai are să se agite
degeaba şi să-şi facă speranţe deşarte? Şi-a încrucişat picioarele şi s-a
dus la fund. Iar cealaltă, o proastă, era probabil atee. Dar ea a început
să se agite. Ai fi zis că nu avea niciun rost să se zbată, din moment ce
totul e prestabilit. Dar broasca asta s-a zbătut… Până ce laptele s-a
transformat în unt. Şi aşa a ieşit. Să cinstim memoria tovarăşei ei care
a murit înainte de vreme în numele progresului filosofiei şi a gândirii
raţionale.
— Cine sunteţi? întrebă Artiom, luându-şi în sfârşit inima în dinţi.
— Cine sunt? Ştii deja cine sunt. Eu sunt Vânătorul.
— Dar ce înseamnă vânător? Cu ce vă ocupaţi? Vânaţi?
— Cum să-ţi explic… Ştii cum e făcut organismul omenesc? E format
din milioane de celule minuscule – unele transmit semnale electrice,
altele păstrează informaţii, altele absorb substanţe nutritive, altele
aduc oxigen… Dar toate, chiar şi cele mai importante dintre ele, ar muri
în mai puţin de o zi, şi odată cu ele tot organismul, dacă nu ar mai
exista nişte celule care să răspundă de imunitatea lor. Se numesc
macrofage. Ele lucrează metodic şi ritmic, ca un metronom. Când
boala pătrunde în organism, ele o găsesc, o urmăresc oriunde s-ar
ascunde, o scot şi…
Hunter mimă mişcările prin care i-ar fi sucit gâtul cuiva şi scoase un
sunet neplăcut, ca un pârâit.
— …şi o lichidează.
— Dar ce legătură are asta cu profesia dumneavoastră? insistă Artiom,

— 46 —
entuziasmat de atenţia pe care i-o acorda acest om mare şi puternic.
— Imaginează-ţi că tot metroul e un organism uman. Un organism
complex, format din patruzeci de mii de celule. Eu sunt un macrofag.
Asta e profesia mea. Orice pericol destul de serios pentru a ameninţa
întreg organismul trebuie lichidat. Cu asta mă ocup eu. Sunt vânător.
Macrofag.

Suhoi se întoarse în cele din urmă cu ceainicul şi turnă fiertura

fierbinte în căni. Era clar că îşi făcuse ordine în gânduri cât timp fusese
plecat, aşa că i se adresă lui Hunter:
— Ei, şi ce ai de gând să faci pentru lichidarea sursei de pericol,
cowboy? Să pleci la vânătoare şi să-i împuşti pe toţi Întunecaţii? E greu
de crezut că are să iasă ceva bun din asta. Nu poţi să faci nimic, Hunter.
Nimic.
— Mereu se găseşte o soluţie, Suhoi. Ultima soluţie. Să aruncăm în aer
tunelul vostru de nord. Să tai complet accesul. Şi să opreşti noua specie
de care tot vorbeşti. N-are decât să se înmulţească sus, iar pe noi,
cârtiţele, să ne lase în pace. Subteranele sunt acum mediul nostru de
viaţă. Şi cine vine la noi cu sabia…
— O să-ţi povestesc ceva interesant, cowboy. Despre care ştie puţină
lume în staţia asta. La noi deja s-a aruncat în aer un tunel. Dar deasupra
noastră, deasupra tunelurilor din nord, trec pânze de apă freatică. Şi
era să fim inundaţi încă de când am aruncat în aer al doilea tunel din
nord. Dacă explozia ar fi fost mai puternică, puteam să ne luăm adio
de la draga noastră VDNH. Aşa că, dacă aruncăm în aer ultimul tunel,
n-o să ne înecăm pur şi simplu, ci o să fim făcuţi praf de lichidul
radioactiv. Şi atunci s-a zis cu toată lumea. Asta este adevăratul pericol
pentru metrou. Dacă porneşte acum lupta dintre specii în felul ăsta,
specia noastră o să piardă. Suntem în şah.
— Dar poarta etanşă? Oare nu se poate închide poarta etanşă din tunel
în partea aceea? îşi aminti Hunter.
— Acum vreo cincisprezece ani, poarta etanşă a fost dezmembrată pe
toată linia de nişte deştepţi şi a fost folosită pentru consolidarea unei
staţii, dar nimeni nu-şi mai aduce aminte despre asta. Crezi că eu nu
ştiam? Uite, şah încă o dată.
— Spune-mi… Vă presează mai tare în ultima vreme? întrebă Hunter,

— 47 —
fără să contrazică ce spusese Suhoi.
— Mai tare? Şi încă cum… E greu de crezut că nu cu mult timp în urmă
nu ştiam nimic de ei… şi acum uite – sunt ameninţarea cea mai mare.
Şi crede-mă, se apropie ziua când pur şi simplu o să fim măturaţi, cu
toate fortificaţiile, proiectoarele şi mitralierele noastre. Doar nu se
poate să ridici tot metroul în apărarea unei singure staţii
neînsemnate… Da, la noi se face un ceai bun, dar e puţin probabil că
va accepta cineva să-şi rişte viaţa, chiar dacă e vorba despre un ceai
excelent cum e al nostru. La urma urmelor, mereu sunt concurenţi de
la Kantemirovskaia. Şi iar şah! zise Suhoi cu un zâmbet trist. Nimeni
nu are nevoie de noi… În curând nu vom mai putea rezista. Nu putem
să-i împuşcăm pe toţi, să aruncăm tunelul în aer. Nu putem să urcăm
sus şi să le dăm foc, ştie toată lumea de ce. Mat. Mat pentru tine,
Vânătorule! Şi pentru mine mat. În cel mai scurt timp, va fi mat pentru
toată lumea, vreau să spun, zise el zâmbind strâmb.
— O să vedem, i-o tăie Hunter, fără să se dea bătut. O să vedem.
Au mai stat puţin, discutând despre tot felul de lucruri, pomenind
adesea nume care nu-i erau cunoscute lui Artiom şi întâmplări
fragmentare, nespuse sau neascultate până la capăt. Din când în când
se aprindeau din nou vechi dispute din care Artiom nu pricepea mare
lucru şi care, evident, durau de mai mulţi ani, stingându-se când erau
departe unul de altul şi izbucnind din nou când se întâlneau, după ce
fiecare adunase probabil noi argumente. În fine, Hunter se ridică şi
spuse că era timpul să se ducă la culcare, pentru că el, spre deosebire
de Artiom, nu se odihnise după ce făcuse de pază. Apoi îşi luă rămas-
bun de la Suhoi şi deodată, înainte de a ieşi, se întoarse spre Artiom şi -
i şopti:
— Vino afară o clipă.
Artiom sări imediat şi ieşi după el, fără să ia în seamă privirea uimită a
tatălui său adoptiv. Hunter îl aştepta afară, închizându-şi nasturii
pelerinei şi ridicându-şi gulerul.
— Facem câţiva paşi? îi propuse el şi începu să înainteze agale pe peron
spre cortul pentru oaspeţi în care stătea.
Artiom îl urmă ezitant, încercând să ghicească despre ce ar fi vrut un
asemenea om să discute cu el, un băiat care deocamdată nu făcuse
nimic important şi nici măcar util pentru ceilalţi.

— 48 —
— Ce părere ai despre ceea ce fac eu? întrebă Hunter.
— E tare… Adică, dacă n-aţi fi existat dumneavoastră… Şi alţii ca
dumneavoastră, dacă mai sunt vreunii… Atunci noi de mult am fi…
bâigui Artiom, extrem de tulburat de stângăcia cu care vorbea tocmai
acum când acest om îşi îndreptase atenţia spre el, vrând să-i spună ceva
personal, chiar rugându-l să iasă pentru a fi singuri, fără tatăl său
adoptiv, iar el se înroşea ca o fetiţă şi de-abia bâiguia ceva.
— Apreciezi? Ei, dacă poporul apreciază, zise Hunter zâmbind, atunci
nu mai are rost să-i asculţi pe defetişti. Uite care-i treaba: tatăl tău
adoptiv tremură din toate încheieturile. Dar în realitate el e un om
curajos. În orice caz, a fost. La voi se întâmplă ceva groaznic, Artiom.
Ceva ce nu trebuie lăsat aşa. Are dreptate tatăl tău adoptiv, nu sunt pur
şi simplu nişte duhuri necurate, ca în alte zeci de staţii, nu sunt pur şi
simplu nişte vandali, nu sunt monştri. Aici e ceva nou. Ceva malefic.
Chestia asta nouă face să te treacă fiorii. Miroase a mormânt. Stau de
două zile şi două nopţi în staţia voastră şi deja a început să -mi intre
frica în oase. Şi cu cât ştii mai multe despre ei, cu cât îi studiezi mai
mult, cu cât îi vezi mai mult, cu atât e mai puternică groaza. Tu, de
exemplu, nu ai văzut prea multe deocamdată, nu-i aşa?
— O singură dată am văzut ceva, dar fac pază în nord de foarte puţin
timp, recunoscu Artiom. Însă trebuie să recunosc, o dată mi-a fost de
ajuns. Şi acum am coşmaruri. Uite, azi, de exemplu. Şi doar a trecut
ceva vreme de când i-am văzut.
— Coşmaruri, spui? Şi tu ai? zise încruntat Hunter. Da, nu pare să fie
ceva întâmplător. Şi dacă aş mai locui aici încă puţin, vreo două luni,
dacă aş face de pază regulat aici la voi, nu ar fi exclus să-mi pierd şi eu
cumpătul. Nu, băiete… Tatăl tău adoptiv se înşală într-o anumită
privinţă. Nu este el cel care vorbeşte. Nu este el cel care gândeşte. Ei
gândesc şi vorbesc în locul lui. Predaţi-vă, spun ei, orice rezistenţă e
inutilă. Iar el este portavocea lor. Şi probabil că nici nu-şi dă seama de
asta. Într-adevăr, probabil că ticăloşii se organizează şi încearcă să ne
influenţeze mintea. Mama dracului! Spune, Artiom, i se adresă el direct
pe numele mic, ceea ce demonstra cât de important era lucrul pe care
intenţiona să-l spună. Ai vreun secret? Ceva despre care nu i-ai vorbit
niciunui om din staţie şi pe care poţi să i-l împărtăşeşti unui străin?
— Păi, spuse moale Artiom, şi asta putea fi suficient pentru un om

— 49 —
pătrunzător să înţeleagă că avea un asemenea secret.
— Şi eu am un secret. Hai să facem schimb. Şi eu trebuie să-i
împărtăşesc cuiva secretul meu, dar vreau să fiu sigur că nimeni nu va
trăncăni despre el. De aceea spune-mi-l tu pe al tău – şi să nu fie vreo
prostie despre vreo fată, ci un lucru serios, care nu trebuie să fie auzit
de nimeni. Apoi o să-ţi spun şi eu ceva. Este important pentru mine.
Foarte important, înţelegi?
Artiom ezita. Desigur, îl chinuia curiozitatea, dar îi era frică să spună
secretul, să i-l divulge acestui om care nu numai că era o
„Personalitate” cu literă mare, un interlocutor interesant şi un om cu o
viaţă extrem de aventuroasă, dar, după cum se vede, şi un criminal cu
sânge rece, care îndepărta fără nicio ezitare orice obstaco l şi care-şi
îndeplinea treaba metodic şi fără nicio emoţie. „Poţi avea oare
încredere într-un asemenea om?” se întreba Artiom.
Hunter îl privi încurajator în ochi:
— Nu te teme. N-ai de ce să te temi de mine. Îţi garantez
inviolabilitatea! zise el făcându-i complice cu ochiul lui Artiom.
Se apropiaseră de cortul oaspeţilor care-i fusese dat în folosinţă lui
Hunter pentru acea noapte, dar rămaseră afară. Artiom se mai gândi o
clipă, apoi în cele din urmă se hotărî. Trase aer adânc în piept şi după
aceea turui dintr-o suflare toată povestea despre expediţia de la
Grădina Botanică. Când se opri, Hunter rămase tăcut o vreme,
cumpănind cele auzite. Apoi, cu o voce răguşită, spuse alene:
— La drept vorbind, tu şi prietenii tăi ar trebui să fiţi lichidaţi, ca să fiţi
un exemplu. Dar eu, din prostie, ţi-am garantat inviolabilitatea.
Apropo, nu se extinde şi asupra prietenilor tăi…
Lui Artiom i se strânse inima şi simţi că trupul îi îngheaţă de groază şi
că i se înmoaie picioarele. Nu era în stare să vorbească şi de aceea
aştepta în tăcere verdictul. Dar acesta nu veni.
— Ţinând cont de vârsta voastră, de faptul că pe vremea aceea nici tu,
nici tovarăşii tăi n-aveaţi pic de minte şi de faptul că a trecut multă
vreme de atunci, sunteţi graţiaţi. Veţi trăi, zise Hunter pentru a-l
scoate mai repede pe Artiom din starea aceea de prostraţie şi îi făcu
din nou cu ochiul, de data asta mai încurajator. Dar ţine cont că nu vei
cunoaşte îndurare din partea vecinilor de staţie. Vezi, mi -ai pus de
bunăvoie în mână o armă puternică împotriva ta. Iar acum ascultă

— 50 —
secretul meu…
Şi în timp ce Artiom se căia pentru gura lui mare şi lipsa de prudenţă,
Hunter continuă:
— Nu am străbătut tot metroul ca să ajung în staţia asta aşa, de florile
mărului. Nu renunţ la ceea ce mi se cuvine. Pericolul trebuie
îndepărtat, aşa cum ai auzit probabil de mai multe ori astăzi. Trebuie.
Şi va fi îndepărtat cu orice preţ. O să fac asta. Tatăl tău adoptiv se teme,
iar asta îl transformă încet într-o armă a lor, din câte înţeleg. Şi li se
împotriveşte din ce în ce mai puţin, ba chiar încearcă să mă convingă
şi pe mine să fac asta. Dacă povestea cu pânza freatică este adevărată,
atunci e clar că varianta cu tunelul aruncat în aer nu mai stă în picioare.
Dar povestea ta m-a făcut să mă lămuresc într-o anumită privinţă.
Dacă au început să se strecoare pentru prima dată aici după ieşirea
voastră, înseamnă că vin dinspre Grădina Botanică. Dacă acolo au
apărut, înseamnă că în grădină a crescut ceva neobişnuit… Da… Aşa
deci. Şi prin urmare îi putem opri acolo, mai aproape de suprafaţă. Fără
să ne mai temem de inundaţiile apelor subterane. Dar dracu’ ştie ce se
întâmplă dincolo de şapte sute de metri. Mai departe nu mai aveţi
niciun control. Acolo începe puterea întunericului, cea mai răspândită
formă de guvernare de pe teritoriul Metroului din Moscova. O să mă
duc acolo. Nu trebuie să ştie nimeni despre asta. Lui Suhoi o să-i spui
că te-am întrebat despre situaţia din staţie, ceea ce e adevărat. Iar dacă
totul merge cum trebuie, tu nu vei avea de dat niciun fel de explicaţii.
Oricine va avea nevoie de explicaţii le va căpăta de la mine. Dar s-ar
mai putea întâmpla şi altfel… zise el întrerupându-se pentru o clipă şi
privindu-l atent pe Artiom în ochi. S-ar putea să nu mă mai întorc.
Indiferent dacă va fi sau nu o explozie, dacă nu mă întorc până mâine
dimineaţă, cineva trebuie să-i anunţe pe tovarăşii mei şi să povestească
ce drăcovenii se întâmplă în tunelurile voastre din nord. Azi mi -am
revăzut toţi cunoscuţii de odinioară care locuiesc în această staţie,
inclusiv pe tatăl tău adoptiv. Şi simt, ba aproape că văd cum viermele
subţire al îndoielii şi al groazei le roade creierele tuturor celor care au
fost influenţaţi. Nu mă pot baza pe nişte oameni ale căror creiere sunt
pline de viermi. Am nevoie de un om normal, a cărui raţiune nu a fost
încă tulburată de aceşti strigoi. Am nevoie de tine.
— Eu? Dar cum pot să vă ajut eu? se minună Artiom.

— 51 —
— Ascultă-mă. Dacă nu mă întorc, trebuie, cu orice preţ… Cu orice
preţ, auzi?! Să ajungi în Polis… În Oraş… Şi să-i povesteşti totul unui
om poreclit Morarul. Lui să-i spui toată istoria. Şi încă ceva… O să-ţi
dau acum ceva pentru el, ca să-şi dea seama că eu te-am trimis. Intră
pentru o clipă! zise Hunter şi, după ce luă lacătul de la intrare, ridică
uşa cortului şi-i făcu loc lui Artiom să intre înăuntru.
În cort era cam înghesuială din cauza unui rucsac uriaş din pânză de
camuflaj şi a unei genţi de dimensiuni impresionante aşezate pe jos.
Fermoarul genţii era deschis, şi, la fundul ei, Artiom văzu în lumina
felinarului, strălucirea întunecată a ţevii unui pistol-mitralieră din
dotarea armatei, acum demontat. Şi, înainte ca Hunter să închidă
geanta pentru a-i ascunde conţinutul de ochii străini, Artiom mai
apucă să vadă nişte cutii metalice de un negru mat, conţinând
încărcătoare pentru mitralieră, înghesuite una lângă alta alături de
armă şi nişte mici grenade de mână ofensive, de culoare verde, aflate
în partea cealaltă.
Fără să facă vreun comentariu legat de acest arsenal, Hunter deschise
un buzunar lateral al genţii şi scoase de acolo o capsulă metalică mică,
făcută dintr-un tub de cartuş pentru armă automată, şi cu un căpăcel
înşurubat pe partea în care trebuia să se afle glonţul.
— Uite, ţine. Să nu mă aştepţi mai mult de două zile. Şi să nu-ţi fie
frică. O să întâlneşti peste tot oameni care o să te ajute. Trebuie să faci
asta! Trebuie neapărat s-o faci! Ştii că depinde de tine! Nu trebuie să-
ţi mai explic încă o dată, nu? Asta e tot. Urează-mi succes şi ia-o din
loc. Trebuie să mai şi dorm.
Artiom reuşi cu greu să rostească o urare, strânse mâna puternică a lui
Hunter şi se îndreptă cu paşi împleticiţi spre cortul lui, gârbovit de
povara misiunii cu care fusese însărcinat.

— 52 —
 CAPITOLUL 3

Artiom era sigur că, odată ajuns acasă, nu va scăpa de un interogatoriu

detaliat şi probabil că tatăl adoptiv va încerca să stoarcă de la el tot ce
vorbise cu Hunter. Dar, în ciuda aşteptărilor lui, tatăl său adoptiv nu-l
aştepta cu instrumentele de tortură pregătite, ci sforăia liniştit – în
ultimele douăzeci şi patru de ore nu apucase să doarmă deloc.
Din cauză că făcuse de pază noaptea şi dormise în timpul zilei, acum
Artiom trebuia să lucreze din nou noaptea, de data asta la fabrica de
ceai.

În zecile de ani trăite sub pământ, în întuneric, în lumina roşie şi

tulbure a becurilor de avarie, oamenii nu mai aveau cu adevărat
noţiunea de zi şi noapte. Noaptea, luminile din staţie se mai diminuau
– aşa cum se întâmpla uneori şi în trenurile de cursă lungă, pentru ca
oamenii să poată dormi –, dar niciodată nu se stingeau complet, cu
excepţia cazurilor când se producea vreo avarie. Oricât de mult se
ascuţise vederea omenească în aceşti ani de trai în întuneric, tot nu se
putea compara cu vederea creaturilor care populau tunelurile şi
pasajele părăsite. Împărţirea în „zi” şi „noapte” se făcuse cel mai
probabil din obicei decât de nevoie. Existenţa acestei „nopţi era
justificată de faptul că majoritatea locatarilor staţiei agreau ideea ca
toată lumea să doarmă în acelaşi timp. Animalele se odihneau şi ele tot
atunci, iluminatul se reducea şi existau restricţii în privinţa
zgomotului. Pentru a afla ora exactă, locuitorii staţiei foloseau cele
două ceasuri din staţie, instalate la cele două capete ale tunelului.
Ceasurile acestea erau considerate la fel de importante ca obiectivele
strategice, precum depozitul de muniţie, filtrele pentru apă sau
generatorul electric. Aşa se face că erau supravegheate în permanenţă,
fiind remediată imediat chiar şi cea mai mică eroare, iar orice tentativă
de a le da jos, indiferent dacă era vorba de acte de sabotaj sau de
huliganism, era pedepsită în modul cel mai sever, ajungându-se până
la alungarea din staţie.
Staţiile aveau propriul cod penal, unul dur, respectat de administraţie
atunci când tribunalul îi judeca pe infractori, iar la procese se avea
mereu în vedere că se aflau în stare de necesitate, care acum fusese
— 53 —
instituită pe vecie. Atacurile împotriva obiectivelor strategice atrăgeau
pedeapsa capitală. Fumat sau focul făcut pe peron în afara locurilor
special amenajate în aceste scopuri (adică „bucătăria” comună, care se
afla la marginea peronului, lângă scările ce duceau la noua ieşire din
staţie), precum şi manipularea neglijentă a armelor de foc şi a
substanţelor explozive în incinta staţiei se pedepsea prin alungarea
imediată şi confiscarea averii.
Aceste măsuri draconice se explicau prin faptul că, până acum, deja
arseseră complet câteva staţii. Focul se răspândise instantaneu prin
orăşelele populate de corturi, înghiţind totul în cale, fără să ierte nimic,
iar strigătele disperate de durere s-au mai auzit la multe luni după
catastrofă, revenind ca un ecou în auzul locuitorilor din staţiile vecine,
iar trupurile carbonizate lipite de pânze de cort şi cauciuc topit îşi
rânjeau dinţii crăpaţi din cauza fierbinţelii incredibile a flăcării, când
asupra lor cădea lumina lanternelor unor comercianţi speriaţi care
treceau pe lângă ei şi care nimeriseră din întâmplare în acest iad al
călătorilor.
Pentru a evita repetarea tragicei lor sorţi, majoritatea staţiilor au inclus
manipularea neglijentă a focului în categoria infracţiunilor celor mai
grave.
Tot prin alungare erau pedepsite şi furturile, sabotajul şi sustragerea
deliberată de la muncă. De fapt, ţinând cont că în cea mai mare parte
a timpului cam toată lumea vedea pe toată lumea şi că în staţie locuiau
numai două sute şi ceva de oameni, asemenea infracţiuni – şi
infracţiunile în general – erau săvârşite destul de rar, şi în principal, de
către străini.
Munca în staţie era obligatorie şi toţi, de la mic la mare, aveau de
îndeplinit o normă zilnică. La ferma de porci, la plantaţiile de ciuperci,
la fabrica de ceai, la fabrica de procesare a cărnii, la pompieri şi la
serviciile inginereşti ori în atelierul de arme – fiecare locuitor avea un
loc de muncă sau chiar două. În plus, fiecare bărbat era obligat să facă
de pază într-unul dintre tuneluri o dată la două zile. În timpul
conflictelor sau al apariţiei din adâncurile metroului a vreunui nou
pericol, paza era întărită de trei sau chiar de patru ori, iar pe şine se
afla mereu o grupare de rezervă gata de luptă.
Viaţa era organizată cu atâta meticulozitate în puţine staţii, iar bunul

— 54 —
renume de care se bucura VDNH îi câştigase mulţi adepţi. Dar se
întâmpla foarte rar ca străinilor să li se permită cu dragă inimă să se
instaleze aici.

Până la schimbul de noapte de la fabrica de ceai mai rămăseseră câteva

ore şi Artiom, fără să ştie unde să se ducă, porni agale spre cel mai bun
prieten al lui, Jenka, unul dintre cei care participaseră cândva la acea
ameţitoare călătorie la suprafaţă.
Jenka era de-o seamă cu el, dar, spre deosebire de Artiom, trăia alături
de familia lui adevărată, cu tatăl, mama şi surioara lui mai mică.
Cazurile în care reuşise să se salveze o întreagă familie erau rare, iar
Artiom îşi invidia în sinea lui prietenul. Desigur, îl iubea foarte mult
pe tatăl său adoptiv şi-l respecta chiar şi acum, după ce începuseră să-
l lase nervii, dar îşi dădea seama foarte bine că Suhoi nu era tatăl lui,
că, de fapt, nu-i era deloc rudă şi că nu-i spusese niciodată tată.
Iar Suhoi, care la început îl rugase chiar el pe Artiom să-i spună „nenea
Saşa”, începuse cu timpul să regrete. Anii treceau şi el, un lup bătrân
al tunelurilor, nu apucase să-şi facă o familie adevărată şi nu avea nici
măcar o femeie care să-l aştepte când se întorcea din expediţiile lui. I
se strângea inima la vederea unor mame cu copii mici şi visa că va veni
şi ziua lui, ziua când nu va mai trebui să se ducă iar în întuneric,
dispărând din staţie zile sau săptămâni întregi, poate chiar pentru
totdeauna. Şi atunci, spera el, se va găsi o femeie gata să fie doar a lui
şi să-i nască fii care, învăţând să vorbească, aveau să-i spună nu „nenea
Saşa” ci „tată”. Bătrâneţea şi neputinţa se apropiau din ce în ce mai
repede, avea din ce în ce mai puţin timp şi probabil că ar fi trebuit să
se grăbească, dar, cum, necum, nu reuşea să se desprindă, misiunile
veneau una după alta şi deocamdată nu era nimeni căruia să-i poată
transmite o parte a îndatoririlor lui, căruia să-i încredinţeze relaţiile
sale şi căruia să-i dezvăluie secretele meseriei, pentru ca el să poată în
cele din urmă să se ocupe cu vreo muncă uşoară în staţie. Se gândise
deja de ceva vreme la o ocupaţie mai liniştită şi chiar ştia că se va putea
baza pe o funcţie de conducere în staţie datorită autorităţii sale, a
strălucitelor servicii aduse şi a relaţiilor amicale cu administraţia. Dar
deocamdată nu se întrevedea un schimb demn de el şi, amăgindu-se
cu gândul la un viitor luminos, trăia de pe o zi pe alta, tot amânându-

— 55 —
şi întoarcerea definitivă şi stropind cu sudoare şi sânge granitul altor
staţii şi betonul tunelurilor îndepărtate.
Artiom ştia că tatăl lui adoptiv, în ciuda iubirii aproape părinteşti pe
care i-o purta, nu se gândea la el ca la cineva care să-i preia sarcinile şi,
în linii mari, îl considera un mucos, ceea ce, după părerea lui, se
întâmpla fără să-i fi dat vreun motiv. Nu-l lua în expediţiile lui
îndelungate, în ciuda faptului că Artiom crescuse. Nu-i mai putea
aduce argumentul că era prea mic şi nu-l mai putea speria zicându-i că
o să-l răpească zombi sau o să-l mănânce şobolanii. Suhoi nu înţelegea
nici faptul că tocmai această neîncredere în Artiom îl împinsese pe
băiat în aventurile cele mai disperate, pentru care tot el îl snopea în
bătaie după aceea. Era clar, omul voia ca Artiom să nu-şi rişte inutil
viaţa hălăduind prin metrou, ci să trăiască aşa cum însuşi Suhoi visa să
trăiască: în linişte şi siguranţă, muncind şi crescând copii, nu risipind
aiurea anii tinereţii. Dar, dorind o asemenea viaţă pentru Artiom,
Suhoi uita că şi el, înainte să tânjească după un asemenea trai, trecuse
prin foc şi apă, participase la sute de aventuri şi apucase să se sature de
ele. Şi nu înţelepciunea căpătată odată cu trecerea timpului era cea
care vorbea acum în el, ci vârsta şi oboseala. Iar în Artiom clocotea
energia, căci abia acum începea să trăiască, aşa că i se părea absolut
inacceptabil şi să ducă o existenţă jalnică, de plantă, uscând şi
măcinând ciuperci, schimbând scutece, fără să îndrăznească niciodată
să înainteze în tunel mai mult de cinci sute de metri. Dorinţa de a pleca
din staţie creştea în el cu fiecare zi, pentru că îşi dădea seama din ce în
ce mai clar ce soartă îi pregătea tatăl adoptiv. Cariera de fabricant de
ceai şi rolul de tată cu mulţi copii i se păreau lui Artiom cele mai puţin
atrăgătoare lucruri din lume. Probabil că Hunter intuise t ocmai
această aplecare spre aventuri, dorinţa aceasta de a fi cuprins de
curentul din tuneluri ca o frunză bătută de vânt, care să -l ducă în
necunoscut, în întâmpinarea destinului său. Probabil de aceea îl rugase
să-i facă un serviciu deloc simplu, care presupunea un mare risc.
Hunter avea o intuiţie foarte ascuţită când venea vorba de oameni şi
după o discuţie de o oră îşi dăduse deja seama că se putea baza pe
Artiom. Chiar dacă Artiom n-avea să ajungă la destinaţie, măcar exista
perspectiva de a părăsi staţia în cazul în care i s-ar fi întâmplat ceva lui
Hunter la Grădina Botanică.

— 56 —
Iar Hunter nu făcuse o alegere greşită.

Din fericire, Jenka era acasă, iar Artiom îşi putea petrece seara
ascultând ultimele bârfe, discutând despre viitor şi bând un ceai tare .
— Salut! răspunse Jenka la salutul lui Artiom. Şi tu lucrezi la fabrică în
noaptea asta? Ştii, şi pe mine m-au pus. Mi s-a părut o porcărie aşa de
mare, că voiam chiar să-i rog pe şefi să mă schimbe. Dar dacă eşti şi tu
cu mine, nu-i nimic, o să rezist. Ai fost de serviciu azi, nu-i aşa? Ai fost
la pază? Hai, povesteşte! Am auzit că aţi avut o situaţie deosebită. Ce
s-a întâmplat?
Artiom aruncă o privire cu înţeles spre surioara lui Jenka, care era aşa
de interesată de discuţia lor, încât încetase să-şi mai hrănească păpuşa
din cârpe umplută cu resturi de ciuperci pe care i-o făcuse mama ei şi,
ţinându-şi răsuflarea, îi urmărea cu ochi mari dintr-un colţ al cortului.
— Auzi, micuţo! spuse sever Jenka, dându-şi seama ce vrea Artiom. Ia
adună-ţi lucrurile şi du-te să te joci la vecini. Uite, Tania te-a chemat
în vizită. Trebuie să ai relaţii bune cu vecinii. Aşa că hai, ia -ţi repede
căţeluşii la subsuoară şi du-te!
Fetiţa scânci nemulţumită şi începu să-şi strângă lucrurile cu un aer de
om pedepsit, făcând din mers observaţii către păpuşă care se uita fix în
tavan cu nişte ochi pe jumătate şterşi:
— Ce să vezi, ce importanţi mai sunt! Oricum ştiu tot! O să vorbiţi
despre necuraţii ăştia ai voştri! spuse ea dispreţuitor la plecare.
— Tu, Lionka, eşti prea mică să vorbeşti despre necuraţi. Nici nu ţi s-a
uscat laptele de la gură! o puse la punct Artiom.
— Ce-i aia lapte? întrebă fetiţa nedumerită, atingându-şi buzele.
Însă nimeni nu se obosi să-i dea explicaţii şi întrebarea rămăsese
suspendată în aer. Când fata plecă, Jenka încuie pe dinăuntru uşa
cortului şi întrebă:
— Ei, ce s-a întâmplat? Hai, dă-i drumu’! Aici am auzit atâtea! Unii
spun că a ieşit din tunel un şobolan uriaş, alţii că aţi speriat o iscoadă
a Întunecaţilor, ba că aţi rănit-o. Pe cine să cred?
— Să nu crezi pe nimeni! îl sfătui Artiom. Toţi mint. A fost un câine.
Un căţeluş. L-a luat Andrei, cel care a fost la infanteria marină. A zis că
o să facă din el un ciobănesc german, zise Artiom zâmbind.
— Păi, tocmai de la Andrei am auzit că era vorba de un şobolan! spuse

— 57 —
căzând pe gânduri Jenka. Ce, a minţit intenţionat?
— Păi tu nu ştii? Doar asta e plăcerea lui, să vorbească despre şobolani
cât un porc. E glumeţ, înţelegi? răspunse Artiom. Dar tu ce noutăţi mai
ai? Ce ai auzit de la băieţi?

Prietenii lui Jenka erau cărăuşi, duceau ceai şi carne de porc la Prospekt
Mira, la târg. Aduceau înapoi multivitamine, haine, tot felul de obiecte,
uneori chiar şi nişte cărţi, unsuroase, adesea cu pagini lipsă, care
ajungeau pe căi necunoscute la Prospekt Mira, traversând jumătate de
metrou, dintr-o geantă într-alta, dintr-un buzunar într-altul, de la
negustor la negustor, pentru a-şi găsi în cele din urmă stăpânul.
La VDNH se mândreau cu faptul că, deşi erau departe de centru şi de
principalele căi comerciale, locatarii nu reuşeau doar să
supravieţuiască în condiţiile care se înrăutăţeau de la o zi la alta, dar
mai şi menţineau, cel puţin între limitele staţiei, cultura omenească pe
care o vedeai stingându-se extrem de repede în tot metroul.
Administraţia staţiei s-a străduit să acorde cât mai multă atenţie
acestei probleme. Copiii erau obligatoriu învăţaţi să citească şi în staţie
era o mică bibliotecă care conţinea, în principal, toate cărţile
cumpărate din târguri. Problema era că aceia care aduceau cărţile nu
le puteau alege, ci luau ce se găsea, aşa că se adunase destulă
maculatură. Dar atitudinea faţă de cărţi a locuitorilor staţiei era de
asemenea natură, că până şi din cea mai neînsemnată cărţulie din mica
bibliotecă nimeni nu rupsese niciodată vreo pagină. Faţă de cărţi se
purtau de parcă ar fi fost nişte lucruri sfinte, o ultimă amintire a unei
lumi minunate căzute în uitare, iar adulţii, preţuind fiecare secundă de
amintiri aduse de lectură, le transmiteau această atitudine şi copiilor
lor, deşi ei nu aveau ce să-şi aducă aminte, căci nu cunoscuseră
niciodată şi nici nu le era dat să cunoască altă lume în afara încâlcelii
nesfârşite a tunelurilor sumbre şi înguste, a coridoarelor şi a pasajelor.
Dar erau puţine staţiile în care cuvântul tipărit să se bucure de o
asemenea preţuire. Locuitorii de la VDNH se mândreau cu staţia lor,
considerând-o unul dintre ultimele bastioane ale culturii, avanpostul
nordic al civilizaţiei de pe linia Kalujskaia-Rijskaia.
Şi Artiom, şi Jenka citeau cărţi. Jenka aştepta de fiecare dată
întoarcerea de la târg a prietenilor lui şi se ducea primul la ei să afle

— 58 —
dacă nu făcuseră rost de ceva nou. Astfel, cartea ajungea mai întâi la
Jenka, şi abia după aceea la bibliotecă. Lui Artiom îi aducea cărţi tatăl
său adoptiv, care le procura din expediţiile sale. În cortul lor se afla un
raft de cărţi adevărat, ocupat aproape în întregime, pe care se găseau
astfel de obiecte, îngălbenite de vreme, uneori numai puţin stricate de
mucegai şi de şobolani, alteori pline de petele cafenii ale sângelui uscat
al cuiva. Erau lucruri pe care nu le mai avea nimeni din staţie şi poate
că, de fapt, nu le mai avea nimeni din metrou – Marquez, Kafka,
Borges, Vian şi, desigur, vreo două volumaşe ale obişnuiţilor clasici
ruşi.

— Băieţii nu au adus nimic de data asta, spuse Jenka. Lioha zice că un

tip din Polis i-a promis că peste o lună o să aibă un set de cărţi. A
promis să ne păstreze vreo două.
— Nu despre cărţi vorbesc! zise Artiom dând din mână. S-a auzit ceva?
Cum stau lucrurile?
— Lucrurile? Se pare că nu e nimic. Desigur, circulă zvonuri de tot
felul, dar asta se întâmplă mereu, doar ştii şi tu, cărăuşii nu pot trăi fără
zvonuri şi fără poveşti. Nici n-au nevoie de mâncare, trebuie doar să le
dai voie să-ţi povestească zvonurile. Dar dacă le crezi sau nu poveştile,
asta e altă problemă. Se pare că acum e linişte peste tot. Desigur, asta
dacă e să facem comparaţie cu vremurile când Hansa lupta cu roşiii.
Da! îşi aminti el. La Prospekt Mira este interzis acum să se mai aducă
iarbă la vânzare. Dacă găsesc iarbă la un cărăuş, îi confiscă tot şi-l dau
afară din staţie, plus că-l trec pe răboj. Dacă o să-i mai găsească şi a
doua oară, Lioha zice că o să-i interzică accesul în staţiile Hansei.
Pentru un cărăuş, asta înseamnă moartea.
— Chiar aşa? Chiar le-au interzis? Şi de ce au făcut-o?
— Se spune că ăsta e un narcotic, din moment ce ai tot felul de vedenii.
Şi că dacă o iei multă vreme, creierul începe să moară din cauza ei. O
fac, chipurile, pentru sănătatea oamenilor.
— N-au decât să se îngrijească de sănătatea lor şi să-i lase pe alţii în
pace! De ce a început deodată să-i preocupe sănătatea? Şi de ce tocmai
a noastră?
— Ştii ce? zise Jenka cu voce mai scăzută. Lioha spune că de fapt
lucrează la tot felul de dezinformări în legătură cu pericolul pentru

— 59 —
sănătate.
— Ce dezinformări? întrebă uimit Artiom.
— Dezinformări. Lioha s-a dus odată singur mai sus de Prospekt Mira,
pe linia noastră. Până la Suharevskaia. În legătură cu nişte treburi mai
necurate, nici n-a vrut să-mi povestească pentru ce. Şi acolo a dat peste
un tip foarte interesant. Un mag.
— Peste cine?
Artiom nu se putu abţine şi începu să râdă.
— Un mag?! La Suharevskaia? Ei, Lioha al tău spune prostii. Şi ce s-a
întâmplat, magul i-a dăruit o baghetă vrăjită? Sau iarba-fiarelor?
— Ce prost eşti! zise supărat Jenka. Crezi că tu le ştii pe toate? Faptul
că până acum nu i-ai întâlnit şi nu ai auzit despre ei nu înseamnă că
nu există. Uite, crezi în mutanţii de pe Filiovka?
— Păi, ce nevoie mai am să cred în ei? E clar că asta sunt. Mi-a povestit
tatăl meu adoptiv. Dar despre magi nu am auzit nimic de la el.
— Îl respect pe Suhoi, dar cred că nici el nu ştie tot ce e pe lumea asta.
Sau poate că n-a vrut să te sperie. În fine, dacă nu vrei să asculţi, să te
ia dracu’!
— Ei, bine, Jenka, povesteşte. Totuşi, e interesant. Deşi sună… zâmbi
Artiom.
— Bine. Şi-au petrecut noaptea lângă foc. La Suharevskaia, după cum
ştii, nu locuieşte nimeni permanent. Cărăuşii îşi petrec noaptea în alte
staţii, pentru că autorităţile Hansei nu-i lasă să rămână peste noapte la
Prospekt Mira. Ei, şi acolo se adună toate scursurile, tot felul de
şarlatani şi de pungaşi – toţi se lipesc de cărăuşi. Şi pelerinii se opresc
acolo înainte de a pleca spre sud. Acolo, în tunelurile de dincolo de
Suharevskaia începe o aiureală. Nu locuieşte nimeni acolo, nici
şobolanii, nici vreun fel de mutant, iar cei care încearcă totuşi să treacă
pe acolo de cele mai multe ori dispar. De fapt, pier fără urmă.
Următoarea staţie după Suharevskaia e Turghenievskaia. E o staţie
adiacentă Liniei Roşii – acolo a fost un pasaj spre Ohotnîi Riad, dar
roşiii i-au dat numele pe care îl avea înainte – Kirovskaia – cică ar fi
fost acolo un comunist pe care îl chema Kirov. Oamenilor le era prea
teamă să trăiască în vecinătatea unei asemenea staţii. Au zidit pasajul.
Şi Turghenievskaia e goală acum. Părăsită. Aşa că e cale lungă prin
tunelul până la cea mai apropiată locuinţă din Suharevskaia. Şi în acest

— 60 —
tunel dispar oamenii, mai ales dacă merg singuri. Dacă merg în
caravane de peste zece oameni, atunci pot trece. Şi se spune că e un
tunel normal, curat, liniştit, gol, fără nicio ramificaţie – s-ar părea că
n-ai unde să dispari. Nu-i nici ţipenie, nu foşneşte nimic, nu se vede
nicio creatură. Şi după aceea, a doua zi cineva aude despre cât de curat
şi de plăcut e acolo, aşa că nu se mai sinchiseşte de superstiţii şi se duce
singur în tunelul ăsta, şi pe urmă gata, dispare fără urmă. Uite omu’,
nu e omu’.
— Ziceai ceva despre un mag, îi aminti Artiom.
— O să ajung acum şi la mag, aşteaptă puţin, promise Jenka. Deci
oamenii se tem să meargă singuri prin tunelurile astea care duc spre
sud. Şi la Suharevskaia îşi caută tovarăşi de drum, ca să plece împreună.
Şi dacă nu e târg, atunci sunt puţini oameni şi uneori trebuie să aştepţi
cu zilele, chiar cu săptămânile până se adună destui. Doar dacă sunt
oameni mai mulţi, e mai sigur. Lioha spune că uneori poţi să dai de
oameni foarte interesanţi. Desigur, e şi multă plevuşcă, şi trebuie să ştii
să-i diferenţiezi. Dar uneori ai noroc şi atunci auzi atâtea lucruri… De
fapt, Lioha acolo l-a întâlnit pe mag. Nu e ce crezi tu, nu e vreun
Hottabîci 9 chel din lampa fermecată.
— Hottabîci e djinn, nu e mag, îl corectă atent Artiom.
Jenka îi ignoră remarca şi continuă:
— Tipul e un ocultist. Jumătate de viaţă şi-a petrecut-o studiind tot
felul de literatură mistică. Lioha şi-a adus aminte mai ales de unul
Castaneda10. Deci tipul se pare că citeşte gândurile, vede viitorul.
Găseşte lucruri, ştie dinainte când e vreun pericol. Se spune că scoate
duhurile. Îţi imaginezi, ăsta chiar – Jenka făcu o pauză artistică – merge
prin metrou fără arme. Adică fără niciun fel de arme. Are doar un
briceag ca să-şi taie mâncarea şi un toiag din plastic. Înţelegi? Aşa, deci
tipu’ zice că toţi cei care consumă iarbă şi toţi cei care beau mult sunt
nebuni cu toţii. Pentru că nu este deloc ceea ce credem noi. Nu e iarbă
adevărată, iar ciupercile nu sunt nici ele adevărate. Ciupercile de soiul
ăsta nu creşteau în zona centrală înainte. Apropo, mie mi-a căzut odată

9 Aluzie la Bătrânul Hottabîci, film realizat în 1956 după basmul omonim al lui Lazar
Laghin.
10 Aluzie la Carlos Castaneda, autor american cunoscut pentru mai multe volume

despre şamanism.
— 61 —
în mână un ghid al turistului, iar despre ciupercile astea pe care le
avem noi nu se spunea niciun cuvânt acolo. Şi nici măcar ceva care să
aducă de departe cu ele. Iar cei care le mănâncă, crezând că sunt pur
şi simplu vreun halucinogen ca să vezi tot soiul de lucruri, greşesc, aşa
a spus magul. Şi dacă ciupercile astea sunt pregătite puţin mai altfel,
cu ajutorul lor poţi intra într-o stare care-ţi permite să controlezi
evenimentele din lumea reală.
— Magul tău e un drogat! exclamă convins Artiom. Mulţi oameni
folosesc iarba ca să se relaxeze, ştii şi tu, dar nimeni nu a luat o
cantitate atât de mare încât să ajungă la asemenea rezultate. Tipul ăsta
în mod sigur e dependent. Probabil că nu mai are prea mult. Ascultă,
nenea Saşa mi-a povestit o istorie aşa de tare… În nu ştiu care staţie,
nu mai ţin minte în care, a venit la el un bătrân, a început să
povestească cum că e un extrasens puternic şi că duce o luptă
neîntreruptă împotriva unor extrasenşi şi extratereştri foarte puternici,
dar răi. Iar ăştia aproape că i-au venit de hac şi e posibil să nu mai apuce
nici ziua de mâine, mai zicea omul, susţinând că îşi epuizează toate
forţele în luptă. Iar staţia… cred că era Suharevskaia, o staţie mică,
unde oamenii dorm în jurul focului, cât mai aproape de centrul
peronului, ferindu-se să se apropie de tunel, iar a doua zi pleacă mai
departe. Şi să spunem că trec trei oameni pe lângă tatăl meu şi pe lângă
bătrân, iar acesta spune îngrozit: „Vezi, uite, ăla din mijloc este unul
dintre principalii extrasenşi răi, un adept al întunericului. Iar în stânga
şi în dreapta lui sunt extratereştrii. Ei îl ajută. Iar şeful ăla al lor
locuieşte în cel mai adânc punct al metroului.” Nu mai ştiu cum îl
chema, tatăl meu adoptiv mi-a zis. Un nume care se termină în „ski”.
Iar omul spune ceva de felul ăsta: „Nu vor să se apropie de mine pentru
că te am pe tine alături. Nu vor ca oamenii obişnuiţi să afle despre lupta
noastră. Dar acum îndreaptă spre mine un atac energetic, iar eu o să
folosesc un scut. Fiindcă eu, a mai zis ăsta, o să mai lupt!” Da, pe tine
te amuză, dar tatălui meu adoptiv nu-i ardea atunci de râs.
Imaginează-ţi – un colţişor de metrou uitat de Dumnezeu, unde e
puţin probabil să se întâmple ceva. Desigur, totul sună ca o aiureală, şi
totuşi. Iar lui nenea Saşa – deşi îşi tot spune că ăsta e pur şi simplu un
om bolnav, un schizofrenic, după toate aparenţele – începe deja să i se
pară că omul care mergea în mijloc, cu cei doi extratereştri de o parte

— 62 —
şi de alta, s-a uitat cam urât la el şi parcă ochii i s-au aprins puţin…
— Ce prostie! spuse nesigur Jenka.
— O fi prostie, dar cei care sunt gata să se ducă în staţiile îndepărtate,
îţi dai şi tu seama, trebuie să fie pregătiţi pentru orice. Şi bătrânul îi
spune că în curând o să aibă loc ultima lui luptă cu extrasenşii cei răi.
Şi dacă el va pierde – şi forţele lui sunt din ce în ce mai scăzute –
înseamnă că se va termina tot. Cică, înainte, erau mai mulţi extrasenşi
pozitivi şi lupta se dădea între egali, dar apoi cei negativi au început să
fie mai mulţi şi bătrânul ăsta este unul dintre ultimii care le mai ţin
piept. S-ar putea să fie chiar ultimul. Şi dacă el o să moară şi cei răi o
să învingă, gata. Se duce totul dracului.
— Eu cred că aici, la noi, oricum s-a dus totul dracului, remarcă Jenka.
— Ei, să zicem că deocamdată nu s-a dus încă de tot, a mai rămas câte
ceva, răspunse Artiom. La sfârşit bătrânul i-a spus: „Fiule, dă-mi să
mănânc ceva! Mă lasă din ce în ce mai tare puterile. Şi ultima bătălie
se apropie. Iar de sfârşitul ei depinde viitorul tuturor. Adică şi al tău!”
Ai înţeles? Bătrânelul i-a cerşit mâncare. Aşa e şi cu magul tău, cred.
Probabil că şi-a pierdut şi el o dogă. Dar de un alt soi.
— Măi, dar tu chiar că eşti prost! Nici nu ai ascultat până la capăt… Şi
apoi, cine ţi-a spus că bătrânelul a minţit? Apropo, cum îl chema? Nu
ţi-a spus tatăl tău adoptiv?
— Mi-a spus, dar nu mai ţin minte exact. E un nume cam ridicol.
Începe cu „Ciu”. „Ciuvak” 11 ori „Ciudak”12… Vagabonzii ăştia au adesea
o poreclă stupidă în loc de nume… Şi ce-i cu asta? Cum îl cheamă pe
magul tău?
— I-a spus lui Lioha că acum îl cheamă Carlos. Din cauza asemănării.
Nu e deloc clar la ce se referea, dar aşa a zis. Iar tu ar fi trebuit să asculţi
povestea până la capăt. La sfârşitul discuţiei, omul i-a spus lui Lioha că
ar fi mai bine să nu meargă a doua zi prin tunelul de nord – iar Lioha
chiar se pregătea să se întoarcă a doua zi. Şi Lioha l-a ascultat şi nu s-a
dus. Şi bine a făcut. Chiar în ziua aia nişte monştri au atacat caravana
în tunelul dintre Suharevskaia şi Prospekt Mira, deşi se credea că este
un tunel sigur. Jumătate dintre cărăuşi au murit. Abia au scăpat. Aşa
că uite!

11 În argou, frate, nene (lb. rusă).

12 Ciudat (lb. rusă).
— 63 —
Artiom tăcu şi căzu pe gânduri.
— La drept vorbind, desigur, probabil că nu poţi să ştii. Orice se poate
întâmpla. Înainte se întâmplau astfel de lucruri, mi-a povestit tatăl
meu adoptiv. Şi mi-a mai spus că în staţiile mai îndepărtate – acolo
unde oamenii s-au sălbăticit şi au devenit primitivi, uitând că omul e
o fiinţă inteligentă – au loc asemenea lucruri ciudate pe care noi, cu
gândirea noastră logică, nu suntem deloc în stare să le explicăm. E
adevărat, nu mi-a explicat despre ce fel de lucruri era vorba. La drept
vorbind, nici despre asta nu mi-a povestit – pur şi simplu am tras cu
urechea din întâmplare.
— Ha! Păi, asta îţi spun şi eu, că aici se spun uneori nişte lucruri pe
care un om normal nu le va crede niciodată. Uite, Lioha mi-a povestit
data trecută o istorie foarte interesantă, vrei s-o asculţi? Una aşa cum,
probabil, nu vei auzi nici de la tatăl tău adoptiv. Lui Lioha i -a povestit-
o la târg un cărăuş de pe linia Serpuhovskaia… Crezi în stafii?
— După discuţiile cu tine, mă întreb de fiecare dată dacă cred în ele
sau nu. Dar după aceea, când sunt singur sau stau de vorbă cu oameni
normali, parcă încep să mă îndoiesc… răspunse Artiom, abia
reţinându-şi un zâmbet.
— Serios?
— Am citit, desigur, câte ceva. Iar nenea Saşa mi-a povestit câteva
lucruri. Dar, la drept vorbind, nu prea îmi vine să cred toate poveştile
astea. De fapt, Jenka, nu te înţeleg. La noi în staţie trăim într-un
permanent coşmar din cauza Întunecaţilor, iar lucruri din astea
probabil că nu se mai întâmplă nicăieri în metrou. Poate că în staţiile
centrale li se spune copiilor despre viaţa noastră ca şi cum ar fi vorba
despre nişte poveşti de groază, iar lumea se întreabă: „Tu crezi în
poveştile astea despre Întunecaţi?” Însă pentru tine asta nu î nseamnă
nimic. Vrei să te mai sperii şi cu altceva?
— Mda, dar nu-mi spune că pe tine te interesează doar de ceea ce poţi
să vezi şi să pipăi. Chiar crezi că lumea se limitează la ceea ce vezi? La
ceea ce auzi? Uite, să luăm o cârtiţă, de pildă. Nu vede. E oarbă din
naştere. Dar asta nu înseamnă că toate lucrurile pe care nu le vede
cârtiţa nu există în realitate… Aşa şi tu…
— Bine… Ce poveste voiai să-mi zici? Despre cărăuşul de pe linia
Serpuhovskaia?

— 64 —
— Despre cărăuş? A, da. Odată, Lioha a făcut cunoştinţă la târg cu un
ins. De fapt, nu e deloc de la Serpuhovskaia. El e de pe Linia Circulară.
E cetăţean al Hansei. Dar locuieşte de fapt la Dobrîninskaia. Şi acolo e
un pasaj spre Serpuhovskaia. Pe linia asta, nu ştiu dacă ţi -a spus tatăl
tău adoptiv, dincolo de Linia Circulară nu locuieşte nimeni până la
următoarea staţie, adică Tulskaia. Acolo e o patrulă a Hansei. Iau
măsuri să o protejeze, pentru că, dacă e o linie nelocuită, nu ştii
niciodată ce va apărea pe nepusă masă de acolo – aşa că au făcut o
zonă-tampon. Şi mai departe de Tulskaia nu trece nimeni. Se spune că
nu e nimic dincolo. Toate staţiile sunt pustii, dispozitivele sunt
stricate, nu se poate locui. O zonă moartă – nici animale, niciun fel de
creaturi, nici şobolani nu sunt pe acolo. E pustiu. Dar omul ăsta,
cărăuşul ăsta, avea o cunoştinţă, un hoinar, care a mers mai departe de
Tulskaia. Nu ştiu ce căuta el acolo. Şi el i-a povestit după aceea
cărăuşului că pe linia Serpuhovskaia nu e totul aşa de simplu. Că nu
degeaba e complet pustiu pe acolo. Spunea că se întâmplă nişte lucruri
care nici nu ţi-ar trece prin minte. Nu degeaba nu încearcă Hansa s-o
colonizeze, nici măcar pentru plantaţii sau pentru cocini…
Jenka tăcu, simţind că Artiom dăduse în fine uitării cinismul lui
încăpăţânat şi asculta cu gura căscată. Atunci se aşeză mai bine şi
întrebă, simţindu-se triumfător în sinea lui:
— Dar probabil că nu te interesează toate aiurelile astea. Sunt doar
baliverne. Vrei nişte ceai?
— Ei, lasă ceaiul! mai bine spune-mi de ce Hansa nu a început să
colonizeze sectorul ăsta. Chiar că e ciudat. Tatăl meu adoptiv zice că
în ultima vreme e o mare problemă cu suprapopularea – nu e loc
pentru toată lumea. Şi atunci cum să nu profite de o asemenea ocazie
de a se extinde? Atitudinea asta nu li se potriveşte deloc!
— Aha, deci e totuşi interesant? Bun, deci străinul ăsta a mers destul
de departe. Spunea că mergi, mergi, şi nici ţipenie. Nu e nimeni şi
nimic ca în tunelul ăla de dincolo de Suharevskaia. Imaginează-ţi, nu
sunt nici măcar şobolani! Auzi doar cum picură apa. Sunt staţii
părăsite, întunecoase, în care nu a locuit nimeni niciodată. Şi ai mereu
senzaţia că te pândeşte un pericol. E foarte apăsător. Omul mergea
repede, fiindcă nu a întâmpinat niciun obstacol. Cam în jumătate de zi
a parcurs patru staţii. Probabil că e vreun om disperat. Că altfel cum să

— 65 —
te duci de unul singur într-o asemenea sălbăticie. În fine, a ajuns până
la Sevastopolskaia. Şi acolo e un pasaj spre Kahovskaia. Ei, ştii tu linia
Kahovskaia, sunt numai trei staţii. Nu e o linie, e un gând neterminat.
Un fel de apendice. Şi s-a hotărât să înnopteze la Sevastopolskaia. Era
sleit, obosise. A găsit acolo nişte bucăţi de lemn şi a făcut un foc mic,
ca să nu i se mai pară totul atât de straniu, cred, s-a băgat în sacul de
dormit şi s-a culcat în mijlocul peronului. Iar noaptea…
Ajuns aici cu povestea, Jenka se ridică, se întinse şi spuse cu un zâmbet
sadic:
— Treaba ta, dar eu chiar vreau nişte ceai!
Apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns, ieşi din cort cu ceainicul,
lăsându-l pe Artiom singur cu impresiile pe care i le lăsase povestea.
Artiom, desigur, se enervă pe el din cauză că plecase, dar îşi zise să
rabde până la sfârşitul povestirii şi abia după aceea să-i spună lui Jenka
tot ce avea pe inimă. Dar pe neaşteptate îşi aduse aminte de Hunter şi
de rugămintea lui. Sau mai degrabă de ordinul lui. Însă gândurile îi
reveniră din nou la povestea lui Jenka.
Când se întoarse, acesta îi turnă lui Artiom ceai într-un pahar cu un
înveliş metalic, cum rar îţi era dat să vezi – genul de pahar în care se
servea odinioară ceaiul adevărat în trenuri.
— Ar fi bine să bei. O să ai nevoie, îl sfătui Jenka, apoi îşi continuă
povestea. Aşa că omul a vrut să doarmă lângă foc şi deodată s-a lăsat o
linişte atât de apăsătoare, de parcă avea urechile înfundate cu vat ă. Şi
în toiul nopţii s-a trezit deodată din cauza unui sunet ciudat, ceva
înnebunitor, un sunet imposibil. Imediat a simţit că-l trec toate
sudorile şi a sărit în sus. A auzit un râs de copil. Un râs de copil din ce
în ce mai puternic, venind dinspre şine. Asta la patru staţii depărtare
de cei mai apropiaţi oameni! Acolo unde nu trăiesc nici şobolanii, îţi
imaginezi? Într-o staţie părăsită. Avea toate motivele să intre în panică.
Aşa că omul sare şi o ia la goană pe sub arcadă, spre şine. Şi atunci a
văzut… A văzut cum… în staţie intra un tren adevărat… un tren
adevărat… Farurile străluceau aşa de tare, că te orbeau. Putea să
rămână orb, bine că şi-a acoperit ochii la timp. La ferestre străluceau
lumini galbene, iar înăuntru erau oameni. Şi toate astea într-o tăcere
deplină! Niciun sunet! Nu se auzea nici zgomotul motorului, nici
troncănitul roţilor. Trenul aluneca în staţie într-o linişte absolută.

— 66 —
Înţelegi? Omul pur şi simplu a luat-o razna, inima a început să-i bată
nebuneşte. Şi doar erau oameni la ferestre, păreau oameni adevăraţi,
care discutau între ei, fără ca el să-i poată auzi. Aşa se face că vagoanele
trenului trec unul după altul pe lângă el şi vede că la ultima fereastră a
ultimului vagon se află un copil de vreo şapte ani care se uită la el. Se
uită, îi arată ceva cu degetul şi râde. Iar râsul acela se aude! E o linişte
aşa de adâncă, încât omul îşi aude bătăile inimii odată cu acest râs de
copil. Apoi trenul intră în tunel şi râsul se aude din ce în ce mai încet,
stingându-se în depărtare. Apoi e iar pustiu… Şi o linişte absolută,
absolută.
— Şi atunci s-a trezit? întrebă Artiom pe un ton răutăcios, dar cu
speranţă în glas.
— Ar fi fost bine! S-a năpustit înapoi, spre focul stins, şi-a adunat
repede boarfele, a plecat în fugă şi nu s-a mai oprit până la Tulskaia –
a făcut tot drumul în vreo două ore. Groaznic trebuie să fi fost, dacă
stai să te gândeşti.
Tulburat de cele auzite, Artiom nu mai scoase niciun cuvânt. În cort se
lăsă liniştea. În cele din urmă, venindu-şi în fire, tuşi ca să fie sigur că
nu-l va trăda vocea şi îl întrebă pe Jenka, străduindu-se să adopte un
ton cât mai indiferent:
— Şi ce, tu crezi lucrurile astea?
— Pur şi simplu nu e prima oară când aud poveşti dintr-astea despre
linia Serpuhovskaia, răspunse Jenka. Numai că nu ţi le povestesc
mereu. Cu tine nu se poate discuta normal despre aşa ceva. Începi
imediat să spui prostii. Hai, Artiom, că am stat o grămadă. În curând
trebuie să mergem la lucru. Trebuie să ne pregătim. O să mai vorbim
şi acolo.
Artiom se ridică fără niciun chef şi se târî până acasă, să-şi ia ceva de
mâncare pentru serviciu. Tatăl lui adoptiv tot mai dormea, iar în staţie
domnea liniştea – majoritatea oamenilor plecaseră la muncă, în scurt
timp începea tura de noapte. Trebuia să se grăbească. Când trecu pe
lângă cortul pentru oaspeţi în care stătea Hunter, Artiom văzu că
pânza care ţinea loc de uşă era ridicată, şi înăuntru nu era nimeni. Îi
sări inima din piept. Începea să-şi dea seama că tot ce vorbise cu
Hunter nu era un vis, că tot ceea ce i se întâmplase era real şi că era
posibil ca evoluţia evenimentelor să-l privească direct. Dar cine putea

— 67 —
şti ce-i rezervase soarta.
Fabrica de ceai se afla într-o fundătură, lângă o ieşire spre suprafaţă
blocată pentru totdeauna, în faţa scărilor rulante care duceau în sus.
Putea fi numită doar convenţional fabrică – toată activitatea se făcea
manual. Ar fi fost o adevărată extravaganţă să consumi preţioasa
energie electrică pentru producerea ceaiului. În spatele unor paravane
de fier ce despărţeau zona fabricii de restul staţiei, de la un perete la
altul fuseseră întinse sârme metalice pe care se uscau pălăriuţele de
ciuperci curăţate. Când atmosfera era extrem de umedă, sub ele se
făceau mici focuri pentru ca ciupercile să se usuce mai repede şi să nu
apară mucegaiul. Sub sârme se aflau mese pe care muncitorii mai întâi
tăiau, apoi mărunţeau pălăriuţele uscate ale ciupercilor. Ceaiul
pregătit era împachetat în pungi de hârtie sau de polietilenă, în funcţie
de ce se găsea în staţie, apoi i se mai adăugau nişte extracte şi nişte
prafuri a căror compoziţie era ţinută secretă şi numai şeful fabricii o
cunoştea. Pe scurt, cam acesta era întregul proces de producere a
ceaiului. Dacă nu ar fi fost discuţiile absolut necesare din timpul
lucrului, cele opt ore de tăiere şi zdrobire a pălăriuţelor de ciuperci ar
fi fost probabil extrem de obositoare.
Artiom lucra în acest schimb împreună cu Jenka şi cu un ins bătrân şi
cu părul vâlvoi, pe nume Kirill, acelaşi cu care făcuse de pază la barieră.
La vederea lui Jenka, Kirill se entuziasmă. Era clar că mai stătuseră de
vorbă înainte, pentru că acum începu imediat să-i spună restul poveştii
de data trecută. Lui Artiom nu i se părea deloc interesant să asculte o
poveste deja începută, aşa că se cufundă în gândurile lui. Istoria despre
linia Serpuhovskaia, povestită recent de Jenka, începea treptat să i se
şteargă din minte, în locul ei ieşind din nou la suprafaţă discuţia cu
Hunter, pe care Artiom fusese cât pe-aci s-o uite.
Şi ce trebuia să facă? Misiunea pe care i-o încredinţase Hunter era mult
prea serioasă pentru a nu se mai gândi la ea. Şi dacă lui Hunter nu-i
reuşea ce avea de gând să facă? Se înhămase la o faptă complet
nebunească, îndrăznind să se strecoare în bârlogul duşmanului, chiar
în inima iadului. Pericolul pe care îl presupunea era uriaş şi nici el nu
ştia care-i erau cu adevărat dimensiunile. Putea doar să bănuiască ce
avea să-l aştepte după două sute cincizeci de metri, acolo unde licărea
ultima reflexie a focului de la bariera de pază, poate ultimul foc făcut

— 68 —
de mâna omului în lumea de la nord de VDNH. Tot ce ştia el despre
Întunecaţi era cunoscut de orice locuitor de la VDNH, însă niciunul
dintre ei nu se gândise să facă aşa ceva. De fapt, nici nu se ştia dacă la
Grădina Botanică exista cu adevărat acea spărtură prin care creaturile
de la suprafaţă pătrundeau în metrou. Era foarte posibil ca Hunter să
nu-şi poată îndeplini misiunea asumată. În mod evident, pericolul care
venea din nord era atât de mare şi creştea aşa de repede, că orice
întârziere era inacceptabilă. Se putea ca Hunter să fi ştiut ceva despre
natura acestui pericol, ceva despre care nu pomenise nici în discuţia
cu Suhoi, nici în cea cu Artiom. Aşadar, era clar că era conştient de
gradul de risc al misiunii pe care şi-o asumase şi că se pregătise pentru
ce era mai rău. Altfel de ce l-ar fi avertizat pe Artiom privitor la o
întorsătură a evenimentelor? Deci era foarte probabil să nu se
descurce, să i se întâmple ceva rău şi să nu se întoarcă în staţie la
termenul stabilit. Dar cum ar fi putut Artiom să lase tot şi să plece fără
să prevină pe nimeni? Însuşi Hunter se temuse să mai anunţe altă
persoană, din cauza celor cu „creierul mâncat de viermi”. Cum ar fi
putut el să ajungă de unul singur până în Polisul legendar, înfruntând
pericolele misterioase care-i pândeau pe călători, mai ales pe novici, în
tunelurile întunecoase şi uitate de lume? Brusc, Artiom se simţi
cuprins de păreri de rău la gândul că fusese subjugat de farmecul
nemaipomenit al lui Hunter şi de privirea lui hipnotică, dezvăluindu-
şi secretul şi acceptând misiunea primită.
— Hei, Artiom! Artiom! Dormi acolo, ce faci? De ce nu răspunzi? îi zise
Jenka scuturându-i umărul. Auzi ce spune Kirill? Mâine seară se
organizează o caravană de la noi, spre Rijskaia. Se pare că administraţia
noastră a decis să facă o înţelegere cu ei şi deocamdată le trimitem
ajutor umanitar, pentru că în curând toţi vom fi fraţi. Se pare că la ei s-
a descoperit un depozit de bobine cu cablu. Se zice că şefii vor să tragă
linie de telefon între staţii. Sau, în orice caz, măcar de t elegraf. Kirill
spune că cine nu lucrează mâine poate să meargă. Vrei?
Artiom se gândi imediat că destinul însuşi îi dădea posibilitatea de a -
şi îndeplini misiunea – dacă va fi nevoie. Aşa că încuviinţă din cap în
tăcere.
— Bravo! se bucură Jenka. Atunci o să mergem împreună. Kirill! Ne
înscrii şi pe noi, da? La cât plecăm mâine, la nouă? N-o să uit…

— 69 —
Până la sfârşitul schimbului, Artiom nu mai scoase niciun cuvânt,
nefiind în stare să se rupă de gândurile sumbre ce puseseră stăpânire
pe el. Jenka rămase să-i ţină piept singur lui Kirill cel ciufulit, şi era clar
că se supărase. Artiom continua să toace ciupercile cu mişcări
mecanice şi să le zdrobească, apoi să ia de pe sârmă alte pălăriuţe şi să
le toace şi pe acelea, şi iar să le mărunţească, şi tot aşa, l a nesfârşit, în
timp ce-l avea în faţa ochilor pe Hunter când îi spunea că era posibil
să nu se întoarcă – faţa liniştită a unui om care se obişnuise să-şi rişte
viaţa, fără să se teamă să facă asta, dar… Conştiinţa lui se întindea încet,
ca o pată de cerneală, presimţirea unei nenorociri viitoare.
După muncă, Artiom se întoarse în cortul său. Tatăl lui adoptiv deja
nu mai era acolo, desigur, plecase la treburile lui. Artiom se aşeză pe
pat, îşi cufundă faţa în pernă şi adormi imediat, deşi se pregătise să mai
evalueze încă o dată situaţia, în linişte şi calm.
Somnul, delirant după toate discuţiile, gândurile şi trăirile zilei
precedente, îl învălui şi-l trase ferm în vâltoarea lui. Artiom se vedea
stând la foc în staţia Suharevskaia, alături de Jenka şi de magul pelerin,
cu numele lui neobişnuit de origine spaniolă, Carlos. Carlos îi învăţa
pe el şi Jenka cum să facă iarbă şi le explica faptul că, dacă o foloseau
aşa cum se obişnuia la VDNH, era crimă curată, pentru că aceste
ciuperci otrăvitoare nu erau de fapt ciuperci, ci o nouă specie de viaţă
inteligentă de pe Pământ, care se putea ca în timp să-l înlocuiască pe
om. Că aceste ciuperci nu erau nişte fiinţe de sine stătătoare, ci numai
părţi ale unui întreg, legate prin neuronii ciupercăriei care se întindea
prin tot metroul. Şi că, de fapt, cel care consuma iarbă nu folosea pur
şi simplu nişte substanţe psihotrope, ci chiar intra în contact cu acea
nouă formă inteligentă de viaţă. Şi dacă totul se făcea corect, atunci se
putea împrieteni cu ea, iar aceasta îl putea ajuta pe cel care intra în
legătură cu ea prin intermediul ierbii. Dar mai târziu apăru deodată
Suhoi şi, ameninţându-l cu degetul, îi spuse că iarba nu putea fi folosită
deloc, pentru că, din cauza folosirii ei îndelungate, creierul se umplea
de viermi. Şi atunci Artiom se decise să verifice dacă aşa stăteau
lucrurile în realitate. Se ridică încet, le spuse tuturor că se duce să ia
puţin aer şi se strecură precaut în spatele magului cu nume spaniol.
Aşa observă că aceluia îi lipsea partea din spate a capului şi că i se vedea
creierul, înnegrit de numeroasele găuri de viermi. Mai văzu nişte

— 70 —
viermi lungi şi albicioşi, răsucindu-se mereu, care i se înfipseseră în
ţesutul creierului şi făceau găuri noi, dar magul continua să vorbească,
ca şi cum nu se întâmplase nimic. Atunci Artiom s-a speriat şi s-a
hotărât să fugă de el, a început să-l tragă pe Jenka de mânecă, rugându-
l să se ridice şi să vină cu el, dar acesta dădea grăbit din mână ca să -l
lase în pace şi-l ruga pe Carlos să continue povestea; aşa a văzut Artiom
cum viermii din capul magului se târau pe jos spre Jenka şi, ridicându-
se pe spatele lui, încercau să-i pătrundă în urechi.
Atunci Artiom a sărit pe şine şi a luat-o la fugă din staţie cât îl ţineau
puterile, dar şi-a adus aminte că acela era tunelul în care nu trebuia să
intri singur, aşa că s-a întors şi a luat-o la fugă înapoi, spre staţie, dar,
nu se ştie de ce, nu putea să se întoarcă, deşi alerga din răsputeri. În
acel moment, în spatele lui s-a aprins deodată lumina, cu o claritate
uimitoare pentru un vis. A văzut că din adâncurile metroului venea
neabătut spre el un tren, scrâşnind diabolic, şi roţile huruiau,
asurzindu-l, iar farurile îl orbeau. Şi atunci picioarele au încetat să -l
mai ajute, au devenit neputincioase, de parcă nu erau picioarele lui, ci
nişte craci de pantaloni goi, umpluţi de formă cu tot felul de cârpe.
Iar când trenul se afla la doar câţiva metri de Artiom, vedenia şi -a
pierdut iute culorile şi veridicitatea, a pălit şi a dispărut, fiind înlocuită
de cu totul altceva. Artiom îl văzu pe Hunter îmbrăcat din cap până în
picioare în ceva alb ca zăpada, într-o cameră cu pereţi orbitor de albi
şi fără niciun fel de mobilă. Stătea în picioare, iar privirea lui îndreptată
în jos părea să sfredelească podeaua. Apoi îşi ridică ochii şi se uită
direct la Artiom. Era o senzaţie foarte ciudată, pentru că în acest vis
Artiom nu şi-a văzut şi nu şi-a putut simţi propriul trup, ci avea
senzaţia că asistă la acele evenimente de la distanţă. Când Artiom se
uită la Hunter, îl cuprinse o nelinişte inexplicabilă, de parcă ar fi
aşteptat ceva extrem de important, care urma să se întâmple dintr-o
clipă într-alta…
Şi atunci Hunter a început să-i vorbească. Artiom era uimit de
inexplicabilul sentiment de veridicitate a celor întâmplate. La
coşmarurile de dinainte, îşi dăduse seama într-o anumită măsură că
pur şi simplu dormea şi că tot ceea ce i se întâmpla era numai rodul
imaginaţiei sale tulburate de încordarea zilei anterioare. Însă din
vedenie lipsea cu desăvârşire conştiinţa faptului că se putea trezi în

— 71 —
orice clipă.
Încercând să-i surprindă privirea, deşi avea impresia că în realitate
Hunter nu-l vedea şi că încercările lui erau zadarnice, Artiom îl auzi
cum îi spunea încet şi grav: „A venit vremea ta. Trebuie să împlineşti
ceea ce mi-ai promis. Trebuie să faci asta. Şi ţine minte! Nu e un vis!
Ăsta nu e un vis!”

Artiom deschise larg ochii. Şi atunci auzi din nou în cap, pentru ultima
oară, cu o claritate îngrozitoare, vocea înfundată şi uşor răguşită: „Ăsta
nu e un vis!”
„Ăsta nu e un vis”, repetă Artiom. Detaliile coşmarului cu viermii şi
trenul i se şterseseră repede din memorie, dar îşi amintea amănunţit şi
foarte clar cea de-a doua vedenie. Nu putea uita veşmintele ciudate ale
lui Hunter, camera albă enigmatică şi goală şi cuvintele: „Trebuie să
împlineşti ceea ce mi-ai promis!”
Atunci intră în cort tatăl lui adoptiv şi-l întrebă neliniştit:
— Spune-mi, l-ai mai văzut pe Hunter după discuţia noastră de ieri?
Deja se înserează şi el a dispărut, nu e nimeni la el în cort. Ce, a plecat?
Ieri nu ţi-a spus nimic despre ce are de gând?
— Nu, nene Saşa, pur şi simplu m-a tot întrebat despre situaţia din
staţie. Mi-a cerut părerea în legătură cu ceea ce se întâmplă aici, la noi,
minţi cu conştiinţa împăcată Artiom.
— Mă tem pentru el. Mă tem să nu facă prostii. O păţeşti tu, dar avem
şi noi de încasat, spuse tulburat Suhoi. Nu ştie cu cine s-a pus… Of! Ce,
azi nu lucrezi?
— M-am înscris cu Jenka în caravana care pleacă azi la Rijskaia, ca să
transportăm ajutoarele, şi de acolo o să începem să întindem cablurile,
răspunse el, dându-şi brusc seama că se hotărâse deja.
La gândul acesta, simţi că se rupe ceva în interiorul lui, simţi o uşurare
ciudată şi, împreună cu ea, un fel de gol interior, de parcă i se înlăturase
din piept o tumoare care-i apăsa ca un pietroi inima şi-l împiedica să
respire.
— În caravană? Artiom, mai bine ai sta acasă, nu să te tot vânturi prin
tuneluri. Dar poate omul să te convingă? Aş fi mers şi eu cu voi, am
treburi la Rijskaia, dar azi, nu ştiu de ce, nu mă simt prea bine. Poate
că altă dată… Doar nu pleci chiar acum? La nouă? Ei, o să mai avem

— 72 —
timp să ne luăm rămas-bun. Pregăteşte-te până atunci! zise Suhoi şi
ieşi.
Artiom se apucă să arunce febril în rucsac toate lucrurile care puteau
să-i fie de folos pe drum – o lanternă mică, nişte baterii, alte baterii,
ciuperci, o pungă de ceai, nişte cârnaţi, un încărcător plin de automat
pe care îl furase cândva, harta metroului, alte baterii… Să nu uite
paşaportul – desigur, la Rijskaia nu va avea nevoie de el, dar dincolo de
hotarele ei, dacă n-ar avea paşaport, l-ar întoarce din drum prima
patrulă a vreunei staţii independente, ba chiar ar putea să-l pună la zid,
în funcţie de situaţia din staţia respectivă… Şi capsula pe care i -o
dăduse Hunter. Gata.
După ce-şi puse rucsacul pe umeri, Artiom se uită pentru ultima oară
la cortul lui şi ieşi hotărât afară.
Grupul care mergea în caravană se adunase pe peron, la intrarea în
tunelul de sud. Pe şine se afla deja o drezină manuală plină de cutii cu
carne, ciuperci şi pungi de ceai, iar deasupra acestora, un fel de
dispozitiv sofisticat făcut de meşterii din staţie, probabil un fel de
aparat telegrafic.
În caravană, în afară de Jenka şi de Kirill mai mergeau alţi doi oameni
– un voluntar şi un comandant din partea administraţiei, pentru a
stabili legăturile şi a ajunge la o înţelegere cu ceilalţi. În afară de Jenka,
se adunaseră toţi deja acolo şi acum jucau domino în aşteptarea
plecării. Alături, aranjate în formă de piramidă, cu ţevile în sus, se aflau
automatele pe care le primiseră pe perioada călătoriei, cu încărcătoare
de rezervă prinse de încărcătorul principal cu bandă izolatoare
albastră.
În cele din urmă apăru şi Jenka, care, înainte de a pleca, trebuise să -i
dea de mâncare surorii lui şi să o trimită la vecini până se întorceau
părinţii de la lucru.
Şi chiar în momentul când se pregăteau să plece, Artiom îşi aduse
brusc aminte că nu-şi luase rămas-bun de la tatăl lui adoptiv. După ce
se scuză şi promise că se va întoarce imediat, îşi dădu jos rucsacul şi se
grăbi să se întoarcă. Nu era nimeni în cort şi Artiom porni spre
încăperile folosite cândva de personalul staţiei şi pe care le folosea
acum conducerea. Suhoi era acolo, faţă în faţă cu ofiţerul de serviciu al
staţiei (şeful ales din VDNH) şi purta o discuţie animată cu acesta.

— 73 —
Artiom ciocăni în tocul uşii şi tuşi încetişor.
— Bună ziua, Aleksandr Nikolaevici. Pot să vorbesc o clipă cu nenea
Saşa?
— Desigur, Artiom, intră. Vrei să bei ceva? răspunse bucuros ofiţerul
de serviciu.
— A, Artiom! Ei, ce e, plecaţi deja? Când vă întoarceţi? întrebă Suhoi,
apoi îşi trase scaunul şi se ridică în picioare.
— Nu ştiu exact… Cum se va nimeri… bâigui Artiom.
Îşi dădea seama că era posibil să nu-l mai vadă niciodată pe tatăl lui
adoptiv şi tare şi-ar fi dorit să nu-l mintă tocmai pe el, probabil singurul
om care îl iubea cu adevărat, spunându-i că se va întoarce zilele astea
şi că totul o să fie ca înainte. Artiom simţi deodată că-l ustură ochii şi,
spre ruşinea lui, îşi dădu seama că i se umeziseră. Făcu un pas mare
înainte şi-l îmbrăţişă cu putere pe tatăl lui adoptiv. Evident uimit de
gestul acesta, omul îi spuse pe un ton liniştitor:
— Ei, Artiom, ce-i cu tine, ce-i cu tine? Probabil o să vă întoarceţi chiar
mâine. Nu?
— Mâine seară, dacă totul merge conform planului, confirmă
Aleksandr Nikolaevici.
— Să fii sănătos, nene Saşa! Noroc! spuse răguşit Artiom, apoi îi strânse
mâna tatălui său adoptiv şi ieşi repede, ruşinându-se de slăbiciunea lui.
Suhoi privi uimit în urma lui.
— De ce-o fi aşa de tulburat băiatul ăsta? Doar nu merge pentru prima
dată la Rijskaia…
— Nu-i nimic, Saşa, nu-i nimic, vine vremea ca băiatul tău să se
maturizeze. Mai târziu o să duci dorul clipelor când şi -a luat rămas-
bun de la tine cu lacrimi în ochi, plecând doar la două staţii distanţă!
Deci ce spuneai, ce părere au cei din Alekseevskaia în privinţa
patrulării tunelurilor? Ne-ar fi de mare ajutor…
Şi se întoarseră la discutarea problemelor care-i frământau.

Când Artiom reveni în fugă la grup, comandantul grupului, cel de la

administraţie, dădu fiecăruia câte un automat pentru care trebuia să
semneze.
— Ei, băieţi, gata? Ne aşezăm o clipă înainte de a porni la drum?
întrebă comandantul, apoi se aşeză primul pe banca din lemn lustruită

— 74 —
de vechime.
Ceilalţi se aşezară în tăcere, urmându-i exemplul.
— Ei, cu Dumnezeu înainte! zise după câteva clipe comandantul,
ridicându-se şi sărind apoi cu greutate pe şine, unde îşi ocupă locul în
faţa drezinei.
Artiom şi Jenka, fiind cei mai tineri, se căţăraseră sus şi se pregăteau
pentru o sarcină deloc uşoară. Kirill şi cel de-al doilea voluntar
ocupaseră locurile din spate, încheind detaşamentul.
— Am plecat! spuse comandantul.
Artiom şi Jenka apăsară pe manete, Kirill împinse uşor drezina din
spate, aceasta scârţâi, se urni din loc şi alunecă încet înainte.
Cei doi bărbaţi veneau în spatele ei şi tot detaşamentul dispăru în
pâlnia tunelului de sud.

— 75 —
 CAPITOLUL 4

Lumina nesigură a lanternei din mâinile comandantului cutreiera ca o

pată galbenă şi palidă pe pereţii tunelului, lingea podeaua umedă şi
dispărea fără urmă când lanterna era îndreptată în faţă. Drept înainte
era un întuneric cumplit, care înghiţea cu aviditate razele slabe ale
lanternelor de buzunar a căror lumină nu ajungea la mai mult de zece
paşi. Drezina scotea un scârţâit enervant şi melancolic, alunecând în
necunoscut, în timp ce liniştea era sfâşiată de răsuflarea grea a
oamenilor şi de bocănitul ritmic al cizmelor cu blacheuri.
Toate cordoanele de pază din sud rămăseseră în urmă, ultimele
străluciri ale focurilor se stinseseră demult şi ieşiseră deja de pe VDNH.
Cu toate că sectorul dintre VDNH şi Rijskaia era considerat în ultima
vreme destul de sigur – din cauza relaţiilor bune cu vecinii, a
zvonurilor despre viitoarea unire şi a faptului că se circula destul de
intens între staţii –, regulamentul cerea să rămâi prudent. Pericolul nu
era nicidecum ceva care să vină fie dinspre nord, fie dinspre sud – cele
două posibile direcţii din tunel. Putea să se ascundă sus, în puţurile de
ventilaţie din stânga şi din dreapta, în numeroasele ramificaţii, în
spatele uşilor închise ale unor încăperi administrative sau ieşiri
secrete, chiar şi jos, în chepengurile părăsite de constructorii
metroului, uitate şi părăsite de brigăzile de reparaţii, unde, la nişte
adâncimi care îi făceau şi pe cei mai curajoşi să-şi simtă conştiinţa
strivită în menghina groazei iraţionale, ceva îngrozitor începuse să se
nască încă de când metroul era pur şi simplu un mijloc de transport…
Iată de ce raza lanternei comandantului rătăcea neliniştită pe pereţi,
iar degetele celor din spatele grupului pipăiau continuu piedica
armelor, gata în orice clipă să le fixeze pe foc automat şi să apese pe
trăgaci. Iată de ce erau aşa de tăcuţi: flecăreala inutilă îi împiedica să
audă mai bine respiraţia tunelurilor.
Artiom începuse deja să obosească; muncea întruna, iar maneta cobora
şi se ridica din nou fără oprire la locul ei, în timp ce mecanismul
scrâşnea monoton şi roţile se învârteau. Şi în vreme ce privea în van
înainte, cu fiecare asemenea învârtire, i se răsucea în minte, în ritmul
huruitor al roţilor, fraza auzită în ajun de la Hunter, despre cum
puterea întunericului era cea mai răspândită formă de conducere pe
— 76 —
teritoriul Metroului din Moscova.
Încercă să se gândească la cum va trebui să se strecoare în Polis, încercă
să-şi facă planuri, dar durerea puternică ce i se întindea încet prin
muşchi şi oboseala care i se lăsa în picioarele uşor îndoite, trecându-i
apoi prin şale şi urcând spre mâini şi gât, îi alungau gândurile mai
complicate.
O sudoare fierbinte şi sărată începu să-i picure încet de pe frunte, apoi
picăturile se măriseră şi se îngreunaseră, şi acum îi curgea din belşug,
îi intra în ochi şi nu o putea şterge, pentru că în partea cealaltă se afla
Jenka, iar a lăsa din mână maneta însemna să lase totul în seama lui.
În urechi, sângele îi bubuia din ce în ce mai tare, iar Artiom îşi aduse
aminte că în copilărie îi plăcea să adopte o poziţie incomodă numai
pentru a asculta cum îi bubuiau urechile, pentru că sunetul îi aducea
aminte de pasul ordonat al soldaţilor de la paradă. Şi probabil că, după
ce închidea ochii, îşi putea imagina cum nişte divizii fidele, păşind
apăsat, treceau pe lângă el şi fiecare soldat bătea pasul şi îl saluta. Ca
în descrierile armatei din cărţi.
În cele din urmă, comandantul spuse fără să se întoarcă:
— Bine, băieţi, daţi-vă jos, faceţi schimb. Am ajuns la jumătatea
drumului. Opriţi-vă încetişor.
După un schimb de priviri cu Jenka, Artiom sări din drezină şi, fără să
se fi vorbit înainte, se aşezară amândoi pe şine, deşi ar fi trebuit să
ocupe locurile din faţa şi din spatele maşinăriei. Comandantul se uită
la ei cu atenţie şi spuse pe un ton compătimitor:
— Nişte mucoşi…
— Mucoşi, recunoscu prompt Jenka.
— Sus, sus, n-aveţi de ce să vă aşezaţi. Tunelul ne cheamă. O să vă spun
o poveste frumoasă.
— Şi noi putem să vă povestim tot felul de lucruri! spuse convins Jenka,
fără să vrea să se ridice.
— Ştiu eu toate poveştile voastre! Ba despre Întunecaţi, ba despre
mutanţi. Şi despre ciupercile astea ale voastre, desigur. Dar eu ştiu vreo
două dintr-acelea despre care voi nici măcar nu aţi auzit. Da, da, şi s-
ar putea să nu fie poveşti, numai că, din păcate, nimeni nu le poate
verifica. Adică au fost unii care au încercat să le verifice, dar nu le -au
putut confirma…

— 77 —
Lui Artiom, această introducere i se păru suficientă ca să-i dea un nou
impuls. Acum îl interesa orice informaţie despre lumea care începea
dincolo de staţia de metrou Prospekt Mira. Se grăbi să se ridice de pe
şine şi, după ce-şi trase automatul din spate spre piept, îşi ocupă locul
în spatele drezinei.
Un mic impuls pentru pornire şi roţile începură să-şi cânte din nou
cântecul monoton, iar grupul porni mai departe. Comandantul se uita
înainte, scrutând mereu cu atenţie întunericul, pentru că nu putea să
se bazeze doar pe auz.
— Sunt curios, ce ştie de fapt generaţia voastră despre metrou? întrebă
comandantul. Vă povestiţi tot felul de istorii unul altuia. Unul a fost
undeva, altul a inventat totul. Unul l-a minţit pe altul că a auzit ceva
de la o cunoştinţă de-a lui care, la rândul ei, a înfrumuseţat povestea
auzită la un ceai şi a transmis-o mai departe, ca şi cum ar fi vorbit
despre propriile aventuri. Asta este problema metroului: nu există
drumuri pe care să te poţi baza. Nu ai posibilitatea de a ajunge repede
dintr-un capăt în altul – într-un loc nu poţi să treci, în altă parte
drumul e blocat, altundeva se întâmplă cine ştie ce porcării şi situaţia
se schimbă de la zi la zi. Voi credeţi că metroul este foarte mare, nu-i
aşa? Ei bine, înainte îl puteai parcurge cu trenul dintr-un capăt într-
altul doar într-o oră. Acum oamenii merg cu săptămânile şi de obicei
nici nu ajung până la capăt. Şi nu ştii niciodată ce te aşteaptă la
cotitură. Uite, noi mergem la Rijskaia cu ajutor umanitar. Dar
problema e că nimeni, nici eu, nici măcar ofiţerul de serviciu, nu poate
să garanteze sută la sută că atunci când o să ajungem acolo nu vom fi
întâmpinaţi cu foc deschis. Sau că nu vom descoperi staţia incendiată,
fără niciun suflet în ea. Sau că nu vom afla că Rijskaia s-a alăturat
Hansei şi nu vom mai putea ieşi niciodată în cealaltă parte a metroului.
Nu există informaţii precise. Ieri dimineaţă am primit nişte informaţii,
iar, spre seară, gata, sunt deja vechi şi azi nu ne mai putem baza pe ele.
Este ca şi cum ai merge pe nişte nisipuri mişcătoare, după o hartă din
secolul trecut. Curierii se strecoară aşa de greu, încât mesajele pe care
le aduc fie se dovedesc deja inutile, fie nu te mai poţi baza pe ele.
Adevărul este deformat. Oamenii n-au mai trăit niciodată în asemenea
condiţii. E înfiorător să-ţi închipui ce va fi când ni se va termina
combustibilul pentru generatoare şi nu vom mai avea electricitate… Aţi

— 78 —
citit Maşina timpului a lui Wells? Uite, acolo apăreau nişte morloci…
Pentru Artiom, aceasta era a doua discuţie de acest fel din ultimele
două zile; auzise deja de morloci şi de Herbert Wells şi nu voia să mai
audă a doua oară. De aceea, în ciuda tentativelor lui Jenka de a
protesta, întoarse ferm discuţia în direcţia iniţială:
— Dar ce ştie generaţia dumneavoastră despre metrou?
— Mmm… Aduce ghinion să vorbeşti despre drăcoveniile din tunel…
Despre Metro-2 şi despre Observatorii nevăzuţi? N-am să spun nimic
nici despre asta. Dar pot să spun câte ceva interesant despre locuitorii
diferitelor zone şi despre cum sunt locurile respective. Uite, ştiţi, de
exemplu, că acolo unde era înainte Puşkinskaia şi unde se află un pasaj
pietonal spre alte două staţii, Cehovskaia şi Tverskaia, totul este ocupat
acum de fascişti?
— Care fascişti? întrebă nedumerit Jenka, iar Artiom remarcă
mulţumit în sinea lui că şi Jenka putea să fie uimit de ceva.
— Fascişti adevăraţi. Cândva, pe când încă mai trăiam acolo –
comandantul arătă cu degetul în sus –, au existat astfel de oameni. Şi
au mai existat şi skinheads care îşi spuneau RNE13. Dracu mai ştie ce
înseamnă asta, acum deja nimeni nu-şi mai aduce aminte, probabil că
nici măcar ei. Apoi se pare că au dispărut. Nu s-a mai auzit nimic
despre ei, nu i-a mai văzut nimeni. Când, deodată, acum ceva timp, au
apărut la Puşkinskaia. „Metroul este pentru ruşi!” Aţi mai auzit aşa
ceva? Sau, cum mai spun ei: „Faceţi un lucru bun – curăţaţi metroul!”
I-au alungat din Puşkinskaia pe toţi cei care nu erau ruşi, apoi şi din
Cehovskaia şi au ajuns până la Tverskaia. În cele din urmă au înnebunit
de tot, au început răfuielile. Acum, acolo la ei e un Reich. Al patrulea
sau al cincilea… Ceva pe-acolo. Deocamdată se pare că nu merg mai
departe, dar generaţia noastră încă îşi aminteşte istoria secolului XX.
De fapt, doar mutanţii ăştia de pe linia Filiovskaia există cu adevărat.
Iar Întunecaţii noştri cât valorează? Şi mai sunt tot felul de sectanţi,
satanişti, comunişti. Un adevărat muzeu de curiozităţi. Pur şi simplu
un muzeu de curiozităţi.
Trecură pe lângă uşa spartă a unei încăperi administrative abandonate.
Poate că era o toaletă sau poate că înainte fusese un refugiu. Era plină

13 Abreviere de la Unitatea Naţională Rusă, mişcare ultranaţionalistă apărută în 1990.

— 79 —
de lucruri furate cu multă vreme în urmă – paturi metalice şi ţevi –, iar
acum nimeni nu mai încerca să intre în încăperile astea întunecoase
răspândite de-a lungul galeriilor de metrou. Ştiau că nu era nimic
acolo, dar adevărul e că nu poţi fi niciodată sigur.
În depărtare începu să se vadă un licăr slab. Se apropiau de
Alekseevskaia. Staţia era puţin populată şi aveau o singură patrulă, la
cincizeci de metri – mai mult nu-şi puteau permite. Comandantul
dădu ordin să se oprească cam la patruzeci de metri de focul aprins de
patrula de la Alekseevskaia, apoi făcu nişte semnale convenţionale cu
lanterna, stingând-o şi aprinzând-o într-o anumită ordine. Pe fondul
luminos al focului se contură o siluetă neagră – venea spre ei cel care
verifica documentele. Încă de departe, acesta le strigă:
— Staţi pe loc! Nu vă apropiaţi!
Artiom se întrebă dacă era posibil ca într-o zi să nu fie recunoscuţi de
cei dintr-o staţie cu care aveau mereu relaţii amicale şi să fie
întâmpinaţi cu ostilitate.
Omul se apropie fără să se grăbească. Era îmbrăcat în nişte pantaloni
uzaţi de camuflaj şi într-o scurtă vătuită, care avea desenată pe piept
litera A îngroşată – probabil de la iniţiala numelui staţiei. Obrajii lui
căzuţi erau neraşi, ochii începuseră să-i strălucească puţin bănuitori,
iar mâinile mângâiau ţeava automatului care-i atârna la piept. Se uită
atent la toate feţele, zâmbi liniştit în semn că-i recunoştea, apoi îşi
trase automatul la spate şi spuse:
— Salut, băieţi! Cum o mai duceţi? Mergeţi la Rijskaia? Ştim, ştim, am
fost preveniţi. Haideţi!
Comandantul dădu să-l întrebe ceva, dar vorbele lui nu se prea auzeau
şi nu se înţelegea nimic, iar Artiom, sperând că nici ei nu vor fi auziţi
de nimeni, îi spuse încetişor lui Jenka:
— Pare cam chinuit. Am impresia că nu din cauza traiului bun vor să-
şi unească forţele cu ale noastre.
— Ei, şi ce dacă? Şi noi avem interesele noastre. Dacă administraţia
noastră vrea să facă asta, înseamnă că e necesar. Doar n-o să-i hrănim
numai din raţiuni caritabile.
După ce trecură de focul de la cincizeci de metri, lângă care se afla al
doilea paznic, îmbrăcat la fel ca şi cel care îi întâmpinase, drezina intră
în staţie. Alekseevskaia era prost luminată şi oamenii care o populau

— 80 —
erau tăcuţi şi posaci. La VDNH, oaspeţii erau primiţi cu căldură.
Grupul se opri în mijlocul platformei şi comandantul anunţă o pauză
de fumat. Artiom şi Jenka rămaseră de pază pe drezină, în vreme ce
restul fuseseră chemaţi la foc.
— N-am auzit niciodată până acum despre fascişti şi despre Reich,
spuse Artiom.
— Am auzit că undeva, în metrou, există fascişti, răspunse Jenka. Dar
mi s-a spus că sunt doar la Novokuzneţkaia.
— Cine ţi-a povestit?
— Lioha, recunoscu fără chef Jenka.
— Ţi-a povestit o mulţime de alte lucruri interesante, îi aminti Artiom
lui Jenka.
— Dar fasciştii chiar există! Ei, o fi încurcat şi el locul. Doar nu a minţit!
se justifică Jenka.
Artiom tăcu şi rămase pe gânduri. Pauza de fumat de la Alekseevskaia
trebuia să ţină cel puţin o jumătate de oră – comandantul avea o
discuţie cu şeful de la Alekseevskaia, probabil duceau tratative în
vederea unirii. Apoi ar fi trebuit să pornească mai departe pentru ca
până la sfârşitul zilei să ajungă la Rijskaia şi să înnopteze acolo, urmând
ca a doua zi, după ce se vor fi rezolvat toate problemele şi după ce vor
vedea cablul proaspăt descoperit, fie să se întoarcă, dacă acel cablu nu
era potrivit, fie să trimită un curier care să solicite indicaţii ulterioare.
Dacă acel cablu putea fi folosit pentru comunicarea dintre cele trei
staţii, atunci trebuia să fie întins şi să se stabilească legătura telefonică.
Dacă părea inutilizabil, atunci trebuia să se întoarcă imediat la staţie.
Astfel, Artiom, avea la dispoziţie maximum două zile pentru a inventa
un pretext ca să poată trece de cordoanele externe de pază de la
Rijskaia, care erau şi mai suspicioase şi mai chiţibuşare decât patrulele
interne, de la nord, ale VDNH – căci dincolo de Rijskaia începea
metroul mare, iar cordonul sudic de la Rijskaia era atacat mult mai des.
Chiar dacă pericolele care ameninţau populaţia din Rijskaia nu erau
aşa de misterioase şi de înfricoşătoare, în comparaţie cu ameninţarea
ce plutea asupra VDNH, erau totuşi mult mai variate, iar luptătorii care
apărau intrările sudice în Rijskaia nu ştiau niciodată la ce să se aştepte,
fiind astfel pregătiţi pentru orice.
Rijskaia era legată de Prospekt Mira prin două tuneluri, şi se dovedise

— 81 —
imposibilă blocarea unuia dintre ele, aşa că patrulele din Rijskaia erau
nevoite să le acopere pe amândouă. Pentru asta erau necesare mult
prea multe forţe. De aceea, pentru ei era vitală paza tunelului nordic.
Dacă s-ar fi unit cu Alekseevskaia şi, lucrul cel mai important, cu
VDNH, ar fi aruncat povara apărării zonei de nord pe umerii lor, ar fi
asigurat liniştea în tunelurile dintre staţii şi, prin urmare, posibilitatea
de a le folosi în scopuri economice. Pentru VDNH, asta ar fi
reprezentat în primul rând posibilitatea unei expansiuni şi extinderea
influenţei, a teritoriului şi, prin urmare, a puterii.
În aşteptarea viitoarei uniri, oamenii de la posturile de bază ale st aţiei
Rijskaia erau extrem de vigilenţi, pentru a le demonstra viitorilor
parteneri că se puteau baza pe ei pentru apărarea graniţelor de sud. De
aceea perspectiva trecerii prin aceste cordoane, în ambele direcţii,
părea extrem de problematică. Artiom avea la dispoziţie o zi,
maximum două să rezolve această problemă.
Totuşi, misiunea lui, oricât de complicată ar fi fost, nu părea imposibil
de realizat. Problema era ce va face mai departe. Chiar dacă va reuşi să
se strecoare dincolo de barierele de sud, trebuia să găsească un drum
relativ sigur spre Polis. Din cauză că fusese nevoit să ia rapid o decizie,
Artiom nu mai avusese deloc timp să se gândească la drumul spre Polis
pe când se afla la VDNH. Acolo i-ar fi putut întreba despre pericole pe
cărăuşii cunoscuţi, fără să trezească nicio suspiciune. Artiom nu voia
să-l întrebe pe Jenka sau, şi mai rău, pe altcineva din grup, pentru că
îşi dădea seama foarte bine că va stârni cu siguranţă suspiciuni, iar
Jenka şi-ar fi dat seama, fără îndoială, că Artiom plănuia ceva. Artiom
nu avea prieteni nici în Alekseevskaia, nici în Rijskaia şi nu avea
încredere în nişte necunoscuţi când era vorba despre o chestiune aşa
de importantă.
Profitând de faptul că Jenka se dusese să stea de vorbă cu o fată în
apropiere, Artiom scoase pe furiş din rucsac o hartă micuţă a
metroului, tipărită pe dosul unei bucăţi de hârtie arse pe margini, care
făcea reclamă unui târg de îmbrăcăminte demult dispărut, şi încercui
de câteva ori Polisul cu un ciot de creion.
Drumul până acolo părea aşa de simplu şi de scurt… În acele vremuri
ciudate şi îndepărtate despre care le povestise comandantul, când
oamenii nu erau nevoiţi să călătorească înarmaţi de la o staţie la alta,

— 82 —
chiar dacă schimbau linia, când drumul de la un punct terminus la
altul se făcea în mai puţin de o oră, când tunelurile erau populate
numai de trenurile zgomotoase, de mare viteză, distanţa care separa
VDNH de Polis putea fi parcursă repede şi fără niciun obstacol. Aveai
linie directă până la Turghenievskaia, de acolo o luai pe jos până la
Cistîe Prudî, aşa cum se numea staţia pe harta veche pe care se uita
Artiom. Sau o puteai lua pe linia Kirovskaia, rebotezată aşa de
comuniştii care puseseră stăpânire pe ea, apoi pe Linia Roşie,
Sokolniceskaia, şi de-acolo ajungeai direct în Polis. În epoca trenurilor
şi a becurilor cu lumină albă, o asemenea călătorie ar fi durat vreo
treizeci de minute. Dar de când cuvintele „linia roşie” au început să se
scrie cu iniţială majusculă şi steagul de pânză roşie a început să fluture
deasupra pasajului spre Cistîe Prudî, şi chiar Cistîe Prudî a încetat să
mai fie aşa, nici vorbă să te gândeşti să încerci să ajungi în Polis pe
drumul cel mai scurt.
Din cauza situaţiei cunoscute, conducerea Liniei Roşii a abandonat
tentativele de a face fericită cu forţa populaţia întregului metrou,
răspândind peste tot puterea Sovietelor. Dar, nefiind în stare să
renunţe la acest vis, a continuat să folosească ambiţioasa denumire
Metroul „V. I. Lenin” şi a adoptat o doctrină nouă, ce făcea posibilă
instaurarea comunismului într-o singură linie a metroului. Totuşi, în
ciuda unui regim aparent paşnic, esenţa lui paranoidă nu se schimbase
deloc. Sute de agenţi ai serviciului siguranţei interne, numit ca în
vechime şi cu oarecare nostalgie KGB, îi urmăreau permanent cu mare
atenţie pe fericiţii locuitori ai Liniei Roşii, iar interesul faţă de oaspeţii
de pe alte linii era realmente nelimitat. La drept vorbind, fără
aprobarea specială a conducerii Liniei Roşii, nimeni nu putea pătrunde
în niciuna dintre staţiile ei. Iar verificările permanente ale
paşapoartelor, supravegherea omniprezentă şi suspiciunea generală îi
dădeau imediat de gol atât pe pelerinii care se rătăciseră pe acolo, cât
şi pe spionii trimişi anume. Prima categorie era comparată cu cea de -a
doua, iar soarta ambelor era extrem de tristă. De aceea Artiom nu-şi
punea problema să ajungă în Polis parcurgând cele trei staţii şi trei
peroane ale Liniei Roşii.
În general, nu prea exista o rută facilă spre inima metroului. Spre
Polis… Era suficient să audă denumirea aceasta într-o discuţie pentru

— 83 —
ca Artiom, şi nu numai el, să se cufunde într-o tăcere evlavioasă. Îşi
aducea aminte foarte clar cum auzise prima oară cuvântul acesta
necunoscut rostit de un musafir al tatălui său adoptiv. După plecarea
oaspetelui, Artiom l-a întrebat încetişor ce însemna cuvântul acela.
Suhoi s-a uitat atent la el şi cu o melancolie pe care de-abia i-o puteai
simţi în voce a spus: „Artiomka, este probabil ultimul loc de pe pământ
în care oamenii trăiesc omeneşte. Unde nu au uitat încă ce înseamnă
«om» şi cum trebuie să sune cuvântul ăsta.” Apoi tatăl lui adoptiv a
zâmbit trist şi a adăugat: „Este Oraşul…”
Polisul se afla în piaţa celui mai mare pasaj din metroul moscovit, la
întretăierea a patru linii, şi ocupa patru staţii de metrou –
Aleksandrovski Sad, Arbatskaia, Boroviţkaia şi Biblioteka Lenin –
împreună cu pasajele ce legau staţiile respective. În acest uriaş teritoriu
locuit se afla ultimul focar autentic al civilizaţiei, ultimul loc unde
trăiau aşa de mulţi oameni, încât provincialii care ajungeau vreodată
acolo nu-i puteau spune acelui loc decât Oraşul. Cineva i-a dat
Oraşului o altă denumire, Polis, care de fapt însemna acelaşi lucru, şi
poate că în acest cuvânt se auzea ecoul îndepărtat al unei culturi vechi,
puternice şi minunate, veghind parcă asupra întregii aşezări. Şi astfel
a fost adoptată acea denumire străină.
În tot metroul, Polis era un fenomen absolut unic. Doar acolo mai
puteai întâlni păstrători ai acelor cunoştinţe vechi şi ciudate care pur
şi simplu nu mai puteau fi aplicate în lumea cea nouă şi dură,
guvernată de alte legi. Pentru locuitorii majorităţii celorlalte staţii de
metrou, de fapt, pentru tot metroul, cunoştinţele acestea se cufundau
încet în vâltoarea haosului şi a inculturii, devenind la fel de
neînsemnate ca purtătorii lor, fără a mai fi solicitate nicăieri. Goniţi de
peste tot, îşi găseau adăpost numai în Polis, unde erau aşteptaţi mereu
cu braţele deschise, pentru că aici conduceau confraţii lor. De aceea,
în Polis şi numai în Polis, puteai întâlni încă tot fel ul de profesori
bătrâni care avuseseră catedre la universităţi renumite, acum aproape
ruinate, pustiite şi rămase la cheremul şobolanilor şi al mucegaiului.
Doar acolo îi mai puteai găsi pe ultimii pictori, actori şi poeţi. Ultimii
fizicieni, chimişti, biologi. Cei care păstrau în interiorul cutiei lor
craniene tot ceea ce omenirea reuşise să obţină şi să cunoască în mii
de ani de dezvoltare neîntreruptă. Cei la a căror moarte totul se va fi

— 84 —
pierdut pe vecie.
Polisul se afla aproape de locul în care fusese cândva chiar centrul
oraşului după al cărui nume fusese denumit metroul. Şi chiar deasupra
Polisului se înălţa clădirea Bibliotecii Lenin, cel mai mare depozit de
informaţii despre epoca trecută. Sute de mii de cărţi în zeci de limbi,
care acopereau probabil toate domeniile studiate cândva de mintea
omenească şi în care se adunau toate informaţiile. Sute de tone de
hârtie împestriţată cu toate literele, semnele şi hieroglifele posibile, iar
pentru o parte dintre acestea deja nu mai exista nimeni care să le
citească, căci limbile respective dispăruseră împreună cu popoarele
care le vorbiseră. Totuşi, numeroase cărţi încă mai puteau fi citite şi
înţelese, iar oamenii care le scriseseră, deşi muriseră cu secole în urmă,
încă le mai puteau spune multe celor aflaţi în viaţă.
Dintre puţinele confederaţii, imperii şi staţii puternice care puteau
trimite expediţii la suprafaţă, numai Polisul trimitea stalkeri pentru
cărţi. Numai acolo cunoştinţele aveau o asemenea valoare, încât
voluntarii erau gata să-şi rişte vieţile pentru ele, iar onorariile celor
angajaţi în acest scop erau fabuloase, şi doar Polisul era dispus să
renunţe la bunurile materiale în vederea achiziţionării de bunuri
spirituale. În ciuda acestei aparente lipse de spirit practic şi a
idealismului conducerii, Polisul rezistase an de an, iar nenorocirile îl
ocoliseră, şi dacă siguranţa i-ar fi fost ameninţată, probabil că tot
metroul ar fi fost gata să-şi strângă rândurile pentru a-l apăra. Ecourile
ultimelor lupte care avuseseră loc acolo în timpul memorabilului
război dintre Linia Roşie şi Hansa se stinseseră, şi în jurul Polisului se
formă din nou o aură diafană şi miraculoasă de impenetrabilitate şi
bunăstare mitică.
Iar când Artiom se gândea la acest loc uimitor, nu i se părea deloc
ciudat că drumul spre el nu putea fi aşa de uşor; după părerea lui
trebuia neapărat să fie greu şi plin de pericole, căci altfel însuşi scopul
călătoriei şi-ar fi pierdut o parte din caracterul enigmatic şi fermecător.
Dacă a trece prin Kirovskaia, mergând pe Linia Roşie, spre Biblioteca
Lenin, i se părea total imposibil şi mult prea riscant, depăşirea
patrulelor Hansei şi înaintarea pe Linia Circulară avea mai multe şanse
de izbândă. Artiom se uită mai atent la harta arsă pe margini.
Uite, dacă ar reuşi să pătrundă în teritoriile Hansei cu vreun pretext

— 85 —
oarecare, ameţind de cap cordonul de pază, străpungându-l prin luptă
sau cine mai ştie cum, atunci drumul rămas până la Polis ar fi destul
de scurt. Artiom puse degetul pe hartă şi îl trecu peste linii. Dacă era
să coboare de la Prospekt Mira în dreapta, pe Linia Circulară, trecând
numai prin cele două staţii care aparţineau Hansei, ar ieşi la Kurskaia.
Acolo ar putea să schimbe linia, luând-o pe Arbatsko-Pokrovskaia, iar
de acolo mai era doar o aruncătură de băţ până la Arbat skaia, adică
până în Polis. E adevărat, drumul lui ar fi trecut prin Piaţa Revoluţiei,
cedată după război Liniei Roşii în schimbul Bibliotecii Lenin, dar roşiii
garantaseră tranzitul liber pentru toţi călătorii, iar asta fusese una
dintre principalele condiţii ale tratatului de pace. Şi pentru că Artiom
nu avea de gând să intre în staţie, ci doar să treacă pe lângă ea, ar fi
trebuit să-l lase fără nicio piedică. După ce se mai gândi puţin, îşi spuse
că deocamdată se va opri la acest plan şi va încerca pe drum să afle
detalii despre staţiile prin care ar trebui să treacă. Dacă ceva nu va fi în
regulă, îşi spuse el, va găsi un traseu alternativ. Privind încrucişarea
liniilor şi numărul mare de staţii de trecere, Artiom îşi spuse că poate
comandantul cam exagerase descriind aşa de pitoresc dificultăţile
călătoriilor prin metrou, chiar şi atunci când era vorba despre unele
scurte şi care n-aveau nimic complicat. Uite, de exemplu, putea coborî
de la Prospekt Mira nu spre dreapta, ci spre stânga – Artiom îşi trecu
degetul în jos, pe Linia Circulară – până la Kievskaia, iar acolo o putea
lua prin pasaj pe Filiovskaia sau pe linia Arbatsko-Pokrovskaia. De
acolo mai avea doar două staţii până la Polis. Misiunea nu i se mai
părea lui Artiom imposibil de îndeplinit. Acest mic exerciţiu cu harta
îi întări încrederea în sine. Acum ştia cum să acţioneze şi era pe deplin
convins de faptul că, atunci când caravana va ajunge la Rijskaia, nu se
va mai întoarce cu detaşamentul la VDNH, ci îşi va continua călătoria
spre Polis.
— Studiezi? îl întrebă Jenka pe Artiom, vorbindu-i chiar lângă ureche.
Cufundat în gânduri, Artiom nu-l văzuse apropiindu-se. Luat prin
surprindere, Artiom sări în sus şi încercă tulburat să ascundă harta.
— Ei nu… Eu, asta… Voiam să găsesc pe hartă staţiile astea, unde e
Reichul ăsta despre care am auzit azi.
— Ei, şi cum e, l-ai găsit? Ia hai să-ţi arăt, spuse Jenka cu un sentiment
de superioritate.

— 86 —
În metrou, Jenka se orienta mult mai bine decât Artiom şi ceilalţi tineri
de vârsta lui, lucru cu care se mândrea foarte tare. Indicase exact pe
hartă, fără nicio ezitare, pasajul pietonal triplu dintre staţiile
Cehovskaia, Puşkinskaia şi Tverskaia.
Artiom oftă. Era un oftat de uşurare, dar Jenka îşi imagină că era vorba
de invidie.
— Nu-i nimic, într-o bună zi o să te descurci şi tu fel de bine ca mine,
se gândi el să-l consoleze pe Artiom.
Artiom adoptă o expresie de om recunoscător şi se grăbi să schimbe
subiectul.
— Cât timp o să stăm aici? întrebă el.
— Băieţi! Scularea! răsună vocea puternică, de bas, a comandantului şi
Artiom îşi dădu seama că nu mai avea timp să se odihnească şi că nici
nu apucase să mănânce.
Lui Artiom şi lui Jenka le venise din nou rândul să urce în drezină.
Manetele începură să scârţâie, cizmele începură să bocăne pe beton şi
intrară din nou în tunel.
De data asta, grupul înainta în tăcere şi doar comandantul vorbea,
mergând alături de Kirill, pe care-l chemase să i se alăture. Artiom nu-
şi dorea şi nici nu avea puterea să asculte, căci îl storcea de puteri
blestemata de drezină.
Cel din spate, rămas singur, nu se simţea în apele lui şi se tot uita
temător în urmă. Artiom stătea în picioare în drezină, întors spre omul
din spate, şi nu vedea nimic înspăimântător acolo, dar dacă se uita
peste umăr, în direcţia spre care înaintau, parcă i se făcea frică. Frica
aceasta şi lipsa de încredere îl însoţeau mereu, şi nu numai pe el. Orice
călător singuratic cunoaşte senzaţia asta. Chiar se inventase o
denumire specială – „frica de tunel”. Când mergi prin tunel, mai ales
cu o lanternă proastă, ţi se pare mereu că pericolul e chiar în spatele
tău, iar uneori acest sentiment se acutizează aşa de tare, încât simţi
privirea grea a cuiva în spate – sau nu chiar o privire. Cine ştie cine sau
ce este acolo şi în ce fel percepe lumea înconjurătoare. Şi uneori
senzaţia asta e atât de apăsătoare, că nu mai rezişti, te întorci
fulgerător – înfigi raza de lumină în beznă şi acolo nu e nimeni. Linişte.
Pustiu. Se pare că totul e liniştit. Dar cât timp te uiţi în spate şi scrutezi
întunericul până te dor ochii, acel ceva se adună în spatele tău – din

— 87 —
nou în spatele tău – şi vrei din nou să te întorci iute înainte, să luminezi
tunelul înainte – n-o fi oare ceva acolo, nu s-o fi strecurat cineva cât
timp te-ai uitat în spate. Şi din nou… Aici, lucrul cel mai important e
să nu-ţi pierzi stăpânirea de sine, să nu cedezi fricii, să te convingi că
totul e o aiureală, că n-ai de ce să te temi, că doar nu s-a auzit nimic.
Dar e foarte greu să te stăpâneşti, mai ales când mergi singur. Aşa au
înnebunit unii oameni. Pur şi simplu nu au mai putut să se liniştească,
nici măcar atunci când au ajuns în staţie. Apoi, treptat, şi-au mai venit
în fire, dar n-au fost în stare să intre în tunel – imediat îi cuprindea
acea nelinişte apăsătoare, familiară într-o oarecare măsură tuturor
locuitorilor din metrou, dar care pentru ei se transformase într-o
nălucire periculoasă.
— Nu te teme, mă uit eu! îi strigă încurajator Artiom celui din spate.
Omul dădu din cap, dar peste cinci minute nu se mai putu abţine şi se
uită iar în urmă. E greu…
— Aşa s-a scrântit un tip pe care-l ştiu, spuse încet Jenka, dându-şi
seama la ce se referea Artiom. E drept, el avea un motiv mult mai
serios. Înţelegi, omul a fost un pionier-erou, s-a decis să parcurgă
singur tunelul de la Suharevskaia – îţi aminteşti, cel despre care ţi-am
povestit? Tunelul prin care nu poţi deloc să treci singur, ci numai cu o
caravană?
— Ce e aia „pionier-erou”? întrebă Artiom fără nicio jenă, când auzi
combinaţia neînţeleasă.
— Ei… De fapt… Pionieri sunt, ştii tu, cei de pe Linia Roşie. La drept
vorbind, nu ştiu nici eu sigur de ce sunt eroi, dar când omul şi -a spus
povestea chiar aşa i-a numit. Nu ştiu la ce s-a gândit el, se înmuie
Jenka. Ei, să-i ia dracu’ pe eroii ăştia, ce să mai discutăm atât? A
supravieţuit. Şi ştii de ce? zise Jenka zâmbind. Pentru că nu a avut curaj
să se ducă mai departe de o sută de metri. Când s-a dus acolo, era aşa
de curajos, de ferm… Ha… S-a întors peste douăzeci de minute cu ochii
holbaţi şi cu părul măciucă de frică, fără să mai poată articula niciun
cuvânt. Şi de atunci n-au mai scos niciun cuvânt de la el, scoate numai
nişte sunete nearticulate, mai mult mugeşte. Şi nu mai pune piciorul
în tuneluri – tot bântuie pe acolo, la Suharevskaia, cerşind. Acum a
ajuns un fel de idiotul satului. E clară morala?
— Da, spuse nesigur Artiom, pentru că din această poveste

— 88 —
moralizatoare se puteau trage mai multe concluzii, total opuse.

O vreme, grupul a înaintat într-o linişte totală. Artiom era din nou
preocupat de planurile sale şi mersese aşa o vreme, încercând să
inventeze ceva plauzibil pentru cei de la bariera aflată la ieşirea din
Rijskaia, ca să se poată strecura spre Prospekt Mira. La un moment dat,
îşi dădu seama că gândurile îi erau acoperite treptat de un zgomot
ciudat şi din ce în ce mai puternic, venind din tunel, din faţa lor.
Intensitatea acestui zgomot, la început abia perceptibil, aflat undeva
la graniţa fragilă dintre audibil şi ultrasunet, creştea încet, insesizabil,
aşa că era imposibil de stabilit momentul când Artiom începuse să -l
audă. În clipa în care Artiom deveni conştient de acest zgomot, se
auzea destul de tare, ca o şoaptă şuierătoare, de neînţeles, inumană.
Artiom se uită repede la ceilalţi. Toţi înaintau ordonat şi în tăcere.
Comandantul nu mai vorbea cu Kirill, Jenka se gândea la ale lui şi cel
care încheia coloana se uita liniştit în faţă, fără să se mai agite. Niciunul
dintre ei nu arăta nici cel mai mic semn de nelinişte. Nu auzeau nimic.
Nimic! Lui Artiom i se făcu frică. Liniştea şi tăcerea întregului grup,
contrastând din ce în ce mai tare cu şuieratul crescând din fundal, era
ceva inimaginabil şi înfricoşător. Artiom lăsă maneta şi se ridică. Jenka
se uită uimit la el. Avea o privire limpede, în care nu se vedea nici urmă
de drog sau ceva de felul acesta, aşa cum se temuse Artiom.
— Ce ai? întrebă Jenka nemulţumit. Ai obosit, ce-i? Trebuia să fi spus
mai devreme, nu s-o laşi baltă aşa.
— Tu nu auzi nimic? întrebă nedumerit Artiom şi ceva în vocea lui îl
făcu pe Jenka să-şi schimbe expresia şi să asculte şi el, dar fără să se
oprească din lucru.
Drezina mergea mai încet, pentru că Artiom rămăsese cu privirea
pierdută, ascultând ecourile sunetului misterios.
Comandantul observă ce se petrecea şi se întoarse:
— Ce-aţi păţit? Vi s-au terminat bateriile!
— Nu auziţi nimic? îl întrebă Artiom.
Atunci i se strecură în suflet bănuiala cumplită că de fapt nu exista
niciun zgomot, şi de aceea nu-l auzea nimeni. Pur şi simplu se scrântise
şi din cauza fricii i se năzăreau tot felul de lucruri. De vină erau toate
poveştile alea, întunericul invariabil care se ţinea după ei, la un pas de

— 89 —
spatele celui din ariergardă. Comandantul le făcu semn să se oprească,
pentru ca scârţâitul drezinei şi bocănitul cizmelor să nu-l împiedice să
audă. Înţepeni locului, ascultând încordat, întors spre tunel, în timp ce
mâinile îi alunecară spre patul armei. Sunetul ciudat ajunsese acum
chiar acolo, iar Artiom îl auzea destul de clar şi, cu cât i se părea mai
intens, cu atât îl privea mai atent pe comandant, încercând să înţeleagă
dacă auzea şi el acelaşi lucru care-l neliniştea pe Artiom din ce în ce
mai tare. Dar trăsăturile feţei bărbatului se destindeau treptat, fiind
evident că se liniştea, iar Artiom fu cuprins de o ruşine cumplită.
Oprise grupul din cauza vreunei prostii, se făcuse de râs şi -i mai
speriase şi pe ceilalţi.
Era clar că Jenka nu auzea nimic, deşi încerca. Când în cele din urmă o
lăsă baltă, se uită cu un zâmbet acru la Artiom şi, privindu-l în ochi,
întrebă apăsat:
— Halucinaţii?
— Mai du-te dracului! izbucni pe neaşteptate Artiom, iritat. Ce, aţi
surzit cu toţi?
— Halucinaţii! conchise mulţumit Jenka.
— Linişte. Nu e absolut nimic. Probabil că ţi s-a părut. Nu-i nimic, se
mai întâmplă. Calmează-te, Artiom. Hai, apucă-te de treabă ca să
mergem mai departe, spuse încet comandantul, văzând în ce stare erau
oamenii, apoi o porni înainte.
Lui Artiom nu-i mai rămăsese nimic de făcut decât să se supună şi să
se întoarcă la locul lui. Se străduise cu adevărat să se convingă că i se
păruse şi că totul se întâmplase din cauza încordării. Încercă să se
relaxeze şi să nu se mai gândească la nimic, sperând că, zgomotul
drăcesc îi va ieşi din minte odată cu gândurile care i se învârteau
neliniştite prin cap. O vreme, reuşi să nu se mai gândească la aproape
nimic, dar în mintea lui golită pentru o clipă sunetul parcă deveni mai
puternic şi mai clar. Creştea pe măsură ce înaintau spre sud, iar când
ajunse atât de puternic încât i se părea că umpluse tot metroul, Artiom
observă deodată că Jenka lucra numai cu o mână, în timp ce pe cealaltă
şi-o folosea ca să-şi frece urechile cu un gest automat, de care în mod
clar nu era conştient.
— Ce faci? îi şopti Artiom încetişor.
— Nu ştiu. Mi se înfundă. Mă mănâncă, încercă el cu stângăcie să

— 90 —
explice senzaţia.
— Şi nu auzi nimic? întrebă Artiom cu un dram de speranţă.
— Nu, de auzit nu aud, dar parcă mă apasă, şopti Jenka, iar în vocea
lui nu mai era niciun pic de ironie.
Când sunetul atinse apogeul, Artiom îşi dădu seama de unde venea.
Una dintre ţevile care treceau de-a lungul pereţilor tunelului, la fel ca
în toate tunelurile de metrou, şi care fusese folosită ca linie de
comunicaţie şi dracu’ mai ştie ce, părea să fi plesnit într-un loc, iar din
pâlnia cu margini de fier rupte care se iţeau în toate părţile, ieşea acest
sunet ciudat, din adâncuri. Tocmai când lui Artiom îi trecea prin minte
că acolo, în interior, nu era niciun fel de fir, nimic, doar un vid şi
întuneric, comandantul se opri şi le spuse încet, pe un ton încordat:
— Băieţi, hai să facem… Să facem un popas aici, că nu mă simt prea
bine. Parcă mi se învârte capul.
Se apropie de drezină cu paşi nesiguri ca să se aşeze pe marginea ei,
dar căzu deodată la pământ ca un sac. Jenka se uita la el speriat,
frecându-şi urechile cu ambele mâini, fără să se mişte. Kirill, nu se ştie
de ce, continua să meargă mai departe singur, de parcă nu se
întâmplase nimic, fără să reacţioneze deloc la strigăte. Cel din spatele
grupului se aşeză pe şine şi pe neaşteptate, ca un copil, începu să
plângă neajutorat. Raza lanternei se înfipse în tavanul scund al
tunelului şi în lumina ei proiectată de jos în sus, tabloul era şi mai urât.
Artiom începu să intre în panică. În mod clar, din tot grupul, el era
singurul care nu-şi pierduse minţile, dar sunetul deveni dintr-odată
insuportabil şi nu mai putu să se concentreze asupra vreunui gând mai
complicat. Disperat, Artiom îşi acoperi urechile, iar asta îl ajută puţin.
Apoi îi trase o palmă lui Jenka, care, cu o înfăţişare tâmpă, îşi tot freca
urechile, şi urlă, încercând să acopere zgomotul pe care numai el îl
auzea:
— Ridică-l pe comandant! Pune-l pe comandant pe drezină! Orice s-ar
întâmpla, nu trebuie să rămânem aici! Trebuie să plecăm imediat!
Luă apoi lanterna căzută şi alergă după Kirill, care, ca un somnambul,
înainta ritmic şi orbeşte, pentru că fără felinar, întunericul din faţă era
foarte dens.
Din fericire pentru Artiom, Kirill mergea destul de încet, aşa că reuşi
să-l ajungă din câteva salturi lungi şi-l bătu pe umăr, dar Kirill, fără să-

— 91 —
l observe, continua să înainteze, aşa că se îndepărtaseră de ceilalţi.
Atunci Artiom alergă în faţa lui şi, fără să ştie ce face, îndreptă raza
lanternei spre ochii lui Kirill. Erau închişi, dar Kirill se încruntă
deodată şi-şi ieşi din ritm. Atunci Artiom, ţinându-l cu o mână, îi ridică
o pleoapă cu cealaltă şi îndreptă lumina drept spre pupila lui. Kirill
strigă şi clipi des, scuturând din cap, iar peste câteva secunde păru să
se trezească şi deschise ochii, uitându-se la Artiom fără să înţeleagă.
Orbit de lanternă, nu vedea aproape nimic, iar Artiom fu nevoit să -l
tragă de mână pentru a-l târî înapoi la drezină.
În drezină se afla trupul fără suflare al comandantului, iar alături stătea
Jenka, cu aceeaşi expresie tâmpă. După ce-l lăsă pe Kirill la drezină,
Artiom se duse după cel din spate, care continua să plângă, aşezat pe
şine. Uitându-se drept în ochii lui, Artiom văzu o privire plină de
durere şi de suferinţă necunoscută, iar senzaţia aceasta era aşa de
acută, că Artiom se trase înapoi şi simţi că şi lui, fără să vrea, îi dădeau
lacrimile.
— Toţi, toţi au murit… Şi i-a durut aşa de tare! spunea omul printre
hohote de plâns.
Artiom încercă să-l ridice, dar bărbatul se smulse şi, pe neaşteptate,
strigă plin de răutate:
— Porci! Neoameni! Nu merg nicăieri cu voi, vreau să rămân aici! Ei
sunt aşa de singuri şi e aşa de dureros aici, iar voi vreţi să mă luaţi?
Numai voi sunteţi vinovaţi de tot! Nu merg nicăieri! Nicăieri! Lasă-mă,
auzi?
La început, Artiom vru să-i dea şi lui o palmă, sperând că îl va ajuta să-
şi vină în simţiri, dar se temu că omul era într-o asemenea stare încât
îi putea răspunde la fel, aşa că, în loc de asta, se lăsă în genunchi în faţa
lui şi, încercând să ignore zgomotul din capul său, spuse încet – sau
aşa i se păru lui –, fără să înţeleagă nici el despre ce era vorba:
— Dar tu vrei să-i ajuţi, nu-i aşa? Vrei să nu mai sufere?
Printre lacrimi, omul se uită la Artiom şi, cu un zâmbet sfios, şopti:
— Sigur… Sigur că vreau să-i ajut.
— Atunci trebuie să mă ajuţi pe mine. Ei vor să mă ajuţi pe mine. Du-
te la drezină şi treci la manete. Trebuie să mă ajuţi să ajung în staţie.
— Ei ţi-au spus asta? zise omul, privindu-l neîncrezător pe Artiom.
— Da, răspunse Artiom încercând să fie cât mai convingător.

— 92 —
— Dar o să-mi dai după aceea drumul ca să mă întorc la ei? întrebă
precaut bărbatul.
— Îţi dau cuvântul meu că, dacă o să vrei să te întorci, o să te las să vii
înapoi, îl asigură Artiom şi, fără să-i mai dea timp bărbatului să se
gândească, îl împinse spre drezină.
După ce-l puse pe om în drezină, lângă Jenka, lăsându-l pe Kirill la
manetele din spate, îl înghesui la mijloc pe comandantul care începea
să-şi vină în fire, apoi îi porunci lui Jenka, care se simţea vinovat, să se
ocupe de cealaltă manetă. Porni înainte, îndreptându-şi automatul
spre bezna necunoscută, mirat că auzea cum drezina îl urmează. Îşi
spuse în treacăt că făcea un lucru inacceptabil lăsându-şi spatele
neacoperit, dar îşi dădea totuşi seama că lucrul cel mai important era
să plece cât mai repede, să se îndepărteze cât mai mult de acest loc
groaznic.
La manete erau acum trei persoane şi grupul înainta mai repede decât
o făcuse înainte de oprire, iar Artiom simţi cu uşurare cum zgomotul
oribil se potoleşte, iar sentimentul de pericol se diminuează treptat.
Tot striga din când în când la ceilalţi, cerându-le să nu reducă ritmul,
când auzi deodată din spate vocea uimită a lui Jenka, dar care suna ca
şi cum acesta se trezise de-a binelea:
— De când ai început tu să dai ordine?
Artiom le făcu un semn să se oprească, dându-şi seama că trecuseră de
zona periculoasă, apoi se întoarse spre grup şi se lăsă epuizat la
pământ, lipit cu spatele de drezină. Toţi începuseră să-şi vină treptat
în fire. Omul care stătuse în spate nu mai scâncea şi îşi freca tâmplele
cu palmele, privind nedumerit în jur. Comandantul se mişcă şi el şi, cu
un geamăt înăbuşit, se ridică, plângându-se că îi pocnea capul de
durere. Peste jumătate de oră reuşiră să plece mai departe. În afară de
Artiom, nimeni nu-şi mai aducea aminte nimic.
— Ştii, am simţit deodată o greutate teribilă în cap, apoi mi -a venit
ameţeală şi gata! S-a stins lumina. Am mai păţit odată aşa ceva de la
gaz, într-un tunel, departe de aici. Dar dacă ar fi fost vorba de gaz, ar
fi trebuit să acţioneze dintr-odată asupra tuturor, fără deosebire. Şi tu
chiar auzeai zgomotul ăla al tău? Da, este foarte ciudat, este foarte
ciudat ceea ce spui… zise comandantul dând glas gândurilor lui. Iar
Nikita urla mereu. Auzi, Vasilici, de cine îţi părea aşa de rău? întrebă

— 93 —
el dând din cap spre omul care stătuse în spate.
— Dracu’ ştie. Nu mai ţin minte. Adică acum vreun minut încă mai
ţineam minte ceva, dar după aia parcă s-a evaporat. Asta, ştii, e ca în
vis: imediat cum te trezeşti, ţii minte tot şi parcă ai imaginile vii în faţa
ochilor. Dar cum trec vreo două minute şi te dezmeticeşti puţin, gata,
s-a dus. Rămân doar nişte fragmente… Şi acum e acelaşi lucru. Îmi
amintesc doar ce rău îmi mai părea de cineva. Însă habar n-am de cine
şi de ce.
— Voiaţi să rămâneţi acolo, în tunel, îi zise Artiom. Pentru totdeauna.
Cu ei. Eu v-am promis că, dacă veţi mai dori, o să vă las să vă întoarceţi
înapoi. Aşa că uite, vă dau voie, adăugă el zâmbind.
— Nu, mulţumesc. Nu ştiu de ce, dar m-am răzgândit, tresări Nikita
posac.
— Bine, băieţi. Gata cu agitaţia. N-are rost să stăm degeaba în mijlocul
tunelului. Mai întâi să ajungem în staţie şi apoi o să vedem. Că doar
trebuie să ne mai şi întoarcem. Deşi nu ştiu ce rost are să ne facem
planuri pe termen lung într-o zi aşa de păcătoasă! Să dea Domnul
măcar să ajungem până acolo. Să mergem! conchise comandantul.
Auzi, Artiom, hai cu mine. Se pare că tu eşti eroul nostru azi, adăugă
el pe neaşteptate.

Kirill se duse în spatele drezinei, iar Jenka, în ciuda protestelor lui,

rămase la manete împreună cu Nikita Vasilici şi porniră mai departe.
— Zici că plesnise o ţeavă acolo? Şi din ea ai auzit tu zgomotul ăsta al
tău? Ştii, Artiom, poate că de fapt noi suntem cu toţii nişte idioţi surzi
şi nu auzim nici pe dracu’. Tu probabil că ai un simţ deosebit pentru
prostiile astea. Ai avut mare noroc, băiete! spuse comandantul. E foarte
ciudat că venea din ţeavă. Zici că era o ţeavă goală? Dracu’ mai ştie ce
curge acum prin ţevile astea, continuă el, privind cu teamă ţevile
întrepătrunse care şerpuiau de-a lungul pereţilor tunelului.
Până la Rijskaia mai aveau foarte puţin. Peste un sfert de oră începură
să se vadă strălucirile focurilor de la barieră, iar comandantul începu
să meargă mai încet şi făcu semnul convenţional cu lanterna. Cei de la
pază îi lăsară să treacă repede şi fără probleme, aşa că peste câteva
minute drezina deja intra în staţie.
Rijskaia era într-o stare mai bună decât Alekseevskaia. Cândva, la

— 94 —
suprafaţă, deasupra staţiei, se afla o piaţă mare. Printre cei care
apucaseră atunci să dea fuga la metrou şi să se salveze erau destui
negustori din piaţă. De atunci, acolo locuiau oameni întreprinzători,
iar apropierea de Prospekt Mira şi, prin urmare, de Hansa şi de
principalele drumuri comerciale se vădea în bunăstarea ei. Aveau şi ei
lumină electrică de avarie, ca la VDNH. Patrulele erau îmbrăcate în
haine de camuflaj vechi şi uzate, care totuşi arătau mai bine decât
pufoaicele vopsite de la Alekseevskaia.
Musafirilor li se alocase un cort separat. Înainte obişnuiau să se
întoarcă după douăzeci şi patru de ore, dar acum lucrurile se
schimbaseră, pentru că nu se lămuriseră deloc în ce consta pericolul
care se ascundea în tunel şi cum l-ar fi putut contracara. Administraţia
staţiei şi comandantul micului detaşament de la VDNH se adunară ca
să se sfătuiască, ceea ce le lăsa celorlalţi mai mult timp liber. Obosit şi
surescitat, Artiom se prăbuşi imediat pe patul lui cu faţa în jos şi acolo
rămase. Nu voia să doarmă, dar nu mai avea strop de putere. Peste
două ore, musafirilor li se promise o cină festivă, iar după şuşotelile
gazdelor şi după expresiile feţelor lor, chiar te puteai aştepta la carne.
Însă deocamdată Artiom nu trebuia decât să stea lungit şi să nu se
gândească la nimic.
Din afara cortului se auzeau tot felul de zgomote. Banchetul era
organizat chiar în mijlocul peronului, unde la Rijskaia ardea focul
principal. Fără să mai poată rezista, Artiom aruncă o privire afară.
Câţiva oameni curăţau podelele şi întindeau o prelată, lângă şine era
tranşat un porc, iar un colac de sârmă oţelită era tăiat în bucăţi – semn
că aveau să se facă frigărui. Pereţii staţiei arătau neobişnuit – nu erau
din marmură, ca la VDNH şi Alekseevskaia, ci fuseseră placaţi cu
faianţă roşie, în timp ce arcele erau împodobite cu galben. Această
combinaţie îi dădea un aer destul de vesel. E adevărat, acum totul era
acoperit cu un strat de funingine şi grăsime, dar oricum se mai păstrase
ceva din aerul de odinioară. Dar cel mai important era că la celălalt
capăt al staţiei, pe jumătate îngropat în tunel, se afla un tren – unul
adevărat, chiar dacă ferestrele îi erau sparte şi uşile stăteau deschise.
Bineînţeles că nu se găseau trenuri în fiecare pasaj ori în fiecare staţie.
În ultimele decenii, multe dintre ele, în special acelea care rămăseseră
blocate în tuneluri şi în care nu se putea locui, fuseseră dezmembrate

— 95 —
treptat. Oamenii le folosiseră roţile, sticla şi învelişul exterior pentru a
face tot felul de lucruri utile în staţiile lor. Tatăl lui adoptiv îi povestise
lui Artiom că într-unul dintre pasajele Hansei fuseseră scoase
trenurile, astfel încât cărucioarele folosite odinioară de pasageri să
poată fi mutate cu uşurinţă dintr-un loc într-altul. Însă circulau nişte
zvonuri conform cărora acestea ar fi fost înghesuite pe Linia Roşie. În
tunelul care ducea de la VDNH la Prospeckt Mira nu mai rămăsese
niciun vagon, dar asta putea fi doar o întâmplare.
Încet-încet, începură să se adune oamenii din partea locului, iar Jenka,
adormit, ieşi şi el din cort. Apoi, peste o jumătate de oră, veniră şi şefii
staţiei, împreună cu comandantul grupului lor, iar primele bucăţi de
carne erau deja puse pe cărbuni. Comandantul lor şi cei din
conducerea staţiei zâmbeau şi glumeau, fiind probabil mulţumiţi de
rezultatele tratativelor. Pe urmă fu adusă o sticlă cu cine ştie ce băutură
autohtonă, începură toasturile şi toată lumea se înveseli. Artiom îşi
mânca frigăruia şi lingea grăsimea fierbinte care i se scurgea pe mâini,
privind tăcut cărbunii care se stingeau şi dinspre care venea o căldură
incredibilă şi o senzaţie inexplicabilă de confort şi linişte.
— Tu i-ai scos din capcana aia? i se adresă un necunoscut care stătea
alături de el.
De câteva minute, omul îl tot studia cu atenţie pe Artiom, dar acesta
nu-l luase deloc în seamă, cufundat în gândurile lui şi în contemplarea
cărbunilor roşii din foc.
— Cine v-a spus asta? îi răspunse Artiom tot printr-o întrebare,
uitându-se la străin.
Omul era tuns scurt şi neras, iar de sub haina grosolană şi solidă de
piele, îi ieşea o cămaşă de corp groasă. Artiom nu observă nimic
suspect la el. După înfăţişare, interlocutorul lui arăta ca un cărăuş
obişnuit, dintre cei pe care-i întâlneai adesea în Rijskaia.
— Cine? Păi, mi-a povestit brigadierul vostru, spuse bărbatul dând din
cap spre comandantul care stătea mai la o parte şi discuta ceva pe un
ton animat.
— Mda, eu am fost, recunoscu fără chef Artiom.
În ciuda faptului că mai devreme îşi pusese în minte să cunoască vreo
câţiva oameni folositori la Rijskaia, acum, când îi apăruse o ocazie
minunată, nu se mai simţea în apele lui – nici el nu ştia de ce.

— 96 —
— Eu sunt Bourbon. Pe tine cum te cheamă? întrebă curios bărbatul.
— Bourbon? De unde până unde? Nu era un rege cu numele ăsta? se
minună Artiom.
— Nu, băiete. A fost un soi de băutură. Apă de foc, înţelegi. Te
înveselea imediat, aşa se zice. Dar pe tine cum te cheamă? reveni el cu
o nouă întrebare.
— Artiom.
— Ascultă, Artiom, când aveţi de gând să vă întoarceţi? întrebă
Bourbon, făcându-l pe Artiom să se îndoiască din ce în ce mai mult de
intenţiile lui bune.
— Nu ştiu. Acum nimeni nu poate spune exact când o să ne întoarcem.
Dacă aţi auzit ce ni s-a întâmplat, probabil că înţelegeţi şi
dumneavoastră de ce, răspunse ostil Artiom.
— Ascultă, spune-mi „tu”, pentru că nu sunt aşa de bătrân ca să-mi zici
„dumneavoastră”. Pe scurt, uite ce vreau eu… Am o treabă cu tine,
băiete. Nu cu toţi ai voştri, ci doar cu tine, personal. Numai dacă nu
umbli cu minciuni. Eu, cum să zic, am nevoie de ajutorul tău. Ai
înţeles? Nu pentru multă vreme…
Artiom nu înţelegea nimic. Omul n-avea logică şi ceva din felul în care
rostea cuvintele îl făcea pe Artiom să fie precaut. Inima începuse să -i
bată mai repede, fruntea îi era scăldată într-o sudoare rece. În
momentul acela, nimic nu-i displăcea mai mult decât să continue acea
discuţie despre care nu ştia unde va duce.
— Ascultă, băiete, nu-ţi face griji, îi zise Bourbon, de parcă ar fi simţit
îndoielile lui Artiom şi se grăbea să i le risipească. Nu e nimic periculos,
totul e curat. Ei, aproape totul. Pe scurt, asta e treaba: alaltăieri ai
noştri au plecat spre Suharevka – ştii şi tu, direct pe linie – şi nu au
ajuns. Numai Odig s-a întors înapoi. Nu-şi aminteşte nimic, a fugit la
Prospekt Mira plin de muci, urlând exact ca omul despre care povestea
brigadierul vostru. Ceilalţi nu s-au mai întors. Poate că până la urmă
au ieşit la Suharevka. Dar e posibil să nu fi ieşit nicăieri, pentru că deja
e a treia zi de când nu s-a mai întors nimeni de la Prospekt Mira, şi
nimeni nu mai vrea să meargă la Prospeck Mira. Pe scurt, cred că e
porcăria care vi s-a întâmplat şi vouă. Cum l-am auzit pe brigadierul
vostru, m-am gândit că e la fel. E vorba despre aceeaşi linie. Şi ţevile
sunt aceleaşi, mai zise Bourbon, privind brusc peste umăr, probabil

— 97 —
pentru a verifica dacă trăgea cineva cu urechea. Iar porcăria asta nu se
atinge de tine, continuă el încet. Ai înţeles?
— Încep să înţeleg, răspunse nesigur Artiom.
— Pe scurt, eu trebuie să ajung acum acolo. Am mare nevoie, înţelegi?
Mare. Habar n-am dacă o să pot face faţă sau o s-o iau razna, aşa cum
li s-a întâmplat celor din grupul vostru, în afară de tine.
— Tu… începu Artiom nesigur, de parcă încerca gustul acestui cuvânt,
simţind cât de incomod şi de neobişnuit îi era să i se adreseze unui
asemenea tip cu „tu”. Tu vrei să te conduc prin tunel? Să te scot la
Suharevskaia?
— Cam aşa, răspunse uşurat Bourbon, încuviinţând din cap. Nu ştiu
dacă ai auzit sau nu, dar dincolo de Suharevskaia e un tunel mai
murdar decât ăsta – e o mizerie, iar eu trebuie să ajung cumva acolo.
Iar în locul ăla li s-au întâmplat băieţilor chestii urâte. Nu-ţi face griji,
totul o să fie bine, iar dacă o să mă duci până acolo, n-o să-ţi rămân
dator. Într-adevăr, eu o să merg mai departe, spre sud, dar la Suharevka
am oamenii mei, care o să te aducă înapoi cât ai zice peşte… şi aşa mai
departe…
Artiom, care la început vru să-l trimită la mama dracului pe Bourbon
cu propunerea lui, înţelese deodată că fără luptă şi fără niciun fel de
probleme i se ivise şansa de a trece de barierele aflate la sud de Rijskaia.
Şi apoi mai departe. Deşi nu-i dăduse detalii despre planurile lui,
Bourbon îi spusese că avea să meargă prin tunelul blestemat de la
Suharevskaia la Turghenievskaia. Tocmai acolo intenţiona şi Artiom să
ajungă. Turghenievskaia – Trubnaia – Ţvetnoi Bulvar – Cehovskaia. Iar
de acolo până la Arbatskaia mai era doar o aruncătură de băţ. Polis.
Polis.
— Cum mă plăteşti? întrebă Artiom, hotărât să negocieze pentru a
păstra aparenţele.
— Cum vrei. De fapt, cu valută, spuse Bourbon privindu-l cu îndoială
pe Artiom şi încercând să-şi dea seama dacă înţelegea despre ce era
vorba. Adică îţi dau cartuşe pentru Kalaşnikov, îi explică el. Dar dacă
vrei haleală, alcool sau iarbă, adăugă el făcându-i cu ochiul, şi asta se
poate aranja.
— Nu. Cartuşele sunt foarte bune. Două încărcătoare. Şi mâncare, să
ajungă dus-întos. Nu negociez, spuse Artiom încercând să pară cât mai

— 98 —
sigur pe el şi să-l privească fără ezitare pe Bourbon.
— Ne-am înţeles, răspunse Bourbon pe un ton din care nu puteai
deduce nimic. Bine. Două încărcătoare de Kalaşnikov. Şi haleală. Bine
– mormăi el ca pentru sine – chestia aia merită. Bine, băiete… cum îţi
zice… Artiom… Deocamdată du-te şi dormi, o să vin în curând după
tine când o să se termine toată nebunia asta. Adună-ţi lucrurile. Poţi
să laşi şi un bilet, dacă ştii să scrii, ca să nu trimită ăştia o patrulă după
noi. Să fii gata când o să vin. Ai înţeles?

— 99 —
 CAPITOLUL 5

Nu reuşi să doarmă prea mult. De fapt, nu trebuia să-şi adune lucrurile,

pentru că Artiom încă nu despachetase nimic şi nici nu prea avea ce
să-şi despacheteze. Asupra unui singur lucru nu se lămurise: nu ştia
cum să iasă cu arma automată din staţie fără să atragă atenţia cuiva.
Primiseră nişte automate mari şi grele, de armată, de calibrul 7,62, cu
paturi din lemn. VDNH îşi echipa mereu caravanele care se îndreptau
spre staţii aflate în apropiere cu armele astea greoaie.
Artiom stătea întins, cu capul băgat sub pătură, fără să răspundă la
întrebările nedumerite ale lui Jenka: de ce stătea acolo, când petrecerea
de afară era aşa grozavă, era bolnav sau ceva? În cort era foarte cald şi
sufocant, mai ales dacă stăteai sub pătură, iar somnul tot nu-i venea,
oricât s-ar fi străduit. Când, în cele din urmă, reuşi să aţipească, visă
ceva îngrijorător de neclar, de parcă ar fi văzut totul printr-o sticlă
mată: alerga undeva, vorbea cu un om fără chip, apoi alerga iar… Îl trezi
Jenka, îl scutură de umăr şi-i spuse în şoaptă:
— Auzi, Artiom, te caută un tip. Ai probleme? întrebă el precaut. Hai
să-i chem pe toţi ai noştri…
— Nu, e în ordine, vrea doar să-mi spună ceva. Dormi, Jenka. Mă întorc
repede, îi spuse Artiom la fel de încet, trăgându-şi cizmele şi aşteptând
ca prietenul lui să se culce la loc.
Apoi, încercând să nu facă zgomot, îşi scoase din cort rucsacul şi vru
să tragă şi automatul, când Jenka, auzind zăngănitul metalic, întrebă
din nou neliniştit:
— Da’ ăsta la ce-ţi trebuie? Eşti sigur că totul e în ordine?
Artiom fu nevoit să inventeze o poveste ca să scape de el. Îi spuse că
voia să-i arate celuilalt ceva, că s-au certat puţin, dar totul e în ordine
şi aşa mai departe.
— Minţi! zise convins Jenka. Bine, după cât timp să încep să-mi fac
griji?
— După un an, mormăi Artiom, sperând să nu se înţeleagă bine ce
zisese, apoi ridică pânza ce ţinea loc de uşă pentru cort şi ieşi pe
platformă.
— Ce te tot mocăi aşa, spuse Bourbon printre dinţi, nemulţumit că
fusese nevoit să-l aştepte.
— 100 —
Era îmbrăcat la fel ca înainte, numai că în spate avea un rucsac mare.
— Du-te-n mă-ta! Ce, vrei să treci cu prostia asta de cordoane? întrebă
el dispreţuitor, arătând spre automatul lui Artiom.
Spre uimirea lui, Artiom descoperi că Bourbon nu avea niciun fel de
armă.

Lumina din staţie scăzuse în intensitate. Nu era nimeni pe peron, toţi

se culcaseră, obosiţi după banchet. Artiom încerca să meargă mai
repede, temându-se să nu dea de vreunul dintre ai săi, dar la intrarea
în tunel Bourbon îi tăie avântul, spunându-i să încetinească. Patrulele
de pe şine îi observară de departe şi-i întrebară unde aveau de gând să
se ducă la miezul nopţii, dar Bourbon i se adresă pe nume unuia dintre
ei şi-i zise că aveau nişte treburi de rezolvat.
— Ascultă care-i treaba, pe scurt, zise Bourbon către Artiom,
aprinzându-şi lanterna. La o sută şi la două sute cincizeci de metri o să
fie bariere. Cel mai important e să-ţi ţii gura. O să mă descurc eu cu ei.
Păcat numai că ai un Kalaşnikov de-o seamă cu bunică-mea. N-ai unde
s-o ascunzi. De unde ai dezgropat mizeria asta?
La o sută de metri trecură fără probleme. Era aprins un foc mic, lângă
care stăteau doi oameni în uniformă de camuflaj. Unul dintre ei
moţăia, iar cel de-al doilea îi strânse prieteneşte mâna lui Bourbon.
— Treburi? Înţeleeeeg… spuse el lungind cuvântul şi zâmbind
conspirativ.
Până la două sute cincizeci de metri, Bourbon nu mai scoase niciun
cuvânt, mergând posac. Părea furios şi antipatic, iar Artiom începea
deja să se căiască că plecase cu el. Rămas cu un pas în urmă, îşi verifică
arma şi puse degetul pe trăgaci.
La ultima barieră fură reţinuţi. Acolo, fie că Bourbon nu era prea
cunoscut, fie că, dimpotrivă, îl ştiau mult prea bine, cert e că şeful
patrulei îl trase la o parte, făcându-l să-şi deschidă rucsacul lângă foc
şi ţinându-l multă vreme ca să-l tot întrebe ceva. Artiom, simţindu-se
destul de prost, rămase lângă foc, răspunzând sec la întrebările celor
de la pază. Era clar că se plictiseau şi erau dornici de trăncăneală.
Artiom îşi dădea seama că dacă cei de la pază erau aşa de guralivi, ăsta
nu putea fi decât un semn bun şi, din moment ce se plictiseau, totul
era în ordine. Dacă s-ar fi întâmplat ceva ciudat acolo, dacă s-ar fi

— 101 —
strecurat ceva din adâncuri, dinspre sud, dacă cineva ar fi încercat să
străpungă bariera sau dacă s-ar fi auzit nişte sunete suspecte, s-ar fi
strâns în jurul focului, într-o tăcere încordată şi nu şi-ar fi luat ochii de
la tunel. Deci acum era linişte şi puteau înainta fără să se teamă, cel
puţin până la Prospekt Mira.
— Tu nu eşti de aici. Eşti de la Alekseevskaia, nu-i aşa? încercau să afle
cei de la pază, uitându-se întrebător la Artiom.
Artiom, amintindu-şi că Bourbon îi spusese să-şi ţină gura şi să nu stea
de vorbă cu nimeni, bâigui ceva neclar, din care se putea înţelege orice,
lăsându-i pe cei care-l întrebaseră să-i interpreteze cum voiau
mormăitul. Plictisiţi să mai aştepte un răspuns de la el, paznicii
începură să comenteze despre ceea ce le spusese un individ pe nume
Mihail, care făcuse comerţ la Prospekt Mira acum câteva zile şi avusese
neplăceri cu administraţia staţiei.
Mulţumit că în sfârşit fusese lăsat în pace, Artiom stătea jos şi privea
spre tunelul de sud printre flăcări. Părea acelaşi coridor larg şi sigur ca
acela nordic de la VDNH, unde până nu demult Artiom stătuse tot aşa,
lângă foc, făcând de pază la două sute cincizeci de metri. După
înfăţişare nu se deosebea prin nimic. Dar era ceva cu el – fie un miros
deosebit, adus de curenţii din tunel, fie o stare de spirit deosebită, o
aură specifică acestui tunel, care-i conferea individualitate, făcându-l
să nu semene cu niciun altul. Artiom îşi aduse aminte cum tatăl lui
adoptiv îi spusese odată că în metrou nu sunt două tuneluri identice şi
nici măcar cele două sensuri ale aceleiaşi direcţii nu sunt la fel. Această
hipersensibilitate i se formase în lungii ani de călătorii şi nu erau mulţi
aceia care o aveau. Tatăl lui adoptiv numea asta „a auzi tunel ul”, iar el
avea calitatea aceasta, se mândrea cu ea şi nu doar o dată recunoscuse
faţă de Artiom că supravieţuise multor întâmplări tocmai datorită
acestui simţ al său. Alţii, în ciuda lungilor ani de mers prin tunel, nu
aveau acest simţ. Unii căpătaseră o frică inexplicabilă, alţii auzeau
sunete ori voci şi-şi pierdeau treptat minţile, dar toţi spuneau acelaşi
lucru: tunelurile nu sunt goale nici măcar atunci când înăuntru nu e
nici ţipenie de om. Ceva nevăzut şi aproape imperceptibil curgea încet
şi greoi prin ele, umplându-le cu o viaţă proprie, de parcă era sângele
greu şi stătut din venele unui leviatan împietrit.
Şi acum, când nu mai auzea vocile celor de la pază, străduindu-se din

— 102 —
răsputeri să zărească ceva prin întunericul care se îngroşa imediat ce
te îndepărtai cu zece paşi de foc, Artiom începu să înţeleagă ce voia să
spună tatăl lui adoptiv când îi povestea despre „sentimentul tunelului”.
Mai departe de aici nu avusese ocazia să ajungă, cel puţin nu la vârsta
când devenise conştient de lucrurile din jurul lui şi, cu toate că ştia
despre existenţa altor oameni dincolo de graniţa instabilă, conturată
de flacăra focului, unde lumina purpurie era tulburată de umbrele
tremurătoare, în acest moment lucrul respectiv i se părea incredibil.
Avea senzaţia că viaţa se sfârşea la zece paşi mai încolo şi că în faţă nu
mai era nimic, doar un vis negru, mort, care răspundea strigătelor cu
un ecou surd, înşelător…
Dar dacă stai aşa o vreme, dacă îţi acoperi urechile şi înăbuşi larma
paznicilor care trăncănesc, dacă priveşti în adâncimile tunelului fără
să încerci să vezi acolo ceva obişnuit, ci de parcă ai vrea să -ţi dizolvi
privirea în beznă, să te contopeşti cu ea, să devii o parte a acestui
leviatan – şi nu ca un corp străin, ci precum o celulă a organismului lui
–, atunci prin mâinile tale, care opresc pătrunderea sunetelor din
lumea exterioară, trecând pe lângă organele de simţ, o melodie subţire
îţi pătrunde direct în creier. E sunetul nepământean al adâncurilor,
ceva tulbure, de neînţeles. În niciun caz acel zgomot neliniştitor şi
enervant care venea din ţeava aflată în tunelul dintre Alekseevskaia şi
Rijskaia, nu, era cu totul altceva, curat şi profund…
I se părea că reuşise pentru o vreme să se scufunde în râul liniştit al
acestei melodii, când deodată, nu prin intermediul raţiunii, ci mai
degrabă al intuiţiei tulburătoare care probabil că se trezise în el odată
cu zgomotul din ţeava spartă, înţelese esenţa acestui fenomen, fără să -
i înţeleagă natura. Şuvoaiele care păreau atunci să fi ieşit din ţeava
aceea i se păreau similare fluidului eteric ce curgea agale prin tunel,
doar că în ţeavă acesta era purulent, contaminat de ceva, clocotind
neliniştit. Iar în locurile unde ţevile umflate se spărgeau din cauza
tensiunii, puroiul ăsta se revărsa în valuri în lumea exterioară, aducând
cu el melancolia, starea de greaţă şi nebunia care afectau toate fiinţele
vii…
Lui Artiom i se păru deodată că era pe punctul de a înţelege ceva foarte
important, ca şi cum în ultima jumătate de oră de rătăcire prin
întunericul infernal al tunelurilor şi prin amurgul propriei conştiinţe

— 103 —
s-ar fi ridicat cortina din faţa unei taine mari care împiedica toate
creaturile inteligente să cunoască adevărata natură a acestei mici lumi
groteşti, pe care generaţiile anterioare o săpaseră în adâncurile
Pământului. Dar în acelaşi timp începuse să i se facă frică, de parcă
tocmai se uitase pe gaura cheii, sperând să afle ce era în spatele unei
uşi, şi văzuse numai o lumină insuportabilă ce-i lovea şi-i ardea ochii.
Şi dacă deschidea uşa, lumina aceasta răbufnea ireversibil şi-l ardea
imediat pe curajosul care îndrăznise să facă asta. Dar lumina este însăşi
Cunoaşterea.
Această furtună a gândurilor, a senzaţiilor şi a trăirilor îl lovise pe
Artiom într-un fel atât de neaşteptat, încât el, care nu era deloc pregătit
pentru aşa ceva, tresări speriat. Nu, toate astea erau doar în imaginaţia
lui. Nu auzea nimic şi nu vedea nimic, erau doar jocuri ale imaginaţiei.
Analizându-şi trăirile cu un sentiment amestecat de uşurare şi
dezamăgire, observă acum că perspectiva deschisă pentru o clipă în
faţa lui, cu orizonturile ei formidabile, tot mai îndepărtate şi mai
ameninţătoare, se întuneca repede şi se dizolva, iar cu ochii minţii
vedea din nou obişnuita ceaţă tulbure. Cunoaşterea aceasta îl sperie,
aşa că se dădu înapoi, iar cortina ridicată mai înainte căzu greoi la loc,
poate pentru totdeauna. Uraganul din capul lui se potoli la fel de subit
cum începuse, lăsându-i mintea goală şi obosită.
Înfiorat, Artiom încerca să înţeleagă unde se termina fantezia şi unde
începea realitatea şi dacă asemenea senzaţii puteau fi, de fapt, reale.
Încet-încet conştiinţa lui se umplea de amărăciunea temerii că se aflase
la un pas de iluminare, de adevărata iluminare, dar el nu se hotărâse,
nu avusese curaj să se lase purtat de curgerea eterului şi acum poate că
va trebui să hoinărească toată viaţa într-o lume falsă, pentru că se
temuse cândva de lumina Cunoaşterii adevărate. „Dar ce e aceea
Cunoaştere?” se întreba el iar şi iar, încercând să aprecieze ceea ce
refuzase atât de temător şi cu atâta grabă. Cufundat în gânduri, nici
nu-şi dădu seama că rostise acele cuvinte cu voce tare, de câteva ori.
— Cunoaşterea, băiete, este lumină, iar necunoaşterea – întuneric! îi
explică îndatoritor unul dintre paznici. Nu-i aşa? zise el, făcându-le
vesel cu ochiul tovarăşilor săi.
Artiom se uită năucit spre el şi ar mai fi rămas aşa o vreme, dacă nu s-
ar fi întors Bourbon, care-l făcu să se ridice, şi-şi luă rămas-bun de la

— 104 —
ceilalţi, spunând că întârziaseră şi că se grăbesc.
— Ai grijă! zise în urma lui comandantul pazei, pe un ton ameninţător.
Te las să pleci de aici cu o armă, adăugă el făcând semn spre automatul
lui Artiom, dar să nu te mai întorci cu ea. În privinţa asta am
instrucţiuni precise.
— Ţi-am spus, prostule! şuieră iritat Bourbon spre Artiom când trecură
în grabă pe lângă foc. N-ai decât să faci cum vrei la întoarcere, o să te
descurci singur. Dar s-ar putea să trebuiască să te lupţi. De fapt, mie
puţin îmi pasă. Şi doar ştiam că aşa o să se întâmple, dobitocul
dracului!
Artiom tăcea în continuare şi aproape că nu auzea nimic din ce-i
spunea Bourbon. Îşi aduse deodată aminte că tot atunci când îi vorbise
despre caracterul unic şi irepetabil al fiecărui tunel, tatăl lui adoptiv îi
mai spusese şi că fiecare tunel avea melodia lui, pe care putea s-o
asculte. Probabil că tatăl lui adoptiv voia pur şi simplu să se exprime
frumos, dar, amintindu-şi ce simţise când stătuse lângă foc, Artiom îşi
spuse că tocmai asta reuşise el să facă. Ceea ce auzise, ceea ce auzise
cu adevărat – şi fără niciun dubiu! – era melodia tunelurilor. Dar
amintirile despre cele întâmplate păliră repede, iar după o jumătate de
oră Artiom deja nu mai putea fi sigur că toate astea chiar i se
întâmplaseră şi că nu erau nişte năluciri cauzate de jocul flăcărilor.

— Bine… Probabil că nu o faci intenţionat, doar că n-ai nimic în cap,

spuse împăciuitor Bourbon. Scuză-mă că mă port urât cu tine.
Lucrurile astea sunt stresante. Dar am reuşit să ieşim, deja stăm bine.
Acum trebuie să mergem fără oprire până la Prospekt. Acolo putem să
ne odihnim. Dacă nu se întâmplă nimic, n-o să dureze mult. Dar abia
mai încolo încep problemele.
— Deci, nu e nicio problemă că mergem aşa? Vreau să spun că, atunci
când plecăm în caravană din VDNH, nu pornim la drum dacă suntem
mai puţin de trei, e nevoie neapărat de o ariergardă şi, de fapt… zise
Artiom, privind înapoi.
— Sigur că există anumite avantaje când mergi cu o caravană, pentru
că ai ariergarda şi toate chestiile celelalte, începu să-i explice Bourbon.
Dar ascultă la mine, există şi un dezavantaj clar. Ăsta nu e un lucru
evident de la bun început, îl simţi doar pe pielea ta. Şi eu mă temeam

— 105 —
înainte. Ce să vorbim de trei oameni! Înainte, noi nu mergeam în
grupuri mai mici de cinci, ba chiar şase oameni sau mai mulţi. Crezi că
ajută? Pe dracu’! Transportam odată ceva şi aveam şi pază: doi în faţă,
trei în centru şi o ariergardă. Mergeam de la Tretiakovskaia spre cum
îi zice… înainte îi spunea Marxistskaia… Tunelul părea în regulă. Dar
am simţit imediat că era ceva necurat acolo. Venea un miros de
putregai. Şi era şi ceaţă. Se vedea aşa de prost, la cinci paşi nu mai
desluşeai nimic, lanterna nu te prea ajuta. Ei, şi ne-am hotărât să legăm
o sfoară de cureaua celui din ariergardă, apoi de a celui din mijloc şi,
în fine, de a comandantului aflat în frunte. Ca să nu ne pierdem în
ceaţă. Şi mergeam noi aşa, totul era bine, era linişte, înaintam în pas
de plimbare, n-aveam unde să ne grăbim, deocamdată nu întâlniserăm
pe nimeni – ptiu, drace! – iar eu îmi spuneam că în mai puţin de
patruzeci de minute o să ajungem. Dar până la urmă am ajuns mai
repede, mai spuse el şi apoi rămase tăcut câteva clipe.
— Şi ce, aţi ajuns în mai puţin de patruzeci? se interesă politicos
Artiom.
— Mai puţin. Mult mai puţin, băiete. Când eram pe la jumătatea
drumului, Tolian, cel care mergea la mijloc, l-a întrebat ceva pe omul
din ariergardă, fără să se oprească din mers. Dar n-a primit niciun
răspuns. Tolian a aşteptat, apoi a repetat întrebarea. Tot degeaba.
Atunci Tolian a tras de sfoară şi a ajuns la capătul rupt. Sfoara fusese
roasă… Chiar fusese roasă de ceva, avea şi o chestie umedă în capăt. Iar
omul nu mai era nicăieri. Şi noi nu auziserăm nimic. Chiar nimic.
Culmea e că mergeam şi eu în mijloc, cu Tolian. Mi-a arătat capătul
sforii şi mi s-au înmuiat genunchii. Sigur că am mai strigat de câteva
ori aşa, mai mult de dragul de a o face, dar bineînţeles că nu ne -a
răspuns nimeni. Nu mai avea cine să ne răspundă. Atunci ne-am uitat
unul la altul şi am luat-o la picior, aşa că am ajuns foarte repede până
la Marxistskaia asta, sau cum i-o zice acum.
— Poate omul a vrut să facă vreo glumă? întrebă Artiom plin de
speranţă.
— O glumă? Poate. Dar de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Aşa că eu
am tras o singură concluzie: dacă ţi-e scris să te duci azi, te duci şi nu
te mai ajută nimeni, nici măcar paza. Numai că te duci ceva mai încet.
Şi de atunci merg peste tot doar cu încă un om. Asta cu excepţia

— 106 —
tunelului de la Suharevskaia la Turghenievskaia, fiindcă acolo sunt
nişte chestii mai aparte. Dacă se întâmplă ceva, te trag afară re pede.
Cât mai repede. Ai înţeles?
— Am înţeles. Dar o să ne lase să intrăm la Prospekt Mira? Că doar
sunt cu ăsta, zise Artiom, arătând spre automat, faţă de care simţea şi
el un oarecare dispreţ.
— Pe radială ne lasă. Pe circulară, în mod sigur nu. Nici aşa nu te-ar fi
lăsat, iar cu tunul ăla nu prea ai de ce să-ţi faci mari speranţe. Iar acolo
nici nu avem nevoie de el. De fapt, nu va trebui să stăm prea mult
acolo. Facem numai un popas şi pornim mai departe. Ai… ai fost
vreodată la Prospekt?
— Numai când eram mic. Altfel nu, recunoscu Artiom.
— Ei, atunci hai să te pun la curent. Pe scurt, acolo nu este nicio
barieră, nimeni nu are nevoie de aşa ceva. Acolo se ţine un târg şi
nimeni nu locuieşte permanent în locul ăla. Dar e pasajul spre Linia
Circulară, deci spre Hansa. Staţia radială nu e a nimănui, dar în ea
patrulează soldaţii Hansei, ca să păstreze ordinea. De aceea trebuie să
ai grijă cum te porţi, ai înţeles? Că altfel ne trimit la dracu’ şi ne interzic
accesul în staţie şi după aia n-ai decât să fluieri a pagubă. De aceea,
când o să ajungem acolo, o să urci pe peron şi o să stai liniştit, fără să -
ţi agiţi samovarul ăla prin faţa cuiva – zise el şi făcu semn spre automat.
Am o… Trebuie să rezolv ceva cu cineva, o să mă aştepţi puţin. Cum
ajungem la Prospekt, o să stabilim cum să ne strecurăm prin pasajul
ăla nenorocit până la Suharevka.
Bourbon tăcu din nou şi Artiom rămase pe gânduri. Pe aici, tunelul
părea destul de bun, doar că era puţină umezeală pe jos, iar pe lângă
şine, curgea un pârâiaş îngust, întunecat. Dar după o vreme se auzi
peste tot un foşnet uşor şi un piuit scârţâitor care lui Artiom îi sună ca
un cui ce zgâria sticla, făcându-l să se înfioare de repulsie. Deocamdată
nu se vedeau, dar prezenţa lor începea deja să se simtă.
— Şobolani… scuipă Artiom cuvântul mizerabil, simţind cum îl trecea
un fior.
Încă îl mai vizitau în coşmaruri, deşi aproape că i se şterseseră din
minte amintirile despre ziua aceea groaznică, când mama lui murise,
împreună cu toţi cei din staţia lor, inundată de şuvoaiele de şobolani.
Oare chiar i se şterseseră din minte? Nu, pur şi simplu se afundaseră

— 107 —
mai adânc, aşa cum poate intra mai adânc în trup un ac pe care nu l -ai
scos la timp, aşa cum călătoreşte un ciob neobservat de un chirurg mai
puţin priceput. Mai întâi se ascunde şi stă nemişcat, fără să producă
nicio suferinţă şi fără să-i intuieşti prezenţa, dar odată pus în mişcare
de o forţă necunoscută, îşi începe călătoria distrugătoare prin artere şi
ganglioni, străpungând organe vitale şi supunându-şi gazda la nişte
chinuri insuportabile. Aşa era şi cu amintirile lui despre acea zi, despre
furia oarbă şi cruzimea fără rost a creaturilor nesătule, despre
grozăviile pe care le trăise atunci: acul de oţel intrase adânc,
pătrunzând în subconştient, doar pentru a-i tulbura nopţile şi pentru
a-l şfichiui ca un impuls electric, făcându-l să tremure din tot corpul la
vederea acestor creaturi chiar şi numai când le simţea mirosul. Pentru
Artiom, ca şi pentru tatăl lui adoptiv şi, poate, pentru ceilalţi patru care
se salvaseră atunci odată cu ei urcându-se pe drezină, şobolanii erau
ceva mult mai îngrozitor şi mai respingător decât pentru ceilalţi
locatari ai metroului.
La VDNH aproape că nu erau şobolani, peste tot se găseau capcane şi
era pusă otravă, Artiom aproape că uitase cum arătau. Dar în restul
metroului colcăiau realmente – lucru pe care se pare că-l uitase sau pe
care evitase să şi-l amintească atunci când luase decizia de a pleca în
călătorie.
— Ce-i, băiete, te-ai speriat de şobolani? întrebă acru Bourbon. Nu-ţi
plac? Tare sensibil mai eşti. Dar acum o să te obişnuieşti. Sunt peste
tot. Dar asta nu e nimic, e chiar bine: n-o să mori de foame, mai spuse
el, făcându-i cu ochiul, iar Artiom simţea că-i venea să vomite. Dar, pe
bune, continuă serios Bourbon, ar trebui să-ţi fie mai frică dacă nu sunt
şobolani. Dacă nu sunt şobolani, înseamnă că sunt alte belele mult mai
mari, care-i gonesc până şi pe şobolani. Iar dacă belelele astea nu vin
de la oameni, atunci chiar că trebuie să te temi. Dar dacă vezi şobolani
alergând, asta înseamnă că e un loc normal. Obişnuit. Ai înţeles?
Faţă de alţii mai treacă-meargă, dar când venea vorba de tipul ăsta, lui
Artiom chiar că nu-i ardea să-şi dezvăluie temerile, să se justifice şi să
explice de unde veneau. De aceea înghiţi în tăcere predica, dând tăcut
din cap. Aici nu erau mulţi şobolani, evitau lumina lanternei şi de -abia
îi vedeai, dar unul dintre ei reuşise totuşi la un moment dat să i se
împleticească printre picioare lui Artiom, iar cizma lui în loc să dea

— 108 —
peste suprafaţa tare, se lovi de ceva moale şi alunecos. De jos se auzi
un pârâit respingător şi un chiţăit pătrunzător îi străpunse auzul. Luat
prin surprindere, Artiom îşi pierdu echilibrul şi era cât pe-aci să cadă
cu faţa în jos, cu tot cu arma pe care o căra după el.
— Nu te teme, băiete, nu te teme, îl îmbărbătă Bourbon. Asta nu e
nimic. Sunt în mizeria asta vreo două pasaje în care colcăie atât de
mulţi, că trebuie să mergi chiar pe ei. Mergi aşa, iar sub picioare,
scârţâie ceva tare plăcut, adăugă el şi începu să fornăie scârbos,
mulţumit de efectul produs.
Artiom tresări din nou. Nu spuse nimic, dar pumnii i se încleştară şi îşi
imagină limpede plăcerea cu care ar fi pocnit mutra zâmbitoare a lui
Bourbon.
Din depărtare se auzi deodată un zgomot slab, indescifrabil, iar
Artiom, uitând imediat de supărare, îşi încleştă mâna pe patul armei şi
se uită întrebător spre Bourbon.
— Stai calm, totul e în regulă. Deja ne-am apropiat de Prospekt, îl
linişti el, bătându-l protector pe umăr.
Deşi Bourbon îl prevenise pe Artiom că la Prospekt Mira nu era nicio
barieră, tot i se părea ciudat şi neobişnuit să intri pur şi simplu într-o
staţie străină fără să zăreşti de departe lumina slabă a focului de la
graniţă şi fără să întâlneşti niciun obstacol în drum. Când se apropiară
de ieşirea din tunel, zgomotul se intensifică şi începu să se arate o
geană de lumină.
În cele din urmă se ivi silueta unei scări de fontă şi a unui mic pod cu
balustradă, lipit de peretele tunelului, ca să poţi urca de pe şine la
nivelul peronului, semn că urmau să intre în staţie. Bourbon bocăni pe
treptele de fier cu cizmele lui mari, iar după doi paşi, tunelul o coti
brusc la stânga – ajunseseră în staţie. Deodată, îi lovi în faţă o lumină
albă, strălucitoare: nevăzută din tunel, într-o parte se afla o măsuţă la
care stătea un om într-o uniformă cenuşie ciudată, care nu le era
cunoscută, cu o şapcă stranie, având o bandă deasupra cozorocului.
— Bine aţi venit! le ură el, dând la o parte lanterna. Pentru comerţ sau
în tranzit?
În timp ce Bourbon explica scopul vizitei, Artiom cerceta cu atenţie
staţia de metrou Prospekt Mira. În apropierea şinelor, peronul era
învăluit în penumbră, dar arcadele erau luminate din interior de o

— 109 —
lumină galbenă în care nu puteai vedea clar şi care-i dădea lui Artiom
o strângere de inimă. Voia să se termine odată toate formalităţile, ca
să poată vedea ce se întâmpla în staţie, după arcade, de unde venea
lumina asta dureros de familiară şi de plăcută. Şi cu toate că Artiom
avea impresia că nu mai văzuse nimic asemănător înainte, imaginea
arcadei inundate de lumina slabă îl trimise pentru o clipă înapoi, în
trecutul îndepărtat, iar în faţa ochilor îi apăru un tablou ciudat: o
încăpere mică, inundată de o lumină galbenă caldă, şi un divan
încăpător pe care stătea o femeie citind o carte. Nu-i putea zări chipul
femeii, dar vedea pereţii acoperiţi cu un tapet pastelat şi pătratul de un
albastru-închis al ferestrei… Vedenia îi trecu rapid prin minte, apoi se
topi în următoarea secundă, lăsându-l nedumerit şi tulburat: Ce
văzuse? Oare lumina slabă din staţie îi proiectase pe ecranul nevăzut
al subconştientului un vechi diapozitiv cu o scenă din copilărie? Oare
femeia tânără care citea liniştită o carte pe divanul încăpător şi
confortabil era mama lui?
Artiom îi dădu nerăbdător paşaportul vameşului şi, în ciuda
protestelor lui Bourbon, acceptă ca, atâta vreme cât rămâneau acolo,
să lase arma în încăperea pentru bagaje. Apoi porni grăbit înainte, atras
ca o molie de lumina de dincolo de coloane, îndreptându-se către locul
de unde se auzea larma bazarului.
Prospekt Mira se deosebea de VDNH, de Alekseevskaia şi de Rijskaia.
Prosperitatea de care se bucura Hansa însemna că îşi putea permite să
folosească aici un iluminat mai bun decât becurile de avarie din toate
celelalte staţii în care Artiom apucase să ajungă. Nu, nu erau aceleaşi
lămpi care luminau metroul pe vremuri, ci pur şi simplu nişte becuri
incandescente slabe, din douăzeci în douăzeci de paşi, atârnate de o
sârmă întinsă pe tavan, prin toată staţia. Dar pentru Artiom, care se
obişnuise cu lumina roşie ceţoasă de avarie, cu lumina metaforică a
flăcărilor, cu strălucirea slabă a beculeţelor din lanternele care le
luminau corturile, lumina din staţia asta părea ceva cu totul
neobişnuit. Era chiar lumina care-i luminase copilăria timpurie, când
lumea încă trăia la suprafaţă, iar Artiom se simţea cuprins de încântare
când îşi amintea un lucru de mult cufundat în uitare. Intrând în staţie,
Artiom nu se năpusti spre şirurile de tarabe, cum făceau alţii, ci se lipi
cu spatele de o coloană şi, umbrindu-şi ochii cu mâna, rămăsese

— 110 —
nemişcat, uitându-se la becuri de parcă nu se mai putea sătura de ele,
până când începu să vadă tulbure.
— Ce faci, te-ai scrântit, ce ai? Ce te holbezi aşa la ele, vrei să orbeşti?
O să rămâi orb ca un căţeluş nou-născut şi ce-o să mă fac atunci cu
tine! îi răsună în urechi vocea lui Bourbon. Dacă tot le-ai dat balalaika,
măcar uită-te la ce e pe-aici, nu te holba la becuri!
Artiom îi aruncă o privire urâtă, dar îl ascultă.
Nu erau mulţi oameni în staţie, dar toţi vorbeau aşa de tare, se
târguiau, gesticulau, cereau tot felul de lucruri şi încercau să-şi acopere
vocile unii altora, să vorbească mai tare, încât era clar de ce larma asta
se auzea de la distanţă, încă dinainte de intrarea în staţie. De -a lungul
peronului, pe două rânduri, erau amplasate tejghelele negustorilor pe
care – fie aranjate cu grijă, fie puse laolaltă în grămezi dezordonate –
se aflau tot felul de ustensile. Într-un capăt al staţiei era o cortină de
fier – acolo fusese cândva ieşirea la suprafaţă, iar în capătul opus,
dincolo de linia grilajelor mobile, se vedea un baraj de saci cenuşii,
marcând în mod clar, poziţiile de tragere. Din tavan atârna o pânză
albă mare, pe care era desenat un cerc maro, simbolul Liniei Circulare.
Dincolo de îngrădirea asta se aflau patru scări rulante scurte care
duceau spre Linia Circulară – acolo începea teritoriul puternicei
Hansa, unde străinilor le era interzis să intre. În spatele gardurilor şi
prin toată staţia patrulau grănicerii Hansei, oameni cu chipuri identice
şi automate scurte pe umeri, îmbrăcaţi în salopete impermeabile, cu
obişnuitul model de camuflaj, dar având din cine ştie ce motiv culoarea
gri.
— De ce au camuflaj gri? îl întrebă Artiom pe Bourbon, care le ştia pe
toate.
— Fiindcă nu mai pot de bine, de aia, răspunse el dispreţuitor. Ia
plimbă-te tu puţin, cât mai stau eu de vorbă cu unul şi cu altul…
Artiom nu observă nimic interesant pe tarabe: găseai acolo ceai şi
salam, acumulatori pentru lanterne, jachete şi impermeabile din piele
de porc, dar la un preţ imposibil. Se mai vedeau nişte cărţulii jerpelite,
majoritatea pornografice, nişte sticle de jumătate de litru pline cu o
substanţă cu aspect dubios etalând cu mândrie inscripţia „Samogon” 14

14Băutură alcoolică foarte tare, distilată din diferite ingrediente, produsă ilegal în
Rusia încă din secolul al XV-lea (n.r.).
— 111 —
pe nişte etichete lipite strâmb. Şi chiar nu era nimeni care să vândă
iarbă, de care înainte puteai să faci rost oriunde. Până şi omuleţul
slăbănog, cu nas vânăt şi ochi lăcrimoşi, care vindea Samogon, îi zise
cu voce răguşită să-şi ia tălpăşiţa când Artiom îl întrebă dacă n-avea
cumva puţină iarbă. Indiferent ce ai fi cumpărat, plata se făcea în
cartuşe – proiectile ascuţite cu luciu mat, pentru automatul
Kalaşnikov, cândva cea mai populară şi mai răspândită armă de pe
Pământ. O sută de grame de ceai – cinci cartuşe, un salam –
cincisprezece cartuşe, o sticlă de Samogon – douăzeci. Aici li se spunea
cu dragoste, „glonţişoare”: „Auzi, omule, uite ce haină bună, nu e
scumpă, trei sute de glonţişoare şi e a ta! Bine, două sute cincizeci şi
batem palma?”
Privind şirurile ordonate de „glonţişoare”, Artiom îşi aduse aminte ce
îi spusese odată tatăl lui adoptiv: „Am citit undeva despre Kalaşnikov,
şi se spunea acolo că omul s-a mândrit toată viaţa cu invenţia lui, cu
faptul că automatul lui era cea mai populară armă din lume. Era fericit
că tocmai datorită creaţiei lui erau în siguranţă graniţele patriei. Şi
când colo, creaţia ta stă la originea celor mai multe crime de pe
pământ. Asta e mai înfricoşător decât dacă ai fi doctorul care a inventat
ghilotina.”
Un cartuş – o moarte. Sfârşitul vieţii cuiva. O sută de grame de ceai –
cinci vieţi de om. Un baton de salam? Vă rog, nu e scump deloc, costă
numai cincisprezece vieţi. O haină bună din piele de calitate, vândută
azi la reducere, costă, în loc de trei sute, numai două sute cincizeci –
economisiţi cincizeci de vieţi. Volumul schimburilor comerciale din
această piaţă era egal cu numărul de locuitori ai metroului.
— Ei, ai găsit ceva? îl întrebă Bourbon, apropiindu-se.
— Nimic interesant, spuse Artiom, dând din mână.
— Aha, aşa e, sunt numai prostii. Dar să ştii, băiete, că sunt nişte
locşoare în mizeria asta unde poţi să faci rost de orice. Mergi pe acolo
şi ei se înghesuie care mai de care să te ademenească, strigând: „Arme,
droguri, fetiţe, documente false”, zise Bourbon, oftând visător. Dar
păduchii ăştia, adăugă el, făcând semn cu capul spre steagul Hansei,
ne fac să ne simţim ca la grădiniţă: asta se poate, asta nu se poate. Hai
să luăm râşniţa de unde ţi-ai lăsat-o şi după aia o să-ţi explic cum
mergem mai departe prin rahatul ăsta de pasaj.

— 112 —
După ce luară automatul lui Artiom, se aşezară pe banca de piatră din
faţa intrării în tunelul de sud. Aici era semiîntuneric, iar Bourbon
alesese anume acest loc, pentru a putea să-şi obişnuiască ochii cu
întunericul.
— Pe scurt, uite cum stau lucrurile: nu garantez pentru mine. Înainte
nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva, aşa că nu ştiu ce-o să fac dacă o să
dăm tot de beleaua asta. Ptiu, bat în lemn, sper să fie totul în ordine,
dar dacă totuşi dăm peste ceva… Ei, dar dacă o să încep să mă smiorcăi
sau o să asurzesc tot nu e rău. Dar acolo, după câte îmi aduc aminte,
fiecare se scrânteşte în felul lui. Băieţii noştri nici nu s-au mai întors
înapoi, sau, în orice caz, nu la Prospekt. Cred că de fapt nu au mai ajuns
nicăieri şi azi o să dăm de ei acolo. Şi atunci tu… Trebuie să fii pregătit,
că eşti cam slab de înger. Dar o să mă împotrivesc, o să urlu şi poate că
o să te şi pocnesc. Şi atunci chiar avem o problemă, înţelegi? Nu ştiu
ce-o să fac… medită el. Bine, se decise Bourbon în final, în mod evident,
după multe ezitări. Se pare că eşti un băiat bun… Probabil n-o să mă
împuşti în spate. O să-ţi dau automatul meu după ce trecem prin
pasajul ăsta. Ascultă, îl preveni el pe Artiom privindu-l drept în ochi,
să nu faci glume cu mine. Eu stau cam prost cu umorul!
După ce-şi scutură rucsacul de boarfele puse deasupra, scoase cu mare
grijă automatul învelit într-o pungă de plastic neagră şi uzată. Era tot
un Kalaşnikov, dar scurtat, ca la grănicerii Hansei, cu un pat rabatabil
şi cu o ţeavă scurtă, spre deosebire de ţeava lungă, cu cătarea în capăt,
cum era a lui Artiom. Bourbon îi scoase încărcătorul şi-l băgă în rucsac,
aruncând înapoi lucrurile scoase mai devreme.
— Ţine! zise el întinzându-i arma lui Artiom. Ţine-l la îndemână. Poate
o să ai nevoie de el. Deşi pasajul e liniştit, adăugă Bourbon, apoi, fără
să mai termine ce avea de spus, sări pe şine. Bine, să mergem. Cine se
scoală de dimineaţă departe ajunge.

Era îngrozitor. Când trebuia să plece de la VDNH la Rijskaia, deşi

Artiom ştia – şi comandantul îi prevenise, la rândul lui – că se putea
întâmpla orice, se gândea totuşi că prin aceste tuneluri mergeau în
fiecare zi oameni şi era un du-te-vino continuu, iar în faţă era o altă
staţie locuită. Deşi trebuia să fii gata de orice, toţi erau convinşi în sinea
lor că lucrurile spuse de comandant nu erau decât o formalitate

— 113 —
necesară, ca să fie mereu în gardă. În plus, mai era vorba şi despre
dorinţa de a speria puţin tineretul, ca să nu stea să caşte gura. Acolo
aveai pur şi simplu un sentiment neplăcut, era vorba despre
disconfortul resimţit întotdeauna de toţi cei care pleacă dintr-o staţie
liniştită şi luminată. Chiar şi atunci când plecai de la Rijskaia spre
Prospekt Mira, în ciuda tuturor îndoielilor, te puteai linişti cu ideea că
în faţă se afla una dintre staţiile Hansei: ştiai că ajungeai undeva şi
puteai să te odihneşti fără teamă.
Dar aici era pur şi simplu înfricoşător. Tunelul care se întindea în faţa
lor era cufundat în beznă. Domnea un întuneric neobişnuit, deplin,
absolut, dens şi aproape perceptibil, poros ca un burete, care le
înghiţea cu aviditate razele lanternelor, aşa că abia reuşeau să
lumineze o bucăţică de pământ la un pas în faţa lor. Încordându-şi
auzul la maximum, Artiom încerca să distingă germenele acelui
zgomot ciudat şi dureros, dar era în zadar: probabil că sunetele
răzbăteau prin întunericul de aici la fel de greu şi de încet precum
lumina. Chiar şi cizmele cu blacheuri ale lui Bourbon, al căror bocănit
îi însoţise mereu, scoteau nişte sunete vlăguite şi înfundate.
Deodată, în peretele din dreapta apăru o spărtură, iar raza lanternei se
cufundă într-o pată neagră. La început, Artiom nu-şi dădu seama că
era pur şi simplu o ramificaţie perpendiculară pe tunelul principal. Îl
privi întrebător pe Bourbon, care-i explică:
— Nu-ţi fie frică. Aici a fost un tunel de legătură pentru trenuri, ca să
poţi trece pe Linia Circulară fără să mai foloseşti vreun pasaj pietonal.
Numai că Hansa l-a blocat. Nici ei nu sunt proşti să lase aici un tunel
deschis.
După aceea au mers destul de mult în tăcere, dar liniştea îi apăsa din
ce în ce mai mult. În cele din urmă, Artiom nu mai rezistă.
— Ascultă, Bourbon, începu el încercând să risipească încordarea. E
adevărat că nişte monştri de aici au atacat recent o caravană?
Fiindcă nu primi imediat un răspuns, Artiom îşi spuse că Bourbon nu
auzise întrebarea şi vru s-o repete, dar tocmai atunci îl auzi spunând:
— Am auzit şi eu ceva de felul ăsta, răspunse el. Dar pe atunci nu eram
aici, aşa că nu pot să fiu sigur.
Cuvintele lui Bourbon sunară la fel de înfundat, iar Artiom prinse
sensul celor auzite cu mare greutate, încercând să separe însemnătatea

— 114 —
cuvintelor de gândurile care i se învârteau greoi prin minte, încercând
să-şi dea seama de ce se auzea aşa de prost acolo.
— Şi cum vine asta, că „nu i-a văzut nimeni”? În ambele capete ale
tunelului se află câte o staţie. Unde s-au dus? întrebă el, dar nu pentru
că îl interesa în mod deosebit, ci pur şi simplu pentru a-şi auzi vocea.
Mai trecură câteva minute înainte ca Bourbon să-i răspundă, dar de
data asta Artiom nu-şi mai dorea să-l grăbească, în cap îi rămăseseră
ecourile cuvintelor pe care tocmai le rostise şi era mult prea ocupat să
le asculte.
— Se spune că este ceva pe aici… Un soi de trapă. E acoperită şi e greu
s-o vezi. De fapt, ce poţi vedea în bezna asta? adăugă Bourbon cu un
fel de iritare nefirească.
A trebuit să treacă un timp pentru ca Artiom să-şi poată aduce aminte
despre ce vorbeau, chinuindu-se să se agaţe de cârligul sensului şi să
pună următoarea întrebare. Însă el voia pur şi simplu să continue
discuţia, chiar aşa stângace şi dificilă, pentru că doar aşa puteau scăpa
de linişte.
— Dar aici e mereu aşa de… întuneric? întrebă Artiom, simţind cu
teamă că până şi întrebarea lui se auzise oarecum înăbuşit, de parcă
avea urechile înfundate.
— Întuneric? Aşa e mereu aici. Peste tot e întuneric. O să vină… un
mare întuneric şi… o să învăluie lumea şi va… domni veşnic, răspunse
Bourbon făcând nişte pauze stranii.
— Ce-i asta, e din vreo carte? spuse Artiom, remarcând în sinea lui că
va trebui să facă eforturi şi mai mari pentru a-şi auzi cuvintele.
Observase în treacăt că felul în care vorbea Bourbon se schimbase
înfricoşător, dar nu avu suficientă putere să se minuneze de asta.
— Carte… Să te temi… de adevăruri ascunse în pergamente… vechi,
unde… cuvintele sunt imprimate cu aur şi hârtia… e neagră ca aspida…
nu putrezeşte, rosti Bourbon cu greutate, iar lui Artiom îi trecu prin
minte că tovarăşul lui de drum, din cine ştie ce motive, nu se mai
întorcea spre el când îi vorbea.
— Frumos! aproape că strigă Artiom. De unde e asta?
— Şi frumuseţea… va fi alungată şi călcată în picioare… şi prorocii se
vor sufoca, încercând zadarnic să-şi rostească profeţiile… lor, fiindcă
ziua… care vine va fi… mai neagră decât cele mai de rău augur… frici,

— 115 —
iar cele văzute de ei… le vor otrăvi raţiunea… continuă în surdină
Bourbon.
Apoi bărbatul se opri dintr-odată şi îşi întoarse brusc capul spre stânga,
astfel că Artiom auzi cum îi pârâiau vertebrele gâtului. Apoi se uită fix
la Artiom, făcându-l să se dea cu un pas înapoi.
Ochii lui Bourbon erau larg deschişi, dar pupilele îi erau îngrozitor de
contractate şi se transformaseră în două puncte minuscule, deşi în
întunericul ca smoala din tunel ar fi trebuit să se mărească, încercând
să absoarbă cât mai multă lumină. Faţa îi era nefiresc de liniştită şi
nemişcată, neavând niciun muşchi încordat, avea chiar întipărit acel
zâmbet permanent dispreţuitor care-i era caracteristic.
— Am murit, spuse apăsat Bourbon. Nu mai exist.
Apoi se prăbuşi ţeapăn cu faţa în jos.
Şi chiar în acelaşi moment, în urechile lui Artiom pătrunse sunetul pe
care-l auzise data trecută, dar acum nu începu de la zero, crescând
treptat, aşa cum se întâmplase atunci, ci izbucni deodată cu toată
puterea, asurzindu-l şi făcându-l pentru o clipă să simtă că-i fugea
pământul de sub picioare. Era mult mai puternic şi acum Artiom
rămase multă vreme întins pe jos, strivit, fără să-şi poată aduna voinţa
de a se ridica. Acoperindu-şi urechile cu mâinile, cum făcuse şi ultima
oară, în timp ce striga cât îl ţinea gura, Artiom îşi adună puterile şi se
ridică de jos. Apoi, după ce luă lanterna căzută din mâinile lui
Bourbon, începu să cerceteze febril pereţii cu ajutorul ei, căutând sursa
zgomotului care spărsese ţeava, la fel ca data trecută. Dar aici ţevile
erau intacte şi zgomotul venea mai degrabă de undeva de sus. Fără să
găsească nimic, Artiom se întoarse la Bourbon. Omul stătea nemişcat
în aceeaşi poziţie, iar când îl întoarse cu faţa în sus, Artiom observă
îngrozit că avea ochii încă deschişi. Artiom trebui să se gândească mult
ca să-şi aducă aminte ce trebuia să facă; în cele din urmă îi puse mâna
pe încheietură pentru a-i simţi pulsul. Voia să-l simtă, chiar dacă ar fi
fost slab, abia perceptibil, sau dacă ar fi fost întrerupt… Zadarnic.
Atunci îl apucă pe Bourbon de mâini şi, plin de sudoare, îi trase trupul
îngreunat înainte, departe de acel loc. Era înfiorător de greu, fiindcă
uitase să-i scoată rucsacul.
După câteva zeci de paşi se lovi deodată de ceva moale şi îl izbi un iz
respingător, oarecum dulceag. Imediat îşi aminti cuvintele lui

— 116 —
Bourbon: „O să dăm de ei.” Încercând să nu se uite jos şi dublându-şi
efortul, trecu de cadavrele întinse pe şine, trăgându-l pe Bourbon după
el. Capul lui Bourbon atârna inert, iar mâinile lui reci alunecau din
palmele asudate de încordare ale lui Artiom, dar lui puţin îi păsa de
asta. Trebuia să-l ia pe Bourbon de acolo, doar îi promisese!
Zgomotul începu să scadă treptat şi deodată dispăru de tot. Apoi se
lăsă iar o linişte mormântală, şi Artiom, simţindu-se cuprins de o mare
uşurare, îşi permise în sfârşit să se aşeze pe o şină şi să-şi tragă sufletul.
Bourbon zăcea nemişcat alături, iar Artiom, respirând cu greutate, îi
privea disperat faţa palidă. Peste vreo cinci minute se forţă să se ridice
în picioare şi, după ce-l apucă de încheieturi pe Bourbon, porni mai
departe. Mintea îi era complet goală; îi mai rămăsese doar hotărârea
îndârjită de a-l târî cu orice preţ pe acest om până în staţia următoare.
Apoi îl lăsară picioarele şi căzu lat, dar, după ce stătu aşa câteva
minute, începu iar să se târască înainte, trăgându-l acum pe Bourbon
de guler. „O să ajung, o să ajung, o să ajung o să ajung
osăajungosăajungosăajung”, îşi tot repeta, deşi în momentul acela nici
el nu mai credea. După ce forţele îl părăsiseră complet, îşi scoase
automatul de pe umăr şi îl reglă cu degete tremurătoare, să tragă foc
cu foc. Apoi, îndreptând ţeava spre sud, trase şi strigă: „Oameni!”, dar
ultimul sunet pe care îl auzi fu nu o voce omenească, ci foşnetul labelor
de şobolani şi chiţăitul bine cunoscut.

Nu ştia cât stătuse aşa, culcat, cu mâna încleştată pe gulerul lui

Bourbon, strângând patul armei, când deodată zări o geană de lumină.
Deasupra lui stătea aplecat un bărbat necunoscut, cu o lanternă într-o
mână şi cu o armă ciudată în cealaltă.
— Tânărul meu prieten, i se adresă omul cu o voce puternică şi plăcută.
Poţi să-ţi laşi prietenul. E la fel de mort ca Ramses al II-lea. Vrei să
rămâi aici, ca să vă regăsiţi cât mai repede în ceruri sau asta mai poate
aştepta?
— Vă rog să mă ajutaţi să-l duc până în staţie, îl rugă Artiom cu o voce
slabă, acoperindu-şi ochii ca să se ferească de raza lanternei.
— Mă tem că va trebui să respingem cu indignare această idee, îi spuse
acela întristat. Nu sunt deloc de acord cu transformarea staţiei de
metrou Suharevskaia într-o criptă, fiindcă nu e prea confortabilă nici

— 117 —
în starea actuală. Şi apoi, dacă vom reuşi să ducem trupul neînsufleţit
al tovarăşului tău până acolo, e puţin probabil să se găsească cineva din
staţia asta care să-l conducă pe ultimul drum aşa cum se cuvine. Oare
mai are importanţă dacă acest cadavru se va descompune aici sau în
staţie, având în vedere că sufletul lui nemuritor s-a ridicat deja la
Ceruri? Sau s-a transformat, în funcţie de credinţă. Deşi toate religiile
greşesc într-o anumită măsură.
— I-am promis… zise oftând Artiom. Am avut o înţelegere.
— Prietene! spuse bărbatul încruntându-se. Încep să-mi pierd
răbdarea. Nu stă în obicei să-i ajut pe morţi, pentru că în lume sunt
destui vii care au nevoie de ajutor. Mă întorc în Suharevskaia. De la
atâta stat în tunelul ăsta am început să capăt reumatism. Dacă vrei să-
ţi revezi cât mai repede prietenul, te sfătuiesc să rămâi aici. Şobolanii
şi alte creaturi drăguţe te vor ajuta în acest sens. Şi după aceea, dacă te
nelinişteşte partea juridică a problemei, îţi pot spune că după moartea
uneia dintre părţile implicate, înţelegerea este considerată nulă, dacă
nu există vreo altă precizare în acest sens.
— Dar nu pot să-l părăsesc pur şi simplu aici! zise încet Artiom,
încercând să-şi convingă salvatorul. Doar a fost un om viu. Să-l las
pradă şobolanilor?!!
— După toate aparenţele, chiar că a fost un om viu, răspunse acela,
privind sceptic cadavrul. Dar acum este, fără nicio îndoială, un om
mort, şi nu mai e acelaşi lucru. Bine, dacă ţii aşa de mult, poţi să te
întorci după aceea aici şi să aprinzi un foc de îngropăciune sau ce se
obişnuieşte pe la voi să faceţi în asemenea situaţii. Şi -acum, scoală! îi
porunci el, iar Artiom se ridică în picioare fără nicio tragere de inimă.
Apoi, în ciuda protestelor lui Artiom, omul smulse fără ezitare rucsacul
pe care-l avea Bourbon în spate, şi-l puse pe umăr şi, sprijinindu-l pe
Artiom, o porni grăbit înainte. La început, lui Artiom îi era greu să
meargă, dar pe urmă simţi cum necunoscutul părea să-i transmită cu
fiecare pas o parte din energia lui debordantă. Durerea de picioare îi
trecuse şi mintea i se mai limpezi puţin. Se uită cu atenţie la chipul
salvatorului său. Părea să aibă mai bine de cincizeci de ani, dar arăta
uimitor de energic şi de vioi. Mâna cu care-l susţinea pe Artiom era
fermă şi pe toată durata drumului nu-i tremurase o dată de oboseală.
Părul tuns scurt, care începuse să-i încărunţească, şi barba mică şi

— 118 —
îngrijită îl avertiză pe Artiom că omul era mult prea îngrijit pentru un
locuitor al metroului, mai ales din acel colţ de lume în care părea să
trăiască.
— Ce s-a întâmplat cu prietenul tău? îl întrebă el pe Artiom. Nu prea
pare să-l fi atacat ceva, mai degrabă arată ca şi cum ar fi fost otrăvit. Şi
trag mare speranţă că nu este vorba de ceea ce cred eu, mai spuse el
fără să explice de ce anume se temea.
— Nu… A murit singur, spuse Artiom, care nu mai avea puterea de a
explica acum circumstanţele ciudate ale morţii lui Bourbon, pe care el
însuşi abia acum începea să le înţeleagă. Este o poveste lungă. O să ţi -
o spun mai târziu.
Dintr-odată, tunelul se lărgi, iar Artiom se trezi pe neaşteptate în
staţie. I se părea ceva foarte ciudat şi avu nevoie de câteva secunde
pentru a-şi da seama, în sfârşit, despre ce era vorba.
— Ce se întâmplă aici, de ce e întuneric? îşi întrebă îngrozit însoţitorul.
— Aici nu e nicio autoritate, răspunse omul. Oamenii de aici nu au de
la cine să primească lumină. Aşa că orice om care are nevoie de lumină
trebuie să-şi facă singur rost de ea. Cine poate s-o facă, bine, cine nu,
nu. Dar nu te teme, din fericire, eu fac parte din prima categorie,
adăugă el şi se căţără rapid pe peron, dându-i mâna lui Artiom, ca să-l
ajute.
Cotiră chiar după prima arcadă şi intrară într-o sală. Un singur pasaj
foarte lung, coloane şi arcade de o parte şi de alta, obişnuiţii pereţi de
fier ce blocau scările rulante, ici şi colo luminile slabe venind dinspre
nişte focuri amărâte, iar în rest beznă totală – aceasta era imaginea
apăsătoare şi foarte tristă a staţiei Suharevskaia. Lângă focurile mici se
înghesuiau oameni, unii dintre ei dormind direct pe jos, iar nişte
siluete cocârjate, îmbrăcate cu zdrenţe, rătăceau de colo-colo printre
focuri. Cu toţii erau adunaţi spre mijlocul încăperii, ţinându-se cât mai
departe de tuneluri.
Focul la care îl dusese necunoscutul pe Artiom era în mod clar mai
puternic decât celelalte şi se afla departe de centrul peronului.
— La un moment dat staţia asta o să se facă scrum, îşi zise cu voce tare
Artiom, privind trist în jur.
— Peste patru sute douăzeci de zile, îi comunică liniştit însoţitorul.
Aşa că până atunci ar fi mai bine să pleci de aici. Eu, în orice caz, asta

— 119 —
intenţionez să fac.
— De unde ştiţi? întrebă uimit Artiom, aducându-şi aminte într-o
clipită toate povestirile despre magi şi extrasenşi şi încercând să
desluşească pe chipul lui vreun semn al unei premoniţii nepământeşti.
— Inima maternă vizionară e neliniştită, răspunse bărbatul zâmbind.
Gata, acum trebuie să te culci, iar mai târziu o să facem cunoştinţă şi o
să stăm puţin de vorbă.
De îndată ce omul termină fraza, pe Artiom îl cuprinse o oboseală
monstruoasă, acumulată în tunelul de dinainte de Rijskaia, în timpul
coşmarurilor şi după ultima încercare la care îi fusese supusă voinţa.
Fără să se mai poată împotrivi, Artiom se întinse pe o bucată de foaie
de cort aşezată lângă foc, îşi puse sub cap rucsacul şi căzu într-un somn
lung şi greu, fără vise.

— 120 —
 CAPITOLUL 6

Tavanul era aşa de afumat, că nu se mai vedea nici urmă din varul care
îl acoperise cândva. Artiom se uită prostit la el, fără să înţeleagă unde
se afla.
— Te-ai trezit? auzi el o voce cunoscută, care reuni mozaicul risipit al
gândurilor şi întâmplărilor prin care trecuse în tabloul zilei de ieri.
„Oare chiar se întâmplase ieri?”
Totul părea acum aşa de ireal; un perete opac precum ceaţa separa
realitatea de amintiri. E suficient să adormi şi să te trezeşti, pentru ca
imaginea clară a lucrurilor trăite să pălească uimitor de repede, încât
atunci când îţi mai aminteşti ceva să nu mai poţi distinge fantezia de
întâmplările adevărate. Acestea devin la fel de vagi ca visele, ori ca
gândurile despre viitor sau despre un posibil trecut.
— Bună seara, îl salută bărbatul care îl găsise.
Omul stătea de partea cealaltă a focului, iar Artiom îl vedea prin flăcări,
motiv pentru care chipul lui avea o tentă enigmatică, ba chiar mistică.
— Acum putem să facem cunoştinţă. Eu am un nume obişnuit, care
seamănă cu toate numele care te înconjoară în lumea asta. E mult prea
lung şi mie nu-mi spune nimic despre mine. Dar eu sunt ultima
încarnare a lui Ginghis Han şi de aceea poţi să-mi spui Han. Este mai
scurt.
— Ginghis Han? întrebă Artiom privindu-şi neîncrezător
interlocutorul, uimit în primul rând de faptul că omul se prezentase ca
fiind o ultimă încarnare, de vreme ce el nu credea în reîncarnare.
— Prietene! protestă ofensat Han, nu trebuie să studiezi cu atâta
suspiciune forma ochilor mei şi felul în care mă port. De atunci am
avut destule alte încarnări, mult mai cuviincioase. Dar Ginghis Han
rămâne cea mai importantă etapă din drumul meu, deşi, spre marea
mea părere de rău, tocmai din această viaţă nu-mi mai amintesc nimic.
— Şi de ce Han, şi nu Ginghis? insistă Artiom. Doar Han nu e un nume
de familie, ci e o funcţie, dacă mi-amintesc bine.
— Te determină să faci asociaţii inutile, ca să nu vorbim deja de
Aitmatov, veni explicaţia incomprehensibilă şi fără chef a omului. Şi,
de fapt, nu cred că sunt obligat să-i dau socoteală nimănui despre
originile prenumelui meu. Pe tine cum te cheamă?
— 121 —
— Pe mine mă cheamă Artiom şi nu ştiu cine am fost într-o viaţă
trecută. S-ar putea ca numele meu să fi fost mai răsunător înainte,
încercă să se justifice Artiom.
— Îmi pare bine, spuse Han, părând pe deplin mulţumit de răspuns.
Sper că vei împărţi cu mine hrana mea modestă, mai spuse el
ridicându-se şi agăţând deasupra focului un ceainic de fier ciobit,
dintr-acelea pe care le foloseau şi la VDNH, la punctul de pază din
nord.
Artiom se ridică agitat, scotoci prin rucsac şi scoase de acolo un salam
pe care-l luase cu el de acasă. Tăie cu briceagul câteva felii şi le puse pe
o cârpă curată, luată tot din rucsac.
— Uite, zise el, întinzând mâncarea spre noul lui tovarăş. Merge cu
ceai.
Han avea acelaşi ceai ca la VDNH, Artiom îl recunoscu imediat.
Sorbind din cana metalică emailată, îşi aminti în tăcere evenimentele
zilei precedente. Gazda se gândea, de asemenea, la ale sale, aşa că
deocamdată îl lăsă în pace.
Nebunia care se revărsa în lume prin ţevi avea efecte diferite asupra
celor afectaţi. Şi dacă Artiom o recepta pur şi simplu ca pe un zgomot
asurzitor care nu-l lăsa să se concentreze şi îi ucidea gândurile,
cruţându-i totuşi raţiunea, Bourbon pur şi simplu nu putuse să facă
faţă unui atac atât de puternic şi murise. Artiom nu se aşteptase ca
acest zgomot să poată ucide, altfel nu ar fi fost de acord să facă niciun
pas în tunelul întunecat dintre Prospekt Mira şi Suharevskaia.
De data asta, zgomotul se insinuase pe neobservate, mai întâi
amorţindu-le simţurile – Artiom era sigur acum că toate sunetele
obişnuite fuseseră acoperite de acesta, deşi până la un punct nici măcar
nu putuse auzi zgomotul –, apoi îngheţându-le şuvoiul gândurilor,
astfel încât acestea se buluceau unele într-altele, se opreau şi se
acopereau de ceaţa neputinţei, pentru ca în final să dea lovitura fatală.
Şi cum de nu observase el imediat că Bourbon începuse deodată să
vorbească într-un limbaj pe care n-ar fi putut să-l folosească niciodată,
chiar dacă citise o mulţime de prorociri apocaliptice? Şi pătrunseseră
din ce în ce mai adânc în tunel, ca vrăjiţi, iar starea aceea de beţie
fusese minunată şi nu avuseseră nicio clipă sentimentul pericolului. Şi
pe el îl preocupase o tâmpenie, îşi zisese că trebuia să vorbească

— 122 —
încontinuu, dar nu-i trecuse prin minte să se gândească la ce se
întâmpla cu Bourbon – nu ştia de ce, dar nu-i trecuse prin minte, ceva
îl împiedicase să facă asta…
Ar fi vrut să-şi alunge din minte tot, să uite, căci erau acolo lucruri
imposibil de înţeles şi atât de inaccesibile, că în toţi anii trăiţi la VDNH
nu auzise decât poveşti despre ele şi era mai simplu să creadă în
continuare că aşa ceva nu se putea întâmpla în lumea noastră, că aşa
ceva pur şi simplu nu avea ce căuta aici. Artiom clătină din cap şi se
uită din nou în jur.
Staţia era cufundată în aceeaşi penumbră. Îi veni în minte faptul că aici
nu exista niciodată lumină şi că, dacă era să se schimbe ceva, asta
însemna doar să se facă şi mai întuneric, în cazul în care se termina
rezerva de combustibil pentru foc adusă probabil cu ajutorul unor
caravane. Ceasul de deasupra intrării în tunel se oprise demult, iar
staţia nu era condusă de nimeni, aşa că nimeni nu le purta de grijă. Aşa
se face – se gândi Artiom – că Han îi spusese „Bună seara”, deşi după
calculele lui trebuia să fie dimineaţă sau amiază.
— Chiar e seară? îl întrebă Artiom nedumerit pe Han.
— La mine e seară, răspunse meditativ acesta.
— Ce vreţi să spuneţi? zise nedumerit Artiom.
— Vezi, Artiom, tu, după cum se vede, vii dintr-o staţie în care
ceasurile funcţionează şi toţi se uită cu veneraţie la ele, potrivindu-şi
timpul la ceasurile de mână după cifrele roşii de deasupra intrării în
tunel. La voi timpul e unul pentru toţi, la fel şi lumina. Aici totul e
invers: pe nimeni nu-l priveşte ce fac ceilalţi. Nimeni nu trebuie să
asigure lumină pentru toţi cei care s-au adăpostit aici. Du-te la oameni
şi propune-le asta – ideea ta o să li le pară total absurdă. Cine are nevoie
de lumină trebuie să şi-o aducă singur. La fel e şi cu timpul: cine vrea
să ştie cât e ceasul, pentru că se teme de haos, îşi va aduce cu sine
propriul timp. Aici fiecare are timpul său şi timpul fiecăruia e diferit,
în funcţie de cine şi când a pierdut şirul, dar toţi au dreptate şi fiecare
crede în timpul lui, organizându-şi viaţa după ritmurile sale. Acum la
mine e seară, iar la tine dimineaţă, dar ce înseamnă asta? Cei ca tine,
care îşi potrivesc ceasurile cu atâta grijă când călătoresc, sunt
asemenea oamenilor din vechime care îşi păstrau un tăciune aprins
într-un opaiţ, pentru a putea aprinde oricând focul. Dar sunt alţii care

— 123 —
au pierdut sau chiar au aruncat tăciunele. Tu ştii doar că aici, în
metrou, e de fapt mereu noapte şi că nu are niciun rost să ţii cu atâta
stricteţe socoteala timpului scurs. Sparge-ţi ceasul şi o să vezi în ce se
va transforma timpul – este foarte interesant. Se va schimba şi nu-l vei
mai recunoaşte. Va înceta să fie fragmentat, spart în frânturi – ore,
minute, secunde. Timpul e ca mercurul: fărâmiţează-l, iar el o să se
refacă, devenind iarăşi un întreg imposibil de definit. Oamenii l -au
domesticit, l-au priponit de lanţul ceasurilor lor de buzunar şi al
cronometrelor, iar pentru cei care-l ţin în lanţ, el curge la fel. Dar
încearcă să-l eliberezi şi o să vezi: pentru oameni diferiţi, el va curge
diferit. Pentru unii curge mai lent şi mai greu, fiind măsurat prin
ţigările fumate, prin intrări şi ieşiri, în timp ce pentru alţii goneşte şi
poate fi măsurat numai prin vieţile trăite. Crezi că acum e dimineaţă?
Probabilitatea de a avea dreptate e cam de o pătrime. Totuşi, dimineaţa
aceasta nu are niciun sens aici, ea e doar acolo, la suprafaţă. Dar acolo
nu mai există viaţă. În orice caz, nu au mai rămas oameni. Are oare
importanţă ce se întâmplă sus pentru cei care n-o să mai ajungă
niciodată acolo? Nu; de aceea ţi-am şi spus „bună seara”, dar tu, dacă
vrei, poţi să-mi răspunzi „bună dimineaţa”. În ceea ce priveşte această
staţie, ea nu are niciun fel de timp, mă rog, poate doar unul, extrem de
ciudat: acum suntem în ziua a patru sute nouăsprezecea, şi e vorba de
o numărătoare inversă.
Bărbatul tăcu, sorbind din ceaiul fierbinte, iar Artiom se gândi amuzat
că la VDNH ceasul din staţie era considerat un lucru sfânt, iar orice
defecţiune a lui atrăgea după sine acuzaţii de sabotaj îndreptate
împotriva unor persoane, indiferent dacă erau vinovate sau
nevinovate. Ce s-ar mai minuna conducerea lor dacă ar afla că nu mai
există timp, că s-a pierdut sensul existenţei lui. Spusele lui Han îi
aduseră aminte lui Artiom de un lucru amuzant pe care, de când
crescuse, îl găsise surprinzător în mai multe rânduri.
— Se spune că înainte, când încă mai circulau trenuri, în vagoane se
anunţa: „Atenţie, se închid uşile, urmează staţia cutare, peronul este
pe dreapta sau pe stânga”, spuse el zâmbind. Este adevărat?
— Asta ţi se pare ciudat? întrebă interlocutorul lui ridicând din
sprâncene.
— Dar cum poţi să-ţi dai seama pe ce parte e peronul? Dacă merg de

— 124 —
la sud spre nord, peronul e pe dreapta, dar dacă merg de la nord spre
sud, e pe stânga. Şi scaunele din tren sunt de fapt de-a lungul pereţilor,
dacă înţeleg eu bine. Aşa că pentru pasageri peronul este în faţă sau în
spate; pentru jumătate dintre ei e aşa, iar pentru cealaltă jumătate, e
total invers.
— Ai dreptate, răspunse cu respect Han. De fapt, mecanicii vorbeau
doar în numele lor, ei mergeau în cabina din faţă şi pentru ei dreapta
era dreapta absolută, iar stânga stânga absolută. Însă doar ei ştiau asta,
şi, de fapt, vorbeau pentru ei. De aceea, în principiu, ar fi putut să şi
tacă. Dar eu am auzit din copilărie cuvintele astea şi m-am obişnuit aşa
de mult cu ele, că niciodată n-am stat să mă gândesc ce înseamnă cu
adevărat. Ai promis să-mi povesteşti ce s-a întâmplat cu tovarăşul tău,
îi aduse el aminte lui Artiom după o vreme.
Artiom mai ezită puţin, încercând să-şi dea seama dacă merita să-i
povestească acestui om despre circumstanţele enigmatice ale morţii lui
Bourbon, despre zgomotul pe care îl auzise de două ori în ultimele
douăzeci şi patru de ore, despre influenţa nefastă a acestuia asupra
minţii omeneşti, despre trăirile şi gândurile lui atunci când ascultase
„muzica” tunelului. Apoi se hotărî că, dacă era cineva căruia să-i poată
povesti despre asemenea lucruri, acela nu putea fi decât omul care
credea sincer că era ultima întrupare a lui Ginghis Han şi că timpul nu
mai exista. Aşa că începu să-i povestească lui Han despre cele
întâmplate, făcând pauze, încurcându-se, emoţionându-se şi
încercând să-şi redea cât mai nuanţat senzaţiile resimţite atunci.
— Astea sunt vocile morţilor, spuse încet Han după ce Artiom îşi
încheie povestirea.
— Cum? întrebă Artiom cutremurându-se.
— Ai auzit vocile morţilor. Spuneai că la început era ceva ca o şoaptă
sau ca un foşnet? Da, ei sunt.
— Care morţi? întrebă nelămurit Artiom.
— Toţi oamenii care au murit în metrou, încă de la început. Asta, la
drept vorbind, explică şi de ce eu sunt ultima întrupare a lui Ginghis
Han. Nu vor mai fi alte întrupări. A venit sfârşitul tuturor, prietene. Nu
ştiu exact cum de s-a întâmplat aşa ceva, dar de data asta omenirea s-
a întrecut pe sine. Nu mai există nici rai, nici iad. Nu mai există
purgatoriu. După ce sufletul zboară din trup – sper că măcar în sufletul

— 125 —
nemuritor crezi! –, nu mai are unde să se adăpostească. Câte megatone
sunt necesare pentru a risipi noosfera? Doar a fost la fel de reală
precum acest ceainic. Indiferent de câte o fi fost vorba, n-au fost
puţine. Au distrus şi raiul, şi iadul. Ne-a fost scris să trăim într-o lume
în care după moarte sufletul trebuie să rămână tot aici. Mă înţelegi? O
să mori, dar sufletul tău chinuit nu se va mai reîncarna şi, pentru că nu
mai există nici rai, nu-şi va mai găsi liniştea şi odihna. E condamnat să
rămână tot acolo unde a trăit toată viaţa, în metrou. Nu-ţi pot oferi
explicaţia teoretică pentru ce se întâmplă, dar ştiu cu siguranţă că în
lumea noastră, sufletul rămâne în metrou după moarte. Va umbla pe
sub bolţile acestor subterane, prin tuneluri, până la sfârşitul timpului,
fiindcă nu are unde să se mai ducă. Metroul reuneşte în sine viaţa
materială şi ambele ipostaze ale celei de dincolo de mormânt. Acum şi
Raiul, şi Iadul se află tot aici; trăim printre sufletele morţilor, care se
strâng ca un cerc în jurul nostru: toţi cei care au fost împuşcaţi, striviţi
de tren, au ars, au fost sugrumaţi, au fost mâncaţi de monştri sau au
murit de o moarte bizară, despre care nimeni dintre cei vii nu ştie
nimic şi nu va afla niciodată nimic. Acum mult timp mă frământau
întrebări, de ce nu se simte prezenţa lor în fiecare zi, aşa cum nu se
simte tot timpul o privire uşoară şi rece din întuneric… Ţi-e cunoscută
această frică de tunel? Înainte mă gândeam că morţii, aproape orbi,
aleargă după noi prin tuneluri, urmărindu-ne pas cu pas şi topindu-se
în întuneric imediat cum întoarcem capul. Ochii nu-ţi folosesc la
nimic, nu-i poţi vedea pe morţi, dar fiorii care ne trec, părul care ni se
ridică în cap şi tremuratul care ne cuprinde trupurile sunt o mărturie
a urmăririi lor invizibile. Aşa credeam înainte. Dar după ceea ce mi -ai
povestit, m-am lămurit asupra multor lucruri. Cine ştie cum, acele
suflete ajung în ţevi, în liniile de comunicaţie. Cândva, demult, înainte
să se nască tatăl şi chiar bunicul meu, prin oraşul mort care se află la
suprafaţă curgea un râu. Oamenii care trăiau pe atunci acolo – că doar
n-a fost mereu aşa pustiu şi lipsit de viaţă –, ei bine, oamenii aceia ştiau
cum să supună râul şi să-l trimită prin nişte ţevi sub pământ, unde
probabil curge şi acum. Dar se pare că acum cineva l-a închis în ţevile
astea chiar pe Lethe 15, râul morţii… Tovarăşul tău nu vorbea cu

15 În mitologia greacă, acesta este unul dintre cele cinci râuri subpământene ale
ţinutului condus de Hades, zeul Infernului (n.r.).
— 126 —
cuvintele lui, şi nici nu era el. Erau vocile morţilor, omul le auzea în
capul lui şi le repeta, iar după aceea l-au luat cu ele.
Artiom îl privea fix pe Han şi nu-l scăpă din ochi până când acesta nu-
şi încheie povestea. Pe faţa lui Han alergau umbre neclare, iar ochii îi
străluceau cu un foc infernal – nu flacăra purpurie a focului, ci flacăra
portocalie şi atotmistuitoare a unui aruncător de flăcări. Spre sfârşitul
povestirii, Artiom era aproape convins că Han era nebun, că vocile din
ţevi probabil îi şoptiseră şi lui ceva. Şi cu toate că omul îl salvase de la
moarte şi fusese aşa de ospitalier, i se părea neplăcut şi stânjenitor să
mai rămână multă vreme cu el. Trebuia să se gândească la cum să se
strecoare mai departe, prin cel mai malefic tunel dintre toate cele
despre care auzise până acum, de la Suharevskaia până la
Turghenievskaia şi mai departe.
— Aşa că trebuie să mă ierţi pentru mica mea înşelăciune, spuse Han
după o mică pauză. Sufletul prietenului tău nu s-a ridicat la Creator,
nu s-a întrupat şi nu a luat altă formă, ci s-a reunit cu sufletele altor
nefericiţi, în ţevi.
Aceste cuvinte îi amintiră lui Artiom că avusese de gând să se întoarcă
după cadavrul lui Bourbon pentru a-l aduce în staţie. Bourbon spunea
că are prieteni aici care ar fi trebuit să-l însoţească pe Artiom înapoi în
cazul în care ajungea cu bine la destinaţie. Asta îi aduse aminte lui
Artiom de rucsacul pe care încă nu îl deschisese şi în care, în afară de
încărcătoarele pentru automatul lui Bourbon, se mai putea afla ceva
util. Dar se temea foarte tare să caute în el, căci îi intraseră în cap tot
felul de superstiţii, aşa că se hotărî ca doar să întredeschisă rucsacul şi
să arunce o privire, încercând să nu atingă nimic şi mai ales să nu
scormonească.
— Nu trebuie să-ţi fie teamă. Acum lucrurile astea sunt ale tale, zise
Han pe neaşteptate, de parcă ar fi simţit neliniştea lui Artiom.
— După părerea mea, ceea ce îmi spuneţi se cheamă tâlhărie, zise încet
Artiom.
— Nu trebuie să te temi de răzbunare, nu se va reîncarna, repetă Han,
iar răspunsul lui nu avea legătură cu ceea ce spusese Artiom cu voce
tare, ci cu gândurile neclare care-i treceau prin cap. Şi eu cred că atunci
când ajung în ţevile acelea, morţii se pierd, devin o parte a întregului,
voinţa lor se dizolvă în voinţa celorlalţi, iar raţiunea se stinge.

— 127 —
Personalitatea individului respectiv nu mai există. Dar dacă te temi nu
de morţi, ci de vii… Atunci n-ai decât să duci rucsacul în mijlocul staţiei
şi să-i verşi pe jos tot conţinutul. Aşa, nimeni nu te va acuza de hoţie,
şi vei avea conştiinţa curată. Dar dacă vrei să ştii părerea mea, tu ai
încercat să-l salvezi, iar el ţi-ar fi recunoscător pentru asta. Consideră
că rucsacul ăsta este plata pe care ţi-ar fi oferit-o pentru ceea ce ai
făcut.
Han vorbea aşa de autoritar şi de convingător, că Artiom îşi luă inima
în dinţi şi începu să scotocească în rucsac şi să întindă pe pânza de cort,
la lumina focului, ceea ce găsea înăuntru. Aşa apărură, unul după altul,
cele patru încărcătoare pentru automatul lui Bourbon, pe lângă cele
două pe care le luase când îi dăduse automatul lui Artiom. Era uimitor
că un cărăuş, aşa cum îl considera Artiom pe Bourbon, avea nevoie de
un arsenal atât de impresionant. Artiom înfăşură cu grijă într-o cârpă
cinci dintre încărcătoarele găsite şi le puse în rucsacul lui, iar pe cel de-
al şaselea îl puse în Kalaşnikovul scurtat. Arma era în stare bună, unsă
cum trebuie şi îngrijită. Piedica se mişca lin şi scotea la sfârşit un
păcănit sec şi înfundat, iar selectorul trecea puţin cam greu de la un
regim de foc la altul, lucruri care însemnau că era practic nou. Mânerul
ţi se potrivea bine în palmă şi patul de lemn pentru mâna stângă, aflat
sub ţeavă, era bine lustruit, caracteristici care făceau ca pistolul-
mitralieră, mic în comparaţie cu ceea ce încercase Artiom până atunci,
să îţi dea senzaţia că te puteai baza pe el, ceea ce îţi inducea o stare de
calm. Imediat se hotărî că, dacă urma să păstreze vreun lucru de-al lui
Bourbon, automatul avea să fie acela.
Însă nu găsi încărcătoarele cu gloanţe de calibrul 7.62 pentru vechea
lui „râşniţă”, pe care i le promisese Bourbon. Nu era deloc clar cum
avea Bourbon de gând să-i plătească onorariul ce i se cuvenea.
Gândindu-se la asta, Artiom ajunse la concluzia că era posibil ca omul
să nici nu fi avut de gând să-i dea ceva ci, în schimb, după ce treceau
de sectorul periculos, să-l împuşte pe la spate, apoi să-l arunce în vreun
puţ sau să-l lase pradă şobolanilor. Şi dacă cineva s-ar fi întrebat unde
a dispărut, s-ar fi găsit multe răspunsuri: în metrou se poate întâmpla
orice, iar băiatul acceptase de bunăvoie să meargă acolo.
Pe lângă tot felul de cârpe, o hartă a metroului plină de nişte semne pe
care le-ar fi putut înţelege doar stăpânul ei mort şi o sută de grame de

— 128 —
iarbă, la fundul rucsacului descoperi două bucăţi de carne afumată,
împachetată în nişte pungi de plastic, şi un carnet de notiţe. Artiom nu
se apucă să citească ce scria în carneţel şi fu foarte dezamăgit de restul
lucrurilor din rucsac. În adâncul sufletului, spera să găsească acolo
ceva misterios, poate chiar preţios – motivul pentru care Bourbon îşi
dorea aşa de mult să parcurgă tunelul spre Suharevskaia. Crezuse că
Bourbon era vreun soi de curier, vreun contrabandist sau ceva de felul
ăsta. Asta, cel puţin, ar fi explicat dorinţa lui încăpăţânată de a trece
prin afurisitul ăla de tunel cu orice preţ, precum şi disponibilitatea de
a cheltui destul de mult pentru asta. Dar, după ce scosese din sac şi
ultima pereche de lenjerie de schimb, iar pe fund, oricât ar fi luminat
Artiom, nu se mai zărea nimic în afara unor firimituri vechi şi uscate,
provenind de la ceva comestibil, deveni clar că motivul încăpăţânării
lui fusese altul. Artiom îşi bătu capul o vreme să afle ce anume căuta
Bourbon dincolo de Suharevskaia, dar nu reuşi să găsească niciun
răspuns plauzibil.
Dar tentativele de a ghici fură repede alungate de gândul că îl lăsase pe
bietul om în mijlocul tunelului, la cheremul şobolanilor, deşi se
pregătea să se întoarcă ca să se ocupe într-un fel sau altul de cadavru.
E adevărat, nu prea ştia cum ar fi putut să-i dea cărăuşului ultimele
onoruri şi cum trebuia procedat în privinţa cadavrului. Să-l ardă? Dar
pentru asta aveai nevoie de nervi tari, iar fumul sufocant şi mirosul de
carne şi de păr arse ar fi ajuns probabil până în staţie şi atunci nu ar
mai fi avut cum să evite neplăcerile. Iar ca să-l târască până în staţie ar
fi fost greu şi îngrozitor, pentru că una era să tragi de mâini un om,
sperând că e viu, alungându-ţi gândurile sâcâitoare care-ţi spuneau că
nu mai respira şi că nu i se mai simţea pulsul, şi alta e să iei de mână
pe cineva despre care ştii sigur că e mort şi să nu-i mai dai drumul până
la ieşirea din tunel… Şi după aceea? Aşa cum minţise în privinţa plăţii,
Bourbon putea să fi minţit şi în legătură cu prietenii pe care-i avea în
staţie şi care îl aşteptau. În acest caz, aducând cadavrul aici, Artiom s-
ar fi aflat într-o situaţie şi mai rea.
— Dar pe-aici cum procedaţi cu oamenii care mor? îl întrebă Artiom
pe Han după un lung moment de gândire.
— La ce te referi, prietene? întrebă la rândul lui Han. Te gândeşti la
sufletele morţilor sau la trupurile lor putrezite?

— 129 —
— Vorbesc despre cadavre, mormăi Artiom, care deja începea să se
sature de vorbăria asta despre viaţa de apoi.
— Sunt două tuneluri care merg de la Prospekt Mira până la
Suharevskaia, zise Han.
Artiom îşi dădu seama că era adevărat, lucru valabil, de altfel, pentru
oricare alte două staţii. Trenurile mergeau doar în două direcţii şi era
nevoie de două tuneluri. Şi atunci de ce Bourbon, care ştia despre cel
de-al doilea tunel, a preferat să meargă în întâmpinarea destinului?
— Dar se poate merge numai pe unul, continuă Han, pentru că în cel
de-al doilea tunel, mai aproape de staţia noastră, s-a surpat pământul,
iar acum s-a format acolo un fel de râpă adâncă. Dacă stai pe o margine
a acestei râpe, nu are importanţă pe care parte, nu i se vede capătul şi
nicio lanternă, nici măcar cea mai puternică, nu ajunge până la fund.
Din cauza asta tot felul de tâmpiţi spun că ar fi o prăpastie fără fund.
Desigur, nu e adevărat, dar cine ştie ce e de fapt la celălalt capăt. Râpa
asta e cimitirul nostru. Acolo ducem cadavrele, cum le numeşti tu.
Lui Artiom începu să i se facă rău când îşi imagină că va trebui să se
întoarcă la locul de unde îl luase Han, să târască înapoi cadavrul lui
Bourbon, pe care probabil începuseră deja să-l roadă şobolanii, să-l
aducă în staţie şi după aceea până la râpa din al doilea tunel. Încerca
să se convingă că a arunca cadavrul în râpă era de fapt acelaşi lucru cu
a-l lăsa în tunel, pentru că asta nu se putea nicidecum numi îngropare.
Dar în clipa când fu aproape convins că soluţia cea mai bună era să lase
lucrurile aşa, mai ales că trebuia să se grăbească, îi apăru deodată, cu o
claritate uimitoare, chipul lui Bourbon spunând: „Am murit.” Îl trecură
dintr-odată toate sudorile, se ridică în picioare cu greutate, îşi puse pe
umăr noul automat şi zise:
— Bine, mă duc. I-am promis. Aveam o înţelegere. Trebuie!
Porni prin staţie, cu picioarele înţepenite, prin întunericul ce devenea
din ce în ce mai des, spre scăriţa de fier care cobora de pe peron pe
şine, la intrarea în tunel.
Trebuia să aprindă lanterna încă dinainte de a coborî. Coborî scările în
goană, făcând metalul să bubuie, dar deodată se opri şi nu mai vru să
meargă mai departe. Din faţă îl lovise un aer greu, cu miros de
putreziciune, şi pentru o clipă muşchii refuzară să se mai supună,
oricât s-ar fi străduit să facă pasul următor. Şi, când în cele din urmă

— 130 —
îşi depăşi frica şi repulsia, simţi o palmă grea pe umăr. Surprins, scoase
un ţipăt şi se întoarse brusc, simţind o gheară în piept la gândul că nu
mai avea timp să-şi ia arma de pe umăr…
Dar era Han.
— Nu te teme, îl linişti el pe Artiom. Te-am pus la încercare. Nu trebuie
să te duci. Cadavrul tovarăşului tău nu mai e acolo.
Fără să înţeleagă, Artiom se holbă la el în tăcere.
— Cât timp ai dormit, am făcut eu ritualul de îngropăciune. Nu mai ai
de ce să te duci acolo. Tunelul e gol, adăugă Han, întorcându-i spatele
lui Artiom şi pornind înapoi spre arcade.
Teribil de uşurat, Artiom se grăbi să-l urmeze. Ajungându-l pe Han
după zece paşi, îl întrebă tulburat:
— Dar de ce aţi făcut asta fără să-mi spuneţi nimic? Doar aţi zis că nu
are importanţă dacă va rămâne în tunel sau dacă va fi adus în staţie.
— Pentru mine, într-adevăr, nu are nicio importanţă, zise Han
ridicând din umeri. Dar pentru tine era important. Ştiu că această
călătorie are un anumit scop şi că drumul ţi-e lung şi greu. Nu înţeleg
care e misiunea ta, dar povara ei va fi mult prea grea ca s-o duci de unul
singur şi m-am hotărât să te ajut măcar puţin. În ceea ce priveşte
tăcerea pe care am păstrat-o în legătură cu ce am făcut – explică el în
timp ce îl privea zâmbind pe Artiom –, te-am pus la încercare. Ai trecut
examenul.
După ce se întoarseră la foc şi se aşezară pe pânza de cort mototolită,
Artiom nu se mai putu abţine:
— La ce v-aţi referit când aţi pomenit de misiunea mea? Am vorbit în
somn?
— Nu, prietene, tocmai asta e, că nu ai spus nimic în somn. Dar am
avut o vedenie în care mi-a cerut ajutor omul cu care împart jumătate
de nume. Am fost prevenit de apariţia ta şi tocmai de aceea ţi -am ieşit
în întâmpinare când te târai trăgând după tine trupul prietenului tău.
— De-asta aţi făcut-o? întrebă Artiom privindu-l neîncrezător.
Credeam că aţi auzit împuşcăturile.
— Am auzit împuşcăturile, fiindcă aici e un ecou puternic. Dar chiar
crezi că ies în tunel de fiecare dată când trage cineva? Mi-aş fi încheiat
drumul vieţii mult mai devreme şi mai puţin glorios dacă aş fi procedat
aşa. Dar această întâmplare era excepţională şi totul îmi dovedea că era

— 131 —
astfel.
— Şi despre ce om este vorba? Cu ce om împărţiţi jumătate de nume?
— Nu pot să spun cine este, nu l-am mai văzut niciodată înainte şi nu
am mai vorbit cu el niciodată, dar îl cunoşti. Trebuie să te lămureşti
singur. L-am văzut numai o dată, şi deşi nu era aievea, am simţit
imediat forţa lui colosală; mi-a ordonat să-l ajut pe tânărul care va
apărea din tunelurile de nord şi atunci mi-a apărut în faţa ochilor
imaginea ta. Totul a fost numai un vis, dar părea aşa de real, că după
ce m-am trezit nu mi-am dat seama de graniţa dintre vis şi realitate.
Este un om puternic, are capul complet ras şi e îmbrăcat numai în alb…
Îl ştii?
Auzind asta, pe Artiom îl trecu un fior, imaginile începuseră să -i
tremure în faţa ochilor şi văzu cu toată limpezimea chipul despre care
îi povestise Han. Omul al cărui nume îl conţinea pe cel al salvatorului
său… Hunter! Se pare că Artiom avusese şi el o vedenie: când nu se
putuse decide să plece în călătorie, în faţa ochilor îi apăruse Hunter,
dar nu în impermeabilul lui lung şi negru pe care îl purtase la VDNH
în acea zi memorabilă, ci în nişte veşminte fără formă, albe ca zăpada.
Bărbatul îi vorbise în vis, cerându-i să plece la drum fără întârziere.
— Da. Îl ştiu pe acest om, spuse Artiom privindu-l pe Han în cu totul
altă lumină şi oftând uşurat.
— A fost foarte puternic, rosti Han aproape obosit. Deşi eu, probabil,
aş fi putut să-i rezist, dar am simţit că nu trebuie să mă lupt cu el. A
pătruns în visele mele, iar asta nu i-o iert nimănui, dar în cazul lui a
fost altfel. El – la fel ca tine – avea nevoie de ajutorul meu şi nu mi-a
poruncit, nu a cerut să mă supun voinţei lui, mai degrabă m-a rugat
foarte insistent. Mai întâi mi s-a părut că încearcă să mă subjuge şi să
mă facă să mă supun împotriva voinţei mele, apoi mi-am dat seama că
nu era aşa. Îi e greu, îi e foarte greu, şi a căutat o mână prietenoasă, un
umăr pe care să se poată sprijini. I-am întins mâna şi mi-am oferit
umărul. Am venit în întâmpinarea ta.
Artiom nu putea face faţă gândurilor care îi clocoteau în cap, ieşind la
suprafaţa conştiinţei sale, unul după altul, evaporându-se fără a fi
transpuse în cuvinte şi apoi lăsându-se din nou la fund. Limba parcă îi
împietrise şi multă vreme nu putu scoate niciun cuvânt. Oare omul
acesta chiar ştiuse de sosirea lui dinainte? Oare Hunter reuşise cumva

— 132 —
să-l prevină? Să mai fi fost Hunter viu, sau era numai umbra lui fără
trup care i se adresase? Dar atunci trebuia să creadă în delirantele
tablouri de coşmar ale vieţii de apoi pe care i le zugrăvise Han. Însă ar
fi fost mult mai uşor şi mai plăcut să se convingă că bărbatul era pur şi
simplu nebun. Dar cel mai important lucru era că interlocutorul lui
ştia ceva despre acea sarcină pe care trebuia s-o îndeplinească Artiom
– chiar o numise „misiune” şi, cu toate că nu ştia în ce constă, îi
înţelegea greutatea şi importanţa –, îl compătimea şi voia să-i uşureze
soarta.
— Unde mergi? întrebă Han privindu-l calm în ochi pe Artiom, de
parcă i-ar fi citit gândurile. Spune-mi unde duce drumul tău şi o să te
ajut să faci următorul pas spre îndeplinirea scopului, dacă îmi stă în
puteri. El m-a rugat asta.
— Polis, spuse Artiom oftând. Trebuie să ajung în Polis.
— Şi cum ai de gând să ajungi până în Oraş din staţia asta uitată de
Dumnezeu? întrebă Han. Prietene, trebuie să mergi pe Linia Circulară
de la Prospekt Mira până la Kurskaia sau chiar până la Kievskaia.
— Acolo e Hansa şi nu cunosc pe nimeni acolo, aşa că nu aş reuşi să
trec. Şi oricum, în clipa asta nu mai pot să mă întorc nici la Prospekt
Mira, fiindcă mă tem că nu mai rezist să traversez a doua oară tunelul
ăsta. Mă gândeam să merg până la Turghenievskaia, pentru că m-am
uitat pe o hartă veche şi am văzut un pasaj în staţia Sretenski Bulvar.
De acolo începe un tunel neterminat, prin care pot ajunge până la
Trubnaia.
Scoase din buzunar fluturaşul cu margini arse, pe spatele căruia era
imprimată harta.
— Denumirea16 nu-mi place deloc, mai ales acum, dar n-am ce face,
continuă Artiom. De la Trubnaia este un pasaj spre Ţvetnoi Bulvar, l -
am văzut pe harta mea, şi de acolo, dacă totul o să fie bine, pot ajunge
direct în Polis, fără să mai schimb linia.
— Nu, îi răspunse trist Han, dând din cap. Nu vei ajunge la Polis pe
ruta asta. Hărţile astea mint. Au fost tipărite înainte de a se întâmpla
ce s-a întâmplat. Pomenesc nişte linii care nu au fost niciodată
terminate, staţii care s-au prăbuşit, îngropând sub bolţile lor sute de

16 Denumirea staţiei Trubnaia – truba însemnând „ţeavă”.

— 133 —
oameni nevinovaţi, şi nu spun nimic despre pericolele groaznice care
se ascund pe drum şi care fac multe trasee imposibile. Harta ta e
proastă şi naivă ca un copil de trei ani. Dă-mi-o, zise el întinzând mâna.
Artiom îi puse ascultător harta în mână. Han o făcu imediat cocoloş şi
o aruncă în foc. Artiom se gândi că gestul fusese gratuit, dar nu se putu
hotărî să protesteze, şi Han adăugă:
— Şi acum arată-mi harta pe care ai găsit-o în rucsacul tovarăşului tău
de drum.
Scotocind prin lucruri, Artiom o găsi, dar nu se grăbi să i-o dea lui Han,
având proaspătă în minte soarta tristă a celeilalte. Nu voia să rămână
fără planul liniilor. Când îi observă ezitarea, Han se grăbi să-l
liniştească:
— Nu fac nimic cu ea, nu te teme. Şi crede-mă, ceea ce fac nu e gratuit.
Poate ţi se pare că unele dintre acţiunile mele nu au sens şi sunt chiar
nebuneşti, însă ele au o justificare, doar că tu nu o poţi vedea, pentru
că felul în care percepi şi receptezi lumea e limitat. Te afli abia la
începutul drumului. Eşti mult prea tânăr pentru a înţelege anumite
lucruri.
Fără a găsi puterea să protesteze, Artiom îi dădu lui Han harta găsită
în rucsacul lui Bourbon. Era un pătrăţel obişnuit din carton, de
dimensiunile unei vederi, şi semăna cu felicitarea îngălbenită de
vechime, pe care erau desenate zăpadă şi nişte globuri frumoase şi
strălucitoare cu mesajul: „La mulţi ani 2007” pe care reuşise s-o ia de la
Vitalik, dându-i în schimb o prăpădită de steluţă galbenă de la un
epolet, pe care o găsise în buzunarul tatălui său adoptiv.
— Ce grea e, spuse cam răguşit Han.
Artiom văzu cum palma în care se afla bucăţica de carton se lăsă
deodată jos, de parcă ar fi cântărit peste un kilogram. Ceva mai
devreme, când o ţinuse în mână, nu observase nimic ieşit din comun.
Un carton obişnuit.
— Harta asta e mult mai deşteaptă decât a ta. Aici se află nişte
informaţii de o asemenea însemnătate, încât nu-mi vine să cred că i-a
aparţinut omului care mergea cu tine. Nu este vorba de aceste
însemnări cu care e mâzgălită, deşi chiar şi astea pot spune multe. Nu,
ea poartă în sine ceva…
Cuvintele i se întrerupseră brusc.

— 134 —
Artiom îşi ridică privirea şi se uită cu atenţie la el. Fruntea lui Han era
străbătută de riduri adânci şi focul aproape stins din privire i se aprinse
din nou. Se schimbase aşa de tare la faţă, încât lui Artiom i se făcu frică
şi îşi dori din nou să plece cât mai repede din staţia aceea, oriunde,
chiar şi înapoi, în tunelul morţii, din care scăpase cu viaţă ca prin
urechile acului.
— Dă-mi-o, îi zise Han pe un ton mai degrabă poruncitor decât
rugător. O să-ţi dau alta şi nici n-o să-ţi dai seama de diferenţă. În plus,
îţi mai dau orice altceva mai doreşti, adăugă el.
— Luaţi-o, e a dumneavoastră, cedă imediat Artiom, rostind uşurat
cuvintele care-i umpleau gura şi-i îngreunau limba.
Cuvintele îi stătuseră pe limbă chiar din clipa în care Han spusese „Dă-
mi-o”, iar când scăpă în fine de ele, lui Artiom îi trecu brusc pri n minte
că nu erau ale lui, ci păreau dictate de cineva din afară. Dar în clipa
aceea Han se îndepărtă repede de foc, iar faţa i se ascunse în întuneric.
Artiom bănui că omul încerca să-şi vină în fire şi nu voia ca el să fie
martorul acestei lupte interioare.
— Vezi tu, prietene, îi auzi din întuneric cuvintele rostite cu o voce
oarecum moale, nehotărâtă în care nu mai rămăsese nimic din acea
putere şi voinţă care-l speriaseră pe Artiom mai devreme, asta nu e o
hartă, mai bine zis, nu e pur şi simplu o hartă. Este un Ghid al
metroului. Da, da, fără îndoială, asta e. Cu ajutorul lui, un om capabil
poate să parcurgă tot metroul în două zile, pentru că harta asta e… e
vie… sau aşa ceva… Îţi spune unde şi cum să treci, te previne de
pericole. Adică te conduce pe drumul tău. De aceea se numeşte Ghid,
adăugă Han, apropiindu-se de foc. Ăsta e numele ei, cu majusculă. Am
auzit de hărţile astea. Erau doar câteva în tot metroul, dar e posibil să
mai fi rămas doar asta. E o moştenire de la unul dintre cei mai puternici
magi ai epocii trecute.
— Este vorba despre cel care stă în cel mai îndepărtat punct al
metroului? zise Artiom, hotărât să-şi arate cunoştinţele sclipitoare, dar
se opri imediat, fiindcă faţa lui Han se întunecase.
— Să nu mai vorbeşti niciodată cu atâta uşurinţă despre lucrurile pe
care nu le înţelegi. Nu ştii ce se întâmplă în cel mai îndepărtat punct
al metroului, nici eu nu ştiu prea multe despre asta, şi să dea Domnul
să nu aflăm niciodată! Dar pot să jur că ceea ce se întâmplă acolo se

— 135 —
deosebeşte radical de ceea ce ţi-au povestit prietenii. Şi să nu mai
repeţi născocirile uşuratice despre acest loc, pentru că la un moment
dat o să dai socoteală. Şi asta nu are nicio legătură cu Ghidul.
— Totuna e, se grăbi să-l asigure Artiom, dornic să nu scape şansa de
a îndrepta discuţia într-o direcţie mai puţin periculoasă. Puteţi să
păstraţi acest ghid. Eu oricum nu ştiu să-l folosesc. Şi apoi, vă sunt aşa
de recunoscător că m-aţi salvat, încât chiar dacă vă dau harta, tot mai
rămân dator.
— Asta aşa e, răspunse Han, iar expresia încruntată îi pieri şi vocea i se
înmuie din nou. Multă vreme de-acum încolo nu te vei putea folosi de
Ghid. Cred că dacă mi-l dăruieşti, o să fim chit. Eu am schema
obişnuită a liniilor şi, dacă vrei, o să transcriu toate notele de pe Ghid
pe ea şi ţi-o dau în schimb. Şi încă ceva, adăugă el, scotocind printre
lucruri. Pot să-ţi ofer şi chestia asta, zise bărbatul scoţând o mică
lanternă cu o formă ciudată. Nu are nevoie de baterii, are aici un
dispozitiv, un fel de încărcător manual, în locul unde sunt două
manete. Trebuie să le strângi cu mâna şi vor produce curent, iar becul
se va aprinde. E cam chioară, desigur, dar sunt situaţii când lumina
asta slabă ţi se va părea mai strălucitoare decât orice bec cu mercur din
Polis. M-a salvat în mai multe rânduri şi sper că-ţi va fi şi ţie de folos.
Ţine-o, e a ta. Ia-o, ia-o, oricum schimbul nu e complet echitabil, iar
eu sunt cel care îţi rămâne dator, nu invers.
În viziunea lui Artiom, schimbul era extrem de avantajos. Cum să -l
ajute pe el proprietăţile supranaturale ale hărţii, dacă era surd la vocea
ei? Probabil că ar fi aruncat-o până la urmă, după ce ar fi învârtit-o
puţin în mână şi ar fi încercat în zadar să distingă toate însemnările de
pe ea.
— Aşa că uite, traseul pe care l-ai schiţat nu te duce nicăieri altundeva
decât în beznă, continuă Han discuţia întreruptă, ţinând cu grijă harta.
Uite, ia harta mea veche şi urmăreşte traseul pe ea, adăugă el
întinzându-i lui Artiom harta lui minusculă, tipărită pe spatele unui
mic calendar de buzunar. Tu ziceai de pasajul dinspre Turghenievskaia
spre Sretenski Bulvar? Nu ştii nimic despre reputaţia proastă a staţiei
ăsteia şi despre lungimea tunelului care duce de acolo până în Kitai-
Gorod?
— Ei, mi s-a spus că nu poţi intra în el de unul singur, că numai cu o

— 136 —
caravană poţi să treci, şi mi-am zis că până la Turghenievskaia o să
merg cu o caravană, iar de acolo o să fug de ei prin pasaj – şi sper că n-
o să alerge după mine, răspunse Artiom, simţind că în minte i se mai
strecoară un alt gând, încă neclar, dar neliniştitor. Dar care e
problema?
— Acolo nu este niciun pasaj. Arcadele sunt zidite. Nu ştiai?
Cum de uitase? Desigur, i se vorbise mai demult despre asta, dar parcă
îi ieşise din minte. Roşiii se speriaseră de nişte drăcovenii din tunelul
acela şi zidiseră singura ieşire dinspre Turghenievskaia.
— Dar nu e nicio altă ieşire? întrebă el încercând să se justifice.
— Nu, şi hărţile nu arată nimic în acest sens. Pasajul spre liniile „în
construcţie” nu începe la Turghenievskaia. Dar chiar dacă ar fi fost un
pasaj şi nu ar fi fost închis, nu cred că ai fi avut curaj să te desprinzi de
caravană şi să intri acolo. Mai ales dacă auzi ultimele zvonuri despre
locşorul ăsta în timp ce aştepţi să se formeze caravana.
— Dar ce să fac atunci? întrebă posac Artiom, cercetând micul
calendar.
— Poţi să mergi până la Kitai-Gorod. O, e o staţie foarte ciudată, iar
obiceiurile lor sunt tare amuzante, dar cel puţin acolo nu poţi să
dispari fără urmă, încât până şi prietenii tăi cei mai apropiaţi să înceapă
să se îndoiască după o vreme că ai existat vreodată. Dar la
Turghenievskaia acest lucru este foarte probabil să se întâmple.
Priveşte, de la Kitai-Gorod sunt numai două staţii până la Puşkinskaia
– explică el arătând cu degetul pe hartă –, apoi urmează pasajul spre
Cehovskaia, pe urmă încă un pasaj şi ai ajuns în Polis. Iar ăsta va fi un
drum mai scurt decât cel propus de tine.
Artiom începu să-şi mişte buzele, socotind numărul de staţii şi pasaje
de pe ambele trasee. Oricum ai fi socotit, drumul stabilit de Han era
mult mai scurt şi mai sigur şi nu era deloc clar de ce nu se gândise şi el
la asta. Aşa că nu mai avea de ales.
— Aveţi dreptate, răspunse el în sfârşit. Şi cum e, se duc des caravane
într-acolo?
— Mă tem că nu prea des. Şi mai este un detaliu mic, dar supărător:
pentru ca cineva să treacă prin halta noastră spre Kitai-Gorod, adică să
intre în tunelul de sud, trebuie să vină la noi din nord. Şi acum
gândeşte-te dacă e uşor să ajungi aici din nord, îi spuse Han, arătând

— 137 —
cu degetul în direcţia tunelului blestemat prin care Artiom abia reuşise
să se strecoare. Practic, ultima caravană spre sud a plecat de ceva
vreme şi poţi trage speranţa ca de atunci să se fi format deja una nouă.
Du-te şi vorbeşte cu oamenii, întreabă, da’ să nu cumva să trăncăneşti
prea mult, că pe aici se învârt câţiva cuţitari în care nu poţi să te încrezi.
Hai, o să merg cu tine, să nu faci prea multe prostii, adăugă el după o
clipă.
Artiom vru să întindă mâna după rucsac, dar Han îl opri cu un gest:
— Nu-ţi face griji pentru lucruri. Se tem aşa de tare de mine, că niciun
ticălos nu va îndrăzni nici măcar să se apropie de culcuşul meu. Şi cât
timp eşti aici, te afli sub protecţia mea.
Artiom aruncă rucsacul lângă foc, dar luă automatul cu el, nedorind să
se despartă de comoara căpătată şi se grăbi să pornească în urma lui
Han. Acesta, înaintând agale, cu paşi mari, de parcă ar fi măsurat
peronul, se îndrepta spre focurile care ardeau în cealaltă parte a sălii.
Pe drum, în timp ce îi privea uimit pe vagabonzii amărâţi care se fereau
din faţa lor, înfofoliţi în nişte zdrenţe urât mirositoare, îşi spuse că într-
adevăr cei de pe acolo se temeau de Han. Interesant, oare de ce?
Lăsară în urmă primul dintre focuri, dar Han nu încetini pasul. Era un
foc mic de tot, abia ardea, iar lângă el stăteau jos, strâns lipite una de
alta, două siluete – un bărbat şi o femeie. Şopteau nişte cuvinte care
păreau a fi într-o limbă străină şi care se risipeau înainte de a ajunge la
urechile lui Artiom. Asta îl făcu aşa de curios, că era cât pe -aci să-şi
întoarcă gâtul, neputându-şi desprinde privirea de cuplul acela. În faţă
era un alt foc mare şi strălucitor, iar în jurul lui era adunată o tabără
întreagă – bărbaţi înalţi, care-şi încălzeau mâinile apropiindu-le de
flăcări, care-şi schimbau mereu locurile şi vorbeau tare. Răsuna un râs
puternic, aerul era şfichiuit de nişte înjurături grele, iar Artiom se
intimidă şi-şi încetini mersul. Însă Han se apropie liniştit şi sigur pe el
de cei care stăteau jos, îi salută şi se aşeză şi el în faţa focului, iar lui
Artiom nu-i mai rămase nimic altceva decât să-i urmeze exemplul şi să
se alăture.
— …când se uită mai bine vede că pe mâini are aceeaşi erupţie, iar la
subsuoară se umflă ceva tare, care-l doare groaznic. Imaginează-ţi ce
îngrozitor, fir-ar al dracului. Fiecare om se comportă altfel. Unul se
împuşcă imediat, altul înnebuneşte, ba sunt şi dintr-aceia care se

— 138 —
aruncă asupra altor oameni şi-i strâng în braţe ca să nu moară singuri.
Alţii se duc în tunel, dincolo de Linia Circulară, ca să nu se mai
molipsească nimeni. Sunt tot felul de oameni. El, de pildă, când a văzut
toate astea, l-a întrebat pe doctorul nostru: „Am vreo şansă să mă fac
bine?” Doctorul îi spune direct: „Niciuna.” După ce ţi-a apărut erupţia
asta, mai ai doar două săptămâni. Iar când mă uit la Kombat 17, văd că
deja îşi scosese pe furiş Makarovul din toc, pentru cazul în care omul
avea să facă pe nebunul, povestea un om micuţ şi slab, cu barba nerasă,
cu nişte ochi cenuşii şi apoşi, îmbrăcat într-o pufoaică, şi cu un glas
tremurând de o emoţie neprefăcută.
Deşi Artiom nu înţelegea încă prea bine cele auzite şi nu se lămurise
despre ce era vorba, sentimentul pe care îl transmitea relatarea aceea
şi liniştea care se lăsă încet peste grupul de oamenii care râseseră în
hohote până atunci îl făcură pe Artiom să se cutremure şi să-l întrebe
încetişor pe Han, încercând să nu atragă atenţia nimănui şi făcând un
gest cu capul spre povestitor:
— Despre ce vorbeşte?
— Ciumă, veni răspunsul grav şi scurt al lui Han. A început.
Cuvintele lui emiteau mirosul puturos al cadavrelor în descompunere
şi fumul unsuros al rugurilor funerare, iar ecoul acestor două vorbe
şoptite i se păru lui Artiom la fel de puternic ca dangătul unui clopot
care dădea alarma ori ca urletul unei sirene manuale.
La VDNH şi în împrejurimi nu fusese nicio epidemie. Şobolanii, care
erau purtătorii molimei, fuseseră distruşi, şi, în plus, în staţie erau
câţiva medici buni. Despre boala aceasta Artiom ştia numai din cărţi,
iar două dintre acestea chiar îi căzuseră în mână mult prea devreme,
lăsând urme profunde în conştiinţa lui şi punând stăpânire multă
vreme pe lumea visurilor şi coşmarurilor lui de copil. De aceea, când
auzi cuvântul „ciumă”, simţi cum îl trec sudori reci pe spate şi cum îl
ia o uşoară ameţeală, aşa că nu-l mai întrebă nimic pe Han, ascultând
cu o curiozitate bolnăvicioasă povestirea slăbănogului îmbrăcat cu
pufoaică.
— Dar Roşcatul nu era aşa, nu era vreun fricos. A tăcut vreo două
minute, apoi a zis: „Daţi-mi cartuşe şi o să mă duc. Nu mai pot să stau

17 Abreviere de la comandant de batalion.

— 139 —
cu voi.” Kombat a oftat de uşurare, chiar l-am auzit. E clar că nu e nicio
bucurie să tragi într-ai tăi, chiar dacă sunt bolnavi. Amărâţi, băieţii i-
au dat două încărcătoare, iar el a plecat spre nord-est, dincolo de
Aviamotornaia. Nu l-am mai văzut. După aia, Kombat l-a întrebat pe
doctorul nostru după câtă vreme apare boala. Doctorul i-a spus că
perioada de incubaţie e de o săptămână. Dacă după o săptămână de la
contact nu apare nimic, atunci nu te-ai molipsit. Atunci comandantul
de batalion a hotărât să părăsim staţia şi să aşteptăm acolo o
săptămână. În interiorul Liniei Circulare nu aveam ce căuta, căci dacă
molima pătrundea acolo, tot metroul avea să moară. Şi am stat aşa o
săptămână întreagă. Aproape că nu ne mai apropiam unul de altul –
cine ştie care dintre noi era contagios. Şi mai era un băiat, îi ziceau toţi
Stakan18, pentru că-i plăcea să tragă la măsea. Şi toţi au început să se
îndepărteze de el, şi asta pentru că el era prieten cu Roşcatul. Vine
Stakan ăsta la cineva, iar omul o ia la goană prin toată staţia. Şi alţii
mai ridicau şi ţeava puştii – chipurile, valea. Când i s-a terminat apa lui
Stakan, băieţii au împărţit-o cu el, desigur, dar aşa – punea fiecare pe
jos şi pleca, şi nu se apropia nimeni de el. După o săptămână a dispărut.
Unii spuneau mai târziu că l-o fi luat vreo creatură, dar acolo tunelurile
sunt liniştite, curate. Eu cred că pur şi simplu a observat erupţia sau s-
o fi umflat la subsuoară, şi de-aia a fugit. Nimeni altcineva nu s-a mai
molipsit în detaşamentul nostru, am mai aşteptat puţin, apoi Kombat
i-a verificat chiar el pe toţi. Toţi sunt sănătoşi.
Artiom observă că, în ciuda acestei asigurări, în jurul povestitorului se
făcuse cam mult loc, deşi în jurul focului era cam aglomerat, şi stăteau
toţi înghesuiţi, umăr la umăr.
— Ai mers mult până aici, frăţioare? întrebă încet, dar răspicat
bărbosul vânjos cu vestă de piele.
— Deja sunt vreo treizeci de zile de când am plecat din Aviamotornaia,
răspunse slăbănogul privindu-l neliniştit.
— Pentru că uite, am nişte noutăţi pentru tine. La Aviamotornaia e
ciumă. E ciumă acolo, ai înţeles? Hansa a închis şi Taganskaia, şi
Kurkskaia. Se numeşte carantină. Eu am cunoştinţe acolo, cetăţeni ai
Hansei. Şi la Taganskaia, şi la Kurskaia în pasaje sunt aruncătoare de

18 „Pahar” (lb. rusă).

— 140 —
flăcări, şi toţi cei care se apropie de raza de acţiune sunt arşi. Asta se
numeşte dezinfecţie. Se vede că la unii perioada de incubaţie e de o
săptămână, iar la alţii e mai mare, din moment ce aţi adus acolo
molima, conchise el coborându-şi glasul răutăcios.
— Băieţi, dar ce aveţi? Eu sunt sănătos! Uitaţi-vă şi voi!
Omul sări în sus şi se apucă să-şi dea jos grabnic pufoaica şi cămaşa de
corp groaznic de murdară, temându-se că nu va apuca să-i convingă.

Tensiunea creştea. Alături de omul slăbănog nu mai rămăsese nimeni,

toţi se înghesuiseră în cealaltă parte a focului. Oamenii vorbeau agitaţi
între ei, iar Artiom auzi deja zăngănitul armelor. Îl privi întrebător pe
Han, trăgându-şi de pe umăr noul automat şi aşezându-l în poziţie de
tragere, cu ţeava înainte. Han nu zise nimic, dar îi făcu semn să se
oprească. Apoi se ridică repede şi se îndepărtă în tăcere de foc,
trăgându-l după el şi pe Artiom. La vreo zece paşi se opri, continuând
să se uite la ce se întâmpla.
În lumina focului, mişcările grăbite şi agitate ale celui care se dezbrăca
păreau un dans nebunesc şi primitiv. Vocile din mulţime amuţiseră şi
totul se petrecea într-o tăcere de rău augur. În cele din urmă, omul
reuşi să scape şi de lenjeria de corp şi strigă victorios:
— Uite, vedeţi? Sunt curat! Sunt sănătos! Nu am nimic! Sunt sănătos!
Bărbosul cu vestă scoase din foc un lemn aprins la un capăt şi se
apropie precaut de el, examinându-l cu scârbă. Pielea slăbănogului era
închisă la culoare din cauza murdăriei şi lucea, unsuroasă, dar bărbosul
nu reuşi, după toate aparenţele, să descopere nicio urmă de eczemă,
pentru că, după o examinare extrem de atentă, îi strigă pe un ton
poruncitor:
— Ridică mâinile!
Slăbănogul se grăbi să ridice mâinile, lăsându-i pe oamenii care se
înghesuiau pe partea cealaltă să-i vadă subsuorile scobite, acoperite
din belşug cu fire subţiri de păr. Bărbosul îşi acoperi demonstrativ
nasul cu mâna liberă şi veni şi mai aproape, examinându-l cu grijă şi
căutând umflăturile, dar nu găsi nici de data asta vreun simptom.
— Sunt sănătos! Sunt sănătos! V-aţi convins acum? striga omuleţul
aproape isterizat, cu o voce care i se transformase în ţipăt.
Din mulţime se auziră nişte şoapte ostile. Dându-şi seama de starea de

— 141 —
spirit generală şi pentru că nu voia să se dea bătut, vânjosul spuse
deodată:
— Ei, şi ce dacă eşti sănătos? Asta nu înseamnă nimic!
— Cum nu înseamnă nimic? întrebă omuleţul năucit, rămânând dintr-
odată blocat.
— Uite aşa. E foarte posibil ca tu să nu te fi îmbolnăvit. Poate că eşti
imun. Dar ai putea foarte bine să fii purtătorul infecţiei. Doar ai avut
de-a face cu acest Roşcat, nu? N-aţi fost în acelaşi grup? Ai vorbit cu
el? Aţi băut apă din acelaşi bidon? V-aţi dat mâinile? V-aţi dat mâinile,
frate, nu minţi. Aşa e, nu? V-aţi dat mâinile…
— Ei, şi ce dacă ne-am dat mâinile? Doar nu m-am îmbolnăvit…
răspunse pierdut omuleţul.
Dansul lui ciudat se opri şi acum rămase neputincios, aruncând priviri
de om hăituit spre mulţime.
— Păi, asta e. Nu-i exclus să fii contagios, frate. Aşa că iartă-ne, nu
putem să riscăm. Profilaxie, înţelegi, frate? zise bărbosul şi îşi desfăcu
nasturii de la vestă, dând la iveală un toc de piele cenuşiu.
Printre cei ce stăteau în picioare pe partea cealaltă a focului se auziră
exclamaţii aprobatoare şi închizătoarele armelor începură din nou să
păcănească, şi mai ferm.
— Băieţi! Dar eu sunt sănătos! Doar nu m-am îmbolnăvit. Uite, priviţi!
Îşi ridică din nou braţele slabe, dar de data asta toţi se încruntaseră
plini de dispreţ şi cu o repulsie evidentă.
Vânjosul scoase pistolul din toc şi-l aţinti asupra omuleţului care părea
că tot nu putea pricepe ce se întâmpla cu el şi doar bâiguia că e sănătos,
lipindu-şi de piept pufoaica mototolită – era răcoare şi începea deja să
îngheţe.
În momentul acela Artiom nu se mai putu abţine. După ce trase înapoi
închizătorul armei, făcu un pas spre mulţime, fără să-şi dea seama cum
avea de gând să acţioneze. În piept simţea o apăsare chinuitoare şi i se
pusese un nod în gât, aşa că nu ar mai fi putut scoate o vorbă. Dar ceva
din omul acesta, din ochii lui goi, disperaţi, din bâiguiala lui iraţională
şi mecanică îl zgândări pe Artiom şi-l îndemnă să facă un pas înainte.
Nu era prea clar ce ar fi urmat să facă, dar pe umăr i se lăsă o mână şi,
Doamne, ce grea mai era de data asta!
— Opreşte-te! îi porunci liniştit Han, iar Artiom se opri de parcă i-ar fi

— 142 —
aruncat o găleată de apă în cap, simţind cum voinţa lui fragilă se
loveşte de granitul voinţei lui Han. Nu poţi să-l ajuţi nicicum. Fie ai să
mori, fie ai să atragi furia oamenilor asupra ta. În niciunul dintre
cazurile astea nu-ţi vei mai putea îndeplini misiunea. N-ar trebui să
uiţi asta!
Tocmai atunci omuleţul se răsuci brusc, strigă ceva şi, lipindu-şi de
trup pufoaica, ajunse dintr-un salt pe şine şi o luă la goană spre râpa
neagră a tunelului de sud cu o viteză supraomenească, aproape ca un
animal sălbatic. Bărbosul vru să pornească după el şi să încerce să-l
ţintească în spate, dar după aceea se răzgândi şi dădu din mână a
lehamite. Era deja inutil şi toţi cei de pe peron ştiau asta. Un singur
lucru nu era clar: oare omuleţul acesta hăituit ştia în ce direcţie alerga,
sperând oare într-o minune, sau pur şi simplu groaza îl făcuse să uite
totul? După numai câteva minute, urletul lui, care sfâşiase liniştea
apăsătoare a tunelului blestemat, şi tropăitul cizmelor sale se opriră
oarecum într-o clipă. Nu se stinseseră treptat, ci încetaseră brusc, de
parcă cineva ar fi apăsat un buton, şi chiar şi ecoul se stinse imediat,
aşa că tăcerea se lăsă din nou. Şi era aşa de ciudat, aşa de neobişnuit
pentru auzul şi raţiunea omenească, încât imaginaţia încerca încă să
mai umple golul acela, aşa că strigătul lui părea să se mai audă încă în
depărtare. Însă era doar o iluzie şi toţi îşi dădeau seama de asta.
— O haită de şacali simte întotdeauna când unul dintre ei e bolnav,
prietene, spuse Han, iar Artiom fu cât pe-aci să se tragă mai în spate
când văzu cum ochii îi străluceau ca ai unui animal de pradă. Un
bolnav este o povară pentru toată haita şi o ameninţare pentru
sănătatea ei. Aşa că au să se repeadă cu toţii la bolnav şi au să -l facă
bucăţi. Bu-căţi, repetă el, de parcă era încântat de ceea ce spunea.
— Dar ăştia nu sunt şacali, zise Artiom, găsind în cele din urmă curajul
să protesteze şi începând deodată să fie convins că avea de -a face cu
reîncarnarea lui Ginghis Han. Sunt oameni!
— Şi ce-ai vrea să facă? îi răspunse Han. E o degradare. Aici, la noi,
medicina e la nivelul şacalilor. Şi umanitatea e tot la fel. De aceea…
Artiom vru să protesteze, dar îşi spuse că nu ar fi fost deloc corect să
intre într-o dispută cu singurul lui protector din această staţie
sălbatică. Iar Han, după ce aşteptă un minut protestele, înţelese că
probabil Artiom cedase şi schimbă vorba:

— 143 —
— Şi acum, cât timp prietenii noştri sunt aşa de prinşi cu problema
bolilor infecţioase şi a modalităţilor de luptă împotriva lor, trebuie să
batem fierul cât e cald. Altfel s-ar putea să mai stea câteva săptămâni
până se hotărăsc să plece la drum. Iar aşa, cine ştie, poate reuşeşti să
te lipeşti şi tu de grup.
Ceilalţi stăteau în picioare lângă foc şi discutau cu însufleţire cele
întâmplate. Cineva ţinea cu grijă de ţeavă puşca mortului şi-i arunca în
foc sacul. Oamenii erau încordaţi şi furioşi – umbra fantomatică a unui
pericol groaznic le întunecase raţiunea şi acum încercau să stabilească
ce aveau de făcut mai departe, dar gândurile lor, ca nişte şoareci de
laborator dintr-un labirint, se învârteau în loc, alegeau drumuri care
nu duceau nicăieri şi alergau fără rost înainte şi înapoi, fără a fi în stare
să găsească ieşirea.
— Nu mai e mult până când prietenii noştri vor intra în panică. În plus,
au început să-şi dea seama că au linşat un om nevinovat, iar aşa ceva
nu stimulează deloc gândirea raţională ulterioară. Acum nu avem de -
a face cu un colectiv, ci cu o haită de şacali. Circumstanţele sunt extrem
de prielnice, comentă mulţumit Han, privindu-l vesel pe Artiom, cu un
zâmbet în colţul gurii.
Artiom nu se simţea în apele lui văzând înfăţişarea triumfătoare a lui
Han. Încercă să-i zâmbească – la urma urmelor, Han voia să-l ajute –,
dar zâmbetul lui fu jalnic şi neconvingător.
— Acum, cel mai important e să fii autoritar. Forţa contează. Haita
respectă forţa, nu argumentele logice, adăugă Han, dând din cap spre
Artiom. N-ai altceva de făcut decât să stai şi să priveşti şi în cel mult o
zi o să poţi să-ţi continui drumul.
Spunând asta, făcu vreo câţiva paşi, apoi intră în mulţime.
— Nu trebuie să mai rămânem aici! se auzi vocea lui bubuitoare, iar
larma mulţimii amuţi imediat.
Oamenii îi ascultau cuvintele curioşi şi atenţi. Han se folosea de
puterea lui de convingere, care era aproape hipnotică. Încă de la
primele lui cuvinte, Artiom simţi cum se răspândeşte un sentiment
acut de pericol, plutind deasupra tuturor, astfel încât nimeni să nu mai
aibă curajul să rămână în staţie după cele întâmplate.
— Ne-a contaminat aerul! Dacă îl mai respirăm mult, ne vom găsi
sfârşitul. Molima s-a răspândit peste tot şi dacă nu ne-am contaminat

— 144 —
încă, precis asta ne aşteaptă dacă o să rămânem. O să murim ca nişte
şobolani şi o să putrezim chiar în mijlocul staţiei, întinşi pe jos. Aici n-
o să vină nimeni să ne ajute, n-avem de ce să ne facem speranţe! Putem
să ne bazăm numai pe noi. Trebuie să plecăm cât mai repede din staţia
asta blestemată, care colcăie de microbi. Dacă o să plecăm acum, cu
toţii, o să reuşim să trecem prin tunel. Dar trebuie să facem asta
neîntârziat!
Oamenii începură să aprobe gălăgios. Asemenea lui Artiom, mulţi
dintre ei nu puteau să se opună forţei colosale de convingere care
literalmente radia din Han. Imediat după ce-l auzise vorbind, Artiom
trecu supus prin toate acele stări şi sentimente care-i fuseseră sugerate:
sentimentul de ameninţare, de groază, de panică, de situaţie fără ieşire,
apoi o speranţă slabă care creştea pe măsură ce Han continua să
vorbească despre acea rezolvare a situaţiei pe care o propunea el.
— Câţi sunteţi? întrebă Han, iar câţiva oameni se apucară imediat să-i
numere pe cei care se adunaseră să-l asculte.
Fără a-i pune la socoteală pe el şi pe Artiom, în jurul focului erau opt
oameni.
— Deci nu are rost să mai aşteptăm nimic! Suntem deja zece, putem
să trecem! declară Han, continuând să vorbească pentru a nu le lăsa
timp de gândire. Adunaţi-vă lucrurile, în cel mult o oră trebuie să
plecăm!
— Hai repede, întoarce-te la foc şi ia-ţi toate lucrurile. Acum e foarte
important să nu-i lăsăm să-şi vină în fire. Dacă o să întârziem, o să
înceapă să se îndoiască că ar avea rost să plece de aici la Cistîe Prudî.
Unii dintre ei mergeau de fapt în direcţia cealaltă, iar alţii trăiesc pur
şi simplu în staţia asta şi nu se pregăteau să se ducă nicăieri. Cred că
trebuie să vin cu tine până la Kitai-Gorod, altfel mă tem că în tuneluri
o să-şi piardă hotărârea sau o să uite încotro şi de ce au plecat, îi şopti
Han lui Artiom, trăgându-l după el.
Artiom aruncă repede în rucsac tot ceea ce-i aparţinuse lui Bourbon,
fără a mai avea răgazul să se gândească la latura morală a faptelor sale,
în timp ce Han îşi împacheta pânza de cort şi stingea focul. Din când
în când, mai arunca o privire spre ceea ce se întâmpla în celălalt capăt
al sălii. Odată cu trecerea timpului, oamenii care la început se
grăbiseră să-şi adune lucrurile se mişcau acum din ce în ce mai lent şi

— 145 —
mai puţin coordonat. Unul se aşezase lângă foc, altul se dusese, nu se
ştie de ce, spre mijlocul peronului, iar doi stăteau împreună, discutând
despre ceva. Începând deja să-şi cam dea seama despre ce era vorba,
Artiom îl trase pe Han de mânecă.
— Oamenii aceia discută despre ceva, îl preveni el.
— O, da, din păcate comunicarea este o trăsătură inerentă a oamenilor.
Şi chiar dacă voinţa le este înfrântă, iar ei, de fapt, sunt hipnotizaţi, tot
vor fi înclinaţi spre comunicare. Omul este o fiinţă socială şi n-ai ce
face în privinţa asta. Altminteri aş fi luat orice altă manifestare umană
drept manifestare a voinţei lui Dumnezeu. Sau drept rezultat inevitabil
al evoluţiei, în funcţie de cel cu care vorbesc. Totuşi, î n acest caz, un
asemenea mod de a gândi e dăunător, răspunse Han. Trebuie să ne
implicăm, tânărul meu prieten, şi să le direcţionăm gândurile în
direcţia care ne e utilă, rezumă el şi îşi puse în spinare sacul uriaş de
călătorie.
Focul se stinse şi un întuneric dens, aproape palpabil, începu să-i apese
din toate părţile. Scoţând din buzunar lanterna primită în dar, Artiom
apăsă maneta. Înăuntrul mecanismului începu să zumzăie ceva şi
beculeţul prinse viaţă, iar din el ţâşni o lumină inegală, pâlpâitoare.
— Hai, hai, mai strânge mânerul, nu-ţi fie milă, îl încurajă Han. Poate
să funcţioneze şi mai bine de atât.
Când se apropiară de ceilalţi, aerul stătut din tunel apucase deja să le
alunge din minţi încrederea în logica vorbelor lui Han. Iar bărbatul
vânjos şi cu barbă, care ceva mai devreme se arătase preocupat de
prevenirea răspândirii infecţiilor, ieşi în faţă şi se întoarse cu grijă spre
însoţitorul lui Artiom.
— Ascultă, frate, i se adresă el cu glas scăzut.
Cu toate că nici măcar nu se uita la el, Artiom simţea dintr-odată cum
se electrizează atmosfera din jurul lui Han. Asta îl făcu să tragă
concluzia că felul familiar în care i se adresase îl scosese din minţi pe
Han. Dintre toţi oamenii pe care Artiom îi cunoscuse până acum, Han
era singurul pe care n-ar fi vrut să-l vadă înfuriindu-se. E drept, mai
era şi Vânătorul, dar el dăduse dovadă de atâta sânge rece şi echilibru,
că era pur şi simplu imposibil să şi-l imagineze furios. Probabil că
ucidea cu aceeaşi expresie pe care alţii o afişează când curăţă ciuperci
sau fierb ceai.

— 146 —
— Noi ne-am sfătuit aici şi uite care-i treaba… Faci prea multă zarvă.
Mie, de exemplu, nu mi-e deloc la îndemână să plec la Kitai-Gorod. Iar
tovarăşii mei aici de faţă sunt şi ei împotrivă. Nu-i aşa, Semionîci?
întrebă el întorcându-se pentru a cere sprijin unui om din mulţime.
De acolo se auzi o voce aprobatoare, într-adevăr, dar destul de sfioasă.
— De fapt, noi mergeam către Prospekt, spre Hansa, înainte să înceapă
nebunia aia din tuneluri. Aşa că o să mai aşteptăm o vreme, apoi o să
pornim mai departe. Iar aici nu ni se va întâmpla nimic rău. I-am ars
lucrurile, cât despre aer, nu ne mai aburi, că doar nu e tuberculoză;
dacă ne-am contaminat, atunci ne-am contaminat şi gata, nu mai avem
ce face. Nu ai cum să duci molima în restul metroului. Şi cel mai
probabil nu e vorba de nicio molimă, aşa că ia mai lasă-ne în pace,
frăţioare, cu propunerile tale, conchise pe un ton din ce în ce mai
degajat bărbosul.
O asemenea opoziţie făţişă îl luă prin surprindere pe Artiom. Dar după
ce se uită cu coada ochiului la însoţitorul lui, simţi că în scurtă vreme
bărbosului n-avea să-i fie deloc bine. În ochii lui Han apăru din nou
acea flacără drăcească de culoare portocalie, iar dinspre el radia o
răutate aşa de animalică şi o forţă atât de mare, î ncât pe Artiom îl
trecură fiorii, i se ridică părul de pe cap şi îi veni să-şi arate colţii şi să
mârâie.
— Şi atunci de ce l-ai omorât, dacă nu e nicio molimă? întrebă Han
insinuant, folosind intenţionat un ton mai scăzut.
— Păi, pentru profilaxie! răspunse acela, aruncându-i o privire
obraznică, în timp ce muşchii îi jucau sub piele.
— Nu, prietene, asta nu e medicină. Asta e o faptă penală. Cu ce drept
te-ai comportat aşa cu el?
— Tu mie să nu-mi spui „prietene” că eu nu sunt câinele tău, ai înţeles?
îşi arătă colţii bărbosul, zburlindu-se. Cu ce drept am făcut-o? Păi, cu
dreptul celui mai puternic! Ai auzit de asta? Iar tu nu prea eşti aşa ceva
pe aici… Şi noi acum o să-ţi venim de hac şi ţie, şi mucosului tău.
Pentru profilaxie. Ai înţeles?! mai zise el, făcând o mişcare care-i era
deja familiară lui Artiom: îşi desfăcu vesta şi puse mâna pe toc.
De data asta, Han nu mai apucă să-l oprească pe Artiom, iar bărbosul
deveni ţinta automatului acestuia înainte de a apuca să -şi desfacă
tocul. Artiom respira cu greutate, îşi auzea bătăile inimii, sângele în

— 147 —
tâmple şi prin minte nu-i trecea niciun gând raţional. Ştia un singur
lucru: dacă bărbosul mai spunea ceva sau dacă mâna lui îşi continua
drumul spre tocul pistolului, avea să apese imediat pe trăgaci. Pentru
că nu voia să sfârşească precum acel biet om. Nu va lăsa haita să -l
sfâşie. Bărbosul împietri pe loc şi nu făcu nicio mişcare, aruncând doar
scântei din ochii negri.
Dar atunci se întâmplă ceva de neînţeles. Han, care până atunci stătuse
de-o parte, fără să se implice, făcu deodată un pas mare înainte, ajunse
pentru prima dată faţă în faţă cu cel care-l jignise şi, privindu-l în ochi,
spuse încet:
— Încetează. O să faci cum vreau eu. Sau o să mori.
Ameninţarea din privirea bărbosului se stinse, iar braţele i se lăsară
neputincioase de-a lungul trupului într-un fel atât de nefiresc, încât
Artiom nu avu nicio îndoială că, dacă omul fusese influenţat de ceva,
nu era în niciun caz vorba de automatul lui, ci de cuvintele lui Han.
— Să nu pui niciodată problema celui mai puternic. Eşti mult prea slab
pentru asta, spuse Han şi se întoarse spre Artiom, care constată cu
uimire că tovarăşul lui nu făcuse nicio tentativă de a-l dezarma pe
duşman.
Omul rămăsese nemişcat, privind pierdut dintr-o parte într-alta.
Mulţimea tăcu şi toţi aşteptară să vadă ce va spune Han mai departe.
Reuşise să preia din nou controlul asupra situaţiei.
— O să considerăm că discuţiile s-au încheiat şi că am ajuns la consens.
Plecăm peste cincisprezece minute.
Apoi adăugă, întorcându-se către Artiom:
— Zici că ăştia sunt oameni? Nu, prietene, sunt animale. Sunt o haită
de şacali. S-au adunat să ne sfâşie. Şi ne-ar fi sfâşiat. Dar au uitat un
singur lucru: ei sunt şacali, dar eu sunt lup. Există staţii unde sunt
cunoscut numai sub numele ăsta, încheie el, întorcându-se spre beznă.
Artiom stătea în picioare tăcut, uimit de cele văzute şi începând în cele
din urmă să înţeleagă de cine îi amintea câteodată Han.
— Dar şi tu eşti un lup tânăr, adăugă Han după un minut, fără să se
întoarcă spre el, iar Artiom simţi pe neaşteptate o notă caldă în tonul
lui.

— 148 —
 CAPITOLUL 7

Tunelul era, într-adevăr, total pustiu şi foarte curat. Pe jos era uscat,
un vânticel plăcut îţi bătea în faţă, nu se vedea niciun şobolan şi nicio
ramificaţie dubioasă sau puţuri căscate ca nişte hăuri negre. În acest
tunel, ai fi putut trăi cam în aceleaşi condiţii ca în orice staţie. Mai
mult, această linişte şi curăţenie total nefireşti nu numai că nu te
puneau pe gânduri, dar îţi şi risipeau toate posibilele temeri cu care ai
fi intrat în el. Legendele despre oamenii care dispăruseră aici păreau
deja nişte invenţii stupide, iar Artiom începu să se îndoiască de faptul
că scena aceea oribilă cu nefericitul care fusese luat drept ciumat
avusese loc în realitate şi că era vorba despre un vis avut în timp ce
moţăia pe pânza de cort din faţa focului lui Han.
Cei doi se aşezaseră la coada şirului, fiindcă Han se temea că oamenii
o să rămână în urmă unul câte unul, desprinzându-se de grup, ceea ce,
după spusele lui, ar fi însemnat că nimeni nu mai putea ajunge până la
Kitai-Gorod. Han înainta cu paşi egali alături de Artiom, cu un aer
liniştit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ridurile adânci care-i
brăzdaseră faţa în timpul confruntării de la Suharevskaia se neteziseră
acum. Furtuna se potolise şi în faţa lui Artiom se afla din nou acel Han
înţelept şi liniştit, nu lupul periculos şi experimentat. Dar Artiom ştia
foarte bine că n-avea nevoie decât de un minut pentru a se transforma
din nou. Totuşi, dându-şi seama că nu va avea prea curând o altă ocazie
de a ridica vălul care acoperea anumite secrete ale metroului, dacă o
astfel de şansă avea să mai apară vreodată, pur şi simplu nu se putu
abţine să întrebe, străduindu-se să folosească un ton cât mai naiv:
— Ştiţi cumva care e treaba cu tunelul acesta?
— Asta nu ştie nimeni, deci nici eu, răspunse Han fără chef. Da, sunt
lucruri despre care nici eu nu ştiu absolut nimic. Singurul lucru pe care
pot să ţi-l spun este că-i cufundat în beznă. În sinea mea, numesc locul
acesta o gaură neagră. Tu probabil că nu ai văzut niciodată stelele. Ce
zici, că le-ai văzut odată? Şi ştii ceva despre cosmos? Ei bine, o stea care
moare se poate transforma într-o asemenea gaură dacă după ce se
stinge, sub acţiunea propriei forţe gravitaţionale extrem de puternice,
începe să se distrugă singură, absorbind substanţa de la suprafaţă spre
interior, spre centrul său, devenind astfel din ce în ce mai mică, dar din
— 149 —
ce în ce mai compactă şi mai grea. Şi cu cât devine mai compactă, cu
atât îi creşte forţa de atracţie. Procesul acesta este ireversibil şi
seamănă cu o avalanşă: cu cât îi creşte mai mult gravitaţia, cu atât mai
multe substanţe vor fi atrase din ce în ce mai rapid spre inima acestui
monstru. La un anumit stadiu, puterea creşte atât de mult încât îşi
poate absorbi toţi vecinii, toată materia care se află în aria sa de
influenţă, iar la final va înghiţi până şi undele luminoase. Forţa uriaşă
îi permite să înghită razele altor sori, iar spaţiul din jur va rămâne mort
şi negru şi nimic din ceea ce a ajuns în sfera sa de influenţă nu mai are
puterea să se smulgă de acolo. Este un fel de stea a întunericului, un
soare negru care răspândeşte în jur numai frig şi întuneric, zise Han,
apoi rămase tăcut, ascultând ce vorbeau oamenii care mergeau înainte.
— Dar ce legătură au toate astea cu tunelul? întrebă Artiom care, după
o tăcere de cincisprezece minute, simţi că nu se mai putea abţine.
— Tu ştii că am darul clarviziunii. Uneori reuşesc să privesc în viitor,
ori în trecut sau să mă deplasez mental în alte locuri. Se întâ mplă ca
uneori ceva să fie neclar şi să nu-l pot vedea, aşa că deocamdată nu ştiu
cum se va încheia călătoria ta, iar viitorul tău e o enigmă pentru mine.
Asta e o senzaţie total diferită – de parcă te-ai uita într-o apă tulbure
şi n-ai reuşi să distingi nimic. Dar când încerc să desluşesc ceea ce se
întâmplă aici sau să aflu care este natura acestui loc, în faţă am doar
beznă, iar raza gândului meu nu se mai întoarce din întunericul
absolut al acestui tunel. De aceea îi spun în sinea mea gaură neagră.
Uite, asta e tot ce pot să-ţi povestesc despre el, spuse Han, vrând să-şi
încheie explicaţia, dar după vreo două clipe mai mormăi ceva abia
inteligibil. Şi din cauza lui sunt eu aici.
— Deci nici dumneavoastră nu ştiţi de ce uneori e absolut
neprimejdios, iar alteori îi înghite pe călători. Şi de ce doar pe călătorii
singuratici?
— Ştiu despre asta tot atâtea câte ştii şi tu, deşi e deja al treilea an de
când încerc să-i descifrez misterele. Dar până acum degeaba.
Ecoul le purta până departe sunetul paşilor. Aerul de aici era cumva
transparent, respirai uimitor de uşor, întunericul nu părea
înspăimântător şi nici măcar poveştile lui Han nu-l speriau şi nu-l
făceau să se simtă neliniştit, astfel încât Artiom crezu că Han era aşa
de posac nu din cauza tainelor şi a pericolelor din acest tunel, ci din

— 150 —
cauza faptului că sfaturile şi căutările lui nu îl aduseseră nicăieri. Iar
frământările acestea i se părură lui Artiom studiate şi chiar ridicole.
Iată de pildă pasajul acesta: nu prezenta niciun pericol, era drept şi
pustiu… În cap începuse chiar să audă o melodie vioaie pe care, după
cum se vedea treaba, începu apoi s-o cânte cu voce tare fără să-şi dea
seama, pentru că Han îi aruncă deodată o privire ironică şi întrebă:
— Ei, ce-i, eşti vesel? E bine aici, nu-i aşa? E atâta linişte şi aşa de curat,
nu?
— Îhî! aprobă vesel Artiom.
Artiom începu să-şi simtă sufletul uşor şi liber pentru că Han îi înţelese
starea de spirit, ba chiar fusese influenţat, la rândul lui… Fiindcă, iată,
acum mergea zâmbind; nu se mai încrunta sub povara gândurilor şi
credea şi el că tunelul nu era decât…
— Ia închide puţin ochii – o să te iau de mână ca să nu te împiedici…
Vezi ceva? întrebă Han plin de interes, strângându-l uşor de
încheietură.
— Nu, nu văd nimic, doar zăresc printre pleoape puţină lumină de la
lanterne, zise Artiom pe un ton cam dezamăgit, mijindu-şi ascultător
ochii, însă deodată scoase un strigăt înăbuşit de uimire.
— Uite, s-a prins! remarcă mulţumit Han. E frumos, da?
— E cutremurător… Este ca atunci… Nu există tavan şi totul e de un
albastru aşa de intens… Doamne Dumnezeule, ce frumuseţe… Şi ce
uşor poţi respira!
— Prietene, acesta este cerul. E curios, nu? Aici, dacă sunt relaxaţi şi
au starea de spirit potrivită, şi dacă îşi închid şi-şi deschid ochii, mulţi
oameni îl văd. Desigur, e ciudat, ce să mai vorbim. Li se întâmplă chiar
şi celor care nu au fost niciodată la suprafaţă. Şi ai senzaţia că ai ajuns
dintr-odată sus. Înainte să se fi întâmplat.
— Dar dumneavoastră? Dumneavoastră vedeţi asta? întrebă încântat
Artiom, care nu voia să deschidă ochii.
— Nu, eu nu văd nimic aici, zise Han întunecându-se. Aproape toţi
văd, numai eu nu. Nu zăresc decât un întuneric dens şi strălucitor, dacă
înţelegi ce vreau să spun – împrejurul tunelului, sus, jos, de o parte şi
de alta – şi numai un firişor de lumină se strecoară de-a lungul
tunelului, iar pe acesta îl urmăm când mergem prin labirint. Poate că
sunt orb. Dar poate că orbi sunt, de fapt, toţi ceilalţi şi numai eu văd o

— 151 —
parte a esenţei lui, iar restul se mulţumesc doar cu visurile produse de
el. Bine, deschide ochii, nu sunt ghidul tău şi n-am de gând să te duc
de mână până la Kitai-Gorod, adăugă el dând drumul mâinii lui
Artiom.
Artiom încercă să meargă în continuare aşa, cu ochii mijiţi, dar se
împiedică şi era cât pe-aci să se trezească pe jos, cu toată povara lui.
După aceea îşi deschise fără chef ochii şi merse multă vreme în tăcere,
zâmbind tâmp.
— Ce a fost asta? întrebă el în cele din urmă.
— Fantezii. Visuri. O stare de spirit. Toate la un loc, răspunse Han. Dar
este ceva care se schimbă cu mare uşurinţă. Nu e starea ta de spirit şi
nici visurile tale. Acum suntem mulţi şi deocamdată nu se întâmplă
nimic, dar starea aceasta de spirit se poate schimba complet şi ai s-o
simţi pe pielea ta. Ia uite, intrăm în Turghenievskaia. Ce repede am
ajuns! Dar în niciun caz nu trebuie să ne oprim în staţia asta, nici măcar
pentru popas. Oamenii probabil o să vrea asta, dar nu toţi simt tunelul,
iar cei mai mulţi nu au parte nici măcar de ceea ce percepi tu. Trebuie
să mergem mai departe, deşi acum va fi din ce în ce mai greu.
Între timp, intraseră în staţie. Marmura de culoare deschisă cu care
erau acoperiţi pereţii aproape că nu se deosebea de cea de la Prospekt
Mira şi Suharevskaia, dar acolo pereţii şi tavanul erau aşa de afumaţi şi
de murdari, că nici nu se mai putea distinge piatra. Aici marmura se
vedea în toată frumuseţea ei şi n-aveau cum să nu o admire. Oamenii
plecaseră de atâta vreme, că nu se mai păstrase nicio urmă a şederii lor,
dar staţia se afla într-o stare uimitor de bună, de parcă nu ar fi fost
niciodată inundată şi nici nu ar fi luat foc. Iar dacă nu ar fi fost
întunericul infernal şi acel strat de praf de pe podea, bănci şi pereţi, ai
fi putut crede că dintr-o clipă într-alta urma să apară un şuvoi de
pasageri sau că, după semnalul sonor adresat celor care aşteptau, în
staţie va intra un tren. În toţi aceşti ani, aproape că nu se schimbase
nimic, iar tatăl adoptiv al lui Artiom îi povestise despre staţia asta cu
nedumerire şi veneraţie.
În Turghenievskaia nu erau coloane. Arcadele scunde fuseseră
sculptate în marmura groasă de pe perete, la intervale mari. Lanternele
lor erau mult prea slabe pentru a străpunge negura încăperii şi a
lumina peretele opus, ceea ce lăsa impresia că dincolo de aceste arcade

— 152 —
nu era absolut nimic în afara întunericului negru, de parcă te-ai fi aflat
chiar pe marginea Universului, lângă un hău dincolo de care creaţia nu
mai exista.
Au trecut de staţie destul de repede şi, în ciuda temerilor lui Han,
nimeni nu-şi manifestase dorinţa de a face un popas. Oamenii păreau
neliniştiţi şi tulburaţi şi vorbeau mai mult despre cum ar fi putut să
iasă mai repede de acolo.
— Simţi cum se schimbă starea de spirit? remarcă încet Han după ce-
şi ridică un deget, de parcă ar fi încercat să stabilească direcţia
vântului. Într-adevăr, trebuie să mergem mai repede, ei simt asta pe
pielea lor la fel cum o simt şi eu, cu tot misticismul meu. Dar e ceva
care ne împiedică să ne continuăm drumul. Aşteaptă aici puţin.
Scoase cu grijă din buzunarul interior harta căreia îi spunea Ghid şi,
după ce le porunci celorlalţi să nu se mişte din loc, îşi închise, nu se
ştie de ce, lanterna şi apoi făcu vreo câţiva paşi mari şi uşori, dispărând
în întuneric.
După ce Han se îndepărtă, cineva se desprinse din grupul de oameni
care se opriseră mai înainte şi, apropiindu-se de Artiom încet şi cu
mare greutate, de parcă ar fi făcut-o împotriva voinţei lui, i se adresă
cu atâta sfială, că la început Artiom nici nu-l recunoscu în persoana lui
pe obraznicul bărbos care îi ameninţase la Suharevskaia:
— Ascultă, băiete, nu e bine că stăm aici. Spune-i că ne e frică. Desigur,
suntem mulţi, dar orice se poate întâmpla. E blestemat tunelul ăsta, şi
staţia asta e blestemată. Spune-i că trebuie să vină. Auzi? Spune-i… Te
rog, mai adăugă el întorcându-şi privirea şi se grăbi să se alăture din
nou grupului.
Acest ultim „te rog” îi dădu fiori lui Artiom, surprinzându-l în mod
neplăcut. După ce mai înaintă câţiva paşi, pentru a fi mai aproape de
grup şi a-i auzi ce vorbesc, el îşi dădu brusc seama că din buna
dispoziţie de mai înainte nu mai rămăsese nimic, iar în capul lui, acolo
unde până de curând mica orchestră cântase marşuri înviorătoare, era
acum enervant de pustiu şi de linişte şi se auzeau ecourile vântului care
adia trist prin tunelurile din faţă. Artiom amuţi. Toată fiinţa lui rămase
blocată, aşteptând cu încordare ceva, presimţind nişte schimbări
ireversibile. Şi avea dreptate: peste o fracţiune de secundă, o umbră
parcă nevăzută veni iute spre el şi, nu se ştie de ce, se făcu frig şi foarte

— 153 —
neplăcut; dispăruse complet senzaţia de calm şi încredere pe care o
simţise încontinuu de când intraseră în tunel şi i se păruse că vede
cerul. Atunci Artiom îşi aduse aminte ceea ce îi spusese Han: că această
stare de spirit şi această bucurie nu erau ale lui, iar schimbarea situaţiei
nu depindea de el. Începu să cerceteze nervos împrejurimile cu raza
lanternei – avea senzaţia apăsătoare a prezenţei cuiva. Marmura albă
şi prăfuită avea luciri mate, iar vălul negru şi dens de dincolo de arcade
putea fi spulberat de razele lanternei, ceea ce accentua iluzia că lumea
se termina în spatele lor. Incapabil să se mai controleze, Artiom era cât
pe-aci să o ia la fugă spre ceilalţi.
— Vino la noi, vino, băiete, îi spuse cineva căruia nu-i vedea faţa –
încercau şi ei să facă economie la baterii. Nu te teme. Doar suntem cu
toţii oameni. Când se întâmplă asemenea lucruri, oamenii trebuie să
fie uniţi. Deci şi tu simţi?
Artiom fu bucuros să recunoască faptul că era ceva în aer şi că simţea
şi el. Frica îl făcuse neobişnuit de volubil, aşa că începu să discute cu
ei despre trăirile lui, dar gândurile i se întorceau mereu la Han, care
dispăruse fără urmă de mai bine de zece minute. Doar ştia foarte bine
că în asemenea tuneluri nu puteai sta singur, ba chiar i-o spusese şi lui
Artiom: singura soluţie e să te duci acolo împreună cu alţii. Şi atunci
cum de s-a îndepărtat de ei, cum a îndrăznit să încalce legea nescrisă
a acestui loc? Era posibil să fi uitat pur şi simplu? Sau poate că se baza
pe simţurile lui de lup? Artiom nu credea prima variantă, căci Han îi
spusese că studiase şi observase timp de trei ani acest loc ciudat. În
plus, era suficient să auzi o singură dată această regulă ca să te apuce
teama şi să te treacă toate sudorile la gândul de a intra singur în tunel.
Dar nici nu apucă să se gândească bine la ceea ce i se putea întâmpla
protectorului său, că acesta îşi şi făcu pe tăcute apariţia alături de el,
iar oamenii se animară din nou.
— Nu vor să mai stea aici. Le e frică. Hai să trecem cât mai repede de
locul ăsta, îl rugă Artiom. Şi eu simt ceva aici.
— Încă nu le e frică, îl asigură Han privind neliniştit în spate.
Lui Artiom i se păru că vocea lui, mereu fermă şi uşor răguşită, de data
asta tremura.
— Şi nici tu nu cunoşti încă frica, aşa că nu merită să-ţi baţi gura de
pomană cu asemenea cuvinte. Mie mi-e frică. Şi ţine minte, eu nu

— 154 —
arunc prea uşor cuvintele. Mi-e frică pentru că m-am cufundat în
întunericul de dincolo de staţie. Dacă Ghidul nu m-ar fi oprit să fac
pasul următor, aş fi pierit, fără doar şi poate. Nu mai putem să
înaintăm. Acolo se ascunde ceva, sunt convins. Dar e întuneric şi
privirea mea nu răzbate prea departe, aşa că nu ştiu ce ne aşteaptă.
Uite! adăugă el, ridicându-i harta în dreptul ochilor cu o mişcare
rapidă. Vezi? Hai, luminează aici! Uită-te la pasajul de aici, spre Kitai-
Gorod! Uită-te! Chiar nu vezi nimic?
Artiom privi cu atenţie şi cu atâta nerăbdare mica secţiune a schemei,
încât începură să-l doară ochii. Nu putea distinge nimic deosebit, dar
nu găsi curajul să recunoască asta în faţă de Han.
— Eşti orb! Chiar nu vezi nimic? E negru peste tot! Este moartea! şopti
Han şi îi smulse furios harta.
Artiom se uită la el cu teamă. I se păru din nou că e nebun. Îşi aduse
aminte de povestea auzită de la Jenka despre cel care cutezase să intre
singur în tunel, despre cum supravieţuise totuşi, dar înnebunise de
spaimă. Oare nu se putea întâmpla acelaşi lucru şi cu Han?
— Dar nici nu putem să ne întoarcem! şopti Han. Am reuşit să trecem
pe aici când domnea o atmosferă favorabilă. Dar acum acolo e numai
întuneric şi vine furtuna. Singurul lucru pe care putem să-l facem e s-
o luăm înapoi, dar nu prin tunelul acesta, ci prin cel paralel. Poate că
mai este încă liber. Hei! strigă el adresându-li-se celorlalţi. Aveţi
dreptate! Trebuie să plecăm mai departe. Dar nu mai putem merge pe
acest drum. Acolo, în faţă, e moartea.
— Şi atunci cum o să înaintăm? protestă nedumerit unul dintre ei.
— O să trecem prin staţie şi o să mergem prin tunelul paralel. Uite ce
trebuie să facem. Şi să facem asta cât se poate de repede.
— Ei, nu! zise enervat unul din grup, ridicându-se pe neaşteptate. Doar
toată lumea ştie că nu trebuie să mergi înapoi pe tunelul care o ia în
direcţie opusă dacă cel pe care te afli e liber, fiindcă e semn rău şi
înseamnă moarte. N-o s-o luăm pe cel din stânga!
În sprijinul lui se mai ridicară şi alte câteva voci. Grupul bătea pasul pe
loc.
— Despre ce vorbeşte ăsta? întrebă uimit Artiom, adresându-i-se lui
Han.
— Se vede că e vorba de folclor şi superstiţii de prin partea locului,

— 155 —
răspunse Han încruntându-se nemulţumit. Drace! N-avem timp să le
schimbăm părerile şi nici nu mai am putere pentru asta… Ascultaţi! li
se adresă el. Eu mă duc prin tunelul paralel. Cine are încredere în mine,
mă poate urma. De la ceilalţi îmi iau rămas-bun. Pentru totdeauna. Am
plecat! îi spuse el lui Artiom şi, după ce-şi aruncă mai întâi rucsacul
care-i atârna greu în braţe, se urcă pe marginea peronului.
Artiom înţepeni nehotărât. Pe de o parte, Han cunoştea tunelurile şi
ştia despre ele şi despre metrou, în general, lucruri care se situau mult
deasupra cunoştinţelor omeneşti obişnuite, şi pe asta se părea că se
putea baza. Pe de altă parte, legea invariabilă a tunelurilor blestemate
nu era oare tocmai aceea că nu le puteai parcurge decât în grupuri cât
mai mari?
— Ei, ce mai stai? E greu? Dă-mi mâna! îi zise Han căutându-i privirea,
în timp ce stătea în genunchi cu mâna întinsă spre Artiom.
Artiom nu voia să-i întâlnească tocmai acum privirea, de teamă să nu
descopere acolo scânteile pe care le mai observase licărind din când în
când şi care-l speriaseră şi-l îndepărtaseră de fiecare dată. Era oare Han
întreg la cap? Oare chiar înţelegea spre ce se îndrepta ignorând nu doar
avertismentele oamenilor din grup, ci şi pe cele deduse din însăşi
natura acelor tuneluri? Oare cunoştea şi înţelegea îndeajuns această
natură? Fragmentul de pe schema liniilor din mâna lui Han, adică din
Ghid, nu era negru. Artiom era gata să jure că era de un portocaliu-
deschis, ca şi restul liniei. Dar aici era întrebarea: „Cine era în realitate
orb?”
— Ei, hai! Ce te tot codeşti? Nu pricepi că orice întârziere ne poate
ucide? Dă mâna! La dracu’, dă-mi odată mâna!
Han începuse deja să strige, dar Artiom se îndepărta încet de peron, cu
paşi mici şi cu privirea în pământ. Voia să fie cât mai departe de Han
şi cât mai aproape de grupul celor care nu erau de acord cu el.
— Hai, băiete, vino cu noi, n-ai ce să cauţi cu ticălosul ăsta, o să fii mai
în siguranţă cu noi! se auzea dintr-acolo.
— Prostule! O să pieri odată cu ei! Dacă nu-ţi pasă de viaţa ta,
gândeşte-te măcar la misiunea pe care o ai! îi aruncă Han sfidător.
În cele din urmă, Artiom îndrăzni să ridice ochii şi să-şi fixeze privirea
în pupilele mari ale lui Han, dar nu zări acolo nici urmă din jarul stins
al nebuniei, ci numai disperare şi oboseală, o oboseală de moarte şi o

— 156 —
mare disperare.
Se opri din nou, ezitând, dar chiar atunci i se aşeză pe umăr mâna cuiva
care îl trase încet după el:
— Hai să mergem! Lasă-l să crape de unul singur, nu vrea decât să te
tragă după el în mormânt! auzi Artiom, dar sensul cuvintelor ajungea
cu greu până la el şi le distingea cu mare dificultate, aşa că după ce se
mai împotrivi o clipă, cedă şi se lăsă atras de ceilalţi.
Grupul o luă din loc încet – sau aşa i se păru lui –, pornind înainte prin
hăul negru al tunelului de sud. Mergeau ciudat de încet, de parcă s-ar
fi mişcat prin apă, luptându-se cu rezistenţa unui mediu dens.
Dar atunci Han, desprinzându-se de pământ cu o neaşteptată uşurinţă,
sări imediat pe şine şi îi ajunse din urmă. Apoi reuşi să-l doboare dintr-
o singură lovitură pe omul care-l ţinea pe Artiom şi-l trase pe Artiom
după el, luând-o la goană înapoi. Artiom avu impresia că toate cele
întâmplate se desfăşuraseră cu încetinitorul. Cuprins de o uimire
mută, privise peste umăr cum sărea Han, având impresia că saltul
acestuia durase câteva secunde bune. Cu aceeaşi nedumerire tâmpă
urmărise cum se prăvălea la pământ bărbatul mustăcios îmbrăcat într-
o scurtă din pânză de cort care-l luase de umăr trăgându-l spre grup.
Dar, din momentul în care Han îl trăsese după el, timpul începuse din
nou să curgă mai repede, iar reacţia pe care o avură ceilalţi când se
întoarseră, surprinşi de zgomotul loviturii, i se păru aproape
fulgerătoare. Deja se îndreptau spre Han, cu ţevile puştilor ridicate, iar
Han se întorcea uşor, ţinându-l cu o mână pe Artiom, încă aflat într-o
stare de prostraţie, lipindu-l de trupul său şi protejându-l, în timp ce
în mâna întinsă înainte i se legăna încet automatul nou-nouţ al lui
Artiom.
— Plecaţi, spuse Han răguşit. Nu văd ce rost are să vă omor, oricum o
să muriţi în mai puţin de o oră. Lăsaţi-ne. Plecaţi, încercă el să-i
convingă, îndepărtându-se pas cu pas de ei şi ducându-se spre centrul
staţiei, până ce siluetele oamenilor încă nehotărâţi deveniră tulburi şi
începură să se contopească cu întunericul.
După ce se sfătuiră, oamenii din grup se hotărâră în cele din urmă să
se retragă, apoi îi auzi cum se agitau, ajutându-l probabil pe
mustăciosul doborât de către Han să se ridice.
Pe urmă, întregul grup se îndreptă spre intrarea în tunelul de sud. Abia

— 157 —
atunci lăsă Han automatul şi-i porunci tăios lui Artiom să urce pe
peron.
— Încă puţin şi-o să mă satur să te tot salvez, tânărul meu prieten,
spuse el printre dinţi, fără să încerce să-şi ascundă iritarea.
Trăgându-şi rucsacul după el, Artiom se căţără ascultător pe peron.
Han îl urmă şi, după ce-şi luă lucrurile aflate puţin mai încolo, pătrunse
în staţia întunecată, trăgându-l după el şi pe Artiom.
Sala de la Turghenievskaia era destul de scurtă. În stânga era o
fundătură terminată cu un perete de marmură, iar în partea cealaltă se
întindea, atât cât puteai vedea la lumina lanternelor, un perete din
tablă ondulată care acoperea o gaură din perete. Uşor îngălbenită de
vreme, marmura acoperea întreaga staţie, cu excepţia celor trei arcade
mari ce duceau la scările spre pasajul către fosta staţie Cistîe Prudî
(numită mai apoi de către roşii Kirovskaia). Acestea erau zidite până
sus cu blocuri cenuşii din beton, destul de grosolane. Staţia era absolut
goală, pe jos nu se afla niciun obiect, nu se vedeau urmele niciunui om
şi nici ale altei fiinţe vii precum şobolanii ori gândacii. Uitându-se în
toate părţile, Artiom îşi aminti discuţia cu Bourbon, care râsese de frica
lui de şobolani şi-i spusese că nu de rozătoare trebuia să se teamă, ci
de lipsa lor, căci acolo unde nu erau şobolani era ceva în neregulă.
Luându-l pe după umeri, Han traversă sala cu paşi iuţi şi Artiom
observă că mâna îi tremura de parcă ar fi fost cuprins de frisoane, deşi
îi era acoperită de jachetă. Când îşi puseră lucrurile pe marginea
peronului, pregătindu-se să sară pe şine, îi lovi deodată din spate o rază
de lumină, iar Artiom avu încă o dată ocazia să se minuneze de viteza
de reacţie la pericol a însoţitorului său. Într-o clipă, Han se culcă la
pământ, îndreptându-şi automatul spre sursa de lumină. Lanterna nu
era foarte puternică, dar lumina ei le bătea direct în ochi şi nu reuşeau
să-şi dea seama cine pornise în urmărirea lor. Reacţionând cu o
oarecare întârziere, Artiom se prăbuşi la rândul lui la pământ.
Târându-se spre rucsacuri, dădu să scoată dintr-unul vechea lui armă,
atât de dispreţuită de Bourbon. Chiar dacă era greoaie şi incomodă,
făcea totuşi nişte găuri ireproşabile de calibrul 7.62, iar creatura care
căpăta asemenea găuri nu prea mai reuşea s-o scoată cu bine la capăt,
îşi spuse Artiom.
— Ce cauţi aici? se auzi vocea bubuitoare a lui Han, iar Artiom mai

— 158 —
apucă să se gândească la faptul că, dacă cel care-i urmărea ar fi vrut să-
i omoare, probabil ar fi făcut-o deja.
Artiom îşi dădea seama cum trebuie să fi arătat de la distanţă în ochii
celui care-l privea în lumina lanternei şi prin cătarea armei: un om
chircindu-se neajutorat la pământ, mişcându-se fără rost, ca un melc
sub cizma ridicată deasupra lui. Dacă ar fi vrut să-l omoare, ar fi zăcut
deja într-o baltă de sânge, fără să fi apucat să-şi scoată automatul.
— Nu trageţi! se auzi o voce. Nu trebuie să trageţi.
— Stinge lumina! îi ceru Han, folosindu-se de ezitarea celuilalt pentru
a se adăposti în spatele unei coloane şi a-şi scoate propria lanternă.
Artiom reuşi în sfârşit să-şi aşeze automatul în poziţie de tragere,
apucându-l cu toată forţa, apoi se rostogoli pe o parte, ieşind din bătaia
armei celuilalt. Apoi, încercând să facă cât mai puţin zgomot, se
ascunse după una dintre arcadele următoare, gata să sară într-o parte,
pentru a-i ieşi în faţă musafirului nepoftit şi pentru a-l face praf dacă
acela ar fi deschis focul.
Dar se pare că musafirul se supuse, pentru că apoi urmă o nouă
poruncă a lui Han, de data asta pe un ton mai puţin încordat:
— Bine! Acum pune arma la pământ, repede!
Apoi se auzi fierul lovindu-se de podeaua de granit şi Artiom, cu ţeava
armei înainte, se răsuci într-o parte şi ajunse în sală. Calculul lui se
dovedise corect – la cincisprezece paşi de el, luminat de raza de lumină
ce ieşea din arcadă (Han luase iniţiativa, îşi spuse), stătea în picioare,
cu mâinile ridicate, chiar bărbosul cu care se înfruntaseră încă de la
Suharevskaia.
— Nu trebuie să trageţi, îi rugă el încă o dată cu o voce tremurătoare.
Nu voiam să vă atac. Lăsaţi-mă să merg cu voi. Doar aţi spus că poate
să vi se alăture cine doreşte să meargă… Eu… Cred în tine, spuse el cu
mare greutate, adresându-i-se lui Han. Şi eu simt că acolo e ceva, în
pasajul din dreapta. Ei au plecat deja, toţi au plecat. Dar eu am rămas,
vreau să merg cu voi.
— Ai făcut nişte observaţii de bun-simţ, îi spuse pe un ton aprobator
Han, privindu-l cu atenţie. Dar, prietene, nu inspiri niciun pic de
încredere. Cine ştie de ce ai venit… adăugă el ironic. De fapt, o să -ţi
examinăm propunerea. Cu condiţia să-mi dai mie tot arsenalul tău.
Prin tunel mergi în faţa noastră. Dacă faci glume proaste şi nelalocul

— 159 —
lor, n-ai s-o sfârşeşti deloc bine.
Dând din cap, individul împinse cu piciorul spre Han pistolul care se
afla pe podea şi puse cu grijă pe jos câteva încărcătoare de rezervă.
Artiom se ridică şi se apropie de el din lateral, fără să-l scape din cătare.
— Am eu grijă de el! strigă.
— Rămâi cu mâinile ridicate şi ia-o înainte! îi porunci Han cu un glas
ca de tunet. Repede, sari pe şine şi stai acolo, cu spatele la noi.
Cam peste două minute de la intrarea în tunel, mergeau formând un
triunghi; bărbosul, căruia i se spunea Asul, mergea cu vreo cinci paşi
mai în faţă, iar Han şi Artiom îl urmau. Înaintau fără probleme, în pas
vioi, când dintr-odată se întâmplă ceva incredibil: prin peretele de
pământ gros de câţiva metri se auzi un plânset înfundat care se
întrerupse la fel de subit cum se iscase. Asul îi privi speriat, uitând să
mute raza lanternei care îi tremura în mâini, luminându-i de jos chipul
pe care i se întipărise o grimasă îngrozită, ceea ce îl uimi pe Artiom mai
mult decât strigătul auzit.
— Da, zise Han şi dădu din cap, răspunzând la întrebarea lui mută. Au
greşit. E adevărat, deocamdată încă nu putem spune dacă noi am avut
dreptate.
Porniră grăbiţi mai departe. Uitându-se din când în când la protectorul
său, Artiom remarca din ce în ce mai multe semne de oboseală. Mâinile
care-i tremurau uşor, pasul inegal, sudoarea care se adunase în picături
mari pe faţă, deşi nu erau pe drum de prea mult timp… Era clar că
drumul îl obosea mai mult decât pe Artiom. Zicându-şi că pe
însoţitorul său îl lăsau puterile, Artiom nu putu să nu se gândească din
nou că Han avusese dreptate şi că îl salvase. Dacă l-ar fi lăsat să plece,
Artiom ar fi murit cu siguranţă în tunelul din dreapta, având parte de
o moarte enigmatică şi obscură, pierzându-şi definitiv urma. Şi doar
acolo erau mulţi, şase oameni – sau cam aşa ceva. Cum de nu
funcţionase regula de fier? Dar Han ştia, ştia! Fie că ghicise, fie că într-
adevăr îi şoptise Ghidul lui magic, dar asta părea ridicol, delirant –
arăta ca o simplă bucată de hârtie colorată, şi oare cum putea să-l ajute
prostia aia? Dar pasajul dintre Turghenievskaia şi Kitai -Gorod era
portocaliu, în mod clar era portocaliu. Sau era negru totuşi?
— Ce-i asta? întrebă Asul, oprindu-se deodată şi uitându-se neliniştit
spre Han. Simţi? Din spate…

— 160 —
Artiom se holbă la el nedumerit şi se abţinu să facă vreun comentariu
sarcastic referitor la nervii tulburaţi, pentru că el în mod clar nu simţea
nimic. Îl părăsise până şi starea de încordare şi de frică ce îl deranjase
în Turghenievskaia. Dar Han, spre mirarea lui, înţepeni pe loc,
făcându-i semn să păstreze tăcerea şi se întoarse cu faţa spre locul de
unde veniseră.
— Ce simţuri ascuţite ai! îl lăudă Han pe As, întorcându-se spre ei peste
jumătate de minut. Suntem extaziaţi. Regina e extaziată, mai adăugă
el, zâmbind fără să se ştie de ce. E clar că trebuie să discutăm mai pe
larg, dacă o să ieşim de aici. Nu auzi nimic? îl întrebă apoi pe Artiom.
— Nu, se pare că totul e liniştit, răspunse Artiom după ce ascultă atent.
Deodată îl cuprinse un sentiment… să fi fost gelozie? Supărare? Părere
de rău că protectorul lui vorbise aşa despre nemernicul ăsta de bărbos
necizelat care nu mai târziu de acum două-trei ore era cât pe-aci să-i
termine pe amândoi? Mă rog…
— Ciudat. Mi se pare că porţi în tine germenii capacităţii de a auzi
tunelurile. Poate că încă nu ţi s-a dezvoltat în totalitate? Dar se va
întâmpla mai târziu, ceva mai târziu, spuse Han dând din cap. Ai
dreptate, confirmă el adresându-i-se Asului şi ascultând din nou, în
timp ce-şi acoperea ochii. Vine încoace. Trebuie să ne mişcăm mai
repede. E ca un val, adăugă el încet, încercând să-şi dea seama despre
ce era vorba. Este ca un val care vine din spate. Trebuie să fugim! Dacă
o să ne acopere, jocul s-a terminat, încheie el. Apoi se făcu pur şi
simplu nevăzut, nelăsându-i lui Artiom altă posibilitate decât aceea de
o lua la goană în urma lui, ca să nu-l piardă. Bărbosul mergea acum
alături de ei, mişcându-şi repede picioarele scurte şi respirând cu
greutate.
Merseră aşa vreo zece minute şi în tot acest timp Artiom nu reuşi să
priceapă despre ce vorbeau cei doi, de ce trebuia să se grăbească aşa,
cu limba scoasă, împiedicându-se de traverse. În tunelul din spatele lor
era pustiu şi linişte, nu era niciun semn că îi urmărea cineva. Trecură
zece minute până când simţi şi el. Într-adevăr, ceva venea pe urmele
lor, apropiindu-se de ei cu fiecare pas, ceva negru, nu, nu un val, mai
degrabă un vifor, un vifor negru ce semăna vid, şi dacă nu vor apuca să
scape, dacă îi va ajunge din urmă, îi aştepta exact acelaşi lucru ca pe
cei şase, ca pe toţi ceilalţi curajoşi şi proşti care intraseră singuri în

— 161 —
tuneluri sau într-un moment nefast, când acolo clocoteau uragane
diavoleşti ce aruncau în hău orice era viu. Toate aceste gânduri şi
înţelegerea tulbure a ceea ce se întâmpla acolo îi treceau prin minte ca
un şuvoi de foc şi Artiom, pentru prima dată în călătoria lor, se uită cu
înţeles la Han. Acesta îi prinse privirea şi-şi dădu seama.
— Ei, ce-i, ai priceput şi tu? întrebă el oftând. E rău. Înseamnă că e
foarte aproape.
— Trebuie să fugim! Pur şi simplu să fugim! spuse Artiom răguşit, din
mers.
Han grăbi pasul şi acum mergea în ritm susţinut, cu paşi mari, fără a
mai răspunde la întrebările lui Artiom. Semnele de oboseală pe care
Artiom le observase la el ceva mai devreme dispăruseră acum, fiind din
nou înlocuite de ceva ca de lup. Pentru a reuşi să ţină pasul cu el,
Artiom fu nevoit să fugă de-a binelea, iar când i se păru, pentru o
secundă, că vor reuşi până la urmă să scape de urmărirea implacabilă,
Asul se împiedică cu vârful cizmei de o traversă şi se dădu de -a
berbeleacul, făcându-şi praf faţa şi mâinile. Din inerţie, mai înaintară
în fugă încă vreo cincisprezece paşi, când Artiom, înţelegând în sfârşit
că bărbosul căzuse, îşi dădu seama că nu avea niciun chef să se
oprească şi să se întoarcă, ci voia să-l lase dracului pe acest linge-blide
cu picioarele scurte, împreună cu intuiţia lui minunată şi să plece mai
departe, înainte să fie prinşi din urmă. Era un gând dezgustător, dar
Artiom simţea un impuls atât de puternic să plece imediat şi să-l lase
pe bărbatul căzut, încât conştiinţa lui fusese redusă la tăcere. De aceea
chiar simţi o anumită dezamăgire când Han se întoarse fără ezitare şi,
cu o smucitură puternică, îl ridică pe bărbos în picioare. Artiom spera
în taină că Han, cu atitudinea lui mai mult decât dispreţuitoare faţă de
viaţa altora, dar şi faţă de propria viaţă, îl va părăsi pe bărbos în tunel
fără să mai stea pe gânduri, ca pe o povară suplimentară, iar ei vor
porni iute mai departe.
Cu un ton sec, din care deduceai clar că nu accepta nesupunerea, Han
îi ordonă lui Artiom să-l sprijine dintr-o parte pe As, care acum
şchiopăta, iar el îl apucă din partea cealaltă, apoi îi trase pe amândoi
după el. Acum le era mult mai greu să alerge. Bărbosul gemea şi
scrâşnea din dinţi de durere la fiecare pas, dar Artiom, nu se ştie de ce,
nu simţea nimic în afara unei iritări care creştea din ce în ce mai mult.

— 162 —
Automatul lung şi greu îl lovea dureros peste picioare şi nu avea nicio
mână liberă pentru a-l ţine şi avea sentimentul apăsător că întârzia
undeva, iar toate astea la un loc îi umpleau mintea nu cu groaza faţă
de vacuumul din spate, care se pregătea să-i sugă, ci cu răutate şi
încăpăţânare. Iar moartea era la doi paşi, era suficient să te opreşti şi
să stai aşa cam jumătate de minut, şi viforul negru avea să te ajungă
din urmă, să te spulbere şi să te transforme într-o clipită în mii de
fărâme.
În câteva fracţiuni de secundă nu va mai exista în acest Univers şi
strigătul dinaintea morţii va răsuna… Dar gândurile astea nu-l
paralizau pe Artiom, ci, suprapunându-se peste furia şi iritarea
acestuia, îi dădeau şi mai multă forţă, care-l ajuta să înainteze.
Apoi acest sentiment dispăru, dispăru de tot, retrăgându-se aşa de iute,
că îi lăsă un gol neobişnuit în conştiinţă, de parcă i s-ar fi scos un dinte,
iar Artiom s-ar fi oprit deodată, ca lovit cu leuca, ca să pipăie cu vârful
limbii gaura formată. În spate nu mai era nimic, rămăsese doar tunelul,
pur şi simplu – un tunel ca oricare altul, curat, uscat, liber, absolut
sigur. Toată această alergătură din faţa propriilor temeri şi fantezii
paranoide, credinţa exagerată în nişte simţuri ieşite din comun, într-o
intuiţie specială, toate acestea îi păreau acum lui Artiom aşa de
ridicole, aşa de stupide şi de aiurea, încât nu se mai putu abţine şi
izbucni în hohote. Asul, care se oprise lângă el, îl privi mai întâi cu
uimire, apoi afişă şi el un zâmbet larg şi începu să râdă. Han se uită
nemulţumit la amândoi şi în cele din urmă le spuse:
— Ei, ce sunteţi aşa veseli? E bine aici, nu-i aşa? E liniştit, nu? E curat,
adăugă el pornind de unul singur înainte.
Abia atunci Artiom îşi dădu seama că staţia se afla la numai vreo
cincizeci de paşi, iar la capătul tunelului se vedea clar lumina.
Han îi aşteptă la intrarea în staţie, sus, pe scara de fier, unde apucase
deja să fumeze o ţigară pe care şi-o făcuse singur cât timp ei, râzând
mereu în hohote şi complet relaxaţi, parcurseseră aceşti ultimi
cincizeci de paşi. Între timp, Artiom fusese cuprins de simpatie şi de
compătimire faţă de As, care şchiopăta şi ofta printre râsete. Era
chinuit de ruşine din cauza tuturor gândurilor care-i trecuseră prin
minte acolo, în spate, când Asul căzuse. Starea de spirit i se
îmbunătăţise extrem de mult şi de aceea nu-i prea plăcea să-l vadă pe

— 163 —
Han, obosit şi aproape epuizat, privindu-i cu un oarecare dispreţ.
— Mulţumesc, spuse Asul, bubuind cu cizmele pe scară şi întinzând
mâna pentru a o strânge pe cea a lui Han. Dacă nu ai fi fost tu…
Dumneavoastră… Atunci gata, ar fi fost sfârşitul… Dar…
dumneavoastră… nu ne-aţi lăsat. Mulţumesc! Aşa ceva nu voi uita.
— Nu-ţi face probleme, răspunse Han fără niciun entuziasm.
— De ce v-aţi întors după mine? întrebă încet bărbosul.
— Eşti un interlocutor interesant, zise Han aruncând mucul de ţigară
şi ridicând din umeri. Asta e tot.

După ce mai urcă puţin, Artiom îşi dădu seama de ce se urcase Han pe
peron folosind scara şi nu continuase să meargă pe şine – era pur şi
simplu imposibil. Chiar înainte de intrarea în Kitai-Gorod, şinele erau
acoperite cu nişte grămezi de saci cu nisip de înălţimea unui om, în
spatele cărora, aşezaţi pe nişte taburete, stăteau câţiva oameni cu
înfăţişări extrem de serioase. Capetele tunse aproape la zero, umerii
laţi ce se conturau sub pielea uzată a jachetelor, pantalonii de trening
uzaţi, purtaţi nu de nevoie, ci mai degrabă ca un fel de uniformă – toate
acestea, deşi dacă le priveai în ansamblu, ar fi trebuit să te amuze, nu
se ştie de ce, nu te îndemnau să fii prea vesel. Pe scaune stăteau trei
oameni, iar pe al patrulea se afla un pachet de cărţi. Uriaşii aruncau
din când în când pe el şesarii, regii ori damele şi înjurau aşa de mult,
încât ascultându-i vreo câteva minute, Artiom nu reuşi să distingă în
discuţia lor nici măcar un cuvânt cuviincios.
Puteai să ajungi în staţie numai printr-o trecere îngustă, urcând apoi
mica scară care avea în capăt o portiţă. Dar acolo, drept în mijlocul
drumului, se înălţa trupul şi mai impunător al celui de-al patrulea
gardian. Era tuns zero, cu ochi cenuşii şi apoşi, un nas puţin cam
strâmb şi urechi mari, cu patul negru al unui pistol ieşindu-i din
pantalonii bleumarin de trening – un Tokarev TT greu, îndesat la brâu
– şi un damf insuportabil care te dărâma din picioare şi te împiedica să
gândeşti.
— Ce vreţi, mă? întrebă bărbatul cu voce răguşită, şi îi examină încet
şi cu o privire tâmpă, privindu-i din cap până-n picioare pe Han şi pe
Artiom, care stătea în spatele lui. Turişti, hă? Sau cărăuşi?
— Nu, nu suntem cărăuşi, suntem pelerini, nu aveam niciun bagaj.

— 164 —
— Nişte pelerini – de rahat plini! făcu el o rimă necuviincioasă, apoi
râse zgomotos. Auzi, Kolian! Pelerini – de rahat plini, repetă el întors
spre cei ce jucau cărţi şi care îi dădură apă la moară, răspunzându-i cu
mare entuziasm.
Han zâmbi răbdător.
Cu o mişcare leneşă, omul cât un taur se propti cu o mână de perete,
blocându-le trecerea.
— La noi aici avem un fel de… vamă, ai înţeles? Tre’ să dai dreptul…
Vrei să treci, plăteşti. Nu vrei, du-te-n…! explică el paşnic,
scărpinându-şi un picior.
— Cu ce drept? protestă Artiom indignat.
Mai bine ar fi tăcut.
Probabil că „Taurul” nici nu-şi dădu seama ce spusese, dar nu-i plăcuse
tonul folosit. După ce-l împinse într-o parte pe Han, făcu un pas apăsat
înainte şi ajunse faţă în faţă cu Artiom. Lăsându-şi bărbia în jos, îl
învălui pe Artiom într-o privire tulbure. Ochii lui absolut goi păreau
aproape fantomatici, iar în ei nu se citea niciun semn de raţiune, ci
doar obtuzitate şi răutate. Clipind de încordare şi susţinându-i cu greu
privirea, Artiom simţea cum creşteau în el frica şi ura faţă de fiinţa care
exista în spatele acelor pietricele tulburi prin care „Taurul” privea
lumea.
— Tu ce vrei, mă?! întrebă uimit şi ameninţător gardianul.
Omul îl depăşea pe Artiom în înălţime cu mai bine de un cap şi era de
vreo trei ori mai lat. Artiom îşi aduse aminte de legenda pe care o
auzise despre David şi Goliat, însă din păcate nu mai ţinea mine care
era unul şi care celălalt, dar povestea se încheiase cu bine pentru cei
mici şi slabi, iar asta îi insufla un anumit optimism.
— Păi, nimic! răspunse Artiom, care pe neaşteptate îşi pierduse
curajul.
Răspunsul acesta, nu se ştie de ce, îl enervă pe interlocutor, aşa că îşi
răsfiră degetele scurte şi groase cu o mişcare sigură şi îşi puse palma pe
fruntea lui Artiom. Pielea de pe palma lui era galbenă, aspră şi duhnea
a tutun şi a ulei de motor, dar Artiom nu reuşi să detecteze foarte bine
toată gama de mirosuri, pentru că imediat după aceea omul îl împinse.
Nu-l împinse cu toată forţa, dar Artiom zbură cam un metru şi
jumătate în urmă, îl dărâmă pe As, care stătea în spate, şi amândoi se

— 165 —
prăvăliră stângaci pe podeţ, iar uriaşul se întoarse demn la locul lui.
Dar acolo îl aştepta o surpriză. După ce-şi lăsase jos bagajele, Han
rămăsese în picioare, cu picioarele depărtate, şi strângea tare cu
ambele mâini automatul lui Artiom. Acum trase piedica armei
demonstrativ şi vorbi pe un ton care nu-i era familiar lui Artiom şi care
nu prevestea nimic bun, făcându-l până şi pe el, care, la drept vorbind,
nu era ameninţat de nimic, să i se ridice părul în cap.
— De ce eşti aşa de nepoliticos? zise Han.
Nu spusese prea mare lucru, dar lui Artiom, care era întins pe jos şi
încerca să se ridice în picioare, chinuit de ruşine şi de supărare, aceste
cuvinte i se părură un mârâit surd de avertisment după care putea
urma un salt rapid de atac. Reuşind în cele din urmă să se ridice,
Artiom îşi apucă arma şi o îndreptă spre cel care-l jignise, gata să apese
pe trăgaci în orice moment. Inima îi bătea repede, iar ura devenise mai
puternică decât teama.
— Pot să-l omor eu? îl rugă pe Han, mirat el însuşi de lipsa de ezitare
cu care îşi exprima dorinţa de a-l ucide pe acel bărbat pentru că-l
împinsese.
Ţintea drept spre capul ras şi asudat, iar tentaţia de a apăsa pe trăgaci
era mare. Nu-i mai păsa de ceea ce avea să se întâmple după aceea,
important era ca acum să-l pună jos pe şarpele ăla, într-o baltă de
sânge.
— Săriţi! începu să urle matahala venindu-şi în fire, iar Han, printr-o
mişcare fulgerătoare, îi smulse pistolul de la brâu şi se trase într-o
parte, luându-i la ochi pe gardienii care săreau de pe scaune.
— Nu trage! mai apucă să-i strige lui Artiom, iar tabloul animat
împietri din nou.
Matahala înţepeni pe podeţ cu mâinile ridicate, iar Han rămase
nemişcat, cu arma îndreptată spre cei trei uriaşi care nu apucaseră să-
şi ia automatele din grămada de lângă ei.
— Nu e nevoie de sânge, spuse el liniştit şi apăsat, nu ca o rugăminte,
ci mai degrabă ca un ordin. Aici sunt nişte reguli, Artiom, continuă el
fără să-i scape din ochi pe cei trei cartofori înlemniţi în nişte poziţii
bizare.
Aceşti chelioşi cunoşteau probabil mai bine decât oricine forţa
distructivă pe care o avea un automat Kalaşnikov de la o asemenea

— 166 —
distanţă, aşa că nu voiau să-i dea motive de îndoială în ceea ce privea
buna lor credinţă omului care avea arma aţintită asupra lor.
— Regulile lor ne obligă să plătim o taxă pentru intrare. Cât este taxa
voastră de pod? întrebă Han.
— Trei gloanţe de om, răspunse cel care stătea pe podeţ.
— Ne târguim puţin? propuse ironic Artiom, aţintindu-şi ţeava
mitralierei spre cureaua bărbatului.
— Două, zise matahala, dând dovadă de o oarecare flexibilitate,
uitându-se plin de ură la Artiom, fără a se putea hotărî să întreprindă
ceva de la o asemenea distanţă.
— Dă-i-le tu! îi strigă Han Asului. În felul ăsta, îţi plăteşti şi datoria
faţă de mine.
Asul scotoci supus în rucsac şi, apropiindu-se de gardian, îi numără în
palmă şase cartuşe strălucitoare cu vârf ascuţit. Bărbatul strânse
repede pumnul şi le puse în buzunarul umflat al hainei sale, după care
îşi ridică din nou braţele şi se uită spre Han aşteptând.
— Acum e plătită taxa? întrebă Han ridicând o sprânceană.
Gardianul dădu din cap încet şi posac, fără să-şi ia privirea de la Han şi
de la arma lui.
— Incidentul e încheiat? insistă Han.
Bărbatul tăcea. Han scoase din încărcătorul de rezervă lipit cu bandă
izolatoare de cel principal încă cinci cartuşe şi le puse în buzunarul
gardianului. Cartuşele căzură la fundul buzunarului zăngănind uşor şi
acest sunet făcu să-i dispară matahalei grimasa încordată, iar faţa i se
relaxă şi-şi recăpătă expresia obişnuită, leneş-dispreţuitoare.
— Compensaţie pentru dauna morală, explică Han. Dar aceste cuvinte
nu produseră nicio impresie, cel mai probabil fiindcă gardianul pur şi
simplu nu le înţelesese, aşa cum nu înţelesese nici întrebarea despre
incident. El ghicise sensul cuvintelor inteligente ale lui Han după
disponibilitatea lui de a se folosi şi de bani, şi de forţă – limba asta o
înţelegea foarte bine, şi probabil numai în ea vorbea.
— Poţi să laşi mâinile jos, spuse Han şi ridică cu grijă ţeava, scoţându-
i pe jucători din cătare.
La fel procedă şi Artiom, dar mâinile îi tremurau nervos şi era gata să
ochească din nou, în orice moment, craniul ras. Nu avea încredere în
oamenii aceia.

— 167 —
Dar încordarea lui se dovedi neîntemeiată: după ce-şi lăsă în jos
mâinile cu o mişcare relaxată, matahala mormăi către ceilalţi că totul
era în ordine, apoi se lipi cu spatele de perete şi luă o înfăţişare de o
indiferenţă prefăcută, lăsându-i să treacă mai departe. Când ajunse în
dreptul lui, Artiom deveni totuşi suficient de obraznic pentru a-l privi
în ochi, dar paznicul nu acceptă provocarea şi se uită într-o parte. După
ce trecu îl auzi din spate rostind dispreţuitor „Ţângău”, apoi urmă un
scuipat suculent pe podea. Artiom vru să se întoarcă, dar Han, care
mergea cu un pas înainte, îl apucă de mână şi-l trase după el, astfel că,
pe de o parte, Artiom îşi înăbuşi dorinţa de a se smulge din strânsoare
şi de a se întoarce totuşi la ticălos, iar pe de alta, fu mulţumit să
primească o justificare minunată pentru năzuinţele celeilalte jumătăţi
ale sale, care-i cerea cu laşitate să plece imediat de acolo. Când puseră
piciorul pe granitul de culoare închisă al staţiei, din spate se auzi iar
vocea paznicului lungind nefiresc cuvintele:
— Eeeeei… Dă-mi înapoi armaaa!
Han se opri, goli din TT gloanţele scurte şi boante, puse încărcătorul
înapoi şi i-l aruncă Taurului. Omul prinse pistolul din zbor cu destulă
abilitate şi-l puse la curea cum îl ţinea de obicei, uitându-se
nemulţumit cum Han arunca pe jos gloanţele.
— Scuze, zise Han desfăcându-şi palmele, e vorba de profilaxie. Nu aşa
se numeşte? adăugă el făcându-i cu ochiul Asului.

Kitai-Gorod nu semăna cu alte staţii în care mai ajunsese Artiom: nu

se împărţea în trei coridoare înguste, unite prin arcade, ci era o sală
mare, cu un peron lat, pe lângă marginile căruia treceau şinele, ceea
ce-ţi dădea senzaţia extrem de neliniştitoare că te aflai într-un loc
neobişnuit. Staţia era iluminată haotic de nişte becuri slabe în formă
de pară, care se legănau din loc în loc şi nu se vedea nicăieri niciun foc
– în mod evident, aici nu erau admise. Undeva, prin centrul sălii,
împrăştiindu-şi lumina albă cu generozitate, ardea o lampă cu mercur
– o adevărată minune pentru Artiom. Dar agitaţia care se produsese în
jurul lui îi distrăsese aşa de mult atenţia, că nici măcar la minunea
aceea nu putu să privească mai mult de o secundă.
— Ce staţie mare e! zise el cu un oftat de surprindere.
— De fapt, tu vezi numai jumătate. Staţia e de două ori mai mare. Este

— 168 —
una dintre cele mai vechi din metrou. Ai auzit, probabil, că aici se
unesc mai multe linii. Uite, şinele din dreapta noastră ţin de linia
Tagansko-Krasnopresnenskaia. E greu să descrii nebunia şi haosul care
domnesc acolo, iar la Kitai-Gorod se întâlneşte cu linia ta portocalie
Kalujsko-Rijskaia, unde se petrec nişte lucruri pe care majoritatea
oamenilor de pe celelalte linii refuză să le creadă. Mai mult, nu
aparţine de niciuna dintre federaţii şi locuitorii ei nu au alţi
reprezentanţi în afară de ei înşişi. E un loc foarte, foarte ciudat. Eu îi
spun acestei staţii Babilon. Cu simpatie, mai spuse el privind staţia şi
oamenii care se agitau împrejur.
În staţie, viaţa clocotea la propriu. De la distanţă, semăna cu Prospekt
Mira, dar acolo totul era mult mai modest şi mai organizat. Artiom îşi
aminti imediat cuvintele lui Bourbon despre faptul că la metrou sunt
locşoare mai bune decât acel bazar uitat de lume prin care se
plimbaseră pe Prospekt. De-a lungul şinelor se întindeau şiruri
nesfârşite de tarabe, iar peronul era plin de corturi mari şi mici. Unele
dintre ele fuseseră transformate în mici magazine, iar într-altele
locuiau oameni, pe unele era pictat mesajul „DE ÎNCHIRIAT”, iar acolo
puteau poposi călătorii. Strecurându-se cu mare greutate prin mulţime
şi privind în jur, Artiom remarcă pe şinele din dreapta o uriaşă
maşinărie albastră-cenuşie şi, după ce se gândi o vreme, îşi dădu seama
că era un vagon adevărat de tren.
În staţie era o larmă de nedescris. Se părea că niciunul dintre locuitorii
ei nu tăcea nicio secundă şi că tot timpul se spunea ceva, se striga, se
cânta, se polemiza cu ardoare, se râdea sau se plângea. Acoperind
larma mulţimii, din câteva locuri se auzea muzică, ceea ce cre a o
atmosferă sărbătorească neobişnuită pentru cei care-şi duceau viaţa în
subteran.
Erau şi la VDNH amatori de muzică şi oameni pricepuţi la cântat, dar
acolo totul era parcă altfel. Aveau două chitare pentru toată staţia şi
uneori paznicii se adunau în cortul cuiva să se odihnească după lucru,
ba chiar auzeai muzică şi la bariera de cincizeci de metri, unde nu
trebuia să asculţi cu urechile ciulite zgomotele care puteau veni din
tunelul de nord. Strânşi în jurul focului, li se mai întâmpla să cânte la
chitară, dar era vorba despre nişte lucruri pe care Artiom nu prea le
înţelegea: despre războaiele la care el nu luase parte şi care fuseseră

— 169 —
purtate după reguli ciudate, despre viaţa de sus, de dinainte. Artiom
reţinuse în special nişte cântece despre nu ştiu ce loc din Afganistan,
invocat adesea de Andrei, fost infanterist marin, căruia îi plăcea tare
mult să cânte despre el, deşi din cântecele astea nu se putea înţelege
aproape nimic în afara dorului după tovarăşii căzuţi şi a urii faţă de
duşman. Însă Andrei ştia să cânte aşa de frumos, că oricine îl asculta
era atât de emoţionat, încât îl treceau fiorii şi începea să -i tremure
vocea. Andrei le povestea celor mai tineri ce fel de ţară era Afganistanul
şi că acolo erau munţi şi deşerturi cu nisip. Artiom înţelegea destul de
bine, fiindcă nu degeaba îşi bătuse Suhoi capul să-l înveţe despre ţări
şi despre istoria lor. Dar munţii, râurile şi văile rămăseseră totuşi
pentru Artiom nişte noţiuni abstracte, iar cuvintele care le desemnau
îi stârneau numai amintiri despre imaginile şterse din manualul de
geografie pe care i-l adusese Suhoi odată din călătoriile sale. Dar nici
Andrei nu fusese în Afganistan, era prea tânăr pentru asta, ci pur şi
simplu ascultase o mulţime de cântece de la prietenii lui şi le cânta şi
el. Dar oare la VDNH se cânta ca aici? Nu, cântecele erau mult mai
chibzuite, mai triste –, iar când îşi aducea aminte de Andrei şi de
baladele lui triste şi le compara cu melodiile vesele şi jucăuşe care
răzbăteau din diverse colţuri ale sălii, Artiom erau uimit de faptul că
muzica putea fi aşa de diferită şi că putea influenţa atât de puternic
starea sufletească.
Când ajunse lângă un grup de cântăreţi, Artiom se opri involuntar şi li
se alătură oamenilor adunaţi acolo, nu atât pentru a auzi poveştile
vesele despre nu ştiu ce aventuri prin tuneluri ale unor drogaţi, cât mai
ales pentru a asculta muzica însăşi şi a-i privi cu atenţie pe cei care
cântau. Erau doi: unul cu păr lung şi unsuros, strâns pe frunte cu o
cureluşă de piele, îmbrăcat în nişte zdrenţe nemaipomenit de colorate,
zăngănea la chitară, iar celălalt, un bărbat deja în vârstă, cu o chelie
serioasă, cu nişte ochelari extrem de uzaţi, reparaţi de multe ori şi lipiţi
cu bandă izolatoare şi îmbrăcat cu un sacou vechi, decolorat, cânta la
un instrument de suflat, numit de Han „saxofon”. Artiom nu mai
văzuse până acum aşa ceva, căci dintre instrumentele de suflat
cunoştea numai fluierul – erau şi la ei meşteri care făceau fluiere din
tuburi de izolare de diferite diametre, dar erau destinate vânzării,
fiindcă la VDNH nu erau prea apreciate. Cât despre saxofon, semăna

— 170 —
cu acel corn folosit uneori pentru a da alarma, dacă dintr-un motiv sau
altul nu putea fi folosită sirena.
Pe jos, în faţa lor, stătea deschisă cutia chitarei, în care se adunaseră
deja zece cartuşe, şi când cel cu părul lung, care cântase cât îl ţinuseră
plămânii, începu să povestească ceva caraghios, însoţindu-şi glumele
cu nişte grimase amuzante, mulţimea chicoti veselă, se auziră aplauze
şi în cutie mai zbură un cartuş.
Când încheie cântecul despre peregrinările sărmanului rătăcit, tipul cu
părul lung se sprijini de perete să se odihnească, iar saxofonistul în
sacou începu imediat să cânte un motiv muzical necunoscut de
Artiom, dar, după câte se vedea, foarte popular pe acolo, pentru că
oamenii începură să aplaude şi alte câteva cartuşe străluciră prin aer,
căzând pe catifeaua roasă, de culoare roşie, a cutiei.
Han şi Asul discutau despre ceva stând în picioare lângă o tarabă din
apropiere şi deocamdată nu-l grăbeau pe Artiom. Acesta ar fi putut să
stea aşa încă o oră, ascultând cântecele simple, dacă nu s-ar fi întrerupt
brusc totul. De muzicanţi se apropiară deodată două siluete solide,
semănând cu uriaşii cu care avuseseră de-a face la intrarea în staţie şi
îmbrăcaţi la fel ca aceia. Unul dintre cei care se apropiaseră se lăsă pe
vine şi începu fără nicio jenă să adune cartuşele strânse în cutie,
punându-le în buzunarul nelipsitei haine de piele. Chitaristul pletos se
năpusti spre el, încercând să-l împiedice, dar omul îl puse repede la
pământ cu o lovitură puternică în umăr şi, după ce-i smulse chitara, o
ridică pregătit s-o izbească şi s-o facă praf de un colţ ascuţit al coloanei.
Când bătrânul cu saxofonul încercă să-i sară în ajutor tovarăşului său,
cel de-al doilea bandit îl ţintui fără niciun efort de perete. Dintre
ascultătorii adunaţi împrejur, nu sări niciunul în ajutorul celor care
cântaseră. Mulţimea se rărise simţitor, iar cei care rămăseseră îşi fereau
privirile şi se prefăceau că se uită la mărfurile de pe tarabele vecine. Lui
Artiom i se făcu tare ruşine şi pentru ei, şi pentru sine, dar tot nu se
hotărî să se amestece.
— Dar azi aţi mai fost o dată! spunea cu o voce plângăreaţă pletosul,
ţinându-se cu mâna de umăr.
— Ia ascultă! Dacă azi aveţi o zi bună, înseamnă că şi pentru noi trebuie
să fie bună, ai priceput? Ce, ai impresia că poţi să-mi ţii piept? Ce, vrei
să ajungi în vagon, pletosule? începu să urle la el bătăuşul, lăsând jos

— 171 —
chitara.
Era clar, se prefăcuse că o strică mai mult pentru a-l speria.
Când auzi cuvântul „vagon” pletosul amuţi imediat şi nu mai făcu
decât să dea repede din cap, fără o vorbă.
— Păi vezi… Asta spun şi eu, pletosule! conchise uriaşul accentuând
într-un fel straniu cuvântul şi scuipând chiar lângă picioarele
chitaristului.
Cântăreţul răbdă în tăcere, iar bătăuşul, după ce se convinse că revolta
era înăbuşită, plecă agale împreună cu celălalt, căutându-şi
următoarea victimă.
Artiom se uită pierdut în jur şi-l descoperi lângă el pe As, care, se vede
treaba, observase şi el atent scena respectivă.
— Cine-s ăştia? îl întrebă nedumerit Artiom.
— Păi, după tine, cu cine seamănă? zise Asul. Sunt bandiţi. Bandiţi
obişnuiţi. În Kitai-Gorod nu există nicio autoritate, totul este controlat
de două grupări. Jumătatea asta e condusă de Fraţii Slavi, cum îşi spun
ei. Toate scursorile de pe linia Kalujsko-Rijskaia s-au adunat aici, toţi
criminalii, numai unul şi unul. În general sunt numiţi „cei din Kaluga”,
iar alţii le spun „cei din Riga”, dar e de la sine înţeles că n-au nicio
legătură nici cu Kaluga, nici cu Riga. Dar uite, acolo, unde vezi podeţul
– spuse el arătându-i lui Artiom scara care o lua la dreapta şi ajungea
sus, cam prin mijlocul peronului –, acolo mai este o sală la fel ca asta.
Acolo nebunia nu e la fel de mare, dar sunt stăpâni nişte musulmani
din Caucaz, în principal azeri şi ceceni. La un moment dat, ambele
tabere şi-au dorit să ia în stăpânire un teritoriu cât mai mare şi s-a iscat
un conflict sângeros. În final, staţia a fost împărţită în două.
Artiom nu-şi mai bătu capul să ceară lămuriri despre cei din Caucaz,
dându-şi seama că denumirea asta, ca şi noţiunile de neînţeles şi greu
de pronunţat – „ceceni” şi „azeri” – aveau legătură, după toate
aparenţele, cu staţii necunoscute de el sau ale căror denumiri fuseseră
schimbate, iar bandiţii aceia veneau de acolo.
— Acum amândouă bandele se comportă relativ paşnic. Îi jecmănesc
pe cei care s-au gândit să se oprească în Kitai-Gorod pentru a face un
ban în plus, iau taxă de intrare de la cei care trec prin staţie. În ambele
săli se cere aceeaşi plată, trei cartuşe, aşa că nu are importanţă pe unde
intri în staţie. Desigur, aici nu sunt niciun fel de reguli, dar cine are

— 172 —
nevoie de ele? De fapt, singura regulă e că nu ai voie să faci focul. Vrei
iarbă? Cumpără sănătos. Vrei nu ştiu ce alcool? Se găseşte din belşug!
Poţi să-ţi iei atâtea arme de aici, că după aia pui la pământ jumătate de
metrou fără nicio problemă. Prostituţia e în floare. Dar n-o recomand,
mai spuse el şi bâigui jenat ceva despre experienţa personală.
— Dar despre ce vagon este vorba? întrebă Artiom.
— Vagonul? La ei e un fel de stat-major. Şi dacă cineva se face vinovat
faţă de ei, dacă refuză să plătească, le datorează bani sau ceva de felul
ăsta, îl târăsc acolo. Şi tot în locul ăla este şi închisoarea, un soi de
groapă lungă, aşa cred. Mai bine să nu ajungi acolo, îi explică Asul, nu
e nimic bun. Ţi-e foame? zise în final Asul schimbând vorba.
Artiom dădu aprobator din cap. Dracu’ ştie cât timp trecuse de când
băuse ceai şi discutase cu Han la Suharevskaia. În lipsa unui ceas, îşi
pierduse complet capacitatea de a se orienta în timp. Traversarea
tunelurilor, cu toate acele trăiri ciudate, ar fi putut să dureze ore
întregi, dar la fel de bine era posibil să-i fi luat doar câteva minute, ca
să nu mai vorbim despre faptul că te încerca mereu gândul că era
posibil ca în tuneluri timpul să curgă altfel decât în mod obişnuit. Cum
o fi fost, cum n-o fi fost, treaba era că i se făcuse foame. Se uită în jur.
— Frigărui! Frigărui fierbinţi! striga cât îl ţineau puterile un negustor
oacheş de lângă ei, cu nişte sprâncene negre şi groase deasupra nasului
coroiat.
Vorbea destul de ciudat: nu reuşea să pronunţe bine sunetul „f” şi în
loc de „ă” îi ieşea mereu „o”. Artiom mai întâlnise şi înainte oameni
care aveau o pronunţie neobişnuită, dar niciodată nu dădea prea mare
atenţie acestui lucru. Cuvântul îi era cunoscut lui Artiom. La VDNH se
făceau frigărui şi erau îndrăgite de toată lumea. Erau din carne de porc,
evident. Dar ce vântura de zor pe sub nasul clienţilor vânzătorul ăsta
nu prea aducea a frigărui. Erau nişte bucăţele negre, înfipte în nişte
frigări unsuroase. După ce le privise cu atenţie mai multă vreme,
Artiom recunoscu în cele din urmă nişte trupuri arse de şobolani, cu
labele chircite. Se simţi tulburat.
— Nu mănânci şobolani? îl întrebă compătimitor Asul. Dar uite ei –
adăugă el făcând un semn cu capul spre negustorul oacheş – nu duc
dorul porcului. Le e interzis de legile Coranului. Dar şobolani au voie,
mai spuse Asul privind încântat spre grătarul fumegând. Şi pe mine mă

— 173 —
dezgustau înainte, dar până la urmă m-am obişnuit. Desigur, sunt cam
tari, sunt plini de oase şi, în plus, cam put. Dar băieţii ăştia – îi aruncă
din nou o privire cu înţeles – ştiu să prepare carnea de şobolan, ce-i al
lor e al lor. O marinează în ceva şi se face moale ca un purceluş de
lapte. Ba mai are şi condimente! Şi uite cât de ieftină e! o lăudă el.
Artiom îşi puse mâna la gură, inspiră mai adânc şi încercă să se
gândească la ceva abstract, dar în faţa ochilor îi apăreau mereu
trupurile carbonizate ale şobolanilor puşi la fript: tija de metal le intra
în trup prin spate şi le ieşea prin gura deschisă.
— Ei, faci cum vrei, dar eu o să mă servesc! Hai, ia şi tu. O frigăruie
costă numai trei gloanţe, îi aruncă Asul ultimele argumente pe care le
mai avea, apoi o porni spre grătar.
După ce-l preveni pe Han, Artiom fu nevoit să dea ocolul staţiei în
căutare de ceva mai de Doamne-ajută, refuzându-i politicos pe
negustorii insistenţi care vindeau samogon turnat în tot felul de
sticluţe. Le privi apoi lacom, dar cu teamă, pe fetele ademenitoare, pe
jumătate dezbrăcate, care stăteau lângă acoperitoarele ridicate ale
corturilor, aruncând trecătorilor priviri chemătoare. Chiar dacă
vulgare, erau totuşi aşa de relaxate şi de libere, spre deosebire de
femeile asprite de viaţa grea de la VDNH. Pe urmă se învârti pe lângă
teancurile de cărţi oferite spre vânzare, dar nu văzu nimic interesant.
Erau doar ediţii de buzunar ieftine; cele despre iubiri mari şi curate li
se adresau femeilor, iar cele despre crime şi bani erau pentru bărbaţi.
Staţia avea vreo două sute de paşi în lungime, adică puţin mai mult
decât una obişnuită. Pereţii şi coloanele, a căror formă amintea de o
armonică, fuseseră acoperite cu marmură colorată, în principal galben-
cenuşie, din loc în loc roz. Zidurile care mărgineau şinele pe ambele
părţi erau acoperite cu nişte plăci grele de metal galben înnegrit de
timp, pe care erau gravate simboluri greu recognoscibile ale unei epoci
trecute. Dar toată această frumuseţe abia dacă se mai păstrase.
Rămăsese mai degrabă doar o aluzie la fosta sa măreţie: tavanul era
întunecat din cauza funinginii, pereţii erau plini de numeroase desene
deocheate şi inscripţii primitive făcute cu vopsea şi funingine, iar din
loc în loc bucăţile de marmură dispăruseră şi plăcile metalice era u
zgâriate. În mijlocul sălii, pe partea dreaptă, după ce urcai o scară
scurtă, dincolo de podeţ, se vedea cea de-a doua sală a staţiei. Artiom

— 174 —
se pregătea să se plimbe primprejur, dar se opri lângă o îngrăditură de
fier formată din două plăci de doi metri, la fel ca la Prospekt Mira. Şi
tot ca acolo, şi la această intrare îngustă stăteau, cu coatele pe gard,
câţiva oameni. Pe partea lui Artiom se aflau bătăuşii obişnuiţi,
îmbrăcaţi în pantaloni de trening, iar unul dintre ei i se părea cunoscut
lui Artiom. Pe partea cealaltă erau nişte bruneţi mustăcioşi care, chiar
dacă nu aveau staturi la fel de impresionante, arătau ca şi cum nu era
cazul să glumeşti cu ei. Unul strângea un automat între picioare, iar
celuilalt îi ieşea din buzunar patul unui pistol. Bandiţii discutau paşnic
unul cu altul şi parcă nici nu-ţi venea să crezi că odinioară fuseseră atât
de învrăjbiţi. Îi explicaseră lui Artiom destul de politicos că trecerea în
staţia alăturată îl va costa două cartuşe, şi tot atât va trebui să dea dacă
ar dori să se întoarcă. Fiindcă îşi învăţase lecţia după experienţa
nefericită de mai înainte, Artiom contestă justeţea tarifului şi se retrase
pur şi simplu. După ce făcu un ocol, studiind cu atenţie standurile şi
tarabele, se întoarse în acelaşi capăt al peronului prin care veniseră
prima dată în staţie. Descoperi astfel că sala nu se termina acolo. Mai
exista o scară care ducea sus, într-un hol scurt, împărţit în două de
acelaşi gard lângă care stătea un cordon de pază; se vede treaba că pe
aici trecea o altă graniţă a celor două posesiuni. Iar în dreapta, spre
mirarea lui, descoperi o statuie adevărată – de felul celor pe care le
văzuse odată în nişte ilustraţii înfăţişând oraşul. Dar statuia de aici nu
reprezenta un om în întregime, ca în fotografii, ci numai capul lui. Dar
ce mare era capul ăsta! Avea cel puţin doi metri înălţime şi, cu toate că
era mânjit în creştet de cine ştie ce animal şi nasul îi strălucea ridicol
din cauză că fusese apucat de mâinile prea multor oameni, insufla
respect şi chiar te înspăimânta puţin. Mintea lui Artiom fu năpădită de
fantezii despre giganţi şi îşi imagină că unul dintre ei îşi pierduse capul.
Turnat în bronz, capul împodobea acum holurile de marmură ale
acestei mici Sodome îngropate în adâncul pământului, pentru a se
ascunde de ochiul atotvăzător al divinităţii şi a-i evita pedepsele. Faţa
capului tăiat era tristă şi Artiom bănui mai întâi că era capul lui Ioan
Botezătorul din Noul Testament, pe care îl răsfoise la un moment dat,
dar mai apoi îşi spuse că, judecând după mărime, era mai degrabă
vorba despre unul dintre eroii legendei ce preamărea viaţa, aceea
despre David şi Goliat, uriaşul plin de forţă care în cele din urmă îşi

— 175 —
pierduse capul. Însă niciunul dintre localnicii care treceau pe acolo nu
fu în stare să-i spună cui îi aparţinea capul tăiat, iar asta îl dezamăgi
puţin pe Artiom.
Dar în apropierea statuii găsi un loc minunat – un cort spaţios, curat,
plăcut şi de un verde-închis, care îi amintea de staţia lor. Înăuntru, prin
colţuri erau aşezate ghivece cu flori artificiale, din plastic şi pânză. Nu
înţelegea de ce se aflau acolo, dar erau frumoase. La fel de drăguţe erau
şi cele două măsuţe pe care stăteau nişte opaiţe, umplând cortul cu o
lumină slabă, dar plăcută. Şi mâncarea… Hrana zeilor! Cea mai fină
friptură de porc cu ciuperci – ţi se topea în gură. La ei se făcea aşa ceva
numai de sărbători, dar nici măcar atunci nu le ieşea atât de gustos şi
de rafinat. Oamenii care stăteau acolo aveau o înfăţişare respectabilă
şi erau bine îmbrăcaţi şi cu gust, se vedea că erau negustori importanţi.
Tăiau cu grijă cotletele bine fripte, a căror crustă pârâia, lăsând să se
scurgă grăsimea fierbinte şi aromată, apoi băgau încet bucăţelele mici
în gură şi vorbeau pe un ton scăzut despre treburile lor, aruncându-i
din când în când lui Artiom priviri curioase, dar politicoase.
Desigur, a fost scump – a trebuit să scoată din încărcătorul de rezervă
cincisprezece cartuşe şi să le pună în palma moale şi lată a
cârciumarului gras. După aceea, s-a căit că a cedat tentaţiei, dar
stomacul i se încălzise şi era atât de fericit şi de liniştit, încât vocea
raţiunii fu redusă la tăcere.
Iar cana de băutură fermentată era dulce şi-ţi dădea o ameţeală
plăcută, dar fără să fie tare, ca acel afurisit de samogon tulbure, vândut
în sticle şi borcane tulburi, de la care ţi se înmuiau genunchii doar
mirosindu-l. Încă trei cartuşe, dar ce înseamnă trei cartuşe amărâte
dacă le dai pentru o cupă de elixir spumos care îţi aduce pace în această
lume imperfectă şi te ajută să intri în armonie cu ea?
După ce-şi bău braga cu înghiţituri mici, reuşind pentru prima oară
după câteva zile să-şi recapete liniştea şi calmul, Artiom încercă să
reconstituie mental evenimentele petrecute şi să înţeleagă ce obţinuse
şi încotro ar trebui să meargă pentru a urmări scopul stabilit de
Hunter. Mai avea de parcurs un segment din drumul trasat, apoi
ajungea din nou la o răspântie, precum eroul în aproape uitatele
poveşti ale copilăriei, din timpuri aşa de îndepărtate, că nici nu mai
ţinea minte cine i le povestise… Suhoi, părinţii lui Jenka sau mama lui

— 176 —
adevărată. Lui Artiom îi plăcea cel mai mult să-şi imagineze că le auzise
de la maică-sa şi, pentru o clipă, chiar avu impresia că îi vedea chipul
ieşind din ceaţă şi îi auzea vocea care-i citea cu nişte intonaţii prelungi,
adormitoare: „A fost odată…” Şi exact ca acel viteaz din poveste, şi el se
afla în faţa unei răspântii şi înainte i se deschideau trei drumuri: spre
Kuzneţki Most, spre Tretiakovskaia şi spre Taganskaia. Artiom îşi
savura băutura, trupul îi era cuprins de o oboseală uşoară şi nu voia să
se gândească la nimic, iar în minte nu auzea decât „Dacă mergi înainte,
o să-ţi pierzi viaţa, dacă mergi la stânga, îţi pierzi calul…”
Asta probabil că ar fi putut dura la infinit, avea nevoie de linişte după
toate cele prin care trecuse. Meritase să se oprească la Kitai-Gorod, ca
să-i întrebe pe localnici despre tuneluri. Iar acum trebuia să-l
întâlnească pe Han, să afle dacă va merge cu el mai departe sau dacă
drumurile li se vor despărţi în această staţie ciudată. Dar nu ieşi deloc
aşa cum se gândea alene Artiom privind mica limbă de foc ce dansa în
opaiţul de pe masă.

— 177 —
 CAPITOLUL 8

Deodată se auziră pocnetele unor împuşcături sfâşiind larma veselă a

mulţimii, apoi o femeie ţipă ascuţit, un automat începu să răpăie şi
cârciumarul gras, cu o agilitate neaşteptată pentru conformaţia lui,
scoase de sub tejghea o armă neobişnuit de scurtă şi se repezi spre
ieşire. Lăsându-şi braga neterminată, Artiom sări în urma lui
aruncându-şi rucsacul pe umeri şi trăgând piedica armei, se gândi din
mers ce păcat era că acolo te obligau să plăteşti înainte, fiindcă altfel
ai fi putut să te strecori fără să achiţi. Acum cheltuise optsprezece
cartuşe, şi era foarte probabil să aibă mare nevoie de ele.
Încă de sus, de pe scară, era clar că se întâmpla ceva îngrozitor. Pentru
a coborî, fu nevoit să se înghesuie printre oamenii înnebuniţi de groază
care se năpusteau în sus pe scară, aşa că Artiom se întrebă dacă era
bine ce făcea, dar curiozitatea îl îmboldi să meargă înainte.
Pe şine erau culcate la pământ câteva trupuri în scurte de piele, iar pe
peron, chiar la picioarele lui, într-o baltă de sânge de un roşu aprins,
care se scurgea în şiroaie subţiri în toate părţile, stătea cu faţa în jos o
femeie moartă peste care trecu grăbit, încercând să nu se uite la ea, dar
alunecă şi era cât pe ce să cadă alături. În jur domnea panica, din
corturi săreau oameni pe jumătate dezbrăcaţi, privind tulburaţi în jur
şi Artiom văzu că unul dintre ei se îndoi deodată, se apucă de burtă şi
căzu încet într-o parte, fără să fi apucat să-şi dea seama de unde se
trăgea. Împuşcăturile continuau să bubuie, din celălalt capăt al sălii
alergau oameni vânjoşi în haine de piele şi, împingând într-o parte
femeile care ţipau şi negustorii speriaţi, îşi făceau drum. Dar nu păreau
a fi atacatorii, ci erau chiar bandiţii care stăpâneau această parte din
Kitai-Gorod. Pe tot peronul nu se vedea nimeni altcineva responsabil
pentru măcelul acela.
Şi abia atunci Artiom îşi dădu seama de ce nu se vedea nimeni.
Atacatorii se instalaseră chiar în tunelul de lângă el şi de acolo
deschiseseră focul distrugător: nu ieşiseră din staţie, pentru că, în mod
evident, se temeau să se arate într-un loc deschis.
Asta schimba lucrurile. Nu mai rămăsese prea mult timp de stat pe
gânduri, atacatorii aveau să urce pe peron imediat ce-şi dădeau seama
că nu li se mai opunea niciun fel de rezistenţă. Artiom trebuia să iasă
— 178 —
cât mai repede din situaţia asta. Ghemuindu-se la pământ, porni
înainte, strângând cu putere automatul în mâini şi uitându-se mereu
peste umăr. Din cauza ecoului care altera sunetele şi le schimba
direcţia, nu era deloc clar dacă se trăgea din tunelul aflat în dreapta
sau din cel aflat în stânga.
În cele din urmă, după ce alergă destul de mult, remarcă nişte siluete
îmbrăcate în haine de camuflaj la intrarea tunelului din stânga. În loc
de feţe aveau doar ceva negru, iar Artiom se simţi străbătut de un fior
rece şi avu nevoie de câteva clipe să-şi dea seama că „întunecaţii” care
asediaseră staţia VDNH nu foloseau niciodată armele şi uneori nici nu
se îmbrăcau. Atacatorii aveau pur şi simplu măşti, nişte cagule
tricotate, care se puteau cumpăra din orice beci unde se comercializau
arme şi care erau oferite drept bonus la achiziţionarea unui AK -47.
Cei din Kaluga, veniţi în ajutor, se aruncară la pământ în spatele
cadavrelor aruncate pe şine şi deschiseră şi ei focul. Se vedea cum
loveau cu paturile puştilor foile de placaj ce ţineau loc de ferestre
laterale pentru vagonul „stat-major”, făcând loc pentru mitralieră, apoi
începu să bubuie un foc greu.
Artiom aruncă o privire în sus la caseta de plastic luminată din interior
care indica numele staţiei, atârnată pe aproape, cam pe la mijlocul sălii,
lângă vagon. Atacatorii veneau dinspre Tretiakovskaia, deci n-o putea
lua pe acolo. Pentru a ajunge la Taganskaia, trebuia să te întorci în
locul unde se dezlănţuise infernul. Singura opţiune rămăsese drumul
spre Kuzneţki Most. Dilema se rezolvase de la sine. După ce sări pe
şine, porni în fugă spre intrarea în tunelul Kuzneţki Most, care se
deschidea neagră înaintea lui. Nici Han, nici Asul nu se vedeau nicăieri.
O singură dată avu senzaţia că zăreşte pe cineva care-i amintea de
silueta filosofului rătăcitor, dar apropiindu-se pentru o clipă, îşi dădu
seama că se înşelase.
Nu era singurul care fugea în tunel – o bună parte dintre cei care se
salvaseră de pe peron alergau spre acea ieşire. Tunelul răsuna de
exclamaţii speriate şi strigăte furioase, iar cineva plângea isteric. Ici -
colo licăreau razele lanternelor şi din loc în loc se proiectau petele
inegale de lumină ale unor făclii – fiecare îşi lumina drumul singur.
Artiom scoase din buzunar darul de la Han şi apăsă maneta.
Îndreptând lumina slabă a micii lanterne spre picioare şi încercând să

— 179 —
nu se împiedice, se grăbea să înainteze, depăşind micile grupuri de
fugari, uneori familii întregi. Uneori trecea pe lângă femei singure,
bătrâni ori bărbaţi tineri şi zdraveni, cărând nişte baloţi care nu prea
păreau să le aparţină. De vreo două ori se opri pentru a-i ajuta să se
ridice pe cei care căzuseră. Dar un cuplu ciudat îl făcu să zăbovească.
Pe jos stătea, lipit cu spatele de peretele denivelat al tunelului, un
bătrân cu părul alb, slab, cu o grimasă îndurerată pe faţă şi cu mâna la
inimă, iar alături de el, uitându-se liniştit şi tâmp în jur, se afla un
adolescent din ale cărui trăsături animalice şi ochi tulburi deduceai
clar că nu era un copil obişnuit. Artiom simţi cum se strânge ceva în el
când văzu perechea aceasta ciudată şi, cu toate că se grăbea să
înainteze şi se blestema pentru orice întârziere, încremeni î n loc.
Dându-şi seama că-i atrăsese atenţia, bătrânul încercă să zâmbească şi
să-i spună ceva, numai că rămăsese fără aer. Se încruntă şi închise
ochii, încercând să-şi adune puterile, iar Artiom se aplecă spre el, însă
băiatul începu deodată să mugească ameninţător şi Artiom remarcă
dezgustat că de pe buze îi curgea un fir de salivă când îşi rânjea
animalic dinţii mici şi galbeni. Nereuşind să facă faţă repulsiei, îl
împinse pe băiat, care, după ce se dădu înapoi câţiva paşi, se aşeză cu
stângăcie şi rămase locului, scoţând nişte scheunături jalnice.
— Tinere… nu trebuie… să-i faceţi aşa… Este Vanecika… El doar… nu
înţelege… spuse bătrânul făcând un efort supraomenesc.
Artiom ridică din umeri, dar simţi o umbră neplăcută, rece.
— Vă rog… Nitro… glicerina… în geantă… la fund… O pastilă… Daţi-
mi… Eu… nu pot… singur… zise hârâind îngrozitor bătrânul.
Cu mişcări grăbite, Artiom scormoni prin geanta din piele sintetică şi
dădu în cele din urmă peste un pachet neînceput. Râcâi cu unghia folia
de aluminiu, prinse cu greutate o pastilă care era cât pe ce să-i sară din
mână şi i-o întinse bătrânului, care reuşi cu greu să afişeze un zâmbet
vinovat şi oftă.
— Eu… nu pot… mâinile… nu mă ascultă… Sub limbă… îl rugă el şi
pleoapele îi căzură din nou.
Artiom se uită cu îndoială la mâinile sale negre, dar deschise gura
bătrânului, strângându-i cu degetele obrajii, şi-i băgă bulina
blestemată sub limba rece şi uscată. Bătrânul dădu slab din cap în
tăcere. Pe lângă ei treceau grăbiţi alţi şi alţi fugari, dar Artiom vedea în

— 180 —
faţa ochilor numai un şir nesfârşit de cizme şi ghete murdare, adesea
găurite, care uneori se împiedicau de lemnul negru al traverselor, ceea
ce făcea ca de sus să se audă nişte înjurături grosolane. Nimeni nu-i lua
în seamă; adolescentul stătea tot acolo, în locul în care căzuse, şi urla
încet, înăbuşit. Nepăsător şi cu oarecare răutate, Artiom remarcă
faptul că unul dintre cei care treceau pe lângă ei îl atinsese pe băiat cu
cizma, iar acesta începuse să urle şi mai tare, ştergându-şi lacrimile cu
pumnii şi legănându-se dintr-o parte în alta.
Între timp, bătrânul deschise ochii, oftă din rărunchi şi bâigui:
— Vă mulţumesc mult… Deja îmi e mai bine… Puteţi să mă ajutaţi să
mă ridic?
Artiom îl sprijini de braţ până când reuşi cu greu să se ridice, apoi îi
luă geanta, fiind astfel nevoit să-şi pună automatul pe umeri. Bătrânul
porni şontâcăind spre băiat şi începu să-l convingă blând să se ridice.
Acesta mugea supărat şi când văzu că se apropia Artiom, începu să
şuiere cu răutate, în timp ce saliva îi picura de pe buza de jos, care-i
ieşea mult în afară.
— Ştiţi, de-abia am cumpărat medicamentul, am venit de foarte
departe aici special pentru el, aşa de departe. La noi nu se poate face
rost de el, nimeni nu-l aduce şi nu am pe cine să rog, iar mie tocmai mi
se terminaseră – pe drum am luat ultima tabletă. Când am ajuns la
Puşkinskaia, nu ne-au mai lăsat să trecem. Ştiţi, acolo sunt fascişti
acum, pur şi simplu o nebunie cu uniformele. Auziţi şi dumneavoastră,
fascişti la Puşkinskaia! Am auzit că vor chiar să-i schimbe numele, ba
în Hitlerovskaia, ba în Schillerskaia… Deşi, desigur, ei nu au auzit
nimic despre Schiller, asta o ştim doar noi, intelectualii. Şi, imaginaţi-
vă, acolo nu au vrut să ne lase să trecem. Tinereii ăştia cu svastici au
început să râdă de Vanecika, dar ce poate să le răspundă el, sărmanul
copil, despre boala lui? Eu m-am enervat foarte tare, mi s-a făcut rău
de la inimă şi numai atunci ne-au dat drumul. Despre ce vorbeam? A,
da! Şi, înţelegeţi, special le-am pus mai la fund, ca să nu le găsească
dacă aveau să facă vreo percheziţie, pentru că ar fi pus şi alte întrebări,
doar ştiţi, şi ar fi putut înţelege greşit, nu toţi ştiu ce medicament e
acesta… Şi deodată focurile astea de armă! Am fugit cât am putut, mai
trebuia să-l trag după mine şi pe Vanecika, dar el a văzut nişte cocoşei
pe băţ şi nu voia să plece deloc. Şi mai întâi nu m-a înţepat aşa de tare,

— 181 —
credeam că ar putea să-mi treacă, să mă lase, dar apoi mi-am dat seama
că nu mai aveam scăpare şi am vrut să scot o tabletă, dar am căzut. Iar
Vanecika nu pricepe nimic, de mult tot încerc să-l învăţ să-mi dea
tabletele dacă mi-e rău, dar el nu poate pricepe. Ori le mănâncă el, ori
mi le dă hodoronc-tronc, când i se năzăreşte lui. Îi spun „Mulţumesc”,
zâmbesc şi îmi zâmbeşte şi el. E bucuros şi mormăie vesel, dar n-a
reuşit niciodată să mi le aducă la timp, niciodată nu a făcut-o. Ferească
Dumnezeu să se întâmple ceva cu mine, că n-o să aibă cine să aibă grijă
de el şi nici nu vreau să mă gândesc la ce i se va întâmpla!
Bătrânul vorbea întruna, privindu-l pe Artiom în ochi, iar el, nu se ştie
de ce, se simţea groaznic de prost. Deşi bătrânelul se străduia din
răsputeri să înainteze, lui Artiom tot i se părea că se deplasează mult
prea încet şi că din spate îi depăşeau din ce în ce mai puţini oameni. Se
părea că în curând aveau să rămână ultimii. Vanecika mergea în
dreapta bătrânului călcând strâmb şi ţinându-l strâns de mână, iar pe
chip i se aşternuse din nou expresia aceea imperturbabilă. Din când în
când întindea mâna dreaptă înainte şi mormăia agitat, arătând spre
vreun obiect aruncat sau scăpat în grabă de cei fugiţi din staţie ori pur
şi simplu spre întunericul din ce în ce mai dens care li se aşternea
înainte.
— Dar pe dumneavoastră, vă rog să mă scuzaţi, cum vă cheamă, tinere?
Stăm de vorbă şi nu ne-am prezentat… Artiom? Îmi pare bine, eu sunt
Mihail Porfirievici. Porfirievici, chiar aşa. Tatăl meu se numea Porfiri,
înţelegeţi, un nume neobişnuit; în perioada sovietică chiar au existat
unele organizaţii care au ridicat problema asta, căci pe at unci alte
nume erau la modă – Vladilen sau chiar Stalina… Dar de unde sunteţi
de fel? De la VDNH? Uite, eu şi Vanecika suntem de la Barrikadnaia,
acolo am trăit cândva – bătrânul zâmbi stânjenit –, ştiţi, acolo se afla o
clădire înaltă, chiar lângă metrou… Deşi, probabil că nu mai ţineţi
minte nicio clădire… Nu vă supăraţi, câţi ani aveţi? Douăzeci şi patru?
Ei, desigur, asta nu are nicio importanţă. Eu am avut un mic
apartament cu două camere, destul de sus, şi o privelişte minunată se
vedea spre centru, apartamentul e mic, dar e foarte comod, cu parchet
de stejar, cum aveau toţi acolo, iar bucătărioara avea plită cu gaz.
Doamne, când mă gândesc acum ce confort – plită cu gaz! –, dar atunci
nu-mi plăcea deloc, voiam una electrică, numai că nu reuşeam deloc

— 182 —
să pun bani deoparte. Cum intri, pe peretele din dreapta e o
reproducere după Tintoretto, într-o ramă frumoasă, aurită, ce
minunăţie! Patul era adevărat, cu perne, cu cearşafuri, totul era curat
şi aveam un birou mare, cu o veioză cu picior, care lumina aşa de
puternic. Şi, lucrul cel mai important, aveam rafturi cu cărţi până în
tavan: îmi rămăsese de la tata o bibliotecă mare, iar eu, la rândul meu,
mai adunam, şi pentru serviciu, şi pentru propria plăcere. Ah, dar ce
vă tot povestesc despre astea, probabil că nu vă interesează, sunt nişte
prostii de om bătrân. Dar eu îmi aduc aminte şi acum! Înţelegeţi, îmi
lipsesc foarte mult, mai ales biroul şi cărţile, iar în ultimul timp duc
din ce în ce mai des dorul patului, fiindcă aici nu ai parte de un
asemenea lux, noi avem nişte paturi de lemn, ştiţi, făcute de noi, iar
uneori trebuie să dorm direct pe jos, pe nişte cârpe. Dar asta nu e
nimic, uite, aici e lucrul cel mai important – zise el arătând spre piept
– lucrul cel mai important este ce se petrece înăuntru, nu afară. Lucrul
cel mai important e ca înăuntru să rămânem aceiaşi, să nu cedăm, iar
condiţiile – să le ia dracu’, vă rog să mă scuzaţi, să le ia dracu’ de
condiţii! Deşi uite, după pat, nu ştiu de ce, tânjesc în mod deosebit…
Omul nu tăcea o clipă şi Artiom asculta totul cu un interes politicos,
deşi nu-şi putea imagina deloc cum era să trăieşti într-o clădire înaltă
şi să ai o privelişte frumoasă. Nu înţelegea foarte bine, deşi nu era
pentru prima dată când auzea despre dispozitive precum plita cu gaz.
Desigur, ştia despre gaze; de exemplu, că într-unul dintre tuneluri,
ieşise gaz şi oamenii se otrăviseră, dar cum puteai pregăti mâncarea cu
un asemenea gaz? Iar când Mihail Porfirievici se opri pentru scurtă
vreme ca să-şi tragă sufletul, Artiom se hotărî să se folosească de pauza
asta pentru a îndrepta discuţia în direcţia dorită. Cum, necum, tot prin
Puşkinskaia (sau era deja Hitlerovskaia?) trebuia să treacă, apoi să
schimbe linia spre Cehovskaia şi de acolo să o ia spre Polisul lui dorit.
— Oare acolo sunt fascişti adevăraţi? întrebă Artiom.
— Ce spuneţi? Fascişti? A, da, vă rog să mă iertaţi, am început să
vorbesc despre altceva, zise bătrânul oftând jenat. Da, da, ştiţi, raşi în
cap şi cu bandane pe braţe, e groaznic pur şi simplu. Deasupra intrării
în staţie şi peste tot pe acolo sunt atârnate simboluri din astea, care
înainte însemnau că nu se putea intra – e vorba de o siluetă neagră
într-un cerc roşu, tăiată cu o linie în diagonală. Credeam că e vreo

— 183 —
greşeală, că prea erau multe semne din astea peste tot, şi am făcut
prostia să întreb. S-a dovedit că era noul lor simbol. Înseamnă că li se
interzice intrarea Întunecaţilor sau că aceştia sunt interzişi, nu mai
ştiu, dar oricum e o prostie.
Artiom tresări când auzi cuvântul „Întunecaţilor”. Aruncă o privire
speriată spre Mihail Porfirievici şi întrebă cu grijă:
— Oare acolo chiar sunt Întunecaţi? Oare au ajuns şi acolo?
Teama făcu să i se învârtă tot felul de întrebări prin cap: cum se face că
nu plecase nici măcar de o săptămână şi VDNH căzuse deja, iar
Întunecaţii atacau Puşkinskaia? Oare misiunea lui eşuase? Nu reuşise,
nu se descurcase? Totul fusese în zadar? Nu, aşa ceva nu se putea, s-ar
fi auzit neapărat nişte zvonuri, chiar dacă exagerau pericolul, dar nişte
zvonuri tot ar fi fost… Oare? Dar asta ar însemna sfârşitul tuturor…
Mihail Porfirievici se uită temător spre el şi întrebă cu grijă, făcând pe
neobservate un pas într-o parte:
— Dar dumneavoastră, îmi cer iertare, ce ideologie susţineţi?
— De fapt, niciuna, răspunse Artiom ezitant.
— Păi cum aşa? Ce părere aveţi despre alte naţionalităţi, despre
caucazieni, de exemplu?
— Păi ce treabă au aici caucazienii? întrebă nedumerit Artiom. De fapt,
nu mă pricep prea bine la naţionalităţi. Acolo trăiau înainte francezii,
germanii sau americanii. Dar acum probabil că nu mai sunt, n-a mai
rămas nimeni… Iar pe caucazieni, la drept vorbind, nu-i ştiu deloc,
recunoscu el stângaci.
— Ei bine, pe caucazieni îi numesc ei „Întunecaţi”, explică Mihail
Porfirievici, tot încercând să înţeleagă dacă Artiom nu-l păcălea,
prefăcându-se prost.
— Dar caucazienii, din câte înţeleg eu, sunt nişte oameni obişnuiţi, nu?
zise Artiom încercând să primească o confirmare. Uite, azi am văzut
câţiva…
— Sunt oameni absolut obişnuiţi! confirmă liniştit Mihail Porfirievici.
Sunt oameni perfect normali, dar criminalii ăştia au decis că sunt
diferiţi de ei din cine ştie ce motive, aşa că îi urmăresc. Pur şi simplu
este inuman! Vă imaginaţi, acolo la ei, pe tavan, chiar deasupra şinelor,
au nişte cârlige şi într-unul dintre ele au atârnat un om, un om
adevărat. Vanecika s-a tulburat aşa de tare, că a început să-l împingă

— 184 —
şi să geamă, şi atunci monştrii ăştia s-au întors spre el.
La auzul numelui său, adolescentul se întoarse şi -şi pironi privirea
lungă şi tulbure asupra bătrânului, iar lui Artiom i se păru că asculta şi
chiar înţelege parţial despre ce era vorba, dar cum nu-i mai fu repetat
numele, Vanecika îşi pierdu repede interesul pentru Mihail
Porfirievici, mutându-şi atenţia spre traverse.
— Şi dacă tot a venit vorba despre popoare, trebuie să spun că,
judecând după cum stau lucrurile, oamenii ăia îi urmează pe germani.
Că doar germanii ăştia au inventat ideologia lor, ei, iar dumneavoastră,
desigur, ştiţi ce o să vă zic, mai adăugă el grăbit.
Artiom făcu o mişcare ambiguă cu capul, deşi de fapt nu ştia nimic, dar
pur şi simplu nu voia să pară neştiutor.
— Ştiţi, peste tot atârnă vulturii ăştia germani şi sunt desenate şi
svastici, se înţelege. Există nişte fraze în germană, nişte citate din
Hitler, ceva despre vitejie, despre mândrie şi despre tot felul de lucruri
din astea, continuă bătrânul. Au şi parade, şi marşuri, iar cât eram noi
acolo şi am încercat să-l conving pe Vanecika să se liniştească, toţi
mărşăluiau pe peron şi cântau ceva despre măreţia spiritului şi
dispreţul faţă de moarte. Dar, de fapt, ştiţi, au ales foarte bine germana.
Limba germană e pur şi simplu creată pentru asemenea lucruri. Eu,
vedeţi dumneavoastră, înţeleg puţin germana… Uite, priviţi, undeva,
aici, scrie… explică bătrânul, apoi se opri şi scoase din buzunarul
interior al hainei un carneţel soios. Staţi o secundă, faceţi -mi puţină
lumină, fiţi amabil, cu lanterna dumneavoastră minunată… Unde era
asta? A, uite!
Şi în cercul galben de lumină Artiom văzu nişte litere latine
şovăielnice, scrise cu grijă pe foaia carneţelului şi chiar înconjurate
minuţios într-un chenar mic din frunze de viţă:

„Du stirbst. Besitz stirbt.

Die Sippen sterben.
Der einzig lebt – wir wissen es
Der Toten Tatenruhm.”

Artiom putea să citească literele latine, le învăţase după un manual

pentru clasele primare, descoperit la biblioteca din staţie. Privind

— 185 —
neliniştit în urmă, mai lumină încă o dată carneţelul. Desigur, nu
pricepea nimic.
— Ce-i asta? întrebă Artiom, trăgându-l din nou după el pe Mihail
Porfirievici.
Bătrânul îşi băgă grăbit carneţelul în buzunar şi încercă să-l urnească
din loc pe Vanecika, dar băiatul se încăpăţâna din cine ştie ce motiv şi
începuse să mormăie nemulţumit.
— Este o poezie, răspunse bătrânul cam supărat, sau cel puţin aşa i se
păru lui Artiom. În amintirea soldaţilor căzuţi. Desigur, n-o să mă apuc
să traduc versurile, dar sună cam aşa: „O să mori. O să-ţi moară toţi cei
apropiaţi. N-o să mai ai nimic. Un singur lucru va dăinui – gloria
militară a celor căzuţi.” Dar asta sună cam prost, nu? Dar în germană
e pur şi simplu ca un tunet! Der Toten Tatenruhm! Pur şi simplu te trec
fiorii! Mda… îşi luă el seama deodată, ruşinându-se probabil de lipsa
lui de precauţie.
O vreme merseră în tăcere. Toată această situaţie, cu ei care oricum
erau, probabil, printre ultimii oameni plecaţi din staţie, fără să ştie clar
ce se va întâmpla în urma lor în Kitai-Gorod, oprindu-se deodată în
mijlocul drumului pentru a citi o poezie, i se păru lui Artiom stupidă
şi iritantă. I se tot învârteau în minte ultimele versuri şi, nu se şt ie de
ce, îşi aminti deodată de Vitalik, chiar acel Vitalik cu care fusese atunci
la Grădina Botanică. Vitalik Nesuferitul fusese împuşcat de către
atacatorii care încercaseră să pătrundă în staţie prin tunelul de sud.
Tunelul respectiv era considerat sigur, de aceea fusese pus acolo
Vitalik, care avea numai optsprezece ani, iar Artiom abia făcuse
şaisprezece pe atunci. Se înţeleseseră ca seara să meargă la Jenka,
fiindcă tocmai îi adusese un cărăuş iarbă nouă, marfă specială. Îl
nimeriseră chiar în cap, şi în mijlocul frunţii avea doar o găurică
neagră, dar jumătatea din spate a capului îi dispăruse. Şi gata. „O să
mori…” De ce îşi amintise deodată aşa de clar discuţia dintre Hunter şi
Suhoi, când Suhoi spusese: „Dar dacă totuşi acolo nu e nimic?” O să
mori şi n-o să mai urmeze nimic. Asta e tot. Nu mai rămâne nimic. „O
să-ţi moară toţi cei apropiaţi”, sau cum zicea în poezie? Acum chiar că
îl treceau fiorii. Când Mihail Porfirievici întrerupse în cele din urmă
tăcerea, chiar fu bucuros să-l audă.
— Dar dumneavoastră nu aveţi cumva acelaşi drum ca noi? Mergeţi

— 186 —
numai până la Puşkinskaia? Oare aveţi de gând să ieşiţi acolo? Adică,
mă refer la faptul că veţi urca pe peron… Nu v-aş recomanda deloc,
absolut deloc, să faceţi asta. Nici nu vă imaginaţi ce se întâmpl ă acolo.
Poate mai bine veniţi cu noi până la Barrikadnaia? Mi -ar face mare
plăcere să mai discut cu dumneavoastră!
Artiom fu nevoit să repete mişcarea aceea cu semnificaţie ambiguă şi
să îngaime ceva ininteligibil: doar nu putea să vorbească despre
scopurile călătoriei sale cu prima persoană care-i ieşea în cale, chiar
dacă era vorba despre acest bătrân inofensiv. Fiindcă nu primi un
răspuns afirmativ, Mihail Porfirievici tăcu din nou. Înaintară multă
vreme în tăcere, fără niciun semn că din urmă îi ameninţa ceva, astfel
că Artiom se relaxă în sfârşit. În scurtă vreme, în depărtare începuseră
să licărească nişte luminiţe, mai întâi slab, apoi din ce în ce mai clar.
Se apropiau de Kuzneţki Most.
Artiom nu ştia nimic despre regulile de acolo, aşa că se decise să-şi
ascundă cât mai bine automatul, pentru orice eventualitate. Îl înveli
într-un tricou, apoi şi-l băgă cât putu de adânc în rucsac.
Kuzneţki Most era o staţie locuită, iar la vreo cincizeci de metri de la
intrarea pe peron, în mijlocul şinelor, se afla un punct de pază destul
de bine organizat – era adevărat, numai unul singur –, dar cu un singur
proiector, acum stins, pentru că nu aveau nevoie de el, şi dotat cu un
loc pentru mitralieră. Mitraliera era acoperită, dar alături se afla un
bărbat extrem de gras, într-o uniformă verde şi uzată, care mânca un
fel de terci dintr-o gamelă îndoită. Încă doi oameni cu îmbrăcăminte
identică şi cu nişte arme automate greoaie, agăţate pe umăr, examinau
cu suspiciune documentele celor care ieşeau din tunel. În faţa lor era
o mică coadă, aceeaşi fugari din Kitai-Gorod care îl depăşiseră pe
Artiom cât timp se chinuise cu Mihail Porfirievici şi cu Vanecika.
Oamenii erau lăsaţi să intre încet şi fără nicio tragere de inimă, iar unui
băiat pur şi simplu îi refuzaseră accesul. Acum, acesta stătea pierdut în
drum, fără să ştie ce să facă, încercând din când în când să se apropie
de cel care verifica actele, dar bărbatul, sever, îl tot împingea înapoi şi-
l chema pe următorul de la coadă. Fiecare dintre cei veniţi era
percheziţionat cu grijă. Sub privirile tuturor, un bărbat la care se
descoperise un jalnic pistol Makarov fusese mai întâi scos de la coadă,
iar mai târziu, după ce încercase să protesteze, fusese luat pe sus de

— 187 —
cineva şi dus de acolo.
Artiom începu să se foiască neliniştit, presimţind că vor avea neplăceri.
Mihail Porfirievici se uită uimit la el, iar Artiom îi şopti încetişor că nici
el nu era înarmat, dar bărbatul nu făcu decât să dea liniştitor din cap
şi promise că totul va fi în ordine. Nici vorbă ca Artiom să-l fi crezut,
dar era pur şi simplu foarte curios să vadă cum anume se va petrece
asta, însă bătrânul nu făcu decât să zâmbească misterios. Între timp,
coada avansa încetişor şi grănicerii luau acum la puricat sacul de
plastic al unei nefericite femei de vreo cincizeci de ani, care se apucă
imediat să bocească, acuzându-i că sunt nişte tirani şi minunându-se
cum de-i mai ţine pământul. În sinea lui, Artiom o aprobă din toată
inima, dar îşi propuse să ţină asta doar pentru el. După ce cotrobăi cum
se cuvine, grănicerul, cu un fluierat mulţumit, scoase din teancul de
lenjerie murdară câteva grenade antiinfanterie, pregătindu-se să-i
asculte explicaţiile.
Artiom era absolut convins că femeia avea să înceapă să spună o
poveste emoţionantă despre un nepot care avea nevoie de chestiile
astea la serviciu – „înţelegeţi, lucrează ca sudor şi e nu ştiu ce piesă de
la aparatul lui de sudură” sau că le găsise pur şi simplu pe drum şi
tocmai se pregătea să le dea organelor competente. Dar ea pur şi
simplu făcu câţiva paşi în spate, aruncă un blestem şi o luă la fugă
înapoi în tunel, grăbindu-se să dispară în întuneric. Mitraliorul lăsă la
o parte gamela cu mâncare şi se grăbi să tragă husa de pe armă, dar
unul dintre grăniceri, probabil şeful, îl opri cu un gest. Oftând
dezamăgit, omul se întoarse la terciul lui, iar Mihail Porfirievici făcu
un pas înainte, cu paşaportul pregătit.
Surprinzător, şeful grănicerilor, care tocmai scotocise cu cea mai mare
atenţie prin geanta unei femei cu un aer absolut inofensiv, nu făcu
decât să răsfoiască rapid paşaportul bătrânului, fără ca măcar să -i
arunce vreo privire lui Vanecika, de parcă nici nu exista. Când îi veni
rândul, Artiom îi înmână soldatului slăbuţ şi mustăcios documentele,
şi acela se apucă să examineze cu grijă fiecare pagină, insistând mai
mult cu lumina lanternei pe ştampilele asupra cărora reveni cel puţin
de cinci ori, apoi îşi mută privirea de la chipul lui Artiom la fotografie,
pufnind neîncrezător, în timp ce el încerca să pară cât mai inocent şi
zâmbea amabil.

— 188 —
— De ce ai paşaport de model sovietic? întrebă în cele din urmă
grănicerul cu severitate, neştiind de ce să se mai lege.
— Ei, pe vremea când existau dintr-acelea adevărate, eu eram încă mic.
Şi apoi, cei de la administraţia noastră mi-au completat primul
formular pe care l-au avut la îndemână, explică Artiom.
— Nu e bine, zise încruntat mustăciosul. Deschideţi rucsacul.
Dacă găsea automatul, Artiom putea, în cel mai fericit caz, să se
întoarcă în fugă de unde venise. Sau ar fi fost posibil să i -l confişte, se
gândi el cu fruntea năpădită de o sudoare rece.
Atunci interveni Mihail Porfirievici. Apropiindu-se de grănicer
nepermis de mult, îi şopti grăbit:
— Konstantin Alekseevici, înţelegeţi, tânărul acesta este o cunoştinţă
de-a mea. E un tânăr extrem de cuviincios, pot să garantez personal
pentru el.
Grănicerul, care îi deschisese deja geanta lui Artiom şi băgase mâna în
ea, ceea ce îl făcuse pe Artiom să-l treacă toţi fiorii, spuse sec:
— Cinci!
Până să-şi dea seama Artiom ce voia, Mihail Porfirievici scosese deja
din buzunar un pumn de cartuşe şi se grăbi să numere cinci bucăţi,
punându-le în geanta de campanie întredeschisă care atârna pe umărul
vameşului.
Dar tocmai atunci se întâmplă ca mâna lui Konstantin Alekseevici să-
şi continue peregrinările prin rucsacul lui Artiom şi probabil se
petrecuse lucrul acela groaznic, pentru că faţa lui căpătă deodată o
expresie interesată.
Artiom simţi că inima i se prăbuşeşte într-o prăpastie şi închise ochii.
— Cincisprezece, rosti imperturbabil mustăciosul.
Oricum nu mai era cale de întoarcere, aşa că Artiom, dând din cap
aprobator, îşi luă rucsacul şi, după ce mai numără zece cartuşe, le puse
în aceeaşi geantă. Niciun muşchi nu tresări pe faţa grănicerului, iar
Artiom fu cuprins de admiraţie faţă de sângele rece al omului. Nu mai
avea decât să facă un pas, apoi drumul spre Kuzneţki Most era liber.
În următoarele cincisprezece minute se tot dondăni cu Mihail
Porfirievici, care se încăpăţâna să nu ia înapoi cinci cartuşe, afirmând
că el are o datorie mult mai mare faţă de Artiom şi tot aşa.

— 189 —
Kuzneţki Most nu se deosebea prin nimic de majoritatea staţiilor prin
care trecuse Artiom în timpul călătoriei lui: aceeaşi marmură pe pereţi
şi aceeaşi podea de granit, doar arcadele erau diferite – înalte şi late,
acestea creau impresia unui spaţiu neobişnuit de mare.
Tocmai când Artiom se gândea la aceste lucruri, îi atrase atenţia ceva
care puse capăt imediat discuţiei cu bătrânul. La peronul al doilea se
afla o garnitură întreagă, incredibil de mare şi de lungă, care ocupa
aproape toată staţia. Dar ceea ce i se păru cel mai uimitor lui Artiom
fu că era locuită. În spatele ferestrelor licărea cald o lumină plăcută,
care trecea prin perdele de toate felurile, iar uşile erau deschise
îndemnându-te să intri… Asta nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse
Artiom de când era adult. Da, avea nişte amintiri aproape şterse despre
trenuri întregi, cu lumini aprinse la ferestre – amintiri dintr-o copilărie
aşa de îndepărtată. Însă acestea erau diluate, neclare şi volatile, la fel
ca toate celelalte gânduri despre ceea ce fusese înainte, ca atunci când
încerci să-ţi reprezinţi ceva în detaliu, să refaci în minte amănuntele,
dar imaginea aceea vagă se evaporă imediat, îţi curge precum apa
printre degete şi în faţa ochilor nu mai ai nimic.
Înţepenise în loc, privind fermecat garnitura de metrou şi numărând
vagoanele care se pierdeau în negură, spre celălalt capăt al peronului,
lângă pasajul spre Linia Roşie, acolo unde atârna din tavan un steag de
pânză roşie, smuls din întuneric de cercul bine definit de l umină
produs de un bec electric. Sub el stăteau smirnă doi soldaţi cu
automate, în uniforme verzi, identice, şi cu nişte caschete care păreau
mici de la distanţă şi aminteau ridicol de nişte soldăţei de jucărie.
Artiom avusese şi el astfel de soldăţei demult, înainte de a-l întâlni pe
Suhoi; unul era comandant şi avea un pistol minuscul scos din toc şi
striga ceva, privind în urmă: probabil îşi chema detaşamentul după el,
la luptă. Ceilalţi doi stăteau în poziţie de drepţi, cu automatele lipite
de piept. Erau probabil din seturi diferite şi nu se putea juca deloc cu
ei: comandantul pornea la luptă, întorcându-se chemător spre
luptătorii lui curajoşi, dar aceştia înţepeniseră în post, exact ca
grănicerii de pe Linia Roşie, şi-i durea undeva de luptă. Un lucru
ciudat: uite, pe aceşti soldăţei îi ţinea minte foarte bine, şi -i amintea
aşa de clar… dar pe mama, chipul ei… nu putea deloc…
În Kuzneţki Most se păstrase o oarecare ordine, iar aici ca şi la VDNH,

— 190 —
erau lumini de avarie. De-a lungul tavanului se întindea un fel de
construcţie misterioasă din metal, al cărei rol putea să fi fost înainte
chiar acela de a lumina staţia, în afară de tren, în staţie nu era nimic de
luat în seamă.
— Am auzit atâtea poveşti, cum că în metrou ar fi multe staţii uimitor
de frumoase, dar uite, când le vezi, toate sunt aproape la fel, îi spuse el
dezamăgit lui Mihail Porfirievici.
— Ce spuneţi, tinere? Aici sunt nişte staţii aşa de frumoase, că n-o să
vă vină să credeţi! Uite, Komsomolskaia, de pe Linia Circulară, de
exemplu, e un adevărat palat! zise bătrânul încercând să-i schimbe
opinia, punând o mare pasiune în vorbele sale. Acolo e un panou uriaş,
ştiţi, pe tavan. Cu Lenin şi cu toate celelalte prostii, e adevărat… Vai,
ce spun eu… – adăugă el deodată, luându-şi seama şi continuând în
şoaptă – …în staţie e plin de spioni, agenţi de pe linia Sokolniceskaia,
adică Linia Roşie, vă rog să mă iertaţi, eu îi spun ca odinioară… Aşa că
aici trebuie să vorbim mai încet. Şefii de aici sunt, chipurile,
independenţi, dar nu vor să se certe cu roşiii, aşa că dacă aceia le cer
să li se predea o persoană, probabil că se vor conforma. Ca să nu mai
vorbim de crime, mai adăugă el extrem de încet, aruncând priviri furişe
în jur. Haideţi mai bine să găsim un loc de odihnă, fiindcă eu, la drept
vorbind, am obosit groaznic, dar şi dumneavoastră, din câte văd eu,
abia vă mai ţineţi pe picioare. O să înnoptăm aici şi apoi plecăm mai
departe la drum.
Artiom dădu aprobator din cap: ziua aceea fusese într-adevăr groaznic
de lungă şi de tensionată, iar odihna era pur şi simplu necesară.
Oftând cu jind şi fără să-şi ia ochii de la garnitura de tren, Artiom păşi
în urma lui Mihail Porfirievici. Din vagoane se auzeau discuţii şi
hohote de râs, în uşile vagoanelor pe lângă care treceau se aflau bărbaţi
obosiţi după serviciu, care fumau împreună cu vecinii şi discutau cu
seriozitate despre evenimentele zilei, iar undeva, adunate în jurul unei
mese, stăteau nişte bătrâne care beau ceai, sub un bec mic ce atârna de
un fir jumulit şi peste tot mişunau copii, ceea ce lui Artiom i se părea
un lucru la fel de neobişnuit. La VDNH domnea mereu încordarea,
oamenii erau tot timpul pregătiţi să acţioneze. Da, se adunau seara cu
prietenii, ca să stea liniştiţi în cortul vreunuia dintre ei, dar nu se
întâmplase niciodată ca toate uşile să fie larg deschise, să se ducă în

— 191 —
vizită unii la alţii, iar copiii să umble peste tot. Staţia asta era mult prea
norocoasă…
— Şi din ce trăiesc cei de aici? nu se putu abţine Artiom să întrebe,
ajungându-l din urmă pe bătrân.
— Cum, nu ştiţi? se miră politicos Mihail Porfirievici. Doar este
Kuzneţki Most. Aici sunt cei mai buni tehnicieni din metrou, au cele
mai mari ateliere. Li se aduc aici la reparat dispozitive chiar şi de pe
linia Sokolniceskaia sau de pe cea Circulară. Înfloresc, înfloresc. Ui te,
aici să tot trăieşti, adăugă el oftând meditativ. Dar ei sunt severi în
privinţa asta…
Degeaba sperase Artiom că vor avea şi ei norocul să doarmă în vagoane,
pe canapele. În mijlocul sălii se afla un şir mare de corturi cum erau
cele în care locuiau şi ei la VDNH, iar pe o latură a celui mai apropiat
dintre ele, era scrisă cu grijă, de parcă ar fi fost folosit un şablon,
inscripţia: „HOTEL”. Alături se formase o coadă de refugiaţi, dar Mihail
Porfirievici îl chemă pe administrator la o parte, zăngăni câ teva
cartuşe, şopti ceva magic care începea cu numele lui Konstantin
Alekseevici şi chestiunea se rezolvă.
— O să stăm aici, zise el făcând un gest de invitaţie, iar Vanecika
începu să gângurească bucuros.
Au fost chiar serviţi cu ceai pentru care Artiom nu a trebuit să plătească
nimic; iar saltelele de pe jos erau aşa de moi, că după ce te trânteai pe
ele, nu-ţi mai venea să te ridici. Stând întins într-o rână pe locul lui,
Artiom sufla cu grijă în ceai şi îl asculta cu atenţie pe bătrânul care,
uitând de cana lui, povestea cu o privire înflăcărată:
— Nu şi-au extins puterea asupra întregii linii. E adevărat, nimeni nu
vorbeşte despre asta şi roşiii nu recunosc, dar nici Universitatea, nici
ceea ce urmează după ea nu e sub controlul lor! Da, da, Linia Roşie ţine
numai până la Sportivnaia. Dincolo de Sportivnaia începe un sector
foarte lung, unde a fost cândva staţia Leninskie Gorî, pe care mai târziu
au redenumit-o, dar eu îmi amintesc numele vechi. Imediat după
Leninskie Gorî, metroul iese la suprafaţă, iar acolo a fost un pod. Şi
vedeţi dumneavoastră, cândva s-a produs o explozie din cauza căreia a
început să se surpe şi la un moment dat s-a prăbuşit în râu, aşa că nu e
niciun fel de legătură cu Universitatea, aproape chiar de la început…
Artiom luă o mică înghiţitură de ceai şi simţi că sufletul i se umple de

— 192 —
încântare în aşteptarea a ceva misterios, neobişnuit, care începuse cu
şinele întrerupte deasupra prăpastiei de pe Linia Roşie, acolo, departe,
în sud-vest. Vanecika îşi rodea înverşunat unghiile şi, după ce-şi
examina încântat roadele muncii, se apuca din nou de treabă. Artiom
se uită la el aproape cu simpatie şi îi fu recunoscător băiatului pentru
că tăcea.
— Ştiţi, la noi la Barrikadnaia este un mic cerc, spuse Mihail
Porfirievici cu un zâmbet jenat. Ne adunăm seara, uneori vin la noi şi
unii de la staţia 1905, dar acum şi de la Puşkinskaia au fost alungaţi toţi
cei care gândesc altfel, iar Anton Petrovici s-a mutat la noi… E o
prostie, desigur, sunt pur şi simplu nişte şezători literare… ei, uneori
vorbim şi de politică… Nici acolo, ştiţi, nu sunt îndrăgiţi oamenii
educaţi. Câte nu auzi la Barrikadnaia: şi că e o intelectualitate
păduchioasă, şi că e coloana a cincea… Aşa că noi ne întâlnim pe furiş.
Dar uite, Iakov Iosifovici spune că Universitatea nu ar fi pierit. Că ar fi
reuşit să blocheze nişte tuneluri şi mai sunt încă oameni acolo. Nu doar
oameni pur şi simplu, ci… înţelegeţi, acolo a fost cândva Universitatea
de Stat din Moscova, căci datorită ei se numeşte aşa staţia. Şi cică au
reuşit să scape o parte dintre profesori şi nişte studenţi. A fost un soi
de adăpost antiatomic construit sub clădirea Universităţii pe vremea
lui Stalin şi mi se pare că e legat prin nişte tuneluri de metrou. Şi acum
s-a format acolo un fel de centru intelectual, ştiţi. Ei, probabil că astea
sunt legende. Se zice că acolo oamenii culţi sunt la putere, că toate cele
trei staţii sunt conduse de rector, iar fiecare staţie e condusă de un
decan, iar ei sunt aleşi. Acolo nici ştiinţa nu stă pe loc – totuşi, sunt
studenţi, ştiţi, ba chiar doctoranzi, profesori! Cultura nu se stinge, ca
la noi, şi mai şi scriu, iar moştenirea noastră nu cade pradă uitării. Şi
Anton Petrovici chiar spunea că o cunoştinţă de-a lui, un inginer, i-a
spus, ca pe un mare secret, că au găsit chiar o modalitate de a ieşi la
suprafaţă, şi-au creat singuri costume de protecţie şi uneori apar prin
metrou cercetaşi de-ai lor. Recunoaşteţi, sună aşa de incredibil!
exclamă pe un ton aproape întrebător Mihail Porfirievici, privindu-l pe
Artiom în ochi.
Artiom observă ceva melancolic în privirea bătrânului, o speranţă
slabă, timidă, obosită, ceva, care, după ce tuşi puţin, îl făcu să spună pe
un ton cât se poate de sigur:

— 193 —
— De ce? Sună extrem de real! Uite, doar există Polisul. De exemplu,
am auzit că acolo e la fel…
— Da, e un loc minunat, Polisul, dar cum să ajungi acum acolo? Mai
mult, am auzit că în Consiliu s-a hotărât ca puterea să treacă în mâinile
militarilor…
— În care Consiliu? întrebă Artiom ridicând din sprâncene.
— Ei, cum aşa? Polisul e condus de Consiliul format din oamenii cu
cea mai mare autoritate. Şi acolo, ştiţi, oamenii cu cea mai mare
autoritate sunt fie bibliotecari, fie militari. Despre Bibliotecă ştiţi deja,
nu are rost să vă povestesc, dar vedeţi, cealaltă intrare a Polisului se
afla cândva chiar în clădirea Ministerului Apărării, din câte ţin minte,
sau, în orice caz, era undeva pe aproape, şi o parte dintre generali au
apucat atunci să se evacueze. Chiar de la început au pus mâna pe toată
puterea şi pentru multă vreme Polisul a fost condus de un fel de juntă,
ştiţi. Dar oamenii, nu se ştie de ce, nu au fost prea mulţumiţi de
conducerea lor şi au fost tulburări destul de sângeroase. Dar asta s-a
întâmplat demult, cu mult înainte de războiul cu roşiii. Atunci s-au
făcut nişte concesii, ba chiar a fost creat acest Consiliu. Şi aşa s-a
nimerit ca în el să se formeze două facţiuni – bibliotecarii şi militarii.
Desigur, e o combinaţie ciudată, pentru că e puţin probabil ca militarii
să fi întâlnit în viaţa lor de dinainte mulţi bibliotecari în carne şi oase.
Dar aici aşa s-a întâmplat. Şi între aceste facţiuni este o râcă
permanentă, se înţelege, când iau puterea unii, când ceilalţi. Când a
fost războiul cu roşiii, apărarea a fost mai importantă decât cultura, aşa
că balanţa s-a înclinat în favoarea militarilor. Pe timp de pace, au
revenit bibliotecarii la putere. Şi aşa e la ei, înţelegeţi, tot timpul, ca un
pendul. Acum, de exemplu, am auzit că militarii au o poziţie mai
puternică şi că au impus o anumită disciplină. Ştiţi, e un fel de stare de
război, aşa că se dă stingerea la o anumită oră… şi alte asemenea
bucurii ale vieţii, zise Mihail Porfirievici zâmbind uşor. Şi, în ultimă
instanţă, să pătrunzi acolo e acum la fel de simplu ca în cazul în care
ai vrea să ajungi la Oraşul de Smarald. 19 În glumă, aşa numim noi între
noi Universitatea şi staţiile de lângă ea. Ca să ajungi acolo trebuie să
treci fie prin Linia Roşie, fie prin Hansa, dar acolo pur şi simplu nu se

19 Aluzie la oraşul din Vrăjitorul din Oz.

— 194 —
poate trece, vă daţi seama şi singur. Vedeţi, înainte de fascişti se putea
trece prin Puşkinskaia către Cehovskaia, iar de acolo şi până la
Boroviţkaia mai era numai un sector. E adevărat, nu e un sector foarte
bun, dar când eram mai tânăr se întâmpla să merg şi prin el.
Artiom nu rată ocazia să întrebe ce era aşa de rău la sectorul acel a, iar
bătrânul răspunse fără chef:
— Vedeţi, acolo, chiar în mijlocul tunelului, e o garnitură de metrou
arsă. Nu am mai fost de multă vreme acolo, nu ştiu cum mai e acum,
dar înainte, pe scaune erau trupuri omeneşti carbonizate, unele
răsturnate, altele şezând… Pur şi simplu e groaznic. Nu ştiu cum s-a
întâmplat asta, i-am întrebat şi pe cunoscuţi ce s-a întâmplat acolo, dar
nimeni n-a putut să-mi spună precis. E foarte greu să treci prin acest
tren şi nu poţi să-l ocoleşti, pentru că tunelul a început să se surpe, iar
în jurul vagoanelor, şi deasupra şi pe laturi, e numai pământ surpat. Iar
în vagoane se întâmplă tot felul de lucruri urâte, mi-e greu să le explic.
De fapt eu sunt ateu, ştiţi, şi nu cred în orice prostie mistică, aşa că
atunci am dat vina pe şobolani şi pe tot felul de alte creaturi… Dar
acum nu mai sunt aşa de sigur.
Cuvintele acestea îl făcură pe Artiom să-şi amintească de zgomotul din
tunelurile de pe linia lui şi atunci, nu se mai putu abţine şi -i povesti
bătrânului despre ce se întâmplase cu grupul lui, apoi cu Bourbon şi,
după o mică ezitare, încercă să repete explicaţiile pe care i le dăduse
Han.
— Ei, ce tot spuneţi? E o aiureală totală! zise Mihail Porfirievici dând
din mâini şi ridicând sever sprâncenele. Am mai auzit despre asemenea
lucruri. Mai ţineţi minte, v-am vorbit de Iakov Iosifovici. Iar el, care e
fizician, mi-a explicat odată că există asemenea tulburări psihice, când
oamenii sunt influenţaţi de nişte sunete la frecvenţe extrem de joase,
pe care, în esenţă, nu le auzim şi, dacă nu greşesc, acestea au circa 7
hertzi, deşi, cu capul meu sec… Iar sunetul poate apărea singur, din
cauza unor procese naturale, de exemplu, a unor mişcări tectonice sau
a unor lucruri asemănătoare. Ştiţi, atunci nu am ascultat cu prea mare
atenţie. Dar cum să fie suflete ale morţilor! Şi încă în ţevi? Vă rog…
Era interesant să discute cu el. Artiom nu mai auzise de la nimeni
lucrurile pe care i le povestea bătrânul, iar acum vedea metroul dintr-
o altă perspectivă, de modă veche şi amuzantă, care-i făcea sufletul să

— 195 —
călătorească până la suprafaţă, acolo unde se simţea la fel de stânjenit
ca în primele zile petrecute la metrou. Şi Artiom, care în ultima vreme
îşi amintise de multe ori disputa dintre Suhoi şi Hunter, îl întrebă:
— Dar ce părere aveţi… Noi… oamenii, adică… O să ne mai întoarcem
vreodată acolo, sus? O să supravieţuim şi o să ne întoarcem?
Şi imediat cum închise gura îi păru rău că întrebase, pentru că
întrebarea lui fusese ca o lamă care-i tăiase bătrânului venele, făcându-
l dintr-odată să-şi piardă elanul şi să se înmoaie, rostind încet, cu o
voce subţire şi lipsită de vlagă:
— Nu cred. Nu cred.
— Dar la urma urmei au mai existat linii de metrou şi în alte oraşe –
aşa am auzit, aşa mi s-a povestit –, uite, spre exemplu la Sankt
Petersburg, la Minsk, la Novgorod, enumera Artiom denumirile
învăţate pe dinafară, care pentru el erau doar un înveliş gol, complet
lipsit de sens.
— A, ce oraş frumos a fost Sankt Petersburgul! zise Mihail oftând
melancolic. Ştiţi despre ce vorbesc, Isakii 20… Şi Amiralitatea, cu
acoperişul ei ascuţit… Ce graţie, ce eleganţă! Iar seara, pe Nevski 21 –
oameni, larmă, mulţime, râsete, copii cu îngheţată, fete tinerele,
subţirele… Se aude muzică… Mai ales vara, acolo rar e o vreme
frumoasă vara, dar şi când e… Ce soare şi cer senin, azuriu! Şi simţi că
respiri aşa de uşor…
Ochii i se opriră asupra lui Artiom, dar privirea îi trecea prin el şi se
dizolva în depărtările fantomatice în care se ridicau, din negura de
dinaintea zorilor, măreţele siluete semitransparente ale unor clădiri
transformate acum în praf, iar lui Artiom i se păru că dacă s-ar întoarce
în acea clipă şi ar privi peste umăr, ar vedea şi el acelaşi tablou care -ţi
tăia răsuflarea.
— Da, într-adevăr au mai fost metrouri în afara celui din Moscova.
Poate că s-au mai salvat oameni şi în altă parte. Dar gândiţi-vă şi
dumneavoastră! îi răspunse Mihail Porfirievici ridicând un deget
noduros. Au trecut atâţia ani, şi nimic. Nicio veste. Oare în atâţia ani
nu ne-ar fi găsit, dacă ar fi avut cine să caute? Nu, nu cred, conchise el
şi-şi lăsă capul jos.

20 Denumire familiară a catedralei Sf. Isaak.

21 Nevski Prospekt – artera principală din Sankt Petersburg.
— 196 —
Şi după aceea, peste vreo cinci minute de tăcere neîntreruptă de
nimeni, oftă neauzit şi zise aproape doar pentru sine mai degrabă decât
pentru Artiom:
— Doamne, ce lume minunată am distrus…
O linişte apăsătoare se lăsase în cort. Vanecika, legănat de tonul scăzut
al discuţiei lor, dormea acum cu gura întredeschisă, hârâind uşor şi
scâncind din când în când ca un câine. Mihail Porfirievici nu mai
scoase niciun cuvânt şi, cu toate că era convins că încă nu adormise,
Artiom nu-l mai deranjă, ci închise la rândul lui ochii şi încercă să
adoarmă.
Credea că după toate cele prin care trecuse în acea zi nesfârşită,
somnul va veni instantaneu, dar timpul trecea încet-încet, iar salteaua,
care mai înainte i se păruse moale, îi strivea acum şoldul şi fu nevoit să
se întoarcă de mai multe ori până ce găsi în fine o poziţie comodă. Dar
în urechi îi bubuiau în continuare ultimele cuvinte ale bătrânului,
încărcate de o mare tristeţe. „Nu, nu cred.” Nu mai pot fi readuse la
viaţă fostele bulevarde strălucitoare, construcţiile puternice şi
minunate, nu mai poate fi readus acest cer pe care aleargă o adiere care
te răcoreşte uşor într-o seară caldă, răsfirându-ţi părul şi mângâindu-
ţi faţa. Nu va mai fi deloc aşa cum a povestit bătrânul, acum cerul a
devenit tavanul ondulat al tunelurilor, un cer învăluit în cabluri
putrezite, şi aşa va fi mereu. Dar înainte a fost cum a zis bătrânul?
Azuriu? Curat? Ce ciudat mai era cerul acesta, în niciun caz nu aşa cum
îl văzuse Artiom atunci la Grădina Botanică. Şi atunci era presărat cu
stele, dar avea un albastru ca de catifea, pe când acesta era de un bleu
deschis, strălucitor, vesel, iar clădirile erau cu adevărat uriaşe, dar nu
te striveau cu greutatea lor, nu, erau luminoase, uşoare, de parcă ar fi
fost ţesute chiar din aerul dulce de aici, şi pluteau, gata să se desprindă
de pământ, în timp ce contururile li se estompau în înaltul infinit. În
jur erau aşa de mulţi oameni la un loc, aşa cum Artiom nu mai avusese
niciodată ocazia să vadă – poate numai la Kitai-Gorod, dar aici ei erau
şi mai mulţi. Tot spaţiul de la baza clădirilor ciclopice şi cel dintre ele
era plin de oameni care se învârteau de colo-colo. Şi chiar erau
neobişnuit de mulţi copii care mâncau ceva – probabil aceasta era
îngheţata –, iar Artiom chiar vru să-l roage pe unul dintre ei să-i dea să
guste, căci nu mâncase niciodată îngheţată adevărată. Când era mic

— 197 —
tare mai voia să mănânce măcar un pic, dar nu se mai găsea nicăieri,
trecuse ceva vreme de când fabricile de dulciuri nu mai producea u
decât mucegai şi şobolani, şobolani şi mucegai. Dar copiii mici care
lingeau desertul acela nemaipomenit fugeau mereu de el, râzând, şi se
eschivau cu abilitate, fără ca el să le poată vedea chipurile. Pe urmă,
Artiom nici nu mai ştia ce încerca de fapt să facă – să guste puţină
îngheţată sau să-i vadă faţa unui copil şi să înţeleagă dacă aceşti copii
existau cu adevărat – şi deodată i se făcu frică. Contururile uşoare ale
clădirilor începură să se îngroaşe şi să se întunece uşor şi, după o vreme
ajunseră să atârne ameninţător deasupra lui, iar după aceea începură
să vină din ce în ce mai aproape, iar Artiom îşi continua goana după
copii şi începu să i se pară că ei nu râdeau cristalin şi vesel, ci răutăcios
şi pofticios, aşa că îşi adună puterile şi reuşi să apuce un copil de
mânecă. Acela se smulse şi-l zgârie ca un drăcuşor, dar după ce-i
strânse gâtul într-o încleştare de oţel, Artiom reuşi totuşi să-i vadă faţa.
Era Vanecika. Începând să mugească şi rânjindu-şi colţii, băiatul îşi
sucea ceafa şi încerca să se agaţe de mâna lui Artiom, şi atunci Artiom,
panicat, îl aruncă la o parte, dar acesta, sărind, îşi ridică deodată capul
şi scoase acelaşi ţipăt prelung şi groaznic din cauza căruia fugise
Artiom de la VDNH. Iar copiii care alergau haotic în jurul l ui
începuseră să se oprească şi se apropiau încet dintr-o parte, fără să se
uite la el, iar în spatele lor se înălţau acum nişte ruine de clădiri uriaşe
şi negre, care păreau a se apropia la fel de repede… Şi apoi copiii, care
deja umpluseră puţinul spaţiu rămas liber între ruinele clădirilor
gigantice, preluaseră şi ei urletul lui Vanecika, umplându-l cu o ură
animalică şi cu o melancolie ce te îngheţa, iar în cele din urmă începură
să se întoarcă spre Artiom; nu aveau feţe, doar nişte măşti negre de
piele, cu guri ştirbe şi ochi ca nişte globuri negre, lucioase, fără pupile
şi fără pic de alb.
Şi deodată se auzi o voce pe care Artiom n-o putea recunoaşte. Nu era
puternică, iar ţipătul sinistru o acoperea, dar vocea repeta cu insistenţă
acelaşi lucru şi când îşi încordă auzul, încercând să nu bage în seamă
copiii care se apropiau din ce în ce mai mult, Artiom începu să
înţeleagă în cele din urmă ce spunea: „Trebuie să pleci.” Şi apoi încă o
dată. Şi încă o dată, iar Artiom recunoscu vocea. Era a lui Hunter.
Copiii mai făcură un pas înainte.

— 198 —
Artiom deschise ochii şi încercă să se ridice. În cort era întuneric beznă
şi foarte sufocant, iar el îşi simţea capul greu ca plumbul. Gândurile i
se învârteau leneş şi greoi şi nu-şi putea reveni ca să-şi dea seama cât
timp dormise, dacă era timpul să se trezească şi să se pregătească de
plecare sau dacă se putea întoarce pe partea cealaltă ca să viseze ceva
mai vesel.
Şi atunci pânza de la intrarea în cort se ridică puţin şi în deschizătură
apăru capul grănicerului care-i lăsase să treacă la Kuzneţki Most,
Konstantin… Oare cum îl mai chema?
— Mihail Porfirievici! Mihail Porfirievici! Scoală-te repede! Mihail
Porfirievici! Ce-i cu el, a murit?
Fără să-l bage în seamă pe Artiom care se holba speriat la el, omul se
strecură în cort şi începu să-l scuture pe bătrânul adormit.
Dar primul se trezi Vanecika şi începu să mugească urât. Bărbatul care
intrase nu-l băgă în seamă, iar când Vanecika încercă să-l tragă de
mâini, îi trase o scatoalcă zdravănă. Tocmai atunci se trezi şi bătrânul.
— Mihail Porfirievici! Scoală-te repede! şopti neliniştit grănicerul.
Trebuie să pleci! Roşiii cer să te predăm pentru că eşti calomniator şi
faci propagandă duşmănoasă! Doar ţi-am spus, ţi-am tot spus ca măcar
aici, în blestemata noastră de staţie, să nu vorbeşti despre
Universitatea ta! M-ai ascultat?
— Daţi-mi voie, Konstantin Alekseevici, ce-i asta? întrebă bătrânul
săltându-şi pierdut capul şi ridicându-se de pe saltea. Doar nu am spus
nimic, nu am făcut nicio propagandă, Doamne fereşte! Numai
tânărului i-am povestit, dar pe ascuns, fără martori…
— Ei, ia-l şi pe tânăr cu tine! Doar ştii ce fel de staţie e aici! Uite, o să
te ducă acum la Lubianka şi o să-ţi pună maţele pe băţ, iar pe băiatul
tău o să-l pună imediat la zid, ca să nu mai dea din gură! Dar hai mai
repede, ce te mocăi aşa, că acum o să vină! Deocamdată se mai
sfătuiesc încă ce să ceară de la roşii, aşa că grăbeşte-te!
Artiom era deja în picioare, cu rucsacul în spate. Însă nu ştia dacă ar fi
trebuit să scoată arma sau dacă lucrurile aveau să se aranjeze de la sine.
Bătrânul începu să se agite şi peste un minut înaintau deja grăbiţi pe
şine, iar Konstantin Alekseevici îi acoperea el însuşi gura lui Vanecika
cu mâna, încruntându-se cu o expresie de martir, în timp ce bătrânul
se uita la el neliniştit, temându-se ca grănicerul să nu-i sucească gâtul.

— 199 —
Tunelul care ducea spre Puşkinskaia era protejat mult mai bine.
Trecură prin două cordoane, la o sută de metri şi, respectiv, la două
sute de metri înainte de intrare. La primul era un fel de parapet din
beton, delimitând o tranşee ce traversa drumul şi lăsa numai o trecere
îngustă lângă perete. În stânga, în spate, era un aparat telefonic al cărui
fir mergea până la Kuzneţki Most, probabil la Statul-Major. Mai erau
şi nişte cutii cu muniţie şi o drezină care patrula de-a lungul celor o
sută de metri. La cel de-al doilea, aflat mai departe, erau saci obişnuiţi
cu nisip, o mitralieră şi un proiector, ca în partea cealaltă. În ambele
posturi se aflau oameni de pază, dar Konstantin Alekseevici î i conduse
repede prin toate cordoanele şi-i scoase la graniţă.
— Să mergem, o să vă însoţesc cinci minute. Mă tem că nu mai trebuie
să vii pe aici, Mihail Porfirievici, spuse grănicerul cu un glas obosit, în
timp ce înaintau încet spre Puşkinskaia. Nici n-au apucat bine să-ţi
ierte vechile păcate şi tu ai făcut-o din nou de oaie. Am auzit că
tovarăşul Moskvin s-a interesat personal. Ei, o să ne gândim la ceva. Ai
grijă cum mergi prin Puşkinskaia! mai adăugă el la despărţire, oprindu-
se, apoi dispăru încet în întuneric. Să treci mai repede! Vezi că la noi
se tem de cei de acolo! Du-te sănătos!
Deocamdată nu mai aveau de ce să se grăbească, aşa că încetiniră
ritmul.
— Cum de i-aţi supărat aşa de tare? întrebă Artiom privindu-l curios
pe bătrân.
— Vedeţi dumneavoastră, pur şi simplu nu îi plac absolut deloc, iar
când a fost războiul… Mă rog, în cercul nostru am elaborat câteva
texte… Iar Anton Petrovici – pe atunci încă mai locuia la Puşkinskaia –
avea acces la o presă tipografică. Era atunci la Puşkinskaia o presă
tipografică pe care nişte nebuni o aduseseră de la Izvestia… Şi el le-a
tipărit.
— Dar de la distanţă graniţa lor pare aşa de puţin periculoasă. Sunt doi
oameni şi steagul, nu e niciun fel de punct întărit, nimic, nu ca la
Hansa… îşi aminti deodată Artiom.
— Ei, se înţelege! Din partea asta totul e foarte nevinovat, pentru că la
ei presiunea mare e înăuntrul graniţelor, nu în afară, zise zâmbind acru
Mihail Porfirievici. Uite, acolo sunt întăririle, aici e aşa, de decor.
Îşi continuară drumul în linişte, fiecare gândindu-se la ale lui. Artiom

— 200 —
îşi urmărea cu atenţie senzaţiile pe care i le producea acest tunel. Dar,
lucru ciudat, şi acest segment, şi cel precedent, care ducea de la Kitai-
Gorod la Kuzneţki Most, erau oarecum pustii: nu se simţea nimic în
ele, nu erau umplute cu nimic, erau pur şi simplu nişte construcţii fără
suflet…
Apoi se întoarse la coşmarul pe care tocmai îl avusese. Detaliile i se
şterseseră deja din minte şi îi rămăsese numai amintirea tulbure şi
vagă, care îl speria, despre copiii fără faţă şi despre nişte mormane
negre din fundal. Dar vocea lui Hunter, care îi poruncea să se ridice şi
să plece, care îl trezise înainte de sosirea grănicerului, o ţinea minte
clar. Oare asta însemna că… Că vocea aceasta nu fusese parte din vis?
Că, de fapt, nu fusese un vis?
Nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt. Din faţă se auzi familiarul
chiţăit mizerabil şi foşnetul de gheare, apoi începu să se răspândească
mirosul sufocant-dulceag de carne descompusă, iar când lumina slabă
a lanternei lui Artiom ajunse în sfârşit în locul de unde se auziseră
sunetele, în faţa ochilor îi apăru un tablou care-l făcu să se gândească
dacă nu era mai bine să se întoarcă la roşii.
Lângă peretele tunelului, cu faţa în jos, se aflau trei cadavre, iar mâinile
legate la spate cu sârmă le erau deja muşcate de şobolani. Ţinându-şi
mâneca hainei la nas pentru a se feri de mirosul greu, otrăvitor, Artiom
se apropie uşor de cadavre, luminându-le. Erau numai în lenjerie, iar
pe trupuri nu se vedea nicio rană. Dar părul de pe capetele lor era
încurcat şi lipit din cauza sângelui întărit, iar un strat extrem de gros
era adunat în jurul petei negre de la gaura de glonţ.
— În ceafă, conchise Artiom, încercând să folosească un ton cât mai
liniştit şi abţinându-se cu greu să vomite.
Mihail Porfirievici îşi acoperi gura cu mâna şi ochii începură să -i
strălucească.
— Ce fac, Doamne, ce fac oamenii ăştia! spuse el puternic impresionat
de ceea ce vedea. Vanecika, nu te uita, nu te uita, vino aici!
Dar Vanecika, fără să manifeste nici cea mai mică nelinişte, se aşeză pe
vine alături de cadavrul cel mai apropiat şi, cu un aer concentrat,
începu să-l împungă cu degetul, mormăind aţâţat.
O rază alunecă sus, pe perete, şi lumină o bucată de hârtie grosolană
de ambalaj, lipită chiar deasupra cadavrelor, la nivelul ochilor. Acolo,

— 201 —
împodobite cu nişte vulturi cu aripile întinse, erau nişte cuvinte scrise
cu litere gotice: Vierter Reich. Continuare era în rusă: „Nicio creatură
întunecată nu trebuie să se apropie la mai mult de trei sute de metri
de Marele Reich!” Apoi apărea familiarul semn pentru „Intrarea
interzisă” – un cerc în care se afla o siluetă neagră, tăiată de o linie
simbolizând interdicţia.
— Porcii, spuse printre dinţi Artiom. Asta pentru că au părut de altă
culoare?
Bătrânul nu făcu decât să dea cu tristeţe din cap şi-l trase de guler pe
Vanecika, care era extrem de pasionat de studierea cadavrelor şi nu
voia deloc să se ridice în picioare.
— Văd că presa noastă tipografică încă mai funcţionează, remarcă
bătrânul trist, apoi porniră mai departe.
Mergeau din ce în ce mai încet, astfel că peste două minute apărură,
desenate pe perete cu vopsea roşie, un vultur şi inscripţia „300 m”.
— Încă trei sute de metri, remarcă Artiom ascultând neliniştit ecourile
îndepărtate ale unui lătrat de câine.
Cam la o sută de metri de staţie, îi lovi în faţă o lumină puternică şi se
opriră.
— Mâinile la ceafă! Nu mişcaţi! bubui o voce printr-un megafon.
Artiom îşi duse ascultător mâinile la ceafă, dar Mihail Porfirievici ridică
braţele în sus, ţinând palma lui Vanecika într-a lui.
— Am spus să ţineţi toţi mâinile la ceafă! Mergeţi încet înainte! Nu
faceţi mişcări bruşte! continuă să răcnească vocea.
Artiom nu putea vedea cine vorbea, pentru că lumina îl lovea drept în
ochi şi era prea dureros să se uite în sus.
După ce mai înaintară puţin cu paşi mici, înţepeniră din nou, supuşi,
iar proiectorul fu în sfârşit tras într-o parte.
Era ridicată o adevărată baricadă, pe poziţii se aflau doi soldaţi
zdraveni şi încă un bărbat cu un toc de pistol la brâu, purtând cu toţii
haine de camuflaj şi berete negre, puse pe o parte pe capetele rase. Pe
mânecile lor se vedeau nişte banderole albe: erau o grămadă de
simboluri care aduceau cu svasticile germane, dar nu aveau patru
capete, ci numai trei. Puţin mai departe se vedeau siluetele întunecate
ale altor oameni, iar la picioarele unuia dintre ei se afla un câine care -
şi arăta furios colţii. Pereţii din jur erau plini de cruci, de vulturi pictaţi,

— 202 —
de lozinci şi blesteme la adresa tuturor celor care nu erau ruşi. Ultima
chestie îl puse puţin pe gânduri pe Artiom, pentru că o parte a
inscripţiilor erau în germană. La loc vizibil, sub o pânză mare, arsă pe
margini, cu un vultur şi o svastică în trei colţuri, se afla, bine luminat,
desenul cu nefericitul om negru, iar Artiom îşi spuse că îl etalau ca pe
un soi de icoană.
Unul dintre gardieni făcu un pas înainte şi aprinse o lanternă lungă
care semăna cu un baston, ţinând-o la nivelul capului. Îi ocoli încet pe
toţi trei, privindu-le fix feţele şi încercând să identifice câteva trăsături
care să nu fi fost de origine slavă. Totuşi, trăsăturile tuturor, poate doar
cu excepţia celor ale lui Vanecika, care purta pe chip pecetea bolii sale,
erau relativ ruseşti, aşa că insul dădu lanterna la o parte şi ridică
dezamăgit din umeri.
— Actele! ceru el.
Artiom îi întinse docil paşaportul, iar Mihail Porfirievici începu şi el cu
o oarecare întârziere să şi-l caute în buzunarul interior al hainei, unde
îl găsi, în cele din urmă.
— Şi documentele pentru ăsta? dădu omul arătând cu dispreţ spre
Vanecika.
— Înţelegeţi, problema e că băiatul… începu să explice bătrânul.
— Guuuuraaaa! Când vorbiţi cu mine, îmi spuneţi doar „domnule
ofiţer”! La întrebări răspundeţi precis! urlă la el grănicerul, iar lanterna
începu să-i tremure nervos în mână.
— Domnule ofiţer, vedeţi dumneavoastră, băiatul e bolnav şi nu are
paşaport, e încă mic, înţelegeţi. Dar priviţi, e trecut aici, la mine,
priviţi… bâigui Mihail Porfirievici ameţit, uitându-se la ofiţer şi
încercând să descopere în ochii lui o mică scânteie de compătimire.
Dar individul stătea nemişcat, drept şi ferm ca o stâncă, iar faţa parcă
îi împietrise, aşa că Artiom simţi iar dorinţa pe care o mai avusese
destul de recent, de a omorî un om.
— Unde e fotografia? spuse printre dinţi ofiţerul, după ce ajunse la
pagina cu pricina.
Vanecika, care până în acel moment stătuse liniştit, aruncând doar
priviri încordate spre câine şi gângurind entuziasmat din când în când,
îşi mută atenţia spre grănicer şi, spre groaza lui Artiom, îşi arătă colţii
deodată şi începu să urle urât. Băiatul îl sperie atât de tare, încât uită

— 203 —
brusc dezgustul pe care i-l producea această creatură şi faptul că i se
întâmplase şi lui de vreo două ori să-şi înăbuşe dorinţa de a-l pocni.
Grănicerul făcu involuntar un pas în spate, se holbă cu scârbă la
Vanecika şi spuse printre dinţi:
— Luaţi asta de aici! Imediat! Dacă nu, o s-o fac eu.
— Vă rog să-l iertaţi, domnule ofiţer, nu-şi dă seama ce face, îşi auzi
Artiom surprins propriile cuvinte.
Mihail Porfirievici se uită la el cu recunoştinţă, dar gardi anul, care îi
răsfoi repede paşaportul, i-l dădu înapoi lui Artiom şi-i spuse rece:
— Cu dumneavoastră nu am nicio problemă. Puteţi să treceţi.
Artiom făcu câţiva paşi şi înţepeni, simţind că nu-l ascultă picioarele.
Ofiţerul, care îi întorsese indiferent spatele, repetă întrebarea despre
fotografie.
— Vedeţi dumneavoastră, problema e, domnule ofiţer – vru să explice
Mihail Porfirievici, poticnindu-se – problema e că la noi nu era atunci
niciun fotograf şi în alte staţii asta costa incredibil de mult, şi pur şi
simplu nu am bani ca să fac o fotografie…
— Dezbrăcaţi-vă! îl întrerupse grănicerul.
— Poftiţi? spuse Mihail Porfirievici cu o voce scăzută, lungind
sunetele.
Artiom văzu că bătrânului îi tremurau picioarele. Îşi scoase rucsacul şi -
l puse jos, fără să se mai gândească la ceea ce făcea. Sunt lucruri pe care
nu vrei să le faci, juri să nu le faci şi apoi ele se întâmplă deodată de la
sine, că nici nu mai apuci să te gândeşti la ele cum se cuvine. Nu mai
trec prin centrii nervoşi, se întâmplă şi gata, aşa că nu-ţi mai rămâne
decât să le priveşti uimit şi să te convingi că în chestiunea asta nu e
deloc vina ta, ci pur şi simplu aşa a fost dat să se întâmple.
Dacă aveau să fie dezbrăcaţi şi duşi undeva, precum cei de la trei sute
de metri, Artiom va scoate din rucsac arma, va pune selectorul la foc
automat şi va încerca să pună la pământ cât mai mulţi astfel de
neoameni în haine de camuflaj, până când va fi împuşcat şi el. Nimic
nu mai avea nicio importanţă. Nu avea importanţă că trecuse numai o
zi de când îi întâlnise pe Vanecika şi pe bătrân. Nu era important că va
fi omorât. Ce se va întâmpla cu VDNH? Nu trebuia să se gândească la
ceea ce urma după aceea. Sunt lucruri la care e mai bine să nu te
gândeşti.

— 204 —
— Dezbrăcaţi-vă! repetă ofiţerul articulând răspicat. Percheziţie!
— Dar daţi-mi voie… îngăimă Mihail Porfirievici.
— Guraaaa! urlă ofiţerul. Mai repede!
Şi pentru a-şi întări cuvintele, scoase pistolul din toc.
Bătrânul începu să-şi desfacă pierdut nasturii hainei, iar grănicerul
duse mâna cu pistolul într-o parte, observând în tăcere cum bătrânul
îşi dădea jos pufoaica, sărind stângaci într-un picior, cum îşi scotea
cizmele şi ezita dacă să-şi desfacă şi cureaua pantalonilor.
— Mai repede! şuieră turbat ofiţerul.
— Dar… E neplăcut… Înţelegeţi… vru să spună Mihail Porfirievici, dar
grănicerul ajunsese la culmea enervării şi îi trânti un pumn în gură.
Artiom se năpusti în faţă, dar fu înşfăcat imediat din spate de două
mâini puternice şi, oricât încercă să se smulgă, totul fu în zadar.
Atunci se întâmplă ceva neprevăzut. Vanecika, a cărui înălţime era
aproape de două ori mai mică decât a criminalului cu beretă neagră, se
enervă deodată şi, cu un salt animalic, se năpusti spre el. Omul nu se
aşteptase deloc la un asemenea salt din partea unuia sărac cu duhul,
iar Vanecika reuşi să-l apuce de mâna stângă şi chiar să-l lovească cu
palma în piept. Dar peste o clipă ofiţerul îşi veni în fire, îl aruncă pe
Vanecika de pe el, se retrase şi, întinzând mâna cu pistolul, trase.
Împuşcătura, accentuată de ecoul tunelului pustiu, îi lovi în timpane,
dar lui Artiom tot i se părea că aude scâncetul slab al lui Vanecika, în
timp ce acesta cădea la pământ. Băiatul stătea cu faţa în jos, ţinându-
se cu ambele mâini de burtă, când ofiţerul, întorcându-i capul în sus
cu vârful cizmei şi afişând o expresie de repulsie, mai apăsă o dată pe
trăgaci, ochindu-l în cap.
— V-am prevenit, îi aruncă el rece lui Mihail Porfirievici care,
înţepenit, cu maxilarul căzut, se uita la băiatul care scotea sunete
horcăitoare din piept.
În acest moment, lui Artiom i se întunecă privirea şi simţi în sine o
asemenea forţă, încât soldatul care-l ţinea din spate era cât pe-aci să
cadă, năucit, când se năpusti înainte. Pentru el, timpul căpătase acum
alte dimensiuni, extinzându-se, aşa că reuşi să-şi apuce automatul şi,
trăgându-i piedica, începu să tragă direct prin rucsac în pieptul
ofiţerului.
Mai apucă doar să remarce mulţumit cum se conturează o linie

— 205 —
punctată neagră, făcută de găurile gloanţelor în verdele camuflajului.

— 206 —
 CAPITOLUL 9

— Prin spânzurare, încheie comandantul, stârnind un ropot de

aplauze care le lovi nemilos timpanele.
Artiom ridică privirea cu mare greutate şi se uită în jur. I se mai
deschidea un singur ochi, iar celălalt era umflat de tot – torţionarii lui
îşi dăduseră silinţa să facă o treabă ca la carte. Nici de auzit nu mai
auzea prea bine – sunetele parcă pătrundeau printr-un strat gros de
vată. Dinţii păreau să fie la locul lor. Deşi, pe de altă parte, ce nevoie
mai avea acum de ei?
Văzu iar aceeaşi marmură în obişnuitele culori deschise, de care se
săturase. Candelabrele masive din fier atârnate de tavan fuseseră
cândva electrice. Acum erau înfipte în ele lumânări de seu, iar tavanul
de deasupra lor era complet negru. În toată staţia ardeau numai două
candelabre, unul chiar în capăt, unde începea o scară lată, şi celălalt
unde se afla Artiom, în mijlocul sălii, pe treptele podeţului care
deschidea pasajul lateral spre o altă linie.
Erau multe arcade semicirculare şi nu se vedeau coloane aproape
deloc. Era foarte mult loc liber. Ce fel de staţie să fi fost şi asta?
— Execuţia va avea loc mâine, la ora cinci dimineaţa, în staţia
Tverskaia, preciză grăsunul care stătea alături de comandant.
Acesta, la fel ca şeful lui, nu era îmbrăcat în haine verzi de camuflaj, ci
într-o uniformă neagră, cu nasturi galbeni, strălucitori. Cei doi purtau
şi ei berete negre, dar nu aşa de mari şi grosolane ca ale soldaţilor din
tunel.
Locul era plin de imaginile unor vulturi, de svastici cu trei colţuri şi de
lozinci şi enunţuri caligrafiate cu atenţie şi dragoste, cu litere gotice.
Încercând să se concentreze asupra cuvintelor care îi tot jucau în faţa
ochilor, Artiom citi: „METROUL E PENTRU RUŞI!”, „MUTRELE
NEGRE SĂ MEARGĂ LA SUPRAFAŢĂ!”, „MOARTE MÂNCĂTORILOR
DE ŞOBOLANI!” Erau şi altele, cu un conţinut mai abstract: „ÎNAINTE,
ÎN ULTIMA LUPTĂ PENTRU MĂREŢIA SFÂNTULUI SPIRIT
RUSESC!” „PRIN FOC ŞI SABIE VOM INSTITUI ÎN METROU
ADEVĂRATA ORDINE RUSEASCĂ!”, apoi urma un citat din Hitler, în
germană, şi, prin comparaţie cu restul, neutra lozincă „MINTE
SĂNĂTOASĂ ÎN TRUP SĂNĂTOS!”. Îl impresionă în mod deosebit
— 207 —
inscripţia aflată sub un portret iscusit al unui luptător curajos şi al unei
femei cu un maxilar puternic şi o bărbie voluntară, a cărei înfăţişare
era extrem de hotărâtă. Ambii erau reprezentaţi în profil, astfel că
bărbatul o acoperea puţin pe tovarăşa lui de luptă. „FIECARE BĂRBAT
ESTE UN SOLDAT, FIECARE FEMEIE ESTE MAMĂ DE SOLDAT!” –
spunea lozinca. Iar toate aceste inscripţii şi desene îl preocupau acum
pe Artiom mult mai mult decât cuvintele comandantului.
Chiar în faţa lui, dincolo de cordonul de soldaţi, vuia mulţimea. Nu
erau prea mulţi oameni, iar majoritatea erau îmbrăcaţi în haine
modeste, în principal pufoaice şi salopete murdare. Femei nu se vedeau
aproape deloc, iar dacă asta reflecta realitatea, în viitor nu aveau să mai
fie prea mulţi soldaţi. Reflectând asupra acestor lucruri, Artiom zâmbi
în sinea lui şi îşi lăsă capul în piept. Nu mai avea putere să-l susţină;
dacă nu ar fi fost cei doi oameni cu umeri laţi şi berete care-l ţineau de
subsuori, cu siguranţă că ar fi zăcut de multă vreme la pământ.
Începu din nou să-i fie rău, îl luă ameţeala şi nu mai reuşi să spună
nimic ironic. Avea senzaţia că o să verse în prezenţa tuturor oamenilor
adunaţi acolo.
Ceea ce urmă nu se petrecu imediat – treptat, începu să simtă o
indiferenţă tâmpă faţă de tot ceea ce i se întâmpla, aşa că îşi păstră doar
un interes oarecum abstract pentru ce era în jur, ca şi cum lucrurile nu
i se întâmplau lui, ca şi cum pur şi simplu citea o carte şi soarta eroului
principal îl interesa, desigur, dar dacă acesta ar fi murit, ar fi putut pur
şi simplu să ia de pe raft o altă carte, cu un sfârşit fericit.
Mai întâi fusese bătut metodic, de oameni răbdători şi puternici, iar
alţi oameni, inteligenţi şi chibzuiţi, îi puseseră întrebări. Din precauţie,
camera fusese îmbrăcată cu faianţă de o neliniştitoare culoare galbenă,
de pe care era probabil foarte uşor de şters sângele, dar mirosul lui era
imposibil să fie alungat de acolo.
Pentru început, a fost învăţat să-i spună „domnule comandant” unui
bărbat slăbuţ, cu un păr lins şi blond şi cu trăsături fine, care conducea
interogatoriul. Apoi a aflat că nu trebuie să pună întrebări, ci,
dimpotrivă, să răspundă la ele. Pe urmă, să răspundă exact la
întrebarea pusă, concis şi la obiect. Să fie concis şi la obiect l-au învăţat
separat, iar Artiom nu ştia cum de mai avea toţi dinţii la locul lor, deşi
câţiva i se clătinau puternic şi în gură avea permanent gust de sânge.

— 208 —
Mai întâi a încercat să se justifice, dar după aceea i s-a explicat că nu
merită să facă asta. Pe urmă a încercat să tacă, dar nici asta nu era bine,
lucru de care s-a convins repede. Era foarte dureros. De fapt, simţi ceva
foarte ciudat când te loveşte în cap un bărbat puternic – nu e vorba
numai de durere, ci e un fel de uragan care îţi mătură toate gândurile
şi îţi face fărâme toate sentimentele. Chinurile adevărate vin după
aceea. După o vreme, Artiom înţelese în sfârşit ce trebuia făcut. Era
simplu: trebuia doar să confirme afirmaţiile domnului comandant.
Când domnul comandant întreba dacă fusese trimis acolo de la
Kuzneţki Most, trebuia pur şi simplu să dea din cap afirmativ. Pentru
asta era nevoie de mai puţină forţă şi domnul comandant nu-şi
încreţea nemulţumit nasul subţire şi ireproşabil de drept, de tip slav,
ca atunci când îşi chema asistenţii ca să-i mai aplice lui Artiom încă o
pedeapsă corporală. Dacă domnul comandant presupunea că Artiom
fusese trimis cu scopul de a aduna informaţii şi de a produce diversiuni
– de exemplu, organizarea de atentate asupra vieţilor celor din
conducerea Reichului (inclusiv a domnului comandant) –, trebuia să
dea din nou aprobator din cap. Atunci el îşi freca bucuros mâinile, iar
Artiom ştia că îşi salvase celălalt ochi. Dar nu era suficient să dea pur
şi simplu din cap, trebuia să încerce să asculte ce anume îl întreba
domnul comandant, pentru că dacă Artiom dădea din cap aiurea,
dispoziţia lui se înrăutăţea şi unul dintre ajutoarele lui zeloase încerca,
de exemplu, să-i rupă o coastă lui Artiom. După o oră şi jumătate de
discuţii purtate pe îndelete, Artiom nu-şi mai simţea trupul, abia
vedea, auzea destul de slab şi nu mai pricepea aproape nimic. De
câteva ori îşi pierduse cunoştinţa, dar fusese înviorat cu apă rece ca
gheaţa şi cu amoniac. Probabil că era un interlocutor foarte intere sant.
În cele din urmă, se formase despre el o imagine total greşită – era
văzut ca un spion duşman şi diversionist care apăruse să -i dea o
lovitură pe la spate celui de-al Patrulea Reich, pentru a-l decapita, a
semăna haos şi a pregăti intervenţia duşmanului. Scopul final era
instituirea regimului antinaţional de tip caucazian-sionist pe tot
teritoriul metroului. Deşi în realitate Artiom se pricepea prea puţin la
politică, un asemenea scop global i se părea demn, aşa că le-a spus că
era adevărat. Şi a făcut bine, pentru că poate tocmai de aceea i-au
rămas toţi dinţii în gură. După ce ultimele detalii au fost stabilite, i s-a

— 209 —
permis totuşi să leşine.
Când a reuşit din nou să deschidă ochiul, comandantul deja terminase
de citit sentinţa. După ce au fost îndeplinite ultimele formalităţi şi data
oficială a despărţirii lui de viaţă a fost anunţată publicului, i s-a pus pe
cap o căciulă neagră ce-i ajungea până la gură, aşa că nu mai putea
vedea aproape nimic. Nu mai vedea nimic şi era şi mai ameţit. După ce
reuşi cu greu să reziste un minut, Artiom renunţă la împotrivire, trupul
îi fu scuturat de un spasm şi vărsă chiar pe cizmele sale. Gardianul făcu
precaut un pas în spate, iar publicul începu să vocifereze cu indignare.
Pentru o clipă, Artiom se simţi ruşinat, apoi avu impresia că-i pluteşte
capul şi i se înmuiară genunchii.

O mână puternică îi ridică bărbia şi auzi o voce cunoscută, care părea

să vină dintr-o lume de vis.
— Vino! Vino cu mine, Artiom! Totul s-a terminat! Totul e bine!
Ridică-te! spunea vocea, dar Artiom nu putea găsi în sine nu doar forţa
de a se scula, dar nici măcar pe aceea de a ridica privirea.
Era foarte întuneric – probabil că îl încurca căciula, îşi spuse Artiom.
Dar cum să şi-o scoată când avea mâinile legate la spate? Însă trebuia
neapărat să şi-o scoată, ca să vadă dacă vocea era a unui om sau pur şi
simplu i se părea.
— Căciula… mormăi Artiom, sperând că omul va înţelege şi singur ce
voia.
Perdeaua neagră din faţa ochilor dispăru şi Artiom îl văzu în faţa lui pe
Hunter. Nu se schimbase deloc de când discutase Artiom cu el ultima
dată, cu multă, multă vreme în urmă – o veşnicie –, la VDNH. Dar cum
ajunsese aici? Artiom îşi mişcă cu greu capul şi se uită în jur. Se afla pe
peronul aceleiaşi staţii unde i se citise sentinţa. Peste tot în jurul lui
erau cadavre; numai câteva lumânări de la unul dintre candelabre
continuau să fumege. Cel de-al doilea era stins. Hunter strângea în
mâna dreaptă chiar pistolul TT cu care îl impresionase aşa de tare pe
Artiom ultima oară şi care părea gigantic din cauza amortizorului lung
şi a dispozitivului de ochire cu laser. Bărbatul se uita la Artiom
neliniştit şi atent.
— Eşti bine? Poţi să mergi?
— Da. Probabil, zise Artiom adunându-şi curajul, deşi în acel moment

— 210 —
era interesat de altceva. Sunteţi viu? Aţi reuşit să faceţi tot?
— După cum vezi, răspunse Hunter cu un zâmbet obosit. Îţi
mulţumesc pentru ajutor.
— Dar eu nu m-am descurcat, zise Artiom dând din cap ruşinat.
— Ai făcut tot ce ai putut, îi spuse Hunter bătându-l liniştitor pe umăr.
— Dar ce s-a întâmplat la mine acasă? Ce s-a întâmplat la VDNH?
— Totul e bine, Artiom. A trecut totul. Am reuşit să fac intrarea să se
prăbuşească, iar Întunecaţii nu mai pot coborî în metrou. Suntem
salvaţi. Să mergem.
— Dar ce s-a întâmplat aici?
Artiom se uită în jur, observând cu groază că aproape toată sala era
plină de cadavre şi că în afară de vocile lor nu se mai auzea niciun
sunet.
— Nu contează, răspunse Hunter privindu-l drept în ochi. Nu trebuie
să-ţi faci griji, adăugă el.
Se aplecă şi luă de jos geanta în care se afla un pistol-mitralieră din
dotarea armatei, care fumega în sala rece. Consumase aproape toate
cartuşele.
Hunter porni înainte şi Artiom nu avu altă soluţie decât să-l urmeze.
Privind în jos, văzu câteva lucruri pe care înainte nu le observase:
câteva siluete întunecate atârnau deasupra şinelor, agăţate de podeţul
pe care stătuse când i se citea sentinţa.
Hunter tăcea, mergând cu paşi mari, de parcă uitase că Artiom abia se
putea mişca. Oricât s-ar fi străduit, distanţa dintre ei se tot mărea şi
Artiom se temea să nu fie lăsat singur în această staţie groaznică, ale
cărei podele erau complet acoperite de sânge alunecos, cald încă, şi a
cărei populaţie era formată numai din morţi. „Oare chiar merit toate
astea?” îşi spunea Artiom. „Oare viaţa mea cântăreşte cât vieţile
tuturor acestor oameni?” Era bucuros că fusese salvat, fireşte, dar nu
despre asta era vorba, ci despre toţi oamenii ăştia seceraţi care zăceau
de-a valma pe granitul peronului, ca nişte saci de cârpe, unul peste
altul, şi care aveau să rămână veşnic pe şine în aceeaşi poziţie în care îi
doborâseră gloanţele lui Hunter. Oare ei muriseră ca să trăiască el?
Hunter făcuse aşa de uşor acest schimb, aşa cum se sacrifică la şah
câteva figuri mărunte pentru a o proteja pe cea importantă… Doar era
un jucător care avea drept tablă de şah metroul, şi toate piesele îi

— 211 —
aparţineau, pentru că juca de unul singur. Dar aici era întrebarea: oare
Artiom era o piesă atât de importantă, încât să fie omorâţi atâţia
oameni pentru el? De azi, sângele scurs pe granitul rece va pulsa
probabil în venele lui – de parcă l-ar fi băut, de parcă l-ar fi luat de la
alţii ca să-şi poată prelungi propria existenţă. Oare acum va curge
mereu în el sângele răcit al tuturor acestor oameni omorâţi? În cazul
ăsta, nu va mai reuşi să se încălzească niciodată…
Asta îl făcu pe Artiom să alerge din răsputeri pentru a-l ajunge pe
Hunter din urmă şi a-l întreba dacă se va mai putea încălzi vreodată şi
dacă nu cumva orice foc, oricât de fierbinte, nu i se va părea la fel de
rece şi nu se va simţi mereu melancolic, ca într-o noapte îngheţată de
iarnă, într-o staţie abandonată.
Dar Hunter era încă foarte departe şi poate că Artiom nu reuşise să -l
ajungă pentru că deja coborâse pe şine şi gonea prin tunel cu agilitatea
unui animal. Mişcările lui i se păreau lui Artiom că aduceau neplăcut
de mult cu ale unui câine. Nu, cu ale unui şobolan…
— Sunteţi şobolan? zise Artiom dând glas groaznicei bănuieli, dar se
sperie şi el de ceea ce spusese.
— Nu, răspunse Hunter. Tu eşti şobolan. Tu eşti şobolan! Un şobolan
laş!

— Un şobolan laş! repetă dispreţuitor cineva, chiar deasupra urechii

lui, după care scuipă.
Artiom îşi scutură capul, dar regretă ce făcuse. Din cauza mişcării
bruşte, durerea aceea surdă efectiv explodă. Îşi pierdu controlul asupra
trupului şi se aplecă în faţă, până când îşi lipi fruntea înfierbântată de
o suprafaţă metalică rece. Era striată şi-l apăsa neplăcut, dar îi răcea
carnea inflamată şi Artiom rămase în poziţia aceea o vreme, neavând
puterea să mai facă altceva. După ce îşi trase sufletul, încercă să
deschidă uşor ochiul stâng.
Stătea jos, sprijinit cu fruntea de grilajul care ajungea până la tavan şi
care închidea ambele părţi ale unei arcade scunde şi mici. În faţă avea
sala, iar în spate se aflau şinele. Toate arcadele de vizavi – precum,
probabil, şi cele de pe partea pe care se afla el – fuseseră transformate
în celule şi în fiecare dintre ele se aflau câţiva oameni. Staţia aceasta
era complet diferită de cea în care fusese condamnat la moarte. Aceea

— 212 —
nu era lipsită de eleganţă, uşoară, aeriană, spaţioasă, cu nişte coloane
transparente şi arcade late şi înalte, rotunjite. În ciuda iluminatului
sumbru, a inscripţiilor şi a desenelor ce o acopereau în partea de sus,
părea, în comparaţie cu asta, o adevărată sală de banchet. Ai ci totul era
apăsător şi înfricoşător – tavanul scund şi rotunjit ca în tunel, doar de
două ori mai înalt decât un om, coloanele masive şi grosolane, fiecare
putând fi mult mai lată decât arcele săpate între ele… Şi, în plus,
acestea ieşeau în afară, iar în cele mai multe fuseseră încastrate gratii
din vergele groase, sudate între ele. Tavanul arcadelor era aşa de
aproape de pământ, încât l-ar fi putut atinge cu mâinile dacă nu i-ar fi
fost legate la spate cu sârmă. În cămăruţa mică, separată prin gratii de
restul sălii, în afară de Artiom se mai aflau două persoane. Una dintre
acestea, culcată pe jos, cu faţa într-un morman de cârpe, scotea nişte
gemete scurte şi înfundate. Celălalt om era un brunet cu ochii negri,
care nu-şi mai răsese de multă vreme barba şi care stătea pe vine, lipit
cu spatele de peretele de marmură, privindu-l cu o curiozitate vie. De-
a lungul celulelor se plimbau doi bărbaţi voinici în uniforme de
camuflaj şi cu nelipsitele berete. Unul dintre ei îşi înfăşurase pe mână
lesa unui câine mare, pe care îl muştruluia din când în când. Probabil
că ei îl treziseră pe Artiom.
Fusese un vis. Fusese un vis. Visase totul.
Avea să fie spânzurat.
— Cât e ceasul? întrebă el mişcându-şi cu greu limba umflată şi
uitându-se spre cel cu ochii negri.
— Nouă şi jumătate, răspunse omul binevoitor, rostind cuvintele cu
un accent ciudat, aşa cum mai auzise Artiom în Kitai-Gorod: în loc de
o a, în loc de i î şi nu ie, ci mai degrabă e. Seara, preciză brunetul.
Nouă şi jumătate. Două ore şi jumătate până la ora douăsprezece şi
încă cinci până la… procedură. Şapte ore şi jumătate. Nu, oricât se
gândea, oricât socotea – îi rămăsese puţin timp.
Cândva, Artiom încercase să-şi imagineze ce trebuie să simtă şi la ce
trebuie să se gândească un om condamnat la moarte în noaptea
dinaintea execuţiei. Frică? Ură faţă de călăi? Căinţă?
Dar el se simţea gol pe dinăuntru. Inima îi bătea tare în piept, tâmplele
îi bubuiau, iar în gură i se aduna încet sângele, pe care apoi îl înghiţea.
Avea un iz de fier umed, ruginit. Sau poate că fierul umed avea un iz

— 213 —
de sânge proaspăt?
O să fie spânzurat. O să fie omorât.
Nu va mai exista.
Nu reuşea deloc să conştientizeze asta, să-şi imagineze asta.
Orice om îşi dă seama că moartea e inevitabilă, iar la metrou moartea
era ceva obişnuit în fiecare zi. Dar fiecăruia i se pare că lui nu i se va
întâmpla nimic rău, că gloanţele îl vor ocoli, şi la fel şi boala. Iar
moartea de bătrâneţe e ceva atât de îndepărtat, că nici nu e cazul să te
mai gândeşti la ea. Nu poţi trăi cu conştiinţa permanentă a mortalităţii
tale. E un lucru pe care îl uiţi şi, dacă îţi vin totuşi nişte gânduri, trebuie
să le alungi, să le sugrumi, altfel îşi pot înfige rădăcini în conştiinţa ta
şi se vor dezvolta, iar otrava lor îţi va învenina întreaga existenţă. Nu
trebuie să te gândeşti că vei muri şi tu. Aşa poţi să înnebuneşti. Un
singur lucru îl salvează pe om de la nebunie – nesiguranţa. Viaţa celui
condamnat la moarte, care ştie că urmează să fie executat, ori viaţa
unui om cu o boală incurabilă, căruia medicii i-au spus cât mai are de
trăit, se deosebesc de viaţa unui om obişnuit printr-un singur lucru: ei
ştiu precis sau măcar cu aproximaţie când anume vor muri. Dar un om
obişnuit trăieşte în necunoştinţă de cauză şi de aceea i se pare că va
trăi la nesfârşit, chiar dacă e foarte posibil să moară a doua zi, în urma
unei catastrofe. Nu moartea e groaznică. Groaznică e aşteptarea ei.
Peste şapte ore.
Cum se face asta? Artiom nu prea îşi putea imagina cum sunt
spânzuraţi oamenii. În staţia lor fusese la un moment dat împuşcat un
trădător, dar Artiom era încă mic şi nu înţelesese prea multe, iar după
aceea execuţiile de la VDNH nu mai fuseseră publice. Ei, probabil că ţi
se pune funia de gât… şi fie eşti ridicat spre tavan… fie te pun pe vreun
taburet, ceva… Nu, nu trebuie să te gândeşti la asta.
Îi era sete.
Schimbă cu mare greutate macazul ruginit şi vagonetul gândului porni
pe alte şine – spre ofiţerul pe care îl împuşcase. Spre primul om pe care
îl împuşcase. În faţa ochilor îi apărea mereu aceeaşi imagine: nişte
gloanţe invizibile care se înfigeau în pieptul lat, străbătut de-a
curmezişul de centură, lăsând fiecare un semn negru, cu margini arse,
care se umplea imediat cu sânge proaspăt. Nu simţise nimic, nici cea
mai mică părere de rău pentru cele făcute, iar asta îl uimea. Cândva

— 214 —
credea că fiecare om mort atârnă ca o povară grea pe conştiinţa
ucigaşului, îi apare acestuia în vise şi îl chinuie la bătrâneţe, atrăgând
ca un magnet toate gândurile spre el. Nu. Se dovedise că nu era deloc
aşa. Nici cea mai mică părere de rău. Nici cea mai uşoară căinţă. Numai
o satisfacţie sumbră. Şi Artiom îşi dădu seama că, dacă cel mort va veni
în coşmarele lui, pur şi simplu îi va întoarce indiferent spatele şi stafia
va dispărea fără urmă. Iar bătrâneţea… Acum nu va mai fi nici
bătrâneţe.
Îi rămăsese şi mai puţin timp. Probabil că va fi totuşi pus pe un taburet.
Când rămâne aşa de puţin timp, trebuie să te gândeşti doar la lucruri
importante. Iar cel mai important lucru, la care nu se învrednicise
niciodată să se gândească, amânând mereu, era faptul că nu-şi trăise
cum se cuvine viaţa şi că, dacă i s-ar mai fi dat încă o şansă, ar fi făcut
totul altfel… Nu. Pe lumea asta nu mai putea avea o a doua viaţă şi nu
mai avea ce să schimbe. Poate că doar atunci când grănicerul îl
împuşcase în cap pe Vanecika, ar fi trebuit să procedeze altfel, să nu se
repeadă la armă, ci să-şi vadă de drumul lui? Dar nu a procedat aşa, şi
cu siguranţă că nu ar fi putut niciodată să-i alunge din visele lui pe
Vanecika şi pe Mihail Porfirievici. Ce se întâmplase cu băt rânul?
Doamne, ce bine i-ar fi prins măcar o înghiţitură de apă!
Mai întâi va fi scos din celulă… Dacă va avea noroc, o să fie dus prin
pasaj, aşa că va mai câştiga nişte timp. Şi, dacă nu-i vor pune din nou
pe cap căciula aia blestemată, va mai vedea atunci şi altceva în afara
gratiilor şi a şirului nesfârşit de celule.
— Ce staţie e aici? întrebă Artiom, dezlipindu-şi cu greu buzele în timp
ce se sprijinea de gratii şi ridica ochii spre cel de lângă el.
— Tverskaia, răspunse omul. Ascultă, frate, da’ de ce te-au adus aici?
— Am omorât un ofiţer, răspunse încet Artiom.
Îi era greu să vorbească şi nici nu avea chef.
— Eeee… spuse lung şi compătimitor bărbatul neras. Şi-acu’ o să te
spânzure?
Artiom ridică din umeri, se întoarse şi se sprijini din nou de gratii.
— Cu siguranţă, îl asigură supărat colegul lui.
Au s-o facă. În curând chiar. Tocmai în staţia asta, căci n-au să-l ducă
nicăieri.
Măcar o gură de apă dacă ar bea… Ca să-şi spele gustul ăsta ruginit din

— 215 —
gură şi să-şi umezească gâtul uscat, iar atunci ar fi putut poate să
vorbească mai mult de un minut cu omul acela. În celulă nu era apă,
iar în celălalt capăt se afla numai căldarea de fier urât mirositoare. Să -
i roage pe supraveghetori? Oare condamnaţilor la moarte li se făceau
mici favoruri? Dacă ar putea să scoată mâna printre gratii, să le facă
semn… Dar mâinile îi erau legate la spate, iar sârma i se înfipsese în
încheieturi şi palmele i se umflaseră şi-şi pierduseră sensibilitatea.
Încercă să strige, dar nu-i ieşi decât un hârâit, transformat apoi într-o
tuse care-i irita plămânii.
Când îi observară tentativele de a le atrage atenţia, ambii gardieni se
apropiară de celulă.
— S-a trezit şobolanul, zise rânjind cel care ţinea câinele în lesă.
Artiom lăsă capul pe spate pentru a-i vedea faţa şi şopti cu mari
eforturi:
— Să beau. Apă.
— Să bei? întrebă cu prefăcută mirare gardianul care ţinea câinele.
Pentru ce? Dintr-o clipă într-alta au să vină să te ia, şi tu vrei apă! Nu,
n-o să mai consumăm apa pentru tine. Poate o să crăpi mai repede.
Răspunsul fusese suficient, aşa că Artiom închise obosit ochii, dar se
vede că gardienii mai aveau chef de vorbă.
— Ce-i, mortăciune, ai înţeles în sfârşit asupra cui ai ridicat mâna?
întrebă celălalt. Şi mai eşti şi rus, şobolanule. Din cauza unor fătălăi ca
tine, care vor să-şi înjunghie pe la spate semenii, o să se umple tot
metroul cu de-ăştia… zise el, făcând un semn din cap spre vecinul lui
Artiom, care se trăsese în celălalt capăt al celulei. Şi în curând rusul
obişnuit nu va mai avea loc nici să respire.
Bărbatul neras îşi lăsă privirea în jos. Artiom mai găsi doar puterea de
a ridica din nou din umeri.
— Şi ce i-au mai tras-o corciturii ăleia, adăugă primul gardian. Sidorov
zicea că juma’ de tunel e plin de sânge. Şi bine a făcut. Ăştia nu sunt
oameni! Toţi cei ca el trebuie să fie distruşi. Ei ne strică nouă… fondul
genetic! conchise el după ce reuşi să-şi amintească acel cuvânt dificil.
Plus că a crăpat şi bătrânul, mai adăugă în final.
— Cum…? scânci Artiom.
Se temuse de asta, se temuse, dar sperase că s-ar putea să nu fi murit
şi că mai era pe undeva, pe acolo, poate în celula vecină…

— 216 —
— Chiar aşa… A crăpat singur. L-au pocnit un pic, şi gata, şi-a şi dat
duhul! explică bucuros gardianul care ţinea câinele, mulţumit că
Artiom fusese atins în sfârşit unde-l durea cel mai tare.
„O să mori. Şi o să-ţi moară toate rudele…” Avea impresia că îl vedea
din nou pe Mihail Porfirievici cum, uitând de tot şi de toate, se oprea
în mijlocul tunelului întunecos, îşi răsfoia carneţelul şi după aceea
repeta tulburat ultimul vers. Cum era acolo? Der Toten Tatenruhm?
Nu, a greşit poetul, nici faptele de glorie nu vor rămâne. Nu va rămâne
nimic. Apoi îşi mai aduse aminte, nu se ştie de ce, că Mihail Porfirievici
ducea dorul apartamentului său, mai ales al patului. Apoi gândurile,
tot îndesindu-se, începură să curgă din ce în ce mai rar şi în cele din
urmă se opriră. Se sprijini din nou cu greu de gratii şi privi banderola
de pe braţul gardianului. Svastica în trei colţuri. Un simbol ciudat.
Semăna fie cu o stea, fie cu un păianjen mutilat.
— De ce are trei colţuri? întrebă el. De ce trei?
Dar fu nevoit să mai şi dea din cap, arătând spre legătură, pentru ca
gardienii să înţeleagă ce vrea şi să binevoiască să-i explice:
— Dar câte voiai? se indignă cel care ducea câinele. Câte staţii, atâtea
colţuri, idiotule. E simbolul unităţii. Stai puţin să ajungem la Polis, şi
atunci mai adăugăm unul.
— Ce tot zici de staţii? se băgă al doilea. Doar ăsta e un vechi simbol
slav! Se numeşte „mersul soarelui”! Sau nu… „mersul roţii”. Friţii l -au
luat după aia de la noi! Staţii… cap sec!
— Dar aici nu mai este soare… spuse Artiom, simţind că în faţa ochilor
i se lăsa din nou un văl tulbure, că sensul celor auzite îi scăpa şi că se
cufunda într-un hău.
— Gata, s-a scrântit, stabili mulţumit cel care ducea câinele. Haide,
Senia, să găsim pe altcineva cu care să stăm de vorbă.

Nu ştia cât timp trecuse de când îşi pierduse cunoştinţa, nu mai avea
niciun fel de gânduri şi nu mai percepea niciun fel de imagini. Doar
din când în când mai ajungeau cu greu până la el nişte imagini tulburi,
pline de gustul şi mirosul sângelui uscat şi care te usca şi pe tine.
Oricum ar fi fost, era bucuros că trupului i se făcuse milă de spirit şi
ucisese toate gândurile, eliberându-l de povara autodevorării şi de
tristeţe.

— 217 —
— Ei, frăţioare, îi zise vecinul de celulă, zgâlţâindu-i umărul. Nu mai
dormi, că dormi deja de prea multă vreme! E deja patru dimineaţa!
Artiom încercă cu greu să se ridice la suprafaţă din hăul în care i se
cufundase conştiinţa, de parcă avea legată de picioare o bilă de plumb.
Realitatea nu revenea imediat, ci se contura încet, aşa cum apar
trăsăturile neclare pe un negativ cufundat într-o soluţie pentru
developare.
— Cât e? spuse el răguşit.
— Patru fără zece, repetă bărbatul cu ochii negri.
Patru fără zece… Probabil că peste vreo patruzeci de minute o să vină
după el. Şi peste o oră şi zece… O oră şi zece minute! O oră şi nouă
minute. O oră şi opt. Şi şapte.
— Cum te cheamă? întrebă vecinul.
— Artiom.
— Pe mine Ruslan. Pe fratele meu îl chema Ahmed şi a fost împuşcat
pe loc. Cu mine nu ştiu ce să facă. Numele e rusesc, nu vor să greşească,
zise omul, bucuros că reuşise în cele din urmă să deschidă discuţia. De
unde eşti?
Pe Artiom nu-l interesa nimic din toate astea, dar flecăreala vecinului
nebărbierit îl ajuta să-şi umple mintea cu ceva, aşa că nu mai trebuia
să se gândească la nimic. Nu trebuia să se gândească la VDNH. Nu
trebuia să se gândească la misiunea care i se dăduse. Nu trebuie să se
gândească la ceea ce se întâmpla cu metroul. Nu trebuia. Nu trebuia!
— Eu sunt de la Kievskaia, ştii unde e asta? Noi îi spunem „Însorita
Kievskaia”, adăugă Ruslan zâmbind. Acolo sunt mulţi dintre ai noştri,
aproape toţi… Mi-au rămas acolo soţia şi trei copii. Cel mai mare are
şase degete la mâini! adăugă el mândru.

…Să bea apă. Nu un pahar întreg, măcar o înghiţitură. Chiar dacă ar fi

călâie, tot nu l-ar deranja. Chiar şi nefiltrată. De orice fel. O înghiţitură.
Şi apoi să cadă din nou în uitare, până când vor veni după el. Ca să uite
din nou de toate şi să nu mai aibă nicio grijă. Pentru ca niciun gând să
nu îi dea ghes, să nu-l zgândăre, să nu-i spună că a greşit. Că nu avea
dreptul să facă tot ceea ce făcuse. Că trebuia să plece. Trebuia să
meargă mai departe. Să se întoarcă. Să-şi acopere urechile. Să plece din
Puşkinskaia spre Cehovskaia. Şi de acolo mai avea doar un sector.

— 218 —
Putea fi aşa de simplu. Numai unul şi totul ar fi fost gata, misiunea ar
fi fost îndeplinită. Ar fi rămas în viaţă.
Să bea. Mâinile i se umflaseră aşa de tare, că nu le mai simţea deloc.
Celor care cred în ceva le e mult mai uşor să moară! Cei care sunt
convinşi că moartea nu este sfârşitul tuturor lucrurilor. Cei în ochii
cărora lumea se împarte clar în alb şi negru, care ştiu precis ce trebuie
să facă şi de ce, care poartă făclia unei idei, a unei credinţe în lumina
căreia totul părea simplu şi clar. Cei care nu se îndoiesc de nimic, care
nu se căiesc mor uşor. Ei mor zâmbind.
— Ce mai fructe erau înainte! Şi ce flori frumoase! Le dăruiam fetelor
şi ele îmi zâmbeau.
Cuvintele ajungeau până la el, dar nu-l mai puteau distrage.
Din adâncul sălii se auziră paşi, căci se apropiau câţiva oameni, iar
Artiom simţi cum i se strânge inima, transformându-i-se într-un ghem
mic, care se zbătea neliniştit. Veniseră după el? Aşa de repede! Credea
că patruzeci de minute o să treacă mult mai greu… Sau vecinul ăsta al
dracului l-a păcălit că rămăsese destul timp, ca să-i mai dea o speranţă?
Nu, doar…
Apoi trei perechi de cizme se opriră chiar în faţa ochilor lui. Doi
indivizi cu nişte pantaloni militari cu pete şi unul în negru. Lacătul
scârţâi. Artiom reuşi cu greu să se ţină pe picioare şi să nu cadă în faţă,
odată ce gratiile se deschiseseră.
— Ridicaţi-l! se auzi bubuind o voce.
Fu apucat imediat de subsuori şi ridicat până aproape de tavan.
— Mult noroc! îi ură la plecare Ruslan.
Erau doi oameni cu mitraliere, nu cei care discutaseră cu el, ci alţii, dar
la fel de impersonali, şi un al treilea, îmbrăcat într-o uniformă neagră,
cu o beretă mică, o mustaţă ţeapănă şi ochi de un albastru spălăcit.
— După mine, ordonă şeful, şi începură să-l târască pe Artiom din
celulă spre capătul opus al peronului.
Încerca să meargă singur şi nu voia în niciun caz să fie târât aşa, ca o
păpuşă fără voinţă. Dacă era să se despartă de viaţă, atunci voia măcar
s-o facă demn. Dar picioarele nu-l ascultau şi i se îndoiau, aşa că nu
putea decât să le târască cu greu pe pământ, încetinind deplasarea,
ceea ce-l făcea pe mustăciosul în uniformă neagră să-l privească sever.
Celulele nu ajungeau până în capătul sălii. Şirul lor se întrerupea ce va

— 219 —
mai încolo de jumătate, unde se aflau scările rulante care coborau la
nivelul inferior. Acolo, jos, ardeau nişte torţe ale căror reflexe malefice
de culoare purpurie alergau pe tavan. De dedesubt se auzeau strigăte
pline de durere. Lui Artiom îi trecu iute prin minte ideea de iad şi chiar
simţi o uşurare când depăşiră zona scărilor. Din ultima celulă, un
necunoscut îi strigă: „Adio, tovarăşe!”, dar el nu-l băgă în seamă. În faţa
ochilor avea doar imaginea unui pahar cu apă.
Lângă peretele opus se afla un punct de pază, cu un birou făcut de fapt
din două scaune, deasupra căruia atârna semnul ce interzicea accesul
bruneţilor. Nu se vedea nicăieri nicio spânzurătoare şi pentru o clipă
lui Artiom îi trecu prin minte speranţa nebunească: poate că pur şi
simplu au vrut numai să-l sperie şi că de fapt era dus nu la
spânzurătoare, ci chiar la marginea staţiei, pentru ca restul deţinuţilor
să nu vadă când i se va da drumul.
Mustăciosul care mergea înainte o coti spre ultima arcadă,
îndreptându-se către şine, iar Artiom începu să creadă şi mai mult în
fantezia lui salvatoare.

Pe şine se afla o mică platformă din scânduri pe roţi, la acelaşi nivel cu

peronul staţiei. Pe ea, verificând lanţul care atârna de cârligul fixat în
tavan, stătea un om vânjos, într-o uniformă pătată. Singura diferenţă
dintre el şi ceilalţi erau mânecile suflecate care-i descopereau
antebraţele scurte, dar puternice, şi o căciulă tricotată, cu despicături
pentru ochi, pe care o purta trasă peste faţă.
— Totul e gata? întrebă cu glas tunător cel în uniformă neagră.
Omul îi răspunse cu o mişcare aprobatoare a capului, apoi zise:
— Nu-mi place mecanismul ăsta. De ce nu se putea folosi un taburet
cum se cuvine? O dată şi gata! Şi-a rupt gâtul! adăugă el, lovind cu
pumnul în palma celeilalte mâini. Dar chestia asta… Până o să crape, o
să se zvârcolească aici o grămadă, ca un vierme în undiţă. Şi după
aceea, când mor, cât trebuie să cureţi după ei! Îşi dau pe afară maţele,
şi…
— Gata! îl întrerupse bărbatul în negru, trăgându-l la o parte şi
aruncându-i nişte vorbe furioase.
De îndată ce şeful lor se îndepărtă, soldaţii îşi reluară imediat discuţia
întreruptă:

— 220 —
— Ei, cum e? întrebă nerăbdător cel din stânga.
— Păi uite cum e, începu să-i şoptească destul de tare cel din dreapta.
Am lipit-o de o coloană, i-am băgat mâna pe sub fustă, iar ea se
înmuiase de tot şi mi-a spus…
Nu mai apucă să termine, pentru că mustăciosul se şi întorsese.
— …în ciuda faptului că e rus, a pus la cale un atentat! E un trădător,
un renegat şi un degenerat, iar trădătorii trebuie să moară în chinuri!
strigă el în semn de încurajare către călău.
După ce îi dezlegaseră mâinile complet amorţite şi îi scoseseră scurta
şi puloverul, Artiom rămăsese numai în maioul murdar. Apoi îi
smulseseră de la gât tubul de cartuş pe care i-l dăruise Hunter.
— Un talisman? întrebă călăul. Uite, ţi-l pun în buzunar, poate o să
mai ai nevoie de el.
Vocea lui nu era deloc răutăcioasă şi vorbea pe un ton oarecum
liniştitor.
Apoi îi legară din nou mâinile la spate şi Artiom fu împins pe eşafod.
Soldaţii rămaseră pe peron, fiindcă nu mai era nevoie de ei, căci
prizonierul n-ar fi putut să fugă. Artiom mai avea de făcut un singur
lucru: să se ţină pe picioare până când călăul îi va pune laţul de gât. Să
se ţină pe picioare, să nu cadă, să tacă. Să bea. Numai la asta se putea
gândi. Nişte apă. Nişte apă!
— Apă! spuse el răguşit.
— Apă? întrebă călăul, făcând un gest de neputinţă. Păi de unde să fac
eu rost acum de apă? Nu se poate, dragul meu, şi aşa am rămas în urmă,
mai rabdă şi tu puţin.
Omul sări greoi pe şine şi, după ce scuipă în mâini, apucă funia legată
de eşafod. Soldaţii se aliniară, iar comandantul lor luă o poziţie gravă,
chiar uşor solemnă.
— În calitate de spion al duşmanului, de renegat care şi -a trădat cu
atâta josnicie poporul… începu cel în negru.
În capul lui Artiom începu să se învârtă nebuneşte hora gândurilor şi
imaginilor întrerupte. Mai aşteptaţi, e încă devreme, încă nu am apucat
să fac ce trebuia. Apoi îi apăru în faţa ochilor faţa severă a lui Hunter,
dar dispăru imediat în penumbra purpurie a staţiei, pe urmă văzu ochii
blânzi ai lui Suhoi, dar şi aceştia se stinseră. Mihail Porfirievici… „O să
mori”… Întunecaţi… dar ei nu trebuie… Staţi puţin! Şi deasupra tuturor

— 221 —
acestora, întrerupându-i amintirile, cuvintele, dorinţele, învăluindu-le
într-o ceaţă sufocantă, densă, plutea setea. Să bea…
— …degenerat care şi-a făcut de ruşine naţia… continua glasul tunător.
Deodată din tunel se auziră ţipete şi focuri de mitralieră, apoi o
pocnitură puternică şi totul amuţi. Soldaţii îşi apucară automate le, iar
cel în negru se-ntoarse agitat şi trase repede concluziile:
— Pedeapsa cu moartea. Hai!
Şi le făcu semn să înceapă.
Călăul scrâşni şi trase funia, proptindu-se cu picioarele în traverse.
Artiom simţi cum îi fugeau scândurile de sub picioare, dar, oricât de
tare să străduia să rămână pe eşafod, în realitate se îndepărta din ce în
ce mai mult şi se ţinea cu tot mai mare greutate; funia îi intra în gât şi -
l trăgea înapoi, spre moarte, iar el nu voia, nu voia deloc… Şi după aceea
podeaua îi alunecă de sub picioare şi funia se întinse, trasă de greutatea
capului său. Îl strângea şi îi tăia căile respiratorii, iar din gât îi scăpă un
sunet răguşit şi clocotitor. Vederea i se înceţoşă, se simţi întors pe dos,
fiecare celulă a corpului său începu să se zbată inutil în căutarea
aerului, iar în partea de jos a pântecelui simţi o slăbiciune
respingătoare, ca o gâdilătură.
Apoi staţia fu învăluită deodată într-un fum galben şi otrăvitor,
împuşcăturile începură să răpăie foarte aproape, iar el îşi pierdu
cunoştinţa.
— Hei, spânzuratule! Hai, hai, nu te mai preface! Ţi-am simţit pulsul,
nu te mai preface! îi zise cineva, apoi îl ciupi puternic pe obraz,
făcându-l să-şi vină în simţiri.
— Refuz să-i fac a doua oară respiraţie artificială! spuse altul.
De data asta era pe deplin convins că era un vis, poate o pierdere de o
clipă a cunoştinţei, înainte de sfârşit. Moartea fusese aşa de aproape şi
îi simţise strânsoarea de fier în jurul gâtului la fel de limpede ca în
momentul când nu-şi mai putuse sprijini picioarele şi ajunsese să
atârne deasupra şinelor.
— Nu mai clipi atâta, că n-au intrat zilele în sac! insistă prima voce.
Te-am scos din laţ ca să te poţi bucura din nou de viaţă, şi tu zaci cu
faţa pe pământ!
Cineva îl scutură cu putere. Deschise un ochi şi îl închise imediat,
spunându-şi că probabil fusese nevoit să se stingă cam timpuriu, iar

— 222 —
viaţa de apoi începuse deja. Deasupra lui se apleca o făptură care
semăna cumva cu un om, dar arăta aşa de neobişnuit, încât începu să
îşi aducă aminte ce îi spusese Han despre locul în care ajunge sufletul
odată separat de trupul supus putreziciunii. Pielea creaturii era de un
galben-mat, lucru pe care îl observă la lumina unui felinar din
apropiere, iar în loc de ochi avea nişte crăpături înguste, de parcă un
sculptor îl cioplise în lemn şi când aproape că terminase toată faţa,
lăsase ochii abia conturaţi, apoi uitase să mai revină asupra lor pentru
a-i face să se deschidă şi să privească lumea. Avea faţa rotundă şi
osoasă, aşa cum Artiom nu mai văzuse niciodată.
— Nu, nu merge aşa, spuse cu hotărâre o voce care venea de sus, apoi
îl stropiră cu apă pe faţă.
Artiom înghiţi grăbit apa şi întinse mâinile ca să apuce sticla. Mai întâi
se chinui să pună gura la gâtul ei şi abia după aceea se ridică în capul
oaselor şi se uită în jur.
Înaintând prin tunelul negru cu o viteză ameţitoare, Artiom stătea
culcat pe o drezină destul de lungă, având cel puţin doi metri. În aer
plutea un miros uşor de combustibil ars şi Artiom se întrebă uimit dacă
nu cumva drezina funcţiona cu benzină. În afară de el, mai erau încă
patru oameni şi un câine mare şi cenuşiu, cu pete negre. Unul dintre
aceşti oameni era cel care-l lovise pe Artiom peste faţă, iar lângă el
stătea un bărbat bărbos îmbrăcat cu o pufoaică, având pe cap o căciulă
cu urechi, pe care era brodată o stea roşie, şi cu un automat lung agăţat
în spate, cum avusese şi Artiom mai înainte, numai că sub ţeavă mai
era fixată şi o baionetă. Al treilea era un băiat solid, căruia Artiom nu-
i putuse zări de la început faţa; când i-o văzu, în cele din urmă, era cât
pe-aci să sară în sus de groază: avea pielea foarte închisă la culoare. Dar
după ce se uită mai bine la el, se linişti: nu era Întunecat, nu avea acea
nuanţă a pielii şi avea chipul unui om obişnuit, doar că buzele îi erau
puţin răsfrânte, iar nasul turtit, ca la boxeri. Ultimul din grup avea o
înfăţişare relativ obişnuită, cu un chip frumos, cu trăsături masculine
şi cu o bărbie bine conturată care-i amintea lui Artiom de un desen din
Puşkinskaia. Era îmbrăcat într-o haină de piele elegantă, legată cu o
curea lată, cu două rânduri de găuri şi cu o centură ofiţerească, iar la
brâu îi atârna un toc de pistol de dimensiuni impresionante. În spatele
drezinei strălucea vesel o mitralieră Degtiariov şi flutura un steag roşu.

— 223 —
Când raza felinarului căzu întâmplător pe el, văzu că nu era un steag
propriu-zis; de fapt, nu era deloc un steag, ci o cârpă zdrenţuită pe
margini pe care era desenată cu roşu şi negru o faţă bărboasă. Toate
acestea aduceau mai mult cu un delir cumplit decât cu salvarea
miraculoasă în care Hunter pusese la pământ fără milă toată staţia
Puşkinskaia.
— S-a trezit! strigă vesel cel cu ochii înguşti. Ia zi, spânzuratule, pentru
ce te-au pus în laţ?
Omul nu avea niciun fel de accent şi pronunţa cuvintele la fel ca
Artiom sau Suhoi. Asta era foarte ciudat – să auzi o limbă rusă curată
de la o creatură aşa de neobişnuită. Artiom nu putea scăpa de senzaţia
că era o farsă şi că omul cu ochii mijiţi doar deschidea gura, dar de
vorbit, vorbeau în locul lui bărbatul bărbos sau cel în haină de piele.
— L-am împuşcat… pe un ofiţer de-al lor, recunoscu el fără chef.
— Ei, bravo! Eşti de-al nostru! Mama lor! îl încurajă cu entuziasm
omul, iar băiatul cu pielea de culoare închisă care stătea în faţă se
întoarse spre Artiom şi ridică din sprâncene plin de respect.
Artiom fu convins că măcar acela va pronunţa greşit cuvintele.
— Înseamnă că n-am făcut tot tărăboiul ăla degeaba, zise el zâmbind
şi rostind cuvintele la fel de ireproşabil, bulversându-l complet pe
Artiom, care nu mai ştiu ce să creadă.
— Cum te cheamă, eroule? întrebă bărbatul arătos cu haină de piele,
întorcându-se spre Artiom, care se prezentă.
— Eu sunt tovarăşul Rusakov. Iar acesta este tovarăşul Banzai, adăugă
el arătând spre omul cu ochii înguşti. Acesta este tovarăşul Maksim –
cel numit, adică omul cu pielea de culoare închisă, rânji din nou –, iar
acesta este tovarăşul Fiodor.
Câinele fu lăsat ultimul. Artiom nu s-ar fi mirat deloc dacă şi acestuia
i-ar fi zis „tovarăş”. Dar câinele se numea simplu, Karaţiupa. Strânse pe
rând mâna puternică şi uscată a tovarăşului Rusakov, palma îngustă şi
viguroasă a tovarăşului Banzai, lopata neagră a tovarăşului Maksim şi
laba cărnoasă a tovarăşului Fiodor, încercând din răsputeri să reţină
toate aceste nume, mai ales pe cel mai greu de pronunţat, Karaţiupa.
De fapt, în curând se vădi că atunci când îşi vorbeau, foloseau oricum
alte apelative. Şefului i se adresau cu „tovarăşe comisar”, cel cu pielea
de culoare închisă era numit când Maksimka, când Lumumba, cel cu

— 224 —
ochii înguşti rămăsese pur şi simplu Banzai, iar bărbosului cu căciulă,
îi ziceau „nenea Fiodor”.
— Bun venit în Prima Brigadă Roşie Internaţională a Metroului din
Moscova „Ernesto Che Guevara”! spuse apoi tovarăşul Rusakov pe un
ton solemn.
Artiom îi mulţumi, apoi rămase tăcut, privind în jur. Denumirea era
foarte lungă, iar sfârşitul ei se transformase într-un amestec neclar. O
vreme, culoarea roşie acţionă asupra lui ca asupra unui taur, iar
cuvântul „brigadă” îl făcu să-şi aducă aminte cum îi povestise Jenka
despre haosul şi fărădelegile de pe undeva pe lângă Şabolovskaia. Cel
mai mult îl intriga figura de pe pânza care fremăta în vânt, aşa că
întrebă ruşinat:
— Dar cine e cel de pe steagul vostru?
Chiar în ultimul moment zise „steag”, fiind cât pe-aci să spună „cârpă”.
— Asta, frate, este chiar Che Guevara, îi explică Banzai.
— Care ceghevara? întrebă nelămurit Artiom, dar văzând ochii
injectaţi de furie ai tovarăşului Rusakov şi zâmbetul ironic al lui
Maksimka îşi dădu seama că făcuse o prostie.
— Tovarăşul Ernesto Che Guevara, explică apăsat comisarul. Cel mai
mare. Cubanezul. Revoluţionarul.
Acum sunetele fuseseră pronunţate mult mai clar, dar asta nu însemna
că Artiom înţelesese mai multe. Se hotărî totuşi să facă ochii mari,
entuziasmat, şi să nu mai spună nimic. La urma urmelor, oamenii
aceştia îi salvaseră viaţa şi ar fi fost nepoliticos să-i supere cu ignoranţa
lui.
Traversele şinelor din tunel îi treceau prin faţa ochilor cu o viteză
fantastică, iar în timpul cât stătuseră de vorbă traversaseră deja în
goană o staţie aproape pustie, oprindu-se apoi în penumbra tunelului
aflat în spatele ei, din care se desprindea o ramificaţie laterală care se
înfunda.
— Să vedem dacă vipera fascistă se va hotărî să ne urmărească, zise
tovarăşul Rusakov.
Acum trebuia să vorbească toţi foarte încet, pentru că tovarăşii
Rusakov şi Karaţiupa ascultau cu atenţie sunetele care veneau din
adâncuri.
— De ce aţi făcut asta? Ca să mă salvaţi… pe mine? întrebă Artiom,

— 225 —
încercând să aleagă cuvântul potrivit.
— A fost un atac planificat. Am primit o informaţie, explică Banzai
zâmbind enigmatic.
— Despre mine? întrebă Artiom cu speranţă.
După ce Han îi vorbise despre misiunea lui specială, voia să creadă că
şi situaţia lui era excepţională.
— Nu, era ceva general, zise Banzai făcând un gest vag. Aflasem că
urmează să aibă loc nişte fapte de o mare cruzime. Tovarăşul comisar
a decis să trecem la atac. În plus, avem misiunea de a-i zgândări tot
timpul pe porcii ăia.
— În partea asta nu au întărituri, nici măcar un felinar puternic, numai
nişte bariere simple cu focuri, mai spuse Maksimka. Aşa că ne-am dus
direct peste ei. Păcat că a trebuit să folosim mitraliera. Pe urmă am dat
cu fumigena, dar noi aveam măşti de gaze şi te-am scos de acolo. L-am
luat şi pe ofiţerul ăla SS şi l-am deferit tribunalului militar şi am pornit
înapoi.
Nenea Fiodor tăcea şi tot trăgea dintr-o ţigară pe care o ţinea în
pumnul strâns, umplută cu un soi de iarbă de la al cărei fum începeau
să-ţi lăcrimeze ochii, când deodată rosti apăsat:
— Da’ bine te-au mai cotonogit, măi băiete. Vrei o tărie?
Omul scoase apoi dintr-o cutie de fier o sticlă pe jumătate plină cu un
lichid tulbure, pe care o scutură puţin înainte de a i -o întinde lui
Artiom.
Avu nevoie să-şi adune tot curajul pentru a lua o înghiţitură. Când i se
duse pe gât, se simţi de parcă ar fi înghiţit un polizor, apoi menghina
în care fusese prins în ultimele douăzeci şi patru de ore slăbi puţin.
— Deci voi sunteţi… roşiii? întrebă el precaut.
— Noi, frate, suntem comunişti! Revoluţionari! spuse mândru Banzai.
— De pe Linia Roşie? o ţinea pe a lui Artiom.
— Nu, suntem independenţi, răspunse bărbatul cu o oarecare ezitare.
O să-ţi explice tovarăşul comisar, el se ocupă la noi de partea
ideologică, se grăbi apoi să adauge.
După câteva clipe, tovarăşul Rusakov se întoarse şi spuse, cu un calm
absolut aşternut pe frumosul lui chip:
— E linişte peste tot. Putem să facem un popas.
Nu aveau cu ce să facă focul, aşa că puseră micul ceainic pe o spirtieră

— 226 —
şi tăiară în porţii egale o bucată de jambon de porc. Revoluţionarii se
hrăneau suspect de bine.

— Nu, tovarăşe Artiom, nu suntem de pe Linia Roşie, declară ferm

tovarăşul Rusakov când Banzai îi transmise întrebarea. Tovarăşul
Moskvin a adoptat poziţia stalinistă, renunţând la revoluţia inter
metropolitană, delimitându-se oficial de Interstaţională şi renunţând
să mai sprijine activităţile revoluţionare. Este un renegat şi un
oportunist. Eu şi tovarăşii mei menţinem mai degrabă linia troţkistă.
Ne poţi asemăna chiar şi cu Fidel Castro şi Che Guevara. De aceea îl
avem pe steagul nostru de luptă, adăugă el arătând cu un gest larg spre
cârpa tristă care atârna pe drezină. Am rămas fideli ideilor
revoluţionare, spre deosebire de tovarăşul Moskvin, care a devenit un
colaboraţionist. Eu şi tovarăşii mei îi condamnăm linia.
— Aha, dar cine îţi dă combustibil? interveni brusc nenea Fiodor,
pufăind din ţigara lui rulată.
Tovarăşul Rusakov se înroşi şi-i aruncă o privire ucigătoare lui nenea
Fiodor, care se mulţumi să pufnească veninos şi să tragă şi mai abitir
din ţigară.
Artiom înţelese prea puţin din explicaţiile comisarului, cu excepţia
celui mai important lucru – ăştia nu aveau prea multe în comun cu acei
roşii care se pregăteau să-i înşire maţele pe băţ lui Mihail Porfirievici
şi, în acelaşi timp, să-l împuşte şi pe el. Asta îl linişti şi, vrând să facă
impresie bună, lansă o replică sclipitoare:
— Stalin este cel din Mausoleu, nu?
De data asta chiar că dăduse cu oiştea-n gard. O grimasă mânioasă
schimonosi chipul frumos şi curajos al tovarăşului Rusakov, Banzai se
întoarse cu spatele şi până şi nenea Fiodor se încruntă.
— Nu, nu, Lenin e în Mausoleu! se grăbi să se corecteze Artiom.
Ridurile severe de pe fruntea înaltă a tovarăşului Rusakov se neteziră,
apoi spuse sever:
— Cu dumneavoastră mai trebuie să lucrăm, tovarăşe Artiom!
Artiom chiar nu dorea ca tovarăşul Rusakov să mai lucreze cu el, dar
se abţinu şi nu spuse nimic. Nu se pricepea chiar deloc la politică, dar
începuse să-l intereseze, aşa că, după ce aşteptă să se calmeze spiritele,
prinse curaj şi zise:

— 227 —
— Dar de ce sunteţi împotriva fasciştilor? Adică, şi eu sunt împotriva
lor, dar voi sunteţi revoluţionari şi…
— Păi, le-o plătim viperelor ăstora pentru Spania, Ernst Thälmann 22 şi
Al Doilea Război Mondial! spuse printre dinţi tovarăşul Rusakov,
strângându-şi cu ură buzele.
Deşi nici de data asta nu pricepu nimic, Artiom se temu să-şi mai arate
încă o dacă incultura.

După ce şi-au turnat apă clocotită în căni, au părut cu toţii mai animaţi.
Banzai a început să-l enerveze pe bărbos cu tot felul de întrebări
stupide, în mod clar intenţionat, iar Maksimka, aşezându-se mai
aproape de tovarăşul Rusakov, îl întrebă încet:
— Tovarăşe comisar, ce spune marxism-leninismul despre mutanţi?
Asta mă frământă de multă vreme. Vreau să fiu puternic din punct de
vedere ideologic, dar se pare că aici am o lipsă, explică el, iar dinţii lui
orbitor de albi sclipiră într-un zâmbet vinovat.
— Vedeţi, tovarăşe Maksim… dragă frate, asta nu e o chestiune simplă,
îi răspunse comisarul după o pauză, căzând pe gânduri.
Şi Artiom era interesat să afle cum erau priviţi mutanţii din punct de
vedere politic şi în primul rând dacă existau cu adevărat. Dar tovarăşul
Rusakov tăcea şi gândurile lui Artiom alunecară treptat în aceeaşi
matcă din care nu reuşiseră să iasă în ultimele zile. La Polis. Trebuia să
ajungă la Polis. A reuşit să scape printr-o minune, i s-a mai dat o şansă
şi poate că era ultima. Îl durea tot trupul, respira cu dificultate şi când
inspira prea adânc îl apuca tusea, iar un ochi îi era în continuare închis.
Şi-ar fi dorit atât de mult să rămână cu aceşti oameni. Se si mţea mult
mai liniştit şi mai încrezător alături de ei, iar întunericul dinăuntrul
tunelului necunoscut nu se condensa în jurul lui şi nu-l apăsa deloc –
pur şi simplu nu avea timp şi nici nu-şi dorea să se gândească la asta.
Foşnetele şi scârţâiturile ce răzbeau din adâncurile negre nu-l mai
speriau, nu-l mai făceau să stea ca pe ghimpi şi visa ca această clipă să
dureze veşnic. Era aşa de plăcut să se gândească din nou la felul în care
fusese salvat şi, cu toate că moartea îşi clănţănise dinţii de fier chiar

22Ernst Thälmann (1886-1944) a fost liderul Partidului Comunist din Germania. A

fost arestat de Gestapo în 1933 şi întemniţat până în 1944, când a fost împuşcat (n.
red.).
— 228 —
deasupra capului său, cât pe-aci să-l înhaţe, groaza lipicioasă care-l
împiedica să gândească, care-i paraliza trupul şi care pusese stăpânire
pe el înainte de execuţie se evaporase deja, dispăruse, nu mai rămăsese
nici urmă din ea, şi ultimele ei rămăşiţe ascunse lângă inimă şi în
stomac fuseseră arse de băutura infernală a tovarăşului bărbos Fiodor.
Iar bărbosul însuşi, împreună cu Banzai cel poznaş, comisarul serios în
haină de piele şi uriaşul Maksim-Lumumba îl făceau să se simtă aşa de
uşurat cum nu se mai simţise de mult, de când plecase de la VDNH,
poate acum o sută de ani. Nu-i mai rămăsese nimic din ceea ce avusese
înainte. Minunatul automat nou-nouţ, aproape cinci încărcătoare
pline, paşaportul, mâncarea, ceaiul, două lanterne. Totul se pierduse.
Totul rămăsese la fascişti. Îi mai rămăseseră doar scurta, pantalonii şi
tubul de cartuş strivit din buzunar. Călăul i-l pusese acolo în cazul în
care ar mai fi avut nevoie de el. Ce să facă acum? Să rămână aici, cu
luptătorii Interstaţionalei, cu membrii… cum îşi ziceau… Brigada Roşie
„Che Guevara”… mă rog, nu avea importanţă… Să trăiască o viaţă ca a
lor şi s-o uite pe a lui?
Nu. Nu se putea. Nu se putea să se oprească nicio clipă, nici nu se putea
odihni. Nu avea acest drept. Viaţa lui nu-i mai aparţinea, destinul său
era pus în slujba altora de când acceptase propunerea lui Hunter. Era
deja târziu. Trebuia să plece. Nu exista altă soluţie.
Mai stătu multă vreme tăcut, încercând să nu se gândească la nimic,
dar o încrâncenare mohorâtă creştea în el din clipă în clipă, şi nici
măcar nu era vorba despre ceva din conştiinţa lui, ci din muşchii
epuizaţi, din venele întinse care-l dureau, de parcă era o jucărie moale
din care cineva scosese tot rumeguşul, transformându-l într-o cârpă
informă, după care altcineva o trăsese peste o carcasă de metal. Deja
nu mai era el, fosta lui personalitate se risipise odată cu rumeguşul
suflat de curentul din tunel, se făcuse bucăţi şi acum în pielea lui parcă
se instalase altcineva, cineva care pur şi simplu nu voia să asculte
rugămintea disperată a trupului chinuit şi sângerând şi care, cu un
călcâi de bocanc, îi strivea chiar din faşă dorinţa de a se da bătut, de a
rămâne nemişcat, de a se odihni, de a nu face nimic, înainte ca acea
forţă să apuce să ia o formă definitivă, să prindă contur. Acest celălalt
lua deciziile la un nivel instinctual, al reflexelor musculare, al măduvei
spinării, trecând pe lângă conştiinţa în care acum se instalaseră liniştea

— 229 —
şi vidul, iar dialogul interior nesfârşit se întrerupsese la jumătatea
cuvântului.
Era de parcă în interiorul lui Artiom un arc spiralat fusese întins. Se
ridică repede, cu o mişcare stângace şi ţeapănă, iar comisarul îl privi
uimit, în timp ce Maksim chiar puse mâna pe automat.
— Tovarăşe comisar, aş putea… să vorbesc puţin cu dumneavoastră? îl
rugă el pe un ton lipsit de inflexiuni.
Omul se întoarse neliniştit spre Banzai, care îl lăsă în cele din urmă în
pace pe nefericitul Fiodor.
— Spuneţi direct, tovarăşe Artiom, nu am secrete faţă de luptătorii
mei, răspunse precaut comisarul.
— Înţelegeţi… Eu vă sunt extrem de recunoscător că m-aţi salvat. Dar
nu am cum să vă răsplătesc pentru asta. Vreau să rămân cu
dumneavoastră. Dar nu pot. Trebuie să merg mai departe. Eu… trebuie.
Comisarul nu răspunse nimic.
— Şi unde trebuie să ajungi? se băgă în vorbă nenea Fiodor.
Artiom îşi strânse buzele şi-şi fixă privirile în podea. Se lăsă o tăcere
neplăcută. I se părea că acum se uitau la el încordaţi şi suspicioşi,
încercând să-i ghicească intenţiile. Era spion? Trădător? De ce era aşa
secretos?
— Ei, dacă nu vrei, nu ne spune, zise împăciuitor nenea Fiodor.
— La Polis, zise Artiom fără să se mai poată abţine.
Nu putea să rişte să piardă încrederea şi bunăvoinţa acestor oameni
din cauza unei conspiraţii stupide.
— Ce, ai vreo treabă pe acolo? se interesă bărbosul cu un aer nevinovat.
Artiom aprobă, dând din cap în tăcere.
— Urgentă? continuă el să-l descoasă.
Artiom mai dădu o dată din cap.
— Ei, atunci, băiete, noi n-o să te ţinem cu forţa. Dacă nu vrei să spui
nimic despre treaba ta, atunci asta e. Dar nu putem să te părăsim în
mijlocul tunelului! Nu putem, nu-i aşa, băieţi? întrebă el întorcându-
se spre ceilalţi.
Banzai dădu hotărât din cap, Maksimka luă imediat mâna de pe
automat şi confirmă şi el că nu se putea aşa ceva. Atunci interveni
tovarăşul Rusakov.
— Tovarăşe Artiom, sunteţi gata să juraţi în faţa luptătorilor din

— 230 —
brigada noastră, care v-a salvat viaţa, că nu plănuiţi prin misiunea
dumneavoastră să acţionaţi în detrimentul cauzei revoluţionare?
întrebă el sever.
— Jur, răspunse cu solicitudine Artiom.
Nu intenţiona să acţioneze în detrimentul cauzei revoluţionare,
fiindcă avea lucruri mai importante de făcut.
Tovarăşul Rusakov se uită multă vreme cu atenţie în ochii lui şi în cele
din urmă dădu verdictul.
— Tovarăşi luptători! Personal, eu cred în tovarăşul Artiom. Vă rog să
votaţi dacă-l vom ajuta să ajungă la Polis.
Banzai ridică mâna primul şi Artiom îşi spuse că probabil el fusese cel
care-l scosese din laţ. Apoi votă şi Maksim, iar nenea Fiodor pur şi
simplu dădu din cap că era de acord.
— Vedeţi dumneavoastră, tovarăşe Artiom, aici, în apropiere, este un
pasaj secret care uneşte linia Zamoskvoreţkaia cu Linia Roşie. Putem
să vă ducem acolo…
Dar nici nu apucă să termine, şi Karaţiupa, care până atunci stătuse
liniştit la picioarele lui, sări deodată în sus şi începu să latre asurzitor.
Tovarăşul Rusakov scoase cu o mişcare fulgerătoare din toc un pistol
TT lucios, iar pe ceilalţi, Artiom pur şi simplu nici nu apucă să-i vadă.
Banzai deja trăgea de şnur, punând în mişcare motorul, Maksim, după
ce zăngăni închizătorul mitralierei, ocupă poziţia din spate, iar nenea
Fiodor scoase din cutia de metal în care îşi păstra şi băutura, o sticlă
din care ieşea un fitil.
În acest loc, tunelul o lua în jos, aşa că vizibilitatea era foarte proastă,
dar câinele continua să latre din toate puterile şi lui Artiom i se
transmise o stare enervantă de nelinişte.
— Daţi-mi şi mie un automat, ceru el în şoaptă.
În apropiere se aprinse şi se stinse o lanternă destul de puternică, apoi
se auzi vocea lătrătoare a cuiva care dădea nişte comenzi scurte. Pe
traverse începură să bocănească nişte cizme grele, cineva înjură în
şoaptă şi apoi totul amuţi din nou. Karaţiupa, căruia comisarul vru să -
i acopere botul cu mâna, se eliberă şi începu să latre din nou.
— Nu porneşte, mormăi supărat Banzai, trebuie împinsă!
Artiom coborî primul din drezină, urmat de bărbos şi apoi de Maksim
şi astfel reuşiră, cu mare greutate, sprijinindu-şi tălpile de traversele

— 231 —
alunecoase, să urnească maşinăria din loc. Dar drezina mergea mult
prea încet şi până când motorul, trezit în cele din urmă, începu să
scoată nişte sunete ce semănau cu o tuse, bocănitul cizmelor ajunsese
deja foarte aproape.
— Foc! se auzi un ordin venit din întuneric, iar spaţiul îngust al
tunelului se umplu de sunete.
Bubuiseră simultan cel puţin patru ţevi, iar gloanţele zburau la
întâmplare în jur şi ricoşau scoţând scântei şi lovindu-se cu zgomot de
ţevi.
Artiom îşi spuse că nu mai aveau scăpare, dar Maksim, în picioare,
trăgea încontinuu, până când automatele tăcură. În momentul acela,
drezina începu să meargă din ce în ce mai repede, obligându-i să alerge
după ea pentru a reuşi să sară pe platformă.
— Ne scapă, se retrag! După ei! strigară cei din spate, iar automatele
lor începură să răpăie cu o forţă întreită, dar cea mai mare parte a
gloanţelor intrau acum în peretele şi în tavanul tunelului.
După ce aprinse cu iscusinţă mucul fitilului care începu să şuiere
înfricoşător, bărbosul înfăşură sticla în nişte zdrenţe şi o aruncă încet
pe şine, iar peste un minut în spate se auzi clar aceeaşi pocnitură pe
care Artiom o mai auzise atunci când avusese laţul de gât.
— Hai, mai dă una! Şi gaz! ordonă tovarăşul Rusakov.
Drezina motorizată este pur şi simplu o minune, îşi spuse Artiom când
urmăritorii rămăseseră mult în spate, încercând să se strecoare prin
perdeaua de fum. Maşinăria zbura uşor înainte şi, speriindu-i pe gură-
cască, gonea deja prin staţia Novokuzneţkaia, în care tovarăşul
Rusakov refuzase categoric să oprească. Trecuseră prin ea aşa de
repede, că Artiom nici nu apucă să o vadă prea bine. Nu remarcă nimic
ieşit din comun în această staţie, cu excepţia iluminatului cam slab,
deşi acolo erau destui oameni, dar Banzai îi şopti că staţia nu era foarte
bună şi că locuitorii erau şi ei ciudaţi, iar ultima oară când au încercat
să se oprească aici au regretat şi abia au reuşit să-şi ia tălpăşiţa.
— Te rog să mă ierţi, tovarăşe, acum nu pot să te ajut, i se adresă
tovarăşul Rusakov pe un ton mult mai familiar decât până acum. N-o
să ne mai putem întoarce acolo pentru multă vreme. O să mergem în
baza noastră de rezervă, la Avtozavodskaia. Dacă vrei, poţi să te alături
brigăzii.

— 232 —
Artiom fu nevoit din nou să se înfrâneze şi să refuze propunerea, dar
de data asta îi veni mai uşor s-o facă. Îl cuprinse un fel de disperare
veselă: toată lumea era împotriva lui, totul mergea din ce în ce mai rău,
iar acum se mai şi îndepărtase de centru, de obiectivul secret al
călătoriei sale. Cu fiecare clipă pe care o petrecea în drezină, obiectivul
îşi pierdea contururile, se cufunda în negura tunelurilor lungi care-l
separau de Artiom şi, în acelaşi timp, îşi pierdea realitatea,
transformându-se din nou în ceva abstract şi intangibil. Dar această
ostilitate a lumii faţă de el şi de obiectivul lui trezea în el o furie care i
se răspândea prin muşchi, o furie încăpăţânată care-i aprinse în
privirea stinsă un foc verde, diabolic, înlocuind şi groaza, şi
sentimentul de pericol, şi raţiunea, şi forţa.
— Nu, spuse el, având pentru prima dată un ton ferm şi liniştit. Trebuie
să plec.
— Atunci o să mergem împreună până la Paveleţkaia şi de acolo o să
ne despărţim, acceptă comisarul, care până atunci tăcuse. Păcat,
tovarăşe Artiom. Avem nevoie de luptători.
Paveleţkaia se dovedi a fi extrem de aproape şi Artiom se gândi că una
dintre cunoştinţele lui de la VDNH spusese adevărul când zisese că
odinioară metroul putea fi străbătut de la un capăt la altul într-o oră,
deşi atunci el nu-l crezuse. Ei, dacă ar fi avut şi el o asemenea drezină…
Dar nici măcar o drezină nu l-ar fi ajutat, pentru că erau puţine locuri
pe unde puteai trece gonind pur şi simplu ca vântul. Poate că asta era
valabil numai pentru zona Hansei şi pentru sectorul în care se aflau
acum.
Nu, n-avea rost să viseze. Aşa ceva nu era posibil în această lume nouă,
unde fiecare pas era făcut cu preţul unor eforturi incredibile şi al unei
dureri cumplite. Dar asta era.
Timpurile acelea trecuseră şi nu aveau să se mai întoarcă.
Acea lume fermecată şi minunată murise. Nu mai exista. Şi nu trebuia
să plângă după ea tot restul vieţii.
Trebuie să scuipe pe mormântul ei şi să nu se mai uite niciodată înapoi.

— 233 —
 CAPITOLUL 10

În faţa staţiei Paveleţkaia nu se vedea nimeni care să stea de pază, doar

un grup de vagabonzi care şedeau fără nicio grijă la vreo treizeci de
metri de intrarea în staţie. Aceştia se dădură la o parte, lăsând
respectuoşi cale liberă pentru trecerea drezinei.
— Ce-i asta, nu locuieşte nimeni aici? întrebă Artiom, încercând să
adopte un ton indiferent, deşi se gândea cu groază cum ar fi să rămână
singur într-o staţie părăsită, fără arme, mâncare şi acte.
— În Paveleţkaia? întrebă tovarăşul Rusakov uitându-se uimit la el.
Sigur că locuieşte!
— Şi atunci de ce nu au bariere? insistă Artiom.
— Păi pentru că este Paveleţkaia! interveni Banzai, rostind denumirea
staţiei pe silabe. Cine să se ia de ea?
Artiom îşi dădu seama că avusese dreptate acel înţelept bătrân care,
când murise, spusese că singurul lucru pe care îl ştia era că nu ştia
nimic. Toţi vorbeau despre inviolabilitatea staţiei Paveleţkaia ca
despre un fapt care nu avea nevoie de explicaţii şi care era clar pentru
oricine.
— Ce, nu ştii? se miră Banzai. Stai puţin, acum o să vezi cu ochii tăi!
Paveleţkaia îl uimi de cum o văzu. Tavanele erau aşa de înalte, încât
limbile tremurătoare ale făcliilor din inelele înfipte în pereţi nu
ajungeau până la ele, ceea ce crea o impresie înfricoşătoare şi totodată
fermecătoare de spaţiu infinit, chiar deasupra capului. Uriaşele arcade
rotunjite se sprijineau pe nişte coloane înguste şi zvelte care, deşi părea
imposibil, puteau susţine nişte bolţi atât de puternice. În spaţiul dintre
arcade se aflau nişte plăci de bronz înnegrite, dar care încă mai
aminteau de fosta ei măreţie. Şi, cu toate că era vorba doar de
tradiţionalele simboluri cu secera şi ciocanul, când erau încadrate de
aceste arcade, acele obiecte aproape uitate din imperiul ruinat arătau
la fel de mândru şi provocator ca odinioară. Un şir infinit de coloane
luminate din loc în loc de lumina sângerie şi tremurătoare a făcliilor se
topeau în întuneric, undeva, incredibil de departe. Dar nu-ţi venea să
crezi că se opreau acolo: ţi se părea pur şi simplu că lumina flăcărilor
care lingeau aceste graţioase suporturi de marmură până la sute şi
chiar mii de paşi depărtare nu putea străpunge întunericul dens,
— 234 —
aproape palpabil. Poate că staţia aceasta fusese cândva locuită de
ciclopi şi de aceea totul era uriaş aici…
Oare nimeni nu îndrăznea să încerce să o cucerească tocmai pentru că
era aşa de frumoasă?
Banzai lăsă motorul la relanti, iar drezina începu să se mişte din ce în
ce mai încet, oprindu-se treptat, în timp ce Artiom privea cu şi mai
mult nesaţ staţia aceea ciudată. Care era misterul? De ce nu îndrăznea
nimeni să-i tulbure liniştea? În ce consta sacralitatea ei? Doar nu era
vorba de faptul că semăna mai mult cu un palat subteran din basme
decât cu o construcţie din industria transporturilor?
În jurul drezinei care se oprise se adunaseră între timp o grămadă de
copii de toate vârstele, zdrenţăroşi şi nespălaţi. Se uitau cu invidie la
maşinărie, iar unul chiar îndrăznise să sară pe şine şi să pună mâna pe
motor fluierând admirativ, până când fu alungat de bărbos.
— Gata, tovarăşe Artiom. Aici drumurile noastre se despart, zise
comisarul întrerupându-i meditaţia. M-am sfătuit cu tovarăşii şi ne-am
hotărât să-ţi facem un mic cadou. Ţine! spuse el şi-i întinse lui Artiom
un automat, probabil unul dintre cele luate de la torţionarii lui Artiom,
omorâţi de ei. Şi uite încă ceva – în mâna lui se afla lanterna cu care îşi
luminase drumul fascistul mustăcios cu uniforma neagră. Toate sunt
confiscate, aşa că îndrăzneşte şi ia-le cu curaj. Sunt dreptul tău. Noi
am mai fi rămas aici, dar nu putem să mai întârziem. Cine ştie până
unde va cuteza vipera fascistă să ne gonească. Dar dincolo de
Paveleţkaia în mod clar nu vor îndrăzni să mai apară.
În ciuda fermităţii şi a hotărârii pe care începuse să le simtă, Artiom
avu o strângere de inimă când Banzai îi întinse mâna, urându-i succes,
când Maksim îl bătu prieteneşte pe umăr, iar nenea Fiodor cel bărbos
îi întinse sticla neterminată în care se afla licoarea făcută de el, neştiind
ce să-i mai dăruiască:
— Hai, băiete, c-o să ne mai întâlnim. De-om trăi, n-o să murim!
Tovarăşul Rusakov îi mai strânse o dată mâna, iar pe faţa lui frumoasă
şi curajoasă se aşternu o lumină supraumană:
— Tovarăşe Artiom! La despărţire vreau să-ţi spun două lucruri. În
primul rând, să crezi în steaua ta. Aşa cum spunea tovarăşul Ernesto
Che Guevara: „Hasta la victoria siempre!” Şi, în al doilea rând, şi acesta
e cel mai important: NO PASARÁN!

— 235 —
Ceilalţi luptători ridicară pumnii şi repetară în cor sloganul „No
pasaran!” Lui Artiom nu-i mai rămase altceva de făcut decât să strângă
şi el pumnul şi să răspundă la fel de ferm şi revoluţionar: No pasaran!
Deşi pentru el tot ritualul era o mascaradă absolută, nu voia să strice
solemnitatea clipei despărţirii cu întrebări stupide. În mod evident,
făcuse totul corect, pentru că tovarăşul Rusakov se uită la el cu
mândrie şi mulţumire, îl salută şi ochii îi străluciră suspect de umed.
Apoi motorul începu să huruie mai tare şi, învăluită într-un nor
cenuşiu de fum, condusă de ceata copiilor care ţipau bucuroşi, drezina
se cufundă în întuneric. Artiom era din nou singur, departe de casă,
cum nu mai fusese niciodată.

Primul lucru pe care îl observă mergând de-a lungul peronului erau

ceasurile. Şi aici erau ceasuri, ca la VDNH, deasupra intrării în tunel, şi
nu unul singur, ci multe, aşa că în doar două minute Artiom numără
vreo patru. La VDNH timpul era mai degrabă simbolic, ca şi cărţile, ca
şi tentativele de a face o şcoală pentru copii, ca semn că locuitorii
staţiei continuau să se lupte, că nu voiau să cedeze, că rămâneau
oameni. Dar aici se părea că ceasurile jucau un cu totul alt rol, un rol
incomparabil mai mare. După ce mai merse puţin, remarcă şi alte
ciudăţenii: în primul rând, în staţia propriu-zisă nu se observa nicio
locuinţă, poate cu excepţia câtorva vagoane legate unele de altele, care
se aflau pe linia a doua şi care dispăreau în tunel, aşa că din sală se
vedea numai o mică parte a trenului respectiv, iar Artiom nici nu le
remarcă de la început. Se vedeau mai mulţi negustori care vindeau tot
felul de lucruri şi mai multe ateliere dar niciun cort de locuit, nici
măcar un simplu paravan în spatele căruia să poţi înnopta. Pe nişte
cartoane stăteau lungiţi câţiva oameni săraci şi nişte vagabonzi , dar
nici ei nu erau prea mulţi. Toţi oamenii care se agitau prin staţie se
apropiau din când în când de ceasuri, iar cei care aveau propriile
ceasuri comparau neliniştiţi ora indicată de acestea cu cifrele roşii
afişate, după care se apucau din nou de treburile lor. Uite, îşi spuse
Artiom, ar fi fost interesant de aflat ce ar fi spus Han despre asta, dacă
ar fi fost aici.
Spre deosebire de Kitai-Gorod, unde se manifesta un mare interes faţă
de călători – încercau să le dea de mâncare, să le vândă, să-i atragă

— 236 —
undeva – aici toţi păreau cufundaţi în treburile lor şi nimeni nu-l băga
în seamă pe Artiom, aşa că începu să perceapă tot mai acut sentimentul
de singurătate care pusese stăpânire pe el şi care la început fusese
atenuat de curiozitate.
Încercând să scape de melancolia ce-l cuprinsese, începu din nou să se
uite la cei din jur. Se aşteptase să vadă oameni oarecum diferiţi, cu
expresii faciale caracteristice, fiindcă traiul într-o asemenea staţie nu
putea să nu-şi pună amprenta asupra destinului lor. La prima vedere,
oamenii din jur se agitau, strigau, munceau, se certau, poate chiar
mureau ca nişte oameni obişnuiţi, la fel ca toţi ceilalţi pe care îi văzuse.
Dar cu cât se uita mai atent la ei, cu atât simţea că-l treceau fiori reci.
Erau cam prea mulţi tineri infirmi şi monstruoşi: unii n-aveau degete,
alţii erau plini de buboaie purulente dezgustătoare, alţii aveau un ciot
în locul unei a treia mâini, care fusese amputată. Adulţii erau adesea
lipsiţi de păr şi cu un aer bolnăvicios, iar oameni sănătoşi aproape că
nu se vedeau deloc. Înfăţişarea lor anemică, monstruoasă, contrasta
aşa de mult cu măreţia sumbră a staţiei în care locuiau, încât această
nepotrivire era aproape fizic dureroasă pentru ochi.
În mijlocul peronului lat erau două deschizături dreptunghiulare ce
mergeau până în adâncime, unde începea pasajul spre Linia Circulară,
spre Hansa. Dar aici nu erau nici grăniceri ai Hansei, nici vreun punct
de trecere, ca la Prospekt Mira, iar cineva îi spusese lui Artiom că
Hansa ţinea în pumnul ei de fier toate staţiile alăturate. Nu, aici în mod
clar se întâmpla ceva ciudat, mult prea multe întrebări rămâneau fără
răspuns.
Nu se aventură până în celălalt capăt al sălii. Mai întâi îşi cumpără cu
cinci cartuşe un castron de ciuperci tăiate, fripte pe grătar şi un pahar
de apă cam stătută, uşor amară, şi înghiţi în silă mizeria asta, stând pe
o navetă de plastic pusă cu gura în jos, în care se păstrau înainte sticlele
goale. Apoi se îndreptă spre tren, sperând că aici va reuşi să se oprească
să-şi tragă sufletul, pentru că începeau să-l lase puterile şi trupul încă
îl mai durea după interogatoriu. Dar trenul era cu totul altfel decât cel
de la Kitai-Gorod. Vagoanele erau jerpelite şi complet goale, fiind arse
şi topite din loc în loc, canapelele moi de piele fuseseră smulse şi duse
în altă parte, totul era pătat de sânge decolorat, imposibil de şters, iar
pe jos erau împrăştiate tuburi de cartuşe. Locul acesta nu era, cu

— 237 —
siguranţă, un adăpost potrivit – semăna mai degrabă cu o cetate care
făcuse faţă mai multor asedii.
I se păru că nu trecuse multă vreme de când cercetase temător trenul,
dar, când se întoarse pe peron, nu mai recunoscu staţia. Tarabele se
goliseră, larma se potolise şi, în afara câtorva vagabonzi neliniştiţi care
se strânseseră grămadă în apropierea pasajului, pe peron nu se mai
vedea nici ţipenie. Nu era nicio îndoială că se făcuse mai întuneric: se
stinseseră făcliile dintr-acel capăt al staţiei pe unde intrase Artiom,
ardeau numai câteva în centrul sălii şi puţin mai departe, iar în celălalt
capăt pâlpâia un foc slab. Ceasul arăta puţin peste ora opt seara. Ce se
întâmplase? Artiom se grăbi să înainteze, atât cât îi permitea durerea
pe care o simţea în tot corpul. Pasajul era închis în ambele părţi, nu
doar cu obişnuitele uşi din plasă metalică, ci cu nişte porţi solide,
placate cu fier. La a doua scară situaţia era aceeaşi, dar una dintre porţi
era încă întredeschisă, iar în spatele ei se aflau nişte gratii zdravene,
sudate din armătură groasă, ca în cazematele de la Tverskaia. După ele
se vedea o măsuţă luminată de un opaiţ mic, în spatele căreia se afla
un gardian într-o uniformă de un albastru-cenuşiu decolorat.
— După opt intrarea e interzisă, i-o reteză el, ca răspuns la rugămintea
lui Artiom de a fi lăsat înăuntru. Poarta se deschide la şase dimineaţa,
adăugă paznicul şi se întoarse, dând de înţeles că discuţia era încheiată.
Artiom rămase năucit. De ce înceta viaţa din staţie după ora opt seara?
Şi ce trebuia să facă el acum? Vagabonzii care se chirciseră în cutiile
lor de carton arătau de-a dreptul respingător, nici măcar nu voia să se
apropie de ei, şi se hotărî să-şi încerce norocul la focul acela mic care
licărea în celălalt capăt al sălii.
Încă de la distanţă deveni clar că acolo nu mai era o adunătură de
vagabonzi, ci o barieră de grăniceri sau cam aşa ceva: pe fundalul
focului se vedeau nişte siluete bărbăteşti puternice şi se ghiceau
contururile tăioase ale ţevilor de automat, dar ce puteai apăra acolo,
stând pe peron? Posturile de pază ar fi trebuit plasate în tuneluri, la
intrările în staţii, cu cât mai departe, cu atât mai bine, dar cum era
aici… Dacă se târa spre staţie cine ştie ce creatură sau îi atacau nişte
bandiţi, gardienii nu vor apuca să facă nimic, aşa cum se întâmplase şi
la Kitai-Gorod. Dar, când se apropie şi mai mult, remarcă încă un lucru:
în spate, dincolo de foc, se aprindea din când în când o rază albă de

— 238 —
lumină strălucitoare, îndreptată parcă în sus şi neobişnuit de scurtă, ca
şi cum ar fi fost retezată chiar de la început; raza nu atingea tavanul, ci
dispărea, în ciuda legilor fizicii, după câţiva metri. Proiectorul nu era
aprins prea des, ci doar la anumite intervale de timp, şi probabil de
aceea Artiom nu-l observase mai devreme. Ce putea să mai însemne şi
asta?
Se apropie de foc, salută politicos, explicând că se afla acolo în trecere
dar, din neştiinţă, ratase momentul închiderii porţilor, şi întrebă dacă
putea să se odihnească şi el acolo, cu paznicii.
— Să te odihneşti? îl întrebă ironic omul care stătea cel mai aproape –
un bărbat lăţos cu părul de culoare închisă, cu un nas mare şi cărnos,
care, deşi scund, părea foarte puternic. Aici, băiete, nu vei putea să te
odihneşti. Trebuie doar să rezişti până mâine dimineaţă, şi totul o să
fie bine.
Când Artiom întrebă de ce era aşa periculos să stai lângă foc în mi jlocul
peronului, omul nu răspunse nimic, ci doar arătă cu un gest scurt în
spatele lui, unde se aprinsese proiectorul. Ceilalţi erau prinşi în
discuţia lor şi nu-i acordară nicio atenţie. Aşa că se decise să vadă ce se
întâmpla şi se îndreptă spre proiector. Ceea ce văzu îl uimi şi, în acelaşi
timp, îi lămuri multe.
Chiar în capătul sălii se afla o mică gheretă, cum erau cele de lângă
scările rulante când se făcea transferul spre alte linii. În jur fuseseră
puşi saci, iar din loc în loc se aflau plăci masive de fier; unul dintre
paznici ridicase husa unei arme care arăta groaznic, iar un altul stătea
în ghereta propriu-zisă, deasupra căreia fusese fixat proiectorul care îşi
trimitea lumina în sus. În sus! Acolo unde nu se afla niciun obstacol şi
nicio barieră, căci imediat după gheretă veneau nenumăratele trepte
ale scării rulante care ajungea chiar până la suprafaţă. Raza
proiectorului bătea tocmai într-acolo, lovindu-se neputincioasă dintr-
un perete în altul, de parcă încerca să caute pe cineva în întuneri cul
infernal, fără a reuşi să dea la iveală altceva în afara cadrelor lămpilor
acoperite cu un strat cafeniu şi a tavanului umed din care cădeau
bucăţi mari de stucatură, iar mai departe… Mai departe nu se vedea
nimic.
Deodată totul căpătă înţeles.
Din nu se ştie ce motiv, în acest loc nu exista poarta metalică obişnuită

— 239 —
care separa staţia de suprafaţă, nici aici, nici sus. Staţia comunica direct
cu lumea din afară, şi locuitorii ei se aflau sub ameninţarea
permanentă a invaziei. Respirau aer contaminat şi beau, probabil, apă
contaminată – iată de ce era aşa de ciudată la gust… Şi tot de aceea erau
mai multe mutaţii printre tineri decât, de exemplu, la VDNH. Acesta
era şi motivul pentru care adulţii aveau un aer atât de bolnăvicios, cu
acele cranii care cheleau treptat, până când deveneau strălucitoare, cu
trupurile epuizate care se descompuneau de vii: erau măcinaţi treptat
de radiaţii. Dar se pare că asta nu era tot, căci altfel cum se putea
explica faptul că staţia „murea” după ora opt seara şi că ofiţerul de
serviciu de lângă foc, cel cu părul de culoare închisă, spusese că era
mare lucru dacă rezista până în zori.
Ezitând o clipă, Artiom se apropie de omul care stătea în gheretă.
— Seara bună, răspunse omul la salutul lui.
Avea vreo cincizeci de ani, dar deja chelise serios, iar părul cenuşiu
care-i mai rămăsese la tâmple şi la ceafă era încâlcit. Omul îl privea
curios pe Artiom cu ochii lui negri, iar vesta sa antiglonţ simplă,
înnodată într-o parte, nu-i putea ascunde burta rotundă. Pe piept îi
atârna un binoclu şi alături de acesta se afla un fluier.
— Ia loc, zise bărbatul arătându-i lui Artiom cel mai apropiat sac. Ăia
de-acolo se distrează de nu mai pot, iar pe mine m-au lăsat aici, să
îngheţ. Aşa că măcar hai să stăm şi noi de vorbă. Cine ţi-a aranjat ochiul
aşa?
Şi aşa începură să discute.
— După cum vezi, nu putem face absolut nimic, zise omul cu tristeţe,
arătând cu mâna spre deschizătură. Aici nu de fier, ci de beton ar fi
nevoie, cu fier au încercat deja, dar nu are niciun rost, cum vine
toamna, apa distruge totul şi mai întâi începe să picure, şi după aia se
inundă… S-a întâmplat de câteva ori şi au murit mulţi oameni, iar de
atunci o ducem tot aşa. Numai că uite, aici nu ai viaţă liniştită, ca în
alte staţii. În fiecare noapte încearcă să se strecoare aici câte o
necurăţenie. În timpul zilei nu ne deranjează – fie dorm, fie se învârt
pe sus. Dar cum se întunecă, lucrurile se schimbă. Ei, desigur, ne-am
obişnuit, iar după ora opt toată lumea intră în pasaj. Acolo trăim, iar
aici stau doar cei care se ocupă de bunul mers al lucrurilor. Ia stai
puţin… zise dintr-odată bărbatul, oprindu-se din vorbit ca să

— 240 —
răsucească un buton de pe panoul de comandă, care făcu proiectorul
să strălucească puternic.
Discuţia continuă numai după ce raza albă se prelinse peste toate cele
trei scări rulante, trecu peste tavan şi peste pereţi, apoi se stinse
liniştită.
— Acolo, sus, zise el arătând cu degetul spre tavan şi vorbind încet, e
gara Paveleţki. Sau cel puţin acolo s-a aflat odinioară. E un loc
blestemat de Dumnezeu. Nici nu mai ştiu unde duceau şinele ei; ştiu
doar că acum se întâmplă acolo ceva groaznic. Se aud uneori asemenea
sunete, că ţi se ridică părul în cap. Iar când încep să se târască în jos…
adăugă el, apoi rămase tăcut preţ de vreo câteva minute. Noi le spunem
„nou-veniţi” creaturilor care se strecoară de sus. Din cauza gării. Şi
parcă nici nu sună aşa de groaznic. De vreo două ori, nişte „nou-veniţi”
din ăştia mai puternici au spulberat cordonul de pază. Ai văzut că acolo
e un tren părăsit pe şine? Au ajuns până la el. Jos n-ar fi fost lăsaţi să
ajungă – acolo sunt femei şi copii, iar dacă „nou-veniţii” se strecoară
acolo, gata, totul e terminat. Iar bărbaţii noştri şi-au dat şi ei seama de
asta, s-au retras spre tren, l-au înconjurat şi au pus la pământ câteva
creaturi. Dar un „nou-venit” a reuşit să plece, strecurându-se spre
Novokuzneţkaia. Dimineaţa au vrut să se ia după el, rămăsese în urma
lui o dâră groasă şi lipicioasă, dar a cotit-o printr-un tunel lateral, şi
noi nu ne băgăm acolo. Avem şi aşa destule necazuri.
— Uite, eu am auzit că Paveleţkaia nu e atacată niciodată de nimeni,
îşi aminti Artiom. Aşa este?
— Sigur că da, aprobă bărbatul dând din cap cu gravitate. Cine să se
atingă de noi? Dacă nu am sta de pază aici, creaturile s-ar răspândi pe
toată linia. Nu, nimeni nu ridică mâna împotriva noastră. Hansa ne -a
dat aproape tot pasajul, a mai păstrat un post de pază doar în capătul
dinspre exterior. Ne dau arme, doar ca să-i protejăm. Le place să scoată
castanele din foc cu mâna altuia, îţi spun eu! Cum îţi zice, deci? Eu
sunt Mark. Ia stai puţin, Artiom, foşneşte ceva acolo… adăugă el şi dădu
din nou repede drumul la proiector. Nu, probabil că mi s-a părut, spuse
el nesigur, după un minut.
Picătură cu picătură, Artiom simţea că se umple de sentimentul
apăsător de pericol. Ca şi Mark, se uita cu atenţie în sus, dar acolo unde
acela vedea numai umbrele şerpuitoare ale lămpilor sparte, lui Artiom

— 241 —
i se năzăreau siluete fantastice şi malefice, îngheţate în lumina
orbitoare. Mai întâi îşi spuse că imaginaţia îi juca din nou feste, dar
unul dintre acele contururi ciudate se mişcă abia perceptibil imediat
ce pata de lumină trecu de el…
— Stai puţin, şopti el. Încearcă în colţul acela, unde e crăpătura aia
mare, repede…
Şi, parcă fixat în loc de raza proiectorului, undeva, departe, mai sus de
jumătatea scării rulante, înţepeni pentru o clipă ceva mare, osos, care
apoi se năpusti deodată jos. Mark prinse fluierul pe care abia îl mai
ţinea în mâini şi suflă din toate puterile. În aceeaşi secundă, toţi cei
care stăteau în jurul focului săriră de la locurile lor şi îşi ocupară
poziţiile.
Se dovedi că acolo mai era un proiector, ceva mai slab, dar combinat
cu inteligenţă cu o mitralieră neobişnuit de grea. Artiom nu mai văzuse
până acum aşa ceva: avea o ţeavă lungă, cu un soi de pâlnie la capăt,
cătarea semăna cu o pânză de păianjen, iar cartuşele alunecau înăuntru
prin intermediul unei panglici strălucitoare şi unsuroase.
— Uite-l, la zece metri! zise un bărbat răguşit şi slab, care se aşezase
lângă Mark şi care îl vâna cu raza lanternei pe nou-venit. Dă binoclul…
Lioha! La zece, primul rând!
— Am înţeles! Gata, scumpule, am venit, acum stai liniştit, începu să
mormăie mitraliorul, căutând umbra neagră care se ascunsese. L-am
prins!
Bubui o rafală asurzitoare, o lampă de la zece metri se făcu fărâme şi
de sus se auzi un şuierat ascuţit.
— Se pare că l-am nimerit, zise cel răguşit. Ei, hai, ia mai luminează…
Uite-l, la pământ. S-a zis cu el, nenorocitul!
Dar de sus se mai auziră gemete grele, aproape omeneşti, încă multă
vreme, cel puţin o oră, din cauza cărora Artiom nu se simţea deloc în
apele lui. Dar când propuse ca „nou-venitul” să fie omorât ca să nu se
mai chinuie, i se răspunse:
— Dacă vrei, fugi şi omoară-l. Aici, băiete, nu e sală de tir, fiecare cartuş
e numărat.
Mark fu înlocuit în post şi porni împreună cu Artiom spre foc. Îşi
aprinse o ţigară de la foc şi căzu pe gânduri, iar Artiom începu să
asculte ceea ce discutau ceilalţi.

— 242 —
— Uite, Lioha a povestit ieri despre adepţii Hare Krishna, spunea cu o
voce joasă, cavernoasă un bărbat masiv, cu o frunte îngustă şi un gât
puternic. Cei de la Oktiabriskoe Pole cică vor să pătrundă în Institutul
Kurceatovski ca să-i omoare pe toţi prin intermediul reactorului
nuclear şi să-i trimită în Nirvana, dar deocamdată nu s-au organizat în
sensul ăsta. Ei, şi atunci mi-am adus aminte ce mi s-a întâmplat acum
patru ani, când locuiam încă la Savelovskaia. Odată am plecat cu
treburi la Belorusskaia. Pe atunci aveam legături la Novoslobodskaia,
aşa că am mers direct prin Hansa. Ei, am ajuns repede la Belorusskaia,
m-am întâlnit cu cine trebuie, am făcut cu el o afacere şi mi-am zis că
trebuie s-o ud. Dar omul mi-a spus: „Ai face bine să ai mai multă grijă,
pe-aici beţivii dispar destul de des.” Şi eu i-am zis să mă lase cu astea,
nu se poate să mă refuze. Şi uite aşa am dat gata o sticlă întreagă.
Ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc a fost că el mergea în patru
labe şi striga: „Eu sunt Lunohod 1!” Pe urmă m-am trezit – Sfântă
Fecioară! – legat fedeleş, cu un căluş în gură, aveam capul complet ras
şi stăteam culcat într-un fel de cămăruţă, probabil într-o fostă gheretă
de miliţie. Ce belea, mi-am zis. Peste jumătate de oră vin nişte draci şi
mă târăsc în sală. Nu mi-am dat seama unde am nimerit, fiindcă toate
denumirile erau rupte, pereţii erau mânjiţi cu ceva, podeaua era plină
de sânge, peste tot ardeau focuri şi aproape toată staţia era săpată;
dedesubt se căsca o groapă adâncă, adâncă, de cel puţin douăzeci de
metri, dacă nu chiar treizeci. Jos şi pe tavan erau desenate stele, aşa,
ştiţi, numai cu o linie, cum le desenează copiii. Ei, m-am întrebat, oi fi
ajuns la roşii? Apoi mi-am întors capul – nu prea părea să fie aşa. M-au
dus până la groapa aia, unde era o sfoară care mergea în jos, şi mi -au
zis să cobor pe ea. Apoi m-au înghiontit cu un Kalaşnikov. Când m-am
uitat în jos, am văzut că la fund erau o mulţime de oameni cu
târnăcoape şi lopeţi, care adânceau şi mai mult groapa aia. Ei, mi -am
zis eu, ce pot să fac, băieţii ăştia au kalaşnikoave, sunt cam turbaţi şi
sunt tatuaţi din cap până-n picioare – or fi nişte interlopi. Probabil că
am nimerit în lagăr. Ăştia sunt cei care s-au impus şi-acum fac un
tunel, vor să fugă. Şi gunoaiele slugăresc pentru ei. Dar mai târziu am
înţeles că era o aiureală. Ce lagăr să fie în metrou, dacă aici nici măcar
poliţai nu sunt? Le spun că mi-e frică de înălţime şi-o să cad în capul
ălora şi nu vor trage niciun folos de pe urma mea. S-au sfătuit puţin şi

— 243 —
m-au pus să încarc în vagoneţi pământul care venea de jos. Mi -au pus,
jigodiile, cătuşe la mâini, iar la picioare nişte lanţuri, şi pe urmă se mai
şi aşteptau să încarc. Oricum, nu reuşeam să pricep ce făceau ei acolo.
Să spun drept, nu era un lucru simplu. Eu, uite cât sunt – zise el,
încordându-şi umerii laţi –, dar acolo erau oameni mai slabi, iar cei
care se prăbuşeau la pământ erau ridicaţi şi târâţi spre scări. Când am
trecut pe acolo şi când m-am uitat, era un soi de buturugă, ca pe
vremuri în Piaţa Roşie; acolo li se tăiau capetele. În buturugă era înfipt
un topor zdravăn, iar în jur totul era plin de sânge şi erau capete înfipte
în pari. Era cât pe-aci să vărs. Nuu… îmi zic, trebuie să-mi iau tălpăşiţa
de aici până nu-mi pun şi mie pielea în băţ.
— Ei, şi cine erau ăştia? îl întrerupse nerăbdător insul răguşit care
fusese la proiector.
— Mai târziu i-am întrebat pe oamenii cu care am lucrat la încărcat.
Ştii cine? Satanişti, ai priceput? Şi asta în metrou! Ăştia s-au hotărât că
sfârşitul lumii a venit deja şi metroul este… cum a spus? Şi a mai spus
şi ceva despre cercuri, nu mai ţin minte… Dar a zis că metroul este gura
iadului.
— Poarta iadului, îl corectă mitraliorul.
— Ei. Metroul e poarta iadului, iar iadul se află puţin mai jos, şi
diavolul, deci, îi aşteaptă acolo, trebuie doar să ajungă la el. Şi de -aia
săpau. De atunci au trecut deja patru ani. Poate că or fi terminat de
săpat.
— Şi unde e asta? întrebă mitraliorul.
— Nu ştiu! Jur pe Dumnezeu că nu ştiu. Uite cum am scăpat de acolo:
m-au pus într-un vagonet când nu se uitau gardienii, au pus deasupra
pământ şi apoi am mers multă vreme, după care au răsturnat
conţinutul vagonetului de la înălţime, iar eu mi-am pierdut cunoştinţa.
Pe urmă m-am trezit, m-am târât pe nişte şine, şi am ţinut-o tot înainte
până s-au intersectat cu altele, şi când m-am trezit, ajunsesem doar
până la Dubrovka, înţelegeţi? Şi cel care m-a luat de acolo dispăruse
deja – ce om bun! Şi m-am gândit: „Uite unde am ajuns…”
După aceea, oamenii începură să vorbească despre zvonurile cum că în
Piaţa Ilicea şi la Rimskaia era nu ştiu ce epidemie şi că muriseră mulţi
oameni, dar pe Artiom nu-l interesau toate astea. Ideea că metroul era
poarta iadului sau poate chiar primul lui cerc îl hipnotizase şi în faţa

— 244 —
ochilor îi apăru un tablou nebunesc: sute de oameni care se agitau ca
nişte furnici, scormonind groapa nesfârşită, o mină către nicăieri. Şi la
un moment dat, târnăcopul unuia dintre ei se va înfige în pământ
ciudat de uşor şi nu se va prăvăli, şi atunci iadul şi metroul se vor face
una. Gândul acesta groaznic îl chinui multă vreme şi reuşi cu mare
greutate să şi-l alunge din minte.
Apoi îşi zise că în staţia aceea se trăia aproape la fel ca la VDNH: erau
atacaţi tot timpul de nişte creaturi monstruoase de la suprafaţă, iar ei
le ţineau piept singuri, şi dacă Paveleţkaia nu rezista, atunci creaturile
aveau să se răspândească pe toate liniile, aşadar rolul pe care-l avea
VDNH nu era excepţional, aşa cum crezuse înainte. Cine ştie câte
asemenea staţii erau în metrou, ţinând piept atacurilor, luptându-se
nu pentru binele comun, ci pentru a-şi apăra propria piele… Poţi pleca
înapoi, te poţi retrage în centru, aruncând în aer tunelurile în urma ta,
dar atunci spaţiul vital s-ar împuţina treptat, până când toţi cei rămaşi
în viaţă s-ar înghesui într-un loc în care s-ar sfâşia unii pe alţii.
Dar dacă VDNH nu reprezintă nimic deosebit, dacă există şi alte ieşiri
spre suprafaţă care n-au fost închise… Înseamnă că… Intuind
răspunsul, Artiom îşi impuse să nu se mai gândească la asta. Era vocea
slăbiciunii, trădătoare şi ademenitoare, care găsea argumente pentru
ca el să nu continue Călătoria, pentru a-l face să renunţe la Ţel. Fiindcă
nu reuşise să-l înfrângă pe Artiom printr-o lovitură frontală,
slăbiciunea încerca să-l lovească pe la spate. Dar nu trebuia să i se
supună. Drumul acesta ducea într-o fundătură.
Pentru a nu se mai gândi la asta, începu din nou să asculte discuţia
oamenilor. La început vorbiseră despre şansele nu ştiu cărui tun de a
obţine nu ştiu ce victorie. Apoi Răguşitul începuse să povestească cum
nişte criminali adevăraţi atacaseră Kitai-Gorod, împuşcaseră o
mulţime de oameni, dar frăţia celor din Kaluga, care se grăbise să le
vină în ajutor, i-a învins în cele din urmă şi criminalii s-au retras din
nou la Taganskaia. Artiom vru să protesteze şi să spună că nu s-au
retras în niciun caz la Taganskaia, ci la Tretiaskovsk ia, dar atunci se
amestecă un individ solid a cărui faţă nu se vedea, zicând că gruparea
de la Kaluga a fost scoasă de fapt din Kitai-Gorod şi că acum staţia era
controlată de o altă grupare, despre care nimeni nu mai auzise până
atunci. Răguşitul începu să polemizeze aprins cu el, iar pe Artiom îl

— 245 —
fură somnul. De data asta nu visă nimic şi dormi aşa de adânc, că nici
măcar când se auzi semnalul de alarmă şi săriră cu toţii în sus nu reuşi
să se trezească. Însă probabil că fusese o alarmă falsă, pentru că nu
urmă nicio împuşcătură.
Când Mark îl trezi în cele din urmă, ceasul arăta deja şase fără un sfert.
— Trezeşte-te, e timpul să mă duc din nou la post! zise el vesel,
scuturându-l pe Artiom. Să mergem, o să-ţi arăt pasajul în care nu te-
au lăsat să intri ieri. Ai paşaport?
Artiom dădu din cap că nu.
— Nu-i nimic, o să aranjăm noi cumva, îi promise Mark şi într-adevăr,
peste vreo două minute se aflau deja în pasaj, iar gardianul fluiera
mulţumit, rostogolind în palmă cele două cartuşe.
Pasajul era foarte lung, chiar mai lung decât staţia, iar de-a lungul unui
perete se aflau paravane din pânză de cort şi ardeau nişte beculeţe
destul de strălucitoare.
— Hansa are grijă de asta, zise zâmbind Mark.
De-a lungul celuilalt perete se întindea o despărţitură lungă şi scundă,
nu mai înaltă de un metru.
— Ăsta, de fapt, e unul dintre cele mai lungi pasaje din metrou! declară
mândru Mark.
— Şi asta ce e?
— Păi tu nu ştii? Doar este o chestie celebră! Jumătate dintre cei care
ajung la noi se duc la ea! îi răspunse el lui Artiom la întrebarea despre
despărţitură. Du-te, acum e încă devreme. Mai târziu o să înceapă. De
fapt, momentul cel mai important este seara, când se închide intrarea
în staţie şi oamenii nu mai au ce face. Dar poate că în timpul zilei o să
fie o rundă de calificare. Nu, pe bune, chiar nu ai auzit despre asta? Păi
aici, la noi, sunt curse de şobolani, se pariază pe ei. Noi spunem că aici
e hipodromul. Ca să vezi, eu ziceam că toată lumea ştie, se minună el
când îşi dădu în sfârşit seama că Artiom nu glumea. Ţie îţi place să joci?
Eu, unul, sunt jucător.
Desigur, Artiom era interesat să vadă cursele, dar el nu fusese niciodată
pasionat de jocuri de noroc, iar acum, după ce dormise atâta timp,
deasupra capului i se aduna, ca un nor de furtună, sentimentul de
vinovăţie. Nu mai putea aştepta să se facă seară, de fapt, nu mai putea
aştepta deloc. Trebuia să meargă mai departe; pierduse cam mult timp

— 246 —
şi îl pierduse degeaba. Dar drumul spre Polis trecea prin Hansa şi acum
nu mai putea s-o ocolească.
— Probabil că nu voi putea să mai rămân aici până seara, spuse Artiom
cu voce tare. Trebuie să merg… la Polianka.
— Păi, pentru asta trebuie să treci prin Hansa, remarcă Mark
încruntându-se. Şi cum te-ai pregătit să treci prin Hansa când n-ai nici
măcar paşaport, ca să nu mai vorbim de viză? Aici, prietene, deja nu
mai pot să te ajut. Dar o să încerc să-ţi dau o idee. Şeful staţiei
Paveleţkaia – nu vorbesc despre a noastră, ci de cea de pe Linia
Circulară – e mare amator de curse. Şobolanul lui, Pirat, e favoritul. În
fiecare seară apare aici, cu pază şi cu tot dichisul. Ce-ar fi să pariezi
personal împotriva lui?
— Dar eu nici nu am cu ce să pariez, protestă Artiom.
— Pune-te pe tine ca miză, în calitate de servitor. Dacă vrei, o să mizez
eu pe tine, spuse Mark, iar ochii îi străluciră pătimaş. Dacă o să
câştigăm, o să primeşti viză. Dacă o să pierdem, oricum o să ajungi
acolo, dar e adevărat că va depinde de tine dacă vei reuşi să scapi. Ce
zici de soluţia asta?
Lui Artiom nu-i plăcea deloc planul, avea ceva putred. Să se vândă ca
sclav, şi mai ales să piardă şi să ajungă în robie în urma unei curse de
şobolani era oarecum înjositor. Se decise să se strecoare altfel în Hansa.
Preţ de câteva ore se învârti pe lângă grănicerii încruntaţi, îmbrăcaţi în
uniforme cenuşii de camuflaj – la fel ca şi cei de la Prospekt Mira.
Încercă să se apropie şi să vorbească cu ei, dar aceştia refuzară să
răspundă. După ce unul dintre ei îl numi cu dispreţ „chior” (era
nedrept, pentru că ochiul stâng deja începuse să i se deschidă, deşi încă
îl mai durea al dracului de tare) şi-i recomandă să-şi vadă de drum,
Artiom abandonă în cele din urmă strădaniile inutile şi începu să le
dea târcoale celor mai obscure şi mai suspecte personaje din staţie,
negustorii de arme şi de iarbă, dar niciunul dintre ei nu vru să-l ducă
pe Artiom în Hansa în schimbul armei sale sau al lanternei.
Aşa se apropie seara, pe care Artiom o întâmpină cuprins de o stare de
disperare tăcută, stând pe jos în pasaj şi făcându-şi tot felul de
reproşuri. Cam pe atunci remarcă o oarecare animaţie în pasaj: adulţii
se întorceau de la muncă, din staţie, şi luau cina cu familiile lor, copiii
vorbeau din ce în ce mai încet până erau duşi la culcare, iar în cele din

— 247 —
urmă, după ce se închiseseră porţile, toţi ieşiră din corturile şi
paravanele lor spre locul unde aveau loc cursele. Aici erau mulţi
oameni, cel puţin trei sute, şi nu era deloc uşor să-l găseşti în mulţimea
asta pe Mark. Oamenii discutau despre cum va alerga Pirat şi dacă
Tunul (acum era clar că era numele unui şobolan) îl va depăşi măcar o
dată; mai erau menţionate şi alte nume, dar era limpede că aceştia doi
nu aveau concurenţă.
Fericiţii posesori ai şobolanilor, se apropiau demni şi plini de
importanţă de poziţia de start, ducându-şi animalele bine îngrijite în
nişte cuşti mici. Şeful staţiei Paveleţkaia de pe Linia Circulară nu se
vedea nicăieri, iar pe Mark parcă îl înghiţise pământul. Artiom chiar se
sperie la gândul că omul era de serviciu şi nu mai putea veni. Şi atunci
ce avea să facă?
În cele din urmă, în celălalt capăt al pasajului apăru o mică procesiune.
Străbătând staţia însoţit de două gărzi de corp posace, un bătrân gras,
plin de importanţă, ras în cap, purtând ochelari, un frumos costum
negru, o cravată adevărată şi nişte mustăţi bogate şi îngrijite îşi ducea
trupul corpolent fără să se grăbească, cu demnitate. Una dintre gărzi
ţinea într-o mână, înfăşurată în catifea roşie, o cutie cu un perete
prevăzut cu gratii, în care se agita ceva cenuşiu. Probabil era celebrul
Pirat.
În timp ce garda de corp ducea cutia cu şobolanul spre linia de start,
mustăciosul bătrân se apropie de arbitrul care stătea pe o mică
ridicătură, îl alungă de pe al doilea scaun pe ajutorul acestuia, apoi se
aşeză greoi pe taburet şi începu o discuţie pe un ton grav. Cea de -a
doua gardă de corp se aşeză alături, cu spatele la măsuţă, cu picioarele
larg desfăcute şi cu mâinile pe automatul scurt şi negru ce-i atârna la
piept. Doar apropierea de acest om inspira groază, darămite să mai şi
pui pariu cu el.
Atunci Artiom văzu că de această pereche respectabilă se apropia
Mark, care era îmbrăcat neglijent şi se scărpina în capul pe care nu se
mai spălase de multă vreme, şi începu să-i spună ceva arbitrului. De la
distanţa la care se afla Artiom se auzeau numai intonaţiile, dar se vedea
foarte clar că bătrânul mustăcios mai întâi se înroşi indignat, apoi făcu
o grimasă urâtă şi, în cele din urmă, cedând, dădu nemulţumit din cap
şi, după ce-şi scoase ochelarii, se apucă să-i şteargă cu grijă.

— 248 —
Artiom începu să se strecoare prin mulţime spre poziţia de start, lângă
Mark.
— Totul e aranjat! îl anunţă Mark vesel, frecându-şi mâinile în
aşteptarea succesului.
Întrebându-l ce rezultat concret avea în vedere, Mark îi explică că
tocmai îi propusese bătrânului şef un pariu personal împotriva lui
Pirat, afirmând că noul lui şobolan îl va învinge pe favorit chiar de la
prima cursă. A trebuit să-l pună gaj pe Artiom, dar în schimb a cerut
să li se acorde amândurora viză pentru toată Hansa. Şeful, e adevărat,
a respins propunerea, declarând că el nu se ocupă de comerţul cu sclavi
(Artiom oftă uşurat), dar a adăugat că o asemenea îndrăzneală trebuia
pedepsită. Dacă şobolanul lor va pierde, Mark şi Artiom vor fi nevoiţi
să cureţe closetele din staţia Paveleţkaia Circulară timp de un an. Dacă
vor câştiga, atunci o să primească viza. Desigur, era pe deplin convins
că un asemenea deznodământ era imposibil, şi de aceea fusese de
acord. Hotărâse să-i pedepsească pe obraznicii ăia înfumuraţi care
îndrăzniseră să-i provoace şobolanul favorit.
— Ai şi tu un şobolan? se interesă precaut Artiom.
— Bineînţeles! îl asigură Mark. E pur şi simplu o fiară! O să-l facă praf
pe Pirat! Ştii ce-a mai fugit azi de mine? Abia l-am prins! Am alergat
după el până aproape de Novokuzneţkaia.
— Şi cum îl cheamă?
— Cum îl cheamă? Chiar, cum îl cheamă? Ei, să-i spunem Rachetă,
propuse Mark. Rachetă sună ameninţător, nu?
Artiom nu era convins că miza competiţiei se reducea la al cui şobolan
avea să-l facă praf pe concurent, dar tăcu. Apoi înţelese că Mark îşi
prinsese şobolanul abia azi şi de data asta nu mai rezistă:
— Şi de unde ştii că o să învingă?
— Cred în el, Artiom! rosti Mark solemn. Şi, de fapt, ştii, până de
curând mi-am dorit un şobolan al meu, dar am mizat pe alţii, care au
pierdut şi mi-am zis mereu: „Nu-i nimic, va veni ziua când o să-l ai şi
tu pe al tău şi o să-ţi poarte noroc.” Dar tot nu mă puteam hotărî, plus
că nu e aşa de simplu, trebuie să primeşti permisiunea judecătorului,
iar asta cere atâta alergătură… Şi m-am gândit că uite aşa trece viaţa şi
te înfulecă vreun „nou-venit” sau mori singur, iar până la urmă n-o să
ai şobolanul tău. Apoi ai apărut tu şi mi-am spus: „Asta e! Acum sau

— 249 —
niciodată. Dacă nici acum nu ai curaj s-o faci, înseamnă că tot restul
vieţii o să mizezi pe şobolanii altora.” Şi m-am hotărât: dacă e să câştig,
atunci să fie ceva serios. Desigur, eu vreau să te ajut, dar nu ăsta e lucrul
cel mai important, te rog să mă scuzi. Îmi doream atât de mult să mă
apropii aşa de hârca asta mustăcioasă, spuse Mark încetişor, să -i zic:
„Pariez personal împotriva lui Pirat al dumneavoastră!” Când am făcut-
o, a turbat de-a dreptul şi l-a pus pe arbitru să-mi ateste şobolanul
înainte să-mi fi venit rândul. Ştii… adăugă el după un moment de
tăcere, pentru un asemenea moment merită ca după aia să cureţi timp
de un an closetele.
— Dar şobolanul dumitale în mod sigur o să piardă! zise Artiom
auzindu-şi disperarea din voce.
Mark îi aruncă o privire lungă, apoi zâmbi uşor şi spuse:
— Şi dacă nu?

După ce se uită sever la publicul adunat, arbitrul îşi netezi părul

încărunţit, tuşi plin de importanţă şi începu să citească numele
şobolanilor care participau la cursă. Rachetă era chiar ultimul, dar
Mark nu acordă niciun pic de atenţie acestui lucru. Cele mai multe
aplauze fură pentru Pirat, iar pentru Rachetă nu bătu din palme decât
Artiom, pentru că mâinile lui Mark erau ocupate, el ţinea cuşca.
Artiom încă mai spera la o minune care să-l salveze de un sfârşit
umilitor în abisul puturos.
După aceea arbitrul trase un foc în aer cu Makarovul lui şi proprietarii
îşi deschiseră cuştile. Rachetă ţâşni primul din cuşcă, astfel că lui
Artiom i se strânse inima de bucurie, dar mai apoi, când ceilalţi
şobolani o luară la fugă prin tot pasajul, care mai încet, care mai
repede, Rachetă, fără să se ridice la înălţimea mândrului său nume, se
băgă într-un colţ la vreo cinci metri de la start şi rămase acolo. Era
interzis să îndemni şobolanii, iar Artiom se uita cu teamă la Mark,
aşteptându-se să-l vadă copleşit de durere. Dar expresia acestuia îl
făcea să aducă mai degrabă cu un căpitan de crucişător care dă ordinul
să se scufunde corabia doar pentru ca aceasta să nu ajungă pe mâna
duşmanului, ca într-o cărţulie ferfeniţită din biblioteca lor despre nu
ştiu ce război al ruşilor cu nu ştiu cine.
Peste vreo două minute, primii şobolani ajunseră la finiş. Câştigă Pirat,

— 250 —
pe locul al doilea ajunse o creatură cu un nume neclar, iar Pufuleţ sosi
al treilea. Artiom aruncă o privire spre masa arbitrului. Bătrânul
mustăcios, care-şi ştergea capul chel asudat de emoţie cu aceeaşi cârpă
cu care mai înainte îşi ştersese lentilele ochelarilor, discuta rezultatele
cu arbitrul. Artiom spera deja că uitaseră de el, când deodată bătrânul
se lovi peste frunte şi, zâmbind blând, îi făcu semn cu degetul lui Mark.
Acum se simţi aproape la fel ca în clipa în care fusese dus la execuţ ie,
deşi senzaţia poate că nu era aşa de puternică. Strecurându-se în urma
lui Mark spre măsuţa arbitrului, se linişti la gândul că, într-un fel sau
altul, acum i se deschidea calea spre teritoriul Hansei şi trebuia doar
să găsească o modalitate de a fugi.
Dar înainte de asta îl aştepta ruşinea.
După ce îi invită politicos să urce pe scenă, mustăciosul se adresă
publicului şi prezentă pe scurt în ce consta pariul încheiat, apoi spuse
răspicat că ambii nefericiţi se vor îndrepta, aşa cum se convenise, spre
munca de curăţare a instalaţiilor sanitare, pe termen de un an,
începând din ziua aceea. Nu se ştie de unde au apărut doi grăniceri ai
Hansei, care i-au luat lui Artiom automatul, asigurându-l că
principalul lui adversar în următorul an nu va fi deloc periculos şi
promiţându-i să i-l dea înapoi la încheierea termenului. Apoi, însoţiţi
de fluierăturile şi ocările mulţimii, au fost conduşi spre Paveleţkaia
Circulară.

Pasajul cobora sub nivelul podelei în centrul sălii, ca şi în staţia de

alături, dar asemănările dintre cele două staţii Paveleţkaia se opreau
aici. Paveleţkaia Circulară îţi producea o impresie foarte ciudată: pe
una dintre laturi, tavanul era jos şi coloanele adevărate lipseau cu
desăvârşire, iar pe perete erau arcade situate la intervale regula te,
lăţimea unei arcade fiind aceeaşi cu lăţimea intervalului. Se părea că
prima staţie Paveleţkaia nu le pusese probleme constructorilor. De
parcă acolo pământul fusese mai moale şi mai uşor de străpuns, iar aici
era un sol mai dur, mai încăpăţânat, iar săparea lui fusese chinuitor de
dificilă. Dar, nu se ştie de ce, aici nu aveai acea stare de spirit
apăsătoare şi melancolică pe care-o simţeai la Tverskaia – poate pentru
că în această staţie era neobişnuit de multă lumină, iar pereţii erau
împodobiţi cu ornamente destul de simple şi pe la marginile arcelor

— 251 —
ieşeau din pereţi imitaţii ale unor coloane vechi, ca în ilustraţiile din
cărticica Miturile Greciei antice pe care Jenka nu-l lăsa niciodată să o ia
acasă. Într-un cuvânt, nu era cel mai rău loc pentru munca silnică.
Şi desigur, era clar de la bun început că aici era teritoriul Hansei. În
primul rând, totul era neobişnuit de curat şi de confortabil, iar din
tavan luminau slab nişte becuri acoperite cu globuri de sticlă, nu doar
nişte simple becuri izolate, ca în celelalte staţii pe care le văzuse. În
sala care, e adevărat, nu era aşa de spaţioasă ca staţia geamănă, nu se
afla niciun cort, dar se vedeau multe mese de lucru pe care se înălţau
mormane de lucruri sofisticate, iar în spatele lor se aflau oameni în
salopete albastre şi în aer plutea un miros uşor şi plăcut de ulei de
motor. Ziua de muncă de aici începea, probabil, mai târziu decât în
prima Paveleţkaia. Pe pereţi se aflau steagurile Hansei – având cercul
maro pe fondul alb – pancarte ce îndemnau la creşterea productivităţii
muncii şi citate dintr-un oarecare A. Smith. Sub cel mai mare steag,
între doi soldaţi ţepeni din garda de onoare, se afla o masă acoperită
cu sticlă, iar când Artiom a fost condus pe lângă ea, a rămas special în
urmă, curios în privinţa lucrurilor sacre ce s-ar fi putut afla sub geam.
Acolo, pe o catifea roşie, luminate cu blândeţe de două beculeţe mici
de lanternă, se odihneau numai două cărţi. Una era o ediţie impozantă,
minunat păstrată, într-o copertă neagră pe care se afla următoarea
inscripţie cu litere aurii: Adam Smith. Bogăţia popoarelor. Cealaltă era
o cărticică extrem de uzată, cu o copertă subţire, ruptă şi lipită cu mici
fâşiuţe de hârtie, pe care, cu nişte litere groase, colorate, scria: Dale
Carnegie. Cum să încetezi să-ţi mai faci griji şi să începi să trăieşti.
Artiom nu auzise nimic despre niciunul dintre autori, de aceea îl
interesa mult mai mult dacă nu cumva şeful staţiei căptuşise cuşca
şobolanului său favorit cu resturile acestei catifele şi ce putea să
însemne asta.
O linie era liberă şi pe acolo treceau din când în când nişte drezine
umplute cu lăzi. În principal erau drezine manuale, dar o dată trecu
fumegând şi una motorizată, care se opri o vreme în staţie înainte de
a-şi continua drumul, iar Artiom o privi cu veneraţie câteva secunde,
înainte să fie luată de nişte militari puternici, în uniforme negre şi cu
tricouri negre cu alb, care urcară pe ea. Cu toţii aveau pe cap o mulţime
de dispozitive pentru vedere în întuneric, pe piept le atârnau nişte

— 252 —
automate ciudate, scurte, iar trupurile le erau apărate foarte bine de
nişte veste de protecţie lungi şi grele. După ce îşi mângâie casca uriaşă
cu vizieră, de un verde închis, pe care o ţinea pe genunchi,
comandantul schimbă vreo două vorbe cu gardienii din staţie,
îmbrăcaţi în obişnuitele haine cenuşii de camuflaj. Drezina dispăru în
tunel.
La linia a doua se afla o garnitură completă şi era chiar în stare mult
mai bună decât cea pe care o văzuse Artiom la Kuzneţki Most. În
spatele ferestrelor acoperite cu jaluzele se aflau compartimente
locuite, dar mai erau şi unele deschise, în care se vedeau birouri cu
maşini de scris la care stăteau oameni cu o înfăţişare preocupată. Pe o
tăbliţă fixată deasupra uşilor care uneori se deschideau cu un şuierat
erau gravate cuvintele: BIROUL CENTRAL.
Staţia aceasta îi produse lui Artiom o impresie puternică. Nu, nu-l
uimise ca prima Paveleţkaia, aici nu era nici urmă din acea măreţie
oarecum sumbră ce amintea de măreţia şi puterea supraumană a
creatorilor metroului. Dar aici oamenii trăiau de parcă existenţa lor n-
ar fi avut nimic de-a face cu nebunia decadentă şi nesăbuită care
clocotea în afara Liniei Circulare. Aici aveau parte de o viaţă lipsită de
sărăcie, cu un ritm constant, bine organizat: după ziua de lucru venea
odihna binemeritată, tinerii nu se duceau în lumea iluzorie a ierbii, ci
mergeau la muncă, după principiul: cu cât îţi începi mai repede cariera,
cu atât mai mult o să avansezi. Iar oamenii maturi nu se temeau că,
imediat ce le vor slăbi puterile, vor fi aruncaţi în tunel pentru a fi
mâncaţi de şobolani. Acum devenise clar de ce în staţiile Hansei erau
acceptate, cu mare greutate, doar foarte puţine persoane. Numărul de
locuri din rai e limitat, numai în iad intrarea e mereu liberă.
— Uite, în sfârşit am emigrat! se bucură Mark privind mulţumit în jur.

La capătul peronului, într-o cabină de sticlă cu inscripţia „Ofiţer de

serviciu”, se mai afla un grănicer şi exista şi o mică barieră vopsită în
alb-roşu, iar când drezinele treceau pe lângă el, oprindu-se pline de
respect, grănicerul, cu un aer grav, ieşea din cabină, se uita la
documente, uneori la încărcătură, şi în cele din urmă ridica bariera.
Artiom remarcase că toţi grănicerii şi vameşii se mândreau foarte mult
cu postul pe care îl ocupau şi se vedea imediat că le plăcea ceea ce

— 253 —
făceau. Pe de altă parte, cum să nu iubeşti o asemenea muncă, îşi spuse
el mai târziu.
Au fost conduşi dincolo de îngrăditură, pe un drum care se prelungea
prin tunel, apoi o cotea într-o parte, printr-un coridor care ducea spre
clădirile oficiale, unde făcură cunoştinţă cu noul loc de muncă. Găurile
săpate în plăcile gălbui şi triste de faianţă, deasupra cărora tronau
mândre nişte scaune de toaletă adevărate, salopetele incredibil de
murdare, lopeţile sovietice mânjite cu ceva sinistru, o roabă cu o
singură roată ce făcea nişte opturi sălbatice, un vagonet care trebuia
încărcat şi golit în cea mai apropiată groapă, extrem de adâncă, şi o
putoare monstruoasă, imposibil de redat în cuvinte, care intra în
fiecare fibră a hainelor, care îmbiba fiecare fir de păr, de la rădăcină
până în vârf şi care se strecura pe sub piele, dându-ţi impresia că
devenea o parte a naturii tale, care o să fie veşnic cu tine, speriindu-ţi
semenii şi făcându-i să te evite chiar înainte de a te fi văzut.
Prima zi în care avură parte de această muncă monotonă trecu aşa de
încet, încât Artiom îşi spuse că n-avea să se mai termine niciodată
adunatul, transportul şi răsturnarea conţinutului şi pe urmă drumul
înapoi, pentru reluarea acestui ciclu blestemat. Treaba asta nu părea
să se sfârşească vreodată: mereu veneau alţi oameni care foloseau
toaletele. Nici ei, nici gardienii care se aflau la intrarea în încăpere şi în
punctul final al traseului lor – adică la groapă – nu-şi ascundeau
repulsia faţă de sărmanii muncitori. Se dădeau la o parte cu dispreţ, îşi
acopereau nasul cu mâna sau, dacă erau mai delicaţi, îşi umpleau
pieptul cu aer şi evitau să inspire în apropierea lui Artiom şi a lui Mark.
Pe feţele lor se citea o asemenea repulsie, că Artiom se întreba uimit
de ce erau atât de grăbiţi să se dezică de tot rahatul ăsta, dacă rahatul
venea tocmai din propriile lor măruntaie. La sfârşitul zilei, când pielea
mâinilor le era roasă până la carne, în ciuda mănuşilor uriaşe din pânză
de cânepă, lui Artiom i se părea că descoperise adevărata natură a
omului, precum şi sensul vieţii sale. Acum vedea omul ca pe o
maşinărie inteligentă de digerare a produselor şi de producere a
rahatului, care funcţiona aproape ireproşabil pe toată durata vieţii, dar
care nu avea niciun sens, dacă prin „sens” avem în vedere vreun scop
final. Sensul era în procesul în sine de a consuma cât mai multă
mâncare, de a o digera cât mai repede şi de a arunca deşeurile, adică

— 254 —
tot ce mai rămăsese din şniţelele de porc aburinde, din suculentele
ciuperci fierte, din tartele pufoase – acum stricate şi pângărite – şi de
a-i da de lucru. Trăsăturile de pe chipurile tuturor celor care veneau
acolo se ştergeau, deveneau nişte mecanisme impersonale de
distrugere a ceva minunat şi util, care creau în schimb ceva monstruos
şi lipsit de valoare. Artiom era furios pe ei şi simţea o repulsie la fel de
mare precum aceea pe care o aveau şi ei faţă de el. Mark răbda stoic şi
din când în când se îmbărbăta pe sine şi pe Artiom cu tot felul de vorbe
de duh, cum ar fi: „Nu-i nimic, nu-i nimic, şi înainte mi s-a spus că în
exil e întotdeauna greu la început.”
Cel mai important era că nici în prima zi, nici într-a doua nu apăruse
vreo posibilitate de evadare. Gardienii erau vigilenţi şi, cu toate că
singurul lucru pe care îl aveau de făcut pentru a scăpa era să intre în
tunel, dincolo de groapă, şi să se îndrepte spre Dobrîninskaia, nu
reuşiră totuşi s-o facă. De dormit, dormeau într-o cămăruţă aflată în
apropiere, a cărei uşă se încuia cu grijă pe timp de noapte, iar ziua se
afla mereu la post câte un paznic, în cabina de sticlă de la intrarea în
staţie.
Era a treia zi de când se aflau în staţie, dar aici timpul nu se scurgea
obişnuit, ci se târa ca un melc, erau secundele unui coşmar care nu se
mai termina. Artiom se obişnuise deja cu ideea că niciodată nimeni nu
se va mai apropia de el şi nu-i va vorbi şi că soarta care îl aştepta de
acum înainte era cea a unui renegat, de parcă încetase să fie om şi se
transformase într-o creatură incredibil de monstruoasă, pe care
oamenii nu o vedeau doar ca pe ceva urât şi respingător, dar şi ca pe
ceva care le amintea prea mult de ei înşişi, iar asta îi speria şi le adâncea
şi mai mult repulsia, de parcă s-ar fi putut molipsi de monstruozitatea
asta, de parcă ar fi fost ciumat.
La început, îşi făcuse planuri de evadare. Apoi urmase vidul disperării.
După aceea a urmat o indiferenţă tulbure, când raţiunea s-a desprins
din viaţa lui, s-a strâns, şi-a tras în sine firişoarele sentimentelor şi ale
senzaţiilor şi s-a ascuns undeva, într-un colţişor al conştiinţei. Artiom
continua să lucreze mecanic, mişcările îi deveniseră atât de precise,
încât păreau automate. Trebuia numai să aduni, să arunci, să duci, iar
să aduni, iar să duci, să răstorni şi să te întorci repede, pentru că era
timpul să aduni din nou. Visele lui nu mai aveau nicio noimă; în ele, la

— 255 —
fel ca în realitate, alerga, aduna, împingea, împingea, aduna şi alerga
întruna.
Spre seara celei de-a patra zile, Artiom trecu cu roaba peste lopata
lăsată pe jos şi îi răsturnă tot conţinutul, apoi alunecă şi el. Când se
ridică încet de jos, îi veni deodată o idee, de parcă în minte i s-ar fi
declanşat brusc un buton, în loc să alerge după căldare şi mop, se
îndreptă cu paşi măsuraţi spre tunel. În acest moment se simţea aşa de
mizerabil, aşa de respingător, un fel de fiinţă care n-avea nimic uman,
încât nu se îndoi nicio clipă că aura lui putea îndepărta pe oricine. Şi
acum, printr-o potrivire incredibilă a mai multor circumstanţe, de data
asta, din cine ştie ce motiv, nu mai era acolo nici gardianul aflat mereu
la capătul drumului pe care îl parcurgea de obicei. Fără să se gândească
nicio clipă că ar putea fi urmărit, cu aceleaşi mişcări ţepene, mecanice,
folosite până atunci pentru adunat şi încărcat, mergea înainte pe
traverse, orbeşte, dar aproape fără să se împiedice, mergea din ce în ce
mai repede, rupând-o până la urmă la fugă, dar nici măcar atunci
trupul nu se lăsă condus de raţiune, care încă se mai strângea
temătoare, ascunsă în colţişorul ei. Din urmă nu se auzea niciun
strigăt, nici tropăitul cizmelor urmăritorilor, ci doar scârţâitul unei
drezine pline cu marfă, care-şi lumina drumul cu o lanternă chioară.
Când trecu pe lângă el, Artiom pur şi simplu se lipi de perete, lăsând-
o să înainteze. Oamenii de pe ea fie nu-l observaseră, fie nu crezuseră
necesar să-l bage în seamă; privirile le alunecară pe lângă el, fără să se
oprească şi nu scoaseră niciun cuvânt. Deodată îl cuprinse senzaţia
propriei intangibilităţi, dăruite de decădere; acoperit de lichidul urât
mirositor, parcă devenise invizibil, iar asta îi dădu puteri şi conştiinţa
începu treptat să i se lumineze din nou. Reuşise să o facă! Nu se ştie
cum, în ciuda bunului-simţ, în ciuda a toate – reuşise să fugă din staţia
aceea dată dracului şi nimeni nu-l urmărea. Asta era ciudat, era
uimitor, dar i se păru că dacă acum va încerca să se gândească la cele
întâmplate, să disece minunea cu scalpelul rece al raţiunii, magia se va
risipi imediat şi va fi cu siguranţă lovit din spate de raza proiectorului
drezinei de patrulare.
La capătul tunelului apăru o lumină. Îşi încetini paşii, iar peste un
minut intră în staţia de metrou Dobrîninskaia.

— 256 —
Grănicerul se mulţumi să-i pună doar întrebarea: „Am chemat
tehnicianul sanitar?” şi îl lăsă cât mai repede să treacă, făcându-şi vânt
cu palma în mod demonstrativ şi punându-şi la gură cealaltă mână.
Trebuia să meargă înainte, să plece cât mai repede de pe teritoriul
Hansei înainte ca gardienii să-şi dea în sfârşit seama, înainte de a auzi
în spate bocănitul cizmelor cu blacheuri, înaintea împuşcăturilor de
avertisment trase în aer, pentru că după aceea… Mai repede.
Fără să se uite la nimeni, cu privirea în pământ şi simţind ca o atingere
pe piele repulsia oamenilor la vederea lui, care crea un fel de vacuum
în jurul său, indiferent cât de densă ar fi fost mulţimea prin care trebuia
să-şi facă loc, Artiom mergea spre postul de grăniceri. Acum ce-o să
mai spună? Alte întrebări, din nou solicitarea de a prezenta paşaportul
– oare ce trebuia să răspundă?
Îşi plecase atât de mult capul, încât bărbia i se sprijinea în piept şi nu
vedea absolut nimic în jurul lui, aşa că din toată staţia reţinuse numai
plăcile dintr-un granit de culoare închisă, aşezate ordonat, care
acopereau podeaua. Mergea înainte, cu inima cât un purice în
aşteptarea acelui moment când va auzi vocea grosolană care-i va
porunci să stea pe loc. Graniţa Hansei era tot mai aproape. Acum… Uite
acum…
— Ce mai e şi porcăria asta? icni cineva la urechea lui, cu o voce
încărcată de scârbă.
Asta era.
— Eu… asta… M-am rătăcit… Nu sunt din partea locului… bâigui
Artiom fie de tulburare, fie pentru că-şi intrase în rol.
— Valea de aici, auzi, urâtanie!
Vocea suna extrem de convingător, aproape hipnotic, făcându-l să vrea
să i se supună.
— Da, eu… Eu aş… îngăimă Artiom, temându-se să nu sară calul.
— E strict interzis cerşitul pe teritoriul Hansei! îi comunică sever
vocea, care de data asta venea de la o distanţă mai mare.
— Da’ măcar puţin… am copii mici… zise el, înţelegând în cele din
urmă ce buton trebuia să apese şi însufleţindu-se dintr-odată.
— Ce copii? Ai turbat? se enervă grănicerul invizibil. Popov, Lomako,
la mine! Alungaţi mizeria asta de aici!
Nici Popov, nici Lomako nu voiau să-şi murdărească mâinile

— 257 —
atingându-l pe Artiom, aşa că pur şi simplu îl împinseră în spate cu
ţevile automatelor, iar în urma lui zbură înjurătura furioasă a şefului.
Pentru Artiom, asta suna ca un glas de înger.
Serpuhovskaia! Hansa rămăsese în urmă!
Acum ridică pentru prima dată ochii, dar ceea ce citi în privirile celor
din jur îl făcu să-i lase din nou în pământ. Aici nu mai era pe teritoriul
Hansei, se cufundase din nou în nebunia murdară a săracilor care
trăiau în restul metroului, dar Artiom era mult prea mizerabil chiar şi
pentru asta. Armura minunată care îl salvase pe drum, care-l făcuse
invizibil, determinându-i pe oameni să-şi întoarcă privirile şi să nu-l
observe, să-l lase să treacă prin toate barierele şi punctele de pază, se
transformase acum într-o crustă puturoasă de rahat.
Era limpede că trecuse deja de ora douăsprezece.
Acum, când se dusese prima rază de bucurie, acea forţă străină, parcă
luată cu împrumut, care îl făcuse să străbată cu încăpăţânare sectorul
dintre Paveleţkaia şi Dobrîninskaia, dispăru dintr-odată, lăsându-l
singur cu sine, flămând, mort de oboseală, fără nimic asupra sa, în timp
ce împrăştia în jur o putoare insuportabilă şi încă mai purta urmele
bătăilor de acum o săptămână.
Cerşetorii lângă care se aşezase, sprijinindu-se de un perete, ajunseseră
la concluzia că nu mai puteau suporta o asemenea duhoare şi se
trăseseră mai încolo, aruncând blesteme în toate direcţiile, aşa că acum
rămăsese complet singur. După ce-şi cuprinse umerii cu mâinile ca să
nu-i mai fie atât de frig, închise ochii şi stătu aşa multă vreme, fără să
se mai gândească la nimic, până-l luă somnul.
Mergea printr-un tunel nesfârşit, mai lung decât toate sectoarele luate
la un loc, prin care fusese nevoit să meargă în viaţa lui. Tunelul şerpuia,
ba urcând, ba coborând, dar nu mergea niciodată în linie dreaptă mai
mult de zece paşi, aşa că tot timpul trăgeai speranţă că se va încheia
după următoarea cotitură, dar el continua mereu, şi îi era din ce în ce
mai greu să înainteze, picioarele însângerate îl dureau, îl durea şi
spatele, iar fiecare pas îi provoca o durere care părea să fie un ecou al
celei care-i stăpânea întregul trup. Însă atâta vreme cât mai trăgea
speranţa că ieşirea nu era departe, poate chiar după colţ, Artiom încă
mai găsea în el puterea de a merge înainte. Şi mai târziu îi trecu
deodată prin minte o idee simplă, dar înfricoşătoare: dacă tunelul ăsta

— 258 —
nu avea ieşire? Dacă intrarea şi ieşirea sunt unite, sunt legate la un loc,
dacă cineva invizibil şi atotputernic i-a dat drumul în acest labirint fără
ieşire ca unui şobolan care se chinuie, încercând fără succes să-l muşte
de deget pe cel care face experimentul şi care vrea să-l lase să meargă
înainte până-şi va pierde puterile, până va cădea, fără niciun scop, pur
şi simplu pentru amuzament. Un şoarece într-un labirint. O veveriţă
într-o roată. Dar atunci, îşi spuse el, dacă mergând înainte nu ajungea
la nicio ieşire, poate că eliberarea va veni refuzând să înainteze inutil?
Se aşeză pe traverse, dar nu pentru că obosise, ci pentru că drumul lui
se încheiase. Zidurile din jur dispărură, iar el îşi spuse că pentru a -şi
atinge scopul şi pentru a încheia călătoria nu trebuia decât să se
oprească din mers. Mai târziu ideea se evaporă şi dispăru.
Când se trezi, îl cuprinse o nelinişte de neînţeles şi la început nu-şi
dădu seama ce se întâmplase, şi abia după aceea îi veniră în minte
fragmente de vis, ca nişte cioburi din care încercă să facă un mozaic,
dar ele nu rămâneau laolaltă, ci alunecau, pentru că nu avea suficient
adeziv ca să le lipească împreună şi să refacă întregul. Iar adezivul
acesta era de fapt o idee care-i venise în somn; ea era axa, inima
viziunii, ea îi conferea însemnătate. Fără ea era pur şi simplu un
morman de pânză ruptă, cu ea – un tablou minunat plin de un sens
fermecat, ce deschidea orizonturi nelimitate, care te chemau la ele. Şi
nu mai ţinea minte ideea aceea. Îşi muşca pumnii, îşi înfigea mâinile
murdare în părul murdar, buzele încropeau ceva ininteligibil, iar
trecătorii îl priveau cu teamă şi ostilitate. Dar ideea nu voia să se
întoarcă. Şi atunci, încet, cu grijă, de parcă încerca să scoată dintr-o
mlaştină un lucru agăţat de un fir de păr, începu s-o refacă dintre
fragmentele de amintiri. Şi – o, ce minune! – după ce reuşi să prindă
una din imaginile ei, şi-o aminti deodată chiar în felul acela primordial
în care îi apăruse în vis.
Pentru a încheia călătoria trebuia doar să se oprească din mers. Dar
acum, în lumina strălucitoare a conştiinţei treze, i se păru ceva simplu,
banal, jalnic şi care nu merita nici cea mai mică atenţie. Pentru a
încheia călătoria trebuia doar să se oprească din mers? Dar oare asta
reprezenta o ieşire? Şi oare acest lucru – încheierea călătoriei – era ceea
ce năzuia? Un gând care ţi se pare genial în vis, se dovedeşte adesea un
nonsens atunci când te trezeşti, o simplă combinaţie de cuvinte.

— 259 —
— O, dragul meu frate! Ce murdărie ai pe trup şi în suflet! rosti o voce
chiar deasupra capului său.
Fusese ceva atât de neaşteptat, că ideea care îi revenise şi dezamăgirea
amară care urmase după ce reuşise să şi-o amintească dispărură
instantaneu. Nici nu-i trecu prin minte că vocea i se adresa lui, aşa de
mult se obişnuise cu faptul că oamenii fugeau de el înainte de a apuca
să scoată vreun cuvânt.
— Noi îi salutăm pe toţi orfanii şi amărâţii, auzi apoi.
Glasul suna aşa de moale, de liniştitor şi de blând, că Artiom nu se mai
putu abţine şi aruncă mai întâi o privire piezişă în stânga, apoi se uită
posac în dreapta, temându-se să nu descopere acolo pe cel căruia i se
adresa de fapt.
Dar prin apropiere nu mai era nimeni. Cu el vorbea. Atunci ridică încet
capul până ce dădu cu ochii de un bărbat scund şi zâmbitor, îmbrăcat
într-o robă largă, cu părul blond-închis şi obraji rozalii, care-i întindea
prietenos mâna. Era extrem de important pentru Artiom să-i răspundă,
aşa că îi întinse la rândul lui mâna, cu un zâmbet abia schiţat. „De ce
nu se îndepărtează de mine, ca toţi ceilalţi?” se întrebă Artiom. „Ba
chiar e pregătit să-mi strângă mâna. De ce a venit tocmai la mine când
toţi cei din jur încearcă să mă evite?”
— O să te ajut, fratele meu! continuă omul rozaliu în obraji. Eu şi fraţii
mei o să-ţi dăm adăpost şi o să-ţi refacem forţele sufleteşti.
Artiom nu făcu decât să dea aprobator din cap, dar omul se mulţumi
şi cu atât.
— Atunci permite-mi să te duc în Turnul de Veghe, dragul meu frate!
spuse pe un ton cântător omul cu obrajii rozalii şi, apucându-l strâns
pe Artiom de mână, îl trase după el.
Artiom nu reţinuse pe unde merseseră – în general nu reţinea aşa ceva
–, dar îşi dădu seama că din staţie fusese dus în tunel, însă nu ştia
despre care dintre cele patru era vorba. Noua lui cunoştinţă i se
prezentă drept fratele Timotei şi vorbi tot timpul drumului, şi în staţia
cenuşie şi neînsemnată Serpuhovskaia, şi în tunelul întunecat şi adânc:
— Bucură-te, dragul meu frate, că m-ai întâlnit şi de azi înainte totul
se va schimba în viaţa ta. S-a încheiat negura lipsită de lumină a
peregrinărilor tale fără rost, căci ai ajuns la cel pe care l-ai căutat.
Artiom nu prea înţelegea foarte bine la ce se referea omul, pentru că

— 260 —
el, personal, ştia că peregrinările lui erau departe de a se fi încheiat, dar
Timotei cel rozaliu şi bucuros vorbea cu el aşa de frumos şi de blând,
că ar fi vrut să-l asculte întruna, să-i vorbească în aceeaşi limbă şi să-i
mulţumească pentru faptul că nu-l respinsese când toţi ceilalţi îi
întorseseră spatele.
— Crezi tu oare în Dumnezeu cel adevărat, unic, fratele meu, Artiom?
întrebă Timotei, oarecum într-o doară privindu-l pe Artiom drept în
ochi.
Artiom nu putu decât să dea vag din cap şi să bâiguie ceva ininteligibil,
care ar fi putut fi interpretat şi ca o încuviinţare, şi ca o negaţie.
— E foarte bine, e minunat, frate Artiom, ciripi Timotei. Numai această
credinţă adevărată te va salva de chinurile veşnice ale iadului şi -ţi va
răscumpăra păcatele. Pentru că – adăugă el luându-şi o înfăţişare
severă şi solemnă – va veni împărăţia Dumnezeului nostru, Iehova, şi
se vor împlini sfintele prorociri biblice. Oare tu studiezi Biblia, frate?
Artiom mormăi din nou ceva, dar omul cu obraji rozalii îl privi de data
aceasta cu oarecare îndoială.
— Când o să ajungem la Turnul de Veghe, o să te convingi cu ochii tăi
că Sfânta Carte care ne-a fost dăruită nouă de sus trebuie să fie studiată
şi multe lucruri bune se vor revărsa asupra omului care s-a întors pe
drumul cel adevărat. Biblia e un dar scump de la Dumnezeul nostru,
Iehova, e comparabilă numai cu scrisoarea unui tată iubitor faţă de
pruncii lui, adăugă el, pentru orice eventualitate. Ştii tu oare cine a
scris Biblia? îl mai întrebă el pe Artiom pe un ton puţin cam sever.

— 261 —
 CAPITOLUL 11

Artiom îşi spuse că nu mai are rost să se prefacă şi dădu din cap cu
sinceritate în semn că nu.
— Despre asta, ca şi despre multe altele, o să ţi se spună în Turnul de
Veghe, şi multe se vor deschide privirilor tale, îi promise fratele
Timotei. Dar ştii tu oare ce a spus Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu,
celor care l-au urmărit în Laodiceea?
Văzând că Artiom îşi ferea privirea, Timotei dădu din cap în semn de
reproş şi continuă:
— Iisus a spus: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine alifie de ochi ca să
ţi-i ungi şi să vezi.” 23 Dar Iisus nu vorbea despre durerea trupească,
sublinie fratele Timotei ridicând degetul arătător în sus, în timp ce
vocea îi atinse o tonalitate curios de ridicată, care le promitea celor
curioşi o continuare uimitoare.
Artiom se prefăcu imediat că manifestă un interes viu.
— Iisus vorbea despre orbirea spirituală ce trebuie neapărat vindecată,
soluţionă enigma fratele cu obraji rozalii. Asemenea ţie, mai sunt mii
de alţi rătăciţi care umblă pe bâjbâite, căci sunt orbi. Dar credinţa în
Dumnezeul nostru adevărat, Iehova, este chiar acea alifie de la care ţi
se vor deschide larg ochii şi vor vedea lumea adevărată, căci din punct
de vedere fizic vezi, dar spiritul tău e orb.
Artiom vru să spună că alifia pentru ochi i-ar fi prins foarte bine acum
vreo patru zile, dar alungă imediat gândul nepotrivit. Pentru că el nu
răspundea nimic, fratele Timotei decise că ideea aceasta complicată
trebuia analizată pe îndelete, aşa că o vreme tăcu, permiţându-i să
prindă sensul celor auzite.
Dar peste două minute undeva, în faţă, licări o lumină şi fratele
Timotei îi întrerupse meditaţiile pentru a-i transmite vestea cea bună:
— Vezi luminile acelea din depărtare? Acolo este Turnul de Veghe. Am
ajuns!
Nu era niciun turn şi Artiom simţi o uşoară dezamăgire. Era un tren, o
garnitură obişnuită aflată în mijlocul tunelului, ale cărei faruri
străluceau slab în întuneric, luminând primii cincisprezece metri.

23 Citat parţial modificat din Noul Testament, Apocalipsa Sfântului Ioan, 3:18.
— 262 —
Când fratele Timotei şi Artiom se apropiară de el, din cabina
mecanicului le ieşi în întâmpinare un bărbat îndesat, într-o robă
asemănătoare, care îl îmbrăţişă pe cel cu obrajii roz şi i se adresă tot cu
„dragul meu frate”, de unde Artiom trase concluzia că asta era mai
degrabă o figură de stil decât o declaraţie de dragoste.
— Cine este băiatul ăsta? întrebă cu o voce joasă individul cel scund,
zâmbindu-i blând lui Artiom.
— Artiom, noul nostru frate, care vrea să meargă împreună cu noi pe
calea cea adevărată, să studieze Sfintele Scripturi şi să se dezică de
diavol, explică Timotei.
— Atunci permite-i păzitorului Turnului să te salute, dragul meu frate
Artiom, spuse cu glas puternic grăsunul, iar Artiom fu din nou uimit
că nici el nu părea să remarce duhoarea insuportabilă cu care părea
îmbibată întreaga lui făptură.
— Şi acum, ciripi fratele Timotei când porniră agale prin primul vagon,
înainte să te întâlneşti cu fraţii în Sala Regatului, trebuie să -ţi cureţi
trupul, căci Iehova Dumnezeul nostru este curat şi sfânt şi se aşteaptă
ca şi adoratorii lui să păstreze curăţenia spirituală, morală şi fizică,
precum şi curăţenia gândurilor. Trăim într-o lume murdară – zise el,
uitându-se la hainele lui Artiom cu o faţă tristă, pentru că acestea erau
într-adevăr într-o stare deplorabilă – şi, pentru a rămâne curaţi în ochii
lui Dumnezeu, ni se cer eforturi serioase, fratele meu! conchise el şi -l
împinse pe Artiom într-o cămăruţă acoperită cu folii de plastic, ridicată
în apropiere de intrarea în vagon.
Pe urmă îl rugă să se dezbrace, şi îl stropi cinci minute cu apă dintr-un
furtun de cauciuc, ba îi dădu chiar şi o bucată de săpun cenuşiu, cu
miros respingător.
Artiom încercă să nu se întrebe din ce era făcut; în orice caz, nu numai
că râcâia pielea, dar distrugea şi mirosul mizerabil cu care era îmbibat.
La încheierea procedurii, fratele Timotei îi dădu o robă destul de
curată, care semăna cu a lui, şi se uită total dezaprobator la tubul de
cartuş ce-i atârna la gât, văzând în el un talisman ce arăta că se închină
la idoli, dar se limită la privirea plină de reproş.
Era uimitor şi faptul că în acest tren ciudat, care se oprise nu se ştie de
când în mijlocul tunelului şi care le slujea acum de adăpost fraţilor, se
găsea apă cu o asemenea presiune. Dar când Artiom întrebă ce fel de

— 263 —
apă e cea care curge din furtun şi cum reuşiseră să facă un asemenea
dispozitiv, fratele Timotei se mulţumi să zâmbească enigmatic şi
afirmă că strădania de a-i face pe plac lui Iehova îi împinge pe oameni
la fapte cu adevărat eroice şi de slavă. Explicaţia era mai mult decât
obscură, dar Artiom trebui să se mulţumească cu ea.
După aceea trecură în al doilea vagon, unde, între canapelele tari,
aşezate pe ambele laturi, de-a lungul pereţilor, se aflau mese lungi,
acum goale. Fratele Timotei se duse la un om care făcea ceva vrăji
deasupra unui ceaun mare, din care ieşea un abur ademenitor, şi reveni
cu o farfurie cu un fel de caşă care se dovedi a fi destul de comestibilă,
deşi Artiom nu reuşi să-i determine originea.
În vreme ce mânca grăbit fiertura fierbinte cu o lingură uzată de
aluminiu, fratele Timotei îl contempla cu încântare, neratând nicio
ocazie de a-şi împărtăşi impresiile:
— Să nu crezi că nu am încredere în tine, frate, dar răspunsul tău la
întrebarea mea despre credinţa în Dumnezeu a sunat nesigur. Oare ai
putea să-ţi imaginezi o lume în care nu există El? Oare lumea noastră
ar fi putut să se creeze singură, şi nu în conformitate cu voinţa Lui
înţeleaptă? Oare toată diversitatea formelor de viaţă, toate frumuseţile
pământului… – continuă el făcând cu bărbia un gest prin care
cuprindea întreaga sală de mese – … toate acestea ar fi putut să apară
întâmplător?
Artiom se uită cu atenţie în vagon, dar nu descoperi în el alte forme de
viaţă în afară de ei şi de bucătar. Nu era exclus, totuşi, ca pe undeva să
fi fost ascunşi nişte gândaci şi chiar nişte şobolani. Aplecându-se din
nou asupra castronului, răspunse doar printr-un mormăit sceptic.
Deşi se aştepta la altceva, dezaprobarea lui Artiom nu-l întristă pe
fratele Timotei. Dimpotrivă, se însufleţi vizibil şi obrajii lui roz
căpătară o roşeaţă pătimaşă, bătăioasă.
— Dacă asta nu te convinge de existenţa Lui, continuă energic fratele
Timotei, atunci gândeşte-te la altceva. Dacă în lumea asta nu există o
manifestare a voinţei dumnezeieşti, atunci înseamnă… – vocea îi
amuţi, îngrozită parcă, şi continuă abia după câteva clipe lungi, în care
Artiom îşi pierduse de tot pofta de mâncare – …că oamenii pot face
ceea ce vor şi că toată existenţa noastră nu are niciun sens şi nu există
niciun motiv pentru a o continua… Asta înseamnă că suntem absolut

— 264 —
singuri şi nu are cine să se îngrijească de noi. Asta înseamnă că suntem
cufundaţi în Haos şi nu există nici cea mai mică speranţă de a vedea
luminiţa de la capătul tunelului. Într-o asemenea lume ţi-e frică să
trăieşti. Într-o asemenea lume e imposibil să trăieşti.
Artiom nu răspunse nimic, dar cuvintele îl puseră pe gânduri. Până
acum el îşi văzuse viaţa tocmai ca pe un haos total, ca un lanţ de
coincidenţe lipsite de legătură şi de sens. Chiar dacă asta îl apăsa, iar
ispita de a da crezare oricărei afirmaţii simple care-i putea umple viaţa
de sens era mare, el considera asta o laşitate şi, din cauza durerii şi a
îndoielii, căpătase convingerea că viaţa lui nu era necesară nimănui în
afară de el şi că fiecare om viu trebuia să se opună lipsei de rost şi
haosului existenţei, singur sau împreună cu ceilalţi. Dar nu voia să
polemizeze acum cu blândul Timotei.
Se simţea împăcat, mulţumit, sătul şi sincer recunoscător faţă de acest
om care îl luase când era obosit, flămând şi mirosea urât, care îi vorbise
cu blândeţe şi acum îl spălase, îl hrănise şi-i dăduse haine curate. Voia
să-i mulţumească într-un fel şi de aceea, când omul îi făcu semn cu
degetul să-l urmeze, promiţându-i să-l ducă la adunarea fraţilor,
Artiom sări ascultător, arătând prin toată înfăţişarea sa că merge cu
plăcere la această adunare şi, în general, oriunde ar dori.
Pentru adunări era folosit următorul vagon, al treilea la număr. Acum
era plin de oameni care arătau extrem de diferit, dar care erau
îmbrăcaţi, în fond, în aceleaşi robe. În mijlocul vagonului probabil că
se afla o mică ridicătură, pentru că omul care stătea acolo era mai sus
cam cu jumătate de corp faţă de ceilalţi, aproape lovindu-se cu capul
de tavan.
— Acum e important să asculţi totul cu atenţie, îi spuse pe un ton
didactic fratele Timotei, făcându-şi loc printre oameni cu nişte mişcări
delicate, mângâietoare, şi trăgându-l după el spre podium.
Omul care stătea acolo era destul de în vârstă, cu o frumoasă barbă
căruntă care îi ajungea până la piept şi cu nişte ochi adânciţi în orbite,
de o culoare incertă, care aruncau priviri inteligente şi liniştite. Faţa
lui, fără a fi nici slabă, nici grasă, era brăzdată de riduri adânci, dar nu
arăta neajutorată şi neputincioasă, ca a unui bătrân, ci plină de
înţelepciune şi iradiind parcă un fel de putere inexplicabilă.
— Fratele Ioan, îi şopti cu evlavie în glas fratele Timotei. Mare noroc

— 265 —
ai mai avut, frate Artiom, abia a început şi o să auzi mai multe predici
deodată.
Fratele mai în vârstă îşi ridică puţin mâna, făcând un semn, iar foşnetul
şi şoaptele încetară imediat. Atunci începu, cu o voce profundă,
sonoră:
— Prima mea lecţie pentru voi, dragii mei fraţi, este despre cum să
aflaţi ce vrea Dumnezeu de la noi. Pentru aceasta trebuie să răspundeţi
la trei întrebări: ce informaţii importante conţine Biblia, cine e autorul
ei şi de ce trebuie s-o studiem?
Omul vorbea foarte simplu, folosind cuvinte care se deosebeau foarte
mult de cele sofisticate ale fratelui Timotei, iar Artiom se minună de
cât de simple erau cuvintele şi frazele şi ce scurte propoziţiile pe care
le folosea. Dar mai apoi se uită în jur şi văzu că majoritatea celor
prezenţi ar fi înţeles doar asemenea cuvinte, iar Timotei cel cu obrajii
roz nu i-ar fi impresionat mai mult ca o masă sau un perete. Între timp,
fratele cel cărunt arătă că Biblia spune adevărul despre Dumnezeu:
cine este El şi care sunt legile Lui. După aceea trecu la a doua întrebare
şi povesti că Biblia, de-a lungul a 1600 de ani, a fost scrisă de
aproximativ 40 de oameni diferiţi, dar toţi au fost inspiraţi de
Dumnezeu.
— De aceea, încheie fratele, autorul Bibliei nu e un om, ci Dumnezeu,
cel care locuieşte în ceruri. Şi acum să-mi răspundeţi, fraţilor, de ce
trebuie să studiem Biblia? îi întrebă şi apoi, fără să aştepte răspunsul
fraţilor, explică tot el. Pentru că a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a
îndeplini voinţa Lui, în ciuda piedicilor, este garanţia viitorului vostru
veşnic. Nu toţi vor fi bucuroşi că studiaţi Biblia, îi preveni el, dar să nu
permiteţi nimănui să vă împiedice! mai zise, aruncându-le o privire
severă celor adunaţi acolo.
Preţ de un minut se lăsă tăcerea, apoi fratele, după ce luă o gură de
apă, continuă:
— A doua lecţie pentru voi, fraţilor, e despre cine este Dumnezeu.
Pentru aceasta să-mi răspundeţi la trei întrebări: cine e Dumnezeu cel
adevărat şi care e numele Lui, care sunt principalele Lui calităţi şi cum
trebuie să ne închinăm Lui?
Cineva din mulţime voi să răspundă la una dintre întrebări, dar
oamenii îl admonestară furioşi, iar fratele, ca şi cum nu s-ar fi

— 266 —
întâmplat nimic, începu să răspundă singur:
— Oamenii se ploconesc în faţa mai multor lucruri. Dar în Biblie se
spune că este un singur Dumnezeu adevărat. El a creat tot ce există în
cer şi pe pământ. Din moment ce El ne-a dat viaţa, numai lui trebuie
să ne plecăm. Şi care e numele Dumnezeului cel adevărat? ridică vocea
fratele, făcând o pauză.
— Iehova! bubui corul pe mai multe voci.
Artiom se uită temător în jur.
— Numele lui Dumnezeu cel adevărat este Iehova! confirmă fratele. El
are multe titluri, dar un singur nume. Reţineţi numele Dumnezeului
nostru şi să-l numiţi nu cu frică, după titlu, ci direct, pe nume! Cine
îmi va răspunde acum care sunt principalele calităţi ale Dumnezeului
nostru?
Artiom se gândi că acum chiar că se va găsi cineva din mulţime destul
de educat pentru a răspunde la această întrebare. Şi un tânăr cu o
înfăţişare destul de serioasă, care stătea în apropiere, ridică mâna în
sus pentru a răspunde, dar fratele i-o luă înainte:
— Personalitatea lui Iehova apare în Biblie. Principalele lui calităţi sunt
iubirea, dreptatea, înţelepciunea şi puterea. În Biblie se spune că
Dumnezeu e milostiv, bun, iertător, mărinimos şi răbdător. Noi, ca
nişte copii ascultători, trebuie să-l imităm în toate.
Cele spuse nu stârniră nicio obiecţie din partea celor adunaţi şi fratele,
după ce-şi mângâie barba bogată, întrebă:
— Şi acum, spuneţi-mi, cum trebuie să ne plecăm Domnului nostru
Iehova? Iehova spune că trebuie să ne plecăm numai Lui. Nu trebuie
să cinstim icoane, tablouri, simboluri şi să ne rugăm la acestea!
Dumnezeul nostru nu va împărţi gloria cu altcineva! Icoanele nu ne
pot ajuta în niciun fel! bubui ameninţător vocea lui.
Din mulţime se auzi un freamăt aprobator, iar fratele Timotei îşi
întoarse spre Artiom chipul vesel şi spuse:
— Fratele Ioan e mare orator şi datorită lui frăţia noastră creşte de la o
zi la alta şi se măreşte numărul adepţilor credinţei adevărate!
Artiom zâmbi acru. Deocamdată, cuvintele înflăcărate ale fratelui Ioan
nu-l făcuseră să se molipsească de entuziasmul tuturor celorlalţi. Dar
poate că merita să asculte mai departe?
— În cea de-a treia lecţie a mea o să vă povestesc cine este Iisus Cristos,

— 267 —
spuse fratele. Şi iată cele trei întrebări: de ce Iisus Cristos a fost numit
primul fiu născut al lui Dumnezeu, de ce a venit el pe pământ ca om şi
ce va face Iisus în viitorul apropiat?
Mai departe se văzu că Iisus a fost numit „prim fiu născut” al lui
Dumnezeu pentru că a fost prima creaţie a lui Dumnezeu, care, înainte
de a se întrupa pe pământ, a fost o persoană spirituală şi a trăit în
ceruri. Pe Artiom asta îl uimi din cale afară – văzuse cerul adevărat o
singură dată la o vârstă când era conştient de ceea ce se întâmplă în
jurul său, chiar în acea zi fatidică de la Grădina Botanică. Cineva îi
spuse odată că în stele ar putea exista viaţă. Dar să fie aşa ceva chiar în
cer?!
După ce lămuriră treaba asta, fratele Ioan continuă:
— Dar care dintre voi îmi va spune de ce Iisus Cristos, fiul lui
Dumnezeu, a venit pe pământ ca om? întrebă el, apoi făcu o pauză de
efect.
Acum Artiom începuse deja să priceapă puţin câte puţin ceea ce se
întâmpla în jur şi se lămurise care dintre cei prezenţi făceau parte
dintre novici şi care frecventau de mult aceste lecţii. Veteranii nu
încercau niciodată să răspundă la întrebările fratelui, însă novicii
încercau mereu să-şi arate cunoştinţele şi râvna, strigând răspunsurile
şi dând din mâini, dar numai până în momentul în care fratele începea
să explice singur.
— Neascultând porunca lui Dumnezeu, primul om, Adam, a făcut ceea
ce în Biblie este numit „păcat”, porni de departe fratele. De aceea
Dumnezeu l-a condamnat pe Adam să fie muritor. Cu timpul, Adam a
îmbătrânit şi a murit, dar el a transmis păcatul tuturor copiilor săi şi
de aceea şi noi îmbătrânim, ne îmbolnăvim şi murim. Şi atunci
Dumnezeu l-a trimis pe întâiul său născut, Iisus, pentru ca El să-i
înveţe pe oameni adevărul despre Dumnezeu, să fie un exemplu pentru
ei, neatins de păcat, şi să-şi jertfească viaţa pentru a elibera omenirea
de păcat şi moarte.
Lui Artiom ideea asta i se părea foarte ciudată. De ce trebuia ca mai
întâi să-i pedepseşti pe toţi cu moartea, pentru ca mai apoi să-ţi
jertfeşti propriul fiu pentru a readuce totul la starea de la început? De
ce trebuia să se întâmple aşa ceva dacă El era atotputernic?
— După ce a înviat, Iisus s-a întors în cer ca persoană spirituală. Mai

— 268 —
târziu, Dumnezeu l-a numit Rege. În curând, Iisus va îndepărta de pe
pământ tot răul şi suferinţele! promise fratele. Dar despre asta, după
rugăciune, iubiţii mei fraţi!
Cei prezenţi la adunare îşi plecară supuşi capetele şi deveniră părtaşi
la misterele rugăciunii. Artiom se cufundase în vuietul numeroaselor
voci din care puteau fi desluşite anumite cuvinte, dar sensul lor general
îi scăpa. După rugăciunea de cinci minute, fraţii începură să discute cu
însufleţire, trăind, după câte se părea, o înălţare spirituală. Artiom
începuse să se simtă neliniştit, dar hotărî să mai rămână aici, pentru că
partea cea mai convingătoare a lecţiei putea să se petreacă abia mai
târziu.
— Şi în cea de-a patra lecţie a mea o să vă spun cine este Diavolul, îi
preveni fratele Ioan ameninţător, aruncându-le o privire sumbră,
înflăcărată. Sunteţi cu toţii pregătiţi? Toţi fraţii sunt suficient de
puternici sufleteşte pentru a afla acest lucru?
Acum chiar că trebuia să i se răspundă, dar Artiom nu reuşi să scoată
niciun sunet. De unde să ştie el dacă avea tăria sufletească necesară,
atâta vreme cât nu ştia despre ce era vorba?
— Şi iată cele trei întrebări: de unde a apărut Satana, cum îi înşală
Satana pe oameni şi de ce trebuie să ne împotrivim Diavolului?
Artiom rată aproape întregul răspuns la prima întrebare pentru că
începuse să se gândească la locul unde se afla şi la cum să scape de
acolo, când auzi că principalul păcat al lui Satana consta în faptul că
voia ca oamenii să i se supună lui, şi nu lui Dumnezeu, aşa cum se
cuvenea. Artiom se îndoia de faptul că Dumnezeu era un stăpân bun,
care se îngrijea de nevoile tuturor supuşilor săi, precum şi că ar fi
existat vreun om care să i se supună necondiţionat lui Dumnezeu.
Artiom avea acum impresia că limbajul folosit de frate era îngrozitor
de formal, potrivit mai degrabă într-o cancelarie decât pentru
discutarea unor asemenea probleme. Din când în când, fratele Timotei
se uita atent la el, încercând fără succes să descopere pe faţa lui măcar
o scânteie care să promită viitoarea iluminare, dar el devenea din ce în
ce mai posac.
— Satana îi înşală pe oameni pentru ca aceştia să i se plece lui, spunea
în acest timp fratele Ioan. Există trei modalităţi de a înşela: religie falsă,
spiritism şi naţionalism. Dacă religia propovăduieşte minciuni despre

— 269 —
Dumnezeu, ea slujeşte scopurilor Satanei. Adepţii religiilor false pot
crede sincer că ei i se închină Dumnezeului adevărat, dar în realitate îl
slujesc pe Satana. Spiritismul este ceea ce fac oamenii atunci când
cheamă duhurile pentru ca ele să-i protejeze, să le facă rău altor
oameni, să prezică viitorul şi să facă minuni. În spatele tuturor acestor
acţiuni stă o forţă necurată – Satana! strigă fratele cu o voce tremurând
de ură şi repulsie. Mai mult, Satana îi înşală pe oameni stârnind în ei o
mândrie naţională extremă şi îndemnându-i să se plece în faţa unor
organizaţii politice – zise el ridicând un deget în semn de avertizare.
Oamenii consideră uneori că poporul sau rasa lor sunt mai bune ca ale
altora. Dar nu e aşa.
Artiom îşi frecă gâtul, pe care îi mai rămăsese un semn roşu, şi tuşi. Cu
ultimul lucru nu putea fi de acord.
— Circulă opinia că greutăţile omenirii vor fi înlăturate de către
organizaţiile politice. Cei convinşi de asta resping Împărăţia lui
Dumnezeu. Dar problemele omenirii le rezolvă numai Împărăţia lui
Iehova. Iar acum o să vă spun, o, fraţilor, de ce trebuie să ne opunem
Diavolului. Pentru a ne face să ne îndepărtăm de Iehova, Satana poate
acţiona împotriva noastră şi ne poate prigoni. Unii din apropiaţii voştri
s-ar putea supăra văzând că studiaţi Biblia. Alţii ar putea să râdă de voi.
Dar cui îi datoraţi viaţa voastră? întrebă fratele, în vocea căruia se
distinseră nişte sunete de o duritate metalică. Satana vrea să vă sperie!
Ca să nu mai aflaţi despre Iehova! Să nu-i permiteţi asta Satanei! Nu-l
lăsaţi să câştige! bubui vocea lui de parcă s-ar fi auzit ropote de tunet.
Dacă vă opuneţi Diavolului, o să-i demonstraţi lui Iehova că sunteţi
pentru domnia lui! încheie fratele, iar mulţimea începu să aclame,
entuziasmată.
Printr-un singur gest al mâinii, fratele Ioan opri isteria generală pentru
a transmite adunării ultima lecţie, a cincea.
— Ce a intenţionat Dumnezeu în legătură cu pământul? li se adresă el
celor prezenţi, întinzând braţele în lături. Iehova a făcut pământul
pentru ca oamenii să trăiască aici veşnic şi în fericire! El a vrut ca
pământul să fie locuit de omenirea credincioasă, plină de bucurie.
Pământul nu va fi niciodată distrus. El va exista veşnic! promise Ioan.
Artiom nu se mai putu abţine şi pufni, şi atunci câteva priviri furioase
se îndreptară spre el, iar fratele Timotei îl ameninţă cu degetul.

— 270 —
— Primii oameni, Adam şi Eva, au păcătuit, încălcând intenţionat
legea lui Dumnezeu. De aceea Iehova i-a alungat din Rai, şi Raiul a fost
pierdut. Dar Iehova nu a uitat de ce a făcut pământul. El a promis să -l
transforme într-un rai în care vor trăi veşnic oamenii. Dar cum îşi va
îndeplini Dumnezeu intenţia? se întrebă fratele.
Judecând după pauza lungă, acum trebuia să urmeze momentul cheie
şi Artiom deveni numai ochi şi urechi.
— Înainte ca pământul să devină rai, trebuie îndepărtaţi oamenii răi,
rosti Ioan pe un ton rău-prevestitor. Strămoşilor noştri li s-a promis că
această curăţare va avea loc la Armaghedon, războiul dus de
Dumnezeu pentru distrugerea răului. Apoi Satana va fi înlănţuit
pentru o mie de ani. Nu va mai fi nimeni care să facă rău pământului.
Va rămâne în viaţă numai poporul lui Dumnezeu! O mie de ani
deasupra pământului va domni împăratul Iisus Cristos!
Fratele îşi îndreptă privirea arzătoare spre rândurile din faţă ale celor
prezenţi şi-i cercetă pe îndelete.
— Înţelegeţi voi oare ce înseamnă asta? Războiul lui Dumnezeu de
distrugere a răului deja s-a încheiat! Ceea ce s-a întâmplat cu acest
pământ păcătos este chiar Armaghedonul! Răul a fost făcut cenuşă!
Conform celor prezise, va supravieţui numai poporul lui Dumnezeu.
Noi, cei care trăim în metrou, suntem chiar poporul lui Dumnezeu!
Noi am supravieţuit Armaghedonului! Împărăţia lui Dumnezeu va
veni! În curând nu vor mai fi nici bătrâneţe, nici boli, nici moarte!
Bolnavii se vor vindeca, bătrânii vor deveni din nou tineri! În timpul
Domniei de o mie de ani a lui Iisus, oamenii credincioşi lui Dumnezeu
vor transforma pământul în rai, iar Dumnezeu va învia din morţi
milioane de oameni!
Artiom îşi aduse aminte de discuţia lui Suhoi cu Hunter despre faptul
că nivelul de radiaţii de la suprafaţă nu va scădea înainte de scurgerea
a cel puţin cincizeci de ani, că omenirea era condamnată, că vor apărea
alte specii… Dar fratele tocmai explica că nu se va întâmpla aşa, că
suprafaţa pământului se va transforma într-un rai înfloritor. Artiom ar
fi vrut să-l întrebe ce fel de plante monstruoase pot înflori în acest rai
carbonizat, ce oameni vor cuteza să iasă la suprafaţă pentru a-l popula
şi dacă părinţii lui fuseseră copiii lui Satana şi pentru asta muriseră în
războiul de distrugere a răului, dar nu spuse nimic din toate astea. Era

— 271 —
copleşit de o asemenea tristeţe şi de o asemenea deznădejde, încât
ochii îi ardeau şi urmări ruşinat dâra umedă a unei lacrimi care i se
scurgea pe obraz. După ce-şi veni în fire, zise cu voce tare un singur
lucru:
— Dar ce zice Iehova, Dumnezeul nostru adevărat, despre mutanţii
fără cap?
Întrebarea rămăsese suspendată în aer. Fratele Ioan nu-i aruncă nici
măcar o privire, dar cei care stăteau alături de el se uitară la el speriaţi
şi dezgustaţi, iar în jurul lui se făcu imediat gol, respingându-l toţi de
parcă emana din nou mirosuri puturoase. Fratele Timotei îl luă de
mână, dar Artiom se smulse cu forţa şi, împingându-i pe fraţii
înghesuiţi, începu să se strecoare spre ieşire. De câteva ori încercară
să-i pună piedică, cineva chiar îl lovi cu pumnul în spate şi în urma lui
se auzi o şoaptă indignată.
Reuşi să iasă din Sala Regatului şi trecu prin sala de mese. Aici erau
acum mulţi oameni care stăteau cu toţii la masă, cu nişte castroane
goale de aluminiu în faţă; în mijloc se întâmpla ceva curios şi toţi ochii
erau aţintiţi într-acolo.
— Înainte să mâncăm, fraţilor, spunea un om slab, cu un aer oarecare
şi cu un nas strâmb, haideţi să-l ascultăm pe micul David şi povestea
lui, care va completa predica auzită astăzi despre violenţă.
Se trase într-o parte şi locul îi fu luat de un băiat grăsuţ, cu nasul cârn
şi cu un păr blond, lins.
— Era furios şi voia să mă trosnească, începu David cu tonul folosit în
general de copii când spun o poezie învăţată pe de rost. Probabil pur
şi simplu pentru că eram mic de statură. M-am retras din faţa lui şi am
început să strig: „Stai! Aşteaptă! Nu mă lovi! Nu ţi-am făcut nimic. Cu
ce te-am supărat? Mai bine spune ce s-a întâmplat!” spuse David, în
timp ce faţa lui căpătă o expresie spiritualizată pe care se vedea că o
exersase.
— Şi atunci ce ţi-a spus acest uriaş îngrozitor? întrebă tulburat
slăbănogul.
— Se pare că cineva îi furase micul dejun, iar el îşi revărsase pur şi
simplu mânia spre primul om care îi ieşise în cale, explică David, dar
ceva din vocea lui te făcea să te îndoieşti de faptul că înţelegea bine
sensul celor spuse.

— 272 —
— Şi cum ai procedat? îl grăbi slăbănogul, sporind tensiunea.
— Pur şi simplu i-am spus: „Dacă o să mă loveşti, asta nu-ţi va da înapoi
micul dejun” şi i-am propus să mergem împreună la fratele bucătar
pentru a-i povesti cele întâmplate. I-am cerut încă un mic dejun pentru
el. După aceea mi-a strâns mâna şi a fost mereu prietenos cu mine.
— Este prezent aici cel care l-a jignit pe micul David? întrebă deodată
slăbănogul cu o voce de anchetator.
Imediat se ridică o mână şi un băiat masiv, de vreo douăzeci de ani şi
cu o faţă stupidă şi răutăcioasă îşi croi drum spre scena improvizată,
pentru a povesti ce efect minunat avuseseră asupra lui cuvintele
micului David. Era clar că băiatul se pricepea mult mai bine să înveţe
cuvinte al căror sens nu-l înţelegea. Când reprezentaţia se încheie, iar
micul David şi uriaşul pocăit fură însoţiţi la plecarea de pe scenă de
aplauze aprobatoare, tipul slăbănog le luă locul şi li se adresă cu
înflăcărare celor care stăteau jos:
— Da, cuvintele mici dispun de o forţă uriaşă! Cum se spune în Pilde,
„o limbă dulce înmoaie oase”. Blândeţea şi sfiala nu sunt nişte
slăbiciuni, o, fraţii mei dragi, căci în spatele blândeţii se ascunde o
mare tărie de caracter! Iar exemplele din Sfânta Biblie demonstrează
tocmai acest lucru! zise el, apoi, după ce căută în cartea unsuroasă
pagina respectivă, se apucă să citească plin de elan cine ştie ce poveste.
Artiom porni mai departe, însoţit de priviri uimite, şi în cele din urmă
ajunse în primul vagon. Acolo nu-l reţinu nimeni şi vru să se îndrepte
spre ieşire, dar păzitorul Turnului, grăsunul bonom şi imperturbabil
care-l salutase bucuros când intrase, îi tăie acum calea cu trupul său şi,
încruntându-şi sprâncenele groase, îl întrebă sever dacă are
permisiunea de a ieşi. Artiom nu avea cum să-l ocolească, fiindcă omul
îi bloca trecerea şi părea imposibil să-l poată împinge. După ce aruncă
o privire în jur, Artiom remarcă un automat nou, în bună stare şi cu un
încărcător de rezervă lipit cu bandă izolatoare, aflat la punctul de
comandă al mecanicului, şi se gândi cum era să nu răspunzi prin forţă
când ţi se făcea un rău.
Din fericire, atunci apăru fratele Timotei care, uitându-se cu duioşie la
paznic, spuse:
— Băiatul poate să plece, noi nu reţinem pe nimeni ai ci împotriva
dorinţei lui.

— 273 —
Uimit să audă aşa ceva, paznicul se dădu la o parte.
— Permite-mi totuşi să te însoţesc măcar puţin, o, dragul meu frate
Artiom, spuse pe un ton cântător fratele Timotei, iar Artiom, incapabil
să se împotrivească magiei din vocea lui, dădu aprobator din cap. Poate
că la început ai găsit neobişnuit felul în care trăim noi aici, spuse
liniştitor Timotei, dar acum sămânţa lui Dumnezeu a căzut şi în tine şi
ochii mei văd că a căzut pe un teren fertil. Vreau să-ţi spun doar cum
nu trebuie să te comporţi acum, când Împărăţia lui Dumnezeu este
mai aproape ca niciodată, ca să nu fii alungat din ea. Trebuie să înveţi
să urăşti răul şi să eviţi lucrurile pe care le urăşte Dumnezeu:
preacurvia, care înseamnă necredinţă, împreunarea cu animalele,
sodomia, incestul şi homosexualitatea, jocurile de noroc, minciuna,
hoţia, accesele de mânie, violenţa, vrăjitoria, spiritismul, beţia, le
enumera repede fratele Timotei, privind neliniştit în ochii lui Artiom.
Dacă-l iubeşti pe Dumnezeu şi vrei să-i faci pe plac, evită asemenea
lucruri! Pot să-ţi acorde ajutor prietenii tăi mai în vârstă, adăugă,
făcând probabil aluzie la el însuşi. Cinsteşte numele lui Dumnezeu,
propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu, nu lua parte la răutăţile
acestei lumi, dezice-te de oamenii care-ţi spun să faci astfel, căci Satana
vorbeşte prin gura lor, mai bolborosi el, pierzându-şi deja speranţa, dar
Artiom nu auzea nimic şi mergea din ce în ce mai repede, aşa că fratele
Timotei nu mai putea să ţină pasul cu el.
— Spune-mi, unde te pot găsi data viitoare? strigă el gâfâind de
undeva, din urmă, de la o distanţă aşa de mare că abia se mai vedea.
Artiom nu zise nimic şi o luă la fugă, iar atunci din spate, din întuneric,
se auzi un strigăt disperat:
— Dă-mi înapoi roba!
Artiom fugea înainte, împiedicându-se, fără să vadă nimic în faţă, şi de
câteva ori căzu destul de rău, zdrelindu-şi palmele de podeaua din
beton şi rănindu-şi genunchii, dar nu avea cum să se oprească, văzuse
limpede automatul negru de pe pupitrul de comandă şi acum nu mai
credea că fraţii vor prefera cuvintele blânde în detrimentul violenţei,
dacă vor putea să-l ajungă din urmă.
Se apropiase cu încă un pas de ţinta lui, se afla deja extrem de aproape
de Polis, mergea pe aceeaşi linie şi mai avea doar două staţii până acolo.
Lucrul cel mai important era să meargă înainte, să nu se abată cu

— 274 —
niciun pas de la drum şi atunci… Oare se putea să nu…
Ieşi în Serpuhovskaia şi, fără să rămână acolo nicio clipă, verificând
numai direcţia, se cufundă din nou în gaura neagră care i se deschidea
înainte.
Dar aici i se întâmplă ceva.
Frica de tunel, un sentiment pe care deja îl uitase, îl copleşi dintr-
odată, făcându-l să rămână ţintuit locului, cu picioarele neputincioase
înfipte în pietriş, fără să mai poată să meargă, să gândească, să respire.
Avusese impresia că îşi formase deja nişte deprinderi şi că, după toate
peregrinările sale, acum îl va părăsi şi nu va îndrăzni să-l mai
necăjească. Nu simţise nici frică, nici nelinişte când mersese de la Kitai-
Gorod la Puşkinskaia, de la Tverskaia la Paveleţkaia, ori chiar atunci
când parcursese de unul singur drumul de la Paveleţkaia la
Dobrîninskaia. Şi uite că groaza revenise.
Cu fiecare pas înainte se simţea tot mai apăsat şi mai strivit, dorindu-
şi să se elibereze imediat şi s-o ia la fugă, mâncând pământul, spre
staţie, unde măcar era nişte lumină, unde erau oameni, unde nu
simţeai mereu în spate senzaţia privirii fixe şi pline de răutate a cuiva.
Avusese mult prea mult de-a face cu oamenii ca să mai simtă ceea ce
se năpustise atunci asupra lui, la ieşirea din Alekseevskaia. Dar acum
se simţea din nou copleşit înţelegând că metroul nu era pur şi simplu
o întreprindere de transport construită odinioară, nici un adăpost
antiaerian ori doar locul în care trăiau câteva zeci de mii de oameni.
Era mai degrabă un loc căruia cineva îi insuflase o viaţă proprie,
misterioasă, care nu se putea compara cu nimic altceva şi că acest
cineva dispunea de o inteligenţă neobişnuită, pe care omul nu o putea
înţelege, şi de o conştiinţă străină lui.
Senzaţia aceasta era aşa de clară şi de puternică acum, încât Artiom îşi
spuse că frica de tunel, pe care oamenii îl considerau în mod eronat
drept un ultim refugiu, era doar un semn de ostilitate din partea acestei
uriaşe făpturi faţă de micile creaturi care se agitau în trupul său. Acesta
nu voia acum ca Artiom să meargă înainte, opunându-se năzuinţei lui
de a ajunge cu orice preţ la capătul călătoriei sale, adică la Scop, prin
voinţa sa străveche şi puternică, iar opoziţia creştea cu fiecare metru
parcurs.
Acum înainta prin bezna de nepătruns, ceea ce îi dădea impresia că

— 275 —
ieşise în afara spaţiului şi a timpului. Nu-şi vedea nici mâinile, chiar
dacă le ducea până la ochi, şi i se părea că trupul lui încetase să mai
existe, de parcă n-ar fi mers prin tunel, ci ar fi plutit, sub forma raţiunii
pure, într-o dimensiune necunoscută.
Nu putea vedea pereţii care rămâneau în urmă şi din cauza asta i se
părea că stă pe loc şi că nu avansează niciun pas, că ţelul său e la fel de
inaccesibil ca şi acum cinci ori zece minute. Da, picioarele călcau pe
traverse şi asta putea demonstra că se deplasează în spaţiu. Pe de altă
parte, semnalul care-i atenţiona creierul în legătură cu următoarea
traversă pe care păşea, pipăind-o cu piciorul, era aşa de monoton, de
parcă fusese înregistrat o dată şi acum era reprodus mereu, la infinit.
Şi asta îl făcea să se îndoiască de realitatea mişcării. Oare faptul că se
mişcase îl făcea într-adevăr să se apropie de ţelul său? Şi deodată îşi
aminti în cele mai mici detalii viziunea pe care o avusese şi care îi
dăduse un răspuns aparent salvator la întrebarea ce-l frământa.
Şi atunci, fie din cauza fricii de acel lucru necunoscut, malefic şi ostil
care îl pândea din spate, fie pentru a-şi demonstra că totuşi se
deplasează, Artiom porni înainte, mânat de o forţă de două ori mai
mare.
Iar când ghici, printr-un al şaselea simţ, că în faţă avea un obstacol,
Artiom abia putu să se oprească, reuşind ca prin minune să-l evite.
Pipăind cu grijă metalul rece şi ruginit, apoi nişte cioburi de sticlă
prinse într-o garnitură de cauciuc şi pe urmă nişte discuri de oţel, care
erau de fapt roţi, Artiom îşi dădu seama că misteriosul obstacol era un
tren. După toate aparenţele, fusese abandonat. În orice caz, nu se
auzea nimic prin preajma lui. Aducându-şi aminte de îngrozitoarea
poveste a lui Mihail Porfirievici, Artiom nu încercă să se urce în el, ci
se strădui mai degrabă să ocolească vagoanele şi să se ţină cât mai
aproape de peretele tunelului. Când reuşi să treacă de tren, lăsă să -i
scape un oftat de uşurare şi o luă din nou la goană.
Prin întuneric, era cu adevărat dificil, dar picioarele i se obişnuiseră,
aşa că alergă, alergă mereu până ce deodată, din faţă şi de undeva din
lateral, începu să vadă strălucirea roşiatică a unui foc.
Simţi o uşurare imposibil de redat în cuvinte când îşi dădu seama că se
află în lumea reală şi că alături de el sunt oameni adevăraţi. Nu conta
cum aveau să se poarte cu el, puteau fi şi nişte criminali, hoţi, sectanţi

— 276 —
ori revoluţionari, nu avea absolut nicio importanţă, conta doar că erau
nişte creaturi asemenea lui, din carne şi sânge. Nu se îndoia nicio
secundă că va putea găsi adăpost la ei şi că se va putea ascunde de fiinţa
aceea uriaşă care voia să-l sugrume – sau poate că de propria raţiune
înnebunită.
Înaintea ochilor îi apăruse o staţie aşa de ciudată, că nu putea spune
cu siguranţă dacă se întorsese în lumea reală sau încă mai hălăduia prin
cotloanele propriei conştiinţe.
În staţia Polianka, fiindcă numai asta putea să fie, ardea un singur foc
slab, dar cum aici nu mai erau alte surse de lumină, acesta părea chiar
mai strălucitor decât becurile electrice de la Paveleţkaia. Lângă foc
stăteau doi oameni, unul cu spatele, altul cu faţa spre el, dar niciunul
dintre ei nu-l observase şi nu-l auzise pe Artiom, de parcă ar fi fost
separaţi printr-un perete invizibil care-i izola de lumea exterioară.
Staţia, atât cât se vedea din ea la lumina focului, era ticsită cu
nemaipomenit de multe lucruri, extrem de variate: se puteau distinge
contururile unor biciclete stricate, ale unor capote de automobil,
resturi de mobilă şi de cine ştie ce aparatură şi un munte de
maculatură, din care cei care stăteau jos luau din când în când câte un
teanc de ziare sau o carte şi le aruncau în foc. Chiar în faţa focului se
afla bustul alb de gips al cuiva, pus pe un soclu, iar alături de el îşi
făcuse culcuş o pisică. În rest, nu mai era nici ţipenie.
Unul dintre cei ce stăteau jos îi povestea pe îndelete ceva celuilalt.
Apropiindu-se, Artiom începu să înţeleagă ce ziceau:
— Uite, sunt o grămadă de zvonuri despre Universitate… Sunt total
greşite, de fapt. Sunt numai ecouri ale vechilor mituri despre Oraşul
Subteran din Ramenki. Cel care a fost parte din Metro-2. Bineînţeles,
nu poţi nega totul fără niciun dubiu. De fapt, aici nu poţi fi niciodată
sigur în vreo privinţă. E un imperiu al miturilor şi legendelor. Metro-2
ar fi, desigur, principalul mit, cel de aur, dacă ar fi fost cunoscut de mai
mulţi oameni. Să luăm, spre exemplu, doar credinţa în Observatorii
Nevăzuţi!
Artiom se apropie foarte mult de ei şi exact atunci omul care stătea cu
spatele la el îi spuse interlocutorului:
— Acolo e cineva.
— Desigur, aprobă celălalt cu o mişcare a capului.

— 277 —
— Poţi să te aşezi alături de noi, spuse primul, adresându-i-se lui
Artiom, dar fără să-şi întoarcă privirea spre el.
— Oricum nu poţi merge mai departe.
— De ce? se nelinişti Artiom. Ce, este ceva în acest tunel?
— Ei, bineînţeles că nu e nimeni. Cine se bagă acolo? Doar că acum nu
se poate, îţi spun eu. Aşa că aşază-te, îi explică răbdător cel care stătea
cu spatele.
— Mulţumesc.
Nu prea convins, Artiom făcu un pas înainte şi se aşeză vizavi de bust.
Cei doi aveau peste patruzeci de ani; unul era încărunţit şi purta
ochelari cu ramă pătrăţoasă, iar celălalt era un om slab cu părul blond
şi cu o barbă mică. Amândoi purtau nişte pufoaice vechi care erau
suspect de nepotrivite cu înfăţişarea lor. Fumau, trăgând fumul prin
furtunul subţire al unui dispozitiv care semăna cu o narghilea şi
dinspre care venea o aromă ameţitoare.
— Cum te cheamă? îl întrebă cel cu părul blond.
— Artiom, răspunse el mecanic, preocupat să-i cerceteze pe aceşti
oameni ciudaţi.
— Îl cheamă Artiom, îi transmise blondul celuilalt.
— Ei, asta e clar, răspunse celălalt.
— Eu sunt Evgheni Dmitrievici. Iar acesta este Serghei Andreevici, se
prezentă blondul.
— Poate că n-ar trebui să fim aşa formali? zise cu îndoială Serghei
Andreevici.
— Nu, Serioja, dacă tot am ajuns până la vârsta asta, măcar să tragem
nişte foloase. E vorba de statut şi de toate celelalte, protestă Evgheni
Dmitrievici.
— Ei, şi ce mai urmează? îl întrebă Serghei Andreevici pe Artiom.
Întrebarea suna foarte ciudat, de parcă cerea o continuare, deşi nu
fusese niciun început, ceea ce îl puse serios pe gânduri pe Artiom.
— Ei bine, te cheamă Artiom, dar asta nu înseamnă încă nimic. Unde
locuieşti, unde mergi, în ce crezi, în ce nu crezi, cine e vinovat şi ce-i
de făcut? explică blondul ce voia să zică.
— Mai ţii minte cum era pe-atunci? spuse deodată Serghei Andreevici,
aparent fără niciun motiv.
— Da, da! îl aprobă râzând Evgheni Dmitrievici.

— 278 —
— Locuiesc la VDNH… Am locuit înainte, în orice caz, începu fără chef
Artiom.
— Cum aşa… Cine ţi-a pus cizma la punctul de comandă? întrebă
zâmbind blondul.
— Da! N-a mai rămas nimic din America! exclamă cu un rânjet Serghei
Andreevici, dându-şi jos ochelarii şi privindu-i în lumină.
Artiom se mai uită încă o dată la ei cu teamă. Poate că trebuia pur şi
simplu să fugă de aici până nu era prea târziu? Dar lucrul despre care
vorbeau înainte de a-l remarca îl făcu să mai rămână lângă foc.
— Dar ce vorbeaţi despre Metro-2? Vă rog să mă iertaţi, am tras cu
urechea puţin, recunoscu el ruşinat.
— Vrei să fii iniţiat în principala legendă a metroului? îi spuse cu un
zâmbet protector Serghei Andreevici. Ce anume te nelinişteşte?
— Păi uite, aţi vorbit despre nu ştiu care oraş subteran şi despre nişte
observatori…
— Ei, de fapt Metro-2 este adăpostul zeilor sovietici din timpul
Ragnarok-ului, iar dacă forţele răului vor câştiga… începu fără să se
grăbească Evgheni Dmitrievici, uitându-se fix în tavan şi scoţând inele
de fum. Legendele spun că sub oraşul al cărui trup mort se află acolo,
sus, a mai fost construit un metrou, pentru cei aleşi. Ceea ce vezi în
jurul tău este metroul pentru turmele celor de rând. Legendele vorbesc
însă despre cel pentru păstori şi câinii lor. La începutul începuturilor,
când păstorii nu-şi pierduseră încă puterea asupra turmei, au condus
de acolo, dar mai apoi forţa lor a secătuit şi oile s-au împrăştiat. Mai
era doar o poartă care lega aceste două lumi şi, dacă e să credem
legendele, ea se afla acolo unde acum harta e tăiată în două de o
cicatrice roşie – pe linia Sokolniceskaia, undeva dincolo de Sportivnaia.
Mai târziu s-a întâmplat ceva, drept pentru care intrarea în Metro-2 s-
a închis pentru totdeauna. Cei care locuiau aici n-au mai ştiut nimic
despre ce se întâmpla acolo şi însăşi existenţa lui Metro-2 a devenit
cumva mitică şi ireală. Dar – zise el, ridicând un deget –, în ciuda
faptului că nu mai există intrarea în Metro-2, asta nu înseamnă că el a
încetat să mai existe. Dimpotrivă. El e în jurul nostru. Tunelurile lui
înaintează pe lângă ale noastre, iar staţiile lui se află, poate, la numai
câţiva paşi de pereţii staţiilor noastre. Aceste două construcţii sunt
inseparabile, sunt precum sistemul sanguin şi vasele limfatice ale

— 279 —
aceluiaşi organism. Şi unii cred că păstorii nu au putut să-şi lase turma
în voia sorţii, că ei sunt o prezenţă imperceptibilă în viaţa noastră, că
ne conduc şi ne urmăresc fiecare pas, dar nu ies la iveală deloc şi nu
dau niciun semn. Aceasta este credinţa în Observatorii Nevăzuţi.
Pisica ghemuită lângă bustul afumat ridică capul şi deschise ochii
uriaşi, verzi şi strălucitori şi îi aruncă lui Artiom o privire atât de clară
şi de semnificativă, care nu avea nimic în comun cu privirea unui
animal, încât Artiom nu ar mai fi putut jura cu mâna pe inimă că prin
ochii ei nu-l studia cu atenţie altcineva. Dar fu suficient ca pisica să
înceapă să caşte, să-şi scoată limba mică roz şi să-şi înfunde înapoi
boticul în culcuş ca să se cufunde în moţăială, pentru ca vedenia să
dispară.
— Dar de ce nu vor ca oamenii să ştie despre ei? îşi aduse aminte
Artiom ce voia să întrebe.
— Pentru asta sunt două motive. În primul rând, oile au greşit pentru
că şi-au răsturnat păstorii într-un moment de slăbiciune. În al doilea
rând, în timp ce Metro-2 era rupt de lumea noastră, păstorii au evoluat
altfel decât noi şi acum nu mai sunt oameni, ci nişte fiinţe de o natură
superioară, cu o logică pe care nu o înţelegem şi ale căror gânduri ne
sunt inaccesibile. Nu se ştie ce au gândit ei în legătură cu metroul
nostru, dar le stă în putere să schimbe tot şi să ne aducă înapoi
minunata lume pierdută, pentru că ei şi-au recăpătat fosta măreţie.
Dar pentru că noi ne-am revoltat împotriva lor cândva şi i-am trădat,
nu se mai implică în soarta noastră. Totuşi, sunt prezenţi peste tot şi
ştiu despre fiecare respiraţie, fiecare pas, fiecare lovitură, tot ce se
întâmplă în metrou. Deocamdată stau pur şi simplu şi observă. Şi
numai atunci când ne vom răscumpăra păcatul monstruos îşi vor
întoarce privirea binevoitoare asupra noastră şi ne vor întinde mâna.
Atunci va începe renaşterea. Aşa spun cei care cred în Observatorii
Nevăzuţi, mai adăugă omul, apoi tăcu, inspirând fumul aromat.
— Dar cum pot oamenii să-şi răscumpere vina? întrebă Artiom.
— Asta nu ştie nimeni în afara Observatorilor Nevăzuţi. Oamenii nu
pot înţelege asta, pentru că ei nu înţeleg nici logica, nici intenţia
Observatorilor.
— Dar atunci rezultă că oamenii nu-şi pot răscumpăra niciodată
păcatul faţă de ei? spuse nedumerit Artiom.

— 280 —
— Asta te deranjează? întrebă Evgheni Dmitrievici, ridicând din umeri
şi scoţând încă două inele de fum, unul dintre ele intrând prin celălalt.
Un timp, se lăsă tăcerea, mai întâi uşoară şi translucidă, dar treptat
deveni din ce în ce mai grea, mai sonoră şi mai perceptibilă. Artiom
simţea o nevoie din ce în ce mai mare de a o sparge, nu conta cum –,
printr-o frază care nu însemna nimic, chiar şi printr-un sunet gol, fără
sens.
— Dar dumneavoastră de unde sunteţi? îi veni în minte.
— Mai înainte locuiam la Smolenskaia, aproape de metrou, la vreo
cinci minute, răspunse Evgheni Dmitrievici, iar Artiom se holbă uimit
la el: cum de locuia aşa de aproape de metrou? Când spunea „în
apropierea staţiei” se referea la tunel, probabil?
— Trebuia să trec printre corturile unde se vindea cebureki24, uneori
cumpăram de acolo bere, iar pe lângă corturi erau tot timpul
prostituate, acolo îşi aveau… eee… statul-major, continuă Evgheni
Dmitrievici, iar Artiom începu să ghicească că era vorba de timpurile
de dinainte.
— Da… Şi eu sunt tot de pe-aproape, am locuit la Kalininskaia, într-un
bloc-turn, spuse Serghei Andreevici. Cineva mi-a spus acum vreo cinci
ani că un stalker cunoscut care se strecurase până la Casa Cărţii îi
povestise că din blocurile alea înalte au rămas numai dărâmături. Şi
Casa Cărţii şi cărţile sunt neatinse, îţi imaginezi? Iar din blocurile -turn
n-au mai rămas decât praful şi nişte bucăţi de beton. Ciudat.
— Dar, de fapt, cum se trăia pe atunci? întrebă Artiom.
Îi plăcea să le pună această întrebare bătrânilor şi să-i asculte după
aceea cum, lăsându-şi baltă toate treburile, erau încântaţi să-şi
amintească cum era pe atunci. În priviri li se citea melancolia, vocile
lor sunau cu totul altfel şi feţele parcă le întinereau cu zece ani. Şi chiar
dacă acele tablouri care li se arătau în faţa ochilor minţii nu semănau
deloc cu imaginile care i se conturau lui Artiom în timpul povestirilor,
oricum era foarte agreabil pentru toată lumea. Era o senzaţie plăcută
şi chinuitoare în acelaşi timp, care făcea să ţi se strângă sufletul.
— Era foarte bine. Noi pe atunci… eee… eram tare focoşi, răspunse
Evgheni Dmitrievici mai trăgând un fum.

24 Pateuri cu carne (n. red.).

— 281 —
La replica asta Artiom îşi imagină cu totul altceva decât ceea ce avea în
vedere tipul blond, iar celălalt, văzându-i tulburarea, începu să explice
repede:
— Ne distram, ne petreceam bine timpul.
— Da, asta ziceam şi eu. Eram tare focoşi, confirmă Evgheni
Dmitrievici. Aveam un Moskvici-2141, îmi băgăm în el tot salariul ca să-
i pun sistem de sonorizare, apoi ca să schimb uleiul, ba odată, din
prostie, am pus chiar şi un carburator de maşină sport.
Era clar că se transpusese cu sufletul în acele vremuri plăcute, când
puteai pur şi simplu să pui un carburator de maşină sport, şi pe faţa lui
apăru acea expresie meditativă pe care Artiom o iubea aşa de mult –
păcat numai că din cele spuse se înţelegea aşa de puţin.
— E puţin probabil să ştie ce e un Moskvici, ca să nu mai spunem de
carburatoare, îi întrerupse Serghei Andreevici amintirile plăcute.
— Cum să nu ştie? zise slăbănogul şi aruncă o privire furioasă spre
Artiom.
Artiom îşi aţinti privirea în tavan, adunându-şi gândurile.
— Şi de ce ardeţi cărţile astea? trecu el la contraatac.
— Le-am citit deja, răspunse Evgheni Dmitrievici.
— Nu e niciun adevăr în cărţi! adăugă pe un ton moralizator Serghei
Andreevici.
— Dar poate că ar trebui să ne spui mai multe despre felul în care eşti
îmbrăcat. Te pomeneşti că eşti din vreo sectă? îi dădu Evgheni
Dmitrievici lovitura de graţie.
— Nu, nu, se grăbi să se justifice Artiom. Dar sectanţii m-au luat de pe
drumuri şi m-au ajutat când mi-a fost greu, răspunse el, descriindu-le
în linii mari situaţia în care ajunsese, fără să precizeze cum anume şi
cât de greu i-a fost.
— Da, da, chiar aşa acţionează ei. Le recunosc tactica. Orfani şi săraci
cu duhul… eee… sau ceva în genul ăsta, spuse Evgheni Dmitrievici,
dând aprobator din cap.
— Ştiţi, am fost la adunarea lor, iar acolo spun lucruri foarte ciudate.
Am stat puţin, am ascultat, dar n-am rezistat multă vreme. Ziceau, de
pildă, că cea mai mare ticăloşie a Satanei este că voia deopotrivă glorie
şi supunere… Înainte eu credeam că lucrurile sunt mult mai serioase.
Şi când colo s-a dovedit că era vorba pur şi simplu de gelozie. Oare

— 282 —
lumea chiar e aşa de simplă şi totul se învârte în jurul împărţirii gloriei
şi a supuşilor?
— Lumea nu e aşa de simplă, îl asigură liniştitor Serghei Andreevici,
luând narghileaua de la bărbatul blond şi trăgând un fum.
— Şi încă ceva… Ei spun acolo că principalele calităţi ale lui Dumnezeu
sunt milostenia, bunătatea şi disponibilitatea de a ierta, că el e
Dumnezeul iubirii şi că e atotputernic. Dar, cu toate acestea, la primul
semn de neascultare din partea omului, acesta este izgonit din Rai şi
făcut muritor. Apoi moare un număr infinit de oameni, nu e nicio
problemă, şi la final Dumnezeu îl trimite pe Fiul Său să-i salveze pe
oameni. Şi atunci moare şi El de o moarte groaznică, şi înainte de a
muri îl strigă pe Dumnezeu, întrebând de ce L-a părăsit. Şi toate astea
pentru ce? Pentru ca acela, prin sângele Său, să ispăşească păcatul
primului om pe care chiar Dumnezeu l-a pedepsit şi oamenii să se
întoarcă în Rai şi să capete din nou nemurirea. E un fel de agitaţie fără
rost, când putea pur şi simplu să nu-i pedepsească aşa de sever pentru
ceea ce nici nu făcuseră. Sau să renunţe la pedeapsă, pentru că se
petrecuse cu atât de multă vreme în urmă. Dar de ce să-şi jertfească
fiul iubit şi să-l mai şi trădeze? Unde e aici iubirea, unde e aici
disponibilitatea de a ierta, unde e aici atotputernicia?
— Cam primitiv şi grosolan, dar, în linii mari, e adevărat, răspunse
Serghei Andreevici, referindu-se la tirada pasională a lui Artiom, în
timp ce-i dădea narghileaua colegului.
— Uite ce pot spune eu despre acest subiect, începu Evgheni
Dmitrievici, apoi se întrerupse pentru o clipă, trăgând fumul în
plămâni şi zâmbind încântat. Uite, continuă el, dacă Dumnezeul lor
are anumite calităţi sau nişte trăsături distinctive, cu siguranţă nu e
vorba de iubire, de dreptate sau de iertarea generală. Judecând după
tot ce s-a întâmplat pe pământ din momentul… eee… Facerii, există un
singur fel de iubire care-i este caracteristic lui Dumnezeu: îi plac
poveştile variate, interesante. Mai întâi face ceva haotic, iar apoi se uită
să vadă ce va ieşi din asta. Dacă iese dulce, mai pune nişte piper. Aşa
că avea dreptate bătrânul Shakespeare: toată lumea e un teatru, dar în
niciun caz acela la care făcea el referire. Şi Dumnezeul acesta al lor e
pur şi simplu amator de istorii interesante, conchise el.
— Numai în dimineaţa asta ai vorbit cât pentru câteva secole de ars în

— 283 —
iad, remarcă Serghei Andreevici.
— Asta înseamnă că o să ai cu cine să stai de vorbă pe acolo, zise
Evgheni Dmitrievici şi îi dădu înapoi narghileaua.
— Pe de altă parte, acolo poţi lega liniştit cunoştinţe utile şi
interesante, spuse celălalt, de parcă ar fi cântărit lucrurile. De exemplu,
printre înalţii prelaţi ai Bisericii Catolice…
— Da, ei sigur vor fi. Dar dacă e să fim corecţi, atunci şi ai noştri…
Era clar, niciunul dintre ei nu-şi imagina că pentru toate cele spuse
acum va trebui să plătească cândva. Dar cuvintele lui Evgheni
Dmitrievici despre ce se întâmplase cu omenirea erau pur şi simplu o
poveste interesantă, ceea ce-l conduse pe Artiom către o altă idee.
— Am citit destul de multe cărţi, spuse el, şi mereu m-a uimit faptul
că acolo nu e totul ca în viaţă. Ştiţi, acolo evenimentele se desfăşoară
liniar şi toate sunt legate unele de altele, rezultă unele din altele, şi
nimic nu se întâmplă pur şi simplu. Dar în realitate lucrurile stau total
diferit! Vreau doar să spun că viaţa e pur şi simplu plină de evenimente
fără nicio legătură, care se petrec întâmplător şi nu e nimic care să fi
decurs în vreo succesiune logică. Sau altceva, cărţile, de exemplu, se
încheie în acel loc în care se rupe lanţul logic. Adică există un început,
o dezvoltare, apoi vârful şi sfârşitul.
— Punctul culminant, nu vârful, îl corectă Serghei Andreevici,
ascultând observaţiile lui Artiom cu o mină plictisită.
Evgheni Dmitrievici, care nu manifesta nici el vreun interes deosebit
faţă de spusele lui Artiom, trase mai aproape narghileaua şi, după ce
inspiră fumul aromat, îşi ţinu răsuflarea.
— Bine, punctul culminant, continuă cam descurajat Artiom. Dar în
viaţă lucrurile nu sunt aşa. În primul rând, un şir logic poate să nu
ajungă până la final, iar în al doilea rând, dacă va ajunge în cele din
urmă, cu asta nu se termină nimic.
— Ai în vedere faptul că viaţa nu are o intrigă? îl ajută Serghei
Andreevici să-şi formuleze ideea.
Artiom se gândit un minut şi apoi dădu din cap.
— Dar în destin crezi? întrebă Serghei Andreevici, întorcându-şi capul
într-o parte şi privindu-l atent pe Artiom, în timp ce Evgheni
Dmitrievici se întrerupsese din fumat.
— Nu, spuse categoric Artiom. Nu există niciun destin. Pur şi simplu

— 284 —
nişte evenimente întâmplătoare prin care trecem şi cărora tot noi le
găsim după aceea o interpretare.
— Degeaba, degeaba… oftă dezamăgit Serghei Andreevici, în timp ce
se uita la Artiom pe deasupra ochelarilor. Uite, o să-ţi propun acum o
mică teorie şi o să vezi chiar tu dacă se potriveşte cu viaţa ta. Mie mi
se pare desigur, că viaţa e goală, că în general nu are niciun sens şi că
nu există un destin, adică unul stabilit clar, ca atunci când te naşti,
gata, să afli tot: destinul meu e să fiu cosmonaut sau, să spunem,
balerină, sau să mor de copil, deşi asta, desigur, e rău. Nu, nu e aşa.
Când trăieşti timpul care îţi este alocat… cum să-ţi explic… Se poate să
ţi se întâmple un eveniment care să te determine să faci anumite
gesturi şi să iei anumite decizii, şi tu poţi alege liber – dacă vrei, faci
aşa, dacă nu, altfel. Dar dacă iei decizia corectă, lucrurile care ţi se vor
întâmpla ulterior nu vor fi pur şi simplu nişte evenimente
întâmplătoare, cum spui tu. Vor fi condiţionate de acea alegere pe care
ai făcut-o. Nu mă refer, de exemplu, la faptul că, dacă ai decis să trăieşti
pe Linia Roşie înainte de a deveni roşie, acum nu mai ai unde să te duci
şi ţi se vor întâmpla nişte lucruri care decurg de aici, vorbesc despre
nişte chestiuni mai subtile. Dar, în general, dacă ai ajuns iarăşi la o
răspântie şi ai luat din nou decizia necesară, vei avea de făcut o alegere
care deja nu ţi se mai pare întâmplătoare şi poţi să-i dai de cap. Iar
viaţa ta va înceta treptat să mai fie pur şi simplu un amalgam de
evenimente întâmplătoare şi se va transforma… într-un fir narativ –
sau, mai bine zis, între toate lucrurile vor exista nişte conexiuni logice,
chiar dacă nu neapărat directe, iar ăsta va fi destinul tău. La un
moment dat, dacă ai mers destul de departe în această privinţă, viaţa
ta va fi atât de asemănătoare cu un fir narativ încât vor începe să ţi se
întâmple nişte lucruri ciudate, inexplicabile din punctul de vedere al
raţionalismului pur sau al teoriei tale despre evenimentele
întâmplătoare. Dar ele se vor încadra perfect în lanţul logic ce
reprezintă acum firul narativ al vieţii tale. Adică un destin nu există
aşa, pur şi simplu, ci trebuie să ajungi la el, iar dacă evenimentele din
viaţa ta se vor aduna şi vor începe să se ordoneze conform unui fir
narativ, atunci acestea te pot duce foarte departe. Lucrul cel mai
interesant este că omul însuşi poate să nici nu bănuiască că i se
întâmplă asta sau să interpreteze complet greşit cele întâmplate şi să

— 285 —
încerce să sistematizeze evenimentele în funcţie de propria viziune
asupra lumii. Dar destinul are logica lui.
Iar teoria aceasta ciudată, care la început i se păruse lui Artiom o
aberaţie totală, îl determină dintr-odată să interpreteze dintr-un alt
unghi tot ce i se întâmplase chiar de la început, când acceptase
propunerea lui Hunter de a se duce la Polis.
Toate aventurile lui, toate peregrinările lui, care până acum i se
păruseră asemenea încercărilor nereuşite şi disperate ale unui fluture
de noapte de a ajunge la un bec strălucitor, pe care le acceptase,
indiferent unde urmau să-l ducă, şi spre care fusese atras ca de un
magnet, deşi aproape că nu-şi dădea seama de ce, toate acestea îi
apărură într-o lumină nouă, i se părură un sistem cu o organizare
complexă, dar bine gândită.
Dacă ar fi să considerăm faptul că Artiom acceptase propunerea lui
Hunter drept un prim pas pe acest drum, aşa cum spusese Serghei
Andreevici, atunci toate celelalte evenimente ulterioare – şi expediţia
la Rijskaia, şi faptul că la Rijskaia a apărut Bourbon, şi faptul că Artiom
nu se îndepărtase de el – au fost pasul următor, şi când Han i-a venit
în întâmpinare lui Artiom, deşi putea foarte bine să rămână la
Suharevskaia, iar el să fi rămas în tunel pentru totdeauna. Dar astea
mai puteau fi explicate şi altfel; oricum, chiar Han invocase cu totul
alte motive pentru acţiunile sale. Apoi Artiom fusese luat prizonier de
fasciştii de la Tverskaia şi trebuia să fie spânzurat, dar, printr-o
incredibilă răsturnare de situaţie, Brigada Internaţională s-a hotărât să
dea o lovitură în Tverskaia chiar în acea zi. Dacă ar fi făcut -o cu o zi
mai devreme, moartea lui Artiom ar fi fost un eveniment inevitabil, iar
călătoria lui s-ar fi întrerupt atunci.
Să fi fost posibil ca încăpăţânarea cu care şi-a continuat el drumul să fi
influenţat evenimentele ulterioare? Oare acea fermitate, acea
înverşunare şi acea disperare, care-l împinseseră să facă pasul următor,
puteau într-un mod necunoscut, să modeleze realitatea, cu
întâmplările, faptele şi gândurile cuiva, transformând-o într-un sistem
organizat, după cum spusese Serghei Andreevici, astfel încât viaţa
obişnuită să devină un fir narativ?
La prima vedere, nu se putea întâmpla aşa ceva. Dar dacă stăteai să te
gândeşti… Cum ai fi putut atunci să explici altfel faptul că îl întâlnise

— 286 —
pe Mark, care-i oferise singura posibilitate de a pătrunde pe teritoriul
Hansei şi, lucrul cel mai important, faptul că, atâta timp cât se
împăcase cu soarta, curăţând closetele, destinul, după toate
aparenţele, îi întorsese spatele, dar când, fără mai încerce să se
gândească la acţiunile sale, o pornise înainte, atunci i se întâmplase un
lucru imposibil, iar gardianul obligat să stea la postul său dispăruse nu
se ştie unde, iar pe urmele lui nu fusese trimisă nicio patrulă? Deci
atunci când se întorsese pe drumul cel bun, părăsind o potecă
lăturalnică, procedase în conformitate cu firul narativ al vieţii sale, iar
în acel stadiu în care ajunsese acum, asta putea deja să producă
modificări serioase asupra realităţii, modelând-o astfel încât acest
model narativ să poată fi urmărit neabătut în continuare?
Atunci, dacă se abătea de la scopul lui, dacă ieşea de pe drumul l ui,
asta trebuia să însemne că destinul i-ar fi întors imediat spatele, că
scutul fantomatic ce-l apăra acum pe Artiom de moarte s-ar fi făcut
imediat fărâme, că linia subţire pe care călca cu atâta grijă s-ar fi rupt
şi ar fi urmat să rămână singur în faţa realităţii crunte, instigată de
tentativa sa curajoasă de a-i ataca natura haotică. Era posibil că dacă
încercase s-o înşele o dată şi avusese curajul s-o mai facă şi după ce
norii de furtună începuseră deja să se adune deasupra capului său, ca
pur şi simplu să nu poată să iasă de pe drum? Sau dimpotrivă, s-ar fi
putut întâmpla aşa ceva, dar din acel moment viaţa avea să i se
transforme în ceva absolut obişnuit, cenuşiu, fără întâmplări
deosebite, magice, inexplicabile, pentru că firul narativ fusese
întrerupt, iar eroului i se pusese cruce?
Însemna oare asta că el nu doar că nu avea dreptul, dar acum nici
măcar nu putea să-şi abandoneze drumul? Oare acesta să fi fost
destinul lui? Destinul în care nu credea, şi asta doar pentru că nu se
pricepea să interpreteze cum se cuvine ceea ce i se întâmpla, neştiind
să citească semnele aflate de-a lungul drumului său şi continuând cu
naivitate să creadă că drumul care ducea până dincolo de orizont şi
care fusese creat special pentru el era doar un ghem încâlcit de poteci
părăsite, care duceau în toate direcţiile?
Rezulta că dacă mergea pe drumul lui şi că dacă evenimentele vieţii lui
formau un fir narativ solid – care putea influenţa voinţa omenească şi
raţiunea, astfel încât duşmanii lui să devină orbi, în timp ce prietenilor

— 287 —
li se oferea darul de a vedea cum să-i sară la timp în ajutor, şi care
controla realitatea, astfel încât legile incontestabile ale probabilităţii să
devină maleabile ca o plastilină sub presiunea din ce în ce mai mare a
mâinii invizibile care făcea mutările pe tabla de şah a vieţii – atunci o
monedă aruncată în sus putea acum să cadă de zece ori la rând pe
aceeaşi parte, dacă asta ar fi fost necesar a-şi urma drumul. Dacă era
într-adevăr aşa, atunci dispărea de la sine întrebarea „Ce rost au toate
astea?”, la care înainte nu putea răspunde decât printr-o tăcere posacă,
în timp ce strângea din dinţi. Acum, curajul cu care înainte îşi spunea
sieşi, şi le repeta cu încăpăţânare şi altora, că nu există nicio
providenţă, niciun plan superior, nicio lege şi dreptate în lume se
dovedise a fi inutil, pentru că planul începea să poată fi ghicit. Deja nu
mai voia să se împotrivească acestei idei, era mult prea ademenitoare
pentru a-i întoarce spatele cu aceeaşi încăpăţânare prostească cu care
respinsese explicaţiile oferite de religiile şi ideologiile pe care le
cunoştea.
Şi toate astea la un loc însemnau un singur lucru.
— Nu mai pot rămâne aici, rosti cu glas limpede Artiom, apoi se ridică,
simţind cum muşchii i se umplu de o forţă clocotitoare pe care nu o
mai cunoscuse până acum. Nu mai pot rămâne aici, repetă el,
ascultându-şi vocea interioară. Trebuie să plec. Sunt obligat.
Uitându-şi toate temerile care-l împinseseră către acest foc mic,
Artiom se întoarse la capătul peronului, fără să mai arunce nicio privire
în urmă, apoi sări pe şine şi se simţi cuprins de o mare linişte şi de o
nemaipomenită încredere că, în sfârşit, făcea ceea ce trebuie. Era de
parcă s-ar fi abătut de la drum, dar în cele din urmă revenise pe şinele
drepte şi strălucitoare ale destinului său. Traversele pe care păşea
acum păreau să meargă singure înapoi, fără ca el să depună vreun efort.
Într-o clipită, dispăru cu totul în întuneric.
— E o teorie frumoasă, nu-i aşa? spuse Serghei Andreevici, trăgând un
fum.
— S-ar zice că tu chiar crezi în ea… răspunse arţăgos Evgheni
Dmitrievici, scărpinând pisica după urechi.

— 288 —
 CAPITOLUL 12

Rămăsese un singur tunel. Doar un singur tunel, şi obiectivul pe care

i-l stabilise Hunter, scopul spre care mergea aşa de încăpăţânat şi
disperat, avea să fie atins. Doi, poate trei kilometri printr-o zonă uscată
şi liniştită şi va fi acolo. În capul lui Artiom era un gol aproape la fel de
plin de ecouri ca în acest tunel, dar nu-şi mai punea deloc întrebări.
Încă patruzeci de minute şi va fi acolo. Patruzeci de minute şi călătoria
se va încheia.
Nici nu-şi dădea seama că merge într-un întuneric deplin, picioarele
lui continuau să numere neabătut traversele şi parcă uitase de toate
pericolele care-l ameninţau, că era neînarmat, că nu avea nici acte ori
vreo lanternă, că era îmbrăcat într-o robă ciudată de-a unei secte şi că
încă nu auzise nimic nici despre acest tunel ori despre pericolele care-
i pândeau aici pe călători.
Conştiinţa îi era copleşită de convingerea că, atâta timp cât îşi urma
drumul, nu avea să-l ameninţe nimic. Unde dispăruse aparent
inevitabila teamă de tuneluri? Unde dispăruseră oboseala şi lipsa de
credinţă?
Dar ecoul strică totul.
Din cauza faptului că în acest tunel era o asemenea pustietate, sunetele
paşilor se răspândeau peste tot, înainte şi înapoi. Izbindu-se de pereţi,
se transformau în bubuituri care deveneau treptat nişte foşnete pe care
le auzea şi din faţă, şi din spate, continuând să se propage mai mult
timp, de parcă Artiom n-ar fi fost singura sursă care le producea, ci ar
mai fi existat şi altcineva.
După un timp, senzaţia devenise aşa de acută, că Artiom vru să se
oprească şi să asculte pentru a se lămuri dacă ecoul paşilor avea o viaţă
proprie.
Preţ de câteva minute, Artiom continuă să se lupte cu ispita, fără să
observe că mersul i se încetinise şi-i devenise mai silenţios şi că trăgea
inconştient cu urechea pentru a vedea dacă toate astea influenţau
puterea ecoului. În cele din urmă, se opri de tot. Temându-se să inspire
mai puternic, pentru ca zgomotul aerului care îi intra în plă mâni să
nu-l împiedice să distingă cele mai mici şi mai îndepărtate foşnete,
Artiom stătea în beznă şi aştepta.
— 289 —
Linişte.
Acum, când nu mai înainta, încetă dintr-odată să mai perceapă
realitatea spaţiului înconjurător. Cât timp mergea, avea senzaţia că se
agăţa de realitate cu tălpile cizmelor, dar după ce se opri în mijlocul
beznei negre precum cerneala tunelului, brusc nu-şi mai dădu seama
unde se afla.
Era o părere.
Dar tot o părere era şi faptul că, atunci când, în fine, se urni din loc,
ecoul abia auzit al unor paşi îndepărtaţi îi ajunse la urechi încă dinainte
ca el să fi apucat să calce pe podeaua de beton.
Inima începu să-i bată mai puternic. Dar peste o clipă reuşi să se
convingă că e o prostie şi nu are niciun rost să acorde atenţie tuturor
foşnetelor din tunel. O vreme, Artiom încercase să nu asculte deloc
ecoul, apoi, când i se păru că se apropia de el ultimul dintre sunetele
reverberate ce se stingeau, îşi acoperi urechile şi continuă să meargă
înainte. Dar nici aşa nu reuşi s-o facă prea multă vreme.
După ce, peste vreo două minute, îşi luă palmele de la urechi şi
continuă să meargă, auzi îngrozit cum ecoul din faţă al paşilor săi suna
într-adevăr din ce în ce mai tare, de parcă veneau în întâmpinarea lui.
Dar era suficient să se oprească pe loc pentru ca sunetele din faţă să
amuţească şi ele, cu o întârziere de numai o fracţiune de secundă.
Tunelul îl punea la încercare, îi punea la încercare capacitatea de a se
opune fricii, îşi spuse Artiom. Dar n-avea de gând să cedeze. Trecuse
deja prin mult prea multe pentru a se speria de întuneric şi de ecou.
Oare chiar era vorba despre ecou?
Ecoul se apropia acum, de data asta nu mai era nicio urmă de îndoială.
Artiom se opri pentru ultima oară, auzind paşii fantomatici la vreo
douăzeci de metri. Era aşa de incredibil şi de groaznic, încât, fără să
mai aştepte, mort de frică şi ştergându-şi de pe frunte sudoarea rece,
Artiom strigă în gol: „E cineva acolo?”
Ascultător, ecoul răspunse, venind de undeva înfricoşător de aproape,
şi Artiom nu-şi recunoscu vocea. Reverberate, cuvintele tremurătoare
se răspândeau în adâncul tunelurilor, pierzând o parte dintre sunete:
„e cineva… ineva… va…” Dar nimeni nu răspundea. Şi deodată se
întâmplă un lucru incredibil: cuvintele începură să se întoarcă înapoi,
repetându-i întrebarea, dar aşezându-se în ordine inversă şi devenind

— 290 —
din ce în ce mai puternice, până ce, la treizeci de paşi de el, o voce
speriată îi repetă întrebarea.
Artiom nu mai putu să îndure. Se răsuci şi o porni înapoi; mai întâi
încercă să nu meargă prea repede, dar mai apoi, uitând complet că nu
trebuia să-şi încurajeze frica, o luă la fugă împiedicându-se. Dar peste
câteva minute îşi dădu seama că şi acum ecourile paşilor i se auzeau la
aceeaşi distanţă de douăzeci de metri. Urmăritorul nevăzut nu voia să-
l lase în pace. Gâfâind, Artiom alerga deja, fără să-şi dea seama în ce
direcţie, iar în cele din urmă se lovi de peretele unui tunel lateral.
Ecoul se stinse imediat. După încă cinci minute, Artiom reuşi să se
adune, se ridică şi făcu un pas înainte. Aceasta era direcţia corectă.
Acoperit de o sudoare rece, îşi dădu seama de asta pentru că sunetul
tălpilor ce se târşâiau pe beton se întorcea cu fiecare metru parcurs,
din ce în ce mai aproape, venind în întâmpinarea lui. Şi numai sângele
ce-i bubuia în urechi mai acoperea puţin acest fâsâit de rău augur. De
fiecare dată când Artiom se oprea în întuneric, urmăritorul lui făcea
acelaşi lucru – acum deja era foarte sigur că nu era ecou.
Lucrurile continuară astfel până când paşii începură să se audă de la o
distanţă de un braţ. Şi atunci Artiom, strigând şi lovind orbeşte cu
pumnii în stânga şi în dreapta, o luă la fugă înainte, spre locul unde
trebuia să se afle, după socotelile lui, „cineva”.
Şuierând, loviturile sale de pumn străpungeau golul, dar nimeni nu
încerca să se ferească de ele. Artiom lovea inutil aerul, striga, sărea
înapoi, pipăia cu mâinile în lături, încercând să-l prindă pe adversarul
nevăzut din întuneric. Nimic. Acolo nu era nimic. Dar de îndată ce
reuşi să-şi tragă sufletul şi mai făcu un pas spre Polis, auzi sunetul greu
şi foşnitor chiar în faţa lui. Urmă încă o lovitură cu mâna, dar degeaba.
Artiom simţea că înnebuneşte. Cu ochii holbaţi până când începură să-
l doară, încerca din răsputeri să distingă ceva, în timp ce urechile
încercau să prindă sunetul respiraţiei cuiva aflat prin apropiere. Dar
pur şi simplu nu era nimic acolo.
După ce stătu nemişcat vreo câteva secunde lungi, Artiom îşi spuse că,
indiferent cum s-ar fi explicat acest fenomen ciudat, nu reprezenta
niciun pericol pentru el. Probabil era din cauza acusticii. „Când o să
ajung acasă, o să-l întreb pe tatăl meu adoptiv”, îşi spuse, dar când
ridică piciorul pentru a mai înainta cu încă un pas spre ţinta sa, cineva

— 291 —
îi şopti încet chiar în ureche: „Aşteaptă. Nu poţi să te duci acum acolo.”
— Cine este? Cine e aici? începu Artiom repede, respirând greu.
Dar nimeni nu-i răspundea. În jurul lui era din nou doar bezna adâncă.
Atunci, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu dosul palmei, o porni
repede spre Boroviţkaia. Paşii fantomatici ai urmăritorului foşneau cu
aceeaşi viteză în direcţia opusă, stingându-se treptat în depărtare, până
ce liniştea îi înghiţi pe de-a-ntregul. Şi abia atunci Artiom se opri. Nu
ştia şi nu avea cum să ştie cine fusese, nu auzise niciodată despre ceva
asemănător de la niciunul dintre prietenii săi şi nici tatăl adoptiv nu-i
povestise despre aşa ceva seara, la foc. Dar, oricine ar fi fost, îi şoptise
la ureche ordinul să se oprească şi să aştepte. Acum, când Artiom nu
se mai temea de el, când avea timp să se gândească şi să analizeze cele
întâmplate, suna hipnotic de convingător.
Următoarele douăzeci de minute şi le petrecu stând pe şine şi
legănându-se dintr-o parte în alta, de parcă era beat, încercând să-şi
calmeze tremuratul şi aducându-şi aminte de vocea ciudată, care nu-i
aparţinea unui om şi care îi poruncise să aştepte. Porni mai departe
numai când frisoanele începuseră în cele din urmă să-i treacă şi şoapta
groaznică din capul lui să se piardă în şuieratul liniştit al curentului
din ce în ce mai puternic din tunel.
În tot restul timpului merse pur şi simplu înainte, încercând să nu se
gândească la nimic, împiedicându-se uneori de cablurile aflate pe jos,
dar ăsta fusese cel mai îngrozitor lucru care i se întâmplase. I se părea
că trecuse puţin timp, deşi nici n-ar fi putut spune cât anume, pentru
că în întuneric minutele se contopiseră. Şi-atunci văzu o lumină în
capătul tunelului.
Boroviţkaia.
Polis.
În momentul acela, din staţie se auzi un strigăt animalic, izbucniră
zgomotele unor împuşcături şi Artiom o luă înapoi şi se ascunse într-
o nişă din perete. Din depărtare se auzeau gemetele prelungi ale
răniţilor, înjurături, apoi încă o dată, accentuat de tunel, răpăitul unei
arme automate. „Aşteaptă…”
Artiom îndrăzni să iasă din ascunzătoare abia peste mai bine de un
sfert de oră după ce din staţie nu se mai auzise niciun sunet. Cu mâinile
ridicate, porni încet spre lumină.

— 292 —
Era într-adevăr intrarea pe peron. Nu erau puncte de pază la
Boroviţkaia, probabil pentru că se bazau pe inviolabilitatea Polisului.
Cu cinci metri înainte de locul unde se întrerupeau bolţile rotunde ale
tunelului se aflau blocurile de ciment ale punctului de trecere şi acolo
zăcea un trup într-o baltă de sânge. Când Artiom apăru în câmpul
vizual al grănicerilor îmbrăcaţi în uniforme verzi şi cu caschete, i se
ordonă să se apropie şi să stea cu faţa spre perete. Aruncând o privire
la cadavrul de jos, se supuse imediat.
O percheziţie rapidă, întrebarea despre paşaport, mâinile legate la
spate şi, în fine, staţia. Lumină. Acea lumină. Îi spuseseră adevărul, toţi
spuseseră adevărul şi legendele nu minţeau. Lumina era aşa de
puternică, încât Artiom fu nevoit să-şi mijească ochii pentru a nu fi
orbit. Dar îi ajungea oricum la pupile, trecând prin pleoape şi
provocându-i o durere care nu încetă decât când grănicerii îi acoperiră
ochii cu o pânză. Revenirea la felul de viaţă al generaţiilor anterioare
se dovedise mai dureroasă decât îşi putea imagina Artiom.
I-au dat jos cârpa de la ochi numai când au ajuns la punctul de pază, o
cameră de serviciu minusculă, la fel ca toate celelalte, cu pereţii
acoperiţi cu nişte faianţă crăpată. Aici era întuneric; pe masa de lemn
vopsită în ocru licărea doar o lumânare pusă într-un castron de
aluminiu. Adunând ceara lichidă cu degetul şi observând cum se
încheagă, şeful punctului de pază, un bărbat solid, nebărbierit,
purtând o cămaşă militară verde cu mânecile suflecate şi o cravată cu
elastic, îl privi multă vreme sever pe Artiom înainte de a-l întreba:
— De unde veniţi? Unde vă e paşaportul? Ce-aţi păţit la ochi?
Artiom îşi spuse că nu are rost să distorsioneze adevărul şi -i povesti
sincer că paşaportul rămăsese la fascişti şi ochiul era şi el cât pe-aci să
rămână tot acolo. Şeful primi toate aceste informaţii cu o neaşteptată
bunăvoinţă.
— Ştim, cum să nu. Uite, tunelul celălalt duce chiar la Cehovskaia.
Avem construită acolo o adevărată fortăreaţă. Deocamdată nu luptăm,
dar nişte oameni destoinici ne sfătuiesc să fim vigilenţi. Ştii cum se
spune: Si vis pacem, para bellum25 îi zise el lui Artiom, făcându-i cu
ochiul.

25 „Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război”, în lb. latină în original (n. red.).
— 293 —
Artiom nu înţelese ultima frază, dar preferă să nu pună întrebări. Îi
atrăsese atenţia tatuajul pe care şeful pazei îl avea pe antebraţ: o pasăre
mutilată de radiaţii, cu două capete, aripile întinse şi nişte gheare
încârligate. Îi amintea vag de ceva, dar nu putea să-şi dea seama de ce
anume. Şi mai târziu, când individul se întoarse în profil spre unul
dintre soldaţi, Artiom văzu că avea acelaşi lucru, dar în miniatură,
tatuat şi pe tâmpla stângă.
— Şi în ce scop aţi venit la noi? continuă şeful.
— Caut un om… îl cheamă Melnik.26 Probabil e o poreclă. Am un mesaj
important pentru el.
Expresia feţei individului se schimbă imediat. Zâmbetul leneş şi
binevoitor îi alunecă de pe buze şi ochii îi străluciră teribil în lumina
lumânării.
— Puteţi să mi-l transmiteţi mie.
Artiom dădu din cap şi, cerându-şi scuze, se apucă să explice că era
absolut imposibil.
— E secret, înţelegeţi, astea au fost indicaţiile pe care le-am primit, să
nu-i spun asta nimănui altcuiva decât lui Melnik ăsta.
Şeful îl mai cercetă o dată cu privirea, făcu un semn unuia dintre
soldaţi şi acela îi dădu un telefon negru din plastic, căruia îi desfăşură
cu grijă firul cauciucat obţinând lungimea necesară. După ce învârti
discul cu degetul, spuse în receptor:
— Aici bariera Boc-Nord. Ivaşov. Daţi-mi-l pe colonelul Melnik.
În timp ce şeful aştepta răspunsul, Artiom apucă să remarce că tatuajul
cu pasărea se afla şi pe tâmplele celor doi soldaţi din încăpere.
— Cine să-i spun că-l caută? îl întrebă şeful pazei pe Artiom,
sprijinindu-şi de umăr receptorul telefonului din care se auzea un
hârâit.
— Spuneţi-i că vin din partea lui Hunter. Cu un mesaj urgent.
Omul dădu din cap şi, după ce mai schimbă vreo două fraze cu
interlocutorul de la celălalt capăt al firului, închise.
— Să fii la Arbatskaia, la şeful staţiei, mâine la ora nouă. Deocamdată
eşti liber, zise el. Stai puţin… mai adăugă după ce îi făcu un semn cu
mâna soldatului care se dăduse la o parte din cadrul uşii. Mi se pare că

26 Morar (rus.).
— 294 —
eşti un musafir de onoare şi eşti prima oară aici. Ţine, dar să mi -i dai
înapoi! spuse bărbatul, întinzându-i lui Artiom nişte ochelari negri cu
o ramă metalică veche.
Abia mâine? Artiom era cuprins de o dezamăgire cruntă şi de furie.
Pentru asta a venit el aici, riscându-şi viaţa lui şi pe a altora? Pentru
asta s-a grăbit şi s-a forţat să-şi mişte picioarele, în pofida durerii ce îl
copleşea, chiar şi atunci când nu-i mai rămăsese niciun pic de forţă? Şi
nu era oare asta o chestiune urgentă să-i comunice tot ce ştia acestui
Melnik, care, după câte se vedea, nu putea găsi pentru el o clipă liberă?
Sau era vorba pur şi simplu despre faptul că întârziase şi lucrurile erau
deja cunoscute? Dar poate că omul ştia deja ceva despre care Artiom
încă nu aflase? Poate că el întârziase aşa de mult, că toată misiunea lui
îşi pierduse sensul.
— Abia mâine? nu se putu abţine să întrebe.
— Colonelul e azi la şedinţă, se întoarce mâine dimineaţă, devreme,
explică Ivaşov. Du-te, du-te şi trage-ţi şi tu sufletul, adăugă în timp ce
îl conducea pe Artiom afară.
După ce se mai linişti, deşi încă îl mai rodea supărarea, Artiom îşi puse
ochelarii pe nas şi se gândi că-i veneau foarte bine şi aşa nici nu se mai
vedea vânătaia de sub ochi. Lentilele erau zgâriate şi deformau foarte
tare imaginile, dar când Artiom, mulţumindu-le celor de la pază, ieşi
pe peron, îşi dădu seama că fără ei nu s-ar fi descurcat. Lumina
lămpilor cu mercur era mult prea puternică pentru el şi, de fapt, nu era
singurul de aici care nu putea deschide ochii – mulţi dintre cei din
staţie şi-i fereau în spatele unor ochelari întunecaţi. Probabil şi ei sunt
străini, îşi spuse Artiom.
I se părea ciudat să vadă o staţie de metrou complet luminată. Aici nu
era nicio umbră. Şi la VDNH, şi în celelalte staţii mai mari sau mai mici
în care ajunsese până acum, erau destule surse de lumină, însă acolo
nu putuseră să alunge întunericul din absolut toate ungherele vizibile,
aşa că rămâneau mereu părţi în care nu pătrundea nicio rază. Fiecare
staţie avea câteva umbre: una – de la lumânare, palidă şi anemică, alta
– purpurie, de la becul de avarie, alta – neagră şi extrem de precisă, de
la un felinar electric. Aceste umbre se amestecau, se suprapuneau
unele peste altele, iar uneori se lungeau de-a lungul podelei pe mai
mulţi metri, speriindu-te, amăgindu-te, silindu-te să ghiceşti şi să te

— 295 —
gândeşti. Dar la Polis, orice umbră era împrăştiată de strălucirea
nemiloasă a becurilor care luminau ca ziua.
Artiom amuţi, privind încântat Boroviţkaia. Se păstrase într-o stare
uimitor de bună. Pe pereţii de marmură şi pe tavanul alb nu era nici
urmă de funingine, staţia era îngrijită, iar panoul de bronz înnegrit de
vreme de la capătul peronului era lustruit cu râvnă de o femeie într-o
salopetă albastră, care freca basorelieful cu un burete îmbibat cu
soluţie de curăţat.
Încăperile de locuit de aici erau amplasate în arcade, doar câte două
fiind lăsate libere, de o parte şi de alta, pentru accesul la linii. Restul,
acoperite de cărămidă pe ambele părţi, se transformaseră în adevărate
apartamente. În fiecare fusese făcută o deschizătură pentru uşă, iar
unele aveau chiar uşi de lemn adevărate şi o fereastră cu geam. Dintr-
o astfel de locuinţă se auzea muzică. În faţa mai multor uşi erau
covoraşe pentru şters picioarele. Artiom vedea pentru prima oară aşa
ceva. Toate emanau un asemenea aer de confort şi de linişt e, că i se
strânse inima şi înaintea ochilor îi licări deodată o imagine din
copilărie. Dar lucrul cel mai surprinzător era vederea rafturilor de cărţi
care se înşirau de-a lungul întregii staţii. Acestea ocupau spaţiul dintre
„apartamente” şi îi dădeau întregii staţii un aer straniu şi în acelaşi
timp încântător, amintindu-i lui Artiom de bibliotecile medievale
descrise de Borges.
În capătul sălii era pasajul care ducea spre staţia Arbatskaia. Porţile
erau larg deschise, şi chiar dacă la postul de pază erau soldaţi, aceştia
îi lăsau pe oameni să circule liber în ambele sensuri, fără ca măcar să
le ceară actele. În schimb, în celălalt capăt era o adevărată tabără
militară. Erau mai multe corturi militare verzi, având desenate pe ele
acelaşi simbol tatuat pe tâmplele grănicerilor: pasărea cu două capete.
Mai era şi un cărucior de marfă cu o armă necunoscută fixată pe el,
acoperită cu o prelată de sub care se zărea numai o ţeavă lungă, care
se lărgea la capăt. Alături făceau de pază doi soldaţi în uniformă verde-
închis, cu căşti şi veste antiglonţ. În mijlocul taberei militare erau nişte
scări care permiteau accesul pe o pasarelă. Panouri luminoase indicau
că pe acolo era ieşirea spre oraş, şi Artiom înţelese toate aceste măsuri
de precauţie. Mai era o scară care ducea în aceeaşi direcţie, dar era
blocată de un zid de ciment.

— 296 —
În mijlocul staţiei se aflau nişte mese de lemn solide; în jurul lor,
aşezaţi pe scaune şi purtând discuţii animate, stăteau nişte oameni în
robe cenuşii şi largi, dintr-o ţesătură groasă, cu buzunare.
Apropiindu-se de ei, Artiom observă cu uimire că şi aceştia fuseseră
tatuaţi pe tâmple – dar în cazul lor nu era vorba despre o pasăre, ci
despre o carte deschisă, având în fundal linii verticale ce aminteau de
un şir de coloane. Observând privirea fixă a lui Artiom, unul dintre cei
care stăteau la masă îi zâmbi prietenos şi-l întrebă:
— Eşti nou-venit? Prima dată pe la noi?
Când auzi cuvântul „nou-venit”, Artiom tresări, dar se stăpâni şi dădu
din cap. Cel care i se adresase era mult mai în vârstă, dar cam de aceeaşi
înălţime cu Artiom, deşi cu o constituţie mai fragilă, după cum putu
observa când omul se ridică să-i întindă mâna, strecurându-şi afară
palma îngustă din mâneca largă a robei.
Bărbatul pe care tocmai îl cunoscuse se numea Danila. Nu se grăbea să
povestească despre el şi se vedea că se hotărâse să intre în vorbă cu
Artiom numai pentru că era curios în legătură cu ceea ce se întâmpla
dincolo de hotarele Polisului, cu noutăţile de pe Linia Circulară, cu
fasciştii şi roşiii.
Peste jumătate de oră erau deja acasă la Danila cel uscăţiv, într-unul
dintre „apartamentele” dintre arcade, şi beau un ceai fierbinte pe care
Artiom îl recunoscu uşor ca din producţia lor. Mobilierul camerei
consta dintr-o masă acoperită de cărţi, nişte rafturi din fier până în
tavan, şi ele pline de tomuri groase, şi un pat. Din tavan atârna de un
fir un mic bec electric nu foarte puternic, de vreo 40 de waţi, care
lumina desenul bine executat al unui vechi templu grecesc în care
Artiom recunoscu imediat Biblioteca aflată la suprafaţă, deasupra
Polisului.
După ce se terminară întrebările gazdei, îi veni rândul lui Artiom.
— De ce oamenii de aici au tatuaje pe cap? întrebă el.
— Cum, tu nu ştii nimic despre caste? se minună Danila. Şi nu ai auzit
nici despre Consiliul Polisului?
Artiom îşi aminti deodată că cineva – ei, cum putuse să uite, bătrânul,
Mihail Porfirievici, cel omorât de fascişti – îi spusese că în Polis puterea
e împărţită între militari şi bibliotecari, pentru că înainte la suprafaţă
erau clădirile Bibliotecii şi ale unei alte organizaţii legate de apărare.

— 297 —
— Am auzit! zise el, dând aprobator din cap. Militarii şi bibliotecarii.
Tu eşti deci bibliotecar?
Danila îl privi speriat, păli şi începu să tuşească. Apoi, când tusea i se
potoli în sfârşit, spuse încet:
— Ce bibliotecar? Ai văzut vreun bibliotecar viu? Şi nici nu te sfătuiesc!
Bibliotecarii stau sus. Ai văzut ce fortificaţii avem aici? Niciodată să nu
încurci lucrurile astea. Eu nu sunt bibliotecar, ci păstrător. Suntem
numiţi şi brahmani.
— De unde vine denumirea asta ciudată? se miră Artiom, ridicând
sprâncenele.
— Înţelegi, aici la noi e un fel de sistem de caste. Ca în vechea Indie.
Casta… Ei, este un fel de clasă… Roşiii nu ţi-au explicat? Nu contează.
Există o castă a preoţilor, a păstrătorilor de cunoştinţe – cei care adună
cărţile şi lucrează cu ele, explică omul, în timp ce Artiom nu înceta să
se minuneze cum Danila încerca din toate puterile să evite cuvântul
„bibliotecar”. Şi mai există o castă a militarilor, care se ocupă de
apărare, de protecţie. Seamănă foarte mult cu India; acolo mai existau
casta negustorilor şi casta servitorilor. Şi noi le avem. Iar când vorbim
între noi, folosim numele indiene. Preoţii sunt brahmani, militarii sunt
kshatriya, negustorii – vaishya, servitorii – shudra, continuă el. Devii
membru al unei caste o dată pentru totdeauna. Sunt anumite ritualuri
de iniţiere, mai ales pentru kshatriya şi brahmani. În India, asta era în
funcţie de familia căreia îi aparţineai de neam, dar la noi alegi singur
când împlineşti optsprezece ani. La noi, aici, la Boroviţkaia, brahmanii
şi kshatriya sunt cam în număr egal. La Bibliotecă – acolo sunt mai
mulţi de-ai noştri, e de înţeles. Iar la Arbatskaia, sunt aproape numai
kshatriya din cauza Statului-Major General.
Auzind atâtea denumiri indiene antice, Artiom oftă din rărunchi. Era
puţin probabil să poată reţine toate aceste nume sofisticate dintr-
odată. Danila nu acordă totuşi atenţie acestui lucru şi continuă să
povestească:
— În Consiliu, se înţelege, intră numai două caste, a noastră şi
kshatriya. Noi, de fapt, le spunem pur şi simplu militari, adăugă,
făcându-i un semn liniştitor cu ochiul lui Artiom.
— Dar de ce îşi tatuează păsările alea cu două capete? îşi aduse aminte
Artiom de întrebarea lui. La voi cel puţin sunt cărţi, totul e clar. Dar

— 298 —
păsări…?
— E totemul lor, răspunse brahmanul Danila, ridicând din umeri.
Înainte, din câte ştiu, era spiritul protector al trupelor specializate în
arme nucleare. Un vultur, mi se pare. Ei au o credinţă mai ciudată. La
drept vorbind, între castele noastre nu sunt relaţii extrem de bune.
Înainte chiar eram învrăjbiţi.
Prin storuri se vedea că intensitatea luminii din staţie scăzuse. O
metodă de a marca venirea nopţii. Artiom se pregăti să plece.
— Aveţi pe-aici vreun hotel în care să înnoptez? Trebuie să ajung
mâine în Arbatskaia la o întâlnire şi nu am unde să stau.
— Dacă vrei, rămâi la mine, zise Danila, ridicând din umeri. Eu o să
mă culc pe jos, nu e nicio problemă. Chiar mă pregăteam de cină.
Rămâi, o să-mi mai povesteşti ce ai văzut pe drum. Ştii, eu nu ies deloc
de aici. Jurământul păzitorilor nu ne permite să călătorim mai departe
de o staţie.
După ce se gândi o clipă, Artiom încuviinţă. În cameră era confortabil
şi cald, iar gazda îi plăcuse mult încă de la început. Aveau ceva în
comun. Peste cincisprezece minute deja curăţa ciuperci, în timp ce
Danila tăia în fâşiuţe carnea de porc.

— Ai văzut Biblioteca măcar o dată cu ochii tăi? întrebă Artiom cu gura

plină peste o oră, când mâncau tocană de porc cu ciuperci din nişte
castroane de aluminiu din dotarea armatei.
— Te referi la Marea Bibliotecă? preciză sever Danila.
— La cea de sus… Doar mai este acolo, nu? întrebă Artiom, arătând cu
furculiţa în sus.
— În Marea Biblioteca urcă numai mai-marii noştri şi stalkerii care
lucrează pentru brahmani, răspunse Danila.
— Ei aduc cărţi de sus, nu? Din Bibliotecă? Din Marea Bibliotecă, vreau
să zic, se grăbi Artiom să se corecteze, văzând că gazda lui iar se
încruntă.
— Da, dar numai la cererea mai-marelui castei. Noi nu putem să facem
asta, de aceea trebuie să folosim nişte angajaţi, explică fără chef
brahmanul. Conform Legii, noi ar fi trebuit să facem asta, să păstrăm
cunoştinţele şi să le transmitem celor care le caută. Dar, pentru a
transmite aceste cunoştinţe, mai întâi trebuie să facem rost de ele. Şi

— 299 —
cine dintre ai noştri îndrăzneşte să se ducă acolo? zise el oftând şi
ridicându-şi ochii spre tavan.
— Din cauza radiaţiilor? spuse Artiom, dând înţelegător din cap.
— Şi din cauza lor. Dar în primul rând din cauza bibliotecarilor,
răspunse Danila cu o voce stinsă.
— Dar voi nu sunteţi bibliotecarii? Sau, mă rog, urmaşii
bibliotecarilor? Aşa mi s-a povestit, adăugă Artiom, încercând să se
lămurească.
— Ştii ce, hai să nu vorbim despre asta la masă, îl rugă Danila. De fapt,
o să las pe altcineva să-ţi povestească. Nu-mi place să vorbesc despre
asta.
Danila începu să strângă masa, apoi, după ce se gândi o clipă, dădu la
o parte nişte cărţi de pe raft şi, printre volumele aflate pe rândul din
spate, dădu la iveală o deschizătură în care strălucea o sticlă
pântecoasă cu samogon. Printre vase, găsiră şi nişte pahare faţetate,
din sticlă groasă.
După o vreme, Artiom, care privea entuziasmat rafturile, se decise să
rupă tăcerea:
— Ai o mulţime de cărţi! La noi, la VDNH, probabil că nu sunt atâtea
în toată biblioteca. Am terminat demult de citit tot ce era acolo. La noi
rar ajung cărţi bune, numai tatăl meu adoptiv îmi mai aduce câte ceva
ce merită citit. Cărăuşii vin mereu cu tot felul de porcării, cărţi cu
detectivi, iar pe mai mult de jumătate dintre ele nici nu poţi să le
înţelegi. Şi din cauza asta am dorit să ajung în Polis, din cauza Marii
Biblioteci. Pur şi simplu nu-mi pot imagina câte cărţi trebuie să fie
acolo, sus, dacă au construit o clădire aşa de mare pentru ele, spuse
Artiom, arătând cu capul spre desenul de deasupra mesei.
Deja le străluceau ochii amândurora. Danila, măgulit de cuvintele lui
Artiom, se aplecă deasupra mesei şi spuse grav:
— Toate cărţile astea nu înseamnă nimic. Iar Marea Bibliotecă n-a fost
construită pentru ele. Acolo nu sunt păstrate cărţi.
Artiom se uită uimit la el. Brahmanul vru să deschidă gura ca să
continue, dar deodată se ridică de la masă, se duse la uşă, o
întredeschise şi trase cu urechea. Apoi o închise încetişor la loc, se
aşeză la loc şi încheie în şoaptă:
— Toată Marea Bibliotecă a fost construită pentru o singură Carte. Şi

— 300 —
numai ea este adăpostită acolo. Restul trebuie numai s-o ascundă. Pe
ea o caută de fapt. Pe ea o păzesc, mai spuse el şi se înfioră.
— Şi despre ce carte e vorba? întrebă Artiom, tot în şoaptă.
— Un pergament vechi. Cu pagini negre ca antracitul în care e scrisă
cu litere de aur toată Istoria. Până la capăt.
— Şi de ce îl caută? şopti Artiom.
— Nu nu pricepi? întrebă brahmanul. „Până la capăt”, chiar înseamnă
până la capăt. Deci încă mai există o cale de scăpare înainte de… Şi cine
ştie toate lucrurile astea…
În spatele perdelei licări deodată o umbră translucidă şi Artiom, deşi
se uita în ochii lui Danila, apucă să o observe şi-i făcu semn.
Întrerupând povestirea la mijloc, omul sări în picioare şi se năpusti
spre uşă, iar Artiom îl urmă.
Pe peron nu era nimeni, doar din pasaj se auzeau nişte paşi uşori care
se îndepărtau. Gardienii dormeau liniştiţi pe scaune, de o parte şi de
alta a scării.
Când se întoarseră în cameră, Artiom aşteptă ca brahmanul să
continue povestirea, dar Danila deja se trezise din beţie şi nu mai făcea
decât să clatine posac din cap.
— Nu avem voie să povestim asta, i-o tăie el. E vorba despre acea parte
a Legii care este numai pentru iniţiaţi. Am trăncănit la beţie, adăugă,
încruntându-se supărat. Nici să nu te gândeşti să spui cuiva că ai auzit
asta. Casta noastră păstrează secretul ăsta ca pe lumina ochilor. Dacă
aude cineva că ştii despre Carte, o să ai numai necazuri. Şi eu împreună
cu tine.
Atunci Artiom înţelese deodată de ce îi transpiraseră palmele în
momentul în care brahmanul îi spusese despre Carte. Îşi adusese
aminte.
— Dar nu sunt mai multe astfel de cărţi? întrebă el cu răsuflarea tăiată.
Danila îl privi atent în ochi.
— Ce vrei să spui?
— „Să te temi de adevărurile ascunse în pergamente… unde cuvintele
sunt scrise cu aur şi hârtia neagră ca aspida nu putrezeşte”, repetă el
cuvânt cu cuvânt, iar în faţa ochilor îi apăru dintr-o negură tulbure
chipul lipsit de expresie al lui Bourbon, care nu comunica nimic, ci
spunea mecanic nişte cuvinte străine şi de neînţeles.

— 301 —
Brahmanul îl fixă uimit.
— De unde ştii?
— Am avut o revelaţie. Acolo nu e doar o Carte… Ce e în celelalte?
întrebă Artiom, privind vrăjit desenul Bibliotecii.
— A rămas numai una. Au fost trei pergamente, răspunse Danila,
cedând în cele din urmă – Trecutul, Prezentul şi Viitorul. Trecutul şi
Prezentul au dispărut fără urmă acum câteva secole. A rămas ultimul,
cel mai important.
— Şi unde este?
— E ascuns în Depozitul principal. Acolo sunt peste patruzeci de
milioane de volume. Unul dintre ele, care arată ca o carte absolut
obişnuită, în copertă standard de bibliotecă, este pergamentul. Pentru
a-l recunoaşte, trebuie să-l deschizi şi să-l răsfoieşti – conform tradiţiei,
paginile pergamentului chiar sunt negre. Dar pentru a deschide şi a
răsfoi toate cărţile din depozitul principal ai nevoie de 70 de ani de
viaţă, fără somn şi odihnă. Dar oamenii nu pot rămâne acolo mai mult
de două zile, şi nici nu te va lăsa nimeni să stai liniştit şi să te uiţi la
toate volumele păstrate acolo. Şi cu asta am încheiat subiectul.
Danila întinse un aşternut pe jos, aprinse lumânarea de pe masă şi
stinse lumina. Artiom se aşeză fără chef. Fără să-şi dea seama de ce, nu
voia să doarmă, deşi nici nu-şi aducea aminte când se odihnise ultima
oară.
— Mă întreb dacă se vede Kremlinul când urci în Bibliotecă? întrebă el
aproape în van, pentru că Danila începuse să picotească.
— Sigur că se vede. Numai că nu trebuie să te uiţi la el. Te absoarbe
înăuntru, bolborosi acela.
— Cum adică „te absoarbe”?
Danila se ridică într-un cot, cu faţa lui nemulţumită şi încruntată
luminată de flacăra lumânării.
— Stalkerii spun că nu trebuie să te uiţi niciodată la Kremlin când ieşi
sus. Mai ales la stelele de pe turnuri. Dacă te uiţi, nu poţi să-ţi mai iei
ochii de la ele. Şi dacă te uiţi mai mult, atunci începe să te absoarbă, că
nu degeaba sunt deschise toate porţile. De aceea stalkerii nu urcă
niciodată în Marea Bibliotecă singuri. Dacă unul se uită din întâmplare
spre Kremlin, altul îl face imediat să-şi vină în fire.
— Şi ce este în interiorul Kremlinului? şopti Artiom înghiţind în sec.

— 302 —
— Nimeni nu ştie, pentru că acolo oamenii doar intră şi nimeni nu se
mai întoarce. Acolo, pe raft, dacă vrei, e o carte în care găseşti o poveste
interesantă despre stele şi svastici, inclusiv despre cele de pe turnurile
Kremlinului.
Danila se ridică, pipăi pe raft după volumul respectiv, îl deschise la
pagina cu pricina şi se băgă repede sub pătură.
Peste vreo două minute Danila deja adormise, dar Artiom, trăgând
lumânarea mai aproape, începu să citească.

„…fiind cea mai puţin numeroasă şi mai puţin influentă dintre

grupările politice care se luptau pentru influenţă şi pentru putere în
Rusia de după prima revoluţie, bolşevicii nu erau priviţi ca nişte rivali
serioşi de niciuna dintre părţile aflate în conflict. Ei nu se bucurau de
sprijinul ţărănimii şi se bazau numai pe câţiva adepţi din rândurile
clasei muncitoare şi din marină. Iar V. I. Lenin, care studiase alchimia
şi invocarea spiritelor în şcolile secrete din Elveţia, a reuşit să-şi
găsească principalii aliaţi de cealaltă parte a barierei dintre lumi.
Tocmai în această perioadă apare prima pentagramă ca simbol al
mişcării comuniste şi al Armatei Roşii.
Pentru începători, după cum se ştie, pentagrama este cel mai răspândit
şi mai accesibil portal dintre lumi, care le permite demonilor să intre
în realitatea noastră. Cu toate acestea, creatorul pentagramei, dacă ştie
s-o folosească cu pricepere, are putere asupra demonilor, putând să -i
cheme în lumea noastră, iar aceştia sunt obligaţi să-l slujească. De
regulă, pentru a controla mai bine fiinţa chemată, în jurul pentagramei
se trasează un cerc de protecţie şi demonul nu mai poate ieşi în afara
ei.
Nu se ştie cum anume au reuşit conducătorii mişcării comuniste să
obţină ceea ce doreau cei mai puternici vrăjitori din toate timpurile –
să stabilească o legătură cu demonii-stăpâni cărora li se supuneau
hoardele formate din confraţii lor mai mărunţi. Specialiştii sunt
convinşi că stăpânii înşişi, simţind că se apropiau războaiele şi că vor
urma cele mai îngrozitoare vărsări de sânge din toată istoria omenirii,
au venit mai aproape de graniţa dintre lumi şi i-au chemat pe cei care
le puteau permite să adune recolta vieţilor omeneşti. În schimb le -au
promis susţinere şi protecţie.

— 303 —
Istoria cu finanţarea conducerii bolşevice de către serviciul de
informaţii german e veridică, dar ar fi stupid şi superficial să credem
că tocmai datorită partenerilor externi V. I. Lenin şi tovarăşii lui au
reuşit să încline balanţa în favoarea lor. Viitorul conducător comunist
avea de pe atunci protectori mult mai puternici şi mai înţelepţi decât
mai-marii serviciului militar de informaţii al Germaniei kaiserului.
Detaliile acordului său secret cu forţele întunericului, se înţelege, nu
le sunt accesibile cercetătorilor de azi. Totuşi, rezultatul lor a fost
evident – la scurtă vreme după aceea, pentagramele sunt amplasate pe
steaguri, pe caschetele soldaţilor din Armata Roşie şi pe blindajul
echipamentului militar, încă redus numeric la momentul respectiv.
Fiecare dintre ele deschidea porţile lumii noastre pentru un demon
protector care îl păzea de rele pe purtătorul pentagramei. Demonii îşi
primeau plata, aşa cum se obişnuieşte, prin sânge. Numai în secolul al
XX-lea, după nişte calcule extrem de rezervate, au fost aduse ca jertfă
cam 30 de milioane dintre locuitorii ţării.
Pactul cu stăpânitorii forţelor chemate în ajutor şi -a dovedit rapid
utilitatea: bolşevicii au pus mâna pe putere şi şi-au consolidat poziţia.
Deşi Lenin însuşi, care era prima verigă de legătură între cele două
lumi, nu mai rezistă şi moare la numai 54 de ani, devorat pe dinăuntru
de flacăra iadului, urmaşii lui îi continuă neabătut cauza. La scurtă
vreme începe demonizarea întregii ţări: copiii care merg la şcoală îşi
pun pe piept prima pentagramă (puţini ştiu că, la început, ritualul de
iniţiere în oktiabriata27 presupunea înţeparea copilului cu acul
insignei, nefiind vorba numai de prinderea ei de haine. În felul aceasta
demonul „steluţei” purtate de copii lua cunoştinţă cu sângele viitorului
său stăpân, intrând o dată şi pentru totdeauna într-o legătură sacră cu
el). Când se făcea mai mare şi ajungea pionier, copilul primea o nouă
pentagramă, iar o parte a esenţei Pactului era revelată celor care
ajungeau la un anumit grad de înţelegere: portretul aurit al
Conducătorului era învăluit de flacăra în care acesta pierise. În felul
acesta, i se reamintea noii generaţii despre măreţia jertfei de sine a
acestuia. Apoi venea Komsomolul şi, în fine, celor aleşi le era deschis
drumul spre casta preoţilor – Partidul Comunist.

27Un fel de „şoimi ai patriei”, organizaţie comunistă ce cuprindea copiii de vârst ă

preşcolară.
— 304 —
Miliardele de spirite invocate îi apărau pe toţi cei din statul sovietic: pe
copii şi pe adulţi, clădirile şi echipamentul tehnic, iar demonii-
stăpânitori erau amplasaţi în pentagrame gigantice din rubin pe
turnurile Kremlinului, acceptând de bunăvoie să fie închişi pentru a le
fi sporită puterea. Tocmai de aici s-au răspândit prin toată imensa ţară
liniile de forţă invizibile care au ţinut-o departe de haos şi prăbuşire,
iar pe locuitorii ei, supuşi voinţei celor din Kremlin. Într-un oarecare
sens, toată Uniunea Sovietică s-a transformat într-o pentagramă
uriaşă, al cărei cerc de protecţie înconjurător a devenit graniţa de stat.”

Artiom îşi ridică ochii din pagină şi se uită în jur. Lumânarea deja era
pe sfârşite şi începea să fumege. Danila dormea dus, cu faţa întoarsă la
perete. După ce se întinse puţin, Artiom reveni la carte.
„Încercarea hotărâtoare pentru puterea sovietică a fost ciocnirea cu
Germania naţional-socialistă. Apăraţi de forţe la fel de vechi şi de
puternice ca şi Uniunea Sovietică, teutonii au reuşit, a doua oară în
ultima mie de ani, să pătrundă în adâncul ţării noastre. De data aceasta
pe steagurile lor a fost desenat simbolul întors al soarelui, luminii şi
prosperităţii. Tancurile cu pentagrame pe turele îşi continuă şi azi, la
cincizeci de ani de la Victorie, lupta eternă cu tancurile al căror oţel
poartă pe el svastica – în panoramele muzeelor, pe ecranele
televizoarelor, pe foile în pătrăţele smulse din caietele elevilor…”
Lumânarea pâlpâi pentru ultima oară şi se stinse. Era timpul să se
culce.

Dacă te întorci cu spatele spre monument, în intervalul dintre casele

aproape ruinate se vede un mic fragment dintr-un perete înalt şi
siluetele turnurilor cu vârfurile ascuţite. Dar este imposibil să te întorci
şi să te uiţi la ele – asta i se explicase clar lui Artiom. Şi era interzis să
fie lăsate nesupravegheate uşile şi treptele care duceau spre ele, pentru
că, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva, era absolut necesar să dai
rapid semnalul de alarmă, iar dacă te uitai într-acolo, gata, o păţeai şi
tu şi aveau şi ceilalţi de suferit.
Acesta era motivul pentru care Artiom stătea pe loc, deşi îl tot trăgea
aţa să se întoarcă, şi deocamdată privea monumentul a cărui fundaţie
era acoperită de muşchi. Înfăţişa un bătrân sumbru, aşezat într-un

— 305 —
fotoliu adânc, sprijinit într-un cot28. Din pupilele ciobite de bronz i se
scurgea încet pe piept ceva gros, care dădea impresia că statuia plânge.
Era insuportabil să te uiţi mult timp la asta. Aşa că Artiom înconjură
statuia şi se uită cu atenţie spre uşă. Totul era liniştit, era o linişte
perfectă, întreruptă din când în când de şuieratul slab al vântului
printre grinzile roase ale clădirilor. Detaşamentul plecase de ceva
vreme, dar pe el nu-l luaseră; i se ordonase să rămână de pază şi, dacă
se întâmpla ceva, să coboare în staţie şi să-i avertizeze.
Timpul se scurgea încet, îi măsura trecerea cu ajutorul paşilor pe care
îi făcea în jurul monumentului – unu, doi, trei…
Se întâmplă când ajunsese exact la cinci sute – un tropăit şi un mârâit
se auziră din spatele său, chiar din direcţia în care nu trebuia să se uite.
Ceva se afla foarte aproape, putea să se arunce asupra lui în orice
moment. Artiom împietri, trăgând cu urechea, apoi se aruncă la
pământ şi se lipi de soclul statuii, cu automatul pregătit.
Acum acel ceva ajunsese aproape, pe cealaltă parte a monumentului. I
se auzea respiraţia hârâită de animal în timp ce înconjura soclul şi se
apropia de Artiom, care încercă să-şi stăpânească tremuratul mâinilor
şi să prindă în cătare locul din care urma să apară fiinţa aceea.
Dar respiraţia şi sunetele începuseră pe neaşteptate să se îndepărteze.
Iar când Artiom aruncă o privire din spatele statuii, pentru a se folosi
de ocazie ca să tragă o rafală de foc automat chiar în spatele
duşmanului nevăzut, uită imediat şi de el şi de toate celelalte lucruri
din viaţa lui.
Steaua din turnul Kremlinului se vedea clar chiar şi de aici. Turnul
rămăsese numai o siluetă vagă în lumina neclară a lunii aflate în spatele
norilor, dar steaua se remarca foarte clar pe fundalul ei şi atrăgea
atenţia oricui se uita la ea, dintr-un motiv destul de clar. Strălucea. Fără
a-şi crede ochilor, se uită prin binoclul de campanie.
Emana fără întrerupere o strălucire de un roşu-aprins, luminând câţiva
metri în jurul său; uitându-se mai bine, Artiom remarcă faptul că
lumina era inegală – în rubinul gigantic părea să fie închisă o furtună
şi se simţi cuprins de nelinişte – înăuntrul ei curgea, fierbea şi se
zbuciuma ceva… Priveliştea era cutremurătoare, de o frumuseţe

28 E vorba de statuia lui F. M. Dostoievski, ridicată în faţa Bibliotecii în 1997.

— 306 —
imposibilă în această lume, dar de la distanţa respectivă se vedea
extrem de prost. Trebuia să se apropie mai mult.
Punându-şi automatul pe umăr, Artiom coborî în fugă scara, sări pe
asfaltul crăpat al străzii şi se opri abia la colţ, de unde se vedeau deja
tot zidul Kremlinului… şi turnurile. Pe fiecare dintre ele strălucea o
stea roşie. Abia trăgându-şi sufletul, Artiom duse din nou binoclul la
ochi. Toate pâlpâiau cu acea clocotitoare lumină inegală şi îţi doreai să
te uiţi veşnic la ele.
Concentrat pe cea mai apropiată, Artiom îi tot admiră reflexele
fantastice, până când i se păru deodată că distinge o formă, un contur
al unui lucru care se mişca înăuntru, sub suprafaţa de cristal.
Pentru a vedea mai bine contururile stranii, fu nevoit să se a propie şi
mai mult. Uitând de orice pericol, se opri în mijlocul spaţiului deschis
şi nu mai lăsă jos binoclul de la ochi, încercând să înţeleagă ceea ce
reuşea să zărească.
Demonii-stăpânitori, îşi aduse el aminte în cele din urmă. Mareşalii
armatei de demoni chemaţi pentru a apăra statul sovietic. Ţara şi toată
lumea se făcuseră deja bucăţi, dar pentagramele din turnurile
Kremlinului rămăseseră neatinse. Conducătorii care încheiaseră
înţelegerea cu demonii muriseră de multă vreme şi acum nu mai era
nimeni care să-i elibereze. Nimeni? Dar el?
Îşi spuse că trebuia să găsească poarta. Trebuia să găsească intrarea…

— Trezeşte-te, trebuie să pleci repede! îi zise Danila, scuturându-l.

Artiom căscă şi se şterse la ochi. Tocmai visase ceva incredibil de
interesant, dar somnul îi fusese întrerupt brusc şi nu mai reuşi să-şi
aducă aminte ce visase. Nu-i mai rămânea decât să se scoale. Afară era
deja lumină şi se auzea sporovăială veselă a femeilor de serviciu care
măturau prin staţie.
Îşi puse ochelarii negri şi se duse cu paşi împleticiţi să se spele,
aruncându-şi pe umăr un prosop flauşat nu prea curat pe care i-l
dăduse gazda. Toaletele se aflau în partea cealaltă a peretelui din
blocuri de ciment şi era o coadă destul de mare. După ce se aşeză la
rând, căscând mereu, Artiom încercă să-şi aducă aminte măcar o parte
din imaginile pe care le visase.
Dintr-un motiv oarecare, coada încetă să mai avanseze, iar oamenii

— 307 —
începuseră să vorbească în şoaptă. Încercând să-şi dea seama despre ce
era vorba, Artiom se uită în jur. Toţi ochii erau aţintiţi spre o uşă de
fier cu zăvor. Uşa era larg deschisă, iar în cadrul ei se afla un om înalt.
Când îl văzu, Artiom uită imediat de ce se afla aici.
Era un stalker.
Arăta exact aşa cum şi-i imaginase pe aceşti oameni ascultând
poveştile tatălui său adoptiv şi istorisirile cărăuşilor. Purta un costum
de protecţie pătat şi ars din loc în loc, avea o vestă antiglonţ grea şi
umerii îi erau laţi; pe cel drept stătea atârnată o mitralieră uşoară, iar
pe cel stâng purta, ca pe o bandulieră, o panglică uleioasă şi
strălucitoare de cartuşe. În picioare purta nişte ghete grosolane, cu
şiret, în care îşi îndesase pantalonii, iar în spate ducea un rucsac mare
din pânză de cort.
Stalkerul îşi scosese casca rotundă de membru al trupelor speciale, îşi
dăduse jos masca de gaze şi, roşu la faţă şi asudat, îi spunea ceva
comandantului de post. Omul nu mai era tânăr, constată Artiom
văzându-i ţepii cărunţi de barbă de pe obraji şi bărbie şi firele argintii
din părul negru, scurt. Dar emana forţă şi încredere în sine, avea un
aer dur, de om cu capul pe umeri, de parcă până şi aici, în această staţie
liniştită şi luminoasă, era gata să întâmpine pericolul în orice moment
şi nu-şi permitea să fie luat pe nepregătite.
Artiom rămăsese până la urmă singurul care continua să se uite cu o
insistenţă nepoliticoasă la nou-venit. Restul oamenilor de la coadă îl
înghiontiră la început, cerându-i să avanseze, apoi începură pur şi
simplu să-l ocolească.
— Artiom! Ce stai aşa de mult acolo? Ai grijă, o să întârzii! îi spuse
Danila care tocmai îşi făcuse apariţia.
Când îi auzi numele, stalkerul se întoarse repede spre Artiom, care îl
privi insistent şi făcu deodată un pas mare către el.
— Nu eşti de la VDNH? întrebă el cu o voce profundă, sonoră.
Artiom dădu din cap în tăcere, simţind că i se înmoaie genunchii.
— Nu-l cauţi pe Melnik? continuă stalkerul.
Artiom dădu din cap încă o dată.
— Eu sunt Melnik. Ai ceva pentru mine? întrebă stalkerul, privindu-l
pe Artiom drept în ochi.
Artiom se pipăi repede în jurul gâtului, în căutarea şnurului cu tubul

— 308 —
de cartuş pe care deja începuse să-l considere talismanul său şi de care
acum îi era aşa de greu să se despartă, apoi i-l întinse stalkerului.
Bărbatul îşi scoase mănuşile de piele, deşurubă capacul şi scutură cu
grijă conţinutul capsulei în palmă. Era o bucăţică de hârtie. Un bilet.
— Hai cu mine. Te rog să mă ierţi, ieri nu am putut, m-au sunat când
deja urcam la suprafaţă.
Luându-şi pe fugă rămas-bun de la Danila, căruia îi mulţumi, Artiom
se grăbi să-l urmeze pe Melnik pe o scară ce ducea în pasajul din
Arbatskaia.

— N-a sosit nicio veste de la Hunter? întrebă el sfios, abia reuşind să

ţină pasul cu stalkerul care făcea nişte paşi de uriaş.
— Propriu-zis, n-a sosit nicio veste, răspunse Melnik privind peste
umăr spre Artiom, dar, pe de altă parte, avem prea multe de la VDNH.
Artiom simţi că inima începe să-i bată mai tare.
— Ce veşti? zise el, încercând să-şi ascundă emoţia.
— Sunt puţine lucruri bune, spuse sec stalkerul. Întunecaţii şi -au
reluat atacul. Acum o săptămână a fost o luptă grea. Cinci oameni au
murit. Şi se pare că la voi vin din ce în ce mai mulţi. Oamenii din staţia
voastră încep să fugă. Se spune că nu pot face faţă fricii. Aşa că a avut
dreptate Hunter când mi-a spus că la voi se ascunde ceva groaznic. A
simţit el.
— Dar cine a murit, nu ştiţi? întrebă speriat Artiom, încercând să -şi
aducă aminte cine trebuia să fi fost de serviciu în ziua aceea, cu o
săptămână în urmă.
Ce zi era astăzi? Să fi fost Jenka? Andrei? Numai să nu fi fost Jenka…
— De unde să ştiu? Şi nu e vorba numai de faptul că spurcaţii ăştia
încearcă să se furişeze acolo, mai e şi altă drăcovenie în tunelurile din
jurul staţiei Prospekt Mira. Oamenii îşi pierd cunoştinţa, iar câţiva au
murit pe drum.
— Şi ce-i de făcut?
— Azi va fi şedinţa Consiliului. O să ascultăm opinia liderilor
brahmanilor şi ai generalilor. Numai că e puţin probabil să -i poată
ajuta pe cei din staţia ta. Abia reuşesc să protejeze Polisul, şi asta numai
pentru că nimeni nu a îndrăznit să-l atace la modul serios.
Ieşiră în Arbatskaia. Aici luminau aceleaşi lămpi cu mercur şi, la fel ca

— 309 —
la Boroviţkaia, locuinţele erau amenajate în arcadele zidite. Lângă
unele dintre ele stătea câte o santinelă; de fapt, numărul militarilor de
aici era neobişnuit de mare. Pereţii vopsiţi în roşu erau acoperiţi din
loc în loc cu nişte drapele militare de paradă, aproape neatinse de
trecerea timpului, pe care erau brodaţi vulturi. În staţie era forfotă: se
vedeau brahmani în robe largi, femeile de serviciu spălau pe jos,
strigând la oamenii care călcau pe podeaua umedă, şi se mai vedeau
destui oameni din alte staţii, care puteau fi recunoscuţi după ochelarii
închişi la culoare sau după felul cum îşi fereau ochii de lumină cu
palmele. Pe peron erau amplasate numai încăperile de locuit şi cele
administrative, în timp ce şirurile de tarabe cu lucruri şi mâncare
fuseseră mutate în pasaje.
Melnik îl conduse pe Artiom la capătul peronului, unde începeau
încăperile de serviciu şi, după ce-i arătă o bancă de marmură acoperită
cu un lemn care devenise lucios de la miile de pasageri, îl rugă să-l
aştepte puţin şi plecă.
Privind stucatura complicată de sub tavan, Artiom îşi spunea că Polisul
nu-i înşelase aşteptările. Aici, viaţa chiar se desfăşura cu totul altfel şi
oamenii nu erau aşa de înverşunaţi, de înrăiţi şi de chinuiţi ca în alte
staţii. După toate aparenţele, clădirile, cărţile şi cultura jucau aici un
cu totul alt rol, deosebit. Trecuseră deja pe lângă cel puţin cinci tarabe
de cărţi cât parcurseseră pasajul dintre Boroviţkaia şi Arbatskaia, şi se
vedeau chiar şi nişte afişe ce anunţau un spectacol după Shakespeare
pentru seara respectivă; în plus, la fel ca la Boroviţkaia, de undeva se
auzea muzică.
Şi pasajul, şi cele două staţii văzute de el erau menţinute într-o stare
excelentă şi, cu toate că pe pereţi se vedeau urme de pete şi scurgeri,
echipe de muncitori reparau imediat toate găurile. Din curiozitate,
Artiom se uită în tunel; şi acolo era ordine deplină: uscat, curat şi la
fiecare o sută de metri era aprins un bec electric, iar asta cât vedeai cu
ochii. Din când în când treceau drezine încărcate cu lăzi, care se
opreau pentru a debarca un pasager întâmplător sau pentru a încărca
o ladă cu cărţi pe care Polisul le trimitea prin toate colţurile metroului.
„În curând, toate acestea s-ar putea sfârşi”, îşi spuse pe neaşteptate
Artiom. „VDNH deja nu le mai poate ţine piept monştrilor… Nu e de
mirare”, îşi mai zise el, aducându-şi aminte de noaptea petrecută la

— 310 —
punctul de pază, când a trebuit să respingă atacul Întunecaţilor, şi de
toate coşmarurile care-l chinuiseră la multă vreme după încheierea
luptei.
Oare VDNH se prăbuşea? Asta însemna că va rămâne fără casă şi că va
trebui să se considere fericit dacă prietenii şi tatăl lui adoptiv vor reuşi
să fugă, păstrând speranţa de a-i întâlni cândva în metrou. Îşi promise
că dacă Melnik avea să-i spună azi că el, Artiom, îşi îndeplinise
misiunea şi nu mai putea face nimic, atunci va porni imediat pe drumul
de întoarcere. Dacă staţiei lui îi era scris să devină singura redută în
calea Întunecaţilor, iar prietenilor şi celor apropiaţi să moară apărând-
o, atunci prefera să moară împreună cu ei decât să se ascundă în acest
rai. Deodată îşi dori foarte tare să se întoarcă acasă, să se uite la şirul
de corturi militare, la fabrica de ceai… să stea la poveşti cu Jenka şi să-
i povestească despre aventurile lui. Probabil că nu va crede nici
jumătate din ce avea să-i spună… Asta dacă mai era în viaţă.
— Să mergem, Artiom. Ne cheamă. Vor să-ţi vorbească, îl chemă
Melnik.
Melnik se schimbase deja de costumul de protecţie şi acum era
îmbrăcat într-o helancă şi într-o pereche de pantaloni negri cu
buzunare, exact ca Hunter. Stalkerul avea ceva care îi amintea de
Hunter, nu ceva legat de înfăţişare, ci de felul în care se purta. Era la
fel de ordonat şi de încordat şi vorbea folosind aceleaşi fraze scurte,
seci.

Pereţii birourilor erau acoperiţi cu stejar băiţuit, şi pe doi dintre ei erau

agăţate, faţă în faţă, două tablouri mari în ulei. Într-unul Artiom
recunoscu fără greutate Biblioteca, iar celălalt înfăţişa o clădire înaltă,
acoperită cu piatră albă, având dedesubt o inscripţie: „Statul -Major
General al Ministerului Apărării Federaţiei Ruse.”
În mijlocul camerei spaţioase se afla o masă mare de lemn, iar pe
scaunele din jurul ei stăteau, privindu-l cercetător pe Artiom, în jur de
zece oameni. Jumătate purtau robe de brahmani, iar restul, uniforme
militare de vară pentru ofiţeri. Ofiţerii stăteau sub tabloul Statului-
Major, iar brahmanii – sub cel cu Biblioteca.
În capul mesei trona plin de importanţă un om mic de statură, dar cu
o înfăţişare evidentă de şef, cu ochelari severi şi cu o chelie mare. Era

— 311 —
îmbrăcat simplu, într-un costum cu cravată şi nu avea tatuajele care să
indice apartenenţa la o castă.
— Să trecem la obiect, spuse el fără să se prezinte. Povestiţi -ne tot ce
ştiţi, inclusiv situaţia cu tunelurile din staţia voastră până la Prospekt
Mira.
Artiom se apucă să descrie în detaliu istoria luptei purtate de staţia
VDNH cu Întunecaţii, apoi misiunea lui Hunter şi, în fine, călătoria
spre Polis. În timp ce povestea despre cele întâmplate în tunelurile
dintre Alekseevskaia, Rijskaia şi Prospekt Mira, militarii şi brahmanii
începură să şoptească între ei, unii neîncrezători, alţii plini de
însufleţire, în timp ce un ofiţer care stătea într-un colţ scria în
procesul-verbal tot ceea ce povestea el.
Fusese rugat să continue, aşa că începu pentru a nu ştiu câta oară să
povestească despre călătoria sa. Povestirea lui nu stârni prea mare
interes din partea ascultătorilor decât atunci când ajunse la Polianka
şi la locuitorii ei.
— Daţi-mi voie, îl întrerupse indignat unul dintre militari, un bărbat
solid de vreo cincizeci de ani, cu părul lins, dat pe spate, şi cu nişte
ochelari cu ramă de oţel ce-i apăsau nasul cărnos. Se ştie foarte precis
că Polianka nu e locuită. Staţia e părăsită de multă vreme. Prin ea trec
zilnic zeci de oameni, este adevărat, dar nimeni nu poate locui acolo.
Periodic au loc scăpări de gaze, iar peste tot sunt puse semne care
avertizează asupra pericolului. Şi, desigur, acolo nu există şi nici nu au
existat vreodată nici pisici, şi nici maculatură. E un peron complet
pustiu. Complet. Încetaţi cu insinuările dumneavoastră.
Ceilalţi militari dăduseră aprobator din cap, iar Artiom tăcu şi căzu pe
gânduri. Când se oprise la Polianka îi trecuse pentru o clipă prin minte
ideea că liniştea şi pacea care domneau în staţie erau ceva incredibil
pentru metrou. Dar gândurile îi fuseseră imediat risipite de locuitorii
Poliankăi, care erau cu siguranţă nişte oameni în carne şi oase.
Brahmanii nu susţinuseră totuşi tirada mânioasă a militarului. Cel mai
important dintre ei, un bătrân chel, cu o barbă lungă şi căruntă, se uită
cu interes la Artiom şi schimbă câteva fraze într-o limbă de neînţeles
cu cel de alături.
— Gazul acesta, aşa cum ştiţi, dispune de proprietăţi halucinogene,
atunci când se amestecă în anumite proporţii cu aerul, spuse

— 312 —
împăciuitor brahmanul aflat în dreapta şefului.
— Problema e dacă acum putem să-l credem şi în celelalte privinţe,
protestă militarul, privindu-l pe Artiom pe sub sprâncene.
— Mulţumesc pentru relatarea dumneavoastră, întrerupse discuţia
omul în costum. Consiliul va discuta şi o să vă comunicăm rezultatele.
Puteţi pleca.
Artiom se îndreptă spre ieşire. Oare toată discuţia lui cu cei doi
locuitori care fumau narghilea fusese în realitate doar o hal ucinaţie?
Dar asta ar fi însemnat că tot rodul imaginaţiei sale – şi o încercare de
a se linişti singur – era şi ideea că şi-ar fi ales el însuşi rolul pe care
urma să-l joace şi că ar fi putut modela realitatea în timp ce îşi urma
destinul… Acum nici măcar întâlnirea misterioasă din tunelul dintre
Boroviţkaia şi Polianka nu i se mai părea o minune. Gaz? Da, gaz.
Stătea pe banca de la uşă şi nici măcar nu mai asculta vocile
îndepărtate ale membrilor Consiliului. Pe lângă el treceau oameni,
veneau drezine şi locomotive-platformă, timpul se scurgea clipă cu
clipă, iar el stătea şi se gândea. Existase oare în realitate misiunea lui –
sau o inventase chiar el? Ce să facă acum? Unde să se ducă?
Cineva îl atinse pe umăr. Era ofiţerul care notase ceea ce povestea.
— Membrii Consiliului vă transmit că Polisul nu poate să ajute în
niciun fel staţia dumneavoastră. Vă mulţumim pentru darea de seamă
detaliată despre situaţia din metrou. Sunteţi liber.
Asta era tot. Polisul nu putea să-i ajute în niciun fel. Totul era în zadar.
Făcuse tot ce-i stătea în puteri, dar asta nu schimbase nimic. Îi mai
rămânea doar să se întoarcă la VDNH şi să stea umăr la umăr cu cei
care asigurau apărarea. Artiom se ridică cu greu de pe bancă şi o porni
agale la drum, fără să ştie unde se duce.
Când ajunse aproape de pasajul spre Boroviţkaia, din spate se auzi o
tuse uşoară. Artiom se întoarse şi-l văzu pe brahmanul care fusese
prezent la Consiliu, cel care stătuse în dreapta şefului brahmanilor.
— Staţi puţin, tinere… Cred că trebuie să discutăm ceva. În particular,
îi spuse el, zâmbindu-i politicos. În cazul în care Consiliul nu e în stare
să facă nimic pentru dumneavoastră, atunci poate că servitorul
dumneavoastră prea-plecat va fi mai de folos.
Îl luă pe Artiom de braţ şi-l trase după el într-una din locuinţele de
cărămidă dintre arcade. Aici nu erau ferestre şi nici nu era aprins un

— 313 —
bec electric; pe o masă pâlpâia o lumânare, aruncând umbre pe
chipurile câtorva oameni aflaţi în jurul ei. Artiom nu apucă să-i vadă
prea bine, pentru că brahmanul care-l adusese se grăbi să stingă
lumânarea şi camera se cufundă în întuneric.
— E adevărat ce ai povestit despre Polianka la şedinţa Consiliului? se
auzi o voce şuierătoare.
— Da, răspunse ferm Artiom.
— Ştii tu oare cum este numită Polianka printre noi, brahmanii? Staţia
destinului. Kshatriya n-au decât să creadă că gazul ăla îţi produce
iluzii, nu avem nimic împotrivă. Nu ne vom apuca să tratăm orbirea
duşmanilor noştri recenţi. Noi credem că în staţia asta oamenii se
întâlnesc cu mesagerii Providenţei. Cea mai mare parte dintre ei nu au
ce să-i spună Providenţei, aşa că trec pur şi simplu printr-o staţie goală,
părăsită. Dar cei care au întâlnit pe cineva la Polianka trebuie să trateze
această întâlnire cu toată atenţia şi să reţină toată viaţa ceea ce li s-a
spus acolo. Mai ţii minte lucrurile acelea?
— Le-am uitat, minţi Artiom, neavând încredere în aceşti oameni care
semănau cu membrii unei secte.
— Şefii noştri sunt convinşi că nu ai venit întâmplător la noi. Nu eşti
un om obişnuit, iar calităţile tale deosebite, care nu o dată te-au salvat
de-a lungul drumului, ne pot ajuta şi pe noi. Şi de aceea îţi întindem o
mână de ajutor ţie şi staţiei tale. Noi suntem păstrătorii cunoştinţelor,
iar printre noi se numără şi unii care sunt capabili să salveze VDNH.
— Ce treabă are aici VDNH? izbucni Artiom. Voi vorbiţi numai de
VDNH! De parcă nu înţelegeţi că n-am venit aici de dragul staţiei mele
şi nici pentru a-mi salva pielea! Pe voi, toţi, vă paşte pericolul! mai întâi
o să cadă VDNH, după aceea toată linia, iar mai apoi o să vină sfârşitul
întregului metrou…
Nimeni nu-i răspunse. Liniştea era tot mai adâncă şi se mai auzea doar
respiraţia ritmică a celor prezenţi. Artiom mai aşteptă puţin şi până la
urmă întrebă, nemaisuportând tăcerea:
— Ce trebuie să fac?
— Să urci la suprafaţă, în depozitul mare de carte, să găseşti acolo ceva
ce ne aparţine de drept şi să ne redai acest ceva. Dacă vei putea să -l
găseşti, atunci noi vom căuta şi-ţi vom da informaţiile care te vor ajuta
să distrugi ameninţarea. Şi să ardă Marea Bibliotecă dacă mint!

— 314 —
 CAPITOLUL 13

Artiom ieşi în staţie, privind furios în toate părţile. Tocmai ce încheiase

una dintre cele mai ciudate înţelegeri din viaţa lui. Angajatorii lui
refuzaseră să-i explice până şi ce anume trebuia să caute în depozitul
de cărţi, promiţând că o să-i transmită mai târziu detaliile, după ce o
să urce la suprafaţă. Şi cu toate că pentru o clipă îi trecuse prin minte
că ar putea fi vorba despre Cartea de care aflase cu o zi în urmă de la
Danila, nu îndrăzni să-i întrebe pe brahmani despre ea. În plus, în seara
precedentă fuseseră amândoi destul de chercheliţi când gazda lui
primitoare îi încredinţase această taină, aşa că erau motive să se
îndoiască de veridicitatea ei.
I se promisese că n-o să meargă singur la suprafaţă. Brahmanii
intenţionau să doteze un întreg detaşament, Artiom avea să urce cu cel
puţin doi stalkeri şi o persoană din partea castei, căreia trebuia să -i dea
imediat ceea ce găsea, dacă expediţia ar fi fost încununată de succes.
Aceeaşi persoană avea să-i arate lui Artiom ceva care îl va ajuta să
îndepărteze pericolul ce plutea deasupra staţiei VDNH.
Acum, după ce ieşise pe peron, părăsind întunericul infernal al
camerei, condiţiile înţelegerii i se păreau lui Artiom absurde. Exact ca
într-un basm vechi, i se cerea să se ducă undeva, nu ştia unde, să aducă
ceva, fără să ştie ce, iar pentru asta i se promisese salvarea miraculoasă,
chiar dacă nu se precizase cum se va face aceasta. Dar ce altceva putea
face? Să se întoarcă cu mâinile goale? Oare asta aşteptase Hunter de la
el?
Când Artiom îi întrebase pe interlocutorii lui misterioşi cum va găsi
ceea ce căuta în depozitele de carte uriaşe ale Bibliotecii, i se spusese
că va înţelege totul când se va afla la faţa locului. Va auzi. Nu mai
întrebase altceva, temându-se că îşi vor pierde încrederea în calităţile
lui neobişnuite, în care nici el nu prea credea. În cele din urmă fusese
prevenit cu toată seriozitatea să nu le divulge nimic militarilor, pentru
că altfel înţelegerea lor cădea, singurul vinovat fiind doar Artiom.
Se aşeză pe o bancă din centrul sălii şi căzu pe gânduri. Era o şansă
extraordinară de a ieşi la suprafaţă, de a face ceea ce reuşise doar o dată
în viaţă. Acum putea asta fără a se teme de pedepse şi urmări. Să urce
la suprafaţă – şi, ce să vezi, nu de unul singur, ci cu nişte stalkeri
— 315 —
adevăraţi – îndeplinind misiunea secretă a castei brahmanilor… Şi nici
măcar nu-i întrebase de ce detestau atât de tare cuvântul „bibliotecar”.
Alături de el se lăsă greoi pe bancă Melnik. Acum arăta obosit şi
încordat şi se vedea că anii şi munca îşi spuneau cuvântul chiar şi
asupra acestui om de fier.
— Şi de ce ai acceptat asta? întrebă el privind înainte, cu un chip ce nu
exprima nimic.
— De unde ştiţi? se minună Artiom.
Trecuse mai puţin de un sfert de oră de când vorbise cu brahmanii.
— Va trebui să merg cu tine, continuă Melnik pe un ton plictisit,
ignorându-i întrebarea. Acum sunt responsabil pentru tine în faţa lui
Hunter, orice s-ar fi întâmplat acolo cu el. Şi nu poţi renunţa la o
înţelegere cu brahmanii. Nimeni n-a reuşit până acum. Şi, lucrul cel
mai important: să nu-ţi treacă prin minte să le spui ceva militarilor,
mai zise el, apoi se ridică şi dădu din cap. Dacă ai şti în ce te-ai băgat…
O să mă duc să mă culc. Urcăm în seara asta.
— Dar dumneavoastră nu sunteţi militar? îl întrebă Artiom,
prinzându-l din urmă. Am auzit când au spus că sunteţi colonel.
— Sunt colonel, aşa este, dar nu în domeniul lor, răspunse fără chef
Melnik şi plecă.

Artiom îşi consacră restul zilei studierii Polisului – cutreieră prin

spaţiul nelimitat de scări şi pasaje, examină colonadele măreţe, se
minună câţi oameni puteau încăpea în acest oraş subteran, studie
ziarul ieftin cu ştirile din Metro, tipărite pe hârtie maro de împachetat,
îi ascultă pe muzicanţii itineranţi, răsfoi cărţile de pe tarabe, se jucă cu
puii de câine scoşi la vânzare, ascultă ultimele bârfe – şi în tot acest
timp nu putu scăpa de senzaţia că cineva se ţine după el şi -l studiază
neîncetat. De câteva ori chiar se întoarse brusc, sperând să întâlnească
privirea atentă a cuiva, dar în zadar – în jur se agita mulţimea
preocupată şi nimeni nu era interesat de persoana lui.
După ce găsi într-unul dintre pasaje un hotel, dormi câteva ore înainte
de a apărea la zece seara, aşa cum se convenise, la postul de control de
lângă ieşirea dinspre Boroviţkaia. Melnik întârzia, dar santinelele erau
la curent şi îi oferiră lui Artiom o ceaşcă de ceai cât aştepta.
După ce se întrerupsese o clipă pentru a-i turna apa fierbinte în cana

— 316 —
emailată, santinela mai în vârstă îşi continuă povestirea:
— Deci… mi se dăduse misiunea să urmăresc transmisiunile radio. Toţi
sperau să prindem un semnal de la buncărele guvernamentale de
dincolo de Urali. Dar am sperat degeaba, pentru că obiectivele
strategice fuseseră primele lovite. Aşa a fost anihilat Ramenki şi toate
casele de vacanţă din suburbii, cu beciurile lor de treizeci de metri
adâncime. Poate că de Ramenki s-ar fi îndurat… Nu s-au înverşunat
prea tare împotriva populaţiei civile… Pe atunci nimeni n-a ştiut ce fel
de război era, decât atunci când ajunsese la sfârşit, când oricum nu mai
avea nicio importanţă. Aşa că uite ce spun eu… Poate că de Ramenki s-
ar fi îndurat, dar alături se afla un punct de comandă, aşa că l -au lovit…
În ceea ce priveşte victimele civile, acestea erau, cum se spune, victime
colaterale, scuzaţi-mi exprimarea. Dar deocamdată nimeni nu credea
încă în asta, aşa că şefii m-au pus să urmăresc transmisiunile radio,
acolo, lângă Arbatskaia, în buncăr. Şi la început am prins multe lucruri
ciudate… Siberia tăcea, dar alte părţi ale ţării răspundeau. Şi
submarinele răspundeau, cele strategice, atomice. Întrebau ce să facă
– dacă să tragă sau nu. Oamenii nu credeau că nu mai există Moscova.
Căpitanii de prim rang plângeau în transmisiunile radio exact ca nişte
copii. E ciudat, ştii, ca nişte lupi de mare trecuţi prin toate, care în viaţa
lor n-au pronunţat niciun cuvânt de ocară, să plângă, să ne roage să
aflăm dacă soţiile sau fiicele lor erau printre supravieţuitori… „Mergeţi
şi căutaţi-le aici…” ziceau. Şi după aceea, toţi au făcut ce-au vrut. Erau
unii care spuneau: „La dracu’ cu toate! Acum e ochi pentru ochi.” Aşa
că s-au dus la ţărm şi au îndreptat tot armamentul împotriva oraşelor.
Iar alţii, dimpotrivă s-au hotărât că, din moment ce oricum totul se
ducea dracului, nici nu mai avea rost să lupte. De ce să mai omorâm
oameni? Numai că asta nu a rezolvat nimic. Erau destui cei care voiau
să-şi răzbune familiile. Şi submarinele au răspuns multă vreme. Puteau
să stea câte jumătate de an sub apă, în patrulare. Desigur, unii au fost
identificaţi, dar nu au putut să-i găsească pe toţi. Am auzit atâtea
poveşti până acum, încât atunci când mi le amintesc, mi se face pielea
de găină. Dar nu despre asta voiam să-ţi spun. Am prins odată un
echipaj al unui tanc care scăpase ca prin minune unui atac; îl
transportau de la unitatea lor sau cam aşa ceva… Era un blindat creat
cu o tehnologie de ultimă generaţie, care te putea proteja de radiaţii.

— 317 —
Aşadar, cei trei oameni care se aflau în tancul ăla mergeau cu toată
viteza dinspre Moscova spre est. Au trecut prin sate în flăcări, au luat
cu ei nişte femei, şi au continuat să înainteze, făcându-şi plinul cu
motorină la staţiile de alimentare. Când în cele din urmă li s-a terminat
combustibilul, ajunseseră în nişte locuri uitate de lume, unde nu mai
aveai ce să bombardezi. Desigur, erau şi acolo destule radiaţii, dar nu
la fel de puternice precum cele din preajma oraşelor. Au făcut acolo o
tabără, au îngropat tancul în pământ până la jumătate şi astfel şi -au
făcut un fel de fortificaţie. Au pus alături corturi, apoi cu timpul şi-au
construit adăposturi din pământ, au făcut un generator manual pentru
electricitate şi au trăit destul de mult timp acolo, în jurul acelui tanc.
Timp de doi ani am discutat cu ei aproape în fiecare seară, le ştiam
toate problemele personale. La început au avut parte de linişte, şi -au
încropit o gospodărie, li s-au născut doi copii care erau… aproape
normali. Aveau destulă muniţie. Au văzut acolo tot felul de lucruri
ciudate, din pădure ieşeau nişte creaturi pe care locotenentul cu care
vorbeam nici nu le putea descrie cum se cuvine. Şi după aceea au
încetat să mai transmită. Am mai încercat să dau de ei încă vreo
jumătate de an, dar acolo se întâmplase ceva. Poate că generatorul sau
aparatul de transmisie n-au mai funcţionat, poate că li se terminase
muniţia…
— Ai pomenit despre Ramenki, îi aduse aminte tovarăşul lui. Ai spus
că a fost bombardat, şi m-am întrebat cum de n-a putut nimeni, într-
atâta amar de vreme de când lucrez aici, să-mi spună de ce a rămas
întreg Kremlinul? De ce nu a fost bombardat? Mă gândesc că acolo
trebuie să fie tot felul de buncăre…
— Cine ţi-a spus că nu a fost bombardat? Şi cum l-au mai bombardat!
îl asigură santinela. Pur şi simplu nu au vrut să-l distrugă, pentru că e
un monument arhitectonic, şi pentru că testau pe el arme noi. Şi uite
unde am ajuns… Poate era mai bine să-l fi şters de pe faţa pământului
de la bun început, zise el, apoi scuipă pe jos şi tăcu.
Artiom stătea liniştit, încercând să nu-l distragă pe veteran, care-şi
rememora amintirile. Rareori reuşea să audă atâtea detalii despre cele
întâmplate. Dar santinela în vârstă tăcu, gândindu-se la ale sale, iar în
cele din urmă Artiom profită de prilej şi se hotărî să pună o întrebare
care îl frământase şi mai înainte:

— 318 —
— Dar şi în alte oraşe există metrou, nu? Sau cel puţin aşa am auzit.
Oare e adevărat că nu au mai rămas nicăieri oameni? Când aţi lucrat
ca operator radio, nu aţi auzit niciun semnal?
— Nu, n-am auzit nimic. Dar ai dreptate. Şi în Sankt Petersburg, de
exemplu, oamenii trebuie să fi fost în stare să se salveze, pentru că
staţiile de metrou de la ei au fost săpate adânc, unele chiar mai adânc
decât aici, la noi, şi reţeaua a fost făcută la fel. Ţin minte că am mers
acolo când eram încă tânăr. Una dintre liniile de acolo nu avea ie şire
spre şine. În schimb avea nişte porţi zdravene de fier. Când venea
trenul, aceste porţi se deschideau odată cu uşile trenului. Mi -aduc
aminte că tare m-a mai uimit treaba asta pe atunci. Oricât am întrebat,
nimeni n-a putut să-mi explice clar de ce era construit aşa. Unii
spuneau că era aşa ca să preîntâmpine inundaţiile, alţii – că aşa s-au
economisit din banii necesari construcţiei. Dar mai târziu m-am
împrietenit cu un constructor de metrou şi el mi-a povestit că atunci
când făcuseră această linie, jumătate din echipa de constructori a fost
devorată de o creatură, lucru care se întâmplase şi cu alte echipe. Li se
mai găsiseră doar oasele roase şi uneltele. Bineînţeles, populaţiei nu i
s-a spus niciodată adevărul, dar pentru a o proteja amplasaseră uşile
acelea de fontă pe toată linia. Iar asta s-a întâmplat… ia să mă gândesc…
atunci când… Ce s-o fi petrecut acolo după ce au apărut radiaţiile, e
greu de imaginat.
Discuţia se întrerupse când la poartă apăru Melnik, însoţit de încă un
om scund şi vânjos, cu un maxilar masiv, acoperit de o barbă scurtă, şi
nişte ochi adânciţi în orbite. Amândoi se îmbrăcaseră deja în
costumele de protecţie şi aveau nişte rucsacuri mari pe umeri. Melnik
se uită în tăcere la Artiom şi-i puse la picioare o geantă mare şi neagră,
apoi îi arătă cortul militar.
Artiom se strecură înăuntru, deschise fermoarul genţii şi scoase din ea
un combinezon negru cam ca acela cu care erau îmbrăcaţi Melnik şi
tovarăşul lui, o mască de gaze neobişnuită, cu un geam-vizieră care îi
acoperea toată faţa şi două filtre laterale, nişte ghete înalte cu şireturi
şi, lucrul cel mai important, un automat Kalaşnikov nou, având cătare
cu laser şi pat rabatabil de metal. Era o armă absolut excepţională, aşa
cum Artiom mai văzuse doar la subunităţile de elită ale Hansei, care
patrulau pe linie, folosind drezine motorizate. Pe fundul genţii se aflau

— 319 —
o lanternă lungă şi o cască rotundă, acoperită pe dinafară cu o ţesătură.
Nici nu apucase să se schimbe, când uşa cortului se ridică şi intră
brahmanul Danila. Avea în mână o geantă la fel de mare, cu fermoar.
Amândoi se uitară uimiţi unul la altul. Primul care-şi veni în fire fu
Artiom:
— Mergi sus? Ne însoţeşti? Mă ajuţi să caut ceva care nu ştiu ce e?
întrebă el batjocoritor.
— Eu ştiu ce e, zise Danila rânjind, dar habar n-am cum ai tu de gând
să cauţi acel lucru.
— Nici eu nu ştiu, recunoscu Artiom. Mi s-a spus că o să mi se explice
mai târziu. Şi uite, aştept.
— Iar mie mi s-a spus că sus o să fie trimis un vizionar care poate să-şi
dea seama încotro trebuie să mergem.
— Eu sunt vizionarul? pufni Artiom.
— Şefii consideră că tu ai un dar şi un destin aparte. Undeva, în Lege,
se prezice apariţia unui tânăr care, condus de soartă, va descoperi
tainele Marii Biblioteci. Va găsi ceea ce casta noastră a încercat în z adar
să descopere în ultimul deceniu. Şefii sunt convinşi că omul acesta eşti
tu.
— Este acea carte despre care mi-ai vorbit? întrebă direct Artiom.
Danila nu răspunse multă vreme, dar în cele din urmă dădu din cap.
— Tu ar trebui să-ţi dai seama. Nu e ascunsă pentru toţi. Dacă eşti într-
adevăr acel „tânăr condus de soartă”, nici nu va trebui să cauţi prin
depozitele de carte. Chiar cartea te va găsi pe tine, spuse el şi -l învălui
pe Artiom cu o privire cercetătoare. Ce le-ai cerut în schimb? adăugă
el pe un ton ezitant.
Nu avea niciun rost să ascundă adevărul. Numai că pe Artiom îl
surprinse neplăcut faptul că Danila, care ar fi trebuit să-i comunice
informaţiile capabile să salveze VDNH de asaltul Întunecaţilor, nu ştia
nimic despre acest pericol şi despre condiţiile înţelegerii lui cu
membrii Consiliului. Aşa că îi explică pe scurt lui Danila în ce consta
înţelegerea şi ce catastrofă încerca el să prevină. Danila îl ascultă cu
atenţie până la capăt şi rămase nemişcat, gândindu-se la ceva, chiar şi
după ce Artiom ieşi din cort.
Melnik şi stalkerul bărbos îi aşteptau, deja îmbrăcaţi în ţinută
completă de luptă, ţinând în mâini măştile de gaz şi căştile. Mitraliera

— 320 —
uşoară era acum la tovarăşul lui, iar Melnik strângea mânerul unui
automat aidoma celui pe care-l primise Artiom. La gât îi atârna un
dispozitiv de vedere nocturnă.
Când Danila ieşi din cort, el şi Artiom se uitară unul la altul cu
mândrie, apoi Danila îi făcu cu ochiul şi izbucniră amândoi în râs.
Acum arătau ca nişte stalkeri adevăraţi.
— Suntem norocoşi. Înainte să plece în misiuni importante, novicii
sunt antrenaţi de stalkeri timp de doi ani, fiind trimişi să aducă lemne
de foc de la suprafaţă. Dar noi doi stăm bine, îi spuse Danila încet lui
Artiom.
Melnik se uită dezaprobator la ei, dar nu spuse nimic, ci doar le făcu
semn să vină după el. Ajunseră la arcadă şi, după ce suiră scările, se
opriră la următorul zid de beton unde se afla o uşă blindată, păzită de
santinele înarmate. Stalkerul le salută pe santinele şi le făcu semn să
deschidă. Unul dintre soldaţi se ridică de la locul lui, se îndreptă spre
uşă şi trase puternic de zăvor. Uşa groasă de oţel se dădu uşor la o
parte. Melnik îi lăsă să treacă mai întâi pe cei trei, apoi le salută pe
santinele şi intră şi el.
Dincolo de uşă începea o zonă-tampon scurtă, de vreo trei metri, aflată
între perete şi uşile ermetice. Acolo mai făceau de pază încă doi soldaţi
cu armament greu şi un ofiţer. Înainte de a da ordin să se ridice bariera
de fier, Melnik se decise să le facă un instructaj novicilor.
— Ascultaţi-mă bine! Nu trăncăniţi pe traseu. Aţi mai urcat vreodată
la suprafaţă? Nu are importanţă… Dă harta, i se adresă el ofiţerului.
Până la vestibul urmaţi-mă îndeaproape şi nu rămâneţi în urmă. Nu vă
uitaţi în jur. Nu trăncăniţi. Când ieşim din vestibul, să nu vă vină ideea
să treceţi prin turnicheţi, că rămâneţi fără picioare. Continuaţi să
mergeţi după mine, nu faceţi nimic de capul vostru. Apoi eu o să ies
afară. Zece – zise el arătând spre stalkerul bărbos – o să rămână în
spate, să acopere vestibulul staţiei. Dacă afară totul e în regulă, ieşim
şi o luăm imediat la stânga. Acum nu e încă aşa de întuneric, aşa că nu
folosiţi lanternele, pentru a nu atrage atenţia. Despre Kremlin vi s-a
explicat tot? Va fi în dreapta, dar un turn se vede chiar deasupra
blocurilor, imediat ce ieşi din metrou. În niciun caz să nu vă uitaţi la
Kremlin. Cine se uită primeşte o scatoalcă chiar de la mine.
„Deci era adevărat ce se spunea despre Kremlin şi despre regula

— 321 —
stalkerilor de a nu te uita la el, orice s-ar fi întâmplat”, îşi spuse uimit
Artiom. Ceva începu deodată să se pună în mişcare înăuntrul lui – nişte
frânturi de gânduri şi imagini. Se mişcă şi apoi dispăru.
— Urcăm la Bibliotecă. Mergem până la uşă şi la scară. Eu o să intru
primul. Dacă scara e liberă, Zece o va ţine sub pază, noi urcăm, apoi îl
acoperim pe Zece şi urcă şi el. Pe scară nu se vorbeşte. Dacă sesizaţi
vreun pericol, faceţi semn cu lanterna – explică el, închizând şi
deschizând lanterna de câteva ori – sau bateţi din palme. Se trage
numai în caz de extremă necesitate. Împuşcăturile îi pot atrage.
— Pe cine? întrebă Artiom nemaiputându-se abţine.
— Cum pe cine? zise Melnik. De fapt, pe cine te aştepţi să găseşti în
Bibliotecă? Pe bibliotecari, se înţelege.
Danila înghiţi în sec şi păli. Artiom se uită la el, apoi la Melnik, şi-şi
spuse că acum nu era momentul să se dea drept atotştiutor.
— Şi ăştia cine sunt?
Melnik ridică uimit din sprâncene. Tovarăşul lui bărbos îşi acoperi
ochii cu mâna. Danila se uită în podea. Stalkerul nu-şi luă multă vreme
privirea întrebătoare de la Artiom şi când înţelese în cele din urmă că
nu glumeşte, spuse imperturbabil:
— O să vezi chiar tu. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l ţii
minte e că poţi să-i împiedici să te atace dacă îi priveşti direct în ochi.
Direct în ochi, ai înţeles? Şi să nu-i laşi să vină din spate… Gata, am
pornit! mai zise el, apoi îşi trase masca de gaz, îşi puse casca pe cap şi
le făcu semn santinelelor că sunt gata.
Ofiţerul făcu un pas spre comutator şi deschise uşa ermetică. Bariera
de oţel se ridică încet. Spectacolul începuse.
Melnik dădu din mână, transmiţându-le că era în regulă să iasă. Artiom
împinse uşa transparentă, îşi ridică automatul şi sări afară, pe stradă.
Şi deşi stalkerul le ceruse să-l urmeze îndeaproape şi să nu caşte gura,
era imposibil să te supui.

Acum cerul era cu totul altfel decât atunci când îl văzuse Artiom, copil
fiind. În locul spaţiului infinit, de un albastru-deschis şi transparent,
deasupra capetelor lor atârnau nori denşi cenuşii, iar din acest cer ca
de vată începuseră să curgă primele picături ale unei ploi de toamnă.
Un vânt rece bătea în rafale, iar Artiom îl simţea chiar prin ţesătura

— 322 —
combinezonului de protecţie. Dimensiunea acelui spaţiu era
copleşitoare şi de neconceput – la dreapta, la stânga şi în faţă. Acel
spaţiu fără limite era deopotrivă fascinant şi ciudat de deprimant.
Pentru o fracţiune de secundă, Artiom vru să se întoarcă în vestibulul
Boroviţkaia, dedesubt, ca să se simtă protejat de zidurile din apropiere,
să guste plăcerea de a fi într-un spaţiu închis şi limitat. Nu putea lupta
contra acelui sentiment opresiv decât dacă se forţa să studieze clădirile
din apropiere. Soarele apusese deja, iar spaţiul de necuprins din jurul
lui începea treptat să se cufunde într-un amurg cam murdar. Scheletele
câtorva blocuri pe jumătate prăbuşite şi măcinate de ploile şi vânturile
deceniilor care trecuseră îi priveau cu găvanele goale ale ferestrelor
sparte.
Oraşul. Era o privelişte sumbră şi minunată, iar Artiom, fără să audă
strigătele, stătea nemişcat, privind fermecat în jur. Putea în sfârşit să
compare realitatea cu visele sale şi cu amintirile aproape la fel de vagi
din copilărie.
Alături de el înţepenise şi Danila, care probabil că nu mai urcase nici
el la suprafaţă. Ultimul care ieşi din vestibulul staţiei fu Zece.
Încercând să-i atragă atenţia, Stalker îl plesni pe Artiom peste umăr şi-
i arătă cu mâna la dreapta, acolo unde, în depărtare, pe fundalului
cerului se contura silueta cupolei catedralei.
— Uită-te la cruce, bubui vocea lui Zece prin filtrul măştii de gaze.
La început, Artiom nu remarcă nimic deosebit, ba nu văzu nici măcar
crucea. Abia când de pe o grindă se smulse o umbră gigantică,
înaripată, cu un ţipăt care-ţi îngheţa sângele în vine şi care se auzea
până la ei, la câţiva kilometri depărtare, pricepu şi el ce voia să spună
Zece. Mişcând de câteva ori din aripi, monstrul se înălţă şi mai mult,
apoi începu să plonjeze în cercuri largi, căutând prada.
— Acolo e cuibul lor, explică Zece arătând cu mâna într-acolo. Chiar
pe Catedrala Iisus Mântuitorul. Dacă vrei, crezi, dacă nu, nu.
Lipiţi de perete, înaintau spre intrarea în Bibliotecă. Melnik conducea
grupul, mergând cu zece paşi mai în faţă, în timp ce Zece venea din
urmă, pe jumătate întors, acoperindu-le spatele. Tocmai pentru că
amândoi stalkerii erau ocupaţi cu treburile lor, Artiom apucă să arunce
o privire spre Kremlin chiar înainte de a ajunge în dreptul statuii
bătrânului din fotoliu.

— 323 —
Nu intenţionase să facă asta, dar când văzu monumentul, parcă avu o
tresărire şi în minte i se limpezi ceva. O parte bună din visul avut cu o
zi înainte ieşi la suprafaţa conştientului. Dar acum nu i se mai părea că
fusese doar un vis, pentru că priveliştea din vis şi colonada Bibliotecii
semănau exact cu imaginea care i se arăta acum. Asta însemna oare că
şi Kremlinul arăta la fel ca în vedeniile lui?
Nimeni nu se uita la el, nici măcar Danila nu era pe aproape, ci
rămăsese în spate, cu Zece. Acum sau niciodată, îşi spuse Artiom.
I se uscă gura, iar la tâmple începu să-i bubuie sângele.
Steaua de pe turn strălucea într-adevăr.

— Hei, Artiom! Artiom! zise cineva care îl prinse de umăr şi-l scutura.
Conştiinţa lui amorţită reveni cu greu la viaţă. Îl lovi în ochi lumina
puternică a lanternei. Începu să clipească şi-şi acoperi ochii cu palma.
Stătea pe pământ, sprijinit cu spatele de postamentul de granit al
monumentului, iar deasupra lui se aplecau Danila şi Melnik. Amândoi
îl priveau îngrijoraţi în ochi.
— Pupilele i s-au îngustat, constată Melnik. Cum de l-ai scăpat din
ochi? îl întrebă el nemulţumit pe Zece, care stătea puţin mai la o parte
şi nu-şi lua privirea de la stradă.
— În urmă foşnea ceva, nu puteam să mă întorc cu spatele, se justifică
stalkerul. De unde să ştiu că e aşa agil… într-o clipă era cât pe ce să
ajungă până la Manej… Şi ar fi continuat să meargă. Bine măcar că şi-a
dat seama brahmanul, adăugă el, bătându-l pe spate pe Danila.
— Străluceşte, îi spuse Artiom cu voce slabă lui Melnik.
— Străluceşte, străluceşte, spuse Danila liniştitor.
— Nu ţi s-a spus să nu te uiţi într-acolo, prostule? îi spuse furios
Melnik, după ce se convinse că pericolul trecuse. O să-ţi asculţi
superiorii? întrebă el, apoi îi dădu o scatoalcă după ceafă.
Casca atenuă puţin efectul pedagogic al loviturii, iar Artiom rămase pe
pământ, clipind. După ce-şi epuiză rezerva de sudalme, stalkerul îl
apucă de umeri, îl scutură cu putere şi-l puse pe picioare.
Artiom începea treptat să-şi vină în fire. I se făcu ruşine pentru că nu
putuse să reziste ispitei. Acum stătea în picioare, privindu-şi vârfurile
cizmelor, ezitând să-şi ridice ochii şi să privească spre Melnik. Din
fericire, bărbatul nu avea timp să ţină predici întrucât atenţia îi fusese

— 324 —
atrasă de Zece, care se afla în intersecţie. Acesta îi făcuse semn
tovarăşului său să se apropie şi îşi lipi un deget de filtrul măştii de gaze,
indicându-i să tacă. Artiom decise să stea departe de necazuri
urmându-l peste tot pe Melnik şi în niciun caz să nu se mai întoarcă
spre turnurile enigmatice.
Când ajunse la Zece, Melnik înţepeni şi el. Bărbosul arăta cu degetul în
depărtare, în direcţia opusă Kremlinului, unde, clădirile înalte şi
ruinate aflate de-a lungul străzii Kalinin Prospekt îşi rânjeau colţii
putrezi. Apropiindu-se cu grijă de el, Artiom se uită pe deasupra
umerilor laţi ai stalkerului şi înţelese imediat despre ce era vo rba.
Chiar în mijlocul Kalininului, la vreo şase sute de metri mai încolo, în
amurgul ce se îndesea, văzu trei siluete omeneşti nemişcate.
Omeneşti…? De la o asemenea distanţă, Artiom nu ar fi băgat mâna în
foc că erau într-adevăr oameni, dar aveau o statură obişnuită şi stăteau
în două picioare. Asta era încurajator.
— Cine să fie? şopti răguşit Artiom către stalkeri, încercând, prin
geamul înceţoşat al măştii de gaz, să ghicească dacă siluetele
îndepărtate erau nişte oameni sau vreunele dintre creaturile despre
care auzise.
Melnik dădu din cap tăcut, dând de înţeles că nu ştia mai multe decât
el, apoi îşi îndreptă spre creaturile împietrite raza lanternei şi făcu trei
mişcări circulare, după care o stinse.
Drept răspuns, o pată puternică de lumină se aprinse, se învârti de trei
ori şi se stinse.
Tensiunea scăzu imediat şi atmosfera electrizată se calmă, iar Artiom
simţi asta înainte ca Melnik să dea semnalul că puteau înainta.
— Stalkeri, explică el. Ţine minte pe viitor – trei cercuri cu lanterna
reprezintă semnul nostru de recunoaştere. Dacă ţi se răspunde la fel,
poţi să mergi spre ei fără frică, nu-şi atacă semenii. Dacă nu se aprinde
lumina sau ţi se răspunde altfel, ia-ţi tălpăşiţa. Imediat.
— Dar dacă au lanternă înseamnă că sunt oameni, nu cine ştie ce
creaturi de la suprafaţă, protestă Artiom.
— Nu se ştie ce e mai rău, i-o tăie Melnik şi, fără să mai dea vreo
explicaţie, porni pe trepte în sus, spre intrarea în Bibliotecă.
Uşa grea de stejar, înaltă de aproape două staturi de om, se deschise
încet, aproape ostilă, iar balamalele ruginite de care era prinsă

— 325 —
începură să scrâşnească isteric. Melnik se strecură înăuntru, îşi puse la
ochi dispozitivul pentru vedere în întuneric şi luă automatul într-o
mână, gata să-l folosească. Peste o clipă le făcu celorlalţi semn să-l
urmeze.
În faţă, se vedea un coridor lung, cu nişte cuiere din fier cu cadre
ondulate de o parte şi de alta – aici se aflase cândva garderoba. În
depărtare, în lumina slabă ce pătrundea de afară, se conturau treptele
albe de marmură ale scării late care ducea în sus. Tavanul avea o
înălţime de aproape cincisprezece metri şi cam pe la jumătate puteai
distinge balustradele din fier forjat ale galeriilor de la primul etaj. În
hol domnea o linişte încordată care făcea să răsune fiecare pas.
Pereţii holului erau acoperiţi cu muşchi ce se mişcau uşor, de parcă
respirau, iar din tavan atârnau nişte plante de genul lianelor, lungi
până aproape de pământ şi cât un braţ de groase. Trunchiurile lor
străluceau unsuroase în lumina lanternelor şi erau acoperite de nişte
flori uriaşe, monstruoase, care emanau un miros greu, ameţitor. Se
legănau abia vizibil; Artiom n-avea nicio pornire să se ducă şi să vadă
dacă erau mişcate de vântul care pătrundea prin ferestrele sparte de la
primul etaj sau dacă se mişcau aşa din proprie voinţă…
— Ce-i asta? îl întrebă Artiom pe Zece, atingând liana cu mâna.
— Vegetaţie… răspunse acesta prin mască. Plante de apartament după
iradiere, asta sunt. Zorele. Au făcut treabă bună botaniştii ăia…
Urmându-l pas cu pas pe Melnik, ajunseră până la scară şi începură să
urce vegheaţi de Zece, lipiţi de peretele din stânga. Stalkerul care
mergea în faţă nu-şi lua privirea de la pătratul negru al intrării care
ducea spre încăperile din faţă, iar ceilalţi îşi plimbau lumina
lanternelor de-a lungul pereţilor de marmură şi al tavanului mâncat de
muşchiul ruginiu.
Scara lată din marmură pe care stăteau ducea la primul etaj al
vestibulului. Deasupra acestuia nu exista tavan şi, astfel, forma cu
parterul un singur spaţiu imens. Primul etaj al holului avea forma
literei U. În centru era o deschidere din care pornea în sus scara lată,
iar pe margini se aflau platforme cu dulapuri mici de lemn. Majoritatea
arseseră sau putreziseră, dar unele arătau de parcă oamenii tocmai le-
ar fi folosit cu o zi în urmă. Fiecare secţiune cuprindea sute de sertare
mici.

— 326 —
— Fişierul, explică încetişor Danila, privind cu evlavie în jur. Cu
ajutorul sertarelor acestora poţi să ghiceşti viitorul. Cei iniţiaţi pot.
Conform ritualului, trebuie să alegi la întâmplare unul dintre dulapuri,
apoi să tragi tot la nimereală un sertar şi să iei orice fişă. Dacă ritualul
a fost făcut corect, atunci titlul cărţii îţi va prezice viitorul, te va
avertiza sau te va anunţa c-o să ai noroc.
Pentru o clipă, Artiom vru să se ducă la cel mai apropiat dulăpior şi să
afle în ce secţiune a acelui fişier fusese adus de destin. Dar atenţia îi fu
atrasă de o pânză de păianjen uriaşă, întinsă pe câţiva metri, lângă o
fereastră spartă din colţul opus. În firele subţiri, dar, după cum se vede,
incredibil de rezistente, se prinsese o pasăre de dimensiuni
impresionante, care încă mai era vie şi se zbătea încet. Artiom nu-l
văzu, din fericire, pe cel ce împletise pânza aceasta monstruoasă, în
afară de ei, în holul spaţios nu se mai afla nici ţipenie.
Melnik le făcu semn să se oprească.
— Acum fii atent, îi spuse el lui Artiom. Nu asculta zgomotele din
afară… Încearcă să asculţi sunetele dinăuntrul tău, din mintea ta.
Cartea trebuie să te cheme. Conducătorii brahmanilor cred că ea se
află, cel mai probabil, la unul dintre nivelurile Depozitului principal de
carte, dar poate fi oriunde – într-una dintre sălile de lectură, într-un
cărucior de bibliotecă uitat pe un coridor, pe masa unei
supraveghetoare… De aceea, înainte de a încerca să pătrundem în
depozit, vezi dacă poţi să prinzi aici vocea ei. Închide ochii, relaxează-
te.
Artiom îşi miji ochii şi începu să asculte încordat. În întunericul deplin,
liniştea se fărâmiţa în zeci de sunete abia perceptibile – scârţâitul
rafturilor de lemn, curentul ce străbătea coridoarele, foşnetele neclare,
vuietele venite din stradă, sunetul răbufnind din sălile de lectură, ce
semăna cu respiraţia unui bătrân… Dar Artiom nu auzi nimic, absolut
nimic care să semene cu o chemare. Stătu aşa, împietrit, cinci, zece
minute, ţinându-şi cu grijă respiraţia, ca să nu-l împiedice să distingă,
din amestecul de sunete ce veneau de la cărţile moarte, vocea scoasă
de cartea aceea vie…
— Nu, spuse el, dând din cap cu un aer vinovat şi deschizând în sfârşit
ochii. Aici nu e nimic.
Nici Melnik, nici Danila nu spuseră nimic, dar Artiom reuşi să

— 327 —
surprindă privirea dezamăgită a lui Melnik, care vorbea de la sine.
— Poate că într-adevăr nu este aici. Deci o să mergem în depozitul de
cărţi. Mai bine zis, o să încercăm să ajungem acolo.
După o pauză de un minut, stalkerul le făcu semn să vină după el.
Melnik porni înainte prin pasajul larg unde, din cele două uşi aflate
acolo, mai rămăsese în balamale numai una – arsă pe margini şi
acoperită cu tot felul de simboluri de neînţeles. În spatele ei se afla o
cameră mică, rotundă, cu un tavan înalt de şase metri şi patru ieşiri.
Zece intră după Melnik, iar Danila se folosi de ocazia de a nu fi văzut
şi, după ce trase un sertar, scoase din el o fişă şi o citi repede. Pe urmă,
cu o figură nedumerită, o băgă în buzunarul de la piept. Dându-şi
seama că Artiom văzuse totul, puse conspirativ degetul la gură şi porni
repede după stalkeri.
Pereţii camerei rotunde erau şi ei acoperiţi cu desene şi inscripţii, iar
într-un colţ se afla o canapea cu arcurile rupte, a cărei tapiţerie de piele
artificială era tăiată. Într-una dintre cele patru deschizături ale uşilor
se afla un stand de cărţi răsturnat, din care căzuseră câteva broşuri.
— Să nu atingeţi nimic! îi preveni Melnik.
Zece se aşeză pe canapea, iar arcurile începură să scârţâie. Danila îi
urmă exemplul. Artiom, parcă vrăjit, se uita fix la cărţile aruncate pe
jos.
— Sunt neatinse… bolborosi el. În staţia noastră, în bibliotecă trebuie
să punem şoricioaică, altfel şobolanii le-ar roade pe toate… Ce, aici nu
sunt şobolani? întrebă el, aducându-şi din nou aminte de cuvintele lui
Bourbon, cum că nu trebuia să te temi atunci când colcăiau şobolanii
în jurul tău, ci atunci când nu erau deloc.
— Ce şobolani? Ce îndrugi acolo? zise încruntându-se Melnik. De unde
să fie şobolani aici? Acum o sută de ani au înfulecat toţi şobolanii…
— Cine? întrebă pierdut Artiom.
— Cum cine? Bibliotecarii, se înţelege, explică Zece.
— Păi sunt animale sau oameni? întrebă Artiom.
— Nu sunt animale, asta e sigur, răspunse Zece, dând gânditor din cap,
apoi tăcu.
O uşă masivă din lemn, aflată în capătul unuia dintre culoare începu
deodată să scârţâie prelung. Amândoi stalkerii ţâşniră imediat în
direcţii diferite, ascunzându-se în spatele unor coloane decorative ce

— 328 —
se aflau de o parte şi de alta a arcadei. Danila alunecă de pe canapea şi
se rostogoli într-o parte. Artiom îi urmă exemplul.
— Acolo, mai departe, se află sala principală de lectură, îi şopti
brahmanul. Acolo apar uneori…
— Gata cu trăncănitul! îl întrerupse furios Melnik. Ce, tu nu ştii că
bibliotecarii nu suportă zgomotul? Că zgomotul e pentru ei ca pânza
roşie pentru un taur? adăugă el, apoi înjură şi-i arătă lui Zece uşa sălii
de lectură.
Acesta dădu din cap. Lipiţi de pereţi, începură să avanseze încet spre
uşa mare din lemn din stejar. Nici Artiom, nici Danila nu rămâneau cu
mai mult de un pas în urma lor. Melnik intră înăuntru primul. Lipit cu
spatele de una dintre uşi şi ridicând automatul cu ţeava în sus, trase
adânc aer în piept, expiră şi, cu o mişcare brutală, împinse uşa cu
umărul, orientând în acelaşi timp ţeava automatului spre gura neagră,
larg căscată, a sălii de lectură principale.
Într-o secundă, toţi se aflau înăuntru. Sala era o încăpere de
dimensiuni incredibile, cu un tavan care se pierdea undeva, sus, la
înălţimea de douăzeci de metri. Ca şi în hol, din el atârnau nişte liane
grele, groase, cu flori. Cu aceleaşi zorele monstruoase erau acoperiţi şi
pereţii sălii de lectură. Pe fiecare parte, pereţii aveau câte şase ferestre
uriaşe, iar câteva dintre ele mai aveau încă geamuri. Totuşi, lumina era
foarte slabă: razele lunii abia se strecurau prin împletitura deasă de
tulpini ce străluceau.
Înainte, pe stânga şi pe dreapta fuseseră aşezate şiruri de mese la care
stăteau cititorii. Acum cele mai multe fuseseră aruncate, iar altele
fuseseră arse sau rupte, dar vreo zece încă mai rămăseseră neatinse –
cele aşezate mai aproape de lambriul cu decoraţiuni, acum crăpat, care
se afla pe peretele opus, unde, chiar în mijloc, se înălţa o sculptură pe
care cu greu o distingeai în penumbră. Peste tot erau agăţate tăbliţe de
plastic cu inscripţia „Păstraţi liniştea”.
Aici nu era deloc aceeaşi linişte precum cea din hol. Aici era o linişte
compactă, încât ţi se părea că o puteai atinge. Parcă umplea cu
prezenţa ei toată această sală ciclopică şi, într-un fel, ţi-era teamă s-o
tulburi.
Rămaseră acolo, cercetând cu lanternele spaţiul din faţa lor, până când
Melnik conchise:

— 329 —
— Probabil că e vântul…
Însă chiar atunci, Artiom remarcă o umbră cenuşie care apăru în faţa
lor, trecând printre două mese rupte şi dispărând în spaţiul negru
dintre rafturile de cărţi. O văzu şi Melnik. După ce-şi puse la ochi
dispozitivul de vedere nocturnă, îşi ridică automatul, păşi cu grijă pe
podeaua acoperită de muşchi şi începu să se apropie de gaura
misterioasă.
Zece se duse după el, iar Artiom şi Danila, deşi li se făcu semn să se
oprească, nu se putură abţine şi se duseră şi ei după stalkeri: le era mult
prea frică să stea singuri lângă intrare. În acelaşi timp, Artiom nu se
putu abţine să arunce o privire plină de încântare prin sala care încă îşi
mai păstra măreţia. Tocmai asta îi salvă viaţa – nu doar lui, ci şi
celorlalţi.
Nişte galerii înguste, înconjurate cu balustrade din lemn şi situate la
înălţimea de câţiva metri, înconjurau perimetrul întregii încă peri. De
pe ele puteau să se uite pe fereastră. Mai mult, atât pe peretele lângă
care stăteau ei, cât şi pe cei de-o parte şi de alta a lambriului vechi se
aflau uşile unor birouri. Ca să urci până la galerii trebuia să foloseşti
perechea de scări care încadrau sculptura sau cealaltă pereche
asemănătoare, cu trepte pornind de la intrare.
Şi tocmai pe aceste scări, spre care stătuseră întorşi cu spatele,
alunecau acum în jos, încet şi fără să scoată vreun zgomot, nişte siluete
cocoşate, cenuşii. Erau mai mult de zece creaturi care nu se topiseră
complet în penumbră. Fiecare dintre ele ar fi fost cam de statura lui
Artiom dacă nu s-ar fi încovoiat atât de tare, îndoindu-se de la
jumătate, astfel încât labele din faţă, care aduceau uimitor cu nişte
mâini, aproape că atingeau podeaua. Fiinţele acestea se deplasau pe
cele două labe din spate şi aveau un mers legănat, însă uimitor de agil
şi de silenţios. De la distanţă, semănau foarte mult cu nişte gorile din
manualele de biologie după care încercase tatăl lui adoptiv să-l înveţe
în copilărie.
Pentru toate aceste observaţii, Artiom nu avu la dispoziţie mai mult de
o secundă. De îndată ce raza lanternei lui căzu pe una dintre siluetele
gârbovite, proiectând pe peretele din spatele ei o umbră neagră şi bine
conturată, din toate părţile începu să se audă un ţiuit diavolesc şi
creaturile, fără să mai încerce să se ascundă, năvăliră jos.

— 330 —
— Bibliotecarii! strigă din toate puterile Danila.
— La pământ, porunci Melnik.
Artiom şi Danila se aruncară la pământ. Se hotărâră să nu tragă,
amintindu-şi avertismentul stalkerului, care le spusese că
împuşcăturile, ca orice alt zgomot puternic, îi atrăgeau şi îi iritau pe
bibliotecari. Însă ezitările lor fură risipite de Melnik. Acesta se aruncă
pe podea şi ateriză lângă ei, deschizând primul focul. Câteva creaturi
se prăvăliră urlând, altele se repeziră iute în întuneric, dar numai
pentru a se furişa mai aproape. Peste câteva clipe, unul dintre monştri
apăru pe neaşteptate la vreo doi metri de ei şi, făcând un salt lung,
încercă să-i sară la gât lui Zece. În cădere, acesta reuşi să reteze gâtul
creaturii cu o rafală scurtă.
— Fugiţi de aici! Întoarceţi-vă în camera rotundă şi încercaţi să
pătrundeţi în depozit! Brahmanul trebuie să ştie cum să ajungă acolo,
pe ei îi învaţă lucrurile astea! Noi o să rămânem aici, o să vă acoperim
şi o să încercăm să-i facem să se retragă, îi spuse Melnik lui Artiom,
după care, fără să se mai uite la el, se târî spre tovarăşul lui.
Artiom îi făcu un semn lui Danila şi amândoi se năpustiră ghemuiţi
spre ieşire. Unul dintre bibliotecari sări din întuneric în întâmpinarea
lor, dar fu imediat măturat de o ploaie de gloanţe: stalkerii nu-i
scăpaseră din ochi.
După ce ieşi din sala centrală de lectură, Danila o luă înapoi spre holul
mare de unde veniseră. Lui Artiom îi trecu prin minte pentru o clipă
că tovarăşul lui era aşa de speriat de bibliotecari, că încerca să fugă.
Dar Danila nu alerga spre scara care ducea la ieşire. Ocolind scara, fugi
pe lângă fişierele încă întregi, îndreptându-se spre colţul opus al sălii.
Acolo încăperea se îngusta şi se termina cu trei perechi de uşi – una în
faţă, celelalte de o parte şi de alta. Uşile din faţă duceau spre o scară
cufundată într-un întuneric absolut. Aici brahmanul se opri în cele din
urmă şi-şi trase sufletul. Artiom avu nevoie de câteva secunde ca să-l
ajungă din urmă – nu se aşteptase ca tovarăşul lui să alerge atât de
repede. Stând nemişcaţi, trăgeau cu urechea amândoi. Din Sala
principală, se auzeau împuşcături şi strigăte. Lupta continua. Nu era
clar cine avea să câştige, iar ei nu puteau să piardă vremea, aşteptând
sfârşitul luptei.
— Şi de ce ne întoarcem? De ce am mers la început în partea opusă?

— 331 —
întrebă Artiom, trăgându-şi sufletul.
— Nu ştiu unde aveau de gând să ne ducă, zise Danila ridicând din
umeri. Poate că aveau de gând să ne conducă pe un alt drum.
Conducătorii noştri ne-au învăţat un singur drum, iar acesta ajunge în
depozit trecând tocmai pe această parte a holului. Acum trebuie să
urcăm un etaj pe scară, apoi traversăm coridorul spre o altă scară, pe
urmă o luăm prin camera cu fişiere de rezervă şi ajungem în depozit.
Îşi îndreptă automatul spre întunericul din faţă şi porni pe scări.
Artiom îl urmă, luminându-şi drumul cu lanterna.
Înconjurat de scări, chiar în mijloc, urcând trei etaje şi coborând tot
atâtea, se afla puţul liftului. Cândva fusese acoperit cu geamuri, dar
acum, din carcasa de fontă ieşeau din loc în loc cioburi de sticlă, opace
de la praful care se adunase de-a lungul deceniilor. Puţul pătrat al
liftului era înconjurat de treptele scării de lemn, acum putrezite şi
acoperite de sticlă spartă, tuburi de cartuşe uzate şi grămezi uscate de
excremente. Nu era nici urmă de balustrade, aşa că Artiom trebui să se
lipească de perete şi să se uite cu mare atenţie pe unde păşea, ca să nu
alunece şi să cadă în gol.
Urcară un etaj şi se treziră în mijlocul unei camere mici şi pătrate. De
acolo se deschideau alte trei pasaje şi Artiom îşi dădu seama că, fără
însoţitorul lui, era puţin probabil să poată ieşi din acel labirint. Uşa din
stânga ducea către un coridor lat şi întunecos, pe care razele lanternei
lui nu-l puteau lumina până la capăt. Cea din dreapta era încuiată şi,
nu se ştie de ce, blocată de scânduri puse cruciş. Alături, era scris cu
funingine: „Nu deschideţi! Pericol de moarte!”
Danila îl conduse pe Artiom drept înainte, prin pasajul care cobora
oblic, deschizându-se către un alt coridor, mai îngust şi plin de alte uşi.
Pe acesta, brahmanul nu-l mai traversă aşa de repede, ci se opri adesea,
ascultând. Aici podeaua era acoperită cu parchet, iar pe pereţii
zugrăviţi în galben, cum erau în toată Biblioteca, se aflau tăbliţe cu
„Păstraţi liniştea”, care nu prevesteau nimic bun. Din spatele acelor uşi
se auzea uneori foşnete, iar la un moment dat lui Artiom i se păru că
auzea paşi. Judecând după faţa tovarăşului lui, asta chiar nu prevestea
nimic bun, aşa că amândoi se grăbiră să plece de acolo cât mai repede
posibil.
Apoi, după cum presupusese Danila, dădură peste ieşirea spre o nouă

— 332 —
casă a scării, aflată în dreapta lor. Aici era mai multă lumină, dacă era
să faci o comparaţie cu întunecimea de pe holuri, fiindcă la fiecare
nivel existau ferestre. De la înălţimea etajului al patrulea, acestea
ofereau o perspectivă asupra curţii, a clădirilor şi a scheletelor arse ale
unor maşinării. Dar Artiom nu reuşi să examineze multă vreme curtea
întrucât, de după colţul clădirii în care se aflau, se iviră două siluete
cocoşate şi cenuşii. Acestea traversară încet curtea, de parcă ar fi căutat
ceva. Pe neaşteptate, una dintre ele se opri şi îşi înălţă capul, iar Artiom
avu impresia că se uita drept la fereastra de la care privea el. După ce
se trase înapoi, Artiom se aşeză pe vine. Nu fu nevoie să-i explice
tovarăşului său ce se întâmplase, căci înţelesese şi singur.
— Bibliotecari? şopti el speriat, aşezându-se la rândul lui pe vine, ca să
nu fie văzut din stradă.
Artiom dădu din cap în tăcere. Danila îşi şterse cu mâna plexiglasul
măştii de gaze, de parcă aşa ar fi putut să-şi şteargă fruntea asudată de
emoţie, apoi îşi veni în fire şi se grăbi să urce scara, trăgându-l după el
şi Artiom. Urcară un etaj, apoi urmară din nou nişte coridoare
şerpuitoare… În cele din urmă, nehotărât, brahmanul se opri în faţa
mai multor uşi.
— Nu-mi amintesc nimic despre locul ăsta, spuse el pierdut. Aici
trebuie să fie intrarea în încăperea fişierelor de rezervă. Dar nimeni nu
ne-a spus că aici ar trebui să fie mai multe uşi.
Căzu pe gânduri, apoi apăsă ezitant clanţa uneia dintre uşi. Era
încuiată. Şi celelalte intrări se dovediseră a fi încuiate. Danila dădu din
cap complet nedumerit, de parcă refuza să creadă, şi mai apăsă încă o
dată pe clanţe. După el încercă şi Artiom, dar tot fără rezultat.
— Sunt încuiate, zise el cu disperare în glas.
Deodată, Danila începu să se cutremure încet, aşa că Artiom, după ce-
l privi speriat, se dădu un pas înapoi, pentru orice eventualitate,
îndepărtându-se de tovarăşul său. Dar Danila pur şi simplu râdea.
— De ce nu baţi la uşă? îi propuse el lui Artiom printre hohote de râs.
Te rog să mă ierţi, probabil că e un râs isteric.
Artiom simţi că îl apucă şi pe el un acces de râs. Tensiunea acumulată
în ultima oră îşi spunea cuvântul şi, oricât s-ar fi abţinut, chicotelile
acelea stupide izbucneau la suprafaţă.
— Bate la uşă! repetă Artiom ţinându-se de burtă şi regretând că nu

— 333 —
putea să-şi scoată masca de gaze ca să-şi şteargă lacrimile.
Apoi se îndreptă spre cea mai apropiată uşă şi ciocăni de trei ori în ea.
Peste o clipă, de dincolo de uşă se auziră puternic trei lovituri. Artiom
simţi dintr-odată că i se usca gâtul, iar inima începu să-i bată cu putere.
Cineva se afla în spatele uşii, ascultându-le râsetele şi aşteptând
momentul potrivit. Ce…? Danila îi aruncă o privire, înnebunită de
groază şi se retrase din faţa uşii. De dincolo de uşă cineva ciocăni din
nou, din ce în ce mai tare şi mai insistent.
Şi atunci Artiom făcu ceea ce îl învăţase odată Suhoi. Îndepărtându-se
de perete, lovi cu piciorul în broasca uşii vecine. Nu credea că va avea
succes, dar uşa se deschise bufnind. Mecanismul de oţel al broaştei
fusese smuls cu putere din uşa de lemn putrezit.
Încăperea din spatele acelei uşi nu semăna deloc cu celelalte camere şi
coridoare ale Bibliotecii prin care trecuseră în acea zi. Nu se ştie de ce,
aici era foarte multă umezeală şi un aer sufocant, iar la lumina
lanternei se putea vedea că toată încăperea aceea mică era plină de
plante ciudate. Tulpinile groase, frunzele grele şi unsuroase, amestecul
intens de mirosuri care pătrundea chiar şi prin filtrele măştilor de gaze,
podeaua acoperită de o încâlceală de rădăcini, trunchiuri, ghimpi şi
flori… Rădăcinile unor plante dispăreau în ghivece întregi sau sparte.
Lianele de-acum familiare înconjurau şi susţineau mai multe şiruri de
dulăpioare din lemn. Erau la fel ca acelea din holul mare, dar complet
putrezite din cauza umezelii puternice, lucru pe care Danila îl constată
încercând să deschidă un sertar.
— Este camera cu fişierele de rezervă, îi spuse el lui Artiom, oftând
uşurat. Acum nu mai suntem aşa departe.
În spatele lor se auzi un nou ciocănit în uşă, iar după aceea cineva trase
de mânerul uşii cu precauţie, de parcă l-ar fi încercat. Folosindu-se de
ţevile automatelor ca să dea la o parte lianele şi străduindu-se să nu se
împiedice de rădăcinile care se târau pe podea, cei doi se grăbiră să
traverseze acea grădină fatidică ascunsă în pântecel e Bibliotecii. În
cealaltă parte a sălii se mai afla o uşă, de data aceasta descuiată. Mai
parcurseră un ultim coridor, apoi se opriră în sfârşit. Se aflau în
depozit, asta se simţea imediat. Biblioteca emana mirosul greu, dar
plăcut, de hârtie veche şi praf de carte, şi se putea auzi murmurul
milioanelor de pagini ale cărţilor. Artiom privi în jur şi i se păru că

— 334 —
putea simţi mirosul cărţilor vechi, un lucru care-l încânta în copilărie.
Se uită întrebător la Danila.
— Gata, am ajuns, confirmă acesta. Ei, cum e? adăugă pe un ton
încărcat de speranţă.
— Păi… E înfricoşător, recunoscu Artiom, fără să-şi dea seama imediat
ce voia de la el tovarăşul lui.
— Auzi cartea? întrebă brahmanul, explicând astfel la ce se referise mai
devreme. De aici vocea ei trebuie să se audă mai clar…
Artiom închise ochii şi încercă să se concentreze. Capul lui era gol şi
reverbera ca un tunel părăsit. După ce stătu aşa vreo două minute,
începu din nou să audă feluritele sunete slabe de care era plină clădirea
Bibliotecii, dar nu reuşi să distingă nimic, care să semene cu o voce, cu
o chemare. Cel mai rău era că nu simţea absolut nimic, şi chiar dacă ar
fi fost plauzibil ca „vocea” despre care vorbeau Danila şi alţi brahmani
să fie de fapt o categorie complet diferită de senzaţii, asta nu schimba
deloc lucrurile.
— Nu aud nimic, spuse el ridicând din umeri.
— Nu-i nimic… zise Danila cu un oftat după un moment de tăcere. Să
mergem la un alt nivel, sunt optsprezece aici. O să o căutăm până o
găsim. Am face bine să nu ne întoarcem cu mâinile goale.
Apoi ieşiră pe scara de serviciu, urcară pe nişte trepte de beton câteva
etaje, apoi îşi mai încercară norocul o dată. La acel nivel, totul semăna
cu locul în care ajunseseră iniţial: o cameră de dimensiuni medii, cu
geamuri mate, mai multe birouri, obişnuita vegetaţie de pe tavan şi din
colţuri şi cele două coridoare care mergeau în direcţii diferite, pline cu
şiruri nesfârşite de rafturi de cărţi pe ambele laturi ale unui pasaj
îngust. Tavanul camerei şi al coridoarelor era apăsător de scund, avâ nd
doar puţin peste doi metri. După spaţiul incredibil de mare al holului
din sala principală de lectură, nu ţi se părea doar că erai înghesuit
printre rafturi, între podea şi tavan, ci şi că îţi era greu să respiri.
Rafturile era umplute până la refuz cu mii de cărţi de tot felul şi multe
dintre ele păreau complet neatinse, păstrate într-o stare excepţională
– dovadă a faptului că Biblioteca fusese construită astfel încât, chiar şi
atunci când era abandonată de oameni, să-şi păstreze un microclimat
special. În faţa acestor avuţii fabuloase, Artiom uită pentru câteva
secunde de ce se afla acolo. Se cufundă într-unul dintre rânduri, privi

— 335 —
cotoarele cărţilor şi le pipăi cu evlavie. La început, Danila nu-l deranjă,
spunându-şi că tovarăşul lui auzise în sfârşit lucrul pentru care fusese
trimis acolo, dar mai apoi îşi dădu seama despre ce era vorba şi îl apucă
cu destulă violenţă de braţ, trăgându-l mai departe.
Trei, patru, şase coridoare, o sută, două sute de rafturi, mii şi mii de
cărţi ivite din bezna depozitului în pata galbenă de lumină, apoi un alt
nivel şi încă unul… Totul era zadarnic. Artiom nu auzea nimic care să
treacă drept o voce sau o chemare. De fapt, nu era nimic deosebit. Îşi
aminti că, dacă la şedinţa Consiliului brahmanii îl consideraseră ales,
înzestrat cu un dar deosebit şi călăuzit de soartă, militarii avuseseră o
altă explicaţie pentru viziunile lui: simple halucinaţii.
La ultimele etaje începu în cele din urmă să simtă ceva, dar nu era ceea
ce aşteptase şi ce-şi dorea. Era senzaţia neclară a unei prezenţe care-i
amintea de celebra lui frică de tuneluri. Deşi toate nivelurile la care
fuseseră păreau complet părăsite, şi nu se vedea nici urmă de
bibliotecari sau de alte creaturi, totuşi voia tot timpul să se uite înapoi,
având impresia că din spatele rafturilor cineva îl privea cu atenţie
printre rafturi.

Danila îl bătu pe umăr şi îşi îndreptă lanterna spre gheată. Şiretul lung,
pe care brahmanul nu se pricepea să-l lege cum trebuie, se târa în urma
lui pe podea.
— O să-l leg chiar acum, iar tu du-te înainte, poate auzi totuşi ceva, îl
rugă în şoaptă pe Artiom, apoi se lăsă pe vine.
Artiom dădu din cap şi continuă să avanseze încet, pas cu pas, privind
în fiecare clipă înapoi, la Danila. Acesta se mocăia – nu era deloc uşor
să legi un şiret alunecos cu degetele băgate în mănuşi groase.
Deplasându-se înainte, Artiom lumină mai întâi şirul nesfârşit de cărţi
ce se contura în dreapta, apoi, cu o mişcare bruscă, îndrepta lanterna
spre stânga, încercând să descopere printre şirurile de cărţi prăfuite şi
scorojite de vreme umbrele gheboşate ale bibliotecarilor. Când se afla
la vreo treizeci de metri de partenerul său, Artiom auzi deodată clar un
foşnet la doi paşi în faţă. Avea automatul deja pregătit, aşa că, lipindu-
şi lanterna de ţeava lui, ajunse dintr-un salt lângă culoarul unde bănuia
că se ascundea cineva.
Văzu două şiruri de rafturi pline până sus cu cărţi, pierzându-se în

— 336 —
depărtare. Pustiu. Raza ţâşni spre stânga – poate că duşmanul se
ascundea acolo, în direcţia opusă acelui infinit. Pustiu.
Artiom îşi ţinu răsuflarea, încercând să prindă şi cel mai mic zgomot.
Nimic, numai murmurele amăgitoare ale paginilor. Se întoarse pe
culoarul dintre rafturi şi lumină locul în care Danila se chinuise cam
multă vreme să-şi lege şireturile. Nu era nimeni. Nimeni?!
Fără să se uite pe unde merge, Artiom se năpusti înapoi. Pata de lumină
a lanternei lui alerga nebuneşte dintr-o parte într-alta, scoţând din
întuneric, unul după altul, rafturile identice de cărţi. Unde o fi rămas?
Treizeci de metri… Cam treizeci de metri… Ar trebui să fie pe aici… Nu
era nimeni. Unde să se fi dus, fără să-l prevină pe Artiom? De ce nu s-
a împotrivit, dacă a fost atacat? Ce s-a întâmplat? Ce i s-ar fi putut
întâmpla?
Nu, deja se întorsese prea mult în urmă. Danila ar fi trebuit să fie mult
mai aproape de el… Dar nu era nicăieri! Artiom simţea că nu se mai
putea controla şi începea să fie cuprins de panică. După ce se oprise în
locul unde îl lăsase pe Danila să-şi lege şireturile, Artiom se lipi epuizat
cu spatele de marginea unui raft. Tocmai atunci, din străfundurile
şirurilor de cărţi se auzi o voce şoptită şi neomenească, ce se
transformă într-un cârâit sinistru:
— Artiom…
Sufocat de groază, aproape nevăzând nimic prin geamul aburit al
măştii de gaze, Artiom se întoarse brusc în direcţia de unde fusese
strigat şi, încercând să ţintească spre hol cu automatul pe care nu prea
mai reuşea să-l ţină nemişcat, porni în direcţia vocii.
— Artiom…
Acum era foarte aproape. Pe neaşteptate, dintre rafturi răzbătu un
evantai subţire de lumină care-şi făcu loc printre cărţile mai puţin
înghesuite de la nivelul podelei. Razele se mişcau înainte şi înapoi, de
parcă cineva mişca neîncetat o lanternă de la stânga la dreapta. Artiom
auzi zăngănit de metal.
— Artiom… se auzi de această dată şoapta aproape inaudibilă, dar
familiară, care îi aparţinea fără îndoială lui Danila.
Bucuros, Artiom făcu un pas mare înainte, sperând să-şi vadă
tovarăşul. Tocmai atunci, la doi paşi de el se auzi din nou acel cârâit
gutural de rău augur pe care îl auzise şi înainte. Raza lanternei

— 337 —
continua să alerge fără rost încoace şi încolo, pe podea.
— Artiom… îl tot chema acea voce ciudată.
Artiom mai făcu un pas, îşi aruncă privirea în dreapta şi simţi că i se
face părul măciucă.
Şirul de rafturi se întrerupea, iar în golul creat zăcea pe jos Danila, într-
o baltă de sânge. Casca şi masca de gaze. Cu toate că era palid ca un
mort, ochii lui deschişi priveau conştient, iar buzele încercau să spună
ceva. În spatele lui, ascunzându-se pe jumătate în întuneric, se afla o
siluetă cenuşie, cocoşată. O mână osoasă, lungă şi acoperită cu o blană
argintie şi aspră – nu o labă, ci chiar o mână, dar cu nişte gheare
puternice şi încovoiate – rotea gânditoare lanterna căzută jos, la
jumătate de metru de Danila. Cealaltă mână era băgată în pâ ntecele
sfâşiat al brahmanului.
— Ai venit, şopti Danila.
— Ai venit… scrâşni vocea din spatele lui, imitându-i intonaţia.
— E un bibliotecar… În spate. Eu oricum dau ortul popii. Împuşcă -l,
omoară-l, îl rugă Danila cu o voce slăbită.
— Împuşcă-l, omoară-l, repetă umbra.
Lanterna se mai rostogoli o dată fără zgomot spre stânga, apoi reveni
la loc, după care repetă acest ciclu încă o dată. Artiom simţea că
înnebuneşte. În cap i se învârteau avertismentele lui Melnik despre
faptul că zgomotele de împuşcături puteau atrage creaturile de
coşmar.
— Pleacă, îl rugă el pe bibliotecar, deşi nu spera, de fapt, că acela îl va
înţelege.
— Pleacă, se auzi aproape blând răspunsul, iar mâna cu gheare
continuă să caute ceva în pântecele lui Danila, făcându-l pe acesta să
geamă încet, în timp ce din colţul gurii începuse să-i alunece spre
bărbie o picătură mare de sânge.
— Trage! spuse Danila ceva mai tare, cu ultimele puteri.
— Trage! îi ceru şi bibliotecarul din spatele lui.
Să-l omoare chiar el pe noul său prieten şi astfel să atragă alţi monştri,
sau să-l lase pe Danila să moară aici şi să fugă, până nu era prea târziu?
Nu avea şanse prea mari să fie salvat: cu pântecele spintecat şi cu
măruntaiele ieşite în afară, brahmanul mai avea cel mult o oră de trăit.
Fără să fi luat o decizie, îşi pregăti arma.

— 338 —
Tocmai atunci, din spatele capului înclinat al lui Danila, apăru mai
întâi o ureche cenuşie şi ascuţită, iar după ea, un ochi uriaş şi verde ce
strălucea în lumina felinarului. Încet, cu o oarecare sfială, bibliotecarul
aruncă o privire din spatele tovarăşului său muribund. Ochii lui căutau
privirea lui Artiom. Nu te întoarce. Priveşte chiar acolo, chiar la el,
chiar în ochii creaturii. Aveau nişte pupile verticale, de animal sălbatic.
Şi ce ciudat era să vadă în aceşti ochi groaznici, imposibili, ecouri ale
unei inteligenţe!
Acum, de aproape, bibliotecarul nu mai semăna deloc cu o gorilă şi nici
cu vreo altă maimuţă. Faţa lui de prădător era acoperită cu blană, gura
plină de colţi lungi se întindea aproape de la o ureche la alta, iar ochii
erau aşa de mari, încât această creatură nu semăna cu niciunul dintre
animalele pe care Artiom le văzuse aievea sau în poze.
I se păru că treaba asta durase o veşnicie. Cufundat în privirea
monstrului, Artiom nu mai putea să-şi ia ochii de la pupilele lui. Îşi
reveni abia când Danila scoase un geamăt surd, prelung. Atunci,
îndreptând punctul roşu al sistemului de ochire chiar spre fruntea
îngustă şi acoperită cu blană a bibliotecarului, reglă arma pe modul
semiautomat. Când auzi păcănitul mecanic slab, creatura începu să
şuiere cu răutate şi se ascunse din nou în spatele lui Danila.
— Pleacă! cârâi deodată din locul în care stătea, repetând fidel
intonaţia auzită de la Artiom.
Acesta împietri, aiurit. De data aceasta bibliotecarul nu răspunsese ca
un ecou la cuvintele lui, ci parcă le reţinuse, le înţelesese sensul. Era
posibil aşa ceva?
— Artiom… Cât mai pot încă să vorbesc… începu Danila, adunându-şi
ultimele puteri şi încercând să-şi concentreze asupra lui privirea din ce
în ce mai tulbure. În buzunarul de la piept am un plic… Mi s-a spus să
ţi-l predau ţie, dacă o să găseşti Cartea.
— Dar nu am găsit nimic, răspunse Artiom, clătinând din cap.
— Nu am găsit nimic, repetă vocea sinistră din spatele lui Danila.
— Nu are importanţă… Eu ştiu deja de ce ai acceptat să faci treaba asta.
Nu te gândeai la tine… Poate o să te ajute. Iar pentru mine nu mai are
nicio importanţă dacă am îndeplinit ordinul sau nu… Lucrul cel mai
important, ţine minte, e că nu te mai poţi întoarce la Polis… Dacă vii
cu mâna goală… Iar dacă află militarii… Să mergi prin alte staţii. Acum

— 339 —
trage, fiindcă mă doare foarte tare. Nu mai vreau…
— Nu mai vreau… Mă doare… repetă bibliotecarul din spatele lui,
încurcând cuvintele, în timp ce mâna lui făcu o mişcare rapidă prin
pântecele sfâşiat al lui Danila, făcându-l să tresară puternic şi să strige
foarte tare.

Artiom nu mai putea răbda. După ce lăsă la o parte toate precauţiile,

reglă din nou arma pe foc automat şi, încruntându-se, apăsă pe trăgaci
şi îndreptă o rafală de gloanţe în direcţia tovarăşului său şi a
monstrului care se ascundea în spatele lui. Pe neaşteptate, un huruit
puternic făcu ţăndări liniştea grea a Bibliotecii, apoi urmă un pârâit
pătrunzător, după care toate sunetele tăcură: cărţile acoperite de praf
absorbeau ca un burete ecoul. Când Artiom deschise ochii, totul se
terminase.
Apropiindu-se cu un pas de bibliotecarul al cărui cap străpuns de
gloanţe căzuse pe umărul victimei sale şi care, chiar după moarte,
continua să se ascundă sfios în spatele ei, Artiom lumină cu lanterna
tabloul acela groaznic, simţind cum sângele îi îngheaţă în vene, iar
palmele îi transpiră de încordare. Apoi îl împinse scârbit pe bibliotecar
cu vârful ghetei, iar creatura se prăvăli pe spate. Era mort, fără nicio
îndoială.
Încercând să nu se uite la faţa tovarăşului său, devenită o masă
însângerată, Artiom începu să-i descheie repede fermoarul de la
costumul de protecţie. Hainele se îmbibară repede cu sângele gros şi
negru, iar în aerul cald al depozitului de cărţi, din trupul lui Danila
începu să se ridice un abur translucid. Artiom simţi că-i vine să verse.
Buzunarul de la piept… Degetele băgate în mănuşile groase de
protecţie încercau stângaci să desfacă nasturele şi îşi aduse aminte că
tocmai aceste mănuşi îl făcuseră pe Danila să întârzie minutul care îl
costase viaţa.
Din depărtare se auzi clar un foşnet, iar mai apoi lipăitul unor tălpi
goale pe coridor. Artiom se întoarse neliniştit, lumină cu lanterna
culoarele dintre rafturi şi, după ce se convinse că lângă el nu era
deocamdată nimeni, continuă să se lupte cu nasturele. Acesta cedă în
cele din urmă şi astfel, din adâncul buzunarului, cu degetele care nu i
se îndoiau, reuşi să scoată plicul subţire din hârtie cenuşie, băgat într-

— 340 —
o pungă de plastic prin care trecuse un glonţ, în afară de plic Artiom
mai găsi în buzunar şi o fişă de carton plină de sânge, probabil aceea
pe care Danila o luase din sertarul cartotecii din hol. Pe ea, cu litere
negre, scrise la maşină, se putea citi: „Şnurkov N. E., Irigarea şi
perspectivele agriculturii în RSS Tadjikă, Duşambe, 1965.”
Lipăitul şi foşnetul se auzeau acum de undeva de foarte aproape. Nu
mai era timp. După ce luă automatul şi lanterna lui Danila, care căzuse
din ghearele bibliotecarului, Artiom o zbughi din loc şi, aproape fără
să-şi dea seama pe unde merge, o porni înapoi, pe lângă nesfârşitele
şiruri de rafturi, cât de repede putea. Nu ştia sigur dacă îl urmărea
cineva întrucât tropăitul cizmelor lui şi bubuitul sângelui în urechi nu-
l lăsau să audă niciun sunet venit din spate.
Imediat ce ieşi pe casa scării şi porni iute în jos pe scările de beton,
realiză că nici măcar nu ştia la ce etaj se afla uşa prin care intraseră în
depozit. Putea, desigur, să coboare până la parter, să spargă un geam
de la casa scării şi să sară în curte. Se opri pentru o secundă şi se uită
afară.
Chiar în mijlocul curţii, cu feţele ridicate, trei monştri cenuşii stăteau
drepţi şi se uitau la ferestre – părând să privească direct la el. Tresărind,
Artiom se lipi de peretele lateral şi îşi continuă încet coborârea. Dar
acum, când nu mai tropăia cu cizmele pe scară, începu să audă cum
sus, pe beton, lipăiau din ce în ce mai tare tălpile goale ale cuiva. Şi
atunci, fără să se mai poată controla, o luă din nou la goană pe scări în
jos.
Ajunse la nivelul următor, privind cu înfrigurare în jur în căutarea uşii
cunoscute, dar nu o găsi şi porni mai departe cu sufletul la gură,
strecurându-se prin colţurile întunecate atunci când i se părea că în
apropiere se auzeau paşii cuiva. Privea disperat în adâncul spaţiilor
dintre rafturi şi sărea din nou pe scară, pentru a mai coborî un etaj sau
pentru a urca două niveluri – dacă o ratase cumva? Îşi dădea seama că
zgomotul infernal pe care-l producea încercând disperat să găsească
ieşirea din acel labirint atrăgea toţi monştrii de acolo, însă nu mai avea
puterea să se calmeze – nu mai putea să facă decât încercări zadarnice
pentru a găsi ieşirea. Până când, chiar în momentul în care voia să intre
din nou pe casa scării, observă pe fundalul unei ferestre sparte
familiara siluetă cocoşată. Artiom se dădu înapoi, retrăgându-se în

— 341 —
culoarul cel mai apropiat, se lipi cu spatele de perete, îndreptă ţeava
spre deschizătura pe unde credea că urma să apară bibliotecarul şi -şi
ţinu răsuflarea…
Linişte.
Monstrul fie decisese să nu-l urmărească de unul singur, fie aştepta ca
Artiom să facă o greşeală şi să iasă din ascunzătoare. Dar nu era obligat
să iasă prin acelaşi loc, deoarece culoarul nu se oprea acolo. După ce
se gândi o secundă, Artiom începu să se îndepărteze de deschizătură
mergând cu spatele, fără să o scape din privire.
Coridorul o cotea într-o parte, dar chiar în locul în care îşi schimba
direcţia se vedea o spărtură. În jur, totul era acoperit cu resturi de
cărămizi şi praf de var. Cedând impulsului, Artiom păşi înăuntru şi se
trezi într-o cameră plină cu mobilă ruptă. Aici se simţea miros de
plastic ars, iar pe jos erau aruncate bucăţi de filme foto şi video. În faţă
se vedea o uşă întredeschisă, din spatele căreia se prelingea pe podea
o dungă îngustă de lumină venită de la lună. Păşind cu grijă pe
parchetul care scârţâia perfid, Artiom ajunse la uşă şi se uită afară.
Era imposibil să nu recunoşti încăperea, chiar dacă acum se afla în
celălalt capăt al ei. Sculptura impresionantă a omului care citea,
tavanul de o înălţime incredibilă şi ferestrele gigantice, traversa care
ducea la portalul minunat executat de la ieşire şi mesele de citit aşezate
în dezordine pe margini, toate astea îi indicau, fără urmă de îndoială,
că se afla în sala principală de lectură. El se afla în dreptul balustradei
de lemn de pe marginea galeriei înguste care înconjura toată sala la o
înălţime de patru metri. Tocmai din această galerie coborâseră la ei
bibliotecarii. Nu era deloc clar cum de reuşise el să ajungă aici din
depozitul de cărţi, luând-o prin partea cealaltă, ocolind traseul pe care
îl parcursese cu Danila. Dar nu era timp să mediteze la asta.
Bibliotecarii puteau veni pe urmele lui.
Artiom începu să coboare în fugă pe una dintre scările simetrice care
duceau spre piedestalul statuii şi apoi alergă spre uşă. Nu departe de
arcada de lemn sculptat, erau întinse pe jos câteva trupuri de
bibliotecari chirciţi în agonie. Trecând pe lângă locul încleştării,
Artiom era cât pe-aci să cadă, alunecând într-o baltă de sânge care
începea să se îngroaşe.
Uşa grea cedă cu destulă dificultate, iar imediat ce se deschise, ochii

— 342 —
lui Artiom fură orbiţi de o puternică lumină albă. Aducându-şi aminte
de ordinele lui Melnik, îşi smulse lanterna cu mâna dreaptă şi descrise
cu ea un cerc de trei ori, pentru a arăta că avea intenţi i paşnice. Raza
care îl orbise se dădu imediat la o parte şi Artiom, ducându-şi
automatul la spate, porni agale spre camera rotundă cu coloane şi
canapea, neştiind deocamdată cine avea să-l întâmpine.

O mitralieră uşoară stătea pe un trepied aşezat pe podea, iar Melnik,

cu faţa plină de sânge, se aplecase asupra tovarăşului său. Cu ochii
închişi, Zece stătea întins pe canapeaua din piele artificială şi gemea
scurt din când în când. Piciorul drept îi era întors într-un unghi
nefiresc şi, când se uită mai bine, Artiom îşi dădu seama că îl avea rupt
de la genunchi şi că nu era îndoit în spate, ci în faţă. Nu-şi dădea seama
cum era posibil aşa ceva şi ce putere trebuia să fi avut cel care fusese
capabil să-l mutileze astfel pe loialul puşcaş.
— Unde e tovarăşul tău? îl întrebă Melnik pe Artiom, luându-şi
privirea de la Zece pentru o secundă.
— Bibliotecarii… În depozit. Ne-au atacat, încercă să explice Artiom.
Dintr-un oarecare motiv, nu avea chef să povestească şi că el îl omorâse
pe Danila, chiar dacă o făcuse din milă.
— Ai găsit cartea? întrebă la fel de repede stalkerul.
— Nu, răspunse Artiom scuturând din cap, nu am auzit şi nu am simţit
nimic acolo.
— Hai, ajută-mă să-l ridic… Nu, mai bine ia-i rucsacul. Şi pe al meu.
Vezi cum e piciorul lui… Era cât pe-aci să i-l smulgă. Acum poate fi dus
numai în spate, zise Melnik, făcând semn din cap spre Zece.
Artiom adună tot echipamentul: trei rucsacuri, două mitraliere şi o
armă uşoară. Acum trebuia să care aproape treizeci de kilograme şi nu
era deloc uşor să le ridice. Dar se linişti gândindu-se că Melnik, care
ridicase cu destulă greutate pe umeri trupul moale ale tovarăşului său,
o ducea şi mai rău. O porniră încet spre ieşire şi avură nevoie de câteva
minute să ajungă acolo. Până la uşă nu mai văzură niciun bibl iotecar,
dar când Artiom deschise larg uşile grele de lemn, lăsându-l să treacă
pe stalkerul care scrâşnea din dinţi, din adâncurile Bibliotecii se auzi
un ultim urlet cârâitor, plin de ură şi durere. Artiom simţi că i se face
pielea de găină şi se grăbi să închidă uşa. Acum, lucrul cel mai

— 343 —
important era să ajungă la metrou cât mai repede posibil.
— Lasă privirea în jos! îi porunci Melnik atunci când ieşiră în stradă.
Acum, steaua o să fie chiar în faţa ta. Să nu-ţi treacă prin minte să ridici
ochii deasupra acoperişurilor…
Târându-şi cu greu picioarele obosite, Artiom îşi lăsă ascultător
privirea în pământ. Nu îşi dorea decât să reuşească să parcurgă cei două
sute de metri de la Bibliotecă la staţia Boroviţkaia. Totuşi, stalkerul nu-
i va permite lui Artiom să intre la metrou.
— Acum e imposibil să mai mergi în Polis. Nu ai cartea şi ţi-ai pierdut
ghidul, îi spuse Melnik, după ce, cu mare grijă, aproape tandru, îl lăsă
jos pe tovarăşul lui rănit. E greu de presupus că brahmanilor o să le
placă asta. Şi cel mai important este că nu eşti cel ales, iar ei şi-au
încredinţat secretele persoanei nepotrivite. Dacă te întorci în Polis, o
să dispari fără urmă. Au acolo specialiştii lor, chiar dacă sunt
intelectuali. Şi nici măcar eu nu te pot apăra. Acum trebuie să ple ci.
Cel mai bine ar fi s-o iei spre Smolenskaia. Acolo ajungi mergând în
linie dreaptă. Sunt puţine blocuri, nu e nevoie să intri pe străduţe.
Poate o să ajungi. Dacă te grăbeşti, înainte de răsărit.
— Ce răsărit? întrebă Artiom nedumerit.
Vestea că va trebui să ajungă de unul singur, mergând pe la suprafaţă,
la o altă staţie de metrou, care, judecând după hartă, se afla la vreo doi
kilometri depărtare, veni pentru el ca o lovitură în moalele capului.
— Al soarelui. Oamenii sunt animale nocturne şi e mai bi ne să nu
apară la suprafaţă în timpul zilei. Atunci, de sub ruine ies tot felul de
chestii să se încălzească la soare şi o să regreţi enorm că le-ai deranjat.
Nici nu mai vorbesc despre lumină – o să orbeşti în doi timpi şi trei
mişcări. Nici ochelarii întunecaţi nu te ajută.
— Şi atunci cum să merg singur? întrebă Artiom, încă nevenindu-i să
creadă.
— Ei, nu te teme… Mergi tot timpul în linie dreaptă. O să ieşi în
Kalininski şi o să continui pe el, fără că coteşti nicăieri. Să nu ieşi pe
şosea, dar nici să nu te apropii prea tare de blocuri, pe-acolo îi
întâlneşti la tot pasul. Mergi aşa până ajungi la intersecţia cu un
bulevard mare, ăsta o să fie Sadovoe Kolţo. Când ajungi, ia-o la stânga,
apoi mergi drept până la o clădire din piatră albă. Acolo era cândva
Casa Modei… Imediat, chiar vizavi, dincolo de bulevardul Sadovoe, o

— 344 —
să dai peste o clădire foarte înaltă, pe jumătate dărâmată. Este centru
comercial. În spatele Casei Modei e o arcadă de culoare galbenă, pe
care scrie: „Staţia de metrou Smolenskaia.” Treci prin ea şi apoi o să
ajungi într-o piaţetă, un fel de curte interioară, şi acolo o să vezi staţia
de metrou. Dacă totul e în regulă, încearcă să cobori. Acolo e o intrare
deschisă, păzită, care le e rezervată stalkerilor. Bate la poartă de trei ori
scurt şi de două ori lung, apoi de trei ori scurt. Trebuie să-ţi deschidă.
Spune-le că vii din partea lui Melnik şi aşteaptă-mă acolo. O să-l duc
pe Zece la infirmerie şi o să vin imediat. Până la amiază o să ajung. O
să te găsesc eu. Păstrează ambele automate, nu se ştie cum se va
termina totul.
— Dar pe hartă se vede o altă staţie, mai aproape… Arbatskaia, zise
Artiom, aducându-şi aminte denumirea.
— Da, există o asemenea staţie. Dar nu trebuie să te apropii de ea. Nici
nu ţi-ai dori asta. Dacă o să treci pe lângă ea, mergi pe partea cealaltă
a străzi, grăbind pasul, dar fără să fugi. Gata, nu mai pierde timpul!
încheie el şi-l împinse pe Artiom spre ieşirea din hol.
Artiom nu mai încercă să protesteze. După ce îşi puse un automat pe
un umăr, îl luă pe celălalt în mână, ţinându-l pregătit, apoi ieşi în
stradă şi o porni repede spre statuie, acoperindu-şi cu mâna dreaptă
ochii, pentru a nu vedea din întâmplare strălucirea ademenitoare a
stelelor Kremlinului.

— 345 —
 CAPITOLUL 14

Înainte să ajungă la bătrânul de piatră din fotoliu, Artiom o coti la

stânga, pentru a tăia colţul străzii direct de pe treptele Bibliotecii. Când
trecu pe lângă ea, îşi mai aruncă încă o dată privirea spre clădirea
măreaţă şi simţi un fior amintindu-şi de locatarii ei cumpliţi. Acum
Biblioteca se cufundase din nou într-o tăcere sumbră. Păstrătorii
liniştii, stăpânii ei absoluţi, se risipiseră probabil prin colţurile
întunecoase, lingându-şi rănile după incursiunea lor nechibzuită şi
pregătindu-se să le-o plătească următorilor căutători de aventuri.
În faţa ochilor îi apăru faţa palidă, lipsită de sânge, a lui Danila. Artiom
realiză că brahmanului îi era mereu frică de aceste creaturi – într-
adevăr, nu fără motiv – şi chiar refuza să vorbească despre ele.
Presimţea oare ce îl aştepta? Îşi văzuse propria moarte în coşmaruri?
Trupul lui avea să zacă pentru totdeauna în depozitul de cărţi,
îmbrăţişat de bibliotecarul care îl omorâse. Desigur, dacă aceste
creaturi dispreţuiau cadavrele… Artiom tresări. Îşi spuse că n-avea să
poată uita niciodată moartea camaradului său, care în numai două zile
îi devenise aproape prieten. I se părea că Danila îi va tulbura multă
vreme visele, încercând mereu să-i vorbească în timpul nopţii,
îngăimând cuvinte neînţelese cu buzele lui însângerate şi
neascultătoare.

Când ieşi pe bulevardul larg, Artiom trecu rapid în revistă toate

instrucţiunile pe care i le dăduse Melnik. Mergi drept înainte, nu coti
deloc până la intersecţia bulevardului Kalininski cu Sadovoe Kolţo…
Încearcă să ghiceşti care dintre străzi este Kolţo! Nu ieşi în mijlocul
drumului, dar nici nu te apropia de pereţii blocurilor şi, lucrul cel mai
important, încearcă să ajungi la Smolenskaia până la răsăritul soarelui.
Celebrele blocuri de pe Kalininski, pe care Artiom le ştia deja din
vederile îngălbenite cu Moscova, începeau la jumătate de kilometru de
locul unde se afla el. Deocamdată, de o parte şi de alta a străzii se afla
un şir de vile destul de scunde, în spatele cărora bulevardul o cotea la
stânga, pentru ca abia după aceea să se deschidă spre Noul Arbat.
Contururile clădirilor, care se vedeau clar de aproape, deveneau tulburi
de la distanţă şi se contopeau în lumina amurgului. Luna, despre care
— 346 —
Artiom citise aşa de multe şi pe care sperase s-o vadă acum, se
ascunsese în spatele norilor joşi. Lumina ei lăptoasă se strecura cu greu
prin ei şi numai când perdeaua lor se risipi puţin, siluetele fantomatice
ale caselor căpătaseră pentru scurtă vreme contur.
Dar în stânga, pe străduţele care intersectau bulevardul la fiecare sută
de metri, chiar şi cu o asemenea lumină slabă, se vedea conturul bine
definit al unei biserici vechi. O uriaşă umbră înaripată se rotea din nou
deasupra cupolei terminate cu o cruce.
Poate că Artiom remarcase asta tocmai pentru că se oprise să se uite la
creatura care plutea prin aer. În lumina amurgului, era greu să-şi dea
seama dacă nu cumva silueta stranie pe care o vedea la capătul străzii
şi ale cărei contururi păreau să se contopească cu pereţii aproape
ruinaţi ai caselor nu era cumva rodul imaginaţiei lui. Şi numai după ce
se uită mai bine îşi dădu seama că acest ghem de întuneric se mişca şi
dispunea de o voinţă proprie. De la o asemenea distanţă, nu era deloc
uşor să stabileşti forma şi dimensiunile făpturii. Dar era cert că aceasta
stătea pe două picioare, iar Artiom se decise să facă aşa cum îi explicase
stalkerul. După ce-şi aprinse lanterna, îndreptă lumina spre străduţă şi
făcu de trei ori mişcarea circulară.
Nu urmă niciun răspuns. Artiom îl aşteptă degeaba timp de un minut,
până-şi dădu seama că devenea pur şi simplu periculos să rămână în
acelaşi loc. Dar înainte de a porni mai departe, nu se putu abţine şi mai
lumină o dată silueta nemişcată din străduţă. Ceea ce văzu îl făcu să
închidă imediat lanterna şi să încerce să se facă nevăzut cât mai repede.
În mod clar nu era un om. În pata de lumină, silueta lui devenise mai
clară şi se putea spune cu siguranţă că avea o înălţime de cel puţin doi
metri şi jumătate, umerii şi gâtul îi lipseau aproape complet, iar capul
mare şi rotund îi era aşezat direct pe trunchiul puternic. Deşi creatura
se ascunsese, aşteptând momentul oportun, Artiom simţi pericolul
până în măduva oaselor.
Parcurse cei o sută cincizeci de metri până la străduţa următoare în
mai puţin de un minut. Privind cu atenţie, realiză că nici măcar nu era
o alee, ci o gaură făcută în cartierul rezidenţial, cel mai probabil cu
vreo armă: fie bombardaseră zona, fie pur şi simplu demolaseră un şir
întreg de clădiri folosind echipament militar greu. Artiom privi curios
către casele pe jumătate distruse, pe care le lăsase în urmă. Şi din nou

— 347 —
privirea îi fu atrasă de umbra nemişcată, neclară. Fusese suficient să o
lumineze scurt cu raza lanternei pentru ca îndoielile să i se risipească:
era aceeaşi creatură sau unul dintre semenii ei. Stând drept în mijlocul
străduţei, în acelaşi cvartal ca el, aceasta nici măcar nu încerca să se
ascundă.
Dacă era aceeaşi creatură pe care o observase cu un cvartal în urmă,
însemna că aceasta înaintase pe strada paralelă cu bulevardul pe care
mergea el, îşi spuse Artiom. Deci parcursese această distanţă de două
ori mai repede ca el: în momentul în care el ajunsese la următoarea
intersecţie, îl aştepta deja acolo. Dar altceva era şi mai înfricoşător: de
data aceasta, văzuse o siluetă asemănătoare şi pe străduţa care se
desprindea din dreapta bulevardului. Ca şi cea de dinainte, creatura de
aici stătea ca o statuie, împietrită în loc. O clipă, Artiom îşi spuse că
poate nu erau făpturi vii, ci nişte semne lăsate aici de nu se ştie cine
pentru a speria sau a preveni…
Până la următoarea intersecţie alergă pur şi simplu, oprindu-se abia la
ultima casă, pentru a se uita cu grijă de după colţul care dădea spre
străduţă… şi pentru a se convinge că urmăritorii necunoscuţi erau deja
acolo. Acum erau mai multe siluete uriaşe, care se vedeau mult mai
bine – perdeaua norilor care acoperea luna se subţiase puţin.
Ca şi mai înainte, creaturile stăteau nemişcate, de parcă aşteptau ca el
să apară în spaţiul dintre case. Dar de unde îi venise lui ideea că
siluetele acelea erau vii? Dacă erau bucăţi de beton sau de piatră din
clădirile prăbuşite? Simţurile lui ascuţite îi erau de mare folos acolo
jos, în metrou, acasă. La suprafaţă se afla o lume înşelătoare, de
neînţeles, unde totul era altfel şi viaţa curgea după alte legi. Nu mai
avea niciun rost să te bazezi pe senzaţiile şi intuiţia ta.
Străduindu-se să treacă de o nouă străduţă rapid şi fără să fie observat,
Artiom se lipi de peretele unei case, aşteptă o secundă şi se uită din
nou după colţ. I se opri răsuflarea: siluetele se mişcau, şi o făceau într-
un mod uimitor.
Înălţându-se şi mai mult şi ridicându-şi capul, de parcă adulmecau
aerul, una dintre ele se lăsă pe neaşteptate în patru labe şi, dintr-un
salt lung, dispăru după colţ. După câteva secunde, celelalte o urmară.
Artiom se trase înapoi ascunzându-se, apoi se aşeză jos şi îşi trase
sufletul.

— 348 —
Nu mai era nicio îndoială – îl urmăreau. Creaturile parcă îl conduceau,
deplasându-se pe străzile paralele aflate de o parte şi de alta a
bulevardului pe care mergea el. Aşteptau să treacă de noua străduţă şi
să înainteze de la un cvartal la altul, apoi apăreau pentru a se convinge
că nu a luat-o prin altă parte, continuându-şi urmărirea tăcută. De ce?
Ca să aleagă un moment potrivit pentru atac? Pur şi simplu din
curiozitate? De ce nu se hotărau să iasă în bulevard şi preferau să se
ascundă pe străduţele întunecoase? Îşi aminti din nou cuvintele lui
Melnik, care îi interzisese să iasă de pe drumul drept. Oare nu tocmai
pentru că de pe acele străduţe era pândit, iar Melnik ştia de pericolul
acesta?
Pentru a se linişti, Artiom înlocui încărcătorul de la automat, trase
închizătorul, apoi închise şi deschise dispozitivul de ochire cu laser.
Era înarmat până în dinţi şi, spre deosebire de Bibliotecă, aici putea să
tragă fără grijă; era mult mai simplu să se apere de creaturile
necunoscute. După ce oftă adânc, se ridică. Stalkerul îi interzisese să
rămână pe loc şi să piardă vremea orice s-ar fi întâmplat. Trebuia să se
grăbească. Se părea că acolo, la suprafaţă, trebuia mereu să se
grăbească.
După ce mai trecu de un cvartal, Artiom încetini pasul pentru a se uita
în jur. Aici strada se lărgea, formând un fel de piaţă. O parte a acesteia,
separată cu un gard de restul drumului, fusese transformată în parc. În
orice caz, puteai să-ţi imaginezi parcul care fusese cândva acolo –
copacii încă mai rămăseseră în locurile lor, dar nu erau deloc acei
copaci pe care Artiom îi văzuse în vederi şi în fotografii. Trunchiurile
groase şi noduroase îşi înălţau coroanele ample până la etajul al
patrulea al clădirii aflate în spatele acestui parc. Cel mai probabil,
stalkerii veneau în primul rând în astfel de parcuri ca să adune lemnul
folosit apoi pentru a încălzi şi a lumina întreaga reţea de metrou. În
spaţiile dintre copaci se mişcau umbre ciudate, iar undeva în depărtare
strălucea palid un foc pe care Artiom l-ar fi putut lua drept un foc de
tabără, dacă nu ar fi fost licărirea lui verzuie. Însăşi clădirea arăta
sumbru: aveai impresia că fusese nu o dată arena unor lupte crude şi
sângeroase. Etajele ei superioare se prăbuşiseră, în multe locuri se
vedeau adânciturile negre ale gloanţelor, iar din loc în loc rămăsese în
picioare câte un perete cu ferestre goale, prin care se vedea cerul

— 349 —
tulbure al nopţii.
Dincolo de piaţă, clădirile se despărţeau, iar strada se intersecta cu un
bulevard larg. Deasupra lui, ieşind din întuneric precum nişte turnuri
de pază, se înălţau primele blocuri-turn de pe Noul Arbat. Judecând
după hartă, intrarea în staţia Arbatskaia trebuia să se afle în apropiere,
în stânga lui. Artiom se mai uită o dată la parcul întuneca t. Melnik
avusese dreptate: nu avea deloc chef să intre în hăţişurile alea,
încercând să caute printre ele intrarea în metrou. Cu cât se uita mai
mult la boschetele negre împrăştiate la baza construcţiei ruinate, cu
atât mai mult i se părea că vedea cum printre rădăcinile copacilor uriaşi
se mişcau aceleaşi siluete misterioase care-l urmăriseră mai înainte.
O rafală de vânt pornită dintr-odată mişcă crengile grele, iar coroanele
copacilor începură să scârţâie. Vântul aduse din depărtare un urlet
prelung. Din desiş nu se auzea nimic, dar nu pentru că ar fi fost mort.
Tăcerea acestuia semăna cu aceea a urmăritorilor enigmatici ai lui
Artiom, lăsând impresia că şi el aştepta ceva. Artiom fu cuprins de
sentimentul că, dacă avea să rămână pe loc, cercetându-i fără ruşine
profunzimile, nu avea să scape nepedepsit. Îşi apucă mai bine
automatul, se uită în jur să vadă dacă nu cumva creaturile se
apropiaseră mai mult şi porni mai departe.
Dar făcu următoarea oprire peste doar câteva secunde, când traversa
bulevardul, chiar înainte de locul unde începea Kalininski Prospekt.
Ceea ce văzu acolo îl făcu pe Artiom să nu mai poată înainta.

Se afla la intersecţia în formă de cruce a unor drumuri largi pe care

probabil că înainte circulau maşini. Intersecţia fusese concepută într-
un fel neobişnuit, astfel că o parte a carosabilului intra într-un tunel,
pentru ca mai apoi să iasă din nou la suprafaţă. La dreapta erau nişte
bulevarde care urcau – le puteai recunoaşte după arborii gigantici care
le mărgineau, ca aceia pe lângă care tocmai trecuse. În stânga se vedea
o piaţă mare, asfaltată, dincolo de care începea un alt desiş. Acum
putea deja să vadă la o distanţă destul de mare, aşa că se întrebă dacă
nu cumva era din cauza faptului că îngrozitorul răsărit al soarelui se
apropia.
Străzile erau presărate cu carcase deformate şi arse, iar Artiom îşi dădu
seama că fuseseră nişte automobile. Aici nu mai rămăsese nimic cât de

— 350 —
cât util – în cele două decenii de raiduri la suprafaţă, stalkerii apucaseră
să ia tot se ce putea. Benzina din rezervoarele maşinilor,
acumulatoarele şi generatoarele, farurile şi stopurile, scaunele
zdrenţuite ale maşinilor, care mai aveau pe ele fâşii de carne – toate
acestea se puteau găsi şi la VDNH, şi în orice piaţă mare de la metrou.
Ici, colo, asfaltul era presărat de cratere de diferite dimensiuni şi
aproape peste tot erau crăpături mari, prin care creşteau iarba şi nişte
tulpini catifelate, terminate cu un soi de sfere, aparent pline de
seminţe. Chiar în faţa lui, se deschidea perspectiva sumbră a Noului
Arbat, ca un defileu încadrat pe o parte de blocurile rămase nu se ştie
cum în picioare, amintind prin formă de nişte cărţi deschise, iar pe
cealaltă, de blocurile-turn, având cel puţin douăzeci de etaje, parţial
prăbuşite. Artiom lăsase în urmă drumul spre Bibliotecă şi spre
Kremlin.
Stătea în mijlocul acestui cimitir măreţ al civilizaţiei şi se simţea ca un
arheolog care scotea la lumină un oraş vechi, rămăşiţele unei puteri şi
ale unei frumuseţi trecute, care, chiar şi la multe secole după aceea,
avea să le producă privitorilor fiori de admiraţie. Să-ţi imaginezi cum
trăiseră oamenii care populaseră aceste clădiri ciclopice, care se
deplasau cu aceste maşini din care mai rămăseseră acum doar
scheletele arse, dar care pe atunci, proaspăt vopsite, străluce au şi
foşneau uşor pe asfaltul neted, încălzit de cauciucurile roţilor. Să -ţi
imaginezi locuitorii acestui oraş cum coborau la metrou numai pentru
a ajunge mai repede dintr-un punct al acestei metropole nemărginite
într-altul… asta era imposibil. La ce se gândeau ei în fiecare zi? Ce-i
neliniştea? În general, ce-i putea nelinişti pe oameni atunci când nu
erau nevoiţi să se teamă în fiecare clipă pentru viaţa lor şi nu luptau
mereu pentru ea, încercând s-o prelungească măcar cu o zi?
În acest moment norii se risipiră în sfârşit, dând la iveală discul gălbui
şi incomplet al lunii, împestriţat cu nişte desene ciudate. Lumina
strălucitoare care cădea de sus prin această spărtură în nori colora
oraşul mort, accentuându-i de o sută de ori măreţia sumbră. Blocurile
şi copacii, până acum doar nişte siluete plate şi lipsite de substanţă,
prinseseră viaţă şi căpătaseră formă, scoţând la iveală detalii invizibile
înainte.
Nefiind în stare să se mişte din loc, se uita în jur extaziat şi fermecat şi

— 351 —
încerca să-şi potolească tremurul ce-l cuprinsese. Abia acum începu să
înţeleagă şi să simtă acea melancolie ce răsuna în vocea bătrânilor care -
şi aduceau aminte de trecut, întorcându-se în imaginaţie în oraşul în
care trăiseră cândva. Abia acum începea el să-şi dea seama cât de
departe se afla omul de fostele sale realizări şi cuceriri. Ca o pasăre care
plutise mândră în văzduh şi care acum era nevoită să coboare pentru
totdeauna pe pământ, pentru a se ascunde într-o crăpătură în care să
moară. Îşi aduse aminte o ceartă dintre tatăl lui adoptiv şi Hunter, pe
care o auzise fără să vrea. Va mai putea omul să supravieţuiască şi,
chiar dacă va putea, va mai fi oare acelaşi om care a cucerit lumea şi a
condus-o cu încredere? Acum, când putea măcar să-şi dea seama de la
ce înălţime se prăbuşise omenirea în prăpastie, îi dispăruse
convingerea că aşa ceva ar fi fost posibil.
Drept şi larg, Kalininski Prospekt se îndepărta de el, îngustându-se
treptat, până ce se dizolvă în depărtarea întunecată. Acum se afla
singur pe drum, în mijlocul fantomelor şi al umbrelor trecutului,
încercând să-şi dea seama câţi oameni umpleau înainte trotuarele ziua
şi noaptea, câte maşini treceau cu o viteză fantastică chiar prin acel loc
în care se afla el acum, cât de plăcut şi de cald luminau pe atunci
ferestrele acum goale şi negre ale locuinţelor. Unde se duseseră toate
acestea? Lumea părea golită şi părăsită, dar Artiom îşi dădea seama că
nu era decât o iluzie – pământul acesta nu era părăsit şi mort, ci pur şi
simplu îşi schimbase stăpânii.
După ce se gândi puţin la asta, se întoarse din drum, spre Bibliotecă.

Stăteau nemişcaţi la numai vreo sută şi ceva de metri de Artiom – ca şi

el, în mijlocul drumului. Erau cel puţin cinci creaturi, dar acestea nu
se mai sinchiseau să se ascundă pe străduţe, deşi nici nu încercau să-i
atragă atenţia. Artiom nu-şi putea da seama cum de reuşiseră să se
apropie de el aşa de repede şi de silenţios. La lumina lunii, siluetele lor
se vedeau extrem de clar – puternice, cu extremităţile posterioare
dezvoltate, şi poate chiar mai înalte decât i se păruseră la început. Deşi
de la această distanţă nu li se vedeau ochii, Artiom ştia precis că acum
creaturile îl examinau, adulmecând aerul umed, amuşinându-i mirosul
şi aşteptând momentul potrivit. Probabil că se lipise de el mirosul
familiar de praf de puşcă, aşa că deocamdată creaturile nu se

— 352 —
hotărâseră să atace, observându-l de la distanţă şi căutând în
comportamentul lui un semn de neîncredere, de slăbiciune. Dar poate
că pur şi simplu îl conduceau pe Artiom până la graniţele terito riului
lor şi nu intenţionau să-i facă niciun rău. De unde să ştie el cum se
comportau creaturile care apăruseră pe Pământ sfidând legile
evoluţiei?
Încercând să-şi păstreze stăpânirea de sine, Artiom se întoarse şi, cu
un calm prefăcut, porni mai departe, uitându-se peste umăr la fiecare
zece paşi pentru orice eventualitate. La început, creaturile rămăseseră
pe loc, apoi temerile lui Artiom începuseră să se adeverească. Lăsându-
se în patru labe, creaturile începură să vină după el. Dar de îndată ce
ajungeau la o sută de metri de Artiom, distanţă pe care o păstraseră
încă de la început, urmăritorii lui se opreau din nou. Începuse deja să
se obişnuiască cu această ciudată escortă, dar se temea totuşi s-o scape
din ochi şi ţinea automatul pregătit. Şi astfel au înaintat de-a lungul
bulevardului gol, inundat de lumina lunii – înainte mergea bărbatul
atent, încordat, oprindu-se şi uitându-se în urmă la fiecare treizeci de
secunde, iar după el – cinci sau şase făpturi inimaginabile îl urmăreau
alene, pentru ca apoi să se ridice pe labele din spate, lăsându-i din nou
timp bărbatului să se îndepărteze.
Totuşi, curând începu să i se pară că distanţa pe care o păstrau
creaturile faţă de el începuse să se reducă. Ba mai mult, în loc să
rămână în grup, aşa cum făcuseră până atunci, începuseră să se răsfire
ca un evantai, de parcă încercau să-l înconjoare. Artiom nu avusese
niciodată de-a face cu o haită de animale de pradă ieşite la vânătoare,
dar, nu se ştie de ce, nu avu nicio îndoială că se pregăteau să atace. Era
timpul să acţioneze. Întorcându-se rapid, puse automatul pe umăr şi
ochi una dintre siluetele întunecate.
Comportamentul lor chiar se schimbase. De data aceasta nu se mai
opriră pentru a-l aştepta să pornească mai departe. Continuau să se
apropie de el aproape pe neobservate, poziţionându-se într-un
semicerc. Trebuia să încerce să le sperie înainte ca ele să apuce să
reducă distanţa până la limita de la care aveau să înceapă să atace.
Artiom ridică puţin ţeava armei şi trase în aer. Bubuitura reverberă din
pereţii blocurilor şi ecoul ei se auzi în celălalt capăt al bulevardului. În
cădere, cartuşul gol zăngăni pe asfalt, după care se auzi un urlet surd,

— 353 —
plin de furie, şi creaturile se năpustiră înainte. Puteau să parcurgă în
câteva secunde cele câteva zeci de metri care îi separau de Artiom, dar
el era pregătit şi pentru o asemenea eventualitate. Imediat ce reuşi să
ochească monstrul care se afla cel mai aproape, trase în el o rafală
scurtă şi o luă la goană spre blocuri. Oricât de ciudat părea, judecând
după urletul disperat scos de creatură, chiar o nimerise. Era imposibil
de ghicit dacă acest lucru avea să le încetinească pe celelalte sau,
dimpotrivă, să le înfurie.
Şi atunci se auzi un nou strigăt – nu urletul ameninţător al creaturilor
care-l vânau, ci un şuierat prelung, ascuţit, care-ţi îngheţa sângele în
vene. Urletul venea de deasupra, iar Artiom îşi dădu seama că în joc
intrase un nou participant. În mod evident, sunetele împuşcăturilor
atrăseseră atenţia unui monstru zburător de felul celui care -şi făcuse
cuib pe cupola bisericii.
Pe deasupra capului îi trecu fulgerător o umbră uriaşă, întorcându-se
pentru o clipă, Artiom văzu cum creaturile o luaseră la fugă,
împrăştiindu-se; în mijlocul străzii rămăsese numai una dintre ele,
probabil cea pe care o rănise. Continuând să urle, aceasta începu să
şchioapete greoi spre blocuri, sperând să se ascundă acolo. Dar nu avea
şanse de scăpare – după ce se mai roti încă o dată la câteva zeci de
metri înălţime, monstrul zburător îşi strânse aripile uriaşe ca de piele
şi se năpusti asupra victimei. Plonjă atât de rapid, că Artiom nici nu
apucă să vadă totul cu claritate. Prinzând în gheare creatura rănită care
scheuna slab pentru ultima oară, monstrul uriaş îşi ridică prada în aer
aparent fără niciun efort, şi o duse încet pe acoperişul unuia dintre
blocurile înalte.
Pentru moment, urmăritorii lui nu se deciseră să-şi facă apariţia din
ascunzătorile lor, temându-se că monstrul înaripat se putea întoarce,
dar Artiom nu avea timp de pierdut. Lipit de zidurile blocurilor,
continua să alerge spre locul unde, după calculele lui, trebuia să fie
Sadovoe Kolţo. Nu reuşi să parcurgă mai mult de cinci sute de metri,
că începu să gâfâie şi se uită peste umăr ca să verifice dacă nu cumva
îşi veniseră în fire creaturile. Bulevardul era gol. Dar după ce mai merse
câteva zeci de metri şi aruncă o privire spre una dintre străduţele ce se
ramificau din Noul Arbat, Artiom văzu acolo, spre groaza lui, nişte
umbre nemişcate. Acum începea să înţeleagă de ce creaturile acelea nu

— 354 —
se grăbeau să iasă în spaţiu deschis şi preferau să-şi urmărească
victimele din spaţii înguste. Ele se temeau că, ieşind după el să -l
vâneze, aveau să atragă atenţia unor prădători mai mari şi să devină
astfel o pradă.
Acum era nevoit să se uite din nou în urmă din minut în minut –
reţinuse că acele creaturi se puteau deplasa extrem de repede – şi mai
ales silenţios – şi se temea să nu fie luat prin surprindere. Se zărea deja
capătul bulevardului, când monştrii ieşiră din nou de pe străduţe şi
începură să-l înconjoare. Ştiind deja cum stătea treaba, Artiom trase
imediat cu arma în aer, sperând că, aşa cum se întâmplase mai înainte,
zgomotul va atrage monstrul înaripat, iar creaturile vor fi puse pe fugă.
Şi într-adevăr, acestea rămaseră pe loc o vreme, ridicate pe labele din
spate şi privind în sus. Dar cerul era în continuare pustiu – probabil că
monstrul nu apucase încă să termine prima porţie. Artiom îşi dădu
seama de asta mai devreme decât urmăritorii lui şi alese singurul lucru
inteligent pe care îl putea face: se năpusti în cea mai apropiată scară de
bloc. Chiar dacă Melnik îl prevenise să nu facă asta, spunând că în
blocuri trăiesc nişte fiinţe, ar fi fost o nebunie curată să intre în luptă
în spaţiu deschis cu un adversar aşa de puternic şi de agil. L-ar fi făcut
fărâme înainte să apuce să-şi tragă închizătorul automatului.

În scara blocului era întuneric şi fu nevoit să aprindă lanterna. Pata

rotundă de lumină dădu la iveală nişte pereţi scorojiţi, mâzgăliţi cu
obscenităţi în urmă cu mai multe decenii, o scară murdară şi nişte uşi
de apartamente rupte şi arse. Imaginea dezolantă era completată de
şobolanii care foşgăiau în jur, netulburaţi.
Fusese o intrare foarte bine aleasă – ferestrele dădeau spre bulevard şi,
după ce urcă la primul etaj, Artiom putu să se convingă că deocamdată
creaturile nu se hotărâseră să-l urmărească. Se apropiaseră deja de uşa
de la intrare, dar, în loc să intre în scară, o înconjurară, aşezate pe
labele din spate, luând din nou înfăţişarea unor statui de piatră. Artiom
nu credea că se vor retrage şi vor lăsa să le scape prada. Mai devreme
sau mai târziu aveau să-l caute şi înăuntru, dacă, desigur, în scara
blocului nu se ascundea ceva din calea căruia însuşi Artiom ar fi fost
nevoit să fugă.
Urcă un etaj, lumină uşile apartamentelor şi descoperi că una dintre

— 355 —
ele era închisă. O împinse cu umărul şi se convinse că broasca era
încuiată. Fără să stea mult timp pe gânduri, lipi de gaura cheii ţeava
automatului, trase şi deschise larg uşa lovind-o cu piciorul. În principiu
îi era indiferent din care apartament avea să-şi pregătească apărarea,
dar nu putu să rateze şansa de a vedea cum arăta un apartament intact
al oamenilor din epoca trecută.
Mai întâi trânti uşa şi o blocă cu un dulap aflat în hol. Baricada aceasta
nu ar fi rezistat unui asalt adevărat, dar cel puţin n-o puteau doborî
fără să facă zgomot. După aceea, Artiom se duse la fereastră şi se uită
cu grijă afară. Era o poziţie de tragere ideală – de la înălţimea etajului
trei vedea foarte bine intrarea în scara blocului şi pe cele zece creaturi
care stăteau în semicerc în faţa ei. Acum avantajul era de partea lui şi
nu întârzie să se folosească de el. După ce activă dispozitivul de ochire
cu laser, orientă punctul roşu spre capul celei mai mari dintre
creaturile ce asediau intrarea şi apoi, trăgând aer în piept, apăsă pe
trăgaci. Urmă bubuitul unei salve scurte, iar creatura căzu fără zgomot
pe o parte. Celelalte o luară iute la fugă în toate direcţiile şi peste o
clipă strada era goală. Dar era limpede că nu aveau de gând să plece
prea departe. Artiom se decise să aştepte şi să se convingă că moartea
tovarăşului lor le speriase într-adevăr.
Dar deocamdată câştigase un pic de timp pentru a cerceta
apartamentul.

Deşi geamurile de aici, ca din oricare altă locuinţă, fuseseră sparte de

mult, mobila şi întreaga atmosferă în general se păstraseră
extraordinar de bine. Pe jos erau împrăştiate mici biluţe ce aduceau cu
otrava de şoareci pe care o foloseau şi ei acasă, la VDNH. Poate că asta
şi era, pentru că Artiom nu observă niciun şobolan în apartame nt. Cu
cât se plimba mai mult prin încăpere, cu atât mai convins era că
locatarii nu abandonaseră locuinţa în grabă, ci o aranjaseră cu grijă, în
speranţa că aveau să se întoarcă. Apartamentul era bine îngrijit, la
bucătărie nu fusese lăsat niciun aliment care să poate atrage şobolanii
sau insectele, iar cea mai mare parte a mobilei era acoperită cu celofan.
Trecând dintr-o cameră în alta, Artiom încercă să-şi imagineze cum
era viaţa oamenilor care locuiseră în acest apartament. Oare câţi or fi
locuit acolo? La cât se trezeau? Când veneau de la serviciu? Când luau

— 356 —
cina? Cine stătea în capul mesei? Despre multe ocupaţii, ritualuri şi
obiecte aflase numai din cărţi şi acum, când vedea o locuinţă
adevărată, îşi dădea seama că până atunci nu-şi imaginase cum trebuie
multe lucruri.
Artiom ridică cu grijă folia semitransparentă din plastic şi se uită la
rafturile de cărţi. Printre romanele poliţiste pe care le ştia din
standurile de căşti de la metrou se aflau acolo şi câteva cărţi colorate
pentru copii. Luă de cotor una dintre ele şi o trase încetişor afară. În
timp ce răsfoia paginile desenate cu imaginile unor animale vesele, din
carte căzu o foaie de hârtie groasă. Artiom se aplecă şi o ridică – se
dovedi a fi fotografia unei femei zâmbitoare, cu un copil mic în braţe.
Înlemni.
Inima începu să-i bubuie într-un ritm nebunesc, înlocuind bătăile
calme cu care făcuse până atunci sângele să-i circule prin corp cu nişte
zvâcniri neregulate, care-i făceau sângele să curgă într-un flux
năvalnic. Abia se putu abţine să-şi scoată masca grea de gaze şi să ia o
gură de aer proaspăt, oricât de otrăvitor ar fi fost. Cu grijă, de parcă s-
ar fi temut ca fotografia să nu se transforme în praf la atingerea
degetelor lui, o luă de pe raft şi o duse la ochi.
Femeia arăta de vreo treizeci de ani, iar copilul din braţele ei părea să
aibă nu mai mult de doi, iar din cauza căciuliţei ridicole care -i fusese
aşezată pe cap era greu de ghicit dacă era băiat sau fată. Artiom
întoarse fotografia şi viziera măştii de gaze i se aburi dintr-odată. Pe
partea cealaltă fusese scris cu un pix albastru: „Artiomka la 2 anişori şi
5 luni.”
Se simţea de parcă cineva i-ar fi scos coloana vertebrală. Picioarele i se
înmuiară şi se aşeză pe podea, punând fotografia în lumina lunii ce
intra pe fereastră. De ce i se păruse zâmbetul femeii din fotografie aşa
de cunoscut, aşa de drag? De ce începuse să se sufoce imediat cum o
văzuse?
Înainte ca acest oraş să moară, în el locuiseră peste zece milioane de
oameni. Artiom nu e un nume răspândit, dar într-un megapolis cu
milioane de oameni trebuie să fie câteva zeci de mii de copii cu acest
prenume. Era ca şi cum aşa i-ar fi chemat pe toţi locuitorii de azi ai
metroului. Şansele erau aşa de mici, încât pur şi simplu nu avea rost să
te gândeşti la asta. Dar atunci de ce i se păruse aşa de cunoscut

— 357 —
zâmbetul femeii din fotografie?
Încercă să-şi trezească la viaţă fragmente de amintiri din copilărie care
uneori îi licăreau o fracţiune de secundă pe ecranul minţii sau îi
apăreau în vise. O cameră mică, plăcută, o lumină slabă, o femeie care
citea o carte… O canapea lată. Sări în sus şi străbătu din nou în goană
apartamentul, de data asta încercând să găsească într-una dintre
încăperi ceva care să semene cu imaginea din mintea lui. O fracţiune
de secundă avu impresia că într-una dintre camere mobila era aranjată
la fel ca în amintirile lui. Canapeaua arăta puţin altfel şi lipsea o
fereastră, dar nu-i nimic, la urma urmelor, în conştiinţa unui copil de
trei ani, imaginea se putea imprima puţin deformat…
De trei ani? Vârsta copilului din fotografie era alta, dar nici asta nu
însemna nimic. Alături de semnătură nu era trecută nicio dată. Putea
fi făcută oricând, nu neapărat cu câteva zile înainte ca locuitorii
apartamentului să fie nevoiţi să-l părăsească pentru totdeauna.
Fotografia ar fi putut fi făcută şi cu o jumătate, ba chiar cu un an înainte
de asta, încerca el să se convingă. Atunci vârsta copilului din fotografie
ar fi coincis cu a lui… Atunci probabilitatea ca el să fie cel din fotografie,
împreună cu mama lui, ar fi crescut de zece ori. Dar fotografia ar fi
putut fi făcută şi cu trei, sau cu cinci ani înainte de asta, spuse cu
răceală o voce străină pe care o auzi în mintea lui. S-ar fi putut.
Deodată îi mai trecu prin minte o idee. Deschizând larg uşa de la baie,
se uită în jur şi găsi în fine ceea ce căuta. Oglinda era acoperită cu un
strat atât de gros de praf, că nu reflecta lumina lanternei lui. Artiom
luă din cui prosopul lăsat de proprietari şi şterse cu el oglinda. În ochiul
format apăru încet reflexia feţei lui, cu masca de gaze şi casca. Se
lumină cu lanterna şi se uită în oglindă.
Faţa slabă şi obosită care-l privea din oglindă de sub viziera de plastic
a măştii de gaze nu-i amintea deloc de trăsăturile văzute ultima oară
când se uitase în oglindă. Când să fi fost? Cu puţin timp înainte de
plecarea din VDNH, dar cât trecuse de atunci, n-ar fi putut să spună.
Judecând după imagine, câţiva ani.
După ce-şi aduse aminte de ce venise, Artiom îşi apropie fotografia de
faţă, se uită cu atenţie la feţişoara băiatului, apoi îşi mută ochii spre
oglindă. Lumină din nou fotografia şi îşi privi iarăşi chipul de sub
mască. Dacă ar fi putut s-o scoată şi să se compare cu băiatul din

— 358 —
fotografie! Se înţelege, când cresc, oamenii se schimbă uneori,
devenind de nerecunoscut, dar mereu rămâne pe faţa fiecăruia ceva
care aminteşte de copilăria îndepărtată.
Singurul lucru pe care-l mai putea face era ca, întorcându-se la VDNH,
să-l întrebe pe Suhoi dacă băiatul din fotografie semăna cu cel a cărui
mânuţă o luase într-a sa, cu aproape douăzeci de ani în urmă. Şi, lucrul
cel mai important, dacă femeia care îi zâmbea acum din bucăţica de
hârtie, condamnată să fie devorată de şobolani semăna cu cea care îi
încredinţase viaţa fiului ei. Chiar dacă atunci faţa ei era deformată de
o grimasă de disperare şi implorare, Suhoi avea s-o recunoască oricum.
Era antrenat să recunoască fizionomii, deci cu siguranţă putea să
spună cine era în poză. Dacă era ea sau nu…
Artiom se mai uită o dată la fotografie, apoi, cu o tandreţe pe care n-ai
fi aşteptat-o de la el, mângâie faţa femeii, puse cu grijă fotografia în
cărticica din care căzuse şi-o băgă în rucsac. E ciudat, îşi spuse el, acum
câteva ore se afla în cel mai mare depozit de cunoştinţe de pe
continent, de unde putea să-şi ia oricare dintre milioanele de cărţi de
toate felurile, dar lui nu-i trecuse prin cap să atenteze la bogăţiile
Bibliotecii. În loc de asta, alesese această cărţulie ieftină, cu ilustraţii
simple pentru copii, şi se simţea de parcă ar fi primit cea mai mare
comoară de pe pământ.
Se întoarse pe coridor, pregătindu-se să răsfoiască şi celelalte cărţi de
pe raft şi poate chiar să se uite prin dulapuri în căutarea unor albume
cu fotografii. Dar când ridică ochii spre fereastră, simţi că acolo se
produsese o schimbare abia perceptibilă. Îl cuprinse o uşoară nelinişte.
Ceva nu era în ordine. Când se apropie mai mult, îşi dădu seama despre
ce era vorba: lumina nopţii se schimbase, căpătând nuanţe gălbui şi
rozalii. Se lumina de ziuă.
Creaturile se aflau încă lângă scară, ezitând să intre înăuntru. Cadavrul
tovarăşului lor nu se vedea prin apropiere şi nu era deloc clar dacă îl
luase uriaşul înaripat sau îl îndepărtaseră chiar creaturile. Artiom nu-
şi dădea seama ce le reţinea să ia cu asalt apartamentul, dar
deocamdată asta îi convenea pe deplin.
Oare va reuşi să ajungă la Smolenskaia înainte de răsăritul soarelui? Şi,
lucrul cel mai important, va putea oare să scape de urmăritori? Ar fi
putut rămâne în apartamentul baricadat, ascunzându-se în baie de

— 359 —
razele soarelui şi aşteptând ca ele să alunge creaturile, pentru a porni
din nou la drum odată cu lăsarea întunericului. Dar cât timp avea să
reziste costumul de protecţie? Pentru ce perioadă era gândit filtrul
măştii lui de gaze? Ce urma să facă Melnik dacă nu-l găsea în locul
stabilit, la timpul potrivit?
Artiom se apropie de uşa care ducea spre palier şi trase cu urechea.
Linişte. Împinse cu grijă dulapul şi întredeschise încet uşa. Pe palier nu
era nimeni, dar, după ce lumină scara cu felinarul, Artiom observă ceva
ce nu văzuse înainte. Sau pur şi simplu nu fusese atent?
Treptele erau acoperite cu un strat gros dintr-un soi de mucilagiu
transparent. Arătau de parcă cineva alunecase pe ele şi lăsase în urmă
o dâră. Urma nu se apropia de uşa apartamentului în care stătuse el în
tot acest timp, dar asta nu-l liniştea pe Artiom. Deci casele părăsite
chiar nu erau aşa de pustii pe cât păreau!
Acum nu mai dorea deloc să rămână în acest apartament şi mai ales să
doarmă aici. Îi rămânea un singur lucru de făcut – să sperie monştrii
care nu doreau să renunţe la carnea lui şi să încerce să alerge până la
Smolenskaia. Să facă asta înainte ca soarele să-i ardă ochii şi să
trezească monştrii nemaivăzuţi despre care îl prevenise Melnik.
De data asta nu ochise prea atent, ci încercase pur şi simplu ca dintr-o
rafală să atingă cât mai multe creaturi de pradă. Două dintre ele
începuseră să urle şi se prăbuşiseră la pământ, celelalte dispăruseră pe
străduţe. Drumul părea liber.
Artiom începu să coboare scările în fugă, dar cu grijă, temându-se de
vreo ambuscadă. Ajuns la intrare, privi în jur, apoi o luă la goană cât îl
ţineau puterile spre Sadovoe Kolţo. Ce desiş de coşmar trebuia să fie
acolo, în grădinile de pe acest inel, îşi spuse el, din moment ce până şi
trunchiurile subţiri ale copacilor de pe bulevarde se transformaseră în
aceşti ani în nişte hăţişuri întunecoase… Ca să nu mai vorbim de
Grădina Botanică şi de ce-ar fi putut creşte acolo.
Urmăritorii lui îi acordaseră un mic respiro, în timp ce se pregăteau să
se adune în haită, aşa că reuşi să ajungă aproape până la capătul
bulevardului. Se lumina din ce în ce mai tare, dar se părea că razele
soarelui nu le tulburau deloc pe aceste creaturi: se împărţiseră în două
grupuri şi alergau de-a lungul şirurilor de case, reducând cu fiecare
secundă distanţa care le despărţea de Artiom. Aici, în câmp deschis,

— 360 —
avantajul era al lor: Artiom nu se putea opri pentru a trage cum trebuie.
Mai mult, acum se deplasau în patru labe, iar siluetele lor nu se mai
ridicau deasupra pământului mai mult de un metru şi jumătate,
aproape contopindu-se cu drumul. Oricât de repede ar fi încercat
Artiom să alerge, costumul de protecţie, rucsacul, cele două automate
şi oboseala adunată în noaptea aceea nesfârşită îşi spuneau cuvântul.
În curând, gonacii aceia infernali aveau să-l ajungă şi să-şi facă treaba,
îşi spuse el resemnat. Îşi aduse aminte de trupurile monstruoase, dar
puternice ale prădătorilor care zăceau în bălţile de sânge de lângă
scară, acolo unde fuseseră secerate de rafalele pistolului său automat.
Artiom nu avusese timp să se uite cu atenţie la ele, dar fusese de ajuns
o singură privire pentru ca imaginea lor să i se întipărească pentru
multă vreme în memorie: aveau o blană maronie şi lucioasă, un cap
rotund uriaş, botul plin cu zeci de dinţi mici şi ascuţiţi, crescuţi, se
pare, pe câteva rânduri. După ce trecu în revistă toate animalele
obişnuite pe care le cunoştea, Artiom nu putu să-şi amintească de
niciunul care, sub influenţa radiaţiilor, s-ar fi putut transforma în
asemenea creaturi.
Din fericire, la Sadovoe Kolţo, dacă într-adevăr exista, nu creştea
niciun copac. Era pur şi simplu încă o stradă lată, care se întindea în
dreapta şi în stânga intersecţiei, cât vedeai cu ochii. Înainte să o rupă
din nou la fugă, Artiom trase o rafală scurtă spre creaturi fără să se uite
în urmă. Acestea erau acum la mai puţin de cincizeci de metri de el şi
se aşezaseră din nou în semicerc, aşa că unele alergau aproape în rând
cu el.
Chiar în mijlocul străzii Sadovoe Kolţo se vedeau câteva cratere uriaşe
care coborau cinci, şase metri în pământ, iar într-un loc asfaltul era
tăiat în două de o crăpătură adâncă. Clădirile care se aflau în apropiere
arătau foarte ciudat – nu era vorba că arseseră, ci mai degrabă se
topiseră. Aveai impresia că aici se întâmplase ceva deosebit, iar această
regiune avusese de suferit mai mult decât Kalininski Prospekt. Şi
deasupra acestui întreg tablou, pe câteva sute de metri se înălţa,
neatinsă nici de timp, nici de foc, o clădire de dimensiuni
inimaginabile, care semăna cu un castel medieval. Pentru o fracţiune
de secundă, Artiom se uită în sus şi scoase un oftat de uşurare:
deasupra castelului plutea groaznica umbră înaripată care acum putea

— 361 —
reprezenta salvarea lui. Trebuia doar să-i atragă atenţia pentru ca ea să
se ocupe de urmăritorii lui. Ţinând automatul cu o mână şi îndreptând
ţeava spre uriaşul zburător, apăsă pe trăgaci. Nu se întâmplă nimic.
I se terminaseră cartuşele.
Din mers, era dificil să-şi tragă în faţă automatul de rezervă pe care-l
purta în spate. Intrând pe una dintre străduţele din apropiere, Artiom
se lipi de un zid şi schimbă arma. Acum nu putea să le lase pe creaturi
să se apropie prea tare, până la golirea încărcătorului din cel ce -al
doilea automat.
Prima dintre ele apăruse deja de după colţ şi, cu o mişcare familiară, se
aşeză pe labele din spate şi se înălţă, atingând dimensiuni
impresionante. Prinsese curaj şi se apropiase aşa de tare, că Artiom
putu să-i vadă pentru prima dată ochii: mici, ascunşi sub nişte
sprâncene masive, mistuiţi de un foc verde, plin de furie, semănând cu
reflexele acelei flăcări misterioase din parc.
Kalaşnikovul lui Danila nu avea dispozitiv de ochire laser, dar de la
această distanţă nu avea cum să rateze. Silueta împietrită a creaturii
stătea liniştită în cătarea armei. Artiom strânse automatul mai tare la
umăr şi apăsă pe trăgaci.
Acesta parcurse încet jumătate din distanţă, apoi se opri. Ce se
întâmplase? Oare din grabă încurcase automatele? Ei, nu, kalaşnikovul
lui avea dispozitiv de ochire cu laser… Artiom încercă să tragă de
închizător. Se blocase.
În capul lui se declanşă o furtună de gânduri. Danila, bibliotecarii…
Iată de ce tovarăşul său nu se împotrivise când fusese atacat de
monstrul cenuşiu în labirintul cărţilor! Pur şi simplu nu-i funcţionase
automatul. Probabil că şi el trăsese febril de închizător, până când
bibliotecarul îl târâse în adâncul coridoarelor…
Alături de prima creatură mai apărură încet, ca nişte arătări, încă două.
Îl cercetau cu atenţie pe Artiom, care încerca disperat să-i dea de cap
automatului lui Danila, şi se pare că trăgeau anumite concluzii. Cea
mai apropiată dintre ele, probabil liderul, făcu un salt înainte şi ajunse
aproape la cinci metri de Artiom.
În acest moment, deasupra capetelor lor trecu umbra gigantică.
Creaturile se lipiră de pământ şi ridicară capetele. Folosindu-se de
starea lor de confuzie, Artiom porni în grabă spre una dintre arcade,

— 362 —
fără a mai spera să iasă viu din această încurcătură şi încercând pur şi
simplu, exact ca un animal sălbatic, să-şi amâne momentul morţii.
Dacă intra pe străduţe, n-ar fi avut nici cea mai mică şansă în faţa lor,
dar drumul de întoarcere spre Sadovoe Kolţo îi fusese deja blocat.
Ajunse în mijlocul unui pieţe pustii, delimitate de zidurile unor case
din care se deschideau arcade şi pasaje. Stătea cu faţa spre o clădire în
spatele căreia se ridica spre cer acel castel sumbru care îl uimise încă
de când se afla pe Sadovoe Kolţo. În cele din urmă, după ce -şi luă
privirea de la el, Artiom văzu pe clădirea de vizavi inscripţia: „Metroul
moscovit «V. I. Lenin»” şi, puţin mai jos, „Staţia Smolenskaia ”. Uşile
înalte de stejar erau uşor întredeschise.

Era greu de spus cum reuşise să scape. Fusese un ciudat presentiment

al pericolului, amestecat cu senzaţia unei adieri uşoare şi a companiei
inevitabile a animalului care alerga după pradă. Creatura ateri zase la
numai jumătate de metru de el şi Artiom fusese lovit de un miros fetid
venind dinspre ea. Alunecând într-o parte, o luase la fugă cât îl ţinuseră
puterile spre intrarea în metrou. Acolo era casa lui, lumea lui, acolo,
sub pământ, devenea din nou stăpân pe situaţie.
Vestibulul staţiei Smolenskaia arăta chiar aşa cum bănuise: era
întunecos, umed şi pustiu. Se lămurise imediat că oamenii din staţia
asta urcau des la suprafaţă: toate casele de bilete şi încăperile de
serviciu fuseseră deschise şi jefuite. Tot ce era util fusese dus jos cu
mulţi ani în urmă. Dispăruseră şi turnichetele, şi cabinele paznicilor –
din ele rămăseseră doar fundaţiile de beton. În spate se vedea bolta
semicirculară a tunelului spre care coborau, la o adâncime incredibilă,
câteva scări rulante. Lumina lanternei bătea doar până la jumătatea
distanţei de coborâre, iar Artiom nu putea fi deloc sigur că acolo era
într-adevăr intrarea. Dar nici nu putea rămâne pe loc: creaturile se
strecuraseră deja în vestibul – îşi dăduse seama de asta după uşile care
scârţâiseră. Într-o clipă puteau ajunge la scările rulante şi atunci
Artiom şi-ar fi pierdut micul avantaj pe care îl avea în faţa lor.
Călcând nesigur cu tălpile groase ale ghetelor pe treptele şubrede cu
striaţii, Artiom începu coborârea. Înainte, când era mic, putea să alerge
sărind câte două trepte, nu numai în sus, ci şi în jos, lucru care e mult
mai complicat, după cum ştie oricine a sărit vreodată câte două trepte.

— 363 —
Încercă să sară mai multe trepte, dar piciorul îi alunecă pe strat ul
umed, iar el se prăbuşi şi o luă la vale, lovindu-se cu ceafa de un colţ.
Reuşi să se oprească numai după vreo zece trepte, pe care le numără
cu casca şi cu şalele. După ce lumină cu lanterna restul treptelor pe
care le mai avea de coborât (aflând astfel că nu coborâse decât foarte
puţin!), Artiom descoperi acolo ceea ce căutase şi ceea ce se temea să
găsească: nişte siluete negre, nemişcate. După obiceiul lor, înainte de
a trece la atac, acestea rămâneau împietrite, evaluând situaţia sau
sfătuindu-se pe muteşte. Artiom o luă înapoi, încercând iar să sară câte
două trepte. De data aceasta îi reuşi mai bine şi, strângând banda de
cauciuc a escalatorului în mâna dreaptă şi lanterna în stânga, alergă
aşa vreo douăzeci de secunde, până ce căzu din nou.
Din spate se auzi un tropăit greu. Creaturile erau hotărâte.
Artiom spera din tot sufletul ca treptele vechi, ce scârţâiau jalnic sub
cele şaptezeci şi ceva de kilograme ale sale să se prăbuşească pur şi
simplu, cedând celor câteva sute de kilograme, cât ar fi t rebuit să
cântărească trupurile urmăritorilor lui. Dar zgomotul ce se apropia din
întuneric demonstra că scările erau rezistente.
În raza lanternei zări un perete de cărămidă, cu o uşă mare în mijloc.
Până la ea nu era mai mult de douăzeci de metri. Ridicându-se cu greu
în picioare, Artiom reuşi să străbată această distanţă în cincisprezece
secunde care i se părură interminabile.
Uşa era făcută din plăci de oţel care, sub forţa loviturilor lui de pumn,
răsunau ca un clopot. Artiom bătea în ea din toate pute rile, însă
umbrele care se apropiau şi pe care le zărea vag peste umăr îl ajungeau
din urmă. Abia peste câteva secunde îşi dădu seama, îngheţând, ce
greşeală groaznică făcuse: pentru că nu bătuse în uşă folosind codul
convenit, nu făcuse decât să pună în gardă paza. Acum cu siguranţă că
nu aveau să mai deschidă. Cine ştie cine venea de la suprafaţă,
încercând să pătrundă aici… Mai ales dacă soarele răsărise deja.
Şi care era semnalul convenit? Trei bătăi scurte, trei lungi, trei scurte?
Ei, nu, asta e SOS. Sigur erau trei la început şi trei la sfârşit, dar nu-şi
putea aminti deloc dacă erau scurte sau lungi. Şi dacă începea acum să
experimenteze, putea lăsa deoparte orice speranţă de a mai ajunge
înăuntru. Mai bine SOS. Cel puţin, în felul acesta paza va înţ elege că
de partea cealaltă se află un om. Deşi, după cum spusese Melnik, nu se

— 364 —
ştie ce era mai cumplit.
După ce mai bubui în oţel încă o dată, Artiom îşi dădu jos de pe umăr
automatul şi, cu mâini tremurătoare, îi schimbă încărcătorul. Apoi lipi
lanterna de ţeava automatului şi le îndreptă nervos pe amândouă spre
bolţile care se arcuiau în sus. Umbrele lungi ale felinarelor care
rămăseseră întregi alunecau una peste alta în raza de lumină ce alerga
isteric şi nu puteai garanta că într-una dintre ele nu stătea ascunsă o
siluetă întunecată.
De partea cealaltă a uşii de fier, la fel ca mai înainte, era o tăcere
deplină. Doamne, oare să nu fie asta Smolenskaia pe care o căuta? îşi
spuse Artiom. Poate că intrarea aceasta fusese blocată în urmă cu zeci
de ani şi de atunci nu o mai folosise nimeni? Doar el ajunsese aici
absolut întâmplător, fără să respecte deloc instrucţiunile stalkerului.
Putea să greşească!
Foarte aproape, la vreo cincisprezece metri, scârţâi o treaptă.
Nemaiputând să suporte, Artiom trase o rafală în direcţia de unde se
auzise sunetul. Ecoul îi lovi dureros urechile şi începu să se ridice la
suprafaţă, de-a lungul scării rulante. Dar nu era nimic care să semene
cu urletul unei creaturi rănite sau muribunde. Gloanţele fuseseră trase
degeaba.
Neavând curajul să-şi ia ochii de la întuneric, Artiom se lipi cu spatele
de uşă şi bătu din nou cu pumnul în fier: trei scurte, trei lungi, trei
scurte. I se păru că aude de dincolo de uşă un hârşâit metalic greu. Şi
tocmai atunci din întuneric zbură, cu o viteză suspectă pentru o
asemenea greutate, silueta unei creaturi.
Artiom ţinea automatul în sus, în mâna dreaptă, şi apăsă pe trăgaci
aproape din întâmplare, când, instinctiv, se dădu în spate. Gloanţele
smuciră trupul creaturii în aer, iar aceasta, în loc să-l apuce de gât,
zbură mai puţin de doi metri şi ateriză pe ultimele trepte ale scării
rulante. Dar nu trecu decât o clipă şi se ridică, apoi, fără să bage în
seamă sângele ce-i ţâşnea din rană, înaintă. Pe urmă, legănându-se,
sări din nou şi îl înghesui pe Artiom în oţelul rece al uşii. Nu mai era
în stare să-l atace: ultimele gloanţe trase de Artiom îi nimeriseră în cap,
aşa că monstrul era deja mort când aterizase peste el. Dar forţa de
inerţie cu care trupul ei îl lovi pe Artiom ar fi fost suficientă să-i crape
craniul. Dacă nu ar fi avut casca…

— 365 —
Uşa se deschise spre interior, iar afară năvăli o lumină albă,
strălucitoare. Dinspre scările rulante se auziră răcnete speriate:
judecând după acest sunet, acolo erau cel puţin cinci creaturi. Mâinile
puternice ale cuiva îl apucară de guler şi-l traseră în spatele peretelui,
după care metalul zăngăni din nou – închideau uşa şi puneau la loc
zăvorul.
— Nu e rănit? întrebă vocea joasă a cuiva aflat alături.
— Dracu’ ştie… răspunse altul. Ai văzut pe cine a adus cu el? Abia am
scăpat de ei data trecută, şi numai cu gaz. Asta mai lipsea, să se mai
instaleze şi la Smolenskaia, nu era suficient la Arbatskaia. Şi e foarte
posibil. Au un mare respect pentru oameni.
— Lăsaţi-l. E cu mine. Artiom! Hei, Artiom! Hai, trezeşte-te odată! îl
strigă cineva cunoscut, iar Artiom, cu mare greutate, deschise în cele
din urmă ochii.
Deasupra lui erau aplecaţi trei bărbaţi. Doi dintre ei, probabil paznicii
porţii, erau îmbrăcaţi în haine de camuflaj şi veste antiglonţ. În cel de -
al treilea, Artiom îl recunoscu uşurat pe Melnik.
— Deci e el sau nu? întrebă oarecum dezamăgit unul dintre paznici.
Atunci luaţi-l, dar să nu uitaţi că trebuie băgat în carantină şi
decontaminat.
— Mă mai dăscăleşti mult? întrebă stalkerul rânjind. Scoală, Artiom.
Mult ţi-a mai luat… adăugă el întinzându-i mâna.
Artiom încercă să se ridice, dar picioarele refuzară să-l asculte. Începu
să-l ia ameţeala şi-i venea să vomite, iar capul îi era tulbure.
— Trebuie dus la infirmerie. Tu ajută-mă, iar tu închide poarta
ermetic, dădu dispoziţii Melnik, pe un ton care nu accepta proteste.

În timp ce era examinat de medic, Artiom cerceta faianţa albă care

acoperea pereţii sălii de operaţii. Camera era strălucitor de curată, în
aer se simţea un miros puternic de clor, iar pe tavan fuseseră puse
câteva becuri cu lumină fluorescentă. Erau puţine mese de operaţie şi
lângă fiecare se afla o cutie cu instrumente gata pentru a fi folosite.
Starea în care se afla micul spital de campanie de aici era
impresionantă, dar, ştiind ceea ce ştia, nu se putea lămuri deloc de ce
era necesar în paşnica Smolenskaia.
— Nu sunt fracturi, numai contuzii. Câteva zgârieturi, pe care le-am

— 366 —
dezinfectat, rezumă doctorul, ştergându-şi mâinile cu un prosop curat.
— Vreţi să ne lăsaţi puţin singuri? îl rugă Melnik. Aş vrea să discut ceva
între patru ochi.
Dând din cap înţelegător, doctorul ieşi, iar stalkerul, aşezându-se pe
marginea patului pe care era întins Artiom, îi ceru să-i povestească în
detaliu cele întâmplate. După calculele lui, Artiom ar fi t rebuit să
ajungă la Smolenskaia cu două ore mai devreme, aşa că se pregătea
deja să urce la suprafaţă ca să-i caute rămăşiţele. Ascultă până la capăt
povestea cu urmărirea, deşi fără un interes deosebit, iar pentru
monştrii zburători folosi o denumire ştiinţifică, zicându-le
„pterodactili”, dar fu cu adevărat impresionat doar când Artiom îi
povesti cum se ascunsese în scara blocului. Când află că în timp ce
Artiom stătuse ascuns într-un apartament, o fiinţă se târâse pe palier,
stalkerul se încruntă.
— Eşti sigur că n-ai intrat cu cizmele în mucilagiul ăla de pe scară?
întrebă el dând din cap. Doamne fereşte să aduci mizeria aia în staţie!
Doar ţi-am spus să nu te apropii de blocuri! Ţine minte, ai avut mare
noroc că n-a vrut să vină în vizită când erai tu în apartament…
Melnik se ridică, se apropie de ghetele lui Artiom lăsate la intrare şi se
uită atent la tălpile fiecăreia dintre ele. Fiindcă nu descoperise nimic
suspect, le puse la loc.
— După cum ţi-am spus, deocamdată ai drumul închis spre Polis. Nu
am putut să le spun brahmanilor adevărul, de aceea ei cred că în timpul
incursiunii spre Bibliotecă aţi dispărut amândoi şi eu am plecat să vă
caut. Ce s-a întâmplat cu tovarăşul tău acolo?
Artiom mai spuse o dată povestea de la început până la sfârşit, de data
asta explicând sincer cum murise Danila. Stalkerul tresări.
— E mai bine să ţii pentru tine finalul ăsta. Dacă e să fiu cinstit, prima
variantă mi-a plăcut mult mai mult. A doua le va stârni brahmanilor
mult prea multe întrebări. Omul lor e omorât de ti ne, nu ai găsit
Cartea, dar răsplata a rămas la tine. Da, apropo, mai spuse el, privindu-
l pe Artiom pe sub sprâncene, ce era acolo, în plic?
Sprijinit în cot, Artiom scoase din buzunar o pungă acoperită cu sânge,
se uită cu atenţie la Melnik şi o deschise.

— 367 —
 CAPITOLUL 15

Descoperi o foaie împăturită, smulsă dintr-un caiet, şi o bucată de

hârtie groasă de calc cu schiţele în creion ale tunelurilor. Asta se şi
aştepta Artiom să găsească în interiorul plicului – o hartă şi explicaţiile
ei. Cât timp el alergase spre Smolenskaia, de-a lungul bulevardului
Kalininski, nu avusese deloc timp să se gândească la ceea ce se afla în
interiorul pungii pe care i-o dăduse Danila. Soluţia fermecată a unei
probleme despre care se ştia că e imposibil de rezolvat, ceva ce ar fi
putut scăpa staţia VDNH şi, de altfel, tot metroul, de sabia lui
Damocles pe care o reprezenta această ameninţare incredibilă şi
implacabilă.
În mijlocul foii cu explicaţii se întinsese o pată roşie-cenuşie. Hârtia,
care se lipise de la sângele brahmanului, trebui să fie udată puţin
pentru a se desface, astfel încât să nu fie deteriorate instrucţiunile
scrise pe ea cu litere mărunte.

„Partea nr… tunel… D6… dispozitivele rămase… până la 400.000

m2… o fântână… nu în stare funcţională… neprevăzute…”

Cuvintele parcă săreau din foaie către Artiom, care era cuprins de
emoţie, şi încercau să părăsească liniile orizontale, contopindu-se, în
timp ce sensul lor îi rămânea lui Artiom nelămurit. Disperat că nu le
putea lega într-o înşiruire cu sens, îi dădu scrisoarea lui Melnik. Acesta
luă cu grijă bucata de hârtie în mână şi cuprinse avid cu privirea literele
scrise acolo. O vreme, omul nu spuse nimic, apoi Artiom observă că
sprâncenele i se ridicară neîncrezătoare în sus.
— Asta nu se poate, şopti stalkerul. Totul e o minciună! Doar nu
puteau să omită aşa ceva…
Melnik întoarse foaia, o privi pe partea cealaltă, iar după aceea se apucă
să o citească din nou de la început.
— N-au ştiut decât ei. Nu le-au spus militarilor. Nu e deloc o surpriză…
Arată-le aşa ceva şi o să spună că e o poveste veche. Dar oare chiar au
scăpat din vedere asta? Nu e bine… Ei, să zicem că aşa ar fi… Asta
înseamnă că totuşi au verificat! bolborosea neclar Melnik, în timp ce
Artiom aştepta explicaţii.
— 368 —
— Ne poate fi de vreun ajutor? întrebă el în cele din urmă, când nu se
mai putu abţine.
— Dacă tot ce e scris aici este adevărat, atunci avem o speranţă, zise
stalkerul, dând aprobator din cap.
— Despre ce e vorba acolo? Nu am înţeles nimic, spuse Artiom.
Melnik nu răspunse imediat. Mai citi o dată toată scrisoarea, apoi căzu
pe gânduri câteva secunde şi abia după aceea începu să povestească
fără grabă:
— Am auzit mai înainte despre aşa ceva. Mereu au circulat legende,
dar în metrou sunt cu miile. Trăim şi cu legende, nu doar cu pâine. Şi
despre Universitate, şi despre Kremlin, şi despre Polis, nici nu-ţi mai
dai seama ce e adevărat şi ce e inventat lângă un foc de pe undeva, de
pe la Ploşceadi Ilicea. Uite, vezi tu… De fapt, au circulat zvonuri că pe
undeva, în Moscova sau pe lângă Moscova, s-ar fi păstrat o unitate de
rachete. Desigur, aşa ceva era imposibil. Obiectivele militare sunt
mereu primele ţinte vizate. Dar se spunea că pe asta fie nu apucaseră
s-o distrugă, fie o scăpaseră din vedere, fie o uitaseră. Aşa se face că o
unitate de rachete a rămas intactă. Se pare că cineva chiar a fost acolo
şi a văzut ceva şi, chipurile, era vorba despre nişte dispozitive acoperite
cu o pânză de cort, nou-nouţă, în hangare… E adevărat, metroului nu-
i sunt utile la nimic – nu-ţi poţi ajunge duşmanii când te afli la o
asemenea adâncime. Dacă sunt acolo, atunci n-au decât să rămână
sănătoase.
— Şi ce treabă avem noi cu rachetele astea? întrebă Artiom, privindu-
l uimit pe stalker.
— Întunecaţii vin spre VDNH de la Grădina Botanică. Hunter bănuia
că ei coboară în metrou tocmai din această regiune aflată la suprafaţă.
E logic să presupui că locuiesc chiar acolo. La drept vorbind, sunt două
variante. Prima e că locul de unde vin este, vorbind la figurat, un fel de
stup amplasat sus, în apropiere de intrarea în metrou. A doua ar fi că,
de fapt, nu e niciun stup şi Întunecaţii vin din afara oraşului. Atunci se
pune întrebarea de ce nu i-a observat nimeni şi în altă parte? Nu e
logic. Deşi, poate, e o chestiune de timp. De fapt, situaţia e aceasta:
dacă vin de undeva de departe, noi oricum nu putem să facem nimic
în privinţa lor. Putem arunca în aer tunelurile de dincolo de VDNH sau
chiar de dincolo de Prospekt Mira, dar mai devreme sau mai târziu o

— 369 —
să găsească noi intrări. Rămâne să ne baricadăm în metrou, să ne
ascundem bine, să lăsăm baltă orice speranţă de a reveni sus şi să
supravieţuim doar cu porci şi ciuperci. Ca stalker, un singur lucru
precis pot să spun: multă vreme n-o s-o mai ducem. Dar dacă
Întunecaţii stau într-un stup şi acesta e prin apropiere, cum credea
Hunter…
— Rachetele? ghici Artiom.
— O salvă de douăsprezece proiectile explozive cu fragmentare
acoperă o suprafaţă de 400.000 de m 2, citi Melnik după ce găsi pasajul
respectiv din scrisoare. Câteva asemenea salve sunt suficiente pentru
ca din Grădina Botanică – sau din locul în care trăiesc ei – să nu mai
rămână decât cenuşa.
— Dar chiar tu spuneai că astea sunt legende, protestă neîncrezător
Artiom.
— Păi, da, dar brahmanii spun că nu e aşa, zise stalkerul fluturând foaia
de hârtie. Aici chiar se explică cum se ajunge pe teritoriul acestei
unităţi. E adevărat, mai scrie şi că dispozitivele sunt parţial defecte.
— Ei, şi cum se ajunge acolo?
— D6. Aici se menţionează D6. Metro-2. Este indicată amplasarea
uneia dintre intrări. Ei susţin că tunelul de acolo duce şi la această
unitate. Dar spune că la tentativa de a pătrunde în Metro-2 pot apărea
obstacole neprevăzute.
— Observatorii nevăzuţi? zise Artiom, aducându-şi aminte de o
discuţie auzită cândva.
— Observatorii sunt o prostie, numai nişte vorbe goale, răspunse
încruntat Melnik.
— Şi unitatea de rachete a fost şi ea doar o legendă, punctă Artiom.
— Şi rămâne o legendă până când n-o s-o văd cu ochii mei, i-o tăie
stalkerul.
— Şi unde e ieşirea spre Metro-2?
— Scrie aici: staţia Maiakovskaia. E ciudat… Am fost de atâtea ori la
Maiakovskaia şi nu am auzit nimic de genul ăsta.
— Şi ce-o să facem acum? întrebă Artiom.
— Hai cu mine, răspunse stalkerul. O să mănânci, o să te odihneşti
puţin şi între timp eu o să mă gândesc. Mâine o să discutăm.
Abia când începu Melnik să vorbească despre mâncare, Artiom simţi

— 370 —
deodată că era tare flămând. Sări pe podeaua rece, acoperită cu gresie,
şi vru s-o pornească şontâcăind spre ghetele sale, dar stalkerul îl opri
cu un gest.
— Lasă hainele şi încălţămintea, pune-le aici, în cutia asta. O să le
cureţe şi o să le dezinfecteze. Şi rucsacul va fi verificat. Uite pe scaun
nişte pantaloni şi o jachetă. Pune-le pe tine.

Smolenskaia arăta sumbru: un tavan scund, semicircular, nişte arcade

înguste în pereţii masivi, acoperiţi cu o marmură cândva albă. Deşi pe
marginile arcadelor se vedeau nişte false coloane cu rol decorativ, iar
pereţii erau mărginiţi în partea de sus cu o stucatură care se păstrase
destul de bine, toate acestea nu făceau decât să-ţi accentueze prima
impresie. Staţia părea o fortăreaţă de mult asediată, ai cărei apărători
o împodobiseră cu zgârcenie, drept care locul căpătase o înfăţişare şi
mai sumbră. Peretele dublu de ciment, cu nişte uşi masive de oţel, de
o parte şi de alta a porţilor ermetice, punctele betonate de tragere de
la intrările în tuneluri – totul vorbea despre faptul că locuitorii de aici
aveau motive să se teamă pentru siguranţa lor. La Smolenskaia aproape
că nu erau femei, iar cam toţi bărbaţii pe care îi întâlnise erau înarmaţi.
Când Artiom îl întrebă direct pe Melnik ce se întâmpla în acea staţie,
el dădu doar vag din cap şi spuse că nu vedea nimic neobişnuit acolo.
Însă pe Artiom nu-l părăsea senzaţia ciudată că în Smolenskaia
domnea o încordare generală. Parcă toată lumea de aici aştepta ceva,
iar sentimentul acela li se transmitea repede şi vizitatorilor care
ajungeau aici. Corturile în care trăiau oamenii fuseseră aşezate în şir,
în mijlocul sălii, iar toate arcadele rămăseseră libere – de parcă se
temeau să le blocheze, pentru a nu reprezenta o piedică în cazul unei
evacuări de urgenţă. Şi toate locuinţele fuseseră amplasate numai în
intervalurile dintre arcade, aşa că de pe un peron se putea vedea şi
celălalt.
În mijlocul fiecărui peron, lângă locul unde se cobora pe şine, stăteau
de pază nişte oameni care nu-şi luau ochii de la tunelurile din ambele
sensuri. Tabloul era completat de liniştea aproape deplină care
domnea în staţie. Oamenii vorbeau între ei încet, uneori chiar în
şoaptă, de parcă se temeau că vocile lor ar putea acoperi cine ştie ce
sunete neliniştitoare care ar fi venit din tuneluri.

— 371 —
Artiom încercă să-şi amintească ce ştia despre Smolenskaia. Poate că
avea nişte vecini periculoşi? Nu, într-un sens, linia ducea spre
luminosul şi prosperul Polis, inima metroului. În celălalt sens, tune lul
ducea spre Kievskaia, despre care Artiom îşi aducea aminte doar că
fusese populată în principal chiar de acei „caucazieni” pe care-i văzuse
la Kitai-Gorod şi în celulele închisorii fasciştilor de la Puşkinskaia. Dar,
la urma urmelor, aceştia erau nişte oameni obişnuiţi şi nu prea aveai
de ce să te temi de ei.
Cantina se afla în cortul central. După toate aparenţele, trecuse deja
vremea prânzului, pentru că la mesele grosolane, lucrate artizanal,
rămăseseră numai câţiva oameni. După ce-l aşeză pe Artiom la una
dintre ele, Melnik se întoarse peste vreo două minute, aducându-i un
castron în care aburea un terci cenuşiu, deloc apetisant. Sub privirea
încurajatoare a stalkerului, Artiom se încumetă totuşi să o guste şi nu
se mai opri decât când castronul se goli. Gustul acelei mâncări specifice
locului se dovedise a fi pur şi simplu minunat, deşi era greu de spus
din ce fusese pregătită. Un singur lucru puteai să-l spui cu siguranţă –
bucătarul nu se zgârcise la carne.
După ce termină şi dădu castronul la o parte, Artiom se uită liniştit în
jur. La masa vecină încă se mai aflau doi oameni care discutau încet şi,
cu toate că erau îmbrăcaţi în nişte pufoaice obişnuite, în înfăţişarea lor
era ceva ce te făcea să ţi-i imaginezi în nişte costume de protecţie totală
şi cu nişte mitraliere uşoare pe umăr.
La un moment dat, Artiom observă că unul dintre ei avea un schimb
de priviri cu Melnik. Dar nu se rosti niciun cuvânt cu voce tare. Omul
în pufoaică se uită în treacăt la Artiom, apoi îşi reluă relaxat discuţia în
şoaptă cu celălalt.
Apoi mai trecură încet şi în tăcere câteva minute. Artiom vru să încerce
să vorbească din nou cu Melnik despre staţia în care se aflau, dar el
răspunse fără chef şi monosilabic.
Apoi omul în pufoaică se ridică de la locul lui, veni la masa lor şi,
aplecându-se spre Melnik, îngăimă:
— Ce-o să facem cu Kievskaia? A cam venit vremea…
— În regulă, Artiom, du-te şi odihneşte-te deocamdată. Al treilea cort
de aici e pentru musafiri. Patul e deja făcut, am dat dispoziţii. O să mai
stau puţin, mai am ceva de discutat, spuse stalkerul.

— 372 —
Cu familiarul sentiment neplăcut că fusese expediat ca să nu tragă cu
urechea la discuţiile adulţilor, Artiom se ridică ascultător şi se împletici
spre ieşire. Măcar putea să cerceteze de unul singur staţia, se consolă
el.
Acum, când avea posibilitatea de a se uita mai bine, Artiom mai
descoperi câteva mici ciudăţenii. Sala era curăţată impecabil, iar
diferitele gunoaie de care erau pline mai toate staţiilor de metrou
locuite, aici lipseau cu desăvârşire. Impresia generală pe care ţi-o lăsa
Smolenskaia era aceea a unei staţii nelocuite. Asta îi aduse aminte
deodată de o ilustraţie dintr-un manual de istorie în care era
prezentată o tabără militară de legionari romani. Spaţiul era drept,
organizarea – simetrică, aveai vizibilitate deplină în toate direcţiile, nu
era nimic de prisos, peste tot se aflau santinele, iar intrările şi ieşirile
erau întărite…
Nu reuşi să se plimbe prea mult prin staţie. Observând privirile făţiş
suspicioase ale locatarilor ei, Artiom îşi dădu seama după câteva
minute că era urmărit şi preferă să se retragă în cortul pentru musafiri.
Acolo îl aştepta într-adevăr un pat pliant gata făcut, iar într-un colţ se
afla o pungă de plastic cu numele lui. După ce se aşeză pe patul care
scârţâia, Artiom o deschise. Înăuntru se aflau lucrurile personale pe
care şi le lăsase în rucsac. După ce mai scormoni o secundă, scoase
punga adusă de la suprafaţă, în care se afla cărticica pentru copii. Era
interesant de ştiut – oare or fi verificat mica lui comoară cu contoarul
Geiger? Probabil că aparatul ar fi început să clipocească agitat în
apropierea cărţii, dar Artiom preferă să nu se gândească la asta. Răsfoi
vreo două pagini, privind imaginile uşor decolorate de pe hârtia
îngălbenită, amânând momentul când avea să-şi găsească fotografia
aşezată între următoarele pagini.
Fotografia cu el?
Orice se va întâmpla acum cu el, cu VDNH şi chiar cu tot metroul, mai
întâi trebuia să se întoarcă în staţia lui, pentru a-l întreba pe Suhoi cine
era în poză. Dacă era mama lui sau nu. Artiom îşi lipi buzele de
fotografie, apoi o puse din nou între pagini şi băgă cartea în rucsac.
Pentru o clipă, i se păru că ceva din viaţa lui începea să se aşeze încet
la loc. Iar peste încă o clipă adormi.
Când Artiom deschise ochii şi părăsi cortul, nici nu-şi dădu seama

— 373 —
imediat unde se afla, aşa de mult se schimbase staţia. Rămăseseră mai
puţin de zece locuinţe, restul fuseseră distruse sau arse. Pereţii erau
acoperiţi cu funingine şi ciuruiţi de gloanţe, bucăţi mari din stucatura
de pe tavan căzuseră şi acopereau podeaua. Pe marginile peronului
curgeau nişte pârâiaşe negre care nu prevesteau nimic bun, ci doar o
viitoare inundaţie. În staţie nu era aproape nimeni, doar lângă unul
dintre corturi se juca o fetiţă. Din partea cealaltă, de unde urca scara
spre o nouă ieşire din staţie, se auzeau strigăte înăbuşite, iar pereţii
erau luminaţi din când în când de o flacără. În afara acestora,
întunericul din sală era risipit numai de două becuri rămase întregi,
aparţinând sistemului pentru iluminatul de avarie.
Automatul pe care îl lăsase la căpătâiul patului dispăruse. După ce
căută cu grijă prin tot cortul, Artiom se împăcă cu ideea că va trebui să
meargă neînarmat.
Voia să o întrebe pe fetiţă ce se întâmplase acolo, dar când îl văzu
apropiindu-se, aceasta începu să urle disperată, aşa că îi fu imposibil
să scoată ceva de la ea.
După ce o lăsă în urmă pe copila care se îneca în lacrimi, Artiom trecu
cu grijă prin arcadă şi se uită la linie. Primele lucruri care-i atraseră
atenţia erau trei litere de bronz fixate în marmura ce acoperea pereţii:
„V… NH”. În locul celei de-a doua litere, un „D” care lipsea dintre cele
patru litere dragi lui, se vedea numai o urmă întunecată. Toată
inscripţia de pe marmură era străbătută de o fisură adâncă.
Trebuia să verifice ce se întâmpla în tuneluri. Dacă cineva ocupase
staţia, atunci, înainte de a se întoarce ca să ceară ajutor, Artiom trebuia
să afle care era situaţia, pentru a le explica mai precis aliaţilor din sud
ce fel de pericol îi ameninţa.
Imediat după ce intră în tunel, întunericul deveni aşa de dens, că
Artiom nu-şi putea vedea nici propriul braţ dincolo de cot. În adâncul
tunelului era ceva care scotea nişte sunete ciudate, plescăitoare, şi era
nebunie curată să te duci acolo neînarmat. Când, pentru scurtă vreme,
zgomotele acelea încetară, auzi apa care susura pe jos, trecând pe lângă
cizmele lui şi luând-o înapoi, spre VDNH.
Picioarele îi tremurau şi refuzau să meargă înainte. O voce neliniştită
din capul lui îi repeta că era periculos să înainteze, că riscul era
nejustificat de mare şi că oricum nu avea să reuşească să distingă nimic

— 374 —
în bezna aceea. Dar cealaltă parte a fiinţei lui, care nu acorda atenţie
niciunui argument raţional, îl împingea înainte, prin întuneric. Şi,
cedând, cu mişcări mecanice, mai făcu încă un pas înainte.
În jur era beznă totală şi nu se vedea absolut nimic, drept care Artiom
avu senzaţia ciudată că trupul îi dispăruse. Din fostul „eu” îi rămăsese
acum numai auzul şi mintea care se baza integral pe el. Se deplasă aşa
încă o vreme, dar sunetele în direcţia cărora mergea nu păreau că se
apropie. Dar se auzeau altele. Foşnet de paşi, exact ca aceia pe care îi
auzise înainte, într-un întuneric identic; dar Artiom, oricât se strădui,
nu putu să-şi dea seama unde anume şi în ce condiţii se întâmplase
asta. Şi cu fiecare nou pas care ajungea la el din adâncul invizibil al
tunelului, Artiom simţea că în inimă i se strecoară, picătură cu
picătură, o groază neagră, rece. Peste câteva clipe, fără să mai reziste,
se întoarse şi o porni iute la fugă spre staţie, dar pentru că nu putea să
distingă traversele în întuneric, se împiedică de una dintre ele şi căzu,
dându-şi seama că acum avea să-şi găsească, inevitabil, sfârşitul.

Se trezi scăldat în sudoare şi nici nu-şi dădu imediat seama că în somn

se rostogolise din pat. Capul îi era neobişnuit de greu, în tâmple îi pulsa
o durere surdă şi rămase culcat pe jos încă vreo câteva minute până
când în cele din urmă îşi reveni, dar nu reuşi să se ridice în picioare.
În momentul în care capul i se limpezi puţin, rămăşiţele coşmarului îi
dispărură aproape complet din minte şi nu mai putu să-şi amintească,
nici măcar cu aproximaţie, ce visase. Ridicând uşor uşa cortului, se uită
în staţie. În afară de câteva santinele, nu era nimeni. Se vede că acum
era noapte. După ce inspiră şi expiră profund de câteva ori obişnuitul
aer umed, Artiom reveni în cort, se întinse pe pat şi căzu într-un somn
greu, fără vise.
Îl trezi Melnik. Îmbrăcat într-o scurtă vătuită, de culoare închisă, cu
gulerul ridicat şi într-o pereche de pantaloni militari cu buzunare,
arăta de parcă dintr-un moment într-altul se pregătea să părăsească
staţia. Pe cap avea obişnuita bonetă militară neagră, iar la picioare
două genţi mari, care i se păreau cunoscute lui Artiom.
Împinse cu gheata una dintre ele spre Artiom şi spuse:
— Uite. Încălţăminte, costum, rucsac, armă. Schimbă-te, pregăteşte-
te. Nu trebuie să-ţi pui costumul de protecţie, nu ieşim la suprafaţă,

— 375 —
dar ia-l pur şi simplu cu tine. O să plecăm peste o jumătate de oră.
— Şi unde mergem? întrebă Artiom, clipind des din cauza somnului şi
chinuindu-se să-şi reţină căscatul.
— La Kievskaia. Dacă totul va fi în ordine, o să mergem apoi pe Linia
Circulară, la Belorusskaia şi la Maiakovskaia. Şi de acolo o să vedem.
Pregăteşte-te.
Stalkerul se aşeză pe un taburet aflat într-un colţ şi, după ce scoase din
buzunar o bucată de ziar, se apucă să-şi ruleze o ţigară, uitându-se din
când în când la Artiom. Sub privirea lui atentă, Artiom scăpa lucrurile
din mâini şi echiparea îi luă mai mult timp decât i-ar fi trebuit dacă
Melnik l-ar fi lăsat singur.
Dar peste vreo douăzeci de minute fu gata totuşi. Fără să scoată niciun
cuvânt, Melnik se ridică, îşi luă geanta şi ieşi pe peron. Artiom aruncă
o privire împrejur şi ieşi după el. În staţie erau foarte puţini oameni şi
de data asta nimeni nu se uită la el. Trecură prin arcadă şi ieşiră pe
linie.
După ce coborâră pe şine folosind o scară de lemn mobilă, Melnik dădu
din cap spre santinele şi o porni prin tunel. Abia acum remarcă Artiom
cât de ciudat erau făcute aici intrările în tunel. Din acea parte a
peronului în care şinele care duceau spre Kievskaia, jumătate de linie
era protejată de un punct de tragere betonat, cu nişte creneluri înguste.
Trecerea era blocată de un grilaj de fier, alături de care făceau de pază
cele două santinele. Melnik schimbă cu ei câteva fraze scurte şi
ininteligibile, după care unul dintre paznici deschise lacătul şi împinse
poarta.
Pe unul dintre pereţii tunelului trecea un fir negru, înfăşurat în bandă
izolatoare, de care, la fiecare zece-cincisprezece metri, atârnau nişte
beculeţe slabe, dar chiar şi aşa, iluminatul din tunel i se părea lui
Artiom un adevărat lux. Totuşi, peste trei sute de paşi cablul se
întrerupea, iar acolo îi mai aştepta un post de pază. Cei de acolo nu
aveau niciun fel de uniforme, dar arătau mult mai serioşi decât militarii
din Polis. Când recunoscură faţa lui Melnik, unul dintre ei dădu din
cap, lăsându-l să treacă. Oprindu-se la marginea spaţiului luminat,
stalkerul scoase din geantă o lanternă şi o aprinse.
După ce mai înaintară vreo două sute de metri, se auziră voci şi
străluciră luminile unor lanterne. Printr-o mişcare imperceptibilă,

— 376 —
automatul lui Melnik îi alunecă din spate şi-i ateriză în mâini. Artiom
îi urmă exemplul.
Probabil că mai era încă un punct de pază, cel mai îndepărtat de
Smolenskaia. Doi bărbaţi solizi, înarmaţi, îmbrăcaţi în nişte scurte
groase, cu gulere din blană sintetică, se certau cu trei cărăuşi. Cei de la
pază aveau pe cap nişte căciuli rotunde, tricotate, iar pe piept le
atârnau, prinse de nişte curele din piele, dispozitive pentru vedere
nocturnă. Doi dintre cărăuşi aveau asupra lor arme, dar Artiom era
gata să bage mâna în foc că erau chiar negustori. Baloturile uriaşe de
cârpe, harta tunelurilor ţinută în mână, o privire şmecherească
specifică şi nişte ochi ce străluceau pătimaş în lumina lanternelor – nu
o dată văzuse toate acestea. În general, cărăuşii erau lăsaţi să intre în
toate staţiile fără probleme, excepţie făcând poate doar membrii
Hansei. Dar se pare că la Smolenskaia nimeni nu se aştepta să-i vadă
apărând.
— Hai, frăţioare, ce tot o ţii una şi bună, nici nu ne interesează
Smolenskaia asta, ci doar o să trecem mai departe, încerca să -l
convingă pe gardian unul dintre negustori, un lungan mustăcios, cu o
pufoaică scurtă.
— Aici avem numai ţoale, uitaţi-vă şi voi. Pe astea o să le vindem în
Polis, îi ţinu isonul un al doilea cărăuş, vânjos şi acoperit cu păr până
aproape de ochi.
— Ce pericol să fie din partea noastră, trageţi numai foloase. Ia uită -te,
blugii ăştia sunt ca şi noi, mărimea ta, probabil sunt de firmă, ţi-i dau
pe nimic, preluă iniţiativa al treilea.
Gardianul dădu din cap tăcut, blocându-le trecerea. Nu zisese aproape
nimic, dar imediat ce unul dintre cărăuşi, luând tăcerea lui drept
aprobare, încercă să facă un pas înainte, amândoi gardienii, aproape
simultan, traseră cu zgomot închizătoarele automatelor. Melnik şi
Artiom se aflau mai în spate, la cinci paşi de ei, şi cu toate că stalkerul
îşi lăsase jos arma, în poziţia lui se simţea încordarea.
— Staţi pe loc! Vă dau cinci secunde să vă întoarceţi şi să plecaţi. E
staţie cu regim special, aici nu intră nimeni. Cinci… patru… începu să
numere unul dintre gardieni.
— Ei, sigur, şi cum o să ajungem noi acolo, luând-o din nou pe Linia
Circulară? zise unul dintre cărăuşi încercând să se arate indignat, dar

— 377 —
celălalt, dând din cap cu tristeţe, îl trase de mânecă.
Până la urmă, negustorii îşi luară baloţii de jos şi porniră înapoi.
După ce aşteptă un minut, stalkerul îi făcu un semn lui Artiom şi
plecară spre Kievskaia pe urmele cărăuşilor. Când trecură pe lângă
gardieni, unul dintre ei dădu din cap tăcut spre Melnik şi duse două
degete la tâmplă, parcă salutându-l.
— E staţie cu regim special? îl întrebă Artiom pe stalker când se
îndepărtaseră de cordon la câteva sute de metri. Ce înseamnă asta?
— Du-te înapoi şi întreabă-i, i-o reteză el, tăindu-i lui Artiom orice
chef de a mai pune alte întrebări.
Deşi încercaseră să se ţină cât mai departe de cărăuşii care plecaseră
înaintea lor, sunetele vocilor acestora se apropiau din ce în ce mai
mult, până când deodată nu se mai auziră. Dar nu înaintară nici
douăzeci de paşi, că o rază de lumină îi lovi în faţă.
— Hei, cine e acolo? Ce vrei? strigă nervos cineva, iar Artiom
recunoscu vocea unuia dintre negustorii pe care îi întorseseră din
drum paznicii de la Smolenskaia.
— Staţi liniştiţi. Lăsaţi-ne să trecem, nu ne atingem de voi. Mergem la
Kievskaia, spuse stalkerul încet, dar clar.
— Treceţi, vă lăsăm să mergeţi înaintea noastră. Ce rost are să ne
suflaţi în ceafă? zise o voce din întuneric, după ce cărăuşii se sfătuiră
între ei.
Melnik ridică nemulţumit din umeri şi porni încet înainte. La vreo
cincizeci de metri, îi aşteptau într-adevăr cei trei cărăuşi. Când Artiom
şi Melnik se apropiară, cărăuşii îşi lăsară politicoşi încărcăturile jos, se
dădură la o parte şi-i lăsară să treacă. Stalkerul, ca şi cum nu se
întâmplase nimic, porni mai departe, dar Artiom remarcă imediat că
mersul i se schimbase: acum păşea silenţios, de parcă se temea că
tropăitul cizmelor lui ar putea acoperi sunetele care se auzeau din
spate. Şi deşi cărăuşii porniră imediat în urma lor, Melnik nu se uită
spre ei. Artiom încercase să-şi învingă dorinţa de a se întoarce destul
de multă vreme – vreo trei minute –, apoi se uită totuşi înapoi.
— Hei! se auzi dintr-acolo o voce încordată. Rămâneţi pe loc!
Stalkerul se opri. Artiom începu să se întrebe nedumerit de ce
îndeplinea atât de ascultător cererile unor negustori mărunţi.
— Sunt aşa de înverşunaţi din cauza staţiei Kievskaia, sau pentru că

— 378 —
păzesc Polisul? întrebă unul dintre cărăuşi, ajungându-i din urmă.
— Din cauza staţiei Kievskaia, se înţelege, răspunse imediat Melnik,
iar Artiom simţi o înţepătură de ciudă, căci lui, stalkerul nu vrusese să -
i povestească nimic.
— Ei, da, asta putem înţelege. La Kievskaia lucrurile au devenit
groaznice acum. Ei, nu-i nimic. În curând, pe paznicii ăştia curăţei pe
care îi aveţi voi o să-i cam ia cu călduri. Vezi tu, când Hansa n-o să-i
mai primească, toţi cei de la Kievskaia o să dea fuga la voi. Înţelegi şi
tu, când se întâmplă aşa ceva, cine ar vrea să mai locuiască în
continuare în staţie? E mai bine să încasezi un glonţ… zise pufnind
cărăuşul cel înalt, când adresându-i-se stalkerului, când vorbind doar
pentru sine.
— Oare tu chiar te-ai grăbit să încasezi vreun glonţ? Uite unde era
curajosul! pufni acru celălalt.
— Ei, deocamdată lucrurile nu s-au înfierbântat încă aşa de tare,
răspunse lunganul.
— Dar ce se întâmplă acolo? întrebă Artiom nemaiputându-se abţine.
Imediat, doi dintre cărăuşi îl priviră de parcă pusese o întrebare
stupidă, al cărei răspuns îl ştie până şi un copil. Stalkerul păstra
tăcerea. O vreme, tăcură şi negustorii, aşa că merseră câtva timp într-
o tăcere deplină. Din cauza asta sau poate pentru că tăcerea care se
prelungea devenise sumbră, Artiom se decise deodată că nu mai avea
nevoie de explicaţii. Şi tocmai când se hotărâse să lase baltă totul,
lunganul spuse în cele din urmă fără chef:
— Tunelurile spre Park Pobedî, asta-i problema…
Când auziră denumirea staţiei, cei doi tovarăşi ai lui se cam
cutremurară, iar Artiom avu pentru o clipă impresia că simţise trecând
pe deasupra o rafală umedă de curent din tunel şi că pereţii acestuia
începeau să se prăbuşească. Până şi Melnik scutură din umeri, de parcă
voia să se încălzească. Se pare că Artiom nu auzise niciodată nimic rău
despre Park Pobedî şi chiar nu putea să-şi amintească nicio poveste
sinistră legată de acea staţie. Şi atunci de ce, la auzul numelui ei, se
simţea atât de nelalocul lui?
— Ce, e şi mai rău? întrebă apăsat stalkerul.
— Păi de unde să ştim noi? Noi suntem oameni obişnuiţi. Mai trecem
prin apropiere uneori. Să rămânem acolo, vă daţi seama şi

— 379 —
dumneavoastră… îngăimă neclar bărbosul.
— Oamenii dispar, spuse în şoaptă cărăuşul vânjos.
— Mulţi se tem şi fug. Nici nu mai poţi să-ţi dai seama cine a dispărut
şi cine a fugit singur, iar pentru cei care rămân e şi mai groaznic.
— Toate tunelurile acestea sunt blestemate, zise lunganul, scuipând
pe jos.
— Păi, tunelurile sunt blocate, spuse Melnik, fără a folosi un ton
întrebător, dar şi fără să protesteze.
— De o sută de ani sunt ca şi blocate, şi ce-i cu asta? Iar dacă eşti de
prin partea locului, trebuie să ştii mai bine treaba asta! Acolo toţi ştiu
că tunelurile sunt înspăimântătoare, chiar dacă au fost aruncate în aer
şi baricadate de trei ori. Şi oricine simte pe pielea lui când ajunge aici,
uite, chiar şi Sergheici, adăugă lunganul, arătând spre tovarăşul lui
bărbos.
— Chiar aşa e, confirmă Sergheici cel păros şi, nu se ştie de ce, se
închină.
— Deci ei păzesc tunelurile? zise Melnik punând punctul pe i.
— În fiecare zi sunt oameni care fac de pază, răspunse mustăciosul,
dând din cap.
— Şi măcar au prins vreodată pe cineva? Sau au văzut pe careva? insistă
stalkerul.
— Păi noi de unde să ştim? zise bărbatul, desfăcându-şi mâinile cu un
gest neajutorat. Eu n-am auzit. Şi nici n-ai pe cine să prinzi acolo.
— Dar ce spun localnicii despre asta? întrebă Melnik nedorind să lase
lucrurile nelămurite.
La asta lunganul nu răspunse nimic, ci doar dădu trist din mână, dar
Sergheici, nu se ştie de ce, se uită în urmă şi, şoptind destul de tare,
spuse:
— E oraşul morţilor… şi, zicând asta, începu imediat să se închine din
nou.
Lui Artiom îi veni să râdă – auzise de prea multe ori tot telul de istorii,
de poveşti, de legende şi de teorii despre unde anume în tune l s-ar fi
aflat morţii… Şi sufletele din ţevile de pe pereţii tunelurilor, şi porţile
iadului pe care le sapă într-o staţie… Iar acum, ce să vezi, Oraşul
Morţilor era la Park Pobedî. Dar un curent fantomatic îl făcu pe Artiom
să-şi înăbuşe râsul şi, în ciuda hainelor sale groase, fu scuturat de un

— 380 —
frison. Cel mai rău era faptul că Melnik tăcuse şi încetase cu întrebările,
deşi Artiom spera că acesta pur şi simplu nu lua în seamă asemenea
aiureli.
Tot restul drumului îl petrecură în tăcere, fiecare cufundat în gândurile
lui. Până la Kievskaia, tunelul se dovedise a fi complet liniştit, gol, uscat
şi curat, dar în ciuda acestor lucruri, o senzaţie grea, apăsătoare, că
înainte îi aştepta ceva rău, se accentua cu fiecare pas.
Imediat ce intrară în staţie, această senzaţie năvăli peste ei ca nişte ape
subterane – la fel de nestăpânite, la fel de tulburi şi de reci. Aici
domnea peste tot frica, iar asta se vedea imediat. Asta să fi fost acea
„însorită Kievskaia” despre care îi vorbise caucazianul care fusese
închis cândva împreună cu el în celula fasciştilor? Sau vorbea de o altă
staţie cu acelaşi nume, amplasată pe ramificaţia Filiovskaia?
Nu se putea spune că staţia era părăsită şi că toţi locuitorii fugiseră din
ea. Erau destul de mulţi oameni, dar aveai impresia că staţia Kievskaia
nu le mai aparţinea locatarilor ei. Toţi încercau să stea grupaţi, iar
corturile erau lipite unele de altele în centrul sălii. Distanţa necesară,
conform regulilor protecţiei împotriva incendiilor, nu se respecta
nicăieri – probabil că oamenii care locuiau în aceste corturi erau
nevoiţi să se ferească de ceva mult mai serios decât focul. Cei care
treceau pe lângă el îşi fereau privirile când Artiom încerca să se uite la
chipurile lor, iar cei care nu apucau să facă asta aveau o privire hăituită.
De pe peronul înghesuit între cele două rânduri de arcade rotunde şi
scunde, se putea coborî pe o parte cu ajutorul câtorva scări rulante, în
timp ce de pe partea opusă se urca uşor pe o scară de unde se deschidea
pasajul lateral spre o altă staţie. În câteva locuri pâlpâiau cărbuni şi
plutea prin aer un miros de carne friptă. Undeva plângea un copil. Deşi
se afla la marginea acelui Oraş al Morţilor din imaginaţia cărăuşilor
speriaţi, Kievskaia părea a fi destul de vie.
După ce-şi luaseră rămas-bun scurt, cărăuşii dispărură în pasajul ce
ducea la o altă linie. Melnik, privind ca un stăpân în toate părţile, porni
ferm în direcţia unui cort. Se vedea imediat că făcea vizite regulate aici.
Artiom nu putea să-şi explice de ce stalkerul le pusese cărăuşilor
întrebări aşa de detaliate despre situaţia din staţie. Spera că din
poveştile lor va răzbate întâmplător o aluzie la situaţia reală? Încerca
să-i afle pe posibilii spioni?

— 381 —
Peste o clipă se opriră la intrarea unei încăperi de serviciu. Uşa fusese
distrusă, dar afară se afla un gardian. Conducerea, ghici Artiom.
În întâmpinarea stalkerului ieşi un bărbat în vârstă, bine ras, cu un păr
pieptănat cu grijă. Era îmbrăcat într-o uniformă albastră veche de
lucrător la metrou, decolorată de la atâta spălat, dar uimitor de curată.
Nu era deloc clar cum reuşea să fie aşa îngrijit în această staţie.
Bărbatul îl salută pe Melnik ducând două degete la tâmplă, dar nu
serios, aşa cum o făcuseră santinelele din tunel, ci într-un fel oarecum
ironic. Apoi îşi miji zeflemitor ochii.
— Bună ziua, spuse el cu o voce profundă, plăcută.
— Să trăiţi! răspunse stalkerul şi zâmbi.
Peste zece minute stăteau jos într-o cameră caldă şi beau invariabilul
ceai de ciuperci. De data aceasta Artiom nu fusese trimis afară, cum se
aşteptase, ci i se permisese să fie prezent la discutarea unor chestiuni
serioase. Din păcate, din discuţia stalkerului şi a şefului staţiei, pe care
Melnik îl numea Arkadi Semionovici, chiar că nu înţelese nimic. Mai
întâi Melnik întrebă despre un oarecare Tretiak, apoi vru să afle dacă
nu sunt modificări în tuneluri. Şeful spuse că Tretiak plecase cu
treburi, dar că se va întoarce foarte repede, aşa că-i propuse să-l
aştepte. Apoi intrară în detaliile unor acorduri, aşa că Artiom pierdu în
scurt timp firul discuţiei. Pur şi simplu stătea jos, sorbea ceaiul
fierbinte al cărui miros de ciuperci îi amintea de staţia natală şi se uita
în jur. Aici se vedea că staţia o dusese cândva mult mai bine şi că
avusese parte de vremuri şi mai liniştite: pereţii camerei erau acoperiţi
cu nişte covoare roase de molii, dar al căror desen încă mai era vizibil,
iar în câteva locuri, chiar deasupra covoarelor, erau agăţate nişte schiţe
în creion ale ramificaţiilor tunelurilor, în rame late şi aurite; masa la
care stăteau arăta a piesă de anticariat şi Artiom nici nu-şi putea
imagina de câţi stalkeri fusese nevoie pentru a o aduce jos din
apartamentul pustiu al cuiva şi câţi şefi de staţie ar fi fost de acord să
plătească pentru ea. Pe unul dintre pereţi atârna o sabie înnegrită de
timp, iar alături, un pistol cu o înfăţişare preistorică, cu care în mod
clar nu se putea trage. În colţul îndepărtat al camerei, pe un şifonier se
afla un craniu alb, uriaş, aparţinând unei fiinţe necunoscute.
— Ei, nu e nimic în tunelurile astea, zise Arkadi Semionovici,
scuturând din cap. Le păzim ca oamenii să stea mai liniştiţi. Doar ai

— 382 —
fost şi tu acolo, ştii foarte bine că ambele tuneluri, la vreo trei sute de
metri de staţie, au fost aruncate în aer. De acolo n-are cum să vină
nimic. Astea sunt superstiţii.
— Şi totuşi dispar oameni, nu? zise încruntat Melnik.
— Dispar, recunoscu şeful. Dar cum să ştim unde anume? Eu cred că
le e frică şi de aceea fug. La pasaje nu avem niciun cordon de pază, iar
acolo – zise el arătând cu mâna spre scări – e un oraş întreg. Ai unde
să te duci. Şi pe Linia Circulară, şi pe Filiovskaia. Hansa, se spune,
primeşte acum oameni din staţia noastră.
— Şi de ce se tem? întrebă stalkerul.
— Cum de ce? De faptul că oamenii dispar. Şi ăsta e un cerc vicios,
adăugă Arkadi Semionovici, desfăcându-şi mâinile a neputinţă.
— E ciudat, spuse neîncrezător Melnik, lungind cuvintele. Ştii ceva,
până să vină Tretiak, hai să mai mergem o dată la paznic. Aşa, ca să ne
cunoaştem mai bine. Altfel, cei de la Smolenskaia îşi vor face griji.
— Înţeleg, răspunse celălalt, dând din cap. Păi, mergeţi la cortul al
treilea, unde locuieşte Anton. El este comandantul schimbului
următor. Spune că vii din partea mea.

În cortul pe care era pictată cifra 3 era gălăgie. Pe jos, doi băieţei de
vreo zece ani, amândoi aproape albinoşi, ca majoritatea copiilor
născuţi în metrou, se jucau cu nişte cartuşe de automat folosite. Alături
de ei se afla o fetiţă care îşi privea fraţii cu ochii măriţi de curiozitate,
dar nu se decidea să ia parte la joc. O femeie îngrijită, de vârstă
mijlocie, purtând un şorţ, toca ceva din care urma să pregătească
prânzul. Locul era plăcut şi plin de viaţă, iar în aer plutea un agreabil
miros domestic.
— Anton a ieşit, luaţi loc şi aşteptaţi-l, le propuse femeia, zâmbind
vesel.
La început băieţii îi cercetară cu atenţie, apoi unul dintre ei se apropie
de Artiom:
— Tu ai tuburi de cartuşe? întrebă el, privindu-l pe sub sprâncene.
— Oleg, termină odată cu insistenţele! spuse femeia cu severitate, fără
să se întrerupă din gătit.
Spre mirarea lui Artiom, Melnik îşi băgă mâna în buzunarul
pantalonilor, scormoni şi scoase câteva tuburi de cartuşe neobişnuit de

— 383 —
alungite, care în mod clar nu erau de la un Kalaşnikov. După ce le
strânse în pumn şi le zornăi ca pe nişte jucării, stalkerul îi întinse
băiatului comoara. Copilului i se aprinseră ochii imediat, dar nu cuteză
să le ia.
— Ia-le, ia-le! zise stalkerul făcându-i cu ochiul şi-i puse tuburile în
mânuţa întinsă.
— Gata, acum o să câştig! Uite ce mari sunt, astea o să fie unităţile
speciale! ţipă bucuros copilul.
După ce se uită mai bine, Artiom văzu că tuburile cu care se jucau
copiii erau aranjate în rânduri drepte, ţinând loc de soldăţei. Şi el se
jucase cândva aşa, dar fusese mai norocos: el avea nişte soldăţei de
plumb adevăraţi, chiar dacă proveneau din seturi diferite.
În vreme ce pe podea se desfăşura o adevărată luptă, în cort intră tatăl
băieţilor – un om slab, scund, cu un păr lins, deschis la culoare. Când
îi văzu pe străini, dădu din cap tăcut spre ei şi, fără să scoată vreun
cuvânt, îşi aţinti privirea încordată spre Melnik.
— Tata, tata, ne-ai mai adus tuburi? Oleg are acum mai multe, a primit
unele lungi! zise al doilea băiat, trăgându-l pe tatăl lui de pantaloni.
— Venim din partea conducerii, explică stalkerul. O să mergem cu voi
când faceţi de serviciu în tunel. Pe post de întăriri.
— Nici nu se pune problema de alte întăriri… mârâi stăpânul cortului,
dar trăsăturile feţei i se îmblânziră. Numele meu e Anton. O să
mâncăm puţin şi-o să plecăm. Luaţi loc, spuse el arătând spre sacii plini
care ţineau loc de scaune.
În ciuda împotrivirii musafirilor, amândoi primiră câte un castron
aburind de tuberculi. Artiom nu ştia ce sunt şi se uită întrebător la
stalker, dar acesta înfipse hotărât furculiţa într-unul, băgă bucata în
gură şi începu s-o mestece. Pe faţa lui lipsită de expresie apăru chiar
ceva care semăna cu plăcerea, iar asta îi dădu curaj lui Artiom. La gust,
tuberculii nu semănau deloc cu ciupercile, erau mai degrabă dulcegi şi
puţin uleioşi, iar după câteva minute te simţeai deja sătul. La început,
Artiom vru să întrebe ce erau, dar mai apoi îşi spuse că era mai bine să
nu ştie. Dacă aveau gust bun, foarte bine. În unele locuri, creierul de
şobolan era considerat o delicatesă.
— Tată, pot să vin şi eu cu tine când eşti la serviciu? întrebă băieţelul
căruia stalkerul îi dăruise tuburile, după ce-şi mâncă numai jumătate

— 384 —
din porţie, împrăştiind pe margini resturile.
— Nu, Oleg, doar ştii cum stau lucrurile, răspunse tatăl încruntându-
se.
— Olejenka! Ce serviciu? Ce-ţi trece prin minte? Acolo nu au ce căuta
copiii mici! începu să se lamenteze femeia, luându-şi fiul de mână.
— Mamă, ce tot spui de copii mici? zise Oleg, privind stingher spre
musafiri şi încercând să vorbească mai încet.
— Nici să nu te gândeşti! Vrei să mă enervez iar? zise mama, ridicând
vocea.
— Păi, păi… bolborosi băiatul.
Dar imediat după ce femeia se duse în celălalt capăt al cortului, pentru
a mai aduce încă ceva la masă, băiatul îl trase pe tatăl lui de mânecă şi
şopti destul de tare:
— Dar data trecută m-ai luat…
— Discuţia s-a încheiat! spuse sever bărbatul.
— Oricum… adăugă Oleg, dar rostise cuvântul încet de tot, aşa că nu
putu fi înţeles.
După ce mâncă, gazda se ridică de la masă, descuie o cutie de fier aflată
pe jos, scoase de acolo un AK-47 vechi şi spuse:
— Mergem, da? Azi schimbul e scurt, aşa că peste şase ore o să fiu
înapoi, zise el adresându-i-se soţiei lui.
Melnik şi Artiom se ridicară şi ei imediat. Micul Oleg se uită disperat
la tatăl lui şi se fâţâi neliniştit pe scaun, dar nu se putu hotărî să spună
nimic.
Lângă gura neagră a tunelului, la marginea peronului, cu picioarele
atârnate în jos, stăteau doi gardieni, în timp ce al treilea era în picioare
pe şine şi privea în întuneric. Pe perete era scrisă cu un şablon
inscripţia: „Confederaţia Arbat. Bine aţi venit!” Literele erau pe
jumătate şterse, era clar că de multă vreme nu mai refăcuseră
vopseaua. Gardienii vorbeau în şoaptă şi chiar se atenţionau reciproc
în cazul în care unul ridica dintr-odată vocea.
În afară de stalker şi de Artiom, Anton mai era însoţit de încă doi
localnici. Amândoi erau posaci şi tăcuţi şi nu-i priveau cu bunăvoinţă
pe musafiri, iar Artiom nu auzise cum îi chema.
După ce schimbară câteva propoziţii cu cei ce păzeau intrarea în tunel,
oamenii coborâră pe şine şi porniră încet înainte. Bolţile rotunde ale

— 385 —
tunelului erau aici absolut banale, iar podeaua şi pereţii nu păreau
atinse de trecerea timpului. Cu toate astea, încă de la primii paşi,
Artiom începu să fie cuprins de acel sentiment neplăcut de care
vorbiseră cărăuşii. Din adânc se strecura către ei o teamă obscură,
inexplicabilă. În tunel era linişte, numai din depărtare se auzeau voci
omeneşti – acolo, probabil, era amplasat punctul de pază.
Era unul dintre cele mai ciudate posturi de pază pe care le văzuse
vreodată Artiom. Pe nişte saci plini cu nisip aşezaţi în cerc stăteau
câţiva bărbaţi, în mijlocul cărora se afla o sobă de fier, iar ceva mai
departe – o căldare de păcură. Feţele gardienilor erau luminate numai
de limbile de foc ce răzbăteau printr-o crăpătură a sobei şi de flacăra
inegală de la fitilul unei lămpi cu ulei agăţate de tavan. Din cauza
aerului stătut ce venea din tunel, lampa se legăna uşor, ceea ce făcea
ca umbrele bărbaţilor care stăteau nemişcaţi să pară că aveau propria
lor viaţă. Gardienii stăteau liniştiţi cu spatele la tunel, şi asta sărea
imediat în ochi.
Ferindu-şi ochii cu palmele de razele orbitoare ale lanternelor celor
veniţi să-i înlocuiască, gardienii se pregăteau să plece acasă.
— Ei, cum e? întrebă Anton, luând un căuş de păcură.
— Cum ar putea să fie aici? zise zâmbind trist şeful gardienilor. Ca de
obicei. Nu e nimic. E linişte. Linişte, adăugă el, trăgându-şi nasul, apoi
o porni gârbovit spre staţie.
Pe când ceilalţi îşi trăgeau sacii mai aproape de sobă şi se aşezau pe ei,
Melnik i se adresă lui Anton:
— Ei, ce zici, mergem mai departe să vedem ce e acolo?
— Păi, ce să vedem acolo, sunt nişte ruine ca toate ruinele, le-am văzut
de o sută de ori. Du-te dacă vrei, aici sunt numai vreo cincisprezece
metri, preciză Anton arătând peste umăr spre Park Pobedî.
Porţiunea rămasă până la locul unde tunelul fusese aruncat în aer purta
urmele stricăciunilor. Podeaua era acoperită cu bucăţi de piatră şi
pământ, tavanul se lăsase în câteva locuri, iar pereţii se jupuiseră şi se
cocârjaseră. Într-o parte se vedea o uşă neagră, căzută într-o rână, ce
dădea spre nişte încăperi de serviciu necunoscute, iar la capătul acestui
apendice şinele ruginite erau făcute grămadă şi acoperite de blocuri de
beton, amestecate cu pietre de pavaj şi pământ. În mormanul acesta se
înfundau şi conductele din fier care mergeau de-a lungul pereţilor.

— 386 —
După ce lumină cu felinarul tunelul ruinat şi nu găsi niciun fel de fisură
ascunsă, Melnik ridică din umeri şi se întoarse la uşa laterală. Îşi
îndreptă lanterna spre interior, se uită acolo, dar nu trecu pragul.
— Nici în al doilea tunel nu sunt schimbări? îl întrebă el pe Anton când
se întoarse la sobă.
— Cum a fost totul acum zece ani, aşa e şi acum, răspunse el.
Tăcură multă vreme. Acum, când lanternele fuseseră stinse şi lumina
venea numai dinspre uşiţa prost închisă a sobiţei şi de la flăcăruia din
spatele sticlei afumate a lămpii cu ulei, întunericul din jur devenise
dintr-odată aşa de dens, încât părea că scoate la suprafaţă corpurile
străine, exact ca o apă sărată. Probabil că de aceea se înghesuiseră toţi
paznicii în jurul sobei, apropiindu-se cât puteau de mult de ea, pentru
că acolo întunericul şi frigul erau străpunse de razele galbene, şi
puteau respira mai liber. Artiom răbdă cât putu, dar nevoia de a auzi
măcar un sunet îl făcu să-şi înfrângă jena:
— Eu n-am mai fost niciodată în staţia dumneavoastră, îi spuse el lui
Anton tuşind. Şi nu înţeleg de ce mai faceţi de serviciu aici, dacă nu e
nimic acolo? Nici măcar nu vă uitaţi într-acolo!
— Aşa e regulamentul, explică şeful. Se spune că tocmai de aceea nu e
nimic aici, pentru că facem de pază.
— Şi ce este dincolo de ruine?
— Tunelul, probabil. Chiar până la…
Se opri o clipă, se întoarse şi se uită în fundătură.
— …chiar până la Park Pobedî.
— Dar acolo locuieşte cineva?
Anton nu răspunse nimic, ci doar dădu vag din cap apoi, după un scurt
moment de tăcere, întrebă:
— Ce, chiar nu ştii nimic despre Park Pobedî?
Apoi, fără să mai aştepte răspunsul lui Artiom, continuă:
— Dumnezeu ştie ce a mai rămas acolo, dar înainte era o staţie dublă
uriaşă, una dintre cele care se construiseră printre ultimele. Cei care
sunt mai bătrâni şi au fost acolo pe vremea aceea… înainte de… spun
că era o construcţie foarte luxoasă, la foarte mare adâncime, nu ca alte
construcţii noi. Şi asta ne face să credem că oamenii de acolo trăiau ca-
n puf. Dar asta n-a durat multă vreme. Doar până s-au prăbuşit
tunelurile.

— 387 —
— Şi cum s-a întâmplat asta? îl întrerupse Artiom.
— La noi se spune… începu Anton, uitându-se la ceilalţi… Că s-au
prăbuşit de la sine. Au fost proiectate prost, s-a furat când s-au
construit sau cine mai ştie ce. Dar asta a fost deja aşa de demult, că
sigur nu mai ştie nimeni.
— Dar eu am auzit, spuse încet unul dintre paznici, că şefii de aici au
aruncat în aer amândouă tunelurile. Fie pentru că le făcea concurenţă
Park Pobedî, fie din alt motiv… Poate se temeau că, în timp, Park îi va
înghiţi. Iar la noi, la Kievskaia, ştii şi tu cine dădea ordine pe vremea
aceea… Cine făcea înainte comerţ cu fructe la piaţă. Sunt oameni
pătimaşi, obişnuiţi cu devastările. O ladă de dinamită în tunelul ăsta,
o ladă în celălalt, cât mai departe de staţia lor, şi gata, s-a terminat.
Problema s-a rezolvat fără vărsare de sânge.
— Şi mai apoi ce s-a întâmplat cu ei?
— Ei, noi nu ştim, noi am venit aici după aceea… începu Anton.
Însă gardianul care vorbise îl întrerupse:
— Păi ce putea să se întâmple? Au murit toţi. Trebuie să înţelegi şi tu,
când o staţie e ruptă de metrou, nu o mai duce multă vreme. S-au
stricat filtrele sau generatoarele ori a început să intre apă, şi gata, n-a
mai fost cale de scăpare. Am auzit că la început ar fi încercat să sape,
dar mai apoi au renunţat. Cei care au făcut de pază aici la început spun
că prin ţevi se auzeau strigăte, dar în curând nici astea nu s-au mai
auzit…
Omul tuşi şi îşi întinse palmele spre sobă. După ce-şi încălzi mâinile,
gardianul se uită la Artiom şi adăugă:
— Ăsta nici măcar nu a fost război. Cine se luptă aşa? Că doar erau şi
femei, şi copii acolo… bătrâni… Un oraş întreg. Şi pentru ce? Aşa, pur
şi simplu, pentru că nu s-au înţeles la bani. Se pare că ei n-au omorât
pe nimeni, dar tot degeaba. Ai întrebat: „Ce e acolo, de partea cealaltă
a ruinelor?” E moartea.
Anton dădu din cap, dar nu spuse nimic. Melnik se uită atent la
Artiom, deschise puţin gura, de parcă se pregătea să mai adauge ceva
la povestea auzită, dar se răzgândi. Lui Artiom i se făcu foarte frig şi se
întinse şi el spre limbile mici de foc care se strecurau prin uşiţa sobei.
Încerca să-şi imagineze ce însemna să trăieşti în staţia aceasta, ai cărei
locuitori credeau că şinele care pleacă de la casa lor duc direct în

— 388 —
împărăţia morţii. Treptat, începea să înţeleagă că straniul lor obicei de
a face de pază în acest tunel întrerupt nu era o necesitate, ci mai
degrabă un ritual. Pe cine încercau să sperie stând aici? Pe cine
încercau să împiedice să intre în staţie şi în restul metroului? Se făcea
din ce în ce mai frig, dar de frisoane nu-l scăpa nici sobiţa de fier, nici
scurta groasă primită de la Melnik.
Pe neaşteptate, stalkerul se întoarse brusc spre tunelul ce ducea la
Kievskaia şi se ridică puţin, ascultând şi privind. Peste câteva secunde,
înţelese şi Artiom motivul neliniştii lui. De acolo se auzeau paşi uşori
şi iuţi şi în depărtare se agita lumina slabă a unei lanterne, de parcă
cineva alerga, sărind peste traverse şi grăbindu-se spre ei din toate
puterile.
Stalkerul sări imediat în sus, se lipi de perete şi-şi aţinti automatul spre
pata de lumină. Anton se ridică liniştit de la locul lui, încercând să
privească prin întuneric, iar din postura lui detaşată se vedea clar că
nu-şi putea imagina niciun fel de pericol serios venind din partea
cealaltă a tunelului. Melnik îşi aprinse lanterna, iar întunericul fu silit
să dea înapoi. La vreo treizeci de paşi de ei, printre şine, o siluetă fragilă
înlemni cu mâinile ridicate în sus.
— Tată, tată, eu sunt, nu trageţi!
Era, fără îndoială, o voce de copil.
Stalkerul trase lanterna într-o parte şi se ridică cutremurându-se. Peste
un minut, copilul se afla deja lângă sobă, privindu-şi tulburat ghetele.
Era fiul lui Anton, chiar cel care ceruse să vină cu ei la pază.
— S-a întâmplat ceva? îl întrebă neliniştit tatăl său.
— Nu… Pur şi simplu voiam mult să fiu cu tine. Nu mai sunt mic, să
stau în cort cu mama.
— Cum te-ai strecurat până aici? Acolo nu e pază?
— Am minţit că mama m-a trimis la tine. Acolo e nenea Petia, mă
cunoaşte. A spus numai să nu intru în niciun pasaj lateral şi să merg
repede, şi mi-a dat drumul.
— O să vorbesc eu cu nenea Petia, promise solemn Anton. Şi tu să te
gândeşti între timp ce-o să-i explici mamei. Nu te las să te duci singur
înapoi.
— Pot să rămân cu voi?
Băiatul nu-şi putea reţine entuziasmul şi începu să ţopăie pe loc.

— 389 —
Anton se trase într-o parte, îl aşeză pe fiul lui pe sacii încălziţi de trupul
său, îşi scoase scurta şi vru să-l înfăşoare în ea, dar băiatul se trase
imediat jos şi, după ce-şi scoase din buzunar lucrurile pe care le
adusese cu el, le întinse pe o cârpă: un pumn de tuburi de cartuşe şi
alte câteva obiecte. Fiindcă stătea lângă Artiom, acesta apucă să
cerceteze toate lucrurile. Cea mai interesantă se dovedi a fi o cutiuţă
metalică al cărei mâner se învârtea. Când Oleg o ţinea într-o mână şi
învârtea mânerul cu degetele de la cealaltă, cutiuţa, scoţând nişte
sunete metalice pătrunzătoare, începea să cânte o melodie mecanică
simplă. Dar cel mai interesant i se păruse că era suficient să o propteşti
de un alt obiect, iar acesta începea să rezoneze, amplificând de multe
ori sunetul. Cel mai bine mergea treaba asta cu soba de fier, dar nu
reuşi să ţină dispozitivul multă vreme acolo, pentru că se încălzea mult
prea repede. Artiom era aşa de curios, că se hotărî să încerce şi el.
— Cum să nu! spuse băieţelul, dându-i cutiuţa fierbinte şi suflând
peste degetele sale fripte. După aceea o să-ţi arăt o chestie! adăugă el
pe un ton conspirativ.
Următoarea jumătate de oră trecu încet. Artiom, fără să remarce
privirile nemulţumite ale celor de la pază, învârtea mereu maneta şi
asculta muzica. Melnik discuta în şoaptă ceva cu Anton, iar băiatul se
juca pe jos cu tuburile de cartuşe. Melodia pe care o cânta flaşneta
minusculă era mai degrabă plictisitoare, dar, nu se ştie de ce, te
fermeca şi era pur şi simplu imposibil să o opreşti.
— Nu pot să înţeleg, zise stalkerul şi se ridică de la locul lui. Dacă
ambele tuneluri sunt prăbuşite şi sunt păzite, atunci unde ar putea să
dispară oamenii, după părerea ta?
— Dar cine a spus că e vorba numai de aceste tuneluri?
Anton se uită la el de jos în sus, apoi continuă:
— Sunt şi pasaje către alte linii, chiar două, şi liniile spre Smolenskaia…
Cred că pur şi simplu cineva se foloseşte de superstiţiile noastre.
— Despre ce superstiţii este vorba? se băgă din nou în vorbă gardianul
care povestise despre tunelurile aruncate în aer şi despre oamenii
rămaşi pe partea cealaltă. Staţia noastră este blestemată pentru ce s-a
întâmplat cu Park Pobedî. Şi noi toţi, cât vom trăi în ea, suntem la fel…
— Ei, mai lasă asta, Sanîci, ce tot tulburi apele? îl întrerupse
nemulţumit Anton. Aici oamenii întreabă lucruri serioase, şi tu vii cu

— 390 —
poveştile tale!
— Haideţi să facem câţiva paşi. Mai în faţă am văzut nişte uşi şi o ieşire
laterală. Vreau să mă mai uit pe acolo, propuse Melnik. Şi oamenii de
la Smolenskaia sunt neliniştiţi. Tvaltvadze s-a interesat personal.
— Ei, acum s-a interesat, nu? zise Anton zâmbind trist. Ce să ne mai
prefacem, din confederaţia noastră a rămas numai denumirea, fiecare
îşi vede de ale lui…
— În Polis chiar se pun întrebări. Poftim, informează-te, îi spuse
stalkerul şi scoase din buzunar o foaie de ziar împăturită.
Artiom văzuse asemenea ziare în Polis. Într-un pasaj era un chioşc de
unde se puteau cumpăra, dar costau zece cartuşe bucata şi el nu voise
să plătească atâta pentru o hârtie de ambalaj cu nişte bârfe prost
tipărite. Se pare că lui Melnik nu-i părea rău după cartuşe.
Sub denumirea mândră de Ştirile metroului, pe o foaie de hârtie
gălbuie, tăiată grosolan, se aflau câteva articole mici, unul dintre ele
fiind chiar însoţit de o fotografie alb-negru. Titlul suna aşa:
„Dispariţiile misterioase din Kievskaia continuă”.
— Uite că nu au dispărut oamenii, tipăresc în continuare, zise Anton,
apoi luă cu grijă foaia de ziar şi o netezi. Bine, să mergem, o să-ţi arăt
ramificaţiile laterale. Mi-o laşi să citesc?
Stalkerul dădu din cap. Anton se ridică, se uită la fiul lui şi -i spuse:
— Vin repede. Ai grijă, să nu faci vreo poznă în lipsa mea!
Apoi, întorcându-se spre Artiom, îl rugă:
— Ai grijă de el, te rog…
Lui Artiom nu-i mai rămase decât să dea din cap în semn că era de
acord.
Imediat ce tatăl lui şi stalkerul se îndepărtară, Oleg sări în sus, îi luă lui
Artiom cutiuţa cu o înfăţişare de ştrengar şi strigă către el: „Prinde -
mă!”, apoi o luă la fugă spre fundătură. Amintindu-şi că băiatul era
acum responsabilitatea lui, Artiom se uită vinovat la ceilalţi paznici,
stinse lanterna şi porni după Oleg.
Băiatul nu se apucase să cerceteze încăperea de serviciu pe jumătate
ruinată, aşa cum se temuse Artiom că va face. Îl aştepta chiar lângă
ruine.
— Ia să vezi ce se întâmplă acum! spuse băiatul.
Oleg se căţără pe pietre, ajungând la nivelul ţevilor care dispăre au în

— 391 —
mormanul de ruine. Apoi îşi scoase cutiuţa, o lipi de ţeavă şi învârti
maneta.
— Ascultă! îi zise el entuziasmat.
Ţeava începu să răsune şi parcă se umpluse toată de melodia simplă şi
tristă pe care o cânta caseta. Băiatul se lipi cu urechea de ţeavă şi, ca
vrăjit, continua să învârtă mânerul, făcând să iasă sunetele din cutiuţa
metalică. Pentru o clipă se opri, ascultă şi zâmbi bucuros, apoi sări de
pe mormanul de pietre şi-i întinse caseta lui Artiom:
— Ia, încearcă şi tu!
Artiom îşi putea imagina foarte bine cum se schimba sunetul melodiei
atunci când trecea prin ţeava largă de metal. Dar ochii băieţelului
ardeau aşa de tare, că se decise să nu se comporte ca ultimul nesuferit.
Sprijinind cutiuţa de ţeavă, Artiom îşi duse urechea la metalul rece şi
începu să învârtă maneta. Sunetul răsuna aşa de tare, că era cât pe -aci
să-şi ridice capul. Legile acusticii nu-i erau cunoscute lui Artiom şi de
aceea nu putea să priceapă prin ce minune putea bucăţica aceea de fier
să amplifice de atâtea ori şi să dea volum melodiei care zăngănise până
atunci aşa de neputincioasă în interiorul cutiuţei.
După ce mai învârti maneta încă vreo câteva secunde şi făcu să mai
cânte de vreo trei ori melodia, dădu din cap spre Oleg şi-i zise:
— E nemaipomenit!
— Mai ascultă! îi zise băiatul râzând. Nu mai pune melodia, ascultă,
pur şi simplu!
Artiom ridică din umeri şi se uită la postul de pază să vadă dacă se
întorseseră paznicii, apoi îşi lipi din nou urechea de ţeavă. Ce mai
putea să audă acum acolo? Vântul? Ecourile acelui sunet groaznic care
inundase tunelurile dintre Alekseevskaia şi Prospekt Mira?
Peste o clipă îşi dădu seama de ce se bucura aşa de tare băieţelul, însă
pe el nu-l amuza deloc. Dintr-un loc inimaginabil de îndepărtat se
strecurau cu greu prin mormanul de pământ nişte sunete înăbuşite.
Veneau din direcţia staţiei moarte Park Pobedî. Nu era nicio îndoială
în privinţa asta. Artiom stătea împietrit şi asculta, apoi, treptat,
simţind cum îl trec fiorii, îşi dădu seama că auzea ceva absolut
imposibil: muzică.
Notă după notă, cineva sau ceva, la câţiva kilometri de el, reproducea
melodia melancolică a casetei muzicale. Dar ăsta nu era un ecou: în

— 392 —
câteva locuri interpretul nevăzut greşise, în altă parte lungise o notă,
dar melodia rămăsese pe deplin recognoscibilă. Şi, l ucrul cel mai
important, nu era un ecou, fiindcă sunetul semăna mai degrabă cu un
mormăit… Sau cu nişte voci umane? Un cor neclar format din mai
multe voci? Nu, era totuşi un mormăit.
— Ce, cântă? îl întrebă Oleg cu o înfăţişare mulţumită. Lasă-mă să
ascult şi eu!
— Ce-i asta? bâigui răguşit Artiom, abia putând să-şi dezlipească
buzele.
— E muzică! Ţeava cântă! explică simplu băiatul.
Se părea că senzaţia de melancolie apăsătoare pe care acest cântec
sinistru o produsese asupra lui Artiom nu i se transmisese şi băiatului.
Pentru el, era pur şi simplu un joc vesel şi nu şi-ar fi pus aproape sigur
întrebarea cine să fi putut răspunde la o melodie cu o altă melodie,
într-o staţie ruptă complet de lume, unde tot ce era viu dispăruse în
neant acum mai mult de un deceniu?
Oleg se urcă din nou pe pietre, pregătindu-se să-şi mai pună încă o
dată în funcţiune maşinăria, dar lui Artiom i se făcu deodată frică şi
pentru el, şi pentru soarta băiatului, îl apucă pe copil de mână şi, fără
să-i ia în seamă protestele, îl trase după el spre sobă.
— Eşti fricos! Fricosule! striga Oleg. Numai ţâncii cred în basmele
astea!
— Ce basme?
Artiom se opri şi se uită în ochii lui.
— Că-i iau pe copiii care se duc în tunel să asculte ţevile!
— Cine-i ia? întrebă Artiom trăgându-l în continuare spre sobă.
— Morţii!
Discuţia se întrerupse: paznicul care vorbise despre blestem se ridică
în picioare şi le aruncă o privire aşa de fixă, că li se opriră cuvintele în
gât. Aventura lor se terminase exact la timp: Anton şi stalkerul se
întorceau la post, însoţiţi de încă un bărbat. Artiom îl puse repede pe
băiat la loc, lăsând impresia că nu plecaseră nicăieri. Tatăl băiatului îl
rugase să aibă grijă de Oleg, nu să-i facă toate capriciile. Dar cine ştie
în ce superstiţii credea de fapt şi Anton?
— Te rog să ne scuzi, dar am fost reţinuţi, spuse şeful, aşezându-se
lângă Artiom. Sper că nu a făcut pozne.

— 393 —
Artiom dădu din cap, nădăjduind că băiatul va avea probabil suficientă
minte cât să nu se laude cu isprăvile lui. Se pare că îşi dădea foarte bine
seama şi el că făcuse ceva interzis şi se apucă, cu o înfăţişare
preocupată, să-şi înşire tuburile de cartuşe.
Cea de-a treia persoană care venise cu şeful şi cu stalkerul, un bărbat
slab, cu început de chelie, cu nişte obraji căzuţi şi pungi sub ochi, îi era
necunoscut lui Artiom. Se apropie de sobă numai o clipă, dădu din cap
spre gardieni, iar pe Artiom îl privi cercetător, dar nu-i spuse nimic.
Melnik i-l prezentă pe bărbat lui Artiom:
— El este Tretiak. O să meargă cu noi mai departe. E specialist în
rachete.

— 394 —
 CAPITOLUL 16

— Acolo nu există niciun fel de intrări secrete şi nici nu au fost

vreodată. Tu chiar nu ştii?
Tretiak ridicase nemulţumit vocea, iar cuvintele lui ajunseseră până la
Artiom.
Se întorceau de la gardă înapoi în Kievskaia. Stalkerul şi Tre tiak
mergeau ceva mai în urma celorlalţi şi discutau cu însufleţire. Când
Artiom rămase şi el în urmă pentru a lua parte la discuţia lor, cei doi
începură să vorbească în şoaptă, aşa că nu-i mai rămase decât să revină
la grupul principal. Micul Oleg, care mergea cu paşi mărunţi,
încercând să nu rămână în urma străinilor şi refuzând să se urce pe
umerii tatălui său, îl apucă bucuros de mână imediat.
— Şi eu sunt specialist în rachete! declară copilul.
Artiom se uită uimit la băiat. Fusese pe-aproape când Melnik îl
prezentase pe Tretiak şi probabil că auzise întâmplător cuvântul acela.
Oare înţelegea ce înseamnă asta?
— Numai să nu spui nimănui! adăugă repede Oleg. Ceilalţi nu trebuie
să ştie. E secret. Nenea ăsta probabil că e prietenul tău, dacă ţi -a spus
asta despre el.
— Bine, n-o să spun nimănui, îi cântă în strună Artiom.
— Nu e ceva ruşinos, ci dimpotrivă, trebuie să te mândreşti cu asta,
dar alţii, din invidie, pot să spună lucruri urâte despre tine, explică
băiatul, deşi Artiom nu avea de gând să-l întrebe nimic.
Anton mergea la vreo zece paşi mai în faţă, luminând drumul. Făcând
un semn din cap spre silueta lui slăbuţă, băiatul spuse:
— Tata a zis să nu-l arăt nimănui, dar tu ştii să ţii un secret. Uite!
Apoi scoase din buzunarul interior o bucăţică de ţesătură.
Artiom o lumină cu lanterna. Se dovedi a fi un ecuson rupt – un cerc
dintr-un material gros, cauciucat, de vreo şapte centimetri în
diametru. Pe o parte era complet negru, iar pe cealaltă, pe un fundal
negru, se intersectau trei obiecte ininteligibil de alungite, ceva ce
aducea cu un fulg de zăpadă cu şase colţuri, făcut din hârtie, cu care
obişnuiau să decoreze staţia VDNH de Anul Nou.
În obiectul poziţionat vertical, privind cu atenţie, Artiom recunoscu
un cartuş. Acesta părea să provină de la o mitralieră sau de la
— 395 —
automatul unui lunetist, dar din nu se ştie ce motiv, avea ataşate de
partea de jos nişte aripioare. Artiom nu putu să identifice celelalte
obiecte galbene, identice, cu inele prinse pe ambele laturi. Fulgul de
zăpadă misterios se afla în mijlocul unei cununi stilizate, precum o
cocardă veche, iar pe marginea ecusonului se vedeau nişte litere. Însă
erau atât de decolorate încât Artiom nu putu distinge decât: „trupele
şi ar…”, precum şi cuvântul „… usia”, care era scris dedesubt, în partea
de jos a imaginii. Dacă ar fi avut puţin mai mult timp, poate că Artiom
ar fi putut să înţeleagă ceea ce îi arătase băiatul. Dar lucrurile luară o
altă cale.
— Hei, Olejek! Vino aici, am o treabă! îi strigă Anton fiului său.
— Ce-i asta? reuşi Artiom să întrebe, înainte ca băiatul să-i smulgă din
mână ecusonul şi să-l vâre în buzunar.
— RVSN29! pronunţă cu grijă Oleg, radiind de mândrie, după care îi
făcu cu ochiul şi fugi la tatăl lui.
După ce urcară pe peron folosind scara mobilă, paznicii o porniră spre
casele lor. Pe Anton îl aştepta soţia lui chiar la ieşire. Cu lacrimi în ochi,
ea se năpusti în întâmpinarea micului Oleg, îl luă de mână, iar mai apoi
aruncă în capul soţului o mulţime de ocări.
— Vrei să mă omori de tot?! Ce-ar fi trebuit să cred? De câte ore a
plecat copilul de acasă?! De ce trebuie să gândesc eu în locul tuturor?
Eşti şi tu copil, de n-ai putut să-l aduci acasă?
— Len, hai să nu facem asta cu alţii de faţă… bolborosi Anton, privind
jenat în jur. Doar nu puteam să plec din post… Gândeşte-te ce spui,
comandantul pazei să-şi părăsească deodată postul…
— Comandant! Atunci comandă! De parcă nu ştii ce se întâmplă aici!
Uite, copilul mai mic al vecinilor a dispărut acum o săptămână…
Melnik şi Tretiak grăbiră pasul şi nici nu-şi mai luară rămas-bun de la
Anton, lăsându-l singur cu soţia lui. Artiom se grăbi să-i urmeze. Multă
vreme după aceea, deşi nu se mai puteau înţelege cuvintele, tot mai
auziră lamentaţiile şi reproşurile soţiei lui Anton.
Se îndreptară spre încăperile de serviciu, unde se afla statul-major al
şefului staţiei. Peste câteva minute, stăteau cu toţii jos, în camera
acoperită cu covoare roase, iar şeful, dând din cap înţelegător când

29 Abreviere din limba rusă pentru Trupele de Rachete Strategice.

— 396 —
stalkerul îl rugă să-i lase singuri, ieşi afară.
— Mi se pare că nu ai paşaport, nu? remarcă pe un ton mai degrabă
afirmativ Melnik, adresându-i-se lui Artiom.
El dădu din cap. Fără actele pe care i le confiscaseră fasciştii devenise
un paria al societăţii, căruia îi era interzis să meargă în aproape toate
staţiile civilizate de metrou. Nici Hansa, nici Linia Roşie, nici Polisul
nu l-ar fi primit. Cât timp era cu stalkerul, lui Artiom nu i se puneau
întrebări personale, dar dacă ar fi rămas singur, ar fi trebuit să bântuie
printre haltele pustii şi prin staţiile sălbăticite, cum era Kievskaia. Şi
nici nu se mai punea problema să se întoarcă la VDNH.
— În Hansa, fără paşaport nu pot să te duc. Pentru asta, ar trebui să
găsesc mai întâi oamenii necesari, îi spuse Melnik lui Artiom, de parcă
i-ar fi confirmat gândurile. Am putea să-ţi facem unul nou, dar asta ia
timp şi acum nu putem aştepta. Cea mai apropiată cale spre
Maiakovskaia este pe Linia Circulară, oricum am lua-o. Ce-i de făcut?
Artiom ridică din umeri. Simţea unde bate stalkerul. Era imposibil să
mai aştepte, iar el nu putea ocoli singur Hansa pentru a ajunge la
Maiakovksia. Tunelul care ajungea la ea din partea cealaltă venea
direct de la Tverskaia. Ar fi fost o nebunie să se întoarcă în cuibul
fasciştilor, şi mai ales într-o staţie transformată în temniţă. Se afla în
încurcătură.
— Ar fi mai bine ca eu să plec acum cu Tretiak la Maiakovskaia, zise
scurt Melnik. O să căutăm intrarea în D6. Dacă o găsim, ne întoarcem
la tine, şi între timp poate o să se rezolve ceva şi cu paşaportul.
Deocamdată o să vorbesc cu cine trebuie, să caute unul în al b. Şi dacă
găsim ceea ce căutăm, tot ne întoarcem. Nu va trebui să ne aştepţi
multă vreme. Pe Linia Circulară o să mergem repede dacă suntem doi,
apucăm să facem totul într-o singură zi. O să aştepţi? întrebă el
privindu-l cercetător pe Artiom.
Artiom mai ridică o dată din umeri. Nu se putea forţa să dea din cap şi
să accepte. Nu-l părăsea sentimentul că încercau să scape de el ca de
un obiect deja folosit. Acum, când îşi îndeplinise sarcina principală,
aceea de a transmite informaţiile despre pericol, domnii ăştia maturi
şi serioşi se ocupau singuri de restul, iar pe el pur şi simplu îl dădeau
la o parte, ca să nu li se încurce printre picioare.
— Foarte bine atunci, încheie stalkerul. Să ne aştepţi spre dimineaţă.

— 397 —
Plecăm chiar acum, ca să nu mai pierdem timpul degeaba. În privinţa
mâncării şi a dormitului o să discutăm tot cu Arkadi Semionovici. O să
fie bine. Cred că asta e tot. Nu. Nu e tot…
Melnik băgă mâna în buzunar şi scoase de acolo acea foaie de hârtie
însângerată pe care erau planul şi explicaţiile.
— Ia-o, am copiat-o, cine ştie cum vor sta lucrurile. Numai să n-o arăţi
nimănui…
Melnik şi Tretiak plecară în mai puţin de o oră, dar nu înainte de a mai
discuta puţin cu şeful staţiei. Punctualul Arkadi Semionovici îl
conduse imediat pe Artiom în cortul lui şi, după ce-l invită să cineze
împreună, ceva mai târziu, în seara aceea, îl lăsă să se odihnească.
Cortul pentru oaspeţi se afla puţin mai la margine şi cu toate că era
bine întreţinut şi într-o stare foarte bună, Artiom se simţi în el foarte
incomod chiar de la început. Se uita afară şi era convins din nou că
restul locuinţelor erau înghesuite una într-alta şi că toate fuseseră
instalate cât se poate mai departe de intrarea în tuneluri. Acum, când
stalkerul plecase şi Artiom rămăsese singur într-o staţie necunoscută,
senzaţia apăsătoare care-l stăpânise la început reveni. La Kievskaia,
totul era îngrozitor – pur şi simplu îngrozitor, fără niciun motiv
aparent. Se făcuse deja târziu şi vocile copiilor amuţiseră, iar locatarii
adulţi ai staţiei ieşeau tot mai rar din corturi. Artiom nu avea niciun
chef să se plimbe pe peron. După ce mai citi de trei ori scrisoarea luată
de la muribundul Danila, nu mai rezistă şi, cu jumătate de oră mai
devreme de ora convenită, se îndreptă spre Arkadi Semionovici, la
cină.
Antreul încăperii de serviciu fusese transformat într-o bucătărie în care
lucra acum o fată simpatică, puţin mai în vârstă decât Artiom. Într-o
tigaie mare se prăjeau carne şi nişte rădăcini, alături se fierbeau nişte
tuberculi albi, din cei cu care îl servise şi soţia lui Anton. Şeful staţiei
stătea alături, pe un taburet, şi răsfoia o cărţulie jerpelită pe a cărei
copertă erau desenate nişte picioare de femeie în ciorapi negri şi un
revolver. Când îl văzu pe Artiom, Arkadi Semionovici puse tulburat
cartea la o parte.
— E tare plictisitor pe-aici, pe la noi, desigur, zise el zâmbind
înţelegător spre Artiom. Hai să mergem în biroul meu, Nataşa o să ne
pună masa acolo. Şi până atunci o să mai tragem şi noi o duşcă, adăugă

— 398 —
el făcându-i cu ochiul.
Acum, camera aceea cu covoare, în care se afla şi craniul, arăta cu totul
altfel – luminată de o veioză cu un abajur verde din material textil,
devenise mult mai plăcută. Tensiunea care îl tot urmărise pe Artiom
de-a lungul peronului se evaporă fără urmă la lumina acestei veioze.
Arkadi Semionovici scoase din dulap o sticlă mică şi scurse într-un
pahar neobişnuit de pântecos puţin lichid maroniu, cu un miros
ameţitor. Nu era prea mult, cam un deget, şi Artiom îşi spuse
impresionat că în mod sigur sticla aceea n-avea cum să coste mai puţin
decât o întreagă ladă de bragă din aceea de care gustase la Kitai -Gorod.
— Puţin coniac, zise Arkadi Semionovici, văzându-i privirea curioasă.
Armean, desigur, dar vechi de aproape treizeci de ani. De sus, adăugă
şeful, ridicând visător ochii spre tavan. Nu te teme, nu e contaminat,
chiar eu l-am verificat cu dozimetrul.
Băutura necunoscută avea o tărie considerabilă, dar gustul plăcut şi
mirosul puternic o atenuau. Artiom nu o dădu peste cap imediat, ci
încercă s-o deguste, urmând exemplul gazdei. În măruntaie începu să
i se aprindă încet un foc, care se răcea apoi treptat, transformându-se
într-o căldură plăcută. Camera devenise deja mai confortabilă, iar
Arkadi Semionovici mai simpatic.
— E bun, nu-i aşa? Acum un an şi jumătate stalkerii au dat la
Krasnopresnenskaia de un magazin alimentar aproape neatins, explică
şeful staţiei. Într-o pivniţă, cum se făcea adesea înainte. Căzuse firma
şi de aceea nu l-a remarcat nimeni. Cineva şi-a adus aminte că mai
demult, încă dinainte de catastrofă, mergea uneori pe acolo, aşa că s-a
hotărât să verifice. A stat acolo atâţia ani, încât a devenit şi mai bun.
Pentru că mă cunoştea, mi l-a dat pentru o sută de cartuşe. La Kitai-
Gorod cer două sute pentru aşa ceva.
Mai luă o înghiţitură mică, apoi se uită gânditor la coniacul pe care-l
pusese în lumina veiozei.
— Vasiatka l-a adus. Vasia îl chema pe stalkerul ăsta. Tare bun băiat
mai era. De câte ori se întorcea de sus, prima dată la mine venea. Uite,
Semionîci, zicea el, am produse noi, spuse şeful zâmbind uşor.
— S-a întâmplat ceva cu el? întrebă compătimitor Artiom.
— Îi plăcea foarte mult Krasnopresnenskaia, tot timpul repeta că acolo
e un adevărat Eldorado, spuse trist Arkadi Semionovici. Totul era

— 399 —
neatins, mai era chiar şi un bloc-turn stalinist… E clar de ce acolo totul
era întreg, neatins. Grădina zoologică e chiar peste drum. Cine s-ar
duce acolo, la Krasnopresnenskaia? Locul ăla stârneşte atâta teamă.
Era un băiat tare curajos, Vasiatka, mereu risca, dar şi câştiga bani. Şi
totuşi, i-au venit de hac. L-au târât în grădina zoologică, iar tovarăşul
lui abia a reuşit să fugă. Hai să bem pentru el.
Oftă din rărunchi şi mai turnă câte un pahar.
Ţinând cont de preţul incredibil de mare al coniacului, Artiom vru să
protesteze, dar Arkadi Semionovici îi puse ferm paharul pântecos în
palmă. Artiom nu îndrăznea să jignească memoria stalkerului curajos,
care obţinuse eroic această băutură divină.
Între timp, fata pusese masa, iar Artiom şi Arkadi Semionovici trecură
pe nesimţite la rachiu obişnuit, dar bine purificat. Carnea era pregătită
minunat, aşa că lichidul aproape transparent mergea uimitor de uşor
împreună cu ea.
— Tare neplăcut e în staţia dumneavoastră, spuse Artiom de-a dreptul
peste o oră şi jumătate. E groaznic aici, te apasă ceva…
— E chestie de obişnuinţă, zise Arkadi Semionovici, dând vag din cap.
Şi aici trăiesc oameni… Nu-i mai rău decât în alte staţii…
— Nu, să nu mă înţelegeţi greşit, se grăbi Artiom să-l liniştească,
crezând că şeful staţiei Kievskaia se supărase. Probabil că faceţi tot
posibilul… Dar aici e situaţia asta. Toţi vorbesc numai despre faptul că
dispar oameni.
— Minciuni, i-o tăie Arkadi Semionovici.
Dar, după încă un pahar de rachiu, omul recunoscu:
— Nu toţi dispar. Numai copiii.
— Îi iau morţii? întrebă Artiom, tresărind.
— Cine ştie cine îi ia? Eu nu cred în morţii ăştia. La anii mei, am văzut
destui morţi, fii liniştit. Ei nu iau pe nimeni, nicăieri. Stau acolo
liniştiţi. Dar acolo, dincolo de ruine…
Arkadi Semionovici dădu din mână în direcţia staţiei Park Pobedî, fiind
cât pe-aci să-şi piardă echilibrul.
— …e ceva. Asta-i sigur. Şi noi nu avem voie să mergem acolo.
— De ce?
Artiom încercă să se concentreze asupra paharului său, dar imaginea
acestuia devenea parcă tot mai neclară şi se ducea undeva, sus.

— 400 —
— Stai puţin, o să-ţi arăt…
Şeful staţiei plecă de la masă şi căzu, apoi se ridică cu greutate şi,
legănându-se, se duse la dulap. După ce scormoni pe unul din rafturi,
ridică cu grijă în lumină un ac metalic lung, cu nişte pene în capătul
bont.
— Ce-i asta? zise încruntat Artiom.
— Uite, şi eu aş vrea să ştiu…
— De unde l-aţi luat?
— Din gâtul unui gardian care făcea de pază în tunelul din dreapta. Nu
a curs niciun pic de sânge, zăcea pe jos, vânăt, şi-i ieşea spumă din
gură.
— Au venit dinspre Park Pobedî? ghici Artiom.
— Dracu’ ştie, bolborosi Arkadi Semionovici şi dădu dintr-odată peste
cap cealaltă jumătate de pahar. Dar vezi… adăugă el băgând acul înapoi
în dulap. Să nu spui nimănui.
— Dar de ce nu spuneţi nimănui despre asta? Cineva o să vă ajute şi
oamenii o să se liniştească.
— Păi, n-o să se liniştească nimeni, o să fugă în toate părţile ca
şobolanii! Deja fug de pe acum… Aici nu ai de cine să te aperi, nu e
niciun duşman. Nu se vede, de aceea e şi mai groaznic. Ei, să zicem că
o să le arăt acul ăsta, şi ce? Crezi că se va rezolva totul? E ridicol! Toţi
se eschivează, nenorociţii, mă lasă aici numai pe mine! Şi ce fel de şef
de staţie mai sunt eu, fără locuitori? Un căpitan fără corabie!
Ridicase vocea, dar sunetele îi ieşiră piţigăiate, aşa că tăcu.
— Arkaşa, Arkaşa, nu trebuie să reacţionezi aşa… totul e bine…
Fata se aşeză speriată alături de el, mângâindu-l pe cap, şi Artiom, ca
prin ceaţă, îşi dădu seama cu părere de rău că ea nu era în niciun caz
fiica şefului.
— Toţi fug, scârbele! Ca şobolanii de pe corabie! O să rămân singur!
Dar eu nu mă predau! continuă el, neputând să se calmeze.
Artiom se ridică greoi şi porni nesigur spre ieşire. Paznicul de la uşă
pocni din degete, dând întrebător din cap spre biroul lui Arkadi.
— E turtă! reuşi să îngaime Artiom. Până mâine e mai bine să nu-l
deranjezi, spuse el şi începu să înainteze, legănându-se, spre cortul său.
Se chinui destul de mult să găsească drumul spre cortul lui. De vreo
două ori încercă să intre în casele altora şi numai o înjurătură

— 401 —
bărbătească grosolană îl trezi, iar nişte ţipete disperate ale unor femei
îl ajutară să înţeleagă că nici de data aceasta nu reuşise să ghicească.
Coniacul se dovedise a fi mai înşelător decât braga cea ieftină şi începea
să-şi facă simţit pe deplin efectul abia acum. Artiom făcea fiecare pas
cu preţul unor eforturi supraomeneşti. Arcadele şi coloanele îi pluteau
în faţa ochilor. Şi una peste alta, îi venea şi să vomite. În mod normal,
poate că s-ar fi găsit cineva care să-l ajute pe Artiom să ajungă până la
cortul musafirilor, dar acum staţia era complet pustie. Până şi posturile
de pază de la ieşirile din tuneluri erau probabil părăsite.
În toată staţia, peste noapte rămăseseră aprinse doar trei sau patru
becuri care luminau slab şi, cu excepţia petelor de lumină din locurile
deasupra cărora atârnau din tavan, tot peronul era cufundat în
întuneric. Când Artiom se opri şi se uită mai atent, începu să i se pară
că bezna se umpluse cu ceva care se mişca încet. Fără să-şi creadă
ochilor, dând dovadă de curiozitatea şi curajul unui om beat, înaintă
greoi spre un loc cu precădere suspect, aflat în apropiere de pasajul
spre linia Filiovskaia, lângă una dintre arcade. Mişcările din petele de
întuneric nu erau lente, ca în alte colţuri, ci brutale şi parcă deliberate.
— Hei! Cine e acolo?! strigă el când se apropie la o distanţă de vreo
cincisprezece paşi.
Nu-i răspunse nimeni, dar i se păru că din pata neagră se prelingea
încet o umbră lunguiaţă. Aproape că se contopise cu întunericul, dar
Artiom era din ce în ce mai convins că din beznă îl privea cineva. Se
clătină, dar rămase în picioare şi mai făcu un pas.
Umbra îşi micşoră brusc dimensiunile, de parcă se strânsese, şi alunecă
înainte. În nas îl izbi un miros puternic şi greţos, aşa că se trase înapoi.
A ce mirosea? În faţa ochilor îi apăru tabloul văzut în tunelul ce ducea
către Al Patrulea Reich: cadavrele aruncate unele peste altele cu
mâinile legate la spate. Miros de descompunere?
În acel moment, cu o viteză demonică, de parcă ar fi fost împinsă de
un resort, umbra se aruncă spre el. Pentru o clipă, în faţa ochilor îi
apăru un chip – palid, cu ochii afundaţi în orbite, acoperit de pete
ciudate.
— Morţii! spuse Artiom cu respiraţia tăiată.
Apoi capul i se sparse în mii de bucăţi, tavanul începu să danseze şi să
se răsucească, iar restul lucrurilor dispărură. Iscându-se şi apoi

— 402 —
dispărând într-o linişte fragilă, se puteau auzi un soi de voci, însoţite
de viziuni care apărură fulgerător, după care se făcură nevăzute.
— …Mie mama nu-mi dă voie, o să-şi facă griji, spunea un copil aflat
în apropiere. Azi sigur nu, fiindcă toată seara a plâns. Nu, nu mi-e frică,
tu nu eşti înfricoşător, ba mai şi cânţi frumos. Pur şi simplu nu vreau
să plângă iarăşi mama. Nu te supăra! Ei, dacă e doar pentru puţin
timp… Ne întoarcem până dimineaţă?
— …Timpul nu aşteaptă. Timpul nu aşteaptă, repeta o voce joasă de
bărbat. Timpul e pe terminate. Ei sunt deja aproape. Scoală, nu sta jos,
scoală! Dacă-ţi pierzi speranţa, dacă tremuri şi capitulezi, locul tău o
să fie ocupat repede de alţii. Eu continui să mă lupt. Şi tu ar trebui să
faci la fel. Scoală! Nu înţelegi…
— Ăsta cine mai este? La şef? În cortul de oaspeţi? Ei, da, o să -l duc
singur! Hai, ajută şi tu… Ia-l măcar de picioare. E greu… Oare ce-i
zornăie prin buzunare? Ei, glumesc şi eu. Gata, am ajuns. Bine, nu fac,
nu fac… Plec…

Uşa cortului se dădu brusc la o parte şi în faţă îl lovi raza unei lanterne.
— Tu eşti Artiom?
Faţa celui care intrase nu se vedea, dar avea o voce de om tânăr.
Artiom sări repede în sus de pe pat, dar îl luă imediat ameţeala şi-l
cuprinse senzaţia de vomă. O durere surdă îi pulsa în ceafă, iar atunci
când se atingea cu mâna acolo, simţea că îl arde. Avea părul lipit, cel
mai probabil din cauza sângelui uscat. Ce se întâmplase cu el?
— Pot să intru? îl întrebă nou-venitul şi, fără să mai aştepte un răspuns
aprobator, intră în cort şi trase pânza de la intrare.
Apoi îi îndesă lui Artiom în mână un mic obiect metalic. Când îşi
aprinse în cele din urmă lanterna, Artiom îl examină. Era un tub de
cartuş automat transformat într-o capsulă cu filet – exact ca aceea pe
care i-o dăduse odată Hunter. Fără să-şi creadă ochilor, Artiom încercă
să-i deschidă capacul, dar cartuşul îi alunecă în palmele asudate de
emoţie. În cele din urmă ieşi la lumină o bucăţică mică de hârtie. Oare
era un mesaj de la Hunter? „Complicaţii neprevăzute. Intrarea în D6 a
fost blocată. Tretiak e mort. Aşteaptă-mă, să nu pleci nicăieri. Avem
nevoie de timp pentru a ne organiza. O să încerc să mă întorc cât se
poate de repede. Melnik.”

— 403 —
Artiom reciti biletul, încercând să-i înţeleagă conţinutul. Tretiak era
mort? Intrarea în Metro-2 era blocată? Dar asta însemna că toate
planurile şi toate speranţele lor se făcuseră praf şi pulbere! Îi aruncă
mesagerului o privire nedumerită.
— Melnik a dat ordin să rămâi aici şi să-l aştepţi, confirmă omul.
Tretiak e mort. A fost omorât. Melnik a spus că l-a ucis cineva cu un
ac. Cine a făcut asta, nu se ştie. Acum va face eforturi pentru
mobilizare. Gata, e timpul să plec. Ai să trimiţi vreun răspuns?
Artiom se întrebă ce i-ar putea scrie stalkerului. Ce să facă? Ce speranţe
mai avea acum? Poate că era mai bine să lase totul baltă şi să se întoarcă
la VDNH, pentru ca în ultimele momente să fie alături de cei apropiaţi?
Dădu din cap că nu. Mesagerul se întoarse în tăcere şi ieşi afară.
Artiom se lăsă din nou pe pat şi încercă să se gândească. Acum pur şi
simplu nu mai avea unde să se ducă. Fără paşaport şi fără însoţitor nu
putea nici să ajungă pe Linia Circulară, nici să se întoarcă la
Smolenskaia. Îi rămânea doar speranţa că Arkadi Semionovi ci avea să
fie şi în zilele următoare la fel de ospitalier ca în ziua anterioară.
La Kievskaia era „ziuă”. Lampa ardea de două ori mai intens, iar lângă
încăperile de serviciu, unde se afla apartamentul şefului staţiei, mai
lumina şi o lampă cu mercur care dădea lumină asemănătoare cu cea
naturală. Încruntându-se din cauza durerii de cap, Artiom ajunse cu
greu la apartament. Paznicul îl opri la intrare cu un gest. Din interior
se auzea gălăgie. Câţiva bărbaţi discutau pe un ton ridicat.
— Şeful e ocupat, explică gardianul. Dacă vrei, aşteaptă-l.
Peste câteva minute, din încăpere ieşi glonţ Anton, comandantul
pazei, cel la care fusese Artiom în ajun. După el, alergând, apăru în
prag şi gazda. Deşi părul îi era din nou pieptănat cu grijă, avea pungi
umflate sub ochi, iar faţa i se lăsase vizibil şi era acoperită de o barbă
mică, argintie. Artiom îşi frecă obrajii şi-şi spuse că nici el, după seara
de ieri, probabil că nu arăta mult mai bine.
— Dar ce pot să fac eu?! Ce?! strigă şeful în urma lui Anton, iar după
aceea, scuipând, se lovi cu palma peste frunte…
— A… Te-ai trezit? zise el zâmbind strâmb când îl zări pe Artiom.
— Va trebui să rămân aici până când se va întoarce Melnik, îi spuse
Artiom pe un ton justificativ.
— Ştiu, ştiu. Mi s-a raportat. Hai să mergem înăuntru, mi s-a dat un

— 404 —
ordin în ceea ce te priveşte.
Arkadi Semionovici îl invită cu un gest să intre în cameră.
— Uite, cât timp îl aştepţi pe Melnik, mi s-a spus să te fotografiez
pentru paşaport. Eu mai am aici nişte instrumente, de când Kievskaia
era o staţie normală. Apoi poate că el o să aducă un paşaport în alb şi
o să-ţi facem documentul.
După ce-l aşeză pe Artiom pe un taburet, îndreptă spre el obiectivul
unui mic aparat de fotografiat din plastic. Se aprinse bliţul, apoi Artiom
îşi petrecu următoarele cinci minute într-un întuneric total, privind
neajutorat în toate părţile.
— Te rog să mă scuzi, am uitat să te previn… Dacă ţi se face foame,
vino, Nataşa o să-ţi dea de mâncare, dar azi nu o să am timp de tine.
Aici, la noi, situaţia se înrăutăţeşte… În seara asta a dispărut fiul cel
mare al lui Anton. Acum o să pună pe jar toată staţia… Ei… Ce mai
viaţă! Şi mi s-a spus că ai fost găsit de dimineaţă în mijlocul
peronului…? Cu capul plin de sânge? Ce s-a întâmplat?
— Nu mai ţin minte… Am căzut beat, probabil, răspunse Artiom după
o pauză.
— Da… Ieri ne-am cam făcut de cap, zise şeful zâmbind. Bine, Artiom,
acum e timpul să mă apuc de treabă. Vino mai târziu.
Artiom alunecă mecanic de pe taburet şi porni spre ieşire. Înaintea
ochilor avea faţa micului Oleg. Fiul cel mare al lui Anton… Oare chiar
el era? Îşi aduse aminte cum învârtise în ajun maneta casetei muzicale
după ce o sprijinise de ţeava de fier, iar mai apoi îi spusese că numai
ţâncii se speriau că o să-i ia morţii dacă intră în tuneluri şi ascultă cu
urechea la ţevi. Pe Artiom îl trecură fiori reci. Oare era adevărat? Oare
asta se întâmplase din cauza lui? Îi mai aruncă încă o privire
neajutorată lui Arkadi Semionovici, vru să deschidă gura, dar până la
urmă ieşi fără să scoată un cuvânt.
Când se întoarse în cortul lui, se aşeză pe jos şi stătu aşa o vreme, în
tăcere, privind în gol. Acum începu să aibă impresia că, după ce îl
alesese pentru această misiune, cineva necunoscut îl şi blestemase în
aceeaşi timp: aproape toţi cei care se deciseseră să-l însoţească, fie şi
numai pe o porţiune a drumului său, muriseră. În faţa ochilor începură
să i se înşire chipurile oamenilor care îşi găsiseră moartea pornind la
drum cu el. Bourbon, Mihail Porfirievici şi nepotul lui, Danila… Han

— 405 —
dispăruse fără urmă, iar luptătorii care îl salvaseră pe Artiom din
brigada revoluţionară e posibil să fi fost omorâţi în tunelul următor.
Acum şi Tretiak. Dar micul Oleg? Oare Artiom le aducea moartea
tovarăşilor lui de drum fără să-şi dea seama de asta?
Fără să conştientizeze ce face, sări în sus, îşi puse rucsacul şi automatul
în spate, luă lanterna şi ieşi pe peron. Picioarele îl duseră singure la
locul unde fusese atacat în timpul nopţii. Când se apropie mai mult,
îngheţă. Prin vălul tulbure al memoriei înecate în alcool îl priveau nişte
pupile moarte, adâncite în orbite. Îşi aduse aminte tot. Nu fusese un
vis.
Să-l găsească pe Oleg! Să-l ajute cu orice preţ pe comandantul pazei
să-şi găsească fiul. Era vina lui, a lui Artiom, el fusese cel care nu
avusese grijă de băiat şi acceptase să joace jocurile lui ciudate cu ţevile
şi uite, acum el era aici, viu şi nevătămat, dar băiatul dispăruse. Şi
Artiom era convins că nu fugise singur din staţie. Noaptea se
întâmplase aici ceva îngrozitor şi inexplicabil şi Artiom era de două ori
vinovat, pentru că ar fi putut să împiedice asta, dar nu fusese în stare.
Privi cu atenţie spre locul unde, cu o seară în urmă, se ascunsese în
umbră sinistrul nou-venit. Acolo era un morman de gunoi, dar,
răscolindu-l, Artiom nu făcu decât să sperie o pisică fără stăpân. După
ce examină peronul fără niciun rezultat, se apropie de linie şi sări pe
şine. Oamenii care făceau de pază la intrarea în tunel se uitară alene la
el şi-l preveniră că, dacă se ducea în tunel, o făcea pe propriul lui risc
şi că nu-şi va asuma nimeni răspunderea pentru el.
De data asta nu o luă prin tunelul în care, cu o seară în urmă, făcuse de
pază împreună cu Melnik, ci pe celălalt, paralel. Aşa cum spusese
comandantul celor de la pază, şi tunelul acesta fusese blocat cam la
aceeaşi distanţă de staţie. În locul unde se înfunda se afla un post de
pază: un butoi de fier ce slujea drept sobă, cu nişte saci aruncaţi în jur.
Alături de paznici, pe şine, se afla o drezină manuală, plină cu cărbuni.
Paznicii care stăteau pe saci vorbeau ceva în şoaptă, însă când se
apropie Artiom săriră în sus, privindu-l încordaţi. Dar se aşezară din
nou relaxaţi la locurile lor când unul dintre ei le făcu semn că totul era
în regulă. După ce se uită mai bine, Artiom îl recunoscu pe Anton şi,
după ce bolborosi ceva stângaci, se întoarse şi porni înapoi. Faţa îi
ardea şi nu se putea gândi decât că nu era în stare să-l privească în ochi

— 406 —
pe omul al cărui fiu dispăruse din cauza lui. Artiom mergea pe traverse,
dând din cap şi privindu-şi cizmele, iar pata tulbure de lumină de la
lanternă sălta la un pas înaintea lui. Nu voia să-şi ridice privirea, de
parcă s-ar fi temut şi acum să nu întâlnească ochii comandantului.
Şi probabil că tocmai asta îl făcu să observe un mic obiect ce stătea
singuratic în umbră, între două traverse. Chiar de la distanţă i se păruse
cunoscut şi inima începuse să-i bată mai repede. Se aplecă, luă de jos
cutiuţa, îi răsuci mânerul ieşit în afară, iar cutiuţa răspunse cu
melancolica ei melodie mecanică. Cutiuţa muzicală a lui Oleg,
aruncată sau scăpată chiar de el din greşeală, cu puţin timp înainte.
Artiom îşi puse rucsacul în locul unde găsise cutiuţa şi începu să
cerceteze pereţii tunelului de două ori mai atent decât până atunci. În
apropiere se afla o uşiţă ce ducea la încăperile de serviciu, dar în spatele
ei Artiom nu descoperi decât o toaletă publică distrusă. Continuă să
inspecteze tunelul încă douăzeci de minute, dar în zadar. Când se
întoarse la rucsac, se prăbuşi la pământ şi se lipi cu spatele de perete,
cu capul lăsat pe spate, privind neputincios spre tavan. Dar peste o
secundă sări din nou în picioare, iar raza lanternei, tremurând în mâna
lui emoţionată, se învârtea în jurul unei găuri negre pe care abia o
puteai observa pe betonul înnegrit al tavanului. Era gaura unei trape
prost acoperite, chiar deasupra locului din care Artiom ridicase de pe
jos cutiuţa muzicală a lui Oleg. Însă nici nu se punea problema să
ajungă la trapă: tavanul se afla la o înălţime de peste trei metri. Imediat
îi veni o idee. După ce strânse în mână cutiuţa găsită, lăsându-şi
rucsacul abandonat pe şine, Artiom o luă la goană înapoi, spre paznici.
Nu se mai temea să se uite în ochii lui Anton. Acum înaintea ochilor îi
licărea speranţa de a-şi răscumpăra vina faţă de comandant şi faţă de
băiat.
Încetinind puţin pasul când se apropie de post, astfel încât gardienii
înspăimântaţi să nu se arunce asupra lui, Artiom se duse la Anton şi -i
povesti în şoaptă despre descoperirea pe care o făcuse. Peste două
minute, sub privirile uimite ale celorlalţi, amândoi părăsiră postul şi
acţionară pe rând manetele drezinei.
Trapa de acces era destul de îngustă şi nu puteai sta drept înăuntrul
acelui culoar care înainta paralel cu tunelul la un metru şi jumătate de
tavan. Artiom nu-şi putea imagina pentru ce fusese construit. Pentru

— 407 —
aerisire? Pentru şobolani? Pentru a te deplasa pe acolo în cazul unor
avarii? Sau fusese săpată după distrugerea tunelului, în urma
exploziei?
Drezina rămase nemişcată chiar sub trapă. Înălţimea ei fusese numai
bună pentru ca Artiom, suit pe umerii lui Anton, să deschidă trapa, să
se strecoare înăuntru şi mai apoi să-l poată ajuta şi pe tovarăşul său să
urce.
Deşi coridorul îngust înainta în ambele sensuri, Anton porni fără nicio
ezitare spre Park Pobedî. Peste câteva secunde era clar că nu greşise :
pe jos, în lumina felinarului, lucea mat un tub de cartuş lunguieţ – unul
dintre cele pe care Melnik i le dăruise în ajun băiatului. Prinzând elan
după această descoperire, Anton porni mai departe, grăbind pasul.
Merseră amândoi aşa încă vreo douăzeci de metri, până la locul unde
gaura se înfunda într-un perete, iar jos se vedea deschizătura neagră a
unei alte trape al cărei capac fusese dat la o parte şi se afla alături.
Anton îşi începu fără nicio ezitare coborârea. Înainte ca Artiom să mai
apuce să protesteze, se făcuse deja nevăzut. Prin deschizătură se auziră
un bubuit şi nişte înjurături, apoi vocea sugrumată a lui Anton, care îi
spuse:
— Să sari cu grijă, aici sunt vreo trei metri în jos. Stai puţin, o să
luminez cu lanterna.
Prinzându-se cu mâinile de margine, Artiom rămase o clipă atârnat
acolo, apoi, după ce se legănă de vreo două ori, îşi desfăcu degetele,
încercând să ajungă cu ambele picioare între traverse ca să nu şi le
scrântească.
— Cum o să ne întoarcem? întrebă el ridicându-se şi scuturându-şi
palmele.
— O să vedem noi, zise Anton făcând un gest expeditiv din mână.
— Eşti convins de treaba cu morţii? întrebă Artiom ridicând din umeri.
În ciuda durerii din ceafă, gândul că noaptea trecută fusese atacat la
Kievskaia de o asemenea creatură i se părea absurd acum, că era treaz.
— O să mergem până la Park Pobedî, decise Anton. Dacă există
asemenea drăcovenii, numai de acolo pot să vină. Sigur simţi şi tu asta,
doar ai fost în staţia noastră.
— Dar de ce nu ne-ai spus nimic ieri? întrebă Artiom, ajungându-l din
urmă pe paznic şi încercând să meargă la pas cu el.

— 408 —
— Şeful nu mi-a dat voie, răspunse el încruntat. Semionovici se teme
foarte mult să nu stârnim panică, a zis să nu împrăştiem zvonurile. Se
teme pentru poziţia lui. Dar totul are o limită. Doar i-am spus de mult
că nu poate să ţină veşnic secretă treaba asta… În ultimele două luni au
dispărut trei copii, patru familii au fugit din staţie, iar un paznic de -al
nostru a fost găsit cu un ac înfipt în gât. E un fricos… adăugă Anton şi
scuipă supărat.
— Dar cine a făcut acul pe care-l avea…
Artiom se opri la mijlocul frazei, iar Anton rămase pironit locului.
— Ce-ai spus? Ai mai văzut aşa ceva? întrebă îngrijorat gardianul.
Artiom nu răspunse nimic. Rămăsese aşa, cu privirea aţintită în jos,
mişcând doar lanterna dintr-o parte în alta, pentru a cerceta mai atent
ceea ce vedea.
Pe jos, peste şine, traverse şi pietriş se vedea un desen uriaş, făcut
grosolan cu vopsea albă – o linie şerpuită aducând cu un şarpe ce se
târa sau cu un vierme, cu o grosime de vreo patruzeci de centimetri şi
o lungime de doi metri. Dintr-o parte puteai vedea că avea un capăt
mai îngroşat care semăna cu un cap şi-i conferea o asemănare şi mai
mare cu o reptilă uriaşă.
— E un şarpe, presupuse Artiom.
— Poate că au vărsat pur şi simplu nişte vopsea? încercă să glumească
Anton.
— Capul e acolo… Se târăşte înspre Park Pobedî, conchise Artiom.
— Deci suntem pe acelaşi drum cu el, spuse Anton.
Peste alte câteva sute de metri, li se confirmară în sfârşit presupunerile,
aşa că începură să meargă mai vioi. Direcţia era cea corectă, puteau să
fie siguri de asta datorită celor trei tuburi de cartuşe aruncate în
mijlocul liniei.
— Deştept băiat! spuse mândru Anton.
— Trebuia să-i vină lui ideea să lase nişte urme! zise Artiom dând din
cap.
Mult mai mult îl preocupa faptul că aceea creatură necunoscută reuşise
să-l răpească fără zgomot pe băiatul care, după toate aparenţele, era
încă viu. Oare fusese aievea ceea ce auzise el când îşi pierduse
cunoştinţa? Oleg acceptase să meargă de bunăvoie cu răpitorul
misterios? Şi atunci de ce lăsase semne pe drum?

— 409 —
Artiom rămase tăcut câteva minute, iar Anton procedă la fel. Acum,
când înaintau pur şi simplu numărând traversele, iar întunericul
pătrunzător risipea treptat bucuria şi speranţa de mai înaint e, lui
Artiom începu din nou să i se facă frică. Sperând să-şi răscumpere vina
faţă de băiat şi de tatăl lui, uitase de toate avertizările şi de poveştile
sinistre spuse în şoaptă. Uitase şi de ordinul stalkerului de a nu părăsi
Kievskaia şi de a-l aştepta neapărat în staţie. Şi dacă Anton pornise
imediat în căutarea copilului, atunci de ce mai mergea şi Artiom spre
acel Park Pobedî de rău augur? Pentru o clipă îşi aminti de oamenii
stranii de la Polianka care îi vorbiseră despre soartă. Nu se ştie de ce,
sufletul i se linişti. Însă, e adevărat, elanul lui nu ţinu decât vreo zece
minute. Adică exact până la următorul semn reprezentând tot un
şarpe. Acum reptila era de două ori mai mare şi asta trebuia să -i
convingă că merg în direcţia corectă. Totuşi, Artiom nu era deloc sigur
că asta îl bucura.
Se părea că tunelul nu se mai termina. Mergeau mai departe şi, după
calculele lui Artiom, trecuseră aproape două ore. Era însă posibil să fie
vorba numai de o iluzie – Anton tăcea mai tot timpul, iar în întuneric
şi în linişte, după cum se ştie, minutele curg cel puţin de două ori mai
încet.
Când ajunseră la desenul cu cel de-al treilea şarpe uriaş, a cărui
lungime depăşea zece metri, auziră în sfârşit ceva; Anton rămase
ţintuit locului, cu urechea îndreptată spre tunel, iar Artiom îi urmă
exemplul. Din adâncimea tunelurilor veneau în valuri sunete ciudate.
Mai întâi nu reuşi să le distingă bine, dar mai târziu îşi dădu seama
despre ce era vorba: acompaniată de loviturile surde ale unor tobe, se
auzea un cântec asemănător cu ceea ce se transmisese prin ţeavă, la
Kievskaia, ca răspuns la melodia din cutiuţa muzicală.
— Nu e departe, zise Anton, dând din cap încurajator.
Timpul, care oricum curgea alene, se transformă deodată în ceva
vâscos, pe punctul de a se opri complet. Privindu-şi tovarăşul, Artiom
îşi dădu seama cu o claritate uimitoare că acesta dădea din cap într-un
fel neobişnuit, convulsiv, şi constată în acelaşi timp cu uimire că bărbia
lui Anton nu mai revenise în poziţia normală. Şi când Anton începu să
se lase uşor într-o parte, adoptând o postură ridicolă, care-l făcea să
semene cu o momâie umplută cu paie, Artiom îşi spuse că avea destul

— 410 —
timp ca să-l prindă, dar nu-şi putu duce intenţia până la capăt pentru
că simţi o înţepătură uşoară în umăr. Aruncând o privire îngrijorată
spre locul cu pricina, descoperi că în haină i se înfipsese un ac de oţel
cu o pană la capăt; încercă să-l scoată, dar nu reuşi: tot trupul îi
împietrise, apoi avu deodată impresia că dispăruse, nu mai simţea
nimic. Picioarele ca de vată îi cedaseră sub greutatea trupului şi Artiom
se trezi pe jos. În tot acest timp, conştiinţa îi rămăsese trează, iar auzul
şi vederea nu-i slăbiseră, numai că îi era mai greu să respire, însă acum
nici nu prea mai avea nevoie de mult aer. Era complet paraliz at, cu
excepţia pleoapelor.
De alături se auziră nişte paşi iuţi şi uşori. Făptura care se apropiase nu
putea fi om. Artiom învăţase să recunoască paşii de om demult, când
făcea de pază la VDNH: se auzeau câte doi, erau grei şi produceau un
zgomot puternic din cauza tălpii grosolane, grosolană, a bocancilor
militari – cel mai răspândit tip de încălţăminte din metrou.
La fel ca mai înainte, se putea vedea numai o parte a traverselor şi a
liniilor care duceau în direcţia opusă, spre Kievskaia. Brusc îl lovi un
miros puternic, neplăcut.
— Unu, doi. Sunt străini, la pământ, spuse cineva de sus.
— Ochit precis de la distanţă. Gâtul, umărul, răspunse un al doilea.
Vocile erau ciudate: lipsite de intonaţie, seci, semănau mai degrabă cu
şuieratul monoton al vântului din tunel. Cu toate acestea, asta însemna
că erau voci de om, nimic altceva.
— Am înţeles, exact. Aşa doreşte Marele Vierme, continuă prima voce.
— Am înţeles. Unu – tu, doi – eu, îi ducem pe străini acasă, spuse al
doilea.
Imaginea din faţa ochilor lui Artiom se mişcă repede înapoi: fusese
ridicat repede de la pământ. Pentru o clipă, prin faţa ochilor îi trecu
rapid un chip îngust, cu găvanele ochilor adânci şi întunecate. Apoi
ambele lanterne ale celor care îi cărau pe el şi pe Anton se stinseră, se
făcu beznă şi Artiom îşi putu da seama doar după valul de sânge care
îi ajunsese în cap că îl trăgeau după ei cu mişcări brutale, ca pe un sac.
Între timp, discuţia ciudată continua, deşi frazele erau presărate acum
cu scrâşnete încordate.
— Acul paralizant, nu otrava. De ce?
— Aşa a ordonat comandantul. Aşa a ordonat preotul. Aşa vrea Marele

— 411 —
Vierme. Carnea se păstrează mai bine.
— Tu eşti inteligent. Tu şi preotul sunteţi prieteni. Preotul te învaţă.
— Aşa e.
— Unu, doi, vin duşmanii. Miroase a praf de puşcă, a foc. Duşman rău.
Cum vine?
— Nu ştiu. Comandantul şi Vartan o să-i interogheze. Eu, tu îi
prindem. E bine când Marele Vierme se bucură. Eu, tu o să primim
recompensă.
— Multă mâncare? Mocasini? O scurtă?
— Multă mâncare. Scurtă nu. Mocasini nu.
— Eu sunt tânăr. Prind duşmani. E bine. Multă mâncare. Re-com-pen-
sa… Mulţumit.
— Ziua asta e bună. Vartan aduce unul nou, tânăr. Eu, tu prindem
duşmani. Marele Vierme se bucură, oamenii cântă. E sărbătoare.
— Sărbătoare! Mă bucur. Dansuri? Vodcă? Eu dansez Nataşa.
— Nataşa şi comandant dansează. Tu nu.
— Eu sunt tânăr, puternic, comandantul are ani mulţi. Nataşa e tânără.
Eu prind duşmani, sunt curajos, e bine. Nataşa şi eu dansează.
În apropiere se auziră voci noi şi conversaţia celor doi se întrerupse.
Artiom ghici că erau transportaţi în staţie. Aici era aproape la fel de
întuneric ca în tuneluri, fiindcă în toată staţia ardea un singur foc mic,
lângă care Artiom şi Anton fuseseră aruncaţi cu nepăsare. Degetele de
oţel ale cuiva îl apucară de bărbie şi-l întoarseră cu faţa în sus.
În jur se aflau câţiva oameni cu o înfăţişare incredibil de ciudată. Erau
aproape complet despuiaţi, însă nu părea să le fie frig. Pe fruntea
fiecăruia se vedea o linie şerpuitoare care semăna cu desenele din
tunel. Aveau capetele rase. Erau destul de mici de înălţime şi nu arătau
foarte bine – obrajii le erau căzuţi, iar pielea pământie –, dar, cu toate
acestea, literalmente iradiau o forţă supraomenească. Artiom îşi aduse
aminte cu câtă greutate îl dusese Melnik pe Zece când era rănit şi
fuseseră nevoiţi să părăsească Biblioteca, şi compară efortul lui cu
rapiditatea cu care aceste creaturi îi căraseră în staţie.
Aproape toţi aveau în mâini câte o ţeavă lungă şi îngustă. Când se uită
mai bine, Artiom recunoscu cu uimire fâşiile de plastic folosite pentru
izolarea firelor electrice. La brâu le atârnau un soi de baionete
incomode, luate, se pare, de la nişte automate Kalaşnikov de generaţie

— 412 —
mai veche. Toţi aveau cam aceeaşi înălţime şi nu era niciunul mai în
vârstă de treizeci de ani. Un timp, îi examinară în tăcere, apoi unul
dintre bărbaţi, pictat cu o linie de culoare roşie şi singurul care avea
barbă, conchise:
— Bine. Mă bucur. Sunt duşmanii Marelui Vierme, oamenii maşinilor.
Sunt oameni răi, au carne fragedă. Marele Vierme e mulţumit. Şarap,
Vovan – sunteţi curajoşi. Îi duc pe oamenii maşinilor la închisoare, o
să-i interoghez. Mâine e sărbătoare, toţi oamenii buni o să mănânce
duşmani. Vovan! Ce ac? Paralizant? Încercă el să se lămurească
întrebând pe cineva, probabil pe unul dintre cei care-i aduseseră pe
Artiom şi pe Anton.
— Da, paralizant, să trăiţi, confirmă un bărbat vânjos, cu o linie
albastră pe frunte.
— Paralizant e bine. Aşa, carnea nu se strică, îl aprobă bărbosul. Vovan,
Şarap! Luaţi duşmanii, veniţi cu mine la închisoare.
Imaginea din faţa ochilor lui se tulbură din nou şi lumina începu să
scadă. Alături răsunau noi voci. Cineva îşi manifestase neinteligibil
entuziasmul, altul urla tânguitor, apoi se auzi un cântec – jos, la limita
audibilului, care nu prevestea nimic bun. Era ca şi cum chiar ar fi
cântat morţii. Artiom îşi aminti de poveştile care circulau în legătură
cu Park Pobedî. Apoi fu pus jos din nou, iar alături căzu şi Anton. După
ce mai zăcu o vreme pe jos, Artiom îşi pierdu cunoştinţa.

Se simţea de parcă l-ar fi înghiontit cineva, sugerându-i să se trezească

mai repede. După ce se întinse, îşi aprinse lanterna şi o acoperi cu
mâna ca să nu-i deranjeze ochii sensibili, abia treziţi din somn. Se uită
în jur prin cort (unde era automatul?) şi ieşi în staţie. Îi fusese atât de
dor de casă, dar acum, când se afla din nou la VDNH, nu era deloc
bucuros. Aici, se pare, se întâmplase ceva groaznic: tavanul era afumat,
corturile părăsite şi străpunse de găuri de gloanţe, iar în aer plutea
cenuşă. De departe, probabil din pasajul de la celălalt capăt al
peronului, se auzeau urletele sălbatice ale cuiva, de parcă era tăiat.
Două becuri de avarie luminau anemic staţia, iar razele lor slabe abia
puteau să se strecoare prin norii leneşi de fum. Nu era nimeni pe tot
peronul, numai lângă unul dintre corturile vecine se juca pe jos o fetiţă.
Artiom vru să afle de la ea ce se întâmplase acolo şi unde dispăruseră

— 413 —
ceilalţi, dar, când îl văzu, fetiţa începu să plângă tare şi el renunţă.
Tuneluri. Tunelurile ce duceau de la VDNH la Grădina Botanică. Dacă
locatarii staţiei lui plecaseră, n-o puteau face decât prin tunelurile care
duceau spre acel loc blestemat. Dacă ceilalţi ar fi fugit spre Hansa, nu
i-ar fi lăsat aici pe el şi pe fetiţă.
După ce sări pe şine, Artiom porni spre cercul negru al intrării. Nu avea
armă, iar fără armă era periculos, îşi spuse. Dar nu avea ce pierde şi, în
plus, trebuie să vadă care era situaţia. Dacă Întunecaţii reuşiseră să
treacă de paznici? Atunci toată speranţa era numai în el. El trebuia să
afle adevărul şi să-i informeze despre asta pe aliaţii lor din sud.
Întunericul îl înghiţise imediat ce intrase – fusese suficient să treacă
linia dincolo de care se termina staţia şi începea tunelul. Odată cu
întunericul veni şi frica. În faţă nu se vedea absolut nimic, dar de acolo
veneau nişte sunete respingătoare, ca un clefăit. Artiom regretă din
nou că nu avea automatul cu el, dar era prea târziu ca să se mai
întoarcă. Era de parcă în spatele lui se învârtea un resort uriaş care îl
împingea să mai facă un pas, iar după aceea încă unul şi încă unul, aşa
că Artiom continua să meargă înainte.
Din depărtare, apoi apropiindu-se din ce în ce mai mult, începură să
răsune paşi. Se apropiau când Artiom înainta şi se opreau odată cu el.
Cândva i se mai întâmplase ceva asemănător, dar nu-şi putea aduce
aminte când şi cum se petrecuseră lucrurile. Era foarte înfricoşător să
mergi în întâmpinarea unui… duşman nevăzut şi necunoscut?
Genunchii îl trădau, căci începuseră să-i tremure, împiedicându-l să
înainteze mai repede, iar timpul era de partea groazei. Pe tâmple îi
şiroia o sudoare rece. Cu fiecare clipă începea să se simtă din ce în ce
mai rău. Şi când paşii ajunseseră până la vreo trei metri de el, Artiom
nu mai rezistă şi, după ce se împiedică, se prăbuşi şi se ridică din nou,
o rupse la fugă înapoi în staţie. Când căzu a treia oară, picioarele, foarte
slăbite, refuzară să-l mai susţină şi-şi dădu seama că sfârşitul era
inevitabil.

— …Totul pe lumea aceasta este făcut de Marele Vierme. Cândva, toată

lumea era făcută din piatră şi pe ea nu era nimic altceva decât piatră.
Nu era aer, nu era apă, nu era lumină şi nu era foc. Era numai piatră
moartă. Şi atunci s-a instalat în ea Marele Vierme.

— 414 —
— Dar de unde e Marele Vierme? De unde vine? Cine l-a născut?
— Marele Vierme a fost dintotdeauna. Nu mă întrerupe. S-a instalat
chiar în centrul lumii şi a spus: „Lumea aceasta va fi a mea. E făcută
din piatră tare, dar eu o să-mi sap galerii prin ea. E rece, dar o s-o
încălzesc cu căldura trupului meu. E întunecoasă, dar o s-o luminez cu
lumina ochilor mei. E moartă, dar o s-o populez cu creaturile mele.”
— Cine sunt creaturile? Ce sunt?
— Creaturile sunt nişte făpturi pe care Marele Vierme le-a scos din
pântecele său. Şi tu, şi eu, noi toţi suntem creaţiile lui. Aşa deci. Şi
atunci a spus Marele Vierme: „Totul va fi aşa cum am spus eu, pentru
că de azi lumea aceasta e a mea.” Şi a început să sape coridoare prin
piatra tare, şi piatra s-a înmuiat în pântecul lui, saliva şi sucurile au
înmuiat-o. Şi piatra a început să prindă viaţă şi să se acopere cu fungi.
Şi apoi Marele Vierme a mestecat piatra şi a trecut-o prin sine şi a făcut
aşa o mie de ani, până ce galeriile lui au străbătut tot pământul.
— O mie, cum aşa? Unu, doi, trei? Câţi? O mie?
— Tu ai zece degete la mâini. Şarap are zece degete… Nu, Şarap are
douăsprezece… Nu merge. Să spunem că Grom are zece degete. Dacă
te iau pe tine, pe Grom şi pe alţi oameni care să aibă toţi atâtea degete
câte ai tu, atunci la toţi va fi de zece ori câte zece. Asta e o sută. Iar o
mie este de zece ori câte o sută.
— Multe degete. Nu pot să număr.
— N-are importanţă. Aşadar, când în pământ au apărut galeriile
Marelui Vierme, prima lui lucrare a fost terminată. Şi atunci a spus el:
„Uite, am ros în piatra tare mii şi mii de galerii şi am făcut piatra
fărâme. Şi am trecut fărâmele astea prin pântecele meu şi s-au hrănit
cu sucurile vieţii mele şi au deveni şi ele vii. Şi înainte piatra ocupase
tot locul din lume, iar acum a apărut un loc gol. Acum am loc pentru
copiii pe care îi voi naşte.” Şi au ieşit din pântecele lui primele creaturi,
cu nume pe care nu le mai ţinem minte acum. Şi ele au fost mai mari
şi mai puternice, amintind chiar de Marele Vierme. Şi Marele Vierme
le-a îndrăgit. Dar ele nu aveau ce bea, căci în lume nu era apă, şi şi -au
dat duhul de sete. Şi atunci Marele Vierme s-a întristat. Până atunci el
nu cunoscuse tristeţea, căci nu avusese pe cine să iubească, şi
singurătatea îi era şi ea necunoscută. Dar când a creat o nouă viaţă, a
îndrăgit-o şi i-a fost greu să se despartă de ea. Şi atunci Marele Vierme

— 415 —
a început să plângă şi lacrimile lui au umplut lumea. Aşa a apărut apa.
Şi a spus el: „Uite, acum este şi loc să trăieşti pe pământ, şi apă de băut.
Şi pământul, hrănit cu seva pântecului meu viu, va da naştere
ciupercilor. Acum, o să-mi nasc fiii. Ei vor trăi în galeriile pe care le-
am săpat şi vor bea lacrimile mele şi vor mânca ciupercile crescute din
seva pântecului meu. Şi s-a temut el din nou să dea naştere unor
creaturi uriaşe, asemenea sieşi, căci pentru ele ar fi putut să nu fie nici
loc suficient, nici destulă apă, nici îndeajuns de multe ciuperci. Mai
întâi a creat ploşniţele, apoi şobolanii, apoi pisicile, apoi găinile, apoi
câinii, apoi porcii, apoi pe om. Dar nu s-a întâmplat după cum
plănuise: ploşniţele au început să bea sânge, iar pi sicile să mănânce
şoareci, şi câinii să fugărească pisicile, şi omul să le omoare şi să le
mănânce pe toate. Şi când pentru prima oară omul a omorât şi a
mâncat un alt om, şi-a dat seama Marele Vierme că fiii lui s-au dovedit
a fi nedemni de el şi a început să plângă. Şi de fiecare dată când omul
îl mănâncă pe om, Marele Vierme plânge, iar lacrimile lui curg prin
galerii şi-i îneacă.
— Om bun. Carne gustoasă. Dulce. Dar putem mânca numai duşmani.
Ştiu eu.
Artiom îşi strângea şi-şi desfăcea degetele de la mâini, care îi erau
legate la spate cu o bucată de sârmă şi îi amorţiseră foarte tare, dar cel
puţin îl ascultau din nou. Chiar şi faptul că-l durea tot trupul era acum
un semn bun. Paralizia provocată de acul otrăvitor se dovedise a fi
temporară. O idee idioată îi trecu prin cap, şi anume că, spre deosebire
de povestitorul necunoscut, el nu avea nicio amintire legată de cum
fuseseră aduse găinile în metrou. Fără îndoială că, nişte negustori
reuşiseră să le aducă din vreo piaţă de pe undeva. Aduseseră porci de
la unul dintre pavilioanele VDNH – asta da, ştia –, dar găini…
Încercă să se uite în jur, dar peste tot era un întuneric absolut, precum
cerneala. Totuşi, în apropiere era cineva. Trecuse deja o jumătate de
oră de când Artiom îşi revenise şi, după ce-şi recăpătă răsuflarea, trase
cu urechea la discuţia ciudată. Treptat începea să înţeleagă unde se
afla.
— Se mişcă, îl aud, zise o voce răguşită. Îl chem pe comandant.
Comandantul o să-l interogheze.
Ceva se foi, apoi rămase nemişcat. Artiom încercă să-şi mişte

— 416 —
picioarele. Şi ele se dovediseră a fi legate cu sârmă, încercă să se mute
pe partea cealaltă şi se lovi de ceva moale. Auzi un geamăt prelung,
plin de durere.
— Anton! Tu eşti? şopti Artiom.
Nu veni niciun răspuns.
— Aha… Duşmanii Marelui Vierme s-au trezit… spuse cu ironie cineva
din întuneric. Mai bine nu şi-ar fi revenit.
Era chiar acea voce dogită şi înţeleaptă care în ultima jumătate de oră
spusese povestea despre Marele Vierme şi despre crearea vieţii. Era clar
că paznicul staţiei se deosebea de ceilalţi locatari ai ei: în locul unor
propoziţii ciudate, trunchiate, folosea fraze obişnuite, poate puţin cam
pompoase, iar timbrul lui era şi el pe de-a-ntregul uman, nu ca al
celorlalţi.
— Cine sunteţi? Daţi-ne drumul! spuse răguşit Artiom, mişcându-şi cu
greu limba.
— Da, da. Chiar aşa spun toţi. Nu, din păcate, oriunde aţi fi pornit,
peregrinările voastre s-au încheiat. O să vă tortureze şi o să vă frigă.
Dar ce să faci? Sunt sălbatici… răspunse cu indiferenţă vocea din
întuneric.
— Şi dumneavoastră… sunteţi tot prizonier? ghici Artiom.
— Cu toţi suntem prizonieri. Iar pe dumneavoastră vă eliberează chiar
azi, răspunse chicotind interlocutorul invizibil.
Anton gemu din nou, începu să se agite pe podea, bombăni ceva
ininteligibil, dar tot nu-şi reveni.
— Dar de ce stăm aşa, pe întuneric? Parcă suntem oameni ai peşterii!
Licări o brichetă şi pata de foc lumină faţa celui care vorbea – avea o
barbă lungă căruntă, păr murdar, încâlcit, şi nişte ochi cenuşii, ironici,
ce se pierdeau într-o reţea de riduri. După înfăţişare, avea cel puţin
şaizeci de ani. Stătea pe un scaun de cealaltă parte a gardului de fier
care împărţea încăperea în două. Şi la VDNH era una la fel: purta
ciudatul nume de „cuşca maimuţei”, deşi Artiom văzuse maimuţe
numai în manualele de biologie şi în cărţile pentru copii. De fapt,
încăperea era folosită ca închisoare.
— Nu pot deloc să mă obişnuiesc cu întunericul ăsta, va trebui să
folosesc porcăria asta, se întristă bătrânul, acoperindu-şi ochii. Ei, şi de
ce aţi venit aici? Ce, nu mai aveaţi loc în partea cealaltă?

— 417 —
— Ascultaţi, îl întrerupse Artiom. Doar sunteţi liber… Aţi putea să ne
daţi drumul! Până nu se întorc canibalii ăştia! Doar sunteţi un om
normal…
— Se înţelege că pot, răspunse el. Şi desigur că n-o s-o fac. Noi nu
cădem la înţelegere cu duşmanii Marelui Vierme.
— Ce Mare Vierme? Despre ce vorbiţi?! Nu am auzit niciodată despre
el, darămite să fiu duşmanul lui…
— Nu are importanţă dacă aţi auzit de el sau nu. Aţi venit din partea
cealaltă, de unde locuiesc duşmanii lui, deci nu puteţi fi decât nişte
iscoade, răspunse bătrânul, iar tonul ironic din vocea lui fu înlocuit de
un ciocănit de oţel. Aveţi arme de foc şi lanterne! Jucării mecanice
diabolice! Maşinării pentru ucidere! De ce dovadă mai e nevoie pentru
a înţelege că voi sunteţi necredincioşi, că voi sunteţi duşmanii vieţii,
duşmanii Marelui Vierme? adăugă el, ridicându-se brusc şi
apropiindu-se de gratii. Voi şi alţii ca voi sunteţi vinovaţi de tot!
Bătrânul stinse bricheta care se încinsese şi în bezna care se lăsă se
auzea cum îşi sufla peste degetele fripte. Apoi răsună o altă voce care-
ţi îngheţa sângele în vene. Lui Artiom i se făcu frică. Îşi aduse aminte
de Tretiak, omorât cu o săgeată otrăvită.
— Vă rog! şopti el cu înflăcărare. Până nu e prea târziu. De ce trebuie
să faceţi asta?
Bătrânul nu răspunse nimic. Peste un minut, încăperea se umplu de
sunete – lipăitul unor picioare desculţe pe beton, o respiraţie răguşită,
aerul şuierând în timp ce era inspirat. Deşi Artiom nu-l văzu pe
niciunul dintre cei care intrară, simţi că erau mai mulţi şi că toţi îi
cercetau pe ei – privindu-i, adulmecându-i, ascultând cât de tare le
bătea inima în piept – atât de tare că se auzea în toată încăperea.
— Oamenii maşinilor. Miroase a praf de puşcă, miroase a frică. Unul
are mirosul staţiei din partea cealaltă. Celălalt e străin. Şi unul, şi
celălalt, sunt duşmani, şuieră în cele din urmă unul dintre ei.
— Las’ s-o facă Vartan, îi ordonă o altă voce. Aprinde focul!
Bricheta sfârâi din nou.
În afara bătrânului în mâna căruia pâlpâia flăcăruia, în încăpere se mai
aflau trei sălbatici raşi în cap, care îşi umbreau ochii cu palmele. Pe
unul dintre ei – cel vânjos şi bărbos – Artiom îl văzuse deja azi. Celălalt
i se păru, în mod ciudat, la fel de cunoscut. Privindu-l pe Artiom în

— 418 —
ochi, sălbaticul făcu un pas înainte şi ajunse chiar lângă grilaj. Nu
mirosea precum ceilalţi. Artiom simţi cum dinspre omul care se
apropiase venea un miros fetid, dar abia sesizabil, de carne în
descompunere. Nu reuşi să-şi ia privirea de la ochii lui – ca două pâlnii,
aceştia păreau să răsucească toată lumea în jurul lor şi să o absoarbă
înăuntru. Artiom tresări, căci îşi dădu seama unde mai văzuse acel
chip. Era chiar fiinţa care îl atacase noaptea în Kievskaia.
Artiom fu cuprins de o senzaţie ciudată, asemănătoare cu paralizia care
îi cuprinsese trupul din cauza înţepăturii acului otrăvitor, numai că de
data asta îi paraliză complet raţiunea. Gândurile i se opriră şi el
împietri, deschizându-şi supus conştiinţa în faţa acestei fiinţe care
aducea a om şi care, în tăcere, părea să-l mănânce din ochi.
— Prin trapă… Trapa a rămas deschisă… Am venit după băiat. După
băiatul lui Anton. Care a fost furat noaptea. Eu sunt vinovat, eu i -am
permis să asculte muzica voastră prin ţeavă… M-am urcat pe drezină.
Nu am mai spus nimănui. Am venit amândoi. Nu am închis…
răspundea supus Artiom la întrebările care îi apăreau singure în cap.
Era imposibil să se împotrivească sau să ascundă ceva de vocea care nu
se auzea şi care-l obliga să răspundă. Într-un minut, omul care-l
interoga pe Artiom aflase de la el tot ce-l interesa. Dădu din cap şi se
retrase. Luminiţa se stinse. Încet, la fel ca sensibilitatea dintr-o mână
amorţită în timpul somnului, lui Artiom începu să-i revină senzaţia de
control asupra propriei persoane.
— Vovan, Kulak, întoarceţi-vă în tunel, în pasaj. Să închideţi trapa,
porunci una dintre voci, probabil cea care îi aparţinea comandantului
bărbos. Duşmanii rămân aici. Dron îi păzeşte pe duşmani. Mâine e
sărbătoare, oamenii îi mănâncă pe duşmani, îl venerează pe Marele
Vierme.
— Ce aţi făcut cu Oleg? Ce aţi făcut cu copilul? întrebă din urmă
Artiom.
Uşa se trânti cu un zgomot sec.

— 419 —
 CAPITOLUL 17

Se scurseră câteva minute într-o linişte deplină, iar Artiom, după ce se

convinse că fuseseră lăsaţi singuri, începu să se smucească din nou,
încercând să se aşeze în fund. Picioarele şi mâinile mult prea strâns
legate îi amorţiseră şi îl dureau. Artiom îşi aminti că tatăl lui adoptiv îi
explicase odată că, dacă lăsai o legătură prea strânsă mai multă vreme,
ţesuturile puteau să moară. „Dar ce importanţă mai are acum?” îi trecu
prin minte.
— Duşmanule, stai liniştit la pământ! se auzi deodată o voce. Dron o
să scuipe acul paralizant!
— Nu e nevoie, zise supus Artiom, potolindu-se. Nu trebuie să tragi.
Ii licări o speranţă – ce-ar fi dacă, discutând cu paznicul acesta, va
putea să-l convingă să-l ajute să iasă de aici? Dar ce ar fi putut să
vorbească cu un sălbatic care era puţin probabil să înţeleagă măcar
jumătate din ceea ce spunea?
— Dar cine e Marele Vierme? întrebă el primul lucru care-i trecu prin
minte.
— Marele Vierme face pământul. Face lumea, face omul. Marele
Vierme e totul. Marele Vierme e viaţa. Duşmanii Marelui Vierme,
oamenii maşinilor, sunt moartea.
— Eu nu am auzit niciodată de el, protestă Artiom, alegându-şi cu grijă
cuvintele. Unde locuieşte?
— Marele Vierme locuieşte aici. Alături de noi. În jurul nostru. Toate
galeriile le sapă Marele Vierme. Omul spune după aceea că el le-a făcut.
Nu. Marele Vierme. El dă viaţă, el ia viaţa. Sapă noi galerii, oamenii
trăiesc în ele. Oamenii buni îl venerează pe Marele Vierme. Duşmanii
Marelui Vierme vor să-l omoare. Preoţii aşa spun.
— Cine sunt preoţii?
— Oameni bătrâni, cu păr pe cap. Numai ei pot. Ei ştiu, ascultă
dorinţele Marelui Vierme, le spun oamenilor. Oamenii buni fac aşa.
Oamenii răi nu ascultă. Oamenii răi sunt duşmani, cei buni îi
mănâncă.
După ce-şi aminti de discuţia pe care o auzise, Artiom începu treptat
să-şi dea seama despre ce era vorba. Bătrânul care povestise legenda
despre Marele Vierme era probabil chiar unul dintre acei preoţi.
— 420 —
— Preotul spune că nu ai voie să mănânci oameni. Spune că Marele
Vierme plânge când un om îl mănâncă pe altul, îi aminti Artiom,
încercând să-şi exprime gândurile la fel ca sălbaticul. Să mănânci
oameni este împotriva voinţei Marelui Vierme. Dacă noi o să rămânem
aici, o să fim mâncaţi. Marele Vierme o să fie trist, o să plângă… mai
spuse el prudent.
— Desigur că Marele Vierme o să plângă, se auzi din întuneric vocea
ironică. Dar emoţiile sunt emoţii, iar proteinele din alimentaţie n-ai cu
ce să le înlocuieşti.
Cel care vorbea era chiar bătrânul – Artiom îi recunoscu imediat
timbrul şi intonaţia. Nu putea să-şi dea seama dacă se aflase tot timpul
în încăpere sau se strecurase pe neaşteptate înăuntru cu puţină vreme
în urmă. Oricum ar fi fost, pierduse orice speranţă de a mai ieşi din
celulă. Apoi îi mai trecu prin minte un gând care-l făcu să se înfioare.
Ce bine că Anton nu-şi revenise până acum şi nu auzea asta, îşi spuse
el.
— Dar copilul? Copiii pe care îi răpiţi? Şi pe ei îi mâncaţi? Pe băiat? Pe
Oleg? întrebă el cu glas abia audibil, privind prin întuneric cu ochii
larg deschişi din cauza groazei.
— Pe cei mici nu-i mâncăm. Cei mici nu pot fi răi. Nu pot fi duşmani.
Pe cei mici îi luăm pentru a le arăta cum să trăiască. Le spunem despre
Marele Vierme. Îi învăţăm să-l venereze, zise sălbaticul, deşi Artiom
credea că-i va răspunde bătrânul.
— Bravo, Dron, îl lăudă preotul. E elevul meu preferat, îi explică el lui
Artiom.
— Ce s-a întâmplat cu băiatul pe care l-aţi furat noaptea trecută? Unde
e? Monstrul vostru l-a luat, ştiu eu, spuse Artiom.
— Monstru? Şi cine a făcut monştrii aceştia?! izbucni bătrânul. Cine a
dat naştere acestor creaturi mute cu trei ochi, fără mâini, cu şase
degete, care mor la naştere şi nu sunt capabili să se înmulţească? Cine
i-a lipsit de înfăţişarea omenească, promiţându-le raiul, şi cine i-a
abandonat să crape în măruntaiele oarbe ale acestui oraş blestemat?
Cine e vinovat de asta şi cine e adevăratul monstru?
Artiom tăcea. Nici bătrânul nu mai spuse nimic; respira doar cu
greutate, încercând să se liniştească. Şi tocmai atunci îşi reveni în
sfârşit Anton.

— 421 —
— Unde e? şuieră el, repetând cuvintele lui Artiom. Unde e fiul meu?
Unde e fiul meu? Daţi-mi fiul!
Anton începu să ţipe şi, încercând să se elibereze, începu să se
rostogolească pe podea, lovindu-se când de drugii gratiilor, când de
perete.
— Nebun! remarcă bătrânul cu aceeaşi voce ironică. Dron, linişteşte-l.
Se auzi un zgomot ciudat – de parcă cineva tuşise sau trăsese adânc aer
în piept. Ceva şuieră scurt prin aer şi peste câteva secunde Anton se
linişti din nou.
— Foarte instructiv, spuse preotul. Mă duc să văd ce face băiatul, îl las
să vină să-şi vadă tatăl, să-şi ia la revedere de la el. Apropo, e un
băieţandru tare bun, taică-su poate fi mândru de el, se opune aşa de
bine hipnozei…
Paşii lui începură să se târască pe podea, îndepărtându-se, apoi se auzi
scârţâitul uşii care se deschidea.
— Nu trebuie să-ţi fie frică, spuse pe neaşteptate gardianul, pe un ton
extrem de blând. Oamenii buni nu omoară, nu mănâncă copiii
duşmanilor. Cei mici nu fac păcate. Pot fi învăţaţi să trăiască bine.
Marele Vierme îi iartă pe duşmanii mici.
— Doamne Dumnezeule, dar despre ce Mare Vierme e vorba? Este o
absurditate totală! Mai rău ca sectanţii şi sataniştii! Cum de credeţi în
el? L-a văzut cineva vreodată pe viermele vostru? Tu l -ai văzut, da?
întrebă Artiom, străduindu-se să rostească cuvinte pline de sarcasm,
dar, stând culcat pe podea, cu mâinile şi picioarele legate, nu era aşa
de uşor să fie convingător.
Ca şi data trecută, când îşi aşteptase execuţia în închisoarea fasciştilor,
începuse să fie cuprins de indiferenţă faţă de propria soartă. Îşi puse
capul pe podeaua rece şi închise ochii, fără să aştepte vreun răspuns.
— Nu ai voie să te uiţi la Marele Vierme. E interzis! i-o tăie sălbaticul.
— Nu se poate aşa ceva, răspunse fără să vrea Artiom. Nu e niciun
vierme… Oamenii au făcut tunelurile. Toate sunt marcate pe hărţi… Ba
chiar există unul rotund acolo unde e Hansa, iar pe acela numai
oamenii ar fi putut să-l construiască. Şi tu, probabil, nici nu ştii ce e aia
o hartă…
— Ştiu, spuse liniştit Dron. Învăţ cu preotul, el îmi arată. Pe hartă nu
există multe galerii. Marele Vierme a făcut noi galerii, dar pe hartă nu

— 422 —
sunt. Chiar şi aici, unde avem casele, sunt galerii noi, sfinte, şi nu sunt
pe hartă. Oamenii maşinilor fac hărţile, cred că ei sapă galeriile. Sunt
proşti, mândri. Nu ştiu nimic. De aceea Marele Vierme îi pedepseşte.
— De ce îi pedepseşte? zise nedumerit Artiom.
— Pentru mân… mân-dri-e, spuse cu grijă sălbaticul.
— Pentru mândrie, confirmă vocea preotului.
— Marele Vierme l-a făcut pe om ultimul şi omul a fost cel mai iubit
copil al lui. Căci altora nu le-a dat raţiune, dar omului i-a dat. Ştia el că
raţiunea e o jucărie periculoasă şi de aceea i-a poruncit: „Să trăieşti în
pace cu tine, în pace cu pământul, în pace cu viaţa şi cu toate creaturile
şi să mă venerezi.” După aceea Marele Vierme s-a dus în adâncurile
Pământului, dar înainte de asta a spus: „O să vină ziua şi o să mă întorc.
Poartă-te ca şi cum aş fi alături.” Şi oamenii l-au ascultat pe creatorul
lor şi au trăit în pace cu pământul pe care l-a creat el, şi în pace unul
cu altul, şi în pace cu celelalte creaturi şi l-au venerat pe Marele
Vierme. Şi au făcut copii, iar copiii lor au făcut copii şi de la t ată la fiu
şi de la mamă la fiică s-au transmis mai departe cuvintele Marelui
Vierme. Dar au murit cei care au auzit cu urechile lor porunca lui, şi
au murit şi copiii lor, şi s-au schimbat multe generaţii, iar Marele
Vierme tot nu s-a întors. Şi atunci, unul după altul, oamenii au încetat
să-i mai respecte poruncile şi să facă ce voia el. Şi au apărut din aceia
care au spus: „Marele Vierme nu a existat niciodată şi nu există nici
acum.” Iar alţii au aşteptat ca Marele Vierme să revină şi să-i
pedepsească. Să-i ardă cu lumina ochilor săi, să le devoreze trupurile
şi să surpe galeriile unde locuiesc. Dar Marele Vierme nu a revenit, ci
doar a plâns pentru oameni. Şi lacrimile lui s-au ridicat din adâncuri şi
au înecat galeriile de jos. Şi atunci cei care renunţaseră la creatorul lor
au spus: „Nimeni nu ne-a creat, noi am fost dintotdeauna. Omul e
minunat şi puternic, nu poate fi făcut de un vierme de pământ!” Şi au
mai spus: „Tot pământul e al nostru, şi a fost al nostru, şi aşa va fi, şi
galeriile din el nu le-a făcut Marele Vierme, ci noi şi strămoşii noştri.”
Şi au aprins focul şi au început să omoare creaturile pe care le făcuse
Marele Vierme, spunând: „Uite, toată viaţa care e în jurul nostru e a
noastră şi e aici numai pentru a ne potoli foamea.” Şi au născocit maşini
pentru a omorî mai repede, pentru a semăna moartea, pentru a
distruge viaţa creată de Marele Vierme şi a supune lumea. Dar nici

— 423 —
atunci el nu s-a ridicat din marile adâncimi în care se cufundase. Şi ei
au început să râdă şi au continuat să facă cu totul altfel decât spusese
el. Şi au hotărât să-l umilească, construind maşini care să-i copieze
înfăţişarea. Şi au creat asemenea maşini, şi au intrat în interiorul lor, şi
au început să spună râzând: „Uite, acum putem să-l conducem singuri
pe Marele Vierme, şi nu e doar unul, ci sunt cu zecile. Şi din ochii lor
ţâşneşte lumina, şi bubuie tunetul când se târăsc, şi oamenii ies din
pântecele lor. Noi l-am creat pe Vierme, nu el pe noi.” Dar nici asta nu
le-a fost de ajuns. A crescut ura în inimile lor. Au hotărât să facă astfel
încât să distrugă chiar pământul pe care trăiau. Şi au creat mii de
maşinării de tot felul: unele care scuipau flăcări, altele care scuipau fier,
altele care rupeau pământul în bucăţi. Şi au început să distrugă
pământul şi tot ce era viu pe el. Şi atunci Marele Vierme n-a mai
rezistat şi i-a blestemat: le-a luat cel mai de preţ dar al lor, raţiunea.
Aşa că oamenii au înnebunit, şi au îndreptat maşinile unul împotriva
altuia şi au început să se omoare unul pe altul. Şi apoi nu mai
înţelegeau de ce fac ceea ce fac, dar nu se mai puteau opri. Aşa l -a
pedepsit Marele Vierme pe om pentru mândrie.
— Dar nu pe toţi, nu? întrebă o voce de copil.
— Nu. Au fost dintre cei care nu l-au uitat niciodată pe Marele Vierme
şi l-au venerat. S-au dezis de maşini şi de lumină şi au trăit în pace cu
pământul. Ei s-au mântuit şi Marele Vierme nu a uitat devotamentul
lor şi le-a lăsat raţiunea, şi a promis să le dea lor lumea când duşmanii
lui vor cădea. Şi aşa va fi.
— Şi aşa va fi, repetară în cor sălbaticul şi copilul.
— Oleg? îl strigă Artiom, descoperind ceva familiar în vocea copilului,
dar acesta nu-i răspunse.
— Şi până în ziua de azi duşmanii Marelui Vierme trăiesc în galeriile
săpate de el, pentru că nu mai au unde să se ascundă, dar continuă să -
şi divinizeze maşinăriile în loc să-l slăvească pe el. Răbdarea Marelui
Vierme e mare şi i-a fost de ajuns pentru multe secole de necuviinţe
omeneşti. Dar nici ea nu e nelimitată. S-a prezis că atunci când va da
ultima lovitură inimii întunecoase a ţării duşmanilor, voinţa lor va fi
zdrobită şi lumea va ajunge în posesia oamenilor buni. S-a prezis că va
veni vremea aceea, şi vor năvăli şuvoaie clocotitoare, şi inima neagră a
duşmanului va fi alungată în nefiinţă. Şi atunci, în cele din urmă, va

— 424 —
triumfa cel drept şi va fi fericire pentru cel bun, şi viaţă fără durere, şi
ciuperci la nesfârşit, şi fiecare soi de animal se va găsi din belşug.
Se aprinse o luminiţă. Artiom reuşi să se sprijine cu spatele de perete
şi astfel nu mai fu nevoit să se chircească într-o poziţie chinuitoare
pentru a-i avea în câmpul vizual pe oamenii din partea cealaltă a
grilajului.
Pe podea, în mijlocul camerei, cu spatele la el, stătea turceşte un copil.
Deasupra lui se înălţa silueta uscăţivă a preotului, luminată de flacăra
brichetei din mâna lui. Sălbaticul cu tubul de suflat în mână se afla
alături, sprijinit de tocul uşii. Toţi ochii erau aţintiţi spre bătrânul care
tocmai îşi încheiase povestirea.
Artiom îşi întoarse cu greu capul şi se uită la Anton, înţepenit în
aceeaşi poziţie încordată în care îl surprinsese acul paralizant. Se uita
în tavan şi nu mai putea să-şi vadă fiul, dar probabil că auzea tot.
— Ridică-te, fiule, şi uită-te la aceşti oameni! spuse preotul.
Băiatul se ridică imediat în picioare şi se întoarse cu faţa spre Artiom.
Era Oleg.
— Du-te mai aproape de ei. Recunoşti pe careva dintre ei? întrebă
bătrânul.
— Da, zise băiatul şi dădu din cap afirmativ, privind pe sub sprâncene
la Artiom. El este tatăl meu, iar împreună cu nenea ăsta am ascultat
cântecele voastre. Prin ţeavă.
— Tatăl tău şi prietenul lui sunt oameni răi. Ei au folosit maşinile şi au
vrut să-l umilească pe Marele Vierme. Ei sunt duşmanii Marelui
Vierme. Mai ţii minte cum mi-ai povestit mie şi lui nenea Vartan ce
făcea tatăl tău când oamenii răi au decis să distrugă lumea?
— Da, răspunse Oleg şi mai dădu o dată din cap.
— Mai spune-ne o dată, zise bătrânul şi îşi mută bricheta în mâna
cealaltă.
— Tatăl meu a lucrat la RVSN. A fost rachetist. Şi eu voiam să fiu
rachetist.
Lui Artiom i se uscase gâtul. Cum de nu putuse să ghicească mai
înainte? Uite de unde avea băiatul ecusonul acela ciudat şi uite de ce
susţinuse că era şi el rachetist, ca şi Tretiak cel ucis! Coincidenţa era
aproape incredibilă. În tot metroul rămăseseră numai câteva persoane
care făcuseră armata în trupele de rachetişti… Şi se dovedise că doi

— 425 —
dintre ei se aflau la Kievskaia. Putea asta să fie o coincidenţă?
— Rachetist… Oamenii aceştia au făcut mai mult rău lumii decât toţi
ceilalţi luaţi la un loc. Ei au condus maşinile şi dispozitivele care au ars
şi au distrus aproape tot pământul şi aproape toată viaţa de pe el.
Marele Vierme îi iartă pe mulţi rătăciţi, dar nu şi pe cei care au dat
ordine să se distrugă lumea şi să semene moartea pe ea, şi nici pe cei
care le-au îndeplinit. Tatăl tău i-a pricinuit o durere insuportabilă
Marelui Vierme. Tatăl tău ne-a distrus lumea cu mâinile lui. Ştii tu ce
merită el? zise bătrânul cu o voce care devenise severă şi în care
răsunase din nou oţelul.
— Moartea? întrebă nesigur băiatul, privind când la preot, când la tatăl
lui, chircit pe podeaua celulei.
— Moartea, confirmă preotul. El trebuie să moară. Cu cât mor mai
devreme oamenii răi care i-au produs durere Marelui Vierme, cu atât
mai repede se va împlini promisiunea lui şi lumea va renaşte şi va fi
dată oamenilor buni.
— Atunci tata trebuie să moară, fu de acord Oleg.
— Aşa, bravo! spuse bătrânul şi îl mângâie blând pe cap. Şi acum fugi,
du-te şi joacă-te iar cu nenea Vartan şi cu ceilalţi copii! Ai grijă numai,
fii atent prin întuneric, să nu cazi! Dron, condu-l, iar eu o să mai stau
puţin aici cu ei. Să te întorci peste o jumătate de oră cu ceilalţi să
aduceţi sacii, o să-i pregătim.
Lumina se stinse. Paşii iuţi şi foşnitori ai sălbaticului şi tropăitul uşor
al copilului se stinseră în depărtare. Preotul chicoti mulţumit.
— O să mai trăncănesc puţin cu tine, dacă nu ai nimic împotrivă. De
regulă, noi nu luăm prizonieri, cu excepţia cazului când e vorba despre
copii pentru că ai noştri sunt născuţi sub greutatea normală şi sunt
bolnăvicioşi. În ceea ce priveşte adulţii, cei aduşi sunt în mare parte
surzi. Aş fi tare bucuros să stau puţin de vorbă cu ei, dar sunt mâncaţi
mult prea repede…
— Şi atunci de ce îi învăţaţi că e rău să mănânce oameni? întrebă
indiferent Artiom. Că viermele plânge şi toate celelalte?
— Ei, cum să spun… Asta e pentru viitorul lor. Voi, desigur, nu veţi
apuca momentul acela, şi nici eu, dar acum se pun bazele viitoarei
civilizaţii… Ale unei culturi care va trăi în pace cu natura. Pentru ei,
canibalismul este un rău necesar. Fără proteine animale, vezi tu, n-ai

— 426 —
cum să te descurci. Dar tradiţiile vor rămâne, şi atunci când va dispărea
nevoia de a ucide pentru hrană, vor înceta să mai facă asta. Şi abia
atunci vor primi un semn de la Marele Vierme. Ce păcat totuşi că nu
voi prinde această perioadă minunată… adăugă bătrânul, apoi începu
din nou să râdă neplăcut.
— Ştiţi, am văzut atâtea în metrou, spuse Artiom. Într-o staţie, oamenii
cred că dacă sapi adânc, poţi ajunge până în iad. În alta, că noi deja
trăim în anticamera raiului, pentru că ultima luptă dintre Bine şi Rău
s-a terminat şi cei care au supravieţuit sunt aleşi pentru a intra în
împărăţia Cerurilor. După toate acestea, nu prea îmi mai vine să cred
în viermele dumneavoastră. Măcar dumneavoastră credeţi în el?
— Ce importanţă are în ce cred eu sau ceilalţi preoţi? zise zâmbind
bătrânul. Ţi-a rămas puţin de trăit, vreo două ore, aşa că o să-ţi
povestesc ceva. Îmi place să discut cu condamnaţii la moarte, păcat că
se întâmplă rar asta. Cu nimeni nu poţi fi aşa de sincer cum eşti cu
aceia care vor lua cu ei în mormânt toate dezvăluirile care le sunt
făcute… Aşa că, vezi, nu e important în ce cred eu. Important e în ce
cred oamenii. Nu e uşor să crezi într-un Dumnezeu care s-a creat
singur…
Preotul făcu o pauză lungă, căzând pe gânduri, apoi continuă:
— Cum să-ţi explic eu ţie? Când eram student, am studiat filosofia şi
psihologia la universitate, dar e puţin probabil ca asta să-ţi spună ceva.
Am avut un profesor – preda psihologie cognitivă, un om foarte
inteligent – şi ne explica tot procesul de gândire pe secţiuni, era mai
mare dragul să-l asculţi. Atunci tocmai îmi puneam şi eu, ca toţi cei de
vârsta asta, întrebarea dacă există Dumnezeu. Citisem tot felul de cărţi,
aveam tot felul de discuţii până dimineaţa în bucătărie, aşa cum
obişnuia. Dar eram mai înclinat să cred că totuşi Dumnezeu nu există.
Şi m-am decis deodată că tocmai acest profesor, mare cunoscător al
sufletului omenesc, îmi poate răspunde exact la această întrebare. M-
am dus în cabinetul lui, chipurile ca să discutăm un referat, iar după
aceea l-am întrebat: „Ce părere aveţi dumneavoastră, Ivan Mihalîci,
chiar există Dumnezeu?” Şi atunci m-a uimit cu adevărat. „Pentru
mine”, a spus el, „problema aceasta nici nu se pune. Eu provin dintr-o
familie credincioasă, m-am obişnuit cu ideea că există. Din punct de
vedere psihologic, nu încerc să analizez cât e de adevărat, pentru că nu

— 427 —
vreau. Şi, de fapt, pentru mine asta nu e atât o problemă de cunoaştere
bazată pe un principiu, cât mai degrabă una de comportament
cotidian. Vreau să spun, credinţa mea nu constă în faptul că sunt sincer
convins de existenţa unei forţe superioare, ci de faptul că îndeplinesc
poruncile prescrise: mă rog seara, mă duc la biserică.”
— Şi ce-i cu asta? zise Artiom după o pauză de un minut, când nu se
mai putu abţine.
— Păi, asta e. Nu e aşa de important dacă eu cred sau nu în Marele
Vierme. Dar poruncile puse în gura divinităţii trăiesc timp de secole.
Şi, te rog să mă crezi, Marele Vierme nu e mai rău decât alţi zei şi va
trăi mai mult decât o grămadă dintre ei.
Artiom închise ochii. Probabil că nici Dron, nici conducătorul acestui
trib straniu şi nici măcar creaturile ciudate precum Vartan nu puneau
absolut deloc sub semnul întrebării credinţa în Marele Vierme. Pentru
ei era un dat, singura explicaţie pentru tot ce văzuseră în jur, singurul
lucru care le îndreptăţea acţiunile şi singura măsură a Binelui şi a
Răului. În ce altceva mai putea crede un om care în viaţa lui nu văzuse
altceva decât metroul? Dar în legendele despre vierme mai era un lucru
pe care Artiom nu putea încă să-l priceapă.
— Dar de ce îi aţâţaţi aşa de tare împotriva maşinilor? Ce e rău la nişte
mecanisme? Electricitatea, lumina, armele de foc – cum vreţi ca
poporul vostru să supravieţuiască fără ele? întrebă Artiom.
— Ce e rău la maşini?!
Tonul bătrânului se schimbă brusc; acea falsă bunăvoinţă şi răbdare cu
care tocmai îşi expusese ideile se evaporase.
— Doar nu ai de gând să-mi ţii o predică despre utilitatea maşinilor cu
o oră înainte să mori? Păi, priveşte în jur! Numai un orb nu observă că
omenirea îşi datorează declinul faptului că s-a bazat prea mult pe
maşini! Cum îndrăzneşti să vorbeşti despre rolul important al tehnicii
în staţia mea?! Eşti un om de nimic!
Artiom nu se aştepta ca întrebarea lui, mult mai puţin recalcitrantă ca
prima – cea despre credinţa în Marele Vierme –, să-i stârnească
bătrânului o asemenea reacţie. Neştiind ce să răspundă, tăcu. În
întuneric se auzea cum preotul respira cu greutate, şoptind nişte
blesteme şi încercând să se liniştească.
— M-am dezobişnuit să vorbesc cu necredincioşii, spuse el după câteva

— 428 —
minute şi, judecând după voce, părea să-şi fi revenit. M-am cam luat
cu vorba şi văd că tinerii au întârziat şi nu mai aduc sacii, adăugă el
făcând o pauză de efect pentru a sublinia cuvântul „sacii”.
— Ce saci? întrebă Artiom, căzând în capcană.
— O să vă pregătească. La urma urmei, când am vorbit despre tortură
nu m-am exprimat cum trebuie. Marelui Vierme îi repugnă cruzimea
fără rost. De ce să mai torturezi oamenii dacă poţi să afli tot ce vrei de
la ei încă de la prima întrebare? Altceva am avut în vedere. Când eu şi
colegii mei am înţeles că fenomenul canibalismului s-a încetăţenit aici
şi că nu avem ce face, am decis ca măcar să ne preocupăm de partea
culinară a problemei. Şi aşa mi-am adus aminte că pentru a consuma
câini, coreenii îi pun de vii într-un sac şi încep să-i bată cu beţe până îi
omoară. În urma acestui proces, carnea are foarte mult de câştigat.
Devine moale, fragedă. Şi astfel, multiplele hematoame ale unuia sunt
pentru alţii o friptură suculentă. Aşa că nu ne condamnaţi. Eu poate că
aş fi preferat ca mai întâi să vă omor, şi abia după aceea să dăm cu
beţele, dar trebuie neapărat să aibă loc hemoragia internă. Reţeta este
reţetă, adăugă bătrânul şi îşi aprinse bricheta, pentru a admira e fectul
produs. Totuşi, nu ştiu de ce întârzie aşa, să nu se fi întâmplat ceva…
Chiar la jumătatea frazei fu întrerupt de un ţipăt pătrunzător. Apoi se
auziră noi strigăte, oameni alergând, plânsete de copii, un fluierat de
rău augur… În staţie se întâmpla ceva. Preotul ascultă neliniştit
zgomotul, apoi stinse bricheta şi amuţi.
Peste câteva minute, în prag începură să bocăne nişte încălţări grele,
apoi o voce groasă bubui:
— E cineva în viaţă?
— Da! Aici suntem! Artiom şi Anton! începu să strige Artiom cât îl
ţineau puterile, sperând că bătrânul nu va scoate din sân o ţeavă prin
care să-şi scuipe acul otrăvit.
— Da, i-am găsit, sunt aici! Acoperă-mă pe mine şi pe băiat! strigă
cineva.
Izbucni o lumină orbitor de puternică. Bătrânul o porni spre ieşire, dar
omul care bloca trecerea îl trânti la pământ cu o lovitură în ceafă.
Preotul horcăi scurt şi căzu.
— Uşa, ţine uşa!
Ceva bubui şi din tavan începu să cadă varul. Artiom clipi. Când

— 429 —
deschise ochii, în cameră se aflau deja doi oameni.
Arătau extrem de neobişnuit – aşa ceva nu mai avusese ocazia să vadă
până atunci.
Erau îmbrăcaţi în nişte uniforme negre, croite pe corp, peste care
purtau veste antiglonţ lungi. Amândoi erau înarmaţi cu nişte automate
scurte şi ciudate, cu sisteme de ochire cu laser şi cu nişte amortizoare
uriaşe. Tabloul era completat de nişte căşti masive de titan cu viziere,
ca la cei din trupele speciale ale Hansei, pe care Artiom le văzuse odată
cu coada ochiului. Mai aveau şi nişte scuturi metalice mari care nu se
ştie la ce foloseau şi care aveau nişte găuri pentru privit. Unul dintre ei
purta la spate şi un aruncător de flăcări de mici dimensiuni. Oamenii
aceia examinară iute încăperea, luminând-o cu o lanternă lungă şi
incredibil de puternică, amintind ca formă de o bâtă.
— Ăştia sunt? întrebă unul dintre ei.
— Ei sunt, confirmă celălalt.
După ce examină atent broasca de la celulă, primul se dădu înapoi, făcu
câţiva paşi şi, dintr-o săritură, lovi cu cizma în grilaj. Balamalele
ruginite nu făcură faţă presiunii şi uşa se prăbuşi la jumătate de pas de
Artiom. Omul se lăsă în genunchi în faţa lui şi-şi ridică viziera. Totul
deveni foarte clar: cel care-l privea cu ochii mijiţi pe Artiom era Melnik.
Cuţitul lat şi zimţat alunecă pe sârma cu care erau legate mâinile şi
picioarele lui Artiom. Apoi stalkerul tăie din câteva lovituri sârma cu
care era legat Anton.
— E viu, remarcă mulţumit Melnik. Poţi să mergi?
Artiom dădu din cap că da, dar nu se putu ridica de unul singur. Tot
trupul îi amorţise şi nu-l asculta complet.
În încăpere intrară în fugă alţi câţiva oameni, iar doi dintre ei ocupară
imediat poziţii defensive la uşă. În total, detaşamentul era format din
opt militari, iar restul erau îmbrăcaţi şi echipaţi aproape aidoma celor
care năvăliseră la început în cameră, dar câţiva dintre ei aveau şi nişte
haine lungi din piele, la fel ca Hunter. Unul dintre ei îl lăsă jos pe
copilul pe care până atunci îl ţinuse la subsuoară, acoperindu-l cu
scutul prins de braţ. Băiatul dădu imediat fuga în celulă şi se aplecă
deasupra lui Anton.
— Tată! Tată! I-am minţit că sunt de partea lor, să ştii! I-am arătat lui
nenea unde erai! Te rog să mă ierţi, tată! Tată, de ce taci? zise băiatul,

— 430 —
abia reţinându-şi lacrimile.
Anton se uita indiferent în tavan, cu nişte ochi sticloşi. Artiom se
temea că a doua săgeată paralizantă din ziua aceea putea să fie ultima
pentru comandantul gardienilor. Melnik puse degetul arătător pe gâtul
lui Anton, care zăcea în continuare pe podea.
— E în ordine, spuse el peste câteva secunde. E viu! Aduceţi targa aici!
În timp ce Artiom povestea despre acţiunea acelor otrăvitoare, doi
militari întinseră pe jos o targă de pânză şi-l aşezară pe ea pe Anton.
Pe podea, bătrânul doborât la pământ se mişca şi bolborosea ceva.
— Ăsta cine mai este? întrebă Melnik.
Când auzi explicaţia lui Artiom, se hotărî:
— Pe ăsta îl luăm cu noi, o să-l folosim ca acoperire. Care e situaţia?
— E linişte peste tot, raportă militarul care făcea de pază lângă uşa de
la intrare.
— O să ne retragem în tunelul din care am venit, anunţă stalkerul.
Misiunea noastră e să ne întoarcem la bază cu rănitul şi ostaticul,
pentru interogatoriu. Prinde! îi spuse el lui Artiom, aruncându-i un
Kalaşnikov. Dacă totul va fi în ordine, nu va trebui să-l foloseşti. Nu ai
nici vestă antiglonţ, aşa că o să rămâi sub acoperirea noastră. Ai grijă
de băiat.
Artiom dădu din cap aprobator şi-l luă pe Oleg de mână, dezlipindu-l
cu greu de targa pe care se afla tatăl lui.
— O să mergem în formaţie „broască ţestoasă”, ordonă scurt Melnik.
Militarii se aşezară imediat într-o formaţie ovală, punând în faţă
scuturile lipite unul de altul, astfel încât deasupra acestora li se vedeau
numai căştile. Patru dintre ei apucară targa cu mâinile libere. Băiatul
şi Artiom se aflau înăuntrul formaţiei, acoperiţi în totalitate de scuturi.
Bătrânului prizonier îi puseseră un căluş în gură şi îi legaseră mâinile
la spate, apoi îl aşezară în faţa formaţiei. După câteva ghionturi, acesta
renunţă la tentativele de a se smulge şi se potoli, fixându-şi posac
privirea în pământ.
Ochii „broaştei ţestoase” erau primii doi militari, care aveau
dispozitive speciale de vedere nocturnă fixate chiar pe cască, aşa că
mâinile nu le erau ocupate. Când se dădu ordinul, detaşamentul se
aplecă, acoperind picioarele cu scuturile, şi porni repede înainte.
Prins între militari, Artiom îl trăgea de mână pe Oleg, care abia se ţinea

— 431 —
după el. Nu vedea nimic şi pricepea ce se întâmplă numai din scurtele
schimburi de replici ale celorlalţi.
— Trei în dreapta… femei, un copil.
— În stânga! În arcadă, în arcadă! Trag!
De scuturile lor începură să se lovească zgomotos acele.
— Pune-i la pământ!
În loc de răspuns se auzeau pocnetele armelor automate.
— Uite unul… Sunt doi… Să ne mişcăm, să ne mişcăm!
— În spate! Lomov!
— Vin alte ace.
— Unde, unde? Nu vă duceţi acolo!
— Înainte, am spus! Ţine ostaticul!
— Drace, mi-a zburat chiar prin faţa ochilor!
— Stai! Stai! Stai pe loc!
— Ce e acolo?
— Totul e blocat! Acolo sunt vreo patruzeci de oameni! Baricade!
— Departe?
— Sunt cam douăzeci de metri până la ei. Nu trag.
— Vin de pe flancuri!
— Când au apucat să ridice baricade?!
Asupra scuturilor se năpusti o adevărată grindină de ace. La un semn,
toţi se lăsară într-un genunchi, astfel încât scuturile îi acopereau acum
în întregime. Artiom se încovoie, acoperindu-l cu trupul său pe băiat.
Targa pe care era Anton fu pusă jos şi acum mai erau încă doi trăgători.
— Nu răspundeţi! Nu răspundeţi! Aşteptăm…
— M-a nimerit în cizmă…
— Pregăteşte lumina… La trei, aprindeţi lanternele şi deschideţi focul.
Cei care aveţi dispozitive de vedere nocturnă, ţintiţi chiar acum…
Unu…
— Ce mai trag…!
— Doi! Trei!
Mai multe lanterne puternice se aprinseră simultan şi apoi începură să
se audă automatele. Undeva, în faţă, se auziră strigătele şi gemetele
muribunzilor. Apoi tirul se opri pe neaşteptate. Artiom trăgea cu
urechea.
— Uite, uite, steagul alb… Se predau, ce-i asta?

— 432 —
— Încetaţi focul! O să vorbim. Scoateţi-l în faţă pe ostatic!
— Stai, ticălosule, încotro? L-am prins, l-am prins! Ce bătrân
şmecher…
— Îl avem pe preotul vostru! Lăsaţi-ne să plecăm! Lăsaţi-ne să ne
întoarcem în tunel! Repet, lăsaţi-ne să plecăm! strigă Melnik.
— Ei, ce-i acolo? Ce-i acolo?
— Nicio reacţie. Tac.
— Poate că, de fapt, nu ne înţeleg?
— Ei, hai, ia luminaţi mai bine…
— Lăsaţi-mă să mă uit…
Apoi tratativele se întrerupseră brusc. Militarii păreau a fi căzut pe
gânduri – mai întâi cei care se aflau în faţă, apoi şi cei din ariergardă.
Se lăsă o tăcere încordată, care nu prevestea nimic bun.
— Ce-i acolo? întrebă Artiom neliniştit.
Nimeni nu-i răspunse. Oamenii nici nu se mai mişcau. Artiom simţi că
băiatul îi strângea mâna cu palma lui mică, asudată de emoţie. Fu
străbătut de un fior.
— Simt… Că se uită la noi… spuse el încet.
— Daţi drumul ostaticului, spuse deodată Melnik.
— Daţi drumul ostaticului, repetă un alt militar.
Atunci Artiom, fără să se mai poată abţine, se ridică şi se uită pe
deasupra scuturilor şi a căştilor, înainte, unde, la zece paşi de el, la
intersecţia celor trei raze albe şi orbitoare, se afla, fără să -şi mijească
ochii şi fără să şi-i acopere cu mâinile, o siluetă înaltă, adusă de spate,
cu o cârpă albă în mâna noduroasă, pe care o ţinea întinsă. De la
această distanţă, faţa omului se vedea foarte bine… Mult prea bine. Era
o fiinţă asemănătoare cu Vartan, cel care-l interogase acum câteva ore.
Artiom se trase repede în spatele scuturilor şi-şi puse automatul în
poziţie de luptă.
Scena pe care tocmai o văzuse îi rămăsese încă în faţa ochilor.
Deopotrivă sinistră şi fermecătoare, aceasta îi aminti pentru o clipă de
o carte veche, Basmele şi miturile vechii Grecii, pe care îi plăcea s-o
răsfoiască când era copil. Una dintre legende povestea despre o
creatură monstruoasă, pe jumătate umană, a cărei privire îi transforma
în piatră pe mulţi luptători curajoşi.
Îşi trase sufletul, prinse curaj şi, după ce-şi impuse să nu se uite direct

— 433 —
spre faţa creaturii, sări peste scuturi ca un drăcuşor pe arcuri şi apăsă
pe trăgaci. După lupta ciudată şi tăcută pe care o duceau cele două
tabere, una înarmată cu automate prevăzute cu amortizoare, iar
cealaltă cu tuburi pentru suflat, tirul Kalaşnikovului părea că zguduie
bolţile staţiei.
Deşi convins că era imposibil să rateze de la o asemenea distanţă, lui
Artiom i se întâmplă lucrul de care se temea cel mai mult: nu se ştie
cum, creatura aceea îi ghici mişcarea şi imediat ce Artiom îşi săltă
capul deasupra scuturilor, privirea îi nimeri în capcana ochilor lui
morţi. Apucă să apese pe trăgaci, dar o mână nevăzută trase lin ţeava
într-o parte. Aproape toată salva trecu pe alături şi doar un singur glonţ
se înfipse în umărul creaturii. Aceasta scoase din gât un sunet care-ţi
zgâria urechile şi, cu o mişcare abia perceptibilă, dispăru în întuneric.
„Avem câteva secunde”, îşi spuse Artiom. „Numai câteva secunde.”
Când detaşamentul lui Melnik pătrunsese în Park Pobedî, avusese de
partea lui elementul surpriză. Dar acum, când sălbaticii îşi
organizaseră apărarea şi îşi scoseseră la înaintare monştrii, se părea că
nu exista nicio şansă de a trece de baricada lor. Singura ieşire rămăsese
fuga pe un alt drum. Prin cap îi trecu deodată ceea ce îi scăpase
întâmplător paznicului de la închisoare, şi anume că din staţie,
porneau înspre o direcţie necunoscută, nişte tuneluri care nu se aflau
pe harta metroului.
— Aici sunt şi alte tuneluri? îl întrebă el pe Oleg.
— Dincolo de pasaj mai este o staţie, la fel ca asta, de parcă ar fi o
reflexie în oglindă, zise băiatul şi arătă cu mâna. Acolo ne jucam. Mai
sunt tuneluri, dar ni s-a spus că nu trebuie să mergem acolo.
— Ne retragem! Spre pasaj! începu să urle Artiom, încercând să-şi facă
vocea cât mai groasă, pentru a imita tonul de bas al comandantului
Melnik.
— Ce dracu’?! mormăi nemulţumit stalkerul.
Se părea că îşi revenise. Artiom îl apucă de umăr.
— Mai repede, au acolo o creatură care poate hipnotiza, spuse el
repede. Nu putem sparge baricada asta! Mai este o altă ieşire, dincolo
de pasaj!
— Aşa e, staţia asta este dublă… Ne retragem! hotărî stalkerul.
— Păstraţi formaţia! Înapoi! La pas, la pas!

— 434 —
Militarii începură să se mişte încet, parcă fără chef. Îmboldindu-i cu
noi ordine, Melnik reuşi să facă detaşamentul să intre în formaţie şi să
înceapă retragerea înainte ca din întuneric să zboare spre ei alte ace.
Când începură să urce treptele pasajului spre cea de-a doua jumătate a
staţiei, unul dintre membrii detaşamentului, cel care mergea ultimul,
ţipă şi se apucă de tibie. În lumina lanternei, Artiom observă că omul
continuase să înainteze cu picioarele amorţite încă vreo câteva
secunde. Dar după aceea, tot trupul rănitului fu cuprins de un tremurat
monstruos şi începu să se răsucească de parcă ar fi fost o cârpă stoarsă
după ce fusese spălată, după care se prăbuşi. Sub acoperirea scuturilor,
doi militari liberi se năpustită să ridice de jos trupul tovarăşului lor,
dar totul se sfârşise. Trupul i se învineţise chiar sub privirile lor, iar pe
buze îi apăruse o spumă. Artiom ştia ce înseamnă asta, după cum ştia,
se pare, şi Melnik.
— Ia-i scutul, casca şi automatul! Repede! îi ordonă el lui Artiom. Ne
retragem, ne retragem! le strigă apoi celorlalţi.
Casca de titan era murdară de spuma aceea îngrozitoare, iar Artiom fu
nevoit s-o scoată de pe capul mortului. Însă nu se simţi în stare s-o
facă. Luând doar automatul şi scutul, trase un foc circular, sperând să-
i sperie pe ucigaşii dispăruţi în întuneric, apoi se aşeză în coada
formaţiei, se acoperi cu scutul şi porni după ceilalţi.
Acum aproape că fugeau. Apoi cineva aruncă în faţă, la mare depărtare,
o fumigenă şi, folosindu-se de debandada creată, detaşamentul începu
să coboare pe şine. Încă un militar scoase un strigăt uimit şi căzu la
pământ. Targa pe care zăcea Anton era dusă acum numai de trei
persoane. Artiom nu se hotărî să iasă din spatele scutului, aşa că de
câteva ori trase la nimereală. Apoi se întâmplă ceva ciudat: spre ei nu
mai zburau ace, deşi, judecând după foşnetul paşilor şi vocilor din jur,
urmărirea nu încetase. Căpătând curaj, Artiom se uită pe lângă scut.
Detaşamentul se afla la zece metri de intrarea în tunel. Primii luptători
păşiseră deja înăuntru, iar doi, ridicându-se, începură să cerceteze
pereţii în lumina lanternelor în timp ce îi acopereau pe ceilalţi . Dar nu
era nevoie de nicio acoperire: se pare că sălbaticii nu se pregăteau să -i
urmărească prin tuneluri. Încremeniţi în semicerc, lăsând jos tuburile
de suflat şi acoperindu-şi ochii cu mâna în faţa luminii orbitoare a
lanternelor, aşteptau în tăcere ceva.

— 435 —
— Duşmani ai Marelui Vierme, ascultaţi!
Din mulţime ieşi în faţă chiar acel conducător bărbos care dădea
dispoziţii în timpul interogatoriului.
— Duşmanii intră în galeriile sacre ale Marelui Şarpe. Oamenii buni
nu vin după voi. Azi e interzis să intrăm acolo. E mare pericol. Moarte,
blestem. Duşmanii să ne dea preotul şi să plece.
— Nu-i daţi drumul, nu-l ascultaţi, ordonă imediat Melnik. Ne
retragem.
Îşi continuară cu precauţie înaintarea. Artiom şi alţi câţiva militari care
se aflau în spate se retrăgeau, mergând de-a-ndărătelea fără să scape
din ochi staţia care rămăsese în urmă. La început nu veni nimeni după
ei. Din staţie se auzeau voci: unii se certau, mai întâi încet, apoi ţipând.
— Dron nu poate! Dron trebuie să se ducă! După învăţător!
— E interzis să te duci! Rămâi pe loc! Rămâi pe loc!
O siluetă neagră ţâşni din întuneric în razele lanternelor cu o
asemenea viteză, că era imposibil s-o nimereşti. După ea, în depărtare,
apărură şi altele. Fiindcă nu mai reuşi să-l nimerească pe primul
sălbatic, unul dintre militari aruncă în faţă ceva.
— La pământ! Grenadă!
Artiom se aruncă cu faţa în jos pe traverse, acoperindu-şi capul cu
mâinile şi deschizând gura, aşa cum îl învăţase tatăl lui adoptiv. Un
bubuit inimaginabil şi forţa asurzitoare a valului exploziei îi loviră
urechile şi îl lipiră de pământ. Mai stătu întins astfel încă vreo câteva
minute, închizând şi deschizând ochii, în încercarea de a-şi reveni.
Capul îi bubuia, iar în faţa ochilor i se învârteau pete colorate. Primele
sunete de care deveni conştient fură nişte cuvinte stângace, care se
repetau întruna:
— Nu, nu, nu trage, nu trage, nu trage, Dron nu are armă, nu trage!
Îşi ridică capul şi se uită în jur. Acolo unde se intersectau razele stătea,
cu mâinile ridicate, chiar acel sălbatic care îi păzise când erau în celulă.
Doi militari îl aveau în bătaia puştii, aşteptând ordine, iar restul se
ridicau de jos şi se scuturau. În aer plutea un praf greu, de piatră, iar
dinspre staţie venea un fum acru.
— Ce e, s-a prăbuşit? întrebă cineva.
— De la o grenadă… Tot metroul se ţine într-un fir de păr…
— Ei, dar de-acum n-o să se mai bage. Până o să adune resturile…

— 436 —
— Pe ăsta îl legaţi şi îl luăm cu noi. Să mergem, nu avem timp, nu se
ştie când îşi vin în fire, ordonă Melnik, apropiindu-se.

Făcură popas abia după o oră. În acest timp, tunelul se ramificase de

vreo două ori şi stalkerul, care mergea înainte, alegea ramificaţiile.
Într-un loc, prinse în pereţi se vedeau nişte balamale uriaşe din fontă,
care cândva ţinuseră probabil o poartă puternică. Alături de ele se aflau
la pământ rămăşiţele unei uşi ermetice. În afară de asta nu dădură de
nimic interesant: tunelul era absolut pustiu, întunecat şi fără viaţă.
Mergeau încet: bătrânul prizonier abia îşi târa picioarele şi de câteva
ori se împiedică şi căzu. Dron mergea fără chef şi bolborosea tot timpul
încet ceva despre interdicţie şi blestem, până ce îi puseră şi lui un căluş
în gură.
Când stalkerul le permise în cele din urmă să se oprească şi trimise
santinele cu dispozitive de vedere nocturnă la distanţă de câte
cincizeci de metri în ambele direcţii, preotul se prăbuşi neputincios la
pământ. Sălbaticul mugi implorator prin cârpă până când convinse
escorta să-l ducă la bătrân, în faţa căruia îngenunche, mângâindu-l pe
cap cu mâinile legate.
Micul Oleg se năpusti la targa pe care se afla tatăl lui şi începu să
plângă. Paralizia lui Anton trecuse, dar îşi pierduse cunoştinţa, la fel ca
prima dată. Între timp, stalkerul îl chemă pe Artiom mai într-o parte.
Acesta îşi reţinu cu greu curiozitatea.
— Cum de ne-aţi găsit? Mă gândeam deja că s-a terminat, că o să ne
mănânce, recunoscu el în faţa lui Melnik.
— Păi ce mare lucru era să vă căutăm? Aţi lăsat drezina chiar sub trapă.
Gardienii au observat abia după o jumătate de oră că Anton nu venise
la ceai. Pur şi simplu nu au avut curaj să se bage acolo. Au pus pază şi
i-au raportat şefului. Iar tu nu m-ai aşteptat. Apoi m-am dus şi la
Smolenskaia, la bază, după întăriri. S-au adunat de îndată ce s-a dat
alarma, dar tot era nevoie de timp. Pentru orice e nevoie de timp. Până
ne-am echipat… Abia la Maiakovskaia am început să-mi dau seama
despre ce era vorba. Acolo lucrurile stăteau la fel: era tot un tunel
lateral aruncat în aer, iar eu şi Tretiak ne-am despărţit – ne uitaserăm
pe hartă ca să ne dăm seama unde s-ar fi putut afla intrarea. Eram la
distanţă de vreo cincizeci de metri unul de altul. Probabil că el a ajuns

— 437 —
mai aproape de intrare. Deşi am fost plecat numai trei minute, când l -
am strigat, nu a mai răspuns. Am dat fuga şi l-am găsit întins pe jos,
vânăt, umflat, cu buzele acoperite de mizeria asta de spumă… Atunci
n-am avut vreme să cercetez. L-am luat de picioare şi am pornit spre
staţie. În timp ce-l trăgeam după mine, mi-am adus aminte de
Semionîci şi de povestea lui cu santinela otrăvită. L-am luminat cu
lanterna pe Tretiak – chiar aşa era, avea un ac în picior. Atunci totul a
început să capete sens. Am trimis cât mai repede un mesager la tine ca
să rămâi în staţie, am pus lucrurile la punct şi m-am întors. Dar nu am
ajuns la timp.
— Oare tot ei sunt şi la Maiakovskaia? se minună Andrei. Dar cum de
ajung acolo din Park Pobedî?
— Păi, uite cum ajung.
Stalkerul îşi dădu jos casca grea şi o puse jos.
— Desigur, te rog să mă ierţi că nu am venit numai pentru tine, ci şi
pentru a obţine informaţii. Cred că de aici trebuie să mai fie o altă
intrare în Metro-2. Prin ea canibalii au ajuns până la Maiakovskaia.
Apropo, acolo se întâmplă aceeaşi poveste – copiii dispar noaptea din
staţie. Şi, de fapt, dracu’ ştie pe unde mai umblă ăştia, iar noi habar n-
avem despre ei.
— Adică… vreţi să spuneţi…
Gândul care-i trecu prin cap i se păru lui Artiom atât de incredibil, că
nu îndrăzni imediat să-l rostească.
— În opinia dumneavoastră, intrarea în Metro-2 e pe undeva, pe aici?
Oare porţile către D6, acea fantomă misterioasă a metroului, se aflau
chiar lângă ei? În mintea lui Artiom se învârteau toate zvonurile,
basmele, legendele şi teoriile despre Metro-2 pe care le auzise de-a
lungul vieţii. Oare cât valora credinţa în Observatorii nevăzuţi despre
care îi povestiseră cei doi interlocutori misterioşi din Polianka? Se uită
involuntar în jur, de parcă se aştepta să vadă invizibilul.
— O să-ţi spun mai multe, zise stalkerul, făcându-i cu ochiul. Cred că
suntem deja acolo.
Lui Artiom nu-i venea să creadă. Ceru o lanternă de la unul dintre
militari şi se apucă să cerceteze pereţii tunelului. Simţea asupra lui
privirile uimite ale celorlalţi, dându-şi foarte bine seama că acum avea
probabil o înfăţişare extrem de stupidă, dar ce putea să facă? Nici el nu

— 438 —
ştia foarte bine ce se aştepta să vadă când ajungea în Metro-2. Şine de
aur? Oameni care trăiau cum se trăise înainte şi care nu ştiau de
grozăviile existenţei de azi? Abundenţă? Zei? Privi de la un punct de
pază la altul şi, fără să descopere nimic, se întoarse spre Melnik. Acest a
discuta cu militarul care-i păzea pe sălbatici.
— Ce facem cu ostaticul? Îl împuşcăm? întrebă gardianul pe un ton
banal, de parcă ar fi fost vorba de o îndatorire de rutină.
— Mai întâi o să discutăm puţin, răspunse stalkerul.
Aplecându-se, scoase căluşul din gura bătrânului, apoi făcu acelaşi
lucru şi cu cel de-al doilea prizonier.
— Învăţătorule! Învăţătorule! Dron vine cu tine! Vin cu tine,
învăţătorule! Dron încalcă interdicţia, Dron e gata să moară de mâna
duşmanilor Marelui Vierme, dar Dron vine cu tine până la capăt! spuse
dintr-o suflare sălbaticul, legănându-se dintr-o parte în alta deasupra
preotului care gemea.
— Ce este acolo? Despre ce vierme e vorba? Ce sunt aceste galerii
sacre? întrebă Melnik.
Bătrânul tăcea. Privind speriat la soldaţii din escortă, Dron spuse
repede:
— Galeriile sacre ale Marelui Vierme le sunt interzise oamenilor buni.
Acolo poate să apară Marele Vierme. Omul îl poate vedea. E interzis să
te uiţi. Numai preoţii pot. Dron se teme, dar merge. Dron merge cu
învăţătorul.
— Despre ce vierme e vorba? întrebă încruntat stalkerul.
— Marele Vierme… Creatorul vieţii, explică Dron. Mai departe încep
galeriile sacre. Nu în fiecare zi poţi să mergi. Sunt zile interzise. Azi e
o zi interzisă. Dacă-l vezi pe Marele Vierme, te transformi în cenuşă.
Dacă îl auzi, vei fi blestemat, mori repede. Toţi ştiu. Bătrânii vorbesc.
— Toţi sunt loviţi de cretinism acolo în staţie? îl întrebă stalkerul pe
Artiom.
— Nu, răspunse el scuturând din cap, vorbiţi cu preotul.
— Sfinţia Voastră, i se adresă Melnik bătrânului fără să-şi ascundă
ironia. Vă rog să mă scuzaţi, eu, cum să spun, sunt soldat bătrân… Cum
să mă exprim… Nu ştiu să vorbesc în cuvinte frumoase. Dar pe aici, pe
undeva, printre posesiunile dumneavoastră, se află un loc pe care îl
căutăm. Cum să mă exprim mai bine…? Acolo se păstrează… săgeţi de

— 439 —
foc? Strugurii mâniei?
Se uită în ochii bătrânului, sperând că acesta va răspunde la una dintre
metaforele lui, dar preotul tăcea încăpăţânat, privindu-l posac pe sub
sprâncene.
— Lacrimile fierbinţi ale zeilor? continuă stalkerul sub privirile uimite
ale lui Artiom şi ale soldaţilor din escortă. Fulgerul lui Zeus?
— Nu mai face pe prostul! îl întrerupse în cele din urmă bătrânul. Nu
are rost să calci în picioare transcendentul cu cizmele tale murdare de
soldat.
— Rachete, zise Melnik adoptând imediat tonul unui om de afaceri.
Unitatea de rachete din regiunea Podmoskovie. Trebuie să ajungem
acolo cât mai repede şi ar fi bine să ne ajutaţi.
— Rachete, repetă bătrânul încet, de parcă gusta cuvântul. Rachete .
Probabil aveţi vreo cincizeci de ani. Nu-i aşa? Încă mai ţineţi minte.
SS-18 erau numite în Occident „Satana”. A fost singurul moment al
adevărului pentru civilizaţia omenească oarbă din naştere. Oare nu v -
a ajuns?! Aţi distrus toată lumea, oare nu v-a ajuns?!!
— Ascultaţi, Sfinţia Voastră, nu avem timp de asta, îl întrerupse
Melnik. Vă dau cinci minute, adăugă el, iar degetele îi trosniră atunci
când îşi întinse mâinile.
Bătrânul făcu o grimasă. Se părea că nici ameninţătorul echipament de
luptă al stalkerului şi al luptătorilor lui, nici ameninţarea abia ascunsă
din vocea lui Melnik nu produseseră asupra lui nici cea mai mică
impresie.
— Şi ce, ce puteţi să-mi faceţi? întrebă el zâmbind. Să mă torturaţi? Să
mă omorâţi? N-aveţi decât, oricum sunt bătrân, iar în religia noastră
nu sunt destui martiri. Aşa că omorâţi-mă, aşa cum aţi omorât sute de
milioane de alţi oameni! Cum aţi distrus toată lumea! Toată lumea
noastră! Haide, apasă pe trăgaciul maşinăriei tale drăceşti, aşa cum aţi
apăsat pe trăgacele şi pe butoanele zecilor de mii de maşinării şi
dispozitive!
Vocea bătrânului, la început slabă şi răguşită, căpăta inflexiuni de oţel.
În ciuda părului cărunt şi încâlcit, a mâinilor legate şi a staturii mici,
bărbatul nu mai arăta jalnic, ci emana o forţă ciudată, astfel că fiecare
nou cuvânt al lui suna mult mai convingător şi mai ameninţător decât
celelalte.

— 440 —
— Nu trebuie să mă sugrumi chiar tu şi nici măcar nu va trebui să fii
martor la agonia mea… Fiţi blestemaţi, cu toate maşinile voastre! Aţi
făcut ca viaţa şi moartea să nu mai aibă nicio valoare… Credeţi că sunt
nebun? Dar nebunii adevăraţi sunteţi voi, taţii şi copiii voştri! Oare nu
a fost o nebunie periculoasă să încerci să subjugi tot pământul, să
înrobeşti natura şi s-o struneşti până se umple de spumă şi începe să
tremure? Şi mai apoi, într-un elan de ură de sine şi faţă de cei asemenea
vouă, aţi încercat să-i veniţi definitiv de hac? Unde aţi fost când s-a
prăbuşit lumea? Aţi văzut oare cum s-a întâmplat asta? Aţi văzut oare
ce am văzut eu? Cerul, mai întâi topit, apoi acoperit de nori de piatră…?
Râurile şi mările ce clocoteau, aruncând pe maluri creaturi care
fierseseră de vii şi care mai apoi s-au transformat într-o gelatină
îngheţată? Soarele negru, care a dispărut pentru ani întregi de pe bolta
cerească? Casele transformate într-o fracţiune de secundă în praf şi
oamenii transformaţi, la rândul lor, în praf? Aţi auzit strigătele lor de
ajutor? Dar pe muribunzii apăruţi în urma epidemiilor şi pe cei
mutilaţi de radiaţii? Aţi auzit blestemele lor? Priviţi-l! exclamă el,
arătând spre Dron, priviţi-i pe toţi cei fără mâini, fără ochi sau cu şase
degete! Chiar şi cei care au căpătat ceva în plus vă blesteamă!
Sălbaticul căzu în genunchi, sorbind cu veneraţie fiecare cuvânt al
preotului său. Şi Artiom simţea în acest moment o asemenea dorinţă.
Până şi soldaţii din escortă făcură involuntar un pas înapoi şi numai
Melnik mai continuă, cu ochii mijiţi, să-l privească drept în faţă pe
bătrân.
— Aţi fost martor la moartea acestei lumi? continuă preotul. Ştiţi oare
cine e vinovat de ea? Cine îi ştie pe nume pe cei care, printr-o singură
apăsare de buton, chiar fără să vadă ceea ce făceau, au şters de pe faţa
pământului sute de mii de oameni? Cine a transformat pădurile verzi
şi nemărginite în pustiuri arse? Ce aţi făcut cu lumea aceasta? Cu
lumea mea?! Cum de aţi îndrăznit să vă luaţi răspunderea pentru
transformarea ei în nimic? Pământul nu a cunoscut un rău mai mare
decât blestemata voastră civilizaţie a maşinilor, cea care opunea
naturii mecanisme lipsite de viaţă! Ea a făcut tot posibilul ca să calce
în picioare, să înfulece şi să digere lumea, dar a mers prea departe şi s-
a distrus pe sine… Civilizaţia voastră e o tumoare canceroasă, este o
amibă uriaşă, care absoarbe cu sete tot ceea ce este util şi hrănitor în

— 441 —
jur şi care elimină numai deşeuri otrăvite, fetide. Şi acum aveţi nevoie
din nou de rachete! Aveţi nevoie de cele mai îngrozitoare arme create
de civilizaţia voastră de criminali! De ce? Pentru a termina ce aţi
început? Criminalilor! Vă urăsc, vă urăsc pe toţi! strigă el epuizat, apoi
începu să tuşească şi tăcu.
Nimeni nu scoase vreun cuvânt în timp ce bătrânul se lupta cu tusea,
ci aşteptară cu toţii ca acesta să continue:
— Dar vi se apropie sfârşitul… Şi chiar dacă eu nu voi trăi până atunci,
în locul vostru vor veni alţii, care vor înţelege caracterul distrugător al
tehnicii, şi care vor putea să se descurce fără ea… Sunteţi din ce în ce
mai puţini şi în curând veţi dispărea cu totul. Ce păcat că nu voi asista
la agonia voastră! Dar o să creştem fii care vor vedea asta! Omul se va
căi pentru că, împins de mândrie, a distrus tot ce a avut mai preţios!
După secole de înşelătorie şi minciună, a învăţat în cele din urmă să
distingă binele de rău şi adevărul de minciună! Noi îi educăm pe cei
care vor popula pământul după voi. Iar noi vom fi milostivi şi vă vom
înfige în curând pumnalul chiar în inimă, pentru ca această agonie să
nu dureze prea mult! Şi ziua aceasta se apropie! încheie el, scuipând la
picioarele lui Melnik.
Stalkerul nu răspunse imediat. Îl cântărea din priviri pe bătrânul care
tremura de ură. Apoi, cu mâinile încrucişate pe piept, întrebă pe un
ton ironic:
— Şi ce, v-aţi inventat un vierme şi aţi făcut o poveste pur şi simplu
pentru a le insufla canibalilor voştri ura faţă de tehnică şi progres?
— Gura! Ce ştiţi voi despre ura mea faţă de tehnica voastră blestemată,
diavolească! Cât vă pricepeţi la oameni, câte ştiţi despre speranţele,
scopurile şi nevoile lor? Omul avea nevoie tocmai de un asemenea
zeu… Un zeu precum acela creat de noi. Dacă vechile zeităţi i-au
permis omului să se arunce în prăpastie şi am murit şi noi împreună
cu lumea noastră, nu avea niciun rost să-i readucem la viaţă… Felul în
care vorbeşti mă face să simt această superioritate blestemată, acest
dispreţ şi această mândrie care au dus omenirea pe marginea
prăpastiei. Da, nu contează că nu există Marele Vierme, nici nu
contează că este inventat de noi, fiindcă în curând vă veţi putea
convinge singuri că acest zeu subteran inventat e mult mai puternic
decât zeii voştri care s-au prăbuşit de pe tronurile lor şi s-au făcut

— 442 —
bucăţi! Râdeţi de Marele Vierme? N-aveţi decât! Dar nu voi veţi fi cei
ce vor râde la urmă!
— Ajunge! Căluşul! porunci stalkerul. Deocamdată să nu vă atingeţi de
el, s-ar putea să ne fie de folos mai târziu.
Îi îndesară bătrânului din nou în gură cârpa, în timp ce acesta se
împotrivea şi blestema. Sălbaticul, pe care, pentru orice eventualitate,
îl ţineau de mâini doi militari, nu-şi mai manifesta în niciun fel
compasiunea. Stătea tăcut, cu umerii căzuţi şi cu un aer neputincios,
dar nu-şi lua privirea stinsă de la preot.
— Învăţătorule… Ce înseamnă că nu există Marele Vierme? reuşi el să
spună în cele din urmă.
Bătrânul nici nu se uită la el.
— Ce înseamnă că tu l-ai inventat pe Marele Vierme, învăţătorule?
repetă tâmp Dron, dând din cap dintr-o parte în alta.
Preotul nu răspunse. Lui Artiom i se păru că bătrânul îşi consumase
toată energia vitală cu acel discurs, iar acum, după ce scuipase tot focul
şi disperarea, căzuse într-o stare de prostraţie.
— Învăţătorule… învăţătorule… Marele Vierme există… De ce-i minţi?
De ce? Nu spui adevărul, vrei să-i încurci pe duşmani! El există… Există!
strigă Dron, apoi începu dintr-odată să geamă şi să suspine
înfricoşător.
Plânsetele şi urletele lui erau atât de disperate, că lui Artiom îi veni să
se ducă la el să-l liniştească. Bătrânul părea să-şi fi luat deja adio de la
viaţă şi îşi pierduse orice interes pentru discipolul lui, fiind frământat
acum de cu totul alte probleme.
— Există! Există! El există! Noi suntem copiii lui! Noi suntem copiii lui!
El există şi a existat mereu, şi va exista mereu! El există! Dacă Marele
Vierme nu există… Deci… Suntem singuri de tot…
Cu sălbaticul care rămăsese singur se întâmpla ceva groaznic. Intrase
în transă. Dădea din cap de parcă spera ca astfel să alunge şi să uite
cele auzite, scotea un sunet pe o singură notă, iar lacrimile care i se
curgeau din ochi i se amestecau cu saliva care-i curgea abundent din
gură. Nu încerca deloc să se şteargă; în schimb, se apucase cu mâinile
de capul său ras. Soldaţii din escortă îi dădură drumul, iar el se prăbuşi
la pământ. Îşi acoperi urechile cu mâinile, lovindu-se în cap şi
legănându-se din ce în ce mai tare, până ce corpul începu să i se

— 443 —
rostogolească sălbatic, iar strigătul lui umplu tot tunelul. Militarii
încercară să-l liniştească, dar nicio lovitură şi niciun ghiont nu reuşiră
să oprească pentru mai mult de o clipă acest strigăt primitiv de
disperare ce-i ţâşnea din piept.
Melnik se uita dezaprobator la sălbaticul ce intrase în criză, apoi îşi
desfăcu tocul armei de la brâu, scoase de acolo TT-ul cu amortizor,
apoi, cu o mişcare scurtă şi precisă îl îndreptă spre Dron şi apăsă pe
trăgaci. Amortizorul şuieră şi trupul ce se zbătea pe podea se potoli
instantaneu.
Strigătul ininteligibil pe care îl scotea se întrerupse, dar ecoul îi mai
repetă de câteva ori ultimele sunete, de parcă ar fi prelungit cu încă o
clipă viaţa lui Dron.
— …riiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii…
Şi abia atunci pricepu Artiom ce anume strigase sălbaticul înainte să
moară: „Singuri!”
Stalkerul îşi băgă pistolul înapoi în toc. Artiom, fără să-şi dea seama de
ce, nu se putea uita la el, privindu-l în loc pe Dron, care se liniştise, şi
pe preotul care stătea pe-aproape, dar nu reacţionase în niciun fel la
moartea discipolului său. Când se auzise pocnetul pistolului, bătrânul
tresărise puţin, aruncase o privire scurtă spre trupul sălbaticului, după
care se întorsese din nou, cu indiferenţă.
— Să mergem mai departe, ordonă Melnik. După atâta zgomot, o să se
adune aici jumătate de metrou.
Detaşamentul intră imediat în formaţie, cu Artiom la coadă, pe post de
ariergardă, fiind dotat cu o lanternă puternică şi cu vesta antiglonţ a
unuia dintre militarii care îl duceau pe Anton. Peste un minut se
puseră în mişcare şi începură să înainteze prin tunel.
Lui Artiom nu prea i se potrivea acum rolul de ariergardă. Îşi mişca cu
greu picioarele, se împiedica de traverse şi se uita neajutorat în jur la
militarii care mergeau înainte, în urechi îi răsuna strigătul de dinainte
de moarte al sălbaticului.
I se transmiseseră şi lui disperarea, dezamăgirea şi împotrivirea
sălbaticului de a accepta faptul că omul rămăsese absolut singur în
lumea aceea groaznică şi tristă. Era ciudat, dar abia când auzise urletul
sălbaticului, chinuit de un dor neostoit pentru absurda divinitate
imaginară, începuse să înţeleagă acel sentiment universal al

— 444 —
singurătăţii care constituia izvorul credinţei omeneşti.
Mergând prin tunelul pustiu, lipsit de viaţă, simţea acum şi el ceva
asemănător. Dacă stalkerul avusese dreptate, şi ei pătrunseseră deja de
mai bine de o oră în adâncurile lui Metro-2, atunci construcţia
misterioasă se dovedea a fi o simplă realizare inginerească, părăsită de
mult de cei care o creaseră şi cucerită acum de canibalii semiinteligenţi
şi de preoţii lor fanatici.
Soldaţii începură să vorbească în şoaptă. Detaşamentul intra în staţia
pustie. Aceasta arăta neobişnuit: peronul scurt, tavanul scund,
coloanele groase din fier-beton şi pereţii acoperiţi cu faianţă în loc de
marmura obişnuită arătau că staţia nu trebuise nici odată să bucure
ochii cuiva, ci numai să-i protejeze cât mai bine pe cei care se foloseau
de ea.
Literele din bronz înnegrit de vreme de pe pereţii de-a lungul cărora
mergeau formau un cuvânt de neînţeles, „Sovmin” 30. În alt loc scria
„Casa Guvernului FR”. Artiom ştia precis că printre denumirile staţiilor
din metroul obişnuit nu exista niciuna cu astfel de nume, iar asta putea
însemna numai un singur lucru: că ieşiseră de mult din graniţele lui.
După toate aparenţele, Melnik nu intenţiona să stea prea mult aici.
După ce se uită repede în jur, le spuse încet ceva oamenilor lui, iar
aceştia porniră mai departe.
Observatorii nevăzuţi mureau în ochii lui, se transformau dintr-o forţă
ameninţătoare, inteligentă şi intangibilă în nişte fantasmagorice
sculpturi antice ilustrând mituri vechi, care erau roase de umezeală şi
de curentul din tuneluri. Împreună cu ei, în conştiinţa lui se destrămau
şi alte credinţe, cu care avusese de-a face în această călătorie.
Artiom era cuprins de un sentiment ciudat pe care cu greu l-ar fi putut
reda în cuvinte. Era ca şi cum în pachetul strălucitor primit de la tatăl
său adoptiv de ziua lui ar fi găsit, în locul cadoului propriu-zis, doar
hârtie de ziar.
Sub ochii lui se dezvăluia una dintre cele mai mari taine ale metroului.
Picioarele lui înaintau prin D6, pe care unul dintre însoţitorii lui îl
numise la un moment dat „Mitul de aur al metroului”. Totuşi, în loc să
fie cuprins de valuri de fericire, el simţea o tristeţe de neînţeles.

30 Abreviere în rusă pentru Consiliul de Miniştri al Uniunii Sovietice.

— 445 —
Începea să înţeleagă că anumite taine erau minunate tocmai pentru că
nu puteau fi explicate şi că existau întrebări al căror răspuns era mai
bine să nu fie ştiut de nimeni.
Deodată simţi că un obraz i se răcise – era locul în care răsuflarea
tunelurilor trecuse peste urmele unei lacrimi ce îi aluneca la vale.
Scutură din cap, aşa cum făcuse nu demult sălbaticul împuşcat. Începu
să fie cuprins de frisoane – fie din cauza curentului puternic care
aducea miros de umezeală şi de paragină, fie din cauza sentimentului
pătrunzător de singurătate şi pustietate.
Pentru o fracţiune de secunde, i se păru că tot ceea ce-l înconjura îşi
pierduse sensul – misiunea lui şi tentativele omului de a supravieţui
într-o lume în schimbare, cât şi viaţa în general, sub toate aspectele ei.
În ea nu era nimic – numai tunelul întunecos şi pustiu al timpului care-
i era dat fiecăruia şi prin care trebuia să înainteze orbeşte de la staţia
Naştere până la staţia Moarte. Cei care căutaseră credinţa, încercaseră
pur şi simplu să găsească nişte ramificaţii laterale ale acestui tunel. Dar
erau numai două staţii şi tunelul era construit doar pentru a le lega
între ele, aşa că nu existau şi nici nu aveau cum să existe ramificaţii.
Când Artiom îşi veni în fire, se dovedi că rămăsese în urma
detaşamentului cu câteva zeci de paşi. Nu-şi dădu seama imediat ce-l
făcuse să-şi vină în fire. Apoi, privind în jur şi ascultând, înţelese în cele
din urmă: în peretele tunelului se vedea o uşă uşor întredeschisă prin
care ajungea până la el un zgomot ciudat, care tot creştea – mormăitul
surd al cuiva sau un mârâit nemulţumit. Probabil că nu se auzise când
trecuseră ceilalţi pe lângă uşă. Dar era din ce în ce mai greu să nu
remarci acel sunet.
Acum probabil că detaşamentul se îndepărtase de el cu vreo sută de
metri. Înăbuşindu-şi dorinţa de a alerga după el, Artiom îşi ţinu
răsuflarea, se apropie de uşă şi o împinse. De partea cealaltă se afla un
coridor destul de lung şi de lat în capătul căruia se zărea pătratul negru
al unei ieşiri. Tocmai de acolo venea mormăitul acela care semăna din
ce în ce mai mult cu urletul unui animal uriaş.
Artiom nu avu curajul să păşească înăuntru. Stătea ca vrăjit, holbându-
se la pătratul gol de la capătul coridorului şi ascultând… până când, pe
neaşteptate, urletul se amplifică de mai multe ori şi în deschizătura uşii
din cealaltă parte a coridorului apăru în lumina lanternei ceva tulbure,

— 446 —
incredibil de uriaş, care gonea nestăpânit înainte, trecând pe lângă
pasajul deschis.
Artiom se dădu repede înapoi, trânti uşa şi o luă la fugă, ca să ajungă
din urmă detaşamentul.

— 447 —
 CAPITOLUL 18

Ceilalţi îi remarcaseră deja absenţa şi se opriseră. Raza albă se mişca

neliniştită prin tunel, iar când căzu asupra lui, Artiom, pentru orice
eventualitate, ridică mâinile şi strigă:
— Eu sunt! Nu trageţi!
Lumina orbitoare se stinse. Artiom porni repede înainte, aşteptând să
i se tragă un perdaf. Dar când ajunse la ceilalţi, Melnik nu făcu decât
să-l întrebe încet:
— N-ai auzit nimic adineauri?
Artiom dădu aprobator din cap fără să scoată un cuvânt. Nu voia să
vorbească despre ceea ce tocmai văzuse şi, în plus, nici nu era sigur că
toate astea nu i se năzăriseră. De la o vreme se obişnuise cu faptul că
în metrou trebuie să fii precaut cu ceea ce-ţi comunică propriile
simţuri.
Ce văzuse? Raţiunea îi spunea că aşa ar fi putut să arate o garnitură de
metrou care trecea pe lângă tine, dar asta era total exclus: metroul nu
mai dispunea de zeci de ani de cantitatea de energie electrică necesară
pentru a-l pune în mişcare. Cea de-a doua posibilitate era şi mai
incredibilă. Artiom îşi aduse aminte de avertismentele sălbaticilor
legate de galeriile sacre ale Marelui Vierme şi despre faptul că ziua de
azi era interzisă intrării în tunel. Altceva nu-i mai venea în minte.
— Doar nu mai circulă trenuri, nu? îl întrebă el pe stalker pentru orice
eventualitate.
Melnik se uită la el ca la un nebun.
— Ce trenuri? Odată ce s-au oprit nu s-au mai mişcat niciodată, după
care au fost demontate bucată cu bucată. Vorbeşti despre sunetele
astea, nu? Sunt ape subterane, cred. Chiar aici, în apropiere, e un râu.
Am trecut pe sub el. Bine, să mergem, încă nu se ştie cum vom ieşi de
aici.
Sub privirea lui scrutătoare, Artiom nu-şi dori deloc să mai insiste. Dar
pentru că cea de-a doua ipoteză a lui era şi mai nebunească, preferă să
o treacă sub tăcere şi să nu mai revină la acest subiect.
Probabil că râul era într-adevăr în apropiere. Tăcerea apăsătoare a
tunelului era întreruptă aici de tot felul de sunete neplăcute: apa care
picura şi susurul unor pârâiaşe negre şi subţiri curgând de-a lungul
— 448 —
şinelor. Pereţii şi bolţile străluceau de umezeală şi erau acoperite cu un
strat albicios de mucegai, iar din loc în loc se vedeau şi bălţi. Artiom se
obişnuise să se teamă de apele din tuneluri şi aici nu se simţea deloc în
largul lui. Umezeala pătrunsese în toate locurile părăsite şi uitate de
om; fără reparaţii şi fără continua luptă cu apele freatice, unele tuneluri
începuseră să fie luate cu asalt de apă. Tatăl lui adoptiv chiar îi
povestise despre nişte tuneluri şi staţii inundate. Numai că, din fericire,
se aflau destul de jos sau la margine, aşa că apa nu apucase să se
răspândească prin toate ramificaţiile. De aceea Artiom avea impresia
că micile picături de pe perete erau aidoma răsuflării unui muribund
pe care nu-l mai ajută nimeni.
În realitate, cu cât înaintau mai mult, cu atât mai uscat devenea totul
în jur. Treptat, pârâiaşele se uscaseră, petele de mucegai de pe pereţi
erau din ce în ce mai rare, iar aerul devenise parcă mai uşor. Tunelul
cobora şi rămânea la fel de pustiu, iar asta nu putea să nu te pună în
gardă. Artiom îşi aduse aminte pentru a nu ştiu câta oară de cuvintele
lui Bourbon, care-i spusese că un tunel pustiu era lucrul cel mai
periculos. Şi ceilalţi, se pare, erau conştienţi de asta şi aruncau mereu
priviri neliniştite în urmă, unde dădeau de Artiom, care era ultimul din
grup. Întâlnindu-i privirea, se uitau grăbiţi în altă parte.
Tot timpul mergeau drept, ignorând ramificaţiile laterale blocate cu
zăbrele şi uşile groase din metal, care se închideau cu ajutorul unor
roţi fixate în perete. Unele dintre ele erau deschise, iar raza lanternei
readucea pentru o clipă la viaţă fantomele unor încăperi părăsite, ale
unor paturi supraetajate ruginite, ale unor coridoare care dispăreau
după colţ, cu pereţii vopsiţi în cenuşiu şi alb. Nicăieri nu era nici urmă
de oameni şi nu se vedea niciun obiect abandonat. Însă lui Artiom asta
i se părea mai sinistru decât dacă ar fi văzut dintr-odată pe jos nişte
rămăşiţe umane putrezite.
Părea că marşul lor forţat va continua la infinit. Bătrânul mergea din
ce în ce mai încet, pur şi simplu nu mai avea putere şi nici ghionturile
în spate, nici înjurăturile soldaţilor din escortă nu puteau să-l oblige să
grăbească pasul. Detaşamentul nu făcea niciun popas şi cea mai lungă
oprire durase o jumătate de minut – exact atât cât avuseseră nevoie cei
care duceau targa lui Anton pentru a o muta dintr-o mână într-alta.
Fiul lui Anton rezista uimitor de bine. Deşi se vedea că obosise, Oleg

— 449 —
nu se plânsese niciodată, ci doar îşi trăgea nasul cu încăpăţânare,
încercând să ţină pasul cu ceilalţi.
Oamenii din faţă începuseră o discuţie animată. Privind din urma
spinărilor late, Artiom îşi dădu seama despre ce era vorba. Intrau într-
o nouă staţie. Arăta aproape la fel ca precedenta: bolţi joase, coloane
ce semănau cu nişte elefanţi, pereţi de beton vopsiţi în ulei, li psa
vreunor elemente decorative. Peronul era neobişnuit de lat şi nu se
putea distinge ce se afla pe partea cealaltă. La prima vedere, aici puteau
aştepta trenul cel puţin două mii de oameni. Dar nici în această staţie
nu era nimeni, iar ultimul tren plecase într-un punct necunoscut al
destinaţiei cu aşa de multă vreme în urmă, încât şinele se acoperiseră
cu o rugină neagră, iar traversele putrezite fuseseră acoperite de
muşchi. Denumirea staţiei scrisă cu litere de bronz, îl făcu pe Artiom
să tresară. Era chiar acel cuvânt enigmatic, „Ghenştab” 31. Imediat îşi
aduse aminte şi de soldaţii din Polis, şi de luminiţele stranii ce rătăceau
prin scuarul de lângă zidurile ruinate ale sediului Ministerului
Apărării.
Melnik îşi ridică mâna înmănuşată. Detaşamentul împietri imediat.
— Ulman, după mine, spuse el şi urcă repede pe peron.
Soldatul vânjos care mergea lângă el se sui şi el pe peron, urmându-l
pe stalker. Sunetele moi de paşi făcute de cizmele celor de la forţele
speciale se dizolvară imediat în liniştea staţiei. Restul membrilor
detaşamentului, ca la ordin, luă o poziţie defensivă, îndreptându-şi
armele spre ambele capete ale tunelului. Aflat la mijloc, Artiom îşi
spuse că, sub acoperirea lor, deocamdată îşi putea permite să cerceteze
ciudata staţie.
— Tata n-o să moară, nu-i aşa? auzi el vocea băiatului, simţind, în
acelaşi timp, că-l trăgea de mânecă.
Artiom îşi plecă ochii. Oleg stătea acolo şi-l privea implorator, iar
Artiom îşi dădu seama că băiatul era gata să izbucnească în plâns.
Dădu din cap liniştitor şi-l mângâie pe cap.
— Asta s-a întâmplat pentru că le-am spus unde a lucrat tata? De aceea
l-au rănit? întrebă Oleg. Tata mi-a spus mereu să nu spun nimănui…
scânci el. A spus că oamenii nu-i iubesc pe rachetişti. Tata a spus că nu

31 Abreviere în rusă pentru Statul-Major General.

— 450 —
e ceva ruşinos, nici rău, şi că rachetiştii şi-au apărat patria. Că pur şi
simplu alţii îi invidiază.
Artiom se uită cu teamă la preot, dar acela, obosit de drum, se aşezase
pe jos şi se uita în gol cu o privire stinsă, fără să acorde nici cea mai
mică atenţie discuţiei lor.
Peste câteva minute se întoarseră şi cercetaşii. Detaşamentul se adună
în jurul stalkerului care îi puse pe scurt la curent cu situaţia:
— Staţia e goală. Dar nu e părăsită. În câteva locuri sunt imagini ale
viermelui lor. Şi, în plus, am găsit o schemă pe perete, desenată de
mână. Dacă e s-o credem, ramificaţia asta duce la Kremlin. Acolo e
staţia centrală şi se face transferul către celelalte linii. Va trebui să ne
ducem acolo. Drumul trebuie să fie liber. În pasajele laterale nu intrăm.
Întrebări?
Soldaţii se uitară unul la altul, dar nimeni nu răspunse.
Însă bătrânul, care până atunci stătuse jos impasibil, începu să se
neliniştească când auzi cuvântul „Kremlin”. Îşi întoarse capul şi începu
să mormăie ceva. Melnik se aplecă şi-i smulse căluşul din gură.
— Nu puteţi merge acolo! Nu se poate! Eu nu merg la Kremlin! Lăsaţi-
mă aici! începu să bolborosească preotul.
— Care e problema? întrebă nemulţumit stalkerul.
— Nu trebuie să mergem la Kremlin! Nu putem merge acolo! Eu nu
merg! repetă bătrânul ca o maşinărie stricată, tremurând încet.
— E foarte bine că nu vrei să mergi acolo, răspunse stalkerul. Cel puţin
ai voştri n-o să fie acolo. Tunelul e gol, curat. Nu intenţionez să intru
în tunelurile laterale. În opinia mea, e mai bine să mergem aşa, direct
spre Kremlin.
Oamenii din detaşament începură să şuşotească. După ce-şi aduse
aminte de luminile de rău augur din turnurile Kremlinului, Artiom îşi
dădu seama de ce nu doar preotul se temea să meargă acolo.
— Gata! zise Melnik punând capăt discuţiilor. Mergem înainte, nu
avem timp. Azi chiar că e zi de interdicţie, fiindcă în tuneluri nu e
nimeni. Nu se ştie când se va termina, însă atunci ne va fi mai greu, aşa
că trebuie să ne grăbim. Ridicaţi-l!
— Nu! Nu mergeţi acolo! Nu trebuie! Eu nu merg! insistă bătrânul, care
părea să fi înnebunit de tot.
Când se apropie de el cel care-l escorta, preotul, răsucindu-se cu o

— 451 —
mişcare unduitoare, aproape imperceptibilă, se smulse din mâinile lui,
apoi, cu un aer de supunere prefăcută, se opri în bătaia ţevilor
automatelor îndreptate spre el şi deodată îşi smuci scurt mâinile legate
la spate.
— Ei, n-aveţi decât să dispăreţi! exclamă el triumfător şi izbucni într-
un râs care peste câteva secunde se transformă într-un sunet răguşit,
de om sufocat, iar trupul îi fu cuprins de spasme şi din gură începu să-
i iasă multă spumă.
Din cauza convulsiei, muşchii feţei i se transformaseră într-o mască
monstruoasă, îngrozitoare, căci colţurile gurii îi erau ridicate în cel mai
groaznic zâmbet pe care îl văzuse Artiom vreodată.
— E gata, spuse Melnik.
Se apropie de bătrânul căzut la pământ şi, după ce-l împinse în spate
cu vârful ghetei, îi răsuci trupul. Încordat, parcă împietrit, acesta cedă
destul de greu şi se rostogoli cu faţa în jos. La început, Artiom îşi spuse
că stalkerul făcuse asta ca să nu mai vadă faţa mortului, dar mai apoi
îşi dădu seama care era motivul adevărat. Folosindu-şi lanterna,
Melnik lumină încheieturile bătrânului, legate cu sârmă, în pumnul
mâinii drepte, preotul strângea un ac pe care şi-l înfipsese în antebraţul
mâinii stângi. Artiom nu-şi putea imagina cum de reuşise preotul să
facă asta, unde ţinuse ascuns acul otrăvit în tot acel timp şi de ce nu se
folosise de el mai devreme. Se întoarse cu spatele şi acoperi cu palma
ochii micului Oleg.
Fără să mai scoată vreun sunet, detaşamentul înţepeni pe loc. Deşi li
se ordonase să se pună în mişcare, niciun militar nu se mişcă. Stalkerul
îi privi cercetător. Îţi puteai da uşor seama ce le trecea oamenilor prin
cap: se întrebau ce îi putea aştepta la Kremlin, dacă ostaticul preferase
să se sinucidă doar ca să nu meargă acolo?
Fără a mai pierde timpul încercând să-i convingă, Melnik se duse spre
targa pe care gemea Anton, se aplecă şi apucă un mâner.
— Ulman! strigă el.
După o ezitare de o clipă, cercetaşul lat în umeri apucă cel de-al doilea
mâner al tărgii. Supunându-se unui impuls neaşteptat, Artiom se
apropie de ei şi prinse mânerul din spate. Alături de el mai veni cineva.
Fără să scoată niciun cuvânt, stalkerul îşi îndreptă spatele şi porniră
mai departe.

— 452 —
Restul oamenilor îi urmară şi detaşamentul intră din nou în formaţia
de luptă.
— De aici deja nu mai avem aşa de mult, spuse încet Melnik. Vreo două
sute de metri. Lucrul cel mai important e să găsim pasajul care duce
spre cealaltă linie. Apoi să continuăm până la Maiakovskaia. Ce e mai
departe, nu ştiu. Tretiak nu mai este… O să ne gândim la ceva. Acum
avem un singur drum. Nu putem să ne întoarcem.
Cuvintele lui despre drum zgândăriră ceva în sufletul lui Artiom, iar el
îşi aminti din nou de drumul lui. Căzut pe gânduri, nu-şi dădu imediat
seama despre ce vorbise Melnik înainte de asta. Dar imediat ce vorbele
stalkerului despre Tretiak cel mort ajunseseră până la conştiinţa lui
ocupată până atunci cu altceva, tresări şi-i şopti:
— Anton… Se pare că a făcut parte din trupele RVSN… Deci e rachetist!
Deci încă mai putem! O să putem?
Melnik se uită neîncrezător peste umăr, apoi privi la comandantul
pazei întins pe targă. Se pare că omului nu-i era deloc bine. Paralizia
lui Anton trecuse de mult, dar acum îl chinuia un delir ce părea
provocat de febră. Gemetele se amestecau cu frânturi de fraze, ordine
neclare, dar pline de furie, rugăminţi disperate, scâncete şi bolboroseli.
Şi cu cât se apropiau mai mult de Kremlin, cu atât mai puternice
deveneau strigătele rănitului şi cu atât se încorda el mai tare pe targă…
— Am spus! Nu mai comentaţi! Vin spre noi… La pământ! Laşilor… Dar
oare cum… cum rămâne cu ceilalţi?! Nimeni n-o să poată… acolo,
nimeni! li se adresa Anton unor camarazi pe care numai el îi putea
vedea.
Fruntea i se acoperise de sudoare şi Oleg, care alerga alături de targă,
se folosea de scurtul răstimp în care militarii se opreau pentru a
schimba mâna cu care o duceau şi-i ştergea fruntea tatălui său cu o
cârpă. Melnik aprinse lanterna deasupra comandantului pazei, de
parcă încerca să-şi dea seama dacă acesta mai avea vreo şansă să-şi vină
în fire. Se vedea cum Anton strângea din dinţi, cum i se agitau
neliniştiţi globii oculari sub pleoape. Avea pumnii strânşi, iar trupul i
se smucea când într-o parte, când în cealaltă. Curelele îl împiedicau pe
Anton să cadă de pe targă, dar devenise din ce în ce mai greu de
transportat.
După încă vreo cincizeci de metri Melnik ridică mâna şi detaşamentul

— 453 —
se opri din nou. Pe jos se vedea un semn trasat grosolan cu vopsea.
Acum, capătul îngroşat al familiarei linii şerpuite se unea cu o linie
groasă şi roşie ce tăia de-a curmezişul tunelul aflat în faţa lor. Ulman
fluieră.
— S-a aprins lumina roşie, înseamnă că drumul e închis, zise cineva
din spate începând să râdă.
— E pentru viermi, nu pentru noi, i-o tăie stalkerul. Înainte!
Totuşi, acum înaintau din ce în ce mai încet. Melnik îi dădu lui Artiom
să ţină mânerul de la targă, veni în fruntea detaşamentului şi îşi puse
la ochi dispozitivul de vedere nocturnă. Dar nu încetase să se mai
grăbească doar din precauţie. În staţia Ghenştab, tunelul începea să
coboare şi mai abrupt şi, cu toate că rămăsese la fel de gol, dinspre
Kremlin se târa dâra invizibilă, dar palpabilă a prezenţei cuiva.
Învăluindu-i pe oameni, senzaţia respectivă le dădea convingerea că
acolo, în adâncul negru, se ascundea ceva inexplicabil, uriaş şi rău. Asta
nu semăna cu niciuna dintre senzaţiile încercate până acum de Artiom
– nici cu viforul întunecat care-l urmărise în tunelurile de la
Suharevskaia, nici cu vocile din ţevi, nici cu groaza superstiţioasă
generată şi întreţinută de oameni faţă de tunelurile care duceau către
Park Pobedî. Era din ce în ce mai convins că în spatele acestei senzaţii
se ascundea ceva… animat, totuşi viu. Artiom se uită la soldatul uriaş
care mergea în partea cealaltă a tărgii şi căruia stalkerul îi spusese
Ulman.
— Şi de ce luminează stelele pe turnurile Kremlinului? reveni Artiom
la întrebarea care-l frământa.
— Cine ţi-a spus că luminează? zise soldatul surprins de această
întrebare. Nici vorbă de aşa ceva. De fapt, uite cum stau lucrurile cu
Kremlinul – fiecare vede ce vrea. Unii spun că nici nu mai e acolo de
multă vreme, dar oamenii văd ceea speră să vadă. Vor să creadă că
„sfânta sfintelor” a rămas întreagă.
— Dar ce s-a întâmplat cu Kremlinul? întrebă Artiom.
— Nimeni nu ştie, răspunse cercetaşul, poate numai canibalii tăi. Eu
sunt încă tânăr, pe atunci aveam vreo zece ani. Dar cei care au
participat la lupte spun că nu au vrut să distrugă Kremlinul şi că au
aruncat în el cu o chestie secretă… O armă biologică. Chiar la început.
Treaba asta nu a fost observată imediat şi nici nu s-a dat alarma, dar

— 454 —
când şi-au dat seama despre ce fusese vorba, deja era prea târziu,
pentru că respectiva chestie a devorat tot ce era acolo, ba chiar i -a
înghiţit şi pe oamenii din împrejurimi. Mai trăieşte şi acum în spatele
zidurilor Kremlinului şi se simte minunat.
— Dar… cum îi înghite?
Artiom era urmărit mereu de imaginea luminii pâlpâitoare, parcă din
altă lume, emisă de stelele din vârful turnurilor Kremlinul ui.
— Ştii, a existat o insectă, se numea leul-furnicilor. Îşi săpa o gaură în
nisip, aşa, un fel de pâlnie, apoi se aşeza pe fundul ei şi deschidea gura.
Dacă o furnică trecea în grabă şi ajungea din întâmplare pe marginea
gropii, gata. S-a zis cu ea. Leul-furnicilor se mişca, nisipul aluneca spre
fundul gropii şi furnica pica direct în groapă, chiar în gura lui. Ei, uite,
în cazul Kremlinului e la fel. E suficient să nimereşti pe marginea
pâlniei, şi el te trage înăuntru, adăugă el zâmbind.
— Dar de ce intră oamenii înăuntru? insistă Artiom.
— Păi eu de unde să ştiu? Probabil e vorba de hipnoză… Îi atrage
cumva, se concentrează. Uite, ia-i de pildă pe amicii tăi canibali
iluzionişti. Îţi adorm creierul! Şi până nu ţi se întâmplă chiar ţie, nu
crezi. Aşa se explică de ce era să rămânem acolo.
— Şi atunci cum de mergem chiar într-acolo? întrebă nedumerit
Artiom.
— Asta nu e o întrebare pe care să mi-o pui mie, ci şefului. Dar din câte
înţeleg eu, trebuie să fii afară şi să te uiţi la turnuri şi la ziduri ca să te
poată înhăţa. Dar noi, după cât se pare, suntem deja înăuntru… Cum
să le vezi de aici?
Melnik se întoarse şi sâsâi supărat spre ei. Cel care vorbea cu Artiom
îşi luă seama imediat şi tăcu. Şi atunci se auzi sunetul pe care -l
acoperise vocea lui – ceva ce venea din adâncuri. Era ceva lent, care n-
avea nimic de bun augur. Să fi fost… Un mârâit? Era suficient să auzi o
singură dată sunetul acela – deşi nu părea să prevestească un lucru
groaznic, era aşa de insistent şi de neplăcut, că nu-ţi ieşea din cap atât
de uşor.
Trecură pe lângă trei porţi ermetice solide, aşezate una după alta.
Toate uşile erau deschise larg, invitându-te să intri, iar cortina de fier
era ridicată până aproape de tavan. „Iată uşile!” îşi spuse Artiom.
Suntem în prag.

— 455 —
Pereţii se dădură la o parte deodată, iar ei se treziră într-o sală de
marmură aşa de mare, că raza lanternelor puternice abia ajungea până
la peretele opus, unde se transforma într-o pată palidă. Tavanul, spre
deosebire de al celorlalte staţii secrete, era înalt şi susţ inut de nişte
coloane puternice, bogat ornamentate. De sus atârnau nişte lustre
masive, aurite şi înnegrite de vreme, care încă mai răspândeau o
strălucire elegantă atunci când erau luminate cu lanternele. Pereţii
erau acoperiţi cu un mozaic uriaş ce înfăţişa un bărbat cu mustaţă,
îmbrăcat în tunică, nişte oameni zâmbitori, purtând uniforme de
muncitori, fete tinere în haine modeste şi cu basmale albe de vară,
militari purtând caschete de modă veche, escadrile de bombardiere în
zbor, tancuri târându-se în formaţie şi, în fine, Kremlinul însuşi.
Această staţie uimitoare nu avea nume, dar tocmai lipsa lui îl făcea pe
Artiom să înţeleagă foarte bine unde ajunseseră.
Locul părea lăsat în paragină. Aveai impresia că pe-aici nu mai călcase
picior de om de mai multe decenii. Ceva mai departe, pe şine, se afla
un tren cu o înfăţişare neobişnuită. Avea numai două vagoane, dar
acestea erau blindate şi vopsite în culori de camuflaj, verde-închis. În
locul ferestrelor erau nişte deschizături înguste, ce aminteau de gurile
de tragere, dar care erau acoperite cu sticlă fumurie. Uşile, câte una la
fiecare vagon, erau închise. Artiom îşi spuse că era posibil ca stăpânii
Kremlinului să nu fi apucat să se folosească de această linie secretă
pentru a fugi.
Ieşiră pe peron şi se opriră.
— Deci aşa e aici… zise stalkerul şi îşi ridică capul spre tavan, atât cât
îi permitea casca. Câte poveşti am auzit… dar nu e deloc ca acolo…
— Unde mergem mai departe? îl întrebă Ulman.
— Habar n-am, recunoscu Melnik. Trebuie să ne uităm în jur.
De data asta, stalkerul nu mai părăsi detaşamentul, şi începură să
înainteze încet împreună. Staţia avea totuşi ceva care o făcea să semene
cu una obişnuită. La marginea peronului se aflau tot două linii aşezate
în stânga şi în dreapta acestuia, iar sala prelungă avea la ambele capete
două scări rulante oprite pentru totdeauna, ce dispăreau în nişte
arcade măreţe. Cea care era mai aproape de ei urca, cealaltă cobora
până la o adâncime inimaginabilă. Probabil că pe undeva pe-acolo era
şi un lift – fiindcă, se pare, foştii locatari ai Kremlinului nu dispuneau,

— 456 —
la fel ca muritorii de rând, de suficient timp pentru a-şi permite să
folosească scările rulante.
Starea de încântare care-l cuprinsese pe Melnik li se transmitea şi
celorlalţi. Încercau să ajungă cu luminile lanternelor până la bolţile
înalte, privind sculpturile din bronz din mijlocul sălii – un adevărat
palat subteran. Începuseră chiar şi să vorbească în şoaptă pentru a nu
tulbura cu vocile lor liniştea locului. Privind entuziasmat în jur, Artiom
uită complet şi de pericole, şi de preotul sinucigaş, şi de strălucirea
ademenitoare a stelelor Kremlinului. Un singur gând mai avea în cap:
încerca să-şi imagineze cât de incredibil de frumoasă trebuie să fi
arătat această staţie în lumina strălucitoare a lustrelor ei extravagante.
Oamenii se apropiară de celălalt capăt al sălii, unde începeau treptele
scărilor rulante care coborau. Artiom încercă să-şi imagineze ce putea
fi acolo jos. Poate că se mai afla încă o staţie, ale cărei garnituri
porniseră direct spre buncărele secrete din Urali? Sau poate că liniile
duceau spre nenumăratele coridoare ale beciurilor şi cazematelor din
timpuri imemoriale? O fortăreaţă subterană? Rezerve strategice de
armament, medicamente şi alimente? Sau pur şi simplu era panglica
dublă a unor scări nesfârşite care coborau cât vedeai cu ochii? Oare nu
aici se afla cel mai adânc punct al metroului, cel despre care vorbise
chiar Han?
Artiom îşi punea imaginaţia la lucru şi născocea tablouri incredibile,
amânând astfel momentul în care, apropiindu-se de marginea scărilor
rulante, avea să vadă în cele din urmă ce se afla de fapt jos. De aceea
nu ajunsese primul la scară. Omul care tocmai îi povestise despre leul-
furnicilor ajunse mai înainte la arcadă, dar ţipă şi se retrase speriat. Iar
peste o clipă îi veni rândul lui Artiom.
Încet, ca nişte atlanţi din basme care-şi întindeau muşchii după un
somn secular, ambele scări rulante se puseră în mişcare. Cu un scârţâit
încordat, ca de oase bătrâne, treptele o luară în jos creând un tablou
incredibil de sinistru… Ceva nu se potrivea aici, nu corespundea cu
ceea ce ştia şi-şi aducea aminte Artiom despre scările rulante. Simţea
asta, dar nu reuşea deloc să apuce de coadă umbra înţelegerii.
— Auzi ce încet merg? Ştii, nu sunt mişcate de un motor… Maşinăriile
nu funcţionează, îi explică Ulman.
Desigur, tocmai despre asta era vorba – scârţâitul scărilor şi al

— 457 —
rulmenţilor neunşi erau sunetele pe care le scotea mecanismul
reînviat. Asta era tot? Artiom începu din nou să audă bolborositul şi
clefăitul pe care le auzisese în tunel. Sunetele veneau din adâncuri, din
locul spre care coborau scările rulante. Prinse curaj şi, apropiindu-se
de margine, lumină tunelul înclinat prin care se târa din ce în ce mai
repede panglica maro-negricioasă a scărilor.
Pentru o clipă, i se păru că misterul Kremlinului i se dezvăluia în faţa
ochilor. Printre crăpăturile dintre trepte văzu nişte ridicături de un
maro murdar, uleios, curgător şi, în acelaşi timp, viu. Cu nişte
plescăituri scurte, acel ceva aproape că ieşea prin crăpături. Toată
materia aceea se ridica şi cobora la unison pe toată lungimea scării
rulante, până unde putea străbate privirea lui Artiom. Toate aceste
plescăituri produse de o substanţă vie, fără îndoială, erau parte a unui
întreg uriaş care punea în mişcare scările. Iar undeva, departe, jos, la o
adâncime de câteva zeci de metri, aceeaşi substanţă murdară şi
uleioasă curgea în voie pe podea, umflându-se şi plesnind, curgând,
fremătând şi scoţând aceleaşi sunete ciudate şi respingătoare. Arcada
i se păru lui Artiom o monstruoasă gură căscată, bolţile tunelului prin
care coborau scările rulante – un laringe, iar treptele care duceau
înăuntru – limba lacomă a unei zeităţi străvechi, înfricoşătoare, trezite
de nou-veniţi.
După aceea conştiinţa lui fu parcă atinsă, mângâiată de mâna cuiva.
Mintea i se goli complet, asemenea tunelului prin care merseseră. Nu-
şi mai dorea decât un lucru: să coboare cu scările încet, până la capăt,
unde îl aştepta împăcarea şi răspunsul la toate întrebările. Apoi văzu
din nou, cu ochii minţii, stelele Kremlinului.
— Artiom! Fugi!
O mănuşă îl pocni peste obraji, arzându-i pielea.
El îşi veni în fire şi înlemni: lichidul cafeniu se târa prin tunel,
umflându-se vizibil, crescând şi spumegând, ca laptele de vacă dând în
clocot. Picioarele nu-l ascultau şi momentul de luciditate fusese
extrem de scurt; tentaculele invizibile îi eliberaseră numai pentru o
clipă raţiunea, pentru ca apoi s-o prindă iarăşi cu putere şi s-o tragă
înapoi în întuneric.
— Trage-l! Mai întâi pe băiat! Hai, nu mai plânge…
— E greu… Şi mai e şi ăsta, rănitul…

— 458 —
— Lasă, lasă targa! Unde te duci cu targa?
— Stai puţin, o să urc şi eu, în doi e mai uşor…
— Mâna, mâna, dă mâna! Hai, mai repede!
— O, Doamne!… Deja a ieşit…
— Trage… Nu te uita, nu te uita acolo! Mă auzi?
— Dă-i peste obraji! Uite aşa!
— La mine! E ordin! Te împuşc!
Nişte imagini ciudate apăreau şi dispăreau brusc: latura verde a unui
vagon, plină de nituri, nu se ştie de ce, tavanul răsturnat, apoi podeaua
murdară… întuneric… din nou blindajul verde… apoi lumea încetă să
se mai legene, să clipească, se linişti şi îngheţă. Artiom se ridică uşor şi
se uită în jur.
Stăteau jos, împrejurul lui, pe acoperişul trenului blindat. Toate
lanternele fuseseră închise, cu excepţia uneia mici, de buzunar, pe care
o puseseră în mijloc. Nu era lumină suficientă pentru a vedea ce se
întâmplă în sală, dar din toate părţile se auzea ceva care părea să
clocotească, să freamăte şi să se reverse.
Avea senzaţia că cineva încerca, parcă pe pipăite, cu precauţie, să
ajungă din nou la mintea lui, dar îşi scutură capul şi tulburarea i se
risipi în scurt timp.
Se uită în jur şi-i numără mecanic pe membrii detaşamentului care se
înghesuiau pe acoperiş. Acum erau cinci, dacă nu-i punea la socoteală
pe Anton, care nu-şi revenise încă, şi pe fiul lui. Artiom observă ca prin
vis că un militar dispăruse undeva, apoi gândurile i se risipiră din nou.
De îndată ce capul i se goli, raţiunea începu din nou să-i alunece într-
un abis agitat şi tulbure. Era greu să se lupte singur cu asta. În
fracţiunea de secundă în care reuşise să identifice problema, încercă să
se agaţe de acea idee. Era vital să îşi ţină mintea ocupată. Nu conta cu
ce, doar să o ţină ocupată. Se părea că şi ceilalţi se confruntau cu
aceeaşi problemă.
— Uite ce s-a întâmplat cu porcăria asta sub efectul radiaţiilor. Aveau
dreptate când spuneau că e o armă biologică! Dar nici ei nu s-au gândit
ce efect cumulativ se va obţine! Bine măcar că e în spatele zidului şi nu
iese în oraş… spuse Melnik.
Nimeni nu-i răspunse. Militarii amuţiseră şi ascultau distraţi.
— Vorbiţi, vorbiţi! E important să nu tăceţi! Mizeria asta vă macină

— 459 —
creierul! Ei, Ohanesian! La ce te gândeşti? îl îmboldi stalkerul pe unul
dintre subordonaţii lui. Ulman, fir-ar să fie! Unde te uiţi? Priveşte la
mine! Nu tăceţi!
— E blândă… Ne cheamă… îi răspunse viteazul Ulman, clipind.
— Ce blândă? N-ai văzut ce s-a întâmplat cu Deliaghin? zise stalkerul
şi îi trânti o palmă zdravănă peste obraz, aşa că privirea tulbure a
militarului se limpezi pentru scurtă vreme.
— De mâini! Luaţi-vă cu toţii de mâini! striga din toţi rărunchii Melnik.
Nu tăceţi! Artiom! Serghei! La mine, priviţi la mine!
Un metru mai jos, clocotea acea substanţă îngrozitoare care părea să fi
umplut tot peronul. Influenţa pe care o exercita asupra lor devenise
din ce în ce mai puternică şi simţeau că nu vor mai putea să i se
împotrivească multă vreme.
— Băieţi! Flăcăi! Nu cedaţi! Ia hai… în cor! Să cântăm! îi îndemnă
stalkerul nevrând să se lase bătut.
Trăgea de soldaţii lui, le dădea palme sau îi făcea să-şi vină în fire cu
atingeri uşoare.
— „Ridică-te, ţară uriaşă… Ridică-te pentru bătălia finală!” începu el
răguşit şi falsând. „Cu for-ţa nea-gră fas-cis-tă… Cu hoar-da
blestemată…”32
— „Mââââ-niii-ia nobilă… să se ridice ca un val clocotitor” continuă
Ulman.
Substanţa care înconjura trenul începu să clocotească de două ori mai
puternic. Artiom nu cântă cu ei. Nu ştia cuvintele cântecului şi,
oricum, credea că degeaba cântau militarii despre forţa neagră şi valul
clocotitor.
Cu excepţia lui Melnik, nimeni nu mai ştia ce urmează după prima
strofă şi refren, aşa că Melnik cântă singur, cu ochii strălucind
ameninţător şi nelăsând pe nimeni să fie distras:

— „Precum doi poli diferiţi în toate suntem noi ostili!

Noi ne luptăm pentru lumină şi pace,
Ei – pentru împărăţia întunericului…”

32
Unul dintre cele mai cunoscute cântece militare din cel de-Al Doilea Război
Mondial.
— 460 —
De data asta, aproape toţi cântară refrenul, ba chiar şi micul Oleg
încercase să-şi aducă aminte cuvintele. Corul discordant al vocilor
bărbăteşti aspre, răguşite de la fumat, începu să răsune, cu ecou, în sala
sumbră, nesfârşită. Sunetul cântecului lor se ridica spre bolţile înalte,
decorate cu mozaic, se lovea de ele, cădea şi se cufunda în substanţa
aceea clocotitoare şi vie. În orice altă situaţie, şapte bărbaţi zdraveni,
urcaţi pe acoperişul unui tren şi cântând acolo nişte cântece fără rost,
i s-ar fi părut lui Artiom ceva absurd şi ridicol, dar ceea ce vedea acum
semăna mai degrabă cu o scenă groaznică dintr-un coşmar. Şi tare mai
voia să se trezească…

— „Mââââ-niii-ia nobiiiilă
Să se ridice ca un val clocotiiiitor,
Este un război popuuuuuular,
Un război sfânt!”

Deşi nu cânta, Artiom deschidea silitor gura şi se legăna în ritmul

muzicii. Pentru că nu auzise cuvintele din prima strofă, îşi spuse că la
început era vorba fie de supravieţuirea oamenilor din metrou, fie – de
ce nu? – de opoziţia faţă de Întunecaţi, sub asaltul cărora trebuia să
cadă draga lui staţie. Apoi urmă o strofă despre fascişti şi Artiom îşi
dădu seama că era vorba despre lupta militarilor Brigăzii Roşii cu
luptătorii de la Puşkinskaia…
Când se desprinse din gândurile lui, îşi dădu seama că nu se mai auzea
corul. Poate că nici Melnik nu ştia celelalte strofe sau poate că pur şi
simplu nu mai cânta nimeni cu el.
— Băieţi! Hai să cântăm mai bine Kombat33, ce ziceţi? zise stalkerul
făcând încă o încercare de a-şi convinge oamenii. „Tată, comandant de
batalion, tată, comandant de batalion. Nu ţi-ai ascuns inima în spatele
băieţilor”, începu Melnik să cânte, apoi tăcu şi el.
Detaşamentul fusese cuprins de o amorţeală ce nu prevestea nimic
bun. Luptătorii începură să-şi desprindă mâinile şi cercul se rupse.
Tăceau toţi, chiar şi Anton, care până atunci aiurase mereu şi
bolborosise ceva. Simţind că în golul care îi apărea în cap se revărsa

33 Abreviere în limba rusă pentru „comandant de batalion”.

— 461 —
lichidul cald şi tulbure al indiferenţei şi al oboselii, Artiom încercă să -
l oprească, gândindu-se la misiunea pe care o avea, apoi spunând în
sinea lui versurile pentru copii pe care şi le aducea aminte, după care,
pur şi simplu repeta: „Cred, cred, cred că nu te vei strecura în mine…”
Soldatul pe care stalkerul îl numise Ohanesian se ridică deodată de la
locul lui, cât era de lung. Artiom înălţă indiferent privirea spre el.
— Ei, e timpul să plec. Rămâneţi cu bine, zise el în chip de rămas-bun.
Ceilalţi se uitau tâmp la camaradul lor, fără să-i răspundă, doar
stalkerul dădu din cap spre el. Ohanesian se apropie de margine şi, fără
nicio ezitare, făcu un pas înainte. Nu scoase niciun strigăt, dar de jos
se auzi un sunet neplăcut, un soi de plescăit amestecat cu un mormăit
flămând.
— Mă cheamă… Mă cheaaaamă… spuse cântat Ulman şi dădu şi el să
se ridice.
În capul lui Artiom, invocaţia „Eu cred că nu te vei strecura în mine!”
se oprise la „cred” şi acum pur şi simplu repeta asta, fără să -şi dea
seama că o face cu voce tare. Apoi, fără să se mai poată stăpâni, îşi dori
din toate puterile să se uite în jos pentru a se convinge că masa
mişcătoare de acolo era într-adevăr monstruoasă, aşa cum i se păruse
înainte. Dar dacă greşise? Îşi aduse aminte din nou de stelele de pe
turnurile Kremlinului, îndepărtate şi ademenitoare…
Şi atunci micul Oleg sări uşor de la locul lui şi, după ce alergă puţin, se
aruncă în jos râzând vesel. Clocotul viu de dedesubt clefăi încet,
primind trupul băiatului. Artiom îşi dădu seama că-l invidiază şi se
pregăti s-o facă şi el, dar peste vreo două secunde după ce masa aceea
se închise deasupra capului lui Oleg, poate chiar în clipa în care ea îi
lua viaţa, tatăl băiatului începu să strige şi se trezi. Respirând cu
greutate şi privind speriat în jur, Anton se ridică şi începu să-i scuture
pe ceilalţi, cerând un răspuns de la ei:
— Unde e?! Ce-i cu el? Unde e fiul meu?! Unde e Oleg? Oleg! Olejek!
Încet-încet, chipurile luptătorilor începură să capete o expresie plină
de înţelegere. Până şi Artiom începu să-şi vină în fire. Nu era convins
că-l văzuse cu adevărat pe Oleg sărind în acea substanţă clocotitoare.
Aşa că nu răspunse nimic, ci doar încercă să-l liniştească pe Anton care,
nu se ştie cum, părea să fi simţit că se întâmplase un lucru ireparabil şi
se manifesta din ce în ce mai zgomotos. Dar isteria lui îi scoase din

— 462 —
amorţeală şi pe Artiom, şi pe Melnik, şi pe ceilalţi membri ai
detaşamentului. Tuturor li se transmisese agitaţia şi disperarea lui
plină de furie, iar mâna nevăzută care le controla cu înverşunare
conştiinţa se retrase, de parcă fusese friptă de ura ce clocotea în e i. Lui
Artiom şi, se pare, tuturor celorlalţi le revenise în cele din urmă
capacitatea de a gândi limpede, care – acum îşi dădea seama de asta –
le dispăruse de când se apropiaseră de staţie.
Stalkerul trase câteva focuri de probă în substanţa care bolboro sea, dar
fără vreun rezultat. Apoi îl puse pe militarul înarmat cu aruncătorul de
flăcări să-şi dea jos raniţa cu combustibil de pe umeri şi, la semnalul
lui, să o arunce cât mai departe de tren. După ce le ordonă altor doi
oameni să lumineze locul în care căzuse, el se pregăti de tragere şi dădu
semnalul. După ce se învârti pe loc, militarul aruncă raniţa, fiind cât p-
aci să zboare şi el odată cu ea, şi abia reuşi să-şi păstreze echilibrul pe
marginea acoperişului. Raniţa se ridică cu greutate în aer şi începu să
cadă la vreo cincisprezece metri depărtare de tren.
— Jos!
Melnik mai aşteptă puţin, până când obiectul atinse suprafaţa
mişcătoare şi uleioasă, apoi apăsă pe trăgaci.
Întins pe acoperiş, Artiom asistă la ultimele secunde de zbor ale
raniţei. Imediat ce auzi pocnetul împuşcăturii, îşi ascunse faţa şi se lipi
cât putu de tare de blindajul rece. Explozia avusese o mare forţă:
Artiom era cât pe-aci să fie smuls de pe acoperiş şi întreg trenul se
clătină. Prin pleoapele mijite văzu cum se împrăştia pe peron vâlvătaia
de un portocaliu murdar a combustibilului arzând.
Cam un minut nu se întâmplă nimic. Clocotul şi freamătul nu se
diminuaseră, iar Artiom se aştepta deja ca în foarte scurtă vreme masa
aceea să-şi revină după neplăcerea urâtă pe care i-o cauzaseră şi să
înceapă din nou să-i învăluie raţiunea în pelicula ei sufocantă. Dar, în
loc de asta, zgomotul începu să se îndepărteze treptat.
— Pleacă! Pleacă! începu să urle bucuros Ulman, drept în urechea lui.
Artiom îşi ridică privirea. În lumina lanternei, se vedea clar că masa
care ocupase până atunci aproape toată sala uriaşă se strângea şi se
retrăgea, întorcându-se spre scările rulante.
— Mai repede! zise Melnik şi se ridică. Imediat cum începe să alunece
în jos, veniţi cu toţii după mine, în tunelul ăla!

— 463 —
Artiom se miră cum de era dintr-odată atât de hotărât, dar nu întrebă
nimic, punând nehotărârea de care dăduse dovadă Melnik ceva mai
devreme pe seama amăgirii cauzate de substanţa aceea. Acum
stalkerul se transformase complet: era din nou comandantul
detaşamentului, treaz, rapid şi care nu accepta nicio împotrivire.
Nu mai aveau vreme să stea pe gânduri şi nici nu-şi doreau s-o facă.
Singurul lucru care îl preocupa acum era găsirea unei căi de a părăsi
cât mai repede staţia blestemată, înainte să-şi revină creatura ciudată
din beciurile Kremlinului şi să se întoarcă pentru a-i înfuleca. Staţia nu
i se mai părea uimitoare şi minunată: acum, totul era ostil şi
respingător. Până şi privirile muncitorilor şi ale ţărăncilor din
imaginile de pe pereţi erau mânioase, iar cei care zâmbeau o făceau
într-un fel forţat şi respingător.
După ce săriră cum-necum pe peron („Numai de nu s-ar întoarce, iar
retragerea să fie doar o manevră înşelătoare”, tot repeta Artiom), o
luară la fugă spre capătul opus al sălii. Anton îşi revenise de-a binelea
şi alerga cu toţi ceilalţi, astfel că nimic nu întârzia înaintarea
detaşamentului. După douăzeci de minute de fugă nebună prin tunelul
negru, Artiom începu să se sufoce, iar ceilalţi se simţeau şi ei cam
obosiţi. În cele din urmă stalkerul le permise să treacă de la fugă la
mers rapid.
— Unde mergem? îl întrebă Artiom pe Melnik atunci când îl ajunse
din urmă.
— Cred că acum suntem sub strada Tverskaia… În curând trebuie să
ieşim la Maiakovskaia. Acolo o să vedem.
— Dar cum de ai aflat în ce tunel trebuie să mergem? se hotărî Artiom
să întrebe.
— Scria pe harta pe care am găsit-o la Statul-Major General. Dar mi-
am adus aminte numai în ultima clipă despre asta. Mă crezi sau nu, dar
cum am intrat în staţie, mi-a zburat cu totul din minte.
Artiom căzu pe gânduri. Rezulta de aici că entuziasmul lui pentru
staţia Kremlinului, pentru tablouri şi sculpturi, pentru întinderea şi
măreţia ei nu erau ale lui? Oare acea exaltare îi fusese indusă de
creatura înfricoşătoare care se ascundea în Kremlin?
Apoi îşi aduse aminte despre repulsia şi frica resimţite faţă de staţie
când vraja dispăruse. Şi atunci începu să se îndoiască şi de faptul că

— 464 —
acele sentimente îi aparţineau tot lui. Era oare posibil ca, aşa cum la
început le transmisese entuziasmul şi dorinţa de a sta cât mai mult în
staţie, „leul furnicilor” să-i facă să simtă dorinţa de neoprit de a fugi de
acolo cât îi ţineau picioarele, atunci când îi produseseră durere?
Care sentimente îi aparţineau cu adevărat şi se născuseră în mintea lui?
Oare creatura îi eliberase acum raţiunea sau continua să-i dicteze ce să
gândească şi să-i inducă trăirile? În ce moment intrase sub influenţa ei
hipnotică? Şi, la urma urmei, oare fusese vreodată liber în alegerile lui?
Artiom îşi aminti din nou discuţia avută cu cei doi locuitori ciudaţi din
Polianka.
Privi în urmă: la doi paşi de el mergea Anton. Nu se mai agăţa de el
punându-i întrebări legate de ceea ce se întâmplase cu fiul lui: cineva
îi răspunsese. Faţa îi împietrise şi devenise ca a unui mort, iar privirea
îi părea îndreptată în interior. Oare înţelegea Anton că fuseseră la un
pas numai de salvarea băiatului? Că moartea lui fusese un accident
ridicol? Dar tocmai moartea lui Oleg le salvase viaţa celorlalţi. Fusese
deci un accident sau o jertfă?
— Ştiţi, e posibil să ne fi salvat numai datorită lui Oleg. Mulţumită lui…
v-aţi trezit, îi spuse el lui Anton, fără a preciza cum se întâmplase.
— Da, răspunse bărbatul indiferent.
— El ne-a spus că aţi lucrat în trupele de rachetişti, în complexuri
strategice, aşa e?
— Tactice, îl corectă Anton. La Tocika, la Iskander… M-au mutat
aproape imediat.
— Dar sistemul de foc în salve? Smerci, Uragan? întrebă stalkerul după
o pauză, trăgând cu urechea la discuţia lor.
— Şi la astea mă pricep. Înainte mă interesa orice, voiam să încerc tot.
Până când am văzut şi singur unde duce asta.
În vocea lui nu se vădea nici cel mai mic semn de interes şi nici vreo
nelinişte în legătură cu faptul că secretul lui aşa de bine păzit le era
acum dezvăluit unor străini. Răspundea scurt, mecanic. Dând din cap
mulţumit, Melnik îi lăsă din nou singuri, luând-o înainte.
— Avem mare nevoie de ajutorul tău, spuse Artiom precaut, sondând
terenul. La noi, la VDNH, se întâmplă lucruri groaznice… începu el.
Se opri imediat. După cele văzute în ultimele zile, ceea ce se petrecea
la VDNH nu-l mai speria aşa de tare, nu i se mai părea ceva

— 465 —
extraordinar, care ar fi dus la prăbuşirea metroului şi la distrugerea
definitivă a omenirii. Se împăcase cu ideea aceasta, reamintindu-şi că
poate nici nu era a lui, ci era din nou indusă din afară…
— Acolo, la noi, pătrund de la suprafaţă nişte creaturi venite de la
suprafaţă… continuă el, venindu-şi în fire.
Dar Anton îl opri cu un gest.
— Spune pur şi simplu ce trebuie făcut şi o să fac, răspunse el sec.
Acum am timp… Cum să mă întorc acasă fără copil?
Artiom dădu neliniştit din cap şi se îndepărtă de comandant, lăsându-
l singur cu gândurile lui. Acum se simţea groaznic: să ceară ajutor de
la un om care tocmai îşi pierduse copilul. Doar din vina lui, a lui
Artiom, îl pierduse.
Îl ajunse din nou pe stalker din urmă. În mod cert, Melnik era bine
dispus: lăsând detaşamentul în urmă, înşirat în spatele lui, fredona
încetişor ceva şi, când îl văzu pe Artiom, îi zâmbi. Trăgând cu urechea
la melodia pe care încerca să o reproducă, Artiom recunoscu acelaşi
cântec despre războiul sfânt pe care îl cântaseră cu toţii pe acoperişul
trenului.
— Ştiţi, mai întâi mi-am zis că acest cântec este despre războiul nostru
cu Întunecaţii, zise el. Dar mai apoi mi-am dat seama că este despre
fascişti. Cine l-a compus, comuniştii de pe Linia Roşie?
— Cântecul acesta are o sută de ani, dacă nu chiar o sută cincizeci, îi
răspunse Melnik dând din cap. A fost scris mai întâi pentru un război,
apoi l-au folosit la altul. De aceea e bun, pentru că e potrivit pentru
orice război. Cât va exista omenirea, unii se vor considera mereu a fi
forţa luminii, iar pe duşmani îi vor numi forţa întunericului.
„Şi aşa vor gândi ambele tabere”, îşi spuse Artiom. „Oare asta
înseamnă…” Gândurile i se întoarseră iarăşi la Întunecaţi. „Oare asta să
însemne că pentru aceştia, oamenii obişnuiţi reprezintă întunericul,
răul absolut?”
Artiom se opri şi îşi impuse să nu se mai gândească la Întunecaţi ca la
nişte duşmani obişnuiţi. Era suficient să le întredeschizi uşa
compătimirii şi după aceea nu le mai puteai ţine piept în nicio staţie…
— Uite, când ai spus despre cântecul acesta că este potrivit pentru
toate timpurile, mi-a venit ceva în minte, spuse pe neaşteptate Melnik.
Cred că ţara noastră ne arată că toate epocile au fost la fel. Oamenii…

— 466 —
Nu poţi să-i schimbi în niciun fel. N-ai ce să le faci. Uite, se vede că a
venit deja sfârşitul lumii şi că nu mai poţi să ieşi afară fără costum de
protecţie şi s-au răspândit tot felul de mizerii pe care înainte numai în
filme le puteai vedea. Dar nu! Nu-i poţi impresiona! Ei sunt la fel.
Uneori mi se pare că nu s-a schimbat nimic. Uite, am fost azi în
Kremlin, zise el zâmbind strâmb, şi mi-am spus: „În principiu, nici
acolo nu e nimic nou. Se întâmplă aceleaşi lucruri ca înainte.” Azi nici
măcar n-am mai ştiut sigur când anume ne-au aruncat nenorocirea
asta – acum treizeci de ani sau acum trei sute?
— Dar oare acum trei sute de ani exista deja o asemenea armă? zise cu
îndoială Artiom, însă stalkerul nu-i răspunse nimic.
Mai dădură de vreo două sau trei ori de imaginile Marelui Vierme
desenate pe jos, dar nu se întâlniră nici cu sălbatici, nici cu urmele
prezenţei lor recente. Şi dacă după primul desen întâlnit militarii se
puseseră în gardă, regrupându-se astfel încât să le fie mai uşor să se
apere, după al treilea desen încordarea li se risipi.
— Nu au minţit, într-adevăr, azi e o zi sfântă, nu stau în staţii şi nici
nu intră în tuneluri, remarcă uşurat Ulman.
Stalkerul era preocupat de altceva. După calculele lui, locul unde
fusese intrarea în metrou şi unde începea tunelul către unitatea de
rachete trebuia să fie foarte aproape. Verificând la fiecare minut planul
desenat de mână, repeta distrat:
— E pe undeva pe aici… Nu e ăsta? Nu, nu e la colţul acela… Şi unde
este uşa ermetică? Trebuia să fi ajuns deja…
În cele din urmă se opri la o bifurcaţie. La stânga era o fundătură
închisă cu un grilaj, iar la capătul ei se vedeau resturile unei porţi
ermetice. La dreapta, cât bătea lumina lanternelor, se întindea un tunel
drept.
— Aici este! conchise Melnik. Am ajuns. Conform hărţii, totul se
potriveşte. În partea aceea, dincolo de grilaj, sunt nişte ruine ca la Park
Pobedî. Şi tot acolo trebuie să fie şi galeria unde l -au doborât pe
Tretiak. Aşa… medita el, luminând planul cu o lanternă de buzunar.
De la ramificaţia asta, tunelul duce direct la divizia aceea, iar ăsta
merge la Kremlin, de unde am venit, deci e corect.
Apoi se strecură prin grilaj împreună cu Ulman şi înaintară vreo zece
minute prin fundătura aceea, examinând cu lanterna pereţii şi tavanul.

— 467 —
— E în ordine! Există o trecere, iar de data asta e în podea – un capac
rotund, ca un capac de canalizare. Gata, am ajuns. Facem o pauză, le
comunică stalkerul întorcându-se.
Imediat ce se aşezară cu toţii şi îşi dădură jos raniţele din spinare, lui
Artiom i se întâmplă ceva ciudat: în ciuda poziţiei incomode, îl
cuprinse somnul imediat, fie din cauza oboselii acumulate în ultimele
zile, fie din cauza otrăvii de la acul paralizant, ale cărei efecte
secundare încă se mai făceau simţite.

Se văzu din nou trezindu-se în cortul de la VDNH. La fel ca în visele

precedente, în staţie era întuneric şi pustiu. Fără să-şi dea seama de ce
visa numai asta, acum Artiom ştia totuşi dinainte ce se va întâmpla. O
salută familiar pe fetiţa care se juca şi nu mai încercă s-o întrebe nimic.
În schimb, porni direct spre linii. Strigătele şi rugăminţile îndepărtate
care cereau îndurare aproape că nu-l mai speriau. Ştia că altul era
motivul pentru care avea din nou, pentru a nu ştiu câta oară, acest vis.
Şi motivul acesta se ascundea în tuneluri. Trebuia să afle natura
ameninţării, să afle circumstanţele şi să le transmită aliaţilor din sud.
Dar imediat ce era înconjurat de întunericul tunelului, siguranţa de
sine şi certitudinea că ştia de ce se afla acolo şi cum trebuia să
procedeze dispăreau.
I se făcu frică din nou – exact ca atunci când, de unul singur, trecuse
pentru prima oară dincolo de graniţele staţiei. Şi, exact ca prima oară,
îl speriaseră nu atât întunericul şi foşnetul, cât mai degrabă
necunoscutul şi imposibilitatea de a anticipa ce pericol ascundeau cei
o sută de metri ai tunelului. Vag, ca în cazul unor evenimente care i s-
ar fi putut întâmpla într-o altă viaţă, îşi aminti cum procedase în visele
precedente şi se decise totuşi ca de data asta să nu cadă pradă spaimei
şi să meargă înainte, până va da ochii cu ceea ce se ascundea acolo,
aşteptându-l.
Cineva venea spre el. Agale, cu aceeaşi viteză cu care înainta Artiom,
dar nu cu paşii săi fricoşi, şovăitori, ci cu un mers hotărât, apăsat.
Încremeni şi îşi ţinu răsuflarea, iar celălalt se opri şi el. Când, judecând
după sunet, mai rămăseseră vreo trei metri până la dublul său pierdut
în întuneric, genunchii lui Artiom nu mai tremurau pur şi simplu, ci se
clătinau. Cu toate astea, găsi puterea să mai facă încă un pas. Dar, după

— 468 —
ce simţi pe pielea feţei şi pe puful de pe obraji mişcarea aerului produsă
de cel care se apropiase aşa de mult de el, nu se mai putu abţine.
Întinzând mâna, împinse fiinţa nevăzută şi o luă la fugă. De data asta,
nu se mai împiedică şi alergă destul de mult, o oră sau două. Dar staţia
lui nu apărea deloc, şi nu era, de fapt, nicio staţie, nu era nimic, numai
un tunel întunecat, nesfârşit. Şi asta se dovedise a fi şi mai îngrozitor.
— Ei, gata nu mai moţăi, o să ratezi adunarea, îi zise Ulman,
împingându-l în umăr. Şi cum de reuşeşti? adăugă el cu invidie.
Artiom se scutură şi se uită vinovat la ceilalţi. După câte se părea,
uitase de toate pentru câteva minute. Detaşamentul stătea aşezat în
cerc, iar în centrul lui se afla Melnik, care dădea ordine, arăta şi explica.
— Uite, spunea el. Până la destinaţie sunt, probabil, vreo douăzeci de
kilometri. Asta nu e nimic, dacă mergem în pas rapid şi nu dăm peste
obstacole, până la amiază putem să ajungem. O parte se află la
suprafaţă, dar dedesubt e un buncăr, iar tunelul duce la el. Habar n-
am cum s-a nimerit să rămână întreg. Dar nu avem timp de gândire.
Va trebui să ne împărţim. Te-ai trezit? Tu o să te întorci în metrou, ţi-
l dau pe Ulman, îi spuse el lui Artiom. Cu ceilalţi o să mergem la divizie.
Artiom vru să deschidă gura, pregătindu-se să protesteze, dar stalkerul
îl întrerupse cu un gest nerăbdător. Aplecat peste mormanul de raniţe
puse pe jos, începu să împartă echipamentul.
— Voi luaţi două costume de protecţie, iar la noi rămân patru – nu se
ştie ce se va întâmpla acolo. Plus staţiile radio – una vouă, una nouă.
Bine că am luat de două ori mai multe lucruri de la magazie, zise el
mulţumit. Deci aşa. Acum instrucţiunile. Mergeţi la Prospekt Mira.
Acolo trebuie să vă aştepte, am trimis mesageri. Mâine – explică el
uitându-se la ceasul de mână –, exact peste douăsprezece ore, o să
urcaţi la suprafaţă şi o să recepţionaţi semnalul nostru. Dacă totul e în
ordine şi vom fi în eter, trecem la stadiul următor al operaţiunii.
Misiunea voastră este să vă apropiaţi de Grădina Botanică cât puteţi de
mult, să vă urcaţi cât mai sus şi să ne ajutaţi să orientăm corect tirul.
Suprafaţa de distrugere a rachetei Smerci e limitată şi nu se ştie câte
rachete au mai rămas acolo, iar parcul e mare. Nu te teme, îl linişti
dinainte pe Artiom, astea o să le facă numai Ulman, tu doar o să -l
însoţeşti. Sigur, eşti şi tu util, ştii cel puţin cum arată Întunecaţii ăia.
Cred că pentru orientare e foarte potrivit turnul Ostankino, continuă

— 469 —
el. Are o porţiune îngroşată la mijloc, iar acolo se afla cândva un
restaurant. Tot acolo se mai vindeau şi nişte sendvişuri cu icre negre la
nişte preţuri astronomice. Dar oamenii nu veneau pentru ele, ci pentru
priveliştea Moscovei. De acolo, Grădina Botanică se vede ca în palmă.
Încercaţi să ajungeţi în turn. Dacă nu puteţi în turn, alături sunt nişte
blocuri albe, în forma literei U şi, dacă dăm crezare rapoartelor
primite, sunt aproape nelocuite. Aşa… Asta e o hartă a Moscovei pentru
voi, iar asta – pentru noi. Acolo, totul e împărţit în cvadrate. Pur şi
simplu priviţi şi transmiteţi. Restul e treaba noastră. Nu e nimic
complicat, îi asigură el. Întrebări?
— Dar dacă acolo n-au niciun cuib? întrebă Artiom.
— Ei, dacă nu, nu, zise stalkerul şi bătu cu palma în hartă, dând de
înţeles că nu intenţionează să discute o asemenea situaţie incredibilă.
Mai am ceva pentru tine, adăugă el, făcându-i cu ochiul lui Artiom.
Cotrobăind prin rucsac, Melnik scoase de acolo o pungă albă de plastic
cu o imagine decolorată de vreme pe o parte. Artiom o deschise şi
scoase un paşaport făcut pe o hârtie extrem de uzată şi cărticica pentru
copii având între paginile ei fotografia color, pe care o găsise în
apartamentul părăsit de pe Kalininski. Absorbit de căutarea lui Oleg,
o lăsase la Kievskaia, dar Melnik nu se îndurase s-o lase acolo, aşa că o
cărase după el în tot acest timp. Ulman, care stătea alături, se uita
nedumerit când la el, când la stalker.
— Sunt nişte lucruri personale, zise zâmbind Melnik şi îşi deschise larg
palmele.
Artiom vru deodată să-i spună ceva cald şi afectuos, dar Melnik se
ridicase deja de la locul lui, dând ordine militarilor rămaşi cu el. Se
apropie totuşi de Anton, cufundat în gândurile sale.
— Succes! spuse Artiom şi îi întinse mâna comandantului gărzii.
Anton dădu din cap în tăcere, punându-şi raniţa în spate. Ochii îi erau
complet goi.
— Ei, asta e tot! Nu ne luăm rămas-bun. Staţi cu ochii pe ceas! spuse
Melnik.
Se întoarse şi, fără să mai spună niciun cuvânt, plecă.

— 470 —
 CAPITOLUL 19

După ce îndepărtară amândoi capacul greu din fontă ce acoperea

canalul, începură să coboare. Puţul îngust şi vertical era făcut din
bucăţi circulare de beton, având fiecare câte o scoabă metalică.
Imediat ce rămăseseră singuri, Ulman se schimbase. Discuta cu Artiom
folosind propoziţii scurte, monosilabice, în principal dând ordine sau
avertizându-l. Imediat ce ridicară capacul canalului, îi ordonă lui
Artiom să stingă lanterna şi, după ce-şi puse la ochi dispozitivul de
vedere nocturnă, se strecură primul înăuntru.
Artiom sperase în van că va coborî agăţându-se de scoabe. Nu prea
înţelegea foarte bine la ce foloseau toate aceste măsuri de precauţie,
căci după ce părăsiseră Kremlinul nu le mai ieşise în cale niciun pericol.
În cele din urmă, Artiom îşi spuse că stalkerul trebuia să-i fi dat lui
Ulman nişte instrucţiuni speciale sau că, rămas fără comandant,
acestuia începuse pur şi simplu să-i placă să-şi asume rolul acesta.
Soldatul îl lovi peste picior, făcându-i semn să se oprească. Artiom îl
ascultă şi aşteptă să i se explice despre ce era vorba. Dar în loc de
explicaţii, se auzi o lovitură uşoară, venită de jos – Ulman sărise –, iar
peste câteva secunde se auziră nişte împuşcături înfundate.
— Poţi coborî, îi zise Ulman lui Artiom vorbind destul de tare.
Jos se aprinse o lumină.
Când scoabele se terminară, Artiom îşi desprinse mâinile şi, după ce
căzu în gol vreo doi metri, ateriză pe podeaua de ciment. Se ridică, îşi
scutură mâinile şi se uită în jur. Se aflau pe un coridor scurt, de vreo
cincisprezece paşi. Trapa prin care coborâseră ei se căsca din tavan, pe
una dintre laturile acestuia. În podea se zărea o trapă similară, cu
acelaşi capac din fontă. Alături, într-o baltă de sânge, zăcea cu faţa în
jos un sălbatic mort, care continua să-şi strângă în mână ţeava de
suflat.
— Păzea trecerea, zise încet Ulman, răspunzând privirii întrebătoare a
lui Artiom. Dar a adormit. Nu se aştepta, probabil, să vină cineva din
partea asta. A pus urechea pe trapă şi a adormit.
— L-ai omorât… în somn? întrebă Artiom.
— Şi ce? Nu e cavaleresc? zise pufnind Ulman. Nu-i nimic, acum ştie
ce înseamnă să dormi în timpul serviciului. Şi, oricum, a fost un om
— 471 —
rău – nu a respectat ziua sfântă. Porunca era clară: „Să nu intri în
tunel.”
După ce traseră cadavrul într-o parte, ţinându-l de picioare, deschiseră
trapa şi stinseră din nou lanterna.
De data asta, puţul era foarte scurt şi ducea într-o încăpere de serviciu
plină cu tot felul de vechituri. Trapa ascundea complet de ochii
indiscreţi un morman de foi metalice, rulmenţi, arcuri şi balustrade
nichelate – accesorii suficiente pentru un vagon întreg. Înghesuite de-
a valma una peste alta până-n tavan, acestea îşi păstrau echilibrul doar
printr-o minune. Între mormanul respectiv şi perete rămăsese un loc
de trecere îngust, dar era aproape imposibil să te strecori pe acolo fără
să atingi şi să dărâmi peste tine tot muntele de fier.
Din acest loc puteai pătrunde printr-o uşă, acoperită cu pământ până
la jumătate, direct într-un tunel neobişnuit, de formă pătrată. În
stânga, tunelul se curma brusc: fie că se surpase, fie că, din cine ştie ce
motiv, se întrerupseseră lucrările de construcţie. La dreapta se
continua cu un tunel standard, rotunjit şi lat. Se simţea imediat că
graniţa dintre cele două lumi subterane care se întretăiau fusese
trecută. Aici, în metrou, chiar se respira altfel – aerul, deşi era umed,
nu era aşa de clocit şi de stătut ca în galeriile secrete din D6.
Se punea problema încotro să meargă mai departe. Se hotărâseră să nu
înainteze orbeşte, căci în tunelul acesta putea să se afle vreun punct de
pază al celui de-al Patrulea Reich. De la Maiakovskaia până la
Cehovskaia, judecând după hartă, erau cam douăzeci de minute, cel
mult. După ce scormoni prin punga cu lucrurile lui, Artiom descoperi
acolo harta pătată de sânge pe care o primise de la Danila şi,
orientându-se după ea, stabiliră direcţia corectă.
Nu merseră nici cinci minute şi ajunseră în Maiakovskaia. După ce se
aşeză pe o bancă, Ulman, cu un oftat de uşurare, îşi dădu jos de pe cap
casca grea, îşi şterse faţa umedă şi roşie cu mâneca şi -şi trecu mâna
prin părul blond, tuns scurt. În ciuda constituţiei lui puternice şi a
comportamentului de lup al tunelurilor uns cu toate alifiile, Ulman
era, se pare, doar cu puţin mai în vârstă decât Artiom, şi în mod sigur
nu avea mai mult de treizeci de ani.
În timp ce căutau un loc de unde să cumpere de mâncare, Artiom
apucă să se uite prin staţie. Nu mai ştia cât timp trecuse de când

— 472 —
mâncase ultima oară, iar burta îi ghiorăia serios. Ulman nu avea la el
provizii – se pregătiseră în grabă şi luaseră numai lucrurile strict
necesare.
Prin felul în care arăta şi prin impresia pe care o lăsa, Maiakovskaia
amintea de Kievskaia. Din staţia cândva elegantă, cu aer diafan,
rămăsese numai o umbră întunecată. Acum era pe jumătate distrusă,
cu oameni speriaţi înghesuindu-se în corturile mizerabile sau direct pe
peron, cu pereţii şi tavanul pline de pete şi dâre de apă care se scurgeau
peste tot şi cu un singur foc mic în toată staţia, căci le lipsea
combustibilul. Locuitorii din Maiakovskaia vorbeau între ei foarte
încet, de parcă se aflau la căpătâiul unui muribund.
Dar până şi în această staţie muribundă se găsea un magazin – un cort
de trei persoane cârpit, cu o măsuţă pliantă pusă chiar la intrare.
Mărfurile expuse erau deprimante: nişte şobolani prăpădiţi, ciuperci
uscate şi chircite aduse aici cine ştie când şi chiar nişte muşchi tăiat în
pătrăţele. Alături de fiecare sortiment se afla preţul, scris caligrafic pe
un fragment de ziar fixat cu un tub de cartuş.
Cumpărători, în afară de ei, aproape că nu erau – numai o femeie
uscăţivă, adusă de spate, care ţinea de mână un băieţel. Băiatul se
întinsese spre un şobolan de pe tejghea, dar mama îl trase înapoi.
— Nu pune mâna! Săptămâna asta am mâncat deja carne!
Băiatul ascultă, dar nu se putu ţine prea multă vreme departe de carnea
şobolanului. De îndată ce mama lui se întoarse, copilul încercă din nou
să ajungă până la micul animal mort.
— Kolka! Ce ţi-am spus? Dacă nu eşti cuminte, o să vină după tine
demonii din tunel! Uite, Saşka al tău nu a ascultat-o pe mama lui şi l-
au luat! îl certă femeia, reuşind să-şi tragă fiul înapoi în ultima clipă.
Artiom şi Ulman nu se puteau hotărî. Lui Artiom începu să i se pară că
ar putea rezista fără probleme până la Prospekt Mira, unde măcar
aveau să fie ciuperci mai proaspete.
— Poate nişte carne de şobolan? O prăjim în prezenţa clientului,
propuse cu demnitate proprietarul chel al magazinului. Certificat de
calitate! mai spuse el enigmatic.
— Mulţumesc, eu am mâncat deja, se grăbi să refuze Ulman. Artiom,
tu ce-ai vrea? Numai să nu iei muşchi, de la el o să se declanşeze Al
Patrulea Război Mondial în stomac.

— 473 —
Femeia îl privi chiorâş. În mână avea doar două cartuşe care, judecând
după lista de preţuri, îi ajungeau numai pentru muşchi. Când observă
că Artiom se uita la modestul ei capital, femeia ascunse pumnul la
spate.
— Aici nu e nimic! spuse ea cu răutate. Dacă nu vrei să cumperi, atunci
pleacă! Nu suntem cu toţii milionari! Ce te holbezi aşa?
Artiom vru să răspundă, dar se uită la fiul ei. Semăna foarte mult cu
Oleg – acelaşi păr firav şi decolorat, aceiaşi ochi cam roşii şi acelaşi nas
cârn. Băiatul îşi băgă degetul mare în gură şi-i zâmbi ruşinat lui
Artiom, privindu-l puţin cam încruntat.
Bărbatul simţi cum, fără să vrea, buzele i se întindeau într-un zâmbet,
iar ochii i se umpleau de lacrimi. Femeia îi surprinse privirea şi spuse
înfuriată:
— Perverşi nenorociţi! ţipă ea cu ochii aruncând scântei. Hai acasă,
Kolenka! adăugă femeia, în timp ce-l trăgea pe băiat de mână.
— Aşteptaţi puţin! Staţi puţin!
Artiom scoase din încărcătorul de rezervă al automatului său câteva
cartuşe şi, ajungând-o din urmă pe femeie, i le dădu.
— Uite… Pentru dumneata.
Ea se uită neîncrezătoare la el, apoi gura i se strâmbă cu dispreţ.
— Ce crezi că poţi să capeţi pentru cinci cartuşe? Îţi închipui că o să ţi -
l dau pe băiatul meu?!
Artiom nu-şi dădu imediat seama ce-i trecea prin minte femeii. În cele
din urmă pricepu şi deschise gura, vrând să se justifice, dar nu putu să
spună nimic, pur şi simplu stătea aşa, clipind des. Femeia fu mulţumită
de efectul produs, iar mânia i se transformă în milă:
— Bine! Douăzeci de cartuşe pentru jumătate de oră.
Incapabil să mai spună ceva, Artiom scutură din cap, se întoarse şi
aproape că o luă la fugă.
— Zgârcitule! Bine, hai, măcar pe cincisprezece! îi strigă femeia în
urmă.
Ulman stătea tot acolo, discutând cu vânzătorul.
— Ei, cum e cu şobolanii, te-ai gândit? îl întrebă politicos vânzătorul
când îl văzu pe Artiom apropiindu-se.
„Încă puţin şi o să vomit”, îşi spuse Artiom. Apoi îl trase pe Ulman după
el, grăbindu-se să părăsească staţia.

— 474 —
— Ce aşa mare grabă? întrebă soldatul când se aflau deja în tunel,
înaintând spre Belorusskaia.
Încercând să scape de nodul ce i se ridica în gât, Artiom povesti ce se
întâmplase. Dar Ulman nu se arătă prea impresionat de povestea asta.
— Şi ce? Trebuie să trăiască şi ea cumva, răspunse el.
— La ce-ţi mai foloseşte o asemenea viaţă? zise Artiom tremurând.
— Ai tu vreo idee mai bună? întrebă Ulman, ridicând din umerii săi
laţi.
— Dar care este sensul unei asemenea vieţi? Să te agăţi de ea, să înduri
toată mizeria asta, toate umilinţele, să-ţi vinzi copiii, să mănânci
muşchi, pentru ce?!
Artiom se opri când îşi aminti că Hunter îi vorbise despre instinctul de
conservare, despre faptul că se va lupta din toate puterile, ca un
animal, ca să-şi apere viaţa şi să le asigure şi celorlalţi supravieţuirea.
Atunci, chiar la început, cuvintele lui aprinseră în Artiom speranţa şi
dorinţa de a se lupta, năzuinţa de a încerca să schimbe lumea,
asemenea acelei broaşte care bătea cu labele laptele din cofă,
transformându-l în unt. Dar acum, nu se ştie de ce, i se părea că se
putea baza mai degrabă pe cuvintele rostite de tatăl lui adoptiv.
— Pentru ce? îl tachină Ulman. Dar tu, băiatule, „pentru ce” trăieşti?
Lui Artiom începu să-i pară rău că deschisese discuţia aceea. Ca
luptător, Ulman – să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului – era
extraordinar, dar ca interlocutor se dovedise a nu fi prea interesant. Iar
lui Artiom i se părea inutil să discute cu el despre sensul vieţii.
— Da, eu, personal, trăiesc „pentru ceva”, răspunse el, fără să se poată
abţine.
— Ei, pentru ce, atunci? întrebă râzând Ulman. Pentru salvarea
omenirii? Lasă asta, totul e o prostie. Dacă nu o salvezi tu, atunci o s-
o facă altcineva. Eu, de exemplu…
Îşi lumină faţa cu lanterna, ca să i-o poată vedea Artiom, şi făcu o
grimasă eroică. Artiom se uită cu invidie la el, dar se răzgândi şi nu
spuse nimic.
— Şi apoi, continuă soldatul, doar nu pot toţi să trăiască numai pentru
asta.
— Ei, dar în cazul tău, viaţa are vreun sens? zise Artiom încercând să
adopte un ton ironic.

— 475 —
— Cum să nu aibă? Am şi eu un scop în minte, la fel ca toţi ceilalţi. Şi,
la drept vorbind, aceste căutări ale sensului vieţii apar de regulă în
perioada maturităţii sexuale. Însă la tine par să dureze mai mult.
Tonul lui nu era ofensator, ci glumeţ, aşa că Artiom nu se supără.
Inspirat de succesul său, Ulman continuă să se întindă la vorbă:
— Îmi aduc bine aminte cum eram pe la şaptesprezece ani. Şi eu
încercam să înţeleg totul – cum, de ce, care e sensul? Apoi îţi trece.
Sensul vieţii, frate, e unul singur: să faci copii şi să-i creşti. Şi n-au decât
să se chinuie ei cu întrebarea asta. Şi să răspundă la ea cum pot. Ăsta e
mersul lumii. Uite care e toată filosofia, adăugă el râzând din nou.
— Şi atunci de ce mergi cu mine? De ce îţi rişti viaţa? întrebă Artiom
după un timp.
— În primul rând, am primit un ordin, spuse sever Ulman. Ordinele
nu se discută. În al doilea rând, dacă ţii minte, nu e suficient să faci
copii, mai trebuie să-i şi creşti. Şi cum să-i cresc, dacă o să-i mănânce
porcăriile alea de la voi, de la VDNH?
Emana o asemenea încredere în sine şi în forţele sale, iar tabloul lumii,
aşa cum o vedea el, era aşa de ademenitor de simplu şi de bine
organizat, că Artiom nu-şi mai dori să continue discuţia în
contradictoriu cu el. Dimpotrivă, simţi că soldatul îi insufla încrederea
care îi lipsea.

Aşa cum spusese Melnik, tunelul dintre Maiakovskaia şi Belorusskaia

se dovedise a fi liniştit. E adevărat, se auzea un şuierat prin puţurile de
ventilaţie, dar, pe de altă parte, pe lângă ei se strecurară de vreo două
ori nişte şobolani de dimensiuni absolut normale, ceea ce-l linişti pe
Artiom. De fapt, tunelul era uimitor de scurt – nici nu-şi încheiaseră
bine discuţia, că începuseră deja să vadă luminile staţiei.
Apropierea de Hansa influenţa deosebit de favorabil situaţia din
Belorusskaia. Asta se vedea imediat, numai observând că era destul de
bine păzită în comparaţie cu Maiakovskaia sau Kievskaia, cu zece metri
înainte de intrare fiind organizat un post de pază deservit de cinci
oameni dotaţi cu o mitralieră aşezată pe nişte saci cu pietriş.
Paznicii le verificară documentele (ca să vezi, era bun şi noul paşaport)
şi îi întrebară politicos dacă nu cumva veneau din Reich.
— Nu, nu, îl asigură pe Artiom şeful gardienilor. Aici nimeni nu are

— 476 —
nimic împotriva Reichului, e o staţie comercială, păstrează o
neutralitate absolută şi nimeni nu se amestecă în conflictele dintre
state, zise el, referindu-se astfel la Hansa, Reich şi Linia Roşie.
Înainte de a-şi continua drumul pe Linia Circulară, Artiom şi Ulman se
hotărâră totuşi să se odihnească şi să mănânce ceva. Stând într-o
cafenea opulentă, ba chiar decorată într-un stil şic, şi bucurându-se, în
plus, de friptura minunat pregătită şi uimitor de ieftină, lui Artiom i se
oferiră şi informaţii complete despre Belorusskaia. Cel care stătea la
masa de vizavi, un blond cu faţa rotundă, care se prezentase drept
Leonid Petrovici, fu bucuros să-i povestească despre staţia lui, în timp
ce înfuleca de zor omletă cu şuncă.
Află astfel că Belorusskaia trăia pe seama tranzitului cărnii de porc şi
de pui. De partea cealaltă a Liniei Circulare, mai spre Sokol şi chiar pe
lângă Voikovskaia, deşi staţia aceea era periculos de aproape de
suprafaţă, se aflau nişte gospodării uriaşe şi extrem de productive. Mai
mulţi kilometri de tunel şi de galerii tehnice fuseseră transformaţi în
ferme imense de animale care hrăneau toată Hansa, oferind în acelaşi
timp alimente şi pentru cel de-Al Patrulea Reich, şi pentru veşnic
flămânda Linie Roşie. Mai mult, locuitorii de la Dinamo moşteniseră
de la întreprinzătorii lor predecesori şi înclinaţia pentru croitorie, căci
acolo se coseau şi se vindeau acele scurte din piele de porc pe care
Artiom le văzuse la Prospekt Mira.
Din capătul liniei care ducea spre Zamoskvoreţkaia nu-i ameninţa
niciun fel de pericol exterior şi, în toţi anii aceia de când trăiau la
metrou, nimeni nu distrusese vreodată staţiile Sokol, Aeroport sau
Dinamo. Hansa nu avea pretenţii de la ei, era mulţumită că putea
încasa taxe pentru marfa transportată şi, în acelaşi timp, le promitea
apărare faţă de fascişti şi roşii.
Ocupaţia de bază a locuitorilor din Belorusskaia era comerţul.
Fermierii de la Sokol şi croitorii de la Dinamo rămâneau rareori mai
multă vreme aici, pentru a-şi vinde singuri marfa, căci profitul obţinut
prin livrarea mărfii angro îi mulţumea pe deplin. După ce aduceau pe
drezine şi în vagonete trase de oameni încărcături întregi de carne de
porc sau găini vii, „oamenii din partea cealaltă”, cum erau numiţi aici,
îşi descărcau marfa – în acest scop, pe peroane chiar fuseseră instalate
nişte macarale speciale –, făceau socoteala şi plecau înapoi la ei acasă.

— 477 —
În staţie, viaţa clocotea. Vânzătorii vioi (la Belorusskaia, nu se ştie de
ce, erau numiţi „manageri”) mergeau de la terminal – locul unde era
descărcată marfa – la depozite, zăngănindu-şi pungile cu cartuşe şi
dând indicaţii unor cărăuşi vânjoşi, în timp ce căruţele cu lăzi şi
pachete înaintau silenţios pe roţile lor bine unse spre şirurile de
magazine, spre graniţa Liniei Circulare, de unde marfa era l uată de
negustorii Hansei, sau spre capătul celălalt al peronului, unde emisarii
Reichului îşi aşteptau comenzile.
Erau destui fascişti, dar nu dintre cei de rând, ci mai ales ofiţeri. Însă
aici se comportau cu totul altfel: deşi cam obraznici, păstrau tot uşi
limitele bunei-cuviinţe. Îi priveau cu ostilitate pe numeroşii negustori
şi cărăuşi locali mai oacheşi, dar nu încercau să-şi impună părerile.
— Aici, la noi, sunt şi bănci… Mulţi de la ei, din Reich, vin la noi
chipurile pentru marfă, dar, de fapt, vor să-şi depună economiile, îi
spuse interlocutorul lui Artiom, împărtăşindu-i ceea ce ştia. De aceea
e puţin probabil să-şi dorească să ne atace. Noi suntem pentru ei ca
Elveţia, mai adăugă el o precizare de neînţeles pentru Artiom.
— E bine aici, la dumneavoastră, remarcă politicos Artiom, pentru
orice eventualitate.
— Dar de ce vorbim atâta despre Belorusskaia? Dumneavoastră de
unde sunteţi? întrebă în cele din urmă Leonid Petrovici, ca să nu pară
nepoliticos.
Ulman se prefăcu că nu auzise întrebarea şi se înfipse şi mai zdravăn
în şniţelul său.
— Eu sunt de la VDNH, răspunse Artiom, aruncându-i o privire.
— Ce spuneţi! Ce grozăvie!
Leonid Petrovici fu atât de şocat, încât lăsă deoparte furculiţa şi cuţitul.
— Se spune că acolo e o situaţie extrem de proastă! Am auzit că abia
mai reuşesc să facă faţă, iar jumătate dintre locuitori au murit… Aşa e?
Lui Artiom îi rămase îmbucătura în gât. Indiferent ce avea să se
întâmple, trebuia să ajungă în primul rând la VDNH şi să-i vadă pe ai
săi, poate pentru ultima oară. Cum de putuse să piardă un timp aşa de
preţios cu mâncarea? Dând la o parte farfuria, ceru nota şi, fără să ia în
seamă protestele lui Ulman, îl trase după el – pe lângă prăvăliile cu
haine şi măcelăriile amenajate în arcade, pe lângă mărfurile depozitate
grămadă, pe lângă cărăuşii care se tocmeau, pe lângă hamalii care se

— 478 —
agitau, pe lângă ofiţerii fascişti care mergeau cu paşi egali – spre pasajul
cu gard metalic care ducea către Linia Circulară. Deasupra intrării
atârna o fâşie de material alb, cu un cerc maroniu în centru, iar doi
soldaţi cu automate, purtând familiara uniformă cenuşie de camuflaj
le verificară documentele şi le controlară lucrurile.
Artiom nu reuşise niciodată să pătrundă pe teritoriul Hansei cu atâta
uşurinţă. Ulman, care încă îşi mai ronţăia bucata de carne, se scormoni
prin buzunar şi-i prezentă grănicerului o hârtie care arăta destul de
jalnic. Fără să facă vreun comentariu, paznicii dădură la o parte o
secţiune a grilajului, lăsându-i să treacă.
— Ce fel de permis era acela? întrebă curios Artiom.
— Ei… Carnetul pentru medalia „Merite deosebite faţă de patrie”,
glumi Ulman. Toată lumea îi e îndatorată colonelului meu.
Pasajul spre Linia Circulară era un amestec ciudat între o fortăreaţă şi
nişte depozite comerciale. Cea de-a doua graniţă a Hansei începea
dincolo de podurile aflate deasupra liniilor: acolo fuseseră ridicate
nişte adevărate redute, cu mitraliere şi chiar cu un aruncător de flăcări.
Iar mai departe – alături de un monument din bronz înfăţişând un ins
bărbos, cu un aer inteligent şi înarmat cu un automat, o fată fragilă şi
un băiat visător, înarmaţi, la rândul lor (Probabil întemeietorii staţiei
Belorusskaia sau nişte eroi ai luptei cu mutanţii, îşi spuse Artiom) –
fusese mobilizată o garnizoană întreagă, cel puţin douăzeci de soldaţi.
— Asta e din cauza Reichului, îi explică Ulman lui Artiom. Aşa merge
treaba cu fasciştii: ai încredere în ei, dar îi verifici. Desigur, ei nu s-au
atins de Elveţia, dar au pus gheara pe Franţa.
— Eu stau prost cu istoria, recunoscu tulburat Artiom. Tatăl meu
adoptiv nu a putut să facă rost de un manual. Am citit doar câteva
lucruri despre miturile Greciei Antice.
Pe lângă soldaţi trecea un şir infinit de hamali cu baloturi pe umeri,
aducând cu nişte furnici: Hansa absorbea cu aviditate apro ape toată
producţia staţiilor Sokol, Dinamo şi Aeroport. Felul în care se mişcau
hamalii era bine organizat: coborau cu poverile pe una dintre scările
rulante, iar pe o alta urcau fără nicio încărcătură. Cea de-a treia era
destinată celorlalţi trecători.
Jos, într-o gheretă de sticlă, stătea un soldat înarmat care păzea scara
rulantă. Acesta mai verifică o dată documentele lui Artiom şi pe cele

— 479 —
ale lui Ulman şi le dădu nişte hârtii cu ştampila „Înregistrare temporară
– tranzit” şi cu data. Drumul era liber.
Staţia aceasta se numea tot Belorusskaia, dar era o mare diferenţă între
ea şi surata ei de pe Linia Radială. Erau ca o pereche de gemeni separaţi
la naştere: unul nimerise în familia unui rege, iar celălalt fusese crescut
de un om sărac. Toată bunăstarea şi înflorirea celeilalte, a primei
Belorusskaia, păleau în comparaţie cu cea de pe Linia Circulară. Pereţii
acesteia, de un alb imaculat străluceau, tavanul etala o stucatură
complicată, care te fascina, în aceeaşi măsură ca formele lămpilor cu
neon, a căror lumină era suficientă pentru toată staţia, deşi numai trei
dintre ele erau aprinse.
Pe peron, fiecare dintre cele două şiruri de hamali se îndreptau într-o
altă direcţie: unii se duceau spre linii prin arcadele din stânga, ceilalţi
o luau la dreapta, aşezându-şi baloturile în grămezi şi întorcându-se în
fugă să aducă altele.
Lângă linii fuseseră făcute două staţii: una pentru marfă, unde fusese
instalată o macara mică, şi alta pentru pasageri, unde se afla casa de
bilete. La fiecare cincisprezece-douăzeci de minute trecea pe lângă
staţie o drezină de marfă, dotată cu o benă originală – un pat de
scânduri pe care erau puse lăzile şi baloturile. În afara celor trei -patru
oameni care manevrau drezinele, în fiecare dintre ele mai stătea şi câte
un gardian.
Drezinele de pasageri veneau mai rar – Artiom şi Ulman fuseseră
nevoiţi să aştepte mai mult de patruzeci de minute. Acestea, le explică
vânzătorul de bilete, aşteptau până când se adunau suficienţi oameni,
pentru a nu-i pune pe muncitori să lucreze degeaba. Dar situaţia în
sine, faptul că mai exista un loc la metrou de unde se puteau cumpăra
bilete – pentru o deplasare, te costa un cartuş – şi puteai să mergi de la
o staţie la alta ca pe vremuri, îl încânta teribil pe Artiom. O vreme chiar
uită de toate necazurile şi îndoielile sale; stătea pur şi simplu şi privea
cum erau încărcate mărfurile, imaginându-şi cât de frumoasă trebuie
să fi fost viaţa la metrou înainte, când pe şine nu mergeau drezine
manuale, ci trenuri strălucitoare, uriaşe.

— Uite că vine şi tramvaiul vostru! le spuse vânzătorul de bilete şi

începu să sune dintr-un clopoţel.

— 480 —
De staţie se apropie o drezină mare, la care fusese ataşat un vagonet cu
bănci de lemn. După ce arătară biletele, se aşezară pe locurile libere.
După câteva minute de aşteptare, cât să se adune numărul necesar de
pasageri, drezina porni mai departe.
Băncile erau astfel aşezate, încât jumătate dintre călători stăteau cu
faţa spre direcţia de mers, iar ceilalţi cu spatele. Artiom prinse un loc
cu spatele la direcţia de mers. Ulman stătea pe ultimul scaun, cu
spatele la el.
— Dar de ce sunt amplasate scaunele aşa de ciudat, în direcţii diferite?
o întrebă Artiom pe vecina sa, o femeie zdravănă de vreo şaizeci de ani,
într-o rochie de lână găurită. E foarte incomod!
— Păi cum? răspunse ea bătând din palme. Cum să laşi tunelurile
nesupravegheate? Ce nechibzuiţi mai sunteţi voi, tinerii! N-ai auzit ce
a fost alaltăieri? Uite, un şobolan aşa de mare – explică femeia,
desfăcându-şi mâinile cât putu de mult – a sărit dintre linii şi a înhăţat
un pasager!
— Dar nu a fost şobolan! se amestecă în vorbă un omuleţ într-o haină
vătuită cam scurtă, întorcându-se spre ei. A fost un mutant! La
Kurskaia, la ei vin des mutanţii…
— Iar eu spun că era un şobolan! Mi-a spus Nina Prokofievna, vecina
mea, ce, nu ştiu eu? spuse femeia indignată.
Continuară ciorovăiala o vreme, dar Artiom nu îi mai asculta.
Gândurile i se întorseseră din nou la VDNH. Se hotărâse deja ca,
înainte de a urca la suprafaţă şi a se duce împreună cu Ulman la turnul
Ostankino, să încerce neapărat să ajungă în staţia lui. Însă deocamdată
nu ştia cum să-l convingă pe tovarăşul său. Dar în piept simţea gheara
unei presimţiri sumbre. Avea impresia că asta era ultima lui şansă de
a-şi mai vedea casa şi pe cei dragi, înainte de a urca la suprafaţă. Şi nu
se putea să o rateze – cine ştie ce avea să urmeze după aceea? Deşi
stalkerul le spusese că misiunea lor nu era deloc complicată, lui Artiom
nu-i prea venea să creadă că-l va mai întâlni vreodată pe Melnik. Dar
înainte de a urca, poate pentru ultima oară, la suprafaţă, trebuia
neapărat să se întoarcă, măcar pentru scurtă vreme, la VDNH.
Cum suna… V-D-N-H… Melodic, tandru. „Aş putea să ascult la
nesfârşit”, îşi spuse Artiom. Oare spunea adevărul acea cunoştinţă
întâmplătoare de la Belorusskaia, oare într-adevăr staţia era pe punctul

— 481 —
de a ceda sub presiunea Întunecaţilor şi jumătate dintre apărătorii ei
muriseră deja încercând să prevină inevitabilul? Oare cât lipsise? Două
săptămâni? Trei? Închise ochii încercând să-şi aducă în minte
imaginea boltelor dragi, liniile elegante şi fine ale arcadelor, modelul
dantelat al capacelor din aramă de la gurile de aerisire, şirurile de
corturi din sală: uite, ăsta era al lui Jenka, iar aici, ceva mai aproape,
era al lui.
Drezina te legăna uşor în ritmul adormitor în care păcăneau roţile, iar
Artiom nici nu băgă de seamă când îl luă somnul. Visa din nou că era
la VDNH.

Nu se mai mira de nimic, nu mai stătea cu urechile ciulite şi nu încerca

să priceapă. În vis, scopul lui nu avea legătură cu staţia, ci cu tunelul,
îşi amintea foarte bine asta. Când ieşi din cort o porni imediat spre
şine, sări jos şi porni spre sud, către Grădina Botanică. De data asta,
deja nu-l mai speria întunericul infernal, ci întâlnirea care urma să aibă
loc în tunel. Cine îl aştepta acolo? Care era rostul acestui eveniment?
De ce nu avea niciodată curaj să reziste până la capăt?
În cele din urmă, dublul lui apăru din adâncul tunelului – nişte paşi
moi, siguri, care se apropiau treptat, la fel ca dăţile trecute, făcându-l
pe Artiom să-şi piardă hotărârea. Însă de data asta se controlase mai
bine şi, cu toate că genunchii îi dârdâiau, putu să alunge tremuratul şi
să reziste până în momentul în care ajunse chiar lângă creatura
nevăzută. Acoperit cu o sudoare rece şi lipicioasă, reuşi să reziste şi nu
o luă la fugă când mişcarea extrem de uşoară a aerului îi spuse că acea
făptură misterioasă se afla la câţiva centimetri de el.
— Nu fugi! Priveşte în ochii destinului tău, îi şopti la ureche o voce
uscată, foşnitoare.
Şi atunci Artiom îşi aduse aminte – cum de putuse să uite de asta în
coşmarurile precedente? – că avea în buzunar o brichetă. După ce pipăi
după obiectul de plastic, frecă piatra, pregătindu-se să-l vadă pe cel
care îi vorbea.
Deodată, amuţi şi simţi că picioarele i se înfig în pământ.
Alături de el stătea nemişcat unul dintre Întunecaţi. Ochii negri, larg
deschişi, fără pupile, îi căutau privirea.
Artiom începu să strige tare, cât îl ţineau puterile.

— 482 —
— Maică, măiculiţă! femeia se ţinea cu mâna de inimă, respirând greu.
Ce m-ai speriat, drace!
— Vă rog să-l scuzaţi. E cu mine. Este puţin cam nevricos, se scuză
Ulman, întorcându-se.
— Şi ce ai visat de ai ţipat aşa? îl întrebă femeia, aruncându-i o privire
curioasă pe sub pleoapele umflate.
— Am avut un vis… un coşmar. Vă rog să mă scuzaţi, răspunse Artiom.
— Un vis?! Ei, voi, tinerii, sunteţi aşa de impresionabili! îi spuse ea,
apoi oftă şi începu din nou să se ciondănească.
De data asta, oricât de ciudat ar fi fost, Artiom dormi destul de mult,
ratând chiar şi oprirea în Novoslobodskaia. Şi nici nu apucase bine
Artiom să-şi aducă aminte ce lucruri importante înţelesese el la finalul
coşmarului său, că drezina ajunsese deja la Prospekt Mira.
Aici era o cu totul altă atmosferă decât la Belorusskaia. Nici vorbă de
agitaţia comercială de la Prospekt Mira. Dar ceea ce-ţi sărea imediat în
ochi era numărul mare de militari – oameni din trupele speciale şi
ofiţeri cu însemnele trupelor de ingineri. De la un capăt la altul al
peronului, pe linii se înşirau sub pază câteva drezine motoriza te de
marfă pline cu nişte cutii misterioase acoperite cu pânză de cort. În
sală, chiar pe jos, stăteau cam cincizeci de oameni prost îmbrăcaţi,
având cu ei nişte baloturi uriaşe, şi se uitau pierduţi în toate părţile.
— Ce se întâmplă aici? îl întrebă Artiom pe Ulman.
— Nu aici se întâmplă, ci la voi, la VDNH, zise el zâmbind fără niciun
fel de veselie. Se vede că se pregătesc să arunce în aer tunelurile… Dacă
Întunecaţii se strecoară pe la Prospekt Mira, Hansei nu-i va fi deloc
bine. Probabil pregătesc un atac preventiv.
În timp ce treceau spre linia Kalujsko-Rijskaia, Artiom putu să se
convingă că bănuiala lui Ulman era, cel mai probabil, adevărată.
Trupele speciale ale Hansei acţionau şi în staţia radială, unde de obicei
n-ar fi trebuit să fie prezente. Ambele intrări în tunelurile ce duceau
spre nord, spre VDNH şi Grădina Botanică, fuseseră blocate. Aici
cineva organizase rapid nişte puncte de pază la care serviciul era
asigurat, nu se ştie de ce, de grănicerii Hansei. În piaţă aproape că nu
erau clienţi, jumătate dintre tarabe erau goale, oamenii vorbeau în
şoaptă, neliniştiţi, de parcă deasupra staţiei plutea o nenorocire

— 483 —
inevitabilă. Într-un colţ se înghesuiau câteva zeci de oameni cu
baloturi şi genţi. Când se uită mai bine, Artiom îşi dădu seama că acolo
erau familii întregi care stăteau la coadă în dreptul unei măsuţe cu
inscripţia: „Înregistrarea refugiaţilor”.
— Aşteaptă-mă aici, mă duc să-l caut pe omul nostru.
Ulman îl lăsă lângă şirurile de tarabe şi dispăru.
Dar Artiom avea treburile lui. După ce coborî pe şine, se apropie de
postul de pază şi începu să vorbească cu un grănicer posac:
— Îi mai lăsaţi pe oameni să treacă spre VDNH?
— Deocamdată îi mai lăsăm, dar nu te sfătuiesc să te duci, răspunse
grănicerul. Ce, nu ai auzit ce se întâmplă acolo? Intră nu ştiu ce strigoi,
atât de mulţi că nu mai pot fi opriţi. Acolo, la ei, toţi locuitorii staţiei
au fost omorâţi. Lucrurile trebuie să se fi înfierbântat foarte tare acolo,
din moment ce şefii noştri s-au hotărât să le ofere muniţie gratuit,
numai să mai reziste până mâine…
— Dar ce va fi mâine?
— Mâine îi aruncăm pe toţi în aer. La trei sute de metri de Prospekt, o
să punem dinamită în ambele tuneluri şi gata, Dumnezeu să-i ierte.
— Dar în loc de asta, de ce nu-i ajutaţi, pur şi simplu? De ce nu trimiteţi
întăriri?
— Doar ţi-am spus, acolo e plin de strigoi. Oricâte întăriri am trimite,
nu-i putem ajuta.
— Dar ce se va întâmpla cu oamenii de la Rijskaia? Şi cu cei de la
VDNH?
Lui Artiom nu-i venea să creadă ce auzea.
— I-am prevenit acum câteva zile. Uite, vin la noi încet-încet. Hansa îi
primeşte, doar nu suntem animale. Dar ar fi mai bine să se grăbească.
Când va veni vremea, gata cu ei. Aşa că încearcă să te întorci cât mai
repede. Ce-ai acolo? Treburi? Familie?
— De toate, răspunse Artiom, iar grănicerul dădu din cap înţelegător.
Ulman stătea în arcadă, discutând încetişor cu un tânăr înalt şi cu un
bărbat sever, îmbrăcat în veston de mecanic şi purtând însemnele unui
şef de staţie.
— Maşina e sus, rezervorul e plin. Mai am aici, pentru orice
eventualitate, alte câteva staţii de emisie-recepţie, nişte costume de

— 484 —
protecţie, şi de asemenea, câteva Peceneg 34 şi un SVD35, zise tânărul
arătând spre două genţi mari şi negre. Putem urca în orice moment.
Când trebuie să fim sus?
— Monitorizăm semnalul din opt în opt ore. În acel moment trebuie
deja să fim pe poziţii, răspunse Ulman. Uşa ermetică funcţionează? îl
mai întrebă el pe şef.
— Totul e în ordine, confirmă acesta. Doar să spuneţi când vreţi să
pornim. Trebuie să eliberăm zona de oameni ca să nu intre în panică.
— Pentru mine e în regulă. Deci ne odihnim vreo cinci ore, iar după
aceea pornim cu hotărâre înainte, conchise Ulman. Ei, cum e, Artiom?
Tragem pe dreapta?
— Eu nu pot, răspunse Artiom trăgându-l într-o parte pe tovarăşul lui.
Trebuie neapărat să merg înainte la VDNH. Să-mi iau rămas-bun şi să
văd ce e pe-acolo. Ai avut dreptate, o să arunce în aer toate tunelurile
de la Prospekt Mira. Chiar dacă o să ne întoarcem vii de acolo, n-o să-
mi mai văd staţia. Trebuie să fac asta. Zău că trebuie.
— Ascultă, dacă ţi-e frică pur şi simplu să ieşi la suprafaţă şi să dai ochii
cu Întunecaţii, spune, începu Ulman, dar după ce întâlni privirea lui
Artiom, amuţi. A fost o glumă, te rog să mă ierţi.
— Zău că trebuie, repetă pur şi simplu Artiom.
Nu ar fi putut să explice acel sentiment, dar ştia că avea să se ducă cu
orice preţ la VDNH.
— Ei, dacă trebuie, trebuie, răspunse stânjenit soldatul. N-o să mai poţi
să te întorci, mai ales dacă vrei să-ţi mai şi iei rămas-bun de la cineva.
Hai să facem aşa: o să mergem de aici prin Prospekt Mira cu maşina,
cu Paşka – este cel cu genţile. Înainte ne pregăteam să mergem direct
la turn, dar putem face un ocol ca să trecem pe la vechea intrare în
staţia de metrou VDNH. Cea nouă e distrusă, ai voştri trebuie să ştie.
O să te aşteptăm acolo. Peste cinci ore şi cincizeci de minute. Dacă
întârzii, n-o să te aşteptăm. Ai luat costumul? Ai ceas? Uite, ia-l pe al
meu, eu o să iau unul de la Paşka.
Îşi desfăcu brăţara metalică.
— Peste cinci ore şi cincizeci de minute, zise Artiom, dând aprobator
din cap, apoi îi strânse mâna lui Ulman şi o luă la fugă spre punctul de

34 Mitralieră uşoară.
35 Armă cu lunetă.
— 485 —
pază.
Când îl văzu din nou, grănicerul clătină din cap.
— Şi nu se mai întâmplă şi alte lucruri ciudate în tunelul ăsta? întrebă
Artiom, aducându-şi aminte.
— Vorbeşti despre ţevi, nu? Nu mai e nimic, le-au cârpit cumva. Se
spune că te ia ameţeala când treci pe lângă ele, dar nici vorbă să mori,
răspunse grănicerul.
Artiom îi mulţumi dând din cap, aprinse lanterna şi păşi în tunel.
În primele zece minute, prin minte i se învârteau nebuneşte nişte
gânduri – despre pericolul pe care îl reprezentau tunelurile aflate în
faţa lui, despre traiul chibzuit şi inteligent al celor din Belorusskaia,
apoi despre „tramvaie” şi trenurile adevărate. Dar, treptat, întunericul
tunelului absorbi din el acele imagini de prisos şi fragmente de fraze
ce-i tot veneau în minte. Mai întâi se înstăpâniră liniştea şi pustietatea,
apoi Artiom începu să se gândească la altceva.
Peregrinările lui se apropiau de sfârşit. N-ar fi putut să spună cât timp
lipsise din staţie. Poate că trecuseră două săptămâni, poate mai bine
de o lună.
Ce simplu, ce scurt i se păruse drumul când stătea în drezină la
Alekseevskaia şi se uita în lumina lanternei la harta veche, încercând
să traseze drumul spre Polis. În faţa lui se afla o lume pe care nu o
cunoştea, despre care nu ştia nimic sigur, şi de aceea putea să uite de
traseu, gândindu-se doar la lungimea drumului, nu şi la felul în care
acesta va schimba vieţile călătorilor care mergeau pe el. Viaţa îi
propusese un cu totul alt traseu, încurcat şi complicat, cu pericole de
moarte şi chiar cu tovarăşi de drum întâmplători, care îl însoţiseră doar
pentru scurtă vreme şi plătiseră cu viaţa pentru asta.
Artiom îşi aduse aminte de Oleg. Fiecare are menirea lui, îi spusese la
Polianka Serghei Andreevici. Nu era oare posibil ca menirea acestei
scurte vieţi de copil să fi fost aceea de a muri într-un mod groaznic,
absurd, pentru a-i salva pe alţii? Pentru ca ei să-şi continue treburile?
Fără să-şi dea seama de ce, lui Artiom i se făcu frig şi începu să se simtă
rău. Să accepţi o asemenea presupunere însemna să accepţi jertfa, să
crezi în faptul că însuşirea ta de om ales îţi permitea să -ţi continui
drumul pe seama altor vieţi, provocând suferinţe, călcând pe
grumazurile frânte ale destinelor altor oameni. Asta doar ca să-şi

— 486 —
îndeplinească el menirea.
Oleg, desigur, era mult prea mic pentru a-şi pune întrebarea de ce a
apărut pe lume. Dar dacă ar fi trebuit să se gândească la asta, puţin
probabil că ar fi fost de acord cu o asemenea soartă şi cu o asemenea
misiune. Probabil s-ar fi aşteptat să aibă un rol mai important, mai plin
de sens. Şi dacă tot avea să-şi jertfească viaţa pentru a salva altele,
atunci ar fi trebuit să-şi ducă crucea conştient de asta şi de bunăvoie.
În faţa ochilor îi apărură chipurile lui Mihail Porfirievici, Danila,
Tretiak, chipul îngrozitor, cuprins de spasme şi acoperit de spumă al
soldatului mort din cauza acului otrăvitor. Pentru ce muriseră? De ce
supravieţuise el? Ce anume i-a dat această posibilitate, acest drept? Lui
Artiom îi păru rău că nu era acum alături de el Ulman, singurul om
care, cu o replică ironică, i-ar fi risipit îndoielile. Diferenţa dintre ei
consta în faptul că drumul prin metrou îl făcuse pe Artiom să privească
lumea printr-o prismă multifaţetată, în timp ce pe Ulman viaţa lui
aspră îl învăţase să privească mai simplu lucrurile – prin cătarea puştii
lui de lunetist. Nu se ştie care dintre cei doi avea dreptate, dar Artiom
deja nu mai putea să creadă că pentru fiecare întrebare poate exista un
singur răspuns adevărat.
De fapt, în viaţă, şi mai ales în metrou, totul era imprecis şi schimbător,
n-avea nimic cu caracter absolut. Mai întâi îi explicase asta Han, luând
exemplul ceasului din staţie. Dacă o asemenea bază de receptare a
lumii cum era timpul se dovedise a fi imposibilă şi relativă, se mai
putea discuta despre celelalte viziuni „imuabile” asupra vieţii?
Totul – de la vocea ţevii din tunelul prin care mergea, de la strălucirea
stelelor Kremlinului şi până la misterele eterne ale sufletului omenesc
– avea dintr-odată mai multe explicaţii. Şi extrem de multe răspunsuri.
Iar la întrebarea „de ce?” existau extrem de multe răspunsuri. Toţi – de
la canibalii din Park Pobedî până la militarii din brigada Che Guevara
– ştiau ce să răspundă. Fiecare – sectanţii, sataniştii, fasciştii, filosofii
cu automate, precum Han – aveau răspunsurile lor. Şi tocmai de aceea
lui Artiom îi era greu să aleagă şi să accepte unul dintre ele. Primind în
fiecare zi câte o nouă versiune de răspuns, nu se putea conv inge că
tocmai acela era cel adevărat, pentru că mâine putea să apară unul nou,
mai precis şi mai cuprinzător.
Pe cine să creadă? în ce? În Marele Vierme – zeul canibalilor, având

— 487 —
înfăţişarea unui tren şi care începuse să populeze din nou pământul
ars, în fertil –, în Iehova cel atotstăpânitor, în reflectarea lui răsturnată,
adică în Satana, în victoria comunismului în tot metroul sau în
supremaţia blonzilor cârni faţă de bruneţii cu păr creţ? Ceva îi spunea
lui Artiom că nu era nicio deosebire între aceştia. Credinţa era pur şi
simplu un toiag care-l susţinea pe om, ajutându-l să nu rătăcească
drumul şi să se ridice în picioare dacă se împiedica şi cădea. Când era
mic, îl amuzase o poveste a tatălui său adoptiv despre cum o maimuţă
luase un băţ în mână şi devenise om. De atunci, maimuţa cea isteaţă
nu i-a mai dat drumul fiindcă fără băţ nu putea sta dreaptă, îşi zise
Artiom.
Putea să înţeleagă de ce şi pentru ce avea nevoie omul de acel sprijin.
Fără el, viaţa devenea pustie, ca un tunel părăsit, în urechile lui Artiom
încă se mai auzea strigătul disperat al sălbaticului din Park Pobedî
când aflase că Marele Vierme era numai o născocire a preoţilor
poporului său. Ceva asemănător simţise şi el când aflase că nu există
Observatorii Nevăzuţi. Dar lui îi fusese mult mai uşor să-i repudieze
pe Observatori ori pe alte zeităţi ale metroului.
Despre ce era vorba? Însemna oare asta că el nu era ca toţi ceilalţi, ci
mai puternic? Artiom îşi dădu seama că nu era sincer. El avea băţul în
mână şi ar fi trebuit să capete suficient curaj pentru a recunoaşte asta.
Sprijinul lui îl constituia conştiinţa faptului că va îndeplini o misiune
de o uriaşă importanţă, că era în joc chiar supravieţuirea întregului
metrou şi că misiunea asta nu i-a fost încredinţată întâmplător tocmai
lui. Conştient sau nu, Artiom căuta în toate dovada că fusese ales
pentru îndeplinirea acestei misiuni, dar nu de către Hunter, ci de
altcineva. Să-i distrugă pe Întunecaţi, să-şi salveze staţia şi pe cei
apropiaţi, să-i împiedice pe duşmani să distrugă metroul, toate acestea
erau o misiune demnă să devină centrul vieţii lui. Şi tot ce se
întâmplase cu el în timpul peregrinărilor dovedea un singur lucru: el
nu era la fel ca ceilalţi. I se pregătise ceva deosebit. Tocmai el trebuia
să facă praf, să distrugă paraziţii care, în caz contrar, le-ar fi venit de
hac ultimilor oameni. Cât timp mersese pe acest drum, interpretând
corect semnele care i se trimiseseră, dorinţa lui de succes biruise
realitatea, se jucase cu probabilităţile statistice, îndepărtase gloanţele
şi dăduse la o parte monştrii şi duşmanii, făcându-i, în schimb, pe aliaţi

— 488 —
să apară la momentul şi la locul potrivit. Cum putea să interpreteze
altfel faptul că Danila îi dăduse planul amplasării unităţii de rachete şi
că tocmai această unitate rămăsese intactă, printr-o minune, după zeci
de ani? Cum să explice faptul că, în ciuda şanselor infime, îl întâlnise
pe Anton, unul dintre puţinii, poate singurul rachetist supravieţuitor
din tot metroul? Nu era oare destinul cel care pusese în mâinile lui
Artiom o armă puternică şi îi trimisese un om care să-l ajute să dea
lovitura de graţie unei forţe inexplicabile şi nemiloase, pentru a o
distruge? Cum să explice salvările lui miraculoase din cele mai
disperate situaţii? Cât timp credea în menirea lui, era invi ncibil, deşi
oamenii care i se alăturau mureau unul câte unul.
Gândurile îi alunecară apoi la ceea ce spusese Serghei Andreevici la
Polianka despre soartă şi ceea ce-ţi ghida viaţa. Atunci, aceste cuvinte
îl împinseseră înainte, ca un resort nou, bine uns, pus în mecanismul
uzat, ruginit al unei jucării mecanice. Dar, în acelaşi timp, i se păruseră
şi neplăcute, într-un fel. Poate pentru că teoria lui îl priva pe Artiom
de liberul arbitru: însemna că toate deciziile pe care le luase nu aveau
nimic de-a face cu propria lui voinţă, ci reprezentau doar un gest de
supunere în faţa a ceea ce era predestinat. Însă, pe de altă parte, cum
ar fi putut, după tot ceea ce i se întâmplase, să nege existenţa acestei
predestinări? Acum nu mai putea să creadă că toată viaţa lui era numai
o serie de coincidenţe. Trecuse deja prin mult prea multe şi nu putea
să iasă pur şi simplu din matca aceea. Dacă ajunsese aşa de departe,
trebuia să continue conform logicii implacabile a drumului său. Şi,
lucrul cel mai important, nu voia deloc asta. Acum era deja prea târziu
să se îndoiască şi nu se mai putea întoarce să o ia de la capăt. Trebuia
să meargă înainte, chiar dacă asta însemna să-şi asume nu doar
responsabilitatea pentru propria viaţă, ci şi pentru ale altora. Oamenii
aceia nu muriseră degeaba, trebuia să le accepte sacrificiul, să-şi
parcurgă drumul până la capăt şi să-şi îndeplinească ceea ce reprezenta
menirea lui în lume. Asta era chiar soarta lui.
Cum se face că înainte nu văzuse lucrurile cu atâta claritate? se întrebă
Artiom. Se îndoise că fusese ales, se abătuse de la drum din prostie şi
ezitase tot timpul, deşi răspunsul era mereu la îndemână. Avea
dreptate Ulman: Nu are niciun rost să-ţi complici viaţa.
Mergea călcând plin de curaj, cu paşi apăsaţi. Nu auzise niciun zgomot

— 489 —
din ţevi. Parcă pentru a-i confirma ceea ce spusese despre tuneluri,
până la VDNH nu dădu de nimic periculos. Însă mai tot timpul se
întâlnea cu oameni care se îndreptau spre Prospekt Mira, în vreme ce
el mergea în direcţia opusă şuvoiului de oameni nefericiţi şi epuizaţi,
care abandonaseră tot şi fugeau de pericol. Aceştia se uitau la el ca la
un nebun: era singurul care se îndrepta spre centrul grozăviei, când
ceilalţi încercau să părăsească locurile acelea blestemate. Nici la
Rijskaia, nici la Alekseevskaia nu era niciun punct de pază. Cufundat
în gândurile lui, Artiom nici nu observase că se apropiase de VDNH,
deşi nu trecuseră mai mult de două ore.
Când intră în staţie şi se uită în jur, tresări involuntar – aşa de mult
semăna cu acea VDNH pe care o văzuse în coşmarurile lui. Jumătate
din sistemul de iluminat nu funcţiona, în aer era un miros de praf de
puşcă, iar undeva, în depărtare, se auzeau gemetele şi plânsetele
întrerupte ale unor femei.
Îşi luă automatul în mână şi porni înainte, ocolind cu grijă arcadele şi
privind atent umbrele. După toate aparenţele, Întunecaţii reuşiseră să
străpungă cel puţin o dată gardurile de protecţie şi să ajungă până în
staţie. O parte dintre corturi fuseseră făcute una cu pământul, iar în
câteva locuri se vedeau pe jos pete uscate de sânge. În altele încă mai
locuiau oameni, iar uneori, prin pânza de cort răzbătea lumina câte
unei mici lanterne.
Din tunelul de nord se auzea un tir îndepărtat. Intrarea în acel tunel
era acoperită cu un munte de saci cu pietriş, înalt de un stat de om.
Trei oameni se lipiseră de acest baraj, şi era limpede că priveau tunelul
prin cătarea armelor sau ţintind punctele de acces.
— Artiom? Artiom! De unde ai venit? îl strigă o voce cunoscută.
Când se întoarse, îl observă pe Kirill, unul dintre membrii
detaşamentului cu care plecase din VDNH, chiar la începutul călătoriei
lui. Kirill îşi ţinea mâna agăţată de cureaua armei, iar părul îi era şi mai
ciufulit decât înainte.
— Ei, m-am întors, veni răspunsul evaziv al lui Artiom. Cum rezistaţi?
Unde e nenea Saşa? Unde e Jenka?
— Jenka! Uite de cine ţi-ai amintit! A fost omorât acum o săptămână,
spuse posac Kirill.
Lui Artiom i se strânse inima.

— 490 —
— Dar tatăl meu?
— Suhoi e bine, sănătos, el dă ordinele. Acum e la infirmerie, adăugă
Kirill, arătând spre scara care ducea spre noua ieşire din staţie.
— Mulţumesc!
Artiom o luă la fugă.
— Dar tu pe unde ai fost? îi strigă din urmă Kirill.
Infirmeria arăta groaznic. Răniţi adevăraţi nu erau prea mulţi, numai
vreo cinci oameni, însă cea mai mare parte a spaţiului o ocupau alţi
pacienţi. Îmbrăcaţi în scutece ca nişte copii mici şi băgaţi în saci de
dormit, aceştia erau înşiraţi unul lângă altul. Toţi aveau ochii larg
deschişi, iar din gurile întredeschise le ieşeau mormăieli incoerente.
Avea grijă de ei nu o soră medicală, ci un bărbat cu un automat, care
ţinea în mână un flacon cu cloroform. Din când în când, unul dintre
cei în scutece începea să se agite de-a lungul podelei, mormăind,
transmiţându-le şi celorlalţi tulburarea sa. Atunci, gardianul îi punea
pe gură o bucată de tifon îmbibată în cloroform. Somnul nu venea şi
ochii nu se închideau, dar omul tăcea o vreme, se liniştea.
Artiom nu-l văzu imediat pe Suhoi – era într-o încăpere de serviciu,
discuta ceva cu medicul staţiei. Când ieşi afară, dădu de Artiom şi
înlemni.
— Trăieşti… Artiomka! Trăieşti… Unde ai fost? Slavă Domnului…
Artiom! începu el să bâiguie, bătându-l pe Artiom pe umăr, de parcă
voia să se convingă că într-adevăr se afla aievea în faţa lui.
Artiom îl îmbrăţişă puternic fiindcă, asemenea unui copil, se temuse
în adâncul sufletului că, întorcându-se în staţie, tatăl său adoptiv va
începe să-l ocărască: unde te-ai dus, câtă lipsă de responsabilitate, cât
timp o să te mai comporţi ca un copil? În loc de asta, Suhoi îl lipi pur
şi simplu de pieptul lui şi nu-i mai dădu drumul multă vreme. Când
tatăl lui îl eliberă în cele din urmă din îmbrăţişare, Artiom îl privi drept
în ochii care-i străluceau din cauza lacrimilor şi i se făcu ruşine.
Scurt, fără să între în descrierea aventurilor prin care trecuse, el îi
povesti tatălui său adoptiv unde dispăruse şi ce făcuse în tot acest timp,
apoi îi explică de ce se întorsese. Iar acesta nu făcea decât să dea din
cap şi să-l ocărască pe Hunter. Apoi îşi luă seama, spunând că despre
morţi trebuie să vorbeşti numai de bine. De fapt, nu ştia ce anume se
petrecuse cu Hunter.

— 491 —
— Ai văzut ce se întâmplă aici, la noi? întrebă Suhoi, a cărui voce
devenise din nou fermă. Năvălesc în fiecare noapte, iar gloanţele nu
sunt niciodată de-ajuns. A venit o drezină de la Prospekt Mira cu
muniţie, dar astea sunt aşa, nişte bagatele.
— Vor să arunce în aer tunelurile chiar lângă Prospekt, pentru a tăia
total legăturile şi cu VDNH, şi cu restul staţiilor, spuse Artiom.
— Da… se tem de apele subterane, de aceea nu se decid să facă asta în
apropiere de VDNH. Dar asta nu va fi o soluţie pe termen lung.
Întunecaţii o să-şi găsească şi alte intrări.
— Când o să pleci de aici? Ţi-a mai rămas puţin timp. Mai puţin de o
zi şi trebuie să pregăteşti tot…
Tatăl lui adoptiv îl învălui cu o privire lungă, parcă cercetându-l.
— Nu, Artiom, pentru mine există o singură cale de a ieşi de aici, iar
aceasta nu duce la Prospekt Mira. Avem aici treizeci de oameni răniţi,
ce să facem cu ei, să-i abandonăm? Şi apoi, cine va mai apăra staţia,
dacă eu o să-mi salvez pielea? Cum o să mă duc eu la un om să-i spun:
„Uite, tu rămâi aici să le ţii piept şi să mori, că eu o să plec.” Nu…
adăugă el oftând. Las’ să le arunce în aer. Cât o să rezistăm, o să
rezistăm. Omul tot trebuie să moară odată şi odată.
— Atunci o să rămân aici, cu voi, zise Artiom. Oricum o să se descurce
şi fără mine cu rachetele – cu ce le-aş putea fi eu de folos? Măcar o să
vă ajut pe voi…
— Nu, nu, trebuie să te duci neapărat, îl întrerupse speriat Suhoi. La
noi, uşile ermetice sunt în ordine, încă mai funcţionează, şi scara
rulantă e întreagă, poţi să te duci repede spre ieşire. Trebuie să mergi
cu ei, fiindcă nici nu ştiu cu cine au de-a face.
Artiom se îndoia: nu cumva tatăl lui adoptiv voia să-l facă să plece din
staţie doar pentru a-i salva viaţa? Încercă să protesteze, dar Suhoi nici
nu vru să audă.
— Printre aliaţii tăi, eşti singurul care ştie de ce sunt în stare
Întunecaţii, zise el, arătând spre răniţii înfăşuraţi.
— Cu ei ce s-a întâmplat?
— Au fost în tunel şi nu au putut să facă faţă. Şi încă pe aceştia am
apucat să-i tragem după noi, tot a fost bine. Dar alte câteva zeci au fost
sfâşiaţi de vii de către Întunecaţi. Sunt o forţă incredibilă. Lucrul cel
mai important e că atunci când se apropie şi încep să urle, puţini sunt

— 492 —
cei care rezistă. Ţii şi tu minte. Voluntarii noştri îşi pun căşti ca să nu
o ia la fugă. Şi, uite, cei pe care am reuşit să-i scoatem de acolo sunt
aici, întinşi la pământ. Avem puţini răniţi, pentru că, dacă sunt prinşi,
e deja extrem de greu să mai scape.
— Jenka… a fost prins? întrebă Artiom, înghiţind în sec.
Suhoi dădu din cap şi-atât. Artiom se hotărî să nu mai ceară amănunte.
— Să mergem, acum deocamdată e linişte. Stăm puţin de vorbă, bem
un ceai – încă mai avem. Vrei să mănânci? se grăbi să-i propună Suhoi,
văzând că Artiom ezita.
Apoi tatăl lui adoptiv îl îmbrăţişă şi-l conduse în camera
comandanţilor. Artiom se uită cutremurat în jur – nu putea să creadă
că în cele trei săptămâni cât lipsise VDNH se schimbase aşa de mult.
Staţia, cândva plăcută şi confortabilă, îţi inspira acum tristeţe şi
disperare. Voia să plece cât mai repede de acolo.
Din spate începu să bubuie o mitralieră. Artiom puse mâna pe armă.
— Trag ca să-i sperie, îl linişti Suhoi. Lucrul cel mai îngrozitor o să
înceapă peste vreo două ore, simt asta. Întunecaţii vin în valuri, chiar
de curând am respins unul. Nu te speria dacă o să înceapă ceva serios,
sirenele noastre o să fie puse în funcţiune, o să anunţe alarma generală.
Artiom căzu pe gânduri. Visul lui cu mersul prin tunel devenise acum
ceva imposibil şi era puţin probabil ca întâlnirea reală cu un Întunecat
să se încheie la fel de paşnic ca în coşmarul lui. Ce să mai vorbim despre
faptul că Suhoi n-avea să-i permită niciodată să intre singur în tunel.
Trebuia să renunţe la ideea aceea nebunească. Avea lucruri mai
importante de făcut.
— Vezi, eu ştiam că o să ne mai vedem, că o să te întorci, îi spuse Suhoi
când ajunseră în camera comandanţilor, în timp ce-i turna ceai. Acum
o săptămână te-a căutat aici un bărbat.
— Ce bărbat? întrebă precaut Artiom.
— A spus că îl cunoşti. Aşa, înalt, slab, cu barbă. Numele lui era ciudat,
semăna cu al lui Hunter.
— Han? se minună Artiom.
— Chiar aşa. Mi-a spus că o să te întorci aici şi era aşa de convins, că
m-am liniştit imediat. Şi mi-a mai transmis ceva pentru tine.
Suhoi scoase portofelul în care păstra nişte bileţele şi obiecte cărora
numai el le înţelegea rostul şi scoase de acolo o foaie împăturită. După

— 493 —
ce desfăcu hârtia, Artiom o duse la ochi. Era un bilet scurt, cu o singură
propoziţie ale cărei cuvinte, scrise cu nişte litere neglijente, grăbite, îl
puseră în încurcătură: „Cel care are curaj şi răbdare să privească toată
viaţa cu atenţie întunericul va vedea cel dintâi în el un licăr de lumină.”
— Nu a mai transmis nimic altceva? întrebă nedumerit Artiom.
— Nu, răspunse Suhoi. Credeam că e un mesaj codat. Totuşi, omul a
venit special pentru asta aici.
Artiom ridică din umeri. Cam jumătate din ce spunea şi făcea Han i se
părea o aiureală totală, dar cealaltă jumătate îl făcea să privească altfel
lumea. Cum să ştie cărei jumătăţi îi aparţinea acest bilet?
Petrecură multă vreme bând ceai şi stând de vorbă. Artiom nu putea
scăpa de sentimentul că-l vedea pe tatăl său adoptiv pentru ultima oară
şi parcă încerca să-i spună tot ce mai avea de zis pentru tot restul vieţii.
Apoi veni timpul să plece.
Suhoi trase de manetă şi, scârţâind, oblonul greu se ridică un metru.
De afară năvăli apă de ploaie stătută. Stând în noroi până la glezne,
Artiom îi zâmbi lui Suhoi, deşi în ochi avea lacrimi. Se pregătea deja
să-şi ia rămas-bun, dar în ultimul moment îşi aminti de lucrul cel mai
important. Scoase din rucsac cărticica pentru copii, căută pagina unde
băgase fotografia şi i-o întinse tatălui său adoptiv. Inima începu să-i
bată neliniştit.
— Ce-i asta? zise Suhoi.
— O recunoşti? întrebă el cu speranţă. Uită-te mai bine. Nu e mama
mea? Doar tu ai văzut-o când m-a dat.
— Artiom… începu Suhoi zâmbind trist. Aproape că nu i-am văzut faţa.
Acolo era foarte întuneric, iar eu mă uitam numai după şobolani. N-o
mai ţin minte deloc. Ce-mi aduc bine aminte e cum m-ai luat atunci
de mână şi te-ai oprit din plâns, iar ea a dispărut. Te rog să mă ierţi.
— Mulţumesc. Rămâi cu bine…
Artiom vrusese să spună „tată”, dar i se pusese un nod în gât.
— Poate o să ne mai întâlnim… adăugă el, apoi îşi puse masca de gaze,
se aplecă, se strecură pe sub oblon şi o luă la fugă în sus pe treptele
strâmbe ale scării rulante, ţinând cu grijă la piept fotografia boţită.

— 494 —
 CAPITOLUL 20

Scara rulantă se dovedise a fi pur şi simplu nesfârşită.

Fu nevoit să urce încet şi extrem de precaut. Treptele scârţâiau şi
bocăneau sub picioare, iar într-un loc, scara o luă pe neaşteptate la
vale, aşa că Artiom abia apucă să-şi retragă piciorul. Peste tot cădeau
fragmente acoperite de muşchi din nişte crengi mari şi bucăţi de
copăcei care ajunseseră aici probabil chiar atunci din cauza exploziei.
Pereţii erau acoperiţi de iederă şi muşchi, iar prin crăpăturile din
învelişul de plastic al balustradelor laterale se vedeau părţile ruginite
ale mecanismului. De sus bătea vântul – Artiom îi simţea atingerea
chiar prin costumul de protecţie.
Nu se uită niciodată în urmă.
Deasupra, totul era negru. Asta nu prevestea nimic bun: pavilionul
staţiei se putea prăbuşi şi nu se ştia dacă ar mai fi putut să se strecoare
printre ruine. O altă posibilă explicaţie a întunecimii putea fi noaptea
fără lună. Nici asta nu prevestea nimic bun: în cazul unei vizibilităţi
slabe, nu ar fi fost deloc simplu să dirijeze tirul bateriei de rachete.
Dar cu cât îi rămânea mai puţin până la capătul scării rulante, cu atât
se vedeau mai bine sclipirile palide de pe perete şi razele slabe şi subţiri
ce se strecurau printre crăpături. Ieşirea spre pavilionul exterior era
într-adevăr blocată, dar nu de pietre, ci de copaci căzuţi. După câteva
minute de căutare, Artiom descoperi un spaţiu prin care abia se putea
strecura.
În acoperişul vestibulului se căsca o spărtură uriaşă, aproape cât tot
tavanul, prin care pătrundea lumina palidă a lunii. Podeaua era şi ea
acoperită de crengi rupte şi chiar de copaci întregi, formând un
adevărat covor. Lângă unul dintre pereţi, Artiom observă câteva
obiecte ciudate – nişte sfere din piele de un cenuşiu închis, mari cât un
stat de om. Arătau respingător, iar Artiom se temu să se apropie de ele.
Pentru orice eventualitate, aprinse lanterna şi ieşi afară.
În holul superior al staţiei se afla o grămadă haotică de grinzi prăbuşite
de la nişte chioşcuri şi pavilioane comerciale, care avuseseră cândva un
aer elegant. În faţă se vedea o clădire uriaşă, cu o formă ciudată,
curbată; una dintre aripile acesteia era pe jumătate dărâmată. Artiom
se uită în jur: Ulman şi tovarăşul lui nu se vedeau nicăieri. Mai
— 495 —
rămăsese puţin timp pentru a cerceta împrejurimile.
Ţinându-şi răsuflarea o clipă, îşi ciuli urechile, încercând să audă
urletul înfricoşător al Întunecaţilor. Grădina Botanică nu se afla prea
departe de aici şi Artiom nu putea pricepe cum de nu ajunseseră aceste
creaturi până acum la staţia lor mergând pe la suprafaţă.
Totul era liniştit. Undeva, în depărtare, urlau nişte câini, dar urletul lor
suna cu totul altfel – era trist, firesc. E adevărat, Artiom nu ar fi vrut să
se întâlnească nici cu ei: dacă reuşiseră să supravieţuiască la suprafaţă
în toţi aceşti ani, probabil că erau diferiţi de câinii obişnuiţi pe care -i
aveau locuitorii metroului.
Îndepărtându-se puţin de intrarea în staţie, Artiom descoperi încă o
ciudăţenie: pavilionul era înconjurat de un şanţ puţin adânc, săpat
grosolan, umplut cu un lichid ciudat, de culoare închisă, care avea un
miros puternic şi acru, pe care Artiom îl simţi chiar şi prin masca de
gaze. După ce sări peste şanţ, se apropie de unul dintre chioşcuri şi
privi înăuntru.
Era complet gol. Pe jos erau împrăştiate cioburile unor sticle de
băuturi, dar, în rest, nu mai exista nimic. Mai cercetă încă vreo câteva
pavilioane, găsind în cele din urmă unul care promitea să fie mai
interesant decât celelalte. Din exterior, semăna cu o cetate minusculă:
era un cub făcut din foi groase de fier, cu o ferestruică din sticlă cu
oglindă. Deasupra ferestrei era o firmă pe care scria: „Schimb valutar”.
Uşa era încuiată cu un lacăt neobişnuit care, se vede, nu se deschidea
cu cheia, ci folosind o combinaţie corectă de cifre. Apropiindu-se de
fereastră, Artiom încercă să o deschidă, dar nu reuşi. Însă remarcă ceva
scris pe pervaz. Chioşcul acela cu armătură metalică îl intrigă, aşa că,
uitând de măsurile de precauţie, Artiom aprinse lanterna.
Citi cu mare greutate literele strâmbe, care parcă fuseseră scrise cu
mâna stângă: „Îngropaţi-mă omeneşte. Cod 767”. De îndată ce înţelese
ce putea însemna asta, de sus se auzi un şuierat mânios. Artiom îl
recunoscu imediat: la fel ţipau monştrii zburători de pe Kalininski.
Stinse repede lanterna, dar era prea târziu: ţipătul se auzi din nou, de
data asta chiar deasupra capului său. Artiom privi febril în jur, căutând
un loc unde să se ascundă. Probabil că singura scăpare era să verifice
dacă înţelesese bine mesajul.
După ce apăsă butoanele cu cifre în ordinea necesară, trase mânerul

— 496 —
spre sine. Fusese o idee bună: dinăuntrul încuietorii se auzi un păcănit
surd şi uşa cedă cu greutate, scârţâind teribil din balamalele ruginite.
Artiom se strecură înăuntru, se încuie şi aprinse din nou lumina.
Într-un colţ, sprijinită cu spatele de perete, se afla mumia uscată a unei
femei. Într-o mână ţinea o cariocă groasă, iar în cealaltă, un bidon din
plastic. Pereţii acoperiţi cu linoleum fuseseră umpluţi de sus până jos
cu un scris îngrijit de femeie. Prin sticla groasă a ferestruicii se vedea
spaţiul din faţa intrării în staţie. Pe jos erau o cuti e goală de
medicamente, nişte ambalaje strălucitoare de ciocolată, cutii de metal
pentru sucuri acidulate, iar într-un colţ se afla un seif întredeschis.
Artiom nu se sperie de cadavru, simţi numai un val cald de milă faţă
de fata necunoscută. Nu se ştie de ce, i se păru că nu putea să fie decât
o fată.
Strigătul monstrului zburător se auzi din nou, apoi asupra acoperişului
se năpusti o lovitură puternică, iar chioşcul se mişcă din loc. Căzut pe
podea, Artiom aşteptă. Atacurile nu se mai repetară, iar ţipătul
creaturii supărate începu să se îndepărteze, aşa că se hotărî să se ridice.
Măcar era clar că se putea ascunde acolo oricât voia, din moment ce
trupul fetei rămăsese neatins în tot acest timp, în vreme ce cu siguranţă
existaseră mulţi vânători care se ospătaseră cu cei de afară. Desigur,
putea să încerce să omoare sau măcar să rănească monstrul, dar atunci
ar fi trebuit să iasă din ascunzătoare. Însă dacă nu o nimerea sau dacă
învelişul exterior al creaturii era dur, asemenea unei armuri, aflându-
se în loc deschis, lui Artiom nu avea să i se mai ivească o a doua şansă.
Cel mai înţelept era să-l aştepte pe Ulman. Dacă mai era în viaţă.
Ca să nu se mai gândească la asta, Artiom începu să citească inscripţiile
de pe perete.
„Scriu pentru că mă plictisesc şi pentru a nu înnebuni. Deja stau de trei
zile în acest chioşc. Mi-e frică să ies afară. Am văzut cu ochii mei cum
s-au sufocat zece oameni care n-au apucat să fugă în metrou, iar acum
zac în mijlocul piaţetei. Bine că am citit în ziar cum să acopăr cu bandă
adezivă îmbinările. Aştept ca vântul să ducă norul, scriau că peste o zi
nu va mai fi periculos.
9 iulie. Am încercat să ajung la metrou. Dincolo de scara rulantă începe
un perete de fier. Nu am putut să-l ridic şi, oricât am ciocănit, degeaba
– nu mi-a răspuns nimeni. După zece minute a început să-mi fie foarte

— 497 —
rău, m-am întors aici. În jur sunt mulţi morţi. Toţi sunt îngrozitori, s-
au umflat, miros urât. Am spart geamul unui chioşc de produse
alimentare, am luat ciocolată şi apă minerală. Acum n-o să mor de
foame. M-am simţit îngrozitor de slăbită. Seiful e plin de dolari şi ruble,
dar n-ai ce să faci cu banii. E ciudat. Se pare că, până la urmă, nu sunt
decât nişte simple bucăţi de hârtie.
10 iulie. Au continuat să bombardeze. Din dreapta, dinspre Prospe kt
Mira, s-a auzit toată ziua un bubuit groaznic. E ciudat. Credeam că n-
a mai rămas nimeni, dar ieri a trecut pe stradă, în mare viteză, un tanc.
Am vrut să fug şi să fac cu mâna, dar nu am apucat. Îmi e tare dor de
mama şi de Liova. Toată ziua am vomitat. Apoi am adormit.
11 iulie. A trecut pe lângă mine un om cu arsuri groaznice. Nu ştiu unde
s-o fi ascuns în tot acest timp. Plângea mereu şi vorbea răguşit. Era
foarte ciudat. S-a dus la metrou, apoi am auzit un ciocănit puternic.
Probabil că a bătut şi el în peretele acela. Apoi totul s-a potolit. Mâine
o să mă duc să mă uit dacă i-au deschis sau nu.”
Chioşcul fu scuturat de o nouă lovitură – monstrul nu voia să renunţe
la pradă. Artiom se clătină şi era cât pe-aci să cadă peste cadavru, dar
reuşi cu greu să-şi păstreze echilibrul, apucându-se cu mâinile de
tejghea. Se aplecă şi mai aşteptă un minut, apoi continuă să citească.
„12 iulie. Nu pot să ies. Am frisoane, nu-mi dau seama dacă dorm sau
nu. Azi am discutat o oră cu Liova şi mi-a spus că se va căsători în
curând cu mine. Apoi a venit mama şi-i curgeau ochii. Apoi am rămas
din nou singură. Mă simt aşa de singură! Când se va termina totul, când
o să ne salveze? Au venit nişte câini să mănânce cadavrele. În sfârşit.
Mulţumesc. Am vomitat.
13 iulie. Încă mai sunt conserve, ciocolată şi apă minerală, dar nu mai
vreau. Va fi nevoie de mai mulţi ani pentru a ne relua traiul obişnuit.
Marele război pentru Apărarea Patriei a ţinut cinci ani, nu cred că
acum va dura mai mult. Totul va fi bine. O să mă găsească.
14 iulie. Nu mai vreau. Nu mai vreau. Îngropaţi-mă omeneşte, nu mai
vreau să stau în cutia asta de fier blestemată… E înghesuială. Slavă
cerului că am Fenazepam! Noapte bună.”
Alături mai era scris ceva, din ce în ce mai incoerent şi mai întrerupt,
precum şi nişte desene: liniuţe, fetiţe cu pălării sau panglici mari,
chipuri omeneşti.

— 498 —
„E limpede, spera că acest coşmar prin care fusese nevoită să treacă se
va termina în curând”, îşi spuse Artiom. „Un an, doi şi totul va reveni
la normal, va fi ca înainte. Viaţa va continua şi avea să uite de cele
întâmplate. Câţi ani trecuseră de atunci? În tot acest timp, omenirea
n-a făcut altceva decât să se îndepărteze şi mai mult de revenirea la
suprafaţă. Oare îşi imagina că vor supravieţui numai cei care
«apucaseră să coboare în metrou» şi puţinii fericiţi care, încălcând
instrucţiunile şi regulamentele, deschiseseră uşile în următoarele
câteva zile?”
Artiom se gândea la el. Vrusese mereu să creadă că la un moment dat
oamenii vor putea să iasă din metrou pentru a trăi din nou ca
odinioară, pentru a reface construcţiile măreţe ridicate de strămoşii
lor, mutându-se apoi în ele. Ar fi ajuns astfel să se uite la soare fără să-
şi acopere ochii şi să respire cu nesaţ aerul înmiresmat de tot felul de
plante în locul amestecului insipid de oxigen şi azot, trecut prin filtrul
măştii de gaz. Nu ştia cum mirosea aerul înainte, dar trebuie să fi fost
minunat – mai ales florile despre care îşi aducea aminte mama lui.
Dar privind trupul uscat al fetei care nu mai apucase ziua când
coşmarul avea să se încheie, începu să se îndoiască de faptul că el însuşi
va putea ajunge acolo. Ce diferenţă era între speranţa lui de a fi
martorul reîntoarcerii la traiul de odinioară şi convingerea ei că asta se
va întâmpla în mod sigur peste cel mult cinci ani? Trăind în metrou,
oamenii nu acumulaseră forţa necesară pentru a reveni triumfători la
suprafaţă pe treptele scării rulante strălucitoare, care să-i poarte spre
fosta lor putere şi splendoare. Ba dimpotrivă, omenirea decăzuse, se
obişnuise cu întunericul şi cu înghesuiala. Majoritatea uitase deja cât
de lipsită de sens era puterea, cândva absolută, a omenirii asupra
întregii lumi. În timp ce unii încă mai tânjeau după ea, alţii o
blestemau. De partea cui va fi viitorul?
Afară se auzi un claxon. Artiom se năpusti la fereastră: în mica piaţetă
din faţa chioşcurilor se afla o maşină cu o înfăţişare neobişnuită.
Automobile mai văzuse el şi înainte – mai întâi în copilăria îndepărtată,
apoi în ilustraţii şi în fotografiile din cărţi, iar ultima dată le î ntâlnise
când mai urcase la suprafaţă. Dar niciunul dintre ele nu arăta aşa, şi
probabil de aceea nici nu se hotărâse să iasă în întâmpinarea lui.
Camionul mare, cu şase roţi, era vopsit în roşu. În spatele cabinei mari,

— 499 —
cu două rânduri de scaune, începea remorca metalică, având o dungă
albă pe o parte şi nişte ţevi. În plus, acolo fuseseră instalate şi două
recipiente rotunde în care se învârteau, clipind, nişte becuri albastre.
În loc să iasă din chioşc, aduse lanterna aprinsă la fereastră, aşteptând
un semnal de răspuns. Farurile camionului se aprinseră şi se stinseră
de câteva ori, Artiom se pregătea să iasă, dar nu mai apucă: de sus
coborâră în picaj, una după alta, două umbre negre, uriaşe. Prima
apucă în gheare acoperişul şi încercă să-l ridice, dar povara era peste
puterile ei. După ce ridică remorca maşinii cam jumătate de metru de
la pământ, monstrul rupse cele două ţevi, ţipă nemulţumit şi le aruncă
pe jos. Cu un ţipăt, a doua creatură lovi maşina din lateral, vrând s-o
răstoarne.
Portiera se deschise şi pe asfalt sări un om în costum de protecţie, cu o
mitralieră uriaşă în mână. Ridicând ţeava în sus, aşteptă câteva
secunde, lăsând creatura să vină mai aproape, apoi începu să tragă. De
sus se auzi un cârâit mânios. Artiom deschise repede lacătul şi dădu
fuga afară.
Un monstru înaripat descria un cerc larg, la vreo treizeci de metri
deasupra capetelor lor, pregătindu-se să atace din nou; celălalt nu se
vedea nicăieri.
— Hai în maşină! strigă bărbatul cu mitraliera.
Artiom o luă la fugă spre el, se căţără în cabină şi se aşeză pe canapeaua
lungă. Mitraliorul mai trase de câteva ori, apoi sări pe treaptă, se urcă
în cabină şi trânti uşa după el. Maşina începu imediat să huruie,
pornind repede din loc.
— Ce faci aici, dai de mâncare la porumbei? bubui vocea lui Ulman,
privindu-l pe Artiom prin viziera măştii de gaz.
Artiom se aştepta să fie urmăriţi de creaturile zburătoare, însă după ce
maşina mai parcurse încă vreo sută de metri, acestea se întoarseră la
VDNH.
— Îşi apără cuibul, spuse militarul. Am auzit de aşa ceva. Altfel n-ar fi
atacat maşina, e prea mare pentru ele. Oare unde o fi? Ar fi interesant
de aflat.
Artiom îşi dădu imediat seama şi unde era cuibul creaturilor şi de ce
lângă ieşirea din staţia VDNH nu mai îndrăznea să apară nicio fiinţă
vie, probabil nici măcar Întunecaţii.

— 500 —
— E chiar în pavilionul staţiei noastre, deasupra scărilor rulante, spuse
el.
— Da? Ciudat, de regulă au cuibul mai sus, pe case, răspunse militarul.
Probabil că e o altă specie. Da… Te rog să ne scuzi că am întârziat.
În cabina automobilului era cam înghesuială, mai ales fiindcă bărbaţii
purtau costume de protecţie şi se aflau stivuite acolo şi o grămadă de
arme. Scaunele din spate erau ocupate de nişte rucsacuri şi genţi.
Ulman se aşeză la margine, iar Artiom nimeri în mijloc; în stânga lui,
la volan, se afla băiatul de la Prospekt Mira, cel care vorbise atunci de
maşină şi de mitralieră. Spusese că-l cheamă Pavel.
— Ce să ne scuzăm? Doar nu s-a întâmplat aşa din cauza noastră,
protestă el. Nu ştiu de ce nu ne-a avertizat colonelul în ce s-a
transformat bulevardul Prospekt Mira începând de la Rijskaia. Ai
impresia că ai pornit pe un patinoar. Nu înţeleg deloc de ce nu s-o fi
prăbuşit complet podul ăsta. Nici măcar nu ai unde să te ascunzi. Abia
am scăpat de câini.
— Încă n-ai văzut câinii, Artiom? îl întrebă Ulman.
— Doar i-am auzit, răspunse el.
— Uite, noi i-am şi văzut, spuse şoferul, trăgând de volan.
— Ei, şi cum sunt? întrebă Artiom.
— N-a fost bine deloc. Ne-au rupt bara de protecţie şi era cât pe-aici
să ne sfâşie o roată, chiar din mers. S-au oprit doar când Petro l-a pus
la pământ pe şeful haitei cu Dragunovul, explică Pavel, arătând spre
Ulman.
Nu le era deloc uşor să înainteze: pământul era plin de tranşee şi de
gropi, asfaltul crăpase şi trebuia să conduci cu mare atenţie. Într-un
loc frânară şi se chinuiră vreo cinci minute să treacă peste un munte
de beton sfărâmat, rămas de la o parcare auto care se prăbuşise. Artiom
se uită pe fereastră, strângând automatul în mână.
— Merge bine, lăudă Pavel maşina. Au fost unii care au spus că n-o să
fie bună motorina, că o să dea rateu… Nu-i nimic, chimiştii noştri au
avut ei grijă de toate. Nu degeaba apărăm Polisul. Tragem şi noi foloase
de pe urma ochelariştilor.
— Unde aţi găsit-o? întrebă Artiom.
— Era în garaj, demontată. Nici n-au mai apucat s-o repare ca să
participe la stingerea incendiilor, că Moscova arsese deja complet. O

— 501 —
folosim din când în când. Nu în scopul pentru care a fost făcută,
desigur.
— Am înţeles, zise Artiom şi se întoarse din nou spre fereastră.
— Am avut noroc cu vremea – zise Pavel care, după toate aparenţele,
avea chef de vorbă –, nu e niciun nor pe cer. Asta e bine, o să avem
vizibilitate bună dacă va trebui să ne urcăm în turn.
— Mai bine mă urc acolo decât să umblu prin blocuri, zise Ulman,
dând din cap. E adevărat, colonelul spunea că în ele nu locuieşte
aproape nimeni, dar mie cuvântul „aproape”, nu ştiu de ce, nu-mi
place.
Maşina o luă la stânga şi porni pe o stradă lată şi dreaptă, împărţită în
două de o porţiune cu gazon. În stânga era un şir de blocuri din
cărămidă, care erau aproape intacte, în dreapta se întindea o pădure
neagră sumbră, care venea chiar spre partea carosabilă. În unele locuri,
rădăcinile puternice străpunseseră carosabilul şi erau nevoiţi să le
ocolească. Dar Artiom apucă să vadă toate astea numai cu coada
ochiului.
— Uită-te ce frumuseţe! spuse entuziasmat Pavel.
Turnul Ostankino se afla chiar în faţa lor. Avea o înălţime de câteva
sute de metri, ca un buzdugan uriaş care ameninţa nişte duşmani de
mult învinşi. Era o construcţie absolut fantastică. Artiom nu mai
văzuse niciodată nimic asemănător, nici măcar în ilustraţiile din cărţi
ori reviste. Desigur, tatăl său adoptiv îi povestise despre construcţia
ciclopică aflată la vreo doi kilometri de staţia lor, dar chiar şi aşa,
Artiom nu-şi putuse imagina cât de mult avea să-l impresioneze. Tot
restul drumului rămăsese cu gura deschisă de uimire, sorbind din ochi
silueta grandioasă a turnului. Simţea acum un amestec ciudat de
entuziasm – la vederea a ceea ce putuseră construi oamenii – şi tristeţe
– înţelegând din ce în ce mai clar că nu vor mai putea să facă niciodată
ceva asemănător.
— A fost tot timpul aşa de aproape şi eu nu ştiam… zise el încercând
să-şi exprime tulburarea în cuvinte.
— Dacă nu ieşi la suprafaţă, sunt multe lucruri pe care nu le poţi
înţelege, răspunse Pavel. Tu măcar ştii de ce staţia ta se numeşte
VDNH? Pentru că asta înseamnă Marile Realizări ale Economiei

— 502 —
Noastre36. Acolo a fost un parc foarte mare, cu tot felul de animale şi
plante. Ascultaţi-mă pe mine, mare noroc aţi avut că „păsărelele” şi-au
făcut cuibul chiar la intrare. Şi asta pentru că razele X au avut un
asemenea efect asupra multora dintre aceste „Realizări”, că acum nu le
mai poţi doborî nici cu aruncătorul de grenade.
— Dar pe prietenii voştri înaripaţi îi respectă, mai spuse Ulman. Sunt,
ca să zic aşa, asigurarea voastră socială.
Amândoi începură să râdă, iar Artiom nu-l mai corectă pe Pavel în
legătură cu denumirea staţiei sale, ci îşi concentra din nou atenţia
asupra turnului. Când se uită mai bine, observă că uriaşa construcţie
se înclinase puţin, dar era clar că după aceea găsise un nou punct de
echilibru şi rămăsese în picioare. Cum de rezistase în iadul care se
dezlănţuise acolo acum câteva decenii? Blocurile din vecinătate
fuseseră distruse în totalitate sau parţial, dar turnul se înălţa mândru
în mijlocul acestor ruine, rezistând ca prin farmec bombelor şi
rachetelor inamice.
— E interesant că nu s-a prăbuşit, bolborosi el.
— Probabil că nu au vrut să-l strice, presupuse Pavel. E, totuşi, o
infrastructură preţioasă. Înainte avea o înălţime cu o pătrime mai mare
decât cea de acum, iar în capăt se afla un vârf ascuţit. Iar acum, vezi?
E retezat în vecinătatea platformei de vizitare.
— Păi de ce să-l cruţe, nu le era totuna? Uite, eu mă tem să nu fie ca la
Kremlin… zise Ulman cu îndoială în glas.
După ce trecură prin poarta gardului cu vergele de oţel, maşina se
apropie de baza turnului de televiziune şi se opri. Ulman îşi luă
dispozitivul de vedere nocturnă şi automatul, apoi sări din maşină.
Peste un minut, le dădu semnalul: totul era în ordine. Pavel coborî şi
el din cabină, apoi deschizând portiera din spate, începu să scoată afară
rucsacurile cu echipamentul.
— Peste douăzeci de minute trebuie să primim semnalul, spuse el. Să
încercăm să-l prindem de aici.
Ulman găsi raniţa cu staţia radio şi începu să extindă antena formată
din mai multe secţiuni.
În curând, antena staţiei ajunsese să aibă şase metri lungime şi se

36 De fapt, personajul dă o explicaţie inexactă. În realitate, este vorba despre

„Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale”.
— 503 —
legăna leneş în vântul slab. Aşezându-se la aparatul de transmisie,
militarul îşi puse pe cap casca cu microfonul şi începu să asculte.
Urmară mai multe minute lungi de aşteptare.
Pentru câteva secunde, deasupra lor apăru umbra „harpiei”, dar, după
ce se roti de câteva ori pe deasupra, monstrul dispăru în spatele
blocurilor. Se vede că o singură ciocnire cu oamenii înarmaţi îi fusese
suficientă pentru a ţine minte cine era duşmanul periculos şi a învăţa
să se teamă de el.
— Şi, de fapt, cum arată Întunecaţii ăştia? îl întrebă Pavel pe Artiom.
Că doar eşti specialistul nostru!
— Arată îngrozitor. Ca… nişte oameni, totuşi pe dos, încercă el să -i
descrie. Exact opusul oamenilor. Numele lor – Întunecaţii – spune
multe: chiar sunt întunecaţi.
— Şi zi aşa… Dar de unde au apărut? Înainte n-a auzit nimeni de ei. Ce
se spune la voi despre asta?
— Câte nu se aud prin metrou! zise Artiom, grăbindu-se să schimbe
subiectul. Uite, despre canibalii de la Park Pobedî ştia cineva înainte?
— Aşa e, se însufleţi şoferul. Găseau oameni cu ace în gât şi nimeni nu
putea să spună cine a făcut asta. Dar ce să faci? Aşa e metroul! Uite ce
aiureală mai e şi Marele Vierme! Dar Întunecaţii ăştia ai voştri totuşi
de unde…
— L-am văzut, îl întrerupse Artiom.
— Pe Vierme? întrebă neîncrezător şoferul.
— Ei, o fi fost ceva care semăna cu el. Poate că era un tren. Era uriaş şi
urla de-ţi venea să-ţi pui mâinile la urechi. N-am apucat să-l văd cum
trebuie, a trecut în goană pe lângă mine.
— Nu, nu putea să fie un tren… Cu ce să meargă? Cu ciuperci?
Trenurile funcţionează cu energie electrică. Ştii cu ce mi se pare mie
că seamănă? Cu un dispozitiv de foraj.
— De ce? spuse repede Artiom.
Despre dispozitivele de foraj auzise, dar gândul că Marele Vierme, cel
care săpase noile galerii despre care vorbea Dron, putea fi o asemenea
maşinărie nu-i trecuse până acum prin minte. Şi oare toată credinţa în
Vierme nu era construită tocmai negând existenţa maşinăriei?
— Numai să nu-i spui lui Ulman despre dispozitivul de forat… şi nici
colonelului. O să spună că sunt nebun, îl rugă Pavel. Uite despre ce e

— 504 —
vorba. Mai înainte, în Polis, mă ocupam cu strângerea de informaţii, îi
urmăream pe toţi spionii, pe scurt, supravegheam activităţile
subversive şi ameninţarea internă. Şi odată am dat de un bătrânel care
era convins că într-o cămăruţă din tunel, aflată lângă Boroviţkaia, se
aude tot timpul un zgomot, de parcă în spatele peretelui ar funcţiona
o maşină de forat. Desigur, imediat după aceea mi-am spus că e nebun,
dar omul fusese constructor şi se pricepea la chestiile astea.
— Şi cine ar fi avut interes să sape acolo?
— Habar n-am. Bătrânul tot bătea câmpii despre nişte răufăcători care
voiau să sape nişte tuneluri spre râu, pentru a inunda tot Polisul, şi
susţinea că el ar fi tras cu urechea la planurile lor. Imediat am prevenit
pe cine trebuia, dar nimeni nu m-a crezut. Am început să-l caut pe
bătrânul ăsta, ca să-l prezint în calitate de martor, dar, ca un făcut,
dispăruse undeva. Poate că era un provocator. Dar… – Pavel se uită
precaut la Ulman şi continuă pe un ton mai scăzut – …poate că omul
auzise într-adevăr cum militarii săpau în secret ceva. Şi au avut grijă
să-l îngroape şi pe bătrânul meu, ca să nu mai tragă cu urechea la ceea
ce se întâmpla în spatele peretelui. Ei, şi de-atunci mă gândesc la acest
dispozitiv de forat, şi din cauza asta ei mă cred nebun. E suficient să
spun ceva, că imediat încep să mă ironizeze pe seama maşinăriei.
Pavel tăcu privindu-l cercetător pe Artiom, de parcă l-ar fi întrebat ce
părere avea despre povestea lui. Iar Artiom ridică uşor din umeri de
parcă ar fi spus: până la urmă, e posibil.
— N-am recepţionat nimic! spuse cu năduf Ulman, apropiindu-se de
ei. N-am prins absolut nimic. Trebuie să ne urcăm mai sus. Probabil că
sunt mult prea departe şi nu-i prindem de la sol.
Artiom şi Pavel începură imediat să se pregătească. Nimeni nu voia să
se gândească la alte posibile explicaţii pentru care grupul lui Melnik nu
stabilea legătura. Ulman demontă antena, strânse staţia şi o puse în
rucsac, apoi îşi puse mitraliera pe umeri şi porni primul spre vestibulul
de sticlă care se adăpostea printre solizii stâlpi de susţinere ai turnului
de televiziune. Pavel îi dădu lui Artiom o geantă, iar el luă raniţa şi
puşca, trânti portiera maşinii şi porniră după Ulman.
Înăuntru era linişte, murdar şi pustiu. Se vedea că odinioară oamenii
părăsiseră în grabă locul şi nu se mai întorseseră niciodată. Luna privea
uimită prin geamurile prăfuite şi sparte spre băncile întoarse cu susul

— 505 —
în jos, spre tejgheaua spartă a casei de bilete, spre postul de pază, unde,
în graba plecării, fusese uitată o caschetă, spre turnichetele rupte de la
intrare, luminând instrucţiunile şi avertizările scrise caligrafic, care li
se adresau vizitatorilor turnului de televiziune.
Aprinseră lanternele şi, după o scurtă căutare, găsiră uşile care duceau
spre scară. Acum inutile, lifturile care înainte puteau duce oamenii sus
în mai puţin de un minut erau oprite la parter cu uşile deschise ca într-
un gest de neputinţă, precum maxilarul unui paralitic. Acum urma
partea cea mai grea: după spusele lui Ulman, ar fi trebuit să urce la
înălţimea de trei sute şi ceva de metri.
Artiom urcă uşor primele două sute de trepte, pentru că, după o
săptămână de umblat prin metrou, picioarele i se obişnuiseră cu
efortul. Dar la trei sute cincizeci începu să aibă senzaţia că va
abandona. Scara în spirală urca neobosită şi nu se simţea nicio
diferenţă între etaje – oare etajele chiar existau? Asta nu mai ştia. În
interiorul turnului era umezeală şi frig, privirea îţi aluneca pe pereţii
goi de beton, puţinele uşi erau larg deschise, lăsând la vedere aparatura
părăsită.
Ulman le permise să facă primul popas abia după cinci sute de trepte
şi atunci îşi dădu Artiom seama că îi obosiseră picioarele. Soldatul le
acordă numai cinci minute pentru odihnă, de teamă să nu rateze
momentul când stalkerul încerca să ia legătura cu ei.
După opt sute de trepte, Artiom le pierdu şirul. I se părea că picioarele
îi erau grele ca plumbul şi că fiecare cântărea acum de trei ori mai mult
decât la începutul urcuşului. Lucrul cel mai complicat era să-şi ridice
talpa de pe podea, care părea să-l tragă înapoi ca un magnet. Ochii i se
umpluseră de sudoare, pereţii cenuşii păreau a pluti în ceaţă, iar
treptele înşelătoare începuseră să i se lipească de ghete. Nu putea să se
oprească pentru a se odihni: în spatele lui gâfâia încordat Pavel, care,
în plus, ducea o povară de două ori mai grea decât a lui Artiom.
Peste alte cincisprezece minute, Ulman se opri din nou. Arăta şi el
obosit, respira greu sub costumul de protecţie fără formă, iar mâinile
pipăiau peretele în căutarea unor puncte de sprijin. Apoi soldatul
scoase din raniţă o ploscă cu apă şi i-o întinse lui Artiom.
Masca de gaze era prevăzută cu o supapă specială prin care trecea un
tub cu ajutorul căruia puteai să sugi apa. În ciuda faptului că Artiom

— 506 —
îşi dădea seama că trebuia să-i lase şi pe ceilalţi să bea, nu reuşi să se
desprindă de tubul din plastic înainte de a goli pe jumătate plosca.
După aceea se aşeză pe jos şi închise ochii.
— Hai, încă puţin! strigă Ulman.
Dintr-o mişcare, acesta îl ridică pe Artiom în capul oaselor, îi luă
geanta, şi-o puse pe umeri şi porni înainte. Artiom nu avea habar cât
durase ultima parte a urcuşului. Treptele şi pereţii se contopeau într-
un întreg tulbure, iar razele şi petele de lumină arătau ca nişte nori
strălucitori din cauza transpiraţiei de pe sticla măştii; o vreme, chiar se
distră admirându-le reflexele. Sângele îi bubuia în cap, aerul rece îi
sfâşia plămânii, iar scara nu se mai termina. De câteva ori, Artiom
avusese de gând să se aşeze de capul său pe jos, dar fusese ridicat şi
forţat să meargă.
Oare pentru ce făcea el asta? Pentru ca viaţa din metrou să continue?
Da. Pentru ca la VDNH să se poată cultiva, la fel ca înainte, ciuperci şi
să se poată creşte porci, iar tatăl lui adoptiv să trăiască acolo, împreună
cu familia lui Jenka, şi pentru ca nişte oameni pe care nu-i cunoştea să
se întoarcă şi să trăiască din nou paşnic în Alekseevskaia şi în Rijskaia
şi pentru ca fervoarea comercială de la Prospekt Mira şi Belorusskaia
să continue, pentru ca brahmanii să se plimbe îmbrăcaţi în robele lor
din Polis şi să frunzărească paginile cărţilor, adunând cunoştinţe şi
transmiţându-le generaţiei următoare, şi pentru ca fasciştii să-şi
construiască în continuare Reichul lor, prinzând duşmanii de rasă şi
torturându-i de moarte, pentru ca oamenii Viermelui să ia cu de-a sila
copii străini şi să mănânce adulţi, iar femeia din Maiakovskaia să poată
face în continuare trafic cu trupul fiului ei, câştigând astfel bani de
pâine pentru ea şi pentru el, şi pentru ca la Paveleţkaia să nu se mai
termine cursele de şobolani, iar militarii din brigada revoluţionară să-
şi continue atacurile împotriva fasciştilor şi disputele lor dialectice
ridicole şi pentru ca mii de oameni din tot metroul să respire, să
mănânce, să se lupte, să se omoare, să seducă şi să trădeze, să filosofeze
şi să urască şi fiecare să creadă în raiul şi iadul său. Pentru ca viaţa la
metrou – lipsită de sens şi inutilă, exaltată şi plină de lumină, murdară
şi clocotitoare, infinit de diferită şi tocmai de aceea aşa de fermecătoare
şi de minunată, adică viaţa omenească – să continue.
Se gândea la asta şi se simţea de parcă la spate i s-ar fi întors o cheie

— 507 —
uriaşă ca a unui mecanism, care-l împingea să mai facă un pas, apoi
altul şi altul. Artiom continua să meargă mai departe.
Şi deodată se sfârşi. Ajunseră într-o încăpere spaţioasă – un coridor
larg, circular, în forma unui inel. Pereţii interiori erau acoperiţi cu
marmură, ceea ce-l făcu pe Artiom să se simtă imediat ca acasă, în
vreme ce pereţii exteriori erau complet transparenţi şi chiar dincolo de
ei începea cerul, iar undeva departe, foarte jos, se aflau nişte blocuri
minuscule – delimitate de străzi în cvartale –, petele negre ale
parcurilor, craterele uriaşe făcute de explozii şi vârfurile blocurilor
înalte care rămăseseră în picioare. De aici se vedea tot oraşul
nemărginit, care, ca o masă cenuşie, dispărea în orizontul întunecat.
Artiom se lăsă jos, sprijinindu-se de perete şi pentru multă, multă
vreme nu făcu nimic altceva decât să se uite la oraş, la cerul care
devenea încet roz, apoi din nou la oraş.
— Artiom! Scoală, ai stat destul! Hai, ajută-ne! îi zise Ulman,
scuturându-i umărul.
Militarul îi dădu o rolă mare de sârmă, dar Artiom se uită la ea fără să
înţeleagă.
— Antena asta blestemată nu prinde semnalul, zise el arătând spre
băţul de şase metri întins pe jos. O să încercăm cu cea aeriană. Uite,
acolo e uşa spre balconul tehnic, care e cu un etaj mai jos. Se află chiar
pe direcţia Grădinii Botanice. Deocamdată o să stau aici, la staţie, iar
tu ieşi afară cu Paşa. El va întinde antena, tu o să-l asiguri. Haide, mai
repede, în curând o să se lumineze.
Artiom dădu din cap. Îşi aduse aminte de ce era acolo şi primi un nou
suflu. Cineva învârtea cheia invizibilă din spatele lui şi arcul interior
începea iar să se răsucească. Mai rămăsese foarte puţin până la
atingerea ţelului. Luă sârma şi se duse spre uşa balconului.
Uşa nu ceda, aşa că Ulman fu nevoit să tragă o rafală de gloanţe până
când sticla ciuruită plesni şi se transformă în cioburi. O pală puternică
de vânt era cât pe-aci să-i doboare. Artiom ieşi pe balconul protejat cu
un grilaj înalt cât un stat de om.
— Uau, ia uite!
Pavel îi întinse un binoclu şi arătă cu mâna în direcţia respectivă.
Artiom îl duse la ochi şi cercetă multă vreme oraşul pe care acum îl
vedea mai de aproape până ce Pavel îi îndreptă binoclul cu forţa spre

— 508 —
locul de care vorbea.
Grădina Botanică şi VDNH se contopiseră într-un desiş întunecat, de
netrecut, în mijlocul căruia se înălţau cupolele albe şi acoperişurile
pavilioanelor Expoziţiei. În această pădure deasă rămăseseră doar două
locuri pleşuve – un drum îngust, care trecea printre pavilioanele
principale („Aleea principală”, după cum murmurase temător Pavel) şi
cea din Grădina Botanică. Chiar în mijlocul ei se întindea un imens loc
gol, de parcă arborii se dăduseră la o parte din cauza unei boli
nemaivăzute ce apăruse în mijlocul lor. Era un peisaj ciudat şi sinistru
– un fel de oraş mare sau un organ vital uriaş, ce pulsa şi tresărea, întins
pe câţiva kilometri. Cerul se colora treptat în culorile dimineţii şi se
vedea din ce în ce mai bine: o peliculă vie, înconjurată de vinişoare,
nişte siluete minuscule şi negre ce se târau afară din cloace, mişcându-
se agitate, ca nişte furnici. Erau exact ca nişte furnici, iar oraşul lor
matcă – i se părea lui Artiom – era ca un furnicar uriaş. Şi una dintre
aceste poteci ducea – acum vedea bine asta – spre o construcţie
rotundă, aflată la margine, care semăna exact cu intrarea în staţia
VDNH. Siluetele mici şi negre ajungeau până la uşi şi dispăreau. Iar
Artiom ştia prea bine unde mergeau mai departe.
Erau într-adevăr foarte aproape, nu veniseră de undeva, de departe. Şi
chiar puteau fi distruşi, pur şi simplu distruşi. Dar acum, lucrul cel mai
important era ca Melnik să nu eşueze. Artiom oftă uşurat. Nu se ştie
de ce, îşi aminti de tunelul negru din visele lui, dar îşi scutură capul şi
începu să întindă firul.
Balconul înconjura perimetrul turnului, dar cablurile de patruzeci de
metri nu erau suficient de lungi pentru a face un cerc complet. După
ce legară capătul de braţele grilajului, începură să se întoarcă.
— Este! Avem semnal! începu să urle bucuros Ulman când îi văzu. Au
intrat în legătură cu noi! Sunt vii! Colonelul înjură, ne întreabă unde
am fost până acum!
Îşi puse casca la ureche, ascultă şi mai spuse:
— Spune că totul e chiar mai bine decât s-au aşteptat, au găsit patru
dispozitive, toate sunt în stare perfectă, au fost conservate… În ulei,
sub pânză de cort… Spune că Anton e tare, s-a descurcat cu toate. În
curând o să fie gata. Trebuie să le comunicăm coordonatele. Îţi
transmite salutări, Artiom!

— 509 —
Pavel întinse o hartă mare, împărţită în pătrate, a zonei respective şi,
privind cu binoclul, începu să dicteze coordonatele, iar Ulman le
repetă în microfonul staţiei lui.
— O să sigilăm staţia, pentru orice eventualitate, zise militarul,
verificând harta şi spunând câteva cifre. Gata, au primit coordonatele,
acum o să ţintească.
Ulman îşi scoase căştile şi-şi şterse fruntea.
— O să mai treacă ceva timp, rachetistul tău e singurul care ştie cum
să procedeze. Dar nu-i nimic, o să aşteptăm.
Artiom luă binoclul şi ieşi din nou pe balcon. Ceva îl trăgea spre acel
furnicar scârbos, un sentiment de neînţeles, apăsător, un fel de
melancolie, de parcă pieptul îi era apăsat de ceva greu şi nu-l lăsa să
inspire adânc. Tunelul negru îi apăru din nou în faţa ochilor, şi dintr-
odată deveni atât de clar, cu contururi atât de precise, cum nu-l văzuse
nici în coşmarurile lui. Dar acum putea să lase deoparte teama –
strigoii ăia n-aveau să mai fie stăpâni pe visele lui.
— Gata, s-a dus! Colonelul ne spune să aşteptăm salutările. Acum o să-
i frigem pe ticăloşii ăştia Întunecaţi ai voştri! urlă Ulman.
Şi tocmai în acel moment oraşul de la picioarele lor pieri, cerul dispăru
într-un abis întunecat, iar strigătele de bucurie din spatele lui se
stinseră. Rămăsese doar un tunel negru, pustiu, pe care Artiom
mersese de atâtea ori în întâmpinarea… a ce?
Timpul deveni mai dens şi îngheţă.
Artiom scoase din buzunar o brichetă de plastic şi o aprinse. Luminiţa
mică şi veselă sări afară şi începu să joace pe fitilul ei, luminând spaţiul
dimprejurul lui.
Artiom ştia ce urmează să vadă şi îşi dădea seama că acum nu va mai
trebui să se teamă de asta, aşa că ridică pur şi simplu capul şi se uită în
ochii uriaşi şi negri, care n-aveau nimic alb şi nici pupile. Şi auzi.
— Tu eşti alesul!
Lumea se întorsese cu susul în jos. În aceşti ochi impenetrabili văzu, în
câteva fracţiuni de secundă, răspunsul la tot ce i se păruse până atunci
de neînţeles şi inexplicabil. Era răspunsul la toate îndoielile, ezitările
şi căutările lui, dar nu era deloc cel la care se gândise Artiom tot timpul.
Cufundat în privirea celui întunecat, văzu deodată universul prin ochii
lui: noua viaţă care se năştea, frăţia şi unirea sutelor şi miilor de raţiuni

— 510 —
diferite, fără ca graniţele dintre ele să fie şterse, însă reunind gândurile
tuturor individualităţilor într-un singur întreg. Pielea neagră şi tare, ce
respingea razele distrugătoare şi era capabilă să reziste şi la soarele
arzător, şi la gerurile din ianuarie, buzele subţiri, tentaculele
telepatice, capabile şi să mângâie blând făptura iubită şi să-l înţepe
dureros pe duşman, totala insensibilitate la durere – într-un cuvânt,
trupurile lor erau perfecţiunea întruchipată. Şi, cu toate acestea,
dispuneau de o minte curioasă şi vie, însă din nefericire, aşa de dife rită
de cea omenească, încât nu exista nicio posibilitate de stabilire a
vreunui contact. Asta până la el, până la Artiom.
Apoi văzu oamenii prin ochii Întunecaţilor – înrăiţi, transformaţi în
nişte stârpituri murdare, condamnate să trăiască sub pământ, ca re
împroşcau foc şi plumbi şi care-i distrugeau pe emisarii veniţi să le
aducă un cântec de pace, smulgându-le steagul alb şi străpungându-le
gâtul cu el, de parcă ar fi fost o suliţă. Apoi Artiom le simţi disperarea
de a nu putea stabili o legătură, o înţelegere, pentru că în adânc, în
galeriile subpământene stăteau nişte creaturi nechibzuite, înnebunite,
care-şi distruseseră lumea, care continuau să se bată între ei şi care în
curând aveau să moară dacă nu erau reeducaţi. Apoi încercaseră din
nou să le întindă o mână, şi din nou ei se repeziseră la ea cu atâta ură,
că nu mai rămăsese decât o soluţie – să fie potoliţi. Şi cum să facă asta?
Omorându-i? Dar numai ca măsură de autoapărare, pentru că
Întunecaţii nu ştiau să omoare, ei erau creaţi pentru altceva.
Şi în tot acest timp continuaseră căutările disperate pentru a -l
descoperi măcar pe unul dintre cei care puteau deveni tălmaci, punte
între cele două lumi, pe cel care avea să traducă şi unora, şi altora
înţelesul faptelor şi dorinţelor fiecăruia, care le va explica oamenilor că
nu aveau de ce să se teamă de ei şi-i va ajuta pe Întunecaţi să comunice
cu oamenii. Pentru că ei n-aveau nimic de împărţit. Pentru că ei nu
erau nişte specii ce rivalizau pentru supravieţuire, ci două organisme
pe care natura le destinase simbiozei. Şi împreună – folosindu-se de
cunoştinţele tehnice ale oamenilor şi de ceea ce ştiau ei despre istoria
lumii otrăvite, precum şi de capacitatea Întunecaţilor de a rezista la
noile condiţii – vor putea pune omenirea din nou pe orbită, iar
Pământul, care se oprise scârţâind, avea să se învârtă iarăşi în jurul axei
lui. Pentru că şi Întunecaţii erau tot o parte a omenirii, o ramură nouă,

— 511 —
născută aici, în ruinele megalopolisului nimicit de război.
Ei erau o consecinţă a acestui război, ei erau copiii acestei lumi, mai
bine adaptaţi la noile reguli ale jocului. Asemenea multor altor creaturi
care apăruseră după aceea, ei trăiau şi simţeau nu doar cu ajutorul
organelor obişnuite, pe care le aveau şi oamenii, ci şi prin intermediul
tentaculelor conştiinţei. Artiom îşi aminti de zgomotul misterios din
ţevi, de sălbaticii care hipnotizau cu privirea, de substanţa
respingătoare din măruntaiele Kremlinului, care putea asedia
conştiinţa. Omul nu era capabil să facă faţă presiunilor pe care toate
acestea le exercitau asupra raţiunii. Însă Întunecaţii păreau făcuţi
pentru asta. Dar ei aveau nevoie de un partener, de un aliat, de un
prieten. Aveau nevoie de cineva care să-i ajute să stabilească legături
cu fraţii lor mai mari, dar orbi şi surzi – oamenii.
Şi atunci începuse căutarea îndelungată şi răbdătoare a celui ales,
încununată de bucuria şi entuziasmul descoperirii acelui tălmaci. Însă
chiar înainte de a stabili contactul cu el, acesta dispăruse. Tentaculele
Generalului îl căutau peste tot, reuşind uneori să-l prindă pentru a
iniţia comunicarea, dar el se temea, se smulgea, aluneca şi fugea. Era
necesar să-l susţină şi să-l salveze, să-l oprească, să-l prevină asupra
pericolului, să-l îndemne şi să-l aducă din nou acasă, acolo unde
legătura cu el devenea extrem de puternică şi de clară. În cele din
urmă, reuşiseră să stabilească un contact destul de ferm – zilnic, uneori
de mai multe ori în aceeaşi zi, ajunseseră să se apropie de cel ales, iar
atunci el făcea încă un pas sfios spre înţelegerea misiuni i lui. A sorţii
sale. Acesta a fost dintotdeauna destinul său, şi chiar el fusese acela
care le deschisese Întunecaţilor drumul prin metrou, către oameni.
Artiom era pe punctul de a le pune în gând o întrebare care-l neliniştea,
legată de ceea ce se întâmplase cu Hunter şi ca răspuns la imaginea
Vânătorului care apăruse în mintea lui, veni pur şi simplu o altă
imagine, care îl lămurea că Hunter nu mai era. Fusese soldat, nu
diplomat, nu voise şi nu putuse să stabilească pacea între ei, căci era
creat pentru a distruge. Încercaseră să-l convingă de inutilitatea şi
prostia războiului, dar nu ieşise nimic, şi atunci pur şi simplu i -au
poruncit să moară. Artiom îi văzu moartea, liniştită şi fără durere, şi
chiar nu simţi nici mânie, nici dorinţa de răzbunare, ci doar părere de
rău pentru acest om care se dovedise a fi incapabil să înţeleagă.

— 512 —
Acum nu-l mai distrăgea nimic de la ţelul lui iniţial, aşa că îşi deschise
din nou mintea către ei.
Artiom era acum pe punctul de a deveni conştient de ceva incredibil
de important; era un lucru pe care-l presimţise încă de la începutul
călătoriei lui, când stătea lângă focul de la Alekseevskaia. Era vorba
despre certitudinea că acei kilometri de tuneluri şi săptămânile de
rătăciri îl duseseră din nou în faţa uşii misterioase pe care, după ce avea
să o deschidă, avea să ajungă la înţelegerea tuturor tainelor Universului
şi să se ridice deasupra bieţilor oameni care-şi săpaseră cu greu mica
lor lume în pământul îngheţat şi care până la urmă îşi îngropaseră
capetele în el. Ar fi putut s-o deschidă încă de pe atunci, iar
peregrinările lui nu ar mai fi avut niciun rost. Dar data trecută nimerise
întâmplător la uşa aceea, se uitase pe gaura cheii şi se dăduse înapoi,
speriat de cele văzute. Dar acum, drumul lung parcurs până la ea îl
făcuse s-o deschidă fără nicio ezitare şi să primească drept în faţă
lumina cunoaşterii absolute care avea să năvălească afară. Şi chiar dacă
ea avea să-l orbească, ochii aveau să fie doar un instrument stângaci şi
inutil, bun numai pentru cei care nu au privit niciodată în afara
tunelurilor lor şi a granitului murdar al staţiilor.
El trebuia doar să întindă mâna în întâmpinarea celei care i se întinsese
– chiar dacă aceasta din urmă era înfricoşătoare, neobişnuită şi
acoperită cu o piele neagră şi lucitoare, dar fără îndoială, prietenoasă.
Şi atunci uşa se va deschide. Şi totul va fi altfel. Înaintea ochilor minţii
i se deschiseseră noi orizonturi, de necuprins, minunate şi măreţe.
Inima i se umplu de bucurie şi de hotărâre. Pe lângă acestea, acolo mai
era şi un dram de regret că nu putuse să înţeleagă asta înainte, că -şi
alungase prietenii şi fraţii care veniseră la el şi care aveau atâta nevoie
de ajutorul lui, de sprijinul lui, pentru că era singurul din toată lumea
care putea să facă asta.
Puse mâna pe clanţa uşii şi o apăsă.
Inimile miilor de Întunecaţi aflaţi jos, departe, se umplură de bucurie
şi de speranţă.
Întunericul din faţa ochilor i se risipise şi, lipindu-se de binoclu, văzu
că sutele de siluete negre aflate departe, pe pământ, înţepeniseră
locului. I se păru că acum se uitau cu toţii la el, fără să le vină să creadă
că minunea aşteptată de atâta timp avusese loc şi că venise sfârşitul

— 513 —
acelor războaie fratricide şi inutile.
În aceeaşi secundă, prima rachetă trecu precum fulgerul, lăsând pe cer
o dâră de foc şi de fum şi lovind chiar centrul oraşului. Şi imediat după
aceea, orizontul roşu fu din nou traversat de alţi asemenea meteori.
Artiom se trase înapoi, sperând că salva încă mai putea fi oprită, că mai
putea da ordine, că le mai putea explica… Dar amuţi imediat, dându-şi
seama că totul se întâmplase deja.
Flacăra portocalie lovi „furnicarul”, din care sări un nor ca de smoală,
apoi noi explozii îl înconjurară din toate părţile şi el fu azvârlit în spate
şi se prăbuşi, scoţând un geamăt obosit, agonic, apoi fu acoperit de
fumul dens al pădurii şi al cărnii care ardeau. Din cer cădeau neîncetat
rachete, iar această ploaie distrugătoare continua secundă după
secundă, şi fiecare moarte pe care o aduceau producea o tristeţe
sfâşietoare în sufletul lui Artiom.
Încercă disperat să mai simtă în conştiinţa lui măcar o urmă a acelei
prezenţe care îl umpluse şi îl încălzise aşa de plăcut, care îi promisese
salvarea lui şi a întregii omeniri, care îi dădea un rost. Dar nu mai
rămăsese nimic din ea. Conştiinţa lui era ca un tunel de metrou părăsit,
unde pustietatea absolută nu te lasă să vezi decât întunericul infernal
care se afla în el. Şi Artiom simţi clar, acut, că în timpul care-i fusese
dat nu avea să mai apară niciodată acea lumină care să-i însenineze
viaţa şi să-i arate calea.
— Ce grozav i-am ars, nu-i aşa? O să ştie cum e să se ia de noi! zise
Ulman frecându-şi mâinile. Nu-i aşa, Artiom? Artiom!
Toată Grădina Botanică şi împreună cu ea şi VDNH se transformaseră
într-un amestec groaznic de foc, cu vălătuci uriaşi de fum negru şi gros
care se ridicau leneş spre cerul de toamnă; iar flacăra purpurie a
incendiului monstruos se întrepătrundea cu razele delicate ale soarelui
la răsărit.
Artiom începu să simtă că se sufocă şi nu mai are aer. Apucă masca de
gaze, o rupse şi inspiră lacom, cu tot pieptul, aerul amar şi rece. Apoi
îşi şterse lacrimile şi, fără să ia în seamă strigătele, începu să coboare.
Se întorcea în metrou.
Acasă.

— 514 —
— 515 —
„Al doilea volum al trilogiei Metro este urmarea superbă şi mult
aşteptată a bestsellerului cult Metro 2033 care continuă povestea luptei
pentru supravieţuire dusă în tunelurile metroului din Moscova după
cel de-Al Treilea Război Mondial.
FantasticFiction.com

„Universul Metro rămâne unul dintre cele mai bune scenarii

apocaliptice.”
Nerd Like You

„Fie că faci pentru prima dată cunoştinţă cu această serie, fie că eşti un
fan al primului volum sau vrei să explorezi lumea Metroului în
profunzime, Metro 2034 este cartea ideală pentru tine! Îmbinând
acţiunea, personajele dure şi agere, tensiunea sufocantă şi satira
întunecată, seria Metro a devenit un bestseller mondial.”
Thecultofme.com

„Cititorii pasionaţi de literatura science-fiction rusească, precum

Picnic la marginea drumului de Strugaţki, vor aprecia Metro 2034.”
HorrorNovelReviews.com

„Viitorul post-apocaliptic propus de Gluhovski este extraordinar de

realist, populat cu personaje credibile, cu un dialog excelent şi cu o
intrigă captivantă.”
TheBritishFantasySociety.org

„O călătorie violentă, dar la capătul tunelului se întrezăreşte o

luminiţă.”
Gollancz.uk

„Mult aşteptata continuare a romanului-cult cu un succes

internaţional vândut în milioane de exemplare.”
Hachette.au

— 516 —
— 517 —
DMITRI ALEKSEEVICI GLUHOVSKI
METRO 2034

Original: METRO 2034 (2009)

Traducere din limba engleză şi note

LAURA CIOBANU

PALADIN - 2018

— 518 —
 Capitolul 1
Apărarea Sevastopolskaiei

Nu reveniră marţi, nici miercuri, nici măcar joi, când fusese stabilită
data finală. Punctul de pază armată numărul unu era în alertă
permanentă şi, dacă oamenii de strajă ar fi auzit până şi cel mai stins
strigăt de ajutor sau ar fi zărit cel mai vag licăr de lumină pe pereţii
întunecaţi şi umezi ai tunelului, o echipă de salvare ar fi fost trimisă
imediat înspre Nahimovski Prospekt.
Cu fiecare oră ce trecea, tensiunea devenea tot mai apăsătoare. Trupele
de luptă cele mai bine pregătite, excelent echipate şi antrenate special
pentru acest gen de misiune nu închiseseră un ochi toată noaptea. De
aproape două zile, într-un sertar la postul de gardă se aduna praful pe
pachetul de cărţi folosit ca să mai treacă timpul între două alarme.
Tachinările şi glumele obişnuite făcuseră loc mai întâi unor discuţii
purtate cu voci joase şi neliniştite, apoi unei tăceri apăsătoare, în

— 519 —
timpul căreia fiecare spera să fie cel dintâi care aude ecoul paşilor
caravanei ce se reîntorcea. Mult prea multe depindeau de asta.
Toţi locuitorii Sevastopolskaiei erau în stare să folosească o armă, de la
băieţelul de cinci ani până la cel mai bătrân dintre ei. Îşi
transformaseră staţia într-un bastion impenetrabil, plin de cuiburi de
mitraliere, colaci de sârmă ghimpată şi chiar dispozitive antitanc
confecţionate din şine sudate laolaltă. Dar această staţie -fortăreaţă
care părea invulnerabilă putea să cadă în orice clipă.
Călcâiul lui Ahile era, în cazul ei, insuficienţa muniţiei.
Confruntaţi cu ceea ce locuitorii Sevastopolskaiei erau siliţi să îndure
zi de zi, cetăţenii oricărei alte staţii nici nu s-ar fi gândit să o apere, ci
ar fi dat bir cu fugiţii ca şobolanii dintr-un tunel inundat. Punând în
balanţă costurile, probabil nici puternica Hansă – alianţa de staţii de
pe Linia Circulară – nu ar fi acceptat să mobilizeze forţele necesare ca
să apere Sevastopolskaia. În ciuda importanţei strategice
incontestabile, preţul era mult prea mare.
Însă curentul electric era foarte scump, suficient de scump pentru ca
sevastopoliţii, constructorii uneia dintre cele mai mari centrale
hidroelectrice din metrou, să comande muniţie cu lada, s-o plătească
din veniturile câştigate alimentând Hansa cu electricitate şi tot să iasă
pe profit. Pentru mulţi dintre ei însă preţul nu se măsura numai în
gloanţe, ci şi în vieţile lor mutilate şi scurtate.
Apele subterane erau bucuria şi blestemul Sevastopolskaiei,
înconjurând-o din toate părţile cum înconjurau apele Styxului bărcuţa
fragilă a lui Charon. Învârteau aripile zecilor de mori de apă construite
de inginerii autodidacţi în tuneluri, în caverne şi pe cursuri subterane
– oriunde puteau ajunge echipele trimise în explorare – generând
lumină şi căldură pentru staţie şi pentru o treime din Cerc.
Aceleaşi ape însă erodau neîncetat structurile de rezistenţă, măcinau
îmbinările din ciment şi murmurau somnoroase îndărătul pereţilor
sălii centrale, încercând să adoarmă vigilenţa locuitorilor printr-un fals
sentiment de siguranţă. Şi totodată făceau imposibilă aruncarea în aer
a tunelurilor laterale nefolosite, prin care hoarde de creaturi de coşmar
înaintau spre Sevastopolskaia ca un miriapod nesfârşit târându-se
alene într-o maşină de tocat.
Locuitorii staţiei, echipajul acestei nave fantomă ce călătorea prin

— 520 —
regiunile cele mai joase ale lumii subterane, erau condamnaţi întru
eternitate să găsească şi să peticească noile găuri din coca vasului lor.
Începuse să sufere de infiltraţii cu mult timp în urmă, dar nu exista
port sigur unde să se poată odihni în pace după truda sa.
Şi în acelaşi timp trebuia să respingă una după alta tentativele
monştrilor din staţiile Certanovskaia şi Nahimovski, care încercau să
urce la bord furişându-se prin canale de ventilaţie, prelingându-se prin
conducte de evacuare străbătute de curenţi rapizi de apă tulbure,
ţâşnind afară din tunelurile sudice.
Lumea întreagă părea să se fi unit împotriva sevastopoliţilor,
îndârjindu-se să le şteargă locuinţa de pe harta metroului. Şi totuşi ei
se agăţau cu încăpăţânare de staţia lor, ca şi cum doar ea mai rămăsese
în întregul univers.
Dar oricât de talentaţi erau inginerii Sevastopolskaiei, oricât de
experimentaţi şi lipsiţi de milă erau soldaţii antrenaţi aici, nu-şi puteau
apăra căminul fără muniţie, fără becuri pentru proiectoare, fără
antibiotice şi bandaje. Da, staţia producea curent electric şi Hansa era
dispusă să plătească bine pentru el, dar Linia Circulară mai avea şi alţi
furnizori şi dispunea de resurse proprii, în timp ce sevastopoliţii nu
puteau rezista mai mult de o lună fără un flux de provizii din exterior.
Şi perspectiva cea mai înspăimântătoare era să rămână fără muniţie.
Caravane bine păzite plecau săptămânal din Sevastopolskaia ca să
cumpere tot ce era necesar, în baza creditului negociat cu negustorii
Hansei, şi apoi, fără să întârzie nici măcar o oră, porneau din nou spre
casă. Şi câtă vreme pământul continua să se învârtească, râurile
subterane să curgă şi bolţile ridicate de constructorii metroul ui să
reziste, era de aşteptat ca ordinea lucrurilor să rămână netulburată.
Dar ultima caravană întârzia, întârzia dincolo de orice limită
acceptabilă, suficient pentru ca oamenii să înceapă să înţeleagă că de
data asta se întâmplase ceva cumplit şi neprevăzut, un lucru de care
nici soldaţii hârşiţi şi înarmaţi până-n dinţi şi nici relaţia construită de-
a lungul anilor cu conducerea Hansei nu reuşiseră să-i protejeze.
Şi toate astea n-ar fi fost atât de rele dacă măcar comunicaţiile ar fi
funcţionat. Însă ceva se întâmplase cu linia telefonică ce făcea legătura
cu Cercul. Conexiunea se întrerupsese luni şi echipa trimisă să caute
defecţiunea nu avusese niciun succes.

— 521 —
O lampă cu un abajur mare de culoare verde atârna deasupra mesei
rotunde, luminând bucăţi îngălbenite de hârtie pline cu grafice şi
diagrame desenate în creion. Micul bec era slab, de numai patruzeci
de waţi, nu pentru că trebuia făcută economie de curent, ci pentru că
ocupantul biroului nu se dădea în vânt după lumina puternică. Din
scrumiera plină până la refuz cu chiştoacele oribilelor ţigări locale,
răsucite manual, se ridica un fum acru şi albăstrui care se aduna în nori
vâscoşi, târându-se leneş pe sub tavan.
Comandantul staţiei îşi masă fruntea, apoi îşi smuci mâna şi, pentru a
cincea oară în ultima jumătate de oră, se uită la ceas cu unicul său ochi.
Îşi trosni încheieturile şi se ridică în picioare cu o mişcare energică.
— Trebuie să luăm o decizie. Nu mai putem aştepta.
Bătrânul vânjos care stătea în faţa lui îmbrăcat într-o jachetă militară
de camuflaj şi cu o beretă roasă, de culoarea cerului senin 37, dădu să
spună ceva, dar îl apucă tusea. Alungă fumul fluturând brutal din
mână, se încruntă enervat şi zise:
— Atunci, Vladimir Ivanovici, dă-mi voie să-ţi mai spun o dată: nu ne
putem lipsi de nimeni de pe latura sudică. Şi-aşa posturile de gardă de-
abia fac faţă presiunii. Numai în ultima săptămână au avut trei răniţi –
dintre care unul în stare critică – şi asta în ciuda întăririlor. N-o să-ţi
permit să slăbeşti latura sudică. Şi dincolo de asta au nevoie de două
echipe a câte trei cercetaşi care să patruleze prin conducte şi prin
tunelurile de legătură. Cât despre nord, cu excepţia noilor recruţi nu
avem oameni de prisos. Îmi pare rău. Va trebui să-i găseşti altundeva.
— Tu eşti ofiţerul responsabil cu apărarea perimetrului, se răţoi
comandantul staţiei. Găseşte-i tu, şi eu o să-mi văd de treburile mele.
Dar echipa trebuie să pornească într-o oră. Trebuie să privim dincolo
de problemele imediate. Dacă s-a întâmplat ceva grav?
— Te pierzi prea repede cu firea, Vladimir Ivanovici. În arsenal avem
două lăzi nedeschise cu muniţie de calibrul 5.45 mm. Asta sigur ne
ajunge o săptămână şi jumătate. Şi cu ce mai am şi eu sub pernă, la
mine acasă, sigur pot să mai adun de-o ladă. Bătrânul râse dezvelindu-

37
Parte din uniforma Marinei ruse.

— 522 —
şi dinţii galbeni şi sănătoşi. Problema nu-i muniţia, ci oamenii.
— Îţi spun eu care-i problema. Avem două săptămâni ca să ne punem
la punct proviziile înainte să fim siliţi să închidem uşile ermetice din
tunelurile sudice, pentru că fără muniţie nu le vom putea păstra. Ceea
ce înseamnă că n-o să mai putem inspecta şi repara cam două treimi
din mori. După o săptămână astea o să înceapă să se defecteze. Nimeni
n-o să fie fericit când nu vom mai putea alimenta Hansa cu curent
electric. Dacă suntem norocoşi, o să se adreseze pur şi simplu altor
furnizori. Dacă nu… Dar nu curentul e cea mai gravă problemă! Se fac
cinci zile de când tunelurile sunt pustii: n-a mai apărut nimeni, nici
măcar un singur om. Dacă s-a surpat undeva? Dacă am rămas izolaţi?
— O, haide! Cablurile de curent sunt funcţionale. Cifrele alea mititele
se tot derulează pe cadrane, curentul curge, Hansa îl consumă. Dacă
ar fi avut loc o surpare, ţi-ai fi dat seama pe loc. Chiar presupunând că
ar fi vorba despre un sabotaj, ne-ar fi tăiat cablurile, nu telefonul. Cât
despre tuneluri, cine să le străbată acum? Nici chiar în vremurile bune
oamenii nu veneau până aici doar ca să ne dea bună ziua. Nahimovski
Prospekt e o problemă, fără să mai punem pe cântar şi restul. Nimeni
nu poate veni încoace de unul singur, iar comercianţii din alte staţii
nu-şi mai bagă nasul pe-aici. Şi e evident că bandiţii ştiu de noi. Am
procedat corect lăsând de fiecare dată câte unul în viaţă. Ascultă la
mine, n-ai de ce să te panichezi.
— Ţi-e uşor să vorbeşti, mârâi Vladimir Ivanovici, ridicându-şi peticul
de pe orbita goală şi ştergând sudoarea care-i îmbrobonise fruntea.
— Pot să-ţi dau o echipă de trei oameni. Sincer îţi zic, deocamdată n-
am mai mulţi, spuse bătrânul pe un ton mai liniştit. Şi nu mai fuma
atâta! Ştii că nu pot să respir mizeria asta, ca să nu mai zic că te şi
otrăveşti! De ce nu ceri să ne aducă nişte ceai?
— Ei, de ăsta putem face rost oricând, zise comandantul frecându-şi
mâinile. Sunt Istomin, mârâi el în receptor. Ceai pentru mine şi pentru
colonel!
— Şi cheamă-l pe ofiţerul de serviciu, zise comandantul perimetrului
scoţându-şi bereta. O să-i dau ordin să găsească trei oameni.
Ceaiul lui Istomin era mereu acelaşi, un soi special, rafinat, produs la
VDNH. Nu toată lumea îşi putea permite o asemenea marfă. Adusă
tocmai din cealaltă parte a metroului şi vămuită de trei ori la posturile

— 523 —
de control de pe teritoriul Hansei, băutura preferată a comandantului
era atât de scumpă, încât, să nu fi fost vechile sale contacte din staţia
Dobrîninskaia, ar fi renunţat la slăbiciunea sa. Dar cândva luptase
alături de cineva de acolo şi de atunci, în fiecare lună negreşit,
comandantul caravanei care revenea de la Hansa aducea un pacheţel
în culori vesele pe care Istomin îl ridica personal.
Cu un an în urmă însă, aprovizionarea cu ceai devenise nesigură. La
Sevastopolskaia ajunseseră zvonuri neliniştitoare despre un pericol
nou şi teribil ce ameninţa VDNH şi poate chiar întreaga Linie
Portocalie: o nouă specie de mutanţi, nemaivăzută până atunci,
coborâse de la suprafaţă. Se zvonea că puteau citi minţile oamenilor,
erau aproape invizibili şi, mai rău de-atât, imposibil de ucis. Unii
spuneau că staţia căzuse şi că Hansa, temându-se de o invazie,
aruncase în aer tunelul de sub staţia Prospekt Mira. Ceaiul se scumpise
brusc, apoi dispăruse complet şi Istomin se alarmase de-a binelea. Dar
câteva săptămâni mai târziu panica se domolise, iar caravanele ce
reveneau la Sevastopolskaia cu muniţie şi becuri începuseră să aducă
din nou marfa cea parfumată, şi ce putea fi mai important decât asta?
Turnându-i ceai comandantului perimetrului într-o ceşcuţă de
porţelan cu marginea aurie ciobită, Istomin strânse din pleoape pentru
o clipă, respirând aburii aromaţi. Apoi îşi turnă şi el ceai, se aşeză greoi
pe scaun şi îşi puse o tabletă de zaharină, amestecând băutura în
clinchetele linguriţei de argint.
Niciunul dintre ei nu vorbi şi vreme de vreo treizeci de secunde acest
clinchet melancolic fu singurul sunet ce se auzi în biroul întunecos,
învăluit în fum de tutun. Dar brusc clinchetul fu acoperit de un alt
sunet, în exact aceeaşi cadenţă, ce se revărsa din tunel: dangătul
clopotului de alarmă.
— Alarma!
Comandantul perimetrului sări de pe scaun cu o agilitate incredibilă
din partea unuia de vârsta lui şi se repezi afară din încăpere. Undeva
departe se auzi pocnetul unei puşti, acoperit imediat de duduitul
mitralierelor: una, două, trei. Bocanci soldăţeşti cu bot metalic tropăiră
pe peron şi undeva departe răsună vocea de bas a colonelului lătrând
ordine.
Istomin întinse şi el mâna către automatul bine lustruit agăţat lângă

— 524 —
dulap, însă apoi scoase un icnet apucându-se de pântec, flutură
neajutorat din mână, se întoarse la masă şi luă o gură de ceai. Ceaşca
abandonată a comandantului de perimetru se răcea pe masă, în faţa
lui, iar alături se afla bereta albastră pe care acesta, în graba sa, o uitase.
Comandantul staţiei zâmbi amar la vederea beretei şi începu să se
contrazică pe un ton scăzut cu colonelul absent, reluând aceleaşi vechi
subiecte şi aducând argumente noi, la care nu se gândise cât timp se
ciondăniseră faţă în faţă.

În Sevastopolskaia asemănarea dintre numele staţiei învecinate,

Certanovskaia, şi cuvântul rusesc ciort, care înseamnă diavol, era un
permanent subiect de glume sinistre. Generatoarele acţionate de apă
erau situate în adâncul tunelurilor dintre cele două staţii, dar nimeni
nu visase să simplifice situaţia ocupând Certanovskaia cea pustie, aşa
cum anexaseră staţia Kahovskaia, care era legată de Sevastopolskaia.
Echipele de inginerie subterană care se furişau în preajma ei pentru a
inspecta generatoarele cele mai îndepărtate nu îndrăzneau să se
apropie la mai mult de o sută de metri de peron. Cu excepţia celor mai
înrăiţi atei, aproape toţi bărbaţii care plecau într-o asemenea expediţie
îşi făceau cruce pe furiş şi unii chiar îşi luau rămas-bun de la familii.
Era ceva în neregulă cu staţia asta şi oricine se apropia până la jumătate
de kilometru putea s-o simtă. Detaşamentele înarmate pe care
sevastopoliţii, în ignoranţa lor, le trimiseseră la Certanovskaia pe
vremea când încă mai sperau să se extindă se întorseseră uneori
zdrobite şi înjumătăţite, dar cel mai adesea nu se întorseseră deloc.
Soldaţi căliţi în bătălii reveniseră de acolo atât de înspăimântaţi, încât
sughiţau şi salivau şi tremurau incontrolabil, chiar şi când stăteau atât
de aproape de focul de tabără, încât hainele începeau să le fumege. Se
străduiau să-şi amintească prin ce trecuseră, dar nu existau două
poveşti care să semene între ele.
Explicaţia general acceptată era că undeva, dincolo de Certano vskaia,
ramificaţiile tunelului principal coborau, şerpuind printr-un labirint
colosal de peşteri naturale despre care se spunea că ar fi înţesate de
creaturi dezgustătoare. În staţie locul acesta era cunoscut deocamdată
drept „Porţile” – numai provizoriu, pentru că niciunul dintre locatarii

— 525 —
încă în viaţă ai staţiei nu-l văzuse. Mai era fireşte bine cunoscuta
întâmplare din primele zile, când încă mai explorau liniile de metrou
şi când, s-ar părea, Porţile fuseseră descoperite de o trupă de
recunoaştere numeroasă ce reuşise să străbată Certanovskaia. Aveau
cu ei un dispozitiv de comunicare, un fel de telefon de campanie. Prin
acest dispozitiv, ofiţerul de transmisiuni anunţase că ajunseseră la
intrarea unui culoar lat ce cobora într-o pantă aproape verticală.
Înainte să mai adauge ceva vocea i se întrerupsese, dar vreme de alte
câteva minute, până când firul fusese rupt, comandanţii staţiei
Sevastopolskaia stătuseră adunaţi în jurul emiţătorului ascultând
urletele de groază şi agonie ale soldaţilor din echipa de recunoaştere,
până când ţipetele încetaseră brusc, unul câte unul. Nimeni nu
încercase să deschidă focul, de parcă toţi oamenii aceia pe moarte îşi
dăduseră seama că armele obişnuite nu-i puteau apăra. Ultimul care
amuţise fusese comandantul grupului, un mercenar chinez fără
scrupule din staţia Kitai Gorod, care colecţiona degetele mici ale
inamicilor săi morţi. Era evident că acesta se afla la mare distanţă de
receptorul scăpat de ofiţerul de transmisiuni şi era greu de desluşit ce
spunea. Dar, străduindu-se să înţeleagă suspinele muribundului,
comandantul staţiei recunoscuse o rugăciune, una simplă şi naivă pe
care părinţii credincioşi îşi pun copiii s-o înveţe.
După acest incident abandonaseră toate încercările de a trece de
Certanovskaia şi plănuiseră chiar să părăsească Sevastopolskaia şi să se
alăture Hansei. Dar blestemata de Certanovskaia părea să reprezinte
limita extremă a împărăţiei omului în metrou. Creaturile care treceau
dincoace de ea erau o adevărată pacoste pentru sevastopoliţi, însă
măcar puteau fi ucise, iar cu o apărare bine organizată atacurile lor
puteau fi respinse destul de uşor şi aproape fără vărsare de sânge
omenesc… cu condiţia să existe destulă muniţie.
Monştrii care se apropiau pe furiş de posturile de pază erau uneori aşa
de mari, că nu puteau fi opriţi decât cu gloanţe explozive şi capcane
electrice de mare voltaj. Cel mai adesea însă santinelele aveau de -a face
cu fiare mai puţin înfricoşătoare, deşi erau şi ele extrem de periculoase.
Acestea primiseră numele unui vampir dintr-o povestire de Gogol, un
cuvânt ce suna aproape afectuos, ca numele unui animăluţ de casă: vii.

— 526 —
— Uite încă unul! Acolo sus, pe cea de-a treia ţeavă!
Proiectorul, smuls din buloanele lui din tavan, se legăna smucit la
capătul unui singur fir, inundând spaţiul din faţa postului de pază cu
o lumină albă şi necruţătoare, luminând siluetele diforme ale
mutanţilor care se furişau în umbră, apoi cufundându-le din nou într-
o beznă de nepătruns şi orbindu-i în schimb pe soldaţi. Pretutindeni
umbre neclare şi tremurătoare tălăzuiau şi fierbeau, retrăgându-se şi
înaintând, îngustându-se şi răsucindu-se: oameni cu umbre diavoleşti,
diavoli cu umbre umane.
Postul de pază ocupa o poziţie avantajoasă, la intersecţia mai multor
tuneluri. Cu puţin înaintea Războiului Final, concernul Metro
Stroitelstvo lansase un program de renovare care nu fusese încheiat. În
acest punct nodal sevastopoliţii instalaseră o adevărată fortăreaţă în
miniatură: două posturi de mitralieră, o baricadă din saci cu nisip
groasă de un metru şi jumătate, dispozitive antitanc şi bariere mobile
pe şine, capcane electrice aproape de intrări şi un sistem de
semnalizare gândit cu atenţie. Dar când mutanţii avansau în masă, ca
în această zi, părea că peste puţin timp apărarea avea să cedeze.
Un soldat care trăgea cu mitraliera îşi privea uluit mâinile scăldate în
stacojiu, scoţând clăbuci de sânge pe nas şi murmurând ceva cu voce
monotonă: în aerul din jurul armei sale Peceneg blocate se ridicau
valuri de căldură. Scoase un fornăit scurt şi amuţi, culcându-şi
încrezător obrazul pe umărul bărbatului de alături, un soldat masiv cu
o cască închisă din titan. În clipa următoare înaintea lor răsună un
strigăt care-ţi îngheţa sângele în vine şi un vii atacă.
Soldatul cu cască se înălţă peste parapet, împingându-l în lături pe
bărbatul însângerat cu mitraliera care se rostogolise peste el, ridică
ţeava pistolului-mitralieră şi trase o rafală lungă. Fiara dezgustătoare,
vânoasă şi cu pielea gri mai era deja în aer, întinzându-şi membrele
superioare noduroase şi plonjând cu ajutorul membranelor de piele
bine întinse. Vii-ii erau incredibil de rapizi şi cine şovăia nu avea nicio
şansă. Numai bărbaţii iuţi de picior şi cu mâini agile făceau de pază
aici.
Şuierul plumbului îi reteză brutal ţipătul, dar făptura moartă î şi
continuă căderea, purtată de inerţie, iar cadavrul ei de o sută de
kilograme se izbi de baricadă cu un bufnet surd, făcând ca din sacii de

— 527 —
nisip să se ridice un nor de praf.
— Cred că asta a fost.
Cu numai două minute în urmă torentul de creaturi dezgustătoare ce
se revărsau prin ţevile imense suspendate în tavan păruse fără sfârşit,
dar acum secătuise. Santinelele începură să iasă precaute dindărătul
baricadei.
— Aduceţi o targă! Un doctor! Duceţi-l repede la staţie!
Soldatul mătăhălos care ucisese cel din urmă vii montă o baionetă la
capătul armei lui automate şi porni fără grabă printre făpturile moarte
sau rănite de pe câmpul de luptă, trăgându-le şuturi în fălcile pline de
colţi şi înfigându-le baioneta în ochi cu o mişcare iute şi îndemânatică.
În cele din urmă, când termină, se rezemă ostenit de sacii de nisip,
ridică vizorul căştii şi îşi duse la buze o sticluţă plată.
Când sosiră întăririle trimise de staţie, totul se terminase.
Comandantul perimetrului apăru şi el descheiat la tunică, respirând
din greu şi blestemându-şi vechile dureri.
— Şi de unde să iau eu acum trei oameni? Să-i tai din carnea mea?
— Ce spuneţi acolo, Denis Mihailovici? întrebă una dintre santinele
privind nedumerită chipul comandantului.
— Istomin insistă să trimitem o echipă de trei cercetaşi la
Serpuhovskaia. Îşi face griji în privinţa caravanei. Dar de unde să-i fac
eu rost de trei oameni? Mai ales acum…
— Deci tot n-au venit veşti despre caravană? întrebă fără să se întoarcă
bărbatul solid care îşi potolea setea.
— Nicio vorbă, confirmă bătrânul. Dar n-a trecut chiar atât de mult
timp. Ce e mai periculos, dacă te gândeşti bine? Dacă lăsăm sudul
descoperit, într-o săptămână n-o să mai aibă cine să întâmpine
caravana aia!
Soldatul solid clătină din cap fără o vorbă. Şi nu răspunse nici când
comandantul, după ce mai bodogănise câteva minute, întrebă gărzile
dacă nu voia careva să se ofere voluntar pentru o expediţie către
Serpuhovskaia, altfel comandantul staţiei – lua-l-ar toţi dracii – avea
să-i ceară capul bătrânului, aşa chel cum era.
Găsirea voluntarilor nu fu o problemă. Majoritatea paznicilor erau deja
sătui să stea ţintuiţi la post şi numai cu greu şi-ar fi putut imagina o
misiune mai dificilă decât apărarea tunelurilor sudice.

— 528 —
Dintre cei şase oameni care se oferiră să plece în expediţie, colonelul îi
alese pe aceia de care, după părerea sa, Sevastopolskaia avea cel mai
puţin nevoie. Şi se dovedi o decizie înţeleaptă, căci niciunul dintre cei
trei bărbaţi trimişi spre Serpuhovskaia nu reveni în staţie.

De trei zile, de când cercetaşii porniseră în căutarea caravanei,

colonelul îşi imagina că aude şoapte pe la spate şi că surprinde priviri
furişe îndreptate către el. Până şi cele mai însufleţite conversaţii se
întrerupeau când trecea pe alături. Şi i se părea că în tăcerea încordată
ce se lăsa ori de câte ori îşi făcea apariţia aude o cerere nerostită de a
se explica.
Îşi făcea pur şi simplu meseria, menţinând securitatea perimetrului
defensiv al staţiei Sevastopolskaia. Era tactician, nu strateg. Când orice
soldat conta, colonelul nu avea dreptul să irosească oameni
trimiţându-i în misiuni dubioase sau complet iraţionale.
Cu trei zile în urmă fusese absolut convins de asta. Acum însă, simţind
pe propria-i spinare arsura fiecărei priviri înspăimântate,
dezaprobatoare sau pline de îndoieli, certitudinile îi fuseseră zguduite.
Călătorind fără bagaje, cercetaşii n-ar fi trebuit să facă mai mult de
douăzeci şi patru de ore până la Hansa şi înapoi, chiar luând în calcul
eventualele încăierări şi timpii de aşteptare la graniţele mi cilor staţii
independente. Şi asta însemna…
Cerând să nu-l deranjeze nimeni, colonelul se încuie în cămăruţa sa şi
începu să bombăne de unul singur, trecând în revistă pentru a suta
oară tot ce putea să li se fi întâmplat comercianţilor şi cercetaşilor.
La Sevastopolskaia nu se temeau de oameni, sigur, cu excepţia armatei
Hansei. Reputaţia proastă a staţiei, poveştile despre preţul plătit de
locuitorii ei pentru a supravieţui, spuse mai întâi de câţiva martori
oculari, apoi transmise din gură-n gură şi exagerate iar şi iar de cărăuşi
şi de cei care le ascultau scornelile, se răspândiseră în întreg metroul
şi-şi săvârşiseră lucrarea. Pricepând iute că o asemenea reputaţie era
utilă, comandanţii staţiei îşi dăduseră toată osteneala să o menţină.
Agenţii, călătorii, membrii caravanelor şi diplomaţii aveau
binecuvântarea oficială de a spune cele mai gogonate minciuni despre
staţia Sevastopolskaia şi în general despre tot ce exista dincolo de

— 529 —
Serpuhovskaia.
Numai câţiva erau în stare să vadă prin această perdea de fum,
pricepând adevărata importanţă a staţiei şi atracţia ei. În ultimii ani nu
existaseră decât unul sau două atacuri ale unor tâlhari ignoranţi care
încercaseră să treacă cu forţa de posturile de pază şi splendida maşină
de război a Sevastopolskaiei le nimicise cu uşurinţă.
Chiar şi aşa, înainte să plece în recunoaştere cei trei cercetaşi primiseră
instrucţiuni clare ca, în caz de pericol, să nu se confrunte cu duşmanul,
ci să revină cât mai repede la bază. Sigur, mai era şi staţia Nagornaia,
nu atât de malefică precum Certanovskaia, dar tot periculoasă şi
sinistră. Şi staţia Nahimovski Prospekt, cu uşile ermetice de la
suprafaţă rămase întredeschise, ceea ce însemna că nu putea fi complet
izolată de infiltraţiile de la suprafaţă. Sevastopoliţii nu voiau să arunce
în aer ieşirile, căci stalkerii locali foloseau ieşirea din Nahimovski
Prospekt. Nimeni nu se aventura să străbată de unul singur „Piaţa”,
cum i se mai zicea, dar nu se mai întâmplase ca o echipă de trei oameni
să nu poată respinge creaturile întâlnite acolo.
O surpare? O revărsare a apelor subterane? Sabotaj? Un război
nedeclarat cu Hansa? Acum colonelul, şi nu Istomin, fusese cel care
trebuise să le dea explicaţii soţiilor cercetaşilor dispăruţi când femeile
veniseră la el, privindu-l în ochi cu o tristeţe ostenită, de câini
abandonaţi, căutând o promisiune sau o alinare. Fusese silit să le
explice totul soldaţilor garnizoanei, care niciodată nu puneau întrebări
inutile, căci încă mai credeau în el. Fusese nevoit să-i liniştească pe
oamenii ce se adunaseră alarmaţi seara, după muncă, lângă ceasul
staţiei, care înregistrase ora exactă a plecării caravanei.
Istomin îi spusese că în ultimele zile oamenii îl tot întrebaseră de ce
luminile staţiei păliseră şi-i ceruseră ca iluminatul să revină la
intensitatea lui iniţială. De fapt nimeni nu se gândise să reducă
voltajul, iar iluminatul ardea la putere maximă. Întunericul tot mai
dens nu era în staţie, ci în inimile oamenilor, şi de acolo nici cel mai
puternic bec cu mercur nu-l putea goni.
Comunicaţiile telefonice cu Serpuhovskaia tot nu fuseseră reluate, iar
în săptămâna de după plecarea caravanei colonelul, ca mulţi alţi
sevastopoliţi, pierduse o senzaţie foarte importantă, una care pentru
locuitorii metroului era rară: cea a apropierii de alţi oameni.

— 530 —
Câtă vreme comunicaţiile funcţionaseră, cât timp caravanele veniseră
şi plecaseră cu regularitate, iar călătoria către Hansa durase mai puţin
de o zi, toţi cei ce trăiau în Sevastopol fuseseră liberi să vină sau să
plece, ştiind că la numai cinci staţii de căminul lor începeau cu
adevărat metroul, civilizaţia… Rasa umană.
Probabil aşa se simţeau exploratorii polari abandonaţi în Arctica după
ce se condamnaseră de bunăvoie la luni îndelungate de luptă cu frigul
şi singurătatea, de dragul cercetării ştiinţifice sau pentru bani.
Continentul se afla la mii de kilometri depărtare, dar cumva era
aproape câtă vreme radioul mergea şi, o dată la o lună, se auzea
huruitul avionului deasupra capului şi lăzi cu conserve de carne
coborau din cer dedesubtul unor paraşute.
Dar acum banchiza pe care stătea staţia lor se rupsese de continent şi
cu fiecare oră ce trecea era purtată tot mai departe şi mai departe
printr-o furtună de gheaţă, pe oceanul întunecat, în vidul
necunoscutului.
Aşteptarea devenea tot mai grea şi uşoara îngrijorare a colonelului faţă
de soarta cercetaşilor trimişi la Serpuhovskaia se transformă treptat în
certitudinea sumbră că nu avea să-i mai vadă niciodată. Pur şi simplu
nu-şi permitea să ia alţi trei soldaţi din cordonul de apărare şi să -i
trimită pe urmele celorlalţi, ca să înfrunte aceleaşi pericole neştiute şi
cel mai probabil moartea. Dar ideea de a închide uşile ermetice,
izolând tunelurile sudice, şi de a asambla o forţă defensivă mai
numeroasă i se părea încă prematură. Numai de-ar fi luat altcineva o
decizie acum… Orice decizie era sortită să se dovedească greşită.
Comandantul perimetrului oftă, deschise uşor uşa, privi în jur pe furiş
şi chemă o santinelă.
— Ce-ar fi să mă laşi să fumez o ţigară? Dar asta-i ultima, nu-mi mai
da niciuna, chiar dacă te rog. Şi să nu spui nimănui, da?

Nadia, o femeie îndesată şi vorbăreaţă, cu o rochie scămoşată şi plină

de găuri şi un şorţ murdar, sosi aducând o cratiţă cu tocană caldă de
carne şi legume, iar santinelele se mai înviorară. Aici cartofii,
castraveţii şi roşiile erau privite ca nişte delicatese; cu excepţia
Sevastopolskaiei nu mai găseai legume decât într-unul sau două dintre

— 531 —
cele mai alese restaurante ale Cercului sau Polisului. Nu era vorba
numai de echipamentul hidroponic complicat necesar pentru
cultivarea seminţelor salvate, ci şi faptul că nu multe staţii îşi puteau
permite să-şi consume kilowaţii doar ca să le ofere soldaţilor o dietă
cât mai variată.
Chiar şi pe masa cadrelor de comandă legumele nu ajungeau decât de
sărbători şi de regulă copiii erau singurii care beneficiau de asemenea
răsfăţuri. Istomin fusese silit să se certe zdravăn cu bucătarii ca să -i
convingă să adauge cartofi fierţi şi câte o roşie la fiecare dintre porţiile
de carne de porc cu variate termene de garanţie ca să menţină moralul
trupelor ridicat.
Trucul funcţionă: în clipa în care Nadia, cu o stângăcie tipic feminină,
lepădă de pe umăr pistolul automat ca să ridice capacul cratiţei,
chipurile ridate ale paznicilor începură să se relaxeze şi încruntările
pieriră. Nimeni nu voia să strice o masă ca aceasta cu discuţii neplăcute
şi obositoare despre caravana care dispăruse şi despre cercetaşii care
întârziau.
— Nu ştiu de ce, dar azi toată ziua m-am gândit numai la staţia
Komsomolskaia, zise un bătrân cu părul cărunt şi o jachetă matlasată
cu emblema metroului moscovit pe mâneci, în timp ce terciuia cartofii
în castronul lui de aluminiu. Dacă aş putea să ajung pân-acolo s-o mai
văd o dată! Ce mozaicuri avea! După părerea mea e cea mai frumoasă
staţie din Moscova.
— Aoleu, Homer, las-o mai moale! Probabil acolo locuiai şi de aia îţi
mai e dragă şi acum, i-o întoarse un bărbat gras şi nebărbierit, cu o
căciulă cu clapete. Dar vitraliile de la Novoslobodskaia? Şi coloanele
alea uşoare şi diafane de la staţia Maiakovskaia, cu frescele de pe tavan?
— Mie cel mai mult îmi place Ploşcead Revoluţii, mărturisi cu
timiditate un lunetist, un bărbat tăcut şi serios, de vârstă înaintată. Ştiu
că e o prostie, dar marinarii şi aviatorii ăia cu feţe severe şi grănicerii
cu câinii lor… am iubit staţia aia de când eram copil.
— Nu-i nicio prostie. În bronzul ăla sunt sculptaţi câţiva bărbaţi foarte
chipeşi, îl aprobă Nadia în timp ce aduna ce mai rămăsese pe fundul
cratiţei. Hai, brigadierule, mai vioi că rămâi fără cină!
Soldatul înalt şi lat în umeri care se ţinuse mai la o parte se apropie
fără grabă de focul de tabără, îşi luă porţia şi reveni la locul lui, cât mai

— 532 —
aproape de tunel, cât mai departe cu putinţă de ceilalţi.
— Ăsta trece vreodată prin staţie? întrebă grăsanul în şoaptă indicând
din cap spinarea lată pe jumătate ascunsă în întuneric.
— Nu s-a dezlipit din locul ăla de mai bine de o săptămână, răspunse
lunetistul la fel de încet. Îşi petrece noaptea în sacul de dormit. Nu ştiu
cum îl ţin nervii. Am impresia că de fapt chiar îi place. Acum trei zile,
când vii-ii erau să-l dea gata pe Rinat, a făcut o tură după luptă şi le-a
dat la toţi lovitura de graţie cu mâna lui. I-a trebuit un sfert de oră.
Când s-a întors avea cizmele pline de sânge… şi era mândru de el.
— Ăsta-i maşină, nu om, zise un slăbănog cu mitralieră.
— Mie mi-e şi frică să dorm lângă el. Ai văzut în ce hal are faţa? Nu-mi
vine să-l privesc în ochi.
— Eu nu mă simt liniştit decât în preajma lui, zise bătrânul numit
Homer ridicând din umeri. Ce-a veţi cu el? E un om de treabă, numai
c-a fost sluţit. Şi ce-i cu asta? Numai staţiile trebuie să fie frumoase. Şi
apropo de asta, Novoslobodskaia ta e ţipătoare şi de prost gust. Nu poţi
să te uiţi la vitraliile alea decât dacă eşti beat. Vitralii de căcat!
— Şi mozaicurile cu cooperatori care acoperă jumătate din tavan nu
sunt de prost gust?
— Ai văzut tu de-astea în staţia Komsomolskaia?
— Păi toată arta sovietică e despre cooperative sau despre aviatori eroi!
zise grasul începând să se înfurie.
— Serioja, să nu te iei de aviatori! îl preveni lunetistul.
— Staţia Komsomolskaia e un gunoi şi Novoslobodskaia e un căcat!
rosti o voce joasă şi monotonă.
Grăsanul fu atât de surprins, încât îşi înghiţi cuvintele ce-i stăteau deja
pe limbă, aruncându-i o privire brigadierului. Ceilalţi amuţiră pe loc şi
ei, aşteptând să vadă ce avea să urmeze, căci brigadierul nu lua parte
aproape niciodată la discuţiile lor, ba chiar şi la întrebările directe
răspundea scurt sau nu binevoia să răspundă deloc.
Stătea în continuare cu spatele la ei, cu ochii aţintiţi asupra gurii
căscate a tunelului.
— Tavanele Komsomolskaiei sunt prea sus şi coloanele prea subţiri,
tot peronul poate fi măturat cu focuri de armă trase de pe şine, pentru
că e deschis, iar blocarea pasajelor pietonale e complicată. Şi la
Novoslobodskaia pereţii sunt plini de crăpături oricât ar cârpi -o ei cu

— 533 —
ipsos pe deasupra. O grenadă ar fi de ajuns ca să dărâme staţia. Şi nu
mai sunt vitralii de mult. S-au spart toate. Sunt lucruri fragile.
Nimeni nu îndrăzni să spună nimic. Brigadierul tăcu câteva clipe apoi
izbucni:
— Mă duc în staţie. Şi-l iau pe Homer cu mine. Garda se schimbă într-
o oră. Până atunci Arthur e responsabil.
Lunetistul sări în picioare încuviinţând, deşi brigadierul nu-l putea
vedea. Bătrânul se ridică şi el şi începu să-şi adune într-un rucsac
lucrurile împrăştiate, fără ca măcar să-şi termine cartofii. Soldatul se
apropie de focul de tabără echipat ca pentru o expediţie, cu casca de
care era nedespărţit şi cu un rucsac voluminos pe umeri.
— Noroc!
Urmărind cele două siluete ce se îndepărtau – cea zdravănă a
brigadierului şi cea mărunţică a lui Homer – lunetistul îşi frecă mâinile
de parcă-i era frig şi se înfioră.
— Se face cam răcoare. Mai pune nişte cărbuni pe foc, da?
Brigadierul nu scoase o vorbă tot drumul cu excepţia momentului când
îl întrebă pe Homer dacă era adevărat că fusese asistent de mecanic la
metrou şi, înainte de asta, revizor de linie. Bătrânul îi aruncă o
căutătură suspicioasă, dar nu încercă să nege, deşi întotdeauna le
spusese celor din Sevastopolskaia că se ridicase până la rangul de
mecanic, preferând să nu insiste pe faptul că fusese revizor de linie,
aspect care, după părerea sa, nu merita pomenit.
Brigadierul intră în biroul comandantului staţiei fără să bată la uşă,
salutând scurt santinelele care se dădură la o parte. La vederea lui,
Istomin şi colonelul – amândoi obosiţi, ciufuliţi şi buimaci – se ridicară
de la birou surprinşi. Homer se opri timid în prag, mutându-se de pe
un picior pe altul.
Brigadierul îşi scoase casca şi o aşeză peste hârtiile lui Istomin, apoi îşi
trecu o mână peste ceafa rasă. Lumina lămpii îi dezvălui chipul teribil
de mutilat: obrazul stâng era o masă imensă de ţesut cicatrizat, ca o
arsură, ochiul fusese redus la o crăpătură îngustă şi o cicatrice groasă,
violacee îi cobora dinspre ureche către colţul gurii. Homer se crezuse
obişnuit cu faţa lui, dar privind-o acum simţi aceeaşi repulsie ca prima
dată.
— Plec pe Linia Circulară, zise brigadierul fără să se mai ostenească să

— 534 —
salute.
În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. Homer auzise că brigadierul
avea o relaţie specială cu conducerea staţiei pentru că se dovedea de
neînlocuit în luptă. Dar abia acum înţelese că, spre deosebire de ceilalţi
sevastopoliţi, acest bărbat nu recunoştea autoritatea celor doi
comandanţi.
În această clipă brigadierul nu părea să aştepte aprobarea celor doi
bărbaţi mai vârstnici şi obosiţi, ci să le dea un ordin pe care se aştepta
ca ei să-l ducă la îndeplinire, lucru care îl făcu pe Homer să se întrebe
din nou cine era tipul ăsta.
Comandantul perimetrului schimbă o privire cu superiorul său şi se
încruntă, gata să se împotrivească, dar în cele din urmă se mulţumi să
dea din mână neajutorat.
— Tu decizi, Hunter. E inutil să încerce omul să te convingă.

— 535 —
 Capitolul 2
Reîntoarcerea

Bătrânul care zăbovea în uşă ciuli urechile: până acum nu mai auzise
numele ăsta rostit în Sevastopolskaia. Nici nu era un nume, ci o
poreclă, la fel ca a lui. Nici pe el nu-l chema Homer, sigur că nu, era
doar un Nikolai Ivanovici oarecare şi se alesese cu numele faimosului
povestitor grec numai din pricina iubirii sale neţărmurite pentru
poveştile şi zvonurile de orice soi.
— Noul vostru brigadier, le spusese colonelul soldaţilor de gardă care
îl studiau cu o curiozitate posacă pe nou-venitul lat în umeri,
înveşmântat în kevlar şi purtând o cască solidă. Fără să dea dovadă fie
şi de minima politeţe, acesta le întorsese nepăsător spatele: tunelul şi
fortificaţiile păreau să-l intereseze infinit mai mult decât oamenii a
căror comandă o primise. Dăduse mâna cu noii săi subordonaţi când
veniseră să i se prezinte, dar el nu-şi spusese numele, mulţumindu-se

— 536 —
să încline din cap în tăcere, memorând fiecare nouă poreclă şi
suflându-le în obraz fum acru şi albăstrui de ţigară, pentru a marca
limita până la care se puteau apropia. În umbra vizorului ridicat ochiul
lui îngustat ca o gură de tragere scânteia sinistru, mort, încadrat de
cicatrice. Niciuna dintre santinele nu insistase să-i afle numele, nici
atunci, nici mai târziu, aşa că de două luni încoace îi spuneau pur şi
simplu „brigadierul”. Presupuseseră că staţia angajase unul dintre acei
mercenari costisitori care puteau trăi foarte bine fără trecut şi fără
nume.
Hunter. Homer răsuci pe limbă numele acela straniu, nerusesc. Mai
bun pentru un câine ciobănesc din Asia Centrală decât pentru un om.
Zâmbi pentru sine: ei, deci încă îşi mai amintea că existaseră asemenea
câini. De ce îi venise tocmai gândul ăsta? Era o rasă de câini de luptă,
cu coada scurtă şi urechile tăiate cât mai aproape de cap. Nimic de
prisos.
Iar numele, după ce şi-l repetă în gând de câteva ori, începu să-i sune
familiar. Unde putea să-l fi auzit? Purtat de curentul nesfârşit de
poveşti, bârfe şi minciuni, îi atrăsese cumva atenţia, apoi se retrăsese
în străfundul minţii sale. Şi acum era acoperit cu un strat gros de mâl:
nume, fapte, zvonuri, cifre, toate informaţiile inutile despre vieţile
altora pe care Homer le asculta cu atâta aviditate şi încerca sârguincios
să le memoreze.
Hunter… vreun puşcăriaş pe capul căruia Hansa pusese o recompensă?
Bătrânul aruncă ideea ca pe o piatră în iazul adânc al uitării sale şi
ascultă. Nu, nimic. Un stalker? N-avea aerul. O căpetenie războinică?
Mai degrabă. Şi una legendară din câte se părea…
Homer aruncă o privire fugară către chipul brigadierului, atât de
impasibil, încât părea paralizat. Numele ăsta de câine i se potrivea
nespus de bine.
— Am nevoie de o echipă de trei oameni. O să-l iau pe Homer, el
cunoaşte tunelurile de pe-aici, continuă brigadierul fără să se întoarcă
măcar către bătrân sau să-i ceară acordul. Îmi puteţi da un alt om care
credeţi că s-ar potrivi. Un alergător, un curier. Plec azi.
Istomin aprobă smucit din cap, apoi păru să-şi vină în fire şi ridică o
privire întrebătoare către colonel. Colonelul se încruntă şi bodogăni
bosumflat că nici el n-avea nicio obiecţie, deşi de zile în şir se războia

— 537 —
cu disperare cu comandantul staţiei pentru fiecare soldat disponibil.
Se părea că nimeni nu avea de gând să-i ceară părerea lui Homer, dar
el nici nu se gândi să se opună: în ciuda vârstei sale, bătrânul nu refuza
niciodată misiunile de acest fel. Avea motivele lui.
Brigadierul îşi luă casca masivă de pe birou şi porni către ieşire.
Oprindu-se o clipă în prag îi zise brusc lui Homer:
— Ia-ţi rămas-bun de la familie. Fă-ţi bagajele ca pentru o călătorie
lungă. Nu lua gloanţe, că-ţi dau eu…
Şi dispăru pe uşă.
Bătrânul porni după el sperând să primească măcar o explicaţie sumară
cu privire la ceea ce îl aştepta în această expediţie. Dar când ieşi pe
peron, zece paşi largi îl duseseră deja pe Hunter departe de el şi Homer
nici nu încercă să-l ajungă, ci se mulţumi să clatine din cap privindu-l
cum se îndepărtează.
Contrar obiceiului său, brigadierul nu-şi acoperise capul. Poate că
uitase, cufundat în gânduri, sau poate simţea nevoia de aer. Trecu pe
lângă un grup de tinere porcăriţe care aşteptau să li se termine pauza
de masă şi în spatele lui se ridică o şoaptă dezgustată: „Vai de mine,
fetelor, ce scârbos!”

— De unde naiba l-ai dezgropat şi pe-ăsta? întrebă Istomin lăsându-se

să recadă fără vlagă pe scaun, cu un aer uşurat, şi întinzându-şi mâna
dolofană către un teanc de foiţe de ţigară.
Oamenii spuneau că tutunul care atât le plăcea locuitorilor staţiei era
cules de stalkeri dintr-un anumit loc de la suprafaţă, tocmai de pe
lângă Biţevski Park. Odată, având chef de glume, colonelul apropiase
un dozimetru de un pachet de „tutun” şi aparatul începuse să ţiuie
ameninţător. Bătrânul renunţase imediat la fumat şi treptat tusea care -
l chinuia noaptea, speriindu-l cu ameninţarea cancerului de plămâni,
începuse să-l mai lase. Însă Istomin refuzase să creadă povestea
frunzelor radioactive, reamintindu-i lui Denis Mihailovici – şi pe bună
dreptate – că în metrou aproape totul era mai mult sau mai puţin
radioactiv.
— Suntem cunoştinţe vechi, răspunse colonelul fără chef, apoi, după o
ezitare, adăugă: Nu era aşa. I s-a întâmplat ceva.

— 538 —
— Sigur, dacă e să judeci după faţa lui e clar că i s-a întâmplat ceva,
pufni comandantul şi privi imediat către uşă ca şi cum Hunter ar fi
putut să zăbovească acolo şi să-l audă din întâmplare.
Comandantul perimetrului nu avea dreptul să se plângă de revenirea
neaşteptată a brigadierului din ceţurile reci ale trecutului. Din
momentul în care îşi făcuse apariţia în staţie, acesta devenise practic
coloana vertebrală a apărării. Dar lui Denis Mihailovici nu-i venea nici
acum să creadă că omul se întorsese.
Vestea morţii stranii şi cumplite a lui Hunter făcuse ocolul metroului
cu un an în urmă, ca un ecou gonind prin tuneluri. Şi când Hunter se
ivise în pragul cămăruţei colonelului, cu două luni în urmă, acest a îşi
făcuse la repezeală o cruce înainte să deschidă uşa. Uşurinţa suspectă
cu care reînviatul fentase posturile de pază – ca şi cum trecuse de-a
dreptul prin soldaţi – îl determinase pe colonel să creadă că miracolul
nu era unul de bun augur.
Prin vizorul aburit al uşii văzuse un profil ce părea cunoscut: un gât ca
de taur, un craniu ras, lucios, un nas uşor turtit. Dar din cine ştie ce
motiv vizitatorul său nocturn încremenise în semiprofil, cu capul în
piept, şi nu făcuse niciun efort să spargă tăcerea apăsătoare. Aruncând
o privire plină de regrete sticlei mari cu bere de casă ce stătea deschisă
pe masă, colonelul oftase adânc şi trăsese zăvorul. Codul onoarei îi
cerea să-i ajute pe-ai lui fără să facă deosebire între morţi şi vii.
Când uşa se deschisese, Hunter îşi ridicase ochii din podea şi motivul
pentru care-şi ascunsese cealaltă jumătate a feţei devenise clar. Se
temuse că altminteri celălalt nu l-ar fi recunoscut. Chiar şi un veteran
călit ca bătrânul colonel, pentru care comanda garnizoanei
Sevastopolskaiei era ca o pensionare onorifică prin comparaţie cu anii
zbuciumaţi de dinainte, tresărise ca ars la vederea acelei feţe, apoi
izbucnise într-un râs vinovat. Nu se putuse abţine.
Vizitatorul său nu găsise un zâmbet cu care să-i răspundă. Cu timpul
cicatricile cumplite care-i mutilau faţa se vindecaseră cât de cât, dar
chiar şi aşa nimic nu-i amintea colonelului de Hunter cel de odinioară.
Refuzase cu brutalitate să explice supravieţuirea sa miraculoasă sau
motivele pentru care lipsise atât şi ignorase celelalte întrebări ale
colonelului ca şi cum nu le auzise. Şi, partea cea mai rea, Hunter îi
amintise lui Denis Mihailovici că avea o datorie mai veche de plătit,

— 539 —
punându-l să jure că nu va povesti nimănui despre apariţia sa.
Colonelul se văzuse silit să-i dea pace lui Hunter şi să-şi înăbuşe reacţia
de bun-simţ care fusese aceea de a-şi informa imediat superiorii.
Bătrânul făcuse totuşi nişte investigaţii discrete. Vizitatorul său nu era
implicat în afaceri dubioase şi nu-l mai căuta nimeni după ce i se citise
prohodul de atâta vreme. Da, cadavrul nu-i fusese găsit, dar dacă
Hunter ar fi supravieţuit, cineva în mod cert ar fi aflat, i se spusese
colonelului. Sigur că da, se arătase el de acord.
Pe de altă parte, aşa cum se întâmplă adesea cu cei dispăruţi fără urmă,
Hunter sau mai degrabă imaginea sa, simultan înceţoşată şi
înfrumuseţată, dăduse naştere la cel puţin zece legende care păreau pe
jumătate adevărate. Se părea că acest rol îi convenea, căci nu se grăbise
deloc să le deschidă ochii camarazilor care-l îngropaseră prematur.
Cu mintea la datoriile lui neplătite şi trăgând concluziile corecte, Denis
Mihailovici îşi ţinuse gura şi chiar începuse să-i cânte în strună. Evita
să-i spună lui Hunter pe nume în prezenţa neiniţiaţilor şi când îi
dezvăluise secretul lui Istomin se ferise să intre în amănunte. Lui
Istomin însă îi era totuna: brigadierul îşi merita pe deplin raţia,
petrecându-şi tot timpul, zi şi noapte, în linia întâi a tunelurilor sudice.
Arareori era văzut în staţie, unde se ivea cam o dată pe săptămână ca
să facă baie. Şi chiar dacă nu se băgase în gura asta de iad decât ca să
se ascundă de nişte duşmani necunoscuţi, ideea nu-l supăra pe
Istomin, care nu fusese niciodată mofturos când era vorba să recurgă
la serviciile unor mercenari cu un trecut întunecat. Cel puţin nu atâta
timp cât omul lupta… iar în sectorul ăsta nu erau probleme.
Soldaţii din gardă bombăniseră între ei împotriva noului comandant,
dar încetaseră după prima luptă. Odată ce văzuseră euforia rece,
inumană, meticuloasă, cu care acesta anihila tot ce trebuia anihilat,
înţeleseseră cu toţii cât preţuia. Nimeni nu mai încercase să se
împrietenească cu brigadierul cel nesociabil, dar toţi i se supuneau fără
crâcnire, aşa că acesta nu trebuise să ridice niciodată vocea lui
monotonă, spartă. Avea o voce hipnotică, şi-l făcea până şi pe
comandantul staţiei să înceapă să încuviinţeze îndatoritor ori de câte
ori i se adresa Hunter, dintr-un automatism inexplicabil, fără să
aştepte măcar ca acesta să termine.
Pentru prima oară de câteva zile încoace în biroul lui Istomin

— 540 —
atmosfera deveni parcă mai respirabilă, ca şi cum o furtună tăcută îi
vizitase împrăştiind tensiunea din aer şi aducând o binecuvântată
uşurare. Nu mai aveau de ce să se certe. Soldat mai bun decât Hunter
nu exista. Dacă şi el pierea în tuneluri, sevastopoliţilor le mai rămânea
doar un lucru de făcut.
— Să dau ordine să se pregătească operaţiunea? întrebă colonelul
abordând cel dintâi subiectul, fiindcă ştia că oricum comandantul
staţiei avea să-l pună în discuţie.
— Trei zile ar trebui să-ţi fie de ajuns, zise Istomin aprinzând bricheta
şi mijind ochii. Nu-i putem aştepta mai mult. De câţi oameni crezi c-o
să avem nevoie?
— Avem deja o brigadă de asalt care ne aşteaptă ordinele. Cu restul
pot să mă descurc, mai sunt în jur de douăzeci sau cam aşa. Dacă
poimâine nu primim nicio veste de la ei – şi colonelul smuci din cap în
direcţia uşii – declară mobilizare generală. O să ne croim drum cu
forţa.
Istomin ridică din sprâncene, dar în loc să obiecteze trase zdravăn din
ţigara care scoase un trosnet stins. Denis Mihailovici adună câteva
hârtii acoperite de mâzgălituri care zăceau împrăştiate pe birou, se
aplecă deasupra lor ca un miop şi începu să deseneze scheme
misterioase, scriind nume de familie şi porecle în interiorul unor
cerculeţe.
Să-şi croiască drum cu forţa? Comandantul staţiei privi prin fumul
plutitor de ţigară şi pe deasupra cefei colonelului către schema uriaşă
a metroului, atârnată pe peretele din spatele acestuia. Îngălbenită şi
unsuroasă, plină de semne în cerneală – săgeţi indicând marşuri
forţate, inele pentru ambuscade, semne de exclamare pentru zonele
interzise – harta era o cronică a ultimilor zece ani. Zece ani în care nu
existase nici o singură zi de pace.
Dincolo de Sevastopolskaia semnele se opreau imediat după staţia
Iujnaia. Istomin nu-şi amintea să se fi întors vreodată cineva de acolo.
Curată până la capăt, linia cobora ca o rădăcină lungă, bifurcată. Linia
Serpuhovskaia se dovedise o nucă prea tare pentru sevastopoliţi. Chiar
dacă întreaga populaţie umană, ştirbă şi bolnavă din pricina radiaţiilor,
şi-ar fi unit puterile într-un ultim efort disperat, tot nu ar fi fost de
ajuns acolo jos.

— 541 —
Şi acum ceaţa albă şi învolburată a incertitudinii acoperise ciotul de
linie ce se întindea cu încăpăţânare către nord, către Hansa şi restul
rasei umane. Mâine niciunul dintre oamenii cărora colonelul le
ordonase să se pregătească de bătălie n-avea să-l refuze. La
Sevastopolskaia războiul pentru extincţia sau supravieţuirea omenirii,
început cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, nu încetase nicio clipă.
Când trăieşti în vecinătatea morţii atâta amar de vreme teama de
moarte face loc indiferenţei, fatalismului, superstiţiilor, amuletelor
protectoare şi instinctelor animalice. Dar cine ştia ce-i aştepta înainte,
între Nahimovski Prospekt şi Serpuhovskaia? Cine ştia dacă era măcar
posibil să străpungi bariera misterioasă şi dacă dincolo de ea se mai
afla ceva?
Îşi aminti ultima vizită la Serpuhovskaia: tarabele vânzătorilor,
paturile improvizate ale vagabonzilor şi paravanele prăpădite dincolo
de care locatarii ceva mai înstăriţi dormeau şi făceau dragoste. Nu-şi
produceau singuri mâncarea, nu existau sere pentru cultivarea
plantelor, nici ţarcuri pentru animale. Iuţi de picior şi cu degete agile,
serpuhoviţii trăiau din contrabandă, revânzând mărfurile de prisos
luate pe nimica toată de la caravanele aflate în întârziere sau oferindu-
le cetăţenilor de pe Linia Circulară genul de servicii pentru care, la ei
acasă, acei cetăţeni ar fi fost trimişi în faţa tribunalului. Nu era o staţie,
ci o excrescenţă parazită pe trunchiul puternic al Hansei.
Alianţa de staţii comerciale bogate de pe Linia Circulară. Pe drept
numită Hansa în amintirea modelului ei teuton, era un bastion al
civilizaţiei într-un metrou ce se afunda tot mai mult în mlaştina
sărăciei şi a barbariei. Hansa avea o armată regulată, avea lumină
electrică până şi în cele mai sărace halte şi garanta o coajă de pâine
oricui purta pe paşaport mult râvnita ştampilă a cetăţeniei sale. Pe
piaţa neagră paşapoarte ca ăsta costau o avere, dar dacă grănicerii
hanseatici descopereau unul contrafăcut, preţul era capul posesorului.
Desigur, avuţia şi puterea Hansei se datorau localizării sale. Linia
Circulară înconjura păienjenişul rezultat din încrucişarea liniilor
radiale şi staţiile ei de tranzit permiteau accesul la toate, legându-le
între ele. Cărăuşii care transportau ceai dinspre VDNH şi drezinele
care aduceau muniţie de la fabricile de armament din staţia
Baumanskaia preferau să-şi descarce mărfurile la cel dintâi post al

— 542 —
Hansei şi să se întoarcă acasă. Mai bine să vândă mai ieftin decât să
facă ocolul metroului în căutarea profitului, într-o călătorie ce putea
să se încheie subit.
Hansa anexase câteva staţii de pe liniile radiale, dar pe cele mai multe
le lăsase în pace şi, cu bunăvoinţa ei, acestea se transformaseră în zone
gri unde oamenii desfăşurau genul de afaceri în care conducătorii
aroganţi ai Hansei preferau să nu se amestece.
Inevitabil, staţiile de transfer radiale erau pline de spioni ai Hansei şi
căzuseră complet în stăpânirea negustorilor locali, deşi formal
rămâneau independente. Aşa era şi cazul staţiei Serpuhovskaia. Un
metrou încremenise pentru totdeauna într-unul dintre tuneluri,
nereuşind să ajungă la următoarea staţie, Tulskaia. Transformată în
locuinţă de o sectă de protestanţi, garnitura de metrou era indicată pe
harta lui Istomin cu o cruce latină; devenise o aşezare izolată, pierdută
într-un pustiu întunecat. Să nu fi fost misionarii care fojgăiau prin
staţiile învecinate, mânaţi de o foame insaţiabilă de suflete păcătoase,
Istomin nu s-ar fi plâns de sectanţi. Dar oricum aceşti păstori ai
Domnului nu se aventurau până în Sevastopolskaia şi nu-i stânjeneau
pe călătorii aflaţi în trecere, decât poate întârziindu-i întrucâtva cu
mesajele lor pătimaşe despre salvarea sufletului. Şi în afară de asta
celălalt tunel către Tulskaia era liber, iar caravana dispărută pe acela îl
folosise.
Istomin îşi plimbă din nou privirea de-a lungul liniei. Tulskaia? O
aşezare care cădea încet-încet în paragină, supravieţuind de pe urma
fărâmiturilor scăpate de caravanele Sevastopolskaiei şi de neguţătorii
abili din Serpuhovskaia. Oamenii trăiau din ce puteau: unii reparau tot
felul de flecuşteţe mecanice, alţii se duceau la graniţa Hansei în căutare
de lucru, stând pe vine zile în şir şi aşteptând venirea vreunui maistru
care să-i trateze cu aroganţa unui vătaf de sclavi. „Şi ei trăiesc în
sărăcie, dar nu au privirea aia lunecoasă şi pusă pe rele din ochii
serpuhoviţilor”, îşi zise Istomin. „Şi acolo e mai multă ordine. Proba bil
pericolul îi uneşte.”
Următoarea staţie, Nagatinskaia, era însemnată pe hartă cu o linie
scurtă: pustie. Era numai pe jumătate adevărat: nimeni nu făcea prea
mulţi purici pe-acolo, dar uneori staţia era populată de o mulţime
pestriţă de lepădături care duceau o existenţă subumană, crepusculară.

— 543 —
Cupluri fugite de ochii indiscreţi îşi încolăceau membrele în beznă.
Uneori lumina unui foc anemic de tabără se înălţa printre coloane şi în
jurul ei roiau umbrele bandiţilor şi asasinilor tunelurilor. Dar numai
cei neştiutori sau absolut disperaţi rămâneau aici peste noapte, căci nu
toţi musafirii staţiei erau umani. Dacă scrutai cu atenţie penumbra
tremurândă şi înţesată de şoapte ce umplea Nagatinskaia zăreai uneori
siluete descinse parcă dintr-un coşmar. Şi din când în când vagabonzii
fără cămin se împrăştiau, fie şi pentru scurt timp, când aerul stătut era
străbătut de urletul înspăimântător al vreunui nefericit care era târât
într-un bârlog pentru a fi devorat în linişte.
Vagabonzii nu îndrăzneau să se aventureze dincolo de Nagatinskaia şi
de acolo şi până la cele dintâi cordoane de apărare ale Sevastopolskaiei
se întindea ţara nimănui. Asta în teorie. Fireşte că zona aceea avea
stăpânii ei, care-i păzeau fruntariile şi cu care până şi echipele de
recunoaştere din Sevastopolskaia preferau să nu se pună.
Însă acum în tuneluri apăruse ceva nou. Ceva nemaiîntâlnit îi înghiţea
pe toţi cei care încercau să urmeze rute explorate temeinic cu multă
vreme în urmă. Şi cine ştie dacă staţia lui Istomin, chiar mobilizând
fiecare locuitor capabil să poarte o armă, ar fi putut aduna o forţă
suficient de puternică încât să-l înfrângă. Istomin se ridică cu greu din
scaunul său şi însemnă cu creionul chimic linia dintre punctul cu
numele Serpuhovskaia şi cel numit Nahimovski Prospekt. Alături
desenă un semn gros de întrebare. Intenţionase să-l pună lângă
Prospekt, dar sfârşi chiar lângă Sevastopolskaia.

La prima privire Sevastopolskaia părea pustie. Pe peron nu se vedeau

formele familiare ale corturilor armatei în care trăiau l ocuitorii
celorlalte staţii. Lumina câtorva becuri chioare dezvăluia numai
contururile vagi ale cuiburilor mitralierelor, ca nişte muşuroaie clădite
din saci de nisip, dar poziţiile erau părăsite şi pe coloanele zvelte şi
rectangulare se aşternuse un strat gros de praf. Totul era aranjat în aşa
fel încât, dacă un străin ar fi nimerit aici, să fie convins că staţia fusese
părăsită de mult.
Însă dacă oaspetelui nepoftit i-ar fi venit ideea să mai rămână prin
preajmă fie şi câteva minute, risca să rămână pentru totdeauna.

— 544 —
Echipele de mitraliori şi lunetişti la datorie douăzeci şi patru de ore pe
zi în staţia adiacentă, Kahovskaia, îşi puteau ocupa poziţiile pe
amplasamente în câteva secunde, în timp ce lumina chioară era înecată
de strălucirea nemiloasă a neoanelor din tavan, un pericol pentru
nervii retinali ai oamenilor şi monştrilor obişnuiţi cu bezna din
tuneluri.
Peronul era cea din urmă şi cea mai inteligentă linie de apărare a
sevastopoliţilor. Casele lor se aflau în pântecele acestui decor scenic,
în zona tehnică de sub staţie. Sub lespezile de granit ale podelei, ascuns
de ochii curioşi ai străinilor, se afla un alt etaj, la fel de lat ca staţia
însăşi, dar împărţit în numeroase compartimente. Camere uscate şi
bine luminate, maşini care zumzăiau discret purificând aerul şi apa,
sere hidroponice… Când se retrăseseră aici, coborând şi mai adânc în
pământ, locuitorii staţiei fuseseră învăluiţi de o senzaţie de confort şi
siguranţă.
Homer ştia că bătălia decisivă îl aştepta nu în tunelurile nordice, ci
acasă. Străbătu coridorul îngust trecând pe lângă uşile întredeschise
ale altor apartamente, târându-şi picioarele tot mai lent pe măsură ce
se apropia. Trebuia să-şi revizuiască încă o dată tactica şi să-şi repete
replicile, fiindcă nu mai avea timp.
„Ce să fac? Ordinu-i ordin. Ştii care-i situaţia. Nici nu s-au ostenit să
mă întrebe. Nu te mai purta ca un copil! E ridicol! Sigur că n-am cerut
eu să mă duc! Nu se poate. Ce tot spui? Sigur că nu pot. Cum să refuz?
Asta ar însemna dezertare”, murmură el ca pentru sine, alternând între
un ton ferm şi scandalizat şi unul drăgăstos şi linguşitor.
Ajuns la uşa camerei sale începu să murmure din nou replicile. Nu,
lacrimile erau de neevitat, dar nu avea să cedeze. Bătrânul îşi vârî capul
între umeri, pregătindu-se de luptă, şi apăsă pe clanţă.
Nouă metri pătraţi, un lux la care aşteptase să-i vină rândul vreme de
cinci ani, mutându-se dintr-un dormitor comun într-altul. Doi metri
pătraţi erau ocupaţi de un pat supraetajat şi unul de o masă acoperită
cu o faţă de masă elegantă. Alţi trei metri erau ocupaţi de o grămadă
imensă de ziare care ajungea până-n tavan. Dacă ar fi fost un burlac
singuratic, într-o bună zi muntele acesta s-ar fi năruit îngropându-l
dedesubt. Dar cu cincisprezece ani în urmă cunoscuse o femeie care
nu numai că era pregătită să tolereze grămada aceasta prăfuită în

— 545 —
locuinţa ei micuţă, ci era chiar dispusă s-o păstreze în ordine ca să nu-
şi vadă cuibuşorul distrus de erupţia unui Pompei de hârtie.
Era dispusă să înghită multe. Nesfârşitele tăieturi din ziare cu titluri
alarmante precum „Cursa înarmărilor se înteţeşte”, „Americanii
testează noul scut antirachetă”, „Scutul nostru nuclear devine mai
puternic”, „Provocările continuă” sau „Răbdarea noastră s-a terminat”,
care acopereau pereţii micii încăperi de sus până jos, ca un tapet.
Nopţile lui nedormite, pe care şi le petrecea aplecat deasupra unor
caiete de matematică, cu un pix bine ronţăit în mână şi cu lumina
electrică aprinsă, căci cu o grămadă de ziare ca aceea din locuinţa lor
lumânările erau excluse. Porecla lui ridicolă, pe care el o purta cu
mândrie, dar pe care alţii o foloseau numai însoţită de un zâmbet
condescendent.
Tolera foarte multe, dar nu orice. Nu impulsul lui copilăresc de a se
arunca de fiecare dată în miezul furtunii, ca să vadă cum stăteau cu
adevărat lucrurile acolo, şi asta la vârsta lui, de aproape şaizeci de ani!
Şi nici uşurinţa cu care accepta orice însărcinare pe care i -o dădeau
superiorii, uitând că abia scăpase cu viaţă după una dintre expediţiile
mai recente, cu greu reuşind să se târască acasă.
Nici gândul că-l putea pierde, rămânând din nou singură. După ce-l
conducea pe Homer la plecare – îi venea rândul să facă de gardă o dată
pe săptămână – ea nu rămânea niciodată acasă. Ca să scape de
gândurile negre se ducea în vizită la vecini sau mergea la muncă deşi
nu era schimbul ei. Indiferenţa bărbaţilor în faţa morţii i se părea
prostească, egoistă, criminală chiar.
Numai din întâmplare o găsi acasă: se repezise să se schimbe după
serviciu şi încremeni locului aşa cum era, cu mâinile pe jumătate
înfundate în mânecile puloverului tricotat de lână. Părul ei închis la
culoare, vizibil încărunţit deşi nu împlinise încă cincizeci de ani, era
încâlcit, iar în ochii ei căprui sticlea frica.
— Kolea, ce s-a întâmplat? Nu trebuia să te întorci mai târziu?
Dintr-odată lui Homer îi pieri tot cheful să-i spună ce se decisese.
Şovăi: poate dacă se mulţumea deocamdată să o liniştească, îi putea da
vestea mai târziu, la cină.
— Şi să nu te gândeşti să minţi, îl preveni ea surprinzându-i privirea
rătăcitoare.

— 546 —
— Ştii, Lena, chestia e că, începu el.
— Cineva a…?
Pusese imediat cea mai importantă întrebare, despre cel mai cumplit
lucru ce se putea petrece, nevrând însă să pronunţe cuvântul „murit”,
de parcă se temea că astfel gândurile ei cele mai sumbre se puteau
concretiza.
— Nu, nu, zise Homer clătinând din cap. Numai că m-au luat de la
post. Mă trimit la Serpuhovskaia, adăugă el imediat pe un ton
pragmatic.
— Dar nu e…? zise Elena şi glasul i se frânse. Nu-i aia… S-au întors
oamenii? Nu acolo…?
— Haide, haide, astea-s prostii. Nu-i nimic acolo, zise el repezit.
Elena îi întoarse spatele şi se apropie de masă, unde mută de colo colo
solniţa şi netezi faţa de masă.
— Am avut un vis, zise ea tuşind ca să-şi alunge răguşeala din glas.
— Tu mereu ai câte unul.
— Un coşmar, continuă ea cu încăpăţânare şi deodată izbucni în
suspine jalnice.
— Ei, haide, haide. Ce vrei să fac? Ordinu-i ordin, murmură el
mângâindu-i mâna.
Şi se împotmoli, dându-şi seama că discursul pe care-l repetase de
atâtea ori nu făcea două parale.
— Lasă-l pe ticălosul ăla chior să se ducă el! ţipă femeia printre lacrimi,
smucindu-şi mâna. Să se ducă diavolul ăla cu bereţica lui! Nu ştie decât
să dea ordine! Ce-i pasă lui? Toată viaţa a dormit cu mitraliera alături
pe post de femeie. Ce ştie el?
Odată ce ai făcut o femeie să plângă nu poţi decât să te înjoseşti dând
înapoi şi încercând s-o consolezi. Homer se simţea ruşinat şi-i părea cu
adevărat rău de Elena, dar ar fi fost prea uşor să cedeze, să-i promită
că va refuza misiunea, s-o liniştească şi să-i usuce lacrimile numai ca
să regrete mai târziu că pierduse ultima sa şansă, această şansă pe care
o primise şi care putea fi cea din urmă într-o viaţă deja neobişnuit de
lungă după standardele prezentului.
Aşa că tăcu.

— 547 —
Se făcuse deja vremea să plece, să-i adune pe ofiţeri laolaltă şi să-i pună
la curent, dar colonelul rămase în continuare în biroul lui Istomin,
ignorând fumul de ţigară care de obicei îl irita şi în acelaşi timp îl
ispitea cumplit.
În timp ce comandantul staţiei îşi plimba degetul peste harta mult
încercată a metroului, şoptind îngândurat ca pentru sine, Denis
Mihailovici continua să se întrebe care erau motivele lui Hunter. În
spatele misterioasei sale apariţii la Sevastopolskaia, a dorinţei de a se
stabili aici şi a faptului că brigadierul apărea aproape de fiecare dată în
staţie cu faţa apărată de cască nu se putea ascunde decât un singur
lucru. Probabil că Istomin avea dreptate şi Hunter chiar fugea de
cineva. Ca să câştige puncte suplimentare îşi transformase postul sudic
de pază în baza sa de operaţiuni. Făcând treaba întregii brigăzi,
devenea treptat de neînlocuit. În acest moment, nici Istomin, nici
colonelul nu l-ar fi predat, indiferent cine le-ar fi cerut-o şi orice
recompensă ar fi oferit.
Alesese ascunzătoarea perfectă. În Sevastopolskaia nu veneau străini
şi, spre deosebire de cărăuşii gureşi din alte staţii, neguţătorii locali nu
erau gură-spartă şi nu bârfeau niciodată când pătrundeau în metroul
extins. În mica lor Spartă, agăţându-se de peticul ei de pământ de la
capătul lumii, un caracter demn de încredere şi ferocitatea în luptă
erau cele mai preţuite însuşiri. Şi oamenii de aici ştiau să ţină un secret.
Dar de ce abandona acum Hunter totul, oferindu-se voluntar pentru
această expediţie şi pornind spre Hansa, unde risca să fie recunoscut?
Nici măcar Istomin nu ar fi avut inima să-i ceară una ca asta. Colonelul
nu credea că brigadierul era alarmat din cauza cercetaşilor dispăruţi.
Şi nu lupta pentru Sevastopolskaia de dragul staţiei, ci pentru propriile
lui motive, numai de el ştiute.
Poate era într-o misiune? Asta ar fi explicat multe: sosirea lui subită,
aerul misterios, încăpăţânarea de a-şi petrece nopţile în sacul de
dormit, în tuneluri, decizia de a porni fără zăbavă către Serpuhovskaia.
Dar de ce îi ceruse colonelului să nu mai spună nimănui? Cine putea
să-l fi trimis în afară de ei?
Cine altcineva?
Colonelul se sili să-şi ignore dorinţa de a trage un fum din ţigara lui
Istomin. Nu, era imposibil. Hunter, unul dintre stâlpii Ordinului?

— 548 —
Omul căruia zeci, poate chiar sute dintre ei îi datorau viaţa, printre ei
numărându-se şi Denis Mihailovici în persoană?
„Omul acela n-ar fi capabil…” se contrazise în gând, cu prudenţă. „Dar
acest Hunter care s-a întors mai e oare omul acela?” Şi dacă acţiona la
ordinele cuiva… era posibil să fi primit vreun semnal? Însemna asta că
dispariţia caravanelor cu armament şi a celor trei iscoade nu era o
coincidenţă, ci făcea parte dintr-o operaţiune atent plănuită? Dar
atunci ce rol juca brigadierul?
Colonelul clătină vehement din cap, de parcă încerca să se scuture de
îndoielile ce se încleştaseră de el ca lipitorile şi creşteau cu repeziciune.
Cum putea gândi aşa ceva despre un om care-i salvase viaţa? Mai ales
că până acum Hunter servise staţia impecabil şi nu-i dăduse niciun
motiv de îndoială. Şi, refuzând să-i pună eticheta de spion sau sabotor
până şi în mintea lui, Denis Mihailovici luă o decizie.
— Hai să bem un ceai şi pe urmă mă duc să le vorbesc oamenilor, zise
el cu veselie exagerată, trosnindu-şi degetele.
Istomin se smulse de lângă hartă zâmbindu-i ostenit. Tocmai întindea
mâna către telefonul demodat cu disc ca să-şi cheme ordonanţa, când
aparatul începu să sune. Surprinşi, cei doi schimbară o privire. Trecuse
o săptămână de când nu mai auziseră sunetul ăsta: dacă o rdonanţa
voia să dea raportul, ciocănea de obicei la uşă şi nimeni altcineva din
staţie nu putea suna direct la comandant.
— Aici Istomin, rosti acesta în receptor, cu prudenţă.
— Vladimir Ivanovici, am legătura cu staţia Tulskaia, bâigui
telefonistul. Numai că abia se aude. Cred că sunt oamenii noştri, dar
conexiunea…
— Fă-mi legătura imediat, mugi comandantul izbind cu pumnul în
birou şi făcând telefonul să scoată un clinchet jalnic.
Telefonistul amuţi şocat şi Istomin auzi în receptor pârâituri şi foşnete
şi o voce îndepărtată, imposibil de recunoscut din pricina
distorsiunilor.

Elena se întoarse către perete ascunzându-şi lacrimile. Ce mai putea

face ca să-l reţină? De ce se grăbea el să profite de cel dintâi prilej de a
părăsi staţia, folosind vechea scuză despre ordinele comandantului şi

— 549 —
pedeapsa pentru dezertare? Ce anume nu-i oferise ea, ce altceva ar fi
trebuit să facă în ăştia cincisprezece ani ca să-l domolească? Dar uite-l
stând dinaintea ei şi tânjind să revină din nou în tuneluri, de parcă
spera să găsească acolo altceva decât beznă, pustiu şi moarte. Ce
anume căuta?
Homer îi auzea reproşurile în minte la fel de clar ca şi cum femeia le
rostise cu voce tare. Se simţea egoist şi josnic, dar acum era prea târziu
să dea înapoi. Fu cât pe ce să-i ceară scuze, să spună cuvinte calde şi
tandre, dar şi le înăbuşi înţelegând că fiecare cuvânt n-ar fi făcut decât
să toarne şi mai mult gaz pe foc.
Până şi Moscova plângea deasupra capului Elenei: pe perete, înrămată
cu dragoste, se afla o fotografie color decupată dintr-un calendar vechi
pe hârtie lucioasă, înfăţişând strada Tverskaia prin vălul transparent al
unei ploi de vară. Cu mult timp în urmă, pe vremea hoinărelilor sale
prin metrou, Homer nu avusese nimic cu excepţia hainelor de pe el şi
a acestei poze. Alţii ascundeau prin buzunare fotografii mototolite,
smulse din reviste pentru bărbaţi, înfăţişând frumuseţi goale, dar
pentru Homer ele nu puteau înlocui nici măcar câteva minute
ruşinoase petrecute cu o femeie adevărată, în carne şi oase. Fotografia
aceea îi amintea de ceva extraordinar de important şi nespus de
frumos… şi dus pentru totdeauna.
Şoptindu-i cu stângăcie „îmi pare rău”, se furişă pe coridor, închise uşa
după el şi se aşeză pe vine complet stors de puteri. Uşa vecinilor era
deschisă şi doi copii firavi şi pământii, băiat şi fată, se jucau în cadrul
ei. Îl zăriră pe bătrân şi încremeniră: ursuleţul pipernicit umplut cu
zdrenţe pe care tocmai se certau căzu uitat pe podea.
— Unchiule Kolea! Spune-ne o poveste! Ai promis că ne spui una când
te întorci! exclamară ei repezindu-se la Homer.
— Pe care o vreţi? întrebă el incapabil să-i refuze.
— Cea cu mutanţii fără cap! chiui încântat băieţelul.
— Nu! Nu vreau o poveste cu mutanţi, exclamă fetiţa bosumflându-se.
Sunt înspăimântători, mă fac să-mi fie frică!
— Păi tu ce poveste vrei, Taniuşa? oftă bătrânul.
— Atunci una cu fasciştii! Şi cu partizanii! se băgă băieţelul.
— Nu. Eu o vreau pe cea despre Oraşul de Smarald, zise Tania zâmbind
ştirb.

— 550 —
— Dar pe aia v-am spus-o ieri. Poate pe cea cu Hansa care se lupta cu
Roşiii?
— Oraşul de Smarald! Oraşul de Smarald! scandară cei doi în cor.
— Bine, acceptă bătrânul. Undeva departe pe linia Sokolniceskaia,
dincolo de şapte staţii pustii, dincolo de trei poduri năruite, la mii şi
mii de traverse de aici se află un oraş subteran fermecat. Oraşul e vrăjit,
aşa că oamenii obişnuiţi nu pot pătrunde în el. Acolo trăiesc magicienii
şi numai ei pot să iasă pe porţile oraşului şi să intre înapoi. Şi la
suprafaţă se înalţă un castel uriaş cu multe turnuri unde locui au
cândva magicienii ăştia. Castelul se cheamă…
— Versitatea! exclamă băieţelul privindu-şi triumfător sora.
— Universitatea, confirmă Homer. Când a sosit Războiul cel Mare şi a
început să plouă cu rachete nucleare, magicienii s-au retras în oraşul
lor şi au aruncat o vrajă asupra intrării pentru ca oamenii răi care
începuseră războiul să nu poată pătrunde. Şi trăiesc feri…
Se poticni şi amuţi.
Elena stătea rezemată în cadrul uşii ascultându-l. Homer nu o
observase ieşind pe coridor.
— O să-ţi pregătesc rucsacul, zise ea cu glas răguşit.
Bătrânul se apropie de Elena şi o luă de mână. Ea îl îmbrăţişă stângaci,
stânjenită de prezenţa copiilor din vecini, şi-l întrebă:
— O să te întorci? O să fii bine?
Şi Homer, uluit pentru a mia oară în viaţa lui de încrederea de nebiruit
a femeilor când venea vorba de promisiuni, indiferent dacă acestea
puteau sau nu să fie respectate, zise:
— Totul va fi bine.
— Sunteţi bătrâni, dar vă pupaţi ca ăia tineri, comentă fata
strâmbându-se scârbită.
— Şi tata a zis că nu-i adevărat, că nu există niciun Oraş de Smarald,
zise băieţelul cu un ton posac, ca să pună capac la toate.
— Poate că nu există, zise Homer ridicând din umeri. E doar o poveste.
Dar ce ne-am face fără poveşti?

Era extrem de greu să înţeleagă ceva. Vocea care se chinuia să străbată

dincolo de pârâituri şi foşnete îi părea vag familiară lui Istomin,

— 551 —
aducând cu a unuia dintre cei trei cercetaşi trimişi la Serpuhovskaia.
— La staţia Tulskaia… Nu putem… Tulskaia… rosti vocea chinuindu-se
să comunice ceva important.
— Înţeleg că sunteţi în Tulskaia, strigă Istomin în receptor. Ce s-a
întâmplat? De ce nu vă întoarceţi?
— Staţia Tulskaia! Aici… Nu… E foarte important… să nu…
Dar paraziţii acoperiră finalul frazei.
— Să nu ce? repetă! Să nu ce?
— Să n-o luaţi cu asalt! Orice-ar fi să n-o luaţi cu asalt, se auzi brusc în
receptor, clar şi distinct.
— De ce? Ce dracu se petrece acolo? Ce se-ntâmplă? răcni
comandantul pierzându-şi răbdarea.
Dar nu mai auzi vocea. Aceasta fu acoperită de o explozie de sunete şi
receptorul amuţi. Dar Istomin refuză să accepte şi să-l pună în furcă.
— Ce se-ntâmplă?

— 552 —
 Capitolul 3
Viaţa de Apoi

Homer îşi zise că nu va uita niciodată cum îl priviseră santinelele din

cel mai nordic post de pază când îşi luase rămas-bun. Îl priviseră aşa
cum se uită oamenii la cadavrul unui bărbat căzut eroic în luptă, în
clipa în care garda de onoare trage salva de adio: o căutătură încărcată
de o tristeţe melancolică. Luându-şi rămas-bun pentru totdeauna.
Priviri ca asta nu-s făcute pentru cei vii. Homer avu senzaţia că se
cocoţa pe o scară fragilă către carlinga unui avion micuţ care putea
decola, dar nu şi ateriza, căci inginerii japonezi malefici îl
transformaseră într-o maşinărie diabolică. Stindardul imperial flutura
în vântul sărat, mecanicii alergau prin aeroport, motoarele se trezeau
la viaţă huruind şi un general burtos îşi ducea degetele la cozorocul
chipiului, cu ochii umflaţi sticlind de o invidie de samurai…
— Ce-ai de eşti aşa vesel? întrebă Ahmed trezindu-l din visare.
— 553 —
Spre deosebire de Homer, el nu simţea nevoia să fie printre primii care
află ce s-a petrecut în staţia Serpuhovskaia. Îşi lăsase soţia pe peron,
într-o tăcere mohorâtă, ţinându-l strâns de mânuţă pe cel dintâi copil
al lor şi cuprinzându-l cu braţul drept pe cel de-al doilea născut, o
bocceluţă miorlăitoare adăpostită la pieptul ei.
— E ca şi cum te ridici în picioare cât eşti de lung şi te repezi la atac
înfruntând mitralierele. E aceeaşi senzaţie de exaltare şi nepăsare. În
faţă ne aşteaptă o ploaie de gloanţe mortale, încercă să explice H omer.
— Ce ai tu e un altfel de atac, murmură Ahmed privind peste umăr
către micul punct luminos al gurii tunelului. Special pentru psihopaţi
ca tine. Niciun om normal nu s-ar oferi voluntar să se repeadă
împotriva unei mitraliere. Cine are nevoie de eroisme de-astea
prosteşti?
— Ştii cum e, zise bătrânul după câteva clipe de tăcere. Când simţi că
ţi-a sunat ceasul, îţi spui: oare am realizat ceva pe lumea asta? Oare îşi
vor aminti de mine?
— Nu ştiu de tine, dar eu am copii. Sigur o să-şi aducă aminte de
mine… Măcar cel mai mare, adăugă cu seriozitate Ahmed după ce căzu
pe gânduri un moment.
Homer se simţi jignit şi fu cât pe ce să-i spună vreo două, dar ultimele
cuvinte ale lui Ahmed îi tăiaseră elanul războinic. Era adevărat: unui
bătrân fără copii ca el îi venea uşor să-şi rişte blana roasă de molii, dar
acest tânăr avea o viaţă lungă înainte, prea lungă ca să -l preocupe
nemurirea.
Trecură pe sub ultima lampă, un borcan de sticlă adăpostind un bec
electric mic montat într-un cadru din bare metalice subţiri. Era plin de
muşte şi gândaci zburători pârliţi. Masa lor chitinoasă se agita încet.
Unele insecte erau încă vii şi încercau să se târască afară, asemeni
condamnaţilor care au căzut în groapa comună laolaltă cu toţi cei
împuşcaţi, dar care n-au primit lovitura de graţie.
Fără să vrea, Homer se opri o clipă în lumina pe care această lampă-
mormânt reuşise s-o stoarcă: slabă şi gălbuie, pâlpâind de parcă stătea
să se stingă de la o clipă la alta. Apoi îşi umplu plămânii cu aer şi se
cufundă pe urmele celorlalţi doi în întunericul dens ca o cerneală care
pornea de la graniţele Sevastopolskaiei şi continua până aproape de
Tulskaia, asta, desigur, dacă staţia cu acest nume mai exista.

— 554 —
Femeia aceasta mohorâtă ce părea să fi prins rădăcini pe dalele de
granit împreună cu cei doi copii ai ei nu era singură. Peronul nu era
complet pustiu. Un bărbat gras cu un singur ochi şi cu umeri de
luptător profesionist stătea nemişcat ceva mai departe, privindu-i pe
soldaţii care plecau. Iar la un pas în spatele lui, discutând încet cu o
ordonanţă, se afla un bătrân slab, dar vânjos, îmbrăcat într-o tunică de
soldat de rând.
— Acum nu ne mai rămâne decât să aşteptăm, zise Istomin absent
mutându-şi dintr-un colţ în altul al gurii un chiştoc stins.
— N-ai decât să aştepţi tu, eu o să-mi văd de meseria mea, replică
încăpăţânat colonelul.
— Ascultă la mine, era Andrei. Şeful echipei pe care am trimis-o, zise
Istomin.
Ascultă din nou vocea din receptor, care continua să-i răsune insistent
în minte.
— Şi ce? Poate l-au torturat ca să spună asta. Specialiştii cunosc tot
felul de tertipuri, zise bătrânul ridicând dintr-o sprânceană.
— Nu mi-a lăsat impresia asta, zise comandantul clătinând îngândurat
din cap. Ar fi trebuit să auzi în ce fel vorbea. Nu, acolo se petrece
altceva, ceva inexplicabil. Ceva ce nu putem rezolva cu o şarjă
îndrăzneaţă de cavalerie…
— Îţi dau eu o explicaţie cât ai clipi, zise colonelul. Tulskaia a căzut în
mâinile unor bandiţi. Au pregătit o ambuscadă şi i-au omorât pe-ai
noştri sau au luat câţiva ostatici. Nu au tăiat curentul pentru că le
trebuie şi lor şi nici nu vor să se pună rău cu Hansa. Dar au tăiat
legătura telefonică. Ce ciudăţenie e asta, un telefon care ba merge, ba
nu merge?
— Dar tu nu ştii cum îi suna vocea, se încăpăţână Istomin.
— Cum suna? explodă colonelul făcând ordonanţa să bată în retragere.
Hai să-ţi vâr eu nişte ace sub unghii să vezi tu cum o să-ţi sune vocea!
Şi cu o pereche de cleşti de tăiat poţi să schimbi un bas într-un falsetto
pentru tot restul vieţii bărbatului ăluia!
Pentru el totul deja era clar, alegerea lui fusese făcută. Odată îndoielile
alungate, se simţea ca şi cum se urcase din nou pe armăsarul său şi
mâna lui de cavalerist tânjea după mânerul sabiei, indiferent cât s-ar fi
— 555 —
smiorcăit Istomin.
Comandantul nu se grăbi să răspundă, dându-i colonelului şansa să se
calmeze.
— O să aşteptăm, zise el pe un ton prietenos, dar ferm.
— Două zile, zise bătrânul încrucişându-şi braţele.
— Două zile, încuviinţă Istomin.
Colonelul făcu stânga-mprejur şi porni către cazarmă: nu avea de gând
să irosească acest timp preţios. Comandanţii trupelor de asalt îl
aşteptau la cartierul general de aproape o oră, aliniaţi de o parte şi de
alta a mesei lungi, pe căpriori. Singurele scaune goale erau cele din
capetele mesei, unul pentru el şi unul pentru Istomin. Dar de data asta
trebuiau să înceapă fără comandant.
Comandantul staţiei nu observă plecarea lui Denis Mihailovici.
— Nu-i nostim cum s-au schimbat rolurile? zise el, poate vorbind
singur, poate adresându-i-se colonelului.
Se răsuci pe călcâie fără să mai aştepte răspuns, întâlni privirea jenată
a ordonanţei şi îi dădu liber cu o fluturare a mâinii.
„Nu-l mai recunosc pe colonelul care nu voia să-mi dea nici măcar un
om de-ai lui”, îşi zise comandantul în gând.
„Potaia războinică a mirosit ceva. Dar oare nasul lui nu-l duce aiurea?”
Instinctul lui Istomin îi spunea cu totul altceva: stai în tranşee.
Aşteaptă. Apelul acela straniu nu făcuse decât să-i intensifice
presimţirea nefastă: la Tulskaia infanteria lor avea să se trezească faţă -
n faţă cu un duşman misterios şi invincibil.
Vladimir Ivanovici se scotoci prin buzunare, găsi o brichetă şi o
aprinse. Şi, în timp ce fumul zdrenţuit se ridica deasupra capului său,
rămase încremenit cu ochii aţintiţi asupra cavităţii întunecate a
tunelului, privindu-l cu fascinaţia cu care un iepure ar contempla
fălcile unui boa constrictor. Când termină ţigara, clătină din nou din
cap şi porni către biroul său. Ordonanţa ieşi din umbră şi-l urmă la o
distanţă respectuoasă.

Răsună un declic şi tavanul boltit al tunelului fu luminat până la o

distanţă de cincizeci de metri. Lanterna lui Hunter era atât de mare şi
de puternică, încât aducea mai degrabă cu un proiector. Homer răsuflă

— 556 —
uşurat în sinea sa. În ultimele câteva minute îl chinuise ideea stupidă
că brigadierul nu avea să aprindă lumina fiindcă ochii lui se puteau
descurca şi fără ea.
De îndată ce pătrunsese în zona întunecată a tunelului, brigadierul
începuse să semene şi mai puţin cu un om obişnuit sau cu un om aşa,
în general. Mişcările lui căpătaseră o graţie impetuoasă, fluidă, de
animal. Era ca şi cum aprinsese lanterna numai de dragul tovarăşilor
săi, bazându-se, de fapt, pe cu totul alte simţuri. Adesea îşi scotea casca
şi întorcea o ureche către tunel, ascultând cu atenţie, iar felul în care
se oprea din când în când ca să respire aerul cu miros de rugină nu
făcea decât să adâncească bănuielile lui Homer.
Hunter aluneca în tăcere înainte, la câţiva paşi în faţa celorlalţi, fără să
le mai arunce vreo privire, de parcă uitase cu totul de existenţa lor.
Ahmed era uluit. Nu făcuse prea des de gardă la avanpostul sudic şi nu
era obişnuit cu ciudăţeniile brigadierului. Îi dădu un cot lui Homer, de
parcă l-ar fi întrebat: ce-i cu ăsta? Bătrânul ridică din umeri. Cum să
explici aşa ceva în doar două cuvinte?
Şi la urma urmelor de ce avea nevoie Hunter de ei? Îl distribuise pe
Homer în rolul ghidului băştinaş, dar părea mult mai acasă în aceste
tuneluri decât bătrânul. Sigur, dacă l-ar fi întrebat, Homer i-ar fi putut
spune o mulţime de lucruri despre împrejurimi, de la minciuni
gogonate până la poveşti adevărate… care erau de multe ori mai
fantastice şi mai înspăimântătoare decât cele mai incredibile scorneli
ale santinelelor plictisite adunate în jurul unui foc de tabără singuratic.
Avea în minte propria lui hartă a metroului, care nu semăna deloc cu
cea a lui Istomin. Harta comandantului staţiei avea goluri pe care
Homer le-ar fi putut umple cu propriile lui însemnări şi explicaţii.
Conducte verticale, încăperi de serviciu deschise sau închise şi puse la
păstrare, păienjenişuri de tuneluri interconectate între liniile
principale. Pe harta sa, din tunelul dintre Certanovskaia şi Iujnaia, la
numai două staţii de Sevastopolskaia, pornea o altă linie, pierzându-se
în masa imensă a Depoului Varşavskoe, întretăiată de zeci de vinişoare
fine ce reprezentau fundături şi canale de scurgere. Pentru Homer, al
cărui respect faţă de metrouri era vecin cu veneraţia, depoul erau un
loc straniu şi mistic, asemenea unui cimitir de elefanţi. Bătrânul era în
stare să vorbească despre el ore în şir, numai să găsească ascultători

— 557 —
dispuşi să-l şi creadă.
După părerea lui Homer linia dintre Sevastopolskaia şi Nahimovski
Prospekt era înşelătoare. Bunul-simţ şi regulile de protecţie le cereau
să stea laolaltă, înaintând încet şi cu prudenţă şi examinând cu atenţie
pereţii şi podeaua din faţa lor. Chiar şi pe această porţiune de tunel,
unde toate trapele şi crăpăturile fuseseră zidite şi sigilate de echipe de
ingineri din Sevastopolskaia, tot nu-şi puteau permite să nu-şi acopere
spatele. Întunericul spintecat de raza lanternei se închidea imediat în
urma lor, ecoul paşilor se frângea ca şi cum se reflectase din grinzile de
siguranţă ale nenumăratelor secţiuni de tunel şi undeva departe vântul
urla, captiv în conductele de aerisire. Picături mari şi vâscoase se
adunau în crăpăturile din tavan şi cădeau. Poate nu era decât apă, dar
Homer încerca să le evite. Nu dintr-un motiv anume, ci aşa, ca să fie
sigur.

În vremuri de demult, când monstrul obez care fusese oraşul de

deasupra încă îşi mai trăia viaţa lui febrilă, iar locuitorii lui agitaţi încă
se mai gândeau la metrou ca la un sistem de transport lipsit de suflet,
în acele zile tânărul Homer, căruia toată lumea îi spunea Kolea,
obişnuia să colinde prin tuneluri înarmat cu o lanternă şi o trusă de
scule.
Muritorilor de rând le era refuzat accesul în aceste locuri, ei având voie
să pătrundă numai în cele o sută cincizeci de săli de marmură lustruită
până lucea şi în vagoanele aglomerate, acoperite cu reclame în culori
vesele. Milioanele de oameni care petreceau zilnic două-trei ore
zguduiţi şi legănaţi de trenurile acelea nu ştiau că li se permitea să vadă
abia o zecime din acest regat subteran incredibil de vast care se
întindea până departe sub suprafaţă. Şi ca nu cumva să înceapă să -şi
pună întrebări despre adevăratele sale dimensiuni şi despre locurile
către care duceau toate acele mici uşiţe şi obloane sau încotro se
îndreptau toate acele mici ramificaţii neluminate şi pasajele de
legătură aflate mereu în renovare, călătorilor le era distrasă at enţia cu
ajutorul imaginilor strălucitoare care furau ochiul, a sloganurilor de o
idioţenie provocatoare şi a reclamelor cu voci lemnoase care -i
împiedicau să se relaxeze până şi pe scările rulante. Sau cel puţin asta

— 558 —
era impresia lui Kolea după ce începuse să pătrundă secretele acestui
stat în stat. Schema frivolă a metroului, în toate culorile curcubeului,
lipită pe pereţii vagoanelor avea scopul de a-i convinge pe curioşi că
priveau un sistem destinat în exclusivitate civililor. În realitate însă,
liniile ei în culori vesele se împleteau cu ramificaţiile invizibile ale
tunelurilor secrete de care atârnau ca nişte ciorchine de struguri
buncăre ale armatei şi ale guvernului, iar unele porţiuni de tunel
ajungeau până în labirintul catacombelor săpate sub oraş de păgânii
de odinioară.
În zorii tinereţii lui Kolea, când ţara lui era prea săracă pentru a se
măsura cu puterea şi ambiţiile altora, Judecata de Apoi păruse ceva
foarte îndepărtat, iar în buncărele şi adăposturile construite în
eventualitatea sosirii ei se adunase praful. Dar odată cu banii revenise
şi vechea aroganţă şi, odată cu ea, şi duşmanii. Uşile grele din fier cu
învelişul lor de rugină se deschiseseră din nou scrâşnind, depozitele de
hrană şi medicamente fuseseră refăcute, iar filtrele de apă şi aer
fuseseră reparate.
Totul se petrecuse în ultima clipă.
Pentru Kolea, un tânăr sărac abia sosit în oraş, primirea unei slujbe la
metrou adusese cu alăturarea la o lojă masonică. Îl transforma dintr-
un şomer respins de toţi într-un membru al unei organizaţii puternice,
care plătea cu generozitate serviciile modeste pe care el era capabil să
i le ofere şi promitea să-l iniţieze în misterele de nepătruns ale
universului. Anunţul de angajare menţiona un salariu care lui Kolea i
se păruse ispititor şi condiţiile pentru ocuparea postului de revizor de
şine erau o nimica toată.
Trecuse un timp înainte să înceapă să înţeleagă, din explicaţiile oferite
cu jumătate de gură de noii săi colegi, de ce metroul era obligat să -şi
momească angajaţii cu salarii mari şi sporuri de risc profesional.
Problema nu era programul încărcat sau renunţarea voluntară la
lumina zilei. Nu, era vorba despre pericole de o cu totul altă natură.
Homer era sceptic din fire şi nu credea în veşnicele zvonuri despre
fantome şi strigoi. Dar într-o zi un prieten al său nu se mai întorsese
dintr-o fundătură scurtă pe care o verifica şi, din motive neexplicate,
ceilalţi nici nu se osteniseră să-l caute. Şeful de echipă ridicase
neajutorat din umeri. Iar dispariţia prietenului său fusese urmată de

— 559 —
dispariţia tuturor actelor ce ar fi putut dovedi că lucrase vreodată la
metrou. Kolea era singurul încă suficient de tânăr şi de naiv ca să refuze
să accepte această dispariţie, aşa că în cele din urmă un coleg mai
vârstnic îi şoptise la ureche, în timp ce privea prudent în jur, că amicul
său fusese „luat”. Cine, aşadar, dacă nu Homer ar fi trebuit să ştie că în
subteranele Moscovei se petreceau lucruri teribile cu mult timp înainte
ca viaţa megalopolisului să înceteze, mistuită de suflul arzător al
Armaghedonului?
Pierzându-şi prietenul şi fiind iniţiat în această cunoaştere interzisă,
Kolea ar fi putut să dea bir cu fugiţii speriat, renunţând la slujbă şi
găsindu-şi alta. În schimb căsătoria sa de convenienţă cu metroul se
transformase într-o pasionată poveste de dragoste. După ce se sătură
să colinde tunelurile pe jos, se supuse riturilor de iniţiere ca ajutor de
mecanic, consolidându-şi astfel poziţia în ierarhia complexă a
metroului moscovit.
Şi pe măsură ce ajunse să cunoască tot mai bine această minune
neomologată a lumii, acest labirint bântuit de nostalgia antichităţii,
acest oraş fără stăpân, de proporţii ciclopice care era reflecţia în
pământul cafeniu a modelului său de la suprafaţă, îl iubi din ce în ce
mai profund şi mai dezinteresat. Acest Tartar construit de om era
demn în mod indiscutabil de poezia adevăratului Homer sau măcar de
pana sprinţară a lui Swift, care l-ar fi văzut ca pe o glumă mai bună
decât Laputa. Dar bărbatul care devenise admiratorul său secret şi
cântăreţul său netalentat nu era altul decât Kolea, Nikolai Ivanovici
Nikolaev cel oarecare.
Era absurd.
Toţi cei care citiseră povestea rusească Floarea de piatră simţeau că ar
putea s-o iubească pe stăpâna Muntelui de Aramă, dar să iubeşti
Muntele însuşi? Şi totuşi veni o zi când dragostei lui i se răspunse cu o
pasiune plină de gelozie, care-l lăsă fără familie, însă îi salvă viaţa.

Hunter se opri brusc din mers şi Homer, cocoşat sub plapuma de fulgi
a amintirilor, nu avu timp să reacţioneze, astfel că intră din plin în
brigadier. Fără un sunet, brigadierul îl împinse în lături şi încremeni
din nou, coborându-şi capul şi întorcând către tunel urechea sa

— 560 —
mutilată. Ca un liliac ce cartografiază terenul în ciuda orbirii sale,
surprindea reverberaţii sonore pe care numai el le putea auzi.
Dar Homer surprinse şi el ceva. Mirosul imposibil de confundat al
staţiei Nahimovski Prospekt. Chiar nu le luase mult să ajungă acolo.
Spera numai că nu aveau să plătească pentru că li se permisese accesul
cu atâta uşurinţă. De parcă auzise gândurile lui Homer, Ahmed îşi
coborî de pe umăr pistolul automat şi trase piedica.
— Ce-i aia de colo? bubui deodată Hunter răsucindu-se către bătrân.
Homer chicoti pentru sine; cine ştie peste ce creaturi infernale puteau
da? Porţile larg deschise ale staţiei Nahimovski erau ca un furtun ce
absorbea de la suprafaţă fiare ce sfidau imaginaţia. Dar staţia avea şi
locatarii ei permanenţi.
— Mici… Fără păr, zise brigadierul într-o încercare de a le descrie, iar
lui Homer îi fu de ajuns. Ei erau.
— Mâncătorii de cadavre, zise el cu voce joasă.
Din Sevastopolskaia până-n Tulskaia şi poate şi în alte regiuni ale
metroului această insultă rusească veche şi uzată dobândise acum un
sens nou. Unul propriu.
— Prădători? întrebă Hunter.
— Necrofagi, răspunse ezitant bătrânul.
Făpturile respingătoare ce aduceau a păianjeni şi totodată a primate
nu riscau niciodată să atace direct oamenii, hrănindu-se cu cadavrele
târâte de la suprafaţă până în staţia pe care şi-o împroprietăriseră. O
asemenea turmă numeroasă îşi avea acum sălaşul în Prospekt şi
tunelurile din apropiere erau pline de mirosul dulceag şi greţos al
descompunerii. Pe peron, intensitatea sa le dădea oamenilor ameţeli şi
mulţi dintre ei îl găseau insuportabil, punându-şi măştile de gaze încă
de la periferia staţiei.
Homer, care-şi amintea mult prea bine acest aspect distinctiv al lui
Nahimovski Prospekt, îşi scoase repede din rucsac masca antipraf şi şi -
o puse. Ahmed, care împachetase în grabă, îi aruncă o privire
invidioasă şi-şi acoperi faţa cu mâneca. Duhoarea scârboasă dinspre
staţie îi învălui treptat, îndemnându-i să meargă mai repede.
Numai Hunter nu părea să simtă niciun miros.
— E ceva otrăvitor? Spori? îl întrebă el pe Homer.
— Mirosul, bombăni Homer prin mască, strâmbând din nas.

— 561 —
Brigadierul îl examină pe bătrân cu o privire cercetătoare de parcă-l
bănuise că îl lua peste picior, apoi ridică din umerii lui laţi.
— Ca de obicei, zise el şi se întoarse la loc.
Strângând mai bine arma automată cu ţeavă scurtă, le făcu semn să -l
urmeze şi înaintă cu paşi uşori. După încă cincizeci de paşi, duhorii
oribile i se adăugă un murmur indistinct. Homer îşi şterse sudoarea
care începea să i se prelingă pe tâmple şi încercă să-şi potolească
bătăile frenetice ale inimii. Erau foarte aproape.
În cele din urmă raza cercetătoare a lanternei dădu peste ceva. Scoase
din beznă farurile sparte ce priveau cu ochi orbi spre nicăieri, parbrizul
prăfuit şi acoperit de un păienjeniş de crăpături şi panourile albastru-
deschis ce refuzau cu încăpăţânare să ruginească. Acolo, în faţa lor, era
cel dintâi vagon al unui metrou înţepenit în gâtlejul tunelului ca un
dop gigantic.
Trenul murise cu ani în urmă şi pentru el nu mai exista nicio speranţă,
dar ori de câte ori îl vedea, Homer se simţea ca un băieţel, dorindu-şi
să se urce în cabina devastată a conductorului, să mângâie butoanele
şi comutatoarele de pe tabloul de bord, să închidă ochii şi să -şi
imagineze că goneşte din nou cu toată viteza prin tuneluri, trăgând
după sine un şir de vagoane luminate, pline de oameni care citeau,
moţăiau, căscau gura la reclame sau se străduiau să discute între ei în
ciuda vuietului motorului.
„Dacă se dă semnalul de alarmă ATOM, conduceţi până la cea mai
apropiată staţie, opriţi şi deschideţi uşile. Sprijiniţi apărarea civilă şi
armata în eforturile de evacuare a răniţilor şi etanşaţi staţiile
Metropolitanului…”
Instrucţiunile privind comportamentul mecanicilor de tren în cazul
Zilei Judecăţii de Apoi erau simple şi precise. Şi oriunde se dovedise
posibil ele fuseseră respectate. Majoritatea trenurilor care se opri seră
pentru totdeauna pe peronul unei staţii fuseseră jefuite de piese de
schimb de către locuitorii metroului care, în loc să-şi petreacă în acest
refugiu câteva săptămâni, cum li se promisese, se pomeniseră închişi
aici pentru totdeauna. În câteva locuri garniturile de metrou fuseseră
păstrate intacte şi transformate în locuinţe, dar lui Homer asta i se
părea o blasfemie, căci el considerase dintotdeauna că trenurile aveau
o viaţă proprie. Era ca şi cum ţi-ai fi împăiat animalul preferat. În

— 562 —
locurile neprielnice vieţii omeneşti, ca Nahimovski Prospekt, trenurile
rămăseseră unde erau, la mila timpului şi a vandalilor, dar încă intacte.
Homer descoperi că nu era în stare să-şi ia ochii de la vagon. O alarmă
fantomă i se văicărea în auz, înecând foşnetele şi şuierăturile tot mai
sonore ce veneau dinspre staţie, iar o sirenă groasă şi guturală emitea
semnalul care nu mai fusese auzit până în ziua aceea: un sunet lung şi
două scurte: ATOM!
Scrâşnetul frânelor şi un anunţ transmis în toate vagoanele de o voce
şocată: „Doamnelor şi domnilor, din cauza unor probleme tehnice
acest tren nu merge mai departe.” Era prea devreme pentru ca
mecanicul care mormăia la microfon sau Homer, asistentul lui, să
înţeleagă lipsa de speranţă a acelor cuvinte poticnite. Scrâşnetul uşilor
ermetice închizându-se şi despărţind pentru totdeauna lumea celor vii
de lumea celor morţi… Conform instrucţiunilor porţile trebuiau
închise la maxim şase minute de la declanşarea alarmei, indiferent câţi
oameni rămâneau pe dinafară. Dacă ar fi încercat cineva să împiedice
închiderea porţilor, ordinul era să fie împuşcat.
Dar un sergent de poliţie mărunt care-şi păzea staţia de vagabonzi şi
beţivi avea să poată împuşca un bărbat în stomac numai fiindcă acesta
încerca să oprească monstrul imens de metal pentru ca soţia sa ce-şi
rupsese tocul să apuce să alerge înăuntru? Femeia autoritară cu chipiu
ce păzea turnicheţii şi îşi petrecuse întreaga ei carieră la metrou
perfecţionându-şi două talente – să nu lase oamenii să intre şi să sufle
în fluier – putea oare să-i refuze accesul unui bătrân disperat, cu
răsuflarea tăiată, care arbora un şir patetic de decoraţii? Instrucţiunile
le ofereau numai şase minute ca să se transforme din oameni în maşini.
Sau în monştri.
Ţipetele femeilor, protestele indignate ale bărbaţilor, plânsetele
disperate ale copiilor. Pocnetul sacadat al pistoalelor şi huruitul
rafalelor de mitralieră. Voci înregistrate făcând apel la calm, răsunând
metalice şi impasibile din toate difuzoarele. Trebuia să fi fost
înregistrate, căci niciun om, ştiind ce se petrecea, nu şi-ar fi putut
păstra sângele rece, spunând cu atâta nepăsare: „Nu vă panicaţi…”
Lacrimi, rugăciuni…
Alte împuşcături.
Şi la exact şase minute după alarmă, cu un minut înainte de

— 563 —
Armaghedon, huruitul funebru al uşilor ermetice închizându-se. Ecoul
zăvoarelor trase. Linişte.
O linişte de mormânt.
Fură siliţi să meargă de-a lungul peretelui, pe lângă garnitură.
Conductorul frânase prea târziu, distras poate de ceea ce se petrecea
în acel moment pe peron. Urcară o scară metalică şi o clipă mai târziu
stăteau într-o sală incredibil de vastă. Nici urmă de coloane, doar
jumătatea de cilindru a unei bolţi semicirculare, cu nişe ovoidale
adăpostind becurile. O boltă uriaşă, arcuindu-se peste peron şi peste
ambele şine cu tot cu metrourile oprite pe ele. O construcţie incredibil
de elegantă, simplă, minunat de spaţioasă şi de aerisită. Numai să nu-
ţi cobori ochii către podeaua pe care calci. Să nu-ţi dai voie să vezi ce
a devenit acum această staţie. Acest cimitir grotesc, unde odihna nu-i
posibilă, această piaţă de carne macabră cu grămezile ei înalte de
schelete roase, trupuri putrezite, bucăţi de tors sfâşiat. Mânate de
lăcomie, creaturile abjecte târăsc aici tot ce pot să înhaţe de pe
cuprinsul împărăţiei lor vaste, mai mult decât pot consuma pe loc,
rezerve pentru viitor. Rezervele putrezesc şi se descompun, dar brutele
continuă să le adune neostenite.
Sfidând legile naturii, grămezile de carne moartă se mişcau de parcă
respirau şi din toate părţile răsuna un zgrepţănat scârbos. Raza
lanternei surprinse una dintre făpturi: membre lungi şi noduroase,
piele fleşcăită, cenuşie şi fără păr, atârnând în falduri, o spinare
strâmbă, ochi opaci clipind alene, urechi imense însufleţite de o viaţă
proprie.
Una dintre făpturi scoase un ţipăt răguşit şi se îndreptă agale către
uşile deschise ale unui vagon, umblând pe toate cele patru mâini -
picioare. Alţi mâncători de cadavre începură să coboare de pe
grămezile lor cu aceleaşi mişcări leneşe, şuierând indignaţi,
adulmecând, dezgolindu-şi colţii şi mârâind către călători.
Stând drepte îi ajungeau lui Homer abia până la piept, şi el era mărunt
de statură. Ştia foarte bine că fiarele erau laşe şi că existau puţine şanse
să atace un bărbat puternic şi sănătos. Însă groaza iraţională pe care o
simţi la vederea creaturilor îşi avea rădăcinile în coşmarurile în care
zăcea singur, la capătul puterilor, părăsit într-o staţie pustie, în timp
ce bestiile se furişau tot mai aproape. Precum rechinii care pot simţi o

— 564 —
picătură de sânge de la kilometri distanţă, făpturile simţeau apropierea
morţii şi se zoreau să fie de faţă la sosirea ei.
Anxietate senilă, îşi zise Homer cu dispreţ, ca unul care citise un raft
întreg de manuale de psihologie aplicată. Dar asta nu-i era de mare
ajutor acum.
Mâncătorii de cadavre nu se temeau de oameni, căci să-ţi foloseşti
muniţia împotriva acestor necrofagi respingători, dar în aparenţă
inofensivi era în ochii celor din Sevastopolskaia o risipă criminală.
Caravanele care traversau staţia încercau să nu-i bage în seamă, deşi
uneori comportamentul mâncătorilor de cadavre era provocator.
Aici se înmulţiseră peste măsură şi în timp ce cei trei bărbaţi înaintau
strivind la fiecare pas oscioarele cuiva cu un trosnet scârbos, tot mai
multe fiare se desprindeau fără chef de ospeţele lor şi se îndreptau spre
ascunzători. Îşi făcuseră cuiburile în garniturile de metrou, ceea ce
pentru Homer era un motiv în plus să le urască.
Uşile ermetice din Nahimovski Prospekt erau deschise. Se credea că,
dacă străbăteai staţia repede, doza mică de radiaţii pe care o încasai nu
era periculoasă pentru sănătate. Era însă interzis să staţionezi aici.
Acesta era motivul pentru care ambele garnituri de metrou se
păstraseră atât de bine: ferestrele erau intacte, prin uşile deschise se
vedeau scaunele murdare, iar vopseaua albastru-deschis de pe
flancurile metalice nu începuse să se cojească.
În mijlocul peronului se afla un adevărat tumul funerar construit din
scheletele deformate ale unor făpturi imposibil de identificat.
Ajungând în dreptul lui, Hunter se opri brusc. Ahmed şi Homer
schimbară o privire alarmată, încercând să înţeleagă de unde putea
veni pericolul. Dar motivul opririi se dovedi a fi altul. La poalele
grămezii doi mâncători de cadavre mititei smulgeau carnea de pe
scheletul unui câine, plescăind şi mârâind cu încântare. Nu se
ascunseseră la timp, fie fiindcă, prea absorbiţi de masa lor, nu
remarcaseră semnalele celorlalţi membri ai tribului, fie pentru că pur
şi simplu lăcomia fusese mai mare.
Mijiră ochii în lumina lanternei brigadierului şi continuară să mestece,
începând să se retragă încet înspre cel mai apropiat vagon, când
deodată, unul după altul, se arcuiră pe spate şi căzură pe podea ca nişte
saci goi.

— 565 —
Homer îl privi uluit pe Hunter care vâra înapoi în tocul de la subraţ un
pistol masiv din dotarea armatei cu un amortizor cilindric, lung.
Chipul îi era la fel de inexpresiv şi de impenetrabil ca de obicei.
— Presupun că le era foarte foame, murmură Ahmed examinând cu un
interes îngreţoşat băltoacele întunecate ce se lăţeau de sub capetele
fiinţelor moarte.
— Şi mie, răspunse enigmatic brigadierul făcându-l pe Homer să se
înfioare.
Hunter se urni din loc fără să le arunce vreo privire şi bătrânului
Homer i se păru că aude din nou mârâitul acela surd, lacom. Ce eforturi
îi trebuiau de fiecare dată ca să reziste ispitei de a vârî nişte gloanţe în
paraziţii ăştia! Trebuia să se autoconvingă, să se calmeze şi, în final, să -
şi demonstreze că era un ins matur care-şi putea ţine coşmarurile în
frâu în loc să le lase să-l înnebunească. Se pare însă că lui Hunter nici
prin gând nu-i trecea să se opună propriilor dorinţe.
Dar care erau aceste dorinţe?
Moartea tăcută a celor doi mâncători de cadavre păru să-i galvanizeze
pe ceilalţi: simţind mirosul de cadavru proaspăt, până şi cei mai bravi
sau mai leneşi părăsiră peronul, gâfâind şi scâncind uşor. Se înghesuiră
în cele două garnituri şi amuţiră, înşiraţi la ferestre şi înghesuiţi în uşile
vagoanelor. Nu manifestau ură sau dorinţă de răzbunare. Odată ce
patrula avea să părăsească staţia urmau să-şi devoreze pe loc semenii
morţi. „Agresiunea e o caracteristică a vânătorilor”, îşi zise Homer. „Cei
care se hrănesc cu cadavre nu au nevoie de ea, aşa cum nu au nevoie
să ucidă. Tot ce-i viu moare mai devreme sau mai târziu, aşa că totul
va deveni hrana lor. Nu trebuie decât să aştepte.”
Raza lanternei dezvălui feţele scârboase lipite de geamurile de sticlă
verzuie şi prăfuită, trupurile diforme, mâinile cu gheare pipăind agitate
interiorul acestui acvariu drăcesc. Într-o tăcere absolută, sute de
perechi de ochi stinşi urmăreau stăruitor mişcările patrulei, capete se
întorceau cu o sincronizare precisă, nefirească, supraveghind oamenii
care se îndepărtau. Micile ciudăţenii sigilate în eprubete cu formol la
muzeul Kunstkamera 38 şi-ar fi privit vizitatorii în acelaşi fel, dacă, din
38
Primul muzeu din Rusia, înfiinţat de Petru cel Mare. Conţine o colecţie de
fetuşi diformi conservaţi în formol.

— 566 —
prudenţă, pleoapele nu le-ar fi fost cusute.
Deşi se apropia ceasul în care avea să dea socoteală pentru ticăloşia sa,
Homer tot nu reuşea să creadă nici în Dumnezeu, nici în Diavol. Dar
credea că, dacă Purgatoriul ar fi existat, ar fi arătat exact aşa. Sisif era
condamnat să se lupte cu gravitaţia, Tantal era silit să sufere de o sete
de nepotolit. Însă în staţia morţii sale, spre amuzamentul zeilor
răzbunători, pe Homer aveau să-l aştepte o tunică de mecanic şi acest
îngrozitor tren fantomă cu pasagerii săi monstruoşi ca garguiele. Şi
părăsind peronul trenul avea să se îndrepte către una dintre legendele
vechi ale metroului, printr-un tunel ce se răsucea ca o bandă Möbius,
asemeni unui balaur ce-şi devorează propria coadă.
Hunter îşi pierduse interesul faţă de staţie şi de locatarii ei şi echipa
străbătu rapid ce mai rămăsese din peron: Ahmed şi Homer abia
reuşeau să ţină pasul cu mersul impetuos al brigadierului.
Bătrânului îi venea să se întoarcă, să tragă, să strige, să împrăştie aceşti
monştri insolenţi şi să-şi alunge gândurile dureroase. În schimb îşi
văzu de drum cu bărbia în piept, concentrându-se să nu calce pe
rămăşiţele omeneşti putrezite. Ahmed mergea şi el cu capul în jos,
absorbit de propriile gânduri. Şi, zoriţi să părăsească staţia Nahi movski
Prospekt, niciunul nu se gândi să mai privească în jur.
Raza lanternei lui Hunter se mişca rapid dintr-o parte într-alta, ca şi
cum urmărea un gimnast invizibil sub cupola acestui circ duşmănos,
însă nici măcar brigadierul nu mai era atent ce anume scotea aceasta
la iveală.
Nişte oase proaspete şi un craniu pe jumătate ros – în mod evident
omenesc – scânteiară o clipă în bătaia lanternei, dispărând imediat în
beznă, neobservate. O cască militară din oţel şi o vestă antiglonţ
zăceau alături inutile ca o carapace goală.
Pe vopseaua verde a căştii era un singur cuvânt, scris cu alb:
Sevastopolskaia.

— 567 —
 Capitolul 4
Încâlceli

— Tată, tată! Sunt eu, Saşa!

Desfăcu grijulie fâşia de pânză groasă ce trecea pe sub bărbia teribil de
umflată şi scoase casca tatălui ei. Strecurându-şi degetele în părul lui
leoarcă de sudoare desprinse fâşia de cauciuc, îi scoase masca de gaze
şi o aruncă deoparte ca şi cum ar fi lepădat un scalp cenuşiu, micşorat.
Din pieptul bărbatului ieşi un gâfâit chinuit, degetele lui zgâriară
podeaua de granit şi ochii apoşi o priviră fără să clipească, dar de
răspuns nu-i răspunse. Saşa îi puse rucsacul sub cap şi se repezi spre
uşă. Proptindu-şi umărul slăbănog de panoul enorm de metal, trase aer
adânc în piept şi scrâşni din dinţi. Lespedea masivă cedă cu greutate,
urnindu-se cu un scrâşnet surd. Saşa trase zăvorul şi se lăsă să alunece
la podea. Un minut, numai un minut, cât să-şi tragă răsuflarea, şi avea
— 568 —
să revină alături de el.
Fiecare nouă expediţie secătuia tot mai mult puterile tatălui ei şi
recoltele jalnice cu care revenea nu erau o compensaţie. Fiecare
asemenea ieşire îi scurta puţina viaţă ce-i mai rămăsese nu cu o zi, ci
cu săptămâni sau chiar luni. Era un preţ exorbitant, care trebuia însă
plătit: dacă nu aveau ce vinde, nu aveau de ales decât să-şi mănânce
şobolanul dresat – unicul din această capcană a morţii aflată în pustiu
– şi apoi să se împuşte.
Saşa voia să ia locul tatălui ei. În numeroase rânduri îi ceruse masca de
gaze ca să se poată duce la suprafaţă, dar el se încăpăţânase. Probabil
ştia că filtrele măştii erau astupate de atâta timp încât acum era la fel
de inutilă ca un talisman, însă n-o recunoştea faţă de ea. O minţea că
ştie să cureţe filtrele, o minţea că se simţea bine după o „plimbare” de
o oră, o minţea spunând că vrea să fie singur când de fapt voia ca ea să
nu-l vadă vomitând sânge.
Saşa nu putea schimba nimic. Ei îi alungaseră aici pe ea şi pe tatăl său,
şi dacă nu-i omorâseră asta se datora nu atât milei, cât mai degrabă
unei curiozităţi dispreţuitoare. Nu se aşteptaseră ca ei doi să
supravieţuiască mai mult de o săptămână, dar voinţa şi curajul tatălui
ei îi făcuseră să reziste ani în şir. Erau urâţi şi dispreţuiţi, însă erau
hrăniţi regulat, deşi, desigur, nu pe degeaba.
În pauzele dintre expediţii, în acele rare momente când stăteau
amândoi învăluiţi în fumul micului lor foc de tabără, tatăl ei îi povestea
cum fuseseră lucrurile înainte. El îşi dăduse seama cu ani în urmă că
nu avea rost să se mai mintă: era un om fără viitor. Dar trecutul nu i -l
putea lua nimeni. „Cândva ochii mei aveau aceeaşi culoare ca ai tăi”, îi
spunea el. „Culoarea cerului.” Şi Saşa credea că-şi amintea şi ea acele
zile, zilele de dinainte ca tumoarea aceea uriaşă să se umfle pe gâtul
lui, înainte ca ochii lui să pălească şi să-şi piardă culoarea, când erau la
fel de strălucitori ca ochii ei acum.
Când tatăl ei spunea „culoarea cerului” se referea, desigur, la cerul
azuriu ce stăruia în amintirea lui, nu la cel stacojiu ce i se învolbura
deasupra capului noaptea, când ieşea acolo sus.
El nu mai văzuse lumina zilei de mai bine de douăzeci de ani. Saşa n-o
văzuse niciodată. Doar în visele ei, dar cum să fie sigură că şi -o
imaginase corect? Oare lumea pe care orbii din naştere o văd în visele

— 569 —
lor e la fel ca a noastră? Şi oare văd ei, fie şi în vis?

Când copiii strâng din pleoape îşi imaginează că întreaga lume a căzut
pradă întunericului. Cred că toţi cei din jur sunt la fel de orbi ca ei în
acea clipă. „În tuneluri eşti la fel de neajutorat şi de naiv ca un copil”,
îşi zise Homer. „N-are decât să aprindă şi să stingă lanterna aia mult şi
bine, imaginându-şi că-i stăpânul luminii şi al întunericului, dar până
şi cel mai gros întuneric poate fi plin de ochi care văd.”
Gândul ăsta nu-i dădea pace lui Homer după incidentul cu mâncătorii
de cadavre. Trebuia să nu se mai gândească la asta, să-şi distragă
cumva atenţia. „E ciudat că Hunter nu a ştiut la ce să se aştepte în
Nahimovski Prospekt”, îşi zise el. Cu două luni în urmă, când
brigadierul apăruse pentru prima oară în Sevastopolskaia, nici una
dintre santinele nu reuşise să explice cum fusese posibil ca un bărbat
masiv ca el să se strecoare neobservat pe lângă toate posturile de pază
din tunelurile nordice. Din fericire, comandantul perimetrului nu le
ceruse nicio explicaţie.
Dar dacă nu trecuse prin Nahimovski Prospekt, cum ajunsese Hunter
la Sevastopolskaia? Celelalte rute către metrou fuseseră blocate cu
mult timp în urmă. Singura excepţie era linia Kahovskaia, abandonată,
în tunelurile căreia nu mai fusese văzută de ani de zile vreo fiinţ ă vie,
şi asta pe bună dreptate. Certanovskaia? Era ridicol să crezi că până şi
un războinic desăvârşit şi nemilos ca el ar fi putut străbate staţia aia
blestemată şi era imposibil să ajungi acolo fără să treci mai întâi prin
Sevastopolskaia.
Dacă nordul şi sudul erau excluse, Homer nu putea presupune decât
că musafirul lor misterios ajunsese în staţie venind de la suprafaţă.
Fireşte, toate căile cunoscute dinspre şi către suprafaţă erau sigilate şi
păzite, dar… Putea el să fi deschis o conductă de ventilaţ ie blocată?
Sevastopoliţii credeau că în ruinele de beton pârjolit ale blocurilor-
turn nu existau fiinţe suficient de inteligente ca să le deconecteze
sistemul de alarmă. Tabla de şah alcătuită de zonele rezidenţiale de
deasupra fusese distrusă de focoasele nucleare căzute asupra oraşului
şi era pustie de multă vreme. Ultimii jucători umani o abandonaseră
cu decenii în urmă şi piesele de şah oribile şi malformate care rătăceau

— 570 —
acum pe suprafaţa ei jucau un joc nou, după propriile lor reguli. Omul
nu putea spera la o revanşă care să-l readucă la suprafaţă.
Scurte incursiuni în căutarea oricărui lucru de valoare ce nu putrezise
după mai bine de douăzeci de ani – tentative rapide şi umilitoare de jaf
comise asupra propriilor locuinţe – numai de atât erau în stare oamenii
acum. Închişi în armurile lor antiradiaţii, stalkerii urcau la suprafaţă ca
să scormonească pentru a suta oară prin scheletele blocurilor joase din
apropiere, datând din epoca Hruşciov, însă evitau o confruntare
decisivă cu noii proprietari. Singurul lucru pe care-l puteau face era să
tragă rafale de foc automat şi să aştepte în apartamente pline de fecale
de şobolan până trecea primejdia, apoi să facă un sprint către intrarea
în subteran.
Hărţile vechi ale capitalei îşi pierduseră orice asemănare cu realitatea
cu ani în urmă. Unde odinioară fuseseră bulevarde largi sufocate de
ambuteiaje lungi de câţiva kilometri acum se puteau căsca abisuri sau
se întindeau păduri dese, de netrecut. Unele zone rezidenţiale fuseseră
înghiţite în întregime de mlaştini sau deveniseră regiuni arse şi aride.
Cei mai nesăbuiţi dintre stalkeri se aventurau la suprafaţă pe o rază de
maxim un kilometru de vizuinile lor. Alţii nu erau atât de ambiţioşi.
Staţiile care urmau după Nahimovski Prospekt – Nagornaia,
Nagatinskaia şi Tulskaia – nu aveau ieşiri proprii şi oricum locatarii a
două dintre ele erau prea fricoşi ca să urce la suprafaţă. Homer nu
pricepea de unde ar fi putut veni un om viu în tot pustiul acela. Dar tot
i-ar fi plăcut să poată crede că Hunter coborâse în staţia lor de la
suprafaţă. Pentru că altminteri nu mai rămânea decât o singură rută
posibilă pe unde brigadierul ar fi putut ajunge la ei. Şi această
posibilitate se furişa în mintea bătrânului ateu fără voia lui, în timp ce
încerca să-şi controleze răsuflarea gâfâită şi să ţină pasul cu silueta
întunecată care se năpustea înainte cu atâta furie, încât părea să nu
atingă solul cu picioarele.
De dedesubt?
— Am o presimţire rea, murmură cu voce joasă Ahmed, vorbind
suficient de tare pentru ca Homer să-i înţeleagă cuvintele, dar prea
încet pentru a fi auzit de brigadierul care o cam luase înainte. Ne -am
ales greşit momentul. Crede-mă că am trecut pe-aici în suficiente
caravane: azi e o zi proastă în Nagornaia.

— 571 —
Trecuse multă vreme de când bandele de tâlhari mărunţi, care se
odihneau între două jafuri în halte întunecate, cât mai departe de Linia
Circulară, îndrăzniseră să se apropie de caravanele dinspre
Sevastopolskaia. Când auzeau tropăitul regulat al bocancilor cu bot
metalic ce anunţau apropierea infanteriei grele nu se gândeau decât
cum să se dea cât mai repede din drum.
Nu, nu din cauza lor erau caravanele atât de bine păzite, şi nici din
cauza prădătorilor cu patru mâini din Nahimovski Prospekt. Disciplina
de fier şi curajul neşovăielnic, combinate cu abili tatea de a strânge
rândurile în doar câteva secunde, transformându-se într-un zid de oţel
şi spulberând orice ameninţare printr-o grindină nimicitoare de
gloanţe ar fi făcut din caravanele Sevastopolskaiei stăpânele
tunelurilor, începând de la propriile posturi de gardă şi până la
Serpuhovskaia… dacă n-ar fi fost Nagornaia.
Nahimovski Prospekt şi ororile lui rămăseseră în urmă acum, dar nici
Homer, nici Ahmed nu se simţiră uşuraţi, măcar pentru o clipă. Staţia
Nagornaia, simplă şi banală, însemnase sfârşitul drumului pentru
mulţi călători care nu o luaseră destul de în serios. Sărmanii locuitori
ai următoarei staţii, Nagatinskaia, se înghesuiau cât mai departe cu
putinţă de fălcile lacome ale tunelului care ducea spre sud, spre
Nagornaia. Ca şi cum asta le-ar fi folosit la ceva… Ca şi cum ceea ce se
târa din tunelul sudic ca să-şi ia prada nu s-ar fi putut aventura puţin
mai departe căutând ceva pe gustul său.
Când străbăteai Nagornaia trebuia să te laşi întotdeauna în voia
norocului, atât de capricios şi nestatornic era acel loc. Uneori le
permitea călătorilor să treacă, mulţumindu-se să-i înspăimânte cu
petele însângerate de pe pereţi şi de pe coloanele zvelte de oţel, ca şi
cum cineva încercase să scape căţărându-se pe ele. Însă primirea pe
care o făcea următorului grup, peste numai câteva minute, putea să-i
determine pe supravieţuitori să privească pierderea a numai jumătate
dintre tovarăşii lor ca pe o victorie. Nu se sătura niciodată. Nu avea
favoriţi. Nu putea fi înţeleasă prin observaţie sau studiu. Pentru
locuitorii tuturor staţiilor din apropierea ei, Nagornaia era încarnarea
sorţii capricioase. Şi reprezenta cea mai grea încercare pentru oamenii
care porneau dinspre Sevastopolskaia spre Cerc sau înapoi.
— Nagornaia nu putea să fi făcut totul numai ea…

— 572 —
Ca majoritatea sevastopoliţilor, Ahmed era superstiţios şi mereu
vorbea despre staţie ca despre o fiinţă însufleţită.
Homer nu avea nevoie să-l întrebe despre ce vorbea. Se întrebase el
însuşi cum de putuse Nagornaia să fi înghiţit caravanele care
dispăruseră şi cercetaşii trimişi în căutarea lor.
— Multe lucruri s-au întâmplat, dar să dispară atâţia oameni deodată
nu s-a mai văzut, admise el. S-ar fi înecat cu ei.
— Nu spune asta! exclamă Ahmed ţâţâind dezaprobator şi dând
alarmat din mâini… sau poate abia oprindu-şi palma pe care bătrânul
părea să o ceară. Cu tine n-o să se înece, fii sigur de asta!
Homer nu răspunse, înfrânându-şi resentimentele. Nu credea că
Nagornaia le putea auzi spusele şi că le putea purta pică. Sau nu de la
o asemenea distanţă. Superstiţii, numai superstiţii! Oricât te-ai fi
străduit să te închini dinaintea tuturor idolilor lumii subterane erai
condamnat să dai greş, n-aveai cum să nu jigneşti pe cineva. Homer
nu-şi mai făcea de mult griji din cauza asta, însă Ahmed era de altă
părere. Scoase din buzunarul uniformei nişte mătănii – confecţionate
din gloanţe de pistol pilite – şi începu să răsucească şiragul de plumbi
printre degetele murdare, în timp ce buzele i se mişcau, cerând, în
propria lui limbă, iertare pentru jignirile aduse de Homer Nagornaiei.
Dar staţia nu păru să-l înţeleagă sau poate că era deja prea târziu
pentru scuze.
Detectând ceva cu mirosul lui nefiresc de ascuţit, Hunter făcu un semn
cu mâna înmănuşată, oprind înaintarea trupei. Se lăsă lent la pământ.
— E ceaţă înainte, zise el scurt. Ce-i asta?
Homer şi Ahmed schimbară o privire. Înţelegeau amândoi ce însemna:
vânătoarea începuse şi acum aveau nevoie de tot norocul lor ca să
ajungă vii la hotarul de nord al Nagornaiei.
— Cum să-ţi explic? zise Ahmed fără chef. Respiră.
— Cine anume? îl întrebă brigadierul calm, în timp ce-şi dădea jos
rucsacul de pe umeri cu intenţia vădită de a alege calibrul potrivit din
arsenalul său.
— Staţia Nagornaia, zise Ahmed coborându-şi glasul până la o şoaptă.
— Mai vedem noi, zise Hunter cu un zâmbet dispreţuitor şi strâmb.
Dar nu, lui Homer doar i se păruse că vede chipul mutilat al
brigadierului însufleţindu-se. Acesta rămăsese imobil ca de obicei,

— 573 —
zâmbetul fusese numai o închipuire.
După ce mai înaintară vreo sută de metri, o văzură şi ceilalţi doi: o
ceaţă albă şi densă se târî pe sol înspre ei, mai întâi lingându-le
bocancii, pe urmă învolburându-li-se în jurul genunchilor şi apoi
inundând tunelul până la nivelul mijlocului. Era ca şi cum pătrunseseră
treptat într-o mare rece, duşmănoasă şi fantomatică, scufundându-se
tot mai mult cu fiecare pas făcut pe fundul ei înclinat, înşelător, până
când apele ei tulburi îi învăluiră cu totul.
Nu vedeau nimic. Raza lanternei se încleia în această ceaţă stranie ca
o muscă într-o pânză de păianjen. Lumina îşi croia drum până la o
depărtare de câţiva paşi, apoi îşi pierdea vigoarea, se moleşea şi
rămânea suspendată în aer, slabă, supusă, captivă. Sunetele erau greu
de desluşit, de parcă şi-ar fi făcut drum printr-o saltea de puf, şi chiar
să se mişte devenea din ce în ce mai greu, ca şi cum chiar s-ar fi
deplasat pe fundul nisipos al unei mări, şi nu pe un şir de traverse.
Le era tot mai greu să respire, dar nu din cauza umezelii, ci a mirosului
neobişnuit, acrişor, ce apăruse în aer. Nu le venea să-l lase să le
pătrundă în plămâni. De parcă se luptase să inspire răsuflarea unei
fiinţe extraterestre uriaşe, care extrăsese deja tot oxigenul din aer,
îmbibându-l în schimb cu emisiile ei puturoase.
Homer îşi puse din nou masca antipraf, aşa, ca să fie sigur. Hunter îi
aruncă o căutătură iute apoi îşi vârî mâna în desaga de pânză ce -i
atârna sub braţ, desfăcu o chingă şi puse o mască nouă de cauciuc peste
cea pe care o purta de obicei. Ahmed rămase singurul fără mască de
gaze: fie o uitase, fie decisese să nu-şi bată capul cu ea.
Brigadierul încremeni din nou, cu urechea zdrenţuită întoarsă către
Nagornaia, dar în ceaţa aceea albă şi deasă nu reuşi să descifreze
crâmpeiele de sunet ce veneau dinspre staţie şi să le asambleze într-un
tablou complet. Ceva imens păru să se prăbuşească zgomotos şi cineva
scoase un chiot prelung, într-o notă prea joasă pentru un gâtlej
omenesc sau aparţinând vreunui animal cunoscut. Urmă un scrâşnet
isteric de metal, ca şi cum o mână înnodase una dintre ţevile groase ce
se întindeau de-a lungul pereţilor.
Hunter scutură din cap de parcă voia să se scuture de praf şi pistolul
automat din mâna lui fu înlocuit de un Kalaşnikov cu două
încărcătoare şi cu lansator de grenade sub ţeavă.

— 574 —
— În sfârşit, murmură el ca pentru sine.
Ajunseră în staţie fără să-şi dea seama. Nagornaia era scăldată într-o
ceaţă groasă ca laptele de porc: privind-o prin lentilele aburite ale
măştii, Homer se simţi ca un scafandru care pătrunsese într-un vas de
linie scufundat.
Asemănarea era întărită de panourile gravate ce împodobeau pereţii:
pescăruşi imprimaţi grosolan în metal de o stanţă sovietică. Semănau
cu urmele organismelor fosilizate ce ieşeau la iveală din straturile
fracturate de stâncă. „Fosilizarea, asta-i soarta omului şi a creaţiei lui”,
îşi zise Homer. „Dar cine le va dezgropa?”
Miasma ce îmbiba aerul era însufleţită: curgea şi tremura. Uneori din
ea se desprindeau petice de întuneric dens: mai întâi lui Homer i se
păru că vede un vagon distorsionat sau o gheretă de pază ruginită, apoi
era capul solzos al unui monstru mitologic. Se temea să-şi imagineze
cine putea să fi ocupat cabinele echipajului sau să se fi instalat la clasa
întâi în deceniile ce trecuseră de la naufragiu. Auzise tot soiul de
poveşti despre cele ce se petreceau în Nagornaia, dar nu se confruntase
niciodată cu…
— Uite-o. Acolo, în dreapta! strigă Ahmed trăgându-l de mânecă.
Răsună pocnetul înăbuşit al unui glonţ tras printr-un amortizor
improvizat.
Homer se răsuci cu o viteză pe care reumatismul său ar fi trebuit s-o
facă imposibilă, dar lanterna lui chioară nu lumină decât o bucată de
coloană acoperită cu nervuri metalice.
— În spatele nostru! Acolo, în spate!
Ahmed trase o rafală scurtă, însă gloanţele sale nu făcură decât să
sfărâme resturile lespezilor de marmură ce acoperiseră cândva pereţii
staţiei. Orice trăsături ar fi desluşit Ahmed în tremurul mirajului,
posesorul lor se topise nevătămat în ceaţă.
„A respirat prea mult din aerul ăsta”, îşi zise Homer.
Şi apoi, cu coada ochiului, zări ceva… Gigantic, cocoşat pentru că
tavanul aflat la patru metri şi jumătate era prea jos pentru el, ceva
incredibil de agil raportat la dimensiunile sale se ivi din ceaţă la limita
vizibilităţii, cufundându-se înapoi înainte ca bătrânul să-şi poată aţinti
automatul asupra lui.
Homer privi neajutorat în jur, căutându-l pe brigadier. Acesta nu se

— 575 —
vedea nicăieri.

— Bine, bine, nu-ţi face griji, o linişti tatăl ei odihnindu-se între

cuvinte. Să ştii că… în clipa asta undeva în metrou sunt oameni mai
speriaţi decât noi.
Încercă să-i zâmbească, dar rezultatul fu înspăimântător, ca un craniu
căruia i se dislocase mandibula. Saşa îi răspunse cu un zâmbet, însă o
picătură sărată se prelinse pe pometele ei ascuţit, mânjit de funingine.
Măcar tatăl ei îşi revenise şi cele câteva ore care i se păruseră atâ t de
lungi îi oferiseră timp să se gândească încă o dată la toate, în mod
temeinic.
— Un eşec de data asta, îmi pare rău, zise el. M-am hotărât să mă duc
totuşi să verific garajele, dar s-a dovedit că erau prea departe. Am găsit
unul neatins. O fortăreaţă din oţel inoxidabil, acoperit de ulei. N-am
reuşit să sparg uşa, aşa că am pus o grenadă, ultima. Speram să găsesc
înăuntru o maşină, piese de schimb. Şi când uşa a sărit în aer înăuntru
nu era nimic. Nimic-nimic. De ce l-or fi încuiat ticăloşii? Şi zgomotul
ăla… M-am rugat să nu-l fi auzit nimeni. După aia am ieşit din garaj şi
m-am pomenit înconjurat de câini. Am crezut că asta a fost… am zis că
mi-a sunat ceasul…
Tatăl ei îşi coborî pleoapele şi amuţi. Alarmată, Saşa îl luă de mână, dar
el clătină blând din cap, fără să deschidă ochii, ca şi cum voia să spună:
nu te teme, totul e în regulă. Era prea slăbit ca să fie în stare să
vorbească, dar voia să-i povestească ce se petrecuse, simţea nevoia să-
i explice de ce se întorsese cu mâna goală şi de ce îi aştepta o săptămână
grea până se punea el pe picioare. Însă somnul îl copleşi înainte să -i
spună toate astea.
Saşa verifică bandajul din jurul gambei lui sfâşiate – era îmbibat de
sânge negru – şi schimbă compresa care se încinsese deja. Se ridică, se
duse la căsuţa şobolanului şi întredeschise uşiţa. Micul animal scoase
capul prudent, apoi şi-l retrase, dar pe urmă făcu ceea ce sperase Saşa:
se furişă pe peron ca să se dezmorţească. Intuiţia şobolanului funcţiona
fără greş: în tuneluri era linişte. Uşurată, fata reveni lângă patul pliant.
— O să te faci bine şi o să mergi din nou, şopti ea la urechea tatălui ei.
Şi o să găseşti un garaj cu o maşină întreagă în el, una intactă. Şi o să

— 576 —
ieşim amândoi la suprafaţă, o să ne urcăm în ea şi o să conducem cât
mai departe de aici. Zece-cincisprezece staţii mai încolo. Unde nu ne
ştie nimeni, unde vom fi străini. Unde nu ne va urî nimeni. Dacă există
vreun asemenea loc…
Îi spunea basmul pe care îl auzise de atâtea ori de la el, repetându-l
cuvânt cu cuvânt. Şi acum, recitând vechea mantra a tatălui ei, credinţa
sa deveni de o sută de ori mai puternică. Avea să-l facă bine, să-i redea
sănătatea. Şi chiar exista un loc pe lumea asta unde nimeni nu se
sinchisea de ei. Un loc unde să poată fi fericiţi.

— Uite-o acolo! Acolo! Se uită la mine!

Ahmed chiţăi de parcă arătarea îl prinsese deja şi-l târa spre bârlogul
ei, apoi ţipă aşa cum nu-şi permisese să ţipe până atunci. Arma lui
automată mugi din nou, apoi se poticni şi se înecă. Calmul său obişnuit
părea să-l fi părăsit de tot şi tremura violent în timp ce încerca să vâre
un încărcător plin în lăcaş.
— M-a ales pe mine… Pe mine.
Undeva în apropiere o altă armă automată lătră scurt, amuţi o secundă,
apoi se porni din nou să turuie în rafale sacadate de câte trei
împuşcături. Deci Hunter era încă în viaţă, aşa că mai aveau o speranţă.
Ţăcănitul armei se îndepărtă, apoi se apropie, dar era imposibil să -ţi
dai seama dacă gloanţele îşi atinseseră ţinta. În zadar îşi ciuli Homer
urechile în aşteptarea mugetului furios al monstrului rănit. Staţia era
învăluită într-o tăcere apăsătoare. Misterioşii ei locatari păreau fie
imateriali, fie invulnerabili.
Acum brigadierul îşi ducea lupta stranie la celălalt capăt al peronului,
unde dârele înflăcărate ale trasoarelor apăreau şi se stingea u în mod
repetat. Captivat de lupta sa cu nălucile, îşi abandonase echipa în voia
sorţii. Homer respiră adânc şi privi prudent în sus, cedând dorinţei
care îl chinuia deja de câteva momente nesfârşite. Se simţea privit, o
simţea cu pielea, cu scalpul, cu firişoarele fine de pe ceafă – o privire
rece, grea ca plumbul, strivitoare – şi nu se mai putea împotrivi
presimţirii.
Chiar lângă tavan, mult deasupra capetelor lor, un alt cap ieşea din
ceaţă. Un cap atât de uriaş, încât la început Homer nu-şi dădu seama

— 577 —
la ce se uita. Trupul imens al creaturii rămânea ascuns în bezna densă
a staţiei, făcându-i faţa monstruoasă să pară că pluteşte în aer deasupra
omuleţilor ce-şi agitau armele lor inutile. În mod bizar, nu se grăbea
să atace, permiţându-le să-şi tragă sufletul.
Paralizat de oroare, bătrânul se lăsă în genunchi împăcat cu soarta şi
puşca automată îi căzu din mână, lovindu-se de şine cu un zăngănit
jalnic. Ahmed urlă şi scânci oribil. Făptura înaintă fără efort şi trupul
ei întunecat, uriaş ca o stâncă, întunecă spaţiul dinaintea lor. Homer
închise ochii, pregătindu-se, luându-şi rămas-bun. Nu-i mai rămăsese
decât un singur gând, un singur regret, un gând amar care-i sfâşie
mintea: „N-am terminat!”
Şi în aceeaşi clipă lansatorul de grenade scuipă foc şi unda de presiune
îi izbi timpanele, asurzindu-l şi lăsând în urmă un soi de şuierat vag ce
nu se mai oprea. În jurul lui începu să plouă cu bucăţi de carne arsă.
Ahmed, venindu-şi primul în fire, îl apucă pe bătrân de ceafă şi îl săltă
în picioare, târându-l după el. Alergară împiedicându-se de traverse şi
ridicându-se din nou fără să simtă durerea. Se agăţau unul de altul
pentru că prin ceaţa lăptoasă era imposibil să vezi la o lungime de braţ.
Goneau de parcă nu-i fugărea doar moartea, ci ceva mult mai teribil,
sfârşitul complet şi totala nimicire a sufletelor şi trupurilor lor.
Demoni îi urmăreau, invizibili şi aproape în tăcere, dar suflându-le în
ceafă, escortându-i fără să-i atace, jucându-se cu ei, dându-le iluzia că
puteau scăpa.
Apoi marmura ciobită făcu loc tencuielii tunelurilor. Străbătuseră
Nagornaia! Şi paznicii staţiei rămâneau în urmă, ca şi cum ajunseseră
la capătul lanţurilor de care erau legaţi. Era totuşi încă prea devreme
ca să se oprească. Ahmed mergea înainte, ghidându-se după ţevile de
pe pereţi şi îmboldindu-l pe bătrân, care se poticnea şi tot încerca să
se aşeze.
— Ce s-a-ntâmplat cu brigadierul? cârâi Homer smulgându-şi din mers
masca antipraf care-l sufoca.
— Ne oprim şi-l aşteptăm acolo unde se termină ceaţa. Asta trebuie să
se întâmple curând, foarte curând. Mai avem numai vreo două sute de
metri… Să ieşim din ceaţă. Cel mai important e să ieşim din ceaţă,
continua să intoneze Ahmed. O să număr paşii…
Dar după două sute de paşi, ba chiar şi după trei sute, pâcla care -i

— 578 —
înconjura era la fel de deasă. „Dacă s-a întins până la Nagatinskaia?” îşi
zise Homer. „Dacă a înghiţit deja Tulskaia şi Nahimovski Prospekt?”
— Nu se poate… Trebuie… Nu mai e mult… bâigui Ahmed pentru a
suta oară, apoi încremeni brusc locului.
Homer se izbi de el şi căzură amândoi.
— S-a terminat peretele… zise Ahmed pipăind năucit traversele, şinele
şi betonul aspru şi umed al podelei, ca şi cum se temea că solul putea
să-i fugă de sub picioare dintr-o clipă într-alta, aşa cum o făcuse
peretele de care se sprijinise.
— Uite-l aici, ce te-a apucat? zise Homer pipăind în jur după una dintre
structurile de rezistenţă ale tunelului şi folosind-o ca să se ridice
prudent în picioare.
— Scuze, zise Ahmed şi se opri încercând să-şi adune gândurile. Ştii,
acolo, în staţie… n-am crezut c-o să mai plec. Se uita într-un fel la
mine… La mine, ştii? Se hotărâse să mă ia pe mine. Am crezut c-o să
rămân acolo pentru totdeauna şi n-o să mă îngroape nimeni.
Făcu un efort ca să rostească ultimele cuvinte, cu care se luptase mult
timp. Era ruşinat că ţipase ca o femeie. Voia să-şi ceară scuze şi ştia că
nu existau scuze. Homer clătină din cap.
— Mai termină! Eu m-am pişat în nădragi şi nici că-mi pasă. Haide,
probabil că aproape am ajuns.
Urmărirea încetase, aşa că-şi puteau trage sufletul. Oricum nu mai
erau în stare să alerge şi porniră la pas, orbeşte, ţinându-se de pereţi.
Înaintând pas cu pas către salvare. Ce era mai rău rămăsese în urmă şi,
deşi pâcla nu se retrăgea, mai devreme sau mai târziu curenţii
tunelului aveau să muşte din ea ca nişte prădători, sfâşiind-o şi
târându-i zdrenţele în conductele de aerisire. Mai devreme sau mai
târziu aveau să ajungă într-un loc populat cu oameni unde puteau să-l
aştepte pe comandantul lor rămas în urmă.
Se petrecu mai repede decât speraseră, poate pentru că pâcla
distorsiona nu numai spaţiul, ci şi timpul. Se ivi o scară de fier care
urca de-a lungul zidului până la un peron, rotunjimea tunelului se
transformă în linii drepte şi între şine apăru un spaţiu gol, un refugiu
sigur pentru pasagerii care cădeau între şine.
— Ia uită-te, şopti Homer. Arată ca o staţie. E o staţie.
— Hei, e cineva aici? strigă Ahmed cât de tare putu. Hei, băieţi! E

— 579 —
cineva aici? continuă el să strige năpădit de un râs triumfător, prostesc.
Razele gălbui, epuizate, ale lanternelor lor scoaseră la iveală din
penumbra ceţoasă lespezi de marmură roase de acţiunea timpului şi a
oamenilor. Nu supravieţuise niciunul dintre mozaicurile în culori
vesele ce fuseseră mândria staţiei Nagatinskaia. Şi ce se întâmplase cu
coloanele de piatră? Putea asta să fie…?
Nimeni nu-i răspunse lui Ahmed, însă, fără să dispere, acesta continuă
să strige cu voioşie: era evident că oamenii se speriaseră de ceaţă şi
fugiseră, dar nu-l păcăleau ei pe el! Între timp Homer continuă să
cerceteze neliniştit pereţii, plimbându-şi peste ei raza tot mai palidă a
lanternei, cuprins de o bănuială care-i îngheţa sângele în vine.
Şi atunci găsi în cele din urmă ce căuta: litere de fier scrijelite în
marmura crăpată: NAGORNAIA.

Tatăl ei credea că oamenii nu revin niciodată într-un loc din pură

întâmplare. Se întorc pentru a schimba ceva, pentru a îndrepta ceva.
Uneori, credea el, Dumnezeu însuşi ne ia de ceafă şi ne aduce în locul
unde am scăpat de ochiul lui atotveghetor, ca să-şi întărească sentinţa
sau să ne dea o a doua şansă. De aceea el nu avea să se poată întoarce
din exil în staţia lor de baştină, îi explicase el o dată. Nu mai avea
putere să se răzbune, să lupte, să demonstreze ceva. Încetase de mult
să mai aştepte căinţa sau remuşcările cuiva. Ca urmare a poveştii care-
l costase fosta lui viaţă, care era cât pe ce să-l lase de tot fără viaţă, toată
lumea căpătase ce meritase, spunea el. Ei fuseseră condamnaţi la exil
etern. Tatăl Saşei nu voia să îndrepte nimic, iar Dumnezeu nu trecea
prin staţia asta.
Planul de salvare – să găsească o maşină care nu ruginise în peste
douăzeci de ani, s-o repare, să-i facă plinul şi să sfarme astfel cercul
îngust în care-i închisese soarta – planul acesta devenise de multă
vreme doar o poveste de adormit copiii.
Saşa mai avea o cale de a reveni în metrou. Când ajungea la pod în ziua
fixată, ca să dea la schimb mecanisme reparate stângaci, bijuterii
oxidate şi cărţi mucegăite pentru mâncare şi câteva cartuşe, uneori i se
ofereau mult mai multe.
Aţintind proiectorul drezinei asupra siluetei ei slăbănoage şi băieţoase,

— 580 —
cărăuşii îşi făceau cu ochiul şi plescăiau din buze, chemând-o prin
semne şi strigându-i tot felul de promisiuni. Fetişcana părea sălbatică:
punea capul în piept şi-i privea furioasă pe sub sprâncene, încordată ca
un arc, ascunzând la spate un cuţit cu lama lungă. Salopeta largă,
bărbătească, nu putea ascunde liniile îndrăzneţe şi clare ale trupului
ei. Petele de noroi şi ulei de motor de pe obraji îi făceau ochii albaştri
să pară şi mai strălucitori, aşa de strălucitori, că unii bărbaţi se vedeau
siliţi să se uite în altă parte. Părul alb, tăiat la nimereală cu cuţitul pe
care-l strângea mereu în mâna dreaptă, abia îi acoperea urechile, iar
buzele mereu muşcate nu zâmbeau niciodată.
Înţelegând repede că darurile lor meschine erau o momeală jalnică
pentru un lup sălbatic, bărbaţii din drezină încercaseră să o mituiască
promiţându-i libertate, dar ea nu le răspundea niciodată. Hotărâseră
că fata era probabil grea de cap. Era mai uşor aşa. Saşa ştia prea bine
că, indiferent ce ar fi acceptat să facă, nu putea cumpăra două locuri
pe drezină. Oamenii aveau prea multe socoteli neîncheiate cu tatăl ei
şi nu toate puteau fi plătite.
Fără feţe şi cu vocile răsunându-le înfundat de sub măştile negre de
gaz din dotarea armatei, erau pentru ea pur şi simplu duşmani. Nu
vedea nimic uman în ei, niciun singur lucru care ar fi putut-o face să
viseze, nici măcar noaptea, în somn.
Aşa că aşeza pur şi simplu telefoanele, fiarele de călcat şi samovarele
pe traverse, se retrăgea la zece paşi şi-i aştepta să ia marfa, să arunce
bucăţile de carne uscată de porc pe şină şi să-i azvârle o mână de
cartuşe, împrăştiindu-le intenţionat, de ciudă, ca s-o privească
târându-se în patru labe ca să le adune.
Apoi drezina se îndepărta încet către o altă lume şi Saşa se răsucea pe
călcâie şi revenea acasă, unde o aşteptau o grămadă de articole de
menaj stricate, o şurubelniţă, un aparat de sudură şi o bicicletă veche
convertită în generator. Încăleca pe ea, închidea ochii şi călătorea
departe, reuşind aproape să uite că de fapt nu se clintea din loc. Şi îşi
trăgea puterea din faptul că ea era cea care respingea iertarea oferită.

Ce dracu? Cum ajunseseră din nou aici? Homer îşi scormoni febril
creierii încercând să găsească o explicaţie. Văzând ce lumina Homer

— 581 —
cu lanterna, Ahmed amuţi brusc.
— Staţia nu vrea să-mi dea drumul, zise el într-o şoaptă răguşită.
Ceaţa din jurul lor devenise atât de groasă, încât abia se mai vedeau
unul pe altul. Cât timp bărbaţii fuseseră plecaţi, Nagornaia moţăise,
dar acum se trezea. Aerul greu fluctua subtil ca o reacţie la cuvintele
lor şi în străfundurile sale se vedeau mişcând siluete neclare. Şi nici
urmă de Hunter… Era imposibil ca un om în carne şi oase să poată
câştiga bătălia cu fantomele. Imediat ce se săturase să se joace cu ei,
staţia îi învăluise în răsuflarea ei acră şi îi înghiţise de vii.
— Pleacă! gâfâi disperat Ahmed. Pe mine mă vrea. Tu nu ştii, n-ai fost
mai deloc pe-aici.
— Nu mai bate câmpii, se răsti bătrânul, aşa de tare, că se luă pe sine
prin surprindere. Ne-am rătăcit în ceaţă şi-atâta tot. Hai să ne-
ntoarcem!
— Nu putem pleca. Dacă eşti cu mine poţi să fugi cât vrei, că tot aici o
să ajungi. Poţi să scapi de unul singur. Te rog, pleacă!
— Hai, gata! zise Homer apucându-l pe Ahmed de mână şi trăgându-l
după el către tunel. Într-o oră o să-mi mulţumeşti c-am făcut-o!
— Să-i zici lui Gulea a mea… dădu să zică Ahmed.
O forţă monstruoasă, incredibilă îi smulse mâna dintr-a lui Homer,
smucindu-l în sus, în ceaţă, spre pieire. Nu apucă să ţipe, dispăru pur
şi simplu ca şi cum se descompusese instantaneu în atomi, ca şi cum
nici nu existase. Bătrânul fu cel care urlă şi ţipă în locul lui, răsucindu-
se pe loc ca ieşit din minţi, irosind unul după altul preţioasele cartuşe.
Apoi o lovitură nimicitoare ce nu putea veni decât din partea vreunuia
dintre demonii locului îl nimeri în ceafă şi universul făcu implozie.

— 582 —
 Capitolul 5
Memorie

Saşa alergă la fereastră şi dădu obloanele în lături, lăsând să pătrundă

aerul proaspăt şi lumina timidă. Pervazul de lemn al ferestrei se
proiecta deasupra unei râpe fără fund, plină de ceaţa delicată a
dimineţii. Dar aceasta avea să se împrăştie odată cu cele dintâi raze de
soare şi atunci de la fereastră ar fi putut vedea dincolo de defileu, până
la pintenii muntoşi din depărtare, înveşmântaţi în pini şi despărţiţi de
pajişti verzi, până la căsuţele ca nişte cutii de chibrituri şi clopotniţele
ca nişte cartuşe răspândite în vale.
Dimineaţa devreme era momentul ei preferat. Presimţea apropierea
zorilor şi de fiecare dată se trezea înaintea soarelui, coborând din pat
cu jumătate de oră înainte să se crape de ziuă ca să se plimbe pe munte.
Din spatele căsuţei lor călduroase şi comode, aşa de curată, că
strălucea, pornea o potecă pietroasă mărginită de flori, şerpuind în
susul pantei. De sub paşii ei zburau pietricele şi în cele câteva minute
— 583 —
de care avea nevoie ca să ajungă în vârf Saşa cădea adesea de câteva ori
julindu-şi genunchii.
Îngândurată, Saşa şterse de pe pervaz cu mâneca răsuflarea umedă a
nopţii. Avusese vise întunecate, bântuite de lucruri cumplite ce
ameninţau să nimicească viaţa ei fără de griji, dar ultimele rămăşiţe ale
acelor viziuni alarmante se împrăştiaseră la cea dintâi atingere a
vântului răcoros pe pielea ei. Şi nici nu voia să-şi amintească ce anume
din visele ei o tulburase atât de rău. Trebuia să ajungă iute în vârf ca să
salute soarele, apoi să revină în grabă acasă pe cărarea şerpuită ca să
prepare micul dejun şi să-şi trezească tatăl, făcându-i bagajul pentru
călătorie. Apoi, cât timp el era la vânătoare, Saşa avea toată ziua la
dispoziţie şi putea să vâneze libelule stângace şi gândaci zburători
printre florile poienii, la fel de galbene ca panourile din vagoanele de
metrou.
Străbătu pe vârfuri podeaua care scârţâia, întredeschise uşa şi râse
încet.
Trecuseră ani de când tatăl Saşei nu mai văzuse un zâmbet fericit pe
faţa ei şi ura ideea de a o trezi. Piciorul i se umflase şi -i amorţise.
Sângerarea nu încetase. Se spunea că muşcăturile câinilor vagabonzi
nu se vindecau niciodată.
S-o strige? Dar lipsise de acasă mai bine de douăzeci şi patru de ore;
înainte să cerceteze garajele, decisese să investigheze unul dintre
blocurile-turn ca nişte muşuroaie de termite din beton, aflat la două
intersecţii de staţie, unde urcase până la etajul şaisprezece şi îşi
pierduse cunoştinţa. Şi în tot acest timp Saşa nu închisese ochii. Fiica
lui nu dormea niciodată până când el nu se întorcea de la „plimbare”.
„Las-o să se odihnească”, îşi zise el. „Toate-s minciuni. N-o să se
întâmple nimic.” I-ar fi plăcut să ştie ce visa ea în acea clipă. El nu putea
evada niciodată complet, nici măcar în vise. Doar arareori
subconştientul său îl elibera pentru două ore, permiţându-i o
incursiune în tinereţea lui lipsită de griji. De obicei era silit să bântuie
prin locuinţe moarte, cu interioarele golite şi un vis frumos era acela
în care descoperea un apartament neatins, plin de aparate de uz casnic
şi cărţi care, în mod miraculos, supravieţuiseră intacte. Adormind, se
ruga întotdeauna să fie transportat înapoi, în trecut. Cel mai tare tânjea
să se mai pomenească o dată în perioada în care o cunoscuse pe mama

— 584 —
Saşei: când nu avea decât douăzeci de ani şi deja comanda garnizoana
unei staţii pe care toţi locuitorii ei încă o mai considerau un refugiu
temporar, şi nu cazarma unor ocnaşi condamnaţi pe viaţă la muncă
silnică.
În schimb se pomeni azvârlit în trecutul mai recent, în toiul
întâmplărilor de acum cinci ani. Ziua care-i pecetluise soarta şi, mai
groaznic chiar, pe cea a fiicei sale. Mintea lui raţională acceptase
înfrângerea şi exilul, dar nu trebuia decât să aţipească pentru ca inima
lui să plângă după răzbunare.
Se pomeni din nou în faţa unui şir de soldaţi cu Kalaşnikoavele
pregătite: într-o asemenea situaţie pistolul Makarov la care-i dădea
dreptul gradul său era inutil, poate cu excepţia cazului în care voia să
se împuşte. În toată staţia nu mai rămăsese nimeni care să-i fie loial în
afara celor douăzeci şi ceva de puşcaşi din spatele său.
Mulţimea se învolbura şi clocotea, devenind tot mai mare, clătinând
încoace şi încolo bariera cu zecile ei de mâini. Apoi, ca la semnul unui
dirijor invizibil, larma haotică se transformă într-un cor sincronizat.
Deocamdată nu-i cereau decât demisia, dar peste încă un minut aveau
să-i vrea capul.
Nu era o demonstraţie spontană. Era lucrarea provocatorilor infi ltraţi
din exterior. În această etapă era inutil să încerce să-i identifice şi să-i
lichideze pe rând. Ca să oprească rebeliunea şi să-şi păstreze puterea
nu-i rămânea decât un lucru de făcut: să le ordone oamenilor săi să
deschidă focul asupra mulţimii. Încă nu era prea târziu.
Îşi strânse degetele pe mânerul unui pistol invizibil, în timp ce ochii i
se agitau sub pleoapele umflate şi buzele i se mişcau, rostind ordine
neauzite. Băltoaca întunecată în care zăcea se întindea tot mai mult de
la un minut la altul, ca şi cum îşi extrăgea energia din viaţa care îl
părăsea.

— Unde s-au dus?

Smuls din apa neagră a uitării, Homer prinse să se zbată ca un peşte în
cârlig, gâfâind convulsiv şi privindu-l pe brigadier cu ochii holbaţi de
groază. Siluetele masive, ciclopice, ale gardienilor crepusculari ai
Nagornaiei erau încă acolo, îngrămădindu-se în faţa ochilor săi,

— 585 —
întinzându-şi spre el degetele lungi, articulate, care i-ar fi putut smulge
cu uşurinţă picioarele sau strivi coastele. Îl înconjurau ori de câte ori
închidea ochii, iar când îi redeschidea dispăreau încet, fără grabă.
Homer vru să sară în picioare, dar mâna care-i strângea umărul cu
blândeţe redeveni din nou gheara de oţel care-l smulsese din coşmar.
Domolindu-şi treptat respiraţia, se concentră asupra feţei brăzdate de
cicatrice, a ochilor întunecaţi cu scânteierea lor de mecanism uns…
Hunter? Şi încă viu? Bătrânul privi precaut spre stânga, apoi spre
dreapta, temându-se să nu se trezească în staţia blestemată.
Nu, erau în mijlocul unui tunel gol, cu aer clar. Ceaţa care învăluise
periferiile Nagornaiei abia se simţea aici. Probabil Hunter îl cărase mai
bine de un kilometru, calculă el cu repeziciune. Simţindu-se mai calm,
se lăsă moale la loc, dar repetă întrebarea ca să fie sigur:
— Unde s-au dus?
— Nu-i nimeni. Eşti în siguranţă.
— Făpturile alea… M-au atacat? Ele m-au doborât?
Bătrânul se strâmbă pipăindu-şi cucuiul dureros de la ceafă.
— Eu te-am lovit. N-am avut încotro, trebuia să-ţi pun capăt
istericalelor. Puteai să mă fi împuşcat trăgând aşa ca bezmeticul.
Abia acum Hunter îl eliberă din strânsoarea sa ca o menghină, îşi
îndreptă spinarea ţeapănă şi îşi trecu o mână peste centironul lat, de
ofiţer. Pe partea opusă tocului cu revolverul Stecikin se afla o casetă de
piele care nu era clar la ce servea. Brigadierul apăsă pe un buton şi
scoase o sticluţă plată, arămie. O agită, o deschise şi trase un gât
zdravăn, fără să-i ofere şi lui Homer. Apoi strânse o clipă din pleoape,
aparent savurând băutura. Pe bătrân îl trecură fiori reci când observă
că ochiul stâng al brigadierului nu se închidea cum trebuie.
— Dar unde-i Ahmed? Ce s-a-ntâmplat cu Ahmed? întrebă Homer
amintindu-şi brusc şi începând din nou să tremure.
— E mort, zise nepăsător brigadierul.
— Mort, repetă resemnat bătrânul.
Când monstrul smulsese mâna tovarăşului său dintr-a sa, Homer
înţelesese că nicio fiinţă nu putea scăpa din ghearele acelea. Avusese
noroc că alegerea Nagornaiei nu căzuse asupra lui. Privi din nou în jur,
nevenindu-i să creadă că Ahmed dispăruse pe vecie. Îşi examină
propria palmă. Era sfâşiată şi sângera. Nu fusese în stare să-l reţină.

— 586 —
Deodată simţi că nu mai are aer.
— Dar Ahmed ştia că e condamnat, zise el încet. De ce l-au luat pe el,
şi nu pe mine?
— Era plin de viaţă, răspunse brigadierul. Ei se hrănesc cu vieţi
omeneşti.
— Nu-i cinstit, zise bătrânul clătinând din cap. Are copii, are atâtea
pentru care să trăiască! Adică avea… Eu nu-s decât un fir de praf purtat
de vânt.
— Păi ce, tu te-ai mulţumi cu muşchi uscat? întrebă Hunter punând
capăt discuţiei şi săltându-l pe Homer în picioare cu o mişcare fluidă.
Asta e, hai să mergem. Altfel s-ar putea să ajungem prea târziu.
Tropăind stângaci în urma lui Hunter, care pornise într-o alergare
uşoară, bătrânul îşi muncea creierii încercând să priceapă cum de se
întorseseră în Nagornaia. Staţia îi ameţise cu aburii ei narcotici, ca
unele orhidee carnivore, momindu-i înapoi către ea. Nu făcuseră cale
întoarsă, Homer ar fi putut jura. Era cât pe ce să creadă în distorsiunile
spaţiale despre care-i plăcuse să le povestească tovarăşilor mai creduli
în timpul gărzilor, când îşi dădu seama că explicaţia era mult mai
simplă. Se opri şi se plesni peste frunte: tunelul de rezervă! La câteva
sute de metri de Nagornaia, între tunelul drept şi cel stâng se ramifica
în unghi ascuţit o singură şină, folosită pentru a schimba direcţia
garniturilor. Pipăind de-a lungul zidului nimeriseră mai întâi pe linia
paralelă şi atunci când peretele dispăruse se întorseseră din greşeală
înspre staţie. „Nu-i nimic mistic în asta!” îşi zise Homer nu tocmai
convins. Dar mai era un aspect pe care voia să-l lămurească.
— Hei, aşteaptă! îi strigă el lui Hunter.
Hunter continuă să mărşăluiască tot înainte de parcă era surd, şi
bătrânul trebui să se lupte cu răsuflarea lui scurtă ca să-l prindă din
urmă. Ajungând lângă brigadier, Homer încercă să-l privească în ochi
şi izbucni:
— De ce ne-ai abandonat?
— Eu v-am abandonat pe Voi?
Bătrânului i se păru că distinge o notă batjocoritoare în vocea aceea
metalică şi lipsită de pasiune şi îşi muşcă limba. Adevărat, el şi Ahmed
fuseseră cei care fugiseră din staţie, lăsându-l pe brigadier să înfrunte
singur demonii.

— 587 —
Amintindu-şi de îndârjirea, dar şi de ineficienţa cu care luptase Hunter
la Nagornaia, Homer nu putea scăpa de impresia că locuitorii staţiei
refuzaseră pur şi simplu lupta pe care brigadierul încercase să le-o
impună. Se temuseră? Sau recunoscuseră în el un spirit înrudit?
Bătrânul îşi adună curajul. Nu mai avea decât o întrebare de pus, cea
mai simplă dintre toate.
— Spune-mi, Hunter, acolo, în Nagornaia… de ce nu s-au atins de tine?
Câteva minute se scurseră într-o tăcere dureroasă, apăsătoare – Homer
nu îndrăzni să insiste – până ce brigadierul îi dădu în cele din urmă un
răspuns. Scurt, morocănos, aproape inaudibil.
— Le-aş fi căzut greu la stomac.

— Frumuseţea va salva lumea, glumea uneori tatăl ei.

Iar Saşa roşea şi ascundea în buzunarul de la piept al salopetei pachetul
gol de plastic în care se aflase cândva ceai. Pătratul micuţ de plastic
care, în mod incredibil, păstra încă aroma ceaiului verde era co moara
ei cea mai de preţ. Îi amintea totodată că universul nu se limita la staţia
lor ca un trup decapitat cu cele patru cioturi ale tunelurilor, săpată la
douăzeci de metri sub cimitirul ce fusese cândva oraşul Moscova. Era
un portal magic care o putea transporta pe Saşa la zeci de ani şi mii de
kilometri distanţă. Şi mai era ceva, ceva nespus de important. În
atmosfera umedă de jos, orice hârtie pălea şi se dezintegra la fel de
repede ca un tuberculos. Mucegaiul şi putrefacţia nu devorau numai
cărţile şi revistele, exterminau trecutul însuşi. Fără imagini sau
înregistrări ale evenimentelor memoria umană era ca un olog fără
cârje, poticnindu-se confuză şi pierdută.
Dar pachetul mic era făcut din plastic, impermeabil la mucegai şi timp.
Tatăl Saşei îi spusese odată că aveau să treacă mii de ani până să
înceapă să se descompună. Asta, se gândise ea, însemna că urmaşii ei
puteau să şi-l lase moştenire unul altuia. Era un adevărat tablou, deşi
unul în miniatură. Chenarul auriu, la fel de strălucitor ca atunci câ nd
pacheţelul ieşise de pe banda de producţie, încadra un peisaj care o
lăsa cu respiraţia tăiată. Faţade stâncoase abrupte, scufundate în ceţuri
romantice, pini cu coroane largi agăţându-se de pante aproape
verticale, cascade învolburate prăbuşindu-se din înălţimi în abisuri, o

— 588 —
strălucire roşiatică pe cer şi soarele pregătindu-se să răsară. Saşa nu
mai văzuse niciodată ceva atât de frumos.
Putea să piardă noţiunea timpului stând cu pachetul în palmă şi
admirându-l. De fiecare dată privirea îi era atrasă de ceţurile matinale
ce învăluiau munţii îndepărtaţi. Deşi devora cărţile găsite de tatăl ei
înainte să le vândă pe cartuşe, cuvintele citite nu erau de ajuns ca să
descrie ce simţea privind piscurile acelea înalte de câţiva centimetri şi
respirând aroma pinilor pictaţi. Imposibilitatea acestei lumi de vis,
care era o parte din farmecul ei… Tânjirea dulce şi eterna anticipare a
felului în care ar fi fost lumina soarelui văzută pentru prima oară…
Nesfârşita reexaminare: ce se ascundea oare sub pata aia idioată de
culoare cu numele mărcii de ceai? Un copac mai neobişnuit? Un cuib
de vultur? O căsuţă în pantă unde ar fi putut locui cu tatăl ei?
Tatăl ei îi dăruise pacheţelul când Saşa nici nu împlinise cinci ani. Şi
fusese plin, ceea ce era un lucru rar! Vrusese să-şi surprindă fiica
oferindu-i un ceai autentic. Ea îl băuse cu stoicism, ca pe un
medicament, dar pachetul de plastic îi produsese o uimire sinceră. Tata
fusese nevoit să-i explice ce anume însemna fotografia aceea naivă: un
peisaj tipic dintr-o provincie muntoasă a Chinei, numai bun să fie
imprimat pe ambalajele de ceai. Dar zece ani mai târziu Saşa încă îşi
mai studia cadoul cu aceeaşi încântare ca în ziua când îl primise.
Tatăl ei însă credea că pachetul era, pentru Saşa, un substitut jalnic al
lumii întregi. Şi când fiica lui se cufunda într-o visare fericită,
contemplând fantezia aceea pictată de un artist ratat, lui i se părea că -
i reproşa viaţa ei sărmană şi lipsită de cămin. Încerca să-şi reprime
impulsul, dar nu reuşea să se abţină prea mult: abi a ascunzându-şi
iritarea o întreba pe Saşa pentru a suta oară ce vedea într-o bucată de
ambalaj care adăpostise un gram de praf de ceai.
Şi ea ascundea micuţa capodoperă în buzunarul salopetei, răspunzând
jenată:
— Cred că-i frumoasă, tati.

Să nu fi fost Hunter, care nu s-a oprit deloc până la Nagatinskaia, lui

Homer i-ar fi trebuit de trei ori mai mult timp ca să străbată această
distanţă. N-ar fi riscat niciodată să se avânte prin tuneluri atât de sigur

— 589 —
pe sine.
Plătiseră un preţ teribil la trecerea prin Nagornaia, dar doi din trei
supravieţuiseră. Şi ar fi supravieţuit tustrei dacă nu s-ar fi rătăcit în
ceaţă. Taxa nu era mai mare ca de obicei. La Nahimovski Prospekt nu
li se întâmplase nimic din ce nu se mai întâmplase înainte.
Deci problema era în tunelurile ce duceau către Tulskaia? Erau tăcute
acum, însă era o tăcere rău-prevestitoare, încordată. E adevărat,
Hunter putea simţi pericolul de la sute de metri şi putea spune la ce să
te aştepţi din partea unor staţii pe unde nu mai fusese, dar dacă intui ţia
avea să-l trădeze în aceste tuneluri, aşa cum îi trădase pe mulţi alţi
soldaţi experimentaţi înaintea lui?
Poate la Nagatinskaia, care se apropia cu fiecare pas, exista răspunsul
la această enigmă? Străduindu-se să-şi ţină în frâu gândurile care
goneau stârnite parcă de mersul lui rapid, Homer încercă să-şi
imagineze ce-i aştepta în staţia pe care cândva o iubise atât de tare.
Bătrânul, cu pasiunea lui nesăţioasă de a colecţiona legende, îşi putea
imagina cu uşurinţă o Nagatinskaia găzduind legendara Ambasadă a
lui Satan sau invadată de şobolani migrând în căutare de hrană prin
propriile lor tuneluri, inaccesibile oamenilor.
Da, dacă bătrânul ar fi fost singur în aceste tuneluri, ar fi înaintat mult
mai încet, dar nimic nu l-ar fi făcut să se întoarcă, în anii petrecuţi la
Sevastopolskaia Homer se dezobişnuise să se mai teamă de moarte.
Plecase în această expediţie fiind conştient că putea fi ultima sa
aventură şi era pregătit să-şi pună în joc, de dragul ei, tot timpul care-
i mai rămăsese de trăit.
Dar la numai jumătate de oră de la întâlnirea cu monştrii din
Nagornaia îşi uitase deja groaza. Şi dincolo de asta simţea cum undeva,
în străfundul sufletului său, ceva se trezea timid la viaţă. Ceva se năştea
sau se deştepta, lucrul pe care îl aşteptase, pentru care se rugase.
Lucrul pe care îl căutase în cele mai periculoase expediţii şi pe care
acasă nu-l putuse afla.
Aşa că acum avea un motiv serios să-şi amâne un timp moartea. Nu-şi
putea permite să moară înainte să-şi termine treaba. Războiul Final
fusese mai cumplit şi mai violent decât toate cele ce-l precedaseră şi
de aceea se şi terminase în numai câteva zile. Trei generaţii trecuseră
de la cel de-Al Doilea Război Mondial şi cei din urmă veterani ai săi îşi

— 590 —
dormeau somnul etern, lăsându-i pe cei vii fără amintiri care să-i facă
să se teamă de război. După ce fusese atâta vreme o formă de nebunie
colectivă care dezbrăcase milioane de oameni de orice urmă de
umanitate, acesta devenise din nou un instrument standard al politicii.
Miza urcase prea repede şi pur şi simplu nu mai fusese timp să se ia
deciziile corecte. În febra momentului, tabuul folosirii armelor
nucleare fusese înlăturat cu o fluturare de mână. Puşca atârnată pe
perete în actul întâi trăsese până la urmă în penultimul act 39. Şi nu mai
conta cine apăsase primul pe nenorocitul ăla de buton.
Aproape toate oraşele importante din lume fuseseră reduse la cenuşă
şi ruine. Cele câteva protejate de scuturi antirachetă îşi dăduseră şi ele
duhul, deşi la prima vedere păreau aproape neatinse: radiaţii, tox ine
militare şi arme biologice le curăţaseră de populaţie. Peste numai
câţiva ani legăturile radio fragile stabilite între grupurile răzleţe de
supravieţuitori se întrerupseseră de asemenea, iar de atunci pentru
locuitorii metroului lumea se termina la avanposturile de pe liniile
locuite.
Pământul, studiat în mod atât de amănunţit, încât păruse mic,
devenise din nou oceanul nesfârşit de haos şi obscuritate din vremurile
străvechi. Una câte una, micuţele insule de civilizaţie se scufundaseră
în adâncurile lui tulburi; lipsit de petrol şi de energie electrică, omul
recăzuse rapid în starea de sălbăticie. Începea o eră a stagnării.
Vreme de secole savanţii reconstituiseră cu drag ţesătura istoriei din
fragmente de papirus şi pergament, coduri de legi şi manuscrise vechi.
Odată cu inventarea tiparului şi apariţia ziarelor, tipografiile
continuaseră să ţeasă tapiseria pe baza evenimentelor prezentate de
presă. Cronicile ultimelor două secole nu aveau goluri: fiecare gest şi
afirmaţie a liderilor ce controlau destinele lumii fuseseră consemnate
conştiincios. Apoi deodată, într-o singură clipă, toate tipografiile lumii
fuseseră distruse sau abandonate pentru totdeauna.
Războaiele istoriei încetaseră să mai ţeasă. Prea puţini oameni se mai
interesau de trecut într-o lume fără viitor. Ţesătura vastă se oprise
brusc, lăsând intact un singur fir subţire.
39
Aluzie la celebrul sfat al dramaturgului rus Anton Cehov: Dacă în primul
act pe perete atârnă o puşcă, în ultimul act trebuie să se tragă cu ea.

— 591 —
În primii câţiva ani după dezastru, Homer, care pe atunci încă mai era
Nikolai Ivanovici, colindase prin staţiile aglomerate, sperând cu
disperare că-şi va găsi familia într-una dintre ele. Când îşi pierduse
speranţa continuase să cutreiere orfan şi rătăcit prin bezna metroului,
neaflându-şi rostul în această viaţă de apoi. Existenţa nu mai avea sens,
iar ghemul de lână care i-ar fi putut arăta, asemeni firului Ariadnei,
drumul corect prin acest labirint de tuneluri îi căzuse din mână.
Tânjind după vremurile trecute începuse să colecţioneze reviste care îi
permiteau să-şi amintească puţin, să viseze puţin. Întrebându-se dacă
apocalipsa ar fi putut fi evitată, devenise fascinat de articolele şi
analizele din ziare. Începuse să scrie şi el când şi când, imitând stilul
jurnalistic şi descriind întâmplări din staţiile pe unde trecuse.
Şi aşa se face că Nikolai Ivanovici îşi găsise un nou fir călăuzitor care
să-l înlocuiască pe cel pierdut: decisese să devină un cronicar, autorul
unei istorii moderne, de la Sfârşitul Lumii până la propriul său sfârşit.
Obiceiul lui de a colecţiona tot ce nimerea căpătă un rost. Trebuia să
facă efortul de a repara tapiseria grav vătămată a timpului şi să
continue să o ţeasă de mână. Alţi oameni priveau pasiunea lui Nikolai
Ivanovici ca pe o excentricitate inofensivă. Era dispus să-şi cedeze raţia
pe o zi în schimbul unor ziare vechi şi în fiecare staţie pe unde îl purta
destinul îşi crea micul lui colţişor, transformându-l într-o adevărată
arhivă. Se alătura gărzii pentru că în jurul focurilor de tabără, la trei
sute de metri de staţie, bărbaţi cu feţe aspre începeau să spună tot soiul
de istorii şi Nikolai Ivanovici putea să afle de la ei ce se petrecea în
celălalt capăt al metroului. Aduna şi compara zeci de zvonuri ca să
cearnă adevărul din ele şi apoi trecea faptele, ordonat, în caietele lui
şcolare. Munca îi ţinea mintea ocupată, dar Nikolai Ivanovici era
chinuit în permanenţă de sentimentul că o făcea degeaba. După
moartea lui, fără cineva care să le îngrijească, avea să se aleagă praful
de aceste ştiri succinte colectate cu dragoste şi grijă în ierbarele
caietelor sale de exerciţii. Dacă într-o zi nu avea să se mai întoarcă de
la postul de gardă, ziarele şi cronicile lui aveau să fie folosite la aprinsul
focului şi nu aveau să-i supravieţuiască prea mult.
Fum şi funingine, asta-i tot ce avea să rămână din aceste pagini pe care
timpul le întunecase. Atomii lor aveau să alcătuiască noi combinaţii,
luând forme diferite. Materia e aproape indestructibilă. Dar ceea ce

— 592 —
voia el să păstreze pentru posteritate, substanţa eluzivă şi efemeră ce
trăia în paginile ziarelor, avea să dispară pentru totdeauna. Aşa era
omul: conţinutul manualelor şcolare îi supravieţuia în amintire până
în ziua examenelor, nu mai mult. Şi uitând tot ce învăţase pe de rost se
simţea sincer uşurat. „Amintirea omului e ca nisipul deserturilor”, îşi
zicea Nikolai Ivanovici. „Numerele, datele şi numele personalităţilor
politice de rangul doi nu supravieţuiesc mai mult decât vorbele scrise
cu băţul în nisipul dunelor. Totul e măturat şi acoperit fără urmă.”
Singurele lucruri care dăinuiau în mod miraculos erau cele care
înflăcărau imaginaţia, făceau inima să bată mai tare, captivau minţile
şi stârneau sentimentele oamenilor. Povestea captivantă a unui erou şi
a iubirii sale putea supravieţui poveştii unei întregi civilizaţii, infectând
creierul uman ca un virus transmis din tată în fiu timp de sute de
generaţii.
Această revelaţie îl făcuse pe bătrân să se transforme de bunăvoie din
savant autoproclamat în alchimist, din Nikolai Ivanovici în Homer. Şi
acum îşi devota nopţile nu alcătuirii unei cronici, ci căutării formulei
nemuririi. O poveste care să dăinuie cât Odiseea, un erou a cărui
longevitate să rivalizeze cu a lui Ghilgameş. Homer încerca să ţeasă în
tapiseria poveştii cunoştinţele pe care le acumulase. Şi într-o lume în
care hârtia fusese consumată ca să se obţină căldură, unde trecutul era
sacrificat bucuros pentru o singură clipă a prezentului, legenda unui
asemenea erou putea molipsi oamenii şi-i putea salva de pericolul unei
amnezii colective.
Dar nu reuşea să găsească formula magică. Eroul refuza să vină pe
lume. Rescrierea articolelor din ziare nu-l putuse învăţa cum să creeze
mituri. Cum să insufle viaţă golemilor, preschimbând o plăsmuire a
minţii într-o realitate captivantă. Biroul lui se transformase într-o
clinică de avorturi, plin de foi smulse şi mototolite conţinând
începuturi ratate ale viitoarei sale saga şi personaje neconvingătoare,
lipsite de viaţă. Singurele roade ale veghilor lui nocturne erau
cearcănele întunecate de sub ochi şi buzele muşcate.
Însă Homer refuzase să-şi abandoneze noul destin. Încerca să nu se
gândească că poate nu era născut pentru asta şi că a crea universuri
necesita un talent care lui îi fusese refuzat.
Îi lipsea inspiraţia, atâta tot, sau cel puţin asta îşi spunea. Şi de unde

— 593 —
să-şi ia inspiraţia într-o staţie aglomerată, prins în rutina băutului
ceaiului şi a muncilor agricole? Până şi gărzile sau patrulele erau
activităţi de rutină şi din cauza vârstei îl acceptau din ce în ce mai rar.
Avea nevoie de un impuls, de o aventură, de trăiri intense. Poate că
atunci presiunea avea să cureţe canalele blocate din mintea lui şi avea
să fie capabil să creeze?
Până şi în cele mai dificile timpuri oamenii nu abandonaseră complet
Nagatinskaia. Nu era făcută să fie locuită, aici nu creştea nimic şi
ieşirile către suprafaţă erau blocate. Dar mulţi o găseau utilă dacă
doreau să se facă nevăzuţi un timp, aşteptând să iasă din dizgraţie sau
căutând un loc singuratic în compania celor iubiţi. Acum însă era
pustie.
Hunter urcă iute şi fără zgomot o scară care ar fi trebuit să scârţâie cu
încăpăţânare şi se opri pe peron. Homer îl urmă gâfâind şi pufăind şi
aruncând priviri prudente în jur. Staţia era întunecată şi praful plutea
prin aer scânteind argintiu în razele lanternelor. Ici-colo pe podea erau
împrăştiate grămezi de zdrenţe şi cartoane pe care vizitatorii din
Nagatinskaia îşi petreceau de obicei nopţile.
Bătrânul se rezemă de o coloană şi se lăsă să alunece încet în josul ei.
Fusese o vreme când Nagatinskaia, cu panourile ei frumos colorate,
alcătuite din diferite tipuri de marmură, fusese una dintre staţiile lui
preferate. Acum însă, întunecată şi pustie, nu mai semăna cu fostul ei
sine, aşa cum o fotografie de ceramică de pe un mormânt nu seamănă
cu persoana care a fost fotografiată pentru paşaport cu o sută de ani în
urmă, fără să ştie că nu privea numai în obiectiv, ci şi în eternitate.
— Nici picior de om, murmură dezamăgit Homer.
— Uite unul, îl contrazise brigadierul arătându-l cu degetul.
— Voiam să zic… începu Homer, dar Hunter îi făcu semn să tacă.
În capătul opus al peronului, unde se terminau coloanele şi unde
lanterna brigadierului abia ajungea, ceva se târa încet pe peron.
Homer se aruncă într-o parte. Îşi sprijini palmele de peron şi se ridică
stângaci. Lanterna lui Hunter se stinse şi brigadierul păru să se fi topit
în beznă. Transpirând de frică, bătrânul găsi pe bâjbâite piedica şi îşi
lipi de umăr patul tremurând al puştii automate. Auzi în depărtare
pocnetele vagi a două împuşcături. Căpătând curaj, îşi scoase capul de
după coloană şi se avântă înainte.

— 594 —
Hunter stătea în centrul peronului, iar la picioarele lui se zvârcolea
jalnic o siluetă informă şi împuţinată. Părea să fi fost făcută din carton
şi cârpă şi abia dacă aducea a fiinţă umană, dar era una, fără vârstă şi
asexuată şi atât de murdară, încât din întreaga faţă nu-i puteai desluşi
decât ochii. Scâncea inarticulat, încercând să se târască departe de
brigadierul care se înălţa deasupra ei. Părea să fi fost împuşcată în
ambele picioare.
— Unde-s oamenii? De ce nu-i nimeni aici? întrebă Hunter punându-
şi bocancul pe cârpele zdrenţuite şi împuţite ce se târau în urma
vagabondului.
— Au plecat cu toţii… Pe mine m-au lăsat. Sunt singur aici, şuieră
acesta zgâriind cu degetele granitul alunecos fără însă să se mişte din
loc.
— Unde s-au dus?
— La Tulskaia…
— Ce se întâmplă aici? interveni Homer apropiindu-se de ei.
— De unde să ştiu? zise făptura împuţită cu un zâmbet strâmb. Toţi
care s-au dus acolo au dispărut pur şi simplu. Întreabă-i pe ei. Dar eu
n-am putere să mă târăsc prin tuneluri. O să mor aici.
— De ce au plecat? insistă brigadierul.
— Le-a fost frică, şefule. Staţia e pustie, s-au decis s-o şteargă. Nu s-a
mai întors niciunul.
— Chiar niciunul? întrebă Hunter ridicând ţeava armei.
— Niciunul… Numai unul, se corectă vagabondul văzând ţeava ridicată
a armei.
Se chircise ca o furnică pusă sub o lupă în care bate soarele.
— Se îndrepta către Nagornaia. Dormeam. Poate mi s-a năzărit.
— Când?
— N-am ceas, zise vagabondul clătinând din cap. Poate ieri, poate
acum o săptămână.
Şirul de întrebări secase, dar ţeava pistolului era în continuare aţintită
între ochii vagabondului. Hunter amuţise ca şi cum se terminaseră
bateriile. Şi respira greu, de parcă discuţia cu vagabondul îl storsese de
puteri.
— Pot să… dădu să zică vagabondul.
— Ia de-aici! mârâi brigadierul şi, înainte ca Homer să-şi dea seama ce

— 595 —
face, apăsă de două ori pe trăgaci.
Sângele negru izvorât prin găurile din frunte inundă ochii încremeniţi
ai nefericitului. Doborât de impactul gloanţelor, se dezintegră din nou
într-o grămăjoară de zdrenţe şi cartoane. Fără să-şi ridice ochii, Hunter
vârî patru cartuşe noi în încărcătorul Stecikinului său şi sări pe şine.
— O să aflăm singuri răspunsurile, în curând, îi strigă el lui Homer.
Ignorându-şi dezgustul, bătrânul se aplecă deasupra cadavrului, luă o
fâşie de cârpă şi acoperi cu ea capul zdrobit al vagabondului.
— De ce l-ai omorât? întrebă el cu voce slabă.
— Întreabă-te pe tine asta, răspunse Hunter cu o voce goală.

Acum, chiar dacă-şi încorda voinţa ca pe un arc, nu reuşea decât să

clipească. Era ciudat că se mai trezise. În ora cât zăcuse inconştient,
amorţeala îi cuprinsese tot trupul ca un înveliş de gheaţă. Limba îi era
lipită de cerul gurii şi pe piept părea să aibă o greutate. Nici măcar nu
era în stare să-şi ia rămas-bun de la fiica lui şi ăsta era singurul lucru
pentru care meritase să se trezească în loc să revadă acea bătălie până
la capăt.
Saşa nu mai zâmbea. Acum visa ceva înspăimântător, ghemuită pe
patul ei improvizat şi strângându-se în braţe, cu chipul încruntat. Încă
de când era micuţă tatăl ei o deştepta ori de câte ori o vedea chinuită
de coşmaruri, dar acum avea nevoie de toată puterea lui numai pentru
a clipi lent.
Şi pe urmă până şi asta deveni prea obositor.
Să reziste până avea să se trezească Saşa, ar fi însemnat să continue să
lupte. Nu încetase să lupte vreme de mai bine de douăzeci de ani, în
fiecare zi, în fiecare minut, şi era obosit de moarte. Obosit să lupte,
obosit să se ascundă, obosit să vâneze. Să se certe, să afirme, să spere,
să mintă.
În conştiinţa sa care se stingea nu mai rămăseseră decât două dorinţe.
Voia s-o mai privească pe Saşa pentru ultima oară în ochi şi voia să-şi
afle pacea. Dar nu putea face nici una, nici alta. Imagini din trecut
începură să-i străfulgere din nou pe dinaintea ochilor, alternând cu
realitatea. Trebuia să ia decizia finală. Să frângă sau să fie frânt. Să
pedepsească sau să se căiască… Soldaţii strânseseră rândurile. Fiecare

— 596 —
dintre ei îi era loial lui personal. Fiecare era dispus să moară în această
clipă, sfâşiat în bucăţi de mulţime, sau să tragă asupra unor oameni
neînarmaţi. Era comandantul ultimei staţii necucerite, preşedintele
unei confederaţii care nu mai exista. Pentru ei autoritatea lui era de
necontestat, el era infailibil şi orice ordin pe care-l dădea avea să fie
îndeplinit pe loc, fără ezitare. Iar el avea să-şi asume răspunderea
pentru tot, aşa cum făcuse întotdeauna.
Dacă dădea înapoi acum, staţia avea să cadă pradă anarhiei, fiind apoi
înghiţită de Imperiul Roşu care se extindea cu atâta repeziciune,
revărsându-se peste graniţele iniţiale, subjugând noi şi noi teritorii.
Dacă le ordona oamenilor săi să deschidă focul asupra
demonstranţilor, avea să-şi păstreze puterea… pentru o vreme. Sau
poate pentru totdeauna dacă nu se dădea în lături de la torturi şi
execuţii în masă.
Îşi ridică arma automată şi o clipă mai târziu şirul de bărbaţi din
spatele său îi imită mişcarea. Prin cătarea armei văzu mulţimea
furioasă, nu sute de oameni adunaţi laolaltă, ci o masă umană fără chip.
Dinţi rânjiţi, ochi căscaţi, pumni încleştaţi.
Trase piedica armei şi cei din spatele lui făcură la fel.
Sosise momentul să ia taurul de coarne. Ridicând ţeava armei în sus,
apăsă pe trăgaci şi din tavan căzu o ploaie de var. Gloata amuţi o clipă.
El le făcu soldaţilor semn să-şi coboare armele şi înaintă. Era alegerea
lui finală.
Şi în sfârşit amintirea îl eliberă.
Saşa încă dormea. Bărbatul trase pentru ultima oară aer în piept şi
încercă s-o mai privească o dată, dar nu fu în stare nici măcar să-şi
ridice pleoapele. Şi atunci, în locul întunericului etern, văzu dinaintea
lui un cer incredibil de albastru, limpede şi luminos ca ochii fiicei sale.

— Stai!
Homer fu atât de surprins, încât nu lipsi mult să ridice mâinile,
stăpânindu-se abia în ultima clipă. Numai el fusese şocat de ţipătul
nazal al megafonului. Brigadierul nu fu surprins deloc. Ghemuit ca o
cobră gata de atac, îşi trase cu mişcări furişe pistolul automat din spate.
Hunter tot nu răspunsese la întrebarea bătrânului şi, de fapt, nu-i mai

— 597 —
vorbise deloc. Lui Homer drumul de un kilometru jumătate de la
Nagatinskaia până la Tulskaia i se păruse nesfârşit ca drumul Golgotei.
Ştia că acest tunel îl conducea spre o moarte aproape sigură şi-i era
greu să meargă mai repede, oricât s-ar fi silit. Măcar acum avea timp
să se pregătească, şi-şi ocupase mintea cu amintiri. Se gândise la Elena,
dojenindu-se pentru egoismul său şi cerându-i iertare. Îşi amintise cu
o tristeţe luminoasă ziua aceea magică de pe strada Tverskaia sub
ploaia uşoară de vară. Regretase că nu făcuse nişte aranjamente în
privinţa ziarelor sale înainte să plece. Se pregătise să moară, să fie
sfâşiat de monştri, devorat de şobolani uriaşi, otrăvit de gaze toxice…
Ce alte explicaţii existau pentru faptul că Tulskaia devenise o gaură
neagră care absorbea totul şi nu restituia nimic?
Şi acum, apropiindu-se de Tulskaia şi auzind o voce normală,
omenească, nu ştiu ce să creadă. Oare fusese ocupată pur şi simplu?
Dar cine putea să spulbere câteva detaşamente înarmate din
Sevastopolskaia şi să extermine toţi vagabonzii care soseau în staţie,
fără să cruţe măcar femeile şi bătrânii?
— Treizeci de paşi înainte! rosti vocea aceea distantă.
Suna incredibil de familiar, atât de familiar, încât, dacă ar fi avut timp,
Homer l-ar fi putut identifica pe posesorul ei. Putea fi unul dintre
sevastopoliţi?
Cu Kalaşnikovul în braţe, Hunter începu să numere supus paşii: pentru
treizeci de paşi de-ai brigadierului, bătrânul făcu cincizeci. Desluşea
vag în faţa lui o baricadă ce părea să fi fost asamblată la repezeală din
toate obiectele la îndemână. Şi, cine ştie de ce, apărătorii ei nu aveau
proiectoare.
— Stingeţi lanternele! comandă cineva dindărătul baricadei. Unul
dintre voi să facă încă douăzeci de paşi.
Hunter apăsă pe întrerupătorul lanternei şi înaintă. Rămas din nou
singur, Homer nu îndrăzni să nu dea ascultare vocii. În întunericul ce
se lăsase brusc, se ghemui pe o traversă, cât mai departe posi bil, găsi
peretele pe pipăite şi se făcu una cu el.
Când ajunseră la distanţa convenită, paşii brigadierului amuţiră.
Homer auzi glasuri: cineva îl interoga pe Hunter cu o voce nedesluşită,
iar acesta răspundea scurt şi răstit. Atmosfera se încingea: vocile
încordate, dar stăpânite făcură loc insultelor şi ameninţărilor. Hunter

— 598 —
părea să le ceară ceva paznicilor nevăzuţi, iar ei refuzau să i se supună.
Acum ţipau unii la alţii aproape din răsputeri şi Homer se aştepta ca,
dintr-o clipă într-alta, să poată desluşi cuvintele. Dar nu auzi limpede
decât un singur cuvânt, cel din urmă:
— Judecată!
Şi cearta fu întreruptă de ţăcănitul sacadat al armei automate, urmată
de huruitul unei mitraliere Peceneg din dotarea armatei, care scuipă o
rafală în direcţia lui Homer. Bătrânul se aruncă la podea, acţionând
piedica armei, fără să ştie dacă şi în cine ar fi trebuit să tragă. Dar totul
se termină înainte să apuce să ochească.
În pauzele scurte dintre rafalele de armă din adâncurile tunelului
răsună un scrâşnet prelung pe care Homer n-ar fi putut niciodată să-l
ia drept altceva. Sunetul unei uşi ermetice închizându-se.
Confirmându-i bănuiala, o lespede de oţel de câteva tone coborî brusc
în şanţul din faţa lui, retezând ţipetele şi zgomotul împuşcăturilor,
închizând unicul drum către restul metroului.
Ucigând cea din urmă speranţă a Sevastopolskaiei.

— 599 —
 Capitolul 6
De cealaltă parte

O clipă mai târziu Homer era gata să creadă că-şi imaginase totul:
contururile amorfe ale baricadei de la capătul tunelului şi vocea aceea
ce păruse atât de familiară, distorsionată de vechiul megafon. Sunetele
pieriseră odată cu lumina şi acum se simţea ca un condamnat la moarte
cu sacul pe cap, pregătit de execuţie. În întunericul impenetrabil şi în
liniştea bruscă părea să fi dispărut lumea însăşi. Homer îşi pipăi faţa
încercând să se convingă că nu se dizolvase în bezna cosmică.
Apoi îşi veni în fire, bâjbâi în jur după lanternă şi îndreptă raza ei
tremurătoare către bătălia invizibilă ce avusese loc cu numai câteva
minute mai înainte. Tunelul se sfârşea brusc la treizeci de metri de
locul unde aşteptase să se termine cearta, retezat de un imens oblon
de oţel care îl umplea de sus până jos şi de la stânga la dreapta, ca lama
căzută a unei ghilotine.
Auzul nu-l înşelase: cineva chiar activase uşa ermetică. Deşi Homer
ştiuse despre ea, nu crezuse că mai era în uz. Iată însă că mai era.
— 600 —
Cu ochii slăbiţi de atâta hârţogăraie, nu zări imediat silueta umană
lipită de peretele metalic. Dădu îndărăt, ţinând arma automată
înaintea lui şi zicându-şi că trebuia să fie vreunul dintre oamenii „de
pe cealaltă parte”, rămas pe dinafară, dar pe urmă o recunoscu: era
Hunter.
Brigadierul nu se mişca. Cu transpiraţia şiroindu-i pe trup, bătrânul
şchiopătă spre el, aşteptându-se să vadă dâre de sânge pe metalul
ruginit. Dar nu era niciuna. Deşi în el se trăsese din plin cu mitraliera
în mijlocul unui tunel gol, Hunter nu era rănit. Îşi lipise de metal
urechea mutilată, ascultând sunete pe care numai el le putea auzi.
— Ce s-a întâmplat? întrebă precaut Homer în timp ce se apropia.
Brigadierul nici nu-l băgă în seamă. Şoptea ceva, dar îşi şoptea sieşi,
repetând cuvinte rostite de cineva care era dincolo, în spatele uşii
blocate. Trecură câteva minute înainte să se desprindă de peretele de
metal şi să se răsucească spre Homer.
— Ne întoarcem.
— Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Homer.
— Aici sunt bandiţi. Ne trebuie întăriri.
— Bandiţi? exclamă uluit bătrânul. Dar mi s-a părut că aud…
— Tulskaia a căzut în mâinile duşmanului. Trebuie s-o reocupăm. Ne
trebuie aruncătoare de flăcări.
— Aruncătoare de flăcări? De ce? întrebă Homer năucit de-a binelea.
— Ca să fim siguri. Ne întoarcem.
Hunter se răsuci pe călcâie şi porni de unde venise.
Înainte să-l urmeze, bătrânul inspectă cu atenţie uşa ermetică, ba chiar
îşi apăsă urechea de metalul rece sperând că va auzi vreun crâmpei de
conversaţie. Tăcere…
Homer îşi dădu seama că nu-l crede pe brigadier. Oricine o fi fost
duşmanul care ocupase staţia, comportamentul lui Hunter era
inexplicabil. De ce să recurgă cineva la uşile ermetice ca să se apere de
doi inşi? Ce fel de bandiţi erau aceia care se angajau în negocieri cu
oameni înarmaţi la postul de pază al frontierei, în loc să-i ciuruiască cu
gloanţe de cum îi văzuseră apropiindu-se?
Şi, la urma urmei, ce însemna cuvântul acela sinistru rostit de paznicii
misterioşi: „Judecată”?

— 601 —
Nimic nu-i mai de preţ ca viaţa unui om, spunea tatăl Saşei. Şi pentru
el acestea nu erau cuvinte goale, truisme fără sens. Dar existase o
vreme când nu gândise aşa. În fond nu degeaba devenise cel mai tânăr
comandant militar de pe întreaga linie.
La douăzeci de ani nu iei moartea şi omorul foarte în serios, iar viaţa
însăşi ţi se pare un joc pe care poţi să-l începi de la zero orice ţi s-ar
întâmpla. Nu e o coincidenţă că armatele lumii au fost întotdeauna
alcătuite din tineri care mai ieri erau şcolari. Şi toţi aceşti tineri ce se
jucau de-a războiul erau comandaţi de cineva care putea privi miile de
oameni ce luptau şi erau ucişi ca pe nişte săgeţi albastre şi roşii pe o
hartă, cineva care putea lua decizia de a sacrifica o companie sau un
regiment fără să se gândească la picioarele sfârtecate, la intestinele
revărsate sau la craniile sfărâmate.
Fusese o vreme când şi tatăl ei nutrise dispreţ faţă de duşmani, ba chiar
şi faţă de propria-i soartă, când îi uimise pe toţi prin disponibilitatea
de a accepta misiuni care-l puteau costa viaţa. Dar nu era imprudent şi
acţiunile lui erau întotdeauna precis calculate. Inteligent şi
perseverent, era în acelaşi timp indiferent faţă de viaţă, nu i se părea
reală, nu se gândea la consecinţe şi conştiinţa nu-l împovăra. Nu, nu
trăgea în femei şi copii, dar executa personal dezertorii şi era mereu
primul care lua cu asalt cuiburile mitraliorilor. Mai era şi aproape
insensibil la durere. Practic i se rupea de toate. Asta până o cunoscuse
pe mama Saşei.
Ea îl prinsese în cârlig pe bărbatul atât de obişnuit cu victoria
mulţumită indiferenţei ei. Unica lui slăbiciune, vanitatea, care-l făcuse
să se repeadă asupra mitralierelor, îl determină să lanseze un nou asalt
disperat, care deveni pe neaşteptate un asediu de durată.
Până atunci nu mai fusese silit să facă eforturi speciale ca să fie iubit:
femeile i se aruncau de bunăvoie la picioare. Corupt de uşurinţa cu care
îi cedau, se sătura de cea mai nouă iubită înainte să apuce să se
îndrăgostească de ea, pierzându-şi interesul faţă de cucerirea sa după
cea dintâi noapte. Asiduitatea şi faima lui le orbeau pe fete şi puţine
încercaseră să aplice eterna strategie de a face un bărbat să aştepte
până îl cunoşteau mai bine.
Dar ei i se părea plicticos. Nu o impresionau decoraţiile şi titlurile lui,
triumfurile lui în luptă şi în dragoste. Nu-i întorcea privirile, iar la

— 602 —
glumele lui clătina din cap. Şi el începu să abordeze cucerirea acestei
tinere ca pe o provocare, una mai serioasă decât anexarea staţiilor
vecine.
Ea ar fi trebuit să fie încă o crestătură pe răbojul lui, dar în curând îşi
dădu seama că şansa de a deveni intimi se îndepărta, pierzându-şi
totodată din importanţă. Atitudinea fetei transforma o oră petrecută
în compania ei într-o realizare, iar ea nu mergea atât de departe decât
ca să-l mai chinuie puţin. Punea sub semnul întrebării realizările lui şi-
i lua peste picior principiile. Îl dojenea spunându-i că e lipsit de inimă.
Îi zdruncina încrederea în puterea şi ţelurile sale.
El i le suportă pe toate. Ba mai mult, îi făcură plăcere. Ea îl silea să
reflecteze asupra lucrurilor, să ezite când lua decizii. Experimentă
sentimente noi: neajutorare, fiindcă nu ştia cum să se apropie de fata
asta, regret pentru fiecare minut pe care nu-l petrecea cu ea şi chiar
frică, frica de a nu o pierde fără ca măcar s-o fi câştigat. Iubire. Şi ea îl
răsplăti cu un semn. Cu un inel de argint.
În cele din urmă, când el nu mai ştia ce s-ar face fără ea, fata îi cedă.
Un an mai târziu se născu Saşa, ceea ce însemna că acum erau două
vieţi pe care nu le mai putea trata cu nepăsare, iar el însuşi nu mai avea
dreptul să se lase ucis. Când ai numai douăzeci şi cinci de ani şi
comanzi cea mai puternică armată din regiunea observabilă a lumii, e
greu să nu simţi că ordinele tale pot face lumea însăşi să-şi înceteze
mersul. Nu e nevoie de o putere supranaturală ca să iei vieţile
oamenilor, dar nimeni nu a fost dăruit cu puterea de a le reda viaţa
celor morţi.
Înţelese acest adevăr crud când soţia îi muri de tuberculoză fără ca el
să poată s-o salveze. După asta ceva se frânse înăuntrul lui. Pe atunci
Saşa nu avea decât patru ani, dar şi-o amintea foarte bine pe mama ei.
Şi îşi amintea golul cumplit, negru ca bezna tunelurilor, pe care aceasta
îl lăsase în urmă. Un abis – apropierea morţii – se deschisese în lumea
ei micuţă şi de atunci ea privise adesea în el. Marginile abisului se
închiseseră cu greu. Trecuseră doi sau trei ani până când Saşa încetase
să-şi mai strige mama în somn.
Tatăl ei o mai chema uneori, chiar şi acum.

— 603 —
Poate că Homer abordase problema greşit. Dacă eroul poemului său
refuza să se lase scos la iveală, poate trebuia să înceapă cu viitoarea lui
iubită? Să-l ispitească afară din bârlog cu frumuseţea şi prospeţimea
ei?
Dacă Homer ar fi început prin a descrie discret farmecele ei, poate că
eroul ar fi ieşit din inexistenţă ca s-o întâlnească. Pentru ca dragostea
lor să fie perfectă, el ar fi trebuit să fie jumătatea ei ideală, ceea ce
însemna că trebuia să apară în povestire complet şi clar definit. Liniile
şi contururile lor, gândurile însele trebuiau să se îmbine la fel de precis
ca fragmentele vitraliului acum sfărâmat din Novoslobodskaia. În fond
fuseseră cândva un întreg, deci destinul lor era să se reîntâlnească.
Homer nu vedea ce-i greşit dacă-şi însuşea această linie eficientă de
acţiune din clasicii de mult duşi. Dar, deşi soluţia părea simplă,
problemele persistau: să transformi cerneala şi hârtia într-o fată în
carne şi oase se putea dovedi o sarcină peste puterile lui Homer. Şi
probabil că nici despre sentimente nu mai putea scrie convingător.
Actuala lui relaţie cu Elena era plină de tandreţea specifică bătrâneţii,
dar se întâlniseră prea târziu ca să abandoneze complet iubirii,
uitându-şi trecutul. La vârsta lor oamenii se străduiesc să-şi aline
singurătatea, nu să-şi potolească pasiunile.
Unica iubire adevărată a lui Nikolai Ivanovici era îngropată la
suprafaţă. În deceniile ce trecuseră de atunci toate trăsăturile ei, cu o
excepţie, se şterseseră şi n-ar fi putut să o mai descrie. Şi în tot cazul
relaţia lor nu avusese nimic eroic.
În ziua în care dezastrul nuclear lovise Moscova, lui Nikolai i se oferise
şansa de a deveni mecanic, înlocuindu-l pe bătrânul Serov care ieşise
la pensie. Salariul avea să i se dubleze şi chiar îi dăduseră câteva zile
libere înainte să-şi preia noul post. Îşi sunase soţia, care spusese că o
să facă prăjitură cu mere şi care apoi plecase să cumpere şampanie,
luând şi copiii cu ea.
Dar el trebuia să-şi termine tura.
Nikolai Ivanovici urcase în cabina locomotivei ca viitorul ei stăpân, ca
un bărbat proaspăt căsătorit aflat la începutul unui tunel ce ducea
către un viitor strălucit şi miraculos. În următoarea jumătate de oră
îmbătrânise cu douăzeci de ani, ajungând în staţia finală cu inima
frântă, un om care nu mai avea nimic şi pe nimeni. Poate de aceea, ori

— 604 —
de câte ori descoperea un tren care supravieţuise prin cine ştie ce
miracol, era copleşit de dorinţa de a-şi ocupa locul cuvenit pe scaunul
conductorului, de a mângâia tabloul de comandă cu o mână de stăpân
şi de a privi prin parbriz dantelăria ţevilor tunelului. De a -şi imagina
că trenul putea fi pus în mişcare.
Că se putea întoarce în timp.

Nu încăpea îndoială că brigadierul chiar putea crea în jurul lui un câmp

protector ce abătea orice pericol, indiferent de natura sa. Mai mult de-
atât, părea s-o ştie şi el. Călătoria de întoarcere la Nagornaia le luă mai
puţin de o oră. Linia nu le opuse nicio rezistenţă.
Homer simţise întotdeauna că cercetaşii şi cărăuşii dinspre
Sevastopolskaia şi toţi oamenii obişnuiţi care-şi găseau curajul să se
avânte în tuneluri erau nişte corpi străini în trupul metroului, microbi
care-i pătrunseseră în sistemul circulator. În clipa în care păşeau
dincolo de graniţele staţiei aerul din jurul lor se irita şi se inflama,
realitatea se fractura şi brusc toate creaturile imposibile pe care
metroul le mobiliza împotriva oamenilor apăreau ca de nicăieri.
Dar Hunter nu era un corp străin în întinderea întunecată a tunelului,
aşa că nu declanşa resentimentele Leviatanului când călătorea prin
vasele lui sanguine. Uneori îşi stingea lanterna, devenind una cu
întunericul ce umplea tunelul, şi părea să se lase purtat de curenţi
invizibili care-l făceau să înainteze de două ori mai iute. Străduindu-se
din răsputeri să ţină pasul cu brigadierul, Homer striga după el şi
atunci Hunter îşi venea în fire, se oprea şi îl aştepta.
La întoarcere li se permise chiar să treacă prin Nagornaia fără
probleme. Vaporii tulburi se împrăştiaseră şi staţia dormea. Acum îi
vedeau fiecare centimetru şi era imposibil să-ţi imaginezi unde s-ar fi
putut ascunde uriaşii aceia spectrali. Era numai o staţie abandonată ca
multe altele: cruste de sare pe tavanul jilav, o saltea moale şi pufoasă
de praf ce acoperea tot peronul, obscenităţi mâzgălite cu cărbune pe
pereţii afumaţi. Apoi însă îţi atrăgeau atenţia celelalte detalii:
zgârieturi stranii rămase pe podea în urma unui dans frenetic şi
disperat, pete roşii-cafenii pe coloane, lumini de plafon ce păreau
zgâriate şi tocite ca şi cum cineva se frecase apăsat de ele. Nagornaia

— 605 —
străfulgeră pe lângă ei şi îşi continuară goana. Homer simţea că atâta
timp cât ţinea pasul cu brigadierul era adăpostit şi el în interiorul unui
glob magic care-l făcea invulnerabil. Se minuna de sine: de unde găsise
energie pentru acest marş lung forţat?
Dar răsuflarea tăiată nu-i mai permitea să facă şi conversaţie. Şi oricum
Hunter nu mai binevoia să-i răspundă la întrebări. Pentru a suta oară
în acea zi lungă, Homer se întrebă de ce avusese nevoie de el
brigadierul cel taciturn şi nemilos, dacă îşi petrecea tot timpul
străduindu-se să uite de prezenţa sa.
Duhoarea staţiei Nahimovski Prospekt îi înconjură pe furiş. Era o staţie
pe care Homer ar fi străbătut-o cât mai repede cu putinţă, însă
brigadierul încetini. În ciuda măştii de gaze, bătrânul mai că fu copleşit
de duhoare, dar Hunter o adulmecă de parcă putea distinge anumite
note specifice în buchetul de mirosuri apăsătoare, sufocante.
De data asta mâncătorii de cadavre se împrăştiară respectuoşi la
vederea lor, abandonând oasele pe jumătate roase şi lepădând fâşiile
de carne din gură. Hunter înaintă până în centrul peronului şi se
apropie de o movilă joasă, scufundându-se până la jumătatea coapselor
în carne putredă. Studie îndelung şi fără grabă staţia, apoi, în
continuare nesatisfăcut, renunţă la bănuielile sale şi îşi continuă
drumul fără să fi găsit ceea ce căuta.
Dar Homer găsi.
Alunecând şi căzând în patru labe, sperie un tânăr mâncător de
cadavre care sfâşia o vestă antiglonţ. Zărind casca specifică armatei
Sevastopolskaiei care se rostogolise într-o parte, Homer se pomeni
orbit de condensul care-i acoperise lentilele măştii de gaz pe
dinăuntru.
Stăpânindu-şi impulsul de a voma, se târî către mormanele de oase şi
scotoci prin ele sperând că va găsi plăcuţele de identitate ale soldatului.
În schimb zări un carneţel mânjit din belşug cu sânge închegat. Acesta
se deschise imediat la ultima pagină, unde scria: Nu luaţi staţia cu
asalt, fie ce-o fi.

Tatăl ei o dezvăţase să plângă încă de când era copilă, dar Saşa nu putea
avea altă reacţie în faţa acestei lovituri a sorţii. Ca însufleţite de o

— 606 —
voinţă proprie, lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji şi din piept îi
ieşi un geamăt strident, disperat. Îşi dăduse seama pe loc ce se
întâmplase, însă avu nevoie de câteva ore ca să se împace cu ideea.
Oare o strigase? Încercase să-i spună ceva important înainte de a muri?
Nu reuşea să-şi amintească exact când se cufundase într-un somn
adânc şi nu era complet convinsă că acum era trează. În fond putea
exista o lume în care tatăl ei nu murise, nu? În care ea nu-l omorâse cu
slăbiciunea şi egoismul ei.
Saşa ţinu mâna tatălui său – deja rece, dar încă moale – într-ale ei, de
parcă încerca s-o încălzească, de parcă încerca să-l convingă, pe el şi
pe ea însăşi, că vor găsi o maşină, vor urca la suprafaţă, vor sui în ea şi
vor pleca. Şi el va râde ca în ziua în care adusese acasă aparatul ăla de
radio cu CD-uri cu muzică.
Mai întâi, tatăl ei stătu rezemat de coloană, cu bărbia în piept. Ai fi
putut crede că moţăia. Apoi însă trupul său începu să alunece l ent în
băltoaca de sânge coagulat, ca şi cum obosise să pretindă că-i viu şi nu
mai voia s-o inducă pe Saşa în eroare.
Ridurile care-i brăzdau în permanenţă faţa aproape dispăruseră.
Ea îi lăsă mâna, îl ajută să se întindă mai confortabil şi -l acoperi
complet cu o pătură zdrenţuită. Nu-i putea oferi o altfel de
îngropăciune. I-ar fi plăcut să-l ducă la suprafaţă şi să-l lase întins
acolo, cu ochii la cerul care, într-o zi, avea să fie din nou curat şi
luminos. Dar, cu mult înainte ca asta să se întâmple, trupul lui ar fi
devenit hrană pentru fiarele mereu flămânde ce hălăduiau deasupra.
Aici, în staţia lor, n-avea să-l atingă nimeni. Dinspre ucigaşele tuneluri
sudice nu venea niciun pericol, acolo nu puteau supravieţui decât
gândacii înaripaţi. Şi către nord tunelul era întrerupt de un pod ruginit
şi pe jumătate prăbuşit, cu o singură linie intactă.
De cealaltă parte a podului erau oameni, dar niciunul n-ar fi visat să-l
traverseze numai aşa, de curiozitate. Toţi ştiau ce se afla de cealaltă
parte: o staţie ca un avanpost la marginea sălbăticiei pârjolite şi cei doi
exilaţi ce trăiau în ea.
Tatăl ei nu ar fi lăsat-o să stea aici singură şi oricum n-avea rost. Dar
Saşa ştia că, indiferent cât de departe avea să fugă sau cât de disperate
i-ar fi fost eforturile de a părăsi camera de tortură la care fusese
condamnată, nu avea să fie niciodată complet liberă.

— 607 —
— Tată, iartă-mă, te rog, suspină ea ştiind că nu ar fi putut merita
niciodată iertarea lui.
Saşa îi scoase inelul de argint de pe deget şi-l vârî în buzunarul
salopetei ei. Luă cuşca în care şobolanul stătea tăcut şi porni către
nord, lăsând în urma ei o dâră de paşi însângeraţi pe granit. Când
coborî pe şine ca să pătrundă în tunel, în staţia pustie, care era acum o
corabie funerară, se ivi un semn neobişnuit. O limbă lungă de foc ieşi
din gura tunelului opus, întinzându-se către trupul părintelui ei, dar
nu reuşi să-l ajungă şi se retrase înapoi în adâncurile întunecate,
admiţând fără chef că tatăl Saşei avea dreptul să fie lăsat în pace.

— Se întorc! Se întorc!
Istomin îndepărtă receptorul de ureche şi-l privi bănuitor de parcă era
o fiinţă vie care spunea o poveste de adormit copiii.
— Cine se întoarce?
Denis Mihailovici sări de pe scaun vărsându-şi ceaiul care îi lăsă o pată
stânjenitoare pe pantaloni. Înjură ceaiul şi îşi repetă întrebarea.
— Cine se întoarce? repetă maşinal Istomin în receptor.
— Brigadierul şi Homer, cârâi receptorul. Ahmed a fost ucis.
Vladimir Ivanovici îşi tamponă chelia cu batista şi îşi şterse tâmpla pe
sub banda de cauciuc ce-i ţinea peste ochi peticul de pirat. Să anunţe
rudele de moartea soldaţilor era una dintre responsabilităţile sale. Fără
să aştepte ca operatorul să schimbe linia îşi scoase capul pe uşă şi -i
strigă plutonierului:
— Adu-i pe amândoi la mine! Şi zi-le ordonanţelor să pună masa!
Traversă biroul, îndreptă fotografiile de pe pereţi, şopti ceva când
ajunse în dreptul hărţii şi se răsuci către Denis Mihailovici care stătea
cu braţele încrucişate şi zâmbea cu gura până la urechi.
— Volodea, eşti ca o fată înainte să se ducă la întâlnire, chicoti
colonelul.
— Văd că şi tu eşti entuziasmat, i-o tăie comandantul indicând
pantalonii uzi ai colonelului.
— De ce să-mi fac griji? Am totul pregătit. Două unităţi de asalt, care
pot fi mobilizate în douăzeci şi patru de ore.
Denis Mihailovici mângâie cu afecţiune bereta albastră de pe birou,

— 608 —
apoi o luă şi şi-o puse pe cap ca să-şi dea un aer mai oficial.
La recepţie se auzi zgomot de paşi grăbiţi, zăngănit de cuţite şi
furculiţe şi o ordonanţă se ivi în uşa întredeschisă ţinând o sticlă
îmbrobonată cu alcool. Istomin o alungă fluturând din mână – mai
târziu! mai târziu! Apoi auzi bubuitul unei voci cunoscute, uşa zbură
în lături şi o siluetă masivă îi umplu cadrul. În spatele brigadierului se
afla bătrânul povestitor pe care, nu se ştie de ce, acesta îl târâse după
el.
— Bine aţi revenit! zise Istomin aşezându-se pe scaun, apoi ridicându-
se şi aşezându-se din nou.
— Ce se-ntâmplă acolo? izbucni colonelul.
Brigadierul îşi mută de la unul la altul privirea întunecată şi grea, apoi
îi răspunse comandantului staţiei:
— Tulskaia a fost ocupată de nomazi. I-au omorât pe toţi.
— Şi pe ai noştri? întrebă Denis Mihailovici ridicând din sprâncenele
lui stufoase.
— Din câte ştiu eu, da. Am ajuns numai până la intrarea în staţie, a
avut loc o încăierare şi au etanşat-o.
— Au închis uşa ermetică? zise Istomin ridicându-se pe jumătate şi
încleştându-şi degetele pe marginea biroului. Şi-acum ce facem?
— Îi luăm cu asalt, răspunseră simultan brigadierul şi colonelul.
— Nu putem să-i luăm cu asalt! răsună brusc din oficiu vocea lui
Homer.

Nu putea decât să aştepte momentul convenit. Dacă nu greşise ziua,

nu mai era mult şi drezina avea să se ivească din întunericul umed al
nopţii. Fiecare minut în plus petrecut aici, pe marginea prăpastiei,
unde tunelul se ivea din pământ ca o venă dintr-o încheietură tăiată, o
costa un an din viaţă. Dar nu putea decât să aştepte. La celălalt capăt
al podului interminabil ar fi dat peste o uşă ermetică încuiată care nu
se descuia decât pe dinăuntru, o dată pe săptămână, în ziua târgului.
Azi Saşa nu avea nimic de vândut şi trebuia să cumpere mai mult ca
oricând. Dar nu-i păsa ce anume i-ar fi putut cere bărbaţii de pe
drezină ca s-o lase să revină în lumea celor vii. Indiferenţa tatălui ei în
faţa morţii i se transmisese şi ei.

— 609 —
Cândva Saşa visase că într-o bună zi va merge împreună cu tatăl ei într-
o altă staţie, un loc unde să fie înconjurată de oameni, să -şi facă
prieteni, să cunoască pe cineva special… Cândva îşi întrebase tatăl cum
fusese tinereţea lui, nu numai fiindcă dorea să-şi reviziteze propria
copilărie lipsită de nori, ci pentru că în secret se imagina în locul
mamei sale, punând un tânăr frumos cu trăsături mereu schimbătoare
în locul tatălui şi imaginându-şi pe bâjbâite cum era dragostea. Se
temea că nu va reuşi să-şi găsească nimic în comun cu ceilalţi oameni,
dacă într-adevăr ar fi revenit în metrou. Despre ce să discute cu ei?
Dar nu mai era decât o chestiune de ore sau poate minute până la
sosirea transportului, şi ei nici că-i păsa de ceilalţi – fie ei bărbaţi sau
femei – şi chiar şi gândul revenirii printre oameni i se părea o trădare
la adresa tatei. N-ar fi şovăit nicio clipă să-şi petreacă tot restul vieţii
în staţia lor dacă asta l-ar fi salvat.
Ciotul de lumânare adăpostit într-un borcan pâlpâi gata să-şi dea
duhul şi ea transferă flacăra pe un alt fitil. Într-una dintre expediţiile
lui la suprafaţă, tata găsise o ladă întreagă de lumânări de ceară şi Saşa
avea tot timpul câteva în buzunarele salopetei ei. I-ar fi plăcut să
creadă că trupurile lor erau ca lumânările şi că o mică părticică din
tatăl ei îi fusese transferată după ce lumina lui se stinsese.
Oare oamenii de pe drezină aveau să vadă semnalul ei în ceaţă? Până
acum ghicise de fiecare dată momentul, aşa că nu trebuise să stea afară
mai mult decât trebuia. Tata îi interzisese şi guşa lui umflată era un
avertisment suficient. Pe marginea povârnişului, Saşa se simţea de
obicei neliniştită ca un şoarece prins în cursă, privind nervoasă în jur
şi îndrăznind arareori să se apropie de marginea podului şi să
contemple râul negru ce curgea pe dedesubt.
Dar avea prea mult timp. Strângându-se în sine înfiorată de vântul
umed şi rece al toamnei, Saşa înaintă câţiva paşi şi zări printre copacii
scheletici vârfurile ruinate ale blocurilor-turn. Ceva imens făcu să
plescăie apa vâscoasă şi uleioasă a râului şi în depărtare monştri fără
chipuri gemură cu voci aproape omeneşti.
Apoi văicărelii lor i se adăugă un scârţâit plângăreţ, slab.
Saşa sări în picioare, ridicând lampa cât mai sus, şi de dincolo de pod i
se răspunse cu o rază jucăuşă de lumină. O drezină veche şi rablagită
înainta către ea, abia croindu-şi drum prin pâcla albă şi deasă,

— 610 —
spintecând noaptea cu raza prăpădită a farului frontal şi alegându-şi
cărarea. Fata se trase îndărăt. Nu era drezina obi şnuită. Înainta cu
smucituri chinuite şi fiecare răsucire a roţilor ei îl costa mari eforturi
pe bărbatul care acţiona manetele.
În cele din urmă opri brusc la zece paşi de Saşa, şi un ins înalt şi gras,
înfăşurat într-o foaie de cort, sări jos pe dalele de piatră. Reflexii
luminoase dansau drăceşte în lentilele măştii lui de gaz, ascunzându-i
ochii. Într-o mână bărbatul strângea un Kalaşnikov demodat cu pat de
lemn, din dotarea armatei.
— Vreau să plec de aici, îl anunţă Saşa împingându-şi bărbia înainte.
— Să pleci, o maimuţări sperietoarea cu foaie de cort, tărăgănând
cuvintele din surprindere sau în bătaie de joc. Şi ce-ai de vânzare?
— Nu mi-a mai rămas nimic, zise ea privind fix în orbitele acelea
incandescente montate în fier.
— Toţi au ceva ce poate fi luat, mai ales femeile, mârâi bărbatul, apoi
adăugă: Şi pe taică-tu îl laşi aici?
— Nu mi-a mai rămas nimic, repetă Saşa coborându-şi privirea.
— Deci pân’ la urmă a dat ortul popii! zise masca pe un ton uşurat, dar
şi dezamăgit. Şi bine-a făcut. Altfel ar fi tare supărat acum.
Ţeava armei automate se strecură pe sub una dintre bretelele Saşei,
trăgând-o lent în jos.
— Să nu-ndrăzneşti! strigă ea răguşit, smucindu-se îndărăt.
Borcanul cu lumânarea căzu, se sparse lovindu-se de şine şi bezna
înghiţi imediat flacăra.
Sperietoarea o privea indiferentă cu lentilele ei negre, moarte.
— Nimeni nu se-ntoarce de-aici? Nu pricepi? Trupul tău nu face nici
cât costul călătoriei mele într-o singură direcţie. Hai să zicem că-l
accept ca plată pentru datoriile tatălui tău.
Puşca automată se răsuci în mâinile lui, cu patul înainte, şi o lovi în
tâmplă stingându-i lumina conştiinţei.

După Nahimovski Prospekt, Hunter îl ţinuse pe Homer aproape şi

bătrânul nu avusese şansa să examineze carneţelul. Dintr-odată
brigadierul devenise atent şi respectuos: nu numai că încerca să nu o
ia prea mult înaintea însoţitorului său, ci chiar îşi potrivea pasul după

— 611 —
el, deşi asta îl silea să meargă mai încet. De două ori se opri ca şi cum
voia să vadă dacă nu-i urmărea cineva. Dar, întorcând îndărăt raza
lanternei sale, o plimba de fiecare dată peste chipul lui Homer,
făcându-l pe bătrân să se simtă ca într-o cameră de interogatoriu.
Înjura şi clipea, încercând să-şi recapete echilibrul, iar în tot acest timp
simţea privirea ageră a brigadierului plimbându-se pe trupul lui,
sondându-l, căutând ceea ce găsise la Prospekt. Ce prostie! Hunter nu
avea cum să-l fi văzut, în clipa aceea se afla prea departe. Probabil că
simţise pur şi simplu schimbarea dispoziţiei lui Homer şi-l bănuia că
pune ceva la cale. Dar ori de câte ori li se întâlneau privirile, pe bătrân
îl treceau transpiraţiile. Puţinul pe care apucase să-l citească în
carneţel era suficient ca să-l facă să se îndoiască de brigadier.
Era un jurnal.
Unele pagini erau lipite laolaltă cu sânge uscat şi Homer nu le atinsese:
se temea să nu le rupă cu degetele lui ţepene, încordate. Însemnările
de pe primele pagini erau incoerente. Autorul nu părea să-şi controleze
mâna care scria şi gândurile îi goneau aşa de iute, că nu putea ţine
pasul cu ele.
Am traversat Nagornaia fără pierderi, scria jurnalul şi imediat sărea la
altceva: În Tulskaia e haos. Nu avem cum să ne continuăm drumul prin
metrou, Hansa îl blochează. Nu ne putem întoarce acasă.
Homer mai frunzărise puţin, privindu-l cu coada ochiului pe
brigadierul care coborâse de pe movila de cadavre şi se apropia de el.
Bătrânul îşi dăduse seama că jurnalul nu trebuia să cadă în mâinile lui
Hunter. Dar chiar înainte să îndese carnetul în rucsacul său, apucase
să citească: Am preluat controlul asupra staţiei şi am numit un
comandant… Şi imediat după asta: Cine va fi următorul care va muri?
Şi încă ceva: încadrată într-un dreptunghi deasupra întrebării era o
dată. Judecând după paginile încreţite ale carnetului, ai fi crezut că
întâmplările relatate în jurnal avuseseră loc cu cel puţin un deceniu în
urmă, dar cifrele arătau că de la scrierea lor trecuseră doar câteva zile.
Cu o agilitate de mult uitată, creierul ruginit al bătrânului asamblă
laolaltă piesele răzleţe de mozaic: călătorul misterios pe care îl văzuse
vagabondul din Nagatinskaia, vocea familiară a paznicului uşii
ermetice, cuvintele Nu ne putem întoarce acasă. Înaintea ochilor lui
începu să se contureze un tablou. Poate că paginile lipite între ele ar fi

— 612 —
putut explica toate celelalte întâmplări stranii?
Era însă absolut limpede că Tulskaia nu fusese capturată de bandiţi.
Acolo se petrecea ceva mult mai misterios şi mai complicat. Şi Hunter
petrecuse un sfert de oră interogând paznicii de la intrarea staţiei, aşa
că ştia asta la fel de bine ca Homer.
Şi tocmai de aceea Homer nu trebuia să-i arate carnetul.
Şi de aceea îndrăzni Homer să i se opună în mod deschis în biroul lui
Istomin.
— Nu putem face asta, zise el.
Hunter întoarse capul în direcţia lui Homer cu lentoarea cu care o navă
de război îşi orientează tunul principal asupra ţintei. Istomin îşi trase
scaunul în spate, apoi se hotărî să iasă de după birou. Colonelul schiţă
o grimasă ostenită.
— Nu putem să aruncăm în aer uşa ermetică, peste tot acolo
subteranul e plin de apă şi linia s-ar inunda imediat. Staţia Tulskaia se
ţine laolaltă pe bază de scuipat şi rugăciune, mereu se roagă să nu se
trezească cu vreo infiltraţie. Şi tunelul paralel, ştiţi şi voi… Au trecut
zece ani… continuă Homer.
— Şi ce vrei, să ciocănim şi să-i aşteptăm pe ei să deschidă? întrebă
Denis Mihailovici.
— Ei, mai e şi ruta ocolitoare, îi aminti Istomin.
Uluit de sugestie, colonelul începu să tuşească violent şi îşi acuză
superiorul că vrea să-i ucidă cei mai buni oameni. Şi atunci brigadierul
dădu lovitura de graţie.
— Trebuie să facem curăţenie în Tulskaia. Situaţia cere să-i
exterminăm pe toţi cei de acolo. Niciunul dintre oamenii voştri nu mai
e în viaţă. Au fost executaţi cu toţii. Dacă nu vreţi să mai suferiţi
pierderi, nu aveţi de luat decât o decizie. Ştiu despre ce vorbesc. Am
informaţii.
Ultimele cuvinte i se adresau în mod evident lui Homer. Îl făcură să se
simtă ca un căţeluş obraznic scuturat de ceafă ca să înveţe să se poarte.
— Păi de vreme ce tunelul e blocat pe partea noastră nu avem decât o
singură cale să pătrundem în Tulskaia, zise Istomin trăgându-se de
poalele tunicii. De cealaltă parte, prin Hansa. Dar nu putem să ducem
oameni înarmaţi pe acolo, deci nici nu se discută.
— Găsesc eu oameni, zise Hunter nepăsător şi colonelul tresări.

— 613 —
— Numai ca să ajungi în Hansa trebuie să traversezi două porţiuni de
tunel de pe linia Kahovskaia, cel puţin până la staţia Kaşirskaia.
— Şi ce-i cu asta? întrebă brigadierul încrucişându-şi braţele pe piept.
— În regiunea Kaşirskaiei radiaţia din sol dă aparatele peste cap, îi
explică colonelul. Un fragment de focos nuclear a căzut prin preajmă.
N-a explodat, dar e destul de rău şi aşa. Unul din doi oameni care
încasează o doză de radiaţii moare în mai puţin de o lună. Până şi
acum.
Se lăsă o tăcere de rău augur. Homer profită de răgaz ca să iniţieze o
retragere furişată – una tactică, fireşte – din biroul lui Istomin. În cele
din urmă Vladimir Ivanovici, temându-se pare-se că brigadierul cel
incontrolabil avea să demoleze de capul lui uşa ermetică a Tulskaiei,
mărturisi:
— Avem costume de protecţie. Dar numai două. Poţi să iei cel mai bun
soldat pe care-l ştii. Pe oricine. O să aşteptăm…
Îi aruncă o privire lui Denis Mihailovici.
— Ce altceva să facem?
— Hai să ne vedem cu flăcăii, oftă colonelul. O să discutăm cu ei şi o
să-ţi alegi un partener.
— Nu-i nevoie, zise Hunter clătinând din cap. Pe Homer îl vreau.

— 614 —
 Capitolul 7
Călătoria

Pe când drezina străbătea o porţiune lungă de tunel cu marcaje trasate

cu vopsea galbenă pe pereţi şi podea, conductorul nu se mai putu
preface că nu aude dozimetrul scoţând clinchete tot mai alarmante.
Puse mâna pe frână, mormăind pe un ton de scuză:
— Tovarăşe colonel, nu putem merge mai departe fără echipament de
protecţie.
— Hai să mai înaintăm o sută de metri, îi propuse cu blândeţe Denis
Mihailovici întorcându-se către el. Ca spor de risc o să fii scutit să faci
de gardă timp de o săptămână.
— Dar, tovarăşe colonel, asta e limita maximă, protestă plângăreţ
conductorul, fără să îndrăznească să reducă viteza.
— Opreşte! ordonă Hunter. De aici încolo mergem pe jos. Are
dreptate, nivelul radiaţiilor e prea mare.
Frânele scrâşniră, lanterna atârnată de cadru se legănă şi drezina opri.

— 615 —
Brigadierul şi bătrânul, care stăteau aşezaţi cu picioarele legănându-se
peste margine, coborâră pe şine. Costumele protectoare greoaie arătau
ca unele de scafandru la mare adâncime. Erau incredibil de scumpe şi
de rare: probabil că nu găseai mai mult de o duzină în tot metroul. Cele
două pe care le avea Sevastopolskaia nu fuseseră folosite aproape
deloc, aşteptând să vină momentul lor. Aceste adevărate armuri
puteau absorbi cele mai crunte radiaţii, dar transformau mersul într-o
treabă dificilă, cel puţin în cazul lui Homer.
Denis Mihailovici coborî din drezină şi-i însoţi timp de câteva minute,
discutând cu Hunter în fraze scurte, deliberat încifrate pentru ca
Homer să nu le poată înţelege şi interpreta.
— De unde o să-i iei? întrebă morocănos colonelul.
— O să mi-i dea. N-o să aibă de ales, răspunse Hunter cu privirea
aţintită înainte.
— Nu te mai aşteaptă de multă vreme. Pentru ei eşti mort. Eşti mort,
înţelegi?
Hunter se opri o clipă şi răspunse cu voce joasă, ca şi cum vorbea
singur, şi nu cu comandantul perimetrului:
— De-ar fi atât de simplu…
— Şi dezertarea din Ordin… asta înseamnă o soartă mai rea decât
moartea.
Fără să răspundă, brigadierul îşi ridică mâna, salutându-l pe colonel şi
totodată trasând în aer o ancoră imaginară. Denis Mihailovici înţelese
aluzia şi rămase în urmă pe doc, în timp ce brigadierul şi bătrânul se
desprinseră încet de ţărm, ca şi cum se luptau cu un curent potrivnic,
şi porniră în călătoria lor pe marea de întuneric.
Colonelul îşi coborî mâna de la tâmplă şi îi făcu semn conductorului
să pornească motorul. Se simţea dezolat, rămas fără nimeni căruia să -
i dea ultimatumuri şi fără inamici împotriva cărora să lupte. În calitate
de comandant militar al unei insule pierdute într-una dintre aceste
mări întunecate, tot ce-i rămânea era să spere că micuţa expediţie nu
avea să se piardă şi că într-o zi se va întoarce acasă din direcţia opusă,
demonstrând în felul ei, la scară redusă, că pământul chiar era rotund.
Ultimul post de gardă, aflat în tunelul de după Kahovskaia, era aproape
părăsit. De când ţinea minte bătrânul, nimeni nu atacase
Sevastopolskaia dinspre est.

— 616 —
Acum dâra aceea galbenă nu mai părea un semn împărţind nesfârşitul
intestin de beton în secţiuni arbitrare, ci un lift cosmic legând între ele
două planete aflate la sute de ani-lumină una de alta. Dincolo de ea,
suprafaţa nelocuibilă a Pământului era înlocuită imperceptibil de un
peisaj lunar mort şi aparenta asemănarea dintre ele era o înşelătorie.
Concentrându-se să pună un picior înaintea celuilalt cu cizmele lui
incredibil de grele şi ascultându-şi propria respiraţie chinuită, trecută
printr-un sistem complex de tuburi şi filtre, Homer îşi imagină că era
astronaut şi aterizase pe satelitul cine ştie cărei st ele îndepărtate.
Fantezia aceasta puerilă îl ajuta să îndure mai uşor greutatea
costumului – pe care şi-o putea explica prin forţa gravitaţională sporită
– şi gândul că, vreme de kilometri şi kilometri, ei doi aveau să fie
singurele fiinţe vii.
Toţi savanţii şi scriitorii ăia de SF-uri n-o nimeriseră deloc cu
predicţiile lor despre viitor, îşi zise bătrânul. Până în anul 2034 rasa
umană trebuia să fi devenit deja de mult stăpâna a jumătate din galaxie
sau măcar a sistemului solar. Lui Homer aşa i se promisese în copilărie.
Dar scriitorii de SF şi oamenii de ştiinţă porniseră cu toţii de la premisa
că omenirea era conştientă şi raţională… ca şi cum nu ar fi fost
compusă din câteva miliarde de inşi leneşi, frivoli şi uşor de distras, ci
ar fi fost un soi de stup dotat cu conştiinţă colectivă şi cu o voinţă
unitară. Ca şi cum, apucându-se să cucerească spaţiul, chiar şi-ar fi luat
treaba în serios în loc să o abandoneze la jumătatea drumului, când
jocul devenise plicticos, întorcându-şi atenţia către electronică şi de
aici către biotehnologie, fără rezultate impresionante în niciun
domeniu. Cu excepţia, poate, a fizicii nucleare.
Şi iată-l acum, un astronaut fără navă, o formă de viaţă neviabilă în
lipsa costumului de protecţie greoi, un extraterestru pe propria lui
planetă, explorând şi cucerind tunelurile de la Kahovskaia la
Kaşirskaia. El şi ceilalţi supravieţuitori puteau să dea uitării liniştiţi
orice ţel mai ambiţios.
Era straniu: aici, dincolo de marcajul galben, trupul lui gemea din
pricina greutăţii cu cincizeci la sută mai mari, dar sufletul îi plutea
imponderabil. Cu o zi în urmă, luându-şi rămas-bun de la Elena
înaintea expediţiei către Tulskaia, încă mai credea că va reveni. Dar
când Hunter îl desemnase tot pe el, alegându-l ca partener pentru a

— 617 —
doua oară la rând, bătrânul îşi dăduse seama că nu avea scăpare.
Rugăciunile sale de a fi pus la încercare şi a dobândi iluminarea
primiseră în sfârşit răspuns şi să încerce să dea îndărăt acum ar fi fost
o prostie şi o laşitate. Nu putea să trateze munca vieţii sale ca pe o
slujbă cu jumătate de normă. Era inutil să faci pe timidul cu destinul,
promiţând că te vei devota lucrării lui din toată inima, dar puţin mai
târziu, data viitoare poate… Era posibil să nu mai existe o dată viitoare
şi dacă nu se punea pe treabă acum ce viaţă avea să ducă după aceea?
Să-şi încheie zilele ca anonimul Nikolai Ivanovici, un ţicnit local, un
povestitor bătrân şi ştirb cu un zâmbet bizar? Dar ca să facă trecerea
de la o caricatură penibilă a lui Homer la adevăratul Homer, de la un
visător obsesiv la un făuritor de mituri, ca să se înalţe din cenuşă
renăscut, trebuia mai întâi să-şi ardă pe rug vechiul sine. Îşi dădu
seama că, dacă nu renunţa la îndoieli, dacă avea să continue să
tânjească după un cămin şi o femeie, dacă avea să se tot uite îndărăt,
în mod sigur avea să rateze ceva de o importanţă capitală ce-l aştepta
undeva, înainte. Trebuia să taie în carne vie.
N-avea să-i fie uşor să revină teafăr din această expediţie sau să revină
pur şi simplu. Şi deşi îi părea cumplit de rău de Elena, căreia mai întâi
nu-i venise să creadă că Homer apăruse în staţie viu şi nevătămat după
numai o zi şi care începuse să plângă când, nereuşind să-l determine
să se răzgândească, îl văzuse din nou plecând spre necunoscut, de data
asta nu-i făcuse nicio promisiune. Îmbrăţişând-o strâns, privise ceasul
peste umărul ei. Trebuia să plece. Homer ştia că nu era simplu să
amputezi zece ani de viaţă dintr-o singură lovitură şi că pierderea avea
să-i provoace dureri fantomă. Se aşteptase să simtă mereu nevoia de a
privi în jur, dar odată ce păşi peste marcajul acela gros şi galben avu
senzaţia că a murit şi că sufletul său se înălţa liber, lepădându-şi
ambele cochilii greoaie şi stângace. Evadase.
Pe Hunter costumul de protecţie nu părea să-l stânjenească deloc.
Croiala largă îi amplifica silueta musculoasă, de lup, transformându-l
într-un colos amorf fără să-i diminueze însă agilitatea. Ţinea pasul cu
tovarăşul lui care gâfâia, dar asta numai fiindcă după Nahimovski
Prospekt stătea cu ochii pe el.
După cele văzute la Nagatinskaia, Nagornaia şi Tulskaia lui Homer nu-
i fusese uşor să ia decizia de a continua să colinde prin tuneluri în

— 618 —
compania lui Hunter. Dar găsise argumente cu care să se convingă:
metamorfoza mult aşteptată ce preceda renaşterea sa începuse în timp
ce era cu brigadierul. Şi nu conta de ce anume îl târa Hunter din nou
după el, dacă voia să-l pună pe calea cea bună sau să-l folosească pe
post de provizii. Acum pentru Homer conta cel mai mult să nu scape
transformarea sa din gheare, să o folosească atât cât putea, să inventeze
poveşti şi să le scrie.
Şi mai era ceva. Când Hunter îi ceruse să-l însoţească, Homer avusese
senzaţia că brigadierul are nevoie de el în acelaşi fel. Nu ca să -l
călăuzească prin tuneluri şi să-l prevină asupra pericolelor. Poate că în
timp ce alimenta energiile bătrânului, brigadierul îi şi lua ceva, fără să-
i ceară voie. Dar de ce anume putea el să aibă trebuinţă?
Aparenta lipsă de emoţii a lui Hunter nu-l mai păcălea pe bătrân. Sub
chipul împietrit clocotea lavă, ţâşnind din când în când prin craterele
acelor ochi fumegânzi ce nu se închideau niciodată. Fierbea. Şi el se
afla în căutarea a ceva.
Hunter părea să se potrivească în rolul de erou al viitoarei sale cărţi. La
început Homer şovăise, apoi, după cele dintâi încercări, îl acceptase.
Dar caracterul brigadierului avea multe trăsături cum ar fi pasiunea de
a ucide, cuvintele pe care le lăsa nerostite, zgârcenia gesturilor sale,
care îl făceau pe bătrân să fie în gardă. Hunter era ca acei ucigaşi care
batjocoresc şi provoacă poliţiştii, dorindu-şi să fie prinşi. Homer nu
ştia dacă Hunter vedea în el un preot, un biograf sau un donator de
organe, dar simţea că această stranie dependenţă era una reciprocă,
mai puternică decât frica. Şi încerca senzaţia că Hunter tot amâna o
discuţie foarte importantă. Uneori brigadierul se întorcea către el ca şi
cum voia să-l întrebe ceva, totuşi nu spunea nimic. Era însă posibil ca
bătrânul să se lase amăgit de propriile-i dorinţe şi de fapt Hunter să-l
conducă tot mai adânc în tuneluri, până într-un loc unde să-i poată
frânge gâtul acestui martor nedorit. Tot mai des brigadierul îşi întorcea
privirea cercetătoare către rucsacul bătrânului, pe fundul căruia zăcea
jurnalul cel fatal. Nu-l putea vedea, dar părea să fi ghicit că un anumit
obiect ascuns în rucsac atrăgea gândurile lui Homer ca un magnet, aşa
că luase urma acestor gânduri, apropiindu-se treptat de carnet.
Bătrânul încercă să nu se mai gândească la jurnal, dar în zadar.
Aproape că nu avusese timp să-şi facă bagajele pentru călătorie şi nu

— 619 —
reuşise să rămână singur cu jurnalul decât câteva minute, insuficient
ca să umezească şi să dezlipească paginile încleiate de sânge închegat.
Însă bătrânul frunzărise rapid celelalte pagini mâzgălite haotic cu
observaţii laconice, consemnate pe fugă. Cronologia suferea
întreruperi, ca şi cum cel care scrisese ar fi trebuit să se lupte să prindă
cuvintele, aşternându-le pur şi simplu pe pagină oriunde apucase. Ca
să le priceapă sensul, bătrânul trebuia să le aranjeze în ordinea corectă.
Liniile de comunicaţie s-au întrerupt. Telefonu-i mort. Poate e sabotaj.
Unul dintre exilaţi, ca răzbunare? Înainte să sosim noi.
Situaţia e disperată. Nu putem aştepta ajutor de nicăieri. Dacă îl cerem
din Sevastopolskaia, o să-i condamnăm pe ai noştri. Trebuie să
îndurăm… Dar pentru cât timp?
Nu mă lasă să plec… Şi-au pierdut minţile. Dacă nu eu, atunci cine? O
să fug!
Şi mai era ceva. Imediat după ultima notiţă, care implora cititorul să
renunţe la ideea de a ataca Tulskaia, era o semnătură neclară pecetluită
cu o amprentă însângerată, ca un sigiliu de ceară roşiatică. Era un
nume pe care Homer îl mai auzise, pe care-l rostise şi el adesea.
Jurnalul îi aparţinea ofiţerului de transmisiuni din echipa trimisă la
Tulskaia cu o săptămână în urmă.
Trecură pe lângă gura unui tunel ce ducea către un depou care, să nu
fi fost concentraţia atât de mare de radiaţii din zonă, ar fi fost fără
îndoială jefuit. Din nu se ştie ce motive, această ramificaţie fusese
blocată cu bare de oţel sudate laolaltă de cineva neîndemânatic şi aflat
într-o grabă evidentă. De bare era ataşată cu sârmă o placă de metal pe
care se zăreau un craniu rânjit şi resturile unui avertisment scris cu
vopsea roşie, dar aceasta fie se ştersese cu timpul, fie fusese curăţată.
Privirea lui Homer fu atrasă dincolo de intrarea barată, în adâncurile
acestui puţ întunecat, şi de-abia reuşi să se smulgă de-acolo. Probabil,
îşi zise el, linia asta nu fusese atât de nepopulată, pe cât crezuseră cei
din Sevastopolskaia.
Traversară staţia Varşavskaia, un tărâm teribil, straniu, al ruginei şi
mucegaiului, aducând cu un înecat abia scos din apă. Pe pereţii cu dale
pătrate se prelingea o apă tulbure. Prin buzele întredeschise ale uşilor
ermetice sufla un vânt rece venit dinspre suprafaţă, ca şi cum un uriaş
aflat pe dinafară îi făcea staţiei respiraţie artificială. Dozimetrele

— 620 —
pâlpâiră isteric spunându-le că trebuia să plece imediat de acolo.
Când se apropiară de Kaşirskaia, unul dintre aparate se strică, iar
cifrele celuilalt se înghesuiră spre marginea ecranului. Homer simţi un
gust amar pe limbă.
— Unde-i epicentrul?
Îi fu incredibil de greu să desluşească vocea brigadierului, ca şi cum şi -
ar fi vârât capul într-o cadă cu apă. Se opri – ca să profite din plin de
această pauză scurtă – şi făcu semn cu mâna înmănuşată spre sud-est.
— Dincolo de Kantemirovskaia. Credem că fie acoperişul intrării, fie
un puţ de aerisire a fost perforat. Nimeni nu ştie sigur.
— Deci Kantemirovskaia e părăsită?
— Dintotdeauna. După Kolomenskaia toată linia e pustie.
— Dar mi s-a spus… zise Hunter, apoi se întrerupse, îi făcu semn lui
Homer să nu facă niciun zgomot şi se acordă pe lungimea lui de undă
subtilă, invizibilă. Ştie cineva ce se petrece în Kaşirskaia? întrebă el în
cele din urmă.
— Cum ar putea?
Bătrânul nu era sigur că reuşise să imprime o tonalitate ironică
bubuitului înfundat care ieşise prin filtrele sale respiratorii şi care suna
ca un trombon gripat.
— Îţi zic eu. Radiaţiile acolo sunt aşa de puternice, că ne-ar prăji pe
amândoi înainte să ajungem în staţie. N-ar servi la nimic. Nu putem
merge pe acolo. Ne întoarcem.
— Ne întoarcem? La Sevastopolskaia?
— Da. O să ies la suprafaţă şi o să încerc să merg pe deasupra, răspunse
Hunter preocupat, deja cu gândul la ruta pe care avea să o urmeze.
— Te duci singur? întrebă Homer prudent.
— Nu pot să te salvez de fiecare dată. O să am suficientă bătaie de cap
ca să-mi apăr propria piele. Şi n-o să reuşim amândoi. Nici eu singur
n-am nicio garanţie.
— Nu-nţelegi. Trebuie să merg cu tine! Trebuie să…
Homer căută cu disperare un motiv, unul logic.
— Trebuie să ai o moarte care să semnifice ceva? încheie brigadierul în
locul lui pe un ton indiferent, deşi Homer ştia foarte bine că erau de
fapt numai filtrele măştii de gaz, împiedicând accesul contaminanţilor,
lăsând să pătrundă un aer steril şi fără gust şi lăsând să iasă numai

— 621 —
sunete mecanice, neînsufleţite.
Bătrânul îşi strânse pleoapele un moment, încercând să-şi amintească
tot ce ştia despre capătul inferior, contaminat, al liniei
Zamoskvoreţkaia, despre drumul de la Sevastopolskaia la
Serpuhovskaia. Orice numai să nu se întoarcă, să evite revenirea la
viaţa lui sterilă, la această sarcină falsă cu un mare roman, o legendă
care să sfideze timpul.
— Urmează-mă! gâfâi el brusc şi se urni din loc, avântându-se cu o
agilitate care-l surprinse până şi pe el către est, către Kaşirskaia, în gura
iadului însuşi.

Visă că trecea o pilă peste una dintre verigile lanţului de fier care o lega
de un zid. Pila scrâşnea şi aluneca şi, chiar şi atunci când i se părea că
pătrunsese măcar jumătate de milimetru, imediat ce se oprea din
lucru, crestătura aproape invizibilă din metal se închidea sub ochii ei.
Dar Saşa nu disperă: îşi luă din nou unealta şi începu să pilească oţelul
îndărătnic, răzuindu-şi pielea, însă menţinând un ritm strict, regulat.
Era important să nu piardă ritmul, să nu se oprească din lucru nici
măcar o clipă. În strânsoarea cătuşelor, gleznele i se umflaseră şi
amorţiseră. Saşa înţelese că, şi dacă ar fi reuşit să triumfe asupra
metalului, tot n-ar fi putut fugi, fiindcă picioarele ar fi refuzat să-i dea
ascultare.
Fata se trezi şi deschise ochii cu greutate. Lanţurile nu fuseseră doar
un vis: încheieturile îi erau prinse în cătuşe. Zăcea trântită pe podeaua
murdară a unei drezine miniere vechi, care scotea un scârţâit ucigător
de monoton şi înainta abia târându-se. În gură avea o cârpă murdară,
iar la tâmplă o rană care o durea şi sângera.
„Nu m-a omorât. De ce?” îşi zise ea în gând.
Din locul de unde zăcea nu putea să vadă decât o bucată mică de tavan:
îmbinările nituite ale structurilor de rezistenţă ale metroului
perindându-se pe deasupra ei într-un petic nesigur de lumină. Drezina
înainta printr-un tunel. Pe când încerca să-şi elibereze mâinile
încătuşate, prinse sub trup, structura de rezistenţă fu înlocuită de o
vopsea albă ce se cojea. Saşa se alarmă: ce staţie era asta?
Era un loc rău: nu numai tăcut, ci dezolant, nu numai părăsit, ci lipsit

— 622 —
de viaţă şi cufundat într-un întuneric deplin. Crezuse că staţiile aflate
de cealaltă parte a podului erau toate populate de oameni şi că aerul
vibra de larma şi strigătele lor. Probabil se înşelase.
Tavanul de deasupra Saşei încetă să se mai mişte. Mârâind şi înjurând,
răpitorul ei coborî pe peron şi se îndepărtă scrâşnind din cizmele cu
pingele metalice, ca şi cum cerceta împrejurimile. Apoi, scoţându-şi
masca de gaze, exclamă cu un glas gros, prietenos.
— Deci iată-ne aici! După atâţia ani!
Expulzând tot aerul din plămâni într-un oftat care părea să nu se mai
termine, bărbatul lovi cu putere un obiect masiv, neînsufleţit… nu, îi
trăsese un şut cu cizma: părea să fie un sac, dar ce era în el?
Când Saşa înţelese răspunsul muşcă zdreanţa împuţită ce-i astupa gura
şi începu să urle, arcuindu-şi trupul ca lovită de o criză. Ştia unde o
adusese grăsanul cu manta din foaie de cort şi cu cine vorbea în felul
ăsta.

Era ridicol până şi să spere că ar fi putut scăpa de Hunter. Rapid ca un

leu, brigadierul îl ajunse din câteva salturi, îl înşfăcă de umăr şi -l
zgâlţâi dureros.
— Ce te-a apucat?
— Nu mai avem de mers decât puţin, gâfâi Homer. Mi-am adus
aminte! E un pasaj de acces care ne scoate pe linia Zamoskvoreţkaia,
chiar în faţa staţiei Kaşirskaia. Putem să ieşim din el în tunel, aşa că nu
trebuie să trecem prin staţie. Putem s-o ocolim şi o să ieşim direct în
Kolomenskaia. N-ar trebui să fie departe. Te rog!
Văzând o şansă, încercă din nou să se elibereze, dar se împiedică de
pantalonii săi largi şi căzu cu un bufnet pe şine. Se ridică imediat şi
încercă să se repeadă înainte, însă Hunter îl ţinu locului cu uşurinţă,
ca pe un şoarece legat cu sfoară, şi-l întoarse cu faţa spre el. Se aplecă
până când lentilele măştii sale de gaz ajunseră la acelaşi nivel cu ale
bătrânului, îl studie intens pe Homer vreme de câteva secunde şi apoi
îi dădu drumul.
— Bine.
Şi acum brigadierul era cel care-l târa după sine fără oprire. Sângele
vuia în urechile lui Homer acoperind clinchetele frenetice ale

— 623 —
dozimetrelor, picioarele înţepenite şi amorţite abia îi dădeau ascultare,
iar plămânii se sforţau atât de tare, încât ameninţau să-i plesnească şi
fiecare respiraţie devenise dureroasă.
Fură cât pe ce să rateze pata neagră ca o cerneală care era gura îngustă
a pasajului. Strecurându-se prin ea, mai alergară câteva minute ce
părură foarte lungi, până ce Hunter dădu buzna într-un nou tunel.
Brigadierul aruncă o privire grăbită în jur, se retrase înapoi în pasaj şi
se răsti la bătrân.
— Unde m-ai adus? Ai mai fost vreodată pe-aici?
La treizeci de metri mai încolo, în partea stângă a pasajului, exact în
direcţia pe unde trebuiau s-o apuce, tunelul era blocat din tavan până-
n podea de o perdea groasă dintr-o materie nedefinită ce aducea a
pânză de păianjen.
Nevrând să-şi irosească suflarea pe vorbe, Homer se mulţumi să clatine
din cap. Era adevărat, nu avusese niciun motiv să vină până aici mai
înainte. Şi nu era momentul potrivit să-i spună lui Hunter poveştile pe
care le auzise despre acest loc.
Punându-şi automatul la loc pe umăr, brigadierul scoase din rucsac o
armă cu lama lungă şi rectangulară, aducând cu o macetă improvizată,
şi lovi cu ea ţesătura albă şi lipicioasă. Carcasele uscate ale gândacilor
zburători prinşi în plasă tremurară şi foşniră ca nişte clopoţei răguşiţi.
Marginile tăieturii zdrenţuite pe care o făcuse se apropiară imediat, ca
şi cum aceasta se vindecase. Trăgând în lături ţesătura
semitransparentă şi vârându-şi lanterna prin ea, brigadierul lumină
culoarul. Avea să le ia ore ca să-l cureţe: pânzele acelea lipicioase
umpleau întreg pasajul, până unde bătea raza lanternei.
Hunter verifică monitorul dozimetrului, scoase un mârâit gutural şi
începu să reteze cu furie firele întinse între pereţii tunelului. Acestea
cedau lent, cerându-le mai mult timp decât îşi puteau ei permite. În
zece minute reuşiră să înainteze abia treizeci de metri şi dădură peste
pânze mult mai strâns ţesute, blocând pasajul ca un tampon de vată.
În cele din urmă, ajungând în dreptul unei guri de ventilaţie acoperite
de pânze dedesubtul căreia zăcea pe traverse un schelet hidos cu două
capete, brigadierul aruncă maceta la pământ. Erau prinşi în plasă ca
gândacii şi chiar dacă fiinţa care o ţesuse pierise cu ani în urmă şi nu
avea să-i atace, urmau să moară oricum în curând, din pricina

— 624 —
radiaţiilor.
În cele câteva clipe în care Hunter încercă să ia o hotărâre, bătrânul îşi
mai aminti ceva ce auzise despre tunelul acesta. Lăsându-se într-un
genunchi, scoase câteva cartuşe din încărcătorul de rezervă, desfăcu
gloanţele cu ajutorul unui briceag şi îşi răsturnă praful de puşcă în
palmă. Hunter nu avu nevoie de nicio altă explicaţie: câteva minute
mai târziu, după ce reveniră la baza pasajului, vărsară o grămă joară de
grăunţe cenuşii într-o bucată de vată şi apropiară o brichetă de ea.
Praful de puşcă sfârâi şi începu să fumege şi deodată se petrecu ceva
incredibil: flacăra se răspândi în toate direcţiile deodată, escaladând
pereţii până la tavanul îndepărtat, invadând tot tunelul. Se repezi
înăuntru, un inel de foc incandescent mugind şi devorând pânzele şi
lăsând în urmă ici şi colo zdrenţe carbonizate atârnând din tavan.
Cercul de flăcări se îndepărtă în direcţia Kolomenskaiei, micşorându-
se cu repeziciune şi absorbind aerul ca un piston gigantic. Apoi tunelul
coti şi flăcările dispărură după colţ, târând în urma lor o trenă de
străfulgerări stacojii.
Şi de foarte departe, străbătând prin vuietul monoton al focului, răsună
un strigăt care nu era uman, ceva între un urlet de disperare şi un
şuierat strident. Deşi, fascinat de spectacol, Homer putea la fel de bine
să şi-l fi imaginat.
Hunter vârî din nou maceta în rucsac şi scoase două pachete noi,
nedesfăcute, conţinând măşti de gaze.
— Le păstram pentru la întoarcere, zise el schimbându-şi propriul
filtru şi întinzându-i bătrânului cel de-al doilea pachet. După incendiul
ăsta, poluarea radioactivă de pe-aici trebuie să fie ca după
bombardament.
Bătrânul încuviinţă. Când se învolburaseră în sus, flăcările stârniseră
particulele radioactive ce se depuseseră de ani şi ani pe pânzele de
păianjen, insinuându-se în structura lor. Golul întunecat al tunelului
era acum plin de molecule ucigaşe, plutind prin aer ca mii de mine
subacvatice mici, blocând canalul navigabil pe care voiau să-l urmeze
cei doi călători. Nu le puteau ocoli.
Erau siliţi să treacă printre ele.

— 625 —
— Ce-ar zice taică-tu dacă te-ar vedea? o luă peste picior grăsanul.
Saşa se afla vizavi de trupul prăbuşit al tatălui ei, care zăcea cu faţa în
jos într-o baltă de sânge. Bretelele salopetei fuseseră coborâte de pe
umerii fetei, dând la iveală o flanelă decolorată, cu imaginea unui
animăluţ nostim. Cel care o răpise îşi ascundea faţa, vârându-i în ochi
raza puternică a lanternei ori de câte ori încerca să-l privească. Îi
scosese cârpa din gură, dar Saşa nu avea de gând să-i ceară nimic.
— Din păcate nu semeni cu mama ta. Şi eu care sperasem…
Picioarele elefantine, încălţate în cizme mânjite de sânge porniră din
nou să dea ocol coloanei de care era rezemată Saşa. Acum vocea lui
răsuna din spatele ei.
— Tăticul tău o fi crezut probabil că totul a fost dat uitării. Dar unele
crime nu se prescriu… Calomnia. Trădarea.
Făptura lui obeză răsări din beznă de cealaltă parte a ei. Se opri şi privi
trupul tatălui ei, apoi îl înghionti dispreţuitor cu cizma. Îşi drese gâtul
şi îi trase un scuipat generos.
— Păcat că şi-a dat duhul fără ajutorul meu, zise el plimbându-şi raza
lanternei pe grămada de nimicuri ce umpleau staţia aceea sumbră, şi
oprind-o asupra bicicletei fără roţi. Ce cămin drăguţ aveţi! Cred că dacă
n-ai fi fost tu, babacu tău ar fi preferat să se spânzure.
Saşa încercă să se îndepărteze târâş cât timp raza lanternei era
orientată în altă parte, dar o secundă mai târziu lumina o scoase din
nou din beznă.
— Şi-l înţeleg, zise răpitorul ei, ajungând lângă ea dintr-un salt. Eşti o
fetiţă drăgălaşă. Mare păcat că nu-i semeni maică-tii. Cred că şi el
trebuie să fi fost dezamăgit. Ei, nu contează, adăugă el doborând-o la
podea dintr-o lovitură de bocanc. Măcar nu mi-am irosit timpul
străbătând tot metroul ca să ajung aici.
Saşa se cutremură şi clătină din cap.
— Vezi ce imprevizibilă-i viaţa, Pete? zise el vorbind din nou cu tatăl
Saşei. Era o vreme când îţi trimiteai rivalii în dragoste la curtea
marţială. Apropo, mersi că pe mine n-ai pus să mă execute, ci doar m-
ai exilat pe viaţă. Dar viaţa-i lungă şi situaţia se mai schimbă. Şi nu
întotdeauna în avantajul tău. M-am întors, chiar dacă mi-a luat cu zece
ani mai mult decât am plănuit.
— Oamenii nu revin niciodată într-un loc din pură întâmplare, şopti

— 626 —
Saşa repetând cuvintele tatălui ei.
— Adevărate cuvinte, rânji batjocoritor grăsanul. Hei, cine-i acolo?
La capătul îndepărtat al peronului ceva mătăhălos şi greoi foşni şi căzu,
apoi răsună un fel de şuierat şi paşii iuţi ai unui animal mare. Când se
lăsă din nou liniştea era una falsă, fragilă şi zdrenţuită. Asemeni
răpitorului ei, Saşa simţi ceva ieşind din tunel şi înaintând spre ei.
Grăsanul smuci piedica armei, se puse într-un genunchi lângă fată, îi
propti patul pe umăr şi plimbă o rază tremurătoare de lumină peste
coloanele aflate în apropiere. Să auzi tunelurile din sud trezindu-se la
viaţă după ce fuseseră pustii vreme de zeci de ani era la fel de înfiorător
ca şi cum ai fi văzut statuile de marmură din staţiile centrale ale
metroului mişcându-se şi clipind.
O umbră neclară traversă raza de lumină tocmai când aceasta se
deplasa, dar nu era umană, avea o formă nefirească şi era mult prea
agilă. Când însă lumina reveni în locul unde se aflase creatura
misterioasă, nu se mai zărea nici urmă de ea. Un minut mai târziu raza,
gonind de ici-colo panicată, o surprinse din nou… la numai douăzeci
de paşi de ei.
— Un urs? şopti neîncrezător grăsanul apăsând pe trăgaci.
Gloanţe şterseră coloanele şi zăngăniră lovind pereţii, dar fiara părea
să se fi dematerializat şi nicio împuşcătură nu-şi nimeri ţinta. Deodată
grăsanul încetă să mai tragă ca nebunul, scăpă arma şi îşi duse mâinile
la stomac. Lanterna i se rostogoli într-o parte şi conul ei de lumină se
târî pe podea luminând din spate silueta lui masivă, ghemuită.
Din întuneric ieşi fără grabă un bărbat, înaintând cu paşi incredibil de
uşori, aproape neauziţi în ciuda cizmelor greoaie. Într-un costum
protector prea mare până şi pentru el, putea fi luat drept un urs. Nu
purta mască de gaze: chipul brăzdat de cicatrici şi craniul ras păreau
un deşert pârjolit. Jumătate din chip, cu trăsături aspre, necizelate,
masculine, era chiar chipeş, dar părea cumva mort şi, privindu-l, Saşa
nu-şi putu stăpâni un fior. Cealaltă jumătate era pur şi simplu
respingătoare, o reţea complicată de cicatrici care o transforma în
masca unui monstru din basme, perfectă în diformitatea şi hidoşenia
sa. Chiar şi aşa, cu excepţia ochilor, înfăţişarea lui era mai degrabă
respingătoare decât înfricoşătoare. O privire cercetătoare,
sfredelitoare, pe jumătate dementă, îi însufleţea faţa inexpresivă. O

— 627 —
însufleţea fără însă s-o aducă la viaţă.
Grasul încercă să se ridice, dar se prăbuşi imediat la loc urlând de
durere, împuşcat în ambii genunchi. Puşcaşul îngenunche lângă el, îi
lipi de frunte amortizorul de la capătul ţevii lungi a pistolului şi apăsă
pe trăgaci. Urletul amuţi imediat, însă timp de câteva secunde ecoul
lui călători pe sub bolta staţiei ca un suflet pierdut, rămas fără trup.
Împuşcătura proiectase în sus bărbia grăsanului şi acum răpitorul Saşei
zăcea cu faţa către ea. Numai că în loc de chip avea un crater stacojiu
şi umed. Saşa se trase îndărăt scâncind îngrozită. Încet, îngândurat,
pistolarul cel teribil aţinti arma asupra ei.
Apoi însă privi în jur şi se răzgândi. Pistolul dispăru în tocul său şi el
dădu un pas îndărăt, de parcă ar fi vrut să se dezică de ceea ce făcuse.
Scoase capacul unei sticluţe plate şi luă o înghiţitură.
Un nou personaj se ivi pe mica scenă luminată de lanterna mortului, a
cărei rază pălea. Era un bătrân care gâfâia ţinându-se de coaste. Purta
acelaşi soi de costum ca ucigaşul şi acesta îi dădea un aer absurd.
Ajungându-şi din urmă tovarăşul, bătrânul se prăbuşi epuizat pe
podea, fără să observe că totul în jurul lui era scăldat în sânge. Abia
mai târziu, când îşi reveni şi deschise ochii, văzu cele două trupuri
mutilate şi fata amuţită şi îngrozită ghemuită între ele.

Inima lui Homer abia îşi domolise bătăile, dar acum o luă din nou la
trap. Nu reuşea să exprime sentimentul în cuvinte, însă era sigur: o
găsise. După toate nopţile în care se străduise zadarnic să-şi
plămădească viitoarea eroină, încercând să-şi imagineze gura şi
încheieturile ei, hainele şi parfumul, mişcările şi gândurile, întâlnise
deodată o făptură în carne şi oase care corespundea tuturor cerinţelor.
Sigur, până acum şi-o imaginase cu totul altfel… Mai elegantă, cu forme
mai pline şi în mod cert mai matură. Ea se dovedise a fi slăbănoagă, cu
un trup mult prea colţuros şi privind-o în ochi bătrânul întâlni două
aşchii de gheaţă în locul căldurii languroase. Era altfel, dar Homer ştiu
că greşeala era a lui, că el era cel care nu reuşise să şi-o imagineze cum
trebuie. Expresia ei de animal încolţit, chipul schimonosit de frică şi
mâinile încătuşate îl intrigau. Poate că era un maestru al repovestirii,
totuşi nu fusese dăruit cu talentul de a scrie tragedii ca aceea prin care

— 628 —
trebuie să fi trecut această fată. Neajutorarea ei, lipsa ei de speranţă,
salvarea ei miraculoasă şi felul în care destinul ei se împl etise cu
povestea lor însemnau că el era pe calea cea bună.
Şi deşi ea nu scosese încă o vorbă, el era deja dispus s-o creadă. Căci la
urma urmelor, dincolo de orice altceva, această adolescentă cu părul
alb, ciufulit şi tuns la nimereală, cu urechiuşele ascuţite, obrajii mânjiţi
de funingine şi claviculele expuse – surprinzător de albe şi de
vulnerabile – cu buza de jos bosumflată copilăreşte, avea o frumuseţe
aparte.
Curiozitatea bătrânului se contopea cu mila şi cu o tandreţe
surprinzătoare. Se apropie şi se lăsă pe vine lângă ea. Ea se ghemui şi
îşi strânse pleoapele. „O sălbatică mică”, îşi zise el. Neştiind ce să -i
spună, o bătu pe umăr.
— E cazul să mergem, îi întrerupse Hunter gândurile.
— Păi şi cum facem cu…? întrebă Homer indicând-o din cap pe fată.
— Lasă asta. Nu-i treaba noastră.
— Nu putem s-o lăsăm singură aici!
— E mai simplu s-o împuşcăm! se răsti brigadierul.
— Nu vreau să merg cu voi, zise brusc fata, adunându-şi tot curajul.
Scoateţi-mi cătuşele şi atât. Cheia ar trebui să fie la el.
Indică marioneta cu chipul sfărâmat.
Din trei mişcări rapide, Hunter controlă cadavrul şi scoase dintr-un
buzunar interior un set de chei de oţel. I le aruncă fetei şi se întoarse
spre bătrân.
— Gata?
Încercând să amâne despărţirea, Homer i se adresă fetei:
— Ce ţi-a făcut animalul ăla?
— Nimic, zise ea chinuindu-se cu încuietoarea. N-a avut timp. Şi nu-i
animal. E un om ca toţi oamenii. Crud, prost şi ranchiunos. La fel ca
toţi ceilalţi.
— Nu-s toţi aşa, o contrazise bătrânul, dar fără convingere.
— Ba toţi, zise fata cu încăpăţânare, crispându-se în timp ce se ridica
pe picioarele ei amorţite. Dar nu-i nimic. Nu-i uşor să rămâi om.
Chiar că-i trecuse repede frica! Nu-şi mai cobora privirea, ci îi înfrunta
pe cei doi bărbaţi cu o căutătură sumbră şi provocatoare. Se apropie de
celălalt cadavru, îl întoarse grijulie cu faţa în sus, îi încrucişă mâinile

— 629 —
pe piept şi-l sărută pe frunte. Se întoarse către Hunter cu ochii mijiţi şi
colţurile gurii îi tremurară.
— Îţi mulţumesc!
Fără să-şi adune lucrurile sau să ia măcar o armă, coborî pe şine şi porni
şchiopătând către gura tunelului. Încruntat, cu bărbia în piept,
brigadierul o privi îndepărtându-se. Mâinile îi pipăiră indecise centura,
şovăind între cuţit şi sticluţă. În cele din urmă luă o hotărâre, îşi
îndreptă umerii şi o strigă:
— Aşteaptă!

— 630 —
 Capitolul 8
Măşti

Cuşca zăcea în continuare acolo unde căzuse când grăsanul i -o

smulsese din mână. Uşiţa era întredeschisă şi şobolanul fugise. „Mai
bine că s-a dus”, îşi zise fata. Şobolanul merita şi el să fie liber.
Nemaiavând ce face, Saşa îşi pusese masca de gaze a răpitorului ei. I se
părea că încă mai simte izul respiraţiei lui împuţite, dar se bucura că
grăsanul îşi scosese masca înainte să fie împuşcat.
Aproape de mijlocul podului, radiaţia spori din nou.
Saşa se bălăbănea în costumul enorm din pânză de cort, ca o larvă de
gândac în coconul ei. Era de mirare că acesta nu cădea de pe ea. Însă
masca de gaze i se lipea bine de obraz, deşi fusese peste faţa lătăreaţă
şi cu fălci lăsate a bărbatului. Saşa încercă să expire cu toată forţa ca să
elimine prin tuburi şi filtre aerul destinat mortului. Dar privind în jur
prin lentilele circulare, aburite, avu sentimentul straniu că se furişase
în trupul altcuiva, nu doar în costumul lui de protecţie. Cu numai o oră
în urmă, demonul fără suflet ce venise după ea fusese aici, înăuntru.
Era ca şi cum, pentru a putea traversa podul, ea fusese silită să devină

— 631 —
el şi să vadă lumea prin ochii lui. Prin ochii oamenilor care o exilaseră
pe ea şi pe tatăl ei la Kolomenskaia, ţinându-i în viaţă în toţi aceşti ani
numai fiindcă lăcomia se dovedise mai tare decât ura. Saşa se întrebă
dacă, pentru a se pierde printre asemenea oameni, avea să fie şi ea silită
să poarte o mască neagră de cauciuc şi să pretindă că era cineva fără
chip şi fără sentimente. Dacă asta ar fi ajutat-o să se schimbe şi pe
dinăuntru şi să-şi şteargă amintirile… Să creadă sincer că nu suferise
răni de nevindecat, că încă mai putea s-o ia de la zero.
Saşa şi-ar fi dorit să creadă că aceşti doi bărbaţi nu dăduseră peste ea
din întâmplare, că fuseseră trimişi special, dar ştia că nu era adevărat.
Îi era greu să decidă dacă o luaseră cu ei ca să se amuze, de milă sau
fiindcă voiau să-şi dovedească unul altuia ceva. Cele câteva cuvinte pe
care bătrânul i le aruncase aşa cum arunci un os unui câine păreau să
indice că o simpatiza. Însă toate gesturile lui trădau o supunere
precaută faţă de tovarăşul său, era tăcut şi ai fi zis că se temea să nu fie
acuzat de omenie.
Iar celălalt, după ce fusese de acord ca fata să meargă cu ei până la cea
dintâi staţie locuită, nu-i mai aruncase nicio privire. Saşa rămăsese
intenţionat mai în urmă, lăsându-l s-o ia puţin înainte ca să-l poată
studia din spate. El îi simţise privirea stăruind asupra lui şi se încordase
imediat, smucind din cap, dar nu se uitase peste umăr, poate fiindcă
nu se sinchisea de curiozitatea unei puştoaice, poate nevrând să arate
că-i acorda vreo atenţie.
Trupul vânjos şi agilitatea de fiară a bărbatului ras în cap, care -l
făcuseră pe grăsan să-l ia drept urs, demonstrau fără urmă de îndoială
că era soldat şi o fire solitară, însă nu era vorba numai de înălţimea lui
sau de lăţimea umerilor. Radia o energie care ar fi fost la fel de
palpabilă şi dacă bărbatul ar fi fost scund şi slăbănog. Un asemenea ins
putea face pe aproape oricine să se supună voinţei sale şi i-ar fi eliminat
fără nicio tresărire pe aceia care i s-ar fi opus. Şi, cu mult înainte ca fata
să-şi învingă teama de acest bărbat, înainte să înceapă măcar să -l
înţeleagă pe el sau pe ea însăşi, vocea nefamiliară a femeii care se
deştepta în Saşa îi spunea că şi ea i se va supune.

Drezina înainta cu o viteză incredibilă. Homer abia simţea rezistenţa

— 632 —
manetei, căci brigadierul făcea singur toată munca. De dragul
aparenţelor, bătrânul stătea şi el în faţa lui Hunter ridi cându-şi şi
coborându-şi braţele, dar treaba asta nu-l costa niciun efort.
Podul lătăreţ al metroului era ca un miriapod traversând râul tulbure
şi învolburat. Carnea de beton se jupuia de pe scheletul lui de oţel şi
una dintre cele două spinări cedase şi se prăbuşise. Era o construcţie
standard, impersonală, provizorie, lipsită până şi de cea mai vagă urmă
de eleganţă, la fel ca blocurile-turn ridicate în jurul ei, la fel ca toate
suburbiile banale şi stereotipe ale Moscovei. Dar privind fermecat în
jur în timp ce-l traversa, Homer îşi aminti de podurile magice, mobile,
din Sankt Petersburg şi de dantelăria de metal brunat a podului
Crimeea din Moscova.
În cei douăzeci de ani de când locuia în metrou, bătrânul nu ieşise
decât de trei ori la suprafaţă şi de fiecare dată încercase să observe cât
mai multe pe durata scurtelor sale permisii. Încerca să-şi redeştepte
amintirile, să aţintească asupra oraşului lentilele ochilor lui înceţoşaţi
de vârstă şi să acţioneze obturatorul ruginit al memoriei sale vizuale.
Încerca să depoziteze amintiri pentru viitor. Era posibil să nu mai iasă
niciodată la suprafaţă în Kolomenskaia, Rechnoi Vokzal sau Teplii
Stan, în toate acele locuri miraculos de frumoase pe care el şi mulţi alţi
moscoviţi le priviseră cândva cu un dispreţ nejustificat.
An după an Moscova lui îmbătrânea, se dărâma, se eroda. Homer îşi
dori să poată mângâia podul în ruine al metroului aşa cum fata găsită
în Kolomenskaia îl mângâiase pe bărbatul care sângerase de moarte. Şi
nu numai podul, ci şi fabricile ca nişte piscuri cenuşii. Voia să le
privească la nesfârşit, cu adoraţie, să le atingă, să simtă că era cu
adevărat acolo, că nu visa. Şi mai voia să-şi ia adio de la ele pentru orice
eventualitate.
Vizibilitatea era teribil de redusă. Lumina argintie a lunii nu reuşea să-
şi croiască drum prin filtrul dens de nori şi bătrânul mai mult ghicea
decât observa. Dar era bine şi-aşa, căci el de mult se obişnuise să
substituie realitatea cu fantezia.
Complet absorbit de aceste cugetări, Homer nu se mai gândea la nimic
altceva. Uitase legendele pe care urma să le creeze şi jurnalul misterios
care-i bântuise imaginaţia fără încetare, ore în şir. Se purta ca un copil
în vacanţă, privind încântat siluetele ceţoase ale blocurilor-turn,

— 633 —
întorcându-şi capul încolo şi încoace şi vorbindu-şi cu voce tare.
Ceilalţi nu se bucurau de traversarea podului. Brigadierul, care se
aşezase astfel încât să privească înainte, încremenea uneori cu capul
întors în direcţia sunetelor ce se ridicau de dedesubt. Cu această
excepţie, atenţia sa era aţintită către punctul îndepărtat, încă invizibil
pentru tovarăşii săi, în care şinele se îngropau din nou în pământ. Fata
stătea în spatele lui Hunter strângându-şi masca de căpătat cu ambele
mâini, din motive numai de ea ştiute.
Se vedea cu ochiul liber că nu se simţea în largul ei la suprafaţă. Cât
timp merseseră prin tunel păruse înaltă, dar când ieşiseră afară parcă
se strânsese în ea ca şi cum s-ar fi retras într-o cochilie invizibilă şi nici
măcar costumul din pânză de cort luat de la cadavru nu o făcea să pară
mai mare, deşi era grotesc de larg. Nepăsătoare la priveliştea frumoasă
de pe pod, îşi ţinea ochii aţintiţi mai tot timpul asupra podelei de sub
picioarele ei.
Străbătură ruinele staţiei Tehnopark, construită în grabă şi cu
neglijenţă chiar înainte de război – se năruise nu din pricina bombelor,
ci pur şi simplu din cauza trecerii timpului – şi se apropiară în cele din
urmă de tunel. Prin contrast cu bezna palidă a nopţii intrarea lui era
de un negru absolut. Homer simţi cum costumul i se transformă în
armură şi el însuşi deveni un cavaler medieval, călărind neînfricat către
o peşteră din basme unde sălăşluia un balaur. Zgomotul nocturn al
oraşului rămase în urma lor în pragul vizuinei fiarei, unde Hunter le
porunci să abandoneze drezina. Acum nu se mai auzeau decât foşnetul
timid al paşilor celor trei călători şi cuvintele lor răzleţe, întretăiate de
un ecou care se tot împiedica de structura de rezistenţă a tunelului.
Dar în acest tunel calitatea sunetului avea ceva straniu. Până şi Homer
putea simţi limpede că se aflau într-un spaţiu încapsulat, ca şi cum
umblau prin gâtul unei sticle.
— Înainte drumul e închis, zise Hunter confirmându-i temerile.
Raza lanternei lui Hunter găsi cea dintâi fundul sticlei: uşa ermetică,
închisă, se înălţa dinaintea lor ca un zid. Şinele sclipeau vag
întrerupându-se la uşă şi din lagărele ei se prelingeau picături de
lubrifiant cafeniu. În faţa uşii zăceau lepădate scânduri vechi, crengi
uscate şi bucăţi de lemn carbonizat, ca şi cum cineva încercase de
curând să facă un foc. Uşa era folosită, era evident, dar se pare numai

— 634 —
de cei din interior: pe această parte nu existau sonerii sau alte
dispozitive prin care cineva să-şi semnaleze prezenţa.
Brigadierul o privi pe fată.
— Aşa-i tot timpul?
— Câteodată cei dinăuntru ies. Vin la noi, de cealaltă parte. Ca să facă
negoţ. Credeam că… azi…
Părea să-şi caute scuze. Ştiuse ea oare că nu se putea intra, dar nu le
spusese?
Hunter izbi în uşă cu mânerul macetei lui, ca şi cum ar fi bătut un gong
uriaş de metal. Însă oţelul era prea gros şi în locul unui dangăt sonor
răsună numai un zăngănit stins. Chiar dacă de partea cealaltă ar fi fost
vreo fiinţă vie, sunetul nu ar fi răzbătut până la ea.
Nu se petrecu niciun miracol. Nimeni nu răspunse.

În ciuda bunului-simţ, Saşa sperase că aceşti bărbaţi vor putea

deschide uşa. Se temuse să le spună că intrarea în Marele Metrou era
încuiată. Dacă se hotărau să apuce pe un alt drum şi pe ea o lăsau unde
o găsiseră?
Dar nimeni din Marele Metrou nu-i aştepta şi să spargi o uşă ermetică
era peste puterile unui om. Bărbatul ras în cap cercetă panoul de oţel
masiv încercând să găsească un punct slab sau o încuietoare secretă,
însă Saşa ştia că pe partea asta nu existau încuietori. Uşa nu se
deschidea decât dinăuntru.
— Staţi aici, eu mă duc în recunoaştere. O să verific uşa din celălalt
tunel şi o să caut conducte de ventilaţie, le ordonă răstit bărbatul.
După o scurtă pauză adăugă:
— Mă întorc.
Şi se făcu nevăzut.
Bătrânul adună crengile şi scândurile împrăştiate şi făcu un mic foc de
tabără. Se aşeză pe traverse, îşi vârî mâinile în rucsac şi începu să
scotocească. Saşa se ghemui tăcută lângă el, observându-l. Bătrânul
oferea un spectacol straniu, poate pentru ea, poate pentru sine. Scoase
din rucsac un carneţel murdar şi hărtănit, îi aruncă Saşei o privire
prudentă, se trase cât mai departe de ea şi se aplecă deasupra hârtiilor.
Apoi sări în sus cu o sprinteneală suspectă pentru unul de vârsta lui, ca

— 635 —
să verifice dacă bărbatul ras în cap chiar plecase: schiţă zece paşi
stângaci şi furişaţi către ieşirea tunelului, nu descoperi pe nimeni şi
decise că aceste precauţii erau de ajuns. Rezemându-se din nou de uşă,
se adăposti de Saşa în dosul unui sac şi se cufundă în lectură.
Citi agitat, murmurând ininteligibil pentru sine, apoi îşi lepădă
mănuşile, scoase o sticluţă cu apă şi începu să stropească foile
carnetului. Mai citi, apoi, deodată, începu să-şi frece cu frenezie
palmele de pantaloni, se plesni peste frunte, îşi pipăi masca de gaze şi
îşi reluă lectura. Molipsită de agitaţia lui, Saşa îşi abandonă gândurile
şi se trase mai aproape. Bătrânul era prea captivat ca să observe
mişcările ei precaute.
În lumina focului, ochii lui verde palid scânteiau febril până şi prin
lentilele măştii de gaze. Din când în când se smulgea din citit cu un
efort evident ca să ia o gură de aer. În timpul acestor scurte întreruperi
arunca priviri prudente către peticul îndepărtat de cer de la gura
tunelului, dar acesta era netulburat. Bărbatul ras în cap se făcuse
nevăzut. Apoi carneţelul îl absorbea din nou.
Acum ea înţelese de ce stropise el paginile cu apă: încerca să le
desprindă pe cele lipite între ele. Acestea rezistau şi la un moment dat
bătrânul rupse una din greşeală şi scoase un ţipăt de parcă se tăiase. Îşi
blestemă stângăcia şi abia atunci observă privirea ei curioasă. Jenat, îşi
aranjă din nou masca de gaze, dar nu-i spuse nimic până nu termină
de citit. Atunci se repezi la foc şi azvârli carnetul în el, iar Saşa ştiu că
nu avea rost să-i pună întrebări în acest moment: ar fi minţit-o sau n-
ar fi spus nimic. Şi în clipa asta erau alte lucruri care o îngrijorau mai
tare. Probabil trecuse o oră de când plecase bărbatul ras în cap. Dacă îi
abandonase ca pe nişte poveri inutile? Saşa se trase mai aproape de
bătrân.
— Şi celălalt tunel e închis, zise ea. Şi toate conductele de ventilaţie
din preajmă au fost sigilate. Numai pe aici se poate intra.
Bătrânul o privi absent, chinuindu-se să se concentreze asupra
spuselor ei.
— O să găsească el o intrare. Are intuiţie, zise el şi un minut mai târziu
întrebă, ca şi cum nu voia să pară nepoliticos: Cum te cheamă?
— Alexandra, răspunse ea cu seriozitate. Dar pe dumneavoastră?
— Nikolai, începu el, întinzându-i mâna, dar şi-o retrase înainte să i-o

— 636 —
apuce Saşa, de parcă se răzgândise. Homer. Mă cheamă Homer.
— Homer. E o poreclă stranie, zise Saşa.
— E un nume, spuse el ferm.
Era oare cazul să-i explice că, atâta timp cât erau cu ea, uşa avea să
rămână închisă? Deşi ar fi putut fi larg deschisă dacă cei doi ar fi venit
singuri. Era lucrarea staţiei Kolomenskaia, care refuza să-i dea drumul
Saşei, pedepsind-o pentru ceea ce-i făcuse tatălui ei. Fugise şi-şi
întinsese lanţul la maxim, dar nu-l putea rupe. Staţia o readusese
înapoi o dată şi avea s-o facă din nou.
Oricât se strădui să-şi alunge din minte aceste gânduri şi imagini, ele
nu se îndepărtau decât puţin, ca nişte ţânţari lacomi de sânge,
revenind de fiecare dată să-i dea târcoale, furişându-i-se în ochi şi
urechi. Bătrânul o întrebă ceva, însă ea nu-i răspunse: ochii i se
înceţoşară de lacrimi, iar în minte îi răsună vocea tatălui ei, repetând:
„Nimic nu-i mai de preţ ca viaţa unui om.” Iată că venise momentul
când înţelegea în sfârşit ce vrusese el să spună.

Pentru Homer nu mai era un mister ce se petrecuse la Tulskaia.

Explicaţia era mai simplă şi totodată mai cumplită decât îşi imaginase,
dar o poveste încă şi mai cumplită abia începea, acum că descifrase
jurnalul. Carneţelul era cercul negru 40 al lui Homer. Era un bilet numai
dus şi odată ce-l ţinuse în mână nu mai putea scăpa de el, chiar dacă-l
arsese.
În plus bănuielile sale privindu-l pe Hunter îi fuseseră acum
confirmate fără putinţă de tăgadă, deşi Homer nu avea nici cea mai
vagă idee cum să procedeze mai departe. Tot ce citise în jurnal
contrazicea complet spusele brigadierului. Hunter minţea şi o făcea cu
bună ştiinţă. Bătrânul trebuia să desluşească motivul din spatele
acestor minciuni şi să descopere dacă ele serveau vreunui scop.
Răspunsul avea să decidă dacă va continua să-l urmeze pe Hunter şi
dacă aventura lui avea să fie una eroică sau o baie de sânge o ribilă şi

40
În romanul Comoara din insulă de R.L. Stevenson piratul judecat şi găsit
vinovat de ai săi primea un petic de hârtie în formă de cerc, înnegrit pe o
parte şi cu un mesaj scris pe cealaltă parte.

— 637 —
fără sens, care nu avea să lase martori.
Primele însemnări din carneţel purtau data zilei când caravana
traversase Nagornaia fără pierderi şi pătrunsese în Tulskaia
neîntâmpinând rezistenţă…
Tunelurile sunt tăcute şi pustii până aproape de Tulskaia. Înaintăm
rapid – semn bun. Comandantul crede că mâine cel târziu o să ne
întoarcem, nota ofiţerul de transmisiuni. Intrarea în Tulskaia nu e
păzită. Am trimis un cercetaş. A dispărut, scria el neliniştit câteva ore
mai târziu. Comandantul a decis să înaintăm cu toţii asupra staţiei. Ne
pregătim de asalt. Şi puţin mai târziu: Nu înţelegem ce e în neregulă…
Am discutat cu localnicii. Lucrurile merg prost. E o boală. Şi imediat
după asta explica: Unii locuitori ai staţiei au o boală… Una
necunoscută… Se părea că membrii caravanei încercaseră să le ofere
asistenţă bolnavilor: Medicul nu poate găsi un leac. Spune că e ceva
asemănător cu turbarea… Au dureri cumplite şi minţile le sunt
tulburate… Atacă alţi oameni. Şi imediat după aceea: Slăbiţi de boală,
nu pot face mare rău. Nu asta-i nenorocirea… În acest loc neşansa
făcuse ca paginile să se lipească şi Homer fusese silit să le ude cu apă
din sticluţă: Fotofobie, greaţă. Gingii sângerânde. Tuse. Apoi se umflă…
Se transformă în… Cuvântul fusese tăiat conştiincios. Nu se ştie cum se
transmite? Prin aer? Prin contact fizic? Această însemnare fusese făcută
a doua zi. Detaşamentul rămăsese acolo peste noapte.
„De ce n-au anunţat asta?” se întrebase bătrânul, înţelegând imediat că
citise deja răspunsul pe undeva. Frunzări paginile: Liniile de
comunicaţie s-au întrerupt. Telefonu-i mort. Poate e sabotaj. Unul
dintre exilaţi, ca răzbunare? Au descoperit boala înainte să sosim noi şi
în prima etapă i-au gonit pe bolnavi în tuneluri. Să fi tăiat unul dintre ei
cablul?
În acest punct Homer îşi ridicase capul şi privise în gol. Să zicem că
într-adevăr cablul fusese tăiat. Dar de ce nu reveniseră ei la
Sevastopolskaia?
Mai rău e că bolii îi trebuie o săptămână ca să se manifeste. Şi dacă
incubaţia-i mai lungă? Din momentul acela şi până la moarte nu mai
sunt decât o săptămână, maxim două. Nimic nu ajută. Nu există leac.
Rata mortalităţii e de sută la sută. O zi mai târziu ofiţerul făcea o nouă
însemnare, familiară deja lui Homer: În Tulskaia e haos. Nu avem cum

— 638 —
să ne continuăm drumul prin metrou, Hansa îl blochează. Nu ne putem
întoarce acasă. Continua pe următoarea pagină: Cei sănătoşi îi împuşcă
pe bolnavi, mai ales pe cei agresivi. Au construit un ţarc pentru cei
infectaţi… Aceştia se opun şi imploră să li se dea drumul… După asta
urma o frază scurtă, cumplită: Se mănâncă între ei.
Ofiţerul de transmisiuni era şi el îngrozit, dar disciplina de oţel a
detaşamentului împiedicase frica să degenereze în panică. Până şi în
toiul unei epidemii de febră letală o brigadă a Sevastopo lskaiei
rămânea o brigadă a Sevastopolskaiei. Am preluat controlul, am izolat
staţia şi am numit un comandant, citi Homer. Toţi ai noştri sunt
sănătoşi, dar a trecut prea puţin timp.
Trupa de cercetaşi trimisă din Sevastopolskaia ajunsese în siguranţă la
Tulskaia şi, fireşte, rămăsese şi ea blocată acolo. Am decis să rămânem
aici până când trece perioada de incubaţie, ca să nu punem în pericol…
Sau poate pentru totdeauna, continua ofiţerul. Situaţia e disperată. Nu
putem aştepta ajutor de nicăieri. Dacă îl cerem de la Sevastopolskaia o
să-i condamnăm pe ai noştri. Trebuie să îndurăm… Dar pentru cât timp?
Deci paznicii misterioşi de lângă uşa ermetică a Tulskaiei fuseseră
membri ai brigăzii din Sevastopolskaia. Nu era de mirare că vocile lor
i se păruseră cunoscute lui Homer: cei care stăteau de veghe erau
oameni alături de care apărase linia Certanovskaia de vii cu numai
câteva zile în urmă! Decizând de bunăvoie să nu se întoarcă, aceştia
sperau să-şi apere căminul de epidemie.
Cel mai adesea de la om la om, dar e clar că e şi în aer. Unii par să fie
imuni. A început acum două săptămâni şi mulţi nu s-au îmbolnăvit…
Dar numărul morţilor e tot mai mare. Parcă am locui într-o morgă, scria
ofiţerul. Cine-i următorul care va muri? se întrebase el brusc într-un
acces de isterie, dar se stăpânise continuând: Trebuie să facem ceva. Să-
i prevenim. M-am oferit să mă duc eu. Nu până în Sevastopolskaia. Să
găsesc locul unde cablul e rupt. Şi să le vorbesc de acolo. Trebuie să dau
un telefon.
Trecuseră apoi câteva zile pline de conflicte invizibile cu comandantul
convoiului, certuri şoptite cu ceilalţi soldaţi şi o disperare crescândă.
Ofiţerul de transmisiuni îşi adunase puterile şi înregistrase în jurnalul
său tot ce încercase să le explice celorlalţi.
Ei nu înţeleg cum o să vadă lucrurile cei din Sevastopolskaia. Am

— 639 —
instaurat blocada cu o săptămână în urmă. O să trimită alţi trei oameni
şi nici ei nu se vor putea întoarce. Atunci o să trimită trupe de asalt. O
să declare mobilizare generală. Oricine va veni în Tulskaia va intra în
zona de risc. Unii vor fi infectaţi şi vor fugi acasă. Şi acesta va fi sfârşitul.
Trebuie să previn asaltul. Ei nu înţeleg… Urmase o nouă încercare de a-
l convinge pe comandant, la fel de nereuşită ca precedentele. Nu mă
lasă să plec… Şi-au pierdut minţile. Dacă nu eu, atunci cine? O să fug!
M-am prefăcut că m-am liniştit, că sunt dispus să aştept, scrisese el o zi
mai târziu. M-am dus să fac de pază la uşa ermetică. Le-am strigat că o
să caut ruptura cablului şi am fugit. Au tras după mine. Am un glonţ în
spinare.
Homer dădu pagina.
Nu pentru mine. Pentru Nataşa. Pentru micul Serioja. Nu mă gândeam
să mă salvez pe mine. Ei trebuie să trăiască. Pentru ca Serioja să… în
acest punct creionul îi tremurase în mâna slăbită. Poate adăugase asta
mai târziu, pentru că nu mai avea loc sau pentru că nu-i mai păsa unde
scrie. Apoi cronologia întreruptă era reluată: Slavă Domnului că m-au
lăsat să trec prin Nagornaia. Nu mai am putere. Merg în neştire. Apoi
leşin. Cât timp am zăcut? Nu ştiu. Am sânge în plămâni? E de la glonţ
sau e boala? Nu pot…” Aici literele se continuau cu o linie şerpuită ca
encefalograma unui om pe moarte. Apoi însă îşi revenea şi termina
fraza: Nu reuşesc să găsesc ruptura.
Nahimovski. Am ajuns! Ştiu unde e telefonul. O să-i previn… Să n-o facă!
Să-mi salvez… Dor de soţie… îşi împroşca gândurile pe hârtie din ce în
ce mai incoerent, laolaltă cu pete stacojii. Am apelat. M-au auzit oare?
O să mor în curând. Ce ciudat. O să adorm. Nu mai am gloanţe. Vreau
să adorm înainte ca aceste… Stau în jurul meu şi aşteaptă. Încă-s viu,
plecaţi!
Finalul jurnalului părea pregătit dinainte, scris cu o mână sigură, cu
litere de tipar: apelul de a nu lua Tulskaia cu asalt şi numele celui care
îşi dăduse viaţa ca să împiedice asta. Dar Homer îşi dădea seama că
ultimul lucru pe care-l scrisese ofiţerul de transmisiuni înainte ca
semnalul să i se piardă pentru totdeauna fusese: Încă-s viu, plecaţi!

O tăcere apăsătoare îi învălui pe cei doi oameni ghemuiţi lângă foc.

— 640 —
Homer nu mai încerca să-i ridice moralul fetei. Stătea mut, răscolind
cu un băţ cenuşa în care carneţelul îmbibat cu apă murea o moarte de
eretic şi încercând să-şi domolească furtuna din suflet.
Soarta îşi bătea joc de el! Cât tânjise să rezolve misterul Tulskaiei! Ce
mândru fusese găsind jurnalul, ce măgulit se simţise ajungând atât de
aproape, de unul singur, de momentul când va descâlci firele acestei
istorii. Şi acum? Acum că ţinuse în mâini răspunsul la întrebările sale
se blestema pentru această curiozitate.
Da, respirase prin filtru când găsise jurnalul în staţia Nahimovski
Prospekt şi acum avea un costum complet de protecţie. Dar nimeni nu
ştia precis cum se transmitea boala!
Ce prost fusese spunându-şi că nu mai avea prea mult de trăit. Da, asta
îl impulsionase, ajutându-l să se lepede de lene şi să-şi învingă frica.
Dar moartea era capricioasă şi nu-i plăcea ca oamenii să-i dicteze. Iar
acum jurnalul îi stabilise un termen limită clar: câteva săptămâni din
ziua infecţiei şi până la moarte. Poate chiar o lună! Dar în aceste
treizeci de zile amărâte avea atâtea altele de făcut.
Ce să facă? Să le mărturisească tovarăşilor săi că era bolnav şi să se ducă
să moară la Kolomenskaia, dacă nu de boală, atunci din cauza foamei
şi a radiaţiilor? Dar dacă era deja purtătorul acelei boli cumplite, atunci
şi Hunter şi fata, cu care împărţise acelaşi aer, erau probabil infectaţi.
Mai ales brigadierul: când discutase cu santinelele care formaseră
cordonul de pază al Tulskaiei se apropiase mult de ei.
Sau să spere că boala îl ocolise, să ţină capul la cutie şi să aştepte? Nu
să se lungească şi să moară, ci să-şi continue călătoria alături de
Hunter, pentru ca tornada întâmplărilor care-l luase pe sus să nu-l
lepede şi el să se poată inspira mai departe din ele.
În fond, dacă Nikolai lvanovici, cetăţean decrepit, inutil şi mediocru al
Sevastopolskaiei, fost ajutor de mecanic, această omidă strivită la
podea de forţa gravitaţională, murea fiindcă citise blestematul acela de
jurnal, atunci Homer, cronicar şi făuritor de mituri, efemerida cu viaţă
scurtă şi aripi strălucitoare, abia se ivise pe lume. Poate că i se oferise
o tragedie demnă de pana marilor autori şi acum depindea de el dacă
o putea pune pe hârtie în cele treizeci de zile care i se acordaseră.
Avea dreptul să ignore această şansă?
Avea dreptul să devină un pustnic, să uite de legenda sa, să abandoneze

— 641 —
de bunăvoie adevărata nemurire şi să-şi lipsească şi contemporanii de
ea? Ce ar fi fost mai criminal şi mai stupid, să poarte torţa înflăcărată
a molimei prin jumătate din metrou sau să-şi ardă manuscrisele şi pe
sine odată cu ele?
Vanitos şi laş, Homer se decisese deja şi acum nu făcea decât să caute
argumente în sprijinul alegerii sale. Ce rost avea să se mumifice sub
bolţile staţiei Kolomenskaia, alături de celelalte două cadavre? Nu era
croit din stofă de erou. Şi dacă soldaţii sevastopoliţi din Tulskaia erau
gata să se înroleze în oastea morţii, era alegerea şi dreptul lor. Cel puţin
ei nu erau siliţi să moară singuri. Şi la ce ar fi servit dacă Homer s-ar fi
sacrificat? Pe Hunter nu-l putea opri. Bătrânul împrăştiase boala fără
să ştie, dar Hunter ştiuse totul foarte bine încă din timpul întâlnirii de
la Tulskaia. De aceea insistase pentru exterminarea totală a locuitorilor
staţiei, inclusiv a membrilor caravanelor din Sevastopolskaia. De aceea
ceruse aruncătoare de flăcări.
Şi dacă amândoi erau deja bolnavi, epidemia avea să afecteze inevitabil
Sevastopolskaia. Mai întâi pe oamenii cu care veniseră în contact.
Elena. Comandantul staţiei. Comandantul perimetrului. Adjuncţii lor.
Ceea ce însemna că în trei săptămâni staţia avea să fie mai întâi
decapitată, apoi înghiţită de haos, după care molima avea să -i secere
pe toţi ceilalţi. Dar cum se aşteptase Hunter să prevină infecţia? De ce
se întorsese în Sevastopolskaia, deşi îşi dăduse seama că era posibil ca
boala să-i fi fost transmisă şi lui? Homer vedea tot mai limpede că
brigadierul nu acţiona în baza intuiţiei, ci punea în aplicare un plan,
pas cu pas. Până când bătrânul îi stricase jocurile.
Deci Sevastopolskaia era oricum condamnată, iar expediţia nu-şi mai
avea rostul? Dar chiar dacă voia să se întoarcă acasă şi să moară în
linişte alături de Elena, Homer trebuia să-şi termine călătoria în jurul
lumii. Călătoria din Kahovskaia spre Kaşirskaia fusese suficientă
pentru ca măştile lor de gaze să nu mai fie bune de nimic, iar costumele
protectoare absorbiseră zeci, dacă nu chiar sute de röntgeni. Trebuia
să se descotorosească de ele cât mai curând. Nu se putea întoarce de
unde venise. Ce era de făcut?
Fata dormea ghemuit. Focul înghiţise într-un final jurnalul purtător de
molimă, consumase cele din urmă rămurele şi se stinsese. Ca să-şi
economisească bateriile lanternei, bătrânul decise să stea pe întuneric

— 642 —
cât de mult va putea.
Nu, trebuia să-şi continue drumul alături de brigadier. Avea să se ţină
la distanţă de toţi ceilalţi pentru a reduce riscul de a-i infecta, avea să-
şi abandoneze aici rucsacul cu toate lucruşoarele lui, să-şi distrugă
hainele… Avea să spere, dar tot avea să numere cele treizeci de zile.
Avea să lucreze la cartea lui în fiecare zi, fără odihnă. „Totul se va
rezolva în cele din urmă”, îşi repetă el. „Important e să mă ţin de
Hunter, să nu rămân în urmă. Asta dacă mai apare…”
Trecuse mai mult de o oră de când brigadierul dispăruse prin
deschiderea neclară de la capătul tunelului. În ciuda asigurărilor date
fetei, Homer nu era sigur că într-adevăr avea să revină.
Cu cât afla mai multe despre el, cu atât îl înţelegea mai puţin. Îi era
imposibil să aibă încredere în brigadier, dar la fel de imposibil să se
îndoiască de el. Era imposibil să-l analizeze, căci lui nu i se aplicau
emoţiile umane standard. Să te încrezi în el era totuna cu a te lăsa la
cheremul unei forţe a naturii. Însă Homer făcuse deja asta: nu avea rost
s-o regrete, era prea târziu.
În întunericul ca smoala, tăcerea nu mai părea desăvârşită. Prin
cochilia ei netedă pătrundeau mormăieli şi şoapte stranii, în depărtare
urla ceva, iar altceva foşnea. Bătrânului i se năzări că distinge printre
aceste sunete paşii împleticiţi ca de beţiv ai mâncătorilor de cadavre,
şerpuitul giganţilor fantomatici din Nagornaia, ţipetele de moarte ale
unor bărbaţi. Nici nu trecură zece minute şi se dădu bătut.
Aprinse lanterna şi se cutremură.
Hunter stătea la doi paşi de el cu braţele încrucişate pe piept, privind
fata adormită. Orbit de lumina neaşteptată, îşi duse o mână la ochi şi
zise calm:
— O să deschidă uşa acum.

Saşa visa. Era din nou singură în Kolomenskaia, aşteptându-şi tatăl să

revină dintr-una din „plimbările” lui. Întârzia, dar ea trebuia să-l
aştepte, să-l ajute să-şi scoată hainele folosite în exterior şi masca de
gaze, să-i dea de mâncare. Pusese deja masa pentru prânz şi nu ştia ce
să mai facă. Voia să plece de lângă uşa ce dădea către suprafaţă, dar
dacă el venea când ea nu era acolo? Cine să-i deschidă? Aşa că stătea

— 643 —
pe podeaua rece, lângă uşă, iar orele zburau, zilele treceau şi el tot nu
se întorcea, însă ea refuza să-şi părăsească locul până ce uşa… O trezi
ecoul unui zăvor tras, un zăvor exact ca acela al uşii din Kolomenskaia.
Se trezi zâmbind. Tatăl ei se întorsese. Apoi privi în jur şi-şi aminti
totul.
Singura parte reală din visul ce se destrăma cu iuţeală fusese scrâşnetul
zăvoarelor imense de metal ale uşii. O clipă mai târziu, lespedea uriaşă
vibră şi începu să se deplaseze lent. O rază de lumină se prelinse prin
crăpătura tot mai mare şi vapori de benzină se furişară afară. Intrarea
în Marele Metrou…
Uşa se trase lent în lături şi dispăru în lăcaşul ei, dezvăluind interiorul
tunelului ce ducea către staţia Avtozavodskaia şi de acolo către Linia
Circulară. Pe şine, cu motorul huruind de parcă era gata să pornească,
se afla o drezină motorizată mare, cu un proiector frontal şi pe ea erau
câţiva oameni. În centrul reticulelor automatelor, bărbaţii de pe
drezină zăriră doi călători tresărind şi apărându-şi ochii de lumină.
— Mâinile la vedere! lătră o voce.
Saşa urmă exemplul bătrânului, ridicând supusă mâinile. De data asta
era drezina care traversa de obicei podul în zilele când făceau comerţ.
Echipa care o manevra ştia povestea Saşei. Şi acum bătrânul cu nume
ciudat avea să regrete că o luase cu el pe fata încătuşată din staţia aceea
pustie fără să o întrebe cum anume ajunsese acolo.
— Scoateţi-vă măştile şi prezentaţi actele! porunci o voce din drezină.
Saşa îşi dezvălui faţa, dojenindu-se că fusese atât de proastă. Nimeni
n-o putea elibera. Nimeni nu anulase sentinţa pronunţată împotriva
tatălui ei şi, odată cu el, şi împotriva Saşei. De ce crezuse ea că aceştia
doi o putea introduce în Metrou? Nu se gândise că va fi recunoscută la
frontieră?
— Tu! N-ai voie să vii încoace!
O recunoscuseră imediat.
— Ai zece secunde să dispari. Şi ăsta cine-i? E ta…
— Ce se petrece? întrebă uluit bătrânul.
— Să nu-ndrăzneşti! Nu-i el! Lasă-l în pace! strigă Saşa.
— Dispăreţi! ordonă cu răceală omul cu automatul. Dacă nu, o să
tragem. În plin.
— Într-o fată? întrebă nesigură o a doua voce.

— 644 —
— Ţi-am spus, zise cel dintâi om trăgând piedica automatului.
Saşa se dădu înapoi şi strânse din pleoape, pregătindu-se pentru a treia
oară într-o oră să dea ochii cu moartea. Ceva scoase un soi de ţârâit şi
amuţi. Ordinul nu sosi. Fata nu mai putu îndura aşteptarea şi
întredeschise un ochi.
Motorul continua să fumege şi pale albăstrui pluteau în torentul de
lumină revărsat din proiectorul care acum era îndreptat spre tavan.
Toţi bărbaţii zăceau în drezină sau în jurul ei ca nişte păpuşi stricate:
braţe bălăngănindu-se inerte, gâturi răsucite nefiresc, trupuri
sfârtecate.
Saşa se întoarse. Bărbatul ras în cap stătea în spatele ei cu pistolul
coborât, examinând drezina transformată în butuc de măcelar. Ridică
ţeava şi apăsă din nou pe trăgaci.
— Gata, hurui el satisfăcut. Luaţi-le uniformele şi măştile de gaze.
— De ce? întrebă bătrânul înfiorându-se.
— Ne schimbăm. O să străbatem Avtozavodskaia cu drezina lor.
Saşa încremeni privindu-l prostită pe ucigaş: în mintea ei spaima se
lupta cu admiraţia, iar repulsia se împletea cu recunoştinţa. Tocmai
ucisese trei oameni ca şi cum fusese o nimica toată, încălcând cea mai
importantă poruncă a tatălui ei. Dar o făcuse ca să-i salveze ei viaţa –
şi pe a bătrânului, fireşte. Era o coincidenţă că o salvase pentru a doua
oară? Oare confunda ea neîndurarea cu cruzimea?
Era sigură însă de un lucru: curajul bărbatului te făcea să-i uiţi chipul
desfigurat.
Bărbatul ras în cap se apropie cel dintâi de drezină şi începu să culeagă
scalpurile de cauciuc ale duşmanilor doborâţi. Dar brusc se retrase
împleticindu-se, cu braţele întinse dinainte de parcă-l văzuse pe diavol
în persoană, repetând iar şi iar un singur cuvânt:
— Negru!

— 645 —
 Capitolul 9
Aer

Frica şi teroarea nu-s totuna. Frica îndeamnă omul să treacă la acţiune,

îl face inventiv. Teroarea paralizează trupul şi blochează gândirea,
făcând omul mai puţin uman. Homer văzuse destule la viaţa lui ca să
cunoască diferenţa. Brigadierul său, care nu părea dăruit cu
capacitatea de a simţi frica, se dovedea surprinzător de vulnerabil
dinaintea terorii. Dar bătrânul era încă şi mai uluit de motivul care -l
adusese pe Hunter într-o asemenea stare.
Cadavrul căruia acesta îi scosese masca era neobişnuit. Chipul ivit de
sub cauciucul negru avea pielea întunecată şi lucioasă, buzele groase
şi nasul lat şi turtit. Homer nu mai văzuse negri din ziua în care
canalele de muzică încetaseră să emită – cu mai bine de douăzeci de
ani în urmă – totuşi nu-i era greu să-l recunoască pe mort drept un
reprezentant al altei rase. Neobişnuit, desigur. Dar ce era aşa de
înspăimântător aici?
Brigadierul îşi recăpătase deja calmul: neobişnuita sa criză durase mai
puţin de un minut. Lumină cu lanterna chipul tuciuriu, mârâi ceva
— 646 —
ininteligibil şi se apucă să dezbrace cu brutalitate cadavrul
încăpăţânat. Homer ar fi putut jura că aude zgomot de degete frânte.
— E o bătaie de joc… Doar ca să-mi aducă aminte, da! E inuman… O
asemenea pedeapsă… şuiera Hunter aproape inaudibil.
Îl luase pe mort drept altcineva? Mutila cadavrul ca să se răzbune
pentru momentul umilitor pe care-l trăise sau avea o socoteală mai
veche de reglat? Bătrânul îşi înghiţi scârba şi continuă să-l privească
tăcut pe brigadier, care dezbrăca un alt cadavru.
Fata nu luă parte la acest episod şi Hunter nu o sili. Ea se îndepărtă, se
aşeză pe şine şi îşi îngropă obrazul în mâini. Homer avu impresia că
plângea.
Hunter târî cadavrele dincoace de uşă, îngrămădindu-le unele peste
altele. În mai puţin de douăzeci şi patru de ore nu avea să mai rămână
nimic din ele. În timpul zilei oraşul intra în stăpânirea unor creaturi
atât de înfricoşătoare, încât fioroasele bestii ale nopţii se ascundeau în
fundul vizuinilor, aşteptând cuminţi să vină din nou ora lor.
Deşi sângele mortului nu se vedea pe uniforma de culoare închisă,
acesta nu se uscase încă. Homer îl simţea rece şi lipicios pe stomac şi
pe piept, agăţându-se de el de parcă tânjea să reintre într-un trup viu,
provocându-i mâncărimi pe piele, dar şi în minte. Se întrebă dacă toată
mascarada asta chiar era necesară şi se consolă numai spunându-şi că
astfel vor evita să facă noi victime în staţia Avtozavodskaia. Dacă
socotelile lui Hunter se dovedeau corecte, paznicii aveau să-i ia drept
unii de-ai lor şi să-i lase să treacă. Dar dacă n-o făceau? Şi oare chiar se
străduia brigadierul să reducă numărul cadavrelor lăsate în urma sa?
Pe Homer îl dezgusta firea sângeroasă a brigadierului, însă era şi
intrigat de ea. Autoapărarea nu justifica nicio treime din crimele
comise de el, dar aici era vorba despre altceva decât simpla cruzime.
Bătrânul se întrebă dacă Hunter se îndrepta spre Tulskaia numai ca să-
şi satisfacă pofta de sânge.
Chiar dacă nefericiţii izolaţi în staţie nu putuseră găsi leacul febrei
misterioase, asta nu însemna neapărat că nu exista unul. Erau locuri în
lumea subterană unde tăciunii gândirii ştiinţifice încă mai mocneau,
unde se desfăşurau cercetări, unde se dezvoltau noi medicamente şi
vaccinuri. Polisul de exemplu, aflat la intersecţia a patru mari artere,
inima metroului, ultimul simulacru de oraş autentic, care se extindea

— 647 —
prin pasajele ce legau staţiile Arbatskaia, Boroviţkaia, Alexandrovski
Sad şi Biblioteka Imeni Lenina, unde îşi stabiliseră baza doctorii şi
oamenii de ştiinţă supravieţuitori. Sau imensul buncăr de lângă staţia
Taganskaia, tehnopolisul secret al Hansei…
Şi dincolo de asta era posibil ca Tulskaia să nu fie unica staţie unde se
declanşase epidemia. Dacă cineva reuşise deja să învingă boala? „Cum
să renunţ cu atâta uşurinţă la orice speranţă de a fi salvat?” se întrebă
Homer. Desigur, acum că purta în propriul său trup bomba cu ceas
care era boala, bătrânul avea tot interesul să gândească astfel. Raţiunea
lui acceptase ideea că va muri în curând. Instinctele însă i se
răzvrăteau, cerându-i să încerce să găsească o scăpare. Dacă afla o cale
să salveze Tulskaia, îşi putea proteja de rău staţia care -i slujea drept
cămin şi putea fi şi el salvat…
Dar Hunter nu credea că există leac pentru această boală. După ce
schimbase câteva cuvinte cu paznicii Tulskaiei, într-un singur rând, îi
condamnase imediat la moarte pe toţi locuitorii ei şi trecuse la
aplicarea sentinţei. Îi înşelase pe conducătorii Sevastopolskaiei cu
basme despre nomazi, le impusese hotărârea sa şi acum se apropia
inexorabil de momentul în care avea să o transforme în realitate, dând
Tulskaia pradă flăcărilor.
Sau poate ştia că în staţie se petrecuse ceva ce întorcea lucrurile din
nou pe dos? Ceva despre care nu aveau ştiinţă nici Homer, nici
bărbatul care-şi lăsase jurnalul la Nahimovski Prospekt…
Când termină cu cadavrele, brigadierul îşi smulse sticluţa plată de la
brâu şi îi dădu pe gât conţinutul. Ce era? Alcool? Se folosea de băutură
ca să-şi savureze faptele sau ca să le alunge gustul amar? Se bucura de
moment sau încerca să-i scape… sau poate spera că alcoolul va înăbuşi
ceva dinăuntrul său?

Pentru Saşa, drezina veche motorizată era ca o maşină a timpului din

poveştile pe care i le spunea cândva tatăl ei înainte de culcare. Nu o
transporta de la Kolomenskaia către Avtozavodskaia, ci o purta înapoi
din prezent în trecut, deşi probabil nimeni în afară de ea nu s-ar fi
gândit la fortăreaţa de piatră unde îşi petrecuse atâţia ani, acea
fundătură în spaţiu şi timp, ca la „prezent”.

— 648 —
Îşi amintea bine călătoria în direcţia opusă: atunci fusese încă o copilă,
iar tata şezuse alături, legat strâns, cu o căciulă de lână trasă pe ochi şi
un căluş în gură. Ea plânsese tot timpul şi unul dintre soldaţii din
plutonul de execuţie îi făcuse cu degetele diverse umbre de animale în
micul cerc galben ce alerga pe tavanul tunelului la întrecere cu drezina.
Sentinţa îi fusese citită tatei după ce traversaseră podul: tribunalul
revoluţionar îi comuta condamnarea de la execuţie la exil pe viaţă.
Îl împinseseră jos pe şine, îi aruncaseră un cuţit, un pistol automat cu
un încărcător şi o mască veche de gaze, apoi o ajutaseră pe Saşa să
coboare. Soldatul care-i arătase fetiţei căluţul şi căţelul îi făcuse cu
mâna.
Oare era unul dintre cei împuşcaţi azi?
Senzaţia că respiră aerul altcuiva deveni tot mai puternică în timp ce -
şi potrivea masca neagră de gaze pe care bărbatul ras în cap o luase de
la unul dintre cadavre. Fiecare porţiune mică a călătoriei ei costa încă
o viaţă. Cel mai probabil bărbatul ras în cap i-ar fi împuşcat oricum,
dar Saşa era aici şi asta o făcea complicea lui.
Refuzul tatei de a se întoarce acasă nu fusese provocat numai de faptul
că se săturase să mai lupte. El spunea că toate umilinţele şi lipsurile pe
care le îndura cântăreau mai puţin decât o singură viaţă. Suferea ca să
nu le provoace altora suferinţă. Saşa ştia că talerul balanţei care
cântărea toate vieţile pe care el deja le luase atârna oricum foarte jos şi
că tatăl ei încerca pur şi simplu să o reechilibreze.
Dar bărbatul ras în cap ar fi putut interveni mai devreme, nu? Ar fi
putut să-i sperie pe bărbaţii din drezină prin simpla sa apariţie şi apoi
să-i dezarmeze fără să tragă un singur glonţ. Saşa era sigură de asta.
Niciunul dintre cei morţi nu era un adversar de talia lui. De ce trebuise
să-i ucidă?
Staţia copilăriei ei era mai aproape decât crezuse. În mai puţin de zece
minute, luminile ei se zăriră înainte. Nimeni nu stătea de pază la
periferia Avtozavodskaiei: era evident că locuitorii staţiei se încredeau
prea mult în uşile ermetice. Când mai aveau cincizeci de metri până la
peron bărbatul ras în cap reduse viteza şi îi ceru lui Homer să ia cârma,
mutându-se mai aproape de mitralieră.
Drezina pătrunse în staţie foarte încet şi aproape fără zgomot sau poate
că timpul se oprise pentru ca Saşa să poată vedea totul, să -şi poată

— 649 —
aminti totul în numai câteva clipe? Ziua în care tatăl ei o lăsase în grija
ordonanţei, cerându-i să o ascundă până ce totul avea să se termine.
Ordonanţa o condusese adânc în pântecele staţiei, într-una dintre
zonele de serviciu. Dar până şi de acolo puteau auzi răcnetele ieşite
dintr-o mie de gâtlejuri deodată şi soldatul se repezi înapoi ca să fie
alături de comandantul său. Saşa alergă după el pe coridorul pustiu şi
ieşise în staţie…
Plutiră de-a lungul peronului şi Saşa privi corturile familiale spaţioase
şi vagoanele transformate în birouri, copiii jucând leapşa, bătrânii
stând la taclale, bărbaţii cu feţe posace curăţându-şi armele…
Şi îşi văzu tatăl stând în faţa unui rând firav de bărbaţi furioşi şi speriaţi
care încercau să ţină pe loc o mulţime dezlănţuită. Alergă către el şi se
lipi de spatele lui. Tata se răsuci ieşit din minţi şi-l pălmui pe
plutonierul care venea grăbit în urma ei. Dar în el ceva deja se
schimbase. Şirul de bărbaţi care încremeniseră cu automatele ridicate,
aşteptând să li se ordone să deschidă focul, primi în schimb comanda
de a se retrage. Singurul foc de armă fu tras în aer. Tatăl ei deschise
negocierile pentru predarea paşnică a staţiei în mâinile
revoluţionarilor…
Tatăl ei credea că un om primea semne. Trebuia numai să le vezi şi să
le interpretezi corect.
Nu, timpul nu încetinise pentru ca Saşa să-şi poată reaminti ultima zi
a copilăriei ei. Îi zări înaintea celorlalţi pe bărbaţii înarmaţi care se
ridicau să iasă în întâmpinarea drezinei. Îl văzu pe bărbatul ras în cap
cum deblochează piedica cu o mişcare fluidă, discretă şi cum începe să
întoarcă ţeava groasă de oţel brunat către paznicii uluiţi. Auzi, înaintea
bătrânului, comanda şuierată care le cerea să oprească drezina. Şi
înţelese că în clipele următoare aveau să fie ucişi atâţia oameni, încât
urma să-şi trăiască tot restul vieţii cu senzaţia că respiră aerul altora.
Dar încă mai putea preveni masacrul, salvându-se pe sine şi pe celălalt
bărbat de ceva aşa de îngrozitor, că nu putea fi descris în cuvinte.
Santinelele îşi deblocau deja automatele, însă le lua prea mult şi erau
cu câteva mişcări în urma bărbatului ras în cap. Saşa făcu primul lucru
care-i trecu prin minte. Se repezi şi se lipi de spinarea lui noduroasă şi
tare ca fierul, îmbrăţişându-l din spate şi cuprinzându-i cu mâinile
pieptul care era atât de liniştit, încât nu părea să respire. El se înfioră

— 650 —
de parcă fusese biciuit, şovăi… Gata în sfârşit să deschidă focul,
santinelele erau şi ele năucite.
Bătrânul însă o înţelese fără să aibă nevoie de cuvinte.
Drezina ţâşni pe şine râgâind nori de fum negru şi Avtozavodskaia
rămase repede în urmă, scufundându-se în negura trecutului.

Tot drumul până la staţia Paveleţkaia nimeni nu scoase o vorbă.

Hunter se eliberă din îmbrăţişarea aceea neaşteptată, desfăcând
braţele fetei ca şi cum ar fi frânt un cerc de fier ce-l împiedica să respire.
Trecură cu viteză pe lângă unicul post de pază şi rafala de gloanţe
destinată lor muşcă numai tavanul. Brigadierul reuşi să-şi scoată
pistolul şi să răspundă cu trei izbucniri luminoase lipsite de sunet. Se
părea că doborâse un ins, dar ceilalţi se făcură una cu pereţii,
strecurându-se în adânciturile structurii de rezistenţă ca să se salveze.
„Măi să fie”, îşi zise Homer în gând privind fata care acum era tăcută şi
retrasă. Presupusese că intriga amoroasă va începe să se dezvolte
imediat după apariţia eroinei, dar totul mergea prea repede. Mai
repede decât putea el pricepe, darămite să mai şi consemneze.
Intrară în staţia Paveleţkaia şi se opriră.
Bătrânul mai fusese aici, în această staţie ieşită parcă din ceţurile unei
legende gotice. În locul coloanelor simple care sprijineau bolţile
staţiilor periferice, mai noi, ale metroului, staţia Paveleţkaia era
susţinută de un şir de arcade uşoare, amplu boltite, prea înalte pentru
un om obişnuit. Ca în toate legendele de acest fel, staţ ia Paveleţkaia
era victima unui blestem: la ora opt seara agitaţia înceta şi staţia cea
prosperă se transforma în propria ei stafie. Din toată populaţia ei
dinamică şi inventivă nu mai rămâneau la vedere decât câţiva
neînfricaţi. Toţi ceilalţi dispăreau, împreună cu copiii lor, cu bunurile
personale, cuferele cu mărfuri, băncile şi paturile improvizate.
Toţi se înghesuiau în refugiu – pasajul de aproape un kilometru care-i
lega de Linia Circulară – şi îşi petreceau noaptea tremurând, în timp ce
creaturi monstruoase trezite din somn dădeau târcoale la suprafaţă
gării Paveleţkaia. Oameni care ştiau ce spun susţineau că aceste făpturi
erau stăpânele necontestate ale clădirii gării şi ale teritoriului
înconjurător şi că nici măcar când dormeau nicio altă fiară nu

— 651 —
îndrăznea să se aventureze prin preajmă. Locuitorii din Paveleţkaia
erau fără apărare împotriva lor: obloanele care închideau scările
rulante din alte staţii nu existau aici, iar drumul către suprafaţă era
mereu deschis. Homer îşi zise că nu exista loc mai nepotrivit ca să
poposeşti peste noapte. Hunter însă era de altă părere: când drezina
ajunse în capătul opus al staţiei se opri.
— O să stăm aici până dimineaţă. Faceţi-vă comozi, zise el scoţându-
şi masca de gaze şi făcând semn cu braţul către staţie.
Şi îi părăsi. Fata îl privi îndepărtându-se şi se ghemui pe podeaua tare
a drezinei. Bătrânul se instală cât mai confortabil şi închise ochii,
încercând să moţăie, dar zadarnic, îl chinuia gândul molimei pe care o
purta cu el prin toate aceste staţii încă neinfectate. Nici fata nu putea
dormi.
— Mulţumesc. Credeam că şi dumneavoastră sunteţi la fel ca el, îi zise
ea lui Homer.
— Nu cred că mai sunt alţii ca el, răspunse bătrânul.
— Sunteţi prieteni?
— Ca peştele parazit şi rechinul, zise el zâmbind sumbru şi spunându-
şi că descrierea era cum nu se poate mai potrivită: Hunter devora
oameni, dar uneori îi mai lăsa şi lui câteva fâşii însângerate.
— Cum aşa? întrebă ea ridicându-se pe jumătate.
— Merg unde merge el. Nu cred că m-aş putea descurca fără el, iar el…
Poate crede că o să-l absolv cumva. Deşi nimeni nu poate şti ce
gândeşte.
— Dar de ce nu vă puteţi descurca fără el? întrebă fata trăgându-se mai
aproape.
— Am senzaţia că atâta timp cât sunt cu el, inspiraţia mea… nu mă va
părăsi, încercă să-i explice Homer.
— Inspiraţie. Am citit undeva că înseamnă să tragi aer în piept, zise
Alexandra. Dar de ce vreţi să respiraţi aşa ceva? La ce vă foloseşte?
Homer ridică din umeri.
— Nu e vorba de ceea ce inspirăm, ci de ceea ce ne inspiră, răspunse
el.
— Eu cred că atâta timp cât inspiri moarte, nimeni nu te va săruta. Toţi
se vor teme de mirosul de cadavru, răspunse ea desenând cu degetul
pe podeaua murdară.

— 652 —
— Când vezi moartea, ajungi să te gândeşti la tot felul de lucruri,
răspunse Homer.
— N-aveţi dreptul să invocaţi moartea ori de câte ori aveţi
dumneavoastră nevoie să gândiţi, obiectă ea.
— N-o invoc, eu doar stau şi privesc… şi de fapt n-are legătură cu
moartea… sau nu numai cu moartea, răspunse bătrânul. Am vrut să fiu
parte dintr-o poveste, una care să schimbe totul. Am vrut să se
întâmple ceva cu viaţa mea. Ceva care să mă zgâlţâie. Să-mi
limpezească mintea.
— Aveţi o viaţă nefericită? îl întrebă fata compătimitor.
— Am o viaţă plictisitoare. Ştii, când toate zilele seamănă între ele, trec
atât de repede, încât ţi se pare că ziua ta de pe urmă e deja foarte
aproape, încercă Homer să-i explice. Ţi-e teamă că n-o să termini
nimic. Şi fiecare dintre aceste zile e plină de mii de lucruri mărunte
care trebuie făcute. Faci unul, iei o pauză şi a venit momentul să te
apuci de următorul. Nu-ţi mai rămân nici timp, nici putere pentru cele
cu adevărat importante. Îţi zici: nu-i nimic, o să încep de mâine. Dar
ziua de mâine nu vine niciodată, e întotdeauna o lungă şi nesfârşită zi
de azi.
— Aţi fost în multe staţii?
Fata nu părea să poată înţelege ce-i spusese bătrânul.
— Nu ştiu, răspunse el nedumerit. Cred că în toate.
— Eu n-am văzut decât două, oftă fata. Mai întâi eu şi tata am locuit
în Avtozavodskaia şi pe urmă am fost exilaţi în Kolomenskaia. Mi -am
dorit mereu să mai văd măcar una. Asta e atât de stranie…
Îşi plimbă ochii pe şirul de arcade.
— De parcă sunt o mie de porţi şi între ele niciun zid. Şi toate se
deschid înaintea mea, dar eu nu vreau să trec prin ele. Şi mi-e frică.
— Deci era tatăl tău? Bărbatul ăla, celălalt…
Homer şovăi:
— Ei l-au omorât?
Fata se retrase în carapacea ei de tăcere şi trecu mult timp până să
răspundă:
— Da.
— Stai cu noi, zise bătrânul adunându-şi curajul. O să discut cu Hunter
şi cred că o să fie de acord. O să-i spun că am nevoie de tine ca să…

— 653 —
Ridică din umeri, neştiind cum să-i explice fetei că trebuia să fie
inspiraţia lui.
— Spuneţi-i că el are nevoie de mine, zise Saşa.
Sări pe peron şi se îndepărtă de drezină, mângâind fiecare coloană pe
lângă care trecea.
Nu avea nici urmă de viclenie şi nu flirta deloc. Părea să nutrească
dispreţ nu numai faţă de armele de foc, ci şi faţă de arsenalul tipic al
oricărei femei, acele priviri dulci şi gesturi cuceritoare, acele fluturări
din gene care puteau provoca uragane şi acele zâmbete abia schiţate
pentru care un bărbat s-ar fi sacrificat sau ar fi ucis. Sau poate că pur
şi simplu încă nu ştia cum să folosească aceste arme?
Indiferent de motiv, se descurca şi fără ele. O singură căutătură a
ochilor ei albaştri îl făcuse pe Hunter să-şi schimbe o hotărâre, o
singură mişcare a ei îl înlănţuise în mreje, împiedicându-l să ucidă. Dar
oare reuşise ea să-i străpungă armura şi să-i pătrundă în carne? Sau de
fapt el avea nevoie de fată pentru altceva? Probabil asta era. Lui Homer
îi venea greu până şi să-şi imagineze că brigadierul ar fi putut avea
puncte sensibile, că putea fi atins, darămite rănit.

Homer nu reuşea să adoarmă. Deşi înlocuise masca sufocantă de gaze

cu una mai uşoară, antipraf, îi era la fel de greu să respire, iar menghina
care îi strângea tâmplele nu-şi slăbise prinsoarea. Îşi lepădase toate
lucrurile în tunel, îşi frecase mâinile cu o bucată de săpun cenuşiu,
curăţase mizeria cu apă verzuie dintr-o canistră veche de benzină şi
decisese să poarte pe viitor o mască antipraf. Ce altceva putea face un
om ca să nu-şi pună tovarăşii în pericol?
Nimic. De-acum absolut nimic nu mai avea rost, nici măcar să
pătrundă în tunel şi să se transforme într-o grămadă abandonată de
zdrenţe putrede. Dar întâlnirea de azi cu moartea îl purtase cu
douăzeci de ani în urmă, până în ziua când pierduse tot ce iubea. Şi
asta dăduse planului său un nou sens, unul autentic.
Dacă ar fi depins de Homer, le-ar fi ridicat un adevărat monument. Dar
meritau măcar o piatră de căpătâi. Născuţi la zeci de ani diferenţă,
muriseră cu toţii în aceeaşi zi: soţia, copiii şi părinţii lui.
Şi mai erau şi colegii săi de şcoală şi prietenii de la colegiul tehnic.

— 654 —
Actorii şi cântăreţii lui favoriţi. Şi toţi oamenii care în acea zi erau încă
la muncă, ajunseseră deja acasă sau rămăseseră blocaţi undeva în
trafic.
Cei care muriseră pe loc şi cei care încercaseră să supravieţuiască,
rezistând alte câteva zile în capitala otrăvită şi pe jumătate ruinată,
zgrepţănând cu mâini tot mai slăbite la uşile ermetice ale metroului.
Cei dezintegraţi pe loc în atomi şi cei care se umflaseră şi se
descompuseseră de vii, devoraţi de radiaţii.
Primii cercetaşi ieşiţi la suprafaţă nu putuseră să doarmă zile în şir
după ce reveniseră din misiune. Homer îi întâlnise pe unii dintre ei la
focurile de tabără din staţiile de tranzit şi, privindu-i în ochi, văzuse
întipărite pentru totdeauna pe retinele lor străzi ca nişte râuri
îngheţate abundând de peşti morţi. Mii de maşini încremenite, pline
cu pasageri morţi blocau bulevardele şi autostrăzile ce ieşeau di n
Moscova. Cadavre zăceau pretutindeni. Până la sosirea noilor stăpâni
ai oraşului, nu avusese cine să le adune.
Ca să se cruţe, cercetaşii încercaseră să evite şcolile şi grădiniţele. Însă
era suficient să arunci o privire în interiorul unei maşini de familie ca
să-ţi pierzi minţile. Miliarde de vieţi frânte în aceeaşi clipă. Miliarde de
gânduri nerostite, miliarde de visuri neîmplinite, miliarde de
nedreptăţi neiertate. Fiul mai mic al lui Nikolai îi ceruse un nou set de
carioci, fiica lui se temuse să meargă la lecţiile de patinaj artistic.
Înainte să adoarmă, soţia lui îi descrisese până în cele mai mici
amănunte vacanţa de vară pe care aveau să o petreacă numai ei doi la
mare. Faptul că aceste visuri şi dorinţe mărunte fuseseră cele de pe
urmă le făcea să devină deodată nespus de importante. Lui Homer i-ar
fi plăcut să-i cioplească fiecăruia dintre ei un epitaf. Dar în mod sigur
umanitatea merita un epitaf pe acest gigantic mormânt comun. Şi
acum, când el însuşi nu mai avea mult de trăit, Homer simţi că putea
găsi cuvintele potrivite.
Tot nu ştia în ce ordine să le aşeze, cum să le adune laolaltă, cum să le
înfrumuseţeze, dar simţea deja că în povestea ce se desfăşura sub ochii
lui aveau să încapă toate sufletele tulburate şi fără odihnă, fiecare
sentiment şi fiecare fărâmă de cunoaştere adunată cu atâta trudă şi că
el însuşi avea să-şi afle locul aici. Nu exista poveste care să-i servească
mai bine scopurile.

— 655 —
Când la suprafaţă aveau să se ivească zorii, iar şirurile de tarabe să se
trezească la viaţă dedesubt, avea să colinde printre ele până găsea un
caiet nou de matematică şi un pix. Şi trebuia să se grăbească. Dacă nu
punea pe hârtie schiţa viitorului roman, pe care o vedea scânteind
dinaintea lui ca un miraj, aceasta se putea topi şi cine ştie cât avea să
mai stea pe duna lui de nisip privind în zare, în speranţa că turnul lui
de fildeş avea să se înfiripe iar din grăunţele fine de nisip şi din aerul
incandescent, vibrant?
Poate că nu mai avea destul timp.
„Indiferent ce spune fata, o privire în orbitele goale ale eternităţii
constituie un stimulent care te împinge la acţiune”, chicoti el pentru
sine. Apoi îşi aminti sprâncenele ei arcuite, două străfulgerări albe pe
chipul ei sumbru şi murdar de praf, buzele ei muşcate şi părul blond şi
ciufulit şi zâmbi din nou.
„Mâine mai am ceva de căutat în piaţă”, îşi zise el în timp ce adormea.
Nopţile în Paveleţkaia sunt întotdeauna neliniştite. Torţele fumegânde
aruncă străfulgerări de lumină pe marmura mânjită de funingine,
tunelurile respiră neliniştite şi oamenii de la baza scărilor rulante îşi
vorbesc cu voci atât de joase, încât de-abia se aud. Staţia face pe
moarta, sperând că fiarele de la suprafaţă nu vor fi atrase de mirosul de
carne.
Dar uneori cele mai curioase dintre fiare descoperă un pasaj care duce
în adâncuri, îl adulmecă şi simt mirosul de sudoare proaspătă, bătaia
inimilor, murmurul sângelui curgând prin vene. Şi pornesc să coboare.
Homer aţipise în sfârşit, aşa că vocile alarmate dinspre celălalt capăt al
peronului pătrunseră în conştiinţa lui ca nişte ecouri stinse şi
distorsionate. Apoi însă răsună o împuşcătură care-l smulse pe loc din
moţăială. Bătrânul tresări şi privi panicat în jur, bâjbâind după armă pe
podeaua drezinei.
Huruitul asurzitor ca un tunet al mitralierei fu acompaniat de pârâitul
câtorva pistoale automate, iar alarma din vocile santinelelor fu
înlocuită de groază pură. Indiferent în cine trăgeau, gloanţele lor nu
aveau efect. Nu mai erau focuri sincronizate asupra unei ţinte în
mişcare, ci împuşcăturile disperate, necoordonate, ale unor oameni ce
încercau numai să-şi salveze propria piele.
Homer îşi găsi automatul, dar nu se putu convinge să pătrundă în

— 656 —
staţie. Avu nevoie de toată voinţa ca să reziste ispitei de a porni
motorul şi a se îndepărta cu toată viteza, indiferent încotro. Dar
rămase în drezină, întinzându-şi gâtul ca să vadă lupta prin desişul
încâlcit al coloanelor. Peste strigătele şi înjurăturile paznicilor care
încercau să se apere se ridică un ţipăt sfâşietor care păru să răsune
surprinzător de aproape.
Mitraliera se înecă şi cineva scoase un urlet cumplit, întrerupt brusc de
parcă îi fusese smuls capul. Pârâitul pistoalelor automate asaltă din
nou timpanele lui Homer. Însă acum focurile erau rare şi distante.
Ţipătul se repetă, de data asta ceva mai departe… Şi deodată făptura
care-l scosese primi răspuns de undeva din apropierea drezinei.
Homer numără până la zece şi porni motorul cu mâini tremurânde:
tovarăşii lui urmau să revină dintr-o clipă în alta şi aveau să demareze
imediat, o făcea pentru binele lor, nu al lui… Drezina vibră şi scoase
fum pe măsură ce motorul se încălzea, apoi ceva străfulgera printre
coloane cu o viteză incredibilă, mişcându-se şi dispărând atât de iute,
încât mintea lui nu reuşi să proceseze imaginea. Bătrânul se apucă de
bară, puse piciorul pe acceleraţie şi trase aer adânc în piept. Dacă nu
apăreau în următoarele zece secunde, avea să lase totul baltă şi să… Şi
apoi, fără să înţeleagă de ce o făcea, Homer păşi pe peron ţinând
automatul lui inutil cu ţeava îndreptată înainte. Doar ca să se asigure
că nu mai putea face nimic pentru tovarăşii lui. Se lipi de coloană şi
aruncă o privire pe hol… Vru să ţipe, dar aerul nu-i ajungea.

Saşa ştiuse că lumea nu se reducea la cele două staţii în care trăise,

totuşi nu-şi imaginase că dincolo de ele putea exista atâta frumuseţe.
Mohorâtă şi plicticoasă cum fusese, Kolomenskaia i se păruse un
cămin, primitoare şi familiară până în cele mai mici amănunte.
Avtozavodskaia fusese spaţioasă şi măreaţă, dar rece şi nu putea uita
că le întorsese spatele ei şi tatălui său.
Însă putea începe de la zero relaţia cu Paveleţkaia şi cu fiecare minut
care trecea Saşa îşi dorea tot mai mult să se poată îndrăgosti de această
staţie. Voia să-i iubească coloanele uşoare şi ramificate, cu arcadele lor
uriaşe şi primitoare, marmura ei nobilă străbătută de mici vinişoare ce
făceau pereţii să semene cu o piele delicată… Kolomenskaia era urâtă,

— 657 —
Avtozavodskaia prea severă, dar această staţie părea să fi fost
construită de o femeie, era jucăuşă, chiar frivolă. După zeci de ani
Paveleţkaia refuza să-şi dea uitării gloria trecută. Saşa îşi zise că
oamenii care locuiau aici nu puteau fi cruzi sau răi. Oare ea şi tatăl ei
n-ar fi trebuit decât să treacă de staţia cea ostilă ca să dea peste acest
tărâm magic? Oare dacă el ar fi trăit numai o zi în plus, ar fi reuşit să
scape de exilul şi truda lui şi să fie liber din nou? Ar fi putut ea să -l
convingă pe bărbatul ras în cap să-i ia pe amândoi…
În depărtare scânteia un foc înconjurat de santinele şi raza unui
proiector cerceta tavanul, dar Saşa nu vru s-o ia într-acolo. Trăise atâţia
ani cu impresia că dacă ar fi reuşit să părăsească Kolomenskaia şi să
cunoască alţi oameni ar fi fost fericită! Acum însă nu avea nevoie decât
de o singură persoană căreia să-i împărtăşească încântarea şi uimirea
că lumea devenise cu o treime mai mare şi speranţa ei că lucrurile se
puteau îndrepta. Dar probabil că nimeni nu avea nevoie de Saşa, deşi
încercase să se convingă de contrariu pe sine şi pe bătrân.
Aşa că fata porni în direcţia opusă, către o garnitură prăpădită de
metrou care ieşea pe jumătate din tunelul din dreapta, cu geamurile
sparte şi uşile larg deschise. Pătrunse înăuntru şi străbătu metroul,
sărind peste spaţiile dintre vagoane şi cercetându-l pe primul, pe al
doilea, pe al treilea… În cel din urmă descoperi un scaun care
supravieţuise miraculos şi se aşeză pe el, cu genunchii la piept. Privi în
jur încercând să-şi imagineze că trenul va porni într-o clipă, purtând-
o către alte staţii, puternic luminate şi zumzăind de voci. Dar credinţa
şi imaginaţia ei nu erau suficient de puternice pentru a pune în mişcare
miile de tone de fier ruginit. Cu bicicleta fusese mai uşor. Şi încercarea
ei de a se ascunde dăduse greş: sărind din vagon în vagon pe urmele ei,
zgomotul bătăliei din staţia Paveleţkaia o ajunse în cele din urmă.
Iarăşi?
Îşi coborî picioarele pe podea şi se repezi către staţie, singurul loc unde
putea face ceva.

Cadavrele mutilate ale santinelelor zăceau lângă ghereta de sticlă al

cărei proiector încremenise, în focul stins şi în mijlocul staţiei.
Renunţaseră deja să opună rezistenţă şi îşi căutaseră refugiul în pasaj,

— 658 —
dar moartea le ajunsese la jumătatea drumului.
O siluetă sinistră, nefirească, stătea aplecată deasupra unuia dintre
cadavre. De departe era greu s-o desluşeşti, totuşi Homer zări o piele
albă, netedă, un gât puternic, agitat de ticuri şi picioare cu prea multe
încheieturi, tropăind nerăbdătoare.
Bătălia era pierdută. Dar unde era Hunter?
Bătrânul se uită din nou şi oroarea îl împietri… La zece paşi de el, o faţă
de coşmar îl privea de la o înălţime de mai bine de doi metri, iţindu-
se, la fel ca el, de după o coloană, de parcă se jucau de -a v-aţi
ascunselea. De pe buza de jos, lăsată, picura ceva roşu, falca i se mişca
întruna mestecând, măcinând, iar spaţiul de sub fruntea teşită era
absolut pustiu, deşi lipsa ochilor nu părea să-i provoace fiarei nicio
dificultate când era vorba să se deplaseze şi să atace.
Homer se retrase şi apăsă pe trăgaci. Arma automată nu scoase niciun
sunet. Monstrul dădu drumul unui urlet lung, asurzitor, şi ţâşni către
centrul staţiei. Bătrânul începu să smucească piedica înţepenită,
înţelegând că nu avea suficient timp…
Dar brusc monstrul îşi pierdu orice interes faţă de el. Acum atenţia îi
era atrasă de ceva de la marginea peronului. Homer se răsuci rapid,
urmând privirea fără ochi a făpturii, şi i se opri inima în loc. Fata
încremenise privind îngrozită în jur.
— Fugi! urlă Homer şi vocea i se frânse într-un fel de cârâit care-i răni
gâtlejul.
Monstrul alb se năpusti înainte, străbătând câţiva metri dintr-un salt,
şi se opri în faţa fetei. Ea scoase un cuţit care era inutil la altceva decât
la gătit şi-l flutură ameninţător. Drept răspuns fiara lovi cu una dintre
labe şi fata se prăbuşi la podea, iar cuţitul zbură câţiva metri prin aer.
Bătrânul era deja în drezină, dar nu se mai gândea să fugă. Gâfâind şi
pufăind, răsuci mitraliera încercând să prindă silueta albă şi agitată în
centrul reţelei de reticule. Nu reuşi: monstrul se apropia de Saşa.
Homer avu senzaţia că, după ce ucisese santinelele care reprezentau
un oarecare pericol pentru ea, creatura se amuza acum încolţind două
victime neajutorate şi jucându-se cu ele înainte să le ucidă.
Acum se aplecase deasupra Saşei, ascunzând-o de privirile bătrânului.
Îşi jupuia prada?
Deodată zvâcni şi se împletici îndărăt, zgâriind cu ghearele o pată

— 659 —
întunecată ce i se întindea pe spinare, apoi se răsuci răcnind, gata să -
şi devoreze atacatorul.
Hunter înaintă spre ea clătinându-se pe picioare, ţinându-şi automatul
într-o singură mână. Celălalt braţ îi atârna inert şi era evident că făcea
fiecare pas cu mare efort şi îndurând dureri crunte.
Brigadierul trase o nouă rafală în plin, însă monstrul era incredibil de
rezistent: de-abia se clătină, iar în clipa următoare îşi recăpătă
echilibrul şi se repezi la el. Lui Hunter i se terminase muniţia, dar se
răsuci executând o întoarcere incredibilă şi străpungând trupul imens
cu maceta, în timp ce monstrul se prăbuşea peste el, sufocându-l cu
greutatea sa şi frângându-i oasele.
Cel de-al doilea monstru sosi în fugă ca pentru a nimici orice speranţă.
Încremeni aplecat deasupra trupului tovarăşului său, ce încă mai
zvâcnea, împunse cu o gheară pielea palidă ca şi cum ar fi încercat să -
l trezească, apoi îşi ridică lent spre bătrân chipul fără ochi.
Homer nu rată prilejul. Gloanţele de calibru greu sfâşiară torsul
monstrului şi-i sfărâmară craniul, doborându-l la podea şi
transformând în cioburi şi praf plăcile de marmură din spatele lui.
Trecu ceva timp înainte ca bătrânul să-şi calmeze bătăile inimii şi să-
şi desfacă degetele amorţite de pe trăgaci.
Apoi închise ochii, îşi scoase masca şi lăsă aerul rece, în care stăruia
miros de sânge proaspăt, să-l inunde. Toţi eroii căzuseră şi el rămăsese
singur pe câmpul de luptă.
Cartea lui se terminase înainte să înceapă.

— 660 —
 Capitolul 10
Post-mortem

Ce rămâne după moartea oamenilor? Ce va rămâne după fiecare dintre

noi?
Pietrele de mormânt se prăbuşesc, muşchiul le acoperă şi în numai
câteva decenii inscripţiile lor devin ilizibile.
Până şi în vremurile trecute, când nu mai avea cine să îngrijească un
mormânt, terenul cimitirului era redistribuit între cei recent răposaţi.
Singurii care veneau să-i viziteze pe morţi erau copiii şi părinţii. Nepoţii
veneau mai rar, iar strănepoţii aproape niciodată.
În marile oraşe, perioada denumită „odihna veşnică” însemna de obicei
un răgaz de jumătate de secol înainte ca oasele să fie deranjate pentru
ca în cimitir să fie înghesuite şi mai multe rămăşiţe omeneşti sau poate
pentru ca terenul să fie excavat şi transformat într-o zonă rezidenţială
nouă. Pământul era prea aglomerat ca să aibă loc şi pentru vii şi pentru
morţi.
— 661 —
O jumătate de secol era un lux pe care şi-l puteau permite numai cei ce
muriseră înainte de Ziua judecăţii de Apoi. Cine să-şi bată capul cu un
singur cadavru când întreaga planetă murea? Niciunul dintre locuitorii
metroului nu avusese parte de onoarea de a fi îngropat sau de speranţa
că trupul nu-i va fi devorat de şoareci.
Mai înainte, rămăşiţele aveau dreptul să existe câtă vreme cei vii îşi
aminteau de oamenii cărora le aparţinuseră. Un om îşi amintea rudele,
colegii de şcoală şi pe cei de serviciu. Dar amintirea nu durează mai mult
de trei generaţii, adică aceeaşi perioadă de cincizeci şi ceva de ani.
Cu aceeaşi nepăsare cu care lepădăm din amintire imaginea bunicului
sau pe a prietenului nostru de la şcoală, într-o zi cineva ne va lăsa şi pe
noi să pierim în uitare. Amintirea unui om poate dura mai mult decât
scheletul său, dar când piere cea din urmă persoană care-şi mai aduce
aminte de noi, pierim odată cu ea. Fotografii? Cine le mai face zilele-
astea? Şi chiar când se făceau, câte erau păstrate? Cândva, la sfârşitul
fiecărui album de familie era un mic loc rezervat pentru fotografii
îngălbenite de timp, însă nu mulţi dintre cei care frunzăreau albumele
puteau spune cu certitudine care dintre strămoşi apăreau în poze. De
fapt, fotografiile celor duşi dintre noi pot fi privite ca nişte măşti
mortuare prelevate de pe trup, nu ca nişte măşti ale vieţii copiate după
suflet. Şi apoi pozele se descompun şi ele, chiar dacă mai încet decât
trupurile celor pe care-i reprezintă.
Deci ce mai rămâne?
Copiii?
Homer atinse flacăra lumânării cu degetul.
Era uşor pentru el să intelectualizeze. Spusele lui Ahmed încă îl
tulburau. Condamnat să nu aibă copii, lipsit de orice şansă să -şi
continue neamul, bătrânul nu putea decât să nege această formă de
nemurire.
Luă din nou pixul.
Ei pot semăna cu noi. Pe chipurile lor ne vedem propriile trăsături,
îmbinate miraculos cu trăsăturile celor pe care i-am iubit. Ne copleşeşte
tandreţea când ne recunoaştem în gesturile lor, în arcuirea
sprâncenelor, în expresiile lor. Prietenii ne spun că fiii sau fiicele noastre
ne seamănă leit, că sunt bucăţică ruptă din noi. Toate astea ar trebui să
ne promită teoretic o continuitate a fiinţei noastre după ce vom înceta

— 662 —
să existăm. Dar de fapt niciunul dintre noi nu este un original după care
se fac copii, ci o combinaţie fantasmagorică, împletind trăsăturile
exterioare şi interioare ale tatălui şi mamei noastre, la fel cum şi ei la
rândul lor constau din jumătăţi ale propriilor părinţi. Asta înseamnă că
nu suntem unici, că e numai o eternă rearanjare a aceloraşi piese de
mozaic care există independent de noi, combinându-se la întâmplare
pentru a compune miliarde de tablouri fără o valoare anume, care se
destramă sub privirile noastre? Dacă-i aşa, ce rost are să ne mândrim că
vedem la copiii noştri acea anume curbură a nasului sau acea gropiţă în
obraz pe care le gândim ca fiind ale noastre, dar care au călătorit deja
prin mii de trupuri, vreme de jumătate de milion de ani?
O să rămână ceva după mine anume?
Lui Homer îi fusese mai greu decât altora. Îi invidia sincer pe cei a căror
credinţă le permitea să spere într-o lume de apoi. Când însă auzea
pomenindu-se despre asta, gândul lui zbura către Nahimovski
Prospekt. Poate că Homer însemna mai mult decât carnea lui care avea
să fie mestecată şi digerată de mâncătorii de cadavre. Dar chiar dacă
mai era altceva în el, acel ceva nu putea exista fără carne şi oase.
Ce-au lăsat în urmă regii Egiptului. Dar eroii Greciei? Sau artiştii
Renaşterii? A rămas ceva din ei? Dăinuiesc prin ceva?
Dar ce altă nemurire îi rămâne omului?
Homer reciti ce scrisese, cugetă o clipă apoi rupse atent foile din caiet,
le făcu ghem, le puse pe o farfurie de metal şi le dădu foc. Un minut
mai târziu din munca ultimelor trei ore nu mai rămăsese decât un
pumn de cenuşă.

Murise.
Moartea era aşa cum şi-o imaginase Saşa: ultima rază de lumină se
stinge, vocile amuţesc, nu-ţi mai simţi trupul şi tot ce rămâne e
întunericul etern. Întunericul şi tăcerea din care apar toţi oamenii şi
unde, inevitabil, se întorc. Saşa auzise poveşti despre Rai şi Iad, dar
Lumea Subterană i se păruse întotdeauna inofensivă. Eternitatea
petrecută într-o completă nemişcare, surd şi orb i se părea de o mie de
ori mai rea decât cazanele cu smoală încinsă.
Apoi deasupra ei se ivi o flacără micuţă şi tremurătoare. Saşa se întinse

— 663 —
spre ea, dar nu reuşi s-o prindă. Licuriciul acela dansator fugi de ea, se
reîntoarse ca s-o necăjească şi fugi din nou, momind-o, tachinând-o.
Ştia ce era: lumina de la capătul tunelului.
Tatăl ei povestea că, atunci când murea cineva în metrou, sufletul îi
bântuia dezorientat prin tunelurile încâlcite şi negre ca smoala, fiecare
ducând într-o fundătură. Neînţelegând că nu mai era legat de trup, că
existenţa sa pământească se terminase. Trebuia să colinde până ce
zărea, departe înaintea sa, lumina unui foc fantomatic de tabără. Când
vedea lumina, sufletul trebuia să se grăbească spre ea, căci îi fusese
trimisă lui anume şi avea să-l călăuzească până într-un loc unde îşi
putea afla pacea. Dar uneori se întâmpla ca luminiţa să se milostivească
de un suflet şi să-l conducă înapoi la trupul său rătăcit. Se zvonea
despre asemenea oameni, cei care reveniseră de pe lumea cealaltă, deşi
ar fi fost mai corect să spui că întunericul îi eliberase.
Luminiţa îi cerea insistent s-o urmeze şi Saşa cedă. Nu-şi simţea
picioarele, dar nu avea nevoie de ele: ca să ţină pasul cu lumina ce se
îndepărta nu trebuia decât să nu o piardă din ochi. Să-şi ţină privirea
aţintită asupra ei de parcă ar fi încercat s-o cucerească, s-o
îmblânzească.
În cele din urmă Saşa reuşi s-o ajungă şi luminiţa o purtă după ea prin
bezna deplină, prin labirinturi de tuneluri de unde nu ar fi ieşit
niciodată, către staţia finală de pe linia vieţii ei. Deodată înainte începu
să se desluşească ceva: Saşa îşi imagină că ghidul ei lumina contururile
unei încăperi îndepărtate unde o aştepta cineva.
— Saşa! o chemă o voce, una uimitor de familiară, deşi nu-şi amintea
a cui era.
— Tată? întrebă ea prudentă, crezând că desluşeşte o undă de
afecţiune în glasul acela.
Ajunseseră. Scânteia fantomatică se opri, se transformă într-o flacără
obişnuită, sări pe fitilul unei lumânări pe jumătate topite şi se făcu
comodă ca o pisică proaspăt revenită din plimbare.
O palmă rece şi acoperită de bătături se aşeză peste mâna ei.
Şovăitoare, temându-se să nu se scufunde din nou, Saşa se detaşă de
luminiţă. Urmând-o în trezie, durerea îi înjunghie antebraţul sfârtecat
şi tâmpla lovită începu să-i pulseze. Din beznă răsări, dansând în jurul
ei, un mobilier banal de birou: două scaune, un dulap… Saşa era întinsă

— 664 —
într-un pat adevărat, atât de moale, încât nu-şi simţea spatele. Ca şi
cum trupul îi fusese returnat bucată cu bucată şi unele bucăţi încă se
mai lăsau aşteptate.
— Saşa? repetă vocea.
Îşi întoarse ochii spre vorbitor şi îşi smuci mâna. Alături de ea şedea
bătrânul cu care călătorise pe drezină. Atingerea lui nu fusese
nedelicată, nu o rănise şi nu o insultase. Saşa îşi smucise mâna de jenă
că luase vocea unui străin drept a tatălui ei şi de ciudă că luminiţa din
tunel o condusese în locul nepotrivit.
Bătrânul îi zâmbi cu blândeţe. Părea să-i ajungă faptul că ea îşi
revenise. Privindu-l mai îndeaproape, Saşa văzu o scânteiere caldă în
ochii lui, genul de privire pe care o mai întâlnise doar o singură dată,
în ochii unui singur bărbat. Nu era de mirare că îi confundase. Şi
deodată se simţi ruşinată faţă de el.
— Scuze, zise ea.
Şi apoi, amintindu-şi cele din urmă minute din staţia Paveleţkaia, se
ridică brusc în capul oaselor.
— Ce s-a întâmplat cu prietenul dumneavoastră?
Fata nu părea capabilă nici să râdă, nici să plângă sau poate că era prea
secătuită de puteri ca s-o facă. Era norocoasă că ghearele ca nişte săbii
ale monstrului o rataseră, că o lovise numai cu laba. Dar şi asta fusese
de ajuns ca să-şi piardă cunoştinţa vreme de douăzeci şi patru de ore.
Viaţa ei nu era în pericol, îl asigurase medicul pe Homer. Bătrânul nu-
i povestise doctorului despre propriile lui probleme. Saşa – cât timp ea
zăcuse în nesimţire, bătrânul ajunsese să-i spună aşa – se lăsă să cadă
moale pe pernă, iar Homer reveni la masa unde-l aştepta deschis
caietul cu nouăzeci şi şase de pagini goale. Învârti pixul în mână şi îşi
reluă cartea nou începută din locul unde o lăsase ca să se apropie de
fata ce gemea inconştientă.
…dar ultima caravană întârzia… întârzia dincolo de limita rezonabilă,
suficient pentru ca oamenii să înceapă să înţeleagă că de data asta se
întâmplase ceva cumplit şi neprevăzut, ceva împotriva căruia nici măcar
soldaţii hârşiţi şi înarmaţi până în dinţi şi relaţia construită de-a lungul
anilor cu conducerea Hansei nu reuşise să-i protejeze.
Şi toate astea n-ar fi fost atât de rele dacă măcar comunicaţiile ar fi
funcţionat. Dar ceva se întâmplase cu linia telefonică ce făcea legătura

— 665 —
cu Cercul. Legătura se întrerupsese luni şi echipa trimisă să caute avaria
nu avusese niciun succes.
Homer îşi ridică privirea şi tresări: fata stătea lângă el, descifrându-i
mâzgălelile peste umăr. Nu părea mânată decât de curiozitate.
Stânjenit, bătrânul întoarse caietul cu faţa în jos.
— Pentru asta aveţi nevoie de inspiraţie? întrebă ea.
— Sunt abia la început, murmură Homer fără să ştie de ce.
— Şi cu caravana ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu, zise el începând să deseneze un chenar în jurul titlului. N-
am terminat povestea. Culcă-te, trebuie să te odihneşti.
— Dar de dumneavoastră depinde cum se termină cartea, obiectă ea
fără să se clintească.
— În cartea asta nimic nu depinde de mine, zise bătrânul punând pixul
pe masă. Nu o inventez, pur şi simplu scriu tot ce mi se întâmplă.
— Atunci cu atât mai mult totul depinde de dumneavoastră, zise fata
gânditoare. O să fiu şi eu în ea?
— Chiar voiam să-ţi cer permisiunea, chicoti Homer.
— O să mă gândesc, răspunse ea cu seriozitate. Dar de ce o scrieţi?
Bătrânul se ridică în picioare, ca să nu se uite în sus la ea.
După ultima discuţie cu Saşa îşi dăduse seama că tinereţea şi lipsa ei
de experienţă te induceau în eroare. De fapt era ca şi cum în staţia
aceea stranie de unde o culeseseră, un an făcea cât doi. Avea darul de
a nu răspunde la întrebările pe care el le punea cu voce tare, ci la acelea
nerostite. Şi nu-l întreba pe Homer decât lucruri la care nici el nu ştia
răspunsurile.
I se mai părea că dacă voia ca ea să fie sinceră şi deschisă faţă de el – şi
altminteri cum ar fi putut deveni eroina lui? – trebuia să fie el însuşi
cinstit cu ea, să nu lase nimic nerostit şi să-i spună tot ce şi-ar fi spus
şi sieşi.
— Vreau ca oamenii să-şi aducă aminte de mine. De mine şi de cei
dragi mie. Vreau să ştie cum a fost lumea pe care am iubit-o. Să afle
cele mai importante lucruri pe care eu le-am aflat şi le-am înţeles. Ca
să las ceva în urma mea.
— Vă puneţi sufletul în ea? întrebă fata înclinându-şi capul într-o
parte. Dar e doar un caiet. Poate să ardă sau să se piardă.
— Nu-i cel mai bun loc unde să-ţi păstrezi sufletul, nu-i aşa? oftă

— 666 —
Homer. Nu, am nevoie de caiet ca să aranjez totul în ordinea în care s-
a petrecut şi să nu uit nimic important până termin de scris povestea.
După aceea va fi suficient să o spun câtorva persoane. Şi dacă îmi
reuşeşte, după asta n-o să mai am nevoie nici de hârtie şi nici de trup.
— Presupun că aţi văzut tot felul de lucruri care ar fi păcat să fie uitate,
zise fata ridicând din umeri. Eu însă n-am nimic de scris. Şi n-am
nevoie să fiu în caietul dumneavoastră. Nu stricaţi hârtia pe mine.
— A, dar tu te afli abia la început… începu bătrânul şi se întrerupse.
Nu vrusese să spună asta. Fata nu-i răspunse şi Homer se temu că acum
se va închide cu totul în ea. Încercă să găsească cuvintele cu care să
retracteze tot ce spusese, dar se pomeni încâlcit şi mai rău în propriile
lui îndoieli.
— Şi care-i cel mai frumos lucru pe care vi-l amintiţi? întrebă ea
deodată. Cel mai frumos, cu adevărat frumos?
Homer tăcu ezitând. I se părea straniu să-şi împărtăşească gândurile
cele mai intime cu o persoană pe care o cunoştea de mai puţin de două
zile. Nu-i spusese asta nici măcar Elenei: până şi ea credea că fotografia
de pe peretele cămăruţei lor era numai un peisaj citadin banal. Şi cum
putea înţelege o fată care îşi petrecuse toată viaţa sub pământ ceea ce
i-ar fi povestit el?
— Ploaia de vară, rosti, decis să facă o încercare.
— Ce era aşa frumos la ea? întrebă fata cu o încruntătură nostimă.
— Ai văzut vreodată cum plouă?
— Nu, zise ea clătinând din cap. Tata nu mă lăsa să ies afară. Am ieşit
o dată sau de două ori, dar nu mi-a plăcut. E înspăimântător să nu ai
pereţi în jurul tău. Ploaia e când cade apă din cer, zise ea ca să se
asigure.
Dar Homer n-o mai asculta. Deodată era înapoi, în acea zi îngropată
adânc în trecut. Ca un medium care şi-a cedat trupul spiritului pe care
l-a invocat, privi în gol şi vorbi…
— Fusese o lună caldă şi secetoasă. Soţia mea era însărcinată şi îi era
şi-aşa greu să respire, iar căldura aceea… În maternitate era un singur
ventilator în tot salonul şi ea se plângea tot timpul de atmosfera
sufocantă. Din pricina ei nici eu nu puteam să respir. Eram într-un hal
fără de hal: încercaserăm amândoi ani de zile, dar nimic nu dăduse
rezultate şi acum doctorii ne avertizau că e în pericol să piardă sa rcina.

— 667 —
Trebuia să stea acolo ca să păstreze copilul, deşi s-ar fi simţit mai bine
acasă. Sosise ziua naşterii şi nu se întâmpla nimic. Contracţiile nu
începuseră şi nu puteam să mă învoiesc de la serviciu în fiecare zi. Iar
cineva îmi spusese că dacă un copil nu se naşte la termen se poate naşte
mort. Îmi ieşisem din minţi şi de la muncă mă repezeam la spital să
stau de pază sub fereastra ei. În tuneluri telefonul meu nu avea semnal,
aşa că verificam în fiecare staţie dacă nu am apeluri pierdute. Şi pe
urmă am primit un mesaj text de la doctor: sună-mă de urgenţă. Până
să găsesc un loc liniştit de unde să telefonez, în mintea mea soţia şi
copilul erau deja îngropaţi. Am format numărul…
Homer amuţi ascultând telefonul care suna, aşteptând răspunsul. Fata
nu-l întrerupse, păstrându-şi întrebările pentru mai târziu.
— Şi mi-au zis: Felicitări, ai un băiat. Sună atât de simplu: Ai un băiat.
Dar în clipa aceea mi-au redat soţia, revenită din morţi… şi pe urmă a
mai avut loc un miracol. Am ieşit la suprafaţă şi ploua! O ploaie
răcoroasă. Şi aerul era deodată uşor şi transparent. Ca şi cum oraşul ar
fi fost înfăşurat într-un celofan prăfuit care acum fusese îndepărtat
dintr-o mişcare. Frunzele erau lucioase, cerul se însufleţise în sfârşit,
casele parcă-ntineriseră. Am dat fuga până la o florărie de pe strada
Tverskaia, plângând de fericire. Aveam o umbrelă, dar n-am deschis-
o, voiam să mă ude până la piele, voiam să simt ploaia aia. Nu am
cuvinte să-ţi descriu exact. Fiul meu se născuse, dar era ca şi cum eu
însumi renăscusem şi priveam lumea de parcă o vedeam pentru prima
oară. Acum totul urma să fie nou: dacă ceva nu mergea, dacă ceva era
greşit, aveam să repar. Ca şi cum aveam două vieţi. Dacă nu reuşeam
să termin ceva, avea s-o facă fiul meu. Aveam toată viaţa înainte. Toată
lumea avea toată viaţa înainte…
Bătrânul se opri. Privi blocurile staliniste de zece etaje de pe strada
Tverskaia, învăluite în pâcla trandafirie a înserării, savură vuietul
traficului, respiră aerul dulceag încărcat cu vapori de benzină, apoi
închise ochii, ridicându-şi faţa către ploaia aceea de vară. Când reveni
în prezent, picături de ploaie încă îi mai scânteiau pe obraji şi în
colţurile ochilor, dovadă a călătoriei înapoi în timp până în acea zi.
Şi le şterse grăbit cu mâneca.
— Ştiţi ce, zise fata, la fel de stânjenită ca Homer, cred că până la urmă
ploaia poate fi frumoasă. N-am amintiri ca asta. Pot să mi-o amintesc

— 668 —
pe a dumneavoastră? Şi dacă vreţi, zise ea zâmbind, puteţi să mă băgaţi
în cartea dumneavoastră. Sfârşitul ei trebuie să depindă de cineva, nu?

— E încă prea devreme, se răsti doctorul.

Saşa nu-i putea explica înţepatului ăstuia cât de importantă era
solicitarea ei. Trase aer în piept pentru o nouă replică, dar nu-l folosi.
Se mulţumi să dea a lehamite din mâna sănătoasă şi-i întoarse spatele.
— Nu-i nimic, ai răbdare. Dar, dacă tot te-ai ridicat în picioare, poţi să
faci o mică plimbare.
Îşi adună instrumentele într-o geantă roasă de plastic şi strânse mâna
bătrânului.
— Mă întorc în vreo două ore. Şeful mi-a spus să am grijă de voi. Vă
suntem îndatoraţi, vă daţi seama.
Bătrânul puse pe umerii Saşei o jachetă soldăţească de camuflaj şi ea
ieşi pe urmele doctorului. Trecu pe lângă celelalte saloane ale
infirmeriei, străbătu un şir de camere şi nişe unde se înghesuiau paturi
şi mese şi urcă două şiruri de trepte la capătul cărora o uşă joasă şi
banală o scoase în staţia imensă. Saşa încremeni în prag şi îi luă ceva
timp până să-şi adune curajul să iasă. Nu mai întâlnise atâţia oameni
la un loc. Nici nu-şi imaginase că există atâţia pe lume. Mii de oameni,
şi fără măşti! Şi atât de diferiţi unii de alţii! Erau bătrâni decrepiţi şi
bebeluşi. Numeroşi bărbaţi: cu bărbi sau complet raşi, înalţi sau scunzi,
obosiţi şi uzaţi sau musculoşi şi cu sânge fierbinte. Mutilaţi în luptă
sau urâţi din naştere, nemaipomenit de chipeşi sau inexplicabil de
atrăgători în ciuda aspectului banal. Şi la fel de multe femei:
negustorese late în spete şi roşii la faţă, cu basmale şi jachete matlasate
şi tinere delicate şi palide cu haine în culori incredi bil de vii şi cu
podoabe complicate.
Puteau să-şi dea seama că Saşa era altfel decât ei? Avea să reuşească să
se piardă în mulţime, prefăcându-se că-i una de-ale lor, sau aveau să
atace intrusa, să muşte albinoasa până la moarte, ca un cârd de şoareci?
La început i se năzări că toată lumea o priveşte şi fiecare căutătură
întâmplătoare pe care o surprinse îi provocă frisoane. Dar după un sfert
de oră se obişnui. Printre oamenii care o priveau erau şi unii ostili,
curioşi sau prea insistenţi, dar cei mai mulţi erau indiferenţi. Privirea

— 669 —
lor aluneca blând peste Saşa, apoi îşi vedeau de drum fără s-o remarce.
Îşi zise că aceste căutături absente, deloc neplăcute, ungeau
angrenajele mulţimii ca uleiul de motor. Dacă fiecare ar fi fost atent la
fiecare, fricţiunea ar fi fost prea puternică şi întregul mecanism ar fi
înţepenit.
Ca să se integreze nu trebuia să-şi schimbe hainele şi nici să se tundă.
Era suficient să caute privirile celorlalţi, dar să se uite nepăsătoare în
altă parte imediat ce făcuseră contactul. Sub camuflajul acestei
indiferenţe false, Saşa reuşi să se strecoare prin mulţimea în mişcare
fără să paralizeze la fiecare pas.
În primele câteva minute, nasul ei fu asaltat de amestecul de mirosuri
umane, dar în curând deveni mai puţin sensibil, învăţând să selecteze
mirosurile importante şi să le ignore pe celelalte.
Prin duhoarea acră de trupuri nespălate răzbăteau adesea aromele
subtile şi ispititoare ale tinereţii. Uneori mulţimea era scăldată în
valuri de parfum emanate de femei îngrijite, care se contopeau cu
fumul cărnii fripte pe vase cu cărbuni şi cu duhoarea latrinelor. Pe
scurt, pentru Saşa pasajul dintre cele două staţii Paveleţkaia mirosea a
viaţă şi cu cât se lăsa pradă acestui miros îmbătător, cu atât mai dulce
i se părea.
O explorare completă a pasajului i-ar fi luat probabil o lună întreagă.
Totul era uimitor.
Tarabe cu bijuterii confecţionate din zeci de mici discuri de metal
gălbui, ştanţate… le-ar fi examinat ore în şir. Şi grămezile imense de
cărţi conţinând mai multă cunoaştere secretă decât ar fi putut ea
ajunge să deţină!
Un bărbat îşi striga preţul de la o tarabă ce arbora un carton pe care
scria „Flori”, alături de o colecţie bogată de felicitări. Pe ele se vedeau
imagini decolorate înfăţişând buchete elegante. Saşa primise şi ea una
când era mică, dar aici erau atât de multe!
Bebeluşi lipiţi de sânul mamei lor şi copii ceva mai mari jucându-se cu
pisici adevărate! Cupluri care încă nu îndrăzneau să se mângâie decât
din priviri şi cupluri care se mângâiau cu degetele.
Şi bărbaţi care încercau s-o atingă.
Poate ar fi luat atenţia şi interesul lor drept ospitalitate sau dorinţa de
a-i vinde ceva, însă tonul onctuos şi gâfâit cu care i se adresau o făcu

— 670 —
să simtă jenă şi dezgust. Ce voiau de la ea? Nu erau destule femei
localnice? Şi unele dintre ele erau cu adevărat frumoase, iar ţesăturile
viu colorate în care erau înveşmântate le făceau să semene cu bobocii
de flori pe jumătate deschişi de pe felicitări. Probabil că oamenii aceia
îşi băteau joc de ea… Oare chiar avea cu ce să provoace curiozitatea
unui bărbat? Simţi deodată o îndoială nefamiliară, în acel loc aflat sub
arcada coastelor ei, acolo unde începea moliciunea abdomenului.
Numai că mai în profunzime. Într-un loc pe care îl descoperise abia cu
o zi în urmă.
Încercând să-şi alunge tulburarea, colindă printre tarabele înţesate cu
felurite mărfuri – plăci blindate şi bijuterii, haine şi unelte – dar acestea
nu-i mai reţineau atenţia. Descoperi că discuţia cu sine putea fi mai
zgomotoasă decât larma mulţimii şi că imaginile produse de memoria
ei puteau fi mai vii decât oamenii în carne şi oase.
Valora ea cât viaţa lui? Putea să-l condamne după tot ce se întâmplase?
Şi, mai important, ce rost aveau gândurile astea stupide? Nu mai putea
face nimic pentru el…
Şi apoi, înainte să-şi dea seama ce se petrece, clocotul gândurilor i se
domoli şi inima ei îşi găsi pacea. Ascultându-se mai atentă, surprinse
notele unei melodii îndepărtate, pătrunzând în ea de afară, unde
curgeau paralel cu curentul tulbure al vocilor omeneşti fără să se
amestece.
Ca mai toţi oamenii, Saşa făcuse cunoştinţă cu muzica prin intermediul
cântecelor de leagăn ale mamei ei. Dar tot atunci o şi pierduse. Tatăl
ei nu avusese ureche muzicală şi nu-i plăcuse să cânte, iar muzicanţii
ambulanţi şi alţii ca ei nu erau bine-veniţi în Avtozavodskaia. Iar
soldaţii care îşi murmurau cântecele soldăţeşti melancolice în jurul
focului de tabără fuseseră incapabili să smulgă muzică adevărată din
chitarele lor dezacordate din furnir sau să facă să vibreze inima perfect
acordată a Saşei.
Însă ceea ce auzea acum nu era un zăngănit anemic de chitară. Era mai
degrabă vocea tandră a unei femei tinere, a unei fetiţe poate… totuşi
prea înaltă, depăşind capacităţile laringelui uman şi, în acelaşi timp,
nefiresc de puternică. Dar cu ce putea compara Saşa acest miracol?
Dacă nu erai atent, melodia acelui instrument necunoscut te vrăjea,
purtându-te undeva nespus de departe, către lumi pe care cei născuţi

— 671 —
în metrou nu le cunoşteau… şi o făcea fără să-ţi dai seama. Cântecul te
făcea să visezi şi-ţi şoptea că toate visurile puteau deveni realitate.
Deştepta o tânjire vagă, nedefinită şi promitea imediat că o va satisface.
O făcea pe Saşa să se simtă bine, ca şi cum se pierduse într-o staţie
părăsită, dar descoperise brusc o lanternă a cărei rază îi arăta se ieşirea.
Stătea lângă chioşcul unui vânzător de arme albe, în faţa unei foi înalte
de placaj de care erau ataşate tot soiul de cuţite, de la bricege mici la
cuţite de vânătoare ameninţătoare. Saşa încremeni, privindu-le
hipnotizată, în timp ce în ea se purta o bătălie disperată. Ideea ce-i
venise în minte era simplă şi ispititoare. Bătrânul îi dăduse un pumn
de gloanţe, suficiente pentru un cuţit cu o lamă lată, zimţată, ascuţită,
din oţel brunat, perfectă pentru ceea ce-şi dorea ea.
O clipă mai târziu Saşa se hotărî, alungându-şi îndoielile. Îşi ascunse
târguiala în buzunarul de la piept al salopetei, cât mai aproape cu
putinţă de locul a cărui durere voia s-o potolească. Porni spre
infirmerie nemaisimţind greutatea jachetei soldăţeşti şi uitând de
durerea de cap.
Mulţimea se înălţa cu un cap deasupra fetei şi cântăreţul cel îndepărtat
cu notele lui uimitoare rămânea invizibil pentru ea. Dar melodia
încerca s-o copleşească, s-o facă să se întoarcă, să se răzgândească.
Însă în zadar.

Cineva ciocăni din nou la uşă.

Homer se ridică din genunchi cu un geamăt, se şterse cu mâneca la
gură şi trase de lanţul bazinului. Pe ţesătura verde-murdar a jachetei
sale matlasate rămăsese o dâră scurtă, cafenie. Vărsa pentru a cincea
oară în douăzeci şi patru de ore, deşi nu mâncase mare lucru.
Puteau exista mai multe explicaţii pentru starea sa, încercă el să se
convingă. Nu trebuia să fie molima, făcând progrese rapide. Putea fi…
— Mai stai mult acolo? ţipă nerăbdătoare vocea ascuţită a unei femei.
Dumnezeule! În graba lui încurcase oare uşile? Homer îşi tamponă faţa
transpirată cu mâneca murdară, îşi luă un aer nepăsător şi trase
zăvorul.
— Beţivanule! îl apostrofă târfa în haine vaporoase.
Îl împinse la o parte şi trânti uşa după ea.

— 672 —
„Nu-i nimic”, îşi zise bătrânul. „Mai bine să creadă că-s beat…” Se
apropie de oglinda de deasupra chiuvetei şi îşi lipi fruntea de ea.
Imediat ce-şi recăpătă suflarea, observă că sticla se aburise şi că masca
îi alunecase, atârnându-i sub bărbie. Şi-o puse la loc şi închise din nou
ochii. Nu, era de nesuportat gândul că transmitea moartea oricărei
persoane pe care o întâlnea în cale. Dar era prea târziu să dea înapoi:
dacă era contagios, dacă nu încurca simptomele, atunci toţi cei din
staţie erau condamnaţi. Începând cu această femeie, care nu se făcea
vinovată de altceva decât că avusese o urgenţă în momentul nepotrivit.
Ce ar fi făcut dacă el i-ar fi spus că în maxim o lună avea să moară? Ce
stupid era totul, îşi zise Homer, stupid şi de prost gust. Visa să -i
imortalizeze pe toţi cei cu care soarta îl punea în contact şi când colo i
se repartizase rolul de înger al morţii, un înger absurd, chel şi
neputincios. Aripile-i fuseseră tăiate, avea un inel la picior şi un termen
de treizeci de zile şi asta îl pusese în mişcare.
Fusese pedepsit pentru îndrăzneala şi aroganţa lui?
Nu, bătrânul nu mai putea să tacă. Dar exista o singură persoană pe
lume căreia îi putea mărturisi. Oricum nu l-ar mai fi putut înşela multă
vreme şi jocul ar fi fost mai simplu dacă şi-ar fi dezvăluit amândoi
cărţile.
Porni cu paşi şovăitori către infirmerie.
Rezerva pe care o căuta era la capătul coridorului şi în mod normal la
uşă stătea cineva de pază, dar acum postul fusese abandonat şi prin uşa
întredeschisă se auzea un gâfâit sacadat. Lua forma aproximativă a
unor cuvinte, totuşi să compui din ele fraze cu sens era dincolo de
posibilităţile lui Homer, care trăgea cu urechea.
— Mai tare… Luptă… Trebuie… Totuşi se susţine… Rezistă… Nu uita…
Încă posibil… Greşit… Condamnat… Totuşi…
Cuvintele se contopiră într-un urlet ca şi cum durerea devenise prea
puternică pentru ca bărbatul care vorbea să mai păstreze şirul
gândurilor lui fugare. Homer intră.
Hunter zăcea inconştient, răşchirat pe cearceafurile umede şi şifonate.
Bandajele care strângeau craniul brigadierului îi alunecaseră pe ochi,
pomeţii proeminenţi luceau de sudoare şi falca lui ţepoasă atârna
neajutorată. Pieptul lat i se ridica şi cobora ca foalele unui fierar,
încercând să menţină focul în acest trup prea mare.

— 673 —
Fata stătea la căpătâiul patului, cu spatele la Homer şi cu mâinile
subţiri ţinute înapoia trupului. Mai întâi bătrânul nu o privi cu atenţie,
apoi însă observă cuţitul negru ce se confunda cu ţesătura salopetei şi
al cărui mâner fata îl strângea între degete.

Un apel.
Apoi un altul. Şi un altul.
O mie două sute treizeci şi cinci. O mie două sute treizeci şi şase. O
mie două sute treizeci şi şapte.
Artiom nu le număra ca să-l impresioneze pe comandant cu răbdarea
sa. O făcea ca să aibă impresia că se deplasează într-o direcţie anume.
Dacă se îndepărta de locul unde începuse numărătoarea, însemna că
fiecare ţârâit îl ducea mai aproape de locul în care nebunia avea să
înceteze. Autoamăgire? Bine. Dar să asculte ţârâiturile acelea şi să -şi
spună că nu se vor opri era de neîndurat. Deşi la început, când stătuse
prima oară de gardă, chiar îi plăcuseră. Bipurile făceau ordine în haosul
gândurilor lui, ca un metronom, golindu-i capul, subjugându-i pulsul
accelerat şi acordându-l cu ritmul lor egal.
Dar minutele pe care le delimitau semănau prea mult între ele şi
Artiom începuse să simtă că într-adevăr era prizonierul unei capcane
temporale din care nu putea ieşi până ce ţârâitul nu se oprea. În Evul
Mediu exista o tortură de acest soi: rădeau capul răufăcătorului şi îl
puneau sub un butoi din care apa picura în creştetul victimei, scoţând-
o treptat din minţi. Dacă masa de tortură dădea greş, banala picătură
de apă avea rezultate extraordinare.
Legat de firul telefonic, Artiom nu avea dreptul să-şi părăsească postul
nicio clipă. Încerca să nu bea deloc pe durata turei sale, pentru a nu fi
distras de chemarea naturii. Cu o zi înainte cedase, ieşise din încăpere
şi dăduse fuga la toaletă şi înapoi. Se oprise în prag să asculte şi -i
îngheţase sângele în vine: viteza se schimbase, semnalele se succedau
mai rapid, rupând ritmul egal care le caracteriza. Nu se putuse
întâmpla decât un singur lucru şi el înţelegea asta foarte bine.
Momentul pe care îl aşteptase sosise în lipsa lui. Privind speriat către
uşă – mai băgase cineva de seamă? – Artiom formase la iuţeală numărul
şi îşi apăsase urechea de receptor.

— 674 —
Telefonul scosese un clinchet şi apelurile îşi reluaseră ritmul obişnuit.
De atunci nu primise niciodată ton de ocupat şi nimeni nu răspunsese.
Dar Artiom tot nu îndrăznea să pună receptorul jos, mutându-l de la
urechea transpirată la cea îngheţată, încercând să nu piardă socoteala.
Nu-l înştiinţase imediat pe comandant şi acum parcă nu-i mai venea
să creadă că bipurile sunaseră altfel ca de obicei. I se ordonase să
stabilească un contact şi de o săptămână numai asta făcea. Da că
încălcase ordinul, îl aştepta curtea marţială, care nu vedea nicio
diferenţă între greşeală şi sabotaj.
Telefonul îi mai spunea şi cât îi rămăsese până la sfârşitul turei sale.
Artiom nu avea ceas de mână, dar îl întrebase pe comandant cât era
ceasul când acesta îşi făcuse rondul. Semnalul se repeta din cinci în
cinci secunde. Douăsprezece apeluri însemnau un minut. Şapte sute
douăzeci însemnau o oră. Treisprezece mii şase sute optzeci însemnau
un schimb complet. Cădeau ca grăunţele de nisip dintr-o pâlnie de
sticlă incredibil de mare într-o alta fără fund. Şi Artiom stătea în
gâtuitura îngustă a clepsidrei şi asculta timpul trecând.
Singurul motiv pentru care nu îndrăznea să pună jos receptorul era că
în orice clipă se putea ivi comandantul în inspecţie. Altfel… Ceea ce
făcea el era lipsit de sens. Era convins că la celălalt capăt al firului nu
mai era nimeni în viaţă. Închizând ochii, Artiom văzu din nou
imaginea înaintea ochilor…
Văzu biroul comandantului baricadat pe dinăuntru şi pe ocupantul său
aşezat la birou, strângând în mână un pistol Makarov. Fireşte, cu
timpanele sfâşiate nu putea auzi sunetul disperat al telefonului. Cei de
afară nu reuşiseră să deschidă uşa, dar gaura cheii şi crăpăturile erau
suficiente pentru ca zbârnâitul disperat al vechiului telefon să se
prelingă afară, plutind pe deasupra peronului plin de trupuri umflate.
Ar fi fost o vreme când sunetul telefonului nu s-ar fi auzit din pricina
larmei mulţimii, a tropăitului de paşi şi a ţipetelor copiilor, dar acum
este unicul sunet care tulbură odihna celor morţi. Bateriile de urgenţă
clipesc roşiatic în agonie.
Un apel.
Şi încă unul.
O mie cinci sute şaizeci şi trei. O mie cinci sute şaizeci şi patru.
Şi nimeni care să răspundă.

— 675 —
 Capitolul 11
Daruri

— La raport!
Orice s-ar spune, comandantul ştia cum să ia un om prin surprindere.
Prin garnizoană circulau tot soiul de legende pe seama lui: se părea că
fostul mercenar fusese faimos pentru îndemânarea sa cu armele albe şi
abilitatea de a se confunda cu întunericul. La un moment dat, înainte
să se stabilească în Sevastopolskaia, obişnuia să masacreze de unul
singur santinelele inamice dacă acestea demonstrau până şi cea mai
mică neatenţie.
Artiom sări în sus, strânse receptorul între ureche şi umăr, salută şi se
opri din numărat cu regret. Comandantul se apropie de registru, îşi
verifică ceasul, trecu ora – 9.22 – alături de dată – 3 noiembrie – semnă
şi se răsuci nerăbdător către Artiom.
— Tăcere. Nu-i nimeni acolo.

— 676 —
— Nu răspunde nimeni? zise comandantul muşcându-şi buzele, apoi
îşi dezmorţi muşchii gâtului şi-şi trosni vertebrele. Nu pot să cred.
— Ce nu puteţi să credeţi? întrebă prudent Artiom.
— Că Dobrîninskaia a căzut atât de repede. Înseamnă că epidemia a
ajuns deja pe teritoriul Hansei? Îţi imaginezi balamucul dacă e
infectată Linia Circulară?
— Dar nu ştim asta, nu-i aşa? răspunse nesigur Artiom. Poate a început
deja. Nu avem contact cu ei.
— Dar dacă linia e defectă?
Comandantul se aplecă şi bătu darabana pe masă.
— Atunci ar fi ca în cazul bazei, zise Artiom indicând din cap tunelul
ce ducea către Sevastopolskaia. Formez numărul şi linia-i complet
moartă. Cu ceilalţi măcar am semnal. Echipamentul e funcţional.
— E clar că cei de la bază nu au nevoie de noi dat fiind că nu ne mai
bate nimeni la uşă. Sau poate n-a mai rămas nimic la bază. Şi nici în
Dobrîninskaia, zise sec comandantul. Ascultă, Popov… dacă n-a mai
rămas nimeni, o să crăpăm cu toţii în curând. Şi atunci carantina
noastră n-are rost. Poate ar trebui s-o abandonăm. Ce zici? întrebă el
muşcându-şi din nou buza.
— Nu, hotărât nu, carantina-i de bază, zise Artiom închinându-se
înfricoşat la auzul ereziei şi amintindu-şi că acest comandant avea
obiceiul să-i împuşte pe dezertori în stomac şi abia apoi să le citească
sentinţa.
— De bază, repetă comandantul îngândurat. Alţi trei oameni s-au
îmbolnăvit azi. Doi localnici şi unul de-ai noştri. Akopov. Şi Aksionov
a murit.
— Aksionov? Artiom strânse din ochi şi înghiţi cu noduri.
— Şi-a sfărâmat capul de o traversă. A zis că durerea era cruntă, spuse
comandantul pe acelaşi ton egal. Şi nu-i cel dintâi. Probabil trebuie să
fie o durere dată naibii ca să facă un om să-şi petreacă o jumătate de
oră în genunchi încercând să-şi crape capul, nu?
— Da, să trăiţi, zise Artiom simţindu-se brusc îngreţoşat.
— Tu? Greţuri? Ameţeli? întrebă comandantul grijuliu luminând faţa
lui Artiom cu lanterna. Deschide gura. Zi „aaa”. Aşa, bun băiat! Ascultă
aici, Popov, ia legătura cu Dobrîninskaia şi fă-i să spună că Hansa are
un vaccin şi că echipele de medici vor sosi în curând. Şi o să-i salveze

— 677 —
pe toţi cei sănătoşi. Şi o să-i vindece pe toţi cei bolnavi. Şi n-o să stăm
o eternitate în iadul ăsta. Şi o să ne întoarcem acasă la nevestele
noastre. Tu o să te întorci la Galea şi eu o să mă întorc la Aliona şi la
Vera. Ai priceput, Popov?
— Da, să trăiţi, zise Artiom încuviinţând cu frenezie.
— Pe loc repaus!

Maceta i se rupsese de la mâner, neputând să suporte greutatea

creaturii ce se prăbuşise peste el. Lama pătrunsese atât de adânc în
trup, încât nici nu încercaseră s-o scoată. Şi, cu trupul acoperit de
zgârieturile făcute de ghearele bestiei, bărbatul ras în cap nu-şi
revenise nici după trei zile.
Saşa nu-l putea ajuta, dar tot trebuia să-l vadă. Măcar ca să-i
mulţumească. Chiar dacă el n-o putea auzi. Însă doctorii nu-i dăduseră
voie în rezerva lui. Spuneau că rănitul avea nevoie de linişte şi odihnă.
Saşa nu era sigură din ce motiv îi ucisese bărbatul ras în cap pe oamenii
din drezină. Dacă trăsese în ei ca s-o salveze, îl putea ierta, dar, deşi se
străduise din răsputeri să creadă asta, nu reuşise. Exista o altă
explicaţie mai plauzibilă: pentru el era mai uşor să ucidă decât să ceară
ceva.
Însă la Paveleţkaia lucrurile stătuseră altfel. Nu exista îndoială: el
venise după Saşa şi fusese chiar pregătit să moară pentru ea. Nu
însemna asta că ea se înşelase şi că între ei începea să se înfiripe o
legătură?
La Kolomenskaia, când el îi strigase să se întoarcă, ea se aşteptase la
un glonţ, nu la o invitaţie de a-i însoţi. Dar când se oprise şi se
întorsese, observase imediat schimbarea petrecută în el, deşi chipul
acela înspăimântător era la fel de impasibil ca întotdeauna: exista în
ochii lui, ca şi cum prin vizoarele acelor pupile negre şi nemişcate ar fi
privit brusc altcineva. Cineva curios în privinţa ei.
Cineva căruia acum ea îi datora viaţa. Se întrebă dacă ar fi trebuit să-i
dea inelul de argint, aşa cum făcuse mama ei odinioară, dar se temea
că bărbatul ras în cap nu i-ar fi înţeles semnificaţia. Cum altfel putea
să-i mulţumească? Să-i dea un cuţit care să-l înlocuiască pe cel pe care-
l rupsese apărând-o era cel mai neînsemnat lucru pe care-l putea face.

— 678 —
Când îi venise această idee simplă şi încremenise dinaintea tejghelei
fierarului, imaginându-şi cum avea să-i înmâneze noul cuţit, cum o va
privi el şi ce va spune, nu uitase nicio clipă că plănuia să cumpere o
armă ucigaşă pe care el urma s-o folosească pentru a tăia beregăţi şi a
spinteca pântece.
În clipa aceea în ochii ei el nu era un bandit, ci un erou şi mai ales un
bărbat. Şi aici exista un alt gând, nerostit, ba nici măcar formulat, care -
i dădea târcoale prin minte: cuţitul lui era frânt, el era rănit şi nu se
putea trezi. Poate dacă ar fi avut un cuţit care era întreg… Era ca un
talisman. Aşa că-l cumpărase.
Acum, stând lângă patul lui cu cadoul ascuns la spate, Saşa aştepta ca
el să-i simtă prezenţa sau măcar să simtă prezenţa armei. Bărbatul ras
în cap zvâcni şi fornăi, apoi începu să mârâie cuvinte, dar nu-şi reveni:
bezna îl ţinea prea strâns în gheare. Până acum Saşa nu-i rostise
numele nici măcar în gând, darămite cu voce tare. Înainte să-l
pronunţe cu glas tare îl şopti ca şi cum l-ar fi testat, apoi se hotărî.
— Hunter!
Bărbatul ras în cap amuţi şi ascultă, de parcă fata se aflase la o
depărtare inimaginabilă, de unde vocea ei răzbătea doar ca un ecou
stins. Dar nu-i răspunse. Saşa îi rosti numele mai tare, mai insistent.
Nu avea de gând să renunţe până ce el nu deschidea ochii. Voia să fie
luminiţa din tunelul lui.
Pe coridor cineva scoase o exclamaţie de surprindere, apoi cizme
scârţâiră pe podea şi atunci, ca să nu mai piardă timpul, Saşa se aplecă
şi puse cuţitul pe noptiera de la capul patului.
— Ăsta-i pentru tine, zise ea.
Degete de oţel îi apucară încheietura într-o strânsoare care i-ar fi putut
frânge oasele. Rănitul reuşi să-şi salte puţin pleoapele, dar privirea lui
hoinări de colo colo absentă, fără să poposească asupra a ceva.
— Mulţumesc, zise fata fără să încerce să-şi elibereze mâna din cursă.
— Ce cauţi aici?
Un bărbat înalt şi voinic purtând un halat alb, slinos, sosi în fugă lângă
ea şi înfipse o seringă în braţul bărbatului ras în cap. Pacientul se
înmuie şi infirmierul o săltă cu brutalitate pe Saşa în picioare, şuierând
printre dinţi:
— Ce-i cu tine, nu pricepi? În situaţia lui… doctorul a interzis cu

— 679 —
stricteţe…
— Voi nu pricepeţi! Trebuie să se agaţe de ceva şi injecţiile voastre nu
fac decât să-i slăbească strânsoarea.
El o îmbrânci zdravăn pe Saşa în direcţia uşii, dar după ce se împletici
câţiva paşi ea se răsuci şi-l fulgeră cu o privire încăpăţânată.
— Să nu te mai prind aici! Şi ăsta ce-i? adăugă el zărind cuţitul.
— E al lui… I l-am cumpărat eu, zise Saşa şi şovăi. Dacă nu era el…
făpturile alea m-ar fi sfâşiat.
— O să mă sfâşie doctorul pe mine dacă află, se răsti infirmierul. Hai,
valea de-aici!
Totuşi Saşa mai rămase un moment, întorcându-se către Hunter,
cufundat în coma lui tămăduitoare, şi terminând ceea ce vrusese să-i
spună.
— Mulţumesc. M-ai salvat.
Ieşea din salon când deodată auzi o voce chinuită rostind încet:
— Voiam doar să omor… Monstrul…
Uşa i se trânti în nas şi cheia scrâşni în broască.

Nu, nu pentru asta era cuţitul, înţelese imediat Homer. Era suficient să
auzi cum rostise fata numele brigadierului care bâjbâia prin mlaştina
delirului său: insistent, tandru, cu o voce plângăreaţă. Bătrânul, care
fusese cât pe ce să intervină, se opri nedumerit şi bătu în retragere. Nu
trebuia să salveze pe nimeni. Nu se putea face util decât dispărând cât
mai iute ca să nu o sperie pe Saşa.
Cine ştie, poate avea dreptate. În fond la Nagornaia Hunter îşi dăduse
complet uitării tovarăşii, lăsându-i să fie sfârtecaţi de giganţii fantomă.
Dar în această luptă… Oare fata chiar însemna ceva pentru brigadier?
Homer străbătu îngândurat culoarul către rezerva lui. Un infirmier
care se grăbea în direcţia opusă îl împinse în lături, dar el nici nu
observă. Venise momentul să-i dea Saşei lucruşorul pe care i-l
cumpărase de la piaţă, îşi zise el. Din câte se părea, avea să-i fie de folos
în curând.
Scoase pacheţelul din sertarul mesei şi-l răsuci în mâini. Câteva minute
mai târziu fata dădu buzna în cameră, încordată, tulburată, mânioasă.
Se cocoţă în pat, îşi strânse genunchii la piept şi rămase cu privirea în

— 680 —
gol. Homer aşteptă să vadă dacă furtuna avea să se dezlănţuie sau va
trece mai departe. Saşa nu zise nimic, începând să-şi roadă unghiile.
Venise momentul unei acţiuni decisive.
— Am un cadou pentru tine, zise bătrânul ridicându-se de la masă şi
aşezând pacheţelul pe pătură, alături de fată.
— Pentru ce? întrebă ea, scoţându-şi cleştii, aidoma unui rac ascuns în
carapace.
— Pentru ce-şi fac oamenii cadouri unii altora?
— Drept răsplată, răspunse Saşa sigură pe ea. Pentru că li s-a făcut un
bine sau pentru un serviciu pe care vor să-l ceară mai târziu.
— Atunci hai să zicem că vreau să te răsplătesc pentru toate lucrurile
bune pe care le-ai făcut pentru mine, zise Homer zâmbind. Nu vreau
să-ţi cer nimic altceva.
— N-am făcut nimic pentru dumneavoastră, obiectă fata.
— Păi şi cartea mea? Deja te-am pus în ea. Trebuie să te răsplătesc, nu
vreau să-ţi rămân dator. Hai, deschide-l, zise el strecurându-şi în voce
o notă de supărare prefăcută.
— Nici mie nu-mi place să rămân datoare, zise Saşa sfâşiind
învelitoarea. Ce-i asta? O!
Ţinea în mâini un disc roşu de plastic, o cutiuţă plată ce se deschidea
de la jumătate. Cândva fusese o pudrieră ieftină, numai că acum cele
două compartimente pentru pudră şi fard de obraji erau de mult golite.
În schimb oglinjoara de pe interiorul capacului era în stare bună.
— Pot să mă văd mai bine decât într-o băltoacă, zise Saşa contemplând
pudriera cu ochii măriţi şi studiindu-şi propria imagine. De ce mi-aţi
dat asta?
— Uneori e bine să vezi şi cum eşti pe dinafară, chicoti Homer. Te ajută
să înţelegi multe despre tine însăţi.
— Şi ce ar trebui să înţeleg despre mine? întrebă ea prudentă.
— Sunt oameni care nu-şi văd niciodată imaginea şi îşi trăiesc întreaga
viaţă crezându-se altceva decât sunt. Poate fi greu să te vezi limpede
când te priveşti dinăuntru şi dacă n-au pe nimeni care să le dea de
înţeles… Până nu nimeresc din întâmplare peste o oglindă continuă să
facă aceeaşi greşeală. Şi chiar şi când îşi văd reflecţia, adesea nu cred
că se văd pe ei.
— Şi eu pe cine văd în oglindă? insistă ea.

— 681 —
— Spune-mi tu, zise el încrucişându-şi braţele.
— Pe mine… Adică… o fată.
Ea îşi întinse mai întâi un obraz apoi pe celălalt către oglindă, ca şi cum
voia să se asigure.
— O tânără femeie, o corectă Homer. Una cam şleampătă.
Ea se mai suci un timp pe dinaintea oglinzii, apoi îl privi pe Homer
gata să-l întrebe ceva, însă se răzgândi şi nu spuse nimic. În cele din
urmă îşi adună curajul şi izbucni, făcându-l pe bătrân să se înece de
râs:
— Sunt urâtă?
— E greu de spus, zise el luptându-se să-şi împiedice colţurile gurii să
se arcuiască într-un zâmbet. Nu-mi dau seama ce-i sub toată mizeria
aia.
— Deci asta-i problema? făcu Saşa ridicând din sprâncene. Vreţi să
ziceţi că bărbaţii nu remarcă frumuseţea unei femei? Trebuie să li se
arate şi să li se explice?
— Probabil că da. Şi femeile se folosesc adesea de asta ca să ne tragă
pe sfoară, râse Homer. Pot face adevărate capodopere de pictură cu
ajutorul machiajului. Dar în cazul tău nu vorbim despre restaurarea
portretului, ci despre săpături arheologice. E greu să-ţi dai seama cât
de frumoasă e o statuie antică, judecând numai după un picior care
iese din pământ. Deşi aproape sigur e foarte frumoasă, adăugă el cu
bunăvoinţă.
— Ce înseamnă antică? întrebă Saşa bănuitoare.
— Străveche, zise Homer în continuare pus pe glume.
— Dar eu n-am decât şaptesprezece ani! protestă ea.
— O să descopere asta mai târziu, când o să te dezgroape.
Bătrânul se aşeză iarăşi la masă cu un aer imperturbabil, deschise
caietul la ultima pagină scrisă şi începu să-şi citească însemnările,
posomorându-se treptat.
Dacă aveau s-o dezgroape. Pe fată, pe el, pe toţi ceilalţi. Cândva
obişnuia să se amuze cu asemenea gânduri: ce-ar fi dacă, peste o mie
de ani, arheologii care vor studia ruinele vechii Moscove, căreia îi va fi
uitat până şi numele, vor descoperi una dintre intrările în acest labirint
subteran? Vor crede că au descoperit un imens cimitir comun. E puţin
probabil ca vreunul dintre ei să-şi dea seama că oamenii chiar trăiseră

— 682 —
în aceste catacombe întunecate. Vor decide că au descoperit o cultură
cândva extrem de avansată şi care în mod evident degenerase în
amurgul existenţei sale: oamenii aceştia îşi îngropau căpeteniile în
cavouri împreună cu toate bunurile lor, servitorii şi concubinele.
Mai avea vreo optzeci de pagini nescrise în caiet. Era suficient loc
pentru ambele lumi, cea de la suprafaţă şi cea din metrou?
— Aţi auzit ce-am zis? îl scutură fata de braţ.
— Ce? Scuze, mă furaseră gândurile.
Îşi masă fruntea.
— Statuile antice chiar sunt frumoase? Adică ceea ce considerau
oamenii frumos cândva mai e frumos şi astăzi?
— Da, zise bătrânul ridicând din umeri.
— Şi o să fie şi mâine?
— Probabil. Dacă o să mai existe persoane care să-l aprecieze.
Cugetând la asta, Saşa amuţi. Homer se lăsă din nou pradă gândurilor
lui sumbre şi discuţia se stinse.
— Vreţi să ziceţi că dacă nu există oameni, nu există nici frumuseţe?
întrebă Saşa nedumerită în cele din urmă.
— Probabil că nu, răspunse el absent. Dacă nu are cine s-o vadă… În
fond animalele n-o pot aprecia, nu?
— Şi dacă animalele se deosebesc de oameni prin aceea că nu văd
diferenţa între frumos şi urât, înseamnă că oamenii nu pot exista fără
frumuseţe? gândi ea cu voce tare.
— O, ba da, pot, zise bătrânul clătinând din cap. Mulţi oameni n-au
deloc nevoie de ea.
Fata îşi vârî mâna în buzunar şi scoase un obiect straniu: un mic pătrat
de polietilenă sau plastic cu un desen pe el. I-l întinse lui Homer timid,
dar cu un soi de mândrie, ca şi cum i-ar fi dezvăluit o comoară.
— Ce-i asta? întrebă el.
— Spuneţi-mi dumneavoastră, zise ea cu un zâmbet viclean.
— Păi, zise el luând cu delicateţe pătratul din mâna ei, citind cuvintele
şi dându-i-l înapoi, e ambalajul unui pachet de ceai. Cu o poză.
— Cu un tablou, îl corectă ea. Cu un tablou frumos. Fără el m-aş fi…
transformat într-un animal.
Homer o privi şi simţi că i se taie răsuflarea, iar ochii i se umplură de
lacrimi. Bătrân prost şi sentimental, se mustră el în gând. Îşi drese

— 683 —
glasul şi oftă.
— N-ai ieşit la suprafaţă, în oraş? Asta-i prima dată?
— De ce să fi ieşit? întrebă Saşa ascunzând pacheţelul. Vreţi să -mi
spuneţi că acolo sus lucrurile nu-s ca în tabloul ăsta? Că aşa ceva nici
nu mai există? Ştiu asta. Ştiu cum arată oraşul – clădirile, podul, râul.
Pustii şi sinistre.
— Dimpotrivă, răspunse bătrânul. N-am văzut nimic mai frumos ca
oraşul ăsta. Dar tu… tu judeci întregul metrou după o singură traversă.
Probabil că n-o să ţi-l pot descrie. Clădiri mai înalte ca orice munte.
Bulevarde late, clocotind ca pâraiele montane. Cerul întotdeauna
luminat, ceaţa strălucitoare… Un oraş vanitos, trăind clipa. Ca fiecare
dintre locuitorii săi. Nebun şi haotic. Compus din combinaţii
contradictorii, construit fără un plan. Nu etern, căci eternitatea e rece
şi neclintită. Dar atât de plin de viaţă!
Îşi strânse pumnul şi îşi legănă mâna prin aer.
— Nu poţi înţelege asta. Trebuie să vezi cu ochii tăi…
În acea clipă credea sincer că, dacă Saşa ar fi ieşit la suprafaţă, fantoma
oraşului i s-ar fi înfăţişat şi ei. Uitase cu totul că pentru a se întâmpla
asta ea ar fi trebuit să fi văzut oraşul când era încă viu.

Bătrânul reuşi să facă nişte aranjamente şi Saşa fu admisă dincolo de

graniţa Hansei: o conduseră prin staţie sub pază înarmată, ca şi cum o
duceau la execuţie, până în zona personalului, unde se afla baia locală.
Cele două staţii Paveleţkaia aveau în comun doar numele, ca două
surori despărţite la naştere, una crescută într-o familie bogată, iar alta
într-o haltă săracă sau în tuneluri. Staţia de pe linia radială
Zamoskvoreţkaia devenise frivolă şi uşor obscenă, dar aerisită şi
luminoasă. Staţia de pe Linia Circulară era joasă şi pătrăţoasă, bine
luminată şi lustruită, dezvăluindu-şi de la prima privire firea zgârcită
şi obsedată de curăţenie. În acel moment al zilei nu se vedea prea multă
lume. Probabil toţi cei care nu lucrau aici preferau atmosfera de bâlci
a staţiei de pe linia radială severităţii grave a celeilalte.
Era singură în vestiar. Pereţi acoperiţi cu plăci galbene de faianţă, o
podea din lespezi ciobite de gresie ceramică, mici dulăpioare din metal
vopsite pentru încălţăminte şi haine, becuri electrice atârnând de fire

— 684 —
zdrenţuite, două banchete căptuşite cu imitaţie de piele. Se înfioră de
încântare.
Garderobiera slăbănoagă şi mustăcioasă îi înmână un prosop incredibil
de alb şi o bucată mică şi tare de săpun cenuşiu, apoi îi dădu voie să se
zăvorască în cabina de duş. Modelul cu pătrăţele al prosopului flauşat
şi mirosul intens de săpun aparţineau toate unui trecut foarte
îndepărtat când Saşa era fetiţa iubită şi răsfăţată a comandantului.
Uitase că undeva toate aceste lucruri continuau să existe.
Saşa îşi descheie salopeta ţeapănă de murdărie şi ieşi din ea cât de
repede putu. Îşi scoase flanela şi pantalonii scurţi şi se vârî sub ţeava
ruginită la capătul căreia fusese montată o pară de duş. Cu mare efort,
fiindcă îi alunecau degetele pe robinetul fierbinte, dădu drumul apei
calde. Era opărită! Lipindu-se de perete ca să se ferească de jetul încins,
răsuci şi celălalt robinet. În cele din urmă reuşi să combine apa caldă
cu cea rece, încetă să mai ţopăie şi se lăsă potopită.
Şi tot praful, funinginea, uleiul de motor şi sângele fură înghiţite de
scurgere odată cu apa înspumată, ducând cu ele oboseala şi disperarea,
vina şi spaimele Saşei şi ale celorlalţi. Trecu un timp până ce apa se
limpezi.
Oare era de ajuns pentru a-l face pe bătrân să n-o mai ia în râs? se
întrebă Saşa privindu-şi picioarele trandafirii, aburinde, ca şi cum erau
ale altcuiva şi examinându-şi apoi palmele neobişnuit de albe. Era asta
suficient pentru ca bărbaţii să-i remarce frumuseţea? Poate că Homer
avea dreptate şi fusese o prostie din partea ei să-l viziteze pe rănit fără
să se fi spălat mai întâi? Probabil mai avea de învăţat despre lucrurile
astea.
Va observa el schimbarea Saşei? Închise robinetele, ieşi în vestiar şi
deschise oglinda primită în dar. Da, era imposibil să nu observe.
Apa fierbinte o ajutase să se relaxeze şi să-şi învingă îndoielile. Bărbatul
ras în cap nu încercase s-o respingă cu vorbăria lui despre monstru.
Pur şi simplu nu-şi venise încă în fire şi oricum nu vorbea cu ea, ci îşi
continua cearta vehementă cu cineva în coşmarul lui. Trebuia să
aştepte până când el se trezea şi să-i fie alături pentru ca… pentru ca
Hunter să o vadă imediat şi să înţeleagă totul pe loc. Şi pe urmă? Nu
trebuia să se gândească la asta. Era el suficient de experimentat, putea
să lase totul pe seama lui. Amintindu-şi-l cum se zbătea pradă

— 685 —
delirului, Saşa simţi, deşi n-ar fi putut explica de ce, că Hunter o căuta
pe ea, pentru că ea îl putea calma, îi putea alina febra, îl putea ajuta să-
şi recapete echilibrul. Şi cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se
simţea ea însăşi mai înfierbântată. Îi luară salopeta murdară,
promiţându-i că o vor spăla, şi îi dădură în schimb o pereche de
pantaloni zdrenţăroşi, bleu, şi un pulover plin de găuri, cu guler pe gât.
Noile haine o strângeau şi o stinghereau şi în timp ce era condusă
înapoi, dincolo de posturile de frontieră, către infirmerie, ochii tuturor
bărbaţilor păreau să se lipească de pantalonii şi puloverul ei. Când
ajunse la patul ei, Saşa simţea că poate e cazul să mai facă un duş.
Bătrânul nu era în cameră, dar nu rămase prea mult singură cu
gândurile ei. Peste câteva minute uşa se deschise şi doctorul îşi vârî
capul înăuntru.
— Ei, felicitări! Acum poţi să-l vizitezi. Şi-a revenit.

— În ce zi suntem?
Brigadierul se săltă într-un cot întorcându-şi cu greu capul ca să-l
privească pe Homer. Bătrânul îşi pipăi reflex încheietura, fără să ştie de
ce, că doar ceas nu mai avea de mult, şi ridică din umeri.
— Doi, doi noiembrie, zise infirmierul.
— Trei zile, spuse Hunter lăsându-se să cadă pe pernă. Zac aici de trei
zile. Am ieşit din grafic. Trebuie să plecăm.
— N-o să ajungi departe, zise infirmierul încercând să-l convingă cu
vorba bună. Aproape că ai rămas fără sânge.
— Trebuie să plecăm, repetă brigadierul fără să-l ia în seamă. Nu mai
avem timp… Bandiţii…
Se întrerupse brusc.
— La ce-ţi trebuie masca?
Bătrânul se pregătise pentru întrebare. Avusese la dispoziţie trei zile ca
să-şi stabilească apărarea şi să-şi pregătească un contraatac. Coma lui
Hunter îl scutise de mărturisiri inutile şi acum le putea înlocui cu
minciuni bine gândite.
— Nu există bandiţi, şopti el aplecându-se deasupra rănitului. În timp
ce delirai… Ai vorbit tot timpul. Ştiu tot.
Hunter îl apucă pe Homer de guler şi-l trase către el.

— 686 —
— Ce ştii?
— Despre epidemia din Tulskaia… E-n regulă, zise Homer fluturând
din mână către infirmierul care se repezise să-l desprindă din
strânsoarea brigadierului. Mă descurc. Trebuie să discutăm. Aşa că, vă
rog, puteţi să…
Infirmierul se supuse fără tragere de inimă: acoperi din nou acul
seringii şi părăsi rezerva, lăsându-i singuri.
— Despre Tulskaia… zise Hunter ţintuindu-l pe Homer cu o privire
furioasă şi sălbatică, dar slăbind strânsoarea. Şi altceva?
— Atât. În staţie a izbucnit o infecţie care se transmite prin aer, de
origine necunoscută… Oamenii noştri au declarat carantină şi aşteaptă
ajutoare.
— Aşa-i. Aşa-i, zise brigadierul eliberându-l. Da. O epidemie. Ţi-e frică
să nu te infectezi?
— Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă, replică Homer prudent.
— Aşa-i. E OK… Nu m-am apropiat prea tare, iar curentul bătea înspre
ei… N-ar trebui să mă fi molipsit.
— Ce-i cu povestea aia despre bandiţi? Ce ai de gând să faci? îl întrebă
bătrânul, simţindu-se mai curajos.
— Să merg la Dobrîninskaia şi să fac o înţelegere. Apoi să curăţ
Tulskaia. Ne trebuie aruncătoare de flăcări. Altfel nu-i chip…
— Şi să-i ardem de vii pe toţi cei din staţie? Şi pe oamenii noştri?
Bătrânul încă mai spera că remarca brigadierului despre aruncătoarele
de flăcări fusese zisă la derută, la fel ca toate celelalte lucruri pe care
acesta le spusese conducătorilor Sevastopolskaiei.
— De ce să-i ardem de vii? O să ardem cadavrele. Altă cale nu-i. Pe toţi
cei infectaţi. Pe toţi cei cu care au fost în contact. Tot aerul. Am auzit
de boala asta…
Hunter închise ochii şi îşi linse buzele crăpate, apoi reluă:
— Nu există leac. Acum doi ani a fost o epidemie… Două mii de morţi.
— Dar s-a oprit, nu?
— Cu o blocadă. Cu aruncătoare de flăcări.
Brigadierul îşi întoarse chipul mutilat către bătrân.
— Nu-i altă cale. Dacă se extinde… Un singur om e de ajuns. E sfârşitul
pentru toţi. Da, am minţit în privinţa bandiţilor. Altfel Istomin nu m-
ar fi lăsat să-i extermin pe toţi. E prea moale. Dar o să fac rost de

— 687 —
oameni care nu pun întrebări.
— Dar dacă există persoane imune? zise Homer timid. Dacă există
oameni care nu-s bolnavi? Eu… Ai zis chiar tu… Dacă pot fi salvaţi?
— Nu există imunitate. Toţi cei care intră în contact cu boala se
infectează. Nu există oameni sănătoşi, numai oameni mai rezistenţi, se
răsti brigadierul. Dar pentru ăştia e chiar mai rău. Ei suferă mai mult.
Crede-mă. De asta au nevoie… ca eu să… le pun capăt suferinţei.
— Dar tu de ce ai nevoie s-o faci? întrebă bătrânul retrăgându-se de
lângă pat ca să fie în siguranţă.
Hunter îşi coborî istovit pleoapele şi Homer remarcă din nou că ochiul
de pe partea mutilată nu se închidea complet. Răspunsul brigadierului
se lăsă aşteptat atât de mult, încât bătrânul fu cât pe ce să dea fuga
după doctor. Apoi însă, chinuindu-se să vorbească, lent şi cu mari
pauze, ca şi cum un hipnotizator l-ar fi trimis înapoi, în trecutul nespus
de îndepărtat al amintirilor lui pierdute, acesta spuse printre dinţi:
— Trebuie. Să protejez oamenii. Să elimin pericolul. Doar la asta.
Servesc.

Găsise cuţitul? Îşi dăduse seama că era pentru el? Dar dacă nu ghicise
sau nu înţelesese că era o promisiune? Saşa aproape că zbura pe
coridor, încercând să alunge gândurile care o chinuiau, neştiind încă
ce avea să-i spună. Ce păcat că nu fusese la căpătâiul lui când el îşi
venise în fire!
Saşa auzi aproape întreaga discuţie. Încremeni în prag, trăgându-se
înapoi când veni vorba despre omoruri. Desigur, nu înţelesese totul,
dar nici nu trebuia. Auzise deja ce era mai important. Nu avea rost să
mai aştepte, aşa că ciocăni tare la uşă.
În timp ce bătrânul se ridica s-o întâmpine, faţa lui era ca o mască a
disperării. Homer se mişca chinuit, de parcă el fusese cel care primise
o injecţie calmantă, de parcă lămpile ochilor săi rămăseseră fără fitile.
O salută pe Saşa înclinând fără vlagă din cap; era ca şi cum cineva
smucea de deasupra funia din jurul gâtului unui spânzurat.
Fata se aşeză pe marginea scaunului cald încă, îşi muşcă buzele şi îşi
ţinu răsuflarea înainte să păşească în acest tunel nou, neexplorat.
— Ţi-a plăcut cuţitul meu?

— 688 —
— Ce cuţit?
Bărbatul ras în cap se uită în jur şi ochii îi căzură pe lama neagră,
brunată. O privi bănuitor pe Saşa, fără să-l atingă.
— Ce-i cu el?
— E pentru tine, zise Saşa, simţindu-se ca şi cum cineva îi suflase abur
cald în obraz. Al tău s-a rupt. Când ai… Îţi mulţumesc…
— Ciudat cadou. N-aş accepta aşa ceva din partea nimănui, zise el după
o tăcere apăsătoare.
Saşa crezu că surprinde un indiciu în vocea lui, ceva important rămas
nerostit, şi acceptă jocul, dar fără să-i cunoască regulile. Începu să-şi
caute cuvintele. Când le găsi, se dovediră stinghere şi neinspirate, însă
limba Saşei era o unealtă complet inadecvată pentru a descrie ce se
petrecea înăuntrul ei.
— Simţi şi tu că am o parte din tine? Partea care ţi-a fost smulsă? Pe
care o cauţi? Că ţi-aş putea-o reda?
— Ce tot baţi câmpii? întrebă el.
Saşa avu senzaţia unui duş rece.
— Ba nu, simţi şi tu, insistă ea încordându-se pe scaunul de lângă pat.
Că o să fii complet alături de mine. Că pot şi trebuie să fiu cu tine.
Altminteri de ce m-ai luat cu tine?
— Ca să-i fac pe plac tovarăşului meu.
Vocea lui era incoloră şi neutră.
— De ce m-ai apărat de bărbaţii din drezină?
— Oricum i-aş fi ucis.
— Atunci de ce m-ai salvat de monstrul ăla din staţie?
— Trebuie să-i nimicesc pe toţi.
— Îmi doresc ca monstrul să mă fi mâncat!
— Eşti supărată că n-ai murit? o întrebă el nedumerit. Atunci urcă
scara rulantă şi sus o să găseşti mulţi alţii.
— Ce? Vrei ca eu să…
— Nu vreau nimic de la tine.
— O să te ajut să te opreşti!
— Te agăţi de mine.
— Nu simţi că…
— Nu simt nimic.
Cuvintele lui aveau gust de apă ruginită.

— 689 —
Nici ghearele acelui monstru înfricoşător n-ar fi rănit-o atât de rău.
Saşa sări în picioare, lovită de moarte, şi se repezi afară din salon. Din
fericire camera ei era goală. Se ghemui într-un colţ. Scotoci prin
buzunar după oglindă, vrând s-o arunce, dar n-o găsi: probabil îi
căzuse lângă patul bărbatului ras în cap.
Când i se uscară lacrimile ştia deja ce va face. Nu-i luă mult să se
pregătească. Bătrânul avea s-o ierte că-i furase pistolul, el probabil i-ar
fi iertat orice. Costumul protector din foaie de cort, curăţat şi
decontaminat, o aştepta în dulap, spânzurând neajutorat într-un
cârlig. Ca şi cum un vrăjitor îl golise de maţe pe grăsan şi-l blestemase
să o urmeze pe Saşa pretutindeni şi să-i facă toate voile. Îl îmbrăcă, ieşi
pe coridor, îl străbătu cu iuţeală şi păşi pe peron. Undeva pe drum un
pârâiaş de muzică magică o atinse, aceeaşi muzică de dinainte. Însă
nici de data asta nu avea timp să-i găsească sursa. Saşa se opri un
moment, dar învinse tentaţia şi porni mai departe, către ţelul ei.
În timpul zilei la piciorul scării rulante nu stătea decât un paznic.
Creaturile de la suprafaţă nu deranjau niciodată staţia cât era lumină.
Nu-i trebuiră mai mult de cinci minute ca să ajungă la o înţelegere:
drumul până sus era mereu deschis, dar era imposibil să cobori pe
scările rulante. Lăsându-i paznicului înţelegător un încărcător pe
jumătate gol de pistol automat, Saşa puse piciorul pe prima treaptă a
scării care ducea sus, către cer.
Îşi săltă pantalonii care-i cădeau în vine şi porni să urce.

— 690 —
 Capitolul 12
Semne

În Kolomenskaia, căminul ei, suprafaţa era foarte aproape: o

despărţeau de ea doar cincizeci şi şapte de trepte scunde. Paveleţkaia
însă se îngropase mult mai adânc în sol. Urcând scara rulantă
scârţâitoare, schilodită de rafale de mitralieră, Saşei i se părea că
urcuşul nu se mai termină. Lumina slabă a lanternei nu reuşea să
smulgă din beznă decât aplicele sparte ale becurilor înşirate de-a
lungul scării şi plăcile metalice ruginite şi deformate de pe pereţi, pline
de chipuri decolorate şi spălăcite şi de litere mari ce formau cuvinte
fără sens.
De ce trebuia să urce? De ce trebuia să moară?
Dar jos cine avea nevoie de ea? Cine avea nevoie de ea în carne şi oase,
nu pe post de personaj al unei cărţi încă nescrise?
De ce să se mai mintă pe sine?
Când părăsise staţia abandonată Kolomenskaia, lăsând în urmă
cadavrul tatălui ei, simţise că de fapt punea în aplicare vechiul lor plan

— 691 —
de evadare, ducând cu ea o părticică din el şi ajutându-l să evadeze
măcar aşa. Dar de atunci nu-l visase nici măcar o dată şi când încerca
să-l invoce în minte şi să-i împărtăşească tot ce vedea şi trăia, imaginea
lui era ştearsă şi mută. Tatăl ei n-o putea ierta şi nu voia să fie salvat în
felul ăsta.
Printre cărţile găsite de el, pe care Saşa reuşise să le frunzărească
înainte să le schimbe pe mâncare şi gloanţe, existase şi o lucrare veche
de botanică de care îşi amintea cu drag. Ilustraţiile erau convenţionale:
fotografii alb-negru decolorate de timp şi schiţe în peniţă. Dar în toate
celelalte cărţi care-i căzuseră în mâini nu găsise nici măcar o poză, aşa
că aceasta era favorita ei. Şi planta care-i plăcea cel mai mult dintre
toate cele din carte era rochiţa-rândunicii. De fapt nu că-i plăcea, însă
îi era dragă fiindcă se regăsea în ea. Şi ea avea nevoie de sprijin, nu? Ca
să crească în sus.
Ca să ajungă la lumină.
Şi acum instinctul îi cerea să găsească un trunchi puternic de care să
se poată agăţa, îmbrăţişându-l şi înfăşurându-se în jurul lui. Nu ca să-i
soarbă seva şi să trăiască din ea, nu ca să-i fure lumina şi căldura. Ci
pentru că fără el, ea era prea moale, prea flexibilă şi nesigură ca să se
ţină pe picioare şi de una singură nu ar fi reuşit decât să se târască pe
sol.
Tatăl Saşei o învăţase să nu depindă de nimeni, să nu se bazeze pe
altcineva. În fond, în staţia lor uitată ea nu putea conta decât pe el şi el
ştia că nu-i nemuritor. Tata voia ca ea să crească înaltă şi solidă ca un
pin, nu ca o plantă agăţătoare. Uitase însă că asta era în contradicţie
cu natura feminină.
Saşa ar fi supravieţuit fără el. Ar fi supravieţuit şi fără Hunter. Dar a fi
una cu altă persoană i se părea unicul viitor posibil. Când îl cuprinsese
cu braţele în drezina ce gonea, simţise că viaţa ei căpătase un centru
nou. Îşi amintise că era periculos să ai încredere în oameni şi nedemn
să depinzi de ei şi numai cu mare efort îi mărturisise bărbatului ras în
cap sentimentele sale. Saşa voia să se cuibărească lângă el şi lui i se
părea că ea i se agaţă de glezne. Lăsată fără sprijin, călcată în picioare,
nu avea de gând să se umilească pentru a-şi continua misiunea. El o
gonise, o exilase la suprafaţă. Bine atunci: dacă i se întâmpla ceva aici
sus, vina avea să fie a lui. El era singurul care ar fi putut preveni una ca

— 692 —
asta.
În cele din urmă scările se terminară şi Saşa se pomeni la marginea
unei săli spaţioase de marmură, cu un tavan metalic canelat ce se
prăbuşise pe alocuri. Ceva mai departe, raze de lumină alb-cenuşie,
incredibil de strălucitoare, se prelingeau prin spărturi şi câte una,
răzleţită, pătrundea până şi în colţişorul unde stătea ea. Saşa stinse
lumina, îşi ţinu suflarea şi porni să înainteze cu paşi furişaţi.
Pereţii muşcaţi de gloanţe şi aşchiile de marmură de la baza scărilor
dovedeau că aici fuseseră oameni cândva. Dar după numai zece paşi
ajunse pe tărâmul unor fiinţe diferite.
Grămezile de excremente uscate, oase roase şi fâşii de piele răspândite
împrejur îi spuseră Saşei că se afla în inima bârl ogului bestiilor.
Acoperindu-şi ochii pentru ca lumina să nu-i ardă, porni spre ieşire. Şi
pe măsură ce fata se apropia de sursa luminii, întunericul din colţurile
mai izolate ale sălii devenea tot mai dens. Învăţând să privească
lumina, Saşa îşi pierdea darul de a simţi bezna.
Sălile care urmară erau pline de scheletele chioşcurilor răsturnate, de
carcasele aparatelor dezmembrate şi de grămezi incredibile de lucruri
uzate. Treptat îşi dădu seama că oamenii transformaseră părţile
exterioare ale staţiei Paveleţkaia într-o haltă unde târâseră tot ce
găsiseră prin împrejurimi, până ce creaturi mai puternice îi siliseră să
plece.
Uneori Saşei i se năzărea că desluşeşte mişcări vagi în cotloanele mai
întunecate, dar puse totul pe seama orbirii ei progresive. Întunericul
adunat în colţuri era prea dens ca să poată deosebi formele
dezgustătoare ale monştrilor adormiţi de grămezile de gunoaie în care
se camuflaseră.
Şuieratul monoton şi plângăreţ al curentului acoperea răsuflarea lor
greoaie şi Saşa nu reuşi să vadă unul decât când trecu la numai câţiva
paşi de o movilă ce tremura. Ascultă prudentă, apoi încremeni şi,
examinând cu atenţie silueta unui chioşc răsturnat, desluşi o movilă
stranie încastrată în contururile lui. O privi cu gura căscată. Movila în
care era îngropat chioşcul respira. Şi aproape toate celelalte movile din
jurul ei respirau la rândul lor. Ca să fie sigură, Saşa apăsă pe butonul
lanternei şi o îndreptă asupra uneia dintre ele. Micuţa rază palidă
dezvălui cute grase de piele albă, alunecă pe un trup imens şi se pierdu

— 693 —
înainte să-i dea de capăt. Era un seamăn al monstrului care aproape o
ucisese pe peronul Paveleţkaiei, numai că mult mai mare.
În strania lor toropeală, creaturile nu părură s-o observe, însă cea mai
apropiată mârâi pe neaşteptate, trase zgomotos aer prin fantele înguste
ale nărilor şi începu să se foiască neliniştită. Venindu-şi în simţire, Saşa
stinse lanterna şi îşi reluă drumul grăbită. Fiecare pas pe care -l făcea
prin acest dormitor sinistru o costa un efort tot mai mare. Cu cât se
îndepărta mai mult de metrou, cu atât monştrii erau mai înghesuiţi
unii într-alţii şi devenea tot mai greu să-ţi găseşti drum printre
trupurile lor. Era prea târziu ca să se întoarcă. Saşa nu se întreba cum
avea să revină în metrou. Câtă vreme trecea de aceste creaturi neauzită,
fără să alarmeze vreuna, ca să ajungă afară şi să privească în jur… Cât
timp nu se trezeau din toropeala lor, cât timp o lăsau să iasă, nu trebuia
să caute o cale de întoarcere. Neîndrăznind să tragă aer în piept,
neîndrăznind nici să gândească – dacă o auzeau?! – înainta încet către
ieşire. O lespede spartă îi scrâşni sub bocanc, trădând-o. Încă un pas
greşit, un foşnet şi aveau să se trezească şi s-o sfâşie pe loc.
Şi Saşa nu se putea scutura de senzaţia că foarte de curând – ieri sau
poate chiar azi – mai mersese printre asemenea monştri adormiţi… Cel
puţin încerca o stranie senzaţie de familiaritate.
Încremeni.
Ştia că uneori poţi simţi privirea cuiva în ceafă. Dar făpturile astea nu
aveau ochi, folosindu-se pentru a cerceta împrejurimile de ceva mai
palpabil şi mai insistent ca o privire.
Nu avu nevoie să se întoarcă pentru a şti că, în ciuda precauţiilor ei, o
creatură se trezise şi îi privea fix ceafa. Dar se întoarse oricum.

Fata se făcuse nevăzută, însă în clipa aceea Homer nu avea nici cea mai
mică dorinţă să plece în căutarea ei şi, de fapt, nu mai avea niciun fel
de dorinţă.
Jurnalul ofiţerului de transmisiuni îi mai lăsase bătrânului o fărâmă de
speranţă că boala l-ar fi putut ocoli, dar Hunter fusese fără milă. Prin
intermediul conversaţiei grijuliu plănuite cu brigadierul, bătrânul
înaintase practic un apel faţă de condamnarea sa la moarte. Însă
Hunter nu-i arătase nici urmă de milă şi nici n-ar fi putut s-o facă.

— 694 —
Numai Homer era de vină pentru sfârşitul său inevitabil.
Nu-i mai rămăseseră decât două săptămâni sau chiar mai puţin. Nu
scrisese decât zece pagini. Şi toate celelalte lucruri care trebuiau
condensate şi înghesuite în paginile goale ale acestui caiet cu copertă
din pânză impermeabilă! Dar dincolo de dorinţele lui, Homer avea o
datorie şi şederea lor forţată la Paveleţkaia părea să se apropie de
sfârşit.
Netezi foaia, cu gândul să reia povestea de unde o întrerupsese la auzul
strigătelor doctorului. În loc s-o facă, se pomeni plimbându-şi degetul
pe aceeaşi întrebare: Ce va rămâne în urma mea? Şi ce va rămâne după
nefericiţii blocaţi în Tulskaia, poate deznădăjduiţi, poate aşteptând
încă ajutor, dar oricum condamnaţi la o soartă crudă? O amintire? Dar
erau atât de puţini oameni care să-şi amintească de cineva.
Şi amintirile erau un mausoleu relativ fragil. În curând bătrânul avea
să moară şi odată cu el aveau să dispară toţi cei pe care îi cunoscuse.
Moscova lui avea să dispară şi ea în neant. Unde se afla, în staţia
Paveleţkaia? Deasupra, Sadovoe Kolţo era acum pustiit şi mort. În
orele finale vehicule militare îl eliberaseră şi-l izolaseră ca să le permită
serviciilor de intervenţie să treacă şi ca să facă loc convoaielor de
maşini cu girofaruri. Bulevardele şi străzile laterale rânjeau ştirb cu
dinţii putrezi ai clădirilor. Bătrânul îşi putea imagina cu uşurinţă
peisajul, deşi nu ieşise niciodată la suprafaţă din această staţie.
Înainte de război fusese adesea aici: îşi dădea întâlnire cu viitoarea sa
soţie într-o cafenea de lângă staţie, apoi mergeau la cinematograf să
vadă filmul de seară. Şi nu departe de aici se supusese examenului
medical şocant de superficial, pe care fusese silit să-l plătească când
vrusese să-şi ia permisul de conducere. Şi asta era staţia de unde luase
un tren suburban pentru o ieşire la pădure cu colegii de serviciu, ca să
facă grătar… Privind hârtia împărţită în pătrăţele zări scuarul din faţa
staţiei, învăluit în ceaţa toamnei, cu două turnuri pierzându-se în
pâclă: o nouă clădire de birouri de pe Sadovoe Kolţo – unde lucra un
prieten al său – şi, ceva mai departe, silueta înaltă şi şuie a unui hotel
scump alipit unei săli de concerte la fel de scumpă. Nikolai se
interesase o dată cât costa un bilet acolo: mai mult decât leafa lui pe
două săptămâni.
Vedea şi chiar auzea cum treceau zăngănind tramvaiele îndesate

— 695 —
vopsite în alb şi albastru, pline de călători nemulţumiţi, a căror
enervare faţă de această înghesuială inofensivă era înduioşătoare. Apoi
însăşi Sadovoe Kolţo, cu zecile de mii de faruri şi indicatoare clipind
festiv, ca o singură ghirlandă imensă. Şi zăpada timidă şi parcă
nelalocul ei, topindu-se înainte să se aşeze pe asfalt. Şi mulţimea,
miriade de particule cu sarcină electrică, energizate, izbindu-se unele
de altele în timp ce ţâşneau de colo colo cu mişcări în aparenţă hao tice,
deşi fiecare se deplasa pe o traiectorie anume. Văzu ravena dintre
blocurile-turn mătăhăloase ale erei staliniste, cu şirurile de ferestre
luminate ca nişte acvarii dintre care marele râu care era Sadovoe Kolţo
se revărsa leneş în piaţă. Şi firmele de neon, şi imensele panouri cu
reclame adăpostind ruşinate rana deschisă unde aveau de gând să
implanteze un nou bloc-turn…
Care nu avea să fie terminat niciodată.
Privindu-le, înţelese că nu putea transpune în cuvinte acest tablou
magnific. Oare din toate astea nu aveau să mai rămână decât pietrele
de mormânt acoperite de muşchi ale centrului de afaceri şi ale
hotelului la modă?
Fata nu se ivi nici peste o oră, nici peste trei. Îngrijorat, Homer făcu
ocolul pasajului, întrebă comercianţii şi cântăreţii ambulanţi şi discută
cu şeful patrulei Hansei. Nimic. Parcă se evaporase.
Neştiind ce să facă, bătrânul se pomeni din nou în faţa încăperii în care
zăcea brigadierul. Ultimul om căruia i-ar fi putut cere sfaturi legate de
dispariţia fetei. Dar cine îi mai rămăsese lui Homer? Îşi drese glasul şi
aruncă o privire înăuntru.
Hunter zăcea respirând cu greutate, cu privirea aţintită în tavan. Braţul
drept – cel teafăr – se odihnea pe pătură şi pe pumnul încleştat se
vedeau zgârieturi proaspete. Din rănile superficiale se prelingea limfă,
pătând patul, dar brigadierul nu observase.
— În cât timp eşti gata de plecare? îl întrebă el pe Homer fără să -l
privească.
— Eu aş putea să plec chiar acum, zise bătrânul, apoi, după ce şovăi o
clipă, adăugă: Avem însă o problemă… Nu reuşesc să dau de fată. Şi
oricum, unde vrei să pleci? Eşti…
— N-o să mor, răspunse brigadierul. Şi există lucruri mai rele decât
moartea. Pregăteşte-te. Într-o oră şi jumătate o să fiu în picioare.

— 696 —
Pornim către Dobrîninskaia.
— Mi-ajunge o oră, dar trebuie să dau de ea. Vreau să vină cu noi… Am
nevoie de ea. Pricepi? zise zorit Homer.
— Eu într-o oră am plecat. Cu sau fără tine. Şi fără ea, se răsti
brigadierul.
— Nu-mi dau seama unde o fi dispărut, oftă bătrânul. Dac-aş şti…
— Ştiu eu, zise calm brigadierul. Dar în mod sigur n-o poţi aduce
înapoi de-acolo. Pregăteşte-te de plecare!
Homer dădu înapoi clipind. Se obişnuise să se bazeze pe intuiţia
supranaturală a tovarăşului său de drum, însă de data asta refuza să -l
creadă. Dacă Hunter minţea din nou, de data asta ca să scape de o
povară inutilă?
— Mi-a spus că ai nevoie de ea…
— Am nevoie de tine, zise Hunter întorcându-şi puţin capul către
Homer. Şi tu de mine.
— Pentru ce? şuieră Homer ca pentru sine, totuşi brigadierul îl auzi.
— Multe depind de tine, zise Hunter clipind lent, dar bătrânul avu
impresia că nemilosul brigadier îi făcea cu ochiul şi-l trecură sudori
reci.
Patul scoase un scâncet prelung când Hunter se ridică în capul oaselor,
scrâşnind din dinţi.
— Pleacă, îi zise el bătrânului. Şi pregăteşte-te dacă vrei să nu întârzii.
Însă înainte să plece, Homer se aplecă să ridice pudriera roşie care
zăcea într-un colţ. Capacul se crăpase şi balamalele, strâmbe, cedaseră.
Oglinda era spartă în mii de cioburi.
Bătrânul se răsuci brusc către brigadier.
— Nu pot să plec fără ea.

Era aproape de două ori cât Saşa. Atingea tavanul cu creştetul şi

podeaua cu braţele ei cu gheare ascuţite. Saşa văzuse cu ce viteză se
puteau mişca fiinţele astea atunci când atacau. O asemenea creatură
putea să o ajungă şi să o dea gata dintr-o singură mişcare, repezindu-
şi pur şi simplu un braţ înainte. Dar, nu se ştie de ce, aceasta nu se
grăbea.
Era inutil să tragă în ea şi Saşa nu ar fi avut oricum timp să -şi ridice

— 697 —
arma automată. Făcu un pas nesigur îndărăt, către ieşire. Monstrul
scoase un mormăit jos şi se răsuci către ea. Dar nu se petrecu nimic.
Făptura rămase unde era, aţintindu-şi insistent privirea oarbă asupra
Saşei. Ea îndrăzni să mai facă un pas. Apoi încă unul. Se apropia încet
de ieşire, fără să întoarcă spatele fiarei, fără să-şi trădeze frica. Creatura
o urmă ca hipnotizată, fără să se apropie, ca şi cum o conducea spre
uşă.
Abia când fata, ajunsă la numai zece metri de strălucirea insuportabilă
a ieşirii, nu mai putu suporta şi o rupse la fugă, fiara scoase un răcnet
şi se repezi pe urmele ei. Saşa ţâşni afară, strânse din pleoape şi
continuă să alerge pe nevăzute, până când se împiedică şi căzu pe
terenul tare şi aspru. Aşteptă ca monstrul s-o ajungă şi s-o sfâşie, dar,
nu se ştie de ce, prădătorul o lăsă să scape. Trecu un minut nesfârşit,
apoi încă unul. Domnea tăcerea.
Saşa nu deschise ochii decât după ce scosese din rucsac pe bâjbâite
ochelarii artizanali cumpăraţi de la paznic – două funduri de sticlă
montate în inele de metal şi prinse într-un cadru de sârmă. Rolul lor
era să fie puşi peste o mască de gaze, în aşa fel încât cercurile de sticlă
transparentă să se potrivească peste găurile făcute în cauciuc. Acum
putea privi. Deschise încet pleoapele şi, mai întâi prudent, cu coada
ochiului, apoi de-a dreptul, cu îndrăzneală, examină împrejurimile
stranii unde ajunsese.
Deasupra ei se afla cerul. Adevăratul cer, luminos şi imens. Mai
luminos ca un proiector, verde uniform, pe alocuri acoperit de nori
joşi, pe alocuri deschizându-se către un abis fără fund.
Soarele! Îl zări printr-o perdea subţire de nori: un cerc de mărimea unei
capse de detonator, de un alb fără pată, atât de strălucitor, încât Saşa
avu senzaţia că o să-i găurească sticla ochelarilor. Îşi întoarse privirea
speriată, aşteptă puţin şi-i mai aruncă o uitătură. Îşi zise că era cumva
dezamăgitor: nu era decât o gaură albă în cer, de ce trebuia adorat ca
un zeu? Şi totuşi era magic, o fermeca, o încânta. Gura vizuinei
bestiilor le păruse aproape la fel de strălucitoare ochilor ei obişnuiţi cu
bezna. Dacă, îşi zise ea, soarele era la rândul lui o scăpare, o ieşire
ducând către un loc unde nu era niciodată întuneric? Şi dacă puteai
zbura către el, ai fi reuşit oare să scapi de pământ aşa cum scăpase ea
din lumea subpământeană? Şi soarele oferea o căldură slabă, abia

— 698 —
perceptibilă, ca o fiinţă vie.
Saşa stătea în mijlocul unui spaţiu deschis, pietruit şi cu desăvârşire
pustiu, înconjurat de clădiri vechi şi pe jumătate năruite, atât de înalte,
încât deschizăturile oarbe ale ferestrelor formau şi câte zece şiruri
suprapuse. Numărul clădirilor era aproape nesfârşit şi se înghesuiau
laolaltă, ascunzându-se una după alta de Saşa în timp ce se
îngrămădeau s-o vadă cât mai bine. De dincolo de aceste clădiri înalte
trăgeau cu ochiul unele şi mai înalte şi dincolo de ele se distingeau
siluetele vagi ale unor clădiri cu adevărat uriaşe! Era incredibil, dar
Saşa le vedea cu ochii ei!
Nu conta că erau de un verde caraghios, ca şi pământul de sub
picioarele ei, ca aerul însuşi şi ca acest cer orbitor şi fără fund. Acum
vedea la distanţe de neimaginat!
Oricât de mult îşi antrenase ea ochii ca să-i deprindă cu vederea pe
întuneric, nu ăsta era rostul lor. Noaptea tot ce putea vedea de pe buza
prăpastiei de lângă podul metroului erau construcţiile hidoase aflate la
câţiva metri de uşa ermetică. După aceea întunericul se îngroşa şi până
şi Saşa, născută sub pământ, nu-l putea străpunge cu privirile.
Nu se mai gândise niciodată serios cât de mare era lumea în care trăia.
Iar când totuşi se gândise, îşi imaginase întotdeauna un mic cocon de
penumbră, întinzându-se la câteva sute de metri în toate direcţiile şi
dincolo de el un abis final, marginea universului, începutul beznei
absolute.
Deşi ştia că de fapt pământul era mult mai mare, Saşa nu reuşise să-şi
imagineze cum arăta. Şi acum îşi dădu seama că nici n-ar fi putut,
pentru că era imposibil să-ţi închipui un asemenea lucru fără să-l fi
văzut mai înainte. Cel mai ciudat era că nu se temea să stea în mijlocul
acestui pustiu nemărginit. Înainte, când se strecurase afară din tunel,
avusese senzaţia că e smulsă din cochilia ei protectoare, dar acum i se
părea mai degrabă că a ieşit în sfârşit la lumină dintr-un ou. Ziua orice
pericol putea fi zărit de la distanţă şi Saşa avea timp berechet să se
ascundă sau să se pregătească pentru a se apăra. Mai încerca şi
sentimentul timid şi nefamiliar că ajunsese acasă. Vântul purta ierburi
ghimpoase şi încâlcite de-a lungul pustiului, şuierând deprimat printre
crevasele dintre clădiri şi îmbrâncind-o pe Saşa de la spate, cerându-i
să fie mai îndrăzneaţă, poruncindu-i să pornească în explorarea acestei

— 699 —
lumi noi.
Oricum nu avea de ales: ca să revină în metrou ar fi trebuit să pătrundă
din nou în clădirea înţesată de făpturile acelea înspăimântătoare,
numai că de data asta ele nu mai dormeau. Din când în când în gurile
întunecate ale intrărilor străfulgerau trupuri albe, dispărând imediat:
era limpede că lumina zilei nu le plăcea. Dar ce avea să se întâmple la
căderea nopţii? Trebuia să se îndepărteze cât mai mult de acest loc
înainte de asta, dacă voia să vadă, înainte de moarte, măcar câteva
dintre lucrurile pe care bătrânul i le descrisese atât de viu.
Aşa că Saşa porni.
Nu se mai simţise niciodată atât de mică. Nu-i venea să creadă că
aceste clădiri gigantice fuseseră construite de oameni la fel de înalţi ca
ea. La ce le trebuiseră toate astea? Poate că generaţiile de dinainte de
război degeneraseră şi se micşoraseră, poate că natura le pregătise
pentru existenţa aspră din tunelurile şi staţiile sufocante. Dar aceste
clădiri fuseseră înălţate de strămoşii actualilor pigmei, nişte făpturi
înalte, puternice şi statuare precum casele în care trăiseră.
Ajunse într-un spaţiu deschis: clădirile se depărtau unele de altele şi
solul era acoperit cu o scoarţă cenuşie şi crăpată ce aducea a piatră.
Dintr-odată lumea devenise imensă: de aici Saşa văzu până la
asemenea depărtări încât o luă ameţeala, iar pulsul i se iuţi.
Stând pe vine, rezemată de zidul acoperit de muşchi al unui castel cu
un turn greoi cu ceas pe care se sprijineau norii, încercă să-şi imagineze
cum arătase oraşul când clocotea de viaţă.
Pe acest drum – şi era, fără îndoială, un drum – păşeau oameni frumoşi
în haine viu colorate care făceau cele mai elegante veşminte ale
locuitorilor din Paveleţkaia să pară nişte zdrenţe ridicole. Prin
mulţimea animată treceau maşini care semănau leit cu vagoanele
metroului, dar mai mici, având loc numai pentru patru pasageri.
Clădirile nu erau sumbre ca acum: ferestrele nu erau găuri întunecate,
ci în ele scânteia sticla proaspăt spălată. Şi Saşa îşi imagină poduri
întinzându-se de la o casă la alta ici-colo, la diferite înălţimi. Iar cerul
nu era pustiu: avioane uriaşe pluteau lent, aproape atingând
acoperişurile cu pântecele lor. Tatăl ei îi explicase că acestea nu trebuia
să dea din aripi ca să zboare, totuşi i se păreau Saşei ca nişte leviatani
leneşi bătând din aripi de libelulă ce scânteiau abia vizibile sub razele

— 700 —
verzui ale soarelui.
Şi ploua.
Era doar apă ce cădea din cer, dar senzaţia era incredibilă. Nu lua cu
ea numai praful şi oboseala, asta o puteau face până şi jeturile de apă
caldă dintr-un duş ruginit. Apa din cer curăţa oamenii pe dinăuntru,
iertându-le greşelile. Această baie magică spăla tristeţea din inimi, le
întinerea şi le reînnoia, trezind în ele dorinţa de a trăi şi puterea de a o
face. Totul era cum îi povestise bătrânul.
Saşa credea cu atâta putere în această lume, încât sub puterea magiei
ei copilăreşti începu să se infiltreze în realitatea înconjurătoare. Auzea
foşnetul uşor al aripilor transparente în înalt, rumoarea veselă a
mulţimii, ţăcănitul sacadat al roţilor şi zumzetul ploii calde. Melodia
pe care o auzise cu o zi în urmă în pasaj reveni şi se întreţesu în acest
cor. Simţi o durere ascuţită în piept.
Sări în sus şi alergă pe mijlocul drumului, împotriva curentului
mulţimii, ocolind maşinile ca nişte vagoane în miniatură care se
împotmoliseră în aglomeraţie, ridicându-şi faţa în întâmpinarea
stropilor grei. Bătrânul avusese dreptate, locul acesta chiar părea rupt
din basme, frumos de-ţi tăia răsuflarea. N-aveai decât să cureţi patina
şi mucegaiul timpului şi trecutul începea să strălucească, la fel ca
mozaicurile multicolore şi panourile de bronz din staţiile abandonate.
Se opri pe malul unui râu verde. Podul care îl traversase cândva se
termina aproape imediat ce începea şi nu avea cum să treacă de partea
cealaltă. Magia se sfârşise. Tabloul care păruse atât de real şi de viu cu
numai o clipă în urmă păli şi dispăru şi într-o clipă din frumoasa
nălucire nu mai rămaseră decât clădirile goale, învechite şi scorojite de
trecerea timpului, drumurile ca o piele crăpată, cu marginile tivite de
ierburi înalte de doi metri şi hăţişurile sălbatice, de nepătruns, ce
înghiţiseră restul malului până unde vedeai cu ochii.
Şi deodată Saşa se simţi tristă şi furioasă că nu avea să vadă niciodată
cu adevărat acea lume, că avea de ales între a muri şi a reveni în
metrou, că pe tot pământul nu mai exista niciun gigant statuar
îmbrăcat în haine viu colorate. Că în afară de ea nu vedeai niciun suflet
pe acest drum lat ce ducea către punctul îndepărtat unde cerul pogora
peste oraşul abandonat.
Vremea era frumoasă şi senină. Fără ploaie. Saşei nici măcar nu-i venea

— 701 —
să plângă. Ar fi fost atât de simplu să moară acum.
Şi, ca şi cum cineva îi auzise dorinţa, sus deasupra ei o umbră uriaşă îşi
desfăcu aripile.

Ce alegere să facă? Să-l lase pe brigadier să plece, să-şi abandoneze

cartea şi să rămână în staţie până dădea de fata pierdută? Sau să uite
de ea şi să-l urmeze pe Hunter, ştergând-o pe Saşa din romanul său şi
aşezându-se la pândă ca un păianjen în plasa lui, în speranţa că se va
ivi o nouă eroină?
Raţiunea bătrânului îi interzicea să se despartă de brigadier. Dacă o
făcea, ce rost mai avea toată expediţia, ce rost mai avusese pericolul
mortal la care expusese întregul metrou? Nu avea dreptul să-şi rişte
opera, era unicul lucru care justifica toate sacrificiile deja făcute şi pe
cele ce urmau.
Dar în clipa în care ridică de pe jos oglinda spartă, Homer înţelese că a
părăsi Paveleţkaia fără să afle ce i se întâmplase fetei ar fi fost o
adevărată trădare. Şi mai devreme sau mai târziu acea trădare ar fi
ajuns să-l otrăvească atât pe el, cât şi romanul lui. N-avea să şi-o mai
poată scoate niciodată pe Saşa din minte.
Orice-ar fi zis Hunter, Homer trebuia să facă tot posibilul s-o găsească
sau măcar să se asigure că nu mai era în viaţă. Şi bătrânul se apucă să
o caute cu vigoare reînnoită, întrebând din când în când oamenii cât
era ceasul.
Linia Circulară ieşea din discuţie: Saşa nu ar fi putut intra pe teritoriul
Hansei fără acte. Camerele şi apartamentele de sub pasajul de
legătură? Bătrânul căută de la un capăt la altul întrebându-i pe toţi cei
pe care-i întâlnea dacă o văzuseră pe fată. În cele din urmă cineva îi
răspunse, nesigur, că parcă dăduse peste ea, îmbrăcată într-un costum
protector din pânză de cort. Şi de aici, Homer, căruia nu-i venea să
creadă ce aude, îi luă urma până la postul de pază de la picioarele scării
rulante.
— Şi ce-mi pasă mie? A vrut să se ducă sus, aşa că am lăsat-o. I-am
vândut nişte ochelari pe cinste, răspunse nepăsător pazni cul din
gheretă. Dar pe tine nu te las. Deja mi-a frecat ridichea caporalul.
Cuibul Nou-Veniţilor e chiar deasupra. Nimeni nu trece prin el. Chiar

— 702 —
mi s-a părut nostim când mi-a cerut s-o las să iasă.
Pupilele lui largi ca două guri de pistol cercetau spaţi ul fără să
poposească o clipă asupra bătrânului.
— Tataie, mai bine ia-ţi valea în pasaj, că se înnoptează în curând.
Hunter ştiuse! Dar ce vrusese să spună când îi zisese bătrânului că nu
avea să o poată aduce înapoi? Poate că ea era încă în viaţă?
Homer, pe care agitaţia îl făcea să se împiedice, porni în grabă către
salonul brigadierului. Se aplecă pe sub pragul de sus al uşiţei secrete,
coborî şontâc-şontâc scările înguste şi intră fără să bată la uşă.
Camera era goală. Nici urmă de Hunter sau de armele sale, nimic în
afară de şarpele de bandaje cafenii de sânge uscat abandonate pe podea
şi de sticluţa goală ce zăcea alături. Iar costumul de protecţie
decontaminat de mântuială dispăruse la rândul lui din dulap.
Brigadierul îl abandonase pe bătrân, ca pe un câine de care se plictisise,
pedepsindu-l pentru încăpăţânarea sa.

Tatăl ei trăise cu convingerea că oamenilor li se trimiteau semne.

Trebuia numai să ştie să le descopere şi să le interpreteze. Saşa îşi ridică
privirile şi uimirea o făcu să încremenească. Dacă cineva ar fi vrut să-i
trimită un semn în clipa asta, cu greu s-ar fi putut gândi la ceva mai
elocvent.
Nu departe de podul năruit, din hăţişul întunecos se înălţa un turn
străvechi, rotund, cu un acoperiş complicat. Era cea mai înaltă clădire
din zonă. Anii nu-l trataseră cu blândeţe: crăpături adânci îi şerpuiau
pe ziduri şi se înclina ameninţător într-o parte. S-ar fi prăbuşit de mult,
numai că se petrecuse un miracol. Cum de nu-l observase până acum?
Clădirea era încinsă de o rochiţa-rândunicii gigantică. Trunchiul ei era,
desigur, mult mai subţire decât turnul, dar era suficient de gros şi de
puternic pentru a ţine laolaltă clădirea ce se năruia. Uimitoarea plantă
se răsucea în spirală în jurul turnului: din trunchiul principal porneau
ramuri mai subţiri şi din acestea unele şi mai subţiri şi împreună
formau o plasă ce împiedica construcţia să se prăbuşească.
Desigur, cândva rochiţa-rândunicii fusese ea însăşi la fel de tânără şi
de flexibilă precum cele mai fragede mlădiţe ale sale. Cândva se agăţase
de pervazurile şi balcoanele unui turn ce păruse etern şi indestructibil.

— 703 —
Dacă turnul n-ar fi fost atât de înalt, nu ar fi crescut atât de mare.
Saşa privi fermecată clădirea salvată ca prin minune şi simţi că totul
capătă din nou sens, iar dorinţa de a lupta se redeşteptă în ea. Era
straniu, căci în viaţa ei nimic nu se schimbase. Dar deodată, în ciuda a
orice, o mică mlădiţă a acelei volburi străpunsese crusta cenuşie de
disperare ce-i acoperise sufletul: mlădiţa verde a speranţei. Erau
lucruri pe care n-avea să le poată îndrepta niciodată, fapte imposibil
de retractat sau de reparat. Dar erau încă multe lucruri în această
poveste pe care ea le putea schimba. Chiar dacă nu ştia cum anume.
Important era că-şi recăpătase forţele.
Şi acum Saşa avu senzaţia că înţelege de ce creatura aceea sinistră o
lăsase să treacă nevătămată. O mână invizibilă ţinuse de zgardă fiara
pentru a-i da ei o nouă şansă.
Şi-i era recunoscătoare. Era gata să ierte, gata să-şi reafirme
convingerile şi să lupte pentru ele. Nu avea nevoie decât de cel mai vag
semn din partea lui Hunter. Încă un semn.
Soarele ce apunea dispăru brusc, dar reapăru imediat. Saşa îşi dădu
capul pe spate la timp ca să întrezărească silueta întunecată ce -i
trecuse pe deasupra capului, umbrind soarele pentru o clipă şi
făcându-se nevăzută.
Un şuierat strident şi un urlet asurzitor străbătură aerul şi făptura
masivă plonjă asupra Saşei din înalturi, ratând-o la milimetru.
Instinctul o făcuse pe fată să se arunce la pământ în ultima clipă şi
numai asta o salvase. Monstrul pluti pe deasupra solului purtat de
aripile membranoase, apoi bătu cu putere din ele ca să se înalţe şi
începu să descrie un cerc larg pentru a-şi relua atacul.
Saşa îşi apucă automatul, dar abandonă pe loc ideea. Nici măcar o
rafală trasă în plin nu ar fi abătut din drum o asemenea făptură şi era
o prostie să creadă că o putea doborî. Pentru asta ar fi trebuit mai întâi
s-o nimerească! Fata se repezi din nou către platoul de unde pornise în
scurta ei călătorie, fără să se gândească cum avea să revină în metrou.
Monstrul zburător îşi lansă iarăşi strigătul de vânătoare şi se năpusti
din nou asupra ei. Picioarele Saşei se împleticiră în costumul
grăsanului şi căzu cu faţa în jos, totuşi reuşi să se întoarcă şi să tragă o
rafală scurtă. Gloanţele descurajară fiara, deşi nu-i pricinuiră niciun
rău. În cele câteva secunde pe care le câştigase, fata reuşi să se ridice

— 704 —
în picioare şi să se repeadă către cea mai apropiată clădire, înţelegând
în sfârşit unde se putea ascunde de prădător.
Acum erau două umbre care dădeau târcoale, menţinându-se în aer cu
bătăi puternice ale uriaşelor lor aripi membranoase. Calculul Saşei era
simplu: să se lipească de peretele unei clădiri. Monştrii zburători erau
prea masivi şi prea stângaci ca să o poată înhăţa de-acolo. După asta
habar n-avea ce să facă. Nu avea încotro să fugă.
Reuşise! Se lipi de perete sperând că fiarele aveau să se dea bătute. Dar
n-o făcură. Încolţiseră prăzi mai inventive decât aceasta. Mai întâi una,
apoi cealaltă, creaturile de coşmar aterizară pe sol la vreo douăzeci de
paşi de fată şi porniră către ea, târându-şi după ele aripile strânse.
O rafală de foc automat nu le sperie, ci numai le înfurie: gloanţele
păreau să se oprească în blana lor groasă şi încâlcită fără să pătrundă
în carne. Fiara mai apropiată de Saşa mârâi duşmănos, ridicându-şi
buza neagră şi dezvelindu-şi dinţii strâmbi şi ascuţiţi ca nişte ace.
— Jos!
Saşa nu se întrebă de unde venise vocea aceea îndepărtată, ci se trânti
cu faţa la pământ. În apropiere se auzi o explozie sonoră şi un curent
de aer fierbinte mai că o luă pe sus. O a doua explozie fu urmată de un
chirăit frenetic şi de nişte bătăi de aripi ce se îndepărtau.
Îşi ridică timid capul, tuşind ca să elimine praful din plămâni şi privi
în jur. Nu departe pe drum se căscase un crater proaspăt, stropit cu un
sânge întunecat, uleios. O aripă de piele, pârlită, smulsă din rădăcină
zăcea lângă ea, alături de câteva bucăţi de carne arsă, diformă.
Un bărbat masiv, bine clădit, într-un costum greu de protecţie,
străbătea calm lespezile de piatră ce-l despărţeau de Saşa, ţinându-se
foarte drept.
Hunter!

— 705 —
 Capitolul 13
Doar o poveste

O luă de mână, o ajută să se ridice şi o trase după el. Apoi păru să -şi
vină în fire şi îi dădu drumul. Ochii îi erau ascunşi în spatele sticlei
special afumate şi Saşa nu-i putea vedea.
— Ţine pasul! Se întunecă repede şi trebuie să plecăm de-aici pân-
atunci, hurui el prin filtre. Apoi porni zorit fără să-i mai arunce vreo
privire.
— Hunter! strigă fata după el, străduindu-se să-şi recunoască
salvatorul prin lentilele aburite ale măştii ei.
Bărbatul se prefăcu că nu aude şi Saşei nu-i rămase altceva de făcut
decât să fugă după el cât de iute-i permiteau picioarele. Sigur că era
supărat pe ea: era a treia oară când trebuia să o salveze pe fata asta
proastă. Dar urcase aici, urcase de dragul ei, deci cum se mai putea
îndoi?
Bărbatul ras în cap n-avea de gând să se apropie de vizuina fiarelor pe
unde ieşise Saşa din metrou. Cunoştea alte drumuri. Coti la dreapta
— 706 —
din strada principală şi se strecură pe o alee acoperită, trecu în grabă
pe lângă scheletele ruginite ale unor cutii plate ca nişte chioşcuri
pentru pitici, puse pe fugă cu un foc de pistol o formă neclară şi se opri
în faţa unui mic post de gardă din cărămidă cu gratii groase la ferestre.
Răsuci o cheie într-un lacăt enorm. Un adăpost? Nu, postul de gardă
se dovedi o păcăleală: dincolo de uşă o scară de beton descria zigzaguri
coborând în beznă.
Închizând lacătul, de data asta pe dinăuntru, salvatorul ei aprinse
lanterna şi porni să coboare. Timpul cojise vopseaua verde şi albă de
pe pereţi, care erau acoperiţi cu nume şi date: a intrat, a ieşit, a intrat,
a ieşit… Bărbatul mâzgăli la rândul lui ceva ilizibil. Probabil toţi cei care
foloseau acest drum secret către suprafaţă trebuia să scrie când ple cau
şi când reveneau. Doar că sub multe nume nu mai figura şi data
întoarcerii.
Coborârea se termină mai repede decât se aşteptase Saşa: deşi treptele
continuau, Hunter se opri dinaintea unei uşi banale din fontă şi bătu
cu pumnul în ea. Câteva secunde mai târziu de cealaltă parte scrâşni
un zăvor şi uşa fu deschisă de un bărbat cu părul ciufulit şi o bărbuţă
rară, care purta pantaloni albaştri ce făcuseră genunchi.
— Cine-i ăsta? întrebă el perplex.
— L-am găsit pe Kolţo, hurui Hunter. Era cât pe ce să-l mănânce
păsările, bine c-am ajuns la timp cu lansatorul de grenade. Zi, puştiule,
cum ai ajuns acolo?
Îşi dădu gluga pe spate şi îşi scoase masca.
Bărbatul acesta era un străin: păr şaten-deschis, tuns foarte scurt, o
faţă palidă cu ochi cenuşii şi un nas turtit, ce părea să fi fost spart. Şi
de fapt ea se prefăcuse că nu observă uşurinţa – nefirească pentru un
rănit – cu care se mişca el sau faptul că-i lipsea alura aceea de prădător,
iar costumul arăta altfel… Brusc simţi că se sufocă şi îşi scoase şi ea
masca.
Cinci minute mai târziu Saşa era deja înăuntrul frontierei Hansei.
— Îmi pare rău, nu pot să te las să stai aici dacă n-ai acte.
În vocea salvatorului ei era un regret sincer.
— Poate în seara asta… ştii… în pasaj?
Ea clătină din cap fără un cuvânt şi zâmbi.
Acum încotro s-o apuce?

— 707 —
În căutarea lui? Mai era timp!
Dar Saşa nu putea să nu fie supărată că Hunter nu o salvase şi de data
asta. Şi mai voia ceva ce nu avea rost să amâne.
Dincolo de larma mulţimii, de târşâitul paşilor şi de strigătele
neguţătorilor ajungea până la ea cadenţa delicată, ispititoare a acelei
muzici minunate. I se păru că era aceeaşi melodie care o fermecase cu
o zi înainte. Apropiindu-se, Saşa avu senzaţia că înaintează din nou
către ieşirea plină de strălucirea aceea nefirească. Dar unde avea să o
ducă de data asta?
Zeci de ascultători formaseră un cerc dens în jurul cântăreţului. Saşa
fu silită să-şi croiască drum prin mulţime până se pomeni într-un
spaţiu gol. Melodia atrăgea oamenii către el, dar îi şi ţinea la distanţă,
ca şi cum ar fi zburat şi ei către lumină, totuşi se temeau să nu-şi
pârlească aripile.
Saşa nu se temea.
Era tânăr, zvelt şi incredibil de chipeş. Poate puţin cam delicat, însă
faţa lui proaspăt bărbierită nu părea blândă şi ochii lui verzi nu erau
naivi. Părul negru era netuns, dar îi încadra chipul în şuviţe ordonate.
Hainele lui modeste păreau prea curate pentru această staţie şi -l făceau
să iasă în evidenţă în mulţimea pestriţă din Paveleţkaia. Instrumentul
lui amintea de fluieraşele făcute pentru copii din ţevi izolatoare de
plastic, numai că era mare şi negru, cu clape din alamă, de o eleganţă
impunătoare şi, în mod evident, foarte scump. Sunetele pe care
cântăreţul le scotea din el păreau să aparţină altei lumi şi altui timp. La
fel ca instrumentul însuşi. La fel ca stăpânul său.
El surprinse încă din prima clipă privirea Saşei, se uită în altă parte şi
reveni din nou la ea. Fata se simţi jenată: nu o deranja atenţia lui, dar
venise aici pentru muzică.
— Slavă Domnului! Te-am găsit…
Homer îşi făcu drum până la ea gâfâind şi asudat.
— Cum se simte? întrebă imediat Saşa.
— Chiar ai…? începu bătrânul, apoi se opri brusc şi zise altceva: A
dispărut.
— Ce?! Încotro? exclamă Saşa având senzaţia că i se încleştase o gheară
în jurul inimii.
— A plecat. Şi-a luat toate lucrurile. Cel mai probabil s-a dus la

— 708 —
Dobrîninskaia.
— Şi n-a lăsat nimic? întrebă ea cu timiditate, bănuind deja răspunsul
lui Homer.
— Nimic, zise bătrânul.
Cei din jur îi sâsâiră furioşi şi Homer amuţi. Ascultă melodia, aruncând
priviri suspicioase de la muzicant la fată şi înapoi. Nu trebuia să-şi fi
făcut griji: ea se gândea la cu totul altceva.
Poate că Hunter o alungase şi fugise el însuşi imediat ce putuse, dar
Saşa începea să întrevadă regulile stranii după care trăia el. Dacă
bărbatul ras în cap chiar îşi luase toate lucrurile, absolut pe toate,
însemna că voia ca ea să fie mai tenace, să nu se dea bătută şi să-l caute.
Ceea ce avea să facă oricum, da, asta avea să facă. Numai dacă…
— Şi cuţitul? îi şopti ea bătrânului. A luat cuţitul de la mi ne? Ăla
negru?
— În salon nu-i, zise Homer ridicând din umeri.
— Înseamnă că l-a luat!
Până şi acest semn mărunt era de ajuns pentru Saşa.

Cântăreţul din flaut era talentat şi dovedea virtuozitatea artistică a

unuia care părăsise abia ieri băncile Conservatorului. Cutia
instrumentului era deschisă, anunţând că primea donaţii şi în ea se
aflau suficiente cartuşe ca să hrănească locuitorii unei staţii mai mici…
sau să-i ucidă pe toţi până la unul. Asta era o adevărată recunoaştere a
talentului, îşi zise Homer zâmbind cu tristeţe.
Melodia i se părea vag cunoscută, dar nu reuşi, oricât se strădui, să -şi
amintească numele ei şi unde ar fi putut-o auzi: într-un film vechi, într-
un concert, la radio? Avea ceva straniu: odată ce te prindea nu te mai
puteai smulge din loc. Simţeai că trebuie neapărat să o asculţi până la
sfârşit şi să-l aplauzi pe interpret înainte să înceapă să cânte din nou.
Prokofiev? Şostakovici? Homer nu se pricepea atât de bine la muzică,
încât să ghicească compozitorul. Dar indiferent cine scrisese aceste
note, cântăreţul din flaut nu se mulţumea doar să le cânte, ci le dădea
o nouă rezonanţă şi un nou sens, le insufla viaţă. Talent. Da, tânărul
avea talent, şi pentru asta Homer era dispus să-i ierte privirile şăgalnice
pe care i le arunca Saşei când şi când, ca un ins care-i aruncă unei

— 709 —
pisicuţe un ghem de hârtie.
Acum însă era momentul să o îndepărteze pe fată de el. Bătrânul
aşteptă până ce mugurele muzical se ofili şi cântăreţul savură aplauzele
publicului, apoi o apucă pe Saşa de costumul de protecţie, care era încă
umed şi mirosea a înălbitor, şi o scoase din mulţime.
— Am împachetat şi o să plec după el, zise el şi se opri.
— Şi eu, spuse imediat Saşa.
— Îţi dai seama în ce te bagi? o întrebă Homer cu glas scăzut.
— Ştiu tot. V-am auzit, spuse ea privindu-l sfidător. E vorba de o
epidemie, nu? Şi el vrea să-i ardă pe toţi, vii sau morţi. Toată staţia.
— Şi tu de ce vrei să urmezi un asemenea bărbat? o întrebă bătrânul
sincer curios.
Saşa nu răspunse: continuă să meargă în tăcere până ce ajunseră într-
un colţ gol şi izolat al peronului.
— Tata a murit din cauza mea. Eu sunt de vină. Nu pot face nimic ca
să-l readuc la viaţă. Dar există oameni care încă sunt în viaţă. Care încă
pot fi salvaţi. Şi trebuie să încerc. Îi sunt datoare, încheie ea stânjenită.
— Salvaţi de cine? De ce? Boala e incurabilă, ai auzit, răspunse cu
amărăciune bătrânul.
— De prietenul nostru comun. E mai cumplit ca orice boală. Mai letal,
zise fata suspinând. Măcar boala îţi mai lasă o speranţă. Întotdeauna
cineva se mai face bine. Unul la câteva mii.
— Cum? Ce te face să crezi c-o să reuşeşti? întrebă Homer sfredelind-
o cu privirea.
— Am făcut-o deja o dată, răspunse ea nesigură.
Îşi supraestima fata puterile? Se înşela ea oare imaginându-şi că
brigadierul cel crud şi implacabil îi împărtăşea sentimentele? Homer
nu voia s-o descurajeze pe Saşa, dar era mai bine s-o prevină de pe
acum.
— Ştii ce am găsit în rezerva lui?
Bărbatul scoase cu grijă din buzunar cutiuţa crăpată de pudră şi i -o
întinse Saşei.
— Tu ai făcut asta?
— Nu, zise ea clătinând din cap.
— Atunci înseamnă c-a fost Hunter…
Fata deschise încet cutiuţa şi îşi cercetă reflecţia într-unul dintre

— 710 —
cioburile de sticlă. Căzu pe gânduri, amintindu-şi ultima ei conversaţie
cu bărbatul ras în cap şi ce-i spusese el când ea îi oferise cuţitul. Şi îşi
aminti chipul acoperit de sânge al lui Hunter în timp ce se apropia de
ea cu paşi mari, pentru ca monstrul gata să lovească cu ghearele lui
ascuţite să uite de Saşa şi să-l ucidă în schimb pe el.
— N-a făcut-o din cauza mea. E din cauza oglinzii, zise ea cu hotărâre.
— Ce legătură are oglinda? întrebă bătrânul ridicând dintr-o
sprânceană.
— Aţi avut dreptate, răspunse Saşa, închizând cutiuţa. Uneori îţi e de
folos să te vezi din afară. Te ajută să înţelegi multe despre tine, z ise ea
imitând tonul bătrânului.
— Crezi că Hunter nu ştie cine e? Sau că încă mai suferă din pricina
felului în care arată? Şi că de aia a spart-o? o întrebă Homer cu un
chicotit indulgent.
— Nu despre aspectul lui fizic e vorba, zise fata rezemându-se de o
coloană.
— Hunter ştie prea bine cine e. Şi e evident că nu-i place să i se
reamintească, zise bătrânul răspunzându-şi singur la întrebare.
— Poate c-a uitat? îl contrazise ea. Uneori am senzaţia că se străduieşte
să-şi amintească ceva… Sau că e legat de un vagonet greu care coboară
în viteză o pantă prin beznă şi nimeni nu-l ajută să-l oprească. Nu pot
să vă explic, dar eu asta simt când mă uit la el. Se încruntă. Nimeni
altcineva nu vede asta, dar eu văd. De asta v-am spus că are nevoie de
mine.
— Deci de-aia te-a părăsit, zise bătrânul răutăcios.
— Eu l-am părăsit pe el, explică fata încruntându-se încăpăţânată. Şi
acum trebuie să-l ajung din urmă până nu-i prea târziu. Ei încă mai
trăiesc. Mai pot fi salvaţi, repetă ea cu insistenţă. Şi el încă mai po ate fi
salvat.
— De cine vrei să-l salvezi? întrebă Homer scuturând din cap.
Ea îl privi bănuitoare. Oare bătrânul tot nu înţelegea după ce se
chinuise atâta să-i explice?
— De omul din oglindă.

— Locul ăsta-i ocupat?

— 711 —
Saşa, care înţepa neatentă cu furculiţa ciupercile din caserolă, tresări.
Cântăreţul cu ochi verzi stătea lângă ea ţinând o tavă în mâini.
Bătrânul plecase pentru câteva clipe şi scaunul lui era gol.
— Da.
— Mereu există soluţii!
El îşi puse jos tava, trase un scaun gol de la masa alăturată şi se aşeză
înainte ca Saşa să poată protesta.
— Numai ţine minte că nu te-am invitat să te aşezi, îl preveni ea.
— O să te certe bunicul tău? o întrebă el făcând cunoscător cu ochiul.
Dă-mi voie să mă prezint: Leonid.
— Nu-i bunicul meu, zise Saşa simţind că-i urcă sângele în obraji.
— A, deci aşa stau lucrurile? zise Leonid ridicând dintr-o sprânceană
în timp ce-şi îndesa cât mai multă mâncare în gură.
— Eşti obraznic, remarcă ea.
— Sunt plin de încredere, zise el cu un aer profesoral, gesticulând cu
furculiţa.
— Eşti prea sigur pe tine, zise ea zâmbind.
— Cred în oameni în general şi în mine în particular, mormăi el
ininteligibil în timp ce mesteca.
Bătrânul reveni, se opri în spatele nepoftitului şi se strâmbă, dar se
aşeză pe propriul lui scaun.
— Nu te simţi cam înghesuită, Saşa? o întrebă el cu acreală privind
dincolo de muzicant.
— Saşa! repetă triumfător băiatul ridicându-şi ochii din castron. Mă
bucur să te cunosc. Dă-mi voie să-ţi amintesc, numele meu e Leonid.
— Nikolai Ivanovici, se prezentă Homer aruncându-i tânărului o
uitătură neprietenoasă. Cum se chema melodia aia de mai devreme?
Mi s-a părut cunoscută…
— Nu mă mir, e a treia zi când o interpretez aici, replică tânărul. De
fapt e o compoziţie proprie.
— I-a ta? zise Saşa lăsând jos furculiţa şi cuţitul. Cum se cheamă?
— Nu se cheamă în niciun fel, zise Leonid ridicând din umeri. Nici nu
m-am gândit la un titlu. Cum să-l transpun în litere? Şi la ce bun?
— E foarte frumoasă, recunoscu fata. Incredibil de frumoasă chiar.
— Atunci pot s-o numesc în onoarea ta, zise repede muzicantul. Eşti
demnă de ea.

— 712 —
— Nu, să nu faci asta, spuse ea clătinând din cap. Las-o fără nume. Nu
degeaba e aşa.
— Şi nu degeaba ţi-aş dedica-o ţie.
Încercă să râdă, dar se înecă şi se puse pe tuşit.
— Bun, eşti gata? zise bătrânul ridicându-se şi luând tava Saşei. E
momentul. Scuză-ne, tinere…
— Nu-i nimic. Şi eu terminasem de mâncat. Pot să o conduc pe tânăra
doamnă?
— Plecăm, i-o tăie Homer.
— Splendid! Şi eu. Merg la Dobrîninskaia. Cântăreţul îşi luă un aer
inocent. Se întâmplă cumva să mergem în aceeaşi direcţie?
— Da, acolo mergem şi noi, zise Saşa, surprinzându-se până şi pe sine.
Încerca să nu se uite spre Homer şi privirea ei se tot furişa către Leonid.
Făptura lui avea ceva luminos şi lipsit de griji, o bunăvoinţă jovi ală. Ca
un băieţel care se duelează cu un băţ, împunsăturile lui uşoare nu
răneau şi era imposibil să te superi pe el. Şi îi făcuse curte Saşei într-un
mod atât de demonstrativ şi de amuzant, încât nici nu se gândea să -l
ia în serios. Deşi, în fond, ce era rău dacă îi plăcea de ea?
În plus se îndrăgostise de muzica lui cu mult înainte să-l cunoască. Şi
tentaţia de a lua această magie cu ea la drum era pur şi simplu prea
mare.

Era vorba despre muzică, fără îndoială. Precum cântăreţul din

Hamelin, puştiul ăsta afurisit vrăjea sufletele inocente cu flautul lui şi
se folosea de acest dar ca să-şi facă de cap cu toate fetele pe care putea
pune mâna. Acum încerca să pună mâna pe Alexandra şi Homer nu
ştia cum să procedeze.
Bătrânul găsea indigeste glumele îndrăzneţe ale lui Leonid şi nu după
mult timp acestea începură să-l enerveze. Îl enerva şi iuţeala cu care
muzicantul reuşise să ajungă la o înţelegere cu încăpăţânatul şef al
Hansei, permiţându-le să străbată Linia Circulară până la
Dobrîninskaia, deşi nu aveau acte! Cântăreţul intrase în biroul spaţios
al comandantului staţiei – un dandy chel şi îmbătrânit, cu o
mustăcioară ca antenele de gândac – cu cutia flautului îngreunată de
cartuşe şi ieşise de acolo zâmbind, cu povara considerabil mai uşoară.

— 713 —
Homer fu silit să admită că talentele diplomatice ale lui Leonid le
picaseră numai bine: drezina motorizată cu care sosiseră la Paveleţkaia
dispăruse din parcare odată cu Hunter şi drumul pe ruta ocolitoare le-
ar fi luat o săptămână. Dar bănuielile bătrânului fuseseră stârnite de
uşurinţa cu care menestrelul părăsise o staţie atât de profitabilă pentru
el şi se despărţise de agoniseala sa ca să pornească haihui prin tuneluri
după Saşa lui Homer. În alte împrejurări această uşurinţă ar fi fost un
semn că se îndrăgostise, însă în acest caz bătrânul nu vedea decât
intenţii frivole şi obişnuinţa cuceririlor rapide.
Da, încetul cu încetul Homer se transforma într-o dădacă arţăgoasă.
Totuşi avea motive să fie în gardă şi gelozia sa nu era neîntemeiată.
Ultimul lucru de care avea nevoie era ca muza care-i fusese redată
miraculos să fugă cu un menestrel. Un personaj superficial, care nu
avea rezervat un loc în romanul lui, dar care îşi trăsese scaunul şi se
instalase cu mojicie în fruntea bucatelor.
— Chiar n-o mai fi trăind nimeni pe planetă?
Trioul înainta către Dobrîninskaia însoţit de trei gărzi; folosirea
corectă a cartuşelor putea face să se adeverească până şi cele mai
îndrăzneţe visuri.
Fata, care tocmai le povestise celorlalţi dintr-o răsuflare peripeţiile ei
de la suprafaţă, amuţi şi se întristă. Homer şi muzicantul schimbară o
privire: cine avea să se repeadă primul s-o consoleze?
— Există viaţă dincolo de MKAD 41? pufni bătrânul. Noua generaţie se
întreabă oare asta?
— Sigur că se întreabă, zise încrezător Leonid. Problema e că nu a
supravieţuit nimeni, de aceea nu avem contacte.
— Eu de exemplu am auzit că dincolo de staţia Taganskaia e un pasaj
secret care duce către un tunel foarte ciudat, zise bătrânul. Un tunel
normal, cu diametrul de şase metri, dar fără şine. Se află adânc sub
pământ, la patruzeci sau poate chiar cincizeci de metri. Şi o ia spre
est…
— E vorba de tunelul care duce către buncărele din Urali? îl întrerupse
Leonid. Şi e povestea despre tipul care a nimerit în el din întâmplare şi
41
Fostă şosea de centură a Moscovei, care a ajuns, după extinderea oraşului
în anii ’80, să înconjoare mai degrabă zona ei centrală.

— 714 —
a revenit apoi cu provizii şi…
— A mers vreme de o săptămână făcând scurte popasuri, apoi
proviziile i s-au terminat şi a trebuit să se întoarcă. Tot nu văzuse vreun
semn că tunelul s-ar fi terminat, încheie arţăgos Homer, abătut de la
cadenţa narativă pe care o adoptase. Da, conform zvonurilor duce
către buncărele din Urali, unde ar mai putea fi oameni încă în viaţă.
— E puţin probabil, zise muzicantul căscând.
— Şi o cunoştinţă a mea din Polis mi-a povestit că unul dintre
operatorii radio locali a stabilit contactul cu echipajul unui tanc, care
a lăsat baltă războiul şi s-a retras într-un loc atât de îndepărtat, încât
nimeni nu s-a gândit să-l bombardeze, zise bătrânul adresându-i-se
ostentativ Saşei.
— Da, da, încuviinţă Leonid. E o poveste bine cunoscută şi asta. Când
li s-a terminat combustibilul au îngropat tancul în pământ, pe un deal
şi au făcut o fermă în jurul lui. Şi vreme de încă vreo câţiva ani au
discutat cu Polisul prin radio în fiecare seară.
— Până li s-a stricat radioul, încheie Homer iritat.
— Da, şi ce ziceţi de submarin? zise rivalul lui. Submarinul nuclear
care se afla în misiune la mare distanţă şi când au început loviturile şi
contraloviturile nu a avut timp să-şi ocupe poziţia în formaţie. Iar când
a ieşit la suprafaţă, totul se terminase de mult. Aşa că echipajul a tras
permanent la ancoră nu departe de Vladivostok…
— Şi până în ziua de azi reactorul lui alimentează o aşezare întreagă,
zise bătrânul. Acum şase luni am întâlnit un ins care pretindea că a fost
secundul căpitanului acestui submarin. Spunea că a traversat ţara pe
bicicletă până la Moscova. Era pe drum de trei ani.
— I-aţi vorbit personal? întrebă politicos Leonid.
— Personal! mârâi Homer.
Legendele fuseseră dintotdeauna pasiunea lui şi n-avea să se lase
eclipsat de deşteptul ăsta. Mai avea o poveste în tolbă, una pe care o
păstra cu grijă. Avusese de gând să o spună în cu totul altă ocazie, nu
s-o irosească într-o ciorovăială inutilă… Dar văzând-o pe Saşa cum
râdea la auzul glumei trişorului ăstuia, se răzgândise.
— Dar ai auzit de Poliarnîie Zori?
— Ce zori? zise muzicantul întorcându-se spre el.
— Ei, haide, zise bătrânul reţinându-şi un zâmbet. Nordul îndepărtat,

— 715 —
peninsula Kola, oraşul Poliarnîie Zori. Un loc uitat de Dumnezeu. La o
mie cinci sute de kilometri de Moscova şi la cel puţin o mie de Sankt
Petersburg. Singura localitate din apropiere e Murmanskul, cu bazele
navale, dar şi ăla e la o distanţă considerabilă.
— La dracu-n praznic cum se zice, comentă încurajator Leonid.
— Departe de marile oraşe, de fabricile secrete şi de bazele mili tare.
Departe de toate ţintele importante. Oraşele pe care scuturile noastre
antirachetă nu le-au putut apăra au fost reduse la cenuşă. Cele care au
avut scut şi unde avioanele de interceptare au avut vreme să intervină…
Bătrânul privi în sus.
— Ei, ştiţi şi voi ce s-a-ntâmplat. Dar au fost locuri în care n-a tras
nimeni, pentru că nu erau o ameninţare. Poliarnîie Zori de exemplu.
— Păi nici acum nu e nimeni interesat de locul ăla, zise muzicantul.
— Dar ar trebui, se răţoi bătrânul. Pentru că lângă Poliarnâie Zori era
centrala atomoelectrică Kola, una dintre cele mai mari din ţară.
Alimenta cu curent aproape tot nordul Rusiei. Milioane de oameni.
Sute de fabrici. Eu însumi sunt de prin părţile alea, din Arhanghelsk.
Ştiu despre ce vorbesc. Şi am vizitat centrala cu şcoala, însoţiţi de ghid.
E o adevărată fortăreaţă, un stat în stat. Are propria ei armată, teren
agricol, fermă. Cei de-acolo pot supravieţui pe cont propriu. Nici măcar
un război nuclear nu le-ar schimba vieţile, chicoti el sumbru.
— Deci vreţi să ziceţi că…
— Petersburg s-a dus, Murmansk s-a dus, Arhanghelsk s-a dus, au
pierit milioane de oameni… Toate fabricile au fost reduse la cenuşă
odată cu oraşele. Dar Poliarnîie Zori e încă acolo. Iar centrala atomică
Kola n-a fost vătămată. De jur împrejur mii de kilometri de zăpadă,
nimic altceva decât zăpadă, gheaţă, lupi şi urşi polari. Niciun contact
cu centrul. Şi au suficient combustibil ca să alimenteze vreme de ani
buni un oraş mare, dar pe ei, chiar incluzând Poliarnîie Zori, îi va ţine
sute de ani. O să supravieţuiască iernii.
— O adevărată arcă, şopti Leonid. Şi când potopul se va termina şi
apele se vor retrage din jurul vârfului muntelui Ararat…
— Exact, zise bătrânul încuviinţând şi din cap.
— Cum aţi aflat despre asta?
Acum în vocea muzicantului nu era nici urmă de ironie sau plictiseală.
— Cândva am lucrat ca operator radio, zise Homer evaziv. Voiam să

— 716 —
găsesc măcar un om în viaţă pe meleagurile mele natale.
— Credeţi c-o să reziste mult acolo, în nord?
— Sunt sigur că da. Fireşte, ultima oară i-am contactat acum doi ani.
Dar îţi imaginezi ce înseamnă asta? Încă un secol cu electricitate? La
căldură? Cu echipament medical, cu computere? N-ai cum să ştii ce
înseamnă asta… În tot metroul sunt numai două computere şi alea -s
doar nişte jucării. Şi aici suntem în capitală, râse cu amărăciune
bătrânul. Şi dacă au mai rămas oameni pe undeva… nu inşi solitari, ci
măcar sate… alea s-au întors deja de mult în secolul al XVII-lea sau
poate chiar în Epoca de Piatră. Aşchii de lemn ca să facă lumină, vite,
vrăjitorie, unul din trei copii mort la naştere. Abace şi manuscrise din
scoarţă de mesteacăn. Singuri pe lume cu excepţia celor două ferme
învecinate. Pământ pustiu şi distrugere. Lupi, urşi, mutanţi. Întreaga
civilizaţie modernă se bazează pe electricitate. Când se va termina,
staţiile vor muri şi… aleluia. A fost nevoie de milioane de oameni care
au construit toate astea, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul secolelor
şi totul s-a năruit. S-o luăm de la capăt. Dar suntem în stare? Ei însă au
la dispoziţie un secol întreg. Ai avut dreptate, acolo e arca lui Noe.
Resurse de curent aproape nelimitate. Petrolul trebuie extras şi
procesat, după gaz trebuie să forezi şi să-l pompezi prin mii de
kilometri de ţevărie. Să ne întoarcem la motoarele cu aburi? Sau mai
în urmă? Ascultă aici, zise el luând-o pe Saşa de mână. Omenirea nu e
în pericol. Oamenii sunt la fel de rezistenţi ca gândacii. Dar civilizaţia,
eu pe aia aş vrea s-o salvez.
— Şi ei acolo au civilizaţie adevărată?
— Nu-ţi face tu griji. Ingineri nucleari, inteligenţă tehnică. Şi condiţiile
lor sunt în mod clar mai bune decât cele pe care le avem noi aici.
Poliarnîie Zori a crescut în ultimii douăzeci de ani. Au o emisie cu
următorul mesaj: „Către toţi supravieţuitorii…” şi apoi dau
coordonatele lor. Se spune că oamenii încă se mai ivesc în poarta lor,
chiar şi acum…
— Eu de ce n-am auzit de asta? murmură muzicantul.
— N-au auzit mulţi. Aici e greu să le prinzi frecvenţa. Dar poţi să
încerci la un moment dat, dacă ai vreo doi ani de pierdut, chicoti
bătrânul. Indicativul lor este „Ultimul port”.
— Dac-aş fi ştiut, zise tânărul cu seriozitate, clătinând din cap. Ştiţi, eu

— 717 —
colecţionez cazuri ca ăsta. Şi ziceţi că acolo chiar n-a fost război?
— Cum să-ţi explic? Sunt înconjuraţi de sălbăticie pe toate părţile şi
chiar dacă or fi fost prin apropiere oraşe sau sate, astea s-au sălbăticit
repede. Uneori atacau barbarii. Şi animalele, sigur, dacă le mai poţi
zice aşa. Dar ei au arsenalul cu care să-i ţină la distanţă. Un perimetru
fortificat. Gard electrificat, turnuri de veghe. O adevărată fortăreaţă,
ascultă la mine. Şi în primii zece ani – cea mai rea perioadă – au mai
instalat o barieră, una din buşteni. Au trimis echipe în recunoaştere
prin împrejurimi, au ajuns chiar până la Murmansk, la două sute de
kilometri. Nu mai e niciun Murmansk, numai un crater topit pe locul
unde s-a aflat. Voiau chiar să organizeze o expediţie în sud, către
Moscova. Am încercat să-i conving să n-o facă. De ce să taie cordonul
ombilical? Când radiaţia din sol se va reduce, vor putea să cultive mai
mult teren şi atunci… Dar între timp nu pot face nimic aici. Locul ăsta
e un cimitir uriaş, suspină Homer.
— Ar fi amuzant ca rasa umană, care s-a distrus prin puterea atomului,
să fie salvată tot de puterea lui.
— Nu-i nimic amuzant în asta, zise bătrânul aruncându-i o uitătură
severă.
— E ca focul furat de Prometeu, explică cântăreţul. Zeii i-au interzis să
le ofere oamenilor focul. El voia să ajute omul să se ridice din ţărână,
din foamete şi din stagnare…
— Am citit despre asta, îl întrerupse tăios Homer. În Mituri şi legende
ale Greciei Antice.
— Un mit profetic, comentă Leonid. Zeii au avut motive întemeiate să
se opună. Ştiau ei cum se va termina.
— Dar focul l-a făcut pe om ce este! obiectă Homer.
— Şi credeţi că fără electricitate va deveni din nou animal? întrebă
cântăreţul.
— Cred că fără ea vom fi daţi îndărăt cu cel puţin două secole. Sau,
luând în calcul că numai unul din o mie a supravieţuit şi că totul
trebuie reconstruit, readus sub control şi restudiat… cel puţin cu cinci
sute. Şi poate că nu ne vom reveni niciodată. Ce, nu eşti de acord?
— Ba da, replică Leonid. Dar totul ţine numai de electricitate?
— Păi tu ce crezi? izbucni Homer aruncându-şi braţele în aer.
Cântăreţul îi aruncă o căutătură stranie, stăruitoare şi ridică din umeri.

— 718 —
Tăcerea se prelungi. Homer se putea considera învingătorul acestei
conversaţii: fata încetase în sfârşit să-l mai mănânce din ochi pe
obraznicul ăla şi se gândea la ale ei. Dar chiar când se apropiaseră de
staţie, Leonid zise brusc:
— Bine. Ce ziceţi de-o poveste?
Bătrânul se strădui să ia un aer exasperat, însă înclină curtenitor din
cap.
— Se spune că dincolo de Sportivnaia şi înainte de podul distrus de pe
linia Sokolniceskaia, din tunelul principal se ramifică un altul, care
coboară într-o pantă abruptă. Se termină în faţa unui grilaj de metal
dincolo de care se află o uşă ermetică. Au încercat să o deschidă de
câteva ori, însă fără succes. Şi călătorii singuratici care pleacă în
căutarea ei nu se mai întorc niciodată, iar cadavrele lor sunt găsite de
cealaltă parte a metroului.
— Oraşul de Smarald? zise Homer strâmbându-se.
— Toată lumea ştie, continuă Leonid fără să-l ia în seamă, că Podul
Sokolniki s-a prăbuşit în prima zi şi staţiile de dincolo de el au fost
despărţite de metrou. Se crede că nimeni rămas de cealaltă parte nu a
supravieţuit, deşi nu avem dovezi în sensul ăsta.
— Oraşul de Smarald, zise Homer fluturând iritat din mână.
— Se mai ştie că Universitatea din Moscova a fost clădită pe un teren
instabil, care nu putea susţine clădirea aceea enormă decât mulţumită
generatoarelor de frig extrem de puternice care funcţionează în subsol,
îngheţând pământul. Fără ele clădirea s-ar fi prăbuşit de mult în râu.
— Un clişeu de când lumea, interveni bătrânul dându-şi seama încotro
se îndrepta povestea.
— Au trecut mai bine de douăzeci de ani, dar cine ştie de ce clădirea
aceea părăsită încă mai e în picioare…
— Pentru că totul e o prostie, de aia!
— Se zvoneşte că dedesubtul Universităţii nu se află numai un subsol,
ci un adăpost antiaerian strategic care coboară zece niveluri şi care, pe
lângă generatoarele de frig, mai adăposteşte propriul său reactor
nuclear, spaţii de locuit şi tuneluri către cele mai apropiate staţii ale

— 719 —
metroului, inclusiv ale Metro-242…
Leonid făcu nişte ochi mari şi Saşa zâmbi.
— Se spune că e un adevărat oraş subteran, continuă cântăreţul pe un
ton visător. Un oraş ai cărui locuitori – care sigur că n-au murit – s-au
devotat salvării cunoaşterii pierdute, bucată cu bucată, şi s-au pus în
slujba frumuseţii. Fără să-şi cruţe resursele, trimit expediţii către
galeriile de artă, muzeele şi bibliotecile care au rămas în picioare. Şi îşi
cresc copiii în aşa fel încât să nu-şi piardă simţul frumosului. Acolo
domnesc pacea şi armonia şi nu există altă ideologie decât iluminarea,
nicio altă religie decât arta. Nici vorbă de pereţii ăia hidoşi şi demodaţi
vopsiţi în două culori cu vopsea de ulei. În loc de ordine răstite şi
alarme, din difuzoare se aud Berlioz, Haydn şi Ceaikovski. Şi absolut
toată lumea poate cita din Dante pe de rost, imaginaţi-vă! Şi oamenii
ăştia au reuşit să rămână cum erau. Nu, nu cum erau în secolul XXI, ci
cum erau oamenii pe vremuri… Cum aţi citit în Mituri şi legende…
Muzicantul îi zâmbi bătrânului ca şi cum era slab de minte.
— Liberi, îndrăzneţi, frumoşi. Drepţi. Nobili.
— N-am auzit aşa ceva niciodată! exclamă Homer sperând că diavolul
cel viclean nu avea s-o cucerească pe fată cu povestea asta.
— În metrou locul acesta e cunoscut drept Oraşul de Smarald, zise
Leonid privindu-l stăruitor pe bătrân. Dar conform zvonurilor,
locuitorii lui preferă un alt nume.
— Şi care-i ăla? izbucni Homer.
— Arca lui Noe.
— Prostii! Prostii absolute!
— Sigur că-s prostii, răspunse flegmatic muzicantul. E doar o poveste.

În Dobrîninskaia domnea haosul.

Homer privi în jur nedumerit şi înspăimântat. Oare se înşelase? Se
putea întâmpla aşa ceva într-una dintre cele mai liniştite staţii de pe
Linia Circulară? Ai fi zis că în ultima jumătate de oră cineva declarase

42
Circuit paralel de metrou a cărui construcţie se presupune că ar fi început
pe vremea lui Stalin şi care ar lega Kremlinul de sediul FSB (KGB) şi de alte
obiective strategice. Existenţa sa nu a fost confirmată oficial.

— 720 —
război Hansei. În tunelul alăturat se zărea o drezină plină cu cadavre
aruncate unul peste altul la nimereală. Sanitari încinşi cu şorţuri târau
trupurile pe peron, întinzându-le pe foi de cort. Unul fusese decapitat,
faţa altuia fusese redusă la carne vie, dintr-un al treilea se prelingeau
intestinele…
Homer acoperi ochii Saşei. Leonid trase aer în piept şi se întoarse cu
spatele.
— Ce s-a întâmplat? întrebă înspăimântat unul dintre soldaţii din
escorta lor.
— E garda noastră de la joncţiunea mai mare cu linia Serviciului
Special. Sunt toţi până la ultimul. N-a scăpat nimeni. Şi nu ştim cine a
făcut-o, zise sanitarul ştergându-şi mâinile pe şorţ. Dă-mi un foc, frate,
că-mi tremură mâinile!
Homer presupusese că Hunter avea să aleagă acea rută, care era cea
mai scurtă, deşi era patrulată de unităţi înarmate ale Hansei.
La ce servea baia asta de sânge? Oare ei deschiseseră primii focul sau
nici nu-l zăriseră în bezna tunelurilor? Şi unde era el acum? O,
Doamne, uite încă un cap… Cum putea Hunter să facă aşa ceva?
Homer îşi aminti de oglinda spartă şi de cuvintele Saşei. Nu cumva fata
avea dreptate? Oare brigadierul încerca să se stăpânească, să evite
omorurile inutile, dar nu reuşea să se oprească? Şi când spărsese
oglinda încercase să lovească în bărbatul acela hidos şi înspăimântător
în care se transforma treptat…
Nu, ceea ce văzuse Hunter în oglindă nu era un om, ci un adevărat
monstru. Asta încercase el să nimicească. Dar nu reuşise decât să
spargă oglinda, transformând o singură imagine într-o duzină.
Sau poate… Bătrânul privi sanitarii care coborau din drezină pe peron…
transportând un al optulea bărbat, cel din urmă… Poate că acela care
privea disperat din oglindă era omul? Hunter cel de odinioară? Iar
Celălalt… era deja afară?

— 721 —
 Capitolul 14
Ce face omul să fie om?

La drept vorbind, ce face omul să fie om?

Există pe pământ de mai bine de un milion de ani, dar transformarea
magică ce a prefăcut un animal viclean şi gregar în ceva complet diferit,
ceva nemaiîntâlnit, s-a produs abia acum zece mii de ani. Imaginaţi-vă:
omul s-a adăpostit în peşteri şi s-a hrănit cu carne crudă timp de
nouăzeci şi nouă la sută din istoria lui. Fără să ştie cum să se
încălzească, să-şi fabrice unelte sau arme, fără să fie măcar în stare să
vorbească propriu-zis! Iar gama sentimentelor pe care era în stare să le
experimenteze probabil că nu-l făceau să se deosebească prea mult de
maimuţe şi lupi: frig, frică, ataşament, spaimă, satisfacţie.
Cum a reuşit, pe durata a numai câteva secole, să înveţe să gândească şi
să construiască, să-şi consemneze propriile gânduri, să transforme
materia din jurul lui şi să inventeze lucruri, de ce a simţit nevoia să
— 722 —
deseneze şi cum a descoperit muzica? Cum a reuşit să cucerească
întreaga lume şi s-o reorganizeze ca să se potrivească nevoilor lui? Ce
anume a dobândit în plus acest animal acum zece mii de ani?
Focul? Faptul că omul a căpătat darul de a îmblânzi lumina şi căldura,
de a le purta cu el în regiuni reci şi nelocuite, de a-şi frige prada la un foc
de tabără ca să-şi sature stomacul? Dar ce anume a schimbat asta, în
afară de faptul că i-a permis să-şi extindă stăpânirea? Şoarecii au reuşit
să colonizeze întreaga planetă fără ajutorul focului şi au rămas aşa cum
erau de la început: nişte mamifere isteţe şi gregare. Nu, nu poate fi focul
sau nu numai focul, cântăreţul avea dreptate. Altceva… Dar ce?
Limbajul? Iată o diferenţă incontestabilă faţă de celelalte animale.
Şlefuirea precisă a gândului brut în diamantele scânteietoare ale
cuvintelor care puteau deveni o monedă universală, circulând
pretutindeni. Abilitatea nu de a exprima ce se petrece în mintea ta, ci de
a aranja asta în ordinea corectă, ca şi cum ai fi turnat imaginile
nestatornice, lichide ca metalul topit, în forme durabile. Claritatea
minţii şi judecata la rece, capacitatea de a transmite ordine şi cunoştinţe
pe cale orală, precis şi fără ambiguitate, ceea ce duce la capacitatea de a
organiza şi subordona, de a aduna armate şi a crea state.
Însă furnicile pot înfăptui asta fără cuvinte, construind adevărate
megalopolisuri la nivelul lor, chiar dacă omul nu le remarcă, şi găsindu-
şi fiecare locul într-o ierarhie extrem de complicată, transmiţându-şi cu
precizie informaţii şi ordine, chemând mii şi mii de soldaţi în legiuni
curioase, cu o disciplină de fier, care se ciocnesc între ele în războaiele
tăcute, dar nemiloase, dintre micile lor imperii.
Scrisul poate?
Scrisul, fără de care acumularea cunoştinţelor ar fi imposibilă?
Cărămizile din care a fost construit acel Turn din Babel al civilizaţiei
tinzând spre ceruri? Fără de care lutul nears al cunoştinţelor unei
generaţii s-ar fi crăpat şi fărâmat, spulberându-se şi devenind praf,
incapabil să-şi suporte propria greutate? Fără ele fiecare nouă generaţie
ar fi reînceput să construiască turnul acela de la zero şi şi-ar fi petrecut
întreaga viaţă bâjbâind printre ruinele colibei anterioare de pământ şi
nuiele înainte să moară la rândul ei fără să fi ridicat un nou etaj. Literele
şi scrisul i-au permis omului să-şi transmită cunoştinţele acumulate
dincolo de graniţele strâmte ale propriului cap şi să le treacă

— 723 —
nedistorsionate urmaşilor săi, scutindu-i de corvoada de a redescoperi
ceea ce fusese deja descoperit cu mult timp în urmă şi permiţându-le
astfel să construiască ceva al lor pe fundaţia fermă moştenită de la
strămoşi.
Dar nu e numai scrisul, nu?
Dacă lupii ar putea scrie, ar fi civilizaţia lor asemănătoare cu a omului?
Ar avea o civilizaţie? Când un lup s-a hrănit pe săturate cade într-o stare
de prostraţie fericită, dedicându-şi timpul jocului şi alintului până ce
gheara din pântece îl pune din nou în mişcare. Însă când un om e sătul
de hrană, în el se deşteaptă un dor după altceva, indefinit, inexplicabil,
acelaşi care îl face să privească stelele ore în şir, să întindă ocru pe pereţii
peşterii lui, să-şi decoreze prova navei de război cu siluete sculptate, să
muncească secole pentru a ridica coloşi de piatră în loc să-şi întărească
zidurile cetăţii şi să-şi petreacă viaţa ascuţindu-şi talentul cu pana, în
loc să-şi perfecţioneze măiestria în mânuirea armelor. Acelaşi dor care
face un fost ajutor de mecanic să-şi dedice tot restul vieţii cititului şi
căutării, căutării unui lucru pe care să încerce să-l pună în cuvinte…
Ceva deosebit… Dorinţa care face o mulţime de oameni săraci şi murdari
să asculte lăutari ambulanţi ca să şi-o satisfacă, îi transformă pe regi în
protectori ai artelor şi gazde bune pentru trubaduri şi determină o fată
născută sub pământ să privească ore în şir fotografia de pe un pachet în
care cândva s-a aflat ceai. O chemare vagă, dar puternică, ce poate
acoperi până şi chemarea foamei, însă numai într-un om.
Nu această chemare a făcut ca paleta de sentimente omeneşti să le
depăşească pe cele ale animalelor, oferindu-i în plus darul de a visa,
îndrăzneala de a spera şi curajul de a fi milos? Iubirea şi compasiunea,
pe care omul le consideră adesea ca fiind calităţile sale distinctive, nu
sunt o descoperire a lui. Un câine e capabil de iubire şi compasiune: când
stăpânul lui e bolnav, îi stă alături şi scânceşte. Un câine e capabil chiar
şi de plictiseală şi îşi poate afla scopul vieţii într-o altă făptură: dacă
stăpânul lui moare, e uneori gata să piară şi el numai să-i rămână
alături. Însă nu are vise şi aspiraţii.
Să fie, aşadar, tânjirea după frumuseţe şi capacitatea de a o aprecia?
Talentul remarcabil de a afla plăcerea în combinaţii de culori, succesiuni
de sunete, unghiurile formate de linii şi eleganţa construcţiilor verbale?
De a extrage din ele acea vibraţie dulce care frânge sufletul şi inima?

— 724 —
Care se deşteaptă în sufletul oricărui ins, fie că e umflat de grăsime sau
bătătorit sau plin de cicatrici, şi-l ajută să se cureţe de excrescenţele
exterioare.
Poate. Dar nu-i doar asta.
Pentru a acoperi zgomotul rafalelor de pistol automat şi urletele
disperate ale unor fiinţe umane goale şi legate, alte fiinţe umane au
ascultat măreţele opere ale lui Wagner la volum maxim. Nu vedeau nicio
contradicţie: un lucru îl întărea pe celălalt. Deci ce altceva?
Şi chiar dacă omul ar supravieţui ca specie iadului prezentului, va reuşi
el să păstreze această părticică fragilă, aproape impalpabilă, dar
neîndoielnic reală a esenţei sale? Scânteia care cu zece mii de ani în urmă
a transformat o fiară pe jumătate moartă de foame şi cu privirea stupidă
într-o fiinţă de un cu totul alt ordin? Într-o fiinţă pe care foamea
sufletească o chinuie mai tare decât nevoile trupului? O fiinţă rebelă,
alternând mereu între măreţie spirituală şi josnicie, între o milă
inexplicabilă şi nepotrivită pentru un prădător şi o cruzime nejustificată,
fără rival chiar şi în lumea insectelor lipsite de suflet. Care înalţă palate
măreţe şi pictează pânze incredibile, luându-se la întrecere cu Creatorul,
dar inventează camere de gazare şi bombe cu hidrogen pentru a distruge
ceea ce el însuşi a creat şi care îşi anihilează semenii din punct de vedere
economic. Care construieşte cu migală castele de nisip pe plajă şi le
distruge dintr-o lovitură. Scânteia aceea l-a transformat oare într-o
fiinţă care nu-şi mai cunoaşte limitele? O fiinţă incapabilă să-şi afle
odihna, care nu ştie cum să-şi potolească această foame stranie, dar îşi
dedică întreaga viaţă încercării de a o face? Un om? O să rămână asta
în el? O să rămână asta după el?
Sau se va pierde în trecutul său, ca o scurtă culme în graficul istoriei,
lăsând omul să revină de la această stranie deviaţie la toropeala lui
perenă, la o stare obişnuită de stagnare, în care nenumărate generaţii se
succed, rumegându-şi terciul fără să-şi ridice ochii din pământ, în timp
ce pare totuna că trec zece ani, o mie sau cinci sute de mii?
Ce altceva?

— E adevărat?
— Ce anume? întrebă Leonid zâmbind.

— 725 —
— Povestea Oraşului de Smarald? A arcei lui Noe? Există un asemenea
loc în metrou? întrebă Saşa îngândurată, cu ochii în pământ.
— Aşa se zvoneşte, răspunse el nesigur.
— Ar fi minunat să merg acolo într-o zi, zise ea încet. Ştii, când am
ieşit la suprafaţă, mi-a părut rău de oameni. E atât de trist că au făcut
o singură greşeală… şi n-o să mai poată reface lucrurile aşa cum au fost.
Şi era atât de bine pe atunci… probabil.
— O greşeală? Nu, a fost o crimă odioasă! răspunse cu seriozitate
cântăreţul. Să distrugi întreaga lume, ucigând şase miliarde de
oameni… tu numeşti asta o greşeală?
— Chiar şi aşa… Tu şi eu merităm să fim iertaţi, nu? La fel şi restul
lumii. Fiecare ar trebui să aibă o şansă să îndrepte lucrurile, să o ia de
la capăt, să mai facă o încercare. Fie şi pentru ultima dată…
Se opri.
— Tare mi-ar plăcea să văd cum e acolo, sus, reluă ea. Până acum nu
m-a interesat. Pur şi simplu mi-era frică şi tot ce se afla la suprafaţă mi
se părea hidos. Dar am descoperit că pur şi simplu nu ieşisem în locul
potrivit. Ce prostie! Oraşul ăla de sus e ca viaţa mea de mai-nainte. Nu
are niciun viitor. Numai amintiri, şi ele nu-mi aparţin. Numai stafii.
Ştii, cât am fost acolo sus am înţeles ceva foarte important… Saşa şovăi.
Speranţa e ca sângele. Cât timp îţi mai curge prin vene eşti încă în viaţă.
Vreau să sper.
— Dar de ce vrei să mergi în Oraşul de Smarald? o întrebă muzicantul.
— Vreau să văd şi să simt cum era viaţa înainte… Ai zis chiar tu…
Presupun că oamenii de acolo sunt foarte diferiţi de noi. Oamenii care
n-au uitat ziua de ieri şi care ştiu că vor avea un mâine trebuie să fie
foarte diferiţi.
Se plimbau încet prin staţia Dobrîninskaia sub privirea vigilentă a
santinelelor. Homer îi lăsase singuri, fără prea mare chef, şi acum ceva
îl făcea să întârzie. Hunter tot nu se ivise.
Saşa citea semne în decoraţiunile de marmură ale Dobrîninskaiei.
Arcadele mari de marmură ce duceau către şine alternau cu unele mici,
decorative, astupate. Mare, mic, iar mare, iar mic. Ca un bărbat şi o
femeie ţinându-se de mână, un bărbat şi o femeie… Şi deodată îşi dori
să-şi strecoare şi ea mâna în palma mare şi puternică a unui bărbat. Să
şi-o adăpostească în ea fie şi pentru puţin.

— 726 —
— Şi aici poţi să-ţi construieşti o nouă viaţă, îi zise Leonid fetei
făcându-i cu ochiul. Nu trebuie să te duci undeva şi să cauţi ceva.
Poate-i de ajuns să priveşti în jur.
— Şi ce-o să văd?
— Pe mine, zise el coborându-şi ochii cu prefăcută modestie.
— Pe tine te-am văzut deja. Şi te-am auzit, răspunse Saşa întorcându-
i în sfârşit zâmbetul. Îmi place ce-am auzit, tuturor le place… Ţie chiar
nu-ţi trebuie cartuşele alea? Ai dat atâtea ca să-i faci să ne lase să
ajungem aici.
— Îmi trebuie numai cât să am ce mânca. Şi mereu am de-ajuns. E o
prostie să cânţi pentru bani.
— Atunci tu de ce cânţi?
— De dragul muzicii, râse el. Pentru oameni. Nu, nici asta nu-i corect.
Pentru ceea ce le face muzica oamenilor.
— Şi ce le face?
— Păi de fapt… cam orice, zise Leonid redevenind serios. Am cântece
care-i fac pe oameni să se iubească şi cântece care-i fac să plângă.
— Şi cântecul pe care l-ai cântat ultima dată… zise Saşa privindu-l
bănuitoare. Cântecul ăla fără nume. Ăla ce-i face pe oameni să facă?
— Ăsta? întrebă el fluierând primele măsuri. Ăsta nu-i face să facă
nimic. Doar le ia durerea cu mâna.

— Hei, frăţioare!
Homer închise caietul şi se foi pe banca incomodă de lemn. Ordonanţa
era adăpostită îndărătul unui pupitru mic a cărui suprafaţă era aproape
complet ocupată de trei telefoane vechi, negre, fără butoane sau
discuri. Becul roşu al unuia dintre ele clipea prietenos.
— Andrei Andreevici e liber acum. O să-ţi acorde două minute din
clipa în care intri pe uşă. Să nu bombăni şi să treci direct la subiect, îl
sfătui ordonanţa cu severitate.
— Două minute nu-s de ajuns, oftă Homer.
— Te-am prevenit, zise celălalt ridicând din umeri.
Nici cinci minute nu ar fi fost de ajuns. Nu ştia de unde să înceapă sau
cum să termine, ce întrebare să pună sau ce să solicite, dar cu excepţia
comandantului staţiei Dobrîninskaia nu avea cui să se adreseze.

— 727 —
Însă Andrei Andreevici, un bărbat masiv şi gras cu o uniformă a cărei
tunică nu se încheia pe burtă, era deja furios şi leoarcă de sudoare şi
nu avu răbdare să-l asculte prea mult.
— Tu nu-nţelegi sau ce? Am un caz de forţă majoră aici, opt oameni
au fost seceraţi şi tu începi să-mi spui de nu ştiu ce epidemie! Aici nu-
i nimic! Ajunge, nu mă face să-mi pierd timpul! Ori ieşi de bunăvoie,
ori…
Ca un caşalot ţâşnind din apă, comandantul îşi propulsă înainte trupul
dolofan, cât pe ce să răstoarne biroul la care şedea. Ordonanţa privi
întrebător înăuntru. Homer se ridică şi el de pe scaunul jos şi tare
rezervat vizitatorilor.
— O să plec. Dar de ce aţi trimis forţe la Serpuhovskaia?
— Ce te priveşte?
— Se vorbeşte în staţie…
— Se vorbeşte? Ce se vorbeşte? Ştii ce?! Ca să mă asigur că nu umbli
pe-aici răspândind panică… Paşa, vino-ncoace, ia bagă-l pe ăsta după
gratii!
Într-o clipită Homer se pomeni îmbrâncit în oficiu, de unde ordonanţa
îl târî pe bătrânul ce se împotrivea într-un coridor îngust, alternând
reproşurile cu palme peste obraz.
Din pricina loviturilor, masca lui Homer se desprinse. El încercă să-şi
ţină respiraţia, dar primi imediat un pumn în plex şi -l apucă tusea.
Caşalotul se ivi în uşa biroului, umplând complet cadrul.
— Lasă-l acolo deocamdată, îi dăm noi de capăt mai târziu… Şi tu cine
eşti? Ai programare? se răsti el la următorul vizitator.
Homer se întorsese deja către acesta.
Hunter stătea neclintit, cu braţele încrucişate pe piept, la numai trei
paşi de el. Purta uniforma altcuiva, care-i era strâmtă, şi îşi ascundea
faţa în umbra vizorului ridicat al căştii. Nu dădu niciun semn că-l
cunoştea pe bătrân sau că avea de gând să intervină. Homer se
aşteptase să-l vadă plin de sânge ca un măcelar, dar singura urmă de
stacojiu de pe uniforma brigadierului era o mică pată de deasupra rănii
sale. Hunter îşi mută privirea împietrită asupra comandantului staţiei
şi dintr-odată porni spre el fără grabă, ca şi cum avea de gând să
pătrundă în birou trecând prin el.
Comandantul, surprins, începu să bombăne şi dădu îndărăt, făcându-i

— 728 —
loc. Ordonanţa încremeni în aşteptare, imobilizându-l pe Homer cu
ambele braţe. Hunter se strecură înăuntru pe lângă bărbatul ce bătea
în retragere şi puse capăt protestelor comandantului cu un singur răget
ca de leu care-l reduse pe celălalt la tăcere. Apoi începu să-i şoptească
cu urgenţă în glas.
Soldatul de gardă îi dădu drumul bătrânului, se furişă către uşă şi intră.
O clipă mai târziu un torent de înjurături murdare îl scuipă afară,
neîncheindu-se decât când vocea comandantului se frânse într-un soi
de scheunat.
— Şi dă-i drumul provocatorului ăluia! strigă el în încheiere, de parcă
repeta, sub hipnoză, cuvintele altcuiva.
Roşu la faţă de parcă ar fi fost opărit, soldatul închise uşa după el,
reveni la postul său de la intrare şi îşi vârî nasul într-un buletin de ştiri
tipărit pe hârtie de împachetat. Când Homer trecu cu paşi hotărâţi pe
lângă postul său îndreptându-se spre biroul comandantului,
ordonanţa se ghemui şi mai tare îndărătul ziarului, ca pentru a spune
că de acum încolo se spăla pe mâini de toate.
Homer îi aruncă o privire triumfătoare santinelei care-şi ascundea
ruşinea în dosul foii de ziar: măcar acum putea examina cum trebuie
telefoanele alea. Cel care clipea tot timpul avea lipită pe el o bucată de
plasture alb murdar pe care cineva scrisese un singur cuvânt cu pixul:
Tulskaia.
— Păstrăm contactul cu Ordinul, zise comandantul staţiei
Dobrîninskaia, transpirând şi strângându-şi pumnii, dar neîndrăznind
să-şi ridice privirea către brigadier. Şi nimeni nu ne-a anunţat despre
operaţiunea asta. Nu pot să iau o asemenea decizie de unul singur.
— Atunci sună Centrala, zise Hunter. Aveţi timp să cădeţi de acord.
Dar nu foarte mult.
— N-o să-şi dea aprobarea. Una ca asta ar periclita stabilitatea Hansei…
Ştii bine că pentru Hansa ăsta e cel mai important lucru, nu? Şi situaţia
e sub control.
— Ce stabilitate? Dacă nu se iau măsuri…
— Situaţia e stabilă. Nu înţeleg ce te nemulţumeşte, zise Andrei
Andreevici clătinându-şi încăpăţânat capul masiv. Toate ieşirile sunt
păzite. N-ar putea trece un şoarece. Hai să aşteptăm ca lucrurile să se
rezolve de la sine.

— 729 —
— Nimic nu se va rezolva de la sine! răcni Hunter. Dacă aştepţi, cineva
va scăpa şi va fugi la suprafaţă sau va găsi o rută ocolitoare. Staţia
trebuie trecută prin foc. Ca la carte! Nu înţeleg de ce n-aţi făcut-o deja.
— Dar e posibil ca acolo să se afle oameni încă sănătoşi. Cum crezi c-
o să se întâmple? C-o să le cer flăcăilor mei să-i împuşte pe toţi cei din
Tulskaia şi să-i incinereze? Dar trenul sectanţilor? Şi poate ar trebui să
curăţăm şi Serpuhovskaia dacă tot ne-am apucat de treabă? Jumătate
dintre bărbaţii de aici au femei acolo, copii ilegitimi… Nu, ascultă la
mine! Nu suntem fascişti. La război ca la război, dar asta… Să omori
oameni bolnavi… Până şi când a fost gripă porcină în Belorusskaia au
separat porcii în aşa fel încât dacă unul era infectat murea, iar dacă era
sănătos trăia. Nu i-au masacrat pe toţi la grămadă.
— Aia erau porci, ăştia sunt oameni, zise brigadierul inflexibil.
— Nu, nu, zise comandantul clătinând iarăşi din cap şi împrăştiind
stropi de sudoare. Nu pot face asta. Mi-ar atârna pe conştiinţă… şi nu
vreau coşmarurile pe care le-aş avea după asta.
— Nu trebuie s-o faci tu. Pentru aşa ceva există oameni care nu visează.
Nu trebuie decât să ne laşi să trecem prin staţia ta. Atât.
— Am trimis mesageri la Polis să văd dacă nu există vreun vaccin, zise
Andrei Andreevici ştergându-şi sudoarea cu mâneca. Se speră că…
— Nu există vaccin! Nu există nicio speranţă! Nu-ţi mai ascunde capul
în nisip! De ce nu văd aici unităţile medicale de la Centru? De ce refuzi
să-i suni şi să le ceri undă verde ca să permiţi accesul unui pluton al
Ordinului?
Comandantul tăcu cu încăpăţânare. Nu se ştie de ce, încercă să se
încheie la tunică, bâjbâind cu degetele lui alunecoase, apoi se dădu
bătut. Se apropie de o măsuţă şubredă, îşi turnă un pahar dintr-o
băutură trăsnind a alcool şi-l dădu peste cap.
— A, păi nu i-ai informat, se prinse Hunter. Nu ştiu nimic despre asta.
Ai o epidemie în staţia vecină şi ei nu ştiu nimic…
— Răspund cu capul pentru asemenea lucruri, zise comandantul cu
glas răguşit. O epidemie în staţia vecină înseamnă pensionare forţată.
Am permis să se întâmple… N-am prevenit-o… Am creat o ameninţare
la adresa stabilităţii Hansei.
— În staţia vecină? La Serpuhovskaia?
— Deocamdată situaţia-i calmă, dar am aflat prea târziu… N-am

— 730 —
reacţionat la timp. De unde să ştiu?
— Şi cum ai explicat asta? Trupele trimise într-o staţie independentă?
Cordoanele de pază din tuneluri?
— Bandiţi… Rebeli. Se întâmplă peste tot. Nu e ceva neobişnuit.
— Şi acum e prea târziu ca să mărturiseşti, zise brigadierul.
— Acum nu mai e vorba de pensionare… zise Andrei Andreevici,
turnându-şi un nou pahar pe care-l dădu peste cap. E pedeapsa cu
moartea.
— Şi ce-ai de gând să faci acum?
— Aştept.
Comandantul se aşeză cu fundul pe birou.
— Aştept. Dacă totuşi…?
— De ce nu le răspunzi la apeluri? se băgă Homer. Telefonul tău mai
are puţin şi explodează. Te cheamă cei din Tulskaia. Dacă…?
— Nu explodează, răspunse comandantul cu o voce stinsă. Am oprit
sunetul. Am lăsat numai luminiţa care clipeşte. Cât timp o face
înseamnă că sunt încă în viaţă.
— De ce nu răspunzi? repetă furios bătrânul.
— Şi ce să le spun? Să aibă răbdare şi să aştepte? Să le urez însănătoşire
grabnică? Să-i mint că ajutoarele sunt pe drum? Să le recomand să-şi
tragă câte un glonţ în cap? Mi-a fost de ajuns că am discutat cu
refugiaţii, urlă comandantul pierzându-şi controlul.
— Taci în clipa asta şi ascultă, zise Hunter fără să ridice glasul. O să
revin peste o zi cu un escadron. Trebuie să pot trece pe lângă posturile
de gardă fără să fiu stânjenit. O să ţii închisă Serpuhovskaia. Noi o să
ne deplasăm spre Tulskaia şi o s-o sterilizăm. Dacă e necesar, vom
proceda la fel şi cu Serpuhovskaia. O să pretindem că a izbucnit un
conflict minor. Nu trebuie să informezi Centrala. Nu trebuie să faci
nimic. O să mă ocup eu… O să readuc stabilitatea.
La capătul puterilor, comandantul încuviinţă anemic. Era pleoştit ca
un cauciuc de bicicletă dezumflat. Îşi mai turnă de băut, adulmecă
paharul şi înainte să-l dea peste cap întrebă încet:
— Dar o să te bălăceşti în sânge. Nu te deranjează asta?
— Sângele iese uşor cu apă rece, răspunse brigadierul.
În timp ce ei doi părăseau biroul, Andrei Andreevici trase aer în
plămâni şi îşi chemă ordonanţa cu o voce de stentor. Soldatul se repezi

— 731 —
înăuntru trântind uşa zdravăn după el. Rămânând puţin în urma lui
Hunter, bătrânul se aplecă peste pupitru, ridică receptorul telefonului
pe care-l urmărise şi-l lipi de ureche.
— Alo! Alo! Vă ascult! şopti el sonor în sita receptorului.
Tăcere. Nu tăcerea impenetrabilă a liniei tăiate, ci o tăcere care
zumzăia ca şi cum la celălalt capăt telefonul fusese ridicat din furcă,
dar nimeni nu-i răspunse lui Homer. Ca şi cum cineva aşteptase mult
timp să i se răspundă, însă acum nu mai putuse să aştepte. Ca şi cum
receptorul de la celălalt capăt transmisese vocea distorsionată a
bătrânului în urechea unui mort.
Din prag, Hunter îi aruncă o căutătură ameninţătoare. Homer puse
cuminte receptorul în furcă şi îl urmă pe brigadier.

— Popov! Popov! Trezirea! Hai, repede!

Raza puternică a lanternei comandantului îi străpunse pleoapele şi-i
trimise flăcări în creier. O mână puternică zgâlţâi umărul lui Artiom,
apoi îl plesni peste obrazul neras.
— Unde ţi-e arma? Ia-ţi automatul şi vino cu mine, pas alergător!
Sigur că dormeau îmbrăcaţi, de fapt cu echipamentul complet pe ei.
Desfăşurând zdrenţele în care înfăşurase peste noapte Kalaşnikovul ce-
i slujise drept pernă, Artiom porni în pas alergător, încă nesigur pe
picioare, pe urma comandantului. Cât timp apucase să doarmă? O oră?
Două? Urechile îi vuiau şi avea gura uscată.
— Începe, zise comandantul privind peste umăr şi trimiţând aburi de
alcool în obrazul lui Artiom.
— Ce începe? întrebă el îngrozit.
— O să vezi într-o clipă. Ia încărcătorul ăsta! O să-ţi trebuiască.
Tulskaia, o staţie spaţioasă, fără coloane, care arăta mai degrabă ca
partea de sus a unui tunel incredibil de lat, era învăluită complet în
beznă. Ici şi colo jucau raze anemice de lumină, însă mişcările lor erau
dezordonate, haotice, ca şi cum lanternele încăpuseră pe mâna unor
copii sau a unor maimuţe. Dar de unde să fi venit maimuţele încoace?
Dezmeticindu-se pe loc şi verificându-şi cu mişcări febrile arma,
Artiom înţelese ce se petrecuse. Nu reuşiseră să-i oprească! Sau poate
nu era deocamdată prea târziu?

— 732 —
Alţi doi soldaţi, cu ochii încă umflaţi şi vocile răguşite de somn, ieşiră
din postul de pază şi li se alăturară. Pe drum comandantul adună
laolaltă ce mai rămăsese din trupă, pe toţi cei capabili să stea în
picioare şi să ţină o armă în mână. Până şi pe cei care tuşeau deja.
Un ţipăt straniu şi sinistru străbătu aerul stătut, prea des respirat. Nu
un urlet, nu un răget, nu o comandă… Un geamăt revărsat din zeci de
gâtlejuri în agonie, plin de groază şi disperare. Un geamăt acompaniat
de un zăngănit şi un scrâşnet slab de fier ce venea din două, trei, zece
locuri deodată.
Peronul era plin de corturi sfâşiate şi de compartimente răsturnate,
construite din foi de metal şi din bucăţi din armătura vagoanelor de
metrou, printre care se amestecau tejghele de placaj şi mărfuri
abandonate. Comandantul păşi înainte, dând deoparte grămezile de
gunoaie ca un spărgător de gheaţă deplasându-se printre sloiuri, cu
Artiom şi ceilalţi alergând în urma lui.
Din întuneric se ivi o garnitură incompletă de metrou, trasă pe linia
din dreapta: în ambele vagoane lumina era stinsă, uşile rămase
deschise fuseseră blocate la nimereală cu bucăţi de barieră mobilă, iar
înăuntru… De cealaltă parte a geamurilor întunecate un amestec de
oameni tălăzuia, fierbea, se agita. Zeci de mâini apucau gratiile
barierelor fragile, zguduindu-le şi smucindu-le. Uneori mitraliorii cu
măşti de gaze postaţi în dreptul fiecărei ieşiri se repezeau către gurile
întunecate ale uşilor cu paturile armelor ridicate, dar nu îndrăzneau să
lovească prizonierii, darămite să-i împuşte. În alte locuri santinelele
încercau să discute cu marea umană dezlănţuită îndesată în cutiile de
metal, străduindu-se să liniştească oamenii cu vorba bună.
Dar oare mai puteau înţelege ceva cei din vagoane?
Fuseseră mânaţi în tren pentru că încercaseră să fugă din secţiunile
speciale amenajate în tuneluri şi fiindcă erau deja prea mulţi, mai mulţi
decât cei sănătoşi.
Comandantul trecu în grabă de cel dintâi vagon şi de al doilea şi atunci
Artiom văzu încotro se zoreau aşa. Ultima uşă era locul unde abcesul
erupsese. Din vagon se revărsaseră făpturi stranii; abia ţinându-se pe
picioare, de nerecunoscut din pricina feţelor umflate, cu membre
uimitor de groase. Niciunul nu reuşise încă să fugă: cu excepţia
santinelelor, toţi soldaţii înarmaţi cu pistoale automate făcuseră scut

— 733 —
în faţa uşii.
Comandantul îşi croi drum prin cordon şi înaintă.
— Le ordon tuturor pacienţilor să se întoarcă la locurile lor imediat!
strigă el scoţând din toc pistolul Stecikin din dotarea gradaţilor.
Infectatul cel mai apropiat îşi ridică greoi capul umflat, cu mişcări
sacadate, şi îşi linse buzele crăpate.
— De ce vă purtaţi aşa cu noi?
— Ştiţi că sunteţi infectaţi cu un virus de origine necunoscută. Căutăm
un leac… Va trebui să-l aşteptaţi.
— Căutaţi un leac, îl maimuţări bolnavul. E nostim.
— Treci în vagon imediat, zise comandantul trăgând piedica
revolverului. Număr până la zece şi trag în plin. Unu…
— Pur şi simplu nu vreţi să ne pierdem speranţa, ca să ne puteţi
controla. Până când o să murim.
— Doi.
— A trecut o zi de când n-am mai primit apă. De ce să le dai de băut
unor oameni morţi?
— Santinelele se tem să se apropie de gratii. Aşa s-au infectat două
dintre ele. Trei.
— În vagoane sunt deja o mulţime de cadavre. Călcăm pe feţele
oamenilor. Ştii cum trosneşte un nas sub picior? Şi dacă e al unui
copil…
— N-avem unde să le punem. Nu le putem arde. Patru.
— Vagonul de alături e aşa de aglomerat, că morţii stau în picioare.
Umăr la umăr cu viii.
— Cinci.
— Pentru Dumnezeu, împuşcă-mă odată! Ştiu că nu există leac. O să
mor în curând. Măcar n-o să mai am senzaţia că-mi freacă cineva
măruntaiele cu glaspapir, toarnă spirt peste ele…
— Şase.
— Şi le dă foc. Am senzaţia că mi-e capul plin de viermi care-mi rod
creierii şi sufletul bucată cu bucată… Miam-miam, ronţ-ronţ…
— Şapte!
— Idiotule! Lasă-ne să ieşim! Lasă-ne să murim ca nişte oameni! Ce
drept ai să ne chinui aşa? Ştii că probabil eşti deja…
— Opt! E o măsură preventivă. Ca să supravieţuiască ceilalţi. Sunt

— 734 —
pregătit să crăp, dar niciunul dintre voi, potăi ciumate, n-o să plece de
aici. Fiţi gata!
Artiom îşi ridică automatul şi luă la ochi cea mai apropiată persoană
infectată. Dumnezeule, îşi zise el, e o femeie. De sub tricoul acoperit
cu o crustă roşu cafeniu se vedeau sânii umflaţi. Clipi şi răsuci ţeava
armei către un bătrân ce se poticnea. Mai întâi mulţimea de monştri
începu să bombăne şi bătu în retragere, încercând să se înghesuie
înapoi pe uşă, dar nu putu, căci tot mai mulţi infectaţi se scurgeau afară
din vagon, ca puroiul proaspăt, gemând şi plângând.
— Sadicule! Ce faci! O să împuşti oameni vii! Nu suntem zombi!
— Nouă!
Vocea comandantului devenise monotonă şi fără viaţă.
— Dă-ne drumul! urlă bolnavul întinzând braţele către comandant ca
şi cum dirija un cor şi mulţimea se năpusti înainte urmând mişcarea
mâinilor sale.
— Foc!

Oamenii începură să se strângă în jurul lui Leonid de îndată ce acesta

duse instrumentul la buze. Cele dintâi sunete ieşite din flautul său erau
timide şi neclare, dar suficiente ca să-i facă pe oameni să se adune în
jurul său zâmbind şi bătând din palme, iar când vocea flautului deveni
mai fermă, chipurile ascultătorilor se transfigurară de parcă mizeria de
pe ele pierise.
De data asta Saşa avu parte de locul de onoare: lângă muzicant. Acum
Leonid nu mai era singura ţintă a zecilor de priviri fascinate. Când şi
când, căutături admirative se întorceau şi în direcţia ei. Mai întâi fata
se simţi stânjenită, în fond nu merita atenţia şi recunoştinţa lor – dar
apoi melodia o luă pe sus şi o purtă cu ea, făcând-o să uite
împrejurimile la fel cum o carte bună sau o poveste măiestrit spusă te
poate captiva până uiţi de toate.
În aer se înălţa aceeaşi melodie, compoziţia fără titlu a lui Leonid. Cu
ea începea şi se încheia fiecare dintre spectacolele sale. Putea netezi
ridurile şi readucea strălucirea în ochii pustii ca parbrizele prăfuite,
aprinzând mici lămpi în interiorul fiecăruia. Saşa ştia deja melodia, dar
Leonid deschidea în ea noi uşi misterioase, descoperind noi armonii,

— 735 —
şi muzica suna altfel. Ca şi cum ar fi privit cerul îndelung şi deodată
printr-o deschidere a norilor albi ar fi zărit o întindere verde,
nemărginită.
Brusc simţi un junghi care o făcu să tresară readucând-o înainte de
vreme înapoi, sub pământ. Saşa se răsuci speriată. Deci asta era! Mai
înalt decât mulţimea, Hunter stătea în spatele ascultătorilor, cu capul
dat pe spate. Privirea lui tăioasă era aţintită asupra ei şi nu o eliberă
decât pentru scurt timp ca să-l sfredelească şi pe cântăreţ. Leonid nu-l
remarcă pe bărbatul ras în cap sau cel puţin nu dădu niciun semn că
ceva ar fi interferat cu interpretarea lui.
În mod straniu, Hunter nu plecă şi nici nu încercă să o ia de acolo sau
să întrerupă concertul. Aşteptă până răsunară cele din urmă note, apoi
dădu îndărăt şi se făcu nevăzut. Abandonându-l pe Leonid, Saşa îşi croi
drum prin mulţime încercând să ţină pasul cu bărbatul ras în cap.
Acesta se oprise nu departe, dinaintea unei bănci pe care stătea Homer
cu un aer deznădăjduit.
— Ai auzit tot, zise el cu glas răguşit. Plec. Vii cu mine?
— Încotro? întrebă bătrânul, zâmbind la vederea fetei. Ştie tot, îi
explică el bărbatului ras în cap.
Hunter o străpunse din nou pe Saşa cu privirea, apoi încuviinţă fără să -
i adreseze o vorbă.
— Nu-i departe, zise el întorcându-se către bătrân. Dar… nu vreau să
fiu singur.
— Ia-mă pe mine, se oferi Saşa văzându-şi şansa.
Bărbatul ras în cap expiră sonor, încleştându-şi şi descleştându-şi
pumnii.
— Mulţumesc pentru cuţit, zise el în cele din urmă. Mi-a fost de mare
folos.
Fata tresări lovită, dar îşi recăpătă pe loc curajul.
— Tu hotărăşti ce faci cu cuţitul, obiectă ea.
— N-am avut de ales.
— Dar acum ai.
Saşa îşi muşcă buzele şi se încruntă.
— Ba nu, n-am. Dacă ştii tot, atunci ar trebui să înţelegi. Dacă într-
adevăr…
— Ce să înţeleg?

— 736 —
— Cât de important e să ajung la Tulskaia. Cât de important e pentru
mine… Cât mai iute cu putinţă.
Saşa văzu că degetele lui tremurau şi că pe umăr i se lăţea o pată închisă
la culoare. Începea să se teamă de acest bărbat, dar şi mai mult să se
teamă pentru el.
— Trebuie să încetezi, îi zise ea cu blândeţe.
— Nu se pune problema, se răsti el. Nu contează cine o face. Deci de
ce nu eu?
— Pentru că o să te distrugi.
Fata îi atinse timid mâna şi el tresări ca ars.
— Trebuie. Deciziile sunt luate de laşi. Dacă mai amân mult, o să
distrug întregul metrou.
— Dar dacă e o altă soluţie? Dacă există un leac? Dacă nu mai trebuie
s-o faci?
— De câte ori să spun? Nu există leac pentru febra asta! Chiar crezi că
aş… Că aş…
— Ce ai alege? îl întrebă Saşa fără să-i dea drumul.
— Nu există alegere! exclamă bărbatul ras în cap scuturându-se de
atingerea ei. Plecăm! se răsti el la bătrân.
— De ce nu vrei să mă iei cu tine? protestă ea.
— Pentru că mă tem.
O spusese cu voce joasă, aproape în şoaptă, aşa că numai Saşa îl auzi.
El se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă, mârâind scurt către bătrân că
peste zece minute pornesc la drum.
— Mă înşel sau cineva are temperaturică? rosti o voce din spatele Saşei.
— Ce?
Se răsuci şi se ciocni de Leonid.
— Mi s-a părut că v-am auzit zicând ceva de o febră, zise el cu un
zâmbet nevinovat.
— Ai auzit greşit.
Nu avea chef să discute cu el în clipa aceea.
— Şi eu care am crezut că zvonurile se confirmă, zise cântăreţul
îngândurat, ca şi cum ar fi vorbit singur.
— Ce zvonuri? se încruntă Saşa.
— Despre carantina din Serpuhovskaia. Despre nu ştiu ce boală
chipurile incurabilă. Despre o epidemie…

— 737 —
O privea cu atenţie, nescăpând nicio tresărire a ochilor şi buzelor ei.
— De când tragi cu urechea? întrebă ea roşind.
— N-o fac niciodată intenţionat. Aşa-i auzul meu de muzician.
Ridică din umeri, deschizând larg braţele.
— E prietenul meu, explică ea fără să ştie de ce, indicând din cap
direcţia în care plecase Hunter.
— Un prieten cu clasă, comentă el enigmatic.
— De ce ai zis „chipurile” incurabilă?
— Saşa!
Homer se ridicase de pe bancă privindu-l suspicios pe muzicant.
— Putem să discutăm? Trebuie să decidem ce facem de acum înainte…
— Îmi daţi voie o secundă? zise Leonid.
Concediindu-l pe bătrân cu un zâmbet politicos se trase mai la o parte,
făcându-i fetei semn să-l urmeze.
Saşa se apropie nesigură: încă mai simţea că bătălia cu Hunter nu era
complet pierdută, că, dacă nu se dădea bătută acum, Hunter n-ar fi
avut inima s-o alunge încă o dată. Că încă îl mai putea ajuta, deşi nu
avea nici cea mai mică idee cum s-o facă.
— Poate că am auzit de epidemie dinaintea ta? îi şopti Leonid. Poate
nu e prima oară când izbucneşte boala asta? Şi dacă ar exista nişte
pilule magice care s-o vindece? întrebă el privind-o în ochi.
— Dar el spune că nu există leac. Că toţi trebuie să fie… bâigui Saşa.
— Lichidaţi? termină Leonid fraza în locul ei. El… adică minunea aia
de prieten al tău? Ei, asta nu mă miră. Dar ceea ce spun eu este părerea
unui medic specialist.
— Vrei să zici că…
— Vreau să zic, spuse cântăreţul punând mâna pe umărul Saşei şi
aplecându-se până când ea îi simţi răsuflarea mângâindu-i urechea, că
boala poate fi tratată. Există un leac.

— 738 —
 Capitolul 15
Doi câte doi

Bătrânul îşi drese gâtul iritat, apoi făcu un pas larg înspre ei.
— Saşa! Trebuie să discut cu tine!
Leonid îi făcu cu ochiul fetei şi se îndepărtă puţin de ea, cedându-i-o
lui Homer cu o supunere teatrală. Dar ea nu se mai putea gândi la
altceva şi în timp ce bătrânul îi explica el ştia ce, încercând s-o
convingă că Hunter încă mai putea fi făcut să se răzgândească,
implorând-o şi linguşind-o, fata privea peste umărul lui, către cântăreţ.
Acesta nu-i întoarse privirea, însă vagul zâmbet ironic ce-i juca pe buze
îi spuse Saşei că vedea şi înţelegea totul. Fata dădea aprobator din cap,
gata să fie de acord cu tot ce spunea Homer câtă vreme putea rămâne
singură cu muzicantul încă un minut în care el să termine ceea ce
începuse să-i spună. Câtă vreme ea însăşi putea crede că exista un leac.
— Mă întorc într-o clipă, zise ea pierzându-şi răbdarea şi
întrerupându-l pe bătrân la jumătatea unui cuvânt.
— 739 —
Se strecură pe lângă el şi fugi înapoi la Leonid.
— Ai venit pentru felul doi? o întâmpină el.
— Trebuie să-mi spui! zise ea sătulă de jocurile lui. Cum?
— E mai complicat de-atât. Ştiu că boala e vindecabilă, ştiu oameni
care au învins-o. Pot să te duc la ei.
— Dar ai zis că ştii un leac.
— Ai înţeles greşit ce-am spus, zise el ridicând din umeri. De unde să
ştiu eu aşa ceva? Sunt doar un cântăreţ la flaut. Un muzicant ambulant.
— Cine sunt oamenii de care vorbeşti?
— Dacă te interesează, pot să ţi-i prezint. Dar o să avem puţin de mers.
— În ce staţie sunt?
— Nu departe de aici. Poţi afla totul. Dacă vrei.
— N-am încredere în tine.
— Dar vrei să ai, nu-i aşa? observă el. Nici eu nu am încredere în tine
şi de aia nu pot să-ţi spun totul.
— De ce vrei să merg cu tine? întrebă Saşa privindu-l bănuitoare.
— Eu? zise el clătinând din cap. Mie mi-e totuna. Tu eşti aia care vrea
să vină. Eu nu vreau să salvez pe nimeni şi nici n-aş şti cum. Sau nu
aşa.
— Promiţi că o să mă duci la oamenii ăia? Promiţi că ei mă pot ajuta?
întrebă ea după o scurtă ezitare.
— O să te duc, răspunse Leonid cu fermitate.
— Ce-ai hotărât? întrebă insistent bătrânul întrerupându-i iar.
— Nu merg cu dumneavoastră, zise Saşa jucându-se cu breteaua
salopetei. El zice că există un leac pentru febra asta, adăugă ea
răsucindu-se către muzicant.
— Minte, replică Homer nesigur.
— Văd că ştiţi despre viruşi mai multe decât mine, zise Leonid
respectuos. I-aţi studiat sau ştiţi din experienţă personală? Credeţi şi
dumneavoastră că a-i extermina pe toţi e calea cea mai bună de a opri
infecţia?
— De unde…? începu năucit bătrânul. I-ai spus tu? o întrebă el pe Saşa.
— Uite că vine prietenul tău, superspecialistul, zise Leonid făcând un
pas prudent îndărăt, căci îl zărise pe Hunter apropiindu-se. Ei, acum
că toată brigada sanitară e prezentă încep să mă simt de prisos.
— Minte! Vrea numai să te facă să… Dar şi dac-ar fi adevărat, îi şopti

— 740 —
disperat Homer, n-o să ai timp să faci nimic. Peste o zi Hunter va reveni
cu întăriri. Dacă stai cu noi, poate o să reuşeşti să-l convingi… Dar
băiatul ăsta…
— N-o să pot face nimic, răspunse mohorâtă Saşa. Nimic nu-l mai
poate opri, o simt. Trebuie să i se dea o alegere. Ceva care să-l despartă.
— Să-l despartă? repetă Homer ridicând din sprâncene.
— Mă întorc în mai puţin de o zi, promise ea îndepărtându-se.

De ce o lăsase să plece?
De ce fusese slab şi îi permisese unui vagabond ţicnit să-i răpească
eroina, muza, fiica? Cu cât îl studia mai amănunţit pe Leonid, cu atât
îi plăcea mai puţin. Ochii lui mari şi verzi erau capabili să arunce priviri
neaşteptat de lacome şi când tânărul credea că nu-l vede nimeni pe
faţa lui angelică treceau umbre obscure.
Ce voia ea de la cântăreţ? În cel mai bun caz, acest cunoscător al
frumosului avea să înfigă un ac în floarea inocenţei ei şi să o lase să se
usuce în amintirea lui, mototolită, cu tot farmecul tinereţii, imposibil
de reamintit sau de fotografiat, risipit ca polenul. Dezamăgită şi
folosită, fata avea să fugă, dar avea să treacă mult timp până să se cureţe
şi să uite, mai ales dat fiind că afurisitul ăsta de menestrel ambulant
voia s-o câştige prin înşelătorie.
Atunci de ce o lăsase să plece?
Din laşitate. Pentru că Homer nu se temea doar să-l contrazică pe
Hunter, ci se temea şi să-i pună întrebările ce nu-i dădeau pace. Saşa
era îndrăgostită, aşa că îndrăzneala ei şi nebunia îi puteau fi iertate.
Dar brigadierul i-ar fi arătat şi lui aceeaşi indulgenţă? În sinea sa
Homer încă îi mai spunea „brigadierul”, în parte din obişnuinţă, în
parte pentru că asta îl făcea să se simtă mai liniştit: nu se petrecea
nimic cumplit, nimic ieşit din comun, era acelaşi brigadier din garda
de nord a Sevastopolskaiei. Numai că nu era aşa. Bărbatul care îşi
potrivea pasul cu al lui Homer nu era acelaşi mercenar nesociabil.
Bătrânul începea să înţeleagă că tovarăşul său de călătorie se
transforma sub ochii lui. I se întâmpla ceva teribil şi ar fi fost o prostie
s-o negi. Era inutil să încerce să se convingă de contrariu.
De ce Hunter îl luase iar pe Homer cu el? Ca să-i arate deznodământul

— 741 —
sângeros al dramei? Era pregătit acum să extermine nu numai întreaga
Tulskaia, ci şi pe sectanţii adăpostiţi în tunel şi staţia Serpuhovskaia,
odată cu locuitorii ei şi cu soldaţii trimişi acolo de garnizoana Hansei,
şi asta numai pe baza bănuielii că unul dintre ei ar fi putut fi infectat.
O soartă asemănătoare i se putea pregăti şi Sevastopolskaiei.
Nu mai avea nevoie de motive pentru a ucide, acum îi trebuia doar un
pretext.
Homer abia era în stare să găsească suficientă putere ca să
mărşăluiască în urma lui Hunter ca hipnotizat, contemplând şi
consemnând crimele brigadierului ca într-un coşmar. Justificându-se
că erau comise ca să salveze vieţi, încercând să se convingă că acesta
era răul cel mai mic. Lui Homer, necruţătorul brigadier i se părea o
încarnare a lui Moloh43 şi nu era el omul care să se ia la întrecere cu
soarta.
Dar Saşa nu părea să creadă în soartă. Şi dacă în străfundul inimii lui
bătrânul acceptase deja că Tulskaia şi Serpuhovskaia aveau să fie
transformate în Sodoma şi Gomora, fata încă se mai agăţa de orice
speranţă, cât de mică. Homer nu mai încerca să se convingă că aveau
să se descopere nişte pastile, un ser sau un vaccin înainte ca Hunter să
oprească epidemia cu plumb şi foc. Saşa era pregătită să caute un leac
până la capăt.
Homer nu era nici soldat, nici doctor şi pe deasupra era prea bătrân ca
să creadă în miracole. Însă mai exista o părticică din sufletul său care
tânjea după minuni şi visa o salvare. Smulsese părticica aceea din sine
şi o lăsase să plece cu Saşa.
Pur şi simplu pusese pe umerii fetei povara pe care nu îndrăznea s-o
poarte el.
Şi în resemnarea lui găsise o oarecare pace. În douăzeci şi patru de ore
totul avea să se sfârşească. După asta bătrânul urma să dezerteze, să -şi
găsească o chilie şi să-şi termine cartea. Acum ştia care era subiectul.
Despre un animal dăruit cu inteligenţă care găsise o stea vrăjită căzută
din înalturi, o scânteie divină, o înghiţise şi devenise om. Despre cum,
după ce furase focul zeilor, nu reuşise să-l stăpânească şi transformase
lumea în cenuşă. Despre cum, drept pedeapsă, peste exact zece mii de

43
Zeitate pomenită în Biblie căreia i se aduceau jertfe umane.

— 742 —
ani acea scânteie de umanitate îi fusese luată, dar pierzând-o el nu
devenise din nou o fiară, ci se transformase în ceva mai teribil, care nici
nu avea nume.

Şeful patrulei strecură pumnul de cartuşe în buzunar şi pecetlui

înţelegerea cu muzicantul printr-o strângere fermă de mână.
— Pentru o plată simbolică pot să vă fac rost de o drezină, zise el.
— Plimbările pe jos mi se par mai romantice, zise Leonid.
— Ei, atunci s-o luăm altfel. Nu pot să vă las să umblaţi prin tuneluri
de capul vostru, zise santinela încercând să-l înduplece. Oricum
trebuie să vă însoţească cineva. Fata ta nici n-are acte… Aşa poţi să
ajungi numaidecât la destinaţie, eşti acolo cât ai clipi şi poţi să rămâi
singur cu ea, şopti el sonor.
— Nu avem nevoie să fim singuri, declară Saşa cu vehemenţă.
— O să considerăm că e o gardă de onoare. Ca şi cum suntem prinţul
şi prinţesa de Monaco ieşiţi pe promenadă, zise cântăreţul făcându-i o
plecăciune fetei.
— Ce prinţesă?! întrebă Saşa copleşită de curiozitate.
— Prinţesa de Monaco. A existat un principat cu numele ăsta odată.
Pe Côte d’Azur, Coasta de Azur…
— Ascultaţi, interveni santinela. Dacă vreţi să mergeţi pe jos, pregătiţi-
vă, da? Un încărcător cu cartuşe, da, e drăguţ, dar flăcăii ăştia trebuie
să revină la bază până diseară. Hei, Kostea! îi strigă el unui soldat.
Condu-i pe ăştia doi până la Kievskaia, spune-le patrulelor că-i vorba
de o deportare. Du-i până în staţia radială şi întoarce-te direct aici.
Bine-aşa? se întoarse el către Leonid.
— Da, să trăiţi, zise Leonid salutând în glumă.
— Să mai treci pe-aici, îi făcu paznicul cu ochiul.
Era incredibil cât se deosebea teritoriul Hansei de restul metroului. Pe
toată fâşia de tunel dintre Paveleţkaia şi Oktiabrskaia, Saşa nu văzuse
niciun loc unde să domnească întunericul. Din cincizeci în cincizeci de
paşi erau becuri atârnate de fire întinse de-a lungul zidului, fiecare
oferind suficientă lumină ca să ajungi până la următorul. Până şi
tunelurile de rezervă sau cele secrete ce se desprindeau din linia
principală erau bine luminate şi nu mai aveau nimic înspăimântător.
Dacă ar fi depins de Saşa, ar fi pornit cu toată graba, făcând totul ca să

— 743 —
economisească minutele preţioase, dar Leonid o convinse că nu
trebuia să se zorească. Refuzase de-a dreptul să-i spună încotro aveau
să pornească o dată ajunşi în Kievskaia şi mergea în pas de plimbare,
arborând o mină plictisită: ea presupuse că muzicantul străbătuse
adesea porţiuni de tunel interzise locuitorilor de rând ai metroului.
— Mă bucur că prietenul tău are felul lui personal de a privi lucrurile,
zise el.
— Cum aşa? întrebă Saşa încruntându-se.
— Dacă ar fi sperat cu aceeaşi încăpăţânare ca tine să salveze populaţia
civilă, ar fi trebuit să-l luăm cu noi. Aşa însă ne-am separat pe perechi
şi fiecare are parte de ceea ce vrea. El să omoare, tu să salvezi…
— Nu vrea să omoare pe nimeni! exclamă ea cu o voce stridentă şi mult
prea sonoră.
— A, da, nu-şi face decât datoria… oftă cântăreţul. Şi cine-s eu să-l
judec?
— Şi tu de ce o să ai parte? zise Saşa fără să-şi mai ascundă sarcasmul.
Să cânţi la flaut?
— O să fiu în compania ta, zise Leonid zâmbind. Ce-mi mai trebuie ca
să fiu fericit?
— Vorbeşti şi tu aşa, zise Saşa clătinând din cap. Nici nu mă cunoşti.
Cum te-aş putea face fericit?
— Sunt diferite căi. E suficient să mă uit la o fată frumoasă ca să fiu
mai bine dispus. Şi pe urmă…
— Crezi că te pricepi la frumuseţe? întrebă ea aruncându-i o privire
piezişă.
— E singurul lucru despre care am habar, zise el încuviinţând cu
solemnitate.
— Şi eu ce am atât de special? întrebă ea cu fruntea descreţindu-i-se
în sfârşit.
— Felul în care străluceşti!
Vorbise pe un ton serios, dar o clipă mai târziu rămase cu un pas în
urmă şi o măsură din cap până-n picioare.
— Păcat că-ţi plac hainele astea aşa rudimentare, adăugă el.
— Care-i problema cu ele? întrebă fata rămânând de asemenea în urmă
ca să nu-i mai simtă privirea plimbându-i-se pe spate.
— Nu lasă lumina să treacă. Iar eu sunt ca un fluture de noapte… mereu

— 744 —
zbor către lumină, zise el fâlfâind din mâini cu o expresie voit nătângă.
— Ţi-e frică de întuneric? îl întrebă ea acceptând jocul.
— De singurătate!
Leonid afişă o tristeţe prefăcută şi îşi încrucişă braţele pe piept.
Fusese o greşeală. Acordând strunele, le calculase greşit rezistenţa şi
cea mai fină dintre ele, cea mai delicată, cea care ar fi început să cânte
peste numai o clipă, se rupse cu un zăngănit.
Curentul uşor al tunelului, care alungase gândurile serioase ale Saşei şi
o făcuse să răspundă aluziilor glumeţe ale muzicantului, pieri pe loc.
Redeveni serioasă şi se mustră că se lăsase fermecată de el. Pentru asta
îl abandonase pe Hunter şi-l lăsase în urmă pe bătrân?
— De parcă ai şti cu adevărat ce-nseamnă asta! se răsti Saşa şi-i
întoarse spatele.

Serpuhovskaia, lividă de frică, se pierdea în întuneric. Soldaţi cu măşti

de gaze îi blocaseră ambele tuneluri şi ocupaseră pasajul care o lega de
Linia Circulară, iar staţia zumzăia ca un roi deranjat, anticipând
dezastrul. Hunter şi Homer străbătură peronul sub escortă înarmată,
ca nişte ofiţeri de rang înalt, şi fiecare locuitor al Serpuhovskaiei
încercă să îi privească în ochi ca să afle dacă aceştia doi ştiau ce se
întâmpla şi dacă soarta lor fusese decisă. Homer nu-şi desprinse
privirile din podea. Nu voia să-şi amintească feţele lor.
Brigadierul nu-i spusese încotro avea de gând să pornească de aici, dar
bătrânul ghicea şi singur. Înaintea lor se afla Polisul. Patru staţii de
metrou legate între ele prin pasaje, un adevărat oraş cu mii de locuitori.
Capitala neoficială a metroului, altminteri împărţit în zeci de
principate feudale aflate în conflict. Un bastion al ştiinţei şi culturii.
Un sanctuar pe care nimeni nu îndrăznea să-l invadeze sau să-l atace.
Nimeni, fireşte, cu excepţia lui Homer, mesagerul pe jumătate nebun
al molimei.
Dar în ultimele zile începuse să se simtă mai bine. Greaţa bătuse în
retragere, iar tusea de tuberculos care-l silise să-şi spele masca
însângerată se mai domolise. Poate că trupul său învinsese boala prin
forţe proprii? Sau poate nici nu existase vreo boală? Poate că era prea
ipohondru. Ştiuse dintotdeauna că are tendinţa asta, dar tot se

— 745 —
îngrozise…
Întinderea de tunel de dincolo de Serpuhovskaia era întunecată şi
izolată şi avea o reputaţie proastă. Din câte ştia Homer, nu ar fi trebuit
să întâlnească niciun suflet până ajungeau la Polis, dar Polianka, staţia
dintre Serpuhovskaia locuită şi Boroviţkaia cea rezidenţială, putea
surprinde călătorii. Prin metrou circulau numeroase legende despre
Polianka: dacă era să le crezi, arareori punea în pericol vieţile celor ce
o traversau, totuşi le putea vătăma minţile.
Bătrânul trecuse pe acolo de câteva ori, însă nu întâlnise nimic ieşit din
comun. Legendele aveau explicaţii şi pentru asta şi Homer le ştia pe
toate. Şi acum spera din tot sufletul că staţia va rămâne moartă şi
abandonată ca în vremurile mai bune.
Când mai aveau o sută de metri până la Polianka îl copleşi un
sentiment straniu. Bănui că era ceva în neregulă odată cu primele raze
de lumină electrică reflectată din pereţii de marmură ai staţiei, odată
cu primele ecouri ce purtau până la el crâmpeie de sunete. Desluşea
limpede voci omeneşti… Şi asta nu era în regulă. Mai rău, Hunter, care
avea mijloacele lui misterioase de a simţi prezenţa oricărei fiinţe vii,
rămânea acum surd şi nepăsător.
Absorbit de propriile gânduri nu răspunse privirilor neliniştite ale
bătrânului, ca şi cum nu putea vedea ceea ce vedea Homer. Staţia era
locuită? Când se întâmplase asta? Homer se întrebase adesea de ce, aşa
strâmtă cum era Polianka, locuitorii Polisului nu încercaseră niciodată
să anexeze şi să dezvolte această staţie pustie. Nu-i împiedica nimic cu
excepţia superstiţiilor, dar se pare că se dovediseră suficiente pentru a -
i face să lase în pace staţia de tranzit.
Până când, din câte se părea, cineva îşi învinsese spaimele şi instalase
aici un oraş din corturi, trăsese lumină… Ce risipă de curent electric
făceau! Chiar înainte să iasă din tunel şi să-şi continue drumul pe şine,
de-a lungul peronului, bătrânul îşi umbri ochii cu mâna ca să nu fie
orbit: becuri puternice cu mercur străluceau sus sub tavanul staţiei.
Uimitor! Nici măcar Polisul nu arăta atât de curat şi de festiv. Nicio
urmă de praf sau funingine pe pereţi, lespezile de marmură străluceau,
iar tavanul părea să fi fost văruit abia cu o zi în urmă. Homer nu zări
niciun cort printre arcade… poate nu avuseseră timp să le ridice? Sau
poate aveau de gând să amenajeze un muzeu? Te puteai aştepta la asta

— 746 —
din partea adunăturii de excentrici care conducea Polisul.
Peronul se umplu treptat de lume. Oamenii nu manifestau niciun
interes faţă de banditul cu cască de titan şi înarmat până în dinţi şi nici
faţă de bătrânul şleampăt ce şchiopăta alături de el. Privindu-i mai
atent, Homer îşi dădu seama că nu avea puterea să mai facă nici măcar
un pas: picioarele îl trădaseră.
Toţi cei ce se apropiaseră de margine erau îmbrăcaţi de parcă în
Polianka se turnase un film despre anii 2000. Paltoane noi -nouţe şi
pelerine de ploaie, geci în culori vii, blugi albaştri precum cerul… Unde
erau blugii vechi şi peticiţi, unde era eternul roşu cafeniu al metroului,
cimitirul tuturor culorilor? De unde apăruse toată bogăţia asta?
Şi feţele… Nu erau feţele unor oameni care-şi pierduseră întreaga
familie într-o clipă. Erau feţele unora care văzuseră soarele în acea zi
şi care îşi începuseră dimineaţa cu un duş fierbinte. Bătrânul ar fi pariat
tot ce-avea. Şi mai era ceva… Mulţi dintre ei i se păreau vag cunoscuţi.
Aceşti oameni incredibili apăreau în număr tot mai mare,
înghesuindu-se la marginea peronului fără să coboare însă pe şine. În
curând mulţimea elegantă şi îngrijită umplu staţia de la un capăt la
altul. Şi în continuare nimeni nu-l privea pe Homer. Se uitau oriunde
altundeva – la pereţi, în ziare, unii la alţii – cu căutături furişe, lugubre
sau curioase, cu dispreţ sau cu simpatie… dar nu la bătrân, de parcă
acesta era o nălucă.
De ce se adunaseră aici? Ce aşteptau?
În cele din urmă Homer îşi veni în fire. Unde era brigadierul? Cum avea
să explice inexplicabilul? De ce nu zisese nimic?
Hunter se oprise ceva mai departe. Nu manifesta niciun interes faţă de
staţia înţesată de oameni ieşiţi parcă din fotografiile de acum un sfert
de veac. Privea sumbru în gol, ca şi cum se izbise de o barieră, ca şi
cum în aerul de dinaintea lui, chiar în dreptul ochilor, plutea ceva.
Bătrânul se apropie de el şi aruncă o privire prudentă prin vizorul
căştii.
Şi atunci Hunter lovi.
Pumnul lui încleştat se năpusti de la stânga la dreapta, pe o traiectorie
stranie, ca şi cum brigadierul încerca să spintece pe cineva invizibil cu
un cuţit inexistent. Fu cât pe ce să-l nimerească pe Homer. Acesta sări
în lături, dar Hunter îşi continuă lupta. Lovi, apoi se retrase în

— 747 —
defensivă, încercând să imobilizeze pe cineva într-o priză ca de oţel,
dar în clipa următoare gâfâia el însuşi în strânsoare. Eliberându-se cu
greutate, se lansă iar în atac. Soarta luptei îi scăpa din mâini, adversarul
său invizibil câştiga. Lui Hunter îi era din ce în ce mai greu să se ridice
în picioare după fiecare lovitură. Mişcările îi deveniră tot mai lente,
mai puţin sigure.
Bătrânul avea senzaţia că mai văzuse aşa ceva, şi chiar de curând. Dar
când şi unde? Şi ce naiba păţise brigadierul? Homer îl strigă, însă
acesta era posedat şi nu-l auzi.
Oamenii de pe peron continuau să-l ignore pe Homer. El nu exista
pentru ei, aşa cum nici ei nu existau pentru el. Erau preocupaţi de
altceva: îşi consultau tot mai alarmaţi ceasurile de mână, pufăind
iritaţi, discutând cu vecinii şi privind cifrele roşii ale ceasului electronic
de la gura tunelului.
Homer îl privi împreună cu ceilalţi, mijind ochii. Era un ceas care
număra timpul trecut de la plecarea ultimului metrou. Dar ecranul lui
părea nefiresc de lung, cu zece cifre: opt înainte de cele două puncte şi
alte două – secundele – după ele. Puncte roşii îşi tot schimbau poziţia
numărând trecerea secundelor şi prima cifră din acest număr
incredibil se schimbă: douăsprezece milioane şi ceva.
Răsună un ţipăt… Şi un suspin.
Bătrânul îşi smulse privirile de la ceasul cel misterios. Hunter zăcea
nemişcat cu faţa-n jos pe şine. Homer se repezi la el şi răsuci cu
greutate trupul greu şi inert. Da, brigadierul respira, deşi chinuit, şi nu
avea răni vizibile, cu toate că dăduse ochii peste cap ca un mort. Mâna
dreaptă îi rămăsese încleştată şi abia acum bătrânul observă că Hunter
nu participase neînarmat la această luptă stranie. Din pumn i se iţea
mânerul cuţitului negru.
Homer îl pălmui şi Hunter începu să clipească, gemând ca un om care
suferă de mahmureală. Se propti în coate şi-l examină pe bătrân cu
ochi înceţoşaţi. Apoi se ridică în picioare dintr-un salt, scuturându-se.
Mirajul pieri: oamenii cu haine de ploaie şi geci viu colorate dispărură
fără urmă, lumina orbitoare se stinse şi praful anilor se aşternu din nou
pe pereţi. Staţia era întunecoasă, pustie şi moartă, aşa cum şi -o
amintea Homer din alte expediţii de-ale sale.

— 748 —
Tot drumul până în Oktiabrskaia niciunul nu scoase o vorbă. Singurele
sunete erau cele ale gărzilor desemnate să-i escorteze: conversaţii
şoptite, pufnete şi icnete când se împiedicau de traverse. Saşa nu era
supărată pe muzicant, ci pe sine. El… Care era treaba cu el? Se purta
exact aşa cum era de aşteptat. În cele din urmă se simţi stânjenită din
cauza cuvintelor pe care i le adresase lui Leonid. Poate că fusese prea
aspră?
Dar apoi ajunseră în Oktiabrskaia şi cursul gândurilor ei se schimbă.
Era normal. La vederea acestei staţii, Saşa uită de orice altceva pe lume.
În ultimele zile ajunsese în locuri a căror existenţă nici n-o bănuise
mai-nainte. Dar rafinamentul Oktiabrskaiei le eclipsa pe toate.
Podelele de granit erau acoperite cu covoare, complet roase, dar
păstrându-şi modelul original. Lămpi turnate ca să arate ca nişte torţe
aprinse şi lustruite inundau sala cu o lumină lăptoasă, egală. Oameni
cu feţe strălucitoare stăteau la măsuţe presărate ici -colo, discutând
alene sau trecându-şi din mână-n mână bucăţi de hârtie.
— Ce… bogăţie e aici, zise Saşa uluită, cât pe ce să-şi sucească gâtul în
încercarea ei de a vedea totul.
— Staţiile de pe Linia Circulară îmi amintesc de nişte bucăţele de
chebap de porc înşirate pe o frigare, îi şopti Leonid. Curge grăsimea
din ele. Apropo de asta! Poate am putea să mâncăm ceva?
— N-avem timp, zise ea clătinând din cap şi sperând că nu-i auzise
stomacul ghiorţăind lacom.
— Ei, haide! zise cântăreţul întinzându-i o mână. E un mic local aici.
Orice-ai mâncat tu pân-acum nici nu se compară. Băieţi, voi n-aţi vrea
să îmbucaţi ceva? întrebă el gărzile. Nu vă faceţi griji, ajungem în două
ore. N-am pomenit aiurea de chebap. Gătesc ăştia o mâncare…
Începu să vorbească despre carne în termeni aproape poetici şi Saşa
şovăi, apoi cedă. Dacă nu mai aveau decât două ore până la destinaţie,
un prânz de jumătate de oră nu conta. Aveau aproape o zi întreagă la
dispoziţie şi cine ştie când o să mai aibă şansa să mănânce?
Chebapul se ridică la înălţimea poeziei. Dar lucrurile nu se opriră aici:
Leonid comandă o sticlă cu berea casei. Saşa nu rezistă şi sorbi un
păhărel de curiozitate, iar Leonid şi gărzile băură restul.
Ceva mai târziu, redevenind conştientă, sări în picioare – pe care şi le
simţea cam moi – şi îi ceru lui Leonid pe un ton sever să se ridice. Cu

— 749 —
atât mai sever, cu cât, în timpul mesei, ameţită de băutură, îi
îndepărtase abia în ultima clipă mâna care tot poposea pe genunchii
ei. O mână uşoară, cu degete sensibile şi neruşinate. El îşi ridicase
imediat mâinile în aer, „Mă predau!”, dar pielea ei îşi amintea atingerea
lui. De ce se grăbise să-l respingă? se întrebă Saşa, pedepsindu-se
imediat cu o ciupitură. Acum trebuia să-şi şteargă întregul prânz din
memorie, să se scuture de el ca de ceva fără sens şi să presare vorbe pe
deasupra.
— Oamenii de-aici sunt ciudaţi, îi zise ea lui Leonid.
— Cum? întrebă el dând paharul peste cap dintr-o înghiţitură şi
ridicându-se în cele din urmă de la masă.
— Ceva lipseşte din ochii lor.
— Foamea, zise categoric cântăreţul.
— Nu, nu numai asta… E ca şi cum nu-şi doresc nimic.
— Păi nici nu-şi doresc nimic, pufni Leonid. Sunt bine hrăniţi. Regina
Hansa le dă de mâncare. Şi ce-i în neregulă cu ochii lor? Sunt nişte ochi
perfect normali, apatici şi lenevoşi…
— Când locuiam cu tata, ne-ar fi ajuns pentru trei zile ce am lăsat azi
în farfurie, zise ea cu seriozitate. Poate ar fi trebuit să luăm resturile şi
să le dăm cuiva?
— Nu-i nimic, o să le dea la câini, zise muzicantul. Aici cerşetorii n-au
ce căuta.
— Dar ar putea să le dea staţiilor învecinate, unde există oameni
flămânzi.
— Hansa nu se dă în vânt după acte caritabile, interveni unul dintre
soldaţi, cel pe nume Kostea. N-au decât să se descurce singuri. Nu ne
încurcăm noi cu toţi leneşii!
— Eşti născut în Cerc? întrebă Leonid.
— Am trăit aici dintotdeauna! De când mă ţin minte!
— Atunci s-ar putea să nu-ţi vină să crezi, dar şi oamenii care nu s-au
născut pe Linia Circulară trebuie să mănânce din când în când, îi zise
cântăreţul.
— Păi să se mănânce între ei! Sau ar fi mai bine să ni se ia totul şi să se
împartă la toţi, cum zic Roşiii? întrebă arţăgos soldatul.
— Păi dacă se va continua tot aşa… începu Leonid.
— Atunci ce?! Ţine-ţi gura, slăbănogule, ai zis deja destule ca să te alegi

— 750 —
c-o deportare!
— Deportarea am aranjat-o mai devreme, răspunse flegmatic
cântăreţul. Asta facem aici.
— Dar aş putea să te predau cui trebuie. Ca pe un spion al Roşiilor! zise
încins soldatul.
— Şi eu aş putea să te reclam că ai băut în timpul gărzii…
— Tu… Păi tu ne-ai… Şi tu…
— Nu, ne pare rău! N-a vrut să spună asta, interveni Saşa apucându-l
pe cântăreţ de mânecă şi îndepărtându-l de Kostea care începuse să
răsufle precipitat.
Dădea să-l tragă pe Leonid jos, pe şine, când zări ceasul staţiei şi scoase
o exclamaţie de surpriză. Masa şi certurile de după îi costaseră aproape
două ore. Se lua la întrecere cu Hunter şi el sigur nu se oprise nicio
clipă. În spatele ei muzicantul izbucni într-un râs de beţiv.
Tot drumul până la Park Kulturi paznicii îi bombardară cu remarci
dispreţuitoare. Din când în când Leonid era cât pe ce să cedeze
impulsului său natural şi să le răspundă, şi Saşa se văzu silită să -l
oprească sau să-l convingă să se răzgândească. Alcoolul continua să
circule prin creierul cântăreţului, făcându-l mai îndrăzneţ şi mai
insolent. Fata trebuia să se ferească tot timpul de mâi nile lui
neastâmpărate.
— Chiar nu-ţi place deloc de mine? o întrebă el jignit. Nu-s genul tău,
aşa-i? Nu-ţi plac cei ca mine, tu vrei muşchi… şi ci-ca-triiii-ci. De ce ai
venit cu mine?
— Pentru că mi-ai promis ceva! zise ea împingându-l. Nu pentru asta…
— Nu-s aşa, oftă el întristat. Mereu aceeaşi poveste. Dacă ştiam că eşti
aşa o mironosiţă…
— Nu ţi-e ruşine?! E vorba de oameni… Oameni în carne şi oase… O să
moară toţi dacă nu ajungem la timp!
— Şi eu ce pot să fac? Abia îmi mişc picioarele. Ştii ce grele sunt? Uite,
pune mâna… Şi oamenii… O să moară oricum. Mâine sau peste zece
zile. Şi eu, şi tu. Ce-i cu asta?
— Deci m-ai minţit? M-ai minţit! Homer mi-a spus! M-a prevenit!
Încotro mergem?
— Nu, nu te-am minţit! Vrei să-ţi jur că nu te-am minţit? O să vezi cu
ochii tăi. O să-mi ceri scuze. Şi pe urmă sper c-o să-ţi fie ruşine şi o să-

— 751 —
mi spui: Leonid, îmi e aşa ru-şine!
Strâmbă din nas.
— Unde mergem?
— Urmăm drumul pavat cu cărămizi galbene. Urmează cărămizile
galbene, galbene, galbene, cântă muzicantul dirijând cu degetul.
Apoi îşi scăpă cutia cu flautul, înjură, se aplecă s-o ridice şi fu cât pe ce
să cadă în nas.
— Hei, beţivanilor! Sunteţi în stare s-ajungeţi la Kievskaia? le strigă
unul dintre paznici.
— Mersi că te preocupă! zise cântăreţul făcându-i o plecăciune. O să
ajungem acolo urmând drumul cu cărămizi galbene şi Dorothy îşi va
afla drumul spre casă.

Homer nu crezuse niciodată legendele despre Polianka şi acum staţia

se hotărâse să-i dea o lecţie.
Unii îi spuneau Staţia Destinului şi o venerau ca pe un oracol.
Unii credeau că un pelerinaj aici, într-un punct crucial al vieţii tale,
putea despărţi uşor cortina ce ascundea viitorul, oferindu-ţi un indiciu
sau o cheie, prevestind şi predeterminând cărarea ce-ţi mai rămânea
înainte.
Alţii… Dar oamenii cu mintea limpede ştiau că în staţie erau emisii de
gaze toxice care inflamau imaginaţia şi provocau halucinaţii.
La naiba cu scepticii!
Ce putea să însemne viziunea lui? Bătrânul simţea că-l despărţea doar
un pas de răspuns, dar tocmai acum gândurile i se încâlciră şi nu reuşi
să-l găsească. Îl revăzu pe Hunter tăind aerul cu lama lui neagră.
Homer ar fi dat orice să afle ce anume văzuse brigadierul, cu cine se
luptase, din ce duel ieşise înfrânt, chiar dacă nu mort.
— La ce te gândeşti?
Bătrânul fu atât de surprins, încât simţi un junghi în măruntaie. Până
acum Hunter nu i se adresase niciodată fără un motiv întemeiat.
Ordine răstite, bombăneli nemulţumite sau replici tăioase… Cum să te
aştepţi la o discuţie de la suflet la suflet cu cineva care nu ave a unul?
— A, la nimic, se bâlbâi Homer.
— Te gândeşti. Te aud gândindu-te, zise Hunter fără inflexiuni în glas.

— 752 —
La mine. Ţi-e teamă?
— Chiar acum nu, minţi bătrânul.
— Nu te teme. N-o să mă ating de tine. Tu… îmi reaminteşti.
— De cine? întrebă Homer prudent după o jumătate de minut de
tăcere.
— Îmi reaminteşti ceva despre mine. Uitasem că exista aşa ceva în
mine, dar tu îmi reaminteşti, zise Hunter privind în bezna din faţa sa
în timp ce cuvintele i se desprindeau cu mare greutate de pe buze.
— Deci de aia m-ai luat cu tine? întrebă Homer simţindu-se dezamăgit
şi intrigat, căci se aşteptase la altceva.
— E important să nu uit asta. Foarte important, răspunse brigadierul.
Şi e important şi pentru ceilalţi ca eu… Altfel ar putea să… ce s-a mai
întâmplat deja.
— Ai probleme cu memoria? zise bătrânul cu senzaţia că se furişează
printr-un câmp minat. Ai păţit ceva?
— Îmi amintesc totul cum nu se poate mai bine! răspunse tăios
brigadierul. Numai pe mine mă uit. Şi mă tem să nu mă uit de tot. O
să-mi reaminteşti tu, da?
— Da, zise Homer încuviinţând şi din cap, deşi Hunter nu-l putea
vedea.
— Cândva totul avea logică, zise brigadierul luptându-se cu cuvintele.
Tot ce făceam. Apăram metroul, îi apăram pe oameni. Pe oameni.
Misiunea era cum nu se poate mai clară: să neutralizez orice
ameninţare. S-o anihilez. Asta era ideea!
— Păi asta e şi acum…
— Acum? Nu mai ştiu cum e acum. Vreau ca totul să fie clar, cum era
mai înainte. N-o fac doar de dragul de-a o face, nu sunt un bandit. Nu-
s un ucigaş! E pentru binele tuturor. Am încercat să trăiesc departe de
oameni, ca să fie în siguranţă… Dar m-am speriat. Începusem să uit de
mine foarte repede… a trebuit să revin printre oameni. Ca să-i apăr, să-
i ajut… Ca să-mi amintesc. Şi pe urmă, la Sevastopolskaia… M-au
acceptat. E sălaşul meu. Trebuie să salvez staţia. Trebuie să-i ajut. Nu
contează ce preţ o să plătesc pentru asta… Când o să neutralizez
ameninţarea… Asta e ceva important, ceva sincer. Poate atunci o să -mi
amintesc. Trebuie. De asta mă grăbesc aşa, altminteri… Evoluează din
ce în ce mai repede. Trebuie să-i pun capăt în douăzeci şi patru de ore.

— 753 —
Să fac totul: să ajung la Polis, să adun un escadron, să mă întorc… Dar
între timp tu o să-mi aduci aminte, da?
Homer încuviinţă ţeapăn. Se temea până şi să-şi imagineze ce se putea
întâmpla dacă brigadierul ar fi uitat complet de sine. Cine avea să
sălăşluiască în acest trup dacă vechiul Hunter adormea pentru
totdeauna? Ar fi fost… Ar fi fost ceea ce îl învinsese azi, în acea bătălie
fantomă?
Polianka rămăsese departe în urmă: Hunter gonea către Polis ca un
ogar care simţise mirosul prăzii şi fusese eliberat din lesă. Sau ca un
lup care încerca să scape de urmăritorii săi?
La capătul tunelului se ivi o lumină.

Reuşiră să se târască până în Park Kulturi şi Leonid încercă să cadă la

pace cu escorta lor, invitându-i pe toţi la „un restaurant excelent”, dar
de-acum cei doi soldaţi erau în gardă. Aproape că nu-i dădură voie să
meargă nici la privată. După ce se consultară în şoaptă, unul dintre ei
fu de acord să-i păzească, iar celălalt se făcu nevăzut.
— Mai ai ceva bani? întrebă direct bărbatul de pază la uşă.
— Puţini, zise Leonid punând cinci cartuşe în palma întinsă.
— Dă-i încoace! Kostea s-a decis să te toarne. Crede că eşti un spion
de-ai Roşiilor. Dacă are dreptate, ar trebui să ştii, mai ales că de aici e
un pasaj până la linia ta. Dacă se înşală, poţi sta aici până vin cei de la
contraspionaj şi n-ai decât să te târguieşti cu ei.
— M-aţi dat în vileag, ai? zise Leonid încercând să se oprească din
sughiţat. OK. Aşa să fie… O să revenim. Mulţumesc de ajutor!
Îşi azvârli braţul în aer într-un salut nefamiliar.
— Auzi… Dă-l în mă-sa de pasaj! Condu-ne până-n tunel, ce zici?
O prinse pe Saşa de mână şi porni cu o viteză remarcabilă ţinând cont
că se clătina pe picioare.
— Ce drăguţ din partea lui, bombănea el printre dinţi. E aici un pasaj
până la linia ta… Cum ţi-ar plăcea să ieşi la suprafaţă? Patruzeci de
metri mai jos. De parcă nu ştie că totul e blocat de multă vreme…
— Unde mergem? întrebă Saşa, care nu mai pricepea nimic.
— Cum adică unde? Către Linia Roşie! Ai auzit: au prins un agent
provocator şi l-au demascat… bombăni Leonid.

— 754 —
— Eşti Roşu?
— Fată dragă! Nu-mi mai pune asemenea întrebări. Pot fie să gândesc,
fie să fug. Şi e mai important să fugim… Dintr-o clipă-ntr-alta prietenul
nostru va da alarma… Şi o să ne împuşte pentru că ne-am împotrivit
arestării… Nu ne ajung banii, vrem şi o medalie…
Se repeziră în tunel, lăsându-l pe soldat la gura acestuia. Alergară
înainte către Kievskaia, ţinându-se de perete. Oricum nu aveau timp
să ajungă în staţie, îşi zise Saşa. Dacă muzicantul avea dreptate, cel de-
al doilea soldat indica deja direcţia în care o luaseră fugarii…
Leonid coti brusc într-un tunel lateral bine luminat, mişcându-se
încrezător de parcă se întorcea acasă. Peste câteva minute în depărtare
se iviră steaguri, gratii metalice şi cuiburi de mitralieră construite din
saci cu nisip şi se auziră nişte câini lătrând. Un post de trecere a
frontierei? Fuseseră deja preveniţi despre fugari? Cum plănuia el să
scape de aici? Şi al cui teritoriu începea de cealaltă parte a baricadelor?
— Vin din partea lui Albert Mihailovici, zise cântăreţul vârând sub
nasul santinelei un document cu aspect straniu. Trebuie să trec de
cealaltă parte.
— Rata obişnuită, zise santinela privind în interiorul copertelor tari.
Unde-s documentele tinerei?
— Hai să dublăm, zise Leonid scuturându-şi buzunarele după ultimele
cartuşe. Şi n-ai văzut-o pe tânăra domniţă, OK?
— Hai să nu, zise cu severitate paznicul frontierei. Ce, te crezi la piaţă?
Aici e un stat unde domneşte legea.
— Hai, nu fi aşa! exclamă muzicantul cu prefăcută spaimă. Credeam
că, fiind o economie de piaţă, ne putem târgui. Nu ştiam că e o
diferenţă…
Cinci minute mai târziu Saşa şi Leonid – învineţit şi ciufulit, cu o
zgârietură pe obraz şi sângele curgându-i din nas – fură aruncaţi într-
o cămăruţă cu faianţă pe pereţi.
Uşa de fier se trânti.
Se făcu întuneric.

— 755 —
 Capitolul 16
În cuşcă

În bezna totală celelalte simţuri se ascuţeau. Mirosurile deveneau mai

puternice, sunetele mai sonore şi parcă tridimensionale. Unicul
zgomot din celulă era când unul sau altul dintre ei se foia pe podea.
Domnea un miros insuportabil de urină stătută.
După cât băuse, cântăreţul nu părea în stare să mai simtă durerea. Un
timp bodogăni ceva pentru sine, apoi nu mai răspunse şi începu să
sforăie. Nu-l alarma faptul că urmăritorii lor aveau să-i ajungă. Nu-l
tulbura gândul la soarta Saşei, care nu avea acte şi nicio justificare
pentru a trece graniţa Hansei. Şi, desigur, era absolut indiferent faţă de
soarta Tulskaiei.
— Te urăsc, zise Saşa încet.
El nu se sinchisi nici de asta.
În curând, în întunericul absolut ce domnea în celulă se ivi o găurică:
vizeta de sticlă a uşii. Restul era în continuare invizibil, dar Saşei îi fu
de ajuns acea mică deschidere. Bâjbâind prudentă prin întuneric, se
— 756 —
târî până la uşă şi începu să dea în ea cu pumnişorii. Uşa îi răspunse cu
un huruit, dar în clipa în care Saşa încetă s-o mai lovească tăcerea
reveni. Gardienii refuzau să ia în seamă strigătele fetei.
Timpul curgea lent ca un sirop.
Cât aveau de gând să-i ţină prizonieri? Poate că Leonid o adusese aici
cu bună ştiinţă? Poate vrusese să o despartă de bătrân şi de Hunter? Să
o despartă de ai ei şi s-o atragă în cursă? Şi toate astea ca să…
Saşa izbucni în plâns, cu faţa îngropată în mânecă. Aceasta absorbi
umezeala şi zgomotele.
— Ai văzut vreodată stelele? o întrebă vocea cuiva care încă nu era
complet treaz.
Nu-i răspunse.
— Nici eu nu le-am văzut decât în poze, zise cântăreţul. Soarele cu
greu reuşeşte să străpungă norii şi stratul de praf deşi ele nu-s la fel de
puternice. Dar când m-ai trezit adineauri cu plânsul tău am crezut că
am văzut o stea adevărată.
— E vizeta, răspunse ea înghiţindu-şi lacrimile.
— Ştiu. Dar vezi ce chestie interesantă… Leonid tuşi. Cine ne-o fi
urmărit pe noi din ceruri cu mii de ochi? Şi de ce ne-a întors spatele?
— Acolo sus n-a fost nimeni niciodată! zise Saşa clătinând cu
bruscheţe din cap.
— Dar eu mi-am dorit mereu să cred că acolo cineva stătea cu ochii pe
noi, zise cântăreţul îngândurat.
— Nimeni nu se sinchiseşte de noi, nici măcar aici, în celula asta!
exclamă ea cu ochii umplându-i-se din nou de lacrimi. Ai aranjat totul
special ca să întârziem?
Începu din nou să dea cu pumnii în uşă.
— Dacă eşti convinsă că nu-i nimeni dincolo de ce mai baţi? o întrebă
Leonid.
— Nici nu-ţi pasă dacă toţi bolnavii ăia mor!
— Aşa ţi se pare, nu? Păcat, oftă el. Dar din câte văd eu, nici tu nu eşti
chiar aşa disperată să ajungi la bolnavii ăia. Te temi că, dacă iubitul tău
se duce să-i omoare, o să se infecteze şi el, şi cum nu există niciun leac…
— Nu-i adevărat! exclamă Saşa abia abţinându-se să nu-l lovească.
— Ba da, i-adevărat, o maimuţări Leonid subţiindu-şi vocea. Ce vezi
aşa deosebit la el?

— 757 —
Saşa nu voia să-i dea nicio explicaţie, nu voia nici măcar să vorbească
cu el. Dar nu se putea abţine.
— Are nevoie de mine. Are nevoie cu adevărat de mine, fără mine e
blestemat. Dar tu n-ai nevoie de mine. Pur şi simplu n-aveai cu cine să
te joci.
— OK, hai să presupunem că într-adevăr are nevoie de tine. Nu chiar
cu disperare, dar n-ar spune nu. Dar tu de ce ai nevoie de el, de lupul
ăsta flămând? Eşti atrasă de bandiţi? Sau vrei să-i salvezi sufletul
pierdut?
Saşa amuţi. O jignea uşurinţa cu care cântăreţul îi ghicise
sentimentele. Poate pentru că nu erau deloc speciale? Sau poate
fiindcă nu se pricepea să şi le ascundă? Pe buzele lui, acel lucru subtil,
intangibil, pe care ea nici nu-l putea exprima în cuvinte, suna banal,
chiar vulgar.
— Te urăsc, zise în cele din urmă.
— Nu-i nimic, nici eu nu mă plac prea tare, chicoti Leonid.
Fata se aşeză pe podea şi începu să plângă din nou, mai întâi de furie
şi apoi de neputinţă. Nu voia să cedeze atâta timp cât încă mai putea
face ceva. Dar acum, izolată în această celulă, cu un tovarăş surd faţă
de speranţele şi spaimele ei, nu avea nicio şansă să se facă auzită. Era
inutil să ţipe. Era inutil să bată în uşă. Nu avea pe cine să încerce să
convingă. Nimic nu mai avea rost.
Şi deodată în ochii ei se ivi preţ de un moment o imagine: clădiri înalte,
un cer verde pe care se fugăreau nori, oameni râzând. Şi picăturile ude
şi calde de pe obrajii ei i se părură picăturile acelei ploi de vară despre
care îi povestise bătrânul. O clipă mai târziu viziunea pieri, lăsând în
urma ei senzaţia că se petrecuse o mică magie.
— Vreau un miracol, îşi zise Saşa încăpăţânată, muşcându-şi buza de
jos.
Şi imediat pe coridor se auzi declicul sonor al unui întrerupător şi o
lumină insuportabil de vie inundă celula.

O aură de pace şi prosperitate radia la zeci de metri de intrarea în

altarul de marmură care era capitala sacră a metroului… ajutată şi de
lumina becurilor cu mercur. În Polis nu făceau economie la lumină,

— 758 —
căci credeau în magia ei. Abundenţa lumii le reamintea oamenilor de
vieţile lor de odinioară, de acele timpuri îndepărtate când omul nu e ra
încă un animal, o fiară. Aici până şi barbarii de la periferie se
comportau cuviincios.
Punctul de control de la graniţa Polisului aducea mai degrabă cu
intrarea unui minister sovietic de odinioară decât cu un post de pază
armat: o masă, un scaun, doi ofiţeri în uniforme curate şi cu şepci cu
cozoroc. O verificare a actelor, o inspecţie a bunurilor. Bătrânul îşi
scoase paşaportul din buzunar. Teoretic regimul vizelor fusese abolit,
aşa că n-ar fi trebuit să aibă probleme. Îi înmână carneţelul verde unuia
dintre ofiţeri şi privi cu coada ochiului către brigadier. Pierdut în
propriile gânduri, Hunter nu părea să fi auzit cererea grănicerului. Şi
oare avea paşaport? se întrebă Homer îngrijorat. Dar dacă nu avea, ce
sperase să rezolve grăbindu-se aşa încoace?
— Vă rog pentru ultima oară, spuse ofiţerul ducând o mână la tocul
lucios al armei. Prezentaţi actele la control sau părăsiţi imediat
teritoriul Polisului!
Homer nu era sigur dacă brigadierul tot nu înţelesese sau dacă
reacţionase la mişcarea degetelor celuilalt, ce se apropiau pe furiş de
capsa tocului. Ieşind pe neaşteptate din apatie, Hunter îşi repezi
fulgerător palma deschisă înainte, izbind santinela în mărul lui Adam.
Bărbatul gâfâi, se făcu albastru la faţă şi se prăbuşi pe spate cu tot cu
scaun. Celălalt bărbat încercă să fugă, dar bătrânul ştiu că n-avea nicio
şansă. Implacabilul pistol brunat se ivise din nou în mâna lui Hunter,
ca un as din mâneca unui trişor la cărţi, şi…
— Stai!
Brigadierul şovăi o secundă, suficient pentru ca soldatul care o rupsese
la fugă să urce pe peron şi să se rostogolească, ieşind din bătaia armei.
— Lasă-i în pace! Trebuie s-ajungem la Tulskaia! Trebuie… Mi-ai cerut
să-ţi aduc aminte… Stai!
Bătrânul trase disperat aer în piept, rămas fără cuvinte.
— La Tulskaia, repetă mecanic Hunter. Da, e mai bine să am răbdare
până ajungem la Tulskaia. Ai dreptate.
Se lăsă să cadă greoi pe un scaun, puse revolverul cel masiv deoparte şi
îşi lăsă bărbia în piept. Profitând de ocazie, Homer ridică mâinile în
sus şi se apropie în fugă de paznicii care năvăleau din coridoare.

— 759 —
— Nu trageţi! Se predă! Nu trageţi! Pe sfintele…
Dar chiar şi aşa îi răsuciră braţele la spate şi îi smulseră masca înainte
să apuce să le explice. Brigadierul, care recăzuse în letargia aceea
nefirească, nu se amestecă. Le permise să-l dezarmeze şi se lăsă condus
cuminte până în celulă. Se aşeză pe unul dintre paturi, îşi ridică
privirea spre bătrân şi spuse:
— Trebuie să găseşti aici un bărbat pe nume Miller. Adu-l încoace. O
să te aştept…
Homer încuviinţă, îşi adună precipitat lucrurile şi tocmai îşi croia
drum prin mulţimea de santinele şi gură-cască adunată în jurul uşii
când se auzi strigat.
— Homer!
Încremeni de uimire: Hunter nu-i mai spusese niciodată pe nume.
Reveni lângă armăturile de fier sudate laolaltă pentru a alcătui nişte
gratii neconvingătoare şi-l privi întrebător pe Hunter, care se
cuprinsese cu braţele sale masive ca şi cum tremura de frig. Şi
brigadierul îi vorbi cu un glas stins şi lipsit de viaţă:
— Să nu-ţi ia mult.

Uşa se deschise şi prin ea privi cu timiditate un soldat, acelaşi care-l

pălmuise pe cântăreţ cu câteva ore mai devreme. Un şut în dos îl
expedie în celulă, unde fu cât pe ce să se prăbuşească la podea, dar se
redresă şi privi nesigur în jur.
Un ofiţer zvelt, cu ochelari stătea în prag. Epoleţii tunicii sale erau plini
de stele, iar părul rar şi castaniu-deschis era pieptănat pe spate.
— Dă-i drumul, dobitocule! şuieră el.
— Eu… eu… scânci grănicerul.
— Nu fi timid, îl încurajă ofiţerul.
— Îmi cer scuze pentru ce-am făcut. Şi dumneavoastră…
dumneavoastră… Nu pot s-o fac!
— Asta înseamnă încă zece zile.
— Loviţi-mă, îi ceru soldatul lui Leonid, nemaiştiind încotro să se uite.
— Aaa, Albert Mihailovici! zise cântăreţul mijind ochii şi zâmbind.
Începusem să mă plictisesc să tot aştept.
— Bună seara, zise ofiţerul arcuindu-şi colţurile gurii. Vezi, am venit

— 760 —
să fac dreptate. Ai de gând să te răzbuni?
— Trebuie să-mi ocrotesc mâinile, spuse cântăreţul ridicându-se şi
masându-şi şalele. Puteţi să-l pedepsiţi dumneavoastră.
— Şi-o s-o fac cu toată severitatea, zise Albert Mihailovici încuviinţând
din cap. O lună în arestul militar. Şi fireşte, adaug scuzele mele la ale
idiotului ăstuia.
— Ei, nu fiţi prea rău cu el, spuse Leonid masându-şi falca învineţită.
— Asta rămâne între noi doi?
Vocea metalică a ofiţerului tremură, trădându-i emoţiile.
— După cum vedeţi, încerc să strecor nişte marfă de contrabandă, zise
cântăreţul indicând-o din cap pe Saşa. Puteţi să relaxaţi niţeluş
regulile?
— Se aranjează, promise Albert Mihailovici.
Îl părăsiră pe grănicerul cel vinovat chiar acolo, în celulă. După ce
închise zăvorul, ofiţerul îi conduse pe un coridor îngust.
— Nu merg mai departe cu tine, îi zise Saşa cântăreţului cu voce
scăzută.
— Şi dacă ţi-aş spune că într-adevăr mergem către Oraşul de Smarald?
întrebă Leonid după o scurtă pauză, vorbind aşa de încet, că ea de abia
îl auzea. Dacă ţi-aş spune că nu din întâmplare ştiu mai multe despre
el decât bunicul tău? Că l-am văzut cu ochii mei şi nu doar că l-am
văzut? Că am fost acolo şi nu numai acolo…
— Minţi!
— Ştii ce? o întrebă Leonid furios. Când te rogi pentru o minune
trebuie să fii pregătită să crezi. Altfel o să vină şi nici n-o să-ţi dai
seama.
— Şi mai trebuie să ştii să deosebeşti minunile de scamatorii, se zburli
Saşa la el. Tu m-ai învăţat asta.
— Am ştiut de la început că o să ne dea drumul, răspunse el. Numai că
n-am vrut să grăbesc lucrurile.
— Ai vrut să pierdem timpul!
— Dar nu te-am minţit! Există un leac!
Ajunseră la postul de trecere a frontierei. Ofiţerul, care le aruncase din
când în când priviri curioase peste umăr, îi restitui cântăreţului
lucrurile, cartuşele şi actele.
— Bine, Leonid Nikolaevici, zise el salutând. Luăm cu noi marfa de

— 761 —
contrabandă sau o lăsăm la vamă?
— O luăm.
— În acest caz, mergeţi în pace, zise Albert Mihailovici.
Îi însoţi dincolo de cele trei rânduri de fortificaţii, pe lângă echipe de
mitraliori care săriră de la locurile lor, pe lângă grilaje metalice şi
obstacole antitanc din şine sudate laolaltă.
— Presupun că importul mărfii nu va pune probleme?
— O să trecem, zise Leonid zâmbind. N-ar trebui să vă zic una ca asta,
dar nu există birocrat cinstit şi cu cât mai aspru e regimul, cu atât mai
mic e preţul. Trebuie numai să ştii cui să-i plăteşti.
— Cred că pentru tine va fi de ajuns cuvântul magic, chicoti ofiţerul.
— Deocamdată nu are efect asupra nimănui, zise Leonid atingându-şi
obrazul. Cum s-ar zice, încă nu-s magician, mai am de studiat.
— O să-mi facă plăcere să fac afaceri cu tine… când o să-ţi termini
studiile.
Albert Mihailovici înclină din cap, se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă.
Cel din urmă soldat deschise o mică poartă tăiată în barele groase ale
unui grilaj ce bloca tunelul de sus până jos. Linia care începea dincolo
de el era puternic luminată, iar pereţii erau arşi pe alocuri şi scobiţi ca
după o luptă prelungită cu focul. La celălalt capăt se vedeau nişte
fortificaţii noi-nouţe şi steaguri mari întinse din tavan până-n podea.
La vederea lor inima Saşei îşi iuţi bătăile.
— A cui frontieră e asta? întrebă ea oprindu-se brusc.
— Cum adică a cui? o întrebă cântăreţul privind-o uimit. A Liniei Roşii,
desigur.

O, cât visase Homer să revină aici, cât trecuse de când călcase pe

meleagurile astea minunate…
În Boroviţkaia, sediul intelighenţiei, cu mirosul ei dulceag de creozot,
cu apartamentele ei mici şi confortabile construite între arcade şi cu
mijlocul peronului ocupat de sala de lectură a brahmanilor – mese
lungi de lemn pline cu stive de cărţi, lămpi joase cu abajururi de cârpă
– reconstituind cu precizie atmosfera de dezbateri din anii dinainte de
război…
În Arbatskaia cea regală, toată numai alb şi bronz, aproape ca

— 762 —
încăperile Kremlinului, cu atmosfera ei austeră şi militarii care încă se
mai ţineau băţoşi de parcă nu avuseseră niciun amestec în Apocalipsă…
În vechea, cu adevărat vechea staţie Biblioteka Imeni Lenina, pe care
nu-i lăsase inima s-o redenumească atunci când încă ar mai fi avut rost,
deja bătrână ca lumea însăşi când copilul Kolea pusese pentru prima
oară piciorul în metrou, cu pasajul de legătură ca o cabină de comandă
drept în mijlocul peronului, cu gravurile de pe tavanul mustind de apă
restaurate cu efort şi migală…
Şi în Alexandrovski Sad cea lungă şi colţuroasă, învăluită mereu în
penumbră, amintindu-i lui Homer de un pensionar miop şi gutos care
rememorează veşnic zilele lui de tânăr comsomolist.
Homer se întrebase adesea dacă staţiile semănau cu creatorii lor.
Puteau fi considerate nişte autoportrete ale arhitecţilor? Absorbiseră o
părticică din toţi cei care le construiseră? Însă un lucru ştia sigur:
fiecare staţie îşi lăsa propria amprentă asupra locuitorilor săi,
împărtăşindu-şi firea cu ei şi contaminându-i cu toanele şi beteşugurile
sale. Dar Homer, cu mintea lui ciudat alcătuită, veşnicele lui întrebări
şi nostalgia lui incurabilă nu aparţinea, desigur, severei
Sevastopolskaia, ci Polisului luminos ca trecutul însuşi.
Însă viaţa decisese altceva.
Şi când în cele din urmă ajunsese aici, nu avea câteva minute în plus
ca să străbată aceste săli, să admire modelele turnate în ghips şi bronz,
să-şi satisfacă fanteziile. Trebuia să se grăbească. Hunter făcuse un
efort uriaş ca să pună botniţă cuiva dinăuntrul său, să închidă în cuşcă
făptura teribilă pe care o hrănea din când în când cu carne de om. Dar
odată ce aceasta avea să îndoaie barele acelei cuşti interioare, barele
fragile din exterior nu aveau să mai reziste nicio secundă. Homer
trebuia să se grăbească.
Hunter îi ceruse să-l găsească pe Miller. Era un nume sau o poreclă?
Sau poate o parolă? Rostit cu glas tare, avusese un efect uimitor asupra
santinelelor: discuţiile despre posibila trimitere la curtea marţială a
brigadierului arestat încetaseră pe loc, iar cătuşele care erau cât pe ce
să se închidă în jurul încheieturilor lui Homer fuseseră puse la loc în
sertar. Comandantul cel dolofan al pazei se oferise personal să-i arate
drumul bătrânului.
Homer şi ghidul său urcară nişte trepte şi străbătură pasajul de

— 763 —
legătură cu Arbatskaia. Se opriră dinaintea unei uşi păzite de bărbaţi
în haine civile, ale căror feţe mărturiseau foarte clar că sunt ucigaşi
profesionişti. Îndărătul lor se întrevedeau nenumărate birouri.
Burtosul îi ceru lui Homer să aştepte o clipă şi se îndepărtă pe coridor.
În mai puţin de trei minute ieşi, îi aruncă bătrânului o privire uluită şi-
l pofti să intre.
Coridorul înghesuit îi purtă până într-o încăpere surprinzător de
spaţioasă, cu pereţii plini de hărţi şi diagrame, bilete şi mesaje
codificate, fotografii şi schiţe. Un bărbat osos şi mai vârstnic, cu umeri
largi ce-l făceau să pară că poartă o burcă de dimie caucaziană, trona
în spatele unui birou masiv de stejar. Din tunica azvârlită pe umeri nu-
i ieşea decât braţul stâng şi, privindu-l mai îndeaproape, Homer îşi
dădu seama de ce: braţul drept al bărbatului lipsea aproape cu
desăvârşire. Stăpânul biroului era extrem de înalt. Aşezat, ochii lui erau
aproape la acelaşi nivel cu ochii bătrânului ce stătea în picioare
dinaintea lui.
— Mulţumesc, zise el concediindu-l pe gradatul cel burtos, care
închise uşa în urma sa cu un regret evident. Tu cine eşti?
— Nikolai Ivanovici Nikolaev, răspunse dezorientat bătrânul.
— Nu te mai prosti! Ai tu un motiv pentru care ai venit la mine
spunând că eşti însoţit de cel mai apropiat tovarăş al meu, pe care l -
am înmormântat acum un an. Deci cine eşti?
— Nimeni, răspunse cu toată sinceritatea Homer. Dar nu-i vorba
despre mine. E adevărat, e încă în viaţă. Trebuie să veniţi cu mine, dar
repede.
— Acum mă întreb dacă e o cursă, o glumă cretină sau o eroare, zise
Miller aprinzându-şi o papiroasă 44 şi suflând fumul în faţa bătrânului.
Dacă ştii numele lui şi ai ales să vii la mine cu povestea asta, trebuie să
ştii şi ce s-a întâmplat. Trebuie să ştii că l-am căutat zilnic, mai bine de
un an. Că făcând-o am pierdut câţiva oameni. Trebuie să ştii ce a
însemnat el pentru noi, fir-ai să fii! Poate chiar că era mâna mea
dreaptă, încheie el zâmbind strâmb.
— Nu, nu ştiu nimic din toate astea. Nu mi-a povestit nimic, zise
44
Ţigară fără filtru populară pe vremea URSS, montată la capătul unui tub de
carton cu rolul de port-ţigaret.

— 764 —
bătrânul, vârându-şi capul între umeri. Vă rog, haideţi la Boroviţkaia!
Nu mai e timp!
— Nu, eu nu dau fuga nicăieri. Şi am motive întemeiate să n-o fac.
Miller îşi vârî mâna sub birou, făcu un gest straniu şi dădu îndărăt, în
mod incredibil, fără să se ridice în picioare. Lui Homer îi trebuiră
câteva secunde ca să-şi dea seama că stătea într-un scaun cu rotile.
— Hai să discutăm cu calm. Vreau să înţeleg motivul pentru care ai
apărut aici.
— Dumnezeule! exclamă bătrânul, convins că nu se putea face înţeles
de idiotul din faţa sa. Vă rog, credeţi-mă pur şi simplu! Trăieşte. Şi stă
în închisoarea din Boroviţkaia. Sau cel puţin sper că mai e acolo…
— Mi-ar plăcea să te cred, zise Miller oprindu-se şi trăgând un fum
zdravăn din papiroasa lui; bătrânul auzi hârtia trosnind pe măsură ce
se aprindea. Numai că nu cred în miracole. Bine. Am eu teoriile mele
despre farsa asta. Şi am specialişti care să le verifice.
Întinse mâna după telefon.
— De ce-i e aşa frică de negri? întrebă pe neaşteptate Homer, luându-
se şi pe sine prin surprindere.
Miller puse precaut receptorul la loc, fără să fi rostit un cuvânt. Trase
în plămâni restul papiroasei, până la capăt, şi scuipă într-o scrumieră
chiştocul scurt de carton.
— Să te ia dracu’, o să fac un drum până în Boroviţkaia!

— Nu merg acolo! Lasă-mă în pace! Prefer să rămân aici!

Saşa nu glumea şi nici nu avea toane. Cu greu ai fi găsit oameni pe care
tatăl ei să-i urască mai mult decât pe Roşii. Îi luaseră puterea, îl
frânseseră, dar, în loc să-l ucidă, îl condamnaseră – din milă sau poate
de ruşine – la ani de umilinţă şi chin. Tatăl ei nu-i putuse ierta pe cei
ce se revoltaseră împotriva lui. Nu-i putuse ierta pe cei care-i
inspiraseră şi îi instigaseră pe trădători sau pe cei care-i
aprovizionaseră cu arme şi pliante. Până şi vederea culorii roşu îi
provoca crize de furie paroxistică. Şi, deşi spre sfârşitul vieţii obişnuia
să spună că nu poartă pică nimănui şi nu vrea răzbunare, Saşa avuse se
senzaţia că de fapt îşi găsea scuze pentru propria neputinţă.
— E singura cale să ajungem acolo, zise dezorientat Leonid.

— 765 —
— Mergeam spre Kievskaia! Nu suntem în Kievskaia!
— Hansa este de decenii în conflict cu Linia Roşie. Nu puteam să le
spun oamenilor că mergem la comunişti… A trebuit să mint.
— Nu poţi să faci nimic fără să minţi!
— Uşa e de cealaltă parte a Sportivnaiei, după cum ţi -am zis. Şi
Sportivnaia e ultima staţie de pe Linia Roşie înainte de podul prăbuşit
al metroului. Nu există alt drum pân-acolo.
— Cum o să intrăm? N-am paşaport, zise ea privindu-l neîncrezătoare.
— Ai încredere în mine, zise el zâmbind. Doi oameni pot ajunge
oricând la o înţelegere. Trăiască corupţia!
Ignorând împotrivirea Saşei, o apucă de mână şi o trase după el.
Strălucind în lumina orbitoare a proiectoarelor postului de frontieră,
steagurile roşii imense atârnate de tavan unduiau în bătaia curenţilor
tunelului, dându-i fetei senzaţia că priveşte două cascade sângerii. Un
semn?
Dacă ceea ce auzise ea despre Linie era adevărat, Roşiii ar fi trebuit să-
i ciuruiască cu gloanţe de cum îi văzuseră. Dar Leonid înaintă calm, cu
un zâmbet încrezător pe buze. La treizeci de metri de postul de
frontieră, o rază lată de lumină poposi pe pieptul lui. Muzicantul se
mulţumi să pună jos cutia flautului şi să ridice mâinile. Saşa îl imită.
Inspectorii de frontieră se apropiară de ei cu mutre somnoroase şi
surprinse. Ai fi zis că nu mai avuseseră niciodată de-a face cu cineva
venit din cealaltă parte a graniţei. De data asta muzicantul re uşi să-l
tragă pe ofiţerul superior la o parte înainte ca acesta să ceară actele
Saşei. Leonid îi şopti cu delicateţe ceva la ureche, se auzi un clinchet
de alamă şi şeful grănicerilor reveni fermecat şi pacificat. Îi escortă
personal dincolo de postul de gardă şi chiar îi urcă într-o drezină
manuală care aştepta, ordonându-le soldaţilor să-i ducă până la
Frunzenskaia.
Aceştia acţionară maneta, pufnind şi gâfâind, şi puseră drezina în
mişcare. Saşa studie încruntată hainele şi feţele acestor oameni pe care
tatăl ei îi numise duşmani. Nu erau deloc ieşiţi din comun. Jachete
matlasate. Şepci butucănoase şi decolorate cu câte o stea în frunte,
pomeţi proeminenţi, obraji supţi… Nu, nu plesneau de sănătate ca
membrii patrulei Hansei, dar asta nu-i făcea mai puţin oameni. În ochii
lor scânteia o curiozitate copilărească, un sentiment ce părea complet

— 766 —
necunoscut celor ce locuiau pe Linia Circulară. Era limpede că aceştia
doi nu auziseră niciodată despre cele petrecute la Avtozavodskaia cu
zece ani în urmă. Erau ei duşmanii Saşei? Era posibil să urăşti oameni
pe care nu-i cunoşteai, şi asta nu de formă, ci din toată inima?
Neîndrăznind să înceapă o discuţie cu pasagerii, singurele sunete
scoase de soldaţi erau icnetele regulate în timp ce acţionau maneta.
— Cum ai reuşit? întrebă Saşa.
— Prin hipnoză, zise Leonid făcându-i cu ochiul.
— Dar ce erau documentele alea pe care le-ai arătat? întrebă ea,
privindu-l bănuitoare pe cântăreţ. Cum de eşti primit peste tot?
— Am paşapoarte diferite pentru ocazii diferite, răspunse el evaziv.
— Cine eşti?
Ca să nu-i audă ceilalţi, Saşa era obligată să stea foarte aproape de
Leonid.
— Un observator, îi zise el mişcându-şi buzele fără sunet.
Dacă Saşa nu s-ar fi silit să-şi ţină gura, întrebările i s-ar fi revărsat de
pe buze, dar era mult prea limpede că soldaţii încercau să tragă cu
urechea la discuţia lor, străduindu-se chiar să facă manetele să scârţâie
cât mai încet. Trebui să aştepte până la Frunzenskaia, o staţie
prăpădită, ştearsă şi mohorâtă, unde singura pată de culoare erau
steagurile roşii. Mozaicuri ciobite pe pereţi, coloane roase de timp.
Tavane boltite ca nişte iazuri întunecate, cu becuri slabe legănându-se
la capătul unor fire întinse între coloane imediat deasupra capetelor
localnicilor scunzi, ca să nu irosească niciuna dintre razele preţioase
de lumină. Domnea o curăţenie incredibilă: pe peron se deplasau
zorite mai multe femei de serviciu. Staţia era aglomerată, dar, în mod
straniu, indiferent în ce direcţie îşi întorcea Saşa privirea, toţi începeau
imediat să se foiască şi să umble de colo colo, deşi imediat ce se uita în
altă parte mişcarea înceta şi voci joase porneau să murmure. Dacă se
răsucea din nou spre ei, murmurele încetau şi oamenii reveneau la
treburile lor. Şi nimeni nu voia s-o privească în ochi, ca şi cum era ceva
indecent.
— Pe-aici nu prea sunt învăţaţi cu străinii? îl întrebă ea pe Leonid.
— Şi eu sunt străin aici, zise cântăreţul dând din umeri.
— Şi unde anume eşti acasă?
— Acolo unde oamenii nu-s aşa de serioşi, râse el. Unde înţeleg că un

— 767 —
om nu poate fi salvat numai dându-i de mâncare. Unde nu vor să uite
ziua de ieri, chiar dacă amintirea e dureroasă.
— Mai povesteşte-mi despre Oraşul de Smarald, zise încet Saşa. De ce
se… De ce se ascunde?
— Conducătorii oraşului nu au încredere în locuitorii metroului.
Leonid se întrerupse pentru a le da explicaţii santinelelor de la intrarea
tunelului şi, după ce el şi Saşa pătrunseră în întunericul dens, aprinse
fitilul unei lămpi cu ulei cu ajutorul unei brichete metalice şi îşi
continuară drumul.
— N-au încredere în ei pentru că locuitorii metroului îşi pierd treptat
umanitatea. Şi pentru că încă mai au printre ei persoane care au pornit
acest război cumplit, deşi acestea se tem s-o recunoască până şi faţă de
prieteni. Pentru că oamenii din metrou nu mai pot fi salvaţi. Poţi
numai să te temi de ei, să-i ocoleşti şi să-i observi. Dacă ar afla despre
Oraşul de Smarald, l-ar înfuleca şi l-ar vomita, aşa cum fac cu tot ce le
cade în mână. Toate pânzele marilor artişti ar fi arse. La fel toate
hârtiile, cu tot ce se află pe ele. Unica societate bazată pe dreptate şi
egalitate ar fi anihilată. Secată de sângele vieţii ei, clădirea Universităţii
se va prăbuşi. Marea Arcă se va împotmoli şi se va scufunda. Şi nu va
mai rămâne nimic. Vandalii…
— De ce eşti aşa convins că nu ne putem schimba? întrebă Saşa jignită.
— Nu toţi cred asta, zise Leonid privind-o pieziş. Unii încearcă să facă
ceva.
— Nu se străduiesc foarte tare dacă nici bătrânul Homer n-a auzit de
ei, oftă fata.
— Şi totuşi unii oameni au auzit de ei, comentă el sugestiv.
— Adică… muzica? ghici Saşa. Eşti unul dintre cei care speră să ne
schimbe? Dar cum?
— Silindu-vă să iubiţi frumosul, glumi cântăreţul.

Un plutonier împingea scaunul cu rotile, iar bătrânul mergea alături,

abia reuşind să ţină pasul şi aruncând la răstimpuri câte o privire spre
paznicul mătăhălos în grija căruia fusese dat.
— Dacă într-adevăr nu ştii toată povestea, zise Miller, atunci o să ţi -o
spun. Poţi să-ţi amuzi cu ea colegii de celulă, dacă ajung la Boroviţkaia

— 768 —
şi nu-l găsesc pe omul care trebuie… Hunter era unul dintre cei mai
buni luptători ai Ordinului, un adevărat vânător, nu numai cu numele.
Avea un soi de instinct de animal şi un devotament absolut faţă de
cauză. El a fost cel care, acum un an şi jumătate i -a mirosit pe Cei
Negri… La VDNH. Nu s-a auzit despre asta?
— La VDNH… repetă absent bătrânul. Ba da, mutanţi invulnerabili
care puteau citi minţile oamenilor făcându-i să nu-i vadă… Dar parcă
li se zicea Întunecaţii?
— Nu asta contează! se răsti Miller. El a fost cel dintâi care a săpat
dincolo de zvonuri şi a dat alarma. Dar în clipa aia nu aveam nici
personal, nici timp de ajuns… I-am spus „nu”. Eram prins cu alte
probleme… zise el gesticulând cu ciotul mâinii. Hunter s-a dus acolo
pe cont propriu. Ultima dată când a luat legătura cu mine mi-a spus că
făpturile anihilau voinţa oamenilor şi răspândeau groaza în tot
districtul. Iar Hunter era un luptător incredibil de bun, un soldat
înnăscut care valora singur cât un întreg pluton…
— Ştiu, murmură Homer.
— Şi nu se temea de nimic, niciodată. Ne-a trimis un băiat cu un bilet
în care spunea că o să urce la suprafaţă ca să se ocupe de Cei Negri.
Dacă vedeam că nu se mai întoarce, însemna că pericolul era mai mare
decât crezuse el. Nu s-a mai întors. A fost ucis. Avem propriul nostru
sistem de monitorizare. Toţi cei în viaţă au obligaţia să ia legătura cu
noi săptămânal. Obligaţia! El n-a dat niciun semn de mai bine de un
an.
— Şi cu Cei Negri cum a rămas?
— Am ras întreaga zonă cu salve de rachete, râse Miller. De atunci nu
s-a mai auzit nimic de Cei Negri. Nu mai scriu, nu mai sună. Ieşirile
din staţia VDNH au fost închise şi viaţa de acolo a revenit la normal.
Băiatul ăla a avut nişte probleme mentale, dar din câte ştiu s-a făcut
bine. Duce o viaţă normală, s-a însurat. Dar Hunter… Îl am pe
conştiinţă.
Coborî de pe trepte pe rampa de oţel, speriindu-i şi împrăştiindu-i pe
călugării bibliofili de la baza ei, apoi se întoarse, aşteptă ca bătrânul să -
l ajungă cu răsuflarea tăiată şi adăugă:
— Partea asta să nu le-o zici colegilor de celulă.
Un minut mai târziu întreaga procesiune ajunse în cele din urmă în

— 769 —
faţa celulei. Miller nu deschise uşa: sprijinindu-se de plutonier, scrâşni
din dinţi, se ridică şi îşi lipi ochiul de vizetă. Îi fu de ajuns o secundă.
Epuizat, de parcă venise pe jos tocmai de la Arbatskaia în ciuda
infirmităţilor sale, Miller se lăsă să cadă pe scaun, îl măsură
neprietenos pe bătrân din cap până-n picioare şi pronunţă sentinţa:
— Nu-i el.

— Nu cred că muzica asta îmi aparţine, zise Leonid redevenind brusc

serios. Nu înţeleg de unde anume apare în capul meu. Am senzaţia că
nu sunt decât un canal… Un instrument şi-atât. La fel cum eu îmi lipesc
buzele de flaut când vreau să cânt, cineva îşi apasă buzele de mine şi
aşa se naşte o melodie…
— Inspiraţie, şopti Saşa.
— Poţi să-i zici şi-aşa, zise el deschizând larg braţele. Orice ar fi, nu-
mi aparţine. Nu am dreptul s-o ţin înăuntrul meu. Călătoreşte prin
oameni. Încep să cânt şi văd bogaţii şi săracii adunându-se, cei răniţi şi
cei plesnind de sănătate, cei mânioşi, cei distruşi, cei măreţi. Toţi. Şi
muzica mea le face ceva, îi acordează pe toţi în aceeaşi cheie. Sunt ca
un diapazon… Pot să-i aduc în armonie, chiar dacă nu pentru mult
timp. Şi toţi scot sunete atât de pure şi de limpezi… Cântă. Cum să-ţi
explic?
— Explici foarte bine, zise Saşa pe gânduri. Aşa m-am simţit şi eu.
— Trebuie să încerc să răsădesc asta în ei, adăugă Leonid. În unii va
muri, în alţii va înmuguri. Nu salvez pe nimeni. Nu am autoritatea s-o
fac.
— Dar de ce nu vor ceilalţi din Oraş să ne ajute? De ce până şi tu te
temi să recunoşti că asta faci?
El nu răspunse şi nu mai scoase o vorbă până ce tunelul ajunse în
Sportivnaia, la fel de decolorată şi de prăpădită, de un triumfalism
prefăcut, dublat de tristeţe care dădea naştere unei atmosfere
sufocante, ca nişte bandaje prea strânse în jurul unui cap. Mirosea a
fum şi a sudoare, a sărăcie şi a mândrie. Saşa şi Leonid se pomeniră cu
un informator care-i urma la distanţă de zece paşi oriunde se duceau.
Fata voi să plece imediat mai departe, dar cântăreţul îi oferi un duş
rece.

— 770 —
— Nu putem pleca acum. Trebuie să aşteptăm puţin.
Se aşeză confortabil pe o bancă de piatră şi deschise încuietorile cutiei
flautului.
— De ce?
— Porţile nu se pot deschide decât în anumite momente, zise Leonid
privind în altă parte.
— Când?
Saşa făcu ochii roată până zări un ceas. Dacă acesta funcţiona bine,
irosise deja jumătate din timpul pe care-l avea la dispoziţie.
— Te anunţ eu.
— Iar tragi de timp! exclamă Saşa încruntându-se şi îndepărtându-se
de el. Mi-ai promis că mă ajuţi, dar acum încerci să mă întârzii!
— Da, zise el adunându-şi curajul şi înfruntând privirea fetei. Încerc să
te întârzii.
— De ce? La ce bun?
— Nu mă joc cu tine. Crede-mă, aş fi putut să-mi găsesc tovarăşe de
joacă şi puţine m-ar fi refuzat. Cred că m-am îndrăgostit. Vai de mine
ce aiurea sună!
— Crezi că… Ba nu crezi nimic, zici şi tu aşa!
— Poţi să-ţi dai seama când e un joc şi când e dragoste adevărată, zise
el serios.
— Când păcăleşti pe cineva ca să-l cucereşti se cheamă dragoste?
— Adevărata dragoste îţi dă toată viaţa peste cap şi nu se sinchiseşte
de împrejurări, jocuri şi tot restul…
— Eu văd lucrurile mai simplu pentru că n-am avut parte de o viaţă
adevărată, zise Saşa privindu-l furioasă. Du-mă la uşă!
Leonid o privi cu gravitate, se rezemă de o coloană şi îşi încrucişă
braţele, izolându-se de ea. De câteva ori trase aer în plămâni de parcă
pregătea o replică devastatoare, dar îl eliberă fără o vorbă. Apoi se
pleoşti, se întunecă la faţă şi mărturisi:
— Nu pot să te însoţesc. Nu mă mai primesc înăuntru.
— Ce înseamnă asta? întrebă neîncrezătoare Saşa.
— Nu pot să revin în Arcă. Am fost exilat.
— Exilat? De ce?
— Pe merit.
Se întoarse cu spatele şi începu să vorbească foarte încet. Chiar stând

— 771 —
la numai un pas de el, Saşa nu reuşi să înţeleagă tot ce spunea:
— Am… fost jignit de cineva. De un îngrijitor al bibliotecii. M-a umilit
de faţă cu martori. În noaptea aceea m-am îmbătat şi am dat foc
bibliotecii. Îngrijitorul şi familia lui au murit sufocaţi de fum. E păcat
că nu avem pedeapsa capitală, fiindcă o merit. Aşa am fost doar exilat.
Pe viaţă. Nu mă pot întoarce.
— Atunci de ce m-ai adus aici? zise Saşa încleştându-şi pumnii. De ce
m-ai făcut să-mi pierd timpul?
— Poţi să încerci să le atragi atenţia, murmură Leonid. Uşa se află într-
un tunel lateral şi la douăzeci de metri de ea e un semn cu vopsea albă.
Chiar sub el, pe sol, e un preş de cauciuc şi dedesubt se află butonul
soneriei. Trebuie să suni de trei ori scurt, de trei ori lung şi de trei ori
scurt, ăsta e codul pentru observatorii care revin.
Şi chiar rămase în staţie. O ajută pe Saşa să treacă de toate cele trei
posturi de gardă şi făcu cale întoarsă. La despărţire încercă s-o silească
să ia un pistol automat pe care-l căpătase de undeva, dar Saşa nu vru
să audă. De trei ori scurt, de trei ori lung şi de trei ori scurt, asta era tot
ce-i putea fi de folos acum. Şi o lanternă.
Tunelurile de după Sportivnaia erau întunecoase şi pustii. Staţia era
considerată ultima de pe linia sa şi fiecare post de pază de care o
trecuse muzicantul fusese tot mai asemănător cu o mică fortăreaţă.
Dar Saşa nu simţea nici urmă de frică. Nu se gândea decât că într-o oră
– o oră şi jumătate avea să se afle în pragul Oraşului de Smarald.
Şi dacă Oraşul nu exista, nu avea de ce să se teamă.
Tunelul lateral era exact acolo unde promisese Leonid că va fi, blocat
de un grilaj deformat în care Saşa găsi o spărtură suficient de mare ca
să poată trece. Şi, peste câteva sute de paşi, tunelul se încheia într-
adevăr cu o uşă ermetică de oţel, veche şi inexpugnabilă. Fata numără
răbdătoare patruzeci de paşi şi zări un semn alb pe peretele umed, ce
părea să transpire. Descoperi imediat şi preşul. Ridicând cauciucul,
pipăi după butonul soneriei şi verifică ceasul primit de la cântăreţ.
Ajunsese la timp! Ajunsese la timp! Mai aşteptă câteva minute
chinuitoare şi închise ochii.
De trei ori scurt.
De trei ori lung.
De trei ori scurt.

— 772 —
 Capitolul 17
Cine vorbeşte?

Artiom îşi coborî ţeava încinsă a puştii şi încercă să-şi şteargă sudoarea
şi lacrimile cu dosul mâinii, dar nu reuşi să-şi atingă faţa: îl împiedică
masca de gaz. Poate era cazul să arunce drăcia aia? Ce mai conta
oricum?
Probabil urletele bolnavilor erau atât de puternice, încât acopereau
rafalele automatelor. Altfel de ce ar fi continuat tot mai mulţi dintre ei
să se reverse din vagon şi să înfrunte grindina de plumbi? Nu auzeau
tunetul armelor, nu înţelegeau că soldaţii trăgeau în plin? Ce sperau?
Sau poate nici lor nu le mai păsa?
Pe o rază de câţiva metri în jurul uşii forţate peronul era plin de
grămezi de trupuri umflate. Unele încă mai zvâcneau şi de sub tumulul
funerar se auzi un geamăt. Şuvoiul de puroi revărsat prin abcesul spart
care era uşa se opri în cele din urmă: oamenii rămaşi în vagoane se
ghemuiră unii într-alţii îngroziţi, ascunzându-se de gloanţe.
Artiom îi căută din priviri pe ceilalţi. Numai lui îi tremurau mâinile şi
i se înmuiaseră genunchii? Nimeni nu scoase o vorbă. La început până
şi comandantul rămase tăcut. Singurele zgomote erau gâfâielile din

— 773 —
trenul aglomerat, de parcă acesta ar fi încercat să-şi reprime tusea, şi
blestemele şuierate de ultimul muribund de sub grămada aceea de
cadavre:
— Monştri… Nemernici… Sunt încă viu… Mă apasă…
În cele din urmă comandantul îl descoperi pe bărbat, se lăsă pe vine
lângă el şi descărcă restul încărcătorului în trupul nefericitului,
apăsând pe trăgaci până ce percutorul ţăcăni în gol. Se ridică, îşi privi
pistolul şi, cine ştie de ce, şi-l şterse de pantaloni.
— Păstraţi-vă calmul! strigă el răguşit. Orice încercare de a părăsi
infirmeria fără permisiune va fi pedepsită la fel!
— Ce să facem cu cadavrele? îl întrebă unul dintre soldaţi.
— Încarcă-le înapoi în tren! Ivanenko, Aksionov, ocupaţi-vă de asta!
Ordinea fusese restaurată. Artiom putea să se întoarcă la postul lui şi
să încerce să doarmă. Mai avea două ore până suna deşteptarea. De-ar
fi putut să doarmă măcar o oră ca să nu cadă din picioare a doua zi în
timpul gărzii!
Dar lucrurile nu se terminară aici.
Ivanenko făcu un pas îndărăt şi începu să clatine din cap, refuzând să
atingă cadavrele putrede, dezmembrate. Comandantul, uitând că nu
mai avea cartuşe, şuieră furios şi îndreptă spre el mâna cu pistolul.
Percutorul scoase un clinchet inutil. Ivanenko scoase un ţipăt
sugrumat şi o rupse la fugă.
Şi atunci unul dintre soldaţii care tuşeau îşi ridică automatul şi -l
înjunghie pe comandant în spate cu o lovitură stângace de baionetă.
Dar comandantul nu se prăbuşi, ci rămase în picioare şi se răsuci încet
ca să-l privească peste umăr pe cel ce-l lovise.
— Ce faci, ticălosule? întrebă el cu o mirare liniştită.
— Nu peste mult timp aşa o să ne faceţi şi nouă… Nu mai e un om
sănătos în toată staţia. Azi îi împuşcăm pe ei, mâine o să ne mânaţi şi
pe noi, ceilalţi, în vagoanele astea! ţipă bărbatul încercând să -şi smulgă
baioneta din trupul comandantului, dar fără să apese pe trăgaci.
Nimeni nu interveni. Nici măcar Artiom, care schiţă un pas către cei
doi, însă apoi încremeni în aşteptare. În cele din urmă, baioneta ieşi.
Comandantul duse mâna la rană, ca şi cum ar fi vrut să se scarpine,
după care se prăbuşi în genunchi, îşi propti palmele pe podeaua
lunecoasă şi începu să-şi clatine capul la stânga şi la dreapta. Încerca

— 774 —
să-şi revină? Sau voia să adoarmă?
Nimeni nu era în stare să-i dea lovitura de graţie. Până şi răzvrătitul
care-l înjunghiase cu baioneta se trase îndărăt îngrozit, apoi îşi smulse
masca de gaze şi strigă suficient de tare ca să se audă în toată staţia.
— Fraţilor! Haideţi să nu-i mai chinuim! Daţi-le drumul! Oricum o să
moară! Şi noi la fel! Suntem oameni sau nu?
— Să nu îndrăzneşti! gâfâi neauzit comandantul stând în continuare
în genunchi.
Puşcaşii începură să murmure, sfătuindu-se între ei. Întâi într-un loc,
apoi în toate, barele fură smulse de la uşile vagoanelor. Apoi cineva îl
împuşcă în faţă pe agitator şi acesta se prăbuşi pe spate, alăturându-se
celorlalţi morţi. Dar era deja prea târziu: cu un urlet triumfător, hoarda
celor infectaţi se revărsă din metrou pe peron, alergând cu stângăcie
pe picioare umflate. Smulseră automatele din mâinile santinelelor
şocate şi se împrăştiară care-ncotro. Gărzile nu ştiură nici ele ce să facă:
unele încă mai trăgeau în bolnavi, dar altele se amestecaseră cu aceştia
şi părăseau staţia, răspândindu-se prin tunele. Unii porniră spre nord,
către Serpuhovskaia, alţii către sud unde se afla Nagatinskaia.
Artiom rămase locului prostit, privindu-l pe comandantul care refuza
să moară. Mai întâi înaintă târâş în patru labe, apoi se ridică, alunecând
de mai multe ori, şi porni el ştia încotro.
— Vă aşteaptă o surpriză… Nu credeaţi c-o să fiu pregătit pentru asta,
bombăni el.
Privirea rătăcitoare a comandantului căzu asupra lui Artiom. O clipă
încremeni, după aceea vorbi cu vocea lui obişnuită, care nu lăsa loc
insubordonării:
— Popov! Du-mă la radio! Trebuie să-i ordon postului de pază din nord
să închidă uşa.
Artiom îl lăsă pe comandant să se sprijine pe umărul lui şi înaintară
încet pe lângă trenul gol, pe lângă oamenii încăieraţi, pe lângă
grămezile de lemne, până la postul radio unde era telefonul. Din câte
se părea, rana comandantului nu era fatală, dar bărbatul pierduse mult
sânge şi puterile îl părăsiră înainte să ajungă acolo: se lăsă moale şi îşi
pierdu cunoştinţa.
Artiom trase biroul dinaintea uşii, apucă emiţătorul panoului de
comandă şi chemă postul de gardă din nord. Telefonul scoase câteva

— 775 —
clinchete şi gâfâieli de parcă se chinuia să respire, apoi amuţi, o tăcere
teribilă.
Dacă era prea târziu să închidă drumul către acea direcţie, Artiom
trebuia să anunţe măcar Dobrîninskaia. Se repezi la telefon, apăsă unul
dintre cele două butoane şi aşteptă câteva secunde… Telefonul încă
funcţiona. Mai întâi în receptor se auzi numai un soi de ecou şoptit,
apoi răsunară clicuri rapide şi în cele din urmă tonul de apel.
Unu… Doi… Trei… Patru… Cinci… Şase…
Doamne, fă-i să răspundă! Dacă mai sunt în viaţă, dacă n-au fost
infectaţi încă, fă-i să răspundă, dă-le o şansă! Fă-i să răspundă înainte
ca bolnavii să ajungă la graniţele staţiei! Artiom şi -ar fi vândut şi
sufletul numai pentru ca la celălalt capăt să răspundă cineva.
Şi atunci imposibilul se petrecu. Ţârâitul se întrerupse chiar în timpul
celui de-al şaptesprezecelea apel, auzi mârâieli şi voci certăreţe în
depărtare şi prin fâsâitul liniei răzbătu un glas agitat:
— Aici Dobrîninskaia!

Cuşca era în penumbră. Dar chiar şi în lumina aceea slabă Homer

vedea că silueta prizonierului era prea firavă şi prea inertă ca să-i
aparţină brigadierului. Ca şi cum în spatele gratiilor se afla o
marionetă, moale şi cu sforile tăiate. Semăna cu paznicul. Mort. Unde
era Hunter?
— Mulţumesc. Nu credeam c-o să ajungi la timp, zise o voce monotonă
şi pustie. Simţeam că… mă sufoc înăuntru.
Până să se uite Homer peste umăr, Miller se şi întorsese cu scaunul.
Brigadierul stătea în pasaj, tăindu-le drumul spre staţie. Îşi ţinea
mâinile încleştate strâns, ca şi cum una dintre ele nu se încredea în
cealaltă şi se temea s-o elibereze. Îşi întoarse către ei obrazul mutilat.
— Tu eşti? întrebă Miller şi un muşchi îi tresări pe obraz.
— Da, pe moment, zise Hunter cu o tuse stranie. Dacă Homer nu l -ar
fi cunoscut, ar fi luat-o drept râset.
— Ce-i cu tine? Ce-ai păţit la faţă?
Era evident că Miller voia să-l întrebe pe Hunter cu totul altceva: făcu
un semn din mână, ordonându-i santinelei să plece. Pe Homer îl lăsară.
— Nici tu nu eşti în cea mai bună formă, zise brigadierul tuşind din

— 776 —
nou.
— Un fleac, zise Miller făcând o strâmbătură. Păcat că nu te pot
îmbrăţişa. Naiba să te ia! Pe unde-ai…? Te-am căutat atâta!
— Ştiu. Trebuia… să fiu singur, zise Hunter crispat. Nu voiam să stau
printre oameni. Am vrut să dispar pentru totdeauna. Dar mi s-a făcut
frică…
— Dar ce s-a întâmplat cu Cei Negri? Ei ţi-au făcut asta? întrebă Miller
indicând cicatricea purpurie.
— Nimic. N-am reuşit să-i distrug, zise brigadierul pipăindu-şi
cicatricea. N-am putut. M-au… frânt.
— Ai avut dreptate, se aprinse pe neaşteptate Miller. Iartă-mă că nu
am observat, că nu te-am crezut de la început. Pe-atunci noi… Mă rog,
îţi aminteşti şi tu… Dar i-am găsit şi am ars totul. Credeam că erai deja
mort. Că ei… I-am şters de pe faţa pământului de dragul tău. Până la
ultimul… Pentru tine. Unul n-a mai rămas!
— Ştiu, zise Hunter cu un glas răguşit, nefericit. Şi ei ştiau că aşa se va
întâmpla… din pricina mea. Ştiau totul, chiar îi puteau vedea pe
oameni, puteau vedea soarta fiecăruia. Habar n-ai împotriva cui am
îndrăznit să ridicăm mâna… El ne-a zâmbit pentru ultima oară… El ni
i-a trimis… Ne-a mai dat o şansă… Şi noi… Eu i-am condamnat şi tu ai
dus sentinţa la îndeplinire. Pentru că aşa suntem noi. Pentru că suntem
monştri…
— Ce?
— Când m-am dus la ei… m-au făcut să mă văd pe mine însumi. A fost
ca şi cum mă uitam într-o oglindă şi vedeam totul aşa cum era cu
adevărat. Am înţeles totul în ceea ce mă privea. Am înţeles care -i
treaba cu oamenii. De ce ni s-au întâmplat toate astea…
— Cum adică?
Miller îşi privi îngrijorat tovarăşul, apoi aruncă o privire i ute către uşă,
regretând poate că trimisese gărzile afară din încăpere.
— Ţi-am spus: m-am văzut pe mine prin ochii lor, ca-ntr-o oglindă. Nu
exteriorul, ci interiorul… culisele… M-au atras până în faţa oglinzii ca
să-mi arate. Am văzut un canibal. Un monstru. Însă n-am văzut un om.
Vederea mea m-a îngrozit. Ceva s-a trezit în mine. Până atunci mă
minţisem. Spunându-mi că apăram şi salvam oamenii… Erau minciuni.
Eram numai o fiară sângeroasă şi flămândă care sfâşia beregăţi. Eram

— 777 —
mai rău decât o fiară. Oglinda a dispărut, dar… lucrul ăsta… a rămas.
M-am trezit şi am refuzat să mai dorm. Ei au crezut că o să mă omor
după asta. La ce bun să mai trăiesc? Dar n-am făcut-o. Trebuia să lupt.
Mai întâi de unul singur… pentru ca nimeni să nu poată vedea, cât mai
departe de oameni cu putinţă. Am crezut că mă pot pedepsi eu ca să
nu mă pedepsească ei. Am crezut că durerea o va alunga…
Îşi atinse cicatricile.
— Apoi mi-am dat seama că fără oameni începea să mă învingă.
Devenea mai tare decât mine. Aşa că m-am întors.
— Ţi-au spălat creierul! exclamă Miller cu agonie în glas.
— Nu contează. De-acum s-a săvârşit, zise brigadierul.
Îşi îndepărtă mâna de cicatrice şi vocea lui deveni din nou inexpresivă,
moartă.
— Aproape totul. Povestea asta s-a terminat cu mult în urmă şi ce-i
făcut e bun făcut. Acum suntem singuri. Trebuie să ne descurcăm pe
cont propriu. Nu de asta am venit aici. În Tulskaia e o epidemie. Poate
ajunge oricând la Sevastopolskaia şi în Cerc. O febră care se transmite
pe calea aerului. Aceeaşi molimă ucigaşă.
— Nimeni nu mi-a raportat aşa ceva, zise Miller privindu-l bănuitor.
— N-au raportat nimănui. Din laşitate. Mint. Nu ştiu ce să facă.
— Ce vrei de la mine? întrebă Miller îndreptându-se în scaun.
— Ştii bine. Pericolul trebuie eliminat. Dă-mi un însemn. Dă-mi
oameni. Aruncătoare de flăcări. Trebuie să închidem Tulskaia şi s-o
trecem prin foc. La fel şi Serpuhovskaia şi Sevastopolskaia dacă trebuie.
Sper că nu s-a extins mai departe.
— Să radem trei staţii doar ca să fim siguri? întrebă Miller.
— Şi ca să le salvăm pe celelalte.
— După o baie de sânge ca asta, toţi vor urî Ordinul…
— N-o să afle nimeni. N-o să lăsăm în viaţă nicio persoană care să fi
fost infectată… sau care să fi văzut ceva.
— Preţul e uriaş!
— Nu pricepi? Dacă mai întârziem puţin, n-o să mai avem pe cine
salva. Am aflat prea târziu despre epidemie. N-o să mai avem altă şansă
s-o oprim. În două săptămâni tot metroul o să fie un lagăr de ciumaţi,
într-o lună, un cimitir.
— Trebuie să fiu sigur că…

— 778 —
— Nu mă crezi, aşa-i? Crezi c-am luat-o razna? Nu m-ai crezut atunci
şi te îndoieşti de mine şi acum. Las-o baltă! O să mă duc singur. Ca de
obicei. Măcar conştiinţa mea o să fie curată.
Se răsuci împingându-l în lături pe Homer care împietrise de uimire şi
porni către ieşire. Însă ultimele lui cuvinte îl atinseseră pe Miller, se
înfipseseră în el ca un harpon şi-l târau pe urma brigadierului.
— Stai aşa! Ia un însemn!
Cotrobăi zorit pe sub tunică, scoase o insignă metalică plată, cu aspect
banal şi i-o întinse lui Hunter care încremenise.
— Te autorizez…
Brigadierul smulse însemnul dintre degetele osoase, îl îndesă în
buzunar şi înclină fără o vorbă din cap, ţintuindu-l pe Miller cu o
căutătură lungă, fără să clipească.
— Întoarce-te, zise Miller. Am obosit.
— Dar eu ard de nerăbdare să plec, zise Hunter şi tuşi din nou.
Apoi dispăru.

Mult timp, Saşa nu îndrăzni să mai sune. N-avea rost să-i enerveze pe
paznicii Oraşului de Smarald. Probabil că o auziseră şi poate că o
examinaseră deja amănunţit. Şi dacă nu deschiseseră încă uşa ce
răsărea din sol, era probabil pentru că se consultau, neştiind dacă era
bine să primească înăuntru o străină care le ghicise semnalul.
Ce avea să le spună Saşa când uşa se va deschide?
Să le povestească despre epidemia din Tulskaia? Oare vor dori ei să
intervină, să rişte? Dacă puteau citi oamenii, cum făcea Leonid? Poate
trebuia să le spună imediat despre propria ei febră, cu totul diferită? Să
le mărturisească altora ceea ce nu recunoscuse încă nici faţă de sine?
Şi va fi oare Saşa în stare să-i înduioşeze? Dacă învinseseră de mult
acea teribilă boală de ce nu interveneau, de ce nu trimiteau la Tulskaia
un mesager cu leacul? Pentru că se temeau de oamenii de rând? Sau
pentru că sperau că molima îi va curăţa pe toţi? Poate chiar ei
dezlănţuiseră acest dezastru asupra metroului?
Nu! Ce gânduri erau astea?! Leonid spusese că locuitorii Oraşului de
Smarald erau drepţi şi inimoşi. Că nu executau oamenii, ba nici nu-i
băgau la închisoare. Şi că nimeni nu îndrăznea să comită infracţiuni în

— 779 —
mijlocul frumuseţii nemărginite de care se înconjuraseră. Atunci de ce
nu-i salvau pe aceşti oameni condamnaţi la moarte? De ce nu
deschideau măcar uşa?
Saşa sună din nou. Şi din nou.
Tăcerea de dincolo de zidul de oţel era impresionantă, ca şi cum acesta
era fals, ascunzând îndărătul său doar tone peste tone de pământ şi
stâncă.
— N-o să-ţi deschidă.
Saşa se răsuci brusc. Cântăreţul stătea la zece paşi de ea, într-o postură
crispată şi stângace, ciufulit şi trist.
— Atunci încearcă tu! Poate că te-au iertat! zise Saşa privindu-l
nedumerită. De ce-ai venit încoace?
— N-are cine să mă ierte. E pustiu.
— Dar ai zis că…
— Am minţit. Asta nu-i intrarea Oraşului de Smarald.
— Atunci unde-i?
— Nu ştiu. Nimeni nu ştie, zise el ridicând din umeri.
— Dar de ce te lasă să treci peste tot? Eşti un observator, nu? Tu… Pe
Linia Circulară şi cu Roşiii… Încerci să mă păcăleşti, nu? Ai lăsat să-ţi
scape secretul Oraşului de Smarald şi acum îţi pare rău!
Încercă să-l privească în ochi, căutând, patetic, o confirmare a
presupunerilor ei.
— Cândva visam că o să ajung în Oraş, zise Leonid privind cu
încăpăţânare în pământ. L-am căutat ani în şir. Am ascultat zvonuri şi
am citit cărţi vechi. Probabil am venit de o sută de ori până aici. Am
găsit soneria. Şi am sunat zile în şir, dar degeaba.
— De ce m-ai minţit? întrebă Saşa apropiindu-se de el. Mâna ei dreaptă
părea să fi căpătat o viaţă proprie şi se furişa către cuţit.
— De ce-ai făcut-o? De ce-ai făcut aşa ceva?
— Voiam să te fur de la ei, răspunse muzicantul.
Zărind arma, păru descumpănit şi, în loc să fugă, se aşeză pe şine.
— Am crezut că dacă aveam să rămân singur cu tine…
— Atunci de ce te-ai întors?
— E greu de zis, spuse el ridicând spre ea o privire supusă. Cred că am
înţeles că am depăşit limita. După ce te-am trimis încoace… după ce
am rămas singur, am început să mă gândesc… Nimeni nu se naşte

— 780 —
negru la suflet. Mai întâi e transparent, dar se întunecă treptat, pată
după pată, ori de câte ori îţi ierţi greşelile şi le găseşti justificări, ori de
câte ori îţi spui că e doar o joacă. Dar vine un moment când e mai mult
negru decât alb. Nu toţi pot simţi momentul, din afară nu se vede. Dar
mi-am dat seama deodată că am trecut graniţa aia, aici şi acum, şi că
după asta aveam să fiu altul. Pentru totdeauna. Şi am venit să -ţi
mărturisesc, fiindcă nu meriţi aşa ceva.
— Dar de ce se tem toţi de tine? De ce sunt aşa de laşi în faţa ta?
— Nu de mine. De tata, oftă Leonid.
— Ce?
— Numele de Moskvin îţi spune ceva?
— Nu, zise Saşa clătinând din cap.
— Atunci probabil eşti singura persoană din tot metroul care nu-l ştie,
zise cântăreţul chicotind fără veselie. În fine, tata-i ditai ştabul. Şeful
întregii Linii Roşii. Mi-a dat paşaport diplomatic. Aşa că toţi mă lasă să
trec. E un nume neobişnuit şi nimeni nu vrea să rişte. Doar cei care nu
ştiu.
— Atunci ce fă…? Saşa dădu înapoi privindu-l bănuitoare. Observi?
Pentru asta te-au trimis?
— Au vrut să scape pur şi simplu de mine. Tata şi-a dat seama că nu va
reuşi să scoată niciodată un bărbat adevărat din mine şi m-a renegat.
Aşa că acum îi fac numele de râs în mod discret, răspunse Leonid cu o
strâmbătură amară.
— Te-ai certat cu el? întrebă fata mijind ochii.
— Cum se poate certa cineva cu tovarăşul Moskvin? E un monument
viu. Am fost excomunicat şi blestemat. Înţelegi, până şi în copilărie
eram un soi de nebun al Domnului. Eram atras de tablouri, de pian, de
cărţi. Când tata şi-a dat seama ce se petrecea a încercat să-mi deştepte
în suflet dragostea pentru armele de foc şi intrigile de partid. Dar prea
târziu. Mama m-a făcut dependent de cântatul la flaut, iar tata a
încercat să mă convingă să mă lepăd de el cu ajutorul curelei. L-a exilat
pe profesorul care mă învăţase să cânt şi l-a înlocuit cu un comisar
politic. Dar era pierdere de vreme. Eram deja corupt. Nu-mi plăcea
Linia Roşie. Credeam că e prea… cenuşie. Voiam o viaţă strălucitoare.
Voiam să studiez muzica şi să pictez. Dragul de tata m-a trimis odată
să demolez un mozaic ca să pricep că frumuseţea-i trecătoare. Şi l-am

— 781 —
demolat ca să nu fiu bătut. Dar în timp ce-l spărgeam, i-am memorat
fiecare amănunt şi acum pot face şi eu unul exact la fel. Şi de-atunci îl
urăsc pe tata.
— Nu poţi să vorbeşti aşa despre el! exclamă Saşa indignată.
— Ba eu pot, zise cântăreţul zâmbind. Alţii însă sunt împuşcaţi dac-o
fac. Cât despre Oraşul de Smarald… Profesorul meu mi-a povestit
despre el în şoaptă, când eram mic. Şi am hotărât că atunci când aveam
să cresc urma să găsesc o cale de a pătrunde în el. Că trebuia să existe
pe lumea asta un loc unde lucrurile pentru care trăiam eu să însemne
ceva. Unde toţi trăiau pentru ele. Unde nu aveam să fiu un mic pervers,
un prinţ parazit, un Dracula ereditar, ci un egal printre egali.
— Şi nu l-ai găsit, zise Saşa lăsând deoparte cuţitul, căci răscolind
printre cuvintele acelea nefamiliare înţelesese lucrul cel mai
important. Pentru că nu există.
Leonid ridică din umeri. Se sculă, se apropie de buton şi apăsă.
— Probabil nu contează dacă dincolo e cineva care mă poate auzi.
Probabil nu contează dacă un asemenea loc există. Ce contează e că eu
cred că undeva există un asemenea loc. Şi că mă aude cineva. Numai
că nu merit încă să mi se deschidă uşa.
— Şi chiar ţi-e de ajuns asta? întrebă Saşa.
— A fost dintotdeauna de ajuns pentru toată specia umană, zise
cântăreţul dând din umeri.

Bătrânul ieşi în goană pe peron pe urmele brigadierului şi privi

nedumerit în jur. Hunter nu se vedea nicăieri. Miller ieşi zorit din
celulă, cenuşiu la chip şi dezolat de parcă-i dăduse brigadierului
sufletul său odată cu însemnul cel misterios.
De ce şi încotro fugise Hunter? De ce îl abandonase pe Homer? Era
mai bine să nu-l întrebe pe Miller: Homer trebuia să se îndepărteze cât
mai mult, înainte ca acesta să-şi amintească de existenţa lui. Porni fără
grabă, prefăcându-se că încearcă să-l prindă din urmă pe brigadier şi
aşteptându-se să se audă strigat din clipă în clipă. Dar Miller părea să-
şi fi pierdut interesul pentru el.
Hunter îi spusese bătrânului că avea nevoie de el ca să nu uite cine
fusese… Minţea? Poate că pur şi simplu nu vrusese să-şi piardă

— 782 —
controlul, să-l apuce furiile ucigaşe aici, în Polis, să fie antrenat într-o
încăierare pe care s-o piardă şi să nu mai ajungă la Tulskaia? Instinctele
şi talentele lui de ucigaş erau supraumane, dar nici el nu ar fi încercat
să ia cu asalt de unul singur o întreagă staţie. Dacă asta fusese,
înseamnă că bătrânul îşi jucase rolul însoţindu-l până la Polis şi acum
fusese alungat de pe scenă.
În fond, deznodământul întregii poveşti depindea şi de el. Iar el făcuse
tot posibilul ca să se ajungă exact la finalul plănuit de brigadier sau de
oricine va fi vorbit prin gura lui. Ce era însemnul ăsta? Un permis? O
insignă? Un punct negru? O iertare în avans a tuturor păcatelor pe care
Hunter era atât de nerăbdător să le ia asupra sa? Orice ar fi fost,
smulgându-i lui Miller însemnul laolaltă cu consimţământul lui,
brigadierul îşi oferise în cele din urmă sieşi mână liberă. Nu plănuia să
se spovedească nimănui. Să se spovedească? Păi lucrul care preluase
controlul înăuntrul lui, lucrul acela cumplit care uneori ieşea la
suprafaţă şi se privea în oglindă nici nu putea să vorbească.
Ce avea să se întâmple la Tulskaia dacă Hunter avea s-o atace? O
întreagă staţie înecată în sânge – sau poate trei staţii – ar fi fost de ajuns
pentru a-i domoli setea? Sau lucrul pe care îl purta în sine pur şi simplu
avea s-o ia razna după un asemenea sacrificiu?
Care dintre cei doi îi ceruse lui Homer să-l urmeze? Devoratorul de
oameni sau cel ce se lupta cu monştrii? Care dintre ei fusese învins în
bătălia iluzorie de la Polianka? Şi după aceea care dintre ei îi vorbise
bătrânului cerându-i ajutorul?
Şi dacă… Dacă Homer ar fi trebuit să-l omoare, dacă asta era adevărata
lui misiune? Dacă ultimele rămăşiţe ale brigadierului de odinioară,
deja aproape înăbuşite şi strivite, îl târâseră pe bătrân în această
expediţie ca să vadă totul cu ochii lui şi să-l ucidă pe Hunter, din oroare
sau din milă, cu un glonţ trădător în ceafă, în cine ştie ce tunel
întunecat? Brigadierul nu-şi putea lua singur viaţa, aşa că-şi căuta un
călău. Un călău care să nu aibă nevoie să fie rugat, care să fie suficient
de perspicace ca să facă el însuşi totul şi să înşele cealaltă prezenţă
dinăuntrul lui Hunter, cea care creştea, devenind tot mai puternică de
la o oră la alta, şi care nu voia să moară.
Dar chiar dacă Homer şi-ar fi găsit curajul, chiar dacă ar fi reuşit să-l ia
pe Hunter prin surprindere, la ce bun? Nu putea opri molima de unul

— 783 —
singur. Prins în această capcană emoţională nu-i rămânea altceva de
făcut decât să observe şi să consemneze? Homer bănuia încotro
pornise brigadierul. Conform zvonurilor, semi-legendarul Ordin din
care, după toate aparenţele, făceau parte atât Miller, cât şi Hunter îşi
stabilise baza în staţia Smolenskaia, în pântecele Polisului. Legionarii
săi erau chemaţi să apere metroul şi pe locuitorii lui de pericolele
cărora armatele regulate ale fiecărei staţii nu le făceau faţă. Asta era tot
ce permitea Ordinul să se ştie despre sine.
Era absurd până şi gândul că bătrânul ar fi putut pătrunde în
Smolenskaia, la fel de impregnabilă ca fortăreaţa Alamut 45. Şi oricum
n-avea rost: dacă voia să-l reîntâlnească pe brigadier nu avea decât să
se întoarcă la Dobrîninskaia… şi să aştepte până ce şinele pe care
călătorea brigadierul aveau inevitabil să-l poarte şi pe el într-acolo,
spre scena viitoarelor lui crime şi totodată staţia finală a acestei istorii
stranii. Oare trebuia să-l lase să se ocupe de purtătorii molimei, să
sterilizeze Tulskaia şi apoi… Să ducă la îndeplinire cererea nerostită a
celuilalt? Bătrânul crezuse că rolul său era altul: să scrie, nu să împuşte,
să asigure nemurirea, nu să ia o viaţă. Să nu judece, să nu se amestece,
ci să le permită eroilor cărţii sale să acţioneze cum voiau. Dar când
înoţi în sânge până la genunchi, e greu să nu te murdăreşti. Slavă
Domnului că o lăsase pe fată să plece cu şarlatanul ăla. Măcar o cruţase
pe Saşa de vederea nemaipomenitei băi de sânge pe care ea oricum nu
ar fi reuşit s-o prevină.
Verifică ceasul din staţie: dacă brigadierul se ţinea de program, atunci
Homer încă mai avea puţin timp. Două ore să fie el însuşi. Să invite
Polisul să danseze un ultim tango.

— Şi cum plănuiai să-ţi câştigi dreptul de a intra? întrebă Saşa.

— Ămmm… Sigur, e o prostie… Cu flautul meu. M-am gândit că pot să
îndrept ceva. Ştii, muzica e cea mai trecătoare dintre arte. Există exact
câtă vreme instrumentul cântă, apoi, într-o clipă, a pierit fără urmă.

45
Alamut, „cuib de vultur” în persană, fortăreaţă aflată la o sută de kilometri
de actualul Teheran, reşedinţa faimosului „Bătrân din munte”, Hasan Ibn
Sabbah, fondatorul ordinului Asasinilor.

— 784 —
Dar nimic nu e mai molipsitor pentru oameni. Nimic altceva nu le mai
face răni atât de adânci, care să se vindece atât de greu. Odată ce o
melodie te-a impresionat, te va însoţi pentru totdeauna. E esenţă
distilată de frumuseţe. Am crezut că voi putea vindeca urâţenia
sufletului cu ea.
— Eşti ciudat, zise ea.
— Dar acum îmi dau seama că un lepros nu poate vindeca alţi leproşi.
Că dacă nu-ţi mărturisesc totul, uşa nu mi se va deschide niciodată.
— Chiar ai crezut c-o să te iert? Pentru minciunile şi cruzimea ta?
întrebă Saşa aruncându-i o privire tăioasă.
— Vrei să-mi mai dai o şansă? întrebă Leonid şi, pe neaşteptate, îi
zâmbi. În fond, tu singură ai zis că toţi mai merităm una.
Fata nu răspunse, temându-se să nu se pomenească atrasă din nou în
vreunul dintre jocurile lui bizare. Cu o clipă în urmă chiar crezuse în
sinceritatea căinţei muzicantului şi acum el o lua de la capăt?
— Un singur lucru e adevărat din tot ce ţi-am spus, zise el. Există un
leac pentru boală.
— Un medicament? întrebă Saşa înfiorându-se, dorindu-şi să fie din
nou înşelată.
— Nu e un medicament: nici pastile, nici vreun ser. Acum câţiva ani
boala asta a izbucnit la Preobrajenskaia.
— Şi Hunter cum de nu ştie de ea?
— N-a fost o epidemie. S-a stins de la sine. Bacteriile astea sunt foarte
sensibile la radiaţii. Când sunt iradiate li se întâmplă ceva… Cred că
încetează să se mai dividă şi asta opreşte evoluţia bolii. S-a descoperit
asta din întâmplare. Răspunsul e la suprafaţă, ca să zic aşa.
— Pe cinstite? întrebă fata şi-l prinse încântată de mână.
— Pe cinstite, zise el şi-şi puse cealaltă palmă peste a ei. Trebuie numai
să-i contactezi şi să le explici…
— Şi de ce nu mi-ai zis asta mai devreme? E atât de simplu! Toţi
oamenii care au murit între timp!
Îşi eliberă mâna dintr-a lui cu lacrimi în ochi.
— Într-o singură zi? Ei, câţi puteau să fie… Nu voiam să rămâi cu
măcelarul ăla, murmură el. Şi voiam să-ţi zic totul de la început. Numai
că voiam să-ţi dau secretul în schimbul tău.
— Şi să mă schimbi pe mine pe vieţile altora, exclamă Saşa furioasă.

— 785 —
Asta nu merită nici măcar o viaţă.
— Eu aş da-o pe-a mea, zise cântăreţul ridicând din sprâncene.
— Nu e decizia ta! Scoală-te! Trebuie să fugim înapoi! Înainte să ajungă
el la Tulskaia.
Arătă ceasul cu degetul, calculând timpul pe şoptite şi lăsând să-i scape
o exclamaţie:
— Nu ne-au mai rămas decât trei ore!
— Unde să fugim? Putem folosi comunicaţiile de aici. O să sune ei la
Hansa şi o să le explice totul. Nu trebuie să fugim nicăieri, mai ales că
s-ar putea să nu ajungem la timp.
— Nu! exclamă Saşa clătinând cu vehemenţă din cap. Nu! El n-o să
creadă. Trebuie să-i spun chiar eu asta. Să-i explic…
— Şi pe urmă ce-o să se întâmple? O să i te dăruieşti în bucuria ta?
— Ce te priveşte? se răsti ea, dar apoi, simţind instinctiv cum trebuia
să te porţi cu un bărbat îndrăgostit, adăugă pe un ton mai blând: Nu
vreau nimic de la el. Şi nu pot să mă descurc fără tine.
— Te-am învăţat să minţi, zise cântăreţul zâmbind amar. Bine, oftă el
apoi neputincios. Hai să mergem.
Le trebui o jumătate de oră să ajungă la Sportivnaia: santinelele se
schimbaseră şi Leonid trebui să le bage din nou în cap ideea că o fată
fără paşaport putea traversa graniţele Liniei Roşii. Saşa stătea cu ochii
pe ceas, încordată, şi cântăreţul stătea cu ochii pe ea. Era evident că î n
el se ducea o luptă care-l făcea să şovăie.
Pe peron, nişte recruţi slăbănogi încărcau mărfuri într-o drezină veche
şi împuţită, câţiva muncitori chercheliţi se prefăceau că astupă cu câlţi
ţevile crăpate şi copilaşi în uniformă învăţau un cântec serios, de
oameni mari. În numai cinci minute li se cerură de două ori
documentele şi următoarea verificare, când aproape pătrunseseră în
tunelul ce ducea către Frunzenskaia, se lungi insuportabil.
Timpul zbura. Şi fata nu era sigură că mai avea la dispoziţie nici măcar
acele două ore şi jumătate, căci nimeni nu-l putea opri pe Hunter.
Tinerii soldaţi terminaseră deja să încarce drezina şi aceasta înainta
către ei, gâfâind pe măsură ce prindea viteză. Şi Leonid luă o decizie.
— Nu vreau să pleci, zise el, dar nu am cum să te opresc. Mă gândeam
să fac în aşa fel încât să întârziem, ca să nu mai ai de ce s-o faci. Dar
îmi dau seama că asta tot nu te va face să fii a mea. Să fii cinstit e cea

— 786 —
mai rea metodă de a seduce o fată, dar am obosit să tot mint. Când
sunt cu tine mi-e tot timpul ruşine de mine. N-ai decât să alegi singură
cu cine vrei să fii.
Muzicantul îşi smulse paşaportul cel miraculos din mâinile soldatului
de gardă care tot tărăgăna şi-l lovi cu pumnul în falcă, trântindu-l la
pământ. Apoi o apucă strâns pe Saşa de mână şi urcară în drezină, care
tocmai ajunsese la nivelul lor. Conductorul privi năucit peste umăr şi
dădu cu ochii de ţeava unui revolver.
— Ce mândru ar fi tata dacă m-ar vedea acum! râse Leonid. De-atâtea
ori mi-a zis că-mi pierd timpul cu prostii şi că n-o să realizez nimic cu
fluiericea mea amărâtă. Şi când în cele din urmă mă comport ca un
bărbat adevărat, el nu-i de faţă. Sari! îi ordonă el conductorului care
ridicase mâinile.
Deşi prinseseră viteză, bărbatul păşi ascultător în gol, se rostogoli de
câteva ori urlând, apoi amuţi şi dispăru în întunericul ce gonea pe
urmele lor. Leonid se apucă să arunce încărcătura şi motorul pufăi tot
mai vioi cu fiecare sac ce cădea pe şine. Farul anemic din faţa drezinei
clipea slab, luminând numai la câţiva metri înaintea sa. O puzderie de
şoareci ţâşniră de sub roţi, scoţând chiţăituri ce sunau ca sticla
zgâriată, un om care umbla pe linie sări surprins în lături şi undeva
departe o sirenă începu să sune isteric. Coastele tunelului treceau pe
lângă ei tot mai iute. Muzicantul storcea de la drezină toată viteza de
care era capabilă.
Străbătură ca un fulger staţia Frunzenskaia: surprinse, santinelele se
împrăştiară ca şoarecii de mai devreme şi drezina se afla deja la sute de
metri de staţie înainte ca sirena să înceapă să urle cu furie, la unison
cu Sportivnaia.
— Acuma o să se încingă situaţia! strigă Leonid. Ce contează e să
trecem de graniţa Liniei Circulare! Acolo e un post mai mare de
frontieră. O să încerce să ne intercepteze. O să mergem de-a dreptul
pe linia laterală până în centru!
Ştia el de ce-şi făcea griji: din ramificaţia care-i adusese pe Linia Roşie
izbucni un proiector puternic, orbindu-i şi o drezină grea de marfă se
năpusti spre ei. Peste câteva zeci de metri drumurile lor aveau să se
intersecteze şi era prea târziu să oprească. Muzicantul apăsă pedala
tocită şi lucioasă până în podea şi Saşa închise ochii. Nu puteau decât

— 787 —
să spere că macazurile erau orientate cum trebuie şi nu aveau să -i
conducă spre o coliziune.
O armă automată hurui şi gloanţe le şuierară pe la urechi, în aer era un
miros acru şi încins, vuietul altui motor izbucni şi se stinse, iar
drezinele se ratară una pe alta ca prin minune: drezina de luptă
schimbă linia la numai o clipă după ce drezina Saşei trecu de macaz
îndreptându-se către Park Kulturi. Drezina de luptă mergea acum în
direcţia opusă.
Câştigaseră un mic avans care avea să le fie de folos până în următoarea
staţie, dar pe urmă? Drezina încetini, căci tunelul începea să urce.
— Park e aproape la suprafaţă, îi explică muzicantul privind peste
umăr. Frunzenskaia însă e mai jos cu cincizeci de metri. Trebuie să
trecem de urcuş şi pe urmă o să prindem viteză.
Chiar reuşiră să prindă ceva viteză înainte să ajungă la Park Kulturi. O
staţie veche şi mândră, cu bolţi înalte, pe jumătate moartă şi vag
luminată, ce se dovedi aproape nelocuită. O sirenă porni să hârâie,
dregându-şi gâtlejul răguşit. Pe deasupra fortificaţiilor de cărămidă se
iviră capete. Pistoale automate începură să latre în urma lor cu furie
neputincioasă.
— S-ar putea chiar să supravieţuim! râse muzicantul. Cu încă puţin
noroc o să…
Şi chiar în acea clipă o mică scânteie se ivi în întunericul din urma lor,
apoi crescu tot mai tare, devenind orbitoare pe măsură ce-i ajungea din
urmă. Era proiectorul drezinei de luptă! Repezindu-şi raza
incandescentă de lumină înainte ca pe o lance cu care încerca să
străpungă micul lor vehicul prăpădit, drezina de luptă înghiţea
distanţa dintre ei, reducând-o tot mai mult de la minut la minut.
Mitraliera începu din nou să clănţăne şi gloanţe şuierară prin aer.
— Încă puţin! Aproape am ajuns la Kropotkinskaia! Kropotkinskaia…
Împărţită în pătrate în care erau instalate corturi identice, neglijată şi
şleampătă. Pe ziduri se vedeau portrete rudimentare, pictate de mult,
deja neclare şi mustind de apă. Steaguri şi iar steaguri, atâtea că se
contopeau într-o singură panglică stacojie, ca un jet îngheţat ţâşnit
dintr-o venă fosilizată.
Chiar atunci lansatorul de grenade al unei arme lătră şi peste drezină
începu să plouă cu aşchii de marmură: una dintre ele îi făcu Saşei o

— 788 —
tăietură la picior, dar rana nu era adâncă. Înaintea lor soldaţi tineri
începuseră să coboare o barieră, însă drezina prinsese viteză şi o
spulberă fiind cât pe ce să zboare la rândul ei de pe şine.
Implacabilă, drezina de luptă câştiga teren. Motorul ei era mult mai
puternic şi propulsa cu uşurinţă bestia îmbrăcată în fier. Saşa şi
muzicantul fură siliţi să se culce pe jos, adăpostindu-se după cadrul
metalic al drezinei lor.
Dar în numai câteva clipe laturile drezinelor lor aveau să se atingă şi
aveau să fie abordaţi. Deodată Leonid începu să-şi lepede hainele, ca
ieşit din minţi. În faţa lor se ivi un post de frontieră: un parapet din
saci de nisip, obstacole antitanc din oţel, capătul călătoriei. Acum erau
prinşi între două focuri, între ciocan şi nicovală, într-un minut totul
avea să se termine.

— 789 —
 Capitolul 18
Salvarea

Coloana se întindea pe câteva zeci de metri. Din ea făcea parte numai

crema soldaţilor Sevastopolskaiei, aleşi personal de colonel. Lămpile
mici de pe căştile lor scânteiau în penumbra tunelului şi deodată lui
Denis Mihailovici formaţia de luptă i se păru un roi de licurici
avântându-se în noapte. Într-o noapte caldă şi înmiresmată din
Crimeea, pe deasupra chiparoşilor, către marea foşnitoare. Unde
colonelului i-ar fi plăcut să ajungă după moarte.
Alungă fiorul rece şi se dojeni cu severitate. Uite că până la urmă îl
ajungea bătrâneţea cu slăbiciunile ei. Lăsă ultimul soldat să treacă pe
lângă el, deschise o tabacheră din oţel inoxidabil, scoase din ea unica
ţigară, rulată de mână, o adulmecă şi scăpără bricheta. Era o zi bună.
Norocul îi surâdea şi totul avea să decurgă aşa cum plănuise.
Străbătuseră Nagornaia fără pierderi – până şi soldatul care dispăruse
ajunsese din urmă coloana nu după mult timp. Şi toţi erau într-o

— 790 —
dispoziţie excelentă: să înfrunte gloanţele era o perspectivă mai puţin
înfricoşătoare decât aşteptarea aceea neputincioasă, nesfârşită. Şi în
plus Denis Mihailovici îi lăsase să doarmă pe săturate înainte să
pornească în expediţie. Numai el nu închisese un ochi: colonelul
privise întotdeauna destinul ca pe o simplă succesiune de evenimente
întâmplătoare şi nu înţelesese niciodată cum putea cineva să se
încreadă în el. Nu primiseră nicio veste de la cei doi de când aceştia
porniseră prin tunelurile liniei Kahovskaia. Orice se putea întâmpla,
căci în fond Hunter nu era nemuritor. Şi ce drept avea Denis
Mihailovici să se bazeze numai pe brigadier – care putea să fi înnebunit
complet după câte bătălii văzuse – şi pe bătrânul povestitor?
Şi nici nu mai putea aştepta.
Planul era simplu: să transporte grosul armatei din Sevastopolskaia
prin Nahimovski Prospekt, Nagornaia şi Nagatinskaia până la uşa
ermetică închisă ce reprezenta intrarea sudică a Tulskaiei. Să trimită
un grup de sabotori care să pătrundă în staţia sigilată pe la suprafaţă.
Treaba lor era să coboare prin conductele de ventilaţie ca să elimine
paza, dacă mai rămăsese, şi să deschidă uşile brigăzii de asalt. Restul
era o muncă simplă, de rutină, indiferent cine ocupase staţia. Le lua se
trei zile să identifice şi să cureţe canalele de ventilaţie. Stalkerilor nu
le mai rămăsese altceva de făcut, astăzi, decât să-i conducă pe sabotori
până la ele. Şi asta urma să se întâmple în vreo două ore. În două ore
totul avea să se decidă, Denis Mihailovici avea să se poată gândi din
nou la altceva, să poată dormi şi mânca din nou.
Planul era simplu, precis, impecabil. Dar Denis Mihailovici se simţea
agitat şi tensionat şi inima îi bătea de parcă avea din nou optsprezece
ani şi se apropia de satul acela de munte, de prima bătălie din viaţa lui.
Colonelul îşi amuţi alarma interioară trăgând pentru ultima oară din
ţigară, azvârli mucul, îşi puse din nou masca şi porni să-şi ajungă
unitatea din urmă.
Brigada sosi în curând în faţa uşii ermetice. Se puteau odihni până
începea asaltul, iar el putea să recapituleze din nou cu comandanţii de
echipe etapele îndelung pregătite ale planului.
Într-o privinţă Homer avusese dreptate, îşi zise colonelul chicotind.
Era inutil să iei cu asalt o fortăreaţă dacă puteai face să fie deschisă pe
dinăuntru, cum procedaseră grecii cu Troia. Şi nu Homer fusese cel

— 791 —
care scrisese despre calul troian?
Dennis Mihailovici îşi verifică dozimetrul: nivelul radiaţiilor era
scăzut, aşa că-şi scoase masca. Comandanţii de echipe procedară la fel
şi soldaţii îi imitară. Ei bine, n-aveau decât să-şi tragă sufletul niţel.

În Polis găseai întotdeauna suficienţi oameni care, după ce se

străduiseră să ajungă aici din staţii periferice sărace şi întunecoase, se
învârteau de colo colo sau străbăteau galeriile cu ochii holbaţi şi cu
gurile căscate de admiraţie. Iar Homer, făcând ocolul Boroviţkaiei,
mângâind cu tandreţe coloanele elegante ale lui Aleksandrovski Sad,
examinând cu încântare şi drag candelabrele frivole, ca nişte cercei ai
Arbatskaiei, nu bătea la ochi printre ei.
Avea un presentiment sâcâitor: că asta era ultima oară când vedea
Polisul. Ceea ce urma să se petreacă în Tulskaia peste câteva ore avea
să-i anuleze întreaga viaţă şi poate chiar să-i pună capăt. Bătrânul
decisese că va face ceea ce trebuia. Îl va lăsa pe Hunter să omoare pe
toată lumea şi să treacă staţia prin foc şi apoi va încerca să-l ucidă. Dar
dacă brigadierul bănuia trădarea, avea să-i frângă gâtul cât ai clipi. Şi
poate că bătrânul avea să fie ucis în asaltul asupra Tulskaiei. În acest
caz, urma să moară în curând. Dar dacă totul avea să meargă bine,
Homer avea să devină un pustnic, pentru a putea umple toate paginile
albe dintre cele deja scrise la începutul cărţii şi finalul unde avea să se
insereze pe sine împuşcându-l pe Hunter în ceafă.
Va fi oare în stare? Va îndrăzni? Numai gândul era suficient ca să-i facă
mâinile bătrâne să tremure. Dar nu conta, cumva lucrurile aveau să se
rezolve. Nu trebuia să se gândească la asta acum, din prea multe
gânduri răsărea îndoiala.
Şi slavă Domnului că o trimisese pe fată de-acolo! Homer înţelegea
acum de ce o amestecase în această aventură nebunească, de ce o
lăsase să intre în cuşca leului. Se lăsase furat de joaca de-a scriitorul şi
uitase că ea nu era produsul imaginaţiei lui.
Romanul lui avea să fie altfel decât crezuse şi despre cu totul altceva.
Dar încă de la început Homer îşi asumase o povară prea mare. Cum ar
fi putut să vâre toată omenirea într-o singură carte? Până şi mulţimea
prin care umbla el acum s-ar fi simţit înghesuită în paginile unei cărţi.

— 792 —
Homer nu voia să-şi transforme cartea într-un mormânt comun cu
coloane ameţitoare de nume şi cu litere de bronz dincolo de care era
imposibil să întrevezi feţele şi firile celor căzuţi.
Nu, nu mergea aşa. Până şi memoria sa, atât de erodată de trecerea
timpului, încât de mult începuse să aibă scurgeri, nu putea lua la bord
toţi aceşti oameni. Faţa ciupită de vărsat a unui vânzător de dulciuri şi
chipul palid, cu nasul ascuţit, al fetiţei care-i întindea un glonţ. Şi
zâmbetul mamei ei, la fel de radios ca al Fecioarei, şi zâmbetul
libidinos al unui soldat în trecere. Şi ridurile asprite ale cerşetorilor
bătrâni care cereau pomană şi ridurile de râs ce încadrau ochii unei
femei de treizeci de ani.
Care dintre ei era violator sau avar, care era hoţ sau trădător, desfrânat,
profet sau virtuos şi câţi încă nu se găsiseră pe sine, asta Homer nu ştia.
Nu i se revelase ce gândea vânzătorul de dulciuri uitându-se la copilă,
ce anume însemna zâmbetul mamei – zâmbetul soţiei altcuiva, stârnit
de privirea scânteietoare a unui soldat – sau din ce obişnuia să trăiască
cerşetorul înainte ca picioarele să-l trădeze. Aşa că nu era dreptul lui
să decidă cine merita glorie eternă şi cine nu.
Şase miliarde de oameni pieriseră pur şi simplu; şase miliarde! Era
vorba numai de noroc dacă doar câteva zeci de mii reuşiseră să scape?
Mecanicul Serov, al cărui loc ar fi trebuit să-l ia Nikolai la o săptămână
după Apocalipsă, era un împătimit al sportului şi privea întreaga viaţă
ca pe un meci de fotbal. „Întreaga rasă umană a pierdut, dar eu şi cu
tine încă mai alergăm pe teren. Nu te întrebi de ce?” îi spunea el lui
Nikolai. „E pentru că vieţile noastre nu au ajuns la scorul final şi
arbitrul ne-a oferit prelungiri. Şi în acest timp trebuie să ne dăm seama
de ce suntem aici şi să împlinim totul, să îndreptăm totul, apoi să
primim o pasă şi să zburăm cu mingea către poarta cea strălucitoare…”
Era un mistic. Homer nu-l întrebase niciodată dacă reuşise să bage
golul ăla, dar părerile lui Serov îl convinseseră că el unul încă mai avea
de lucrat la golaverajul personal. Şi de la Serov căpătase Homer
credinţa că niciunul dintre locuitorii metroului nu ajunsese aici din
întâmplare.
Dar era imposibil să scrie despre toţi!
Merita oare să mai încerce?
Şi atunci, printre miile de chipuri nefamiliare, bătrânul văzu ceea ce se

— 793 —
aştepta cel mai puţin.

Leonid îşi scoase jacheta şi apoi puloverul, urmat de un tricou aproape

alb, pe care îl ridică deasupra capului şi începu să-l fluture ca pe un
steag, ignorând roiul dens de gloanţe ce şuierau în jurul lui. Şi se
petrecu ceva straniu: drezina de luptă începu să încetinească, iar
dinspre postul de frontieră dinaintea lor nimeni nu deschise focul.
— Şi pentru asta dragul de tata m-ar ucide! îi zise cântăreţul Saşei după
ce frânară cu un scrâşnet infernal, oprindu-se brusc chiar în faţa
dispozitivelor antitanc.
— Ce faci? Ce facem?
Saşa simţea că se sufocă şi nu înţelegea cum de supravieţuiseră
urmăririi.
— Ne predăm! râse el. Asta e intrarea în staţia Biblioteka Imeni Lenina,
punctul de frontieră al Polisului. Iar eu şi tu suntem transfugi.
Grănicerii se apropiară în fugă şi îi coborâră din drezină. Când se uitară
pe paşaportul lui Leonid schimbară priviri între ei, renunţară la
cătuşele pe care le pregătiseră şi îi escortară pe muzicant şi pe fată în
staţie. Îi duseră în biroul pazei şi ieşiră, şuşotind respectuos între ei, ca
să-l aducă pe comandant.
Leonid, care se tolănise arogant într-un fotoliu ros, sări imediat în
picioare, scoase capul pe uşă şi-i făcu semn Saşei.
— Ăştia-s mai neglijenţi decât cei de pe linia noastră, pufni el. N-au
pus paznici.
Se furişară afară din încăpere şi înaintară, mai întâi fără grabă, apoi din
ce în ce mai repede de-a lungul pasajului, iar în cele din urmă o luară
la fugă ţinându-se de mâini ca să nu fie despărţiţi de mulţime. În
curând începură să audă în urma lor fluierele miliţiei şi simţiră
mâncărimi în spate, dar nimic nu era mai uşor decât să te pierzi în
această staţie imensă. Erau de zece ori mai mulţi oameni ca la
Paveleţkaia. Chiar şi când Saşa îşi imaginase viaţa de dinainte de
război, în timpul plimbării ei de la suprafaţă, nu-şi putuse închipui o
asemenea aglomeraţie. Şi era aproape la fel de multă lumină ca acolo,
sus. Saşa îşi acoperi faţa cu o mână, privind lumea prin vizorul îngust
format de degetele ei. Ochii i se agăţau de lucruri, chipuri, coloane,

— 794 —
una mai fascinantă decât alta şi, dacă nu ar fi fost Leonid care -şi
împletise degetele cu ale ei, s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut, năucită.
Trebuia neapărat să revină aici într-o bună zi, îşi promise Saşa. Într-o
zi când o să aibă mai mult timp.
— Saşa?!
Fata privi în urmă şi ochii ei îi întâlniră pe ai lui Homer: acesta părea
speriat, mânios şi surprins. Saşa îi zâmbi: se părea că simţise lipsa
bătrânului.
— Ce cauţi aici?
Nici că le-ar fi putut pune o întrebare mai stupidă unor tineri care
încercau să evadeze cât mai iute.
— Mergem la Dobrîninskaia, răspunse ea trăgându-şi răsuflarea şi
încetinind puţin pentru ca bătrânul să-i poată ajunge.
— Nu vorbi prostii! Nu trebuie… Îţi interzic!
Dar interdicţiile lui pronunţate printre gâfâituri şi pufăituri nu o
impresionară.
Ajunseră la punctul de acces către Boroviţkaia înainte ca grănicerii să
fi fost avertizaţi de evadarea lor.
— Am un mandat de la Miller. Dă-ne drumul, şi repede! îi zise calm
Homer ofiţerului aflat la post.
Soldatul deschise gura, apoi, fără să stea să-şi adune gândurile, îl salută
pe bătrân şi se trase la o parte.
— Cumva tocmai aţi spus o minciună? se interesă politicos cântăreţul
când punctul de acces se pierdu în beznă în urma lor.
— Ce contează? mârâi furios bătrânul.
— Important e să minţi cu încredere, zise admirativ Leonid. În felul
ăsta numai profesioniştii îşi vor da seama.
— Mai du-te dracului cu lecţiile tale, exclamă Homer încruntându-se
şi făcându-şi de lucru cu butonul lanternei ale cărei baterii erau pe
terminate. Mergem până la Serpuhovskaia, dar mai departe nu vă las!
— Asta fiindcă nu ştiţi! zise Saşa. S-a găsit un leac pentru boală.
— Cum adică s-a găsit? întrebă bătrânul rămânând în urmă şi începând
să tuşească. Îi aruncă Saşei o căutătură speriată.
— Da, da! E vorba de radiaţii!
— Radiaţiile fac bacteriile inofensive, îi explică cântăreţul venind în
ajutorul fetei.

— 795 —
— Dar microbii şi viruşii sunt de sute de mii de ori mai rezistenţi la
radiaţii decât fiinţele umane! Şi radiaţiile blochează răspunsul
imunitar al organismului! strigă bătrânul pierzându-şi calmul. Ce
prostii i-ai tot povestit? De ce o târăşti într-acolo? Ai idee ce o să se
petreacă? Nimeni nu-l mai poate opri! Du-o de-aici şi ascunde-o
undeva! Şi tu, se răsuci Homer către Saşa, cum poţi să crezi un…
profesionist? zise el scuipând dispreţuitor ultimul cuvânt.
— Nu vă temeţi pentru mine, zise fata încet. Ştiu că Hunter poate fi
oprit. Are două jumătăţi… le-am văzut pe amândouă. Una vrea sânge,
dar cealaltă încearcă să salveze oamenii.
— Ce tot spui acolo? exclamă Homer ridicându-şi exasperat braţele.
Nu mai sunt două părţi, e un singur întreg. Un monstru închis într-un
trup uman. Acum un an…
Dar relatarea conversaţiei dintre bărbatul ras în cap şi Miller nu o
convinse pe Saşa. Cu cât îl asculta mai mult pe Homer, cu atât devenea
mai convinsă că avea dreptate.
— Da, dar unul dintre ei, cel care ucide, îl păcăleşte pe celălalt, zise ea
străduindu-se să găsească cuvintele cu care să-l facă pe bătrân să
înţeleagă. Îi spune că nu are de ales. Unul e mânat de foame, celălalt
de grijă. De aia e atât de nerăbdător Hunter să ajungă la Tulskaia:
ambele jumătăţi îl târăsc într-acolo! Trebuie să fie despărţite! Dacă i se
oferă o alegere, şansa de a salva fără a ucide…
— Of, Doamne! Nici măcar n-o să te asculte! Ce te trage într-acolo?
— Cartea dumneavoastră, zise Saşa cu un zâmbet blând. Ştiu că tot ce -
i în ea mai poate fi schimbat. Sfârşitul n-a fost încă scris.
— Prostii! Aiureli! bâigui disperat Homer. De ce ţi-am povestit despre
asta? Tinere, măcar tu, zise el apucându-l de braţ pe Leonid. Te rog,
cred că nu eşti un om rău şi că n-ai minţit numai de ciudă. Ia-o! Asta
ai vrut, nu? Sunteţi amândoi aşa de tineri şi aşa de frumoşi… Aveţi toată
viaţa înainte. Ea nu trebuie să meargă acolo, pricepi? Şi nici tu nu
trebuie să mergi acolo. N-o să împiedici nimic cu minciunica ta…
— Nu e o minciună, spuse politicos cântăreţul. Vreţi să jur?
— Bine, bine, zise bătrânul ignorându-i protestele. Sunt dispus să te
cred. Dar Hunter… n-ai apucat să-l vezi decât o dată, nu?
— Dar am auzit destule despre el, zise Leonid cu un chicotit amar.
— El e… Cum o să-l opreşti tu? Cu flautul ăla al tău? Sau crezi c-o să

— 796 —
asculte de fata asta? Chestia aia din el… Nici nu mai poate auzi…
— Ca să fiu cinstit, zise cântăreţul aplecându-se către bătrân, în sinea
mea sunt de acord cu dumneavoastră. Dar domniţa ne-o cere. Şi la
urma urmei, sunt un gentleman.
Şi-i făcu cu ochiul Saşei.
— De ce nu pricepeţi… ăsta nu-i un joc! izbucni Homer privind rugător
de la Saşa la Leonid.
— Înţeleg asta, zise Saşa cu fermitate.
— Totul e un joc, zise calm muzicantul.

Dacă muzicantul chiar era fiul lui Moskvin, atunci putea şti despre
epidemie ceva ce nici Hunter nu auzise. Nu auzise sau nu vrusese să
spună? Homer bănuia că Leonid era un şarlatan, dar dacă radiaţiile
chiar puteau învinge febra? Fără să vrea şi în ciuda bunului -simţ
bătrânul începu să adune dovezi că aşa era. Nu pentru asta se rugase
în ultimele zile? Şi pe urmă tusea, sângerările gurii, greaţa… erau ele
oare simptome ale iradierii? Doza de radiaţii pe care o încasase pe linia
Kahovskaia anihilase probabil infecţia.
Diavolul ştia cum să-l ispitească! Dar presupunând că era adevărat, ce
era de făcut cu Tulskaia şi ce era de făcut cu Hunter? Saşa spera că-l va
determina să se răzgândească. Şi chiar părea să aibă putere asupra
brigadierului. Însă dacă unul dintre cei doi inşi care se războiau
înăuntrul lui avea să găsească frâul fetei moale ca mătasea, pe celălalt
avea să-l ardă ca fierul înroşit. Care dintre ei se va afla la suprafaţă în
clipa decisivă?
De data asta Polianka nu-i oferi niciun spectacol nici lui, nici Saşei sau
lui Leonid. Li se înfăţişă sumbră şi pustie ca şi cum murise de mult. Era
un semn bun sau unul rău? se întrebă Homer. Nu ştia. Poate curentul
care se stârnise prin tuneluri, un ecou al vânturilor ce colindau la
suprafaţă, alungase toţi vaporii halucinogeni. Sau poate că bătrânul
făcuse o greşeală şi nu mai avea un viitor despre care Polianka să -i
poată povesti?
— Ce e aia smarald? întrebă din senin Saşa.
— Smaraldul e o piatră verde, transparentă, îi explică Homer absent.
Când spui despre ceva că e de smarald, înseamnă practic că e verde.

— 797 —
— Nostim, zise fata îngândurată. Deci chiar există…
— Ce vrei să zici? întrebă muzicantul tresărind.
— Nu, nimic, zise ea. Ştii, continuă ea privindu-l pe Leonid, o să caut
şi eu oraşul ăla al tău. Şi-ntr-o zi chiar o să-l găsesc.
Homer se mulţumi să clatine din cap. Tot nu era convins că muzicantul
se căia sincer după ce umpluse capul Saşei cu prostii, atrăgând-o
degeaba până la Sportivnaia.
Dar fata era în continuare absorbită de propriile gânduri. Şopti ceva şi
de vreo două ori oftă. Apoi îl privi enigmatic pe bătrân.
— Aţi scris tot ce mi s-a întâmplat?
— La asta lucrez acum.
— Bine, zise ea.
În Serpuhovskaia situaţia era gravă. Gărzile Hansei, aflate la intrare,
fuseseră dublate şi soldaţii posomorâţi şi taciturni refuzară să -i lase să
treacă. Nu-i impresionară câtuşi de puţin nici cartuşele pe care
muzicantul le zăngăni pe sub nasul lor, nici paşaportul lui. Situaţia fu
salvată de bătrân, care ceru să i se facă legătura cu Andrei Andreevici.
După o jumătate de oră foarte lungă un ofiţer de comunicaţii sosi
derulând un cablu gros şi Homer anunţă în receptor, pe un ton
ameninţător, că ei trei erau avangarda unei cohorte a Ordinului.
Această jumătate de adevăr fu suficientă ca să fie escortaţi prin staţie –
unde domnea o atmosferă sufocantă, de parcă aerul fusese evacuat, şi
unde nimeni nu dormea deşi era miezul nopţii – până în oficiul biroul
comandantului Dobrîninskaiei.
Acesta îi întâmpină personal la uşă, ciufulit şi leoarcă de sudoare, cu
ochii duşi în fundul capului şi respiraţia mirosind a alcool. Ordonanţa
nu era în încăpere. Andrei Andreevici privi nervos în jur şi nevăzându-
l pe Hunter pufni iritat.
— O să ajungă în curând?
— Da, în curând, răspunse încrezător Homer.
— În Serpuhovskaia poate izbucni o revoltă în orice clipă, zise
comandantul ştergându-şi faţa şi ocolind recepţia. Cineva a scăpat
vestea despre epidemie. Nimeni nu ştie de ce să se teamă, lumea minte,
zice că măştile de gaz nu ajută.
— Nu-i o minciună, interveni Leonid.
— Postul de gardă dintr-unul dintre tunelurile către Tulskaia s-a

— 798 —
revoltat în bloc. Laşi râioşi… În celălalt tunel, unde sunt sectanţii, încă
se mai menţin pe poziţii… Fanaticii ăia i-au asediat urlând despre Ziua
Judecăţii de Apoi… Până şi în staţia mea sunt tulburări! Şi salvatorii
noştri unde-s?
Pe peron izbucni gălăgia: înjurături, oameni ţipând şi gărzi
blestemând. Fără să aştepte răspuns la întrebările sale, Andrei
Andreevici se înghesui înapoi în vizuina sa şi dinăuntru răsună
clinchetul unei sticle în contact cu paharul. Pe biroul ordonanţei sale
luminiţa roşie a unuia dintre telefoane se aprinse ca şi cum îl aştepta
pe comandant să părăsească încăperea. Era telefonul cu bucata de
leucoplast pe care scria Tulskaia.
Homer şovăi o clipă apoi se apropie de birou, îşi umezi buzele uscate
şi trase aer adânc în piept:
— Aici staţia Dobrîninskaia!

— Ce să le spun? întrebă prosteşte Artiom întorcându-se spre

comandant.
Comandantul era încă inconştient. Ochii lui înceţoşaţi păreau
acoperiţi de un văl şi se mişcau neliniştiţi de colo colo. Din când în
când o tuse rău prevestitoare îi zguduia trupul. „Are plămânul
perforat”, îşi zise Artiom.
— Sunteţi în viaţă? strigă el în receptor. Infectaţii au rupt cordonul!
Apoi îşi aminti că dincolo nu se ştia ce se petrecuse în Tulskaia. Trebuia
să le spună, să le explice totul. Pe peron o femeie ţipă şi o mitralieră
hurui. Sunetele se furişau înăuntru pe sub uşă şi nu avea unde să se
ascundă de ele. Persoana de la celălalt capăt îi răspundea şi punea
întrebări, dar el nu reuşea să le desluşească.
— Trebuie să le blocaţi ieşirea! repetă Artiom. Trageţi în plin. Nu-i
lăsaţi să se apropie de voi!
Îşi dădu seama că ei nu ştiau cum arătau cei infectaţi. Cum să-i descrie?
Umflaţi, cu pielea crăpată, puţind? Dar cei care abia se infectaseră
arătau ca toţi oamenii.
— Împuşcaţi tot ce vedeţi, zise el cu glas stins.
Dar asta însemna că dacă încerca să părăsească staţia aveau să -l
împuşte şi pe el? Se condamnase singur la moarte? Nu, nu avea să

— 799 —
plece. În toată staţia nimeni nu mai era sănătos. Deodată Artiom se
simţi dureros de singur. Şi se temu că omul care-l asculta de acolo, din
Dobrîninskaia, nu avea timp să stea de vorbă cu el.
— Vă rog, nu închideţi! zise el.
Artiom nu ştia ce să-i spună acestui străin şi începu să-i povestească
cât se chinuiseră să-i găsească la telefon şi cum se temuseră că în tot
metroul nu mai era niciun suflet viu. De parcă ar fi dat telefon în viitor,
când nimeni nu supravieţuise, gândi el şi o zise şi pe-asta cu voce tare.
Nu trebuia să se mai teamă de nimic acum, câtă vreme avea pe cineva
cu care să vorbească.
— Popov! gâfâi în spatele lui comandantul. Ai luat legătura cu postul
de pază de la nord? Uşa ermetică… e închisă?
Artiom se răsuci către el şi clătină din cap.
— Dobitocule, se răsti comandantul scuipând sânge. Cretin bun de
nimic… Ascultă la mine. Staţia e minată. Am găsit ţevile astea…
Deasupra… Un canal de scurgere pentru apa subterană. Am pus
dinamită… o s-o detonăm şi toată staţia va fi inundată. Contactele sunt
aici, la postul radio. Trebuie să închidem uşa dinspre nord… Şi să
verificăm dacă… Să verificăm dacă cea spre sud rezistă. Să sigilăm
staţia. Ca să nu se ducă apa mai departe. S-o închidem, ai priceput?
Când e totul gata anunţă-mă… Legătura cu postul de pază
funcţionează?
— Da, să trăiţi, răspunse Artiom.
— Numai să nu uiţi să rămâi de partea asta a uşii, zise comandantul
oferindu-i un zâmbet chinuit, retezat de o tuse furioasă. N-ar fi frumos.
— Dar dumneavoastră? Rămâneţi aici?
— Nu te căca pe tine, Popov, zise comandantul mijind ochii. Fiecare
dintre noi s-a născut pentru ceva. Eu m-am născut ca să-i înec pe
ticăloşii ăştia. Tu te-ai născut ca să te baricadezi în fort şi să mori ca un
om cinstit. Ai priceput?
— Da, să trăiţi, repetă Artiom.
— Atunci dă-i bătaie!

Telefonul amuţi.
Printr-un capriciu al zeilor telefoniei, Homer auzise clar aproape tot

— 800 —
ce-i spusese ofiţerul din Tulskaia. Nu reuşise însă să desluşească
ultimele câteva fraze şi apoi legătura se pierduse de tot.
Bătrânul îşi ridică privirea. Silueta mătăhăloasă a lui Andrei Andreevici
se apleca ameninţător deasupra lui. Tunica sa albastră avea pete
întunecate la subţiori şi mâinile lui grase tremurau.
— Ce se petrece acolo? întrebă el cu o voce slabă şi răguşită.
— Totul a scăpat de sub control, zise Homer respirând cu greutate.
Trimiteţi toate trupele disponibile la Serpuhovskaia.
— Nu se poate, zise Andrei Andreevici scoţându-şi pistolul Makarov
din buzunarul pantalonilor. În staţie e panică. Mi-am amplasat toţi
oamenii loiali la intrările tunelurilor ce duc către Linia Circulară ca să
mă asigur măcar că nimeni nu pleacă de aici.
— Puteţi să-i liniştiţi, zise Homer şovăitor. Am aflat… Febra poate fi
vindecată. De radiaţii. Spuneţi-le.
— Radiaţii?! zise comandantul făcând o faţă acră. Chiar crezi una ca
asta? Atunci dă-i înainte cu binecuvântarea mea.
Îl salută în batjocură pe bătrân, trânti uşa după el şi se încuie în birou.
Ce puteau face acum Homer şi tovarăşii lui? Nici măcar nu puteau fugi.
Dar unde erau ceilalţi doi? Apăsându-şi mâna pe inima lui înnebunită,
bătrânul ieşi pe coridor. Alergă spre staţie, strigând numele fetei. Nu-i
zări nicăieri. În Dobrîninskaia domnea haosul. Femei, copii şi bărbaţi
cu boccele asediaseră cordoanele care abia rezistau. Jefuitorii dădeau
buzna în corturile răsturnate, dar nimeni nu le acorda atenţie. Homer
mai văzuse asta întâmplându-se. În clipele următoare mulţimea avea
să-i calce în picioare pe cei căzuţi şi să-i împuşte pe cei neînarmaţi.
Şi în acea clipă din tunel răsună un muget.
Larma şi ţipetele se potoliră, înlocuite de o exclamaţie colectivă de
surpriză. Zgomotul acela puternic se repetă. Parcă erau trompetele de
luptă ale unei legiuni romane care se rătăcise printre milenii şi acum
înainta asupra Dobrîninskaiei.
Soldaţii începură să se agite înlăturând barierele şi din gura tunelului
ieşi ceva imens… Un adevărat tren blindat! Capul masiv al locomotivei
era presărat cu nituri, prin două deschizături se iţeau ţevile
mitralierelor, apoi urma trupul lung şi suplu şi un al doilea cap
încornorat, privind în direcţia opusă. Nici măcar Homer nu mai văzuse
un asemenea monstru.

— 801 —
Era plin de statui fără chip, în armuri negre ca pana corbului.
Costumele protectoare îi făceau imposibil de deosebit unii de alţii. În
veste de kevlar şi cu măşti de gaze fantastice, cu rucsaci pe umeri, nu
păreau să aparţină acestor vremuri sau acestei lumi.
Trenul opri. Extratereştrii în armuri nu le dădură nicio atenţie
curioşilor care năvăleau spre ei. Coborâră pe peron şi se aliniară pe trei
rânduri. Întorcându-se toţi ca unul, cu o sincronizare perfectă, porniră
către pasajul ce ducea spre Serpuhovskaia şi tropăitul lor acoperi
şoaptele pline de veneraţie şi plânsetele copiilor. Bătrânul se zori să -i
ajungă, încercând să-l zărească pe Hunter printre zecile de războinici.
Aveau toţi aceeaşi înălţime, costumele anonime antiglonţ li se
potriveau turnate, întinse la limită pe umerii lor masivi, şi erau
înarmaţi identic: aruncătoare de flăcări portabile şi puşti de 9 mm cu
amortizoare. Nu tu insigne, nu tu blazoane, nu tu însemne ale
gradului. Probabil că Hunter era unul dintre cei trei care mărşăluiau în
primul rând?
Bătrânul alergă de-a lungul coloanei făcând cu mâna, privind prin
fantele măştilor de gaze şi întâlnind de fiecare dată aceeaşi privire
impasibilă, impenetrabilă. Niciunul dintre extratereştri nu dădu semn
că l-ar fi recunoscut pe Homer. Oare Hunter nu era cu ei? Trebuia să
apară, nu se putea altfel!
Pe drumul către pasaj, bătrânul nu-i zări nici pe Saşa şi Leonid. Era
posibil ca bunul-simţ să fi avut câştig de cauză şi cântăreţul s-o fi
ascuns pe fată undeva în siguranţă? Dacă ar fi aşteptat ascunşi până s-
ar fi terminat baia de sânge, după aceea Homer putea să facă nişte
aranjamente cu Andrei Andreevici, cu condiţia ca acesta să nu-şi fi
zburat deja creierii.
Pătrunzând în tunel, cei trei din fruntea şirului îşi aprinseră lanternele
puternice, alungând întunericul dinaintea lor. Niciunul nu vorbea şi
tăcerea era apăsătoare şi nefirească. Aşa fuseseră antrenaţi, de sigur,
dar bătrânul nu putea să nu-şi spună că, perfecţionându-şi abilităţile
trupului, aceşti bărbaţi le anulaseră pe cele ale sufletului. Şi acum avea
dinaintea ochilor maşina perfectă de ucis, în care niciuna dintre
componente nu avea voinţă proprie şi numai una, imposibil de
deosebit de celelalte, deţinea programul care o făcea să acţioneze.
Când aceasta avea să ordone „Foc!” ceilalţi aveau să scalde Tulskaia în

— 802 —
flăcări şi la fel şi alte staţii, cu tot cu cei încă vii.
Slavă Domnului că nu porniseră pe linia unde se afla trenul sectanţilor!
Nefericiţii aveau parte de un scurt răgaz înainte să vină Judecata lor
cea de Apoi. Războinicii urmau să anihileze mai întâi Tulskaia şi abia
pe urmă să se întoarcă asupra lor. Supunându-se unui semnal pe care
Homer nu-l văzu, coloana încetini brusc. O clipă mai târziu înţelese de
ce: erau deja foarte aproape de staţie. Tăcerea era transparentă ca sticla
şi urletele cuiva scrâşneau pe ea ca o unghie.
Şi-apoi răsună un alt sunet, complet neaşteptat şi abia audibil.
Susurând notă cu notă, făcându-l pe bătrân să se îndoiască de
sănătatea lui mentală, o muzică miraculoasă îi întâmpină pe vizitatorii
extratereştri.

Bătrânul era complet absorbit de telefon şi Saşa decise că nu exista

moment mai bun să o şteargă. Se furişă afară din recepţie, îl aşteptă pe
Leonid şi apoi îl conduse mai întâi către pasajul spre Serpuhovskaia şi
pe urmă în tunelul ce ducea către oamenii care aveau nevoie de ei.
Oamenii ale căror vieţi le putea salva.
Tunelul care avea s-o readucă lângă Hunter.
— Nu ţi-e frică? îl întrebă ea pe cântăreţ.
— Ba da, zise el zâmbind, dar cred că în sfârşit fac şi eu ceva ce merită.
— Nu trebuie să mergi cu mine, să ştii. Dacă murim? Ai putea să rămâi
în staţie.
— Nimeni nu-şi cunoaşte viitorul, zise Leonid ridicând un deget cu un
aer profesoral şi umflându-şi obrajii.
— Ţi-l decizi tu singur, îl mustră Saşa.
— Ei, haide, râse muzicantul. Suntem nişte bieţi şoareci care aleargă
printr-un labirint cu uşi glisante. Cel care ne studiază uneori le ridică
şi uneori le coboară. Şi dacă acum uşa din Sportivnaia e coborâtă, nu
ai cum să treci acolo, oricât de mult ai râcâi la ea. Şi dacă după
următoarea uşiţă e o cursă, ai cădea în ea chiar dacă ai simţi că e ceva
în neregulă, fiindcă nu ai încotro s-o apuci. Alegerea se reduce la a
continua să alergi sau a muri în semn de protest.
— Nu urăşti felul ăsta de viaţă? întrebă Saşa încruntându-se.
— Urăsc faptul că spinarea mi-e construită în aşa fel încât nu-mi

— 803 —
permite să ridic capul şi să văd cine conduce experimentul, răspunse
cântăreţul.
— Nu există niciun labirint, zise Saşa muşcându-şi buzele. Şi şoarecii
pot roade până şi cimentul.
— Eşti o rebelă, zise Leonid. Eu sunt conformistul.
— Nu-i adevărat, protestă ea clătinând din cap. Tu crezi că oamenii
pot să se schimbe.
— Mi-ar plăcea să cred, obiectă muzicantul.
Trecură pe lângă un post de pază abandonat în grabă. Tăciunii încă
mai străluceau în focul stins, alături de care zăcea o revistă unsuroasă
şi mototolită plină de imagini cu oameni goi, iar pe perete atârna
părăsit un steag al Hansei, pe jumătate smuls.
Zece minute mai târziu dădură peste primul cadavru. Cu greu putea fi
luat drept om. Zăcea cu braţele şi picioarele azvârlite în lături de parcă
era foarte obosit, iar membrele îi erau atât de umflate, încât hainele
plesniseră. Faţa era mai teribilă decât a oricărui monstru văzut de Saşa
în scurta ei viaţă.
— Ai grijă! zise Leonid prinzând-o de mână şi împiedicând-o să se
apropie de cadavru. E contagios!
— Şi ce? întrebă Saşa. Există un leac, nu? Acolo unde mergem noi toţi
sunt contagioşi.
Departe înaintea lor se auzi huruitul unor împuşcături urmat de ţipete.
— Am ajuns taman la timp, remarcă muzicantul. Se pare că nici ei nu
l-au aşteptat pe prietenul tău…
Saşa îl privi speriată, apoi răspunse cu înflăcărare:
— E în regulă, nu trebuie decât să le spunem! Ei se cred condamnaţi
cu toţii… Nu trebuie decât să le dăm o speranţă!
Chiar lângă uşă zăcea alt cadavru, cu ochii în pământ. Acesta era uman.
Lângă el cutia metalică a unui dispozitiv mobil de transmisiuni pârâia
cu disperare. Cineva încercase să anunţe paza.
La gura tunelului câţiva bărbaţi zăceau ascunşi în dosul unor saci de
nisip răzleţi. Se părea că erau un mitralior şi doi inşi cu pistoale
automate şi că la ei se reducea toată blocada. Ceva mai înainte, unde
tunelul îngust se lăţea şi începea peronul Tulskaiei, o mulţime
cumplită tălăzuia şi clocotea ameninţându-i pe bărbaţii asediaţi. Era
un amestec de bolnavi şi oameni ce păreau sănătoşi, de oameni

— 804 —
normali şi de monştri desfiguraţi de boală. Unii aveau lanterne, altora
nu le mai trebuia lumină.
Oamenii întinşi la pământ păzeau tunelul. Dar cartuşele le erau pe
terminate, împuşcăturile deveneau tot mai rare şi mulţimea, căpătând
curaj, înainta încet.
— Întăriri? o întrebă unul dintre cei asediaţi pe Saşa. Băieţi, au
comunicat cu Dobrîninskaia. Întăriri!
Monstrul cu multe capete deveni mai agitat şi începu să înainteze.
— Oameni buni! strigă Saşa. Există un leac. N-o să muriţi! Vă rog, aveţi
puţină răbdare!
Mulţimea îi înghiţi cuvintele, râgâi iritată şi începu să înaintez e din
nou către bărbaţii care încercau s-o ţină locului. Mitraliorul trase o
rafală şi câţiva inşi se aşezară pe jos gemând. Automatele celorlalţi
soldaţi lătrară scurt. Masa de trupuri se agită, înaintând implacabil,
gata să-i calce în picioare pe bărbaţii asediaţi, pe Saşa şi pe Leonid, gata
să-i sfâşie.
Apoi se întâmplă ceva.
Flautul porni să cânte, mai întâi încet, după aceea mai tare şi cu tot
mai multă încredere. Nimic nu putea fi mai prostesc şi mai puţin
potrivit în această situaţie. Soldaţii ce apărau tunelul îl priviră
stupefiaţi pe muzicant, mulţimea mugi, râse şi începu din nou să
înainteze. Leonid nu o luă în seamă. Probabil nu cânta pentru ei, ci
pentru sine, acea melodie minunată care o fermecase pe Saşa, cea care
captiva de fiecare dată zeci de ascultători, atrăgându-i către el.
Poate pentru că nu exista metodă mai jalnică de a controla răsculaţii şi
de a linişti bolnavii, poate din cauza idioţeniei înduioşătoare a unei
asemenea idei, şi nu din pricina magiei flautului, dar cert e că
presiunea mulţimii mai scăzu. Sau poate că muzicantul chiar reuşea să
le reamintească acestor oameni gata să-l calce în picioare… poate că le
reamintea de ceva…
Împuşcăturile încetară şi Leonid înaintă cu flautul în mâini. Ca şi cum
avea dinaintea lui un public normal, gata să izbucnească în aplauze şi
să-l scalde în gloanţe dintr-o clipă în alta.
Pentru o secundă fetei i se păru că-l vede pe tatăl ei printre ascultători,
zâmbind împăcat. Deci aici o aşteptase… Saşa şi-l reaminti pe Leonid
spunându-i că melodia asta îţi lua durerea cu mâna.

— 805 —
Deodată din măruntaiele uşii ermetice se ridică un huruit prematur.
Oare avangarda o luase înaintea orei stabilite? Atunci situaţia din
Tulskaia nu putea fi chiar atât de rea! Poate că intruşii părăsiseră staţia
de mult, lăsând uşa încuiată?
Grupul se împrăştie şi soldaţii se adăpostiră în spatele flanşelor
tunelului. Numai patru rămaseră lângă Denis Mihailovici, chiar în faţa
uşii, cu armele pregătite.
Asta era! Acum uşa masivă avea să se dea lent în lături şi peste numai
două minute patruzeci de soldaţi din infanteria grea a trupelor de asalt
din Sevastopolskaia urmau să năvălească în Tulskaia. Rezistenţa avea
să fie zdrobită şi staţia ocupată imediat. Se dovedise mai simplu decât
se aşteptase colonelul.
Denis Mihailovici nici nu avu timp să le ordone soldaţilor să-şi pună
măştile de gaze.

Coloana refăcu rândurile lăţindu-se: acum erau şase bărbaţi umăr la

umăr, ocupând toată lăţimea tunelului. Cel dintâi rând era ţepos din
pricina ţevilor aruncătoarelor de flăcări, iar cel de-al doilea ţinea
pregătite puştile. Înaintau lent ca o lavă neagră, încrezători şi fără
grabă.
Privind de dincolo de spinările late ale războinicilor extratereştri,
Homer văzu întreaga scenă în lumina albă a proiectoarelor: o mână de
soldaţi apărând tunelul şi două siluete subţiri – Saşa şi Leonid –
înconjuraţi de o hoardă de creaturi evadate dintr-un coşmar. Şi simţi
că totul în el îngheaţă.
Leonid cânta nemaipomenit, miraculos, mai inspirat ca oricând.
Hoarda de făpturi hidoase şi diforme asculta cu nesaţ şi soldaţii se
ridicaseră pe jumătate din poziţiile lor ca să-l vadă mai bine pe
cântăreţ. Iar melodia lui îi despărţea pe adversari ca un perete de sticlă,
ţinându-i separaţi, împiedicându-i să se repeadă unii la alţii într-o
ultimă încăierare mortală.
— Fiţi gata! ordonă una dintre zecile de siluete în negru, dar care?
Tot rândul întâi se lăsă într-un genunchi şi cel de-al doilea ridică
puştile cu lunetă.
— 806 —
— Saşa! strigă Homer.
Fata se răsuci iute către el şi miji ochii împotriva strălucirii orbitoare.
Umbrindu-şi chipul cu mâna, porni împotriva torentului de lumină ce
se revărsa din lanterne, cu încetineala cu care ar fi înaintat contra unei
furtuni. În bătaia razelor puternice, mulţimea gemu şi mârâi,
strângând rândurile.
Extratereştrii aşteptau.
Saşa se opri înaintea rândurilor lor.
— Unde eşti? Te rog, trebuie să-ţi vorbesc! Nimeni nu-i răspunse. Am
găsit un leac pentru boală! Poate fi vindecată! Nu trebuie să omori pe
nimeni! Există un leac. Falanga de statui negre rămase tăcută. Te rog!
Ştiu că nu vrei… Încerci numai să-i salvezi… pe ei şi pe tine.
Şi atunci o voce moartă se înălţă din rândurile formaţiunii de luptă, ca
şi cum nu-i aparţinea unui singur individ.
— Dă-te la o parte! Nu vreau să te omor.
— Nu trebuie să omori pe nimeni! Există un leac!
— Nu cred.
— Te implor! strigă Saşa şi vocea i se înălţă devenind un ţipăt.
— Staţia trebuie trecută prin foc.
— Chiar nu vrei să schimbi nimic? De ce faci ceea ce ai mai făcut? Cu
Cei Negri, data trecută? De ce nu vrei iertare?
Soldaţii nu mai răspunseră. Mulţimea începu să se furişeze mai
aproape.
— Saşa, şopti Homer implorator, însă fata nu-l auzi.
— Nu poţi schimba nimic. Nu există nimeni de la care să ceri iertare,
răsună în cele din urmă răspunsul sugrumat. Am ridicat mâna
împotriva… Împotriva… Şi am fost pedepsit.
— Totul e numai în mintea ta, strigă Saşa nedându-se bătută. Te poţi
răzbuna! Îţi poţi susţine cauza. De ce nu vezi că e doar o oglindă? E
doar reflecţia a ceea ce ai făcut cu un an în urmă! Acum te poţi
comporta altfel… Ascultă-mă! Dă-mi o şansă! Şi dă-ţi şi ţie una!
— Trebuie să distrug monstrul, zise formaţia cu glas răguşit.
— Nu poţi! strigă Saşa. Nimeni nu poate! E în mine. E adormit în noi
toţi! E parte din sufletul şi trupul nostru. Şi când se trezeşte… Nu poţi
să-l ucizi, nu poţi să-l nimiceşti. Nu poţi decât să-l adormi din nou!
Un soldat şleampăt se furişă printre creaturile diforme şi se strecură

— 807 —
printre rândurile încremenite până la uşa ermetică şi la cutia de fier a
unui transmiţător. Apucă microfonul şi strigă ceva în el. Însă un
amortizor bufni scurt şi soldatul amuţi. Simţind sânge, mulţimea se
însufleţi imediat, învolburându-se cu urlete sălbatice.
Muzicantul duse flautul la buze şi începu să cânte, dar magia se
spulberase. Cineva trase şi el scăpă instrumentul şi se apucă de stomac
cu ambele mâini.
Focul scânteie în gurile aruncătoarelor de flăcări. Falanga scoase la
iveală noi ţevi de puşcă şi înaintă un pas.
Saşa se repezi către Leonid, gata să se izbească de zidul mulţimii care
se închisese deja în jurul locului unde acesta zăcea, împiedicând-o să
ajungă la el.
— Nu, nu! strigă ea incapabilă să se mai controleze.
Şi apoi, singură împotriva sutelor de monştri de coşmar, singură
împotriva unei legiuni de ucigaşi, singură împotriva lumii întregi, zise
cu încăpăţânare:
— Vreau un miracol!
Tunetul bubui în depărtare, tavanul se zgudui, mulţimea strânse
rândurile bătând în retragere, iar extratereştrii începură să dea îndărăt.
Pârâiaşe fine de apă se prelinseră pe sol, cele dintâi picături începură
să cadă din tavan şi şuvoaie întunecate gâlgâiră tot mai tare.
— O spărtură! urlă cineva.
Bărbaţii în negru se îndepărtară în grabă din staţie, retrăgându-se până
la uşa ermetică, iar bătrânul, fugind odată cu ei, privi peste umăr către
Saşa. Ea nu se clintise. Îşi ridicase palmele şi faţa către apa care curgea
din tavan… şi râdea.
— E ploaie! strigă ea. Poate face orice! Putem începe totul de la zero!
Brigada neagră trecu dincolo de uşă şi Homer o urmă. Câţiva dintre
extratereştri împinseră zdravăn în uşă, încercând să izoleze Tulskaia şi
să împiedice înaintarea apei. Lespedea de metal cedă şi prinse să se
mişte încet. Bătrânul se repezi către Saşa, rămasă în staţia ce se inunda.
Dar cineva îl apucă şi-l azvârli îndărăt.
Şi atunci una dintre figurile negre se repezi către deschizătura ce se
îngusta, întinse o mână prin ea şi îi strigă fetei:
— Vino! Am nevoie de tine!
Apa ajunsese deja până la mijloc. Căpşorul blond se scufundă brusc şi

— 808 —
nu mai apăru la suprafaţă.
Bărbatul cel negru îşi trase braţul înapoi şi uşa se închise.
Dar uşa nu se deschise. Un tremur străbătu tunelul şi ecoul unei
explozii se izbi de cealaltă parte a barierei de oţel, ricoşând din ea.
Denis Mihailovici se lipi de metal şi ascultă. Îşi şterse umezeala de pe
obraji şi privi surprins tavanul îmbibat de apă.
— Retragerea! ordonă el. Aici s-a terminat.

— 809 —
 Epilog

Homer oftă şi dădu foaia. Nu-i mai rămăsese mult loc liber în caietul
de matematică, numai vreo două pagini. Ce să pună în ele, ce să
sacrifice? Îşi întinse palmele către foc ca să-şi încălzească degetele
îngheţate.
Bătrânul ceruse să fie amplasat în paza dinspre sud. Lucra mai bine
aici, cu faţa la tuneluri, decât printre grămezile de ziare vechi de acasă,
din Sevastopolskaia, oricât de mult se îngrijea Elena ca el să aibă parte
de linişte.
Brigadierul stătea ceva mai departe de ceilalţi, chiar la graniţa dintre
lumină şi întuneric. Homer se întrebă de ce alesese Sevastopolskaia.
Era evident că staţia asta avea ceva…
Hunter nu-i povestise bătrânului cine îi apăruse la Polianka, dar acum
Homer ştia că ceea ce văzuse el însuşi nu era o profeţie, ci un
avertisment.
Apa se retrăsese din Tulskaia după o săptămână, iar ceea ce mai
rămăsese fusese secat cu pompe uriaşe aduse de pe Linia Circulară.

— 810 —
Homer se oferise voluntar să pătrundă în staţie odată cu primii
cercetaşi.
Fuseseră aproape trei sute de cadavre. Neluându-şi în seamă scârba,
uitând totul, scotocise printre acele corpuri căutând-o, căutând-o…
După aceea stătuse un timp îndelungat în locul unde o văzuse pentru
ultima oară pe Saşa. Locul către care el se repezise prea târziu ca să o
salveze… sau să moară împreună cu ea.
Iar pe lângă el bolnavii şi cei sănătoşi treceau târşâindu-şi picioarele
într-o procesiune nesfârşită, către Sevastopolskaia şi către tunelurile
tămăduitoare ale liniei Kahovskaia. Cântăreţul nu minţise: radiaţia
chiar oprea evoluţia bolii. Poate că nu minţise în nicio privinţă? Poate
chiar exista un Oraş de Smarald şi nu trebuia decât să găseşti uşa? Sau
poate că ajunsese la uşa aceea, dar nu merita să i se deschidă? „Şi când
apele s-au retras”… se dovedise a fi prea târziu.
Însă nu Oraşul de Smarald era Arca. Adevărata Arcă a lui Noe era
metroul însuşi. Cel din urmă port care oferea adăpost de apele negre şi
furtunoase lui Noe, şi Şem, şi Ham: omul Domnului, nepăsătorul şi
licheaua. Şi toate animalele, în perechi. Toţi cei a căror socoteală de pe
urmă nu sosise sau care nu-şi plătiseră nota.
Erau prea mulţi asemenea oameni şi categoric nu era loc pentru toţi în
romanul lui. Caietul bătrânului aproape rămăsese fără pagini goale.
Caietul lui nu era o arcă, era o bărcuţă mică de hârtie şi nu-i putea
primi pe toţi la bord. Dar Homer credea că şovăielnice cum erau
rândurile lui, ajunsese aproape de a surprinde ceva foarte important în
aceste pagini. Nu despre aceşti oameni, ci despre om ca specie.
Amintirea celor morţi nu dispare, îşi zise Homer. Întreaga lume e
ţesută din faptele şi gândurile oamenilor, la fel cum fiecare dintre noi
e alcătuit din mici piese ca de mozaic moştenite de la mii de strămoşi.
Aceştia au lăsat o urmă, o părticică din sufletul lor în urmaşi. Trebuie
numai s-o cauţi.
Şi bărcuţa sa mică făcută din hârtie, din gânduri şi amintiri putea
naviga la nesfârşit pe oceanul timpului, până când altcineva avea s-o
ridice, s-o examineze şi să-şi dea seama că omul nu se schimbase
niciodată, că îşi fusese fidel sieşi până şi după sfârşitul lumii. Şi că
flăcările focului celest ce fusese cândva sădit în el pâlpâiseră în vânt,
dar nu se stinseseră.

— 811 —
Scorul lui personal se îmbunătăţise.
Închizând ochii, Homer se pomeni înapoi în staţia aceea strălucitoare,
inundată de lumină. Mii de oameni se adunaseră pe peron, purtând
haine elegante ce aparţineau unui timp când el încă era tânăr, când
nimeni nu se gândise să-i spună Homer sau să i se adreseze politicos
cu Nikolai Ivanovici, şi acum acestora li se alăturaseră oamenii care
trăiseră în metrou. Niciunul dintre grupuri nu era surprins de prezenţa
celuilalt. Aveau cu toţii ceva în comun.
Toţi aşteptau ceva, scrutând cu îngrijorare adâncurile întunecate ale
tunelului. Acum bătrânul le recunoştea feţele. Erau acolo soţia şi copiii
săi, colegii săi de muncă, colegii de şcoală şi vecinii, cei mai buni
prieteni ai săi, şi Ahmed, şi actorii lui preferaţi. Toţi cei pe care încă şi -
i amintea erau acolo.
Şi apoi tunelul se lumină şi un metrou alunecă silenţios pe şine
pătrunzând în staţie, cu ferestrele însufleţite prin care strălucea
lumina, cu pereţii lustruiţi, cu roţile bine unse. Cabina mecanicului era
goală. Înăuntru atârnau o tunică proaspăt călcată şi o cămaşă albă. „E
uniforma mea”, îşi zise bătrânul. „Şi ăla-i scaunul meu.”
Intră în cabină. Deschise uşile vagoanelor. Apăsă claxonul. Mulţimea
se revărsă înăuntru, ocupând scaunele. Erau locuri pentru toţi: acum
pasagerii se liniştiseră şi zâmbeau. Bătrânul zâmbi şi el. Homer ştia că
atunci când avea să scrie ultimul cuvânt din cartea lui, acest metrou
scânteietor, plin cu oameni fericiţi va porni din Sevastopolskaia către
eternitate.
Deodată un geamăt inuman venit de undeva de foarte aproape îl
smulse pe bătrân din reveria sa. Homer se cutremură şi duse mâna la
armă.
Era Hunter. Bătrânul se ridică pe jumătate, gata să se ducă să vadă ce
făcea brigadierul, dar apoi acesta gemu din nou… Pe o notă ceva mai
înaltă… Apoi din nou… de data asta mai gros…
Homer ascultă necrezându-şi urechilor şi se cutremură.
Răguşit şi cu stângăcie, brigadierul încerca să cânte un cântecel. Când
greşea o notă, o lua de la capăt, repetând-o cu încăpăţânare, încercând
să o redea corect. Murmura melodia încet, ca pe un cântec de leagăn.
Era cântecul căruia Leonid nu apucase să-i dea un titlu.
Homer nu găsise cadavrul Saşei în Tulskaia. Ce face omul să fie om?

— 812 —
— 813 —
— 814 —
„Metroul moscovit a fost dintotdeauna un loc legendar, care l -a
inspirat pe Dmitri Gluhovski să creeze o epopee fantastică!”
Serghei Lukianenko

„Un spaţiu închis al autoclaustrării, care trăieşte cu frica unui război

total şi închide ermetic toate uşile, izolându-se
Serghei Medvedev, jurnalist Forbes

„Gluhovski are multe de spus despre natura umană şi cu toate că

trilogia lui este mai degrabă sumbră şi nihilistă, există un sâmbure de
umanitate ce străluceşte până la sfârşit, chiar dacă stins.”
www.emagill.com

„Gluhovski face din metroul rusesc o lume extrem de spectaculoasă!”

Moscow Times

„Dmitri Gluhovski transformă metroul moscovit în ultimul refugiu al

umanităţii. Trilogia lui a atins la coarda sensibilă tânăra generaţie şi
din afara spaţiului rus.”
Deutsche Presse-Agentur

„Un final excelent. Mi-ar plăcea să citesc şi Metro 2036 (dacă Dmitri va
decide vreodată s-o scrie).”
alexandrabemm.com

„Ultima carte din trilogie nu dezamăgeşte. Artiom continuă să caute,

deşi mulţi îi stau împotrivă, un drum către suprafaţă şi un loc în care
să trăiască din nou la lumină.”
the-pink-moose.com

„Un tărâm fantasmagoric minunat şi original. Un roman excelent!”

Spiegel

— 815 —
— 816 —
DMITRI ALEKSEEVICI GLUHOVSKI
METRO 2035

Original: METPO 2035 (2015)

Traducere din limba engleză:

SILVIU GENESCU

PALADIN - 2019

— 817 —
Trecut mai luminos.
Viitor mai întunecat.

— 818 —
— 819 —
 Capitolul 1
Aici Moscova

— Nu-i permis, Artiom.

— Deschide-l! Deschide-l acum, n-auzi?
— Comandantul staţiei ne-a spus… Să nu lăsăm pe nimeni afară.
— Crezi că-s imbecil? Pe nimeni… cine-i ăsta? Cine-i nimeni?
— Am ordine clare! Pentru protecţia staţiei… Împotriva radiaţiilor. Am
ordine clare. Ai priceput?
— Suhoi ţi-a dat ordinul? Tatăl meu vitreg ţi-a dat ordinul? Hai,
deschide!
— Am s-o iau în freză din cauza ta, Artiom…
— Atunci am s-o fac eu, dacă tu nu poţi.
— Alo… Sanseici… Da, la postul de santinelă… Artiom e aici… Artiom
al tău. Şi ce să fac cu el? Bine. Aşteptăm.
— Ai turnat, aşa-i? Foarte bine pentru tine, Nikiţka. Ai turnat. Acum,
cară-te! Am să deschid eu, oricum. Şi oricum ies!
Însă alţi doi oameni ţâşniră din camera de gardă, vârându-se între
Artiom şi uşă, şi începură să-l împingă cu milă şi blândeţe. Artiom,
obosit din capul locului, având cearcăne întunecate sub ochi – încă nu-
şi revenise din ieşirea la suprafaţă, din ziua precedentă – nu putu să se
împotrivească, chiar dacă niciuna dintre santinele n-avea de gând să se
lupte cu el. Începură să se adune privitorii curioşi: băieţei posomorâţi,
cu părul la fel de transparent ca sticla, femei cu feţele galbene, cu
mâinile albastre şi oţelite, de la atâtea rufe spălate în apa rece ca
gheaţa, ţărani obosiţi, din partea dreaptă a tunelului, gata să caşte gura
ca proştii la orice. Şuşoteau între ei. Se uitau la Artiom, dar cumva
părea că priveau prin el; şi ce expresii erau alea de pe feţele lor?
— Se tot duce afară, toată ziua bună ziua. Ce rost are să iasă?
— Ptiu! Şi de fiecare dată uşa-i larg deschisă. Iar chestiile-s aspirate
aici, de-afară, ştii asta? Al dracului nebun…
— Auzi, nu poţi… Nu poţi să vorbeşti aşa despre el. La urma urmelor…
ne-a salvat. Pe noi toţi. Şi pe copiii tăi de colo.
— A salvat oameni, pfui! Şi-acum ce se-ntâmplă? Pentru asta i-a salvat?
Dacă primeşte o doză babană de radiaţii, o primim şi noi, ăştia de aici…
— 820 —
Cu cât mai mare, cu atât mai distractiv.
— De ce mă-sa se tot duce? Asta-i întrebarea. Nu-i ca şi când există
ceva acolo. Pentru ce se duce?
Apoi o faţă nouă se ivi între cei adunaţi acolo: cea mai importantă faţă
dintre toate. Mustaţă neîngrijită, păr deja rărit şi complet cărunt, întins
ca un pod peste începutul de chelie. Însă faţa era desenată exclusiv în
linii drepte, nimic rotunjit. Şi era pe de-a-ntregul aspră şi ca de
cauciuc… prea dură ca să nu te înspăimânte, de parcă omul fusese
vulcanizat de viu. Şi glasul său părea vulcanizat.
— Toată lumea să-şi ia tălpăşiţa. M-aţi auzit?
— Uite-l pe Suhoi. Vine Suhoi. Lasă-l să-şi recupereze băiatul.
— Unchiule Saşa…
— Iar tu, Artiom? Deja am vorbit despre asta…
— Deschide uşa, unchiule Saşa.
— Luaţi-vă tălpăşiţa! Cu voi vorbesc! N-a veţi la ce să vă holbaţi. Iar tu,
vino cu mine.
Artiom se aşeză însă pe podea, pe granitul rece şi lucios, sprijinindu-se
cu spatele de perete.
— Asta-i prea de tot, mimă Suhoi, fără zgomot, doar din buze. Oamenii
deja şuşotesc şi fără să te dai tu acum în petic.
— Aşa-mi vine. Trebuie s-o fac.
— Nu-i nimic acolo! Nimic! Nimic de căutat.
— Dar ţi-am spus, unchiule Saşa.
— Nikita! Nu sta cu gura căscată. Apucă-te de treabă. Condu-i pe
cetăţeni de aici.
— Ai dreptate, Sanseici. Bine, atunci, cine are nevoie de invitaţie
personală? Daţi-i drumul, mişcaţi-vă…
Nikita-i lua în zeflemea, scoţând mulţimea de-acolo.
— Ce mi-ai zis tu, a fost o prostie. Ascultă…
Suhoi expiră aerul care-i umflase pieptul, se înmuie, se gârbovi şi se
lăsă jos, lângă Artiom.
— Îţi faci singur de petrecanie. Crezi că te va proteja de radiaţii
costumul ăsta? E ca un ciur! O salopetă din bumbac ţi-ar fi mai de
folos!
— Şi ce-i cu asta?
— Stalkerii nu se duc acolo atât de des cât te duci tu… Încerci să -ţi

— 821 —
măreşti doza? Vrei să trăieşti, sau s-o mierleşti?
— Sunt sigur că l-am auzit.
— Iar eu sunt sigur c-a fost doar o halucinaţie. Acolo nu-i nimeni care
să emită vreo transmisiune. Nimeni, Artiom! De câte ori trebuie să-ţi
mai spun asta? N-a mai rămas nimeni acolo. Nimic, în afară de
Moscova. În afară de noi, cei de aici.
— Nu cred.
— Crezi că-mi pasă mie ce crezi tu şi ce nu? Dar îmi pasă dacă-ncepe
să-ţi cadă părul! Dacă-ncepi să te pişi cu sânge! Vrei să ţi se usuce scula
şi să-ţi cadă?
Artiom dădu din umeri. O clipă, nu spuse nimic, cântărind lucrurile.
Suhoi aştepta.
— L-am auzit. Atunci, pe turn. Prin staţia de radio a lui Ullman.
— Dar în afară de tine, nu l-a auzit nimeni niciodată în tot timpul ăsta,
indiferent cât de atent au ascultat. Numai frecvenţe radio pustii.
Atunci ce-i acolo?
— Aşa că mă duc acolo, asta-i. Asta-i tot.
Artiom se ridică în picioare şi-şi îndreptă spatele.
— Vreau nepoţi, zise Suhoi de pe podea.
— Ca să trăiască şi ei aici? În catacombe?
— În metrou, îl corectă Suhoi.
— În metrou, se învoi Artiom.
— Aici vor avea trai pe vătrai. Cel puţin, se vor naşte. Însă în felul ăsta…
— Spune-le să deschidă, unchiule Saşa.
Suhoi se uită la podea. La granitul negru şi lucios. Se părea că mai era
ceva acolo.
— Ai auzit ce spun oamenii? C-ai cedat nervos. Acolo, la turn.
Artiom îşi strâmbă faţa într-un zâmbet.
Inspiră adânc.
— Dacă vrei nepoţi, ştii ce-ar fi trebuit să faci, unchiule Saşa. Ar fi
trebuit să ai copiii tăi. Atunci le-ai fi putut spune ce să facă. Iar nepoţii
tăi ar fi arătat ca tine, nu ca dracu’ ştie cine.
Suhoi închise ochii strâns. Trecu o secundă.
— Nikita, deschide-i uşa. N-are decât s-o şteargă. Să crape. Nimănui
nu-i pasă câtuşi de puţin.
Nikiţka se supuse fără cuvânt. Artiom dădu mulţumit din cap.

— 822 —
— Mă întorc curând, îi spuse lui Suhoi din sas.
Suhoi se ridică în picioare, încă rezemat de perete, îşi întoarse spatele
gârbovit la Artiom şi se îndepărtă târşâindu-şi paşii, lustruind granitul.
Uşa sasului se închise şi se zăvorî cu un pocnet. Pe tavan, un bec
electric alb şi strălucitor, cu garanţie de până la douăzeci şi cinci de
ani, se aprinse şi se reflectă ca un soare slab, de iarnă, în dalele murdare
ce acopereau tot interiorul sasului, cu excepţia unui perete metalic.
Acolo se găsea un scaun uzat, din plastic, ca să-ţi mai tragi sufletul, sau
să-ţi înnozi şireturile de la bocanci, un costum de protecţie chimică,
atârnat într-un cârlig, un canal de scurgere pe podea, din care ieşea un
furtun din cauciuc pentru decontaminare. Într-un colţ zăcea un rucsac
militar. Şi un telefon albastru, atârnat pe perete, ca într-o cabină
telefonică veche.
Artiom intră în costum, care îi era prea larg acum, ca şi cum n-ar fi fost
al lui. Scoase o mască de gaze din rucsacul lui. Întinse coarda din
cauciuc, o trase peste cap şi clipi, obişnuindu-se să privească prin
gemuleţele rotunde şi murdare din dreptul ochilor. Înşfăcă receptorul
telefonului.
— Gata.
Se auzi un scrâşnet ascuţit şi peretele metalic – nu un perete, ci doar o
uşă etanşă – începu să lunece în sus. De afară pătrunse o adiere de aer
umed şi rece. Artiom se înfioră. Îşi săltă rucsacul în spate, era greu, de
parcă pe umeri i se aşezase un bărbat.
Treptele tocite şi alunecoase ale imensei scări rulante duceau în sus.
Staţia Expoziţiei din metrou era la şaizeci de metri sub pământ.
Suficient de adâncă încât să nu fie zgâlţâită de detonările bombelor
lansate de avioane. Desigur, dacă Moscova ar fi fost lovită de o rachetă
nucleară, acolo ar fi rămas un crater umplut cu sticlă. Însă încărcăturile
nucleare fuseseră interceptate cu rachete, la mare altitudine deasupra
oraşului; doar fragmente din ele căzuseră pe pământ, încă radioactive,
dar nu putuseră exploda. Aşa că Moscova rămăsese aproape intactă.
Chiar aducea cu aspectul ei dinainte, cam în acelaşi fel în care o mumie
seamănă cu un rege viu. Braţele la locul lor, picioarele la locul lor,
zâmbetul…
Însă celelalte oraşe nu avuseseră interceptoare de rachete ca să se
apere.

— 823 —
Artiom gemu, îşi aşeză rucsacul într-o poziţie mai comodă, îşi făcu pe
furiş cruce, băgă degetele sub curelele slăbite, pentru a le strânge, şi
începu să meargă.

Ploaia răpăia sec pe metalul căştii lui Artiom, de parcă îi bătea direct
în cap. Cizmele de cauciuc i se scufundau în mocirlă; rugina se scurgea
în puhoaie de deasupra spre un loc aflat undeva sub el. Cerul era ticsit
de nori, îngreunându-i respiraţia, iar clădirile, cât vedeai cu ochii, erau
goale, roase de timp. În acest oraş nu mai trăia niciun suflet. Situaţia
era aceeaşi de douăzeci de ani, nici măcar un suflet.
Uitându-se în lungul unei alei străjuite de copaci umezi şi desfrunziţi,
putea să vadă arcada imensă de la intrarea în Expoziţia Realizărilor
Economice. Un minunat panoptic de curiozităţi, unde zăceau
embrionii speranţelor unui viitor măreţ, transplantat în false temple
clasice. Măreţia ar fi trebuit să-şi facă apariţia curând, de fapt chiar
mâine. Atâta doar că ziua de mâine nu mai venise niciodată.
Expoziţia era o capcană letală, uitată de Dumnezeu.
Cu câţiva ani în urmă, aici vieţuiseră tot felul de creaturi periculoase,
dar acum până şi ele dispăruseră. Existase promisiunea că în curând
nivelul radiaţiei de fond va scădea şi atunci va fi posibilă o revenire,
treptată, la suprafaţă; totuşi zona era plină de mutanţi care mişunau şi
erau încă în viaţă, chiar dacă arătau ca nişte brute schilodite…
Se întâmplase însă taman pe dos: după ce se descotorosise de crusta sa
de gheaţă, Pământul începuse să respire şi să se încălzească, în vreme
ce nivelul radiaţiilor de fond explodase. Pentru o vreme mutanţii se
agăţaseră de viaţă cu ghearele lor enorme, însă cei care n-o luaseră la
goană să-şi scape pielea muriseră, pe când ce oamenii aflaţi aici, sub
pământ, trăiau în staţiile de metrou fără cea mai mică intenţie de a
muri. Oamenii nu aveau nevoie de prea multe. Îi puteau învăţa până şi
pe şobolani câte ceva.
Contorul Geiger începu să păcănească, măsurând radiaţiile încasate de
Artiom. „Poate c-ar trebui să nu-l mai iau cu mine”, îşi zise el. „Nu face
decât să mă enerveze. Ce importanţă are cât păcăne? Până nu termin
treaba, n-are decât să pârâie cât pofteşte.”
— Lasă-i să vorbească, Jen. Lasă-i să creadă c-am luat-o razna. Nu erau

— 824 —
acolo când… pe turn. Nu şi-au scos niciodată nasul din metroul lor.
Cum să ştie, eh? Am luat-o razna… I-aş putea lovi pe toţi să… Am
explicat, nu? Exact în momentul când Ullman îşi ridicase antena… în
timp ce căuta lungimea de undă… Am auzit ceva! Şi nu mi -am
imaginat. Futu-i! Nu mă crede nimeni!
O autostradă se înălţa deasupra capului său; fâşiile de asfalt se
îndoiseră şi încremeniseră aşa, azvârlind maşinile şi camioanele care
căzuseră la întâmplare, unele pe cele patru roţi, altele pe spate, şi -şi
dăduseră duhul pe loc.
Artiom privi iute în jur şi porni pe limba aspră a rampei de ieşire spre
autostradă. Nu trebuia să meargă mult, poate un kilometru şi jumătate.
Blocurile înalte de apartamente din complexul „Tricolor” se înălţau
chiar în apropierea următoarei rampe. Cândva, fuseseră zugrăvite în
culori festive, alb, albastru şi roşu, însă trecerea vremii revopsise totul
în cenuşiu, în propriul său stil.
— Dar de ce nu mă cred? Pur şi simplu, nu mă cred, asta-i tot. Bun,
deci nimeni n-a auzit niciun semnal de apel. Dar ascultau după astfel
de apeluri? Sub pământ. Nimeni nu urcă la suprafaţă numai pentru
asta… nu-i aşa? Dar tu doar te-ai gândit la asta, să fie posibil să nu fi
supravieţuit nimeni în afară de noi? În toată lumea, nimeni în afară de
noi? Ei? Asta-i o prostie cât casa! Păi, nu-i aşa?
Nu voia să se uite spre Turnul Ostankino, însă n-avea cum să nu-l vadă:
chiar dacă îşi întorcea faţa dinspre el, tot se înălţa la marginea
câmpului său vizual, ca o zgârietură pe lentila măştii de gaze. Negru şi
gros, rupt la nivelul platformei de observare, ridicându-se de sub
pământ ca un braţ cu pumnul strâns, ca şi cum cineva uriaş încerca să
urce la suprafaţă, dar rămăsese prins în lutul roşu al Moscovei, prins în
capcană, ca într-o menghină a pământului, blocat şi zdrobit.
— Când am fost ultima dată în turnul ăla – încordat, Artiom smuci din
cap în direcţia lui – când ascultau, încercând să recepţioneze semnalul
de apel al lui Miller… cu toate pârâiturile alea… Pot să jur pe orice vrei
tu… era acolo! Ceva era acolo!
Două siluete imense se ridicau deasupra pădurii desfrunzite,
„Muncitorul şi colhoznica”, luptând în poziţia aceea ciudată, fie
patinând pe gheaţă, fie învârtindu-se unul în jurul celuilalt într-un
tangou, dar fără a se privi, ca nişte făpturi asexuate. Atunci unde se

— 825 —
uitau? De la înălţimea aceea puteau vedea dincolo de orizont? se
întrebă Artiom.
În stânga lui, Marea Roată a Expoziţiei Realizărilor Economice era încă
în picioare, imensă ca roata dinţată a unui mecanism uriaş care rotea
Pământul. Trecuseră douăzeci de ani de când ea, şi tot mecanismul, se
opriseră pentru totdeauna, iar în prezent ruginea discret. Primăvara
trecuse.
Pe roată, stătea scris numărul 850: aceea era vârsta Moscovei în ani,
când fusese ridicată roata. Artiom se gândi într-o doară că o corectare
a numărului n-avea rost: dacă n-avea cine să înregistreze timpul,
atunci acesta se oprea.
Zgârie-norii urâţi şi mohorâţi care fuseseră cândva albi, albaştri şi roşii
se întindeau cât să acopere mai bine jumătate din lume. Cât pe ce…
Cele mai înalte clădiri din zonă, dacă nu punea la socoteală turnul
distrus. Chiar aşa. Artiom dădu capul pe spate şi-şi fixă privirea pe
vârful blocurilor. Începură imediat să-l doară genunchii.
— Poate astăzi… întrebă el fără a pune şi semnul întrebării, fără a uita
că urechile cerului erau astupate cu dopuri din vata norilor.
Nimeni nu-l mai auzea aici, desigur.
Intrarea într-un hol.
Doar un hol ca oricare altul.
Telefonul de la intrare e ca un orfan abandonat, uşa metalică nu are
curent, în acvariul de sticlă al portarului se află stârvul unui câine,
cutiile de scrisori zăngănesc încet în curentul de aer, fără scrisori, fără
pliante publicitare: cineva a adunat tot şi, cu multă vreme în urmă, le -
a pus pe foc să-şi încălzească mâinile cât de cât.
La baza zidului sunt trei lifturi nemţeşti strălucitoare, care stau cu uşile
larg deschise, interiorul lor din oţel inoxidabil străluceşte şi parcă ar
putea să intre într-unul chiar acum şi să suie direct la ultimul etaj al
blocului-turn. Artiom le ura pentru asta. Şi lângă ele, uşa deschisă către
scara de incendiu. Artiom ştia ce se află în spatele uşii. Le numărase
deja: patruzeci şi opt de etaje, urcate pe jos. Muntele Golgotei era
întotdeauna urcat pe jos.
— Întotdeauna… pe jos…
Rucsacul cântărea acum o tonă şi tona aceea îl apăsa pe Artiom spre
sol, spre beton, făcându-l să meargă cu greutate, încetinindu-l. Însă

— 826 —
înainta oricum, ca o jucărie mecanică şi vorbea tot ca o astfel de jucărie.
— Aşadar, ce s-ar fi întâmplat dacă… n-ar fi avut nicio rachetă de
interceptare… La fel… trebuie să fi fost… trebuie să fi fost oameni… pe
undeva… Nu-i posibil să fie numai aici… numai la Moscova… în
metrou… Pământu-i încă întreg… n-a crăpat în două… Cerul se
limpezeşte… Nu-i posibil… ca o ţară întreagă… şi America… şi Franţa…
şi China… şi Thailanda sau alte din astea… Cu ce-au greşit…? N-a existat
niciun motiv să…
Desigur, în toţi cei douăzeci şi şase de ani ai vieţii sale, Artiom nu
fusese nici în Franţa, nici în Thailanda. Nici nu văzuse prea mult din
lumea veche; se născuse prea târziu. Iar geografia lumii noi era mult
mai restrânsă: staţia de metrou Expoziţiei, Lubianka, Arbatskaia…
Linia Circulară. Însă când studiase fotografiile năpădite de mucegai ale
Parisului şi New Yorkului, de prin rarele reviste turistice, Artiom
simţise în sufletul lui că oraşele acelea erau încă acolo, încă existau pe
undeva, că nu dispăruseră. Poate că-l aşteptau pe el?
— De ce-ar… De ce-ar rămâne doar Moscova? Nu-i logic, Jen! Pricepi?
Nu-i logic! Iar asta-nseamnă… Înseamnă că, pur şi simplu, nu-i putem
recepţiona… Indicativele lor… Nu putem… Nu încă. Dar trebuie să
continuăm. Nu putem renunţa. Nu trebuie…
Blocul-turn era gol, totuşi încă producea zgomote, încă avea viaţă:
vântul bătea prin balcoane, trântea uşile, şuiera prin puţurile lifturilor,
mormăia prin bucătăriile oamenilor şi-n dormitoare, prefăcându-se că
ar fi proprietarii care se întorseseră acasă. Artiom nu mai credea asta;
nici măcar nu mai privea în jur şi nici nu vizita nimic.
Ştia ce se afla dincolo de uşile acelea trântite fără contenire:
apartamente jefuite. Mai rămăseseră doar fotografii împrăştiate pe
podea – necunoscuţii morţi se fotografiaseră ca amintire, pentru
nimeni – şi mobile incredibil de grele, imposibil de cărat în altă parte,
nu în metrou, sau în lumea următoare. În alte clădiri, geamurile
fuseseră făcute ţăndări de unda de şoc, însă aici ferestrele erau
rezistente la furtună şi supravieţuiseră, deşi în douăzeci de ani
adunaseră un strat de praf, de parcă fuseseră orbite de cataractă.
Înainte, în vreun apartament sau altul, mai dădea peste câte un fost
proprietar, frecându-şi trompa măştii de gaze de vreo jucărie şi
plângând nazal, incapabil să audă dacă se apropia careva din spatele

— 827 —
lui. Dar trecuse multă vreme de când mai văzuse pe cineva. Unul fusese
lăsat să zacă aici, cu o gaură în spate, lângă jucăria lui prostească, iar
ceilalţi îl priviseră şi-şi dăduseră seama că aici nu era niciun cămin, la
suprafaţă, că aici nu mai exista nimic. Beton, cărămizi, zoaie, asfalt
crăpat, oase îngălbenite, praful descompunerii tuturor lucrurilor şi,
bineînţeles, radiaţiile. Aşa era în Moscova şi în restul lumii. Nu mai
exista niciun fel de viaţă, nicăieri, cu excepţia metroului. Acesta era un
fapt. Toată lumea ştia asta.
Toată lumea, cu excepţia lui Artiom.
Însă ce-ar fi fost dacă undeva, pe întinderea nemărginită a Pământului,
mai exista un loc potrivit pentru a fi locuit? Pentru Artiom şi Ania.
Pentru toţi cei din staţie. Un loc unde să nu aibă tavan de fontă
deasupra capetelor şi unde să poată creşte chiar şi până la cer. Să -şi
construiască propriile case, să aibă o viaţă a lor, iar din locul acela să
plece treptat, să se înmulţească pe tot Pământul pârjolit.
— Aş putea găsi locuri… pentru toţi oamenii… Ar putea trăi… în aer
liber…
Patruzeci şi şase de etaje.
Artiom s-ar fi putut opri la al patruzecilea, sau chiar la al treizecilea; la
urma urmei, nimeni nu-i spusese că trebuia să urce chiar până sus.
Însă, cumva, îi intrase în cap că, dacă voia să aibă vreo şansă de succes,
asta se putea întâmpla numai acolo, sus, pe acoperiş.
— Bineînţeles… nu… nu-i chiar atât de înalt… cum a fost în turn…
atunci… Dar… Dar…
Geamurile măştii de gaze i se aburiseră, inima încerca parcă să-i iasă
din piept şi cineva părea să-l tot împungă în coaste, căutând o cale să-
i înfigă un cuţit sub ele. Aerul pe care-l inspira energic prin filtrul
măştii de gaze era prea rarefiat; nu avea destulă viaţă în el şi, la fel ca
la turn, când Artiom ajunsese la etajul al patruzeci şi cincilea, cedă şi -
şi smulse pielea din cauciuc lipită de faţă. Luă o gură de aer dulceag şi
amărui. Un aer complet diferit de cel din metrou. Proaspăt.
— Înălţimea… Poate… pân-acolo… Circa două sute de metri…
Înălţimea… Aşa că poate… Probabil… De la înălţimea aia… pot
recepţiona…
Îşi scutură rucsacul de pe umeri şi-l târî după el restul drumului.
Rezemându-şi spatele înţepenit de trapa de acces, o ridică şi se urcă pe

— 828 —
acoperiş. Şi abia atunci căzu. Rămase pe spate, privind norii, care erau
la numai o lungime de braţ de el; îşi îmbună inima şi -şi linişti
respiraţia. Apoi se ridică în picioare.
Priveliştea de aici era…
Artiom parcă murise şi pornise în zbor spre ceruri, dar se izbise brusc
de un plafon din sticlă şi rămăsese înţepenit acolo, legănându-se pe
sub el, fără nicio cale să înainteze, ori să bată în retragere. Era evident,
de la înălţimea aceea, că nu mai era posibil să se întoarcă: după ce -ai
văzut cu adevărat cât de mic e totul pe Pământ, cum poţi să mai iei aşa
ceva în serios?
Nu departe de el erau alţi doi zgârie-nori identici, strălucitori şi plini
de culoare cândva, acum cenuşii. Însă Artiom urcase întotdeauna
numai pe acesta. Părea mai comod aşa. Preţ de o clipă, în nori apăru o
crăpătură, ca o ambrazură, şi soarele trase un foc prin ea; crezu că
văzuse o sclipire bruscă în clădirea alăturată, fie dinspre acoperiş, fie
dinspre geamul prăfuit al unuia dintre apartamentele de sus, ca şi cum
cineva captase raza de soare într-o oglinjoară. Dar înainte să se poată
uita în jur, soarele se baricadă din nou şi licărul dispăru. Nu mai era
nimic.
Cu cât Artiom încerca mai abitir să-şi întoarcă privirea, cu atât
continua să-i alunece spre pădurea regenerată ce prospera acolo unde
fusese Grădina Botanică şi spre pustietatea întunecată din chiar
mijlocul ei. Un loc mort, unde parcă însuşi Creatorul şi-ar fi azvârlit
suflul încins, rămas de prisos. Dar nu, nu Domnul făcuse asta.
Grădina Botanică.
Artiom îşi amintea că arăta altfel. Era tot ce-şi amintea din lumea
dispărută dinainte de război. O afacere ciudată: iată, întreaga ta viaţă
constă din dale, tuneluri, tavane prin care curge apă şi pâraie scurse pe
pământ, pe lângă linii de tren, granit şi marmură, aer închis şi lumină
electrică.
Apoi, dintr-odată, mai apare ceva mărunt: o dimineaţă răcoroasă de
mai; vlăstare verzi, nevinovate, delicate, pe copacii eleganţi; aleile din
parcuri acoperite de desene cu cretă colorată, o coadă uimitoare la
îngheţată, şi îngheţata propriu-zisă, într-un cornet din vafă, nu doar
dulce, ci absolut îngerească. Şi vocea mamei, slabă şi distorsionată de
timp, ca şi cum vine prin firele de cupru ale unui telefon. Şi căldura

— 829 —
mâinii ei, pe care încerci să n-o laşi să scape din a ta, ca să nu te pierzi,
şi te agăţi de ea cu toată puterea. Totuşi, chiar e posibil să-ţi aminteşti
astfel de lucruri? Probabil că nu.
Şi tot acest altceva este atât de nepotrivit şi imposibil, încât nu mai
înţelegi dacă ţi s-a întâmplat cu adevărat sau ai visat, pur şi simplu. Dar
cum să fi visat asta, când n-ai văzut sau trăit nimic asemănător?
Artiom putea vedea totul în faţa ochilor săi: desenele în cretă de pe
alei, soarele strălucind prin frunzişul dantelat al acelor aurii, îngheţata
din mâna lui, raţele caraghioase, portocalii, împrăştiate peste tot pe
oglinda iazului umbrit şi podeţele şubrede, aşezate peste el; îi era
teamă să nu cadă în apă, dar şi mai teamă să nu scape cornetul de vafă.
Însă faţa ei, faţa mamei, Artiom nu şi-o putea aminti. Încercase s-o
aducă în minte. Când se ducea la culcare, încerca să vadă dacă ar reuşi
să şi-o aducă aminte măcar în vise, chiar dacă le uita până dimineaţă,
însă nimic nu-i ieşea. Nu cumva acolo, în capul lui, exista un colţişor,
unde se ascunsese mama ca să aştepte moartea şi bezna? Se părea că
nu. Dar cum putea exista o persoană pentru ca apoi să dispară cu totul?
Şi în ziua aceea, în lumea aceea, unde-ar fi putut dispărea toţi? Uite,
sunt aici, chiar lângă tine; doar închide ochii. Bineînţeles că te poţi
întoarce la ei. Probabil că au scăpat şi sunt încă acolo, undeva prin
lume, strigând după cei pierduţi: Noi suntem aici, dar voi unde sunteţi?
Trebuie doar să-i auzi. Trebuie doar să ştii cum să asculţi.
Artiom clipi şi se frecă la ochi, ca să poată vedea din nou ziua de az i,
nu ce fusese acum douăzeci de ani. Se aşeză şi deschise rucsacul.
Înăuntru erau un radioemiţător-receptor, un model militar complicat,
verde şi foarte zgâriat, şi încă o monstruozitate, o cutie metalică, care
avea o manivelă ce putea fi întoarsă. Un generator manual, artizanal.
Iar dedesubt se aflau patruzeci de metri de cablu de calitate, antena
pentru radio.
Artiom ataşă toate firele, se sui pe acoperiş, desfăşurând cablul, îşi
şterse apa de pe faţă şi, fără nicio tragere de inimă, puse din nou masca.
Îşi îndesă căştile pe urechi. Mângâie butoanele cu degetele şi învârti
manivela generatorului: o diodă clipi. Simţi un bâzâit şi o vibraţie în
palmă, ca şi cum era viu.
Acţionă un comutator.
Închise ochii, pentru că se temea că-l vor împiedica să pescuiască sticla

— 830 —
aceea, sticla cu mesajul în ea, de pe un continent îndepărtat, unde
altcineva supravieţuise. Trecu de la o lungime de undă la alta. Apoi
răsuci manivela generatorului de parcă vâslea într-o barcă pneumatică
cu o singură mână.
Căştile începură să fâsâie, şuierând printre păcănituri cu un fluierat
„iiiiiioooo…” Tuşeau epuizant şi pentru o clipă nu mai scoaseră niciun
sunet, apoi începură să fâsâie iarăşi, ca şi cum Artiom se plimba printr-
o aripă de spital, izolată, a tuberculoşilor, căutând pe cineva cu care să
vorbească, însă fără ca vreunul dintre pacienţi să fie conştient; nu erau
decât asistente medicale, care-şi duceau degetul la buze şi-l ţistuiau
sever. Nimeni de aici nu voia să-i dea vreun răspuns, nimeni nu
intenţiona să trăiască.
Nimeni din Sankt Petersburg. Nimeni nici din Ekaterinburg.
Londra rămânea tăcută. Parisul rămânea tăcut. Bangkokul şi New
Yorkul rămâneau tăcute. De multă vreme nici nu mai conta cine
începuse războiul. Nici nu mai conta cum începuse. Pentru cine să mai
conteze? Istoria era scrisă de învingători; aici nu exista nimeni care s-
o scrie şi-n curând n-avea să mai fie nimeni care s-o citească.
Şşşşşşş…
Undele radio erau pline cu nimic. Un nimic fără limite.
Iiiiiioooo…
Sateliţii de comunicaţii zburau fără odihnă pe orbitel e lor. Nimeni nu-
i solicita. Singurătatea-i aducea-n pragul nebuniei şi atunci cădeau
înapoi pe Pământ; mai bine să ardă în aer, decât aşa ceva.
Niciun cuvânt din Pekin. Şi la Tokio era o tăcere de mormânt.
Însă Artiom continua să rotească blestemata de manivelă, învârtea şi
răsucea, răsucea şi învârtea.
Ce linişte era! O tăcere extraordinară. Insuportabilă.
— Aici Moscova! Aici Moscova! Recepţie!
Asta era vocea lui, a lui Artiom. Ca de obicei, nu putea aştepta; nu avea
răbdare.
— Aici Moscova! Terminat! Recepţie!
Iiiiiiooooo.
Nu trebuia să se oprească. Nu trebuia să renunţe.
— Sankt Petersburg! Recepţie! Vladivostok! Aici Moscova, recepţie!
Rostov! Recepţie!

— 831 —
Ce nu era bine cu tine, Oraş al lui Petru? Cum de-ai devenit atât de
firav? Mai firav decât Moscova? Ce ţi-a luat locul? Un lac de sticlă? Sau
te-a mâncat mucegaiul? De ce nu răspunzi?
Ce s-a ales de tine, Vladivostok, oraş mândru, de la celălalt capăt al
lumii? Erai atât de departe de noi. Au răspândit molima până şi asupra
ta? N-au avut chiar niciun pic de milă, nici pentru tine? Huha, huha,
huha.
— Recepţie, Vladivostok! Aici Moscova!
Întreaga lume zace cu faţa-n jos în mocirlă; nu simte pe spate picăturile
acestei ploi interminabile; nu simte că nasul şi gura-i sunt pline cu apă
ruginită.
Dar Moscova… Iat-o. Stă acolo. Încă pe picioarele ei. De parcă-i în viaţă.
— Ce-i cu toate astea? Deci aţi mierlit-o toţi?
Şşş…
Poate că astea erau sufletele lor, care pătrunseseră pe unde şi -i
răspundeau astfel? Sau poate că aşa suna radiaţia de fond? Moartea
trebuia să aibă o voce a ei. Probabil, chiar aşa: o şoaptă. Şşş… Haide
acum, fără niciun zgomot. Calmează-te. Calmează-te.
— Aici Moscova. Recepţie!
Poate că-l vor auzi de data asta?
Chiar acum, cineva o să tuşească în căştile lui, trecând cu însufleţire
prin zgomotul de fond, şi o să strige de undeva, de undeva departe:
— Suntem aici! Moscova! Te aud! Recepţie! Moscova! Nu ieşi din
emisie! Te aud! Doamne, Dumnezeule! Moscova! Moscova a luat
contact! Câţi aţi supravieţuit acolo? Aici avem o colonie, douăzeci şi
cinci de mii de oameni! Pământul e curat! Zero radiaţii! Apa nu-i
poluată! Mâncare? Sigur că da, avem! Medicamente, da, avem!
Trimitem o misiune de salvare pentru voi! Doar rezistaţi! M-auzi,
Moscova? Cel mai important este să rezistaţi!
Iiiiiioooo. Nimic.
Asta nu era o încercare de contact radio; era şedinţă de spiritism. Iar
Artiom, pur şi simplu nu se descurca. Spiritele pe care le invoca nu
voiau să vină la el. Se simţeau bine pe lumea cealaltă. Priveau în jos,
printre spărturile în nori, spre silueta pirpirie şi gheboşată a lui Artiom
şi doar chicoteau: Acolo, jos? La tine? Oh, nu, nu în viaţa ta!
Huha, huha.

— 832 —
Încetă să mai răsucească blestemata de manivelă şi-şi smulse căştile de
pe urechi. Se ridică, înfăşură antena într-un colac ordonat, încet,
forţându-se să fie ordonat, încălcându-şi propria dorinţă, pentru că ar
fi vrut s-o rupă în bucăţi şi s-o azvârle în abis, de la etajul patruzeci şi
şase. Adună totul în rucsac şi-şi puse pe umeri demonul tentaţiei. Îl
duse jos. În metrou. Până mâine.

— Ai respectat rutina de decontaminare? întrebă receptorul albastru

cu o voce nazală.
— Da.
— Răspunde mai clar!
— Da, am respectat-o!
— Da, a respectat-o, huh… şuieră telefonul neîncrezător, iar Artiom îl
izbi cu ură de perete.
Încuietoarea scrâşni în interiorul uşii şi zăvoarele se retraseră. Apoi uşa
scoase un scârţâit lung şi sfâşietor şi se deschise, iar metroul îşi trimise
spre Artiom aerul închis şi greu. Suhoi îl aştepta în prag. Fie simţise
când se va întoarce Artiom, fie nici nu se mişcase de acolo. Probabil
prima variantă.
— Cum te simţi? întrebă cu glasul său obosit, binevoitor.
Artiom ridică din umeri. Suhoi îl măsură cu privirea. Cu blândeţe, ca
un medic pediatru.
— Te-a căutat cineva. Venea din altă staţie.
Artiom se îndreptă de spate.
— De la Miller?
Vocea-i răsuna metalic, de parcă pe podea căzuse un cartuş. Speranţă?
Sau laşitate? Sau ce?
— Nu. Un bătrân.
— Ce bătrân?
Ultimele picături din vlaga lui Artiom, adunate laolaltă, în caz că tatăl
lui vitreg ar fi spus „da”, se evaporară instantaneu, iar acum tot ce mai
voia era să se culce.
— Homer. Zicea că se numeşte Homer. Ştii pe cineva cu numele ăsta?
— Nu. Mă duc să mă culc, unchiule Saşa.

— 833 —
Ea nu-şi clinti niciun muşchi. Dormea sau nu? se întrebă Artiom. Se
întrebă în mod reflex, pentru că nu-l mai interesa deloc dacă ea chiar
dormea sau doar se prefăcea. Îşi azvârli hainele într-un morman de
lângă intrare, se frecă pe umeri ca să-i mai încălzească puţin, se cuibări
într-o parte, lângă Ania, ca un orfan, şi-şi trase pătura pe el. Dacă ar fi
avut o pătură în plus, nici nu s-ar mai fi sinchisit să se apropie de ea.
Ceasul staţiei arăta ora 19, nu? Însă la ora 22, Ania trebuia să se
trezească şi să se ducă la lucru, la ciupercărie. Artiom fusese scutit de
munca la ciupercărie, pentru că era erou. Sau pentru că era invalid?
Hotăra singur care-i erau îndatoririle şi când să le îndeplinească. Se
trezea când ea revenea din schimb şi urca la suprafaţă. Dispărea când
ea încă se prefăcea că doarme. Aşa trăiau, în contratimp, într-un singur
pat, în dimensiuni diferite.
Cu grijă, să n-o trezească, Artiom începu să tragă pătura cadrilată în
jurul lui. Ania îl simţi şi, fără să spună niciun cuvânt, smulse furioasă
pătura în direcţia opusă. După un minut de încleştare idioată, Artiom
cedă şi rămase gol, întins la marginea patului.
— Grozav, spuse.
Ea nu zise nimic.
De ce un bec străluceşte puternic la început, apoi se arde?
Apoi rămase cu faţa îngropată în pernă – cel puţin aveau două perne,
slavă Domnului –, încălzind-o cu respiraţia sa. Şi adormi aşa. Iar într-
un vis malefic şi viclean, văzu o altă Ania, care râdea, veselă, care -l
provoca cu bucurie, perfect de tânără. Totuşi câţi ani trecuseră? Doi
ani? Două zile? Numai Dumnezeu ştia când fuseseră lucrurile astfel.
Pe atunci părea că aveau o veşnicie înaintea lor. Aşa li se păruse
amândurora. Deci totul trebuie să fi fost astfel acum o veşnicie.
În visul său era frig, însă Ania era cea care-l făcea să simtă frigul; credea
că-l urmărea, gol, în jurul staţiei, dar dintr-o ştrengărie, nu din ură. Şi
când Artiom se trezi, continuă să creadă, în inerţia lui adormită, vreme
de un minut întreg, că eternitatea nu se sfârşise, iar el şi Ania
ajunseseră la jumătatea ei. Voia s-o strige, s-o ierte, să transforme totul
într-o glumă. Apoi îşi aminti.

— 834 —
— 835 —
 Capitolul 2
Metroul

— Cel puţin, încerci să m-asculţi? o întrebă pe Ania.

Însă ea nu mai era în cort.
Hainele lui zăceau exact acolo unde le lăsase, lângă intrare. Ania nici
nu le strânsese, nici nu le aruncase. Doar trecuse pe deasupra lor, de
parcă-i fusese teamă să le atingă. Să nu se contamineze. Poate chiar îi
fusese teamă.
Ea întotdeauna avusese mai multă nevoie de pătură. El reuşea să se
încălzească şi altfel.
Era bine că plecase. „Mulţumesc, Ania. Mulţumesc fiindcă nu
catadicseşti să stai de vorbă cu mine. Pentru că nu-mi răspunzi.”
— Mulţam pentru tot, futu-i, zise el cu glas tare.
— Pot să intru? vorbi cineva prin prelata de deasupra urechii sale.
Artiom? Te-ai trezit?
Artiom îşi trase pantalonii pe el.
Afară, aşezat într-un scaun pliant, de voiaj, aştepta un bătrân cu o faţă
mult prea netedă pentru vârsta lui. Stătea confortabil, într-o postură
lejeră şi echilibrată, şi era limpede că se aşezase acolo cu mult timp în
urmă şi nu avea niciun fel de intenţie de a pleca. Era un necunoscut
din altă staţie: făcea cute pe faţă şi respira nesocotit, pe nas. Pe străini
îi puteai depista imediat.
Artiom îşi împreună degetele şi le duse streaşină la ochi, pentru a se
feri de lumina sângerie în care era scăldată Expoziţiei, în vreme ce se
holba la vizitatorul său.
— Ce vrei, moşule?
— Tu eşti Artiom?
— S-ar putea, zise Artiom, trăgând aer pe nas. Depinde.
— Sunt Homer, anunţă bătrânul fără să se ridice. Aşa mi se spune.
— Chiar aşa?
— Scriu cărţi. O carte.
— Interesant, spuse Artiom cu vocea cuiva deloc interesat.
— O carte istorică. Ceva de genul ăsta. Numai că despre vremurile
noastre.
— 836 —
— Istorică, repetă Artiom cu prudenţă, privind de jur împrejur. Ce rost
mai are? Se spune că istoria s-a terminat. Gata.
— Dar ce-i cu noi? Cineva trebuie să ştie tot ce-am… Tot ce ni s-a
întâmplat aici şi să povestească generaţiilor viitoare despre asta.
Dacă nu vine de la Miller, gândi Artiom, atunci cine-i? De unde vine?
Pentru ce?
— Generaţiile viitoare. O datorie sacră.
— Pe de-o parte trebuie să le spunem despre lucrul cel mai important…
Cum este viaţa noastră de aici. Să înregistrăm toate etapele şi
vicisitudinile, ca să zic aşa. Dar, pe de altă parte, cum s-o facem?
Evenimentele neprelucrate sunt uitate. Pentru ca lumea să-şi
amintească, avem nevoie de o relatare vie. Avem nevoie de un erou.
Am tot căutat un material ca acesta. Am încercat tot felul de lucruri.
Credeam că l-am găsit. Însă când am început… n-a mers. Nu s-a
îmbucat nimic. Apoi am auzit de Expoziţiei şi…
Evident, bătrânului nu-i venea prea uşor să explice, însă Artiom nu
avea de gând să-l ajute cu nimic: tot nu putea pricepe ce urmează. Nu
exista nimic ameninţător în bătrânul acela – era, pur şi simplu,
nelalocul său –, însă ceva se tot aduna în atmosferă, luând formă între
el şi Artiom, ceva ce putea să explodeze în orice clipă, arzându-l cu
căldura şi hăcuindu-l cu schijele.
— Mi-au spus despre Expoziţiei… despre Întunecaţi şi despre tine. Şi
mi-am dat seama că tu eşti cel pe care trebuie să-l găsesc, ca să…
Artiom dădu din cap: înţelesese, în cele din urmă.
— O poveste bună.
Şi fără ca măcar să-şi ia la revedere, o luă din loc, îndesându-şi mâinile,
veşnic îngheţate, în buzunare. Bătrânelul rămase proptit în scaunul lui
confortabil, încă explicând ceva spinării lui Artiom, pe când acesta se
îndepărta. Însă Artiom hotărâse să nu-l mai asculte.
Clipi şi ochii i se ajustară; nu mai trebuia să-i mijească.
Îi luase mai mult timp să se acomodeze cu lumina de la suprafaţă. Un
an. Iar asta însemna repede! Majoritatea locuitorilor metroului ar fi
orbit, probabil, pentru totdeauna, din cauza luminii soarelui, chiar
dacă soarele era acoperit de nori. În definitiv trăiseră toată viaţa în
beznă. Însă Artiom se forţase să vadă tot ce era acolo. Să vadă lumea în
care se născuse. Pentru că dacă nu poţi suporta soarele, atunci cum ai

— 837 —
să urci la suprafaţă când vine vremea?
Toţi cei născuţi la metrou crescuseră fără soare, precum ciupercile. Era
în ordine. Se dovedise că oamenilor nu le trebuia soarele, numai
vitamina D. Puteai îngurgita lumina soarelui sub forma unei pastile. Şi
puteai trăi prin pipăit.
În metrou nu exista niciun sistem general de iluminat. Nu exista nicio
sursă de electricitate. Nu posedau nimic în comun: era fiecare pentru
sine. În unele staţii învăţaseră să-şi producă suficientă electricitate ca
să ilumineze totul aproape la fel de strălucitor ca altă dată. În altele
aveau doar destul curent pentru un singur bec care lumina în centrul
peronului. Iar altele erau scufundate în aceeaşi beznă ca tunelurile.
Dacă cineva aducea lumină acolo, putea scoate la iveală bucăţele de
neant, podeaua, plafonul, vreo coloană de marmură; iar locuitorii
staţiei veneau târându-se spre raza lanternei pentru a vedea şi ei ceva
măcar pentru o clipă. Însă era mai bine să nu li te arăţi: învăţaseră să
trăiască perfect fără ochi, dar nu le crescuseră şi gurile.
În Expoziţiei, viaţa fusese organizată pe baze ferme, iar oamenii de
acolo erau răsfăţaţi: unii dispuneau chiar şi de diode mici care emiteau
lumină, şmanglite de la suprafaţă, care străluceau în corturile lor, iar
pentru zonele publice încă funcţiona vechiul sistem de iluminat de
urgenţă, lămpi cu sticlă colorată în roşu. Un iluminat ca acesta ar fi fost
convenabil pentru developarea negativelor, de exemplu. În felul în care
imaginea sufletului lui Artiom fusese developată lent în lumina aceasta
roşie, arătându-se prin revelatorul pentru developare, făcând limpede
faptul că fotografia fusese realizată acolo, la suprafaţă, într-o zi
strălucitoare de mai.
Apoi expusă, înceţoşată, într-o altă zi, una noroasă de octombrie.
— O poveste frumoasă, nu, Jen? Ţi-i aminteşti pe Întunecaţi? şopti
Artiom.
Însă întotdeauna se găsea altcineva să-i răspundă. Întotdeauna îi
răspundea cine nu trebuia.
— Salutare, Artiom!
— Hoho, Artiom!
Toată lumea îl saluta. Unii zâmbeau, alţii se încruntau, dar toţi îl
salutau. Pentru că toţi, nu doar Jenka şi Artiom, îşi aminteau de
Întunecaţi. Toţi îşi aminteau povestea, deşi nimeni n-o cunoştea.

— 838 —
Staţia Expoziţiei. Capătul liniei. Locul lui natal. Lungă de două sute de
metri şi locuită de două sute de oameni, ceea ce era tocmai bine. Mai
puţini metri şi n-ai mai fi putut să respiri în voie; mai mulţi şi n-ai mai
fi avut căldură.
Staţia fusese construită acum o sută de ani, în vremea fostului imperiu,
din obişnuitele materiale imperiale: marmură şi granit. Fusese
concepută ca o structură triumfală, ca un palat, însă bineînţeles că
fusese îngropată sub pământ, aşa că devenise ca o încrucişare dintre
un muzeu şi un mormânt. Atmosfera ancestrală era absolut de
neînlocuit, aşa cum era şi în celelalte staţii, chiar şi în cele noi. Ca şi
cum locuitorii metroului crescuseră, însă tot mai stăteau pe genunchii
de bronz ai bătrânilor străvechi şi nu puteau coborî, îi ţineau pe toţi
strâns în braţe.
Coloanele înnegrite de fum se lăţeau la vârf, iar sub bolţile străvechi
dintre ele fuseseră înghesuite corturi jerpelite cu câte o familie, uneori
chiar două. Aceste familii puteau fi, pur şi simplu, mutate în altă parte
şi probabil nimeni nu şi-ar fi dat seama. Aşa stau lucrurile când
locuieşti la comun, în aceeaşi staţie, timp de douăzeci de ani, când
între secretele tale şi ale vecinilor, între toate mormăielile şi toate
ţipetele, există doar o prelată într-un singur strat.
În unele locuri, poate, oamenii s-au mâncat deja între ei, din pizmă,
ştiţi, şi din gelozie, pentru că Dumnezeu i-a iubit pe copiii altcuiva mai
mult decât pe ai tăi şi era imposibil să-ţi împarţi soţul sau soţia cu alţii,
iar spaţiul de cazare era suficient de valoros încât să sugrumi pe cineva
pentru el; însă nu şi aici, nu în Expoziţiei. Aici lucrurile s-au dovedit a
fi simple şi, cumva, prietenoase.
Ca într-un sat sau o comună. Nu existau copii care să nu fie ai tăi: dacă
vecinul tău avea un copil sănătos, asta era o sărbătoare generală. Dacă
tu aveai unul bolnav, te ajutau cu povara, fiecare aşa cum putea. Dacă
nu aveai unde să te aşezi, se mutau alţii să-ţi facă loc. Dacă te certai cu
un prieten, condiţiile de trai la grămadă reuşeau să te ajute să te
împaci. Dacă nevastă-ta te părăsea, o iertai mai devreme sau mai
târziu. De fapt, nu te părăsea nicio clipă; era tot aici, în sala de
marmură, cu un milion de tone de pământ deasupra. Numai că dormea
după o altă prelată. Şi te întâlneai cu ea zilnic, şi nu doar o singură
dată, ci de sute de ori. Ajungeai să ai o înţelegere, nu era nicio cale prin

— 839 —
care să-ţi închipui că ea nu existase niciodată. Important era că toată
lumea era în viaţă şi dincolo de asta… Ca într-o comună sau peşteră.
Exista o ieşire de aici, tunelul din sud, care ducea spre Alekseevskaia şi
mai departe, în Circuitul Mare, însă… poate că aceasta era ideea, că
Expoziţiei era capăt de linie. Iar oamenii care trăiau aici erau cei care
nu mai puteau să plece nicăieri în altă parte. Cărora le trebuia o casă.
Artiom se opri lângă un cort şi încremeni. Rămase acolo, luminând cu
lanterna prin prelata jerpelită, până când ieşi o femeie de v ârstă
mijlocie, cu o faţă umflată.
— Salut, Artiom.
— Salut, Ekaterina Sergheevna.
— Jenia nu-i aici, Artiom.
Dădu din cap spre ea. Ar fi vrut să-i mângâie părul, s-o ţină de mână.
Ca şi când i-ar fi spus, da, ştiu, ştiu. Chiar ştiu totul, Ekaterina
Sergheevna. Sau îţi spui ţie însăţi asta?
— Pleacă, Artiom. Pleacă. Nu sta pe-aici. Du-te mai încolo şi bea nişte
ceai.
— Ai dreptate.
Ambele capete ale staţiei fuseseră scurtate la scările rulante, se zidiseră
înăuntru şi sigilaseră ieşirile, astfel încât aerul otrăvit să nu se scurgă
aici, de la suprafaţă. Şi puteau să-i ţină la distanţă pe vizitatorii de toate
soiurile. Capătul „noii” ieşiri era complet astupat. La celălalt capăt,
lăsaseră un sas, pentru a putea urca în oraş.
La capătul zidului gol se aflau o bucătărie şi un club. Cuptoare pentru
gătit, gospodine cu şorţuri care se agitau în toate părţile, pregătind
prânzul pentru copiii şi soţii lor; prin conducte curgea apa, strecurată
prin filtre de cărbune, şi gâlgâia, când ţâşnea afară, aproape
transparentă, în rezervoare. Din când în când, un ceainic începea să
fluiere, iar câte un curier de la ferme intra să ia apă fierbinte,
ştergându-şi mâinile de pantaloni şi căutându-şi soţia, să o poată duce
într-un loc moale, unde să-i amintească de dragoste şi, în acelaşi timp,
să înfulece ceva, gătit doar pe jumătate.
Cuptoarele şi oalele, farfuriile, scaunele şi mesele nu erau proprietate
personală. Erau la comun, însă oamenii le tratau cu grijă şi nu le
stricau.
Totul, în afară de mâncare, fusese adus de la suprafaţă: n-ai fi putut

— 840 —
încropi nimic decent în metrou. Era bine că, pe vremea când morţii
mai voiau să trăiască, lăsaseră tot felul de bunuri şi echipament pentru
întrebuinţarea viitoare: becuri, generatoare cu motorină, cabluri,
arme, gloanţe, tăvi şi farfurii, mobilă şi cantităţi uriaşe de haine. Acum
acestea puteau fi purtate la fel ca hainele fraţilor şi surorilor mai mari,
care nu mai aveau nevoie de ele. Se găseau destule, pentru multă vreme
de acum înainte. În tot metroul nu erau mai mult de cincizeci de mii
de oameni. Iar la Moscova fuseseră, cândva, cincisprezece milioane.
Asta însemna că fiecare avea câte trei sute de rubedenii, înghesuindu-
se unii în alţii în tăcere, predând, fără un cuvânt, lucrurile care le
deveniseră de prisos: ia-le pe ale mele, ia-le, ia-le, sunt aproape noi,
deja mi-au rămas mici.
Nu trebuia decât să le verifici cu un contor Geiger, să vezi dacă pârâia
prea tare, şi atunci să zici „mulţumesc”. Apoi le puteai purta.
Artiom ajunse la coada pentru ceai şi se aşeză în capăt.
— Artiom, unde mergi aşa, ca un străin? Acum vrea să stea la coadă!
Stai jos, mai cruţă-ţi şi tu picioarele… Să-ţi torn un ceai bun şi fierbinte?
Cea care se îngrijea de tot ce mişcă în zonă era Daşa Haină-de-Blană,
o femeie care arăta de vreo cincizeci de ani, însă nu avea absolut nicio
dorinţă de a se gândi la asta. Venise la Moscova de undeva dintr-o
văgăună uitată de pe lângă Iaroslavl, cu trei zile înainte de marea
bubuială. Venise ca să-şi cumpere o haină de blană. Îşi cumpărase una
şi de atunci n-o mai dăduse jos niciodată, fie zi, fie noapte, nici măcar
când se ducea la toaletă. Artiom nu râsese niciodată de ea. Cum ar fi
fost dacă ar fi avut şi el o bucăţică din fosta lui viaţă, cum avea Daşa?
O bucată din luna mai, ori o îngheţată, sau umbra plopilor, sau
zâmbetul mamei sale?
— Da, mulţumesc, mătuşică Daşa.
— Destul cu „mătuşica”, îi reproşă ea pe un ton de flirt. Ia zi, cum merg
lucrurile pe sus? Cum e vremea?
— Cam plouă.
— Ah, o să ne inunde iarăşi, atunci? Ai auzit asta, Aigul? zice că plouă.
— Allah ne pedepseşte. Pentru păcatele noastre. Fii atentă, altfel
porcul ăla o să se ardă.
— De ce-l tot aduci pe Allah al tău în astfel de treburi? Femeia asta
vrea ca Allah să fie implicat direct! Ah, da, s-a lipit niţel de fund. Ce

— 841 —
mai face Mehmet? S-a întors deja din Hansa?
— E plecat de trei zile. Trei zile.
— Nu-ţi face atâtea griji din pricina asta…
— Îţi jur pe sufletul meu, Daşa, că şi-a găsit pe cineva acolo. Pe cineva
ca tine. În păcat…
— Ca tine, ca mine… Despre ce tot vorbeşti? Suntem toţi aici,
Aiguliuşka… Suntem toţi în aceeaşi barcă.
— Şi-a găsit el ceva uşor de găbjit, jur pe Allah…
— Ahhh… Ar fi trebuit să i-o dai şi tu mai des… Bărbaţii sunt ca pisoii,
nu-i aşa? Îşi vâră boticul peste tot până dau de ea…
— Ce-s prostiile astea? S-a dus să facă comerţ! se băgă un omuleţ,
aproape cât un copil, cu o faţă copilărească, însă devastată de alcool;
ceva-l împiedicase să mai crească aşa cum trebuie.
— Bine, bine, Kolia. Nu te pune acum să-ţi acoperi prietenii! Iar tu,
Artiom, nu ne băga în seamă, pe noi, femeile. Poftim. Suflă în ceai, e
fierbinte.
— Mulţumesc.
Îşi făcu apariţia un bărbat, acoperit cu liniile unor vechi cicatrice albe,
complet chel, dar care, pentru că avea sprâncenele stufoase şi vorba
blândă, nu părea deloc ameninţător.
— Salutări tuturor celor prezenţi aici, în special doamnelor. Cine a
venit pentru ceai? Eu te caut pe tine, Koliun. Ai auzit deja de Hansa?
— Ce-i cu Hansa?
— Graniţa-i închisă. Aşa cum spune un mare clasic, „s-a aprins lumina
roşie, nu se mai traversează acum, aşa că staţi calmi”. Cinci dintre
oamenii noştri sunt blocaţi acolo.
— Asta-i, Aigulka, ce să faci? Amestecă-ţi ciupercile acolo, ciupercile.
— Şi bărbatul meu e acolo. Şi cu mine cum rămâne? Pe Allah… Cum
adică-i închisă graniţa? Ia zi, Konstantin?
— Tocmai au închis-o şi cu asta basta. N-avem noi nicio treabă cu asta.
Ordinu-i ordin.
— Iar se războiesc, cred. Iar se luptă cu Linia Roşie, probabil, nu? Nu
vreau decât s-o mierlească toţi.
— Dar cine ştie, ei, Konstantin? La cine să mă duc? Mehmet al meu…
— E o măsură preventivă. Tocmai m-am întors de acolo. E un fel de
carantină. Vor deschide în curând. Salutare!

— 842 —
— Oh, salut, dragă domnule. În vizită? De unde eşti?
— Din Sevastopol. Pot să iau loc aici?
Artiom, încetă să mai inspire aburii fierbinţi şi-şi ridică privirile de la
cana albă, ciobită, cu o dungă aurie, îngustă. Bătrânul şontâcăise până
aici, căutându-l, iar acum îl studia pe îndelete cu coada ochiului. Bine,
atunci. Artiom nu mai putea fugi de el.
— Şi cum te-ai strecurat până aici, la noi, tataie? Dacă au închis tot?
întrebă Artiom, provocându-l pe bătrân cu o uitătură directă.
— Eu am fost ultimul care-a trecut, răspunse bătrânul fără să clipească
măcar. Au închis frontiera chiar în spatele meu.
— Putem să ne ducem foarte bine traiul şi fără ei, fără Hansa aia! Dar
să vedem dacă ei pot trăi fără ceai, fără ciupercile noastre, secăturile!
Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi ne vom descurca.
— Zici c-o vor deschide. Dar dacă n-o deschid? Cum rămâne cu
Mehmet al meu?
— Te duci şi vorbeşti cu Suhoi, Aigulka. Ţi-l aduce el pe Mehmet de
acolo cât ai zice peşte. N-o să-l abandoneze. Ce zici de nişte ceai? L-ai
mai încercat pe al nostru vreodată?
— N-aş zice nu, răspunse presupusul Homer, scuturându-şi barba.
Se aşeză cu faţa spre Artiom şi aşteptă, sorbind din zeama lor de
ciuperci locală, căreia i se spunea cu mândrie, dar fără niciun temei,
ceai. Tot ceaiul adevărat fusese băut cu zece ani în urmă desigur.
Artiom aştepta şi el.
— Cine aşteaptă apa fierbinte?
Lui Artiom îi stătu inima-n piept. Intrase Ania. Stătea acolo, cu spatele
la el, ca şi cum nici nu-l observase.
— Lucrezi astăzi, Aniuţa? întrebă Haină-de-Blană, încercând imediat
s-o atragă într-o conversaţie şi ştergându-şi mâinile de buzunarele
hainei de blană, care în curând avea să năpârlească de tot. Ciupercile?
— Da, spuse Ania, încă stând cu spatele la toată lumea, hotărâtă să nu
se întoarcă.
Aşadar, observase tot.
— Te dor şalele, nu? Atâta aplecătură!
— Mor de durere, mătuşică Daşa.
— Ciupercile nu-s porci, declară Aigul, mijind ochii şi pufnind
dispreţuitor. Trebuie să se aplece, nu? Ia încearcă să te bălăceşti şi tu

— 843 —
în rahat.
— Tu te bălăceşti în el. Toată lumea-şi alege treburile după gustul lor,
răspunse Ania cu o voce neutră.
Avea un glas domol, însă Artiom ştia precis că atunci când vorbea aşa
calm putea oricând să-şi piardă cumpătul. Putea face orice voia, fusese
bine instruită. Cu un tată ca al ei.
— Încetaţi cu certurile, fetelor, se gudură Konstantin, cel plin de
cicatrice. Toate profesiunile sunt necesare, toate sunt importante, aşa
cum a scris un mare clasic. Fără ciuperci, cu ce-am hrăni porcii?
Ciupercile champignon creşteau într-unul dintre cele două tuneluri
prăbuşite din nord, care duseseră cândva spre staţia Grădinii Botanice.
Trei sute de metri de plantaţii de ciuperci, apoi o fermă de porci. Porcii
fuseseră închişi cât mai departe posibil, pentru a reduce din duhoare.
De parcă trei sute de metri erau suficienţi pentru a scuti pe toată lumea
de asta. I-a salvat însă ceva diferit: simţurile omeneşti.
Nou-sosiţi simţeau duhoarea năprasnică a porcilor preţ de o zi sau
două. Apoi se obişnuiau cu ea. Aniei îi trebuise ceva vreme să se
obişnuiască. Localnicii încetaseră să mai simtă mirosul cu mult timp
în urmă. Nu aveau cu ce să compare duhoarea. Însă Artiom avea.
— E bine dacă se-ntâmplă să-ţi placă ciupercile, spuse el cu voce
limpede şi distinctă, privind direct spre ceafa Aniei. E mai uşor să cazi
la înţelegere cu ciupercile decât cu oamenii.
— Iar unii oameni n-ar trebui să fie atât de dispreţuitori cu ciupercile,
răspunse ea. Există oameni pe care la prima vedere nici nu-i poţi
deosebi de ciuperci. Au până şi aceleaşi boli.
În cele din urmă, Ania se răsuci pe călcâie spre el.
— Ia gândeşte-te, de exemplu, la ziua de azi. Jumătate din ciupercile
mele au prins un fel de mucegai. Au început să putrezească, înţelegi?
De unde până unde?
— Despre ce fel de mucegai vorbeşti? întrebă Aigul alarmată. Mucegai
ne mai lipsea acum, Allah să ne ocrotească!
— Vrea cineva ceai? interveni Haină-de-Blană.
— Am adunat o ladă ca asta, plină cu mucegai, spuse Ania privindu-l
pe Artiom drept în ochi. Dar erau nişte ciuperci perfect normale.
Sănătoase.
— Păi, ce dezastru! spuse Artiom clătinând din cap. Au dispărut

— 844 —
ciupercile.
— Ahhhh, şi ce-o să mai mâncăm? întrebă destul de raţional Haină-
de-Blană.
— Da, ce fel de dezastru mai e şi ăsta? îl întrebă Ania pe un ton aproape
şoptit, cu răceală în glas. Acum, că nimeni nu-l mai ia în serios pe eroul
şi salvatorul întregului metrou, ăsta-i un adevărat dezastru!
— Haide, Aigulka, hai să mai luăm o gură de aer, zise Haină-de-Blană,
înălţându-şi una dintre sprâncenele pictate. Se cam încinge atmosfera
pe aici.
— Îhâm… făcu Homer, ridicându-se în picioare după ceilalţi.
— Nu, zise Artiom, făcând un gest să-l oprească. Bine. Voiai să afli
despre erou? Despre Artiom, care a salvat întregul metrou? Atunci
ascultă. Ascultă adevărul. Crezi că oamenii sunt interesaţi de aşa ceva?
— Pentru că oamenii au treburile lor de rezolvat. Chestii reale. Muncă.
Cu ce să-şi hrănească familiile. Şi să-şi crească copiii. Şi când anumiţi
oameni se tot văicăresc şi n-au nimic cu care să-şi ocupe timpul şi
născocesc tot felul de prostii pentru ei, ei bine, asta-nseamnă dezastru.
Ania se pusese în poziţie de tragere şi deschisese focul asupra lui în
rafale: scurtă, scurtă, lungă.
— Nu, dezastrul e atunci când o fiinţă umană nu vrea să trăiască
precum o fiinţă umană, ci precum un porc sau o ciupercă, răspunse
Artiom. Când se preocupă de un singur lucru…
— Dezastrul se-ntâmplă atunci când o ciupercă-şi închipuie că-i o
fiinţă umană, zise Ania, care nu mai încerca să-şi ascundă ura. Şi
nimeni nu-i spune adevărul, ca să nu-l supere.
— E adevărat că-i mucegai pe ciuperci? întrebă Daşa Haină-de-Blană,
care aproape că plecase deja.
— Da, i-adevărat.
— Oh, la dracu’!
— Allah ne pedepseşte! proclamă Aigul cu glas tare, de la distanţă.
Pentru păcatele noastre! Pentru că mâncăm porc, de-aia!
— Du-te acum… Du-te… Te cheamă ciupercile… zise Artiom,
împingând-o pe Ania, care încremenise pe loc, tuşind şi strănutând.
„Unde eşti, mămico?” întreabă ele.
— Ticălos bun de nimic.
— Du-te!

— 845 —
— Ciupercile mi-ar fi mult mai de folos în pat.
— Du-te! Pleacă!
— Pleacă tu. Du-te tu. Pleacă, cară-te acolo unde ţi-e locul, la
suprafaţă. Plimbă-te cu antena aia prin tot oraşul. Scuipă-ţi gâtul cu
vaietele tale. Nu mai e nimeni acolo, ai priceput? Nimeni. Au crăpat
toţi. Entuziast radio-amator ce eşti. Jegos bun de nimic.
— După aceea, vei…
— Nu va exista niciun „după aceea”, Artiom. Nu va exista.
Ochii ei erau uscaţi. Tatăl ei o învăţase să nu plângă. Avusese un tată,
propriul ei tată, cel adevărat.
Se întoarse şi plecă. Îl lăsă pe Artiom în urmă, cu cana lui cu infuzie de
ciuperci: o cană albă cu o bordură aurită. Homer stătea discret lângă
el, fără să scoată o vorbă. Oamenii începură să revină în bucătărie.
Vorbeau despre ciupercile infectate cu un fel de mucegai alb şi oftau,
sperând că nu va mai izbucni vreun război, bârfeau despre cum soţul
uneia pusese mâna pe nu se ştia care parte a fermei de porci. Un
purceluş rozaliu ţâşni pe lângă ei, alergat de o fetiţă palidă,
tuberculoasă. O pisică se plimba în jurul mesei cu coada ridicată ca un
horn, frecându-se de genunchiul lui Artiom şi uitându-se în gura lui.
Aburul de deasupra cănii se răcise şi ceaiul căpătase un strat de spumă.
Şi totul din interiorul lui Artiom începu să crească odată cu spuma.
Puse cana jos şi privi drept înainte. Bătrânul acela era acolo.
— Aşa că asta-i povestea, tataie.
— Îmi pare… îmi pare… rău.
— O pierdere de vreme c-ai venit, este? Asta nu-i va încânta pe
descendenţii noştri. Cei dintre noi care au descendent
— N-a fost o pierdere de vreme.
Artiom trase adânc o gură de aer printre dinţi. Ce moş băşinos şi
încăpăţânat!
Se săltă de pe bancă şi-o luă din loc, ieşind din bucătărie: micul dejun
se terminase. Acum trebuia să-şi îndeplinească îndatoririle. Homer îl
urma îndeaproape.
— Ce-a fost… Îmi pare rău… Despre ce vorbea fata aia? O antenă…
radio-amator entuziast… Desigur, nu-i treaba mea, dar… urci la
suprafaţă. Corect? Şi asculţi radioul?
— Urc şi ascult.

— 846 —
— Speri să găseşti alţi supravieţuitori?
— Sper să găsesc alţi supravieţuitori.
— Şi cum merge treaba?
Artiom nu sesiză nici pic de ironie în glasul lui. Omul era, pur şi
simplu, curios, ca şi cum Artiom făcea ceva absolut normal. Să zicem,
transporta şuncă la conservă în Hansa.
— Nu merge.
Homer dădu din cap spre el şi se încruntă. Era pe cale să spună ceva,
dar se răzgândi. Oare îl va compătimi? Va încercă să-i bage minţile în
cap? Să se prefacă interesat? Lui Artiom puţin îi păsa. Ajunseră la
spaţiul pentru biciclete.
Lui Artiom nu-i plăceau ciupercile pentru că-i plăceau Aniei; nu-i
plăceau porcii din cauza duhorii, el era singurul de aici care le simţea
mirosul. Şi ajunsese la un aranjament: ca erou, fusese scutit de
treburile astea. Dar în Expoziţiei nu le dădeau de mâncare şi
paraziţilor. Odată ce făceai de gardă la punctul de control din tunel,
trebuia să faci şi un schimb în staţie. Iar Artiom alesese bicicletele.
Era un şir de paisprezece, cu ghidoanele orientate spre un perete plin
de postere. Primul poster înfăţişa Kremlinul şi râul Moscova, al doilea
farmecele de mult apuse ale cuiva într-un costum de baie roz, al treilea
zgârie-norii din New York, iar al patrulea o mănăstire înzăpezită şi
zilele de sărbătoare din grila unui calendar creştin-ortodox… alege-ţi
starea de spirit şi dă din pedale. Bicicletele erau sprijinite pe bare şi de
la roţile lor din spate porneau curele spre generatoarele electrice. De
fiecare bicicletă era ataşată o mică lampă, care ilumina slab posterul
tău de vis pentru ziua în curs. Restul curentului electric se ducea în
acumulatorii de la centrala electrică.
Bicicletele se aflau într-un tunel surpat din sud, iar străinilor nu li se
permitea în niciun caz să se apropie de ele: era o unitate strategică. Se
părea că bătrânul nu aruncase încă nicio ocheadă aici.
— E cu mine, zise Artiom fără să ştie de ce, făcându-i semn santinelei,
iar lui Homer i se permise să treacă.
Artiom urcă pe un cadru ruginit şi puse mâna pe mânerele din cauciuc.
Berlinul, şterpelit de la negustorii de cărţi din Hansa, se întindea neclar
înaintea lui: poarta Brandenburg, turnul de televiziune şi sculptura
neagră a unei femei cu mâinile ridicate deasupra capului. Artiom îşi

— 847 —
dădu seama că poarta era foarte asemănătoare cu intrarea în Expoziţia
Realizărilor Economice; iar turnul TV, deşi avea un nod sferic la
jumătatea înălţimii sale, îi amintea de Turnul Ostankino. Iar statuia
femeii, fie că striga, fie că-şi acoperea urechile… Ar fi putut la fel de
bine să nu fi plecat nicăieri.
— Ai avea chef să dai la pedale, tataie? întrebă Artiom, întorcându-se
spre Homer. Face bine la inimă. Ai să trăieşti mai mult. Uite.
Însă bătrânul nu-i răspunse; se holba cu ochii sticloşi la roţile cu
cauciucuri dezumflate care se învârteau, încercând să prindă o boare
de aer. Faţa-i era strâmbă, de parcă paralizase: numai jumătate
zâmbea, pe când cealaltă jumătate era inertă, moartă.
— Eşti bine, unchiaşule? întrebă Artiom.
— Da. Doar că mi-am amintit de ceva. De cineva, răsuflă cu greu
Homer.
Apoi îţi drese glasul şi-şi reveni.
— Aha.
Toată lumea avea pe cineva de care să-şi amintească. Trei sute de
umbre, fiecare, aşteptându-te să te gândeşti la ele. Îşi întinseseră
laţurile, îşi instalaseră firele declanşatoare, îşi desfăşuraseră sârmele
lungi, cu cârlige, îşi aninaseră plasele şi se puseseră pe aşteptat. O
bicicletă fără roata din faţă îi va aminti cuiva cum îşi învăţase copiii să
meargă cu bicicleta prin curtea blocului lor; un ceainic va fluiera exact
aşa cum făcuse în bucătăria părinţilor cuiva, în weekend, când invitaţii
veneau la masa de prânz şi-şi spuneau unii altora noutăţile din vieţile
lor. Clipeşte, şi în acel moment dintre acum şi acum, ochii tăi văd,
dintr-odată, ziua de ieri, ochii tăi le văd feţele. Adevărat, pe măsură ce
trec anii, îi văd tot mai rar şi mai puţin limpede. Asta e.
— Cum ai aflat de mine?
— Eşti faimos, răspunse Homer zâmbind. Toată lumea a auzit de tine.
Artiom făcu o mutră ironică.
— Faimos… scuipă el cuvântul înapoi.
— Ai salvat metroul. Ai salvat pe toată lumea. Dacă n-ai fi lovit
creaturile alea cu rachetele… Să fiu sincer, nu pricep… De ce nu vrei să
vorbeşti despre asta?
Acolo, înaintea lui, erau porţile Expoziţiei Realizărilor Economice şi o
femeie de culoare cu braţele ridicate. Ar fi trebuit să se mute pe altă

— 848 —
bicicletă, însă toate celelalte erau deja luate, iar pe aceasta i -o lăsaseră
lui Artiom. Îşi dori să dea din pedale înapoi, departe de turnul acela,
însă aşa n-ar mai fi produs electricitate.
— Am auzit de tine de la Miller.
— Poftim?
— Miller. Îl cunoşti? Comandantul Ordinului. Ştii, desigur, de
existenţa Ordinului? Spartanii, aşa li se zice… Din câte înţeleg, şi tu ai
fost membru… înainte.
— Miller te-a trimis la mine?
— Nu. Miller doar mi-a spus de tine. Zicea că eşti cel care i-a informat.
Despre Întunecaţi. Că ai mers direct prin metrou, tot drumul… şi după
aia… Am început să dezgrop eu lucrurile. Ce-am putut şi eu. Dar chiar
şi aşa, rămân multe neclarificate. Mi-am dat seama că nu pot descifra
nimic de-acolo fără tine, şi am decis…
— A mai spus şi altceva?
— Hă? Cine?
— A mai spus Miller şi altceva despre mine?
— Da.
Artiom se opri din pedalat. Îşi trecu piciorul peste cadrul bicicletei şi
sări jos, pe podea. Îşi încrucişă braţele.
— Ei bine?
— A zis că te-ai căsătorit. C-ai început o viaţă de om normal.
— Aşa a zis?
— Da, aşa a zis.
— O viaţă de om normal…
Artiom zâmbi.
— Numai dacă n-am înţeles eu bine.
— Ţi-a spus că m-am căsătorit cu fiica lui?
Homer clătină din cap.
— Asta-i tot?
Bătrânul îşi muşcă buzele. Oftă şi mărturisi:
— A zis că ai luat-o razna.
— Păi, da, cu timpul, da, am luat-o razna.
— Eu doar spun ce-am auzit…
— Nimic altceva?
— Nu, nu cred.

— 849 —
— Că avea de gând să mă ucidă, de exemplu? Din cauza fiicei lui? Sau…
— Nu, nimic de genul ăsta.
— Sau că se-aşteaptă să mă-ntorc… în rândurile trupei?
— Nu-mi amintesc de aşa ceva…
Artiom nu zise nimic cât rumegă toate informaţiile. Apoi îşi aminti că
Homer era tot acolo, studiindu-l.
— Nebun!
Artiom încercă din răsputeri să râdă.
— Nu cred, îl avertiză Homer. Indiferent ce spune lumea, sunt absolut
sigur că…
— De unde ştii? Tu?
— Doar pentru că mai cauţi supravieţuitori? Doar pentru că refuzi să
renunţi… ei te cred nebun. Ascultă, spuse bătrânul, uitându-se la
Artiom cu un aer sumbru. Te distrugi singur pentru binele oamenilor
şi, pe cuvânt de onoare, nu-nţeleg de ce te tratează în felul ăsta.
— Plec în fiecare zi.
— La suprafaţă?
— În fiecare zi, sus, pe scările rulante, la suprafaţă. Apoi sus, pe turn.
Pe jos, pe scări, până pe acoperiş. Cu un rucsac militar.
Oamenii de pe bicicletele din apropiere începuseră să asculte cu mai
mare atenţie şi să pedaleze mai încet.
— Şi – nu! N-am auzit pe nimeni răspunzând vreodată! Şi ce-i cu asta?
Ce dovedeşte asta?
Artiom nu striga doar la Homer acum, ci la toţi afurisiţii de ciclişti, care
înaintau cu viteză direct în zid, direct în pământ.
— Nu dovedeşte nimic! De ce nu simţiţi asta? Trebuie să existe şi alţi
oameni. Trebuie să existe şi alte oraşe! Nu se poate ca noi să fim singuri
în gaura asta, în peşterile astea!
— Eşti un tip de treabă, Artiom! Acum chiar că mi-ai futut direcţia!
exclamă un băiat tânăr, cu nasul lung şi ochii mici. Yankeii i -au
bombardat pe toţi de i-a luat dracu’! N-a mai rămas nimic. De ce
trebuie să continui să suferi? Ne-au lovit; i-am lovit. Punct.
— Dar dacă nu suntem singuri? întrebă Homer, de parcă-şi punea
întrebarea sieşi. Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că…
— Se urcă la suprafaţă ca şi cum se duce la muncă. El însuşi e radioactiv
şi-i contaminează şi pe alţii! Un cadavru ambulant! Tânărul nu se putea

— 850 —
opri, pur şi simplu. Trebuie să ne otrăveşti pe toţi acum?
— Şi dacă ţi-aş spune că există supravieţuitori? Că au existat semnale
trimise de alte oraşe? Şi că au fost recepţionate?
— Ce-ai zis?
— Au existat semnale din alte oraşe, repetă Homer cu hotărâre. Au fost
recepţionate. Şi-au fost şi discuţii.
— Minţi.
— Eu însumi cunosc un bărbat care s-a îngrijit de traficul radio.
— Minţi.
— Şi ce-ar fi dacă ţi-aş spune că stă chiar aici, în faţa ta? Ce-ai să mai
spui la asta? zise Homer şi-i făcu lui Artiom cu ochiul. Ei bine?
— Aş spune că-ţi filează vreo lampă, tataie. Sau că minţi în mod
deliberat. Minţi, nu-i aşa? Minţi!

— 851 —
— 852 —
 Capitolul 3
Conducta

Plafonul staţiei era jos, pe măsura oamenilor. Însă tunelurile nu

fuseseră construite pentru oameni: măsurau cinci metri de la un perete
la altul, şi aceeaşi distanţă exista între podea şi plafon.
Departe, în cealaltă parte a metroului, locuiau oamenii sălbăticiţi,
care-şi închipuiau că tunelurile erau pasaje săpate prin pământul tare
de către Marele Vierme, zeul care a creat Pământul şi -a dat naştere
fiinţelor omeneşti din burta lui; şi numai după aceea oamenii şi -au
repudiat Creatorul şi au adaptat pasajele propriilor nevoi. Şi în locul
Viermelui au construit trenuri din metal pentru ei şi au scornit
minciuna potrivit căreia oamenii au existat de la bun început şi n-a
existat niciodată niciun fel de Vierme. De ce să nu crezi într-un astfel
de zeu? Era mai bine adaptat la viaţa din subteran.
Tunelurile erau întunecate şi înspăimântătoare; apa freatică se scurgea
prin ele în pârâiaşe ce ameninţau să treacă prin căptuşeala lor metalică
în orice moment şi să înghită linii întregi. Pârâiaşele eliberau va pori de
apă, iar ceaţa rece împiedica lumina lanternelor să ajungă prea departe.
Tunelurile nu fuseseră create pentru oameni, fără nicio îndoială, iar
omul nu fusese creat pentru tuneluri.
Chiar şi aici, la numai trei sute de metri distanţă de staţie, era
înfricoşător. Iar oamenii pălăvrăgeau de zor să acopere teama
insinuantă.
Focul încropit din bilete pe jumătate uscate fumega vag.
Tunelul, desigur, era viu: şuiera şi răsufla, aspirând fumul ceţos al
focului cu plămânii săi ciuruiţi, savurându-l, de parcă fuma o ţigară.
Fumul se rotocolea şi se învârtejea, apoi zbura sus, dispărând în
tuburile bronhiale lăţoase, năpădite de buruieni, ale coloanelor de
ventilaţie.
La mică distanţă, se afla drezina cu care sosise schimbul. Până la staţie
erau trei sute de metri. Dacă cineva înainta spre Expoziţiei, ieşind din
bezna dinspre nord, garda trebuia să suporte partea cea mai grea a
atacului, sacrificându-şi viaţa dacă era necesar, şi să trimită un
„supravieţuitor” în staţie. Să-i avertizeze pe oameni, astfel încât copiii
— 853 —
să aibă timp să se ascundă, iar femeile să pună mâna pe arme şi să se
alăture bărbaţilor care blocau intrarea cu propriile lor trupuri.
Întotdeauna metoda dădea rezultat: din acest motiv Expoziţiei se afla
încă aici şi continua să fie locuită după douăzeci şi cinci de ani. Însă în
ultimii ani, dacă cineva îşi făcuse apariţia în zonă, fusese numai din
greşeală. Ameninţarea finală, îngrozitoare, atât pentru staţie, cât şi
pentru întregul metrou, Întunecaţii, dispăruse, anihilată de un baraj de
rachete, acum doi ani.
Şi toată lumea din staţie îşi amintea cine-i salvase de brutele acelea:
Artiom.
La nord de Expoziţiei, exista acum numai un şir de staţii goale,
îngheţate, prima fiind Grădina Botanică. Aceasta era foarte aproape de
suprafaţă şi uşile etanşe, care trebuiau să izoleze lumea de sus de cea
de jos, erau larg deschise şi sparte. Era imposibil să trăieşti în Grădina
Botanică, iar oamenii nu erau interesaţi de ceea ce exista dincolo de ea.
Aşa că limita la care se întindea lumina din tabără marca sfâ rşitul
precis al lumii. Orice altceva dincolo de ea era spaţiul exterior.
Santinelele stăteau acolo, ferite de vid prin saci cu nisip, ridicaţi ca
nişte parapete. Kalaşnikoavele lor erau aranjate în piramidă,
sprijinindu-se una de alta. O oală înnegrită şi cu smalţul sărit pe alocuri
îşi încălzea burta la flăcări.
Artiom se aşeză cu faţa întoarsă spre foc şi cu spatele la golul tunelului.
Îl puse pe Homer să stea în dreapta sa, lângă el. Îl adusese intenţionat
pe vizitatorul său în acest gol tăcut, pentru că nu voia să asculte
povestea bătrânului lângă biciclete, în faţa tuturor. Nu o putea asculta
totuşi în absenţa oricărui martor, dar măcar aici erau cât mai puţini
posibil.
— N-ar trebui să stai cu spatele la conductă, şuieră Levaşov spre el.
Însă la momentul acela Artiom chiar avea încredere în conductă.
Învăţase s-o dibuie.
Ceilalţi luaseră loc în aşa fel încât să-şi poată ţină ochii aţintiţi spre
gura tunelului. Homer fusese avertizat să-şi spună povestea cu voce
scăzută, să nu-i agite, însă bătrânul nu ştia să facă lucrurile în linişte.
— Oraşul se cheamă Zorii Polari. Este undeva prin peninsula Kola. În
apropiere se află o centrală nucleară… şi care funcţionează, fii atent la
asta. Staţia de metrou are o sursă de energie operaţională, valabilă

— 854 —
pentru câteva sute de ani. Pentru că alimentează doar un singur oraş.
Iar oraşul a fost transformat într-o fortăreaţă. Au construit o baricadă
din buşteni şi alte fortificaţii. Au pus la punct lucrări solide de apărare.
În apropiere erau unităţi militare care păzeau centrala atomică, iar
garnizoana din Zorii Polari a fost alcătuită din ele. Zona din apropierea
centralei este letală… Nordul Îndepărtat. Însă rezistă. Centrala le
asigură lumină şi căldură… pentru agricultură. Aşa că…
— Încetează cu născocirile astea! strigă Levaşov din cealaltă parte a
focului de tabără.
Avea ochii roşii, urechile cărnoase şi mustaţa dezordonată, cu vârfurile
orientate în sus.
— Despre ce dracu’ de zori vorbeşti tu acolo? După Botanică, nu mai
trăieşte nimeni în tunel, doar câinii sălbăticiţi! De parcă nu ne-ajungea
un zărghit, acum a mai apărut unul!
— Au clubul lor de-acum, zise Armencik, făcând cu ochiul şi scobindu-
se între dinţi cu unghia, scoţând dintre ei un fragment de şorici de
porc. Clubul Visătorilor Pânzelor Purpurii şi al Romanticilor.
— Cine a recepţionat semnalul? Cine-a vorbit cu ei? întrebă Artiom,
uitându-se la barba bătrânului şi la buzele sale în mişcare, încercând
să le citească de parcă ar fi fost surd.
— Eu… începu Homer. Eu însumi sunt din partea aceea a lumii. Din
Arhanghelsk. Aşa că am continuat să sper că voi găsi pe cineva,
gândindu-mă că poate şi ai mei au supravieţuit. Am continuat să ascult
şi să caut. Şi, în cele din urmă, am găsit ceva. Nu era din Arhanghelskul
meu, asta-i adevărat. Însă Zorii Polari! Un oraş întreg, îţi poţi închipui?
La suprafaţă! Apă caldă, lumină… Cel mai fascinant este că acolo există
şi o bibliotecă electronică, intactă încă. Stocată magnetic şi pe CD-uri.
Toată literatura lumii şi cinematografia… Înţelegi? Au toată
electricitatea necesară…
— Care-i lungimea de undă? Ce frecvenţă? întrebă Artiom dintr-odată,
întrerupându-i relatarea.
— Deci, e un soi de Arcă a lui Noe, care n-a salvat toate animalele, două
câte două, ci întreaga cultură a civilizaţiei… continuă bătrânul, ca şi
cum nu auzise.
— Când a avut loc contactul? Cât de frecvent a fost? Unde era
localizată staţia ta de radio? Ce fel de echipament era? De la ce înălţime

— 855 —
ai recepţionat semnalul? De ce n-a mers nimic când am încercat eu?
Bătrânul se aşteptase la o discuţie, nu la un interogatoriu: o conversaţie
plăcută, lângă foc. Însă Artiom îşi dorea momentul acesta prea mult ca
să-l risipească cu plezanterii bonome. În primul rând trebuia să se
asigure că totul era adevărat.
Ştia totul despre mirajele amăgitoare care bântuiau prin deşertul de la
suprafaţă. Nu voia să le admire; voia să le atingă, să creadă în ele.
— Ei?
Nu ceda, continua să forţeze: nu-l putea lăsa pe bătrân să-i scape din
strânsoare.
— Aminteşte-ţi exact! De ce nu funcţionează şi pentru mine treaba
asta?
— Eu… începu Homer, plescăind din buze şi chibzuind, întorcându-şi
ochii spre întuneric şi, în cele din urmă, cedând. Nu ştiu.
— Ce vrei să spui cu „nu ştiu”? Cum e posibil ca tocmai tu să nu ştii?
Dacă tu ai recepţionat semnalul?
Bătrânul se foi puţin, stânjenit, apoi mărturisi, ticălosul:
— Nu eu l-am recepţionat. Eu doar l-am întâlnit pe omul ăsta. Un
operator radio. El mi-a povestit.
— Unde? Unde l-ai întâlnit? În ce staţie?
Bătrânul oftă şi mai mult.
— Teatralnaia, cred. Staţia Teatralnaia.
— Bagi la înaintare cel mai fierbinte loc din metrou, aşa-i? Crezi că mă
sperie ideea să mă duc acolo să verific chiar eu?
— Nu mă gândesc nicidecum la aşa ceva, tinere, spuse Homer cu
demnitate.
— Când?
— Acum câţiva ani. Nu-mi amintesc.
Nu-şi aminteşte.
Singura dată când Artiom mai auzise vocea îndepărtată şi slabă a cuiva,
între pauzele zdrenţuite dintre fâsâiturile şi fluierăturile undelor radio,
i se întipărise în minte pentru totdeauna; chiar şi acum nu trebuia
decât să înceapă să asculte, ca să-i răsune în urechi sunetul acela, ca
vocea stinsă a mării ascunsă într-o scoică. Cum ar putea cineva să uite
aşa ceva?
Cum ar putea cineva să viseze întreaga viaţă să scrie o carte pentru

— 856 —
descendenţii săi, pentru generaţiile viitoare, astfel încât acele generaţii
să ştie de unde au venit şi să nu-şi piardă visul pentru ca, într-o zi, să
revină la suprafaţă, dar să nu-şi amintească fiecare detaliu legat de aşa
ceva?
Şi cu Teatralnaia la fel.
— Minţi, zise Artiom aproape sigur. Nu vrei altceva decât să-mi placă
de tine.
— Greşeşti. Eu, pur şi simplu…
— Vrei să-mi placă de tine, ca să-ţi spun tot. Toată povestea mea. Te-
ai decis să mă atragi de partea ta, da? Ai încercat să-mi găseşti punctul
slab şi ţi-ai înfipt cangea acolo… Da?
— Bineînţeles că nu! Este vorba de un eveniment absolut real.
— Mai termină cu asta!
— Oh, făcu şi Armencik, cel cu nasul încârligat, trăgându-şi satisfăcut
mucii. Visătorii se contrazic care visare-i mai visătoare.
Nervos pe sine însuşi şi pe mincinosul acela bătrân şi prost, Artiom îşi
lăsă capul pe sacul de nisip ciuruit de gloanţe şi strânse pleoapele.
Mitoman blestemat. Imediat ce sufletul prinde o crustă şi se vindecă,
apare cineva care ţi-o smulge.
Bătrânul se încruntă şi nu încercă să-l facă să se răzgândească.
Dă-l naibii oricum!
Nu-şi mai spuseră niciun cuvânt până la terminarea plantonului. Când
intrară în staţie, Artiom nici măcar nu schimbă vreo privire cu el, în
semn de rămas-bun.

— Există o informaţie credibilă. Un semnal a fost recepţionat dinspre

peninsula Kola. Există supravieţuitori acolo, spuse Artiom, privind cu
subînţeles la Kiril.
— Pe bune?
— Pe bune!
Kiril sări în sus, atât era de încântat. Îşi calculă greşit respiraţia şi
începu să tuşească violent. Ştiind ce urmează, Artiom îi dădu o batistă.
Când îşi reveni, Kiril îşi smulse batista de la gură şi o examină cu o
privire înspăimântată şi vinovată, care-i strânse inima lui Artiom.
— Va trece totul. Vei începe iar să vânezi şobolani. Nu-i mare lucru,

— 857 —
doar puţin sânge.
— Mama mă ceartă, să nu-i arăţi. Să nu-i arăţi, da?
— Haide, ce naiba! Noi doi suntem pe felie! O echipă. Nu mă torni, nu
te torn!
— Jură pe Ordin.
— Jur pe Ordin.
— Jură solemn.
— Jur solemn pe Ordin.
Kiril i se căţără pe genunchi.
— Haide. Spune-mi.
— Păi, zise Artiom, există o informaţie foarte sigură. Un semnal a fost
recepţionat din nord. Dinspre peninsula Kola. O centrală atomică a
supravieţuit acolo, complet neatinsă. Şi lângă ea se află un oraş. Se
numeşte Zorii Polari. Frumos, aşa-i? Aşa că nu suntem singuri aici.
Înţelegi, Kiriuk? Nu suntem singuri. Mai sunt şi alţi supravieţuitori. Şi
i-am găsit. Ce zici de asta?
— Uau! Foarte tare! zise Kiril, holbându-se la Artiom cu ochii lui mari
şi spălăciţi. Dar chiar e adevărat?
— Chiar e adevărat. Iar centrala aia atomică produce suficient curent
electric să alimenteze cu căldură tot oraşul, tot anul. Şi au construit un
dom uriaş de sticlă deasupra oraşului. Îţi poţi închipui una ca asta?
— Neeee…
— Ca un capac din sticlă, dar mai mare.
— Dar pentru ce?
— Ca să păstreze căldura în interior. Afară e furtună de zăpadă, însă
înăuntru vremea-i minunată. Copacii-s în floare. Exact ca-n cărţile tale.
Şi livezi cu pomi fructiferi, cu meri… Şi roşii, apropo. Oamenii merg pe
străzi în tricouri. Sunt mormane şi mormane de mâncare. Tot felul de
dulciuri. Iar jucăriile nu-s ca alea ale tale, din cartuşe folosite. Tot felul
de jucării.
Kiriuka închise ochii strâns, încercând cu disperare să-şi imagineze
toate astea. Tuşi de două ori, ţinându-şi gura închisă. Înfrânându-se.
Expiră lung şi lent. Probabil nu-şi putea imagina. Nici chiar Artiom nu-
şi putea imagina.
— Iar vara domul se deschide şi atunci trăiesc în aer curat. Nu sub
pământ, ci afară, în case cu ferestre, prin care pot vedea alte case, sau

— 858 —
pădurea, de exemplu. Ăsta-i stilul lor de viaţă. Totul e curat, uscat şi
proaspăt. Chiar afară, sub soare. Iar aerul e aşa fel încât niciun microb
nu poate supravieţui; mor toţi. Şi oamenii se plimbă pe străzi fără măşti
de gaze.
— Toţi microbii? Şi cei din metrou? întrebă Kiril, trezindu-se la
realitate instantaneu.
— Toţi. Mai ales ăştia din metrou.
— Aşa c-aş putea merge acolo şi să respir fără mască de gaze, ca să fiu
vindecat?
— Cred că da, zise Artiom. Da. Aici, tunelurile sunt umede, aerul stătut
uşurează mult sarcina microbilor. Dar aerul proaspăt înseamnă
moartea instantanee pentru el.
— Uau! Trebuie să-i spun mamei! Să vezi ce bucuroasă o să fie. Şi ai de
gând să mergi acolo?
— Păi, locul ăsta, Zorii Polari, se află foarte departe. Nu-i uşor să ajungi
acolo. Trebuie să prinzi puteri.
— O să prind şi eu puteri! Câtă forţă-mi trebuie? întrebă Kiril,
legănându-se pe genunchiul lui Artiom.
— Îţi trebuie o grămadă. Ştii cât timp îţi ia ca s-ajungi acolo? Cu
vehicule de teren pentru transport de trupe, probabil… şase luni! La
suprafaţă. Prin păduri şi mlaştini. De-a lungul drumurilor distruse.
— Păi, şi ce-i cu asta? Ajung eu.
— Neee, probabil că n-am să te iau cu mine. N-am să merg decât cu
ceilalţi soldaţi ai Ordinului.
— Ah… de ce?
— Mama ta spune că nu mănânci nimic. N-avem nevoie de o mămăligă
ca tine într-o echipă de transport de trupe. N-ai fi decât o povară. Şi-i
o călătorie grea. Plină de obstacole de depăşit. Monştri la fiecare pas.
Va trebui să supravieţuim multor provocări. Şi cum ai să rezişti, dacă
nu mănânci nimic? O să dai colţul la prima confruntare. Nu, Ordinul
nostru are nevoie de soldaţi, nu slăbănogi.
— Nu mai suport ciupercile alea. Pfui!
— Dar cu legumele ce ai? Mama ta ţi-a adus legume. Ai văzut roşia?
Roşia aia a fost adusă prin metrou de la Sevastopol, ca s-ajungă la tine.
— Bleah!
— Apropo, exact acelaşi fel de roşie ca şi cele care cresc pe străzi şi-n

— 859 —
grădinile oraşului Zorii Polari. Haide, acum, încearc-o. Are o tonă de
vitamine.
— Bine, atunci am să mănânc mâine roşia. Dacă-i la fel ca cele de acolo.
— Mănâncă acum. În faţa mea.
— Atunci, în timp ce mănânc, tu să-mi spui mai multe despre oraş şi
cupola de sticlă.
Mama lui Kiriuka, Natalia, stătea afară, ascultând prin prelată totul,
fiecare cuvânt, în timp ce umbrele îi străbăteau chipul, iar ea îşi trosnea
şi-şi frământa degetele.
— L-am făcut să mănânce roşia, îi spuse Artiom cu un zâmbet.
— De ce i-ai spus toate prostiile alea? Acum o să mă tot bată la cap cu
ele, zise Natalia, fără să-i răspundă la zâmbet.
— De ce te grăbeşti să spui că-s prostii? Poate că oraşul Zorii Polari
chiar există. Lasă-l să şi-l imagineze.
— Doctorul a fost aici, ieri. A venit din Hansa.
Artiom uită ce voia să spună în continuare. Îi era teamă să se gândească
la ce avea să-i zică Natalia, aşa că, pur şi simplu, nu se mai gândi la
nimic. Dacă nu se gândea, n-avea cum să cobească.
— Mai are doar trei luni de trăit. Atât. Tu şi cu Zorii tăi Polari.
Gura Nataliei se strâmbă şi Artiom îşi dădu seama ce însemnase pentru
ea conversaţia lor.
— Vrei să spui că nu există nicio şansă?
O peliculă de lacrimi uscate.
— Mămico! Artiom vrea să mă ducă-n Nordul Îndepărtat cu un
transportor de trupe! Mă laşi să merg?

Crezuse că Ania dormea deja; sau se prefăcea că doarme, ca de obicei,

făcând orice ca să-l evite. Însă stătea pe pat, cu picioarele goale
încrucişate sub ea şi strângând la piept, cu ambele mâini, o sticlă de
jumătate de litru care conţinea ceva tulbure, de parcă-i era frică să nu
i-o ia cineva. Simţi un iz de alcool.
— Uite, spuse ea, întinzându-i sticla. Ia o gură.
Artiom făcu întocmai, arzându-şi gâtlejul cu trăscăul artizanal, apoi îşi
ţinu respiraţia şi clipi. Îl ameţi puţin şi-l încălzi oarecum. Şi acum?
— Stai jos, zise Ania, bătând în pătura de lângă ea. Stai jos, te rog.

— 860 —
Se lăsă pe locul indicat, apoi îşi întoarse puţin capul, aruncându-i o
ocheadă.
O vestă simplă, cu curele pentru umeri.
Perişorii pufoşi de pe braţul ei erau zbârliţi. Din cauza frigului?
Era la fel ca acum doi ani. Părul negru, tuns scurt, în stil băieţesc.
Buzele subţiri, decolorate. Nasul uşor prea mare pentru faţa delicată,
uşor coroiat, fără de care ar fi fost insipidă şi plictisitoare. Braţele îi
erau împletite numai din funii, precum cele ale modelelor anatomice,
fără nicio urmă de moliciune feminină, iar muşchii de pe umeri arătau
ca nişte epoleţi. Gâtul lung, cu o arteră care pulsa rapid, iar vertebrele
ei… Claviculele erau ieşite în afară; claviculele alea îl făcuseră să vrea s-
o iubească şi să-i fie milă de ea, şi s-o chinuiască, până se istovise cu
totul. Prin materialul alb i se vedeau sfârcurile ascuţite. De ce un bec
mai întâi luminează tare, iar apoi se arde?
— Ia-mă de gât.
Artiom întinse mâna şi-o puse, cu stângăcie, pe umărul Aniei, ca între
fraţi, sau ca şi cum îmbrăţişa un copil. Ea se aplecă uşor spre el, de
parcă voia să se cuibărească la pieptul lui, însă toate funiile din ea
rămaseră rigide şi răsucite. Iar Artiom n-o putea slăbi nici el: mai luă
un gât, sperând.
Nu putea face niciunul dintre lucrurile cuvenite: îi ieşise din obicei.
Ania îl atinse. Apoi îşi plimbă buzele pe obrazul lui.
— Irascibilule.
Artiom scutură lichidul tulbure din sticla de plastic şi dădu peste cap
o înghiţitură zdravănă. Capul îi era plin de Nordul Îndepărtat şi de un
vehicul pentru teren.
— Hai… hai să-ncercăm, Artiom. Hai să-ncercăm din nou. Trebuie să-
ncercăm. Din nou. De la-nceput.
Îşi coborî degetele – reci şi aspre – până la centura lui şi-i deschise
catarama cu dexteritate.
— Sărută-mă. Haide. Sărută-mă.
— Da. Eu…
— Vino la mine.
— Aşteaptă… Doar o clipă.
— Ce s-a întâmplat? Ia… ia asta de pe mine… E prea strâmtă. Vreau să
mă dezbraci. Tu.

— 861 —
— Ania.
— Ce-i? E bine… Şşşşşş… Mi-e frig.
— Da. Sunt…
— Hai aici. Asta-i… Şi tu… Haide… haide… Dă jos cămaşa asta
scârboasă.
— Bine. O clipă.
— Uite. Doamne. Lasă-mă să iau o înghiţitură.
— Ia-o.
— Ah. Aha. Haide. Aici. Chiar aici. Aşa cum făceai tu. Îţi aminteşti? Îţi
mai aminteşti?
— An… Anecika…
— Hei, ce faci acolo? Păi?
— Tu… Eşti aşa de…
— Hei, ce faci? Haide.
— Nu mai sunt obişnuit cu asta… Îmi pare rău.
— Lasă-mă pe mine… De ce trebuie s-o faci tu? Lasă-mă pe mine.
— Ania…
— Ei? Bine! Haide… Chiar aici… O simţi?
— Da… Da.
— Pentru mine a trecut atâta vreme. Eşti complet… De ce eşti aşa? Nu-
nţelegi? Am nevoie de tine. De tine. Da?
— Bine. Doar o clipă. Doar că… A fost o zi proastă…
— Taci din gură. Gura. Lasă-mă să-ncerc… Tu doar stai întins.
— Astăzi am…
— Taci. Închide ochii şi taci. Asta-i. Aşa. Bine… Şi acum… Acum doar…
Ce nu-i în ordine cu tine? Ce?
— Nu ştiu. Nu merge.
— Păi, ce?
— Numai Dumnezeu ştie. Nu. Capul meu e plin cu…
— Cu ce? Cu ce-i plin capul tău?
— Îmi pare rău.
— Dă-te jos de pe mine. Dispari.
— Ania…
— Unde-i vesta mea?
— Aşteaptă.
— Unde mi-e vesta? Mi-e frig.

— 862 —
— Oh, haide… Nu te purta aşa. Nu tu eşti problema. Nu-i din cauza
ta…
— Ajunge, asta-i. Şi-ncetează să te mai prefaci.
— Dar nu-i adevărat…
— Cară-te de pe mine, ai înţeles? Cară-te!
— Bine. Eu…
— Unde-mi sunt chiloţii ăia nenorociţi! Asta-i. Dacă nu vrei, nu vrei şi
cu asta basta. Sau ţi s-a uscat tot acolo, jos? Din cauza radiaţiilor?
— Nu, bineînţeles că nu, ce tot…
— Doar că nu vrei cu mine… Să-ţi fac copii…
— Ţi-am spus… Am avut o zi proastă.
— N-avem copii, pentru că se ştie: nu-i vrei, nu-i aştepţi!
— Nu-i adevărat!
— Eu… Artiom! Am plecat pentru tine. Am rupt-o complet cu taică-
meu. Pentru tine. După război, după bătălie… Cu Roşiii… E într-un
scaun cu rotile! El! Nu poate să meargă… Şi i-au tăiat braţul… Cel puţin,
pricepi ce-nseamnă asta pentru el? Să fie invalid! Şi l-am părăsit,
propriul meu tată… ca să fiu cu tine. L-am înfruntat! Împotriva voinţei
lui!
— Şi ce vrei să fac eu? Nici măcar nu mă consideră un bărbat… Am
încercat să-i spun adevărul… Însă el… Nu ne vrea împreună. Ce-are asta
cu mine?
— Să ai propriii tăi copii. Pricepi? Ai tăi… Am încetat să mai urc la
suprafaţă, pentru ca organele mele femeieşti să fie sănătoase… Sunt ca
un burete… Radiaţia… Ştii bine! Blestematele alea de ciuperci! Să -mi
găsesc locul aici, în staţia asta a ta! Crezi că mă văd… Că-mi văd viitorul
aşa? Mi-am abandonat îndatoririle. Ca să le cânt cântece de leagăn
porcilor. Şi pentru ce? Dar tu continuă! Nu te-ai oprit nici măcar o
singură zi. Te-ai consumat cu totul acolo. Pricepi? Poate că de-asta nici
n-am făcut copii? Şi nici acum nu merge. Şi m-am rugat de tine de
atâtea ori. Tatăl tău te-a implorat de atâtea ori!
— Suhoi nu-i chiar…
— De ce-o faci? Nu vrei copii, aşa-i? Pur şi simplu, nu-ţi plac copiii,
aşa-i? Nu vrei niciunul de la mine! Nu vrei deloc! Nu dai nicio ceapă
degerată pe aşa ceva. Singurul lucru care te interesează e salvarea
lumii. Dar cum rămâne cu mine? Iată-mă! Mă scapi printre degete! Mă

— 863 —
pierzi! Şi vrei să mă pierzi, nu-i aşa?
— Ania, ce tot…?
— Nu pot să mai continui aşa. Nu vreau să continui. Nu vreau s-aştept.
Nu vreau să mă milogesc pentru sex. Nu vreau să visez cum rămân
borţoasă. Şi nu vreau să-mi fie teamă că dacă mă laşi gravidă, o să nasc
un monstru.
— Ajunge! Taci din gură!
— Şi o să ai un monstru, Artiom! Şi tu eşti ca un burete! Vei plăti pentru
fiecare dintre ieşirile tale la suprafaţă. Pricepi?
— Tacă-ţi gura, scorpie!
— Du-te. Du-te, Artiom. Du-te şi nu te mai întoarce.
— Mă duc.
— Da, du-te.
Şi toate acestea în şoaptă. Ţipetele sunt în şoaptă, gemetele sunt în
şoaptă, plânsul este în şoaptă.
Totul fără niciun sunet, la fel ca la furnici.
Şi toţi vecinii se prefac că dorm.
Şi toţi ştiu totul.

Costumul de protecţie încăpea perfect în bagaj. Îşi puse Kalaşnikovul

de serviciu, pe care nu avea permisiunea să-l scoată din staţie,
deasupra, cu şase încărcătoare legate câte două, cu bandă izolatoare
albastră, şi o pungă de plastic cu ciuperci uscate. Masca de gaze se
holba la el cu ochii orbi, până când Artiom o închise înăuntru trăgând
fermoarul, trăgându-l cu violenţă, ca şi când avea un cadavru în bagaj.
Apoi ridică rucsacul pe umeri, blestemul lui, bolovanul lui sisific.
— Tataie! Adună-ţi lucrurile! Dar vezi să nu faci niciun zgomot.
Bătrânul, care părea că dormise cu ochii deschişi, se trezi imediat.
— Unde mergem?
— Mi-ai spus adevărul despre Teatralnaia? Despre operatorul ăla de
radio? Există cu adevărat?
— Da… Da.
— Bine atunci… Îmi arăţi drumul într-acolo?
— Spre Teatralnaia? întrebă Homer ezitant.
— Chiar ţi-ai închipuit c-o să dau bir cu fugiţii, aşa-i? Las-o baltă,

— 864 —
tataie. Poate că pentru unii-i iadul curat, dar pentru noi înseamnă
terenul gloriei noastre militare. Deci? Sau totul a fost doar o minciună?
— Nu, nu-i minciună.
— Vino în Teatralnaia cu mine. Trebuie să-l văd cu ochii mei pe omul
ăla. Şi să-l întreb despre toate. Să-mi dea radioul lui… Numai aşa o să-
l cred pe cuvânt.
— Ştii, asta a fost acum doi ani…
— Hai să facem o înţelegere, noi doi. Tu mă duci la operatorul radio şi
eu îţi spun tot ce voiai să mă întrebi. Fără s-ascund nimic. Întunecaţii,
Strălucitorii, Obscurii. Orice doreşti. Istoria faptelor mele eroice. Am
să-ţi spun ce n-am mai spus nimănui. Toată nenorocita asta de tragedie
greacă, de la alfa la omega. Facem târgul? Pe cuvânt de onoare. Batem
palma.
Homer întinse mâna, încet şi neîncrezător, ca şi cum se gândea că
Artiom ar putea scuipa pe ea, dar i-o strânse cu putere.
În vreme ce bătrânul îşi punea aşternutul în geanta de voiaj, Artiom se
ocupă de lanterna sa cu autoîncărcare, strângând şi eliberând mânerul
şi ascultând bâzâitul mecanismului care alimenta bateria. Asta era tot
ce-l interesa. Apoi se opri.
— Explică-mi şi mie chestia asta. Cartea aia a ta. Pentru ce-i?
— Cartea? Păi, după cum stau lucrurile, trăim aici şi timpul s-a oprit,
pricepi? Nu există istorici. Nu mai e nimeni care să consemneze că şi
noi am trăit în zonă, şi cum am trăit, de parcă vieţile noastre -s inutile.
Dar nu-i adevărat, nu-i aşa?
Homer încremeni, ţinând în mână o faţă de pernă cenuşie şi boţită.
— O să sape după noi peste zece mii de ani, iar noi nu vom fi scris
niciun rând. Vor încerca să ne descifreze după oseminte şi după
castroanele de supă, care să le dezvăluie în ce-am crezut şi la ce-am
visat. Şi vor înţelege totul pe dos.
— Cine o să ne descopere, unchiaşule?
— Arheologii, descendenţii noştri.
Artiom dădu vehement din cap. Îşi umezi buzele şi încercă să -şi
înăbuşe furia care-l năpădea, dar îl ardea, de parcă vomita fiere.
— Dar poate că nu vreau să ne descopere pe mine şi pe tine aici. Nu
vreau s-ajung oale şi ulcele într-un mormânt comun. Mai degrabă mi-
aş săpa singur mormântul, nu să fiu dezgropat. Aici există destui

— 865 —
oameni care ar vrea acelaşi lucru, în vreme ce-şi duc viaţa într-un
monument funerar ca ăsta. Mai degrabă o mierlesc dintr-o supradoză,
la suprafaţă, decât să fiu blocat aici, în metrou, până la bătrâneţe. Ăsta
nu-i destin de om, unchiaşule. Nu-i pentru o fiinţă umană. Metroul.
Descendenţii, băga-mi-aş. Descendenţii! Nu vreau ca descendenţii mei
să fie îngropaţi sub pământ toată viaţa lor. Nu vreau ca descendenţii
mei să fie mâncare pentru microbii tuberculozei! Nu vreau aşa ceva.
Sau să-şi taie beregata pentru ultima cutie de conservă? Nu vreau asta.
Sau să grohăie şi să se bălăcească împreună cu porcii? Nu vreau asta.
Scrii o carte despre ei, tataie, însă nici măcar nu vor fi în stare s-o
citească. Ochii lor se vor usca, pentru că nu le vor mai trebui, pricepi?
Însă simţul mirosului le va fi la fel de ascuţit ca al unui şobolan. Nu vor
fi oameni. Să prăsim creaturi ca astea? Dacă există măcar o şansă la un
milion ca undeva, cine ştie unde, să trăim la suprafaţă, sub cerul plin
de stele, sub soare, cel puţin undeva pe lumea asta blestemată, unde-i
posibil să respiri pe gură, şi nu printr-un furtun de cauciuc, atunci am
de gând să găsesc locul ăla, pricepi? Dacă există un astfel de loc, da!
Acolo vom fi capabili să construim o viaţă nouă! Şi s-avem copii. Astfel
încât ei să nu crească precum şobolanii sau Morlocii 46, ci să fie fiinţe
umane. Iar pentru asta trebuie să luptăm. Dar nu trebuie să ne
îngropăm singuri de vii în pământ, să ne încovrigăm colăcel şi să ne
resemnăm împăciuitori. Nu trebuie să facem asta!
Lămurit şi uluit de forţa lui Artiom, Homer nu spuse nimic. Artiom
chiar ar fi vrut ca bătrânul să-l contrazică; mai voia să tragă cel puţin
încă o argumentaţie dură. În loc de asta, bătrânul doar zâmbi. Cu
sinceritate şi căldură, fără jumătate dintre dinţi.
— N-a fost o pierdere de vreme să vin aici. Am simţit eu că n-o să fie.
Artiom doar scuipă. Însă ceea ce scuipă era otravă, fiere. Dintr-un
motiv necunoscut, zâmbetul ştirb al bătrânului îl făcea să se simtă mai
bine, îi uşura încordarea. Bătrânul era grotesc şi stângaci, însă Artiom
avu dintr-odată sentimentul că amândoi erau în aceeaşi tabără. Homer

46
Morloci: personaje din viitorul îndepărtat al omenirii, descrise de H.G.
Wells în romanul său Mașina timpului (1895), care-i controlează pe Eloi,
urmașii oamenilor (n. tr.).

— 866 —
simţea ceva similar şi-i făcu semn ca un tinerel gălăgios.
— Sunt gata.
Mergeau hotărâţi prin staţie. Atârnat deasupra deschizăturilor oarbe
ale tunelului, ceasul staţiei, o relicvă locală sacră, arăta că era noapte.
Era noapte pentru toată lumea. Artiom rămânea singurul care ar fi
putut să nu fie de acord cu asta, însă el părăsea staţia. Sala era aproape
pustie, cu excepţia cuiva care bea o ceaşcă târzie de ceai, în bucătărie.
Iluminatul public roşiatic era diminuat; toţi oamenii se băgaseră în
corturile lor, luminate de lămpiţe cu diode, şi-şi transformaseră prelata
într-un teatru al umbrelor. Fiecare scenă oferea propriul ei spectacol.
Pe când treceau de cortul lui Suhoi, văzură o siluetă aplecată peste
masă; apoi trecură de unul în care Ania şedea cu faţa îngropată în
palme.
Bătrânul întrebă prudent:
— Nu vrei să-ţi iei rămas-bun?
— N-am de la cine să-mi iau, tataie.
Homer nu-l contrazise.
— Spre Alekseevskaia! anunţă Artiom santinelele de la intrarea dinspre
tunelul de sud. Suhoi ştie deja.
Santinelele salutară. Dacă ştia, atunci ştia. Slavă Domnului că nu se
ducea din nou la suprafaţă.
Coborâră pe scara de fier sudat, până jos, la şine.
— Tunelul, glăsui Artiom ca pentru sine, păşind în beznă, atingând cu
grijă învelişul dur din fier al tunelului, acoperit cu mucegai,
măsurându-i din priviri înălţimea de cinci metri şi adâncimea fără
fund. Ne cheamă tunelul.

— 867 —
— 868 —
 Capitolul 4
Plata

Alekseevskaia era asemănătoare Expoziţiei, dar o variantă mai jalnică.

Localnicii încercaseră să cultive ciuperci şi făcuseră nişte eforturi de
mântuială să crească porci, dar cum norocul le era potrivnic, atât
ciupercile, cât şi porcii sfârşiseră mereu pe jumătate morţi. Aşa că abia
le ajungea pe o măsea şi nu rămânea nimic pentru comerţ. Însă se
potriveau foarte bine cu porcii lor; deveniseră bolnăvicioşi şi se
resemnaseră cu faptul că în povestea lor atât începutul, cât şi sfârşitul
erau plicticoase şi toată lumea le cunoştea dinainte. Pereţii de aici
fuseseră cândva albi şi din marmură, însă acum era imposibil să-ţi dai
seama asta. Tot ce se putuse desface cu ranga fusese vândut. Mai
rămăsese doar un înveliş din beton şi câteva vieţi omeneşti. Demolarea
pereţilor din beton nu era simplă şi nimănui din metrou nu-i trebuia
materialul ăsta; aşa că mare parte a negoţului consta în a stabili pentru
cine aveau să moară alekseevii în luptă. Dacă ar fi putut alege, preţul
ar fi fost mai mare. Dar în afară de cei din Expoziţiei, nu erau de găsit
alţi cumpărători. Aşa că acum, principalul scop al staţiei Alekseevskaia
era să protejeze Expoziţiei.
De aceea tunelul Expoziţiei, care ducea spre Alekseevskaia, era
considerat liniştit. Parcurgerea unor porţiuni din el putea dura şi o
săptămână, dar chiar şi aşa, cu toate precauţiile obligatorii, avură
nevoie de vreo treizeci de minute s-o străbată pe aceasta. Deşi
minutele rămăseseră în urmă, în ceasul din Expoziţiei. Trecuseră zece
ani de când ceasul din Alekseevskaia fusese furat, iar de atunci toată
lumea de aici trăia potrivit intuiţiei. Dacă cineva voia să fie noapte,
atunci pentru el era noapte. În definitiv, în metrou noaptea nu se
sfârşea niciodată; ziua era cea pe care trebuia să ţi-o închipui.
Santinelele îi priveau apatice pe cei doi drumeţi; pupilele le erau mici
ca nişte punctuleţe. Deasupra postului de gardă plutea un norişor alb,
sumbru, iar aerul de acolo mirosea a obiele. Fumaseră iarbă. Ofiţerul
de gardă oftă şi făcu un efort:
— Încotro?
— Prospekt Mira. La piaţă, zise Artiom, făcând orice efort posibil să
— 869 —
treacă prin urechea acului.
— N-o să te lase să treci. Acolo.
Artiom îi oferi im zâmbet cald.
— Asta nu-i problema ta, unchiaşule.
— În vremurile tangenţiale, tangenta dă cotangenta, răspunse
bătrânul, contaminat de veselia lui Artiom şi dorindu-şi şi el ceva
agreabil.
Şi cu asta se despărţiră.
— Pe ce drum o luăm? îl întrebă Homer pe Artiom.
— De la Prospekt? Dacă ne lasă, mergem în Hansa, pe Circulară. Orice-
i mai bine decât să mergem pe linie. Amintiri neplăcute, ştii. Hansa e
mai sigură. Am o viză ştampilată în paşaport. Miller a avut grijă de asta.
Te vor lăsa şi pe tine?
— Acolo-i carantină, nu?
— Ei au întotdeauna un soi de carantină. O să intrăm noi cumva. Toate
problemele vor începe după aceea. Teatralnaia, indiferent din ce parte
vii… Ai ales un loc mişto de trai pentru operatorul tău radio, tataie. În
mijlocul unui câmp minat…
— Ce vrei să…
— Glumesc.
Bătrânul miji ochii într-un fel aparte, privind pe sub frunte, înăuntrul
său, unde, evident, avea desfăşurată o hartă a metroului. Artiom avea
întotdeauna propria sa hartă înaintea ochilor; învăţase să privească
direct prin ea. Învăţase asta în anul cât servise cu Miller.
— Aş zice… că cel mai bine este s-o luăm spre Paveleţkaia. E un drum
mai lung, dar mai rapid. Iar de acolo, de-a lungul Liniei Verzi. Dacă
avem noroc, am putea ajunge acolo într-o zi.
Continuau să înainteze prin tunel.
Fâşâind slab, lanterna lucra cât putea de intens, însă spotul de lumină
nu ajungea decât la zece paşi înainte, iar după aceea era înghiţit de
beznă. Apa şiroia din plafon, pereţii luceau de umezeală, ceva gâlgâia
sec, iar picăturile ajunse pe capul lor le iritau pielea, de parcă nu erau
apă, ci acid gastric.
Pe pereţi, apărea uneori câte o uşă, iar alteori deschizătura întunecată
a vreunui tunel adiacent, majoritatea fiind barate cu scânduri sau cu
grilaje sudate, din oţel ranforsat.

— 870 —
De fapt toată lumea ştia că hărţile viu colorate, pentru pasageri, nu
înfăţişau nici măcar un sfert din întregul metrou, cel adevărat. De ce
să induci oamenii în eroare cu asta? Ei doar circulau cu viteză de la o
staţie la alta, cu nasurile lipite de telefoanele mobile, săreau o oră
înainte şi asta era, ajunseseră. Nu aveau timp să se gândească la ce
adâncime ajunseseră. Şi de ce să se întrebe despre ceea se găsea în
spatele zidurilor staţiilor şi unde duceau ramificaţiile barate ale
tunelurilor? Nu conta decât că ajungeai la timp acolo unde doreai.
Uită-te la telefonul tău; gândeşte-te la ceva important pentru tine; nu-
ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.
Mergeau cu pasul special de tunel, măsurat la trei sferturi, care să
coincidă perfect cu traversele. Trebuia să mergi mult ca să-ţi înveţi
picioarele să facă asta. Cei care rămâneau tot timpul în staţie nu puteau
merge astfel; pierdeau ritmul şi păşeau între traverse.
— Cum e cu tine, tataie? Eşti singur?
— Da.
Întreaga lumină se proiecta înainte şi Artiom nu putea descifra
expresia de pe faţa bătrânului. Probabil nu avea niciuna: doar barba şi
ridurile.
Merseră încă vreo cincizeci de paşi. Rucsacul cu radioul se îngreuna,
nu mai putea să facă abstracţie de el. Tâmplele lui Artiom erau ude
leoarcă şi transpiraţia începea să i se scurgă pe spate în jos.
— Aveam o soţie. La Sevastopol.
— La Sevastopol locuiai?
— Da, cândva.
— Te-a părăsit?
Cumva, asta i se părea cel mai probabil lui Artiom.
— Nevastă-ta?
— Eu am plecat. Să scriu cartea. Credeam că e mai importantă cartea.
Iar nevastă-mea n-avea de gând să plece oricum nicăieri. Pricepi?
— Ţi-ai părăsit soţia ca să scrii o carte? întrebă Artiom. Cum e posibil
aşa ceva? Şi ea… ea te-a lăsat să pleci?
— Am fugit. Când m-am întors, nu mai era acolo.
— Plecase?
— Murise.
Artiom schimbă pachetul cu costumul de protecţie din mâna dreaptă

— 871 —
în stânga.
— Nu ştiu.
— Poftim?
— Nu ştiu dacă-nţeleg sau nu.
— Ba da, înţelegi, spuse bătrânul istovit, dar încrezător.
Dintr-odată, Artiom simţi teamă. Teama că făcea ceva irevocabil.
După asta păşiră în tăcere pe traverse. Ascultau ecoul duduitor şi
gemetele îndepărtate: metroul digera pe cineva.

Nu se aşteptau la niciun pericol din spate: scrutau intens drumul

înainte, încercând să vadă clipocitul stins de pe suprafaţa tunelului,
urmând ceva uluitor şi fără nume care va ieşi la iveală, împrăştiind
puţul de cerneală neagră. Însă nu priveau şi ce era în spatele lor.
Ar fi trebuit s-o facă.
Un scârţâit. Scârţţţ. Scârţţţ.
Sunetul le pătrunse în urechi, treptat.
Şi deveniră conştienţi de el numai când era deja prea târziu ca să se
întoarcă şi să-şi aţintească ţevile armelor.
— Ahoi!
Dacă necunoscutul nu voia decât să-i împroaşte din spate cu plumb şi
să-i lase să se prăbuşească cu faţa-n jos pe traversele putrede, ar fi avut
tot timpul s-o facă. O lecţie: niciodată să nu cazi pe gânduri în metrou;
ar putea începe să devină gelos. Începi să uiţi chestii, Artiom.
— Staţi! Cine sunteţi?
Rucsacul şi pachetul îi trăgeau braţele în jos, împiedicându-l să
ţintească. O drezină se rostogoli din beznă.
— Ahoi! Ahoi! Prieteni.
Era santinela aceea, cotangenta. Singur pe drezină, un om neînfricat.
Îşi abandonase postul şi o luase la plimbare pe nicăieri. Iarba -l făcuse
să ia decizia asta.
Ce naiba voia?
— Băieţi. Tocmai mă gândeam. Poate vă fac o cursă până la staţia
următoare.
Şi le oferi cel mai bun zâmbet al său. Ştirb şi aspru. Bineînţeles că
spatele lui Artiom cerşea o cursă, în loc să se mocăie pe jos.

— 872 —
Îl studie pe binefăcătorul lor: veston vătuit, păr rar, pungi sub ochi,
însă prin punctele pupilelor sale venea lumina, de parcă strălucea prin
gaura cheii.
— Cât vrei?
— Nu mă insulta. Eşti fiul lui Suhoi, da? Şeful staţiei. O fac pe gratis.
Pentru pace în lume.
Artiom se scutură; rucsacul alunecă şi se aşeză mai confortabil pe
umerii săi.
— Mulţumesc, spuse, după ce se hotărî.
— Bine atunci, zise santinela încântată şi-şi flutură braţele, ca şi cum
ar fi împrăştiat tot fumul aspirat în ultimii ani. Eşti băiat mare; trebuie
să-nţelegi subtilităţile. N-ai nicio şansă să te descurci fără un compas
cu bară de extensie!
Tot drumul până la Riga, nu-i mai tăcu gura.

— Ne-aţi adus şi nouă ceva căcat?

Primul care-i întâmpină – înaintea santinelelor – fu un flăcău tânăr, cu
părul tuns scurt şi urechile pleoştite. Avea ochii uşor oblici, însă erau
de culoarea betonului, precum cerul. Haina din piele nu i se închidea
la piept şi, uitându-se calm şi plin de încredere la Artiom, printre
buclele de păr de sub cămaşa deschisă, se vedea un Iisus destul de
voinic.
Flăcăul avea o găleată de tablă, pusă bine între picioare şi o geantă ce -
i atârna pe umăr, pe care o lovea în repetate rânduri, făcând-o să scoată
un zăngănit promiţător.
— Îţi ofer un preţ ca lumea! oferi el, după care se auzi un zornăit
metalic.
Pe vremuri, piaţa Riga, faimoasă în toată Moscova pentru trandafirii
ieftini, se găsea deasupra acestei staţii de metrou. Când sirenele
începuseră să urle, oamenii avuseseră la dispoziţie doar şapte minute
să-şi dea seama ce se petrece, să creadă că situaţia e reală, să-şi caute
febrili buletinele şi să fugă spre cea mai apropiată intrare la metrou. Iar
dibacii vânzători de flori, cărora le trebuia să facă doar câţiva paşi, se
înghesuiseră primii înăuntru, făcându-şi loc cu coatele printre ceilalţi
oameni, pe cale să fie omorâţi.

— 873 —
Când au apărut întrebările despre cum să-ţi câştigi traiul sub pământ,
au deschis uşile etanşe, au înlăturat cadavrele adunate mormane afară
şi s-au întors la piaţă după trandafirii şi lalelele lor; erau deja vestejite,
însă perfect potrivite pentru un ierbar. Şi, vreme îndelungată, locuitorii
din Riga au făcut negoţ cu flori uscate. Acestea erau afectate de
mucegaiuri şi deveniseră radioactive, însă oamenii le luau oricum.
Altceva mai bun nu puteai găsi în metrou. Trebuiau să continue să
iubească şi să jelească, nu? Şi cum să faci asta fără flori?
Trandafirii aceia uscaţi şi amintirea fericirii, care părea că se terminase
ca ieri, dispărute însă acum pentru totdeauna, îngăduiseră staţiei Riga
să-şi întindă aripile. Dar alte flori nu puteau fi crescute sub pământ:
florile nu sunt ciuperci sau oameni; ele au nevoie de lumina soarelui.
Şi cu toate că piaţa de deasupra staţiei păruse inepuizabilă, rămăsese
fără provizii.
A apărut o criză.
Toată lumea se aştepta ca riganii, obişnuiţi cu viaţa bună, să recurgă la
raţii mici şi să mănânce, de nevoie, şobolani, la fel ca nenorociţi! Din
staţiile ordinare, lipsite de binecuvântări speciale. Însă agerimea lor în
afaceri i-a salvat.
Au examinat posibilităţile, au luat în calcul toate avantajele localizării
lor şi le-au sugerat vecinilor din nord o înţelegere: să cumpere
surplusul de excremente de porci, pe care să-l vândă ca gunoi de grajd
staţiilor care cultivau ciuperci. Expoziţiei a acceptat oferta. Aveau
excremente de porci mai mult decât suficiente.
Iar Riga, deja în declin, deja în cenuşiul unei sărăcii iminente, a
dobândit o gură de oxigen. Desigur, noul articol de comerţ nu mai
mirosea ca florile, dar era mult mai de încredere. Iar în această eră
dificilă, nu prea mai aveau de ales.
— Băieţi, chiar n-aveţi nimic? întrebă tânărul, pufnind scurt, ascuţit,
dezamăgit de vizitatori.
Şi în acel moment, alţi oameni cu găleţi, la fel ca el, veniră în zbor, doar
puţin prea târziu… o gloată întreagă strigând unul peste celălalt:
— Căcat!
— Aveţi ceva căcat? Bani buni!
— Vă dau un glonţ pentru un kil.
La fel ca oriunde în metrou şi aici se plătea cu gloanţe de Kalaşnikov,

— 874 —
care erau acum singura valută. Rublele deveniseră fără valoare de la
bun început. Cu ce ar fi fost susţinute într-o lume unde cuvântul de
onoare nu mai avea sens şi nu mai exista statul? Gloanţele erau mult
mai potrivite.
Bancnotele fuseseră transformate în foiţă de ţigară şi fumate cu mult
timp în urmă: cele cu valoare mare erau mai preţuite decât cele mici,
pentru că erau mai curate, ardeau mai bine şi produceau mai puţin
gudron. Copiii săraci, care nu aveau cartuşe goale, se jucau cu monede.
Însă preţul adevărat pentru orice se calcula acum în „gloanţe”, aşa cum
erau numite, cu afecţiune, cartuşele pline.
Un glonţ pentru un kilogram în Riga, iar oriunde altundeva pe Linia
Sevastopol, un kilogram costa trei. Şi, desigur, nu oricine accepta
afaceri cu aşa ceva. Lucru bun, de altfel: era mai puţină concurenţă.
— Hei, tu, Liok, cară-te! Eu sunt primul la rând aici, spuse un bărbat
oacheş şi nervos, cu mustaţă, împingându-l pe tânărul tatuat cu figura
lui Cristos, care mârâi, dar se retrase.
— Unde vă duceaţi, fir-ar a dracului de treabă? Credeaţi că dacă-i
întâmpinaţi în tunel, tot căcatu-i al vostru? spuse un bărbat cenuşiu la
faţă, chel, năvălind spre primii doi.
— Ia uitaţi-vă ce-ncerca să tragă puţoiul ăsta!
— Lăsaţi-o baltă, băieţi, n-are niciun rost… Oricum, n-au adus!
— Lasă-mă să verific eu!
Simţul ascuţit al mirosului lui Lioka, cel cu părul scurt şi cruce, nu-l
păcălise. Cotangenta nu avea niciun fel de marfă.
Acesta îşi depărtă amabil braţele şi-i lăsă pe Artiom şi Homer să
coboare.
— Aici e limita domeniului meu.
Apoi se întoarse în beznă, fluierând ceva dramatic.
Paza luă superficial contact cu nou-sosiţii şi-i lăsă să treacă; negustorii
care tăbărâseră pe ei se dispersară. Doar primul venit, Lioka, rămase şi
era în mod clar şi cel mai flămând.
— Ce-aţi zice de un tur cu ghid, băieţi? Avem o mulţime de chestii
pentru turişti, au la ce să se uite. Când a fost ultima oară când aţi văzut
o ramă de metrou? Hotelul nostru se află într-una. Camerele sunt cu
adevărat şic. Au curent electric. Pe coridor. Vă obţin o reducere.
— Ştiu tot ce-i pe-aici pe dinafară, îi explică Artiom prieteneşte şi o luă

— 875 —
din loc.
Homer îşi târşâia paşii după el.
Riga era vopsită în două culori vesele, roşu şi galben, însă ca să
descoperi asta, trebuia să înlături stratul de grăsime de pe plăcile de
ceramică de pe pereţii staţiei. Unul dintre tuneluri era blocat de o
garnitură defectă, acum transformată în hotel. Şi întreaga viaţă a
acestui loc se desfăşura prin intermediul celuilalt tunel.
— Aţi auzit de barul nostru? Tocmai s-a deschis. Bere locală de prima
mână. Şi au şi bere distilată, bineînţeles, din…
— Nu, mulţumesc.
— Dar trebuie să vă distraţi cumva, băieţi. Prospekt este închis.
Carantină. Au pus barieră chiar peste şine şi mitraliori cu câini. Nu
ştiaţi?
Artiom ridică dintr-un umăr.
— Şi chiar n-avem cum să trecem? Trebuie s-aranjăm noi lucrurile
cumva.
Lioka chicoti.
— Mergeţi voi şi-ncercaţi să le aranjaţi. Au o campanie în Hansa, chiar
acum. Combat corupţia. Ajungeţi acolo în cel mai prost moment. Cei
care o încasează vor scăpa de belea mai târziu. Sunt de-ai lor, nu? Dar
trebuie s-agaţe pe cineva.
— Şi de ce-au închis frontiera?
— Ceva boală de ciuperci. Ca un putregai. Fie se transmite prin aer, fie
e răspândit de oameni. Aşa că, deocamdată, totul este oprit.
— Mă persecută pe mine, mormăi Artiom ca pentru sine. N-au să mă
lase să trec.
— Cum? făcu Lioka, încreţindu-şi fruntea.
— Urăsc blestematele alea de ciuperci, spuse Artiom tare şi răspicat.
— Înţeleg, se învoi Lioka. O afacere mizerabilă.
Mai mulţi bărbaţi se grăbiră pe lângă ei zăngănind din găleţile lor de
tablă. Lioka zvâcni şi aproape că o luă după ei, însă se opri. Probabil
calculase că ar fi mai interesant să stea cu turiştii aceştia încăpăţânaţi.
— Afacerea ta-i mult mai veselă, remarcă Homer.
— Nu vorbi aşa, tataie, zise Lioka încruntându-se. Nu oricine poate fi
broker. Ai nevoie de talent.
— Broker?

— 876 —
— Păi, da. Aşa, ca mine. Ca băieţii ăia de colo. Broker. Păi, cum îţi
închipui că-i spune?
Homer nu-şi putea da nici măcar cu presupusul. Era prea ocupat
încercând să nu zâmbească, dar colţurile buzelor i se ridicau în sus
oricum, indiferent cât de tare se străduia să le controleze. Şi apoi,
Artiom observă o schimbare bruscă a expresiei sale. Trăsăturile-i
deveniră reci şi înspăimântate, ca ale unui om mort. Privea dincolo de
broker, într-o parte.
— Nu vorbi aşa, îi spuse Lioka bătrânului, care, dintr-odată, parcă
surzise. După cum se-ntâmplă lucrurile, căcatul e sângele vital al
economiei. Pe ce cresc ciupercile? Cu ce se fertilizează roşiile la
Sevastopol? Aşa că vezi ce vorbeşti.
Însă Homer dădu din cap spre Lioka în timpul unui cuvânt oarecare
din mijlocul unei fraze şi începu să se îndepărteze de el şi de Artiom.
Artiom îi urmări privirea: văzu, dar fără să înţeleagă.
O fată slăbuţă, cu părul alb, stătea la câţiva paşi depărt are de ei,
sărutând un broker foarte vânjos şi puternic. Pe când o săruta, brokerul
îşi împingea discret găleata cu piciorul, ca să nu spulbere magia. Fata
era ţinta înaintării nesigure a lui Homer.
— Şi cam cât crezi c-o să facem din biznisul ăsta? întrebă Lioka,
întorcându-se către Artiom, acum că pierduse interesul bătrânului.
Homer se furişă spre cei doi care se sărutau şi încercă să găsească un
unghi favorabil din care le putea vedea feţele. Poate că recunoscuse pe
cineva? Însă nu îndrăznea să se amestece şi să-i întrerupă din sărutat.
— Ce-ţi veni? întrebă vânjosul, simţindu-l pe Homer în ceafa lui. Ce
vrei, moşule?
Faţa fetei, desprinsă din sărutul ei, era transpirată şi scofâlcită, ca
ventuza unei lipitori abia desprinsă de pe braţ. Era altă faţă, nu cea pe
care o căuta Homer, îşi dădu seama Artiom.
— Scuze.
— Şterge-o, zise lipitoarea.
Iar Homer, morocănos acum, dar tot neliniştit, se întoarse la Artiom şi
Lioka.
— Am făcut o greşeală, explică el.
Artiom se hotărâse să nu pună întrebări, deşi… dacă ar fi deschis
robinetul cu revelaţiile bătrânului, împreună puteau despica firul în

— 877 —
patru.
— Bineînţeles că n-ar fi putut… Nicio şansă, nu unul ca el… Smintit
bătrân… vorbi Homer pentru sine.
— Cum adică, lucrezi în pagubă?
— Ai putea să-i spui pagubă… Hansa ia jumătate din toate livrările ca
vamă. Iar acum, oricum, cu carantina asta…
Hansa era denumirea aleasă de Uniunea Staţiilor Liniei Circulare. Tot
felul de bunuri, din toate capetele metroului, trebuiau să treacă prin
pieţele Hansei şi posturile ei de vamă. Mulţi negustori navetişti, decât
să-şi rişte pielea deplasându-se prin metrou, preferau să-şi ducă
mărfurile până la cea mai apropiată piaţă, la o intersecţie a Liniei
Circulare cu una radială, transferându-le comercianţilor locali. Şi era
mai puţin complicat să-ţi laşi profitul aici, în una dintre băncile
Hansei, ca să eviţi să-ţi vezi capul retezat prin tunelurile întunecate de
tot felul de personaje malefice, care adulmecaseră o vânzare de succes.
Indivizii încăpăţânaţi, care insistau să-şi ducă ei înşişi bunurile mai
departe, trebuiau să plătească oricum vamă. Şi indiferent cât de bine
le mergea celorlalte staţii, Hansa devenea tot mai bogată. Nimeni de
pe cuprinsul întregului metrou nu putea face legea în privinţa Hansei.
Asta îi făcea pe cetăţenii ei mândri şi fericiţi, iar toată lumea visa să
obţină cetăţenia Hansei.
De pe mijlocul peronului, Artiom putea vedea intrând în tunel un şir
de cărucioare de marfă cărora nu li se permisese intrarea în Riga. Asta
făceau brokerii, goneau cât puteau să-şi cumpere marfa în tunelul
nordic şi-o vindeau în cel sudic. În fond, din asta trăiau şi alţii.
— Negoţul s-a oprit complet, se plânse Lioka. Ticăloşii îi sugrumă pe
întreprinzători. Ticăloşi de monopolişti rataţi. Vrei să-ţi vezi cinstit de
afacerea ta, dar nu se poate! Cine le-a dat dreptul să se-mbogăţească
pe spinările noastre? Eu trebuie să muncesc din greu, iar burdihanele
lor se fac tot mai mari. Asta-i opresiune, băga-mi-aş picioarele! Dacă
ne-ar lăsa liberi să facem comerţ, întregul metrou ar prospera.
Artiom simţi o simpatie subită pentru Lioka, în pofida mirosului. Voia
să continue discuţia aceasta grotescă.
— Nu-i criză de marfă în Hansa, spuse el, amintindu-şi. Odată, a
trebuit să lucrez în Paveleţkaia. Pe Linia Circulară. Greblam în
depozitul de căcat. M-au condamnat la un an de muncă. Am scăpat

— 878 —
după o săptămână.
— Consideră că ăla a fost botezul tău, zise Lioka dând din cap.
— Au aruncat tot în haznale şi puţuri. Nu s-au deranjat să-l vândă.
Lioka chicoti sumbru.
— Trăiesc pe picior mare.
Scoase o tabacheră unde se găseau foiţe gata tăiate şi o pungă de tutun
şi le oferi şi lor. Homer refuză, însă Artiom luă. Se aşeză sub un bec
care atârna de tavan şi privirile-i rămaseră lipite de cuvintele de pe
hârtie, înainte de a rula „tutunul” de casă. O pagină galbenă dintr-o
carte tipărită cu caractere delicate, ruptă cu mâna şi smulsă chiar pe
linia necesară pentru răsucirea ţigării, dar nu atât de mult, încât să nu
poată citi cuvintele. Numai Dumnezeu ştie ce puteau însemna!

Iar nou-născuta propensitate a gravitaţiei…

Acestea erau originile legii celor puţini.
Şi-aşa, pregăteşte-te să trăieşti în Hegemonia
timpului; aici, nu există nici tapirul, nici lupul,
Iar cerul este însărcinat cu viitorul,
Acele boabe săţioase ale sursei bine hrănite.
Doar astăzi cei care au fost victorioşi
Au izbutit să evite cimitirul zborului
Retezând aripile libelulei

Iar aripile fuseseră smulse cu precizie. Artiom îndesă între versurile

inutile tutunul de casă, rulă foiţa cu grijă, împături marginile în aşa fel
încât să se unească între ele şi ceru un foc. Lioka îşi scăpără bricheta,
alimentată cu alcool, confecţionată din tubul unui cartuş de mitralieră.
Hârtia ardea cu iz dulceag, delicios. Tutunul era jalnic.
— Aşadar, vreţi musai s-ajungeţi în Prospekt, nu? şopti Lioka, mijindu-
şi ochii prin fum.
— În Hansa. Da, asta vrem.
— Aveţi deja vize?
— Da.
Traseră amândoi câte-un fum. Homer începu să tuşească. Lui Artiom
nici că-i păsa.
— Cât sunteţi dispuşi să plătiţi?

— 879 —
— Spune un preţ.
— Nu eu am să stabilesc preţul, frate. Alţii decid asta acolo. Eu nu pot
decât să vă fac prezentările.
— Atunci fă prezentările.
Lioka sugeră să ia un păhărel pentru drum, într-unul dintre birturile
locale zgomotoase, cu o firmă pe care scria „Ultima dată”, însă Artiom
îşi aminti de unde distilau ei tăriile acolo.
Se învoiră ca Lioka să-i ducă şi să-i prezinte pentru zece gloanţe. Un
târg cinstit, făcut într-un spirit frăţesc.
Cordonul sanitar era instalat deasupra şinelor, chiar înainte de intrarea
în Prospekt Mira. Formal vorbind, numai staţia Linia Ci rculară
aparţinea Hansei, iar staţia liniei radiale se presupunea că există în
propriii săi termeni, însă asta era doar formal şi doar presupus. Dacă
voiau să taie celelalte linii din circuit, o puteau face cât ai zice peşte.
În ţinute de camuflaj cenuşii, grănicerii Hansei băgau razele puternice
ale lanternelor în feţele oamenilor şi le lătrau comenzi să se întoarcă şi
s-o pornească înapoi de unde veniseră. Pe o pancartă cocoţată pe un
stâlp, ca o sperietoare, scria CARANTINĂ! Plus o imagine cu o ciupercă
buboasă. Santinelele refuzau să discute cu neguţătorii navetişti şi era
imposibil să schimbi măcar priviri cu ei: îşi ascundeau ochii sub
cozoroacele lungi ale şepcilor de camuflaj. Nu exista nicio şansă să
ocupi bastionul acesta decât printr-un atac total.
Brokerul Lioka trăgea de timp, căutând chipuri cunoscute dincolo de
cozoroace. În cele din urmă, se aplecă şi şopti ceva sub unul dintre ele,
îi făcu cu ochiul lui Artiom, cu faţa întoarsă pe jumătate spre el, şi
smuci din bărbie ca să-i facă semn să vină.
— Sunt arestaţi! explică nasul de sub cozoroc spre mulţimea cuprinsă
de furie mocnită la vederea celor trei, lăsaţi dintr-odată să treacă.
Haideţi, căraţi-vă acum, o s-aduceţi molima la noi!
Fură conduşi sub pază armată prin ciudat de tăcuta staţie Prospekt
Mira: tarabe de negoţ închise cu paravane, cumpărători asediind
cordonul, vânzătoare cu părul în neorânduială, răcindu-şi dosurile pe
granit, pălăvrăgind despre viaţă, moarte şi destin; în plus, era aproape
întuneric. Piaţa nu funcţiona; lumina trebuia drămuită. În orice alt
context, acest loc ar fi trepidat de activitate. Prospekt Mira era un soi
de punct central, unde oamenii cumpărau tot felul de mărfuri aduse

— 880 —
de peste tot. Haine pentru toate gusturile, standuri de cărţi (pe lângă
care Artiom nu putea fi indiferent), smartphone-uri terminate,
aruncate la grămadă – şi ce se întâmpla dacă dădeai peste vreunul care
încă funcţiona şi avea fotografii înăuntru, în culori, desprinse din
memoria cuiva? Îl cumpărai? Doar ca să-ţi aminteşti de copiii altuia?
Pentru că nu puteai să suni nicăieri. Şi găseai arme, bineînţeles. De tot
felul. Totul cu preţuri în gloanţe. Vindeai ce nu-ţi trebuia, cumpărai ce
voiai şi-ţi luai tălpăşiţa.
Escorta armată era strictă: aveau grijă ca Artiom şi Homer să nu dispară
niciunde, împungându-i în spate tot drumul de la staţia liniei radiale
până la Linia Circulară. Apoi îi opriră şi lăsară să aştepte lângă o uşă
metalică mică, decupată într-un perete de piatră albă.
După zece minute, fură chemaţi.
Trebuiră să se aplece, iar şi iar: sediul serviciului părea că fusese
conceput pentru Morloci. Însă generaţia născută deja în subteran era
pipernicită şi-ar fi încăput aici perfect.
Doi bărbaţi erau instalaţi confortabil într-o încăpere mică. Primul avea
faţa rotundă, impresionantă, ochelari rotunzi, dar era mai degrabă
pleşuv; restul trupului îi era ascuns în străfundurile unui pupitru masiv
şi lustruit. Părea că acolo nu se găsea nimic, în afară de capul pe deplin
autonom.
Al doilea omuleţ nu avea nimic interesant de arătat.
— Adjunctul conducătorului staţiei Prospekt Mira, Linia Circulară,
Serghei Sergheevici Rojin, al doilea spuse bărbatul, făcând un gest
respectuos spre cel cu faţa rotundă.
— Ascult, zise faţa-rotundă cu glas sobru şi adânc.
— Lucrurile stau aşa, Serghei Sergheevici. Oamenii ăştia vor s-ajungă
în Hansa. Au vize, spuse Lioka.
Capul cu ochelari se încruntă posac, îndreptându-şi nasul grăsuţ spre
el, şi inspiră zgomotos. Simţind un iz, se strâmbă într-un spasm brusc.
Se părea că brokerii nu erau primiţi prea des în biroul acesta.
— Până la alte instrucţiuni, intrarea pe teritoriul Hansei nu se aprobă
şi punct! proclamă Rojin.
Asta era de rău.
— Aşadar, nu există opţiuni? întrebă Artiom morocănos, însă Lioka îl
ţistui.

— 881 —
— Nu există opţiune mai directă, decât mituirea unui oficial, şi să nu
mai îndrăzniţi asta încă o dată, e clar sau nu? declară ameninţător
capul lui Rojin. Într-un moment când toţi oamenii din metrou sunt
afectaţi, pur şi simplu n-aveţi niciun drept! De asta am instituit
carantina, altfel întreaga situaţie ne-ar putea scăpa din mână. Pricepeţi
asta, sau nu? Şi dacă am fost puşi aici ca să menţinem ordinea, atunci
o să menţinem ordinea şi-o s-o ţinem cum se cuvine, până la sfârşit,
pentru că ştiţi care-i miza! Măsuri de control fitosanitar. Mucegai, ca
să vezi! Discuţia aceasta s-a terminat.
Se opri din vorbit şi liniştea se instală în încăpere, de parcă refuzul
fusese înregistrat din timp, pe o casetă: se derulase până la capăt şi se
oprise cu un clic; nu mai urma niciun fel de muzică.
Rojin îi ardea cu privirea pe Artiom şi Lioka prin lentilele groase ale
ochelarilor săi, iar tăcerea se tot aduna, ca şi cum aştepta ceva de la ei.
O muscă de bălegar bâzâi pe lângă ei, ca un bombardier greu. O
adusese Lioka în buzunar?
— Atunci am să mă duc pe la suprafaţă, spuse Artiom dând din umeri.
Eşti un nătărău, Lioka.
— Tot îmi datorezi cele zece gloanţe.
— De ce să mergeţi pe la suprafaţă? vorbi, în cele din urmă, bărbatul
insipid. Nu-i sigur.
Spre deosebire de Rojin, nu-şi încreţise faţa, nici nu pufnise nici măcar
o singură dată în decursul întâlnirii. Şi, în general, era limpede că nici
nu se strâmba prea des. Faţa-i era netedă; trăsăturile îi erau senine,
vocea-i era calmă.
— Serghei Sergheevici şi-a exprimat poziţia sa oficială. În definitiv, este
în exerciţiul funcţiunii. Îi putem înţelege poziţia. Iar Serghei
Sergheevici a identificat corect problema: sarcina noastră este să
împiedicăm răspândirea mucegaiului, o infecţie fungidă periculoasă,
care afectează ciupercile. Dacă în mintea voastră s-a conturat vreun
compromis, discutaţi-l cu mine. Situaţia este serioasă. O sută de
gloanţe pentru trei.
— Eu nu sunt cu ei, spuse Lioka.
— O sută de gloanţe pentru doi.
Artiom se uită să vadă ce făcea Rojin: o asemenea perfidie ar fi trebuit
să-l facă să înceapă să guiţe. Dar nu, adjunctul conducătorul staţiei nu

— 882 —
suferise deloc, ca şi cum insipidul scosese ultrasunete, pur şi simplu
inaudibile pentru urechile sale.
O sută de gloanţe.
Trei încărcătoare şi ceva, din şase, câte adusese Artiom, doar pentru
şansa de a intra în Hansa. Iar acesta era abia începutul călătoriei, de
fapt… însă chiar şi aşa, toate rutele lor, inclusiv cea de la suprafaţă, l -ar
fi putut costa mai mult. Capul, de exemplu.
Harta se afla acolo, în faţa ochilor săi: jos, prin Hansa; o călătorie cu
vagoanele de pasageri, rapide şi confortabile, până la Paveleţkaia; iar
de acolo, un salt scurt, fără probleme sau obstacole, direct în
Teatralnaia. Şi nu era necesară trecerea peste frontiera Liniei Roşii, iar
Reichul putea fi ocolit…
— Facem târgul, zise Artiom. Să le scot aici?
— Păi, normal, răspunse insipidul pe un ton binevoitor.
Artiom îşi dădu jos rucsacul, desfăcu curelele pachetului, pipăi
încărcătoarele ascunse printre nimicuri, şi începu să scoată cu un clic
gloanţele netede, ascuţite la vârf, punându-le pe pupitru.
— Zece, spuse, împingând prima serie spre Serghei Sergheevici.
— Câtă lipsă de tact!
Individul insipid era profund jignit. Se ridică de pe scaun şi trase
gloanţele spre el.
— Omul e-n exerciţiul funcţiunii, iar tu ce faci? Pentru ce crezi că sunt
eu aici?
Din fericire, Serghei Sergheevici nu văzuse gloanţele.
Încruntându-se îngrozitor, îşi drese glasul şi începu să sorteze
documentele lăsate pe birou, mutându-le de pe un teanc pe altul.
Acum, părea să fi fost lăsat singur în cameră. Era aproape incapabi l să
înregistreze prezenţa altora cu organele lui de simţ.
— Opt, nouă, zece: o sută.
— Foarte corect, încheie individul insipid. Mulţumesc. Veţi fi escortaţi.
Lioka se bătu aprobator pe Cristosul său.
— Şi terminaţi cu drăcoveniile! zise Rojin şi-şi înălţă capul. Pentru că
trebuie să existe anumite principii. Şi în momente dificile, ca acesta,
când solidaritatea este necesară! Mucegai! Probleme urgente. Cele mai
bune urări!
Homer, care rămăsese trăsnit de uimire pe tot parcursul întâlnirii, se

— 883 —
plecă înaintea capului vorbitor făcând o reverenţă autentică.
— Minunat! exclamă el.
— Cele mai bune urări, spuse capul.
Artiom săltă pachetul pe umeri; îl înşfăcase prea brusc, şi o latură
metalică verde ieşi din colţul de sus.
Serghei Sergheevici reveni la viaţă şi începu să-şi ridice trunchiul scurt,
gras, pe care se pare că-l poseda, din spatele biroului.
— Nu cumva ai acolo vreo drăcie de radio? Ce cari tu pe teritoriul
Hansei seamănă bine, într-un anumit sens, cu un aparat militar!
Artiom se uită pieziş la individul insipid; dar acum, că Rojin se trezise,
insipidul, după ce abia izbutise să-şi pitească cele o sută de gloanţe
undeva pe sub birou, îşi pierduse orice interes faţă de realitate şi -şi
curăţa absent mizeria de sub unghii.
— Mulţumesc, răspunse Artiom, ridicându-şi pachetul şi împingându-
l pe Homer spre ieşire.
— Înc-aştept după alea zece ale mele, le aminti brokerul, venind din
spate.
Artiom auzi mormăieli prin uşa trântită.
Iar pe peron erau deja aşteptaţi.
Nu de santinelele în uniforme de camuflaj, care-i escortaseră până aici,
ci de bărbaţi în haine civile, care-şi ţineau la vedere legitimaţiile
serviciului de securitate. Dar, fiind atât de întuneric, era imposibil de
descifrat ce scria pe ele.
— Serviciul de Securitate, declară politicos un bărbat înal t. Maior
Svinolup, Boris Ivanovici. Predaţi armele, vă rog, şi echipamentul de
comunicaţii. Sunteţi arestaţi sub bănuiala de spionaj în favoarea Liniei
Roşii.

— 884 —
— 885 —
 Capitolul 5
Duşmanii

Biroul maiorului era foarte confortabil şi, de fapt, arăta mai mult ca
apartamentul unui burlac. Îţi dădeai seama imediat că ocupantul lui
dormea aici: un colţ era închis cu o draperie, iar marginea unui pat,
acoperit neglijent cu o pătură sintetică, se iţea de după draperie într-o
manieră foarte familială. Un covor mâncat de molii, cu un model
oriental complicat, ale cărui detalii începuseră să dispară. În alt colţ
era aşezată o icoană somptuoasă: două personaje zvelte, masculine, cu
feţe triste, ţineau nişte săbii fragile în degetele lor lungi şi delicate.
După ce descuie uşa, maiorul aruncă o privire critică prin cameră,
mormăi când dădu cu ochii de papucii de casă pluşaţi, abandonaţi în
capătul celălalt al podelei, şi-i împinse sub birou cu un aer stânjenit.
— Scuze pentru dezordine. Am plecat în grabă.
Între timp, Artiom şi ceilalţi se înghionteau pe coridor. După ce făcu
ordine, Boris Ivanovici îi invită înăuntru. Însă nu pe toţi.
— Eşti broker? îl întrebă pe Lioka de la o lungime de braţ.
— Aşa-i, încuviinţă Lioka.
— Tu aştepţi afară, prietene. O să discutăm separat. Ştii, mănânc în
biroul ăsta. Sunt băgat până peste cap în muncă. Duşmanul e mereu
vigilent.
Şi opri duhoarea închizând uşa, capitonată şi moale, care scoase însă
un zgomot metalic la închidere.
— Vă rog, luaţi loc pe scaunele de acolo.
Mătură firimiturile de pe masă, privi într-o cană „Gjel”, pictată de
mână, şi plescăi. Artiom deja se întreba dacă îi va servi şi cu ceai, însă
Boris Ivanovici n-o făcu. Împinse la o parte veioza de bronz, cu abajur
din sticlă verde, în aşa fel încât să nu le bată lumina direct în ochi. Şi
din acel crepuscul liniştitor întrebă:
— De unde aţi venit?
— Expoziţiei.
— Oho.
Boris Ivanovici rostogoli cuvântul „Expoziţiei” pe limbă, ca pe o capsulă
cu vitamine, şi se frecă la nas, încercând să-şi amintească.
— 886 —
— Şi cum îl cheamă pe şeful vostru? Kaliapin, cred, Alexandr
Nikolaievici? Se descurcă bine?
— Kaliapin s-a retras acum şase luni. Suhoi e şeful acum.
— Suhoi… Suhoi? Bătrânul de la securitate, da? Un coleg! spuse
maiorul cu încântare. Mă bucur pentru el.
— Afirmativ.
— Iar tu eşti de acolo, după cum înţeleg?
Svinolup răsfoi paşaportul lui Artiom.
— Cu ce te ocupi?
— Sunt stalker, zise Artiom.
— Mă gândeam eu. Şi tu? întrebă Boris Nikolaievici, întorcându-se
spre Homer.
— Din Sevastopol.
— Interesant. Nu-i chiar locul cel mai apropiat. Acolo-i Denis… Denis…
Doamne, care-i patronimul lui?
— Mihailovici.
— Da, aşa-i, Denis Mihailovici. Ce mai face?
— În formă.
— În formă! Ha!
Boris Ivanovici făcu cu ochiul lui Homer, într-o manieră conspirativă.
— Nici n-ai fi putut s-o spui mai bine. Ne-am întâlnit. Am un adevărat
respect pentru el. Un profesionist. Hmm, da.
Svinolup privi din nou în cană, ca şi cum spera că se va umple singură.
Apoi îşi atinse prudent obrajii. Era ceva în neregulă cu obrajii lui, însă,
în semiîntuneric, Artiom nu-şi putea da seama exact ce anume. Faţa
maiorului părea să… aibă ceva desenat pe ea. Oare asta să fi fost?
Altfel, din toate punctele de vedere, era o prezenţă agreabilă: înalt, cu
fruntea lată, înălţată prin rărirea părului, o tinereţe atletică, cocoşată
de munca la birou. Ochii-i sclipeau cu căldură şi iscoditori din
penumbră. Numele lui de familie, care însemna în mod bizar „bătăuş
de porci”, era incredibil de nepotrivit, prea insultător pentru el. Nu era
deloc un individ oarecare.
— Apropo, nu eşti evreu, nu? îl întrebă Boris Ivanovici pe Homer.
— Nu. De ce întrebi?
— Nu. De ce întrebi? râse ocupantul biroului. Chiar îmi place de tine.
Întâmplător, îi preţuiesc mult pe cei ca tine, spre deosebire de mulţi

— 887 —
dintre colegii mei…
— Nu sunt evreu. Mi-ai văzut paşaportul. Şi în definitiv, are vreo
importanţă?
— Paşaportul tău. Oamenii falsifică paşapoarte. Însă nu vorbesc despre
paşaport, vorbesc despre condiţia sufletului tău. Iar pentru a-ţi
răspunde la întrebare – n-are absolut nicio importanţă! Aici nu suntem
în Reich, pe cuvânt şi pe bune.
O pendulă îşi plimba acele pe perete: un ceas simplu, o bucată de sticlă
încastrată în plastic albastru. Pe cadranul său era desenat ceva despre
care Artiom credea că e un scut şi un rând de litere cu linioare între
ele. Artiom citi pentru sine, în lumina verzuie a lămpii: „VChK-NKVD-
MGB-KGB-FSB-SB CLC.”
— CLC este Comunitatea Liniei Circulare, descifră el titlul corect al
Hansei.
— Un obiect rar, îi explică Boris Ivanovici. Nu mai există decât vreo
două din astea în tot metroul. Un cunoscător ar înţelege.
— Mai ai şi alte întrebări pentru noi? întrebă Artiom.
— Bineînţeles. Destul de multe, de fapt. Poţi să întinzi mâinile aici, la
lumină, cu palmele în sus? întrebă maiorul, fără a ieşi din umbră. Aha,
mulţumesc. Degetele. Îmi dai voie să le ating? Păi, cam aşa cum aş face
dacă ne-am da mâna. Ups! Bătături. Iar aici e de la praful de puşcă, da?
Vrei să-mi arăţi umărul? Haide, arată-mi-l. Cel drept. Nu, nu trebuie
să te dezbraci. Iată, o vânătaie. Să înţeleg că uneori foloseşti puşca
automată, da?
Şi mai era ceva ciudat: degetele îi erau umede şi puţin lipicioase. Atât
doar că nu transpiraţia le năclăise, ci… Artiom abia reuşea să -şi
înfrâneze dorinţa de a-şi adulmeca propriile degete, imediat ce fură
eliberate din strânsoarea maiorului.
— Sunt stalker, am explicat asta deja.
— Da, aşa-i. Însă stalkerii sunt întotdeauna în costume de protecţie şi
poartă mănuşi, da. N-ai tras toate focurile la suprafaţă. Şi tu, Nikolai
Ivanovici? zise el adresându-i-se lui Homer după numele din paşaport,
netezindu-şi tâmplele. Mâinile, dacă nu te superi. Mulţumesc. Da, aici
avem un intelectual.
Chibzuia, frământându-şi degetele groase şi puternice. Ca şi cum
făcuse ceva cu ele şi-i amorţiseră, devenind dureroase. Poate că

— 888 —
încărcase mult timp o lanternă de buzunar.
Ceasul piesă-de-muzeu ticăia clar: tic, tic, tic, tic, Nu vorbea nimeni,
permiţând ca zgomotul său să se audă limpede. Uşa metalică împiedica
vocile de afară să pătrundă până la ei. Dacă n-ar fi fost ticăitul discret
şi clar, între ei ar fi fost linişte ca atunci când surzeşti din cauza unei
explozii.
Apoi Boris Ivanovici îşi aminti:
— Vă pot întreba care-i scopul vizitei voastre prin Hansa?
— În tranzit, răspunse Artiom.
— Destinaţia?
— Teatralnaia.
— Eşti conştient că importul de echipament de comunicaţii
necertificat pe teritoriul Hansei este strict interzis?
— Înainte nu era interzis.
— Haide, probabil că, pur şi simplu, nici n-ai mai încercat asta înainte,
Artiom Alexandrovici.
Sunetul patronimului său era ca un scrâşnet: Suhoi îi dăduse lui Artiom
primul său paşaport, dar n-ar fi avut de unde să ştie numele tatălui
adevărat al lui Artiom. Nu ştia nici măcar numele mamei lui. Şi deşi
Artiom ar fi avut de unde să-l ştie, nu şi-l mai amintea. Aşa că unchiul
Saşa îl înregistrase cu numele lui, iar pe atunci Artiom n-avea curaj să
se certe cu el. De aceea luase lucrurile ca atare. Însă apoi îşi schimbase
numele de familie, când Miller îi făcuse documente noi, care să le
înlocuiască pe cele deteriorate.
— Şi încă o întrebare: trăieşti şi lucrezi în Expoziţiei, aşa cum arată
ştampila, însă paşaportul a fost emis în Polis. Călătoreşti mult? Mergi
des pe acolo?
— Am locuit acolo timp de un an. Am lucrat.
— Nu cumva în staţia Biblioteka Imeni Lenina?
— La Biblioteca Lenin.
— Destul de aproape de Linia Roşie?
— Mai aproape de Biblioteca cea reală.
Svinolup deveni interesat; începu să zâmbească.
— Şi mergeţi în Teatralnaia pentru că, desigur, e mai aproape de
teatru, nu? Şi nu pentru că ambele staţii de tranzit simt pe Linia Roşie?
Să nu mă-nţelegeţi greşit, sunt doar curios. E de datoria mea.

— 889 —
— Pe aproape. Am o deplasare la suprafaţă plănuită la Teatralnaia.
— Desigur, ca să foloseşti o staţie de radio militară? Cui vrei să-i trimiţi
mesaje codificate în direcţia aia? Corpului de balet? Cadavrului de
balet, mai degrabă, ha-ha.
— Ascultă, îl întrerupse Artiom. N-am avut nimic de-a face cu Roşiii.
Am explicat deja: sunt stalker. Lucru destul de evident, nu? După faţa
mea, după părul meu. Nici măcar nu trebuie s-aprind lumina noaptea,
la budă, fiindcă blestematul meu de pişat străluceşte. Da, i-adevărat,
am un radio cu mine. Şi ce-i cu asta? Şi ce se-ntâmplă dacă rămân
blocat, acolo, la suprafaţă? Dacă ceva încearcă să mă mănânce? Nu mi
se permite să chem pe nimeni în ajutor?
— Şi există cineva pe care l-ai putea chema acolo? întrebă Boris
Ivanovici.
Se aplecă înainte, ieşind din umbră. Şi deveni limpede de ce -şi tot
atingea faţa. Era sfârtecată peste tot cu cicatrice umflate, care musteau
de limfă sângerândă. Una dintre ele se adâncea oblic peste sprânceană
şi, după o pauză, peste obraz, ca şi cum cineva încercase să-i smulgă
globul ocular, însă maiorul închisese strâns ochii şi-l salvase.
Asta-i năclăia degetele: puroiul care-i ieşea din cicatrici, destul de
proaspete, fără crustă încă; ceva i se întâmplase maiorului cu câteva
minute înainte să-i aresteze. „A trebuit să plec în grabă.”
— Poate că da, răspunse Artiom încet.
Oare n-ar trebui să-l întrebe: „Ce s-a-ntâmplat cu faţa ta, Boris
Ivanovici?” Însă ce-ar avea de câştigat din asta? Nimic, poate ar reuşi
să-l distragă pe maior doar pentru o clipă.
— Atunci poate că ar trebui să-l chemi? zâmbi Boris Ivanovici.
Cu cicatricele lui, zâmbetul nu-i ieşea prea grozav.
— Pentru că asta ţi-ar fi foarte la îndemână. Înregistrat la o staţie, cu
documentele emise în alta. Deţinător de armă. Cu trei încărcătoare. Cu
echipament radio interzis. Înţelegi despre ce vorbesc? Radioul ăsta al
tău… Avem un motiv bun să te reţinem, Artiom Alexandrovici. Până se
clarifică lucrurile, ca să zic aşa.
Să ofere motive? Să-i explice pentru ce-i trebuia radioul? Chiar el,
Artiom, îl putea face pe Svinolup să-i răspundă pe de-a-ntregul: în
douăzeci de ani, nu apăruse niciun semnal, nicio dovadă că altcineva
mai supravieţuise undeva. Pe cine încerci tu să prosteşti, Artiom

— 890 —
Alexandrovici?
Maiorul se încruntă din spatele pavezei sale de umbră şi se duse în
mijlocul încăperii, să mânjească cu bocancii lui murdari modelul de pe
covor, şters şi întunecat odată cu trecerea vremii.
— Iar tu, Nikolai Ivanovici, de dragul companiei… poate că măcar tu ai
ceva să-mi spui? Nu neapărat aici, în faţa tânărului. În bagajul tău n-a
fost găsit nimic, cu excepţia unui jurnal. Adevărul este că scrierile tale
isteţe pot fi interpretate în diferite feluri. Poate că este o Cronică a
Epocii Apuse, sau poate că scrii un raport pentru serviciile de securitate
ale Liniei Roşii? Ei?
Homer îşi băgă capul între umeri şi-şi ţinu gura, însă nu se lepădă de
Artiom. Svinolup continuă:
— Cum doreşti. Sunt vremuri grele. Vremuri pline de nelinişte.
Vremurile grele necesită decizii grele. Înţelegi ce vreau să spun?
Artiom căută un răspuns acolo, pe covorul chelit.
Papucii pluşaţi, nostalgici, se iţeau din spatele biroului. Cumva… nu
aparţineau acestei încăperi.
Prea mici pentru Boris Ivanovici, cu bocancii lui imenşi. Ai unei femei?
— Şi-ar putea fi posibil să ai vreo explicaţie pentru toate acestea. Dar
încă n-am cum să ştiu dacă-i adevărat, aşa-i? Pune-te în poziţia mea:
trebuie să născocesc propria mea ipoteză. Iar până acum, ipoteza mea
arată cam aşa…
Trebuise să plece în grabă. Nu avusese timp să ascundă papucii. Faţa îi
era sfâşiată şi însângerată. Cine-i făcuse asta? se întrebă Artiom, în loc
să se gândească cum să se disculpe. O femeie. Cu unghiile ei. Toată faţa
lui. Încercase să-i scoată ochii. Nu era un joc. Oare ce-i făcuse el?
— Voi, tovarăşi, încercaţi să obţineţi intrarea pe teritoriul unui stat
ostil Hansei, trecând de controlul de frontieră prin încercarea de
mituire a unui funcţionar public. Cu scopul, fireşte, de a spiona. Sau
poate pentru a pregăti un atac terorist?
Oare ce-i făcuse el?
Afurisita de veioză era prea zgârcită cu lumina ei, iar în întuneric
Artiom n-ar fi putut spune dacă modelul covorului se amesteca sau nu
cu pete stacojii. Micul apartament de burlac arăta curat; nu se luptase
nimeni aici, nici nu se rostogolise pe podea, nici nu dărâmase mobila.
Însă papucii aceia… Papucii aceia stătuseră aici, împrăştiaţi. Aşadar, ea

— 891 —
venise aici. O aduseseră… trântiseră uşa care pocnea metalic,
răsuciseră cheia. La fel cum făcuseră şi în urma lor, acum.
— Hansa are destui duşmani. Cei care ne invidiază. Însă acum staţia
de radio… O staţie de radio, adusă pe furiş, nedeclarată şi
neomologată… Ce să însemne asta? Înseamnă că nu acţionezi de unul
singur. Intruziunea ta face parte dintr-un plan. Cineva intenţiona să-ţi
coordoneze acţiunile. Te infiltrezi în teritoriul Cercului, poate
stabileşti o ascunzătoare pentru armament, găseşti contacte, obţii
documente false de la ei, te dai la fund, aştepţi ordinul… Şi ieşi la iveală
la momentul potrivit, împreună cu celelalte cârtiţe.
Homer îl cercetă neajutorat pe Artiom cu ochii limpezi şi cinstiţi. Însă
Artiom nu voia să-i răspundă; continua să-şi întoarcă privirea lipsită
de expresie în direcţia lui, evitându-l.
Cine-o fi ea? se întrebă el. Ce i s-a întâmplat?
— Şi de vreme ce nu spui nimic, înseamnă că n-ai nicio obiecţie de
făcut. Asta-i, am ghicit totul corect, aşa-i?
Nu exista nicio altă ieşire din birou. O uşă – capitonată – înăbuşea orice
zgomot. Un birou. Un ceas. Un telefon. O icoană. Un pat ascuns de o
cortină, într-un colţ. Un pat. Acoperit cu o pătură sintetică. Ce-ar fi
dacă, în pat… Draperia-i groasă, nu poţi vedea prin ea, însă în spatele
ei… Pe pat…
— Ei bine?
Artiom deschise gura, pregătindu-se să facă o mărturisire. Svinolup se
mobiliză, aşteptând la pândă, încetând să mai vorbească monoton.
Ceasul de cekist 47 mai trase puţin de timp. Tic. Tic. Tic. Homer îşi
umplu plămânii cu aer, neîndrăznind nici să respire. Şi nimeni nu mai
răsufla.
Motivul pentru care femeia încercase să-l orbească pe maior,
folosindu-se de ultimele puteri, era că voia s-o ucidă. Se aruncase peste
ea, poate… pentru a o sugruma.
Draperia aceea. În spatele ei. Patul acoperit. Şi chiar acolo, pe pat.
Unde doarme el.
Moartă. Dar dacă încă-i în viaţă?
47
CEKA: prima poliție politică înființată de Lenin după 1918, precursoarea
KGB-ului (n. tr.).

— 892 —
Să sară? Să smulgă draperia? Să strige? Să se întindă şi să lupte?
Nu respira nimeni. Şi dacă nu-i nimic acolo?
— Cui intenţionai să-i trimiţi semnale? Despre ce? De unde?
Maiorul începea să-şi piardă răbdarea. Artiom se holbă la el,
încremenit de groază. Capul îi era plin de apă murdară, din pământ; n-
o putea reţine şi ameninţa să plesnească. Durea.
Cine-i ea? Cine-i femeia asta? Ce i-au făcut?
Trebuia să facă ceva. Nu putea rămâne aici. Iar draperia… dar chiar era
treaba lui Artiom?
— Chiar mă acuzi de spionaj, maiorule? Pentru Roşii?
Artiom se ridică pe jumătate în scaun.
Svinolup scoase pe neaşteptate un pistol Makarov mic, mat, şi -l puse
lângă el pe birou, o pupilă lată, neagră, holbându-se în pupilele lui
Artiom. Însă era prea târziu ca să se mai retragă. Trebuia să deschidă
uşa capitonată; era absolut obligatoriu să iasă din apartamentul ăsta
mic şi drăgălaş. Să iasă şi să-l ia şi pe bătrân cu el.
— Aşadar, mi-ai găsit bătături în palme, da? Praf de puşcă? În ordine.
Foarte bine, atunci dă-mi voie să-ţi povestesc de unde provin
bătăturile. Îţi aminteşti de povestea cu buncărul, de anul trecut?
Trebuie să-ţi aminteşti. Ţi-l aduci aminte pe Korbut, din Linia Roşie?
Cu siguranţă l-ai cunoscut. Era colegul tău. Îţi aminteşti când Ordinul
a pierdut jumătate din soldaţii săi? Rezistând în faţa Roşiilor. Luptând
cu duşmanii voştri, ai voştri! Pentru că dacă buncărul ăla ar fi fost
cucerit… Şi v-am cerut ajutorul, vouă, Hansei, îţi aminteşti? Când am
crezut că totul s-a terminat! Însă, după cât se pare, voi, ticăloşilor,
aveaţi toate forţele ocupate pe frontul invizibil! Şi de-acolo m-am ales
eu cu bătături. Din acelaşi loc unde Miller şi-a primit scaunul cu rotile.
— Suflecă-ţi mâneca, îi spuse maiorul cu glas schimbat.
Strâmbându-se la faţă, Artiom îşi suflecă mâneca. „Dacă nu noi, atunci
cine?” Tatuajul se făcuse deja cenuşiu.
— Ei bine, cel puţin chestiunea paşaportului a fost clarificată.
Boris Ivanovici îşi drese glasul.
— Mai ai întrebări pentru noi?
— N-ar trebui să fii atât de nervos pe mine. Se întâmplă c-am avut
motive bine întemeiate să te ţin aici până se lămuresc lucrurile. Poate
că nu ştii, dar în acest moment suntem pe cale să declarăm starea de

— 893 —
urgenţă. Numai săptămâna trecută, au fost descoperiţi şi neutralizaţi
cincisprezece agenţi ai Liniei Roşii. Spioni, sabotori şi terorişti.
Ordinul, desigur, e ocupat cu alte lucruri, din câte înţeleg, însă Ordinul
vostru, oricât de mult îl respect eu, n-are nicio idee despre
contraspionaj. Ţi se pare poate că viitorul întregii planete stă doar în
mâinile tale. Probabil te gândeşti că pacea şi stabilitatea H ansei pot fi
luate ca atare, nu? Dar dacă ţi-aş spune că numai ieri am prins un
omuleţ care obţinuse acces la resursele noastre de apă? Şi că au
confiscat de la el douăzeci de kilograme de otravă pentru şobolani? Tu
ştii în ce chinuri groaznice mor oamenii din cauza otrăvii pentru
şobolani? Sau că un negustor cumsecade de căcat, care arăta cam ca
micul tău prieten, ducea o mină antitanc în Bielorusia, în butoiul lui?
Ştii toate astea? Dacă ar fi fost plasată la locul potrivit, îţi imaginezi ce
s-ar fi întâmplat? Iar ăştia sunt numai sabotorii. Capturăm agenţi cu
toptanul. Propagandişti. Încep prin a se văicări că n-avem niciun fel de
justiţie, că bogaţii devin tot mai bogaţi şi săracii tot mai săraci, că
Hansa, după cum spun ei, îngreunează comerţul, ori că viaţa
muncitorului este de nesuportat în întregul metrou, pentru că Hansa
suge sângele tuturor. Şi mai sunt şi manifeste – ia uite!
Aşeză în faţa lui Artiom o bucată de hârtie cenuşie pe care era înfăţişată
o hartă a metroului, ca o plasă de păianjen; în centru, şedea un
păianjen gras. Pe păianjen scria HANSA.
— Întoarce-o şi pe cealaltă parte, întoarce-o: „Dă-i-l unui tovarăş!” sau
„Vino la întrunire!” Aşa stau lucrurile. Pregătesc celule. Acum ai
înţeles? Pregătesc o revoluţie chiar sub nasul nostru, te-ai prins? Zi şi
noapte. Ai fost pe acolo, teamă mi-e să te şi întreb? Îţi dai seama ce ne
aşteaptă, dacă se întâmplă ce-i mai rău? Nici măcar nu-şi vor bate capul
să strice gloanţele pe noi. Ne vor omorî în bătaie cu răngi de fier. Şi cei
pe care-i vor obliga la fericire o vor sfârşi mâncându-se între ei, apoi
vor trece la cupoane de raţii. Şi iată! Aşa ai puterea sovietică. Şi ce mai
poţi face să opreşti o rebeliune populară? Câţi oameni i -au rămas
Ordinului? Treizeci! Patruzeci! Oh, da, sunteţi o trupă de elită, desigur,
sunteţi nişte eroi, cum să nu, dacă nu voi, atunci cine? Însă împotriva
unei gloate incitate de agenţi provocatori şi adunată de ei, ce veţi face
atunci? Veţi trage în femei? În copii? Ia zi? Nu, prietene. Poate că
înţelegi tacticile de luptă corp la corp, sau cum să iei cu asalt ţinte

— 894 —
armate, însă există mult mai multe. Ştii câte situaţii diferite sunt
posibile în viaţă?
Tic. Tic. Tic. Tic.
Boris Ivanovici îşi împreună mâinile; asta părea să-i amintească de ceva
şi se holbă gânditor la degete – groase şi puternice. Apoi îşi atinse din
nou obrazul.
— De ce te duci în Teatralnaia? întrebă din nou, calm. Şi cine-i ăsta
care merge cu tine?
Dădu din cap spre Homer.
— Îndeplinesc o misiune pentru Miller, răspunse Artiom. Dacă vrei,
contactează-l şi întreabă-l. Nu-s autorizat. Bătrânul este călăuza mea.
Suntem în drum spre Paveleţkaia.
Homer începu să clipească. Auzise că fusese pomenit Miller. Îşi
amintea unde-l trimisese de fapt Miller pe Artiom. Nebunie. Dar nu
ştia totul. Tatuajul era încă acolo, însă dacă cineva-i spunea lui Miller
că Artiom încă mai servea în Ordin… Dacă cineva chiar lua receptorul
acela pătrăţos şi cerea să-i fie făcută legătura cu Miller…
— Bătrânul te călăuzeşte, rosti maiorul tărăgănat şi apoi râse. Foarte
bine pentru moş. Şi ce-i cu brokerul?
— Brokerul e cu noi.
— Era cu voi. Acum va fi cu noi. El v-a trecut prin cordon şi-a făcut
târgul, nu? Încălcând carantina fitosanitară? În definitiv, cineva a oferit
mită unui oficial al Comunităţii Liniei Circulare, nu? Ca să folosesc o
expresie, dacă nu voi, atunci cine?
— Nu, zise Artiom şi scutură din cap. Brokerul este cu noi.
Svinolup nu auzi nimic.
— Aşa că brokerul va trebui să… petreacă ceva timp… aici, cu noi. Şi -
am să vă trimit la Novoslobodskaia cu transportul public. Ruta cea mai
scurtă. Şi cu asta rezolv o problemă.
Homer îi aruncă lui Artiom o privire cu coada ochiului, însă Artiom
nu-l putea lăsa aici pe băiatul ăla idiot. Nu în mâinile lui Boris
Ivanovici. Nu în aceste momente dificile şi îngrijorătoare.
— Ne laşi pe toţi să plecăm. Altfel, hai să-l sunăm pe Miller.
Svinolup bătu darabana cu degetele pe birou, răsuci Makarovul mic şi
greu ca pe o jucărie şi-şi închise şi deschise pumnul.
— De ce încerci să mă intimidezi cu Miller? zise el în cele din urmă.

— 895 —
Mă va înţelege. Miller e ofiţer şi eu simt tot ofiţer. Asta ar fi o prostie.
Avem duşmani comuni. Trebuie să luptăm împreună, umăr la umăr.
Tu în felul tău, eu în al meu. Apărăm metroul de haos. Îl ferim de o
baie de sânge. Fiecare cum se pricepe mai bine.
Era cald. Sufocant. Apa tulbure ropotea la urechile lui Artiom.
Sufocant, gândul se învârtea în capul său. Draperia de lângă patul din
colţ. Papucii de sub birou. Doar înşfacă draperia aia blestemată… Dă-o
la o parte.
— Laşi pe toată lumea să plece, repetă Artiom. Pe noi, toţi trei.
— La Novoslobodskaia. O pacoste. Iar după aceea deveniţi pacostea
altcuiva. Şi nu vreau să le explic tuturor, iar şi iar, despre tine şi
brokerul tău şi despre Miller. Cineva o să mă toarne şefilor mei. Mă vor
tortura până la moarte cu memorandumurile.
— Chiar acum, insistă Artiom.
— Chiar acum, pentru el…
Tic. Tic. Tic. Sfinţii din colţ şopteau, sfătuindu-se. Săbiile lor erau trase
din teacă şi pregătite. Homer încercă să-şi şteargă transpiraţia de pe
fruntea cheală cu dosul mâinii, însă era mult prea mult de şters.
În cele din urmă, Boris Ivanovici ridică receptorul telefonului plat, cu
tastatură.
— Agapov! Adu-l pe broker la uşă. Da. Asta-i tot ce am de spus. Poftim?
Ce-i cu Leonov? Păi, dă-i. Munca trebuie plătită. Da. Mai ales el! Un
talent providenţial pentru fantezii. Şi e mai ales bun la observatorii
invizibili… Fascinant! râse el. Da. Şi adu-mi-l pe broker.
Artiom îl înghionti pe Homer în umăr: plecăm. Homer începu să se
ridice, însă încet, ca şi cum rămăsese încurcat în ceva.
— Dă-ne lucrurile înapoi, zise Artiom.
— La frontieră, promise Boris Ivanovici, devenind serios. Altfel aţi
putea să dispăreţi, să vă ascundeţi. N-am clarificat deloc detaliile
misiunii voastre. Nu vă temeţi. Vă dăm totul înapoi la frontieră.
Înainte de a încuia biroul, aruncă o privire posesivă în jur. Totul era în
ordine. Boris Ivanovici mai lansă o ocheadă spre colţ, îşi târşâi bocancii
masivi înaintea purtătorilor de săbii cu nimb, în stilul de marş de
paradă, de parcă se afla înaintea comandantului său, şi sti nse lumina.
Iar Artiom privi peste umăr pentru ultima oară, spre draperie. Nu-i
treaba mea, îşi zise el.

— 896 —
— Pe graaaaniţă noooriii mohooorâţi alunecă înceeeet… începu
Svinolup să îngâne încet, pentru sine.

Prospekt Mira de pe Linia Circulară avea o faţadă destul de diferită de

cea a staţiei sale siameze. Staţia de pe linia radială se holba oarbă în
beznă, avea ochii strâns închişi din cauza luminii orbitoare. Cea de pe
linia circulară era plină cu tarabe, chioşcuri, mormane cu tot felul de
prostii de consum, şi practic arăta ca un vagabond care se înţolise cu
flenduri noi la o groapă de gunoi. Deşi era unită de geamăna sa printr-
un pasaj pietonal, staţia Liniei Circulare izbutise să evite să fie năpădită
de păduchii ei. Podeaua alb-negru fusese răzuită şi curăţată impecabil,
ornamentele poleite auriu din tavan fuseseră retuşate; iar tavanul
însuşi, străbătut de liniile unui model complicat, oblic, dar mai
degrabă uşor afumat – dezvăluind că fusese cândva alb ca zăpada.
Candelabre grele, din bronz, cu numeroase becuri, atârnau suspendate
de plafon. Pe fiecare candelabru era aprins doar un singur bec, însă
chiar şi aşa era suficient să nu rămână niciun colţ neluminat în staţie.
O parte din peron era alocată unui terminal de marfă: în afară de
macaraua coborâtă spre un vagon, încărcători în salopete albastre
fumau ceva bun şi probabil scump; nişte lăzi erau aşezate în şiruri
ordonate şi aliniate; un vagon nou cu baloturi de marfă ieşea din tunel;
înjurăturile se înălţau viguroase. Lucrul continua şi viaţa era în plină
desfăşurare.
Casele localnicilor erau ridicate sub bolţile care duceau spre peroane,
cu scopul de a nu ocupa sala centrală ştirbindu-i astfel frumuseţea:
golurile fuseseră zidite şi chiar tencuite în alb, iar pe lateralul sălii
existau uşiţe de intrare. Fuseseră făcute şi nişte ferestruici pe lângă ele,
orientate spre candelabre. Privind printre draperii, îţi puteai închipui
că afară se lăsa seara. Iar dacă se auzea o bătaie în uşă, puteai trage
draperia să vezi cine era, înainte de a trage zăvorul. Oamenii de aici
făcuseră baie şi erau îmbrăcaţi bine, şi, indiferent cât de mult ai fi
căutat, nu găseai prin mulţime o singură persoană slabă sau
pipernicită. Dacă paradisul era încă posibil în această lume, Prospekt
Mira era în mod clar una dintre staţiile sale.
Boris Ivanovici îşi luă rămas-bun de la ei înainte de a ieşi la lumină: îşi

— 897 —
ceru scuze, spunând că trebuia să treacă pe la centrul medical pentru
răniţi. Un omuleţ cu mustaţă, arătând decent şi la locul lui, ieşi din
biroul de cazare pentru a-l înlocui şi-l aduse pe brokerul Lioka. Avea o
buză crăpată, însă asta nu-l împiedică să zâmbească.
— Vii la Novoslobodskaia cu noi, îi spuse Artiom. Şi apoi la Mendeleev.
— Oriunde zici tu! rosti Lioka.
Omuleţul îşi scoase puloverul decolorat – nu era un articol de
uniformă, desigur, dar simpatic, cu fulgi de zăpadă tricotaţi – şi, după
ce-l bătu pe Lioka pe umăr, le făcu semn să-l urmeze toţi trei. Din
exterior arătau ca nişte prieteni care mergeau de-a lungul peronului.
Patru prieteni schimbând glume şi fumând la capătul liniei.
Faimosul vagon de pasageri al Hansei sosi exact la timp: o locomotivă
motorizată, care scotea fum şi trăgea un vagon de pasageri. Era
adevărat, vagonul era de fapt o platformă, însă echipată convenţional
cu scaune moi, scoase din cine ştie ce vagon de metrou. Conductorul
adună câte două gloanţe de la fiecare. Puloverul plăti pentru tot
grupul. Se aşezară faţă-n faţă, legănându-se dintr-o parte într-alta.
Aproape că nu mai erau locuri libere. În stânga lor se afla o femeie cu
părul decolorat şi guşă. La dreapta lor, un individ năsos, mohorât,
îmbrăcat cu haine luate la nimereală. În spatele lui, un tânăr tată
adormit, cu pungi sub ochi, şi o mogâldeaţă care smârcâia din nas, apoi
un bărbat cu un burdihan pur şi simplu indecent, şi o fată cu părul
negru, de vreo şaisprezece ani, cu rochie lungă până la pământ, vrând
să fie în siguranţă. Apoi alţi oameni, iar în spate, la fel, ca în faţa
vagonului, mitraliori în veste din kevlar, cu genunchiere din titan. Însă
ei nu erau gărzi înarmate pentru Artiom: chiar şi aici, în Hansa, cu
traficul său continuu şi iluminatul neîntrerupt, tunelurile rămâneau
tuneluri şi în ele se petreceau tot felul de lucruri.
— Şi avea douăzeci de kilograme de otravă pentru şobolani la el! îşi
continuă conversaţia femeia cu părul decolorat, reluată de la ultimul
tronson al liniei. L-au prins în ultimul moment.
— Au înnebunit. Otravă de şobolani! Ar trebui să-l omoare pe şarpele
ăla ticălos cu otravă de şobolani, să i-o îndese pe toată pe gât, bombăni
burtosul. Cu câţi ca el am avut de-a face! Mai e ăla care a venit aici de
la Roşii, ştii de unde… De la Sokolniki. Spune că deja îşi înfulecă
propriii copii! Că omul care-i comandă e Anticristul, Moskvin ăla al lor.

— 898 —
Şi că ne vrea pe toţi, Satana!
— Haideţi, chiar copiii… rosti tărăgănat tatăl rupt de somn, cu
mogâldeaţa în braţe. Nimeni nu şi-ar mânca copiii.
— Nu ştii prea multe despre viaţă! mârâi burtosul.
— Nu propriii lor copii, nimeni n-ar face asta, repetă celălalt cu
încăpăţânare.
— Păi, când vor ajunge aici, vom vedea cum stă treaba, se alătură
puloverul discuţiei.
— E din ce în ce mai rău, nu-i aşa? Ce ziceţi de anul trecut? Cu
buncărul! Ordinul abia a putut face faţă. Ce-i motivează să continue?
gâfâi femeia cu guşă.
— Mor de foame, asta-i motivează, zise burtosul, frecându-şi pântecul
imens. Şi-aşa pot veni să dea năvala peste noi, pentru ştiţi voi ce. Să
exproprieze şi să facă totul la comun.
— Ferească Dumnezeu! se văicări muiereşte, în spatele lor, un bătrân.
— Dar am fost pe Linia Roşie cândva, acolo unde se intersectează
liniile. Şi n-am dat peste nimic îngrozitor. Sunt destul de civilizaţi.
Toată lumea-i îmbrăcată la fel. Le folosesc ca să ne sperie!
— Şi-ai făcut măcar un pas în afara zonei-tampon? Ei bine, eu am făcut!
M-au înşfăcat imediat, mi-au răsucit mâinile, aproape că m-au pus la
zid! Faţada arată destul de bine, da.
— Şi nu vor să muncească, gărzile negre, zise năsosul. Noi facem totul
aici cu propria noastră forţă de muncă. Douăzeci de ani la galere. Însă
ăştia… Sunt ca nişte lăcuste. Bineînţeles, acum stau cu ochii pe staţiile
noi; din staţiile lor au curăţat ce era de curăţat. Vor hali totul în două
reprize.
— Dar de ce noi? Pentru ce?
— Tocmai începuserăm să ducem şi noi o viaţă decentă!
— Dacă n-ar fi izbucnit războiul… Dacă doar…
— Dacă vor, n-au decât să-şi devoreze copii, dar să nu se amestece în
treburile noastre. Ce ne pasă nouă de ei?
— Oh, Doamne fereşte! Să nu se ajungă la aşa ceva!
În tot acest timp, vagonul rula mai departe calm, fără grabă, scoţând
un fum uşor şi plăcut – mirosind a petrol, ca în copilăria lui Artiom –
pe o linie exemplară, uscată, fără zgomote şi iluminată la fiecare o sută
de metri de becuri cu consum redus de energie.

— 899 —
Şi, dintr-odată – bang! – totul rămase în întuneric.
Becurile se stinseră în tunel şi era ca şi cum Dumnezeu adormise.
— Frână! Frână!
Frânele scrâşniră, iar femeia guşată, năsosul şi toţi ceilalţi se
rostogoliră de-a dura, unul peste altul, inseparabili în beznă. Copilul
începu să urle, tot mai tare şi mai tare. Tatăl nu ştia cum să -l mai
liniştească.
— Toată lumea rămâne la locul său! Nu coborâţi din vagon!
Cu un clic, se aprinse o lanternă, apoi alta. În razele tremurătoare,
putură vedea cum războinicii în kevlar se buluceau nesiguri să-şi pună
căştile pe cap şi-i văzură coborând, fără tragere de inimă, pe şine,
înconjurând vagonul de pasageri, interpunându-se între oameni şi
tunel.
— Poftim?
— Ce s-a întâmplat?
Ceva pârâi în walkie-talkie-ul unui soldat. Se întoarse cu spatele la
civili şi mormăi un răspuns. Aştepta un ordin. Nu venea niciunul, iar
fără un ordin nu ştia ce să facă şi încremeni nedumerit.
— Ce se-ntâmplă? întrebă şi Artiom.
— Las-o baltă, suntem bine aici, răspunse puloverul încrezător. Nu ne
grăbim s-ajungem nicăieri, nu?
— De fapt, aş vrea să… hârâi Lioka, bâlbâindu-se, sugându-şi buza.
Homer păstra o tăcere încordată.
— Eu mă grăbesc să ajung undeva! spuse tatăl mogâldeţei, ridicându-
se. Trebuie să duc copilul la mama lui. Nu pot să-l alăptez singur, nu?
— Băieţi, cel puţin spuneţi-ne ce tot zic acolo?
Femeia oxigenată îşi legănă guşa în direcţia soldaţilor.
— Stai jos, doamnă, spuse apăsat unul dintre cei cu veste din kevlar.
Aşteptăm clarificări.
Un minut se întinse ca o coardă. Apoi altul.
Mogâldeaţa, neconsolată de tatăl incapabil, de acum începuse să ţipe
de-a binelea. Din faţa vagonului un milion de lanterne fură aţintite în
ochii lor, căutându-se sursa vaietelor.
— Băgaţi-vă lumina aia-n cur! strigă tatăl. N-au ce face. Lăsaţi-i pe
Roşii să vină să ia tot de-aici. Poate că, cel puţin, vor pune lucrurile în
ordine. În fiecare zi taie curentul.

— 900 —
— Şi ce-aşteptăm? îl susţinu cineva din spate.
— Ai mult de mers, aşa-i?
În glasul puloverului se citea o notă de simpatie.
— Parcul Culturii! Încă jumătate de metrou de mers. Aaaah! Acum, pa!
— Haideţi să mergem pe jos, măcar atât.
— N-avem nevoie de electricitate! Să-i dăm drumul! Dacă ajungem
măcar în staţie, atunci…
— Şi dacă-i un sabotaj?
— Şi ce se-ntâmplă cu serviciul nostru de securitate? Unde-i când e
nevoie de el? Din cauza lor, s-a ales praful de tot şi de toate!
— N-a început încă, nu, oh, Doamne!
— Mergem pe jos, zic eu, haideţi! Puţin câte puţin…
— Pentru asta plătim noi impozite!
— Aşteptăm instrucţiuni, mormăi războinicul în walkie-talkie, însă
aparatul doar tuşi ca răspuns.
— Cu siguranţă e sabotaj!
— Şi ce-i acolo? Acum, luminează acolo…
Puloverul se frecă la ochi şi împunse bezna cu degetul.
Un soldat în kevlar îşi îndreptă lanterna în direcţia în care arăta el: o
gaură neagră. Ieşind din tunel, în vâscozitatea solului, se întindea un
pasaj, un coridor mic şi îngust.
— Deci ce-i aia? întrebă puloverul uluit.
Unul dintre oamenii în kevlar îi trimise raza lanternei în ochi.
— Nu te-amesteca, tu, de colo! se răsti el. Nu ştii niciodată…
Puloverul nu se supără. Îşi făcu palma streaşină şi deveni imun la
lumină.
— Îţi aduce imediat aminte de Observatorii Invizibili… Ai auzit
povestea?
— Hă?
— Ştii… despre Metroul-2. Cum că guvernul… Conducătorii Rusiei de
dinainte, Marea Rusie… Cum că nu s-au dus nicăieri. N-au fugit
niciunde. N-au fost ucişi. N-au fost evacuaţi în Urali sau în altă parte.
— Dar am auzit de Urali. De un loc numit Iamandau, sau cum i se
spune. Oraşul de sub munte. Şi toţi s-au dus direct acolo, imediat ce-
au început tulburările. Noi n-avem decât să putrezim aici, însă toţi
demnitarii de vârf… Acolo trăiesc ei.

— 901 —
— Prostii! N-au plecat niciodată şi nu ne-au abandonat. Nu ne-ar fi
trădat ei pe noi, poporul. Sunt aici. În buncăre, la un pas de noi. În
jurul nostru. Noi suntem cei care i-am trădat. Am uitat de ei. Iar ei… s-
au îndepărtat de noi. Însă undeva, pe aici… Aşteaptă, fără să ne scape
din ochi. Ne supraveghează. Fiindcă pentru ei, noi suntem ca nişte
copii. Poate că buncărele lor se află în spatele pereţilor staţiilor noastre.
Iar tunelurile lor, cele secrete, sunt în spatele pereţilor tunelurilor
noastre. Merg în jurul nostru. Şi ne supraveghează. Şi dacă merităm
să… fim salvaţi. Atunci… îşi vor aminti de noi. Ne vor salva. Vor ieşi din
Metroul-2 şi ne vor salva.
Oamenii din vagon tăcură, zgâindu-se la pasajul întunecat, în hăul
negru ca smoala, şi începură să şuşotească între ei.
— Însă numai dracu’ ştie…
— Asta-i o tâmpenie absolută, izbucni Artiom furios. Prostii! Am fost
în acel Metrou-2.
— Şi?
— Şi nimic. Tuneluri goale. Tuneluri goale şi o grămadă de sălbatici,
care se hrăneau cu carne de om. Ăia sunt observatorii tăi . Aşa că staţi
aici şi aşteptaţi. Ne vor salva.
— Nu ştiu, chicoti puloverul amabil. Nu prea am eu talent de
povestitor. Ar trebui să-l asculţi pe tipul care mi-a explicat totul. Chiar
am înţeles.
— Atunci, ăştia chiar sunt canibali? îl întrebă pe Artiom t atăl cu
mogâldeaţa.
Dar tocmai atunci lumina reveni.
Cineva mormăi în walkie-talkie o binecuvântare pentru soldaţi.
Vagonul zvâcni. Roţile scrâşniră. Se puseră în mişcare.
Oamenii răsuflară uşuraţi, şi chiar copilul tăcu.
Începură să treacă pe lângă pasajul întunecat şi-l priviră temători.
Pasajul se dovedi a fi o încăpere utilitară. O mică fundătură.

Novoslobodskaia era un şantier nesfârşit. Pe şinele goale staţiona un

şir de vagoane încărcate cu saci, probabil nisip sau ciment. Muncitorii
trăgeau cărămizi, amestecau betonul, picurau mortarul fixator pe
podea, acopereau crăpăturile, pompau apa de pe şine. Radiatoare

— 902 —
obţinute de undeva, de la suprafaţă, duduiau, împrăştiind aer fierbinte
pe faţadele umede cu elicele lor. Câte un paznic îmbrăcat în cenuşiu
fusese desemnat să stea lângă fiecare.
— Infiltraţii, explică puloverul.
Novoslobodskaia se schimbase. Cândva, acolo erau panouri de sticlă
cu vitralii, iar staţia era menţinută într-o lumină blândă, pentru ca
picturile pe sticlă să strălucească mai bine. Şi o linie dublă aurită pe
bordura înălţată era deasupra panourilor din sticlă, urmând conturul
bolţilor rotunjite. Iar podeaua era acoperită cu pietre din granit
pătrate, albe şi negre, ca şi cum călătorii păşeau pe o preţioasă tablă de
şah, un dar pentru ţarul Rusiei din partea şahului Persiei… Acum însă
era ciment peste tot.
— Chestii fragile, zise Homer.
— Ha?
Artiom se întoarse spre el: bătrânul stătuse tăcut atâta vreme, încât era
ciudat să-l auzi vorbind.
— Cunoşteam pe cineva pe-aici. Mi-a zis odată că vitraliile din
Novoslobodskaia au plesnit cu multă vreme în urmă, sticla e material
fragil. Însă uitasem. Dar cum tocmai am trecut pe aici, mă gândisem c-
o să le văd.
— Nicio problemă. Ne descurcăm noi, spuse încrezător puloverul.
Vom salva staţia. Taţii noştri au putut, aşa c-o să putem şi noi. Cât timp
cât nu-i război, ne descurcăm cu toate.
— Probabil, căzu de acord Homer. Este pur şi simplu un simţământ
ciudat. Nu mi-au plăcut niciodată vitraliile şi nu mi-a plăcut nici
Novoslobodskaia din cauza lor. Le-am considerat de prost gust. Însă
abia acum, în vreme ce călătorim, tot aşteptam să le văd.
— Poate că vom restaura şi vitraliile.
— Nu-i prea sigur, clătină Artiom din cap.
— Păi, dacă nu, să se ducă naibii! zise Lioka şi zâmbi strâmb.
— Viaţa merge înainte şi fără ei. Care-i ieşirea de-aici?
— Vom reface totul! Atâta vreme cât nu-i război, repetă puloverul,
bătându-l pe Lioka pe umăr.
Îi conduse spre o scară peste şine, ca un istm îngust, spre Mendeleev.
Trecură de un cordon în uniforme de camuflaj, apoi de altul, şi numai
atunci li se arătă privirii şi frontiera, având cercul maro al Hansei pe

— 903 —
flamuri şi pe un cuib de mitralieră.
Lioka continua să se răsucească şi să se fâstâcească, tot uitându-se
înapoi; bucuria lui era isterică, Artiom o ştia, nu era reală. Homer
strângea din buze şi se uita pe sub sprâncene spre un ecran invizibil de
cinema. Puloverul continua să debiteze pălăvrăgeli optimiste.
Zăbovind la ultimul punct de control, pe lângă grănicerii în uniforme
cenuşii, erau alţi doi inşi îmbrăcaţi ca muncitori – în salopete pătate şi
murdare şi cu ochelari de sudură pe frunte. Lucrurile lui Artiom erau
la picioarele lor: bocceaua cu costumul de protecţie şi rucsacul cu
staţia radio.
Îl salutară, deschiseră fermoarul, îl invitară să verifice automatul şi
gloanţele – erau şi ele acolo – toate erau la locul lor, numără-le dacă
vrei. Artiom nu se mai obosi să le numere. Nu voia decât să plece de -
acolo, să plece viu şi nevătămat, nimic mai mult.
Era imposibil să lupţi de unul singur cu tot serviciul lor de securitate.
Din toată Hansa. Însă acolo, în cameră, în spatele cortinei… Nu fusese
nimic acolo. Paranoia.
— Corect!
Puloverul scutură viguros omoplatul murdar al lui Lioka, şi întinse
mâna spre Artiom.
— Noroc!
Priviţi din afară, nu erau decât patru prieteni care-şi luau rămas-bun,
neştiind când se vor mai revedea.

Doar după ce intrară în Mendeleev, când cei în haine civile nu-i mai
puteau auzi, Homer îl luă pe Artiom de mânecă şi şopti:
— Ai vorbit cu ei exact aşa cum trebuia. Ştii, era posibil să nu mai fi
ieşit niciodată de acolo.
Artiom dădu din umeri.
— Mă tot gândesc la ceva, continuă Homer. Când am intrat în biroul
lui, a ascuns papucii împrăştiaţi prin încăpere, îţi aminteşti?
— Şi?
— Păi, nu erau papucii lui, nu? Ai observat. Erau de damă. Papucii ăia
erau ai unei femei. Iar zgârieturile…
— Prostii! lătră Artiom spre el. Baliverne!

— 904 —
— Ceva de mâncare ar fi grozav, declară Lioka. Cine ştie când mai
ajungem acasă?

— 905 —
— 906 —
 Capitolul 6
Opt metri

— Ăsta-i un drum numai dus, le spuse ca rămas-bun comandantul

postului de frontieră, scobindu-şi cu unghia un coş zemos şi pârguit de
pe gât.
Iar apoi începură să se întrebe unde ajunseseră.
Se dovedi că Mendeleev era slab luminată, ceţoasă de la aburi şi plină
de umezeală. Treptele pasajului dinspre staţia de lângă ea,
Novoslobodskaia, coborau nu spre o întindere de granit, ci într-un lac:
oamenii de acolo trăiau într-o apă maronie şi îngheţată care le ajungea
până la glezne. Artiom îşi deschise bocceaua – cizmele lui de cauciuc
erau acolo. Luă în acelaşi timp automatul; Homer era şi el îmbrăcat în
impermeabil – uşor de dedus că era un explorator versat.
— Nu ştiam c-a apărut o spărtură, mormăi Lioka.
Ici-colo, zăcând în apă, erau cadre din lemn putrezit, care-ţi permiteau
să te ridici numai puţin deasupra fundului apei. Erau împrăştiate la
întâmplare şi nimeni nu făcea vreun efort de a le aduna laolaltă pe o
suprafaţă anumită, ori o cărăruie.
— Paleţi.
Homer îi recunoscu pe când se cufundă în zoaiele maronii, reci, pentru
a ajunge la platforma de lemn.
— Înainte le foloseau la camioane. Toată zona din jurul Moscovei era
plină de panouri publicitare: Cumpărăm paleţi! Paleţi de vânzare! Era
o adevărată piaţă neagră pentru paleţii ăştia. Iar acum gândiţi -vă: ce
bine au făcut paleţii ăştia pentru cineva? A ieşit la iv eală că se
pregăteau pentru Potop.
Însă chiar şi paleţii erau de mult îmbibaţi cu apă şi se scufundaseră cu
câţiva centimetri. Nu era posibil să-i vezi prin noroi decât de foarte
aproape, şi asta numai dacă îţi priveai direct picioarele; dintr-o parte,
totul părea ca o singură, neîntreruptă şi tulbure mare biblică.
— Se păşeşte în mod miraculos pe aici, direct pe apă, chicoti Homer,
privindu-i pe localnici pleoscăind.
Şi brokerului îi plăcu imaginea:
— De parcă totu-i inundat cu căcat!
— 907 —
Pupilele ochilor lor uitară curând strălucirea proiectată de Hansa, iar
lumina locală slabă deveni mai mult decât suficientă. Uleiul ardea în
vase mici – împrăştiate de cine se nimerea să posede vreunul, uneori
din spatele paravanului de pungi de plastic din prăvălii – având culori
spălăcite, însă nu complet şterse.
— Un soi de lămpi chinezeşti din hârtie, zise Homer. Frumoase, este?
Pentru Artiom păreau altfel.
Pe sub arcade, care păreau negru compact, descoperiră şinele. Însă nu
erau şine obişnuite, ca în alte staţii. În Mendeleev nu existau borduri
între peron şi şine. Apa murdară acoperise totul. Trebuia să ghiceşti
unde puteai păşi şi unde-ţi pierdeai echilibrul şi luai o gură de zoaie.
Însă problema principală era: cum înaintai din punctul ăla?
Ieşirea spre suprafaţă era prăbuşită, izolată. Pasajul pietonal era închis.
Tunelul era inundat până la gât cu apă rece şi murdară. Şi probabil
radioactivă; să încerci numai să te îmbăiezi în aşa ceva! Vreun cârcel
nenorocit, o lanternă stinsă brusc şi ajungeai cu faţa-n jos, ca un
buştean, umplându-ţi plămânii cu apă.
Localnicii stăteau de-a lungul şinelor invizibile, scărpinându-se,
pescuind de prin adânc creaturi la care era mai bine nici să nu te
gândeşti, folosind un soi de năvoade şi devorându-le imediat, crude.
— Mi-ai momit viermele! Dă-mi viermele înapoi, ticălosule!
Un pescar îl înşfăcă pe celălalt de părul vâlvoi.
Nu aveau bărci sau plute. Nu puteau pleca din Mendeleev şi nici nu
plănuiau aşa ceva. Dar ce-ar fi putut face Artiom şi Homer?
— De ce-i totul inundat? Înseamnă că e mai jos decât
Novoslobodskaia? întrebă Artiom cu glas tare.
— Cu opt metri mai jos, extrase Homer informaţia din memorie. Aşa
că apa de acolo curge toată aici.
În momentul în care se îndepărtară de treptele pasajului, de picioarele
lor se agăţară o puzderie de copii slăbănogi. Nu îndrăzneau să se
confrunte cu cordonul Hansei; cumva, fuseseră izgoniţi de lângă el.
— Domnule, un glonţ. Domnule, un glonţ. Domnule, un glonţ.
Slăbănogi, însă vânoşi. Uah! Să prinzi mânuţa cuiva în buzunarul tău.
Alunecoasă, iute şi agilă. Ţi se pare că tocmai ai prins-o şi când colo,
nimic. Şi n-ai putea spune care dintre spiriduşii ăştia micuţi a fost.
Râurile subterane curgeau peste tot în jurul metroului, scrijeleau

— 908 —
betonul, cerând să fie lăsate să pătrundă până în staţii. Cei care puteau
ţineau apa la distanţă: consolidau pereţii, pompau noroiul afară, uscau
umezeala. Cei care nu puteau se înecau în tăcere.
În Mendeleev, oamenii erau prea leneşi, fie ca să excaveze, fie să se
înece. Trăiau de pe azi pe mâine, chiar dacă după modă veche, nu mai
conta: furaseră ţevi de schelărie de pe undeva, împărţiseră sala cu ele,
construiseră adevărate jungle din ele, se înălţaseră mai sus, spre tavan,
şi se atârnaseră acolo, de lianele acelea de metal. Cei mai puţin sfioşi
aşezau pungi de plastic în jurul cuiburilor, pentru ca nimeni dinafară
să nu se poată zgâi la viaţa lor. Cei mai rudimentari îşi făceau treburile
tare şi clar, în ochii tuturor, direct de la etajele lor de sus în apă… şi nu
era nicio problemă.
Înainte, sala staţiei Mendeleev – solemnă şi sobră, în marmură albă, cu
arcade spaţioase şi rotunjite – era potrivită, spre exemplu, ca un palat
pentru nunţi. Însă avalanşa de noroi smulsese plăcile de marmură de
pe pereţi, scurtcircuitase reţeaua electrică, măturase toate
candelabrele meşteşugit modelate şi-i transformase pe oameni în
amfibii. Era puţin probabil ca oamenii de aici să se mai căsătorească;
urcau pur şi simplu doar ceva mai sus, ca să nu-şi ude dosurile, şi se
împreunau cu o grabă relaxată.
Cei care nu încercau să prindă viermi stăteau apatici şi abătuţi în
paturile lor suprapuse: se holbau în beznă, bolboroseau aiurea şi
chicoteau fără noimă. Se părea că altceva nici nu era de făcut pe aici.
— Aşadar, ce-avem de haleală? repetă Lioka uluit, sărind de la umed
la uscat, înlăturând micii cerşetori şi uitându-se cu jale la bocancii săi.
Lioka tot insista şi de la atâta insistenţă începură şi maţele lui Artiom
să chiorăie. Ar fi trebuit să mănânce la Prospekt: frigeau chebap de
porc acolo, şi-ar fi putut pescui în castron şi nişte ciuperci înăbuşite.
Însă aici…
— Un glonţ, domnule!
Artiom strânse bocceaua mai tare în mână şi alungă tânăra plevuşcă.
Mânuţa cuiva se strecură din nou cu îndemânare în buzunarul lui. Găsi
ceva şi zvâcni, însă de data asta, Artiom fu pe fază. Hoţul prins de el
era o fetiţă, cam de şase ani. Avea părul încâlcit, iar fiecare al doilea
dinte-i lipsea.
— Te-am prins, păduche mic. Pune-l înapoi. Ce-ai luat de acolo?

— 909 —
Îi deschise un deget după altul, încercând să se arate furios. Fetiţei
părea că i se făcuse frică, dar încerca să fie şmecheră. Se oferi să-l sărute
pe Artiom dacă o lăsa să plece. Avea în palmă o ciupercă. Cum de
ajunsese o ciupercă în buzunarul lui Artiom? O ciupercă crudă, de pe
vreun lot cultivat. Ce prostie mai era şi asta?
— Haide, las-ne ciuperca! Ce ticălos zgârcit eşti! scheună fetiţa.
El îşi dădu cu presupusul: Ania o pusese acolo.
Îi strecurase o ciupercă în semn de rămas-bun: ăsta eşti tu, Artiom.
Ăsta eşti tu, esenţa naturii tale, şi aminteşte-ţi de hoinărelile tale
eroice. Aminteşte-ţi de tine şi de mine.
— N-am să ţi-o dau, spuse Artiom apăsat, strângând palma fetiţei mai
tare decât intenţionase.
— Doare! Doare! Monstrule! ţipă ea.
Artiom dădu drumul degetelor şi eliberă mica sălbăticiune.
— Stai. Aşteaptă.
Era pe cale să încerce să-l lovească, de la distanţă, cu o ţeavă de fier,
dar încremeni, învoindu-se să se oprească o clipă. Asta însemna că mai
avea puţină încredere în oameni.
— Uite! şi-i întinse două gloanţe.
— Aruncă-le, îi porunci fetiţa lui Artiom. În niciun caz nu m-apropii
de tine. Monstrule!
Dar se apropie puţin.
— Care-i ieşirea de aici? Spre Ţvetnoi Bulevard.
— Nu-ţi zic! Dacă vor, vin ei să vă ia.
— Cine?
— Cine-o să vrea!
Artiom aruncă un glonţ în palma ei, apoi încă unul. Ea-l prinse pe
primul, însă al doilea căzu în mocirlă şi trei nevăstuici mici se repeziră
imediat în scârnă după el. Fetiţa-şi plasă călcâiul în nasul uneia şi apoi
în urechea celeilalte.
— Valea, valea, i-al meu!
Însă altcineva avusese noroc. Fetiţa începu să plângă de nervi. Îi spuse
afurisitului norocos:
— Bine, ticălosule, te găbjesc io!
— Ia ascultă, fetiţo! strigă Lioka. Are careva pe aici ceva de haleală?
Ceva care să nu m-otrăvească? Du-mă acolo, şi-ţi arunc eu alt glonţ.

— 910 —
Ea îl privi neîncrezătoare, apoi pufni.
— Vrei un ou?
— Un ou de găină?
— Nu fi tălâmb! Bineînţeles că de găină! La celălalt capăt al satului e
un tip care are una.
Lioka se arătă încântat, iar Artiom crezu şi el deodată în acel ou, fiert,
cu albuşul ca un ochi de om şi gălbenuşul ca un soare dintr-un desen
de copil, proaspăt şi moale. Şi, brusc, îşi dori cu disperare un asemenea
ou, sau chiar mai mult, trei ouă, cu gălbenuşuri rotunde, toate odată,
prăjite în untură de porc. Ei nu creşteau găini în Expoziţiei şi ultima
dată când mâncase trei ochiuri fusese în Polis, cu mai bine de un an în
urmă, când pârjolul izbucnit între el şi Ania abia începuse să se
aprindă.
Artiom puse ciuperca înapoi în buzunar.
— Mă bag şi eu, îi zise lui Lioka.
— Au dă gând să mănânce oul! anunţă fetiţa.
Vestea provocă fervoare în rândul micilor pungaşi. Toţi care
încercaseră să cerşească un glonţ de la Artiom tăcură şi nu mai
încercară să stoarcă vreo pomană; cu ochii mari şi amuţiţi, se adunară
în jurul nou-veniţilor.
Săriră toţi din palet în palet, ca un stol de pui, până la capătul celălalt
al peronului, spre ţarcul pentru găini ascuns acolo. Copiii urcară după
ei pe schele şi o luară la goană, depăşindu-i, de-a lungul etajelor
superioare, căzând, uneori, în zoaie cu câte-un ţipăt.
Siluetele pe jumătate adormite din paturile suprapuse îi priveau apa tici
cum goneau, încercând vag să-şi deznoade gândurile noroite.
— Ce-ai zice să coborâm la Clubul Solianka astăzi? Am citit pe un afiş
c-a venit un suedez, tip tare de tot. Ceva muzici electronice.
— Pentru sufletul tău a venit. Toţi sunt poponari acolo, în Suedia. Aşa
au zis ieri la televizor.
— Sunt terminaţi de viermi, explică fetiţa pe când mergeau.
Lăsat în voia sorţii, un cadavru zăcea umflat pe un palet. Artiom se uită
la un şobolan care, ţinându-şi botul sus, înotă să se hrănească, şi atunci
gândi cu glas tare:
— Diferenţa e de numai opt metri, da-i de parc-am coborî în infern.
— Nu te căca pe tine! îl încurajă Lioka. Asta-nseamnă că şi-n iad băieţii

— 911 —
noştri sunt acolo. Şi n-au uitat de Rusia. Măreţe chestii!
Săltată şi săriră tot drumul până la capătul celălalt al blestematului de
sătuc. Chiar la capăt.
— Acolo! spuse fetiţa, scuipând. Acolo-i. Dă-mi glonţul.
— Hei, domnişorică! strigă brokerul în sus. I-adevărat că vinzi ouă?
— Adevărat.
O barbă încâlcită atârna de sus.
— Dă-mi glonţul! Dă-mi glonţul! Monstrule!
Fetiţa începea să se ambaleze. Lioka oftă amar şi, fără tragere de inimă,
rezolvă problema. Din paturile suprapuse din jur, scena era privită cu
pizmă.
— Cât?
— Două! ceru barba. Două gloanţe!
— Mi-ar trebui vreo două şi încă… încă trei pentru tovarăşii mei de-
aici. Ai parte de târgul secolului aici, frate!
Sus se auzi foială şi mormăituri. Un minut mai târziu, un omuleţ apăru
înaintea lor, purtând o vestă peste corpul gol. Părţile intime îi erau
acoperite cu o fustă confecţionată dintr-o pungă de plastic, tăiată de
jos, având o inscripţie pe jumătate ştearsă Aucha… Avea barba
încâlcită, plină de mizerii, iar ochii îi scăpărau ca untura pe foc.
Într-o mână, ducea plin de încredere, ca bijuteriile coroanei ţarului, un
simbol al puterii: un ou de găină, mânjit cu bălegar. În cealaltă mână
ducea cu grijă, dar ferm, o găină sfrijită şi năpăstuită.
— Oleg, se prezentă bărbosul cu demnitate.
— Şi ne dai vreo reducere, Olejek?
Brokerul îşi zornăi geanta.
— Totul are un preţ, zise Oleg apăsat. Un ou costă două gloanţe.
— Bine… Oricum, lua-te-ar naiba. Dă-mi-l. E fiert? Şi încă patru. Uite…
unu, doi… Cinci. Zece.
— Nu face asta! zise Oleg şi clătină din cap.
— Să fac ce?
— N-am decât un ou. Dă-mi două gloanţe. Nu vreau nimic în plus.
— Cum adică, unu? întrebă Artiom cu aerul unui om zăpăcit.
— Există numai un ou pentru toată staţia. Astăzi. Ia-l, înainte să-l
cumpere altcineva. Şi e crud. N-ai cum să-l fierbi aici.
— Şi cum îl mănânc? se încruntă Lioka.

— 912 —
— Îl bei, aşa. Îl baţi aici şi bei.
Oleg îi arătă cum să facă.
— Dar mai întâi banii.
— Bine, uite-ţi gloanţele. Mi-e frică de ouăle crude. Odată, am zăcut o
lună la pat din asta. Aproape să dau colţul. Am să-l fierb eu cumva.
— Neee!
Oleg nu lăsă oul din mână şi nici nu luă gloanţele.
— Bea-l aici, în faţa mea. Altfel nu-l vând.
— Şi de ce, mă rog? întrebă brokerul de-a dreptul uimit.
— Am să-ţi spun şi de ce. Riaba are nevoie de calciu. De unde crezi c-
o să producă un ou nou?
Micuţa sălbăticiune se ţinea aproape, observând, ciugulind fărâme de
înţelepciune. Alţii ieşeau din semiîntuneric, pregătindu-se pentru
ceva. Nu doar copiii, ci şi adulţii care locuiau prin apropiere se urniră
spre ei.
— Poftim? întrebă Lioka.
— Coaja oului e din calciu. Ai dat pe la şcoală? Ca să facă un ou nou,
are nevoie de calciu. De unde să fac rost aici de aşa ceva? Deci dă-l pe
gât. Şi dă-mi coaja înapoi. O s-o ciugulească ea, iar mâine poţi veni
pentru alt ou.
— Şi pentru asta ceri două gloanţe?
— Totul are un preţ!
Oleg era de neclintit.
— Nu jecmănesc pe nimeni. Cu un glonţ am să cumpăr ciuperci pentru
Riaba, şi cu celălalt câteva pentru mine. Pentru o zi. Iar mâine, alt ou.
Aşa-mi fac socotelile. Totul merge ca un ceas elveţian. Dacă nu-l vrei,
am să-l vând celor din Sonderkommando. Ei apreciază laptele de
pasăre. Zi? Îl iei?
— Să-l vinzi cui? întrebă Homer.
— Dă-mi laptele ăla de pasăre, mormăi Lioka.
— Tu doar să spargi cu grijă coaja oului, în aşa fel încât să intre
înăuntru.
— Nu mă-nvăţa tu pe mine!
Trosc!
— Grozav l-a mai spart! şopti cu respect adânc cineva din mulţimea
adunată în jur.

— 913 —
— Are gust bun, este? întrebă cu pizmă un băieţel cu pântecul umflat.
— Acum nu-l bea atât de repede. Trage de el, să-l simţi cu-adevărat! îl
sfătui pe Lioka o femeie care abia dacă se deosebea de un bărbat.
— Gălbenuşul, gălbenuşul începe să se vadă, cine poate vedea?
— O face de parcă dă ouă pe gât în fiecare zi!
Lui Lioka nu-i păsa de spectatori. Nici nu-i vedea.
— Şi mai ziceai să-l fierbi! Un ou e bun crud. Albuşul e ca sticla lichidă.
Sufletul omului arată, probabil, la fel, zise Oleg, scărpinându-şi barba.
— Ascultă, prietene, îi spuse Artiom. Cum ieşim de aici?
— Unde? De ce?
— Ce urmează după staţia asta? În direcţia Ţvetnoi Bulevard.
— Ce-i de găsit pe acolo? Nimic! declară categoric Olejek.
— Uite ce-i, să zicem aşa, începu brokerul să vorbească tare,
desfătându-se cu gustul oului pe care-l bea. Ce-ar fi dacă te-ai duce s-
aduni viermi şi-n fiecare zi pui de-o parte câte-un ou, apoi vinzi vreo
douăzeci de ouă Hansei, toate odată, iar cu câştigul îţi cumperi o a
doua găină. Apoi nu mai câştigi doar cât să-ţi acoperi costurile, nu?
Într-o lună, ai să-ncepi să ai profit, nu?
— Şi s-o hrănesc cu viermi? O găină i-un animal delicat, o va mierli din
cauza viermilor. N-o mai face pe deşteptul cu mine!
— Păi, ce-ar fi să aştepţi pui? Ce-ar fi dacă-ţi împrumut gloanţe pentru
un cocoş?
Lioka se jucă cu gloanţele rămase, zornăindu-le.
— Sau ţi-aduc un cocoş pentru cincizeci la sută din viitoarea noastră
afacere comună, ce zici?
În momentul acela, fetiţa sălbatică, care privise totul cu multă atenţie,
nu mai putu îndura plictiseala vieţii oneste; ţâşni înainte, se lăsă în jos,
şi lovi mâna brokerului pe dedesubt: tuburile ascuţite din alamă
zburară în aer şi căzură între scândurile paletului, prin mizeria
puturoasă, şi ajunseră pe fund. Fanii mâncatului de ouă începură să se
agite.
— Căcat mic ce eşti! urlă brokerul. O să-ţi rup afurisitul de gât! Haideţi,
căraţi-vă, toţi!
— Iată împrumutul tău! făcu Olejek încântat. Să mă vând ca sclav.
Pentru ce?
— Du-te dracu’!

— 914 —
Lioka se lăsă în genunchi şi începu să răscolească prin mocirlă şi apă
murdară, încercând să pescuiască gloanţele scufundate; în mâna liberă
ţinea oul pe care nu-l terminase de băut. Fetiţa se căţără până într-un
loc de neatins, ghemuită printre pungi de plastic ferfeniţite şi probabil
că se rugă acolo la zeul ei să nu-l lase pe broker să-şi recupereze toate
gloanţele. Ceilalţi, având în minte automatul lui Artiom, se temeau să
nu dea de bucluc.
— Banii nu aduc fericirea, proclamă Oleg. Unui om nu-i trebuie multe.
Ce-nseamnă pentru mine un ou ori zece? Unul e exact ce-mi trebuie.
Iar zece îţi dau maţele peste cap. Întotdeauna am trăit aşa, şi -am să fac
tot aşa în continuare.
Însă în acel moment, zeul mişel al sărăntocilor luă în seamă şoaptele
fetiţei, smulse un fir de păr din barba lui încâlcită, mormăi nişte
boscorodeli şi în loc de un glonţ, brokerul Lioka dădu cu degetele lui
scotocitoare peste un ciob de sticlă. Îşi trase mâna afară şi văzu o
tăietură ca o gură de bebeluş care vomită sânge negru.
— Ticăloşilor! Toţi sunteţi nişte ticăloşi!
De fapt, lui Lioka îi dăduseră lacrimile de furie, strivi blestematul de
ou şi-l azvârli în beznă.
Oamenii rămaseră într-o tăcere nedumerită.
— Şobolanule. Şarpe puturos. Ce-ai… Ce-ai făcut?
Olejek era total stupefiat de viteza şi brutalitatea cu care se spărsese
coaja şi de rapiditatea cu care se scufundase.
— Şobolanule! Putreziciune de şarpe prăpădit! Porcule!
Împreună cu Riaba, intră în apa murdară cu picioarele goale ca să caute
locul unde dispăruse coaja oului – iat-o, i se păru că-i vede albul
strălucitor – însă un şobolan flămând ajunse primul la ea, o înşfăcă,
apoi se făcu nevăzut, chiţcăind, în vreme ce o trăgea după el în propriul
lui cerc al iadului.
Olejek era distrus.
Aşeză găina pe un stâlp şi se îndreptă spre broker, dând ridicol din
mâini. Îşi petrecuse toţi anii în metrou şi nu învăţase să se bată.
Brokerul îi dădu un pumn scurt în bărbie, cu stânga, şi -l răsturnă
imediat. De pe palet, udându-şi barba prin găurile din scânduri, Oleg
mormăi cu o disperare abjectă.
— Întreaga mea viaţă… Porc nenorocit… întreaga mea viaţă… Făcută

— 915 —
bucăţi… Blestemat de strângător de bani… Mare ştie-tot… Şi pentru ce?
De ce mi-ai făcut una ca asta?
Oamenii se aplecau în faţă, agitaţi. Artiom trase piedica automatului,
strângându-l mai bine în mână. Însă nimeni nu se grăbea să intervină
pentru nefericit.
— Na, acum şi Olejek a păţit-o, se şuşotea prin toate părţile.
— Să se-nveţe naibii minte.
— Ăsta-i sfârşitul vieţii pe picior mare.
— Acum să fie şi el ca toată lumea.
Olejek izbucni în lacrimi.
— Acolo, în Hansa, e nisip peste tot! Repară Novoslobodskaia. Las-o
să ciugulească prin nisip… încercă Homer să-l liniştească. În felul
acesta s-ar putea să mai facă unul, din rezervele ei interne…
— Deştept nemernic! Multe ştii tu despre rezervele interne ale
găinilor! Şi du-te tu-n Hansa! O să scoată ei nisip pentru tine.
Nedumerit, Lioka, strânse tăietura cu mâna sa teafără, dar gaura
înspăimântătoare din palmă nu se închise şi era limpede pentru toţi că
brokerul trebuia să-şi scalde urgent palma în alcool, chiar atunci,
pentru că, din cauza mizeriilor îngrozitoare din apa stătută, avea să se
aleagă cu cangrenă în mai puţin de o zi.
— Are cineva alcool de contrabandă? strigă Artiom peste jungla
zdrenţuită. Să spălăm o tăietură!
Drept răspuns, chicotiră toţi dispreţuitori, ca maimuţele. Alcool de
contrabandă, da-da. Să speli o tăietură.
— Uite ce-i aici! Jumătate din staţie e mangă! Trebuie să distilaţi ceva
din ceva, nu?
— Chiar dacă nu-i decât din căcat! se milogi Lioka.
— Ăştia sug viermi! explică cineva binevoitor. Viermi i au efecte
halucinogene. Dar n-au alcool!
— Nu pot să facă nimic, fir-ar al dracului! se înfurie brokerul la culme.
Nu-s buni de nimic!
— Du-te şi întreabă-i pe soldăţeii ăia, îl sfătui cineva.
— Da, da, soldăţeii, râse altcineva.
— Chiar aşa! zise Artiom şi-l apucă pe Lioka de umăr. Hai să mergem
la grăniceri. Te-ntorci în Hansa. Încă avem vize. Iar puloverul a
dispărut de-acolo de mult. O să te coasă şi-o să plecăm împreună.

— 916 —
— Unde? ţipă Olejek. Unde aveţi de gând să plecaţi? Şi cum rămâne
cum mine? Ce-am să fac eu?
— Nu mă mai întorc acolo! se îndârji brusc brokerul.
— Unde plecaţi? întrebă Olejek pentru că nu auzise ce vorbiseră. Mi -
aţi distrus toate socotelile!
— Da, amice…
Artiom luă un încărcător să-i ofere o consolare, însă Oleg înţelese
greşit.
— Măcelarule! Călăule! Vrei să mă ucizi? Atunci trage!
Se ridică din genunchi, apucă ţeava armei şi şi-o înfipse în burtă.
Se auzi un bubuit.
Găina zbură cât încolo, fluturându-şi aripile cu penele smulse, şi
începu să se învârtă prosteşte în jurul paletului. Oamenii erau
buimăciţi şi asurziţi. Un ecou nesfârşit se rostogolea de-a lungul râului
subteran.
— Ce-ai făcut? îl întrebă Artiom pe Olejek.
Olejek se aşeză.
— Deci asta-i, răspunse el.
Haina de pe burta lui se uda tot mai tare cu ceva ce începu să curgă pe
fusta din polietilenă şi devenea tot mai vizibil ca sânge portocaliu.
Era absurd.
— Ce-ai făcut, amice? îl întrebă Artiom. De ce-ai făcut asta?
Oleg se uită în jur, căutându-şi găina.
— Cui pot să i-o las pe Riaba? spuse el cu glas slab şi trist. Cui să i-o
las? O s-o mănânce.
— De ce-ai făcut asta, idiotule? De ce? Imbecil mare şi prost! mugi
Artiom, înfuriat de propria sa inutilitate jalnică şi a lui Olejek, şi a
tuturor celorlalţi.
— Nu urla aşa, îi spuse Oleg. E oribil să mori. Haide, Riabuşka… Vino
la mine.
— De ce, ticălosule? De ce, idiotule? Puneţi mâna pe el! Luaţi -l de
picioare, repede! Haideţi în Hansa! îi strigă Artiom brokerului,
apucându-l pe Oleg de la subsuori.
Însă, cu palma tăiată, Lioka nu putea ţine nimic. Apoi Artiom îşi puse
bocceaua în mâinile lui Homer, îl încărcă pe broker cu staţia de radio,
îl apucă pe Oleg – uşor şi moale – şi-l duse în spate spre pasajul

— 917 —
pietonal.
— S-a zis cu Olejek, spuse cineva din mulţime.
— Acum îl vezi, dup-aia nu-l mai vezi.
— Iar oul nu l-a salvat.
Homer se luă după ei, ca şi Lioka zgâindu-se prosteşte la palma sa.
După ce-şi reveni din spaimă, găina începu să cloncăne şi ţâşni după
ei, săltând de pe un palet pe altul după stăpânul ei. Şi toţi spectatorii o
luară cu mare alai după ea, frecându-şi palmele şi chicotind.
Cu excepţia unuia.
În clipa în care porniră, o umbră discretă alunecă în jos, lipindu-şi faţa
de scândurile din lemn, îşi strecură mânuţa prin mizerie şi printre
cioburi, fără a-i fi teamă de nimic, plecând de la convingerea nătângă
că totul se vindecă de la sine. Că sângele lor bezmetic ar pulveriza orice
cangrenă, iar moartea-i lua numai pe copiii cocoloşiţi în casă; n-ar fi
vrut să-şi înfigă colţii ascuţiţi în grumazul orfanilor.
Când ajunseră înapoi în centrul sălii, la treptele ce urcau dinspre marea
subterană care străbătea cei opt metri până la paradisul atât de
îndepărtat, schelele de pe toate părţile erau pline de mendeleeviţi.
Balamucul încetă brusc; toată lumea aştepta ceva.
Artiom urcă pe mal, îşi puse cizmele de cauciuc pe granit şi păşi
înainte, lăsând în urmă băltoace murdare.
— Hei, băieţi! strigă el spre grănicerii de sus. Avem o urgenţă! Trebuie
să ducem pe cineva la infirmerie! M-auziţi?
Mendeleeviţii, şuşotind între ei, se strânseră laolaltă şi priveau cu
aviditate.
Din partea cealaltă nu veni niciun răspuns. Doar o linişte mormântală,
netulburată.
— Băieţi! M-auziţi?
Un pârâiaş clipoci jos, pe trepte, transferând sângele rău dinspre
Novoslobodskaia spre febrila Mendeleev: iar murmurul acela era
perfect distinct. Artiom mai urcă o treaptă şi şuieră peste umăr,
chemându-i pe ceilalţi, care se opriseră chiar la începutul scării spre
paradis: Lioka şi Homer.
— Nu merg! îşi scutură brokerul capul cu încăpăţânare.
— Atunci, du-te dracu’!
Cum se putea întâmpla aşa ceva? se gândi Artiom. Chiar aici, lângă

— 918 —
Hansa – bine hrănită, spălată şi curată, cu părul pieptănat cu cărare –
chiar lângă ea, la adâncimea de opt metri, o peşteră cu troglodiţi? Vase
de comunicaţii, nu? Cum de se poate ca…?
Erau toţi acolo. Comandantul avea un aer uluit: îşi tot atingea gâtul,
apoi se uita la mână. Alţi doi fumau şi, cumva, faptul că fumau îl
îmbărbătă pe Artiom. Fumau, asta însemna că erau oameni.
— Rănit pentru infirmerie… rană de glonţ… S-a-ntâmplat în urma unui
accident… gâfâi el, târându-l pe Oleg până la sacii de nisip ai
fortificaţiei.
„I-adevărat, ia uite cât nisip este”, gândi Artiom. „De ce trebuie să
moară Olejek?”
— Novoslobodskaia este închisă, nimeni n-are acces, i se spuse.
Carantină. Aţi fost avertizaţi.
Artiom se apropie mai mult, cât putea de mult, dar fără a-şi scoate
ţigările dintre buze, soldaţii smuciră ţevile armelor.
— Staaai! zise comandantul.
De ce-i atât de şucărit? Artiom se uită mai cu atenţie.
De acolo era destul de clar. Până la urmă, comandantul izbutise să -şi
stoarcă coşul. Iar acum acesta mustea de sânge, câte-o picătură o dată;
imediat ce comandantul se ştergea, sângele se aduna din nou şi curgea.
Trebuia să-l mai stoarcă o dată.
— Avem vize! Vize! Abia ce-am trecut pe la voi.
— Unde-i Riaba mea?
— Dă-te înapoi!
Nici măcar nu privea la Artiom sau la Olejek, cu rana sa de glonţ, ci
numai la degetele lui, la micile picături roşii. Şi se uita grotesc într-o
parte, de parcă spera să-şi vadă propriul gât scărpinat până la sânge.
— Poate ajungem la o înţelegere? Doar atât, până la infirmerie. Plătim.
Plătim.
Soldaţilor puţin le păsa: tutunul îi calma. Aşteptau răbdători ordinul
comandantului: să tragă sau nu. Olejek nu le stârnea mila.
— Aduci un sălbatic aici, cu tine? îşi întrebă furunculul comandantul
iritat.
— Riabuşka.
— Hei, uite, ăsta-i ăla cu oul! L-am recunoscut după fustanelă!
exclamă, încântat, un soldat.

— 919 —
Găina, prinsă de Homer, bătea prosteşte din aripile slabe, încerca să -şi
urmeze stăpânul, chiar şi până-n paradis.
— Un sălbatic? Vrei să spui un sălbatic?
— Dă-te înapoi!
— O s-o mierlească aici, pe loc, acum!
— Are viză?
Comandantul îşi aminti de ceva; scoase din buzunar o bucată dintr-un
şerveţel şi-şi acoperi rana cu ea.
— N-are viză. Nu ştiu!
— Fă un pas înapoi. Unu. Număr până la trei.
— Măcar temporar! Numai să-i coasă rana.
— Doi.
Comandantul ridică şerveţelul, uitându-se să vadă dacă se îmbibase cu
mult sânge, şi rămase nemulţumit.
— Foarte deranjantă. Treaba cu oul. Refuz!
— Lăsaţi-ne să intrăm, ticăloşilor!
— Ia ascultă, băi, Don Quijote! Ăştia-s ca muştele acolo, îi zise lui
Artiom un soldat.
— Ai de gând să-i salvezi pe toţi? Capacitatea ta de salvare nu-i la
înălţimea misiunii! chicoti altul, scuipând restul consumat al ţigării
sale răsucite.
— Vă rog! Haideţi! Vă rog!
— Trei. Încălcarea frontierei de stat.
Comandantul se încruntă: puroiul refuza să iasă din coş.
Pentru prima dată se uită la Olejek, ca să-l ţintească.
Un zgomot scrâşnit, precum cremenea, un clic – automatele aveau
amortizoare, în Hansa aveau grijă de urechile soldaţilor – şi un glonţ
muşcă din perete şi lovi plafonul. Praful coborî ca o cortină.
Numai faptul că servise sub Miller îl salvă: trupul lui învăţase să se
descurce fără efortul minţii. Să simtă cu pielea unde va ţinti ţeava
armei, aducând moartea, şi să se lase jos, la pământ, ferindu-se de
moartea aceea, dar tot fără ca mintea să priceapă ce se întâmpla.
Se lăsă la pământ, azvârli povara vie de pe spatele său, şi începu să se
târască, trăgându-l pe Olejek după el. Soldaţii mai traseră un foc,
încercând să lovească ţinta, însă nu ochiră cum trebuie din cauza
prafului.

— 920 —
— Ticăloşilor!
Imediat, se auzi altă plesnitură, reacţie la vocea sa. Un norişor de
fărâme de ciment.
Maimuţele din spatele lui începură să strige de bucurie, cu frenezie.
— Ia, încercaţi o porţie din ce primim noi acolo.
— Au împrăştiat ceva nisip pentru voi?
— Credeai că eşti omul alb, da?
— Haideţi, mai încercaţi o dată!
Artiom nu putea decât să moară aiurea aici. Nu mai putea face nimic.
Coborî încă o treaptă, apoi încă una. Îl trase pe Oleg după el. Acesta
respira greu şi încerca să nu sângereze prea tare, însă devenea tot mai
palid.
— Uite ce-i, amice, nici măcar să nu te gândeşti la asta, da? Cum ieşim
de aici, din locul ăsta al vostru? Trebuie să fie ceva acolo, pe Ţvetnoi
Bulevard… Trebuie să fie ceva pe acolo, aşa-i, moşule?
— Era un bordel în zonă, îşi aminti Homer.
— Da. Acolo unde-i un bordel, e şi un doctor. Păi, nu-i aşa? O luăm în
direcţia aia. Haideţi. Să n-adormi aici, ticălosule! Am să-ţi dau eu
somn… Stai treaz!
Însă nu puteau merge spre bordel. Nici Olejek, nici altcineva. Nu aveau
barcă. Malurile canalului întins în lungul marginilor peronului erau
goale.
— N-are rost. E pe ducă, îi dădu brokerul, letargic, sentinţa lui Olejek.
— Aşteaptă o clipă, zise Artiom. Aşteaptă o clipă.
— Vreau să mor, confirmă Oleg. Iar oul meu e spart. M-am săturat şi-
am obosit să trăiesc.
— Tacă-ţi gura aia ca o moară stricată! Să găsim o cale de a vâsli şi să
ieşim de aici!
Artiom îl înghionti cu ţeava armei pe brokerul nemişcat.
— Iar tu arată-ţi burta!
Chiar acolo: pielea murdară, o gaură în piele, un fluid apos ieşind
dinăuntru, totul acoperit de murdărie. Homer aruncă şi el o privire şi
strânse din umeri. Dacă avea să moară ori ba, numai Dumnezeu ştia.
Probabil va muri.
Lioka strânse Cristosul atârnat de gâtul lui ca pe un mâner de largare
a paraşutei, se ridică şi o luă din loc, alunecând şi şerpuind, gheboşat,

— 921 —
căutând salvarea. Să caute o cale de ieşire din haznaua aia.
A cui era greşeală? Încerca Artiom să-şi dea seama. „Era greşeala celui
cu oul. Nu eu am tras în el. Dacă moare, va fi din propria lui vină.”
— Apropo, a promis că-mi dă mie găina, dacă dă colţul, spuse direct în
urechea lui o femeie solidă, cu sânii căzuţi şi-un ochi umflat. Noi doi
avem multe în comun.
— Dispari, zise Oleg cu glas stins. Vrăjitoareo.
— Nu-ţi încărca sufletul cu păcate. N-o s-ai nevoie de găină pe cealaltă
lume. Spune-le să mi-o dea mie. Cât mai poţi.
— Pleacă. Lasă-mă să mă gândesc la Dumnezeu.
— Lasă-mi mie găina şi apoi gândeşte-te. Sau mai bine, dă-mi-o chiar
acum…
Găina închise ochii sub mâna lui Homer. Nu-i mai păsa deloc.
— Cum ies de aici, mătuşică? o întrebă Artiom pe femeia cu ochiul
învineţit.
— De ce, unde vrei să pleci, dulceaţă? Şi de ce? În fond, oamenii trăiesc
şi aici. Putem ţine găina împreună. Olejek aici de faţă va da ortul
popii… iar tu şi cu mine vom găsi noi ceva de făcut!
Clipi cu subînţeles din ochiul sănătos.
„Nu eu l-am omorât”, hotărî Artiom.
— Hei! Hei!
Artiom auzi un soi de cântec. Venea de foarte departe.
Un marş.
— Hei! Pe-acolo!
— Poftim?
— E cineva care trece prin canal! Iese din tunel!
Lioka se zgâia uluit la Cristosul care chiar îi ajutase.
Artiom îl ridică pe Olejek care, pe măsură ce se epuiza, devenea tot
mai uşor, şi alergă spre şinele din canal.
Iar acolo-şi făcu apariţia ceva. O plută? O plută!
Un far strălucea, vâslele plescăiau, iar un cor afon făcea gălăgie cu
entuziasm. Vâsleau dinspre staţia Saviolovo şi se deplasau direct spre
Ţvetnoi Bulevard. Artiom porni şontâcăind să le iasă în întâmpinare,
aproape căzând în canal, împreună cu rănitul, gata să se înece
prosteşte în ultimul moment.
— Stop! Hei! Stop!

— 922 —
Vâslele se opriră, dar Artiom tot nu-şi dădea seama ce era acolo. Cine
era acolo.
— Nu trageţi! Nu trageţi! Luaţi-ne! La Ţvetnoi! Avem bani!
Pluta se apropie puţin. Înţesată cu ţevi de arme. Erau cam ci nci oameni
pe ea, înarmaţi. Şi – abia acum putea să vadă – mai era loc pentru
câţiva.
Se adunară toţi la margine: Artiom cu muribundul, Homer cu găina şi
Lioka cu mâna lui. Fură cercetaţi unul câte unul de raza unei lanterne.
— Nu arătaţi ca nişte mutanţi!
— O să vă luăm pentru un încărcător de gloanţe! Urcaţi la bord…
— Slăvit fie…
Artiom nici măcar nu termină de spus ce voia să spună; simţi că-i vine
să cânte. Cu inima uşurată, de parcă propriul său frate fusese iertat, îl
aşeză pe Olejek pe pluta – nescufundabilă – alcătuită din mii de sticle
din plastic goale. Şi se lăsă jos lângă el.
— Ai grijă acum. Nici măcar să nu-ncerci s-o mierleşti înainte de
Ţvetnoi! se răsti la Olejek.
— Nu vreau să plec, protestă Oleg. De ce să mă leg la cap cu asta? N-
are niciun rost.
— Nu-l luaţi de-aici! Nu zdrobiţi inima unei femei! se jelui cea cu
ochiul înnegrit.
— N-o să-l duceţi nicăieri, îi sări în sprijin o voce de undeva din junglă.
Nu torturaţi omul. Lăsaţi-l aici. O să-şi dea duhul aici.
— De ce? O să-l înfulecaţi înainte să dea colţul.
— Ne jigneşti!
Nu mai era timp pentru certuri: venise vremea de plecare.
— Găina! Lăsaţi găina! S-orbiţi de ambii ochi!

Staţia Mendeleev alunecă înapoi în trecut. Înaintea lor se contura o

călătorie de-a lungul unei conducte de evacuare până la capătul lumii,
de unde licărea spre ei lumina vieţii.
— Şi unde vă duceţi, băieţi? îi întrebă brokerul pe vâslaşii plutei din
sticle.
— Spre cel de-al Patrulea Reich, îi răspunseră. Ca voluntari.

— 923 —
— 924 —
 Capitolul 7
Ţvetnoi Bulevard

Marginea plutei se lovi de cadavrul unui înecat. Se legăna cu spatele

curbat în sus, atingând fundul canalului cu mâinile. Pierduse ceva
acolo, probabil. Lui Artiom îi păru rău de el, aproape că izbutise să
înoate până la Ţvetnoi. Sau poate că nu ajunsese prea departe când
murise?
— Cum stau lucrurile cu mutanţii acolo de unde sunteţi?
Artiom se prefăcu că nu-şi dă seama că-l încolţiseră cu întrebările.
Rămase tăcut. Însă ei nu-l slăbeau.
— Hei, amice! Cu tine vorbesc! Am zis cum stau lucrurile cu mutanţii
ăia din Alekseevskaia?
— Bine.
— Bine. Asta-nseamnă c-aveţi câţiva, sau că i-aţi omorât pe toţi?
— N-avem niciun mutant.
— Ba aveţi. Sunt peste tot, prietene. Sunt ca şobolanii. Trebuie s-aveţi
câţiva. Pândesc, ticăloşii.
— Am să ţin minte.
— Însă nu vor fi în stare să se ascundă mereu. O să descoperim noi
cine sunt. Până la ultimul dintre ei, sunt toţi nişte animale, o să găsim
noi o soluţie. Foloseşte rigla şi compasul asupra tuturor. Nu-i aşa,
Beliaş?
— Întocmai. Pentru mutanţi nu-i loc în metrou. N-avem aer de respirat
nici pentru noi.
— Ei nu mănâncă doar ciuperci, mănâncă ciupercile noastre. Ale
noastre, pricepi? Ale mele şi ale tale. N-o să mai existe loc în metrou
pentru copiii noştri, pentru că-l vor lua ai lor. Trebuie să fim noi sau
ei…
— Noi, oamenii normali, trebuie să menţinem poziţiile, pentru că
animalele astea umblă împreună…
Cineva puse mâna pe umărul lui Artiom. Într-o manieră tovărăşească.
Primul: umflat, pungi sub ochi, bărbuţă, mâini umflate de excesul de
apă. Al doilea: acoperit de tatuaje lucrate fin cu praf de puşcă, cu faţa
ciupită de vărsat, cu fruntea înaltă de două degete. Al treilea: un
— 925 —
nătărău cu capul ras, cu o singură sprânceană neagră, unită; în mod
clar nu era arian. Ceilalţi doi se topeau în beznă.
— Oamenii sunt ca porcii, te-ai prins? Şi-au prins râturile în troacă şi
grohăie mereu. Câtă vreme cineva le toarnă lăturile, toată lumea-i
fericită. Nimeni nu vrea să gândească. Ştiţi cu ce m-a prins pe mine
Führerul? El zice: „Gândiţi cu propriul vostru cap”. Dacă-s răspunsuri
gata fabricate pentru tot, asta-nseamnă că cineva le-a pregătit deja
pentru tine! Trebuie să pui întrebări, pricepi?
— Şi aţi fost deja în Reich? întrebă Artiom.
— Eu am fost, zise cel cu faţa ciupită de vărsat. În trecere. Chiar m-a
dat pe spate. Pentru că acolo totu-i cum trebuie. Totu-i la locul lui. Îţi
spui: „Dă-o dracu’! Unde-am fost eu până acum?”
— Exact, confirmă cel cu ţeasta rasă.
— Fiecare trebuie să-nceapă cu el însuşi. Cu propria lui staţie. Cu ceva
mărunt; începeţi cu ceva mărunt. Cum ar fi să te infiltrezi printre
vecini, măcar. Eroii nu se nasc de-a gata.
— Sunt acolo. Sunt peste tot. Au ei un fel de mafie a lor. Se ajută unii
pe alţii. Nu-i lasă pe oamenii obişnuiţi în clubul lor.
— Iar în Riga nici nu ţi-ar veni să crezi. Indiferent cât de mult te zbaţi,
e ca şi cum te-ai tot izbi cu capul de un perete! sublinie Lioka. Asta-i
din cauza lor, nu? Zi-ne măcar cum arată oamenii ăştia.
— Uneori, dacă te gândeşti, se ascund atât de bine, încât nici nu-i
deosebeşti de o fiinţă umană. Trebuie să mai cercetezi puţi n.
— E păcat că nu toată lumea se prinde! zise faţă-umflată, iar ţeastă-
rasă îl aprobă. Am început să-mi cam dau seama care ar fi mutanţii
aciuaţi prin staţia noastră… Practic, nu toată lumea e pregătită pentru
asta.
Îşi frecă bărbia.
— Unii chiar s-au împerecheat cu ei. Ce zici de mizeria asta?
— Esenţial este să ţi-i aminteşti pe toţi. Pe toţi cei care au ridicat mâna
împotriva alor noştri. Care i-au sugrumat pe ai noştri. Vine ea vremea.
— Eu zic să vii cu noi!
Cel ciupit de vărsat nu-şi mai lua mâna de pe umărul lui Artiom.
— Vino ca voluntar! Alătură-te Legiunii de Fier! Eşti unul dintre noi!
Eşti unul dintre noi, nu-i aşa?
— Nu, oameni buni. Suntem nişte idioţi în materie de politică. Noi

— 926 —
mergem la un bordel.
Artiom chiar se simţea de parcă se sufoca. Iar mâna aceea parcă-l ardea
prin gulerul puloverului; dintr-o clipă în alta putea să simtă miros de
lână arsă. Voia să scape de sub mâna aceea ca o viperă, dar unde?
— Nu-i păcat? E invitat să salveze metroul, dar el îşi bagă râtul înapoi
în troacă. Te-ai gândit vreodată la motivul pentru care am ajuns toţi în
situaţia asta? Te-ai gândit vreodată cum vor izbuti oamenii să
supravieţuiască până la urmă? Cu mintea ta? Bineînţeles că nu te -ai
gândit. Tu doar te duci să faci o vizită la curve. Eşti interesat de pizde,
dar viitorul naţiunii nu te preocupă.
— Pricepe, Blindatule, la dracu’ cu tot! Poate c-o să i-o tragă vreunei
mutante pe acolo? Pfui! Ce zici?
— Hei, moşulică, poate ni te alături tu, ce zici? La vârsta ta, e vremea
să te gândeşti la sufleţelul tău. Ar trebui să fii normal! Ori te-ai trezit
cu o mică pată canceroasă? Se zice că Führerul a egalizat…
— Nu contează. Vor aduna Legiunea de Fier şi apoi… Deocamdată vom
face ceva antrenament… Apoi, ne vom întoarce şi le vom reaminti
tuturor acestor… animale. Vom parcurge din nou metroul. Mărşăluind.
— Ce-i Legiunea asta de Fier? nu se putu abţine Lioka să întrebe.
— O forţă formată din voluntari. Care ţine partea oamenilor. Pentru
că suntem călcaţi de mutanţi.
— Eu sunt pentru.
— Oh! Iată… Linişte… Am ajuns, ui taţi-vă la asta.
În Ţvetnoi Bulevard fură luaţi în primire de un proiector, aşa că
trebuiră să se apropie de staţie cu ochii strâns închişi, mişcându-se
aproape orbeşte. În locul santinelelor, erau nişte matahale zdravene.
Nu le interesau vizele sau paşapoartele, ci numai gloanţele: Aţi venit
aici să cheltuiţi bani sau să frecaţi menta?
— Avem nevoie de un doctor. E vreun doctor aici?
Abia trăseseră la peron şi Artiom sări de pe plută şi-l smuci pe broker
de ceafă. Olejek cedase deja şi nu mai protesta. Din gură îi ieşeau
clăbuci roşiatici. Găina credincioasă dormita pe burta lui găurită, ca să
nu-i scape sufletul lui Olejek prin gaură.
— Un doctor sau o soră medicală? chicoti unul dintre paznicii pociţi:
nas borcănat şi două urechi precum conopida.
— Haideţi, omul e pe moarte.

— 927 —
— Aici vă putem găsi chiar şi îngeri.
Însă îi arătă lui Artiom pe unde s-o ia, în cele din urmă: Bine, spre
doctoriţă pe acolo.
— Bineînţeles că aici se ocupă de bolile sociale. Nu promitem nimic în
legătură cu glonţul, dar va pune diagnosticul cât ai trage un foc de
armă.
— Apucă-l, îi ordonă Artiom brokerului.
— Pentru ultima dată, îl avertiză Lioka. La urma urmei nu eu am tras
în el.
— Nimeni n-are nevoie de tine, îi spuse Homer lui Olejek, căzut în
nesimţire, apucându-l de un picior. Numai găina.
— Da, apropo, găina! zise Lioka.
O luară prin staţie. Potrivit calculelor lui Homer, aceasta trebuia să fie
la o adâncime şi mai mare decât Mendeleev; oricum, aici era suficientă
apă cât să transforme liniile în canale şi peronul propriu-zis să rămână
uscat. Ca răspuns la uimirea lui Homer faţă de modul în care stăteau
lucrurile, Lioka explică:
— Păi, căcatul nu se scufundă, nu?
Nu mai puteai spune cum fusese Ţvetnoi Bulevard înainte. Aici fusese
amenajat un singur măreţ cuib de vicii, împărţită în mici separeuri,
camere şi săli, înconjurate de placaje, plăci aglomerate, straturi de
carton, paravane pliante, jaluzele, draperii, Ţvetnoi Bulevard fusese
transformată într-un labirint de netrecut, în care erau încălcate toate
dimensiunile. În staţie nu exista nici podea, nici tavan. În unele locuri,
reuşiseră să înghesuie două etaje sub acoperiş, iar în alte locuri chiar
trei. Uşiţe ciudate duceau dinspre coridoare înguste şi şerpuitoare în
camere de dimensiunea unui pat, iar alte uşi, exact ca primele, duceau
în spaţii de sub peron care erau la fel de mari ca întreaga staţie; unele
dintre ele duceau spre locuri doar presupuse.
Vacarmul era înspăimântător: fiecare încăpere producea propriul ei
zgomot, şi erau mii de încăperi. În unele se plângea, în altele se râdea,
în unele oamenii încercau să mascheze ţipetele cu muzică zgomotoasă,
în altele răcneau cântece de beţie, pe când în alte părţi urlau de groază.
Aşa suna glasul colectiv din Ţvetnoi Bulevard: ca un cor al diavolului.
Ei bine, şi femeile, desigur.
Îngeri curvari şi din aceia serioşi, cu epoleţi, femei fatale în ciorapi plini

— 928 —
de găuri, asistente medicale în curul gol; şi târfe pur şi simplu vulgare,
care dezvăluiau totul – o întreagă divizie. Pe cât de multe încăpeau aici,
exact atâta fuseseră aduse. Strigau toate, te chemau, îşi exagerau
farmecele, încercau să-ţi atragă privirile; toate în criză de timp: aveau
doar atâta vreme cât pentru un atac fulgerător, pe distanţă de vreo
jumătate de metru, înainte ca posibilul client să treacă de ele. Dacă n-
a spart gheaţa, poţiunea dragostei n-a pătruns în spărtură, asta e, s-a
dus.
Cel care nu lucrează nu va mânca.
Durerea lui Lioka se opri instantaneu, ca şi cum rana începuse să se
vindece. Însă Homer nu se simţea prea bine aici; chiar la început, când
se avântară pe un coridor întortocheat şi nesfârşit, îşi răsuci foarte mult
gâtul osos, continuând să tot privească în jur, peste umăr.
— Ce s-a-ntâmplat, moşule? îl întrebă Artiom.
— Mă tot gândesc… Mă gândesc tot timpul… Peste tot… Tot timpul…
răspunse Homer. Fata asta… Una pe care am… Care…
Piciorul dezgolit al lui Olejek începu să-i alunece din mână.
— Bună pentru un moş, este? gâfâi Lioka.
— Apucă-l mai bine. Acolo. Uşa de-acolo!
Îl duseră pe muribund înăuntru, unde era o coadă de suflete zdrobite
şi trupuri suferinde. Toate femei. Doctoriţa ieşi, o femeie cu ochelari
cu lentile groase, ţigară răsucită şi glas aspru, masculin.
— E pe ducă, o informă brokerul, doar ca să fie sigur.
Pentru ca Olejek să nu murdărească zona de primiri cu ultimul lui
firişor de sânge, se învoiră să-l preia imediat. Îl aşezară pe un scaun
ginecologic extins, luară un încărcător de gloanţe ca avans, în caz că
dădea ortul popii, şi le spuseră celorlalţi să nu aştepte.
Îi dădură lui Lioka alcool să-şi spele tăietura, dar fu lăsat să stea la
coadă.
— Aici îi aşază pe oameni, nu ca profesioniştii, îi explică el lui Artiom,
dând din cap spre femeile triste. Poate mi-oi întâlni şi eu sufletul
pereche?
— Poate. Ei, să ne luăm rămas-bun.
„Orice a fost posibil, am făcut”, îşi spuse Artiom. „De data asta am făcut
tot ce-am putut.”
Treaba terminată: liber ca pasărea cerului şi nelegat de nimeni.

— 929 —
— Bine, atunci: fie aşa, fie altfel.
Stăteau în micul separeu dintr-o încăpere. Aproape de ei o fată simplă
şi subnutrită, de vreo paisprezece ani, se contorsiona şi se răsucea în
jurul unui stâlp: nu avea deloc sâni, iar coastele-i ieşeau jalnic prin
piele, întinzându-i haina decolorată, mulată pe corp. Continua să-şi
bage oasele în castronul cu supă al lui Artiom şi el se temu să n-o
ofenseze împingând-o cu totul la o parte, pentru că fata nu avea alţi
clienţi, iar el se prefăcea, pur şi simplu, că nici stâlpul, nici ea nu se
aflau acolo. Sau o jignea şi mai tare faptul că n-o băga în seamă? În ce
consta mândria unei prostituate? Nu ştia. Supa era însă ieftină şi el
trebuia să aibă grijă de banii lui. Gloanţele dispăruseră rapid şi pe
nimic.
Pe perete atârna o hartă a Metroului. Despre asta vorbiseră ei.
Din Ţvetnoi Bulevard erau numai două rute care continuau drumul.
Una, linia directă spre Cehovskaia. Cealaltă, printr-un pasaj de legătură
spre staţia Piaţa Trubnaia, iar de acolo spre Sretenski Bulevard. Dacă
te luai după hartă, puteai ajunge în Teatralnaia pe prima rută sau a
doua. Însă Artiom nu putea ajunge acolo nicicum. Harta fusese
desenată cu multă vreme în urmă.
Nodul de transfer, care consta din trei staţii – Cehovskaia-Puşkinskaia-
Tverskaia – era cunoscut acum sub alt nume, al Patrulea Reich, despre
care se presupunea că e urmaşul celui de-al Treilea. Poate că
testamentul fusese falsificat, ori poate că Reichul chiar se reîncarnase.
Un regim putea fi lichidat, imperiile deveneau decrepite şi mureau,
însă ideile erau ca bacilii ciumei. Ele dispăreau şi zăceau inactive în
cadavre şi aşteptau – şi cinci secole. Dacă săpai un tunel şi treceai
printr-un cimitir al ciumaţilor… Atingeai oasele bătrâne… Şi nu conta
ce limbă stăpâneai, în ce credeai. Pentru bătrâna moară a bacilului asta
însemna grăunţe bune.
Iar fosta Linie Sokolniki, cea care tăia metroul în două, devenise cu
multă vreme în urmă Linia Roşie. Nu era numită aşa pentru culoarea
ei, ci pentru principiile ei. Un experiment unic: construirea
comunismului pe o linie de metrou. Formula era aceeaşi: puterea
sovietică, plus electrificarea întregii linii. Plus, desigur, celelalte
variabile ale acestei ecuaţii, care nu sunt de fapt variabile, indiferent
cât timp trecuse.

— 930 —
Unele cadavre pot fi mai vioaie decât cei vii.
— Nu pot să merg în Reich, zise Artiom clătinând din cap. Nicio şansă.
Scoateţi Cehovskaia din traseu.
Homer îi adresă o privire întrebătoare.
— E cea mai scurtă rută, în definitiv. Din Cehovskaia la Tverskaia, iar
următoarea staţie-i Teatralnaia.
— Tai-o şi pe asta! Am avut probleme acolo.
— Eşti rus, da? Alb.
— Nu despre asta-i vorba. Pe când eram acolo…
Artiom îi făcu semn fetei, care ţopăia în disperare.
— Du-te şi mănâncă nişte supă, pe socoteala mea. Nu mai sta aici.
Cumva nu mai reuşea să vorbească deschis după discuţiile din Hansa.
Îşi tot închipuia că vede pulovere peste tot.
— Nu-i important ce şi cum. N-am să trec prin Reich. Ştii, şobolanii
ăia împuţiţi, aş… Pe plută, pe drumul încoace… Abia puteam sta
locului. Dacă ei n-ar fi fost cinci… Cinci fac diferenţa… Puţin cam
complicat. Şi cazul nostru disperat… Cu oul…
— O situaţie cam idioată. Homer mângâie găina care dormi ta pe
genunchii lui. Îmi pare rău pentru tip.
— Azi a fost o zi lungă şi obositoare, zise Artiom şi se şterse la gură.
Hei! Hei! Chelner!
— Da.
Chelnerul era bătrân, dezgustător şi indiferent.
— Ce aveţi? Ceva trăscău?
— De ciuperci. Patruzeci şi opt de grade.
— Da. Vrei şi tu, moşule?
— Numai cincizeci de mililitri, nu mai mult. Şi ceva cârnaţi. Altminteri
mă fac mangă.
— Şi o sută pentru mine.
Trăscăul sosi.
— O zi nesfârşită. Ce-ar fi să bem pentru idiotul ăla? Pentru Olejek. Să
trăiască. Fie să nu-mi bântuie visele cu oul lui.
— Bine. O poveste absolut idioată. Grotescă.
— Şi am fost cât pe ce s-o mierlesc. Ştii, nu simţi nimic. Hârşt! Dar
acum mă gândesc: s-ar fi terminat deja. Şi sunt moduri mult mai rele
s-o sfârşeşti. Ţie ţi-ar fi convenit, pentru cartea ta, nu? Bang! Şi ce

— 931 —
sfârşit curăţel, aşa-i? Un glonţ rătăcit.
— Chiar crezi că puteai fi ucis?
— Poate că-aşa ar fi fost mai bine, nu?
— La trei staţii de Teatralnaia?
— Trei staţii…
Artiom mai trase un gât; se uită la dansatoare, pe deplin absorbită de
supa ei, la chelnerul neprietenos.
— Chiar există operatorul radio, moşule? Oricum, încotro merg?
Pentru ce?
— E acolo. Piotr. Umbach, cred că aşa-l cheamă. Piotr Sergheevici. Am
ajuns să ne cunoaştem unul pe celălalt. De vârsta mea.
— Umbach? Ăsta-i un soi de pseudonim? Sună de parc-a fugit din
Reich. De şobolanii ăia împuţiţi. Mai vrei unul?
— Nu. Nu… nu. Bine, atunci. Mulţumesc. Nu cred că e din Reich. E
doar…
— Odată, aproape că m-au spânzurat acolo, moşule.
— Ha? Dar nu eşti… Sau eşti?
— Am împuşcat un ofiţer de-ai lor. S-a întâmplat, pur şi simplu. Şi
apoi, după asta… Ca s-o scurtez. Am fost săltat chiar de la
spânzurătoare.
— Aş putea să…? Numai atât. Ajunge, ajunge. Şi-aşa, te-au săltat de pe
eşafod, da? Ştii, mă gândeam… la felul cum mor oamenii. Cine ajunge
şi unde în viaţă. Vreau să zic, sigur că da, sunt un smintit bătrân şi
romantic, însă… În definitiv, n-ai murit astăzi, nici atunci. Poate că n-
a fost destinul tău? Vremea ta n-a sosit încă.
— Ce-i cu asta? Ce-i cu tipii ăia, cei pe care noi… Cei cu care am ţinut
buncărul împotriva Roşiilor… Tipii din Ordin. Din unitatea mea,
numai Letiaga mai rămăsese. Şi el abia a reuşit să scape. Dar câţi dintre
ei şi-au pierdut viaţa? Ullman, Şliapa, Numărul Zece… Cum rămâne cu
ei, de exemplu? De ce li s-a spus să moară atunci? Nu s-au purtat cum
trebuie?
— Oh, Doamne sfinte, nu!
— Da. Da, bunicule. Hei, amice! Mai adu-ne din trăscăul ăsta al vostru!
Haide, munceşte, munceşte!
— Asta… Asta-i afacerea de care-ai pomenit în biroul lui Svinolup?
întrebă Homer prudent, după ce aşteptă să le fie turnate băuturile şi să

— 932 —
plece chelnerul. E vorba de Korbut, da? Şeful contraspionajului
Roşiilor? Şi-a aruncat împotriva lui Miller toţi oamenii apţi de luptă…
Da. Fără autorizaţie din partea conducerii partidului?
Cineva lovea regulat de partea cealaltă a peretelui de placaj – cu tăblia
unui pat sau cu propriul său cap – devenind din ce în ce mai pătimaş,
gemând tot mai tare.
O vreme nu mai spuseră nimic, ascultară, se holbară şi -şi făcură cu
ochiul. Aplecându-se deasupra mesei pitice, Artiom răbufni:
— Contraspionaj… era preşedintele KGB-ului. Al Liniei Roşii. Şi cu
aprobare sau fără… Ia gândeşte-te: preşedintele! Oricum, eram în
acelaşi buncăr cu băieţii. Tot Ordinul. Câţi dintre noi se aflau acolo?
Cincizeci? Împotriva unui batalion. Şi nu un batalion oarecare. Iar dacă
Roşiii ar fi pus mâna pe buncăr… Acolo era un depozit.
— Am auzit ceva. Că erau conserve sau medicamente.
— Conserve, da-da. Dar din-alea pe care, dacă le deschizi… Crezi că
Roşiii vor haleală? Ei au trăit mereu fără mâncare şi-ar fi continuat tot
aşa. Arme chimice. Mâncare conservată! I-am respins. Am dus
conservele alea ale tale la suprafaţă. Am îngropat jumătate din oamenii
noştri. Asta-i toată povestea. Din nou, fără pahare ciocnite.
— Fără pahare ciocnite.
— Iar Miller… Deja l-ai văzut într-un scaun cu rotile. Dar l-ai întâlnit
vreodată înainte de asta?
— Da. Însă chiar şi într-un scaun cu rotile… I-atât de bătăios…
— El a pus Ordinul pe picioare. Singur! I-a adunat pe oameni, unul
câte unul. Cei mai buni. Douăzeci de ani. Şi apoi, într-o zi… Eu n-am
servit decât un an sub comanda lui… Şi mi-a fost ca o familie. Dar
pentru el? Şi e invalid, îi lipseşte un braţ – braţul drept! Nu-şi poate
mişca picioarele. Închipuie-ţi. E într-un scaun cu rotile.
— Din câte înţeleg, serveşti în Ordin încă de-atunci, de când
Întunecaţii au fost loviţi de rachete… Tu şi Miller aţi găsit rachetele,
nu-i aşa? Iar dacă nu le-aţi fi găsit, Întunecaţii ar fi devorat întregul
metrou. Iar după aceea te-a luat în Ordin. Ca erou. Corect?
— Hai să mai luăm unul, chiar acum, tataie.
De cealaltă parte a peretelui, cineva striga atât de tare, încât până şi
găina se trezi. Pelicula de somn dispăru de pe mărgeluţele ochilor lui
Riaba şi încercă să-şi ia zborul.

— 933 —
— Suuufletul tău a zburat spre ceruri, zise Artiom, încercând s-o apuce
cu o mână nesigură, de beţiv. Şi acum vine partea interesantă. Ruta i -
aceeaşi. Uită-te. Unde putem să plecăm de aici? Numai în Trubnaia.
Iar de acolo, spre Sretenski Bulevard. Îmi pare rău, dar nu vreau să
merg nici pe Linia Roşie. Ăsta-i tovarăşul de călătorie cu care te-ai ales.
Aşadar, se dovedeşte că, de fapt, există o singură cale. Spre Turgheniev.
Şi apoi de-a lungul ramificaţiei noastre, spre Kitai-Gorod. Acolo era
cândva un tunel letal… Malefic. Şi spre Tretiakov. Acum doi ani, am
mers pe aceeaşi rută… Fir-ar să fie. Atâtea s-au adunat în numai doi
ani. Iar din Tretiakov, spre Teatralnaia. De data asta, desigur, eram în
drum spre Polis…
— Aceasta-i expediţia de care-am auzit eu? Atunci, cu Întunecaţii?
— Atunci, cu Întunecaţii. Ia ascultă, camarade, de ce nu te duci să
mănânci nişte supă? Chiar aşa. Sunt căsătorit. Cred.
— Nu… nu… Nu-mi trebuie nimic, nici mie, mulţumesc… Însă ce… De
ce? Fiica lui Miller… E soţia ta, nu-i aşa?
— Este. Soţia mea a fost cândva lunetistă. Tăticul ei a antrenat-o. Dar
acum, cu ciupercile alea… Unde-am pus-o… Ciuperca…
— Şi Miller? De ce a ajuns să nu-i mai placă de tine?
— Pentru că-i plăcea ei de mine… Tataie, de ce nu-mi spui tu mie ceva
mai întâi?… Despre ce-i vorba în chestia asta? Cu tine şi cu blondele?
— Nu… Nu-nţeleg.
— Vorbeai de nu ştiu ce fată. Se petrecea ceva. Mă tot întrebi, mă
interoghezi. Lasă-mă să te întreb şi eu ceva.
— Nu se petrecea nimic. Nimic… Ea-i… ca o fiică pentru mine. Anul
trecut. Eu n-am avut copii. Şi… această fată. M-am ataşat de ea. Ca un
tată sau un bunic, chiar aşa… Nu ca… Şi a fost omorâtă.
— Cum o chema?
— Saşa. O chema Saşa. Alexandra. Staţia… a fost inundată. Şi toată
lumea odată cu ea. Bine. De ce nu am… Tot fără să ciocnim.
— Amice! Hei! Încă unul şi ceva cârnaţi!
— Cârnaţii s-au terminat. Avem viermi marinaţi. Însă ăştia îţi dau…
Trebuie să ştiţi ce să faceţi cu ei.
— Putem rămâne aici peste noapte?
— Camera-i de închiriat numai cu femeia.
— Cu femeia… Cu aia, nu? De-acord. Hei! Ia-ţi o zi liberă. Dă-i drumul.

— 934 —
Pleacă.
— Deci… Îmi tot repet c-a fost omorâtă. Că nu mai e. Dar tot o mai văd
peste tot, oricum. O întâlnesc. Am confundat-o cu stricata aia
îngrozitoare… Cum aş putea? Ea… Saşa… Era atât de blândă… O fată
atât de veselă. Şi doar ce plecase din staţia ei… Întreaga ei viaţă, poţi
să-ţi închipui? În aceeaşi staţie. Stând acolo, pe aceeaşi bicicletă, fără
roţi… Pentru electricitate. Imaginându-şi ceva pentru ea. Şi avea un
pacheţel în care se găsea cândva ceai. Cu o imagine. Nişte munţi…
Verzi. China, presupun. Ca o xilogravură veche, simplă. Şi aceea era
întreaga ei lume, închipuie-ţi – pacheţelul acela era pentru ea întreaga
lume. Dar spune-mi… Spune-mi, cine-i acest Jenia?
— Cine-i Jenia?
— Da, cine-i? Acest Jenia, care apare când o iei pe arătură, tot vorbeşti
de el.
— Un prieten al meu. Un prieten din copilărie.
— Şi ce-i cu el? Unde-i? E întotdeauna cu tine? Te aude?
— Unde? În acelaşi loc ca Saşa ta. Nu există altă cale de a vorbi cu el.
— Îmi… îmi pare rău. N-am vrut să…
— Eu sunt cel care n-am vrut să. S-audă toţi şi toate. N-am să mai
repet. Înţeleg totul: Je… Jenia-i dus, Artiom. Capătul drumului.
— Mă ierţi?
— S-a terminat, dă-l în mă-sa pe Jenia. Am terminat-o cu el. Chelneer!
M-ai convins. Hai să-ncercăm viermele ăla al tău. Doar taie-l în
bucăţi… Cât poţi de bine. Să nu-mi dau seama. Îmi pare rău de Saşka
ta.
— Saşenka.
— Poate c-ar fi trebuit să rămână-n staţia ei? Poate că noi toţi ar trebui
să rămânem în staţiile noastre? Te-ai gândit vreodată la asta? Uneori,
cred că… Să stai acasă şi să nu pleci niciunde. Cultivi ciuperci. Deşi…
Jenka a rămas, şi cu ce s-a ales?
— Eu. Vreau să zic următorul lucru… Cândva eram mecanic de
locomotivă. La metrou. Un adevărat mecanic de locomotivă la metrou,
da, da. Şi… am această teorie… Un fel de zâmbet, dacă vrei. Viaţa-i o
răspântie… la fel ca şinele. Există macazuri care le schimbă direcţia. Şi
un capăt de linie… nu doar unul, mai multe. Unii oameni se duc de colo
până colo şi asta-i tot. Alţii se duc la depou, pentru ultimul lor loc de

— 935 —
odihnă. Unii trec printr-un tunel secret de legătură şi ajung la o altă
ramificare. Asta-i… Pot fi multe capete de linie. Însă! Fiecare dintre noi
are o singură destinaţie. Şi-i aparţine! Şi trebuie s-aşezi corect toate
macazurile pe şine pentru a ajunge precis la destinaţia ta. Pentru a face
ceea ce-ai fost predestinat să faci în lumea asta, încă de la naştere. Mă
exprim destul de clar? Şi-aşa, după cum am început să spun, poate că-
s un smintit bătrân, iar astea toate sunt nişte prostii romantice… Dar
să mori din cauza unui glonţ rătăcit… Sau să n-ajungi nicăieri… Toate
astea nu-s de tine, Artiom. Asta cred. Nu asta-i destinaţia ta. Ci o alta.
Undeva…
— Sună bine, să ştii, zise Artiom şi expiră. Şi pe ce linie lucrai? Unde
era punctul tău?
— Eu?
Homer dădu pe gât încă un pahar.
— Eram pe Linia Circulară.
Artiom îşi compuse o mutră ironică. Îi făcu bătrânului cu ochiul.
— Ce chestie! Dar viermele nu-i rău deloc. Dacă nu ştii ce e… Ei?
— Nu gust.
— Dar eu am să gust. Să-ţi spun eu ce şi cum, moşule: am întâlnit
oameni care mi-au vorbit despre viaţă şi soartă… Despre destin. Prostii.
Gunoi. Ai priceput? Nu există nimic. Doar tuneluri pustii. Şi vântul
care bate prin ele. Asta-i tot!
Hăpăi resturile viermelui şi se ridică pe picioarele-i nesigure.
— Mă ddd… duc să mă p… piş.
Căzu din cămăruţa ca o cutie în alta – dincolo de placaj – şi totul se
schimbă. Înainte, acolo era un bar cu o bară de striptease şi o biată
epavă cu costum mulat, un tavan aflat la doi metri înălţime, iar acum
era un spaţiu de tranzit, un coridor, cu saltele împrăştiate peste tot şi
oameni goi, bâjbâind de zor pe saltele, unii încet, alţii în plină frenezie,
lovindu-se unii de alţii, încercând să găsească un loc de pus piciorul,
întinzându-şi călcâiele goale, pipăind după un teren sigur; pereţii,
acoperiţi cu pagini din reviste porno, decolorate şi mucezite. Un plafon
prea jos ca să te îndrepţi de spate. Se împleticea…
Un burdihan uriaş, acoperit cu păr cârlionţat, dar fără niciun firişor de
păr rămas pe cap, bretele în dungi, stând pe o canapea desfundată, cu
câte o nimfă pe fiecare picior, şi pereţi acoperiţi cu tapet intim şi

— 936 —
plăcut, aşa cum se găseşte la suprafaţă, în apartamentele abandonate…
Mângâie spatele gol al fetelor; ele se cabrează ca nişte pisici… Una o
sărută pe cealaltă. Grăsanul se cutremură şi tremură… O apucă de ceafă
pe una dintre ele, într-un mod diferit, brutal. Lumina se stinge… Începe
să bâjbâie.
— Unde-i buda pe aici?
— Mai încolo!
Un grand piano zdrăngănind, un adevărat grand! Şi chiar pe capacul
lui se întinsese o femeie corpolentă, cu un picior în dreapta, celălalt în
stânga. Femeia guiţă ascuţit, un bărbat în jachetă de blugi munceşte
temeinic, cu grabă; un dos sfrijit, cu încreţituri, scufundat într-o
opulenţă a cărnii… Tavanul se leagănă… Ce-i aia atârnată de tavan?
Nu… Trebuie să treci mai departe.
Trei bărbaţi în uniforme negre, despre care se spune că erau ale
feroviarilor în lumea veche, însă care-şi găsiseră proprietari şi în cea
nouă; păianjeni cu trei picioare pe mâneci, negri, în cercuri albe:
triumviratul din Cehovskaia, Tverskaia şi… Puşkinskaia. Exact. Locul
ăsta e doar la o aruncătură de băţ de ele. Vin aici zilnic, probabil… În
fiecare noapte. Chiar acolo, în picioare, i-a ridicat fusta, iar el şi-a dat
jos pantalonii… Ea-şi muşcă buzele, îndurând… Alţi doi la coadă,
pregătindu-se. Disciplină. Pianul încă poate fi auzit aici, iar acest
bărbat în negru pare să urmeze ritmul… Două căi de ieşire dintr-odată:
spre dreapta şi stânga.
— Unde…
Şi apoi revine la lucrurile de bază, fără fandoseli: decor zero, trupuri
aliniate, unul lângă altul, ca un şanţ plin de oameni care au fost
împuşcaţi, mişcându-se vag, precum cei nelichidaţi încă. Fum de
droguri învârtejindu-se prin aer, strecurându-se prin crăpături pentru
a pişcă nările celor din camera de alături. Fumul îi pătrundea în ochi,
în plămâni, în cap, în inimă. Mai departe şi mai departe… De unde a
venit acest Artiom? Cum se va întoarce acolo?
Drept înainte sau la stânga?
Acolo-i un diavol cu dosul biciuit la sânge, uitaţi-vă la fătuca cu umerii
laţi care-l munceşte. De unde au făcut rost de chiloţii ăia, Doamne? I-
au luat de pe cadavrele de la suprafaţă, nu? Lenjeria de bună calitate,
importată…

— 937 —
Un băiat îmbrăcat ca o fată, mişcându-se în direcţia lui Artiom,
ştergându-şi buzele cu marginea rochiei, însă are mustaţă, ca un
personaj din circul cu pocitanii… femeia cu barbă. Aici era un circ, nu-
i aşa, chiar deasupra staţiei? Celebrul circ de pe bulevardul Ţvetnoi…
Şi încă o uşă. Poate că acolo-i. Trebuie să aibă pe undeva un asemenea
loc, la urma urmelor.
Un fel de banchet. Un carnaval al măştilor. Asta-i, voiau să fie un
carnaval al măştilor…
Atunci, le-au desenat chiar ei? Acela să fie locul din care a scăpat
băiatul-fată?
O fată se ridică să-i iasă în întâmpinare, fragilă şi elegantă şi total…
Doar că ascunde ceva cu mâna… Ceva în mână… Îşi atinge gâtul… Îl
pipăie…
— Stai jos. Stai jos. Nu pleca. Mai stai o vreme.
— Am avut… O ciupercă. Ania…
Se căută după ciupercă prin buzunare şi-o strânse ca pe o amuletă.
— Eşti simpatic.
— Unde-i… Trebuie să plec… Trebuie!
— Acolo. Pe acolo. Şi apoi întoarce-te, te rog.
Dar nu, nu se duse acolo: se pierdu.
Apoi se simţi obosit şi dădu peste un fel de masă, în jurul căreia stăteau
bărbaţii şi sub care stătea fetele. Şi nu-i e bine şi nu mai are forţa de a
merge mai departe. Se aşază. Tavanul se roteşte şi se roteşte, o dovadă
că întregul univers se învârteşte în jurul Pământului. Ei scot o fată. E
goală şi o biciuiesc peste mâinile legate. Ceilalţi schimbă priviri între
ei şi bat din palme.
— Să nu îndrăzniţi!
Artiom se ridicase pe jumătate, cât putea de mult.
— Cine mai eşti şi tu?
— Să nu-ndrăzniţi! S-o umiliţi!
Ţâşni ca să-şi facă loc, însă îl prinseră şi-l priponiră.
— Ea vrea asta! Cine-o obligă? Noi o hrănim!
— Idiotule! strigă fata. Cară-te! Lucrez.
— Trageţi-i-o ca lumea!
— Haideţi, fără milă! se milogeşte ea; fata se milogeşte de ei.
— Şi tu… Să nu-ndrăzneşti! Tu! Nu!

— 938 —
— Nu vrei asta! Nu vrea aşa ceva! Doar că n-are de ales! Unde
altundeva s-ar putea duce?
— Deşteptu’ lui peşte! Şi noi toţi… unde-am putea pleca noi? Biciuiţi-
o! Daţi-i drumul! Şi-acum peste ţâţe!
— Ahhhh!
— Lasă! Mă! Pe mine! Lovesc mai tare.
— Stai jos! Stai jos, bea ceva! Bea cu noi, da? Un stalker? Eşti stalker?
— N-am să… Nu cu voi! N-am să! N-o atingeţi! Mai răi ca animalele!
Toţi! Unde să vă duceţi? Ştiu eu unde!
— Ia zi – unde?
— Să căutaţi! Căutaţi acolo unde-au supravieţuit alţii! Căutaţi! Părăsiţi
locul ăsta blestemat! Aici noi… În ce ne transformăm? De ce mă faceţi
să…
— Un stalker! Un visător! Aţi auzit? Du-te în vârf! Ţi-ai văzut ceafa?
Cheleşti, frăţioare! Şi mai vrei să te urmăm! Uh!
— Aghhh!
— O, asta-i bine! O, e atât de bine! Hei, tu, curvuliţo!
— Ce-am putea face aici, în metrou? Ne vom degenera. Se vor naşte
oameni cu două capete! Oameni fără degete! Cocoşaţi! Se vor naşte
oameni fără ochi! Cu mâzgă în loc de ochi. Unu din trei cu cancer! Guşă
de la tiroidă! Ieşi afară şi numără câţi au guşă! Cât mai ştii să numeri.
Copiii tăi n-au să ştie să facă nimic. Biciuiţi fetele ca să vă distraţi. Dar
la următoarea… La Mendel… Mendeleev… Totul s-a terminat! Gata! Au
devenit oamenii peşterii! În douăzeci de ani! Oamenii! Peşterii!
— Stai puţin… Stai puţin, stalkere! Aici spui lucruri de înţeles. Vorbeşti
lucruri deştepte. Ăsta-i de-al nostru!
— Iar Mendeleev i-o staţie veche şi mare! În comparaţie cu bordelul
ăsta… pfui!
— Dar i-adevărat ce se spune! Degenerăm! Genele noastre… Genele
noastre sunt poluate. Hai să bem ceva, stalkere. Cum te cheamă? Nu-i
aşa că le zice bine, băieţi?
— Genele noastre sunt poluate! Nu există puritate. Turnaţi-i de băut…
Avem ceva pe aici, cu un secret, stalkere. În sănătatea ta. Pentru
puritatea genelor noastre.
— Poftim?
— Nu există altă cale prin care să ne salvăm. E muncă grea. Murdară.

— 939 —
Dar cineva tot trebuie s-o facă. În sănătatea noastră!
— În sănătatea noastră!
— Pentru Reich!
— Pentru Reich!
— Duceţi-vă dracu’! Eu nu beau pentru fascişti… Au luptat… Bunicii
noştri…
— Ia uită-te la stalkerul ăsta. Îi sare ţandăra! Fasciştii! N-ai urmărit
discursurile Führerului! N-au mai fost fascişti pe-aici de decenii. Este
o schimbare în linia generală! Chiar şi negro… Da! Toţi bărbaţii sunt
fraţii noştri, accepţi asta? Dacă genele lor nu sunt defecte! Oamenii
trebuie să stea împreună. Împotriva mutanţilor. Fiindcă pentru a
supravieţui la metrou, există o singură cale de urmat… Şiiiii…
— Puritate! A genelor! Salvare! A oamenilor! ţipară ei în cor.
— Cu siguranţă, Darwin a fost un băiat fain.
N-avea să mai plece niciunde pe picioarele astea.
— Asta trebuie făcut! Epurări, stalkere! Urci acolo. O ţii tot aşa. Caută
un loc unde să putem trăi. Dă-i înainte. Hahahaha! Şi între timp, noi
facem epurări. Toată lumea. Fiecare cu a lui. O treabă de făcut. Eşti
bine! Da! Nu dispera! Bagă-te în ea.
Îşi adună suficientă energie cât să poată aluneca şi să cadă sub masă,
unde văzu fete goale, prinse între picioarele oratorilor. Vomită.
Ieşi de acolo în patru labe. Urmat de aplauze.
— Brute nemernice… Aţi degenerat în nişte brute… Şi eu împreună cu
voi… Sunt o brută nemernică…
Iar apoi încăperile şi cămăruţele şi separeurile micuţe începură să se
învârtească de zor într-un mod ciudat. Erau reale sau nu? Colorate,
alcătuite din carton lipit laolaltă cu fete goale, goale, goale… Şi oameni
dezgoliţi urcându-se spre faţa lui, şi cineva despuiat încearcă să meargă
lângă el şi tot timpul cineva-l urmăreşte, pândindu-l, ajungându-l din
urmă. E vreun diavol sau altcineva, ori petrecăreţii ăia au trimis vreun
asasin pe urmele lui? „N-aş vrea să aflu singur, zvârcolindu-mă în laţ.
Sunt cu ei şi cei care m-au condamnat la moarte acum doi ani? Poate
că da, iar treptele alea sunt încă în urma mea, iar eu trebuie să mă mişc
mai repede. Însă sunt în patru labe, şi ce-ar fi dacă nu-i vorba de un
asasin, ci de un diavol, Satana, venit după mine? Vrea să mă tragă
înapoi la opt metri mai jos, în cercul următor, şi ce-i acolo? Du-te, du-

— 940 —
te. Nu te vreau. Unde-i ciuperca mea… ciuperca pe care mi-a pus-o în
buzunar? Unde-i talismanul meu împotriva acestor spirite rele?
Doamne salvează-mă şi apără-mă.”
— Aici. Pe aici. Asta e. Avem şi o canapeluţă confortabilă.
Ce sală ciudată, ce mai sală ciudată, iar candelabrul ăla şi tavanul sunt
atât de sus. Patru metri. Cum e posibil aşa ceva? Şi de unde vine toată
lumina asta? Ce-mi oferă mie? Ce fel de om e ăsta? Nu mi-a rămas nici
urmă de vlagă, nici urmă. De ce sunt santinele pe hol, cine sunt? Vă
cer iertare, n-am putut să n-aud. Mă interesează. Stalker, da? Visezi să
găseşti supravieţuitori. Nu crezi că am rămas singuri. E groaznic,
înţeleg. Greţos, chiar şi să-ţi imaginezi că în afară de metroul nostru n-
a mai supravieţuit nimeni, absolut niciunde.
— Cine? Cine eşti?
Dar ce crezi, dacă, dintr-odată, se dovedeşte că lumea n-a fost de fapt
distrusă deloc? Crezi că oamenii ar pleca atunci din metrou?
Abandonând totul aici? Începând să-şi croiască o viaţă nouă în altă
parte? Nu vorbi prostii!
— Într-o clipită! Dezastrul nostru… Tragedia… N-avem unde merge…
Noi toţi… Suntem blocaţi, ca nişte sclavi, aici… aici, sub arcade…
Haide acum, cum adică, n-aveţi unde merge? Ia uite ce alternative sunt
pe-aici. Acolo ai fasciştii; dincolo, pe comunişti; colo, orice sectă
religioasă îţi doreşti, doar să-ţi alegi un zeu, sau inventezi tu unul, care
să se potrivească gusturilor. Dacă vrei, poţi săpa chiar şi trepte direct
spre iad şi, practic, te poţi aşeza oriunde doreşti. Sunt o mulţime de
staţii, cărţi despre salvare, dacă vrei, te poţi deprinde cu gustul cărnii
de om, dacă vrei, să lupţi într-un război, prin orice mijloace! Ce altceva
ţi-ar mai trebui? Crezi că oamenilor de aici le lipseşte ceva? Şi cam ce-
ar fi asta, mă întreb? Să te luăm pe tine, de exemplu. Da, şi tu poţi face
tot ce vrei cu femeile, nu pleacă niciunde. Corect, apropo, avem ceva
pregătit pentru astăzi. Saşa Saşenka, haide. Avem un vizitator. Da, e
nespălat şi mânios, dar ştii, nu-i aşa, ştii că ăsta-i exact genul pe care-
mi place să-l fac fericit. Haide, micuţo, fii blândă cu el, uite ce crustă
are pe el, omul ăsta, are un sloi de gheaţă în inimă, ca micuţul Kai,
trebuie să sufli în inima lui, să-l ţii în palmele tale, altfel nu se va
decongela. Da, vreau să privesc cum îl mângâi şi cum te mângâie şi el,
însă nu trebuie să te grăbeşti, avem timp. Sărută-l. Asta-i. Şi să nu uiţi

— 941 —
de mine, micuţo.
Nu, opreşte, nu. Am o ciupercă aici, iar ea mă va apăra. Bineînţeles că
eşti diavolul, diavolul, dar sigur te temi de ciuperci. În ele -i toată
sfinţenia. Eşti Saşa. Unde-am mai auzit eu de numele ăsta? Numele tău
Saşa Saşa Saşa Saşa Saşa.

— Hei, mă auzi? Heeei! Mai respiră măcar?

— Părea că respiră. Încearcă să-i astupi nasul. Dacă-i viu, îşi deschide
gura.
— Hei! Frate! Cum te simţi? Sigur e el?
Ceva alb. Alb şi fisurat. O crăpătură neagră. Ca râul Moscova, expus
între maluri încă acoperite cu zăpadă. Şi doare; râul suferă crâncen
când gheaţa crapă. Apa care se adună când se topesc zăpezile.
Primăvara, probabil.
— Întoarce-l. De ce şi-a afundat faţa între dale?
Imaginea se schimbă: nu se mai vedeau zăpada şi râul, însă durerea
mai curgea de-a lungul ei, ce ciudat. Obrazul îl ardea. Braţul îl ustura.
Ochiul cuiva se manifestă în hăul gol. Priveşte înăuntrul lui Artiom,
furişându-se de-a buşilea, acolo unde nu fusese invitat.
— El este! Ridică-te, Artiom! Ce i-aţi făcut?
— N-are nimic de-a face cu noi. Era deja aşa.
— Şi unde-i sunt hainele? Unde-i jacheta lui? Şi vesta? Şi ce-are aici,
pe mână? Fir-ar al dracului…
— În mod sigur, nu eu am făcut asta. Jur pe mama mea.
— Mama ta… Bine, ridică-l. Ridică-l, îţi spun! Asta-i. Sprijină-l cu
spatele de perete. Şi adu nişte apă.
Distanţa se deschise. Un coridor, uşi, uşi şi lumină la capăt. Poate că
pe acolo ar trebui să se ducă el? Ar putea fi acela locul unde-l aştepta
mama?
— Mama… strigă Artiom.
— Aude totul. Fără probleme. Se întoarce din spaţiul cosmic. Ai
amestecat viermi şi trăscău… aşa-i? Le-ai amestecat, mutant sinucigaş.
Şi a mai luat el ceva pe deasupra. Cât timp a trecut de când l -ai pierdut?
— Ne-am despărţit alaltăieri.
— Te-ai descurcat bine. Un colţ ca ăsta… Ar fi putut să zacă pe-aici o
— 942 —
săptămână întreagă. Poate chiar şase luni.
— Noi nu-i abandonăm pe prietenii noştri la necaz. Poftim cele trei
gloanţe ale tale. Hei, Artiomici! Asta e. Gata. Trezirea. Sună goarna.
Ceva ţăcăni şi durerea se mai ostoi puţin. Ei schimbară lentilele. Prima
dată, focalizară una pe lume, apoi cealaltă, alegând-o pe cea
corespunzătoare. În cele din urmă, se potriviră şi contururile deveniră
distincte. Ajustară focalizarea.
— Cine eşti?
— Un cărător de căcat în haină de piele! Lioka, cine altcineva!
— De ce? De ce tu?
Ce ciudat! Ciudat! se gândi Artiom îndurerat. Şi era ceva chiar şi mai
ciudat: acesta nu era Lioka al lor. Ceva lipsea. Lipsea.
Putoarea.

Pentru că atunci când Artiom dispăruse în Ţvetnoi Bulevard, Homer

nu-l putuse găsi. Apoi, dăduse peste Lioka în labirint, iar Lioka îl
recunoscuse şi-l ajutase, slavă Domnului. L-au găsit în a treia zi, într-o
toaletă defectă, năclăit cu scârnă, fără haine, cu excepţia pantalo nilor.
— Ce s-a întâmplat?
Nu ştia.
Bâjbâie cu mâinile prin memoria lui şi ele nu se agaţă de nimic.
Întuneric, ca într-un tunel. E ceva acolo, ori nu-i nimic, n-ai putea
spune. Poate că-i goală. Sau poate că e cineva care stă chiar în spatele
tău, răsuflându-ţi în ceafă şi zâmbind. Sau poate că nu-i un zâmbet, ci
sunt doar nişte fălci ştirbe. Poţi vedea naibii tot.
— Braţul meu. Ce-i cu braţul meu?
Artiom şi-l atinse şi se strâmbă.
— Nu-ţi aminteşti nici de asta? întrebă Homer neliniştit.
— De nimic.
— Tatuajul tău.
— Ce-i cu el?
Pe antebraţul lui stătuse scris: „Dacă nu noi, atunci cine?” Însă nu mai
rămăsese nici măcar o singură literă. Mesajul fusese carbonizat, iar
braţul i se umflase, şi ceva roşu şi alb supura dedesubt. Deasupra
fiecărei litere era un mic marcaj circular.

— 943 —
— L-au ars cu ţigara, anunţă Lioka. Ce-a fost acolo? „Lusia, sunt al tău
pe vecie”? Ai dat peste vreun tip gelos?
Tatuajul spartan. Toată lumea din Ordin avea unul. Când erai acceptat,
te marcau cu el. Ca un fel de memento: asta-i pentru totdeauna; nu
existau foşti membri ai Ordinului. Iar Artiom, trecuse un an de când
fusese demobilizat, dar mai bine şi-ar fi înghiţit limba decât să şteargă
cuvintele acelea.
— Cine-ar fi putut face asta? întrebă Homer.
Artiom atinse umflăturile cauterizate fără să spună un cuvânt.
Usturau, însă nu atât de rău pe cât i-ar fi plăcut. Trecuse mai bine de o
zi. Crusta începuse deja să se formeze. O crustă?
O masă plutind pe trăscău, ca o plută de salvare micuţă şi în spatele
mesei nişte feţe, iar el, Artiom, agăţat o vreme de plută, însă nu-l
torturaseră acolo, nu-l arseseră, ci îl aplaudaseră pentru ceva… Iar după
aceea totul era neclar. Sau poate că era un vis al delirului? Nu exista
nicio cale prin care să-şi despartă visele de realitate.
— Nu ştiu. Nu-mi amintesc.
— Cui pe cui se scoate, sugeră Lioka. Asta te-ar pune pe picioare. Şi
uite, ţi-am adus o jachetă, s-o-nlocuiască pe a ta.
Artiom se înfofoli în jachetă. Era cu două numere mai mare.
Nu-şi putea da seama dacă era zi sau noapte în Ţvetnoi Bulevard. Se
servea acelaşi castron cu supă, vecinii incontrolabili încă gemeau şi
cutremurau pereţii hardughiei, muzica cleioasă bolborosea în aerul
tulbure, o altă fată se învârtea în jurul stâlpului în exact acelaşi fel.
Artiom luă o gură din supa lui fierbinte – la fel ca aceeaşi din Expoziţiei,
exact la fel ca peste tot în metrou – şi se gândi pe îndelete: De ce
mesajul ăsta? Cine-ar fi putut s-o facă? Cine-ar fi îndrăznit?
Ordinul nu se amestecase niciodată în certurile dintre linii. Totdeauna
se poziţionase deasupra acelor conflicte. Miller dispreţuia politica. Nu
putea tolera nicio structură de comandă deasupra sa, nu asculta
ordinele nimănui şi nici nu era în solda cuiva. Cu douăzeci de ani în
urmă fusese primul care jurase să nu ia partea nimănui în mod special.
Să apere, fără niciun fel de excepţie, pe toţi oamenii din metrou.
Împotriva unor ameninţări în faţa cărora n-ar fi rezistat nimeni
altcineva, sau împotriva unor ameninţări pe care încă nu le înţelegea
nimeni. Jurământul Ordinului era administrat numai câtorva şi asta

— 944 —
numai după lungi încercări şi teste. Miller nu voia o armată. Foşti
soldaţi din serviciile speciale, stalkeri şi agenţi ai Ordinului rătăceau
prin metrou, invizibili, în recunoaştere, ţinând minte, raportând.
Miller îi asculta. Şi dacă apărea vreo ameninţare – o ameninţare reală,
inevitabilă, la adresa întregului metrou –, atunci Ordinul administra o
lovitură calculată şi mortală. Datorită numărului său mic de oameni,
nu putea purta războaie deschise şi de aceea Miller încerca să -l
distrugă pe duşman în secret, brusc, în embrion, în leagăn. Aşa se
dovedi că nu mulţi ştiau despre Ordin, şi toţi cei care ştiau se temeau
de el.
Doar că acum cineva nu se temuse.
Însă de ce nu-şi terminaseră treaba?
— Pe când te căutam, am intrat într-o fundătură, unde am văzut
imagini pe un vitraliu. La Novoslobodskaia sunt terminaţi, însă aici au
supravieţuit.
Homer se opri şi apoi adăugă:
— Ce staţie jegoasă şi putredă!
— Trebuie să mergem mai departe.
Artiom lăsă jos castronul gol.
— Plec într-o oră, anunţă Lioka.
— Te-ntorci? Crezi că te mai lasă înapoi în Hansa?
— Neee. M-am gândit şi mi-am dat seama ce şi cum. Am depăşit faza
cu căcatul. Mă alătur Legiunii de Fier.
— Da?
Artiom îşi întoarse ochii spre broker: ochi injectaţi, încordaţi.
De-asta se spălase Lioka.
— I-am ascultat pe băieţi: e chestie de bun-simţ. Până când noi,
oamenii normali, nu-i azvârlim pe mutanţi afară, la suprafaţă, viaţa nu
merită să fie trăită aici. Oricum plec spre Reich împreună cu un pluton
de voluntari. Să vă amintiţi cu drag de mine.
Homer abia dacă clipea: se părea că ştiuse deja de asta.
— Eşti cretin? îl întrebă Artiom pe Lioka. Eşti un cretin, nu-i aşa?
— Du-te dracului! Ce ştii tu despre mutanţi? Măcar înţelegi ce mafie
sălbatică au în tot metroul? Şi toţi ticăloşii ăia din Riga… Sunt morţi
mai mult ca sigur! Mă întorc la ei cu bocanci întăriţi cu metal. Acolo
îţi dau bocanci minunaţi de-ăştia.

— 945 —
— Ştiu câte ceva despre mutanţi, răspunse Artiom.
— Păi, asta-i! zise Lioka, de parcă era sfârşitul discuţiei.
— Bine, atunci, spuse Artiom. Atunci, o să ne mai întâlnim cândva.
— În mod sigur, răspunse Lioka vesel. În mod clar ne vom revedea.
Se ridică şi-şi trosni fericit încheieturile degetelor. Venise vremea să-şi
ia viaţa în mâini. În acel moment, privirea-i căzu asupra găinii care
ciugulea pe podea.
— Poate c-ar trebui s-o împărţim, nu? sugeră el.
— Ce-i cu Olejek, apropo? întrebă Artiom, amintindu-şi brusc.
— A mierlit-o, declară brokerul cu încântare. Exact cum m-am gândit
că va face.

Era încă nesigur pe picioare, totuşi nu voia să stea în Ţvetnoi nici măcar
o secundă mai mult decât era necesar. Însă a-ţi croi drum cu forţa prin
Gomora, cu un rucsac şi-o geantă mare, era chiar mai greu decât dacă
ai fost despuiat.
Labirintul reveni la viaţă; caleidoscopul de sărituri jalnice se scutură
singur, aranjat într-un nou tipar, iar drumul de ieşire de acolo nu mai
funcţiona.
Şi aşa, în locul unui pasaj pietonal spre Trubnaia, fură împinşi spre
liniile de canal.
— Hopa! Ia uite cine-i aici. Fratele nostru de arme, stalkerul!
Auzise cuvintele acelea undeva în spatele lui.
Artiom nici nu se gândi că-i fuseseră adresate lui. Însă o bătaie pe
umeri îl făcu să se întoarcă.
Patru bărbaţi în uniforme negre, cu păianjeni cu trei picioare pe
mâneci: prima dată, nici nu-i recunoscu. Dar mai apoi fu ca şi cum
privea în borcanul de trei litri cu ciuperci sărate, iar acolo, în saramura
tulbure, feţele lor se întoarseră spre el. De alaltăieri. Ăsta… Ăsta nu
şezuse şi el la masă? Îl salutase pe Artiom şi-i turnase otravă. O aluniţă
pe şaua nasului. Artiom se tot uitase la aluniţa lui, pe când ceilalţi…
Dar despre ce vorbiseră? Iar după conversaţia aceea, de ce erau aşa
bucuroşi să-l vadă? Ar trebui să-l muşte de beregată.
— Vă amintiţi, camarazi? Stalkerul, da? Cel care-i unul dintre noi! Şi
s-a îndepărtat de-a buşilea de noi, ca un rover lunar.

— 946 —
— Ho-ho! Păi, ne bucurăm să te vedem din nou!
Artiom nu mai văzuse de multă vreme asemenea zâmbete sincere.
— De ce nu ni te alături? Avem nevoie de oameni cu principii! sugeră
cel cu aluniţa.
Pe gulere aveau însemne de Unteroffizier, iar în spatele lor era o
coloană de lepădături, aliniaţi câte trei. Undeva la capătul coloanei,
Artiom îl zări şi pe fostul broker. Presupuse că erau voluntari. Legiunea
de Fier. Pentru puritatea genelor noastre. În definitiv, nu băuse şi el
pentru asta? Deşi ar fi trebuit să borască în loc să bea.
— Duceţi-vă dracu’!
Şi tropăi îndepărtându-se de ei, la distanţă de pericol.
Ceea ce-i plăcea acum era că toţi locuitorii gloriosului oraş Gomora îl
priveau cu ochi mijiţi, îl recunoşteau şi-i făceau cu ochiul: Care-i
treaba, ne-am întâlnit cu tine recent, când erai în patru labe, fără
pantaloni, de ce nu saluţi?
Îşi aminti: borâse.
Şi-şi mai aminti ceva: cineva-l urmărise, se luase după el, mergând în
acelaşi pas – sobru, dispreţuitor, adult – în vreme ce Artiom fugea de
ruşine cu mâinile depărtate şi în genunchi, ca un copil de un an. Iar
omul acela voia ceva de la Artiom.
Lipicios ca un coşmar, dar era un coşmar?
Apoi se gândi: în Gomora nu erau mulţi localnici, nu? Toţi erau
vizitatori. Fasciştii erau vizibili: erau în uniforme, prostănacii. Cine
altcineva mai era pe aici, în haine civile? De la Trubnaia puteai merge
şi în Hansa, şi pe Linia Roşie, şi spre aşezările nelegiuiţilor din Kitai-
Gorod, iar de acolo, oriunde. Şi oricine putea naviga aici: orice şobolan
înfometat.
Poate că plecase uşor. Numai dacă şi-ar aminti cum o făcuse.
Prin încercări succesive se extraseră dintre trupurile înlănţuite şi
ajunseră la pasajul spre Trubnaia. Artiom cu poverile lui, Homer cu
găina: bătrânul devenise încăpăţânat şi refuzase s-o ucidă şi s-o dea
brokerului voluntar. Aşa cum profeţise Olejek, găina nu mai oua.
Iar aici îi aştepta o surpriză: controlul paşapoartelor. Artiom nu-şi
putea aminti cum îşi ducea traiul Trubnaia, dar evident că nu la fel ca
Ţvetnoi Bulevard, din moment ce era atât de mofturoasă. Nu se cereau
vize, însă nimeni nu putea intra fără documente. Homer scoase o

— 947 —
cărticică verde cu un vultur şi o coroană: Nikolai Ivanovici Nikolaev,
născut în 1973, regiunea Arhanghelsk, staţia Sevastopol, căsătorit
(tăiat). În fotografia laminată nu avea barbă, nu era cărunt şi nici n-
avea patruzeci de ani. Însă era recognoscibil, recognoscibil. Artiom îşi
puse jos povara şi începu să se scotocească prin buzunare.
Nu era în pantaloni. Îngheţă.
Nu era nici în jachetă, da? Nu în jacheta care dispăruse, odată cu
ciuperca, cea care se presupunea că-l va păzi pe Artiom şi-l va ţine cu
picioarele pe pământ. Deschise rucsacul, acoperit dintr-odată de
mizerii lipicioase – frica făcu să-i iasă prin toţi porii otrava pe care o
băuse cu o zi înainte – şi scotoci, şi iar scotoci, băgându-şi mâna
încoace şi-ncolo. Apoi se sperie, îşi scoase costumul, netezi al doilea
strat al lui în faţa tuturor, scotoci buzunarele desagii, îşi puse
automatul sub el, răsturnă totul, în cele din urmă, şi privi în toate
colţurile.
Nu era acolo! Nu era acolo!
— Nu l-am lăsat în urmă, aşa-i? îl întrebă pe Homer cu un glas apatic.
O fi căzut în spatele mesei?
Homer dădu din umeri.
N-avea paşaport.
În metrou nu putea trăi fără paşaport. Nu putea intra în Hansa, ori
Polis, sau Linia Roşie. Nici în Alekseevskaia şi în nicio altă staţie unde
oameni încercau măcar să se gândească la ziua de mâine. Tot ce putea
face era să moară de foame în vreuna dintre staţiile de tranzit decăzute
în barbarie, sau să fie mâncat în vreun tunel.
Oamenii se adunaseră. Se holbau cu un amestec egal de suspiciune şi
simpatie. Idioţii de gură-cască. Nu era vreme să ascundă; trebuia să afle
adevărul. Băgă mâna în rucsac în faţa tuturor. Scoase la iveală carcasa
verde a staţiei de radio. Grănicerii observară şi se încruntară. Le scoase
afară, radioul şi dinamul. Oamenii începură să râdă.
Nu era acolo. Nu-i aici, fir-ar al dracului!
Homer se îndepărtase deja. Îi făcu semn cu mâna, se strecură printre
grăniceri şi începu să încerce să-i mituiască. Însă cu ce i-ar fi putut
mitui? Nu mai rămăsese decât cu un încărcător şi jumătate de gloanţe,
în cel mai bun caz. Doamne fereşte să fie nevoiţi să tragă!
— Respins, mormăi comandantul butie-cu-untură al postului de

— 948 —
frontieră. Dacă te lăsăm să treci, Roşiii ne vor jupui de vii. Oricum, n-
ajungi mai departe de Sretenski Bulevard.
— Cum aşa?
— Linia Roşie ne-a izolat ieri. Au intrat în Sretenski şi acum cer să vadă
documentele tuturor. De asemenea, nu-i nicio şansă de ieşire. Fac
mare tărăboi, însă nimeni nu ştie despre ce-i vorba. Aşa că… Au intrat
în Sretenski. Iar din Sretenski până aici, la noi… Mai bine să nu-i
provocăm.
— Se vorbeşte că Roşiii au de gând să ia Teatralnaia.
— Cine zice?
— Oamenii zic. Ca să n-o ia Reichul. Se tem că fasciştii vor pune primii
laba pe ea. Se pregătesc. Au izolat toate staţiile din vecinătatea
Reichului.
— Şi când?
Artiom îngheţă deasupra rucsacului său devastat.
— Oricând. Du-te şi întreabă-i. O pot face în orice moment, dacă
povestea a răsuflat deja.
— Trebuie să… începu Artiom furios şi nervos, băgând înapoi în rucsac
dinamul, staţia de radio şi toate celelalte prostii ale lui. Trebuie să…
Vino-ncoace, moşule. Te duci singur prin Sretenski. Ai paşaport; ai
ochi blânzi şi o barbă ca Moş Crăciun, ai o găină idioată; n-au să se
atingă de tine. Eu o iau pe sus, pe la suprafaţă. Ne întâlnim acolo. În
Teatralnaia. Dacă nu pun Roşiii laba pe ea înainte. Dar dacă pun…
Homer îl ascultă uluit. Dădu din cap. Ce altceva mai era de făcut?
— Numai dacă… Dacă nu m-aş fi hotărât atunci… Pentru Olejek… Spre
binele lui… mormăi Artiom, privind cu ură spre găină, pe când îşi
înghesuia ultimele lucruri în raniţă. Şi-a fost o afurisită de pierdere de
timp, oricum! Era pe ducă, futu-i!
Îşi puse rucsacul pe umeri şi se duse înapoi la grăniceri, cu faţa roşie şi
înfierbântat, cu starea părând să i se îmbunătăţească din cauza mâniei.
— Pe unde se ajunge sus de aici? Pe unde să urc la suprafaţă? Ce -i
acolo? O scară, un lift?
Comandantul postului de frontieră clătină din cap aproape cu părere
de rău.
— Eşti stalker, da? Nu există nicio cale să urci. A fost demolată cu ani
în urmă. Cui îi trebuie să se plimbe pe acolo? Cu toate curvele lor.

— 949 —
— Dar pe la voi? în Trubnaia. Acolo-i vreo cale?
— E barată.
— Ce fel de oameni sunteţi?! răcni Artiom furios. N-aţi găsit niciun
folos la suprafaţă?
Comandantul postului de frontieră nici nu se învrednici să-i răspundă.
Îşi întoarse spre el dosul lui de om bine hrănit; pantalonii -i stăteau să
plesnească. Adică, să te ia dracu’, nu vii tu să faci pe deşteptul cu mine.
Artiom îşi umflă pieptul, încercând să se calmeze.
Alergă de zor prin labirint, iar drumul spre ieşire părea să fie doar ceva
mai în faţă, când, deodată, toate coridoarele se terminară în fundături.
Iar în urma lui, micile podeţe pe care le traversase se prăbuşiseră în
abis: unde-ar mai fi putut merge acum? Îl încolţiseră.
— Artiom, zise bătrânul şi puse mâna pe el. Şi ce-ar fi dacă am trece
totuşi prin Reich? Ce zici? Spre Cehovskaia… După aceea nu mai
trebuie decât să ajungem în Tverskaia… Şi Teatralnaia e numai la doi
paşi. Am putea ajunge acolo chiar azi, dacă totul merge bine… N-ai
unde să mai te duci.
Artiom nu spuse nimic; tăcea mâlc, ca peştele. Şi continua să -şi
scarpine gâtul. Îşi simţea gâtlejul aspru şi-l mânca.

— E prea târziu, aşa-i?

Unteroffizierul cu aluniţa zâmbi binevoitor.
— Vă aşteptam!
Artiom ezită, privind coloana: ar trebui să se aşeze la capătul cozii
acum?
— Eu… ăăă… coborî el glasul. N-am documente. Primiţi oameni fără
documente în legiunea voastră? Şi trebuie să vă spun direct, ăsta-i
echipament de stalker. Plus radioul. Ca să nu mai fie şi alte întrebări.
— Acceptăm fără probleme oameni fără documente, îl asigură Unterul.
Trebuie să-ţi rescrii oricum biografia de la zero. Cui îi pasă cine erau
înainte eroii Reichului?

— 950 —
— 951 —
 Capitolul 8
Heil

Părăsiră Ţvetnoi Bulevard cu ultima plută din sticle goale: Homer şi

Artiom; Lioka, încântat că se revăzuseră atât de curând; şi
Unteroffizierul cu aluniţă, care-i spusese lui Artiom că se numeşte
Dietmar. Alţi doi oameni fără nume, în uniforme negre, se puseseră la
vâsle, şi curând, tot ce mai rămăsese din Ţvetnoi Bulevard arăta ca o
monedă de aramă la capătul tunelului. Monedă care mai apoi dispăru
şi ea.
Se simţea miros de mucegai. Vâslele clipoceau în apă, dispersând
stratul de petrol, în culorile curcubeului, împrăştiind resturile
plutitoare. Jos, sub mizerie şi pelicula multicoloră, se mişcau umbre
vagi şi şerpuitoare, iar lui Artiom i se păru că vede nişte creaturi
dezgustătoare, agitate, groase cât braţul unui om. Aici nu existase aşa
ceva înainte; nici n-ar fi avut cum să existe. Radiaţiile alcătuiseră şi
combinaseră împreună creaturi după voia lor, groteşti şi hidoase.
— Ştii ce au Roşiii în avangardă? zise Unterul. Mutanţi. Pun mutanţi
în unităţile de sacrificiu. Îi înarmează. Îi antrenează. Mutanţi cu trei
braţe. Cu două capete. Cu cancer, care n-au nimic de pierdut. Şi-i aduc
la înaintare, spre frontierele noastre. Tot mai aproape… şi mai aproape.
Ştiu cât de mult ne urăsc animalele astea. Le recrutează peste tot în
metrou. Cercetaşii noştri spun c-au instalat un punct de control la
Sretenski şi au tăiat linia de la Trubnaia. Iar comandantul punctului de
control e cu totul acoperit de solzi. Nici nu mai poţi spune dacă Roşiii
îi controlează pe mutanţi sau dacă mutanţii îi controlează pe Roşii.
Cred că a doua variantă e mai probabilă. De-asta vor să ne termine. Au
ceva în desfăşurare… În desfăşurare…
Artiom asculta fără să audă. Se gândea la altceva. Cel mai important
era ca nimeni din Reich să nu-l recunoască. Nimeni nu trebuia să-l
recunoască pe tânărul pe care îi promiseseră mulţimii extaziate din
Puşkinskaia că-l vor spânzura pe eşafod. Gardienii celulelor din
Tverskaia nu trebuiau să-l recunoască. Un deţinut scăpat de la
spânzurătoare era un eveniment rar. Vor fi uitat ei aşa ceva?
— Stalkere?
— 952 —
Dietmar îl atinse pe braţ şi-l prinse direct de mânecă, chiar pe arsură.
— Ce-i?
— Te-am întrebat ce zonă acoperi. Unde lucrezi? La suprafaţă?
— Eu… La Bibliotecă. În Arbat. Obişnuiam s-aduc cărţi jos pentru
brahmani.
Homer privi dincolo de ei, scărpinând absent spinarea găinii: nu
avuseseră vreme s-o dea nimănui în cuibul de vicii şi nu avuseseră nici
timp s-o mănânce, aşa că orătania era încă în viaţă.
— Un cartier bun.
Unterul privi spre Artiom: raze fracturate de lumină, provenite de la
lanterne, se agăţau de faţa lui.
— Ştii tot ce se întâmplă pe acolo? Ohotni Riad şi mai departe, spre
Bolşoi Teatr?
— Am fost în zonă, zise Artiom prudent.
— De ce lucrai pentru brahmani?
— Îmi place să citesc.
— Foarte bine! exclamă Dietmar aprobator. Bravo ţie. Reichul are
nevoie de oameni ca tine.
— Iar cei ca mine? întrebă Lioka.
— Reichul are nevoie de tot felul de oameni, îi răspunse Unterul şi-i
făcu cu ochiul. Mai ales acum.

Ajunseră.
Râul subteran se oprea la baraj. Malurile erau consolidate cu saci plini
cu pământ, iar plutele din sticle se loveau de ele. În spatele sacilor se
afla un zid adevărat, la jumătatea tunelului. O pompă electrică duduia,
evacuând apa adunată de cealaltă parte a barajului. Stindardele se
vedeau peste tot: fondul roşu, cercul alb, svastica în trei braţe.
Triumviratul Cehovskaia, Tverskaia şi Puşkinskaia. Desigur fuseseră
redenumite toate, cu multă vreme în urmă. Cehovskaia era acum
Wagner, Puşkinskaia era Schiller; iar Tverskaia avea şi ea alt nume.
Reichul avea propriii săi idoli.
Săriră pe mal şi Unterul schimbă un „Sieg Heil” cu garda. Erau toţi
aranjaţi şi dichisiţi. Descoperiseră biroul central al căilor ferate de la
suprafaţă; nu mărturiseau asta, însă uniformele le erau la fel – negre cu

— 953 —
argintiu.
Examinară bagajele şi, desigur, găsiră totul: radioul, automatul.
Unterul salvă situaţia: şopti ceva, îi zâmbi lui Artiom din spatele unui
umăr negru, iar grănicerul se destinse.
Însă nu li se permise intrarea în staţia propriu-zisă.
Găsiră un pasaj lateral în tunel, blocat cu un grilaj şi cu santinele la
datorie.
— Mai întâi inspecţia medicală, anunţă Dietmar cu voioşie. Nu
primesc molâi în Legiunea de Fier. Va trebui să vă predaţi
echipamentul şi găina, temporar.
Lăsară totul la santinele.
O încăpere. Faianţă albă peste tot. Miros de carbolic. O canapea, un
medic cu mască antimicrobiană, cu bonetă, şi cu sprâncenele coborâte.
Nişte uşi ceva mai departe. Unterul intră împreună cu ei, aşezându-se
pe un scaun în colţ. Doctorul zâmbi cu sprâncenele lui cărunte şi le
oferi o privire unsuroasă cu ochii măslinii. Vorbea cu glas cântat şi
accent imbatabil:
— Bine, cine-i primul?
— Păi, de ce n-aş fi eu ăla? se foi brokerul.
— Dezbracă-te până la chiloţi. Ai mai fost în faţa unei comisii medicale
militare?
Doctorul se uită, ciocăni, pipăi cu mănuşile lui de cauciuc, îi consultă
gâtul, îi ceru să-şi dezvelească dinţii. Îi puse stetoscopul şi-i zise să
respire.
— Iar acum dăm jos chiloţii. Dă-i jos, jos. Bun. Dacă nu te superi. Aha.
Iar aici ce ai?
— Poftim?
Lioka se încordă.
— Aici, testiculul stâng, cred… Nu simţi?
— Ca şi cum… Ca şi cum, desigur… Îl simt.
— Mai degrabă avansată. Ne-gli-jat.
— Păi, dar… Domnule doctor… sunt un bun dansator! rânji brokerul.
Deci sunt în regulă. Nu mă deranjează.
— Dacă nu te deranjează, atunci e bine. Îmbracă-te, dragă băiete. Eşti
liber să pleci. Pe acolo, pe uşa din dreapta.
Lioka îşi trase hainele şi încheie nasturii, iar între timp doctorul scrise

— 954 —
ceva pe o bucată de hârtie. Unterul o citi şi dădu din cap.
— Bine-ai venit.
Brokerul le făcu cu ochiul lui Homer şi Artiom – multă sănătate şi vouă
– şi se strecură pe uşa indicată, de unde coborau nişte trepte.
— Acum e rândul tău, dragul meu băiat.
Acela era Homer.
Bătrânul păşi înainte. Se uită înapoi, spre Artiom: cine ştie cum erau
comisiile medicale pe aici? Artiom nu-şi luă ochii de pe el, nu-l
abandonă pe bătrân. Dintr-odată, fu copleşit de un sentiment de déjà
vu şi se nelinişti, ca şi cum abia atunci se trezise. Tuşi din cauza unui
gâdilat neaşteptat în gât. Doctorul se uita cu atenţie la el.
Homer îşi împături în patru veşmântul unsuros şi-l puse pe canapea,
la margine, la picioare. Îşi trase puloverul peste cap; dedesubt avea o
vestă murdară, cu pete la subsuori. Se ridică gol, cu pieptul scobit, cu
burta albicioasă, smocuri rare de păr cârlionţat pe umeri.
— Bine…? Să aruncăm o privire la gât… Glanda tiroidă… şi sub bărbie…
Medicul coborî mâinile în barba argintie şi murdară a lui Homer.
— Păi, e bine… n-ai guşă. Acum vom simţi şi restul.
Palpă burta încordată şi respingătoare a lui Homer, şi-i spuse apoi să-
şi dea jos şi lenjeria şi-l verifică şi acolo.
— Nu văd niciun fel de tumori. Ai grijă de tine, da? Nu te duci la
suprafaţă, cumperi apă filtrată, da? zise doctorul cu respect, ba chiar
cu surprindere. Felicitări! Chiar şi eu aş fi încântat să am forma asta la
vârsta ta… Îmbracă-te.
Mâzgăli ceva pe o bucată de hârtie şi-o băgă în palma bătrânului.
— Uşa din stânga.
Homer deveni brusc bănuitor. Nu se grăbi când îşi îmbrăcă haina
uşoară, ci trase de timp. Se uită în jur, căutându-l pe Unter, omul cu
autoritate.
— De ce trebuie să iasă pe uşa din stânga? întrebă Artiom în locul lui.
— Pentru că, dragul meu prieten, bătrânul se află într-o stare perfectă,
răspunse doctorul. Uită-te la bilet.
— Normal. Apt pentru serviciu şi imigraţie, citi Homer, ţinând cu grijă
biletul ceva mai departe. Apt pentru imigraţie. Se caută tumorile. Şi ce
se întâmplă dacă le găsesc?
— Şi unde duce uşa din dreapta?

— 955 —
Dietmar, cel căruia îi fusese adresată întrebarea, doar zâmbi.
— Ah! Tânărul a fost trimis pentru examinări suplimentare. Lucrurile
nu stau foarte limpede în ceea ce-l priveşte. Specialiştii trebuie să
arunce şi ei o privire. Du-te pe acolo, bătrâne; nu mai zăbovi. E vremea
să mă ocup de nepotul tău, explică doctorul, mai degrabă nerăbdător,
dar nu nepoliticos.
Homer întinse mâna cu sfioşenie, încă nereuşind să se despartă de
Artiom. Iar Artiom bătu în retragere, gândindu-se: acum ce-o să mai
urmeze? Voi fi în stare s-o fac? Pot să-mi pun pielea la bătaie pentru
bătrân, aşa cum am făcut-o atunci?
Putea auzi un fel de bâzâit prin uşa deschisă.
Dincolo de uşa din stânga se afla un pasaj din piatră, vopsit în verde;
era ticsit de voluntari, goi până la brâu. Un bărbat în uniformă, cu
mustaţă, trecea cu un dispozitiv bâzâitor peste capul fiecăruia,
tunzându-i.
— Nu există niciun motiv de îngrijorare, declară Unterul.
Homer răsuflă uşurat. Intră acolo, spre oamenii normali. Trase singur
uşa după el. Iar încordarea lui Artiom păru că slăbeşte puţin.
— Acum ne vom ocupa de tine, tinere. Un stalker, din câte înţeleg?
— Da.
Artiom îşi trecu palma peste partea din spate a capului, unde chelea
prematur: trădătorul!
— Tu-ţi asumi un risc, îţi asumi un risc, dragă prietene. Perfect. Tusea
este îngrijorătoare. Am auzit-o. Lasă-mă să mă uit la spatele tău. Nu
simţi răceală? Nu ai tuberculoză? Respiră. Mai adânc.
— Crezi că inspir suficient aer?
Artiom îşi strâmbă buzele într-un zâmbet.
— Hai, hai. Nu-i nimic îngrozitor. Un uşor gâfâit. Acum să vedem dacă
nu sunt neoplasme.
Scoase capul pe coridor.
— Veniţi puţin?
Amândouă matahalele intrară.
— Pentru ce-i asta?
— Păi… eşti stalker. Radiaţia de fond nu scade, ştii bine. Destul de des,
colegii tăi, chiar înainte să împlinească patruzeci de ani… Acum să nu-
ţi faci probleme; nu mai fi neliniştit. Băieţi, ţineţi-l. Aşa-i bine. Întinde-

— 956 —
te pe spate. Un stalker. Gâtul. Bine. Gâtul. A-a-a-ah… Gâtul: unii fac
cancer la tiroidă, de cele mai multe ori de la radiaţii; uneori, le apare o
guşă. Însă alteori, un om poate s-o sfârşească într-o lună chiar şi fără
guşă, iar alţii o duc, cumva, până la adânci bătrâneţi cu tot cu guşă.
Şi ce-ar fi dacă simte el ceva chiar acum? Dacă zice: mai ai şase luni?
Doctorul are dreptate. Astfel de lucruri li se întâmplă mult prea des
stalkerilor.
— Ce alte examinări mai sunt? Raze X?
— Asta ar însemna să ducem lucrurile puţin cam prea departe, o
radiografie! Da… Aşteaptă… Nu, mi-am închipuit doar. Întoarce-te pe
o parte. Aha. Până acum, totul este în regulă cu tine. Lasă-mă să văd la
burtă… Nu te încorda, nu-i nevoie.
Degetele înmănuşate – moi şi reci – trecură cumva dincolo de pielea şi
de muşchii lui, ca să-i atingă chiar ficatul şi să gâdile maţele
înspăimântate.
— Păi, nu simt nimic direct. Hai să inspectăm organele sexuale. Cum
eşti? Încă le foloseşti?
— Mai des decât le foloseşti tu pe ale tale.
— Păi, eşti stalker, de-asta te întreb. Ţi-ai ales o activitate pe măsură,
desigur. Bine. Nu văd niciun fel de anomalii pe aici. Ridică-te. Ar trebui
să rămâi în metrou, dragă prietene, la fel ca toţi ceilalţi. Însă trebuie să
ieşi şi să-ţi faci meseria. Iar data viitoare, poate va trebui să te trimitem
şi la examinări suplimentare.
— Şi cât timp… le va lua să-l examineze… pe el… Pe insul ăla?
Artiom nu se putea opri să nu tragă cu urechea: ce se întâmpla acolo,
dincolo de uşa închisă din dreapta? Nu se auzea nimic.
Şi ce se petrecea înăuntrul său, Artiom? Conta pentru el, acum, dacă
brokerul era la raze X sau nu? Nici de acolo nu venea vreun sunet.
Lucrul cel mai important acum era să-l înşface pe Homer de ceafă şi
să-l scoată viu afară din locul ăsta. Şi să meargă în Teatralnaia, înainte
să ajungă Roşiii acolo. Doar încă un segment al liniei. Încă un pas spre
obiectiv. Şi Lioka. El voia să lupte împotriva mutanţilor. În primul
rând, să-l lase să-şi dovedească lui însuşi cine era. Idiotul.
— Cât de mult, cât de mult… Păi cât de mult este necesar, zise medicul
gânditor, scriind o autorizaţie pentru Artiom. Când vine vorba de asta,
dragă prietene, nimic nu se poate şti de dinainte.

— 957 —
Dietmar privi mândru în jur.
— Bun venit, bun venit! Staţia Darwin. Fostă Tverskaia. Ai mai fost pe
aici înainte?
— Nu, niciodată.
Artiom simţea din nou o mâncărime iritantă în gât.
— Păcat. Staţia s-a schimbat de n-o mai recunoşti.
Era adevărat, Artiom nu mai recunoştea Tverskaia. Cu doi ani înainte,
bolţile joase erau acoperite cu grilaje metalice, fiind transformate în
celule. În celulele acelea zăceau în propriul lor rahat ne -ruşii care
fuseseră prinşi în staţiile învecinate. Cu doi ani în urmă, Artiom
petrecuse noaptea într-o asemenea celulă, numărând minutele până la
execuţia sa de dimineaţă, încercând să respire şi să se gândească pentru
ultima oară la viaţa lui.
— S-a reconstruit total!
Celulele dispăruseră. Pe tavan nu mai era funingine de la torţele
fumegânde, nici pete ruginii de la fluidele omeneşti, scurse pe podea.
Totul fusese curăţat, spălat, dezinfectat şi uitat.
Şi acolo, în locul temniţei lor, se aflau chioşcuri pentru comerţ, curate
şi proaspăt vopsite, cu numere. Un bazar de vacanţă. Mulţimea se
vânzolea de jur împrejur: fericită, paşnică, indolentă. Plimbându-se în
familie. Copiii mici, aşezaţi pe umerii taţilor, dădeau din picioare.
Alegeau fleacuri de pe tarabe. Se auzea muzica.
Simţi nevoia urgentă de a se freca la ochi.
Se uită după locul unde încercaseră să-l spânzure… Nu izbuti să-l
găsească.
— N-ai recunoaşte întregul Reich! zise Unterul. După ce linia generală
a partidului a fost schimbată… Au început reformele. Devenim un stat
modern. Fără niciun fel de excese.
Uniformele negre erau doar o cantitate minusculă în mulţime; nu
deranjau privirea. Afişele scrise de mână despre superioritatea rasei
albe dispăruseră, bannerele lungi cu: METROUL PENTRU RUŞI!
pieriseră şi ele, iar dintre toate vechile lozinci mai rămăsese doar una:
MINTE SĂNĂTOASĂ ÎN CORP SĂNĂTOS! Şi aşa şi era: pretutindeni
vedeai tot felul de feţe, nu doar cu nasuri cârne, piele albă ca laptele şi
pistrui. Cel mai important dintre toate, oamenii erau zvelţi şi cu
— 958 —
spatele drept, spălaţi şi curaţi; ca şi în staţia Cehovskaia-Wagner, unde
fuseseră prima dată. Nu auzea tusea violentă care era un zgomot de
fond permanent în Expoziţiei; nimeni nu avea guşă din cauza expunerii
la radiaţii şi toţi copiii arătau ca aleşi pe sprânceană: două braţe, două
picioare, obrajii ca roşiile din Sevastopol.
— Exact ca-n Zorii tăi Polari, zise Artiom, întorcându-se spre Homer.
Bătrânul îşi târşâia paşii în urma lui, întorcându-şi barba în toate
părţile şi absorbind tot ce vedea în jur: pentru cartea sa, pentru ce
altceva? Găina îi atârna la subsuoară, carnetul de notiţe, jerpelit, i se
iţea din buzunarul de la spate. Unterul refuzase deocamdată să le
restituie orice altceva, inclusiv echipamentul lui Artiom.
— Acolo, după colţ, în vechile birouri, avem un spital. Gratuit, desigur.
Toată lumea vine la control de două ori pe an. Copiii fac controale la
fiecare trei luni. Vreţi să mergem şi să aruncaţi o privire?
— Nu, mulţumim, zise Artiom. Tocmai am ieşit de la doctor.
— Înţeleg! Bine, atunci haideţi să… Ştiţi ce? Haideţi pe acolo.
Macarale pentru încărcat se înălţau de-a lungul şinelor, unde
vagoanele se adunaseră grămadă. Se duseră să le admire.
— Darwin este acum principala noastră ieşire pentru negoţ, declară
Dietmar cu mândrie. Volumul comerţului cu Hansa este foarte mare şi
în creştere constantă. Cred că în aceste vremuri dificile şi violente toate
forţele civilizate trebuie să strângă rândurile.
Artiom dădu din cap.
Ce voia Dietmar de la el? De ce-l scutise de raderea în cap şi instruirea
în formaţie, unde fuseseră mânaţi ceilalţi voluntari? De ce cedase când
Artiom ceruse ca Homer să rămână cu el? De ce un voluntar banal era
onorat, oferindu-i-se un tur prin staţii: prima dată în Cehovskaia şi
acum la fel?
În aceste vremuri dificile. Violente.
— Pe acolo este tunelul spre Teatralnaia.
Aruncă totul jos şi ia-o la goană într-acolo.
— Este sectorul cel mai problematic al frontierei. Ne întărim lucrările
de apărare, pregătindu-ne astfel încât nici măcar un şoarece să nu se
poată strecura pe aici. Aşa că-mi pare rău, dar nu vom merge pe acolo
acum.
Ce făceau atunci? Cum puteau ajunge în Teatralnaia? Riaba cloncăni şi

— 959 —
începu să dea din aripi: evident, Homer o strânsese prea tare, aproape
că o sugrumase. Totuşi ea nu pleca nicăieri. Bătrânul o ţinea bine.
Artiom se simţea ca o găină. Ce mai putea face acum?
— În capătul celălalt – ia uitaţi-vă: un atelier de lumânări din seu, unul
dintre puţinele din metrou, destul de ciudat, acolo e echipa noastră de
ţesători, o adevărată brigadă de şoc! Fac ciorapi absolut fabuloşi,
oricine are reumatism plăteşte oricât pentru ei. Corect… Ce altceva? Să
coborâm în pasaj. Acolo se află sectorul nostru pentru cazare.
În pasajul spre Puşkinskaia-Schiller coborau două scări rulante, care
plonjau direct spre platforma de marmură a sălii. Porniră pe treptele
cauciucate, negre, şi ieşiră într-un adevărat bulevard: pasajul fusese
ocupat pe ambele părţi de căsuţe-cabane, între care ardeau torţe în
aplice de bronz, mângâind marmura. Într-o căsuţă ca de turtă-dulce se
afla chiar o şcoală; iar în pauză, la sunetul clopoţelului, copiii spălaţi,
voinici şi sănătoşi ieşiră de-a valma afară, spre Artiom, alergând direct
în el.
— Să intrăm?
Îl ridicară pe profesor, Ilia Stepanovici, de la ziarul pe care-l citea, şi el
le arătă clasa: un portret în peniţă al Führerului, un bărbat cu aer sever,
dar cu un aspect tineresc şi obraji îndesaţi, o hartă a Reichului,
caricaturi ale Roşiilor, apeluri la efectuarea de exerciţii de dimineaţă.
— Artiom împărtăşeşte aceleaşi păreri ca noi, s-a alăturat Legiunii de
Fier ca voluntar, îl prezentă Dietmar. Iar acesta este…
— Homer.
— Ce nume ciudat!
Costelivul Ilia Stepanovici îşi scoase ochelarii şi se frecă pe şaua
nasului.
— Eşti rus?
— I-li-a Ste-pa-no-vici! vorbi Dietmar tărăgănat, reprobator. Chiar are
importanţă asta acum?
— E un pseudonim, zise Homer. Dietmar este şi el, probabil, Dmitri,
nu?
— Era, chicoti Unterul. Aşadar, cum ai devenit tu Homer?
— E doar bătaia de joc a oamenilor. Încercam să scriu cărţi. O istorie a
timpului nostru.
— Nu mai spune! exclamă Ilia Stepanovici şi se trase de barbă. Îmi

— 960 —
faceţi favoarea de a veni într-o vizită la un ceai? Asta ar fi chiar
interesant. Iar nevastă-mea poate pregăti cina, dacă v-o fi foame.
— Venim, venim! răspunse Dietmar încântat.
— Şi cam cât de tare o să fie ceaiul?
— Pe cât de tare-i dragostea noastră pentru Patrie! zâmbi Ilia
Stepanovici cu dinţii lui galbeni, cabalini. Locuim chiar la capătul
pasajului, vizavi de familia de ţigani.
— Locuinţe sociale! spuse Dietmar şi ridică un deget spre tavanul
mucegăit. Mulţumită preocupării Führerului.

Sectorul de locuinţe chiar era ca de vitrină: podeaua era acoperită cu

covoraşe confortabile, întinse la nesfârşit, pe toată lungimea
coridorului; pe pereţi atârnau reproduceri de lucrări vechi şi solemne
şi calendare cu pisici şi flori. Pe drum întâlniră femei în şorţuri şi
bărbaţi cu bretele pe trupurile dezgolite; un curent de aer împrăştia
rotocoale de aburi de la tocana de ciuperci din bucătăria cuiva. Şi dintr-
odată, frecându-se la ochi şi râzând, un băieţel pe o tricicletă se
rostogoli de după un colţ şi o luă în viteză de-a lungul coridorului.
— Se pare că există viaţă pe Marte, remarcă Artiom.
— Vezi? Şi ne demonizează.
Unterul îi zâmbi peste umăr.
Pasajul spre Schiller se oprea într-o fundătură din cărămizi; Dietmar le
povesti că staţia era în şantier, aşa că nu aveau cum s-o viziteze azi.
Mai rătăciră puţin prin zonă, pe unde era posibil, numărând fiecare
clipă de stat pe tânjală pe când se plimbau. Iar Unterul nu rămase în
urmă niciun moment; nu-i lăsă niciodată singuri. Trebuiau să estimeze
în tăcere.
La ora stabilită, bătură la uşa gazdei lor.
În prag, fură întâmpinaţi de o femeie tânără, cu păr negru şi pântec
enorm şi rotund.
— Narine, se prezentă ea.
Dietmar scoase din mânecă o sticlă de şampanie, reumplută cu ceva
misterios, cumpărată într-un moment necunoscut, şi o oferi galant
gazdei lor.
— Păcat că nu vei putea s-o guşti, zise el şi-i făcu cu ochiul. Sunt gata

— 961 —
să pun pariu că-i băiat. Mama mea avea ea o vorbă: dacă pântecu-i
rotund, e băiat. Dar dacă-i fată, are formă de pară.
— Ar fi bine să fie băiat, îi oferi fata un zâmbet şters. Un cap de familie.
— Un apărător, râse Dietmar.
— Haideţi, intraţi. Ilia vine şi el într-o clipă. Iată, dacă vreţi să vă spălaţi
pe mâini… Toaleta.
Şi chiar aveau o mică toaletă. Separată, ca în clădirile abandonate de la
suprafaţă. Un closet, în locul găurii în pământ, chiar şi o chiuvetă de
porţelan cu picior şi un zăvor pe uşa de lemn; pe un perete era o
rogojină groasă.
— Splendid! rosti Dietmar.
— Vine un curent foarte rece de acolo… le explică gazda cu un glas
scăzut, întinzându-i un prosop subţire. Ne izolăm cât putem de bine.
Se decise ca găina lui Homer să fie închisă în toaletă. Ba chiar presărară
şi nişte firimituri pentru ea.
Ilia Stepanovici se întoarse de la muncă, aruncându-i lui Homer priviri
avide şi curioase. Îi invită apoi într-o cămăruţă frumoasă, îi rugă să ia
loc pe o canapea extensibilă, frecându-şi mâinile, şi le umplu păhărele
curate cu ceaiul lui special, secret.
— Cum vă place aici, prin Reich?
— Este remarcabil, admise Homer.
— Iar oamenii din tot metroul încă se tem pentru copiii lor, din cauza
noastră, ce ziceţi de-asta?
Ilia Stepanovici îşi încreţi caraghios faţa şi dădu peste cap un păhărel.
— Am văzut atâtea schimbări măreţe aici! Mai ales după discursul de
anul nou al Führerului.
Se întoarse spre portretul în peniţă, identic cu cel din sala de clasă.
— Este în regulă. N-au decât să vină, să vadă şi singuri. Nici măcar
Hansa n-are un sistem de securitate socială pentru cetăţenii ei, aşa cum
are Reichul. Şi apropo, programul de acceptare a imigranţilor a fost
extins. Acum se reconstruieşte Schiller.
— E pentru Legiunea de Fier?
— Şi pentru ea. Apropo, nici măcar nu vă puteţi imagina câţi voluntari
sosesc de peste tot din metrou. Mulţi vin cu familiile. Numai în luna
asta au apărut doi copii noi în clasă. Trebuie să recunosc: respingerea
naţionalismului a fost o idee absolut genială. Şi cât curaj! Vă puteţi

— 962 —
închipui cât curaj este necesar ca să admiţi – în public, la un congres al
partidului – că evoluţia politică a turist anilor precedenţi, nu doar a
anilor, ci a întregului secol, a fost eronată? Cât curaj! Să declari aşa ceva
în faţa tuturor delegaţilor. Credeţi că partidul este alcătuit din
marionete fără şira spinării? Nu! Daţi-mi voie să vă asigur că are o
opoziţie, şi încă una foarte serioasă. Unii sunt în partid chiar de mai
mult timp decât Führerul însuşi! Şi apoi să lansezi o provocare ca asta
înaintea unor personaje cu greutate. Nu ştiu ce credeţi voi, dar eu aş
vrea să beau pentru el.
— Pentru Führer! sări prompt Dietmar în picioare.
Chiar şi Narine îşi umezi buzele cu un păhărel.
Ar fi fost ciudat să nu bei. Iar Artiom şi Homer băură şi ei.
— De ce să ne prefacem? Narine şi cu mine… Führerul a fost cel care
ne-a dat o şansă. Ilia Stepanovici atinse cu delicateţe mâna soţiei sale.
Prin acceptarea căsătoriilor mixte. Şi n-a fost numai o şansă. Acest
apartament… Narine locuia în staţia liniei circulare, Paveleţkaia. Este
o cu totul altă lume! O cu totul altă lume!
— Am fost acolo, mormăi Artiom, răspunzând cu stângăcie privirii lui
sfredelitoare. Uşile lor etanşe sunt sparte, aşa-i? De la suprafaţă,
pătrundeau tot felul de gunoaie, îmi amintesc bine. Şi… erau o mulţime
de oameni bolnavi… Din cauza radiaţiilor…
— Noi. Niciodată. N-am. Avut. Niciun. Bolnav, zise micuţa Narine pe
un ton aspru, cu o duşmănie surprinzătoare. Vorbeşti prostii.
Artiom fu luat prin surprindere. Tăcu.
— Istoria se schimbă sub ochii noştri! exclamă Ilia Stepanovici cu o
voce care vibra de bucurie, mângâind împăciuitor mâna soţiei sale. Şi
ai foarte multă dreptate să scrii chiar în aceste vremuri! Ştii, chiar eu…
Păi, de fapt, le spun elevilor mei istoria Reichului. De la Germania lui
Hitler, până-n zilele noastre. Şi mă tot încearcă ideea să încep să scriu
un manual. De ce să nu scrii despre tot metroul nostru? Iar acum ai
concurenţă, râse el. Bem, colega? Pentru toţi smintiţii care întreabă de
ce trebuie să scriem manuale de istorie! Pentru toţi smintiţii care ne
iau în râs! Şi ai căror copii vor descoperi că totul era din cărţile noastre!
Homer clipi, dar se învoi să bea.
Artiom continua să se uite suspicios la Narine. Ea nu mânca; nu asculta
conversaţia. Mâinile ei îmbrăţişau şi protejau pântecul mare şi rotund,

— 963 —
în care se afla un băieţel plămădit din sângele a doi oameni.
— Chiar aşa, de ce nu l-ai scrie, Ilia Stepanovici? exclamă Dietmar,
contaminat de entuziasmul profesorului. Vrei să pun o vorbuliţă pe
lângă superiorii mei? În definitiv, avem tipografia, nu? Publicăm
Pumnul de Fier al armatei, aşa că de ce nu şi o carte?
— Vorbeşti serios?
Profesorul se înroşi de plăcere.
— Bineînţeles! Educarea copiilor este o sarcină extrem de importantă.
— Cea mai importantă!
— Şi este foarte important ce li se prezintă şi cum, nu?
— În mod fundamental. Da, da, fundamental!
— De exemplu, luaţi în considerare confruntarea noastră cu Roşiii.
Ştiţi, propaganda lor ne acuză pe toţi de tot felul de păcate de moarte…
Aţi avut posibilitatea să vedeţi asta cu ochii voştri. Dietmar se întoarse
spre Homer. Să ştii însă că o mulţime de oameni cred asta. O cred şi le
este teamă să-şi bage nasul pe aici.
— Ia închipuie-ţi, continuă Ilia Stepanovici, doar închipuie-ţi cum ar
fi să te apuci să scrii despre Reich fără să fi fost niciodată aici! Ce-ai fi
putut spune posterităţii despre noi? Nişte prostii îngrozitoare. Nimic
altceva decât prostii îngrozitoare.
— Şi ce le-ai spune tu? nu rezistă Homer să întrebe.
— Adevărul. Normal că adevărul.
— Desigur, fiecare are propriul său adevăr, nu? întrebă bătrânul. Chiar
şi Roşiii, probabil. Dacă atât de mulţi oameni îl cred…
— Pentru Roşii, adevărul este răspândit convenabil prin propagandă,
interveni Dietmar. Această nivelare egalitaristă… Vă spun, mutanţii au
cucerit acolo puterea în mod secret şi-i spală pe creieri pe oamenii
normali. Îi incită şi-i stârnesc împotriva noastră. Se pregătesc pentru
război. Unde-i adevărul în asta?
— Bieţii oameni flămânzi! Cât de greu crezi că este să-i faci să creadă
orice? Crezi c-ar încerca măcar să deosebească adevărul de minciună,
să separe grâul de neghină? întrebă apăsat Ilia Stepanovici. Ei nu pot
admite că aici, în Reich, a fost creat un model social fără egal în tot
metroul. Nu! Vor încerca să vă sperie cu lagăre de concentrare şi
cuptoare, şi prostii din astea.
Narine îşi duse mâna la gură, de parcă se temuse că vreun cuvânt

— 964 —
interzis i-ar putea scăpa de pe buze, apoi se ridică şi se îndepărtă
grăbită. Ilia Stepanovici nici măcar nu băgă de seamă, spre deosebire
de Artiom.
— Şi ce vei scrie despre mutanţi în manualul tău? întrebă Homer.
— Ce s-ar putea scrie despre ei?
— Păi… dacă înţeleg eu bine, nu sunt ei cei care…? Cei împotriva cărora
luptă acum Reichul? În loc de…
— Da, ei sunt, confirmă Ilia Stepanovici.
— Dar cum? Cum luptă împotriva lor?
— Fără pic de milă! se băgă Dietmar.
— Dar ce faceţi cu ei? Cu cei pe care-i găsiţi.
— Ce importanţă are? Ei bine, sunt trimişi să efectueze muncă de
corecţie, spuse profesorul şi se încruntă.
— Vrei să spui că diformităţile pot fi corectate printr-o astfel de
muncă? Cum rămâne cu cancerul?
— Poftim?
— Cancerul. Din câte-am auzit, Führerul a echivalat cancerul cu o
dereglare genetică. Mă întreb ce fel de muncă îl poate corecta?
— Păi, dacă eşti atât de interesat, zâmbi Dietmar, aş putea să-ţi arăt.
Dar ce-ar fi dacă mâinile ţi se obişnuiesc cu munca brută? Atunci
degetele tale n-ar mai putea ţine stiloul.
— Atunci ai putea scrie un manual micuţ şi drăguţ!
— Mi s-a năzărit mie sau chiar ai simpatii faţă de mutanţi? întrebă Ilia
Stepanovici. Ai de gând să-i prezinţi în cartea ta ca pe nişte îngeraşi
blonzi? Führerul a explicat totul destul de amănunţit în ceea ce -i
priveşte: dacă lăsăm aceste animale să se înmulţească, următoarea
generaţie de fiinţe umane va fi necorespunzătoare pentru viaţă. Chiar
vrei să ne dilueze sângele cu sângele lor? Vrei ca odraslele tale să se
nască cu două capete? Asta vrei?
— Copii cu două capete poate naşte oricine în acest metrou blestemat
al vostru! Oricine! strigă Homer, sărind în picioare. Bieţi copii bolnavi.
Iar copiii voştri de aici, cu două capete, ce faceţi cu ei?
Ilia Stepanovici nu răspunse.
Nici Homer nu mai spuse altceva; doar răsufla din greu. Artiom, care
nu se implicase în discuţie, îşi dădu brusc seama că bătrânul se
dovedise mai curajos decât el. Şi, dintr-odată, voia să ucidă pe cineva

— 965 —
pentru acest bătrân, astfel încât să fie la fel de curajos ca el.
— Ei bine, ce-ar fi să vedem ce scrie în cartea lui onorabilul istoric aici
de faţă?
Dietmar se întinse peste masă, băgându-şi vestonul de uniformă în
salată, şi înşfăcă cu abilitate caietul de notiţe din mâinile lui Homer.
Artiom sări în picioare, însă Dietmar îşi coborî mâna spre tocul armei.
— Stai jos!
— Opreşte-te! zise bătrânul.
Narine veni în fugă în cameră. Faţa-i era încruntată şi ochii-i scăpărau.
Era înspăimântător să te lupţi cu Dietmar în cămăruţa aceasta: un
glonţ rătăcit putea lovi pe oricine.
Narine se ghemui înspăimântată lângă soţul ei.
— Totul este în ordine, scumpa mea.
— Ilia Stepanovici, spune-ţi părerea.
Ţinând mâna pe tocul pistolului, Dietmar îi întinse profesorului
carnetul de însemnări.
— Cu plăcere, răspunse profesorul cu un rânjet. Bine. Să începem cu
începutul atunci. Aha. Nu s-au întors marţi, nici miercuri, sau joi, aşa
cum hotărâsem ca termen final… Hmmm… Scris de mână, desigur…
Prima santinelă stătea de planton. Ce-i asta? Aha, non-stop. Ascultă,
tu nu pui niciodată virgule nicăieri? Bine, până acum e un fel de eseu
literar. Să încercăm pe la mijloc… Plictisitor… Plictisitor… Oh! Homer
– creatorul de mituri şi ilustrator al vieţii – tocmai a fost adus pe lume,
ca un fluturaş viu colorat! Şi, credeţi-mă sau nu, noţiunea de creator
de mituri este scrisă cu cratimă! Creator-de-mituri. Şi iarăşi
punctuaţia. Ah, deja-mi dă dureri de cap. Aşadar, aşa scrii tu despre
tine, colega? Sau aici… Singur împotriva unei legiuni de ucigaşi… Ea
spuse cu încăpăţânare: vreau un miracol. Oho-ho. Iată adevăratul
patos. Dar ce-i asta? Izvoare începură să bolborosească… Aha, să
bolborosească. Zidul s-a fisurat, cineva urla. E ploaie, strigă ea. Ah!
Deci ea confundă fisurarea unui perete cu ploaia. Romantic.
Homer părea că-şi înghiţise limba. Artiom îşi ţinea ochii pe tocul
armei.
— Păi, să încercăm şi pe la sfârşit, deşi cred că-i totul limpede cu
povestea asta a ta. Blândă, ca un cântec de leagăn… Ce mai
harababură… Aha… Homer n-a găsit trupul Saşei, în Tulskaia. Şi ce

— 966 —
altceva? Sfârşitul. Şi, din nou, lucruri despre tine la persoana a treia.
Minunat, minunat! Poftim, ia-l! Profesorul trânti carnetul de notiţe pe
muşama. Nimic care să semene a răzvrătire. Nimic altceva decât
preţiozităţi fără sens.
— Du-te-n mă-ta, zise Homer, ştergându-şi carneţelul de pantaloni şi
băgându-l în buzunar.
— Păstrează-l! În primul rând, învaţă să scrii fără greşeli. Şi-apoi poţi
să-ţi sculptezi Iliada. Probabil că ţi-ai zis Homer tu singur. Nimeni
altcineva n-ar fi făcut-o.
— Du-te-n mă-ta! repetă Homer cu încăpăţânare, încruntându-se
mohorât.
— De ce jumătate din carte este despre tine? Ce fel de istorie mai este
şi asta? N-a mai rămas loc pentru istorie!
— Este o variantă veche. Cea nouă va fi altfel.
— Bun, poate că cea nouă va ieşi mai bine! Dietmar lăsă tocul armei şi
ridică păhărelul. Am avut o ceartă şi ne-am sfădit puţin, dar acum
ajunge. Bem pentru noua ta carte. Da, Ilia Stepanovici? Am fost puţin
cam răi cu oaspeţii noştri… Te rugăm să ne ierţi. Frumoasa ta soţie s-a
supărat. La drept vorbind, mie mi-au plăcut pasajele acelea mici pe
care ni le-ai citit. Eu nu sunt specialist în virgule şi-n rest textul e destul
de curat. Iartă-ne, Homer Ivanovici. Ne-am înfierbântat atât pentru că-
i un subiect foarte delicat. Pentru toată lumea.
— Pentru toată lumea, confirmă profesorul, punându-şi palma pe
pântecul soţiei. Afirmaţiile despre copiii cu două capete… este pur şi
simplu lipsă de tact.
— Cred că ai înţeles şi tu asta, Homer Ivanovici. Înţelegi, nu-i aşa?
întrebă Dietmar pe un ton serios. Şi noi am fost lipsiţi de tact, dar şi
tu. Haideţi să considerăm acest incident închis, da?
— Da. Bine.
Homer înşfăcă un păhărel de pe masă şi-l dădu peste cap.
Artiom îi urmă exemplul.
— Ai ceva tutun? îl întrebă Dietmar.
— Lasă-mă să-ţi fac cinste.
— Fumaţi în toaletă, vă rog, zise Narine.
Artiom puse găina jos, se închise în toaletă, se aşeză pe closet – un
closet adevărat – îşi răsuci o ţigară cu tutunul duşmanului, scăpără un

— 967 —
chibrit, atinse flacăra de ţigară şi trase un fum, eliberând încet demonii
răi dinăuntrul său. Voia să se calmeze.
Îşi aminti de zidul încălzit de frumuseţea covorului de pe perete.
Îi atinse perii cu palma: era măcar rece? Atunci pentru ce era? Îşi
strecură degetele sub el. Doar un perete ca oricare altul, deloc rece.
Atunci de ce minţeau despre covor?
Artiom îşi termină în grabă ţigara, aruncă chiştocul în apă şi trase cu
urechea să audă dacă cineva era ucis în cameră. Nu încă. Dietmar râdea
– vesel băiat, ce să mai!
Se urcă pe scaunul de toaletă, pipăi ca să vadă cum era agăţat covorul
pe perete şi-l ridică nu fără efort, dându-l jos.
Ce credea că va găsi acolo?
O uşiţă cu un lăcăţel în care s-ar potrivi o cheiţă din aur? Pentru
Pinocchio locali, ţara vrăjită începea de această parte a covorului, însă
ce se găsea dincolo de el?
Nu se găsea nimic. Era doar un perete orb. Cărămizi acoperite de
tencuială. Covorul nu făcea decât să mai înveselească puţin atmosfera.
Iar acum trebuia să agaţe la loc covorul incredibil de greu, să pună
inelele acelea mici pe cuie. Îşi dorea cu disperare să nu trebuiască să
facă asta.
Artiom îşi lipi fruntea şi obrazul de peretele gol. Nu-l ajută să se
calmeze. Ţigara ajutase mai mult.
Dar…
Era ceva acolo… Îşi imagina chestii, aşa-i?
Întoarse capul şi lipi urechea de tencuiala aspră.
În spatele peretelui, de cealaltă parte, cineva urla în surdină.
Urla şi striga, dar atât de încet, încât abia auzeai, pentru că zidul era
gros, însă urletele tot erau animalice şi te treceau fiori pe şira spinării.
Glasul tăcu o clipă, trăgând aer în piept, apoi îşi reluă urletele. Plângea,
implora nedesluşit şi se milogea iar şi iar. Se opri, înecându-se, apoi
reîncepu urletele. Parcă era fiert în ulei: aşa zbierete se auzeau.
Artiom se dezlipi de perete.
Ce era dincolo?
Staţia Schiller. Pasajul spre Schiller, nu? Şi era o fundătură, pentru că
Schiller se găsea în reconstrucţie. Goliseră temniţele din Tverskaia şi le
transferaseră în Puşkinskaia. Aşadar, acestea erau reformele.

— 968 —
— Hei, stalkere? se auzi vocea lui Dietmar dincolo de uşă.
— Aveam neapărată nevoie la baie. Vin acum.
Artiom se încordă şi ridică de pe podea covorul incredibil de greu,
sperând doar că n-o să rupă vasul closetului din ancorarea sa. Abia
reuşi să-şi dea cu presupusul cam pe unde trebuia să-l agaţe, înainte ca
forţa braţelor să-l părăsească.
Coborî prudent şi fără zgomot.
Toaleta era din nou scufundată într-o linişte impenetrabilă.
Acum puteai să te caci din nou în pace.

— Vă place apartamentul? întrebă Dietmar care-l aştepta la uşă.

Pesemne şi el era disperat să meargă la baie.
— E cu-adevărat fantastic!
— Pot să-ţi spun confidenţial că unul absolut la fel se află chiar alături.
Şi este încă liber.
Artiom se holbă la el.
— Locuinţe sociale. Acum termină renovările. Ne dau o cotă parte
pentru soldaţi. Ţi-ar plăcea să locuieşti într-unul? Ce zici?
— E visul meu.
— Păi, am putea răsplăti un erou al Legiunii. Drept exemplu pentru
ceilalţi. Ca un triumf al valorii.
— Ce triumf al valorii?
Dietmar suflă fumul şi rânji.
— Eşti încă supărat că l-am tras puţin de nas pe bătrânul tău? Să nu fii.
A fost doar o mică verificare. Pentru un răspuns adecvat. Te -ai
descurcat foarte bine.
— Ce triumf al valorii?
— Un mic apartament cu toaletă separată, da? Sună bine. Şi o pensie
militară. Poţi să renunţi la toate excursiile tale. Medicul ţi -a spus asta,
dar tu…
— Ce trebuie să fac?
Unterojfizierul scutură scrumul pe jos. Îi aruncă din nou o privire lui
Artiom. Rece. Zâmbetul i se ştersese, iar aluniţa neagră arăta ca o gaură
de glonţ pe faţa lui imperturbabilă.
— Roşiii vor încerca să ocupe Teatralnaia. Este o staţie neutră, aşa a

— 969 —
fost dintotdeauna. Iar pentru ei e un punct nevralgic. Au Ohotni Riad
şi Ploşcead Revoluţii, însă n-au un pasaj direct între ele. Nu pot decât
să meargă înainte şi înapoi prin Teatralnaia. Serviciul nostru de spionaj
spune că s-au decis să le conecteze. Nu putem permite aşa ceva.
Teatralnaia e la o aruncătură de băţ de aici. Următoarea lor lovitură va
viza direct Reichul. Mă asculţi?
— Da, te ascult.
— Avem o operaţiune gata pregătită să salveze Teatralnaia de ei.
Trebuie să tăiem pasajele din Teatralnaia spre Ohotni Riad, spre Linia
Roşie. Astfel, nu-şi vor putea deplasa trupele prin ele. Există trei pasaje
de legătură. Tu ajungi la cel de mai sus prin vestibul. Mergi la
suprafaţă, de-a lungul străzii Tverskaia. Intri în vestibul şi laşi o mină
acolo. Îţi instalezi staţia de radio şi raportezi. Şi aştepţi semnalul
nostru.
Artiom trase în piept fumul celuilalt.
— Dar de ce nu-i trimiteţi pe oamenii voştri? N-aveţi niciun stalker?
— Nu ne-a mai rămas niciunul. Acum două zile, un grup de patru
soldaţi au suit cu aceeaşi misiune şi au dispărut. Nu mai avem timp să
antrenăm alţii. Trebuie să luăm măsuri urgente. Ceilalţi ar putea fi
văzuţi în Teatralnaia. Roşiii ar putea ataca în orice clipă.
— Iar coridorul din Teatralnaia… e deschis? Nu s-a prăbuşit?
— Nu ştii? Este în districtul tău, nu-i aşa?
— Da.
— O s-o faci?
— Dacă vine şi bătrânul cu mine. Am nevoie de el.
— Ah, nu! Unteroffizierul zâmbi, iar gaura de glonţ deveni iarăşi o
aluniţă. Eu am mai multă nevoie de el. Pentru că dacă nu iei din nou
legătura cu noi, sau dacă nu arunci în aer pasajul ăla blestemat, ori
dacă nu te întorci la timp, atunci va trebui să… finalizez examinarea
cuiva.
Artiom făcu un pas spre el.
Dietmar fluieră şi uşa se dădu imediat în lături cu o pocnitură. În
cameră îşi făcură apariţia trei bărbaţi în uniforme negre, cu automatele
pregătite. Şi deja ştiau locurile unde aveau să-l găurească pe Artiom.
— De acord, zise Unteroffizierul. Vei face ceva măreţ. Ceva cu adevărat
bun şi necesar.

— 970 —
— 971 —
— 972 —
 Capitolul 9
Teatrul

Scuipă în lentilele măştii de gaze şi frecă saliva cu degetul, ca să nu se

aburească. Apoi apăsă comutatorul staţiei de radio şi o reglă pe
frecvenţa corectă.
— Recepţie.
— Contact într-o oră. Totul trebuie deja instalat.
— Sunt la suprafaţă. Nu pot promite că-i gata într-o oră.
— Dacă nu ne contactezi într-o oră, înseamnă că fie ai şters-o de la noi,
fie ai dat colţul. În ambele cazuri, moşul moare.
— Voi n-aţi fost în stare să vă contactaţi oamenii de trei zile. Însă mie-
mi daţi…
— Baftă!
Din nou zgomot de fond.
Rămase locului un minut, ascultându-l, şi întoarse maneta. Ca să
asculte – ce? Apoi închise rucsacul, îl ridică cu grijă de curele, se sculă
şi-l transportă cu multă atenţie, ca pe un copil rănit. Înăuntru erau zece
kilograme de explozivi.
Împinse uşa transparentă, zgâriată rău, deschizând-o, şi ieşi în pasajul
pietonal. Un şir de chioşcuri comerciale, care părea că nu se mai
sfârşeşte, cât vedeai cu ochii, cu toate vitrinele sparte, murdărie peste
tot, totul acoperit în graffiti. Nu-şi aprinse lanterna: putea fi văzută de
departe. Se întrebă unde fuseseră anihilaţi cei patru soldaţi. Toţi patru.
Toţi înarmaţi. Cu un radio la ei. Şi niciunul măcar nu izbutise să spună
un cuvinţel în radioul ăla.
Mergea de-a lungul zidului, trecând de chioşcuri. Cine mai ştia oare ce
se vindea pe aici? Cărţi. Şi smartphone-uri, probabil. Erau foarte multe
telefoane de-astea la metrou… Toate talciocurile erau pline de ele. Le
vindeau la kilogram şi toate erau aproape moarte. Oamenii le
cumpărau de undeva. Le cumpărau să-i sune pe cei dragi şi scumpi.
Puneai cutiuţa plată la ureche… şi auzeai vocea mamei tale. Artiom îl
convinsese odată pe Suhoi să-i cumpere şi lui unul la Prospekt Mira,
pe când era mic. Se jucase cu el vreo şase luni, sunând-o pe maică-sa
noaptea, de sub pătură, până când bateria se acidificase.
— 973 —
Apoi a mai sunat de pe telefonul defect timp de alţi trei ani.
Însă acum, dacă voiai să vorbeşti, erai nevoit să tragi după tine cut ia
asta plină de trucuri. Dac-ai reuşi măcar să ajungi în următoarea
lume… Dac-ai putea măcar să apelezi următoarea lume, nu?
Urcă pe trepte mijind ochii. Lumină crepusculară.
Salut, Moscova!
Lumea se deplie în cruce. O piaţă uriaşă, cu clădiri cu zece eta je, ca
pereţii unui canion, arse şi calcinate, strada Tverskaia, plină de maşini
ruginite, care se izbiseră una de alta, cu uşile deschise, de parcă
încercaseră să dea din cele patru portiere ale lor ca din aripi de libelulă,
să se elibereze din ambuteiaj şi să scape. Totul fusese ars: scaunele
smulse din interior, portbagajele deschise cu forţa. Iar inelul
bulevardului trecea peste strada Tverskaia ca un desiş întunecat.
Rădăcini înnodate, dezgolite, ieşind pe sol, una spre cealaltă, din
ambele părţi, încercând să închidă cercul, împingând la o parte, cu
nerăbdare, scheletele maşinilor.
Panouri publicitare uriaşe pe clădiri. Fără ajutorul bătrânilor, era
imposibil de descifrat ce încercau să vândă. Ceasuri? Răcoritoare?
Haine? Blestematele alea de litere latine, fiecare de statul unui om, nu
însemnau nimic; Artiom nici măcar nu şi-ar fi dat seama că erau
reclame dacă nu i-ar fi explicat bătrânii. Prostii. Amintirile demenţilor.
Acum rădăcinile expuse şi crengile înnegrite, câinii vagabonzi,
ghemele de iarbă uscată şi oasele lăsate curate-curate de către jefuitori
erau singurii care puteau să cumpere prostiile alea.
Aruncă o privire mai atentă spre desişuri: să fie careva pe acolo? Mai
bine să nu se apropie. Oraşul părea mort, însă cineva halise aici patru
soldaţi complet echipaţi. Nu era departe de staţia Teatralnaia: doar
vreo cincisprezece minute de mers pe jos. Asta crezuseră şi ei. Dacă
tărăşenia nu li se întâmplase aici, pe marginea bulevardului, atunci
fusese ceva mai în susul străzii.
Să meargă pe lângă clădiri, ori chiar pe mijloc? Deplasându-se fix pe
mijlocul drumului, pe lângă maşini, ar fi fost mult prea evident.
Mergând pe trotuar, trebuia să asculte şi să se uite în jur tot timpul.
Clădirile puteau doar să pară pustii. Poate că toată lumea din
Expoziţiei îl cunoştea pe Artiom, însă aici…
Îşi ajustă cureaua automatului, puse mâna pe patul armei şi păşi de -a

— 974 —
lungul trotuarului, dincolo de vitrinele uriaşe, înalte cât două etaje.
Totul, până la stradă, era plin de resturi fine, cioburi de sticlă spart ă şi
tot felul de manechine, care zăceau, ucise – unele arătau ca oamenii,
altele ca Întunecaţii –, făcute din plastic negru, lucios, dar fără feţe,
fără nasuri sau guri. Toate zăceau laolaltă. Nimeni nu scăpase.
O bijuterie devastată, un magazin de îmbrăcăminte jefuit, un alt
magazin – cine ştie de care – jefuit şi incendiat. Şi acelaşi lucru pe
cealaltă parte a drumului. Strada Tverskaia era grozavă. Oferte bune.
Oamenii care locuiau în staţiile învecinate aveau noroc. Din nefericire,
nu exista nicio alimentară.
Clădirile erau băgate una-ntr-alta, ca un zid, iar cerul înserat acoperea
lumea, lăsându-şi suprafaţa matlasată a burdihanului direct peste ele,
făcând ca Tverskaia să arate ca un tunel imens, iar torentul de metal
încremenit de pe drum semăna în ochii lui Artiom cu nişte şine de cale
ferată.
Între fălcile capătului opus al tunelului înflorise Muzeul Revoluţiei;
turnurile sale erau ca nişte colţi albi, cu cele ale Kremlinului într-o
parte. Stelele de pe ele fuseseră stinse; întreaga lor putere vrăji tă se
evaporase şi li mai se vedeau doar siluetele vagi, de indigo, profilându-
se pe norii murdari. Ofereau o privelişte tristă: în definitiv, un cadavru
ambulant e mai vesel decât unul obişnuit.
Şi încă ceva: era linişte.
O linişte absolută, aşa cum nu era niciodată posibil la metrou.
— Ce crezi, Jen? Cândva, oraşul a fost probabil zgomotos; sigur a fost
zgomotos. Toate maşinile astea huruiau şi se claxonau una pe alta. Şi
toţi oamenii trăncăneau simultan, pentru că fiecare îşi dorea mai tare
decât ceilalţi să spună ce avea de spus; iar ecourile reverberau din
clădirile astea ca pe dealuri… însă acum toţi tac. S-a dovedit că nimic
nu mai contează. E doar păcat că nu toată lumea a avut şansa să -şi ia
rămas-bun. Şi nici n-mai trebuit să zică şi restul.
Apoi Artiom zări ceva în faţă, puţin mai departe.
Pe trotuar.
Nu era un manechin de vitrină. Manechinele nu zac în felul ăla.
Întotdeauna au chipul crispat de convulsii, precum cele provocate de
tetanos. Nu-şi pot îndoi braţele, au picioarele ţepene; spatele lor e rigid
ca o scândură. Însă silueta de pe trotuar se ghemuise ca un copil mic.

— 975 —
Şi murise.
Artiom se uită repede de jur împrejur. Nu văzu pe nimeni.
O uniformă neagră de protecţie. Strângea în mâini o puşcă automată.
Casca îi căzuse de pe cap şi zăcea lângă el. Se holba la asfalt, în sângele
închegat. O gaură în ceafă. La o privire mai atentă, sângerase şi din
burtă destul de mult, o dâră de sânge rămăsese pe sol. Aşadar îl
răniseră, apoi se duseseră la el şi-i dăduseră lovitura de graţie pe când
se târa. Şi, evident, fusese într-o formă proastă de tot, prea ocupat
încercând să nu moară, încercând să se târască mai mult, concentrat
în totalitate asupra acţiunii sale. Nici măcar nu aruncase o ocheadă în
urmă, să se uite la faţa celor care-l împuşcaseră. Şi nici ei nu fuseseră
interesaţi să-i vadă faţa.
Acesta fusese primul.
Deci nu-i mâncase nimeni.
Şi nici nu-i luaseră puşca automată; o ignoraseră. Ciudat!
Artiom se lăsă jos şi încercă să ia puşca. Însă mâinile mortului
deveniseră rigide; ar fi trebuit să-i rupă degetele. Bine, atunci ţine-ţi
fierul.
Doar scoase încărcătorul armei şi-l găsi şi pe cel de rezervă. Asta-i dădu
chiar şi avânt. De parcă Dietmar îl plătise în avans pentru operaţiune.
Stalkerii nu credeau în jafuri. Ei credeau că dacă luai echipament ul
unui mort, era ca şi cum îţi aminteai de el în rugăciunile tale. Oricum
era deprimant şi inutil pentru el să zacă acolo, cu echipament cu tot.
Se simte mai bine ştiind că ele vor servi unui om bun.
Artiom simţi că trebuie să se pună rapid în mişcare.
De unde fusese împuşcat acest martir? De ce nu se opriseră ceilalţi trei
camarazi, să-l ia pe rănit şi să-l ducă la adăpost?
Doar nu-l terminaseră chiar ei, nu? Atunci de ce-i abandonaseră
puşca? Erau grăbiţi? Va trebui să-i întrebe.
Însă nu avu şansa aceea.
Următorul zăcea la vreo trei sute de metri mai departe. Pe spate. Cu
membrele răşchirate, aşa că semăna cu o stea. Voise să mai arunce o
ultimă privire spre cer, numai că probabil nu văzuse nimic: fusese
împuşcat printr-una dintre lentilele măştii de gaze, iar cealaltă fusese
inundată de ceva maroniu. Şi sub spatele lui se întindea o baltă de
sânge. Aceeaşi metodă: îl doborâseră, apoi se duseseră să-i dea lovitura

— 976 —
de graţie.
Nici aici nu zăboviseră prietenii lui.
Lui Artiom i se păru că aude ceva în depărtare.
O pală de vânt aduse cu ea un huruit. Ca un zgomot de motor. N-ar fi
putut spune sigur: aerul vuia prea tare în filtre; masca de gaze îi
acoperea urechile. Luă repede încărcătorul mortului, se trase mai
aproape de zid şi o luă la goană, uitându-se în jur. Se afla la numai
jumătate de kilometru de Ohotni Riad. Acum nu mai trebuia decât să
evite să dea chiar el colţul pe undeva.
Nu-l văzu imediat pe al treilea; şi-l zări doar cu vederea periferică.
Acesta fusese mai viclean: ieşise de pe stradă şi încercase să se ascundă
într-un restaurant. Însă cum s-ar fi putut ascunde când toţi pereţii erau
din sticlă? L-au găsit şi l-au umplut de gloanţe. L-au transformat într-
un morman inform. Probabil l-au târât de sub vreo masă şi l-au
terminat.
Acum se auzea un zgomot. În mod clar.
Un motor ambalat.
Artiom îşi ţinu răsuflarea. Nu, asta nu ajuta. Apoi îşi scoase masca de
gaze. Cui îi păsa ce s-ar putea întâmpla peste un an? Îşi întoarse
urechea în direcţia vântului, ca să nu-l împiedice să audă. Şi din nou:
un sunet dogit. Undeva, departe, în spatele clădirilor, cineva călca
acceleraţia.
Un vehicul. Operaţional. Cine?
Artiom o rupse la goană ca un nebun.
De asta.
De asta fugiseră şi nu putuseră scăpa.
Fuseseră ajunşi şi lichidaţi, unul câte unul, ceea ce le permisese
celorlalţi un avans de două-trei sute de metri, însă apoi fuseseră ajunşi
şi ei. Dar de ce nu ripostaseră? De ce nu ocupaseră poziţie într-o
vitrină, de unde să încerce să-i respingă?
Mai speraseră să ajungă în Teatralnaia?
În primul şi-n primul rând, n-ar fi vrut să zdruncine rucsacul, însă
răgetul motorului se auzi, dintr-odată, destul de limpede în spatele
său, direct din tunelul străzii. Iar Artiom o luă la goană, fără să se uite
în jurul său sau să se oprească… Mişcă-te, mişcă-te! Dacă scuturăturile
declanşau explozia, ea n-ar fi fost atât de înspăimântătoare pe cât ar fi

— 977 —
fost să-l rănească, apoi să vină să-l termine. Aşa că putea să bubuie.
Apoi zgomotul se despărţi în două: erau două motoare, nu unul singur.
Unul direct în spatele lui, iar celălalt, din câte se părea, în lateral. Se
părea… Unul pe o parte a străzii, iar altul pe cealaltă. Îl încercuiau din
mers?
Cine-ar putea fi? Cine?
Să se ascundă? Să se pitească într-o clădire? Să fugă şi să se ascundă
într-un apartament? Nu… Pe partea asta a străzii nu erau niciun fel de
scări de bloc. Nimic altceva decât vitrine de magazine, incendiate şi
goale, fără ieşiri.
Doar puţin mai departe, la colţ.
Şi-apoi urmează Ohotni Riad… Apoi ocolirea Dumei… Şi-ar ajunge
unde-şi propusese.
Cel de-al patrulea stalker nu era nicăieri pe strada Tverskaia, aşa că s-
ar putea să fi reuşit să ajungă la curbă; asta însemna că Artiom putea
şi el; şi trebuia s-o facă.
Îşi văzu umbra înaintea sa, lungă şi străvezie. Şi o fâşie de lumină.
Aprinseseră farurile în spatele lui. Sau era un proiector?
Cineva parcă îi îndesase pe gât o bucată de sârmă ghimpată, direct în
plămâni. I-o împinsese pe gât şi o trăgea în sus şi-n jos, folosind-o ca
pe o perie de curăţat sticlele prin tuburile bronhiale.
Nu-şi putu controla impulsul şi se uită în spate pe când alerga.
Era un vehicul de teren. O brută lată şi puternică. Năpustindu-se de-a
lungul trotuarului. Strada era ticsită de metal ruginit; n-avea pe unde
trece. Se auzi un scrâşnet de frâne şi vehiculul se opri: ceva -i bloca
drumul.
Artiom luă o gură de aer rece şi ocoli colţul.
Şi imediat auzi motorul celuilalt vehicul de teren, venind dintr-o parte:
un bâzâit răguşit, ca de ţânţar.
O motocicletă.
Anostă şi impunătoare, clădirea Dumei de Stat era ca o piatră de
mormânt imensă, cu parterul din granit mohorât şi secţiunile
superioare din piatră cenuşie. Cine era îngropat sub ea?
Motocicleta se năpusti înainte şi ţâşni pe lângă el. Fără a-şi lua privirile
de la drum, motociclistul întinse mâna stângă şi trase la întâmplare, o
rafală scăpărătoare care clănţăni, ricoşând peste pereţii pietrei de

— 978 —
mormânt. Artiom scăpă nevătămat.
Apoi, fără a se opri sau reduce viteza, ridică el însuşi automatul şi scăpă
o rafală în direcţia motociclistului. Ratare totală. Însă motociclistul
acceleră puternic pentru a scăpa de gloanţe rătăcite şi se năpusti
înainte, ca să se întoarcă pe undeva prin faţă.
Mugetul de motor reîncepu în spatele lui. Vehiculul de teren găsise o
cale de a trece.
Artiom mai avea doar puţin de străbătut până la Teatralnaia şi la
intrare. Numai vreo sută de metri. Era deschisă intrarea, Doamne?
Doamne Isuse, este deschisă intrarea?
Dacă exişti, trebuie să fie deschisă! Exişti?
Ultimul soldat, al patrulea, zăcea chiar în faţa uşilor; nici măcar nu
zăcea, ci era în poziţia şezut, cu spatele sprijinit de bariera din panouri
de lemn. Şedea acolo într-o mâhnire profundă, uitându-se la burta lui
sfârtecată de gloanţe, la mâinile lui, la viaţa care i se scurgea printre
degete.
Artiom se repezi spre uşi şi trase de un panou, apoi de altul şi de altul.
Motocicleta isterică reveni din curbă, devenind tot mai zgomotoasă.
Apoi vehiculul de teren, pătrăţos, derapă de după colţ; era blindat, aşa -
i? Artiom nu mai văzuse nimic asemănător. Nimeni din metrou n-ar fi
putut avea aşa ceva. Niciunul dintre imperiile subterane în mizerie n-
avea aşa ceva.
Se lipi cu spatele de uşi şi ridică automatul, încercând să fixeze
parbrizul îngust în cătarea tremurătoare a armei. Nici măcar nu avea
rost să tragă în el. O siluetă minusculă apăru pe acoperişul vehiculului
de teren, ca o ţintă într-un poligon de tir sau o jucărie cu arc ce sare
dintr-o cutie. Un lunetist. Un glonţ şuieră pe lângă Artiom, făcând o
gaură perfectă în geam. Ăsta era sfârşitul, era pregătit. Trase o rafală
lungă.
O baterie de faruri se aprinse pe acoperişul vehiculului de teren,
biciuindu-i ochii şi orbindu-l. Acum nu mai putea nici măcar să
ochească. Numai dacă trăgea aiurea.
Acesta era finalul. Totul se va termina într-o clipă.
De îndată ce lunetistul avea să-l încadreze în reticul. Artiom strânse
pleoapele.
Unu.

— 979 —
Doi.
Trei.
Patru.
Motocicleta se depărtă la o distanţă convenabilă şi hârâi, după care nu
mai scoase niciun sunet. Artiom încercă să arunce o ocheadă,
protejându-şi ochii cu mâna streaşină. Nu, ambele vehicule erau
intacte, atât doar că rămăseseră nemişcate, iar el stătea în încrucişarea
razelor lor de lumină.
— Hei! Nu trageţi! strigă cu o voce piţigăiată.
Îşi ridică mâinile. Luaţi-mă prizonier, vă rog.
Nici nu le păsa ce croncănea el acolo. Se consultară în tăcere. Şi
refuzară să-l ia prizonier.
— Cine? Cine sunteţi?
Şaizeci şi şapte. Şaizeci şi opt. Şaizeci şi nouă.
Dintr-odată, motocicleta se îndepărtă în viteză, lăsând în urmă un
norişor de fum albastru şi dispăru din vedere. Apoi maşina blindată
făcu la fel; stinse proiectoarele, dădu în spate, luă un viraj şi dispăru în
lumina crepusculară.
Aşadar, exişti, până la urmă? Nu-i aşa? Dacă nu, atunci ce dracu’ a fost
asta?
În bucuria şi neîncrederea sa, îl înghionti pe ultimul sărman cu vârful
bocancului: n-ai avut şi tu norocul ăsta, aşa-i? Omul se prăvăli şi se
prelinse în jos, pe uşă. Avea lângă el o geantă cu sârme ieşite în afară.
O mină. Ar trebui să te pedepsesc numai pentru asta, chiar acum, îi
spuse lui Artiom. Nu mă enerva.
Artiom îşi ceru scuze, dar nu se căi.
Îşi aminti de ceva şi-l căută pe mort prin buzunare.
Apoi alergă în vestibul; haide, haide, înainte ca tipii din maşina
blindată să se răzgândească. Trase din nou de toate uşile: cel puţin una
dintre ele trebuia să se deschidă! Şi-o găsi, pe cealaltă parte. Se strecură
înăuntru şi alergă în jos, pe scările alunecoase înainte de a se ghemui
la pământ pentru a-şi trage răsuflarea. Abia atunci începu să creadă că
nu avea să moară. Că nu avea să moară chiar atunci.
Treptele îl duseră spre o sală cu turnichete şi o casă de bilete.
Existau două căi de ieşire. În jos, pe scările rulante pustii, încremenite,
spre staţia Ohotni Riad şi de-a lungul unei galerii spre altundeva: spre

— 980 —
Teatralnaia. Teama cea mai mare a lui Artiom era ca nu cumva Roşiii
să aibă o patrulă pe-aici, care să termine ceea ce începuseră cei din
vehiculul de teren. Totuşi pasajul de legătură nu era păzit; se părea că
se mulţumiseră doar cu zăvorârea uşilor etanşe de jos, de la staţie, şi
nici măcar nu urcaseră la suprafaţă, pentru a evita să se contamineze:
era exact ca acasă, în Expoziţiei.
Artiom scoase mina şi o privi. Cum putea fi activată?
Pe cât era de prostească şi urâtă, pe atât de puternică era mina. Ea
însemna putere, oferită lui Artiom de un număr încă necunoscut de
oameni.
Ce-ar fi trebuit să facă cu ea?

Începu să alerge prin coridor, spre intrarea în staţia Teatralnaia. Totul

acolo era încuiat, blocat şi, de asemenea, zidit. Dar fusese lăsată o uşă,
pentru ca stalkerii să poată urca la suprafaţă. Artiom îşi trase masca de
gaze pe faţă şi izbi în uşa aceea cu toată forţa lui nebunească. Cuiva îi
trebuiră cinci minute să urce până sus, din subteran. După care nu voi
să deschidă şi începu să-l interogheze pe Artiom din spatele oblonului;
nu credea că e singur. În cele din urmă, întredeschise puţin uşa –
pentru documentul lui de identitatea – şi Artiom îi împinse în fantă
paşaportul confiscat de la mort.
— Deschideţi, şi repede! Deschideţi sau o să mă plâng ambasadorului.
Deschideţi, vă zic, m-auziţi? Aproape c-am fost mătrăşit aici. Un ofiţer
activ al Reichului, în exerciţiul funcţiunii. O să-ţi rămân pe conştiinţă!
Deschide, ticălosule!
Deschise şi nici măcar nu-l puse să-şi scoată masca de gaze, pentru a
verifica asemănarea cu poza din paşaport. Era bine să ai în spatele tău
un stat-sperietoare. E bine când te deplasezi şi întreaga Legiune de Fier
mărşăluieşte la pas cu tine. Poţi trăi cu toată încrederea.
Artiom nu lăsă santinelele să-şi vină în fire, nu le lăsă să-i inspecteze
rucsacul; înşfăcă paşaportul, recuperându-l, şi o luă la goană pe scări
în jos. Le strigă doar peste umăr că avea o misiune importantă, iar
slugile ca ei nu trebuiau să ştie mai mult de-atât.
Imediat ce ajunse jos, trecu de colţ şi se ascunse, pentru a năpârli de
piele, ca un şarpe, schimbându-şi costumul de protecţie verde cu cel

— 981 —
obişnuit. Ascunse costumul de cauciuc, temporar, însă nu abandonă şi
staţia radio.
În patruzeci de minute, trebuia să-l contacteze pe Dietmar. Asta
însemna că dispunea de patruzeci de minute ca să-l găsească pe Piotr
Sergheevici Umbach, cel care auzise la radio că oamenii
supravieţuiseră şi în alte locuri. Şi să-l scoată din staţie înainte ca Roşiii
– sau Maroniii – să dea năvală înăuntru.
Artiom trase cu ochiul, să vadă dacă nu era urmărit. Nu. Deja uitaseră
de el şi-şi vedeau din nou de-ale lor. Probabil aveau afaceri mult mai
importante decât arestarea sabotorilor. Oare care puteau fi ele?
Şi atunci îşi aminti despre ce era vorba în Teatralnaia.
Mica şi drăguţa staţie centrală joasă, cu tavanul acoperit de figuri
romboidale, ca o plapumă, era sala unui teatru, aproape plină cu şiruri
de scaune, dar şi mese, în faţă, aproape de scena ascunsă de cortina din
catifea. Bolţile erau acoperite cu draperii, dar nu numai cu catifea, ci
cu tot ce se nimerise. Dreptunghiurile indicatorilor de rută, atârnate
de tavan, luceau cu o strălucire ineficientă, însă lista staţiilor fusese
înlocuită cu un salut bombastic: BUN VENIT LA TEATRUL BOLŞOI!
Oamenii locuiau în vagoane de metrou aşezate pe ambele şine; unul se
afla chiar în staţie atunci când electricitatea din lume fusese tăiată, iar
un altul tocmai îşi băgase botul în tunel, în drum spre Novokuzneţkaia.
Totul se rezolvase destul de confortabil. Era mai bine decât pe schelele
ridicate deasupra apei. Şi mai bine decât locuinţele sociale de iad, care
se aflau de cealaltă parte a peretelui.
Cu toate că trenurile nu plecau nicăieri, iar priveliştea de la ferestrele
lor era întotdeauna aceeaşi – fie piatră cenuşie, fie de-a dreptul pământ
– localnicii duceau o viaţă veselă: râdeau, glumeau şi se pişcau de fund
unii pe alţii, fără să se supere. Parcă aşteptau, pur şi simplu, în
vagoanele lor ca, dintr-un moment în altul, să vină conductorul şi să-
şi ceară scuze prin staţia de amplificare pentru întârzierea de douăzeci
de ani, iar apoi garnitura de metrou să se pună în mişcare şi, fără să se
piardă, să sosească în staţia următoare, şi, desigur, în chiar aceeaşi zi
în care plecaseră: ultima zi înainte de sfârşitul lumii. Iar între timp, se
obişnuiseră să trăiască aici.
În jurul lor alergau copii murdari, toţi inventivi şi isteţi: se luptau
folosind ţevi de plastic de la izolaţie ca spade, îşi aruncau fraze

— 982 —
complicate, luate din piese pe jumătate uitate, se luptau până la
moarte, chicotind şi ţipând, pentru vreun decor de scenă din carton,
furat şi pictat cu guaşe.
Toţi oamenii de aici, indiferent câţi erau, trăiau de pe urma teatrului.
Unii jucau, alţii pictau decorurile, unii-i hrăneau pe clienţi, alţii-i
goneau afară pe beţivi. Femei cu ochelari hoinăreau pe peroane,
făcându-şi vânt cu evantaie din teancuri de bilete şi anunţând cu voci
sparte şi tremurătoare:
— Spectacolul de azi! Spectacolul de azi! Ultimele locuri!
Mergeau până la marginea peronului şi priveau în tunelul spre
Novokuzneţkaia: câţi alţi nebuni le vor mai aduce?
Însă Artiom simţi nevoia de a se duce în capătul celălalt pentru a se
uita în direcţia opusă.
În celălalt capăt, ambele tuneluri duceau spre staţia Tverskaia. Spre
Reich. Undeva pe acolo, în beznă, coloane de uniforme negre fuseseră
aliniate, gata de marş, şi aşteptau. Le trebuiau cincisprezece minute în
pas de defilare. Iar dacă zburau pe vagoanele cu motorină, numai două
minute. După ce Artiom îi spunea lui Dietmar, prin radio, că totul era
pregătit, în două minute unităţile de asalt din avangardă aveau să fie
aici.
În centrul sălii, două scări se îndreptau în direcţii diferite, deasupra
şinelor. Ambele duceau în pasaje spre staţii ale Liniei Roşii. Una către
Ohotni Riad, căreia comuniştii îi dăduseră vechiul nume: Prospekt
Marx. Iar cealaltă ducea către Ploşcead Revoluţii, care, cândva, făcuse
parte din linia Arbatsko-Pokrovskaia, însă după primul război cu
Hansa, Roşiii o dăduseră la schimb pentru Biblioteka Imeni Lenina.
Ambele pasaje erau blocate cu bariere metalice mobile. În spatele
fiecăreia se aflau mai mulţi oameni din Armata Roşie, în uniforme
verzi, decolorate, şi un ofiţer cu chipiu ţuguiat; insignele de pe şepcile
lor erau stele lăcuite, al cărei roşu căpătase nuanţa zmeurei. Stăteau
faţă în faţă, la câte zece paşi distanţă, schimbând glume, însă acei zece
paşi erau teritoriul unei naţiuni neutre, asupra căruia nu aveau absolut
nicio autoritate. Şi în plus, chiar şi cei în galerie, făceau parte din
publicul de la Bolşoi Teatr.
Aşa se trăia în Teatralnaia: striviţi între cele două avanposturi
învecinate ale Liniei Roşii şi Reich. Între ciocan şi nicovală. Dar cumva,

— 983 —
staţia izbutise întotdeauna să-şi revină de pe urma loviturilor sorţii,
învârtindu-se şi fentând fierul rece, evitând războiul şi păstrându-şi
neutralitatea. Reuşise să facă asta vreme îndelungată: până azi.
Şi se părea că numai Artiom putea simţi încărcătura electrică
furtunoasă din aerul de astăzi: ceilalţi nu pricepeau nimic, nu puteau
vedea iminenta şi inexorabila baie de sânge. Plimbându-se de-a lungul
vagoanelor blocate, împreună cu tinerele lor soţii, ofiţerii cu
uniformele de feroviari, aflaţi în permisie, cu svastici pe mâneci,
reuşeau să treacă destul de prieteneşte pe lângă ofiţerii în uniforme
verde-spălăcit, cu stele roşii-zmeurii, care tocmai toastaseră pentru
sănătatea tovarăşului Moskvin, Secretarul-general al Partidului
Comunist al Metropolitanului Lenin, în bufetul teatrului, la numai un
pas distanţă. Toţi aveau bilete ieşite din buzunarul de la piept în acelaşi
stil. Toţi erau gata să se ducă la spectacol.
Ba nu, nu chiar toţi. Unii se pregăteau pentru altceva: când se va da
semnalul, vor bloca pasajele spre Ohotni Riad şi vor tăia gâtul
oamenilor. În afară de pasajul central, mai existau două: unul în spatele
staţiei, chiar la capătul peronului, şi altul deasupra, prin vestibul. Era
dificil să le blochezi pe toate trei simultan. Ideea lui Dietmar era
îndrăzneaţă.
Însă obiectivul lui Artiom era de două ori mai greu de atins.
De la discuţia aceea de lângă toaletă, Dietmar nu-l mai lăsase niciodată
pe Artiom singur cu Homer, nici măcar o secundă. Bătrânul n-apucase
să-i spună cum arăta operatorul radio, sau ce muncă făcea, sau unde
locuia. Aşa că ia şi găseşte-l, Artiom: oricine-ar fi şi oriunde s-ar afla. Şi
încă într-o jumătate de oră.
— Scuzaţi-mă.
Îşi băgă capul în compartimentul unor necunoscuţi.
— Piotr Sergheevici locuieşte aici? Umbach?
— Cine? N-am auzit în viaţa mea de…
— Pardon!
Îşi băgă nasul în compartimentul următor.
— Piotr Sergheevici? Umbach? Sunt nepotul lui…
— Chem garda. Nu intri aşa-n casele oamenilor! Tania, lingurile sunt
în siguranţă?
— Ştii unde să-ţi bagi lingurile alea, imbecilule.

— 984 —
Trecu de alte două uşi, uitându-se în urmă doar ca măsură de
siguranţă.
— Piotr Sergheevici, ştiţi unde să-l găsesc?
— Ăăă… Poftim?
— Umbach, Piotr Sergheevici. Tehnicianul. Unchiul meu.
— Tehnician? Unchi? Ăăă?
— Un operator radio, cred. Locuieşte aici?
— Nu cunosc niciun operator radio. Ah, hm! Este un Piotr Sergheevici,
care lucrează ca inginer la teatru. Se ocupă de scenă, el, ăăă… Păi, ştii
la ce mă refer.
— Îmi poţi spune unde-l găsesc?
— Caută-l acolo. Ăla-i locul unde să întrebi de el. Da? În biroul
directorului, Doamne păzeşte! Eşti chiar aşa greu de cap?
— Mult noroc.
— Dispari! Nu pot să facă nimic singuri. Fir-ar să fie, tineretul ăsta.
În sală muzicienii începuseră să-şi acordeze instrumentele, încălzindu-
se. Artiom se avântă spre intrare, iar plasatoarea aproape că-l muşcă
de mână.
— Nu pot lăsa pe toţi să intre pe gratis! Nu mai există respect pentru
nimic! Ticălosule! Ăsta-i Teatrul Bolşoi!
Fu nevoit s-alerge înapoi şi să cumpere un bilet, plătind cu gloanţele
pe care i se împrumutase mortul. Pe când îl cumpăra, se tot uita în jur:
pe undeva, pe aici, printre oamenii ieşiţi la plimbare, printre cei care
veniseră la spectacol din Novokuzneţkaia sau din alte locuri, de prin
tot metroul, erau două grupuri risipite de sabotori. Tipi înarmaţi cu
bombe care se prefăceau că sunt iubitori de teatru. Poate că undeva
existau chiar şi kamikaze, deghizaţi în capi de familie, de exemplu, dar
purtând deja veste explozive. Când aveau să primească semnalul că -i
momentul să moară pentru Reich, se vor duce transpirând către
posturile de frontieră ale Liniei Roşii, se vor năpusti prin pasaje ca nişte
creaturi ieşite din iad. Şi peste cincisprezece minute, echipele de asalt
ale Legiunii de Fier ar ieşi năvălind din cele două tuneluri.
Se uită la ceas.
Şi-şi dădu seama că, dacă făcea totul la timp, asta s-ar întâmpla chiar
în mijlocul piesei. Dar astea nu erau calculele lui Artiom, ci ale lui
Dietmar. Aşa că, după ce Artiom izbutise să nu moară la suprafaţă,

— 985 —
totul funcţiona exact cum plănuise Dietmar.
Dar dacă Artiom nu făcea nimic, Homer avea să-şi piardă viaţa. Şi în
locul fasciştilor, Roşiii vor intra în staţia Teatralnaia, doar că o vor face
mâine, în loc de azi. Se părea că un singur om putea schimba lumea,
însă doar puţin. Lumea era la fel de grea ca o garnitură de metrou; nu
puteai s-o cârmeşti prea mult.
Se întoarse în fugă la cerberul femeiesc de la intrare şi-i băgă biletul în
dinţi; şi-i băgă şi un bacşiş de gloanţe în buzunar. Gloanţele aburiră
ochelarii femeii şi, prin ceaţă, nu-l văzu strecurându-se primul în sală,
înaintea celorlalţi spectatori. Trecu rapid de două posturi de pază ale
Armatei Roşii fără să se uite în ochii soldaţilor, astfel încât să nu-şi
amintească de el. Apoi urcă pe scenă şi-şi băgă capul printre draperiile
din catifea.
În spatele cortinei era întuneric: în spaţiul mic al scenei reuşi doar să
distingă un soi de marchiză, sau poate un templu străvechi, vag pictat.
Artiom îl atinse: placaj. Auzi glasuri din spatele placajului, ca şi cum
era posibil să intri şi să locuieşti acolo.
— Crede-mă, aş vrea să-ncerc ceva diferit! Să nu crezi că-s fericit cu
actualul nostru repertoriu, da? Dar trebuie să-nţelegi că în situaţia
noastră…
— Nu vreau să-nţeleg nimic, Arkadi. M-am săturat de balamucul ăsta.
Dacă pe aici, prin metrou, prin lume, ar exista un alt teatru, aş pleca
fără ezitare. Şi numai Dumnezeu ştie, n-am absolut niciun chef să plec
astăzi.
— Nu spune asta! Ce pot să fac? Am vrut să pun în scenă Rinocerii, de
Ionesco. O piesă minunată, din toate punctele de vedere. În plus – un
lucru important – aici nu sunt costume, în afară de capul rinocerului,
care poate fi confecţionat din hârtie. Dar apoi mi-am dat seama că nu
se poate. De fapt, despre ce-i vorba în piesă? Este vorba despre oameni
normali, care se transformă în animale sub influenţa ideologiei. Cum
să jucăm aşa ceva? Reichul va crede că-i vorba despre ei şi la fel şi Roşiii.
Şi-atunci s-ar alege praful. Ar urma cel puţin un boicot. Sau ceva mult
mai rău… Şi apoi, toţi oamenii aceia cu capete de rinocer… În Reich vor
considera, mai mult ca sigur, că-i vorba de mutanţi. S-ar gândi că ne
batem joc de teama lor de mutaţii.
— Doamne Dumnezeule, Arkadi. Asta-i paranoia.

— 986 —
Artiom înaintă prudent un pas. Văzu mai multe cămăruţe: un vestiar,
un separeu cu decoruri şi încă unul, încuiat.
— Tu crezi că nu caut materiale? Caut constant. Tot timpul! Dar ia-i
pe clasici, Hamlet, de exemplu. Deschide-l şi ce vezi?
— Eu? Întrebarea este ce vezi tu?
— Întrebarea este ce văd acolo spectatorii noştri din Linia Roşie? Un
complot: Hamlet află că tatăl lui a fost ucis de propriul lui frate! De
către unchiul lui Hamlet, poftim. Asta nu-ţi aminteşte de nimic?
Se ciondăneau într-o încăpere închisă: dar în separeul de alături, un
bătrân cu părul cărunt şi o mustaţă pleoştită stătea gheboşat la o masă,
lipind ceva, cu ochii înlăcrimaţi din cauza fumului. Era mai mult sau
mai puţin cum îşi închipuise Artiom că arăta cineva pe nume Umbach.
— N-am nicio idee.
— Ce zici de moartea fostului secretar-general al Liniei? În floarea
vieţii! Şi cum se înrudea el cu Moskvin? Îi era verişor primar! Numai
un imbecil orb n-ar reuşi să vadă asemănarea. Asta vrem? Ascultă,
Olga, n-avem, pur şi simplu, niciun drept să-i provocăm. Ei fix asta
aşteaptă. Ei şi ceilalţi.
Artiom rămase la intrarea în separeu, unde stătea bărbatul cu mustaţa
pleoştită. Acesta îi simţi prezenţa şi-i adresă o privire întrebătoare.
— Piotr Sergheevici?
Dintr-odată, auzi paşi răpăind cu repeziciune undeva în sală şi
scrâşnetele blacheurilor de oţel ale cizmelor care zgâriau podeaua.
Mulţi bărbaţi. Fără să spună nimic, Artiom se aplecă şi întoarse o
ureche aşa încât să audă prin draperia de catifea.
— Eşti pur şi simplu laş, Arkaşa.
— Laş?
— Pentru tine, orice piesă este prea riscantă, indiferent despre ce -i
vorba. Aminteşte-mi, rogu-te, de ce nu putem pune în scenă nici măcar
bietul Pescăruş. O piesă patetică, absolut nevinovată – Pescăruşul.
Măcar un rol decent ar putea fi găsit şi pentru mine.
— Pentru că a fost scrisă de Cehov! Cehovskaia! La fel ca Livada cu
vişini!
— Şi ce-i cu asta?
— Pentru că-i Cehov! Cehovskaia, nu Wagner! Sunt absolut convins că
vecinii noştri din Wagner ar crede că este un atac la adresa lor. Că l -

— 987 —
am ales pe Cehov în mod deliberat, pentru a-i jigni.
Zgomotul de paşi se împrăştie cu repeziciune prin toată sala.
— Doi dintre voi supravegheaţi sala, iar patru urcaţi pe scenă, şopti
cineva în urechea lui Artiom. Operatorul radio trebuie să fie aici.
Artiom îşi lipi un deget de buze, rugător, se lăsă la podea şi se îndepărtă
pe jumătate târându-se şi pe jumătate rostogolindu-se la întâmplare;
şi, printr-un noroc, găsi un spaţiu gol sub scenă.
Îl căutau pe operatorul radio. Şi pe el. Santinelele nu încercaseră să -l
prindă imediat, ci-l raportaseră cuiva. Securităţii. Numai dacă nu-l
dădea de gol bătrânul cu mustaţă.
Certăreţii din spatele uşii închise nu auziră zgomotul de paşi.
— Şi Un tramvai numit dorinţă? Aş fi putut juca rolul Stellei.
— Întreaga poveste se bazează pe simţămintele lui Blanche, care este
ruşinată de aspectul ei şi se ascunde într-o cameră întunecoasă.
— Nu-nţeleg.
— N-ai auzit de nevasta Führerului?
— Numai bârfe, atât.
— Scumpa mea Olenka. Ascultă-mă bine. Oamenii vor veni să te vadă,
nu-i aşa? Au venit. Biletele sunt vândute… Pot să te îmbrăţişez?
— Laşule. Mitocanule.
— O să montăm un spectacol neutru. Înţelegi? Neutru. Un spectacol
care nu poate răni sentimentele nimănui. Arta n-ar trebui să jignească
pe nimeni. E menită să ofere alinare. E menită să stârnească tot ce -i
mai bun în oameni.
Braţele lui Artiom amorţiseră; începea să-l doară spatele. Încet, cu
prudenţă, îşi mişcă mâna la încheietura căreia avea ceasul spre raza
subţire de lumină. Privi cadranul: în zece minute trebuia să emită, să -
i spună lui Dietmar că mina fusese instalată şi să execute următorul
ordin.
Glasul femeii răsună metalic:
— Şi ce crezi c-am să stârnesc eu în ei? Ia zi!
— Înţeleg ce vrei să spui, dar în definitiv, în Lacul lebedelor balerinele
apăreau pe scenă cu picioarele dezgolite. Ah, dacă am putea monta
Lacul lebedelor… Însă ni s-a spus, şi încă destul de limpede, că oamenii
consideră Lacul lebedelor o aluzie la puciuri şi lovituri de stat. Situaţia
este destul de încordată aşa cum e, nu trebuie să mai enervăm pe

— 988 —
nimeni! Şi apoi, picioarele tale frumoase… Picioarele tale frumoase…
— Animalule. Rinocerule.
— Doar spune-mi că urci pe scenă astăzi. Spune-mi că vei juca. Fetele
din corpul de balet ajung aici în orice clipă.
— Ţi-o tragi cu vreuna dintre ele? Ţi-o pui cu Zinka?
— Doamne Dumnezeule, ce mai prostii! Discut cu ea despre artă, iar
ea… De ce să-mi pierd vremea cu curvuliţe din astea, când sunt
îndrăgostit de prima balerină?
— Şi de ce-mi tot îndrugi verzi şi uscate despre artă, rinocer nenorocit?
Spune-mi adevărul!
— Ştii bine cât de sătul sunt de toată această… această neutralitate, de
faptul că arta… Bla-bla-bla… Pe această scenă aş vrea să i-o tragem
şefului… Mă-nţelegi? Ori unuia, ori altuia.
— Nu începe acum. N-a mai rămas destul timp.
— Ar putea fi Roşiii, ar putea fi Maroniii, dar măcar să fie unii dintre
ei.
— Te înţeleg. Nu-i nevoie de aşa ceva.
— Ba da, e.
— Nu avem destul timp.
Deasupra urechii drepte a lui Artiom se auzi un fâsâit, iar cineva -şi
târşâi neîndemânatic picioarele şi mormăi. Oricine ar fi fost, şi
indiferent de ce venise aici, stătea chiar lângă uşa închisă şi trăgea atent
cu urechea. Mai erau şase minute până la contactul radio.
— Da, este… să fie unii sau alţii. Doamne, a cui a fost ideea că arta ar
trebui să rămână independentă?
— Îmi gâdili urechile, Arkaşa.
— A cui a fost ideea că un artist trebuie să flămânzească? A vreunui
idiot.
— De acord. Şi ştii, aş dori şi eu ca lucrurile să fie mai limpezi. Fără
ambiguităţi. Un teren ferm. Asta mi-ar plăcea.
— Atunci mă-nţelegi? Să-i lăsăm să ne sprijine, să ne dea un set clar de
reguli. Să-i lăsăm să numească un cenzor, dar să-i lăsăm doar pe unii
să facă asta, nu şi pe ceilalţi. Apoi, de exemplu, am putea monta
Tramvaiul sau Pescăruşul… Sau, din contră, Hamlet şi…
— Oh, da! Da…
— O consolare, pricepi? Arta-i pentru noi… Pentru mine şi pentru

— 989 —
tine…
— Şşş… Uite aşa…
O bătaie în uşă.
— Bună seara! Arkadi Pavlovici?
Vocea era răguşită şi joasă… şi ciudat de familiară lui Artiom.
— Cine-i? Cine-i acolo?
— Dumnezeule…
— Ah, şi Olga Konstantinovna este şi ea aici. Deschideţi, vă rog?
— Ah… Ah! Tovarăşe maior! Gleb Ivanîci! Ce vă aduce aici? Un
moment… Un moment. Cărui fapt îi datorăm această onoare? Tocmai
o machiam pe Olga Konstantinovna. Înainte de spectacol. Deschid
imediat.
Artiom putea vedea prin crăpătură: patru perechi de cizme cu
blacheuri din oţel şi o pereche de bocanci cu şireturi. Uşa se deschise.
— Oh… Ce se întâmplă? Sigur nu aveţi dreptul de a veni aici cu oameni
înarmaţi… Gleb Ivanîci! Asta-i o staţie neutră. Fireşte, suntem
întotdeauna bucuroşi să te avem ca oaspete… Dar ce se întâmplă?
— În cazuri excepţionale. Iar acesta este în mod clar un caz
excepţional. Am primit un mesaj de avertizare. Un spion se ascunde
prin staţie. Acesta-i documentul. Este oficial, de la Comitetul pentru
Securitatea Statului. Ştim că se află în contact radio ilegal cu duşmanul
şi plănuieşte un act de sabotaj.
Artiom nu mai respira. Din cine ştie ce motiv, se gândi că niciunul
dintre stalkerii împuşcaţi la suprafaţă nu avea un radio. Găsise mina,
însă staţia radio dispăruse.
— Aveţi pe cineva aici cu echipament radio?
— Unde te duci? Halt! Documentele tale! bubui o voce în camera
alăturată. Ţineţi-l!
— Cine-i acolo?
— Unul dintre colegii noştri. Un tehnician. Piotr Sergheevici.
— Unde mergi, Piotr Sergheevici?
Se auzi o izbitură şi un geamăt. Crăpătura-l dezvălui pe Umbach
căzând în genunchi: o parte a mustăţii sale lungi era prinsă sub un
bocanc înalt cu şireturi. Artiom se rugă ca Umbach să nu se uite în jos,
în bezna de sub scenă. Se rugă ca, în spaima lui, Umbach să uite să -l
vândă pe Artiom tipului cu bocanci, cumpărându-şi astfel viaţa.

— 990 —
— Bine atunci, băieţi, uitaţi-vă la ce gunoaie a mai strâns ăsta pe aici.
— Acesta… Acesta-i echipament profesional. Sunt inginer.
— Ştim cine eşti. Am primit un pont despre tine. Ai plănuit atacuri
teroriste?
— Doamne fereşte! Simt inginer! Tehnician! Al teatrului.
— Ia-l şi pe idiotul ăsta gângav cu tine. O să meargă la Lubianka.
— Protestez.
Hotărârea din glasul lui Arkadi îi conferea un ton piţigăiat.
— Luaţi-l, luaţi-l. Vino aici, Arkadi Pavlovici. Doar o clipă.
Vocile se îndepărtară mai mult pe scenă, însă vorbele şuierate în tăcere
erau foarte limpezi:
— Ascultă-mă, gunoiule. Pe cine adăposteai tu aici? Crezi că-i vreo
problemă pentru noi să te ridicăm şi pe tine-n acelaşi timp? Ai putea
face o călătorie până la capătul celălalt al Liniei Roşii şi nimeni de aici
nici nu ţi-ar simţi lipsa. Iar Olenka… Olenka ta… Mai atinge-o o dată
şi-am să-ţi tai scula. Şi boaşele. Eu personal. Ştiu cum. Afurisit de
amator de prospături. Du-te şi trageţi-o cu corpul de balet şi nici măcar
să nu mai îndrăzneşti să te uiţi la Olga. Ai priceput? Mă-nţelegi,
rahatule?
— A… a… am pricep…
— Zi „da, tovarăşe maior!”
— Da, tovarăşe. G… Gleb Ivanîci.
— Bine. Du-te. Fă paşi.
— Unde?
— Oriunde vrei tu. Mişcă-te!
Scena pârâi deasupra capului lui Artiom: paşi trişti, pierduţi. Arkadi
Pavlovici nu ştia unde să se ducă. Apoi sări pe podea, înjură şi-şi târşâi
picioarele îndepărtându-se jalnic. Se lăsă liniştea: deja-l ridicaseră pe
Umbach în picioare şi-l duseseră de acolo, iar cizmele cu blacheuri de
oţel galopaseră dincolo de câmpul vizual al lui Artiom.
Şi ceea ce era mai important, ratase momentul contactului cu Dietmar.
Încă o bătaie în uşă. De data asta, o bătaie diferită: brutală şi autoritară,
fără nicio prefăcătorie.
— Olga.
— Ah… Gleb. Gleb, mă bucur atât de mult…
— Am stat lângă uşă. Şi-i bucuroasă – târfa.

— 991 —
— Of, Gleb. Mă şantajează. Nu-mi dă niciun rol decent. Mai întâi ceva,
apoi altceva… Mă tot ţine din scurt şi mă abureşte cu promisiuni.
— Taci din gură. Vino aici.
Se sărutară zgomotos şi lasciv, apoi se desprinseră unul de celălalt cu
un efort audibil.
— Bine, atunci. Am să vin la noapte. Am execuţii în seara asta. O să
lichidăm câţiva trădători. Iar dup-aia… Întotdeauna-mi place ceva
dulce. Aşa de mult, că mă face să-mi muşc buzele. Asigură-te că eşti
aici pentru mine. Da? Şi purtând o jupă de balerină.
— Înţeleg. Voi fi aici.
— Şi asigură-te că nu mai e nimeni aici. Nici Arkaşa ăla al tău, nici
vreun…
— Desigur, Gleb, desigur… Dar ce… Despre ce fel de trădători vorbeşti?
— Am prins un preot. Predica. Iar ceilalţi sunt dezertori. Toate
ciupercile de pe Linie sunt terminate. Ceva molimă. Aşa că fricoşii au
început să se împrăştie. Îşi amintesc cum erau umflaţi de foame, anul
trecut. Nu contează. Nu vor ajunge prea departe. Vom executa câţiva
dintre ei ca exemplu şi restul se vor potoli. Bine, ca femeie, asta nu-i
treaba ta. Fă-ţi duş şi nu pune niciun fel de întrebări. Şi să nu uiţi de
jupă.
— Da, domnule.
Maiorul îi dădu o palmă obraznică pe fund, străbătu scena zgomotos,
cu blacheurile lui, sări greoi pe granit şi dispăru undeva: în acelaşi abis
care-l vomitase.
Artiom continuă să zacă locului, aşteptând. Oare fata va plânge? Va
face istericale sau va trece printr-un acces de convulsii? Sau îl va chema
înapoi pe Arkadi al ei?
În schimb, ea începu să cânte:
— To-re-a-dor… en garde… allons, allons…

— Doamnelor şi domnilor! Şi acum! Permiteţi-mi! Să v-o prezint! Pe

supervedeta Teatrului Bolşoiiii… Olga Aizenberg!
Un instrument de suflat lansă o notă tristă, frumoasă, şi Olga
Aizenberg, cu picioarele ei lungi, absolut nepotrivite vieţii în
catacombe, păşi pe scenă şi spre o bară. Nu-i putea vedea chipul din

— 992 —
culise, doar un contur umbrit în tuş, însă chiar şi umbra aceea era
incredibilă.
Îşi făcuse apariţia înveşmântată într-o rochie lungă şi primul lucru pe
care-l făcu, înainte de a-şi aşeza picioarele glorioase în jurul barei, fu
să-şi scoată rochia.
Artiom întinse segmentele antenei pe podea şi-o aranjă spre punctul
unde-şi imagina că se afla Tverskaia. Îşi puse căştile pe urechi şi apăsă
comutatorul. Nu avea timp sau curajul de a-şi face loc prin sala ticsită,
cu o staţie radio pe umeri, certându-se cu santinelele şi urcând pe scara
rulantă. Doar spera că semnalul va ajunge la Tverskaia prin tunel. Să
ajungă acolo.
— M-auzi… m-auzi…?
Auzi un sunet ca un fâsâit, un bolborosit, şi-apoi i se făcu pe voie.
— Oh! Stalkerule? Noi deja îi luam măsuri bătrânului pentru o cravată.
Ai întârziat.
— Anulaţi operaţiunea! Recepţie! Ei n-au de gând să ia Teatralnaia!
Recepţie! Au foamete… pe linia lor. Au instalat punctele de control…
ca să-i prindă pe dezertori…
Dietmar scoase un zgomot neclar: fie plănuia ceva, fie mormăise.
— Crezi că m-ai făcut mai isteţ?
— Poftim?
— Unde-i mina, cretinule? Ai instalat mina?
— Nu m-ai auzit? În Teatralnaia nu va fi nicio invazie!
— Cum adică? întrebă Dietmar şi acum era clar că râdea. Bineînţeles
că va fi. Mai mult ca sigur că va fi.

— 993 —
— 994 —
 Capitolul 10
Roşiii

— Hei, amice! Ce cauţi aici?

Artiom se uită la cel care-l interpelase: o stea roşie-zmeurie plutind
într-o ceaţă neclară. Dădu din umeri.
Portdrapele cu flamuri roşii, decolorate, stăteau înclinate într-o parte
pe lângă arcade. Bolţile erau acoperite până la înălţimea unui stat de
om cu însemne suspendate: LINIA ROŞIE. FRONTIERA DE STAT.
— Haide, ia-o din loc. Destul cu zgâitul pe-aici.
Ofiţerul îşi ţinea privirile aţintite asupra mâinilor lui Artiom. Soldaţii
Armatei Roşii, aflaţi în spatele lui, aşteptau un ordin.
„Ce vreau?” se întrebă Artiom la rându-i.
Indiferent de situaţie, nu trebuia să facă asta: să-şi ridice mâinile şi să
facă un pas înainte. Nu trebuia să-l urmeze pe nenorocitul de Umbach
spre locul unde Piotr Sergheevici era pe cale să-şi vadă maţele scoase
pe băţ. Nu trebuia să mărturisească faptul că el, şi nu Umbach, era
operatorul radio clandestin pe care-l căutau. Pentru că, oricum, nu l-
ar fi lăsat să-l vadă pe Umbach, iar măruntaiele lui Artiom ar fi urmat
pentru a fi sucite pe băţ.
Şi-apoi ce?
Atunci să uite de Umbach şi ce auzise el pe undele tuberculiforme ale
Moscovei, să uite de Homer, care-l aştepta pe Artiom undeva prin
staţia Puşkinskaia, cu un laţ în jurul gâtului, să-l uite pe Dietmar şi
mica sa misiune, să uite de oamenii care stăteau în spatele lui chiar
acum, înghiţind gunoiul ăsta, care, în curând, vor fi măcelăriţi cu
baionetele, să-şi ia rămas-bun de la steluţa zmeurie şi s-o ia spre staţia
Novokuzneţkaia. Şi să lase, pur şi simplu, în urmă-i să se întâmple ce
s-o întâmpla. Nu avea ochi la spate.
Şi ce era acolo, în Novokuzneţkaia?
Nimic.
Acelaşi lucru ca şi în Expoziţiei.
Un hău umplut cu aer stătut. Ciuperci. Viaţa mizerabilă pe care se
presupunea că Artiom o va îndura fără să se plângă, până crăpa. Să facă
stânga-mprejur, să se întoarcă la Ania. Cândva, oricând, folosind
— 995 —
documentele unui mort.
Documentele altcuiva, însă viaţa ar fi a lui, a lui Artiom, aceeaşi din
totdeauna… la fel de întunecată şi diformă, la fel de insipidă ca un
chibrit ars. Voia o astfel de viaţă? Putea s-o îndure?
Olga Aizenberg îşi scoase sutienul. Fără mâinile lui Piotr Sergheevici
să le ghideze, spoturile orfane o urmăreau cu totul aiurea, cu o lumină
orbitoare şi puternică, proiectându-i pe pereţi silueta intensă,
întunecată.
Trompeta cânta prea repede şi cu o insinuare greţoasă, masacrându-i
lui Artiom măruntaiele, iar femeia de la bară, cu silueta conturată de
proiectoare, nu se încadra în ritmul ei, răsucindu-se furioasă, de parcă
era trasă în ţeapă.
— Eşti surd? Dă-i drumul, dispari!
Şi în vreme ce Artiom îl căuta pe Unbach, pe când venea încoace,
împreună cu Homer, o vreme uitase, nu-i aşa, cum era când nu aveai
unde să te duci. Bătrânul îi dăduse ceva. Cel puţin o direcţie. Iartă-mă,
moşule.
Cum aş putea să te salvez? Să urmez ordinele monstrului ăla? Să-l ajut
să organizeze un masacru sângeros? Şi apoi ce? Te vor lăsa să pleci
atunci? Nu te vor lăsa, bunicule.
Aşa că asta-i oferta: orice aleg, e lipsit de speranţă.
— Bine, percheziţionează-l!
Picioarele lui Artiom făcură un pas înapoi. Nu se deciseseră încă.
Spectatorii începură să se întoarcă, ţintuindu-l cu privirea.
Cineva în uniformă feroviară îl înşfăcă pe Artiom. Oare asta aşteptase
el de fapt în vreme ce-o privea cu un aer plictisit pe actriţa care se
zvârcolea la bară?
Dacă se duceau în cealaltă parte, înainte, nu mai era cale de -ntors;
picioarele lui o ştiau. Era prea devreme pentru ca trupul lui să moară.
Însă sufletul pur şi simplu nu putea înghiţi ideea de reveni la vechea
viaţă.
Nu, nu vreau copii de la ea, îşi dădu seama Artiom. Înţelesese asta
destul de uşor şi pentru totdeauna.
Ce exista acolo, în Expoziţiei? Nimic. Sau, mai exact, tot ce nu reuşise
Artiom să devină. Şi tot ce nu i-ar fi plăcut să devină, preferând mai
bine să crape.

— 996 —
Folosindu-şi mintea, se forţă să-şi ridice mâinile: una se înălţă mai
repede decât cealaltă. Transpiraţia-i curgea pe la tâmple, în ochi, într-
un firişor înţepător, cu o stea zmeurie înotând în ea.
Poate că nu te-au omorât încă, Piotr Sergheevici? Am călătorit
jumătate de metrou ca să te găsesc, nu? Şi-am ajuns aici. Acum nu mai
am unde să merg. Haide, nu te-au omorât, este?
— Am anumite informaţii.
— Ce tot mormăi acolo?
Artiom simţi o privire de păianjen dinspre public şi toată pielea i se
zbârli. Aşa că repetă, cu aceeaşi voce liniştită:
— Am informaţii importante. Despre plănuirea unei lovituri militare.
De către Reich. Vreau să vorbesc. Cu un ofiţer. De la serviciul
securităţii de stat.
— Nu te aud.
Artiom îşi şterse transpiraţia şi făcu un pas înainte.

Pasajul pietonal spre Ohotni Riad era lung, interminabil, de parcă

fusese construit special pentru a-i da lui Artiom timp să se
răzgândească.
Din exterior, frontiera Liniei Roşii arăta fragil: o barieră mobilă şi câţiva
soldaţi adormiţi. Însă în interior, acolo unde din afară nu se vedea
nimic, erau trei rânduri de fortificaţii, cu saci de nisip, sârmă ghimpată
şi mitraliere. Ţevile armelor erau aţintite spre ziduri – nici spre
interior, nici spre exterior. Nu ştiau încă din ce direcţie ar putea veni
duşmanul.
Pe pereţi erau pictate siluete gemene: doi bărbaţi îngrozitor de
asemănători, cheli, încruntaţi, cu obrajii umflaţi, ca o imagine ştearsă
gravată pe o medalie, unul dintre ei protejând sau acoperindu-l pe
celălalt. Verişorii Moskvin, Artiom ştia asta. Cel din faţă era Maxim.
Actualul secretar-general. Cel peste care se suprapunea Maxim era
fostul secretar-general, care murise.
Cu fiecare pas făcut mai departe de staţia Teatralnaia, auzea tot mai
nedesluşit trompetele perverse din Teatrul Bolşoi, pentru că trecând
prin pasaj din direcţia opusă, dinspre Prospekt Marx, lovindu-l direct
în frunte, tot mai puternică, sosea polifonia îndârjită a unui marş

— 997 —
îndrăzneţ, generat de o fanfară militară. La punctul de unde începea a
doua treime a barajului, marşul orchestral se ciocni cu trompeta
languroasă şi-o împinse înapoi în teatru.
Locul era jalnic iluminat, nu exista decât un şanţ de lumină de-a lungul
sârmei ghimpate, iar dincolo era un întuneric de gros ca melasa, până
la următorul rând de sârmă ghimpată. Nu întâlniră alţi oameni pe
drum, numai soldaţi mohorâţi. Artiom trăgea de lesă, nerăbdător să -şi
rezolve soarta, dar soldaţii din escorta sa înarmată nu aveau nicio
intenţie de a se grăbi – propria lor soartă era prea neclară.
Abia reuşi să se controleze până la Prospekt Marx-Ohotni Riad. Până
la ultimul post de frontieră, care arăta ca primul: atât de fragil, încât
dacă suflai mai tare, îl puteai demola. Dincolo de el nu se vedea nimic.
Treptele ascundeau totul, iar asta făcea să pară că nimănui de pe Linia
Roşie nu-i păsa deloc de Teatralnaia.
Însă fanfara era absolut autentică şi era poziţionată la intrare, lângă
graniţă, făcând zarvă, zgomot şi bătând din tobe. În pofida voii sale
Artiom se îndreptă de spate şi ridică umerii. Şi, desigur, nicio trompetă
sau orice alt sunet de scenă nu-şi mai putea croi drum prin vacarm.
Staţia – la fel de confortabilă, primitoare şi mică precum celelalte
dinainte din metrou – era plină de oameni care aveau toţi aceeaşi
culoare. Aici nu era mizerie şi nici nu curgea apă din tavan, iar lămpile
erau aprinse: totul era decent şi frumos decorat, cu alte cuvinte.
Însă când fanfara amuţi preţ de o clipă, ca să treacă de la un marş la
altul, se auzi cealaltă voce a staţiei. Una neobişnuită: în locul gălăgiei
pe care o făceau oamenii de obicei, Ohotni Riad era plină cu un foşnet
constant. Oamenii foşneau pe când priveau în jur, din cozile
şerpuitoare unde fiecare avea câte un număr scris pe mână; la intrările
sub arcade, oamenii foşneau hârtii pe mese, efectuând un soi de
activitate birocratică de neînţeles pentru Artiom; femeile foşneau,
copiii foşneau. Şi, dintr-odată, în vreme ce tobele şi timpanele îşi
trăgeau răsuflarea, staţia nu mai fu strălucitoare sau curată. Dar apoi
banda transportoare a fanfarei se puse din nou în mişcare şi veselia îi
redă staţiei vechiul suflu. Lămpiţele ardeau mai strălucitor, gurile
trecătorilor încetară să se mai posomorească şi marmura începu să
lucească.
Existau lozinci pentru ridicarea moralului, scrise cu majuscule: Cu

— 998 —
Linia Roşie Vom Eradica Sărăcia, Analfabetismul Şi Capitalismul! Nu
Jefuirii Săracilor! Da Egalităţii Universale! Oligarhii Lor Mănâncă
Ciupercile Copiilor Noştri! O Raţie Completă Pentru Toată Lumea! Şi
Lenin, Stalin, Moskvin, Moskvin. Portretele unui Lenin chel şi al unui
Stalin mustăcios atârnau în rame aurii pe peretele de la capătul staţiei.
Lângă ele stătea o gardă de băieţaşi palizi, cu zdrenţe mici şi roşii în
jurul gâturilor, şi se vedeau depuse flori: din plastic.
Localnicii nu păreau să ia în seamă că Artiom se afla sub escortă
armată: toţi pe lângă care trecea găseau cumva treburi mai importante
de făcut; nu putu să întâlnească privirile nimănui. Dar de îndată ce
trecea de ei, simţea cum îi ardea ceafa de ocheadele aruncate,
focalizate imediat într-o rază intensă, proiectată de lentilele
curiozităţii lor.
Continua să meargă, încercând să cadă de acord cu Piotr Sergheevici,
că va rămâne în viaţă încă puţin, ori că nu va pleca pe undeva, că va
aştepta până ce Artiom va ajunge la el. Nu trecuse mai mult de o o ră,
aşa că mai existau şanse.
Comitetul Securităţii Statului era localizat dedesubtul staţiei: sub
podeaua peste care păşeau cetăţenii monocromi, mai exista un nivel
cu plafoane joase, despre care nu ştia nimeni, iar intrarea era făcută să
semene cu o debara, un loc unde se ţin mopuri şi găleţi.
Înăuntru însă totul era familiar, la fel ca oriunde altundeva în lume: un
coridor zugrăvit cu vopsea de ulei din seminţe de in, verde, până la
nivelul taliei şi albă deasupra, tencuială, care se făcea maronie din
cauza umezelii, eternele becuri legănate şi un şir de încăperi.
Un soldat descuie o uşă şi-l împinse pe Artiom înăuntru.
— Am treburi urgente! Ceva urgent de raportat!
— În armată se raportează tot felul de chestii, i se spuse făcându-i-se
cu ochiul. Aici raportezi oameni.
Zăvorul de fier de afară clănţăni în auzul său, zgâriindu-i nervii întinşi.
Artiom se uită la colegii lui de celulă: o femeie cu ochii rimelaţi şi părul
blond vopsit, strâns la ceafă într-un coc mic, şi un bărbat nătâng,
pirpiriu, cu sprâncene şi gene lungi şi o tunsoare neregulată. Avea
pielea aspră, tăbăcită, ca de alcoolic.
Umbach nu era în celulă.
— Stai jos, zise femeia. N-are niciun rost să stai în picioare.

— 999 —
Bărbatul îşi suflă nasul.
Artiom privi banca, dar rămase în picioare, de parcă lăsa de înţeles că
nu avea mult de aşteptat înainte să-l cheme la interogatoriu, să-i
asculte povestea şi să fie de acord să-l lase pe operatorul radio să plece
liber ca pasărea cerului.
— Crezi că se vor apuca să deznoade toate iţele imediat, chiar acum,
totul, da? oftă femeia. Noi suntem închişi aici de mai mult de două zile.
Şi poate că-i de bine. Felul cum rezolvă ăştia lucrurile pe aici… ar fi mai
bine dacă nici nu le-ar păsa de noi.
— Tacă-ţi gura, mormăi bărbatul. Măcar acum să-ţi ţii gura, da?
— Au adus înaintea mea un tip în vârstă? o întrebă Artiom. Cu o
mustaţă cam aşa?
Descrise cu mâinile modul jalnic în care atârna mustaţa lui Umbach.
— Nu, n-au adus. Şi, oricum, n-au adus pe nimeni cu mustaţă. Doar
noi doi suntem închişi aici. Şi nu facem decât să ne răstim unul la altul.
Bărbatul se întoarse cu faţa la perete şi, plictisit, începu să-l cureţe cu
unghia.
— Tu ce-ai făcut?
— Eu n-am făcut nimic. Trebuie să-l scot pe moş.
— Şi moşul ce-a făcut?
Artiom se uită la ciorapii ei de culoarea pielii, plini de cârpeli ca nişte
cicatrici, şi la mâinile ei… sângele albastru care curgea chiar sub piele,
făcând-o să explodeze. Conturul negru al ochilor îi făcuse să pară mari
şi pasionali, ca şi cum femeia se oferea pentru ultima dată, dar de fapt
erau banali. Un zâmbet zbârcit. Cu zbârcituri obosite.
— Nici moşul n-a făcut nimic. De fapt, noi suntem din Teatralnaia.
Doar ne vedeam de treburile noastre.
— Şi cum e viaţa în Teatralnaia? Dezgustătoare, presupun? întrebă ea
cu simpatie.
— E bine.
— Aici ne-au spus că aproape v-aţi mâncat între voi. Înseamnă că
mint?
— Iulka! Eşti proastă, sau ce? o întrebă bărbatul.
— Aveam o viaţă bună aici, îşi aminti Iulka. Practic, nu ne păsa deloc
cum stătea treaba la voi. Se opri şi întrebă neîncrezătoare: Trebuie să
staţi mult la coadă pentru ciuperci?

— 1000 —
— Cum adică, să stai la coadă?
— Păi, să spunem că te aşezi la capătul şirului. Tu al câtelea ai fi?
— Ce coadă? Dacă ai bani, cumperi pur şi simplu.
— Bani, spui? Vrei să zid cupoane?
— Noi n-avem nevoie de bani aici, se băgă bărbatul. Dacă cineva
munceşte, atunci mănâncă. Nu-i ca în Teatralnaia voastră. Oamenii
muncii sunt protejaţi la noi.
— Bine, zise Artiom.
— Mâncă-ţi banii, adăugă bărbatul.
— Haide, Andriuşa, de ce-l ataci aşa? se amestecă Iulka.
— Bagă ăştia aici un ticălos cu faţa grasă, şi tu gata, îi şi arăţi ţâţele.
Andriuşa se ridică şi scuipă la picioarele lui, de parcă ar fi scuipat spre
Artiom.
— De parcă tu ai fi avut nevoie de ţâţele mele, zise ea şi -i zâmbi
bărbatului.
— Nu sunt o marionetă, zise Artiom, adresându-se mai degrabă lui
însuşi.
— Nu vreau să ştiu nimic, spuse Andriuşa. Nu-i treaba mea.
O bucată de vreme, nu mai spuse nimeni nimic.
Artiom îşi lipi urechea de uşă. Era linişte.
Se uită la ceas. Ce punea la cale Dietmar? Avea încredere în Artiom? Şi
cât de mult timp era de acord să mai aibă încredere în el?
— Vrei să spui că nu-s deloc cozi pentru ciuperci? întrebă Iulka. Şi câte
dau fiecărei persoane?
— Câte poate să cumpere. Gloanţele sunt banii, explică Artiom, ca să
fie sigur.
— Mamă, ce bine! exclamă Iulka încântată. Şi ce se-ntâmplă dacă vii
împreună cu cineva?
— Poftim?
— Primiţi amândoi câte puteţi lua de banii voştri?
— Păi, da.
— Ticăloşi lacomi, zise Andriuşa. Ale cui ciuperci crezi că-nfulecă
ăştia? Ale tale şi-ale mele! Copiii noştri au burţile umflate de foame, iar
ăştia se-mbuibă.
— Nu sunt umflate! exclamă Iulka înspăimântată. Şi noi n-avem copii.
— Doar îmi închipuiam. La figurat, desigur.

— 1001 —
Se zgâi la Artiom cu un aer mânios şi cu sentimentul comiterii unei
greşeli ireparabile. Se înroşise puternic la faţă.
— N-a spus aşa ceva, îl imploră Iulka pe Artiom. Bine?
Artiom ridică din umeri şi dădu din cap.
— Ai grijă ce spui! lătră Andriuşa la nevastă-sa. Pizdă! Dacă n-ai fi
îndrugat verzi şi uscate, acum am fi acasă. De parcă n-ai fi învăţat nimic
de la Efimovi.
— Efimovii n-au spus nimic, nu-i aşa, Andriuşa? şopti ea. Oricum, i-au
luat. N-au zis niciun cuvinţel împotriva… Împotriva…
— Atunci, înseamnă că i-au luat pentru altceva! Trebuie să fi avut un
motiv! se răsti el. Cum altfel să-i fi luat aşa, pur şi simplu, fără niciun
motiv sau raţiune şi…
Horcăi şi scuipă.
— Şi-ntreaga familie.
— Cum aşa, întreaga familie? întrebă Artiom.
— Nu-i nimic. Nu-i treaba ta!
— Şi, oricum, ce-am spus? Că nu vor fi destule ciuperci anul ăsta. Că
recolta a fost compromisă la ferma de stat, din cauza molimei. Din
cauza mucegaiului alb. Vom flămânzi. Asta a fost tot. N-am născocit
eu totul. Însă au zis că-i ponegrire… Propaganda…
— Cui i-ai spus asta? Proastă şi gură spartă ce eşti! Lui Svetka
Dementieva i-ai zis-o! Vrei să-mi spui că nu-i ştii pe Dementievi?
— Daşa Dementieva lucrează la atelierul de conserve şi se poartă ca şi
cum nu pricepe nimic.
— Stă acolo şi-şi ţine gura! Oamenii sunt ridicaţi pentru mai puţin de-
atât! Ce-i cu Vasilieva? Cea care a zis „Doamne, ai milă!” şi şi-a făcut
cruce. Şi pentru ce l-au scos pe Igor din secţia 105? În timpul unei pauze
s-a apucat să pălăvrăgească despre cei din afară, care veneau în staţia
Cerkizovskaia.
— De unde din afară? Şi ce s-a întâmplat?
— Din afara Moscovei. De undeva de la suprafaţă. Un alt oraş, pare-se.
Şi se crede c-au apărut fără costume de protecţie. Şi ce-i rău în asta?
Ce-i cu asta? Evident, numai prostii. Cum că toţi cei din afară au fost
ridicaţi dintr-o singură razie, şi în aceeaşi zi…
Îşi trecu degetul de-a curmezişul gâtului.
— Nu face aşa asupra ta! exclamă Iulka înfricoşată.

— 1002 —
— Prostii, da? Gunoi, nu-i aşa? Ticăloşii de yankei ne-au distrus totul.
Chiar şi un ţânc ştie că numai Moscova a mai rămas. Ce alte oraşe! Şi -
n ziua următoare, l-au înşfăcat pe Igor Zuev. Iudin asculta, iar Iudin
este un alt… Trebuie să fii un labagiu nenorocit să vorbeşti înaintea lui
Iudin…
— Ce oraş? întrebă Artiom, încordat. Din ce oraş au venit străinii ăia
în Cerkizovskaia?
— Hă, spuse Andriuşa. Păi tocmai ţi-am zis.
Artiom se retrase de lângă uşă, făcu un pas spre bărbat, şi se aplecă
spre el.
— Dar a povestit, aşa-i? A spus-o? Acest Igor?
— Şi uite unde l-a dus asta.
— Spune-mi! Spune-mi, e important.
— Încă nu l-ai turnat pe moş! Nu poţi aduna totul! chicoti Andriuşa
ameninţător.
— Imbecil fără creier! Spune-mi doar atât! De unde erau?
Artiom îl înşfăcă de guler, strânse pânza în pumni şi-l lipi de perete.
— Lasă-l în pace! Lasă-l! chirăi Iulka. Nu ştie nimic, absolut nimic!
Gărzi! Ajutor!
— Totu-i un gunoi.
— Şi dacă nu-i?
— Şi ce dacă? Şi ce dacă nu-i?
— Atunci, asta-i! Atunci putem să ne lansăm cârligul, uşcheala! Afară
din metroul ăsta!
Pe jumătate ridicat de la podea, Andriuşa clătină din cap şi făcu o
grimasă.
— Dacă-i atât de bine acolo, sus, de ce-au venit peste noi?
Artiom îşi umplu plămânii ca să-i răspundă, însă nu se putu gândi la
nimic.
— Hai, pune-mă la pământ. Pune-mă jos, acolo unde stăteam,
jegosule, zise Andriuşa.
Artiom îl puse jos. Apoi se întoarse şi se duse iar la uşă. Era pe cale să -
şi lipească fruntea de ea, când se deschise.
— Cel din Teatralnaia. Afară!
— A fost o greşeală. Ar fi trebuit să-mi spui, îi zise Artiom lui Andriuşa.
— Acum n-ai decât să-i întrebi chiar tu, îşi drese glasul Andriuşa.

— 1003 —
— Iată-l, tovarăşe maior. Ăsta-i conspiratorul.
— Unde-i sunt brăţările? Puneţi-i brăţările.
Cătuşele ţăcăniră.
— Asta-i doar atunci când mărturisesc chiar ei… Întotdeauna trebuie
să fie încătuşaţi, îi explică lui Artiom tovarăşul maior, întâmpinându-l
în hol. Spune-mi Gleb Ivanîci. Iar tu cine eşti?
Însă Artiom deja ştia că acesta era Gleb Ivanîci. Îi cunoştea glasul
aspru, jos. Şi bocancii lui cu şireturi.
— Fiodor Kolesnikov.
Era numele din paşaportul mortului.
— Să te auzim, Fiodor.
Gleb Ivanîci era solid şi vânjos: ca un taur. Chelea de la începutul
frunţii sale late, buzele groase păreau rujate. Avea aceeaşi înălţime ca
Artiom, deci nu era foarte înalt, însă era de două ori mai lat în umeri
şi de patru ori mai puternic. Vestonul nu i se închidea, gulerul îi era
prea strâmt pentru gâtul de taur, iar pantalonii-i erau mototoliţi.
Gleb Ivanîci se aşeză la birou şi-l lăsă pe Artiom să stea în picioare.
— L-aţi ridicat pe cel care nu trebuia.
— Adică pe cine? întrebă prudent maiorul.
— Pe Umbach. În Teatralnaia. Nu-i vinovat cu nimic. L-aţi confundat
cu altcineva.
— Şi pe cine-ar fi trebuit să înşfăcăm?
— Pe altcineva.
— Ah. Aha. Şi ai venit să-l salvezi?
Maiorul se plictisi imediat.
— Nu-i sabotor. E tehnician în teatru, spuse Artiom.
— Păi, a recunoscut că-i sabotor.
— Atunci… nu-i adevărat. S-a ponegrit singur.
— Asta-i problema lui. Ne-a semnat toate declaraţiile.
Ce putea să mai facă acum?
Încăperea era spaţioasă, atât de simplă, încât devenise spartană.
Linoleumul de pe podea se scorojea; seiful din colţ era un cub cenuşiu;
doar biroul era de lux, un obiect-trofeu; iar pe perete se afla silueta
dublă. Şi atât.
Ah, dar nu. Nu doar atât.
— 1004 —
În cameră ticăia ceva. Artiom privi în jur: în spatele lui era un ceas,
atârnat deasupra uşii. Unul pe care-l mai văzuse, nu cu mult timp în
urmă, într-un loc complet diferit. Un ceas simplu, o bucată de sticlă
fixată în plastic albastru. Cadranul avea imaginea unui scut cu o sabie
înfiptă în el şi nişte litere într-un singur rând, toate majuscule, cu
cratime între ele: VChK-NKVD-MGB-KGB. Ceasul arăta zece fără zece.
— Te grăbeşti undeva, Fiodor? îl întrebă maiorul şi zâmbi. Întârzii?
— E un ceas interesant.
— Un ceas de primă mână. Şi ceasul ăsta îmi spune că am treburi care
mă aşteaptă. Asta-i tot ce ai de spus, Fiodor? Aş vrea să mai continuăm
discuţia mai târziu.
— Trebuie să vorbesc cu el.
— Da, te cred, dar nu-i nicio cale prin care să aranjăm asta. Ce-i el
pentru tine? Rudă? Vreun coleg?
— Ce a mărturisit? Nu-i sabotor. Nici n-a fost vreodată în Reich. Nu pe
el îl căutaţi. E vorba de altcineva.
— Nu, Fiodor. Pe el îl căutam. Piotr Sergheevici. Iar Reichul n-are nici
în clin, nici în mânecă cu asta. Uite. Maiorul flutură o hârtie groasă.
Materialul de informare. De la Biroul Central. Biroul Central nu poate
greşi.
Aşadar, nu pentru Artiom veniseră? Chiar Umbach însuşi să fie de
vină?
— Asta-i tot? întrebă Gleb Ivanîci şi se ridică în picioare. Am o întâlnire
la zece.
Se aplecă spre seif, răsuci ceva şi uşa scârţâi. Scoase un revolver greu,
zgâriat, negru spre gri.
Apoi Artiom îşi aminti exact ce fel de întâlnire avea Gleb Ivanîci.
— Şi ce… ce se va întâmpla acum cu el, cu Piotr Sergheevici? întrebă
Artiom cu gâtlejul uscat.
— Pentru el, pedeapsa capitală, anunţă maiorul. E-n ordine, Fiodor.
Aşteaptă până mâine. O să discutăm mâine. Am sentimentul că va fi o
discuţie destul de lungă. Vrei să-mi spui ceva, însă dai din colţ în colţ.
Cumva, trebuie să te mobilizez, dar, norocul tău, azi nu mai e timp.
Am alte treburi de rezolvat.
Căută prin seif, luă o mână de cartuşe din alamă şi le aranjă pe birou.
Deschise butoiaşul revolverului şi începu să-l încarce cu grăunţele

— 1005 —
teşite ale morţii. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte. Şi mai erau
câteva pe birou.
— Nu trebuie împuşcat! strigă Artiom. Umbach!
— De ce?
— Are informaţii… Este operator radio. Şi ştie ceva…
— Tot ce ştie el, ştim şi noi, îl asigură maiorul. Nu poate avea niciun
secret faţă de noi. Asta e. Du-te şi dormi puţin. Sunt oameni… care mă
aşteaptă.
Gleb Ivanîci se întinse, se mângâie pe şliţul întins şi se întinse iar
voluptuos.
— Dar habar n-aveţi! Are informaţii! De valoare… El…
Artiom îşi muşcă buza şi cântări lucrurile pentru ultima dată.
— A găsit supravieţuitori! I-a contactat! Alţi oameni, înţelegi? Alţi
supravieţuitori! Nu în Moscova!
Se uită spre faţa lată, netedă a maiorului.
Nimic nu se schimbase acolo, nimic nu mişca.
— Asta-i o prostie.
Apoi umbra unui zâmbet i se plimbă pe buze. Gleb Ivanîci îşi aranjă
părul cu mâna, cu un aer visător. Aştepta, aştepta seara, aştepta ora
zece şi aştepta ce va veni după aceea: întâlnirea cu mica lui curviştină
în rochie de balerină. La asta voia să se gândească.
Artiom îşi ridică mâinile încătuşate.
— Dar dacă există locuri unde-i posibil să trăieşti? Dacă nu trebuie, nu
suntem obligaţi să stăm aici, în metrou… Până la sfârşit… Ei? Iar el… S-
ar putea să ştie ceva despre astea!
Maiorul cântări revolverul în mână, închise un ochi şi se uită spre
masă, prin cătare.
— Asta înseamnă calitatea, zise el gânditor. Cu pistolul ăsta executau
oamenii acum o sută de ani. Dar chiar şi aşa… Nu există maşinărie mai
de încredere decât Naganul 48 ăsta. Mai ales pentru o trebuşoară ca asta.
Nici nu se blochează, nici nu se supraîncălzeşte.
— Deci nu m-asculţi deloc? se înfurie Artiom. Sau ştii tu ceva?
— Bine. Ajunge! Escortă!
48
Celebru revolver rusesc, cu 7 focuri, produs în Tulskaia, în Rusia imperială,
începând cu anul 1885 (n. tr.).

— 1006 —
— Nu, nu ajunge. Dacă-l împuşti, n-o să aflăm niciodată nimic…
Niciodată!
— Escortă, dă-o-n pizda mă-sii! lătră maiorul.
— Niciodată! E singurul, înţelegi? Nimeni altul n-a mai reuşit s-o facă!
Să-i găsească şi să-i contacteze… Nu trebuie să-l omori!
— Deci, nu trebuie?
— Nu!
— Informaţii de valoare?
— Da!
— Supravieţuitori?
— Da, supravieţuitori!
— Bine, să mergem.
Maiorul apucă umărul lui Artiom în presa hidraulică a mâinii sale
masive, deschise uşa cu o lovitură de picior şi-l duse pe coridor. Un
soldat de gardă veni repede, vinovat şi speriat, trăgând ultimul fum
dintr-o ţigară răsucită, însă maiorul doar îi înfipse în faţă ţeava
pistolului lustruit şi-l împinse cât colo.
Scoase din buzunar o legătură de chei şi le zornăi înaintea unei uşi.
Apoi o deschise şi-l îmbrânci pe Artiom într-o celulă.
— Umbach!
— Aici.
Piotr Sergheevici, cu mustaţa lui pleoştită, se ridică în picioare cu o
expresie neliniştită în ochi. Era mânjit peste tot cu ceva roşu-maroniu,
care începuse să se usuce: şaua nasului îi era spartă, iar gura era ştirbă.
Ţinea capul uşor pe spate, să nu înceapă să-i curgă sânge din nas.
Pete de umbră şi lumină treceau, pe rând, pe faţa lui. La ce-ar trebui să
se aştepte?
Maiorul ridică revolverul spre fruntea lui şi bubuitura se abătu imediat
asupra urechilor lui Artiom, izbindu-le ca un baros, iar o ceaţă fină,
roşie, se împrăştie în toate direcţiile, aşezându-se pe mâna, faţa şi
uniforma maiorului. Umbach se înmuie şi se aşeză pe podea,
transformându-se într-un sac de nisip. Palizi la faţă, ceilalţi deţinuţi îşi
acoperiră urechile, iar o femeie începu să ţipe. Peretele era acoperit cu
fragmente de ceva umed şi lucios. Un gardian băgă capul în celulă şi
înjură inaudibil, apoi ceru ceva, tot fără ca Artiom să-l audă. Urechile
lui ţiuiau dureros.

— 1007 —
Maiorul îl înşfăcă de umăr şi-l trase afară, pe coridor, trântind uşa.
Grohăi printre ţiuituri:
— Cine nu trebuie? Eu nu trebuie? Eu? Ticălosule bicisnic! Eu nu
trebuie ce?
O senzaţie de greaţă şi ameţeală.
Artiom înghiţi totul, ţinând greaţa înăuntru. Dacă vomita, ar fi fost un
semn de slăbiciune.
— Scoateţi afară deţinuţii condamnaţi! Cât mai mulţi posibil! strigă
maiorul spre gardieni, cu glas abia audibil prin ţiuitul acela. Câţi sunt?
— Şapte, inclusiv Umbach.
— Numai bine atunci. Un butoiaş va rezolva totul. Şi să spălaţi celula.
Maiorul făcu un pas înainte şi se puse direct înaintea lui Artiom.
— Aduceţi-l cu mine, le spuse oamenilor veniţi în goana mare din
camera de gardă.
Se întoarseră în birou.
— Spui că n-ar trebui. Dar ar trebui! Ar trebui să te-mpuşc. Şi încă în
public. O execuţie este ceva folositor. Orice ticălos ne norocit îşi
închipuie că el deţine rolul principal, că-i un film despre el. Dar uită-
te cum se transformă oamenii în nişte saci cu căcat. Clic! Fuse şi se
duse. Acum n-o să te mai dai mare.
Luă un glonţ de pe masă, încă nealocat nimănui, şi-l băgă sub nasul lui
Artiom.
— Uite, ăsta-i pentru tine. Voiam să mă ocup de tine mâine, fără grabă.
De tine şi de prostiile tale cu care mă tot baţi la cap. Însă cauţi
necazurile cu lumânarea.
Smuci pistolul, scoţând butoiaşul, şi băgă glonţul lui Artiom.
— Puneţi-l lângă ceilalţi!
— Nu! Artiom scutură din cap, care-i ţiuia. Nu!
— Treci acolo!
— Astăzi… Chiar acum… Reichul… Invadează… Teatralnaia…
— Treci acolo, ticălosule!
— Umbach… Este agentul lor. Era. Eu trebuia să-l scot de aici. Şi eu…
Şi eu sunt spion.
— Eşti un palavragiu…
— Aşteaptă. Aşteaptă. Tot ce-am spus despre operatorul radio a fost o
minciună… Nu m-omorâţi… Pe bune… Jur… Acolo sunt două grupuri

— 1008 —
chiar acum. Minează pasajele.
Gleb Ivanîci se întoarse, în cele din urmă, spre el.
— Pentru ce?
— Au de gând să ocupe Teatralnaia.
— Acum sunt acolo?
— Au adus brigăzi de asalt în tuneluri. Pregătite. Şi două grupuri de
sabotaj în Teatralnaia… În cinci minute… Vor fi acolo.
— Ce-a făcut Umbach? De ce el?
— E operator radio. Trebuia să primească semnalul de start.
— Şi tu?
— Sunt ataşat lui. Omul de legătură.
— Cine a stabilit misiunea? Cine ţi-a făcut instructajul?
— Dietmar.
— Ne cunoaştem.
Maiorul era transfigurat. Ceasul de deasupra capului lui Artiom
continua să ticăie: tic-tac, tic-tac, tic-tac. Era exact acelaşi tip de ceas
pe care-l avea şi maiorul din Hansa. Doar sfârşitul istoriei prescurtate
a Cekăi era altcumva, prematură.
— Dar eşti aici, nu? Te-am prins. Şi-l avem şi pe Umbach. Aşa că ei
încă aşteaptă. Cât vor aştepta?
— Trebuiau să atace înainte de sfârşitul spectacolului. Dacă o mai
lungim, vor trimite pe cineva să verifice. Şi apoi vor arunca oricum
locul în aer.
Tic-tac, tic-tac. Sprâncenele maiorului se uniră.
— Ştii cum arată ceilalţi? Din cele două grupuri?
— Îi ştiu pe conducători.
— Ne ajuţi?
Artiom dădu din cap cu o mişcare ţeapănă şi ruginită.
— Nu vom putea s-adunăm oamenii atât de repede, spuse maiorul cu
glas tare. Trebuie să mai tragem de timp. Trebuie să tragem de timp.
Artiom voia să sugereze ceva, însă-i era teamă: maiorul va face exact
invers, nu? Trebuia să se gândească chiar el la ceva. Gândeşte,
maiorule, gândeşte. Ei bine?
— Ce-ai zice de dezinformare? Să le spui că grupurile au fost deja
neutralizate?
— Dar cum? Nu e timp.

— 1009 —
Artiom ar fi vrut să strângă din ochi, să se ascundă, să-şi mascheze
gândurile, pentru ca maiorul să nici nu ghicească ce-i sugera,
rugăciunea sa, dar se forţă să-şi ţină ochii larg deschişi, de parcă l-ar fi
invitat pe Gleb Ivanîci înăuntrul său. Iar maiorul se căţăra în Artiom
prin pupilele lui, târându-se prin cornee, mânjind totul cu
împroşcături fine din Piotr Sergheevici.
— Ai primit o parolă sau un răspuns la o comunicaţie radio? se hotărî
el, în cele din urmă, să întrebe.
Artiom lăsă capul jos, fără a spune nimic. Apoi, prudent, îl ridică din
nou. Îi era teamă că maiorul s-ar putea răzgândi –, iar decizia lui era
singura care-l putea salva pe Artiom.
— Să mergem.
Merseră de-a lungul coridorului, dincolo de celula care fusese deja
descuiată, pe lângă deţinuţii condamnaţi, care se zgâiau la podea şi la
pereţi, ca şi cum încercau în graba mare să-şi salveze sufletele,
ascunzându-le în rosturile dintre plăcile de faianţă, sub marginile
ridicate ale linoleumului, şi ajunseră în altă încăpere, pe uşa căreia
stătea scris: COMUNICAŢII.
Un ofiţer de transmisiuni, istovit, cu buză de iepure, sări în poziţie de
drepţi. Un birou cu un telefon pe el, cutii verzi cu comutatoare şi
cadrane, căşti.
Escorta se opri în pragul uşii, iar Artiom fu înghiontit spre aparatură.
Însă înainte de asta, Gleb Ivanîci ridică receptorul telefonului şi apăsă
tastele.
— Alo. Sunt Svinolup. Da. Svinolup. Dă-mi-l pe Anţiferov.
Artiom rămase surprins. Acum ceasurile identice erau legate de
numele acela idiot şi neobişnuit. O astfel de coincidenţă era
imposibilă. Nu putea fi o coincidenţă.
Celălalt era Boris Ivanovici. Acesta era Gleb. Cu acelaşi nume de
familie. Nu arătau ei prea asemănători. Însă chiar şi aşa, o crezu fără să
stea pe gânduri, oricât ar fi fost de fantastic.
— Da, tovarăşe colonel. Am aici un agent secret care a mărturisit.
Spune că Reichul e pe cale să ocupe Teatralnaia. Chiar acum.
Vocea. Zăcând sub scenă, Artiom recunoscuse glasul, pentru că fraţii
aveau aceeaşi voce. Rosteau vorbe diferite şi alcătuiau propoziţii
diferite; şi aveau uniforme diferite, iar ceasurile lor se opriseră la ore

— 1010 —
diferite. Însă vocea era aceeaşi.
Gleb era probabil mai vârstnic. Arăta mai vârstnic. Asta însemna că
Boris avansase destul de repede în grad. Cum de reuşise asta? se
întreba Artiom din cine ştie ce motiv, în loc să se întrebe dacă nu
cumva firul subţire pe care avea de gând să păşească deasupra abisului
se va rupe. Cum se făcea că doi fraţi ajunseseră cu acelaşi grad în tabere
diferite? Ştiau unul de celălalt? Trebuie să fi ştiut. Era imposibil să nu
ştie. Erau în război? Se urau între ei? Încercau să se ucidă reciproc?
Jucau vreun joc? Ce fel de joc?
— Daţi undă verde? Da, tovarăşe colonel. Şi atunci veţi avea timp să
ne trimiteţi întăriri… Da. Sunt de acord. Nu noi am început. Şi, de
asemenea, nu pot vedea nicio altă… Da, tovarăşe colonel. Acceptat .
Artiom aştepta tăcut, fără să-şi mai ia în seamă nici măcar zumzetul
gândurilor, care ar fi putut speria pasărea magică de foc a norocului
ce-i aterizase pe umăr. Era o şansă dintr-o mie.
— Care-i frecvenţa?
Ofiţerul de transmisiuni cu faţa schimonosită se aşeză la staţia de
radio; Artiom îi spuse frecvenţa. Începură să baleieze undele radio.
Aşezară căştile, strâmb, pe capul lui Artiom; îi acoperiseră o ureche,
lăsând-o pe cealaltă liberă, spre ceilalţi din încăpere.
— Aţi întins antena la suprafaţă? întrebă el. Cum recepţionaţi
semnalul aici?
— Tu să te gândeşti la treaba ta, îl sfătui Svinolup. Treaba noastră.
— Dar aţi… Aţi auzit vreodată… Aţi auzit alte oraşe?
Ca şi cum l-ar fi întrebat, ofiţerul de transmisiuni clătină din cap.
— Nu mai există niciun alt oraş, băiete, zise maiorul. Uită de asta.
— Dar au venit oameni… Au venit oameni din alte oraşe, nu? Au venit
la metrou?
— Prostii.
— Şi au fost eliminaţi. De oamenii voştri.
— Şi mai multe prostii.
— Şi oricine care a trăncănit despre asta…
Gleb Ivanîci miji ochii. Lovi cu pistolul de cutia de metal.
— N-are niciun rost să spui minciuni! Suntem închişi aici şi asta-i tot!
De ce să le dai speranţe oamenilor? Lasă-i să viseze la ce li s-a spus să
viseze. Despre noi, cum vom înfrânge Hansa şi să-i punem la zid pe

— 1011 —
toţi burghezii, iar apoi va fi comunism în metrou. Şi o raţie completă
de ciuperci pentru toată lumea. Totul va fi bine aici. Aici. Unde ne
aflăm. Trebuie să-ţi iubeşti patria, ai priceput? În definitiv, nicăieri nu-
i ca acasă.
— Eu m-am născut la suprafaţă.
— Însă vei muri aici, jos.
Svinolup îl lovi peste umăr şi chicoti. Era prima lui glumă.
O voce răzbătu din noianul de frecvenţe radio. Maiorul îi făcu lui
Artiom semn din bărbie şi-i lipi ţeava pistolului de cap, încurajându-l,
admonestându-l.
— Dietmar.
— Sunt stalkerul tău.
— Ah! Stalkerul. Ei bine?
— Liliecii din vale au înflorit.
— Atunci înseamnă că-i primăvară.
Ţeava pistolului se înfipse în urechea liberă a lui Artiom, rece şi
metalică. Drept în canalul auricular. Era neliniştită, încercând să afle
dacă nu fusese înşelată.
— Dar mie-mi place mai mult iarna.
— Atunci du-te şi ascunde-te.
Artiom încercă să-i facă cu ochiul lui Svinolup, însă revolverul nu-l
lăsa. Ar fi trebuit să numere, dar nu putea. Ţeava îl zgârie când îi intră
în ureche, astupându-i timpanul.
— Ce-nseamnă porcăria asta? se răsti maiorul prin ţeava înfiptă în
creier.
— Contramandăm operaţiunea, zise Artiom. Dietmar, anulăm…
Şi apoi, o clipă mai târziu:
Bu-uuuum!
Totul sări; tavanul se surpă; mase de praf se rostogoliră şi rămaseră în
aer; lumina clipi şi dispăru; toată lumea era oarbă şi asurzită.
Artiom era singurul care se aşteptase la asta. Şi era chiar ceea ce
aşteptase să se întâmple.
Se aruncă într-o parte, smuci de ţeava armei cu mâinile încătuşate, o
trase din strânsoarea slăbită a degetelor grăsane şi-o dădu într-o parte.
Sclipi o lumină.
Escorta zăcea la podea, ţintuit de beton. Svinolup, tăiat de aşchii de

— 1012 —
piatră ce zburaseră în toate părţile, sângera şi bâjbâia în jurul său.
Operatorul radio stătea încă deasupra aparaturii, năucit complet.
Strigăte răzbătură prin vată… Paşi tropăitori.
Svinolup îl văzu în sfârşit pe Artiom.
— Mâinile! Mâinile!
Maiorul le ridică alene. Ochii-i scotoceau peste tot, căutând deja calea
cea mai bună de a ajunge la Artiom.
— Ridică-te! Du-te la uşă! Dă-i drumul! Haide!
Naganul stătea ciudat în mâinile lui, ca şi cum era arma altcuiva.
— Ce dracu’ a fost asta? întrebă Svinolup, abia mişcându-se.
Făcea totul deliberat, ticălosul.
Artiom strânse trăgaciul: se urnea greu. Cocoşul revolverul ui se dădu
în spate, ameninţător.
— Ridică-te! Mergi!
— Unde a fost explozia asta?
Artiom trase. Încă o bubuitură, dar nu atât de rea precum cea din
celulă, când fusese omorât Umbach. Urechile lui Artiom erau deja
înfundate. Svinolup puse mâna stângă pe o pată de pe umărul său
drept. Se supuse, în cele din urmă, şi se ridică. Păşi peste escortă şi
aruncă o privire pe coridor.
Acolo era alt gardian, şocat de explozie. Încercă să-şi ridice automatul,
însă Artiom îl împuşcă la întâmplare, undeva în burtă, apoi îi lovi arma
cu piciorul.
— Cine are cheile? Cine are cheile de la celule?
— Eu le am.
— Deschide-le! Deschide-le pe toate! Unde-i cel care a minţit în
privinţa supravieţuitorilor? Zuev! Unde-i?
— Nu-i aici. L-am trimis la Lubianka. Am primit o cerere pentru el.
Nu-i aici!
— Veniţi pe aici. Pe aici. Unde-i celula mea? Asta-i? Deschide-o!
Maiorul bâjbâi cu cheile lui, fără să scoată niciun sunet, şi descuie uşa.
Fardată din greu, Iulka, şi nătângul de bărbatu-său erau în viaţă şi
nevătămaţi.
— Haideţi! Plecăm de aici!
Svinolup făcu o mutră acră.
— Unde? întrebă Andriuşa.

— 1013 —
— Unde? Afară de aici. Spre libertate.
— Nu vor fugi nicăieri cu tine, zise Svinolup.
— Ieşim de pe Linie! Am să vă scot de aici!
Iulka nu spunea nimic. Bărbatul clipi din pleoapele acoperite de praf,
gândindu-se la ceva şi trăgând aer în plămâni. Şi atunci nu doar strigă,
ci mugi în adevăratul sens al cuvântului:
— Cară-te, derbedeu afurisit şi pocit! Turnător nenorocit! Dispari! Nu
plecăm niciunde! Noi aici trăim! Aici!
— Ai priceput? întrebă Svinolup cu un rânjet. Asta-i dragostea de
patrie.
— Vă vor pune la zid aici! O s-o facă chiar el! Svinolup!
— Cară-te! Stai jos, Iulka. De ce tot ţopăi ca o proastă?
— Aşa-i, zise Svinolup. Este exact aşa. Iar tu, puţoiule…
Artiom explodă.
— Intră-n celulă! Intră! Ei se tem de tine! Dă-mi cheile alea! Aruncă-
le! Nu mai iese de-aici, aţi înţeles? Asta-i, uite-l! Acum, să mergem!
Cum te cheamă? Andrei. Te scot eu de aici! Te scot de aici, bine? Mişcă-
te! N-avem timp de pierdut!
— Nu mergem nicăieri, zise Iulka, susţinându-şi soţul.
— Eşti un prost, Fiodor, un imbecil naiv, perfect… Ăştia-s iepuri!
Iepuraşi docili! N-au să fugă niciunde!
— Ce vrei să spui prin iepuraşi?
— Sunt docili. Uite, priveşte!
Svinolup ridică rochia Iulkăi şi-i trase jos ciorapii peticiţi şi chiloţii,
expunându-i părul roşcat şi cârlionţat. Ea doar îşi duse palma la gură.
— Ei? strigă Svinolup la Adriuşa. Ai de gând să zaci acolo?
Strânse în palma lui masivă bucile moi ale Iulkăi. Apoi îşi băgă degetele
între picioarele ei şi începu să le mişte.
— Ei? Tot nu faci nimic?
Andriuşa se holba la podea.
— Căcatule! zise Svinolup şi-l plesni cu palma stângă, doborându-l la
podea cu o singură lovitură. Du-te, căcatule, fugi! Ia-ţi nevasta
mozolită de mine şi fugi!
Andriuşa se târî spre bancă, se aşeză pe ea, şi începu să-şi mângâie
obrazul.
Iulka hohotea încetişor. Fardul i se întindea pe faţă.

— 1014 —
— N-o să te urmeze nimeni!
— Minţi, ticălosule! Minţi!
Cineva alerga de-a lungul coridorului, bocănind. În mod sigur,
întăririle nu veniseră încă, nu? Artiom trase în direcţia aceea, prin praf.
Cineva de acolo se lăsă în jos şi se ascunse, ori muri.
Unde fuseseră ţinuţi deţinuţii condamnaţi?
O luă la fugă de-a lungul coridorului şi găsi celula. Uşa era larg
deschisă. Nu era niciun gardian înarmat. Toţi prizonierii erau
înăuntru. Şase: două femei şi patru bărbaţi.
— Fugiţi! Haideţi! Urmaţi-mă! Vă scot eu de aici!
Nu-l credea nimeni. Nu se urni nimeni.
— Vă vor împuşca pe toţi… Vă pun pe toţi la zid! Haideţi! Hai! De ce
vă e frică? Ce-aveţi de pierdut?
Nici măcar nu-i răspunseră.
Svinolup se îndrepta spre el, de-a lungul coridorului, clătinându-se pe
picioare. Mirosindu-şi palma. Zâmbind.
— Iepuraşi. Ie-pu-raşi. Ăştia au încercat deja o dată. Ştiu cum se va
termina.
— Ticălos nemernic.
— Dă-i drumul, deschide toate celulele. Dă-i drumul, băiete.
Eliberează-i. Ai cheile şi revolverul. Tu eşti şeful. Ce mai stai?
— Gura!
Svinolup veni mai aproape – jegos, hidos, îndesat – şi Artiom făcu un
pas, îndepărtându-se de el, apoi încă unul.
— N-o să vină nimeni cu tine. Libertatea, dă-o în mă-sa. Un nenorocit
de erou, un eliberator.
— Vă ducea să vă-mpuşte! strigă Artiom spre deţinuţii condamnaţi.
Acum! Chiar acum!
— Dar acum poate ne vor ierta? bombăni cineva. Suntem aici, nu? N-
am plecat niciunde.
— Poate! se învoi Svinolup. Orice-i posibil! Acum înţelegi, căcatule?
Pricepi? Înţelegi totul?
Artiom îl împuşcă în piept, trase chiar în mijlocul lui, iar glonţul îl lovi
şi Svinolup se clătină şi râse din nou. Apoi Artiom mai băgă un glonţ
în el, din revolverul acela necunoscut, nesigur, trăgându-i în burtă. Nu-
l putea împuşca în faţă; nu-l putea privi pe Svinolup în ochi. În ochii

— 1015 —
lui încrezători, insolenţi, dominatori.
Chiar şi aşa, Svinolup căzu fără pic de convingere.
— Ei bine? se adresă Artiom din nou deţinuţilor condamnaţi. Asta-i! E
terminat! Haideţi să plecăm!
— Ăsta-i terminat. Mai sunt alţii, mormăi cineva. Unde să fugim? N-ai
unde să pleci.
Deasupra lor se auzeau strigăte şi se lătrau ordine. Dintr-o clipă în alta
aveau să înceapă să coboare.
— Păi, atunci rămâneţi aici! Toţi! strigă Artiom la ei. Şi crăpaţi aici!
Dacă vreţi să crăpaţi, atunci crăpaţi! Ca nişte căcaţi!
Băgă ţeava Naganului în pantaloni, ridică automatul gardianului ucis
şi găsi cheile pentru cătuşe, însă nu avu timp să le scoată, pentru că
gardienii alergau deja spre el. Trase rafale cu automatul, trecu prin
coridor nevătămat, fugi pe scări şi o şterse din sala staţiei.
Fum, murdărie şi zarvă.
Fanfara continua să cânte vesel, ca pe puntea Titanicului.
Mina explodase acolo unde o instalase Artiom, în capătul de jos al
scării rulante, în spatele paravanului, chiar deasupra celulelor. Însă nu
distrusese totul – în loc de aşa ceva, zburase porţile, aşa cum sperase
că se va întâmpla.
Era bine că staţia nu se afla prea adânc în subteran şi semnalul ajunsese
la ei.
Era bine că Dietmar nu avusese încredere în omul lui, şi -i dăduse o
mină activată prin radio, şi nu una cu ceas.
Ajunse la spărtură, îi împinse la o parte pe salvatorii buluciţi, acoperiţi
de praf alb, şi-o zbughi urcând pe trepte. Ideea nu-i mai trecuse prin
cap nimănui, în afară de el.

— 1016 —
— 1017 —
 Capitolul 11
Resturi

Strigară ceva spre el, pe când gonea în sus pe scările rulante, însă
Artiom nu se uită în urmă nici măcar o dată. Dar dacă se temeau să-l
împuşte în spate, însă aveau să-l împuşte în faţă?
Ajunse sus, la turnichete şi la casele de bilete, în locul unde-şi alesese
ruta spre teatru.
Sub el se auzea un duduit surd. Ca şi cum undeva, mai jos decât fusese
săpat metroul, pământul în care-şi scobiseră găurile începuse să fiarbă,
de parcă lava mânca scoarţa subţire ca să acopere staţiile şi tunelurile.
De parcă. De fapt, era un război purtat în Teatralnaia. Un război care
începuse la ordinul lui Artiom. Poate că imbecilul de regizor şi vedeta
lui curvă fuseseră ucişi: poate că mureau chiar acum. Însă Artiom
scăpase din nou cu viaţă.
Se aşeză şi rămase aplecat pe treptele reci, cu toate că trebuia să plece,
să iasă de acolo înainte ca războiul să urce, înainte să iasă, să acapareze
totul de prin craterele scărilor rulante şi să-l ardă.
Pur şi simplu, încă nu putea pleca. Trebuia să… Doar trebuia să mai
aştepte puţin. Pentru Umbach. După toate ororile din subteran. Pentru
Svinolup. Pentru deţinuţii condamnaţi din celule. Din nou pentru
Umbach. Trebuia să mai rămână aici încă puţin, pe suprafaţa rece. Şi
să asculte ecoul a ceea ce se întâmpla acolo jos, fără el.
Îşi aminti de cătuşe, băgă cheiţa şi le smulse de pe mâini.
Tremura. Dar apoi se opri din tremurat.
Se îndepărtă de turnichete, spre ieşire. Împinse uşa.
Şi abia când pieptul, picioarele şi obrajii îi fură mângâiate de vânt îşi
dădu seama că ieşise fără costumul de protecţie. La suprafaţă, fără
costum de protecţie!
Nu trebuia să facă asta. Nu trebuia. Deja inspirase prea mult din
mizeria asta periculoasă.
Ocoli clădirea, aşteptându-se să dea peste adevăratul Fiodor
Kolesnikov. Ultima dată, Fiodor mai avea asupra sa multe obiecte
folositoare, de exemplu un costum de protecţie.
Însă acum Fiodor dispăruse. Cineva îl dusese de acolo cu tot cu arme
— 1018 —
şi bagaje. Iar Artiom stătea la suprafaţă, în pantaloni şi haină, fără nicio
protecţie, gol.
Şi o luă din loc aşa, gol. Avea un sentiment ciudat.
Când fusese ultima dată la suprafaţă fără costum de protecţie? Pe când
avea doar patru ani. Când mama lui se lupta să-şi croiască drum în
metrou, ţinându-l în braţe. Însă nu-şi amintea ziua aceea. Îşi amintea
alta: cu îngheţată, cu raţe pe iaz, cu asfalt desenat de crete colorate.
Adierea de mai bătuse jucăuşă pe faţa lui şi-l gâdilase în spatele
genunchilor mici exact la fel… sau fusese altfel?
Acum vântul se înăspri, repezindu-se din cer asupra lui Artiom, şi goni
cântând, de-a lungul străzilor laterale, ascuns în spatele faţadelor
dichisite, zburând spre el, spălându-i faţa. Ce aducea pe aripile lui?
Ceva greu alunecă în interiorul pantalonilor săi, zgâriindu-i piciorul,
agăţându-se de ţesătură, de Artiom, la fel ca paraziţii ce se agaţă de
gazda lor. În cele din urmă, căzu afară şi zăngăni pe suprafaţa
drumului.
Un revolver negru.
Artiom se aplecă şi-l ridică. Îl examină şi-l încercă cu degetul. O armă
ciudată. Părea să fie făcut din magnetit. Era greu să-i dai drumul din
mână. În acelaşi timp însă era dureros de ţinut. Smuci din mână şi -l
azvârli în direcţia Kremlinului. Apoi se simţi ceva mai uşor. Sau începu
să se simtă mai uşor.
Fiorii începură să-i alerge în sus şi-n jos pe spinare.
Ar trebui să fugă cât de repede putea, ţinându-se aproape de clădiri. La
restaurantul unde se pitise sub o masă unul dintre cei patru stalkeri,
cel care-şi dăduse seama că trebuia să dispară de pe stradă şi să se
ascundă de urmăritorii săi. Trebuia să-l dezbrace rapid, să-i probeze
costumul, să respire aerul pe care el nu mai apucase să-l respire şi să se
uite de-a lungul străzii Tverskaia prin lentilele măştii de gaze. Pentru
a supravieţui din nou, pentru a trăi.
Însă Artiom nu putea, pur şi simplu, s-o facă. Nu avea dreptul să
privească oraşul prin lentilele acelea murdare de salivă. Sau să respire
praf prin filtrele cositorite.
Pentru ceva vreme – nu multă, poate doar pentru o jumătate de oră
sau vreo zece minute – „a trăi” însemnă să meargă pe stradă la miez de
noapte aşa, în haine obişnuite, fără niciun fel de cauciuc strâns pe trup,

— 1019 —
aşa cum obişnuia să meargă ţinând-o de mână pe mama sa, cu
douăzeci de ani în urmă: aşa cum toţi oamenii obişnuiau să meargă cu
douăzeci de ani în urmă.
Sau aşa cum, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, se plimbase mama
lui, poate chiar într-o noapte ca asta, poate chiar pe strada asta, tânără
şi cu siguranţă frumoasă, braţ la braţ cu încă necunoscutul şi fără de
nume tată al lui Artiom. Cine era el? Ce i-a spus mamei? Ce-ar fi
devenit Artiom, dacă tatăl lui ar fi rămas cu ei doi?
Artiom se obişnuise să-l urască, pentru că-şi adora, fără discuţii, mama.
Însă Suhoi nu reuşise să se altoiască pe locul unde dispăruse tatăl lui.
Şi-apoi nu mai apăruse nimeni altcineva, nici măcar să încerce să-i ia
locul.
Însă acum…
Acum Artiom şi-l putea imagina pe bărbatul acela mergând alături de
mama lui într-o manieră banală: luând-o de braţul cald şi plin de viaţă
şi pornind împreună, sporovăind de una, de alta. Iar el respira aşa cum
respira şi Artiom acum: nu printr-un tub gofrat, nici măcar pe nas, ci
cu întregul trup, prin toţi porii. Şi o asculta, pe această tânără femeie,
cu întregul său trup, complet, aşa cum ascultă oamenii la început, când
îşi croiesc cu grijă calea unul către altul.
Tatăl lui fusese o fiinţă umană în carne şi oase, mama lui fusese o fiinţă
umană în carne şi oase. Artiom îşi dădea seama de asta acum. Acelaşi
fel de fiinţă umană cum era şi el.
Iar în acel moment, se simţea plin de viaţă.
Doar cu o clipă înainte ar fi putut muri. Văzuse chiar şi glonţul destinat
să-i curme viaţa şi fusese împroşcat cu viaţa altcuiva, ca dovadă a
faptului că oamenii chiar mor şi mor brusc, stupid, fără rost. Dar trăia.
Şi nu mai fusese niciodată atât de plin de viaţă şi real ca acum. Ceva se
deplia înăuntrul lui, ca şi cum inima-i fusese cuprinsă într-o strânsoare
puternică, la fel ca într-un pumn, însă acum pumnul se desfăcea lent.
Îi dădea drumul treptat.
La urma urmelor şi-l putea imagina pe tatăl său mergând alături de
mama sa; nu simţea nicio nevoie să se amestece, să se strecoare între
ei şi să-l înlăture de lângă ea.
Să-i lase să se plimbe împreună, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă;
să-i lase să respire aşa cum respira el acum. Să-i lase să se bucure unul

— 1020 —
de altul cât de mult puteau. Şi să-l lase pe Artiom să iasă pe lume, în
cele din urmă. Aici sus, la suprafaţă.
Parcă totul de dedesubt, de sub pământ, nu fusese decât o febră
delirantă, un delir îndelungat, tifoid, vâscos şi lipicios, iar viaţa reală
începea abia acum. Credea ceea ce-i spunea vântul, că, înainte, în faţă,
exista ceva uluitor. Tot ceea ce-ţi tăia respiraţia abia acum urma.
Artiom ajunse la capătul străzii Tverskaia şi continuă.
Chiar pe mijlocul străzii, între Scila şi Caribda diverselor Kremlinuri,
palate, şi Dume de Stat. Zburdând de-a lungul străzii, fără să-i pese
câtuşi de puţin că ceva ar putea să-şi scoată capul, pe undeva, să se
aplece asupra lui şi să-l înfulece pur şi simplu; se plimba, se plimba şi
atât.
Îi înlătură din gândurile sale şi pe cei care-l urmăriseră pe Tverskaia:
prima dată fusese un miracol şi-l cruţaseră, iar acum poate miracolul
avea să se repete.
Probabil capătul liniei pentru Artiom nu era aici, nici în Teatralnaia;
nu aici era destinaţia sa.
Clădirile guvernamentale, atât de bombastice, construite să dureze
secole întregi, nu mai păreau a fi pietre funerare din granit; vântul
împrăştiase mirosul de mormânt. Nu-l umpleau de groază, ci de milă.
Stăteau în noapte, pustii, regretând probabil că le supravieţuiseră
oamenilor pentru care fuseseră construite. Asemenea bătrânilor
chinuiţi de durerea şi oroarea de a le supravieţui propriilor copii.
Ceva îi linse palma.
Apoi din nou. Şi acum îi lingea nasul.
Ploaie.
Începea să plouă.
Era la fel de insidioasă şi toxică precum aerul de aici, de la suprafaţă:
avea gust de apă, însă şi aerul avea gust de viaţă, şi uite pe câţi îi
terminase! Desigur Artiom nu trebuia să păşească gol prin ploaie.
Continuă totuşi să meargă şi, dintr-un motiv necunoscut, se simţea
bucuros. Chiar încetini mersul: voia să fie ud leoarcă.
Ploaie…
Artiom se opri, dădu capul pe spate şi-şi oferi faţa ploii.
Şi, dintr-odată, avu o viziune.
Străzi pe care se plimbau nişte giganţi incredibili, îmbrăcaţi în haine

— 1021 —
viu colorate. Avioane albe, burduhănoase, zburând jos, chiar deasupra
acoperişurilor – nu avioane reale, ci aparate imaginate de cineva: în
locul lonjeroanelor plate, din aluminiu, folosite de avioanele reale
pentru a sui la cer, acestea aveau aripi transparente, fâlfâitoare – ca
libelulele poate? Şi nu se repezeau niciunde, ci pluteau. Maşinile nu
erau conserve ruginite, pline cu cadavre ticsite ca sardelele şi nici cum
arătaseră înainte, ci nişte vagoane simpatice, drăguţe, precum cele din
metrou, dar numai cu patru locuri.
Şi acolo, şi în lumea aceea stranie, ploua. Cald, ca o mângâiere.
De unde-i apăruse lui viziunea asta? Era o amintire? Nu, o asemenea
lume n-ar fi existat niciodată. Atunci ce? Artiom simţi o împunsătură
de durere în piept, pe când îşi ştergea picăturile de ploaie de pe faţă.
Parcă visase totul. Ca şi cum un fragment de vis ieşise la suprafaţă, la
iveală, inflamându-i ţesutul în punctul de ieşire. Cine era? Cui îi
aparţinea visul? Artiom împietri de teamă să nu-l sperie.
Astea nu erau visele lui. Ce să facă el cu asemenea vise? Şi cine ar put ea
visa aşa ceva? Mama lui? Nu. Nu. Asta era altceva. Îşi atârnă puşca pe
umăr şi-şi ţinu palmele în sus, ca pe nişte căuşe mici, iar norii mai
plânseră puţin pentru el. Îşi spălă ochii cu otrava, astfel încât să
orbească la suprafaţă, dar să dobândească vederea lăuntrică.
Nu. Amintirea nu mai venea. Ciudat.
Artiom continuă să meargă dincolo de Hotel Naţional; dincolo de
facultăţile îndobitocite, tăcute, ale universităţii, dincolo de
monumente de care abia dacă-şi vor mai aminti peste nici măcar o
generaţie mai târziu; dincolo de turnurile inutile, care nu mai aveau
nicio semnificaţie, dincolo de ziduri pe care nu le va mai lua nimeni cu
asalt, înainte spre Marea Bibliotecă. Spre ceea ce se afla sub ea.
Spre Polis.
Cuvântul acela i-ar fi adus înapoi trecutul ca pe un puhoi. Însă el tot
mai vedea iluzia aceea imposibilă, absurditatea aceea frumoasă;
avioanele-libelulă şi uriaşi în vagonetele simpatice de cale ferată.
Pur şi simplu, nu putea scăpa de viziunea care nu-i aparţinea, nu se
putea debarasa de ea.
Dar ce era?

— 1022 —
Artiom folosi un semnal special, secret, pentru a suna la poartă. Aşa
sunau stalkerii angajaţi să jefuiască Marea Bibliotecă, când se întorceau
din raidurile lor. Uneori, stăteau la porţi şi sunau cu mâna stângă,
deoarece cu dreapta îşi ţineau intestinele ce curgeau din ei. Alteori,
numai unul din grup putea suna, după ce-i târâse pe ceilalţi până aici,
pe răniţi şi pe cei care muriseră deja pe drum. Uneori le rămâneau
putere şi sânge în viscere pentru a suna doar o singură dată. Aşa că cei
din staţia Boroviţkaia, care cunoşteau situaţia, deschideau imediat.
Şi deschiseră şi pentru Artiom.
Chiar şi cei care dădură la o parte uşa culisantă din poarta etanşă, adică
cei care nu intenţionau să se expună în coridorul din Boroviţkaia mai
mult de un minut, chiar şi ei erau înveliţi în prelate şi cauciuc. Ştiau ce
riscuri îşi asumă.
Şi prin lentilele măştilor de gaze priviră spre Artiom – ud leoarcă din
cauza ploii, îmbrăcat doar în pantaloni la fel de uzi şi o haină care -i
atârna pe trup – de parcă era cine ştie ce copil-minune, un sălbatic, un
sinucigaş. Îşi aţintiră armele spre el, îl percheziţionară. Îi luară
automatul. Aduseră un contor de radiaţii şi-l puseră să-l adulmece pe
Artiom. Contorul izbucni isteric.
Artiom stătea cu braţele ridicate şi zâmbea.
— Poţi vorbi? îl întrebară.
Îi aruncă o privire celui care întrebase: un elefănţel verde, cu lentile
rotunde, înceţoşate de uimire.
— Poţi. Vorbi? repetă încet elefănţelul.
— Anunţaţi-l pe Miller. În Arbatskaia. Spuneţi-i că sunt Artiom.
— Ai vreun document?
— Spuneţi-i lui Miller. Spuneţi-i că sunt Artiom. Ştie el.
Şi-l cunoşteau pe Miller, ca oricine altcineva de aici.
Îl conduseră pe Artiom înăuntru, ţinându-se la o distanţă respectabilă
de el, de parcă era infestat cu ciumă. Îl spălară cu apa de la un furtun
de pompieri şi-l curăţară de mizerie. Îşi scoaseră costumele de
protecţie, apoi îl conduseră gol-puşcă în camera de gardă şi-i dădură
uniforma altcuiva. Începură să apeleze Arbatskaia, fără să-şi ia privirile
de la Artiom.
— Ce miros stătut e aici, spuse el.
— Du-te dracului, mormăi unul dintre cei care-l interceptaseră.

— 1023 —
Miroase bine. Nu-i niciun miros.
— Poţi să mai spui asta o dată.
Artiom îi zâmbi.
— Eşti beat, sau ce?
Cel care aştepta cu telefonul la ureche îi aruncă o privire dubioasă:
merita să ai încredere în el, să-l deranjeze pe Miller, sau ar fi oare mai
bine să-l bage la mititica, pentru o vreme, pe individul ăsta suspect?
Însă cineva de la capătul liniei răspunsese deja la apel.
— Da, cu colonelul Miller. Postul de frontieră de la suprafaţă,
Boroviţkaia. Ştiu că-i târziu, Nu, e urgent.
La fel ca data trecută, îşi zise Artiom. Când venise în Polis să -i
avertizeze despre Întunecaţi. Despre ameninţarea înspăimântătoare la
adresa Expoziţiei, la adresa întregului metrou şi a întregii specii
omeneşti. Smintitul. Miller şi Boroviţkaia. Părea că se întâmplase mai
ieri şi acum un veac. În mai puţin de trei ani de atunci, trecuse prin
mai multe decât în ultimii douăzeci şi patru de ani.
— Miller, se răsti o voce în receptor.
Starea de spirit frivolă a lui Artiom se risipi instantaneu. Tensiunea-l
învălui cu totul, iar burta-l durea din nou. Şi ce se întâmpla dacă Miller
nu-l recunoştea?
— Avem un ciudat aici. A venit de la suprafaţă, cu nimic pe el. Adică
niciun fel de costum de protecţie. Da! Spune că-i Artiom. Doar Artiom.
Da, Artiom al dumneavoastră, tovarăşe colonel. Aşa a spus.
Glasul încetă să mai hârâie în receptor şi urmă o pauză.
Şi ce se întâmpla dacă Miller chiar îl respingea pe Artiom? În definitiv,
nu-i ceruse să vină. Nu trimisese după el nici măcar o dată în ultimii
doi ani, nici măcar nu se interesase cum se descurca Ania. Pur şi simplu
întrerupsese orice contact. Artiom îşi pierduse vremea aşteptând.
— Sunt ocupat, se răsti un angrenaj tăios de la capătul firului.
— Poţi să-mi dai mie telefonul? întrebă Artiom disperat.
Fără multă tragere de inimă, santinela îl lăsă să se apropie.
— Sviatoslav Konstantinovici, sunt Artiom. Soţul Aniei.
— Artiom, repetă după el glasul spart şi hârâit. De ce-ai venit aici?
— Spune-le să mă lase să intru, Sviatoslav Konstantinovici. N-am nicio
ştampilă, niciun document.
— Am o urgenţă aici. Nu pot vorbi. Trebuie să închid.

— 1024 —
— Atunci mă-ntorc înapoi la suprafaţă?
Dintr-odată receptorul rămase mut. Santinelele şi Artiom ascultară
împreună tăcerea şuierătoare. Aceeaşi tăcere din ultimii doi ani. Miller
nu voia să-i răspundă. Comandantul postului de frontieră strânse şi
eliberă mânerele unei micuţe lanterne invizibile cu dinam, cerând ca
Artiom să-i înapoieze receptorul. Camera de gardă se întunecă puţin.
— Urgenţa-i în Teatralnaia, da? întrebă Artiom.
Vocea din receptor se trezi fără entuziasm:
— Ce-are a face Teatralnaia? Este o explozie la Ohotni Riad. La numai
o staţie de Polis. Trebuie să mă ocup de ea…
— Ohotni Riad e floare la ureche. Tocmai m-am întors de acolo.
— Ce naiba…?
— Nu ştii… Nu ştii nimic încă despre Teatralnaia? Despre invazie? Nu
ţi-au spus?
— Ce invazie? Ce tot boscorodeşti acolo?
— Spune-le să mă lase să intru. Nu vorbesc la telefon despre asta. Dar
ţie am să-ţi spun.
Se auzi o bufnitură. Miller pusese telefonul pe birou. Artiom auzi ce-i
spunea altcuiva:
— Anzor! Ce se-ntâmplă la Smolenskaia? Au ieşit? Da, mergem! Luaţi-
l pe Letiaga! Urmaţi-mă într-un minut.
Artiom strânse tare în mână plasticul încălzit.
— Sviato…
— Bine. Dă-i telefonul ofiţerului de gardă. La Biblioteka în zece
minute.

Polis.
În metroul din Moscova existau staţii bine hrănite, chiar prospere. Nu
multe, dar erau câteva. În comparaţie cu cele sărace, sălbăticite sau
abandonate, ele păreau un paradis, însă în comparaţie cu Po lis, erau
nişte cocini, chiar dacă erau bine hrănite.
Dacă metroul avea o inimă, aceasta era acolo, în aceste patru staţii –
Boroviţkaia, Alexandrovski Sad, Biblioteka Imeni Lenina şi Arbatskaia
– legate între ele de pasajele lor pietonale ca nişte vase sanguine.
Acesta era singurul loc unde oamenii nu voiau să renunţe la ceea ce

— 1025 —
fuseseră. Profesorii universitari plini de morgă, erudiţii ştiinţelor
esoterice, tocilarii proşti şi artiştii de toate felurile, în afară de cei ai
străzii – în celelalte staţii pe toţi aceştia îi aştepta aceeaşi soartă: să
mănânce căcat. Nimeni nu avea nevoie de trântorii ăştia răsfăţaţi. În
lumea nouă, ştiinţele lor nu explicau nimic şi nimeni n-avea răbdare
pentru arta lor. Duceţi-vă şi curăţaţi ciuperci sau păziţi tunelele. Sau
puteţi să daţi la pedale, pentru că în metrou, lumina e, pur şi simplu,
lumină şi fiecare de-aici are deja destulă ştiinţă şi fără ajutorul vostru.
Şi nu vorbiţi prea elaborat; nu vă daţi aere dacă nu vreţi s-o luaţi în bot.
Aşa se petreceau lucrurile peste tot, cu excepţia Polisului.
Însă în Polis erau, de fapt, bine-veniţi. Şi hrăniţi. Li se permitea să se
simtă ca nişte fiinţe umane: să facă baie, să li se trateze rănile şi
vânătăile. În metrou, multe dintre cuvintele vechi îşi pierduseră
înţelesul şi deveniseră doar nişte coji, care aveau în interior nuci
putrezite: spre exemplu, cuvântul „cultură”. Cuvântul exista, însă dacă -
l gustai, pe limbă nu-ţi mai rămânea altceva decât mucegai putregăit,
amar. Era ca şi în Expoziţiei şi pe Linia Roşie şi în Hansa.
Dar nu şi în Polis. Aici acest cuvânt încă avea o aromă dulce. Aici îl
savurau şi-l înfulecau şi-l depozitau în hambare. Într-adevăr, nu numai
ciupercile…
Staţia de metrou Biblioteka Imeni Lenina avea ieşiri la suprafaţă care
duceau direct în clădirea propriu-zisă a Marii Biblioteci, care fusese
odată Biblioteca de Stat Rusă, aşa că nimeni nu putea năvăli de acolo
în metrou; ieşirile fuseseră securizate şi izolate cu ani în urmă. Singura
cale de intrare aici era prin vestibulul de la Boroviţkaia. Iar asta era la
o aruncătură de băţ, aşa că Artiom şi escorta sa ajunseră la Biblioteka
Imeni Lenina înainte să se fi epuizat cele zece minute acordate de
Miller.
Staţia era cu adevărat veche, ca şi cum constructorii metroului n-ar fi
ridicat-o ei, ci ar fi dat, din întâmplare, peste mormântul străvechi al
cuiva în vreme ce-şi săpau tunelurile prin lutul Moscovei, şi apoi îl
excavaseră, adaptându-l propriilor necesităţi. Sala de aici era
nepotrivită pentru metrou, având plafonul incredibil de înalt şi bolţi
extinse; era mult prea mult aer pentru pasagerii metroului. Când fusese
construită, nimeni nu-şi făcuse probleme cu stratul gros de argilă care
apăsa asupra pereţilor acestor bolţi, sfărâmându-i. Aproape toate

— 1026 —
staţiile noi erau ascunse în tuneluri joase, înguste, înăuntrul unei reţele
de linii, astfel încât atunci când solul s-ar fi lăsat pe ele, să nu le rupă
şira spinării. Astfel, bombele nu-i putuseră ajunge de la suprafaţă. Însă
când construiseră aici, se gândiseră şi la frumuseţe; de parcă ea ar fi
putut salva lumea.
Iluminatul era strălucitor; fiecare lampă, ca o sferă albă, atârnată de
tavan, la o înălţime de două niveluri, era aprinsă. Era o risipă, un
adevărat banchet pe timp de ciumă: oamenilor nu le trebuia atâta
lumină. Însă aici le lăsau aprinse fără nicio cruţare; magia Polisului era,
pur şi simplu, abilitatea de a le oferi nou-veniţilor sentimentul, chiar
dacă numai pentru o oră, că se aflau în vechea lume, care dispăruse.
Şi, la fel ca oricare altul, Artiom închise ochii strâns pentru o clipă şi,
cât ţinu clipa aceea scurtă, crezu iluzia.
Imaginea din visul altcuiva îi izbucni atunci înaintea ochilor săi, oraşul
care nu existase niciodată la suprafaţă. Ceva, cumva, îi reaminti de el.
Înlătură imaginea şi alungă avioanele cu aripi ca de libelulă. Ajungea
cu astea.
Staţia era agitată.
Bătrânei şi bătrânele, neîngrijiţi şi cu ochelari cu lentile groase ca nişte
lupe, studenţi de patruzeci de ani ai unor instituţii de învăţământ de
mult pierite, artişti efeminaţi, de toate felurile, brahmani în robe, cu
cărţi sub braţ, întreaga masă înduioşătoare şi muribundă de argumente
tainice care induceau în eroare, se înghesuia alarmată de -a lungul
limitei şinelor, întinzând gâtul pentru a vedea mai bine pătratul negru
al tunelului ce ducea spre Ohotni Riad. Însă ar fi trebuit să doarmă,
nu? Ceasul arăta miezul nopţii.
Pătratul negru fumega.
La graniţă stăteau santinelele Liniei Roşii: toate tunelurile ce duceau
spre Biblioteka şi proximitatea imediată erau parte din teritoriul Liniei
Roşii. După războiul cu Hansa, Roşiii schimbaseră Biblioteka Imeni
Lenina cu Ploşcead Revoluţii.
— Ce-i asta? Ce s-a întâmplat acolo? le întrebau gură-cască pe
santinele. A explodat ceva? Un atac terorist?
— N-a explodat nimic. O situaţie de rutină. Doar vi se pare, minţeau
santinelele, deşi fumul dinspre pătratul negru le irita plămânii atât de
rău, încât îşi spuneau minciunile tuşind.

— 1027 —
— Aşadar, a început. Cel puţin, poporul lor va fi liber, îl asigura un
ochelarist pe un altul, lăsând în pace soldaţii de plumb ai Armatei
Roşii.
— Trebuie să-i sprijinim, este datoria noastră! exclamă o femeie
agitată, îmbrăcată într-o rochie ţigănească, drapată neglijent peste
dosul ei lat. Am să mă duc şi-am să pictez un poster de solidaritate.
Vrei să mi te alături, Zahar?
— Ştiam eu; ştiam că aşa se va întâmpla. Dar atât de repede! Răbdarea
rusului s-a isprăvit! zise un bătrân cu barba lungă, agitându-şi
arătătorul.
— Acolo-i egalitate pentru toţi. Acolo-i frăţie.
— Vedeţi? Şi nu-i întâmplător că Ohotni Riad e primul loc unde se
întâmplă aşa ceva! Asta pentru că noi suntem următorii pe linie! Polis!
Puterea subtilă în acţiune, ca să spunem aşa. Este, pur simplu, prezenţa
noastră aici, influenţa noastră culturală! Exemplul nostru concret! Nu
poţi ridica valorile democratice cu o baionetă. Iar spiritul nostru… de
libertate, scuzaţi-mi grandilocvenţa…
— Cred că trebuie să ajungem la ei. Deschideţi frontiera pentru
refugiaţi. Organizaţi distribuţia alimentelor! proclamă o femeie cu o
coafură înaltă şi un decolteu spectaculos. Ei mor de foame acolo, aşa
am auzit. Ce îngrozitor! Am să aduc nişte biscuiţi de acasă, doar să fie,
în caz de ceva. Ştiam eu ce ştiam când i-am pregătit ieri.
— N-o să vină niciun fel de refugiaţi, le spuse Artiom tuturor. Şi nici
nu va fi vreo răzmeriţă. Nu se va-ntâmpla nimic. O să fumege o vreme,
apoi se va opri.
— Cum poţi să fii aşa sigur? îl întrebară plini de obidă.
Artiom dădu din umeri. Cum putea să le explice?
Însă deja uitaseră de el; se întorseseră toţi, mutându-şi atenţia de la
pătratul fumegând, spre o pasarelă care se înălţa până aproape de
plafon, traversând una dintre linii.
Oameni îmbrăcaţi în negru coborau de pe pasarelă într-o avalanşă
tăcută. Cu măşti pe faţă, pieptare din kevlar şi căşti lustruite, cu
vizoarele ridicate pe cap. În mâini ţineau automate AK-47 cu
amortizoare.
— Ordinul!
Cuvintele zumzăiau în aer, deasupra capetelor oamenilor. Şi în

— 1028 —
capetele lor.
— Ordinul, repetă Artiom în şoaptă.
Inima începu să-i duduie. Iar rănile de ţigară, care şterseseră fiecare
literă din „Dacă nu noi, atunci cine?”, începură să-l usture.
Ca întotdeauna, nu era nimeni altcineva.
Coloana de bărbaţi se scurse spre intrarea în tunel şi se regrupă. Artiom
îşi făcu drum mai aproape de ei, trăgându-şi escortele după el. Îi
numără: cincizeci. Erau mulţi. Aşadar, Miller izbutise să înlocuiască
ceea ce se pierduse.
Artiom se zgâi prin deschizăturile măştilor, în ochii şi vârful nasurilor
mărginite cu negru. Erau şi unii dintre camarazii lui printre ei? Auzise
numele lui Letiaga. Dar Sam? Stiopa? Timur? Prinţul? Însă niciunul
nu-l observă; se holbau toţi fix, nemişcaţi, spre un punct din tunel.
Miller nu-i putea înlocui pe toţi! Nu exista nimeni care să ia locul unor
oameni ca ei.
Miller însuşi nu era cu ei. Probabil că tocmai sosise brigada din
Smolenskaia – baza Ordinului. Acum îşi aşteptau comandantul. El se
afla separat, în Arbatskaia.
Cele zece minute stabilite chiar de Miller trecuseră. Apoi cincisprezece
minute. Apoi douăzeci. Un val lent străbătu coloana: oamenii se
legănau de pe un picior pe altul şi-şi îndreptau spatele. În definitiv,
erau oameni, nu idoli din piatră.
În cele din urmă, îşi făcu apariţia.
Un bărbat coborî scaunul cu rotile pe trepte. Alţi doi inşi muşchiuloşi
îl aduseră jos pe Miller însuşi. Îl aşezară în scaun, îl reglară şi începură
să-l împingă.
Avea pe umeri o haină de camuflaj, cu pete kaki, aşa cum era de
aşteptat, ai fi crezut, de parcă-i era frig. Însă avea o singură mână, cea
stângă, aşezată pe genunchii săi osoşi. Dreapta-i lipsea din umăr; de
aceea purta haina de nuanţa bobului de mazăre. Trecuseră doi ani, dar
încă-şi acoperea ciotul. Îl ascundea. Nu voia să se obişnuiască cu
vederea lui. Ca şi cum braţul său putea creşte la loc, numai dacă avea
răbdare o vreme.
Întreaga formaţiune se răsuci pe călcâie, la unison, pentru a se întoarce
cu faţa spre comandant. Un spasm universal îi făcu pe toţi să ia poziţia
de drepţi. Artiom îşi dădu seama că şi el se încordase, însă înţelese asta

— 1029 —
doar când un efort neobişnuit îi contractă muşchii din spate.
— Pe loc repaus, croncăni Miller spre ei.
Pielea i se zbârcise şi se vestejise. Nu mai era rumenă şi strălucitoare.
Culoarea îi dispăruse şi din părul cândva negru, străbătut de şuviţe
albe; acum era complet cărunt, însă când fu mutat mai aproape, fu
limpede că nu-şi pierduse nimic din duritate; zbârciturile şi cutele nu
făceau decât să-i contureze şi mai clar trăsăturile, iar ochii nu-şi
pierduseră forţa. Din contră, ardeau mai tare ca oricând.
Artiom înaintă prin mulţime spre el.
— Lăsaţi-mă să trec! Trebuie să-l văd pe colonel!
Îl izolară imediat, blocându-i drumul cu braţele lor negre. Una dintre
matahalele din calea lui exclamă surprins:
— Artiom? Tu eşti?
— Letiaga!
Erau prea stânjeniţi ca să se îmbrăţişeze, însă-şi făcură şmechereşte cu
ochiul. Artiom îi bătu cu degetul într-un ecuson de pe umăr.
— A minus…
Grupa sanguină A, RH negativ. La fel ca Artiom.
Miller se întoarse pe jumătate să se uite peste umăr, şi-l recunoscu şi
el pe Artiom.
— Aduceţi-l aici.
— Tovarăşe colonel.
În public, Artiom i se adresa oficial socrului său. Mâna-i ajunse la
tâmplă din propria ei voinţă.
— Nu saluta fără chipiu, îi spuse Miller.
— Da, tovarăşe colonel.
Artiom îi zâmbi, însă Miller nu-i întoarse zâmbetul.
— Raportează. Ce se-ntâmplă acolo? Atac terorist? Sabotaj?
— Nu asta-i cel mai important. Cel mai important e în Teatralnaia.
— Eu te întreb despre Ohotni Riad.
— În Teatralnaia, Sviatoslav Konstantinovici. Au atacat fasciştii.
Ocupă Teatralnaia. Iar explozia… Şi n-a fost doar una. Au fost trei.
Retează Linia Roşie, să împiedice orice întăriri.
— De unde ştii toate astea? Toate datele astea despre fascişti?
— Am fost în… Teatralnaia. Am fugit.
— Anzor!

— 1030 —
Miller făcu un gest spre adjutantul său; jacheta bob de mazăre îi
alunecă într-o parte şi căzu pe podeaua de granit. Oamenii din
mulţime icniră şi începură să arate spre ciot şi să discute cu a vânt
despre el.
— Daţi-i mai încolo…
Miller dădu furios din cap spre mulţime.
Formaţiunea se dezintegră instantaneu, transformându-se într-un lanţ
uman, iar lanţul deveni un cerc, forţându-i pe gură-cască nemulţumiţi
să se îndepărteze de Miller şi de tunel.
— Afurisita de armată! mormăi mulţimea plină de obidă.
— Eşti sigur că vor să ocupe staţia? întrebă Miller neîncrezător. Ar
însemna să încalce tratatul.
— Ei susţin că dacă n-o ocupă, va ajunge în mâna Roşiilor.
— Şi ce făceai tu acolo?
Miller se uită spre Artiom, dar parcă privea în jos.
— Pot să-ţi vorbesc personal? Să-ţi spun între patru ochi?
— Între patru ochi… Miller îşi atinse genunchiul ascuţit; picioarele-i
erau scheletice, lipsite de nervi şi nefolositoare. Să-mi vorbeşti între
patru ochi, da? Anzor! spuse el cu un glas jos şi ameninţător. Ne-am fi
putut da seama de asta şi noi, nu? Despre fascişti. Nu-i aşa?
Alţi câţiva din cordon îl recunoscură, în sfârşit, pe Artiom şi se
întoarseră spre el, iar asta-l însufleţi puţin. Poate că şi zâmbeau sub
măştile lor. În definitiv nu se mai văzuseră de vreo doi ani. Însă ar fi
putut trece şi o sută, şi două sute de ani: dacă ai luptat alături de un
om, nu-l mai uiţi niciodată. Nu trebuia să aibă niciun dubiu.
— Ba da, tovarăşe colonel.
— Aşteaptă. Dacă cuceresc Ohotni Riad… Ploşcead Revoluţii va
rămâne şi ea fără niciun sprijin. Şi singura trecere dintre Teatralnaia şi
Linia Roşie este pe aici, aşa-i?
— Da, tovarăşe colonel, confirmă roşcatul Anzor.
— Dacă toate astea sunt adevărate…
Miller îşi răsuci roata din stânga şi descrise un semicerc, chibzuind.
— Dacă aş fi în locul lor, aş lua şi Ploşcead Revoluţii. Acum sunt cu o
staţie mai câştigaţi, dar în acest fel ar fi cu două.
Avea dreptate, îşi dădu seama Artiom. Ar fi fost stupid să n-o facă.
Sângele va fi vărsat oricum. Bineînţeles că Dietmar va încerca.

— 1031 —
— Problema este, nu cumva se întind mai mult decât le este plapuma?
Au reuşit să intercepteze pasajele?
— Există unul pe care sigur nu l-au interceptat, răspunse Artiom,
înţelegând brusc.
— Păi, asta înseamnă că Roşiii îşi vor arunca forţele în luptă şi vor
încerca să-l recupereze. Şi ce înseamnă asta? Un mare război, la numai
un pas de noi. De Polis. Şi din trei părţi deodată.
Îşi ridică mâna stângă şi începu să-şi îndoaie degetele, unul câte unul.
— Ploşcead Revoluţii este următoarea pe linie, de la Arbatskaia
noastră. Ohotni Riad este la doar o azvârlitură de băţ de aici,
Biblioteca. Iar Boroviţkaia este la o azvârlitură de băţ din Reich, în
Cehovskaia. Va ajunge şi la noi. Singura problemă este când. Mâine,
poimâine sau într-o săptămână.
Miller îşi examina soldaţii; erau suficienţi pentru a curăţa jumătate de
peron.
— Lasă jumătate din ei aici, îi ordonă el lui Anzor. Du cealaltă jumătate
în Ploşcead Revoluţii.
Şi se rostogoli îndepărtându-se într-o parte, spre trepte.
— Sviatoslav Konstantinovici… trebuie să discut cu tine…
— Vino.
Miller continuă să se deplaseze fără a se opri.
Îl duseră în Arbatskaia, unde colonelul avea propriul său
comandament. Pe drum nu-şi vorbiră deloc. Artiom nu voia să
vorbească de faţă cu martori, iar Miller, pur şi simplu nu avea chef de
taclale. Îl lăsă pe Artiom pe coridor, cu Letiaga, şi se încuie în biroul
său. Anzor, un necunoscut pentru amândoi, ieşi cu nişte comisioane,
şi numai atunci blondul Letiaga îl îmbrăţişă pe Artiom atât de tare,
încât aproape că-i frânse oasele şi-i făcu cu ochiul lui saşiu.
— Cum îţi merge? şopti el.
— Mi-e dor de toate, mărturisi Artiom.
— Nu vrea să te ia înapoi? întrebă Letiaga şi arătă cu capul spre uşă.
Ce naibii poate fi atât de nasol între voi?
— E vorba de Ania.
— Păi, în definitiv… i-ai luat-o pe micuţa lui gingaşă, chicoti Letiaga şi-
l lovi pe Artiom în piept, făcându-l să se clatine. Tu crezi că a crescut-
o pentru un parazit ca tine?

— 1032 —
— Şi tu cum te mai descurci?
— Au recrutat o grămadă de tipi noi. După ce buncărul… Privirile lor
se întâlniră o clipă şi se opriră din vorbit.
— Da. Nu răspunde. S-a izolat. S-a retras. Nu vorbeşte cu nimeni. O
să-l găsim, Alexei Felixovici. Şi-l vom preda. Am înţeles. Da, domnule!
Cuvintele abia dacă răzbiră pe sub uşa biroului lui Miller.
Un gând scurt: cui îi raporta Miller? Care Felixovici? Miller! Pentru a-
şi ascunde propria stângăcie şi pentru a evita să dea impresia că trage
cu urechea, Artiom întrebă, dând din cap spre uşa închisă:
— El cum se simte?
— Păi, acum…
Letiaga ezită şi trecu la o şoaptă:
— Înainte de a pleca la Biblioteka, a zis să se ducă să se pişe… Iar la
budă a căzut din scaunul ăla cu rotile direct pe podea. Bineînţeles noi
stăteam chiar acolo… Afară. Am încercat să intrăm şi să-l ajutăm…
Picioarele nu-i sunt de niciun folos şi n-are decât un braţ. Ţipa ca un
apucat… afară! Încăpăţânat ca un catâr, a stat zece minute pe podea,
înainte să poată să urce singur… Şi numai dracu’ ştie cum s-a ridicat
doar cu un braţ. Şi totul ca nu cumva să-l vedem zăcând pe jos, cu
pantalonii în vine. Aşa-i el.
— Aha…
— Da… Aha. Bine. Dar tu… Ce te-aduce pe-aici?
— Pe mine? Eu…
Artiom îl măsură pe Letiaga de sus până jos, cercetându-l; în buncăr,
Letiaga încasase câteva gloanţe pentru el, pe când Artiom zăcea la
podea, cu închizătorul armei blocat; ţâşnise din adăpost, atrăgând
focul asupra lui. Şi Artiom îl cărase în spate până la infirmerie, ca pe
un cadavru ciuruit de gloanţe. Infirmierul spusese că va muri din cauza
pierderii de sânge, însă Artiom era geamănul lui Letiaga ca grupă
sangvină şi-i donase un litru şi jumătate de sânge, ceea ce fusese
îndeajuns. Scoseseră plumbul din el în cocoloaşe mici: toate gloanţele
se turtiseră în carnea tare a lui Letiaga. Aşa că de atunci căra în el un
litru şi jumătate de sânge împrumutat de la Artiom. Continua să se
gândească la plata datoriei.
— Căutam un operator radio. În Teatralnaia.
— Ce operator radio? întrebă prudent Letiaga.

— 1033 —
— Era un tip acolo… Zicea c-a găsit supravieţuitori. Alţi oameni în afară
de noi. Undeva prin nord. E o poveste ciudată. Ştii de câte ori am
încercat să fac asta? Să recepţionez un semnal? Nimic… Pierdere de
vreme. Însă tipu-ăla… Aşa c-am încercat…
Letiaga dădu din cap spre el. Dintr-un soi de compasiune.
— Mai du-te naibii! râse Artiom şi-l împunse în burta lui tare ca piatra.
— Artiom! se auzi o voce strigând de dincolo de uşă.
— Poartă-te ca şi cum eşti întreg la minte, zise Letiaga. Poate că te ia
înapoi. Şi noi îţi ducem dorul pe aici.

Era o încăpere mare; i se potrivea perfect ocupantului ei. Miller se

aşezase în dosul unui birou mare, din stejar, plin de hârţoage. După ce
intrase, îşi aranjase haina de culoarea bobului de mazăre, iar scaunul
cu rotile era invizibil. Ca şi cum la birou stătea un bărbat căruia doar îi
era frig. Biroul nu era încălzit, atâta tot.
— Letiaga! lătră Miller spre hol. Am nevoie de trei voluntari. Să ducă
un plic Führerului. Unul dintre ei eşti tu. Du-te şi găseşte-i pe ceilalţi!
Toţi pereţii erau acoperiţi de hărţi, în care fuseseră înfipte steguleţe şi
săgeţi. Liste de nume cu marcaje după fiecare: ofiţeri în misiune.
Iar pe alt perete, altă listă, una specială. Lungă. Cu un mic raft
dedesubt, şi un păhărel multifaţetat, umplut până la jumătate cu un
lichid albicios şi tulbure. Ca şi cum cineva luase deja un gât din trăscăul
contrafăcut. Cineva de pe lista aceea specială.
Dar nu. Era doar Miller, care-i comemora. La început, obişnuia să-i
comemoreze zilnic, bătrânul maniac. Însă mâneca hainei de culoarea
mazării rămânea tot goală.
Artiom simţi cum i se ridică un nod în gât.
— Mulţumesc c-ai fost de acord să mă vezi, Sviatoslav Konstantinovici.
„E şi Hunter pe lista aia?” se întrebă el. La urma urmelor, nu pierise în
buncăr…
— Închide uşa. De ce ai venit aici, Artiom?
Acum, că erau între patru ochi, devenise aspru şi nerăbdător.
— Ce faci aici, şi făceai acolo, în Teatralnaia?
— Am venit aici ca să te văd. Probabil că nu există nimeni altcineva la
care să merg c-o asemenea informaţie. Iar acolo am…

— 1034 —
Miller nu-l privi. Cu o singură mână, îşi răsucea cu stângăcie o ţigară.
Lui Artiom îi era teamă să se ofere să-l ajute.
— Asta… E o poveste foarte ciudată. Practic, sunt aproape sigur că…
Trase aer adânc în plămâni. Simt aproape convins că nu suntem
singurii supravieţuitori.
— Adică?
— În Teatralnaia am găsit pe cineva care a reuşit să recepţioneze un
semnal radio din alt oraş. După câte se pare, Zorii Polari. Asta -i pe
undeva pe lângă Murmansk, cred. A discutat cu ei. Se pare că acolo…
E posibil să trăieşti. Şi există informaţii potrivit cărora în Moscova au
venit oameni din… afară. Probabil de acolo. De la Zorii Polari. Au venit
până la Cerkizovskaia, pe Linia Roşie. Le-au zis celor de acolo de unde
veneau… Dar mai apoi interesant este c-au fost ridicaţi toţii, imediat.
Conform informaţiilor adică, limpezi Artiom lucrurile.
— Cine i-a arestat?
— KGB-ul. După care au început să-i aresteze pe cei care-i văzuseră. Şi
chiar şi pe cei care doar le povestiseră altora despre tărăşenia aia.
Aparent i-au trimis la Lubianka. Cu alte cuvinte, totu-i chiar foarte
serios. Înţelegi?
— Nu.
Artiom îşi netezi ţepii de păr de pe cap.
— Nu, repetă Miller.
— Dar n-ai… N-ai primit nicio informaţie? Despre oamenii de la Zorii
Polari? De la oamenii din propria ta reţea? Poate că grupul care-a ajuns
la Cerkizovskaia n-a fost singurul?
— Unde-i operatorul ăla radio de care ziceai? îl întrerupse Miller. Unde
se află acum?
— Este… mort. A fost împuşcat. Roşiii l-au ucis. Au apărut în
Teatralnaia şi l-au luat cu ei. KGB-ul. Şi… Artiom se opri, adunând
toate piesele la un loc. Dar după el veniseră… După el, nu după mine.
El spunea că există material informativ de la Biroul Central… Despre
el. Aşa că pân-atunci nu avuseseră nici cea mai mică idee de existenţa
mea.
— Cine? Ce?
Miller aprinse ţigara şi începu să pufăie; fumul îi intră în ochi, însă nu-
i lăcrimau. Fumul era prea greu ca să se ridice spre tavan şi rămase într-

— 1035 —
un vălătuc deasupra capului colonelului.
— Şi dacă ei ştiu despre Zorii Polari? Dacă Linia Roşie ştie deja despre
asta? Şi încearcă să ţină totul secret? Ei… Elimină pe toată lumea care
află… Cine-a vorbit cu ei… Pe toţi cei care au vorbit cu ei… Pe toţi
ceilalţi… Îi găsesc şi…
— Bine atunci.
Miller îndepărtă fumul cu palma şi începu imediat să producă şi mai
mult.
— Bine. În clipa de faţă sunt foarte interesat de Linia Roşie. Pentru că
în orice moment ar putea izbucni războiul, sau poate că deja au intrat
în război, cu Reichul. Poţi măcar să-ţi imaginezi ce-nseamnă asta?
Teatralnaia este pe cale să se transforme într-o maşină de tocat carne
şi întregul metrou va fi absorbit în ea. Iar asta, Artiom… Asta necesită
o chibzuinţă serioasă. Din partea mea. Fiind comandant al Ordinului,
trebuie să mă gândesc cum să-i opresc pe ticăloşii ăia nenorociţi să-şi
smulgă beregata unii altora. Cum să protejez Polisul de ei. Toată
intelighenţia noastră, cu ochelarii lor de vedere şi halatele elegante. Şi
în acelaşi timp – zvâcni bărbia în sus, spre locul unde monolitul alb al
Cartierului General trona deasupra staţiei Arbatskaia – în acelaşi timp
să-i protejez pe toţi pensionarii care sunt convinşi c-au câştigat
Războiul Final şi că sunt singurii apărători ai Patriei noastre. Toată
rezerva noastră magică. Tot metroul nostru. Eu sunt împotriva
Reichului şi împotriva Liniei Roşii. Ştii câţi oameni de aici sunt în
Legiunea de Fier? Şi în Armata Roşie? Şi ştii câţi am eu? O sută opt
soldaţi. Inclusiv ordonanţele.
— Sunt dispus… Permite-mi să mă alătur din nou trupelor.
— Ah, dar nu sunt eu dispus, Artiom. De ce-aş avea nevoie de un om
care hălăduieşte prin ploaie îmbrăcat doar în cămaşă? De ce-aş vrea pe
cineva care vede peste tot conspiraţii incredibile? I-a contactat careva
pe marţieni?
— Sviatoslav Konstantinovici…
— Sau pe Întunecaţii ăia ai tăi, poate?
— Chiar nu-ţi pasă câtuşi de puţin? explodă Artiom. Toată agitaţia şi
zarva din subteran. Lasă-i s-o facă! Nu va fi altceva decât altă grămadă
de gunoaie care se mănâncă între ei. Aici nu-i destul spaţiu pentru ei!
Nici apă! Nici aer! Nici ciuperci! N-ai să-i poţi opri. Şi-ai să-ţi pierzi

— 1036 —
iarăşi jumătate din băieţi. Ai să-i pierzi pe toţi. Şi la ce va ajuta asta? La
ce hotărâre se va ajunge?
Artiom dădu din mână spre paharul de votcă pe care morţii nu-l
terminaseră de băut.
— Însă băieţii au depus un jurământ. Şi eu la fel. Şi tu la fel, Artiom.
Dacă trebuie să ne dăm viaţa pentru a salva locul ăsta nenorocit, a tunci
ne dăm viaţa. Şi nu mi le arunca mie în faţă, tinere neisprăvit. Am ieşit
din buncărul ăla ca un vierme, cu un singur braţ. Tu ai ieşit întreg, şi
pentru ce? Ca să te poţi autodistruge cu expediţiile tale? Te-ai gândit
la copiii tăi? La ce fel de copil vei avea după acest mic duş de ploaie?
La ce fel de copil va avea fiica mea?
— M-am gândit, da.
— Te-ai gândit pe dracu’!
— Şi tu, tu te-ai gândit? Dacă-i oare posibil să pleci şi să mergi în altă
parte? Să te-ntorci la suprafaţă? Să iei toate astea… afară? Dacă ar exista
măcar un singur loc acolo potrivit pentru a fi locuit! Un loc pentru noi,
la suprafaţă! Mergând azi prin ploaia aia… m-am simţit din nou ca o
fiinţă umană! În fond, nu-mi pasă dacă o mierlesc după asta. Apoi am
coborât… în putoarea noastră. Vreau să merg înapoi. Nu numai Roşiii
şi fasciştii s-au transformat în animale! Noi toţi ne-am transformat!
Astea-s peşteri pentru oamenii peşterii. Ne transformăm în troglodiţi!
Tu ţi-ai pierdut braţul şi picioarele în buncăr. Poate că-n războiul
următor îţi vei pierde capul! Şi cine o să-ţi ia locul? Cine-i capabil s-o
facă? Nu-i nimeni. Dacă e să pleci undeva, oriunde, trebuie să plecăm
de aici! Şi acum, îţi spun, se pare că există un loc! Şi poate că Roşiii ştiu
de el.
— Ştii ceva, Artiom. Glasul lui Miller cedă şi începu să hârâie. Te-am
ascultat. Acum ascultă-mă tu pe mine. Nu te face de râs. Şi nu mă face
pe mine de râs. Oamenii ştiu cu a cui fiică te-ai căsătorit. Şi toate
tâmpeniile astea absurde se întorc direct în mine, pricepi? Nici măcar
să nu-ţi treacă prin cap să spui…
— Tâmpenii? Atunci de ce s-ar mai osteni să lichideze pe toată lumea
care i-a văzut pe oamenii ăia şi a vorbit cu ei… Cu…?
— Artiom, Artiom! Doamne fereşte! Ce dracu’ o fi văzut în tine? Oare
chiar nu-şi dă seama?
— Ce să nu-şi dea seama? întrebă Artiom încet, fiindcă nu avea

— 1037 —
suficient aer ca să întrebe cu glas tare.
— Că eşti schizofrenic! Ai început cu Întunecaţii, iar acum continui cu
conspiraţia asta. Întunecaţii tăi ţi-au mâncat creierii. Presupun că i-ai
mărturisit deja despre ei? Că n-ar fi trebuit să-i lovim cu rachetele? Că
ei erau, de fapt, nişte băieţi buni-buni. Îngeri, aici, pe Pământ.
Ambasadorii Domnului. Ultima şansă de supravieţuire a omenirii. Şi
că n-ar fi trebuit decât să vorbim cu ei. Să lăsăm bestiile ale a să ne
pătrundă în minte. Relaxaţi şi încântaţi. Ca tine. Ca tine!
— Eu… zise Artiom. Dă-mi voie să-ţi spun ceva. Da, ţi-am zis toate alea,
şi-o să ţi le spun din nou. Când i-am şters de pe faţa pământului pe
Întunecaţi, am făcut cea mai mare greşeală cu putinţă. Eu am făcut-o.
Nu ştiu nimic despre îngeri, însă, în mod clar, ei nu erau demoni.
Indiferent cum arătau. Şi da, încercau să ne contacteze. Şi da, pe mine
m-au ales… Pentru că eu am fost cel care i-a găsit. Când eram copil.
Am fost primul. Ţi-am spus deja asta… Şi da, într-un fel… m-au
adoptat, cred. Însă m-am împotrivit. Mi-era teamă că-şi vor băga mâna
înăuntrul meu, ca să mă facă un fel de marionetă şi să mă transforme
în ceva… în ceva ca ei. Pentru că eram un cretin şi un laş. Şi eram un
asemenea laş, încât m-am asigurat, pur şi simplu, că i-am distrus pe
toţi, până la ultimul, cu rachetele tale… Totul, doar ca să nu văd ce s-
ar întâmpla dac-ar începe să vorbească cu mine. Şi-am fost un
asemenea laş, încât mi-am dat seama că tocmai exterminasem o nouă
specie de fiinţe raţionale… şi ultima noastră şansă! De supravieţuire!
Însă toată lumea mă aplauda pentru c-o făcusem… femeile, copiii şi
bărbaţii. Credeau că-i salvasem de bau-bau, de monştri! Sărmanii
idioţi! Însă eu… eu i-am condamnat! Să rămână prinşi sub pământ pe
vecie! Până când au să crape toţi! Femeile! Şi copilaşii lor! Şi copiii pe
care-i vor avea… dacă vor mai avea!
Miller îl privea rece şi neimpresionat. Artiom nu-i putea stârni
sentimentele cu nimic: nici cu învinuiri, nici cu disperare, nici cu
speranţă.
— N-ar fi trebuit să facem asta! Aici, sub pământ, am devenit nişte
brute atât de perverse, încât atacăm pe toată lumea, înşfăcăm de gât
pe oricine se apropie prea mult… Întunecaţii… încercau să ne
contacteze. Pentru o simbioză cu noi. Ne-am fi putut întoarce la
suprafaţă dacă ne-am fi unit eforturile. Erau făcuţi să fie… salvarea

— 1038 —
noastră. Trimişi să ne testeze. Să vadă dacă merităm iertarea… Pentru
ce i-am făcut… Pământului. Nouă înşine.
— Mi-ai servit deja predica asta.
— Da, şi Aniei i-am servit-o. V-am spus-o însă numai vouă. Nimănui
altcuiva. Toţi ceilalţi… Chiar şi acum mi-e ruşine s-o recunosc. Am fost
un laş şi am rămas un laş.
— Iar ăsta-i un lucru bun! Că eşti laş! Cel puţin încă mergi peste tot
liber şi nu eşti într-o cămaşă de forţă, la balamuc, dându-te cu capul
de pereţi. Am avertizat-o. Proasta. I-am zis că eşti un smintit bun de
legat! Doar uită-te în oglindă la cum arăţi. Dacă era după mine…
Artiom clătină din cap.
— S-au dus. S-a terminat cu ei. Însă… Însă dacă… Dacă mai e vreun loc
unde am putea trăi… Unde trăiesc oameni… atunci… nu-i totul pierdut.
— Şi apoi, ceea ce le-ai făcut acestor prieteni raţionali ai tăi nu-i chiar
atât de îngrozitor, nu? De-aia te tot duci să vagabondezi la suprafaţă?
De-aia tragi cu urechea tot timpul pe undele radio? Pentru iertare?
Strângându-şi ţigara între dinţi, întoarse roţile scaunului cu mâna
stângă, răsucindu-se cu dexteritate din spatele biroului, şi veni lângă
Artiom.
— Îmi permiţi să fumez? ceru Artiom.
— Ţi-ai pierdut minţile, Artiom! Înţelegi asta? Acolo, în turn! Iar ce
faci acum… E doar în imaginaţia ta. Sunt chestii de schizofrenic. Nu,
nu poţi să fumezi. Asta-i tot, Artiom. Am un război care izbucneşte la
două staţii, iar tu… Du-te, Artiom. Ieşi! Ai lăsat-o singură pe fiică-mea?
— Eu… Da.
— Cum se simte?
— Bine. În ordine. Totul e-n ordine în ceea ce-o priveşte.
— Artiom, eu chiar sper să te lase. Şi să-şi găsească pe cineva normal.
Merită pe altcineva mai bun, mai bun decât un psihopat obsedat, care
hălăduieşte la suprafaţă fără costum de protecţie. Deci, care-i rostul
atunci? Părăseşte-o, Artiom. Las-o să plece. Am s-o iert. Spune-i asta şi
las-o să vină înapoi.
— Am să-i spun. Cu o condiţie.
Miller suflă fumul şi trase de ţigara lui răsucită.
— Ce condiţie? Ce-o să ceri în schimbul soţiei tale?
— Cei trei oameni care se duc în Reich cu plicul. Vreau ca eu să fiu al

— 1039 —
patrulea.

— 1040 —
— 1041 —
 Capitolul 12
Ordinul

Plecară din Boroviţkaia.

Un spaţiu confortabil, din cărămidă roşie, arătând ca sala de lectură a
unei universităţi medievale. Ticsit cu rafturi de cărţi furate de la
suprafaţă, din Marea Bibliotecă, şi pupitre din scânduri, unde cărţile
erau studiate şi discutate: populat cu maniaci ai cărţilor, care-şi ziceau
brahmani şi păstrători ai cunoaşterii.
Lămpi cu abajururi din pânză atârnau la mică înălţime deasupra
pupitrelor, oferind o lumină blândă şi prietenoasă, iar Evul Mediu, aşa
cum văzuse Artiom în cărţile de istorie, cu poze, pentru copii, era
infiltrat de spiritul apartamentelor din Moscova, aşa cum şi le amintea
din fotografiile desprinse din anii scurtei lui copilării.
Arcadele erau blocate pentru a forma încăperi. Pe când Artiom mergea
pe lângă una, o amintire din trecut, de la vizita în Polis, năvăli asupra
sa: o noapte petrecută în casa unui om bun, o conversaţie prelungită
mult în noapte, o carte ciudată, care pretindea că în stelele rubinii ale
Kremlinului fuseseră închişi demoni şi că fiecare steluţă a fiecărui
Copil al lui Octombrie se găsea câte un drăcuşor… O carte absurdă.
Adevărul era întotdeauna mai simplu şi mult mai uluitor decât îşi
puteau imagina oamenii.
Omul cel bun nu mai exista, iar stelele Kremlinului fuseseră stinse.
Iar Miller, cel pe care-l întâlnise Artiom acolo, înarmat cu o mitralieră
Pecheng atârnată de umăr, cu trupul brăzdat de benzi de mitralieră,
comandantul aflat mereu în fruntea trupelor, primul în toiul oricărei
bătălii, nu mai exista nici el.
Şi nici Artiom nu mai exista. Amândoi deveniseră cărbune.
Însă Letiaga era acelaşi ca întotdeauna: un ochi saşiu, spinare destul de
lată ca să blocheze un tunel şi un zâmbet de parcă-ţi legase şireturile
bocancilor şi acum aştepta să te împiedici; avea douăzeci şi şapte de
ani, însă zâmbetul lui aparţinea unui copil de zece ani. Letiaga era
ignifug.
— Hei! zise şi zâmbi în modu-i caracteristic.
— Deci, te pot felicita, nu? Bătrânul te-a luat înapoi?
— 1042 —
Artiom clătină din cap.
— Atunci ce-i? O misiune de testare?
— Un cântec de lebădă. Doar merg în Reich împreună cu voi.
Letiaga încetă să mai zâmbească.
— Care-i treaba ta cu locul ăla?
— Trebuie să scot pe cineva de acolo. E un om bun, pe care chiar
trebuie să-l salvez. Dacă nu mă întorc acolo, va fi spânzurat.
— Eşti un ticălos nechibzuit. Măcar e vorba de o femeie?
Letiaga îi făcu cu ochiul.
— E un bătrân. Cu barbă.
— Ah… croncăni Letiaga. Asta-i treaba ta, însă… ăăă…
— Tont malac. Ţine-ţi gura, zise Artiom încercând să nu zâmbească;
se simţea stânjenit de gândul la Homer.
Dar sfârşi, oricum, prin a râde. Râsul se ridică din el: ros, cleios şi
sarcastic. Râsul îi provocă convulsii, îl istovea, îl devasta, iar Artiom se
prăbuşi pe o bancă, pentru a evita să ajungă pe jos, în patru labe. Tot
ceea ce-l obligase metroul să înghită în ultimele zile îi ieşi pe gură,
nedigerat, ca râsul. Râse până i se umeziră ochii, până când începu să
sughiţă. Îşi umplu plămânii cu aer şi râse din nou. Letiaga râdea odată
cu el, poate din motive diferite de-ale lui. Sau poate fără niciun fel de
motiv.
Apoi trecu şi asta.
— O misiune secretă, fără doar şi poate, conchise încrezător şi cu totul
serios Letiaga. Nu renunţă ei la tipii ca tine, frate.
Nu, nu renunţau.
— Am vrut de mult să te rog asta, îi spuse Artiom. Cum ocheşti?
Îşi orientă ochii spre nas, imitându-l pe Letiaga.
— Ar trebui să vezi totul dublu.
— Chiar văd totul dublu, admise Letiaga. De asta folosesc atâta
muniţie. Fiecare tip normal are o ţintă, însă eu am două. Şi trag în
amândouă. Nu-i o întâmplare că bătrânul mă trimite în Reich.
Scârţarul vrea să scape de mine.
— Crezi că-i o misiune doar cu bilet dus? chicoti Artiom.
— Eu călătoresc cu fise.
Letiaga îi făcu cu ochiul, ridicându-şi degetul pentru a zornăi plăcuţele
de identificare ce-i atârnau de gât, în loc de o cruce după care să fie

— 1043 —
recunoscut.
— La ce-ţi trebuie? Oricum nu-i nicio şansă să fii confundat cu altul.
— Ah, n-ai să vezi niciodată ziua aia, chicoti Letiaga. Asta-i pentru
altceva. Ştii cum e când te trezeşti, uneori, şi te întrebi: „Cine -s eu? Şi
ce-am băut? Şi apoi, bun, bine, măcar cine sunt?”
— Ştiu, oftă Artiom.
Ceilalţi doi bărbaţi se apropiară. Unul avea pomeţi înalţi, tunsoare
perie ţepoasă şi ochi înguşti; celălalt avea nas borcănat, de boxer, era
agil şi umbla cu un aer nonşalant.
— Ia te uită, da’ mult vă mai ia să vă pregătiţi! Ca nişte paraşute care
se gătesc pentru o întâlnire! Dar pare-mi-se c-aţi fost pe fugă, n-aţi avut
vreme să vă şi rujaţi, le zise Letiaga. O s-o facem pe drum, bine?
— Cine-i ăsta? arătă spre Artiom cel cu mersul relaxat.
— Nu aşa se dă bineţe.
Letiaga clătină din cap.
— Treaba nu-i „cine-i ăsta”, ci „cine eşti tu”, Iureţ. Artiom a fost cu noi
în buncăr. E o legendă vie. Tu încă vânai şobolani prin Hansa, cu
sunătoarele pentru copii, când Artiom şi colonelul i -au terminat pe
Întunecaţi cu rachetele.
— Atunci, unde-a dispărut? întrebă celălalt.
— Şi-a refăcut puterile, Nigmatulin, pentru noi isprăvi de eroism. Nu-
i aşa, Artiom?
— Nu prea s-a refăcut cine ştie cât, remarcă Nigmatulin, măsurându-l
pe Artiom cu o privire sceptică.
— Pentru mine, orice zi este o ispravă pe cinste, răspunse Artiom. N-a
mai rămas nimic pentru mine însumi.
— Ne luptăm din nou, băieţi, iar fetele sunt doar un vis, cită Letiaga,
sprijinindu-l. Bine, băieţi, să mergem. Führerul aşteaptă. Iar pe Führer
nu-l laşi s-aştepte.
Îi salută milităros pe grănicerii piperniciţi din Boroviţkaia, şi toţi patru
coborâră pe scara care ducea la şine. Tunelul îi înghiţi, la început
iluminat, apoi întunecat, şi mai apoi cu o beznă totală. Ceilalţi doi
rămăseseră mai în spate, lăsându-i pe Artiom şi Letiaga s-o ia înainte.
— Tipul e din Hansa, da? întrebă Artiom.
— Amândoi sunt din Hansa. Nigmatulin e din Komsomolskaia, iar
Iureţ e din Park Kulturi, mi se pare. Tipi normali, dacă veni vorba.

— 1044 —
Amândoi. De încredere.
Letiaga se gândi o clipă.
— Aproape toţi sunt din Hansa.
— Aproape toţi care?
— Toate întăririle noastre.
— Cum aşa?
— Păi, de unde altundeva poţi primi tipi cu antrenament? N-are niciun
rost să scotoceşti prin staţiile întunecate. Sau s-aduni, cum fac fasciştii,
cu legiunea aia a lor, tot felul de ciurucuri. Nu-s pentru noi. Miller a
făcut un fel de înţelegere cu Hansa. Iar ei au fost de acord să… ne ajute
să ne punem din nou pe picioare.
Artiom îl măsură cu o privire întrebătoare.
— Şi-a fost de acord cu asta? Îi blestema. Îţi aminteşti? Atunci când
noi… În buncăr. Promiseseră c-o să ne ajute. Şi ne-au fentat. Dacă ar fi
venit atunci… dacă ne-ar fi dat oameni, poate că n-ar fi trebuit să ne
punem din nou… Dintre toţi băieţii ăia ai noştri… Ca s-o spun pe faţă.
— Ca s-o spui pe faţă, zise Letiaga. Nu ne-au dat niciun om atunci. Dar
au făcut-o după aia. Ni i-au dat când au putut. Şi au adăugat tot felul
de echipamente şi muniţie. Ştii şi tu câţi bani au cei din Hansa. Chiar
ei au făcut oferta. Ei bine… şi bătrânul era în jale adâncă, bând pentru
morţii noştri… Însă nu era nimic de făcut. N-avea de unde să mai scoată
alţi cincizeci de oameni. Apoi s-a consultat cu oamenii. Au înţeles toţi.
Aşa că au început, pe tăcute, recrutările. Cu teste – asta-i de la sine
înţeles – şi interviuri. Au separat imediat grâul de neghină. Iar
rezultatul a fost mulţumitor. Majoritatea din Forţele Speciale ale
Hansei. Aşa că între noi şi ei lucrurile sunt liniştite şi paşnice. Nu că
noi am avea un război al nostru, iar ei pe al lor. Suntem toţi împreună.
— Hm… făcu Artiom, dregându-şi vocea şi făcând semn din cap spre
cei doi care se ţineau în spatele lor.
— Toţi în aceeaşi barcă, insistă Letiaga.
— Nu cred, zise Artiom după o pauză.
— Poftim?
— Nu cred că, pur şi simplu, pentru a se exonera de tot, Hansa ne va
aloca cincizeci de combatanţi şi va mai aduce şi echipament. Ei nu fac
nimic pe gratis.
— Dar nu-i pe gratis. Bătrânul s-a angajat să le antreneze forţele

— 1045 —
speciale. Pentru că… Letiaga plescăi din limbă. Nu sunt chiar atât de
speciale. Mai ales când e vorba de suprafaţă. Sunt neajutoraţi ca nişte
pisoi, acolo, sus. Copiii catacombelor, fir-ar să fie.
Ultimul bec fu lăsat bălăngănindu-se în urmă, iar Letiaga scoase din
rucsacul său o lanternă care părea un ciomag. Cei doi din urma lor se
apropiară şi-şi zăngăniră automatele: era un tunel scurt, bine cunoscut
tuturor, totuşi nu era prea distractiv să mergi prin el. Era mai bine să
stea toţi laolaltă.
Lanterna se lansă imediat în bezna tunelului, umplând-o cu lapte şi
apoi agitându-l.
— Catacombele… Dar eşti de-o seamă cu mine, îşi aminti Artiom. Aşa
că şi tu aveai tot patru ani, da? Când Războiul Final…
— Oh, nu, puştiulică, zise Letiaga. Eu sunt cu un an mai mare decât
tine. Deja am discutat despre asta. Aşa că aveam cinci ani.
Artiom încercă să se imagineze prin Moscova, însă avioanele alea
pântecoase, ca nişte libelule, îi năvăliră din nou în minte, iar
vagonetele rulau hurducăindu-se, şi peste toate începu să cadă o ploaie
fină şi caldă. Scutură din cap, să-şi alunge din minte aberaţiile
otrăvitoare, viziunea aceea fantastică.
— Şi ce mai ţii minte? Pe părinţii tăi? Apartamentul?
— Îmi amintesc televiziunea. Îmi amintesc cum l-au arătat pe
preşedinte la televizor… aveam un televizor mare de tot. Şi
preşedintele zicea: „Nu avem nicio altă opţiune. Ne-au forţat s-alegem
aşa. Ne-au băgat în colţ. N-ar fi trebuit să ne bage-n colţ. Aşa c-am
decis…” Apoi a venit mama din bucătărie cu un castron de supă pentru
mine. Era supă de pui cu tăiţei. Mi-a zis: „De ce te uiţi la lucrurile astea
îngrozitoare? Haide, îţi dau la desene animate.” I-am zis: „Nu vreau
tăiţei.” Îmi amintesc foarte bine momentul ăla. Chiar începutul. Sau
sfârşitul. După aia, n-au mai fost nici desene animate, nici tăiţei.
— Pe părinţii tăi ţi-i aminteşti?
— Da. Dar ar fi fost mai bine să nu mi-i amintesc.
— Ascultă, Letiaga, îl întrerupse Iureţ, cel cu mers nepăsător. Ei ne-au
lovit primii. Noi nu i-am lovit; ei ne-au lovit pe noi. Fără niciun
avertisment. Şi-am interceptat prima salvă înainte de a trage. Îţi spun
eu. Aveam şapte ani.
— Iar eu îţi spun: tăiţei! Tăiţei, pus la colţ şi forţat să mănânc. Şi -atunci

— 1046 —
am gândit: uite că l-au pus la colţ şi pe preşedinte.
— Ce importanţă mai are acum? întrebă Artiom. Dacă am fost noi
primii, sau ei?
— Are importanţă, obiectă Nigmatulin. Noi n-am fi început aşa ceva.
Oamenii noştri sunt sănătoşi la cap, şi responsabili. Noi am fost
întotdeauna pentru pace. Ticăloşii ăia ne-au forţat; ne-au atras în cursa
înarmărilor nucleare, ca să ne doboare. Voiau să ne spulbere ţara. S-o
facă bucăţele. Pentru petrol şi gaze. Pentru că ţara noastră le stătea ca
un ghimpe în coastă. Nu voiau niciun fel de ţări independente. Toţi să
se-ntindă pe jos şi să-şi desfacă cracii pentru ei. Noi am fost singurii
care am mârâit. Iar ticăloşii ăia nevrednici, nemernicii ăia ne -au
presat… Nici nu se aşteptau să mergem până la capăt. Credeau c-o să
ne pişăm pe noi. Însă noi… Voiau să ne spulbere, asta era. Noi nu ne
predăm duşmanului! Să-i ia dracu’ şi pe ei, şi pofta lor de petrol. Voiau
să ne colonizeze. Însă au terminat-o căcaţi pe ei, ticăloşii, când
televiziunea lor le-a arătat ce venea pe cer spre ei. Aşa se-ntâmplă când
vrei s-o faci pe durul cu noi. Şi n-am mierlit-o încă, deşi suntem sub
pământ.
— Câţi ani aveai pe atunci? întrebă Artiom.
— Ce treabă ai tu cu asta? Aveam un an. Alţii mai bătrâni ca mine mi -
au povestit. De ce?
— Nimic, răspunse Artiom. Deci nimic pe malul ăsta al oceanului,
nimic nici pe malul celălalt.
Letiaga îşi drese glasul pentru a destinde atmosfera. După asta nu-şi
mai vorbiră.

— Stop! Stinge lanterna!

Nigmatulin şi Iureţ se despărţiră şi se lipiră de pereţi, având
automatele pe jumătate ridicate; Artiom rămase în centrul tunelului
împreună cu Letiaga. Un buton păcăni îndatoritor şi lumina se stinse.
Se lăsă noaptea.
— Frontiera-i închisă. Întoarceţi-vă şi plecaţi înapoi!
— Suntem din Ordin! strigă Letiaga înspre ecouri. Avem un mesaj
pentru conducere.
— Întoarceţi-vă şi plecaţi înapoi! repetă o voce din hăul metroului.

— 1047 —
— V-am spus c-avem o scrisoare pentru Führer! Personal! Din partea
colonelului Miller!
Spoturile roşii ale laserelor de ochire ţâşniră din beznă, bâjbâiră, apoi
săriră pe fruntea lui Letiaga şi pe pieptul lui Artiom.
— Întoarceţi-vă! Avem ordin să tragem în plin!
— Deci asta-i toată blestemata lor de diplomaţie, conchise Letiaga.
— N-o să ne lase, şopti Iureţ.
— N-avem ordin să forţăm intrarea, răspunse Nigmatulin.
— Dar ni s-a spus să predăm plicul, se împotrivi Letiaga. Altfel bătrânul
îmi va smulge capul de pe umeri. Nu ştiu ce-i în plic, dar a zis că dacă
nu-l livrăm, totul se duce pe apa sâmbetei.
Se simţea un miros dulceag, stătut, de urină veche: din câte se părea,
pentru postul de gardă nu se amenajase o toaletă, iar când sant inelele
trebuiau să se uşureze, se duceau pur şi simplu în tunelul întunecos, în
teritoriul nimănui.
Artiom se uită la spotul roşiatic, care marca poziţia inimii sale. Se gândi
la Miller şi la ultima lui misiune, care era încă nefinalizată: să se
întoarcă la Ania şi să-i spună că o părăsea. Să i-o spună direct, în faţă,
şi nu să dispară în secret, cu coada între picioare, ca să sprijine marile
cauze.
Deja stârnise mai mult decât suficiente probleme de dragul marilor
cauze. Îl lăsase pe Olejek la doctor, după ce făcuse tot ce putuse.
Abandonase cadavrul cu găurile purulente, se spălase pe mâini şi se
dusese să bea votcă. Îl lăsase pe Lioka să coboare treptele înspre
nicăieri, fluierând, şi se decisese să nu se amestece sau să încerce să -l
aducă înapoi. Unii plecaseră în stânga, alţii în dreapta, fiecare cu soarta
lui. Nu-i dusese pe deţinuţii condamnaţi spre libertate, folosind
Naganul lui Svinolup. Nu întrebase nici de papucii de damă din biroul
maiorului. Şi nu trăsese draperia la o parte. Nu făcuse nimic; nu
încercase să vadă dacă era cineva acolo sau nu. Şi din moment ce nu
văzuse pe nimeni, însemna că nici nu fusese nimeni acolo. Asta -şi
putea spune ca să trăiască foarte liniştit. Şi-ar fi fost în stare să fabrice
o explicaţie şi în legătură cu Homer, bătrânul scribălău analfabet şi
neînsemnat. Toată lumea minţea, pur şi simplu, în legătură cu accesele
de conştiinţă: un bărbat era puternic şi putea trece peste orice situaţie.
Iar marile fapte scuzau orice.

— 1048 —
Încercă să acopere cu palma punctul tremurător, dar acesta îi sări pe
mână.
— Ultimul avertisment! strigă cineva din adâncul beznei.
— Atunci ne retragem? se întrebă Letiaga.
Lasă-l pe bătrân. Lasă toate cadavrele tale, dispari din puţul ăsta
întunecat şi coboară capacul. Ai o misiune mult mai importantă,
Artiom. Să salvezi lumea. Nu trebuie să-ţi pierzi vremea cu ciupercile.
— Găsiţi-l pe Dietmar! strigă Artiom înspre adâncul întunecat, iar
glasul i se piţigăie.
— Pe cine?
— Dietmar! Spuneţi-i că s-a întors stalkerul!
— Care-i treaba? se întoarse Letiaga spre Artiom. Ce poveste mai e şi
asta?
— Mereu aceeaşi poveste. Despre bătrânul cu barbă, încercă Artiom să
zâmbească. Şi despre un idiot. Misiunea mea secretă.
Şi în momentul acela, în micul lor univers de teatru ieftin şi jegos se
aprinse o supernovă.

Dietmar se îndreptă spre cel dintâi cuib de mitralieră al primului post

de control. Probabil se uita la războinicii duri şi medaliaţi, care se
ascundeau în spatele propriilor palme, şi râdea în sinea lui.
Însă nu stinse reflectorul.
— Cine m-a chemat?
— Eu. Artiom.
— Artiom?
Dietmar părea că-l uitase.
— Care Artiom?
— Ştiam eu! pufni Nigmatulin.
— Stalkerul. Cu un mesaj pentru Führer. Predare personală. De la
Miller! De la comandantul Ordinului! Privind situaţia!
— Care situaţie?
Dietmar nu voia să-l înţeleagă.
— În Teatralnaia! Privind invazia voastră!
— Invazia noastră? De la Miller?
Dietmar părea surprins.

— 1049 —
— Nu există niciun fel de invazie. În Teatralnaia sunt tulburări. Avem
refugiaţi care vin puhoi aici. Führerul a ordonat stabilirea unei misiuni
de menţinere a păcii în staţie, pentru a nu exista victime. Însă acum e
ora trei dimineaţa. Doarme. Şi nu aşteaptă niciun fel de scrisori din
partea domnului Miller. Dar, dacă vrei, lasă-mi-o mie. Dimineaţa, am
să i-o înmânez eu, la secretariat.
— Nici nu poate fi vorba, sugeră Letiaga în şoaptă. Avem instrucţiuni
să-i înmânăm documentul chiar lui, în persoană, sau să-l distrugem.
— Nici nu poate fi vorba! repetă Artiom strigând. Trebuie predat doar
Führerului, personal!
— Mare păcat, oftă Dietmar. Führerul nu primeşte pe nimeni. Mai ales
asasini profesionişti. Înainte de a-i putea fi predat, plicul trebuie
deschis şi examinat, pentru evitarea unei tentative de otrăvire.
— Deţin informaţii, zise Artiom, pregătindu-se, potrivit cărora
evenimentele din Teatralnaia nu sunt rezultatul unor tulburări
publice, ci o subversiune deliberată. Menită să ducă la preluarea staţiei.
— Dar noi deţinem informaţii total diferite privind Teatralnaia,
răspunse Dietmar indiferent. Şi nu tuturor le plac aceste informaţii,
domnule Stalker. Inclusiv camarazilor tăi, spre exemplu. Adio!
Îi salută, apoi se răsuci pe călcâie şi începu să meargă spre staţie.
— Aşteaptă! strigă Letiaga. Stop! Plicul ăsta nu-i de la Miller!
Lui Dietmar nici că-i păsa. Mitraliorul agită ţeava lungă a armei,
aţintind-o pe direcţie pentru plumbii săi. Lunetiştii îşi aprinseră
spoturile lor, iar acestea străpungeau chiar şi lumina albă a
reflectorului, care era la fel de strălucitoare ca şi prima clipă a morţii.
— M-auzi? mugi Letiaga. Plicul nu-i de la Miller! E de la Besolov!
Silueta întunecată, care aproape se dizolvase în beznă, încremeni.
— Repetă.
— E de la Besolov! Pentru Führer! Personal! Urgent!
Artiom se întoarse spre Letiaga. Aici se petrecea ceva ce nu putea
înţelege. Nigmatulin şi Iureţ erau nervoşi, chibzuind asupra numelui
necunoscut. Dietmar nu spuse nimic, însă înţepenise locului.
— Foarte bine. Va fi admis un singur om. Ceilalţi pot aştepta.
Letiaga smuci din umerii săi masivi, acceptând condiţia. Păşi înainte.
— Nu tu! îl opri Dietmar. Dă-i plicul băiatului de acolo, Artiom.
— Am ordinele mele.

— 1050 —
— Şi eu le am pe ale mele. El e singurul pe care am să-l las să treacă. Şi
numai după ce va fi fost percheziţionat.
— De ce el? Artiom, ce dracu’…
— Dă-mi plicul, îi spuse Artiom. Haide, Letiaga, m-ai citit. O misiune
secretă. Pentru asta m-a trimis Miller. În caz că nu te vor lăsa pe tine…
Am povestea mea în toată treaba asta. Tu nu trebuie să ştii. De unde
crezi c-am aflat de Teatralnaia?
— Fiecare de-aici are propria lui poveste, fir-ar să fie, mârâi Letiaga. Şi
se ascund unii de alţii. Bătrânul paranoic…
— Nu i-l da. Eşti nebun? şuieră Nigmatulin. Oricum, cine-i el?
Colonelul a zis că tu trebuie s-o faci… Altfel…
— Tacă-ţi fleanca, Ruslancik, spuse Letiaga. Ăsta-i Artiom, da? E unul
dintre noi. Omul nostru! Ai priceput?
— Cum vreţi voi! zise Dietmar cu răceală. Nu mai am vreme pentru aşa
ceva. Ar trebui să fiu deja în Teatralnaia, dând ajutor umanitar
populaţiei.
Letiaga îl blestemă, scuipând de necaz, şi scoase un pliculeţ maro, gros
şi opac, din buzunarul de deasupra inimii sale. I-l dădu lui Artiom.
— Ăsta-i omul nostru, e clar? strigă el către mitralior, puştile cu lunetă,
punctul laserului, şabloanele negre, universul năclăit în pişat şi steaua
orbitoare. Îl vom aştepta aici.
— Chiar vă rog s-o faceţi, răspunse Dietmar. Căci Führerul poate dormi
până la amiază. Să aşteptaţi.
— Aşteptăm, vom fi aici, Artiom, şopti Letiaga cu înfocare. Să te-ntorci.
Dacă-ţi ating fie şi numai un fir de păr din cap… Poate că bătrânul
mârâie la tine, dar pentru propriii lui oameni e-n stare să mute şi
munţii… Suntem de-un sânge, tu şi cu mine?
— Bine, zise Artiom. Deja nu prea mai auzea prea multe. Da, Letiaga.
Mulţumesc. Nu ştiu.
Şi lipi de piele blestematul de plic, se duse poticnit peste traverse şi
zbură spre supernovă, direct în ea. Într-un miliard de grade Celsius.

— Duşmani ai Reichului! Duşmani ai Omenirii! O hoardă de mutanţi!

Stă la porţi!
Era un singur vorbitor, însă vocea i se auzea prin zecile de difuzoare

— 1051 —
înşirate unul în spatele celuilalt, astfel că-şi repeta cuvintele ca pe
propriul său ecou; iar corul acela al vocii unui singur om suna ca glasul
unei hidre, ciudat şi hipnotic. Glasul acela supura venin.
— Dacă Nu Luptăm Până La Ultimul! Suntem Ameninţaţi Cu
Anihilarea Totală!
Vocea ajunse la Artiom înaintea luminii din staţia Cehovskaia-Wagner;
lumina nu putea ricoşa din pereţii curbaţi, întortocheaţi ai tunelului,
însă vocea putea.
— După Ce Am Aflat Planurile Ticăloase Ale Liniei Roşii De încălcare
A Acordului De Pace! Capturarea Staţiei Teatralnaia! Am Decis Să
Lansez O Lovitură Preventivă!
— Führerul? Păi nu spuneai că doarme… îi zise Artiom lui Dietmar.
— În clipa asta, nimeni din Reich nu doarme, răspunse Dietmar.
În Cehovskaia-Wagner, Artiom fu întâmpinat de un banner lung: „Bun
venit, dragi oaspeţi din Polis!” Un şir de bărbaţi de diferite vârste,
îmbrăcaţi după moda veche, se alinia la mijlocul sălii, zgâindu-se cu
ochi înroşiţi, nedormiţi, şi şuşotind nesiguri între ei. Tineri ofiţeri, care
semănau cu nişte lupi alsacieni, treceau printre rânduri, strigând,
bătând bărbaţii pe umăr şi plesnindu-i peste faţă.
Se pregăteau placarde, iar pe mese erau îngrămădite mormane de
echipament de camuflaj. Cărucioare cu arme erau împinse înăuntru,
păcănind şi zăngănind. La capătul peronului se pregătea un cort cu
crucea roşie, spre care aruncau priviri cei din şiruri, ca atraşi de un
magnet.
— Însă Linia Roşie Nu Se Va Da În Lături De La Nimic! Pentru A-i Priva
Pe Cetăţenii Din Teatralnaia De Dreptul Lor Legal! De A Trăi O Viaţă
Paşnică Şi Fericită!
Era o staţie ciudată: boltită rotund, ca un tunel, şi cu arcade ca nişte
ambrazuri, săpate în pereţi; blindajul ei alb lucea strălucitor, iar
lămpile – cele vechi, originale – fuseseră de asemenea lustruite. Păreau
stranii, nefiind separate între ele, ca în alte staţii, nu doar dublate sau
sudate împreună în ciorchini, ci câte douăzeci laolaltă, aşezate pe
suporturi din bronz, în câte două şiruri. Ca şi cum fuseseră trezite în
miezul nopţii şi forţate să se aşeze în rând. Arătau ca nişte suflete de
sclavi, vâslind în galerele flotei lor printr-un tunel incredibil de alb,
spre un paradis câştigat cinstit.

— 1052 —
— Unde-ai amplasat mina?
Dietmar mergea repede, iar Artiom abia dacă putea ţine pasul cu el.
Feţele din rânduri dispăreau într-o clipită, şi niciuna dintre ele n-avea
timp să prindă vreo formă. În urma lui, blacheurile de oţel clănţăneau
pe granit pe când gărzile mergeau împreună cu ei.
— Acolo, jos, am coborât pe scările rulante, zise Artiom. Prin uşile
etanşe.
— A distrus ceva?
— Totul.
— Uite ce-i. În acest moment, în Teatralnaia totul este sub controlul
nostru, deci aş vrea să te cred. Dar, desigur, am să verific. Dacă ai făcut
tot ce trebuie, aşa cum trebuie, o decoraţie… un ordin! chicoti Dietmar.
Meriţi un ordin pentru o asemenea treabă.
Dintr-odată cineva o zbughi din rând, ieşindu-le în cale: gărzile ţâşniră
înainte şi-şi ridicară Kalaşnikoavele. Însă era o persoană măruntă,
smintită, inofensivă. O bărbuţă, ochelari aburiţi…
— Iertaţi-mă! Iertaţi-mă! Domnule ofiţer! Domnule Dietmar… În
numele a tot ce-i sfânt! Aceasta-i o greşeală. Am fost mobilizat din
greşeală. Am o soţie… Narina… Aţi fost şi la noi acasă… De acolo veniţi.
Dietmar îşi aminti, se opri şi le făcu semn gărzilor să plece.
— Ilia Stepanovici. Mă aflu aici împreună cu o cunoştinţă a ta. Care -i
greşeala?
— Să Inunde Staţia Noastră Cu Mutanţi! Asta Vor Ei! Sunt Furioşi! Pe
Opoziţia Noastră! Iar Această Hoardă! Se Află Deja La Porţile Noastre!
— Narina mea… Au început contracţiile. După exploziile din
Teatralnaia. Au dus-o la maternitate. Ziceau că i se poate rupe apa în
orice moment… Dar încă nu i-a sosit sorocul… încă, înţelegeţi? Poate,
cu odihna la pat cuvenită, ar putea… Avem o maternitate atât de
frumoasă! Dar dacă sunt recrutat în armată… Sau se întâmplă ceva pe
aici… Ce va face? Acum? Cine va fi cu ea? Şi dacă naşte? Trebuie să fiu
acolo… Trebuie să ştiu… Ce-i copilul… Băiat sau…
— Şi Din Acest Motiv! Declar Mobilizarea Generală!
Unteroffizierul îi zâmbi profesorului, şi-şi puse mâna pe umărul său.
— Şi cum se spune, „a puiat măria sa, nici fecior nu e” – corect, Ilia

— 1053 —
Stepanovici? – „nici fată49”.
— De ce… De ce spuneţi asta?
— Doamne Dumnezeule! E o glumă. Îmi amintesc de discuţia noastră.
Bineînţeles că-mi amintesc. Hai să facem câţiva paşi.
Le făcu un semn tinerilor alsacieni şi-l duse pe Ilia Stepanovici mai
departe, cu braţul petrecut pe după umerii lui. Artiom mergea alături,
netezind plicul în buzunar. Ce era în el? Plicul era tare; avea ceva în
interior… De ce anume îi reamintea?
Nu scrisoare, nici carton… Mintea-i crăpa de efort. Nu-l mai ţineau
nervii.
— Aveai de gând să scrii o carte de istorie pentru noi, da? îl întrebă
Dietmar pe profesor.
— Domnule ofiţer… Dar dacă… Dacă se întâmplă ceva în timpul
naşterii…
— Atunci, aşază-te şi apucă-te de scris! Începe imediat, chiar acum.
Istoria se face chiar înaintea ochilor tăi!
Se opri, îi scoase lui Ilia Stepanovici ochelarii de pe nas, suflă asupra
lor, le şterse lentilele, şi-i aşeză la loc.
— Am să amenajez un colţ pentru tine în comandamentul meu. Altfel
ai putea fi ucis, este adevărat…
— Pentru Apărarea Unei Staţii Neutre împotriva Hoardelor Roşii!
Aceasta-i Datoria Noastră! Ne-au Implorat Să-i Ajutăm! Şi Venim în
Ajutor!
— Mulţumesc. Vă sunt foarte recunoscător, domnule Dietmar… Dar…
Îngăduiţi-mi să-mi văd soţia… Acum… S-o sprijin… Arăta îngrozitor…
Vreau să ştie că totul este în ordine… Că aţi intervenit… Iar dacă
naşterea…
— Dar de ce? îl întrebă Dietmar. Nu există nimic ce-ai putea schimba
tu sau eu în legătură cu asta. Dacă se naşte un copil sănătos, atunci
bine. În maternitate există oameni care să felicite o mamă în numele
partidului.
— Dar… Dar dacă… Oh, fir-ar… Dacă, Doamne fereşte…
— Şi dacă iese un mutant… Linişteşte-te acum, linişte… Avem o
maternitate grozavă, aşa cum ai spus şi tu. Anestezie generală. Şi când

49
Citat din Povestea țarului Saltan de A. S. Pușkin (n. red.).

— 1054 —
se trezeşte, totul se va fi terminat. Iar copilaşul nu va simţi nimic,
crede-mă. Toţi sunt profesionişti acolo. Acelaşi anestezic, doar că în
altă doză. Totul uman. O împunsătură şi s-a terminat.
— Bineînţeles… Da, înţeleg…
Faţa lui Ilia Stepanovici devenise pământie.
— Doar că s-a întâmplat atât de repede. Contracţiile ei. Narina mea era
atât de neliniştită. Credeam că mai este vreme.
— Şi va mai fi vreme, Ilia Stepanovici!
Unterul îl strânse ceva mai tare pe profesor.
— Şi ce timp bun va fi! Deci nu poţi face absolut nimic în maternitate.
Asta-i tot. Îţi vor da hârtie şi creion. Şi-am să-ţi ţin pumnii!
Îl împinse pe profesorul perplex spre una din gărzi.
— Pregătiţi-i acestui domn un loc în biroul meu.
— Nimeni Nu Ne Va Opri! Atunci Când Ne Vom Îndeplini! Datoria
Sacră!
— Unde mergem? întrebă Artiom alarmat, după ce străbătuseră
aproape toată staţia; se termina la treptele unui pasaj pietonal, cu
santinele de pază.
— Păi, trebuie să predai plicul acela, nu? zise Dietmar şi se uită spre el.
Ce-i înăuntru, apropo? Un ultimatum? O rugăminte? O propunere de
împărţire a Teatralnaiei între părţile interesate?
— Nu ştiu, zise Artiom.
— Ordinul, aşa-i? Prost mai sunt, ar fi trebuit să-mi dau seama precis
ce făceai tu prin Polis, stalkere.
— Vom Apăra întotdeauna Drepturile Civililor Necombatanţi! Vom
Lua Teatralnaia Sub Protecţia Noastră! O Vom Proteja De Hoardele De
Mutanţi!
— Cine-i Besolov?
— Tu chiar vrei să spui că habar n-ai ce vrei să-i predai Führerului?
— Nu-i treaba mea. Eu nu fac decât să îndeplinesc un ordin.
— Te plac din ce în ce mai mult. Aş putea spune că reprezinţi un ideal
pentru mine, râse Dietmar. Spune-i cuiva să arunce în aer un pasaj, şi
el ţi-l va arunca în aer. Îi spui să predea un plic, conţinând numai
Dumnezeu ştie ce, de la numai Dumnezeu ştie cine, şi el o face. Spune-
i să-şi bage boaşele într-o presă hidraulică şi nu va refuza nici asta. Aş
vrea să am mai mulţi ca tine!

— 1055 —
— Şi Suntem Pregătiţi Să Plătim Orice Preţ Pentru Dreptul De A Fi
Numiţi Oameni!
— Homer trăieşte? îl întrebă Artiom. Ce s-a întâmplat cu bătrânul?
Unde-i?
— Trăieşte. Şi te aşteaptă, îl asigură Dietmar.
— Prima dată, aş vrea să dau de el.
— Era previzibil. De-asta şi mergem înspre el acum. Încă un lucru bun
despre tine, stalkere, este predictibilitatea ta. Este o adevărată plăcere
să lucrezi cu astfel de oameni.
Santinelele îşi lipiră călcâiele şi comandantul plantonului îşi ridică
braţul, temându-se chiar şi să-l privească în ochi pe Dietmar. Începură
să urce treptele teşite.
— Tu… De ce porţi tresele alea pe umeri? Nu eşti Unteroffizier, nu? Ce
eşti?
— Eu? Inginer de suflete omeneşti, zise Dietmar şi-i făcu cu ochiul. Şi
puţin magician.
Pasajul era folosit pe post de cazarmă. Ultima dată, lui Artiom şi lui
Homer nu li se permisese accesul acolo. Erau şiruri de paturi
suprapuse. Ordonanţele salutară. Führerul se încrunta din afişe.
Flamurile Legiunii de Fier atârnau de tavan: un pumn cenuşiu şi o
svastică neagră, cu trei braţe. Difuzoarele ieşeau din pereţi, ca nişte
ciuperci, încercând să se acopere reciproc.
— Nu Există Cale de întoarcere! Şi Nu Ne Vom Retrage! Pentru Binele
Viitorului Nostru, Pentru Binele Viitorului Nostru! Pentru Binele
Viitorului Copiilor Noştri! Pentru Binele Viitorului Omenirii!
— Ce speri de la pliculeţul ăsta? chicoti Dietmar. Trenul a plecat deja.
Nu-l mai poţi opri, chiar dacă te arunci pe şine. Teatralnaia va fi a
noastră. Şi la fel şi Ploşcead Revoluţii. Roşiii nu vor putea face nimic.
Au propriile lor revolte din cauza foametei, pe care trebuie să le
înăbuşe. Jumătate din ciupercile lor au putrezit din cauza mucegaiului
uscat. Se răspândeşte ca focul pe câmpie.
— Cine-i Besolov? repetă Artiom, întrebându-se de la cine ar fi putut
accepta Miller ordine.
— N-am nicio idee.
— Atunci, de ce o scrisoare de la un anume Besolov este mai
importantă decât una de la Miller?

— 1056 —
— Nu-i vorba că o scrisoare de la vreun Besolov e mai importantă
pentru mine, stalkere. Tu eşti cel mai important.
Cazarma se termină şi apărură lucrări de fortificaţii: obstacole, sârmă
ghimpată, mitraliere negre, cu ţevile aţintite în direcţia spre care -l
conducea acum Dietmar pe Artiom. Câini de pază începură să latre,
imitându-l pe Führer, şi apoi, amestecat cu lătrăturile lor sparte, se
auzi geamătul unui bărbat, un geamăt prin care viaţa cuiva tocmai îi
părăsea trupul. Puşkinskaia, îşi dădu seama Artiom: Dietmar îl ducea
în staţia Puşkinskaia.
— E acolo? În Puşkinskaia? Ai promis că nu te atingi de el.
Se opriră lângă un perete de cărămidă înălţat până la tavan, cu o uşă
de metal. Dietmar expedie santinela cu un gest cu degetul arătător.
Scoase o pungă de tutun; extrase o bucăţică de ziar din buzunar;
presără ceva uscat peste literele negre, ciudate, linse hârtia şi o răsuci.
— Ia şi tu o ţigară.
Artiom nu respinse oferta. Sufletul său cerşise otrava încă din biroul
lui Miller, însă Miller îi refuzase o ultimă ţigară înainte de a-l izgoni
pentru totdeauna, iar acum Dietmar i-o oferise chiar el.
Unterul se rezemă de perete, îşi sprijini capul de el şi privi spre tavan.
— Dacă nevasta armeană a profesorului nostru naşte un mutant, ce
crezi, o să ne scrie cartea?
— Dacă-l omorâţi? Copilul?
— Dacă-l adormim pe veci. Nu crezi că ne-ar lăuda în cărticica lui?
— Nu, n-o va face, răspunse Artiom. N-are cum să fie atât de ticălos.
— Ei bine… Dietmar miji ochii şi expiră fumul de ţigară. Eu cred că va
scrie. Cred că armeanca va avea mustrări de conştiinţă şi se va porni
împotriva lui Ilia Stepanovici al nostru, dar el o va convinge ce -i corect
şi bine. Că vor trebui să încerce din nou. Iar el se va aşeza şi va scrie
această carte despre Reich, iar noi o vom publica într-un tiraj de zece
mii de exemplare, astfel ca toţi cei din metrou care ştiu s-o citească s-
o poată citi. Iar alţii vor învăţa să citească după ea. Şi toată lumea -i va
cunoaşte numele lui llia Stepanovici. Iar pentru asta, Ilia Stepanovici
ne va ierta că l-am trimis la nani pe copilaşul lui.
— Pentru zece mii de exemplare? Vă va surprinde, îi zâmbi Artiom
parşiv lui Dietmar. Va fugi din staţie, poate chiar va încerca un
asasinat. Astfel de lucruri nu se iartă niciodată.

— 1057 —
— Nu pot fi iertate, însă pot fi uitate. Toată lumea ajunge la un
compromis cu sine. Oamenii mă surprind foarte rar, stalkere. Omul
este alcătuit destul de simplu. Toată lumea are cam aceleaşi rotiţe în
cap. Iată dorinţa de a trăi niţel mai bine, iată frica şi iată şi sentimentul
de vinovăţie. Iar acestea sunt toate mecanismele şi rotiţele găsite la toţi
oamenii. Ispiteşte-i pe lacomi, istoveşte-i pe neînfricaţi cu sentimentul
vinovăţiei, intimidează-i pe cei lipsiţi de conştiinţă. De exemplu pe
tine. De ce dracu’ te-ai întors aici? Ştiai că-ţi rişti pielea. Ah, dar ai
dobândit o conştiinţă. Eşti îngrijorat pentru bătrânul tău. Ai aruncat
pasajul în aer pentru că ai conştiinţă! Iar acum, iată cârligul. Îl văd!
Dietmar îi atinse obrazul cu un deget mirosind a fum de ţigară, iar
Artiom îl îndepărtă printr-o smucitură. L-ai muşcat. Iar acum ai rămas
pe mâna mea, aşa-i? În definitiv, ţi-ai trădat Ordinul. Ai fraternizat cu
inamicul. Prietenii tăi se află acolo, afară, aşteptându-te. Ei cred că eşti
omul lor. Dar nu-i aşa. Eşti omul meu.
Artiom uitase chiar să şi fumeze. Ţigara răsucită se stinse.
— Ce tutun de căcat ai, îi zise lui Dietmar.
— Ah, dar când Reichul va fi victorios în tot metroul, toată lumea va
avea tutun excelent! îi promise Dietmar. Bine. Hai să mergem să -l
vedem pe Homer Ivanîci.
Îi făcu cu ochiul santinelei. Un zăvor de un metru lungime, cu lacăt
masiv şi greu, se deplasă într-o parte, şi intrară în staţia Schiller.

Artiom îşi amintea de staţie sub numele de Puşkinskaia: albă şi placată

cu marmură, la fel ca Cehovskaia din apropiere, chiar dacă era mânjită
cu ura pentru cei care nu erau ruşi. În Puşkinskaia îl arătaseră mulţimii
şi explicaseră de ce fusese condamnat la spânzurătoare: pentru
uciderea unui ofiţer fascist. Artiom îl omorâse destul de uşor: aţintise
automatul asupra lui şi apăsase pe trăgaci; fusese un spasm al
degetului. Spasmul îi strânsese degetul când ofiţerul îi trăsese un glonţ
în cap unui băieţel bolnav de sindromul Down. Artiom era tânăr şi
impresionabil. Acum, probabil că ar tolera un asemenea gest şi s-ar
întoarce cu spatele. S-ar întoarce? Ar încerca s-o facă. Gâdilătura aceea
din gâtlej, cauzată de ştreang, fusese mult prea puternică.
Însă acum nu erau în Puşkinskaia, ci în Schiller.

— 1058 —
Nu erau nicăieri.
Toată staţia fusese demontată şi complet golită. Nu mai rămăsese nici
măcar o singură lespede de marmură; toate fuseseră desprinse şi duse
de acolo. Rămăsese doar betonul gol, curăţat. Mormane de pământ şi
râuri de noroi, proptele străvechi din lemn; în loc de aer, erau nori fini
de ceaţă, amestecată cu praf de ciment, ceea ce transforma şi aerul în
ciment. Prin vapori răzbăteau reflectoarele, iar razele lor erau vizibile
de la început până la sfârşit, ca nişte bâte imense.
Ciomegele acelea altoiau spinările şi feţele unor oameni hidoşi, goi –
unii-şi ascundeau părţile intime cu câte o zdreanţă, altora nu le păsa;
toţi erau marcaţi cu, toţi erau însângeraţi. Bărbaţilor le crescuseră
bărbile până sub ochi. Femeile păreau să nu aibă ochi în spatele părului
încâlcit, însă toţi erau normali, cu două mâini şi două picioare. Şi
numai copiii erau distorsionaţi şi deformaţi. Spinări răsucite, degete
lipite, capete aplatizate; unii erau ciclopi şi alţii aveau câte două capete,
pe când alţii erau îmblăniţi, ca animalele. Mutanţi.
Nimeni nu purta niciun fel de haine. Erau fie goi, fie în uniformă.
Puşcaşii înarmaţi cu automate aveau măşti respiratorii. Altfel îşi riscau
sănătatea. Măştile de gaz păreau nişte botniţe, ca şi cum fără ele,
gărzile se puteau arunca asupra prizonierilor să-i sfârtece cu dinţii.
Însă botniţele însemnau că trebuiau să-i trateze altfel: cu lanţuri şi bice
cu sârmă ghimpată. Iar ei umpleau văzduhul cu mugetele pe care
Artiom le auzise din spatele peretelui toaletei profesorului.
Însă cel mai înspăimântător la staţia asta era că nu se sfârşea. În toate
direcţiile, aceste animale-oameni împrăştiau pământul din ea – cu
târnăcoape, cu hârleţe, cu ciocane şi cu unghiile –, săpând cu disperare
pământul şi piatra, muşcând din golul din stânga şi din dreapta, în sus
şi-n jos. Staţia Schiller era deja cea mai cavernoasă pe care o văzuse
Artiom vreodată, şi se extindea cu fiecare minut.
— Îi folosiţi ca sclavi? întrebă el.
— De ce nu? E mai uman decât să-i lichidăm, pur şi simplu, nu? Să facă
şi ei ceva folositor! Ne extindem cu spaţiul de locuit. Din tot metroul
soseşte un puhoi uriaş de refugiaţi şi nu mai avem unde să-i cazăm, îi
explică Dietmar, încordându-se ca să strige peste mugetul mutanţilor.
Când munca de reconstrucţie se va termina, aici va fi un oraş-grădină!
Cea mai mare staţie din întregul metrou. Capitala Reichului ! Un

— 1059 —
cinematograf, o sală de sport, o bibliotecă şi un spital!
— Deci de aici i-a venit Führerului vostru ideea cu mutanţii? Ca să
reînfiinţeze sclavia? Nici măcar un sfert din ăştia nu-s mutanţi!
— Însă nu depinde de tine, stalkere, să decizi cine-i mutant şi cine nu.
Führerul e un geniu. Este o prostie să persecuţi oamenii pentru că -s
armeni! Sau evrei! Asta are efecte zero. Dacă cineva s-a născut evreu,
nu se poate face nimic în legătură cu asta. Unora le stă scris pe faţă că -
s evrei. Ceceni. Kazahi. Şi cu asta basta! El e ţinta ta, duşmanul tău şi
nu-ţi va fi niciodată loial. Dar dacă cineva-i rus, asta înseamnă că are
imunitate? Este el unul dintre aleşi numai prin simplul fapt că s-a
născut aşa? E liber să facă ce-i trece prin cap? Să nu mai aibă acum
nimic de care să se teamă? Asta n-ar avea niciun sens. Şi cum stăm cu
diformităţile genetice? Na, asta-i altă mâncare de peşte. Şi mutaţiile!
Diformităţile-s o chestiune foarte alunecoasă. Te-ai născut sănătos, şi-
apoi începe să se dezvolte o tumoare! Sau guşă! Sau alte anomalii! Şi
poate nici nu pot fi văzute cu ochiul liber. Numai un doctor poate
spune cu certitudine! Aşa că orice ticălos trebuie să tremure de frică şi
să se cace pe el când se duce la medic pentru un control. Şi doctorul
trebuie şi el să tremure de frică. Şi să decidă, consultându-se cu noi,
consiliul, cine-i mutant şi cine nu-i. Şi nimeni nu poate fi sigur de
nimic. Niciodată. Şi toată viaţa lui – pricepi? – trebuie să-şi justifice
existenţa. Şi s-o apere pe a noastră. Asta-i chiar frumos! Ce zici?
Incredibil de frumos!
Îşi lăsă palma pe umărul lui Artiom. Aluniţa de pe şaua nasului deveni
un al treilea ochi, alocat lui, ca unui demon, pentru a-i permite să vadă
mai clar în măruntaiele moi şi putrezi ale fiinţelor umane.
— Unde-i? Unde-i Homer? îi strigă Artiom.
— Dă-mi plicul!
— Aveam o înţelegere!
Un gheizer brusc de scântei şi dinţii lui Artiom clănţăniră, iar peştera
se răsturnă într-o rână: Dietmar abătuse patul pistolului şi-l izbise în
faţă, chiar în obraz. Apoi îşi ajustă strânsoarea armei şi apăsă ţeava pe
fruntea lui: era un pistol letal, un Stecikin.
— Vrei s-o iau singur după ce te omor?
Artiom făcu un pas înapoi, întrebându-se cum ar putea să distrugă
depeşa, însă în spatele lui aşteptau gărzile. Îi răsuciră braţele şi -l

— 1060 —
culcară la pământ, băgându-i faţa în mocirlă, smulgându-i plicul din
mâini. Îl predară cu grijă lui Dietmar, care-l răsuci în mâini, încercă să-
l împăturească şi-l examină în lumina puternică a reflectorului.
— Fotografii, cred, zise el, ghemuindu-se jos, lângă Artiom. Asta-i
ciudat. Fotografii care au oprit un război. Frumos, nu crezi?
Puse plicul în buzunar.
— Cred că sunt nişte fotografii ale naibii de bune. Iar Führerului sigur
o să-i placă, dacă nimeni altcineva nu trebuie să le vadă. Corect? Cine-
ar putea rezista tentaţiei să tragă niţel cu ochiul la aşa ceva? Tu, de
exemplu, nu eşti interesat?
— Unde-i Homer?
— E pe-aici pe undeva. Caută-l. Nu mai am timp pentru asta. Trebuie
să merg în Teatralnaia. Ajutor umanitar, identificarea agenţilor… Stai
aici o vreme. Obişnuieşte-te cu locul… Lucrează şi tu ceva.
— Nu mă vor abandona! Letiaga! Şi Ordinul! Mă aşteaptă. Sunteţi toţi
terminaţi aici! M-auzi, ticălosule? Ticălos nenorocit! M-auzi, sac de
gunoi?
Artiom încercă să se ridice, însă gărzile erau bine hrănite şi
experimentate, şi-l ţineau strâns, aşa că rămase în patru labe, cu faţa
în noroi.
Înainte de a se ridica din poziţia lui ghemuită, Dietmar îl mângâie pe
cap.
— Da, aşteaptă. Da, în mod sigur aşteaptă, nu? Iar acum mă duc şi-am
să le spun al cui omuleţ eşti tu.
Şi-l bătu afectuos pe spate pe Artiom.

— 1061 —
— 1062 —
 Capitolul 13
Spaţiu de locuit

Credea că ziua va veni după ce lucrase toată noaptea; însă aici nu exista
nici zi, nici noapte, şi era un singur schimb: de la început până la
sfârşit. Le dădeau apă de la un furtun, numărându-le înghiţiturile; n-
aveai voie să păstrezi apa asupra ta. Nu existau latrine. Toate
tunelurile, în afară de unul, erau barate cu garduri de sârmă ghimpată,
împletite ca nişte urzeli. Era imposibil să fugi; nu aveai nici măcar unde
să te târăşti. Oamenii-animale se uşurau acolo unde se aflau, fără să-şi
întrerupă munca: bărbaţii în faţa femeilor şi femeile în faţa bărbaţilor.
Nou-sosiţii învăţau să facă asta încă din prima zi. Erau ajutaţi cu biciul
de sârmă ghimpată. Erau ucişi fără milă, ca un fapt de la sine înţeles:
cei care nu voiau să muncească, cei care erau oricum pe moarte şi nu
puteau lucra, şi cei care încercau s-o facă pe şmecherii şi se prefăceau
a fi deja morţi. Lucrătorii nu erau cruţaţi – de două ori pe zi se aduceau
oameni noi, care trebuiau şi ei să mănânce, iar cantitatea de hrană
rămânea aceeaşi.
De fiecare dată când se deschidea uşa de fier şi nou-sosiţii, stupefiaţi,
erau traşi înăuntru şi îmbrânciţi în peştera imensă a staţiei Schiller, lui
Artiom i se întorcea stomacul pe dos: se temea să nu intre Dietmar.
Înşelătoria lui Artiom avea să fie descoperită în orice moment. Roşiii
vor trimite soldaţi de la Ohotni Riad la Teatralnaia prin porţile cândva
închise etanş, acum demolate şi prin tunelul superior. Războiul -fulger
se va transforma într-un război poziţional, iar Dietmar se va întoarce
să-l spânzure pe Artiom pentru trădare.
Când va veni? Curând?
Îi examinară trupul lui Artiom, stabiliră că încă era în puteri, şi -i
dădură o roabă s-o împingă. Trebuia să adune de la truditorii bărboşi
tot ce risipiseră şi fărâmiţaseră, să umple roaba şi s-o ducă în tunelul
deschis, care ducea spre Kuzneţki Most. O podea din scânduri fusese
aşternută deasupra traverselor. Putea alerga în jur de trei sute de metri
de-a lungul ei şi apoi să descarce pământul pe un morman care
ajunsese deja până-n tavan.
Artiom avea condiţii bune de lucru, îşi dăduse seama de asta imediat.
— 1063 —
Nu-i împiedicaseră picioarele şi nu era nevoit să stea neclintit într-un
singur loc, ci trebuia să meargă în jurul celorlalţi, căutând să vadă cine
acumulase mai mult pământ şi piatră. Din nefericire, nu aveai unde să
fugi. Pe de altă parte, izbutise să-l găsească pe Homer.
Bătrânul nu petrecuse decât o jumătate de zi aici, era încă îmbrăcat;
însă deja înţelesese ce i se îngăduia să facă şi ce nu. Nu putea să se
fofileze sau să se sustragă. Nu se putea uita în ochii nimănui, indiferent
cine-i vorbea. Însă puteai vorbi cu cineva fără să te uiţi la el: în această
uzină a trupurilor şi a pământului era imposibil să auzi la o distanţă
mai mare de un pas.
Poate că Homer era el bătrân, dar făcea faţă. Nu gemea şi nici nu bocea.
Lovea hotărât pământul, nici repede, nici încet, dar nici grăbit să -şi
epuizeze vigoarea. Era ud leoarcă şi mânjit de pământ, umerii -i erau
sfâşiaţi şi murdăriţi în roşu-maroniu, şi buzele muşcate.
— Venisem să te iau, Nikolai Ivanovici, zise Artiom, privind dincolo de
Homer. Şi acum, probabil, vom sfârşi amândoi aici.
— Mulţumesc. N-ar fi trebuit. Să-ţi pese, icni Homer în ritmul
loviturilor sale. Gunoiul. Acela. Ticălos. Şi. Făţarnic. Nu va lăsa. Pe
nimeni. Afară.
— O să scăpăm noi cumva, îi promise Artiom.
Conversaţia lor continuă cu întreruperi: Artiom nu se putea întoarce
prea des în acelaşi colţ; supraveghetorii îşi dădeau seama de asemenea
obiceiuri şi-i biciuiau cu gârbacele pe cei care nu se supuneau. Bicele
erau din sârmă de oţel, cu ghimpi în toate direcţiile. Unele muşcau din
carne când loveau, altele când erau trase înapoi.
— Tu. Ce. Mai faci. Ai fost. În Teatralnaia.
— Am fost.
— L-ai. Văzut. Pe Umbach.
— Roşiii l-au arestat. Cineva a turnat. Pentru că. Asculta radioul. L-au
luat şi l-au împuşcat. În faţa mea. N-am avut. Posibilitatea. Să-i
vorbesc.
— Ce păcat. Cu adevărat. Un om. Bun.
Adună bulgării de piatră de la Homer. Apoi luă o încărcătură de
pământ de la un cocoşat din capătul celălalt al staţiei. După care ajută
o femeie cu sânii căzuţi să se ridice în picioare înainte ca
supraveghetorul s-o vadă prin praful de piatră. Apoi se întoarse la

— 1064 —
Homer.
— Umbach nu era singur. Au fost contactaţi şi alţii. Au venit oameni
la Moscova din alt oraş, din Zorii Polari, probabil.
— Oameni. Da. Oameni. Spui. Unde sunt? Eu n-am întâlnit niciunul.
— Roşiii i-au găsit pe toţi. I-au împuşcat, i-au trimis la Lubianka, la
KGB. Pe cei veniţi, pe cei care i-au văzut şi pe cei care-au auzit de ei.
— Poate. Se tem. Că vor ajuta Hansa. Împotriva. Lor.
Artiom luă o nouă încărcătură de piatră de la Homer. Apoi se duse
repede spre un băiat lent, disproporţionat şi cu degetele scurte, ca să
ia ce împrăştiase. După aceea merse la un slăbănog, alb, care mărunţise
un munte întreg în hotărârea lui de a nu muri. Prin ceaţă, lui Artiom i
se păru că vede ceva familiar, însă nu avea niciun motiv să se apropie.
— Mă crezi? I-am spus lui Miller, dar Miller nu crede. Zice că-s scorneli
prosteşti.
— L-am auzit. Pe Umbach chiar eu. Îl cred. Nu-nţeleg. Dar îl cred.
— Mulţumesc, bunicule, mulţumesc.
— Sau. Sunt spionii. Agenţii. Cuiva.
— Nu ştiu.
Curăţă totul şi alergă. Cineva-i făcu semn: vino şi ia-mi încărcătura. O
bucurie neaşteptată: era brokerul Lioka. Istovit şi biciuit, dar zâmbăreţ.
— Aşadar, ni te-ai alăturat!
— Mai trăieşti?
Iar Artiom îi zâmbi sincer, simţindu-se puţin mai bine.
— Sunt un angajat prea valoros pentru a fi concediat, croncăni
brokerul.
— Aşadar, n-a mers cu Legiunea?
— Nu, n-a mers! Privind pe furiş în jur, Lioka îl ajută pe Artiom să
toarne pământ în roabă. Probabil nu mi se potrivea. Nu te-ndepărtezi
de adevărata ta chemare.
Dădu din bărbie spre mormanele uscate. Un supraveghetor ţâşni şi -i
biciui pe Artiom şi Lioka pentru că vorbeau.
Artiom trase capul între umeri, spre a-l proteja. Alergă în tunel,
răsturnă roaba, se întoarse iar şi privi în jur: un paznic îl chemă la
femeia pe care Artiom o ridicase de la podea, ca să mai trăiască puţin.
Însă ea rezistase doar scurtă vreme înainte de a cădea din nou. Îi băgară
în ochi lumina unei lanterne, dar ea tot nu vedea altceva decât beznă.

— 1065 —
Un paznic îl dădu pe Artiom la o parte cu automatul său; un altul apucă
zdravăn o ţeavă de oţel pentru ranforsare, ţinti şi crăpă capul femeii,
zdrobindu-l ca pe un ou. Artiom uită de automat şi se aruncă înainte;
când căzu, primi ţeava de ranforsare peste umăr, patul armei în obraz
şi lovituri de bocanci. Ţeava udă, de oţel, a armei îi fu băgată în gură şi
cătarea ei îi zgârie cerul gurii.
— Mai vrei să-ncerci asta, ticălosule? Mai vrei? Scoală-te!
Îl ridicară în picioare şi-o azvârliră pe femeie în roaba sa.
— Du-o.
— Unde?
Îl loviră în ceafă şi trimiseră femeia pe ultimul ei drum. Morţii erau
aruncaţi în acelaşi loc ca pietrele şi pământul. Femeia nu stătea bine în
roabă: picioarele-i atârnau afară, iar capul spart i se legăna pe margine.
Mai rezistă puţin.
Prima oară îi arătaseră cum să procedeze în astfel de cazuri: morţii
trebuiau duşi pe podeaua din scânduri spre muntele de pământ ce
bloca tunelul spre Kuzneţki Most. Acolo erau aruncaţi pe o movilă,
împreună cu bolovanii şi pietrele. Uneori dealul mai aluneca,
acoperind trupurile dezgolite, umplându-le gurile şi urechile cu lut şi
nisip. Asta era înmormântarea lor.
După aceea Artiom nu mai încercă să se apropie de Homer sau Lioka:
supraveghetorii îl văzuseră. În locul lui Homer, alţii încă puternici şi
unii deja istoviţi: kirghizi şi ruşi, ruşi şi azeri, azeri şi tadjici. Toţi îi
dădeau lui Artiom bolovanii lor şi toţi îi secătuiau forţa. În curând
intervalul în care prelua încărcătura în roabă nu mai era suficient ca
să-şi odihnească picioarele, iar intervalul în care gonea cu roaba nu mai
era suficient să-şi odihnească braţele. Continua să privească în jur când
se deschidea uşa: să fie oare Dietmar? Venise pentru Artiom?
Scoase cadavrul din roabă până începu să cadă singur. Apoi se întoarse
la bătrânul său. Homer îl aştepta, şi el complet istovit.
— De ce. Roşiii. De ce. Nu ştie. Nimeni. În afara lor.
— Poate că ei nu vor să afle nimeni? Crezi că sunt în contact cu Zorii?
Şi ţin totul secret?
— Mint. Zorii. Discuţiile.
— Discuţii despre ce?
— Numai Dumnezeu. Ştie ce. Vor. Roşiii.

— 1066 —
— S-au ales cu foamete… Ciupercile putrezesc. Poate că vor rezerve de
hrană. Nu? Dacă-i aşa, pământul de aici e… fertil.
— Sigur. Încarcă mai departe.
Un supraveghetor trecu şi fluieră:
— Tu şi tu şi tu, mâncaţi repede, e rândul vostru.
Aduseră o troacă cu lături şi le spuseră să ia cu căuşul palmelor. Artiom
nu putea nici măcar să suporte mirosul lăturilor, dar alţii înfulecară şi
sorbiră cât de mult puteau.
Măcar Homer se hrăni în schimbul acela, aşa că avură la dispoziţie zece
minute fără târnăcop şi roabă.
— Am fost la suprafaţă. Până acum am mers de-a lungul străzii
Tverskaia spre Teatralnaia. Iar acolo… cineva-i vânează pe toţi care
intră pe Tverskaia. Cu o maşină blindată adevărată şi o motocicletă. Au
ucis patru stalkeri de-ai lor. Şi erau cât pe-aici să mă termine şi pe
mine… Dar nu ştiu de ce, nici nu m-au atins. Însă m-au găsit repede.
Homer dădu din umeri. Apoi îşi împreună degetele în căuş, îl umplu
cu fiertura aceea, o adulmecă şi chibzui.
— Şi apoi m-am întors… Şi nu era nimeni acolo. M-am dus în Polis.
Fără costum de protecţie. Şi ştii ce? M-a prins ploaia.
— Ploaia? întrebă bătrânul privindu-l.
— Ploaia, chicoti Artiom.
În toate părţile, oamenii se înghionteau şi-şi făceau loc spre troacă, ca
porcii. Artiom nu vedea nimic din jurul lui. Vedea doar oameni înalţi
şi zvelţi, cu pălării cu boruri largi; vedea ploaia căzând dintr-un cer
lipsit de nori şi din nou avioanele acelea lente.
— Ce idiot, îşi spuse. Închipuie-ţi! Să mergi prin ploaie şi să-ţi
imaginezi ceva ca asta… Un avion, ceva. Însă cu aripi transparente.
Cum au muştele, doar că mari. Ca la libelule. Şi totul în culori
strălucitoare… Festive. Şi ploaia la fel. Am visat-o.
Îşi coborî glasul cu stânjeneală: oamenii-animale mâncau; nu trebuia
să-i distragă cu prostii din astea.
Însă oamenii-animale nu dădeau doi bani pe visurile lui Artiom;
gândurile lor deveneau tot mai sărace, şi tot mai trebuiau să trăiască
aici o vreme, iar fără lături, nu exista absolut nicio cale de a supravieţui.
Dar Homer asculta. Asculta şi nu mânca.
— Însă vagoanele alea… cele mici… Tuşi ca să-şi dreagă glasul. Erau pe

— 1067 —
străzi în loc de maşini…
— Da, confirmă Artiom uluit. Cu patru locuri.
— Le-ai văzut? Ai văzut aşa ceva? Acolo, sus? La suprafaţă?
— Am văzut. De parcă mi-aminteam un vis. Dar tu… Cum de ştii?
— Sunt scene din cartea mea. Din carnetul meu de notiţe. Apar acolo!
Homer se frecă la ochi, examinându-l pe Artiom şi clipind, încercând
să înţeleagă dacă nu era vreun soi de zeflemea.
— L-ai luat? Carnetul meu de notiţe? Şi l-ai citit? Când?
— Nu l-am luat. Şi, oricum, unde-i?
— L-au confiscat. Imediat. Dietmar. Documentele mele, carnetul.
Totul. Cum adică nu l-ai citit? Cum altfel ai şti?
— Ţi-am spus, a fost un vis.
— Nu-i visul tău, Artiom. Nici măcar nu-i un vis.
— Poftim?
— Ţi-am povestit despre fata aceea. Despre Saşa. Cea din Tulskaia… A
fost înecată. Într-o staţie inundată.
— Ceva… Da, îmi amintesc ceva. Atunci când am ajuns în Ţvetnoi
Bulevard.
— Da… Acea Saşa… E visul ei. Aşa vedea ea lumea de la suprafaţă. S-a
născut în metrou, n-a fost niciodată deasupra. Asta era… viziunea ei
prostească… Naivă.
— Saşa? Cea cu părul alb, zici?
Capul lui Artiom începu să se învârtească şi lumea se clătina, ca prinsă
într-un jet de aer fierbinte. Îşi frecă tâmplele. Îi crăpa capul.
— Mănâncă. De ce nu mănânci? îi spuse istovit un bărbat cu burta
umflată, pe când se retrăgea de lângă troacă.
Avea barba încâlcită şi pe sub ea se scurgea o zeamă întunecată.
— Ia mai isprăviţi cu vorbăria asta fără noimă. Nu ne dau de mâncare
decât o dată pe zi!
Se încordă şi slobozi un vânt puturos şi prelung. Apoi se întinse pe
spate şi începu să se holbeze la tavan. Făcuse tot ce putea ca să-l salveze
pe Artiom. Însă Artiom nici măcar nu putea să se uite spre troacă. I se
făcea rău imediat.
— Cu părul alb. Avea cam optsprezece ani… Cum ştii asta? Cum de
ştii?
Homer se ridică şi el, cu mâinile în şolduri.

— 1068 —
— Nu-nţeleg. Nu-mi amintesc cum, de unde. Însă am văzut totul chiar
eu. Pot să mi-o zugrăvesc în minte… Cu ochii mei.
Artiom ridică mâna, de parcă voia să prindă un avion de jucărie care
zbura dincolo de el.
— Tu l-ai luat. Carneţelul meu! zise bătrânul furios, absolut convins de
asta. N-ar putea fi altceva. De ce mă minţi?
— Nu ţi-am luat blestematul de carnet! strigă Artiom furios. Ce treabă
am eu cu tine şi cu nenorocitele tale de cronici?
— Îţi baţi joc de mine, da? Ticălosule!
Artiom înşfăcă roaba fără măcar să aştepte fluierul. Lucru pe care îl
regretă mai târziu. Cât mai era timp să regrete.
Apoi rutina se instaură şi acţiunile se contopiră: încărcare, alergătură,
descărcare. Piatră, pământ, un cadavru. Un lucru deasupra celuilalt,
unul dedesubtul celuilalt. Braţele şi picioarele sale fură primel e care
luară foc, apoi se liniştiră, apoi îşi pierduseră forţa şi se opriră. Apoi şi
mai multă viaţă izvorî în ele, de undeva, din adâncuri, şi acum printr-
o durere surdă şi persistentă, zvâcniră, se ridicară, coborâră, merseră
şi traseră de timp.
Îl luase somnul pe când se mişca – nu mai dormise de douăzeci şi patru
de ore – şi-l înviorară imediat cu ghimpii de oţel. Încerca să-i ajute pe
cei care cădeau, dar ei îl izgoneau cu lanţurile. Se opri, răsucindu-se şi
reacţionând când uşa zăngăni; uitase deja de Dietmar. Nici nu voia să
ştie de el; nu voia să-i audă pe mizerabilii oameni-animale tânguindu-
se, să le asculte poveştile despre cum nimeriseră aici, cine a fost
pedepsit pentru care diformitate anume. Unii dintre ei doar
bombăneau îndepărtându-se, nu spre Artiom, ci spre toată lumea,
pentru ca toţi să ştie câte puţin despre ei şi să şi-i amintească atunci
când mureau aici şi erau acoperiţi de valul de pământ în mişcare. Şi nu
mai avea resurse ca să construiască fire şi lanţuri de la operatorul radio
împuşcat, până la omul KGB-ului, Svinolup, de la palavragiul Zuev spre
Lubianka, de la Miller spre un necunoscut Besolov, de la Besolov spre
Führer, de la Führer la Dietmar. Toate se băteau cap în cap, nimic nu
mai avea niciun sens.
În locul conexiunilor trasate de un creion invizibil, în locul unui abator
prăfuit, în locul troacelor umplute cu lături, Artiom invocă avioanele
lente în aerul de ciment şi construi case ce atingeau cerul peşterii.

— 1069 —
Avioanele acelea îi permiteau să aştepte semnalul „stingerii”; îl
evacuau într-o lume pe care şi-o imaginase fata înecată. Dar nu, el
văzuse totul, era clar. Cu propriii săi ochi. Dar când? Cum?
Semnalul pentru „stingere” veni în cele din urmă.
Fură împinşi într-un colţ şi se aşezară unul peste altul. Artiom adormi,
aşteptându-se să vadă oraşul acela. Oraşul Saşei. Văzu însă celule, pe
Svinolup ridicat din cenuşă, în timp ce el fugea. Numai că în vis nu
alerga de-a lungul unui coridor drept spre libertate, ci printr-un
labirint vrăjit, fără sfârşit.
După ce visul se termină, răsună fluierul care anunţa un nou schimb.
Era încă zi, sau poate noapte, douăzeci şi patru de ore în timpul cărora
Artiom învăţase să soarbă lăturile laolaltă cu toată lumea, fără a -i veni
rău; zi în care nu se dusese imediat la bătrân când acesta se rănise, zi
în care încetase să mai numere roabele cu pământ şi cele cu cadavre.
Hainele-i erau sfâşiate şi zdrenţuite de sârma ghimpată; zgârieturile
provocate de ghimpi supurau constant un lichid roşiatic, care devenea
tot mai transparent, tot mai zadarnic şi inutil. Grupa A, RH negativ,
şiroia precum compotul diluat. Nu era nimeni care să-i înlocuiască
pierderea, să-l umple pe Artiom cu sângele său. Letiaga rămăsese
acolo, uitându-se la punctele de lumină de pe palmele lui, până când
se întorsese şi pornise mărşăluind înapoi. Nu putea face nimic fără
ordine. Şi de la Miller nu putea veni decât un singur ordin în privinţa
lui Artiom: tăiaţi-l de pe listă! Iar Dietmar nu venise după el. Nu-l luase
să fie spânzurat. Era ocupat cu altele.
Pe Artiom nu-l aştepta nici execuţia, nici salvarea.
Şi-aşa mai trecu printr-o zi şi o noapte.
Lua pietrele de la Homer fără să spună nimic, iar Homer îl lăsa să le ia
fără nicio vorbă. Nikolai Ivanovici arăta rău: se îngălbenise şi se clătina
pe picioare. Lui Artiom i-ar fi părut rău pentru el, însă bătrânul nu-i
îngăduia. Era jignit de discuţia despre carnet şi pentru că Artiom îi
oferise speranţe.
Se forţă să vorbească cu Lioka cel istovit: cum construiau sala asta
imensă, cine-i dirija pe lucrători, cine le spusese să spargă învelişul
tunelului? Lioka arătă spre un individ cu ochii oblici: acela era Faruk.
El construise Oraşul Moscova. Avea propriii săi oameni, Abdurahim şi
Ali, care răspundeau de misiunea asta. Nu putuseră găsi alţi specialişti.

— 1070 —
Faruk se ducea peste tot împreună cu asistenţii săi şi fără lanţuri, plin
de sine. Dar şi el lipăia lăturile din troaca comună, scoţându-le cu
propriile mâini. Dirija plin de încredere munca de construcţie,
decizând cine trebuie să sape, cine să amestece cimentul, cine să aşeze
proptelele.
— Trebuie să evadăm, îi spuse Artiom brokerului. Altfel o să dăm
colţul.
— Să dai colţul este modul cel mai sigur de a scăpa de aici, spuse
brokerul cu un zâmbet firav.
— Păi, mergi tu primul, râse Artiom cu jumătate de gură. Să deschizi
drumul.
În a patra zi, Dietmar tot nu se arătă, şi nici Letiaga. Iar lui Artiom nu-
i mai rămăsese forţă nici cât să se gândească la evadare. Însă, evident
că voia să trăiască, iar dorinţa aceea devenea tot mai disperată cu
fiecare oră. Nu ca să-şi rezolve toate problemele, să se răzbune, să afle
adevărul şi să-i vadă pe cei mai apropiaţi şi dragi lui, ci, pur şi simplu,
ca să mai trăiască o vreme.
Pentru asta, Artiom învăţă să se ferească de răni noi provocate de
sârma ghimpată. Gustul oribil al lăturilor îi făcea rău la stomac, dar se
forţa să revină la troacă pentru a mai căpăta măcar puţină vigoare.
Învăţă cum să lucreze în aşa fel încât să nu vadă nimic în jur, în afară
de avioanele cu aripi de libelulă.
Însă orbirea sa veni cu un preţ. Când cei care-ţi sunt alături au capetele
sparte, cu răni deschise, iar tu nu zici nimic, atunci ceea ce nu s-a spus
se acumulează, se acreşte şi putrezeşte. Când era biciuit cu ghimpi
metalici, purulenţa din sufletul lui se scurgea împreună cu durerea şi
sângele. Când rănile începură să se usuce şi să prindă crustă, Artiom
începu să fermenteze pe dinăuntru.
„Stingerea!” sună, însă nu putea să pună geană peste geană: se zvârcoli
şi răsuci, scărpinându-şi crustele, deschizându-le.
Cruste.
Şi insomnia, căldura înăbuşitoare şi apropierea excesivă de alţi oameni,
ca şi când zăcea într-un şanţ alături de nişte cadavre, îl făcură să
plutească în derivă. Cine-i vorbise despre cruste? Cine voise să-l scape
de ele?
Capul îi zăcea pe genunchii unei femei. Vezi cât e de acoperit cu fel de

— 1071 —
fel de cruste individul ăla? Mai bine să fii blând cu el… Totul era
înceţoşat, ca şi cum vedea lumea printr-o pungă murdară din plastic.
Dar nu, nu era un vis. Era aievea. Capul lui chiar se odihnea pe
genunchii ei… Genunchii fetei. O privi direct în ochi, iar ea privi în jos
spre el, aplecându-se. De jos, sânii ei arătau ca nişte semiluni. Era
goală. Şi Artiom era gol. Îşi întoarse capul şi-o sărută pe burta moale şi
adâncită, unde avea cicatrice stacojii. Ca nişte puncte. Arsuri de ţigară.
Vechi. Urmele unei torturi lente. O sărută pe arsură. Locul era mult
mai moale, mai vulnerabil. Mulţumesc, Saşa. Ea-i atinse părul cu
degetele şi-şi mişcă mâna, mângâindu-l, iar părul era moale, însă
imediat ce degetele i se mişcau, perii se aspreau cu încăpăţânare.
Zâmbetul ei era vag. Totul plutea. Închide ochii. Ştii cum obişnuiam
eu să-mi imaginez lumea de la suprafaţă?
În schimbul următor, Artiom continuă să privească în jur ca să vadă
când va aduna Homer suficientă piatră: abia aştepta să-i povestească,
să-i împărtăşească ce i se întâmplase, să-i aducă bucurie şi să se
justifice.
Însă bătrânul lucra foarte încet, ca şi cum nu era nicio grabă. Slăbise şi
pielea-i atârna pe el; privirile-i erau rătăcite. Lovea peretele cu
moderaţie. Bucăţile care săreau din el erau mici, de cele mai multe ori
lăsa doar zgârieturi după ce lovea.
Şi apoi, înainte să adune suficientă piatră, se lăsă brusc jos, pe pământ.
Se sprijini cu spatele de perete, întinse picioarele şi închise ochii.
Artiom observă primul, înaintea supraveghetorilor, şi azvârli o piatră
spre Lioka: distrage-le atenţia. Îl încărcă în roabă pe bătrânul sfârşit şi-
l împinse spre tunel, ca şi cum intenţiona să-l îngroape, însă îl răsturnă
printre traverse. Apoi se alese cu o porţie de bice pe spinare pentru că
împingea o roabă goală, însă nu pentru bătrân.
Artiom îl rugă pe Dumnezeu să nu-l şteargă încă pe bătrân de pe faţa
pământului. Ceruse multe în ultima săptămână – oare cum va plăti
pentru toate? Însă de data asta, i se permisese să-şi extindă creditul.
Homer nu muri; se trezi la fluieratul unui nou schimb.
Artiom izbuti să se întâlnească cu el la troacă. Era nerăbdător să -i
vorbească.
— Ascultă, tataie! Mi-am amintit. Mi-am amintit cum mi-au intrat în
minte avioanele alea.

— 1072 —
— Hă?
Bătrânul era încă uluit.
— Atunci, în Ţvetnoi Bulevard. Atunci când m-ai îmbătat. Cred că am
văzut-o. Chiar acolo, înaintea ochilor mei, ştii. E cumva neclar. Doar
că… Nu te superi pe mine, da?
— Ai văzut-o?
— Am văzut-o. Acolo, în Ţvetnoi. Ea mi-a spus totul. Carnetul tău de
notiţe n-a avut nimic de-a face cu asta. Pe bune.
— Era în Ţvetnoi? Cum…? Era…?
— O fată. Cu părul alb. Firavă. Saşa. Saşenka.
— Doar nu minţi acum, nu?
Glasul bătrânului slăbise. Ar fi vrut să-l creadă pe Artiom; încerca.
— Nu mint. Nu-mi bat joc de tine, răspunse Artiom ferm.
— În viaţă? Dar tu… tu ai mâncat gunoiul ăla acolo… Asta-ţi dă tot felul
de…
— Am văzut-o. Am vorbit cu ea. Îmi amintesc. Tocmai mi-am amintit.
— Stai puţin. Saşa? Saşa mea. În cocina aia? Într-un bordel? Ce… Ce
făcea? Ai văzut cum… Ce făcea acolo?
— Nimic, tataie. Era… Era bine. Acum o săptămână trăia.
— Dar cum putea ea… Cum a ieşit de acolo? Cum e?
— De la ea le am. Imaginile alea. Avioanele şi ploaia. Zicea: „Închide -
ţi ochii şi imaginează-ţi…”
— Dar într-un bordel? De ce era într-un bordel?
— Linişteşte-te… Linişteşte-te, tataie. Nu trebuie să fii… atât de
supărat. E într-un bordel, dar ia uită-te unde suntem noi doi… Vezi?
Poate că bordelul nu-i cel mai rău loc în care ai putea fi.
— Trebuie s-o scoatem. Trebuie s-o luăm din locul ăla.
— O s-o facem, tataie. Clar o vom scoate. Dacă ne-ar scoate şi pe noi
cineva de aici. Stai jos, stai jos. Ce-ai sărit aşa?
Saşa-i dăduse lui Homer vigoare, iar speranţa-i înşelase trupul. Dar
înşelarea nu dură mult. Bătrânul agită slab târnăcopul, iar acum nu mai
controla unealta, ci ea îl controla pe Homer, făcându-l să se legene pe
picioare. El şi Artiom oricum nu avuseseră niciodată o cale de scăpare,
dar acum era pur şi simplu imposibil.
Să roage gărzile să-l cruţe pe Homer ar fi însemnat să-l condamne
imediat la moarte. Singurul lucru care întârzia execuţia: sosirea de noi

— 1073 —
lucrători fusese întreruptă, iar supraveghetorii deveniseră mai
binevoitori faţă de cei vechi. Şi-aşa rămase Homer în viaţă încă o zi.
Apoi veniră după el.

— Nikolaev! strigă cineva printr-un megafon, de la uşă. Nikolai

Nikolaev!
Homer lăsă capul jos, între umeri, şi începu să dea mai repede cu
târnăcopul, ca să-şi facă norma înainte să fie împuşcat.
Artiom se apropie tiptil de uşă cu roaba lui, să iscodească puţin; stând
acolo, în pragul uşii, protejat de oameni cu automate şi privind jur
împrejur cu un aer de spaimă şi repulsie, era profesorul Ilia
Stepanovici, arătând puţin buhăit, însă nevătămat şi în uniformă.
Ridică megafonul în dreptul bărbii sale şi strigă din nou:
— Nikolaev! Homer!
Apoi paznicul îşi aminti, aruncă o privire mai atentă şi-l trase pe bătrân
până la Ilia Stepanovici. Profesorul coborî o treaptă, apoi a doua.
Mormăi ceva la urechea murdară a bătrânului, strâmbându-se din
cauza duhorii. Homer nu se uita la el, ci ţinea privirea în podea. Artiom
primi o lovitură de bici, pentru pauza lui meditativă şi pentru
curiozitate, aşa că trebui să se mişte. Ilia Stepanovici rămase acolo o
vreme, apoi făcu un gest disperat spre Nikolai Nikolaev cu mâna sa
curată şi plecă.
— Ce voia? îl întrebă Artiom pe bătrân, când prinse momentul.
— Voia să mă scoată de aici. S-a pus să-şi scrie cartea, însă nu-i vine
nimic. I-au dat tot ce avea nevoie… Un birou separat. Raţii speciale.
Dar nimic. Zice că mi-a citit carnetul de notiţe. Şi vrea să-l ajut. Să-i
dau sfaturi. M-ar scoate afară de aici, pe bune.
— Dă-i drumul! Acceptă!
— Să accept ce? Să-i scriu eu cartea?
— Ce mai contează pentru tine? Ai să crăpi aici!
— Să-i scriu o carte despre gloria Reichului, cu propriile mele cuvinte?
— Dacă n-o faci, nu va exista niciun fel de carte. Tu vei da colţul şi nu
va mai rămâne nimic în urma ta.
Homer îşi sorbi terciul şi înghiţi; gustul era în regulă, mai mult sau mai
puţin ca viaţa.

— 1074 —
— I-am spus că nu plec fără tine.
— Ba da, poţi, tataie! Du-te!
— Nu poate face asta. A primit permisiunea să ajute doar un singur
om; a zis că nu-l vor lăsa să scoată doi.
— Dar ce… Ce-i cu Dietmar?
— Dietmar a fost ucis. În Teatralnaia. Roşiii au pătruns acolo cumva şi
l-au ucis. Şi pe mulţi alţii. Chiar în ziua aceea. Acum profesorul
lucrează direct pentru Führer. I-a plăcut ideea cu cartea.
Dietmar fusese omorât.
Artiom fu suspendat brusc în hăul unui tunel.
Acum aici nu mai exista nimeni care să-l cunoască sau să-şi amintească
de el: nu mai era ostatic, prizonier sau agent dublu. Era un mutant fără
nume, un sclav lesne de înlocuit. Nu mai avea niciun rost să aştepte
nimic, nimic de care să-i fie teamă, niciun pai de care să se agaţe. Era
pierdut aici, în acest spaţiu de locuit nelimitat, şi nu era nimeni care să
aibă grijă de el. Îşi folosise toată vigoarea, şi-o băgase în tunel, care se
umpluse până la refuz de forţa lui Artiom, ca un intestin, însă energia
lui se tot diminua, devenea slăbit. Nu putea să mănânce nimic; avea
gust de rugină în gură şi un ţiuit în urechi. Omul, ticălosul blestemat,
era o sursă epuizabilă de energie. Iar acum se părea că se zărea capătul
tunelului lui Artiom.
— Du-te, tataie. Pleacă.
— Cum aş putea să te părăsesc? Tu ai venit aici să mă găseşti pe mine.
— În felul ăsta există măcar o oarecare speranţă. Nu mai au nevoie de
mine. Dar acum au nevoie de cel puţin unul dintre noi. Dacă mori,
atunci mor şi eu, asta-i sigur. Spune-le să-l aducă înapoi pe profesor. Şi
du-te cu el.
— Nu pot.
— Atunci cum ai de gând să ajungi la fata ta, dacă dai colţul? Îmi pare
rău, dar nu prea ţi-a rămas mult timp. Abia dacă te mai ţii pe picioare.
Ia zi?
— Nu pot.
Însă în noaptea aceea, înainte de „stingere”, după ce-l târâseră mai
încolo pe bărbatul cu guşa umflată, care lucra lângă Homer, ca să
adune pietre peste el, bătrânul reuşi, în cele din urmă, să adune destule
bucăţi pentru ca Artiom să vină cu roaba până la el.

— 1075 —
— Dacă sunt de acord, atunci… Aş putea să aranjez acolo lucrurile
cumva şi apoi să încerc să te salvez şi pe tine, nu?
— Bineînţeles! zise Artiom. Despre asta am tot vorbit până acum!
— Crezi că ar trebui să cer…
— Cere!
— Dar o să rezişti? Cât timp mai poţi rezista?
— Atât cât trebuie, tataie! promise Artiom pe cât de convingător putea.
Aşteaptă aici. Mă duc să chem un paznic.
După aceea, în timp ce-l aşteptau pe profesor – supraveghetorii erau
preocupaţi să nu-l ologească tocmai acum pe Homer, iar puţin din
imunitatea lui i se transmisese şi lui Artiom –, avură timp să-şi mai
spună câte ceva.
— E bine că ieşi, tataie. E bine că vei scrie. Probabil nu vei scrie doa r
cartea lui, o vei scrie şi pe a ta, nu?
— Nu ştiu.
— Vei scrie. Mai mult ca sigur. E bine ca oamenii să lase ceva în urma
lor pe lumea asta. Ideea ta e bună.
— Las-o baltă.
— Nu, ascultă… Nu-ţi pot spune totul, acum… Voiam doar să-ţi spun
despre Întunecaţi, cele mai importante chestii. Aveai de gând să scrii
despre ei în cartea ta, nu?
— Ce-i cu ei?
— Întunecaţii, tataie… Nu erau ceea ce credeam noi… Nu erau demoni,
nu erau o ameninţare. Erau salvarea noastră. Şi încă ceva… Eu am fost
cel care le-a deschis porţile metroului. Pe atunci eram mic. Aia a fost
ziua din copilăria mea pe care n-am putut s-o uit… Şi astfel…
Şi astfel, atunci când îi îmboldise pe Vitalik şi Jenka, alţi doi copii, să
se joace de-a stalkerii şi să viziteze Grădina Botanică abandonată, chiar
dacă copiilor le era strict interzis să pună piciorul în tuneluri, şi când
răsucise mânerul zăvorului de pe uşa etanşă, deschizând calea spre
suprafaţă, şi când ieşise primul, ţâşnind pe treptele prăbuşite ale scării
rulante – cum ar fi putut explica asta? – pentru că voise să-şi vadă
mama, mama din ziua aceea când văzuse raţele şi mâncase îngheţată;
era pe cale s-o întâlnească, pentru că-i fusese atât de dor de ea. Ceilalţi
înaintau cu greu, urmându-l pe Artiom, pur şi simplu fiindcă era
înspăimântător să fii singur.

— 1076 —
Iar Întunecaţii… Întunecaţii nu-l văzuseră din exterior; îl văzuseră
imediat din interior: un orfan singuratic, pierdut în lumea lor. Îl
văzuseră şi… şi-l făcuseră animalul lor de companie? Nu, nu se
atinseseră de el, ci îl adoptaseră, însă credea că-l dresaseră. Se temuse
că-l vor pune în lanţ, îl vor obişnui să se supună comenzilor, că -l vor
folosi împotriva oamenilor. Îi fusese teamă că voiau să-i fie stăpâni.
Însă nu doriseră aşa ceva. Pur şi simplu, le păruse rău de el, şi în mila
lor se apucaseră să-l îngrijească. Şi, cu aceeaşi compasiune, fuseseră
dispuşi să-i salveze pe toţi oamenii din subteran, însă oamenii
deveniseră deja prea abrutizaţi. Întunecaţii avuseseră nevoie de un
intermediar, de un interpret. Iar Artiom fusese cel ales şi adoptat de ei.
Le putea simţi limbajul – i-ar fi putut învăţa să-l traducă în ruseşte.
Aceasta era misiunea vieţii sale: să fie un pod între omul cel nou şi
omul cel vechi.
Însă Artiom se înspăimântase. Îi fusese teamă să aibă încredere; îi
fusese teamă de glasul din mintea sa, de vise şi imagini. N-avusese
încredere în ele, n-avusese încredere nici în el însuşi şi se orientase spre
altă misiune: să găsească un mod de a-i distruge pe Întunecaţi, doar
pentru că se temea să-i lase să pătrundă înăuntrul său, să-i asculte şi să
facă ce-i spuneau. Fusese mult mai uşor să găsească nişte rachete
rămase nefolosite în război şi să-i extermine pe Întunecaţi până la
ultimul. Şi să cauterizeze locul unde apăruse o fiinţă omenească nouă
şi raţională, înconjurat de o flamă portocalie strălucitoare. Grădina
Botanică. Chiar locul unde Artiom mersese ţinut de mână de mama sa,
la patru ani.
Înainte ca Artiom să permită lansarea rachetelor, înainte de a-i da lui
Miller coordonatele, mai avusese o secundă. Şi în secunda aceea, îi
lăsase pe Întunecaţi înăuntrul său, în cele din urmă: şi atunci – nu ca
să-şi salveze ei pielea, ci din milă pentru el, ştiind că Artiom nu le va
anula în niciun caz execuţia – ultimul lucru pe care i-l arătaseră fusese
mama lui. Faţa ei zâmbitoare. Îi spuseseră, cu vocea ei, că-l iubeau şi-l
iertau.
Ar fi putut opri totul atunci. Să-l oprească pe Miller. Să taie legătura
radio… Însă el se simţise din nou înspăimântat.
Şi când rachetele începuseră să cadă… Nu mai rămăsese nimeni care
să-l iubească pe Artiom. Şi nici nu mai rămăsese nimeni căruia să-i

— 1077 —
poată cere iertare. Chipul mamei sale dispăruse pe vecie. Iar Grădina
Botanică se transformase în asfalt topit şi cărbuni negri: kilometri
pătraţi de cărbune întunecat şi funingine. Pentru Artiom, nu mai exista
niciun loc în care să se întoarcă.
Se dusese la Turnul Ostankino, apoi acasă, în Expoziţiei, unde fusese
întâmpinat ca un erou şi salvator. Ca un sfânt, care răpusese un balaur
monstruos. Dar continua să-i fie frică: dacă nu înnebunise, ajunsese
cunoscut ca un smintit. Şi nu spusese nimănui, în afară de Ania şi
Miller, ce se petrecuse cu adevărat acolo. Nu mai spusese nimănui că
s-ar putea să fi distrus ultima şansă a omenirii de a recuceri Pământul.
Mărturisise înaintea a doi oameni şi niciunul dintre ei nu-l crezuse.
Şi doar mai târziu, un an mai târziu, începuse să-şi amintească: în timp
ce el şi Ullman desfăceau antena pe turnul Ostankino, ceva diferit
păruse să se audă din staţia de radio înainte ca Miller să intre pe
frecvenţă. Fusese un fel de indicativ… Însă Artiom nu avusese căştile.
Poate doar i se păruse.
Însă dacă numai i se păruse, atunci…
Atunci nu mai era nicio speranţă. Totul devenise ireparabil.
Irecuperabil. Cu degetele sale nepricepute, alunecoase din cauza
ciupercilor, sugrumase tocmai ultima speranţă rămasă pentru el şi
pentru toată lumea. O făcuse. Artiom condamnase oamenii din staţie
şi din întregul metrou la închisoare pe viaţă. Pe ei şi pe copiii lor, şi pe
copiii copiilor lor.
Dar dacă mai exista un singur loc în lume unde supravieţuiseră
oameni…
Doar unul…
— Doar unul.
— Nikolaev. Nikolai Nikolaev.
— Du-te! Haide. Ne vedem la uşă. Poate că n-o să mă trimită să-mi fac
bagajele.
— Este adevărat?
Homer ţinea braţul lui Artiom, ca şi cum Artiom îl ajuta să meargă;
dar, de fapt, bătrânul îl ajuta pe Artiom..
— Da. Ţi-am spus imediat ce… am putut. Să-ţi spun totul la timp.
— Când am să te scot de aici, o să-mi zici întreaga poveste, da? Cu
toate detaliile?

— 1078 —
Homer îl privi în ochi.
— Astfel încât să fie totul în carte, ca să nu existe nicio confuzie…
— Desigur. Când mă scoţi afară. Însă asta-i partea cea mai importantă.
Doar… voiam să-ţi spun. Mă crezi?
— Da.
— Şi-o să scrii totul aşa?
— Da, aşa am să scriu.
— Bine, zise Artiom. E bine.
Ilia Stepanovici stătea acolo nerăbdător, privindu-i pe oamenii-
animale, poate chiar se întreba cum era mai bine să evite prezenţa lor
în cartea sa. Se bucură să-l vadă pe Homer şi zâmbi, punându-i o haină
vătuită pe umeri. Bătrânul ridică mâna în semn de rămas-bun către
Artiom.
— Atunci, pe data viitoare, da?
Faţa profesorului se strâmbă: ştia că nu va mai fi nicio data viitoare,
însă nu voia să se certe cu Homer.
Şi Artiom ştia, dar nici el nu voia să se certe.
— Ilia Stepanovici! strigă el spre profesor, pe când acesta-l conducea
pe bătrân la viaţă.
Profesorul privi în silă înapoi, peste umăr. Gărzile reveniră la viaţă şi
ridicară asupra lui Artiom bicele lor din sârmă ghimpată.
— Ce mai face soţia-ta? A născut? întrebă Artiom. E băiat sau fată?
Faţa lui Ilia Stepanovici se făcu pământie şi el îmbătrâni dintr-odată.
— O fetiţă născută moartă, zise fără grai, însă Artiom pricepu oricum,
citindu-i pe buze.
Uşa se trânti cu zgomot, iar biciul îl împunse cu gingăşie pe Artiom
peste umeri. Sângele începu să curgă. Bine. Lasă-l să curgă. Să iasă tot
ce-i înăuntru.
Când serviră lăturile, Artiom nu mâncă pur şi simplu.
Mâncă în amintirea lui Dietmar.

Era bine că-l văzuse pe bătrân plecând.

Era bine că-l convinsese pe bătrân că l-ar putea scoate pe el de aici.
Era bine că nu-şi îngăduise să se lase convins. Cel puţin nu mai tresărea
când se trântea uşa. Nu mai spera nimic, nu număra zilele. Era mai

— 1079 —
uşor aşa, în afara timpului.
Şi mai era bine că-i putuse spune lui Homer ce era cel mai important
– despre el şi despre Întunecaţi. Că avusese suficiente minute şi sufl ul
s-o facă. Acum nu mai era atât de înspăimântător că fusese abandonat
aici, uitat.
Ceva se întâmpla dincolo, în celelalte staţii: poate un război. Însă
Schiller nu era deloc afectată. Aici totul decurgea normal: spaţiul de
locuit rodea pământul, tunelul spre Kuzneţki Most era umplut cu
pământ şi fiinţe umane, şi se apropia insidios de staţie. Artiom era tot
mai slăbit, însă mai lupta să trăiască.
Lioka, brokerul, ajunsese un schelet ambulant, dar încă mai încerca,
încăpăţânat, să-i supravieţuiască lui Artiom.
Nu-şi mai vorbeau. Nu mai rămăsese nimic de spus. Mai încercaseră
unii să evadeze, atacaseră sârma ghimpată şi pe paznici cu
târnăcoapele. Fuseseră împuşcaţi, împreună cu alţii aleşi la întâmplare,
pentru a băga groaza în toţi. Pe urmă le-a fost tuturor teamă să mai
încerce să evadeze; se temeau până şi să vorbească despre asta, le era
teamă până şi să se gândească la aşa ceva.
Artiom îşi vedea de ale lui: după „stingere”, când se aranja după forma
trupului altuia, în şanţul lor de dormit, închidea strâns ochii şi-şi
imagina că stătea cu capul pe genunchii acelei fete minunate, Saşa; şi -
şi mângâia singur părul, fără a simţi greutatea propriei mâini. Şi -o
imagina arătându-i oraşul la suprafaţă. Fără Saşa, n-avea altă şansă
decât să crape.
După ce dormea cele patru ore regulamentare, se trezea şi alerga, şi
ridica, şi arunca, şi rostogolea, şi azvârlea la gunoi. Şi mergea, şi se târa,
şi cădea. Se ridica din nou. Câte zile? Câte nopţi? Nu ştia. Roaba era
acum doar pe jumătate plină. Nu putea căra mai mult de atât. Era bine
că mutanţii slăbiseră mult, pierzând jumătate din greutate din cauza
hranei îngrozitoare, altfel nu i-ar mai fi putut ridica şi îngropa.
După-amiezile avea o distracţie secretă: Artiom ştia că nimeni nu
dădea cu târnăcopul în unul dintre pereţi, fiindcă pasajul cu locuinţele
sociale se întindea chiar dincolo de el. Calculase unde se afla micuţul
şi confortabilul apartament al lui Ilia Stepanovici şi al Narinei. O dată
pe zi, Artiom arunca o privire furişă de jur împrejur, fugea spre peretele
acela şi ciocănea în el: cioc-cioc-cioc. Gărzile nu-l auzeau. Ilia

— 1080 —
Stepanovici nu-l auzea. Nici chiar Artiom însuşi nu auzea ciocănitul,
dar chiar şi aşa, de fiecare dată, se strica de un râs nestăvilit, fără
sunete.
Însă chiar atunci, în mijlocul eternităţii, când deja încetaseră s-o mai
aştepte, veni izbăvirea. O izbăvire îngrozitoare.
Războiul îşi croi drum în mica lor lume.
Uşa se trânti iar şi iar, şi staţia Schiller se umplu de bărbaţi în uniformă,
bine hrăniţi, din Legiunea de Fier. Mutanţii şi oamenii-animale
încetară să mai lucreze şi încremeniră, căscând prostiţi gura la
vizitatori. Gândind lent cu creierii lor amorţiţi, începură să aranjeze
într-un soi de mozaic cuvintele aruncate de nou-sosiţi.
— Roşiii au cucerit Kuzneţki Most!
— Au adus trupe din Lubianka! Vor năvăli pe aici!
— În orice clipă! Ordinele sunt să blocăm tunelul.
— Unde sunt geniştii? Ce-i ţine pe loc pe genişti?
— Tunelul spre Kuzneţki Most trebuie minat! Cât mai departe de
staţie!
— Unde-s explozivii? Unde-s geniştii?
— Vin! Sunt aproape aici! Avangarda, mitraliorii lor. Haideţi! Mişcaţi-
vă!
— Tăiaţi-l! Tăiaţi cablul! Puneţi minele cât mai departe de staţie!
— Şi mai departe! Acum!
Genişti transpiraţi intrară în fugă, trăgând după ei lăzi grele cu
explozivi; oamenii-animale tot nu pricepeau nimic. Artiom privi
agitaţia prin obişnuita sa polietilenă zgâriată şi transpirată. Nimic din
toate astea nu părea să-l preocupe.
— Nu mai avem timp! Prea aproape! Cumva, trebuie să mai câştigăm
timp! Timp!
— Ce putem face? Cum? Vor fi aici curând! Forţe superioare! Vom
pierde staţia! Asta nu trebuie să se-ntâmple!
Apoi, cuiva îi veni inspiraţia.
— Duceţi-i pe mutanţi în tunel!
— Poftim?
— Mutanţii. Puneţi-i în tunel! Vor încasa ei grosul. Cu târnăcoapele! Şi
cu sapele! Îi vor întârzia pe Roşii. În timp ce sunt măcelăriţi, vom avea
timp s-aşezăm minele!

— 1081 —
— Nu vor lupta! Uită-te la ei…
— Un detaşament de blocare, atunci. Îi împingem în… Soloviov!
Bormann! Fang! Împingeţi-i înăuntru! Haideţi! Fiecare secundă
contează, mâncători de căcat! Daţi-i drumul!
Gărzile începură să-şi şuiere bicele şi lanţurile prin aer, lovindu-i pe
săpătorii agăţaţi de pereţi, care împietriseră, adunându-i laolaltă şi
dirijându-i prin gura tunelului. Cu numai o clipă înainte, acolo era o
barieră de netrecut: trei rânduri de sârmă ghimpată. Însă acum,
păienjenişul atârna în grămezi neancorate şi se dovedi că în spatele lor
se întindea un tunel. Cu un set de şine ce duceau spre Kuzneţki Most.
Şi undeva, în adâncul tunelului, se cocea ceva rău.
Oamenii-animale, stupefiaţi, înaintau greu prin tunel, privind în jur,
într-o nedumerire neajutorată, spre supraveghetori: ce voiau de la ei?
Fiecare-şi ţinea unealta cu care lucrase dintotdeauna. Săpătorii aveau
târnăcoape; cei ai ciocănitului aveau ciocane. Artiom ar fi intrat cu
roaba, însă stătea în drumul altora, lovindu-i sub genunchi, şi nu ştia
cum să treacă peste traverse, aşa că i se ordonă s-o abandoneze. O lăsă
în urmă şi porni cu mâinile goale. Îşi simţea mâinile inutile; voiau să
ţină o unealtă. Avea degetele rigide, încovoiate şi acoperite de bătături,
aşa că mânerele roabei sau coada unei sape se potriveau foarte bine în
ele.
Cei care-şi târşâiau picioarele în spatele grupului fură biciuiţi şi împinşi
de oamenii cu automate. Cei cu automate erau urmaţi de genişti care
trăgeau lăzi şi desfăşurau cabluri.
— Unde mergem? Pentru ce? behăiau prizonierii goi-puşcă, holbându-
se în beznă, sau privind în jur spre lanternele şi ţevile armelor
escortelor lor.
Însă toţi erau pe cale să fie traşi în gaura neagră, căscată drept înainte,
iar din ea ieşeau ecourile unor urale îndepărtate, împreună cu firişoare
subţiri de apă de-a lungul şinelor.
— Poftim? Ce se-ntâmplă acolo?
— Unde mergem? Ne eliberează?
— Ăştia spun că ne eliberează! Cineva de acolo a zis ceva!
— Tăceţi! Tăceţi, toţi! Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă, brute idioate!
— Ooooooah…
— Aţi auzit asta? Aţi auzit aia? Nici măcar n-o să facem o sută de metri

— 1082 —
cu păduchii ăştia blestemaţi… Abia dacă-şi mişcă ţurloaiele! Ăsta-i
sabotaj!
— Aici! Aici! Începeţi să plasaţi minele aici!
— Împingeţi-i pe mutanţi mai departe în interior! Trimiteţi-i direct în
baionete!
— …urrrrrrraaaaaaa…
— Nu mai avem timp. Aici! În faţa ăstora!
Geniştii se opriră şi se ocupară de echipamentele lor. Deschiseră lăzile
şi începură să scoată brichetele, ataşându-le de pereţii tunelului şi
plasându-le în crăpături.
Cineva îl împinse pe Artiom cu ţeava armei. Începu să-şi mişte
picioarele mai repede, iar geniştii temători fură lăsaţi în urmă. Bicele
şuierau prin aer, lanternele de un milion de waţi luceau între siluetele
care se târau în beznă – conturând de la mare distanţă umbrele
cocoşate de pe traverse – şi un megafon bubui, stârnindu-i şi mai tare.
— Hei, voi! Voi, toţi! O mare misiune v-aşteaptă! Sunteţi destinaţi să
salvaţi Reichul! O hoardă de mutanţi avansează împotriva noastră!
Canibalii roşii, care nu se vor da în lături de la nimic! Astăzi, chiar în
acest moment, puteţi obţine iertarea! Veţi putea plăti cu sânge pentru
dreptul de a vă putea numi fiinţe umane! Vor distruge Reichul, şi apoi
întregul metrou. Acum nimeni nu-i mai poate opri, în afară de voi!
Voiau să ne înjunghie pe la spate, dar nu ştiau că voi ne păziţi spatele!
Sunt mai bine înarmaţi, dar şi voi aveţi arme! N-aveţi nimic de pierdut,
şi astfel n-aveţi nici de ce vă teme!
— Eu… Unde? N-am să merg! N-am să merg! Nu merg! Nu ştiu să lupt!
Se auzi o pocnitură sonoră. Ecourile împuşcăturii înghiţită ecoul
ţipătului. Şi imediat, fără ca măcar să aştepte să înţeleagă toată turma
ce se întâmplase, automatele începură să izbească în ceafa mototolilor.
Unii-şi dădură ultima suflare, pierind. Cineva, pe care lovitura nu
izbutise să-l omoare, urlă. O femeie începu să schelălăie. Bărbatul de
lângă Artiom privi în jur, un glonţ fluieră, iar el căzu la pământ, cu
gâlgâit în gât.
— Înainte, gunoaielor! Să nu-ndrăzniţi! Să nu-ndrăzniţi să vă opriţi!
— Ne-omoară! Nu vă opriţi! Ne-mpuşcă! Fugiţi!
Artiom se împinse în spinarea încovoiată a cuiva, înaintă prin blocaj,
se aplecă, trase un băieţel dintre picioarele celorlalţi, uită imediat de el

— 1083 —
şi apoi, privind mereu în jur după urmăritorii săi, începu să se
înghesuie spre centru şi spre siguranţă.
— Înainte! Înainte!
Oamenii cădeau cu faţa în jos peste şine, moartea lor împingându-i pe
cei dinainte, ca piesele de domino. Unii se împiedicau şi alţii ţâşneau
înainte, înspre nesigurul şi îngrozitorul „URRRRAAAA” scurs şi
azvârlit spre ei de-a lungul tunelului, ca apa freatică revărsată într-o
mină.
— Nu suntem oi! mugi dintr-odată cineva din faţă; un mutant. Nu vom
renunţa aşa, de tot!
— Haideţi! Nu ne predăm!
— Moarte lor!
— Ucideţi-i! urlă cineva din mulţime. Înainte! Înainte!
Şi încet, ca volantul unei locomotive sau ca un bolnav care-şi recapătă
cunoştinţa, gloata dezbrăcată şi înşirată – oamenii-animale
zdrenţăroşi şi ciomăgiţi, cu târnăcoapele şi ciocanele lor – începu să ia
viteză, forţându-şi ultimele fărâme de vlagă pentru a-şi ridica uneltele
deasupra capetelor, pentru a putea ucide înainte de a fi ucişi ei înşişi.
— Moarte lor! Nu ne vom preda! Înainte!
— ÎNAIN-TE!
Peste un minut, toată lumea fugea înainte, urlând, ţipând sau
plângând. Iar ciobăneştii cu automate ar fi trebuit să alerge şi ei, pentru
a putea ţine pasul cu gloata dezlănţuită, însă erau prea leneşi şi prea
năzuroşi. Lumina de lanternă din spate scădea uşor: îngrijitorii de
animale rămăseseră în urmă, nedorind să se amestece cu carnea de
tun. Întunecimea din faţa lor era rece şi umedă, tulbure acolo unde
umbrele celor care alergau se amestecau cu întunericul ce năvălea spre
ei.
Artiom tot nu avea nimic în mâini, însă nu se mai putea opri: oricine
s-ar fi gândit măcar că se putea opri în mijlocul acestei avalanşe ar fi
fost imediat măturat şi apoi călcat în picioare. Ajunse la acelaşi nivel
cu Lioka. Brokerul îi întoarse o privire crâncenă, demenţială; nu-l mai
recunoştea. Apoi Artiom îl depăşi.
— URRRRRRRAAAAA!
Roşiii năvăliră brusc asupra lor.
Ţâşniră prin linţoliul de praf şi apărură dintr-odată, faţă-n faţă cu ei,

— 1084 —
ochi în ochi cu oamenii-animale. Ieşiseră direct din tunel într-o luptă
corp la corp, frunte la frunte.
— AAAAAAH!
La fel ca turma din Schiller, nu aveau lanterne: năvăleau prin beznă în
frenezie, la întâmplare. Oamenii-animale din fruntea turmei nu avură
timp decât să-şi ridice târnăcoapele…
Şi din spate se ridică un muget asurzitor: BUUU-UUM! Întregul
pământ păru că se cutremură.
Suflul puternic al exploziei mătură rândurile din spate, zburându-i din
picioare, iar tunelul răsună ca una dintre trâmbiţele Ierihonului; toate
lanternele fură stinse într-o clipită, toate automatele tăcură şi, dintr-
odată, acolo nu mai era nimic, nimic, în afară de beznă, o beznă
impenetrabilă întinsă peste tot, ca şi cum lumea dispăruse complet.
Întunericul total, absolut şi fără speranţe explodase şi îngropase totul.
Artiom orbi şi surzi, iar cei care fugeau în urma lui surziseră, şi cei care
fugeau în faţa lui tot aşa. Unii căzură, azvârliţi, rostogoliţi şi loviţi, însă
începură imediat să se ridice în picioare, bâjbâind în beznă după
târnăcoapele lor sau după ciocane.
Pentru că, deşi nu puteau auzi nimic cu urechile, puteau simţi cu pielea
şi pe piele, felul în care moartea oarbă lucra în faţa turmei,
strecurându-se printre ei, învârtind-şi coasa, secerând. Şi trebuiau să
se ridice; trebuiau s-o pareze cu târnăcoapele lor sau, mai bine, să-i dea
o lovitură şi să-i spargă tigva goală, să înfigă vârful ascuţit în orbitele
goale, să le spargă, să ridice târnăcopul din umăr şi să lovească din nou.
Nimeni nu-i mai împingea înainte, însă toţi se străduiau să meargă
într-acolo din proprie iniţiativă, pentru că moartea-i chema, pentru că
exista ceva mai îngrozitor de ascuns şi de aşteptat, până te găsea
moartea, pentru că voiau să dea ei prima lovitură, înainte de a fi loviţi.
Nu se trase niciun foc de armă: Roşiii nu aveau nici ei puşti sau
automate; toţi atacau corp la corp orice le ieşea în cale, cu orice
reuşiseră să găsească, iar în întunericul beznă era imposibil să-ţi dai
seama ce era.
Artiom desfăcu larg braţele, înşfăcă un mâner, luă târnăcopul altcuiva
şi se năpusti şi el, îmbătat de frică şi de pasiune, printre trupurile
dezgolite, ca să intre cu capul înainte în vârtej, să se asigure că în
bătălia aceea el nu va fi o jivină oarbă, ci măcar un măcelar orbit, din

— 1085 —
moment ce nu existau alte opţiuni.
Se apropiase acum de locul unde se înjunghiau, se hăcuiau şi se tocau
brutal, inuman, fără să ştie pe cine ucideau şi de ce, fără să mai strige
„Moarte!” sau „Urrrraaaa!” pentru că uitaseră rusa sau orice alt grai, şi
strigau şi hohoteau sau mârâiau, ori răcneau incoerent şi fără sens.
Aerul şuiera şi zumzăia, săgetat de atâtea ori.
Târnăcoapele zăngăneau când îşi ratau ţinta de carne şi se înfigeau în
beton. Sau bufneau surd când ghiceau corect şi se afundau în trupuri.
O adiere de iz ruginit se abătu asupra feţei lui Artiom, când un fier
ascuţit trecu la numai o palmă de el. Se cabră şi lovi înapoi – dar pe
cineva al lui sau de-ai lor? Şi, oricum, erau dintre ai lui pe acolo?
Sângele mirosea a rugină, iar oamenii miroseau a căcat.
Animalele-oameni şi oamenii-animale din ambele tabere se aruncau
unii asupra altora, grăbindu-se să folosească orice fărâmă de energie
rămasă pentru a se ucide între ei şi măcar să pună capăt la toate în felul
acesta, să înceteze să le mai fie frică.
Artiom lovi o dată, de două ori, din nou şi din nou şi, de câteva ori
chiar nimeri pe cineva. Un sunet plescăit şi ţâşnirea unui lichid
fierbinte; târnăcopul se agăţă în ceva şi-l trase în jos, salvându-i viaţa:
ceva şuieră instantaneu dincolo de el, ceva suficient de greu să-i crape
capul, însă rată.
Apoi ceva-i explodă în genunchi şi fu aruncat pe şine; nu mai putea sta
în picioare, se târî şi încercă să se ascundă în ceva moale, însă
moliciunea aceea ripostă şi-l îmbrânci cât de departe putea, mârâind
neinteligibil, murdărindu-l cu ceva lipicios şi fierbinte.
Trecu o veşnicie, dar situaţia nu se domoli, iar oamenii încă se
ciocăneau unii pe alţii – oriunde auzeau ţipete sau gemete, loveau cu
sălbăticie, dând alarma pe şine când ratau. Artiom ascultă dangătele,
îşi făcu cruce în tăcere şi nu mai lăsă să-i scape niciun sunet din gâtlej.
Se aşeză, sprijinindu-şi ceafa de un mort, şi-şi închipui că Saşa îi pusese
capul pe genunchii ei. Trase alt cadavru peste el şi se ascunse.
Mai trecu mult înainte să se liniştească totul.
Încetară să mai ucidă doar atunci când nu mai rămase nimeni în
picioare.
Pe urmă, aceia care nu muriseră încă începură să se mişte şi să înve ţe
să vorbească din nou. Ţinându-şi genunchiul mutilat, Artiom îşi înălţă

— 1086 —
capul de pe genunchii Saşei şi se ridică. Şoptea:
— Nu mai… Nu mai. Nu mai. Nu mai vreau. Nu mai vreau să omor pe
nimeni. Cine eşti?
Căută prin jur cu degetele.
— Cine-i aici? Eşti din Schiller?
— Eu sunt din Schiller, răspunse cineva undeva.
— Suntem din Lubianka, zise cineva din apropiere.
— Lubianka?
— Sunteţi fascişti? Legiunea de Fier? Canibali?
— Suntem din Schiller, zise Artiom. Suntem mutanţi, prizonieri. Ne-
au împins înaintea lor. Cu un detaşament de blocare.
— Noi suntem din Lubianka, repetă glasul. Suntem deţinuţi. Politici.
Ne-au mânat înainte. În Puşkinskaia. Carne de tun… Înaintea
adevăratelor unităţi… În faţa amplasamentelor de arme… Pentru ca noi
să…
— Ne-au aruncat în faţă – carne de tun… ca să putem să… repetă
Artiom. Suntem mutanţi…
— Toţi de aici sunt din Lubianka, din celule, toţi sunt deţinuţi, îi spuse
cineva. Detaşamentul de blocare a tras în urma noastră… Cekiştii ne -
au împuşcat pe la spate… Să ne facă să…
— Şi pe noi… Au tras în noi… Gărzile.
— N-au venit după noi… Detaşamentul de blocare a rămas în urmă…
— Au aruncat în aer tunelul în urma noastră. Nu mai e drum înapoi…
Nu mai avem unde să mergem… N-au venit după noi. Ne-au
abandonat…
— De ce-aţi făcut-o? De ce ne-aţi făcut aşa ceva?
— De ce ne-aţi făcut asta? Pentru ce?
Cineva se chinuia dureros să înainteze spre Artiom, târându-se ca un
vierme pe picioarele rupte. Auzi, dar nu mai putea da încă o lovitură.
Pentru bărbat era dificil să se mişte spre Artiom, iar Artiom se urni în
direcţia lui. Întinse mâna, încleştă degetele de ale bărbatului şi -l trase
spre el.
— Oh, Doamne, de ce ne-aţi făcut asta?
— Iertaţi-ne… Iertaţi-ne… Oh, Doamne, iartă-ne.
Şi se înghesuită unul în altul. Artiom îl îmbrăţişă – credea că era un
bărbat matur – şi frunţile li se atinseră; bărbatul plângea şi se

— 1087 —
cutremura, iar Artiom fu şi el cuprins de un spasm brusc, iar când se
cutremură, lacrimile porniră în voie. După ce bărbatul rămase fără
lacrimi de atâta plâns, oftă şi muri. Apoi Artiom îi dădu drumul din
braţe.
Rămase locului o vreme.
În mintea lui un resort făcu clic şi-şi aminti ceva.
— Din Lubianka… Cine mai e din Lubianka?
Ici-colo, hoiturile reveniră la viaţă, încercând să se mişte cu braţele lor
rupte şi să gândească cu mintea lor redusă, în timp ce mârâiau şi urlau.
— Nataşenka… Pune ibricul pe foc, dragostea mea… Am adus o
prăjitură.
— Când mă-ntorc din Turcia, o să te sun imediat!
— Am construit Oraşul Moscova! Eu l-am construit!
— De ce-i aşa întuneric? Mi-e frică de întuneric! Aprindeţi lumina!
Seriojka!
— Doamne sfinte, bunicuţo, dar ce faci aici? La ce-ai venit aici?
— Vom extinde spaţiul de locuit! Aşa că aici va fi destul loc pentru
toată lumea!
— Daţi-mi nişte apă… Daţi-mi nişte apă…
— Alionka, Alionka, fată rea ce eşti!
— Eu sunt din Lubianka. Eu sunt.
Artiom se târî într-un genunchi şi pe coate spre locul de unde auzise
cuvintele acelea.
— Cine? Cine? Spune-mi, nu-ţi fie teamă! Tu! Unde eşti?
— Tu cine eşti?
Era o femeie.
— Zuev. Zuev era cu voi?
— Care Zuev? Nu era niciun…
— Zuev! mugi Artiom. Igor Zuev! Zuev, eşti în viaţă? Zuev!
Se ridică într-un picior, sprijinit de perete, şi începu să alunece de-a
lungul lui orbeşte, ţinându-se de peretele tunelului.
— Zuev! Igor Zuev! Cine de aici e Igor Zuev din Ohotni Riad? Din
Prospekt Marx? Cine?
— Încetează! Nu mai striga! Altfel au să vină! Vor veni!
— De ce nu mergem la cinema în seara asta? Mm? E o vreme minunată,
e păcat să stai acasă.

— 1088 —
Igor nu răspunse.
Poate că era chiar el cel care zăcea acolo, însă, cu jumătate din cap
lipsă, îi era cam greu să vorbească. Ori poate că şmecherul doar îşi ţinea
capul la cutie şi nu spunea nimic, nu voia să fie găsit.
— Igor! Zuev! Cine-a fost în celulă cu Zuev? E cel care ştie despre
supravieţuitorii din alte oraşe… În Zorii Polari… Cei care-au venit la
Moscova… Cine a fost cu el? Zuev!
— Poftim?
— Spunea moşi pe groşi! Despre oameni care au supravieţuit în alt
oraş! zicea c-au venit la Moscova.
— N-aveţi nicio idee cât de mult căcat se deversează în Schiller,
oameni buni! Dac-aţi şti!
— Nu-i aici. Ahhh-ah. Zuev nu-i aici.
— Poftim? Unde eşti? Cine-a zis asta?
— Zuev nu-i aici. L-au dat pe mâna Hansei.
— Stai! Aşteaptă. Ce-ai zis? Unde eşti? Unde dracu’ eşti? Hai spune, nu
te-ascunde!
— De ce-l cauţi? Sunteţi prieteni?
— Trebuie să ştiu. Trebuie să ştiu ce-a zis. Cine erau? De unde-au
venit? De unde? De ce Hansa?
— Oamenii ăia, ahhhhh. Nu sunt de la Zorii Polari. Să-i ia dracu’ de
Zori Polari. Neghiobii sunt cei care au răspândit minciunile despre
Zorii Polari. Neghiobii… Au răspândit zvonuri… Ei erau oamenii
noştri… Se întorceau din Rokossovskogo. Ahhh. Lucrătorii noştri de
şoc… Ahhh-ah. Care fuseseră trimişi pentru proiectul de construcţii al
secolului… În Balaşika… De-acolo s-au întors. Din Balaşika.
— Stai. Haide, unde eşti?
Alunecă înainte şi mâna-i dispăru în perete… era o intrare? căzu, se
ridică şi începu să se mişte spre vocea aceea şi tusea gâtuită.
— Kazanul e un oraş minunat. Are o moschee remarcabilă.
— Aş putea să mă-mbogăţesc din căcatul ăsta, numai dacă aş căpăta
un contract.
— Eu sunt din Kazan. Iar bunică-mea e de la ţară. Pe bunicul îl cheamă
Kairulin. Bunică-mea nici nu vorbeşte ruseşte.
— Unde eşti? Tu, cel care vorbea despre străini, tu. Balaşika a
supravieţuit? Ce-i cu Zorii Polari? Au fost toţi ucişi? Nu-nţeleg.

— 1089 —
— Ţi-ar place puţin lapte-n ceai?
— Cine ştie ce-a supravieţuit pe acolo? E vorba de neghiobii care tot
vorbesc despre Zorii Polari. Ahhhhh. O poveste minunată, asta. Idioţii
muşcă. Ahhhhh-ah. În Balaşika… Acolo se află un avanpost. La
suprafaţă. Cu un radio… Un centru radio… Ei pot contacta alte oraşe…
În caz de ceva… Zuev zicea…
— Poftim? Ce spunea Zuev?
— Cine o ia pe Taniuşa de la grădiniţă azi, eu sau tu?
— Pleacă de lângă mine, satano; nu m-atinge. Pleacă, te rog să pleci.
Nu sunt al tău. Sunt aşteptat în cer.
— Un avanpost? La suprafaţă? Cine-l construieşte, nu-nţeleg! Ce
radio?
— Ahh-ahhhh.
— Unde eşti? Spune-mi. De ce un centru radio?
— Sunt nişte ticăloşi toţi fasciştii ăştia. Torturează oameni pentru
nimic. Şi nici măcar nu iau căcatul în considerare.
— Roşiii… Linia Roşie construieşte… Ahh-ahhh-ahh… la suprafaţă… În
Balaşika… O bază secretă… O staţie… Şi un avanpost… Aşa că… În loc
de metrou… Staţie… Radio… Au scos oameni de-acolo.
— Există o staţie în Balaşika? Ce fel de staţie?
— Au trimis oameni… din Rokossovskogo… Şi s-au… întors… singuri.
Ahhh-ah… ah-aaaah.
— Interceptează vreun semnal? Interceptează, nu-i aşa?
— Ahhaa… Ahhaaa…
Dar bărbatul mai gemu o dată, apoi dispăru, ca şi cum nici nu existase.
Din beznă ieşise şi în beznă se întorsese. Artiom dădu ocol, scuturând
oamenii în viaţă şi încercă să-i convingă pe morţi să vorbească, însă
totul era zadarnic.
— În Balaşika, continua el să-şi tot repete, ca să nu uite şi să nu ajungă
să creadă că întreaga discuţie fusese doar o închipuire. În Balaşika. În
Balaşika. În Balaşika. În Balaşika.
Sub nicio formă Artiom nu mai putea să moară acum. Trebuia să se
târască de sub trupuri, să găsească o cale de ieşire din acest pântece de
beton şi să renască, să peticească el însuşi toate găurile şi să meargă
sau să se târască spre blestemata de ţară promisă, spre Balaşika aceea,
indiferent ce sau cine putea fi acolo.

— 1090 —
Se ridică din nou, şi se prinse iar de perete, de parcă fusese mâna
mamei lui. Schiller fusese izolată. Roşiii se aflau în Kuzneţki Most.
Probabil nu erau încă pe cale să vină aici, pentru că auziseră că tunelul
fusese aruncat în aer, dar el nu putea ajunge la ei.
Îşi aminti deschizătura din perete. Poate că era vreun soi de pasaj
pietonal între linii. Şontâcăi pe drum, pipăind în direcţia de mers… Se
strecură înăuntru… Şobolanii se împrăştiată, chiţăind… Dacă ar fi fost
şi el un şobolan. Un şobolan nu se rătăcea, nici dacă-i scoteai ochii.
O pală de aer. Părul lăţos i se ridică pe creştet.
Ca şi cum l-ar fi pieptănat degetele Saşei.
Privi în sus, cu ochii săi orbi.
Încă o adiere de aer, blândă şi jucăuşă, ca suflul mamei pe faţa
bebeluşului.
Apucă bezna cu degetele, rupându-şi unghiile în beton… şi simţi metal.
O treaptă. Încă una. O scară într-un puţ. Un puţ de ventilaţie, care
ducea sus. Curentul de aer provenea de acolo. De la suprafaţă.
— Hei! strigă el. Heeeei! Hei! Tu, de colo! Voi, toţi! Pe-aici! Este o cale
de ieşire de-aici! Un drum spre suprafaţă! Un puţ de ventilaţie! Putem
să ne căţărăm! M-auziţi, mutanţilor? Putem ieşi la suprafaţă pe-aici!
— Suprafaţă! Ţi-ai pierdut minţile blestemate? Mârâiau oamenii-
animale, invizibili.
— Sus! ţipă Artiom la ei. Urmaţi-mă! Urmaţi-mă, mutanţilor!
Le era teamă; nu-l credeau. Nu ştiau că acolo, la suprafaţă, existau vânt
şi ploaie, şi că nu mureai de prima dată când urcai. Trebuia să le dea
un exemplu.
Apucă o treaptă metalică, ruginită, cu degetele lui încovoiate. Se
potrivi perfect între degete. Săltă şi-şi trase piciorul zdrelit. Îşi mută
strânsoarea şi se trase în sus. Iar. Iar. Iar.
Capul i se învârtea.
Continua să alunece, îşi pierdea vlaga strânsorii, însă imediat înşfăca
din nou treapta. Nu-şi simţea piciorul zdrelit, spinarea biciuită şi
măcinată, mâinile jupuite. Încerca cu disperare să se agaţe. Sălta. Urca.
Privi în jos – cineva îl urma.
Aşa că nu-şi răcise gura de pomană.
Din când în când, se oprea un moment, apoi continua. Dacă nu ieşea
acum, nu va mai ieşi niciodată.

— 1091 —
Nu mai conta cât timp îi luase să urce, când se rostogoli într-o
cămăruţă, o incintă acoperită cu zăbrele. O uşă încuiată pe dinăuntru.
Un zăvor ruginit. Îşi jupui complet palmele, le transformă într-o masă
sângerândă, rugină amestecată cu rugină, însă o dovedi. Deschise uşa,
se târî în patru labe şi se întoarse apoi pe spate. În lume era dimineaţa
devreme; răsărea un soare roşiatic, arămiu.
Rămase, pur şi simplu, întins pe pământ. Pe pământ, nu sub pământ.
Şi nu capul i se învârtea, ci tot blestematul de Pământ: Artiom îl făcuse
să se învârtească precum un titirez.
Cineva căzu lângă el şi rămase nemişcat. Doar o persoană; nimeni
altcineva nu mai urcase.
— Cine eşti? întrebă Artiom, fără a-şi întoarce capul, nici măcar pentru
singurul său urmăritor, ci doar zâmbind bucuros spre cerul rozaliu al
zorilor, privindu-l printre pleoapele întredeschise. Cine mă-ta eşti, tu,
monstrule?
— Lioka, cine altul? fu răspunsul. Brokerul. Ce alt… idiot cretin ar
putea fi?
— Cândva erai broker, zise Artiom bucuros că reuşise să
supravieţuiască. Dar de acum vei fi primul apostol.
Apoi îşi pierdu cunoştinţa.

— 1092 —
— 1093 —
 Capitolul 14
Străinii

— Crezusem că era la Zorii Polari; crezusem că se afla la mii de

kilometri distanţă, însă era chiar aici, lângă noi, în Balaşika! Îţi poţi
imagina una ca asta, Jen? Aici, în Balaşika, chiar lângă noi. Aproape că-
i în Moscova. Îl construiesc aici. Un avanpost! Asta înseamnă că-i teren
curat… Dacă construiesc. Ce ticăloşi, nu-i aşa? Roşiii? Fără să spună
nimănui! Nu ştie nimeni. Construiesc o bază la suprafaţă. Noi putem
sta jos, în metrou, nu, Jen? Însă ei respiră aer curat.
— Ticăloşi, Tiomici, ticăloşi. Acum stai liniştit.
— Şi-ai auzit cel mai important lucru? Radioul! Individul ăla zicea că-
l construiesc în jurul unui centru radio. Dar pentru ce? E evident.
Pentru c-au… au reuşit să stabilească contact cu cineva, cumva. Cu
cineva. Poate peste Urali? Poate cu bazele din Urali! Nu-i aşa, Jen?
Dacă nu-s Zorii Polari.
— Eşti ditamai bolovanul, lua-te-ar naiba.
— Sau poate că-s Zorii Polari? Cum de ştie asta? Hm?
— Nu mai smuci atâta din picioare! Să ştii te las jos chiar acum, şi n-ai
decât să te târăşti de unul singur.
— Am să merg acolo, Jen. Am să merg. În definitiv, nimeni… Niciun
ciudat n-are să recunoască nimic. Trebuie să mă duc singur în Balaşika
asta. Să caut avanpostul. Altfel, n-ai cum să ştii ce se petrece. O să vii
cu mine, Jen?
— Ştii ce? Vrei adevărul? Acum chiar ţi-o cauţi cu lumânarea. Prima
dată, te car până-n Ţvetnoi Bulevard, la Saşenka asta a ta. Iar acum abia
dac-am ajuns în Trubnaia şi tu deja vrei în Balaşika! E cam mult, nu
crezi? Nu eşti vreo găleată de căcat, pe care s-o pot căra de colo până
colo. Cântăreşti şaizeci de kilograme! Şi, apropo, mi-am executat
condamnarea în hazna, la fel ca tine! Iar eu ridicam târnăcopul în
vreme ce tu dănţuiai cu roaba ta! N-ai niciun pic de ruşine? Până aici,
dă-te jos.
— Calmează-te, Jen… Unde m-ai adus?
— Unde? La Saşenka ta, aici. Stai jos. Mă duc şi bat la uşă. Dacă nu
deschid… Atunci înseamnă că ne-am pierdut vremea urcând pân-aici.
— 1094 —
— Jen. Crezi că nu pricep nimic? Eşti mort. Ştiu asta. Cum de m-ai adus
până aici?
— Eu? Tu eşti ăla mort.

— Bine, te-avertizez de la bun început. L-ai cărat pe terminatul nostru

în lumea învecinată, dar trebuie să te asiguri că Tiomici se pune pe
picioare.
— Ce-i cu umerii lui? Şi cu piciorul?
— O afecţiune. Boală profesională, ca să fiu mai scurt. Aşa că unge-l c-
o alifie, cu ceva.
— Cum ar fi? Ia uită-te în jur.
— În staţia mea se unge cu căcat absolut totul, dar sper că aici aveţi
ceva mai bun. Sau mi-am pierdut vremea trăgându-l pân-aici, de la
suprafaţă?
— Ia n-o mai face pe grozavul acum. Sau o să te târăşti înapoi sus.
— Şi eu sunt un pacient, apropo. Ia aruncă o privire la spatele meu,
doamnă. Nici pe mine nu m-a zgâriat vreo femeie.
— Atunci ar fi fost mai bine. Iar ăsta arată de parcă a fost călcat de tren.
Ia fă lumină… Nu prea e specialitatea mea. Eu sunt venerolog. Am o
coadă care aşteaptă.
— Doamnă, ştiu cine eşti. Doar oblojeşte-l să fie cum era. După aia,
poţi să pipăi şi boaşele mele. Sunt cam îngrijorat. Cineva mi -a spus
ceva foarte neplăcut.
— De ce şi-a pierdut cunoştinţa? Sigur nu din cauza genunchiului! Şi
roşeaţa asta. Poate c-a făcut şi plajă, aşa-i?
— Eu am făcut plajă şi sunt conştient. Trebuie să mă culc. Unde-i Saşa?
— Cine-i Saşa? Ah, şi fii atent aici…

— Hei! Asta-i?
— Poftim?
— Asta-i puicuţa?
— Aşteaptă. Nu mai bate câmpii… Stai nemişcat.
— Asta-i? Ea e Saşa ta?
— Cum de m-ai găsit?
— Ea te-a găsit pe tine? Ha! Am scotocit tot bordelul ăla nenorocit!
— 1095 —
Chiar aşa! Eşti o brută nerecunoscătoare, nu?
— Mi-l amintesc. Îmi amintesc. De tine… Ce faci aici?
— Şi-mi amintesc… De când îmi amintesc de tine… N-am fost în stare
să mi te scot din minte.
— Tu eşti Artiom, da? Stalkerul din Expoziţiei. Am dreptate? Ce-i în
neregulă cu el?
— Ce-i în neregulă cu el? Poţi vedea şi tu în ce stare este.
— Nu poate sta aici.
— De ce să nu pot sta aici? Nu vreau să merg altundeva. Am mers pe
jos ca s-ajung aici.
— Hmmm… ce-ai mai mers. A mers, mda.
— Nu poate, pentru că… Pentru că lucrez. Asta-i camera mea de lucru.
— Păi, atunci lucrează cu el. Ori mi-am zdrelit spatele pentru nimic?
— Ce vrei să… Ce-ţi aminteşti, Artiom? Din noaptea aia?
— De tine. Îmi amintesc că stăteam pe genunchii tăi. Şi m-am simţit…
m-am simţit atât de… Pot să-mi las capul pe genunchii tăi din nou? Am
nevoie de asta.
— Nu poate rămâne aici. Trebuie să-l iei cu tine.
— Te rog. Altfel cum am să dobândesc putere să plec? Numai cinci
minute.
— Cinci minute. Bine.
— Şi mângâie-mi părul, te rog. Aşa. Din nou. Doamne, ce bine e!
— Lasă-mă să-ţi plătesc pentru o oră cu el. Oricum sunt dator vândut…
Aproape că nici nu merită tot chinul târâşului pentru cinci minute.
— Poftim? Artiom… Vezi? Uite…
— Păi, da, despre asta vorbesc, de fapt.
— Poftim? Nu te opri, te rog.
— Îţi cade părul, Artiom. Cade.
— Părul meu? Ce ciudat… E chiar ciudat…

— Ai spus doar cinci minute…

— Taci. Uite, înghite asta. Ia o gură de apă. Înghite, înghite-o, haide,
ai nevoie de ea. Este iod.
— Nu-mi pasă ce-i. Bine că cele cinci minute nu s-au terminat încă. E
prea târziu să iau iod. Mulţumesc.

— 1096 —
— Vorbeai… în somn. Despre Homer. N-am prea înţeles. Îl ştii pe
Homer?
— Da. Da. Homer. Un bătrân cumsecade. Te caută. Crede că te-ai
înecat. Tu te-ai înecat, nu? În Tulskaia?
— Da.
— Dar, de fapt, nu te-ai înecat, nu? Chiar nu vreau deloc să te fi înecat!
— Bineînţeles că nu s-a înecat. I-aici, uite: n-are faţa aşa rumenă ca a
ta, bineînţeles…
— Ştii ce-am făcut? Mi-am amintit ce mi-ai spus. Despre oraşul de la
suprafaţă. Povestea aia stupidă. Obişnuiam să urc în fiecare zi. Apoi…
Toată treaba aia despre avioanele cu aripi ca de libelule. Şi vagonetele
de cale ferată. Şi ploaie. M-a prins ploaia acolo, sus. Fără costum de
protecţie.
— Probabil atunci te-ai ales cu asta! Şi m-ai târât şi pe mine acolo fără
costum de protecţie. Hai să mergem, să mergem, ziceai. Ha, mie, un
stalker! Ar fi trebuit să rămân în tunel cu gloata aia de păcălici…
Oricum aveam deja probleme…
— Poţi ieşi? Cum te cheamă?
— Ăăă, plătesc pentru o oră, e-n regulă, dar dacă face ceva, orice,
atunci aţi întins-o, clar?
— Lioka… Ia-o din loc, ai înţeles?
— Voi, ciudaţilor! Deşi tu arăţi destul de bine. În regulă, fă-ţi socotelile
şi gânguritul. Dacă mădularul tău nu-i ars cu totul, atunci asta-i.
— Ce-ţi mai aminteşti, Artiom? Ce altceva?
— Nu ştiu. Îmi amintesc că un tip m-a luat de jos, de pe un coridor. M-
a dus… Aici era?
— Nu, nu aici.
— Şi te-a chemat. Iar după aia… Nu ştiu. Îmi amintesc că zăceam pe
genunchii tăi. Ca acum. Şi… Poţi să-ţi tragi puţin bluza în sus? Da,
acolo, aşa. De pe abdomen. Aici… Stai. De unde-i astea? De la ţigări,
aşa-i?
— N-are importanţă.
— Şi eu am exact la fel. Uite, aici pe braţ… Doar ce-au apărut. Ce-i asta?
— Nu ştiu, Artiom. Pot s-o las jos? Mi-e frig. Şi unde-i acum? Homer?
— E în Reich. Scrie o carte. Un manual de istorie. Mai are o carte.
Despre tine.

— 1097 —
— Despre mine? A terminat-o de scris?
— Da. Cred că s-a terminat aşa: „Homer n-a găsit niciodată trupul Saşei
în Tulskaia.”
— Am scăpat printr-un puţ de ventilare.
— Şi eu. La fel. Nu-i ciudat?
— Şi ce scrie acolo despre Hunter?
— Despre cine? Stai… Despre cine?
— Întinde-te… Întinde-te… Eşti bolnav. Nu trebuie să te ridici.
— Hei! Ieşi de acolo! Unde eşti? Sunt trimis de Dracul-de-mare!
— Asta-i, mi-a sosit clientul. Stai aici. Vorbim mai târziu.

— Haide, ce se-ntâmplă? Nu te retrage aşa. Vino aici. Pe genunchii

mei.
— Mai întâi, banii.
— Vrea bani! Şi poate vreau şi eu o mostră mai întâi. Să mă asigur. Să
văd dacă-i marfă de calitate. Haide!
— Au!
— Deschide mai tare! Deschide mai mult! Bine. Asta-i. Astaaaa-i…
— Doar un moment. O clipă. E incomod aşa.
— Nu trebuie să fie comod pentru tine, iepuraşule. Nu pentru tine,
curvuliţo. Nu pentru tine, nu pentru tine.

— De ce te holbezi la mine?
— Nu, nimic.
— Bine atunci. Ştiai cu ce mă ocup, da? În ce loc ai venit? Şi, oricum,
ora ta s-a terminat deja.
— Eu… N-are legătură cu tine. Îmi pare rău. Trebuie să plec?
— Unde-ai să mergi… în starea asta. Stai întins. N-ai de gând să spui
nimic?
— Despre Hunter. Ce spune Homer despre Hunter în cartea aia a lui?
— Credeam c-o să-mi spui tu. Îl cunoşti?
— Pe Hunter? Dacă-l cunosc? Este… Este în viaţă, deci? L-ai văzut?
— L-am văzut. Cartea trebuia să fie despre el, nu despre mine. Homer
călătorea cu el. Erau împreună. Şi apoi, am ajuns toţi împreună.
— Când? În ce an a fost asta?
— 1098 —
— Anul trecut. Toată povestea asta a lui, cea pe care o scria… din
întâmplare, m-am nimerit şi eu pe acolo. Mereu căuta un erou. Unul
ca eroii din legende. E simpatic Homer. Mai aruncam câte o privire
peste umărul lui când scria în carnetul de notiţe. Îl descria pe Hunter
ca fiind foarte… misterios… Ca şi cum înăuntrul lui sălăşluia un
monstru. Ca şi cum monstrul ăla încerca să scape. Homer… Vrea să fie
poet.
— Vrea să fie Homer. Dar ştii, eu…
— Ce?
— Eu sunt din Expoziţiei, ştii, Realizările Economice… Ţi-am spus deja,
nu? Şi-am trăit acolo aproape toată viaţa. Tatăl meu vitreg nu mă lăsa
să plec nicăieri. Apoi a apărut Hunter. În armură. Cu o mitralieră. Şi în
haina lui de piele neagră. Cu capul ras. Şi s-a certat cu Suhoi… Tatăl
meu vitreg. Hunter zicea că nu există nicio ameninţare căreia noi,
oamenii, să nu-i facem faţă. Că trebuie să luptăm până la sfârşit. Ca
broasca aia care a picat într-un borcan cu lapte, dar a dat din picioare
şi a bătut laptele, transformându-l în unt, apoi a ieşit. Parcă-l aud. Însă
tatăl meu vitreg… s-a cam muiat. Era gata să se predea.
— Cui să se predea?
— Întunecaţilor. Nu mai contează. Oricui, de fapt. Important este că
l-am văzut pe Hunter, şi-asta a fost. Mi-am dat seama c-aşa trebuia să
fiu. El nu era eroul lui Homer… Ha! Era eroul meu. Şi el m-a trimis…
Mi-a dat misiunea asta. A urcat la suprafaţă să-i distrugă pe Întunecaţi.
„Dacă nu mă întorc,” mi-a spus, „trebuie să mergi în Polis. Ia glonţul
ăsta… Şi caută-l pe Miller. Pricepi?” Totul i se datorează lui. Am devenit
cine sunt datorită lui. Mulţumită lui.
— Şi eu m-am îndrăgostit de el. Iar acum, uită-te, ne-am întâlnit. Doi
nebuni.
— Saşulka! Unde eşti, lighioană?
— Îmi pare rău. Poate reuşeşti să dormi o vreme?

— N-ai mai fost pe aici de mult.

— Să ştii că nici n-am fost cu nimeni în afară de tine! Abia aşteptam să
te văd.
— Eşti obosit? Întinde-te. Mă ocup eu de toate.

— 1099 —
— Şi tu? Cumva nu mi se pare decent. Aş vrea ca şi tu să… înţelegi… la
fel.
— Nu-ţi face probleme. Îmi place, oricum. Chiar aşa. E-ntotdeauna
bine cu tine. Ai grijă şi eşti blând.
— Şi tu… Ştii cum mă simt alături de tine? Nu cum mă simt cu nevastă-
mea.
— Nu mai vorbi aiurea. Opreşte-te. N-am nevoie de bani în plus. Uite.
Dă asta jos.
— Oooh. Ooh… Ce… Ooh. Te iubesc… Eşti…

— Dormi?
— Aici?
— Stai, să mă clătesc puţin. Miros toată… Miros ca el. Mă aştepţi?
— Da.

— Oricum, am crezut c-a fost ucis. Am crezut asta tot timpul. Însă tu-
mi spui că trăieşte.
— Trăia. Nu ştiu care-i situaţia acum. N-am încercat să-l caut. După ce
am scăpat din Tulskaia… M-aş fi dus oriunde, dar nu tot acolo. Nu într-
un loc unde l-aş fi putut întâlni.
— De ce?
— Homer n-a scris despre ce s-a întâmplat în Tulskaia? De ce-a fost
inundată? N-a scris?
— N-am citit nimic despre asta. A zis doar c-a fost inundată.
— Aha, bine. Homer a încercat mereu să-l justifice. Monstrul s-a
trezit… Iar potrivit carnetului de notiţe, eu încercam să potolesc
monstrul. Cine-ar crede aşa ceva?
— De fapt ce s-a-ntâmplat?
— S-a apucat de băut. Hunter. Şi bea zdravăn, nu aşa. Era pulbere în
fiecare zi. Se clătina pe picioare, nici măcar nu putea merge ca lumea.
Era înfricoşător să te afli în preajma lui. Înspăimântător. E un ucigaş.
Are tot timpul pistolul la el. Cu amortizor. La cea mai mică mişcare,
pune mâna pe pistol. Cu arma-n dreapta şi sticla-n stânga. Nu se oprea
niciodată. Întotdeauna trăgea la măsea. Abia dacă era-n stare să scoată
două vorbe. I-am cerut să-nceteze. Nu putea. Aşa au stat lucrurile.
— 1100 —
Salutări lui Homer.
— Te-a… te-a atins?
— Nu. Niciodată. Mă alunga ca pe naiba. Poate că nu voia să strice o
fată tânără. Sau poate că n-avea nevoie de femeie. Dar eu, când ni se
întâlneau privirile… Mi se înmuiau genunchii. Imaginează-ţi că într-o
zi… ar fi… ei bine, m-ar fi îmbrăţişat şi aşa mai departe. Ce mi-aş fi
putut închipui atunci?
— Şi ce s-a întâmplat în Tulskaia?
— El a inundat-o. A minat-o cât mai aproape de apa freatică şi-a
inundat-o. Cu toţi oamenii, bolnavi şi sănătoşi laolaltă. Pentru a
împiedica răspândirea unei epidemii în metrou. Şi ca să fie sigur că ei
n-o să scape de-acolo, a folosit aruncătoare de flăcări. Eu eram în
Tulskaia. Am strigat la el, i-am spus că exista vindecare. M-a auzit. M-
a văzut acolo. Şi totuşi a aruncat totu-n aer. Trei oameni am scăpat din
staţie. Toţi ceilalţi s-au înecat.
— Pentru ce? De ce-a făcut asta?
— Zicea că trebuie să salveze metroul. Să-l salveze pur şi simplu. Dar
cred că-l mânca undeva. Înţelegi? Pileala nu-i ajungea.
— În cartea lui Homer nu scrie aşa.
— Dar ce scrie?
— În carte, tu implori o minune, cred. Şi după aceea, când izbucnesc
puhoaiele de apă… Crezi c-a început să plouă. Ceva de felul ăsta.
— Cer un miracol.

— Mă… Mă simt rău. Îmi vine să vomit. Ajută-mă… s-ajung la toaletă.

— Poţi să vomiţi aici. Nu mă deranjează nimic. Să-ţi dau o oală de
noapte?
— Nu vreau s-o fac aici. Nu-n faţa ta.

— Haide! Haide! Mai mult! Mai mult! Te rog, mai mult! Da? Da?
— Eşti o dulce. Aşa o fată dulce. Doamne, cât de dulce eşti.
— Nu te opri. Mai mult. Vreau mai mult.
— Nu pot… Nu pot… Eu…
— Nu. Nu, nu.
— Sunt terminat. Terminat. Doamne. Doamne. Te iubesc.
— 1101 —
— Nu vorbi tâmpenii.
— Nu, pe bune. Am să te scot de-aici. Am să economisesc şi te iau eu
de-aici. Nu vreau să stai aici. Ăsta nu-i locul potrivit pentru tine. Am
să te iau de-aici.
— Bine, m-ai convins.
— Dulcea mea fetiţă! Cât trebuie să-ţi dau?
— La fel ca data trecută.
— Ce-ar fi să-mi faci o mică reducere? Ceva acolo! Că-s client al casei!

— Pentru ce-o faci?

— Poftim?
— De ce lucrezi aşa ceva? Nu-ţi ţin predici despre morală, e doar…
— Acum începi, da?
— Nu chiar. Homer zicea… că nu erai aşa.
— Aşa cum? Nu pricepi, este? Ce contează ce spune Homer? El trăieşte
în lumea lui vrăjită. Iar eu trăiesc în lumea mea adevărată. Iar în lumea
mea, e mai bine să faci asta decât să-mpuşti oameni în cap. Şi ce altceva
aş mai putea face? Să visez cum, într-o bună zi, m-aş întoarce la
suprafaţă şi cât de minunat şi uluitor va fi? Alea rămân pe mai târziu,
acum am nevoie de bani.
— Numai pentru bani? Şi cum ar fi dacă ai avea banii?
— Păi, ai vreun ban?
— Nu.
— Atunci, despre ce tot vorbim?
— Cum ai ajuns aici?
— Un om bun m-a adus. M-a luat şi mi-a dat slujba asta. N-am pe
nimeni altcineva. Şi nici unde să locuiesc. Tu ai locuinţă?
— Da.
— Şi nevastă?
— Da. Am avut una. Am.
— Păi, asta-i bine. Ce faci aici?
— Nu vreau să merg acolo. Mă simt mai liniştit aici.
— Va trebui să pleci în curând. Mai poţi sta ceva timp, şi apoi pleci.
Poţi reveni mai târziu.
— De ce?

— 1102 —
— Va veni stăpânul meu. Nu trebuie să dea cu ochii de tine.
— Ce stăpân? Peştele tău?
— Întinde-te. Şi calmează-te. Ia puţină supă, bea-o. Bea.
— Nu beau lăturile alea… Mi se face rău. Care stăpân?
— N-are importanţă.
— Ce eşti tu, sclavă? Ce stăpân?
— Prostule!
— Îţi face plăcere? Cu toţi jegoşii ăştia?
— Plăcere… Apropo, ar fi o idee bună să te speli şi tu. Ridică-te. Am să-
ţi arăt eu unde.

— Îl poţi găsi pe Lioka? Brokerul? Cel care m-a adus aici? Spune-i să
mă ia. Trebuie să petrec noaptea undeva.
— Poţi să… Poţi să stai astăzi. Stăpânul meu probabil nu va veni. Din
cauza războiului… Acum nu mai vine în fiecare zi. Vrei să rămâi?
— Unde? Chiar aici? Sau pe patul unde…
— Aici. Mănânci cu mine? Ciuperci.
— Mulţumesc. Nu ştiu cum… Am să-ţi plătesc dup-aia.
— Lasă-mă să mă uit la genunchiul tău. Cineva mi-a dat un balsam.
Stai cuminte.
— E rece. Şi ustură. Au!
— Şi când ţi-au biciuit spinarea aşa, n-a usturat?
— Acolo… Acolo n-aveai cui să te plângi. Dar aici eşti tu.
— Da.
— Ce da?
— Mă întrebai de ce sunt aşa? O curvă. Cum am devenit aşa?
— Nu-ntreb.
— Poţi să-ntrebi. Nu mi-e ruşine. Crezi că eşti singurul aşa? Ştii câţi
sunt aici? Bărbaţi care o iau razna. Bărbaţi singuri. Care n-au cui să se
plângă. Toţi se simt atraşi de mine. Îi atrag ca un magnet. Înţelegi? Iar
dacă nu-i accept, dacă nu-i las… să împrăştie peste tot mizeria şi
oroarea lor… Mânia. Şi blândeţea. S-ar transforma în nişte animale
absolute. Aşa sunteţi făcuţi voi, bărbaţii. Vin la mine aşa… viaţa i -a
făcut nervoşi. Iar eu îi calmez. Le ofer pace. Înţelegi? Pace. Îi consolez.
Ei împing, iar şi iar… Şi strigă… Se înfurie… Mai şi plâng… Apoi se

— 1103 —
liniştesc. Îşi închid fermoarele. După care se pot duce să trăiască încă
puţin fără război.
— Spui asta… O fată tânără nu poate spune aşa ceva. Eşti tânără. Firavă.
Şi elegantă. Mâinile astea ale tale. Mânuţele astea…
— În bordel, un an face cât zece.
— Deci, suntem de aceeaşi vârstă?
— Încetează!
— Trebuie să beau ceva. Ajută împotriva radiaţiilor. Ai ceva de băut?
— Şi mie-mi trebuie.

— Dă-te mai încolo.

— N-aveai de gând să te întinzi aici? Nu-n patul tău?
— Haide, dă-te mai încolo.
— Nu pot să stau întins aşa, pur şi simplu, lângă tine, doar ştii şi tu.
Te-ai văzut în oglindă? Eşti foarte frumoasă.
— Tacă-ţi gura.
— Nu pot să tac.
— Ce poţi face, bătrân soldat? Tu ar trebui să te vezi în oglindă. Acum
nici n-ar trebui să fii în stare de nimic. În curând, n-o să mai ai niciun
fir de păr. Arăţi ca Hunter, ăla al tău, aşa cum ai visat.
— Atunci o să te-ndrăgosteşti de mine? Vreau să te-ndrăgosteşti de
mine.
— De ce?
— Păi, mi-ar fi mai uşor să trăiesc şi să mor.
— Taci. Întoarce-te. Întoarce-te spre mine.
— Tu… Nu, aşteaptă. Nu vreau s-o fac aşa.
— Poftim?
— Nu vreau s-o faci cu mine din milă. Din compasiune. Ca şi cu toţi
ceilalţi. Nu te culca cu mine fiindcă-mi cade părul. Da?
— Bine, n-am s-o fac. Ca să fiu cinstită, n-arăţi prea grozav. O să te
bărbierim mâine. Noapte bună.
— Stai. Poate că există şi alte motive.
— Cum ar fi?
— Păi… Pentru că prima dată, atunci, era bine pentru tine. Pentru că-
s arătos şi ce altceva… Nu ştiu… Şi curajos.

— 1104 —
— Nu-mi amintesc prea bine cum a fost prima dată.
— Mai dă-mi un gât. Şi da, pentru că nu-i nimeni altcineva ca mine.
Îmi place să cred că nu mai e nimeni ca mine. Pot să gândesc astfel?
Măcar pentru o oră?
— Bea.

— Asta-i… Asta-i… Am terminat…

— Tu eşti doar nebun… Din nou… Pot s-o fac încă o dată?
— Ai boala radiaţiilor… Ce altceva ai mai putea face?
— Nu ştiu… Mai am nevoie de tine. Poate că trupul meu crede că-i
pentru ultima dată…
— Nebunule. Eşti greu.
— Nu poate fi explicat din punct de vedere medical. E un miracol. Dar
pot s-o mai fac o dată…
— Bine. Dacă-i un miracol.

— Eşti foarte frumoasă, apropo. Ţi-am spus asta?

— Ai spus-o.
— Mai ales sprâncenele tale. Şi genele. Şi ochii. Şi buzele tale…
colţişoarele de acolo. Şi aici, nodul. Şi gâtul tău. Gâtişorul tău. Şi
picioarele astea… Ca nişte chibrituri…
— Un compliment ales.
— Şi coafura… Ei bine… Părul.
— Mi l-am tuns singură, în faţa oglinzii.
— Ştii, în timp ce te-aşteptam aici, în după-amiaza asta… În timp ce
erai înăuntru… În timp ce ei…
— Ajunge.
— Am auzit atâtea, tot felul de lucruri.
— Mai bine te ridici şi pleci.
— Nu, stai. Am multe să-ţi spun acum… Că eşti incredibilă şi că-mi
este atât de bine cu tine, şi că n-am mai fost cu soţia mea de multă
vreme şi că vreau să te scot de-aici, o voi face şi pot… Dar altcineva ţi-
a zis deja asta astăzi.
— Şi ieri la fel.
— Şi ieri la fel.
— 1105 —
— Şi ce-i cu asta? N-ai de gând să spui şi tu la fel acum?
— S-o spun?
— Mai bine mi-ai da nişte apă. E acolo.

— O cruce… Eşti credincioasă?

— Nu ştiu. Tu eşti?
— N-am fost prea credincios. Odată am ajuns la Martorii lui Iehova.
Totul era atât de stupid şi de caraghios. Multă vreme mai târziu… Când
mă gândeam la asta… Da. Iar acum… Da, probabil. Mă rog, uneori.
Destul de des. Eh, nu mă rog eu chiar aşa, cum ar trebui… Cer ceva.
Uite cum facem, Doamne: tu dă-mi asta, iar eu am să-ţi dau asta.
— Vrei să faci un târg cu Dumnezeu. La fel ca toţi bărbaţii.
— Iar?
— Au!
— Femeile n-o fac?
— Nu la fel.
— Atunci cum?
— Cam aşa: Dacă nu există Dumnezeu, atunci înseamnă că nu există
nimic de care să te agăţi în lumea asta, în metrou. Iar atunci totul s-a
dus pe apa sâmbetei. Şi El… iartă. El zice, rezistă. Trebuie să ai răbdare,
însă-i pentru o cauză bună. Da, oamenii suferă şi oamenii mor. Dar nu-
i totul în zadar. Este o încercare. Trebuie s-o treci. Nu te murdăreşti;
eşti purificată. Aminteşte-ţi de mine… întotdeauna poţi să-ţi deschizi
sufletul în faţa mea. Nu pot vorbi, dar te aud foarte bine. Dacă vrei să -
ţi ceri iertare… cere-mi mie iertare. Poţi să te şi superi pe mine. Haide.
Loveşte-mă. Nu te abţine. Dacă vrei să iubeşti pe cineva, iubeşte-mă
pe mine. Sunt tatăl tău şi mirele tău. Vino-n braţele mele. Pot îndura
orice. Am îndurat mai mult de-atât. Înţelegi? O lume fără Dumnezeu
nu-i rotundă, e ca pietrişul. Numai unghiuri şi margini ascuţite.
Dumnezeu e cel care o face rotundă şi plăcută.
— Da. Fără El, pur şi simplu nu mai contează nimic. Asta-i.
— Trebuie doar să-L ierţi pentru ce le-a făcut oamenilor, pentru război,
pentru planeta distrusă, pentru toţi cei care-au fost ucişi.
— Nu din cauza Lui. Noi am fost. El ne-a întins mâna din nou după
aceea, să ne scoată din hău. Însă noi am muşcat mâna aia. El trebuie să

— 1106 —
ne ierte. Nu ştiu dacă o va face. Eu n-aş mai ierta dacă aş fi El.
Dumnezeu Tatăl nu iartă pe oricine; Vechiul Testament nu conţine
decât războaie şi operaţiuni sub acoperire. Însă Iisus, dimpotrivă, a
iertat pe toată lumea.
— Nu l-am citit. Biblia e pentru necredincioşi. Ca să fie convinşi. Însă
dacă tu crezi şi gata, atunci istorisirile alea nu-s pentru tine. Bine. E
târziu.
— Şi ce se-ntâmplă dacă n-a fost distrus totul? Planeta?
— Noapte bună.

— Dormi?
— N-am prea multe şanse cu vecini ca tine.
— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că până la urmă n-a fost distrusă toată
planeta? Că nu-i totul poluat?
— Ai visat asta, sau ce?
— Pe bune. Ştiu. Mi-a zis cineva. Şi nu-i departe, ci chiar aici, lângă
Moscova. Ei revendică suprafaţa. Fără a spune nimănui despre asta. E-
n Balaşika. Asta-i la mai puţin de o oră de mers de aici, pe hartă.
Construiesc ceva. Un avanpost la suprafaţă. Asta-nseamnă că terenul
de acolo le permite…
— Cât timp ai petrecut la suprafaţă fără costum? Şi ce s-a întâmplat cu
tine? Gândeşte-te.
— Cel mai important este că se construieşte un avanpost lângă o staţie
de radio. Ce ne spune asta? Că au intrat în contact cu cineva. Poate că
se pregătesc să spele putina? Imaginează-ţi: să ne întoarcem la
suprafaţă! Trebuie s-ajung în Balaşika.
— Cine ţi-a zis toate astea?
— Un bărbat. Ce importanţă are?
— Sunt o mulţime de bărbaţi pe aici, care spun poveşti despre tot felul
de lucruri. Oameni obişnuiţi şi nu chiar aşa obişnuiţi. Nu poţi să crezi
chiar totul. Nu poţi crede orice.
— Vino cu mine, ce zici? În Balaşika?
— Nu.
— Crezi că nu-i nimic acolo? Şi tu crezi că am rămas doar noi? Că
procedez greşit, străduindu-mă să ies? Că-s un imbecil nefolositor? C-

— 1107 —
o să am mutanţi în loc de copii? Şi că totul va fi degeaba?
— Nu vreau să mori. Dintr-un motiv care-mi scapă, în chiar momentul
ăsta, nu vreau să mori.
— Şi nici n-am de gând. Însă o să mă duc acolo oricum. Să mă întremez
şi-o să plec.
— Strânge-mă în braţe.

— Mai adânc! mai adânc! Nu te mai purta ca şi cum nu te-ar fi cordit

nimeni până acu’!
— Au!… Doare!
— Tacă-ţi fleanca, pizdă! Vrei să te leg?
— Nu, n-o face! Te rog să n-o faci!
— Toate vă lăsaţi greu! Curvelor! Crezi c-am să-mi închipui că eşti vreo
fetişcană pură? Eşti o curviştină jegoasă, jegoasă. Şi-ţi place asta, nu-i
aşa, când cineva-ţi face asta… Când ţi-o fac… Când ţi-o trag bine şi tare?
— Doare!
— Dar ce zici de asta? Şi asta doare? Ia-o! Şi asta!
— Ticălosule… Dacă…
— Cine eşti? Cine dracu’ eşti? Ce mă-ta mai eşti şi tu?
— Gunoiule! Gunoiule! Ticălos nenorocit! Te tai.
— Ajutor! Crimă! Gărzi! Ajutor! Crimăăăăăăă…

— Nu poţi rămâne peste noapte. El vine-n seara asta.

— Cine-i „el”? Cine-i stăpânul ăsta?
— Nu contează.
— Cicatricea aia de pe burta ta. Arsura de ţigară. El a făcut-o?
— Nu, nu el.
— Minţi, da? Uite, şi eu am arsuri, uite. Sunt din noaptea aia. Noaptea
aia când noi doi… Când ne-am cunoscut. Bărbatul ăla care m-a găsit pe
coridor. Mă târâm pe acolo, beat. M-a luat şi m-a dus la tine. El mi te-
a dat. El e stăpânul tău?
— Nu-i treaba ta.
— El te-a ars cu ţigara? De ce treci cu vederea astfel de lucruri? Şi de
ce m-a ars? Acolo, pe braţ, acolo-i tatuajul Ordinului. Era.
— Ştiu ce era acolo, Artiom. L-am citit. Îmi amintesc de noaptea aia.
— 1108 —
— De ce l-a ars stăpânul tău? De ce te-a torturat?
— N-a fost el, Artiom. Nu el m-a ars. N-are nimic de-a face cu asta.
— Atunci cine?
— Eu am făcut-o. M-am ars singură.
— Tu ai făcut-o? De ce? Asta-i o tâmpenie. Şi pe mine cine m-a ars?
Cine mi-a ars tatuajul? Tu?
— Tu ai făcut-o, Artiom.
— Poftim? De ce? De ce dracu’?
— Chiar trebuie să te pregăteşti şi să pleci. Dacă nu-ţi mai aminteşti
nimic, atunci e mai bine aşa. Pe bune.
— Nu te cred. Îl protejezi. Ce fel de om este?
— Poţi dormi la prietena mea, Kristina, azi. Am aranjat deja. Şi nu veni
aici. Nu vreau să vii aici. Nici mâine.
— De ce?
— Mă faci doar să mă simt şi mai rău. Îmi vine să mă ard din nou.

— Cum eşti? Cum te simţi?

— Nu ştiu. Viu.
— M-am gândit… la ce mi-ai zis despre Balaşika. Am un… admirator.
Şi el e tot stalker. Independent.
— A fost acolo?
— Nu. Are o maşină. Ascunsă undeva la suprafaţă. Aş putea să-l rog
să… te ducă. Să meargă acolo cu tine. Face o ieşire astăzi.
— E unul dintre clienţii tăi?
— Da, e unul dintre clienţii mei.
— Nu vreau. Mai degrabă mă duc pe jos pân-acolo.
— Artiom. N-ai să ajungi niciunde pe jos. Uită-te la piciorul tău. Şi…
am întrebat doctoriţa despre asta. Dacă boala radiaţiilor nu-i tratată…
S-ar putea să mai ai doar trei săptămâni de trăit. Dar cum să te tratezi
aici? Unde?
— Tu nu vrei decât să mă scoţi afară, da? Pentru ca stăpânul ăsta al tău
şi cu mine să nu ne trosnim?
— Nu mă crezi, aşa-i?
— Pur şi simplu, nu mai ştii ce să faci cu mine. Pot să fiu oriunde,
numai aici nu, când vine stăpânul tău diseară.

— 1109 —
— Ieşirea e astăzi, Artiom. Te duci?
— Da, am să mă duc.
— Nu vreau să ţi se-ntâmple nimic.
— Nu te cred.
— Bine atunci… Apleacă-te.
— De ce?
— Poţi să-l porţi deocamdată. Să ai ceva pe care să contezi. Când te-
ntorci, am să-l iau înapoi..

— Salut. Saşun, azi sunt puţin cam obosit, aşa c-o să bem doar un ceai
şi să dormim puţin, ce zici? Hai la mine în birou.
— Bine.
— Cretinii ăştia, dacă poţi crede, au aruncat în aer pasajul spre
Kuzneţki Most şi toată Puşkinskaia s-a prăbuşit. Acum nu mai au unde
să plece, iar Roşiii nu vor să audă niciun fel de explicaţii. Un haos total.
Sunt istovit. Fac praf totul, iar eu trebuie să pun lucrurile la punct.
— Înţeleg.
— Ce faci aici? Tragi cu urechea? Cine eşti?
— Eu…
— E cu mine. A venit pentru o consultaţie. Ca să spunem aşa. A
încurcat orele de consultaţie. Am să-l duc de aici… Am să-l duc de aici!
— M-am zăpăcit. Îmi pare rău. Momentul nepotrivit, locul nepotrivit.
— E beat, sau ce-i cu el?
— Bineînţeles că-i beat. E dus cu totul, nu vezi? Haide, să plecăm, mare
erou.
— Cine-i acolo? Ce-i asta?
— Nu-i nimic, Alexei Felixovici. O alarmă falsă.
— Falsssăăă. Alaaarmă.

— 1110 —
— 1111 —
 Capitolul 15
Autostrada Entuziaştilor

Ieşiră din Trubnaia. Se dovedi că acolo exista atât o ieşire la suprafaţă,

cât şi o intrare. Şi puteai intra fără niciun fel de documente de
identitate. Nu trebuia decât să ştii cu cine să vorbeşti, în faţa cui şi ce
cuvinte să foloseşti.
— Nu ştii să tratezi cu oamenii, nebunule, îi spuse Lioka lui Artiom.
Însă Lioka ştia. Şi era un prim apostol impecabil.
— Am să merg cu tine, spuse el, mai degrabă ca o promisiune
nedefinită. În primul rând, n-am văzut nimic îngrozitor la suprafaţa
aia a ta. În al doilea rând, banii unui stalker sunt la fel de buni ca ai
oricui altcuiva şi chiar s-ar plăti mai bine. Şi în al treilea rând, boaşele
mi se umflă oricum. Un roentgen mai mult sau mai puţin n-o să-
nsemne nimic. Să mergem. Indiferent ce găsim, o treime i-al meu.
— Eşti un boboc, obiectă stalkerul care fusese de acord să-l ducă pe
Artiom în Balaşika. Îmi eşti dator pentru lecţie şi pentru costum. Aşa
că orice găseşti, jumătate i-al meu şi nu te bagi în ce găsesc eu. Ai
înţeles?
Lioka se gândi o clipă.
— Păi, tot e ceva, oftă el. Doar ai grijă ca lecţia să fie bună!
Stalkerului i se zicea Savelii. Ridurile lui nu arătau ca la un om obişnuit,
ci fiecare avea drumul său: vertical, de-a curmezişul frunţii şi de la gură
în jos, întretăindu-se în jurul ochilor şi acolo unde ar fi trebuit să fie
sprâncenele. Pliurile de la nasul lui până la colţurile gurii fuseseră
săpate cu un briceag şi, chiar sub frunte, o crestătură adâncă fusese
săpată cu un fierăstrău cu pânză, astfel încât nasul părea să-i atârne de
unul singur. Părul părea să-i fie la locul potrivit, dar i se rărise, astfel
încât craniul, care era tot ridat, se putea vedea fără probleme. Iar dinţii
lui Savelii erau din oţel: nu toţi, iar unii îi lipseau pur şi simplu. Făcea
mizeria asta de cincizeci de ani, aşa că era sigur un stalker bun.
Din cauza durerii acute, săgetătoare, din genunchi, lui Artiom îi venea
greu să meargă. Şi la fiecare pas îl durea îngrozitor spatele sfâşiat, ca şi
cum pielea-i era pe cale să erupă şi să se ruleze în sus, expunând carnea
maronie, coaptă parcă.
— 1112 —
Traversară bulevardele, ţinându-se departe de rădăcinile insidioase, şi
trecură pe lângă un centru comercial ruinat, aflat lângă circ. Circul era
închis. Centrul comercial fusese devorat de un fel de mucegai agresiv.
Îi dădură ocol şi intrară într-o parcare, unde îi aştepta maşina lui
Savelii.
— Ca şi cum am intrat aici ca să fac o plimbare prin magazine,
mărturisi stalkerul cu vocea sa nazală. Un sentiment benefic.
Lui Artiom nu-i plăcea asta. Nu-i plăceau nici ridurile aleatorii, nici
dinţii din oţel, sau ochii crucişi. Nici că insul ăsta venea s-o vadă pe
Saşa oricând voia el şi-şi folosea ochii şi dinţii pe ea. N-ar fi vrut să-şi
imagineze asta, dar nu se putea abţine.
Cel mai rău era că Savelii îi ajungea lui Artiom doar până la umăr. Cum
era posibil ca ea s-o facă cu unul ca el?
— Şi tu i-o tragi lui Saşa? îl întrebă fără ocolişuri. Mă bucur că te
cunosc. O fată bună. Deşi mi-ar putea fi fiică, însă n-am nicio fiică, deci
conştiinţa mea nu-i deranjată de asta.
— Du-te dracului, îi zise Artiom pentru că spusese asta; oricum,
avusese chef s-o facă.
— Înţeleg, spuse stalkerul făcând cu ochiul şi fără să se supere. Şi eu
m-aş îndrăgosti de ea, dacă aş fi ceva mai tânăr. Însă, când eram ceva
mai tânăr, aveam alte Saşe.
Lui Artiom nu-i plăcu nici asta.
Savelii avea un break. Sub husa ei, maşina era argintie, îngrijită şi bine
unsă; geamurile îi luceau ca nişte oglinzi, iar antena radio avea
jumătate de metru înălţime. În mod neobişnuit, volanul se afla pe
dreapta. Artiom îşi aruncă o privire în sticla neagră: casca pe cap, cea
pe care i-o dăduse Savelii, era caraghioasă, însă pistolul era bun, cu
amortizor. Arma era mai importantă.
În jurul parcării totul era putrezit sau jefuit. Nu putea fi prea amuzant
pentru maşina lui de-aici, gândi Artiom, singura încă funcţională.
Parcă mergeai la cimitir, să-ţi vizitezi rudele.
Motorul porni imediat.
— Micuţa mea japoneză, explică stalkerul cu o undă de mândrie. O
vizitez de fiecare dată când urc la suprafaţă… Desigur nu-s prea mulţi
ciudaţi care să rătăcească pe-aici, dar tot mă mai îngrijorez.
Ieşiră tiptil din cripta aceea şi porniră pe Inelul Grădinilor.

— 1113 —
— În Balaşika ziceai?
— Da, Balaşika.
— Unde mai exact? Balaşika e destul de mare. Aproape ca un oraş.
— O să-l găsim când ajungem acolo.
— Eşti un tip simpatic, zise Savelii.
O luară spre dreapta, pe Inelul Grădinilor. Nu se puteau grăbi;
coridorul prin grămada de fiare ruginite nu era foarte lat şi era
şerpuitor. Uneori drumul li se termina într-o fundătură. Atunci
trebuiau să dea înapoi ca să iasă. Trotuarele erau pline, de asemenea,
de maşini tamponate. Când încercaseră să scape din Moscova, oamenii
fugiseră şi pe trotuare. Şi de-a dreptul peste alţi oameni. Însă chiar
existase vreun loc unde să fugi?
— Şi ce-i acolo?
Plecaseră dimineaţa devreme, ca să profite de lumina slabă a zilei.
Cerul era acoperit complet de nori, care nu lăsau să se vadă soarele cât
o monedă de zece ruble. Noaptea fusese neagră, zorii cenuşii şi
dimineaţa complet lipsită de culoare.
Băuse toată noaptea, doar ca să nu se gândească la faptul că altcineva
era stăpânul Saşei; mai rămăseseră două ore din noapte şi nici măcar
nu se trezise cu vreo mahmureală, dar tot băuse. Se simţea rău, poate
că trăscăul fusese făcut artizanal, însă era clar că boala lui era de vină.
În oraş, nu mai erau nici ciori, nici câini, nici şobolani. Clădirile se
scorojiseră. Doar vântul se mişca; orice altceva înţepenise şi
încremenise cu multă vreme în urmă. Dozimetrul păcănea de parcă
număra particulele special pentru Artiom. Lioka tăcea ca şi cum îşi
înghiţise limba. Moartea îi înconjura din toate părţile.
— Acolo e un avanpost. Linia Roşie construieşte o colonie la suprafaţă.
— Linia Roşie? O colonie? Pentru ce?
— Au de gând să se stabilească la suprafaţă, zise Artiom cu disperare.
— În Balaşika? Balaşika nu-i prea departe. Imediat lângă al treilea inel
ocolitor. Uită-te la dozimetru. Cine poate trăi acolo?
— Oamenii.
— De unde-ai mai scos asta, băiete?
— Mi-a spus cineva… Cineva de-ncredere. Zicea că oamenii au fost
trimişi acolo din Rokossovskogo Bulevard pentru a construi
avanpostul. Condamnaţi. Aveau un lagăr de detenţie în

— 1114 —
Rokossovskogo. Iar bulevardul e chiar lângă Balaşika, la câţiva paşi.
Totul se potriveşte dacă te gândeşti puţin.
— Dar de ce-n Balaşika? Ce are locul ăla? insistă Savelii. Ceva buncăre?
Vreo bază militară?
— Un centru de radiocomunicaţii. Poate. După cât se pare. Aşa că,
dacă te gândeşti logic… Trebuie să comunice cu cineva dacă-i un
centru radio. Artiom întoarse capul şi se uită la Savelii: „Cum va
reacţiona?” Aşa că, eu cred că există supravieţuitori şi în altă parte,
adăugă el.
Un avanpost.
În timp ce zăcea pe canapeaua din cămăruţa Saşei, întremându-se,
avusese timp berechet să viseze. Probabil era o fortăreaţă cu ziduri de
câţiva metri înălţime şi foişoare cu mitraliere pentru a-i ţine departe
pe duşmani; dar în interior era ca globuleţele din sticlă cu fulgi de
zăpadă. Un mic paradis confortabil. Însă ce anume era acolo? Oameni,
desigur, fără măşti de gaze, care respirau aer. Copii care se jucau… Toţi
bine hrăniţi. Animale domestice. Raţe, poate? Raţe portocalii. Şi,
desigur, nişte ciuperci uriaşe. Şi toată curtea interioară era acoperită
cu vegetaţie luxuriantă: legănată de vânt şi strălucind. În principiu
trăiau, nu doar existau.
În loc de piele, faţa lui Savelii era acoperită cu un cauciuc verde -
deschis, care nu se încreţea şi nici nu se întindea la spusele lui Artiom.
În loc de ochi, Savelii avea lentile rotunde, din sticlă, care nu puteau
decât să iasă în afară; nu se puteau îngusta. Credea că asta-i distractiv?
Sau era nervos că se băgase în idioţenia asta? Se întreba de ce-şi asuma
riscul? Dacă ar fi ştiut cine-i spusese lui Artiom despre Balaşika şi ce
mai ziseseră şi alţii tot atunci…
Savelii aşteptă o clipă, apoi întinse mâna, găsi un buton şi porni
radioul. Trecu prin toate frecvenţele FM şi comută pe AM. Apoi pe
ultrascurte. Peste tot, lungimile de undă fâsâiau slab, ca vântul prin
crengile dezgolite. Pământul sterp îşi ridica vârtejul de praf de insecte,
complet pustiu, într-un spaţiu lipsit de aer, pe care omul stătea, ca un
păduche singuratic care încă nu fusese omorât. Ghemuit, nemişcat şi
adormit, sub clopotul de sticlă al cerurilor: n-avea nici unde să plece şi
nici moartea nu venea.
— Ar fi bine dac-ar exista şi alţi supravieţuitori, răspunse Savelii, şi se

— 1115 —
uită la Artiom. Poate chiar există?
Lui Artiom nu-i venea să creadă că vorbea sincer.
— Eu nu sunt din Moscova, continuă stalkerul, ci de pe lângă
Ekaterinburg. Am venit aici la studii, după armată. Să devin
cameraman. Voiam să fac un film despre război, ce mai cretin!
Credeam că pot să fac un film despre tancuri şi despre stagiul meu
militar. Şi să cuceresc capitala. I-am lăsat pe toţi în urmă. Mama şi tata.
Sora mea mai mică. Iar bunicul şi bunica încă trăiau. Mama sugera c-
aş putea să mă stabilesc la Moscova şi apoi să vină şi Varka aici. Şi
poate, spunea ea, când om fi bătrâni, ne-am putea muta undeva pe
lângă Moscova, să fim aproape de voi. Sau aţi putea să veniţi voi şi să
ne lăsaţi nepoţii peste vară, să meargă la cules de ciuperci şi de mure.
Mi-am terminat studiile. Însă cu munca nu ajungeam niciunde. Şi în
fiecare an le spuneam, da, da, în curând, dintr-o clipă în alta. N-am
putut să prind rădăcini în Moscova şi pace! Am locuit tot timpul în
apartamente închiriate. Garsoniere, mereu la periferie. Îmi era ruşine
s-aduc femei acolo, pentru şedinţe foto, darămite s-o aduc pe soră-
mea. Iar dacă surioara mea ar fi fost acolo, cum rămânea cu femeile?
M-am gândit că m-aş putea îndrăgosti, dar n-aveam bani să mă
căsătoresc. Ca să merg la lucru, mergeam cu microbuze, metroul şi
taxiuri, fiindcă n-am avut niciodată destui bani să-mi cumpăr o
maşină. Am tot pus bani de-o parte, după care rubla s-a dus direct în
şanţ. Viaţa era mizerabilă. Aşa gândeam pe-atunci. Dar acum gândesc
altfel.
— Ai încercat vreodată să cauţi semnale radio? întrebă Artiom.
— Am încercat, da, răspunse Savelii. Nimic. Dar, de fapt, nu-mi pasă
mie de radio. Am o maşină echipată şi alimentată cu motorină, fiindcă
uite ce cred eu: de ce să nu las baltă poligonul ăsta de trageri? De ce să
nu plec din metrou într-o bună dimineaţă şi să urc în maşină, să pun
un CD cu Prodigy şi să dispar din afurisita asta de Moscovă a voastră,
să plec spre est, cât mai departe? Deja am făcut nişte schimburi pentru
motorină cu nişte chimişti şi-am pus o grămadă de ciuperci la murat.
Sunt în portbagaj, apropo. Şi-am ambalat borcanele în cauciuc, ca să
nu se lovească de mitralieră. Totu-i pregătit. De mai bine de doi ani.
— Şi-atunci de ce nu pleci?
— De-aia. Pentru că-s om – fricos şi laş. E uşor să te decizi, dar să-ţi

— 1116 —
pui planul în practică e mai greu.
— Îmi dau seama.
— Însă la fiecare două nopţi, văd casa noastră de la ţară: grădina de
legume, fântâna, rugii de zmeură, pe tata împrăştiind bălegarul pe
pământul arat şi strigând: „vino şi ajută-mă!”, şi pe mine tot fofilându-
mă. Şi pe mama chemându-mă să beau lapte de capră. De-asta. Vezi
cum stă treaba?
— Eu văd, susură adormitul Lioka, de pe bancheta din spate. Nu văd
totul, dar văd o parte.
— Bine atunci, spuse Savelii. Nu m-ar deranja dac-ar fi în viaţă. Măcar
unul dintre ei. Măcar bătrânul care locuia vizavi de noi şi mă tot
urechea fiindcă trăgeam cu praştia în găinile lui.
Trecură de gara Leningrad şi de gara Kazan, şi de gara Kursk. Dinspre
toate trei ieşeau linii de tren ruginite, care se îndreptau spre o
pustietate întunecoasă. Artiom fusese acolo pe când servea sub
ordinele lui Miller: se dusese pe linii, privise cum două dintre ele se
uneau într-un singur punct şi se întrebase ce putea fi acolo, la celălalt
capăt al lumii. Calea ferată era ceva straniu: la fel ca metroul, însă fără
pereţi.
— Însă am auzit, zise el, că există un tunel pe undeva, de la Metroul
Doi, până-n Urali. La buncărele guvernamentale. Şi că acolo-s toţii şefii
din guvern. Halind mâncare conservată şi aşteptând să scadă nivelul
radiaţiilor.
— Se halesc unii pe alţii, răspunse Savelii. Nu-i cunoşti pe ăştia; nu te-
ai uitat niciodată la televizor.
Artiom nu-i cunoştea pe oamenii aceia, însă-i ştia pe alţii. Îşi aminti de
plicul rămas nedeschis, care probabil că zăcea printr-un buzunar al lui
Dietmar, ciuruit de gloanţe. Miller şi Felixovici, cu care vorbise la
telefon, nu izbutiseră să oprească războiul.
— Felixovici, zise Artiom trezindu-se. Alexei Felixovici. Besolov?
— Bagă cornu-n pernă, îl povăţui Savelii. Prietenul tău de pe bancheta
din spate a adormit. De ce nu faci şi tu la fel? O să ne ia ceva timp s-
ajungem în Balaşika în ritmul ăsta.
Însă Artiom nu putea. Tensiunea-l făcea să se simtă ameţit.
— Opreşte, îi spuse lui Savelii. Nu mi-e bine.
Savelii opri şi Artiom coborî să-şi vomite şi maţele. Se simţea mai bine

— 1117 —
fără masca de gaze, însă radiaţia îi lăsa un gust amar pe limbă; ăsta era
semn rău. Şi pustietatea din jurul lui era atât de rea, încât nici nu se
mai putea întreba cine era stăpânul Saşei şi cine stăpânul lui Miller.
În loc de asta, un alt gând prinse a-i zumzăi prin minte: cât de imbecil
poţi să fii, cum de te-ai lăsat păcălit de cadavrul ăla viu din tunel, cum
ai putut crede în elucubraţiile lui de muribund? Nu-i nimic acolo. Nici
în Balaşika, nici în Mitşici, sau Koroliov, ori Odinţovo, nicăieri, nici n-
a fost vreodată ceva.
— Ai înghiţit o doză mare, aşa-i? întrebă Savelii. Sau te pomeneşti că
ai vreo mahmureală?
— Hai să mergem, trânti Artiom portiera.
De la Inelul Grădinilor înaintară încet spre malul unui râuleţ
mlăştinos, din care se înălţau lent vapori gălbui. Apoi din nou printre
o mie de clădiri goale, trecură de o bisericuţă roşie, ciudată, cu cruci
mici şi monotone răsărite din ea, strivită între două căsuţe pătrăţoase.
Mâna i se ridică spre gât din propria-i voinţă, pipăi talismanul prin
cauciucul costumului de protecţie şi-l mângâie. Fără niciun ajutor din
partea capului sau a minţii conştiente.
Ajunseră pe un drum drept, lat, foarte lat şi foarte drept, ca Linia Roşie
însăşi: fără curbe şi nici viraje strânse, trei benzi într-o direcţie, trei în
cealaltă şi, de asemenea, linii de tramvai. Era ticsit, însă numai pe o
direcţie: spre est, afară din oraşul otrăvitor. Plin de maşini care opriseră
sau se ciocniseră.
Venele Moscovei se astupaseră.
— Autostrada Entuziaştilor, citi Artiom pe un indicator albastru.
Maşinile se transformaseră în containere metalice, în cutii. Benzina se
evaporase demult din toate, însă nimeni nu-i scosese pe oameni din
cutiile lor: oricum, unde i-ai fi putut pune? Maşinile opriseră atât de
aproape unele de altele, încât portierele lor nu mai putuseră fi
deschise. Aşa că proprietarii lor erau tot înăuntru, tot îndreptându-se
spre est, până în ziua de azi. Negri şi mumificaţi, erodaţi de mult până
la os; unii îşi odihneau capul pe volan; unii zăceau pe bancheta din
spate; unii legănau un copil în somnul său. Era bine că nu muriseră de
foame, ci din cauza radiaţiilor, sau poate din cauza gazelor otrăvitoare:
nu trebuiseră să aştepte prea mult şi nu prea înţeleseseră cu adevărat
nimic.

— 1118 —
Acolo unde ar fi încăpui opt şiruri de maşini, se înghesuiseră
douăsprezece. O maşină la fiecare patru metri. În medie, să zicem că
erau trei oameni într-o maşină, cu toate că multe erau pline ochi.
Aşadar, care era numărul oamenilor? Cât de lungă era autostrada? se
întrebă Artiom? Unde ducea? Unde se termina?
Dozimetrul începu să pârâie zgomotos. Savelii se foi nervos în scaunul
său, peste care avea un soi de blană, ca să-i fie mai comod. Trebuiră să
se strecoare pe marginea drumului şi abia dacă aveau destul loc.
— Aşa deci, entuziaştii? îl întrebă el pe Artiom. Balaşika, da?
— Fricoşi şi laşi, răspunse Artiom.
Încetă să se mai uite la pasagerii care se grăbeau în jeepurile şi în
berlinele lor încremenite. Se plictisise de ei. Închise ochii. În gură -i
zăbovea jalnic un gust de rugină. Savelii şi el nu mergeau niciunde.
Toţi ceilalţi aveau dreptate; Artiom greşea. Îşi pierduse minţile.
Cât timp zicea Saşa că-i mai rămăsese? Trei săptămâni?
Şi doctoriţa spunea la fel; întărise sentinţa cu parafa ei medicală. Iar
parafa era cam tot ce avea ea; n-avea niciun fel de medicamente.
Ce putea el face în cele trei săptămâni? Ce altceva ar putea face în acel
timp?
Să se întoarcă la toată lumea şi să le ceară iertare?
La Ania – pentru că Artiom nu voise să ducă un trai obişnuit alături de
ea şi nu-i putuse face copii. La Miller – pentru că Artiom îi sucise capul
singurei lui fiice. La Suhoi – pentru că Artiom nu putuse niciodată să-
i spună tată, nici măcar când avea şase ani şi nici când ajunsese la
douăzeci şi şase, iar în loc de „adio” i-ar spune, „Tată, dă-mi nişte bani”.
Iar dacă picioarele l-ar purta puţin mai departe, s-ar putea duce să-l
găsească şi pe Hunter. Să bea un ultim pahar cu el. Să-i spună: „N-a
mers nici pentru tine şi nici pentru mine. Mi-a căzut părul, dar în rest
nu sunt deloc ca tine. Aşa că, după ce nu voi mai fi, oamenii vor rămâne
în metrou pentru totdeauna, mâncând viermi, orbecăind în beznă,
înşirând moşi pe groşi, vânzând căcat de porc şi luptând până la ultima
suflare. N-am să le deschid uşa celulei: n-am să-i eliberez, n-am să le
arăt cum să nu orbească la lumina soarelui.”
Apoi să ia gloanţele pe care i le strecurase Suhoi în buzunar, să se ducă
în Ţvetnoi Bulevard, să i le dea pe toate Saşei şi, pentru banii ăia, s-o
îmbrăţişeze cu blândeţe, cuibărindu-se lipit de ea, în timp ce frunţile

— 1119 —
şi nasurile li se atingeau, fără să facă nimic, doar să stea acolo, pur şi
simplu, şi să privească de-aproape în ochii ei. Oh, şi să-l roage pe
Homer s-o scoată din haznaua aia, când Artiom va da colţul.
Ei bine, ăsta era planul.
Nu părea cumva că japoneza începuse să se mişte ceva mai repede?
— Uite.
Artiom deschise ochii mijiţi.
În faţa lor se deschidea drum liber. Maşinile fuseseră împinse într-o
parte, boţite şi băgate în alte rânduri. Ca şi cum un buldozer imens se
deplasase pe drum şi le înlăturase cu lama lui de metal. Un canal de
asfalt fusese creat prin suprafaţa solidă de rugină, până departe, spre
orizont.
— Acolo, zise Artiom. Acolo! Cine crezi c-a făcut asta?
Inima începuse să-i bată cu putere şi să se legene pe curele subţiri din
cauciuc în pieptul lui scobit. Trupul i se acoperi de transpiraţie sub
costumul impermeabil de protecţie. Agitaţia îi readuse în gură saliva
cu gust neplăcut, însă Artiom preluă controlul şi o ţinu în frâu. Nu voia
să oprească şi să piardă nici măcar o clipă.
Aşadar găsiseră ceva echipamente, le aduseseră aici, şi le folosiseră în
secret la suprafaţă, înlăturând nesfârşitul ambuteiaj şi curăţând
şoseaua pentru traficul spre est, spre Balaşika. Probabil că nimeni în
afară de Roşii n-ar fi putut face asta fără să fie descoperiţi. Omul din
tunel nu-l înşelase. Artiom trebuia, pur şi simplu, să se grăbească spre
orizont, să rupă panglica de finiş la linia de sosire şi acolo avea să fie –
avanpostul. Locul unde oamenii locuiau la suprafaţă în mod miraculos.
Nu, totul nu fusese în van.
Nu era smintit, nici idiot, nici vreun visător jalnic.
— Calc-o, îi spuse lui Savelii.
Lioka moţăia. Radioul fâsâia. Vântul se turtea de parbriz. Savelii atinse
o sută de kilometri pe oră şi canalul se îngustă din cauza vitezei, dar
nici măcar nu-i trecea prin cap să încetinească. Artiom avea senzaţia
că pe sub cauciucul lipit de corp, stalkerul zâmbea şi el cu gura lui
căptuşită cu oţel.
Clădirile se sfârşiră şi începură nişte desişuri foarte ciudate:
trunchiurile arborilor se ridicau de ambele părţi ale şoselei înguste,
aplecaţi unul spre celălalt, întinzându-şi crengile şi împreunându-le

— 1120 —
într-o boltă, încercând fie să se îmbrăţişeze, fie să se sugrume unul pe
celălalt. Însă pe crengi nu erau frunze, ca şi cum se luptaseră pentru
lumina soarelui şi apă, însă-şi epuizaseră ultimele rezerve de
supravieţuire. Şi oricine făcuse pârtia pe şosea, printre maşini, intrase
şi prin desişuri, fără ezitare.
Apoi desişurile se retraseră şi se deschise un spaţiu vast, presărat, la
întâmplare, de cutii cu etaj: Autostrada Entuziaştilor se întindea pe
încă două benzi în fiecare sens, şi toate, în afară de pârtie, erau pline
ochi de cadavre, pentru ca, încolăcită într-un cerc de beton înainte, în
faţă, să devină o imensă şosea suspendată.
— Traversăm al treilea inel ocolitor, anunţă Savelii. Balaşika urmează
imediat dup-aia.
Artiom se ridică pe jumătate în scaun.
Unde eşti tu, minune? Chiar după şoseaua de centură? Ar putea fi
adevărat, oare nu trebuia decât s-o traversezi şi nivelul radiaţiilor va
scădea imediat? Nu, dozimetrul începu să pârâie şi mai tare; pârtia se
îngustă – stârvurile fuseseră înlăturate cu mai puţină grijă aici – şi
deveni mai greu să gonească la fel de repede.
Al treilea inel ocolitor era enorm de lat, ca o autostradă în împărăţia
morţilor şi la fel de nesfârşită. Stând împreună, la coadă, pentru
judecata finală, se vedeau berline şi camioane grele, cutiuţe ruseşti
pătrăţoase şi limuzine străine măreţe. Unele dintre camioanele cu
remorci aveau cabinele basculate înainte, ca şi cum capetele le-ar fi fost
retezate pe jumătate în urma unei execuţii; toate măruntaiele lor
fuseseră incendiate. Turma de metal se întindea de la o zare la alta;
cercul inelului ocolitor se închidea într-un loc necunoscut, ca însuşi
cercul Pământului.
Însă Pământul nu se termina acolo. Continua; era încă acelaşi Pământ.
Trecură de un indicator pe care scria „Balaşika”.
În exteriorul centurii nu era nimic deosebit de ceea ce se găsea în
interior.
Clădirile erau mai rare; în locul blocurilor Hruşciov cu cinci niveluri,
de-a lungul drumului se iţeau ruine de fabrici. Ce altceva mai era?
Chioşcuri distruse în staţiile de autobuz; autobuze ca nişte camere de
gazare cu privelişte panoramică; vântul, azvârlindu-ţi roentgeni direct
în faţă, zburând de la est la vest. Începea ziua şi nu era nimeni să vadă

— 1121 —
asta. Artiom ar fi putut să-şi piardă cu totul credinţa şi să renunţe la
biserică, însă îl oprea ceva: culoarul continua. Unde ducea?
— Ei? Unde-i? întrebă Savelii. Pe unde, Susanin?
„Pe unde?” îl întrebase Artiom pe cel care tuşea în tunel.
De ce-l crezuse? Saşa îi spusese: Să nu crezi pe oricine.
„Dar cum să nu cred? Atunci ce să mă mai ţină pe picioare, Saşenka?”
— Acolo! Ce-i acolo? începu Lioka să se vânzolească în spatele lui.
— Unde?
— Acolo! Ce-i acolo, la stânga? Se mişcă. Şi nu-i doar unu!
Se mişcau.
Se roteau.
La marginea şoselei, într-un punct deschis, se înălţa un turn care nu
era turn, o moară de vânt care nu era moară de vânt… Făcută din ţevi
de metal, probabil, o structură sudată, de vreo patru etaje înălţime, mai
lată la nivelul solului, mai îngustă spre vârf, cu o elice uriaşă din trei
pale, instalată în vârf. În goana lui spre est, vântul îşi pierdea direcţia
şi cădea în capcană, după care învârtea palele pentru a se elibera.
— Şi acolo! Uitaţi! Şi acolo!
Turnurile eoliene ieşeau la iveală unul după altul, de-a lungul
drumului. Altele erau ascunse în spatele primelor, unu, două, trei,
patru, erau multe. Toate palele erau lungi de câte trei metri, neregulate
şi învelite în tablă subţire, care era cenuşie de la cerul cenuşiu; dintr-o
singură privire îţi puteai da seama că erau artizanale, nu ie şite din
fabrică, ci asamblate cândva după sfârşitul războiului, poate că nu cu
mult timp în urmă. Astea fuseseră construite recent.
Recent, de fapt, acum!
Cineva construise recent aceste turnuri eoliene! – la suprafaţă! – cu un
scop precis.
Elicele se roteau necoordonat. Părea o escadrilă de avioane ce rula pe
aerodrom pentru a decola, poate o escadrilă de avioane burduhănoase,
lente, cu aripi transparente. Sau ca şi cum elicele ar fi vrut să
învârtească întreaga planetă, s-o mute altundeva, poate lângă o planetă
locuită, pentru ca oamenii să poată sări dincolo şi să scape în felul
acela?
— Pentru ce-s astea? întrebă Lioka nazal, de pe bancheta din spate.
Artiom ştia.

— 1122 —
— Sunt ca bicicletele din staţia noastră, răspunse el după o pauză, cu
voce monotonă şi vrăjită. Sunt generatoare. Produc electricitate. De la
vânt.
— Şi care-i scopul lor?
— Eşti chiar prost de-a binelea, sau ce? Înseamnă că aici locuiesc
oameni! Aici! La ce altceva le-ar trebui asemenea cantităţi enorme de
electricitate? Câţi o fi? Uită-te şi tu! Numără-le: şase, şapte, opt, nouă!
Zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece! La fel şi dincolo! Ar putea
s-alimenteze cu electricitate un zgârie-nori! Sau două! Sau trei!
Paisprezece! Cincisprezece! Şaisprezece! Îţi poţi imagina aşa ceva? Şi
cineva le-a construit pe toate! La suprafaţă! Care-i nivelul radiaţiilor?
— Acelaşi, zise Savelii.
— Păi, dă-o-n mă-sa atunci. Înseamnă c-au reuşit cumva să se ferească
de ele. Sau au construit ceva care să le ţină la distanţă. Dar cel puţin,
sunt la suprafaţă. De ce-ar fi Roşii la suprafaţă? Ei ştiu ceva de care noi
n-avem habar! Aici au energie. N-avem în tot metroul atâta curent cât
produc turbinele astea eoliene. Un cartier întreg din oraş ar putea trăi
non-stop cu atâta curent. Opreşte maşina, amice! îi strigă Artiom lui
Savelii. Opreşte! Vreau s-arunc o privire mai îndeaproape.
Savelii opri la marginea drumului.
Artiom sări afară, şontâcăi spre un turn eolian, miji ochii şi dădu capul
pe spate ca să se uite spre cer, la palele ce scârţâiau încet. Totul
funcţiona cum trebuie: vântul şi scârţâitul făceau maşinăriile să
producă electricitate. Toate funcţionau.
Savelii ieşi cu puşca lui cu lunetă sofisticată, calibrul 9 mm, pentru
forţele speciale, pregătită la-ndemână, şi studie morişca. Privi de jur
împrejur şi ascultă.
— Dar unde-s oamenii tăi? îl întrebă pe Artiom. Unde-i cartierul tău
cu oameni care trăiesc acolo, care folosesc electricitatea să facă de
mâncare şi să-şi ilumineze closetul? Aud?
— Nu ştiu, amice. Se-ascund. Aici suntem la drumul mare. De ce şi-ar
scoate nasul pe aici? explică Artiom.
— Vrei să spui că ne privesc chiar acum?
— S-ar putea.
Savelii înălţă puşca, îşi lipi luneta de ochi şi roti arma într-un cerc.
— Nu prea se pare. E la fel ca-n Moscova, Artiom. Pustiu.

— 1123 —
— Există un drum şi au construit generatoare eoliene. Cineva a
construit toate astea. Muncitori, ingineri, electricieni!
— Nu-i nimeni aici. N-ai orbit, nu? Au construit astea şi s-au întors în
metrou. Dozimetrul a trecut de valoarea maximă! Experimentul n-a
funcţionat!
Suiră în maşină şi merseră mai departe, foarte încet, cu geamurile
coborâte, astfel încât să nu piardă nici măcar un singur om, nici pe cel
mai mic. Nu se vedea însă niciunul. Copaci dezgoliţi îşi întindeau spre
cer degetele încovoiate, cerând ceva. În spatele copacilor se înălţau
pilonii liniilor de înaltă tensiune, cu firele rupte; erau invizibili de la
distanţă, ascunşi după clădiri. Vântul se rătăci printre palele elicelor.
Rotoarele greoaie scârţâiau în dezacord gălăgios, iar scârţâitul colectiv
nu înceta nici măcar o secundă. Atunci văzură că turnurile eoliene se
sfârşeau mai în faţă. Însă avanpostul tot nu apăruse.
— Du-ne înapoi. Probabil c-am trecut de el.
Savelii făcu întocmai. În vreme ce întorceau, Artiom începu să se simtă
nerăbdător şi coborî iarăşi. Porni pe jos, ascultând şi privind.
Unde sunteţi, oameni buni?
Chiar existaţi! Sunteţi aici! Ieşiţi! Nu vă temeţi! Vă sunt prieten!
N-are nicio importanţă dacă sunteţi Roşii. Oricine. Oare culorile din
metrou simt la fel şi la suprafaţă? Sunteţi siguri că nu se vor decolora
la lumina soarelui?
La marginea drumului apăru un câine.
Adulmecă aerul şi chefni leneş.
Artiom şontâcăi spre el. Nu era câine de pază. Nu avea zgardă, nici
pedigri, nimic. Blana îi era albicioasă, cu pete mai întunecate, şi era
murdar.
— Poftim? întrebă Savelii depăşindu-l.
— Vezi?
— Un câine.
— Nu se teme de noi. Nu-i e teamă de oameni. Şi uite cât e de gras!
Are blana lucioasă! E domesticit, pricepi? Pe-aici e o aşezare. Undeva
prin în spatele copacilor. E-mblânzit şi trăieşte-n aşezare, ca
maidanezii pe care-i avem în staţie. Uite cât s-a îngrăşat!
Alţi câini ieşiră încet la iveală şi se alăturară primului. Dacă Artiom
întâlnea câini în Moscova, îl depista pe conducătorul haitei şi -l

— 1124 —
împuşca, ca să scape teafăr. Dar aici erau altfel. Nu mârâiau, nu se
împrăştiau în semicerc, ca să te încolţească; mijeau ochii paşnic şi doar
chefneau uşor. Radiaţiile îi marcaseră şi pe ei: unul avea cinci picioare,
iar altul, cu capul mare, avea şi un cap mic, fără ochi. Radiaţiile îi
afectaseră, însă nu-i înrăiseră. Erau bine hrăniţi, asta era.
— De unde au venit? Uite, acolo! În spatele copacilor e o cărare! Acolo -
s oamenii! rosti Artiom spre Savelii.
Acesta parcă maşina şi scoase cheile. Lioka trânti portiera după ce
coborî. Avea ochelari cu lentile întunecate şi rame roz, în formă de
inimioare, peste masca de gaze, pentru a se proteja de soare. Savelii îi
împrumutase ochelarii.
Câinii îi adulmecară; Savelii îi alungă cu arma şi ei fugiră câţiva paşi,
leneşi, nevenindu-le să creadă. Burdihanele îi împiedicau să fugă mai
repede, atât erau de graşi.
Artiom ridică mâinile goale şi o luă pe cărare, înaintea celorlalţi.
— E cineva acolo? Hei! Nu trageţi! Suntem doar în trecere!
Îl puteau auzi oare? Artiom n-ar fi putut spune; turnurile eoliene
scârţâiau cu atâta disperare, încât glasul îi putea fi acoperit cu uşurinţă
de zgomotele lor.
— E cineva acolo? Hei, hei! Nu vă fie teamă. N-avem de gând să…
Îi venea greu să respire. Filtrele nu lăsau să pătrundă atât de mult aer
pe cât i-ar fi trebuit în momentul acela. Iar lentilele începură să i se
aburească, înceţoşându-se. Însă nu voia să mai primească o doză de
radiaţii: se adunaseră multe şi acum fiecare răsuflare îi scurta durata
de viaţă şi mai avea destule la care să se gândească. Mai trebuia să
găsească o alinare şi speranţă pentru el şi pentru întregul metrou.
Savelii şi Lioka mergeau în urma lui.
Câinii veneau după ei fără grabă, apoi o luară înainte, arătându-le
drumul. Printre copacii desfrunziţi nu puteau vedea clădiri sau
şoproane, nici măcar garduri, totuşi ceva roşiatic se înălţa la cincizeci
de metri de drum.
Intrară într-o poieniţă plină de vegetaţie.
Dând din coadă cu un aer vinovat, câinii se uitară în ochii vizitatorilor
şi fugiră în centrul poienii. Când ajunseră acolo, dispărură. Artiom se
apropie. Poate că avea să dea peste cazemate?
Era o gaură.

— 1125 —
O gaură imensă, săpată cu excavatorul. Nu doar o gaură, pur şi simplu,
ci groapa unei fundaţii. Culoarea maronie văzută printre copaci era de
la argila şi nisipul excavate din pământ, un munte, iar acolo nu era
nicio cazemată.
Groapa era plină de trupuri, aruncate grămadă.
Toate îmbrăcate în stil vechi.
Toate erau de bărbaţi. Artiom nu putea vedea mai mult de atât. Câinii
mâncaseră din ei.
Câţi să fi fost? Mulţi. Poate douăzeci, asta doar în stratul de sus. Dar
exista, desigur, un alt strat sub ei, apoi altul şi altul, tot mai adânc şi
mai adânc.
Şi o mulţime de câini, însă mâncarea era suficientă pentru toţi; de asta
erau atât de blânzi şi ascultători. Săriră în groapă şi se apucară tacticos
să mai roadă pe cineva. Asta era activitatea de la care-i perturbase
Artiom cu urletele lui.
— Uite-ţi constructorii, zise Savelii din urmă. Constructorii şi inginerii,
şi electricienii. Zac toţi aici. Muncă din greu, distracţie pe măsură.
Artiom se întoarse şi se uită la el.
— De ce? întrebă. De ce s-a-ntâmplat asta?
— Cum adică de ce? rosti Lioka cu ochelarii săi roz. Reichul de ce -o
face? De parcă n-ai mai văzut niciodată aşa ceva. Credeai c-aici ar fi
altfel?
Artiom îşi apucă trompa de cauciuc şi-o smulse din mască. Avea nevoie
de aer, ca să nu-şi piardă minţile; uitase de mirosul hoiturilor. Dulceag
şi respingător, îl izbea direct în creier, şi icni după aer, apoi vomită
fiere.
O luă la fugă, îndepărtându-se de locul acela, îndepărtându-se de
mormântul răscolit, iar palele scârţâitoare ale turnurilor eoliene îi
biciuiau şi-i tot biciuiau urechile. Alergă spre ele, spre şirul lor ordonat
şi clar; fuseseră greu de construit aici şi munca fusese de mântuială.
Însă fuseseră construite. Probabil că ridicarea lor durase foarte mult.
Oameni muriseră, unul după altul, şi alţii veniseră în locul lor. Ba nu,
nu veniseră, ci fuseseră aduşi aici, deţinuţi politici, sau de alt fel, pentru
construirea avanpostului, şi aproape niciunul nu se mai întorsese.
Pesemne oamenii lui Zuev fuseseră singurii care scăpaseră, însă
fuseseră prinşi în metrou şi lichidaţi rapid, ca să nu vorbească.

— 1126 —
Aşa stăteau lucrurile.
Aripile învelite în tablă ale turnurilor eoliene se învârteau inexorabil,
lucind mat în lumina cenuşie a soarelui, însă nu erau o escadrilă de
avioane de avangardă, ci erau lamele unei maşini de tocat carne, în
care fuseseră băgaţi oamenii aduşi din metrou, ca să fie transformaţi în
hrană pentru câini şi ca electricitatea să fie stoarsă din vieţile lor.
— Pentru ce? întrebă Artiom. La ce vă trebuie atâta curent electric?
Scuipă saliva amară şi acră şi-şi puse masca de gaze.
Şi atunci, din spatele copacilor, se auzi un muget. Un motor!
Artiom se trânti la pământ şi le făcu semn celorlalţi, care se întorceau.
Se lăsară şi ei jos, ca să nu poată fi văzuţi printre copacii desfrunziţi.
Apăru un camion cu şase roţi imense, geamuri zăbrelite, un berbec
zimţat în loc de bară de protecţie, o cutie de fier nituită, cu ambrazuri
înguste, şi o uşiţă în spate, totul vopsit în gri. Ieşi dintr-o parte a
drumului intrând pe nesfârşita Autostradă a Entuziaştilor şi apoi pe
culoarul curăţat, într-un loc pe unde trecuseră ca vântul în maşina lor
japoneză. Se opri şi rămase acolo. Ce aştepta?
Artiom nici nu respira. Auziseră? Căutau? Puteau vedea maşina
japoneză parcată în spatele lor?
Nu. Se auzi alt muget şi un alt camion, identic cu primul, înainta greoi
pe şosea. Proaspăt vopsit. Se aliniară, scuipară fum negru, claxonară şi
porniră spre Moscova. Se năpustiră prin culoarul deschis, încadrate
perfect şi precis între conservele îngrămădite, şi curând nu se mai
zăriră deloc pe asfaltul cenuşiu.
— De acolo, zise Artiom. Din apropiere. Ce-i acolo?
Acela era locul de unde se înălţau pilonii liniilor de înaltă tensiune,
deasupra copacilor.
Porni în lungul drumului şi degetele îi strânseră spontan patul
automatului. Nu conta dacă Savelii şi Lioka îl urmau sau se mai
gândeau ce să facă. Trebuia să găsească locul acela. Trebuia să ştie ce
era acolo. Pentru ce fuseseră ucişi toţi oamenii ăia.
Ieşi de pe Autostrada Entuziaştilor pe un drum secundar; indicatorul
îl desemna drept Autostradă de Ocolire.
Şi începu să înţeleagă chiar înainte de a ajunge acolo. Nu erau piloni
pentru linii de înaltă tensiune. Erau antene radio. Una, două, trei,
zece… Câte să fi fost? Era centrul radio!

— 1127 —
Şchiopătă şi ţopăi spre ei, iar pilonii se apropiară încetişor din
ascunzătoarea lor din spatele copacilor, mişcându-se spre cer,
înălţându-se deasupra formelor dantelate, ţesute din metal. Adio
sârma caraghioasă pe care Artiom obişnuia s-o desfăşoare pe
acoperişul blocurilor-turn. Antenele astea puteau să bată până la
capătul pământului! Dacă ele nu puteau recepţiona un semnal dinspre
Zorii Polari, atunci ce ar fi putut?
— Stai! Savelii îl apucă de braţ. Unde te repezi acum? Pe intrarea
principală? Prin punctul de control?
— Ah, fir-ar a dracului de treabă, zise Artiom. Intrarea principală ar fi
o variantă. Astea-s antene radio, te-ai prins? Sunt antene! O staţie
radio. Toate turbinele alea, pentru asta sunt. Au fost construite lângă
asta. Nu-i o aşezare! Sunt aici ca să alimenteze instalaţia radio! Acum
înţelegi? Şi ştii ce-nseamnă asta? Înseamnă că-s în contact cu cineva.
Poate cu Uralii tăi. Buncărul de la muntele Iamantau! Comuniştii
discută cu cineva. Ai priceput? Altfel, de ce-ar păzi toate astea? Tu fă
ce vrei, amice. Oricum eu am doar trei săptămâni de trăit. Trebuie s-
aflu.
Îşi smulse braţul din strânsoare şi o luă din loc.
— Stai, tâmpitule! şopti furios Savelii. Nu ne putem repezi aşa! Ce
putem face noi trei împotriva lor? Cel puţin, hai să stăm o vreme să
punem la cale un plan.
— Tu stai, eu merg în recunoaştere.
Se îndepărtă şchiopătând pe sub copaci; deja putea să vadă zidul de
beton în spatele căruia se înălţau pilonii. Dacă ar putea trece cumva de
zid… Prin porţi, poate? Nu, mai bine să nu se ducă pe lângă porţi.
La un moment dat, copacii se separau, aproape de barieră. Artiom se
repezi prin tufişuri: pe coama zidului din beton era întinsă sârma
ghimpată. Nu conta. Nu-i mai era teamă de asta. O împunse cu
automatul. Va face scurtcircuit şi scântei? Nu. Puse mâna pe ea, îşi
sfâşie mănuşile cu un deget, pantalonii, şi-şi însângeră din nou
piciorul, însă nu băgă de seamă imediat. Se săltă peste zid de partea
cealaltă şi ateriză mai întâi cu piciorul bun. Cam pripit.
Dacă l-ar fi văzut, l-ar fi doborât pe loc.
Sărise într-un loc bun. Nu-l văzuseră imediat. Terenul era acoperit cu
desişuri şi presărat cu clădiri din cărămidă şi deşeuri; exista până şi -un

— 1128 —
excavator încovrigat într-un colţ, dormind. Probabil dintre cele
folosite la săparea gropii pentru constructori.
Un ciobănesc german luat prin surprindere începu să latre şi ţâşni spre
el dintr-un colţ, însă Artiom îi înfipse în cap un glonţ tras cu amortizor.
Câinele scoase un gâlgâit şi se dădu de-a berbeleacul.
Se strecură de-a lungul unei clădiri – corpul de gardă de la poartă.
Aruncă o ocheadă înăuntru, prin fereastra din spate. Bărbaţi. Îmbrăcaţi
în cauciuc. Din cauza costumelor nu putea spune dacă erau Roşii sau
de altă culoare.
Dădu roată şi bătu la uşă. Deschiseră şi le dădu o doză de plumb. „După
cum ne faceţi voi, vă facem şi noi vouă. Ne putem gândi mai târziu
dacă am făcut bine sau nu; o să ne dăm seama în vreo trei săptămâni.”
Pe birou era un monitor mic pe care se vedeau porţile şi zidul.
Imaginile se derulau spre înapoi: nu-i observaseră săritura, erau întorşi
cu spatele, deciseseră să rederuleze imaginile sau poate că fuseseră
prea înceţi… Deci, Dumnezeu îl protejase, apoi… Cel care era Tatăl.
Aprecia acţiunile astea… Vechiul Testament nu era altceva decât
războaie şi operaţiuni secrete.
Găsi butonul marcat POARTA. Îl apăsă şi ieşi.
Şi atunci încasă glonţul pe care-l aştepta de la bun început. În umăr.
Reuşi să fugă lângă perete – cel puţin, era peretele corect, care-l
ascundea de trăgător – şi se lipi de el. Ridică cu braţul sănătos
automatul greu şi trase la întâmplare. Peretele greşit, cel greşit! Alt
glonţ ricoşă din el, chiar lângă capul lui, iar o cărămidă zbură în una
dintre lentilele de sticlă şi geamul crăpă. Fugi spre peretele opus;
durerea năucitoare din genunchi îl seceră şi căzu. O rafală de automat
începu să sfârtece pământul spre el în gheizere mici de praf; tocmai i
se apropia de abdomen când cineva începu să tragă de la porţi. Privi cu
un ochi. „Lioka! Ai atras focul asupra ta. Mulţumesc.”
Artiom se ridică, alunecând pe pământ şi alţi trei ieşiră din clădire, toţi
în costume de protecţie; întârziaseră, ca să le îmbrace. Lioka se ascunse
după colţ. Cineva trăgea cartuşiere întregi de pe acoperiş, spre colţ, aşa
că nu putea ieşi de acolo, iar cei trei îl zăriseră pe Artiom, stând din
nou pe sol în patru labe, căruia îi trebuiau doar doi paşi să plece de -
acolo. Însă nu putea face paşii aceia şi l-ar fi ciuruit, împroşcând praful
cu roşu, dacă maşina japoneză n-ar fi venit zburând prin porţi şi

— 1129 —
scrâşnind, răsucindu-se, trecând direct prin bărbaţii uluiţi, zburându-
i peste caroserie. Începură să tragă în ea de pe acoperiş. Lioka aruncă
o privire afară şi-i distrase din nou atenţia mitraliorului. Artiom izbuti
să fugă şi să ajungă la uşă. Savelii sări din maşină şi se adăposti după
ea. Stalkerul îl descoperi pe cel de pe acoperiş cu luneta armei sale,
amortizorul plescăi de două ori şi mitraliera amuţi. Unul dintre
oamenii măturaţi de maşină se ridică şi-i trase lui Lioka o lovitură în
bărbie cu patul automatului. Apoi începu să-şi manevreze arma ca un
beţivan, astfel încât să-l termine pe brokerul năucit, însă Artiom apăru
şi-l împuşcă în faţă, salvându-şi salvatorul. Împinse uşa şi începu să
alerge pe un coridor. Cineva se îndreptă spre el cu un pistol şi nu avu
timp să gândească la nimic; apăsă doar pe trăgaci; omul se bălăngăni
înapoi. Şi asta a fost tot, se terminase.
După aceea, coridorul rămase pustiu şi liniştit. Nici afară nu se mai
auzeau împuşcături. Prin fereastră, îl vedea pe Savelii lovindu-i cu
piciorul pe cei doborâţi la pământ, pentru a se asigura că erau morţi
de-a binelea.
Clădirea era mică.
Coridorul şi câteva încăperi. Toate uşile erau larg deschise. O scară
ducea la etaj, care avea acelaşi plan. Exista o cameră de control, însă
Artiom îl ucisese pe cel capabil să înţeleagă ceva din ea.
Zări armate întregi de butoane şi o grămadă de comutatoare şi, deşi
literele de lângă ele erau chirilice, totul era etichetat cu o grămadă de
prostii de abrevieri, şi din niciuna nu puteai extrage un cuvânt întreg.
Artiom se aşeză într-un scaun cu rotiţe.
Îşi scoase masca de gaze chioară de un ochi.
Atinse butoanele. „Ei? Care dintre ele mă conectează cu Zorii Polari?”
I se păru că descoperise cum să schimbe frecvenţele. Uite şi căştile. În
căşti, murmura marea: fâşşşşşşşşş… fâşşşşşşşş…
Mai departe.
Aaah-ah… Aaah-ah…
Un pavilion pentru tuberculoşi. Un tunel negru, plin de oameni-
animale goi. Tuşind. Respirând prin găuri făcute în ei cu târnăcopul. Ei
nu voiau să plece niciunde. Nu voiau să-l urmeze la suprafaţă. N-avem
unde să mergem, spuseseră. Totu-i bombardat, totu-i otrăvit, totu-i
poluat. Du-te acolo pe cont propriu, smintitul naibii.

— 1130 —
Aaah-ah.
Bang! Lovi cu pumnul în panoul de control.
— Porneşte!
Bang!
— Porneşte, ticălosule! Porneşte, grămadă de căcat! Ce este? Ce -
ascultaţi voi aici? Cu cine vorbeaţi? Toţi oamenii din groapa aia! Pentru
ce sunt? Toţi oamenii de afară! Pentru ce sunt? Porneşte! Porneşte!
Ba-aang!
Aaa-ah…
Fâşşşşşşş… Fâşşşşşş…
Ce antene uriaşe! Adevărate turnuri! Zece! Pot transmite şi recepţiona
pe toate lungimile de undă. De ce sunteţi atât de imense şi de surde,
blestematelor?
Cum transmiteţi de aici? Cum aş putea spune totul lumii moarte? Cum
să-i spun să se ducă dracului, împreună cu cele şapte miliarde de
morţi?
Intră Savelii.
— Ce fac mămica şi tăticul meu?
— Nu-i găsesc! Nu-i găsesc!
— Măcar răspunde cineva? Sau totul a fost doar o pierdere de vreme?
— Îşi pierdeau ăştia timpul? De ce ar fi făcut-o?
Savelii nu răspunse. Îl împinse pe operatorul radio mort cu vârful
bocancului. Însă fusese omorât o dată pentru totdeauna.
— Bine. Atunci trebuie să ieşim de-aici. S-ar putea să-şi fi avertizat
prietenii cu camioanele. Ar fi fost foarte uşor. Dacă se întorc acum,
pentru noi e tragerea cortinei. De exemplu, Alexei e deja dus.
— Mai trăieşte?
— Leşinat. L-au lovit bine şi din greu. L-am pus în maşină. Aşa. Haide.
Ia armele ăstora şi hai acasă. Măcar să ne alegem cu ceva de pe urma
expediţiei ăsteia.
Artiom dădu din cap.
Nu mai era nimic de făcut aici. Nimic de făcut nicăieri, de fapt, în ceea
ce-l privea.
Se ridică de pe scaunul cu rotiţe. Genunchii nu i se mai îndoiau. Avea
ochii uscaţi. Degetele încovoiate în Puşkinskaia, potrivite să strângă
mânerele roabei, erau strânse laolaltă fără nicio noimă, de parcă ţineau

— 1131 —
o armă automată: degetul arătător era uşor întins.
Se duse la operatorul radio şi-i luă pistolul. Operatorului nu-i mai păsa;
îl lăsă pe Artiom să i-l ia. Uniforma îi era banală, lipsită de însemne.
Cine sunteţi? De ce sunteţi?
Îşi târî picioarele până afară. Luă pistolul unuia, apoi al altuia. Pe
acoperiş se află o mitralieră, îşi aminti el. Nu voia să se întoarcă acolo,
în centrul radio.
Portierele maşinii erau deschise. Îl auzi pe Lioka gemând când se
apropie. Frecvenţele radio şuierau monoton în sistemul audio al
maşinii, tare şi clar. La fel ca în camera de control. Nici n-ar fi trebuit
să intre acolo. N-ar fi trebuit să ucidă nişte străini. Să ia şi păcatul ăsta
asupra sufletului său, pentru care trebuia să dea socoteală în trei
săptămâni.
Artiom se aşeză pe jos şi privi cu atenţie în jur.
Uşa corpului de gardă era deschisă. Un braţ ieşea în afară, cu unghiile
înfipte în asfalt. În apropiere se afla clădirea unui transformator, având
pe uşă un semn galben care reprezenta un trăsnet. Un centru radio cu
etaj, cu un operator radio reticent. Ce era aici de trebuia pază? De ce
aveau două camioane uriaşe? De ce construiseră turnurile eoliene? De
ce săpaseră groapa cu excavatorul? De ce aduseseră oameni din
metrou?
Să hrănească câinii? Să caute evadaţi?
Turbinele eoliene scârţâiau, produceau electricitate, transmisă în
camera de control, şi încărcau blestemaţii de piloni.
Măcinau suflete în făină, vieţi în praf.
Scârţâiau cu atâta caznă, parcă răsucind maţele lui Artiom în palele lor:
eeee, eeee, eeee, eeee, eeee, eeee, eeee, eeee, eeee, eeee.
Şi pilonii surzi şi inutili, înălţaţi chiar deasupra capului.
Eeee, eeee, eeee, eeee, eeee!
Sări în sus şi şchiopătă grăbit spre clădirea transformatorului, cu viteza
pe care i-o dădea ura eruptă înăuntrul său. Sfărâmă lacătul cu patul
automatului, izbi uşa – zăngăni ca un clopot spart – şi năvăli înăuntru.
Acolo se găsea tabloul de distribuţie: lămpiţe şi comutatoare.
Lovi cu ţeava armei în tablou, prosteşte şi cu stângăcie. Lămpiţe se
sparseră.
— De ce, ticăloşilor? De ce vă trebuie atâta curent?

— 1132 —
Înşfăcă automatul, ţinându-l ca pe un ciomag, şi abătu cu putere patul
armei în tabloul de distribuţie. Bucăţi de plastic şi sticlă se împrăştiară
peste tot; siguranţe dislocate căzură pe podea şi lumina se stinse.
Apucă o grămadă de sârme viu colorate, ca nişte jucării, şi le smuci spre
el.
Înăuntrul lui Artiom totul ardea; totul era răsucit şi tasat, şi nu putea
avea parte de nicio uşurare. Voia să distrugă totul de aici, să spulbere
totul, până la fundaţie, să rupă în bucăţi staţie asta blestemată, să
trimită curentul de la tocătorul de carne în pământ, în soare, departe,
în spaţiul cosmic.
Lacrimile l-ar fi ajutat. Însă în ochii lui se stinsese ceva şi lacrimile nu
mai curgeau.
— Hei! Vino aici! Artiom!
Ieşi din clădirea transformatorului, în întuneric, încordat şi
nemulţumit, încă neeliberat de întunecimea dezgustătoare, stupidă. Îi
ţiuiau urechile. În gură, simţea din nou gustul metalic, ruginit, al
sângelui.
Îl văzu pe Savelii agitându-şi mâinile spre el din maşina japoneză
deschisă.
Dintr-un motiv necunoscut, Savelii nu purta masca de gaze.
— Poftim? strigă Artiom, încercând să acopere ţiuitul.
Stalkerul îi răspunse într-o şoaptă inaudibilă şi-i făcu semn.
— Ce?
— Vino aici, tâmpitule!
Ridurile de pe faţa lui Savelii se aranjaseră într-un model ciudat. De
parcă zâmbea. Sau poate că era înspăimântat de moarte. Zâmbetul lui
era dement, cu un licăr metalic.
— Poftim?
— N-auzi?
Artiom şontâcăi, în cele din urmă, până la maşină. Se încruntă. Şi -
acum ce mai era?
Ceva ieşea din maşină, din interiorul ei… Ceva…
Îi aruncă stalkerului o căutătură cruntă, nebunească, sări pe locul din
faţă şi începu să umble cu mâinile tremurânde, ratând butoanele: cum
putea s-o pornească?
— Ăsta-i discul tău? Bagi tâmpenii, ticălosule?

— 1133 —
— Cretinule! râse Savelii, privind prin geamul deschis. Tu nu poţi face
diferenţa dintre Prodigy şi Lady Gaga?
Muzica ieşea din difuzoare.
Moale şi estompată, amestecându-se cu fâsâitul – ceva cu totul diferit
de orice muzică pe care o ascultase Artiom în metrou. Nu o chitară, nu
un pian dezacordat, nu imnuri jeluitoare, cântate cu glasuri joase,
despre Ziua Victoriei. Era un soi de bufonerie glumeaţă, nu muzică,
însă era elegantă şi săltăreaţă, vie. Îi venea să danseze pe muzica asta.
Era străbătut de familiarul fâşşşşşşş. Era radioul, nu un disc. În mod
clar, era radioul. Muzică! Niciun indicativ, ci muzică! Undeva, oamenii
ascultau muzică! Şi o transmiteau! Ei nu spuneau: „Noi am reuşit, mai
mult sau mai puţin, să supravieţuim aici, dar voi aţi reuşit asta acolo?”
Nu, ei puneau muzică pentru ca şi alţii să danseze.
— Ce-i asta? întrebă Artiom.
— E radioul, la dracu’! îi explică Savelii.
— Dar ce oraş?
— Dracu’ ştie.
Artiom apăsă un buton să schimbe lungimea de undă. Dacă găseau
altceva, în altă parte?
Se comută imediat. Imediat. Într-o secundă.
— Recepţie, recepţie! Aici Sankt Petersburg. Aici Sankt Petersburg…
Artiom nu putu răspunde pe loc, aşa că se repezi. Auzi fraze
împiedicate, într-o limbă străină, de parcă cineva avea gura plină cu
ciuperci şi încerca totuşi să vorbească.
— Engleză! îl împinse Savelii în umăr, acolo unde fusese împuşcat.
Engleză? Isteaţă treabă. Chiar şi ticăloşii ăia au supravieţuit!
Aaaah-ah…
— Berlin… Berlin…
— Kazan… Mă recepţionezi? Te aud tare şi limpede! Aici este Ufa…
— Vladivostok spre Insula Mirnîi.
Fâşşşşşşşşşşş… fşşşşşşşş…
— Salutări cetăţenilor din Sverdlovsk şi cartierul… Cine m-aude…
Copleşit de supraabundenţa de sunete pe lungimile de undă, Artiom
căzu pe spate, ca beat, din faţa radioului. Bolborosi spre stalker, dar
limba lui abia se putea mişca.
— Ce-i asta? Cum s-a întâmplat? Ce-i asta?

— 1134 —
— Ce-ai făcut?
— Am spart… Tabloul de distribuţie. L-am decuplat, cred. Am încercat
să-l deconectez.
— Ei bine, uite, înseamnă c-ai reuşit.
— Nu… Nu-nţeleg.
— Păi… Ce altceva să fie?
— Cum adică?
— Ce crezi că sunt pilonii ăştia?
Artiom se rostogoli din maşină, dădu capul pe spate şi privi antenele
radio înălţate spre cer. Arătau exact ca acum jumătate de oră, atât doar
că erau moarte.
— Şi ce-i cu asta?
— Le-ai deconectat, tâmpitule, şi-a pornit radioul. Întregul pământ s-
a deschis. Iar asta ce-nseamnă?
— Nu ştiu. Nu ştiu.
— Sunt instalaţii de bruiaj!
— Poftim?
— Bruiaj! Creează interferenţe! Emit interferenţe la toată puterea, pe
toate frecvenţele!
— Dar cum aşa?
— Şi bruiază toate lungimile de undă! Totul! Întreaga lume! Ca pe
timpul Uniunii Sovietice!
— Întreaga lume?
— Înşetează să fii atât de plost… se rugă încet Lioka, de pe scaunul din
spate, cu gura care nu i se mai închidea.
— Întreaga lume, frate! Totul! Ţi-ai dat seama măcar că întreaga lume
trăieşte? Noi doar credem că nu-i nimic acolo. Şi de-asta credem asta!
Dar iat-o! Ai… înţeles?

— 1135 —
— 1136 —
 Capitolul 16
Transmisiunea finală

— Şe să fac hu aşa? întrebă Lioka, chinuindu-se să rostească cuvinte cu

limba muşcată.
— Ce fel de întrebare-i asta?
Artiom privi spre el de parcă-l vedea pentru prima oară. Lioka stătea
lungit pe bancheta din spate, cu masca de gaze trasă pe frunte. Din
gură îi curgea un fluid şi ţinea în mâini o sticlă deschisă cu trăscău
făcut în casă. Savelii i-o dăduse ca să-şi dezinfecteze rana.
— Dă şi mie puţin.
Artiom sorbi, însă asta nu-l ajută. Dinţii sparţi ai lui Lioka scrâşniră în
gura lui Artiom. Se uită la gâtul sticlei: era complet roşu. Mai luă o
înghiţitură.
— Hai să mergem!
Savelii se lăsă pe blana lui de animal.
— Unde? întoarse Artiom capul spre stalker.
— Alo! „Unde”? Ce vrei să spui cu „unde”?
— Înapoi? La Moscova?
— Înapoi? Eşti nebun? Înainte! Spre Ekaterinburg! Acasă!
— Chiar acum?
— Chiar acum, prietene! Chiar acum! Înainte să se-ntoarcă ticăloşii ăia.
Artiom chibzui o clipă. Scoase capul din maşină şi scuipă în praf.
— Şi cum rămâne cu oamenii?
— Care oameni?
— Păi, cei din metrou. Oamenii din metrou. Ce vor face? Ce se va -
ntâmpla cu ei?
— Ce ar trebui să se-ntâmple cu ei?
— Păi, ei au… Trebuie să li se spună. Trebuie să afle. Că nu suntem
singuri. Că există bruiaj. Că pot să plece oriunde vor ei!
— Despre asta vorbesc – „oriunde vrei tu”. Nu pricepi? Acum avem o
şansă. Toate drumurile sunt deschise. Un rezervor plin cu motorină,
plus canistrele din spate. Avem un avans. Am cules o grămadă de arme
şi muniţie. Este o situaţie de tipul acum-sau-niciodată.
— Însă camioanele alea mari chiar vin înapoi. Şi vor repara totul. Iar
— 1137 —
instalaţiile de bruiaj vor porni din nou. Şi totul va fi la fel cum a fost.
Apoi ce? Nu va afla nimeni că la exterior trăieşte o lume întreagă? Că
ar putea ieşi din metrou?
— Cei care au auzit au auzit, da? Vor pune ei lucrurile cap la cap şi
singuri. Deci? Vii?
— Dar cine a auzit? Nimeni nici măcar nu-şi bate capul s-asculte…
— Păi, atunci, dă-i dracului!
— Nu poţi să spui asta!
— Oho, cum să nu? Vorbeşte regiunea Sverdlovsk! Cât de mult am
aşteptat asta? Ce metrou? Ce are de-a face metroul cu asta? A venit şi
ziua mea. Trebuie să mă pun în mişcare. Asta am tot aşteptat, exact
asta am aşteptat şi pentru asta m-am pregătit!
Artiom împinse portiera cu piciorul şi ieşi din maşină. Lăsă capul pe
spate şi privi pilonii tăcuţi acum. Lioka sorbi din pileală fără să spună
un cuvânt.
Savelii răsuci butonul radioului. O voce sporovăitoare, cu accent
graseiat, se auzi din difuzor.
— Parisul, fir-ar să fie, zise stalkerul. Ia zi? Cum ţi-ar plăcea s-o ştergi
la Paris?
— Mi-ar plăcea, zise Artiom.
— Alătură-te poponarilor. Savelii izbucni în râs cu hohotele lui
sforăitoare la gluma pe care o făcuse. Şi ce te-opreşte?
— Tatăl meu vitreg e-n metrou. Soţia mea e-n metrou. La fel şi… Tot
ce am eu e-n metrou. Nu pot să nu le spun, nu? Să plec, pur şi simplu,
şi să-i părăsesc acolo.
Stalkerul răsuci cheia de contact; motorul începu să toarcă.
— Cum vrei, atunci. Eu n-am în metrou nici tată vitreg, nici mamă
vitregă. În afară de curve, n-am pe nimeni acolo. Iar curvele nu vor sări
în sus s-o şteargă de-acolo. Bezna e mai avantajoasă pentru ele.
— De unde ştii asta? Curve sau nu… Lui Artiom începea să-i
clocotească sângele. Nimeni nu va rămâne blocat în metrou din
propria lui voinţă! Oamenii ştiu că n-au unde altundeva să meargă!
Ticăloşii de Roşii i-au închis în metrou şi-i ţin acolo. Au ascuns de ei
toată planeta! Ce părere ai?
— Mă doare-n cot.
— Te doare-n cot?

— 1138 —
— La dracu’ cu locu-ăla blestemat. Chiar că mă doare-n cot, crede-mă!
Nu dau nici doi bani pe metrou. Şi nici pe oameni. Pe nimeni care ţine
pe oricine undeva, din cine ştie ce motive. Nu mai am nicio treabă
acolo! Şi mai ştiu ceva. Dacă mai stăm pe aici zece minute în plus,
ajungem toţi hrană pentru câini. Eu zic să nu ne mai jucăm de-a eroul
atotputernic. Puneţi-vă centurile de siguranţă şi să plecăm.
— Eu nu pot, răspunse Artiom cu un glas scăzut, după un moment de
gândire. Nu pot să merg la nenorocitul de Paris, când toţi ai mei sunt
acolo… Şi trebuie să-i scot afară. Să le spun… Tuturor. Că-s păcăliţi! Tot
ce fac este o pierdere de vreme! Tunelurile… Luptele… Viermii… Totul,
nu vezi? Totul e-n zadar! „Spaţiul de locuit”… Războiul… Ciuma
ciupercilor… Foametea. Patruzeci de mii de oameni! Oameni vii, toţi!
Nu doar tatăl meu vitreg, nu doar… Toţi ceilalţi. Toţi oamenii! Trebuie
să-i scot de acolo.
— Faci cum vrei, răspunse Savelii.
Artiom se opri o clipă. Întinse mâna spre Lioka şi mai luă un gât de
dinţi sparţi.
— Şi tu faci cum vrei, zise el.
— Aşadar, ce-ai să faci?
Pe Artiom îl durea capul îngrozitor. Ridică din umeri.
— Am să rămân aici. Am să-ncerc să-i pun la pământ. Pilonii.
— Cum ai putea?
— Nu ştiu. Poate c-au grenade pe undeva, pe aici.
— Hopa! Acum vrea o grenadă. Servită pe o tavă de argint. Bine, n-are
niciun rost. Dacă vrei să dai colţul, n-am să te-nsoţesc.
Artiom dădu din cap.
— Alo, galeria! zise Savelii şi se întoarse spre Lioka. Tu cu cine eşti?
— Am să stau aici, deocamdată, zise primul apostol, cu buzele
însângerate. Nu sunt aşa rapid.
— Păi, atunci duceţi-vă dracului amândoi, spuse Savelii ca încheiere.
Măcar, lasă-mă s-arunc o privire la umărul tău.
— Păi, nu te grăbeşti să pleci?
— Am bandaje şi alcool curat, iar voi n-aveţi nimic altceva decât curul
gol, oftă Savelii. În locul tău, eu nu m-aş umfla-n pene. Şi ia vreo două
calmante din astea. Au depăşit data expirării, dar medicii spun că cel
mai important este să crezi. Un cadou de rămas-bun.

— 1139 —
Glonţul ieşise pe partea cealaltă. Turnară alcool pe rană şi o bandajară.
Asta avea să fie tot. Lioka îşi clăti şi el gura cu alcool. Şi-şi puse toată
încrederea în calmante.
— Asta capeţi pentru că te amesteci, îi zise stalkerul lui Artiom. N-o să
te lase nimeni să-i salvezi pe toţi. Călăreţul Singuratic, dă-o în mă-sa.
Artiom nu voia să vorbească despre asta.
Savelii trânti portierele şi răsuci volanul. Când aproape ieşise pe
poartă, frână pentru ultima dată. Îşi scoase capul pe geam.
— Vă vor omorî, cretinilor!
— Şi eu ce dracu’ pot să fac? răspunse Artiom norilor de fum albăstrui
care-i suflară direct în faţă.

Închiseră porţile manual. Cât vor rezista când va începe asaltul?

Trei minute? Cinci?
— De ce-ai rămas?
— Uite-aşa, zise Lioka. Doar n-o să-ncep să mă plimb cu maşina dintr-
un loc în altul. Hai să curăţăm repede rahatul ăsta blestemat şi apoi să
mergem acasă. Poate c-o să reuşim să ne fofilăm.
— Mă duc să caut ceva ce-am putea folosi…
— Ascultă, Artiom. Mi-am tot frământat creierii: la ce le trebuie lor
instalaţiile astea de bruiaj?
— Întreabă-i pe Roşii. Poate ca să le spună tuturor celor de la suprafaţă
că ei sunt Metroul? Că ei sunt la cârmă aici? Poate că se pregătesc să
atace Hansa… Şi primesc ajutor de la cineva de-afară. Ai văzut ce
echipament au, da? Cum e posibil să fi rămas aşa ceva în metrou?
Şi vehiculul de teren din Teatralnaia, îşi spuse el. Îi lichidau pe fascişti.
În costumele lor de protecţie uniformizate. Era război, nu?
Bine, atunci: îi explicase asta lui Lioka, dar el nu înţelesese. De ce -ar
vrea cineva să facă asta? De ce-ar ţine patruzeci de mii de oameni – sau
cât de mulţi sunt – sub pământ? Ce scop ar justifica aşa ceva?
— Du-te pe acoperiş. Mitraliera e tot acolo. Ţine ochii pe drum.
Şontâcăi din nou pe lângă operatorul radio.
— Unde vă ţineţi voi grenadele pe aici?
Dulapul cu arme era gol. Luaseră totul la declanşarea alarmei.
Încăperile micuţe: în una se găseau paturi suprapuse; în alta era sala

— 1140 —
de mese, nu puteai ascunde nimic acolo. Întorcându-se la camera de
comandă, trecând de ea, aruncă o privire înăuntru. Toate luminile erau
stinse. Tăcerea şi praful pluteau prin aer.
Era păcat de un singur lucru.
„Sviatoslav Konstantinovici, bătrân olog, o s-asculţi undele când se vor
dezgheţa toate, însă nu vei mai avea cui să-i ceri iertare. Dacă aş putea
să mă-ntorc la Moscova teafăr şi să m-aşez s-ascultăm radioul
împreună! Iată-te, tăticule. În legătură cu discuţia noastră. Sunt total
schizofrenic, bineînţeles, şi bineînţeles că n-o merit pe fetiţa ta. Dar
asta-i situaţia, Sviatoslav Konstantinovici, ascultă aici. Ascultă, ascultă.
Nu te mai încrunta aşa. Da, ăsta-i St. Petersburg. Şi aici e Parisul. Aha,
iar asta-i în engleză. Da, iar mai apoi, Vladivostok. Imposibil, da? Nu,
nu-i imposibil, pentru că, Dumnezeu ştie când, Roşiii au instalat
aparatură de bruiaj. Bruiaj, Sviatoslav Konstantinovici. Oh, da!
Probabil că ştii despre toate astea, nu, spre deosebire de mine? Nu-i
aşa? Ştii, dar ai ratat asta. Noi credeam că şi-au rupt colţii în Ordin;
credeam că erau disperaţi să pună mâna pe buncărul ăla. Jumătate din
oamenii noştri au murit doar ca să nu-i lăsăm să pună mâna pe buncăr.
Dar poate nu erau interesaţi de vechiul nostru buncăr? Poate că aveau
lucruri şi mai mari în minte? Nu-i posibil, Sviatoslav Konstantinovici,
ca ei să fi folosit asta, pur şi simplu, ca acoperire, spre a ne distrage,
atrăgându-ne în asediu, şi astfel să nu băgăm de seamă ceea ce era cu
adevărat important? Tu ce crezi?”
Luă şi masca operatorului radio, ca s-o înlocuiască pe a lui, rămasă doar
cu o lentilă, şi se întoarse afară. Ocoli clădirea şi dădu nas în nas cu
pilonii. Înfipţi adânc cu rădăcinile în beton şi ancoraţi în pământ cu
cabluri de oţel din toate părţile. Nu exista nicio cale prin care i -ar fi
putut doborî. Nicio şansă să-i împingă şi să-i răstoarne. Pe cel mai
apropiat, observă o scară făcută din ţevi de ranforsare, şi urcă să vadă
cât timp le mai rămăsese.
„I-ai ratat, Sviatoslav Konstantinovici. Ai ratat instalaţiile de bruiaj; ai
ratat camioanele mari; ai rasolit totul în timpul războiului.
Îmbătrâneşti, tataie. S-ar putea să nu mă crezi, bineînţeles, pentru că
sunt obsedat, dar ascultă, ascultă radioul. Ascultă şi spune-mi: Care-i
acum misiunea noastră, a Ordinului? Să continuăm cu vânzarea de
căcat? Sau să scoatem oamenii la suprafaţă? Să-i ducem pe băieţi la

— 1141 —
moarte, pentru ca oamenii să rămână în metrou ca Morlocii? Sau să-i
ajutăm s-ajungă într-un loc unde radiaţiile sunt suportabile? Undeva
unde ar putea trăi. Cu ce mă-ncălzesc pe mine toate astea? Cu nimic!
N-am de gând să fiu Moise, Sviatoslav Konstantinovici, şi chiar că mă
doare-n cot. Eu doar încercam s-arăt bine în ochii curviştinei. Pentru
o vreme, n-o să am timp s-o fac pe Moise. Voi fi demobilizat în trei
săptămâni. Trei săptămâni şi scap… Înapoi în luna mai, cu răţuştele
portocalii, să-mi ling îngheţata. Însă tu puteai fi Moise. Şi-ai mai putea
fi. Nu scrie niciunde că cineva cu un handicap fizic n-ar putea lua locul
lui Moise.
Ei? Ce zici?
Bine, atunci. Du-te naibii.”
Genunchiul zdrelit nu i se mai îndoia sau îndrepta. Trebuia să urce
spre cer în acelaşi fel în care urcase din iadul ăla negru ca smoala:
şchiopătând jalnic, târându-se. Sui până când terenul din interiorul
zidului de beton deveni de mărimea unui pachet de ţigări. Vântul de
acolo, de sus, era furios; încercă să-l măture pe Artiom şi să-l ducă
departe. Pilonii se legănau, în pofida ancorajelor de oţel. Îl văzu pe
Lioka, mic ca o păpuşă; văzu şi un excavator ca de jucărie; prin
luminişul din pădure văzu groapa cu nisip cu morţii şi moriştile
eoliene, ca de jucărie.
Înspre vest, în direcţia oraşului, vederea autostrăzii era blocată de
clădiri înalte şi abandonate. Dar spre est avea o perspectivă clară până-
n zare. Din Savelii nu mai era deja nicio urmă: se grăbea tare să ajungă
acasă. Artiom zări totuşi ceva. Ceva ca nişte gândaci minusculi, care
goneau uşor de-a lungul drumului, la mare distanţă. Ce păcat că
stalkerul îşi luase puşca cu lunetă. Aceia puteau fi oameni?
„De ce n-aţi ajuns niciodată la noi?”
Cu radioul probabil că se întâmplase cam aşa: Roşiii ridicaseră
piloanele, pentru ca nimeni din Metrou să nu poată contacta alte oraşe.
Deci, bine, radioul e mort. Dar dacă existau şi alte locuri pline de viaţă,
locuite de oameni, cineva încercase cu siguranţă să ajungă la Moscova.
În metrou nu era însă nimeni din locurile acelea; Artiom nu-i văzuse,
şi nici vreo cunoştinţă de-ale lui. Aşadar, cum de se întâmplase asta?
„Nu ştiam nimic despre voi. Ne-au înfundat urechile, ne-au legat la
ochi şi ne-au dus în subteran. Ne-au spus că acolo unde ne-am născut

— 1142 —
e casa noastră. Dar vouă nu v-a păsat al dracului deloc de noi?”
Sări jos, pe pământul prăfuit, folosindu-şi mai mult piciorul sănătos şi
şontâcăi iute spre corpul de gardă de la porţi. Poate ar putea găsi nişte
grenade?
— Ce-i? strigă Lioka spre el.
— Cineva pe drum. Vin dinspre oraş, pe jos! Beleşte-ţi ochii!
Oameni din alt oraş, din altă parte, interesant… Sau poate vreun
detaşament de recunoaştere, întorcându-se la avanpost. Va afla
curând. Foarte curând.
Aproape că sări într-un picior tot drumul până la corpul de gardă, când
îi veni brusc ideea.
Excavatorul!
O asemenea brută uriaşă era capabilă să doboare pilonii. Folosind
cupa… Sau trăgându-i. Numai dacă era în stare de funcţionare…
Se întoarse cu spatele la corpul de gardă şi porni spre colţ. Ţopăi într-
un picior spre monstrul aflat departe, printre buruieni şi iarba strivită
de şenilele vehiculului; vopseaua portocalie se scorojea, cabina de
sticlă era crăpată, lama ascuţită a cupei zăcea la pământ sfârşită şi
neglijată, ca un beţiv cu faţa îngropată în aşternut.
Funcţiona?
Sări pe şenila excavatorului şi în cabină. Cum era înăuntru?
Nu semăna cu nimic ce mai văzuse vreodată. Nu exista niciun volan, ci
doar manete; una avea o măciulie dichisită – o insectă în sticlă –, iar
alta avea un craniu metalic. Ah, nu, existau pedale ieşite din podea, cu
butoane lângă ele. Contactul pentru pornire era acoperit cu ceva, dar
sârmele ieşeau din el. Capete deconectate. Să facă o încercare? Roşu cu
roşu, albastru cu albastru.
Folosiţi grămada asta de fier vechi, sau nu? Deci?
Uni capetele sârmelor: ceva se trezi în interiorul brutei; metalul se
smuci convulsiv şi începu să se scuture. Ieşi un norişor de fum negru
şi funinginos. Artiom puse nesigur piciorul pe o pedală. Încercă să
demareze, însă convulsia care aproape că înviase maşinăria încetă… şi
maşinăria rămase fără suflu. Redusă la tăcere. Muri.
Făcuse Artiom ceva rău? Se simţea înfierbântat sub masca de gaze. Nu
eu am stricat-o!
Se uită la indicatoarele sparte şi crăpate de pe tabloul de bord: acul

— 1143 —
indicator al nivelului de combustibil lingea cifra zero în setea sa.
Sfârşitul.
Putea auzi din nou turnurile eoliene. Ciocănindu-i urechile… urechile
şi nervii.
Gemuleţele măştii de gaze se aburiră. Timpul se scurgea. Nu avea nicio
soluţie; n-ar fi trebuit să rămână şi nici să-i permită apostolului său să
rămână. Dădu ocol excavatorului şi descoperi unde să toarne
motorina. Ţipă în rezervor: Uuuuuu!
Ticălosule!
Târându-şi piciorul, ţopăi până la corpul de gardă: poate că era ceva
acolo. Un aruncător de grenade?
Nu, bineînţeles că nu. Niciun fel de lansatoare de grenade. Ci doi
bărbaţi morţi. Unul pe coridor, în timp ce se târa afară, şi altul în
cameră, holbându-se la tavan. Niciunul dintre ei nu avea niciun fel de
exploziv, pentru că nu avuseseră niciun motiv. Savelii avusese
dreptate.
Artiom n-avea nicio soluţie pentru piloni.
Se aflau acolo de dinainte, stăteau încă în picioare şi vor continua să
stea. Camioanele se vor întoarce; oameni fără însemne îi vor împuşca
pe cei doi idioţi rătăciţi, aruncându-i la câini, care-şi vor toci colţii în
plumbi; vor înlocui siguranţele, vor împreuna firele smulse, iar
antenele, care puteau recepţiona din cealaltă parte a lumii, vor începe
să şoptească din nou în cor, şoaptele acelea stinse, capabile să înăbuşe
orice ţipăt.
Şi oricine era obişnuit deja cu viaţa din subteran, cu o lume goală, nu
va trebui să-şi schimbe modul de viaţă. Nici măcar nu va avea timp să
audă ceva. Înainte să clipească măcar, radioul va transmite programul
lor favorit din aripa tuberculoşilor. Lumea a fulgerat o dată şi apoi a
tăcut din nou. Ei vor fi iarăşi cei sănătoşi la minte, pe când Artiom va
fi un psihopat.
— Ce-i? strigă Lioka de pe acoperiş.
— Nimic, deocamdată, răspunse Artiom.
Deocamdată.
Încă nu era prea târziu ca să plece, nu? Să abandoneze locul ăsta
blestemat, să se ascundă şi să lase camioanele uriaşe să treacă în viteză?
Să se prefacă un pasager mumificat într-o maşină ruginită, să se târască

— 1144 —
pe marginea drumului spre Moscova şi apoi, cumva… Ceva. Alte trei
săptămâni. Sau două.
Se întoarse în centrul radio, trecu de camera de comandă, traversă iar
încăperile, izbind uşile, lovind dulapurile şi scaunele. Unde? Unde era
totul, orice, în locul ăsta? Cum să vă distrug, brutelor? Cum să v-
anihilez? Operatorul radio amuţit ajunse sub picioarele lui Artiom. Îl
trase furios la o parte, şi, parcă bătându-şi joc de el, cadavrul lăsă în
urmă o dâră de murdărie.
Se duse din nou afară. Unde nu se uitase oare? Alergă în jurul clădirii,
în spatele ei, scotoci tufele şi pieptănă toată iarba. Apoi din nou în
clădirea camuflată a corpului de gardă. Salutare, salutare! De când
videocamerele capotaseră, arătau doar oglinda unei lumi sure şi tot ce
se găsea în lumea aceea era la fel, doar că mult mai strâmb şi mai
prostesc. Dacă ar mai fi existat electricitate, măcar ar fi putut
supraveghea perimetrul. Dacă ar exista electricitate, ar putea…
Săltă spre construcţia care adăpostea transformatorul.
Trase de uşă deschizând-o larg şi o propti în aşa fel încât vântul
scârţâitor să n-o poată trânti înapoi. „Mă grăbisem foarte tare, îmi pare
rău. Poate c-aş putea repara lucrurile de aici, nu? Dac-aş avea curent
electric, aş putea să…” Era limpede că putea face un singur lucru…
Pe toate lungimile de undă…
„Şoptiţi pe toate lungimile de undă, da? Aşa lucraţi voi, ticăloşilor?
Pe toate lungimile de undă – scurte, medii şi probabil chiar lungi –, în
loc de muzică şi indicative de apel, voi fâsâiţi, orbiţi. Dar dacă nu vă
pot distruge, poate c-am să vă-nvăţ să vorbiţi?”
Degetele-i erau stângace sub cauciucul gros; umbra nu-i aparţinea, nu
lăsa să treacă nicio lumină prin ea: îl împiedica să vadă. Lentilele i se
aburiseră şi acum şiroiau de apă. Ce stricase aici? Începu să unească
firele rupte, punând siguranţele la locul lor, încercând să se convingă.
Nimic. Nu se vedea nicio lumină. Turnurile eoliene mârâiau, însă nu
era nicio lumină.
— Lioka! Lioka! strigă el după ce ţopăi afară. Ai idee cum funcţionează
curentul electric?
— De ce?
— Coboară un minut şi vino să te uiţi!
Trecură două minute lungi până să vină înăuntru.

— 1145 —
— Tu ai făcut asta? Eşi un uandal, mormăi Lioka printre dinţii sparţi.
— Ai idee ce facem?
— Oaleşe. Am vlut să mă fac eleslician. O slujă ine lătită. Doal că
nimeni nu e lasă să lucii acolo. Au ploplia loi mafie.
Artiom privi afară şi-şi băgă faţa între zăbrelele porţii. Nu era nimeni
pe drum: aşadar, gândacii ăia încă nu reuşiseră să se târască tot drumul
până aici? Au ratat curba?
Primul apostol se ocupa de tabelul de distribuţie. Schimba siguranţele
şi mormăia ceva ca pentru el. Becul mic de pe tavan atârna, lipsit de
viaţă, cu bulbul din sticlă gol.
— OK, ai auzit? Las-o baltă. Uită de asta. Nu-i chestia ta. Hai să plecăm
acasă.
Artiom se uită înnegurat la zidul mohorât, cenuşiu, făcut din pătrate
mari din ciment şi-şi dădu seama că nu exista niciun drum de
întoarcere. Pentru că zidul era atât de uşor de escaladat, încât era o
capcană. Era uşor să pătrunzi înăuntru, însă nu mai puteai să ieşi. El
va continua să gonească în jurul momelii, ca vrăjit, până când arcul se
va declanşa şi-i va rupe spatele.
— Şi io ce să fac? întrebă Lioka. Să vând căcat la zece goanţe găleata,
tot lestul vieţii? Dă-te la pate, îmi bochezi câmpul vijual.
— Eşti un ticălos, îi spuse Artiom. Te-am numit apostolul meu tu
abuzezi de mine.
— Păi, nu eşti tu caaghios? Haide, de ce să nu te nuesc eu apostoul
meu? Ştii, mama mi-a pevestit un mae viitol.
Lioka scoase ceva cu unghia şi apoi apăsă.
Şi se făcu lumină.
Lui Artiom îi sări inima-n piept. Îl înşfăcă pe Lioka şi-l strânse pe cât
putea de tare.
— Asta-i! Tu eşti eroul, nu eu. Du-te şi supraveghează drumul.
Şchiopătă dincolo de scârţâituri şi intră în centrul radio. Un bec ardea
în hol. Năvăli în camera de comandă şi se aşeză pe scaunul cu rotiţe.
Învaţă-mă să-nţeleg păsăreasca asta! Ce scrie aici, pe comutatoare? Se
forţă să expire, se frecă la ochi şi cercetă sistematic etichetele, de sus
în jos, de la dreapta la stânga. Găsi comutatorul: GEN.INT.USW,
descifră inscripţia drept „generator de interferenţe”, şi apăsă pe el.
Celelalte erau US, UL şi alte frecvenţe, împrăştiate aleatoriu pe consola

— 1146 —
improvizată. Îşi puse căştile şi începu să le încerce: oare acum se mai
auzea fâsâitul?
Alungase şerpii de pe lungimile de undă, nu-i aşa? Părea că reuşise.
Şi acum ce urma?
Pilonii erau o pădure de metal crescută dincolo de ferestre, fiecare
dintre ei drapat în liane de sârmă şi încâlcindu-şi frecvenţele prin ele,
sugând de acolo seva vieţii. De asta erau atât de mulţi: pentru a reduce
imediat la tăcere vocile îndepărtate..
„Aşadar, le pot înlocui cu propria mea voce?”
Degetele-i cutreierară din nou peste comutatoare ca prima dată.
Cuplează transmisia pe ultrascurte-scurte-medii…
Artiom atinse microfonul de la căşti. Îl îndoi spre buzele sa le:
Ascultaţi-mă. Urmări cablul cu degetele, în jos, şi găsi un întrerupător
cu o lămpiţă, pe consolă. Îl apăsă şi tuşi în propriile sale urechi.
Tuşi în urechile întregii planete.
Artiom încremeni. Scoase masca de gaze: trebuia să fie auzit limpede
de toţi, absolut de toţi. Fiecare cuvânt pe care-l rostea. Îşi umezi buzele
crăpate.
— Aici Moscova. M-auziţi? St. Petersburg? Vladivostok? Voronej?
Novosibirsk? M-auziţi? Aici Moscova! Trăim! Nu ştiu dacă ne-aţi mai
auzit şi înainte… Noi nu v-am putut auzi. Credeam că doar noi am
rămas în viaţă. Credeam… Că n-a mai supravieţuit nimeni. Nimeni şi
nimic, înţelegeţi? Cum aţi putea înţelege? Voi aţi sporovăit între voi în
tot acest timp… În vreme ce noi… Oh, Doamne, mulţumesc Domnului
că sunteţi în viaţă! Că sunteţi acolo. Chiar acolo… Cântând cântece.
Cum vă simţiţi? Noi am fost aici în toţi anii ăştia. Sub pământ. Ne -a
fost teamă chiar şi să scoatem capul la suprafaţă. Socoteam că nu mai
ai unde merge, vă vine să credeţi aşa ceva? Nu aveam radio. Nu erau
niciun fel de semnale radio. Nişte ticăloşi au pus la punct aparatură de
bruiaj… La Moscova. În Balaşika. Şi au ascuns de noi existenţa voastră.
Parc-am fost surzi toţi. Şi orbi. Am stat aici douăzeci de ani… Sunt aici
de douăzeci de ani şi am numai douăzeci şi şase de ani… Aici, sub
pământ. Mă numesc Artiom. Jos, în subteran. În metrou. Măcar aţi
încercaţi să ne căutaţi? Eu am încercat să vă găsesc… Noi am încercat.
Credeam că toată lumea a fost pârjolită, toată planetă… Că nu mai
aveam unde să mergem, unde să ne târâm la suprafaţă… Dar tot

— 1147 —
căutam, speram. Ce mai faceţi? Aveţi dansuri acolo…? Vreau atât de
mult să vin şi să vă văd. Puteţi respira fără măşti de gaze? Cum e aerul
la voi? Nu ştim nimic despre voi. Noi suntem aici, singuri, de douăzeci
de ani. Nici măcar nu ştiu de ce. Şi pentru ce. De ce-am stat aici, în
întuneric? Înconjuraţi de beton? O s-aflăm cine ne-a făcut asta. O să le
distrugem blestematele de instalaţii de bruiaj. Vom fi din nou
împreună. Aici Moscova. Vom fi cu voi, cu-ntreaga lume. Trăim,
înţelegeţi? Toată lumea e-n viaţă şi noi la fel. Poate că aveţi rubedenii
aici. Aici au supravieţuit patruzeci de mii de oameni. Câţi sunteţi
acolo? Vom fi o ţară. Vom locui la suprafaţă, ca-nainte. Ca nişte fiinţe
umane. Eu… Am atât de multe să vă spun. Am repetat ce voiam să vă
spun de sute de ori în minte. Iar acum am uitat totul. Sper ca măcar să
m-auziţi. Am să vorbesc cât de mult am să pot. Apoi probabil mă vor
deconecta. Cei care-au instalat aparatura de bruiaj. Care ne-au izolat
de voi. Se vor întoarce. Vom încerca să rezistăm aici o vreme. Însă noi
suntem doar doi şi ei sunt mulţi… Roşiii. Să nu credeţi că doar v -aţi
imaginat asta, sau c-ar fi vreo glumă. Sunt real. Numele meu e Artiom.
Dacă m-omoară, alţii din Moscova vor auzi şi-i vor conduce şi pe
ceilalţi afară. Eşti acolo, Moscova? Hansa? Polis? Oricine n-a uitat
încă… Cine mai ascultă? Nu sunt singurul. Am fost înşelaţi. Toţi am
fost înşelaţi. Ne-am fi putut părăsi adăpostul cu mult timp în urmă. Şi
să mergem oriunde am fi vrut. Cu maşina sau pe jos. Oriunde am fi
vrut. Chiar şi până hăt, departe, la Paris. Sau la Ekaterinburg. Roşiii ne -
au ascuns totul. Dar pentru ce? Ca să nu mai existe nicio speranţă? Nu
ştiu de ce. Nu pot să-nţeleg. Acum putem… Acum putem să vieţuim.
Să mergem toţi la suprafaţă… şi să trăim. Ca-nainte. Ca nişte fiinţe
umane. Aşa cum se cuvine să trăiască oamenii. Să trăiască! M-auziţi?
Auziţi, nu m-am scrântit. Sunt acolo; există, toată Rusia şi Europa, şi
America… Sunt reali! Ascultaţi şi voi! Şi noi existăm acum!
Opri transmisia ca să lase oraşele să bolborosească ele în locul lui şi -şi
scoase căştile. Transmisese pentru cineva, sau măcar şoptise cuiva? N-
ar fi putut spune.
Ajungea cu behăiala.
Să-i asculte şi ei pe ceilalţi. Să asculte Pământul.

— 1148 —
— Artiom! Au venit nişte oameni! Artiom!
Artiom înşfăcă automatul. Îşi puse masca. Ieşi ţopăind din coridor şi
înfipse ţeava armei în praful ridicat în vârtejuri de vântul şuierător.
Erau trei şi stăteau în spatele zăbrelelor.
Toţi trei ţineau braţele ridicate, arătând că nu veniseră să lupte. Măştile
lor de gaze – toate arătau ca şi cum fuseseră făcute artizanal – erau
coborâte pe piept, atârnând de curele. Costumele de protecţie, tot cu
aspect artizanal, nu erau flasce şi lăbărţate, precum cele de bază ale
armatei, ci erau croite pe măsura fiecăruia. Doi erau tineri şi semănau,
ca doi fraţi. Al treilea era un bărbat puternic, cu barba sură şi părul
cărunt, lung, adunat într-un coc la ceafă.
Tinerii schimbară priviri şi zâmbiră.
— Au ajuns, până la urmă! Sunt aici, tată! Oameni. Ţi-am spus că i-am
auzit, zise unul dintre ei, privind în jur mândru, spre cel mai vârstnic.
— Salut! strigă cel mai în vârstă, calm şi plin de încredere.
Artiom nu coborî ţeava armei.
Îi privea cu atenţie. Tinerii erau rumeni în obraji şi cu păr tuns scurt,
îşi puseseră puştile artizanale, cu ţeava retezată, jos, pe asfalt, şi
mâinile le erau goale. Artiom i-ar fi putut secera pe toţi cu o singură
rafală, printre zăbrelele de la poartă.
Însă străinii nu păreau să se aştepte ca el să facă aşa ceva.
Tinerii zâmbiră. Unul altuia, şi lui Artiom. Ca nişte cretini. Nu ca
oamenii de pe-aici. Tatăl lor îl privea calm pe Artiom, fără să se teamă
de nimic. Avea ochii albaştri; nici măcar nu se spălăciseră cu vârsta. În
urechea stângă îi atârna un cercel argintiu.
— Cine sunteţi? mormăi Artiom prin tubul măştii.
— Aici e deja Moscova? Noi suntem în drum spre Moscova.
— Aici e Balaşika. Ce vreţi de la noi?
— Nimic, răspunse serios bărbatul. Băieţilor mei le-a intrat în cap că
cineva ar mai fi în viaţă la Moscova. Şi cheamă după ajutor. Aşa că ne-
am adunat lucrurile şi am venit.
— De unde? De unde veniţi?
— De la Murom.
— Murom?
— Este un oraş. Între Vladimir şi Nijni Novgorod.
— Câţi kilometri sunt de aici?

— 1149 —
— Trei sute. Cu aproximaţie.
— Aţi mers pe jos trei sute de kilometri ca s-ajungeţi aici? Pe jos?
Oricum, cine sunteţi?
— Eu sunt Arseni, zise bărbatul cu barba sură. El e Igor şi celălalt e
Mihail. Fiii mei. Igor, adică el, mi-a spus c-a recepţionat un semnal
radio de la Moscova. Acolo unde suntem noi există convingerea că
Moscova a fost distrusă complet. Şi-a convins fratele. Şi apoi, ei doi m-
au convins pe mine.
— De ce?
— Păi, uite cum stă treaba… După cum am spus, cereau ajutor prin
radio. Încercau să afle unde au mai supravieţuit oameni. Şi să-i
abandonezi pe oameni la ananghie… Nu-i o treabă prea creştină. Dar
văd că vă descurcaţii destul de bine şi fără noi. Poate bem nişte ceai? A
fost o călătorie lungă.
— Rămâneţi pe loc!
— Îmi pare rău, râse Arseni. Asta-i o instalaţie de maximă securitate
ce aveţi voi aici?
— Ce avem noi aici… Artiom privi în jur după Lioka care-şi ridică mâna
în semn că totul era sub control…este o instalaţie. Aţi văzut vreo
maşină pe drum?
— O autocamionetă, care mergea în direcţie opusă. I-am făcut semn,
însă a trecut cu mare viteză.
— I-aţi făcut semn?
— Ne-am ridicat mâinile. Ştii, ca să oprească. Nu voiam decât să
întrebăm de drum.
— Ca să oprească? chicoti Artiom.
— Nu se face aşa şi pe aici? Să iei oamenii în maşină?
Artiom nu-i răspunse. Ascultă turnurile eoliene. Oare era o
ambuscadă?
— Aţi mers pe jos trei sute de kilometri ca să salvaţi oameni pe care
nu-i cunoaşteţi? V-aşteptaţi să cred aşa ceva?
— Bine. Ne putem descurca şi fără ceai. Haideţi să mergem, declară
Arseni.
— Nu, tată, nu! Ce tot spui? Unde?
— Igor! se răsti Arseni la fiul său. Fără ceartă.
— Păi, măcar întreabă cum e la Moscova. Mai e cineva viu acolo? Ori…

— 1150 —
Ştii, domnule, eu mă tot joc cu un radio… Şi-am recepţionat ceva de
câteva ori. Chestii ca: Aici Moscova. Recepţie, St. Petersburg, sau poate
Rostov. Ce-a fost asta?
— Ce-a fost asta? repetă Artiom.
Îi măsură cu privirea. Peste îmbrăcămintea ciudată; mâinile lor ridicate
şi goale; măştile lor de gaze, care le atârnau de gât şi care aveau un
singur geam, în loc de lentile. Şi-şi văzu propria reflexie. În spatele
zăbrelelor. Cu o faţă de cauciuc şi ochi rotunzi şi înceţoşaţi. Beat, rănit,
plin de calmante, îşi privi propria ţeavă duşmănoasă de armă.
Dintr-un motiv oarecare, şi-i aminti pe Întunecaţi. Îşi aminti ziua aceea
pe platforma de observaţie de pe turnul Ostankino. De ce-şi amintise
asta?
Să creadă sau nu?
— Aşteptaţi.
Intră în clădirea postului de gardă şi încet, deliberat, apăsă butonul
care deschidea porţile. Auzi scârţâitul de afară.
Erau trei.
Stând tot în acelaşi loc, nu-şi coborâseră braţele. Armele lor zăceau la
pământ.
— Intraţi.
Schimbară din nou câteva priviri.
— Haideţi înăuntru. Puteţi să vă luaţi armele. Am… să vă povestesc
despre Moscova. Şi… acolo sunt cadavre. Nu vă fie teamă.

— Nu m-aştept să mă credeţi. Eu n-aş crede. Acum vorbesc tare şi

răspicat, şi nici eu nu cred. Nu pot să-nţeleg. Mintea mea ştie asta, însă
nu pot să-nţeleg.
— Mişto.
Igor şi Mihail bătură chiar din palme.
— Asta-i viaţa adevărată. Lucrurile chiar s-au pus în mişcare. Şi ne vei
arăta metroul? Murom e o fundătură infectă. Acolo nu se-ntâmplă
niciodată nimic!
Artiom nu răspunse.
— Păi, atunci…
Arseni trase de cercelul din ureche.

— 1151 —
— Ai de gând să rămâi aici până vei fi ucis?
— Trebuie. Am să-ncerc să rezist cât pot. De fapt… Asta-i povestea cu
Moscova. Poate că n-au avut timp să trimită vreun semnal când am
intrat peste ei. Însă acum, în mod sigur au auzit tot. Vor fi aici în
curând. Plecaţi acasă. Asta nu-i treaba voastră. După aia… Vă puteţi
întoarce, cândva. Dacă asta vreţi. Când se termină totul aici. Şi mai
bine să nu mergeţi pe drum.
Arseni nu se clinti. Igor şi fratele său se foiau nerăbdători pe scaunele
lor tari. Tatăl lor fuma împreună cu Artiom, iar fiii îl priveau cu invidie,
dar nu îndrăzneau să ceară ţigări.
— Eu nu vreau să merg acasă, tată! protestă Mihail sau Igor cu voce
joasă şi uşoară. Să rămânem. Aş vrea să fiu de folos.
— N-are niciun rost, zise Artiom. Câţi oameni au? Poate douăzeci.
Poate mai mulţi. Şi sunt pregătiţi. Nici dacă suntem cinci, nu vom
putea rezista. Ş-apoi… E Linia Roşie. Douăzeci de mii de oameni trăiesc
acolo. Are o armată. O armată adevărată.
— Hai să rămânem, tată.
— Plecaţi. Nu rămâneţi. Duceţi-vă şi povestiţi oamenilor de la voi… din
Muromul vostru. Chiar puteţi respira afară fără filtre?
— Da.
— Şi legumele… Cresc? Normal?
— Le acoperim, ca să le protejăm de ploaie. Ploaia-i periculoasă. Ne
purificăm apa, dar altfel, da. Roşii, castraveţi.
— Roşii, fantastic!
— E ciudat s-auzim de comunişti. Şi de fascişti. E ceva ce ţine de
secolul trecut.
Artiom strânse din umeri. Se întreba cum de nu ghicise chiar de la bun
început că oamenii ăştia n-aveau cum să fie iscoade ale avanpostului.
Nu arătau deloc ca oamenii din metrou. Nici pe departe. Parcă tocmai
ar aterizaseră de pe Marte.
— Acolo, la voi… în ce credeţi?
— Noi locuim într-o mănăstire, nu în oraşul propriu-zis. Avem o
mănăstire veche, frumoasă, chiar pe malul râului. Mănăstirea Sfânta
Treime. O adevărată fortăreaţă. Ştii, o fortăreaţă albă, cu turle albastre
cum e cerul. Un loc incredibil. Este imposibil să nu crezi în Dumnezeu
acolo.

— 1152 —
— Şi, practic, în tine însuţi, zise cu entuziasm Igor sau Mihail.
— Aveţi noroc. Artiom le zâmbi strâmb. Noi n-avem nicio mănăstire.
Noi nu ne avem nici măcar pe noi înşine. Tot ce-a rămas e nasol.
Arseni îşi turti mucul ţigării într-o cutie boţită, care conţinuse un peşte
preistoric, şi se ridică în picioare.
— Va trebui să le spui oamenilor despre asta. Trebuie să le povesteşti
tot, şi tu-ţi pierzi vremea cu noi. Du-te.
— Vă conduc afară.
— Nu-i nevoie. Tu… să le spui oamenilor. Iar noi o să facem tot ce
putem să poţi vorbi cât de mult posibil.

— Vin. Îi văd de pe pilon. Vin! Ăştia sunt?

Vântul obosi şi scârţâitul încetă. Dintr-odată, afară se lăsă liniştea, o
linişte înăbuşită ca de un căluş din lână şi bumbac, ca pe Inelul
Grădinilor. Şi singurul sunet în această tăcere provenea de la motoare
ce nu păreau ameninţătoare, aflate încă departe, bâzâind ascuţit.
— Câţi sunt?
Fără să aştepte răspunsul, Artiom porni din nou spre cer.
Le zări într-un spaţiu gol dintre blocuri – unul, două, trei – apoi
dispărură. Trei camioane mai mult ca sigur, poate chiar mai multe. Da,
erau mai multe! Alte două! Cinci camioane identice veneau spre ei de
la Moscova. Clădirile jegoase din prefabricate le ascundeau şi mascau
sunetul. Probabil mai aveau zece minute până aici.
Câţi oameni puteau fi în camioanele acelea? Cincizeci. Aveau
mitraliere pe capote. Şi probabil aveau şi lunetişti. Vor trage simultan
dacă luau baza cu asalt… Niciunul dintre oamenii lui Artiom nu avea
nici măcar timp să clipească. Vor fi seceraţi toţi. Şi daţi la câini.
Zece minute. Trebuia să coboare. Şi să-şi înceapă transmisiunea finală.
Ca să aibă timp să spună tot. Arseni, fiii lui şi Lioka vor încerca să -i
câştige timp, oamenii ăia buni. Iar acum, fără alte flecăreli.
Îl putea recepţiona cineva sau nu? Moscova nu răspunsese nici măcar
o dată. Însă nu aveau nevoie de comunicaţii radio în duplex, nu? Un
receptor era suficient. Las’ să nu zică ei nimic, atât timp cât ascultau.
Lui Artiom i se păru că auzi în depărtare alt vâjâit.
Ciuli urechile într-acolo. Miji ochii…

— 1153 —
Dinspre est, de nicăieri, de undeva din afara Rusiei, un punctuleţ gonea
spre avanpost: o coloană de praf. Era mai departe de centrul radio
decât camioanele, însă gonea mult mai repede. Cine era?
N-avea niciun sens să coboare încet; era timpul să sară! Însă Artiom
nu-şi putea lua ochii de la punctuleţ, până mai crescu puţin. Ceva…
Cenuşiu? Argintiu! Nu un punct, mai degrabă ceva asemănător unui
glonţ de automat, o formă alungită: o furgonetă!
Savelii?
În graba lui, picioarele-i alunecară pe muchia barelor de ranforsare.
Efectul alcoolului şi al calmantelor se disipa deja şi acum nu-i era prea
uşor să se mişte. Pierdu câteva secunde. Voia să le explice tot lui Igor-
Mihail, însă îşi dădu seama că ar fi fost mai rapid dacă făcea totul chiar
el. Amândoi aşteptau în curte, agitaţi, înspăimântaţi şi bucuroşi.
— Urcaţi la etaj! Puteţi trage de la ferestre! le ordonă fraţilor. Lioka!
Vezi la drum!
Deschise porţile şi, în loc să-şi înceapă transmisiunea radio, fugi pe
autostradă. În prezent, erau doar cinci şi Artiom avea de gând să emită,
însă dacă Savelii ajungea la timp, ar fi făcut cât doi. Dar oare se întorcea
la ei? Ce lăsase el în urmă?
În ambele urechi auzea un ţiuit.
Camioanele se strânseseră pe un singur rând, ca un pachet de cărţi de
joc. Goneau cu farurile aprinse, neîncercând să se ascundă.
Din direcţia opusă, furgoneta joasă zbura drept spre ele, ca şi cum voia
să le izbească.
Lamele maşinii de tocat carne se opriseră, aşteptând o nouă
încărcătură de bărbaţi.
Artiom îi făcu cu mâna lui Savelii: Haide, te aşteptăm! Şi se întoarse în
adăpost.
Mugetul camioanelor imense era deja destul de distinct când Artiom
auzi un scrâşnet de frâne pe autostradă: furgoneta-glonţ ajunsese
prima, derapase cu viteză maximă şi se strecură printre porţi în timp
ce acestea se închideau.
Da, era Savelii.
— Savelii!
— Eu, ăăă… am decis să-mi amân vacanţa… explică stalkerul cu capul
vârât în portbagaj, de unde scoase geanta mare în care -şi ţinea

— 1154 —
mitraliera. Mai întâi ne terminăm treaba aici şi dup-aia plec.
Artiom voia să-l strângă în braţe şi să-i sărute pielea zbârcită.
— Eroism nenorocit, îi zise el în loc de asta.
— O să scoatem motorina din camioanele lor Kamaz! zise stalkerul şi-
i făcu cu ochiul.
— Motorină, repetă Artiom. Mergi pe motorină?
— Aşa-i.
— Dă-mi canistra.
— Ce vrei?
— Dă-mi canistra! Haide! Dă-mi nişte motorină!
Smulse recipientul cu lichid tulbure din mâinile lui Savelii şi fugi cu el
la excavatorul aflat în comă, privind tot timpul la zid; vor sări peste el?
În acelaşi loc ca Artiom?
— Ia de-aici!
Artiom turnă puţin curcubeu lichid din canistră în gâtlejul uscat al
excavatorului.
— Înghite aici! Ţi-era sete, aşa-i? Chiar cu dinţii-n pământ şi sângele
amestecat în el. Hai să gâlgâim toţi ceva, înainte să se termine tot.
Ultimul gât de votcă al soldatului înainte de luptă.
Urcă pe şenila excavatorului.
— Ce faci?
Savelii se mocăia pe lângă el, jos.
— Am de gând să smulg nenorociţii ăştia de piloni!
Artiom legă firele cu grijă, fără niciun zgomot şi rugător ca şi cum
vorbea cu o mină.
Camioanele deja mugeau în apropiere, la curbă. Şi apoi opriră. Îşi
descărcau forţa de asalt?
Apăsă o pedală.
Haide! Hai-de!
Excavatorul se smuci spasmodic.
Tuşi. Se cabră. Mugi. Se trezi la viaţă. La viaţă!
Erau o mulţime de manete. Două în faţă şi alte două, câte una de
fiecare parte a scaunului. Artiom atinse una şi lama din faţă se mişcă.
Atinse alta şi excavatorul se răsuci pe loc, izbind cu lama în zid – bum!
— Alea două manete! îi strigă Savelii. În faţă! Ca la tanc! Ieşi! Afară,
tâmpitule! Lasă-mă pe mine!

— 1155 —
Sări pe şenilă după a doua încercare şi-l împinse pe Artiom, ca să-i facă
loc în cabină. Apucă manetele.
— Dă-te la o parte! Altfel te storcesc!
Îşi depărtă mâinile şi excavatorul – cu cele cincizeci de tone ale sale
sau câte or fi fost – începu să se întoarcă, de parcă intrase valvârtej într-
un dans, şi să se răsucească pe loc.
— Mi-nu-nat! Mi-au lipsit tractoarele cu şenile! râse Savelii. De unde-
ncepem?
— De la cele mai îndepărtate! Începe cu cele mai îndepărtate! Du-l de
aici!
Dincolo de zidul din beton, oamenii fără niciun însemn probabil că se
împrăştiaseră deja: poate că deja desfăşurau cabluri cu cârlige, iar
lunetiştii îşi făceau cuiburi între crengile copacilor. Încă o secundă de
întârziere de-acum, şi vor întârzia pentru vecie.
Alergă spre centrul radio, uitând de genunchi. Asta-i! Asta-i!
Avu impresia că vede umbrele unor bărbaţi printre copaci. Cineva ţâşni
dincolo de porţi.
— E-un radio acolo! Şi se-aude o voce! Încearcă să te contacteze! strigă
Mihail-Igor de la etaj.
— Ne-nconjoală! strigă Lioka de pe acoperiş. Se-mplăştie în julul
nostlu. Să tlag?
Excavatorul readus la viaţă se deplasa încet pe lângă centrul de control,
învăluit într-un fum funinginos, având singurul braţ acoperit cu pete
cadaverice, deja ridicat spre a lovi.
— Intră pe recepţie! E urgent! chiţăiră căştile cu glas ca un bâzâit de
ţânţar.
Aşadar, cine-l căuta de urgenţă chiar acum?
De ce n-aţi spus nimic mai repede, în loc să păstraţi tăcerea?
Artiom nu putea respira. Smuci mâna, deschise fereastra dintr-o
zvâcnitură şi începu să inspire fumul dulceag: atunci auzi un glas nazal
răsunând dintr-un megafon.
— Vă ordonăm! Să plecaţi! Din clădire! Imediat! Şi lăsaţi! Armele! Jos!
Promitem! Să vă cruţăm! Vieţile! Altfel!
— Ăla de-acolo! Cel mai îndepărtat! gesticulă el de la fereastră.
Excavatorul zăngăni din oasele ruginite şi se îndepărtă greoi spre locul
unde i se spusese să plece. Va fi destul de puternic? Va avea destul

— 1156 —
curcubeu?
— Artiom! ciripiră căştile de pe masă, adunându-şi întreaga forţă. Mă
poţi auzi, Artiom?
Le apucă, prea încet, nu voia să le pună pe cap şi să-şi acopere urechile
cu ele.
Mitraliera de pe acoperiş răpăi… Să-i pună pe fugă? Sau lansaseră
asaltul?
— Cine eşti?
— Artiom! Eu sunt! Letiaga! Letiaga, Artiom!
— Poftim?
— Letiaga, Artiom! Eu sunt. Grupa sanguină A minus! Haide! Eu sunt!
— Ce eşti tu…? M-ai auzit? M-ai ascultat? Roşiii bruiază toate
frecvenţele! Nu eram ţicnit! Toată lumea! Noi suntem singurii idioţi
aflaţi sub pământ! Am de gând să demolez blestematele alea de antene
de bruiaj chiar acum! Spune-i lui Miller… Spune-i… Că eu…
— Stai! M-auzi? Opreşte-te, Artiom, nu… Stai!
— Nu pot! Nu pot s-aştept! Roşiii sunt aici! Roşiii sunt peste tot în jurul
nostru. Au să ne-atace dintr-un moment în altul. O să ne toace pân-
ajungem pastă de carne. Dar o s-avem timp să doborâm blestematele
alea…
— Nu, nu vă vor masacra până vă fac carne tocată! Putem… O s-
ajungem la o înţelegere cu ei! N-atingeţi nimic!
Mitraliera erupse în altă rafală paroxistică şi în interiorul clădirii
răsună un tunet: se trăgea şi de la etaj.
— Cu cine? Cu Roşiii? Să faceţi un târg?
— Nu sunt Roşiii! Ăia nu sunt Roşiii, Artiom!
Dincolo de fereastră se auzi un trosnet brusc, puternic. Şi încă unul.
Artiom auzi un zgomot infernal, un hârâit, ca şi cum o cortină imensă
de fier fusese ridicată, de la o zare la alta. Oţelul solicitat mugea ca un
claxon imens. Şi un pilon doborât se rostogoli fără grabă şi maiestuos
de-a lungul clădirii, aproape de-a curmezişul terenului împrejmuit;
solul se zgudui.
— Prea târziu! Aici s-a terminat totul! Distrugem afurisitele de antene!
— Nu! Nu trebuie să le doborâţi! Ştiu! Ştim de antenele de bruiaj! Nu-
s… Nu-s ceea ce crezi! Îi pot opri pe oamenii ăia! Am să-i opresc! Nu va
fi niciun asalt! Doar aşteaptă-mă pe mine, Artiom! Aşteaptă! Am să-ţi

— 1157 —
explic totul!
Se auzi alt zăngănit şi alt geamăt.
— Cine-s? Spune-mi! Pentru ce toate astea?
Artiom îşi smulse căştile de pe cap şi scoase capul pe geam.
Un om cenuşiu atârna de zid, crucificat pe sârma ghimpată; încerca să
se elibereze, însă vlaga-l părăsise. Excavatorul scârţâi şi-şi ridică din
nou braţul.
— Încetaţi focul! Opriţi! Asaltul! Ordinul. Miller! bâzâi ţânţarul Letiaga
de undeva dintr-o parte. Artiom! Artiom! Vor aştepta! Aşteptaţi şi voi!
Deja sunt pe drum! M-auzi, Artiom? Artiom?
Mitraliera tăcu. Oamenii cenuşii se retrăseseră, ori vreun lunetist îl
găsise pe Lioka?
Bum! Încă un baobab eliberă pământul uscat din strânsoarea
rădăcinilor sale din ciment şi norii din ghearele coroanei sale, şi începu
să se aplece dureros şi cu opintire.
„Suntem de acelaşi sânge, tu şi cu mine, nu, Letiaga? De-un sânge.
Dacă nu sunt cu tine, atunci cu cine sunt?”
— Stop! Stooop!
Artiom se aplecă până la şold peste geam, ca să-l poată vedea Savelii.
Excavatorul păru să cumpănească situaţia. Însă pilonul fusese deja
doborât şi începuse să se scufunde lent, dincolo de fereastră, în
pământ. Artiom inspiră fum negru şi crezu ce-i spuseseră căştile. N-ar
fi putut face nimic altceva.
— Aştept! Aştept, Letiaga!

— Câţi ani ai? îl întrebă Mihail pe Artiom.

Igor era mai scund şi ceva mai delicat. Mihail era plămădit mai din
topor, mai puţin îndatoritor şi era ceva mai lent, din cauza
kilogramelor în plus. Artiom începuse, în cele din urmă, să-i
deosebească.
— Douăzeci şi şase, zise el. I-am împlinit în martie.
— Atunci înseamnă că eşti Berbec? îl întrebă Igor.
— Habar n-am. Pe treizeci şi unu. Încă o zi şi m-aş fi născut la întâi
aprilie. Ziua Păcălelilor. Poate c-ar mai fi trebuit s-aştept puţin.
— Berbec. Un berbec. Încăpăţânat.

— 1158 —
— Douăzeci şi şaaaase? Mihail îşi înălţă sprâncenele negre. Oho,
omule! N-aş fi zis!
— Câţi ani mi-ai fi dat?
— Nu ştiu. Patruzeci?
— Mulţam căcălău!
— Nu-i asculta pe cretineii ăştia mici, zise Arseni şi-şi smulse un fir din
barbă. Pentru ei, oricine are peste douăzeci de ani are deja patruzeci.
— Voi doi câţi ani aveţi?
— Eu am şaptesprezece.
— Eu am nouăsprezece.
— Ciudat, remarcă Artiom, după un moment de gândire. Niciunul
dintre voi n-are încă douăzeci de ani, dar v-aţi născut la suprafaţă.

A fost Artiom surprins când s-a oprit la poartă?

Cu siguranţă.
Acelaşi vehicul de teren blindat, care-l depăşise în viteză şi-l vânase de-
a lungul străzii Tverskaia. Exact acelaşi. Portiera grea fu dată de -o parte
şi Letiaga sări în praf: fără mască.
— Sunt singur! Lasă-mă să intru.
Vehiculul de teren îşi trânti portiera, dădu înapoi, şi se întoarse de
unde venise, spre Autostrada Entuziaştilor.
Artiom aruncă o privire spre camerele de luat vederi şi numai după
aceea-i deschise lui Letiaga. Acesta clătină din cap, îşi umflă obrajii şi
miji ochii spre el. Apoi îl îmbrăţişă.
— Arăţi groaznic, frate.
— Asta pentru că lucrez în aer liber.
— Corect. Bună treabă. Ţi-ai făcut necazuri în stil mare.
— Eu?
— Bătrânul o să-ţi cam frece ridichea. Să mergem în centrul radio.
Artiom îşi conduse oaspetele înăuntru. Îi aşteptau acolo; Arseni cu fiii
lui. Lioka privea spre copaci, de pe acoperiş. Savelii se făcuse ghem în
excavator, ca să nu-l termine lunetiştii. Oamenii cenuşii promiseseră
un armistiţiu, însă nu stabiliseră termenii. Nu se simţea în largul său.
— Cine-s ăştia? arătă Letiaga din bărbie, suspicios, spre străini.
— Oameni. Sunt oameni, frate. Oameni care trăiesc în alt oraş. În

— 1159 —
Murom. Au venit să ne salveze pe noi, pe tine şi pe mine.
— Murom? îl întrebă Letiaga pe Arseni. Asta-i undeva la nord de aici?
— E la est de Moscova, răspunse Arseni.
— Şi de cine vrei să ne salvezi, tataie? întrebă Letiaga. De diavolul cu
coarne?
— De cineva ca tine… poate doar de el însuşi, îi zâmbi Arseni.
— Unde-i Miller al tău? Artiom trecu de operatorul radio, în camera
de control. Ard de nerăbdare să discut cu el.
Se întoarse cu spatele la Letiaga, doar o clipă.
Se auzi o succesiune rapidă de pocnete.
Artiom se răsuci pe călcâie, din cauza fiorilor îngheţaţi în lungul
spinării, când auzi gâlgâitul, şi-i văzu pe cei trei călători întinşi pe
podea, toţi trei. Şi Letiaga trecea ţanţoş printre ei, ca un bărzoi, dându-
le lovitura de graţie cu câte un glonţ în cap, de sus.
Când îl văzu pe Artiom, îşi aruncă pistolul Stecikin la podea. Apoi
ridică mâinile.
În numai jumătate de minut… ucisese trei oameni.
— Tu… Ce-ai făcut…? De ce?
Automatul lui Artiom îi ochi costumul de protecţie; mâinile îi
tremurau, însă Letiaga era răbdător, aştepta ca Artiom să-l ochească
aşa cum trebuie.
— Oameni… din Murom. Au venit pentru noi! Ticălosule!
— Încet. Încet, Artiom. Nu.
— Gunoiule! Trădătorule! Ai devenit un trădător!
— Ascultă. Calmează-te. S-a terminat. S-a terminat.
— Ce s-a terminat? Ce? De ce i-ai omorât?
Pe feţele lui Arseni şi Igor zâmbetul încă stăruia. Găurile din frunte şi
zâmbetul pe buze. Mihail arăta sobru. Podeaua era acum complet
inundată cu zoaie lipicioase: era imposibil să nu calci în ele.
— Sunt spioni. Avem ordine, Artiom.
— Ce ordine? Cine? De la cine?
— Ordine privind expunerea. Contramăsuri privitoare la dezvăluiri,
asta-i. Miller… Lasă-l să-ţi explice.
— În genunchi! Mâinile pe ceafă! Să le văd! Mergi în genunchi! În
camera de control! Pe-aici! Haide! Unde-i Miller al tău? Unde-i?
— Lasă-mă… Acolo, vezi. Nu fac nimic. Nimic. Doar un moment. Am

— 1160 —
să comut pe frecvenţă. S-a terminat. Nu fii supărat. Te înţeleg.
Tovarăşe colonel?
— Pune căştile pe birou. Şi-ndepărtează-te. Du-te la colţ.
— Artiom? şuieră un glas în difuzor. Artiom, eşti acolo?
— Ce-i asta? Toate astea… ce-i asta? Spune-mi despre ce-i vorba!
Număr până la trei, ai înţeles? Bătrân… Ce se-ntâmplă aici? Care-i
treaba cu capacul ăsta deasupra Moscovei? De ce-ascundeţi lumea de
noi? De ce m-ai minţit? Pentru ce? Şobolan nenorocit… Bătrân…
Ologule… De ce m-ai minţit în halul ăsta tot timpul?
— Nu-i un capac, Artiom. Miller înghiţise tot fără să se înece. Nu-i un
capac, ci un scut.
— Un scut?
— Este un scut, Artiom. Instalaţiile de bruiaj nu ascund lumea de
Moscova, ci ascund Moscova de lume.
— Pentru ce? Ce dracu’ este…
— Războiul nu s-a terminat, Artiom. Nu suntem singurii care au
supravieţuit. Şi duşmanii noştri au făcut-o. America. Europa.
Occidentul. Ei încă au arme. Şi singurul motiv pentru care nu ne -au
terminat – singurul motiv – este convingerea lor că noi am crăpat toţi
şi n-a mai rămas nimic aici! Că totul a fost distrus. Dacă permitem să
fim expuşi… Indiferent cum se întâmplă asta… Radio sau infiltrare…
Dacă află, într-un fel sau altul – şi tot încearcă – ne vor pulveriza
imediat. Pe toţi. M-auzi? Antenele de bruiaj nu trebuie distruse! Să nu
îndrăzneşti să te-atingi de ele!
— Războiul s-a terminat cu mulţi ani în urmă!
— Nu s-a terminat niciodată, Artiom. Niciodată.

— 1161 —
— 1162 —
 Capitolul 17
Totul corect

Erau tot acolo, în oglinda retrovizoare: centrul radio de unde plecaseră,

cei zece piloni supravieţuitori, excavatorul, cu braţul ridicat pentru
altă lovitură care nu mai pornise însă, catastrofalul viraj al Autostrăzii
Entuziaştilor în Autostrada Ocolitoare şi nu trei sau patru, ci şase
camioane blindate, cu desant pe barele de protecţie şi mitraliere pe
capotă, un şir de oameni fără însemne şi un şir de elice care începuseră
iar să funcţioneze, odată cu vântul care începuse să bată din nou. O
mulţime de lucruri rămăseseră în urmă acum şi, cumva, încăpuseră
toate în dreptunghiul acela prăfuit. Totul păruse uriaş, însă se dovedise
a fi mic. Arseni şi cei doi fii ai lui erau singurii care nu se potriviseră.
— Şi ce se-ntâmplă cu ei? întrebă Artiom. Ar putea măcar să-i
îngroape.
— Vor face curăţenie şi fără tine, zise Letiaga. După tine şi după mine.
Lasă asta. Relaxează-te.
Nici groapa câinilor nu se potrivise în oglindă.
Savelii şi Lioka stăteau pe bancheta spaţioasă din spate. Artiom nu-şi
negociase doar propria imunitate, ci şi pe a lor. Mica japoneză a lui
Savelii ridica praful în urmă, legată de maşina de teren, luată
prizonieră. Savelii refuzase s-o abandoneze.
— Personaje dubioase, spuse Savelii. Ăsta-i primul lucru la care m-am
gândit când i-am văzut pe autostradă.
— Veniseră din Murom, spuse Artiom. Au acolo o mănăstire frumoasă,
după cum spuneau. Albă şi albastră ca cerul.
— Ziceau că vin din Murom şi c-au mers pe jos, îl corectă Letiaga. Poate
că i-a lăsat un elicopter la sol, la vreo zece kilometri de-aici. Le-au oferit
o poveste de acoperire, pe care s-o dezvolte şi i-au lăsat de capul lor.
Întotdeauna se găseşte cineva care să-ncerce să treacă. Ticăloşii tot vin.
— Dar ei m-au chemat la radio… gândi Artiom cu glas tare. Atunci
când m-ai apelat tu. De ce să fi făcut asta?
— Nu ştiu, mărturisi Letiaga. Dar ordinele mele sunt clare.
— Ştii, imediat mi s-a aprins beculeţul, interveni Savelii în discuţie.
Cum am auzit engleza la radio, s-a şi aprins! Yankeii n-au crăpat! Noi
— 1163 —
credem că i-am terminat pe toţi, pân-a murit şi ultimul câine, dar acum
cântă şi-un cântecel împreună. Mă gândesc ca şi tine: ce urmează? Nu
ne vor lăsa niciodată să respirăm uşuraţi? Tot ce-au visat vreodată a
fost să ne distrugă! Să ne colonizeze! Rotschild ăia şi tot rahatul ăla
global. Şi jur pe Dumnezeu, fix la asta m-am gândit: poate că ei sunt
cei care ne târăsc cu faţa în jos prin căcat, la metrou?
Lioka plescăi buzele gurii sale fără dinţi. Ce voia să spună? Că-i era dor
de casă?
— Îhî, mârâi Nigmatulin, care şofa. De-ar fi aşa. Nu şi-ar murdări ei
mâinile cu asta. Ne-ar pocni cu rachetele imediat ce ne-ar adulmeca pe
undeva. Şi cu ce să le mai interceptăm atunci? Am tras toate
blestematele alea.
— Da, acum e clar. Imediat ce-ai explicat cum stă treaba, s-a lămurit
totul, şuieră Savelii printre dinţi. Totul se potriveşte. Instalaţiile de
bruiaj. Conduceam pe lângă ele şi, la naiba, m-am întrebat: Ce-i asta?
Pentru ce toate astea? Povestea cu care m-a zăpăcit Artiom – Linia
Roşie, oamenii înşelaţi şi închişi sub pământ – i-o nebunie, nu-i aşa?
Îmi pare rău, frate, bineînţeles că da. Dar unde-i sensul în toată
povestea asta? Conduceam de zor şi mi-am dat seama: eşti un tip de
treabă, dar vorbeşti prostii. Am simţit în sufletul meu că-i o aiureală.
Nu putea fi adevărat. Propriii noştri oameni să ne trateze aşa, fără
niciun motiv real. Dar când ai explicat, atunci am ştiut în sufletul meu:
asta-i. Punct ochit. Am simţit că se potriveşte totul. Ei ne-au lăsat în
pace în toţi anii ăştia. Iar noi am supravieţuit cumva, netulburaţi.
Acum e cât se poate de clar ce şi cum. Aşa-i, Artiom?
— Da.
Depăşiră inelul ocolitor: unele vehicule făcură la dreapta, în
ambuteiajul mort, altele făcură la stânga, dar toate se îndreptau spre
acelaşi loc, iar ei se întorceau la Moscova, să-şi petreacă zilele pe care
le mai aveau de trăit.
Era un vehicul de teren bun: banchete din piele, blindaj gros de -un
deget şi nişte instrumente speciale. Motorul torcea frumos,
Nigmatulin conducea hotărât, iar mumiile treceau pe lângă ei ca
fulgerul, precum cadrele dintr-un film, ca o singură persoană.
— Maşină bună, zise Artiom. Nu ştiam c-avem aşa ceva.
— Avem acum.

— 1164 —
Artiom îşi muşcă obrazul pe dinăuntru, în loc să-l întrebe pe Letiaga
orice altceva. Nu voia s-o facă în faţa celorlalţi. Şi apoi, în cele din urmă,
cedă:
— Am văzut deja maşina asta, ştii. Pe strada Ohotni Riad.
— Ştiu.
— Şi-am crezut că voi fi lăsat lat acolo.
— Dar n-ai fost.
— De ce?
— Te-au recunoscut ca unul dintre noi. Cum să-l fi lichidat pe unul de-
ai noştri?
— Dar dacă n-aş fi fost recunoscut? Dac-aş fi purtat o mască de gaze?
— Atunci… N-ar trebui să bântui peste tot cu o staţie de radio. Nici
măcar antenele de bruiaj nu pot anihila complet un semnal izolat. Ele
blochează orice intră, dar nu întotdeauna tot ce iese. Aşa c-a trebuit să
găsim o soluţie specifică.
— Cum căutaţi oamenii?
— Cu ăsta. Letiaga bătu cu palma panoul de instrumente. Avem un
localizator de poziţie. E o maşină bună.
Savelii se foi. Ceva din mintea lui nu fusese încă lămurit.
— Şi de ce nu le spuneţi oamenilor? Atunci n-ar mai fi niciun fel de
probleme… Felul cum am bulibăşit noi lucrurile…
— Trebuie să evităm panica, zise Letiaga. Şi apoi… Oamenii au
rubedenii, unele aici, altele în altă parte… În fond, asta-i Moscova. Vor
începe să se strecoare afară. Atunci cu siguranţă vom sfârşi prin a fi
descoperiţi. Nici măcar în Ordin nu ştiu toţi.
— Nu ştiu toţi, încuviinţă Artiom.
— Păi, poate că şi eu am rude, răspunse Savelii. Însă într-un caz ca ăsta!
Nu putem face o simplă spoială, pentru că ticăloşii ne-ar termina.
De pe locul şoferului, Nigmatulin mormăi ceva de neînţeles, afirmativ.
— Nu te enerva pe bătrân, se întoarse Letiaga spre Artiom de pe locul
din faţă. De-asta nu ţi-a spus. Şi eu am aflat de unul singur, acum un
an. Probabil c-avea de gând să-mi spună.
— Probabil.
— Ai făcut totul cum trebuie, frate, zise Letiaga. Ai venit cu noi. Totul
va fi bine.
— Şi ţineţi sub supraveghere toată Moscova? întrebă Artiom. Urmăriţi

— 1165 —
localizarea fiecăruia?
— Da, aşa facem. Nu tu, Artiom. Noi o facem, Ordinul. Îi supraveghem.
Le controlăm poziţia.
— Dar am urcat la suprafaţă zilnic… Până la etajul patruzeci şi şase…
Am transmis zilnic. Cu-asta cum rămâne?
— Cum adică?
— Nu m-aţi auzit?
— Te-am auzit şi te-am văzut.
— Dar vă stricam acoperirea! Acoperirea noastră! A tuturor!
Letiaga privi spre Nigmatulin. Apoi se întoarse spre Artiom, mijind
ochii.
— Miller a zis să nu ne-atingem de tine.
— De ce?
— Păi, eşti ca din… familie. Ar fi fost ciudat.
— Trage pe dreapta, răspunse Artiom. Mi-e rău.
Nigmatulin făcu aşa cum i se ceruse. Îl lăsă pe Artiom să-şi verse
maţele. Totul rămase la marginea drumului: votca de casă cu dinţi
sparţi, o lume întreagă şi vie, vorbăreaţă, şi, pe undeva prin ea, punctul
unei fortăreţe albe ca zăpada, cu turle albastre precum cerul. În mod
clar, nu avea cum să ducă toate astea înapoi acasă, în metrou, cu el.
Acum putea să doarmă puţin.
— Ai luat o doză? îl întrebă Letiaga bănuitor pe somnorosul Artiom.
— Am rău de maşină, zise Artiom.

Când deschise ochii, se aflau deja la Moscova. Rulau de-a lungul

cheiului. Se lăsa noaptea.
Artiom nu recunoştea oraşul de dincolo de geam. Moscova era la fel ca
de dimineaţă. Însă cineva pusese ochi noi în capul lui.
Era un sentiment ciudat. Ciudat şi prostesc.
Acum, tot ce era în jurul său părea o făcătură: clădirile abandonate erau
decoruri de scenă; palatele goale erau capcane; cadavrele din maşini
erau manechine. Cândva obişnuia să se uite prin tubul magic al unui
caleidoscop şi să vadă mirajul de o frumuseţe răscolitoare; şi apoi ceva-
l aducea în starea în care-l făcea bucăţi, iar cartonul pictat şi bucăţelele
de sticlă multicoloră i se scurgeau în palmă. Şi cum poţi să visezi la un

— 1166 —
carton?
Încercase să iubească Moscova din nou şi să-i fie dor de ea, dar nu
putea. Era o păcăleală. Nu era nimic altceva decât un model decupat
din carton, morţii din oraş la fel, oameni decupaţi din carton, iar
durerea lor era de asemenea modelată, făcută din papier mâché. Totul
fusese aranjat astfel pentru un public: de presupus că pentru cel din
metrou, însă, de fapt, pentru cel de peste ocean.
Ce mai descoperire făcuse. Cu adevărat importantă. În fond
descoperise întreaga lume, toate continentele, dintr-odată. Şi în acelaşi
timp era inutilă: cu informaţiile acelea nu putea face nimic în trei
săptămâni. De fapt, mai avea el trei săptămâni? Dozele se tot adăugau
şi câtă radiaţie absorbise de atunci? Poate că mai avea două săptămâni,
nu trei.
Se deplasau de-a lungul râului, pe lângă Kremlin.
Kremlinul era neatins, dar se prefăcea şi el că e mort.
Îşi aminti cum supraveghetorii din Schiller îi ucideau pe oameni,
spărgându-le capul cu ţevi de ranforsare, doar ca să fie siguri că nu vor
îngropa pe nimeni de viu. Să nu crezi că tot ce zboară se mănâncă.
Aşadar, avea Miller dreptate? Meritau toate astea?
Da, i-au minţit pe oameni, dar ca să-i salveze. Corect?
Era vreo cale să trăiască cu asta? Măcar pentru două săptămâni?
O să-l întrebe pe Miller.

În Boroviţkaia trecură toţi prin decontaminare. Lioka şi Savelii fură

duşi în altă parte, cu promisiunea că vor fi trataţi bine. Letiaga îl
conduse pe Artiom prin pasaje întunecoase de legătură, spre
Arbatskaia, la Miller. Artiom nu vorbea: parcă avea dinţii încleiaţi cu
catran. Letiaga fluiera îngrozitor.
— Ce s-a întâmplat acolo, în Reich? Cum de-ai scăpat? întrebă el în
cele din urmă, când începu, pentru a treia oară, aceeaşi melodie.
— A fost rău, zise Artiom. Am crezut c-o să crăp. Scrisoarea mi-a fost
luată. De Dietmar.
— Ştim.
— Vezi, râse Artiom, fără a privi spre Letiaga. Voi, toţi, ştiţi totul. Se
pare că eu sunt singurul care habar n-are de nimic, în mă-sa.

— 1167 —
— Îmi pare rău, frăţioare, zise Letiaga. Eu chiar am vrut să te scot de -
acolo. Dar situaţia asta cu adevărat achtung a explodat. Cu Roşiii şi cu
Reichul.
— Asta mi-am zis şi eu, dădu din cap Artiom.
— I-am raportat bătrânului. A zis c-o s-o rezolvăm noi. Să nu fii supărat
pe el.
— Nu sunt supărat.
— Totul se rezolvă chiar acum. N-avem destui oameni. Am să te las
aici, apoi mă duc cu-alte treburi. Roşiii au fost afectaţi de foamete.
Toate ciupercile au putrezit. Iar acum războiul este singura metodă pe
care o au la dispoziţie pentru a împăca populaţia flămânzită. S-ar putea
împrăştia până-n Hansa. Şi oriunde în altă parte. Trebuie să fie
împiedicaţi. Şi, repet, nu-i altcineva în afară de noi care să facă asta. Se
coace bătălia finală, cea decisivă.
— Vezi, ciupercile… Se pare că-s cu adevărat importante, zise Artiom.
— Au devenit, se învoi Letiaga şi mai fluieră puţin.
— Ce zice Miller?
— Mi s-a spus să te predau viu şi nevătămat şi să-ţi satisfac orice moft,
răspunse Letiaga.
— Înţeleg.
— Eu sunt doar un om mărunt, frate. Nici măcar nu mă gândesc să-mi
bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Fiecare trebuie să-şi vadă de treaba
lui, cred. Şi să nu se amestece în treaba altuia. Cine-s eu să decid ceva?
Mă-nţelegi?
În cele din urmă, Artiom se uită la el. Cu prudenţă, tocmai ca să
înţeleagă cu adevărat.
— Nu eşti tu chiar atât de mărunt, îi spuse.

— Artiom!
Colonelul ieşi de după biroul său ca să-l întâmpine.
Artiom stătu locului, fără să spună nimic: toate discursurile pregătite
din timp i se acriseră în gură, ca laptele porcului, prins; le scuipase
înainte să intre în birou, însă gustul de zer amar îi dăinuia pe limbă.
— Ascultă, îi spuse Miller.
Artiom ascultă. Şi-şi plimbă ochii prin odaie. Un birou inundat cu

— 1168 —
hârtii. Hărţi pe pereţi. Erau şi instalaţiile de bruiaj pe ele? Şi liniile de
apărare ale Moscovei? Lista de pe perete cu numele băieţilor care
fuseseră ucişi când Roşiii năvăliseră în buncăr. Unde se duseseră
sufletele lor, al Numărului Zece, al lui Ullman, ale întregului echipaj?
Poate că erau sub coala aceea de hârtie, respirând aburii de alcool
dinspre păhărelul pe jumătate băut. Complet ameţite de jumătatea aia
de pahar, ambele plutoane: un suflet nici n-avea nevoie de foarte mult.
— Nu vom sufla un cuvinţel despre treaba asta, zise Miller. Mă ocup
eu de toate. E greşeala mea. Nu te-am avertizat.
— Deci, nu Roşiii sunt vinovaţi? întrebă Artiom. În camioane? La
centrul radio?
— Nu.
— Dar nu sunt oamenii noştri, nu? Doar nu i-am omorât pe ai noştri!
— Nu, Artiom.
— Cine sunt? Ai cui oameni erau?
Miller ezită o clipă, de parcă se întreba la ce-i folosea adevărul: ce-ar fi
putut face cu el?
— Ai încasat o supradoză de radiaţii?
Se trase mai aproape de Artiom şi se opri în aşa fel încât să nu fie în
propria lui lumină.
— Ai cui soldaţi erau?
— Ai Hansei. Erau oamenii Hansei.
— Hansa? Dar turnurile eoliene… Cine-a construit turnurile eoliene?
Am auzit ceva despre deţinuţii politici, trimişi de Linia Roşie…
Alungaţi… Din Rokossovskogo Bulevard… Din Lubianka… Pentru
munca de construcţie.
— Artiom.
Colonelul păcăni dintr-o brichetă şi aprinse ţigara cu o singură mână.
— Vrei o ţigară?
— Da.
Artiom se servi. O aprinse. Începu să tragă adânc şi din plin în piept.
Liniile se conturau mai precis, mai distinct. Nu-şi întrerupse superiorul
şi nici nu încercă să-l ajute.
— Artiom, înţeleg că va fi greu pentru tine să mergi pe încredere.
Acum. Dar gândeşte-te, ar construi vreodată Linia Roşie ceva pentru
Hansa? Tocmai pentru duşmanul său jurat?

— 1169 —
— Nu.
— Corect. N-ar face-o. Au făcut totul singuri. Au destui… lucrători şi
echipament.
— Şi cadavrele din groapă… Acolo e săpat un puţ imens, cu leşuri
înghesuite unul peste altul până la buză. Ei cine au fost?
Miller dădu din cap. Ştia despre groapă. Ştia şi despre câini?
— Spioni. Sabotori. Posibil spioni şi posibil sabotori.
— Hansa făcea asta fără ştirea noastră… Fără ca nimeni să ştie… În toţi
anii ăştia? A ascuns totul de noi? A acoperit totul, a şters totul? Toată
planeta?
— Cu scopul de a salva Moscova.
— De ce nu… Occidentul, americanii… De ce nu bombardează şi
celelalte oraşe? Uite, am auzit cu urechile mele! Petersburg!
Vladivostok! Ekaterinburg! Sunt acolo… Bolboroseau de toate…
Subiecte paşnice. În rusă! Sunt toţi acolo! Ţara-i acolo! Suntem singurii
lipsă? Ce-i cu războiul ăla? Încă durează?
— Acolo… Ce ştii tu despre „acolo”? Ai ascultat transmisiunile timp de
jumătate de oră. Totul nu-i decât o strategie radio, Artiom. Cum poţi
spune cine-i de partea noastră şi cine-s mercenari plătiţi? Unde le sunt
sabotorii? Ce-i cu adevărat al nostru acum, în afară de metrou? Nimic.
Metroul e tot ce ne-a mai rămas! Unde-i viaţa adevărată, vie, acolo? Au
plasat provocatori peste tot, ca păianjenii aşezaţi în plasele lor. „Aici
Vladivostok, veniţi şi alăturaţi-vă nouă. Aici Petersburg, veniţi la noi!”
Şi toată lumea ademenită spre ei, de prin sate, e lichidată pe loc. Un
glonţ în frunte. Nu există niciun fel de Rusie! Totul s-a întâmplat aşa
cum ne temuserăm că va fi. Ne-au bombardat, ne-au zdrobit şi ne-au
ocupat. Dacă nu rezistăm aici – dacă-i lăsăm să afle că am supravieţuit
– atunci urmăm noi. Avem o singură cale de a ne salva. Să ne prefacem
morţi. Să ne consolidăm forţa. Astfel încât să ne putem întoarce.
— Dar dacă oamenii ar veni, pur şi simplu, la noi? Oamenii noştri? De
pildă, cei din sate? Nu sabotori, ci ai noştri? Ruşii? Oameni sinceri?
— Războiul continuă, Artiom. Nu-i posibil să verifici pe toată lumea.
Sunt duşmani, punct.
— Şi dacă nu vin dinspre est, ci dinspre vest?
— Toate direcţiile principale sunt acoperite.
— Iar instalaţiile de bruiaj?

— 1170 —
— Aceea nu-i singura staţie.
— Aşadar, n-aş fi… N-aş fi realizat oricum nimic, nu?
— N-ai fi avut timp, Artiom. Este bine că Letiaga te-a scos de acolo.
Dacă ai fi distrus încă un pilon, n-aş mai fi putut să cad la învoială cu
ei. Ordinele lor erau să nu ia niciun prizonier.
Artiom trase un fum, îşi căută cuvintele, desfăcându-le şi înşirându-le.
— Mă supravegheai? Când m-am căţărat în vârful clădirii Tricolor?
Zgârie-norul?
Colonelului îi zvâcni gura: Letiaga trăncănise.
— Ştiam.
— De ce nu m-aţi redus la tăcere?
— Pentru că eşti unul de-ai noştri. Chiar dacă… Ţi-am zis chestiile alea.
— Dar tu, tu însuţi… când ai aflat? Cum?
— Am fost pus în temă. Acum ceva timp.
Artiom trase un fum. Se aşeză pe podea, sprijinit cu spatele de perete:
nu exista niciun scaun. Acum Miller, în scaunul său cu rotile, era mai
înalt decât el. Trebuia să fie mai înalt decât Artiom în orice
circumstanţe. Fusese mai înalt ca el, pe când avusese picioare în loc de
roţi.
— Ştii, Sviatoslav Konstantinovici… În ultima noastră discuţie, ai
demonstrat cu putere de convingere că sunt schizofrenic.
— Am făcut-o ca să te protejez. Ca să nu faci… Tot ce-ai făcut.
— Dar de ce n-ai explicat, pur şi simplu? Sau totuşi sunt schizofrenic?
— Artiom…
— Spune-mi. Simt schizofrenic sau nu? Spune-mi doar.
— Ascultă-mă. Povestea ta cu Întunecaţii. Convingerea ta că ai fi putut
salva lumea. Că ai fost ales de ei. Că omenirea va pieri din cauza ta.
Cum să-ţi spun… Cum să spun aşa ceva pur şi simplu?
Toată povestea lui despre Întunecaţi. Toată povestea lui. Toată.
— Nimic din alea n-a fost important, aşa-i? Că i-am lovit cu rachetele…
Asta n-a schimbat nimic, nu? N-am fost niciodată ultimii oameni de
pe Pământ, aici, în Moscova. Iar Întunecaţii n-au fost niciodată singura
noastră speranţă. Nu i-am salvat, pentru că… doar pentru că… dar nu
s-a întâmplat nimic îngrozitor. Lumea încă trăieşte la fel ca-nainte. Dar
dacă i-am fi salvat… ei bine, atunci aveai pe cine să vezi la zoo. Că erau
sau nu îngeri, ar fi cu totul irelevant. Nu un miracol, ci doar o

— 1171 —
curiozitate. Chiar şi eu cred că-i caraghios. Ce labagiu caraghios sunt,
nu-i aşa, Sviatoslav Konstantinovici?
— Nu.
— Ca-ra-ghios, protestă Artiom.
Era greu să cânte, să pronunţe vocalele: de parcă o guşă îi stătea în cale.
— Am încercat să-ţi explic. Ţi-am zis că erai prea tulburat de ei. Însă
având în vedere situaţia ta, n-aveam niciun drept să încalc secretul
vizavi de scut.
— Situaţia mea, repetă Artiom. Da. Schizofrenic în mod clar. Prima
dată, credeam că salvez lumea, apoi am crezut c-am distrus-o. Iluzia
grandorii.
— Pur şi simplu, nu erai informat suficient de bine. A trebuit să
născoceşti tot restul. Însă după conversaţia noastră de-acum, sunt
convins că ai o judecată perfect sănătoasă. Nu-i greşeala ta.
Însă a cui era? Artiom privi mucul arzând al ţigării sale de parcă era
ţeava unui pistol. Arăta ca un infern de buzunar. Mereu acolo, cu el.
— A trebuit să născocesc o grămadă de lucruri pentru mine, căzu el de
acord.
— Dacă crezi că pentru mine a fost uşor…
— Nu cred. Am fost, pur şi simplu, idiot. Oricum, pentru ce-am făcut
toate astea? Am crezut că te-aş putea lua pe tine… Ania, înainte… Şi pe
tine… Băieţii… Pe tatăl meu vitreg… înapoi la suprafaţă. Ca să putem
trăi… într-un oraş, împreună. În case. Aşa m-am gândit. Îmi imaginam.
Chiar şi în mănăstirea aia… Toţi împreună. Sau să plecăm… pe calea
ferată. Să aruncăm o privire prin ţară şi pe pământ. Era un vis. Dacă
lumea mai e acolo; aşa m-am gândit. Apoi am… Dar toată lumea ştia.
Crezi că trebuie să-i minţiţi pe oameni? De ce să nu le spuneţi? Lăsaţi-
i s-aleagă singuri… Dacă vor să plece, lăsaţi-i să plece!
— Iar începi să vorbeşti ca un smintit? se încruntă Miller. Vor părăsi
Moscova. Şi apoi ce? Vor fi lichidaţi, unul după altul! Toţi! Aici suntem
încă împreună. Metroul este fortăreaţa noastră. O fortăreaţă asediată
de duşmani. Facem toţi parte din garnizoană, nu doar Ordinul, ci toată
lumea. Şi nu vom rămâne aici pentru totdeauna. Ne adunăm puteri ca
să lovim. Pentru un contraatac. E clar? Vom pleca de aici. Dar nu ca să
ne predăm! Nu ca să ridicăm steagul alb! Nu vom alerga nesăbuit. Vom
pleca de aici să recuperăm ceea ce ne aparţine. Trebuie să ne

— 1172 —
recâştigăm ţara! E clar, sau nu? Însă acum nu-i nimeni care să te
aştepte acolo.
— Nici aici nu m-aşteaptă nimeni.
— Nu-i adevărat. Nu te-am chemat ca să te smiorcăi. Şi nici de acolo
nu te-am scos pentru asta.
— Atunci, pentru ce?
Miller se târî înapoi spre biroul său buncăr, trase un sertar, scotoci prin
el o vreme, încruntat, şi scoase ceva.
— Uite.
Înaintă spre Artiom şi întinse pumnul. Îl deschise încet. Nu teatral, ci
de parcă se lupta cu sine însuşi. În palma lui se afla o plăcuţă de
identificare. Pe o parte a ei era gravat: „Dacă nu noi, atunci cine?”
Artiom o luă. Îşi umezi buzele uscate şi-o întoarse. „Artiom
Întunecatul”: prenumele pe care i-l dăduse mama şi porecla inventată
de el. Plăcuţa lui de identificare. Aceeaşi pe care Miller i-o confiscase
cu un an înainte.
— Ia-o.
— Ce-i cu… asta?
— Vreau să vii înapoi, Artiom. M-am gândit la toate şi vreau să revii în
Ordin.
Artiom îşi examină suspicios numele. Nu avea niciun sens; nu mai
însemna nimic. Era penitenţa lui, crucea lui arzând, o reîmprospătare
a memoriei despre el însuşi. Dar acum ce mai era? Nu era el de vină.
Se terminase cu asta. Îşi trecu degetul peste aliajul negru al lite relor
gravate. Ceva-i ciocănea în urechi.
— Pentru ce? Pentru c-am expus deghizarea Moscovei?
— N-am să-i las să pună ghearele pe tine, răspunse Miller. Eşti unul
dintre noi. Ei n-au decât să-şi muşte buzele.
Artiom îşi termină ţigara. Se opri la punctul în care tutunul îi arse
degetele. „Ei.”
— De ce ai nevoie de mine?
— În clipa asta, fiecare om contează. Trebuie să-i oprim pe Roşii. Cu
orice preţ. Şi să-i rezolvăm şi pe fascişti. Este ultima şansă de a opri
războiul, Artiom. Altfel nu vor mai fi niciun fel de semnale radio aici,
şi nu din cauza bruiajului… Ci din cauza noastră. Facem treaba
Occidentului. Nici măcar nu vor avea şansa de a fi surprinşi. Înţelegi?

— 1173 —
— Înţeleg.
— Ei bine? Eşti cu noi sau nu? Numai să te peticesc niţel şi te poţi
alătura trupei.
— Cum rămâne cu oamenii mei? Savelii şi Lioka? Cu ei ce-ai să faci?
— O să-i luăm pentru antrenament. Din moment ce i-ai validat deja
pentru accesul la un secret de stat.
— În Ordin?
— În Ordin. Din câte am înţeles, voi trei aţi ocupat centrul radio. Asta -
i o recomandare bună.
Asta era tot? Artiom îşi trecu mâna peste scalp. Saşenka îi răsese ţeasta.
— Ai încasat prea multe radiaţii, spuse Miller fără echivoc. O să te
băgăm în spital. Rămâi acolo o vreme şi-o să vedem ce şi cum. Şi apoi…
— Sviatoslav Konstantinovici. Îmi permiţi să pun o întrebare? Ce era
în plic?
— În plic?
— În plicul pe care trebuia să-l predăm Reichului.
— Aha, se încruntă Miller, încercând să-şi amintească. Un ultimatum.
Un ultimatum al Ordinului. O cerere de încetare imediată a
operaţiunii şi retragerea tuturor forţelor.
— Doar atât?
Colonelul se întoarse pe loc. Ţigara răsucită, fumegând între dinţii lui,
descrise un cerc şi împrăştie o perdea de fum. Spuse apăsat:
— Un ultimatum din partea Ordinului şi a Hansei. Din ambele părţi.
Împreună. Punct. Te aşteaptă, Artiom.
Artiom potrivi şnurul, îl puse pe după gât, şi ascunse plăcuţa de
identificare sub cămaşă.
— Mulţumesc că ai încredere în mine.
În sinea sa se întrebă de ce nu fusese lichidat în buncăr. Letiaga era de
vină? Dacă-l însemnaseră pe Artiom cu o linie roşie, ar fi fost mai bine
sau mai rău? Se simţea mai bine acum, că ştia? Cum era să moară de
boala radiaţiilor? Putea să fie aici în biroul lui Miller, împreună cu
băieţii. Putea să fie un şir de litere pe foaia aia de hârtie, mereu beat şi
vesel.
— Zilele noastre de luptă nu s-au terminat! promise colonelul. Doar că
trebuie să te punem…
— Nu trebuie să mă puneţi niciunde. Deja ştiu totul despre mine.

— 1174 —
Băieţii au ceva în desfăşurare azi?
— Ceva în desfăşurare?
— Mi-a zis Letiaga. O operaţiune. Împotriva Roşiilor. Nu-s destui
oameni, zicea.
Miller clătină din cap.
— Tu nici măcar nu poţi sta în picioare, Artiom! Ce-ai putea face? Du-
te şi odihneşte-te… E cineva acolo… Cu care să socializezi.
— Am să mă duc cu ei. Când pornesc?
— De ce dracu’?
Miller se trânti cu fundul de podea.
— De ce nu poţi sta liniştit în banca ta?
— Chiar vreau să fac ceva, zise Artiom, deşi ar fi trebuit să spună „o
ultimă chestie”. Nu doar să zac pe aici, ci chiar să fac în sfârşit ceva
important.

— Arată ca o cameră pentru vizite conjugale la închisoare.

— Ai vrea să ieşi la plimbare?
— Da.
Ea împinse uşa şi ieşi prima; Artiom o urmă.
Arbatskaia era ca sălile unui palat regal, ca Rusia dintr-un vis:
grandioase, albe şi aurii şi nesfârşite. Aici aveai unde să mergi: să
urmezi perspectiva până în punctul ei de dispariţie.
— Ce s-a întâmplat cu tine?
— Nimic. Am primit o doză de radiaţii. Dacă te referi la frizura mea.
— Mă refer în general.
— În general? În general… Ştiai? Despre radio?
— Nu.
— Nu ţi-a spus niciodată pân-acum?
— Nu, Artiom. Niciodată. Nu mi-a spus nimic de asta, până acum.
— Înţeleg. Păi, atunci, asta e. Nu-i nimic de adăugat.
— Tu n-ai nimic de adăugat?
— Ce altceva ar mai fi de spus? Am găsit ceea ce căutam. Asta-i tot.
Oamenii îi cercetau cu privirile. Pe ea. Toate fosilele din Statul Major
şi războinicii de birou din Arbatskaia îşi pocneau încheieturile
înţepenite, răsucindu-şi trupul cu totul, dacă gâtul lor stacojiu, zbârcit,

— 1175 —
nu se mai putea întoarce. Ce-i drept, Ania era frumoasă. Înaltă, zveltă,
arogantă. Cu tunsoare băieţească. Sprâncene pensate elegant. Arcuite.
Şi, dintr-odată, iat-o îmbrăcată în rochie.
— Aşadar, acum ai de gând să te întorci?
Spusese asta cu glas neutru, de parcă era la fel şi pe dinăuntru, şi pe
dinafară. Ca şi cum faţa îi era confecţionată din porţelan şi avea în
spate o cheiţă pentru întors.
Spinarea lui Artiom fu năpădită dintr-odată de transpiraţie.
Există anumite lucruri de care înveţi să nu-ţi fie teamă, însă el nu-şi
dezvoltase niciodată imunitatea faţă de asemenea conversaţii. Mergea
agale, numărându-şi paşii tăcuţi; iar aceştia deveniră în acelaşi timp
ceasul ticăind al stângăciei sale, al laşităţii şi al nefericirii.
— Asta presupune şi tatăl tău. Mi-a înapoiat plăcuţa de identificare.
— Mă refeream la noi.
— Păi… Dacă-i accept oferta… Şi am acceptat-o. Atunci nu voi avea…
Unde să merg… Nu pot trăi în Expoziţiei, nu? Voi rămâne aici.
Cazărmile. Astăzi are loc un soi de operaţiune. Mă trimit să iau parte
la ea. Şi…
— Ce are asta de-a face cu ce vorbim noi? Încetează.
— Ascultă. Nu pot… Nu pot să-nţeleg. Cum? Cum am putea s-o luăm
de la capăt.
— Vreau să te întorci.
Vorbea în acelaşi fel, calmă, fermă, liniştită. Cu o figură impasibilă. În
Arbatskaia nu exista niciun loc unde doi oameni să poată sta de vorbă.
Mai bine printre necunoscuţi, decât printre ai tăi, aflaţi de partea
cealaltă a zidului. Mulţimea bruia semnalul; în mulţime, puteai discuta
de la om la om.
— N-a funcţionat pentru noi, Ania. Nimic n-a mers bine în ce ne
priveşte.
— N-a mers bine. Şi-atunci?
— Asta-i tot.
— Asta-i tot? Ai renunţat?
— Nu. Nu despre asta-i vorba.
— Aşadar, n-ai vrut oricum? Şi-ai tăiat-o pur şi simplu? Te-ai folosit de
nişte scuze idioate şi-ai şters-o.
— Eu…

— 1176 —
— Îţi spun că am nevoie de tine. Am nevoie de tine, Artiom. Îţi dai
seama cât mi-e de greu s-o spun? Cât de greu mi-este?
— E greu s-o mai dregem acum.
— Ce să dregem?
— Povestea noastră. Tot ce s-a întâmplat nasol. Şi asta, şi aia… Totul.
Prea multe greşeli.
— Aşadar, o ştergi pur şi simplu. Prea multe greşeli, aşa că acum o să
plec. Asta era?
— Nu.
— Ba da, asta era! Iar eu trebuia să mă gândesc: dacă pleacă, atunci e-
n ordine. Se pare că, oricum, n-avem ce să dregem. Asta era?
— Nu. Ce crezi…? N-am de gând să vorbesc despre asta în public.
— Nu? Dar tu eşti cel care m-a scos la o plimbare. Un adevărat strateg.
— Încetează.
— Sau a fost aşa? Sunt o femeie mândră, ţi-am spus-o chiar eu. Iar tu
probabil că ai decis: păi, atunci nu se va târî după mine dacă o şterg de
lângă ea pur şi simplu, fără să-mi iau rămas-bun, nu? Mai degrabă se
spânzură decât să vină, târându-se, să mă-ntrebe de ce i-am dat
papucii.
— Nu ţi-am dat papucii.
— Ai fugit.
— Ania. Haide, de ce faci asta? Ca o femeie proastă? Nu eşti femeie,
Ania. Eşti un bărbat adevărat! Eşti fratele meu de arme! Eşti Letiaga cu
ţâţe.
— Te rog! Spune-mi: „S-a terminat totul pentru noi, Ania”. Spune-mi
asta în faţă, fără miorlăituri. Şi spune-mi de ce.
— Pentru că, oricum, nu va merge pentru noi. Pentru c-a fost o
greşeală.
— Tu chiar eşti ca o femeie proastă. N-ai putea să faci nişte precizări?
Care-i greşeala? Că tata a fost comandantul tău? C-a fost împotriva
căsătoriei noastre? Că tu ai avut fixaţii? Că erai mai îndrăgostit de el
decât de mine? Că te credea nebun? Că te comparai mereu cu el? Că el
era un erou autentic şi salvator al patriei? Că voiai să fii el, în primul
rând? Că nu puteai fi, pur şi simplu, cu mine?
— Taci.
— De ce? Nu poţi spune lucrurile astea cu glas tare. Atunci, lasă-mă să

— 1177 —
le spun eu pentru tine. Cineva trebuie s-o facă.
— Pentru că nu te iubesc. Pentru că nu te mai iubesc. Pentru că… da,
nu ştiu cum să-ţi spun asta.
— Pentru că ţi-e teamă de mine.
— Nu!
— Pentru că ţi-e frică de tatăl meu.
— Du-te dracu’! Hai, cară-te, da? Asta-i tot.
— Oamenii se întorc şi se uită la tine. E jenant.
— Am pe altcineva.
— Aha, ţi-ai găsit deci. Ai găsit ce-ai căutat. Ar fi trebuit să-mi spui. Ar
fi trebuit să spui: „Ania, căutam, pur şi simplu, în locul greşit. Nu era
nimeni acolo, la suprafaţă, însă în subteran, cineva mi -a ieşit în cale
într-o săptămână.”
— Dă-i înainte. Toarnă mai departe. Ţi-ai petrecut un an antrenându-
te pe mine. Nu m-ai crezut niciodată. Nu m-ai crezut şi nici n-ai crezut
în mine. Ca tăticul tău. Şi el mi-a zis schizofrenic. Încă o face, chiar şi
acum. Lui îi semeni.
— Eu semăn cu mama.
— Ba cu tăticul tău.
Ania se opri din mers. Oamenii se împiedicau de ei, înjurau, se holbau
la trăsăturile Aniei ce-i trădau descendenţa, uitau de nervii lor şi se
lăsau şi ei duşi de val. Erau foarte preocupaţi de ceea ce se întâmpla în
subteran, de parcă nu mai exista nimic pe lume în afară de metrou.
— Hai să bem ceva.
— Aş… Aş vrea să dorm puţin. Înainte de operaţiune.
— Mi-eşti dator. Aşa că taci şi hai să mergem.
Îşi dăduse deja seama că trebuia s-o facă. Şi s-o facă înainte de
operaţiune. Înainte ca, în sfârşit, să facă ceva de înţeles. Îi datora mai
mult decât oricui.
Găsiră o speluncă cu aer intelectual, într-un pasaj pietonal, se lăsară pe
sacii umpluţi şi traseră draperiile. Acum era ca şi cum rămăseseră
singuri.
— Cum se face că eşti aici?
— Şi-a trimis oamenii după mine. Le-a zis să-mi spună că mi-ai dat
libertatea. Un mod foarte dibaci de a ne despărţi. Trimiţând mesajul
prin tatăl meu şi doi cretini înarmaţi.

— 1178 —
— Nu voiam să iasă aşa…
— Eşti curajos, Artiom. Te respect.
— Sunt un căcat, da, recunosc. Dar ce urmează acum? Te-ai întors la
tăticul tău ideal, nu? Ei? Asta-i! Uraaa! De ce să-mi storc creierii?
— De fapt, eşti un adevărat cretin.
— Recunosc: un căcat şi un cretin.
— Te-ai întrebat vreodată de ce am mers în Expoziţiei cu tine? Nu te-
ai întrebat niciodată ce-am văzut în tine? Aici, întregul Ordin, toată
turma de imbecili se ţinea după mine, un erou după altul, curgându-le
balele la toţi şi încercând să mă adulmece şi ei sub coadă. Inclusiv
Hunter ăla al tău, apropo! Aşa că de ce tu?
— Da, m-am întrebat şi eu.
— Păi, poate că nu-mi trebuia un erou. Nu vreau un psihopat, n-am
nevoie de un soţ care să reteze capul cuiva cu un cuţit şi nici măcar să
nu clipească atunci când ţâşneşte sângele. Nu vreau aşa ceva! Nu vreau
un soţ ca tatăl meu! E limpede? Voiam un om decent, bun, normal!
Cineva ca tine. Aşa cum erai tu. Care face tot ce-i stă în putinţă ca să
nu ucidă pe nimeni. Şi voiam să am copii la fel. Blânzi.
— Oamenii ăştia blânzi mor în subteran.
— Oameni de toate felurile mor în subteran. Aşadar să nu mai facem
copii?
— Exact, să nu mai facem!
— Când aveai de gând să trăieşti? Cu mine… să avem o viaţă?
Băură fără să ciocnească paharele. Artiom luă o înghiţitură lungă.
Stomacul lui gol se umplu imediat. Sângele i se încălzi şi întreaga lume
începu să se învârtească cu el.
— Nu pot trăi, Ania. Nu mai ştiu cum se face asta.
— Atunci cine?
— Taică-tu o să găsească pe cineva pentru tine. Cineva de nădejde. Nu
un schizofrenic.
— Eşti cretin? Mă asculţi cât de cât? Sau te-asculţi numai pe tine? Pe
cine să aleagă tata pentru mine? M-a spălat chiar el la duş până la
treisprezece ani! Treisprezece! Pricepi asta? Am fugit de el… de el! La
tine! Ca să duc o viaţă normală! Să trăiesc! Iar tu vrei să fii el! El sau
Hunter, nu ştiu care!
— Nu vreau… Fir-ar să fie… Trebuie s-ascult aşa ceva?

— 1179 —
— De ce nu? Ţi-e teamă să nu te copleşească emoţiile? Ţi-e teamă că
va trebui să mă iei cu tine?
— Nu. Dar…
— Atunci aşteaptă să vezi ce-a păţit mama!
— A murit. Era bolnavă. Tu erai mică.
— S-a otrăvit cu votcă proastă. A băut pentru c-o bătea din două în
două zile. Ce zici de asta? Ei? Cum ţi se pare tăticul-erou?
— Ania.
— Du-te şi alătură-te armatei lui. Tăticul te-a iertat?
— Dar te adoră… Ar putea el vreodată să…?
— Nu. A fost destul c-a bătut-o pe mama până la moarte. Tăticul are
mare grijă de mine. Da, mă adoră. Dorinţa mea e lege. Însă doar atât
timp cât stau pe genunchii lui.
— Stai. El… De ce-a…? Când eram în centrul radio… Când tocmai eram
pe cale să… Când erau pe cale să ia locul cu asalt… Tu… Unde erai
atunci? Unde?
Ania îşi termină băutura dintr-o înghiţitură; ochii-i erau roşii,
incapabili de plâns, la fel ca ai lui Artiom. Îşi făcuse genele cu mascara,
observă el. Ania. Genele.
— I-am spus direct: dacă se-ntâmplă ceva cu bărbatul meu… Trebuie
să i se reamintească despre asta din când în când.
Artiom rânji – încercă s-o facă dispreţuitor, dar feţei sale îi lipsea vlaga.
— Hei! Încă una!
— Şi mie.
— Deci de asta. De asta.
— Pentru mama! zise Ania şi ridică păhărelul. Pentru mama mea, care
a băut fiindcă s-a măritat cu un erou. Aşa c-ai înţeles complet greşit.
Eu sunt ca ea, nu ca el, Artiom.
Întinse mâna amorţită spre pahar şi lovi uşor sticlă de sticlă, letargic.
— Ea era din Vladivostok. Când mă punea la culcare, îmi povestea
despre plaje. Despre ocean. Odată m-a culcat şi a întins mâna după
sticluţa de la şold. Am ştiut să-mi închid ochii, de parcă adormisem, şi
m-am uitat printre gene. Cum se descurcă Vladivostokul? A răspuns?
— Da.

— 1180 —
— Cum te descurci, frate, bine? N-ai temperatură? Îţi ard obrajii?
— Sunt bine.
— Eşti sigur că vrei deja să te-arunci în luptă?
— Sunt sigur.
— Te-ai dus la infirmerie?
— Da. Mi-au pictat spatele cu antiseptic verde.
— Bine. Când ne-ntoarcem din misiune, o să te duc acolo.
În faţa Bibliotecii aştepta acelaşi vehicul de teren, cu motorul pornit,
iar în spatele lui era un camion imens, cu desant înarmat până-n dinţi
pe barele de protecţie. Savelii şi Lioka, îmbrăcaţi în uniforme negre sub
costumele lor de protecţie, făcură schimb de priviri.
— Asta… zise Artiom.
— Oamenii noştri sunt acolo, în interior. Nu vă temeţi. Hansa doar ne-
a împrumutat camionul. De unde am avea noi aşa ceva?
— Foarte adevărat.
Demarară cu un scrâşnet şi plecară în convoi spre strada Noul Arbat.
Letiaga îl luă pe Artiom cu el în maşina de teren. Continua să -l
privească de pe locul din faţă, animat de gânduri nerostite.
— Ce-i misiunea asta? întrebă Artiom.
— E în Komsomolskaia, explică Letiaga. O să vezi.
Goniră de-a lungul străzii pustii, Noul Arbat. Artiom nu avu timp să-şi
amintească nimic. Unde dispăruseră toate jivinele rămase în viaţă prin
Moscova? De ce fugiseră?
Moscova, un oraş din piatră, era la fel de pustiu de parcă era Babilonul,
sablat de nisip acum trei mii de ani.
Goniră hăt departe, până la Inelul Grădinilor; cotiră acolo unde
trebuiau să ajungă, direct peste liniile de interdicţii trasate pe asfalt, şi
trecură de siluetele masive ale hotelurilor fără turişti şi centrelor de
birouri fără niciun funcţionar, apoi depăşiră clădirea ascuţită a
Ministerului de Externe, un Munte Pleşuv pentru vrăjitori.
— Mă-ntreb cum stau acum Afacerile Externe.
— Eu nu-mi vâr nasul în treburile astea, zise Letiaga, privind drept
înainte. Fiecare cu treaba lui.
— Dar cineva ascultă radioul, nu? Să afle cum o duc oamenii în
general… Ce face duşmanul. Ce mai pune la cale. Ce trucuri şmechere.
— Cum? obiectă Letiaga. Cu bruiajul lucrând din plin?

— 1181 —
— Adevărat.
Artiom frământa cauciucul de pe faţă.
După Ministerul de Externe, se afundară pe străzi laterale înguste şi
opriră la o vilă abandonată, aflată în spatele unui gard înalt. Vreo
ambasadă. Rămăşiţa zdrenţuită a unui drapel necunoscut atârna
decolorată de ploaia nemiloasă.
Claxonară semnalul convenit. Porţile tăcute se deschiseră, ca să
permită intrarea convoiului în curte. Înăuntru, personaje cu însemnele
Ordinului se adunară lângă vehicule, asigurându-se că nu aduseseră pe
nimeni de pe drum. Artiom ieşi şi i se păru că vede o pereche de ochi
cunoscuţi în spatele farfuriilor din sticlă.
— Ce-i asta?
Nu-i explică nimeni. Se deschiseră uşi, iar nişte siluete traseră din vilă
lădiţe verzi din zinc, inscripţionate, pe care le suiră în camion, câte
două-trei odată, apoi tot mai multe…
Lăzi cu muniţie.
Lucrau cu dexteritate şi făcură treaba într-un minut. Salutară, semnară
un soi de document, pentru cine ştie ce reguli birocratice obscure,
ieşiră cu vehiculele pe poartă şi vila deveni din nou pustie.
— De ce-s atât de multe? îl întrebă Artiom pe Letiaga.
— Pentru Komsomolskaia, repetă Letiaga.
— Ce-i acolo? Linia Roşie se intersectează cu Hansa… zise Artiom,
dându-şi deodată seama. Acolo-i linia frontului acum? Hansa a intrat
deja în război?
— Da, a intrat.
— Ce facem? Oamenii noştri sunt deja acolo? Facem treaba Hansei,
da? Adică, noi, Ordinul?
— Aşa-i.
Evident, lui Letiaga i se interzisese să vorbească deschis cu Artiom:
scuipa vorbele printre dinţi, dar din moment ce el ghicea totul şi
singur, nu putea refuza să confirme lucrurile.
— Băieţii noştri sunt deja acolo? Gloanţele sunt pentru ei? Îi ţin pe
Roşii?
— Da.
— Asta… Din nou buncărul, aşa-i? Da, frate? Suntem iar noi, cu Roşiii…
Şi acelaşi lucru: dacă nu-i ţinem noi pe loc, n-o să-i ţină nimeni?

— 1182 —
— S-ar putea întâmpla totul din nou, admise Letiaga fără niciun
entuziasm.
— Mă bucur că mergem acolo, declară Artiom cu glas tare. Asta-i
misiunea corectă.

Şi se întâmplă din nou în noaptea aceea. Inelul Grădinilor, mormanele

ruginite ale maşinilor în lumina farurilor, spaţiul dintre clădiri, pungile
de plastic ce zburau prin aer, luna oxidată, evidenţiind uşor norii;
motoarele mârâiau şi Artiom se simţea moleşit. Dincolo de Ţvetnoi
Bulevard, dincolo de rampele şoselei suspendate, prin străzile
adiacente înşelătoare şi pe cărările secrete pe care morţii nu le ştiau, în
lungul liniilor zdruncinătoare de tramvai, spre piaţa staţiei, spre
Komsomolskaia.
Trei staţii: trenuri spre est din una dintre ele, mergând hăt departe,
până la Vladivostokul Aniei; trenuri spre nord, spre St. Petersburg, de
la a doua staţie; şi trenuri spre Kazan şi mai departe, în burta Rusiei,
de la a treia. Oriunde ai fi vrut să mergi, existau căi ferate, care
începeau chiar din spatele clădirilor. Pune o drezină pe ele, dă-i din
manete şi du-te cât de departe te ţin puterile. Te aşteaptă toate
minunăţiile lumii. Dar nu, nu te poţi duce niciunde, aşa-i? Cum adică,
nu există niciun capac, Sviatoslav Konstantinovici? Iată-l, iată capacul.
Suiră cu maşina pe trotuar şi-şi orientară vehiculele în faţa uşilor
pavilioanelor metroului.
— Acum duceţi-vă, ordonă Letiaga. Ăsta nu-i teritoriul nostru.
Deschiseră imediat portierele, se dispersară ca să formeze un cerc în
jurul maşinilor şi-şi coborâră de pe frunte ochelarii pentru vedere
nocturnă: noaptea, în teritoriul inamic se putea întâmpla orice.
Descărcară lădiţele de zinc, trecându-le din mână în mână de-a lungul
unui şir de oameni. Artiom era ultimul, stând în apropierea uşilor din
lemn, întredeschise. Lua lădiţe şi le depozita în grămezi piramidale.
Avea un simţământ ciudat: calm. Se vedea pe sine în spatele peretelui
unei tranşee, ridicat până la piept, strângând patul unei arme automate
între degete şi prinzând gloanţele cu fruntea. Fusese bine în buncăr:
totul era clar, totul era de înţeles. Chiar ar fi vrut să revină în buncăr.
Ar fi vrut să folosească gloanţele alea, fiecare dintre ele. Sau cât ar fi

— 1183 —
avut vreme să tragă.
Acum nu trebuia să-şi ia rămas-bun de la Saşa, să se împace cu Suhoi,
ori să-l vadă pe Hunter. Nu avea nimic să le spună. Nu avea niciun
punct de pus, aşa că lăsa totul să se termine cu o virgulă.
— Acum, după mine!
Fiecare dintre ei luă două lădiţe de zinc şi intrară în pavilionul pe
jumătate dărâmat, în întuneric, ca şi cum ar fi cărat copii în braţe.
Letiaga le interzisese să-şi aprindă lanternele. Începură să coboare pe
scara rulantă scorojită, bâjbâind contururile reci cu ochelarii lor pentru
vedere nocturnă. Singurele sclipiri termice, lucind roşii în vizoarel e lor,
veneau de jos: căldura trupurilor omeneşti care încercau să încălzească
pământul din interior.
Şi dintr-acolo auziră un bâzâit distinct, ca zumzăitul unui stup. Părea
să vină de jos, dar şi de peste tot, în acelaşi timp.
Nu se puteau uita în jur, coborau în şir pe trepte alunecoase şi era o
idee proastă să te împiedici. Însă dinspre nişte fante pentru ventilaţie,
ori poate prin pereţii subţiri, auzeau urlete guturale şi mugete
înăbuşite, ca vântul din ţevi, dar în ţevi închise prin sudură; fără
speranţe; iar cu fiecare pas făcut în jos, zgomotul devenea tot mai
puternic şi se făcea tot mai cald.
— Ce-i asta?
Lioka gâfâia în timp ce alerga.
— Linia Roşie-i acolo, unde sigur se-ntâmplă ceva. Însă noi nu acolo
mergem.
Se opriră.
— Acum la stânga.
Se puseră în mişcare fără niciun fel de umbre, deplasându-se în lungul
pereţilor: străfulgerări roşiatice în beznă. Căldura care se scurgea
printre crăpăturile din pereţi însemna că undeva, aici, ceva trăia,
încălzindu-se, expirând aburi. Însă nimeni nu venea spre ei. Poate era
vreun pasaj secret? Se duceau spre inamic venind din spate? Era o
ambuscadă? De ce nu puteau auzi bătălia? Nu începuse încă?
Ajunseseră chiar înainte să înceapă? Toate gloanţele astea. Cu atât de
multe, puteai apăra poziţia timp de o lună. Însă unde aşteptau ceilalţi
din Ordin? De-asta nu-şi puteau aprinde lanternele, ca să nu-i dea în
vileag?

— 1184 —
— Acum, marş!
Cineva inserase ţinte roşii în bezna din faţă: mici siluete omeneşti.
Auziră glasuri suprapuse vacarmului provocat de ventilaţie. Căldura
trăia şi curgea de-a lungul conductelor de pe tavan – sistemul de
evacuare? – şi în zăbrelele de la scurgerile aflate sub picioarele lor. Din
câte se părea, în apropiere se găseau încăperi mari, unde erau aprinse
plite, lumina ardea şi oamenii îşi şopteau unii altora, însă Artiom şi
ceilalţi membri ai Ordinului erau ţinuţi în întuneric.
— Stop.
Se opriră sub gratiile unui arzător de cărbuni, montat în perete. Mai
multe siluete stacojii se arătau în faţă. Una, mai mult taur decât om,
ardea furioasă, consumată de flăcări, iar alte două erau înceţoşate şi
neclare, ca şi cum sângele le-ar fi fost rece.
O discuţie răzbătu printre gratii. Cuvintele erau lipite şi amestecate,
mâncate pe margini, iar conducta subţia tonul tuturor vocilor, aşa că
era imposibil de înţeles cine şi ce vorbea, ca şi cum cineva cu o pâlnie
metalică în laringe ar fi recitat un monolog.
— Sunt toate aici? Da, sunt aici. Câte sunt? Exact câte ne-am înţeles.
Douăzeci de mii. Douăzeci de mii, patru sute de unităţi, mai precis.
Sper că vor rezolva problema noastră. Problema noastră comună. Aşa
ar trebui. Întotdeauna a rezolvat-o. Aşadar, ne dăm mâna? Mulţumesc
pentru flexibilitatea voastră. Ah, nu. Şi, desigur, vom evita excese
similare pe viitor. Ştiţi foarte bine că situaţia a scăpat de sub control.
Acordurile noastre rămân în vigoare. Faceţi ceva ca să refaceţi
echilibrul? Noi am făcut deja. Păi, aş vrea să discutăm separat despre
zvonurile acelea. Ştii, frate contra frate. Se agită tot felul de limbi
veninoase; s-ar putea să fi existat o scurgere. Nu, te asigur. Nu-i în
interesul nostru. Noi păstrăm relaţia. Bine, atunci. Pot să iau asta? Da,
vom emite instrucţiuni. Mulţumesc, Maxim Petrovici. Mulţumesc,
Alexei Felixovici.
— Pe aici!
— Înainte marş! comandă Letiaga. Spre cei trei de acolo.
Alexei Felixovici, Felixovici, Felixovici. Mulţumesc, Alexei Felixovici.
Da, domnule, Alexei Felixovici. Acceptat. Pe Artiom începu să-l
mănânce antebraţul. În loc de tatuaj, acolo avea deja cruste.
— Iată-vă, cârtiţe monstruoase, veniţi aici, repede, mormăi cineva din

— 1185 —
întuneric. Predaţi fierul vechi!
O voce răguşită. Joasă şi hârâită.
Se aprinse o lanternă mică. Raza ei începu să alunece aproape de sol,
peste lădiţele verzi şi inscripţiile scrise, numărând containerele de
zinc.
— Una. Două. Liberi, la ce mai staţi aici? Circulaţi. Trei. Patru. Asta-i.
Ai făcut livrarea. Plimbă ursul. Cinci, şase.
Rândul lui Artiom venea în curând. Inima-i bătea cu putere acum,
după ce-l recunoscuse pe celălalt; capul îi ardea deja ca o văpaie, însă
continua să-şi aştepte rândul, să vadă de-aproape, să ştie sigur…
— Şapte, opt. Pune-le aici, aici. Următorul. Nouă, zece. Asta-i, acum
eşti liber.
Dădeau gloanţele cuiva. Toate erau lădiţe din zinc, nu le aduseseră aici
pentru ca membrii Ordinului să reziste pe poziţie. Tot ce li se cerea era
să livreze douăzeci de mii de gloanţe şi să le dea cuiva. Asta era întreaga
misiune.
— Unsprezece, doisprezece.
Artiom auzise asta. Mai avea puţin şi-i venea şi lui rândul. Sunt ca
iepuraşii! Nişte iepuraşi docili! Nu aveau de gând să fugă nici unde.
Doisprezece. Dar acolo, jos, o mierleai. Treisprezece, iepuraşi docili,
paisprezece.
Lăsă jos, pe podea, cele două lădiţe ale sale. Îşi pipăi cu mână nesigură
buzunarele vestei de asalt. O scoase şi nu nimeri butonul.
— Următorul! Ce tot te moşmondeşti acolo?
Raza lanternei micuţe se înfipse în ochii lui Artiom, părăsind literele
inscripţionate, în acelaşi fel în care ţeava revolverului îi fusese înfiptă
în ureche.
Apoi Artiom îşi ridică şi el lanterna, lungă şi grea, de un milion de
lumeni. Şi apăsă butonul.
În raza puternică de un milion de lumeni putu vedea că omul se
chircise puţin şi devenise palid şi zbârcit, în timp ce era pe drum înapoi
dinspre următoarea lume, dar iată-l acolo, stând plin de încredere, cu
picioarele sale grăsane, mult depărtate, ţinând cu o mână posesivă
lădiţele verzi din zinc ce i se dădeau, ferindu-se de lumină cu cealaltă
mână. Împuşcat neglijent de Artiom, neomorât deloc de micile lui
gloanţe arogante. Într-o uniformă nouă a Armatei Roşii, croită pe

— 1186 —
măsura trupului său ca de taur.
Gleb Ivanovici Svinolup.

— 1187 —
— 1188 —
 Capitolul 18
Serviciul activ

— Ce mama dracului faci?

Letiaga îi smulse lanterna din mână, iar raza groasă făcu o tumbă,
biciuind celelalte feţe de prisos, dezvăluind pereţii, podeaua, tavanul…
aşadar, erau toţi acolo. Un coridor, o uşă, oameni. Oamenii-şi frecau
ochii şi înjurau. Ieşiră două arătări, cu o înfăţişare care lui Artiom i se
păru familiară. Una cu buze groase şi început de chelie, cu tâmplele
argintii tunse cu maşina electrică, purtând un veston ofiţeresc, de
culoarea mazării. Nasul ascuţit al celuilalt, cu pungi sub ochi şi părul
tuns cu grijă; de unde-l cunoştea Artiom? Parcă s-ar fi întâlnit într-un
vis.
În vreme ce lanterna se rostogolea într-un colţ, Artiom avu vreme să-
şi înşface automatul, însă nu şi să ţintească spre Svinolup; îi apucară
mâinile şi arma şi i-o smulseră. Lumina se stinse; în bezna s-o tai cu
cuţitul, diverşi necunoscuţi se aruncară în faţa celor două siluete
familiare, marcate cu roşu, protejându-le împotriva gloanţelor.
— Sunt Roşiii! gâfâi Artiom. Lăsaţi-mă! Am adus gloanţele Roşiilor!
Sunt Roşiii!
— Ia-o încet. Încet, încet…
— Ce fel de rahaturi i-ai tot aruncat în cap aici? Ce?
O mână într-o mănuşă de piele, fără degete, a lui Letiaga, închise gura
lui Artiom, şi avea gust de unsoare pentru arme, motorină, praf de
puşcă şi sânge închegat. Artiom îşi înfipse dinţii în ea, trase şi strigă
numai Dumnezeu ştie ce cu gura plină. Nu ajuta la nimic să-l muşte;
Letiaga nu avea nervi. Dispozitivul pentru vedere nocturnă îi fu smuls
de pe frunte şi deveni orb.
— Nu-l atingeţi! se auzi glasul lui Lioka şi ţăcănitul automatului său.
Sava, îl bat pe-al nostlu!
— Lăsaţi-l! Lăsaţi-l în pace!
Era Savelii.
— Ori vă curăţ pe toţi, chiar acum!
— Damir… Omega…
Din beznă se auzi un mormăit, grohăitul unui gâtlej strangulat,
— 1189 —
fulgerarea unei rafale scurte – în tavan – şi cineva gâfâia, încercând să
se elibereze, şi urla frenetic.
— Să-i terminăm? întrebă cineva în beznă, respirând sacadat.
— Aşadar, voi, ăştia specialii, aveţi propriile voastre probleme, chi coti
invizibilul Svinolup. Aşa-i, băieţi?
— Nu. Nu acum. Adu-i pe aici, urmează-mă.
Glasul grav al lui Letiaga.
— Colonelul a zis că dacă fac vreo chestie ciudată…
— Ştiu ce-a zis colonelul. Aduceţi-i şi veniţi după mine!
— Ce s-a-ntâmplat?
O voce familiară, nu a lui Svinolup, dar diferită, plictisită şi
aristocratică; la auzul ei, înaintea ochilor nevăzători ai lui Artiom
apăru imaginea unui bordel, draperiile iluminate pe dinăuntru…
— Asta-i. Îmi pare rău de micul obstacol. Să-i luăm şi să plecăm de-
aici!
Letiaga.
Nişte mâini de oţel îl traseră pe Artiom de-a lungul podelei, în urma
lui camarazii începură să se foiască, însă soldaţii Ordinului erau bine
antrenaţi; nu le puteai dovedi strânsoarea.
— Aduceţi-i aici. Puneţi-i aici. Bine, asta-i tot; o să mă ocup chiar eu.
Voi, duceţi-vă sus. Şi ţineţi-vă boturile pocite la podea!
— Colonelul a zis să-i terminăm pe toţi dacă-ncepe ceva.
— Să ne terminaţi! Sunteţi complet nebuni? strigă Savelii apropiindu-
se.
— Damircik, îmi amintesc. Am să mă ocup eu de asta. I-aţi
percheziţionat? Sunt curaţi?
— Sunt curaţi.
— Bine atunci. Daţi-i drumul. Am să fiu rapid.
— Bine, băieţi…
Îşi lălăiră dubios acordul.
— S-o facă Letiaga. E prietenul lui.
Călcâiele clănţăniră, îndepărtându-se, după toate aparenţele, totuşi se
împrăştiară în mod dubios. După toate aparenţele, o luaseră în sus,
însă ca şi cum ar fi mers în lateral. Pielea năclăită de ulei eliberă gura
lui Artiom.
— E Svinolup! KGB-ul Roşiilor! Le dăm gloanţe Roşiilor! Roşiilor, lor

— 1190 —
le-am dat gloanţe! Aveţi idee ce faceţi?
— Am ordinele mele, frate, răspunse Letiaga cu blândeţe. Să predau
marfa. Ce livrez şi cui nu-i treaba mea.
— Roşiii! Roşiii! Gloanţe! Noi doi! Am luptat împotriva lor! În buncăr!
Băieţii noştri au murit acolo! Numărul Zece! Ullman! Şliapa! Roşiii i -au
omorât! Îţi aminteşti? Aproape că te-au omorât! Şi pe mine! Cum
putem? Cum puteţi să-i ajutaţi?
— Ni s-a spus să adunăm marfa de la depozit şi s-o aducem aici. Şi s-o
predăm.
— Minţi! strigă Artiom din toţi rărunchii. Minţi, al dracului ticălos ce
eşti! Gunoiule! Eşti un trădător! Pentru ei! Pentru mine! Pentru toţi
care-au fost ucişi! Băieţii noştri! Amândoi! Tu şi cu şobolanul ăla
bătrân! I-aţi trădat pe toţi! Pentru ce-a fost asta? Pentru ce-au crăpat?
Pentru ca noi! Să le dăm? Roşiilor? Arme? Gloanţe?
— Ia-o încet, ia-o încet. Îi ajutăm! Nu-s gloanţe. Se luptă cu foametea.
Au de gând să cumpere ciuperci cu gloanţele alea. Din Hansa. Din
Hansa. Toată recolta lor a putrezit.
— Nu vă cred! Pe niciunul dintre voi!
— Ce adunătură de gunoaie, zise Lioka spre podeaua de piatră.
— Dar cum rămâne cu tine? Crezi asta? Tu?
— Treaba mea…
— Care-i aia… treaba ta? Crezi că n-am auzit? Ţi s-a spus să mă termini.
Dacă nu-nghit asta, da? Ce-nseamnă ciudat? Se presupune că trebuie
să-nghit aşa ceva? Tu şi cu mine, noi doi! Dând gloanţe Roşiilor?
— Îmi pare rău.
— N-am să te iert niciodată. Nu pe tine! De-un sânge, ticălosule! Da,
da! Tu! Cum te simţi acum? Cum de poţi să crezi acum, Letiaga? În ce?
Acum? Pentru ce toate astea? Pentru raţii?
— Tu… nu ştii…
— Haide! Iar tu ştii, da? Nu-mi pasă de nimic. Am să crăp, oricum.
Trage, rahatule! Afurisita de grupă A minus. Numai lasă-i pe băieţii
mei să plece. Pe-ăştia doi. Ce vrei de la ei? Bătrânul nu le datorează
nimic. Nu există nimic pentru care să fie chit!
Letiaga nu zise nimic, doar respiră zgomotos pe nas. Ceva metalic
plutea periculos de aproape de Artiom, însă el nu simţea moartea
pregătită să se întâmple.

— 1191 —
— Ei bine?
Pielea puturoasă îi vârî lui Artiom toate sunetele înapoi în gură.
— Ridicaţi-vă, voi doi, ordonă Letiaga în şoaptă. Îmi pare rău, Artiom.
Un pistol bubui în urechea lui.
O dată. De două ori. De trei ori.
Nu se schimbă nimic.
În beznă, cum deosebeai viaţa de moarte?
Iată cum: datorită gustului de sânge şi motorină, praf de puşcă şi ulei
din gura sa. Trăia.
— Ţineţi-vă de mâini, şopti Letiaga. Dacă cineva se desprinde, îl curăţ
pe loc.
Nu încercară să fugă orbeşte de el; îşi puseră încrederea în Letiaga
pentru ultima oară. Palma lui Letiaga îl conducea pe Artiom, redus
acum la tăcere, îmboldindu-l, iar ceilalţi îl urmau în lanţ.
— Hei, ce faceţi acolo? Totul e bine? strigă cineva la ei dinspre scara
rulantă.
— Acum, luaţi-o la goană, zise Letiaga. Dacă ne prind, ne curăţă pe toţi
odată.
Fugiră, fără se uite şi fără să vadă nimic. Ţinându-se unul de altul de
degetele reci, alunecoase din cauza transpiraţiei morţii iminente.
— Unde mergeţi? mugi cineva de deasupra lor. Stai!
Letiaga nu părea să ştie unde se duceau, el fugea, pur şi simplu, oriunde
putea. După treizeci de secunde, ceva începu să fluiere în jurul lor şi în
spate se auziră tropăind cizme. Cotiră undeva, împiedicându-se şi
izbindu-se unii de alţii, intrând unul în calea celuilalt.
— Cine-i Felixovici? îl întrebă Artiom pe Letiaga, în timp ce alergau.
Besolov! Cine-i Besolov? Cui ne-a vândut bătrânul?
O coloană de lumină ţâşni în jos, dinspre cer. Toţi patru se feriră din
calea ei ca gândacii.
Dădură cu nasul de fundătura din capăt şi se întoarseră. Paşii în goană
se îndepărtară, apoi se apropiată din nou. Şi din nou, neclar, un gâlgâit
hârâit ieşi dintre crăpăturile din beznă. La fel ca la început, când
coborâseră în Komsomolskaia.
Şi din nou, gloanţe neauzite şuierară pe lângă ei, foarte aproape,
ricoşând din pereţi şi zburând la întâmplare, cruţându-i fără prea
multă tragere de inimă.

— 1192 —
— Besolov, cine-i ăsta? insistă Artiom. Cine-i? Tu ştii, Letiaga! Ştii!
Spune-mi!
Letiaga se opri, nedumerit: poate şi pentru că peste tot era la fel de
beznă, peste tot era la fel de departe de viaţa caldă şi roşie, şi nu exista
nicio modalitate de-a afla calea?
Letiaga îşi aprinse lanterna.
— Iată-i! Pe acolo! Acolo!
Se aflau lângă un grilaj sudat. Letiaga ţinti şi zbură lacătul, iar ceilalţi
trei împinseră gratiile în afară şi se înghesuiră în interior, târându-se,
târându-se în patru labe, departe de moarte. Poate că ceilalţi nu-şi vor
bate capul să-i mai vâneze.
— Oooooooo…
Mormăitul se auzea tot mai tare, pe măsură ce corul se încălzea; sufla
în feţele lor ca vântul din conducta de-a lungul căreia se târau.
Timpanele lui Artiom, inima şi splina vibrau deja în ton cu el. Iar
bărbaţii din spate erau tot pe urmele lor, încercând să-şi îndeplinească
ordinele, şi-i mângâiau ceafa cu razele lanternelor, dibuind ţinta.
Letiaga dădu peste ceva: un fel de acoperitoare din fier. Zumzăitul din
cealaltă parte se auzea ca şi cum acoperitoarea era înşurubată pe o oală
sub presiune aşezată pe un aragaz şi pe cale să fie aruncată în aer, în
orice clipă, de o explozie a aburului.
Apăsă tare acoperitoarea, fără efect. Rugina se înstăpânise deja acolo;
sarea lipise lacătul de ramă. Un glonţ zbură prin aer şi-l ciupi pe
ultimul din şir, Savelii.
— Lipiţi-vă de zid!
Letiaga întinse mâna şi întoarse lanterna spre urmăritorii lor,
zăpăcindu-i; pac, pac, pac, răspunse el cu plumb şi Artiom îşi zise că
rănise pe careva. În conducta sigilată era greu să ratezi.
Şi din spatele lor veni o replică la fel de prietenoasă.
— Daţi-mi şi mie o afurisită de mână de ajutor, da?
Doi dintre ei, apoi trei bătură din greu cu picioarele, fierul ezită, după
care se prăvăli în jos. Savelii primi încă un glonţ şi ţipă, şi-i traseră
trupul flasc după ei prin gaura care se căscase. Căzură direct din
tavanul tunelului, peste o mie de oameni care urlau. Căzură peste
capete şi nu se răniră.
Acum era limpede ce însemna mugetul.

— 1193 —
— MÂÂÂÂÂÂÂÂÂNCAREEEEE!

Artiom nu mai văzuse niciodată, nicăieri, atâţia oameni laolaltă. Era

un tunel neobişnuit, foarte lat, putea adăposti două seturi de şine, cu
bolţi în unghiuri drepte şi era complet inundat de oameni, cât vedeai
cu ochii.
O mare întreagă de oameni aici. Iar marea era furioasă.
Cei patru căzură cam la cincizeci de metri de staţie şi începură să -şi
facă loc printre trupurile vii în direcţia aceea, spre lumină. Îl traseră pe
Savelii după ei, fără să se uite unde-l nimeriseră gloanţele. Savelii apucă
gulerul lui Artiom, ridicându-se la înălţimea sa scundă de conducător
de tanc şi-i şopti ceva. Artiom nici nu-l băgă de seamă: Haide, ce-i asta?
Mai ai o grămadă de ani de trăit! Nu se puteau opri şi nu puteau rămâne
neclintiţi, gloata se legăna şi-i putea zdrobi de un perete sau călca în
picioare. Şi erau nevoiţi să meargă înainte, să se piardă în mulţime.
Urmăritorii îi puteau ajunge din urmă în orice moment.
Trupurile de aici erau scofâlcite şi istovite, iar pieile le atârnau. Simţeau
asta când îşi făceau drum printre ele: oasele descărnate ieşite în afară
îi loveau în mers, ca o răzătoare de bucătărie, parcă desprinzând câte
ceva mărunt de la fiecare dintre ei, pentru ei. Foametea îi adunase
laolaltă, ca într-o turmă de peste tot din Linia Roşie, îşi dădu seama
Artiom. Dar de ce tocmai aici?
— CIUUUUUUUUPEEERCI!
Era bizar că oamenii se mai puteau ţine pe picioare. În picioarele alea
sfrijite, ca nişte beţe, n-avea cum să mai existe pic de vlagă. Însă nu toţi
puteau sta în picioare; din când în când, Artiom se împiedica de ceva
care cedase, bocancii lui călcau în ceva moale – burţi, poate? – şi
dădeau peste ceva dur şi rotund. Însă viii nu mai puteau să se
văicărească decât pentru ciuperci.
Era uşor de ghicit direcţia bună: toate capetele din tunel erau întoarse
într-acolo. Între mugetele lor, oamenii mormăiau încet
„Komsomolskaia”.
Înaintau alături de toţi ceilalţi şi printre ei, spre Komsomolskaia,
văzând doar cefele celor din faţă. Acoperite de păr tuns scurt, sau
atârnând lăţos, sau ras, cărunt sau alb. Ca şi cum cei de acolo se

— 1194 —
descurcau fără feţe.
Artiom privi înapoi şi văzu o siluetă întunecată, cu cagula neagră a
Ordinului, plonjând din tavan, ca un soldăţel de jucărie, urmat de altul.
Letiaga nu-şi îndeplinise ordinele, însă ceilalţi nu puteau să nu le dea
ascultare. Valul de oameni îi înghiţi pe cei doi; acum vor începe să
înoate să-l caute pe Artiom şi să-l înece.
Îşi dublă eforturile şi începu să meargă cu genunchii îndoiţi, astfel
încât uniforma neagră să-i fie ascunsă în spatele umerilor maronii ai
oamenilor şi-i trase jos şi pe ceilalţi doi.
Nu-şi puteau vorbi: plânsetele şi mugetele mării de oameni înecau
totul, aşa că nu făceau decât să-şi deschidă şi să-şi închidă gura fără să
scoată niciun sunet. Indiferent ce încercau să spună se transforma în
ciuperci.
Intrară în Komsomolskaia. Staţia liniei circulare, cea Roşie.
O studiară de pe şine; era imensă, solemnă şi înspăimântătoare.
Staţia aducea puţin, în anumite privinţe, cu Biblioteka Imeni Lenina.
De asemenea, era destul de înaltă pentru o clădire cu etaj şi arăta
absolut nepământeană: arcade în unghiuri drepte, neavând nimic
rotunjit, coloane nesfârşit de înalte, clasice, cu mănunchiuri de spice
de grâu ridicându-se spre tavan.
În staţia aceasta era vorba doar despre pâine, totul era dedicat celui
mai important aliment dintre toate: un templu ateu al recoltei. Cu
coloane placate în marmură neagră-maronie, cu vinişoare roşiatice.
Pereţii de lângă şine erau îmbrăcaţi în faianţă, precum camerele de
tortură; iar spicele de grâu, chiar sub plafon erau turnate în bronz, ca
săbiile.
Mulţimea stătea pe peron şi pe şine; cei de pe linii încercau să urce pe
peron, iar cei care se ţineau pe peron încercau să nu cadă înapoi pe
şine. Şi pe când îşi intonau imnul foamei, cu un mârâit greu, scos din
piept, se împingeau toţi înainte, cât mai departe în faţă. Staţia era în
semiîntuneric; razele lanternelor căzând de sus rătăceau peste ţestele
albe şi goale ca peste crestele valurilor, ca şi cum căutau
supravieţuitorii unui naufragiu în marea agitată.
Artiom dădu capul pe spate şi privi în sus.
Komsomolskaia avea etaj, balcoane amplasate peste tot în toată staţia,
cam la patru metri înălţime de peron. Iar balcoanele acelea încă nu

— 1195 —
fuseseră invadate. Acolo stăteau numai soldaţi ai Armatei Roşii, cu
automate, cu ţevile proptite comod de balustrade. Dar spre cine
trebuiau ei să le aţintească? Nu se putea către toţi deodată.
Între soldaţi se aflau poziţionaţi din loc în loc ofiţeri; încercau să strige
ceva prin megafoane, însă mugetul mulţimii le acoperea răcnetele
aspre, electrice.
Artiom şi ceilalţi se căţărară pe peron, urcându-se unul pe umerii
celuilalt, ajutându-se reciproc. Se uită din nou în urmă şi zări feţele
îmbrăcate în lână neagră prin mulţime. Şi ele-i văzură silueta neagră.
Se ghemui jos, transpirat. Toate rănile sale începură să-i vorbească
dintr-odată: umărul găurit, genunchiul zdrobit, spatele biciuit. Toate
spuneau: „Nu mai, ajunge. Opreşte-te, rămâi aici.”
În faţă zări locul unde toţi voiau cu disperare să ajungă.
În centrul sălii, trepte late din marmură coborau dinspre balcoane în
mulţime, ca o scară de incendiu. Mai existaseră două astfel de scări,
câte una în fiecare capăt al sălii, însă fuseseră demolate şi zidite. Aşa
că treptele din centru constituiau singura cale de urcare şi spre pasajul
către Linia Circulară. Spre Hansa. Într-acolo se împingea mulţimea.
Trei şiruri de grăniceri stăteau pe trepte; sârmă ghimpată fusese întinsă
pe barajele mobile, iar pe palierul intermediar mitralierele îşi arătau
boturile în ambele direcţii dintr-un cuib foarte bine chibzuit. În sus nu
mai exista absolut nicio altă cale.
— CIUUUUUUUUUPERCI! urla mulţimea din staţie; părea că întreaga
linie mugea.
Mame cu ghemotoace în braţe – unele erau tăcute, altele încă
plângeau. Taţi purtând pe umeri copii cu ochii holbaţi, pe care-i ţineau
tot mai sus, şi mai sus, pentru ca morţii să nu-i poată smulge de la ei şi
să-i tragă la podea, la fund. Toţi voiau să ajungă la scară, la trepte. Toţi
ştiau că nimeni de aici nu le va da niciun fel de ciuperci. Toţi trebuiau
să ajungă pe Linia Circulară; nu mai exista alt drum spre viaţă.
De ce-şi înfrânase mulţimea avântul spre gardurile subţiri – practic
nimic altceva decât aer stăvilit de ţevi şi cabluri? Oamenii se împingeau
deja spre ele, apropiindu-se tot mai mult de ghimpii aceia, privindu-i
hămesiţi, la fel cum îi priveau şi pe cei din Armata Roşie. Soldaţii din
Armata Roşie agitau patul puştilor spre flămânzi, dar linia roşie încă
nu fusese traversată, în nicio parte.

— 1196 —
Cum de se adunase în Komsomolskaia o hoardă aşa mare? Încercase
oare cineva să-i oprească să-şi părăsească propriile staţii de-a lungul
liniei, şi ce se întâmplase cu cei care încercaseră? Artiom nu ştia, însă
oamenii continuau să iasă din tunel, căţărându-se pe peron, peste
umerii altora, înghesuindu-se tot mai mult şi mai mult, trei oameni,
sau cinci, sau şapte pe fiecare metru pătrat.
Trebuia să se spargă dintr-o clipă în alta; membrana aceea ca un balon
de săpun aflată între soldaţi şi oameni. Ultimele secunde, scurse ca
boabele de nisip, înainte de explozia atomică, se epuizau cu
repeziciune.
Era uluitor de înghesuit aici şi cald ca într-un furnal – în
Komsomolskaia nu exista niciun loc pentru cei veniţi să caute o gură
de oxigen; oamenii respirau repede şi sacadat –, iar staţia era
înconjurată de ceaţă din cauza vaporilor de apă expiraţi.
Artiom se uită din nou în spate: unde erau feţele negre din mulţime?
Şi le zări, mai aproape acum. Ca şi cum simţeau unde să-l caute cu
privirea şi nimic nu le putea abate de la urmărire.
Însă sub plafon se întâmpla ceva.
Toţi oamenii aceia – mii de oameni! – luau exemplu unii de la alţii şi
începuseră să-şi întoarcă feţele în sus.
Un alai hotărât se deplasa rapid în lungul balconului, condus de un
personaj ca un tanc: Svinolup.
Aducea în mod ciudat cu serviciul divin înfăptuit de un preot şi de
ajutoarele lui, invitaţi de undeva, care fusese ţinut cândva în Expoziţiei,
pe vremea Întunecaţilor. Escortele înarmate purtau ceva; oprindu-se
lângă fiecare lunetist de la balustradă, Svinolup se consulta uneori cu
ei.
Inima tremurândă a lui Artiom se făcu ghem când îşi dădu seama care
era binecuvântarea din înalt: chiar gloanţele pe care el şi Letiaga le
aduseseră cu o oră mai devreme. Aşadar, iată, acela era leacul pentru
foamete.
— Iată ajutorul vostru!
Artiom îl înşfăcă pe Letiaga de umăr şi împunse cu un deget în sus.
— Acolo, sus! Ăla-i ajutorul tău!
După ce trecu pe lângă toţi lunetiştii, însufleţindu-l pe fiecare în parte,
Svinolup se duse la cuibul de mitralieră din saci de nisip, pe palierul

— 1197 —
dintre etaje: alaiul lui începu să alimenteze şi mitralierii cu gloanţe.
Maiorul şopti ceva la urechile ofiţerilor care comandau mitraliorii şi-i
bătu cu palma pe umeri.
Cei de jos erau într-o stare de spirit agitată, însă simţind ce se petrecea
mai sus, începură să amuţească: corul îşi pierdea firea.
Svinolup li se adresă oamenilor cu glas tunător:
— Tovarăşi! trâmbiţă el. În numele conducerii Liniei Roşii, vă cer să
respectaţi legile statului nostru privitoare la libertatea de adunare. Vă
rog, dispersaţi-vă.
— Ciuperci! strigă cineva.
— Ciupeeeeerci! strigă şi mulţimea în semn de sprijin.
— Lăsaţi-ne să pleeeeecăm! ţipă un glas de femeie deasupra mugetului
mulţimii. Lasă-ne să plecăm, monstrule! Lasă-ne afară!
Svinolup dădu din cap. Ca şi cum era de acord.
— Nu avem niciun drept! Să vă lăsăm! În teritoriul! Altui! Stat! Vă! Cer!
Să! Vă dispersaţi!
— Murim de foame! Fetiţa mea a murit! Salvaţi-ne! Lăsaţi-ne să
plecăm! Eu abia mai stau în picioare! Mă doare burta! Dar tu eşti gras,
mâncăule. Lasă-ne să plecăm! Lasă-ne afară! urlă mulţimea într-un
vacarm de glasuri.
— Spre Hansa! Şi mâncare!
Nu-i vor lăsa i să intre în Hansa, gândi Artiom plictisit şi cu lentoare în
căldura înăbuşitoare. Nu-i vor lăsa niciodată pe oamenii ăştia să se
ducă în Hansa. Hansa ştie totul: despre bruiaj. Despre gloanţe. Despre
Reich. Despre spaţiul de locuit. Despre Roşii. Despre foamete. Nu-i vor
lăsa pe oamenii ăştia să intre.
— Acesta-i un act provocator! Iar cei care-l susţin sunt provocatori! se
zborşi Svinolup, după ce măsurase mulţimea cu o privire lentă şi
meticuloasă; toţi de acolo păreau să-şi amintească de faţa lui, aşa că-şi
puteau regla conturile după aceea. Şi nu ne vom irosi! Cuvintele! Cu
provocatorii!
— Suntem pe moarte! Toţi! Suntem istoviţi! Ai milă! Doamne, ajută-
ne! Salvează-ne! Nu lăsa să se-ntâmple! Nu ne lăsa să pierim. Doar o
firimitură! Ceva supă! Nu pentru mine, pentru copil! Gunoiule! Lasă-
ne să plecăm!
Mulţimea nu mai vorbea normal şi începu să mormăie din nou, din

— 1198 —
pieptul său făcut din lut.
— CIUPEEEEEERCI!
Oamenii din spate se apropiară mai mult de pasarelă, de trepte şi de
Svinolup, şi-i împinseră pe cei din faţă. Cei din faţă expirau împreună
spre a-şi face loc, iar expiraţia cutremura staţia, acest altar al recoltei.
Oamenii voiau să urce pe trepte, spre sanctuarul interior, ca şi cum
pâinea sau vinul le fuseseră pregătite acolo. Însă acolo nu era nimic.
Doar un altar de sacrificiu… şi cuţitul.
Acum se putea întâmpla totul. Acum totul putea deveni fierbinte şi
alunecos.
Svinolup nu-i putea convinge să n-o facă. Nici măcar nu încerca.
Trebuiau salvaţi. Opriţi să… Scoşi de aici.
De ce să moară toţi aici? Îşi puteau continua traiul.
Trebuia s-o facă.
Artiom era legănat dintr-o parte în alta laolaltă cu ceilalţi… spre sârma
ghimpată şi apoi iarăşi înapoi. Legănatul îi făcea rău.. Nu mai avea
decât un strop de aer rămas. Şi folosi stropul acela ca să spună, prima
dată şoptit, apoi cu glas tare:
— Nu-i nimic pentru voi acolo… Nu mergeţi în Hansa! Nimeni de acolo
nu vă vrea! M-auziţi? Voi, toţi! Nu vă duceţi! Vă rog! Nu!
Nu prea mulţi îl auziră pe Artiom, dar Svinolup îl auzi, stătea nu
departe.
— Vedeţi! Nu-i nimeni care să vă aştepte acolo! spuse el apatic,
susţinându-l pe Artiom în dorul lelei. Locul vostru este aici!
— Dar unde atunci? Unde să mergem? Unde putem să ne ducem?
Oamenii din apropiere deveniră agitaţi şi agitaţia începu să se propage
în cercuri în jurul lui Artiom.
Nu ştiau nimic, nu? îşi aminti el.
„Ei cred că nu există nimic altceva în afară de metrou, în afară de
Moscova. Sunt minţiţi toţi, li s-a spus că lumea a fost pârjolită, că sunt
singuri, sunt ţinuţi în tunelurile astea, sub pământ. Nimeni nu le
explică nimic despre duşmanii noştri; doar sunt închişi aici, sub
pământ, în beznă…”
— Duceţi-vă la suprafaţă! Ar trebui să urcaţi! Lumea este intactă acolo!
Nu suntem singurii care-au supravieţuit! M-auziţi? Nu suntem singuri!
Moscova nu-i singură! Sunt şi alte oraşe! Le-am auzit chiar eu! La radio!

— 1199 —
Puteţi pleca de-aici şi să mergeţi altundeva! Oriunde vreţi! Trăiţi unde
vreţi! Toate porţile sunt larg deschise! Tot Pământul este deschis!
Oamenii începură să se uite în jur, încercând să-l descopere. Şi Artiom
îşi dădu seama că sosise momentul, chiar atunci, când trebuia să le
spună. Să le spună ca să ştie şi să decidă ei înşişi. Câţiva îl susţinură cu
mâinile, altcineva cu spatele, şi începu să urce pe ei, să stea pe umerii
altora, ca să poată fi auzit.
— Aţi fost înşelaţi! Ele încă există acolo, sus! Petersburg! Ekaterinburg!
Vladivostok! Sunt încă acolo, toate. Noi suntem singurii sub pământ!
În subteranele pline cu căcat de porc! Îl înghiţim, îl respirăm! Soarele-
i acolo, sus! Dar noi halim pastile! Ne ţin aici! În beznă. În aerul
puturos. Ne ţin aici… Ne-mpuşcă! Ne spânzură! Şi noi… ne sugrumăm
şi ne măcelărim unii pe alţii! Dar pentru ce? Pentru ideile altcuiva?
Pentru staţiile astea? Pentru tuneluri? Pentru ciuperci?
— CIUPEEEEERCI! repetă mulţimea.
— Ce dracu’ faci? îl repezi Letiaga. Ne strici acoperirea! Acum o să -
nceapă toţi să se strecoare afară de-aici!
Artiom îi îmbrăţişă pe oameni cu ochii lui inflamaţi, atât de uscaţi şi
de fierbinţi. Cum putea să le explice? Cum să ajungă la toţi?
Cagulele negre ieşiră la suprafaţă ca nişte geamanduri. Mesagerii lui
Miller. Acum îl vor trage jos, jos de pe umerii celorlalţi. Însă nu era
momentul să se ascundă. Era momentul să le spună absolut tot ce nu
le spusese înainte, prin bruiaj.
Svinolup stătea fără să zică nimic, aşteptând să vadă dacă individul
acesta pe jumătate mort putea să-i convingă pe ceilalţi să se
îndepărteze de scară. Lunetiştii aşteptau comanda lui.
— Murim aici! Ne cresc tumori! Guşă! Tot ce-avem e furat! Mâncarea…
O furăm de la copiii noştri… Haine… Le furăm de la morţi… Ne batem
până la sânge între noi… În tuneluri! Roşiii… Maroniii… Totul e fără
rost! Totul! Fraţilor! Fără rost! Îi mâncăm pe-ai noştri! În beznă! Nu
ştim nimic! Toată lumea ne minte! Toţi! Pentru ce? Să obţină ce?
— Dar unde putem pleca? îi strigară.
— Sus, la suprafaţă! Puteţi pleca! Puteţi evada! Există o cale de ieşire!
În spatele vostru! În tunel! O trapă! Întoarceţi-vă! Libertatea i-acolo!
Acolo! Urcaţi-vă şi ieşiţi! Şi duceţi-vă unde vreţi voi! Chiar voi! Trăiţi
pentru voi!

— 1200 —
— Vrea să ne-ntoarcem de la Hansa! strigă cineva împotrivindu-se.
Văzu pupilele negre ale ţevilor armelor. Una, două. Holbându-se la el.
Însă nu le spusese oamenilor tot. Începu să se grăbească.
— Aici veţi fi ucişi pentru nimic! Veţi fi ucişi şi nu va şti nimeni! Acolo
există o lume-ntreagă! Iar noi suntem aici… Închişi sub obroc. Vom
crăpa toţi, până la ultimul, şi n-o să afle nimeni! N-are niciun rost!
Plecaţi! Nu faceţi asta! Întoarceţi-vă!
— De unde vom primi ciuperci?
— Slugoiule! îi strigară. E un slugoi! Nu-l ascultaţi, oameni buni!
— Staţi!
Artiom dădu din mână şi tocmai în acel moment cineva scuipă,
alungându-l din mulţime.
Mişcarea lui de braţ devie glonţul aţintit asupra inimii. Îl lovi în umăr,
tot în cel stâng. Îl smuci pe Artiom, scoţându-l de pe şină, răsturnându-
l pe spate în mulţime. Şi în momentul când se opri din vorbit,
mulţimea uită imediat totul.
— Ciupeeeeeerci! ţipă cineva cu o voce stridentă.
— CIUPEEEEERCI! mormăi mulţimea.
Letiaga izbuti să-l tragă pe Artiom de-acolo, să-l pună înapoi pe
picioare şi să-l apere cu propriul său trup, doar cu o secundă înainte ca
mulţimea să se pună în mişcare.
— Pentru ultima dată! lătră Svinolup, însă rândurile din spate nu-l
auziră şi nici nu-l puteau vedea.
Cu coada ochiului, prin stratul de polietilenă, Artiom îl văzu pe
Svinolup bătându-l pe un mitralior pe umăr şi apoi alergând în sus pe
trepte, la balcon şi îndepărtându-se, ieşind din staţie. Trebuia să se
întoarcă înapoi la lucru, să se ocupe de chestiuni importa nte; era
inadmisibil să fie ucis tocmai el. Plecă, şi astfel totul începu în lipsa lui.
— Lăsaţi-ne să plecăăăăăăăm! spuse mulţimea mitraliorilor.
Letiaga îl trăgea pe Artiom în contracurentul mulţimii, tot mai departe
de bariere, mai departe de ţevile armelor, cu întreaga lui forţă de urs,
însă mulţimea îi împingea înapoi, pentru a-i trage ca în ţeapă în sârma
ghimpată şi gloanţele deja pregătite.
— Foooc!
O mitralieră bubui, împrăştiind rafalele huruitoare peste tot, secerând
primul rând. Mitraliindu-l cu gloanţele lui Artiom.

— 1201 —
— Fie-vă milă! schelălăi cineva. Doamne, ai milă!
— Doamne, ai milă de noi! gemu altcineva, o femeie.
— Vom muri aici! Aveţi milă!
— Sus, acolo! Valea! Sus! La suprafaţă! Nu trebuie să muriţi! Urcaţi spre
libertate! le strigă Artiom, însă fu acoperit de chemarea împrăştiată
instantaneu, precum curentul electric:
— Fie-vă milă!
Şi cu această lamentaţie, miile şi miile de oameni înaintară împotriva
barierelor, împotriva mitralierelor.
— Ai milă, Doaaaaaaamne!
Nu li se spusese cum să intoneze, aşa că acele trei cuvinte fură rostite
de fiecare în stilul său. Corul sinistru era ciudat şi nepământean.
Încercară să-şi ridice în aer braţele captive, pentru a-şi face cruce, însă
nu le puteau scoate din înghesuială. Şi se puseră în mişcare fără braţe,
călcând peste cei seceraţi, fără să înveţe nimic de la ei.
— Aveţi miiiiiiiilă! urlă Lioka, strângând în mână propriul lui Cristos.
Cei din faţă căzură şi al doilea rând deveni un scut moale pentru al
treilea. Artiom, Letiaga, Lioka şi Savelii voiau să se întoarcă, să se
îndepărteze de mitraliere, însă gloata dorea să înainteze cu orice preţ,
pentru că nu vedea nicio salvare.
Artiom nu putea să-şi mişte nici el braţele şi nu exista absolut nicio
cale să poată opri acum mulţimea.
Armele automate de sus porniră să latre peste capetele lor şi oamenii
începură să atârne moi, ici-colo, însă în înghesuiala aceea nu aveau
unde să cadă, aşa că rămaseră în picioare, chiar şi după ce muriseră.
Nimeni de aici nu se temea de moarte. Poate chiar voiau să fie
măcelăriţi, ca să facă în sfârşit ceva cu viaţa lor, de care erau sătui până
peste cap, să-şi găsească liniştea. Intonau doar „Aveţi milă!” şi
continuau spre treptele ce duceau sus – pentru că asta înţelegeau ei
prin noţiunea de „sus” – şi spre gloanţe.
Cât timp încărcătorul mitralierei fu schimbat – câteva secunde – o sută
de mâini apucară bariera şi o dezmembrară. O clipă mai târziu, îi
scoaseră ochii mitraliorului, îl făcură bucăţi pe ofiţerul comandant al
cuibului de mitraliere şi-i sugrumară pe toţi ceilalţi, apoi începură să
se caţere mai departe, viii şi morţii laolaltă, ca lava ieşită dintr-un
vulcan. Nici măcar nu luară armele celor doborâţi; nu aveau vreme de

— 1202 —
aşa ceva.
Trăgătorii zburară de pe scară şi balcoane într-un consimţământ tăcut.
Artiom mergea înapoi, spre tunel, spre trapă, totuşi fu purtat pe trepte
în sus, împreună cu toată lumea. Era purtat fără voia lui către pasajul
de legătură cu Hansa.
Oamenii Armatei Roşii, pe care mulţimea încă nu-i năpădise, începură
să se retragă, deja milogindu-se în faţa poporului pentru iertare, însă
strigau prea slab, aşa că fură ucişi oricum. Savelii alunecă şi se scufundă
şi nu mai ieşi niciodată la suprafaţă. Şi sute dintre acele mii, sau poate
chiar câteva mii, dispărură, de asemenea.
Cineva îl trase pe Artiom de mânecă.
Se uită înapoi şi văzu o femeie. Sfrijită, cu pielea albastră-cenuşie.
— Tinere! Tinere! Nu pot s-o fac! O să-l strivească pe fiul meu! îi strigă
ea. Îl vor zdrobi! Ţine-l! Ridică-l! îl vor zdrobi! Eu nu pot s-o fac!
Privi în jos şi văzu un băiat de vreo şase ani, cu păr bălai-deschis şi o
pată de muci însângeraţi sub nas. Şi reuşi să-l smulgă spre el chiar la
timp.
— Bine! Unde-l duc? Cine eşti? Cum te cheamă?
— Kolea.
— Pe mine, Artiom.
Prima dată, Kolea îşi puse mâinile în jurul gâtului său, ca să nu alunece,
însă mulţimea îl strivea, aşa că reuşi să-şi schimbe poziţia şi să se urce
pe umerii lui Artiom. Mama lui Kolea îl apucă de mână. O ţinu aşa o
vreme, apoi îi dădu drumul. Artiom zvâcni neliniştit: unde era femeia?
Rămăsese în strânsoarea de menghină a mulţimii. N-avea unde să cadă,
însă capul i se bălăngănea în jos, străpuns de glonţ.
— Pe-acolo! Pe-acolo! strigă micul Kolea de pe umerii lui Artiom; încă
nu observase că mama îi fusese ucisă.
Letiaga păşea în faţă, masiv şi neînduplecat. Artiom şi Kolea îl urmau.
Lioka îşi încleştase mâna pe crucifixul său şi se agăţa de el ca de
catargul rupt al unei corăbii, rugându-se cu cele trei cuvinte ştiute, în
vreme ce înainta cu greu. Cumva reuşiră să rămână împreună şi fură
duşi de val tot aşa până departe, la frontiera cu Hansa.
— Mama! Ma-ma! Unde eşti? striga băieţelul, amintindu-şi de ea.
Însă acolo unde o lăsase nu mai era nimeni.
Toţi Roşiii fuseseră măturaţi din cale şi striviţi în picioare de mulţime.

— 1203 —
Din bezna pasajelor apărură steaguri, un cerc maro pe un fond alb.
— Sus, îi imploră Artiom pe oameni. Nu pe-aici. Duceţi-vă sus.
— Mama! Maaaaaaa!
Băiatul încercă să coboare şi să sară în tocătorul mulţimii, ca să-şi tragă
mama după el. Însă Artiom îl prinse: ar fi fost zdrobit într-o secundă.
Artiom se gândi că nu-l putea abandona acum pe băiat. Trebuia să-l ia
ca şi când ar fi fost copilul lui. Să-l ducă şi să-l ţină atât timp cât va mai
fi în viaţă. Dar cum l-ar fi putut creşte? Dintr-odată îşi imagină că era
din nou cu Ania şi că aveau amândoi copilul acesta pe care-l ţinea acum
de gleznă. Şi locuiau toţi trei împreună… În Polis? În Expoziţiei? Brusc
vru să se ducă acolo, în viaţa aceea, să arunce o privire, doar un minut.
Proiectoarele de deasupra fortificaţiilor se aprinseră şi încercară să-i
orbească pe oameni. Dar chiar şi orbi, oamenii ştiau în ce parte să se
ducă.
— CIUPEEEEEEERCI!
— Aceasta e frontieră de stat! le strigă cineva. Federaţia Staţiilor! A
Liniei Circulare! Vom deschide focul! Şi vom trage în plin!
— Aveţi miiiiiilăăăăăă!
Şi asta a fost tot: toţi supravieţuiseră în van pe treptele acelea.
Artiom îl coborî pe băiat de pe umeri şi-l luă în braţe, pentru ca
gloanţele să nu-l nimerească deasupra capetelor. Băiatul încercă să-i
scape. Iar Artiom îşi zise: fir-ar să fie, ce responsabilitate mi-am luat –
acum trebuie să-l duc cu mine peste tot.
Dar Suhoi… Cum îl luase Suhoi pe Artiom, îl luase şi-l târâse cu el peste
tot prin viaţă, exact aşa, cineva pe care şi-l asumase din întâmplare. El
fusese în stare s-o facă. Dar oare Artiom putea s-o facă?
Ratatatatatatata! clănţăniră automatele.
Cei din rândul din faţă, cei mai curajoşi, se prăbuşiră; cei din spatele
lor, oameni disperaţi, căzură şi ei, însă ceilalţi tot se împingeau din
spate: al treilea rând, al patrulea, al o sutălea, al două sutelea. Artiom
se întoarse cu spatele spre partea din faţă, pentru a-l proteja pe Kolea.
— Mama, zise băiatul.
— Şşş! îi spuse Artiom.
Trecură pe lângă un bărbat mort cu o cagulă neagră, care se rătăcise.
Era înspăimântător să-şi asume responsabilitatea pentru altcineva, mai
ales pentru un băieţel de şase ani. Să te legi de el pentru toată viaţa…

— 1204 —
Cum făceai asta?
Kolea se destinse şi încetă să se mai zbată.
Artiom privi în jos şi văzu că băiatul murise. Braţele-i atârnau flasce,
iar picioarele i se legănau, părul bălai-deschis era dat pe spate şi în
piept avea câteva găuri mici. Fusese străpuns de gloanţele rătăcite la
sfârşitul fugii lor. El fusese cel care-l acoperise pe Artiom.
— Laş nenorocit, îşi zise Artiom. Laş împuţit. Căcatule.
Şterse mucii cadavrului şi se uită după un loc unde să-l lase, însă nu
văzu nimic. Apoi toţi trei fură propulsaţi spre întăririle şi mitralierele
Hansei. Erau exact aceleaşi mitraliere, deloc diferite faţă de ale
Roşiilor. Iar gloanţele erau probabil aceleaşi. Şi ucideau la fel.
Ţeava armei se întorcea spre ei, împroşcând moarte, însă Letiaga îşi
aminti de puşca cu lunetă şi-l opri pe mitralior la jumătatea cursei, iar
o clipă mai târziu, cuibul de mitralieră fu năpădit val după val, iar
cadavrul fu târât de-a lungul lespezilor din piatră.
Artiom îl ţinu pe Kolea în braţe cât putu de mult, însă îl pierdu până la
urmă.
Absolut totul era absorbit de val.
Morţii se holbau indiferenţi şi nu vorbeau. Ceilalţi nu puteau face asta.
Cei care continuau să meargă urlau. Cei spre care zburau gloanţele
bolboroseau despre milă. Morţii îşi terminau conversaţia cu
Dumnezeu. Nimeni nu mai asculta pe nimeni.
Dar dintr-odată, începură să se ţină de mână, să meargă formând un
lanţ şi să nu fie despărţiţi. Cineva îl luă pe Artiom de o mână, apo i şi
de cealaltă, oameni pe care nu-i cunoştea. Palme calde, înflăcărate. Nu
se ţinură aşa multă vreme. Când urcară câteva trepte, omuleţul din
stânga se desprinse, apoi cel din dreapta.
Deja treceau peste feţele zdrobite ale grănicerilor Hansei, iar
avangarda flămânzilor depăşise sârmele ghimpate; ajunsese de acum
în Komsomolskaia din Linia Circulară, când aruncătoarele de flăcări
ieşiră din spatele lor, ca nişte demoni din iad.
Artiom, Letiaga şi alţii fură măturaţi într-o sală uriaşă şi maiestuoasă:
plafonul era acoperit cu mozaicuri vesele, candelabre ce revărsau o
lumină nemeritată, mângâietoare şi divină, omuleţi bine spălaţi, care
ţipau şi se retrăgeau din calea invaziei, şi dezertorii, intruşii, ca nişte
şobolani, ca gândacii, grăbindu-se şi gonind să iasă din palat şi să se

— 1205 —
facă pierduţi, în tuneluri, în vizuini, să se împrăştie înainte de -a fi
prinşi.
În urma lor, în pasaje, aruncătoarele de flăcări începură să mugească;
primii care fuseseră aprinşi urlau şi un miros de carne arsă şi păr ars se
împrăştie prin aer, însă Artiom, Letiaga şi Lioka goneau ţinându-se
unul de celălalt, în bezna tunelului, fără să se uite înapoi să vadă ce
lăsau în urmă.
Cineva strigă în tunel, în spatele lor, ordonându-le să se oprească.
Gărzile de securitate ale Hansei se grăbiseră la locul faptei şi deja
arestau oameni şi-i târau înapoi acasă, spre Linia Roşie. Fugarii aceştia
nu erau doriţi aici.
Cei trei nu-şi vorbeau.
Nu era destul aer pentru vorbit.

Înainte de ieşirea spre Kurskaia, se întâmplă să fie un pasaj de legătură

între tuneluri şi, după ce răniseră gărzile, reuşiră să iasă pe acolo, spre
altă linie, Arbatsko-Pokrovskaia, cea albastră. Letiaga îşi aminti de un
puţ de ventilaţie aflat acolo. Ieşiră în goană printre curţile unor case
singuratice, din cărămidă, în ruine, printre turlele poleite cu aur ale
bisericilor şi cel poleit de deasupra magazinelor cu vitrinele sparte.
Se aşezară, să-şi tragă răsuflarea, asurziţi de toate strigătele şi urletele.
Letiaga nu spuse nimic; Lioka clipea nedumerit; Artiom vomită.
Fumară.
— Cum te simţi după toate astea? îl întrebă Artiom pe Letiaga. Te-ai
prins cum stă treaba?
Letiaga înălţă din umerii săi ca de urs.
— L-au ucis pe copil. În braţele mele.
— Am văzut.
— I-a ucis cu gloanţele noastre, îi zise Artiom. Svinolup. Gunoiul.
Maiorul. Cu gloanţele noastre. Cred că rămăsese fără muniţie. Ne
aşteptau. Şi-a plecat. Viu. Toate cadavrele alea au fost lăsate acolo. Însă
el trăieşte. Şi-şi va vedea mai departe de viaţă.
— Eu respectam ordinele.
— Şi el respecta ordinele. E destul de sigur că n-a pus la cale asta după
capul lui. Toţi de acolo urmau ordinele.

— 1206 —
— De ce dracu’ mă compari cu el?
— Al fi glozav dac-am putea lichida şi noi pe cineva, zise Lioka. Pe cel
cale a gândit toate astea. Pe pizdă ăla de ticălos. Ca să nu mai eziste
oldine de-astea.
— Am fost sigur c-a dat colţul. Am băgat două gloanţe în el. Ar fi
trebuit să-l împuşc în frunte.
Lui Artiom îi amorţise braţul stâng, iar umărul îi era leoarcă, însă nu-i
era îngăduit acum să se gândească la umăr.
— Cale-a fost lostul de-a dobolî un maiol? obiectă Lioka. Toţi căcaţii
ăia de maioli. Doboală un maiol şi doal faci un căpitan felicit. Tlebuie
să-l lichidezi dilect pe feldmaleşal.
— Şi ce-ar fi fost dacă-l terminam pe loc? Ce-ar fi schimbat asta? Ar fi
încărcat oricum mitralierele. Le-am zis. Nu-nţeleg nimic. Le-am spus
că pot pleca de-acolo. Să urce la suprafaţă. N-auzeau nimic! Niciunul!
Nici chiar cei care aveau s-o mierlească dintr-o clipă în alta. Le e mai
uşor să atace o mitralieră decât să urce până aici! Ce poţi face?
Letiaga horcăi, scuipă în palmă un ghemotoc însângerat şi începu,
absent, să se şteargă de pantaloni. Îşi frecă fruntea.
— Dă-i dracului. Nu le poţi schimba direcţia. Sunt ca o turmă de
animale. Unde să mă duc? întrebă el. Asta-i dezertare. N-ai unde să te
duci.
Artiom îl privi o clipă. Omul ignifug. Nu ardea, pentru că acolo nu mai
exista nimic care să ardă. Dacă şi Artiom ar putea fi la fel.
Treptat, urechile începură să i se desfunde de la sine.
Timpanele întinse la maximum se destindeau.
Şi apoi, de jos, dinspre crevase, găuri de canal şi grilajele de la scurgere,
prin sistemul de ventilaţie, din toate părţile, începură să se adune
sunete de peste tot de sub pământ. Vaiete şi urlete. Slabe, înăbuşite de
argila grea a Moscovei, ricoşând din numeroase coturi ale conductelor
sparte. Un ecou. Oamenii nu puteau scăpa. Doar glasurile lor puteau.
Era ca o naştere. Moscova era ca o femeie care murise deja, însă copiii
din pântecul ei mumificat erau încă în viaţă. Şi voiau să se nască şi
plângeau acolo, înăuntrul ei. Însă Moscova nu lăsa pe nimeni altcineva
să mai iasă. Strângea din pizda ei de beton şi-şi strivea toţi copiii până
la moarte, iar după chinuri, tăcură şi nu se mai născură niciodată.
Iar ei rămaseră fără ţigări.

— 1207 —
Era noapte.
Moscova se înmuiase în noaptea asta, ca şi cum era o găleată cu apă
murdară, cu care să spele tot sângele. Când noaptea tulbure avea să se
termine, va urma o zi la fel de tulbure, în care nimeni nu va afla ce se
întâmplase cu o zi în urmă. Totul va fi spălat peste noapte. Cine -ar
putea afla despre tunelul negru, unde nişte oameni dăduseră cu
târnăcoapele în alţii? Nimeni. Cine ar putea afla despre instalaţiile de
bruiaj? Nimeni. Cine va afla despre ateii care-şi făcuseră cruce în timp
ce luau cu asalt cuiburile de mitralieră? Şi pentru ce muriseră toţi? Care
era motivul?
— Letiaga. Letiaga. Duşmanii ăştia există cu-adevărat? Occidentul?
America? Sunt adevăraţi? Există măcar? Spune-mi cinstit.
Letiaga îi aruncă o privire crucişă, însă în beznă părea ca şi cum ochii i
se aliniaseră şi priveau acum drept şi deschişi.
— Trebuie să existe.
— La ce mă-sa ne tlebuie nouă duşmani? întrebă Lioka. Ne desculcăm
bine şi fălă ei!
— Dac-ar vrea, ne-ar mătura oricum, doar ca să se asigure. Lovitura de
graţie. Dacă într-adevăr le-ar fi fost teamă de noi. Te-ai gândit vreodată
la asta?
— Nu.
— Şi toate celelalte oraşe, Petersburg, Vladivostok şi plevuşca – pe ele
de ce nu le bombardează? Te-ai gândit la asta? Ori le-au luat pe toate
şi noi am rămas singurii necuceriţi?
— Nu! Ce-ţi pasă ţie dacă m-am gândit sau nu la asta?
— Problema e că nu există niciun duşman. N-ar da doi bani pe noi,
Letiaga. Duşmanii, vreau să zic. Nimeni n-are nevoie de noi. Ai halit
povestea asta, la fel ca mine. Ne gândim mereu că cineva ar avea mare
nevoie de noi, rău de tot. Că suntem buricul universului. Că suntem
ultimii, sau singurii, sau cei mai importanţi. Că soarta întregii lumi se
decide chiar aici. Pe dracu’! Nimic nu se decide aici. Construim imperii
şi asaltăm cuiburi de mitralieră, crăpăm pe şantiere de construcţii,
hrănim câinii cu trupurile noastre, salvăm specia umană şi totu-i sub
capac. Toată lupta noastră, sacrificiile şi eroismul. Nu-nseamnă nimic
decât un eroism al furnicilor într-un furnicar. Nimeni nu le poate auzi.
Crăpăm pentru nimic. Înlătură capacul…

— 1208 —
— Scut! Este un scut, nu un capac!
— Înlătură scutul şi nu se va schimba nimic. Sunt sigur. Duşmanii
noştri n-au nevoie de noi, Letiaga; noi avem nevoie de duşmani.
— Sunt sigur, zise Letiaga dureros şi îndârjit. Sunt sigur că bătrânul
spune adevărul.
— Atunci i-un căcănar prost, răspunse Artiom la fel de îndârjit. E un
imbecil şi tu ai fost futut la creieri. Şi eu sunt tot un imbecil. Fiindc-am
înghiţit povestea asta în Balaşika. Iar acum e prea târziu. Nu mai e
nimic de făcut. Ăla a fost momentul. Ar fi trebuit să distrugem antenele
de bruiaj până la toţi dracii. Să le fi doborât pe toate. Şi apoi să vedem
ce se-ntâmplă. Nu, Savelii?
— Colect, răspunse Lioka în locul zdrobitului Savelii.
— Nu s-ar fi întâmplat nimic, se răsti Letiaga. În jurul Moscovei sunt
plantate o mulţime de antene de bruiaj. Iar oamenii nu te-ar fi crezut
oricum.
— Pentru că i-aţi futut voi la creier timp de douăzeci de ani! Cum să
creadă? Nu-s ei de vină, nu?
— Eu n-am futut pe nimeni la creier.
— Aha! Îi înlături pe cei care nu se potrivesc în povestea ta.
— Asta-i valabil cu duşmanii! Apăr patria împotriva duşmanilor! Şi
dacă nu te-aş fi tras afară din Balaşika, fanfaronule, trupele Hansei te-
ar fi băgat în pământ chiar acolo! Înainte să-ţi dai seama ce te-a lovit!
— Nu tu m-ai scos de acolo! Bătrânul a făcut-o! Şi nu pentru că-i părea
rău după mine! Ci ca să-şi salveze echipamentul lui de căcat! Atâta tot!
El ţi-a zis să mă trosneşti! Pe mine! Gândeşte-te puţin! Cine-s eu pentru
el? Ginerele! Soţul fiicei lui! Dar tot m-a condamnat la moarte.
— Dar nu te-am trosnit.
— Păi, mulţam căcălău!
— Cu plăcere.
— Şi de ce m-ai omorî? Pentru că ştiu de bruiaj? Pentru că ştiu cum se
joacă cu mintea oamenilor? Sau de ce? Dacă se-ntâmplă să obiectez
când le dă Roşiilor gloanţe? Douăzeci de mii de gloanţe! Douăzeci de
mii! Azi ai fost tratat cu propria ta marfă. E timpul să-ncetezi să mai fii
atât de cretin.
— Cel puţin, războiul se va sfârşi! Asta a fost condiţia lui Moskvin!
— Deci asta a vrut să spună bătrânul când a zis cu orice preţ! spunea

— 1209 —
că preţul trebuie plătit! Numai douăzeci, da?
— Trebuia mai bine să pulverizăm mai mulţi dintre băieţii noştri? Să
aranjăm alt buncăr?
Artiom se întoarse cu spatele.
— Moskvin era şi el acolo? L-am recunoscut. Moskvin, iar celălalt era
Besolov. Cine-i Besolov în Hansa?
— Un soi de mare mahăr. Nu-i pot deosebi unul de celălalt.
— Minţi, spuse Artiom, sigur de el. Ştii. Cine-i?
— Dispari.
— A trimis plicul pentru Führer prin intermediul bătrânului nostru. Şi
gloanţele pentru secretarul-general. A făcut-o. Iar bătrânul îi
raportează lui, nu? Lui Alexei Felixovici! Cum aşa? Cum de are o
asemenea influenţă asupra lui? Cu jeepurile alea de căcat?
— Şi ce dacă? Hansa ne-a ridicat din genunchi. Tu când ai şters-o?
După buncăr, da? Ai luat-o pe Anecika şi ai fugit de la noi, ca o diaree.
Ce-am fi putut face? Câţi dintre noi au mai rămas după buncăr? Poate
jumătate? Şi toţi găuriţi. Dacă nu era Hansa, am fi fost făcuţi bucăţi şi
ăla ar fi fost sfârşitul. Bătrânul a făcut tot ce-a putut. Nimeni n-a fost
dispus s-ajute. Dar ce-ar fi putut face el, fără picioare şi fără un braţ?
Să se spânzure? Iar noi trebuia să devenim mercenari?
— Să fii mercenar este mai cinstit decât să faci acum parte din Ordin!
— Cară-te dracu’! Da?
— Cel puţin înţelegi preţul plătit pentru maşinile alea de t eren şi
armele cu lunetă, şi micile petarde? Băieţii noştri! Hansa ne-a pregătit
capcana, Letiaga! Noi le-am cerut să vină! Când eram în buncăr! I-am
chemat! Dar au venit? Ce ajutor ne-au mai dat cu lăbarii lor în loc de
băieţii noştri! Care au fost ucişi din cauza lor! El i-a vândut! Şi i-a
vândut Hansei!
— Asta nu-i. Posibil. Trebuie să existe un motiv.
— Şi care-a fost motivul pentru lichidarea mea?
— Dacă erai spion? Sau sabotor? Ai încercat să spargi scutul! Dacă
lucrai împotriva noastră şi ţi-ai făcut loc înapoi? Zicea că dacă încerci
să perturbezi acordul de pace… Sau să periclitezi transportul… Atunci…
— Spionul cui? Sabotorul cui?
— Al Americii. Ai intrat în legătură cu ei de pe clădiri înalte şi…
— Şi ce? I-am ajutat să ţintească iar rachetele? Asupra propriului meu

— 1210 —
popor? Asupra soţiei mele şi a socrului meu? Asupra ta, jegosule? Ai
fost vândut, şi eu am fost vândut, toţi băieţii noştri au fost vânduţi şi
la fel şi sufletele lor, la grămadă! Asta s-a întâmplat! Ai priceput?
— S-au sacrificat, asta-i tot. Iar Roşiii… E ceva ce trebuie făcut. E greu,
însă necesar. Acum e timpul să ne unim forţele, Artiom. Chiar şi numai
cu Roşiii. Este un duşman diferit. Un duşman adevărat. Este greu să-i
uiţi pe băieţi. Ştiu. Bătrânul nu-i poate uita nici el. Ai văzut cum bea
cu ei în fiecare zi.
— Nu bea cu ei. Doar se-mbată! Se-mbată, pentru că obişnuia să fie un
erou şi s-a transformat într-un prăpădit. Nici braţe, nici picioare! Şi
dacă chiar crede că războiul cu Occidentul nu s-a terminat…
— Nu s-a terminat! mugi Letiaga. Cum se face că nu-nţelegi asta?
— Are vreo dovadă? Besolov ăla? Cum ţi-a dovedit că războiul
continuă? Ai fost spălat pe creier! Cum de a ajuns să te strângă atât de
tare de boaşe?
— Ba tu ai fost spălat pe creier! Sunt tot acolo! Târându-se din fiecare
crăpătură! Vor să ne măture de pe faţa pământului!
— Ticălosule!
Artiom se lăsă pe piciorul teafăr.
— Nu poţi dovedi nimic! Nu poţi dovedi nimic, nimănui!
— Şi tu ce mi-ai dovedit? Dacă nu există niciun duşman, atunci care-i
rostul?
— Care-i rostul?
— Da!
— Nu ştiu!
— Atunci, lasă-mă în pace!
Artiom se gândi o clipă. Dădu din cap. Şi începu să se îndepărteze
şchiopătând.
— Unde te duci? strigă Letiaga în urma lui.
— Ai dreptate, îşi zise Artiom ca pentru el, fără să se mai uite înapoi.
Ai dreptate. Trebuie s-aibă un rost. Doar atât că nu-l înţelegem încă.
Iar bătrânul tău nu-l înţelege nici el. Şi Svinolup cu siguranţă nu-l
pricepe. Ar fi bine dac-am avea pe cine întreba.
— Stai! Artiom! Artiom!
Letiaga îl ajunse din urmă în piaţa Lubianka. Şi -i întinse propria sa
mască de gaze.

— 1211 —
— Ia-o. Mie nu-mi trebuie s-ajung acolo.
Artiom nu se contrazise cu el. Scuipă în lentilele măştii şi o puse. Bâigui
spre Letiaga:
— Mulţumesc! Nu mai e nicio şansă să crăp acum înainte de termen.
Se moşmondi jalnic în jos pe pantă, de lângă Lubianka. Trecu de
Teatrul Bolşoi, cu caleaşca trasă de patru cai, care căzuse peste deal,
dincolo de fântânile rămase fără lacrimi, dincolo de hotelurile pentru
turiştii veniţi de pe lumea cealaltă, dincolo de străzile câinilor, de
parlamentul amuţit şi de Kremlinul care se prefăcea mort, cu stelele
stinse şi zidurile care nu mai opreau pe nimeni; undeva, pe aici.
Se opri. Era întuneric.
Cum de făcuse asta? Unde stătuse?
Sângele mustea din umărul lui Artiom, împuşcat de două ori, de parcă
avea rezerve nesfârşite înăuntrul său şi începea să se simtă rău fără el.
Slăbit. Însă tot căuta. Şi încerca să-şi amintească. Pentru o vreme se
duse târşâindu-se într-o direcţie, apoi în alta.
Luna slabă nu era de cine ştie ce folos. Nu putea străpunge întunericul
şi nu-i dădu niciun ajutor. Artiom se lăsă în patru labe şi se târî,
bâjbâind cu mâinile pe asfaltul dur. O dată pescui un pantof, iar în altă
ocazie dădu peste o clanţă, lăsată în mijlocul drumului.
Apărură Lioka şi Letiaga.
— Ce cauţi?
— Răspunsul, glumi Artiom, râzând hârâit în propriile sale urechi de
cauciuc.
Şi atunci apăru.
Îi făcu cu ochiul lui Artiom sub lumina lunii, venită printr-o crăpătură
mică dintr-un nor.
Acolo, pe asfaltul cenuşiu-întunecat, zăcea un revolver cenuşiu-
întunecat. Naganul de execuţii al lui Svinolup. Artiom îl ridică. O armă
grea, butucănoasă, ameninţătoare. Exact ce-i trebuia lui acum. Pentru
ce venise aici. Se dovedea că nimic din treburile astea nu putea fi
înţeles fără o armă.
Pistolul finisat în nuanţe albastre era exact cel pe care trebuia să-l vâre
pe gâtul lui Besolov, care putea să respire prin el, o vreme, şi să-i explice
lui Artiom de ce oamenii trebuiau să rămână în metrou.
— Asta-i tot? îl întrebă Lioka.

— 1212 —
— Ba nu, mai este! Artiom îl privi. Acum o să mergem la bordel.

— 1213 —
— 1214 —
 Capitolul 19
Ce să scriu

Fu cărat până în Trubnaia.

Letiaga îl duse în cârcă. Îl duse pe la suprafaţă, deoarece se temea să
coboare în metrou.
Artiom expectora deja flegmă maro-ruginie. În vreme ce-şi legăna
picioarele pe spatele lui Letiaga, tot încerca să-i convingă să-l lase să
meargă pe propriile-i picioare. Însă când încercă să meargă singur,
căzu imediat în genunchi. Maşinăria era pe cale să se oprească. Cheiţa
din spatele lui aproape că încetase să se mai rotească.
Dar când ajunseră în Ţvetnoi Bulevard, un resort din pieptul său ţăcăni
şi decise să-şi continue, pentru o vreme, bâzâitul. Artiom împrăştie
ceaţa roşiatică din faţa ochilor şi se îndreptă de spate. Simţi că nu va
avea timp pentru multe. Trebuia să facă un singur lucru, însă era ceva
important. Bâjbâi după patul Naganului. Îţi place aşa? Naganul fu de
acord.
— Du-mă la Saşa. M-auzi, Lioka? Îţi aminteşti unde?
— Aha. Viei o moalte flumoasă! Viei să mieleşti c-o puicuţă? Neee,
plima dată melgem şi ne bandajăm găulile.
— Da, sigur. Dacă ar fi numai găurile.
În Ţvetnoi se petrecea ceva ciudat.
Staţia era ticsită până la refuz cu refugiaţi fascişti. Pierduţi, jalnici,
înfrânţi. Uniformele feroviare ale fasciştilor se făcuseră leoarcă şi acum
se uscau, intrând la apă, micşorându-se şi devenind prea mici pentru
ei, ca şi cum erau confecţionate pentru copii sau pentru un spectacol
de teatru, însă adulţii şi le îmbrăcaseră şi se apucaseră să facă totul cu
însufleţire. Aveau feţele zgâriate şi mânjite cu noroi; bocancii lor cu
vârfuri din oţel se uscaseră şi crăpaseră.
— Ce-i asta? Ce s-a-ntâmplat? le întrebă Lioka pe câteva târfe
cunoscute de el.
— Reichul a fost inundat. Puşkinskaia s-a prăbuşit. Tadjicii au săpat
prelungirea. S-a surpat, şi-apoi staţiile următoare. Toate au fost
inundate.
— Munca şubredă a tadjicilor… zise Artiom cu un zâmbet la fel de
— 1215 —
şubred. E numai vina lor. Ce ticăloşi spurcaţi!
— Toată lumea s-a împrăştiat. Din Tverskaia s-au dus în Maiakovskaia,
iar cei din Cehovskaia au venit aici.
— Şi războiul?
— Nu ştim. Nimeni nu ştie nimic.
„Trebuia să vi se-ntâmple”, gândi Artiom. „Poate că Dumnezeu chiar
ascultă şi ia seama la plângeri. Cineva, poate femeia din roabă, a reuşit
să-i pârască lui Dumnezeu înainte să-i fie zdrobit capul cu ranga.
Dumnezeu a numărat păcătoşii şi drepţii din Reich pe abacul lui din
os şi a decretat că Reichul trebuie închis şi izolat. Dar de ce-a lăsat să
fie deschise astfel de locuri?”
Şi ce era cu Homer?
— Ştiţi dac-a scăpat un bătrân? Din Cehovskaia? întrebă Artiom,
sâcâindu-i pe feroviari. Homer?
Se îndepărtară de el.
Îl duseră la doctoriţă: în afară de zgârieturile sârmei ghimpate, ea
descoperi şi un furuncul sângerând pe care radiaţia i-l făcuse în piele,
ca o gaură de sulă. Nu mai avea mult, îi spuse ea. Era necesară o
transfuzie urgentă de sânge, însă un medic pentru boli sociale nu avea
cu ce să facă o transfuzie. Scoase glonţul, înjurându-l pe Artiom; puse
gunoi fermentat pe răni, îi acoperi spinarea cu o zdreanţă mototolită,
pentru ca pielea lui biciuită să supureze în ea. Şi -i dădu calmante,
expirate de mult. Calmantele îmbunătăţiră puţin situaţia. Deci de
acolo le luase Savelii.
— Şi-acum ce facem? întrebă Letiaga. Trebuie să-ţi găsim un doctor ca
lumea. Nu Pizda Ivanova de aici. Am să bag ceva material roşu în tine.
Cu dobândă.
— Nee. Mă duc la curve, zise Artiom în momentul când rănile lui
simţiră adierea alinătoare a calmantelor. O s-aranjăm asta mai târziu.
— Şi eu, făcu Lioka cu ochiul. Şi eu am nevoie de-o tlansfuzie.
— Dac-aş fi în locul tău, Tiomici, cred că m-aş ruga, clătină Letiaga din
cap.
— Haideţi să facem asta fără dulcegării, răspunse Artiom.
— Poftim, ia nişte gloanţe.
Artiom le luă.
— Te duci să te predai?

— 1216 —
Se uită în ochii crucişi ai lui Letiaga.
— Nee. Bătrânul nu-i iartă pe dezertori.
— Ce-ar fi dacă m-ai preda tu?
— Atunci Anka ta mă va urî de moarte, zise Letiaga. Nu-s sigur ce-i
mai rău. Bine. Am şi eu o drăguţă pe-aici. Pe-acolo. Dacă eşti dărâmat,
poţi să vii.
— Să-ţi arăt drumul? întrebă Lioka.
— Nu-i nevoie. Mi-am amintit.
Chiar îşi amintise.
Se despărţiră.
Pe când se îndepărta şchiopătând, ascunzându-se în mulţime, Artiom
privi din nou în jur: chiar se despărţiseră? Nu voia să ceară ajutor
nimănui în treaba asta importantă. Ţvetnoi gemea de lepădături. Care
dintre ei era agent al Roşiilor, al Ordinului sau al Hansei? Ascultau, îl
căutau. Bineînţeles că-l căutau.
Mâna dreaptă îi era în buzunar. Nu slăbi din strânsoare patul
revolverului.
Însă locul Saşei era pustiu.
Înăuntru nu era nimeni şi uşiţa era închisă.
Brusc, îl năpădi îngrijorarea: şi dacă o luase Besolov? Sau dacă i se
întâmplase ceva chiar mai rău?
Vizavi, în diagonală, era o cârciumioară prăpădită, cu câteva scaune
îngrămădite în interior. Împărţită de panouri din paie, de la podea
până la tavan. Artiom se putea aşeza, în aşa fel încât să vadă
stabilimentul Saşei printre firele de paie şi fără să fie recunoscut
imediat de oricine ar fi trecut prin apropiere.
Artiom privi uşa închisă. Voia să se gândească la Saşa, însă gândul îi
tot zbura la Ania. Vladivostok. De ce nu pomenise ea de Vladivostok
înainte? I-ar fi fost mai uşor să trăiască cu ea dacă ar fi ştiut de
Vladivostok.
În apropierea lui, doi fascişti uzi se adunaseră unul în altul, mormăind.
Tot priveau suspicioşi spre Artiom. Se încordă, încercând să simtă ură
pentru ei, dar nu putea. Era complet epuizat după Komsomolskaia.
Pentru a-i asigura că totul e-n regulă, comandă votcă, să meargă cu
calmantele. Nici măcar nu se putea uita la mâncare; numai la gândul
ei, parcă-l lua ameţeala.

— 1217 —
— Dietmar…
Surprinse un ecou al numelui acela printre cuvintele bolborosite
intenţionat.
Ezită, apoi se decise.
— Îl ştiţi pe Dietmar? îi întrebă pe cei doi.
— Tu cine eşti?
— Era un tip care lucra pentru el. Ilia Stepanovici. Trebuia să scrie o
carte. Şi mai avea pe unul cu el. Îşi zicea Homer. Un tovarăş de-al meu.
— Te-am întrebat cine eşti?
— Am fost într-o misiune pentru Dietmar, mărturisi Artiom în şoaptă.
În Teatralnaia.
— Ca agent?
Fascistul se foi şi se aşeză aproape.
— Sabotor.
— Dietmar a murit eroic…
— Ştiu.
— Toată reţeaua lui a fost preluată de mine, declară bărbatul. Acum
vei lucra pentru mine. Eu sunt Dietrich.
Lui Artiom îi veni să râdă. Îl observa pe Dietrich de undeva de deasupra
norilor. De acolo, o mulţime de lucruri păreau caraghioase. Dar nu
toate.
— Ascultă, omule, zise Artiom şi-şi şterse buzele cu dosul palmei, apoi
îi arătă sângele apos. Lasă-mă să mor în pace.
— Boala radiaţiilor?
Dietrich înţelese cum stătea treaba şi continuă, retrăgându-se:
— Eşti stalkerul ăla, nu? Cel recrutat de el?
Pe sub masă, Artiom îşi trase mai aproape revolverul, astfel î ncât
cocoşul să nu i se agaţe în buzunar.
— Îl cunoşteai pe Homer?
— N-ai fost omorât în Teatralnaia?
— După cum vezi, nu.
După toate aparenţele, Dietmar îl trimisese în spaţiul de locuit fără
nicio altă consultaţie inutilă.
— Bine. Dacă eşti unul dintre veteranii noştri…
— Nu ţipa. Pe-aici sunt urechi peste tot.
— Sunt aici. Au scăpat. Beau prin apropiere. Amândoi. Acum sunt sub

— 1218 —
comanda mea. Vrei să-ţi arăt drumul?
— Chiar te rog.
Homer trăia. Slavă Domnului! Trebuia să-l găsească. Mai poţi aştepta
puţin, Saşa?
Artiom mai avea cam o săptămână de trăit. Iar Homer nu se ducea
nicăieri. Trebuia măcar să-i mărturisească totul, pentru caietul lui. Ar
putea să noteze chiar el totul. Despre piloni, despre gropi, despre
ciuperci şi gloanţe.
Să scrie totul despre blestematul de Ordin curvesc. Şi cel mai
important lucru, cel mai sacru, să scrie că lumea continua să fie la locul
ei.
Voise o poveste şi iată una adevărată.
Se dovedi că bătrânul se afla la numai douăzeci de paşi depărtare. El şi
Ilia Stepanovici beau morocănoşi, fără să ciocnească paharele.
Dar când îl văzu pe Artiom, se lumină la faţă.
Homer era ciufulit; firele de păr cărunt din jurul pleşuviei din creştet
îi stăteau ridicate şi, în lumina lămpii, arătau ca un nimb auriu. Se
refăcuse. Ţinea în braţe o găină, aceeaşi lăsată de Olejek. Nimeni nu-i
sucise gâtul; n-o azvârlise nimeni în supă. Ba chiar se îngrăşase binişor
cu alimentaţia fascistă şi era îngrijită şi cu pene lucioase, mica orătanie.
Artiom urcă treptele spre bătrân şi-l îmbrăţişă. Cât trecuse de când nu
se mai văzuseră? Un an?
— Eşti în viaţă.
— Şi tu.
— Ce mai faci, tataie?
— Ce să fac? Bine, acum. Ilia şi cu mine am început să… lucrăm,
răspunse Homer şi se uită spre ghidul lui Artiom. Salut!
— Cum merge treaba? îl întrebă Artiom pe Ilia Stepanovici.
— Bine, îi răspunse Ilia Stepanovici lui Dietrich. Scriem. Merge bine.
— Asta-i grozav, spuse Artiom. Tataie, ce-ar fi să facem o plimbare?
Mulţumesc, Genosse. Îi făcu semn cu capul lui Dietrich. N-am să uit.
Dietrich ar fi trebuit să-l urmeze pe Artiom, desigur, să tragă cu
urechea. Însă, dincolo de peretele din paie, ciupercile se răceau şi
basamacul se încălzea. Şi nici nu mai părea să mai existe vreun Reich.
— Să nu ieşi din staţie! ordonă el hotărât. Până la noi instrucţiuni.
Trecură târşâindu-şi paşii prin încăperile mici: femeile se înşirau ca

— 1219 —
nişte mărgele pe coridor. Cum de mai găseau vreun colţişor izolat pe
aici?
— Scrisul merge bine? îl întrebă Artiom pe Homer.
— Nu atât de grozav.
— Ce se-ntâmplă?
— Nevasta lui Ilia s-a spânzurat. Narina. El s-a apucat de băut.
— Când? Când s-a întâmplat asta?
— Păi, lucram de vreo două zile şi… Însă Führerul insista. Venea chiar
el în fiecare zi, citea şi punea întrebări. Practic, a trebuit să lucrez
pentru amândoi. Mai apoi Ilia a promis că o să mă facă coautor.
Numele meu pe copertă şi totul. Măgulitor, aşa-i?
— Oho, făcu Artiom şi-l privi pe Homer. Cum e Führerul?
— Păi… El însuşi… În viaţa de fiecare zi… obişnuit.
— Obişnuit, repetă Artiom. Măi, măi. Omul cel mai obişnuit. Şi fără
îndoială, e şi un soi de Vasili Petrovici.
— Evgheni Petrovici, îl corectă Homer.
— Aproape corect, chicoti Artiom. Aţi ajuns la mutanţi deja? Adică în
manual?
— N-am avut vreme, răspunse Homer, privind dincolo de el. Iar acum,
cine ştie dacă o vom mai face vreodată. Toată lumea-i împrăştiată care
încotro. Reichul e terminat. Führerul a dispărut.
Găina deschise aripile, ca şi cum voia să-şi ia zborul. Însă Homer, deja
obişnuit cu năravurile ei, o ţinu la distanţă, cât lungimea braţului.
Orătania se chirci şi se găinăţă pe podea.
— Măcar face ouă? se interesă Artiom.
— Nu. E în grevă.
Bătrânul zâmbi abătut.
— Deşi am îmbuibat-o cu coji de ouă. Să fiu al naibii dacă ştiu unde-i
buba.
Discutară, trecând pe lângă fasciştii bumbăciţi şi târfele inspirate,
printre oftaturile şi exclamaţiile altora, sub fluieratul cravaşelor,
conformându-se ritmului iubirii depravate a altora.
— Bine, atunci. Nu va trebui să-ţi reprimi conştiinţa, zise Artiom,
simţind cum prin oboseală i se ridica imboldul să spună totul. Acum
poţi să-ţi scrii propria carte. Aşa cum ţi-ai dorit.
— Propria mea carte pe care n-o va publica nimeni.

— 1220 —
— Asta depinde de ce vei scrie în ea.
— Şi cam ce-aş putea scrie?
Artiom avu sentimentul că-i urmărea cineva. Se uită în spate o dată,
apoi încă o dată. Omul părea că se dizolvase în ceaţă. Poate că nu-l
urmărea pe Artiom, ci doar îşi vedea de treburile lui vesele. Sau poate
că se dăduse înapoi pentru a se feri să încrucişeze privirile cu cineva.
O mână pe Nagan.
— Ai găsit-o pe Saşa ta? îl întrebă Artiom pe Homer.
— Saşa mea? Nu. Tu…
— I-aici, tataie. Ieri era aici. Am vorbit cu ea. Despre tine.
— Ştii? Ştii unde este?
— Da.
— E bine? Unde mergem? Nu mergem la ea, mai degrabă, decât să… Şi
ce… face ea… aici?
— Ce fac femeile aici, tataie? Lucrează.
— Nuh, haide. Saşa? Nu cred.
— Păi, da.
— Nu se poate!
— Şi ia zi-mi despre… Despre Hunter… i-adevărat? C-a devenit un
beţivan sinistru? Nu ştiam că voi vă ştiaţi.
— Hunter? Îl ştii şi pe el? De unde?
— El m-a trimis în cruciada mea. Pe atunci. Împotriva Întunecaţilor.
Să iau rachetele. Nu ţi-am spus de asta? Şi nici el nu ţi-a povestit? Ăsta
era motivul pentru care bea? Din cauza Întunecaţilor? Sau de ce?
— Hunter? Nu ştiu, el… Nu vorbeam noi prea mult. Nu destul.
— Scriai cartea aia despre el, nu? Propria ta poveste în carnetul de
notiţe. Deci, cum se face?
— Nu ştiu. Ştii, el… Nu-i un erou adevărat. Am vrut să-l transform într-
un erou. Iar oamenii să citească despre el şi să fie inspiraţi.
— De-asta l-ai făcut abstinent?
— Cum de ştii…?
— Ţi-am zis: Saşa mi-a spus totul. Deci nu mă crezi?
— Trebuie s-o văd. Să arunc o privire. Vreau să fiu sigur.
— Puţin mai târziu. Ai răbdare. E important. Ah, se pare că nu-i nimeni
aici… Vino. Aşteaptă, am să verific totul.
— Şi chestia cu Hunter… Da! Păi, cine-ar vrea să citească despre un

— 1221 —
alcoolic? Să-i calce pe urme? Pricepi? Trebuie să fie un mit. Frumos.
Oamenii zac în întuneric, cuprinşi de gânduri negre. Au nevoie de
lumină. Fără lumină, vor degenera complet.
— Înţeleg. Acum ascultă.
Artiom se aplecă spre bătrân şi-i şopti cu însufleţire în urechea
păroasă:
— Oamenii zac în întuneric, fiindcă lumina-i ascunsă de ei. Occidentul
n-a fost distrus, tataie. Şi nici întreaga Rusie n-a fost distrusă. Mai sunt
şi alţi supravieţuitori. Aproape toată lumea a supravieţuit. Nu ştiu ce
fel de viaţă duc ei pe acolo, dar… Vladivostokul, Zorii tăi Polari, Parisul,
America.
— Poftim?
— Ascund totul de noi. Folosesc instalaţii de bruiaj. Sunt amplasate în
jurul Moscovei. Staţii de radio care acoperă semnalele altor oraşe.
— Poftim?
— Hansa face asta. Şi Ordinul meu o ştie. E-n slujba Hansei. Şi
extermină pe oricine ajunge aici de afară. Îi găseşte şi-i termină pe toţi.
Şi pe oricine care-ncearcă să contacteze de aici lumea de afară. De asta
nu ştie nimeni nimic. Şi cred că Linia Roşie a construit turnurile
eoliene pentru Hansa. În Balaşika sunt şi turbine eoliene, ca să
alimenteze bruiajul cu curent electric. Şi un gropan imens, săpat cu un
excavator, ticsit de leşuri şi câinii le-nfulecă, câini cu cinci picioare.
Constructorii şi străinii, toţi la grămadă. Iar Hansa le dă Roşiilor
gloanţe pentru asta. Poate nu chiar pentru asta, poate doar ca să -i
sprijine. Douăzeci de mii de gloanţe, poţi să-ţi imaginezi? Iar Roşiii
trag gloanţele în răsculaţii foametei. Trag în mulţime. Oamenii se
aruncă-n bătaia mitralierelor, cerând ciuperci, şi sunt seceraţi, seceraţi,
pur şi simplu… Oamenii nu vor să ştie de nimic. Le spui: „Puteţi pleca
de-aici, din metrou! Există viaţă afară, la suprafaţă! Plecaţi de-aici!” Iar
ei continuă să se târască spre Hansa, mergând orbeşte spre gloanţe…
De asta-i important să scrii despre toate astea. În carneţel. Da, şi încă
ceva. Ei îi mint pe toţi şi susţin că trebuie să rămânem ascunşi pentru
că peste tot în jurul nostru sunt duşmani; ei zic că războiul continuă,
dar toate astea-s minciuni. Sunt sigur că-s numai minciuni. Dar de ce
procedează aşa… am să aflu dacă ies de-aici. Însă, între timp, tu scrie.
Da? Scrie, ca oamenii să afle. E important.

— 1222 —
Homer îşi întoarse urechea de la Artiom şi-l privi cu atenţie, de parcă
trebuia să dezamorseze un fir declanşator. Şi cu compasiune, dar
încercă să-şi ascundă compasiunea, pentru că-şi dădu seama că firul
de pescuit era invizibil, iar compasiunea lui putea fi prinsă în cârlig.
— Tu cum mai eşti? îl întrebă. Arăţi groaznic, ca să spun drept.
— Pentru mine s-a terminat, zise Artiom. Mai am poate o săptămână
de trăit. Aşa că apucă-te să scrii, tataie. Scrie tot.
— Ce să scriu?
— Totul. Tot ce ţi-am zis adineauri.
Homer dădu din cap.
— Bine.
— E clar totul? Să-ţi spun din nou?
Artiom se ridică pe jumătate pe piciorul său bun şi aruncă o privire
prin pasaj.
— Nu-i chiar totul limpede.
— Ce nu-i limpede?
Homer ezită.
— Păi… sună… cam ciudat. Ca să fiu sincer.
Artiom se dădu înapoi şi-l privi de la distanţă.
— Crezi că…? Nu mă crezi? Şi tu crezi c-am avut o cădere nervoasă?
— N-am spus asta.
— Ascultă. Îmi dau seama că totul sună aiurea. Dar i -adevărat.
Înţelegi? Şi invers, tot ce ştii despre metrou – şi că nu există niciun fel
de viaţă la suprafaţă, că n-avem unde să mergem, că Roşiii sunt
duşmanii Hansei, că Hansa sunt băieţii buni şi toate celelalte… Absolut
totul este… sunt minciuni! Am trăit cu ele atâta timp…
— Un oraş ar mai putea… Poate două… Homer se încruntă şi se căzni
să-l creadă pe Artiom. Dar întreaga lume? Şi instalaţii de bruiaj. Şi
Hansa.
— Treci peste. Tu doar aminteşte-ţi. Poţi să scrii mai târziu. Vei scrie
pentru tine, da? În curând o să mă duc şi eu, tataie. Nu vreau ca totul
să dispară, pur şi simplu. Asta-i misiunea ta, înţelegi? Am descoperit
nişte chestii cu adevărat nebuneşti. Iar dacă tu… tu!… nu scrii toate
astea în carneţelul tău… Nimeni nu le va afla vreodată. Astăzi am de
gând să… Nu contează. S-ar putea să n-o duc la bun sfârşit. Dar tu… tu,
înţelegi?… poţi schimba ceva. O s-o faci? O să scrii?

— 1223 —
Bătrânul chibzuia. Mângâie găina, care stătea lângă el somnoroasă.
— Chiar dacă toate-s adevărate… Cine va publica aşa ceva?
— Ce importanţă are cine?
— Păi cum… Oamenii cum vor afla?
— Tataie! Ce vrei să spui? De ce trebuie să fie tipărită? Homer – celălalt
Homer, adevăratul – n-a scris nimic, nu? Era orb. Doar vorbea. Poate
că şi cânta… Iar oamenii-l ascultau.
— Celălalt Homer… da, se învoi bătrânul. Cel adevărat, repetă cu un
zâmbet amar. Bine. Am să notez, desigur. Dar pe tine trebuie să te vadă
un doctor. Ce-i asta, să vorbeşti aşa… că ai numai o săptămână de trăit!
Şi hai să mergem… Mă duci la ea?
— Mulţumesc, tataie. Îţi spun şi altele mai târziu… Cu mai multe
detalii. Când aflu. Îţi voi dicta. Dacă lucrurile ies cum trebuie.
Homer nu spuse nimic pe când mergeau. Îi stătea însă ceva pe limbă şi
continuă s-o rumege, scrâşnind din dinţi, ca să nu dea drumul
cuvintelor. Apoi mormăi:
— Şi mai ştii ceva? A trebuit să public două articole scurte în ziarul lor.
M-au obligat. Îţi dai seama cam ce lucruri. Despre breşa din Schiller…
— Dar te-au obligat, spuse Artiom.
— Da, m-au obligat.

Se întoarseră.
Acolo totul se schimbase. Dietrich şi camaradul său terminaseră de
mâncat şi dispăruseră. Iar dinspre micul separeu al Saşei se auzeau
gemete. Ea era bine.
— Asta-i, zise Artiom.
Schimbară priviri.
Se aşezară în spatele draperiei, fiecare uitându-se în propriul pahar.
Homer se foia şi tuşea. Artiom asculta atent, întrebându-se: Ce se-
ntâmpla acolo? Înăuntrul lui urla vântul. Învârtind lamele de metal,
scârţâind şi transformându-se în curent electric, astfel încât Artiom să
mai petreacă puţin timp pe Pământ. Unde sunteţi, corăbii cu burţi albe
ale cerului? Unde zburaţi pe vântul ăsta? Sorbi din votcă: când duse
paharul la buze, de acolo se răspândi un norişor roz şi un nor la fel de
tulbure ca rachiul fals se împrăştie în interiorul lui Artiom. Somnul îl

— 1224 —
apăsa. Cât trecuse de când nu mai dormise? Douăzeci şi patru de ore?
Gemetele se sfârşiră. Un mardeiaş ieşi, încheindu-se la nasturi. Zâmbea
ca un cuceritor. Ce putea să facă în privinţa asta?
Homer ţâşni, târşâindu-şi paşii într-acolo. Lăsă găina din mână.
— Saşa!
— Homer… Tu?
Artiom nu se clinti. Nu era conversaţia lui. Însă nu putea să n-o audă.
— Doamne… Tu, aici… De ce eşti aici? Saşenka…
— Sunt bine…
— Am… Am crezut că ai murit… Te-am căutat acolo, în Tulskaia…
— Îmi pare rău.
— De ce nu mi-ai zis? Să mă fi căutat?
— Tu cum m-ai găsit?
— Eu… Artiom. Îl cunoşti? El mi-a arătat unde eşti.
— E şi el aici?
— Tu… De ce faci asta, Saşa? De ce faci prostiile astea?
— De ce sunt prostii?
— N-ar trebui s-o faci. Haide… Adună-ţi lucrurile. Şi plecăm.
Artiom mângâie ţeava Naganului. Nu acum. Mâine sau ziua
următoare… când vine Besolov s-o vadă. Lasă-l să răspundă. După
asta… Prin orice mijloace. Bine? Găina se uită la el, aplecându-şi capul
într-o parte.
— Unde? Nu mă duc niciunde.
— Ce tot spui? Când te ţin aici în felul ăsta? În sclavie? Noi putem…
Am să cer…
— Nu.
— Nu-nţeleg! Ai putea să-ţi câştigi traiul din altceva… Dacă trebuie să
fii răscumpărată… Trebuie să fii răscumpărată?
— Nu sunt în sclavie.
— Atunci ce-i? Nu-nţeleg…
— Mă aflu acolo unde mi-e locul. De ce nu-mi spui nimic de tine, ce
mai faci tu? Ce mai face… Hunter?
— Nu ştiu. Doamne Dumnezeule. Ce înseamnă asta… unde ţi-e locul?
— Adică acolo unde oamenii au nevoie de mine.
— Ce prostie scandaloasă! N-ai nici măcar optsprezece ani! Ce tot
vorbeşti? Aici e un bordel! Un cuib de vicii! Toţi bărbaţii ăştia

— 1225 —
dezgustători… Asta nu mai poate continua! Plecăm!
— Nu.
— Haide!
— Lasă-mă!
Găina asculta. Îngrijorându-se pentru Homer. Însă Artiom nu
interveni. Nu avea niciun drept s-o facă. Şi a cui parte ar fi trebuit s-o
ia?
— Nu trebuie să faci asta! N-ai niciun drept! Nu eşti o prostituată!
— De parcă ăsta-i cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei fiinţe
umane.
— Tu eşti… o biată fetiţă. Te-am pierdut… E vina mea…
— Nu-i vina ta. Şi nu eşti tatăl meu.
— Nu sunt nici măcar… De ce trebuie să fii aici? Nu-i ceea ce-ţi doreşti!
— Asta-i tot? Credeai c-am murit. Iată-mă, în viaţă… şi e vreo diferenţă
dacă-s prostituată sau nu?
— Tu. Nu eşti. Prostituată!
— Atunci ce sunt?
Un bărbat se opri în uşa deschisă. Cu ceafa rasă, cu pielea adunată în
falduri. Şi o jachetă din piele încreţită la umăr. Oare era de la
securitate? Verifica dacă stăpânul putea veni? Artiom se frecă la ochi,
se aplecă în faţă şi privi de la dreapta la stânga. Părul închis la culoare,
cu cărare, pungi sub ochi… zărea prin mulţime un astfel de individ?
— Nu eşti genul de fată care se lasă… Pentru gloanţe… Care îngăduie
să i se facă anumite chestii… Eu nu aşa mi te amintesc!
— Înţeleg. Şi dacă aşa sunt eu acum?
— Nu! E dezgustător.
— Păi, atunci descrie-mă altfel în cartea aia a ta. Fă-mă să fiu aşa cum
ai vrea tu să fiu. Ce importanţă are ce fac în viaţa reală? Ce importanţă
are ce i s-a întâmplat lui Hunter?
— Şi ce-are asta de-a face cu situaţia de faţă?
— Ţi-ai terminat cartea. Cum? Ce s-a-ntâmplat în Tulskaia?
— Nu-nţeleg! O inundaţie! Apa a năvălit înăuntru.
— Un miracol. Ai vreun miracol acolo?
— Aceea nu-i versiunea finală.
— Ai transformat un masacru într-un miracol, deci mă poţi îndrepta şi
pe mine. Fă-mă zână. Îmi pare rău. E vremea pentru următorul meu

— 1226 —
client. Îi primesc cu programare. Ca un doctor. Fă-mă doctoriţă.
— Nu plec!
Bărbatul cu ceafa în pliuri ascultă, scuipă, şi plecă. Lui Artiom îi
amorţise piciorul. O mângâia pe Riaba cu degetele. Găina moţăia.
Naganul era perfect treaz.

De la calmante şi votcă, vizuina de vicii începu să se învârtească; de

fapt, întreaga lume se învârtea. Şi capul lui Artiom se învârtea
periculos.
În cele din urmă Homer ieşi cu un aer pierdut, ca şi cum fusese scăldat
în apă rece ca gheaţa şi apoi curentat.
— De ce se poartă aşa?
— Du-te. Pleacă, tataie. Lasă-mă să discut eu cu ea. Mai târziu… Ne
vedem mai târziu. Să zicem, în aceeaşi cârciumă unde-am mâncat.
Unde-am fost cu tine şi Ilia. Transmite-i condoleanţele mele.
— Tu eşti… unul dintre clienţii ei…
— Uită-te la mine. Ce-aş putea face eu? Trebuie să discut cu ea.
— Ia-o de aici, Artiom. Eşti un băiat bun. Sincer. Ia-o de-aici.
— Sincer. În ordine.
Bătu la uşă. Ea deja îi auzise vocea şi nu fu surprinsă să-l vadă. Se
strecură înăuntru.
— Salut.
— Te-ai întors! Ai ajuns în Balaşika aia a ta?
— Da.
— Arăţi groaznic. Stai jos. Vrei ceva? Apă? Hai aici. Pe aici.
Saşa era uluitor de curată. Proaspătă. Nicio urmă de murdărie nu era
lipită de ea. După ce fusese molestată şi făcută bucăţi, doar îşi aranjase
părul şi-şi revenise. Cum făcuse asta? Cum reuşesc femeile să facă asta?
Poate că-i beau pe bărbaţi?
— Acolo… Sunt instalaţii de bruiaj. În Balaşika.
— Ce instalaţii de bruiaj?
— Saşenka. Bărbatul căruia tu-i spui stăpân… Besolov…
— Aşteaptă. Ce-ai păţit acolo? Doamne, ce răni îngrozitoare. Şi acest…
Arzi. Ai febră.
— Stai. M-asculţi? Acest Besolov. Cine-i?

— 1227 —
— Ai pistol.
— Când vine?
— Bietul de tine. Ţi s-a înrăutăţit starea, aşa-i?
— El e perversul care s-a folosit de tine în noaptea aia? Care s-a folosit
de mine? Care ne privea?
— Care ne-a făcut cunoştinţă?
— Ascultă! Când vine? Vreau să discut cu el. Trebuie.
— Pentru ce?
— Pentru un motiv serios. El se află în vârful piramidei. El trage sforile
aici. Îi are pe Roşii la cheremul lui, iar fasciştii… Miller. Vreau să-nţeleg.
Ce rost au toate astea? Să rămânem toţi închişi aici, în metrou? Care-i
planul? Vreau să-mi spună.
— Uite, crustele ţi s-au uscat. Crustele de la arsuri. Pot să…?
— Asta… Spui că m-am ars singur?
— Da.
— De ce oi fi făcut-o? Pentru ce?
— Ai vorbit cu el şi te-ai ars. Pentru Alexei.
— Aşa am făcut? Adică… Din cauza Ordinului? Era… Am ars motoul
Ordinului… Mi-a spus ceva despre Ordin? Cu ce se ocupă în ultimul
timp?
— Ţi-ai amintit?
— Aşadar, şi tu ai ştiut totul, nu?
— Artiom. Vrei să te-ntinzi? Abia te mai poţi ţine pe picioare.
Se lăsă jos, ghemuit, lângă perete.
— De ce nu mi-ai explicat? De ce m-ai trimis în Balaşika?
— N-ai ce să faci, Artiom. Uneori, tot ce poţi face este să te arzi singur
cu ţigara. Asta-i tot.
— N-am ce să fac nici în privinţa instalaţiilor de bruiaj? Nici în privinţa
lumii?
— Exact.
— Când vine? Când?
— Nu ştiu.
— Ba ştii! Mi-ai spus că-l poţi simţi! Spune-mi!
— Ce vrei de la el?
— Ascunde-mă. Ascunde-mă. Te rog. Ascunde-mă aici.
— Am să te ascund. Se aşeză jos, lângă el, îi mângâie afectuoasă

— 1228 —
tâmplele dezgolite şi creştetul capului. Stai aici, în spatele draperiei.
Trase draperia.
— Încă pot s-o fac. Încă se mai poate face ceva.
Continuă să privească la draperie, la modelul ei cu floricele, iar în
mijlocul fiecărei flori văzu ceafa lipsită de ochi a cuiva, o pajişte
întreagă, flori cu capete văzute de la spate. Toţi oamenii din Linia Roşie
erau reprezentaţi acolo, fără feţe, trăind doar pentru ca, într-o zi, să
poată fi împuşcaţi în ceafă: ăsta era modelul.
— De ce? şopti Artiom cu încăpăţânare, pentru sine, numai ca să nu
adoarmă. Chiar dacă eşti stăpânul, chiar dacă eşti însuşi diavolul. Îmi
vei spune totul. De ce ne tratezi aşa. De ce-i tratezi aşa pe oameni. De
ce trebuie să stăm aici. Iar dacă nu-mi spui, am să-ţi zbor creierii. Cu
Naganul ăsta de-aici. Chiar între ochi. Căcatule.
Şi îşi cântă astfel, singur, până adormi.

— 1229 —
— 1230 —
 Capitolul 20
Miracole

Şi muri.
Întotdeauna se întrebase dacă era ceva acolo, sau dacă, pur şi si mplu,
se stingeau luminile. Şi dacă era posibil să facă un târg cu cineva, să
revină la copilăria lui. În vremurile dinaintea războiului, la mama lui,
pe atunci în viaţă, şi la Pământul încă viu. Acela ar fi un paradis
minunat.
După moarte însă lumea nu se transformase în aşa ceva. Viaţa de apoi
era la fel ca viaţa pământească: închisă bine între patru scânduri. Poate
doar ceva mai curat, cu pereţi proaspăt vopsiţi. Dacă viaţa era pictată
cu vopsele de ulei de in peste tot, atunci cerul şi iadul erau exact la fel.
În afară de pereţi, acolo se găsea un pat. Cu alte paturi lângă el, făcute
şi goale. Ciudat, fiindcă n-avea cum să fie singurul care murise şi
ajunsese aici.
Mai era şi o vergea de metal, cu o pungă transparentă, plină cu un
lichid, care atârna din ea. Un tub din cauciuc se întindea de la pungă
până la braţul lui Artiom, înlocuindu-i sângele cu ceva.
Aha. Deci, trăia.
Ridică braţul şi-şi închise şi deschise pumnul. Braţul nu era legat.
Mişcă picioarele, erau libere. Dădu aşternutul la o parte şi se privi: gol-
puşcă. Găurile de gloanţe fuseseră acoperite cu plasturi albi. De ce -i
făcuseră asta? Cine?
Mişcă spatele şi nu simţi nimic. Urmele de muşcături ale biciului se
mai vindecaseră întrucâtva. Se uită la arsurile de ţigară: crustele
căzuseră, lăsând urme rozalii.
Ce se-ntâmplase?
Începu să-şi amintească. Florile acelea, cu spatele capetelor. Discuţia
cu Saşa. Revolverul din mână. Cum de-i băgaseră pe gât un pat în loc
de toate alea, şi-i picurau acum un înlocuitor de sânge?
Coborî picioarele pe podea. Apoi înşfăcă tija metalică de parcă era un
baston. Se simţea ciudat să stea în picioare. Capul parcă-i plutea,
sunetele se distorsionau.
O încăpere pătrată, o uşă.
— 1231 —
Luând cu el bastonul cu sângele fals, merse şchiopătând pe catalige. Se
sprijini de uşă. Era încuiată. Bătu. Niciun răspuns.
Însă afară, dincolo de uşă, viaţa-şi urma cursul. Auzi zgomotul vocilor,
filtrat prin placaj: muzică, râsete. Râsete. Poate că, în definitiv, era
chiar paradisul? Iar el se afla în anticameră? Şi trebuia să scape de
sângele stricat, să-l înlocuiască cu cel incolor, fluidul angelic, după care
îl lăsau şi pe el înăuntru?
Un vierme de fier apăru în gaura cheii şi începu să se răsucească. Fusese
auzit.
Artiom se întrebă ce-ar putea folosi ca să lovească. Însă chibzui prea
mult. Îşi rată şansa.
În prag stătea o femeie. Îmbrăcată într-o haină albă: o haină albă
proaspăt spălată şi călcată. Îi zâmbea.
— Iată-te. Începuserăm să ne îngrijorăm deja.
— Să vă-ngrijoraţi? întrebă Artiom prudent. Voi?
— Bineînţeles. Ai fost inconştient prea multă vreme.
— Câtă vreme?
— Oho, deja o săptămână. Ai intrat în a doua săptămână.
— Cel puţin, nu mai sunt în urmă cu somnul, zise Artiom, încercând
să privească peste umărul ei şi să vadă ce se pregătea pentru el pe
coridor. Nici măcar nu mai ştiu ce-am de gând să fac în viaţa de apoi.
— Eşti chiar atât de grăbit?
Femeia clătină din cap.
Era drăguţă. Pistrui difuzi, ochi arămii, păr strâns la spate. Un zâmbet,
şi putea să-şi dea seama că zâmbea des: o faţă atât de fin conturată.
— Doctorul a zis cam o săptămână sau două, şi mă duc.
— Păi şi eu sunt doctor. Iar eu n-aş fi chiar atât de categorică.
— Atunci tu ce-ai spune?
Un alt vierme se foi în pieptul lui Artiom, speranţa.
— Păi… ai primit, după părerea mea, o doză de cinci-şase gray. Când?
Cu vreo două săptămâni înainte de a fi spitalizat? Judecând după
sângele tău.
— Înainte să fiu spitalizat?
— Dacă totul ar fi fost făcut mai prompt, dacă am fi început
tratamentul imediat, aş fi spus că ai şanse cam jumi-juma. Iar acum –
n-aş vrea să te înşel – rezultatele terapiei sunt destul de bune.

— 1232 —
Transfuzii. Am reuşit să selecţionăm antibioticele potrivite.
— Antibiotice? Terapie?
Artiom miji ochii.
— Astea şi alte câteva chestii… Cred că poţi să simţi şi singur. Rănile se
vindecă. Oricum nu-i vorba de numai o săptămână. Există o şansă
bună – chiar serioasă – că vei începe să te refaci. Organismul tău
răspunde foarte bine.
— De unde sunt antibioticele?
— Scuză-mă? Dacă te preocupă data expirării, te asigur…
— Unde sunt? Ce-i asta? E Hansa?
— Hansa? Hansa aici, afară? Vrei să spui Linia Circulară?
— Afară? Unde afară?
— Unde pleci? Stai! Nu ai pantaloni, apropo!
O împinse la o parte şi se împletici afară din încăpere.
Coridorul se întindea la infinit şi arăta ciudat, ca şi cum fusese
construit în interiorul unui tunel. Un perete era rotunjit, placat, dar nu
cu dale precum cele din metrou, mâncate de rugină, ci curate şi
acoperite cu vopsea de ulei de in. Totul era curat şi uscat. Becuri de
folosinţă îndelungată atârnau din plafon. Ce loc era ăsta? Nu era o
staţie. Nu existau staţii ca asta.
Undeva cânta o mică orchestră, veselă ca la o beţie.
— Unde suntem?
— O să ţi se pară mai degrabă ciudat dacă te apuci să explorezi locul
în fundul gol, Artiom. Îţi sugerez să te întorci în salon…
— Cum de-mi cunoşti numele?
— E scris pe cuponul tău.
— Pe cuponul meu.
Apoi îşi aminti. Îşi aminti cum, cu doi ani în urmă, zăcuse într-o cuşcă
a fasciştilor, aşteptând să fie spânzurat dimineaţa devreme. Pur şi
simplu, nu putuse să doarmă. Şi când aţipise pentru câteva minute,
creierul lui viclean, jalnic, îl hrănise cu un vis despre evadare. Apăruse
Hunter, îi exterminase pe toţi duşmanii lui Artiom şi -l eliberase.
Fusese un vis destul de bun; partea cea mai jalnică fusese că trebuise
să se trezească.
Artiom ridică mâinile şi le privi din nou.
Voia cu ardoare să creadă în ceea ce i se întâmpla: probabilitatea şi

— 1233 —
şansa recuperării. Crezuse că deja ajunsese să-şi accepte moartea, dar
nu. În momentul când i se promisese încă puţin din viaţă, ademenit
fiind, muşcase momeala.
Dar dacă era un vis, nu avea nevoie de pantaloni.
Începu să meargă înainte, spre locul unde se auzeau vocile.
La un moment dat, peretele dispăru şi dezvălui un spaţiu vast, cu
plafonul foarte înalt; aici putea să vadă cum fusese construit totul – ca
un tunel, însă un tunel imens, atât de înalt, încât putea fi împărţit în
trei niveluri normale. De la primul nivel se înălţa o scară lată, oficială,
acoperită cu covoare roşii. Deasupra scării se afla un glob. Un glob
incredibil. Cu oglinzi mici şi pătrate, lipite pe toată suprafaţa lui. Un
dispozitiv de iluminat îşi proiecta raza asupra globului şi străfulgerările
de lumină reflectată se împrăştiau peste tot, ca nişte spoturi laser
strălucitoare. Globul se rotea cu o demnitate austeră, de parcă era o
planetă, iar picăţelele de lumină alunecau pe pereţi.
Muzica impetuoasă, de genul „totul sau nimic” venea de sus, şi acolo
râdeau oamenii. Întregul perete de deasupra treptelor era acoperit cu
un banner uriaş: roşu viu, împodobit cu aur. În centrul său se afla un
blazon: globul pământesc într-o ramă împletită, cu secera şi ciocanul
încrucişate deasupra. Un simbol familiar pentru oricine vizitase Linia
Roşie. Sclipirile vesele ale globului-oglindă ajungeau şi acolo.
Era la Roşii?
De ce l-ar salva Roşiii, readucându-l la viaţă?
Un vis.
— Voi fi nevoită să chem paza, îl avertiză doctoriţa de undeva din
spate.
Artiom îşi lăsă bastonul improvizat pe prima treaptă şi se apropie de
muzică. Picioarele îi erau mai degrabă slăbite, nu cu totul viguroase.
Aşteptă, apoi cuceri următoarea treaptă.
Ce era locul ăsta?
Încet, mijind ochii, se târî mai departe. O boltă se înfăţişă vederii sale;
îi putea vedea tavanul alb şi lumina strălucitoare ca ziua.
Şi apoi, din spatele treptelor, răsări o sală.
O sală imensă. O cupolă alb-albăstruie, rotundă, cu un candelabru
atârnat de plafon, ca o explozie de sticlă. Podeaua era incredibil de
moale, acoperită cu un singur covor continuu, cu un model incredibil

— 1234 —
de luminos; doar privindu-l, se simţea ameţit şi bolnav. Şi peste tot
erau mese, mese şi iar mese. Mese rotunde, pregătite pentru un dejun:
feţele de masă erau pătate, însă şi ele fuseseră cândva albe. Farfurii cu
resturi. Carafe pe jumătate pline cu lichid rubiniu. Furculiţe
împrăştiate pe podea.
Şi oameni: peste tot.
Adunaseră laolaltă câteva mese rotunde, abandonându-le pe cele unde
mâncaseră.
În unele locuri, se îmbrăţişau, cu frunţile lipite, aşa cum făcuseră
Artiom şi deţinutul politic în tunel, dar nu motivaţi de durere, ci de
votcă. În alte locuri, se întreţineau conversaţii solemne. Îmbrăcaţi
ciudat: nu cu trupuri goale sub paltoane, ci în cămăşi, chiar dacă
mototolite. Aveau până şi cravate, la fel ca în fotografiile dinaintea
războiului.
De parcă era invizibil, Artiom porni spre ei, peste covorul moale,
îngropându-şi tălpile goale în iarba de lână. Cineva se uită spre el de la
masă, afişând o surprindere înceţoşată în ochii săi, însă nu-l putu privi
prea mult şi se aplecă din nou peste salatele complicate şi păhărelele
băute pe jumătate.
O orchestră jerpelită bubuia pe o scenă mică, aflată în capătul opus al
sălii, şi un personaj cu burdihan, crăcănat, ţopăia impetuos între
muzicieni, în aplauzele stângace de la masa cea mai apropiată.
— Artiom?
Se opri, fusese zărit.
— Ia loc. Nu te sfii. Oricum nu eşti sfios după câte văd.
Un bărbat se uita la el şi-i zâmbea. Păr închis la culoare, în şuviţe
umede pe frunte, pungi sub ochi, sclipire sticloasă, de beţiv în privire,
cămaşă neîncheiată. Stătea lângă un porc cu chelie, roşu strălucitor la
faţă, care sughiţa.
— Alexei… Felixovici?
— Oh! Şi tu îţi aminteşti de mine?
— Te căutam.
— Păi, ia te uită: m-ai găsit! Artiom, el este Ghenadi Nikitici. Ghenadi
Nikitici – Artiom.
— Bucrosdăcunşinţă! grohăi porcul.
În momentul acela, lui Artiom îi trecu prin minte că ar trebui să -şi

— 1235 —
acopere părţile intime. Dintr-odată, începu să suspecteze că s-ar putea
să nu fie deloc un vis. Sminteala delirantă din toate părţile era dincolo
de limita îndurării, însă într-un vis nu era posibil să te gândeşti că erai
adormit şi că trebuia să te trezeşti curând – asta te trezea imediat, nu?
Se aşeză cu dosul său gol pe un scaun catifelat şi se acoperi cu un
şervet. Cum l-ar fi putut interoga pe Besolov în situaţia asta? Unde-i
era Naganul? Cu ce l-ar putea ameninţa ca să-l facă să spună adevărul?
Un cuţit de pe masă?
— Cum am ajuns aici?
Întrebase ca să evite să mărturisească despre vis.
— Prietena ta m-a convins. Prietena noastră comună.
— Poftim? Saşa?
— Saşa. M-a implorat vărsând foarte multe lacrimi. Dar eu, ştii, sunt
bun la suflet din fire. Apoi mi-am amintit de tine şi cât eşti de simpatic.
Am avut un meci de groază atunci… Fratele meu vitreg, ai putea spune.
Aşa că inima mi-a tremurat. Te-am ridicat din genunchi, în cele din
urmă. Îţi aminteşti ceva? Cred că luaseşi prea mulţi viermi. Erai cam
ameţit. Dar te-ai descurcat bine cu toate îndatoririle.
— Câtdăipresionant!
Artiom se mai afundă puţin sub faţa de masă. Dintr-odată se simţea
gol – ruşinos şi stupid de gol. Saşa îi ceruse acestui şacal să-l salveze?
Îl îngrijeau pe Artiom pentru că-l convinsese Saşa?
— Nu vreau asta. N-am nevoie de pomenile voastre!
— Ah, iar începi. Ai luptat curajos atunci. Sub influenţa viermelui.
Aveai de gând să introduci justiţia globală. Mai ales când am pălăvrăgit
despre Miller. Ai folosit două ţigări de-ale mele pentru a scăpa de
tatuajul ăla. Nu-ţi aminteşti nimic?
— Unde suntem? Unde mă aflu? Chiar acum?
— Suntem… Suntem într-un buncăr. Nu, nu buncărul ăla eroic al tău,
nu mă privi cu ochii ăştia. Sub Moscova există o mulţime de buncăre
din astea… Am ales unul destul de decent, reamenajat la standarde
europene. Celelalte nu stau atât de grozav. Unele sunt inundate, şi -n
altele nu poţi intra deloc, atât sunt uşile de ruginite.
— Iezactaşa!
Doctoriţa apăru, însoţită cu oameni de la pază; îmbrăcaţi elegant, în
tunici, de parcă veneau direct de la paradă. Se pregăteau să-l calmeze

— 1236 —
pe Artiom.
— Haideţi, aveţi de gând să-l luaţi chiar acum? întrebă Besolov
supărat. Lăsaţi-mă niţel să discut cu omul. Probabil că are o mulţime
de întrebări.
Doctoriţa fu de acord şi plecară.
— Saşa m-a băgat aici?
Dezbrăcat şi neajutorat. Ea-l salvase?
— Da. Băiatul a încasat o doză urâtă de radiaţii, a zis ea. Şi a primit-o
pentru că, de unul singur, doar el, a ghicit toate secretele voastre
îngrozitoare. Voia foarte mult să urce din nou la suprafaţă, şi uite
unde-a ajuns din cauza asta. A reuşit chiar şi captureze staţia radio din
Balaşika. A întrerupt bruiajul! A contactat oamenii! Un erou! Un tânăr
admirabil!
— Ea ţi-a spus? Ţie?
Îl trădase? Îl vânduse oare?
— N-a fost doar ea. Au fost şi propriile mele surse. Trebuie să
mărturisesc că prima dată te-am subestimat. Erai destul de dus cu
pluta, desigur. Asta-mi place mie: o mică discuţie cu un om de rând.
Să-i spun câte puţin despre cum merg lucrurile cu adevărat, să
adulmece fumul care începe să se ridice din creierii lui. Mul ţi dintre
cei de aici n-au mai ajuns în metrou de ani de zile, dar sunt curios. Şi
în fond şi la urma urmei, treaba mea este să mă asociez cu oamenii.
— Remarclabilomule! exclamă mistreţul.
— Suntem în Moscova?
— Bineînţeles.
— Într-un buncăr? De ce… arată atât de neobişnuit? De ce sunt
bannerele sovietice? E… Nu-nţeleg. Linia Roşie e controlată cu-
adevărat de Hansa? Sau Hansa e cea controlată de Linia Roşie?
— Ce importanţă are?
— Poftim?
Artiom se încruntă: sala albă glisa lateral şi în sus.
— Există vreo deosebire între Linia Roşie şi Hansa? zâmbi Besolov ca
o groapă de nisip mişcător. Şi-ncearcă doar să găseşti zece deosebiri
între Roşii şi fascişti.
— Nu-nţeleg.
— Nu-i nimic. Sunt dispus să-ţi explic. Ce-ar fi să facem o mică

— 1237 —
plimbare? Fără pantaloni, desigur, ar fi mai degrabă… hei, chelner!
Un chelner agitat, cu papion, păr cărunt şi mustaţă veni în fugă.
Besolov îi ordonă să-şi scoată pantalonii şi cămaşa şi să-l îmbrace pe
invitatul său. Artiom îşi ceru propriile haine, însă i se spuse că totul
fusese ars. Apoi se învoi să ia hainele albe şi negre, cu excepţia
papionului. Chelnerul stătea în poziţie de drepţi, iar burta acoperită de
fire cărunte îi tremura. Doctoriţa deconectă perfuzia cu sânge îngeresc
şi acoperi înţepătura de ac cu un plasture.
Alexei Felixovici se ridică şi-şi şterse buzele cu un şervet; plecă de la
masă.
— Fortimpresionat, îi spuse mistreţul lui Artiom ca rămas-bun.
O luară din loc, schimbând saluturi cu participanţii la festin, băuţi
bine: Kondrat Vladimirici, Ivan Ivanici, Andrei Oganesovici şi restul.
— Cine-s ăştia? Cine sunt oamenii ăştia?
— Oameni minunaţi! îl asigură Besolov. Cei mai buni.
Ajunseră la scară.
— Aşadar. Alexei Felixovici gesticulă împrejur. A apărut o întrebare.
De ce simbolismul sovietic? Răspundem: înainte – înainte să se fi
întâmplat totul – aici se afla Muzeul Războiului Rece. Un muzeu privat.
Însă! Se găsea într-un buncăr guvernamental adevărat, de pe timpul
aceluiaşi Război Rece. O fostă US! Adică, Unitate a Statului. Cumva, ea
a fost privatizată, Dumnezeu ştie cum, în timpul turbulenţilor ani
nouăzeci, nu mai contează cum. Inundată, murdară şi abandonată.
Pentru că la vremea aceea, ni se părea că buncărele nu vor mai fi
necesare niciodată, nimănui. Şi atunci noii proprietari au decorat -o
potrivit gusturilor lor nostalgice: toate bannerele, stelele roşii, secerile
şi ciocanele şi tot aşa, şi tot aşa. Practic, sugerând URSS-ul, dar în stilul
NEP50. Au refăcut superb totul, fapt pentru care le suntem foarte
recunoscători. Au început cu un plug de lemn şi au terminat cu bomba
atomică, ca să spunem aşa. Au adunat nişte artefacte istorice

50
NEP (novaia ekonomiceskaia politika): Noua Politică Economică, sistem de
reforme economice care introduceau un compromis cu economia de piață. în
Uniunea Sovietică, sistemul a fost instituit de către Vladimir Ilici Lenin în
1921. (n. tr.)

— 1238 —
interesante şi au început să aducă în vizită grupuri de turişti străini.
Însă când s-a declanşat al Treilea Război Mondial, li s-a reamintit
foarte repede ce înseamnă US şi cine era adevăratul proprietar aici şi
cine era înlocuitorul său doar provizoriu. Pentru că oricine a fost aici,
normal, nu vrea să se ducă într-o US autentică. Acolo-i mai degrabă
sordid, fără brizbizurile acestea. În definitiv proprietarii privaţi sunt
proprietari privaţi. Iar stilul e maiestuos; ţi se taie răsuflarea. Te uiţi la
bannerul acela şi-ţi aminteşti cum măreaţa noastră armată obişnuia să
fie o ameninţare pentru întreaga lume. Aşa că n-am schimbat nimic
aici. Este elegant, patriotic şi confortabil.
Sclipirile erupte din globul-oglindă gâdilau bannerul roşu şi jucau
peste stemă.
— Însă Linia Roşie… Ei împing oamenii către mitraliere!… Sub
drapelele astea… Chiar acum, în Komsomolskaia! Ieri! Acum o
săptămână! Un copil a fost împuşcat… În braţele mele… Nu al meu…
Dar…
— Şi ce-i cu asta, rogu-te să-mi spui? Asta n-are nimic de-a face cu noi.
— Tu l-ai forţat pe Miller să le dea gloanţele, nu? Hansa! Acolo, în
Komsomolskaia, la Moskvin!
Artiom se trezise în cele din urmă.
— În primul rând, noi nu suntem Hansa. În al doilea rând, n-am
obligat pe nimeni. Gloanţele sunt ale noastre. Iar Ordinul abia dacă -i
un serviciu înarmat de livrări. Moskvin era îndreptăţit la o compensaţie
pentru acţiunile Reichului. Şi ce fac ei cu gloanţele este o chestiune
care ţine de etica lor. Pe de altă parte, noi am stopat un război. Care,
pe deasupra, începuse nu din cauza felului în care-i alcătuit sistemul
în general, ci ca rezultat al unor iniţiative cretine la nivelul de decizie
intermediar. La fel, după cum s-a întâmplat, şi cu buncărul tău eroic.
Tu chiar vrei un război civil?
— În Komsomolskaia au folosit gloanţele alea pentru a-i transforma pe
oameni în carne tocată! Oameni vii! De ce-ncerci să mă sperii cu un
război? Oamenii de acolo flămânzesc; sunt gata să se repeadă peste
mitraliere. Poţi să-ţi imaginezi? Poţi să-ţi imaginezi cum este?
Besolov se opri din vorbit şi tăcu până când ajunseră la baza scării.
— Dar ce-ar fi de făcut? Încercăm să găsim un antidot pentru
mucegaiul ciupercilor. Încercăm cu pesticide. Însă există anumite

— 1239 —
procese naturale. Ecologia din metrou, ca să spunem aşa. Eu sugerez
să considerăm asta un fel de autoreglare a nivelului populaţiei.
— Dar voi vă-ndopaţi serios aici!
— Ai putea avea această impresie, fu de acord Besolov. Însă este o
prostie să te gândeşti că ştabii din Polis, ori Moskvin sau Miller nu-şi
umplu burţile. Asta-i mai mult o chestie de genul „dă Cezarului ce-i al
Cezarului”. În rezervele de stat nu există destule alimente conservate
ca să ajungă pentru toţi. Aşa-i făcută lumea. Dacă plec de aici şi hrănesc
o fetiţă flămândă, dându-i resturile din farfuria mea, nu rezolv nimic.
Resturile mele nu sunt peştii lui Iisus. Sau hai să zicem că ies şi hrănesc
fetiţa flămândă. Nu se schimbă nimic.
— Pentru că Hansa ta nu-i mai bună decât Reichul.
— Şi-ţi mai spun ceva: în esenţă, Hansa este Reichul.
— Poftim?
— Vino cu mine.
Artiom şchiopătă în urma lui.
De la scara cu banner, o luară la dreapta. Deasupra capetelor lor
strălucea o stea roşie, sclipitoare. O inscripţie lucea purpurie: BUNCĂR
42. Era destul curent electric pentru toate astea. Toate erau
importante. Merseră prin coridor şi ajunseră într-un bar pustiu.
Tejgheaua era iluminată de un Kalaşnikov confecţionat din tuburi de
neon; nu exista barman, iar sticlele deschise se ofereau singure.
Besolov puse pe tejghea ceva cu o etichetă care nu era rusească, scoase
cu dinţii dopul spongios şi duse sticla la gură. Îi oferi şi lui Artiom, însă
el refuză ca un mofturos.
— Şi iată, Muzeul Războiului Rece! zise Besolov, cotind spre un pasaj
îngust: table de oţel, fixate cu nituri pătrate.
Intrară în spaţiul muzeului: o hartă veche pe perete, iluminată de jos;
o umbră imensă, purpurie, întinsă peste jumătate de lume, eticheta
URSS-ul; mici state europene cenuşii, înghesuite unul în altul. Totul
punctat de siluetele desenate ale rachetelor şi ale avioanelor cu aripi
late. Într-un colţ era un manechin decolorat, îmbrăcat într-o uniformă
veche; o ţinută stupidă, de vară. Păzea o bombă imensă, grăsană,
pictată în vopsea de ulei cenuşie.
— Aici avem un mic exponat amuzant. Un model al primei bombe
atomice, dezvoltată şi produsă în Uniunea Sovietică…

— 1240 —
Bomba avea un capac din sticlă instalat în vârf, ca să permită oamenilor
să arunce o privire în iad. Dar, bineînţeles, acolo nu era nimic: doar un
soi de dispozitiv cu indicatoare.
Însă Artiom nu se uita la ea. Privea harta uriaşă a Europei.
— Sunteţi tot voi, nu? Instalaţiile de bruiaj sunt tot ale voastre. Vă
căutam, tocmai din motivul ăsta. La ce vă trebuie toate astea? Ce facem
noi, blocaţi, în metrou? Dacă întreaga lume a supravieţuit…
— Chiar a supravieţuit? îşi ridică surprins Besolov sprâncenele. Bine,
bine. A supravieţuit. Aici te-am prins!
— Toate rachetele astea şi avioanele de pe hartă. Astea-s chestii vechi,
da? Chiar scrie că-i URSS, nu Rusia! Cât de veche e harta asta – are o
sută de ani? De fapt, nu există niciun fel de duşmani, aşa-i? Duşmanii
ăia de care se teme Miller. Cei pentru care există bruiajul. Războiul s-a
terminat! Încă de-atunci. Aşa-i?
— Totul e foarte subiectiv, Artiom. Poate că, pentru unii, războiul
continuă.
— Ei nu plănuiesc – occidentalii – să facă nimic împotriva noastră! Nu?
Du-te şi ia pânza de pe ochii lui Miller!
— Fiecare crede ce-i convine mai mult.
— Atunci, pentru ce toate astea? Bruiajul… de ce l-aţi instalat? De ce-i
omorâţi pe cei veniţi din alte oraşe? Să pară că întreaga omenire a fost
bombardată şi făcută bucăţi! Pentru ce? Să pară că suntem singuri!
Atunci de ce mai suntem ţinuţi aici, în metrou?
— Pentru că, zise Alexei Felixovici, abandonând bonomia sa, ca o
viperă care năpârleşte şi-şi lasă pielea, în afara metroului vom înceta
să mai fim un popor. Vom înceta să mai fim o mare naţiune.
— Poftim?
— Am să încerc să-ţi explic şi asta. Iar tu nu mai ţipa, ci încearcă să
asculţi. Şi apropo, nu noi am instalat aparatura de bruiaj. Este acolo de
pe vremea Uniunii Sovietice. Ce calitate! În anii nouăzeci, instalaţiile
au fost, pur şi simplu, închiriate unor oameni de afaceri, să transmită
muzică. Temporar.
Hainele chelnerului bătrân atârnau pe Artiom şleampete şi largi.
Undeva, în spatele lui, un om al pazei îşi drese glasul, pentru a -şi
semnala prezenţa. Alexei Felixovici scoase din buzunarul de la piept o
batistă cu iniţialele sale într-un colţ şi o plimbă peste bombă, ştergând-

— 1241 —
o de praf.
— Dar cred că am să încep cu frumuseţea asta de-aici.
— De ce vrei s-o ţii aici?
Artiom se simţea dezgustat de parcă Besolov sărutase un mort pe buze.
— Oh, haide. Trebuie să-ţi cunoşti propriile rădăcini, zise Besolov, apoi
se întoarse spre el şi zâmbi. Aşa că nu atingem nimic de-aici. Această
bombă este primul strămoş al suveranităţii noastre! Mângâie
rotunjimea imensă a bombei. În esenţă, numai mulţumită ei am fost
capabili să ne apărăm împotriva acţiunilor Occidentului. Să ne apărăm
ordinea socială unică. Civilizaţia noastră. Dacă savanţii noştri n-ar fi
creat-o, ţara ar fi fost îngenuncheată după al Doilea Război Mondial,
iar după aceea…
— Pentru ca în al Treilea Război Mondial să putem fi loviţi cu ea şi…
— Al Treilea Război Mondial? îl întrerupse Alexei Felixovici. În al
treilea ne-a cam luat un pic valul. Prea prinşi, ca să spunem aşa, de
adevărul televiziunii noastre. Omul e bun la astfel de lucruri, în
general: la substituirea realităţii cu iluzii. Şi se pricepe să trăiască într-
o lume complet imaginară. În principiu, este o calitate folositoare.
Întregul metrou, de exemplu, se descurcă splendid în acest sistem de
coordonate imaginare.
— Întregul metrou se descurcă splendid? întrebă Artiom, apropiindu-
se mai mult de el.
— Vreau să spun că totul funcţionează. Toată lumea este intrată în
sistem, este implicată. Pe Linia Roşie, ei cred că luptă împotriva Hansei
şi a fasciştilor. Cei din Reich cred că se războiesc cu Roşiii şi cu
mutanţii. Cei din Hansa îşi sperie copiii cu Moskvin şi-şi toarnă vecinii
că ar fi spioni de-ai Roşiilor. De parcă totul ar exista cu adevărat!
— De parcă? Eu! Am fost acolo! Artiom simţi brusc că nu mai putea
respira în acest muzeu. Am fost în tunel. Între Puşkinskaia şi Kuzneţki
Most. Măcelul ăla sângeros dintre Roşii şi fascişti. Au atras zeci de
oameni. În luptă. Oameni adevăraţi, vii. S-au hăcuit unii pe alţii până
la moarte. Cu târnăcoapele. Şi cuţitele. Răngi metalice. Asta chiar s-a
întâmplat. Ai priceput asta, gunoiule? Chiar! S-a întâmplat!
— Îi compătimesc. Dar ce dovedeşte asta? Cine-a fost omorât acolo?
Roşiii? Fasciştii? Nu. De-o parte un număr de indivizi afectaţi genetic,
iar de cealaltă parte un număr de sabotori şi guri-sparte. Un conflict

— 1242 —
controlat. Şi un mod extrem de original de autopurificare, dacă
examinezi totul detaşat. Ca şi cum sistemul nostru e un organism viu…
Celulele care stânjenesc supravieţuirea mor şi dispar. Dă-mi voie să
repet: nu noi am început războiul. Eşalonul de mijloc al conducerii
serviciului de informaţii al Reichului a atacat Linia Roşie pentru a se
pune bine cu conducerea lor. Fără să aibă nici cea mai mică idee că de
fapt nu există nici Linia Roşie, nici Reichul.
— Ce vrei să spui – nu există?
— Păi asta – bineînţeles că există! Numele lor există. Pentru oameni,
este foarte important să-şi spună cumva. Să creadă că sunt ceva. Pentru
ei este foarte important să lupte împotriva cuiva. Şi noi îi ajutăm. Aici
nu avem un stat totalitarist! Le oferim cea mai extinsă plajă de produse:
dacă vrei să masacrezi mutanţi, Legiunea de Fier face recrutări. Dacă
visezi la raţii pe gratis şi cauze comune, fugi la Linia Roşie. Dacă nu
crezi în nimic şi doar vrei să faci afaceri, atunci emigrezi în Hansa. Eşti
intelectual? Visează la Oraşul de Smarald şi poartă-ţi gaura din turul
pantalonilor în Polis. Un sistem convenabil, înţelegi? Deja am înce rcat
să-ţi bag asta în cap în Ţvetnoi Bulevard. De ce vrei să urci la suprafaţă?
Îţi putem oferi multă libertate aici. Ce vrei să faci acolo, sus?
Alexei Felixovici se opri la ieşire, aruncă o privire în jurul altarului
bombei şi stinse lumina. Artiom încă se gândea cum să răspundă.
— Aşadar, nu eşti din Hansa? Toate astea nu-s Hansa?
— Din care Hansa? răspunse Besolov şi clătină din cap. Ţi-am spus: nu
există nicio Hansa. Da? Există Linia Circulară şi există oameni care cred
că trăiesc în Hansa.
— Atunci, tu de unde eşti?
— De aici, de unde să fiu? Alexei Felixovici înălţă privirile spre tavanul
boltit, placat în dale. Chiar din acest loc. Şi ca să fiu mai exact, din
încăperea aceea, de acolo. Vino după mine.
Intrară într-o încăpere mică cu parchet pe jos şi un birou pe care stătea
aprinsă o veioză verde: un post de securitate. Santinela de gardă,
purtând uniformă de ofiţer, se ridică şi salută. Recepţia cuiva? Treptele
unei scări rulante duceau la nivelul următor, unul intermediar: o
imitaţie. Era ca o cameră din cu totul alt timp. Nu de pe vremea
pretenţioşilor ani 2000, ci din cele ce păreau străvechi, însă neafectate
de trecerea timpului.

— 1243 —
Urcară treptele şi ajunseră la o uşă.
Un birou. Rafturi de cărţi cu uşi din sticlă, încărcate de tomuri grele;
în mijlocul camerei, un podium. Şi un birou de nomenclaturist într-un
colţ, la fel ca la Svinolup şi Miller. La birou era aşezat un bărbat.
Nemişcat.
Tolănit pe spate şi privind spre tavan. Ochii aveau un luciu de plastic.
În tunică, cu stele aurii pe epoleţi. Mustaţa stufoasă, neagră. Părul
pieptănat peste cap.
— Acesta-i…
— Iosif Vissarionovici Stalin. Încântător, nu?
— Stalin?
— Un manechin în mărime naturală al lui Stalin. Din ceară. Poţi să te
duci să te uiţi.
Încâlcit în visul său, Artiom urcă supus pe podium.
Stalin îşi pusese mâinile fără oase pe birou: un stilou ieşea dintr-un
pumn de ceară, ca şi cum imitaţia conducătorului era pe cale să
semneze un decret. Cealaltă mână era întinsă, cu palma lată, cu
degetele răşchirate. Pe sub mustaţă se ivea un zâmbet, săpat cu un
cuţit, ferm. Lângă mână zăceau nişte trandafiri eterni, ponosiţi.
Incapabil să se abţină, Artiom îi atinse nasul. Lui Stalin nu-i păsa defel.
Nu-i păsa că murise şi fusese reînviat; nu-i păsa că e un manechin, că
scăpase cu un asemenea preţ, când lumea fusese făcută praf. Nu-i păsa
dacă-i lăsau flori la picioare, ori îi atingeau nasul. Stalin era într-o
toană excelentă. Totul era bine în ceea ce-l privea pe Stalin.
— În mărime naturală, zise Besolov.
— E tot din… muzeu? Un exponat?
Artiom se duse la un corp de bibliotecă, şterse cu degetul praful de pe
geam şi se uită la rafturi. Erau ticsite cu una şi aceeaşi carte: I. V. Stalin.
Opere complete. Volumul 1.
— Pentru ce-i asta? Artiom se uită la Besolov.
— Aici a fost biroul lui Stalin pe vremea când era un buncăr adevărat.
Deşi ghizii spun că Stalin n-a stat nicio clipă aici: a decedat înainte ca
această unitate să fi fost dată în folosinţă. Însă au făcut o efigie pentru
turiştii occidentali şi au pus biroul la punct. Stalin era deja aici când
am intrat noi în buncăr. Şi am păstrat tot. Istoria unui popor trebuie
respectată.

— 1244 —
Alexei Felixovici sui pe podium, se duse la Stalin, se aşeză pe biroul lui
şi-şi legănă picioarele.
— Continuitate! Uite-l pe el şi uite-ne pe noi. După cum stau lucrurile,
se dovedeşte că el a construit buncărul pentru noi. Se gândea la viitorul
nostru. Un mare conducător.
În afară de portretele cu mustaţă de pe Linia Roşie, Artiom nu-l mai
văzuse niciodată pe Stalin; ce simţise el când îl atinsese pe marele
conducător pe nas? Ceară.
— De ce continuitate? Continuitatea e pe Linia Roşie.
— Artiom. Haide, Artiom! ţistui Besolov. Atunci, dă-mi voie să te
hrănesc cu linguriţa. Linia Roşie, Hansa şi Reichul sunt şi ele tot nişte
manechine. Bineînţeles, simulează independenţa, competiţia şi lupta.
Apoi chiar se luptă şi ajung să fie luate de val.
— Deci, cine eşti tu?
Alexei Felixovici chicoti.
— Este o chestiune elegantă, un sistem multipartinic. Ca o hidră.
Alege-ţi un cap care ţi se potriveşte şi luptă cu celelalte. Crede că un
cap-inamic este un balaur. Cucereşte-l. Dar cum e cu inima? Besolov
mângâie biroul şi arătă cu bărbia spre restul încăperii. Aceasta-i inima.
N-o poţi vedea şi nici nu ştii nimic despre ea. Şi dacă nu ţi-aş fi arătat-
o, ai fi continuat să lupţi împotriva capului. Dacă nu împotriva Liniei
Roşii, atunci a Hansei.
Artiom se îndepărtă de corpul de bibliotecă şi se apropie de Besolov.
— N-o să-ţi pară rău că mi-ai arătat-o?
Besolov nu se retrase, nici nu se dădu mai încolo. Nu-i era teamă de
Artiom, de parcă nu el ar fi fost în visul lui Artiom, ci Artiom în visul
lui.
— Du-te şi spune cuiva că ai fost aici. Chiar şi lui Miller al tău. Ce-o să-
ţi spună? O să-ţi spună că e nebunie curată.
Artiom înghiţi în sec. Chiar mărturisise aşa ceva în timpul beţiei?
— Cum – n-a fost şi el aici?
— Bineînţeles că nu. De ce i-am lăsa pe toţi aici? Acesta-i un templu.
Un sanctuar.
— Şi ce-i cu mine?
— Ce-i cu tine? Tu eşti un nebun sfânt, Artiom. Nebunii Domnului pot
intra în templu. Lor chiar li se arată miracolele.

— 1245 —
Deodată, înţelese.
— Observatorii Invizibili.
— Mai tare!
— Observatorii Invizibili.
— În sfârşit. Iată, nu eşti un caz chiar atât de disperat, până la urmă!
— Dar asta-i doar o minciună. Un mit. La fel ca şi Oraşul de Smarald.
— Bineînţeles, fu de acord Besolov. O născocire. O poveste.
— Totul s-a prăbuşit acum un car de ani. N-a ţinut nici măcar o lună.
Statul. Apoi a fost haos. Iar de atunci… Toată lumea ştie asta. Şi copiii
o ştiu. Nu ne guvernează nimeni. Suntem aici de capul nostru. Singuri.
Observatorii Invizibili sunt un mit!
— Dar de unde ştii că-s un mit? Noi am fost cei care ţi-am spus asta.
Înţelegi? Noi ţi-am dat imediat o imagine prefabricată care să ne
convină. Eşti doar un biet suflet, la urma urmelor; gândeşti cu inima,
nu cu mintea. În imagini. Perfect atunci, am să-ţi arăt eu clişeele.
Serveşte-te! Observatorii Invizibili! Hopa! Pe de-o parte, în mod clar
nu mă crezi, dar pe de alta, e ca şi cum ai şti totul despre mine. Zvonuri!
Mai bune ca televiziunea.
— Dar tu… Conducătorii dinainte, asta-i… Guvernul, preşedintele… Aţi
fost evacuaţi dincolo de Urali, nu-i aşa? Sistemul guvernamental s-a
prăbuşit… Statul…
— Gândeşte-te puţin: de ce să ne ducem noi dincolo de Urali? De ce să
ne ducem într-un buncăr separat, la celălalt capăt al lumii? Aşa, din
senin, de capul nostru? Şi ce-am face acolo… să ne mâncăm între noi?
Locul nostru este cu poporul!
Se întinse, părând o pisică bine hrănită.
— Şi unde aţi fost în tot timpul ăsta? Când noi mâncam căcat? Când
ne sugrumam unii pe alţii? Când muream pe capete din cauza voastră,
unde eraţi?
— Chiar lângă voi. Am fost mereu lângă voi. Dar de partea cealaltă a
zidului.
— Asta! Nu poate fi! Posibil!
— Ţi-am mai spus, funcţionează. Nu poţi să împiedici adevăratele
talente.
Besolov coborî de pe birou şi trase un gât din sticla lui chihlimbarie.
— Ce facem noi blocaţi aici? Haide să-ţi arăt cum trăim noi. Ca să nu-

— 1246 —
ţi închipui cine ştie ce.
Îl ridică cu grijă pe Stalin prăbuşit şi coborî de pe podium. Artiom mai
zăbovea, copleşit de cele aflate.
— Sunteţi nişte ticăloşi.
— Dar ce-am făcut? întrebă Alexei Felixovici. Dimpotrivă, intervenţia
noastră a fost minimă! Suntem doar nişte observatori. Şi invizibili, de
fapt. Numai dacă sistemul începe să se surpe, atunci trebuie să -l
ridicăm noi.
— Sistemul? Oamenii sunt atât de flămânzi, încât îşi mănâncă propriii
copii!
— Şi ce-i cu asta? Besolov îi aruncă lui Artiom o căutătură ostilă. Nu
noi vă mâncăm copiii. Voi o faceţi. Şi nu ne place că vă mâncaţi propriii
copii. Nouă ne place doar să vă guvernăm. Însă dacă vrem să vă
guvernăm, suntem obligaţi să vă lăsăm să vă mâncaţi copiii!
— Minciuni! Ne-aţi priponit aici şi ne ţineţi aici! Îi trataţi pe oameni ca
pe nişte porci. Informatori peste tot… Unii au un Serviciu de Securitate,
alţii au KGB-ul, alţii au… Svinolupi peste tot… I-adevărat, nu-i nicio
diferenţă între Reich şi restul lumii.
— Şi asta pentru că rusul nostru nu poate fi tratat altfel, răspunse ferm
Besolov. Aşa l-a făcut natura. Slăbeşte puţin şurubul şi te alegi cu o
răzmeriţă! Are nevoie de supraveghere constantă. Care-a fost toată
treaba ta prin Komsomolskaia? Uită-te la ei, îşi cereau drepturile. S-au
răsculat. Cum s-a terminat? Într-o baie de sânge! Şi a zguduit asta Linia
Roşie? Nici pe departe! Din acest motiv, serviciile de securitate sunt
darul divin pentru rusul nostru! El este revoluţionar prin natură!
Mitralierele tale… Prin urmare, s-au împins cât de aproape au putut de
mitraliere, înghiontindu-se în rândurile din faţă. Însă cei răbdători au
supravieţuit. Cel puţin, ăsta-i un fel de proces de selecţie. Şi cum
altcumva ar mai putea fi guvernat omul nostru? Trebuie să i se distragă
atenţia tot timpul. Să fie stăpânit. Dirijat, ca să zic aşa. Are nevoie să i
se impună o idee oarecare. Religioasă sau ideologică. Are nevoie de
duşmani inventaţi pentru el, în permanenţă! Nu poate trăi fără
duşmani. Este complet pierdut fără ei! Nu se poate defini pe sine însuşi.
Nu ştie nimic despre sine. Acum doi ani aveam nişte duşmani excelenţi
ca rezervă, Întunecaţii. Nici nu puteai inventa o ameninţare externă
mai bună ca ei. Umblau la suprafaţă. Erau negri ca tăciunele, fără nici

— 1247 —
măcar albul ochilor, ca dracii. Şi l-au umplut pe rusul nostru de groază
şi ură. Nişte duşmani minunaţi. Totul este clar imediat: dacă ei sunt
negri, noi suntem albi. Îi ţineam pentru zile negre. Scenariul cu
„ameninţarea la adresa omenirii”. Dar nu, a apărut un imbecil, care l -a
enervat pe smintitul ăla bătrân din Ordin şi s-au pus să-i bombardeze
cu rachetele pe diavolii noştri de companie, chiar în rezervaţia lor de
safari. Îţi poţi imagina aşa ceva?
— Da.
— Am încercat să intervenim prin intermediul Consiliului din Polis;
am dat de înţeles că n-ar exista niciun pericol din partea Întunecaţilor.
Practic, scenariul s-a tot lălăit. A trebuit să-l potolim şi pe Miller al tău.
Aş fi tăiat mâini pentru iniţiative la nivel local. Dacă am avea dictatură.
Vii?
Şocat şi zdrobit, Artiom se târî în urma lui Besolov. Trecură de
santinelă, care sări din nou în sus şi salută. Apoi ajunseră într-un pasaj
îngust, unde paşii le răsunau cu ecouri seci pe podeaua de fier. Trecură
de bifurcaţie, unde se afla restaurantul. O sclipire strălucitoare de la
globul-oglindă ţâşni direct în ochiul lui Artiom. Globul se învârtea
precum capul lui – cândva existase o oglindă uriaşă, iar reflexia întregii
lumi se potrivea în ea. Însă oglinda fusese făcută cioburi, apoi lipite pe
naiba ştie ce, şi acum luminate cu o lanternă doar pentru distracţie şi
pentru că era frumos.
Trecură de bifurcaţie şi continuară să meargă.
— Cum aţi reuşit să-l stăpâniţi? Cum aţi reuşit să-i stăpâniţi pe toţi?
întrebă Artiom ca un încuiat. I-aţi cumpărat? Pe Moskvin? Führerul?
— Acum şi tu… Nu pot generaliza. Există abordări potrivite pentru
fiecare în parte. Lui Moskvin îi plac banii şi l-a otrăvit pe verişorul său.
Iar Evgheni Petrovici, de exemplu, are o fetiţă care creşte fără degete.
Aşa s-a născut. El e un sentimental. A validat toate legile acelea despre
lupta împotriva diformităţii, dar nu le poate implementa el însuşi. Şi i -
am trimis nişte fotografii. Uite, Evgheni Petrovici, şi iat-o pe fetiţa ta
în braţele tale şi cu soţia lângă tine, aşa că nu pot exista dubii. Aşa că
respectă regulile, Evgheni Petrovici, şi respectă-le cu plăcere, pentru că
cetăţenii tăi trebuie să te creadă. Nici măcar unul dintre cei mai
vehemenţi nu trebuie să se îndoiască de faptul că Reichul tău este cel
mai autentic dintre Reichuri. Trebuie să fie gata să-şi dea viaţa pentru

— 1248 —
Reich.
— Nu mai există niciun Reich. S-a halit singur, s-a digerat şi s-a căcat
singur. Iar Führerul vostru a şters-o.
— Şi noi îl vom aduce înapoi şi-l vom pune la locul lui. Vom aranja un
nou Reich pentru el, mai bun decât primul. Deja i-am găsit soţia şi fiica,
iar Führerul va fi adus înapoi.
— De ce? E un monstru absolut!
— Pentru că, omuleţule nostim, ne-am obişnuit să lucrăm cu Evgheni
Petrovici. Şi ştim cum s-o facem. Dovezile incriminatorii n-au fost încă
dezvăluite. De ce să găsim pe altcineva, să-i căutăm apoi slăbiciunile,
să-l ademenim cu momeli şi să-l facem să muşte cârligul, când avem o
opţiune atât de bună, gata pregătită? A rasolit lucrurile, e adevă rat… Ei
bine, îl vom penaliza pentru asta. Unde am fi noi fără Reich?
— Sunt numai gunoaie acolo! Animale! Unii sunt animale, alţii sunt
nişte laşi!
— Animale nu sunt numai acolo, ci peste tot prin Metrou. Şi iată ce
ţarc minunat, frumos, a fost construit pentru ele. Iar animalele vin în
el singure, de peste tot. Legiunea de Fier şi aşa mai departe. Pentru a
lupta cu mutanţii. Să mai dea drumul la presiune. Dacă nu există
Reichul, unde să se ducă? Gândeşte-te la oameni. Nu, lasă-i să se ducă
şi să lupte pentru Reich. Sau pentru Linia Roşie. Sau pentru Ordin.
Alege ce-ţi place ţie. Libertatea! Iat-o, asta-i libertatea!
— Oamenii nu de asta au nevoie.
— Ba da. Fix de asta au nevoie. Ca să nu se plictisească. Să fie mereu
ocupaţi cu ceva. Să aibă de unde alege. Avem o lume adevărată, care se
descurcă singură, chiar aici, sub pământ. Şi nu ne trebuie nicio altă
lume de la suprafaţă.
— Mie-mi trebuie!
— Păi, ţie, dar nimeni altcineva nu are nevoie de ea.
— Poate că au familii acolo, sus! Măcar pentru asta!
— Familiile lor sunt aici acum. Şi chiar nu te înţeleg, pe bune. Tot ce-
ai făcut a fost să-ţi distrugi sănătatea. Abia au reuşit să te resusciteze,
idiot mic ce eşti. Ce cauţi acolo, sus?
— Ne-am născut la suprafaţă. Locul nostru este acolo. Sub cerul liber.
Acolo respiri altfel! Şi gândeşti altfel. Aici nu există suficiente direcţii
pentru mine! Aici avem numai înainte şi înapoi. Aici mă simt

— 1249 —
înghesuit, poţi să pricepi asta? Nu simţi şi tu la fel?
— Nu. Ştii, pentru mine este taman pe dos: afară mă simt ameţit.
Imediat vreau să mă întorc, jos, în buncăr, unde mă simt confortabil.
Da. Acesta-i compartimentul nostru de locuinţe. Mici apartamente.
Ocoliră un colţ.
Un tunel imens, orb, cu lăţimea de zece metri, care se întindea dintr-
un punct ce se pierdea în depărtare spre alt punct ce se pierdea în
depărtare. Oare câte mai erau acolo? Pasajul ducea mai departe.
Era evident târziu. Locuitorii buncărului se îndepărtau, cu feţele roşii,
ieşind din crâşma albă ca zăpada şi târându-se spre case. Artiom privi
prin uşa unui apartament din tunelului. Apoi în altul. Da, destul de
comode.
Destul de confortabile pentru o fiinţă omenească.
— De ce-mi arăţi toate astea? Şi de ce-mi spui toate astea?
— Păi, ştii, mie-mi place. Puţină ceartă. Tu eşti revoluţionar, nu? Ce
făceai, acolo, la Saşa? Mă aşteptai? Un romantic. Voiai să mă împuşti
cu revolverul tău? Şi credeai că dacă mă ucizi pe mine, îndrepţi viaţa
oamenilor? Ce-am făcut eu? Sunt doar însărcinat cu politica internă.
Lichidează-mă şi va răsări alt cap. Am încercat să te fac să pricepi unele
lucruri, acolo, în Ţvetnoi Bulevard. Însă, vezi tu, memoria -ţi joacă
feste.
— În Ţvetnoi?
— După cum ţi-am zis, pierderi de memorie. Însă asta nu-i o surpriză.
În esenţă este ceva simbolic. Amnezia ta este o binecuvântare pentru
noi. Nimeni nu-şi aminteşte nimic. Un popor de efemeride. Parcă ziua
de ieri nici n-a existat. Şi nimeni nu vrea să se gândească la ziua de
mâine. Un singur moment prezent, continuu.
— Ce zi de mâine? Cum poţi să planifici ziua de mâine, când abia dacă-
i de mâncare pentru azi? Şi asta numai dacă te numeri printre norocoşi!
— Acum intervine priceperea noastră. Întotdeauna trebuie să existe
destulă mâncare numai pentru astăzi şi întotdeauna pe sponci. Un
stomac gol lasă loc visurilor despre realităţi accesibile. Trebuie să fii în
stare să păstrezi un echilibru. Lasă-i pe oameni să se îndoape şi se
trezesc cu indigestie, iar înfumurarea lor va creşte. Redu-le haleala şi
vor spulbera structurile de putere. Mă rog, ceea ce înţeleg ei prin
putere. Bei cu mine pentru priceperea noastră?

— 1250 —
— Nu!
— Greşit. Ar trebui să bei mai mult. Salvarea oamenilor stă în votcă. Şi
ajută la radiaţii, apropo.
„Mulţumesc că mi-ai amintit.”
Sângele pur, străin, se infiltră în venele lui Artiom la fel de vâscos ca
un gel, pişcându-l şi năucindu-l. Ar fi preferat să-şi primească înapoi
sângele subţire, murdar şi otrăvit. Nu trebuia să le rămână dator în
niciun fel acestor gunoaie. Chiar dacă nu mai avea decât o săptămână
de trăit, cel puţin îşi putea consuma propria viaţă şi să nu defileze cu
una împrumutată din altă parte.
— Vorbeşti astfel despre oameni… Dar tu, tu însuţi… De unde eşti?
— Da… S-ar putea să pară că nu-mi plac oamenii. Sau că-i dispreţuiesc.
Dimpotrivă, să ştii, inima mea-i total alături de ei. Îi iubesc, mă crezi?
Uite, am ieşit printre astfel de oameni, ajung să-i cunosc şi mă amestec
printre ei. Aşa am ajuns să te cunosc pe tine. Pur şi simplu, iubind
oamenii, trebuie să-nţelegi totul despre ei. Şi trebuie să fii cinstit. Nu
trebuie să te amăgeşti. Da, aşa sunt oamenii noştri. Trebuie să simţi ce
fel de oameni guvernezi. Trebuie să-ţi iubeşti propriul popor. Trebuie
să-i iluminezi. Să prinzi demonii.
— Tu guvernezi? Cine guvernează? Eloii îi conduc pe Morloci, aşa-i?
Atunci, tu eşti un soi de aristocrat?
— Eu? zâmbi Besolov. Ce blestemat de aristocrat să fiu? Toţi
aristocraţii au fost împuşcaţi cu multă vreme în urmă! Eu nu sunt nici
măcar din Moscova. Am început ca jurnalist de televiziune. Mâncarea
nu era prea grozavă, aşa că am devenit tehnocrat politic. Iar de acolo
am suit întruna. Aşa că sunt cu pielea tăbăcită şi cu de toate.
Artiom avu o revelaţie bruscă: să lase gelul lor să-i curgă prin vene.
Acesta era chiar răgazul prin care i se dădea timp să facă ceva.
Privi în jur. Aici nu erau multe santinele. Trebuia să traverseze întregul
buncăr, desigur. Şi dacă într-unul dintre tuneluri era o bază militară?
Cine le oferea forţa de a-şi susţine puterea?
— Ce-i acolo?
— Hai să aruncăm o privire, dacă vrei. În al treilea tunel avem un
depozit mare, iar al patrulea este gol şi pustiu. Oamenii de afaceri n-
au reuşit să-l amenajeze înainte de război, iar noi n-am avut vreme
pentru asta. Deci te întrebi cam care-ar fi cel mai isteţ mod de a înşfăca

— 1251 —
toate astea de la noi? zise Besolov şi-i făcu cu ochiul. Te-aş putea lua
ca ucenic, dacă vrei; nu trebuie decât să ceri.
— Nu cred că mi-ai explicat încă de ce trebuie s-o mai lălăi pe aici. Nu-
nţelegi? Ar putea fi mai bine sau mai rău, însă totul se petrece sub
pământ, în metrou. Care-i chestia cu asta? Când sunt oraşe întregi la
suprafaţă. Păduri! Câmpii! Oceanul, lua-l-ar dracu’!
Ajunseră la capăt: un tunel imens, inundat cu apă ruginie. Nu aveai
unde să mergi mai departe. Undeva duduia o pompă, scoţând flegma
pe gât.
— Dar cum de ştii ce-i acolo? Aud? Poate că-i exact ca aici, doar că fără
tavan. Da, auzi ceva prin radio. Asta le asigură paradisul? Libertatea?
Dragostea frăţească? Nu mă face să râd. Hălăduiesc pe faţa
Pământului, sălbăticindu-se, unul după altul, în lipsa oricărei
autorităţi, fără niciun stat, uitând să citească şi să scrie. Îţ i vorbeam
despre excepţionalitate! Metroul ne face excepţionali. Cincizeci de mii
de oameni într-un singur loc. Numai printr-o concentrare ca asta e
posibil să păstrezi civilizaţia şi cultura. Numai în felul ăsta. Da, în
metrou. Şi ce? Acolo, sus, în aerul curat, devin brute mult mai repede;
uită mult mai repede ce înseamnă să fii om. Sus! La suprafaţă, sunt
neanderthalieni, poligami, zoofili! Însă oamenii – cei spirituali, cei
raţionali – vor fi aici.
— Spirituali? Care-şi mănâncă propriii copii?
— Păi, Robinson Crusoe nu l-a înţărcat pe Vineri imediat de gustul
pentru carne de om. Noi, pur şi simplu, nu încercăm să grăbim
lucrurile. Însă mai devreme sau mai târziu…
— Dar de ce nu ne lăsaţi pe noi s-alegem ce vrem? S-alegem dacă vrem
să trăim la suprafaţă sau sub pământ? De ce nu ne-aţi întrebat?
— Am întrebat, zâmbi Besolov. Şi tot întrebăm.
— N-aveţi cu ce să-i hrăniţi pe oameni! A apărut boala ciupercilor.
Lăsaţi-i să plece! Măcar n-o să moară toţi de foame aici!
— Măreţul nostru popor a îndurat încercări şi mai mari ca asta. Se vor
descurca ei cumva. Ştii cât de rezistenţi sunt? E incredibil!
— Lăsaţi-i să plece sus! Cel puţin, daţi-le o şansă!
— Sus? Crezi că acolo curge lapte şi miere? Ai fost acolo! În Balaşika,
de exemplu. Ce este acolo de mâncare pentru ei?
— Vor găsi ei ceva cu care să se hrănească.

— 1252 —
— Eşti al naibii de romantic. De ce dracu’ mi-oi pierde vremea cu un
smintit ca tine?
— Păi, atunci dă-mi drumul să plec! N-am cerut eu să fiu salvat! Pentru
cei ca tine…
— Şi după aia? Crezi că dacă-ţi dau drumul să pleci, întregul metrou
îţi va sări în ajutor? Că o să ne alungi, o să le spui oamenilor adevărul
şi-o să-i conduci la suprafaţă? Şi că totul se va schimba?
— Se va schimba!
— Atunci, du-te, zise Alexei Felixovici cu indiferenţă. Dă-i drumul. Îţi
dau înapoi chiar şi Naganul tău revoluţionar! N-o să te creadă nimeni,
tot aşa cum tu nu mă crezi pe mine. Cel puţin, îţi dai seama că le vei
spune tuturor moşi pe groşi despre Observatorii Invizibili? Trezeşte-te
la realitate, Artiom!
Artiom încuviinţă din cap. Zâmbi.
— Mai vedem noi.

— 1253 —
— 1254 —
 Capitolul 21
Tovarăşii

Camarazi îi luară sacul de pe cap.

Şi atunci privi.
Însă chiar şi fără să se uite, ghicise deja, după voci, unde-l aduseseră:
în Ţvetnoi Bulevard. În acelaşi loc de unde-l luaseră. Îl luaseră din
buncăr cu un sac pe cap, ca să nu-şi mai găsească drumul înapoi.
Îi desfăcură cătuşele, îi traseră roba diformă peste cap şi -i dădură un
şut rapid în fund; apoi revolverul cu irizaţii albastre ateriză lângă el cu
un zăngănit.
Primul lucru pe care-l făcu Artiom fu să-l înşface. Fără gloanţe. Se
întoarse, însă escorta lui dispăruse deja în mulţime. Zări pentru o
fracţiune de secundă ceva ca două pete cenuşii, omeneşti, înainte ca şi
ele să fie îngropate în restul de nisip cenuşiu.
Îl azvârliră din buncăr imediat, fără să mai piardă vremea. Exact aşa
cum era, îmbrăcat tot în hainele chelnerului. Doctoriţa abia avusese
vreme să-i îndese nişte tablete în buzunarul pantalonilor cu dungi
ascuţite ca lama. Un suflet cumsecade. Apoi sacul îi fusese tras pe cap.
Se aşeză şi chibzui o vreme. Oameni se împreunau peste tot în jur,
făcând tot ce puteau pentru că trebuiau să trăiască cumva. Iar acum şi
Artiom trebuia să vieţuiască şi el cumva cu tot ce adunase în ţeasta lui
fragilă, ca din placaj. Noile cunoştinţe presau asupra pereţilor subţiri
de câţiva milimetri. Artiom nu le putea accepta; nu putea exista niciun
fel de reconciliere.
Era imposibil să crezi că tot ce se întâmpla în metrou – iadul colcăitor,
deznădejdea întunecată şi fără noimă – fusese astfel aranjat de cineva
anume şi că se potrivea perfect pe gustul cuiva. Îngrozitor nu era că
oamenii se amestecau cu pământul pentru a umple tunelurile, ci că
fără toate astea, lumea n-ar mai fi putut continua; s-ar fi prăbuşit. Era
imposibil să înţelegi o lume aranjată în felul ăsta.
Şi era imposibil s-o ierţi.
Privi dosul alb şi gol al unui bărbat mişcându-se ritmic în timpul
împreunării şi se certă cu el, de parcă ar fi fost faţa lui Besolov. Îi spuse
tot ceea ce nu fusese destul de agil şi rapid să-i spună atunci:
— 1255 —
— Bineînţeles, dacă-i minţi pe oameni atâţia ani… Cum ar putea ei
deosebi adevărul de… Dacă-i faci să se aplece într-o troacă cu lături tot
timpul… Dar asta nu-nseamnă că nu s-ar putea ridica… Şi să privească-
n sus, sau, cel puţin, înainte… Desigur, ăsta-i felul în care ai aranjat
lucrurile. Dar asta nu-nseamnă că n-ar putea s-o facă şi singuri. Sau că
nu vor… Spui că i-ai întrebat? Şi le bagi pe gât răspunsurile corecte… Ei
întreabă…
Îi era uşor să se răstească la fundul cuiva, care nu-l contrazicea cu
nimic.
— Însă ceea ce-nţeleg oamenii… Voi sunteţi cei care ar trebui să fiţi
distruşi… Buncărul ăla al vostru… Împrăştiaţi… Dacă abcesele nu sunt
cauterizate… Atunci nimic… Voi, şobolani îmbuibaţi, ar trebui să fiţi
luaţi… De ceafă… Şi arătaţi oamenilor… Încearcă să vorbeşti aşa în faţa
oamenilor… Despre ei… Ca şi cum sunt nişte vite proaste… Şi apoi…
Apoi vom vedea. Toţi cei din buncăr… Sunt nişte ticăloşi împuţiţi… Am
să-i împrăştii pe toţi… Dacă nu mă cred pe mine, vă vor crede pe voi…
Am să vă fac să le spuneţi tot… Şi dacă nu… Am să vă-mpuşc cu pistolul
ăsta… Nu doar voi puteţi să ne-mpuşcaţi în spate… Ticăloşilor…
Strânse patul Naganului fără gloanţe din mâna sa.
Nu putea face aşa ceva de unul singur. Nimic nu se făcea singur.
Nu avea decât o echipă mică. Însă avea una: Letiaga, Homer, Lioka. Îi
putea aduna laolaltă. Ei cunoşteau deja jumătate din adevăr şi le putea
dezvălui şi cealaltă jumătate. Să le ceară ajutorul? Împreună ar putea
găsi cuibul de şobolani şi să-l deschidă cu forţa.
Cât timp trecuse? O săptămână? Sau mai mult? Probabil se risipiseră
prin metrou. Ciuciţi printre crăpături şi spărturi. Unul ca să nu-l
găsească Miller, altul ca să nu-l dibuiască Hansa. Cât despre Homer,
nu mai exista niciun Reich. Poate că Homer ştia unde să-i găsească pe
ceilalţi? Iar el ştia unde să-l caute pe Homer.
Se ridică.
O luă din loc, făcându-şi drum cu coatele printre bărbaţii aliniaţi
pentru o demonstraţie de iubire cu numere în mâini, printre fasciştii
care-şi uscaseră hainele, dincolo de târfele de toate calibrele, dincolo
de adolescenţii înspăimântaţi, veniţi să descopere dragostea, dincolo
de stalkerii tăbăciţi, care voiau să arunce măcar o privire, dincolo de
ticăloşii pe care-i futuse viaţa şi care voiau şi ei să fută viaţa, la rândul

— 1256 —
lor, violând femei. Dincolo de toţi aceştia, care abia îşi începeau sau
deja îşi terminau viaţa de virilitate în lumea subterană.
Unde era separeul Saşei?
Îl găsi.
Intră fără să bată la uşă, fără să mai stea la coadă, lovind în moalele
capului cu patul Naganului un nătărău bătăios, fără pantaloni, îl târî
din faţa Saşenkăi şi-l azvârli într-un colţ; după aceea o salută şi se
întoarse cu spatele pentru ca ea să se poată acoperi cu ceva.
— Unde-i Homer?
— Nu poţi sta aici, Artiom, zise ea privindu-l. De ce te-ai întors?
— Unde-i bătrânul? N-a încetat să te bată la cap, aşa-i? Sau a-ncetat?
Unde s-a dus?
— L-au luat. Te rog să pleci.
— L-au luat? Cine l-a luat?
— Tu… Te-a ajutat? Alexei… te-a ajutat? Arăţi altfel acum. Mai bine.
— M-a ajutat. Tu m-ai ajutat. Mulţam căcălău. Tuturor. Tuturor
binefăcătorilor mei.
— Voiai să afli. Acum ai aflat. Da? Sau ce-ai fi vrut? Doar să mori?
— Da. Îmi pare rău. Eu… Nu vreau nimic de la el… de la ei. E pomană.
N-o vreau. N-am vrut-o. Însă acum… Acum, mulţumesc, oricum.
— De ce i-ai părăsit? Este… Acolo-i o viaţă total diferită, nu?
— Vrei să spui că n-ai fost niciodată acolo? Nu te-a dus acolo?
— A promis. O să mă ducă. Însă l-am rugat să te ducă pe tine în locul
meu. Deocamdată.
— N-ai ratat mare lucru. Viaţa e exact la fel şi acolo. Atât doar că
haleala-i mai bună. Ei… şi tratamentul medical. Vrei să spui c-ai fi
putut să te duci acolo? Cu ei?
— Ce ţi-a povestit?
— Mi-a spus despre tot. Tot. Observatorii Invizibili, puterile care sunt,
Roşiii, fasciştii, tot.
— Şi te-a lăsat să pleci?
— Da.
— Trebuie să dispari. I-au luat pe toţi prietenii tăi. Pe broker. Pe toţi.
În aceeaşi zi în care tu… Poate că nici nu mai trăiesc. Nu ştiu.
— Cine? Observatorii?
— Nu, nu oamenii lui. Ordinul tău.

— 1257 —
— Ordinul… Ascultă. Tu… Încerc să-nţeleg. Ţi-a explicat totul, da? Ştiai
totul. Despre ce-i la suprafaţă. Despre lume. Dar! Acela era visul tău,
nu? Să te-ntorci acolo. Exact cum era al meu. Astfel ca noi, toţi… acolo,
sus. Din nou. Acolo, sus! Mi-ai povestit despre asta! Chiar tu! Ce faci
aici? De ce-o lălăi aici, în haznaua asta? De ce n-ai ieşit de aici? De ce
eşti aici?
Saşa stătea acolo, înaintea lui, la fel de delicată ca o schiţă în peniţă,
ţinându-şi braţele strâns în jurul corpului. Îi oferi o privire
morocănoasă.
— Du-te. Pe bune.
O apucă de încheieturile fragile şi subţiri.
— Spune-mi. Vreau să-i fac pe oameni să se răscoale. Mă-ntrebi de ce
n-am rămas acolo. Pentru că oricine altcineva… Noi. Noi, toţi cei de
aici. Ei toţi. Trebuie să afle. N-ai să mă trădezi din nou? Lui? N-ai să
mă vinzi?
— N-am să te trădez.
Buzele ei părură pecetluite. Artiom aşteptă.
— Însă n-am să plec cu tine.
— De ce?
— Artiom. Îl iubesc.
— Pe cine?
— Pe Alexei.
— Pe el? Pe băşinosul ăla bătrân? Perversul? Dar a… El… N-are suflet…
Ar trebui să-l auzi ce spune… despre oameni! Îl iubeşti?
— Da.
Artiom îi dădu drumul la mâini din degetele lui arse şi se îndepărtă.
— Nu se poate!
— Îl iubesc, repetă ea şi ridică din umerii înveliţi. E ca un magnet
pentru mine. E un magnet, iar eu sunt pilitura de fier. Asta -i tot. E
stăpânul meu. Şi-a fost dintotdeauna bun cu mine. De la bun început.
— Te-mprumută ca să fi folosită! Pe tine! Îi place să se uite când tu şi
tot felul de… Mizerii… De toate!
— Da, dădu Saşa din cap. Îi place asta. Şi mie-mi place.
— Îţi place?
— Şi ce? Nici ţie nu-ţi place? Cum nu-i place nici lui Homer? Atunci
îmi pare rău.

— 1258 —
— Şi aştepţi… Îl aştepţi să te ducă acolo? Să i te alături?
— S-a eliberat un loc acolo. A primit încuviinţare. Dar eu…
— Bine. Am înţeles. În loc de tine, m-ai trimis pe mine… Înţeleg. Bine.
— Trebuie să pleci.
— Chiar vrei să mergi acolo? La el? În cuibul ăla unde se bea douăzeci
şi patru de ore din douăzeci şi patru? În buncăr? În loc să vii sus, te
afunzi tot mai adânc?
— Nu-mi pasă unde merg. Vreau să fiu cu el. Sunt a lui. Şi asta-i tot.
— Bine. Înţeleg.
Mai rămase puţin acolo. Apoi îşi scoase cruciuliţa de la gât. Şi i -o
aruncă.
— Ne mai vedem. Mulţam.
— Ne mai vedem.

Ieşi: o lume anapoda, rostogolindu-se ca un bolovan.

Se târa prin mulţimea vulgară, efemeră, beată. Îi spusese Saşei că
înţelegea, însă nu pricepuse nimic. Cum putea să… cu Besolov? Cum
era posibil să iubească pe cineva ca el? Cum putea să schimbe avioanele
ei chiar şi pentru visul buncărului? Sau de dragul bordelului, al unor
întâlniri de amantlâc jenant? Besolov îi aducea resturile de mâncare
din buncăr şi resturile lui de dragoste. Însă ei nu-i păsa. Ambele feluri
de resturi erau suficiente pentru ea. Nu era o răsfăţată.
Ce nu înţelegea Artiom despre Saşa?
Şi o putea oare urî cu adevărat?
— Hei, chelner! Cineva se întinsese spre hainele lui de lacheu. O litră
de rachiu!
— Du-te-n pizda mă-tii!
Ieşi pe lângă chei. Nivelul apei era ridicat, chiar până la buză.
Trebuia să-l dărâme. Să dărâme tot. Să distrugă dracului tot.
Aşadar, Miller îi luase toţi camarazii. Homer, Lioka, Letiaga. Artiom
trebuia să-i elibereze dacă mai erau în viaţă. Nu putea face nimic de
unul singur.
Miller.
Dacă ar putea atrage Ordinul de partea lui… Cu o astfel de forţă s-ar
putea ridica până şi împotriva Observatorilor. Ordinul apărase un

— 1259 —
buncăr; putea lua unul cu asalt.
Dar cum i-ar putea stârni? Să le povestească despre felul cum fuseseră
vânduţi camarazii lor? Însă Miller era cel care-i vânduse… şi cui? El
însuşi fusese cumpărat şi vândut, bătrânul idiot; iar băieţii fuseseră
ucişi, pur şi simplu, fără nicio noimă. Asta din cauza unei iniţiative
luate la nivelul de comandă intermediar. Înţelesese bătrânul pentru ce -
şi sacrificase picioarele?
Ce-ar fi dacă Artiom i-ar spune şi i-ar explica?
Ce ştia Sviatoslav Konstantinovici despre metrou? Numai ce-i servise
Besolov. Probabil îi băgase pe gât şi jumătăţi de adevăr. Sub nicio formă
un erou nu se putea simţi fericit să devină o jucărioară dolofană într-
un scaun cu rotile… nici măcar ca să salveze metroul, ci fiindcă nu
fusese considerat demn de încredere ca să i se ofere mai mul t decât
jumătăţi de adevăr!
O plută făcută din sticle de plastic se legăna pe apă la capătul celălalt
al peronului, cu un feroviar zăcând beat lângă ea. Artiom privi în jur
şi-şi adună gândurile. Dacă ar trece prin Reichul inundat – nu putea fi
inundat cu apa până la tavan, nu? –, ar ajunge în Polis. Ar cere să
discute cu Miller. Să-i spună lui Miller tot ce nu ştia acesta, oferindu-i
întregul adevăr. Iar dacă Miller nu se dădea de partea lui Artiom, măcar
îi putea lăsa să plece pe oamenii lui.
Pe când se îndrepta spre plută, luă un felinar cu untură de porc dintr-
un bordel. Nu era ca o torţă, dar măcar avea să-i ofere un soi de lumină
în tunel. Se apropie de plută şi-l înghionti pe adormit cu vârful
pantofului său de chelner – dormea buştean.
Desfăcu parâma ambarcaţiunii jegoase, sări pe ea şi porni prin apa
tulbure. În loc de vâslă avea un polonic legat de un băţ; vâslea într-o
parte, apoi în cealaltă. Pluta se învârtea în loc pe apă. N-avea niciun
chef să se mai întoarcă, dar se strecura în beznă oricum. Lampa lumina
numai la un pas în faţă, până şi polonicul ajungea mai departe de -atât.
Tunelul cobora, iar apa urca; plafonul ajungea tot mai jos, apropiindu-
se de capul lui Artiom. Va mai fi destul aer?
Nu mai putea vâsli stând în picioare – tavanul nu-i mai permitea – aşa
că fu nevoit să se aşeze.
Un şobolan înota spre el, încântat să vadă teren solid.
Se căţără pe plută şi se aşeză cu sfială pe o latură. Nu-l izgoni. Cândva

— 1260 —
îi fusese teamă de şobolani, însă se obişnuise cu ei de mult. Şobolanii
erau doar şobolani. Căcatul era doar căcat. Bezna doar beznă. O viaţă
ca a oricui altcuiva. Şi nici n-ar fi observat, la fel cum nu observase
nimeni altcineva, dacă n-ar fi ştiut că există şi un alt fel de viaţă.
Lampa era dintre cele care puteau fi atârnate; încerca să privească nu
numai înainte, ci şi în jos sub podeaua transparentă.
Ceva pleoscăi în apă.
Se gândi la Saşa. Cum îşi luase rămas-bun de la ea. De ce nu voia Saşa
să le spună oamenilor că nu trebuiau să rămână sub pământ? Iar ea, de
ce mai stătea aici? Ce-o făcea să-l prefere pe Besolov?
Se simţea o duhoare de grăsime de porc. Şobolanul părea încântat de
miros.
Un înecat apăru sub plută şi se zgâi la lampă prin peretele de sticle cu
ochi deschişi, plini de nisip. Nu mai văzuse lumină de multă vreme şi
încerca să-şi aducă aminte cum era. Strângea pluta de dedesubt, cu
degete umflate, împiedicându-i trecerea, apoi îi dădu drumul.
Plafonul coborî şi mai jos. Lăsat pe vine, Artiom îi putea atinge cu
mâna grinzile.
Şobolanul se gândi o clipă, două, şi sări în apă. La urma urmelor, înota
spre Ţvetnoi Bulevard, spre ai lui.
Artiom se opri. Privi în urmă: totul era la fel de întunecat. Chiar mai
întunecat, de fapt. Dibui la piept cu o mână, dar îi înapoiase cruciuliţa.
Bine, se va descurca el cumva. Se rugă fără ea.
Şi continuă să vâslească.
Apoi apa începu să scadă.
Poate că trecuse de vreo groapă, un loc adânc. Tavanul nu-l mai apăsa
şi se înălţă, lăsându-l să respire. Lumina strălucea în faţă. Becurile,
urcate pe plafon, încercau să clipească şi ele. Se părea că generatoarele
fuseseră cumva protejate de inundaţie.
Când ajunse în staţie, apa scăzuse simţitor. Pe peron, ajungea doar
până la genunchi. Însă proprietarii nu erau deloc grăbiţi să se întoarcă
acasă. Cei care nu scăpaseră se umflau posomorâţi şi plictisiţi.
Duhoarea era atât de intensă, încât Artiom o simţea pe faţă.
Apa freatică măturase Darwin, care devenise iarăşi Cehovskaia. Toate
podoabele sale de canibali – bannerele, frescele, portretele – pluteau
acum cu burta-n sus pe lichidul noroios.

— 1261 —
Nu conta. Îşi vor aduna curajul şi-şi vor face ordine în casă. Vor
reconstrui menajeria. Dietrich va fi acolo, în locul lui Dietmar, însă
doar atât; Evgheni Petrovici se va întoarce, era din familie, făcea parte
din sistem, chiar dacă era un monstru. Pentru că totul fusese deja
aranjat glorios şi convenabil: aici este locul pe unde intră omuleţii, iar
aici este locul pe unde iese carnea tocată. La fel ca în Balaşika. La fel ca
oriunde altundeva în metrou.
Şi, desigur, cineva trebuia să termine de scris manualul de istorie
pentru Evgheni Petrovici. Probabil Ilia Stepanovici. Profesorul va
trebui să ducă povara singur, din moment ce Miller îl înhăţase pe
Homer. Nu mai conta. Ilia Stepanovici va povesti absolut totul, aşa
cum trebuia să fie: va povesti apărarea eroică a staţiei, în Schiller,
împotriva Roşiilor, şi mutanţii din staţie nu vor apăra locul, ci vor
ataca. Da, şi apoi, un final înduioşător, însufleţitor. Iar Reichul,
inundat din cauza unor vicleşuguri infame ale duşmanilor, însă nu
spulberat, va renaşte din propria cenuşă ca pasărea Phoenix, mai bun
decât înainte.
Cum putea Saşa să doarmă în timp ce se întâmplau toate astea?
Atinse o bucată de hârtie udă cu polonicul. Uitându-se mai aproape,
văzu că erau nişte ziare ilizibile. Pe unele încă se mai putea citi
cuvântul „Fier”, iar pe altele, „Pumn”. Fragmente din zilele altcuiva.
Aveau şi o tipografie pe undeva, nu? Dietmar nu minţise; el chiar
intenţionase să tipărească zece mii de cărămizi de istorie corectă.
Staţia se termină şi tunelul reîncepu.

Se gândi la diverse moduri în care putea trece de postul de gardă şi ce

minciuni să spună. Însă nu avu nicio şansă să spună vreo minciună:
oamenii din schimbul de gardă nu erau grănicerii cu minţile duse din
Polis, ci imaginile taciturne şi sumbre ale Ordinului.
Aşa că nu traseră. Strigă să le spună că era Artiom, în drum să-l vadă
pe Miller. Se apropiară neîncrezători de el, îi controlară buzunarele şi
părură să-l recunoască, însă nu-şi scoaseră măştile. Îi luară Naganul şi-
l conduseră prin coridoarele de serviciu, pentru a nu-i tulbura prea
mult pe cetăţenii cu mintea spălată.
Însă nu-l duseră la Miller.

— 1262 —
O uşă într-o încăpere nu mai mare decât o cutie. Gratii. Gărzi.
Îl duseră cu ei şi-l îmbrânciră agresivi în spate, ca nişte străini.
Însă înăuntru fu primit cu bucurie.
Trăiau toţi: Lioka, Letiaga, Homer. Şi chiar, din cine ştie ce motiv, şi
Ilia Stepanovici.
Îl felicitară toţi pe Artiom pentru că nu murise, pentru că arăta mult
mai bine şi pentru că fusese înţolit atât de ales. Râdeau. Şi se
îmbrăţişară unii pe alţii.
Descoperi că fuseseră toţi săltaţi în Ţvetnoi Bulevard. În definitiv se
afla la numai două staţii depărtare de Polis şi unul dintre soldaţii
Ordinului se dusese să şi-o pună cu fetele şi-i recunoscuse atât pe
Letiaga, cât şi pe Lioka. Ca măsură de siguranţă îi luaseră pe Homer şi
pe inutilul Ilia Stepanovici. Ei doi cinau împreună şi nu se despărţiseră
la timp.
— Şi tu pe unde ai fost?
Artiom se opri. Îşi adună gândurile. Se uită neîncrezător la Ilia
Stepanovici, febleţea Führerului. Şi atunci îşi dădu seama că informaţia
aceea nu mai trebuia să fie ţinută secretă faţă de nimeni. Secretul era
arma lor, însă arma lui Artiom era să spună lucrurilor pe nume.
Le spuse totul. Totul.
Buncărul, taverna, salatele, paharele de votcă, beţivanii graşi la
costum, antibioticele, Stalin de ceară, electricitatea la discreţie, sticlele
cu etichete străine şi ce se afla dincolo de toate astea: nişte marionete
cu sfori, războaiele proştilor, afecţiunea slugarnică a serviciilor de
securitate, foametea necesară, canibalismul necesar, hărţuielile
necesare prin tuneluri înfundate. Şi necesarii şi omniprezenţii
Observatori Invizibili.
Le spuse totul, lor şi lui însuşi. Şi fu surprins şi el ce limpede se alinia
totul, cât de bine se îmbinau toate. În eşafodajul lui Besolov nu exista
nimic nefolositor, nimic inexplicabil. Toate întrebările primeau un
răspuns. În afară de una: pentru ce?
— Cu alte cuvinte… în vleme ce noi halim căcat aici… acolo… ei…
mănâncă… bunătăţi? Lioka respira greu, într-un acces brusc de ură.
Beau votcă stlăină? Şi plobabil, calnea e puţin mai ploaspătă ca a
noastlă…
— Şi nu-şi termină mâncarea. Rămân farfurii pline cu resturi. Iar

— 1263 —
acolo… Probabil se îmbuibau şi atunci. Băgau în ei exact când noi eram
cu ceilalţi… în Komsomolskaia… În bătaia gloanţelor.
— Ticăloşii, zise Lioka. Ce mai ticăloşi. Şi au selviciu medical, zici?
— Nu vezi şi singur? Uite, m-au… pus înapoi pe picioare. Nu ştiu
pentru cât timp. Dar! Pricepeţi ce vreau să spun?
— Văd. Dal noi, aici, avem un selviciu medical difelit, nu? Unde te -
nşfacă de boaşe şi-ţi spun: tâlăşte-te singul pân-la molmânt, omule. Nu
putem face nimic pentlu tine cu cancelul tău. Aşa suntem noi tlataţi.
Dintle toţi ticăloşii putlezi.
Homer stătea fără să spună un cuvânt. Nu putea să creadă cu aceeaşi
repeziciune înfocată ca Lioka.
— Dai de ce ne flatează aşa, ca pe un căcat? continuă apostolul. Dacă
suntem în căcat, toată lumea al tlebui să fie la fel! N-al tlebui să fie unii
până-n gât, în vleme ce alţii-şi taie bunătăţile pe masă cu cuţitul. Şi
unde-i buncălul ăla? Poate c-al tlebui să-l inundăm, nu?
— Mi-au pus un sac pe cap când am plecat… Şi-n drum spre buncăr
eram leşinat… Nu ştiu unde se află.
— Eu am fost acolo, în muzeul acela, spuse Homer. Am fost acolo
înainte de război. Într-un tur cu ghid. Numele lui complet era CCP
Taganski. Centrul de Comandă Protejat Taganski, pentru că era chiar
în piaţa Taganskaia. Intrarea era din stradă. Vechile străzi lăturalnice
moscovite, de lângă râul Moscova. Vechi case boiereşti. Şi una cu două
etaje, care era de fapt o păcăleală. Ne-au explicat atunci că dincolo de
perete se află o cupolă din beton, care să protejeze puţul liftului de
bombe. Buncărul se afla la douăzeci de niveluri sub pământ. Şi da, este
aşa cum l-ai descris. Lumini de neon, restaurant, renovare.
— Dar cum ajung în metrou?
— Exista o ieşire. Nu doar una singură. Spre o staţie – Taganskaia, de
fapt – şi dădea într-un tunel, spre Linia Circulară.
— Taganskaia… Asta-i la numai două staţii de Komsomolskaia… zise
Artiom. Numai două. Cu siguranţă au auzit strigătele şi urletele, nu?
Dacă noi le-am auzit chiar şi la suprafaţă.
— Observatorii Invizibili, clătină Homer din cap. Ar fi mai bine dacă
Oraşul de Smarald s-ar dovedi real.
— I-am putea azvârli de acolo! zise Artiom cu înfocare. Să-i alungăm,
să-i ducem în metrou. Să le arătăm oamenilor pe târâturile alea. Să-i

— 1264 —
punem să mărturisească singuri. Să-l punem pe Besolov să
mărturisească minciunile din toţi anii ăştia. Să-i lăsăm să spună că la
suprafaţă există o lume întreagă şi că noi murim aici, jos, pentru nimic.
Să-i punem să le ordone oamenilor lor să oprească bruiajul. Chiar am
putea reuşi! Acolo nu sunt foarte multe gărzi. Nu trebuie decât să ne
dăm seama cum să pătrundem înăuntru…
— Dal de unde au făcut lost de atâta potol? întrebă Lioka.
— Magazii. Depozite de stat. Deşi cred că iau şi din metrou. Din
Hansa… Au Hansa în buzunarul de la piept. Au pe toată lumea în
buzunarul de la piept. Roşiii scot prizonierii afară, pe şantiere de
construcţii, Hansa îi hrăneşte, iar Ordinul… curăţă după ei. Ştiai asta?
Ia zi, Letiaga?
— Nu, răspunse Letiaga privind dincolo de Artiom, la perete.
— Şi Miller?
— Nu prea cred.
— Trebuie să-i spunem!
— Poţi să-i spui. O s-ai ocazia.
— A discutat cu tine? L-ai văzut vreodată?
— Da. Va fi o curte marţială. Cu alte cuvinte, va decide el singur. Iar
Anzor va semna pe linia punctată. Dezertare. De fapt, pentru asta ar
trebui să… Şi Lioka la fel. A fost considerat unul dintre noi. Aşa că va
trebui să răspundă şi el. Şi acum şi tu. Ştii care-i pedeapsa pentru asta.
Cea maximă.
— În ceea ce mă pliveşte, nu pentlu asta m-a făcut mama. De fapt, ea
mi-a plofeţit un viitor măleţ… îi informă Lioka.
— Şi pe tine? îl întrebă Artiom pe Homer. De ce te-au luat?
— Sunt clasificat ca martor, ridică bătrânul din umeri. Ce-am făcut eu?
Miller nici măcar nu-şi aminteşte de mine. Poate că mă vor lăsa să plec.
— Martor, repetă Artiom. Chiar crezi c-are nevoie de martori? Nici eu
nu prea sunt un dezertor. Dacă nu-l convingem… Dacă devine căpos…
Suntem toţi terminaţi.
— Ce-i cu Ilia?
Artiom se răsuci şi privi la Ilia Stepanovici. Stătea pe podeaua rece, cu
ochii aţintiţi spre el. Privirile li se încrucişară şi-şi veni în fire.
— Este adevărat tot? Despre Reich? Despre Evgheni Petrovici? Despre
fiică-sa?

— 1265 —
— A existat un plic cu fotografii. L-am ţinut în mâinile mele. Şi asta a
zis Besolov. Cred că-i adevărat.
— A fugit. Führerul. A fugit.
— Ştiu. Acum îl caută, vor să-l aducă înapoi. Ziceau că vor construi un
Reich nou, cu toţii împreună.
— Şi eu am… avut… o fiică, zise Ilia Stepanovici, înghiţind un nod din
gât. Şi au luat-o. Şi… Tu zici că el… Şi-a ţinut fiica. Pentru el.
Artiom dădu din cap. Ilia Stepanovici se ascunse după propriii săi
genunchi, ca într-o cochilie.
— Chiar ar putea fi încă acolo? zise Homer. Până acum? Autorităţile
de stat? Şi ele conduc metroul?
— Da, îl conduc. Însă asta le face vulnerabile. Dacă le-am putea da de
gol… Să le arestăm… Putem lăsa pe toţi să iasă, în sfârşit! La suprafaţă!
Putem pleca toţi afară. Ce ziceţi?
— Păi, da.
— Va trebui să-l convingem pe Miller. Să-i explicăm cum i-au pus şi lui
vălul pe ochi.
Mai chibzuiră o vreme. Probabil fiecare se concentra la propriile lui
gânduri.
Pe coridor, cineva îşi târşâi paşii. Se deschise o ferestruică zăbrelită, la
nivelul feţei. O siluetă îşi făcu apariţia în spatele grilajului din sârmă.
Nu era destul de înaltă.
— Artiom!
Îl trecură fiorii. Se duse la uşă. Şopti:
— Ania?
— De ce-ai venit aici? Pentru ce te-ai mai întors? Se va descotorosi de
tine.
— Trebuie să-mi scot oamenii afară. Şi vreau să-l văd pe taică-tu…
Pentru ultima dată. Să-i vorbesc. Nu ştie totul. Nu va… Se va răzgândi.
Trebuie să vorbesc cu el. Poţi să-l rogi?
— Nu pot face nimic. Nu mă mai ascultă.
— Trebuie să-i explic! Spune-i asta. Despre Observatorii Invizibili!
— Ascultă. A aranjat un proces. Astăzi. Se va întruni tribunalul
camarazilor, în loc de curtea marţială.
— Tribunalul camarazilor? întrebă Letiaga dintr-un impuls. De ce vrea
circul ăsta?

— 1266 —
— Da, pentru ce? întrebă Artiom.
— Nu ştiu… zise Ania cu vocea frântă. Din cauza mea. Vrea ca toţi să
vă condamne. Pe toţi. Ca să nu fie doar decizia lui personală.
— Anecika… lasă-l s-o facă. Un tribunal al camarazilor, foarte bine… E
bine că toată lumea va fi acolo. S-asculte. Am să le spun tuturor. Atunci
o să vedem cine cade. Nu-ţi face probleme. Mulţumesc că mi-ai spus.
— N-o să ducă la nimic bun. Mai mult de jumătate dintre ei sunt din
Hansa. Vor vota aşa cum trebuie s-o facă. Chiar dacă toţi ai noştri… Nu
vor avea destule voturi.
— Dar vom încerca. Vom încerca. Mulţumesc c-ai venit. Mă întrebam
cum aş putea ajunge să vorbesc cu băieţii. Iar acum, el însuşi… Îmi dă
o şansă.
— Hei, Ania, şuieră cineva de pe coridor. Scurteaz-o.
— Artiom… Ferestruica se închise. Ania dispăru. Eu…
O luară de-acolo.
— Ascultaţi. Putem face asta. Letiaga? M-auzi? Dacă mă susţii… o să
meargă.
— Cum?
— Besolov trebuie să vină curând la Saşa. În Ţvetnoi Bulevard. Dacă
avem măcar câţiva oameni apţi de luptă… Întotdeauna umblă însoţit
doar de doi bodyguarzi. O să-l capturăm. Îl ducem la buncăr. Spre
Taganskaia, prin Kitai-Gorod. Iar buncărul nu dispune de aproape
nicio apărare. Dacă-l deschid… Pentru Besolov… Din interior…
— Nu poţi impune nimic cu numai doi oameni.
— M-am gândit la asta. Am ajuns aici plutind prin Reich. Nivelul apei
a scăzut deja. Cehovskaia e aproape uscată. Şi peste tot plutesc ziare.
Homer? N-au o tipografie acolo? În Cehovskaia?
— Da, în Cehovskaia, zise Homer. În pasajele de servicii.
— Şi în unele locuri există curent electric. Am văzut-o, poate că
tipografia n-a fost nici inundată. Şi ce-ar fi dacă am tipări un fluturaş
în loc de jegul ăla al lor? Să le spunem oamenilor că-s duşi de nas. Să
le spunem despre Observatori. Despre aparatura de bruiaj. Ce credeţi,
ne-am putea descurca noi doi cu asta? Ce ziceţi?
— Pe când eram acolo, eu… Ne-au arătat-o. Mie.
— Dac-am putea intra acolo… Am putea folosi întregul lor sistem… Am
tipări câteva mii de fluturaşi, cel puţin! Şi să-i dăm oamenilor din

— 1267 —
Taganskaia. Şi pe drum, bineînţeles… Citeşte asta şi dă-o mai departe.
În Kitai-Gorod… Şi în fluturaş le spunem despre buncăr! Aducem o
mulţime de oameni la intrare. Besolov va trebui să ne deschidă,
ticălosul. Nu va avea de ales… Şi asta-i tot! Să-i lăsăm să le explice
oamenilor adevărul în faţă! Atunci nu vom mai fi singuri, Letiaga. Şi
chiar dacă am lua locul cu asalt, n-ar avea efect imediat… Oricum,
fluturaşii se vor împrăştia prin metrou.
— Telbuie să-i aducem pe cei din Taganskaia în buncăl? întrebă Lioka.
Pe toţi?
— Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. S-arunce o privire la viaţa
comodă pe care o au, dintotdeauna, ticăloşii ăştia unsuroşi. Când o vor
vedea, poate că vor crede tot restul. Ce ziceţi? Bine, Lioka! Putem s-o
facem, tataie?
— Teoretic… spuse Homer. Dacă hârtia n-a fost distrusă. O
depozitează învelită în plastic, de fapt… Ca să nu se umezească. S-ar
putea să fi scăpat.
— În regulă, Letiaga? Ce zic băieţii noştri? I-au uitat deja pe toţi cei
tăvăliţi în mocirlă de Roşii?
— Ce vrei să…? începu Letiaga, apoi oftă. Cum să fi uitat?
— Aşadar, avem un plan. Îmi dau seama că-i riscant. Dar ar putea
funcţiona, nu?
— Ar putea, admise Letiaga.
— Crezi că ne-ar da voie, pur şi simplu, să împărţim fluturaşi! ăia?
întrebă Homer nesigur. Dacă lucrurile se petrec aici aşa cum spui…
Dacă statul n-a dispărut… Ai măcar cea mai mică idee despre cum e
statul nostru?
— Nu, şi mă cac pe el de stat, tataie! Trebuie să-ncercăm. Doar să-
ncercăm! Trebuie să le spunem oamenilor totul! Trebuie să-i eliberăm!
Homer dădu din cap.
— Şi tu… Ce-ai de gând să faci la suprafaţă? Când vom ieşi? îl întrebă
pe Artiom. Şi unde măcar? Te-ai decis?
— Să trăiesc! La fel ca-nainte de toate astea! Vom pune noi lucrurile la
punct acolo, sus! Ca oamenii! Nu-i limpede?
— Nu foarte, oftă Homer. Du-mă acum. Nu ştiu ce voi face.
— Ce mai contează? Creşti ciuperci dacă vrei, chiar şi grâne. Eu sunt
dispus s-o fac. Acolo, la suprafaţă, sunt dispus. Dar prima şi prima

— 1268 —
dată… Deasupra se află o lume imensă. Poţi s-o străbaţi la pas. Să-ţi
găseşti un loc… Unul după pofta inimii tale. Un oraş… Sau pe malul
unui ocean. Ce, nu te revoltă c-o mână de lepădături a hotărât în locul
nostru să nu vedem niciodată toate astea?
— Şi stau aici îmbuibându-se non-stop cu salate! adăugă Lioka.
— Trebuie să existe un motiv, interveni iar Letiaga.
— Există un motiv! Spaţiile deschise îi fac să se simtă rău şi să fie
dezorientaţi. Şi vă ţin aici cu ei, ca pe nişte animale domestice.
— O să-i trimitem noi la toţi dllacii din buncălul lol blestemat, hotărî
apostolul. Planul tău e bun. Păcat doal că nu ne lasă sus.
— Înţelegi, frate?
Artiom îl apucă pe Letiaga de umărul masiv.
— Acolo, sus, vei face mult mai mult pentru oameni! Cum era
jurământul ăla pe care l-ai depus? S-ajuţi nişte lepădături cu burta roşie
să-şi împuşte propriii oameni? Ai jurat să-i aperi pe oameni! Pe toţi!
Metroul! Dacă-i ducem la suprafaţă… atunci locul ăla chiar are nevoie
de noi! Oamenii! Pentru că noi, Ordinul, avem experienţă. Ştim cum
trebuie făcute lucrurile, acolo sus. Înţelegem riscurile. Cunoaştem
animalele sălbatice… Totul despre nivelul radiaţiilor. Locul nostru e la
suprafaţă! Nu aici! Nu ca să tăiem beregata oamenilor, dacă apar aici
de altundeva. Ci ca să-i ajutăm pe oamenii noştri să ajungă pe
pământul viu! Ei bine? De-acord?
— Da, desigur. De-acord, mormăi Letiaga.
— Tataie?
— Nu ştiu.
— Îmi dau seama că te-nspăimântă să urci la suprafaţă. După ce-ai
zăcut sub pământ atâta amar de ani. Tu-nţelegi tot ce se-ntâmplă aici.
Este cam întuneric şi umezeală, însă e locul tău, da? Şi să urci la
suprafaţă ar fi cumva… Şi nu eşti singurul. În Komsomolskaia, le -am
zis oamenilor să mă urmeze… Nici măcar un singur suflet n-a crezut;
nimeni n-a venit după mine. Nu eşti tu de vină. Şi nici ei nu-s de vină.
Ticăloşii ăia din buncăr sunt vinovaţi. Te-au minţit; ne-au minţit pe
toţi. Ne-au dresat să fim turnători. Ne-au convins că suntem nişte
viermi. Însă totu-i o minciună. Dacă noi nu le spunem adevărul, dacă
tu… tu te pricepi! Nu-i aşa, Ilia Stepanovici? Nu, că are talent pe bune?
Dacă tu nu le spui adevărul despre cadavrele duse cu roabele, despre

— 1269 —
ţevile de metal, despre tunelul meu, despre gropile din care se hrănesc
câinii, despre mitralierele din Komsomolskaia, atunci cine are s-o facă?
Nimeni! Ştiu că n-au să creadă. Nu imediat, nu. Nu m-a crezut nimeni!
Nici tu nu mă crezi cu totul! E greu de crezut aşa ceva… Dar trebuie
făcut. Să-i lăsăm să ne arate cu degetul. Să spună că suntem nişte
căpiaţi afurisiţi. Să creadă că noi suntem duşmanii. Cineva trebuie să
le spună. Să aibă îndoielile lor… Dar ce se-ntâmplă dacă cineva crede?
Şi cineva chiar ne urmează? Ei? Trebuie s-o facem pentru oameni.
Chiar dacă sunt împotriva noastră acum. Vor înţelege mai târziu. Sau
ce-o să faci? O să publici încă un pamflet fascist?
Ilia Stepanovici nici măcar nu-şi arătă faţa din spatele genunchilor săi,
ca şi cum murise. Când lumea se făcuse ţăndări, o bucată de schijă îl
lovise drept în inimă.
— Oh, nu! clătină din cap Homer. S-a terminat cu asta.
— Atunci, rămâne stabilit? Dacă avem şansă… o facem? Sunteţi toţi
alături de mine?
— Da! răspunse Lioka. O să le-o tlagem bulghezilol!

Timpul până la începerea procesului începu să se adune într-o spirală:

cu cât răgazul devenea mai strâns, cu atât se contracta mai lent. Artiom
li se adresă gardienilor, cerând să vorbească cu Miller, însă erau
încuiaţi rău la minte şi nu-l recunoscură pe Artiom, şi nici Miller nu
voia să-şi amintească de el.
De ce se tot mocăia Sviatoslav Konstantinovici, ce tot făcea? Ridica
spânzurătoarea de pe-acum, pentru că ştia deja cum va vota Ordinul,
pentru că discutase deja şi se asigurase de votul fiecărui soldat?
Însă Artiom se pregătise oricum.
Se plimba prin celulă, călcându-i pe ceilalţi pe picioare, repetându-şi
tot ce avea de gând să spună. Avea o singură şansă. Să se salveze pe
sine, să-i salveze pe Letiaga şi Lioka. Să ardă cuibul de şobolani şi să -i
elibereze pe oameni de şobolani.
E bine că se întruneşte un tribunal de camarazi, îşi zicea tot timpul. E
numai bine. Nu erau idoli din piatră. Nu erau făcuţi din lut sau granit.
Artiom nu servise decât un an alături de ei, însă anul acela conta câţi
alţi şapte. Erau toţi strâns cusuţi unul de altul, cu un fir roşu. Timur,

— 1270 —
Prinţul, Sam. Miller n-avea decât să ridice spânzurătoarea. Nu era chiar
atât de uşor să-ţi condamni propriul frate la moarte.
Sosiră brusc.
Şi-i chemară pe prizonieri afară, unul câte unul.
— Letiaga!
Matahala îşi aplecă umerii de urs: le îngădui să-i pună cătuşele.
Cum se simţea?
În vreme ce Artiom îi vorbea, Letiaga părea că se lăsa contaminat de
avântul lui furios şi începea să dea din cap, arătându-se de acord. Însă
imediat ce Artiom tăcea, entuziasmul lui Letiaga se diminua şi
dispărea, incapabil să-l menţină de unul singur. Letiaga era unul dintre
acei oameni care hotărau o dată şi bine, pentru tot restul vieţii lor, care
le sunt credinţele şi ce considerente au despre fiecare subiect în parte.
Şi el hotărâse ferm cu multă vreme în urmă. Pentru pielea lui groasă,
noul adevăr nu era nici măcar ca alicele; era ca nişte gloanţe cu sare.
— Zvonarev!
Acesta se dovedi a fi Lioka. Ca să vezi: Miller izbutise să afle mai multe
despre el decât Artiom. Se întreba dacă ceilalţi fuseseră interogaţi. Îl
încătuşară şi pe Lioka. Pe când îl duceau afară, se uită înapoi la Artiom.
— Tiomici! Să nu lasoleşti luclulile.
Un percept sfânt.
— Întunecatul!
Inima lui Artiom începu să bată nebuneşte. Crezuse că putea să treacă
prin asta, însă inima-i era oricum tulburată şi agitată. Asta era o mare
prostie. Cu o săptămână înainte, nu credeai că rezişti mai mult de o
săptămână, nu-i aşa? Acum ţi-a venit vremea. Corect?
Nu. Greşit. Asta nu se va-ntâmpla.
Nu putea să dea colţul acum. Ar fi fost prea curând.
— Ce mi-ai spus tu mie, tataie? Că fiecare are capătul lui de linie?
Homer înălţă capul. Arboră un zâmbet vag, obosit şi surprins.
— Îşi aminteşti?
— N-aş putea uita aşa ceva.
— Să-ţi vedem mâinile! lătrară.
Îşi întinse încheieturile: i le încătuşară.
— Pot exista o mulţime de capete de linie, îl corectă Homer. Însă
fiecare om are o singură destinaţie finală. Pe aceea trebuie s-o găseşti.

— 1271 —
Destinaţia.
— Şi nu crezi că-i asta? întrebă Artiom, examinându-şi din nou
cătuşele.
— Nu cred că am ajuns la capătul liniei, răspunse Homer.
Degete oţelite strânseră gâtul lui Artiom şi-l aplecară mai aproape de
podea. Şi-i smuciră mâinile la spate, parcă pentru a-l face să
ciugulească mai bine.
— Ne vedem mai târziu, îi zise Artiom bătrânului.
Trecu prin coridoare cu escorta înarmată după el, cu ochii înfipţi în jos,
în granitul erodat, în timp ce gardienii îi urmăreau privirea, iar Artiom
încerca să le urmărească raţionamentul. Niciodată nu-i momentul
nepotrivit pentru o predică.
— Oameni buni… Nu ştiu dacă sunteţi ai noştri sau ai Hansei… Aţi fost
păcăliţi. Voi toţi. Noi toţi. Ştiţi de instalaţiile de bruiaj? Sunt acolo doar
ca să ne ţină blocaţi în metrou…
Se opriră.
O rolă de bandă adezivă şuieră când fu desfăcută. Îi astupară gura cu o
bandă lată şi neagră. Apoi mai lipiră una pe deasupra, în cruciş.
Şi-l traseră mai departe.
Pur şi simplu.
Începu să transpire. Şi dacă n-o să i-o mai dea jos? Dacă nu-l vor mai
lăsa să spună nimic?
Îl duseră într-o sală. În Arbatskaia.
Staţia nu era ocupată decât de oameni în negru. Celor din afară li se
ceruse să se disperseze, în vreme ce Ordinul îi linşa pe ai săi. Cei
adunaţi aici nu purtau măşti. Se vota nominal, bănuia Artiom. După
aceea, fiecare va trebui să răspundă pentru felul cum votase; trebuiau
să-şi amintească de asta dacă decideau brusc să-l graţieze.
Îl împinseră într-un spaţiu circular, gol. Lioka şi Letiaga erau deja
acolo. Legaţi amândoi; cu mâinile la spate şi feţele redecorate. Sigur se
rătăciseră pe drum şi fusese necesar să li se indice direcţia corectă.
Letiaga văzu crucea neagră acolo unde trebuia să fie gura lui Artiom şi
începu să clipească din ochii săi crucişi. Artiom se smuci şi el: scoateţi-
mi-o! Începu să se uite prin jur după Miller, să-i ceară dreptate.
Şi Miller fu în curând adus de Anzor, care-i împingea scaunul cu rotile.
Însă Miller nici măcar nu-l văzu pe Artiom; dintr-un motiv

— 1272 —
necunoscut, continua să privească în cu totul alte direcţii. Artiom se
răsucea şi se chircea ca o tenie pe o tigaie încinsă, cu gura lipită,
muşcându-şi buzele cu gust de rugină, pentru ca să izbutească măcar
să spună tot printr-o găurică. Însă banda adezivă era lată, iar lipiciul îi
ţinea gura strânsă ca într-o menghină de fier.
Încă nu începuseră.
În cele din urmă, Homer şi Ilia Stepanovici fură şi ei împinşi prin
mulţime. Nu erau legaţi: erau martori. Ce fel de depoziţie vor da?
Artiom îşi aţinti privirea asupra profesorului epuizat. Auzise tot, acolo,
în celulă. Ce va hotărî să spună? Fusese cumpărat? Şi-l aminti pe
Dietmar, cu formula sa simplă şi precisă de a-i învârti pe oameni în
jurul degetului mic. Îşi aminti cum îşi lipăise lăturile spre odihna
sufletului lui Dietmar, şi-şi adusese aminte premoniţia despre Ilia
Stepanovici.
Tot încerca să-şi sfâşie buzele, însă îi erau lipite cu străşnicie. Gura i se
închisese.
— Suntem gata, zise Anzor.
— Aceasta este o audiere asupra unui caz de dezertare şi trădare,
comise de trei foşti camarazi, şuieră de pe tronul său Sviatoslav
Konstantinovici. Letiaga, Artiom şi un nou membru, Zvonarev.
Acţionând prin complicitate anterioară, au sabotat două misiuni foarte
importante, care aveau ca obiectiv oprirea războiului dintre Roşii şi
Reich. În interesul nostru. Şi în interesul întregului metrou. Au
obstrucţionat predarea unui mesaj cu un ultimatum pentru Führer. Şi
apoi operaţiunea de a-l obliga pe Moskvin să cadă la pace. În centrul
conspiraţiei se află Artiom Întunecatul. În opinia noastră, Letiaga a
căzut pur şi simplu sub influenţa sa. Indiferent de circumstanţe, cerem
pedeapsa cu moartea pentru Artiom. Suntem gata să discutăm cazul
lui Letiaga. Al treilea acuzat este o slugă a lui Artiom. Practic, un spion.
Şi el ar trebui lichidat.
— Eşti complet dus cu pluta? Ce-am făcut eu? Sau Altiom?
— Da. E debil mintal? Reduceţi-l la tăcere.
Cineva-l încătuşă pe Lioka din spate şi-i închise gura ştirbă.
— Dar ce-i pe gura lui Artiom? şuşoti cineva din mulţime. Cum o să se
poată apăra?
— Există motive să credem că şi-a pierdut minţile, răspunse Miller fără

— 1273 —
entuziasm. Nu-ţi face probleme, îi vine lui rândul, o să-l auzim. Vă veţi
convinge şi singuri. Pentru mine, totul este limpede. Însă noi decidem
cinstit şi corect. Prin vot general şi deschis. Vom începe cu Letiaga.
Apoi vom audia martorii. Vom vota în ce-l priveşte pe Letiaga. Apoi
pentru debil şi pentru Artiom. Vreau să spun, cu mâna pe inimă, că nu
va fi un spectacol de carnaval. Trebuie să-mi răspundeţi cu toată
sinceritatea necesară. O fostă rudă, nu are importanţă cine. Un om ne -
a trădat. Legea se aplică tuturor. L-am adus în mod special înaintea
tribunalului camarazilor, pentru ca ulterior să nu mai apară dubii. Este
clar?
Mulţimea începu să zumzăie, dar nu izbuti decât să zumzăie la unison,
ca o echipă aranjată rând după rând.
— Bine, Letiaga. Povesteşte-ne faptele. Când Artiom Întunecatul a
făcut prima sa încercare de a te racola şi ce-a spus. Cum te-a convins
să-i dai scrisoarea secretă. Şi detaliile despre cum a întrerupt
negocierile cu Moskvin. Să ştie oamenii. Nu avem secrete aici. Şi în al
cui interes acţiona Întunecatul.
Faţa lui Miller era la fel de nemişcată ca a unui paralitic, însă singurul
lui braţ valid strânsese marginea roţii fotoliului atât de tare, încât i se
albiseră degetele. Îl privea pe Letiaga cu ochi de bronz, iar pupilele lui
erau găuri tăiate în bronz.
Letiaga păşi în faţă ca un urs cu lanţul la gât. Îşi întoarse capul şi -l privi
cu vinovăţie pe Artiom. Expiră cu zgomot surplusul de aer. Privi în jos,
spre granit. Mulţimea tăcuse. Artiom nu-şi putea despărţi buzele;
Lioka mesteca un jeleu sângeriu.
— Îl supravegheam pe Artiom de multă vreme, începu Letiaga. L-am
urmărit tot anul trecut. Ştiam că se ducea la suprafaţă de mai multe o ri
pe săptămână. Ieşea din Expoziţiei şi se ducea pe clădirile Tricolor, cele
înalte, aflate în lungul autostrăzii Iaroslavl. Noi aveam o poziţie
pregătită vizavi de ele. Îl supravegheam. De mai multe ori pe
săptămână încerca să stabilească un contact radio.
Letiaga îl vindea. Pe când îl asculta, Artiom împungea cu limba lipiciul
amărui şi mârâia pe nări. Neajutorarea îl apăsa ca un bolovan rece, cu
muchii tăioase, ca pământul umed şi proaspăt excavat, cântărind greu
pe picioarele lui, pe braţe şi pe piept.
Tovarăşii lui erau acolo: Sam, Stiopa, Timur, Prinţul. Credea c-o văzuse

— 1274 —
pe Ania, înghesuită după umerii bărbaţilor. Se uită mai atent, chiar era
ea? O pierdu.
— Ştiţi… zicea Letiaga. Războiul cu Occidentul nu s-a terminat. Ei abia
aşteaptă să ne dăm de gol. Desigur, noi l-am suspectat imediat pe
Artiom că încerca să intre în contact cu cineva de acolo. Să ne dea în
vileag. Poate chiar să dirijeze un atac asupra noastră… Era alt om. Iar
colonelul ne-a zis: supravegheaţi-l. Indiferent de… Pe scurt… Şi cealaltă
treabă… Cu centrul radio. Probabil aţi auzit deja de asta.
Oamenii începură să se foiască.
Ania!
Apăru Ania. Se smulse din mâna cuiva, care se întinsese după ea ca o
gheară, şi se strecură printre oameni până ajunse în rândul întâi. Îşi
aţinti privirile asupra lui Artiom şi nu le mai dezlipi de el.
— Divaghezi, spuse Miller cu severitate. Spune-ne în primul rând
despre scrisoare.
— Da. Păi. S-a întâmplat aşa. De fapt, totul era mai mult sau mai puţin
clar în ce-l privea pe Artiom. Probabil că lucra pentru duşman. Cu
scopul de a destabiliza situaţia. De-a expune Moscova. De a-i îndrepta
armele spre noi. Iar cu scrisoarea…
Artiom se smuci şi se chirci, însă era ţinut cu mână de fier. Şi nu-şi
putea deschide gura deloc pentru a-i spune lui Letiaga ceva despre
grupa de sânge A minus… şi, oricum, Letiaga-şi plătise deja datoria
aceea, iar Artiom împrumutase sânge de la Besolov. Dar pentru ce? Ca
să-şi poată târşâi singur paşii spre ştreang?
Letiaga nu mai voia să-l vadă.
Deja vorbea clar şi concis, ca şi cum era o înregistrare.
În mulţime îi vedea pe unii dintre cei despre care Artiom ştia că -l
priveau deja suspicios, de parcă era un străin, un soi de creatură
otrăvitoare ce trebuia strivită.
— Şi ce s-a întâmplat cu Moskvin? întrebă Miller.
— Cu Moskvin, repetă Letiaga. Povestea cu Moskvin a fost aşa: Artiom
m-a târât afară din buncăr când am rămas blocaţi acolo, luptând
împotriva lui Korbut şi a trupelor lui speciale. Când i-am îngropat pe
Numărul Zece, Androidul, Ullman, Roşul, Antoncik…
— Mi-i amintesc pe toţi, îl întrerupse Miller. Nu mai continua.
— Da, ţi-i aminteşti pe toţi. Ai lista aia. Am văzut-o toţi. Iar eu aproape

— 1275 —
c-am mierlit-o acolo. Iar Artiom mi-a zis: îţi dai seama că noi tocmai
am adus gloanţe, douăzeci de mii de gloanţe, pentru Roşii? Pentru
Moskvin. Că le-am adus gloanţe ticăloşilor care ne-au omorât băieţii?
La ordinele lui Miller. Mi-am dat seama. Că le-am vândut amintirea.
Mi-am dat seama pentru ce-au murit. Pentru nimic. Că era vorba
despre politică.
— Letiaga!
— Că politica e mai importantă. Că asta-nseamnă război ieri, pace
astăzi. Ce păcat că băieţii au crăpat toţi pentru nimic, ieri, pe timp de
război, pentru că azi e pace. Azi vom încărca armele acestor gunoaie
cu douăzeci de mii de gloanţe, pentru ca mâine să-i secere şi pe restul
băieţilor noştri cu ele, atunci când va fi din nou război.
— Ajunge!
— Şi atunci Artiom a zis că, de fapt, nu există niciun fel de Roşii sau
fascişti. Şi că nu există niciun fel de Ordin. Nu-i decât un fel de
structură. Observatorii Invizibili. Sau dracu’ ştie cine; n-are nicio
importanţă. Şi noi suntem doar o secţiune din structura asta, iar Roşiii
sunt o alta. Şi n-a fost un război real, iar apărarea din buncăr era un
mare căcat. Totul e un spectacol. Şi eu mă-ntreb dacă nu cumva să bei
votcă pentru băieţii noştri morţi nu-i tot un spectacol?
— Letiaga!
— Lasă-l să vorbească! strigă cineva din mulţime. Lasă-l să vorbească!
Letiaga e unul dintre noi! De-al nostru! Nu-i închideţi gura!
— Lăsaţi-l să plece! Care-i problema?
— Da, Letiaga a terminat… Şi apropo, ambele mele picioare…
— Şi Artiom a zis… unde era Hansa când cu buncărul? De ce ne-au
ajutat cu oameni numai dup-aia, şi nu când le-am cerut noi? Şi pentru
asta şi-a dat el picioarele?
— Letiaga – comandant! urlă cineva.
Apoi se auzi un pocnet de undeva şi Letiaga împrăştie o pată roşie pe
peretele alb frumos din spatele lui. Împroşcă roşu, se înmuie, se aşeză
şi se întinse cu faţa-n jos pe podea. Partea din spate a capului
dispăruse, iar în locul ei se deschidea un crater de ţesuturi.
Şi unul exact la fel se deschise imediat în sufletul lui Artiom.
— Letiaga!
— Letiaaaga! Asta-i mâna Hansei!

— 1276 —
— Zdrobiţi Hansa!
Cineva, în plin salt, îl mătură pe Miller din scaunul său. Căzu pe granit,
nu departe de băltoaca vâscoasă şi începu să dea din braţe, ca un
gândac întors pe spate, încercând să se ridice; roţile se învârteau şi
spiţele sclipeau, însă oamenii se repeziseră deja peste el, nedesluşindu-
se unul de celălalt, însă toţi ştiau cine era împotriva lui şi cine cu el.
Îl înşfăcară pe Artiom, îl scoaseră trăgându-l cu ei, îi smulseră banda
adezivă de pe gură şi-l lăsară să vorbească, apărându-l cu piepturile lor.
Îl traseră şi pe Lioka, iar Artiom îl scoase pe Homer; acum se aflau într-
un cerc de prieteni. Oamenii luptau brutal, cu mâinile goale, pentru că
nimănui nu i se permisese să aducă arme în tribunal, în afară de escorte
şi călăi.
— O şansă! O şansă! urlă Artiom în urechea lui Lioka, în vreme ce
deschideau cătuşele brokerului cu cheile înşfăcate de la escorte.
Ducem oamenii! În Ţvetnoi! Şi Homer! În Reich! La tipografie! Vom
face tot! Conform planului!
— Da, dom’le! Da, dom’le! răcni Lioka.
Cele două valuri care se înfruntaseră începură să se separe,
îndepărtându-se de linia schismei: unul luă cu el trupul lui Letiaga;
celălalt îl luă pe Miller, răsucindu-i braţul la spate, şi scaunul de invalid
cu roţile îndoite.
Însă Artiom nu putea încă fugi împreună cu ceilalţi. Ţâşni din mulţime
şi începu să se uite împrejur. Unde era ea?
— Hei! Heeeeei! strigă cineva spre el din direcţia aceea.
I-o arătară, ţinând-o de păr, cu cămaşa sfâşiată: Ania.
— Unde-i şeful? Daţi-ni-l pe Întunecat! O avem pe nevastă-sa!
— Ania!
— Vino-ncoace, târâtură! Ori îi spargem gura aia afurisită… O să-i
lăsăm pe toţi s-o fută pe pizda asta… Ai priceput? Târăşte-te până la
noi, căcatule!
— Să nu-ndrăzniţi!
Ania se smucea de zor, blestemându-i; un ochi învineţit i se înnegrea
deja. Sfârcul maroniu al unui sân ieşea afară într-o sfidare jalnică.
Artiom îl prinse pe Homer de mână.
— Pliante! Despre bruiaj, despre supravieţuitori, despre Observatori!
Despre cum suntem prostiţi toţi! Adevărul! Adevărul, tataie!

— 1277 —
Homer încuviinţă din cap.
— Lioka! Îl cunoşti! Îi ştii faţa! Besolov! Iubiţelul Saşei. Nu-i nimeni în
afară de tine! Ia nişte oameni de-aici. În Ţvetnoi! Fă-l pe şobolanul ăla
să…
— Ajunge, Întunecatule!
— Ori te lasă el înăuntru, ori îl lichidezi pe loc! De ea să nu v-atingeţi,
blestemaţilor!
Lioka clipi.
— Gata! le strigă Artiom. Asta-i! Vin! Vin la voi! Lăsaţi-o să plece! Bine?
El şi Ania se văzură preţ de o jumătate de secundă, între doi pol i de
negru. Se văzură şi se pierdură.

— 1278 —
— 1279 —
 Capitolul 22
Adevărul

Populaţia absentă din Arbatskaia ieşi neliniştită din pasaje,

întorcându-se în staţie: cordonul care o ţinuse la o distanţă
respectabilă de procesul regizat se implicase în zarva generală.
Dizidenţii Ordinului se retraseră din staţie în mai multe direcţii;
înghesuit între străini, Artiom nu mai putea vedea toate astea, însă le
striga oamenilor din spatele unor spinări negre, negre.
— Lumea-i tot acolo! Nu suntem singuri! Sunteţi înşelaţi. Puteţi pleca
din metrou! Vi se spun minciuni! Nu le credeţi!
Apoi îi închiseră gura din nou.
Oamenii din Ordin care-i rămăseseră loiali lui Miller se retraseră la
ambasada lui din Arbatskaia. Îl aşezară pe colonelul ologit în scaunul
cu rotile, acum strâmb, şi-l duseră în locul cel mai potrivit, biroul cu
păhărelul pe masă şi cu listele.
Artiom şi Ilia Stepanovici, care fusese şi el notat ca răsculat, erau ţinuţi
într-o cămăruţă din apropierea secretariatului lui Miller. Erau păziţi de
soldaţi necunoscuţi. Oamenii intrau în biroul colonelului şi se
interesau în spatele uşilor întredeschise dacă venise vremea să se
descotorosească de prizonieri, însă Sviatoslav Konstantinovici amâna
luarea unei decizii.
Un curent rece hoinărea de-a lungul coridorului, purtând până la ei
fragmente de conversaţii prin crăpăturile uşilor: unele din staţie, altele
din biroul colonelului. Puteau auzi o mulţime agitată strângându-se în
Arbatskaia. Oamenii discutau între ei despre ce se întâmplase cu
Ordinul şi repetau îndemnul lui Artiom ca un ecou spart.
Era bine că se predase la schimb cu Ania, gândi Artiom.
Numai să fi reuşit ea să evadeze!
Ilia Stepanovici se zgâia la oamenii în negru; tremura violent. Se simţea
miros de urină. Poate că-şi imagina cum era ca un glonţ să-şi scobească
drum prin fruntea lui. Însă nu se tânguia deloc. Doar mormăia aproape
inaudibil:
— Bineînţeles că poate face tot ce-i place. Fiica lui n-are degete. A
predat-o? Nu, a ţinut-o la el. Probabil o vizitează. O vede crescând. Se
— 1280 —
joacă cu ea. Iar nevasta lui trăieşte. Nu s-a spânzurat. Cu ciorapii. Nu
atârnă din tavan. Cu limba ieşită din gură. Limba neagră.
Unul dintre cei care-i păzeau avea un ceas la mâna dreaptă. În acele lui
indicatoare, Artiom observa infinitul. Calculă cât îi va trebui lui Homer
să ajungă în Reich. Lucrând de la distanţă, Artiom desluşi cum
funcţiona tiparniţa de acolo, căută hârtie uscată şi-i dictă bătrânului
textul. Nici măcar nu trebuiau să care pliantele prin tot metroul. Dacă
le puteau distribui măcar în Polis şi Ţvetnoi, totul avea să se împrăştie
mai departe, prin propriile mijloace.
În afară de Lioka şi Homer, nimeni nu ştia de plan. Toţi cei din Hansa
care se înscriseseră în Ordin erau aici, cu Miller. Ţinând pe loc
mulţimea care se împingea înainte.
În birou lătră un glas:
— Sunaţi-l pe Besolov! Din nou! Trebuie să discut cu el! Personal!
Pierdut, zburat din caleaşca lui şi distras de la planul iniţial, continua
să-şi sune stăpânul. Nu putea ajunge la el. Aşa că Lioka mai avea o
şansă de a-l găsi pe Besolov înainte de a-l localiza Miller.
Şi apoi, după ce, în mintea lui, îl lăsase pe Homer în Cehovskaia,
Artiom vâsli de la distanţă cu Lioka, până la bordel. Tot de la distanţă,
se strecură prin hărmălaie şi curvăsărie sub acoperirea veteranilor
Ordinului, înconjură pe nevăzute micul tractir al Saşei şi-şi termină
tentativa nereuşită de asasinat asupra lui Besolov, pentru Lioka şi el
însuşi. Ba nu, îl luă ostatic şi conduse o echipă de asalt la buncăr.
— Sună-l din nou! Din nou!
Acele inversate ale ceasului se mişcau îndărăt. Măsurară jumătate de
oră, trei sferturi, o oră. Zumzetul din staţie se amplifică.
Administratorii locali, care fuseseră trimişi de conducerea Polisului,
strigau nesiguri la oameni. Însă gură-cască nu voiau să se risipească.
Întrebau cordonul ce se întâmplase şi cine era smintitul care tot urla
despre supravieţuitorii din alte oraşe ale Pământului.
— Şi ce avea fetiţa mea? O codiţă. Coada putea fi îndepărtată. Chiar
atunci. Ce dulceaţă de gâză. Narina zicea: Dacă-i fată, s-o numim după
maică-ta. Adică Marina. Marina Ilinicina. Marina Ilinicina Şkurkina.
Artiom îşi dădu brusc seama că Ilia Stepanovici nu vorbea de unul
singur; îi povestea lui despre toate astea, chiar dacă nu-l privea în ochi.
Dădu din cap în semn de aprobare, dar se gândi la ale lui.

— 1281 —
— Tacă-ţi fleanca! şuieră un paznic către Ilia. Îmi crapă capul de la
mormăielile tale! Închide-ţi botul, sau te sparg chiar aici. Oricum
trebuie să vă terminăm pe-amândoi!
— Marina Ilinicina! şopti atunci Ilia, prea încet ca să fie auzit de paznic,
dar suficient de tare pentru Artiom. Micuţa Marina Ilinicina. Bunica ei
ar fi fost încântată.
Dar va putea Lioka să-l înşface pe Besolov?
Şi să-l ducă prin jumătate de metrou ca prizonier? În definitiv nu
fusese antrenat pentru asta. Era broker, nu soldat sau asasin. În centrul
radio, mai reuşise cumva să se descurce, însă acolo se trăsese asupra
lui, iar el nu fusese nevoit să plănuiască nimic, doar să supravieţuiască
şi să iasă din încleştare.
N-avea importanţă, putea s-o facă.
Veteranii vor ajuta. Va reuşi să le explice tot, nu?
Va reuşi. Un apostol se pricepea la aşa ceva. Trecuse prin toate,
împreună cu Artiom. Nu trebuia să fie convins; nu era necesar să i se
dovedească nimic. Îşi amintea totul, simţea totul el însuşi.
— Mă doar-n cur dacă nu răspunde! Continuaţi să sunaţi!
Şi dacă Besolov fusese deja capturat? Dacă-l târau pe ticălos cu un sac
pe cap, spre intrarea secretă a buncărului lor ruginit din subsolul staţiei
Taganskaia? Dacă Homer sosea la timp cu pliantele. Dar chiar şi fără
pliante… Şi el ştia totul, nu? Dacă tipografia nu putea fi repusă în
funcţiune, o putea face el însuşi şi să le spună tuturor realitatea. Ca şi
celălalt Homer, cel adevărat…
Cineva bâjbâia la uşă pe dinafară.
Intrară, concentraţi şi mohorâţi; erau trei – un brahman în robă, un
ofiţer de armată, cu chipiu înalt, având insigna cu vulturul bicefal, şi
un civil.
Bătură la biroul lui Miller şi bâiguiră ceva la uşă, într-o nelinişte
colectivă. Şi ei căutau răspuns la unele întrebări.
Ceva se mătura în staţie. Fermenta, lua formă, se ridica. Iar cei tre i,
trimişi la Miller, voiau să oprească fermentaţia şi s-o ţină sub control.
Miller lătră un răspuns, agresiv şi furios.
Uşa biroului se întredeschise puţin.
— Vom convoca o şedinţă a Consiliului din Polis. Nu avem dreptul să
păstrăm tăcerea! Lăsaţi pe toată lumea să vorbească acolo. Şi apoi vom

— 1282 —
informa populaţia. În funcţie de rezultat. Şi schisma asta a voastră…
Rezolvaţi-o cumva!
— Şi dacă Reichul chiar nu există? se băgă Ilia. Dacă Evgheni Petrovici
însuşi este un impostor şi un trădător, dacă tot ce-i acolo este fals,
atunci cum rămâne cu mine, eu ce fac, de ce i-au făcut asta Marinei, cu
codiţa ei, şi de ce s-a spânzurat Narina cu ciorapii, şi de ce mi s-au
întâmplat mie toate astea, de ce? Mi se spune să scriu, dar ce să scriu?
Cum să scriu despre aşa ceva? Ce cuvinte folosiţi voi?
Însă gura lui Artiom era astupată cu zdrenţe putrede; nu putea
răspunde şi nici măcar nu-i putea cere lui Ilia Stepanovici să tacă.
Brahmanul netuns se grăbi spre ieşire, măturând praful cu roba lui;
ofiţerul o luă după el, mirosind a transpiraţie stătută şi a chiloţi
murdari, iar civilul neidentificat tropăi ultimul. Sfârşitul întrevederii.
— Duceţi-vă după el!
Treimea pluti îndepărtându-se, intrând pe o uşă comprimată la
mărimea unei cutii de chibrituri, la capătul coridorului şi ieşi acolo
unde erau oamenii.
— Adevărul! năvăli răcnetul înăuntru, prin uşa deschisă.
Ilia Stepanovici se ridică lângă perete şi întinse mâna în direcţia din
care se auzeau strigătele, aplecându-şi trupul într-acolo, însă un bărbat
cu cagulă îl opri brusc şi-i băgă pumnul în plexul solar.
Şi totul se închise brusc din nou.
Ia, uite: poporul vrea în cele din urmă să ştie, iar Artiom avea iarăşi o
zdreanţă puturoasă în gură. Era în ordine; acum puteau vorbi alţii în
locul lui. Să vorbească şi să acţioneze. Trimisese mesageri în toate
direcţiile; acum nu mai era atât de îngrozitor să dea colţul.
Îi putea auzi pe cei trei încercând pe rând să toarcă ceva liniştitor
mulţimii stârnite. Gloata urla întrebări, nu voia cântece de leagăn.
„Mulţumesc, Letiaga”, gândi Artiom.
„Păcat că ai murit. Ciudat că eşti mort.
Cum se face că n-ai să mă mai priveşti niciodată cruciş cu ochii ăia ai
tăi? N-o să mai spui poante. Acum de unde mai împrumut eu sânge?
Iartă-mă că m-am îndoit de tine în ultimul moment, Letiaga. Dar şi tu
te-ai îndoit de mine în ultima clipă, nu?
Te-ai îndoit, dar ai spus totul corect; aşa că-mi vor scoate ştreangul de
la gât.

— 1283 —
Ce păcat că nu-i poţi auzi pe oamenii de aici, din staţie, cerând
adevărul.
Noi doi vom deschide uşile etanşe pentru ei: tu şi cu mine. Împreună,
îi vom lăsa să meargă sus şi afară.
Şi pe undeva, ceilalţi, conspiratorii noştri, îşi fac şi ei treaba lor. Homer
tipăreşte pliante; apostolul îl duce pe Besolov cu ţeava unei arme lipită
de tâmpla lui albă… să-i deschidă buncărul. Miller n-are decât să se
zbată pe-aici ca un câine rămas fără stăpân.
Ce au de gând să discute acolo, la Consiliul din Polis? Despre cum să
ţină capacul apăsat şi mai tare şi să-l înşurubeze? Despre cum să-i
zdrobească repede pe toţi rebelii, unul după altul, pentru ca zvonurile
despre omenirea renăscută să nu se împrăştie prin metrou?”
— Sună! Sună unde vrei! Sună la Ţvetnoi!
„Nu-i vor zdrobi pe toţi.”
— Spuneţi-ne! mugiră vocile de afară.
— Spui adevărul? îl întrebă Ilia Stepanovici pe Artiom. Tot ce i -ai spus
lui Homer este adevărat?
Artiom încuviinţă. Oare ce se topea în mintea profesoraşului? Ce formă
avea să capete?
Proprietarul ceasului – doi ochi şireţi în găvane – îşi ridica tot mai des
mâinile în faţă. Un presentiment al ireversibilităţii neclintite a tot ce
se petrecea în metrou supura din crăpăturile biroului colonelului,
pătrunzând în secretariat.
Artiom se gândi iarăşi la Ania.
La dragostea ei, care se dovedise atât de stăruitoare. Artiom era alcătuit
altfel pe dinăuntru. Simţise prima răceală a Aniei şi începuse şi el să se
răcească în semn de răspuns. De parcă nu putea radia singur dragostea,
ci doar o reflecta pe a Aniei cu propriul lui suflet concav. Simţise
lumina difuză a atenţiei dirijată asupra sa – o adunase într-o rază şi o
trimisese înapoi; o făcuse să ardă mai intens – şi, ca răspuns, avusese
parte de mai multă căldură. Însă în momentul când Ania începuse să
pălească, nu mai avusese cu ce s-o răsplătească. Iar lumina ei devenise
tot mai firavă şi mai firavă, până se stinsese cu totul şi el încetase să
mai creadă, până când viitorul lor secă şi se sfărâmă în mintea lui.
Însă inima Aniei părea să funcţioneze taman de-a-ndoaselea, dinapoi
spre înainte. Ai fi crezut că nu mai avea nevoie deloc de el, din cauza

— 1284 —
surzeniei lui răutăcioase, îndărătniciei lui, şovăielii de a renunţa la
visurile lui idioate şi dispreţului faţă de ea. Poate că se gândise să -i dea
ea prima papucii. Fitilul mai avea doar atâta petrol cât să fumege. Însă
îndată ce Artiom plecase, ea începuse să lumineze din nou, cu
disperare încăpăţânată. Atât de intens, încât căldura îi pârjolise ochii
şi simţise nevoia să-i acopere cu mâna. Îi acoperise, dar tot ajunsese la
ei; Ania se reflecta în ea – strâmb şi comic –, însă imaginea devenea tot
mai clară şi mai strălucitoare.
Dragostea, ce combustibil ciudat!
— Niciun răspuns?
Poate că nu mai există niciun loc unde să suni, tăticule. A trecut destul
timp. Dacă apostolul a avut noroc, dac-a făcut totul cum trebuia, poate
că buncărul a fost deja cucerit şi distrus. Şobolanii îmbuibaţi au fost
deja aliniaţi în rânduri în Taganskaia, în hainele lor prosteşti, iar acum
îşi recitau ultima lecţie de geografie pentru profesor, ca nişte şcolari.
— Anzor!
Anzor intră şi se uită la Artiom şi la Ilia, de sus până jos cu o căutătură
ostilă. Ascultă lătratul lui Sviatoslav Konstantinovici şi-l scoase afară,
săltând în timp ce împingea pe coridor scaunul cu rotile instabil.
— Ce facem cu ăştia? întrebă paznicul cu ceas.
— Încă nu m-am hotărât. După Consiliu, şuieră Miller fără să se
întoarcă.
Nu reuşise să stabilească legătura telefonică.
— Îi ţinem aici?
— Da. Ba nu, stai. Îi iau cu mine. Ar putea fi de folos. Doar asiguraţi -
vă că-şi ţin gura.
Îi luară de subsuori şi-i ridicară de pe podea; Artiom cu gura lipită cu
bandă, iar Ilia cu pantalonii pişaţi. Şi-i duseră în strălucitoarea
Arbatskaia. Adoptară o formaţiune de săgeată şi-şi făcură drum prin
mulţime. Mărşăluiră sfidători prin staţie. Se arătară surzi şi nu auziră
cum strigau oamenii la ei.
Consiliul Polisului se reunea chiar aici: de asta lui Miller îi trebuia un
birou în Arbatskaia.
Întreaga formaţie rămase afară, Artiom şi Ilia nu fură nici ei convocaţi
în Consiliu. Ordinul se orientase în formaţiune de arici, cu ţepii ridicaţi
ca să închidă accesul curioşilor. Miller şi Anzor intrară; apoi câţi va

— 1285 —
brahmani întârziaţi intrară şi ei, iar uşile se închiseră.
— Se zice c-au recepţionat nişte semnale… şuşoteau peste tot glasurile.
— Se pare că nu suntem singurii supravieţuitori…
— Dar unde altundeva? Cine? Cine-a spus asta?
— Se vor limpezi toate când ies ăştia afară. Sunt în şedinţă.
— Dar cum de se-ntâmplă aşa ceva? N-au zis nimic în toţi anii ăştia…
Şi apoi… na, luaţi de-aici…
— Ordinul a aflat. A fost zarvă mare dacă să se spună sau nu.
— Dar cine-s ei? Cei de pe bancă? Cine-i ăla legat?
— Au prins nişte terorişti. O să ne spună curând.
Artiom nu-i putea vedea pe oameni şuşotind. În locul lor, vedea doar
spinări identice, negre, cureluşele de umăr ale vestelor antiglonţ, cefele
cu păr creţ şi cizmele. Însă-i putea simţi: curiozitatea lor făcea aerul să
vibreze, oxigenul se consuma; pereţii se apropiau. Erau câteva sute aici.
Doar să încerce Miller să-i facă să aştepte răspunsurile.
Deodată se produse vâlvă.
Cineva îşi croia drum prin mulţime, cu pricepere şi hotărâre.
— Merg la Consiliu! Faceţi loc!
Cei din cordon erau de asemenea nedumeriţi. La început, se apucară şi
mai strâns unul de altul. Apoi începură să se legene nesiguri.
Era oare vocea lui Timur? Un camarad al lui Letiaga şi Artiom. Încă un
schismatic, Timur… Plecase împreună cu Lioka şi Homer, cu Ania cea
salvată! De ce se afla aici? De ce se întorsese? Chiar acum lua buncărul
cu asalt. Sau deja-l capturase? Adusese capul retezat al lui Besolov la
şedinţa de Consiliu?
— Faceţi loc! Am venit la invitaţia Consiliului!
Cordonul se deschise, îl lăsară pe Timur să intre în cerc şi, împreună
cu el, Prinţul şi Luka; amândoi din vechea echipă. Timur îl văzu pe
Artiom pe bancă şi-i făcu semn din cap, dar nu interveni pentru el. Păşi
înăuntru. Luka şi Prinţul rămaseră de pază.
Despre ce tot discutau? La ce se tot târguiau atâta? Trăgeau de timp?
Stabileau ultimatumuri? Cerşeau îndurare? Studiau capul de pe tavă?
Înăuntru era linişte.
Poate că fuseseră toţi otrăviţi?
— Faceţi loc! Faceţi loc! Mergem la Consiliu!
Cine mai era de data asta?

— 1286 —
Mulţimea se trase în lături mai puţin binevoitoare acum, fără a arăta
acelaşi respect, mormăind. De ce naiba ar trebui s-o facem? Artiom
întinse gâtul. Nici cercul negru nu se retrase imediat pentru oamenii
aceia.
Nu-l văzu imediat.
Primul care trecu de cordon fu Besolov.
În viaţă, palid, hotărât şi tăcut. Lioka, apostolul, apăru în urma lui.
Alexei Felixovici îi aruncă o uitătură sumbră lui Artiom, însă nu-l
salută. Spre deosebire de el, Lioka dădu din cap. Păşiră amândoi
înăuntru. Adusese apostolul un ostatic? Cu el mai erau doi membri ai
Ordinului, dar rămaseră afară.
Artiom sări de pe bancă şi începu să-şi strige întrebările în ciuda
căluşului. Îl loviră în spatele genunchilor pentru a-l face să cadă la loc
şi căzu. Luka şi Prinţul şuierară către cel care-l cosise şi puseră
amândoi mâinile pe tocurile pistoalelor.
Aşteptară un moment, apoi se destinseră.
Acum totul se hotăra în spatele uşilor închise, nu aici.
Devenise cu adevărat înăbuşitor, la fel ca în Komsomolskaia, la fel ca
în faţa mitralierelor. Oamenii împingeau înainte, iar cordonul se
retrăgea încet, deşi nu avea niciun drept să-şi cedeze poziţiile.
Candelabrele din bronz, inele cu diametrul de doi metri, care
cântăreau jumătate de tonă, păreau să se legene în lanţurile lor, ca în
bătaia vântului – atâţia oameni răsuflau la unison.
Dintr-odată.
Un sunet diferit se împrăştie prin staţie. O tuse.
Soldaţii din cordon se îndreptară; mulţimea tăcu şi începu să privească
împrejur. Dinspre numeroase difuzoare, în acelaşi timp, se auzea cum
tuşeşte cineva. Şi aici exista aşadar un sistem de amplificare.
— Test. Test. Unu, doi. Unu, doi.
În toată staţia răsună o voce adâncă şi plăcută.
— Dragi cetăţeni. Vă rog, atenţie. În scurt timp va fi făcut un anunţ
important. Nu vă dispersaţi.
— Spuneţi-ne adevărul! Vrem adevărul! strigară ei spre crainicul
invizibil.
Acesta îşi drese doar glasul şi tăcu.
— Ceva important…

— 1287 —
— Ar putea fi chiar…
— Fantastic…
Şi când uşa se deschise, timpul se opri în loc. Din cercul negru ieşi un
bărbat gras, îmbrăcat în costum maro, cu aerul unui om de afaceri;
avea ochelari pe nas şi fruntea lată continua în sus ca un pod arcuit,
până la ceafă. Asistentul său îl ajută pe să se ridice şi grasul săltă pe
banca de marmură, lângă Artiom; astfel mulţimea îl putea vedea.
— Preşedintele Consiliului… în persoană…
Apoi Miller şi Anzor îşi făcură apariţia în pragul uşii, urmaţi de Timur.
Se despărţiră, îndepărtându-se de bancă în direcţii diferite.
Grasul îşi suflă nasul. Îşi şterse fruntea transpirată cu batista plină de
muci, apoi o folosi ca să-şi cureţe lentilele şi-şi aşeză ochelarii înapoi
pe şaua nasului.
— Cetăţeni. Ne-am adunat azi aici. Motivul este un eveniment mai
degrabă neplăcut. În interiorul foarte respectatului Ordin, care este
chemat să ne protejeze pe noi toţi… A existat un dezacord, ca să
spunem aşa. Vom reveni la asta imediat.
— Ia nu vă mai ascundeţi după deget! Spuneţi-ne direct!
— Da, desigur. Direct la subiect. Problema este că am stabilit. Că este
absolut incredibil, desigur. Însă avem dovezi incontestabile. Care vor
fi prezentate la timpul cuvenit, să nu aveţi nicio îndoială. Deci. Am
stabilit cu oarecare siguranţă că Moscova nu este singurul oraş care a
supravieţuit Ultimului Război. Am interceptat o transmisiune radio.
Mulţimea parcă fusese lovită în moalele capului. Gălăgia dispăru, toate
sunetele dispărură, în afară de glasul monoton, searbăd al bărbatului
în maro.
Artiom cel mut îl privi, de parcă era un oracol. Aşa cum se uitase la
Letiaga, înainte de a fi împuşcat. Ca şi cum fusese un sfânt.
— Suntem gata să vă lăsăm s-o ascultaţi. Dar înainte de asta, câteva
cuvinte. Pentru mine, personal, aşa cum ştiţi toţi, este un adevărat şoc.
Ideea este că această transmisiune vine de pe cealaltă parte a oceanului
Atlantic. Dragi concetăţeni, camarazi, fraţi. Înţelegeţi ce înseamnă
asta, înseamnă că duşmanul care ne-a anihilat ţara, care a trimis o sută
patruzeci de milioane de compatrioţi ai noştri în mormânt – părinţi,
copii, soţii, soţi –, duşmanul acela este încă în viaţă. N-a fost distrus.
Războiul încă nu s-a terminat. Niciunul dintre noi nu se mai poate

— 1288 —
simţi în siguranţă. O nouă lovitură, cea finală, ne-ar putea fi
administrată în orice clipă, dacă ne trădăm prezenţa în orice fel.
Artiom mugi şi urlă, alunecă de pe bancă şi căzu pe podeaua rece.
— În toţi aceşti ani, doar un singur lucru ne-a salvat. Traiul în metrou.
Certitudinea noastră că viaţa la suprafaţă nu este pentru noi.
Mulţumită ei, am supravieţuit. Iar acum este singura noastră şansă de
supravieţuire. Ştiu. Este înspăimântător. Este greu de crezut. Dar vă
cer să credeţi. Consiliul din Polis vă cere asta. Ascultaţi cu urechile
voastre. Aceasta este o înregistrare făcută astăzi. Este o transmisiune
din New York.
Difuzoarele reveniră la viaţă. Tuşiră.
— Khkhkhkh… Iiiiooo… Şşşşşş…
Şi izbucni un cântec. Un cântec ciudat şi străin, într-o limbă străină,
cu tobe şi strigăte de bucurie, cu trompete şi alămuri; într-un ritm
sincopat, se auzi o voce masculină, jelind aproape, recitând ceva între
un imn şi un marş. Era susţinut de un cor feminin. Cântecul reverbera
cu o vigoare neabătută. În el exista o provocare sfidătoare. O bucurie
malignă. Şi o energie sălbatică, vitală.
Era o muzică pe care puteai, sau mai degrabă trebuia, să te mişti, să
dansezi să… fii desfrânat, lasciv.
Însă nimeni de sub candelabrele de jumătate de tonă, din imensa sală
de piatră albă, nu-şi putea clinti nici măcar un muşchi.
Candelabrele se legănau, ca la cutremur. Oamenii inspirau în tunetul
alămurilor şi expirau groază.
— După cum puteţi vedea… Auziţi… şi singuri… Aceasta este muzica
bestială a unor oameni de peşteră… Cu alte cuvinte, în vreme ce noi
suferim toate privaţiunile, ei îşi continuă destrăbălarea. În plus avem
informaţia că şi-au păstrat potenţialul nuclear. Acesta este un duşman
de o sută de ori mai periculos. Este ceva ce încercăm să pricepem. Viaţa
noastră nu mai poate rămâne ca înainte. Acesta-i începutul unei noi
ere. Şi în legătură cu aceasta… Iată declaraţia. Adunaţi-vă mai aproape.
Timur, păr negru cu şuviţe cărunte, zvelt şi vânos, se apropie de
preşedintele maroniu. Se aplecă spre Artiom şi-l ajută să se ridice. Apoi
sui pe bancă.
— Veteranii Ordinului sunt revoltaţi de acţiunile arbitrare ale fostului
nostru comandant, colonelul Miller. Camaradul nostru a fost ucis de

— 1289 —
călăii lui, în loc să aibă parte de un proces cinstit. Ne cerem iertare faţă
de cetăţenii Polisului pentru aceste tulburări. Ne anunţăm retragerea
din structura de comandă. Refuzăm să ne supunem ordinelor
colonelului Miller.
Timur vorbea sacadat, cu voce răguşită, de fumător. Era cel mai bun
ofiţer de informaţii din Ordin. Colegul mai vârstnic al lui Letiaga şi
profesor. Ce punea la cale?
— Baza din Smolenskaia a Ordinului rămâne a noastră. Vom ţine
alegeri cinstite pentru desemnarea unor noi comandanţi. Oricum,
depunem un jurământ de credinţă direct Consiliului din Polis. Jurăm
să fim loiali şi să ne asumăm apărarea Polisului. Împotriva oricăror
duşmani. Fie declaraţi, fie ascunşi.
Se întoarse pe călcâie spre bărbatul în maro şi-l salută.
Prima dată se auzi o singură bătaie din palme, apoi alta, după care, ca
o ploaie torenţială, izbucniră ropote de aplauze ritmice.
— Bravo! Urrraa! Glorie!
— Idiotule! mugi Artiom spre Timur prin căluşul din gură. Eşti un
mare idiot! Nu există niciun Polis! Niciun Consiliu! Nu faci decât să juri
credinţă altui cap! Nu-i crede.
Timur se uită la el şi dădu din cap.
— O să te luăm şi pe tine de aici, Tioma. Vom lupta cot la cot împotriva
yankeilor.
— Nu sunt de acord cu felul cum a fost prezentată chestiunea, zise
Miller sumbru din scaunul lui îndoit. Dar sunt dispus să închid ochii.
Nu voi considera asta drept o revoltă. Să le zicem dezacorduri
temporare. Când patria este în primejdie, nu avem dreptul să ne
pierdem în ciorovăieli ieftine. Vom rezolva problemele prin tratative.
Ordinul nostru a plătit deja un preţ prea mare. În numele Ordinului,
şi eu jur loialitate Consiliului din Polis. Cred c-a venit vremea să punem
capăt disensiunilor interne. Nu mai avem niciun drept să ne măcelărim
între noi. Roşiii, fasciştii, Hansa… În primul şi-n primul rând, suntem
toţi ruşi. Trebuie să ne amintim asta. Suntem sub ameninţarea
duşmanului nostru jurat. Lui nu-i pasă în ce credem noi. Imediat ce va
afla că mai suntem în viaţă, ne va anihila fără ezitare!
Oamenii ascultau şi credeau fiecare cuvânt: nimeni nu protestă şi nici
măcar nu îndrăzni să şoptească. Artiom se lăsă cu toată greutatea

— 1290 —
înainte şi ajunse în genunchi. Se legănă şi izbuti să se ridice. Şi înainte
ca gărzile de sub comanda lui Miller să-şi dea seama ce se întâmplă, se
repezi scurt şi-l lovi cu capul în tâmplă, răsturnându-l la pământ, cu
tot cu scaun.
— Ţineţi-l! Ţineţi-l!
Începură să-l lovească pe Artiom, iar el încercă să înşface cu picioarele
gâtlejul bătrânului idiot, să-l zdrobească şi să-l sugrume. Îi sparseră un
dinte, iar căluşul îi căzu din gură.
— Minciuni! Minţiţi! Ticăloşilor!
Nu era nicio cale să se strecoare prin mulţimea strâns înghesuită, iar
oamenii în negru începură să-l tragă pe Artiom înăuntru, pe uşă. Îl
ridicară pe Miller şi-i scuturară hainele de praf.
— Căcatule. Jegosule! Am să te fac praf. Gunoiule. Tu şi scorpia aia
nerecunoscătoare. Să crăpaţi amândoi. Borâtură. Minciuni. Numai
minciuni.
Timur explică.
— Acesta este un sabotor arestat. Avem motive să credem că făcea
spionaj. Încerca să ne vândă. Verificăm.
În cele din urmă, îl urcară pe colonel în scaunul său şi -l traseră pe
Artiom înăuntru. După uşă se întindea un coridor lung, cu numeroase
ieşiri. Îl azvârliră pe Artiom imediat.
Şi de acolo, subjugat, ascultă.
— Da, Sviatoslav Konstantinovici, zise preşedintele în haine maro,
legănându-şi capul greu cu început de chelie. Ai rostit cuvintele de aur
ale unui om conştient de valoarea vieţii umane. În asta şi în celelalte
chestiuni sunt complet de acord cu tine. Aş sugera să ne trimitem
diplomaţii la Linia Roşie, Hansa şi la reprezentanţii Reichului, astăzi,
fără nicio întârziere. Şi toată lumea să se aşeze la masa negocierilor. Să
punem capăt neînţelegerilor care ne-au măcinat în toţi aceşti ani. La
urma urmelor nu suntem chiar atât de diferiţi. Trebuie să rămânem
împreună acum. Să ne unim forţele. Şi laolaltă, toţi – noi, voi – trebuie
să apărăm metroul. Singurul nostru cămin. Singura noastră casă
pentru decenii de acum înainte. Casa noastră sfântă pentru totdeauna!
— Nu chiar atât de diferiţi, repetă îngrozit Ilia Stepanovici. Nu suntem
chiar atât de diferiţi. Noi şi ei. Primii şi cei dintâi dintre ruşi. Adunaţi
laolaltă. Pentru ce? Pentru ce? Cu reprezentanţii Reichului. Narineşka.

— 1291 —
Însă mulţimea îi înghiţi mormăielile. La început ameţită şi marcată de
această revelaţie, acum începea să-şi revină, să înţeleagă şi să
cumpănească asupra celor ce i se turnaseră.
— Yankeii… În tot timpul ăsta… Muzică… Îmbuibându-se… Dansând…
Ca animalele… Întotdeauna am avut sentimentul că… Ei şi hip-hopul
lor blestemat… Iar noi mâncăm căcat… Şi vor să ne ia căcatul din faţă…
Ultimul lucru care ne-a mai rămas… Ştiam eu, ştiam eu… Nu ne vor
lăsa în pace… Las-o baltă, ne vom descurca noi… Vom rezista… Am
văzut noi şi mai rele… Poate că nu se va schimba nimic…
— După cum ştiţi, vremurile sunt grele chiar şi aşa, continuă omul în
costum maro să le vorbească, acoperindu-i. Boala ciupercilor ne-a
spulberat rezervele. Va trebui să strângem cureaua chiar mai mult. Dar
dacă ne unim, putem… Măreaţa noastră forţă! Poporul nostru şi -o
recapătă, iar şi iar!
Trebuia să strige ca să acopere hărmălaia în creştere. Oamenii
reuşiseră, în sfârşit, să rumege şi să înghită adevărul pe care voiau să -l
audă.
Zdrobit, Artiom zăcea cu spatele sprijinit de perete, înghiţind din greu
sângele călduţ şi neplăcut. Pipăia cu limba golurile lăsate de dinţii
pierduţi.
Besolov apăru dintr-odată pe coridor. Ieşise din sala de şedinţe?
Apostolul Lioka păşea în urma lui.
— Omoară-l! îi şuieră Artiom lui Lioka. Ăsta-i! El i-a instigat!
— Cine-i ăsta? Alexei Felixovici nu-l recunoscu pe Artiom. Mai este
vreo ieşire pe aici? întrebă el apoi. N-am niciun chef să trec din nou
prin mulţime.
— Ţi-ai uitat impelmeabilul, îi zise Lioka. Lasă-mă să te-ajut.
— Lioka! Lioka! Tu… Ce… Dar trebuie să… Trebuie să…
— Vino după mine!
Alexei Felixovici o luă repede din loc în direcţia opusă.
— Ascultă… Ştii, am decis… Că nu vom obţine nimic aşa… Dacă doal îl
omolâm. Sistemul tlebuie schimbat din inteliol! Gladat! Levoluţia nu-i
metoda noastlă. Înţelegi? explică Lioka pe un ton de scuză, peste umăr,
spre Artiom. M-a luat dlept consultant. Asistent. Am s-o fac gladat…
Din inteliol… Din buncăl…
— Mâncător de căcat! gâfâi Artiom, înăsprindu-şi vocea. M-ai vândut

— 1292 —
pentru buncăr? Pentru haleală? M-ai vândut pentru potol? Pe noi? Pe
toţi?
— Ce vlei să spui prin noi? întrebă Lioka, înfuriindu-se. Cine-s ăştia,
noi? Nu-i niciun noi! Nimeni n-ale nevoie de noi, cu excepţia ta! Tu vei
clăpa acum, dal eu lămân aici, alanjând tlebulile.
— Alexei! îl chemă Besolov. Mai trebuie să aştept mult? Aşa-ţi începi
tu noua slujbă?
Lioka nu-l scuipă pe Artiom în semn de rămas-bun; nu-l lovi. Se răsuci
pe călcâie şi fugi să-l ajungă din urmă pe Besolov.
Uşa se crăpă şi Timur băgă capul înăuntru.
— Poţi să mergi?
— Nu vreau.
— Ridică-te! Cât timp se mai ţin discursuri. Haide!
Îl smuci pe Artiom să se ridice, trăgându-l de gulerul cămăşii albe, de
chelner, şi gulerul se rupse. Îl sculă în picioare şi-l lăsă să se sprijine de
umărul său.
— Sunt de partea ta! şopti rugător Ilia Stepanovici. Ia-mă! Nu vreau să
rămân cu ei! Nu mă părăsi!
— Există o altă ieşire pe-aici. Hai să mergem pe-acolo, până una, alta.
Odată ce bătrânul îşi revine, ai belit-o. N-o să te mai scoatem de-aici
niciodată.
— Unde?
— Boroviţkaia. Ania aşteaptă acolo. Şi de acolo, în Polianka. Şi tot mai
departe. Ai unde să te ascunzi?
— Acasă. Ania… E bine?
— Aşteaptă! Unde să te ducem?
— În Expoziţiei. Nu trebuie să mergem în Polianka. Trebuie să merg
în Cehovskaia, în Reich.
— Pentru ce? Ce dracu’ vrei să faci în Cehovskaia?
— Acolo-i Homer. Trebuie să-l văd.
— Hei!
Un brahman cu părul lung ieşi din sala de conferinţe.
— Unde vă duceţi?
— Timurcik. Înţelegi? Observatorii Invizibili. Ne ţin aici. Vă mint pe
toţi. Ne păcălesc pe toţi.
— Ascultă, Tioma… Nu-mi servi mie chestiile astea. Nu vreau să-mi

— 1293 —
bag nasul în politică. Sunt soldat. Punct. Ofiţer. Nu te pot abandona
aici. Însă nu-ncerca să mă speli pe creier cu rahatul tău. Hai să
rămânem prieteni.
Ce putea face cu el? Ce putea face cu ei, toţi?
Încă mai exista şansa de a le dovedi totul oamenilor. În vreme ce
minţeau despre ticălosul ăla de radio. Trebuia să ajungă acolo, în
Cehovskaia. Să ajute cu tiparul. Să ajute la distribuirea materialului.
Trecură toţi trei prin coridoare şi pasaje. Uşi vopsite lovite; oamenii
veneau spre ei şi erau surprinşi de hainele lui Artiom şi de faţa
tumefiată. Ilia Stepanovici mergea cu încăpăţânare în urma lor.
Lumina clipea; şobolanii le alergau printre picioare. În cele din urmă,
un damf de creozot le suflă în faţă. Un miros tihnit, confortabil. Asta
era, Boroviţkaia.
— Doar o clipă, ţi-o voi găsi pe mult iubita… Şi apoi în Polianka.
— Nu Polianka. Cehovskaia. Spre Reich.
— Poţi discuta asta cu ea. Aşteaptă aici. Stai calm. Doar să nu te vadă
niciunul dintre băieţii noştri, da?
— O să stau. Calm. Mulţumesc, Timurcik.
Se aşeză la o masă lungă, din scânduri de lemn. Îşi încrucişă în faţă
mâinile zdrelite.
Privi în jur: din tot sistemul metroului, asta era staţia lui favorită.
Cărămidă roşu-închis, creozot în aer, ca răşina de pin – dulceagă şi cu
aromă de fum –, case de mărimea unor chilii călugăreşti, abajururi de
pânză, muzică blândă, răsunând de undeva, instrumente cu coarde,
oameni în robe amuzante, răsfoind cărţi uzate. Conversând în şoaptă
despre ce citiseră şi trăind în paginile cărţii, fără să aibă nevoie deloc
de lumea de sus sau de cea de mai jos.
Unde se afla celula în care-şi petrecuse Artiom noaptea cu Danila,
prietena lui pentru o zi şi pentru restul vieţii lui? Era ocupată de
altcineva.
— Homer?
Se ridică în picioare.
Era o siluetă familiară.
— Homer!
De unde apăruse? Cum? De ce? Nu trebuia să fie în Reich?
Artiom se ridică şi începu să şchiopăteze… Se frecă la ochi. Bătrânul

— 1294 —
era absorbit: examina o celulă goală. Un tânăr brahman cu mustăcioară
stupidă, care nu fusese niciodată rasă, îi arăta cămăruţa, dându-i
instrucţiuni, dându-i cheile.
Oare greşise Artiom?
— Desigur, nu există niciun loc unde să pui o masă aici, dar poţi lucra
alături de ceilalţi… Rafturile de cărţi sunt acolo, deşi… Singura
problemă este că… nu poţi veni cu animale aici. Va trebui să te desparţi
de găină.
— E obligatoriu?
— Este.
— Păi, atunci…
— Homer!
Bătrânul privi în jur.
— Tataie… Ce faci aici? Cum ai ajuns aici? Te-au ascuns băieţii noştri?
Ai reuşit să faci tot… la tipografie? A mers bine? Lucrează presa? Hârtia
mai era uscată?
Homer se uită la Artiom de parcă era un cadavru, cu tristeţe şi detaşare.
— De ce nu spui nimic? A funcţionat? Arată-mi!
— Artiom.
— Ce vrei? întrebă iritat băiatul cu mustaţă.
— Unde-s pliantele, tataie? Te-ai dus în Cehovskaia?
— Să chem gărzile?
— Nu, nu trebuie, scutură Homer din cap.
— Stai. De ce nu te-ai dus acolo? Aveau o şedinţă acolo, în Arbatskaia,
au început s-o aburească… Minciunile lor obişnuite. Şi toată lumea-i
crede.
— Nu-i de mine, Artiom.
— Poftim?
— Nu pot să fac astfel de lucruri.
— Ce fel de lucruri?
— Propagandă. Să tipăresc pliante. Toate activităţile astea
revoluţionare… Sunt prea bătrân pentru aşa ceva.
— Nici măcar nu te-ai dus acolo? în Cehovskaia?
— Nu.
— De ce?
— Nu cred în asta, Artiom.

— 1295 —
— În ce? În instalaţiile de bruiaj? În Observatorii Invizibili? În ce? În
lumea de la suprafaţă? Că tot ce-i aici e lipsit de sens?
— Nu cred că oamenii au nevoie de asta. Că oamenii vor să ştie asta.
— Ăsta-i adevărul! Adevărul! Oamenii au nevoie de adevăr!
— Nu urla. Ce fel de adevăr ar trebui să le spun?
— Întregul adevăr! Tot ce ai văzut! Despre femeia al cărei cap a fost
zdrobit c-o rangă de oţel. Despre el! zise Artiom şi-şi smuci capul, care
aproape că-i cădea acum, spre Ilia Stepanovici, pe jumătate mort, tras
până aici în urma lui. Şi despre cum îşi împuşcă pe la spate propriii
oameni! Cum ucid bebeluşi pentru că s-au născut cu o codiţă! Cum
zboară creierii oamenilor pentru că bârfesc! Cum îi duc pe oameni
afară, să le construiască generatoare eoliene, fără nicio protecţie!
Pentru a avea destul curent pentru aparatura de bruiaj! Despre câinii
care mănâncă oameni… oameni morţi!
— Chiar acesta-i adevărul? întrebă Homer.
— Şi care-ar fi atunci?
— Sunt nişte născociri sângeroase, Artiom. Crezi că ei nu ştiu toate
astea, oricum? Trăiesc în asta. Nu vor să-şi amintească de asta, şi
ultimul lucru pe care vor să-l facă este să citească despre asta. Poate că
ar trebui să scriu despre viaţa canibalilor? Sau despre cum se
destrăbălează mahării partidului cu tinerii orfani? Hansa sau Linia
Roşie sunt unul şi acelaşi lucru.
— Ce are asta de-a face cu tot?
— Şi acesta-i adevărul. Oare vor oamenii să citească aşa ceva? De asta
au ei nevoie? N-ar trebui să le vârâm pe gât asemenea prostii. Au
nevoie de eroi. Au nevoie de mituri. Au nevoie să vadă frumuseţe în
alţi oameni, ca să rămână ei înşişi oameni. Ce să le spun? Că un grup
de birocraţi îi guvernează de la începutul timpurilor? Că n-are niciun
rost să mai rămână în metrou? Că nu se mai poate face absolut nimic
aici? Că totul a fost doar un acces de paranoia. Este beznă. Însă ei au
nevoie de lumină! O caută. Chiar dacă nu-i decât un muc de lumânare.
Măcar o geană de lumină. Ce vrei să le spui? Că sunt toţi sclavi? Nişte
nimeni? Nişte oi? Nimeni nu te va asculta! Te vor lega! Te vor crucifica!
— Şi tu… ce le vei da? În locul adevărului?
— Ce le voi da? Asta… le voi da o legendă. Despre Artiom. Care era un
tânăr simplu, ca ei toţi. Care a trăit într-o staţie de margine, numită

— 1296 —
Expoziţia Realizărilor Economice. Şi a cărui casă, la fel ca tot restul
metroului, era ameninţată de un pericol înspăimântător. De monştri
de coşmar, care sălăşluiau la suprafaţă şi încercau să-i lipsească pe
oamenii asediaţi de ultimul lor refugiu. Despre cum acest tânăr
străbate întregul metrou, cum se căleşte în bătălii şi cum se schimbă
dintr-un neghiob pursânge într-un erou. Cum salvează el specia
umană. Asta-i povestea care le va plăcea oamenilor. Pentru că-i despre
ei, despre fiecare dintre ei. Pentru că este frumoasă şi simplă.
— Ai de gând să scrii aşa ceva? Aşa ceva? Şi cum rămâne cu tot ce s-a
întâmplat adineauri?
— Asta-i politică, Artiom. Este propagandă. Este luptă pentru putere.
Va trece curând şi asta. Totul se va schimba. Nu vreau să scriu pliante.
De cum sunt scrise, devin răsuflate.
— Şi ce vrei? Eternitatea?
— Păi… Eternitatea… asta-i o ţintă prea înaltă…
— Îţi interzic să scrii despre mine. Îţi interzic. Ai înţeles?
— Cum aşa? Chestia asta nu-ţi mai aparţine doar ţie, ci omenirii.
— Nu vreau să fiu o acadea zaharisită din cărticica ta de sugător de
sule ce eşti!
— Oamenii o vor citi. Vor afla despre tine.
— Nu-mi pasă câtuşi de puţin dacă oamenii află despre mine sau nu!
Ce are asta de-a face cu orice altceva?
— Eşti tânăr, Artiom.
— Ce are. Asta. De-a face. Cu orice?
— Nu-mi vorbi mie… aşa. Eşti un erou. Oamenii vor afla despre tine.
Cuvintele despre tine vor dăinui. Poate c-o să ai şi copii. Dar cum
rămâne cu mine? Ce-ar trebui să fac eu? Eu ce voi lăsa în urmă? Un
pliant anonim? O bucată de hârtie?
— Stai… Îţi dau… Îţi dau o cameră aici… Îţi dau o cameră?
— Mi se asigură condiţii de lucru.
— Condiţii de lucru. Ai de gând să scrii asta pentru ei? Pentru Besolov?
Despre mine? Aşa te-au mituit?
— Ei m-au mituit pe mine sau eu i-am mituit pe ei? Va fi o carte.
Despre tine. O carte adevărată şi cu un tiraj decent. Ce nu-ţi convine
la asta? Nu-nţeleg.
— Artiom! îl strigă Ania.

— 1297 —
— Întreabă-l pe Iliuşa. O să-ţi spună el. Cine-ar refuza aşa ceva? O
carte adevărată, semnată cu numele meu! Nu un manual pentru
canibali. Un mit. O legendă. Pentru eternitate.
— Ne trag în căcat. Ne tratează ca pe nişte vite. Ca pe un material de
construcţii. Nici măcar nu ne consideră oameni… Iar tu… Îi ajuţi…
Şi atunci Artiom fu lovit de o undă de şoc; îşi dădu seama, iar
înţelegerea îl ameţi; glasul îi pieri complet şi mestecă aerul, fără niciun
sunet, doar gâtlejul şuierându-i încet când expira.
— Futu-i! Are dreptate. Are dreptate cu toate, ticălosul nenorocit. Nu
există „noi” şi nu există „ei”. Asta-i hidra. Noi înşine suntem hidra. Ei
sunt noi. Toată aristocraţia a fost împuşcată acum o sută de ani. Pe
cine să-nvinovăţim? Nu mai avem pe cine. Ne-am făcut-o cu mâna
noastră. Toţi cei din buncăr… de unde au fost recrutaţi? Dintre noi. Iar
acum… Tu, Lioka… Cum poate fi hidra înfrântă? Nimeni nu se gândeşte
serios să lupte măcar cu ea. Singurul lucru la care visează toţi este să -
şi ofere propriul cap, ca să devină unul dintre capetele ei. Ei zic: uite,
muşcă-mă, ia-mă, vreau să fiu înăuntrul tău, să fiu cu tine. Nu există
nici măcar un singur Hercule pe-aici, ci doar un şir de capete aliniate,
care stau la coadă… Ce-are de-a face puterea cu asta? Doamne, ce idiot
sunt… Ştii ce? Scrie-o, tataie. Tipăreşte-o. Şi să ai viaţă lungă. Doamne,
dă-o în mă-sa…
Râse de se prăpădi.
Se temuse să nu izbucnească în lacrimi, însă râsul i se revărsa din gură
ca spuma la botul câinelui turbat.
— Artiom!
O văzu pe Ania. Şi se lăsă în genunchi în faţa ei.
— Iartă-mă.
— Artiom, ce s-a-ntâmplat cu tine?
— Păi, atunci chiar plecăm spre Cehovskaia? întrebă Timur. Fasciştii
se vor întoarce aici dintr-un moment într-altul. Poate chiar în
Polianka, nu?
— Nu. Deschide uşa etanşă. Sus. Mă duc la suprafaţă.
— Poftim?
— Artiom!
— Deschide uşa! Deschide-o odată!
— Artiom, ce s-a întâmplat cu tine?

— 1298 —
— Haide sus, Anecika! Sus! Sus!

— 1299 —
— 1300 —
 Capitolul 23
Propriii săi oameni

— Uite-i! Pe acolo!
Mai jos, printre ţevile balustradelor, i se păru că vede, nu, chiar le
văzu… cizme negre.
— Fugi!
— Deschide uşile! Deschide-le, n-auzi?
— Te-ai ţicnit cu totul? N-ai costum…
— Sunt bine! Fă-o! Vom crăpa aici din cauza ta, a ta, cretinule! Haide!
— Unde-i el? Unde-s ei?
— Dă-mi mâna! Nu-i da drumul!
— Sunt cu tine. Sunt cu tine. Nu vreau să stau aici.
— Du-te naibii… Unde te duci acolo, sus? Ce te-aşteaptă la suprafaţă?
Răsturnând mesele, sărind peste bănci, doborând la pământ brahmanii
care făceau larmă, ţâşniră spre capătul opus al staţiei. Soldaţii din
Ordin veneau puhoi din pasaj şi se răspândeau pe peron ca o furtună.
Ajunseră în viteză la uşile etanşe, înfipseră o ţeavă de armă în faţa
santinelei, răsuciră şuruburile de blocare şi traseră tona de oţel pe şine;
începu să se urnească greoi; ei se strecurată prin crăpătură şi goniră în
sus, pe trepte.
Cum de mai avea Artiom energie? Sau orice fel de viaţă?
Urmăritorii veniră după ei. Tropăind pe granit. Le sfârâiau călcâiele.
Goneau şi trăgeau, dar ratau pentru că alergau. Trosnetul coteţelor de
găini spulberate. O uşă rămase neclintită. Spre culise nu rămase decât
o deschizătură îngustă. Soldaţii în negru se înghesuită prin ea, însă
brahmanii se retraseră, ţinându-se la distanţă, de frică să nu încaseze
dozele de radiaţii ale altora.
Ţâşniră în vestibul: Artiom, Ania, Timur şi Ilia. În secunda câştiga tă,
reuşiră să spargă uşa exterioară şi să se rostogolească afară, goi, în
noaptea moscovită îngheţată.
— Aşadar, ce-avem aici?
— Aici… Au lăsat-o aici… Stai… Uite! Dă-mi mâna. Pe-acolo.
Alergară ghemuiţi de-a lungul bibliotecii tăcute, unde Artiom îşi lăsase
cândva frica în urmă; sub ferestrele oarbe, sub piedestalurile elefantine
— 1301 —
ale coloanelor ei, peste lespezile de marmură, desprinse din ziduri. În
spatele lor, siluete negre le năvăliră pe urme, dinspre vestibulul staţiei
Boroviţkaia, care arăta ca intrarea într-un mausoleu. Ezitară,
întrebându-se cum era să alergi pe străzi fără protecţie.
— O să fim loviţi! Ştie careva ce nivel de radiaţie de fond e aici…?
— Uite-o. Aici. Asta-i! Da!
Maşina japoneză a lui Savelii, remorcată. Abandonată după ce Letiaga
îi scosese de lângă aparatura de bruiaj. Când? Parcă trecuseră secole de
atunci. Savelii nu mai era… Oamenii îl dăduseră la o parte şi -l călcaseră
în picioare în Komsomolskaia: chiar în prima lui zi în slujba Ordinului,
fusese omorât, dispărut în acţiune. Însă maşina lui era acolo.
Neclintită, aşteptându-şi proprietarul.
Artiom trase de mâner şi se căţără prin trapa uitată a maşinii. Sub husa
scaunului de lângă şofer se găsea o cheie de rezervă. În
Komsomolskaia, Savelii îi spusese despre ea. De parcă era o moştenire.
Artiom băgă cheia în contact şi-o răsuci. Maşina învie.
Siluetele negre ieşiseră în cele din urmă din Boroviţkaia şi se aruncară
la pământ.
— Urcaţi!
— Unde mergem?
— În Expoziţiei! La oamenii mei. Acasă. Să le spun!
— Eu nu. Am să rămân aici. Ce să fac acolo? Mă-nţeleg eu cu ei.
— Intră în maşină, idiotule!
— Sunt de-ai noştri! Cad eu la înţelegere. Stai… Am uitat. Poftim. E al
tău? Mi l-au dat mie.
Îl scoase la iveală… negru-cenuşiu, mat: Naganul.
— E al meu.
Timur îl băgă prin geamul deschis al lui Artiom.
— Mulţumesc al naibii de mult.
— Asta-i! Du-te!
Timur ridică braţele, se întoarse şi o luă spre diavolii negri care goneau
în direcţia sa. În minte, Artiom făcu semnul crucii asupra lui. Şi apăsă
pe acceleraţie.
De la Ohotni Riad, din strada Tverskaia, vântul aduse o scurtă
răbufnire de sunete: mugetul unui motor.
Ţâşniră ca din puşcă. Virară cu un scârţâit de cauciucuri fumegânde.

— 1302 —
Ania, la stânga lui, pe locul din faţă; Ilia Stepanovici, coada lor inutilă,
bălăngănindu-se în spatele lor. Închiseră bine geamurile.
În oglinda retrovizoare, Timurcik căzu amuţit la pământ, ca o păpuşă
de cârpe, secerat cu faţa înainte, cu mâinile ridicate. Şi apoi, o secundă
mai târziu, vehiculul blindat de teren ţâşni în acelaşi cadru negru.
Opri lângă cadavru. Stinse farurile. Se micşoră. Şi se topi.
Goniră pe strada Vodvijenka, prin toate locurile pe care le străbătuse
la pas Artiom de sute de ori: însă acum era pentru ultima dată. De pe
marginea drumului, craniul ciugulit al cuiva, clădiri coşcovite şi copaci
uscaţi se holbau orbi după maşina japoneză care gonea.
Şi cerul senin era iluminat vag de o lună roasă. Pe cer erau înfipte multe
stele, ca în noaptea când Artiom urcase la suprafaţă cu Jenia, după ce -
i păcălise pe el şi pe Vitalik să le deschidă uşa etanşă spre Parcul
Botanic.
— Îţi aminteşti, Jen?
— Opreşte-te, Artiom. Te rog.
— Îmi pare rău. N-am să mai fac. Vorbesc serios.
Calcarul alb ca oasele al Ministerului Apărării clipi şi dispăru; cripta
mică a staţiei Arbatskaia fugi pe lângă ei. În dreapta, blocuri înalte, cu
douăzeci şi ceva de etaje, se înălţau drepte şi subţiri, arătând ca soldaţii
uitaţi la o paradă a victoriei. Clădirile stupide şi bombastice de pe
bulevardul Kalininski trecură prin stânga, cu cele mai mari panouri
publicitare văzute vreodată în ceea ce se numea Europa, acum arse şi
înnegrite. Santinelele îl salutară pe Artiom. Panourile îi dezvăluiau
trecutul şi viitorul.
— Cum se simte aerul?
— Altfel.
Îşi aminti de prima dată când fusese aici, cu doi ani în urmă. Cât de
diferit era totul pe atunci. Era viaţă aici… o viaţă bolnavă, ciudată,
străină, însă înfloritoare. Iar acum…
Artiom privi în oglindă. Credea că văzuse o pată mică de întuneric
care-i urmărea din depărtare; doar i se păruse?
Viră abrupt, cu un scrâşnet, pe Inelul Grădinilor şi o luă de-a lungul
lui, trecând de ambasada Statelor Unite, arsă pe rug, de o clădire înaltă
de pe debarcaderul Krasnopresnenskaia, construită pentru morţii vii,
cu o tijă ascuţită pe acoperiş, dincolo de clădirile uriaşe, imense, din

— 1303 —
granit, care erau numite stalinkas, în onoarea statuii, dincolo de pieţele
transformate în cratere de bombe, dincolo de tranşeele de pe străzile
adiacente.
Privea şi se gândea: morţii cu morţii.
— Acasă? întrebă Ania.
— Acasă, răspunse Artiom.
Glonţul japonez cu volan pe dreapta ieşi în viteză pe Prospekt Mira,
încălcând marcajele rutiere, şi se năpusti spre est. Alunecară pe sub o
autostradă suspendată – intersecţia cu al treilea inel ocolitor – şi ieşiră
pe un pod, deasupra unei căi ferate aşternute undeva în dreapta lor,
chiar pe fundul beznei. Ceva mai departe – şi o rachetă se înălţă
deasupra copacilor, încremenită pe cerul nopţii – era muzeul
explorărilor spaţiale stupide, un semnal că Expoziţia Realizărilor
Economice era aproape.
Din nou, Artiom crezu că văzuse o mişcare în spatele lor. Chiar şi privi
în urmă pentru o clipă şi aproape că se izbi într-un camion înclinat şi
lovit, dar izbuti să vireze în ultima clipă. Ţâşni printre cutiile ruginite,
făcându-şi drum de-a lungul străzii familiare care ducea spre intrarea
în pavilion – spre staţia sa de baştină; conduse maşina în spatele unui
chioşc de schimb valutar, un cub metalic. Şi o ascunse.
— Am ajuns repede. Poate că doza nu va fi prea mare, îi spuse el Aniei.
— Bine, răspunse ea.
Ieşiră din maşină şi ascultară. Undeva, în depărtare, se auzea un muget.
— Fugi!
Se duseră în vestibul – Artiom mai aruncă o ultimă privire prin
plexiglasul prăfuit – îi urmăreau? Îi ajunseseră din urmă?
Nu credea. Dacă rămăseseră totuşi în urmă, mai căutau.
Uşa etanşă de sus era deschisă; trebuiau să coboare pe scările rulante
cincizeci de metri în adânc. Era beznă acolo jos, dar într-un an, Artiom
învăţase treptele pe de rost. Ilia se împiedică şi ar fi ajuns jos în zbor,
cu capul înainte, pe trepte şi mai departe chiar, rupându-şi spatele;
abia îl prinseră la timp.
În cele din urmă, treptele se terminară. De cealaltă parte a peronului
scurt se afla un perete din oţel – uşa etanşă. Artiom păşi spre stânga cu
precizie oarbă, pipăind pe când se deplasa, căutând receptorul
telefonic de pe tubul flexibil din metal de pe perete, primul din două.

— 1304 —
— Deschideţi! Sunt eu, Artiom!
Receptorul era mort, de parcă firul îi fusese tăiat. De parcă sunase într-
una dintre clădirile de afară, nu în staţia lui de baştină, unde trăiau
oameni.
— M-auziţi? Sunt eu, Artiom! Întunecatul!
Ecoul glasului îi răsună în praful de cărbune, în plăcile fine de metal.
În receptor nu se mai auzea niciun alt sunet.
Artiom căută degetele Aniei. Le strânse.
— Totul e bine. Doarme.
— Da.
— Când ai plecat, totul era…
— Totul era bine, Artiom.
Ilia Stepanovici respira cu greu şi sonor.
— Nu mai inspira aşa adânc, îl sfătui Artiom. Radiaţia de fond, ştii tu.
Puse telefonul la loc. Îl ridică din nou. Şi-şi lipi gura de cercul din
plastic rece.
— Alo! Sunt Artiom! Deschide!
Nimeni n-avea vreo intenţie să le deschidă. De parcă nu exista nimeni
care s-o facă.
Se duse la perete şi bătu în metal cu pumnul. N-avea niciun rost. Nu
puteau să-l audă. Apoi îşi aminti de revolver. Înşfăcă ţeava ca să
izbească cu patul armei în oţel. Apoi se gândi mai bine. Şi dacă era
încărcat? Scoase încărcătorul. În el mai rămăseseră două gloanţe. Le
scoase şi le puse în buzunar.
Apoi începu să bată cu Naganul în cortina de fier, de parcă era un
clopot. Bum! Bum! Bum!
Trezirea, oameni buni. Haideţi, sus! Se-aude?
Lipi urechea de zid. Era cineva acolo?
Din nou: bum, bum, bum!
— Artiom…
— Sigur sunt oameni acolo!
Apucă din nou telefonul, îl agăţă în furcă, apoi îl luă iarăşi.
— Alo! Alo! Sunt Artiom! Suhoi! Deschide!
Înăuntru ceva începu să se mişte fără chef.
— M-auziţi?
Cineva tuşi.

— 1305 —
— Deschideţi uşile!
În cele din urmă, cineva vorbi:
— Ce dracu-i tărăboiul ăsta? E noapte.
— Nikiţka? Deschide, Nikiţka! Sunt Artiom! Deschide!
— Deschide, Nikiţka, şi haleşte radiaţii. Ce dracu-ai mai căutat iar pe-
afară?
— Deschide! N-avem niciun fel de protecţie.
— Aşa, să te-nveţi naibii minte!
— Bine atunci, am să-i spun tatălui meu vitreg… Căcatule…
Cineva îşi suflă nasul înăuntru.
— Bine…
Peretele de metal alunecă în sus, leneş şi indiferent. Se zări lumină.
Intrară în zona-tampon. O bătaie în perete, un furtun zăcea acolo. Un
alt telefon.
— Deschide zona-tampon!
— Clătiţi-vă mai întâi! Aduceţi aici tot felul de mizerii…
— Cum? N-avem costume de protecţie!
— Spălaţi-vă, atât vă spun!
Trebui să se clătească, pe el, pe Ilia Stepanovici şi pe Ania cu apă rece,
clorinată. Intrară în staţie uzi leoarcă şi îngheţaţi. Simţiră instantaneu
mirosul de bălegar şi de porci.
— Toată lumea doarme. Suhoi doarme. Ia uite ce haine ţi-ai tras!
— Unde-am putea merge?
— Cortul tău e liber.
Nikiţka privi căţelandrii scuturaţi de frisoane şi se mai înmuie.
— V-aşteptam. Staţi, să vă aduc nişte cârpe, să vă ştergeţi de apă. Şi
mergeţi să vă culcaţi. Vă puteţi rezolva problemele mâine dimineaţă.
Artiom voia să se certe, dar Ania îl luă de mână şi-l trase de-o parte.
„Asta-i”, îşi spuse el. „Am apărut din stradă, neinvitat, în mijlocul
nopţii, fără costum de protecţie. Nu vreau să trezesc toată staţia. În
mod clar m-ar considera un cretin. Nu contează; nu-i nicio grabă.
Înainte ca zvonurile să apară aici din Polis…”
— Doar zi-le santinelelor să nu lase necunoscuţi în staţie. Şi de la
suprafaţă… Îşi reaminti silueta întunecată. Nu mai lăsaţi pe nimeni de
sus să intre. Bine?
— Crede-mă, rânji Nikiţka, nu mă mai trezesc eu pentru aşa ceva!

— 1306 —
— Atunci, asta-i tot. Ah, şi încă ceva – camaradului acesta să i se dea
un spaţiu undeva, zise Artiom, amintindu-şi de Ilia Stepanovici. Am
să-i explic totul tatălui meu vitreg, dimineaţa.
Ilia Stepanovici rămase cu Nikiţka, arătând ca un câine abandonat.
Însă ăsta nu era ghinionul lui Artiom; nu-l luase pe omul ăsta ca pe un
parazit şi nici nu-l abandonase.
Cortul lor era într-adevăr liber. Nu îndrăznise nimeni să poftească la
el? Fără îndoială, oamenii încercaseră să-l ia, însă Suhoi îi ţinuse la
distanţă. Era destul de util să fii chiar şi fiul vitreg al şefului.
Aprinseră lanterna şi o orientară în aşa fel încât să lumineze podeaua,
ca să nu-i trezească pe vecini. Se schimbară în hainele uscate pe care
le găsiră acolo. Fără să se privească unul pe celălalt în pielea goală. Era
ruşinos şi stânjenitor. Se aşezară pe saltea, cu picioarele încrucişate.
— A mai rămas ceva de băut pe-aici? întrebă Artiom în şoaptă. Aveai
ceva.
— Da. Am cumpărat, şopti Ania.
— Îmi dai o gură?
Băură pe rând, sorbind din gâtul ciobit al sticlei. Rachiul era de proastă
calitate, cu iz neplăcut şi depuneri pe fundul sticlei, dar îşi făcea treaba.
Îi destupă capul înşurubat între umeri şi ogoi durerile din spate, din
braţe şi din sufletul său, devenite deja un obicei.
— Mi-am dat seama că nu pot trăi fără tine.
— Vino aici.
— Vorbesc serios. Am încercat.
Artiom luă o înghiţitură zdravănă… însă nu-i alunecă pe gât, îi arse
laringele şi începu să tuşească.
— După ce-am vorbit… în Polis. Tatăl tău m-a trimis în
Komsomolskaia. Ca să le dau Roşiilor un cadou în gloanţe. Pentru că
rebeliunea… Oamenii flămânzi de-acolo… S-au răsculat. Şi… Eu am
ajuns acolo din întâmplare. Cu Roşiii. Noi toţi. Nu ştiu câte mii de
oameni. Au tras în ei cu mitralierele. O femeie de-acolo… Mi-a dat…
Mi-a cerut să-l ţin pe fiul ei. Avea cinci-şase ani. L-am luat în braţe. Ea
a fost ucisă. Şi atunci am crezut că tu şi cu mine va trebui să-l adoptăm
pe băiat. Şi un minut mai târziu a fost ucis şi el.
Ania luă sticla din mâna lui. Ochii îi străluceau.
— Ai mâinile reci.

— 1307 —
— Tu ai buzele reci.
Băură în tăcere, pe rând.
— O să locuim aici acum?
— Trebuie să le spun tuturor. Lui Suhoi. Să afle toată lumea. Oamenii
noştri. Mâine. Calm. Înainte să vină alţii să le spună propria lor
versiune.
— Crezi că te vor crede? Nu vor pleca niciunde, Artiom.
— Vom vedea.
— Îmi pare rău.
— Nu. Nu trebuie să-ţi pară rău. Eu sunt… Eu.
— Tu ai până şi limba rece.
— Dar inima mi-e fierbinte. Iar tu ai pielea de găină.
— Lasă-mă să-ţi simt inima. Vreau să mă-ncălzesc.

Se treziră târziu şi în acelaşi timp.

Artiom se îmbrăcă în sfârşit în hainele lui normale: un pulover şi blugi
jerpeliţi, în locul ţoalelor dezgustătoare de chelner. Îşi băgă picioarele
în galoşi. O aşteptă pe Ania să se îmbrace.
Se târâtă afară din cort, zâmbind. Vecinele lor se uitau la ei cu o iritare
invidioasă. Bărbaţii îi oferiră lui Artiom o ţigară. Le mulţumi şi acceptă.
— Unde-i Suhoi? o întrebă pe Daşa-Haină-de-Blană, care se întâmpla
să fie prin apropiere.
— Îţi pregăteşte o surpriză. Ai chelit, văd. Ce ţi-am spus noi?
— Unde?
— La ferma de porci.
Se duseră împreună la tatăl lui vitreg.
Ţarcul se găsea într-un tunel înfundat. Merseră până în capătul staţiei,
salutând pe toată lumea. Toţi îl priveau de parcă era o fantomă. Pe Ania
o priveau ca pe-o eroină.
— Omul tău i-acolo. Taie un porc, arătă Aigul spre capătul opus al
ţarcului.
Artiom nu-şi putea trage răsuflarea.
Trecură de râturi umede, rozalii, care se iţeau de după gardul din
răchită. Tineretul porcin se înghesuia la troace.
Vierii grohăiau. Scroafe imense, cu gene incolore, fiecare cu câte -un

— 1308 —
cârd de zece purcei minusculi, guiţători.
În cizme de cauciuc impermeabile, Suhoi mergea printre vierii de un
an. Şeful fermei de porci, Piotr Ilici, stătea lângă el, explicând:
— Nu-l lua pe-ăsta, Alexandr Alexeici. A fost bolnav; o s-aibă carnea
amară. Te-aş sfătui să-l iei pe cel vioi de colo. Proşka. Ia vino-ncoace,
Proşka. Ar fi trebuit să-mi spui mai curând. Cel mai bine este să nu-i
hrăneşti cu o zi înainte.
— Păi… A fost o surpriză şi pentru mine… zise Suhoi, fără să-l vadă pe
Artiom. S-a întors fiul meu. Mă temusem că s-a zis cu el. N-a trimis
niciun cuvinţel. Dar e-n viaţă. Şi cu nevastă-sa. Se pare că s-au împăcat.
Ce bucurie! Bine, hai să-l luăm pe Proşka al tău.
— Proşka… Proşenka. Vino-aici. Cum am să-l ademenesc eu de-acolo,
pacostea? Trebuia să fie lăsat flămând o vreme; atunci ar fi venit el
singur să mănânce. Dar acum… Nu, nu-l trage. Porcilor nu le place să
fie forţaţi. Lasă-mă pe mine, ştiu o metodă.
Artiom se opri înainte de a ajunge lângă ei. Privi spre Suhoi. Îl usturau
ochii. De la duhoare?
Suhoi se retrase un pas şi-i făcu loc specialistului. Şeful luă o găleată
goală de pe un cârlig, şi-o puse pe cap lui Proşka. Porcul încremeni,
întâi rămase pe loc, apoi începu să grohăie curios, după care începu să
dea înapoi. Apoi Piotr Ilici îl apucă de coadă şi începu să-l dirijeze cu
spatele spre ieşirea din ţarc.
— Ţine-i pe ceilalţi departe, asta-i important.
— Nu vine niciunul.
Cu capul în găleată, Proşka deveni ascultător. Trăgându-l de coadă, îl
scoaseră din ţarc într-o clipită. După care-i scoaseră găleata. Piotr Ilici
scărpină porcul între urechi, apoi îi puse, cu dexteritate, un laţ în botul
întredeschis de plăcere, împingându-l cât mai în spatele colţilor şi
legându-l strâns deasupra râtului lung. Legă apoi funia de un stâlpişor
care susţinea peretele ţarcului. Artiom nu urmări operaţiunea: o
văzuse de sute de ori şi o făcuse chiar el. Privi la Suhoi.
În cele din urmă, Suhoi se uită în jur.
— Ah! V-aţi trezit!
Veni la ei şi se îmbrăţişară.
— Anecika. Bine-aţi venit înapoi.
— Ce mai faci, unchiule Saşa?

— 1309 —
— Ne descurcăm noi, o luăm uşor, zâmbi Suhoi. Mi-a fost dor de tine.
— Salut, călătorule! zise Piotr Ilici şi-i întinse mâna stângă: în dreapta
deja ţinea cuţitul lung pentru sacrificare, care arăta mai degrabă ca un
ţăruş ascuţit. Bine, Alexandr Alexeici. Ţine-l o clipă.
— Voiam să te uimesc cu nişte carne proaspătă, zise Suhoi cu un
zâmbet. Mi-ai stricat surpriza.
Proşka întinse funia cât putea de mult, însă era scurtă. Picioarele din
spate se îndepărtau pe cât posibil de stâlp, însă râtul, prins în frânghie,
nu se putea clinti nici un centimetru. Totuşi Proşka nu guiţă; nu
presimţea moartea. Apoi Suhoi începu să-l mângâie, iar tânărul vier se
linişti şi deveni prietenos.
Piotr Ilici se lăsă jos lângă Proşka şi-l scărpină într-o parte, căutându-i
pulsul cu degetele. Prin piele şi coaste îi găsi inima. Cu mâna stângă,
puse cuţitul în punctul cuvenit, fără măcar să-i zgârie pielea. Ceilalţi
porci se adunară laolaltă, vârându-şi curioşi râturile mai aproape, ca
să-şi dea seama ce se petrecea.
— Bine, acum adio.
Lovi cu mâna dreaptă tare în mâner. Izbi ca într-un cui. Cuţitul se
înfipse imediat până la plăsele. Proşka se smuci, însă rămase în
picioare. Încă nu avusese vreme să priceapă ce se întâmpla. Piotr Ilici
scoase lama din rană şi astupă găurica cu o cârpă.
— Asta-i. Daţi-vă înapoi.
Proşka încă stătea în picioare, apoi se clătină. Picioarele din spate i se
îndoiră şi se lăsă în fund, dar se ridică imediat. Şi căzu din nou. Începu
să guiţe, dându-şi seama că fusese trădat. Încercă să se ridice, dar acum
nu mai reuşi.
Unii porci îl priveau indiferenţi, cu ochişorii lor; alţii hăpăiau din
troacă. Cumva, spaima lui Proşka nu ajunsese la niciunul dintre ei. Se
răsturnă într-o parte şi începu să dea din picioarele din spate. Mai guiţă
o vreme. Slobozi nişte bile negre-maronii de băligar. Şi nu mai scoase
niciun sunet. Toate astea nu-i preocupau pe ceilalţi porci. Nici măcar
nu băgaseră de seamă moartea petrecută atât de aproape.
— Gata! zise Piotr Ilici. Îl tranşez şi-l duc la bucătărie. Cum îl vrei? La
proţap? Înăbuşit la aburi?
— La proţap sau înăbuşit, Tioma? întrebă Suhoi. Dacă totuşi nu mai e
o surpriză…

— 1310 —
— Mai bine la proţap.
Suhoi încuviinţă.
— Ce mai faci?
— Ce mai fac? Nici nu ştiu cu ce să-ncep.
— Hai să mergem. N-are rost să mai stăm aici. Pe unde ai umblat?
— Pe unde?
Artiom se uită la Ania.
— Am fost în Polis. A venit aici cineva din Polis? De la Miller? Sau ceva
necunoscuţi, în general? A-ntrebat cineva de mine?
— Nu. A fost linişte. De ce, ar fi trebuit?
— Oamenii noştri s-au întors noaptea, de la centru? Din Hansa? N-au
adus cu ei nişte zvonuri?
Suhoi îi aruncă o privire scrutătoare.
— Ce s-a întâmplat? Ceva s-a întâmplat, nu-i aşa?
Ieşiră din ferma de porci în staţie. Luminile roşii, de alarmă, făceau să
pară ca şi cum Alexandr Alexeici tăiase beregata porcului. Sau Artiom.
— Hai să tragem o ţigară.
Tatăl vitreg al lui Artiom nu aproba fumatul, însă de data asta nu mai
comentă. Luă dintr-o cutie o ţigară răsucită de mână şi i-o întinse. Ania
luă şi ea una. Se duseră la o distanţă rezonabilă de zona rezidenţială.
Şi-şi aprinseră ţigările, delectându-se.
— Am găsit supravieţuitori, zise Artiom simplu. Alţi supravieţuitori.
— Tu? Unde?
Suhoi miji ochii la Ania.
Artiom deschise buzele să continue şi, dintr-odată, începu să se
gândească. O staţie independentă, Expoziţiei. Şi Suhoi era şeful. Dar
mai existau şi alte staţii independente?
— Spune adevărul, confirmă Ania.
— Nu ştiai?
— Eu? Nu, nu ştiam, răspunse Suhoi prudent, având grijă să nu-l
supere pe Artiom, care slăbise şi mai mult şi acum avea ţeasta rasă.
— Nivelul de mijloc, zise Artiom ca pentru el. În regulă.
— Poftim?
— Unchiule Saş, e o poveste lungă. Lasă-mă să-ţi spun esenţialul. Nu
suntem singurii care au supravieţuit. Întreaga lume a făcut-o. Mai
multe oraşe din Rusia. Occidentul.

— 1311 —
— Şi asta-i adevărat, spuse Ania.
— Occidentul? Şi ce-i cu războiul? se încruntă Suhoi. Încă mai
continuă deci? Şi de ce sunt toate lungimile de undă pustii? De ce nu
i-a văzut nimeni altcineva pe aceşti supravieţuitori?
— Radioul este bruiat. Ca pe vremurile sovietice, încercă Artiom să
explice. Pentru că se susţine că războiul continuă.
Suhoi înţelese.
— Ştiu ce zici.
Artiom îşi miji suspicios ochii.
— Ştii?
— Am mai trecut prin aşa ceva. Cine-s? Roşiii?
— Îl cunoşti pe Besolov? întrebă Artiom.
— Besolov? repetă Suhoi. Cel din Hansa?
— Nu există nicio Hansa, unchiule Saş. Şi nici vreo Linie Roşie. Şi în
curând nu vor mai exista deloc. Curând, îşi vor uni forţele pentru a
înfrunta un duşman comun. Aşa că nu vor ieşi niciodată din metrou.
Ăsta-i noul scenariu acum.
Suhoi părea să creadă, totuşi se uită la Ania, ca să fie sigur.
— Mai ştie cineva de asta? Că oamenii au supravieţuit în alte oraşe?
— Au făcut un anunţ public despre asta chiar ieri, în Polis, răspunse
ea. Este adevărat, Alexandr Alexeici.
— A supravieţuit întreaga lume? Şi cum trăiesc? Mai bine ca noi?
— Nu ştiu. Nimeni nu spune nimic, explică Artiom. Dar dacă era mai
rău, mai mult ca sigur ar fi spus.
Suhoi aprinse încă o ţigară răsucită, direct de la prima, care arsese prea
repede.
— Ticălosul! Fir-ar al dracu’!
Se uită o vreme la lampa roşie.
— Îi datorezi ceva lui Besolov? întrebă Artiom.
— Nu. Ce-aş putea să-i datorez? Nu l-am văzut decât o dată, în Hansa.
— Asta-i bine. Unchiule Saş… Trebuie să-nchizi staţia, închide-o,
pentru ca nimeni de acolo să n-ajungă la noi. Şi pregăteşte-i pe oameni.
Trebuie să le spui tot. Te vor crede.
— Să-i pregătesc pentru ce?
— Trebuie scoşi de aici. Scoşi din metrou. Cât se mai poate. Cel puţin
ai noştri.

— 1312 —
— Şi unde să-i ducem?
— Sus, la suprafaţă.
— Unde mai exact? În staţie sunt două sute de oameni. Sunt femei şi
copii. Unde vrei să-i duci?
— Vom trimite cercetaşi. Să găsim un loc unde radiaţia de fond este
slabă. Au venit unii din Murom. Acolo locuiesc la suprafaţă.
Suhoi îşi începu a treia ţigară.
— De ce?
— Cum adică, de ce?
— De ce să ne ducem la Murom? De ce ar pleca toţi oamenii ăştia din
metrou şi s-ar duce în altă parte? Ei trăiesc aici, Artiom. Asta-i casa lor.
Nu te vor urma.
— Pentru că s-au născut la suprafaţă! La aer proaspăt! Sub cerul liber!
În libertate!
Alexandr Alexeici dădu din cap, nu în bătaie de joc, ci cu simpatie, la
fel ca un medic pediatru.
— Nu-şi mai amintesc asta, Tiomocika. S-au obişnuit să stea aici.
— Aici sunt ca Morlocii. Ca nişte cârtiţe.
— Cel puţin viaţa urmează cursul obişnuit. Totul le e clar. Nu vor să se
schimbe nimic.
— Dar când se aşază lângă un foc, nu fac altceva decât să-şi amintească
– cine avea şi ce avea, cum îşi duceau viaţa!
— Nu poţi să-i duci înapoi la lucrurile care le lipsesc acum. Şi nici ei
nu vor să se întoarcă, doar ca să-şi amintească. Eşti încă tânăr; într-o
bună zi, o să-nţelegi.
— Nu-nţeleg!
— Păi…
— Eu doar te rog să-nchizi staţia. Dacă nu vrei să le spui, lasă-mă pe
mine s-o fac. Altfel molima o să se strecoare pân-aici… Vor umple capul
oamenilor cu tot felul de căcaturi, ca peste tot… Am văzut deja
întâmplându-se aşa…
— Nu pot izola complet staţia, Artiom. Facem negoţ cu Hansa. Primim
de la ei amestecul – ştii, nutreţul combinat – pentru porci. Iar noi
trebuie să vindem tot băligarul în staţia Riga.
— Ce nutreţ? Avem ciuperci!
— Ciupercile sunt terminate! Aproape întreaga recoltă a pierit!

— 1313 —
— Vezi?
Artiom îi oferi Aniei un zâmbet strâmb.
— Şi erai îngrijorată pentru ciuperci. Se dovedeşte că ne putem
descurca şi fără ele. Dar nu ne putem descurca fără amestecul lor de
căcat!
— Nu mă judeca. Eu sunt administratorul staţiei, Artiom, clătină Suhoi
din cap. Am două sute de suflete care aşteaptă totul de la mine. Trebuie
să le hrănesc.
— Bine, cel puţin lasă-mă să le spun! Vor afla oricum.
— Crezi că merită? oftă Suhoi. Dacă le spui tu?
— Da, merită.

Căzură de acord: oamenii vor fi adunaţi laolaltă, după cină, când se

terminau schimburile la fermă. Până atunci, Artiom trebuia să păstreze
tăcerea. Şi chiar tăcu, încercând de amorul artei vechea sa viaţă din
Expoziţiei. Bicicletele. Garda din tunel. Cortul. Viaţa asta intrase la apă
şi nu i se mai potrivea deloc.
Dezorientat, Ilia Stepanovici se ţinea mereu după el. Artiom se învoise
cu Suhoi ca lui Ilia Stepanovici să i se îngăduie să stea în staţie. Aşa că
Artiom îi arăta cum mergeau lucrurile aici.
Deşi profesorul era zdrenţăros şi jalnic, Daşa-Haină-de-Blană îl plăcu
într-o clipită. Îi dădură ceai slab – ciupercile erau pe terminate.
Oamenii îl întrebară despre viaţa sa. Răspunse evaziv, iar Artiom nu-l
dădu de gol.
Însă Ilia Stepanovici era un bun ascultător. Pe când îi povestea despre
staţie, Artiom mai strecura şi crâmpeie de informaţii despre el, pe ici,
pe colo. Era lesne. Pe când se preumblau printre corturi, îşi amintea
tot felul. Aici a trăit Jenka. Prietenul meu din copilărie. Deschideam
împreună porţile Grădinii Botanice. A murit mai târziu. Cineva din
gardă a cedat când Întunecaţii avansau spre Expoziţiei şi l -a ucis. Iar
aici e locul unde l-am văzut prima dată pe Hunter şi-am fost total
copleşit. Uite, noi mergeam printr-o sală goală, în noapte, şi el mi-a
luat soarta în mâinile lui puternice, imense şi a înnodat-o într-o clipită,
ca pe o ţeavă de metal. Şi aşa mai departe. Despre Întunecaţi. Era
ridicol să păstrezi tăcerea despre ei în stadiul acesta. Tragedia întregii

— 1314 —
lui vieţi, care dovedise a fi o petardă fâsâită. Ilia Stepanovici încuviinţă
iute din cap, ca şi când îl preocupa ce-i spunea Artiom. Dar cine-ar fi
putut spune la ce se gândea?
Artiom o ţinu tot aşa până seara.
Desigur o asemenea cină regească nu era rezervată doar prietenilor
apropiaţi. Toţi fură invitaţi. Mesele fură puse lângă fundătură – „în
club” – pe un podium, unde începea coridorul trunchiat, care ducea
spre linii, spre noua ieşire.
Sirenele anunţară sfârşitul schimburilor de zi; oamenii ieşeau curaţi de
la duşuri şi îmbrăcaţi pe cât de festiv reuşeau.
Aperitivul fu destul de sărăcăcios, însă Proşka răscumpără toate
neajunsurile. Îl gătiseră excelent. Fu servit la proţap, cu capul separat.
Capul mijea ochii înguşti, iar urechile îi fuseseră unse şi arătau ca un
pergament transparent. Carnea era fragedă, doar puţin grasă: fusese
tăiat chiar la timp. Carnea li se topea în gură. Turnară rachiu de
ciuperci, făcut artizanal, din vechile rezerve. Toasturile deveniră tot
mai entuziaste.
— Bun venit înapoi!
— În sănătatea ta, Artiom!
— Anecika! Asta-i pentru tine!
— Şi s-aveţi copilaşi, în sfârşit!
— Şi să n-o luaţi acum drept „periuţă” – pentru părinţi. Pentru
dumneata, Alexandr Alexeici!
Piotr Ilici se entuziasmă şi până la urmă chiar se ridică de pe scaun, iar
părul roşu îi stătea ca o coroană în jurul petecului de chelie rozaliu.
— Atunci să bem, chiar acum, pentru staţia noastră, a Expoziţiei, o
oază de pace şi stabilitate în acest ocean agitat al metroului! Mulţumită
eforturilor depuse de o anumită persoană, ştiţi voi care!
Artiom se gândea că nu va putea să înghită nici măcar o bucăţică, dar
i se făcuse atât de foame, încât înfulecă două porţii. Era un vier tânăr
şi bun. Serios. Deşi era mai bine să nu-şi amintească cum grohăise
chiar în dimineaţa asta. Dar toţi grohăiau la un moment dat; atunci
trebuia să încetăm să-i mai mâncăm?
Artiom nu putea să bea, pur şi simplu. Însă Suhoi nu rata niciun pahar.
Fiecare dintre ei se pregătea în felul său pentru discuţia cu oamenii.
— Voiam să vorbesc cu tine; aşteptam s-apari. Desigur, eşti liber să le

— 1315 —
spui oamenilor. Nu-mi iau cuvântul înapoi. Dar vreau să-nţelegi că nu
trebuie să faci asta, ştii – ciupercile şi porcii… Ai putea face altceva. Să
mergi în recunoaştere, de exemplu.
— Mulţumesc, unchiule Saş.
Micul Kiril, cel care tuşea, se strecură până acolo.
— Bau!
Încercă să-l sperie pe Artiom, apoi i se urcă pe genunchi. Fugise de la
mama lui: trecuse deja şi ora lui de culcare şi ar fi trebuit să doarmă.
Apoi veni şi Natalia. Îşi certă fiul, dar fu de acord să mai stea o vreme
– mai rămăsese ceva din vier.
— Ania! Dă-mi o bucată!
— Vino la noi. Am să mai pun puţin în farfuria ta; ai nevoie ca să creşti.
Kiriuka primi propria sa farfurie, se aşeză între Artiom şi Ania şi începu
să-şi mestece carnea de parcă viaţa lui depindea de asta.
Înainte de a treia porţie, tatăl vitreg al lui Artiom fu abordat de o
santinelă, georgianul Ubilava, care-i şopti ceva la ureche. Suhoi îşi
şterse buzele unsuroase şi, fără să privească spre Artiom, se ridică de
la masă. Artiom se uită peste umărul lui: Suhoi fusese chemat la tunelul
sudic. Cel care ducea spre Alekseevskaia şi în metrou. Ce se petrecea
acolo? Artiom nu putea vedea. Suhoi mergea în spatele coloanelor, pe
şine.
Nu reveni decât după vreo zece minute.
— Şi ai găsit Zorii Polari? behăi Kiriuka.
— Poftim? întrebă Artiom cu mintea în altă parte.
— Zorii Polari! ziceai c-ai recepţionat ceva! I-ai găsit? Pentru asta te-ai
dus, nu?
— Da, am recepţionat. I-am găsit.
— Mami, ai auzit? Artiom a găsit Zorii Polari!
Natalia-şi strânse buzele.
— Nu-i adevărat, Kiriuşenka.
— Artiom! I-adevărat, nu-i aşa?
— Încetează, îi spuse Natalia lui Artiom.
— Şi cum i-acolo, Tiom? Ce-i acolo, la Zorii Polari? Cum stau acolo
lucrurile cu microbii?
— Un moment, zise Artiom. Aşteaptă puţin, copile.
Suhoi stătea alături de câţiva bărbaţi la capătul dinspre sud al

— 1316 —
peronului, privind spre ospăţ: se schimbase la faţă şi chipul îi devenise
stacojiu în lumina stacojie. Artiom ar fi vrut să se ducă la el. Dădu să
se ridice şi-l puse pe Kiriuka jos, însă tatăl vitreg observă şi-i făcu semn:
stai acolo, vin eu.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Ania.
— Păi, spune-i că-i adevărat!
— Aşa e! Iar acum te duci la culcare.
Suhoi reveni la ospăţ. Se aşeză lângă Artiom şi zâmbi ca şi cum avea
buzele crăpate şi era dureros să le întindă.
Furios pe mama lui, Kiriuka împunse cu furculiţa spre ochiul mijit al
lui Proşka. Daşa îl servi pe Ilia Stepanovici cu o porţie zdravănă dintr-
un picior din faţă. Artiom îl apucă pe Suhoi de cot.
— Ce se-ntâmplă, unchiule Saşa?
— Au venit să te ia. Le-am dat imediat ordinele de marş, bineînţeles.
— Oamenii Ordinului? Trimişi de Miller?
Ania ţinea cuţitul în mână ca şi cum era pe cale să lovească. Artiom îşi
băgă degetele în buzunar. Naganul era tot acolo, la locul său.
— Nu. Din Hansa.
— Sunt mulţi? Au trimis trupele speciale?
— Doi oameni. Civili.
— Numai doi? Şi ce spun?
— Au zis că ne dau timp de gândire până dimineaţă, înţeleg că eşti fiul
meu şi toate alea, zise Suhoi şi coborî ochii spre farfurie. Ziceau că nu
vor să recurgă la violenţă.
Artiom nu protestă asupra cuvântului „fiu”.
— Şi ce se va-ntâmpla dimineaţa?
— Vor începe o blocadă totală a staţiei. Nu vor mai cumpăra nimic de
la noi şi nici nu ne vor mai vinde nimic. Amestecul pentru porci şi toate
celelalte. Plus interdicţie asupra deplasărilor. Ei zic că au aranjat deja
asta cu Alekseevskaia.
Andrei, un cercetaş cu grad superior, se ridică. Înălţă paharul.
— Un toast! Tatăl tău şi cu mine am discutat deja despre astea, Artiom.
Camarazi, sunt o victimă de forţă majoră. M-am îndrăgostit. Iar iubita
mea locuieşte în Krasnopresnenskaia. Mi-am dat seama că mi-a venit
sorocul. Am treizeci şi opt de ani. Las în urmă staţia mea iubită,
Expoziţiei, şi mă mut ca să mă alătur miresei mele, în Hansa. Deci,

— 1317 —
pentru ce vreau să închin un pahar? Vreau să beau, Artiom, pentru ca
fiecare dintre noi să-şi găsească locul. Iar acum locul meu este liber,
pentru tine!
Artiom dădu din cap, se ridică, ciocni paharul şi se aşeză din nou. Îi
şopti lui Suhoi:
— Cât timp putem rezista?
— Nu ştiu. Ciupercile, vom vedea… O vreme, cu porcii. Atât doar că nu
vom mai avea ce să le dăm de mâncare. Toată mâncare vine din
Hansa…
— De când se ocupă Hansa de hrana pentru animale? De unde şi -o
procură? Molima nu i-a afectat şi pe ei?
— Sunt concentrate combinate, ţi-am mai spus. Nu-s făcute din
ciuperci, e ceva amestec, nu ştiu exact. Dar porcii îl mănâncă. Nu-şi
întorc râtul şi iau în greutate.
— Fermierii de porci n-au întrebat ce le dau de mâncare? De unde o
iau? Poate că-am putea face ceva chiar noi…
— Nu ştiu. Noi nu-ntrebăm. Se presupune că Hansa ia mâncarea asta
de la Roşii. Potrivit unor zvonuri. Am încercat-o, porcii o mănâncă, de
ce să despicăm firul în patru? Noi…
— Şi de unde o iau Roşiii? Roşiii au…
— Piotr Ilici! De unde se-aduce amestecul de hrană, mai ţii minte?
— Păi, din Komsomolskaia, mă gândesc. Din câte-mi amintesc,
spuneau că din apropiere. Proaspătă. Deşi nu foarte proaspătă în
ultimele dăţi.
— Din Komsomolskaia?
Salivă sărată şi amăruie ajunse în gura lui Artiom. Gâtlejul îl durea, şi
nu putea nici să înghită, nici să respire.
— Din Komsomolskaia? De la Roşii?
— Din Hansa…
— Care-i diferenţa?
— Dar ce-i în neregulă cu ea?
— Nu pui nicio întrebare inutilă, da? Blocadă, căcat?
— Trebuie să hrănesc oamenii, Artiom. Două sute de suflete. Dacă am
cu ce, asta-i bine. Într-o bună zi, când vei ajunge tu şeful staţiei, vei
înţelege.
Artiom se ridică.

— 1318 —
— Pot să…?
— Oh, vedeta petrecerii! Să-ţi auzim toastul, Artiom!
Şi se ridică în picioare, de parcă într-adevăr avea de gând să le ofere un
toast. Atât doar că degetele i se închiseră în pumn în loc să ridice un
pahar.
— Tocmai au venit nişte oameni să mă ia. Se crede că din Hansa. Vor
să mă prindă şi să mă ducă de-aici, ca să nu-mi rămână vreme să vă
spun toate astea. Dacă nu mă predaţi, ei zic că vor impune o blocadă.
Oamenii de la masă începură să şuşotească; cântecul care abia
începuse, despre serile Moscovei, tremură şi încetă. Unii continuară să
mestece, însă fără să scoată vreun sunet.
— Moscova nu-i singurul oraş în care au supravieţuit oameni. Ieri, în
Polis, au anunţat pe toată lumea că mai sunt şi altele. Curând vă vor
spune şi vouă. Consideraţi-mă pe mine primul care v-o spune. Întreaga
lume este încă vie! Petersburg, Ekaterinburg, Vladivostok. America.
Însă n-am auzit nimic de la ei, pentru c-au eliminat orice contacte
radio folosind aparatură de bruiaj.
Tăcerea era ca de mormânt. Oamenii ascultau transfiguraţi.
— Nu mai trebuie să trăim aici. Putem să ne facem bagajele şi să
plecăm. Oricând. Chiar acum. Plecaţi unde vă place. La Murom, la
numai trei sute de kilometri de Moscova, nivelul de radiaţii este deja
normal. Oamenii trăiesc la suprafaţă. Moscova este cea moartă şi
otrăvită, pentru că rachetele nucleare au fost interceptate deasupra ei.
N-ar trebui să mai stăm aici. Nu trebuie să stăm aici. Ceea ce sugerez
eu, ceea ce vă spun este: haideţi să plecăm.
— De ce? îl întrebă cineva.
— Te chinuieşti trei sute de kilometri şi apoi ce-i acolo?
— De ce-l mai ascultaţi? Bate câmpii mereu pe subiectul ăsta.
— De ce? Pentru că locul omului nu-i sub pământ. Pentru că trăiţi în
tuneluri – vă ţin în tuneluri, ca pe viermi. Cel puţin vă amintiţi cum
era? Războaiele astea idioate pe care le purtăm unii împotriva
celorlalţi… Aici n-avem viitor. Metroul i-un cimitir. Aici nu vom deveni
niciodată nimic. Nu vom fi oameni. Nu vom face nimic nou. Nu ne vom
extinde. Ne-mbolnăvim. Degenerăm. Nu-i aer. N-avem loc. E-
nghesuială.
— Pentru noi e suficient, spuse cineva.

— 1319 —
— Duşanbe a supravieţuit? interveni altcineva cu timiditate.
— Nu ştiu.
— Deci ne compari cu viermii?
— Dar dacă America e tot acolo, nu continuă războiul? întrebă cineva
de la masă, gândind cu voce tare.
— În oraşul Murom e o mănăstire. Zugrăvită toată în alb. Iar turlele de
deasupra ei sunt albastru-deschis. Culoarea cerului. Se află pe malul
râului. Înconjurată de pădure. De ce să nu mergem acolo? Mai întâi
cercetaşii, apoi ar putea pleca toată lumea. Am putea găsi un mijloc de
transport. Femeile şi copiii în maşini şi camioane.
— Şi ce-i acolo de mâncare?
— Păi, ce mâncaţi aici? Aici… Fir-aţi voi să fiţi! Şi, desigur, nu-i nicio
altă cale! Asta-i problema. Cu locul ăsta! Nu-i un refugiu! E o criptă!
Trebuie să plecăm de-aici!
— Atunci, dispari dracului, spuse cineva cu glas şoptit şi mohorât. De
ce nu poţi să te cari de unul singur? De ce trebuie să-i tragi şi pe alţii
după tine? Ca un afurisit de Moise.
— Şi dacă Hansa vrea să-l predăm pentru c-a făcut ceva? Dac-a omorât
pe cineva? întrebă curioasă o femeie.
Artiom se uită la Suhoi, care-şi plimba privirile peste masă, căutând
parcă sprijin. Însă Suhoi nu interveni.
Artiom îşi şterse fruntea.
— În ordine. Bine. Organizez o expediţie. Pur exploratorie,
deocamdată. Vom merge spre est şi vom explora. Vom încerca să găsim
un loc potrivit, unde să putem locui. Şi când îl vom găsi, ne întoarcem
după ceilalţi. Cine-i de partea mea?
Nu răspunse nimeni. Mestecau, căscau şi beau. Nu răspunse nimeni.
Ania îşi puse cuţitul de-o parte. Se ridică.
— Eu. Sunt cu tine.
Rămaseră amândoi nemişcaţi o clipă. Apoi totul începu să zumzăie.
Tuberculosul Kiriuka se urcă pe bancă, pentru a fi văzut de toată
lumea.
— Şi eu! Merg cu tine afară din metrou! La Zorii Polari! chiţăi el
hotărât.
Se ridicase exact pe locul în care stătuse, între Ania şi Artiom. Ei se
uitară unul la celălalt.

— 1320 —
Natalia, mama lui, se îndepărtă brusc de la masă. Paharele zburară şi
se sparseră de podea.
— Vino aici, chiar acum! Asta-i, te duci la culcare.
— Hai, mami! Hai să mergem la Zorii Polari!
— Nu mergem niciunde! Asta-i casa noastră!
— Hai, lasă-mă să mă duc şi să văd…
— Nu!
— E la suprafaţă, Natal… zise Artiom. Acolo-i aer. Altfel. Proaspăt. Şi
tuberculoza…
— Dacă nu-i tuberculoza, e altceva. Vreun soi de molimă! Oamenii
spun că-s americani! Vrei să ne predai americanilor?
— Dacă tu nu vrei… lasă-l pe el să vină. Aici, ar… Mi-ai spus-o chiar tu.
Cât mai are?
— Vrei să-l iei de la mine! începu ea să se înece, cu lacrimile în gât.
Vrei să-mi iei fiul! Şobolan mizerabil… N-am să te las să pui mâna pe
el! Micul meu Kiriuşka! Aţi auzit? Vrea să-mi ia fiul! Să-l dea
americanilor! Ca pe o jucărie! Şi să se ducă şi el… Să ne predea lor!
— Proasto! îi zise Artiom. Căţea!
— Dispari la suprafaţă! Auzi, să ne compari cu viermii! N-am să-l las
să plece! Să nu-ndrăzneşti! Nu-i lăsaţi să mi-l ia!
— Nu-i daţi copilul! E căpiat, toată lumea ştie asta! Unde l-ar mai târî
şi pe copilul ăsta?
— N-o să ţi-l dăm. Asta-i prea de tot!
— Vreau să merg cu tine! începu Kiriuka să plângă. Vreau să văd cum
e la suprafaţă!
— Predaţi-l Hansei, şi cu asta basta, zise cineva. N-au decât să se ocupe
ei de tot.
— Aşa că dispari! Dacă eşti atât de nefericit aici, cu noi! Cară-te,
trădătorule!
Începură să se ridice de la masă, sărind în picioare.
— Atunci, staţi aici! Mâncaţi! Continuaţi să vă devoraţi unul pe celălalt!
N-au decât să vă ţină-n turmă! Ca pe oi! Dacă vreţi să crăpaţi, atunci
crăpaţi. Dacă vreţi să vă târâţi prin căcat, n-aveţi decât. Dacă vreţi să
săpaţi prin trecutul vostru nenorocit, daţi-i drumul! Dar cu ce sunt
copiii vinovaţi? De ce vreţi să vă-ngropaţi copiii de vii?
— Voi sunteţi oile! V-aţi vândut! Nimeni nu vine nicăieri cu tine! Unde

— 1321 —
vrei să ne duci, într-o capcană? Cât ţi-au plătit? Predaţi-l! Doar n-o să
ne stricăm relaţiile cu Hansa din cauza căcatului ăsta!
— Bine, ajunge! strigă Suhoi, ridicându-se.
— Ar trebui să fii cu ochii pe băiatul ăsta al tău! A dispărut şi s-a vândut
cine ştie cui! Nu i-a ajuns că ne-a otrăvit pe toţi atâta vreme! Poate că
nici n-am fi bolnavi dacă ticălosul ăsta n-ar fi deschis întruna etanşele!
Să-ţi ţii nasul afară! Nu te băga-n treburile noastre! Ne vom descurca,
fără probleme! Asta-i. Casa. Noastră!
— Tiom, sunt cu tine, vreau să plec, vă rog.
— Cară-te! Dispari! Înainte să te predăm! De ce să suferim toţi pentru
el?
Mâna lui Kiriuka găsi arătătorul lui Artiom şi-l strânse cu putere, însă
Natalia îl smuci şi-l trase după ea.
Din ochii lui Artiom începură să curgă lacrimi.
— Tată…
Se uită spre Suhoi.
— Tată. Şi tu… Tu nu vrei să vii?
— Nu pot, Artiom, murmură Suhoi cu glas pierit. Nu pot veni cu tine.
Cum aş putea să-i abandonez pe oameni?
Artiom clipi.
I se învârtea capul. Ceea ce înfulecase îi stătea acum în gât, ca un
bolovan din pavaj.
— Ah, să fut tot ce-i în metroul ăsta blestemat c-o prăjină de barjă!
Eram gata să crăp pentru voi toţi, dar nu-i nimeni aici pentru care să
merite să dai ortul popii.
Mătură de pe masă farfuriile cu porc, care zdrăngăniră şi se sparseră,
şi părăsi banca.
În urma lui, mergând cu paşi mari, venea Ania; şi ţinându-se după ei
încet, dintr-un motiv necunoscut, era Ilia Stepanovici.
— Deci, te-ai hotărât să vii şi tu sus? îl întrebă Artiom.
— Nu. Eu nu. Eu am să rămân aici. Am să scriu despre tine… Artiom…
Despre toate astea… Îmi dai voie, nu? O să mă laşi să scriu cartea? Am
să scriu totul în ea, aşa cum este… Pe cuvânt de onoare!
— Scrie căcatul ăsta afurisit. N-ai să scrii oricum niciun rând. Şi nimeni
nu va citi aşa ceva. Homer avea dreptate, ticălosul bătrân. Toată lumea
vrea numai basme!

— 1322 —
Spre vest, cerul la apus era sângeriu, dar spre est, era limpede precum
cristalul, ca o sticlă proaspăt spălată. Toţi norii fuseseră măturaţi şi
acum, unul câte unul, mici cuie argintii erau bătute în bolta azurie.
Aruncară mâncare, gloanţe, arme şi măşti de gaze în spatele
camionetei. Acolo mai erau trei canistre pline cu motorină. Destul cât
să călătoreşti jumătate de glob.
Autostrada Iaroslavl, foarte lată, se întindea direct de la Expoziţia
Realizărilor Economice până la limita de la capătul celălalt al
continentului. Era ticsită cu maşini şi camioane, care nu ajunseseră
niciodată la destinaţie, dar, vizibilă între vehiculele blocate în trecut,
exista o pârtie îngustă, pe care era posibil să mergi în direcţia aceea –
undeva. Clădirile moarte luceau aurii pe contururi şi în momentul
acela de rămas-bun, Moscova i se părea caldă şi reală lui Artiom.
Era sătul de cauciucul de pe piele şi sătul de pregătirile pentru
expediţie. Voia să-şi arunce deja costumul de protecţie. Voia să
gonească, cât mai repede, cu geamurile coborâte, să prindă în palma
deschisă curentul de aer şi să-l respire, cald şi proaspăt. Dar nu mai
conta: în aproximativ trei, poate patru ore, îşi vor da jos mă ştile de
gaze, o dată pentru totdeauna, şi le vor arunca pe geam, cât mai
departe cu putinţă.
Oricum, se îmbrăţişară.
— Unde aveţi de gând să mergeţi? întrebă Suhoi.
— Oriunde. Unde mergem, An?
— La Vladivostok. Vreau să merg la ocean.
— Atunci, Vladivostok să fie.
Artiom mută blana albă de animal de pe scaunul lui Savelii pe al Aniei.
Trebuiau să aibă grijă; ea încă îşi dorea copii. Puse Naganul în torpedo.
Porni motorul. Trântiră portierele.
Suhoi se aplecă spre el. Îi ceru să coboare geamul. Bombăni ceva prin
filtrul măştii.
— Artiom, să nu-i judeci pe oameni. Nu-i vina lor.
Artiom îi trimise o bezea.
— Să ne vedem cu bine, unchiule Saş. Deocamdată, ciao!
Suhoi dădu din cap şi se trase înapoi. Ilia Stepanovici, chircit, le făcu
cu mâna. Nu mai era nimeni să-i conducă.
— 1323 —
Artiom puse mâna pe genunchiul Aniei. Ea-i acoperi mănuşa cu
ambele palme.
Maşina japoneză tuşi un fum albastru, intonă un cântec de marş şi o
luă imediat din loc, spre oraşul magic, Vladivostok, aşezat pe ţărmul
unui ocean cald şi zglobiu, străbătând o ţară imensă, necunoscută,
locuită de oameni reali şi vii.
Şi un vânt luminos şi aprins de soare îi însoţi pe drum.

SFÂRŞIT

— 1324 —
 Postfaţă

Era un binoclu eficient, german, de foarte bună calitate. Destul de bun

cât să poţi vedea totul pe o rază de un kilometru, chiar mai departe.
Maşina de teren urmărise maşina japoneză de la o distanţă prudentă,
până departe pe al treilea inel ocolitor al Moscovei şi se oprise acolo.
— S-a călat, Alexei Felixovici, zise Lioka în walkie-talkie. Lămânem în
ulma lui?
— Ce-o să facă acolo? Lasă-l să-şi ia tălpăşiţa. Călătorie sprâncenată,
zise walkie-talkie-ul. Asta-i. Întoarceţi-vă.

Înregistrat de I. Şkurkin

— 1325 —
— 1326 —