Johanna Mo

Seria: The Island Murders

Volumul 1

CÂNTĂREȚUL NOCTURN
Original: Nattsångaren
[The Night Singer] (2020)

Traducere din limba suedeză de:

ROXANA CRISTINA GHEORGHE

virtual-project.eu

2023
 ULTIMA ZI

Încă patru pași, apoi se uită din nou în urmă. Nu are încredere în liniștea
din spatele lui. Nu aude decât sunetele greierilor. Nu se aude niciun motor,
nicio pasăre. Îi duce dorul cântărețului nocturn. Trilului său rapid și
puternic ce ține întunericul departe.
O umbră de pe marginea drumului îl face să tresară, și durerea îi radiază
din coasta ruptă.
E doar un tufiș.
Întunericul este plin de forme care dansează în jurul său din ce în ce mai
repede, din ce în ce mai aproape de el, făcându-l să aibă dificultăți de
respirație. Oare coasta lui ruptă i-a afectat plămânul?
În cele din urmă, vede luminița. Un punctuleț care se transformă, încetul
cu încetul, într-un pătrat. Capul îi bubuie, i se face greață, zvâcnind în
lumină, dar încearcă să-și mențină privirea asupra ei. Acolo trebuie să
ajungă.
Picioarele îi cedează și cade în genunchi, atenuându-și căzătura cu
mâinile. Gustul puternic de fiere îi umple gura. Parcă cineva și-a băgat un
pumn în pieptul lui și a început să scormonească prin corpul său.
E incredibil de tentant să rămână acolo jos pe pământ, dar este atât de
aproape acum.
Se ridică în picioare și merge împleticit. Aude ceva scrâșnind în spatele
său. Pași? Nu, nu se poate, trebuie să fie un animal.
Se oprește, observând o mișcare în lumină. Ochii lui captează imaginea
a ceea ce vede, dar parcă nu vor să o transmită la creier.
De ce?
Întrebarea îl sfâșie, sfâșie pământul de sub el. Totul e pe punctul de a se
face praf.
 MIERCURI, 15 MAI

CAPITOLUL 1

Hanna Duncker urmă drumul pavat până la poarta din fier forjat, care
scârțâi nemulțumită când o deschise. Lista de lucruri pe care trebuia să le
repare devenea din ce în ce mai lungă. Se mutase în casa cea mică și albă,
cu socluri albastre, cu o lună în urmă și, precum Kleva, cătunul la marginea
căruia se afla, era mică și avea sub cincizeci de metri pătrați în total. Hanna
crescuse pe partea cealaltă a insulei, în estul provinciei Öland, dar nu luase
niciodată în considerare opțiunea de a se muta înapoi aici. Dacă ar fi făcut
asta, ar fi fost pentru totdeauna fiica lui Lars Duncker.
Lars băuse până când murise toamna trecută, în sfârșit, și, în timp ce
făcea curat în casa copilăriei sale, de una singură, Hanna își dăduse seama
ce își dorea. Faptul că traversase podul pentru prima dată după atâția ani
trezise în ea un dor puternic, un dor de tot ce nu avusese în Stockholm.
Locul ei era în Öland.
Nu gândise până la capăt când decisese să își cumpere o casă care avea
nevoie de atâtea reparații, dar fusese cel mai bun loc disponibil care se
încadrase în bugetul ei. Odată ce luase decizia de a se întoarce pe insulă, nu
avusese suficientă răbdare ca să lase lucrurile să se desfășoare în ritmul lor.
În numai trei săptămâni, își vânduse apartamentul de la marginea orașului
Stockholm, cumpărase o casă și își găsise un nou loc de muncă.
Numai după ce făcuse toate aceste lucruri îl sunase pe fratele ei din
Londra, Kristoffer. Reacția lui fusese, mai mult sau mai puțin, pe măsura
așteptărilor ei.
Ai probleme grave, șuierase el.
Nu mai vorbiseră de atunci. Da, scuipase și ea câteva cuvinte dure. Era
atât de multă supărare între ei doi care se adunase de-a lungul timpului.
Supărare cauzată de faptul că el nu venise la înmormântare, sau că lăsase
totul în seama ei legat de realizarea unui inventar și golirea casei în care
crescuseră amândoi. Era o diferență de doar un an între ei doi și, o vreme,
fuseseră aprobe ca niște gemeni.
 Din prima dimineață petrecută în noua casă, Hanna își crease un ritual:
parcurgea cei șapte sute de metri până la plajă. După vreo cincizeci de
metri, trecea pe lângă casa din piatră gri a lui Ingrid, care trebuie să fi fost
cel puțin de două ori mai mare decât a ei.
În acea dimineață, o văzu pe Ingrid dându-se în leagănul din grădină, cu
ochii închiși. Păr cărunt și piele ridată, cu o pătură pusă pe picioare.
Asemănarea cu bunica Hannei era izbitoare. Bunica își petrecea timpul
făcând cam aceleași lucruri zi de zi acum că ceața uitării îi acaparase
mintea.
Hanna încercă să treacă mai departe fără să o observe bătrâna. Nu avea
chef să vorbească cu nimeni acum, nici măcar cu Ingrid, dar femeia
deschise ochii și asemănarea dispăru. Ochii ei erau căprui închis, nu
albaștri verzui că ai bunicii, și aveau o luciditate pronunțată. Probabil
ieșise afară intenționat ca s-o aștepte pe Hanna. Priveliștea era mai
frumoasă pe partea cealaltă a casei, unde câmpiile drepte se întindeau în
depărtare. Pe partea aceasta, peisajul era plat și dur, și cel mai probabil
aveau să se ridice construcții în curând. Dar vecinii îi stârneau interesul lui
Ingrid mai mult decât peisajul de la țară.
Pătura îi căzu pe pământ când se ridică și făcu câțiva pași în față.
— Bună, spuse ea. E o zi importantă.
Hanna dădu din cap. Era prima ei zi ca anchetatoare la poliția Kalmar.
Avea să ancheteze infracțiuni grave din districtul Kalmar, care cuprindea și
estul provinciei Småland, și întreaga provincie Öland. Noul ei șef, Ove
Hultmark, hotărâse să îi ușureze tranziția, punând-o să-și înceapă
activitatea abia de miercuri.
De ce o angajaseră, având în vedere trecutul ei? Hanna încă nu știa, și
asta o neliniștea: se petrecea ceva ce ea nu înțelegea?
— Să nu te agiți și o să fie bine, o sfătui Ingrid.
Din perspectiva ei, cel mai rău lucru pe care l-ar putea face cineva era să
se agite.
La câteva zile după ce Hanna se mutase aici, Ingrid bătuse la ușa ei cu o
cutie de biscuiți proaspăt scoși din cuptor. Hanna încercase să mențină
conversația la ușă, dar Ingrid se autoinvitase înăuntru, cerând o ceașcă de
ceai ca să meargă cu biscuiții. Ceai negru, nimic floral sau neobișnuit. Când
văzuse dezastrul dinăuntru, pufnise: „Deci asta nu voiai să văd?” Abordarea
directă a lui Ingrid doborâse zidurile Hannei. Bunica ei fusese exact la fel,
și Hanna știa că probabil nu ar fi supraviețuit fără ea.
În numai câteva minute, Ingrid îi povestise Hannei totul despre viața ei.
Hanna știa că numele de familie al lui Ingrid era Mattson și că, după mulți
ani, născuse, în cele din urmă, un băiat la treizeci și șase de ani. Băiat care
se ocupa acum de ferma pe care o moștenise ea de la tatăl său. Știa și că
Ingrid avea trei nepoți, și că doi dintre ei, cei mai mari, erau la universitate,
în Linköping și Umeå. Știa și că cel mai mic dintre ei, un copil de
unsprezece ani cu sindromul Down, venise pe lume mai târziu. Și știa și că
Ingrid avea probleme cu șoldul. În schimb, Hanna îi spusese doar numele
de familie, și asta la cererea lui Ingrid.
— Asta înseamnă că ești fiica lui Lars? întrebase Ingrid.
Hanna încuviințase, și de atunci nu mai aduseseră vorba de acel subiect.
Dar, pentru o clipă, ochii căprui ai lui Ingrid fuseseră plini de compasiune.
Poate că Hanna ar trebui să urmeze exemplul lui Kristoffer și să-și schimbe
numele. Pe el îl chema Baxter acum, la fel ca pe soția sa. Dar Hanna nu
voia să facă asta; ea nu făcuse nimic rău.
— Ce faci azi? o întrebă Hanna.
— E miercuri, răspunse Ingrid. Mereu mă duc cu autobuzul până în
Mörbylånga ca să pun un mic pariu pe V65.
Văzând fața inexpresivă a Hannei, adăugă:
— Curse cu cai cu atelaj.
Hanna își ceru scuze, spunându-i lui Ingrid că trebuie să ajungă undeva
și continuă în josul drumului, spre Kleva Strandväg. În prezent, erau doar
două case pe mica întindere de pământ de lângă drum, care ducea la apă. O
familie cu copii mici locuia în una din ele, dar cealaltă părea să fie goală.
Poate că proprietarii săi o foloseau pe post de casă de vacanță. Ingrid
petrecuse cea mai mare parte a celei de-a doua vizite făcute Hannei
vorbindu-i despre cei care locuiau pe drumul de coastă. De fapt, vorbise mai
mult despre Jörgen, bărbatul venit din Stockholm care se mutase cu soția lui
pe insulă cu câțiva ani în urmă. Bărbatului îi plăcea să se plângă de toate, de
la rahatul de cal de pe drum până la oamenii care își lăsau casele să ajungă
în paragină.
— Ce cusurgiu nesuferit, spusese Ingrid. Nu o să înlocuiesc lucrurile
care funcționează perfect doar pentru că asta îmi zice să fac un continental
morocănos.
În ciuda faptului că Hanna nu petrecuse prea mult timp pe insulă, Ingrid
tot o considera o locuitoare a insulei. Și, potrivit lui Ingrid, era o sosire bine
primită. La urma urmei, era polițistă.
Pentru Hanna, drumul spre plajă caracteriza Öland: un drum drept ca un
băț, pavat și flancat de lanuri de cereale. Recolte mici și răzlețe de porumb
care arătau ca un labirint și câteva alte plante pe care nu le recunoscu.
Buruienile din șanțuri erau atât de înalte încât zidurile joase de piatră erau
acoperite aproape în totalitate. Câțiva metri mai în față, copacii promiteau
că urmează ceva mai bun. Dincolo de ei, strâmtoarea Kalmar.
Se apropie din ce în ce mai mult de copaci și mirosul de pin și de alge îl
înlocui pe cel de fertilizator. Hanna își dădu capul pe spate și lăsă vântul să-
i mângâie fața. Îi fusese dor de asta. În Stockholm, își trăise viața într-o
clădire aglomerată, la etajul cinci, înconjurată de oameni despre care nu știa
nimic. În Öland simțea că poate să respire.
După încă câțiva metri, strâmtoarea apăru ca o dungă albastră printre
copaci, devenind din ce în ce mai mare cu fiecare pas pe care îl făcea.
Drumul pavat dădu într-o mică parcare, și Hanna o luă pe scurtătură,
îndreptându-se spre sud și ignorând plaja. Încă nu era chiar vreme de plajă,
și era chiar prea de dimineață, dar nu voia să riște să dea de cineva. Văzu
un bărbat în vârstă care mergea în direcția ei, împreună cu labradorul său, și
dădu din cap în semn de salut.
Poate ar trebui să-și ia un câine. Da, ar fi la serviciu toată ziua, dar
bănuia că Ingrid ar fi nespus de încântată să aibă grijă de el. Pentru o femeie
de optzeci și unu de ani, încă era incredibil de activă; abia dacă se observa
problema ei cu șoldul.
Dar nu. Hannei nici măcar nu-i plăceau câinii. În plus, singurătatea ei
părea mai puțin tangibilă aici pe insulă, în ciuda faptului că nu prea mai
vorbise cu altcineva în afară de Ingrid. Nu mai păstra legătura cu nimeni din
Stockholm. Cu siguranță nu cu Fabian.
Hanna mai merse pe drum încă puțin înainte să se oprească și să
privească strâmtoarea Kalmar. Inspiră mirosul de alge și aerul sărat. Vântul
îndoise copacii, și lângă ea se afla o barcă cu vâsle cu susul în jos, cu
vopseaua albă scorojită de-a lungul cocii. De fapt, prefera priveliștea de pe
partea cealaltă a insulei, unde marea se îmbina cu orizontul, părând
nesfârșită. Din locul în care stătea acum, vedea continentul de pe partea
cealaltă a apei. Ingrid nu era singura care considera că cele mai multe
probleme de pe insulă erau cauzate de persoanele de pe continent, și nu era
nici singura care folosea termenul „continental” ca pe o insultă. Hanna se
supărase când văzuse pentru prima dată ce era scris în ziar, după întoarcerea
sa în Öland. La pagina patru, erau două articole despre infracțiunile care
fuseseră comise, și în amândouă se insista asupra faptului că atacatorul era
de pe continent.
Dintr-odată, o copleși un dor, un ecou al senzațiilor pe care le simțise
când traversase podul cu mașina toamna trecută. Dorința de a avea o viață
care să nu o sufoce încetul cu încetul.
Ultima dată când se simțise cu adevărat fericită avusese doisprezece ani.
Își trase mânecile gecii și pe cele ale puloverului peste mâini. Nu trebuia
să vadă tatuajul ca să îi simtă prezența, pulsul ei zvâcnind sub cerneala
neagră precum inima unei păsări. Atunci când îl atingea, se calma mereu.
Dacă Hanna avea de gând să ajungă la timp la secția de poliție, știa că
trebuie să se întoarcă, dar nu putea să se urnească. Planul era să se
întâlnească mai întâi cu Ove Hultmark și să meargă după aceea împreună la
ședința de dimineață. Prima parte o neliniștea foarte mult. Avea
nouăsprezece ani când stătuse pentru prima dată față în față cu Ove
Hultmark, în timp ce acesta o interoga în legătură cu tatăl ei. În legătură cu
ceea ce susținea el că făcuse tatăl ei.
Ai probleme grave.
Cuvintele lui Kristoffer îi reveniră în minte, înfigându-și dinții în ea și
tulburând-o. Bănuia că s-ar putea să aibă dreptate, până la urmă. Că ceea ce
șuierase înainte să închidă telefonul era adevărat:
N-ai habar în ce te bagi. O să strici totul.

CAPITOLUL 2

— Micul-dejun! strigă Rebecka Forslund, bătând la ușa de sub desenul

cu un unicorn pe care Molly îl făcuse pentru fratele ei mai mare.
Datorită analgezicelor, durerea de cap se transformase într-o zvâcnire în
surdină, dar senzația de greață nu dispăruse. Rebecka abia dacă închisese un
ochi azi-noapte; faptul că alcoolul se disipa din organismul ei îi înrăutățise
anxietatea. Încercase să stea nemișcată la început, să nu-l deranjeze pe
Petri, dar, la un moment dat, în zorii zilei, se dăduse jos din pat și făcuse un
duș fierbinte înainte să se întoarcă la loc. Când alarma lui sunase în acea
dimineață, ea se prefăcuse că doarme, și deși era trează, îi fusese greu să se
ridice când începuse să sune și alarma ei. Joel nu suporta să trebuiască să se
grăbească dimineața, și nu ar fi apreciat să îl trezească și să aibă la
dispoziție doar o jumătate de oră înainte de sosirea autobuzului. Miercurea
avea ore de la nouă.
Rebecka nu așteptă să primească un răspuns înainte să deschidă ușa.
Băiatul putea să doarmă în ciuda oricăror zgomote. Cu câteva nopți în
urmă, garajul lui Gerd luase foc, și mașina de pompieri sosise cu sirenele
urlând. Probabil că Joel fusese singura persoană din tot Gårdby care nu se
trezise. Din fericire, focul nu se răspândise.
Camera lui mirosea ușor a transpirație și a hormoni. Se simțea și
mirosul groaznic al acelor bețișoare parfumate pe care el insista să le
aprindă. Rebecka se duse la geam, ridică jaluzeaua și îl deschise, inspirând
aerul rece și curat. Nu-și imaginase deloc că așa va fi să crească un
adolescent. Joel avea uneori o dispoziție proastă, dar ținea totul în el,
petrecând ore în șir cocoșat deasupra blocului de desen sau a calculatorului.
Făcea aproape mereu ce i se spunea să facă, și rareori trebuia să-l certe
pentru că își lasă hainele pe jos sau să îl avertizeze să-și facă tema, dar tot
își făcea griji: că va ajunge un singuratic. Că nu va reuși să ducă o viață
bună în lumea reală. Întunericul din el o speria.
Rebecka se întoarse și-i luă o clipă să proceseze ceea ce vedea: patul lui
Joel era gol. Pătura lui neagră era grămadă în mijlocul saltelei, dar asta nu
era nimic nou. Nu voia să le impună copiilor săi reguli pe care nici ea nu le
respectase, și de când auzise că acarienii de saltea preferă paturile bine
făcute, nu se obosea să le facă decât atunci când așteptau oaspeți.
Îi veni imediat în minte noaptea trecută. Se duseseră acasă la Gabriel și
la Ulrika la un grătar. Conform regulii, ar fi trebuit să stea acasă în timpul
săptămânii, dar Gabriel împlinise patruzeci de ani, și Ulrika îi cumpărase
un grătar scump, așa că îi invitaseră pe la ei ca să-l pună în funcțiune.
Amintirile în legătură cu Gabriel o paralizară pentru o secundă, dar le
dădu repede la o parte. Era prea dureros să se gândească la el acum. Joel o
adusese pe Molly acasă și o pusese la culcare în jurul orei nouă. Când
Rebecka și Petri se întorseseră câteva ore mai târziu, mama îi verificase pe
amândoi. Nu văzuse doar silueta corpului firav al fiului său: își aduse clar
aminte că îi văzuse și părul negru și ciufulit. Dar acum patul lui era gol. Ce
însemna asta? De obicei, Joel nu se furișa afară noaptea, și mai ales nu
când trebuia să meargă la școală a doua zi.
Rebecka se îndreptă spre bucătărie în timp ce anxietatea ei continua să
capete amploare. Molly o simți și ridică privirea din bolul cu cereale.
— Vrei să mă duc eu să-l trezesc? întrebă ea.
Rebecka o trimitea, din când în când, pe Molly să-l dea pe Joel jos din
pat. Oricât de încăpățânat și de retras ar fi fost el dimineața, sora lui mai
mică reușea mereu să-l convingă. Era o diferență de nouă ani între ei și
aveau o relație cu probleme. Uneori, Rebecka își dorea să-l fi întâlnit pe
Petri mai de mult, ca să poată să le fie tată amândurora.
Ar trebui să-l sune acum, își dădu ea seama. Petri plecase spre Kastlösa
cu o oră în urmă. Un cuplu de tineri îl angajase ca să le renoveze bucătăria
din casa lor de vacanță înainte să ajungă pe insulă la începutul lunii iunie.
Rebecka se îndoia că Joel ieșise afară din casă fără să fi observat ea, nu
după ora patru în orice caz, dar nu putea fi sigură, iar Petri probabil că-l
dusese cu mașina. Mai făcea asta uneori, când Joel pierdea autobuzul sau
când trebuia să ajungă la liceu mai devreme. Mörbylånga era în drumul său
oricum. Încercă să-și găsească telefonul, convinsă că-l lăsase pe blatul din
bucătărie.
— Mami? întrebă Molly.
— Joel a plecat deja, îi spuse Rebecka. Se duce într-o excursie cu clasa
azi. Am uitat.
Minciuna îi ieși cu ușurință pe gură.
— Și eu vreau să merg în excursie!
Molly se uită la ea, așteptând un răspuns, dar Rebecka nu putu decât să
dea din cap. Unde naiba era nenorocitul ăla de telefon? Se uită prin grămada
de ziare vechi, dând la o parte cutia cu cereale cu atâta forță încât se
răsturnă. O lovi un alt val de greață, și duse mâna la gură, apoi luă câteva
guri din paharul cu apă pe care îl umpluse ca să înghită mai ușor
analgezicele. În cele din urmă, își găsi telefonul pe cuptorul cu microunde,
acolo unde îl lăsa mereu.
Rebecka ieși pe verandă ca să-l sune pe Petri. Nu voia ca Molly s-o
audă. Îi răspunse după ce sună de trei ori.
— L-ai dus tu pe Joel cu mașina în dimineața asta? întrebă ea.
— Nu, azi începe mai târziu orele.
— L-ai văzut?
— Nu, de ce?
 — Patul lui era gol când m-am dus să-l trezesc.
Faptul că o spunea cu voce tare o făcu să se teamă și mai mult, și
Rebeckăi îi scăpă un suspin.
— Sunt sigur că l-a dus altcineva, spuse Petri. Sau a luat un autobuz mai
devreme.
Încerca să o liniștească, dar cuvintele lui avură efectul invers. Nu exista
nicio explicație logică pentru patul gol al lui Joel. Nu avea niciun proiect de
grup pentru care să trebuiască să se pregătească, nu uitase de nicio temă, și
acestea erau singurele motive pentru care se ducea la școală înainte de
începerea orelor.
— Ai încercat să-l suni?
— Normal că am încercat, se răsti Rebecka, închizând telefonul.
Ce naiba era în neregulă cu ea? Nici măcar nu-i trecuse prin cap să-l
sune pe Joel. Îi căută numărul și-l sună, dar avea telefonul închis. Poate că
de asta nu încercase imediat să-l sune, pentru că știuse că va fi închis.
Oricum, scuza aceasta părea mai bună decât să dea vina pe mahmureală,
lipsa de somn și dezastrul emoțional care era în mintea ei. Cincisprezece
ani de vină părintească o copleșiră deodată, făcând-o să se clatine.
Indiferent de cât de mult ar fi încercat, nu era niciodată de ajuns. Dar în loc
să stea să-și plângă de milă, o sună pe prietena lui Joel, Nadine.
— Când ai vorbit ultima dată cu Joel? o întrebă ea fără să o salute mai
întâi.
— Ieri, de ce?
— Știi ce face azi?
Urmă o scurtă pauză pe care Rebecka o interpretă ca pe o ezitare.
— Vine la școală, presupun, răspunse Nadine.
Rebecka nu avea energia necesară ca să se certe. Adolescenta se putea
eschiva din mai multe motive. Nadine se mutase din Gårdby în Kalmar, pe
continent, cu trei ani în urmă, dar încă mai era persoana cu care Joel își
petrecea cel mai mult timp. De câteva ori, Rebecka se întrebase dacă erau
un cuplu, dar învățase că e mai bine să nu întrebe. Adevărul era că spera că
nu era nimic între ei. Joel nu spusese niciodată nimic, dar Rebecka știa că
Nadine încercase să-și ia viața cel puțin o dată, și acesta fusese unul dintre
motivele pentru care se mutase.
— Dacă vorbești cu el, poți să-l rogi să mă sune?
— Sigur.
 Molly ieși afară pe verandă, cu ghiozdanul roz cu unicorn în spate.
Probabil că avea nevoie de o geacă – încă nu era suficient de cald ca să
poată merge fără –, dar Rebecka se hotărî să nu-i aducă una. Nici nu se mai
deranjă să o întrebe pe Molly dacă se spălase pe dinți. Se pare că, oricum,
copiii tindeau să mintă în privința asta. Dar o luă de mână pe fiica ei și
porniră pe jos spre școala Gårdby. Erau doar opt sute de metri până acolo,
dar Rebecka nu avea încredere că Molly s-ar descurca pe stradă; fetița era
prea distrasă. Nici nu avea încredere în oamenii care treceau în viteză cu
mașina. Prea mulți ignorau limita de viteză. Molly chicoti.
— Ce e așa de amuzant?
— Chiar o să mergi până la școală în ăștia?
Rebecka se uită în jos și își dădu seama că era încălțată cu saboții de
lemn ai lui Petri, care erau cu cel puțin vreo șapte mărimi prea mari pentru
ea.
— Ups, zâmbi ea.
Dar zâmbetul îi dispăru rapid când își aduse aminte de întrebarea care i
se învârtea de zor prin minte: unde era Joel?
Trecură pe lângă garajul ars. Zidul din spate era tot ce mai rămăsese din
el, restul fiind doar o grămadă de grinzi și scânduri negre, care stăteau
ridicate ca niște brațe care cereau ajutor. Mirosul de fum încă mai era atât
de pregnant încât o ustura nasul din cauza lui. În acea noapte fusese o
furtună, dar mulți oameni erau convinși că focul fusese aprins în mod
intenționat. Incendiile erau un subiect delicat în zonă. La sfârșitul anilor
’50, timp de câțiva ani, un piroman terorizase estul provinciei Öland, și
poliția nu reușise niciodată să-l prindă pe vinovat. Apoi, în martie 2003,
Ester Jensen murise când casei sale i se dăduse foc, cu ea înăuntru. Între
anii 2005 și 2012, alți șase oameni muriseră în incendii în partea de nord a
insulei. Ultimul dintre aceste incendii, care acaparase un garaj, fusese pornit
în încercarea de a se ascunde o dublă omucidere.
Molly nici măcar nu ridică privirea când trecură pe lângă garaj, în
schimb, vorbi tot drumul până la școală despre ce jocuri avea să se joace în
timpul pauzelor. Ceva despre regi și cavaleri. Bicicleta lui Molly se stricase
în weekend, dar nu presase pe nimeni să o repare. Rebecka murmura câte
ceva suficient de des încât să nu se observe că nu o ascultă.
După o scurtă îmbrățișare, Molly alergă spre clădirea galbenă a școlii la
care mersese și Rebecka cu treizeci de ani în urmă. Pe atunci erau mai
puțini copii, dar, în rest, totul era cam la fel. Rebecka se opri o secundă,
neștiind ce să facă în continuare.
— Bună.
Se întoarse în direcția din care veni vocea. Vocea îi aparținea Ulrikăi,
care îl adusese, la rândul ei, pe Elias. Elias împlinea nouă ani în toamna
aceasta, și nu prea îi convenea faptul că îl însoțea mama lui. Urika îl forță
să o îmbrățișeze înainte să-l lase să plece.
— Mersi pentru azi-noapte, spuse Rebecka.
— A fost frumos, nu-i așa?
Deși băuse și ea destul de mult noaptea trecută, Ulrika părea că se simte
mult mai bine decât Rebecka. Făcuse duș și purta un strat subțire de
machiaj; nu avea decât niște umbre mici sub ochi pe care corectorul ei nu
reușise să le acopere. Ulrika era o cauză pierdută când venea vorba de
planificări, și îi invitase pe la ei exact în ziua respectivă, șoptind peste
gardul viu că era o petrecere-surpriză pentru Gabriel. Pe lângă Elias, mai
aveau și o fiică, pe Linnea, care era cu un an mai mică decât Joel. Faptul că
cele două cupluri aveau copii care erau cam de aceeași vârstă fusese unul
dintre principalele motive pentru care începuseră să petreacă timp împreună
când deveniseră vecini cu șapte ani în urmă. Rebecka, Petri și Joel se
mutaseră în casă la doar câteva luni după ce se născuse Molly.
Cum i se păruse Joel noaptea trecută? Puțin lipsit de energie, probabil,
dar el și Linnea intraseră în casă pentru a desena împreună; ea voia să
învețe cum să facă portrete. Desenul ei fusese chiar surprinzător de bun,
deși nu va fi niciodată la fel de talentată ca Joel.
Rebecka și Ulrika merseră împreună acasă, Ulrika împingându-și
bicicleta verde deschis. Era casieră la Almérs și-și modificase programul
astfel încât să se potrivească cu cel al copiilor. În timpul săptămânii nu
începea până la nouă, dar deseori își lua ture în plus în weekenduri ca să-și
mărească numărul de ore lucrate.
— Linnea e la școală? întrebă Rebecka.
— Așa sper.
Ulrika îi aruncă o privire îngrijorată, și Rebecka se trezi că-și varsă toate
grijile.
— Sunt sigură că s-a dus mai devreme, o liniști Ulrika. Haide, știi cum e
Joel.
Anii de adolescență ai Rebeckăi o făcuseră să creadă că ai lui Joel vor fi
și mai răi, dar nu îl prinsese nici măcar odată cu băutură. Nici măcar nu-l
prinsese cu minciuna.
Rebecka se uită la Ulrika. Chiar îi plăcuse la grătar. Celor patru adulți le
fusese surprinzător de ușor să petreacă timp împreună în ultimele luni,
probabil pentru că aveau multe seri libere asemănătoare, dar lucrurile nu
aveau să rămână la fel. Nu după ce îi făcuse Gabriel. Rebecka era aproape
sigură că bărbatul nu-i va povesti Ulrikăi; era prea slab de înger ca să facă
asta. Iar ea nu avea de gând să-i spună nimic lui Petri.
— Ne vedem mai târziu, zise Ulrika, intrând în curtea casei sale.
Rebecka știa că ar trebui să se ducă la atelier. Câștiga bani
confecționând și vânzând obiecte din lut, și trebuia să termine o fructieră
comandată. Pe lângă asta, picta cu acuarele, dar rar vindea vreun tablou. În
adâncul ei, știa că nu se va putea concentra, așa că se duse la bucătărie, în
schimb, și-și turnă ce mai rămăsese din cafea. Știa că Joel se va supăra, dar
nu avea altă opțiune: sună la el la liceu, și i se făcu legătura cu directoarea
adjunctă.
— Joel Forslund e la liceu? întrebă Rebecka.
— O, mă bucur că ați sunat, spuse femeia căreia îi vânduse un set de
ceșcuțe. Chiar voiam să vă contactez. Joel nu a venit la liceu nici ieri. S-a
întâmplat ceva?

CAPITOLUL 3

În fața secției de poliție nu mai era niciun loc de parcare, așa că Hanna
își lăsă mașina pe partea cealaltă a străzii, lângă Giraffen Shopping Centre.
Drumul de pe insulă îi luase numai treizeci de minute. Secția de poliție
Kalmar era îmbrăcată în lemn închis la culoare și pietre deschise la culoare,
și zări două amprente mari sculptate în zid. Hanna intră și-i spuse tânărului
de la recepție cine era și cu cine venise să se întâlnească.
Secundele treceau și Hanna nu știa unde să se uite. Nuanțele diferite de
piatră gri de pe podea păreau să se amestece unele cu altele, și simțea o
dorință puternică de a se ridică și de a o lua la fugă. Totul avea să fie diferit
acum că nu se mai putea ascunde în noua ei casă din Kleva. Locul ei de
muncă o va forța să interacționeze cu oamenii, și unii dintre ei nu se vor
bucura prea tare că s-a întors.
 Hanna încercă să respire ca să-și alunge emoțiile. Știa că nu avusese de
ales, mutarea pe insulă fusese o chestiune de supraviețuire pentru ea.
Privirea i se opri asupra recepționerului care-i aruncă un zâmbet
încurajator. De parcă asta era de ajuns ca să o convingă că totul va fi bine.
Ușa se deschise și, deși trecuseră șaisprezece ani de când Hanna îl
văzuse ultima dată pe Ove Hultmark, îl recunoscu imediat. Avea părul mai
alb și burta era mai rotundă, dar limbajul corporal și privirea erau aceleași;
era tot ofițerul care voia să fie prieten cu toată lumea. Ochii lui erau acum
încadrați de o pereche de ochelari negri rotunzi, dar, în rest, stilul lui nu se
schimbase: blugi și un tricou albastru deschis. Pentru o clipă, își făcu griji
că avea să o îmbrățișeze, dar, în schimb, îi întinse mâna.
— Hanna, bine ai venit. Ne bucurăm să te avem aici.
Îi acceptă strângerea de mână și dădu din cap. Nu reuși să scoată niciun
cuvânt. Îl urmă pe Ove sus pe scări, spre biroul lui.
Ultima dată când stătuse față în față cu el fusese într-o cameră de
interogări la fosta secție de poliție. Acea clădire era ocupată acum cu celule
pentru arest, plus un număr de restaurante fast-food. Stătuseră de vorbă într-
una dintre camerele mai confortabile, Hanna pe o canapea roșie și Ove pe
un scaun, și încă își mai aducea aminte tot ce-i spusese Ove, cuvânt cu
cuvânt. În primul rând, o întrebase ce mai face, și când spusese că e bine, îi
zisese că au dovezi. Că nu exista nicio îndoială, tatăl ei era vinovat. De
parcă ar fi vrut să împuște cuvântul pe care îl folosise ea. Bine.
Ove se lăsă pe spătar și-și împreună mâinile pe burtă. Hanna îi observă
părul de pe degete. În acel prim interogatoriu, se aplecase spre ea, pironind-
o cu privirea. Limbajul lui corporal era mai relaxat acum, dar ochii lui tot
păreau intenși. Petrecu câteva minute vorbind despre locul de muncă și
despre revenirea ei pe insulă, dar apoi se aplecă puțin în față.
— Iartă-mă că te întreb, începu el, dar nu pot să mă abțin. De ce te-ai
făcut polițistă?
Hanna nu era sigură că știe răspunsul. Mult timp avusese convingerea că
ceva mersese catastrofal de prost. Că vă deveni ofițer de poliție pentru a
ancheta din nou crima și pentru a aduce la lumină tot ceea ce fusese trecut
cu vederea sau interpretat greșit. Dar nu era atât de naivă încât să creadă că
nu era, într-o oarecare măsură și din pricina negării. Pur și simplu, nu voia
ca tatăl ei să fi făcut lucrurile pe care ei susțineau că le făcuse.
— Ca să înțeleg, cred, spuse ea.
 — Și așa a fost? Ai înțeles?
Hanna ezită. Nu prea știa cât de sinceră poate să fie.
— Nu sunt prea multe de înțeles, răspunse ea. Oamenii ajung într-o
asemenea situație din mai multe motive, nu din cauza unor planuri reci și
bine gândite. Disperare, circumstanțe. Ghinion… Și cred că eu chiar pot să-
i ajut. Presupun că din acest motiv mă pricep să-i fac să vorbească.
Pe ei.
Se referise la criminali, bineînțeles. La răufăcători. Deși, mai presus de
toate, își dorea să-i ajute pe cei din jurul lor. Pe rudele lor, pe victimele lor.
— Da, superiorul tău din Stockholm a spus că ești un anchetator foarte
bun, îi spuse Ove.
Păru mulțumit de răspunsul ei.
Hanna prefera să nu se gândească la tatăl ei acum. Presupusese că va fi
mai ușor odată ce va fi eliberat, dar, de fapt, lucrurile se înrăutățiseră. Se
dusese să-l vadă de trei ori în casa cea veche, în satul în care nu-l voia
nimeni altcineva în afară de prietenul lui, Gunnar. Gunnar era singura
persoană care nu-l abandonase pe Lars când se apucase de băutură, și tot
Gunnar fusese cel care avusese grijă de casă în timp ce tatăl ei era la
închisoare. Fusese atât de dureros să-l vadă așa: un părinte în cădere liberă.
Nu reușise să se neglijeze într-un asemenea hal cât timp fusese închis. Fără
să-i mai zică o vorbă, Hanna încetase să-l mai viziteze. Îl mai sunase și-i
mai scrisese din când în când, din ce în ce mai rar, dar el îi răspunsese și
mai rar.
Sentimentul de vină era probabil cel mai rău lucru, faptul că nu reușise
să-l salveze. Nu, ci doar că abia încercase.
— Șeful tău chiar a avut multe lucruri bune de spus despre tine, continuă
Ove, și sunt sigur că vei face treabă bună aici. Dar înainte să mergem să
faci cunoștință cu restul echipei, mă gândeam la cum ai vrea să procedăm
în cazul trecutului tău.
— La ce vă referiți?
— Ei bine, având în vedere numele tău de familie, oamenii își vor pune
întrebări. Poate că e… ca și cum vei atrage atenția, ca să spun așa.
Panica îi făcu inima să o ia la goană. Ove chiar voia să o prezinte ca fiind
fiica lui Lars Duncker? Încercă să înghită, dar avea gâtul uscat. În schimb,
se forță să rostească cuvintele ca și cum le-ar fi crezut ea însăși:
— Nu. Nu contează cine a fost tatăl meu.
 Ove se aplecă în față și o studie, făcând-o să se simtă din nou ca la
nouăsprezece ani.
— Ești sigură de asta? o întrebă, în cele din urmă.

CAPITOLUL 4

Ședința de dimineață fu amânată cu o oră, și Erik Lindgren urcă scările

de la cantină cu a doua cafea din acea zi. Alergase zece kilometri în acea
dimineață, și-l dureau coapsele. Timpul în care parcursese cursa fusese
ceva mai bun decât cel de ieri, trecuse puțin de patruzeci și șapte de
minute. Erik era mulțumit de locul de muncă pe care îl avea aici în Kalmar.
Cu trei ani în urmă, când locuia în Malmö, viața lui fusese mult mai
stresantă, alergase după martori și vinovați ai diverselor atacuri armate din
oraș. Abia avea timp să facă sport.
Supriyei, soția sa, nu îi plăcuse niciodată Malmö. Își petrecuse primul an
acolo învățând suedeză, dar odată ce își obținuse diploma și începuse să
lucreze ca dentist, lucrurile luaseră o întorsătură nefastă. Avusese probleme
cu limba și cu domeniul de lucru, și detestase toate conflictele cu colegii
săi. Erik încercase să-i explice că probabil avusese doar ghinionul de a
ajunge acolo unde a ajuns, dar abia când își schimbase locul de muncă îi
dăduse dreptate. Uneori, se întreba dacă mai duce dorul Mumbaiului, locul
în care locuiseră înainte să se mute în Suedia. Lui nu îi era dor de orașul
acela imens, de zgomote, de poluare și de vorbăria constantă, dar îi era dor
de India. De culori, de vitalitate, de mirosuri, chiar dacă, uneori, erau destul
de intense.
Intră în camera de investigații și văzu o femeie pe care nu o recunoscu.
Erik își dădu seama că trebuia să fie noua detectivă venită din Stockholm și
se duse la ea ca să se prezinte. Având peste un metru optzeci, fu surprins să
vadă că Hanna Duncker era mai înaltă decât el.
— Te-ai întâlnit cu Ove? o întrebă el.
Întrebarea nu era una dificilă, dar Hanna ezită înainte să dea din cap.
Erik se duse la biroul său. Cinci membri ai echipei lucrau în acea încăpere,
dar el avea unul dintre birourile de tip standing{1} și-și lăsă cafeaua lângă
calculator. Se autentifică.
— Ți-a arătat unde e popota?
 Era clar că Hanna nu avea habar la ce se referă.
— Locul de unde să îți iei cafea, explică el.
Ea încuviință.
— Păi, să mă anunți dacă ai nevoie de ceva.
Încă o încuviințare. Erik se uită la ceasul de la ecranul calculatorului. Era
aproape nouă și jumătate. Se uită repede peste e-mailuri și apoi se
deconectă.
— Ți-a zis unde are loc ședința de dimineață? o întrebă pe Hanna, care
stătea acum la un birou care, credea el, îi fusese desemnat ei.
— Da, răspunse femeia.
În timp ce Erik ieșea din încăpere, i se păru că Hanna rămase la biroul
său, dar, după câteva secunde, îi auzi pașii în urma sa și intră în sala de
ședințe chiar înaintea ei. Ceilalți erau deja înăuntru. Lui Ove îi plăcea să
mențină un grup mic, și în afară de Erik, mai erau încă trei detectivi. Patru
acum, cu Hanna.
— Bun, spuse Ove. Sunteți toți aici. Aceasta este noua membră a echipei
noastre, Hanna Duncker. Înainte a lucrat ca detectiv în Stockholm și este o
anchetatoare fantastică.
În cameră se instală o atmosferă pe care Erik nu o înțelese. Amer se
îndreptă de spate și-i aruncă o privire curioasă Hannei. Daniel făcu la fel.
Carina se întoarse, pur și simplu, spre Ove și strânse din buze, așa cum
făcea de fiecare dată când ceva o nemulțumea. Daniel se alăturase grupului
cam cu un an în urmă și cu toții făcuseră tot ce le stătuse în putință ca să-l
facă să se simtă binevenit. Carina, puțin mai mult decât ceilalți, era
suficient de în vârstă încât ar fi putut să-i fie mamă.
Hanna ridică o mână drept salut și zâmbi cu precauție. Erik speră că Ove
nu avea s-o pună să zică ceva, și-și trase un scaun pe care se așeză.
Fiind clar că era stânjenită, Hanna îi urmă exemplul.
Ove o analiză timp de câteva secunde. Parcă încerca să-și dea seama
dacă să spună el câteva cuvinte, dar, în cele din urmă, îi puse să se prezinte
fiecare în parte.
— Noi deja ne-am întâlnit, zise Erik.
Ca de obicei, Amer făcu o glumă despre numele său de familie,
Moghadan. Îi plăcea să susțină că nimeni altcineva nu putea să-l pronunțe
corect, dar Erik tot nu auzea vreo diferență. Îi plăcea de Amer, care era
îmbrăcat bine, ca de obicei, cu blugi albaștri închiși și geacă, cu barba bine
rasă. Daniel fu scurt și la obiect, îi spuse numele său de familie Hannei,
Lilja. Carina nu doar că își menționă numele de familie, Hansson, ci alese
să îi spună și că e din Kalmar și că lucrează pentru secția de poliție de
acolo de peste douăzeci de ani.
— Vă mulțumesc tuturor, spuse Ove. Ei bine, putem să începem. Trebuie
să discutăm despre atacul din fața hotelului.
Ove se întoarse spre Hanna și-i explică cum victima a fost bătută atât de
rău încât acum trebuia să folosească un cărucior cu rotile. Anchetau atacul
de câteva săptămâni, dar încă nu făcuseră prea mari progrese, asta poate și
din cauza faptului că victima nu își putea aduce aminte ce se întâmplase.
— O să citesc declarațiile ca să vedem dacă e ceva ce ne-a scăpat, spuse
Amer.
El fiind singurul membru al echipei care vorbea limba persană, ajunsese
să se ocupe cel mai mult de acest caz. La fel ca Amer, victima se născuse în
Iran.
— A avut loc un jaf la magazinul de băuturi alcoolice de pe Norra
Långgatan, continuă Ove. O femeie în vârstă de douăzeci și doi de ani care
a fost înjunghiată în drum spre casă în timp ce se întorcea de la iubitul ei.
Acum e la terapie intensivă. Daniel, să vorbești tu cu iubitul ei și să afli
când putem să o interogăm pe femeie.
— Sigur, răspunse Daniel, mâzgălind în carnețel.
Amer se aplecă spre Carina și șopti ceva. Umerii i se relaxară și femeia
râse. Dintre ei toți, probabil că Amer era cel care își asuma cea mai mare
responsabilitate pentru binele celorlalți și probabil că îi simțise antipatia
față de noua lor colegă.
— Ce a fost asta? întrebă Ove.
Amer ridică privirea spre el cu o ignoranță prefăcută.
— Ai vrea să ne spui și nouă?
Dar înainte ca Amer să apuce să răspundă, ușa se deschise și sergentul
băgă capul înăuntru.
— Avem un cadavru în Öland.

CAPITOLUL 5

Auzind că acel cadavru fusese găsit în mijlocul marii Alvar, câmpia

întinsă din sudul insulei, Hanna se lăsă în jos pe scaun în încercarea de a se
face cât mai nevăzută cu putință. Ceea ce nu era ușor de făcut având în
vedere că avea peste un metru optzeci. Știa că s-ar putea să fie singura
membră a grupului care locuiește în Öland și voia să rămână la secția de pe
continent. Să-și găsească drumul înainte să fie forțată să se aventureze în
comunitate. Ove promisese că nu va spune nimic, dar, pentru o clipă, când o
prezentase, Hanna fusese convinsă că avea să-l menționeze pe Lars.
Privirea lui se îndreptă spre ea, dar se opri asupra lui Erik. Surfer, acesta
fu primul cuvânt care-i veni în minte când îl văzu. Era abia jumătatea lui
mai, dar el deja era bronzat și arăta provocator de în formă. Era îmbrăcat
lejer, cu o pereche de blugi albaștri deschiși și un tricou negru, și avea
părul blond închis și cârlionțat. Se întâmpla să radieze și acel gen de
prietenie profesională care Hannei îi dădea fiori pe șira spinării.
— Erik, ai putea să te duci acolo și s-o iei și pe Hanna cu tine? La urma
urmei, ea e de pe insulă.
S-o iei și pe Hanna cu tine. Ca și cum ea era un obiect pe care îl poți
înghesui în geantă și pe care să-l cari cu tine. Sau, mai precis, să-l returnezi.
Erik dădu din cap și se ridică în picioare.
— Cum rămâne cu ședința noastră? se trezi Hanna întrebând.
Ea și Ove stabiliseră să se revadă în biroul lui după ședința de
dimineață. Încă nu-și primise legitimația și nici telefonul de serviciu. Nu
avea nici armă de serviciu.
— Ne ocupăm de asta mai târziu.
Anxietatea pe care o simțea refuza să dispară. Hanna nu fusese pregătită
pentru cât de greu îi va fi să-l vadă pe Ove din nou. Voia să fie evaluată
pentru meritele ei, și se săturase până peste cap să fie subapreciată din
cauza a ce se întâmplase. Privirile celorlalți erau ațintite asupra ei, și femeia
pe care o chema Carina părea ostilă în mod deschis. Bineînțeles că știa cine
era tatăl Hannei. Judecând după perioada lungă în care lucrase pentru
poliție, probabil chiar fusese implicată în ancheta originală.
Daniel era mai tânăr, și deși în ochii lui nu vedea decât curiozitate,
Hannei îi era greu să se uite și la el. Avea părul scurt și negru și semăna
vag cu Fabian, colegul cu care avusese o relație înainte să plece din
Stockholm. Amer dădu din cap încurajator, cam ca recepționerul de mai
devreme, și Hanna încuviință și ea.
Se ridică și-l urmă pe Erik până în parcare. Nu încercă să vorbească cu
ea. Ci își scoase telefonul și începu să tasteze pe ecran în timp ce mergea,
probabil încercând să afle mai multe informații despre cazul de care aveau
să se ocupe. Fără telefon de serviciu, Hanna nu putea să facă la fel.
Când ajunseră la camera armelor, Erik se opri ca să semneze că își ridică
pistolul Sig Sauer. Îi aruncă Hannei o privire întrebătoare, și ea clătină din
cap. Nu mai avusese niciodată nevoie să-și folosească arma de serviciu, dar
tot i se părea ciudat să plece fără una, nu se știe niciodată ce se poate
întâmpla.
— Vrei să conduci tu? o întrebă Erik odată ce ajunseră la mașină. – Nu.
— Știi unde e Möckelmossen? continuă el, punându-și centura.
Hanna își amintea vag de o excursie cu clasa din liceu. Roci, pernuțe de
stat pe ele și insecte. Prânzul la pachet pe care se prefăcuse că-l uitase acasă
pentru că era prea rușinos să aducă sandvișuri fără nimic în ele. Cea mai
bună prietenă a ei, Rebecka, își împărțise clătitele cu Hanna. Era începutul
toamnei, și se duseseră acolo ca să studieze cocorii care făceau popas în
timpul migrației lor spre sud. Terenul pustiu era plin de păsări cu picioare și
gâturi lungi și țipetele lor sunau ca niște trompete.
— Da, dar probabil tot ar trebui să pui GPS-ul.
Nu că străzile aveau obiceiul să-și schimbe poziția în Öland, dar Hanna
nu avea încredere în memoria sa. De ce era un cadavru tocmai în
Möckelmossen? Probabil un turist sau un continental căzuse de pe bicicletă.
Se lovise la cap de una dintre rocile de acolo. Un astfel de accident părea
mai probabil decât un înec, având în vedere cât de puțin adâncă era apa
acolo. În timpul verii, porțiuni mari din lac secau complet. Cum ar fi trebuit
să ajungă ea și Erik până acolo? Nu era ca și cum puteau să conducă pe
teren accidentat.
— Cadavrul a fost găsit lângă un popas, spuse Erik, ca și cum îi citise
gândurile.
S-a zis cu teoria ei, deși și restul zonelor erau destul de pietroase.
— Deci ești din Öland? întrebă Erik. Asta explică lipsa accentului de
Stockholm.
— Am locuit în Stockholm în ultimii șaisprezece ani.
— Ce te aduce înapoi aici atunci?
Hanna ridică din umeri. Nu era un subiect pe care voia să-l discute cu el.
— Pe ce ai lucrat în Stockhokm?
— Anchete, răspunse ea.
 — Aha, făcu Erik.
Tonul lui amuzat o deranjă, dar era și mai frustrată de ea însăși pentru că
nu era capabilă să converseze mai bine de atât. Redresă situația zicând ceva
despre faptul că și el știe ce implică locul ăsta de muncă; nu era o diferență
atât de mare între oraș și zona rurală. Erik începu să vorbească despre anii
petrecuți lucrând în Malmö.
În timp ce urcau pe pod, Hanna întoarse capul să se uite la apă. Existase
o perioadă în care avea coșmaruri în care traversa podul. În care se micșora
și se clătina din ce în ce mai mult în timp ce conducea, apropiindu-se din ce
în ce mai mult de finalul inevitabil, când mașina ei cădea în apele
întunecate și învolburate. Întotdeauna se trezea înainte să atingă suprafața
apei. Dar se schimbase ceva când condusese pe pod ca să-l îngroape pe tatăl
ei și ca să-și elibereze casa din copilărie, și acum descoperi că îi plăcea să-l
traverseze, cel puțin când era trează. Singurul cămin pe care îl avusese
vreodată era acolo, pe partea cealaltă. Și, în lumea ei, podul existase acolo
dintotdeauna. Drumul de șase kilometri dintre Öland și Kalmar fusese
construit cu doisprezece ani înainte să se nască ea, în anul 1984.
GPS-ul le indică să o ia spre sud, pe I36. Hanna știa că Runsbäcksvägen
ar fi fost o variantă mai bună, dar nu zise nimic.
— E atât de frumos aici, spuse Erik în timp ce întoarse spre sud la
Resmo și câmpia apăru în fața lor.
— N-ai mai fost niciodată pe câmpie? îl întrebă Hanna.
— Nu, e prima dată când vin aici datorită serviciului. Am stat numai în
Kalmar timp de trei ani și nu am ajuns în nordul insulei decât cu familia.
Hanna presupuse că se dusese la plaja de acolo, la fel ca alți turiști.
Peisajul plat și sterp din fața lor era frumos, în ciuda ceții ușoare de
deasupra lui. Dar în loc să tacă și să se bucure de priveliște, Erik începu să-
i povestească Hannei despre visul său de a avea o casă la țară. De a-și
cultiva singur legumele pentru mâncare și de a deveni independent.
Probabil era, mai degrabă, genul care adoră natura, și nu un surfer, își dădu
ea seama. Doar dacă nu era unul dintre acei oameni care se pregătesc pentru
sfârșitul lumii. În cele din urmă, tăcu când parcară în zona popasului.
Criminaliștii erau deja la locul crimei, la fel și echipajul de patrulă care
pusese banda. Hanna presupuse că și ei veniseră din Kalmar. Öland avea o
secție de poliție locală, în Borgholm, dar aceea era la o distanță de două ori
mai mare decât cea din Kalmar. Erik se dădu jos din mașină și vorbi cu
ofițerii, prezentând-o pe Hanna drept noua sa colegă. Din fericire, nu-i
menționă și numele de familie.
— Cine a găsit cadavrul? întrebă el.
— Un cuplu de germani, răspunse unul dintre ofițeri, dând din cap spre o
mașină parcată. Le-am spus să rămână aici ca să stea de vorbă cu un
detectiv.
Hanna simți cum îi vibră telefonul în buzunar. Până când va primi un
telefon de serviciu, va trebui să-l folosească pe al ei, și era destul de sigură
că acesta nu era un mesaj personal. Bineînțeles, era Ove: voia să se
întâlnească cu ea la Frederiks Bread & Pastry în Färjestaden, peste o oră.
Oricum, trebuia să ajungă și el în Öland, așa îi spuse, pentru că avea alte
treburi. Hanna îi trimise rapid un „OK” drept răspuns.
— Să fie o moarte naturală? întrebă ea.
Acum că lucra, Hanna se simțea bine. Știa că se pricepe la ceea ce face,
șeful ei din Stockholm chiar îi oferise o mărire de salariu serioasă când
anunțase că o bate gândul să plece. Nu mai erau posturi disponibile în
Kalmar, dar când văzuse că Ove Hultmark încă mai era șeful acolo, luase
legătura cu el și acesta îi găsise un loc de muncă. Susținuse că și-așa mai
aveau nevoie de un detectiv. Abia mai târziu, odată ce acceptase, își dăduse
seama că avea să fie noul ei șef.
— Nu, e clar că nu a fost o moarte naturală, răspunse ofițerul. Uitați-vă
și voi. Veți vedea la ce mă refer.
Erik se duse până la unul dintre criminaliști și repetă salutările de mai
devreme. Criminaliștii nu-și instalaseră cortul încă; nu ploua și zidurile din
piatră formau un paravan în jurul locului crimei. Publicului nu-i va fi
permis să intre în zona de parcare cât timp se desfășoară ancheta. Hanna
aruncă o privire terenului plat și se cutremură. Era ceva tulburător la felul în
care ceața parcă dansa exact deasupra pământului.
Primul lucru pe care îl zări fu brațul victimei, care stătea întins pe zidul
de piatră prăbușit. Judecând după mărimea brațului, nu îi aparținea unui
adult. Hanna făcu un pas încet în față, pregătindu-se pentru ce avea să
urmeze.
Victima era un băiat, probabil în jur de treisprezece sau paisprezece ani,
deși era greu să-și dea seama. Era îmbrăcat cu un hanorac larg, și stătea
sprijinit de roci. Capul lui, acoperit de glugă, era lângă un semn care oferea
informații despre zonă în germană.
 Era clar că fusese bătut. Una dintre sprâncenele sale avea o tăietură și
ochiul de sub ea era umflat. Celălalt ochi era pe jumătate deschis. Avea o
pată mare de sânge pe pulover, și în jurul său se afla o baltă mare de sânge
cam de un metru.
Nu încăpea îndoială: era o crimă.
Hanna scană pământul în căutarea armei crimei, dar nu văzu nimic.
Privirea i se opri asupra mâinii sale drepte, care părea că ține ceva.
— Ce are în mână? îl întrebă ea pe unul dintre criminaliști.
Criminalistul făcu o poză mâinii băiatului și apoi se chinui să-i desfacă
degetele. Înăuntru se afla o mică floare roz care începuse să se ofilească.
 ULTIMA ZI

Înjurând în barbă, Joel își bagă degetul mare în gură și suge sângele.
Cum naiba este posibil ca o persoană să fie atât de neîndemânatică încât să
se taie cu răzătoarea de cașcaval?
Molly, care până atunci își plimba cerealele prin castron, se oprește și
ridică privirea surprinsă. Obișnuiau să țină un borcan de gem gol pe raftul
cu cărți de bucătărie și oricine înjura trebuia să pună o hârtiuță cu simbolul
său în el. Borcanul dispăruse după ce mama își dăduse seama că ea era cea
care înjura cel mai mult, aproape toate hârtiuțele având semnul ei albastru.
Joel zâmbește spre Molly. Uneori, parcă ea e singura persoană care îl
vede cu adevărat. Mama e cu ziarul Barometern în față, ca de obicei, citind
un articol despre expoziția unei galerii de artă din Kalmar. Celălalt ziar
local, Ölandsbladet, apare doar de trei ori pe săptămână, așa că sunt abonați
la amândouă. Petri e cu mintea în altă parte. Probabil se gândește la una
dintre multele probleme pe care le întâmpinase în timpul renovării. Aseară,
toată cina se plânsese doar despre asta.
Joel ia o gură de pâine cu cașcaval și-și scoate telefonul din blugi.
Interzicerea telefoanelor la masă este una dintre regulile pe care mama lui
chiar le impune, dar de când se trezise în acea dimineață, îi fusese greu să
respire, și simte că mai are un pic și o să izbucnească în plâns. Trebuie să
vorbească cu Nadine.
Sânge împrăștiat pe micul-dejun aici, scrie el.
Ea îi răspunde imediat: Cine de cine s-a săturat?
Joel se uită la familia sa. Se gândește să inventeze o ceartă între mama
sa și Petri, dar așa ceva e prea improbabil. În plus, nu vrea să cobească. Nu
vrea să fie responsabil pentru că se va întâmpla așa ceva.
Răzătoarea de cașcaval mi-a atacat degetul, scrie el.
Nadine răspunde cu emojiul care râde cu lacrimi.
— Lasă ăla, îl ceartă Petri.
Joel oftează și face așa cum i se spune. Tatăl lui vitreg chiar îl enervează
uneori, dar Joel nu are energia să se certe cu el azi.
— Vreau un ponei! ciripește Molly, probabil ca să diminueze tensiunea
pe care probabil că o simte în casă.
Este incredibil de receptivă pentru un copil de șase ani. Sau, așa cum s-
ar exprima ea, un copil de aproape șapte ani, deși mai sunt încă cinci luni
până la ziua ei.
— Și eu mi-aș dori unul, comentează Rebecka, închizând ziarul. Dar nu
ne putem permite unul.
— Dar dacă o să putem mai târziu?
— Absolut.
E o promisiune fără riscuri, pentru că asta nu se va întâmpla niciodată.
Petri se ridică în picioare și mormăie că trebuie să plece. Singura lui
contribuție la strângerea mesei este faptul că-și pune farfuria plină de
firimituri și cana de cafea goală pe blat. Joel se întreabă adesea ce vede
mama lui la el. E greu să-ți imaginezi o persoană mai îngustă la minte decât
el. Petri adesea scuipă opinii despre guvern care sună îngrijorător de tare a
teorii ale conspirației. Cine știe, poate e unul dintre nebunii ăia care cred că
Pământul e plat.
Mama oftează și dă pagina, iar Joel simte un val brusc de afecțiune față
de ea. Față de tot ce conține acel oftat. A trecut prin atâtea, dar totuși încă
mai reușește să se țină tare. Îi spune lui Molly să se ducă să se spele pe
dinți și începe să strângă masa, dar mama sa îl oprește.
— O să fac eu asta mai târziu. Tu ai un autobuz de prins.
Iar îi revine acel gând, așa cum se întâmplase de atâtea ori în ultimele
câteva săptămâni: ar trebui, pur și simplu, să-i zică. Se va simți mult mai
bine odată ce va scăpa de greutatea care îl apasă. Dar cum? Cum ar trebui
să-i spună că nu este persoana care crede ea că este?

CAPITOLUL 6

Hanna deschise ușa de la patiseria din Färjestaden și abia reuși să-și

înghită salutul care-i stătea pe limbă. Bărbatul care încerca să decidă ce
pâine să ia nu era Ove. Tunsoarea lui și geaca de blugi pe care o purta o
păcăliseră. Privi afară prin vitrină, dar nu-și vedea superiorul. Să cumpere
ceva acum sau să-l aștepte? Nu știa dacă ar trebui să plătească pentru el.
Bărbatul pe care-l confundase cu Ove plăti pentru patru cozonaci cu nucă
și plecă. Tânăra de la tejghea se întoarse spre Hanna, care făcu un pas
înainte și comandă o cafea și un sandviș cu cașcaval. Micul ei dejun din
acea dimineață fusese alcătuit dintr-o cafea și o jumătate de bol de fulgi de
porumb, așa că îi era foame.
Cele câteva mese din patiserie erau goale, dar Hanna alese să se îndrepte
spre terasă. Știa că îi va fi mai ușor să vorbească dacă nu va trebui să-și
facă griji că va fi auzită. Pe spătarele scaunelor erau puse niște pături din
lână, dar Hanna le ignoră: cerul era mai senin aici decât în Möckelmossen
și trebuie să fi fost cel puțin cincisprezece grade Celsius.
Erik îi ducea pe cei doi turiști germani înapoi la casa de oaspeți cu
mașina lor, planul fiind să le ia declarații acolo. Amândoi fuseseră prea
șocați pentru a putea conduce. Găsirea unui băiat mort nu avea cum să facă
parte din itinerarul lor de vacanță.
Un grup de adolescenți trecu pe lângă ea, îndreptându-se spre golf.
Râdeau, și singura fată din gașcă plutea după unul dintre băieți. Hanna se
întrebă dacă ar fi fost mai bine să rămână înăuntru totuși, și tocmai era pe
punctul de a se ridica când îl văzu pe Ove trăgând mașina în parcarea de
vizavi. Coborî și-i făcu cu mâna în semn de salut. Emoțiile o făcură pe
Hanna să se înroșească.
După ce își luă un ceai și o tartă cu migdale cu căpșuni tăiate deasupra,
Ove ieși afară și se așeză în fața ei. Geaca de blugi pe care o purtase cu
șaisprezece ani în urmă fusese schimbată cu o geacă de piele neagră. Hanna
începu prin a-i da raportul despre ce aflaseră în Möckelmossen, și Ove luă
o gură mare de tartă în timp ce asculta. Firimituri din crusta ei îi căzură în
poală și le dădu jos cu mâna.
— Știu că faci o treabă grozavă, spuse el. Doar că am vrut să mă asigur
că vei fi bine dacă tot te-am aruncat direct în chestia asta. Sincer să fiu, simt
că sunt oarecum răspunzător pentru tine.
— De ce?
— Pentru că eu te-am angajat, și… ei bine, din cauza a ce s-a întâmplat
cu tatăl tău. Doar eu sunt cel care l-a trimis la închisoare.
Hanna se uită în jos la sandviș, la felia lucioasă de cașcaval. Luă o gură
de cafea. O parte din ea voia să-l întrebe pe Ove dacă avusese vreo îndoială,
dar nu îndrăznea. În schimb, spuse că singura persoană responsabilă pentru
sentința tatălui său era el însuși. Ove păru vizibil ușurat, ca și cum fusese
convins că ea îl învinovățea pe el.
— Nu am multe de spus despre serviciul în sine, continuă el. Știi cum
stau lucrurile, și în curând vei învăța cum procedăm noi aici. Dar să nu eziți
să vorbești cu mine dacă e nevoie. Legat de orice.
— Bine.
Hanna își dădu seama cât de jalnic suna răspunsul său, dar îngrijorarea
lui Ove o deranja. Nu era obișnuită cu asta.
— Vorbești des cu fratele tău în ultima vreme? o întrebă el.
— Nu, nu chiar. Locuiește în Londra acum.
De parcă alegerea acelui oraș era motivul pentru care relația dintre ea și
Kristoffer se răcise. Ove îl interogase și pe Kristoffer pe atunci. De mai
multe ori decât pe Hanna chiar, pentru că el nu fusese la fel de dornic să
coopereze. Ove își fixă privirea asupra ei, uitându-se în altă parte numai
când ea se forță să i-o întâlnească.
Bărbatul duse mâna la geantă și scoase un telefon mobil, pe care îl
împinse spre Hanna împreună cu o legitimație și o coală de hârtie.
— Aici ai legitimația, telefonul și detaliile de autentificare. Să nu uiți să
îți schimbi parola.
— Desigur, spuse Hanna.
Măcar acesta era un răspuns mai entuziast decât un simplu „Bine”.
— Și arma mea?
— Asta o s-o rezolvăm după-amiază.
Ove luă o gură de ceai.
— Am identificat victima, continuă el. Avea un card bancar și un card de
bibliotecă la el, amândouă aparținând lui Joel Forslund, în vârstă de
cincisprezece ani. I-am verificat cea mai recentă poză din buletin și este
clar că e el. E din Gårdby.
Iar îi aruncă acea privire cercetătoare.
— O să fie asta o problemă?
Hanna clătină din cap. Numai atât reuși să facă. Își dădu seama că sigur
acesta fusese motivul pentru care Ove dorise să se vadă cu ea. Forslund nu
era un nume pe care-l recunoștea, dar era prima ei zi la acest post, și deja i
se cerea să se întoarcă în Gårdby. Când încuiase ușa casei sale din copilărie
toamna trecută, dându-i cheia agentului imobiliar, crezuse că nu avea să mai
aibă de-a face cu acel loc.
— Joel Forslund era mort de cel puțin câteva ore când a fost găsit.
Doctorul care a venit a spus că rigiditatea cadaverică deja începuse să se
instaleze.
 Hanna își aduse aminte de criminalistul care trebuise să desfacă degetele
băiatului, dar nu auzea decât vocea lui Kristoffer:
Ești nebună. O să strici totul.
Ove mai scoase o coală de hârtie.
— Aici ai toate informațiile despre mama lui cu care locuia, plus o soră
mai mică și un tată vitreg. Vreau ca tu și Erik să mergeți acolo și să le dați
veștile și, dacă se poate, să o interogați pe mamă.
Hanna se uită la informațiile pe care i le dăduse Ove despre mama lui
Joel Forslund abia când ajunse înapoi în mașină. Erau o adresă și o copie a
permisului ei de conducere.
Se uită la poză.
La părul șaten închis al femeii care-i venea doar până la umeri acum, și
nu până la mijloc. La ochii ei și la nasul mic cu vârful în sus, amândouă
trăsăturile întocmai cum fuseseră cu șaisprezece ani în urmă.
Totul din jurul Hannei păru că dispare, și parcă pământul o înghițise cu
tot cu mașină.
Rebecka.

CAPITOLUL 7

Cuplul de germani care descoperise cadavrul era cazat la un hotel din

Vickleby. Hotelul era vopsit galben, dar în fața lui era atât de multă
vegetație încât Erik aproape că trecu pe lângă el fără să-l observe. Întoarse
și parcă în fața intrării. În oglinda retrovizoare, vedea cum Adam și Kristen
Buchner se țineau de mână, sau, mai degrabă, cum Kristen se ținea de soțul
ei. Erik se dădu jos din mașină și privi în jur. Printre copaci, zări o zonă de
ședere în grădina cea mare. Era trecut de ora unsprezece, dar nu era aproape
nimeni în jur.
— Am putea să stăm acolo? sugeră el, dând din cap spre locurile libere.
Erik învățase germană la școală, dar se simțea mult mai confortabil
vorbind în engleză. Supriya încă simțea cum suedeza îi încurcă limba în
gură, așa că engleza era limba pe care o foloseau cel mai mult acasă. Din
fericire, engleza germanilor era bună. Erik le pusese câteva întrebări despre
viețile și familia lor pe drum, încercând să-i facă să se simtă în largul lor, și
aflase că unul din copiii lor locuia în Canada, iar celălalt în Australia.
 Era clar că soții Buchner încă erau tulburați de ceea ce se întâmplase, și
Erik se bucurase că putuse să-i aducă la hotel cu mașina. De vreme ce
Hanna era în Färjestaden, avea suficient timp, și cel mai probabil era mai
ușor să le ia declarație aici decât la locul crimei.
Zona de ședere din grădină era incredibil de pașnică, și când trecură
printre copaci, parcă lumea din jurul lor dispăru. Nu auzeau decât vântul
printre frunze și, din când în când, câte un ciripit de pasăre. Erik se întrebă
cum arăta, de obicei, popasul din Möckelmossen. Dacă ceața era un
fenomen obișnuit acolo. Liniștea aceea părea diferită, plină de
subînțelesuri.
Se așezară la o masă albă din lemn și Erik îi întrebă dacă poate să le ia
ceva de băut. Niciunul nu dori nimic, așa că își scoase carnețelul.
— Ați putea să-mi spuneți cum ați dat de cadavru? întrebă el.
— Eu l-am văzut primul, răspunse Adam. Mă urcasem pe… scară,
chestia care ține vitele înăuntru, și când am ajuns pe partea cealaltă, m-am
întors să o ajut pe Kristen.
Adam făcu o pauză și-i aruncă o privire soției sale.
— Am încercat s-o opresc să nu se uite, dar nu am mai putut să vorbesc.
— A fost îngrozitor, spuse Kristen. Bietul băiat.
Erik încuviință. Anchetele care implicau moartea tinerilor erau
întotdeauna cele mai rele. Fiica lui începuse școala în acea toamnă.
— Și nu ați văzut nimic înainte de asta, cât timp ați urcat scara? întrebă
el.
— Nu, spuse Adam. Zidul pe care stătea sprijinit băiatul ne obtura
vederea. Noi ne uitam direct în față. E atât de frumos acolo pe câmpie.
Erik murmură în semn de aprobare. Era frumos, dar era și o lipsă de
speranță acolo la care nu se așteptase.
— Ați observat ceva în restul zonei? întrebă el.
— Nu, răspunseră soții Buchner în unison.
Kristen tăcu din nou, dar Adam continuă:
— Era atât de pașnic, spuse el. Nu auzeam decât păsările.
— Mai erau mașini pe acolo?
— Una, cred.
Acea mașină era încă acolo când ajunseseră primii ofițeri la locul crimei.
— Acum câteva săptămâni a fost ziua mea, am împlinit șaizeci și cinci
de ani, explică Kristen. Și am vrut să-mi sărbătoresc pensionarea venind în
Öland. Bunica mea a fost de aici.
Îi mai spusese asta lui Erik și în mașină, și femeia zâmbi rușinată când
își dădu seama că se repetase. Erik se întrebă dacă șocul era cel care o
deruta. Adam puse o mână pe genunchiul soției sale.
— Eu am ieșit la pensie acum doi ani, spuse el. E destul de plictisitor să
fac totul singur.
— Ați mai trecut pe lângă cineva în drum spre acea parcare? întrebă
Erik, încercând să aducă conversația înapoi la băiatul mort.
— A fost un bărbat pe motocicletă, spuse Kristen.
— Cât de departe de Möckelmossen?
Kristen se uită la soțul ei nesigură.
— Câteva sute de metri, zise Adam.
— Cum arăta?
— Era blond și purta o geacă albastră subțire. Avea în jur de treizeci de
ani probabil?
— Și în ce direcție mergea?
— Venea spre noi. Fața lui părea… tensionată oarecum. De asta îmi aduc
aminte de el.
— Vă mai aduceți aminte ce culoare avea motocicleta?
— Cred că era roșie.
O femeie de vârsta a doua ieși din casa de oaspeți și veni spre ei. Părul
ei des și presărat cu fire albe era împletit și purta un șorț cu model.
— V-ați întors deja? întrebă ea pe un ton vesel.
Soții Buchner avură un schimb de priviri stânjeniți, și Erik alese să-și
scoată legitimația și să îi explice pe scurt ce se întâmplă. Îi povesti că
găsiseră un cadavru în mijlocul câmpiei.
Femeia își duse o mână la gură. O crimă exact când se apropia vara era
ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit industria turismului, dar apoi se întoarse
spre germani ca să-i întrebe dacă au nevoie de ceva. De o ceașcă de ceai,
probabil.
— Poate mai târziu, zise Kristen. Nu cred că pot să înghit nimic acum.
Femeia îi lăsă în pace și Kristen puse o palmă pe pieptul soțului său.
— Sunt atât de obosită, spuse ea. Mi-aș dori să mă duc să mă întind
puțin.
— Aproape am terminat, spuse Erik. Cât timp veți rămâne aici?
— Am ajuns sâmbătă, și planul era să mai stăm o săptămână, spuse
Adam. Dar acum…
— Aș aprecia dacă ați mai rămâne câteva zile, le spuse Erik.
Nu doar de dragul anchetei, ci și pentru ei. Se gândi că le va fi mai ușor
să proceseze ce se întâmplase dacă nu se întorc imediat acasă. Le dădu
cartea lui de vizită și le spuse să-l sune dacă își mai aduc aminte ceva.
— S-ar putea să fiți sunați de jurnaliști, continuă Erik. Sau s-ar putea să
vină să vă caute. V-aș sfătui să nu vorbiți cu ei dacă fac asta.
Și asta era tot pentru binele lor și al anchetei. Uneori, când oamenii sunt
în stare de șoc, spun lucruri pe care mai târziu ajung să le regrete. Cel mai
probabil se răspândise deja vestea cum că un băiat fusese găsit mort în
mijlocul câmpiei calcaroase, dar soții Buchner cunosc detaliile care trebuie
să fie ținute în siguranță față de presă, dacă vor să evite ca treaba poliției să
devină și mai grea.

CAPITOLUL 8

Hanna apucă volanul, ținându-l atât de strâns încât mâinile începură să o

doară. Trecuseră aproape șaisprezece ani de când nu o mai văzuse pe
Rebecka, dar nu îi fu greu să o recunoască din carnetul de conducere.
Ridurile pe care le-o fi avut abia dacă se vedeau, vârsta ei fiind vizibilă, în
primul rând, în expresia serioasă de pe chipul său. Hanna își aducea aminte
foarte bine de râsul ei. Fusese singura prietenă adevărată a Hannei de-a
lungul copilăriei sale, iar numele ei de familie era Karlsson pe atunci.
Nimic din ce se întâmplase nu fusese din vina Rebeckăi, dar va purta
mereu această povară.
Hanna se concentră din nou pe împrejurimi, dar încă nu se simțea
pregătită să conducă. Ce bine că nu se uitase la informații cât timp era cu
Ove, pentru că nu ar fi avut cum să-și ascundă reacția față de el. Poate că ar
trebui să-l sune acum, și să-l anunțe oricum, încercând să nu dezvăluie întru
totul cât de strânsă fusese relația pe care o avuseseră ea și Rebecka cândva?
Nu. Nu voia să riște să fie scoasă din anchetă. Rebecka îi fusese
întotdeauna alături Hannei, și acum voia să-i fie și ea alături Rebeckăi. Voia
să-și plătească o parte din acea datorie pe care o avea față de ea.
Porni motorul și conduse până la pensiune. Parcă mașina, opri motorul
și se uită în jos la o copie a permisului Rebeckăi care o aștepta pe locul din
dreapta. Își dădu seama că încă nu-și setase telefonul de serviciu. Îl porni,
se autentifică și-și schimbă parola, punându-l apoi în buzunar și se dădu
jos din mașină.
Hanna intră în clădirea aceea din lemn galben, trecând pe lângă diverse
dormitoare mici. Erau scaune peste tot: scaune din lemn cu perne în dungi
pe ele, scaune din răchită, fotolii… Dar toate erau goale. În capătul casei,
găsi un bar. O femeie apăru din spatele tejghelei, aruncându-i Hannei o
privire întrebătoare.
— Îl caut pe colegul meu, spuse ea.
— Dacă e de la poliție, atunci e cel din grădină.
•
Hanna îl găsi pe Erik pe un scaun din lemn alb, delectându-se cu un
sandviș în timp ce stătea cu fața ridicată spre soare.
— Am zis să iau prânzul mai devreme, explică el. Tu ai mâncat?
Hanna dădu din cap și se așeză lângă el. Singura ei legătură cu Vickleby
era că fusese o dată la o petrecere aici, dată de una dintre prietenele
Rebeckăi. Kristoffer fusese și el acolo. Nu-și mai amintea decât că
vomitase în spatele unui tufiș și că vărsase vin pe o canapea. Asta, plus
faptul că părinții care ar fi trebuit să fie în Spania se întorseseră mai
devreme și țipaseră la toată lumea să plece. Asta se întâmplase cam cu o
lună înainte să termine liceul. Canapeaua și sistemul stereo fuseseră
distruse, și fuseseră sunați părinții tuturor. Își aduce aminte că-și dorise ca
Lars să fi strigat la ea, dar bineînțeles că nu făcuse asta, deși ea fusese cea
care vărsase vinul și cea care ar fi trebuit să plătească pentru daune. Aceea
fusese una dintre puținele dăți când Hanna se plânsese că nu au bani.
Oare de-asta intrase tatăl ei prin efracție în acea casă?
Tot ceea ce spunem și tot ceea ce facem are consecințe.
— Cum a fost întâlnirea? întrebă Erik, cu gura încă plină.
— Super, răspunse ea cu atât de mult entuziasm încât spera că nu avea
să-i mai pună întrebări.
Și nu-i mai puse. În schimb, o aduse la curent cu ce aflase de la soții
Buchner.
— Trebuie să-l găsim pe bărbatul de pe motocicletă, spuse Hanna.
— Absolut. Și pe proprietarul mașinii parcate în popas.
Proprietarul mașinii va fi mult mai ușor de găsit decât motociclistul, se
gândi Hanna.
 — Au identificat cadavrul, anunță ea.
— Deja?
— Da, trebuie să ne ducem să-i dăm veștile mamei.
Hanna își menținu expresia cât mai neutră.
— Câți ani avea? întrebă Erik.
— Cincisprezece. Urma să facă șaisprezece în decembrie.
— Mai mare decât am crezut eu.
— Da.
De parcă ar fi fost vreo diferență dacă băiatul ar fi fost cu câțiva ani mai
mic. Fiul Rebeckăi. Hanna simți cum îi zvâcneau pleoapele. Cincisprezece
ani era o vârstă prea mică la care să mori. Joel nici măcar nu începuse clasa
a unsprezecea. Cu siguranță avusese alte planuri de viitor în afară de a
ajunge mort în spatele unui zid. Chiar atunci, își dădu seama de altceva și
rămase șocată. Dacă Joel avea cincisprezece ani, Rebecka trebuie să fi fost
însărcinată în acea săptămână groaznică de la sfârșitul liceului. De ce nu îi
spusese nimic?
— Ți se pare greu? întrebă Erik.
— Ce anume?
— Să anunți că a murit cineva.
Hanna încuviință, prefăcându-se că acesta era lucrul care o deranja.
Poate că ar trebui să-i spună măcar lui Erik. Rebecka o va recunoaște.
Ultima dată când se văzuseră fusese într-o zi de duminică, cam la o
săptămână de când absolviseră liceul. Stătuseră întinse pe canapeaua
Rebeckăi, mâncând înghețată și uitându-se la Friends la televizor. După
câteva ore, Hanna luase un autobuz spre Stockholm.
De ce nu mi-ai spus nimic?
Supărarea și dezamăgirea pe care Rebecka și le exprimase câteva zile
mai târziu, când o sunase Hanna, încă o mai dureau. Dar dacă i-ar fi
împărtășit planurile, nu ar mai fi plecat niciodată.
Hanna se ridică în picioare.
— Mergem?
Erik vârî ultima bucată de sandviș în gură și o urmă până la mașină.
Hanna știa unde locuiește Rebecka, așa că decise să conducă ea, luând-o pe
ruta sudică pe strada Resom, pentru că era un drum puțin mai lung. Așa
urma să aibă mai mult timp ca să se pregătească.
Erik reuși să tacă timp de câteva minute.
 — Ai copii? întrebă el.
Te rog, nu mai vorbi, ar fi vrut să-i zică Hanna. Avea nevoie de liniște
acum. Dar, în schimb, clătină din cap. Ultimul ei iubit, Fabian, era cu șapte
ani mai mare ca ea, și simțise cât de tare își dorea copii ca și cum i-ar fi
răsuflat în ceafa în mod constant. După trei luni petrecute împreună, îi
ceruse să se mute cu el în casa lui de la periferie.
Hanna conduse prin câmpie, dincolo de popasul în care fusese găsit
cadavrul lui Joel. Criminaliștii încă mai cercetau locul, călcând pe terenul
sterp în salopetele lor albe. În sfârșit, își instalaseră cortul. Era oare Joel
înăuntru, sau deja îl mutaseră? Ceața dispăruse, și cu parbrizul drept scut,
nu mai era nimic amenințător în acel loc.
— Eu am o fată de șapte ani, continuă Erik. Nila.
— Drăguț nume, spuse Hanna. E samit?
— Indian. Înseamnă lună în marathi și tamil și probabil într-o serie de
alte limbi.
Probabil că Erik se aștepta la o altă întrebare, dar Hanna nu avea energia
necesară ca să fie drăguță; parcă deja își ratase șansa de a face o primă
impresie bună.
Când întoarse mașina spre Gårdby, simți un val de anxietate în piept.
— Aici am crescut eu, îi spuse ea. Acolo e școala la care am învățat.
Hanna dădu din cap spre clădirea galbenă a școlii. Își imagină cum arăta
scena prin ochii lui: clădirea mare înconjurată de case și copaci, cu câmpia
în spate, zidurile din piatră joase și grămezile de cutii poștale de pe stradă.
Spațiul. Majoritatea clădirilor din Gårdby erau rezidențiale. Atât benzinăria,
cât și supermarketul se închiseseră de când plecase Hanna, și câteva dintre
case păreau că mai au puțin, și se dărâmă, deși multe dintre ele fuseseră
renovate de curând. Hanna nu-i arătă care fusese casa în care copilărise. O
familie cu copii mici o cumpărase în preajma Crăciunului, și deja vopsiseră
pereții exteriori. În grădină se afla acum un leagăn, și iarba era plină de
jucării din plastic în culori aprinse. Se întrebă dacă acei oameni știau cine
locuise acolo înainte.
— Cum a fost să copilărești aici? întrebă Erik.
— La fel ca în oricare alt loc, presupun, zise ea. Și bine, și rău.
Fusese bine până când ajunsese la vârsta de doisprezece ani, când mama
ei fusese diagnosticată cu o formă agresivă de leucemie. Murise după numai
câteva săptămâni, și după aceea, viața fusese un calvar, devenind, în cele
din urmă, imposibilă. Dar existaseră totuși două lucruri frumoase: Rebecka
și bunica ei.
— Mersi pentru răspunsul ăsta atât de detaliat, râse Erik.
— Tu unde ai crescut? întrebă Hanna, pe un ton tăios.
— În Malmö.
Hanna trecu pe lângă un garaj ars și își încordă mâinile și mai mult pe
volan. Dintre toate lucrurile cu care avea de-a face la serviciu, incendiile
erau întotdeauna cele mai dificile. Mâinile i se relaxară din nou când trecură
pe lângă cafeneaua Gårdby și magazinul cu fructe și legume. Cafeneaua
trecuse printr-o transformare completă, și acum arăta ca visul oricărui
orășean venit la țară. Atelierul mecanic al lui Pelle era tot vizavi, arătând la
fel ca întotdeauna.
Hanna parcă în fața casei. Când locuia în Gårdby, casa îi aparținuse unei
femei pe care o chema Sonja. Nu-și mai aducea aminte numele ei de
familie, dar ar fi putut foarte bine să fi fost Forslund, sau poate altul. În
orice caz, aceasta era prima casă pe care copiii o vizitau de Paște, cerând
dulciuri. Vopseaua roșie se cojise, și era clar că locuiau niște copii în ea
acum, dar, în rest, nu prea se mai schimbase nimic. Pe gazon era o minge
roz din plastic.
Se duseră la ușă, Hanna ținându-se de antebrațul stâng. Voia să rupă
materialul negru care-i acoperea tatuajul cu privighetoare, pasărea care o
ajuta să țină întunericul departe.
După ce murise mama sa, bunica ei îi dăruise o mică privighetoare din
lemn pe care s-o țină la geamul din camera sa. Susținea că de vreme ce
privighetorile cântau noaptea, o va ajuta pe Hanna cu coșmarurile, dar
visele rele nu dispăruseră. Când se plângea de ele, bunica sa o mângâia pe
obraz și-i spunea: „Știu că visele sunt groaznice, dar ar fi și mai rele fără
pasăre”. Aceste cuvinte îi ajunseseră la suflet și Hanna păstrase pasărea de
atunci. Era pe pervazul din dormitorul său din Kevla acum.
Soneria nu funcționa, așa că Hanna bătu la ușă. Se strădui să-și golească
mintea de orice altceva în afară de motivul pentru care venise aici. Ușa se
deschise, și Rebecka apăru, dintr-odată, în fața ei, holbându-se la ea. Hanna
avusese păr lung în copilărie, dar acum era scurt și bretonul în laterale îi
ajungea până la bărbie. Se mai și îngrășase. Rebecka clipi o secundă, dar
apoi expresia ei se schimbă.
— Hanna! icni ea. Ce faci aici?
 Privirea îi fugi la insigna pe care Erik o ținea ridicată, și surpriza de pe
fața ei se transformă brusc în teamă.
 ULTIMA ZI

E opt fără puțin când Joel coboară din autobuz, în fața liceului Skansen
din Mörbylånga. Câțiva pași, numai atât reușește să facă. I se pune un nod
în gât și picioarele sale refuză să înainteze. Cineva țipă la el pe o voce
pițigăiată. E împins din spate și apoi aude: Ce naiba, dă-te la o parte!
Înaintează mecanic.
La câțiva metri de intrarea principală, se oprește din nou. Nu poate să
facă față școlii astăzi. Toți acei profesori care cred că înțeleg. Singura
materie care îi place este arta, și nu are artă azi.
Cu șase luni în urmă, lui Joel îi plăcea să meargă școală. Poate că
„plăcea” nu este cuvântul potrivit, dar măcar putea s-o suporte. Se gândea la
școală ca la un bilet care-l va duce în altă parte.
În timp ce Joel se întoarce, aproape că dă peste directoarea adjunctă.
Mormăie niște scuze și trece în grabă pe lângă ea. Îi simte privirea în ceafă,
dar femeia nu spune nimic ca să-l oprească.
Fir-ar. Viața e nașpa. Își dorește nespus de mult să fie altfel față de cum
e acum. Singura problemă e că nu știe cum mai exact.
Joel își scoate telefonul și-i trimite un mesaj lui Nadine: „Poți să ieși
azi?”
Ea îi răspunde imediat, ca întotdeauna. „Sigur. Bem o cafea la prânz?”
Mai e jumătate de zi până la prânz, și acea jumătate de zi pare și mai
greu de suportat decât școala. Lui Joel îi tremură degetele și-i e greu să
tasteze corect. „N-am putea să ne vedem și mai devreme?”
De data aceasta, mesajul sosește puțin mai târziu. „Prefer să nu mai
chiulesc. Cât de rău e?”
Lacrimile încep să-i curgă pe obraji. Fir-ar urăște când e așa. Se șterge
furios cu mâneca puloverului. Nu e bine să depindă prea mult de prietena
lui în momentul de față. Nadine îi e mereu alături, și ultimul lucru de care
are nevoie e o altă doză din problemele lui.
„O să fiu bine. Să-mi spui locul și ora”.
„Ești sigur?”, întreabă Nadine. „Atunci, la Kullzenska, la ora 11.15”.
Joel răspunde cu emojiul cu o maimuță care bate din palme.
Ce o să facă până atunci? Acele ore sunt pline de obstacole: faptul că
biblioteca din Kalmar nu deschide până la ora zece; faptul că a uitat să-și
pună un bloc de desen în ghiozdan. Faptul că nu are bani la el.
Joel se îndreaptă spre golf. De obicei, îi place să se uite la bărci. Să
viseze că e în alte locuri. Să-și imagineze că viața ar putea fi altfel.
Merge pe drumul pavat până la margine. Când se uită la orizont, îl ia
amețeala, așa că se uită în jos la apa de un albastru închis. Suprafața ei abia
dacă e străbătută de câte un mic val și e foarte tentant să facă un pas înainte.
Să se evapore în adâncimile ei calme.

CAPITOLUL 9

Cu coada ochiului, Hanna văzu că Erik își arăta legitimația de polițist,

dar ea rămase concentrată asupra Rebeckăi.
— Putem intra să stăm jos? o întrebă ea.
Hannei îi era atât de rău încât credea că o să vomite. De câte ori mai
făcuse asta înainte, de câte ori îi spusese cuiva că murise o persoană? De
câte ori rostise acele cuvinte și făcuse ca lumea unei persoane să se năruie?
Dar nu se putea compara cu asta; acum era vorba de Rebecka. Stând astfel
în fața ei, parcă anii se evaporară. Avea din nou nouăsprezece ani și fugise
până la casa Rebeckăi, pentru că ceea ce se întâmplase avea să o facă
bucăți. Modul în care tatăl ei, cu capul plecat, își permisese să fie luat de
poliție fără să rostească un singur cuvânt.
— Ce se întâmplă? întrebă Rebecka.
Era aceeași întrebare pe care o pusese și cu șaisprezece ani în urmă, dar
pe atunci Hanna nu știuse ce să-i răspundă. Abia mai târziu aflase de ce
fusese acuzat Lars. Anii se acumulaseră ca o povară pe inima ei. Fiul
Rebeckăi era mort, și Hanna nu voia să-i dea vesta asta. Nu așa, nu stând în
pragul ușii sale.
— Putem intra să stăm jos?
De data aceasta, Erik fu cel care vorbi. Fără să vrea, Rebecka se întoarse
și-i conduse în sufragerie. Cât timp stătu cu spatele la ei, Erik îi aruncă
Hannei o privire întrebătoare, dar ea o ignoră.
Sufrageria era mult mai frumoasă decât cea în care crescuse Rebecka,
într-o casă cu o mamă singură care lucra încontinuu. Avea o canapea gri și
un fotoliu retro portocaliu, iar pe pereți erau tablouri colorate. Hanna bănui
că le pictase chiar Rebecka; întotdeauna se pricepuse la astfel de lucruri.
Rebecka se așeză pe canapea, iar Hanna luă loc lângă ea.
— Deci te-ai făcut polițistă, spuse Rebecka.
Teama, practic, radia din ea, amestecată cu un miros ușor de alcool.
— Eu și Rebecka am fost prietene în liceu, explică Hanna fără să se uite
la Erik.
Nu rezolva nimic dacă se scuza și-și lua tălpășița. Nu putea să-i facă
asta Rebeckăi. Nu din nou.
— Spune odată, o îndemnă Rebecka. Știu că e vorba despre Joel.
— Da. Îmi pare foarte, foarte rău, spuse Hanna. A murit.
În timp ce ultimele două cuvinte îi ieșiră pe gură, lacrimile începură să-i
curgă pe obraji. Nu avu nicio putere să le oprească.
Rebecka își îngropă fața în mâini, iar Hanna se dădu lângă ea și o
îmbrățișă. Îi aruncă o privire lui Erik care stătea pe fotoliu. Pentru prima
dată, arăta îngrijorat, deși îi era imposibil să știe de ce. Timpul se scurgea
lent. Rebecka suspina încet, lipindu-și mâinile atât de tare de ochi încât
Hanna își făcu griji că avea să se rănească.
Mort.
Nu exista nimic mai permanent decât asta.
Suspinele Rebeckăi se transformară în lacrimi. Hanna voia să-i ia
durerea, dar nu avea cum.
După ceva timp, Rebecka începu să se calmeze.
— De unde ai știut că are legătură cu Joel? întrebă Hanna cu o voce
blândă.
Trebuiau să pună aceste întrebări cât mai repede posibil pentru a demara
ancheta. Rudele erau uneori atât de șocate încât nu aveau de ales decât să
aștepte, dar Hanna se gândi că Rebecka va putea să-i răspundă.
— Nu era în pat când m-am dus să-l trezesc în dimineața asta, explică
ea, lăsându-și mâinile jos. Și nu s-a dus la liceu azi. Și nici ieri…
— Chiulea des?
— Nu, el nu era ca mine.
Hanna se uită de la ochii roșii ai Rebeckăi la unul dintre tablouri. Crezu
că reprezintă soarele apunând deasupra mării, dar nu era sigură. În orice
caz, era frumos. Dincolo de rama sa, începu să observe punctele mai slabe
ale camerei. Urmele de zgârieturi de pe pereții albi, ramele ferestrelor cu
vopsea decojită.
 — Când l-ați văzut ultima dată pe Joel? întrebă Erik.
— Azi-noapte. Am fost vizavi ca să sărbătorim ziua de naștere a
vecinului nostru. Joel a adus-o pe Molly acasă până la ora nouă.
Asta explica mirosul de alcool. Rebecka începu să plângă din nou, deși
numai pentru o perioadă scurtă de data aceasta.
— A pățit ceva, boci ea. În ultimele săptămâni. Nu, în ultimele luni. A
părut diferit.
— Știi…
— Nu, n-am habar ce s-a întâmplat.
Iritată, Rebecka se ridică în picioare și începu să facă ture prin cameră.
Peste scurt timp, pașii îi încetiniră.
— Am încercat să vorbesc cu el, dar nu am scos nimic de la el. S-a
sinu…
Nu termină ce avea de spus, dar Hanna știa ce voia să întrebe. Era clar
că Joel era într-o stare mintală atât de proastă încât Rebecka își făcuse griji
că își luase viața.
— Nu, credem că a fost ucis.
Rebecka se opri brusc din mers și se holbă la ea.
— Ucis?
— Da, cel mai probabil, spuse Erik. Dar încă nu știm nimic sigur.
Rebeckăi îi luă câteva secunde să proceseze această nouă informație, dar
se văzu cu ochiul liber momentul în care asimilă cuvintele rostite de Erik.
Duse mâna imediat la gură, se întoarse și fugi. Dincolo de ușa închisă, o
auziră vomitând, iar apoi auziră cum trase apa. După câteva minute,
Rebecka se întoarse în cameră și se așeză. Tremura, ca și cum avea o criză
de frisoane.
— De ce credeți că a fost omorât?
Hanna își alese cu grijă cuvintele.
— A fost atacat.
Din fericire, Rebeckăi îi fu de ajuns această explicație. Cel puțin
deocamdată.
— Unde a fost găsit? întrebă ea.
— Într-un popas din Möckelmossen.
Hanna o analiză pe Rebecka când spuse asta, dar prietena ei abia dacă
avu vreo reacție.
— Știți ce ar fi putut să se întâmple? întrebă Erik.
 — Nu știu. Dumnezeule, nu știu.
Rebecka mai avea puțin și izbucnea din nou în plâns, iar Hanna puse o
mână pe spatele ei.
— Știu că este greu, dar încercați să nu vă gândiți acum la cum și de ce.
Cine credeți că ar fi putut face asta?
— Axel.
Exista un singur Axel despre care ar fi putut vorbi Rebecka: Axel
Sandsten. Fusese în clasă cu Hanna la liceu. Ea nu-l plăcuse niciodată, dar
tipul ieșea cu fratele ei. Probabil deoarece Kristoffer era sursa lui de alcool
pentru petreceri. Și de alte substanțe, cel mai probabil. Familia lui Axel
locuise într-o vilă imensă din centrul orașului Kalmar, și părinții săi erau
plecați adesea în străinătate.
— De ce Axel ar fi… începu ea, dar Rebecka o întrerupse.
— Axel este tatăl lui Joel.

CAPITOLUL 10

— Îmi cer scuze, dar avem un nume de familie pentru acest Axel?
interveni Erik.
— Sandsten, răspunse Hanna.
Erik știa cine e Axel Sandsten. Avea o firmă de consultanță care ajuta
diverse afaceri cu operațiunile lor. Cu numai câteva luni în urmă, câștigase
un fel de premiu din partea consiliului de afaceri.
— Axel nu este cine crede lumea că este, spuse Rebecka.
— Mereu am crezut că este un bătăuș, rosti Hanna.
— Da, asta era limpede.
Rebecka zâmbi, deși zâmbetul îi dispăru rapid.
Erik rămase undeva pe fundal în timp ce femeile stăteau de vorbă. Era
clar că Hanna și Rebecka fuseseră apropiate la un moment dat. Noua sa
colegă părea mult mai moale acum, și se îndoia că ar fi putut s-o
interogheze pe Rebecka fără prezența lui. Nu judecând după felul în care
reacționase când aflase că fiul ei era mort. Timp de câteva minute, fusese
imposibil de discutat cu ea.
— Sarcina a fost…
Hanna se opri.
 — Nu, nu m-a violat, spuse Rebecka. Am fost împreună.
— Când s-a întâmplat? întrebă Hanna.
— Cu câteva săptămâni înainte de absolvire. Eram îngrijorată cu privire
la ce părere vei avea despre asta. Și au mai fost și alte chestii… N-am
apucat să-ți spun înainte să pleci.
Fața Hannei fu cuprinsă de vină pentru o secundă, deși Rebecka nu
părea să fi observat. Era prea concentrată pe trecut.
— Nu mi-am dat seama că sunt însărcinată. Am crezut că din cauza
alcoolului mă simțeam rău în fiecare zi. Și chiar dacă începusem să-mi dau
seama cum era Axel, am vrut să păstrez bebelușul. Și… și am vrut să
încerc…
Rebecka fu copleșită de o criză de plâns atât de puternică încât nu putu
să mai vorbească. Își duse pumnul strâns la stomac și Hanna o îmbrățișă
din nou. Erik reuși să găsească bucătăria și umplu un pahar cu apă, luând
un șervețel. În drum spre sufragerie, aproape că se împiedică de un iepure
gri de pluș.
Puse paharul cu apă pe măsuța de cafea și-i dădu șervețelul Hannei, care
i-l dădu Rebeckăi.
— Am locuit cu părinții lui Axel la început, povesti Rebecka, suflându-
și nasul. Și apoi, când Joel avea câteva luni, ne-au cumpărat un apartament.
Cred că se săturaseră de toate țipetele. Joel avea colici și nu dormea mai
deloc noaptea. Dar Axel a devenit și mai rău odată ce am rămas doar noi
trei.
— Ce a făcut? întrebă Hanna.
— Era foarte gelos.
— Cum se manifesta?
— Îmi verifica telefonul, îmi spunea cu cine pot să mă văd și cu cine nu,
genul ăsta de lucruri…
— Și…?
— Și mă și bătea.
Rebecka ținu atât de tare șervețelul în mâini încât începu să se destrame.
— Dar tot nu am vrut să renunț. Joel avea patru ani când am decis, în
sfârșit, că mi-a ajuns și m-am mutat înapoi în Öland.
Erik așteptă ca una din femei să continue, dar amândouă tăcură și priviră
fix în față. Rebecka privi șervețelul, și Hanna o privi pe Rebecka.
— Deci ce fel de relație ați avut odată ce l-ați părăsit pe Axel?
 Rebecka ridică privirea spre Erik ca și cum tocmai își dăduse seama că
era și el în cameră.
— Mă amenința. Stăteam cu mama, și spunea că o să dea foc casei cu
noi înăuntru dacă nu mă întorc la el.
Hanna se încordă.
— Îmi cer scuze, spuse Rebecka. Dar asta a spus.
Erik nu înțelese ce însemna asta.
— Și cum se purta Axel cu Joel? întrebă el.
Rebecka își șterse în tăcere lacrimile care-i șiroiau pe obraji.
— Era un nenorocit și cu el.
Hanna se uită în jos la masă. Era imposibil să-ți dai seama ce-i trecea
prin cap.
— În ce sens? insistă Erik.
— Îi cerea lucruri imposibile. De exemplu, când Joel avea cinci ani, l-a
încuiat în camera lui pentru că nu a putut să se lege la șireturi. Joel a fost
într-o stare jalnică atunci când a ajuns acasă, a trebuit să-l forțez să-mi
povestească ce a pățit.
— Deci locuia și el cu tatăl său?
— Numai la început. Eu nu mi-am cunoscut tatăl, așa că am sperat că
Axel va renunța la acel comportament. Dar, în cele din urmă, nu a
funcționat. Mi-am dat seama că nu îi face bine lui Joel.
— Axel l-a bătut și pe el? întrebă Hanna.
— O singură dată. Din ce am văzut eu, cel puțin.
Rebecka încă strângea tare șervețelul rupt.
— Ce este? întrebă Hanna.
— A trebuit să-l ameninț pe Axel cu custodia totală. I-am zis că o să le
spun tot ce mi-a făcut dacă nu e de acord… Nu i-a convenit.
— Te-a hărțuit în continuare? întrebă Hanna.
— Da.
— Dar de ce l-ar fi omorât pe Joel? întrebă Erik.
— Ca să mă pedepsească, probabil? își dădu cu presupusul Rebecka.
Sau poate și-a pierdut cumpătul. I se întâmpla des asta.
Erik își imagină cadavrul însângerat al băiatului.
— Și faptul că Joel a fost găsit în parcarea din Möckelmossen, spuse
Hanna. Ce crezi despre asta?
— Nu înțeleg, suspină Rebecka. Nu e nimic acolo.
 Erik se ridică. Știa că s-ar putea să fie lucruri pe care Rebecka le va
spune numai dacă e singură cu Hanna. Dădu din cap spre ușă, anunțându-le
că va ieși puțin. Legiștii, îi mimă Hanna din gură.
Ieși pe verandă și-l sună pe Ove ca să aranjeze ca legiștii să vină acasă,
și îl anunță că vor trebui să se intereseze de Axel Sandsten. Ove nu păru
bucuros când auzi aceste vești; poliția Kalmar se folosise de firma lui
Sandsten de câteva ori. Pe lângă asta, știrea că un adolescent mort fusese
găsit în mijlocul câmpiei calcaroase se răspândise deja pe forumul din
Öland de pe Facebook, menționându-se inclusiv locația, deși, din fericire,
nu fusese inclus niciun nume. Ove aflase asta când îl sunase un jurnalist de
la Barometern și începuse să-i pună întrebări.
După o clipă de ezitare, Erik îi spuse lui Ove și că Hanna fusese la liceu
cu mama victimei.
Încheie apelul și se întoarse. Nu exista niciun semn cum că ușa de la
intrare ar fi fost forțată, dar criminaliștii tot vor trebui să verifice casa după
semne că ar fi intrat cineva prin efracție. Poate că oamenii de prin zonă nici
măcar nu se deranjau să-și încuie ușile, se gândi Erik. În orice caz, cea mai
plauzibilă explicație era că Joel plecase de bunăvoie de acasă. Nu poți să
răpești în tăcere un adolescent, nici măcar un adolescent atât de mic ca Joel.
Poate că fusese de acord să se vadă cu Axel Sandsten. Sau cu altcineva.
Încă erau la începutul anchetei; nu puteau să-și reducă prea mult cercetările.
Erik coborî scările. În fața casei mai era o clădire mai mică. Se uită
înăuntru pe una dintre ferestre. Părea a fi un fel de atelier. Vedea o roată de
olărit într-un colț, și rafturile de jur-împrejur erau pline cu piese ceramice.
Se mută în dreapta și se uită în altă încăpere. Un șevalet gol și câteva pânze
rezemate de perete, cu spatele la el.
Erik merse pe lângă casă. Într-o parte era un leagăn și un tobogan rupt.
O groapă cu nisip goală. În spate erau niște bănci, dar priveliștea nu era cea
pe care se așteptase el s-o vadă. Câmpia nu părea să fie niciodată departe în
Öland, dar totuși, de aici de unde stătea, nu vedea decât copaci. Printre ei,
se vedeau alte case.
El și Supriya o aduseseră pe Nila în Öland pentru prima dată vara
trecută, mergând până în Böda ca să înoate. Plajele de acolo erau fantastice,
apa la fel, fiind puțin adâncă, dar el prefera genul acesta de peisaj. Acesta
era exact locul în care i-ar fi plăcut să locuiască: într-o poieniță în pădure,
ca oamenii de acum mii de ani.
 — Mă scuzați, cine sunteți?
Un bărbat se uita la el din grădina de lângă. Probabil era acel vecin care
tocmai împlinise patruzeci de ani, judecând după cât de mahmur arăta. Erik
se duse până la el și se prezentă. Află că pe bărbat îl chema Gabriel
Andersson.
— Ați invitat familia Forslund la un grătar aseară? întrebă Erik.
— Da.
După o scurtă pauză, Gabriel întrebă:
— De ce ați venit aici?
— Mă tem că nu vă pot spune, dar aș dori să știu dacă s-a petrecut ceva
neobișnuit în timpul grătarului?
— Nu. Cum ar fi?
— Nu știu. De aceea vă întreb.
— Nu, am mâncat și am stat la taclale. Am băut.
— Iar copiii?
— Au fugit în casă cu prima ocazie.
— Ați observat ceva ciudat la Joel?
— Nu.
Gabriel păru să ezite din nou, iar Erik zâmbi, dar nu continuă.
— Îmi pare rău, trebuie să mă duc să întind rufele, se scuză vecinul.
CAPITOLUL 11

Era ca și cum conștiința ei se împărțise în două. Jumătate din ea stătea

pe canapea lângă Hanna, vorbind cu ea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
În sfârșit trează, după ce vomitase ce mai rămăsese din alcoolul de aseară.
Cealaltă jumătate plutea undeva prin cameră, căutând cu disperare o cale de
evadare. Urlând în semn de protest față de tot ce se petrecea.
Joel e mort.
Rebecka își spuse cuvintele în minte, dar nu păreau a fi adevărate.
— Cine era cel mai bun prieten al lui Joel? o întrebă Hanna.
Hanna, care cândva fusese cea mai bună prietenă a ei. Singura persoană
căreia putea să-i împărtășească totul. Și totuși, Rebecka nu-i spusese despre
bebelușul pe care-l avea în pântec. Pe de o parte pentru că îi fusese rușine,
deoarece făcuse singurul lucru pe care jurase că nu-l va face niciodată:
călcase pe urmele mamei sale. Nu, făcuse ceva și mai rău. Măcar mama ei
terminase liceul înainte să rămână însărcinată.
 Hanna reprezentase un sanctuar pentru Rebecka și nu-și dorise să
distrugă asta. Cu Hanna, putea întotdeauna să creadă că lucrurile se vor
schimba în bine. Dar apoi se întâmplase tot ce se întâmplase cu tatăl ei și nu
mai putea să îi spună nimic. Hanna dispăruse dintr-odată. Rebecka vrusese
să creadă că dacă nu ar fi fost sarcina, ar fi plecat și ea din Gårdby, dar
urâse faptul că fusese abandonată astfel. Încercaseră să păstreze legătura
vorbind la telefon și prin scrisori, dar relația lor se dusese pe apa sâmbetei
înainte să se nască Joel.
— Nadine, spuse ea. Nadine este probabil singura prietenă adevărată pe
care a avut-o Joel. Au fost în aceeași clasă până în a șasea, când ea s-a
mutat în Kalmar.
— Iubita lui?
— Sincer, nu știu. Am glumit o dată vizavi de asta, și Joel a fost furios.
„Furios” era cuvântul potrivit? Nu țipase și nu stricase nimic. Pur și
simplu, se uitase urât la ea cu niște ochi din care se revărsau supărare și
dezamăgire înainte să se întoarcă pe vârfuri și să se ducă în camera lui,
unde petrecuse ore întregi cu un bloc de desen în față.
Și acum nu mai era. Nu, nu că nu mai era. Era mort.
Cât timp trecuse de când îi spusese Hanna că Joel era mort?
Cincisprezece minute? Jumătate de oră? Rebecka nu știa. De ce? Cum?
Trecu în revistă ziua anterioară iar și iar, căutând măcar un mic indiciu.
Când se dusese în bucătărie cu Ulrika pentru a aduce tortul pentru Gabriel,
Joel și Linnea nu desenau la masă, ci șușoteau. Despre ce?
— Joel s-a purtat ciudat la grătar, zise ea.
— În ce fel ciudat?
— A fost absent. Mai mult ca de obicei, vreau să spun. Molly voia să-i
spună una dintre glumele sale, dar nu o asculta, și el mereu o ascultă pe
Molly. Uneori, mă folosesc de ea ca să…
Cum se presupunea că avea să-i spună lui Molly? Fata îl venera pe
fratele ei mai mare. Cum se presupunea că avea să-i spună mamei ei? Era
acasă la noul ei iubit din Karskrona. Când Rebecka era mai tânără, mama ei
își făcuse mereu griji din cauza problemelor ei, atât cele reale, cât și cele
imaginare, dar fusese o bunică extraordinară pentru Joel și Molly.
Rebecka reveni asupra zilei anterioare.
— Am fost neliniștită toată noaptea. Parcă am simțit că… aș fi putut
să…
 Mințea? Da, fusese neliniștită, dar asta nu se datora unui al șaselea simț
matern.
— Oprește-te, o îndemnă Hanna. Nu e vina ta.
Hanna o strânse și mai tare de braț. Se petrecuseră foarte multe lucruri în
cei șaisprezece ani care trecuseră de când vorbiseră ultima dată. Era o
persoană cu totul diferită acum, nu mai era acea fată care bea poțiuni de
vrăjitoare dintr-o sticlă de șampon nu prea bine clătită, jos în golf. Nu mai
era fata care credea că totul va fi minunat dacă va reuși să termine școala.
O cuprinse o senzație de dezgust.
— Dar dacă eu…
— Nu!
Niciuna nu mai spuse nimic timp de câteva clipe. Rebecka nu putea să
scape de gândul că asta poate că nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă ar mai fi
verificat o dată azi-noapte dacă Joel era la el în cameră. Dacă ar fi vorbit cu
el, să vadă dacă era treaz. Era recunoscătoare că celălalt polițist plecase.
Hanna o ținuse strâns în brațe de atâtea ori înainte. Ori de câte ori un băiat
se despărțea de ea, ori de câte ori bea prea mult cidru făcut în casă.
Se întâmplaseră atât de puține lucruri. Avea aproape treizeci și cinci de
ani, și încă făcea aceleași greșeli nenorocite. Alegea bărbații greșiți și se
îmbăta atunci când lucrurile nu mergeau bine.
Cuvintele directoarei adjuncte îi răsunară în minte: „Joel nu a venit la
liceu nici ieri”.
De ce nu o sunaseră cei de la liceu? Sigur era treaba lor dacă un elev nu
venea, ce naiba. Lansau un nou sistem în acea toamnă, Schoolsoft, care
trebuia să țină evidența absențelor în mod digital, dar un simplu apel din
partea școlii ar fi putut schimba totul. Își aduse aminte de momentele în
care îl implorase pe Gabriel să nu o părăsească. Momente în care se umilise.
Parcă nimic nu mai era real acum.
— Deci ce o să se întâmple acum? întrebă ea.
— O să investigăm ce…
— Nu, mă refer la mine.
— O, Rebecka…
Hanna înghiți înainte să continue.
— Va trebui să te forțezi să mergi mai departe. Indiferent de cât de greu
îți va fi. Și, încetul cu încetul, va fi mai ușor.
— Mulțumesc pentru încurajare.
 Mama Hannei murise când era mică, și Rebecka văzuse totul
îndeaproape. Dar nu era la fel. Ea îl născuse pe Joel și faptul că îl pierduse
era…
— Vrei să sun pe cineva? o întrebă Hanna.
— Pe Petri. Dar nu încă. Trebuie să…
Orice avusese de gând să spună Rebecka se pierdu, și nu mai reuși să-și
aducă aminte. Epuizarea îi înconjură mintea ca o sârmă ghimpată.
— Ce mai face Kristoffer? întrebă ea. Nu am mai auzit nici de el.
Uneori, Rebecka nu se putea abține să nu se întrebe cum ar fi fost viața
sa dacă l-ar fi ales pe Kristoffer, în schimb. Dar încrederea în sine a lui Axel
o atrăsese foarte mult pe atunci. La fel și banii lui. Promisiunea unei altfel
de vieți. Din mai multe puncte de vedere, Kristoffer fusese opusul lui Axel.
Poate că Axel arăta foarte bine la exterior, dar la interior era un dezastru. În
cazul lui Kristoffer, părțile dificile erau toate superficiale. El nu ar fi dat
niciodată în ea.
— E bine, spuse Hanna. Locuiește în Londra acum, lucrează la un hotel
scump. E căsătorit și are o fiică de aproape trei ani.
Rebecka dădu din cap. Nu avea ce să spună. De ce se mai deranjase să
întrebe? Simți o dorință bruscă de a o ataca pe Hanna. De a o face să sufere.
— Oamenii te numeau umbra mea, spuse ea. Îți mai aduci aminte?
— Da, răspunse Hanna.
Se uită în altă parte, dar Rebecka observă valul de nesiguranță de pe
chipul său.
— Scuze.
— Nu-i nimic, spuse Hanna. Așa cum am spus, am deschis o anchetă.
Asta înseamnă că în curând vor veni câțiva criminaliști aici ca să cerceteze
camera lui Joel. Știu că s-ar putea să fie…
— Faceți ceea ce trebuie să faceți, o întrerupse Rebecka.
Simți cum osteneala se răspândi în tot corpul său. Ziua de ieri devenea
incredibil de încețoșată. Măcar dacă nu ar fi băut atât de mult, și dacă nu ar
fi fost atât de preocupată cu problemele ei, ar fi putut să…
— Știi dacă Joel a fost implicat în vreo dispută? întrebă Hanna.
Rebecka clătină din cap. N-avea să mai dureze mult până când nu va mai
fi capabilă să aibă nici măcar un singur gând coerent. Sufletul îi ieșise din
corp încă o dată, țipându-și protestele. Nu simțea repulsie numai față de ea
însăși, ci și față de Hanna. O făcuse să vorbească de parcă n-ar fi fost mare
lucru. Dar Joel era mort, și ea nu avea nimic de zis.
— Vreau să pleci acum, anunță ea.
Un val de disperare se ridică din nou în ea. Cum se putea ca Joel să fie
mort?
 ULTIMA ZI

La unsprezece și cinci minute, Joel stă la tejghea în Kullzenska,

comandând două felii mari de tort de ciocolată cu multă frișcă. Băiețelul
care stă lângă el la coadă se uită cu ochii mari cât cepele.
— Probabil că el deja a luat prânzul, îi spune mama copilului, fără să-i
pese că Joel auzea fiecare cuvânt pe care îl rostea.
Probabil ea crede că ar trebui să-i fie rușine pentru obiceiurile sale
groaznice. „Nu știi nimic despre mine”, voia Joel să strige, deși bineînțeles
că nu putea face asta.
— Pot să mănânc și eu tort mai târziu? întreabă copilul.
— Nu, nu azi.
— Dar promit că o să mănânc tot.
Câți ani are băiatul? Patru sau cinci? În orice caz, e mai mic decât Molly,
dar deja a învățat exact ce să spună. Viața e plină de dezamăgiri, se
gândește Joel. Ai face bine să te obișnuiești de acum cu asta.
— Nu, repetă mama, mult mai iritată decât mai devreme.
Comandă o felie de quiche mediteraneean pentru ea și gofre pentru
copil. De parcă gofrele cu gem și frișcă sunt mai sănătoase decât tortul de
ciocolată.
Joel se îndreaptă spre masa la care stau de obicei, care, din fericire, se
întâmplă să fie liberă. Nu mai poate să facă față altor obstacole azi. Se
așază pe canapea sub portretul unui rege cu barbă, și-i trimite o poză cu
feliile de tort lui Nadine. „Mai am puțin”, răspunde ea. Cinci minute mai
târziu, intră în grabă și-l îmbrățișează.
— I-ai spus? întreabă ea.
Joel clatină din cap.
— M-am gândit că de asta îți e atât de rău.
Joel scoate același geamăt pe care l-a scos de atâtea ori înainte.
Spunându-i lui Nadine că nu e mulțumit de niciun lucru din viața sa. Că
vrea să fie altcineva. Să se mute în altă parte, cât mai departe posibil.
— Nici în Kalmar nu e neapărat mai bine, spune Nadine.
— Nu m-am referit chiar la Kalmar când am zis undeva departe.
— Știu. Dar nu sunt sigură că lucrurile stau mai bine nicăieri altundeva.
 Joel vrea s-o întrebe cum s-a simțit când a înghițit acele pastile. Dacă a
fost mai ușor decât să-și taie venele. Probabil, pentru că aproape a reușit a
doua oară. Vrea să-i spună cât de aproape a fost să sară în apă. Dacă ar fi
continuat să înoate până când ar fi obosit, poate că nu ar mai fi reușit să se
întoarcă dacă s-ar fi răzgândit.
Nadine ia niște frișcă cu lingura și trage de vârful ei, țintind spre el, dar
nu aruncă cu frișca. În schimb, o bagă în gură.
— Am decis să aplic pentru științe umane anunță ea. La Stagg.
Nadine are note bune; fără îndoială va intra. Mama crede că și Joel va
intra, dar asta probabil nu mai e adevărat. Nu poate decât să spere că
profesorilor le va fi milă de el și că nu-i vor da niște note chiar atât de mici.
Doar e ultimul lui semestru.
— Atunci cred că nu vom fi la aceeași școală, zice el, și colțurile gurii i
se lasă de tot în jos.
— Ce, nu o să mai mergi la facultatea de arte?
— Nu, o să merg la cea de sănătate și de asistență socială.
— De ce?
Nadine mai ia o lingură de frișcă, dar de data aceasta chiar o aruncă.
Frișca ajunge pe barba regelui de pe tabloul din spatele său. Joel se uită în
jur, dar nu pare să fi observat nimeni.
— Ce noroc ai că ai ratat, spune el.
— Serios acuma, de ce? repetă Nadine.
— Pentru că vreau un loc de muncă unde chiar pot câștiga bani. Nu
vreau să fiu ca mama.
— Mie îmi place mama ta.
— Și mie, dar fără Petri nu am avea bani.
— Nu, știu asta, zice Nadine. În plus, cine ar vrea să se bazeze pe un
bărbat care e vai de capul lui?
Joel îi împărtășește noua sa teorie legată de Petri și faptul că acesta
crede că Pământul e plat, că își scoate ruleta și nivela cu bulă de aer tot
timpul ca să demonstreze că Pământul este plat. Nadine râde atât de tare
încât aproape cade de pe scaun. Un bărbat chel care trebuie să cântărească
cel puțin o sută de kilograme scoate capul din separeul alăturat și le spune
să tacă.
Joel îi aruncă lui Nadine o privire imploratoare, dar nu ai cum s-o
oprești, ca de obicei.
 — Tu să taci, se răstește ea.
Cu câteva săptămâni în urmă, provocase un tip atât de tare încât Joel
crezuse că avea să dea în ea. Erau la un chioșc din stație. Nadine a vrut să
cumpere o băutură energizantă și s-a pus la coadă în spatele unui tip care îi
trimitea mesaje cuiva. I-a atras atenția că trebuie să scrie „tu ești” nu „tu
esti”, și tipul s-a întors pe vârfuri și a început să țipe la ea. Bărbatul din
cazul de față se mulțumește doar să clatine din cap, dar Nadine are o latură
care îl sperie pe Joel, faptul că mereu este atât de dornică să se rănească.

CAPITOLUL 12

Hanna îl lăsă pe Erik să conducă după ce plecară din Gårdby. Se simțea

secată de puteri după ce o văzuse pe Rebecka. Deși i se spusese să plece,
mai rămăsese cu ea până când ajunseseră criminaliștii. În jur de douăzeci de
minute dificile, petrecute în tăcere. Rebecka îi spusese că nu o deranjează
deloc faptul că legiștii îi vor cerceta casă, dar nu era sigură că vorbise
serios. Ar fi putut să umble prin camera lui Joel și să ascundă lucruri,
crezând că nu sunt importante pentru anchetă, iar ei nu-și permiteau să riște
să se întâmple asta.
Hanna înțelegea și ea acel impuls mult prea bine. De câte ori nu
cotrobăise și ea prin casă după ce tatăl său fusese arestat? Căutase dovezi
care să demonstreze că el era monstrul descris de ei, asta chiar dacă știa că
poliția deja confiscase totul.
Avea din nou nouăsprezece ani, privind cum polițiștii îl iau pe tatăl ei.
Acel moment fusese punctul de cotitură, și nu reușise să îi facă față. Fugise
la Rebecka, și când se întorsese acasă câteva ore mai târziu, poliția îi
cerceta casa. Unul dintre ofițeri o dusese cu mașina acasă la bunica sa, și îi
văzuse din mașină pe vecini cum privesc totul. Stând în grupuri la marginea
șoselei, îngrămădiți. Kristoffer nu fusese acasă atunci; fusese plecat câteva
zile.
Polițiștii căutaseră și prin camera ei. Nu închiseseră bine sertarul de la
dulap.
— De ce ai plecat din Öland? întrebă Erik, aducând-o înapoi în prezent.
— Mereu ești atât de băgăcios? replică Hanna.
Erik râse, dar nu repetă întrebarea. Nu își dădea seama că ea chiar nu
vrea să vorbească despre asta? Sau, pur și simplu, încerca să stârnească o
reacție? De data aceasta, Erik reuși să tacă aproape un minut. Hanna
numărase secundele.
— Chiar crezi că ar trebui să fii de față când îl vom interoga pe Axel
Sandsten?
Aceasta era întrebarea pe care o așteptase Hanna.
— Nu l-am mai văzut de șaisprezece ani, și nu l-am cunoscut niciodată
prea bine.
Erik o lăsă baltă.
— Oamenii își încuie ușile în Gårdby? întrebă el, în schimb.
— Nu le încuiam aproape niciodată, dar probabil că lucrurile s-au
schimbat. Știu că eu o încui pe a mea, chiar dacă locuiesc la marginea unei
localități care e și mai mică decât Gårdby.
Drumul era acum mai abrupt, și trecură pe lângă strâmtoarea Kalmar.
Hanna se întrista de fiecare dată când părăsea insula. Chiar dacă se întorcea
după câteva ore. Hanna se îndoia că Ingrid își încuia ușile. Nu avea de-a
face cu dimensiunea satului, și nici măcar cu ideea că vremurile se
schimbaseră. Ce era cert era faptul că se temea mai mult acum, și parcă nu
avea logică. Ce mai avea de pierdut?
•
Biroul lui Axel Sandsten era în Larmgatan, aproape de vechiul turn de
apă, care acum era plin de apartamente, sau cel puțin așa fusese cu
șaisprezece ani în urmă. Hanna încă nu reușise să se acomodeze cu tot ce se
schimbase de când plecase. Vechiul turn era un alt loc în care obișnuia să
petreacă în adolescență. În primul ei an de liceu, avusese o relație de scurtă
durată cu un chitarist a cărui soră vitregă avea un apartament la unul dintre
etajele din mijloc. Privind în urmă acum, anii ei de liceu păruseră a fi o
petrecere lungă. De ce făcuse asta? Nu îi plăcuseră cu adevărat acele
petreceri. Teama că va rămâne la fel, în același loc, o cuprindea chiar și
atunci când era beată. Teama că devine o versiune a tatălui ei.
Probabil era, pur și simplu, un mod de a încerca să fie altcineva.
Umbra Rebeckăi. Așa îi spunea lumea, în ciuda faptului că era cu
aproape douăzeci de centimetri mai înaltă decât ea. Sau poate că tocmai
acesta era motivul: ea era extensia întunecată a Rebeckăi, cea care nu
vorbea niciodată. Rebeckăi îi fusese ușor întotdeauna să vorbească cu
oamenii; era aproape mereu fericită. Și se simțise atât de bine stând pe
lângă ea.
Faptul că era considerată umbra Rebeckăi o deranja uneori, dar când
devenise, dintr-odată, cunoscută drept fiica lui Kars Duncker, ajunsese să
ducă dorul acelei perioade de anonimat.
Acum, lângă turnul cu apă se afla un teren de joacă, acoperit cu cauciuc
și o plasă de cățărat imensă. Erik găsi un loc de parcare lângă el, și vocile
copiilor îi urmară pe stradă, până la ușa de la intrare, unde era scris pe un
semn uriaș din alamă „Firma de consultanță Sandsten.
Axel își dorise dintotdeauna splendoare.
Își arătară legitimațiile la recepție și cerură să vorbească cu Axel
Sandsten.
— Este într-o ședință în momentul de față, îi anunță recepționera.
Purta o fustă neagră strâmtă și o bluză albă, și nu părea să aibă mai mult
de douăzeci de ani.
— Trebuie neapărat să vorbim cu el, acum, insistă Erik.
De obicei, e de ajuns să arăți legitimația de polițist, dar femeia tot părea
să ezite. În cele din urmă, se ridică. Hanna privi în jurul ei. Pe lângă biroul
de la recepție, mai erau două fotolii austere și o măsuță. Probabil că
intenția fusese ca spațiile goale să creeze impresia că spațiul general e mai
mare. Culoarea predominantă era negru.
Câteva minute mai târziu, femeia se întoarse.
— Vrea să știe despre ce e vorba.
Vena de la gât părea să-i pulseze.
— Mă tem că nu putem dezvălui această informație, zise Erik.
— Mergeți și aduceți-l aici, îi spuse Hanna. Astfel nu vom fi nevoiți să-i
întrerupem ședința și să ne arătăm legitimația acolo.
În clipa în care femeia dispăru pentru a doua oară, Erik se întoarse spre
Hanna.
— Chiar nu-l placi, nu-i așa?
Ea clătină din cap. Axel fusese dintotdeauna un tâmpit. Se lua de colegii
mai nesiguri pe ei, se purta ca și cum era mai presus de toată lumea. Se
folosea de Kristoffer pentru tot felul de treburi murdare. Cu toate acestea,
totul pălea în comparație cu ce-i făcuse Rebeckăi. Era de necrezut că atât de
puțini oameni știau cine e cu adevărat.
Se deschise o ușă și apoi se închise, iar Axel Sandsten veni spre ei,
urmat îndeaproape de recepționera sa.
 — Îmi cer scuze că a trebuit să așteptați, spuse el.
— Putem discuta într-un loc mai retras? întrebă Erik.
Axel îi conduse spre o mică sală de ședințe, a cărei ușă de-abia se
deosebea de perete. Înăuntru era o masă ovală, înconjurată de șase scaune,
și pe pereți erau tablouri cu simbolurile locale: castelul, catedrala și vechiul
turn. Nu părea a fi pusă prea bine la punct, spre deosebire de restul sediului.
— Despre ce e vorba? întrebă Axel imediat ce se așezară.
Erik își fixă privirea calmă și controlată asupra lui.
— Îmi pare rău să vă anunț că fiul dumneavoastră Joel a fost găsit mort
astăzi.
Axel închise ochii pentru o secundă, apoi îi deschide repede. Îi evită
privirea.
— S-a sinucis?
— Ce vă face să întrebați asta? dori Erik să știe.
— Nu-i era prea bine. Se chinuia.
— În ce sens?
— Mama lui era foarte autoritară, explică Axel. Sincer să fiu, cred că
nici ea nu o duce prea bine.
Hanna trebui să-și înfigă unghiile în coapse ca să se abțină să nu țipe la
el, dar nu putu să-și ascundă reacția. Poate că, până la urmă, nu era o idee
atât de bună să se afle aici.
— Mă scuzați, continuă Axel. Nu vreau să dau vina pe ea. Sunt șocat.
Lucrurile sunt destul de stresante acum, și nu prea am dormit. Tocmai
încercam să rezolv o criză când ați venit. Și acum asta…
Erik îi oferi un zâmbet înțelegător.
— Să înțelegem că dumneavoastră și Joel nu interacționați prea mult?
— Din păcate, nu, spuse Axel. Mama lui făcea tot posibilul să-l țină
departe de mine.
Hanna știa că nu ar trebui să facă asta, dar nu se putu abține:
— Poate pentru că ai bătut-o.
Axel se întoarse spre ea. O analiză fără să scoată un cuvânt.
— Îmi păreți cunoscută.
— Așa și trebuie, am fost colegi de clasă la liceu.
Tot nu părea să-și fi dat seama cine era, deși probabil că doar se
prefăcea în încercarea de a o face să-și piardă cumpătul. Având în vedere
înălțimea ei impresionantă, nu avea cum să fie greu de recunoscut.
 — Numele meu de familie este Duncker, dacă te ajută cu ceva.
— Fir-ar.
Un zâmbet amuzat. Diferența dintre modul în care el și Rebecka
reacționaseră la vestea morții fiului lor era izbitoare.
— Ce mai face fratele tău? o întrebă el.
Hanna se săturase de întrebările legate de fratele ei pe care i le punea
toată lumea, dar măcar nu îi puneau întrebări în legătură cu Lars.
— Unde ați fost azi-noapte?
Axel se întoarse spre Erik.
— De ce vreți să știți asta?
— Credem că Joel a fost ucis.
Oftând, Axel întinse mâna spre carafa cu apă din mijlocul mesei, își
umplu un pahar și bău puțin.
— Am fost aici, am lucrat. Am plecat abia la două dimineața.
Avem o mică criză, așa cum v-am spus.
— Singur?
— Tatjana a fost cu mine până la unsprezece, dar apoi a trebuit să plece.
Îi lăsase pe copii cu bona.
— Cine este Tatjana?
— O angajată.
Axel o fixă cu privirea pe Hanna în timp ce vorbea, de parcă voia ca ea
să-l provoace.

CAPITOLUL 13

Atunci când ieși afară, larma făcută de copii păru să o izbească pe Hanna
și, spre surprinderea ei, resimți un dor puternic în sufletul ei. Alungă vocile
copiilor din mintea sa, precum și amintirea cu Fabian stând în pat lângă ea,
mângâind-o pe claviculă. Sărutând-o, buzele lui mișcându-se încet în jos.
Uitându-se în sus la ea și spunându-i că ar vrea să întemeieze o familie
împreună.
Hanna își scoase telefonul și sună la numărul Tatjanei Edin pe care îl
primise. Suna ocupat.
— Ne întoarcem la secție? întrebă Erik.
Hanna dădu din cap. Încercă din nou să sune când ajunseră la mașină.
De data aceasta, telefonul sună, dar Tatjana nu răspunse. Erik se uită la ea
cu un mic zâmbet.
— Ce e? întrebă ea, tot puțin mai răstit decât vrusese.
— Probabil că azi a fost o zi puțin mai agitată decât te-ai așteptat, dar jur
că în mod normal zona e mult mai liniștită.
— Mersi, dar sunt obișnuită. Am lucrat pentru divizia infracțiunilor
violente în Stockholm.
— Nu la asta m-am referit.
Știa că ar trebui să-și ceară scuze față de el. Putea să dea vina pe faptul
că îi era greu să știe că fiul uneia dintre vechile ei prietene fusese omorât.
Să zicem că revederea Rebeckăi stârnise multe emoții în sufletul ei. Acesta
era adevărul. Pe deasupra, corpul ei parcă era sfâșiat de dorința de a nu se
mai simți atât de singură. Dar când nu mai reuși să vorbească, Erik clătină
din cap și se concentră asupra drumului.
Pentru prima dată, păstră liniștea.
•
Ove ieși din birou și-i văzu trecând.
— A, Hanna, ce bine! Intră și o să punem la punct treaba cu arma ta de
serviciu.
Aerul mirosea altfel în biroul lui Ove, și la început Hanna nu reuși să
identifice acel miros. Apoi își dădu seama: era un fel de spray menit să
ascundă mirosul de țigară. Ar fi putut prea bine să fi mirosit la fel și ieri, ea
nu și-ar fi dat seama oricum, pentru că fusese prea stresată.
Ove îi dădu numele și numărul bărbatului pe care trebuia să-l contacteze
ca să-și ridice arma de serviciu.
— Încă nu s-a finalizat nicio cercetare, continuă el. Nici la locul crimei,
nici în camera sa. Dar cadavrul lui Joel Forslund e pe drum spre Linköping.
— Bine.
Chiar trebuia să nu mai folosească răspunsul ăsta.
— Mama lui Joel e o prietenă veche de-a mea din liceu.
Nu avea cum să ascundă acea legătură pentru totdeauna, așa că decise,
pur și simplu, să o dezvăluie.
— Da, Erik a menționat asta.
Hanna mai avea un pic și spunea „bine” din nou, dar reuși să se
oprească la țanc. O irita faptul că Erik îi povestise atât de repede lui Ove.
Pesemne că făcuse asta când încă erau la Rebecka acasă, pentru că acela
fusese singurul moment în care nu fuseseră împreună. Ar fi trebuit să
vorbească cu ea mai întâi.
— E vreo problemă? întrebă Ove.
— Sigur că nu, răspunse Hanna. Ba din contră chiar. Rebecka o să
vorbească cu mine.
— Da, Erik a menționat și asta. Dar cum rămâne cu Axel? Se pare că îl
cunoșteai și pe el?
— Nu am mai vorbit cu niciunul dintre ei de șaisprezece ani, remarcă
Hanna repede.
În timpul interogării lui Axel, nu se folosise de trecutul său în avantajul
ei. Ove ridică din umeri. Era clar că partea aceasta a conversației se
terminase. Dacă ar fi fost în Stockholm acum, probabil că ar fi fost scoasă
din anchetă.
— Am vrut doar să mă asigur că nu e o problemă, spuse el. Și că ești
bine.
Ești bine?
Prima întrebare pe care i-o pusese cu șaisprezece ani în urmă, dar refuză
să se lase afectată de asta acum.
— Trebuie să-l investigăm în continuare pe Axel Sandsten, spuse ea,
recapitulând atât ceea ce îi spusese Rebecka, cât și modul în care
reacționase Axel.
— Știi cine e, nu-i așa?
— Da, e un nenorocit. Asta nu s-a schimbat.
— Afirmațiile Rebeckăi sunt tot ce avem legat de presupusul abuz. Vom
avea nevoie de mai mult de atât dacă o să pornim după el.
— Să pornim după el? Vorbești serios? Ar trebui cel puțin să-i verificăm
telefonul și e-mailurile.
Hanna își regretă imediat izbucnirea, dar considerația lui Ove era ca o
pătură care-i provoca mâncărimi și pe care voia s-o dea jos. O deranj a și
modul în care se exprimase. Să pornim după el. Parcă credea că are un plan
personal de răzbunare împotriva lui Axel.
— Probabil nu m-am exprimat foarte clar, zise Ove, dar nu cred că ar
trebui să facem asta. Nu încă.
Când Hanna îl întâlnise pe Ove cu șaisprezece ani în urmă, își dăduse
seama că nu este genul de bărbat care își impune autoritatea în mod inutil.
Sau poate ajunsese mai târziu la această concluzie, analizând toate
întrunirile lor. Ceea ce-și dorea, de fapt, era să-l întrebe despre ancheta
tatălui ei, dar se abținu. Citise aproape tot ce avea la dispoziție despre el,
dar nu se dusese la proces. Tatăl ei îi interzisese să vină. De ce îl ascultase?
Încă erau atât de multe lucruri pe care nu le știa.
— Avem măcar telefonul lui Joel? întrebă ea.
Puteau să solicite accesul la apeluri și la mesaje, dar adolescenții
foloseau adesea aplicații ca să comunice, și pentru asta aveau nevoie de
telefonul lui.
— Da, îl avea la el, spuse Ove. Dar, din păcate, e într-o condiție destul
de proastă.
Telefonul lui Ove începu să sune, și când întinse mâna după el, Hanna
profită de ocazie ca să se ridice și să plece. Nu apucă să ajungă prea
departe: după ce ascultă timp de câteva secunde, Ove îi mulțumi persoanei
de la celălalt capăt al firului și închise.
— Era unul dintre criminaliștii care au cercetat camera lui Joel, explică
el. Tocmai au găsit niște hașiș.
— Ce cantitate?
— Cinci grame.
Cinci grame erau de ajuns pentru cincisprezece țigări, în funcție de cât
de tari le vrei. Nu era o cantitate suficient de mare pentru a vinde, dar vestea
tot o neliniști pe Hanna. Probabil acesta era doar începutul. Știa cum se
desfășoară investigațiile crimelor. Cum avea să facă față Rebecka când
toate prostiile aveau să iasă la iveală?
 ULTIMA ZI

Nadine se grăbește să ajungă la ora de matematică, dar Joel mai rămâne

la cafenea. Ora petrecută împreună cu ea îl ajutase să-și limpezească
gândurile. Săptămânile care urmaseră după ce îi spusese că e îndrăgostită de
el fuseseră unele dintre cele mai groaznice din viața lui. În acea perioadă a
încercat să se sinucidă pentru a doua oară, și aproape că a reușit. Dar și-au
regăsit drumul unul spre celălalt, și vrea să fie cu ea pentru totdeauna. Nu-
și poate imagina o viață fără Nadine.
Capul lui este problema. Trebuie să învețe să gândească altfel.
Dar cât de ușor e asta?
Joel plimbă lingurița pe farfuria albă de porțelan, ridicând ultimele
firimituri de tort la gură.
Un grup de adolescenți stă la una dintre celelalte mese, fiind clar că trag
chiulul. Joel îi mai văzuse înainte. Trei băieți și două fete. Sunt gălăgioși.
Îmbrăcați în negru, cu tatuaje și piercinguri. Una dintre fete are părul în
culorile curcubeului la fel ca Linnéa Claeson, tupeistul jucător de handbal.
De ce nu are mai mult curaj să fie ca ei? Să-și facă simțită prezența.
Adevărul este că nici nu-i plac tatuajele și piercingurile. Nu pe el, cel puțin.
Se teme prea mult de orice lucru care îi poate provoca durere.
Grupul vorbește despre absolvire, zicând că anul viitor le va veni și lor
rândul. Unul dintre băieți îi aruncă o privire, cel mai drăguț dintre ei. E
blond și are ochi căprui deschis. La nivelul tivului tricoului se vede un
tatuaj mic. Probabil e o flacără, sau poate o floare. Înainte ca Joel să se
poată opri, își duce mâna la față. Pielea din jurul nasului său e sensibilă la
atingere; o să îi iasă un coș. Băiatul nu spune mare lucru, mai mult îi
ascultă pe ceilalți, dar rămâne cu privirea ațintită asupra lui Joel. Făcându-
și griji că o să înceapă să vorbească cu el, Joel se ridică și pleacă în grabă.
Afară în stradă, soarele s-a ascuns după un nor. E prea devreme ca să se
întoarcă pe insulă, așa că o ia în jos spre mall. Înlemnește când îl vede pe
bărbatul care iese din magazinul de genți. Încearcă să evadeze pe strada
Södra Långgatan, dar e prea târziu.
— Joel!
 Se oprește. Altfel va fi și mai rău.
— Bună, spune el.
Nu folosește cuvântul „tată” pentru a-l descrie pe bărbatul din fața lui, și
în niciun caz de față cu el. Primul lucru pe care și-l amintește Joel e
momentul când Axel a împins-o pe mama lui într-un calorifer. Tocmai
împlinise patru ani și era convins că avea să moară. Era sânge peste tot.
— Nu ar trebui să fii la școală?
— De când îți pasă?
Știe că nu ar trebui să-l provoace, dar nu poate să stea, pur și simplu, și
să pretindă că totul e în regulă. Prefăcătoria nu e un punct forte al lui Joel. O
parte din el își dorește ca Axel să-l lovească. Poate că există o logică în
metoda lui Nadine, la urma urmei. Poate că dacă ar resimți durere fizică, ar
reuși să evite celălalt tip de durere. Și cu atâția martori de față, Axel nu ar
avea cum să scape.
— Te rog, las-o mai moale cu atitudinea asta.
Joel face o plecăciune exagerată și vede furia din ochii lui Axel. O
secundă mai târziu, zâmbește din nou.
— De fapt, pot să te ajut. Ce-ai zice să te muți cu mine când începi clasa
a unsprezecea? O să fii mai aproape de liceu așa. Te-ai decis pe ce o să te
axezi?
Conversația de acum dură mai mult decât toate conversațiile din ultimele
luni adunate laolaltă. Îl sună și-i dă mesaje din când în când, și întotdeauna
îi trimite un cadou de ziua lui, dar Joel nu-i răspunde niciodată.
— Nu știu, răspunde el.
Axel îi aruncă din nou acel zâmbet fals.
— Cred că ar trebui să studiezi științe naturale la…
— Probabil o să studiez sănătate și asistență socială, îl întrerupe Joel.
Axel se holbează la el ca și cum și-a pierdut mințile. Poate că așa e,
judecând după modul în care îi vorbește lui Axel. Știe cât de ușor poate să-
și piardă cumpătul. Dar în clipa în care cuvintele îi ies pe gură, Joel simte
cum orice urmă de ezitare dispare. Da, adoră să deseneze, dar nu crede că
va putea să-și câștige traiul din asta.
— Nu vreau să am de-a face cu tine, se răsti băiatul. Crezi că am uitat ce
i-ai făcut mamei?
— Ea te-a întors împotriva mea.
— Lasă-mă în pace odată, spuse Joel.
 Începe să se îndepărteze de el, inima bătându-i într-un ritm rapid. Nodul
din piept pare să urce până îi ajunge la ochi. Joel clipește ca să alunge
lacrimile.
— Nu știu ce crezi tu că-ți aduci aminte, strigă Axel după el, dar te
înșeli.
Nu, se gândește Joel. Nu mă înșel în privința ta. Și dacă ai ști cine sunt,
de fapt, probabil m-ai omorî.

CAPITOLUL 14

Criminaliștii plecaseră. Rebecka își lipi fruntea de ușa de la intrare și

închise ochii. Luaseră calculatorul lui Joel, cel pe care i-l cumpărase la
mâna a doua de la un tip de pe internet. Dacă erau tot felul de prostii pe el
și poliția avea să creadă că erau ale lui Joel?
Pornografie infantilă, spre exemplu. Era cel mai rău lucru la care se
putea gândi. Când se dusese până în Färjestaden ca să ia calculatorul,
bărbatul era îmbrăcat cu pantaloni de trening și un tricou care nu îi
acoperea toată burtă. Avea păr slinos și mirosea groaznic. Încercă să-i
scoată numele din ceața care se instalase în mintea ei, dar îi fu imposibil. Și
nu credea că păstrase vreun mesaj din conversațiile cu el.
Rebecka ridică ușor brațul și apăsă cu palma în ușă. Parcă legătura
dintre corpul ei și lumea exterioară se pierdea, și voia să o repare. Nu voia
să se piardă pe ea însăși așa cum îl pierduse pe Joel.
Legiștii luaseră și blocurile lui de desen, inclusiv pe cele la care refuzase
să o lase să se uite. Întotdeauna îi promisese că avea să i le arate mai târziu.
Ce altceva mai luaseră? Rebecka nu știa. Legiștii refuzaseră să-i
răspundă la întrebări.
La început, nu vruseseră să o lase în pace. O tot întrebau dacă pot să sune
pe cineva pentru ea. În cele din urmă, îi forțase să plece. Le spusese că soțul
ei pe drum, că vorbise cu el, deși asta era o minciună.
Rebecka dădu drumul ușii și se mută pe canapea, luând în brațe una
dintre pernele cu model de zebră. O durea atât de mult pieptul, încât nu știa
ce să facă. Țipă și aruncă perna, ratând cu puțin vaza de pe bufet. Întinse
mâna după o altă pernă.
Chiar ar trebui să-l sune pe Petri. Și pe mama ei. Dar asta ar face ca totul
să fie decisiv. Undeva, în adâncul ei, încă mai spera că nu este decât o mare
greșeală. Că Joel avea să intre pe ușă în orice moment și s-o întrebe de ce e
atât de supărată.
Lacrimi începură să-i curgă iar pe obraji. Se gândi din nou la revederea
ciudată cu Hanna. Fusese șocată când deschisese ușa și o văzuse stând
afară. Îi fusese foarte dor de Hanna de-a lungul anilor, și aproape că o
contactase de câteva ori, dar nu ajunsese niciodată să facă asta din diverse
motive. Pe de o parte, din cauza lui Axel și a lui Joel, pentru că ar fi trebuit
să le explice. De parcă încă mai conta faptul că nu spusese nimic în urmă cu
șaisprezece ani.
Rebecka se simți și rușinată. Cum putuse să stea și să vorbească cu
Hanna de parcă nu se întâmplase nimic, imediat după ce aflase că Joel era
mort? Ar fi trebuit să pună punct conversației mai repede.
De ce avea atât de puțini prieteni? Avea multe cunoștințe, dar nu prea
avea pe nimeni cu care să vorbească, mai ales nu despre ceva important.
Familia ei și mica ei afacere îi ocupau tot timpul. Ulrika, vecina ei, era
probabil persoana care se apropiase cel mai mult de statutul de prietenă, și
se culcase cu soțul ei.
La naiba cu Gabriel. La naiba cu toate. Era atât de jalnic din partea ei să
fi fost păcălită de niște ochi albaștri deschiși și niște pectorali bine definiți.
Vorbe frumoase, dar goale.
Poate că ar trebui totuși s-o sune pe Ulrika? Să-i ceară ajutorul ca să-l
aducă pe Petri înapoi acasă? Telefonul începu să vibreze pe măsuța de
cafea, făcând-o să tresară. Nu avea energia necesară să răspundă, dar îl luă
totuși în mână ca să vadă cine e.
Școala lui Molly. Fir-ar. Pățise și ea ceva?
— Alo? răspunse ea, pe o voce tremurândă.
— Tocmai am găsit-o pe Molly așteptând pe scări. S-a întâmp…
Rebecka îndepărtă telefonul de ureche și se uită la ceas. Ar fi trebuit s-o
ia pe Molly de la școală acum mai bine de o jumătate de oră. Își duse o
mână la piept în încercarea de a-și potoli panica.
— Îmi pare rău, mormăi ea la telefon. Vin acum.
Cumva, Rebecka reuși să ajungă la școală. Molly stătea pe trepte cu
Isak, profesorul care o sunase. Clubul de după școală era încă deschis, și în
curte se desfășura un fel de joc, dar Molly știa că ar fi trebuit să vină s-o ia
mai devreme, și nu-i plăcea când lucrurile nu mergeau conform planurilor.
La fel ca Joel, în ultimul timp fusese mai neliniștită decât de obicei. Era
clar că plânsese.
— Îmi pare rău, draga mea. Eu…
Numai atât reuși să spună. Nu putea s-o facă. Nu aici. Isak puse o mână
pe brațul ei și o analiză, dar ea clătină din cap când văzu întrebarea din
ochii lui. Dacă rostea un singur cuvânt despre Joel, nu va putea să mai
ajungă acasă.
Plecară din curtea școlii cu privirea lui Isak încă ațintită asupra lor.
Drumul spre casă păru, dintr-odată, mult mai lung. Voia să-l sune pe Petri și
să-i spună să vină să le ia cu mașina, dar telefonul ei rămăsese pe măsuța de
cafea.
— Ești obosită? întrebă Molly.
Oboseala era scuza pe care Rebecka i-o dădea mereu când făcuse ceva
de care îi era rușine. Când țipase la Molly, de exemplu. Sau când nu
avusese energie ca să se joace cu ea. Dădu din cap.
— Am dormit, de asta nu mi-am dat seama cât e ceasul.
— În mijlocul zilei?
— Știu, e o nebunie, nu-i așa?
Dar nu o nebunie la fel de mare ca faptul că Joel fusese găsit mort, se
gândi ea. Nu era o nebunie la fel de mare ca faptul că poliția credea că
cineva îl omorâse.
Rebecka își mușcă buza ca să nu plângă, dar nici măcar gustul sângelui
nu fu de ajuns. Voia să ajungă acasă. Să închidă ușa în urma ei, să se bage
în pat și să se ascundă sub așternuturi. Să se trezească numai atunci când va
putea să facă față vieții de zi cu zi.
— Ce e, mami?
— Sunt și puțin tristă.
— Și eu, spuse Molly.
— De ce?
— Nu știu.
Rebecka o strânse de mână pe fiica sa.
— Așa e uneori.
Ajunseseră la jumătatea drumului, și cumva trebuiau să reușească să
parcurgă și a doua jumătate. Din fericire, singura persoană peste care mai
dădură fu Gerd, care avea glaucom, așa că nu putea să vadă ochii înroșiți ai
Rebeckăi. Dădu din cap drept salut. Știa că ar trebui să zică ceva; nu mai
vorbiseră de când îi arsese garajul, dar nu avea încredere în vocea sa. Unii
oameni susțineau că Gerd dăduse foc din greșeală, dar cei mai mulți păreau
să creadă că altcineva fusese responsabil. Rebecka era convinsă că fusese
un fulger. Fusese trează când se întâmplase, numărând secundele dintre
fulgere și tunete.
Ușurarea pe care Rebecka o simți când ajunse acasă și închise ușa în
urma lor o făcu să se clatine. O puse pe Molly pe canapea cu tableta în față
și o pereche de căști. Molly rânji surprinsă. Adesea își petrecea timpul
uitându-se la televizor până la cină, dar rare erau ocaziile când primea
tableta cu atâta ușurință. Un oftalmolog menționase cândva că lumina de la
ecran era mai dăunătoare.
Rebecka luă telefonul de pe măsuța de cafea și se duse în bucătărie,
unde stătu cu el în mână câteva minute înainte să reușească să-l sune pe
Petri.
Începu să plângă în clipa în care îi auzi vocea.
— Ce e, scumpo?
— Vino acasă, reuși ea să spună.
— De ce, ce se întâmplă?
— Joel a murit.

CAPITOLUL 15

Erik era la cantină când îi vibră telefonul. Aruncă pliculețul cu ceai în

ceașcă și-și scoase mobilul. Era un mesaj de la Supriya, care-l întreba ce
voia pentru cină. O luau pe Nila de la școală cu rândul, și cina făcea parte
din înțelegere.
Daal?{2}, răspunse el, adăugând un emoji zâmbitor.
Mâncau linte de câteva ori pe săptămână, și Erik știa că Supriya se
săturase de ea, dar nu-i venea nimic altceva în minte. Atât el, cât și soția sa
erau vegetarieni, deși Nila consuma carne la școală și nu părea că ar vrea
să nu mai mănânce. Îi plăceau toate tipurile de cârnați, mai ales cârnatul
falukorv.
Erik își umplu cana cu apă fierbinte și se dădu într-o parte ca să ajungă
și colegul său la căni.
Poate, răspunse Supriya, însoțit de un emoji cu un bărbat pe care Erik
nu-l înțelese. Chiar ar trebui să-i cumpere un dicționar de emoji.
Atât lui, cât și Supriyei le plăcea să gătească, în ciuda faptului că,
uneori, stresul de la locul de muncă le afecta buna dispoziție. Ca dentist,
Supriya avea un program mai fix decât Erik, dar unul dintre colegii ei era în
concediu medical. Erik credea totuși că, în momentul de față, soția sa era
stresată și de altceva.
E totul pregătit pentru vineri?, întrebă el.
Părinții ei veneau în vizită din India. Îi mai vizitaseră o dată, atunci când
Malmö era umed și plin de bălți, și încă mai vorbeau despre acea vizită.
Despre cât de rece și cât de groaznică fusese vremea. Despre faptul că nici
măcar nu avuseseră parte de o zăpadă ca lumea.
Conform prognozei, o să plouă.
Mesajul Supriyei fu urmat de încă un emoji de neînțeles.
Erik își duse cana cu ceai la o masă goală, trimițându-i cu mâna liberă o
față care râde și plânge.
Nu e amuzant, răspunse ea.
El fu de acord, dar își făcea mai multe griji pentru ea decât pentru
vreme. Își făcea griji cu privire la cum se va descurca avându-i pe părinții
ei atât de aproape timp de două săptămâni întregi. Data trecută stătuseră
doar o săptămână.
Și probabil mai mult decât orice altceva, își făcea griji în legătură cu
felul în care stresul ei îl va afecta și pe el.
Odată ce ceaiul lui fu gata, Erik scoase pliculețul, se folosi de linguriță
ca să stoarcă lichidul din el și-l puse într-un șervețel. Fusese o zi
aglomerată și avea nevoie de câteva momente ca să se relaxeze înainte să
termine de scris raportul interogatoriului. El era responsabil pentru
interogarea lui Axel Sandsten; Hanna putea să se ocupe de cea a Rebeckăi.
El nu fusese acolo tot timpul.
Când Erik intrase împreună cu medicii legiști, Rebecka era singură în
sufragerie, iar Hanna era în bucătărie. Atmosfera era mult mai tensionată
decât fusese când plecase el, ceea ce nu era tocmai surprinzător, având în
vedere situația. Rebecka pierduse un copil. Dar era ceva la noua sa colegă
care îi stârnea curiozitatea. Legat de faptul că o considera a fi dificilă. Erik
se înțelegea de obicei cu tot felul de oameni. Avusese un trecut delicat, era
sigur de asta. O întrebase pe Hanna dacă vrea să meargă la o cafea, dar ea îl
refuzase. Avea să încerce să o contacteze iar pe Tatjana Edin.
 Erik și-l imagină pe Joel. Un copil de cincisprezece ani bătut și sprijinit
pe un zid, în mijlocul pustiului. Nimeni nu ar trebui să moară așa, și Erik
voia s-o ajute pe Rebecka să afle ce pățise Joel. Posibilitatea ca Nilei să i se
întâmple asta era cel mai mare coșmar al său. Trecuse printr-o stare de frică
asemănătoare timp de câteva secunde când fetița se născuse, pentru că nu
respira cum trebuie. Doctorul încercase să-l liniștească, dar nu funcționase.
Doi dintre colegii săi intrară în cantină, își luară cafele și se așezară la
masa de lângă el.
— Îți mai aduci aminte de cazul de jaf și crimă din Öland? Trebuie să fi
fost acum cincisprezece ani, minimum. Cazul cu femeia care a fost bătută,
murind apoi în incendiul din casa sa?
— Da, cel din Åby, nu? Mătușa mea locuia în satul de lângă, îl cunoștea
pe fostul ei soț.
— Fiica lui lucrează aici acum.
— A cui, a fostului?
— Nu, a ucigașului. S-a făcut polițistă.
Erik nu se putu abține să nu întrebe.
— Îmi cer scuze, dar despre ce vorbiți?
Îi povestiră despre bețivul care intrase în casa lui Ester Jensen cu intenția
de a fura. Se zvonise că femeia ținea bani ascunși în casă și, potrivit fiicei
lui Ester, mai avuseseră loc câteva intrări prin efracție tot din acest motiv.
Dar zvonurile nu erau adevărate, și când bărbatul își dăduse seama că nu
era niciun ban, se înfuriase. O bătuse pe Ester și apoi dăduse foc casei, cu
ea înăuntru. El susținuse că femeia se răzvrătise și căzuse, lovindu-se la cap
și murind. Focul distrusese aproape toate dovezile, dar nu și oasele ei arse.
Avusese aproape douăzeci de fracturi.
— Cine e fiica lui? întrebă Erik, deși deja își dăduse seama.
— Hanna Duncker.

CAPITOLUL 16

Hanna se descălță fără să se aplece să se dezlege la șireturi. „O să-i

strici”, auzi vocea lui Fabian în minte. „Dezleagă-i cum trebuie”. Își aruncă
cheile pe micul dulap de pe hol și-și aduse aminte de încă o rugăminte din
trecut. De data aceasta din partea mamei sale: „Poți, te rog, să muți astea de
aici?” După aceea zâmbind și adăugând: „Fă asta pentru mine”. Mama ei
refuzase întotdeauna să pună cheile pe orice tip de masă, și nu-i plăcea când
oamenii făceau asta. Se pare că ea credea că aduce ghinion. Hanna își
aducea aminte doar de cuvintele și de zâmbetul ei, nu și de vocea mamei
sale. Acesta fusese primul lucru pe care îl uitase.
Ridică cheile și le agăță în cuierul de lângă oglindă, îndreptându-se apoi
spre bucătărie unde deschise frigiderul. Nu era încântată că va trebui să-i
spună Rebeckăi despre drogurile găsite în camera lui Joel. Conversația pe
care o avuseseră după ce-i dăduse de veste că Joel murise îi lăsase un gust
amar în gură. Faptul că exploatase atât vechea lor prietenie, cât și starea de
șoc a femeii. Poate că, până la urmă, nu ar trebui să fie principalul mijloc de
a lua legătura cu Rebecka. Dar, oricât de greu le-ar fi fost amândurora,
Hanna încă mai credea că ceea ce făceau era pentru binele anchetei.
Scoase o caserolă de plastic cu orez cu pui. Era ultima porție din
cantitatea mare pe care o gătise duminică; de atunci mâncase din ea în
fiecare zi.
Hanna băgă mâncarea în cuptorul cu microunde. Împreună cu masa și
scaunele, cuptorul era singura contribuție a ei adusă bucătăriei.
„Fermecător” și „autentic” fuseseră două dintre numeroasele cuvinte pe
care agentul imobiliar le folosise ca să descrie locuința. Tapetul cu flori
avea probabil cel puțin douăzeci de ani, și dulapurile erau uzate și strâmbe.
Dar ei îi plăceau, și nu avea de gând să le arunce și s-o ia de la început.
După ce puse puiul fierbinte pe o farfurie, Hanna se duse în sufragerie.
Avea trei camere la parter, și decisese ca una dintre ele să fie sufrageria, nu
că avea nevoie de una neapărat. Cel mai bine ar fi fost să dărâme un zid și
să-și facă o sufragerie de o mărime decentă. Pe lângă televizor, nu mai
încăpea decât o canapea.
Sus erau două dormitoare. Probabil ar fi trebuit să dărâme zidul și acolo
ca să fie doar unul. Cinci camere în total, care însumau sub cincizeci de
metri pătrați. Tehnic vorbind, casa părea mai mare de atât, dar tavanul
înclinat de la etaj reducea spațiul care putea fi folosit.
După ce termină de mâncat, Hanna își sună fratele.
— Bună, răspunse Kristoffer.
Tonul lui parcă îi puse inima într-o cămașă de forță. Era limpede că încă
era supărat pe ea.
— Ce mai faceți? îl întrebă.
 — Suntem bine. Ella a avut varicelă săptămâna trecută, dar i-a trecut
acum.
— E bine.
Și Hanna, și Kristoffer avuseseră varicelă când erau mici. Ea avea zece
ani și el unsprezece, dar încă își mai aducea aminte cât de tare o mâncase
pielea. Spera că Ella suferise mai puțin decât ei; se presupunea că boala era
mai blândă la copiii mai mici. Hanna își întâlnise nepoata o singură dată,
când avea un an. Abia ce învățase să meargă, și știa să zică „mama”, „tata”
și „nu”. Putea să vorbească suedeză acum? Hanna se îndoia. Ar fi vrut să-i
sugereze să vină în vizită la ea, dar bănuia că fratele ei nu ar fi vrut să mai
calce vreodată în Öland.
— De ce m-ai sunat? întrebă el.
Întrebarea îi tăie respirația. Era fratele ei, dar normal că avea nevoie de
un motiv ca să-l sune.
— Am început să lucrez azi, anunță ea. La secția de poliție Kalmar.
Kristoffer pufni. Avusese destul de-a face cu poliția înainte ca tatăl lor să
dea de belele. Furase din magazine, fusese adus acasă beat, genul acesta de
lucruri. Arestarea și condamnarea tatălui său fuseseră un alt fel de punct de
cotitură pentru el, și Hanna se îndoia că s-ar mai fi căsătorit și și-ar mai fi
găsit un loc de muncă într-un hotel de lux după ce s-au întâmplat toate acele
lucruri.
Își aduse aminte de fragmente din acea conversație. Furia lui față de
decizia ei de a se muta din nou pe insulă.
„Întotdeauna înrăutățești lucrurile. Și pentru tine, și pentru mine”.
Kristoffer nu-și dorise decât să se mute și să lase trecutul în urmă, dar ea
era aici, sunându-l ca să facă același lucru iar: să-l tragă înapoi în trecut.
— Am vorbit cu Axel Sandsten azi.
Kristoffer tăcu.
— Îți mai aduci aminte de el, nu?
— Normal.
— Am crezut că îți place de el, spuse Hanna.
— Nu mai îmi place.
De data aceasta, îi veni rândul Hannei să tacă. De ce îl sunase, de fapt?
Chiar crezuse că Kristoffer va reuși să spună ceva relevant despre Axel
după atâția ani?
— De ce ai vorbit cu el? întrebă Kristoffer.
 — Pentru o anchetă.
— A făcut ceva?
— Poate, poate că nu. Știai că are o companie acum? E un mare ștab în
Kalmar.
— Și asta te surprinde?
— Nu chiar, am crezut doar că are planuri mai mărețe de atât.
— Sunt sigur că a avut, zise Kristoffer. Dar viața nu e mereu așa cum
plănuiești.
Hanna nu spuse nimic.
— Trebuie să plec, anunță Kristoffer. O să luăm masa.
— Bine, mai vorbim, zise ea și închise.
Peste vreo șase luni, se gândi ea puțin tristă. Știa că ar trebui să depună
eforturi mai mari în ceea ce-l privește pe Kristoffer, dar nu știa cum. Parcă
nu putea să facă nimic cum trebuie. Într-un fel, conversația lor fusese un pas
înainte, măcar nu țipase la ea.
Hannei îi era dor de Kristoffer, aproape mai mult decât de părinții ei. Era
cu doar paisprezece luni mai mare decât ea, și fuseseră atât de apropiați
când erau mici. Dar după ce murise mama lor, el și tatăl lor avuseseră
aceeași reacție: se neglijaseră. Amândoi se apucaseră de băutură. Tata acasă
și Kristoffer la ieșiri cu prietenii. Deși avea doar treisprezece ani, Hanna
încercase cu disperare să țină familia unită, făcând mâncare, asigurându-se
că au destui bani. Bunica ei locuia într-un apartament în Färjestaden pe
vremea aceea, și o ajutase cu ce putuse.
Neliniștea o măcina pe Hanna. Nu putea să suporte să fie din nou
singură acasă, și decise să se ducă la Ingrid. La jumătatea drumului, își
dădu seama că avea luminile stinse, așa că se răzgândi: avea să se ducă în
Möckelmossen.
•
Când ajunse la popas, Hanna fu surprinsă să vadă că nu era singură.
Parcă pe marginea drumului în spatele unui Audi negru cu o oglindă ruptă
și coborî din mașină. Cortul criminaliștilor nu mai era acolo, dar zona încă
era înconjurată de bandă și păzită de doi ofițeri. În jurul benzii, erau câteva
grupuri de oameni. Începuseră să pună flori și lumânări. Câțiva dintre ei
vorbeau încet, dar ceilalți erau tăcuți.
Hanna le scană fețele în căutarea Rebeckăi, dar nu era acolo. Simți
nevoia să o contacteze, dar se temea că o va deranja. Sau, mai rău, că va fi
respinsă. Simțea că ar trebui să-i ofere spațiu Rebeckăi în momentul de
față.
Hanna rămase într-o parte ca să nu încerce nimeni să vorbească cu ea.
Privirea îi fu atrasă de o femeie blondă. Era singura persoană care părea să
fi venit singură, și era o disperare în felul în care se îmbrățișa singură, în
felul în care se ferea de ceilalți. Ca și cum credea că nu are niciun drept să
se afle acolo. Hanna își scoase discret telefonul și le făcu câteva poze
femeii și celorlalte persoane. La urma urmei, există criminali cărora le
place să se întoarcă la locul crimei. Poate că la fel era și în cazul acesta.
Era aproape ora nouă, și soarele se apropia de orizont. Lumina era
straniu de puternică, dar întunericul se apropia din toate colțurile. Dornic să
preia controlul. Asta includea și întunericul trecutului; faptul că tatăl ei
bătuse o femeie, și apoi îi umpluse casa de petrol și îi dăduse foc.
„N-am vrut să fac asta”, îi spusese Lars singura dată când Hanna adusese
vorba despre asta în timpul unei vizite făcute la închisoare, în cei zece ani în
care stătuse după gratii, Hanna călătorise de zece ori până în Brinkeberg,
dar era greu să porți o conversație cu cineva care abia dacă putea să se uite
la tine, mai ales când acea persoană se întâmpla să fie tatăl tău. Hanna îi
scrisese și scrisori despre viața ei plictisitoare și-i pusese întrebări despre
viața lui. Știa că tot ce îi trimitea avea să fie verificat, și faptul că alți
oameni aveau să-i citească scrisorile o făcuse să-și schimbe modul de a-și
alege cuvintele. Comunicarea devenise un dans inconfortabil în jurul a tot
ceea ce nu puteau să spună.
Hanna privi terenul plat și sterp. Privi umbrele care deveneau din ce în
ce mai mari. Senzația era chiar și mai puternică decât fusese în acea
dimineață: natura era în viață aici. Poate că era din cauza faptului că era atât
de epuizată după acea zi.
Îi sună telefonul și se înjură în gând pentru că uitase să-l dea pe
silențios. Se grăbi spre mașină în timp ce răspunse.
— Alo?
Nu auzea decât respirația cuiva.
— Alo? repetă ea, încercând să nu-și arate teama în voce.
Se auzi un pocnet drept răspuns.
 JOI, 16 MAI

CAPITOLUL 17

În încercarea de a evita să facă conversație, Hanna plănuise să stea la

biroul ei până când începea ședința de dimineață a echipei. Un alt apel
anonim o trezise în acea dimineață, înainte de ora șase. Fusese la fel ca cel
de ieri: ea spusese „Alo?” și apoi se auzise cineva respirând, iar temerile ei
crescuseră în timp ce rostise un alt „Alo?” Apelul se încheiase cu un poc
atunci când cealaltă persoană închisese.
Un zgomot dinspre ușă o făcu să ridice privirea. Daniel, care fusese la
ședința matinală de ieri, intră în cameră și ea privi repede în jos. Prea
târziu. Bărbatul făcu câțiva pași rapizi și ajunse la biroul ei.
— M-am gândit că ar trebui să mă prezint cum trebuie, spuse el.
Auzi un accent clar de Kalmar. Hanna nu-și aducea aminte să fi spus
ceva la ședința de ieri, dar probabil fusese prea stresată ca să observe.
Semăna și mai mult cu Fabian de aproape. Amândoi bărbații își țineau
capul ușor într-o parte când vorbeau.
— Bună, spuse ea.
— Să mă anunți dacă ai vreo întrebare sau dacă ai nevoie de ajutor cu
ceva.
— Mersi, așa o să fac.
— Ieri a fost o zi destul de agitată, și probabil…
Dar Daniel nu apucă să continue deoarece Ove băgă capul pe ușă și le
făcu semn din cap spre camera de conferințe. Hanna se ridică în picioare și-
l urmă pe Daniel. Unul dintre multele motive pentru care plecase din
Stockholm fusese ca să se îndepărteze de Fabian, dar acum nici măcar nu
putea să se uite la Daniel fără să nu se gândească la el. Alungă amintirea în
care el își plimba degetele pe clavicula ei. Fusese minunat să o atingă
cineva în felul acela.
La două săptămâni după ce-i spusese lui Fabian că nu vrea să se mute cu
el, o invitase la cină în casa lui din Gustavberg. Abia ce luase o gură de
desert când o anunțase că relația lor nu mai funcționează. Sau, mai degrabă,
ea nu mai funcționează. Șocul o paralizase. Cum putuse să treacă de la a
vrea să locuiască cu ea la a nu o mai vrea deloc într-o perioadă atât de
scurtă de timp? Fără să scoată un cuvânt, Hanna se ridicase și plecase. Abia
mai târziu simțise supărarea; întotdeauna îi fusese mai ușor să simtă
supărare decât suferință. După aceea, îi fusese greu la serviciu. Văzându-l
pe Fabian și dorindu-și în același timp să-l lovească și să se arunce în
brațele lui.
Își făcuse o promisiune că nu va mai avea niciodată o relație cu un
coleg.
O nouă imagine îi apăru în minte: de data aceasta, Daniel era cel care
stătea într-o parte, degetele mângâindu-i clavicula. Se opri și intră în
camera de ședințe numai după ce-i dispăru roșeața din obraji.
— Vreau să lăsați orice altceva deoparte și să vă concentrați asupra
băiatului care a fost găsit mort în popasul din Möckelmossen, zise Ove.
Presa locală nu e singura care a aflat despre crimă; tabloidele au mirosit și
ele ceva. Numele victimei a fost publicat pe forumurile online ieri după-
amiază.
Hanna încercă să se așeze încet astfel încât să nu-i întrerupă tirada legată
de mass-media, dar înălțimea ei nu o ajută.
Ove zâmbi și începu să recapituleze tot ce aflaseră până acum.
— Echipa de IT se ocupă de telefonul spart al lui Joel Forslund, plus
calculatorul pe care l-am luat din camera lui. Criminaliștii au luat și o serie
de blocuri de desen pline de desene. Toate sunt foarte sumbre, ceea ce ar
putea sugera că Joel, într-adevăr, nu avea o stare mintală bună.
— Știm sigur că a fost ucis? întrebă Amer.
— Da, zise Ove. Potrivit patologului din Linkoping care va face
autopsia, cauza morții a fost o înjunghiere în stomac, provocată probabil de
un cuțit. A fost și bătut foarte rău. Judecând după nivelul de rigiditate
cadaverică și temperatura corpului său, a murit între miezul nopții și ora
două dimineața.
Hanna scană camera. Erik se uită în altă parte, dar nu suficient de rapid,
și inima îi tresări când văzu compasiunea din ochii săi. Deci acum știa și
el. Trebuie să fi aflat, pentru că ieri nu se uitase așa la ea. Deși știa că nu ar
trebui, o supără această realizare. Întotdeauna fusese doar o chestiune de
timp.
— Unde a murit? întrebă Erik.
 — Nu se știe sigur, spuse Ove. Balta de sânge sugerează că a stat întins
pe stomac, dar nu am putut să determinăm dacă a fost mișcat și pus în
șezut sau s-a târât singur până acolo. Pământul este tare, dar a fost
descoperită o urmă de cauciuc lângă locul în care a fost găsit, ceea ce ar
putea indica că cineva l-a lăsat acolo. Sunt mai multe urme de încălțăminte,
dar judecând după câți oameni trec prin acea zonă, probabil pista asta nu ne
va duce nicăieri. Nici nu avem arma crimei încă. Astăzi vom ridica
cordonul.
— Verifică pe unde a fost cu ajutorul telefonului?
Ove încuviință.
— Trebuie să știm unde s-a dus după ce a plecat de acasă.
— A fost identificat șoferul mașinii parcate? întrebă Amer.
— Da, îl cheamă Samuel Herngren, răspunse Ove. Locuiește în
Färjestaden și lucrează la o fabrică de pui în Mörbylånga. E și în baza de
date, suspectat de agresiune, dar, din păcate, nu am reușit să dăm de el încă.
— Dar motociclistul?
— Nici de el nu am dat, zise Ove. Încercați să-l găsiți. Și să vorbiți cu
poliția locală, cu grupuri de tineri și traficanții cunoscuți din zonă.
Amer dădu din cap.
— Știm ce fel de floare era cea pe care o ținea Joel? întrebă Hanna.
Trebuia să spună ceva ca să reducă la tăcere vocea din mintea sa, care-i
spunea că nu ar trebui să fie aici, că nu e bună de nimic. Indiferent de cât de
multe lucruri realizase, acea voce încă o bântuia, și revenea adesea atunci
când nu scotea niciun cuvânt prea mult timp.
— O floare ciocul berzei, spuse Ove. A fost trimisă la un specialist.
— Are un înțeles anume?
Ove clătină din cap.
— Pot să mă interesez eu de asta, spuse Carina. Ador florile.
— Ceea ce adori tu e să stai bine mersi la birou, spuse Amer, rânjind.
— Deci ce indicii urmărim? întrebă Daniel.
Hanna se întoarse să se uite la el, și încercă să vadă dincolo de ochii lui
căprui și de felul în care își înclina capul. Avea oare treizeci de ani? Era
clar cel mai tânăr membru al echipei, dar nu dădea impresia că are ceva de
demonstrat. Ba din contră, Daniel părea a fi calm și sigur pe el. Hanna voia
să se familiarizeze cu acest grup, cu rolul pe care îl avea fiecare. Amer
părea să fie glumețul, deși era extrem de eficace; majoritatea sarcinilor
păreau să ajungă în cârca lui. Carina și Ove preluau cât de puține sarcini era
posibil, ceea ce nu era neapărat un lucru grozav având în vedere că el era
șeful. Dar Erik? El era persoana cu care Hanna petrecuse cel mai mult timp,
dar tot nu era sigură în privința lui. Turuiala constantă, felul în care nimic
nu părea să îl afecteze.
— Până acum avem un singur indiciu real, spuse Ove. Și anume faptul
că tatăl lui, Axel Sandsten, s-ar putea să fie implicat în vreun fel.
— Acel Axel Sandsten? întrebă Carina.
— Mă tem că da. Am solicitat istoricul lui telefonic ieri. Daniel, ai putea
să te ocupi tu de el? Să le dai materialele lui Erik sau Hannei; ei o să se
ocupe de interogări.
Se pare că Ove își schimbase părerea față de Axel de când Hanna
plecase din biroul lui ieri. Pe atunci, fusese clar: nu credea că au suficient
pentru a lua astfel de măsuri. Tatjana confirmase de atunci că fusese la birou
cu Axel până la ora unsprezece, dar negase că ar fi discutat despre alibiul
lui cu el.
Hanna știa că ar trebui să spună ceva despre pozele pe care le făcuse în
popas. Să o menționeze pe femeia blondă. Regreta faptul că nu o trăsese
deoparte ca să vorbească cu ea atunci și acolo; durerea femeii păruse
diferită față de cea a celorlalte persoane. Mai introspectivă, într-un fel. Mai
deznădăjduită. Dar Ove era pe punctul de a încheia ședința.
În clipa în care se termină, Hanna se grăbi să plece. Trebuia să ia
legătura cu Rebecka. Nu mai putea să amâne.
Dar cum?
Hanna se încuie în baie ca să poată să-și adune gândurile în pace. În cele
din urmă, îi trimise un mesaj:
„Îmi pare atât de rău pentru tot. M-am gândit la tine tot timpul”. Rebecka
o sună imediat.
— Și eu m-am gândit la tine. Mă bucur că ne-am reîntâlnit, dar…
Vocea ei suna grav. Nu era clar dacă suna așa pentru că plânsese sau
consumase ceva; probabil și plânsese. Și consumase ceva.
— Știu cât de greu trebuie să-ți fi fost ieri, zise Hanna. Și nu mă refer
doar la faptul că ai aflat, ci și la toate întrebările. Eu…
— Nu-ți face griji, o întrerupse Rebecka. Doar îți făceai datoria.
Nu suna sinceră.
— De fapt, mai am o întrebare pentru tine, spuse Hanna. Ofițerul de
poliție m-a pus să te întreb asta.
— Bine.
— Joel fuma hașiș?
Liniștea care urmă păru plină de supărare.
— Cine a zis asta?
— Nimeni. Criminaliștii au găsit niște hașiș în camera lui. Testele vor
determina dacă a consumat sau nu.
— Mai ai și alte întrebări?
— Nu, nu în momentul de față.
Hanna voia să-i arate Rebeckăi că nu-i păsa numai din pricina locului
său de muncă.
— Am fost în locul în care a fost găsit Joel ieri. Era ceva lume strânsă
acolo.
— A venit lume și aici, spuse Rebecka. Dar nu a bătut nimeni la ușă.
Doar au lăsat lucruri la poartă.
— Nu-i așa că e frumos din partea lor?
— Mda.
Hanna se holba la ușa toaletei. Avea o linie albastră în mijloc și părea că
cineva începuse să deseneze niște graffiti și apoi își pierduse curajul.
— Soțul tău e acasă? întrebă ea.
— Nu, tocmai a început să lucreze pentru firma de tâmplărie a unui
prieten și au o treabă de terminat până în iunie. Dar și-așa nu-l vreau aici
acum. Sonja are grijă de Molly azi, și a umplut frigiderul cu mâncare.
— Sonja?
— Da, doamna cu dulciurile este soacra mea acum.
— N-am știut că are copii.
— L-a adoptat pe Petri când avea treisprezece ani. Tu și cu mine aveam
deja unsprezece ani pe atunci.
Cele două femei își ascultară respirația una celeilalte timp de câteva
clipe. Hanna se străduia să-și ia ochii de la linia albastră. Poate că nici
măcar nu fusese ceva intenționat, poate că cineva o desenase din greșeală
când deschisese ușa. Nu prea voia să întrebe, dar știa că nu are de ales:
— Dar mama ta?
— Da, ea e încă în viață, avem o relație bună acum. Locuiește în
Karlskrona, dar și-a luat bilet de avion imediat ce am sunat-o. O să ajungă
în seara asta.
 Hanna auzi pași care se opriră în fața ușii.
— Ascultă, trebuie să plec, spuse ea. Dar îți promit că o să te sun în
fiecare zi.
— Vreau să-mi promiți un singur lucru.
— Ce anume?
— Că o să afli cine l-a omorât pe Joel.
Hanna știa că acesta era genul de promisiune pe care nu ar trebui să o
facă niciodată, dar era vorba de Rebecka. Nu avea încotro.
— Bine, răspunse ea. Îți promit.
 ULTIMA ZI

Joel stă în spatele autobuzului, cu fața îndreptată spre geam. Se apropie

de cel mai înalt punct al podului Öland, și simte cum corpul său mai are
puțin și explodează. Parcă nu mai are loc în el. Sau în autobuz. Nicăieri. Îi
vine să urle la șoferul autobuzului să oprească și să-l lase să coboare. Să se
arunce de pe pod și totul să înceteze. Își lovește fruntea de geam.
Femeia din rândul din fața lui se întoarce și se uită urât la el. Ar trebui
să-i zică să-și vadă de treaba ei nenorocită, dar, în schimb, îi aruncă un
zâmbet ca să se scuze. La fel ca întotdeauna. Mama sa nu l-ar crede dacă i-
ar spune cât de întunecat și de urât este pe dinăuntru. Nu l-ar crede dacă i-ar
spune ce se gândește el să facă. Tot ce a făcut până acum. Dar s-a săturat să
joace teatru. Să se comporte altfel decât e.
Joel se întoarce și se uită din nou pe geam. Timp de câteva secunde,
autobuzul pare să plutească între mare și cer, dar apoi continuă să o ia în
jos, și îi este mai ușor să respire.
Tipic lui, să aibă un asemenea ghinion încât să dea tocmai peste Axel.
Dacă ar fi plecat din Kullzenska cu câteva minute mai devreme sau mai
târziu, ar fi putut să evite întâlnirea cu el.
Întâmplarea cu radiatorul nu este singurul abuz de care își aduce aminte
Joel, dar cu siguranță a fost cel mai grav. A fost atât de mult sânge. Era
sigur că avea să moară. Mama lui spune că Axel l-a bătut și pe el, dar el nu-
și aduce aminte de asta.
Când Joel avea nouă ani, a fost de acord să petreacă weekendul cu Axel.
Era atât de disperat după un tată, unul care să nu aibă ochi numai pentru
Molly, și i se promisese și o bicicletă. O bicicletă de munte. La vremea
respectivă, nu-l mai văzuse pe Axel de un an.
Joel nu-și mai aduce aminte de la ce a pornit, dar ține minte cu Axel a
ridicat pumnul spre el și a țipat „obraznic nerecunoscător ce ești!”
Axel nu a dat în el atunci, dar Joel nu a mai stat niciodată la el acasă. Și
nici nu a primit vreodată bicicleta.
Adevărul este că a încercat să stea departe de el încă de atunci.
Joel își scoate telefonul și-și verifică aplicațiile. Nu îl ajută deloc cu
anxietatea, dar așa trece mai repede timpul. Petrece câteva minute uitându-
se la un filmuleț cu o pisică care își atacă propria reflexie, reușind să-și ia
ochii de la el numai când Nadine îi trimite ceva pe Snapchat. E o poză cu
graffitiurile de pe banca ei, însoțită de cuvintele: Școala o suge. Nu pierzi
nimic.
„Suge” este ceva ce a mâzgălit cineva că vrea să-i facă lui Sigge,
profesorul incredibil de sexy al lui Nadine.
Încerci doar să mă înveselești, răspunse Joel.
Și funcționează?
Dap.
Joel închide aplicația Snapchat și vede că are un mesaj nou pe
WhatsApp. Deschide aplicația și se uită la cuvintele care fac ca întunericul
să se reverse și să-l înghită cu totul:
Ești mort. Tu sau ea.

CAPITOLUL 18

Lui Erik îi era foame tot timpul datorită antrenamentelor, așa că se duse
la parter ca să-și ia niște banane. Alergase încă zece kilometri în acea
dimineață, deși într-un ritm mai încet decât ieri.
Supriya îl privise în timp ce-și legase șireturile de la adidași. Încă era în
halat, și ținea o cafea în mână. Zâmbind în batjocură: „Tot nu ai de gând să
te dai bătut?”
Îl înscrisese într-o competiție Iron Man drept cadou de Crăciun, probabil
pentru că privise cu atâta negativism atmosfera din oraș în timpul
competiției, comparând-o cu extazul religios. Faptul că Erik, care nu mai
alergase un maraton în viața lui, trebuia să facă asta acum după ce mai întâi
înoată 3,84 kilometri și merge cu bicicleta 180 de kilometri, era puțin
înfricoșător. Dar avea să-i arate el.
Erik plănuia să ia feribotul până în Öland în weekend, combinându-și
antrenamentul cu căutarea unui loc ideal pentru a construi o cabană. Nu va
reuși niciodată să o convingă pe Supriya să locuiască într-un loc ca acela
pentru totdeauna, dar spera că va putea să o convingă să accepte ideea unei
case de vacanță. Apoi își dădu seama cât de nerealiste erau planurile sale,
deoarece nu putea să fugă la cabană când părinții ei veneau în vizită.
 Cartea pe care o comandase de pe Amazon sosise, în sfârșit, ieri: The
Knowledge: How to Rebuild Our World After an Apocalypse. Nu pentru că
Erik credea că lumea avea să se sfârșească, cel puțin nu în timpul existenței
sale sau a Nilei, dar cartea conținea tot felul de informații despre cum să
începi să cultivi și cum să păstrezi mâncarea într-o stare bună mai mult
timp, cum să construiești canale, să generezi electricitate și așa mai
departe.
Se întoarse la biroul său și deschise ultimul e-mail. Era de la Daniel,
care-i redirecționase un rezumat al istoricului telefonic al lui Axel Sandsten.
În timp ce înfuleca banana, scană lista, în căutarea intervalului în care
vizitaseră biroul lui Axel.
— Ce ai auzit?
Erik se întoarse și dădu nas în nas cu fața lipsită de expresie a Hannei.
Chiar era greu s-o citești. Întinse istoricul de apeluri spre ea.
— Axel a sunat-o pe Tatjana imediat după ce am plecat de la el, spuse
bărbatul, deși bănuia că nu la asta se referea.
— Nu. Legat de tatăl meu.
— Câțiva oameni au vorbit despre el la cantină ieri.
— Și ce au spus?
— Că a fost un bețiv care a intrat prin efracție în casa unei femei, a
bătut-o și i-a dat foc casei, cu ea înăuntru.
Fața Hannei deveni puțin mai blândă. Făcuse bine că nu mințise.
— Ascultă, continuă Erik. Nu-mi pasă ce a făcut tatăl tău.
— Dar mie îmi pasă.
Se întoarse și plecă din cameră înainte ca el să mai apuce să zică ceva.
A mers bine, își spuse Erik în sinea lui în timp ce mânca a doua banană.
Hanna fusese cea care vorbise cu Tatjana ieri, dar bănuia că avea nevoie de
timp ca să se calmeze.
— Sunteți la serviciu? întrebă Erik după ce îi spuse că e polițist.
— Da, răspunse Tatjana Edin.
— Atunci aș dori să mergeți undeva unde să nu puteți fi auzită.
De fapt, nu voia ca Axel Sandsten să audă conversația, dar Erik nu dorea
să-i menționeze numele.
— Numai puțin.
Auzi zgomote de tocuri pe o podea cu parchet, urmate de o ușă închisă.
— Ieri i-ați spus colegei mele că marți seara ați fost la serviciu până la
ora unsprezece. Încă mai susțineți acest lucru?
— Da, răspunse Tatjana încet.
— Axel v-a sunat ieri la ora 14.02. Ce voia?
— Nu-mi aduc aminte.
— Haideți, sunt sigur că vă aduceți aminte. A fost imediat după ce am
vorbit noi cu el, așa că presupun că despre asta a fost vorba.
Tatjana tăcu. Lui Erik i se părea că îi aude pulsul la telefon.
— Trebuie să îmi spuneți adevărul, zise el.
— Axel o să mă concedieze.
— Anchetăm o crimă și cred că știți că nu trebuie să ne ascundeți
informații.
Tatjana scoase un sunet care sună pe jumătate ca un oftat, pe jumătate ca
un bocet.
— Axel a ieșit să ia prânzul marți, spuse ea. Și a fost atât de agitat când
s-a întors încât l-am întrebat ce s-a întâmplat.
— Ce a spus?
— Că a dat peste fiul lui idiot.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mi-a zis.
— Dar asta v-a spus să nu ne ziceți?
— Da.
Imediat ce Erik închise telefonul, se duse să-l vadă pe Ove. Bătu la ușă
și intră fără să aștepte un răspuns. Îl găsi pe șeful său tolănit pe scaunul de
la birou, cu capul pe spate, sforăind. O altă ciocănitură zgomotoasă îl făcu
să se trezească, și se șterse la gură cu brațul, deși nici măcar nu-i cursese
scuipat.
— Dumnezeule, sunt obosit, își ceru el scuze. Am avut grijă de Penny
aseară, așa că n-am dormit prea mult.
Penny era singura nepoată a lui Ove, și știindu-l pe Ove, probabil fetiței
îi fusese permis să mănânce tot ce vrea ea și să stea trează până când
adormise pe canapea.
— Ce vârstă are acum?
— Face un an în ianuarie.
Erik recapitulă ce îi povestise Tatjana despre întâlnirea lui Axel Sandsten
cu fiul său.
— Deci ce facem acum? întrebă el.
 — Verificăm dacă Daniel a găsit ceva despre Sandsten, spuse Ove.
— Și apoi?
— Îl aducem la secție ca să-l interogăm.
Erik deja se întorsese când Ove continuă:
— Ia-o și pe Hanna cu tine.
Erik ar fi vrut să riposteze, dar nu putea face asta fără să dezvăluie ce se
petrecuse între el și colega sa, așa că-și ținu gura. Ca să îi mai ofere puțin
timp Hannei, începu să-l caute pe Daniel. Ca de obicei, stătea la biroul său,
citind ceva pe ecran. Munca de detectiv nu presupune prea multă mișcare.
— Nu ai găsit nimic despre Axel Sandsten? întrebă el.
Cu coada ochiului, Erik o văzu pe Hanna intrând în cameră și
îndreptându-se spre biroul ei.
— Până acum n-am găsit decât o droaie de laude, răspunse Daniel. Și
presupun că nu la asta te referi, nu?
— Nu e o veste ideală.
Erik se duse până la Hanna, care stătea prăvălită în scaun, uitându-se la
telefon de parcă tocmai o certase.
— Care e problema? întrebă el.
Femeia se uită urât la el.
— Tocmai am sunat-o pe Tatjana. Imaginează-ți cât de prost m-am simțit
când am aflat că deja vorbiseși tu cu ea.
— Îmi pare rău, spuse el. Ar fi trebuit să te anunț.
Normal că ar fi trebuit, dar lui Erik i se păru că Hanna avu o reacție
exagerată. Se mai întâmplă să aibă loc neînțelegeri, și se îndoia că Tatjana
fusese deranjată.
— Ce voiai? se răsti Hanna.
— O să-l aducem pe Axel Sandsten ca să-l interogăm.
Hanna își luă geaca neagră în stil aviator și se ridică în picioare. Atât
geaca, cât și blugii ei albaștri păreau să fie din secțiunea pentru bărbați.
Limbajul ei corporal părea diferit acum; probabil era puțin cam prea
nerăbdătoare să îl interogheze pe Sandsten.

CAPITOLUL 19

Fără să scoată un cuvânt, Hanna își luă geaca pe ea și porni spre parcare.
Erik rămase cu un pas în urma ei tot drumul, și-i luă o veșnicie să semneze
formularul pentru a-și ridica pistolul, să descuie mașina și să se urce la
volan. Parcă încerca intenționat s-o asmuță.
— Vrei să vorbim despre asta? o întrebă el în timp ce-și potrivi oglinda
retrovizoare.
Hanna clătină din cap. Acum nu era momentul potrivit ca să înceapă să
se ciondănească pentru că amândoi o sunaseră pe Tatjana. Urmau să îl ia pe
Axel Sandsten, și trebuia să se pregătească mental. Făceau doar șapte
minute până la strada Larmgatan.
Se pare că Erik înțelese aluzia, dar tăcerea lui dură doar câteva minute.
— Chestia asta cu tatăl tău…
— Oprește-te.
Tatăl ei era ultimul lucru despre care avea chef să vorbească.
Hanna se uită la clădirile pe lângă care treceau: școala Jenny Nyström,
judecătoria. Ar fi trebuit să se pregătească amândoi pentru interogatoriu, dar
nu avea suficientă energie să facă asta, nu cu Erik.
De data aceasta, bărbatul reuși să tacă până când trase mașina lângă
terenul de joacă din fața turnului.
— Ești pregătită? o întrebă el.
Hanna încuviință și se dădu jos.
Aceeași femeie de ieri era la recepție, și zâmbetul pe care îl afișase când
se deschisese ușa îi pieri când îi recunoscu.
— Așteptați aici, mă duc după el, le spuse ea, plecând.
De data aceasta se întoarse imediat cu Axel Sandsten.
— Aveți vești noi? întrebă el.
— Trebuie să veniți cu noi, spuse Erik.
— Nu putem să vorbim aici?
— Mă tem că nu.
Pentru o clipă, Hanna crezu că Axel avea să refuze, dar apoi bărbatul se
întoarse spre recepționeră.
— Anulează-mi ședințele până la trei.
Femeia dădu din cap și începu să tasteze. Hanna nu avea nicio îndoială:
Axel era cel care o făcea să se simtă agitată, nu prezența lor. Puteai spune
orice despre Ove, dar cu siguranță erau șefi și mai răi decât el. Niciun semn
de Tatjana.
— Dacă doriți să aveți un avocat prezent, ar trebui să-l sunați acum, îi
explică Erik lui Axel în timp ce porniră spre ușa de la intrare.
— Sunt suspectat?
— Deocamdată nu avem niciun suspect oficial. Scopul nostru este să
obținem informații.
— Ei bine, nu mai stau să-l aștept pe trântorul ăla, zise Axel. Nu am
făcut nimic rău.
În drum spre secție, Axel stătu pe telefon. În oglinda retrovizoare, Hanna
văzu că scria ceva, dar nu putea vedea ce. El se uită la ea și-i zâmbi, iar ea
se forță să-i susțină privirea.
În timp ce mergeau prin secție, Axel îi salută pe câțiva ofițeri, și când
ajunseră la sala de interogări, părea, mai degrabă, că venise la un interviu
pentru un post de muncă, un post pe care deja știa că îl va obține și pentru
care va fi plătit foarte bine. Se înfundă în scaun, cu genunchii depărtați.
Hannei îi plăcea să interogheze oameni. De obicei, avea o imagine clară
a ceea ce o determina: dorința de a înțelege. Dar în cazul lui Axel, nu era
nimic de înțeles. Elucidase cine este cu ani în urmă: un narcisist fără pic de
empatie pentru oricine altcineva în afară de el. Indiferent ce s-ar fi aflat
despre el, bărbatul ar fi crezut că nu greșise cu nimic.
— L-ați văzut pe Joel marți, spuse Erik. Ce s-a întâmplat în timpul acelei
revederi de v-a supărat?
— Cine a zis că l-am văzut pe Joel?
— Răspundeți la întrebare.
— Dacă Tatjana…
— Erau oameni peste tot în jurul vostru, îl întrerupse Erik. Chiar ați
crezut că nu vom afla?
Asta era adevărat, dar Hanna se îndoia că asta îi va salva pielea Tatjanei.
Probabil va recunoaște tot ce le spusese polițiștilor în clipa în care Axel va
pune puțină presiune pe ea. Pe termen scurt, faptul că își va pierde locul de
muncă era clar un lucru rău, dar pe termen lung, probabil îi va fi mai bine
așa.
— Nu m-am supărat neapărat.
— OK, zise Hanna. Deci ce anume te-a enervat când te-ai întâlnit cu
Joel?
— Faptul că voia să studieze sănătate și asistență socială la facultate. O
mare risipă de talent.
— Deci credeai că e talentat?
 — Bineînțeles. Era fiul meu. Nu trebuia decât să fie împins de la spate.
— Și cum aveai de gând să faci asta? Folosindu-te de pumni?
Hanna știa că e prea agresivă, dar era ceva în felul în care o privea care o
împingea și mai mult spre prăpastie.
— Nu mi-am lovit niciodată fiul, zise el.
— Dar pe Rebecka?
— Rebecka se pricepe la un singur lucru, și anume la mințit.
Hanna se lăsă pe spătar și zâmbi. Trebuia să ia o pauză și să-și recapete
stăpânirea de sine, dacă era posibil așa ceva.
— Haide, continuă Axel. Tu ar trebuit să știi cel mai bine asta.
— Și cu ce se presupune că m-a mințit?
În clipa în care cuvintele îi ieșiră pe gură, Hanna își dădu seama de
greșeala sa: Rebecka fusese însărcinată și nu-i zisese unic. Dar faptul că
nu-i poți spune cuiva că ești însărcinată nu e același lucru cu a minți. Axel
își fixă privirea asupra Hannei și zâmbi batjocoritor.
— Rebecka nu te-a plăcut niciodată, spuse el. De ce crezi că a început să
se dea la fund spre sfârșitul anului? Se săturase de toată drama.
Un val de durere o izbi pe Hanna, practic, doborând-o. Nu voia să le
permită gândurilor să revină asupra acelei perioade, dar tot se năpustiră
asupra minții sale. Era adevărat că Rebecka se purtase diferit în ultimele
săptămâni de liceu. Hanna observase acest lucru, vrusese să discute despre
asta, dar nu apucase. Lars începuse să bea mai mult ca oricând, iar
Kristoffer nu era aproape niciodată acasă. Erau o familie care se îndrepta în
viteză spre o catastrofă, și odată ce catastrofa se întâmplase, relația lor se
destrămase. Cu un tată suspectat de crimă și un frate care bea până cădea
lat, ajungând la spital, Hanna nu putuse să vorbească despre nimic. Probabil
că era groaznic să te afli în compania ei pe atunci. Totul se învârtea în jurul
unui singur lucru: ce avea să i se întâmple tatălui ei.
— Ai o problemă la braț? întrebă Axel.
— Ce?
— Îl tot freci.
Hanna își dădu drumul brațului stâng ca și cum îi luase foc. Căutarea
liniștii în tatuaj nu era întotdeauna o decizie conștientă. Axel se întoarse
spre Erik, părând convins că el va înțelege.
— Rebecka nu era o mamă bună pentru Joel. Ea…
— L-ați văzut din nou, după serviciu? îl întrerupse Erik.
 — Nu.
— Și totuși, v-ați pus colega să mintă?
Hanna sperase că Erik nu avea s-o târască și pe Tatjana în toată treaba
asta, deși era clar că faptul că Axel îi spusese să mintă îl făcea să dea de
bănuit. O mare parte din Hanna încă era în trecut, în acele săptămâni înainte
de absolvire. Poate că Rebecka se retrăsese în sine deoarece tocmai aflase
că este însărcinată, dar Hanna era destul de sigură că acesta nu fusese
singurul motiv. Mâna ei începu să se îndrepte din nou spre privighetoare,
dar de data aceasta reuși să se oprească. Îi era imposibil să se concentreze
din cauza durerii pe care i-o pricinuia tot ceea ce se întâmplase.
— Nu i-am spus Tatjanei că ar trebui să mintă, i-am spus doar că ar
trebui să omită acea parte.
— De ce?
— Pentru că nu am timp pentru asta. Sunt în mijlocul unui proiect
stresant. Știam cum o să vi se pară.
— Când ai plecat de la birou? întrebă Hanna.
Durerea îi trecu, în sfârșit, lăsând în urma sa un mare val de oboseală.
Oboseală provocată de faptul că îi permisese trecutului să o afecteze, că tot
ceea ce se întâmplase nu avea să dispară niciodată.
— Pe la două.
Aceasta era ora pe care Axel o menționase și înainte. Scopul principal al
interogărilor era găsirea contradicțiilor sau a lacunelor în ceea ce se spunea,
croindu-ți drum spre adevăr. Odată ce terminau, Hanna avea să îl pună pe
unul dintre criminaliști să verifice filmările camerelor de supraveghere din
biroul lui Axel.
— Apropo, Umbră, spuse el. Cine crezi că a venit cu porecla asta a ta?
Parcă simțea că își pierduse controlul asupra ei. Sugera că Rebecka
fusese cea care inventase acea poreclă? Hanna nu avea nicio intenție să-și
piardă controlul răspunzându-i.
— Nu ați părut neapărat trist când v-am spus că fiul dumneavoastră a
fost găsit mort, interveni Erik. De ce?
— Abia îl vedeam pe puști.
Hanna îl analiză pe Axel. Nici măcar nu încerca să pară trist acum. Joel
nu însemnase nimic pentru el. Nu simțea nimic pentru el pentru că, pur și
simplu, nu era capabil să iubească, sau exista și un fel de motiv în mintea
lui bolnavă?
 Găsiți minciunile, le spusese unul dintre profesorii lor la academia de
poliție în timpul unei lecții despre tehnicile folosite în interogatorii. Fusese
un sfat bun, dar interogatoriile erau și despre analizarea în amănunt a ceea
ce se spunea pentru a descoperi ceea ce nu era spus.
Ce nu le spunea Axel Sandsten?

CAPITOLUL 20

Hainele i se lipeau de corp din cauza transpirației și Rebecka simțea că

nu mai poate să respire. Dădu la o parte pătura și se ridică în fund. La asta
se rezumase încercarea ei de a se ridica din pat.
După conversația cu Hanna, nu mai știuse ce să facă. Se dusese în
dormitorul său, închisese jaluzelele și se băgase sub așternuturi. Vestea că
Joel fumase hașiș o copleșise. Cum de nu observase asta? Era și
îngrijorată. Oare ce se va mai afla despre el?
Pe noptieră îi vibră telefonul. Petri o contactase de câteva ori ca s-o
întrebe cum se mai simte. Era drăguț că îi păsa, bineînțeles, dar grijile lui
erau ca hainele de pe ea: iritante și inconfortabile.
Sonja venise s-o ia pe Molly în acea dimineață, plănuind să petreacă ziua
răsfățând-o. De parcă înghețata ar putea să compenseze faptul că fratele ei
era mort. Rebecka amânase să-i spună lui Molly până când Petri ajunsese
acasă aseară, și amintirea fetiței ținându-se de ea în timp ce vărsa lacrimi
disperate în tăcere o făcu să tragă aer în piept. Stătuseră așa timp de câteva
minute, și Rebecka nu știuse ce să facă. Sau ce să spună. Hamsterul lui
Molly murise cu șase luni în urmă și citiseră o carte cu ilustrații despre un
grup de copii care își deschiseseră o companie de pompe funebre pentru
animale. Dar Rebecka nu vrusese să aducă vorba de acel hamster mic și
stupid pentru că nu exista termen de comparație. În cele din urmă, Molly îi
dăduse drumul la mână și se aruncase, în schimb, în brațele lui Petri.
Mama ei o vizitase aseară timp de câteva ore, și avea să vină din nou
după-amiază. În momentul de față, Rebecka nu suporta să aibă de-a face
nici cu ea. Parcă nu putea să-și vadă decât vechea mamă. Cea care crezuse
că își dă importanță, când ea nu voia decât să fie văzută. Mama ei avusese
douăzeci și unu de ani când o născuse, se lăsase de facultate și se mutase de
acasă, găsindu-și un loc de muncă pentru a se întreține și pe ea, și pe
bebeluș. Părinții ei refuzaseră să o ajute. Rebecka se mândrea cel mai mult
cu faptul că după ce l-a avut pe Joel, nu-l făcuse niciodată să se simtă ca o
greșeală, sau cel puțin nu crezuse că-l făcuse să se simtă astfel.
Aprinse lumina de deasupra patului și întinse mâna după telefon. Dar
mesajul nu era de la Petri, ci de la Axel:
Nu mai spune poliției toate porcăriile astea despre mine.
Rebecka se trânti la loc în pat. Poliția nu-i spusese decât că Joel fusese
bătut. Oare Axel îl lovise? Spera că nu, mai mult de dragul lui Joel. Nu voia
ca ultimul lucru pe care îl văzuse să fi fost tatăl său ridicându-și pumnul
spre el.
Nu sunt porcării, sunt adevăruri, îi răspunse ea.
Știa de ce e capabil Axel. Îi rupsese coastele, o umpluse de vânătăi, deși
avusese grijă tot timpul să-i evite fața; îi spărsese arcada. Nu cu pumnii, ci
aruncând-o într-un radiator. Țipătul înfiorător al lui Joel în clipa în care o
văzuse îi rămăsese întipărit în minte.
Era oare în stare să omoare pe cineva? Nu. Rebecka nu voia să creadă
asta, măcar de dragul ei. Altfel ce ar fi spus asta despre ea? Nu Joel fusese
greșeala ei, ci faptul că încercase să facă relația dintre ea și Axel să
funcționeze.
Telefonul îi vibră iar: Pun pariu că iubitul tău pervers a făcut-o. Poate
ar trebui să le spun polițiștilor.
Pervers? La ce se referea? Știa că Axel încerca să o provoace, și nu
putea să-i permită asta. Petri era cel mai calm și cel mai politicos bărbat pe
care îl întâlnise vreodată. Probabil era prea calm.
Nu vorbiseră prea mult despre copilăria lui, deși Rebecka știa că fusese
una grea. Părinții lui, finlandezi care locuiau lângă Stockholm, muriseră
într-un accident de mașină când el avea doar nouă ani, și Petri petrecuse
câțiva ani mutându-se dintr-un orfelinat în altul, uitând finlandeza și
învățând numeroase alte lucruri, înainte să ajungă, în cele din urmă,
împreună cu Sonja. Nici că se putea îndepărta mai mult de marele oraș.
Rebecka nu se putea gândi la o mamă adoptivă mai bună decât Sonja, și
era clar că Petri moștenise multe lucruri de la ea. Dar chiar era posibil să
treci printr-o asemenea copilărie și să nu fii afectat? Când începuseră să
iasă împreună, Rebecka fusese ezitantă; auzise zvonurile despre el, bârfele
cum că îi plăcea să bea și să se bată. Dar își dăduse repede seama că nu
erau adevărate.
 Ceea ce Rebecka îi făcuse lui Petri era îngrozitor. De neiertat. Prima dată
când ea și Gabriel făcuseră sex fusese în timpul festivalului recoltei de
toamna trecută, și simți cum i se face rău când își aduse aminte de cum se
comportau de parcă erau adolescenți și făceau sex în mașina lui. Probabil
că putea să pună acea primă dată pe seama faptului că erau amândoi beți,
dar nu și faptul că o făcuseră din nou o săptămână mai târziu.
Îi spusese lui Petri că se ducea la o prietenă, o altă artistă, dar se ducea la
Gabriel. Și lăsase acest obicei să continue, lună după lună, ignorând orice
urmă de vină. În schimb, dădu vina pe Petri, pretinzând că, de fapt,
caracterul lui calm era plictisitor, că el nu putea să-i ofere ceea ce îi oferea
Gabriel. Pretindea că Gabriel nu doar vede cine e cu adevărat, ci o și
venerează. În timpul festivalului primăverii, în weekend, îi trimisese tot
felul de mesaje în care îi spunea cât de incredibilă era.
De aceea fusese foarte șocată când îi spusese că vrea să pună capăt
relației în seara cu grătarul. Știa că nu ar fi trebuit să fie atât de supărată, că
ar fi trebuit să se bucure. Privind în urmă acum, se simți amorțită când se
gândi la reacția ei. Moartea lui Joel schimbase totul.
Mustrările de conștiință o forțară, în cele din urmă, pe Rebecka să se dea
jos din pat. Coborî la parter, se duse la bucătărie și umplu ceainicul. Scoase
o cană și luă borcanul cu cafea instant.
Nu îl merita pe Petri. Era o persoană bună, stabilă. Nu-și pierdea
cumpătul fără motiv, și era sincer de fiecare dată. La fel ca Sonja. Lui
Molly îi era mai bine acolo decât cu ea. Decât la școală.
Oare Molly chiar înțelegea ce se întâmplase? Rebecka nu era sigură.
Fata plânsese disperată pentru că Joel nu avea să se mai întoarcă niciodată,
dar în acea dimineață vorbise despre absența lui ca și cum era doar
temporară.
Telefonul sună și Rebecka tresări. Se îndoia că era Axel cel care o suna,
dar poate că era Petri. Nu recunoscu numărul, și după ce ezită o clipă,
răspunse.
— Alo. Eu sunt Veronika Krans, sunt o jurnalistă de la ziarul Expressen.
Mă întrebam dacă…
Rebecka închise înainte să audă ce se întreba Veronika Krans. Probabil,
cum te simți acum că fiul tău a fost ucis? Fiul tău care consuma droguri.
Sau bănuiești că tatăl lui a fost cel care l-a omorât? Toți cei din sat știau ce
se întâmplase până acum, și chiar și cei care nu știau trebuie să fi văzut
muntele de flori de afară. Barometern publicase un articol despre asta în
acea dimineață. La fel și Ölandsbladet.
Rebecka se prăbuși pe podea, neavând energia ca să ajungă la scaun.
Axel își revărsase furia asupra ei de atâtea ori, și, de obicei, se enerva din
motive prostești. Se enervase pentru că o auzise vorbind cu Kristoffer,
pentru că îi arsese cina, pentru că purta nuanța greșită de ruj. La un moment
dat, îl amenințase că-l va părăsi, și atunci o împinsese în radiator.
Indiferent de cât de tare și-ar fi dorit ea ca altcineva să poarte
răspunderea, cruntul adevăr era că Axel nu avea nicio limită.

CAPITOLUL 21

Ultimul lucru pe care Hanna îl văzu înainte să iasă din sala de interogări
fu zâmbetul încrezător a lui Axel Sandsten, și resimți în tot corpul senzația
de ușurare care o cuprinse când ușa se închise în urma sa.
— Ești bine? o întrebă Erik.
— Hai să discutăm puțin cu Ove, spuse ea.
Hanna nu avea de gând să-și ceară scuze pentru că aproape își pierduse
controlul în timpul interogatoriului. Nu fusese în apele ei încă de la început,
și el folosise asta împotriva ei. Hanna nu știa cum de scăpa basma curată cu
comportamentul acela, de ce nu vedeau mai mulți oameni cine era cu
adevărat. Cel mai probabil, știa foarte bine când era sigur să-și dea masca
jos și când nu; era mult mai priceput acum decât în urmă cu șaisprezece
ani.
O lovi un alt gând: poate că Axel depusese eforturi mai mari la secție
decât la biroul lui pentru că se simțea sub o presiune mai mare aici. Era
aproape ca și cum încercase să îndrepte atenția asupra ei. Dar dacă era
vinovat, nu avea cum să scape nepedepsit prea mult timp.
Ove vorbea la telefon și tonul pe care spuse „Te iubesc” și încheie
apelul o făcu pe Hanna să ajungă la concluzia că era căsătorit. Își dădu
seama că nu știa nimic despre viața lui în afara serviciului.
— Deci? întrebă el.
Erik îi făcu o scurtă recapitulare a spuselor lui Axel Sandsten.
— Nu e de ajuns ca să-l reținem, spuse Ove. Dar presupun că deja știați
asta, nu?
 — Nu ar trebui măcar să ducem raportul la procuror? întrebă Hanna.
Ove clătină din cap.
— Deci ce facem acum? întrebă Erik.
Calculatorul lui Ove scoase un bip, și momentan își pierdu concentrarea.
Deschise un mesaj care îl făcu să râdă cu zgomot.
— Scuze, zise el. La ce vă gândeați?
— Trebuie să ne facem o idee mai clară despre cine a fost Joel, spuse
Hanna. Cred că ar trebui să începem prin a merge la prietena sa, Nadine.
Rebecka credea că era singura lui prietenă adevărată.
— Așa să faceți, spuse Ove. O să-i spun eu lui Axel Sandsten când poate
să plece.
Hanna se întrebă ce avea să-i spună Ove lui Axel, dar fu ușurată că nu va
trebui să-i revadă fața aia îngâmfată. O sună pe Nadine și află că nu se
dusese la școală, ci stătuse acasă. Apartamentul ei era în Klockhusgatan, în
cartierul Skälby din Kalmar.
Ea și Erik nu vorbiră în drum spre mașină, și, pentru prima dată, liniștea
o deranjă pe Hanna. Parcă îl forțase să tacă. Se întrebă dacă vor ajunge
vreodată să poată conversa lejer unul cu celălalt. În Stockholm, lucrase
adesea alături de un bărbat care vorbea în mod constant despre câte-n lună
și-n stele, dar el nu manifestase niciodată vreun interes față de ce gândea
sau ce simțea ea. Altcineva trebuia să-l asculte acum, își dădu ea seama și o
lovi un val neașteptat de melancolie.
Viața decursese atât de normal înainte să plece din capitală. Cei
șaisprezece ani petrecuți acolo abia dacă lăsaseră vreo urmă. Fabian trecuse
peste relația lor la doar câteva săptămâni după ce-i dăduse papucii, și-și
găsise o blondă micuță, educatoare, care probabil ar fi acceptat imediat să
se mute cu el. Hanna dăduse de ei o dată, în fața secției. Tatăl ei murise
chiar a doua zi, și știuse imediat că va trebui să se întoarcă în Gårdby,
singură, ca să se ocupe de toate.
Hanna de-abia socializa cu colegii săi din Stockholm. Ieșea, din când în
când, la o bere după serviciu, dar mereu cu un grup. Nu mai voia să trăiască
așa. Era disperată să-și creeze relații cu oamenii, dar parcă nu știa cum să
facă asta.
— Ove are familie? întrebă ea.
Știa că ar trebui să detensioneze atmosfera cerându-și scuze pentru felul
în care reacționase, atât față de faptul că Erik o sunase pe Tatjana, cât și
pentru că aflase despre tatăl ei. Probabil ar fi trebuit să-și ceară scuze și
pentru comportamentul din timpul interogării lui Axel.
— Pe soția lui o cheamă Birgitta, locuiesc într-o vilă în Lindsdal. Au trei
fiice, dar numai una dintre ele mai locuiește cu ei. Cea mai mare are o fetiță
care are aproape un an. Mai vrei să știi și altceva?
Deși Hanna nu înțelese de ce, Erik îi aruncă o privire amuzată.
— Mersi, e de ajuns.
În timp ce el conduse spre Skälby, îi povesti câte ceva despre ceilalți
membri ai grupului. Amer avea soție și doi copii mici, cel mai mic în vârstă
de câteva luni. Spusese și el câteva glume la seara de comedie din parcul
Hermina odată, reprezentând talentul local, și cei din clasa superioară se
enervaseră pentru că făcuse glume despre viața polițiștilor. Carina fusese
căsătorită de două ori, nu avea copii și putea să vorbească despre grădina sa
ore în șir. Daniel locuia singur și viața lui părea să se învârtă în jurul
serviciului și al sălii de sport.
Deci Daniel era singur? Hanna simți acea căldură familiară în obraji.
— Cred că, de fapt, Carina nu mă place, se grăbi ea să zică.
— Cine nu te-ar plăcea? răspunse Erik.
Hanna nu-și dădea seama dacă era o glumă, și incertitudinea o făcu să-și
aducă aminte de Ove, așa că rosti prima întrebare care-i veni în minte:
— De ce nu poartă verighetă Ove?
— Mă îndoiesc că e vreo poveste interesantă, râse Erik. Eu cred că i s-au
îngrășat prea tare degetele.
•
Erik parcă mașina între clădirile joase de pe strada Klockhusgatan.
Nadine era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de trening și un tricou cu
găuri când răspunse la ușă. Avea antebrațele pline de cicatrici. Majoritatea
păreau vechi, dar unele dintre ele aveau coji proaspete. Câteva erau mult
mai mari decât restul.
— Da, îmi place să mă tai. Am încercat să mă sinucid de două ori și nu
mi-a ieșit, spuse ea, aruncându-le o privire sfidătoare.
— Și eu la fel, recunoscu Hanna.
Nadine se întoarse și intră în apartament.
— Dacă o să vorbesc cu voi, am nevoie de o țigară, spuse ea,
conducându-i spre balcon. Asta e ca să nu sară pisica, le explică ea când îi
văzu analizând plasa din jurul lui. Cred că și el are tendințe sinucigașe,
adăugă ea, zâmbind.
Pe măsuța șubredă din metal se afla o scrumieră plină de dădea pe afară.
Nadine se așeză și-și aprinse o țigară. Întinse pachetul spre ei.
— Vrea vreunul din voi?
Hanna clătină din cap. Cu coada ochiului văzu că și Erik făcu la fel.
Probabil nu fumase niciodată. Ea se lăsase când se înscrisese la academie,
deși cariera ei de fumătoare nu implicase decât cele câteva țigări pe care
reușise să le cerșească la petreceri. Niciodată nu-și permisese să-și
cumpere.
Mai era un singur scaun liber, așa că Hanna se așeză pe el.
— Scuze, spuse Nadine. Suntem doar noi doi aici. Eu și tata. Plus pisica.
Trase un fum lung din țigară. Se întoarse într-o parte și expiră. Erik se
sprijini de balustradă, împingând ușor în plasa pisicii.
— Ce ne poți spune despre Joel? întrebă el.
— Era perfect, spuse Nadine, și ochii îi lăcrimară. Deștept, amuzant,
atent. Nu ca toți idioții din cocina asta.
— Ai fost îndrăgostită de el? întrebă Hanna.
— Da, o perioadă. Dar am trecut peste. El nu m-a plăcut niciodată.
Hanna avea impresia că nu trecuse deloc peste, deși erau atât de multe
lucruri care păreau neclare după moartea unei persoane.
— Știți cine a făcut-o? întrebă Nadine.
— Mă tem că nu putem face afirmații în privința anchetei, răspunse
Erik. Ne pare rău.
— Tatăl lui e un nenorocit, comentă Nadine.
— De ce spui asta?
— O bătea pe mama lui Joel. Și e atât de slinos și manipulator.
— I-a făcut vreodată ceva lui Joel? întrebă Hanna.
— În afară de faptul că a încercat să-l transforme într-un mini-Axel? Nu.
— Cum o ducea Joel? întrebă Erik.
Nadine mai trase o dată din țigară și expiră fumul. De data aceasta nu se
mai deranjă să se întoarcă.
— Așa și așa, spuse ea. Parcă nu putea să-i intre în căpățână faptul că
era atât de grozav.
— Ce îl făcea să se simtă atât de rău?
— Totul și nimic, răspunse Nadine, privind-o pe Hanna fix în ochi.
Dumneavoastră știți mereu de ce vă simțiți ca naiba?
 Hanna clătină din cap. Avea impresia că Nadine știa mult mai multe
despre starea mintală a lui Joel decât scotea la iveală, dar știa și că sunt
lucruri care au nevoie de timp ca să iasă la suprafață. Dacă puneau prea
multă presiune pe Nadine acum, probabil avea să se închidă în ea. Hanna își
scoase telefonul și-i arătă adolescentei poza cu femeia blondă pe care o
făcuse în acea parcare.
— Știi cine este?
Nadine analiză puțin poza.
— N-am idee, îmi pare rău.
— Știi dacă Joel avea probleme cu cineva? întrebă Erik.
— În afară de tatăl lui, nu.
Hanna dădu din cap spre țigară, și Nadine o lăsă în jos spre scrumieră și
scutură scrumul.
— Vorbeam mai mult despre viitor, spuse ea. Despre ce aveam de gând
să facem după ce scăpăm de aici.
— Și anume?
Hanna se foi în scaunul de plastic inconfortabil.
— Orice voiam noi, zise Nadine. În sfârșit, aveam să fim liberi. Parcă
oamenii de aici sunt alergici la oricine iese în evidență.
— Cu ce ieșea în evidență Joel?
Observă un licăr în ochii lui Nadine, și fata mai trase o dată din țigară
înainte să răspundă.
— Voia să facă mai mult cu viața lui, nu doar să joace fotbal și hochei.
— Joel mai avea și alți prieteni?
— Linnea, presupun. E cu un an mai mică, dar sunt vecini. Erau vecini…
Nadine se uită fix la Hanna și un val negru de durere o lovi ca un zid de
aer fierbinte de vară.
— De unde își lua hașișul Joel? întrebă Erik.
— De la un coleg de clasă, cred. Genul căruia îi plăceau berea, fotbalul
și tractoarele.
 ULTIMA ZI

Joel coboară din autobuz în Färjestaden și-i privește cu invidie pe toți

oamenii care se îndreaptă în direcții diferite. Oameni care știu unde se duc.
Trebuie să învețe o poezie pe dinafară pentru ora de suedeză de vineri, și a
încercat să memoreze In Motion a lui Karin Boye. E așa și așa. Zilele lui
sunt atât de diferite de cele despre care scrie ea, în care e vorba numai
despre muncă. În care o nouă zi își arată lumina.
Poate că ar trebui să găsească o altă poezie, dar asta ar necesita energie
pe care el nu o are.
Joel nu vrea decât să se ducă acasă, să se arunce pe canapea și să se uite
pe Netflix. Să mănânce pâine prăjită și să bea lapte cu ciocolată. E la
jumătatea unui documentar despre idioții ăia care cred cu adevărat că
Pământul e plat. Societatea Pământului Plat. E incredibil să le asculte
argumentele și să îi vadă cum fac experimente, dându-se peste cap ca să
vină cu scuze pentru rezultatele lor. Unul dintre bărbații implicați chiar a
trebuit să pună capăt tuturor legăturilor cu familia sa pentru că se certau
prea mult.
Însă Joel încă nu poate să se ducă acasă. Acesta e dezavantajul când ai o
mamă care lucrează de acasă. Orele încă nu s-au terminat.
Telefonul îl neliniștește, dar îl scoate din buzunar oricum. Nu are
suficientă baterie ca să se uite pe Netflix și a uitat să-și aducă un încărcător.
Nu a mai primit nicio amenințare cu moartea.
Joel pornește spre Ölands köpstad. E un mall care numai mall nu e, dar
poate să mai piardă timpul pe acolo câteva ore înainte să ia autobuzul spre
casă. Se îndoiește că mama lui îi știe orarul atât de bine, și, dacă e nevoie,
poate oricând să spună că ultima oră a fost anulată. Există un mic risc să dea
peste Petri deoarece firma de tâmplărie pentru care lucrează el se află chiar
în spatele mallului, dar parcă tatăl său vitreg e plecat cu treabă în Kastlösa
azi. În plus, nu-și face prea multe griji. S-a mai întâmplat o dată, și Petri nu
l-a dat de gol.
Duce mâna la buzunar. Ești mort, tâmpitule. Tu sau ea.
Să răspundă? Nu. Idioata poate să scrie ce vrea. S-a așteptat la asta încă
de săptămâna trecută.
 Joel o ia prin parcare și aude câțiva tipi care se îndreaptă spre mașina lor
vorbind despre ce vor face în weekend. Trebuie să aibă cel puțin treizeci de
ani, și e o nebunie că nu au reușit să facă ceva mai mult cu viața lor până
acum. Vorbesc despre bere și gagici și despre ce se întâmplase în timpul
liceului. Joel vrea să evite cu orice preț să ajungă ca ei. Trebuie să evadeze,
să plece altundeva, singura problemă este că nu știe unde. Odată ce va
termina liceul, se va muta în Stockholm și-și va găsi de lucru. Poate că va
continua cu studiile. Dar cât de ușor îi va fi?
Sigla supermarketului îi face mațele să ghiorțăie, dar nu vrea să-și
irosească ultimele coroane suedeze pe mâncare. Au trecut doar câteva
săptămâni de când a primit banii de buzunar pe care îi primește lunar, dar
deja i-a cheltuit aproape pe toți pe blocuri de desen, cărbune și hașiș.
Gândurile lui revin asupra mesajului. Greșește luându-l atât de în serios?
Nu ar putea suporta dacă ei i s-ar întâmpla ceva. Joel va trebui să vorbească
cu ea când ajunge acasă.

CAPITOLUL 22

— Mănânci? întrebă Erik după ce plecară de la apartamentul lui Nadine

de pe strada Klockhusgatan.
Hanna ridică din umeri, cu ochii în pământ. Se întrebă dacă spusese
adevărul atunci când îi zisese lui Nadine că și ea încercase și nu reușise să
se sinucidă. Poate că fusese doar un mijloc de a încerca să creeze o relație.
— Cum ar trebui să interpretez un entuziasm atât de copleșitor?
Noua sa colegă nu răspunse.
— E un restaurant după colț care servește găluști de cartofi tradiționale,
continuă el.
Erik murea de foame, și dacă nu băga ceva în gură în următoarele câteva
minute, probabil ori avea să leșine, ori avea să înceapă să turuie incoerent.
Nu avea cum să fie sănătos să-i fie atât de foame. Poate că ar trebui să se
folosească de vizita socrilor săi ca să sară peste antrenamentul din weekend.
Hanna se întoarse, în sfârșit, să se uite la el.
— Scuze, eram cu capul în altă parte. Sună bine.
Lui Erik i-ar fi plăcut să știe la ce se gândea, dar nu o întrebă. Nivelul lui
de concentrare scădea și nu era ca și cum i-ar fi oferit un răspuns oricum.
Cu degete tremurânde, descuie mașina. Părea ridicol să conducă numai
câteva sute de metri, dar trebuiau să aibă acces rapid la mașină în cazul în
care se întâmpla ceva.
Coti spre Arvid Västgötes și parcă vizavi de restaurantul Kroppkakan.
Erik mai fusese aici o dată, cu Nila, pentru ca fetița să încerce o versiune
mai bună a mâncării care îi era servită deseori la școală. Mâncase versiuni
tradiționale ale găluștilor, cu carne, și-i plăcuseră mult. Erik comandase
alternativă vegetariană. Ar trebui să-și aducă și socrii aici, se gândi el.
Două săptămâni era o perioadă lungă în care trebuia să-i distreze. Supriya
își va lua câteva zile libere, dar nu va fi acasă tot timpul. Scrisese liste cu
lucrurile pe care le pot face părinții ei când ea va fi la serviciu.
Hanna comandă găluști, dar Erik optă pentru clătite de cartofi, fără
șuncă.
— Sunt vegetarian, explică el, deși ea nu întrebase.
Una dintre mesele de la terasa mică de afară era liberă. Nu erau mai mult
de douăsprezece sau treisprezece grade, și era înnorat, dar era mai multă
liniște acolo. Pe terasă mai erau o femeie și un băiat pe care probabil nu îl
putea duce la grădiniță, pentru că nu părea că se simte bine. Una dintre
nările lui era blocată de muci verzi-gălbui, și părea mai dornic să stea cu
capul pe masă și să doarmă decât să facă orice altceva.
Erik își dorise să mai aibă copii, dar Supriya era cu patru ani mai mare
ca el, și deși încercaseră, nu se întâmplase. Făcuseră niște teste când
veniseră în Suedia, urmate de trei inseminări, dar Supriya nu mai avea
vârsta necesară pentru fertilizarea in vitro. Și consideraseră că au avut parte
de suficiente tratamente. Că, pur și simplu, sunt meniți să fie o familie
formată din trei persoane. Erik nu se considera un om religios, dar tot
credea că există un fel de putere superioară de neexplicat care ghidează
totul.
— Cred că ar trebui să mergem să ne vedem cu Linnea după prânz, spuse
Hanna.
— Sigur, fu de acord Erik. Sună bine.
Prefera să lase serviciul deoparte când era la masă; creierul lui avea
nevoie de o pauză decentă ca să poată continua să funcționeze, dar era
plăcut să o audă pe Hanna rostind mai mult de câteva cuvinte. Băgă o
bucată de clătită în gură și o ascultă vorbind despre femeia blondă și felul
în care se comportase. Cum îi evitase pe ceilalți și cum avea un aer disperat
care ar fi putut să se datoreze vinii. Hanna era convinsă că acea femeie era
importantă și că trebuiau s-o identifice.
Chiar atunci, telefonul Hannei începu să sune, dar ezită înainte să
răspundă. După ce spuse „Alo?” și „Nu mă mai suna”, închise.
— Ce a fost asta?
— Nu știu, răspunse Hanna. Cineva mă tot sună, dar nu zice niciodată
nimic.
— Pe telefonul de serviciu?
— Da.
— I-ai menționat asta lui Ove?
— O s-o fac dacă o să continue. Asta a fost abia a treia oară.
Hanna luă o gură mare de gălușcă. Erik era destul de sigur că nu are nici
cea mai mică intenție să-i spună ceva lui Ove, indiferent câte apeluri
primea. Dar Ove trebuia să afle.
— De ce te-ai mutat iar aici? întrebă el.
Îi mai pusese această întrebare înainte, fără succes, dar acum era și mai
curios, știind ce se întâmplase cu tatăl ei.
— Pentru că așa am avut chef, răspunse Hanna.
— Nu erai fericită în Stockholm?
— Era OK, presupun.
Erik zâmbi. Nu era prea ușor să scoți informații personale din ea.
— Tu de ce te-ai mutat aici? replică ea.
O încercare de a evita să vorbească despre ea, bineînțeles.
— Pentru că am vrut să plec din Malmö, răspunse el. Era prea stresant
acolo. Și am reușit să-mi conving soția că ar trebui să locuim într-un orășel
mai mic. Ei i se pare că mediul rural suedez este ceva exotic. Ne-am mutat
din India în Malmö doar datorită locului meu de muncă și nu mi s-a părut
că a fost decizia potrivită. Aș prefera să înaintez, nu să dau înapoi.
Concentrarea cu care Hanna își privea paharul cu apă îl făcu pe Erik să-
și dea seama că îi luase vorbele ca pe niște critici. După câteva guri, lăsă
jos paharul.
— Unde locuiești acum? întrebă ea.
— Varvsholmen.
Hanna ridică ușor din sprânceană.
— Asta nu prea e la țară.
— Este, în comparație cu Mumbai și cele douăsprezece milioane de
locuitori.
Amândoi se concentrară asupra mâncării timp de câteva minute. Hanna
își folosi furculița ca să curețe farfuria de ultimele resturi.
— Ce? A fost delicios, spuse ea când îl observă că o privește.
— Ai avut vreodată pe cineva care ți-a făcut găluști?
— Bunica mea. Astea nu au fost la fel de bune ca ale ei, dar au fost pe
aproape.
— Mai trăiește?
— Da, dar are demență, așa că e într-un azil. Ultima dată când am văzut-
o, a crezut că pantoful meu e o pisică.
Avea o față atât de serioasă, dar lui Erik îi venea și să râdă, și să-i spună
că îi pare rău în același timp.
— Bunicul meu a avut Alzheimer. Spre sfârșit, credea mereu că sunt un
hoț și încerca să mă lovească cu bastonul. Și el a fost polițist.
Hanna zâmbi.
— Cu ce se ocupă tatăl tău?
— E polițist în rezervă. Nu a existat pic de imaginație în ceea ce privește
alegerea carierei mele. Doi dintre frații mei sunt și ei polițiști.
— Câți frați ai?
— Trei. Doi frați și o soră.
— Și tu ești cel mai mic, nu?
— Da, răspunse Erik.
I se spusese că este un mezin stereotipic, un aventurier care vrea să se
distreze aici și acum; care se înțelege cu toată lumea și e dornic să aibă
relații, deși el negase întotdeauna acest gen de simplificare sau
generalizare.
Erik știa că nu ar trebui, nu judecând după cum decursese data trecută,
dar, pur și simplu, nu se putea abține. Și el era curios și niciodată nu fusese
genul care alege ruta cea sigură. În plus, parcă Hanna se mai relaxase puțin
și deja erau la subiectul familie.
— Cred că ți-a fost greu cu tatăl tău, spuse el.
Hanna ridică privirea spre el și parcă îi căzu fața. Avea să îi spargă
carapacea, până la urmă. Femeia se ridică.
— Mă duc să iau cafea. Vrei și tu?
Erik dădu din cap și o privi cum intră în restaurant. Întâlnise atât de
multe persoane datorită serviciului, atât victime, cât și infractori. Cu toții
sufereau, dar familiile infractorilor încercau aproape întotdeauna să
mascheze durerea. Bănuia că știe de ce: supărarea lor era diferită și le era
rușine. Dar tot se gândea că ar fi un polițist mai bun dacă ar vorbi cu Hanna
despre asta. Credea și că poate să o ajute. Deși poate că era doar naiv. Și
nepăsător. Cum ar fi reacționat el dacă unul dintre părinții săi ar fi comis o
crimă atât de imposibil de iertat? Nu putea să-și imagineze.
CAPITOLUL 23

Hanna umplu două căni ciobite cu cafea și puse lapte într-una din ele.
Încercă să ignore zâmbetul încrezut al lui Erik. Se simțise destul de bine cu
el până să aducă iar vorba de tatăl său. Parcă se transformase în proiectul
său: polițista cu sufletul rănit care trebuia să fie ajutată. Singura problemă
era că nu avea sufletul rănit, sau cel puțin nu așa cum părea el să creadă. De
asemenea, se îndoia că se va simți mai bine dacă îi va vorbi despre viața ei
privată.
Duse încet cănile până la masă. Cafeaua cu lapte se vărsă puțin când
puse cana în fața lui Erik, dar îl lăsă pe el să se ocupe de asta, în timp ce
așteptă să i se răcească cafeaua, o sună pe mama Linneei, Ulrika. Erik
avusese deja o conversație scurtă cu tatăl ei, Gabriel, dar trebuiau să discute
despre acea seară cu ambii părinți.
— Să înțeleg că familia Forslund a venit la dumneavoastră acasă pentru
un grătar marți? Cât au stat?
Ora pe care o dădu Ulrika se potrivea cu cea menționată de Rebecka.
Confirmă că Joel și Molly intraseră în casă pe la nouă, iar Rebecka și Petri
câteva ore mai târziu.
— S-a întâmplat ceva neobișnuit în acea seară?
— Nu, doar am mâncat, am stat de vorbă și…
— Și?
— Nimic. A fost frumos, dar pare atât de groaznic acum, având în
vedere ce a pățit Joel.
— El cum a părut în acea seară?
— La fel ca întotdeauna. Copiii s-au dus în casă imediat ce au prins
ocazia. El și Linnea s-au dus în bucătărie ca să deseneze.
— Va trebui să discutăm și cu Linnea.
— Desigur, răspunse Ulrika, de parcă îi dădea permisiune Hannei.
 Chestia era că Linnea avea peste cincisprezece ani și nu era suspectă,
așa că Hanna nu avea nevoie decât de numărul ei de telefon. Odată ce-l
obținu, îi mulțumi Ulrikăi și închise. Ulrika îi spusese că fiica ei era la
școală.
Hanna luă câteva înghițituri din cafea înainte să o apeleze pe Linnea.
Simți privirea lui Erik în tot acel timp, dar îl ignoră.
— O, mă bucur că ai răspuns, spuse Hanna, prezentându-se ca fiind
ofițer de poliție. Ești la școală?
— Da, dar sunt în drum spre casă.
— Dacă aștepți acolo, putem să te ducem noi cu mașina, zise Hanna.
— De ce? întrebă fata aproape în șoaptă.
— Trebuie să vorbim cu tine despre Joel.
Linnea scoase un oftat plin de anxietate.
— Chiar m-am gândit că ar trebui să iau legătura cu dumneavoastră,
spuse ea.
— De ce?
— Putem vorbi puțin mai târziu?
Hanna înțelese perfect de ce Linnea probabil nu voia să spună ceea ce
avea de spus la telefon. Unele lucruri erau mai ușor de discutat în persoană.
Nici Hannei nu îi plăcea prea mult să vorbească la telefon, dar întotdeauna
făcuse ceea ce era necesar când venise vorba de serviciu.
— Trebuie să plecăm, îi zise ea lui Erik.
— Mmm, am înțeles.
Erik își goli cana în timp ce se ridică în picioare.
— Conduc eu, anunță Hanna.
Nu doar pentru că știa Öland mai bine decât Erik, ci și pentru că el era
puțin prea dornic să respecte limita de viteză. Era singura parte din el care
părea să se abată de la comportamentul mezinului stereotipic. Și Hanna era
copilul mai mic, dar Kristoffer întotdeauna păruse că e de o seamă cu ea, nu
fratele ei mai mare. De cele mai multe ori, se înțeleseseră bine, dar existase
o perioadă în care își dorise să fie lăsat singur cu prietenii săi, și-i
interzisese să se apropie la mai mult de zece metri de el. Îi interzisese
Hannei să și ia același autobuz ca el. Iar apoi mama lor murise, și nu se
mai comportase deloc ca un frate.
•
Fu destul de liber în primele zece minute, dar traficul se aglomera când
ajunseră la pod. Se pare că un Fiat roșu se stricase și în spatele său se
făcuse coadă. Hanna își folosi girofarul ca să treacă.
— Ce e? întrebă ea. Linnea are ceva de spus și există riscul să nu o mai
găsim dacă întârziem prea mult.
— N-am zis nimic.
Odată ce coborâră de pe pod, Hanna o luă pe strada Mörbylånga. Nu-i fu
greu s-o găsească pe Linnea. Fata stătea în fața liceului de pe Ölandsgatan,
exact acolo unde zisese că va fi. Era îmbrăcată în blugi și un hanorac
albastru închis care era cu câteva mărimi prea mare pentru ea. Stilul îi
amintea Hannei de hainele pe care le purtase Joel. Părul ei blond-roșcat era
prins într-un coc.
Nu vorbiră prea mult în drum spre Gårdby. Hannei îi plăcea că era în
stare să citească limbajul corporal al oamenilor în timpul interogărilor, și
era clar că și Erik era în stare să facă asta.
Hanna se uită la casa Rebeckăi când trecură pe lângă ea. Jaluzelele erau
trase, dar pe alee era o mașină care nu fusese acolo ieri. Probabil era a lui
Petri. Sau a mamei Rebeckăi.
Parcă mașina pe aleea Linneei puțin prea abrupt, atingând unul dintre
tufișurile de pe margine. Erik se încordă, dar nu scoase niciun cuvânt.
Probabil pentru că Linnea era cu ei. La câteva săptămâni după ce Hanna își
luase permisul de conducere, lovise cutia poștală a Rebeckăi. Permisul ei
reprezentase libertate pentru ea, și încă mai reprezenta asta. Era ca și cum
toată timiditatea ei dispărea în clipa în care se așeza la volan. Bunica ei îi
plătise școala drept cadou pentru când împlinise optsprezece ani.
Ușa de la intrare se deschise și Ulrika ieși afară. Stătea stânjenită,
așteptându-i, nesigură ce să facă cu mâinile. Linnea îi evită încercarea de a
o îmbrățișa. Deși nu voiau ca mama să fie prezentă în timpul
interogatoriului, Hanna era bucuroasă că Ulrika era acasă. S-ar putea ca fata
să aibă nevoie de sprijin după. Cincisprezece ani era o vârstă atât de
vulnerabilă.
Se așezară în bucătărie, datorită simplului motiv că avea o ușă care
putea fi închisă. Linnea își umplu un pahar cu apă și-l bău repede,
reumplându-l apoi și așezându-se.
— Deci, spune-ne, începu Hanna. Ce ai crezut că trebuie să știm?
— S-a întâmplat ceva săptămâna trecută, răspunse Linnea, ținând strâns
paharul.
 Așteptară să continue, dar ea nu vorbi.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Erik.
— M-am dus cu Joel să o ia pe Molly de la școală. Mama lui nu putea.
Se mai întâmplă uneori, când nu poate să plece de la atelier.
— Bine, și ce s-a întâmplat? întrebă Erik.
Era clar că Linnea avea nevoie de ceva ajutor ca să spună tot ceea ce
voia să spună.
— Fanny a împins-o pe Molly într-un zid. A fost urât. Își ținea brațul
apăsat pe gâtul ei și fața lui Molly arăta atât de ciudat. Parcă nu mai putea
să respire.
— Cine e Fanny?
— O fată care a fost în clasă cu Joel. Gașca ei își petrece timpul prin
zona școlii Gårdby uneori. Nu se descurcă prea bine la liceu, așa că
presupun că îi face să se simtă bine atunci când îi sperie pe copiii mici.
— Foarte matur, spuse Erik, făcând-o pe Linnea să zâmbească.
La fel ca multe alte lucruri din viața Hannei, exista un înainte și un după
când venea vorba de școală. Fusese fericită în școala generală și în școala
gimnazială, dar experiența ei din liceu se învârtise în jurul faptului că
ascundea obiceiul lui Lars de a bea. Când crescuse și hainele ei nu i se mai
potriveau, împrumutase haine din garderoba lui, prefăcându-se că asta voia
să poarte. Se purtase bine în clasă și se asigurase că ia note bune în
încercarea de a evita ca cineva să o întrebe cum merg lucrurile acasă;
Kristoffer provoca probleme cât pentru amândoi. După înmormântarea
mamei sale, avusese un singur scop: să facă să pară că ce mai rămăsese din
familia ei nu era pe cale să se destrame.
Își mințise și bunica, chiar dacă se dusese să mai stea la ea în
weekenduri, ori de câte ori avea nevoie de o pauză. Înainte îi plăcea să se
machieze și să se furișeze tiptil până în bucătărie ca să stea pe canapeaua
extensibilă din lemn, de modă veche. Să asculte radioul împreună cu
bunica, așteptând să se coacă pâinea.
— Ce s-a întâmplat apoi? întrebă ea.
— Joel a fugit și a tras-o pe Fanny de pe ea, iar fata a luat-o complet
razna. A început să dea în el și să urle că o să regrete.
Linneei îi scăpă un bocet.
— Nu știu cum a îndrăznit să facă asta. Joel este, practic, la fel de înalt
ca mine, și Fanny e mult mai mare. Unul dintre profesori a ieșit afară, până
la urmă, și i-a despărțit.
— De ce a atacat-o Fanny pe Molly? întrebă Hanna.
— Mereu face chestii d-astea. Molly a plâns tot drumul spre casă.
— Și profesorul a lăsat pe toată lumea să plece? o întrebă Hanna, nefiind
în stare să-și ascundă starea de agitație.
— Da, de ce să n-o facă? Nimeni nu i-a zis nimic.
Linnea clătină din cap. Hanna își aduse aminte cum era la școală,
bineînțeles, poreclele și bătăile, profesorii care vedeau ce se întâmpla, dar
cărora nu le păsa. Doar că presupusese că lucrurile se schimbaseră de
atunci.
— Cum îl cheamă pe profesor? întrebă ea.
— Isak Aulin. Dar e de treabă.
Hanna nu terminase cu acest subiect, dar Erik i-o luă înainte.
— E bine că ne povestești asta.
Linnea încuviință, dar părea că se chinuie să-l creadă.
— Fanny a fost supărată pe Joel după, continuă ea. Probabil a crezut că
i-a stricat reputația sau ceva de genul. În fine, parcă își pusese în cap să-l
distrugă. Am știut că o va amenința și pe Molly.
— Joel a menționat aceste lucruri marți?
— Nu. Mi-am dat seama că îl deranjează ceva, dar el a evitat întrebarea.
Ar fi trebuit să…
Hanna își puse o mână pe cea a Linneei, retrăgând-o rapid când își dădu
seama că fata nu-i aprecie gestul. În schimb, își scoase telefonul și-i arătă
poza cu femeia blondă din parcare. Linnea spuse că nu o recunoaște.
— Fanny vinde hașiș? întrebă Erik.
— Nu cred, răspunse Linnea.
— Cunoști pe cineva care vinde?
— Nu.
Paharul cu apă pe care îl ținea în mână îi tremură în timp ce luă o
înghițitură.
— De ce îți e atât de frică? întrebă Hanna.
Linnea aruncă o privire ușii, făcând o pauză înainte să răspundă.
— Cred că Fanny o să vină după mine acum.
— De ce?
Linnea mai bău o gură de apă.
— Pentru că am fost acolo când l-a amenințat pe Joel. Acesta e singurul
motiv de care are nevoie.

CAPITOLUL 24

Când Erik deschise ușa bucătăriei, mama Linneei se dădu rapid înapoi,
bălmăjind o scuză cum că voia să vadă cum decurge conversația. Era
limpede că încercase să tragă cu urechea, dar dacă ar fi reușit să audă ceva,
cel mai probabil nu ar mai fi stat lângă ușă în timp ce el și Hanna plecau. O
lăsară să intre la fată.
— Lasă-mă în pace! o auzi Erik șuierând când ieșiră din casă.
— Trebuie să vorbim cu Molly, spuse Hanna. Dacă îl suni tu pe Ove, eu
o să o întreb pe Rebecka unde e.
— Sigur, fu de acord Erik.
Un gard separa cele două proprietăți și Hanna se duse până la stradă ca
să-l ocolească. Erik mută mașina pe aleea Rebeckăi, ca să fie cu ochii pe
casă. Ca să poată interveni rapid dacă Hanna avea nevoie de ajutor. Nu văzu
nicio mișcare dincolo de jaluzelele închise, și îl sună pe Ove. Văzu o
femeie în vârstă apropiindu-se, cu un trandafir roșu în mână. Ezită când îl
văzu, dar apoi continuă să meargă și lăsă trandafirul deasupra celorlalte
flori lângă poartă. Când Ove răspunse, Erik îi relată tot ce spusese Linnea
și-l informă că au de gând să vorbească cu sora mai mică a lui Joel.
— Bine, zise Ove. Se pare că unele piste avansează.
Erik murmură ceva, aprobându-l.
— O să-l rog pe unul dintre ceilalți să se intereseze de fata asta, Fanny,
continuă Ove. Care e numele ei de familie?
— Broberg.
— Mă tem că eu nu am nimic de raportat, spuse Ove. Dar o să te anunț
dacă se schimbă ceva.
— Deci încă nu am dat de proprietarul mașinii din parcare?
— Din păcate, nu. I-am lăsat mesaje pe telefon, dar încă nu ne-a sunat
înapoi. Are liber de la serviciu până luni.
— Dar motociclistul pe care l-au văzut germanii?
— Amer nu a reușit să-l identifice încă.
Hanna ieși din casa Rebeckăi și Erik încheie apelul când ea deschise ușa
de pe partea șoferului.
 — E mai bine să conduc eu; știu drumul. Molly e la bunica ei, dar nu am
adresa, știu doar cine a locuit acolo înainte.
— Cine anume?
— Un profesor de religie care ar fi trebuit să se facă preot.
Erik se duse pe partea din dreapta șoferului.
— Nici Rebecka nu a recunoscut-o pe femeia blondă, menționă Hanna în
timp ce se urcă în mașină.
•
Câteva minute mai târziu, parcă în fața unei căsuțe roșii. Ușa maro de la
intrare era în dreapta unei ferestre mari cu ramă verde, și, preț de o
secundă, Erik fu derutat, fiind sigur că mai fusese acolo înainte. Apoi își
dădu seama că amintirea venea dintr-o carte pentru copii pe care i-o citise
mama lui până când se rupsese. Casa era întruchiparea celei în care locuise
bunica Scufiței Roșii.
Hanna ieși din mașină mai repede decât el. O femeie cu păr cărunt
deschise ușa. Erik îi explică cine erau și de ce veniseră, dar ea avea privirea
ațintită asupra Hannei.
— Te recunosc, spuse ea.
— Am fost la școală cu Rebecka.
— Ești fiica lui Lars Duncker? Am auzit că te-ai întors.
Hanna dădu din cap stânjenită, dar Sonja deja trecuse peste.
— Molly e înăuntru.
Sonja îi invită într-o sufragerie care era cu mult diferită față de cea din
cartea de copii a lui Erik. Mobila din lemn era la fel de simplă, dar nu era la
fel de rară, și era și o canapea gri deschis decorată cu perne colorate. Molly
stătea pe podea, înconjurată de un cerc de coli. Pe coli erau diverse animale,
mai mult păsări, pe care le colora în grabă. Degetele ei erau colorate.
— Ar fi bine dacă ați sta aici cu noi, spuse Erik, întorcându-se spre Sonja
și ridicând un deget la gură ca să-i arate să nu vorbească.
De fiecare dată când interogau o persoană atât de tânără ca Molly, aveau
nevoie de un martor. Tehnic vorbind, trebuia să fie o persoană care nu avea
nicio legătură cu fetița, și dacă erau pretențioși, persoana care se ocupa de
interogare trebuia să fie un specialist în copii. Dar, practic vorbind, totul
depindea de circumstanțe. Molly era un copil care se poate să fi avut
informații esențiale despre caz, și trebuiau să obțină acele informații cât
mai repede posibil. Hanna se puse în genunchi lângă fetița de șase ani.
 — Bună, eu sunt Hanna.
Molly ridică privirea și o salută, întorcându-și imediat atenția asupra
aripilor papagalului pe care le colora cu mov.
— Sunt prietenă cu mama ta, dar sunt și polițistă.
Fetița se opri din colorat.
— O s-o găsești pe persoana care i-a făcut rău lui Joel?
— Da, mi-aș dori mult să fac asta, dar am nevoie de ajutorul tău. Ce s-a
întâmplat când Joel și Linnea au venit să te ia de la școală săptămâna
trecută?
Molly începu să coloreze din nou.
— Te referi la Fanny?
— Da, zise Hanna. Ce a făcut ea?
— Mă strângea de gât.
— De ce?
Molly se uită în sus la Sonja, care îi oferi un zâmbet de încurajare. Erik
rămase în spate, dornic să nu întrerupă interacțiunea dintre Hanna și fetiță.
După o pauză scurtă, continuă:
— Fanny voia bani. Unele dintre celelalte fete fură bani de acasă și i-i
dau ei. Apoi nu le mai bate.
— De ce ai refuzat? întrebă Hanna.
— Mami mereu spune că nu avem destui bani. Eu primesc bani de
buzunar, dar îi strâng.
— Pentru ce îi strângi?
— Pentru un iepuraș. Îmi doresc mult un cal, dar nu pot să strâng atâția
bani. O să dureze ani de zile.
— Fanny ți-a mai făcut și altceva în trecut?
Molly luă creionul portocaliu și începu să coloreze penele de pe pieptul
papagalului. O perioadă, Erik fu sigur că nu avea să răspundă.
— Spune lucruri urâte, dar nu m-a mai strâns niciodată de gât.
— Ce a zis?
— Că o să mă omoare dacă o pârăsc. Sau dacă Joel nu face ce vrea ea.
— Și ce vrea să facă Joel?
— Nu știu.
Molly scăpă creionul și se uită la Hanna. Erik nu știa cum de poate fi
atât de calmă. El nu mai putea de furie. Nu ar putea niciodată să lucreze cu
copiii.
 — Mi-e teamă că o să mă strângă de gât acum că Joel nu mai e.
— O să vorbesc eu cu Fanny, îți promit, spuse Hanna. Și după asta, nu
va mai îndrăzni să vă mai rănească, nici pe tine și nici pe ceilalți copii.
Molly aproape că o puse la pământ pe Hanna când se aruncă în brațele
ei, strângând-o tare.
— Mulțumesc, spuse Hanna. Ne-ai fost de mare ajutor. Mai e ceva ce
vrei să ne spui?
Molly clătină din cap.
— Sau ai vreo întrebare? continuă ea.
— Vrei să colorezi cu mine?
— Ador să colorez, spuse Hanna, luând un fluture care încă nu fusese
colorat.
După ce coloră corpul lui cu albastru, îi dădu coala lui Molly.
— Poate alegi tu culoarea pentru aripi; eu trebuie să mă întorc la serviciu
acum.
Molly puse papagalul într-o parte și alese un creion galben ca să-i
coloreze aripile. Sonja îi urmă pe Hanna și pe Erik pe verandă.
— Ce monstru, murmură ea.
— Da, zise Hanna. Dar este esențial să ne lăsați pe noi să ne ocupăm de
asta. Vă rog să nu menționați nimic din ce ați auzit nimănui altcuiva în
afară de părinții lui Molly.
— Bineînțeles, spuse Sonja. Nu sunt ca ceilalți bârfitori de prin zonă.
Sonja îi susținu privirea Hannei, și Erik bănuia că nu vorbea numai
despre prezent. Pesemne că se vorbise mult despre Hanna și despre tatăl ei
în trecut, și faptul că se întorsese pe insulă ațâțase din nou acel foc.
Sentimentul de vină îl cuprinse brusc gândindu-se că o presase să
vorbească.
Hanna dădu din cap spre Sonja, care închise ușa.
— Ce părere ai? întrebă Erik.
— Cred că între Joel și Fanny s-au petrecut mai multe. Nu cred că e
vorba doar de incidentul când Fanny a strâns-o de gât pe Molly. Trebuie să
aflăm ce voia Fanny de la Joel.

CAPITOLUL 25
 Rebecka șterse blatul din bucătărie pentru a doua oară. Era o pată
portocalie, probabil de la sosul bolognese pe care îl făcuse duminică, care
refuza să dispară. Frecă și mai tare.
— Poți, te rog, să stai jos? o imploră mama ei, Annette.
Oftând, Rebecka stoarse cârpa și o lăsă pe robinet. Observă o firimitură
pe cârpa galbenă și o luă iar în mână, clătind-o sub robinet, și aruncând-o,
în cele din urmă, în chiuvetă.
— Nu, mamă, nu pot.
Nu putea să-și găsească pacea nicăieri în casă. Îl vedea pe Joel oriunde
se uita. Toate miile de cine pe care le luaseră în această bucătărie. Toate
lichidele pe care el le vărsase și pe care ea le curățase. Toate serile din
timpul săptămânii când încercase să-l dea jos de pe canapea ca să se ducă la
culcare. Toate dățile când stătuse în fața ușii lui și el chiar fusese acolo, de
partea cealaltă. În pat, sau stând la calculator.
Of, Joel. De ce te-ai furișat afară?
Rebecka era convinsă că plecase de bunăvoie. Că se băgase în ceva în
care nu ar fi trebuit să-și bage nasul. Nimeni nu ar fi avut cum să intre în
casă și să-l târască cu forța fără să observe cineva; mai ales având în vedere
faptul că ea era trează la vremea respectivă.
Criminaliștii examinaseră atât ușa de la intrare, cât și pe cea de pe
verandă. Le verificase și ea după, și nu văzuse niciun semn de intrare
forțată. Nu erau urme noi nici pe geamuri. În plus, era abia mai, încă nu
lăsau geamurile deschise.
Joel trebuie să se fi furișat pe scări și să fi plecat ca să se vadă cu cineva,
dar cu cine? Chiar nu găsea nicio logică. Mai ales din cauza locului în care
fusese găsit. Oare ar trebui s-o sune pe Hanna și s-o întrebe ce știe?
Hanna trecuse pe la ea puțin mai devreme. Se pare că Linnea spusese
ceva care determinase poliția să vorbească cu Molly. Încă era la Sonja
acasă, și Rebecka refuzase să meargă cu ei; era suficient faptul că Sonja era
acolo.
Îi fusese prea frică să întrebe despre ce era vorba.
Hanna păruse atât de diferită. Mai dură, oarecum. Și susținuse că Joel
fuma hașiș. Oare ar fi trebuit să meargă și Rebecka cu ei, de dragul lui
Molly? Își suprimă sentimentul de vină maternă. Dacă ar fi fost acolo,
probabil că Molly ar fi refuzat să vorbească.
— Rebecka.
 Tonul implorator al mamei sale suna ca niște unghii pe tablă. Voia ca
fiica ei să stea jos și să vorbească despre Joel, despre toate lucrurile
minunate pe care le făcuseră înainte, dar Rebecka nu voia să vorbească
despre el ca și cum nu mai era. Îl voia înapoi. De ce îi arătase Hanna poza
cu femeia aceea blondă? Nici despre asta nu o întrebase.
— Poliția a găsit hașiș în camera lui Joel, spuse ea.
— Aa?
— Asta e tot ce poți să spui?
— Nu, doar că… Și tu făceai lucruri d-astea când erai de vârsta lui.
— Eu nu m-am drogat niciodată.
— E mai des întâlnit la adolescenții din ziua de azi. Am citit…
— Trebuie să ies la aer, o întrerupse Rebecka.
Se grăbi să iasă pe ușa din spate, deschizând-o din prima încercare și
pășind pe verandă ca să-și umple plămânii. Stătu aproape de zid pentru ca
vecinii să nu o poată vedea; nu avea energie să vorbească cu nimeni; cu atât
mai puțin cu Ulrika și Gabriel.
Joel era și el acolo, își dădu ea seama. Câte seri petrecuseră stând pe
mobila din pin pe care o găsise pe gratis pe internet? La un grătar, pierzând
timpul. Jucând kubb{3} în grădină. Joel umplea piscina mică de plastic și o
punea pe Molly să se bălăcească în ea. Și mai târziu, odată ce învățase să
alerge, se juca cu ea cu baloane umplute cu apă, dând pe lângă ea în mod
intenționat și lăsând-o pe ea să îl lovească.
Cum avea să se descurce Molly fără fratele ei mai mare?
Rebecka se uită printre copaci. Casele noi de dincolo de pădurice erau
prea departe ca să le poată vedea bine, dar i se păru că vede o siluetă
întunecată mișcându-se printre trunchiuri. Probabil cineva care își vedea de
lucru în grădina sa. Privi și grădina ei în care iarba crescuse prea mult. De
obicei, grădinăritul pe care îl făceau ei se rezuma la tunsul gazonului. Nu ei,
ci Joel. Și făcea asta numai când era disperat după bani.
Se uită în stânga, la casa Ulrikăi și a lui Gabriel. Trecuseră două zile de
când fripseseră carne pe grătarul imens pe care îl cumpărase Ulrika și care
de atunci fusese depozitat în garaj. Două zile, dar o cu totul altă viață.
Rebecka își lipise piciorul de al lui Gabriel pe sub masă și el și-l retrăsese.
La vremea respectivă, bănuise că făcuse asta deoarece credea că e prea
imprudentă, dar probabil deja luase o decizie. După câteva ore, ea se aflase
pe podeaua din atelierul ei, ținându-se de piciorul pe care îl atinsese mai
devreme și încercând să-l țină fizic alături de ea. Gabriel îi spusese să nu se
mai comporte ca un copil idiot, și ea se târâse până la toaletă și vomitase.
Când reușise să se ridice, în cele din urmă, el plecase deja.
Ce-ar fi fost dacă Axel chiar era cel care îl omorâse pe Joel? Gândurile ei
săreau ca niște păsări în căutarea semințelor. Nu mai auzise nimic de el.
Faptul că se îndrăgostise de cineva ca Axel părea acum de-a dreptul
imposibil de înțeles. Banii nu-ți aduc fericirea, dar te ajută. Asta îi spunea
mereu mama ei când juca cărți vinerea. Nu că ar fi câștigat vreodată.
Rebecka intră în casă.
— Scuze, îi spuse ea mamei sale, care încă stătea la masa din bucătărie.
— Nu ai de ce să-ți ceri scuze.
Rebecka nu mai mâncase de la micul-dejun, așa că deschise frigiderul,
dar îl închise repede la loc. Nu avea cum să poată înghiți ceva.
— Vrei să-ți fac eu ceva? o întrebă mama ei.
— Nu, mersi.
— Pot să fac o omletă pentru amândouă.
— Am spus că nu vreau.
Oftatul mamei ei o afectă. Rebecka știa că ar trebui să gestioneze situația
mai bine, dar nu îi ieșea.
— M-am bucurat să o văd din nou pe Hanna, spuse mama ei.
— Mda.
Mama ei o îndrăgise dintotdeauna pe Hanna. Ea era tot ce Rebecka nu
era: era calmă și conștiincioasă, bună la școală. Puternică.
Rebecka se duse să salveze buretele de germenii din chiuvetă. Pe
fereastră îl văzu pe Gabriel stând pe alee, privind spre casa ei. Părea trist,
ceea ce o făcu să simtă o mică satisfacție, având în vedere felul în care o
umilise. Venise în atelierul ei cu o sticlă de vin și nu îi dăduse mâinile la o
parte când ea încercase să-l mângâie. Nu îndrăznise să îi spună că nu mai
vrea să se vadă cu ea decât după ce goliseră sticla.
Se dădu repede într-o parte ca să n-o vadă. Rebecka se deranjase să pună
jaluzele doar în partea din față a casei, deoarece aceea era privită cel mai
mult. Nici Ulrika, nici Gabriel nu o contactase, și asta o deranja, deși
înțelegea de ce el voia să păstreze distanța. Ce văzuse la el, de fapt? spusese
tot felul de lucruri care probabil nu erau adevărate numai ca să obțină ceea
ce voia: sex. Îi spusese că e și frumoasă, și amuzantă, îi satisfăcuse nevoia
de a fi văzută. Dar lucrurile nu erau niciodată atât de simple. O făcuse să
râdă. Vorbise cu ea ca și cum era mai mult decât o femeie casnică.
Dar, în comparație cu Joel, el era un nimic, și Rebecka simțea nevoia să-
l șteargă pe Gabriel din memorie, de parcă nu avuseseră niciodată o relație.
Dar cum rămânea cu Ulrika? Rebecka își dorea și nu-și dorea să o
contacteze în același timp.
Simțea că trebuie să vadă locul în care fusese găsit Joel. Poate că nu va
ști niciodată ce i se întâmplase, poate că nu se va apropia niciodată mai
mult de ultimele momente ale vieții lui decât prin acel popas. Poliția nici
măcar nu putuse să-i spună dacă acela fusese locul în care murise.
Cea mai simplă opțiune era să o roage pe mama ei să o ducă cu mașina
până acolo, dar gândul acesta o epuiză. Nu voia să aibă parte de reproșurile
și grijile ei.
— Îmi pare rău, spuse ea, dar cred că trebuie să fiu singură o perioadă.
— Nu-ți mai cere scuze, spuse mama ei, ridicându-se în picioare.
Rebecka o lăsă s-o îmbrățișeze îndelungat.
— Știi unde mă găsești dacă ai nevoie de ceva, îi aminti ea și ieși pe
ușa din față.
Petri plecase cu mașina Volvo la serviciu, dar mai aveau și un Saab
vechi și ruginit pe care Rebecka îl mai folosea când el nu era acasă. Știa că
nu putea să conducă singură până acolo, pentru că probabil ar ajunge într-un
șanț. Putea să aștepte până venea Petri acasă, desigur, dar nu avea
suficientă răbdare pentru asta.
Poate putea să-i dea un mesaj Hannei ca s-o roage să i se alăture, dar nu
era sigură că i-ar fi convenit nici asta. În plus, nu voia s-o deranjeze, nu voia
să riște să încetinească ancheta.
Locul în sine nu avea să fie de ajuns niciodată. Rebecka trebuia să știe
ce i se întâmplase lui Joel.
 ULTIMA ZI

Joel este ultimul care se urcă în autobuzul 102 spre Gårdby, și se duce
direct spre locurile din spate, ca de obicei. Vrea să poată vedea totul, nu-i
place să fie oameni care stau în spatele lui.
Nu sunt mai mult de zece persoane în autobuz, dar le evită privirea.
Majoritatea nu-i acordă atenție, oricum. Tilde, care e în clasă cu Linnea, e
și ea acolo, cu încă o fată pe care nu o recunoaște. Stau înghesuite una într-
alta, râzând de ceva de pe telefonul lui Tilde. Cu câteva săptămâni în urmă,
Tilde venise și ea la cinema în Kalmar, cu el și Linnea; nu avea cu cine
altcineva să meargă. Se uită în sus la el cu o expresie incredibil de vinovată.
Dar de ce naiba să se simtă prost? E grozav că a reușit să-și găsească o
prietenă. Fără să scoată un cuvânt, se uită în jos la telefon.
Joel ajunge la locul său fără să trebuiască să vorbească cu nimeni, și
când se prăbușește pe el, parcă simte că nu o să se mai poată ridica. După
numai câteva secunde, anxietatea îi revine, măcinându-l pe dinăuntru. Va
trebui să îndure aceste gânduri cicălitoare timp de jumătate de oră.
Autobuzul pornește și își scoate telefonul. Se uită la ecran și vede că
mai are opt la sută baterie.
Nadine îi trimisese un mesaj: Ce faci?
E atât de bine să aibă o persoană căreia îi pasă. Și mamei lui îi pasă,
bineînțeles, dar adesea pare că are un zid de sticlă în jurul ei. Joel se
aseamănă destul de mult cu ea în privința asta.
Sunt în autobuz, mă duc în Gårdby, scrie el. O să mi se descarce
telefonul în curând.
Adaugă câțiva emoji care plâng, și Nadine răspunde cu aceiași emoji.
Joel privește cum copacii trec în viteză pe lângă el, razele soarelui
licărind printre trunchiurile lor într-un dans obscur. Autobuzul urcă spre
Algustrum înainte să o ia spre Gårdby; cu mașina i-ar lua de două ori mai
puțin timp. Mai are doi ani și jumătate până face optsprezece ani, și vrea să
dea de permis cât mai repede. Ideal ar fi să-și ia și mașină. Dar ca să-și
permită asta, va trebui să-și găsească serviciu. Se îndoiește că mama lui va
vrea să plătească pentru toate. Nu prea îi convenise nici măcar să trimită
actele necesare pentru obținerea unui permis provizoriu, precum și
formularele care să le permită ei și lui Petri să-l învețe.
Cum să facă rost de atâția bani?
A avut atâtea pe cap în ultima vreme încât nu a reușit să-și găsească un
loc de muncă pe timp de vară. Odată ce va termina clasa a unsprezecea,
poate să facă rost prin intermediul consiliului de un loc de muncă plătit.
Nadine va vinde înghețată timp de câteva săptămâni în fața unei cafenele.
El ar putea să se apuce iar de cules căpșuni, asta îi va aduce câțiva bani, dar
întrebarea este dacă merită.
O motoretă ar fi mult mai ieftină, dar niciodată nu crezuse că ar vrea una.
Poate pentru că Fanny conduce una încă de când avea doisprezece ani.
Îi vibrează telefonul și se uită în jos la ecran.
Vino în pădure la miezul nopții.
Îi vine să-i spună lui Fanny să se ducă naibii. E sătul până peste cap de
ea. De ce nu poate să-și folosească mușchii și creierul pentru altceva în
afară de a-i pune pe alți oameni la pământ?
Fanny aduce puțin cu Axel: amândoi cred că pot să ia și iar să ia fără să
trebuiască să dea ceva înapoi. Amândoi cred că lumea este a lor.
Dar dacă Joel scrie ceva ce lui Fanny nu-i va plăcea, Molly va fi cea care
va avea de suferit, și Joel trebuie să o protejeze. Nu are de ales decât să se
ducă în pădure. Știe că nu are niciun rost să întrebe ce se va întâmpla odată
ce va ajunge acolo.
Probabil o să-l bată măr.
O să fiu acolo, scrie el.

CAPITOLUL 26

Hanna se întoarse spre casa cea roșie. Printr-o fereastră, o văzu pe Sonja
deschizând un dulap din bucătărie ca să scoată o conservă. Înăuntru, casa nu
semăna deloc cu cea pe care o vizitase o singură dată înainte. Era mai
luminoasă, cu mobilă mai modernă. Pe atunci, fusese plină de mobilă grea
de lemn și avea un miros neplăcut. Profesorul lor, Jakob, invitase toată
clasa la o cafea ca să vorbească despre puterea de iertare a lui Dumnezeu,
deși le explicase că pentru a fi iertați trebuie să-și recunoască mai întâi
păcatele.
Cuvintele lui, sau probabil felul în care le rostise, îi speriaseră pe
majoritatea copiilor, și părinții fuseseră foarte nemulțumiți. Din acest
motiv, nu mai urmase nicio altă vizită cu clasa la el acasă. Jakob nu ar fi
trebuit niciodată să devină profesor de studii religioase. Pentru el,
creștinismul era singura credință.
— Poți să conduci tu? întrebă Hanna.
Erik încuviință și luă cheile exact când îi sună telefonul. Hanna știa că
trebuie să fie Ove, și se gândi să ia cheile de la el ca să poată porni la drum,
dar chiar nu se simțea în stare să conducă în momentul de față. În plus,
poate că Ove avea informații noi pentru ei, ceva ce era mai urgent decât să
meargă s-o vadă pe Fanny.
Hanna se urcă în mașină în partea dreaptă a șoferului și se uită iar la
casă. Se întrebă ce se alesese de Jakob. Mult mai târziu își dădu seama că
avusese probabil un fel de boală mintală. Satul putea să fie destul de
tolerant când venea vorba de astfel de lucruri, atât timp cât se respectau
anumite limite.
Dar speriatul copiilor nu era OK.
Și nici uciderea cuiva.
Mai mult decât orice altceva, bârfele fuseseră motivul care o determinase
pe Hanna să părăsească Öland. Felul în care toată lumea se simțise, dintr-
odată, liberă să comenteze despre lucruri care ea ar fi vrut să rămână undeva
închise într-o cameră întunecată: faptul că tatăl ei omorâse pe cineva. Poate
Kristoffer avea dreptate și era egoist din partea ei că se întorsese. Apelurile
pe care le primea sugerau că supărase cel puțin o persoană pentru că se
întorsese. Faptul că le primea pe telefonul de serviciu nu era chiar atât de
important; acel număr era mai ușor de obținut decât cel personal.
Îi vibră telefonul și Hanna deschise un mesaj din partea Rebeckăi:
Vrei să vii în Möckelmossen cu mine?
Hanna se holbă la cuvinte. Voia să spună da, dar mașina în care se afla îi
aparținea poliției din Kalmar. Putea să-l roage pe Erik să o lase odată ce
terminau, dar așa va trebui să găsească o altă modalitate de a ajunge acasă
și de a ajunge la serviciu mâine. Mașina ei încă era parcată în secția din
Kalmar. Nu avea energie ca să meargă după serviciu, și se îndoia că
Rebecka va putea s-o aștepte atâta timp.
— Ove a zis că informaticienii au reușit să restaureze aplicația
WhatsApp de pe telefonul lui Joel.
Erik se uită la ea de parcă se aștepta la o batere din tobe; porni motorul
și plecă de pe loc.
— Și…?
— Fanny i-a trimis două mesaje lui Joel marți. Primul a fost la ora
14.05: „Ești mort, idiotule. Tu sau ea”. Al doilea a fost la 15.22: „Vino în
pădure la miezul nopții”.
— Să mergem să vorbim cu monstrul atunci, spuse Hanna.
Erik nu păru să reacționeze când folosi cuvântul „monstru” pe care îl
folosise și Sonja.
— Ne-a trimis și tot ce au aflat despre Fanny, spuse el. Se pare că e atât
în evidența noastră, cât și în cea a serviciilor sociale.
Hanna îi trimise un mesaj Rebeckăi ca s-o anunțe că o va contacta mai
târziu. Că poate să meargă în Möckelmossen împreună cu ea. Acum că
Rebecka chiar îi ceruse ajutorul, va trebui să se descurce cumva. Deschise
fișierul trimis de Ove.
— Întoarce aici, indică ea, arătând spre Snegatan. Fanny locuiește chiar
în afara satului Gårdby, în Övre Ålebäck.
Telefonul Hannei începu să sune în timp ce mergeau și răspunse fără să
se uite cine e, fiind convinsă că era Rebecka. Auzind liniștea din capătul
celălalt își dădu seama că se înșelase. Aproape imediat, liniștea fu
întreruptă de un zgomot de scrâșnituri, care se auzea din ce în ce mai tare.
Ceva ardea. Hanna voia să-și ia telefonul de la ureche, dar parcă era lipit.
Simți privirea lui Erik și știa că ar trebui să se prefacă că vorbește cu
cineva ca să nu-și dea seama ce fel de apel era, dar nu putea să facă asta.
Un țipăt de la telefon păru să-i dezlipească telefonul de ureche și-i permise
Hannei să închidă.
Erik trase în fața gardului, unde Fanny stătea în genunchi, reparându-și
motoreta. Era îmbrăcată cu blugi rupți și un tricou negru, iar părul ei scurt
era brunet, deși rădăcinile crescute scoteau la iveală faptul că îl vopsise.
Să fi fost o înregistrare acel foc? Trebuie să fi fost dintr-un film sau ceva,
dar durerea din acel țipăt părea atât de reală.
Erik parcă chiar în dreptul lui Fanny. Ea ridică privirea, dar apoi
continuă să strângă ceva la motoretă. Potrivit dosarului trimis de Ove,
împlinise șaisprezece ani în ianuarie. Mai avusese de-a face cu poliția din
cauză că furase din magazine, băuse alcool, provocase daune publice și
altele; într-un caz atacase pe cineva, și avusese o tentativă de fraudă,
încercând să păcălească oamenii cu un magazin online. Atât poliția, cât și
liceul le atrăseseră atenția asupra comportamentului ei celor de la serviciile
sociale cu diferite ocazii.
Hanna și Erik se prezentară și-și arătară legitimațiile. Fanny se ridică și
întinse o mână murdară de benzină, rânjind când ei refuzară să o strângă.
Deși avea doar șaisprezece ani, probabil avea cel puțin 1,75 m.
Asta aș fi putut să fiu eu, își spuse Hanna. Dacă aș fi reacționat față de
moartea mamei așa cum reacționase Kristoffer.
Spre deosebire de Hanna la vârsta ei, Fanny nu era deranjată de
înălțimea sa și nu stătea cocoșată. Când locuia în Stockholm, Hanna
angajase un antrenor personal ca s-o ajute să-și îndrepte spatele și umerii.
Să stea dreaptă mai des. În majoritatea timpului, stătea dreaptă acum, deși
mai uita, din când în când, și cădea pradă vechilor obiceiuri.
— Ești singură acasă? întrebă Erik.
— Da, spuse Fanny. Dar nu vă faceți griji. Pot să mă descurc cu voi fără
să fie mama de față.
— Ce matur din partea ta, comentă Hanna.
Trosnetele focului și țipătul ascuțit erau încă proaspete în mintea ei, dar
știa că trebuie să lase deoparte acel apel. Avea o treabă de făcut. Hanna se
uită la mâinile lui Fanny. Nu văzu nicio tăietură și nicio vânătaie, dar asta
poate că se datora faptului că erau acoperite cu unsoare și pământ.
— Nu-i așa?
Fanny făcu o plecăciune spre Hanna.
— Domniță Brienne din Tarth.
Erik pufni.
— Urzeala Tronurilor.
Hanna își dădu ochii peste cap. Nu văzuse nici măcar un singur episod
din acel serial, și nici nu avea de gând să se uite la vreunul.
— Vrem să vorbim cu tine despre Joel Forslund, explică el.
— Mi-aș dori să pot spune că e trist că a murit, zise Fanny, dar nu mă
surprinde.
— De ce?
— Pentru că își tot băga nasul unde nu-i fierbea oala.
— Te referi la mica ta afacere? întrebă Hanna.
— Ce afacere?
— Furatul banilor de la copii.
Adolescenta râse până când le observă expresiile.
 — Asta a fost doar o mică distracție, se apără ea. Nu aveam nevoie de
banii ăia nenorociți.
Motoreta era o Honda roșie, dar asta nu însemna nimic pentru Hanna.
Era clar că era bine îngrijită, și Hanna ar fi putut să pună pariu că era și
tunată. Se uită prin grădina dezordonată. Erau o casă mare și două clădiri
laterale, o grămadă de gunoi în fața uneia din ele, inclusiv un suport de pat
distrus și câteva scaune. Un tractor vechi era parcat în fața celeilalte clădiri,
același model care dominase mediul rural când Hanna era tânără.
— Nu dau doi bani pe intențiile tale, zise Hanna. O să încetezi.
Fanny ridică din umeri.
— Asta nu e de ajuns. Dacă nu încetezi, o să mă ocup personal ca să fii
închisă.
— Bine. Calmează-te, polițai.
Fanny ridică mâna în semn de salut. Hanna era pe punctul de a-și
exprima din nou mesajul, dar Erik vorbi înainte să apuce ea:
— I-ai trimis câteva mesaje lui Joel marți, spuse el.
— Dap.
— Mai știi ce ai scris?
— Mai mult sau mai puțin, dar presupun că voi știți cuvintele exacte?
Erik îi citi mesajele lui Fanny, care oftă.
— Asta a fost doar ca să-l sperii.
— Te-ai întâlnit cu Joel în pădure?
— Mda, recunoscu ea fără nicio ezitare.
— Unde mai exact?
— În spatele școlii Gårdby, interveni Hanna.
— Brienne aici de față știe cum stă treaba, spuse Fanny, făcând încă o
plecăciune spre ea.
Hannei îi venea să-i tragă o palmă.
— Ce ați făcut tu și Joel în pădure? întrebă Erik.
— Doar am vorbit, spuse Fanny. Noi l-am convins pe Joel să-și vadă de
treaba lui.
Puse accent pe cuvântul „noi” ca să se înțeleagă că nu fusese singură.
— Cine a mai fost cu tine?
— Lukas și Tilde.
Hanna îi ceru numele de familie ale celor doi și le notă în carnețel.
— V-ați folosit pumnii când ați vorbit cu Joel? întrebă Erik.
 — Nu, doar gurile.
Hanna își dădu seama că fata probabil consumase hașiș recent după
felul în care zâmbi la propria glumă, era în stadiul în care chicotelile și
pălăvrăgeala erau înlocuite de o atitudine calmă. Probabil așa se explica
faptul că nu părea deloc agitată pentru că îi puneau întrebări despre Joel.
Hanna îi analiză pupilele. Ochii fetei erau atât de negri încât îi era greu să-
și dea seama. Dar avea ochii injectați.
— Joel cumpăra hașiș de la tine? întrebă ea.
Fanny ezită prea mult, și în timpul acelei pauze, Hanna îi văzu, în
sfârșit, neliniștea.
— Nu.
CAPITOLUL 27

Oarecum reticent, Erik plecă de acasă de la Fanny. Era convins că mințea

atât în privința hașișului, cât și în privința faptului că nu-l bătuse pe Joel,
și se gândi că ar trebui cel puțin să-i facă un test de droguri. Astfel, puteau
să se folosească de rezultate ca s-o facă să vorbească. Dar Hanna părea să se
grăbească să plece. După ce îi întinsese o carte de vizită pe care Fanny
refuzase să o ia, o pusese pe pământ și se întorsese spre mașină. Erik
simțise că nu are de ales decât s-o urmeze.
Era clar că apelul pe care îl primise pe drum o tulburase.
Deși probabil că nu din acest motiv se grăbise. Acum știau că Joel se
întâlnise cu trei persoane în pădure în noaptea în care murise. Poate că
Hanna credea că va fi mai util să vorbească cu ceilalți doi. Erik închise ușa
de la mașină, pregătit să discute cu ea, dar ea deja își scosese telefonul și
era ocupată scriind un mesaj. Îi aruncă o ultimă privire lui Fanny și apoi
Erik porni motorul și plecă. Fata nici măcar nu ridică privirea.
— Poți să mă lași acasă la Rebecka Forslund? întrebă Hanna.
Chiar avea de gând să petreacă timp cu mama victimei? Acum? Trebuiau
să se ocupe de ceea ce le spusese Fanny. Deși probabil că Rebecka fusese
cea care o sunase, într-o stare isterică. Lui Erik i se păruse că auzise un
țipăt. Dar în acel caz, Hanna ar fi trebuit să zică ceva.
— De ce?
— Vrea să vadă unde a fost găsit Joel, și cred că ar fi bine să mai facem
niște poze și azi. În plus, poate că o să ne spună mai multe despre el.
 Niciun cuvânt despre relația lor și nici despre apelul pe care îl primise.
— Sigur. Pot să îi sun eu pe Lukas și pe Tilde ca să văd dacă versiunea
lor se potrivește cu cea a lui Fanny. O să vorbesc cu Amer și despre hașiș.
El poate să se intereseze printre tineri să vadă ce știu ei despre Fanny
Broberg.
Pentru o clipă, Erik se gândi să-i ofere mașina Hannei, dar nu prea avea
chef să ia autobuzul spre Kalmar, mai ales nu acum că îl lăsase pe el cu
toate pe cap. Indiferent de cât de rău îi părea pentru ea. Era rândul lui s-o ia
pe Nila astăzi, ceea ce însemna că era și mai important să ajungă la timp la
secție.
— Să-l suni și pe profesor, Isak Aulin.
Erik dădu din cap. Hanna era mai rece de când întrebase de tatăl ei, dar
se descurca el. Ceea ce nu-i plăcea era faptul că nu era complet sinceră cu
el: nu recunoștea nici faptul că vizita acasă la Rebecka se datora și
prieteniei lor, și nici faptul că fusese amenințată din nou.
— Mai e și altceva?
Hanna clătină din cap și coborî din mașină.
•
Erik porni spre secție. Petrecuse mai mult timp conducând în Kalmar
decât în Malmö. Era o zonă mai mare și avea o densitate mult mai mică; și
întotdeauna era mai plăcut când aveai cu cine să vorbești. Azi, se folosi de
acel timp ca să se gândească la ce va face pentru cină. Cel mai simplu ar fi
fost să o ducă pe Nala la supermarket și s-o lase să aleagă. Să sugereze
pizza sau paste, sau orice altceva ce nu vor mai mânca cât timp soacra lui va
prelua controlul în bucătărie.
Când ajunse înapoi în Kalmar, Erik se duse direct la cantină ca să-și ia
un fruct. Atâta gândit îi făcuse stomacul să-i ghiorțăie. Termină mărul din
câteva îmbucături rapide și apoi se duse la birou. Amer era la biroul său.
— S-a întâmplat ceva? îl întrebă el pe Erik.
— Ce vrei să spui?
— Arăți atât de posomorât.
— Sunt doar obosit, explică Erik.
Nu voia să-și exprime iritarea față de Hanna, faptul că el considera că ia
decizii ciudate. Amer îl analiză pentru o clipă, fiind clar că nu-i crede
explicația.
— Ai aflat numele vreunor traficanți? întrebă Erik.
 — La vreo zece. De ce?
— Fanny Broberg se numără printre ei?
— Nu.
— Ai putea întreba informaticienii dacă au ceva despre ea?
— Sigur.
Erik își verifică e-mailurile, iar apoi sună câteva persoane. Îl sună pe
Lukas mai întâi, apoi pe Tilde, dar îi fu greu să obțină ceva de la cei doi.
Aceasta era una dintre limitele conversațiilor telefonice. În cele din urmă,
amândoi confirmară versiunea lui Fanny: se întâlniseră cu Joel în spatele
școlii la miezul nopții, și doar vorbiseră, fără să devină violenți. După în
jur de cincisprezece minute, Joel plecase. Susținură că nu știau nimic
despre disputa dintre Joel și Fanny: ei veniseră acolo numai pentru că așa le
ceruse ea. Erik le ținu discursul despre cât de grav este să minți poliția, mai
ales în timpul anchetării unei crime, iar Tilde păru vizibil stresată, dar nu își
schimbă declarația originală.
Erik sperase să găsească cel puțin o mică deschidere, ceva de care să se
poată folosi pentru a le despica poveștile, dar chiar și fără asta simțea că
făcuseră un pas mare înainte. Joel plecase de acasă de bunăvoie ca să se
vadă cu Fanny la miezul nopții, și după câteva ore fusese găsit mort. Să fi
fost Fanny și ajutoarele ei ultimele persoane care îl văzuseră în viață? În
funcție de cum avea să evolueze ancheta, puteau să pună mai multă
presiune pe cei trei adolescenți mâine.
Ove veni să vorbească cu el.
— Poți să vii puțin cu mine?
Erik se deconectă și-l urmă.
— În primul rând, am vrut să-ți spun că l-am găsit pe Axel Sandsten pe
camerele de supraveghere plecând de la birou la ora două și un sfert
miercuri dimineață.
Ove păru ușurat că Axel nu ar fi avut cum să-l omoare pe Joel. Erik
simțea același lucru. Întotdeauna îi fusese greu să aibă de-a face cu părinți
care își răneau propriii copii. Cea mai dificilă anchetă la care participase
fusese cea în care un copil de doi ani fusese omorât în bătaie de tatăl său.
Faptul că un copil murise era clar cea mai rea parte, dar felul în care tatăl
vorbise despre asta, susținând că băiețelul fusese atât de neastâmpărat încât
nu se putuse abține, fusese groaznic. De parcă era vina copilului în vreun
fel. Axel părea genul de om care recurge la bătaie ori de câte ori își pierde
controlul. Ideea că angajase pe cineva care să-l omoare pe Joel nu părea
prea probabilă.
— Cum a fost Hanna Duncker azi? întrebă Ove.
Deci despre asta voia, de fapt, să vorbească. Erik nu avea habar ce să
spună, pentru că nu era nici el prea sigur ce părere avea. Frustrarea pe care
o simțise mai devreme se mai evaporase, deși știa că aceasta s-ar putea să
fie șansa lui să menționeze faptul că cineva o hărțuise la telefon.
— Bine, zise el, în cele din urmă.
— Presupun că se poate spune că eu și ea avem un trecut comun,
continuă Ove. Așa că sunt dornic să mă asigur că se va acomoda în colectiv.
— E o polițistă bună, spuse Erik. Nu e cea mai vorbăreață, dar asta nu
prea contează.
Ove zâmbi. Dacă era sincer cu el, Erik era, de fapt, singurul cu care
Hanna păruse să se încordeze. Nu avusese nicio problemă să discute cu
nimeni altcineva dintre persoanele pe care le întâlniseră toată ziua; chiar
avusese interacțiuni destul de personale cu unele dintre ele. Până într-un
anumit punct, nu putea să dea vina decât pe el însuși. Erik știa că poate să
exagereze uneori. Era perfect posibil să te descurci la locul de muncă fără să
fii prieten cu colegii, dar lui nu-i plăcea să lucreze așa.
— Nu, înțeleg, spuse Ove. Tatăl ei…
— Normal că nu contează ce a făcut tatăl ei, îl întrerupse Erik.
— Deci știi?
— Da.
Erik îl studie pe Ove, încercând să-și dea seama unde voia să ajungă.
— Ceea ce s-a întâmplat a afectat-o profund, spuse Ove. Și sunt multe
persoane care încă își mai aduc aminte.
Erik tăcu.
— Ar fi fost mai ușor dacă și-ar fi schimbat numele de familie, continuă
Ove.
— Probabil.
— Am avut de-a face puțin și cu fratele ei. Dar se pare că el și-a
schimbat viața la o sută optzeci de grade.
Ove își pierdu vocea. Probabil își dădu seama că mersese prea departe.
— Mai era ceva? întrebă Erik.
— Să fii cu ochii pe Hanna, spuse Ove. Să te asiguri că e bine. Și să vii
la mine dacă e vreo problemă.
 Erik încuviință și plecă. Rugămintea lui Ove îl derutase oarecum. Îi
ceruse să facă asta doar pentru că-și făcea griji? Îi trimise un mesaj Hannei
ca să o anunțe ce se aflase despre Axel, și apoi mai trimise un mesaj, de
data aceasta Supriyei.
Te iubesc.
Ea îi răspunse imediat, cu un emoji maimuță. Probabil deoarece i se păru
că arată drăguț.
Vizita părinților ei era un alt motiv de stres pentru Erik. Nu-i plăcea cum
se comporta Supriya când era în preajma lor.
Se uită la ceas. Trebuia să o ia pe Nila de la grădiniță în următoarea
jumătate de oră, așa că se întoarse la birou și-l sună pe Isak Aulin,
profesorul care întrerupsese bătaia dintre Fanny și Joel. În timp ce asculta
cum sună telefonul, deschise dosarul anchetei.
Rezultatele urmelor telefonului lui Joel tocmai fuseseră încărcate în
sistem. Potrivit raportului, nu părăsise niciodată localitatea Gårdby. Ce
însemna asta? Că fusese în Gårdby atunci când murise?
 ULTIMA ZI

Pe geamul atelierului, Joel o vede pe mama sa stând la roata de olărit. E

floare la ureche să se strecoare pe lângă ea fără să-l observe. De obicei, e în
lumea ei atunci când lucrează și e greu să o facă să-i acorde atenție chiar și
atunci când vrea asta.
Asta îi place cel mai mult la desen: felul în care face ca orice altceva să
dispară, până când nu mai există decât el și hârtia sa.
Poate că ar trebui să deseneze ceva acum? Nu, nu are dispoziția
necesară. Nu va merge.
Primul lucru pe care Joel îl face când intră în casă este să alerge până la
etaj și să-și bage telefonul la încărcat. Al doilea este să-și ruleze o țigară.
De obicei, nu fumează acasă, mai ales nu când mama lui e în atelier, dar are
nevoie de asta acum, ca să-și atenueze anxietatea.
Joel deschide geamul cu vedere spre casa Linneei și verifică să nu fie
nimeni care se uită afară înainte să aprindă țigara. Fumează jumătate și apoi
o stinge și închide geamul. Nu vrea să se drogheze prea tare. Nu poate risca
ca mama lui să observe.
Anxietatea s-a redus la o durere care huruie undeva în fundal.
Joel are un suport de bețișoare parfumate în formă de Buddha pe pervaz
și-l aprinde pentru câteva minute. Îl plimbă prin cameră ca să elimine
mirosul. Apoi coboară în bucătărie și își pregătește niște lapte cu ciocolată,
tăind apoi câteva felii groase de cașcaval pe care le pune pe pâine. Se
aruncă pe canapea și deschide aplicația Netflix.
Joel reușește să termine documentarul despre cei care cred că Pământul
este plat și ajunge la jumătatea unui alt documentar despre aselenizările
falsificate de americani. Îl oprește când se deschide ușa de la intrare.
— A, ai venit acasă deja, spune mama. Mă duc s-o iau pe Molly, poți să
ascunzi tu dovezile?
Preț de o secundă, Joel crede că se referă la droguri, dar femeia dă din
cap spre paharul gol. Se întreabă dacă ar trebui să se ofere să o ia el pe
Molly, dar apoi își dă seama că ar fi mai bine dacă mama o prinde pe Fanny
în plin act. Molly l-a pus să jure că nu va spune nimic, dar el tot o mai
verifică în fiecare zi. A întrebat-o de câteva ori dacă Fanny s-a mai
comportat urât cu ea, dar fetița mereu spune că nu. Joel e destul de sigur că
nu zice adevărul.
— Apropo, în seara asta o să mergem la un grătar la vecini.
Se referă la casa Linneei. Adesea se duc acolo ca să ia cina. Ceilalți
vecini ai lor sunt un cuplu de șaptezeci și ceva de ani. El și Molly le mai
plimbă câinele golden retriever uneori și primesc prăjiturele și lapte drept
recompensă, dar, în rest, nu se văd niciodată cu cei doi bătrâni.
— De ce?
— Gabriel face patruzeci de ani, așa că Ulrika a vrut să-i facă o
petrecere-surpriză.
— Nu puteai să-mi spui asta puțin mai devreme?
În mod normal, Joel ar fi încântat de ideea de a petrece timp cu Linnea,
dar nu crede că are energia necesară pentru ea în seara aceasta.
— Am aflat abia acum câteva ore și eu. Haide, o să fie frumos.
Joel mormăie ceva drept răspuns, și mama lui pleacă, izbind ușa în urma
ei.
Îndoielile îl fac să tremure. Poate ar trebui s-o lase baltă cu mersul în
pădure în noaptea asta. Orice plănuise Fanny nu se va sfârși cu bine pentru
el. Dar dacă nu se duce, nu se va schimba nimic. Ultima săptămână a fost
groaznică, și toată treaba asta cu Fanny poate măcar să fie rezolvată.
Își duce paharul și farfuria la bucătărie și le pune în mașina de spălat
vase. Apoi se așază din nou pe canapea, dar nu mai dă drumul la televizor.
În schimb, închide ochii și încearcă să nu se gândească la nimic, dar nu
funcționează întru totul. Cum poate să fie atât de încrezătoare Fanny? Joel
nu are habar cine e sau cum ar trebui să se poarte în această lume anapoda.
Poate că de aceea i se par atât de fascinante documentarele de genul acela.
Atât de mulți oameni care nu pot suporta adevărul, străduindu-se din
răsputeri să nege ceea ce e clar. Joel nu se îndoiește nici măcar puțin că
Pământul este rotund sau că americanii au ajuns pe Lună.
Ușa se deschide brusc.
— Joel! strigă Molly, alergând în cameră.
Își dă seama după vocea ei că Fanny nu a deranjat-o azi. Poate să amâne
să vorbească cu ea până mâine. Poate va reuși să îndrepte lucrurile cu
Fanny în noaptea asta.
— Descalță-te! strigă mama după ea.
Molly se descalță și-și aruncă încălțămintea pe hol.
 — Molly! protestează mama, dar nu insistă.
Probabil a avut o zi bună.
Molly se trântește pe canapea lângă Joel.
— Azi mâncăm carne la grătar! Și tort, pentru că e ziua lui Gabriel.
— Super, spuse Joel.
Molly clatină din cap în fața lipsei lui de entuziasm.
— Vrei să jucăm Go Fish? o întreabă el.
Molly dă din cap și fuge să aducă cărțile. Cele cu animale sălbatice pe
ele. Mama lor bagă capul în cameră și-i mimează un mulțumesc, dar nu
face asta pentru ea. Are nevoie să-și distragă atenția cumva, și mereu e mai
ușor să facă asta în prezența lui Molly. Ea nu crede că e ciudat.
După câteva runde de Go Fish, trec la jocul Carcassonne. Jocul fusese
cadoul pe care i-l luase de Crăciun lui Molly, dar scrisese „Pentru toată
lumea” pe etichetă ca să nu trebuiască să-i ia ceva lui Petri. Tatăl lui vitreg
îi luase o pereche de blugi, dar mama lui fusese cea care îi alesese, de fapt.
Lui Molly nu-i pasă de străzi, mănăstiri și câmpii; ea nu vrea decât să
construiască orașe. Pentru ea, este mai important să le facă mari și
frumoase decât să câștige, și întotdeauna spune povești despre oamenii
care locuiesc în ele. De data aceasta, începe să vorbească despre un vrăjitor
pe care îl cheamă Ruben.
— Nu, de fapt, este o vrăjitoare pe care o cheamă Lisa.
Petri ajunge acasă, o îmbrățișează pe Molly și dă din cap spre Joel.
Privirea lui pare să persiste asupra lui Joel. Pesemne că știe că fumează.
Joel se forțează să zâmbească, iar Petri se duce în bucătărie la mama lor.
Luându-se după chicotelile ei, sună ca și cum tocmai a luat-o de fund. Se
pare că și Petri a avut o zi bună.
Petri este mult mai drăguț decât a fost Axel vreodată, dar Joel are,
uneori, senzația că mama sa a ajuns să se mulțumească cu el. Că ar putea
găsi pe cineva mai bun dacă ar vrea. Abia dacă face ceva prin casă. Joel a
întrebat-o odată de ce nu-l pune să facă mai multe. „Face multe lucruri pe
care tu nu le vezi”, îi răspunsese ea. Și apoi i-a spus că, de fapt, curățenia o
ajută să gândească.
Joel știe despre ce e vorba, de fapt: Petri aduce banii.
— E rândul tău.
Molly îi atrage atenția.
Dar înainte ca Joel să apuce să tragă o nouă piesă, mama lor vine din
bucătărie.
— Plecăm în cincisprezece minute, așa că mergeți să vă pregătiți.
— Eu sunt gata, spuse Joel.
— Eu o să mă îmbrac cu rochia cu pisici! anunță Molly, fugind în
camera ei.
Totul pare cu o nuanță mai închisă acum că ea nu mai e aici. Joel strânge
jocul și simte un val de anxietate la gândul că va trebui să petreacă toată
cina cu vecinii și să se comporte frumos. Dar și la gândul că va trebui să se
confrunte cu orice o fi pregătit Fanny. E incredibil de tentant să se ducă sus
să mai fumeze puțin, dar nu îndrăznește să riște. Linnea ar observa, și deja
îl cicălise destul până acum. Regretă faptul că a lăsat-o să încerce, pentru că
nu-i place când ea fumează. Pe ea o face să fie supărată. Pe el îl calmează.
În acel moment, Joel își dă seama că mai e un risc pe care nu poate să și-
l asume: să se ducă să se vadă cu Fanny cu mâna goală. Va avea nevoie de
ceva cu care să se apere.

CAPITOLUL 28

Mâna îi înlemni în fața soneriei. Trecuseră doar două zile de când Hanna
încercase să apese pe sonerie, dar nu funcționase. Simți o tristețe bruscă din
pricina trecerii timpului. Toți anii în care ea și Rebecka fuseseră prietene.
De la copilăria lor, când mergeau la întâlnirile de joacă organizate, până în
adolescență, când se vizitau aproape zilnic. Pe atunci nu se oboseau să bată
la ușă niciodată, pur și simplu, o deschideau și dădeau năvală în casă.
Amândouă erau acasă aproape tot timpul.
Lars și Kristoffer plecau mereu să bea sau să facă cine știe ce, iar
Rebecka nu avea frați. Mama ei lucra adesea în timpul nopții, și, din când
în când, mergea la cursuri seara pentru a-și găsi un loc de muncă pe placul
ei. Lista profesiilor pe care le încercase era lungă: fusese femeie de serviciu,
asistent în vânzări, vânzătoare, asistentă personală… Lucrase și la fabrica
de ciocolată până când se închisese în 1998.
Hanna bătu, în schimb, cu fermitate, un protest fără sens față de felul în
care ajunseseră lucrurile. Așteptă câteva secunde, apoi deschise ușa,
nefiind încuiată. Rebecka aproape că ajunsese la ușă.
— Ce mai faci?
 Răspunsul veni sub forma unor plânsete disperate, și Hanna o strânse în
brațe.
— Să stăm jos.
Hanna o conduse pe Rebecka până la canapeaua din sufragerie. Poate că
întrebarea nu-și avea rostul având în vedere starea în care se afla prietena
ei, dar o folosise pentru a crea o „deschidere”. Voia ca Rebecka să poată să-
și descarce o parte din durerea care o copleșea.
— Poți să-mi spui ceva? o întrebă Rebecka odată ce se adună cât de cât.
— Despre anchetă?
Rebecka dădu din cap. Hanna știa că nu ar trebui, dar nu voia s-o
dezamăgească din nou.
— Axel nu a fost în Öland când a avut loc crima.
— Deci nu a fost el?
— Nu.
Desigur, avea suficienți bani ca să plătească pe cineva să facă asta, dar
Hanna se îndoia că asta se întâmplase. Nu avea un motiv, și planificarea
morții propriului copil era foarte diferită de omorârea lui în bătaie, pentru
că fusese atât de furios, încât nu se putuse opri.
Vestea o făcu pe Rebecka să plângă din nou, dar lacrimile ei erau diferite
de data aceasta. Mai încete. Nu-i mai puse și alte întrebări, și Hanna îi fu
recunoscătoare pentru asta. Probabil că Sonja avea să-i spună ce-i făcuse
Fanny lui Molly, dar soacra ei nu știa despre interacțiunea dintre Fanny și
Joel. Despre amenințările pe care le făcuse, despre întâlnirea din pădure.
— De ce? boci Rebecka. Chiar nu înțeleg de ce ar vrea cineva să-i facă
asta tocmai lui Joel.
— Nici eu.
Hanna o frecă pe spate pe prietena sa, simțind toți anii care trecuseră.
Locuri în care se mai îngrășase. Rebecka fusese mereu așa de slabă în
adolescență. Hanna simți deodată un dor pulsând înăuntrul ei. Îi era dor de
ceea ce avuseseră cândva ea și Rebecka și de ceea ce însemnase Fabian
pentru ea. O persoană pe care s-o atingă și de care să fie atinsă. De ce nu îl
lăsase să facă asta? Dacă viața avea să fie altfel aici, trebuia să înceapă să-și
găsească curajul. Să refuze să se lase paralizată de obstacole. Fabian nu
știuse nimic despre tatăl ei; îi povestise fostului iubit și el nu putuse să facă
față, interpretând în mod diferit tot ceea ce spusese și făcuse ea după aceea.
— Știi cine e Brienne din Tarth? întrebă Hanna.
 — Da, de ce mă întrebi asta?
— Cineva a spus că semăn cu ea.
Rebecka pufni, scoțând undeva între un râset și un plânset.
— Oarecum, spuse ea. Stai așa să-ți arăt.
Rebecka găsi o poză pe Google. Se asemănau în câteva privințe, la
înălțime, la culoarea părului și la stil, dar Hanna nu era la fel de lată în
umeri ca actrița, și fața ei era mai lungă. Dar amândouă aveau aceeași
încruntătură între ochi. Rebecka lăsă telefonul jos și Hanna simți o urmă de
anxietate când văzu privirea din ochii ei.
— Primești ajutor din partea cuiva? întrebă ea.
Rebecka se încordă imediat.
— Despre ce vorbești?
— Vorbești cu cineva?
— Cum ar fi?
— Petri? Mama ta? Un psiholog? Un instructor de yoga?
Rebecka pufni în fața încercării ei jenante de a face o glumă.
— Petri a fost mai mult plecat. Mamei i-ar plăcea să vorbească cu mine,
dar chiar nu pot s-o fac. Parcă tot ce a făcut pentru mine în acești ultimi ani
nici nu s-a întâmplat. Pur și simplu, nu pot să am de-a face cu ea acum.
Hanna ar fi vrut să-i spună ceva care să o ajute, dar nu era nimic de spus.
Nimic la care să se poată gândi, cel puțin.
— Mergem? întrebă ea, în schimb.
Rebecka se duse în dormitorul său ca să se schimbe și să se spele pe
față. Telefonul de serviciu al Hannei vibră și văzu că era un mesaj trimis de
Ove pe grup, pe care trebui să-l citească de două ori ca să înțeleagă ce
scrisese. Un cuțit însângerat fusese găsit într-un șanț la doar câteva sute de
metri de parcarea din Möckelmossen. Un alergător îl văzuse strălucind în
lumina soarelui în timp ce trecuse pe lângă el și fusese suficient de rațional
încât să sune imediat poliția fără să-l atingă. Hanna închise ochii. Erau vești
grozave, exact ceea ce-i trebuia acum. Rebecka coborî scările și Hanna se
grăbi să-și ascundă telefonul.
— Ce este? întrebă Rebecka.
— Nimic.
— Nu face asta. Îmi dau seama că e ceva.
Hanna nu răspunse, ci o grăbi spre bucătărie unde o forță să mănânce o
banană. Se îndoia că prietena ei mâncase ceva toată ziua.
 — Nu am mașină, spuse Hanna. Așa că sper că a ta funcționează.
— Și eu sper că ești o șoferiță mai bună decât înainte.
Unul dintre puținele avantaje ale unui tată alcoolic era că putuse să ia ea
mașina, cel puțin când nu i-o lua Kristoffer înainte, dar incidentul când
distrusese cutia poștală nu fusese singurul de acel fel. La numai câteva luni
după ce trecuse testul, Hanna intrase într-un șanț plin cu zăpadă. Dacă
mașinile de deszăpezire nu-și făceau treaba, nu era mereu ușor să vezi
marginea drumului pe timp de iarnă. Nu putuse să-și permită să cheme
mașina de remorcare, așa că unul dintre vecini o ajutase să scoată mașina
cu un tractor. Drept mulțumire îi dăduse una dintre sticlele de vodcă ale
tatălui său.
•
Cele două femei merseră în Möckelmossen. La fel ca înainte, erau și
acum câțiva oameni, dar de vreme ce zona nu mai era îngrădită de cordon,
era mai ușor să găsești un loc de parcare. Hanna lăsă mașina exact în afara
parcării. La ultima sa vizită, în acel loc fuseseră lumânări și flori, dar de
atunci fuseseră mutate.
Rebecka o apucă de braț, strângând-o atât de tare încât Hanna făcu o
grimasă.
— Nu știu dacă pot face asta.
— Nu e nevoie s-o faci, o asigură Hanna. Dar cred că ți-ar face bine. Hai
să stăm aici un minut, apoi vedem cum te simți.
Stătură în liniște un minut. Hanna își aduse aminte de cuvintele lui Axel:
„Tocmai tu ar trebui să știi asta”. Sugerând că Rebecka o mințise.
— Ai vorbit cu Axel despre mine? întrebă Hanna.
— La ce te referi?
Hanna ezită, nedorind să repete ce spusese Axel.
— Haide, insistă Rebecka.
— Axel a spus că nu mă plăceai.
Rebecka se holbă la ea, fața cuprinsă de șoc și de supărare, înainte să
deschidă ușa și să iasă afară. Hanna se grăbi să iasă după ea, urmând-o
până în parcare. Voia să-și ceară scuze, dar nu putea să rostească cuvintele.
Acum erau mult mai multe flori și lumânări strânse în jurul zidului de
care stătuse sprijinit Joel decât fuseseră cu o zi în urmă. Hanna se întreba
cum de îi știuseră locul exact. Mica mulțime păstra o distanță respectuoasă.
Oare făcuseră asta și pentru Ester? Femeia pe care o omorâse tatăl ei. El
susținuse că ea căzuse și se lovise la cap, că din cauza asta murise, de fapt,
dar declarația nu se potrivea cu rănile ei.
Lumânările pâlpâiră în bătaia vântului. Zidul oferea ceva adăpost, dar
câteva se stinseseră deja. Flăcările rămase aprinse nu reușeau să lumineze
după-amiaza gri, și fețele din jurul lor erau pline de umbre. Ceața gri părea
densă în mijlocul câmpiei. Nu mai părea că e în viață, ci moartă, și astfel
părea și mai amenințătoare, dacă era posibil așa ceva.
— Ar fi trebuit să aduc ceva, spuse Rebecka.
— Nu te mai gândi la asta.
— Dar…
— Nu.
Rebecka își mușcă buza de jos, abia reușind să-și țină lacrimile în frâu.
Câțiva oameni se întoarseră în direcția lor, dar se uitară imediat în altă parte
când își dădură seama cine erau.
Hanna scană mulțimea după femeia blondă, dar nu o văzu nicăieri. Își
scoase totuși telefonul și făcu câteva poze mulțimii cât mai discret. Numai
când făcu poză florilor și lumânărilor le observă: florile ciocul berzei. Nu
fusese lăsat un buchet cu astfel de flori, ci creșteau în spărtura dintre
pământ și zid. Rebecka o observă făcând poze, dar nu o întrebă de ce. Fără
să scoată un cuvânt, Hanna își băgă telefonul în buzunar.
Chiar atunci, o femeie în vârstă se apropie de ele.
— Niște vești îngrozitoare, spuse ea. Îmi pare atât de rău pentru
pierderea ta.
Auzindu-i vocea, Hanna o recunoscu: femeia le fusese profesoară de artă
în liceu. Una dintre cele mai bune, deși Hanna nu-și mai aducea aminte
numele ei. O îmbrățișă pe Rebecka.
— E minunat să te văd din nou aici, spuse ea, strângând-o de cot pe
Hanna.
Chiar părea sinceră.
Profesoara de artă se duse la mașina sa și Hanna se întoarse spre
Rebecka pentru a vedea dacă îi fusese de ajuns cât stătuse. Câțiva metri mai
încolo, observă o femeie care se uita fix la ea. Ura din ochii ei era atât de
profundă încât Hanna fu nevoită să facă un pas înapoi.
Era Maria.
Fiica lui Ester.
 VINERI, 17 MAI

CAPITOLUL 29

Hanna fu ultima membră a echipei care ajunse la ședința matinală.

Începea să devină un obicei al ei să întârzie, dar de data aceasta nu a făcut-o
intenționat, și îi era rușine. Mai purta și aceleași haine de ieri, mult mai
șifonate decât fuseseră cu o zi în urmă. Probabil era destul de clar că nu
apucase să doarmă prea mult.
Daniel îi zâmbi. Sentimentele pe care zâmbetul lui le trezi în ea nu-i erau
pe plac, și, pur și simplu, dădu din cap.
Fabian zâmbise spre ea când așteptase liftul în parcarea subterană a
secției de poliție din Stockholm. Disperată după genul acesta de atenție, îi
răspunsese la zâmbet. Așa începuse totul.
— Mă bucur că ni te-ai alăturat, spuse Ove.
Deși astfel de comentarii fuseseră adresate întotdeauna altor oameni,
Hanna fu cuprinsă de senzația că e din nou la școală, și se așeză încercând
să nu se îmbujoreze. Până și Carina zâmbea acum, deși se vedea că zâmbea
mai mult din răutate.
Hanna nu fusese pregătită nici pentru șocul pe care îl resimțise când
dăduse peste fiica lui Ester ieri și nici pentru suspiciunile pe care i le trezise
acest fapt. Oare Maria era cea care o suna cu număr ascuns? Nu îndrăznise
să se ducă la ea s-o întrebe. Nu voise să riște să provoace o scenă. La urma
urmei, era acolo pentru Rebecka.
Hanna se dusese acasă la Rebecka după, și rămăsese până atât de târziu,
încât se văzuse nevoită să doarmă în Gårdby. Petri păruse ușurat să o aibă
acolo; era limpede că nu avea habar cum să gestioneze durerea soției sale.
Mama Rebeckăi o sunase, dar Rebecka îi ceruse să nu vină. Sonja o adusese
și pe Molly puțin, dar o luase acasă la ea, până la urmă. Fetița urma să
doarmă în fortul pe care îl construiseră împreună. Petri întrebase neliniștit
dacă e afară, dar Sonja îl asigurase că nu e.
Exista o oarecare teamă în Öland că atacatorul s-ar putea să ucidă din
nou. În cazuri de genul acesta, oamenii reacționau, mai degrabă, cu inima,
nu cu mintea, și mass-media pictase întregul scenariu ca pe un mister.
Băiatul bătut care fusese găsit în mijlocul câmpiei. Diavolul care pândea în
întuneric, pregătit să lovească din nou. Hanna era sigură că se înșelau, și că
exista un fel de legătură între victimă și atacator. Dar ea avea mai multe
informații decât ei. Presa nu știa despre cuțit, de exemplu, dar era doar o
chestiune de timp. Totuși, indiferent de cât de sigură era, nu putea să
garanteze că nu aveau să mai fie și alte victime.
— Ai mai aflat ceva de la Rebecka ieri? îi șopti Erik.
Hanna clătină din cap. Ce credea despre ea? Că se va folosi de vizita de
ieri ca să pună presiune pe prietena sa? Apoi își aduse aminte că acesta
fusese exact motivul pe care îl dăduse ea, și se înroși.
Adevărul era că ea și Rebecka petrecuseră seara depănând amintiri, atât
împărtășite, cât și individuale, amintirile Rebeckăi despre Joel. Hanna
parcă avea o imagine mai bună despre el acum, deși tot nu aflase nimic care
să le poată fi de ajutor. Își făcea griji și pentru prietena ei acum. Rebecka
avusese mai mulți oameni în jurul său decât avusese Hanna vreodată.
Niciunul dintre ei nu spusese un cuvânt despre Maria, probabil pentru că
Rebecka nu o recunoscuse.
Maria acordase mai multe interviuri despre moartea mamei sale, iar
Hanna le citise pe toate după una dintre vizitele ei la închisoare. Fusese o
vizită plăcută, pe parcursul căreia vorbise cu Lars despre excursiile de
pescuit în Grankullavik. Despre Pippi Longstocking. Hannei îi plăcuse
întotdeauna să asculte povești despre ea când era mică. Dar când ajunsese
acasă în acea zi, parcă trebuia să-și aducă aminte de ceea ce făcuse el. De
faptul că nu putea să aibă încredere în el.
Acum era din nou în acea stare, avea aceleași gânduri. Să fi fost Maria
cea care o sunase? Hanna mai primise un apel în acea dimineață, având
același tipar cu cel de ieri: un foc care se întețea, apoi un țipăt. O făcuse să
fie și mai sigură că era o înregistrare. Dar de unde?
Ove o privea încruntat. Ea îi întâlni privirea cât de calmă putu, și după
câteva secunde bărbatul se uită în altă parte.
— Am insistat la criminaliști să aflăm rezultatele testelor, spuse el. Noi
suntem prioritatea lor, dar încă nu e nimic gata. Au promis că o să verifice
cuțitul azi.
Hanna ar fi fost surprinsă dacă rezultatele ar fi fost gata atât de repede.
Era abia a treia zi a anchetei.
 Ove scoase o poză cu cuțitul și spuse că va trebui să pună pe cineva să-i
urmărească traseul. Era făcut de Mora, și era genul de cuțit folosit pentru
tot felul de activități: grădinărit, tâmplărie, vânătoare și așa mai departe.
— Lucrurile au mers mai bine cu medicul legist, continuă Ove. Joel a
murit din cauza unei înjunghieri în abdomen; i-a perforat splina și a
sângerat până a murit. Pe lângă asta, a avut o coastă ruptă și contuzii pe tot
corpul. Conform analizelor de sânge, a consumat hașiș, și medicul a
descoperit și ADN în rana de pe fața lui. Salivă.
Alte vești bune: ADN-ul de pe fața lui Joel îi aparținea cel mai probabil
persoanei care îl omorâse. Având și cuțitul, și ADN-ul, Hanna își dorea să
creadă că acesta era un criminal care nu avea cum să scape.
— Să luăm o mostră de ADN de la Fanny Broberg? întrebă Erik.
— Încă nu, zise Ove. Să îl trecem mai întâi prin baza de date. Dar având
în vedere amenințarea pe care i-a făcut-o, rămâne în continuare suspectul
principal. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că ea și ceilalți
adolescenți l-au văzut pe Joel în acea noapte.
— Cum rămâne cu Axel Sandsten? întrebă Carina.
— Va trebui să te autentifici și să citești actualizările din sistem.
Cuvintele lui o făcură pe Carina să se încrunte.
— A fost exclus, explică Amer. Nu a plecat de la birou până la ora două
și un sfert dimineața, așa cum a susținut el.
— Ceilalți doi copii au susținut versiunea lui Fanny despre ce s-a
întâmplat când s-au întâlnit cu Joel, spuse Erik. Dar o să văd eu dacă e ceva
care să contrazică spusele lor.
— Cred că ar trebui să îi interogați din nou pe toți trei, spuse Ove. Să
creșteți presiunea.
Erik și Hanna dădură amândoi din cap. Ea se simțea vinovată pentru că
îl abandonase ieri, dar se îndoia că asta afectase în vreun fel ancheta.
— Mai avem și alte indicii? întrebă Daniel.
— M-am interesat de floarea de ciocul berzei, spuse Carina. Floarea în
sine nu pare să simbolizeze mare lucru, dar dacă luăm în considerare
numărul și culoarea, ele înseamnă „Ești totul pentru mine” și „Te iubesc și
îți jur fidelitate”.
— Eu nu cred că înseamnă nimic, spuse Hanna. Am făcut niște poze în
parcare ieri și am observat că florile acelea cresc în zonă.
— Dar nu ar putea sugera că e un fel de dramă romantică? insistă Carina.
 Dragostea era deseori un motiv, mai ales atunci când nu era împărtășită,
dar Hannei îi era greu să o vadă pe Nadine ca vinovată în cazul acesta. Mai
ales nu ca pe genul de criminal căruia i-ar păsa de simbolistica florilor. Era
pe punctul de a spune asta, dar Ove i-o luă înainte:
— Bine, să te ocupi în continuare de asta, Carina, zise el. Amer, cum
merge cu motociclistul?
— Din păcate, încă nu am reușit să-l găsesc.
— Să depunem mai mult eforturi în privința asta, spuse Ove. Având în
vedere locul în care a fost găsit cuțitul, probabil că el l-a aruncat acolo.
— Nu e ciudat că șoferul, Samuel Hemgren, pare să fi fost înghițit de…
pământ? întrebă Hanna.
Ar fi vrut să spună ceață. Așa se simțise când fusese în Möckelmossen
ieri, ca și cum ar fi putut să intre în acea ceață și să dispară.
— Poate că a pățit ceva, sugeră Erik.
— Sau poate că el este ucigașul, spuse Daniel. Și acum se ascunde. Doar
a fost suspectat și de un alt atac.
— În orice caz, trebuie să-l găsim, zise Ove. O să solicit localizarea
telefonului său. Poți să afli tu mai multe despre vechiul lui caz de violență?
Daniel dădu din cap.
•
După ședință, Hanna se duse la cantină ca să-și ia cafea. Nu avusese
timp înainte. Auzind pași rapizi în urma ei, se întoarse. Fusese sigură că era
Erik, dar, spre surprinderea ei, era Carina.
Hanna se opri, presupunând că femeia avea ceva de discutat cu ea, dar
colega ei, pur și simplu, trecu pe lângă ea, întorcându-se și uitându-se urât
la ea, la fel cum făcuse Maria ieri.
Într-un univers alternativ, Hanna s-ar fi luat după ea și i-ar fi cerut
explicații. Dar, în schimb, își pironi privirea în pământ. Evazivă și slabă.
La fel cum procedase și ieri cu Maria.
Hanna se chinuise mereu să le facă față oamenilor care nu o plac, mai
ales când nu o plăceau din cauza tatălui ei. Decise să lămurească lucrurile
cu Erik măcar.

CAPITOLUL 30
 Odată ce ședința se termină, Erik se grăbi să se ducă în biroul său.
Supriya își lua părinții de la aeroport în acea după-amiază, și prognoza
meteo o neliniștea; acum erau șanse de tunete. Erik îi promisese că va
cumpăra câteva plăpumi în plus, nu că ar fi știut când putea să găsească
timp și pentru asta. Potrivit Google, Ikea era cea mai bună variantă.
Hanna veni la biroul lui cu o cafea.
— Pot să fac față anchetei, în ciuda trecutului meu cu Rebecka.
— Bine, spuse el. Deși nici nu am crezut că nu ai face față.
La început, Erik nu putu să înțeleagă de ce îi zisese asta, dar apoi își
dădu seama că interpretase greșit ceea ce spusese el în timpul ședinței. Nu
vrusese decât să știe dacă Rebecka spusese ceva util. Sau poate că avea
legătură cu ziua de ieri, cu faptul că fugise cu prietena ei. Tocmai era pe
punctul de a se ridică și a o urma pe Hanna, care deja era la jumătatea
drumului spre biroul ei când primi un apel de la recepție. Tilde, una dintre
prietenele lui Fanny, venise împreună cu mama ei, și voia să vorbească cu
el.
— Vin acum, anunță Erik, izbind receptorul.
Se duse în grabă la biroul Hannei și-i explică ce se întâmplă. Acum sigur
avea să vadă că el crede că e o polițistă bună: voia să meargă și ea cu el.
— O să fac rost de o cameră de interogare, spuse ea.
Erik deschise ușa care dădea spre recepție. Tilde stătea la geam, uitându-
se la mașinile parcate. Purta o pereche de blugi albi strâmți și un pulover
albastru. Mama ei stătea pe canapea, în spatele animalelor colorate din
plastic care erau suficient de mari pentru a fi călărite de copii. Erik era
destul de sigur că o mai văzuse înainte, la banca locală de pe Norra
Långgatan. De fapt, era îmbrăcată ca și cum urma să se ducă acolo.
Amândouă se întoarseră spre el, și Tilde încercă să-și ascundă frica.
Expresia de pe chipul ei îi dădu lui Erik o mică speranță legată de ce venise
să-i spună.
— Dumneavoastră puteți aștepta aici, îi spuse mamei lui Tilde.
— E în regulă, deja știu ce urmează să spună.
— Vino cu mine, i se adresă el lui Tilde.
Fata îi aruncă o scurtă privire mamei, și apoi făcu așa cum îi spuse.
În camera de interogări, Hanna porni aparatul de înregistrare și explică
cine era prezent și de ce. Apoi se întoarse spre Tilde.
— Deci, ce voiai să ne spui?
 — Am mințit ieri, zise ea. Când am vorbit cu dumneavoastră.
Erik explică pentru înregistrare faptul că Tilde dăduse din cap spre el.
— Ce s-a întâmplat, de fapt, când v-ați văzut cu Joel în pădure? întrebă
el.
Emoțiile lui Tilde începeau s-o afecteze profund. Trăgea de mâneca cu
găuri a puloverului, și privirea îi fugea în toate părțile. Broboane de
transpirație începură să se formeze pe fruntea sa, pe care fondul de ten se
strânsese în anumite locuri.
— Am dat în el, șopti ea.
Corpul ei păru să fie lovit de un amestec confuz de ușurare și de teamă
din pricina modului în care puteau ei să reacționeze.
— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Erik pe o voce blândă. Poți să
detaliezi?
— Fanny i-a dat câțiva pumni.
— Unde?
— În cap și în stomac.
— Altceva? întrebă Hanna.
— A căzut și am început și noi să-l lovim cu picioarele.
— Toți trei? întrebă Erik.
— Da, răspunse Tilde. Dar mai mult Fanny.
Având în vedere cât de mică era Tilde în comparație cu prietena ei, lui
Erik nu-i fu greu să creadă că Fanny fusese capul răutăților. Genul de abuz
descris de adolescentă nu implica un cuțit, dar înainte s-o întrebe de asta,
voia să afle întreaga versiune despre ce îi făcuseră lui Joel.
— Continuă, o îndemnă Erik. Ce s-a întâmplat apoi?
— Joel s-a ridicat și a plecat.
— Iar minți? întrebă Hanna.
Pentru prima dată, Tilde se uită direct la ei.
— Vă rog, nu noi l-am omorât. S-a ridicat și a plecat. Trebuie să mă
credeți. L-am bătut destul de rău, dar încă putea să meargă.
— A folosit vreunul dintre voi un cuțit? întrebă Erik.
Tilde începu să plângă.
— Trebuie să ne spui exact ce s-a întâmplat, spuse Hanna. Anchetăm o
omucidere.
— Joel a luat-o razna după ce s-a ridicat, spuse Tilde. A scos un cuțit și
a început să-l îndrepte în toate părțile, țipând că o să ne taie. Dar, jur, s-a
ridicat și a plecat.
Erik scoase o poză cu cuțitul și i-o arătă lui Tilde.
— Acesta a fost cuțitul?
— Era foarte întunecat, dar cred că da.
— De ce v-ați certat? întrebă Erik.
— Din cauza banilor.
— Bani pentru ce?
— Nu știu.
— Hașiș?
— N-am habar.
Erik îi ceru să îi descrie încă o dată atacul, și nimic din ce spuse ea nu
provocă nicio reacție din partea lui sau a Hannei. Tilde își ținea mâinile
împreunate în poală, și Erik îi ceru să le întindă. Nu avea nicio tăietură.
— Cine l-a scuipat pe Joel? întrebă Hanna.
Tilde tresări, de parcă o scuipătură era mult mai rea decât un pumn.
— Nu am văzut pe nimeni să facă asta.
— Deci ce ați făcut după ce Joel a plecat din pădure?
— Am rămas acolo.
— Toți trei?
— Nu, Fanny a plecat după vreo zece minute, dar eu și Lukas am rămas
și am stat de vorbă. Despre Fanny și toate lucrurile pe care le face.
— De ce ai mințit când ai spus că nu l-ați bătut pe Joel? întrebă Erik.
— Din cauza lui Fanny. O să mă omoare dacă…
— Ai văzut în ce direcție a luat-o Joel după ce a plecat? întrebă Hanna.
— Nu, era întuneric, și ne aflam în spatele liceului.
În acel moment, Erik își dădu seama de ce se temea Tilde.
— Crezi că Fanny l-a omorât pe Joel?
Ochii ei părură să urle că vrea să spună nu, dar nu făcu asta.
— Da. Cine altcineva ar fi putut fi?
Erik opri înregistrarea și o lăsă pe Tilde să se întoarcă la mama ei. Ea se
duse în brațele deschise ale femeii și-și îngropă fața în paltonul ei gri.
— Ce se întâmplă acum? întrebă mama.
— E prea devreme să ne pronunțăm, dar este bine că Tilde ne-a zis
adevărul.
•
Erik se întoarse în camera de interogări, unde îl aștepta Hanna.
 — Ce crezi? întrebă el.
— A fost destul de limpede de la început că îl bătuseră.
— Poate, dar dacă ei l-au omorât, cadavrul lui nu ar fi trebuit să fie
undeva în apropiere de școală?
— Da, spuse Hanna. Pare, mai degrabă, că Fanny l-a urmărit pe Joel și
apoi l-a omorât cu mâna ei. Ce a spus profesorul Isak Aulin?
— Totul e trecut în raportul pe care l-am scris ieri.
— N-am avut timp să-l citesc, recunoscu Hanna.
Parcă zâmbea.
— A confirmat faptul că Fanny este un copil problemă și că au existat
conflicte din cauza ei la școală, dar nu cred că el înțelege cât de mare este
problema. Nu a avut habar despre ce se petrecea când Molly era strangulată.
— E un lucru pe care încă nu pot să-l înțeleg, spuse Hanna. De ce a
ajuns Joel tocmai în Möckelmossen?
— Poate că Fanny l-a aruncat acolo ca să ne inducă în eroare, propuse
Erik. În momentul de față, nici eu nu văd vreo explicație plauzibilă. Deși
întrebarea este cum l-a adus până acolo, având în vedere faptul că are doar o
motoretă.
— Poate că a făcut rost de o mașină, zise Hanna. Eu la vârsta ei deja
conduceam. Să mergem să vorbim și cu Lukas?
Erik nu credea că au timp.
— Nu, o să-l sun eu.
Odată ce Lukas își dădu seama că Tilde divulgase adevărul, mărturisi și
el că îl bătuse pe Joel. La fel ca prietena sa, declară că Joel scosese un cuțit
și apoi plecase. Că Fanny plecase la scurt timp după. Lukas nu știa decât că
era vorba despre bani, și insistă că singurul motiv pentru care venise și el
era că Fanny îi ceruse asta. Există o singură diferență în relatările lor: Lukas
o văzuse pe Fanny scuipându-l pe Joel pe față.
— Trebuie să-i povestim și lui Ove, zise Erik odată ce încheie apelul.
Apoi trebuie s-o găsim pe Fanny și s-o confruntăm cu declarațiile date de
Tilde și Lukas.
 ULTIMA ZI

Cred că trebuie să-i cântăm lui Gabriel! strigă Ulrika.

O parte din vinul din paharul său curge când se ridică, și Joel încearcă să
îi atragă atenția Linneei. Mai glumiseră despre asta înainte, despre cât de
stânjenitori pot să fie oamenii atunci când beau. Despre faptul că era mai
bine să fumezi. Dar asta fusese înainte ca ea să înceapă să o ia razna atunci
când fumează.
— Nu, vă rog.
Gabriel clatină din cap.
— Ba da! insistă mama lui, în ciuda faptului că ei nu-i place deloc atunci
când lumea îi cântă „La mulți ani”.
Petri dă tonul, singurul dintre adulți care chiar știe să cânte. Vocea lui e
mai groasă decât atunci când vorbește, mult mai plăcută de ascultat. Chiar a
cântat într-un cor o perioadă, dar s-a lăsat pentru că se gândea că nu are
suficient timp. Nici nu băuse prea mult. Joel nu-și aduce aminte să-l fi
văzut vreodată beat.
— La mulți ani, scumpule, îi urează Ulrika, pupându-l pe Gabriel pe
buze.
Elias se face că-i vine rău, în timp ce Molly râde rușinată. Joel taie o
bucată din burgerul din năut și-l înmoaie în sosul bearnaise înainte să o
bage în gură. Privește cu jind fripturile pe care le mănâncă ceilalți în timp
ce mestecă, dar Linnea e vegetariană, și nu ar fi frumos să stea lângă ea și
să mănânce o bucată de carne în sânge.
— Vreau să spun un banc, anunță Molly.
— Cred că am auzit destule, spune mama în timp ce Petri îi aruncă un
zâmbet încurajator.
Molly alege să-i răspundă la zâmbet, și spune același banc fără sens
despre un german, un danez și un suedez pe care îl cheamă Bellman, pe
care i-a spus deja de două ori. Ceva despre un dop de plută care ajunge
tocmai în China. De obicei, Joel reușește să o asculte, dar acum chiar nu e
în stare.
— Putem să plecăm de la masă? întrebă Elias odată ce Molly termină de
zis bancul.
 — Bineînțeles, spuse Ulrika. O să vă strig când mâncăm tort.
Adulții vorbesc despre cât de bun este noul grătar, iar Joel simte cum
presiunea din piept devine mai mare. Nu e genul de viitor pe care și-l
dorește el. Să stea și să vorbească despre obiecte de parcă ar însemna ceva.
Dar e mai bine decât atunci când vorbesc despre politică. Ulrika s-a supărat
o dată atât de tare pe Petri încât l-a dat afară.
Linnea se uită spre casă și Joel dă din cap. Se scuză și intră în casă. Elias
și Molly se uită la televizor în sufragerie. Niște desene de groază despre un
copil care se plimbă fluierând, cu o mască albă pe față. Molly se speriase
atât de tare când se uitase la unul dintre episoade acasă încât trebuise să
oprească televizorul.
— Poți să mă înveți cum să desenez portrete? întrebă Linnea.
— Pot încerca, dacă ai niște hârtie și creioane.
— Șșș! șuieră Elias, cu privirea ațintită asupra ecranului.
— Bine, șefule mic.
Elias scoase limba la ea.
•
Se așezară în bucătărie, mai mult ca să aibă parte de puțină liniște. Joel
începe să-i facă schița Linneei, descriind procesul pas cu pas în timp ce
desenează. Apoi îl desenează ea pe el și imaginea finală este mult mai bună
decât se așteptase el. Aproape că poți să-ți dai seama că el este, deși nu i-au
ieșit prea bine ochii. Arată prea fericiți.
— S-a întâmplat ceva? întreabă Linnea. Pari trist.
— Nu, răspunde Joel.
Nu are energie să vorbească despre Fanny, nu cu Linnea. Deși probabil
că ar trebui să-i povestească lui Nadine.
Ulrika și mama lui vin în bucătărie cu câte un teanc de farfurii. Linnea
își ridică desenul, dar mama lui e singura care îi acordă atenție. O laudă atât
de mult încât Joel se rușinează. De ce trebuie să exagereze mereu?
— E timpul pentru tort, anunță Ulrika. Puteți să ne ajutați să punem
masa?
Linnea se ridică imediat, dar Joel nu se grăbește. De ce nu pot să o ajute
Gabriel și Petri? Măcar Gabriel ajută de obicei. De fiecare dată când Joel
vine la cină la ei, Gabriel e cel care gătește de obicei. Mâncarea asiatică pe
care o prepară e foarte bună. Ulrika scoate din frigider un prinsesstårta{4}
cumpărat de la magazin, și mama lui începe să scoată farfuriile.
 — Nu pe astea, zice Ulrika. O să le folosim pe cele bune, din porțelan.
Joel își dă seama că mama lui e enervată, dar pune farfuriile la loc fără
să scoată un cuvânt. Linnea se duce la dulapul din sticlă și scoate farfuriile
bune.
Elias și Molly încep să aplaude când tortul e adus afară.
Petri are ochii lucioși și e roșu în obraji.
A băut? S-a certat? Amândouă?
•
În clipa în care termină de mâncat, mama îi spune lui Joel să-și ducă
sora acasă și s-o pună la culcare.
— Dar nici măcar nu s-a întunecat încă! protestează Molly.
— E aproape nouă ceasul, îi spune Petri. Ieri pe vremea asta dormeai
dusă.
— Și fără povești în seara asta, spune mama. Direct la culcare.
— Te rog? o imploră Molly.
— Nu.
Mama se uită la Joel când spune asta, și el dă din cap.
— Normal că o să citim o poveste, îi șoptește el lui Molly imediat ce nu
mai pot fi auziți.
Acum, la asfințit, cerul e roz.
— Parcă e în flăcări, comentează Molly.
— Chiar că.
Joel o lasă pe Molly să nu se mai spele pe dinți și se întinde lângă ea.
Fetița are un pat extensibil, și de curând l-au desfăcut la maximum. Nu
pentru că ar avea nevoie de atât de mult spațiu, ci pentru că vrea să se simtă
mare. Din păcate, nu se întinde și în lățime.
Joel îi citește primul capitol dintr-o carte despre un cerșetor pe care îl
chema Tam.
— Încă un capitol, te rog? insistă ea, deși abia își mai poate ține ochii
deschiși.
Au parcurs deja întreaga serie, și amândoi știu că Tam ajunge călăreț de
dragon.
— Bine, acceptă Joel.
— Încă unul, mormăi Molly după ce termină.
Nu mai are ochii deschiși.
— Nu, e de ajuns pentru acum, spune el și se ridică de pe pat.
 Îi trage pătura cu unicorni până la gât, o pupă pe frunte și pleacă din
camera ei.
•
Joel se întinde în patul său. Ca să fie sigur, pune alarma pe telefon, deși
știe că nu va putea să doarmă. Se holbează la firul lustrei care atârnă în
tavan. Petri îi tot promite că o să-i ia un suport, dar niciodată nu reușește să
se țină de promisiune. Casa e plină de lucruri pe care a promis că le va
repara, deși probabil nu vrea să-și petreacă timpul liber făcând tot ceea ce
face și la serviciu.
Meseria de tâmplar este ultimul lucru din lume pe care vrea să-l facă
Joel. Știe că un loc de muncă în sistemul de sănătate va fi greu, dar măcar
acolo va putea să lucreze cu oameni, să-i ajute.
Îl neliniștește faptul că mama sa și Petri încă nu au venit acasă. Dacă o
să stea după miezul nopții?
Trece mai mult de o oră până când Joel aude ușa. Stinge repede lumina
și se bagă sub așternuturi. Mama și Petri urcă apăsat treptele, fără să
încerce să facă liniște. Cum era de așteptat, ea bagă capul pe ușa lui și
băiatul se străduiește să respire puternic. Cincisprezece minute mai târziu,
odată ce zgomotele de afară au încetat, Joel se ridică și se duce la calculator
ca să treacă mai repede timpul.
La ora douăsprezece fără zece își trage pe el un hanorac. Nu vrea să fie
nevoit să scormonească prin toate gecile de la parter. Deschide sertarul de
jos de la birou și scoate cuțitul pe care îl ținuse ascuns sub un carnețel gol.
Îl scoate din suport și îi atinge ușor marginea ascuțită. Lama e făcută din
oțel inoxidabil și mânerul dintr-un fel de cauciuc. Îl bagă la loc în suport și
apoi îl pune în buzunarul hanoracului.
Joel coboară pe vârfuri scările, evitând toate locurile în care scârțâie
podeaua. Se oprește când ajunge la ușa de la intrare. Mai are timp să se
răzgândească. Să se întoarcă la bucătărie și să bea un pahar de lapte, în
schimb. Să se ducă la loc în pat și să doarmă tot restul nopții. Să spere că
totul va fi bine pentru el și Molly. Că Fanny nu vorbise serios când rostise
acele amenințări.
Singura problemă este că Joel e sigur că a vorbit serios, și că trebuie să o
facă cumva să înceteze. Deschide ușa și iese în noapte.
Aruncă o privire bicicletei, dar decide să nu o ia. În schimb, o ia pe jos
pe drum.
 Joel nu vrea să ajungă acolo prea devreme. Nu vrea să trebuiască să
aștepte ca un copil mic și neliniștit.
Gårdby e cufundat aproape complet în întuneric. Au trecut câteva ore de
când a apus soarele, și luna stă ascunsă în spatele unui nor. Dumnezeule,
urăște întunericul atât de tare încât doarme cu veioza aprinsă. Și, fiind un
prost mare cât casă, uitase să-și aducă lanterna. Va trebui să se descurce cu
cea de la telefon.
Cântecul greierilor umplea aerul. Nu sunt lăcuste, așa cum cred unii
oameni. Îngheață de frig. E mult mai frig față de când a adus-o pe Molly
acasă, și a început să bată vântul.
O pasăre începe să ciripească, cântând o melodie veselă și rapidă. La
început, Joel e surprins, dar apoi își dă seama că trebuie să fie un cântăreț
nocturn, un fel de pasăre nocturnă. Probabil o privighetoare. Sau un lăcar de
mlaștină. Parcă ar cânta ca să-l facă să se întoarcă, și iar se gândește la
asta: încă nu e prea târziu. Ar putea să se întoarcă și să se prefacă că, pur și
simplu, a ieșit să se plimbe, dacă e cineva treaz. Dar, de data aceasta, acel
gând nu este decât un ecou a ceea ce simțise la ușa de la intrare, și continuă
să meargă.
Nu are încotro.

CAPITOLUL 31

— Există și șansa să mintă, spuse Ove, aruncând o privire atât de

intensă ușii biroului său încât Hanna aproape că se ridică s-o deschidă
pentru el. Tilde și Lukas au inventat povestea asta ca să dea vina pe Fanny.
— Da, și pentru trei oameni ar fi sigur mult mai ușor să mute un
cadavru, fu de acord Erik.
Ce trădător, se gândi Hanna. Părea mult mai probabil ca Joel să fi plecat
pe propriile picioare, așa cum susținuseră Lukas și Tilde, iar Fanny să-l fi
urmărit, o ipoteză cu care Erik zisese cu doar câteva minute în urmă că este
de acord. Fanny fusese violentă în trecut, și Hanna nu o credea pe Tilde
capabilă de așa ceva, nu judecând după interogatoriul la care o supuseseră.
Dar nu putea să-și permită să limiteze opțiunile.
— O să trimit criminaliști în pădurea din spatele școlii Gårdby, anunță
Ove. Probabil acolo a fost omorât Joel. Găsiți-o pe Fanny și puneți și mai
multă presiune pe ea.
Ove vorbea neobișnuit de repede. Probabil pentru că abia aștepta să
scape de ei.
— Putem să-i luăm probe de ADN? întrebă Hanna.
— Desigur. Să-i luați și amprentele.
Hanna și Erik nici nu apucară să iasă din biroul lui Ove că el și trase
sertarul și auziră sunetul unui pachet de țigări desfăcut din ambalajul său de
plastic.
— Cred că trebuie să-i mai facem o vizită lui Fanny, spuse Hanna. Nu
prea cred că are de gând să vină la secție de bunăvoie.
— Sunt de acord, zise Erik, dar o să încerc totuși s-o sun. Tu vezi dacă
poți să dai de mama ei.
Se despărțiră și Hanna se întoarse la biroul său. Niciunul dintre ei nu
reușise să vorbească cu mama lui Fanny încă, și, din nou, nu dădu decât de
căsuța vocală. Tatăl lui Fanny, Hans Broberg, era înregistrat la aceeași
adresă, și fusese eliberat din închisoare cam cu șase luni în urmă, după ce a
fost închis doi ani pentru trafic de droguri. Nu existau detalii despre ce
făcea acum, și nici despre locul în care locuia în prezent, iar numărul de
telefon înregistrat pe numele lui era închis.
Erik veni însoțit de unul dintre criminaliști.
— Fanny nu a răspuns, și potrivit școlii ei, nu a venit toată săptămâna.
Cred că ar trebui să mergem acolo și să ne încercăm norocul. Presupun că
nu ai reușit să dai de mama ei, nu?
Hanna clătină din cap și se ridică în picioare.
În mașină, Erik îi explică că Ove voia ca ei să li se alăture criminaliștilor
de la școala Gårdby și să stea de vorbă cu angajații. Traversară podul în
ordinea următoare: o mașină de patrulă, dubița criminaliștilor, plus mașina
lor nemarcată.
Parcă lângă școală și Hanna le spuse celorlalți să aștepte afară. Curtea
era goală, și în clipa în care întinse mâna spre mânerul alb din lemn, o
copleși dorul. Viața ei fusese atât de frumoasă aici. Lucrurile începuseră să
se schimbe din clasa a șasea. În anii ce urmaseră, se mai întorsese ocazional
la școala Gårdby în încercarea de a se agăța de tot ceea ce fusese frumos
cândva. Poate că acel drum era la fel ca al lui Fanny, doar că era exprimat în
mod diferit: Hanna o pusese pe Rebecka să joace tot felul de jocuri aici.
Împinse ușa verde. Trecuseră aproape douăzeci de ani de când călcase
ultima dată în această clădire, dar mirosea la fel ca întotdeauna. Nu era
nimeni la recepție, așa că Hanna ciocăni la ușa uneia dintre clase și îl rugă
pe profesor să iasă pe hol.
Profesorul era mult prea tânăr ca să fi lucrat în școală pe vremea când
Hanna era elevă. Probabil era cam de-o seamă cu ea, purta blugi și un
pulover croșetat și avea o barbă scurtă. Era și mai înalt decât ea. Se
prezentă ca fiind Isak.
— Isak Aulin? întrebă ea.
— Da, am vorbit cu unul dintre colegii dumneavoastră ieri. Despre ce e
vorba?
— Echipa noastră de criminaliști trebuie să cerceteze zona din spatele
școlii.
— Pot să întreb de ce?
— Mă tem că nu.
— Ați vorbit cu directoarea?
— Nu.
— Atunci aș dori să o sun și să o anunț.
— E în regulă.
— Puteți să fiți cu ochii pe copii cât timp sunt plecat?
Isak râse când văzu fața Hannei.
— Nu vă faceți griji, nu vă cer să intrați. Doar stați aici, e de ajuns.
Hanna dădu din cap în timp ce roșeața aceea familiară îi cuprinse obrajii.
În ușă era o fereastră și se mută în dreptul ei ca să se uite în clasă. Vedea în
jur de douăzeci de copii înăuntru, cu toții elevi de clasă primară. Hanna nu
avea nicio amintire din primii ei ani de școală, rămânând doar cu senzația
că fusese fericită aici. Își aducea aminte de pădure totuși, și de felul în care
ea și Rebecka se prefăcuseră că sunt astronauți care aterizaseră pe planete
străine.
Un copil apăru în dreptul geamului și se strâmbă la ea. Hanna scoase și
ea limba la el. Regretă imediat când Isak apăru de după colț, dar bărbatul
doar zâmbi și-i făcu cu mâna fetiței ca să stea jos.
— Cât puteți aștepta? întrebă el.
— De ce?
— Directoarea nu crede că ar trebui să fie și copiii aici în timpul
căutărilor. Le-a dat liber restul zilei, dar unii dintre ei trebuie să aștepte să
fie luați și asta probabil va dura puțin.
 — Nu cred că putem aștepta, spuse Hanna, dar o să vorbesc cu
criminaliștii. Zona pe care trebuie să o cerceteze este departe de școală, e în
pădure.
Isak îi mulțumi și intră din nou în clasă. După câteva secunde, îi auzi pe
copii chiuind.
Fără niciun avertisment, își aduse aminte de ceva: Hanna stătea într-o
clasă ca aceasta și profesorul le spusese că școala se terminase pe ziua
aceea. Se luase curentul și părea că nu avea să revină. Cu altă ocazie,
școala se închisese pentru că era atât de multă zăpadă încât nu putea intra
nimeni.
Un număr necunoscut îi apăru pe telefon. Nu voia să răspundă, dar știa
că nu are de ales. Poate că avea legătură cu ancheta. De data aceasta,
zgomotul focului abia avusese timp să se audă, că ea și încheiase apelul. Ce
mai urma? Avea să dea foc de-adevăratelea?
Mai aruncă o privire clasei și apoi ieși afară și îi anunță pe criminaliști
ce se întâmplă. Nu păreau neapărat bucuroși că zeci de copii urmau să iasă
alergând din clădire, dar ancheta lor le va lua ceva timp, așa că evident că
nu puteau să-i țină închiși pe copii în timp ce ei își făceau treaba. Nu
putuseră nici să-și anunțe sosirea în avans, pentru că acest lucru i-ar fi oferit
șansa cuiva să distrugă sau să adauge dovezi. Hanna nu se deranjă să
întrebe dacă puteau să aștepte; îi spusese asta lui Isak pentru că îi era mai
ușor decât să spună nu.
Îi urmă pe criminaliști până în spatele clădirii și îi ghidă apoi prin
pădure, care nu era neapărat mare. Le arătă locația aproximativă pe care i-o
dăduseră Lukas și Tilde, și ofițerii îmbrăcați în civili începură să întindă
cordonul. Era singura cale prin care îi puteau ține departe pe curioși.
•
Hanna și Erik își croiră drumul spre casa lui Fanny. De data aceasta,
curtea din față era goală, probabil pentru că era cu câteva grade mai frig
decât data trecută. Cerul era gri.
— Intrați! strigă Fanny când bătură la ușa casei principale.
Erik deschise ușa și pășiră înăuntru, sărind peste o grămadă de pantofi.
O găsiră pe Fanny pe canapea, uitându-se la televizor.
— De ce n-ai răspuns la telefon? o întrebă Hanna.
Dezastrul din sufragerie îi aduse aminte de a doua jumătate a copilăriei
ei. Partea de care nu vrea să-și aducă aminte. Sticle goale, scrumiere care
dăduseră pe afară, munți de haine pe podea. Hanna încercase să mențină
casa curată și ordonată, dar nu reușise întotdeauna. Serviciile sociale le
făcuseră câteva vizite din cauza problemelor provocate de Kristoffer, și ea
se asigurase mereu că făcuse curat înainte. Îl forța pe Lars să nu mai bea.
Așa fusese de fiecare dată când îi vizita și bunica, deși aceasta observa
mereu, până la urmă. Odată, după o vizită în Gårdby, o întrebase pe Hanna
dacă vrea să vină să locuiască cu ea, spunându-i că nu are de ce să fie
răspunzătoare pentru cei doi.
Hanna repetă întrebarea:
— De ce nu ai răspuns la telefon?
— Nu am avut chef.
Evident, era o încercare de a părea încrezută, dar nu-i ieși. Fanny stătea
cu genunchii la piept, ținându-i strâns. Era îmbrăcată cu același tricou
negru de data trecută, dar schimbase blugii cu o pereche de pantaloni de
trening gri. Aerul ei încrezător dispăruse, probabil pentru că îi fusese mai
ușor să le facă față afară, cât timp își vedea de lucru cu motoreta, deși
acesta nu avea cum să fie singurul motiv. Avea mâinile mai curate acum și
Hanna văzu că degetele ei erau brăzdate de tăieturi.
— Tilde și Lucas ne-au dat o altă versiune a evenimentelor din pădure.
— Ei bine, orice au spus, au exagerat, zise Fanny. Mereu fac așa.
Nu-și mută privirea de la televizor nici măcar pentru o secundă. Pe
ecran, un cuplu de adolescenți stătea în fața unui geam enorm, privind în
jos Pământul. Poate că Fanny visase și ea să se facă astronaut. Erik se puse
în fața televizorului și-l opri.
— Hei, ce naiba? se răsti Fanny.
Tonul ei era din nou nesigur. Suna mai mult temătoare decât supărată.
— Amândoi au recunoscut că l-ai bătut, spuse Erik. Și că toți trei ați dat
în el cu picioarele când a căzut la pământ.
— Da, i-am dat câteva palme, dar asta a fost tot. Chiar nu a fost mare
lucru.
— Atunci de ce ai mințit?
Hanna dădu jos o cutie de pantofi de pe un fotoliu și se așeză, dar Erik
alese să rămână în picioare.
— Nu sunt proastă. Știam ce impresie o să lase.
— L-ai scuipat pe Joel?
— Cine a zis asta?
 Odată ce Fanny își dădu seama că niciunul dintre ei nu avea de gând să
răspundă, continuă:
— Probabil că l-am scuipat când vorbeam cu el.
Hanna se aplecă în față.
— Ce s-a întâmplat după ce Joel a scos cuțitul? întrebă ea.
— A dat din el spre noi și a urlat ca un psihopat, așa că l-am lăsat să
plece.
Erik îi arătă lui Fanny poza cu cuțitul.
— Acesta a fost?
— Nu știu.
— Unde te-ai dus după ce ai plecat? întrebă Hanna.
— Acasă.
— Poate cineva să confirme asta?
— Păi, mama clar nu. Trebuie să ia pastile ca să poată să doarmă.
Hanna bănui că Fanny se folosea de ambii părinți ca să facă rost de
droguri pe care să le vândă.
— Unde e tatăl tău? întrebă ea.
— Nu știu. Nu l-am mai văzut de luni bune.
— Vinzi hașișul lui?
Fanny se uită fix la ea. Privirea imploratoare din ochii ei lăsă un gol în
stomacul Hannei.
— Nu vând hașiș, insistă ea. Oricine susține asta e un mincinos.
— L-ai revăzut pe Joel în drum spre casă?
— Nu.
— Ești sigură de asta?
— Da.
Fanny se întoarse spre Erik.
— Mereu e așa grea de cap?
Erik nu răspunse și scoase kitul ADN, iar adolescenta, în sfârșit, pierdu
lupta cu frică.
— Nu îmi băgați bățul ăla nenorocit pe gât! strigă ea.
— Nu ai de ales, spuse Hanna. Dacă nu faci asta de bunăvoie acum, va
trebui să vii la secție cu noi.
Reticentă, Fanny fu de acord să-i fie prelevate probe, dar când Erik lăsă
kitul ADN deoparte și scoase trusa pentru amprente, frica ei se transformă
în panică.
 — Nu! urlă Fanny. Nenorociților, voi încercați să-mi înscenați asta!

CAPITOLUL 32

Bucata de lut arăta ca un bărbat gras și bătrân care nu știa să danseze,

dar continua să se învârtă iar și iar ca și cum era buricul Pământului.
Rebecka ridică piciorul de pe pedală și cocoloșul de lut nu se mai
mișcă.
Lucrase la o fructieră pentru cineva din Norra Möckelby, dar femeia
tocmai sunase s-o anunțe că nu mai are nevoie de ea. Nu pomenise numele
lui Joel, dar Rebecka știa că acela era motivul real: nu se așteptase ca ea să
poată lucra acum că fiul ei era mort. Era adevărat, nu putea. Tot ce făcea
ieșea prost. Inegal și strâmb. După ce primise acel apel, aruncase în perete
fructiera aflată în stadiu incipient.
Femeia fusese atât de fericită când o comandase, spunându-i Rebeckăi că
are de gând să i-o dea unuia dintre nepoții ei drept cadou de nuntă. Dar când
sunase ca să anuleze comanda, păruse agitată.
Rebecka împinse una dintre bucățile groase ale grămezii de lut. Ar fi
trebuit să fie o ceașcă de ceai. Decisese să își mărească stocul. În josul
străzii, era un anunț care făcea reclamă la afacerea ei cu ceramică, și atât
localnicii, cât și turiștii veneau să cumpere de la ea. Ceștile se vindeau cel
mai bine, urmate îndeaproape de boluri și de carafele mici. Și farfuriile se
vindeau destul de bine.
Ar trebui să ai un site web ca lumea, mamă.
Asta îi spusese Joel cu câteva săptămâni în urmă, când chiar se oferise
să-i facă el unul. Susținând că era greu dacă nu folosești un model care
exista deja. Folosise cuvântul „Tipar”, explicându-i-l când văzuse că nu
înțelege.
Joel cel bun și minunat. Rebecka apucă cocoloșul de lut și-l azvârli în
partea cealaltă a camerei. Se lovi de perete cu un bufnet și căzu pe jos,
aterizând aproape de fructiera spartă.
Molly era tot la Sonja. Bunica ei încă nu o lăsa să se ducă la școală, și
cu toate că Rebecka era ușurată că Molly nu va trebui să-i asculte pe
oameni vorbind despre Joel acolo, știa și că nu poate să stea pentru
totdeauna acasă. Sonja îi spusese ce îi făcuse Fanny lui Molly, și Rebecka
avusese impulsul de a conduce până acolo ca să-i dea o palmă zdravănă. Să
o forțeze să-i dea niște răspunsuri. Să-i fi făcut Fanny ceva lui Joel? Să fi
fost în stare să-l ucidă? Sonja spusese că nimic nu sugera că ea era
criminalul, și că trebuiau să lase poliția să-și facă treaba.
Rebecka știa că ar trebui să o aducă pe Molly înapoi; faptul că nu putea
să aibă grijă de ea era jalnic, dar fetița îi amintea atât de mult de ceea ce
pierduseră. Rebecka observase și felul în care Petri se uita la fiica lor, cât de
recunoscător era că ea era încă în viață. Bineînțeles, și ea simțea la fel, doar
că voia ca amândoi copiii ei să fie în viață.
Lucrurile fuseseră OK între Joel și Petri, deși nu fusese niciodată un tată
adevărat pentru el. Doar după ce se născuse Molly înțelesese asta, dându-și
seama că Petri îl trata pe Joel cu un fel de bunăvoință stânjenită, iar pe
Molly cu căldură sinceră. Rebecka adusese vorba de asta, și deși el nu era
de acord, depusese eforturi ca să se comporte la fel cu amândoi.
„Dar nu sunt tatăl lui”, spusese el.
„Și Sonja nu e mama ta, de fapt”, se gândise Rebecka, dar nu îndrăznise
să o spună cu voce tare. Îi era prea teamă că va fi abandonată pentru asta.
Știa că nu e o teamă rațională, dar tot o paraliza. În comparație cu Axel,
Petri era mult mai bun.
Rebecka își luă telefonul. Acum îl verifica în mod compulsiv, citind
frânturi din mesajele pe care le primea, aruncând un ochi peste forumuri și
ziare.
Voia să știe ce i se întâmplase lui Joel, dar poliția părea să se miște atât
de încet. La fel și Hanna. Și nu vorbeau cu ea.
Fața lui Axel era pe pagina principală a Expressen. Stătea pe un fotoliu
din piele neagră, probabil în biroul său, pentru că îi vedea premiile înrămate
din spate, și nici măcar un singur fir de păr nu-i stătea aiurea. Ochii lui
albaștri priveau direct aparatul de fotografiat. Rebeckăi începu să-i tremure
mâna atât de tare încât abia putu să apese pe link, dar imaginea o atacă din
nou când făcu asta, însoțită de un citat mare: „Pierderea este îngrozitoare”.
Nu reuși să citească decât două propoziții înainte să închidă telefonul.
Furia o făcu să se ridice de pe scaun. Mai avea puțin și distrugea raftul
cu căni de pe perete, dar reuși să se abțină la timp. Asta nu ar fi afectat-o
decât pe ea, nu și pe el.
De unde avea atâta tupeu?
Voia ca Axel să sufere, să îl jelească pe Joel, dar se îndoia că afișase
vreo fărâmă de adevăr în acel interviu.
Se auzi o ciocănitură în geam care o făcu pe Rebecka să tresară, dar se
relaxă când o văzu pe Ulrika afară, făcându-i cu mâna. Deci, în sfârșit,
îndrăznise să vină. Gabriel fusese în parcarea din Möckelmossen ieri, și
păruse mult mai supărat să o vadă decât ea pe el. Ba chiar evitase să se uite
la ea. Bărbatul acela era un laș, era complet fals. Nimic din ce îi spusese nu
era adevărat. În momentul de față, Rebecka nu putea să-i vadă decât părțile
rele.
Își spălă mâinile de lut și ieși afară.
— Îmi pare atât, atât de rău, zise Ulrika.
Parcă mai avea puțin și izbucnea în lacrimi, deși ușurarea că moartea nu
îi luase ei un membru al familiei era și ea tangibilă.
— Ar fi trebuit să vin imediat ce am auzit, dar eu… nu am vrut să te
deranjez.
Rebecka dădu din cap, dar nu făcu un pas înainte ca să o îmbrățișeze pe
Ulrika. Nu avea energia ca să treacă peste neajunsurile vecinei sale. Ulrika
ar fi trebuit măcar să ia legătura cu ea. Prietena ei făcu o pauză, neștiind ce
să facă. Aruncă o privire propriei sale case.
— Elias a venit înaintea mea, și, știi, întotdeauna îmi fac griji că…
— Elias e acasă deja?
— Da, au sunat de la școală să ne anunțe să ne ducem să-i luăm pe copii.
Poliția e acolo și face cercetări în pădure.
Ulrika continuă să dea din gură, dar Rebecka nu o mai ascultă din
momentul în care auzi cuvântul „cercetări”. Poliția credea că Joel fusese
omorât în spatele școlii?
Ulrika puse o mână pe brațul ei, încercând să o facă să se uite la ea.
— M-am gândit doar că ar trebui să știi.
— Mersi.
Rebeckăi îi venea să strige la ea să plece, dar Ulrika continuă să
vorbească despre cât de rău îi părea că nu venise mai devreme. Că ce se
întâmplase era îngrozitor. Că Rebecka nu trebuia decât să îi spună dacă are
nevoie de ceva.
M-am culcat cu soțul tău.
Pentru o fracțiune de secundă, Rebecka se temu că rostise asta cu voce
tare, pentru că Ulrika se holba la ea, dar nu era decât un alt gând pe care nu
îndrăznise să-l împărtășească. Nu, nu voia să spună asta. Una peste alta,
Ulrika era o persoană bună, și nu merita ceea ce îi făcuseră Rebecka și
Gabriel. Cum putuse să fie atât de proastă și de egoistă? Gândul că ceea ce
pățise Joel era un fel de pedeapsă îi trecu prin cap, dar îl alungă rapid.
— Linnea a fost foarte afectată, zise Ulrika. Nu mănâncă și nici nu poate
să doarmă.
„Crezi că îmi pasă?”, îi venea Rebeckăi să țipe, dar, în schimb, dădu din
cap.
— Nici Gabriel, continuă Ulrika.
Ochii ei părură să privească în sufletul femeii, de parcă voia ca ea să-i
spună ceva despre Gabriel. Ce bănuieli avea?
— El e…
Zgomotul ușii care se deschise o făcu pe Ulrika să se oprească. Elias
stătea pe verandă, strigând la Ulrika că vrea un biscuit.
— Trebuie să plec, zise femeia.
— Așa să faci.
În clipa în care Ulrika intră în propria casă, Rebecka porni grăbită spre
școală.

CAPITOLUL 33

— Ce cocină, bombăni Erik.

Își puse centura înainte să pornească mașina, duhoarea din casă încă
persistând în nările sale. Transpirație veche și fum de țigară, plus o urmă de
ceva mai rău: vomă și urină. Era clar că Fanny nu se afla într-o stare bună,
dar, în cele din urmă, reușiseră să-i ia amprentele.
— Faptul că ai un părinte care se droghează nu e o scuză, zise Hanna.
Sau un părinte absent, în cazul ei…
— Sigur că nu este, dar, uneori, asta poate să fie măcar o parte din
explicație.
Un bețiv. Așa îl numiseră colegii săi în cantina secției pe tatăl Hannei.
Curiozitatea lui Erik îl determinase să caute pe Google crima; la urma
urmei, nu putea să aibă acces la ancheta în sine fără să lase vreo urmă, și
aflase că Lars Duncker petrecuse zece ani în închisoare înainte să se
întoarcă în Öland, unde murise patru ani mai târziu. Probabil atâta timp îi
luase ca să se omoare prin băutură. Un articol publicat la scurt timp după
proces dăduse numele celor doi copii ai săi, dar nu era menționată nicio
soție.
— Crezi că ar trebui să contactăm serviciile sociale? întrebă el.
— Până acum nu ne-a ajutat cu nimic asta, explică Hanna. N-am stat să
număr, dar au fost contactate de cel puțin douăzeci de ori.
Voia s-o întrebe ce credea că ar putea ajuta, dar erau în mijlocul
anchetării unei crime. Prima lor sarcină era să descopere ce rol jucase-
Fanny în moartea lui Joel. Starea ei mintală actuală s-ar putea să aibă mai
mult de-a face cu sentimentul de vină, și nu cu mediul din casa ei.
— Crezi că ar fi trebuit să o luăm cu noi?
— Încă nu, răspunse Hanna. Nu până când nu avem mai multe dovezi.
Trase aer în piept ca și cum avea de gând să continue, dar cuvintele nu-i
ieșiră pe gură.
— O să opresc la școală ca să vedem cum merg lucrurile acolo, zise el.
— Bine.
•
Școala era, practic, goală când ajunseră ei. Nu mai era nimeni în curtea
din față, dar chipul unei fetițe apăru la una dintre ferestre, lipindu-și nasul
de geam până când un profesor veni să o ia. Într-o parte a clădirii stătea de
pază un polițist în uniformă. Erik nu știa cum îl cheamă, dar el și Hanna îl
salutară și apoi ocoliră clădirea ca să ajungă în pădure.
Criminalistul care lucra cel mai aproape de cordon era Klass, și veni la
ei când îi zări. Făcuse parte din echipa care plecase în Möckelmossen când
fusese găsit cadavrul lui Joel.
— Cum merge treaba? întrebă Erik.
— Am găsit locul în care a fost bătut Joel Forslund, anunță Klass. Veniți,
o să vă arăt.
Îl urmară și se opriră la câțiva metri de un bârlog care arăta ca un cort de
indian. Nilei i-ar fi plăcut mult să se joace aici, se gândi Erik. Moștenise cu
adevărat iubirea lui față de natură. Printre copacii rari, zări o plantație de
porumb. Nu era la mai mult de douăzeci de metri de școală, care era singura
clădire pe care o putea vedea.
— La câțiva metri mai încolo, spuse Klass, arătând spre o altă poieniță.
Acolo.
— Poți să ne spui mai multe despre ce s-a întâmplat? întrebă Erik.
— Se presupune că victima a fost pe pământ.
 — Deci crezi că acolo a fost omorât? întrebă Hanna.
— Probabil că nu. Sunt câteva urme de sânge, dar nimic mai mult, în
parcare era mai mult sânge, așa că aș spune că acolo a murit, sau la un
moment dat în drum spre acel loc.
Persoanele decedate nu sângerează, pe asta își baza criminalistul
presupunerea. Rănile lui Joel sugerau că sângerase o anumită perioadă, și
sângele din parcare ar fi putut cu ușurință să fi curs de pe hanoracul lui. Pe
lângă înjunghiere, Joel avusese vânătăi, o coastă ruptă și o rană la tâmplă.
Erik ghici că sângele de pe pământ trebuie să fi provenit de la cea din urmă.
— Altceva?
— Am strâns niște gunoaie. Câteva ambalaje de dulciuri și un smoc de
țigară, printre alte lucruri, dar mă îndoiesc că ne vor ajuta cu ceva. Au fost
mulți copii care s-au jucat aici după acea noapte. Am luat câteva urme de
încălțăminte, dar le-am evitat pe cele care am considerat că sunt prea mici.
O să strângem și o să terminăm în curând.
În acel moment, auziră strigăte dinspre clădire. Vocea unei femei răsună:
— Trebuie să mă lăsați acolo. A fost fiul meu!
— Fir-ar. E Rebecka, zise Hanna, grăbindu-se să se ducă la ea.
Până să ajungă Erik la ele, Hanna deja o îndepărtase pe prietena sa de
lângă cordon. Erik îi spuse ofițerului de lângă banda albă cu albastru că
criminaliștii aproape terminaseră.
Se uită în jur. Părea că Fanny spusese adevărul când zisese că Joel se
ridicase și plecase, dar unde se dusese? Drumul din fața școlii ducea doar
în două direcții. Casa lui era în nord, dar Joel nu mai ajunsese acolo. În
schimb, fusese găsit la câțiva kilometri în sud-vest.
Oare Fanny îl atacase din nou?
Erik se uită la Rebecka Forslund. Încă era agitată, dar Hanna părea să
aibă situația sub control. Stătea în fața ei, cu mâinile întinse, ținând-o de
brațe pe Rebecka. Vorbind atât de încet încât Erik nu putea s-o audă, deși
era la doar câțiva metri de ele.
Îi sună telefonul.
— Criminaliștii tocmai au confirmat că acel cuțit a fost arma crimei;
sângele de pe lamă este al lui Joel, anunță Ove. Am reușit și să identificăm
amprentele. Sunt două seturi: cele ale lui Joel și cele ale lui Axel Sandsten.
 ULTIMA ZI

În fața școlii Gårdby erau parcate două motorete, și Joel se întrebă pe

cine mai adusese Fanny de data aceasta. Probabil pe Lukas. E destul de
sigur că cealaltă motoretă era a lui.
Joel își băgă telefonul în buzunar și-și târî picioarele spre spatele
clădirii. Le vede fasciculele de lumină dansând printre trunchiurile negre și
rare, dar nu erau doar doi, erau trei. Când Fanny îl aude apropiindu-se, îi
vârî lumina lanternei în față. Ura glaciară din ochii ei îl face pe Joel să-și
dorească să facă cale întoarsă și să fugă.
Nu știe unde i-a fost capul, cum o să poată să rezolve așa ceva, dar acum
e prea târziu pentru asta. Nu mai poate să dea înapoi.
Lukas rânjește în spatele lui Fanny, iar Tilde stă lângă ea. Imaginea
aceea îi întoarce stomacul pe dos. Ce caută ea aici? Întotdeauna s-a purtat
frumos cu ea. Linnea i-a zis că cineva a încuiat-o pe Tilde într-un dulap în
sala de sport a școlii, și că rareori are pe cineva cu care să iasă; din acest
motiv, băiatul sugerase să o invite să meargă cu ei la film.
Dar faptul că se afla aici explica de ce arătase atât de vinovată în
autobuz.
Joel se apropie de Fanny. Ea e singura pe care trebuie să o convingă.
Ceilalți sunt doar de decor.
— Îmi vreau banii, zise ea.
— Nu.
— Cum adică nu?
— Ți i-am dat deja.
— Nu pe toți.
— Am luat doar o pungă.
— Nu, tu ai luat una și Linnea a luat două.
— Minți, și chiar dacă…
Fanny îi dă un pumn la tâmplă și totul în jurul lui începe să se
învârtească. Capul îi zvâcnește într-o parte și o creangă îl zgârie pe ochi.
Joel se chircește, chinuindu-se să respire, și Fanny îl împinge spre pământ.
Acesta era clar semnalul pe care îl așteptau ceilalți, pentru că toți trei încep
să-i dea șuturi. Dintr-un motiv anume, loviturile lui Fanny sunt cele care
chiar dor. Cineva probabil că își scăpase lanterna deoarece lumina îl lovește
în ochi.
Să-și scoată cuțitul? Dacă face asta, Fanny se va supăra și mai tare și e
mult mai puternică decât el. În schimb, Joel se face ghem și-și pune brațele
în jurul capului. Dacă își protejează capul, s-ar putea să fie bine.
Lovitură după lovitură în brațele sale.
— O să plătești, șuieră Fanny. Și nu o să-ți mai bagi nasul unde nu-ți
fierbe oala.
Furia care crește în Joel îi alungă orice durere.
— Ești nebună de legat, țipă el, căznindu-se să se ridice în picioare. Ești
o țicnită înnăscută, nenorocito!
Fanny e atât de șocată încât face un pas înapoi. Joel se caută de cuțit, dar
nu are timp să-l scoată înainte ca ea să-și revină și să-l lovească în piept.
Joel cade pe spate și simte cum îi trosnește ceva. Încearcă să țipe de durere,
dar nu scoate decât gâfâieli. Gâfâielile sunt tot ce a mai rămas din supărarea
lui.
Se face din nou ghem, protejându-și capul cu brațele.
— E de ajuns deocamdată, zise Tilde.
Lukas murmură ceva, aprobând-o.
Joel aproape că-i urăște pe ei și mai mult, niște slugi jalnice. Poate că ei
sunt mai mult ca el decât ca Fanny. Fac așa cum li se spune, dar nu au habar
ce vor, de fapt.
Fanny se apleacă deasupra lui.
— Criza ta jalnică nu te-a ajutat, m-ai auzit? O să plătești și nu o să-ți
mai bagi nasul.
Joel își caută din nou furia, dar nu găsește decât frică. Își strânge brațele
mai bine în jurul capului. Singurul lucru pe care poate să-l facă acum e să
stea nemișcat și să suporte. O mică parte din el îi spune că merită asta,
imaginându-și că îl va face să se simtă mai bine, îl va ajuta să se urască un
pic mai puțin.
Următorul șut al lui Fanny îl lovește în mână, dându-i-o la o parte de pe
cap. Joel nu e suficient de rapid: de data aceasta, piciorul îl lovește la
tâmplă. Sângele începe să-i curgă în josul ochiului, și și-o imaginează pe
mama sa stând în fața lui. Fața ei e acoperită de sânge, la fel și bluza, și
mâinile.
Frica sosește imediat: O să mor?
 Fanny îl lovește din nou.
— Ai rămas același rahat, șuieră ea. Singurul țicnit ești tu, poponarule!
Îl scuipă și Tilde o apucă de braț.
— Pentru numele lui Dumnezeu…
Joel nu știe dacă Tilde sau Fanny a zis asta. Totul sună deformat, ca și
cum lovitura lui Fanny i-a dislocat ceva în ureche. Aude foșnete, pocnete.
Adolescenții se dau înapoi. Joel nu mai poate să-i vadă, lumina lanternei
încă îl orbește. Se chinuie să se ridice în patru labe, clătinându-se din cauza
amețelii. Cel mai rău îl doare pieptul. Pesemne că una dintre coaste e ruptă.
Joel vrea să plece de acolo cât mai repede, dar se forțează să stea
nemișcat până ce lumea din jurul lui nu se mai învârte.
— De ce te-ai ridicat? întreabă Fanny.
Joel reușește, în sfârșit, să scoată cuțitul din suport.
— Nu vă apropiați de mine! urlă el. O să vă tai!
Cei trei se holbează acum la el. Lumina lanternei nu-l mai orbește, fiind
sub nivelul ochilor lui. Luna iese din spatele unui nor, și fețele lor arată
straniu de mari. Până și Fanny pare speriată, deși știe că furia ei va reveni
în orice moment, și când asta se va întâmpla, el nu-și va dori să se afle aici.
Joel se dă încet înapoi. Când se lovește de un copac, se întoarce.

CAPITOLUL 34

Cuvintele păreau să atârne în aerul dintre ei. Hanna vorbea, dar nimic din
ce spunea ea nu ajungea la Rebecka. Nu putea să o facă pe prietena ei să se
uite la ea. O strânse și mai tare de brațe, repetând cuvintele de mai
devreme:
— Îmi pare rău, dar nu-ți pot spune de ce suntem aici.
Rebecka se trase din brațele ei, cu privirea încă ațintită cu încăpățânare
asupra clădirii școlii.
— Acolo a…
— Nu, nu credem asta.
Pentru prima dată, Rebecka îi întâlni privirea.
Hanna oftă. Poate că spusese mai mult decât ar fi trebuit, dar își dorea cu
disperare să aline durerea Rebeckăi. Buza de sus îi tremura, în plus, doar nu
era proastă. De ce altceva ar fi cercetat pădurea din spatele școlii?
 — Deci ce crezi? A fost fata aia, Fanny…
— Îmi pare rău.
Hanna nu mai adăugă nimic.
Rebecka se întoarse să se uite din nou la clădire, ca și cum ar fi putut să-
i ofere răspunsurile. Hanna nu ar fi trebuit să vorbească despre ce făceau
sau ce gândeau. Nu până când nu știau sigur ce se întâmplase.
Presupunerile erau trecătoare. Tot ce s-ar fi aflat avea potențialul de a afecta
ancheta, și asta nu era tot: oamenii ar fi avut și ei de suferit. Copiii. Dacă
suspiciunile lor despre Fanny se răspândeau și se dovedea că fusese totuși
nevinovată, s-ar putea ca fata să nu-și revină niciodată. De aceea Hanna
voia să aștepte până când știau mai multe înainte să o aducă la secție.
Îl văzu pe Erik apropiindu-se și știu după fața lui că se întâmplase ceva.
Rebecka observă și ea.
— Ce se petrece? întrebă ea.
— Eu și Hanna trebui să ne întoarcem în Kalmar.
— De ce?
— Din păcate, nu vă pot spune.
Rebecka îi aruncă o privire imploratoare Hannei, dar cea din urmă, pur
și simplu, clătină din cap. Rebecka închise ochii. Când îi deschise din nou,
privirea ei păru cu totul diferită. La fel de întunecată cum fusese când i se
interzisese să intre într-un bar din Kalmar pentru că era minoră. Ziua de
naștere a Hannei era în martie, dar a Rebeckăi era în noiembrie.
— Nu puteți face asta! strigă ea.
Hanna voia ca Erik să plece. Era mai greu să se ocupe de Rebecka cu el
de față, privind totul. Nu voia ca el s-o interogheze. Dar nu prea putea să
spună asta, așa că, în schimb, făcu tot posibilul să-l ignore.
— Cum ai ajuns aici? o întrebă ea pe Rebecka.
— Nu puteți face asta! repetă femeia. Nu pot să fac față.
— Ai venit pe jos?
Rebecka avusese des crize în adolescență, dar rareori se întâmplase să
dureze mult. Pe atunci, cea mai bună modalitate prin care puteai face ca
supărarea ei să scadă era să o ignori, dar asta nu mai funcționa acum:
supărarea ei era amestecată cu prea multe alte lucruri.
— Da, am venit pe jos, șuieră ea.
— O să te ducem noi acasă, propuse Hanna.
Rebecka îi permise cu reticență să o conducă spre mașină, aruncând o
ultimă privire școlii înainte să se urce. Hanna se urcă pe bancheta din spate
cu Rebecka.
— Vrei să sun pe cineva? întrebă ea.
— Cum ar fi?
— Pe Petri, sau pe mama ta?
Rebecka se întoarse cu spatele la ea și dădu din umăr ca să alunge mâna
Hannei.
Nimeni nu vorbi în timp ce parcurseră cele câteva sute de metri până la
casa ei, și liniștea se extinse încet, transformându-se în altceva. Când
Hanna anulase o vacanță de o săptămână în Grecia pentru că nu vrusese să-i
lase pe tatăl ei și pe Kristoffer singuri, Rebecka refuzase să vorbească cu ea
trei zile, după care se purtase cu ea ca și cum nu se întâmplase nimic. Nu
plecase în vacanță singură, și nici nu rugase pe altcineva să meargă cu ea.
Adevărul era că tatăl și fratele ei fuseseră doar unul dintre motive. Deși
Hanna strânsese suficienți bani ca să-și permită vacanța, voia să țină de ei
până când chiar urma să aibă nevoie de ei. Îi folosise ca să plătească biletul
de autobuz spre Stockholm, și putuse și să-și permită câteva săptămâni
într-un hostel pentru tineri. Plecase la Stockholm fără vreun plan real și
aproape că se dăduse bătută după câteva săptămâni. Atunci intervenise
bunica ei și îi dăduse bani, și după vreo două zile, Hanna își găsise de lucru
într-un restaurant. Nu trecuse mult timp și reușise să subînchirieze un
apartament. După un an, fusese acceptată la academia de poliție.
Erik parcă în fața casei Rebeckăi și aceasta coborî din mașină fără să
scoată un cuvânt și trânti ușa în urma sa. Hannei îi venea s-o urmeze. Parcă
se rupsese ceva între ele, și își dorea cu disperare să repare acel ceva, dar
nu putea. Datoria ei era să investigheze moartea lui Joel. În plus, se îndoia
că Rebecka ar fi vrut să-i țină companie în momentul de față. Așa că se
puse pe locul din față.
— OK, pune-mă la curent, zise Hanna în clipa în care Rebecka închise
ușa de la intrare.
— Sângele de pe cuțit era al lui Joel, și au fost două seturi de amprente
pe mâner: cele ale lui Joel și cele ale lui Axel Sandsten.
— Dar înregistrările de pe camerele de supraveghere?
— Înregistrările au venit de la Securitas, dar avem un criminalist nou
care le examinează în biroul lui Ove.
— De ce în biroul lui Ove?
 — Ca să fie izolat. Ove crede că înregistrările au fost falsificate. O să
pună oameni să meargă din casă în casă în zona aceea și o să trimit niște
criminaliști să examineze regiunea dintre școală și casa lui Joel și pe cea
din jurul casei lui Fanny. Trebuie să știm unde s-a dus Joel după ce a plecat
de la școală.
Hanna era atât de șocată încât nu știu ce să spună. Se întoarse să se uite
la casa Rebeckăi. Cum putea să o privească în ochi și să-i spună despre
asta, despre Axel? Despre faptul că probabil se înșelase când declarase că
bărbatul nu fusese pe insulă atunci când Joel fusese omorât?

CAPITOLUL 35

Cerul de deasupra strâmtorii Kalmar era gri închis, și parcă stătea să

cadă peste ei. Deasupra continentului, Erik vedea nori mari și negri. Spera
că se vor revărsa înainte să ajungă socrii săi.
Se uită la Hanna care stătea în dreapta sa. Nu scosese un cuvânt de când
plecaseră de la casa Rebeckăi, și deși voia să-i respecte liniștea, nu putea.
Trebuiau să vorbească despre noile descoperiri înainte să ajungă la secție.
— Ce părere ai despre amprente? o întrebă el.
— Parcă nu mai are niciun rost să ne gândim la ceva până nu verificăm
filmările de pe camerele de supraveghere. Mă gândesc la Fanny și la Axel
Sandsten. Crezi că ar putea exista un fel de legătură între ei?
— Cum ar fi?
— Probabil Axel îi vindea hașiș lui Fanny?
— Vorbești serios?
Întrebarea lui fu urmată de un râset, și judecând după modul în care
Hanna îi interpretase criticile mai devreme, Erik fu surprins că nu răspunse.
— Da. Axel consuma droguri în liceu.
Telefonul lui Erik începu să sune. Numele Supriyei apăru pe ecran.
— Scuze, trebuie să răspund, explică Erik. Ai putea să-l dai pe difuzor?
Supriya era extrem de stresată din pricina vizitei părinților săi, și dacă
Erik nu răspundea acum, lucrurile aveau să se înrăutățească. Hanna ezită o
clipă, apoi făcu cum îi spuse el.
— Sunt în drum spre aeroport, anunță Supriya.
— Deja?
 — Da, avionul lor o să aterizeze în mai puțin de o oră, și nu pot risca să
nu fiu acolo.
— Pappa! strigă Nila de pe bancheta din spate.
Era clar că și ele erau pe difuzor. Nila trecea cu ușurință de la o limbă la
alta, Erik fiind pappa și Supriya fiind aai. La fel ca majoritatea indienilor
educați, Supriya vorbea hindi la fel de bine ca marathi, dar deciseseră că
probabil era prea mult pentru fetiță să învețe încă o limbă.
— Bună, draga mea. Ești entuziasmată?
— Da! Aji o să-mi aducă o rochie nouă. Una roz!
Aji era mama Supriyei. Nila încă nu trecuse de perioada cu prințese și
lucruri roz.
— Ai reușit să cumperi plăpumi? îi întrerupse Supriya.
Erik își dădu seama că ar trebui să îi spună că e pe difuzor și că e în
mașină și colega sa, dar decise să nu menționeze asta. Hanna părea să fi
înlemnit și Erik presupuse că nu voia să scoată niciun zgomot. Căută agitat
în memorie ce îi spusese Supriyei despre Hanna, dar de ce să înceapă să
vorbească despre ea acum?
— Nu încă, scuze, spuse el. Dar o să mă ocup de asta.
Erik o schimbă pe engleză. Făcea des asta. Engleză când vorbea cu soția
sa, și suedeză cu Nila. Femeia mormăi nemulțumită. I se păru că aude
picături de ploaie în fundal. Probabil că plouă acolo.
— O să le iau, îți promit.
Supriya înjură un bărbat bătrân din altă mașină și Erik încheie apelul. În
lumea ei, bărbații bătrâni erau sursa majorității problemelor.
— De ce trebuie să cumperi plăpumi? întrebă Hanna. Suntem în mai.
— Socrii mei vin să stea la noi două săptămâni, și soția mea își face griji
că o să le fie frig.
Pentru prima dată, cuvintele lui o făcură să zâmbească pe Hanna.
Erik se întrebă dacă aceasta era șansa lui. Făcuse un pas înapoi, dar tot
voia să vorbească cu ea despre tatăl său, să-i arate că nu-i pasă așa cum
părea ea să creadă că-i pasă. Că nu exista nicio intenție rea în curiozitatea
sa. Pe de altă parte, era destul de sigur că ea nu va aprecia această întrebare
directă. Poate că ar trebui să o ia pe ocolite.
— Să știi că Ove m-a rugat să fiu cu ochii pe tine.
Pentru o secundă, Hanna își dezlipi privirea de pe parbriz și se întoarse
să se uite la el.
 — Așa a făcut?
— Da, dar i-am zis că e limpede că ești o polițistă bună. Pentru că asta
cred, dacă nu era deja destul de clar.
— Mersi, presupun.
Nu părea că Hanna mai avea ceva de spus despre acest subiect. Erik
bănuise că avea să fie furioasă; trebuie să fie groaznic ca lumea să se
îndoiască de tine din cauza a ceea ce au făcut părinții tăi. De fapt, Ove nu
dorise decât să se asigure că Hanna e bine, și Erik se simți puțin vinovat
pentru că o pistonase în încercarea de a o face să vorbească.
— Sincer să fiu, cred că are intenții bune.
Nu mai vorbi.
Vedea asta în ochii ei și auzi în minte, dar tot nu putu să se abțină.
— Îl cunoșteai pe Ove dinainte? Așa am avut impresia.
Hanna se întoarse să se uite din nou la apă. Pentru câteva secunde, Erik
se gândi că nu avea să răspundă.
Primele picături de ploaie loviră parbrizul în timp ce mașina cobora de
pe pod.
— El a condus ancheta care l-a vizat pe tatăl meu.
— A, fir-ar.
Erik își căută în amintiri, dar era destul de sigur că nu citise nicio
declarație din partea lui Ove; toate erau din partea purtătorului de cuvânt al
poliției. Dacă numele lui Ove apăruse pe undeva, și-ar fi adus aminte de
asta. A părut că ancheta fusese încheiată rapid, și presa se concentrase mai
mult asupra crimei în sine, asupra felului în care afectase comunitatea,
asupra amintirilor despre incendiile anterioare care fuseseră aduse la
suprafață din nou.
Mai aveau cincisprezece minute până la secție când norii se revărsară.
Un fulger străbătu cerul gri.
Erik parcă în garajul secției, și se grăbiră spre biroul lui Ove. Deschide
ușa fără să ciocăne și o închise în urma lui. Ove stătea la geam cu brațele
încrucișate, și nu putea să stea locului.
— Bună, sunt Melina.
Femeia le aruncă o privire rapidă lui Erik și Hannei, degetele ei bătând
rapid la tastatură.
— Bună, o salută Hanna, prezentându-se cu prenumele.
Melina avea aproape treizeci de ani, era din Kalmar, și era criminalista
cu care Erik se înțelegea cel mai bine. În special pentru că îi plăcea să
încerce lucruri noi. Cu doar câteva săptămâni în urmă, îl târâse la un curs de
taekwondo, dar bărbatul nu avea de gând să se apuce de acest sport. Șuturile
acelea nu erau tipul de exerciții pe care le prefera el.
— Ei bine? zise Ove.
— Ia-o ușor, aproape am terminat, spuse Melina. OK.
Apăsă „play” și Erik făcu un pas în față ca să vadă ecranul. Același
filmuleț de pe o cameră de supraveghere pe care îl văzuseră mai devreme:
Axel Sandsten mergând pe Larmgatan, în fața biroului său, dar ora era
diferită. Plecase de la birou exact după Tatjana.
— Fir-ar să fie, bombăni Ove. A fost falsificată sau nu?
— Stai puțin s-o sun pe cunoștința mea de la Securitas, zise Melina.
Câteva minute mai târziu, avu răspunsul.
— Aceasta e filmarea care ne-a fost trimisă nouă.
Dădu din cap spre ecran, unde imaginea lui Axel Sandsten și ora 23.14
erau înghețate.
— Îl vreau pe Axel Sandsten într-o cameră de interogare chiar acum,
zise Ove. Și îl vreau pe criminalistul care a primit filmarea în altă cameră.
— Cine a fost? întrebă Erik.
— Benjamin Karlstedt, răspunse Melina, pe un ton tenace.
Erik și-l imagină pe Benjamin: un bărbat brunet, scund, puțin trecut de
treizeci de ani. Tăcut și eficace. Și tatăl lui fusese polițist. De ce își pusese
la bătaie locul de muncă? Erik nu înțelegea.

CAPITOLUL 36

Ușa de la intrare se deschise și Molly o strigă. Rebecka se simțise atât

de stoarsă de energie după ce se întorsese de la școală încât se dusese direct
sus și se pusese în pat, trăgându-și păturile peste cap, încercând să alunge
totul din mintea sa: poliția din curtea școlii, faptul că Hanna refuzase să-i
spună ce se petrece. Ațipise o perioadă, și acum se simțea și mai epuizată
decât înainte. Voia să se ridice și să se ducă jos, dar nu putea să se miște.
Pașii de pe scări erau ai lui Petri, nu ai lui Molly.
Bărbatul se așeză pe marginea patului și aprinse veioza. Rebecka îi evită
privirea.
 — Cum te mai simți, scumpo?
Cum naiba crezi că mă simt?, îi venea ei să țipe. Probabil văzu asta pe
chipul ei, pentru că se încordă și se dădu ușor înapoi. Întregul lui corp
tremura de indecizie. Petri se uită cu jind la ușă, și Rebecka țipa din nou în
mintea ei, de data aceasta ca el să plece. Dar soțul ei se adună și o mângâie
pe obraz.
— Scuze. Normal că știu că nu ești bine.
În acea clipă, Rebecka îl urî și pe el și-i urî și blestemata aia de
stânjeneală. Și pe a ei la fel. Petri se uită din nou la ușă, și femeia chiar
crezu că avea să se ridice și să plece. Dar se întoarse din nou spre ea. Ochii
lui erau prea apropiați unul de celălalt și nasul lui era prea mare pentru fața
sa. Nu, nu era nici pe departe la fel de frumos ca Gabriel, și Rebecka se
detestă pentru că era atât de superficială.
— Dar nu poți să vorbești despre asta? Despre cum te simți, vreau să
spun.
— De ce?
— Cred că îți va face bine.
Probabil că Sonja vorbise cu Petri când acesta se dusese să o ia pe Molly,
împărtășindu-i îngrijorările față de cum se descurca Rebecka. Încurajându-l
să o sprijine mai mult. La urma urmei, Petri făcea mereu ce îi zicea Sonja.
Cine ar fi fost el fără ea? Un nimeni. Uneori, Rebecka simțea că se
căsătorise cu Sonja, nu cu Petri.
— Mă doare atât de tare încât îmi doresc să dispar. Asta vrei să auzi?
Ăă? Crezi că mă simt puțin mai bine acum?
— Te rog, vorbește mai încet.
Rebecka își dădu seama că țipase și lacrimile începură să-i curgă. Din
pricina faptului că Joel nu mai era. Și pentru că nu știa ce să facă. Și pentru
că era atât de nedreaptă față de Petri. Măcar acum încerca. Nu era numai
vina lui că relația lor era așa cum era. Că nu vorbeau aproape niciodată. Că
locuiau împreună numai ca să se păcălească că nu erau singuri. Că avusese
o relație cu vecinul lui timp de câteva luni.
Petri puse o mână șovăitoare pe mâna ei, și Rebecka o trase spre ea. Își
dădu seama că îl durea, dar îl lăsă să lipească palma de inima ei până când
se calmă suficient de mult încât să vorbească.
— Poliția căuta ceva în pădurea din spatele școlii azi. Dar Hanna a zis că
nu e locul în care a murit Joel.
 — Da, am auzit, spuse Petri.
Rebecka observă ezitarea din vocea lui, și se ridică să stea în fund.
— Ce altceva ai mai auzit?
— Că au bătut pe la uși, întrebând dacă cineva a observat ceva în jurul
miezului nopții marți.
— Deci ce cred că s-a întâmplat?
— Nu știu.
Ezitarea rămase în vocea lui.
— Ce altceva? insistă ea.
— Au cercetat străzile.
Cineva sună la ușă și Petri se ridică și se grăbi să coboare. Probabil ca
să evite ca Molly să răspundă la ușă. Rebecka îl urmă. Poate că era un
jurnalist care se săturase de faptul că apelurile sale erau ignorate și voia
câteva cuvinte din partea mamei îndoliate, nu doar din partea tatălui
disperat. Polițiștii erau singurele persoane cu care Rebecka voia să
vorbească acum. Voia să-i forțeze să-i ofere răspunsuri. Dar nu era poliția.
Erau prietena lui Molly, Vera, și mama ei.
— Îmi pare foarte rău pentru fratele tău, spuse Vera, ținând un tub de
plastic. Eu și mami am făcut bile de ciocolată.
Mama Verei se uită la Rebecka.
— Ne-a părut atât de rău când am auzit veștile în legătură cu tot ce s-a
întâmplat. Vera m-a întrebat ce putem face și acesta a fost singurul lucru la
care m-am putut gândi.
— Mulțumesc, zise Molly. Ador bilele de ciocolată.
— Știu, spuse Vera. Și eu la fel.
— Vreți să… începu Molly, dar mama Verei o întrerupse.
— O să plecăm acum. Trebuie să mergem acasă să pregătim cina.
Rebecka tot nu reuși să spună nimic, dar dădu din cap într-un fel care ea
speră că denotă că e recunoscătoare. Cel mai probabil arăta în ultimul hal.
Molly o îmbrățișă pe prietena ei și o întrebă dacă poate să încerce una
dintre bilele de ciocolată imediat ce se închise ușa.
— După cină, răspunse Petri.
— Când o să fie asta?
— În curând, dar mâncarea o să fie gata mai repede dacă mă ajuți să o
fac.
Molly părea bine în momentul de față. Sonja îi trimisese niște poze cu ea
pe timpul zilei, în care părea veselă, dar îi scrisese și că dispoziția lui Molly
tinde să se schimbe mai des decât înainte. Că într-o clipă râde, și în
următoarea plânge. Să fi înțeles, în sfârșit, că Joel nu se va mai întoarce?
Rebecka tot nu era sigură.
Niciodată era un concept prea dificil pentru Molly.
Molly și Petri se îndreptară spre bucătărie, iar Rebecka se întoarse spre
scări. Întunericul camerei ei o chema, tentând-o cu falsa promisiune a
uitării, dar își forță corpul să își urmeze ce mai rămăsese din familie, și se
așeză pe un scaun în bucătărie. Petri deja începuse să gătească, și judecând
după ingredientele de pe blat, avea de gând să facă pui cu mango. Tăie puiul
file în timp ce Molly tăie prazul. Puțin prea repede pentru liniștea Rebeckăi,
dar nu avu energia să zică ceva.
Petri îi aruncă o privire și colțul gurii îi zvâcni. Probabil știa exact la ce
se gândește: că Molly nu e suficient de atentă cu cuțitul.
Femeia zâmbi spre el, mimând un „scuze”, și el dădu din cap.
Nu doar comunicarea era importantă într-o relație. Ea și Petri locuiau
împreună de zece ani, și aveau atât de multe amintiri comune.
— Ți-e foame, mami? întrebă Molly.
— Da, răspunse Rebecka.
De data aceasta, chiar simțea că va putea să mănânce.

CAPITOLUL 37

Din clipa în care Hanna aflase pentru prima dată că amprentele lui Axel
Sandsten erau pe cuțit, parcă o luase pe o pantă alunecoasă. În drum spre
secție, și cât timp Melina lucrase cu filmările de pe camerele de
supraveghere, alunecase din ce în ce mai mult.
Restul echipei venise în biroul lui Ove pentru o scurtă ședință în timp ce
Axel Sandsten și Benjamin Karlstedt fuseseră aduși pentru a fi interogați.
Criminalistul avea treizeci și doi de ani și lucra pentru poliția Kalmar de
aproape trei ani. Potrivit lui Ove, abia dacă își luase vreo zi liberă pe caz de
boală, și își făcuse datoria fără nicio plângere, nici din partea lui, nici a
superiorilor săi.
— Erik și Hanna, vreau ca voi să îl interogați pe Axel Sandsten, îi
informă Ove.
 — Nu.
— De ce nu?
Hanna se chinui să găsească un răspuns. Erau atât de multe lucruri care o
măcinau. Faptul că îi spusese Rebeckăi că Axel nu fusese pe insulă când
Joel murise. Faptul că îl detesta. Dar și multe alte lucruri care nu aveau
nicio legătură cu ancheta: faptul că era clar că cineva nu o voia acolo. Nu
putea să găsească un răspuns bun.
— Bine, ocupă-te tu de el atunci, îi zise Ove lui Amer. Hanna și Daniel
pot să îl interogheze pe Benjamin.
— Nu ar fi mai bine să fac eu asta?
Carina se întoarse să se uite la Hanna în timp ce rosti întrebarea, ca și
cum aproape că o provoca cu privirea sa.
— Nu, refuză Ove. Hanna nu l-a mai întâlnit niciodată pe Benjamin. Tu
ai intrat în contact cu el, Daniel?
— Aproape deloc, răspunse el.
Carina era pe punctul de a riposta, dar Ove fu anunțat că Benjamin îi
aștepta în camera de interogări numărul trei. În timpul drumului parcurs
până acolo, Hanna își dădu seama de încă un lucru care o frământa: era
geloasă pe familia lui Erik. Faptul că el avea o parteneră și un copil, și
socrii a căror venire era clar că nu îl deranja. Hanna nu o avea decât pe
bunica sa și pe fratele său, și ei nici nu prea contau. Demența bunicii sale
era atât de gravă încât nu-și mai aducea aminte cine era Hanna, și nu fusese
să o vadă decât o dată de când se întorsese pe insulă. Știa că ar trebui s-o
viziteze din nou în curând, dar era atât de dureros să vadă cât de puțin mai
rămăsese din ea. Ca de fiecare dată când Hanna se gândea la bunica sa,
mâna ei căută tatuajul de pe braț.
Încercase să repare relația cu fratele său. Din acest motiv se dusese la
Londra când Ella avea un an, dar parcă Kristoffer nu-și dorea asta.
Parcă nu-l vedea decât pe tatăl lor în ea.
Dacă stătea să se gândească mai bine, mai avea niște bunici, din partea
tatălui său, dar nu-i mai văzuse de vreo cincisprezece ani. Nici măcar nu
veniseră la înmormântare. Așa se confruntase mereu cu problemele acea
parte a familiei sale: încercând să le facă să dispară prin nepăsare. Când, în
cele din urmă, deveneau prea mari și nu mai puteau fi ignorate, fugeau.
Părinții tatălui ei locuiau acum în Norvegia.
Bunica nu fusese deloc așa. Ea o ținuse în viață pe mama Hannei prin
poveștile ei, și o forțase pe Hanna să vorbească despre tatăl ei. Încercase să
facă la fel și cu Kristoffer, dar nu reușise niciodată să ajungă la sufletul lui.
Hanna nu putea să-l interogheze pe Axel, pentru că indiferent de cât de
mult și-ar fi dorit să nege asta, el avea o legătură cu Kristoffer. Cu tot ce se
întâmplase.
— Ești bine? întrebă Daniel.
Hanna îi simți prezența ca o căldură în dreapta sa. Un loc din care putea
să extragă energie numai dacă își permitea această posibilitate, deși se
îndoia că va îndrăzni vreodată.
— Sunt doar obosită, spuse ea.
— Ești sigură?
Hanna încuviință. Se întrebă cât de multe știa Daniel despre tatăl ei.
Carina sigur îi spusese cine fusese, dar nu simțea decât bunătate radiind din
el, nimic din curiozitatea indiscretă a lui Erik. Bunătate, și ochi care îi
aduceau aminte de Fabian.
Daniel deschise ușa de la camera de interogări și Benjamin Karlstedt
apăru în fața lor.
— De ce vreți să vorbiți cu mine? întrebă el.
Cămașa lui gri deja era udă la subraț.
Hanna simți cum alunecă și mai mult pe pantă. Își făcea griji în legătură
cu ce va însemna asta pentru Rebecka. Pentru ea.
Se așezară, și odată ce Daniel porni aparatul de înregistrare și rosti
formalitățile, trecu direct la subiect:
— Ai găsit camera de supraveghere pe strada din fața biroului lui Axel
Sandsten și ai fost să iei înregistrările video de la Securitas.
— Da.
Benjamin își trecu o mână prin părul brunet. Parcă tocmai își dăduse
seama că făcuse ceva nepotrivit, pentru că apoi își puse ambele mâini pe
masă în fața sa și se holbă la ele.
— Când a plecat Axel Sandsten de la birou?
— Nu-mi aduc aminte ora exactă.
— Aproximativă, atunci.
— Pe la două.
În clipa în care cuvintele îi ieșiră pe gură, Hanna știu că el fusese cel
care editase filmarea.
— Numai că nu a fost chiar așa, zise Daniel. A plecat de la birou la ora
unsprezece și un sfert. Ai modificat ora?
— Nu, răspunse Benjamin.
Se uită în jos la mâini, de parcă făcuseră ceva fără să știe el.
— Ne-ai dat ora greșită, zise Hanna calmă. Dar filmarea pe care ai
primit-o de la Securitas avea ora corectă. Până acum, aceasta e singura
dovadă pe care o avem că ai falsificat înregistrarea, dar e doar o chestiune
de timp, după cum bine știi. Ajută-ne acum și nu ne mai face să pierdem
timpul; anchetăm o omucidere.
Benjamin ridică privirea spre ușa închisă din spatele lor. Hanna decise să
încerce o abordare diferită.
— De unde îl cunoști pe Axel Sandsten? întrebă ea.
— Îl cunosc prin soția mea.
— Cum o cheamă?
Hanna fu lovită brusc de teama că ar putea fi cineva din trecutul ei, dar
Benjamin avea doar treizeci și doi de ani și soția lui era probabil și mai
tânără.
— Ylva. Ylva Karlstedt.
Hanna nu cunoscuse niciodată pe cineva cu numele Ylva.
— Compania ei a angajat-o pe cea a lui Axel, și costurile au scăpat de
sub control. Încă nu a reușit să-și plătească toate datoriile.
Benjamin se uită de la unul la celălalt. Era clar că bărbatul era într-o
dispută cu el însuși. Își dorea și nu-și dorea, în același timp, să
mărturisească.
— Cine a sugerat că ar trebui să fii cu ochii pe orice anchetă în care
apare numele lui Axel Sandsten?
— Nu, nu s-a întâmplat asta, zise Benjamin.
— Atunci ce s-a întâmplat? întrebă Hanna.
— Nu am vorbit niciodată cu ea despre asta. Dar când l-am văzut pe
Axel în acea înregistrare, m-am gândit că aș putea să mă folosesc de asta ca
să plătesc datoria Ylvei.
— Cu cât este datoare? întrebă Daniel.
— Șaptezeci de mii, oftă Benjamin. Nu avem prea mulți bani. Vrem să
ne întemeiem o familie, dar tratamentul costă prea mult.
Faptul că aducea vorba de dorința de a avea copii era clar o încercare de
a stârni compasiune, dar asta nu schimbă nimic pentru Hanna. Deși îi părea
rău pentru soția lui, care avea să sufere, la rândul ei.
 — Și nu te-ai gândit că probabil ajuți un criminal? continuă Daniel.
— Nu. Oamenii ca Axel scapă mereu basma curată, așa că am crezut că
nu va fi mare lucru.
— Ești ofițer de poliție.
— Știu, dar… chiar nu cred că a fost el.
Benjamin încerca să scape de răspundere, dar fața lui schimonosită
sugera că nu funcționa.
— Ați vorbit despre Joel? întrebă Hanna.
— Nu, răspunse bărbatul. Chiar nu am vrut.
— Cum ai schimbat ora din filmare? întrebă Daniel.
Benjamin explică procesul, și apoi Daniel încheie interviul.
— Deci ce se întâmplă acum? întrebă Benjamin.
— Nu știu, zise Hanna. Asta depinde de Ove și de procuror.
— Pot să-mi sun soția?
— Încă nu.
•
Hanna și Daniel îl lăsară pe Benjamin în camera de interogare, rugându-l
pe unul dintre colegii lor să fie cu ochii pe el. Nu puteau să riște în cazul
unei persoane care s-ar putea să se rănească singură sau să-i rănească pe
alții.
— Motociclistul pe lângă care a trecut cuplul de germani era blond și
avea peste treizeci de ani, îi aminti Daniel. Să fi fost Axel Sandsten?
— Poate, spuse Hanna.
Se îndoia de asta din mai multe motive. Joel fusese mort de câteva ore
când fusese găsit, și îi fu greu să și-l imagineze pe Axel pe o motocicletă.
Dar poate că avusese vreun motiv ca să se întoarcă fără mașină.
— O să-i contactez pe germani ca să verific, o informă Daniel.
Hanna dădu din cap și se îndreptă spre camera video, care se afla lângă
cea în care Axel Sandsten încă era interogat. Trebuia să-l vadă pe el, pe
bărbatul care, cel mai probabil, își omorâse fiul.
 ULTIMA ZI

Joel e atent la tot ce se aude în spatele său. Dacă ar fi bătut din nou, nu ar
mai face față. Nu pare că Fanny l-ar urmări. Ea e singura de care îi e cu
adevărat frică; în sfârșit, a înțeles exact cât de periculoasă poate să fie.
Când Joel ajunge la stradă, o ia spre nord și își croiește drum încet spre
casă. Se întreabă de ce nu a venit cu bicicleta, dar nu e sigur că ar fi fost în
stare să pedaleze în situația în care se află. Nu are energie să lumineze
drumul din fața sa cu telefonul, dar se mișcă atât de încet încât poate să se
descurce și fără asta. Luna încă strălucește și luminile sunt aprinse pe
verandele câtorva case, dar întunericul pare atât de compact încât nimic nu-l
poate atinge. Vai, cât urăște întunericul! Când era mai mic, era convins că
sunt monștri în spațiul negru dintre patul său și perete.
Monștrii nu există, îl asigurase mama lui. Doar că există.
Poponarule.
Așa îi ziseseră Fanny și gașca ei de paraziți în toții anii de școală
generală și școală gimnazială, dar ura din vocea ei fusese atât de puternică
de data aceasta. Poate despre asta era vorba, de fapt, nu neapărat despre
bani și faptul că o dăduse la o parte când o atacase pe Molly. Din fericire,
porecla aceea nu-l urmărise și în liceu. O parte din colegii săi erau aceiași,
dar mulți dintre ei erau noi.
Da, lui Joel îi plac băieții, dar până acum doar s-a sărutat. Inima îi
tresaltă când își aduce aminte de buzele calde ale lui Sebbe și de zâmbetul
lui precaut când s-au sărutat în bucătăria lui Nadine. Îl invitase pe Sebbe la
ziua ei de naștere, pur și simplu, pentru că se gândise că Joel îl va plăcea,
și așa fusese, dar niciodată nu se ajunsese la mai mult decât sărutul din acea
seară și o cafea băută la Fiesta. Poate că Sebbe a simțit nesiguranța lui Joel.
Sunt atât de multe lucruri pe care nu le înțelege. Cum poți iubi pe cineva
când nici măcar nu știi cine ești?
Durerea îi tulbură gândurile. Într-o parte o simte cel mai rău, și Joel e
convins că are ceva rupt. Mai resimte și un alt fel de durere: ce făcuse
Linnea? Nu crede că Fanny a mințit în legătură cu drogurile. Nu știe că el a
lăsat-o pe Linnea să încerce. Dar de ce nu îi spusese Linnea cât de disperată
era să mai consume? De ce se dusese direct la Fanny?
Linnea cea drăguță și amuzantă.
Chestia cu banii trebuie să fi fost o minciună. Linnea nu ar fi avut cum
să-i spună că el va plăti drogurile.
Joel revăzu în mintea sa tot ce se întâmplase în pădure. Pumnii. Șuturile.
Felul în care se chircise ca un bebeluș îngrozit. Cum își pierduse controlul.
Tot ce ar fi trebuit să-i spună lui Fanny: că e o ratată care se ia de copii mici.
Că el nu se va da niciodată bătut.
Își duce ușor mâna la sprânceană. E lipicioasă, dar nu pare să mai
sângereze.
Cum o să-i explice asta mamei sale? Să-i spună că a mers în somn, a
ieșit pe ușa de la intrare și a căzut pe alee? Când era mai mic, mergea în
somn, dar trebuie să fi trecut cel puțin cinci ani de atunci, de când crezuse
că e în baie și ajunsese să urineze pe un fotoliu.
Joel ajunge la biserica Gårdby și ia loc la adăpostul din stație. Trebuie să
se odihnească și vrea să verifice cât de rele sunt rănile. Observă că are
blugii plini de noroi și o gaură la genunchi. Blugii pe care Petri i-i
cumpărase de Crăciun.
„Crezi că suntem făcuți din bani?”
Practic, putea să audă dezamăgirea din vocea mamei sale. Petri probabil
nu va zice nimic.
Joel își scoate telefonul și își dă seama că are ecranul spart. Fir-ar nu și
ăsta. Mama lui nu va fi niciodată de acord să dea bani pe un telefon nou. În
cele din urmă, reușește să-l facă să meargă și ridică camera spre fața sa,
dar lumina e foarte slabă. Își face o poză cu blițul și apoi o analizează. Fața
lui arată groaznic. Va trebui să se spele când va ajunge acasă, și dimineață
va trebui să fure din produsele de machiaj ale mamei sale ca să acopere
măcar o parte din urme.
Sângele și mizeria se vor lua, dar e sigur că va avea ochiul stâng umflat.
Buza i s-a umflat și e de două ori mai mare, și nicio cantitate de machiaj nu
va putea să acopere asta. Poate că îl va ajuta dacă va ține gheață pe ea.
Când Joel își bagă telefonul în buzunar, aproape că se taie cu cuțitul. Ar
trebui să-l pună la loc în suport, dar nu are energia necesară. Își lasă capul
pe spate și și-l sprijină de peretele adăpostului, închide ochii.
Dintr-odată, aerul din jurul său pare plin de zgomote. Când mama lui
reușise, în sfârșit, să-l convingă că nu sunt monștri sub pat, începuse să-i
fie frică de fantome, în schimb, și acum sunt numai câteva clădiri care îl
despart de cimitir. Existase o biserică acolo de peste o mie de ani. Câți
oameni fuseseră oare îngropați în tot acel timp?
Fiorul pe care îl simte pe piele e provocat de șoaptele lor.
Joel vrea să se ridice și să plece, să se îndepărteze de morți. Dar apoi
aude zumzetul jos al unui motor, și decide că e mai bine să rămână pe loc în
caz că e Fanny. Stă nemișcat, respirând cât mai încet posibil. Zumzetul se
aude din ce în ce mai tare. De ce se aude atât de tare?

CAPITOLUL 38

Hanna îl găsi pe Ove stând în fața ecranului din camera de urmărire de

lângă cea în care e interogat Axel. Carina stătea pe una dintre canapelele
albastre, lipită de spătar. Hanna îi informă că polițistul mărturisise că
schimbase ora din înregistrările video și-i dădu mesaj lui Erik cu aceleași
informații în timp ce vorbi. Privi ecranul în timp ce el ridică telefonul și citi
mesajul înainte să se întoarcă și să i-l arate lui Amer.
— Ce a spus Axel Sandsten până acum? întrebă Hanna.
— Că i-a dat cuțitul lui Joel când a împlinit cincisprezece ani. El susține
că din acest motiv amprentele lui sunt pe el.
Ove își dădu jos ochelarii și se folosi de cămașă ca să șteargă urmele
unsuroase de pe lentile.
— Deci cum a explicat faptul că a falsificat ora din filmare?
— Încă nu au ajuns la asta. Erik doar a întrebat la ce oră a plecat de la
birou și Axel Sandsten susține în continuare că la ora două și un sfert
dimineața.
Ove își puse din nou ochelarii. Hanna îl studie pe Axel prin geam. Părea
să se simtă confortabil stând pe spătarul fotoliului. Avocatul lui, care stătea
lângă el, era așezat pe un scaun obișnuit. Amândoi erau îmbrăcați la
costum, dar al lui Axel era puțin mai deschis la culoare.
Nu mi-aș ucide niciodată fiul, spuse el.
Clientul meu a oferit o explicație perfect credibilă pentru faptul că
amprentele sale au fost găsite pe cuțit, interveni avocatul. O explicație care,
aș putea adăuga, poate fi susținută de bonul fiscal.
Bon care dovedește că arma crimei a fost cumpărată de clientul meu,
continuă Amer.
Fața lui era lipsită de orice expresie, dar Hanna putea să-i audă zâmbetul
din voce.
Da, zise avocatul. Cu o săptămână înainte de ziua de naștere a fiului
său. A fost un cadou.
Nu e vorba doar de cuțit, se adresă Erik avocatului. Înregistrarea de pe
camera de supraveghere în care clientul dumneavoastră a plecat de la
birou a fost falsificată.
Preț de o secundă, avocatul își pierdu stăpânirea de sine. Hanna mai
întâlnise mulți oameni ca el înainte, în camere de interogări în Stockholm,
care la suprafață erau bine poleiți, dar, de fapt, nu erau prea pricepuți.
Adevărul era că unii avocați erau diferiți. Îi întâlnise și ea. Dar nu-i plăcuse
deloc de avocatul tatălui ei. Nu vorbise decât odată cu el, și-i fusese clar că
el era de părere că tatăl ei era vinovat. Oare pentru că Lars îi mărturisise
asta?
Erik se întoarse din nou spre Axel.
Puteți explica de ce a fost falsificată înregistrarea video?
Pentru prima dată de când Hanna pășise în acea încăpere, Axel păru
enervat. Acesta era modul lui de a arăta că este stresat?
Criminalistul m-a contactat, spuse el. S-a oferit să se ocupe el.
Și de ce ați fost de acord?
Pentru că nu aveam timp să fiu târât în anchetarea unei crime.
Axel îi aruncă o privire avocatului său, dar era clar că bărbatul nu avea
de gând să intervină ca să-l ajute.
Ce ați făcut după ce ați plecat de la birou?, întrebă Erik. În jurul orei
unsprezece.
Nu vă pot spune, zise Axel.
De ce?
Am promis că n-o să spun.
Răspunsul acesta nu e bun, continuă Erik. Nu vedeți cum arată toată
treaba asta?
Nu am timp pentru asta, spuse Axel Sandsten, dând să se ridice. Atât
avocatul lui, cât și Amer îi spuseră să se așeze. În schimb, Amer și Erik
fură cei care ieșiră din cameră.
— Haideți, zise Ove, plecând în grabă.
— Ce facem? întrebă Erik când se întâlniră pe hol afară.
 — O să-l sun pe procuror, explică Ove. Nu e ideal, dar nu avem de ales,
trebuie să-i spunem. Zi-i lui Daniel că o să-l punem la curent în camera
voastră după.
•
Daniel se ocupa de ceva la biroul său, probabil de raportul despre
interogatoriul lui Benjamin Karlstedt. Carina se îndreptă direct spre masa de
conferințe și-și scoase telefonul când se așeză. Hanna nu avea energie să
încerce s-o facă să o placă, așa că alese cel mai îndepărtat loc posibil: biroul
ei.
După cincisprezece minute, Ove se întoarse, și toată lumea se așeză
repede la masă.
— Scuze că a durat atât, spuse el, trântindu-se pe un scaun și deschizând
laptopul. Au ieșit la lumină câteva lucruri noi.
— În legătură cu Axel? întrebă Erik.
— Da, e ținut în arest, așa că va petrece noaptea într-o celulă. Să-l
interogați din nou mâine-dimineață, vom vedea dacă va fi pregătit să
vorbească atunci.
Daniel anunță grupul că soții Buchner se întorseseră în Germania. Le
trimisese o poză cu Axel Sandsten, dar niciunul nu putuse să-și dea seama
dacă era motociclistul pe lângă care trecuseră.
Ove începu din nou să-și șteargă ochelarii, deși nu aveau cum să se fi
murdărit atât de repede.
— Am auzit de la IT, zise el. De asta a durat atât. Se pare că Joel își
șterge mereu istoricul căutărilor, dar au reușit să-l recupereze, și sugerează
același lucru ca și desenele sale: că nu stătea bine la nivel emoțional. Căuta
pe Google informații despre gânduri sinucigașe și metode de sinucidere, de
exemplu. Se pare că era și derutat cu privire la orientarea sa sexuală.
— Era gay? întrebă Daniel. Nu e nimic în blocurile sale de desen care să
sugereze asta.
Homofobia lui Axel fusese evidentă în anii de liceu. La una dintre
multele petreceri pe care le organizase acasă la părinții lui la care fusese
Hanna, îi dăduse un pumn unui băiat pentru că-i atinsese fundul. Hanna nu
crezuse nici măcar pentru o clipă că fusese ceva intenționat, nimeni nu ar fi
atât de prost încât să-l ia de fund pe Axel. Acesta fu primul lucru pe care îl
descopereau care ar fi putut reprezenta un motiv: faptul că Axel nu putuse
să suporte gândul că are un fiu homosexual.
 — Încă nu este clar, așa cum am spus. Oamenii de la IT lucrează la asta.
Au promis că o să găsească mai multe informații până mâine. Au reușit și
să facă rost de câteva poze din telefonul lui stricat. Aceasta e ultima pe care
a făcut-o Joel.
Ove deschise o poză pe calculator și îl întoarse ca să le-o arate.
Fața vânătă și însângerată a lui Joel îi privea din ecran. Părea a fi un
selfie și era clar că încă era în viață.
— Asta a fost făcută la ora 00.34, zise Ove.
— Unde e? întrebă Hanna.
— Am trimis poza la analiză.
— Dă-mi laptopul.
Ove îl împinse spre ea și Hanna mări poza, concentrându-se pe diferite
puncte ale ei. Fața lui Joel ocupa aproape toată fotografia, dar pe margine
reuși să zărească un geam. Sau plastic. Dincolo de el, fundalul era verde.
— Cred că e o stație de autobuz acoperită, zise ea.
— Mai sunt autobuze care circulă la ora aia? întrebă Erik.
— Foarte puține, răspunse Hanna. În timpul săptămânii, cel puțin.
— Știi unde este?
— Cred că e o singură stație acoperită în Gårdby, lângă biserică.
— Bine, o să-i anunț pe criminaliști, zise Ove, masându-și locul în care
stăteau ochelarii pe nas…
— Mai am un candidat care ar putea să fie motociclistul, zise Amer. Un
pasionat de păsări în vârstă de patruzeci și doi de ani din Stenåsa. I-am lăsat
un mesaj prin care l-am anunțat să mă contacteze.
— Dar proprietarul mașinii? întrebă Daniel.
— Nicio veste, din păcate. Telefonul lui Samuel Hemgren e închis de
marți.
— Nu e ciudat? întrebă Hanna. Am mai aflat ceva despre atacul de care a
fost suspectat?
— A lovit un alt bărbat cu o sticlă în cap, dar a și depus plângere
susținând că celălalt bărbat a început conflictul.
— Cred că ar trebui să ne străduim mai mult să-l găsim, spuse Hanna.
— Cum anume? întrebă Ove.
— Ar trebui să vorbim cu familia lui.
— OK, fu de acord Ove. Dar Axel Sandsten trebuie să fie prioritatea
noastră acum. Din păcate, munca criminaliștilor a fost afectată de vremea
rea, care cel mai probabil a distrus orice dovadă de pe marginea drumului.
Până acum, mersul din casă în casă nu ne-a ajutat cu nimic, dar o să
continuăm cu asta și mâine. Sper că vom primi și rezultatele testului ADN
până atunci. Cine poate să vină mâine?
Daniel fu primul care se oferi voluntar. Hanna nu fu la fel de rapidă, dar
asta, pur și simplu, pentru că presupusese că toată lumea va veni.
— Îmi pare rău, eu nu pot, se scuză Amer. Fiul meu împlinește patru ani.
Dar pot să vin duminică dacă aveți nevoie de mine.
— Nici eu nu pot să vin mâine, zise Carina. Mă văd cu verișoara mea.
— Eu pot, spuse Erik după o scurtă pauză care Hanna bănui că avea
legătură cu vizita socrilor săi.
Hannei îi era prea frică să pună întrebarea, dar tot o făcu.
— Pot să o informez pe Rebecka?
— Nu, zise Ove. Nu în seara aceasta. Mai vedem după interogatoriul de
mâine.

CAPITOLUL 39

Vineri seara, Erik trecu, în sfârșit, pragul de la intrare la ora șase.

Nila veni alergând spre el, îmbrăcată în noua ei rochie. Era roz și
strălucitoare, tot ceea ce iubea ea. Cel mai probabil era și greu de spălat,
deși socrii lui nu aveau de ce să-și facă griji în privința asta.
— E frumoasă, nu-i așa? O s-o port la petrecerea lui Sally!
Sally împlinea șapte ani în acel weekend, și-i invitase pe prietenii ei la
Leo’s Soft Plany Centre. Probabil că nu era cea mai pragmatică ținută
pentru a merge într-un loc ca acela, dar Erik speră că de asta avea să-și dea
seama singură. Atât timp cât hainele erau potrivite pentru vreme, el și
Supriya o lăsau mereu să poarte ce voia ea. Se dusese la grădiniță în pijama
de câteva ori, dar când încercase să se ducă în costum de baie, Supriya o
forțase să-și ia pantaloni pe ea. Nila începuse să meargă la școala Lindö în
acea toamnă și de obicei se îmbrăca în colanți și cu pulover.
În momentul de față, Sally era cea mai bună prietenă a Nilei, dar cu
câteva săptămâni în urmă, Nila venise acasă plângând deoarece Sally
spusese că brațele ei sunt maro. „Dar așa sunt”, răspunsese Erik, repetând
același lucru ca în situațiile asemănătoare de dinainte: că toată lumea arată
diferit și că nimeni nu e mai bun sau mai rău decât ceilalți. Că oricine care
susține altceva greșește.
„A mai zis și altceva Sally?”, o întrebase el, dar Nila doar clătinase din
cap.
Cu toate acestea, lacrimile ei sugerau că interpretase pielea sa maronie ca
fiind ceva negativ.
Supriya veni pe hol împreună cu părinții ei și dădu din cap fericită când
văzu ce avea în mâini: două plăpumi. Ambalajele din plastic erau stropite
de picături mici de ploaie. Parcă plouase încontinuu în ultimele câteva ore,
și pe Erik îl durea corpul ca și cum fusese la vânătoare. Aproape că se
decisese să nu se mai deranjeze să cumpere plăpumi, dar nu voia să aibă de-
a face cu reacția Supriyei când lucrurile nu aveau să fie cum plănuise ea.
Acesta era singurul aspect al relației lor care nu părea să fie egal. Ea
avea mult mai multe opinii și cerințe față de el decât avea el față de ea.
Sunt obosit, se gândi el.
Aavika și Yadu îl salutară cu o îmbrățișare și un pupic pe obraz,
întotdeauna îl plăcuseră pe Erik; pentru ei, a avea un copil care locuiește în
Occident reprezintă un succes. Supriya îi explicase, și văzuse și el cu ochii
săi diferența dintre clasele educate care locuiesc la oraș și celelalte care
locuiesc la țară. Dar tot îi venea greu a crede că erau fericiți că unica lor
fiică se mutase atât de departe. Cei doi frați mai mici ai Supriyei încă
locuiau în India.
Erik simți mirosul îmbătător care venea din bucătărie, și Aavika se scuză
ca să se întoarcă la ceea ce gătea.
Își dădu jos haina udă și duse plăpumile în dormitorul cel mare. Socrii
săi aveau să doarmă acolo pe timpul vizitei, în timp ce el și Supriya aveau
să se înghesuie în camera Nilei. Erik și Supriya făcură patul împreună.
În sufragerie, Yadu și Nila jucau șah. Deși Erik nu înțelegea ce spuneau,
își dădea seama ce se întâmplă: bătrânul încerca s-o învețe regulile, iar Nila
le inventa pe ale ei. Supriya încercă, fără prea multă tragere de inimă, să fie
de folos în bucătărie, apoi ea și Erik ieșiră pe balcon cu un pahar de
Charonnay fiecare.
Balconul era partea preferată a lui Erik din apartamentul lor. Adora
priveliștea pe care o oferea strâmtoarea Kalmar, putând să audă valurile și
păsările. Furtuna se îndepărta și cerul se luminase, ploaia și briza ușoară
fiind acum singurele care tulburau suprafața mării. Faptul că erau atât de
aproape de apă îl convinsese pe Erik să facă un compromis în legătură cu
locuința lor, dar tot nu putea să-și scoată din cap visul lui de a trăi undeva la
țară, un loc în care să-și cultive singur legumele. O parcelă parcă nu era de
ajuns, pentru că el nu voia doar să cultive legume, ci și să încerce o parte
din ideile din cartea pe care o citea. Dacă ar găsi o casă mică de vacanță sau
o căbănuță de vânzare, poate că și-ar permite s-o cumpere fără să trebuiască
să se mute.
— Ai crede că e obosită după un zbor atât de lung, spuse Supriya în
suedeză.
— Mulțumește-i și acceptă-i ajutorul, și gata, răspunse Erik.
Vinerea mănâncă de obicei pizza, pentru că niciunul dintre ei nu are
energie să gătească. Ori de câte ori veneau în vizită părinții lui Erik,
petreceau tot timpul împreună cu Nila și nu intrau în bucătărie decât ca să
mănânce. Uneori, se gândea că ar fi frumos să locuiască undeva mai
aproape de ei, dar nu aveau de gând să plece din Malmö.
— Mâine trebuie să mă duc la serviciu, o anunță el.
— Da, m-am gândit eu. O să fim bine, spuse Supriya. Nila vrea să le
arate castelul. În plus, părinții mei vor fi mai impresionați pentru că te duci
să lucrezi în loc să mergi la plimbare cu noi.
Se aplecă și-l sărută.
— Și pe lângă asta, duminică probabil va fi mai mult decât de ajuns, zise
ea, vorbind în engleză acum. Nu ai de gând să lucrezi și atunci, nu?
Îi vorbi, dintr-odată, pe un ton tăios. Un weekend întreg cu părinții ei era
aproape mai mult decât putea suporta Supriya. Mama ei semăna mult cu ea,
și-i plăcea să-și împărtășească părerile despre cum credea ea că trebuie
făcute lucrurile.
— Nu, răspunse Erik, sperând că era adevărat.
— Cum merge treaba?
— Avansăm.
Supriya râse, dar indiferent de cât de mult își dorea să vorbească despre
caz, știa că nu poate face asta. Râsul ei fusese, de fapt, primul lucru pe care
Erik îl observase la ea. Răsese de expresia lui când încercase să se împingă
într-o mulțime la un festival de literatură din Jaipur, iar ea și prietena ei
deciseseră să-l ajute.
— Dar noua ta colegă?
— E OK.
 — Dar…?
— E puțin dificilă.
— În ce sens?
— Nu vorbește prea mult.
Supriya râse din nou.
— De când e asta o problemă pentru tine?
Erik se trezi că-i povestește totul despre tatăl Hannei. Cum săvârșise o
crimă brutală și apoi își înecase amarul în alcool până când murise. Cum
Ove fusese cel care condusese ancheta.
— Ce curaj din partea ei să se întoarcă aici, spuse Supriya.
— Sau ce prostie.
— Unii oameni au nevoie de locul în care au crescut. Tu nu. Nici eu. Dar
poate că ea are nevoie.
Soția sa mai luă o gură de vin.
— Rezolvă problema, spuse ea. Așa cum faci mereu.
— Cum?
— Invit-o la noi mâine-seară. Și încearcă să faci asta cu tact.
De data aceasta îi veni rândul lui Erik să râdă.
— Vrei doar un amortizor în plus împotriva părinților tăi.
— Poate, și ce-i cu asta?

CAPITOLUL 40

Hanna o luă pe ocolite, pe lângă popasul din Möckelmossen, în drum

spre casă după ce plecă de la secție. În fața zidului de care fusese sprijinit
Joel erau multe flori și lumânări, dar, de data aceasta, nu era decât o singură
persoană acolo. Poate pentru că era vineri, și toată lumea avea lucruri mai
bune de făcut: să mănânce tacos sau pizza cu familia, sau să stea în fața
televizorului cu o pungă de chipsuri sau de pufuleți cu cașcaval în brațe.
Era șapte fără un sfert și soarele începea să coboare la orizont, dar mai erau
două ore până când avea să apună de tot.
Vara fusese întotdeauna perioada preferată a anului a Hannei, mai mult
datorită luminii decât căldurii. Adesea trebuia să găsești adăpost ca să poți
să te bucuri de căldură, și insula plată avea puține locuri naturale pentru
asta, dar până la jumătatea lui iunie, lumina ajungea să triumfe timp de
șaisprezece ore pe zi.
Mașina lui Samuel Herngren încă nu se mișcase din parcare. Era singura
persoană înregistrată la adresa lui din Färjestaden, dar Hanna reușise să
vorbească cu mama lui, care locuia în Ralia. Aceasta susținuse că lui
Samuel îi plăcea să dispară, din când în când, și că, de obicei, acesta nu era
un motiv de îngrijorare.
Hanna îi dăduse acum un motiv de îngrijorare, fără măcar să menționeze
faptul că mașina lui era parcată în locul în care un băiat fusese găsit mort;
simplul fapt că poliția îl căuta pe fiul ei era de ajuns. Femeia nu știuse că
băiatul său fusese suspectat de atac. Potrivit ei, nu fusese niciodată violent.
Hanna se uită în jos la mica pată de sânge care încă mai era vizibilă pe
pământ. Viața mergea înainte, dar era greu să simți asta în locul acesta. Joel
era mort acum, la fel ca oamenii pe care Hanna îi vizita adesea: pe mama ei,
pe tatăl ei, pe Ester. Și pe bunica ei. Hanna se gândea des la ea ca la o
persoană moartă, pentru că, în principiu, așa era. De mai bine de cinci ani
nu mai avusese o conversație în toată regula cu ea. Adevărul era că bunica
ei era blocată într-un fel de zonă de tranziție. În apusul despre care
întotdeauna îi plăcuse să vorbească.
Bunica știuse multe povești, ca aceea cu privighetoarea care poate să
alunge răul. Hanna o căutase pe Google, dar nu găsise mare lucru. Poate că
era ceva inventat de bunica ei ca să compenseze toate poveștile sumbre pe
care le spunea.
Hanna se cutremură. Nu voia să fie aici când apunea soarele. Nicio
privighetoare nu avea să o ajute atunci. Se puse în genunchi și își lipi palma
de piatra umedă. Ploaia se oprise, în sfârșit, dar probabil nu era decât un
răgaz temporar.
Ce ți s-a întâmplat, Joel?
Până acum, nu știau decât că fusese bătut în pădurea din spatele școlii
Gårdby. Că se ridicase, fluturase un cuțit și apoi plecase. Probabil
îndreptându-se spre casă, judecând după stația acoperită de lângă biserică
care era în direcția aceea. Știau că Fanny se urcase iar pe motoretă și că
probabil îl urmărise. Că, la un moment dat, după ora 00.34, Joel fusese
înjunghiat, și că amprentele lui Axel Sandsten erau pe cuțit.
Hanna își dorea cu disperare să vorbească cu Rebecka, dar nu putea. Mai
ales nu acum când îl întrebase pe Ove și el spusese nu.
De ce îl întrebase?
 După câteva minute, Hanna se întoarse la mașină și plecă spre casă. Își
văzu vecinii adunați în bucătăria lor când trecu pe lângă ei, și deși îi văzu
doar o fracțiune de secundă, își imagină că vorbeau și râdeau. Se gândi să
meargă mai departe, să se ducă acasă la Ingrid, dar opri la a ei, până la
urmă.
Hanna se trânti pe canapea cu telefonul în mână, și găsi numărul
Rebeckăi. Voia să alunge sentimentul care persistase în sufletul ei de când
se despărțiseră în acea zi, că ceva se rupsese între ele, dar nimic din ce ar fi
spus ea nu ar fi putut să o ajute acum. În cele din urmă, îi trimise un mesaj:
Asta ca să știi, nu ne luăm liber weekendul acesta. Încă muncim din greu
ca să rezolvăm cazul.
Răspunsul sosi câteva secunde mai târziu:
Mersi. Îmi pare rău pentru cum m-am comportat mai devreme.
Să nu-ți pară, scrise Hanna. Am văzut și mai rău.
Din partea mea?
Și a ta.
Cele trei punctulețe arătau că Rebecka scria, dar secundele trecură și
răspunsul ei nu mai veni. Era supărată?
Hanna se ridică și se duse în bucătărie. Telefonul îi vibră.
Îl urăsc pe Axel. Are un articol întreg despre suferința lui în Expressen,
dar lui nu i-a păsat de Joel. Nu face decât să caute compasiune.
Hanna voia să o sune pe Rebecka, dar nu putea să facă asta fără să-i
împărtășească ceea ce știa.
Ce nenorocit, scrise ea, în schimb.
După câteva minute în care așteptă un răspuns, îi scrise că se duce să-și
pregătească cina și promise că o va contacta iar mâine.
Hanna terminase ce-i mai rămăsese din mâncare, așa că găti niște paste
și încălzi un sos de tomate cumpărat de la magazin, după care rase niște
parmezan deasupra. Căută prin dulapuri niște măsline negre, dar nu găsi.
În timp ce mâncă, se uită la un episod din Outlander, un serial despre o
femeie britanică care pleacă în luna de miere în Scoția în anul 1945 și este
transportată înapoi în timp în anul 1743. La o iubire mult mai puternică
decât tot ce trăise ea până atunci. Hanna se desfăta cu dragostea femeii de
parcă era de ajuns ca s-o salveze. Dealurile verzi și frumoase ale Scoției o
calmau.
Își duse farfuria goală la chiuvetă. Bucătăria nu era dotată cu mașină de
spălat vase, dar Hanna nu avea de gând să-și ia una. Din nou, se gândi să se
ducă în vizită la Ingrid, dar nu avea energia necesară azi. Nu, nu avea chef.
Era fericită în căsuța ei. În schimb, își turnă un pahar cu vin roșu și încercă
să citească, dându-se bătută după câteva pagini. Hanna era singură, dar nu
se simțea neapărat singuratică, și deși erau multe lucruri care o tulburau
acum că locuia aici, știa că luase decizia corectă de a se muta înapoi pe
insulă.
Telefonul Hannei începu să sune și întinse mâna după telecomandă.
Văzu numărul lui Kristoffer pe ecran și înghiți înainte să răspundă.
— Bună, o salută el.
Acel cuvânt fu de ajuns pentru ca Hanna să-și dea seama că era beat și
nu zise nimic. Pur și simplu, așteptă ca el să continue.
— De când m-ai sunat, m-am gândit la Axel.
Kristoffer luă o gură din ceva.
— Chiar a fost un nenorocit. Rece ca gheața. Odată l-am văzut dându-i
un pumn unui tip, și acesta și-a pierdut vederea la un ochi. Orice crezi tu că
a făcut Axel, probabil așa a fost.
Practic, oftă ultimul cuvânt.
— Tipul era gay?
— Nu cred. De ce?
— Nu pot să îți dau detalii. Scuze.
Liniștea care urmă era încărcată de dorința lui Kristoffer de a închide și
de a continua să bea, dar Hanna nu voia să-l lase să plece. Nu încă.
— Ce-ți face familia?
— E bine, cred. Au plecat în vizită la părinții lui Bethany în Colchester
weekendul ăsta.
— Nu ai vrut să mergi cu ele?
— Trebuie să lucrez.
După tonul lui, Hanna bănui că era vorba de mai mult de atât. Sau poate
că era doar din cauza băuturii.
— Pentru hotel, știi tu, continuă el.
— Ascultă, îi atrase ea atenția, pentru că odată ce începea, trebuia să
continue.
— Ce e?
— Tot ce tata… te întrebi vreodată dacă chiar s-a întâmplat așa cum a zis
poliția?
 — De ce mă întrebi pe mine asta? S-a întâmplat ceva?
Vocea lui era atât de rece încât aproape că suna treaz.
— Nu, doar că…
Ea voia să vorbească despre violență. Despre toate rănile pe care le
suferise Ester Jensen.
— Știi ceva? zise Kristoffer. Nu sunt interesat. Va trebui să fii obsedată
de el de una singură.
— Eu…
Kristoffer deja închisese. Hanna strânse telefonul la piept, stând
nemișcată timp de câteva minute, până când simți telefonul vibrând, semn
că primise un mesaj. Era sigură că trebuie să fi fost Kristoffer, cerându-și
scuze pentru comportamentul lui, dar nu recunoscu numărul. Deschise
mesajul.
Ar fi trebuit să stai departe de locul ăsta.
 SÂMBĂTĂ, 18 MAI

CAPITOLUL 41

Hanna reuși, în cele din urmă, să ațipească în primele ore ale dimineții,
dar avu parte de un somn intermitent, plin cu vise despre tatăl ei. La
început, își dori să rămână în ele. Voia să se uite în continuare la păstrăvul
de mare pe care îl prinsese, să-l privească cum se zbate pe rocă, încercând
să respire. Voia să-i simtă solzii uzi și sărați pe obraji și pe nas. Tatăl ei îi
dusese la pescuit în Grankullavik în partea de nord a insulei când ea avea
doisprezece ani. Mai târziu în acea seară, le spusese că mama lor era
bolnavă.
Un zgomot se auzi de pe plajă exact când ea era pe punctul de a lansa
firul. Derutată, se uită în jur în lumina asfințitului și înregistră un gând
îndepărtat cum că mai era cineva acolo. Dar Hanna voia să pescuiască în
continuare. În timp ce încercă să-și croiască drum înapoi spre roci, se trezi
într-o casă pe care nu o recunoscu. Era întuneric beznă, dar auzea cum
cineva deschide dulapuri și sertare. Scotocind prin ele. Un pahar căzu pe
podea. Auzi pași care se apropiau din ce în ce mai mult, și abia îndrăzni să
respire. Nu trecu mult timp și ajunseră la ea. Niște brațe o apucară și o
trântiră. Bărbatul – fața lui era doar o umbră întunecată, dar era sigură că e
un bărbat – o lovi cu mâinile și cu picioarele până când simți că fiecare os
din corpul ei era rupt. Apoi turnă ceva peste ea, făcându-i pielea și plămânii
să ardă. Petrol. Sunetul unui chibrit care fu aprins de cutie se auzi ca un
tunet.
Hanna se ridică în fund, gâfâind. Se pipăi, convinsă că luase foc.
Convinsă că bărbatul stătea deasupra ei, uitându-se la ea. Încet-încet, își
dădu seama că era în camera ei. Văzu lumina gri de pe scândurile albe din
tavan. Dulapul, singura mobilă din camera ei de lângă pat. Garderoba ei era
în cealaltă cameră micuță. Era singură, dar senzațiile care rămaseră în urma
visului o făcură să plângă. Nu de teamă că fusese aproape de moarte, ci din
pricina unei dureri cutremurătoare.
Tatăl ei ar trebui să fie imposibil de iubit, așa că de ce nu se putea
abține? De ce nu putea să fie precum Kristoffer, care, pur și simplu, uitase
și trecuse peste?
Ar fi trebuit să stai departe de locul ăsta.
Da, așa ar fi trebuit.
•
Era abia ora cinci, dar Hanna se ridică din pat și se duse la geam. Ridică
jaluzeaua, care fusese o achiziție nereușită, pentru că nu se potrivea ca
lumea. Își aduse aminte de gândul acela îndepărtat pe care îl avusese când
se trezise, că cineva o trezise. Că nu era singură. Hanna privi pe fereastră,
degetele ei trecând peste privighetoarea din lemn a bunicii sale. Câmpiile se
întindeau cât vedeai cu ochii, și nu putea să zărească decât vârfurile
copacilor de la orizont.
Nu, doar se speriase din cauza mesajului. Și a apelurilor.
Hanna decise să o ia pe un drum mai lung față de cel pe care o lua de
obicei. Singurele lucruri care puteau să o calmeze acum erau aerul proaspăt
și mișcarea. Locuise aproape de rezervația naturală Nacka în Stockholm și
se plimbase des pe jos prin ea. Azi, o luă spre sud, către apă. Cerul era plin
de nori gri și greoi, iar vântul o plesnea peste față. Vremea fusese urâtă și
în acea zi în Grankullavik, dar asta nu schimbase nimic.
Ar trebui să-mi iau o undiță, se gândi ea. De parcă ar putea să recreeze
acea ultimă zi în care fusese fericită. Dacă nepoata ei va veni vreodată în
vizită, sigur va cumpăra una.
Norii se revărsară în timp ce ea era la jumătatea drumului spre
Mörbylånga, și se întoarse. Copacii o acopereau cât de cât, dar Hanna se
făcu în curând leoarcă și orice urmă a visului fu spălată.
Era la doar câțiva metri de casă când ploaia se opri, în sfârșit. Ingrid o
zări pe geam și se grăbi să iasă afară.
— O fi minunat că plouă, dar de ce ești afară pe vremea asta, femeie?
Ingrid îi spusese Hannei că speră că va ploua. Ultimele câteva veri
fuseseră fierbinți și uscate, provocându-i probleme fiului său, care preluase
ferma familiei.
— Nu ploua când am plecat eu, protestă Hanna.
Trase de blugii fleașcă. Pantalonii se dezlipiră de coapsele ei cu un
zgomot lipicios, dar i se lipiră imediat la loc.
— Ce vești îngrozitoare despre băiatul mort din Gårdby, spuse Ingrid.
Lucrezi la cazul acesta?
 Hanna încuviință și aruncă o privire casei sale.
— Nu sunt atât de înceată încât să nu înțeleg aluzia, zise Ingrid, însă
vreau să spun un singur lucru. Despre tatăl băiatului.
— Aa? făcu Hanna, simțind un val de panică în piept.
Deja se aflase faptul că îl reținuseră pe Axel?
— Pune ceva la cale în Grönhögen.
— Pune ceva la cale?
— Fiul meu mi-a spus. Soția lui lucrează pentru consiliu.
— Mai știi și altceva?
— Nu, dar pot să-l întreb pe băiatul meu.
— Să nu faci asta.
Hanna tremura.
— Du-te și încălzește-te, o îndemnă Ingrid.
— Așa o să fac, dar…
Hanna mai aruncă o privire casei sale. Poate că acum nu era momentul
potrivit să întrebe, dar știa că s-ar putea ca acel moment să nu sosească
niciodată.
— Cât de mult vorbește lumea despre mine?
— În legătură cu tatăl tău, vrei să spui?
Hanna dădu din cap.
— Babele de la stich and bitch au vorbit puțin, dar ele nu au nimic mai
bun de făcut.
— Stich and bitch?
— Clubul meu de cusut. Deși nu-mi place numele ăla.
— Dar nu ai mai auzit pe nimeni zicând altceva?
— Nu. A trecut atâta timp de atunci, și lumea știe că tu nu ești ca el.
— Mersi, spuse Hanna.
— Pentru ce?
— Mă simt puțin mai bine acum.
Deși era udă leoarcă, Ingrid o îmbrățișă.
— Am văzut că a fost un incendiu în Gårdby, menționă Hanna. Știi ceva
în legătură cu asta?
— Te referi la garaj?
— Da.
— Au circulat zvonuri cum că a fost intenționat, dar eu pun pariu că a
fost de la curent.
 — A, apropo, ai câștigat la pariurile pe cai miercuri?
— Cincizeci și patru de coroane, se lăudă Ingrid, zâmbind.
Îi întoarse spatele și porni spre casa ei.
— Să stai în casă data viitoare! strigă bătrâna peste umăr.
Hanna dădu din cap încă o dată.
•
Când ajunse acasă, Hanna se dezbrăcă și făcu un duș lung și fierbinte în
cabina mică de la parter. Dacă distrugea câteva ziduri la parter, se gândi ea,
putea să aibă o baie mai mare, cu cadă.
După ce termină, se îmbrăcă, mâncă un mic-dejun copios și plecă spre
secție.
Să îi arate cuiva mesajul pe care îl primise?
Dintr-un anume motiv, parcă era puțin mai rău decât apelurile. Probabil
putea să fie detectat. Căutase pe Google numărul, dar în zadar, și nu putea
face prea multe de una singură. Trebuia să pună capăt chestiei ăsteia înainte
să se transforme în ceva și mai rău.
Hanna bătu la ușa lui Ove. De vreme ce era convinsă că trebuie să existe
un fel de legătură cu tatăl ei, nu voia ca ceilalți să audă.
— Ar fi trebuit să stai departe de locul ăsta.
Ove citi cuvintele cu voce tare. Parcă le plimba prin gură, gustându-le ca
pe un vin vechi.
— Mesajul ar putea să aibă legătură cu ancheta, sugeră el. Unul dintre
oamenii cu care ai vorbit.
— Majoritatea au ori cincisprezece, ori șaisprezece ani. Mă îndoiesc că
ei ar scrie ceva de genul acesta.
— Poate că nu, dar nu putem nici să excludem posibilitatea aceasta.
— Deci ce să facem?
— O să le transmit numărul celor de la IT, și pot să se intereseze ei.
Ove ridică o pungă plină cu produse de patiserie de sub birou și dădu din
ea în aer.
— Am adus gustări speciale pentru ședința matinală. Că doar e sâmbătă
azi.
În afară de Ove și Hanna, Daniel și Erik erau singurii din birou, așa că
ținură ședința la masa din camera lor. Daniel era îmbrăcat mai lejer decât
de obicei, în blugi și un tricou, iar Hanna își dădu seama că îl prefera în
această ținută. Îl făcea să arate mai delicat, și nu mai semăna atât de mult
cu Fabian. De data aceasta, femeia îi întoarse zâmbetul. Nu putea să-l țină
la distanță numai din cauza faptului că semăna cu fostul ei. Ove luă o mică
îmbucătură din foitaj.
— Motociclistul pe care l-au văzut germanii trecând nu a fost Axel
Sandsten, zise el. Amer a reușit să ia legătura cu el ieri. Nu a văzut nimic
când a trecut cu motocicleta pe lângă parcare. E pasionat de păsări și se
grăbea atât de tare pentru că voia să apuce să zărească o pasăre piciorong.
— Deci de ce nu a mers cu mașina? întrebă Erik.
— Mașina lui e la service.
Ove mai mușcă o dată din foitaj înainte să continue:
— Criminaliștii au confirmat și că ADN-ul găsit pe fața lui Joel îi
aparține lui Fanny Broberg.
— Nu e surprinzător având în vedere că a recunoscut, mai mult sau mai
puțin, că l-a scuipat, spuse Hanna. Dar selfie-ul făcut de Joel dovedește că
încă era în viață după ce l-au bătut ei. Și acum avem amprentele lui Axel
Sandsten pe cuțit.
— Poate tot ar trebui să o aducem pe Fanny, sugeră Daniel. În cazul în
care Axel spune adevărul în legătură cu faptul că acel cuțit a fost un cadou
de ziua lui. Fanny l-a bătut pe Joel, așa că nu e mai probabil ca ea să-l fi
urmărit?
Ove băgă ultima bucată de foitaj în gură și mestecă în timp ce se gândi.
— Haideți să amânăm întâlnirea cu Fanny. Amprentele ei nu au fost pe
cuțit.
Erik dădu din cap.
— Cred că ar trebui să vedem dacă există un fel de legătură între Fanny
și Axel Sandsten, zise Hanna.
— De ce? întrebă Ove.
— Din cauza hașișului. Axel a fumat mult în liceu, și cred că a și
vândut.
— Bine, atunci s-o întrebăm pe Fanny și despre asta.
— Când o să-l interogăm iar pe Axel? întrebă Erik.
— Peste câteva ore. Am pus întreaga echipă de criminaliști să afle tot ce
a făcut după ce a plecat de la birou marți.
— Vreau să-i spun Rebeckăi, anunță Hanna.
— Mai amână până după ce îl interogăm, spuse Ove.
— Dar o să se afle, până la urmă, dacă nu s-a aflat deja.
 — Nu, spuse Ove.
— Eu ce să fac? întrebă Daniel.
Era limpede că voia să destindă atmosfera, și Hanna se trezi că se
întreabă dacă are mulți frați. Asta ar fi explicat de ce se comporta ca un
frate mijlociu. Dacă ea și Kristoffer ar mai fi avut un frate, poate că
lucrurile ar fi stat altfel. Dar nu, un al treilea copil ar fi însemnat o persoană
în plus de care să aibă grijă după moartea mamei lor.
— Interesează-te de crimele motivate de ură din sudul Öland, spuse Ove.
Mai ales cele homofobice.
— Știm sigur că a fost gay?
— Am vorbit iar cu cei de la IT, și au găsit un forum pentru persoanele
LBGTQ pe care Joel era activ. Au contactat administratorii pentru detaliile
lui de autentificare, așa că s-ar putea să merite să cercetăm și treaba asta.
Este un aspect despre care Erik și Hanna pot vorbi și cu familia și prietenii
săi.
Hanna ar fi vrut să se opună. Nu părea a fi genul acela de crimă, având în
vedere că se întâmplase în mijlocul pustietății, la miezul nopții. Era mult
mai probabil ca atacatorul să-l fi știut pe Joel. Deși varianta aceea nu putea
fi exclusă complet, bineînțeles, mai ales nu dacă Alex era cine credea ea că
e. Îl auzise zicând că oamenii gay sunt pedofili de mai multe ori.
Ove încheie prin a-i pune și pe ceilalți la curent cu mesajul primit de
Hanna, iar ea le evită privirile. Nu voia să știe ce gândesc.
— Mesajul a fost de la același număr ca apelurile? întrebă Erik.
Ove se întoarse spre Hanna atât de brusc încât aproape că-și răsturnă
cana cu cafea.
— Ce apeluri? întrebă el.
Erik nici măcar nu încercă să arate că-i pare rău pentru că menționase
asta. Bărbatul ăsta chiar nu putea să tacă niciodată? Hanna fu nevoită să
strângă din dinți pentru a nu lăsa furia să iasă din ea.

CAPITOLUL 42

Timp de câteva secunde după ce se trezi, Rebecka se simți fericită, dar

realitatea o prinse repede din urmă.
Joel nu mai era.
 Îi venea să urle, și trebui să-și lipească degetele de gură ca să n-o facă.
Nu voia să-i mai dea lui Petri încă un motiv de îngrijorare. Oare lui îi era
măcar dor de Joel? Nu părea să-i fie.
Rebecka luă telefonul de pe noptieră și se uită la ceas. Era nouă și un
sfert. Deci reușise să prindă câteva ore de somn, până la urmă. Avea câteva
mesaje noi din partea oamenilor din sat, de la prieteni vechi și rude, cu toții
spunându-i că se gândesc la ea. Era atât de ciudat să vadă cine luase
legătura cu ea și cine nu. Încă mai primea apeluri de la jurnaliști, dar nu
mai erau nici pe departe atât de insistenți. Probabil își dăduseră, în sfârșit,
seama că nu voia să vorbească. Apoi își aduse aminte de interviul lui Axel.
Asta trebuie să fi fost: în sfârșit, îl găsiseră pe părintele care suferea.
Încă nimic din partea lui Gabriel.
Singurul mesaj de care Rebeckăi îi păsa era cel mai recent, trimis de
Hanna cu câteva minute în urmă: „Sună-mă”.
Era pe punctul de a face asta când ușa se deschise și Molly intră în
cameră îmbrăcată cu rochia ei cu unicorn. Fața ei se lumină când văzu că
Rebecka era trează.
— Te dai jos din pat acum?
— În curând.
— Tati face clătite.
Probabil că Petri o trimisese sus. Știa că așa erau mai mari șansele ca
Rebecka să coboare să mănânce. Era același truc pe care ea îl folosise cu
Joel, și simți un cuțit în piept.
— O să cobor într-un minut, promise ea. Trebuie doar să dau un telefon.
— Te aștept aici.
— Nu, draga mea, trebuie să fiu singură.
Fața fetei fu cuprinsă de dezamăgire, și Rebecka se grăbi să-i spună că
vrea o îmbrățișare mai întâi. Molly fugi până la ea, și Rebecka își îngropă
nasul în materialul uzat, inhalându-i mirosul.
— Poți să-mi dai drumul acum! chicoti Molly.
Rebecka așteptă până ce-i auzi pașii pe trepte, apoi formă numărul
Hannei.
— Ai vreo veste nouă? întrebă ea. Știi cine l-a omorât pe Joel?
— Încă nu, din păcate, spuse Hanna. Dar trebuie să te întreb ceva.
Hanna făcu o pauză și Rebecka simți cum anxietatea crește în ea:
găsiseră ceva ilegal pe calculatorul lui Joel, care fusese al fostului
proprietar, sau oare făcuse chiar el ceva groaznic? Ceva mult mai rău decât
să fumeze puțin hașiș. Simțea că se află la începutul unui lucru despre care
nu vrea să afle mai multe.
— Joel era gay?
Rebecka avu nevoie de câteva secunde ca să respire și să treacă peste
scenariile teribile care începuseră să-i apară în minte.
— De ce mă întrebi asta?
— Îmi pare rău, se scuză Hanna, nu-ți pot spune.
Rebecka căută să dea un răspuns bun, dar rămase fără cuvinte.
— Nu știu, răspunse ea în timp ce lacrimile începură să-i curgă pe obraji.
Hanna simți ceva din ceea ce implicau lacrimile ei.
— Dar ai bănuit că este?
— M-am gândit că ar putea fi.
— Și nu ai vorbit niciodată cu el despre asta?
— Nu, am presupus că va aduce el vorba când se va simți pregătit.
Hanna tăcu, iar Rebecka îi interpretă tăcerea drept o critică.
— Știu că ar fi trebuit…
— Nu, o întrerupse Hanna. Oprește-te. Nu ai fi putut face nimic care să
schimbe ce s-a întâmplat. Până acum, nu știm care ar fi putut fi motivul.
Sau dacă a existat vreunul. Dar trebuie să verificăm toate posibilitățile.
Fermitatea din vocea Hannei o liniștea puțin.
— Îți promit că îți voi spune tot ce îmi e permis să-ți spun dacă apar
schimbări.
— Mersi.
Rebecka trebui să-și revină puțin înainte să coboare jos la Petri, Molly și
clătitele lor. Da, îi mai auzise pe câțiva dintre ceilalți copii strigându-l
„poponar” pe fiul ei, dar făcuseră asta înainte ca Joel să poată simți orice fel
de atracție. Își aduse aminte de poreclele de pe vremea ei. Erau atât de
crude și nu aveau nicio legătură cu realitatea. Joel întotdeauna fusese mai
micuț. Și frumos. Incredibil de frumos…
Rebecka își lipi palmele de obraji. Nu putea să înceapă să plângă iar. În
ritmul ăsta, nu va mai reuși niciodată să se dea jos din pat.
•
Molly se lumină la față când mama ei intră în bucătărie.
— Am crezut că te-ai culcat la loc, dar tati a zis că nu mai am voie să vin
iar sus!
 Rebecka o pupă pe tâmplă și se așeză lângă ea. Petri își dădu seama că o
deranja ceva, dar ea clătină din cap. Nu încă.
„Pun pariu că a fost iubitul ăla al tău pervers”. Își aduse aminte de
vorbele lui Axel, dar se forță să le ignore. Era o nebunie faptul că încă
reușea să o afecteze atât de tare. Și de ce folosise cuvântul iubit când știa că
erau căsătoriți?
Petri însemna mai mult pentru ea decât însemnase Axel vreodată.
Rebecka ridică o furculiță cu clătite la gură.
— Ai uitat de gem! îi atrase atenția Molly.
— Ups. Poate mă ajuți tu?
Rebecka zâmbi spre fiica sa, care turnă niște gem lipicios pe clătită ei.
— Uite, e un iepuraș! ciripi Molly.
Telefonul Rebeckăi începu să sune și răspunse fără să stea să se
gândească.
— Alo, Veronika Krans din nou, de la Expressen. Tatăl lui Joel, Axel
Sandsten, este momentan arestat și suspectat de crimă. Aveți ceva de spus
despre asta?

CAPITOLUL 43

După telefonul dat Rebeckăi, Hanna luă unul dintre foitajele rămase și se
duse la aparatul de cafea. Lipsa de somn de azi-noapte o prindea din urmă
și avea nevoie de un plus de energie. Atât din partea desertului, cât și din
partea celor câteva momente petrecute singură.
Cinci minute. Atât dură pauza ei.
Erik urcă scările spre cantină cu o cafea în mână. Hanna bănuia că o
luase pe o altă rută ca să nu pară că o urmărise. Că voia să fie singur cu ea.
Poate chiar să-și ceară scuze. În momentul de față, nu avea energie ca să-și
mențină supărarea.
Erik se așeză pe scaunul de lângă ea și sorbi din cafea.
— Arăți obosită, observă el.
— Și tu.
— Da, m-am culcat cam târziu azi-noapte. Părinții Supriyei au venit la
noi. Și apoi m-am trezit devreme ca să merg să alerg.
Hanna îi aruncă o privire. Dacă asta era scuza lui, nu era neapărat una
prea bună, deși poate că ea era cea care ar trebui să depună mai mult efort.
Să vorbească mai mult, să fie mai prietenoasă și mai relaxată și să facă în
așa fel încât să pară mai plăcută. Dar cum? Ar fi fost ciudat să-i pună
întrebări despre socrii lui, și chiar nu era interesată de rutina lui de
antrenamente. În Stockholm, acesta fusese încă unul dintre lucrurile care o
separaseră de ceilalți. După un an cu instructorul ei personal, continuase să
meargă la sală ca să se mențină în formă pentru serviciu, atât fizic, cât și
mental, și îi plăcuse asta. Faptul că oboseala fizică părea să o ajute să-și
calmeze mintea. Dar nu avea niciun interes să vorbească despre greutăți sau
reprize.
În cele din urmă, Hanna alese calea ușoară, ridicându-se și plecând. Își
spuse că făcea asta pentru că trebuia să dea niște telefoane.
„Să nu-ți mai pese atât de mult”, se gândi ea iritată când se întoarse la
birou. Îi fusese mai ușor să facă asta în Stockholm. Când era acolo, era mai
nepăsătoare, dar nu mai voia să fie din nou acea persoană. Distantă și
închisă în ea, oarecum.
Hanna începu cu Linnea, care îi spuse că lumea îl strigase „poponar” pe
Joel când era la școala Gårdby. Nu avea habar dacă era adevărat sau nu; nu
considerase niciodată că ar fi ceva important, pentru că nu îl văzuse decât ca
pe un prieten, nimic mai mult. Linnea vorbea pe un ton tăios.
— S-a întâmplat ceva? o întrebă Hanna.
— Prietenul meu e mort.
— În afară de asta.
— Părinții mei se ceartă, atât.
— Din ce motiv?
— Dintr-o prostie.
— Deci nu are nicio legătură cu Joel?
— De ce ar avea?
— Nu știu.
— Nu, zise Linnea. Țipă unul la altul despre niște cearșafuri albe care s-
au făcut roz în mașina de spălat.
În liniștea care urmă, Hanna încercă să prindă ceva din ceartă, dar nu
putu să audă nimic.
— Mai este ceva ce ar trebui să știu despre Joel?
— Nu.
Hanna îi mulțumi și apoi încheie apelul. Închise ochii și trase aer în
piept de câteva ori înainte s-o sune pe Nadine.
Adolescenta expiră în timp ce răspunse, iar Hanna presupuse că fuma pe
balcon.
— O să trec direct la subiect, zise ea. Joel era gay?
— De ce?
Se auzi o zăngănitură și Nadine înjură.
— Tocmai mi-am vărsat ceașca de ceai pe mine, șuieră ea. Am ceai
fierbinte pe tot corpul. Cu siguranță nu are cum să fie vreo diferență dacă
Joel era gay, nu?
— Probabil nu, dar trebuie să știm totul despre el dacă vrem să rezolvăm
cazul.
Hanna auzi zgomote în timp ce Nadine aduna cioburile cănii și trebui să
se oprească înainte de-ai spune să aibă grijă. Ultimul lucru pe care și-l
dorea Nadine era ca cineva să facă pe mama cu ea.
— Scuze, oftă Nadine. Pot să fiu foarte afurisită uneori. Doar că mi-e al
naibii de dor de el.
— Încă ești îndrăgostită de el, nu-i așa?
— Da, dar am încercat să-mi reprim sentimentele ca să putem ieși în
continuare împreună.
— Era gay?
— Dacă mă întrebați dacă îi plăceau băieții, răspunsul este da. Dar
situația era mai complicată.
— În ce sens?
O auzi pe Nadine trăgând din țigară.
— Pff, lăsați. Bălmăjesc și eu.
Hanna desenă un semnul întrebării în carnețelul pe care îl avea mereu la
îndemână atunci când vorbea la telefon. Era ceva aici, era sigură de asta. Își
aduse aminte de floare, și de teoria Carinei cum că omuciderea fusese
rezultatul unei relații de dragoste dramatice. Poate că se pripise atunci când
îi desconsiderase ideea.
— Ce știi despre relațiile lui Joel? întrebă ea.
— Nu multe. Ne era greu să vorbim despre asta, din cauza… păi, din
cauza sentimentelor mele.
Hanna voia să descoasă răspunsurile scurte ale lui Nadine.
— Care era puținul pe care îl știai?
— Am încercat să-i fac lipeala cu un tip Sebbe o dată, dar nu a mers.
 — Numele întreg?
— Sebastian Bianchi.
Nadine mai trase o dată din țigară. Hanna se întrebă câte fuma pe zi. Fata
avea doar șaisprezece ani.
— Cum te mai simți? întrebă Hanna.
Astea erau cuvintele lui Ove, dar spre deosebire de Hanna, Nadine nu îi
spuse că se simte bine.
— Ca naiba. Dar promit că nu o să mă arunc de la balcon.
— Bine atunci, zise Hanna, și închise.
Era convinsă că erau lucruri pe care Nadine nu i le spunea, dar știa și că
nu avea să ajungă nicăieri cu ea în momentul de față. Poate criminalul era o
persoană la care nici măcar nu se gândiseră până acum, și vor trebui să facă
săpături și mai adânci în viața personală a lui Joel. Hanna tot se îndoia că
florile aveau un înțeles anume, dar Carina nu mai adăugase vreo actualizare
în raportul online. Va trebui să mai aștepte până luni; nu avea nici cea mai
mică intenție să o deranjeze pe Carina într-o zi de sâmbătă.
Hanna o sună apoi pe Fanny, ca s-o întrebe de Axel, și când nu-i
răspunse, încercă numărul mamei sale.
— Da? răspunse o voce adormită.
— Bună ziua, sunt Hanna Duncker și vă sun de la poliția Kalmar. Mă
bucur că v-am găsit.
Își folosi vocea cea veselă, pentru că era mai bine primită decât cea
dojenitoare. Numele ei de familie nu păru să provoace nicio reacție.
Întotdeauna ezita puțin atunci când îl pronunța, dar nu părea profesionist
din partea ei să se prezinte doar cu numele mic. În plus, nu voia să îi fie
rușine.
— Ce a mai făcut pușlamaua aia?
— Poftim?
— M-ați sunat din cauza lui Fanny, nu?
— E acasă?
— Fanny! urlă femeia.
Suna ca și cum se ducea dintr-o cameră în alta.
— Nu, are patul gol, zise ea.
— Unde ați fost în intervalul dintre marți noaptea și miercuri dimineața?
întrebă Hanna.
— De ce?
 — Puteți, vă rog, să răspundeți la întrebare?
Tonul ei vesel începu să dispară, dar în cazul acesta probabil nu conta. Se
îndoia că mama lui Fanny era susceptibilă la orice fel de nuanță în
momentul de față.
— Am fost aici, am dormit în patul meu. Stați puțin… Nu credeți că l-
am omorât eu pe copilul ăla, nu? Am auzit că ați întrebat lumea din zonă.
— Ați fost singură?
— A fost și Fanny aici.
— Ați văzut-o?
— V-am spus, dormeam. Sunteți grea de cap sau ce?
— Nu v-ați trezit și…
— Nu, ce? Credeți că a fost Fanny? Că ea…
— În momentul de față, nu credem nimic. Doar întrebăm pe toată lumea
ce făcea în acea noapte.
Mama lui Fanny bombăni ceva despre poliție și faptul că e inutilă, și
trânti telefonul când îl închise. Nu ar fi avut niciun rost să-i spună femeii că
fiica sa îl bătuse pe Joel în noaptea în care murise. Acesta era unul dintre
puținele lucruri pe care le știau sigur. Dar apoi plecase, și la ora 00.34 își
făcuse un selfie în stația acoperită de lângă biserica Gårdby. Hanna se vedea
pe ea însăși în Fanny, persoana care ar fi putut să devină dacă nu ar fi fost
bunica ei, și poate din acest motiv simțea o dorință atât de mare să o
protejeze. Nu era ușor să-ți revii după ce erai suspectat de crimă. Era chiar
și mai greu decât să ai o rudă suspectă de crimă.
Hanna o sună din nou pe mama lui Fanny, dar de data aceasta nu mai
răspunse.

CAPITOLUL 44

Mai rămăsese o singură bucată de clătită. Rebecka o ridică la gură, o

mestecă și o înghiți. Trebuia să-și mențină calmul, de dragul lui Molly, dar
cuvintele jurnalistei îi alergau prin minte ca niște șobolani prinși în
capcană. Din ce în ce mai panicați, începuseră să ronțăie și să iasă la
lumină. Petri era ocupat cu mașina de spălat vase, dar îi arunca priviri
încontinuu. Molly la fel, în ciuda faptului că-și terminase de mult micul-
dejun. Buzele ei se mișcau.
 — Ce ai spus, draga mea? Nu te-am auzit, o întrebă Rebecka.
— Mai vrei una?
Când Rebecka refuză, Molly se ridică și fugi să se uite la televizor. Petri
puse jos farfuria murdară de gem pe care o ținea și se așeză pe locul lui
Molly la masă.
— Ce se întâmplă? întrebă el. Spune-mi.
Atât vocea, cât și fața lui erau imploratoare, și temerile lui de a fi
respins o neliniștiră pe Rebecka. Era o răspundere în plus de care nu avea
nevoie acum; avea deja destule pe cap. Și nici nu înțelegea. De unde venea
dorința aceasta de a vorbi?
— Apelul de mai devreme, a fost o jurnalistă, zise ea. Axel e arestat și
suspectat că l-a omorât pe Joel, și ea voia să știe ce cred despre asta.
Petri o atinse pe umăr și ea trebui să facă un efort supraomenesc ca să
nu-i dea mâna la o parte.
— Trebuie să o suni pe Hanna, spuse el.
— Tocmai am vorbit cu ea, înainte să cobor. Nu a pomenit nimic în
legătură cu asta.
Petri ridică mâna spre gâtul ei, mângâindu-i părul cu degetele. De obicei,
Rebeckăi îi plăcea mult când făcea asta.
— Poate că jurnalista doar își încerca norocul? Ca să vadă ce știi tu?
Furia și frica Rebeckăi trebuiau să se ducă undeva, și le dezlănțui pe
amândouă împotriva lui.
— De ce naiba să facă asta?
Petri alese să dea înapoi.
— Ce a zis Hanna când ați vorbit?
— M-a întrebat dacă Joel era gay.
— Și ce i-ai spus?
— Că am crezut că s-ar putea să fie, dar că nu am vorbit niciodată despre
asta.
Petri se întoarse spre fereastră. Părea atât de concentrat, încât Rebecka se
întrebă la ce se uita, și fu surprinsă să vadă că nu era nimic afară.
— Ce e? întrebă ea.
Sună mai enervată decât intenționase, dar era atât de limpede că soțul ei
dădea o luptă interioară. Era vorba despre orientarea sexuală a lui Joel? Din
acest motiv nu putuse niciodată să-l iubească cu adevărat?
— Haide, îl împinse ea.
 — Trebuie să-ți spun ceva, zise Petri, și o strânse mai tare de ceafa.
Parcă aruncase o găleată cu apă cu gheață pe ea, pentru că Rebecka simți
niște fiori care o paralizară. De data aceasta, ea fu cea care ar fi vrut să-l
implore: „Nu face asta. Nu mai pot suporta și altceva”. De ce pusese
presiune pe el? Nu voia să se afle aici. Voia să se întoarcă în pat, sub
plapumă.
— L-am văzut pe Joel cu un bărbat în Färjestaden. Mi-a atras atenția
pentru că celălalt tip era mult mai în vârstă și nu l-am recunoscut. Au părut
supărați unul pe celălalt. Sau cel puțin Joel a părut supărat.
— De ce nu mi-ai zis nimic?
— Am discutat cu Joel despre asta, și el mi-a zis să nu-ți menționez
nimic.
— De ce?
Petri clătină din cap resemnat. Rebeckăi îi venea să dea în el, să urle că
nu ar fi trebuit să-l asculte pe Joel. Dacă i-ar fi spus, poate că ea ar fi putut
să prevină toate astea. Era o senzație de care nu putea să scape: că existase
un șir de evenimente care dusese la moartea lui Joel, și că ar fi putut fi
întrerupt la un moment dat.
Că nu trebuise să se sfârșească așa.
Totul era distrus, și ea nu rămăsese decât cu o grămadă de bucăți cu care
nu știa ce să facă. Furia clocotea în ea.
— Ar fi trebuit să zici ceva! strigă ea, îndepărtându-se de el.
— Am încercat să fiu un tată pentru Joel, așa cum ți-ai dorit tu.
Petri aruncă o privire nesigură spre sufragerie, dar nici măcar gândul la
Molly nu putea s-o ajute pe Rebecka să controleze haosul de acum.
— E mort! Nu înțelegi că totul s-a schimbat în clipa în care a murit?
— Da, dar a părut greșit că nu ți-am spus imediat. În plus, îmi e greu…
— A părut greșit, îl întrerupse femeia, imitându-i vocea.
— Încetează, șuieră Petri. Am încercat să vorbesc cu tine, dar nu a fost
deloc ușor.
— Nu poți să dai vina pe mine pentru că nu ai catadicsit să spui ceva mai
devreme.
— Și tu ai fi putut să spui ceva.
— Ce naiba ar trebui să însemne asta?
— Crezi că sunt orb?
Vocea lui Petri nu era mai tare decât un șuierat, dar furia care emana din
ochii lui mijiți o sperie mai mult decât tot ce văzuse la el până atunci.
— Am știut că ai pe altcineva, spuse el. Dar știi cum m-am simțit când
am fost acolo marți și mi-am dat seama că era Gabriel?

CAPITOLUL 45

Sebastian Bianchi era un nume nou pentru Hanna, așa că îl căută repede.
Nu găsi nimic în baza de date a poliției, dar era utilizator activ pe rețelele
de socializare, unde dădu peste un tânăr extravertit, căruia îi plăceau
petrecerile și filmele. Se întrebă cât de mult corespundea imaginea aceasta
cu realitatea.
Hanna nu avea cont pe Facebook și pe Instagram pe numele ei. Ce ar fi
putut să încarce acolo care să nu fie o minciună sfruntată? În plus, nu-i
venea în minte nicio persoană care ar fi vrut s-o urmărească. În afară de
Kristoffer, probabil. Din când în când, mai posta poze pe Facebook. Din
acest motiv, Hanna își crease un cont cu un nume fals, ca s-o vadă pe Ella
crescând. În cea mai recentă poză, fetița stătea într-unul dintre fotoliile din
hotelul în care lucra Kristoffer, imitându-și tatăl. Avea o broșură în poală și
se prefăcea că scrie în ea. Expresia de concentrare de pe fața ei mică și
grăsuță era minunată. Hanna nu se mai sătura de ea. Ella arăta la fel cum
arătase ea la vârsta ei.
Nadine îi dăduse numărul lui Sebastian, și-l sună acum. După câteva
bipuri, vocea lui răgușită răspunse. Era sâmbătă și el era adolescent.
Normal că îl trezise.
— Ne-am sărutat doar o dată, explică Sebastian după ce Hanna îl întrebă
dacă el și Joel avuseseră o relație.
— Cum a fost? întrebă femeia.
O enervă faptul că întrebarea ei era atât de vagă; normal că nu voia să
știe cum săruta Joel. Sebastian râse, dar înainte ca ea să apuce să clarifice,
băiatul îi răspunse la adevărata întrebare.
— A fost dulce. Atent. Știu că sună a vorbe goale, dar nu e așa.
Majoritatea oamenilor sunt urâți, nebuni și înfumurați.
Cuvintele lui Sebastian creară o imagine destul de sumbră a omenirii, dar
Hanna consideră că probabil era o fărâmă de adevăr în ea.
— Dar relația voastră nu a evoluat. Asta pentru că nu și-a dorit el?
întrebă ea.
— Sincer să fiu, nu știu. A părut destul de nesigur în privința multor
lucruri.
Hannei i-ar fi plăcut să-l întâlnească pe Joel. Realizarea o luă prin
surprindere, mult mai puternic decât înainte. Simțea asta nu doar pentru că
fusese fiul Rebeckăi, ci și pentru că ar fi vrut să-l ajute să scape de acea
nesiguranță. Să-i spună că ar trebui să nu-i mai pese de ce cred sau ce spun
alții. Că trebuie să fie el însuși, un lucru pe care și ea se chinuia să-l facă.
Sebastian oftă.
— Apropo, cât e ceasul?
— Aproape zece și jumătate.
— E al naibii de trist ce a pățit Joel. Dar chiar trebuie să mă culc la loc.
Hannei nu-i mai veni în minte nicio altă întrebare, așa că îl lăsă pe
Sebastian să se culce iar. Aruncă o privire rapidă ceasului; mai avea peste o
jumătate de oră până când trebuiau să-l interogheze pe Axel; se duse la
biroul lui Daniel ca să ia blocurile de desen ale lui Joel. Nu aveau să fie
returnate familiei până când echipa nu era sigură că nu aveau nicio
relevanță pentru anchetă.
Când ajunse la micul zid despărțitor din mijlocul biroului, se opri. Din
unghiul acesta, Daniel chiar semăna cu Fabian. Hanna nu-și folosea contul
fals de Facebook numai ca să se uite la pozele Ellei; îl folosise și ca să fie la
curent cu ce face Fabian și cu modul în care trece peste relația cu ea, alături
de noua lui iubită educatoare. Daniel ridică privirea și vraja se rupse.
— Vrei ceva? întrebă el.
— Blocurile de desen ale lui Joel, reuși Hanna să îndruge.
I le dădu, și Hanna se grăbi înapoi la biroul său. Toate desenele lui Joel
erau în negru, create mai mult cu cărbune – sau cel puțin așa credea ea – și
aveau o adevărată latură întunecată. Unul dintre ele înfățișa un cap care
părea să se deschidă din partea din spate, o mână ieșind din el. Era
incredibil de bine făcut, dar nu-i plăcea felul în care o făcea să se simtă acea
imagine. Ca și cum, dincolo de suprafața calmă și rafinată, era ceva care se
zbătea să iasă afară.
Hanna mai luă un bloc, pe jumătate gol de data aceasta, și decise că
trebuie să fi fost cel mai recent. Era plin de ilustrații ca de benzi desenate
despre niște persoane pe care Joel le numea „Domnul Bărbat” și „Doamna
Femeie”, care își băteau joc de stereotipurile masculine și feminine. Îi sună
telefonul și Hanna răspunse fără să vrea. Parcă începea să descopere ceva
important în acele desene.
— Bună ziua, sunt. Petri Forslund… soțul Rebeckăi, adăugă el când
Hanna nu reacționă imediat.
Frica o făcu să ezite, de fapt.
— S-a întâmplat ceva? întrebă ea.
— Da, presupun că ați putea spune asta. O jurnalistă tocmai a sunat-o pe
Rebecka și a întrebat-o ce părere are despre faptul că Axel Sandsten este
arestat.
O serie de înjurături îi trecură prin minte Hannei. Știuse că avea să se
întâmple asta. De ce nu zisese nimic?
— Pot să vorbesc cu ea?
— Nu, refuză Petri. Era atât de supărată încât a trebuit să-i dau un
sedativ. Deci e adevărat?
— Da, recunoscu Hanna, după o scurtă pauză.
Voia să îi explice faptul că a fi reținut nu era același lucru cu a fi
vinovat, dar dacă făcea asta, trebuia și să justifice de ce și cum, și era
conștientă că nu poate face asta acum.
— Spuneți-i Rebeckăi să mă sune, zise ea. Oricând.
— Așa o să fac, deși nu sunt sigur că vrea să vorbească cu
dumneavoastră.
Cuvintele lui o usturară ca o lovitură fizică. Petri oftă, iar Hanna așteptă
să fie admonestată pentru modul în care își făcea treaba.
— Am văzut ceva ce ar fi trebuit să menționez imediat.
— Ce ați văzut?
— Joia trecută, când mă îndreptam spre casă de la biroul din Färjestaden
– cred că era în jur de patru și jumătate –, l-am văzut pe Joel.
Petri oftă din nou.
— Continuați.
— M-am dus până la mall ca să cumpăr câteva lucruri, și l-am văzut pe
Joel cu un bărbat acolo. Părea că se certau. Joel era supărat, și bărbatul
încerca să-l calmeze. L-am văzut luându-l de braț pe Joel.
— Ați auzit ce spuneau?
— Nu, eram prea departe.
— Unde a fost asta mai exact?
— Stăteau în fața magazinului de încălțăminte Sko Dej.
 — Puteți să-l descrieți pe bărbat?
— Avea în jur de patruzeci de ani, și păr șaten deschis și scurt.
— Ați mai observat și altceva?
— Ce vreți să spuneți?
Petri ridică puțin vocea, ca și cum interpretase întrebarea ei ca pe o
acuzație.
— Ați spus că Joel era supărat. Ați mai observat și un alt fel de emoție?
Petri nu spuse nimic o clipă, și Hanna nu-l grăbi.
— Rebecka a zis că bănuiți că Joel era gay.
— Da.
— Nu știu de ce nu i-am menționat asta Rebeckăi, spuse el, în cele din
urmă. Poate pentru că era prea bătrân. Dar apoi l-am întrebat pe Joel dacă
avea o relație cu acel bărbat.
— Și el ce a răspuns?
— A negat, dar era ceva la felul în care interacționau care părea foarte
intim.

CAPITOLUL 46

Oare ce făcea familia lui acum? Erik sorbi din cafea. Poate că Aavika era
în bucătărie, pregătind brunch-ul. Nila și Yadu poate că erau în fața
televizorului în sufragerie. Socrii lui erau treji amândoi când plecase la
serviciu de dimineață. Mumbai era cu patru ore și jumătate înaintea
Suediei, la urma urmei, dar Supriya și Nila încă dormeau. Nila nu se trezea
de obicei mai târziu de ora nouă, dar sâmbăta era întotdeauna greu s-o dai
jos din pat pe Supriya.
Gândul că Aavika gătea dosas{5} cu sos de cocos îi făcu stomacul să
ghiorțăie, și îl liniști cu încă o gură de cafea.
Erik se uită în jos la ecranul telefonului. Încă nu primise niciun mesaj din
partea familiei. O pupase pe Supriya pe obraz de dimineață, și când se
trezise, și după ce se întorsese de la alergat. Ea nici nu se clintise prima
dată, dar a doua oară mormăise ceva neinteligibil și apoi se întorsese pe
partea cealaltă.
Laptopul lui intrase în standby, și Erik îl trezi, dându-și seama că mai
erau douăzeci și patru de minute până la interogatoriul cu Alex Sandsten.
Se mișcă rapid și se deconectă, strângându-și apoi lucrurile. Trebuia să
vorbească cu criminaliștii înainte să coboare jos în celule să-l ia pe Axel.
Îi aruncă o privire Hannei și o văzu lăsând telefonul jos cu o față
ciudată.
— Ce e? o întrebă el.
Ea îi întâlni privirea și trăsăturile ei părură să se reseteze. Parcă
surprinsese o frântură din ceva ce Hanna nu voia ca el să vadă.
— Tocmai am vorbit cu soțul Rebeckăi, anunță ea. O jurnalistă a sunat-o
și a întrebat-o de Axel. S-a aflat că e reținut aici.
— Fir-ar să fie.
— Știu, și acum refuză să vorbească cu mine. Iar soțul ei l-a văzut pe
Joel certându-se cu un bărbat în fața magazinului Sko Dej la mallul din
Färjestaden.
— Când?
— Joia trecută, pe la patru și jumătate. A zis că bărbatul avea în jur de
patruzeci de ani, păr șaten deschis și scurt. Păreau că au un fel de relație,
dar Joel a negat când l-a întrebat.
— Un bărbat de patruzeci de ani?
— Mda.
— Trebuie să vorbesc cu criminaliștii despre ce au aflat despre Axel
Sandsten înainte să-l interoghez, zise Erik. Pot să îi rog să cerceteze și
filmările de pe camerele de supraveghere din mall.
Hanna dădu din cap și se uită în jos la tastatură.
Erik voia să spună ceva. Supriya ar fi fost dezamăgită dacă nu o aducea
pe Hanna acasă cu el în seara aceea, dar dacă nici măcar nu o întreba, ar fi
fost supărată. Problema era că îi zisese să o facă cu tact și acesta nu părea
momentul potrivit.
Plecă și se duse la biroul Melinei. Aceasta stătea cocoșată pe scaun,
uitându-se la ecran, ascultând ceva care o făcea să dea din cap. Observându-
l pe Erik, își dădu jos căștile. Muzica ce se revărsa din el suna ca o piesă
compusă de un copil de doi ani la clape electrice.
— Derrick May, spuse ea. Cântă techno clasic.
Melina era de-o seamă cu Daniel, dar, spre deosebire de el, avea
abilitatea de a-l face pe Erik să se simtă bătrân. Decise să nu aducă vorba de
muzică, ci îi explică ce voiau să verifice pe filmările de pe camerele de
supraveghere. Când și unde, și cine trebuia să apară în vizor.
 — Sigur, spuse Melina. O să pun pe cineva să se ocupe de asta. Eu
trebuie să îl cercetez în continuare pe Axel Sandsten.
— Ai găsit ceva până acum?
— Mă tem că nu.
Nu-și dezlipi privirea de pe ecran nici măcar pentru o secundă în timp ce
vorbi. Erik vedea un drum, ușor iluminat de felinarele stradale. Nimic în
afară de întuneric în jurul său, câte o mașină trecând, din când în când.
— Apropo, știi cum merge treaba cu amenințarea pe care a primit-o
Hanna Duncker? întrebă el. Nu tu te ocupai de asta?
— Ba da, dar n-am putut să-l detectez. A sunat de pe un telefon de unică
folosință.
De vreme ce îi spusese din greșeală lui Ove că Hanna era hărțuită de
cineva care o suna anonim, voia să o ajute să descopere adevărul. Dar
acesta nu era singurul motiv. Și el primise câteva amenințări de-a lungul
timpului, deși întotdeauna fuseseră îndreptate asupra lui ca polițist. Asta
părea ceva mai personal. Era sigur că avea legătură cu tatăl ei.
— Ai încercat să suni la numărul acela? întrebă el.
Melina rânji.
— Normal că am încercat.
Erik îi ceru numărul și încercă să sune și el. Când nu răspunse nimeni,
trimise un mesaj, în schimb:
„Știu că suferi, dar chiar mi-aș dori să vorbesc cu tine”.
Era pe punctul de a pleca când un țipăt al Melinei îl făcu să se oprească.
Femeia arătă spre mașina de pe ecran.
— Asta e mașina lui Axel Sandsten care traversează podul Öland la ora
23.30, marți, pe 14 mai.

CAPITOLUL 47

Hannei nu îi luă mai mult de cincisprezece minute să întocmească un

raport despre apelul lui Petri Forslund. Se uită la cuvintele de încheiere, la
descrierea bărbatului pe care Petri îl văzuse cu Joel. Rebecka tot nu sunase
încă, și Hanna nu își dorea decât să termine odată cu interogarea lui Axel
Sandsten. Poate că după aceea își va aduna curajul și o va suna pe Rebecka,
mai ales dacă Axel va mărturisi. Nu putea decât să spere, deși știa în
adâncul ei că el nu va face niciodată asta, indiferent de cât de vinovat era.
Erik veni în fugă la biroul ei și-i trânti în față niște coli scoase la
imprimantă. Prima era cu o poză în alb și negru a unei mașini.
— Nu ar trebui să fii la interogatoriu acum? întrebă ea.
— În curând.
Detectivul dădu din cap spre mașină.
— Acesta e Axel Sandsten conducând pe podul Öland marți, 14 mai.
După ce a plecat de la birou în acea seară.
Hanna ridică fotografia și o analiză. Un gradient de nuanțe întunecate și
deschise. Numărul de înmatriculare al mașinii se vedea clar. Luă a doua
fotografie. Era o poză mărită cu parbrizul mașinii și Axel Sandsten se putea
vedea dincolo de el. Nu exista nicio îndoială: el era, și simți o dorință
bruscă și cutremurătoare de a o suna pe Rebecka pentru a-i spune că știa
cum murise Joel.
— Vreau să vii cu mine la interogatoriu, spuse Erik.
— Dar…
— Da, o întrerupse el. Deja am discutat cu Daniel, și Ove e de acord.
Cred că s-ar putea ca Axel să vorbească cu tine.
Hanna nu era chiar atât de sigură, dar nu zise nimic. Voia să se alăture
interogatoriului. Astfel, timpul ar fi trecut mult mai repede decât dacă ar fi
rămas să aștepte la birou, și voia și să vadă fața lui Axel când avea să fie
pus față în față cu acele poze.
— Am rezervat camera de înregistrări video, dar poate ar fi mai bine să
mă duc chiar eu să-l aduc?
Hanna dădu din cap și se ridică. Geamul era deschis și simți un iz ușor
de petrol adus de briză, aruncând-o din nou în visul de azi-noapte. De data
aceasta, privea totul dintr-o parte și bărbatul nu mai era doar o umbră
întunecată – era tatăl ei. Îl văzu uitându-se în jos la corpul bătut și
însângerat care zăcea nemișcat pe podea, înainte să-l împroaște cu petrol și
să dea foc casei.
Hanna trebui să se sprijine de birou ca să nu cadă.
— Ești bine? o întrebă Erik.
— Mi-a venit puțin amețeală, răspunse ea. M-am ridicat prea repede.
Erik trase adânc aer în piept, și Hanna crezu că avea să-i ceară să-i spună
la ce se gândește.
— Ai vreun plan pentru seara asta? o întrebă el, în schimb, zâmbind spre
ea.
— De ce?
Hanna dădu încet drumul biroului. Chiar voia să facă conversație despre
timpul ei liber acum? Trebuiau să interogheze o persoană.
— Soția mea vrea să știe dacă ți-ar plăcea să vii pe la noi.
Panicată, Hanna încercă disperată să se gândească la o scuză.
— Și eu vreau, evident, continuă el. Mama Supriyei gătește prea multă
mâncare și nu putem s-o mâncăm pe toată. Și m-am gândit că… după ziua
de azi… of, în fine. Deci, ce zici?
Știa exact la ce se gândea, și nu avea nicio legătură cu mâncarea – era
vorba despre a ajunge să se cunoască reciproc. Ea și Erik lucraseră
îndeaproape în ultimele câteva zile, și probabil aveau să continue așa.
Hanna știa că ar trebui să se străduiască puțin mai mult, dar se petreceau
atât de multe lucruri în momentul de față. Pe lângă asta, încă îl considera un
idiot pentru că îi zisese lui Ove despre apelurile amenințătoare.
— De fapt, nu pot în seara asta, zise ea. Iau cina la vecina mea.
O minciună. Nu avea niciun plan, dar nu îndrăznea să recunoască că nu
avea energia necesară.
— Ce păcat, spuse el. Poate altă dată.
— Sigur.
Erik reuși să-și țină gura tot drumul pe hol. O distanță de doar câțiva
metri.
— Cine e vecina?
Încerca să-i analizeze viața? Hanna dădu la o parte suspiciunea.
— O cheamă Ingrid.
— Cu ce se ocupă?
— A ieșit la pensie, dar a fost agricultor.
Erik se întoarse spre ea și își dădu seama că poate se gândește că
glumește cu el. Dar în legătură cu ce?
— Chiar mi-ar plăcea să aud mai multe despre asta cândva, declară el,
îndreptându-se spre celule.
•
Hanna pregăti camera de interogări și apoi se așeză pe unul dintre fotolii
ca să aștepte. Erik ajunse câteva minute mai târziu, cu Axel Sandsten și cu
avocatul lui. Brațul lui Axel păru să zvâcnească, ca și cum voia să dea
mâna cu ea. Dar, în schimb, se așeză pe celălalt fotoliu.
 — Mă bucur să te revăd, zise el.
Hanna îi întâlni privirea.
— Mă tem că sentimentul nu e reciproc.
Cuvintele ei îl făcură să râdă, deși avocatul lui nu părea nici pe departe
la fel de amuzat când se așeză pe scaunul tare din lemn de lângă clientul
său.
— Sper că vă dați seama că lucrurile nu mai pot continua așa, rosti el.
Hanna îl ignoră, cu privirea încă ațintită asupra lui Axel.
— Ai dormit bine azi-noapte? întrebă ea.
Nu purta aceleași haine ca ieri, așa că presupuse că avocatul îi adusese
un schimb nou. Axel nu părea că se chinuise să doarmă, dar păru să
aprecieze întrebarea.
— Am dormit mai bine în trecut, răspunse el.
— Ai avut vreo epifanie?
— Câteva, spuse el. Dar niciuna legată de vreo vină, dacă asta sperai. Nu
eu l-am omorât pe Joel. Era fiul meu.
— Ce ai făcut după ce ai plecat de la birou marți? întrebă Erik.
— Mă tem că nu vă pot spune.
— Acest răspuns nu e de ajuns. Am crezut că ați înțeles asta până acum.
— Nu, voi doi trebuie să înțelegeți.
— Chestia asta pe care ai făcut-o, orice o fi lucrul despre care nu vrei să
vorbești, spuse Hanna. Nu s-a întâmplat în Öland, nu-i așa?
Axel miji ochii, dar înainte să apuce să zică ceva, Hanna ridică cele două
fotografii. O secundă: de atât fu nevoie ca avocatul lui să ceară un moment
cu clientul său. Hanna și Erik ieșiră din cameră.
— Daniel ar fi putut să facă și el asta, să știi, spuse Hanna. Sau tu.
— Da, fu de acord Erik. Dar te-ai simțit bine, nu?
Ea dădu din cap. Dovada s-ar putea să fie singurul lucru care să
funcționeze în cazul lui Axel.
După câteva minute, avocatul scoase capul pe coridor și le spuse că se
pot întoarce.
— Bine, să încercăm din nou, reluă Erik. Ce ați făcut după ce ați plecat
de la birou?
— Am plecat cu mașina în Mörbylånga, răspunse Axel.
— Și ce ați făcut acolo?
— M-am întâlnit cu directorul comitetului local de imobiliare.
 Hanna simți cum ceva se spulberă în ea, siguranța că Axel era vinovat,
siguranță care o cuprinsese cât timp așteptaseră afară. Doar nu avea cum să
mintă în legătură cu ceva care poate fi dovedit atât de ușor? Hanna opri
acea cădere prinzându-se de singura fărâmă de speranță care îi mai
rămăsese: că s-ar putea ca directorul comitetului să fi avut un motiv ca să-i
ofere un alibi fals. La urma urmei, unul dintre criminaliștii lor falsificase de
bunăvoie înregistrările de pe camerele de supraveghere pentru el.
— La miezul nopții? întrebă el.
— Da, a fost o criză mică. Am cumpărat niște pământ în sudul insulei
Öland și am de gând să construiesc o stațiune acolo.
— Și de ce nu ați putut să ne spuneți asta?
— Întregul proiect ar fi fost supus unor riscuri.
Hanna simți, dintr-odată, un val de frustrare provocat de firea lui Axel.
— Fiul tău e mort, îi aminti ea. Nu ar trebui ca lucrul cel mai important
să fie să ne ajuți cu ancheta?
— Exact, e mort, și nimic nu poate schimba asta. Eu am încercat să
salvez proiectul.
— Terenul pe care l-ai cumpărat este în Grönhögen?
Axel o studie cu buzele strânse.
— De unde știi asta? întrebă el, în cele din urmă.
— Am sursele mele.
Hanna zâmbi în timp ce se gândi la Ingrid, ceea ce păru să-l provoace pe
Axel.
— Chestia asta nu se poate afla, spuse el, aplecându-se în față. Nu încă.
Va strica totul.
Avocatul puse o mână pe umărul lui, și Axel se lăsă la loc pe spătar.
— Cum îl cheamă pe directorul comitetului? întrebă Erik.
— Göran Olander.
— Să stați aici liniștit cât timp îi dăm un telefon.
— Bine, spuse Axel, deși nu părea deloc fericit.
În timp ce Erik îl sună pe Olander, Hanna se sprijini de peretele exterior
al camerei de interogări. Vedea răspunsul de pe chipul său înainte să
vorbească:
— Göran Olander confirmă că s-a întâlnit cu Axel Sandsten în
Mörbylånga la miezul nopții. Întâlnirea a durat peste două ore.
Hanna căută un fel de speranță de care să se agațe – poate că Olander
mințea dar nu găsi niciuna. Se duse la baie. Avea nevoie să fie singură.

CAPITOLUL 48

Rebecka își dorea doar să se ducă sus și să se bage sub plapumă, lăsând
afară lumea și cererile ei. Pastila pe care i-o dăduse Petri o făcuse să fie
amețită, dar îi lăsase și majoritatea grijilor intacte. Molly era singurul motiv
pentru care se forță să rămână jos, pe canapea. Nu putea s-o lase singură, nu
după ce o făcuse să treacă prin atâtea.
Fetița venise în bucătărie exact când Petri șuierase spre Rebecka că e o
târfă egoistă. Prea îngrozită să spună ceva, înlemnise în ușă, privindu-i cum
se ceartă. Când Rebecka o observase stând acolo, se grăbise să se ducă la
ea, și cearta lor se atenuase, sau, probabil, pur și simplu, fusese amânată.
Rebecka nu mai era supărată, ci doar obosită.
Se uită la fiica ei, care stătea ghemuită lângă ea, cu iepurașul de pluș.
Fața ei era calmă și relaxată în timp ce îi urmărea pe Hiccup și Astrid și pe
ceilalți călăreți de dragoni pe ecran. Brusc, chicoti și se întoarse spre
Rebecka.
— Ai văzut asta, mami?
Rebecka zâmbi și dădu din cap, deși nu avea habar despre ce vorbea
Molly. Nu, Rebecka nu rezistase tentației de a fugi la etaj doar de dragul ei:
faptul că stătea aici o făcea să se simtă mai bine. Molly iubea tot ce avea de-
a face cu dragonii și Joel îi citise de multe ori despre Tam, călărețul de
dragoni. Fetița o rugase pe Rebecka să-i continue povestea noaptea trecută,
dar Rebecka nu putuse să facă asta. Așa că intervenise Petri.
Telefonul începu să-i sune, dar când văzu că era numărul Hannei, refuză
să răspundă. Se îndoia că mai vrea să vorbească vreodată cu Hanna. Câteva
minute mai târziu, vibră și primi un mesaj, iar primul instinct al Rebeckăi
fu să-l ignore. Dar trebuia să știe.
„Axel a fost eliberat. Așa se întâmplă în anchete. Faptul că ești reținut
nu înseamnă că ești vinovat. De aceea nu am putut să-ți spun nimic.
Suntem siguri că nu a fost el”.
Rebecka scrise un răspuns rapid:
„La fel de siguri ca data trecută?”
Se holbă la cuvinte câteva momente, apoi le șterse pe toate și lăsă jos
telefonul. Molly se întoarse spre ea.
— Ești tristă, mami?
— Da, puțin. Dar tu?
Rebecka își șterse lacrimile care începuseră să-i curgă pe obraji. Nu
putea să le controleze.
— Da, dar nu chiar acum.
Timp de câteva minute, Rebecka reuși să urmărească ce se întâmpla la
televizor fără să se gândească la Joel sau la Hanna, dar nu putu să înțeleagă
acțiunea. La un moment dat, Hiccup și Astrid zburau de colo-colo, căutând
ceva, apoi, dintr-odată, erau într-o peșteră.
Sâmbăta, Rebecka făcea de obicei ceva distractiv cu fiica sa. Weekendul
trecut se duseseră într-un parc acvatic din Kalmar. Îl întrebase și pe Joel
dacă vrea să vină cu ei, dar el refuzase, zicând că-l doare capul. Nici ea și
nici Petri nu mai aveau energie ca s-o amuze pe Molly acum. Nu-și dăduse
seama cât de greu îi fusese lui, și lacrimile începură iar să curgă când se
gândi că nu spusese nimic, în ciuda faptului că știuse că îl înșela. Da,
observase că bea mai mult decât înainte marți, dar nici măcar pentru o clipă
nu se gândise că ar fi din cauza ei. A ceea ce făcuse ea. Fusese atât de
preocupată cu Gabriel, ca să găsească o cale să fie aproape de el, oarbă în
fața faptului că deja se îndepărta de ea.
Petri ieși din bucătărie și o întrebă dacă vrea ceva. După fața lui, nu
putea să-și dea seama ce se petrecea în sufletul lui.
— Mi-ar plăcea un ceai, răspunse Rebecka.
Mai mult pentru că nu putea să-i refuze nimic acum.
Se întoarse după câteva minute cu ceai pentru ea și pentru Molly. Cana
fetiței avea cel puțin două treimi de lapte și probabil conținea și câteva
linguri de zahăr. Le adusese chiar și câțiva biscuiți pe tavă, și fata îi
înfulecă pe toți unul după altul. Poate crezuse că vor dispărea dacă nu se
grăbește.
Rebecka luă o gură de ceai și puse cana jos.
În acel moment, cineva bătu la ușă, și Petri se duse să răspundă.
Rebecka auzi vocea Ulrikăi în ciuda televizorului. Oamenii încă mai
lăsau flori la poarta lor, dar aproape nimeni nu îndrăznea să bată. Ulrika
intră în sufragerie.
— Vrei să ieși puțin la aer? întrebă ea.
Suspiciunile Rebeckăi apărură imediat. Oare Petri o chemase pe Ulrika
pentru a-i spune despre relație? Dar asta nu părea să se potrivească cu
anxietatea calmă din întrebarea vecinei sale. Dacă o sunase, cel mai
probabil făcuse asta din cauză că era îngrijorat. Deoarece credea că Rebecka
se va simți mai bine dacă va ieși afară. Dormi, mănâncă, fa puțină mișcare
și totul va fi bine. Dar ideea de a se plimba prin sat nu o atrăgea câtuși de
puțin.
Mai ales nu împreună cu Ulrika.
— Am putea să ieșim în curtea din spate?
Rebecka dădu din cap și se ridică. Poate că Ulrika auzise ceva.
— Va trebui să te uiți la dragoni cu mine, îi spuse Molly lui Petri, care se
așeză pe scaunul Rebeckăi.
Cele două femei ieșiră pe veranda din spatele casei. Scaunele de lemn
erau tari și reci, dar Rebecka nu aduse nicio pernă. Ulrika o privea, și,
pentru prima dată, Rebecka îi observă cearcănele.
— Ești bine? o întrebă ea.
— Eu ar trebui să te întreb. De asta am venit.
— Poate, dar nu am energia necesară pentru a mă gândi la asta.
Ulrika se uită la cei câțiva copaci și oftă.
— Trecem printr-o perioadă cam grea.
— Tu și Gabriel?
Ulrika dădu din cap. Rebecka nu mai puse nicio întrebare, de teamă că
răspunsul s-ar putea să aibă legătură cu idila ei. Speriată că Ulrika, la fel ca
Petri, pusese lucrurile cap la cap marți. Dar ar mai fi fost aici dacă era așa?
Probabil știa doar că are o amantă, dar nu știa cine era. Poate că din acest
motiv organizase grătarul, în încercarea de a-l câștiga din nou. Dacă era
așa, funcționase. Se despărțise de Rebecka. Ce ar fi putut să meargă prost
atunci?
O lovi o altă suspiciune: probabil Petri o invitase pe Ulrika deoarece
credea că Rebecka ar trebui să mărturisească faptul că se culcase cu soțul ei.
Simți cum o ia durerea de cap. Era obositor să încerci să analizezi
comportamentul celorlalți.
— Gabriel… el…
Ulrika parcă nu putea să se uite la ea, și Rebecka își dădu seama că va
trebui să o oprească.
— Ascultă, nu am energie ca să…
O deranj a faptul că Ulrika păruse că venise aici numai pentru a vorbi
despre soțul ei care o înșală. Orice grijă față de cum se simțea Rebecka
fusese uitată puțin cam ușor.
— Nu, ai dreptate, spuse Ulrika. Nu despre mine ar trebui să vorbim. Ai
mai primit informații de la poliție?
— Așa și așa.
— Am auzit că Axel…
— L-au eliberat.
— De ce?
— Hannei îi place să-mi spună că nu pot dezvălui detalii despre anchetă.
— Hanna?
— Hanna Duncker, da. E din zonă. Am fost la școală împreună. N-ai
știut?
Ulrika clătină din cap. Ea era din Borgholm, și merseseră la școli
diferite, dar Rebecka își dădu seama când îi pică fisa.
— Duncker… Deci tatăl ei a fost cel care a bătut-o pe acea femeie și
apoi i-a dat foc?
— Da, răspunse Rebecka iritată, înghițindu-și impulsul de a-i lua
apărarea Hannei.
— Scuze, zise Ulrika. Doar că n-am știut că ați fost prietene.
— Am fost, dar abia dacă am mai vorbit după ce s-a mutat.
— De ce s-a întors?
— N-am habar.
Cele două femei stătură în tăcere câteva clipe. Rebecka nu se gândise să-
și ia o geacă și începu să tremure ușor. Aruncă o privire ușilor de pe
verandă.
— Cred că e groaznic să ai un tată care…
— Mda, o întrerupse Rebecka.
Nu putea să stea cu Ulrika acum. Chiar nu înțelegea aluzia să plece
odată?
— Știi ce crede poliția că s-a întâmplat? întrebă Ulrika.
— Nu chiar, dar ultimul lucru despre care m-au întrebat este dacă Joel
era gay.
Ulrika păru șocată.
— Și era?
— Nu știu, zise Rebecka, izbucnind în lacrimi.
Ulrika o îmbrățișă.
 — De ce nu mi-a spus nimic? boci Rebecka. A crezut că nu-l voi
accepta?

CAPITOLUL 49

În timp ce Erik privea burnița pe geam, se întrebă din nou ce făcea

familia sa. Era aproape unsprezece și jumătate, așa că probabil ajunseseră
la castel. Poate că lăsaseră mașina undeva și traversau pe jos podul
basculant către zidurile de apărare. Dintr-odată, i se făcu dor să mai vadă un
muson indian. Griul uscat care exploda în culori, copiii care se jucau în
bălți, oamenii râzând.
— De ce zâmbești? întrebă Hanna.
Erik nu credea că are cum să-i explice.
— Familia mea vizitează castelul Kalmar azi, explică el. Și Supriya își
face griji din cauza vremii. Crede că părinții ei o să înghețe.
Hanna se ridică și închise geamul. Stăteau la masa din biroul lor,
așteptându-i pe Ove și pe Daniel. Ședința de dimineață era singura ședință
pentru care foloseau o cameră de conferințe adevărată. Erik îl sunase pe
Ove după ce vorbise cu Göran Olander, iar Ove sugerase să aibă o scurtă
întrunire. Se pare că specialiștii în IT reușiseră să extragă mai multe
informații din calculatorul și din telefonul lui Joel.
Supriya voia ca anul viitor să meargă ei în Mumbai, poate chiar să
călătorească până în Jaipur pentru ca Nila să nu-l uite. Nici Erik nu voia ca
fiica lui să uite, voia ca ea să aibă parte de noi experiențe, dar lui îi era greu
să exprime în cuvinte conflictul pe care îl simțea în suflet. Pur și simplu, nu
considera că ar trebui să călătorească cu avionul.
Hanna se retrăsese într-o liniște morocănoasă, dar Erik nu putea să
înțeleagă de ce. Poate credea că i se păruse deplasat faptul că o invitase la
cină – lucrau doar de patru zile împreună, la urma urmei –, dar îi invitase și
pe alți oameni pe care îi cunoștea și de mai puțin timp. Ca anul trecut, de
exemplu, când dăduse peste un cuplu de turiști indieni în fața catedralei și
când îi auzise vorbind marathi, se dusese să-i salute. Își epuizase rapid toate
cuvintele pe care le știa în marathi, așa că o dăduse pe engleză, dar ei tot
ajunseseră să meargă acasă cu el, și se bucuraseră de o cină plăcută
împreună.
 — Ne-am întors de unde am plecat, spuse Hanna.
— Haide, nu ai de ce să fii atât de pesimistă. Măcar știm că nu a fost el
de data asta.
— Chiar știm?
— Da, zise Erik. De ce ar minți cineva ca Göran Olander pentru Axel
Sandsten?
— Nici tu nu ai de ce să fii atât de naiv.
Hanna îi evită privirea, aproape ca și cum îi era rușine de vorbele sale,
dar avea dreptate într-o anumită măsură. Profesia lor se învârtea în jurul
descoperirii minciunilor, dar nimic nu sugera faptul că Olander mințea.
— Trebuie să vorbim cu Fanny din nou, spuse ea.
— Da, o să pornim spre Öland după ședință.
Daniel intră în cameră cu un laptop și cu Ove în urma sa.
— A, bun, sunteți amândoi aici, spuse Ove. A mai dat vreunul din voi de
numele Markus Johansson?
— Nu, răspunse Erik. De ce?
— Joel a vorbit cu cineva cu numele acesta pe forumul LGBTQ.
Conversația nu pare să fie prea importantă – Joel era derutat în privința
orientării sale sexuale și Markus îi oferea sprijinul său. Dar diferența de
vârstă i-a atras atenția analistului în timpul primei verificări. Markus
menționează că are un fiu de vârsta lui Joel, deci trebuie să fie cel puțin de
două ori mai în vârstă decât el. Au și aranjat să se vadă.
— Știm cine este? întrebă Erik.
— Acum lucrez la asta, spuse Daniel. Sunt în jur de zece Markus
Johansson în Kalmar.
— Are vreunul dintre ei în jur de patruzeci de ani? întrebă Hanna.
Daniel tastă ceva.
— Unul locuiește în Exhagen și are patruzeci și trei de ani. E căsătorit,
dar e separat de soție, și are un fiu care merge la liceul Katrinelund în
Gothenburg.
— Ai o poză cu el?
— Stai puțin.
După câteva minute, Daniel le arătă o poză. Bărbatul din imagine avea
păr șaten deschis și putea foarte bine să fie bărbatul pe care îl descrisese
Petri.
— Este manager de magazin la Teknikmagasinet în mallul Giraffen.
 Era chiar vizavi de secție.
Erik sună la numărul de la Teknikmagasinet și femeia care răspunse îl
informă că Markus Johansson nu lucra azi.
— Cred că trebuie să mergem să vorbim cu el, spuse Hanna.
— Să-i acordăm prioritate lui Fanny Broberg, spuse Ove. Când l-am
sunat pe procuror în legătură cu Axel, mi s-a spus că putem să-i
percheziționăm casa.
Era limpede că Hannei nu-i plăcea ideea aceasta, și Ove observă.
— Ea l-a atacat pe Joel în acea noapte, continuă el. Locuiesc aproape
unul de celălalt și este foarte probabil ca ea să-l fi prins din urmă în timp ce
era în drum spre casă.
— Nu spun că nu ar trebui să vorbim cu ea, zise Hanna, dar nu e puțin
cam mult să-i percheziționăm casa? Având în vedere locul în care a fost
găsit Joel, pare mai mult că altcineva l-a luat.
— Putem să dăm pe acasă pe la Markus Johansson în drum spre Öland,
sugeră Erik. N-o să ne ia decât vreo cincisprezece minute.
Ove se întoarse spre Daniel ca și cum căuta întăriri, dar Daniel păstră
tăcerea.
— Bine, zise el. Mergeți și vorbiți cu Markus Johansson, dar vreau ca
Daniel să urmărească mașina de patrulă până acasă la Fanny Broberg. Și
dacă e acolo, vreau să o rețină până când ajungeți voi.
 ULTIMA ZI

Huruitul motorului parcă face stația de autobuz să tremure. Joel își ține
respirația și închide ochii. Nu pentru că ar crede că asta îl face să fie
invizibil, ci pentru că nu ar suporta să vadă. Își concentrează atenția asupra
băncii tari și reci de sub el. Nu asupra întunericului din jur. Nu asupra
cimitirului și a persoanelor decedate de acolo.
Huruitul se oprește brusc. Joel deschide ochii și se trezește că se uită fix
în farul motoretei. Nu își întoarce privirea. În lumina puternică, reușește să
descifreze fața lui Fanny. Inima îi bate atât de tare încât i se face rău, și se
străduiește din răsputeri să nu arate asta.
Nu vrea să o provoace ca să-l bată iar.
Nu mai poate să continue așa. Dacă vrea să evite să mai fie bătut, va
trebui să facă ceva.
Încet, se ridică în picioare. Durerea îi străbate tot corpul, făcându-l să
geamă. O aude pe Fanny pufnind batjocoritor, dar Joel se întoarce cu
spatele la far și începe să meargă pe drum.
Fanny conduce lent în urma sa, și Joel îi e recunoscător zgomotului
motorului care îneacă zgomotele inimii sale.
De ce nu-i spune nimic? De ce nu face nimic?
Probabil pentru că știe cât de îngrozit este deja.
Joel mai are un pic și o întreabă de Linnea numai ca să pună capăt
tăcerii. Tot nu poate să înțeleagă ce a făcut.
O perioadă, clar simțise ceva pentru ea. E ceva luminos și simplu la ea
de care el se simte atras – probabil pentru că el nu are aceste calități „A
încercat să-i explice asta lui Nadine odată: că ei sunt prea întunecați unul
pentru celălalt, că de aceea nu pot avea acel gen de relație.
Poate că ar fi trebuit totuși să-i fi dat o șansă lui Nadine? Linnea nu e
persoana care a crezut că este, dar e sătul până peste cap de relații în
momentul de față. De faptul că nu știe cine e.
Tina.
Mintea lui își aduce aminte de numele ei, dar nu vrea să se gândească la
ea. Doare prea tare.
 Motoreta derapează pe asfalt, și Joel aproape că țipă, dar reușește să se
oprească la timp. Regretă că i-a spus lui Nadine despre Fanny, dar își făcuse
griji că avea să facă o prostie. De parcă lucrurile s-ar fi putut înrăutăți și
mai mult.
Nu vrea să moară.
Joel e la jumătatea drumului spre casă, și ca să se convingă că va ajunge
totuși, gândurile lui se îndreaptă spre ce va face odată ce va reveni. Va lua
câteva analgezice. Îl doare tot corpul, dar e destul de sigur că va reuși să
doarmă. Nu a mai fost niciodată atât de extenuat.
Snegatan, strada pe care trebuie să o ia Fanny, e pe aproape acum.
Motoreta luminează drumul pentru Joel, și el privește fix insectele mici și
negre care dansează în lumina ei. Repetând gândul ca o mantră, că ea va
trebui să o ia pe alt drum în curând.
Mai sunt cinci metri, apoi patru, trei… Motorul turează ca un prădător
care e pregătit să sară la atac.

CAPITOLUL 50

Hanna simți colții eșecului când se așeză la volan. Ar fi trebuit să facă

mai mult ca să oprească raidul asupra casei lui Fanny. Având în vedere
consecințele pe care un astfel de raid le putea avea asupra fetei, era mult
prea devreme pentru așa ceva. Mai ales acum că ancheta luase o nouă
întorsătură. Hanna încă nu eliminase posibilitatea că există o legătură între
Fanny și Axel Sandsten, dar, în momentul de față, era convinsă că Markus
Johansson era cel de care trebuiau să se ocupe.
— Ce idioți, bombăni ea când văzu titlurile din fața unui chioșc de ziare.
AXEL SANDSTEN E ȚINUT ÎN AREST
Detesta faptul că suspecții erau expuși furiei publice în felul ăsta, mai
ales atunci când deja fuseseră eliberați. Presa era întotdeauna cu un pas în
urmă. Ieri după-amiază, în timp ce titlurile lor se concentraseră asupra
suferinței lui Axel, bărbatul era arestat. Se întreba ce vor mai scrie mâine.
Axel sigur avea să întoarcă lucrurile în favoarea sa. De fapt, probabil acesta
fusese unul dintre motivele pentru care nu le dăduse imediat un alibi.
Pe locul de lângă ea, Erik vorbi la telefon, mai întâi cu Supriya și apoi
cu îngrijitorul clădirii în care locuiește Markus Johansson.
 — Nu e niciun cod, spuse el. Ușa ar trebui să fie deschisă.
Hanna parcă pe Drottning Kristinas väg, în fața unei clădiri cu balcoane
roșii și emailate. Ocoliră pe la colț și intrară pe prima ușă. Jumătatea de jos
a zidurilor era vopsită roz prăfuit, și în secțiunea albă de sus erau pictate
două păsări în aceeași nuanță.
Clădirea nu avea lift, așa că o luară pe scări până la etajul trei și sunară
la sonerie. Markus Johansson era îmbrăcat cu niște pantaloni lejeri și un
tricou alb când le răspunse. Era desculț. Deși avea în jur de un metru
șaptezeci, era ceva la corpul lui care-l făcea să pară deșirat. Hannei i se
păru vag cunoscut, dar nu știa de unde să-l ia. Se identificară, arătându-i
insignele, și el îi primi în casă, invitându-i în bucătărie.
— Ne-am mai întâlnit înainte? întrebă Hanna.
Markus o analiză o secundă sau două înainte să clatine din cap.
— Vrem să vorbim cu dumneavoastră despre Joel Forslund, zise Erik.
— Da, m-am gândit eu.
Găsiseră persoana pe care o căutau, dar Hanna nu simți niciun val de
ușurare. Încă încerca să-și dea seama unde ar fi putut să-l vadă înainte.
Oare îl văzuse înainte să plece de pe insulă? Era cu opt ani mai mare decât
ea, așa că se îndoia.
— Voi doi ați avut o relație?
Întrebarea lui Erik fu prea directă și din scurt pentru Hanna. Ar fi
preferat să înceapă cu o întrebare cu un final mai deschis, dându-i șansa lui
Markus să vorbească despre cine a fost Joel. Îi aruncă o privire lui Erik,
încercând să-i comunice să se calmeze, dar el nu se uită la ea. Poate că se
gândea că nu au timp. Dar Markus nu păru surprins de acea întrebare.
— Nu, clar nu. Joel nu se simțea prea bine și eu am vrut doar să-l
sprijin.
— Unde v-ați cunoscut?
— Pe un forum online.
— Un forum pentru persoanele LGBTQ, corect?
— Da.
Hanna nu avu de ales decât să-l lase pe Erik să continue. Privi în jur.
Singurele obiecte de pe suprafața de lucru erau o fructieră și un ghiveci cu
ustensile. La geamuri nu erau jaluzele, și o plantă verde solitară stătea pe
pervaz. Masa la care stăteau era vopsită în alb, la fel și scaunele. Îi era greu
să găsească o logică în camera lui și în Markus, de asemenea. Bărbații mai
în vârstă rareori intrau în contact cu băieți tineri online doar ca să-i sprijine.
— Cum v-ați defini orientarea sexuală?
Markus oftă, probabil din pricina faptului că Erik punea întrebările
direct.
— Sunt căsătorit cu o femeie, răspunse el. Deci dumneavoastră ce
credeți?
— Unde e soția dumneavoastră?
— Am decis să locuim separat. Apartamentul ei e în apropiere.
— De ce?
— Pentru că atunci când locuiam împreună, ne călcam pe nervi prea des.
Amândoi avem mare nevoie să petrecem ceva timp singuri.
Hanna nu locuise niciodată cu un iubit, și o deranja faptul că nu fusese
suficient de curajoasă încât să se mute cu Fabian, mai mult din cauza
lașității ei decât din alte motive. Poate că nu va mai avea niciodată o șansă
ca asta: să încerce să ducă o viață în care nu e singură. Dar cumva, în
adâncul ei, știa și că relația lor nu ar fi funcționat niciodată pe termen lung,
indiferent de ce sentimente ar fi avut ea față de el. Fabian își dorise prea
multe, voia ca totul să se întâmple acum –, erau împreună de doar trei luni
când el îi sugerase să se mute împreună cu el.
Erik se întoarse spre Hanna, probabil iritat de liniștea ei. Ea îl ignoră și
se concentră asupra lui Markus.
— Joel a simțit ceva pentru dumneavoastră? întrebă ea.
— Nu, zise Markus. Aș fi observat dacă ar fi fost așa.
Răspunsul lui fu prea rapid, prea sigur. De parcă nu voia decât să scape
de ei. Hanna încercă o altă cale de abordare.
— De ce îi era greu lui Joel?
— Nu e ușor să fii adolescent.
— Nu, dar în cazul lui a fost mai mult de atât, nu-i așa?
Markus ridică din umeri resemnat.
— Ce i s-a întâmplat lui Joel e groaznic, dar noi ne știam doar de câteva
luni. Nu pot să vă spun mai multe decât v-am spus deja.
— Despre ce vorbeați voi doi? întrebă Hanna.
— Cărți, seriale, documentare. Dar mai mult despre cât de greu este să-ți
găsești locul pe lumea asta. Despre cum nu ar trebui să conteze pe cine
iubești sau cum te identifici.
Răspunsurile lui încă erau enervant de vagi, așa că Hanna încercă o altă
abordare:
— Ce relație aveți cu fiul dumneavoastră?
— Ce legătură are asta?
— Răspundeți la întrebare, îi ceru Erik.
— A fost greu, zise Markus. Dar e mai bine acum.
— De ce e la școală în Gothenburg?
— E o școală de hochei.
Markus păru să se schimbe când vorbi despre fiul lui. Fața lui spunea o
altă poveste decât gura lui, sugerând că lucrurile nu se îmbunătățiseră deloc,
iar Hanna observă un amănunt de care se agăță.
— Fiul dumneavoastră este motivul pentru care v-ați alăturat forumului?
întrebă ea.
— Oarecum.
— Continuați.
— Întotdeauna m-am chinuit să vorbesc cu el, dar e mai ușor cu alții.
Chiar simt că pot să îi ajut.
— Fiul dumneavoastră e gay? continuă ea.
— Nu. Sau cel puțin nu din câte știu eu.
— Atunci de ce un forum LGTBQ?
— Am lucrat pentru o linie telefonică pentru oamenii cu intenții de
sinucidere.
— Unde ați fost în intervalul dintre marți seara și miercuri dimineața
devreme? întrebă Erik, care părea să se fi săturat de răspunsurile evazive ale
lui Markus.
— Am fost aici, am dormit. M-am culcat devreme, pe la zece.
— Poate cineva să confirme acest lucru?
— Nu. Am vorbit cu soția mea la telefon, dar asta a fost chiar înainte de
ora nouă.
— Când ați fost ultima dată în Öland?
— Acum câteva săptămâni. Am fost să văd un prieten din Färjestaden.
•
Hanna și Erik plecară de la Markus Johansson, spunându-i să îi
contacteze dacă își mai aduce aminte altceva despre Joel despre care poliția
ar trebui să știe.
— Ai numărul de înmatriculare al lui Markus Johansson? întrebă Hanna.
Când Erik clătină din cap, femeia sună un coleg și-l rugă să verifice.
Mergeau spre parcarea clădirii când găsiră imediat mașina Audi neagră cu
plăcuțele de înmatriculare corecte. Hanna avu senzația pe care o avusese și
când îl văzuse pe Johansson: că le mai văzuse înainte. Oglinda retrovizoare
din stânga era spartă, și era o zgârietură lungă într-o parte a mașinii. Se uită
prin parbriz. Interiorul mașinii era mai curat decât al ei. Nu se vedea nimic,
nici măcar o bucată de hârtie. I se păru că simte un miros de produs de
curățare.
— Ce crezi? întrebă Hanna.
— Se pare că cineva e supărat pe el.
CAPITOLUL 51

În timp ce Hanna conduse spre Öland, Erik îl sună pe Ove ca să-l pună la
curent. Era ocupat, așa că îi trimise un mesaj în care îi ceru să-l sune el.
Încă se uita la telefon când primi o poză de la Supriya. Nila și Yadu stăteau
lângă niște gratii de carceră, lipiți de ele ca și cum încercau să evadeze.
Cu mine n-a fost niciodată așa, zisese Supriya odată despre modul în
care Yadu se juca cu Nila. Fiind fată, trebuia să fie tăcută și să facă așa cum
i se spune. În timp ce o ajută pe mama ei cu orice nu reușea menajera lor să
facă, frații ei erau liberi să facă ceea ce voiau. Chiar și așa, părinții ei o
încurajaseră să studieze, făcându-și griji că nu se va căsători niciodată, și îl
primiseră pe Erik cu brațele deschise. Înainte să iasă la pensie, Yadu
avusese o afacere cu băuturi alcoolice, iar Aavika fusese bucătar-șef. Exact
când Erik îi trimise un emoji soției sale, Ove îl sună.
— Cum merge? întrebă acesta.
— Bănuielile noastre s-au dovedit întemeiate, spuse Erik. Probabil ar
trebui să pui pe cineva să-l cerceteze ca lumea pe Markus Johansson. Să
afle dacă a mai ținut legătura și cu alți băieți de vârsta lui Joel pe acel
forum. Sau pe alte forumuri. A menționat că a lucrat pentru o linie de
telefonie de prevenire a sinuciderilor.
— Deja am făcut asta. Cât de departe ați ajuns?
— Suntem pe pod, spuse Erik. Fanny era acasă?
— Din păcate, nu, dar având în vedere stadiul în care se află casă,
căutările vor dura ceva timp. S-ar putea să apară.
Erik se îndoia că Fanny se va întoarce acasă în timp ce poliția îi întorcea
casa cu fundul în sus, dar nu zise nimic. În schimb, îi venea brusc să râdă.
Parcă pesimismul Hannei îl molipsise și pe el. Femeia părea neobișnuit de
morocănoasă azi.
— Vreau ca tu și Hanna să dați o raită prin zonă ca să o căutați, continuă
Erik.
După ce închise, Erik îi spuse ce li se ceruse să facă.
— Bine, spuse ea. Dacă puștii încă mai ies în aceleași locuri în care
ieșeam eu când eram tânără, știu unde trebuie să verificăm. O să începem
cu școala.
În weekend era mai mult trafic decât în timpul săptămânii, dar nu era
nici pe departe la fel de rău cum putea să fie în lunile de vară.
— Se pare că nimeni nu vrea să menționeze ceva în legătură cu Joel,
spuse Hanna.
— Da, dar ce?
— Nu știu.
Hanna o luă pe ieșirea spre I36 cu o viteză prea mare și Erik trebui să se
apuce de mânerul ușii ca să se stabilizeze. Ea îi aruncă o privire iritată, dar
el o ignoră și se concentră asupra parbrizului. Asupra câmpiilor galbene și
verzi, asupra copacilor solitari care le flancau. Era atât de posomorât aici.
Exact când se gândi la asta, trecură pe lângă o adunătură mică de case și o
moară. Hanna întoarse spre Gårdby și șoseaua se îngustă.
— Cum erai la școală? întrebă el.
— Ce relevanță are asta?
— Erai ca Fanny?
— Nu, răspunse Hanna. Mai mult ca Joel, dacă e să fac vreo comparație.
Adică era gay? Nu putea să întrebe direct, așa că tăcu. Deși dacă stătea
să se gândească mai bine, de ce nu? Nu ar fi trebuit să fie o întrebare
neobișnuită, era ca și cum întreba cât poartă la pantofi.
— Ești gay?
— Nu, tu ești?
— Am o soție.
Hanna pufni.
— Știu, continuă Erik. Asta nu înseamnă nimic.
În timp ce se apropiară de Gårdby, începu să se uite după Fanny, deși nu
văzu pe nimeni care să semene cu ea. Numai oameni care lucrau în
grădinile lor și câteva femei cu cărucioare.
Hanna parcă lângă școală. Dădură o fugă pe lângă clădirea principală și
stabiliră că nu era niciun adolescent prin preajmă. Câțiva copii mai mici se
jucau pe zidul de cățărat din curte.
— Sunteți de la poliție? strigară ei după cei doi.
Acum o săptămână, probabil că nu la asta s-ar fi gândit prima dată.
— Încotro acum? întrebă el.
— Spre golf.
Golful se dovedi a fi mai departe decât se așteptase el, și trebuiră să
treacă printr-un alt sat mic ca să ajungă acolo, dincolo de alt șir de case și
de câmpiile care erau pretutindeni.
Erik coborî din mașină, Marea Baltică întinzându-se în fața sa. Simți
aceeași senzație de mai devreme, dar mult mai puternică de data aceasta:
era atât de deprimant aici.
Fără să scoată un cuvânt, Hanna porni spre marginea apei și stătu cu
spatele la ea. Erik făcu o tură rapidă a golfului. Singurele clădiri din zonă
erau câteva căbănuțe, și în ciuda faptului că se îndoia că Fanny se putea
ascunde în vreuna din ele, bătu totuși pe la uși și privi prin geamuri. Văzu
pe dig un bărbat cam de vârsta lui, care pescuia.
— Mușcă?
— Nu, răspunse bărbatul. Apa se încălzește prea mult.
Erik nu știa nimic despre pescuit, dar dădu din cap ca și cum ar fi știut.
— De cât timp stați aici? întrebă el.
— De câteva ore.
— Ați mai văzut pe cineva cât timp ați fost aici?
— Doar pe Henrik, care lucrează pe barca lui.
Erik dădu din cap din nou, ca și cum ar fi știut cine era Henrik. Se uită
la cele câteva bărci legate la mal. Bărci cu motor simple în mare parte, plus
vreo două bărci cu vâsle.
— Niciun adolescent?
— Nu.
Erik îi mulțumi și se întoarse la Hanna. Bărbatului nu-i păsă deloc cine
era Erik, chiar dacă își băgase nasul printre colibe. În Malmö nu ar fi putut
să pună astfel de întrebări fără să primească mii de întrebări drept răspuns.
Probabil că bărbatul își dăduse seama că era polițist.
Telefonul lui începu să sune, un apel de la același număr care îi trimisese
un mesaj amenințător Hannei. Ridică ecranul ca să vadă și ea, și-i spuse de
mesajul pe care îl trimisese el.
 — Vrei să răspunzi? întrebă el.
— Chiar nu.
Părea chiar că voia să-i smulgă telefonul din mână și să-l arunce în apă.
Furia Hannei îl luă prin surprindere, dar nu avu timp s-o proceseze: trebuia
să răspundă înainte ca persoana să închidă.
— Cum poți tu să pretinzi că înțelegi? îl întrebă o femeie supărată.
— Eu…
Dar femeia nu avea nicio intenție să-l lase să vorbească:
— Nu ai idee cum a fost să o văd iar aici. Tatăl ei mi-a omorât mama.
El…
Femeia se chinui să-și tragă respirația pentru câteva secunde înainte să
închidă.
Erik se uită la Hanna. Probabil nu voia să arunce telefonul în mare; ci pe
el.
— Ester a avut o fiică? întrebă el.
— Da. Maria.
— Ei bine, ea e cea care te amenință.

CAPITOLUL 52

Deci fiica lui Ester, Maria, fusese cea care o amenința. Hanna bănuise
asta, dar e ușor să ignori suspiciunile, și nu fusese pregătită pentru cum se
va simți odată ce va ști fără nicio îndoială că fusese ea. O copleșeau toate
emoțiile. Până și supărarea pe Erik care apăruse din nou; faptul că trimisese
un mesaj fără să discute cu ea mai întâi.
O apucă de braț și o conduse până la mașină, împingând-o pe locul din
dreapta. Ea ar fi vrut să-i spună că nu are nevoie de ajutor, mai ales nu de al
lui, dar nu putu să rostească nici măcar un cuvânt, îi închise ușa și
detectivul se duse pe partea cealaltă ca să se urce lângă ea.
— Nu e în regulă că îți face asta, spuse el.
Hanna se întoarse să se uite la apă. Ori de câte ori nu reușise să facă față
lucrurilor acasă, acesta era locul în care venea.
— Poate că nu, dar știi ce a făcut el…
— Da, spuse Erik. Nu e nevoie să-mi spui.
Privirea Hannei era ațintită asupra valurilor. Bineînțeles că imediat ce
aflase că tatăl ei fusese un criminal îl căutase pe internet. Toată lumea făcea
asta mereu. Era același impuls care îi făcea pe oameni să încetinească și să
deschidă geamul atunci când treceau pe lângă un accident de mașină.
Câțiva ofițeri din Stockholm îi recunoscuseră numele, dar foarte puțini
din afara poliției își dăduseră seama cine era. Cu trei ocazii, adusese ea
vorba de asta, dar nimeni nu putuse să treacă peste dezvăluire. Toți cei care
aflau dispăreau apoi, fiindu-le imposibil să o separe de tatăl ei. Până acum,
fusese doar o chestiune de menținere a distanței, dar fusese întrecută
măsura. Maria chiar voia să îi facă rău.
Hanna lucrase la câteva anchete în care ura fusese îndreptată întotdeauna
împotriva rudelor atacatorului. Își aduse aminte de soția unui bărbat care
violase și omorâse o tânără femeie. Cineva aruncase cu pietre în geamul
soției și aceasta fusese rănită de sticlă. Hărțuirea ținuse atât de mult încât,
în cele din urmă, fusese forțată să se mute.
— Care e numele de familie al Mariei? întrebă Erik.
— Jensen.
Erik tastă pe telefon.
Un nagâț ateriză la câțiva metri de mașină. Probabil un mascul, se gândi
ea. Penele de pe spatele lui erau verzi și lucioase. Se uita la Hanna cu o
privire acuzatoare: „Ce cauți aici? Ar fi trebuit să rămâi în Stockholm”.
În Stockholm avusese șansa de a deveni altcineva, dar nu-și schimbase
viața pe deplin acolo. Avusese un loc de muncă, dar, practic, doar atât avea.
Avusese câteva relații și câțiva prieteni, dar nu reușise să se agațe de nimic.
Totuși, nu orașul fusese problema, ci ea. Încercările ei fără prea multă
tragere de inimă fuseseră întotdeauna sortite eșecului, pentru că ea nu era
precum Kristoffer. Nu putea să scape de trecut. Dacă voia să treacă peste,
trebuia să înțeleagă ce se întâmplase. Să proceseze cu adevărat. Doar că îi
luase mult timp să își dea seama de asta.
— Maria Jensen locuiește în Norra Sandby, spuse Erik. Cred că ar trebui
să mergem acolo.
Hanna deja știa unde locuiește Maria. O căutase după ce o văzuse în
parcare în Möckelmossen.
— Avem treabă de făcut, zise ea.
— Mai ai și alte idei în legătură cu unde ar putea fi Fanny?
— La Tilde acasă? Sau la Lukas?
— Chiar crezi asta?
 — Nu.
Având în vedere ce spuseseră Tilde și Lukas despre Fanny, probabil că
nu ar fi lăsat-o să intre dacă ar fi venit la ei. Ar fi putut foarte bine să aibă
alți prieteni, doar că ei nu știau pe cine să întrebe. Mama ei sigur nu avea
cum să știe.
— Bine, atunci cred că ar trebui să mergem să o vedem pe Maria, spuse
Erik. Putem să mai dăm o tură prin Gårdby după aceea. Ove poate părea un
pic încet uneori, dar nu este, și e, practic, un om bun. O să-i trimit un mesaj
ca să-i explic.
Înainte ca Hanna să apuce să răspundă, el trimise mesajul și porni
motorul, plecând de pe loc fără să aștepte răspunsul lui Ove.
Pe drum, Hanna simți de câteva ori un impuls brusc de a-i cere să
întoarcă, dar îl ignoră de fiecare dată. Privi agitată dincolo de parbriz,
disperată să o zărească pe Fanny și să oprească ceea ce era pe cale să se
petreacă.
Cu cât se apropiau mai mult de Norra Sandby, cu atât îi era mai greu să
respire. Poate chiar începuse să scoată un zgomot, pentru că Erik îi aruncă o
privire curioasă. Dar chiar dacă era îngrijorat, nu ar fi făcut asta. Hanna își
dădu drumul antebrațului. Strânsese tatuajul atât de tare încât o durea.
Erik parcă în fața căsuței de piatră a Mariei, și Hanna reuși cumva să-l
convingă să rămână în mașină. Grădina era incredibil de curată și de
îngrijită, și i-ar fi plăcut să locuiască aici. Luna mai fusese dintotdeauna
luna ei preferată, cu verdeața care prindea viață oriunde priveai. Hanna știa
multe despre plante și animale – înainte ca mama ei să moară, tatăl ei îi
învăța pe ea și pe Kristoffer despre asta –, dar erau multe lucruri aici pe
care nu le recunoștea; Lars preferase întotdeauna sălbăticiunea în
defavoarea zonelor cultivate. Hanna își trecu degetele peste un liliac care
mai avea puțin și înflorea. O viespe se ridică și zbură.
Se duse până la ușă și după ce atinse privighetoarea de pe braț încă o
dată, ridică degetul spre sonerie. Sunetul înăbușit răsună în casă. Luminile
erau aprinse înăuntru, dar spera că Maria nu era acasă.
Ușa fu deschisă și când Maria văzu cine stătea afară, fiecare mușchi al
feței sale se încordă.
— Te rog, nu închide ușa, o imploră Hanna.
Ochii plini de ură ai Mariei o analizară pe Hanna din cap până-n
picioare, făcând-o bucăți. În cele din urmă, se întoarse și plecă, dar lăsă ușa
deschisă în urma ei. Nesigură ce să facă, Hanna o urmă, închizând ușa fără
să se uite la Erik.
— De ce te-ai întors? o întrebă Maria.
Stătea pe covorul din sufrageria mare, cu brațele strânse la piept. Acea
întrebare avea un răspuns lung. Hanna se întorsese pentru că nu reușise
niciodată să respire cum trebuie în Stockholm, pentru că nu reușise să-și
creeze nicio relație care să însemne ceva acolo; pentru că simțise în mod
constant că-i lipsește ceva, pentru că modul în care fusese forțată să
părăsească insula fusese unul greșit. Pentru că simțea o legătură cu Öland
care nu se datora doar faptului că familia ei fusese aici. Dar nu știa cum să
îi explice nimic din toate astea.
— Nu eram fericită în Stockholm, răspunse ea.
— Nu erai fericită? Maria, practic, scuipă ultimul cuvânt.
— Știu că ceea ce a făcut tatăl meu a fost… de neiertat. Dar eu nu sunt
el.
— Deci ce simți față de el acum?
Varianta inteligentă ar fi fost să mintă și să spună că îl urăște, dar Hanna,
pur și simplu, nu putea face asta. Când fusese mică, Lars fusese un tată
fantastic. Îi citise povești, se jucase cu ea, îi explicase cum e lumea. Îi
dusese pe ea și pe Kristoffer în aventuri. Se plimbaseră, plecaseră cu cortul,
merseseră la pescuit. Doar că totul dispăruse când mama ei murise. Lacrimi
începură să-i curgă pe obraji.
— Cred că ar trebui să pleci.
Cuvintele și limbajul corporal al Mariei erau la fel de ostile ca
întotdeauna. Hanna nu mai știa nici ea ce caută acolo. Nu ar fi trebuit să-l
lase pe Erik s-o convingă să vină aici. Dar nici nu putea să plece. Nu încă.
— Tu m-ai sunat?
Maria doar se holbă la ea.
— Nu ai spus nimic, doar ai…
— Nu.
Hanna simți o dorință bruscă de a pleca, și când se întoarse, zări
fotografia de pe comodă. Maria și Carina, stând în fața unei tufe cu
trandafiri înfloriți, purtând pălării identice. Poza nu avea cum să fie mai
veche de cinci ani, și Carina avea o expresie pe chip pe care Hanna nu o
mai văzuse niciodată la secție: părea relaxată, fericită.
Plecă în grabă.
 — Cum a mers? întrebă Erik când femeia urcă în mașină.
— Groaznic de prost. Condu odată.
Erik porni motorul și plecă, dar nu fu în stare să tacă prea mult timp.
— Trebuie să…
Dar numai atât apucă să rostească.
— Eu nu trebuie să fac nimic, șuieră ea.
Erik tresări și se uită la ea.
— Ce s-a întâmplat, de fapt, acolo? întrebă el.
Nu „care e problema ta?” Compasiunea lui calmă aprinse supărarea față
de el care clocotise în Hanna toată ziua.
— Care naiba e problema ta? se răsti ea.
— Problema mea?
— Da. Mă subminezi încontinuu. Mai întâi îi ciripești lui Ove, apoi îi
dai Mariei un mesaj fără să mă întrebi mai întâi. E o abordare al naibii de
proastă. Apoi decizi că e o idee bună să mă aduci s-o văd.
Erik trase pe margine și opri mașina. Mâinile îi tremurau pe volan.
Aproape că ajunseseră înapoi în Gårdby.
— Îmi pare rău, spuse el, cu o expresie încăpățânată pe chip. Dar nu e
prea ușor să ai de-a face cu o persoană ca tine.
— Nu sunt tatăl meu.
— Nici eu nu am zis vreodată că ești. Interpretezi greșit tot ce spun eu.
Și tot ce fac.
Hanna se holbă la Erik, la cât de rănit și de supărat părea, și se întoarse
cu spatele la el. Se abținu să nu coboare din mașină. Nu voia să se afle aici,
dar știa și că nu pe el era cel mai supărată, ci pe viața ei mizerabilă. În
mintea ei, era din nou acasă la Maria. Maria o știa pe Carina, și probabil
spusese adevărul când îi zisese că nu ea sunase. Asta însemna că trebuie să
o fi sunat altcineva, dar cine?
Stătură pe marginea drumului încă câteva minute până când Hanna puse
capăt tăcerii într-un final.
— Îmi cer scuze, zise ea.
Erik se uită la ea, părând să-și cântărească cuvintele.
— Eu sunt cel care ar trebui să-și ceară scuze.
Hanna își fixă privirea pe ușă, clipind ca să alunge lacrimile. Știa că ar
trebui să îi explice, dar cum s-o facă?
— Știu că nu gândesc întotdeauna înainte să vorbesc, continuă Erik, dar
chiar nu am avut intenții rele.
— Bine, spuse Hanna. Eu…
Nu putu să spună mai multe. După câteva minute, Erik porni motorul.
— Ia-o spre sud, zise Hanna.
— De ce?
— S-ar putea ca Fanny să fie în Möckelmossen.

CAPITOLUL 53

Un grup mic de oameni se adunase în fața unei grămezi de flori.

Multe dintre buchete începuseră să se ofilească, dar oamenii aduceau
buchete noi tot timpul. Încă nicio urmă de Fanny, și nici de femeia blondă
pe care o văzuse Hanna în acea primă seară, dar își scoase telefonul și făcu
totuși niște poze mulțimii.
Erik dădu din cap – aprobator, se gândi ea, deși nu era sigură. Nu mai
scoseseră niciun cuvânt de când ea nu reușise să îi dea explicații.
Odată ce Hanna termină de făcut pozele, se întoarseră la mașină. Nu mai
aveau niciun motiv să stea.
Își tot aducea aminte de poza cu Maria și Carina, și nu știa ce să creadă
despre ea. Nici despre faptul că altcineva se ascundea în spatele apelurilor.
Și nici despre faptul că își pierduse controlul și țipase la Erik. Detectivul
porni motorul și scoase mașina din popas.
— Mor de foame, se plânse el. Ar trebui să mergem să mâncăm ceva.
Hanna se întoarse să se uite la el.
— Ce e? întrebă el. Certurile îți creează poftă de mâncare. În plus, e
trecut de două deja.
Ea își înghiți lacrimile care încercară să evadeze.
— Lasă-mă să-l sun pe Daniel să văd cum merg căutările, spuse ea. S-ar
putea să aibă nevoie de noi.
Daniel nu-i răspunse, așa că îl sună pe Ove. Acesta o informă că
percheziția era în plină desfășurare și că Fanny nu dăduse încă niciun
semn. Mama ei era acolo și susținea că fiica ei plecase în Maldive. Când
Hanna îi spuse că nici ei nu reușiseră s-o găsească pe Fanny, șeful lor le
spuse să se întoarcă în Kalmar.
Detectiva închise, întrebându-se dacă ar fi trebuit să menționeze ce se
întâmplase acasă la Maria. Faptul că apelurile veniseră de la altcineva. Sau
fotografia. În adâncul ei, știa că nu ar fi reușit să vorbească nici cu Ove.
Trebuia să afle mai întâi ce fel de relație aveau Maria și Carina. Niciunul
dintre ei nu puteau face nimic în privința amenințărilor cât timp rămâneau
anonime.
— Ove vrea să ne întoarcem la secție, îl anunță ea pe Erik. Nu am adus
mâncare, dar putem să oprim undeva pe drum.
Depuse un efort mare ca să-și păstreze tonul liniștit și prietenos.
— Tu de ce ai poftă? întrebă el.
— Nu contează. Alege tu.
Când ajunseră pe continent și o luară pe E22, Erik făcu dreapta spre
Scandic Hotel în loc de secție. Trase în fața unui restaurant cu mâncare
făcută pe grătar care se numea Dilan.
— Mâncăm aici sau luăm la pachet?
— Aș prefera să luăm la pachet, zise Hanna.
Nu știa în ce punct ajunsese relația lor în momentul de față, și i se păru
că ar fi prea mult să stea față în față în timp ce mănâncă. Înapoi la secție, s-
ar putea să mai fie cineva în cantină cu care Erik să poată vorbi. Spre
ghinionul ei, nu era nimeni, și când ea nu izbuti să vorbească, Erik începu
să-i povestească despre cartea apocaliptică pe care o citea. Spunea că,
potrivit autorului, felul în care trăia ea era mai bun decât felul în care trăia
el. Dacă un procent mare al omenirii ar fi ras de pe fața Pământului, orașele
și localitățile ar deveni în curând imposibil de locuit; nu erau construite
pentru a funcționa fără infrastructură modernă. În plus, s-ar umple rapid de
cadavre.
— Am crezut că ești o persoană optimistă, zise Hanna.
— Sunt, doar că mi se pare un subiect interesant.
•
Hanna se grăbi să se întoarcă la biroul său imediat ce-și termină
frigăruile de miel. O căută pe Maria pe Google, dar nu găsi nimic care să
poată explica relația ei cu Carina. Nu îndrăzni să caute în baza de date
informații despre colega ei.
Îi era greu să se concentreze, mintea ei revenind încontinuu la întâlnirea
cu fiica lui Ester. S-ar putea să o lase în pace pe Hanna acum că spusese ce
are de spus, deși Hanna se îndoia. Genul acela de ură nu dispărea cu una, cu
două. Dar cum rămâne cu apelurile? Probabil că nu aveau nicio legătură cu
suferința și furia provocată de ce făcuse tatăl ei, ci îi erau adresate direct.
Cineva se simțea amenințat de întoarcerea ei pe insulă.
Hanna mai încercă încă o dată să se concentreze asupra anchetei. În afară
de Fanny, Tilde și Lukas, cine altcineva ar fi știut că Joel se plimba prin
Gårdby în acea noapte? Toate dovezile sugerau că Fanny era vinovată, dar
Hanna nu voia să creadă asta. Ar fi preferat să aibă de-a face cu un criminal
de patruzeci și trei de ani, și nu cu unul de șaisprezece ani.
Hanna deschise dosarul anchetei și începu să citească notițele
interogărilor, ale apelurilor și cele câteva rapoarte criminaliste care fuseseră
postate, dar nu găsi niciun indiciu nou. Altcineva se ocupa de Markus
Johansson, dar persoana respectivă nu publicase încă nimic în program, și
probabil că nici nu avea s-o facă până luni. Ca să fie sigură, îi trimise
repede un mesaj lui Ove:
„Vreo veste nouă despre Markus Johansson?”
El îi răspunse imediat.
„Nu. O să afli imediat dacă e ceva nou”.
— Te-ai răzgândit? întrebă Erik.
Hanna ridică privirea din telefon, derutată. Văzuse ce-i scrisese Ove?
— În legătură cu ce?
— Cu cina. Plec acum.
Glumea? Hanna îi cercetă fața, dar nu descoperi nimic.
— Chiar vrei să vin? întrebă ea.
— Pot să fac față când țipă cineva la mine, zise Erik. Crede-mă, mi s-a
vorbit mult mai urât de atât.
Din nou, Hanna fu tentată să folosească cina cu Ingrid drept scuză, dar
știa că probabil nu avea s-o creadă. Spre enervarea ei, simți cum se
înroșește, și privi fix ecranul. Ceea ce aflase acasă la Maria o zdruncinase,
și probabil că nu va putea să respire calmă în noaptea aceea, nici măcar în
Kleva. Poate că se va autoinvita la Ingrid, dar spre deosebire de vecina sa,
Erik chiar îi ceruse să vină. Da, asta fusese înainte să țipe la el, dar chiar
trebuia să înceteze să mai fie în halul ăsta de slabă. Și încă voia să îi
explice.
— Bine, acceptă ea.
Surprinderea de pe fața lui Erik o făcu să se panicheze. Probabil o
întrebase numai pentru că se gândise că avea să refuze, dar când puse accent
pe cuvântul „super”, temerile ei fură reduse la un nivel suportabil. Se
deconectă și se ridică.
Era cinci fără puțin când intrară în apartamentul lui Erik și al Supriyei
din cartierul Varvsholmen din Kalmar. Fiica lui, Nila, veni alergând spre ei
într-o rochie roz.
— Bună! Tu cine ești?
— Eu sunt Hanna. Lucrez cu tatăl tău.
Auzi niște pași venind în grabă, cel mai probabil atrași de vocea
necunoscută. Supriya îi venea abia până la piept Hannei, dar o trase într-o
îmbrățișare.
— Mă bucur să te cunosc.
Erik îi aruncă o privire dezaprobatoare soției sale, crezând probabil că
exagerează. Hanna avusese impresia că Supriya nu vorbește suedeză, dar
totuși vorbește, deși cu accent, încurcând, din când în când ordinea
cuvintelor în propoziție.
Hanna îi salută pe părinții Supriyei, dând mâna cu ei. Presupusese că
aveau să fie îmbrăcați în haine indiene tradiționale, dar singurul element
indian pe care îl văzu fu șalul pe care Aavika îl ținea pe umeri. Hannei nu-i
plăcuse niciodată să i se aducă aminte de prejudecățile pe care le avea;
singura dată când plecase din Europa fusese în timpul unei vacanțe de o
săptămână în Maroc.
Nila plecă să joace șah cu bunicul ei în timp ce mama Supriyei se
întoarse în bucătărie ca să gătească. Pe Hanna o lăsară în sufragerie. Erik și
Supriya dispăruseră undeva.
— Haide, îi zise Erik când se întoarse, conducând-o pe balcon.
Supriya îi oferi un pahar cu vin alb. Mașina Hannei era încă parcată în
fața secției, dar decisese să ia autobuzul.
— Mulțumesc, spuse ea.
Priveliștea de la balcon era incredibilă. Posibilitatea de a vedea marea
era singurul lucru care lipsea din casa ei, și era motivul principal pentru
care se ducea pe plajă în fiecare dimineață. Da, vedea apa când conducea pe
pod, dar nu era la fel ca atunci când puteai să auzi valurile sau să simți
gustul mării în aer.
Hanna se așeză împreună cu Erik și soția sa, bând din vin și ronțăind
alune. Cei doi reușiră să poarte ei conversația, ceea ce însemna că Hanna
nu trebuia să vorbească, dar tot îi era greu să se relaxeze.
— De cât timp stați în Suedia? întrebă ea, în cele din urmă, în încercarea
de a demonstra că poate să facă și altceva, nu doar să asculte.
— De aproape cinci ani, zise Supriya. Am vrut ca Nila să crească aici.
India nu este un loc bun pentru femei.
Expresia din ochii ei se schimbă când își menționă țara natală, și Hanna
văzu cum o străbate un dor. Erik nu păru să observe.
— Nu este? întrebă ea.
— Nu, acolo nu sunt ascultate de nimeni.
— De parcă asta te-a oprit pe tine vreodată, zise Erik.
Privirea pe care i-o aruncă soției sale era una plină de iubire.
— Poate că nu, răspunse ea.
Hanna își dădu brusc seama de ceva: probabil că ea nu va avea parte
niciodată de genul acela de iubire. Se întreba, mult mai des decât i-ar fi
plăcut să recunoască, cum ar fi fost viața sa dacă ar fi acceptat să se mute cu
Fabian. Poate că acum încă ar mai fi fost împreună, deși se îndoia că ar fi
fost extrem de fericiți. Adesea îi luă mult timp să-și dea seama de anumite
lucruri, dar acum știa că nu de Fabian fusese ea îndrăgostită; ci de gândul
că are pe cineva cu care să-și petreacă viața.
Se uită la Supriya, care îi zâmbi. Spera că dorul ei nu va deveni
insuportabil.
Hannei îi sună telefonul, și când văzu că numărul era ascuns, ezită
înainte să răspundă. De data aceasta, nu auzi nici liniște, nici flăcări, ci
vocea distorsionată a unui bărbat care spunea: „Pleacă de aici. Dacă rămâi,
o să mori”. Închise repede.
— Tot te mai sună? întrebă Erik.
Hanna ridică din umeri nepăsătoare. Știa că aceasta s-ar putea să fie
șansa ei să-i povestească ce-și dăduse seama acasă la Maria, dar chiar nu
putea să facă asta. Supriya se scuză, zicând că trebuie să se ducă la baie,
probabil în încercarea de a le oferi câteva momente singuri. Hanna căută
cuvintele potrivite, dar indiferent cu câtă încurajare o privea Erik, nu putea
să scoată nici măcar un cuvânt. El păstră liniștea mai puțin de un minut.
— Trebuie să știi ceva despre Daniel, anunță bărbatul.
— Cum adică?
— E gay
— OK…
— Am văzut felul în care…
— Mersi, e de ajuns.
 Hanna luă o gură de vin, rezistând impulsului de a-și lipi paharul rece de
obrajii fierbinți. Oare Daniel observase și el? Asta era partea cea mai rea –
faptul că tânjise după el în mod evident. Într-un fel, era o ușurare că era
gay. Știuse încă de la început că atracția era doar fizică, din cauza
asemănărilor cu Fabian, dar, de fapt, nu știa nimic despre el, ceea ce era
dureros de limpede acum. În timp ce încercă să treacă peste liniște luând
încă o gură de vin, Supriya veni la ei și-i anunță că cina era gata.
La masă, toată lumea vorbi în engleză. Hanna nu vorbea chiar atât de
bine cum și-ar fi dorit ea, și se simți puțin rușinată, deși celorlalți nu păru
să le pese. Mâncarea fu delicioasă, și nici pe departe la fel de iute cum se
așteptase ea. Îi menționă asta mamei Supriyei, care râse.
— Pun mai puține condimente ca să poată să mănânce și Erik.
Toată lumea râse. Chiar și Erik.
Mama Supriyei începu să o întrebe pe Hanna de familia sa, și păru să-i
pară foarte rău pentru ea când află că e singură. Că singura familie pe care o
are e formată din bunica sa, care locuiește într-un azil, și fratele ei, care
locuiește în Londra. Hanna făcu să pară că are o relație bună cu el,
susținând că vorbesc în fiecare săptămână. Reuși să nu-și menționeze
bunicii din partea tatălui.
Nu trecu mult timp și vinul începu să i se urce la cap. Se amestecă cu
eliberarea pe care o simțise odată cu criza ei de mai devreme, cu ultimul
apel pe care îl primise. Și cu familia ei. Era prea mult.
— Ar trebui să plec, spuse ea. Trebuie să prind autobuzul.
Exagera, autobuzul ei nu pleca decât peste o oră, dar se bază pe faptul că
Erik nu avea de unde să știe asta.
Clădirea din stație era închisă, așa că Hanna se așeză pe banca cu
acoperiș. Era greu să nu se gândească la Joel. La poza pe care și-o făcuse
cu fața vânătă și însângerată.
Ce se întâmplase după aceea?
Hanna se sprijini pe spătar și închise ochii. Își aduse imediat aminte de
vocea de la telefon, care-i spunea că avea să moară dacă nu va pleca.
Problema era că nu avea unde să se ducă.
Deschise ochii în încercarea de a scăpa de acea voce. Îi confirmase
suspiciunile pe care încercase atâția ani să le reprime: că ceva nu era în
regulă. Fragmentele pe care le aflase nu păreau să se potrivească. Violența
excesivă, puținele vorbe pe care le scosese tatăl ei.
 Trebuia să afle ce se întâmplase, de fapt, în acea noapte cu șaisprezece
ani în urmă.
Hanna îi trimise un mesaj lui Ove ca să-l întrebe dacă poate să citească
dosarul anchetei tatălui său.
 ULTIMA ZI

Motorul rage și corpul lui Joel reacționează din instinct, convins că

Fanny o să-l calce cu motoreta. Ori asta, ori o să tragă în fața lui ca să poată
să-l bată din nou, fără să se mai oprească de data aceasta.
Nu poate face nimic.
Dar Fanny trece pe lângă el și-i dă un șut. Piciorul ei nu-l lovește
neapărat tare, dar e de ajuns ca să-l facă pe Joel să-și piardă echilibrul. El se
împiedică spre șanț, reușind să-și ridice brațele doar pe jumătate. Cotul lui
stâng are cel mai mult de suferit în timpul căzăturii. Icnetul lui e înăbușit de
zgomotele motoretei. Joel stă întins într-o parte în iarba înaltă. Ghemuit așa
cum stătuse în pădure, protejându-și capul cu brațele.
Fără să încetinească, Fanny traversează strada și o ia spre Snegatan.
Joel nu îndrăznește să creadă că a plecat, și stă acolo în tăcere, în
întuneric, așteptând. Dar nu poate să audă decât durere. Zvâcniturile
coastelor sale.
O singură dată i s-a întâmplat să-și rupă un os, când a căzut de pe
bicicletă și a aterizat pe braț, dar nu-și aduce aminte de durerea fizică. Nu-
și aduce aminte decât de restul: Axel certându-l să nu se smiorcăie. Zicând
că numai fetele se smiorcăie.
Câți ani avea pe atunci? Opt? Era cel puțin suficient de mare încât să fi
început școala, pentru că își aduce aminte că ceilalți copii au desenat pe
ghipsul lui. Nu, nu copii. Fetele. Cu ele își petrecea cel mai mult timp.
Viața lui e un dezastru total. Cum de a ajuns așa?
Joel nu are habar cum ar trebui să îndrepte lucrurile. Deja vorbește cu
Nadine, dar asta nu-l ajută, probabil pentru că există limite când vine vorba
de ce poate să-i spună. Unele dintre lucrurile pe care le împărtășește o fac
să se simtă prost, se vede de la o poștă. Dar el înțelege asta. E îndrăgostită
de el.
Joel știa că ar trebui s-o sune pe Tina. Că ar trebui să încerce să-și ceară
scuze și să îi ofere explicații – deși nu știe dacă va putea să-l ierte
vreodată.
Tina s-a supărat atât de mult.
 O rafală de vânt rece îl face să tremure, și se chinuie să se ridice. Fanny
chiar a plecat. Joel mai are puțin și varsă lacrimi de ușurare, și-și dă seama
pentru prima dată cât de încordat fusese. Dar tot se îndoiește că-i va lăsa în
pace pe el și pe Molly de acum înainte. Nu înainte să-și primească banii.
Ar trebui să vorbească și cu mama lui despre asta.
Să-i ceară ajutorul.
Întunericul îi alungă rapid senzația de ușurare. Oricât de rău fusese să o
aibă pe Fanny în urma sa, făcându-și griji în legătură cu ce-i va face în
continuare, măcar motoreta îi luminase drumul.
— Aproape am ajuns, îngaimă el cu voce tare în încercarea de a se lupta
cu fantomele din întuneric.
Mai are doar câteva sute de metri până la căldură, până la patul său.
Joel își scoate telefonul ca să aprindă lanterna și ca să-i trimită un mesaj
Tinei. Niște scuze vor fi de ajuns deocamdată. Orice explicație poate
aștepta. Dar, de data asta, telefonul lui refuză să se aprindă.

CAPITOLUL 54

Era ora douăsprezece fără un sfert când Hanna coborî din autobuz în
Kleva. Ajunseseră cu câteva minute mai devreme, așa că șoferul așteptă în
stație în timp ce ea începuse să meargă pe marginea drumului. Bărbatul care
coborâse din autobuz odată cu ea părea că se îndrepta în direcția opusă. Era
cam la jumătatea drumului spre casă când autobuzul trecuse, în sfârșit, pe
lângă ea, mergând spre ultima oprire din Mörbylånga cu cei câțiva pasageri
rămași.
Soarele apusese cam cu o oră în urmă, și era întuneric beznă, așa că
Hanna își scoase telefonul ca să lumineze drumul. Va trebui să-și ia
neapărat o lanternă de buzunar tocmai pentru genul acesta de situații. Când
ajunse la curbă și văzu lumina felinarelor pe stradă, simți un val de ușurare.
Hanna încă mai simțea efectele vinului – băuse aproape trei pahare, ceea
ce era mai mult decât obișnuia ea să bea – și abia aștepta să ajungă acasă.
Avea să bea un pahar mare cu apă și să se uite la televizor timp de o oră.
Avea să înece vestea că Daniel era gay cu un episod din Outlander. După
asta, avea să se ducă la culcare.
Hanna mări pasul. Nu ar recunoaște niciodată că îi este frică de
întuneric, dar uitase cât de diferit este întunericul de aici. E atât de compact
și de greoi în comparație cu cel din Stockholm. Parcă nu era nimic în jur.
Inima îi tresări când auzi ceva foșnind în spate. Să fi venit bărbatul din
autobuz în aceeași direcție, până la urmă? Se întoarse, dar nu putu să vadă
nimic. Și ce dacă o luase în aceeași direcție ca ea? Poate că și el locuia în
sat?
Hanna nu reuși să se calmeze. Era convinsă că bărbatul venea după ea,
că putea să fie chiar persoana care o amenințase. Nu putea să se apere decât
cu forța fizică, și asta nu ar fi contat prea mult dacă bărbatul era înarmat.
Luase cursuri de tehnici de dezarmare, dar asta într-o sală de sport bine
iluminată, nu pe un drum de țară întunecat, după ce consumase trei pahare
de vin.
Decise să facă singurul lucru pe care putea să-l facă: începu să alerge.
Nu ar fi trebuit să alerge atât de repede, având în vedere faptul că nici
măcar nu putea să vadă unde-și punea picioarele, dar atâta timp cât rămânea
pe asfalt, trebuia să fie bine. Privirea ei era ațintită asupra felinarului care
părea să țopăie; acolo trebuia să ajungă. Încercă să asculte ce se auzea în
urma sa, dar nu auzi decât zgomotele propriilor pași pe drum și pulsul care-
i bubuia în urechi. Se apropie prea mult de marginea drumului și se
împiedică. Spre disperarea ei, se clătină înainte, convinsă că avea să cadă,
reușind să-și recapete echilibrul chiar în ultima clipă. Hanna știa că trebuie
să încetinească, dar nu putea să se convingă să facă asta. Mai avea doar vreo
zece metri până la curbă.
Senzația de ușurare pe care Hanna o simți când ajunse în sat o făcu să
suspine. Era mai multă lumină aici și aproape toți oamenii care locuiau
acolo păreau să fie încă treji. Cel mai important era că putea și să vadă, și
să strige după ajutor dacă era nevoie. Făcu o pauză lungă, privind înapoi,
dar dacă bărbatul o urmărise, trebuie să se fi oprit și el.
Hanna merse repede pe drumurile din sat. Nu voia să alerge în cazul în
care o vedea cineva, nu voia să le dea motiv de bârfă. Nu voia să fie
polițista cea nebună care fuge spre casă de parcă diavolul îi sufla în ceafă.
După scurt timp, ajunse la casa ei întunecată, dar nu putu să intre. Acum
avea nevoie să fie cu altă persoană. Cineva care s-o asigure că temerile ei
nu erau reale. Lumina era aprinsă acasă la Ingrid, așa că se duse la ea și
sună la ușă.
Ingrid se uită pe fereastra de la bucătărie și Hanna dădu din mână
stânjenită. Ușa se deschise. Când venea vorba de Ingrid, cel mai bine era să
fii sincer și să spui ce te apasă:
— Tocmai am venit cu autobuzul din oraș și parcă mă urmărea cineva.
Nu am îndrăznit să mă duc acasă.
— Intră, zise vecina sa. Tocmai voiam să mă culc, dar asta poate să mai
aștepte.
Hanna aruncă o privire scurtă în spate. Noaptea era plină de locuri
întunecate și forme mișcătoare, dar era imposibil să-și dea seama ce anume
le crea. Intră în casă și încuie ușa în urma sa.
— Vrei un whisky? întrebă Ingrid.
Hanna ezită. Chiar nu ar fi trebuit să mai bea, dar, în momentul de față,
avea nevoie de alcool ca să-și calmeze nervii.
— Da, te rog.
— Am găsit niște whisky japonez la Systembolaget în Kalmar.
— Sună bine.
Ingrid îi spuse să ia loc în sufragerie, și după ce umblă prin bucătărie,
veni cu o tavă cu două pahare și o sticlă. „Nikka”, citi Hanna pe etichetă.
Luă o gură mare din pahar. Era un whisky bun. Tare, dar nu prea afumat,
exact așa cum îi plăcea ei.
— Deci ce se întâmplă? o întrebă Ingrid.
Temerile Hannei începuseră deja să se domolească, dar tot îi povesti lui
Ingrid. Despre bărbatul care coborâse din autobuz odată cu ea, despre faptul
că ea crezuse că o urmărise.
— Ce te-a făcut să crezi asta? întrebă Ingrid după ce termină de povestit.
Ochii Hannei începură să lăcrimeze. Bunica ei făcuse și ea asta de multe
ori: încercase să ajungă în străfundul vorbelor Hannei, nu doar să le accepte.
Deoarece chiar dacă își imaginase că bărbatul o urmărise, vocea de la
telefon nu fusese în mintea ei.
— Am primit amenințări, recunoscu Hanna. Cineva mă sună, printre alte
lucruri. La început am crezut că era fiica lui Ester, Maria, dar azi mi-am dat
seama că s-ar putea să fie altcineva. Tot ce știu este că are legătură cu tata.
Ingrid luă o gură de whisky.
— De ce să te amenințe cineva din cauza lui?
— Pentru că eu… eu nu cred că s-a aflat adevărul atunci, și trebuie să…
trebuie să aflu ce s-a întâmplat, de fapt.
— Crezi că tatăl tău a fost nevinovat?
 — Poate, nu știu…
Hanna rămase tăcută, încercând să facă ordine în haosul din mintea sa.
Doar că nu putea. Ingrid o privi câteva secunde, și apoi scoase la iveală
punctul slab din declarația ei:
— Mai știe cineva că ai de gând să afli ce s-a întâmplat?
— Nu.
Nu trecuse nici măcar o oră de când îi trimisese mesajul lui Ove ca să-l
întrebe despre anchetă, dar ea primise apeluri de miercuri. Cineva se simțise
amenințat doar pentru că se întorsese în Öland? Hanna nu putea să-și dea
seama. Nu până când fu brusc lovită de o realizare ca un pumn în față.
Poate că tatăl ei nu era nevinovat, dar dacă avusese un complice?
 LUNI, 20 MAI

CAPITOLUL 55

La șapte fără puțin, Hanna ajunse la barca cu vâsle care stătea răsturnată
pe plaja din Kleva. Cerul de deasupra strâmtorii Kalmar era senin și
albastru, iar temperatura ajunsese deja la douăsprezece grade. Nu verificase
prognoza meteo, dar se pare că urma să fie cald.
Părinții Supriyei vor fi încântați, deși probabil că începutul de vară
suedeză era tot ca iarna pentru ei.
Hanna se dusese la stație ieri, mai mult ca să-și ia mașina. De vreme ce
niciunul din grupul ei nu era acolo, se întorsese în Öland, ocolind prin
Gårdby și Möckelmossen.
Sperase că o va găsi pe Fanny, dar se pare că fata se evaporase. De
fiecare dată când o suna, îi intra direct mesageria.
Hanna petrecuse după-amiaza cu Ingrid, care venise la ea să vadă ce
face. Plouase torențial, așa că stătuseră pe mica verandă a Hannei și se
bucuraseră de ploaie, bând ceai și mâncând biscuiții de casă ai lui Ingrid.
Vorbiseră mai mult despre ea. Ingrid era neliniștită deoarece fiul ei o sunase
de dimineață ca să-i sugereze să se mute într-un azil de bătrâni; el credea că
nu mai e în stare să aibă singură grijă de ea. Ingrid adusese vorba și de
durerea pe care îi era și mai greu s-o descrie în cuvinte: trecerea timpului.
Faptul că Hanna avea o vecină cu care îi plăcea să-și petreacă timpul era o
schimbare mare față de Stockholm. Acolo, nici măcar nu i-ar fi trecut prin
cap să încerce asta.
Când seara se apropiase, Hanna își dăduse seama că uitase să o sune pe
Rebecka, și-i trimisese un mesaj ca să-i spună că se gândește la ea. Nimic
despre anchetă, Fanny Broberg sau Markus Johansson. Și nici despre faptul
că un bărbat de patruzeci și trei de ani poate că exploatase nesiguranța și
conflictele interioare ale lui Joel.
Rebecka știa că percheziționaseră casa lui Fanny? Probabil. Cel mai
probabil nu exista nicio persoană în sat care să nu știe.
Răspunsul ei fusese scurt. „Mersi”.
 •
Hanna își umplu plămânii cu aer de mare încă o dată, apoi se întoarse și
se îndreptă spre casă.
Patruzeci și cinci de minute mai târziu, intră în birou cu o cană cu cafea
luată de la aparat. Până acum, naveta pe continent nu fusese o problemă,
deși probabil asta urma să se schimbe odată ce vor începe să vină turiștii.
Își aduse aminte de ambuteiajele din copilărie. Unul dintre bătrânii din sat
își punea șezlongul la marginea podului, unde stătea și se uita urât la
șoferi. De atunci se făcuseră mai multe benzi pe șosea, dar era și mai mult
trafic decât înainte, așa că Hanna nu era sigură dacă făceau vreo diferență.
Erik intră în birou imediat după ea.
— Mersi pentru aseară, îi spuse femeia.
El zâmbi. Parcă chiar se schimbase ceva între ei, deși probabil că asta se
întâmplase doar pentru că Hanna se relaxase, în sfârșit. Avea tendința de a
complica lucrurile uneori, în mod inutil, dar nu simțea că trebuie să dea
explicații acum.
În schimb, se duse la biroul său ca să-și verifice e-mailurile și dosarul
anchetei. Se opri la câțiva metri de el. Pe tastatură se afla un dosar de hârtie
maro. Se așeză pe scaun și se holbă la el, deschizându-l, în sfârșit, și citi
prima pagină. Era o copie a raportului despre uciderea și jefuirea lui Ester
Jensen.
Hanna reușise cumva să uite întru totul de asta, probabil pentru că nu
mai primise amenințări de alaltăieri. Încă era convinsă că trebuia să afle ce
se întâmplase, de fapt, cu șaisprezece ani în urmă, dar, în momentul de față,
trebuia să se concentreze asupra promisiunii pe care i-o făcuse Rebeckăi: că
îl va găsi pe ucigașul lui Joel.
Hanna deschise sertarul de sus al biroului și puse dosarul în el.
•
Ultima actualizare din dosarul anchetei era un raport în care se menționa
că proprietarul mașinii care fusese parcată în Möckelmossen sunase, în
sfârșit. Plecase în drumeție timp de câteva zile cu telefonul închis, și-și
dăduse seama că se întâmplase ceva abia duminică seară, când se întorsese
în popas și văzuse florile. După ce ascultase mesajele vocale ale mamei sale
neliniștite, ajunsese și la mesajele din partea poliției și îi contactase
imediat. Nu avea nimic de adăugat pentru anchetă, susținuse el, iar Hanna
nu văzu de ce să se îndoiască de asta.
 La opt și zece, îl sună pe Markus Johansson. Era devreme, dar voia să
vorbească cu el înainte de ședința de dimineață. Hanna auzi voci în fundal,
și presupuse că era la serviciu.
— Așteptați, spuse el.
Îl auzi mergând, zgomotul din fundal scăzând în intensitate și, în cele
din urmă, dispărând de tot când se închise o ușă.
— OK. Cu ce pot să vă ajut?
— V-ați mai amintit de ceva în legătură Joel?
— Nu.
— S-ar putea să fie util, chiar dacă nu credeți că este important.
— Nu mai am nimic de spus.
— De unde aveți zgârieturile acelea pe mașină?
Liniștea fu umplută de respirația lui Markus, iar corpul Hannei reacționă
și inima i-o luă la goană. Bărbatul care o sunase ca s-o amenințe o afectase.
Chiar credea că o să-și strângă lucrurile și o să plece? Ce avea să facă odată
ce-și dădea seama că ea intenționa să rămână?
Carina și Daniel intrară în birou împreună, îndreptându-se spre colțul lor
al camerei. Daniel dădu din cap spre Hanna și Erik, dar Carina o ignoră.
Văzându-l pe Daniel, Hanna se simți rușinată.
— De ce e așa de important? întrebă Markus, în cele din urmă.
— Mă tem că nu vă pot spune.
El oftă.
— Un bărbat și-a pierdut mințile într-o parcare. A dat în oglindă și a
zgâriat cu ceva ascuțit partea laterală a mașinii. Cu o cheie probabil. Nu
știu.
— De ce?
Încă o pauză. După câteva secunde, Hanna repetă întrebarea. Cu
blândețe, fără să-l acuze.
— Nu am habar, răspunse Markus. Era întuneric, și tipul era beat. Cred
că am făcut ceva ca să-l enervez.
— Acest bărbat a fost Joel?
— Normal că nu!
Vehemența cu care îi nega presupunerea îi atrase atenția.
— Mulțumesc, spuse ea. Cred că o să vă contactăm din nou.
 CAPITOLUL 56

Rebecka privi cum Molly își molfăia cerealele. Azi-noapte, fiica ei

anunțase că vrea să se întoarcă la școală. Că îi e dor de prietenii ei, mai ales
de Vera. Petri zisese imediat că este o idee bună, dar Rebecka fusese
sceptică, și aceeași incertitudine o forțase să se dea jos din pat când sună
alarma în acea dimineață.
— Te-ai răzgândit? întrebă ea.
Nu-și dorea nimic mai mult decât ca Molly să spună că se răzgândise,
dar fetița clătină din cap hotărâtă. Molly era îmbrăcată cu rochița cu pisici,
aceeași pe care o purtase la grătarul de marți.
— Trebuie să mă duc la școală ca să nu mă uite lumea.
— Nu o să te uite atât de repede.
Era vorba despre Joel? Molly simțea că deja începuse să uite de el?
Rebecka nu îndrăzni să întrebe, și aruncă o privire scaunului său gol. Parcă
îl și vedea pe băiat stând aplecat deasupra sandvișurilor lui cu cașcaval.
Parcă îl și auzea cum mestecă. Dar când încercă să-și aducă aminte cum
mirosea, mirosul lui de bebeluș îi reveni în minte. Acel amestec dulce de
povești și lapte care persistase atât de mult timp.
Axel vorbise despre anii de bebeluș ai lui Joel în interviurile lui
îngrozitoare. Despre cât de extraordinar fusese copilul. Rebecka nu se
putuse abține și le citise. Acum era bietul tată îndoliat care fusese acuzat pe
nedrept că își omorâse propriul fiu, iar mass-media îl iubea. Parcă nu se mai
săturau. Chiar aseară apăruse la un program de știri în direct. Singurul lucru
pe care îl menționase despre Rebecka fusese faptul că nu se înțeleg, deși
spusese destul de clar că asta era din vina ei.
— Dar vreau să mă joc cu Vera! spuse Molly.
Petri băgă capul pe ușa din bucătărie.
— Poți. Du-te și spală-te pe dinți, și te duc eu la școală.
Evită să se uite la Rebecka. Abia dacă mai vorbiseră după cearta de
sâmbătă, dar liniștea dintre ei părea diferită acum. Nu chiar învechită, ci
complet epuizantă. Cu toate că era ocupat la serviciu cu noul proiect de
renovare, rămăsese acasă ca să-și ducă fiica la școală, și Rebecka îl adora
pentru asta. Dar își dădu seama de lucrul de care îi era cel mai frică: clipa în
care Petri avea să vină acasă și aveau să fie doar ei doi singuri. Fără
altcineva care să le întrerupă țipetele.
Și lui îi fusese greu să doarmă azi-noapte, dar nu îl întrebase de ce. Nu
voise să înceapă ceva ce nu poate fi oprit. În cele din urmă, soțul ei
adormise, și ea stătuse trează în întuneric, ascultându-i respirația.
Molly coborî scările și-i aruncă o privire imploratoare mamei sale.
— Vreau să mă ducă mami.
— Bine.
Rebecka se ridică în picioare, dar Petri o opri în ușă. Ochii lui erau
ațintiți asupra cadrului ușii.
— Ești sigură? întrebă el.
Ea dădu din cap, deși nu era sigură. Nici că Molly ar trebui să se ducă la
școală, nici dacă va reuși să facă față dacă va da peste unul dintre părinți
sau profesori. Dar știa și că nu poate s-o refuze pe Molly.
Când plecară de acasă, Molly o luă de mână. Era limpede că avea emoții.
Rebecka se uită în jos la hainele sale. Reușise măcar să se îmbrace cu un
tricou curat și o pereche de blugi. Și cu pantofii ei de data aceasta. Dintr-
odată, își dădu seama că nu se mai spălase pe cap de câteva zile, și duse
mâna la spate ca să încerce să-și pieptene părul unsuros.
Zărind câțiva oameni în față, Rebecka încetini. Nu voia să-i prindă din
urmă.
— Ce e? întrebă Molly.
— Nimic, răspunse ea cu un zâmbet.
Ajunseră la curtea școlii, și, spre ușurarea Rebeckăi, Vera era deja
înăuntru. Alergă până la Molly și o îmbrățișă, trăgând-o la joacă. Mai erau
zece minute până începea prima oră a zilei.
— Pa, mami! strigă Molly peste umăr.
Rebecka îi făcu cu mâna, dar nu putu să vorbească. În schimb, se duse
până la Isak, profesorul în care avea cea mai mare încredere. Era clar că îi
plăcea locul său de muncă și că îi trata cu multă seriozitate pe copii. Lucra
la școală doar de câțiva ani, așa că nu-i predase niciodată lui Joel. Nu fu
nevoie ca Rebecka să rostească niciun cuvânt.
— O să fiu cu ochii pe Molly azi, o asigură el. Și o să vă sun în cazul în
care intervine ceva.
— Mulțumesc.
— Îmi pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră. Știu cât de greu
este să pierzi pe cineva.
 — Mulțumesc, repetă ea.
Rebecka se întoarse brusc pe vârfuri, ghemul de lacrimi înțepând-o ca un
arici în piept. „Arici”, așa le spusese Molly când era mai mică. Rebecka
simțea că mersese până în mijlocul unei autostrăzi și că o lăsase pe Molly
acolo. Își dorea cu disperare să se întoarcă, să-și ia fiica și să fugă.
Dar nu făcu asta.
Cu fiecare pas, ghemul păru să se desfășoare puțin, și Rebecka reuși
chiar să îi salute pe oamenii pe lângă care trecea. Merse încet, pentru că nu
voia ca Petri să fie acolo când va ajunge acasă. În momentul de față, chiar
nu putea să încerce să rezolve problemele din relația lor.
Își dădu seama că ar fi trebuit să-l întrebe pe Isak pe cine pierduse el.
Poate că Ulrika știa – deși probabil ar fi spus dacă ar fi știut. Ulrikăi îi
plăcea să bârfească despre toată lumea din sat.
Când ajunse acasă, Rebecka văzu că mașina lui Petri încă era parcată pe
alee, și simți impulsul de a face cale întoarsă. Dar unde să se ducă? Poate să
se strecoare în atelier și să aștepte acolo până când pleacă. Gândul la atelier
o făcu să privească spre casa lui Gabriel și a Ulrikăi, unde îl zări pe Gabriel
stând pe trepte. Se întoarse cu spatele la ea, dar apucă să-i vadă ochii roșii
și umflați. O mică parte din ea își dorea să se ducă la el și să-l întrebe dacă
e bine, deși exista riscul să înceapă să se plângă despre problemele lui și ale
Ulrikăi. Oare Gabriel mărturisise, în sfârșit, că o înșelase? Totul părea atât
de prostesc acum. Nu înțelegea ce văzuse la el. Disperarea pe care o simțise
după ce Gabriel îi dăduse papucii nu era nimic în comparație cu întunericul
crunt în care o aruncase pierderea lui Joel.
Gabriel nu era nimic pentru ea. Nu fusese niciodată, și nici măcar nu
avea energia să se supere pe el pentru că o dusese cu zăhărelul în tot acel
timp. Dar cum să-l facă pe Petri să înțeleagă asta? Voia măcar să-l facă să
înțeleagă?
Răspunsul veni sub forma unui bufeu brusc. Simțise astfel de bufeuri,
uneori, când fusese însărcinată cu Molly. Da, nu-și dorea nimic mai mult.
Petri nu o păcălise niciodată. Întotdeauna îi fusese alături și îi suportase
schimbările de dispoziție. În plus, o iubea pe fiica lor mai mult decât orice.
Rebecka nu va putea să meargă mai departe fără el.
Petri deschise ușa și ieși afară. Determinarea de pe fața sa o sperie pe
Rebecka, făcând ca certitudinea de mai devreme să se clatine. După o clipă
de ezitare, femeia se îndreptă spre el.
 — Trebuie să vorbim, anunță el. Trebuie să-ți spun ceva.

CAPITOLUL 57

În drum spre ședința de dimineață, Erik simți o crampă atât de puternică

în gambă încât trebui să se oprească puțin. Știa că probabil se forțase cam
mult la alergarea de dimineață, dar nu voia să se dea bătut. Niciodată nu
fusese genul de persoană care face lucrurile pe jumătate. Când se apucase să
învețe marathi, dedicase câteva ore pe zi timp de câteva săptămâni învățării,
dar progresul lui păruse atât de încet încât, în cele din urmă, renunțase.
Făcu un pas într-o parte ca să-i facă loc lui Amer să treacă.
— Ești bine? îl întrebă colegul său.
— Cred că am luat cam prea în serios treaba cu competiția Iron Man.
— Șmecheria adevărată e să faci cursa fără să te antrenezi deloc.
— Tu glumești? E cineva atât de nebun încât să facă asta?
— Fratele meu, râse Amer. Acum câțiva ani. N-a mai putut să meargă
zile întregi după aia.
— Dar tu? Ți-ar plăcea să încerci?
— Prefer să înghit foc la „Suedezii au talent”.
— Poți să înghiți foc?
— Poate. Vom afla.
Crampa începu să-i treacă, și merse șchiopătând pe coridor. Poate că ar
trebui să recunoască față de Supriya că era sătul de antrenamente. Asta o va
înveseli. Părinții ei aveau de gând să exploreze Kalmar de unii singuri azi,
iar Supriya își făcea griji în legătură cu ce aveau de gând să facă. Se temea
că o vor suna încontinuu, cerându-i ajutorul. Lui Erik nu-i plăcea când se
plângea; era ceva ce nu-i stătea în caracter.
În orice caz, Supriya avusese dreptate într-o privință: fusese o idee bună
s-o invite pe Hanna la cină. Erik se îngrijorase puțin când femeia se ridicase
și plecase atât de brusc, și ar fi vrut să-i trimită un mesaj ca să verifice dacă
e bine, dar Supriya îi spusese că nu e nevoie să facă asta. Hanna păruse
foarte fericită când o salutase de dimineață.
În timpul ședinței, trecuseră prin diferite emoții. Se aflau într-un stadiu
în care nu puteau face nimic altceva decât să aștepte, iar ședința nu durase
mult. O geacă cu sânge pe o mânecă fusese confiscată de acasă de la Fanny
și trimisă la analize. Se pare că fata dispăruse, un semn pe care Ove îl
interpretase ca fiind o dovadă a vinovăției, deși poate că făcuse asta doar de
frică. Erik își aduse aminte de panica din ochii adolescentei când uriașe la
ei că încearcă să-i însceneze totul.
Ove voia ca ei să se concentreze asupra lui Fanny, și declanșase o stare
de alertă în cazul ei. Erik nu contestase nimic, în ciuda faptului că era
convins că era mult mai probabil ca Markus Johansson să fie persoana
vinovată. Încă adunau informații despre el, iar Carina trebuia să verifice tot
ceea ce strânseseră până acum: extrase de cont, liste de apeluri, informații
despre trecutul lui. Era ceva în acea așa-zisă prietenie dintre Markus și Joel
care parcă nu suna deloc bine.
Din punctul de vedere al lui Erik, era timpul să reinterogheze oameni,
concentrându-se asupra celor care fuseseră cei mai apropiați de Joel
Forslund. Uneori, trebuie ca șocul inițial provocat de moartea unei persoane
să se mai domolească înainte ca rudele și prietenii acelei persoane să poată
vorbi cu adevărat despre decedat.
Îi vibră telefonul și primi un mesaj de la Supriya:
„E abia nouă ceasul și mama deja m-a sunat de două ori. Unde sunt
cheile? Unde e cel mai apropiat bancomat? O S-O IAU RAZNA”.
Le explicase totul părinților ei cu o zi în urmă, dar era clar că nu
reținuseră nimic. Îmbătrâneau, și se aflau într-un mediu necunoscut, deși
Erik nu-i scrise nimic din toate astea. Îi transmise doar simpatia lui.
Erik se autentifică pe mail și descoperi câteva mesaje noi de la Melina.
Verificase înregistrările de pe camerele de supraveghere de la mallul din
Färjestaden și crezu că găsise ceea ce căutau ei. Detectivul dădu click pe
fișierul atașat.
Filmarea era de la o cameră poziționată pe diagonală în partea de sus, și-
l arăta pe Joel mergând, îmbrăcat cu blugi și un hanorac. Mișcările lui
păreau rapide și pline de supărare. O altă persoană îl prinse din urmă în
curând: un bărbat îmbrăcat cu o pereche de blugi și un tricou. Erik opri
videoclipul ca să se uite mai bine. Nu exista nicio îndoială, bărbatul mai în
vârstă nu era nimeni altul decât Markus Johansson. Stătea în fața lui Joel,
cu fața la cameră. Erik porni din nou filmarea. Vorbiră timp de câteva
minute, iar apoi Markus puse o mână pe umărul lui Joel. Cel din urmă i-o
scutură și o luă la fugă, lăsându-l pe Markus să privească cum pleacă. Se
vedea clar că era supărat.
 Petri Forslund descrisese schimbul de replici ca fiind unul intim, dar Erik
nu era de acord. Pe de altă parte, probabil că Petri observase ceva ce camera
nu reușise să surprindă.
Erik făcu un pas în spate ca să vadă pe toată lumea din cameră.
— Am nevoie de o persoană surdă.
— De ce? întrebă Daniel.
— Ca să poată citi pe buze ce se spune într-o înregistrare video.
— Doar pentru că e surdă, nu înseamnă că poate să citească pe buze,
replică Daniel.
— Nu, eu…
— Dar mama mea e surdă, și poate și să citească pe buze.

CAPITOLUL 58

Hannei îi tot fugea privirea la primul sertar al biroului. De ce nu

așteptase mai mult înainte să ceară dosarul anchetei? Nu avea timp să stea
să cerceteze tot ce făcuse tatăl ei. Avea treabă.
Își înțepă podul palmelor cu unghiile de frustrare. Chiar credea că va
putea să dovedească faptul că Lars acționase la ordinele cuiva? Sau că
fusese, de fapt, nevinovat? Și dacă da, ce diferență nenorocită ar fi făcut
asta? El era mort.
Realitatea era că nu era atât de simplu. Și ea, și Kristoffer trebuiau să
trăiască cu consecințele faptelor pentru care fusese condamnat. Trebuia să
descopere adevărul, oricare ar fi fost el, și nu putea lăsa ca nimic să-i stea în
cale.
Hanna trebuia să întrerupă șuvoiul constant de gânduri, așa că se duse la
cea mai apropiată baie. În spatele ei, îl auzi pe Erik strigând că are nevoie
de o persoană surdă, dar ea doar mări pasul, închise ușa și se așeză pe
capacul vasului de toaletă. După câteva minute, primi un mesaj de la Erik,
care o anunța că primise filmările de pe camerele de supraveghere din mall.
Hanna se ridică și trase apa ca să pară că folosise toaleta. În timp ce se
îndrepta spre camera de investigații, Ove scoase capul din biroul lui.
— Poți să vii să vorbim puțin?
Era mai mult un ordin decât o întrebare, și bărbatul dispăru înapoi în
biroul său fără să-i aștepte răspunsul. Hanna simțise o schimbare la el în
timpul ședinței, și deși era convinsă că ar trebui să se concentreze asupra
lui Markus Johansson și nu asupra lui Fanny Broberg, abia dacă rostise un
cuvânt. Nu voia să fie singură cu Ove acum. Judecând după tonul vocii lui,
nu avea informații noi în legătură cu cazul; era vorba despre altceva.
Hanna intră în biroul acestuia și închise ușa în urma ei. Ove zâmbea, dar
parcă era un zâmbet forțat.
— Ia loc, o invită el.
Apoi continuă:
— Nu ai de ce să fii atât de speriată. Am vrut doar să văd cum ți s-au
părut primele tale zile aici.
— OK.
Spuse asta drept răspuns față de dorința lui de a verifica cum e, nu drept
răspuns la întrebare, dar parcă Ove decisese să o înțeleagă greșit.
— Eu cred că a fost probabil puțin mai bine de atât.
— Mersi, răspunse Hanna, de parcă cuvântul acesta era o alegere mai
bună.
Veselia forțată a lui Ove o făcu să se îngrijoreze că mai urmează și
altceva. Se întrebă dacă vorbise cu Erik în dimineața aceea, și ce ar fi putut
să-i spună acesta. Poate că era nedrept față de Erik. La urma urmei, îi
spusese de bunăvoie Hannei că Ove îl rugase să fie cu ochii pe ea, și
susținuse că Ove era doar îngrijorat pentru ea.
— Ai primit dosarul?
Hanna dădu din cap încet. Deci despre tatăl ei voia să vorbească. Ar fi
trebuit să-și dea seama.
— De ce vrei să răscolești iar treburile astea vechi? Nu ar fi mai bine să
uiți de tot?
Să uite de tot? Cum ar fi trebuit să facă asta?
Întrebarea lui o aduse din nou la punctul de plecare. Erau atât de multe
lucruri care nu aveau nicio logică.
Hanna ridică privirea spre Ove, spre corpul lui ușor cocoșat. Avea o pată
pe mâneca cămășii sale albastre. Poate că iar avusese grijă de nepoata sa.
Dincolo de ochelari, ochii lui o priveau fix.
Acesta nu era momentul potrivit ca să-i spună despre poza cu Maria și
Carina pe care o văzuse. Nici ca să întrebe despre anchetă, dacă existase
ceva care-l făcuse să se îndoiască de vinovăția tatălui său. Sau să bănuiască
faptul că altcineva fusese persoana vinovată. Puține anchete implicau un
drum perfect drept până la vinovat.
Dacă cineva se simțea amenințat de simplul fapt că ea se întorsese,
trebuia să-și mențină cercetările cât mai invizibile.
— Nu sunt sigură că vreau să mă interesez de asta, zise ea. De fapt, nici
nu știu de ce ți l-am cerut.
— Bun, zise Ove, relaxându-se vizibil. Poate că nici măcar nu ar fi
trebuit să ți-l dau, dar vreau să te ajut cu tot ce pot.
Suna sincer, dar era limpede că voia să o ajute într-o anumită direcție:
departe de tatăl ei.
Ove era pe punctul de a adăuga ceva când îi sună telefonul. Se uită la
număr și răspunse. Hanna dădu să plece, dar el ridică un deget ca să
aștepte. Parcă vorbea cu Carina.
De data aceasta, era ceva în vocea lui care-i spuse Hannei că se făcuseră
progrese în cazul anchetei. Închise și zâmbi spre ea.
— Markus Johansson a fost în Öland miercuri, zise el. A luat benzină de
la Preem din capătul podului la ora șapte seara.
În declarația lui, susținuse că nu mai fusese în Öland de câteva
săptămâni, dar Hanna își dădu brusc seama unde îi mai văzuse mașina
înainte.
— Am fost în Möckelmossen în seara aceea și cred că am parcat mașina
în spatele unui Audi negru. Oglinda laterală era spartă.
Singura problemă era că Hanna nu-și aducea aminte să-l fi văzut pe
Markus Johansson acolo.

CAPITOLUL 59

În clipa în care filmarea se termină, Erik o revăzu de la început.

Mama lui Daniel era în drum spre secție, iar Daniel se dusese jos să se
întâlnească cu ea. Erik nu putea să descifreze nimic din expresiile lor;
trebuia să știe ce spuneau.
Îi vibră telefonul și se întrebă dacă era Hanna. Dispăruse cu
cincisprezece minute în urmă, și nu avea habar unde se dusese. Erik oftă
când citi mesajul de la Supriya.
„Acum, mama m-a sunat să mă întrebe dacă poate să împrumute o
geacă”.
 Își imagină cum va arăta acea zi și-și dădu seama că va trebui să suporte
nevoia constantă a Supriyei de atenție. Ea se comporta cu el la fel cum se
comportau părinții ei cu ea.
„Trebuie să lucrez acum”.
Erik regretă mesajul în clipa în care îl trimise, iar Supriya răspunse exact
cum se așteptase el.
„Ce mai susținere”.
Lui i se părea că exagerează, atât în privința mesajului, cât și a părinților
ei, dar încercase să poarte această conversație înainte, și nu rezolvase
nimic. Chiar nu înțelegea de ce i se părea atât de greu să aibă de-a face cu
părinții săi. Erau niște persoane plăcute și cu care te înțelegeai ușor, și
nimic din ce-i povestise ea despre copilăria sa nu părea să ofere vreo
explicație. Poate că Yadu fusese strict și absent, dar Aavika o lăsase pe
Supriya să facă tot ce dorise ea, atâta timp cât învăța bine la școală și-și
făcea treburile de acasă.
„Scuze”, scrise Erik. „Dar chiar trebuie să lucrez”.
De data aceasta, Supriya nu mai răspunse. Știa că probabil reușise să
facă rost de câteva ore de pace, dar cu ce preț?
Hanna se întoarse în cameră, și observă că limbajul ei corporal părea
diferit. Parcă fusese la doctor și aflase că tumoarea era benignă. Veni spre
el.
— Unde ai fost? întrebă el.
— În biroul lui Ove. Markus Johansson a fost în Öland miercuri, și cred
că i-am văzut mașina în Möckelmossen.
— Dar nu l-ai văzut și pe el?
— Nu.
Erik îi arătă filmarea de pe camera de supraveghere și-i spuse că o
femeie care știa să citească pe buze urma să vină să-i ajute.
— Indiferent de ce spune în filmare, trebuie să-l aducem pentru un
interogatoriu, zise Hanna. O să-l sun eu.
— Ce voia Ove? întrebă Erik.
Hanna fusese plecată puțin cam mult ca să vorbească cu Ove despre
Markus Johansson, dar doar clătină din cap și se duse la biroul ei.
În acel moment, Daniel intră în încăpere cu mama lui.
— Erik, ea este Gunnel.
Deși aveau culori diferite la păr, al lui Daniel era mai închis, al mamei
sale era blond, semănau remarcabil de mult. Amândoi aveau același nas
drept și aceiași obraji rotunzi, și amândoi erau îmbrăcați elegant. Daniel
purta blugi și o cămașă, iar Gunnel o pereche de pantaloni și un tricou roz
cu anchior.
Erik întinse mâna ca s-o salute, dându-și seama deodată că nu știa ce să
facă în continuare.
— Poți să vorbești cu ea, spuse Daniel. Dar să te uiți la ea când faci asta.
Așa cum am spus, poate să citească pe buze.
El și mama lui zâmbiră. Probabil erau obișnuiți cu asta.
Daniel chiar părea diferit în prezența ei. Mai moale parcă. Erik îl mai
auzise vorbind despre mama lui înainte, dar nu știuse că era surdă. Daniel
era din Rockneby, chiar din nordul orașului Kalmar, și părinții lui încă
locuiau acolo, la fel și una dintre surorile sale.
— Mulțumesc pentru că ați venit atât de repede, spuse Erik.
Gunnel comunică prin semne un răspuns, iar Daniel traduse pentru el.
— Nicio problemă. Am mult timp la dispoziție în ultima vreme. Sunt
pensionară.
— Am rezervat o cameră de interogări, explică Erik. Ca să nu fim
deranjați.
Când făcuse rezervarea, uitase complet că era surdă: femeia nu ar fi fost
deranjată de clinchetul cheilor și nici de zumzetele din birou. Dar o conduse
până acolo și apăsă play pe calculator. Gunnel se concentră asupra filmării,
cu mâinile nemișcate. Începu să le miște numai când se termină clipul.
— Ce a spus?
— Că trebuie să vadă din nou. E greu să-și dea seama exact ce spune
pentru că e atât de supărat. Vrea și un pix și o hârtie ca să poată nota.
Erik luă un pix și o hârtie pentru Gunnel și reporni filmulețul. Zece
minute mai târziu, după ce-i arătă înregistrarea pentru a treia oară, reușise
să noteze conversația. Partea lui Markus cel puțin. Lui Joel nu i se vedea
decât capul și fața în lateral când fugise.
Nu vreau decât ca tu să fii fericit.
De fapt, da. Chiar dacă știu că acum nu pare așa.
Trebuie să îi spui cuiva. Începe cu mama ta. Lucrurile nu pot să se
înrăutățească mai mult de atât.
De ce spui asta? Ești foarte nedrept acum.
Joel, așteaptă…
 Când Markus rosti aceste ultime cuvinte, puse o mână pe umărul lui Joel.
Joel i-o scutură furios și Markus păru foarte trist.
Erik îi mulțumi lui Gunnel, care vorbi prin semne cu fiul său. Acesta îi
răspunse tot prin semne.
— Ce a zis? întrebă Erik.
— A vrut să știe dacă el l-a omorât.
— Și tu ce i-ai zis?
— Să nu mai fie atât de băgăcioasă. Și că poate să ia prânzul la noi.

CAPITOLUL 60

Când văzu spatele Carinei, bluza ei cu model floral cu câteva mărimi

prea mare, Hanna se opri brusc. Nu voia să vorbească cu ea, dar știa că nu
are de ales. Markus Johansson trebuia să ajungă la secție peste doar
douăzeci de minute, și o avertizase că va veni cu avocatul său. Nu păruse
deloc surprins când Hanna îl sunase să-l anunțe că trebuie să-l interogheze
încă o dată.
Se apropie de Carina.
— Ai aflat ceva despre Markus Johansson – în afară de faptul că a luat
benzină de la Preem?
Carina ridică privirea spre ea, apoi se uită intenționat la ceas. Hanna știa
foarte bine că nu trecuse mult timp de când Carina vorbise cu Ove, dar
refuză să-și ceară scuze pentru că-și făcea datoria. Colega ei oftă.
— Am impresia că duce o viață dublă.
— De ce? întrebă Hanna.
— Aranjamentul cu soția lui m-a făcut să-mi pun întrebări, zise Carina.
De asta am decis să-i verific extrasele de cont. S-a dus de câteva ori la pub
și nu cred că a fost și soția lui cu el.
— De ce nu?
— Pentru că majoritatea cheltuielilor efectuate nu sunt suficiente decât
pentru a plăti o singură băutură.
— Grozav, mersi.
Era mai mult decât sperase Hanna, dar Carina nu păru fericită că o
lăudase. Nu exista niciun pic din bucuria pe care o văzuse în poza de acasă
de la Maria. Dar Hanna nu putea să o confrunte acum, nu înaintea unui
interogatoriu important.
— Ai reușit să afli ceva despre floarea ciocul berzei? întrebă ea. Este
ceva care să sugereze că a fost pusă în mâna lui Joel?
— Nu, răspunse Carina. Potrivit criminaliștilor, cel mai probabil a cules-
o el, dar, evident, nu putem ști sigur asta.
— Chestia e că având în vedere ce știm despre Markus Johansson, poate
că are legătură cu o relație, până la urmă.
Dintr-un oarecare motiv, Carina păru enervată.
— Când îl interoghezi? întrebă ea.
— La zece și jumătate, în camera de interogări numărul paisprezece. Să
mă anunți dacă mai descoperi ceva.
Carina dădu din cap și se întoarse spre ecranul său.
Mai erau zece minute până când trebuia să sosească Markus Johansson,
așa că Hanna scoase pozele pe care le făcuse în popasul din Möckelmossen.
Le sortă după dată, și apoi se uită prin ele. Voia să-l găsească pe Markus
Johansson, în ziua de miercuri în special. Era sigură că parcase chiar în
spatele mașinii lui negre Audi; șansele să fi fost o mașină identică cu
aceeași oglindă laterală spartă păreau mult prea mici.
Nu reuși să-l găsească pe Markus, așa că aruncă pozele, frustrată, în acel
moment, își dădu seama pe cine căuta, de fapt, și scotoci prin grămada de
poze până când o găsi pe cea bună. Hanna privi fix fotografia.
El era.
Recepționerul o sună pe Hanna ca s-o anunțe că Markus Johansson
sosise, și Hanna vârî poza într-un dosar, coborând la parter ca să-l
întâmpine. Pe drum, se opri la biroul lui Erik și-l anunță că erau gata.
Era clar că Markus Johansson nu dormise. Era palid și avea cearcăne
mari. Avocata lui părea mult mai alertă în costumul ei gri și bluza cu fundă.
Hanna porni aparatul de înregistrare și recită formalitățile.
— De ce este suspectat clientul meu? întrebă avocata.
— De nimic, încă, răspunse Hanna. Acest interogatoriu este pentru a
stabili dacă ar trebui să fie considerat suspect în uciderea lui Joel Forslund.
Nu-și dezlipi ochii de pe Markus. Suferința era emoția predominantă de
pe chipul său, dar știa că până și oamenii care comiseseră crime puteau fi
triști. Când Hanna își vizitase tatăl în închisoare prima dată, bărbatul
plânsese aproape tot timpul.
Hanna scoase fotografia făcută în popasul din Möckelmossen și o puse
pe masa din fața lui. Arătă spre femeia blondă.
— Aceasta sunteți dumneavoastră, nu?
Markus aruncă o privire rapidă imaginii și apoi dădu din cap.
— Pentru că nu ați vrut să fiți recunoscut?
— Pentru că am vrut să vin ca eu însămi. Ca Tina.
— Explicați, vă rog.
— Sunt transsexual.
Markus îi aruncă o privire imploratoare, dar Hanna îl rugă să continue.
Trebuiau să înțeleagă de ce venise în popas.
— Nu m-am simțit niciodată confortabil în corpul meu, dar acum câțiva
ani am ajuns la limită și mi-am dat seama că trebuie să fac ceva în privința
asta. I-am spus soției mele și am început să mă interesez de chestiunea
aceasta. De aceea nu mai locuim împreună. Și fiului meu îi este greu să
accepte cine sunt.
Avocata lui Markus Johansson tăcu cât timp el vorbi, dar Hanna avu
impresia că deja știa tot ce explicase el. Adevărul era că, acum că Markus îi
spusese, Hanna nu știa cum de nu observase: avea aceleași trăsături
delicate. Doar că Hanna chiar crezuse că persoana blondă fusese o femeie.
Purta blugi și o bluză, avea păr blond lung și un strat fin de machiaj.
— De ce ați mințit când ați spus că nu ați venit în Öland?
— Pentru că mi-a fost frică. Și pentru că am vrut să mă protejez.
— Ce fel de relație ați avut cu Joel? întrebă Hanna.
— Nu am avut o relație romantică. Nu am mințit în privința asta. Am
încercat să-l ajut.
— În ce fel?
— Joel era derutat și nesigur pe el. Și eu m-am simțit la fel când aveam
cincisprezece ani. Acum că privesc în urmă, înțeleg de ce, dar la vremea
respectivă nu aveam habar. Am intrat pe acel forum destul de des de-a
lungul ultimilor ani, dar am dat din întâmplare de postarea lui Joel. Am
decis să fac ceea ce mi-aș fi dorit să fi făcut cineva pentru mine când aveam
vârsta lui.
— Și anume?
— Am început să vorbesc cu el.
— Joel era transsexual? întrebă Erik.
— Dacă insistați să-i dați o denumire, atunci, da – așa cred. Dar, mai
presus de toate, simțea doar că ceva e în neregulă. La început, a crezut că e
pentru că îi plac băieții, și apoi pentru că a crezut că ar fi trebuit să se nască
fată. Recent, începuse să-și dea seama că nu era deloc asta – își dăduse
seama că era amândouă.
Hannei i se păru că Markus parcă vorbește în ghicitori.
— Există un cuvânt pentru asta? întrebă ea.
— Sunt mai multe. Persoană non-binară, transsexuală, fluidă… în cazul
lui Joel, procesul încă nu se terminase. Nu știa cum să-și spună.
Erik întoarse calculatorul spre el și porni filmarea.
— Ce s-a întâmplat aici?
Povestea pe care le-o oferi Markus Johansson se potrivea cu versiunea
parțială pe care le-o dăduse Gunnel. Markus, sau Tina, încercase să-l
convingă pe Joel să vorbească cu mama sa, spunându-i că motivul principal
pentru care se simțise atât de prost fusese faptul că povara era prea grea
pentru a o duce de unul singur. Joel strigase atunci la Tina ca să nu-și mai
bage nasul, că totul fusese mai bine înainte să o întâlnească. Că o ura.
Cu fiecare cuvânt rostit, Hanna devenea din ce în ce mai convinsă: acest
bărbat nu-l omorâse pe Joel.
Această femeie.
— Ați putea să-mi spuneți ce s-a întâmplat cu mașina dumneavoastră?
întrebă ea.
— În zona asta nu sunt locuri sigure în care oamenii ca mine să poată
ieși, dar o dată pe săptămână mă îmbrac ca mine însămi și ies să beau ceva.
A fost ceva ce am început să fac ca parte din investigația mea, când mi-am
dat seama că sunt mai fericită ca Tina decât ca Markus, dar nu este ușor.
Câțiva bărbați m-au auzit vorbind cu soția mea când plecam și vocea m-a
dat de gol. M-au urmărit până la mașină și apoi, ei bine… știți restul.
Pentru înregistrare, Hanna repetă ce îi spusese Tina mai devreme: că
cineva îi lovise oglinda laterală și-i zgâriase mașina. Încheie interogatoriul
și-i mulțumi pentru că venise.
— Deci nu sunt suspectă?
— Nu, și dacă ne-ați fi spus asta mai devreme, ne-am fi dat seama mult
mai ușor. Nu ați știut că sunt informații importante?
— Joel se chinuia să-i spună până și mamei sale. Chiar nu voia să mai
afle nimeni altcineva. Am încercat doar să respect asta.
 CAPITOLUL 61

În timp ce Hanna îi duse pe Markus Johansson și pe avocatul său la

recepție, Erik se duse în biroul lui Ove ca să-l pună și pe el la curent.
Fusese limpede că Hanna nu vrusese să vină cu el, ceea ce-l făcu pe Erik să
fie și mai curios în legătură cu ce discutaseră. Probabil că vorbiseră despre
tatăl ei, dar nu voia s-o întrebe iar de el.
Ove arăta de parcă avea nevoie de o vacanță de două săptămâni pe
Riviera Franceză. Închise dosarul maro pe care îl citea când intră Erik, dar
cel din urmă apucă că vadă sigla Consiliul Național de Medicină
Criminalistă de pe document.
— Sper că-mi aduci vești bune, zise Ove.
— Mă tem că nu.
Erik îi povesti tot ce fusese dezvăluit în timpul interogatoriului, și-i
explică concluzia la care ajunseseră atât el, cât și Hanna: că vinovatul era
cel mai probabil altcineva.
— Fir-ar să fie, spuse Ove. Se pare că ne-am întors la Fanny Broberg.
— Așa este.
Ove își dădu jos ochelarii și își masă nasul înainte să și-i pună la loc.
— Ești sigur că nu a fost el?
— Destul de sigur. Nu a avut un motiv.
— Ar putea să mintă.
— E adevărat, dar nimic nu sugerează asta.
— Care zici că a fost alibiul lui?
Erik nu putea să înțeleagă de ce Ove încă o mai ținea cu Markus
Johansson. De dimineață vrusese să îi acorde cea mai mare importanță lui
Fanny Broberg.
— A zis că a fost acasă, spuse Erik. Așa că e puțin cam greu să
confirmăm.
— Încearcă.
Erik dădu din cap. Ove sădise o sămânță de îndoială în el. Oare se
pripiseră când îl lăsaseră să plece pe Markus Johansson? Deși tot ce
spusese despre întâlnirea din mail se potrivea, poate că mințise cu privire la
alte lucruri.
— Faptul că Joel era… transsexual. Ar putea fi un motiv? întrebă Ove.
— Nu prea cred, răspunse Erik. Practic, nu mai știa nimeni altcineva.
 — Sau cel puțin nu din câte știm noi, îi aminti Ove.
Erik îl compătimea pe Markus pentru situația în care afla. Pentru faptul
că soția lui considerase că ce urma să i se întâmple era prea greu de digerat
și se mutase. Că fiul lui nu mai voia să locuiască în același oraș cu el. Dar,
în același timp, îi și înțelegea. Să procesezi faptul că partenerul tău a ținut
ascunsă o parte atât de mare din el nu poate fi ușor. Nici să afli asta despre
un părinte. Și indiferent de cât de mult încerca Erik, îi era greu să îl
considere Tina pe Markus. Poate că, pur și simplu, înfățișarea lui îi stătea
în cale.
Erik nu știa prea multe despre transsexualitate, dar știa că una dintre
prietenele din copilărie ale Supriyei făcuse operație de schimbare de sex, și
mai târziu fusese omorâtă în bătaie. Totuși, când venea vorba de astfel de
lucruri, Suedia nu era ca India. Sau cel puțin așa spera el.
După ce plecă din biroul lui Ove, Erik se duse direct la cantină. Avea
nevoie de cafea. Mai mult decât orice altceva, o voia pe Supriya. La fel ca
Ove, crezuse că se apropiau de un fel de încheiere a cazului, și abia
așteptase să petreacă timp cu familia sa. Îi trimise un mesaj, sperând că nu
era ocupată cu un pacient.
„Scuze pentru că am fost un idiot mai devreme”.
Ea îi răspunse imediat: „Da, ai fost. Dar ești idiotul meu”.
Mesajul ei fu urmat de un emoji cu un bărbat care aleargă în pantaloni
scurți.
„Merge foarte greu cu ancheta acum”.
De data aceasta, dură puțin până sosi mesajul ei: „O să te descurci tu.
Mereu te descurci”.
Câteva secunde mai târziu, adăugă: „Te iubesc”.
„Și eu te iubesc”, îi scrise Erik, luând o gură de cafea.
Crezuse că el și Supriya erau sinceri unul cu celălalt, că pot vorbi despre
orice, dar ce știa el, de fapt? Urcă la etaj și o găsi pe Hanna stând pe unul
dintre fotolii.
— Cum a reacționat? întrebă ea.
— Așa și așa. Nu vrea s-o lăsăm baltă cu Markus Johansson.
— Cred că pot să înțeleg asta, având în vedere că nu mai avem pe
nimeni.
— Mai e și Fanny, îi aminti Erik. Și poate Lukas și Tilde. Parcă ne-am
întors la ei.
 Hanna clătină din cap.
— Chiar nu cred asta. O s-o sun pe Nadine din nou. De vreme ce ea a
fost persoana de care Joel a fost cel mai apropiat, vreau să vorbesc cu ea
despre transsexualitatea lui. O să mai arunc o privire pozelor din popas
după. Nu pot să scap de senzația că e ceva ce-mi scapă. Dar mai întâi
trebuie să vorbesc cu Carina despre ultimele progrese.
Vocea ei coborî până la nivelul unor șoapte, și Hanna privi în jur.
— Ce e? întrebă Erik.
— Ce vrei să spui?
— Care e treaba cu tine și Carina?
De când Hanna îi spusese despre Carina că nu o place, Erik își dăduse
seama că probabil avea dreptate. Hanna se înroși.
— Se pare că o cunoaște pe fiica lui Ester.
— De unde știi?
— Am văzut o poză cu ele două împreună, acasă la Maria.
— Aha, făcu Erik.
— Cum adică, aha?
Erik o analiză pe Hanna, nesigur cum să procedeze. Bănuia că aceasta
era sursa crizei ei de ieri, dar chiar era așa mare lucru faptul că Maria și
Carina se cunoșteau? Sigur puteau să lucreze împreună în continuare.
— Ai întrebat-o pe Carina de asta?
— Nu, spuse Hanna.
— Atunci vorbește cu Ove.
Hanna se ridică și Erik oftă. Ceea ce spusese fusese de ajuns ca s-o
enerveze, din nou? Dar când ajunse la ușă, Hanna se întoarse spre el.
— Ar trebui să vorbim cu tatăl vitreg al lui Joel, Petri.
— Dintr-un motiv anume?
— Nu prea am vorbit cu el până acum.

CAPITOLUL 62

Trebuie să-ți spun ceva.

În clipa în care Rebecka auzise acele cuvinte – sau, mai degrabă, simțise
acea teamă care părea să se agațe de ele –, parcă organismul ei se închisese
cu totul față de lumea exterioară. Ca și cum mintea și corpul ei aveau
nevoie de asta ca să se protejeze. Fugi până sus în pat și-și trase
așternuturile peste cap.
Petri o urmase până sus și se așeză la marginea patului.
Fără să scoată un cuvânt.
Doar așteptând.
Până când nu mai putu să aștepte, și-i șopti numele pe un ton
implorator. Când făcu asta, Rebecka își puse mâinile la urechi și începu să
fredoneze. Ca și cum era alienată mintal. Și exact așa se simțea: ca și cum
fusese adusă dincolo de limită și-și pierduse mințile.
După asta, urmă o altă așteptare.
În cele din urmă, bărbatul se ridică și plecă.
Nu mai pot suporta și altceva. Corpul o durea din pricina acelei
convingeri, dar începuse să-și slăbească treptat strânsoarea dureroasă.
Nu putea să stea în pat tot restul vieții. Molly avea să vină de la școală la
un moment dat, și înainte să se întâmple asta, va trebui să asculte ce are de
zis Petri.
Rebecka se ridică în fund și camera începu să se învârtă. Odată ce îi
trecu amețeala, își târșâi picioarele până la ușă și o deschise. Nu-l auzea pe
Petri, așa că merse pe vârfuri până la baie și se încuie în ea. Epuizată, se
trânti pe capacul vasului de toaletă. Observă că partea de jos a perdelei de la
duș era murdară. Ar trebui s-o dea jos și s-o spele. Erau atât de multe
lucruri pe care ar fi trebuit să le facă.
De ce îi era frică?
Că Petri o înșelase la rândul lui? Că făcuse altceva de care ar trebui să îi
fie rușine? Că nu mai voia să fie cu ea?
Probabil asta o speria cel mai mult: ideea că o va părăsi. Ar fi mult mai
singură decât era deja. Dar nu prea putea să dea vina pe el pentru asta.
Fusese o proastă atât de mare.
Reușise să distrugă relația lor fără absolut niciun motiv.
În acea clipă, Rebecka văzu, dintr-odată, tot ce era bun la Petri. Felul în
care întotdeauna o încurajase să picteze. Felul în care o ajutase să înceapă
cu ceramica atunci când își dorise să se apuce de ceva nou. Felul în care se
grăbea să vină acasă de fiecare dată când avea nevoie de el – ca atunci când
un liliac rămăsese blocat în casă și zbura peste tot. Sau ca atunci când
fusese convinsă că Axel tăiase cauciucurile de la Saab.
Rebecka apucă perdeaua de la duș și o trase atât de tare încât căzu cu tot
cu suport. Ecoul nu încetă nici măcar când îl auzi pe Petri alergând pe scări.
Soțul ei încercă mânerul de la ușa încuiată.
— Rebecka, te rog, lasă-mă să intru.
Rebecka nu răspunse. Se holba la țeava dușului, care se afla în cabină.
Țineau un cuțit în unul dintre sertarele de pe hol în cazul în care Molly
avea nevoie de ajutor și trebuiau să intre repede în baie, și Rebecka fu
recunoscătoare că Petri nu îl folosise acum.
— Te iert, spuse el. Te rog, lasă-mă să intru.
Deși se îndoia că era sincer, cuvintele lui o făcură să plângă. Poate că era
dispus s-o ierte pentru că el făcuse ceva mult mai rău.
Se ridică încet și descuie ușa. Îl lăsă să o îmbrățișeze și să o conducă
jos, pe canapea.
— Nu-mi pasă de Gabriel, zise el. Nu el contează. Tu și cu mine, asta e
tot ce contează.
Rebecka nu putea să vorbească. Ea era cea care aștepta acum.
— Îmi pare rău dacă te am speriat mai devreme, doar că… Fir-ar… își
lipi pumnii de tâmple.
— Nu știu de ce îmi e atât de greu.
— Spune-mi odată, șopti ea.
Petri își lăsă pumnii jos în poală, și amândoi se holbară la ei.
— Am fost în închisoare, spuse el. Nu știu de ce nu ți-am zis niciodată
nimic, dar… Cu tot ce se întâmplă acum… Poliția s-ar putea să facă din
țânțar armăsar treaba asta, deși ar fi trebuit ca totul să fie șters din cazierul
meu.
Rebecka întinse mâna spre el, dar se opri brusc. Cum trebuia să
reacționeze în fața unor asemenea vești? Nu simțea decât un gol înăuntru,
asemănător cu felul în care se simțise de fiecare dată când știuse că Axel
era pe punctul de a-și pierde cumpătul. Cum putuse să-i ascundă asta?
— De ce ai fost în închisoare? întrebă ea, pe o voce șovăitoare.
— Vătămări corporale. Aveam cincisprezece ani, așa că, practic, era un
penitenciar de minori. Și după asta… Ei bine, am îndreptat lucrurile. Sonja
a fost mereu atât de bună cu mine, dar când mi-am dat seama că nu mă va
abandona, nici măcar după ce am… atunci am știut că pot, într-adevăr, să
am încredere în ea. S-a întâmplat în Nybro, iar Sonja s-a prefăcut că am fost
să stau la o rudă o perioadă.
Rosti cuvintele atât de repede, agitat.
 — Am fost atât de supărat pe atunci, lovisem pe cineva pentru prima
oară. Dar tipul s-a ales cu fractură facială… și m-a denunțat… a avut o
grămadă de martori. Nu mai sunt supărat pe acea persoană acum, și îmi
pare atât de rău că… că l-am bătut în trecut. Dacă poliția o să creadă că…
eu l-am rănit pe Joel?
Petri suspină.
— Știu că nu mă pricep să-mi arăt sentimentele, dar chiar mi-a plăcut de
Joel, și mi-e dor de el. Nu la fel de mult cum îți e ție, evident, dar…
Parcă Rebecka îl vedea pe Petri pentru prima dată. Latura lui afectată, cu
cicatrici. Înțelese, dintr-odată, de ce era mereu atât de precaut, de ce voia să
facă pe placul tuturor. Barierele care îl țineau în loc. De ce nu îndrăznea să
vorbească deschis despre ceea ce gândește sau ceea ce simte. Era la fel ca
ea: își dorea atât de multe lucruri pe care nu era în stare să le facă.
Dragostea pe care o simți pentru el în acel moment o îngrozi, dar refuză să-
și lase temerile să câștige.
— Trebuie să începem să comunicăm mai bine unul cu celălalt, zise ea.
— Știu.
Petri puse un braț pe umerii ei, și Rebecka se sprijini de el, lipindu-și
capul de pieptul lui.

CAPITOLUL 63

Deși Carina nu era la calculatorul ei, Hanna tot se duse până acolo.
Daniel era și el plecat pe undeva, și Hanna scana repede biroul colegei sale.
Văzu un jurnal, un carnețel, o minge antistres și o cană plină cu pixuri, dar
nicio poză. Singurele obiecte care păreau a fi mai personale erau cele două
ghivece cu flori; amândouă erau foarte bine îngrijite, și ghivecele păreau a
fi pictate de mână. Poate că pasiunea pentru grădinărit le adusese împreună
pe Carina și pe Maria, dar dacă era așa, unde să se fi petrecut asta? O
parcelă publică părea un loc mai probabil decât un forum online – poate că
Ingrid știa dacă exista ceva de genul în zonă.
Sunetul pașilor o făcu să se întoarcă, dar era doar Erik. Hanna regreta că
îi povestise despre poză. „Întreab-o pe Carina”, fusese soluția lui. Sau
„vorbește cu Ove”.
Hanna se întoarse la biroul său. Nu avea de gând s-o sune pe Carina, și-i
trimise, în schimb, un mesaj lui Markus Johansson despre interogatoriu.
Apoi o sună pe Nadine.
— Va trebui să fiți rapidă, zise Nadine. Am ore.
— De ce nu ne-ai spus că Joel era transsexual?
Liniștea care urmă fu atât de deplină încât, pentru o clipă, Hanna avu
impresia că Nadine închisese.
— Alo?
— Cu cine ați vorbit?
— Markus Johansson. Sau poate ar trebui să spun Tina?
Nadine tăcu din nou.
— Ce știi despre ea? întrebă Hanna.
— Nu am întâlnit-o niciodată, dar Joel a spus că îl ajută.
— Cu ce îl ajuta?
— Să se simtă mai bine.
— Aveau o relație?
— Nu cred. Adică, mi s-a părut ciudat că vorbesc – eu nu aș face asta
niciodată –, dar Joel a jurat că era de treabă.
Hanna nu spuse nimic. Uneori, asta e cea mai bună metodă de a face pe
cineva să vorbească.
— Nu am putut să vă spun despre asta, zise Nadine. La început, am
încercat să folosim mai multe nume de fete, apoi pronume diferite, dar nici
măcar Joel nu știa sigur.
Aceste informații ar fi putut să ajute ancheta. Măcar dacă Nadine le-ar fi
spus de la început, ar fi ajuns în acest punct mult mai devreme – nu că ar
mai fi contat. Hanna decise s-o lase baltă.
— Cum ai descrie relația dintre Joel și Petri? întrebă ea.
— Nu, dă-o naibii.
— Poftim?
— Vorbeam cu o colegă, nu cu dumneavoastră. Dă-o naibii de oră.
— Scuze, nu am vrut să…
— Meh, oricum, n-aveam chef să merg. De ce vreți să știți despre Petri?
— Răspunde-mi la întrebare.
— Joel râdea adesea de el, dar cred că îl plăcea. Și era invidios pe Molly,
pe faptul că ea are un tată adevărat.
Încercările Hannei de a continua conversația eșuară, așa că încheie
apelul și căută numărul de mobil al lui Petri. Sunetul unor pași rapizi o făcu
să ridice privirea. Carina ținea telefonul întins spre ea.
— Ce, nu te-ai putut deranja să mă suni?
— Am fost la biroul tău, dar nu erai acolo. M-am gândit că poate ești
ocupată.
În spatele Carinei, Hanna văzu privirea atentă a lui Erik.
— Ai vreo întrebare despre ce am scris? întrebă Hanna.
— Nu ești șefa mea, știi asta, nu?
Hanna se holbă la Carina. Nu avea habar cum să gestioneze furia ei.
Totul era atât de nedrept. Cu coada ochiului, îl văzu pe Erik făcând un pas
în față, și-i venea să strige la el ca să nu-și mai bage nasul.
— Nu știu cum au putut să te lase să-ți faci apariția așa, spuse Carina, și
să ne dai pe noi restul la o parte, noi care lucrăm aici de ani buni. Mai ales
având în vedere trecutul tău.
Carina se întoarse, probabil ca să plece valvârtej, și aproape că dădu
peste Erik. Hanna se uită în jos la biroul său. Simțea cum roșeața pe care o
urăște atât de tare îi cuprinde din nou obrajii.
Trebuia să riposteze.
Hanna refuza să-l lase pe Erik să se ocupe de situația asta pentru ea.
Dacă era un lucru în privința căruia avea dreptate, era acesta: trebuia să
vorbească cu Carina. Să o facă să înțeleagă că nu putea să se comporte așa.
— Carina, o strigă Erik.
Chiar în acel moment, Daniel intră în cameră, oprindu-se în ușă. Hanna
se forță să se ridice și se duse până la Carina.
— Eu nu sunt tatăl meu, spuse ea.
Vocea îi tremura, și trebui să înghită ca să poată să continue.
— O cunoști pe fiica lui Ester, Maria, nu-i așa?
— E verișoara mea.
Carina o sfredeli cu privirea o secundă înainte să plece în grabă din
cameră. Daniel o privi plecând, apoi se întoarse spre Hanna, ca și cum avea
nevoie de aprobarea ei. Ea dădu din cap și plecă după Carina. Hanna se
întoarse la biroul său și se prăbuși pe scaun.
— Ești bine? întrebă Erik.
— Mda.
— Măcar acum știi.
— Da.
Încet-încet, Hanna reuși să se adune. Își făcea bine treaba și nu avea de
gând s-o lase pe Carina să îi ia asta. Dacă detectiva insista să fie ostilă în
continuare, va trebui să vorbească cu ea din nou. Și dacă nici asta nu
funcționa, va trebui să stea de vorbă cu Ove.
Hanna îl sună pe Petri, și când acesta nu-i răspunse, îi lăsă un mesaj ca
să-l anunțe să o sune cât mai repede posibil. Apoi scoase pozele făcute în
popas. Știa că ar trebui să-i spună Rebeckăi ce descoperise despre Joel,
faptul că fusese transsexual. Dacă nu făcea asta, exista riscul ca presa să
afle.
Îi sună telefonul și Hanna spera că era Petri, dar era prietena lui Joel,
Linnea.
— Trebuie să vă spun ceva.
Hanna o auzi cum înghite în sec, dar fata nu continuă.
— Bine, o îndemnă ea.
— Fanny i-a vândut hașiș lui Joel.
— Mulțumesc, zise Hanna. Dar deja știam asta.
Linnea începu să plângă.
— Vrei să îmi spui de ce plângi? o întrebă Hanna.
Urmă o poveste incoerentă despre cum Joel îi dădea hașiș Linneei, iar
Linnea se ducea direct la Fanny când avea nevoie de mai mult. Fanny
declarase că e gratis, dar, în cele din urmă, îi ceruse bani. Și dacă Linnea nu
putea să plătească, Joel trebuia s-o facă.
— Dacă de asta a… suspină Linnea.
— Încă nu știm cine l-a omorât pe Joel, menționă Hanna. Sau de ce. Dar
este bine că ne-ai spus.
După ce închise, Hanna își îndreptă din nou atenția asupra pozelor. Își
dădu seama că va trebui să le abordeze dintr-un unghi diferit, și începu să
facă o listă cu toate persoanele care fuseseră în popas. Erau atât de mulți
oameni pe care nu-i recunoștea, și toți arătau normal: oameni din Gårdby și
din satele înconjurătoare. Părinți, colegi de clasă, profesori…
Le analiză fețele, căutând vreo urmă de vină. Hanna petrecu mult timp
uitându-se la Tina. Era clar o urmă de vină pe fața ei, dar se pare că fusese
absorbită aproape complet de durere.
Oftând, strânse fotografiile într-un teanc. În acel moment îl văzu pe el:
bărbatul care apărea de două ori. Era cam de-o seamă cu ea și avea păr
blond. Hanna verifică restul fotografiilor din nou. Niciuna dintre celelalte
fețe nu apărea de două ori.
 Îl văzu pe bărbat într-o a treia fotografie – sau cel puțin i se păru că era
el, abia vizibil în spatele unui grup de adolescenți. Se pare că Hanna îl
fotografiase neintenționat în timpul a trei vizite la popas, ceea ce era
important având în vedere că nu stătuse niciodată prea mult acolo când îl
vizitase. Se uită la poza în care avea o față serioasă, dar nu-și amintea să-l
mai fi văzut în altă parte.
Hanna adăugă fotografia într-un folder împreună cu poza lui Markus
Johansson, și se ridică pentru a-i spune lui Erik ce descoperise. Dar se
răzgândi imediat și luă celelalte poze. Vor trebui să-i facă o vizită Rebeckăi
și să-i arate și ei pozele.

CAPITOLUL 64

Untul de pe felia de pâine prăjită a Rebeckăi lucea, și o lăsă jos pe

farfurie. Îi luase ceva timp să-l convingă pe Petri, dar, în cele din urmă,
bărbatul plecase la muncă. Avea nevoie să fie singură, și ca să-l facă să
plece, îi promisese că va mânca ceva. El o întrebase dacă vrea să știe mai
multe despre cazul lui cu bătaia, dar ea clătinase din cap. Asta putea să mai
aștepte. Trecuseră peste douăzeci de ani de atunci, și nu ridicase niciodată
mâna la ea.
El nu era ca Axel.
Rebecka ridică din nou felia. De data aceasta chiar mușcă din ea, deși fu
nevoită să înghită îmbucătura cu o gură de apă.
O mașină trase pe alee. Jaluzelele îi blocau vederea, dar știa exact ce fel
de mașină era. Poate din pricina felului în care se deschiseră și se închiseră
ușile, a zgomotelor picioarelor care călcau pe asfalt, dar se pregăti pentru ce
avea să urmeze: o bătaie la ușă. Trecuseră cinci zile de când poliția bătuse
la ușa ei și o anunțase că Joel e mort. De când îi făcuse lumea să se
prăbușească.
Nu, nu poliția. Hanna.
Situația fusese atât de absurdă, încât Rebeckăi încă îi era greu s-o
proceseze. Repetă în minte mersul până la ușă iar și iar. Tot ce-i trecuse
prin cap când văzuse cine stătea afară, concluziile pe care le trăsese imediat
odată ce-și dăduse seama că Hanna se făcuse polițistă. Că trebuie să fi fost
vorba despre Joel, că se întâmplase ce era mai rău. Sentimentul de speranță
de care se agățase cu toate acestea. Că trebuie să fi fost vorba despre
altceva. Disperarea când aflase că nu fusese așa.
De data asta, când auzi bătaia, Rebecka se ridică și se duse la ușă. Era
din nou acolo, în clipa în care lumea ei se prăbușise. Erau iar Hanna și
celălalt polițist, dar nu-și dădea seama după fețele lor ce veniseră să îi
spună.
Hanna o îmbrățișă, și Rebecka o îmbrățișă la rândul ei, deși încă nu o
iertase pentru că nu-i spusese că Axel era reținut.
— Ești singură acasă? o întrebă Hanna.
— Da. Molly e la școală și Petri e la serviciu.
— Putem să intrăm să luăm loc?
Rebecka îi conduse până în bucătărie. Se așeză la masă și împinse
farfuria cu pâine prăjită într-o parte, luând o gură de apă.
— Rebecka, trebuie să-ți spun ceva. Despre Joel.
Trebuie să-ți spun ceva.
Corpul ei își aduse aminte de reacția pe care o avusese în fața cuvintelor
lui Petri, dar Rebecka refuză să se ascundă iar în pat. Să le spună că Petri
fusese în închisoare? Nu, nu putea. L-ar fi trădat.
Rebecka se uită fix la Hanna. Ce ar fi putut să-i spună care să schimbe
lucrurile? Ce altceva îi mai ascunsese?
— Joel era transsexual.
— Ce ai spus?
— Joel era transsexual.
— Ce… voia să fie fată?
— Nu. Cineva căruia Joel i s-a destăinuit ne-a explicat. Se pare că
această persoană a încercat să-l ajute să afle cine era.
— Cum adică, cine era?
Suna ca un papagal tâmpit care repeta același lucru.
— Nu se simțea confortabil în pielea lui, explică Hanna. Nu simțea că e
nici băiat, nici fată, ci puțin din amândouă. Cred că termenul e persoană
non-binară.
Ce însemna asta? Rebecka nu înțelegea nimic, dar își ținu gura. Hanna
se uita la ea ca și cum se aștepta să o vadă țipând, dar ochii polițistului o
analizau cu calm. Care era numele lui? Îl auzise de câteva ori, și o deranja
faptul că nu-și aducea aminte.
Rebecka se întoarse spre geam. Observase că lui Joel nu îi era bine, dar
de ce nu îl forțase să vorbească cu ea? Așa lașă cum fusese, sperase că totul
se va rezolva dacă îi oferă timp, dar el se întorsese, în schimb, spre
altcineva pentru susținere.
— A menționat vreodată numele Tina? întrebă Hanna.
— Nu.
— Dar Markus Johansson?
— Nu.
— O să-ți arăt o poză.
Hanna scoase o fotografie dintr-un dosar și o puse pe masa din bucătărie,
în fața Rebeckăi. În poză era un bărbat cu păr șaten deschis.
— Nu l-am mai văzut până acum, spuse ea. Ce i-a făcut lui Joel?
Hanna nu răspunse, ci scoase o altă poză. Aceasta fusese făcută seara.
Soarele nu apusese încă, dar razele lui oblice învăluiau poza într-o lumină
ciudată. Rebecka recunoscu imediat peisajul: era Möckelmossen, popasul în
care fusese găsit Joel. Văzu câțiva oameni și benzile puse de poliție.
Trebuie să fi fost făcută în prima seară, pentru că până să ajungă ea acolo,
benzile fuseseră luate. Hanna arătă spre un bărbat din fotografie.
— Știi cine este?
— Da, e Gabriel. Vecinul meu.
— Gabriel Andersson? Din casa albastră?
— Da, tatăl Linneei. Și al lui Elias. De ce mă întrebi asta?
Rebecka văzu răspunsul de pe chipul Hannei înainte ca aceasta să
deschidă gura.
— Îmi pare rău, dar nu-ți pot spune.
Schimbul de priviri dintre cei doi polițiști o făcu pe Rebecka să i se facă
greață. Îi venea să urle: de ce mă întrebați de el?
Hanna îi ceru Rebeckăi să se uite la alte poze făcute în popas, dar
Rebecka nu se putea concentra. Nu-l vedea decât pe Gabriel în fața ochilor.
— Trebuie să plecăm, spuse Hanna. Dar îți promit că te voi contacta cât
de repede pot.
— Vreau să știu acum.
Hanna o mai îmbrățișă o dată.
— Nu pot. În curând. Și, te rog, rămâi aici.
Rebecka îi dădu la o parte brațele. Cum naiba putea să-i facă asta din
nou?
 CAPITOLUL 65

Ușa de la casa Rebeckăi fu închisă în urma Hannei. O durea faptul că o

lăsa pe Rebecka așa, dar ancheta lor încă era în desfășurare: nu puteau să-i
împărtășească suspiciunile lor, pentru că nu aveau nicio dovadă că erau
corecte. Existau și alte motive pentru care Gabriel Andersson ar fi putut să
se fi dus la popasul din Möckelmossen de câteva ori de când Joel fusese
găsit acolo. Un alt fel de vină. Sau avea o tragedie personală pe care trebuia
să o proceseze. Astfel de morți scoteau la suprafață multe emoții.
Erik își scoase telefonul și-l sună pe Ove.
— Cum merge treaba? o întrebă pe Hanna după ce închise.
— Așa și așa. Ce a zis șeful?
Erik vorbi pe o voce joasă ca să nu se audă până în casa Rebeckăi.
— Vrea să-l aducem pe Gabriel Andersson pentru interogatoriu.
Acesta era următorul pas logic: să audă ce are de spus în apărarea lui.
Merseră până acasă la Gabriel, unde o mașină Nissan roșie era parcată
pe alee. Hanna era destul de sigură că era a Ulrikăi, și simți căldura
motorului când trecu pe lângă capotă. Lumina era aprinsă în bucătărie, și
Erik sună la ușă. Ulrika fu cea care deschise. De vreme ce o întâlniseră
înainte, când o interogaseră pe Linnea, nu mai era nevoie să-i arate
legitimațiile.
— Sunteți singură acasă? întrebă Hanna.
— Da, de ce?
— Putem intra?
Erik făcu un pas înainte în timp ce vorbi, și Ulrika se dădu înapoi ca să-i
lase să treacă. Era palidă și precaută în mișcări, evitând să se uite în ochii
lor. Asta nu însemna neapărat ceva; unii oameni, pur și simplu, sunt agitați
când poliția le bate la ușă, pentru că rareori aduce vești bune. Ulrika fusese
neliniștită și în timpul ultimei lor vizite, dar direcționase această energie
agitată spre Linnea. Parcă, de data asta, nu știa ce să facă cu ea. Hanna se
întrebă dacă fiica ei îi povestise despre droguri. Se îndoia, dar asta putea să
mai aștepte. Când ajunse în bucătărie, Ulrika se opri și se uită în jur înainte
să continue să-și scoată cumpărăturile din sacoșe.
— Putem lua loc? întrebă Hanna.
— Numai puțin, trebuie să bag în frigider alimentele.
 Ulrika duse o sticlă cu iaurt și un pachet de unt la frigider. Se mișca
încet, ca și cum avea nevoie de încă puțin timp ca să se pregătească.
— Unde este Gabriel? întrebă Erik odată ce Ulrika se așeză în fața lor.
— La serviciu.
— Unde lucrează?
— La școala privată din Färjestaden.
În clipa în care Erik menționă numele lui Gabriel, lacrimi începură să
curgă pe obrajii Ulrikăi.
— Puteți să ne spuneți de ce plângeți? întrebă Hanna.
— Îmi fac atât de multe griji pentru Gabriel.
— De ce?
Era limpede că se întâmplase și altceva în seara aceea, și Ulrikăi îi era
teamă să spună ce. Închise ochii. Parcă trebuia să-și închipuie că ei nu sunt
acolo pentru a putea răspunde.
— S-a trezit iar. Cât timp eu dormeam. M-am trezit și el nu mai era
lângă mine.
— V-ați uitat la ceas? întrebă Hanna.
— Da, era douăsprezece și jumătate. M-am dus la baie, dar nu era acolo.
Nu era nici la parter.
Ulrika deschise ochii, dar evită să se uite la ei.
— La ce oră a venit acasă? întrebă Erik.
— Nu înainte de trei. Nu am putut să mai adorm cât timp a fost plecat.
— Și ce s-a întâmplat când s-a întors acasă?
Ulrika nu răspunse. Fața ei era împietrită. Hanna repetă întrebarea lui
Erik.
— M-am prefăcut că dorm, spuse femeia, în cele din urmă.
— Și Gabriel ce a făcut?
— A pornit mașina de spălat, și apoi a făcut un duș. Cred că a durat cel
puțin jumătate de oră până s-a pus în pat. Era atât de beat încât a intrat
direct în zidul de lângă ușă.
— Știți de ce a fost plecat? întrebă Erik.
Fața Ulrikăi se înăspri.
— Are o amantă. Are pe alta. Deși mi-a promis că va înceta. Chiar de
ziua lui, după ce eu… Am avut o seară atât de frumoasă, dar apoi el a
trebuit să plece și să…
— Cum a fost Gabriel în ultimele zile?
 Asprimea dispăru. Ulrika se cocoșă și-și îngropă fața în mâini, corpul ei
tremurând din pricina lacrimilor. Așteptară să își revină. Erik mai luă un
șervețel și i-l dădu.
— A plutit ca o umbră. L-am întrebat ce are, de câteva ori, dar el zicea că
totul e doar în mintea mea, că o să fie bine. Nu sunt sigură că e la serviciu
acum. Nu are cum să lucreze în starea în care se află.
Urmă o altă criză de lacrimi.
— Ar fi trebuit să-l confrunt când a ajuns acasă, dar am fost prea lașă.
Ulrika se șterse la ochi și-și suflă nasul.
— Sunt prea lașă. Am încercat să vorbesc cu Rebecka despre bănuielile
mele, dar nici asta nu a mers.
— Ce bănuieli?
Hanna se gândi că probabil știe răspunsul, dar o așteptă pe Ulrika să-l
spună cu voce tare.
— Că Gabriel a fost implicat cumva în moartea lui Joel, șopti Ulrika. Nu
știu de ce sau cum, dar ăsta e singurul lucru care explică de ce… cum se…
Cum poți să îi spui cuiva așa ceva?
Ulrika ridică privirea spre ei, de parcă spera că ei îi pot da un răspuns.
Ochii ei se opriră asupra Hannei, țintuind-o.
— Gabriel l-a omorât pe Joel?
— În momentul de față, nu știm decât că trebuie să stăm de vorbă cu el.
Dacă nu e la serviciu, unde ar putea fi?
— Nu am habar. Nu mai știu nimic.
— Vă rog, încercați să vă gândiți.
— Ar putea fi acasă la cealaltă femeie. Oricare ar fi aia de data asta.
CAPITOLUL 66

Rebecka deschise încet jaluzelele. Numai pentru o fracțiune de secundă,

pentru ca Hanna și Erik să nu observe. Erik, așa îl chema. Se simți ușurată
când își aminti numele. De parcă asta dovedea că nu era în întregime dusă
cu capul.
Cei doi polițiști stăteau lângă mașina lor, iar Erik vorbea la telefon cu
cineva. După ce închise, începură să șoptească, expresiile lor fiind serioase.
Se întoarseră spre casa lui Gabriel și a Ulrikăi, și ieșiră din raza ei vizuală
din cauza tufișului stupid pe care Petri promisese de zor că avea să-l tundă.
 Rebecka se uită la ceas. Ulrika ar fi trebuit să se fi întors de la tura ei de
la supermarket până acum. Se grăbi spre fereastra din capătul cu fronton al
casei, dar unghiul nu era bun. Nu reuși decât să vadă ușa de la intrare
deschizându-se și închizându-se.
Senzația bruscă de panică pe care o simți Rebecka fu atât de puternică
încât nu știu în ce direcție s-o ia. Îi venea să fugă acasă la Ulrika și să dea
buzna înăuntru, cerându-le să-i spună exact ce se petrece. Îi era imposibil să
stea locului, așa că se plimbă de colo-colo din bucătărie în sufragerie,
trăgându-și de cuticule cu dinții.
Poate că ar reuși să vadă mai mult dacă s-ar duce la etaj? Alergă în
camera lui Joel, împiedicându-se de prag și împleticindu-se până la geam.
În afară de gard și de alee, nu vedea decât camera întunecată a Linneei. Dar
Hanna și Erik erau încă înăuntru, trebuie să fi fost. Altfel le-ar fi auzit
mașina. Camera lui Joel nu avea fereastră spre fața casei, așa că nu putea să
verifice dacă plecaseră.
Acum că se afla printre lucrurile lui Joel, simți o senzație de calm.
Rebecka nu voia să-și dezlipească ochii de pe alee, dar se trezi cum aruncă
priviri prin cameră. Spre patul lui nefăcut. Spre scaunul lui, încărcat cu
haine care erau prea murdare pentru a fi puse în șifonier și prea curate
pentru a fi spălate. Biroul lui, unde-și ținea, de obicei, blocurile de desen.
Micul glob de zăpadă cu o balerină înăuntru pe care și-l cumpărase dintr-un
târg, când avea șase ani, cu banii de buzunar.
Transsexual? Nici băiat, nici fată, ci amândouă? Chiar vorbeau despre
fiul ei?
Minunatul, adorabilul ei Joel. Nu, refuza să creadă asta. Era ca și cum
Hanna îi aruncase o bombă în față, o privise zăcând cu cioturi sângeroase în
loc de picioare, și apoi se întorsese și plecase.
Rebecka luă hanoracul care stătea pe grămada de haine de pe scaun și
și-l lipi de nas. Încă mirosea a el. Mirosul o făcu să se clatine, și se prinse
de rama ferestrei cu o mână, aproape dărâmând statuia mică cu Buddha pe
care o ținea acolo. Era limpede că bețișoarele parfumate fuseseră o cale de
a ascunde mirosul de droguri. Chiar fusese atât de proastă, sau, pur și
simplu, alesese să nu observe?
Joel nu mai era, și o mare parte din ea încă părea să se lupte cu acest
lucru.
Refuzând să accepte că lucrurile ajunseseră să fie așa.
 Rebecka se întoarse pe vârfuri și se uită din nou în jos la alee. Ce le lua
atâta?
În cele din urmă, îi văzu pe Hanna și pe Erik ieșind din casă și mergând
pe alee. Erau prea departe de ea ca să le poată citi expresiile, așa că fugi la
parter și se duse în bucătărie. Printre jaluzele îi văzu venind spre ea. La
început, crezu că aveau să bată la ușa ei, dar, în schimb, se urcară în mașină
și plecară.
La naiba cu Hanna.
La naiba cu tot și cu toate.
Rebecka nici măcar nu încercă să se oprească. Alergă până acasă la
Ulrika și sună la ușă. Când vecina sa nu-i deschise, începu să ciocăne.
— Lasă-mă să intru, Ulrika! Știu că ești acolo.
Tocmai era să dea din nou în ușă când aceasta se deschise. Ochii Ulrikăi
erau roșii și umflați, și-și ținea brațele strânse pe lângă corp, îmbrăcată cu
cardiganul ăla groaznic și plin de scame.
— Îmi pare atât de rău.
— Da, ai mai zis asta, dar pentru ce îți pare rău, mai exact?
Ulrika nu spuse nimic, ci doar se holbă în pământ. Rebecka o împinse în
hol și se uită în jur, deși știa că Gabriel nu era acasă. În timp ce Ulrika se
întoarse spre ea, Rebecka începu să țipe:
— Gabriel l-a omorât pe Joel? Ăă? El l-a omorât?
— Nu știu, dar așa cred.
— De ce naiba nu ai spus nimic?
Ulrika se prăbuși pe podea, punând mâinile în față ca să-și atenueze
căderea. Parcă se ruga.
— Am încercat.
— Ai încercat? șuieră Rebecka. N-ai încercat prea mult.
Era atât de furioasă încât îi venea să se descarce pe Ulrika. Să dea în ea.
— Nu știi cum a fost în ultimele zile, se plânse femeia care fusese
cândva prietena ei.
Ulrika reuși să se pună din nou pe picioare și făcu un pas spre ea.
— Dar eu? strigă Rebecka. Cum crezi că a fost pentru mine? Orice o fi
făcut soțul tău dement, măcar e încă în viață. Joel e mort!
Faptul că se culcase cu Gabriel, faptul că își dorise să fie un cuplu.
Rebecka o împinse pe Ulrika și ieși valvârtej din casă. Cu inima
bătându-i nebunește în piept, alergă înapoi acasă. Avea nevoie de Petri.
Avea nevoie de el așa cum nu mai avusese nevoie niciodată, pentru că
tocmai își dăduse seama ce se întâmplase probabil: în timp ce ea stătuse
aplecată deasupra vasului de toaletă din atelier, vomitând și suspinând,
convinsă că viața ei se terminase pentru că Gabriel nu o mai voia. Potrivit
poliției, Joel se furișase afară, dar trebuie să se fi întors acasă și…
Ce văzuse? Care fusese ultima imagine a lui Joel cu mama sa?
 ULTIMA ZI

Încă patru pași, apoi se întoarce din nou. Nu are încredere în liniștea din
spatele său. Nu aude decât sunetele greierilor. Niciun motor, nicio pasăre. Îi
duce dorul cântărețului nocturn. Trilului său rapid și puternic care ține
întunericul departe.
O umbră de la marginea drumului îl face să tresară, și durerea îi radiază
din coasta ruptă.
E doar un tufiș.
Întunericul este plin de forme care dansează în jurul său din ce în ce mai
repede, din ce în ce mai aproape de el, făcându-l să aibă dificultăți în
respirare. Oare coasta lui ruptă i-a afectat plămânul?
În cele din urmă, vede luminița. Un punctuleț care se transformă, încet-
încet, într-un pătrat. Capul îi bubuie, i se face greață, zvâcnind în lumină,
dar încearcă să-și mențină privirea asupra ei. Acolo trebuie să ajungă.
Picioarele îi cedează, și cade în genunchi, atenuându-și căzătura cu
mâinile. Gustul puternic de fiere îi umple gura. Parcă cineva și-a băgat un
pumn în pieptul lui și a început să scormonească prin corpul său.
E incredibil de tentant să rămână acolo jos pe pământ, dar este atât de
aproape acum.
Se ridică în picioare și merge împleticit. Aude ceva scrâșnind în spatele
său. Pași? Nu, nu se poate, trebuie să fie un animal.
Se oprește, observând o mișcare în lumină. Ochii lui captează imaginea
a ceea ce vede, dar parcă nu vor să o transmită la creier.
De ce?
Întrebarea îl sfâșie, sfâșie pământul de sub el. Totul e pe punctul de a se
face praf.
Joel se uită fix la fereastra atelierului, înlemnind.
Mama lui.
Și Gabriel.
Cum a putut?
Fața ei e schimonosită, dar Gabriel nu o vrea. Ea se aruncă spre el, dar el
o împinge. Ea cade, și nu o mai vede. Dar Joel tot nu poate să se miște din
loc.
 Ușa se deschide brusc și Gabriel iese afară împleticindu-se.
— Joel, șoptește el. Dumnezeule. Ce ai pățit?
Când observă expresia băiatului, continuă:
— Nu e ceea ce crezi!
De ce șoptește? Fir-ar pute a vin.
Joel încearcă să treacă de Gabriel, să intre în atelier. Trebuie să se
asigure că mama lui e bine. Gabriel îl apucă de braț, dar Joel se eliberează.
Prea tare. Cade în față iar, și, de data asta, nu reușește să-și atenueze
căzătura.
O durere cruntă îl străbate, pornind din stomac, și în timp ce Joel se
chinuie să se ridice în picioare, își dă seama că nu vine de la coasta lui
ruptă. Bagă mâna în buzunarul de la hanorac, și când o scoate, vede cum
degetele sale sunt pline de sânge.
Cuțitul. Cât de adânc a…
— Am avut un…
Dar Joel nu apucă să spună mai multe și cade în genunchi.
Un scâncet îl aduce din nou la realitate. De ce stă Gabriel degeaba? De
ce nu-l ajută?
Și de ce naiba se poartă de parcă el e cel care e rănit?
— Îmi pare rău.
Lui Joel i se pare că nu l-a auzit bine, dar cuvintele continuă să-i iasă pe
gură:
— Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău.
E din ce în ce mai greu să rămână conștient. Joel simte brațe în jurul său
și vrea să strige. Nu, încetează! Mă doare prea rău! Cheamă ambulanța.
Dar brațele îl forțează să se ridice în picioare.
— Te duc la spital cu mașina, spuse Gabriel.

CAPITOLUL 67

Pe partea dreaptă a străzii era o stație acoperită, și Erik își dădu seama
că acesta trebuie să fi fost locul în care Joel își făcuse poza. Era goală, și
soarele de după-amiază strălucea atât de puternic prin parbriz încât parcă
putea să-și imagineze că e vară. Erik își imagină un Joel bătut și plin de
vânătăi în fața sa. Stând acolo singur, la miezul nopții, făcându-și
inventarul rănilor. Acumulând suficientă energie cât să ajungă acasă.
Erik ridică piciorul de pe accelerație, trecu de stația acoperită, și întoarse
spre Färjestaden. Reglă parasolarul și privi spre Hanna, care se uita pe
geam. Oricât de mult ar fi încercat să se prefacă că nu e așa, era limpede că
acest caz o afecta.
— Sunt bine, spuse ea.
Hanna părea să aibă un al șaselea simț când venea vorba de dispoziția
celorlalți.
— Am înțeles, răspunse el.
Telefonul lui începu să sune, și Erik se uită repede la ecran. Era Yadu.
— Fir-ar bombăni el. E socrul meu; de obicei, nu mă sună doar ca să
stăm de vorbă.
— Vrei să răspund eu?
Erik clătină din cap. Probabil nu era nimic. Cel mai probabil Supriya
vorbea cu un pacient și nu putea să răspundă la telefon.
Indiferent de cât de tare s-ar fi plâns de părinții ei, nu i-ar fi ignorat
niciodată.
— Crezi că există riscul ca Ulrika să-l avertizeze pe Gabriel? întrebă
Hanna.
— Sincer să fiu, nu.
— Nici eu.
— Dar să sunăm la școală și să verificăm dacă e acolo, oricum.
Hanna sună, ridicând degetul mare spre el când primi confirmarea. Erik
nu auzi decât partea Hannei din conversație, dar reuși să înțeleagă că
Gabriel preda. Fără să menționeze despre ce voiau să vorbească cu Gabriel,
Hanna îi spuse persoanei de la telefon să nu-i întrerupă ora, ci să îi aștepte
afară când vor sosi. Mai aveau zece minute, anunță ea.
— Dumnezeule, era atât de stresată, zise Hanna după ce închise.
— Nu e surprinzător, nu-i așa?
— Nu, știu. M-a întrebat dacă a murit una dintre rudele sale.
— Poate cu ea are o relație.
Hanna răspunse clătinând din cap.
Un tractor ieși de pe o stradă laterală, și Erik puse frână. Se dădu pe
cealaltă bandă ca să-l depășească exact când o coloană de mașini apăru din
direcția opusă, iar tractorul se moșcăia de parcă avea tot timpul din lume.
— Bine ai venit la țară, zise Hanna.
 — Nu-i așa? răspunse Erik, zâmbind.
Bătu cu degetele în volan până când se ivi o ocazie să depășească
tractorul. Ar fi putut, pur și simplu, să folosească sirena ca să grăbească
lucrurile, dar un minut în plus sau în minus nu prea avea cum să schimbe
ceva. Nu era ca și cum Gabriel Andersson știa că ei sunt în drum spre el.
Yadu îl sună iar, dar Erik îl ignoră și-și reprimă anxietatea pe care o
simți. Orice s-o fi întâmplat, nu putea să-l sune înapoi acum. Aproape
ajunseseră la școală.
O femeie îi aștepta în fața unei clădiri moderne din sticlă. Era trecută de
treizeci de ani și era îmbrăcată cu o bluză verde cu mâneci scurte și o
pereche de blugi de care își freca mâinile. Erik parcă chiar în fața intrării
principale.
— De ce trebuie să vorbiți cu Gabriel? întrebă ea în clipa în care
coborâră din mașină.
— Nu vă putem spune, răspunse Erik. Dar trebuie să vină la noi, așa că
ar fi grozav dacă dumneavoastră sau un alt angajat ar putea să preia clasa
lui.
— Pot să fac eu asta. Sunt Sandra Dahl, apropo.
Întinse mâna spre cei doi.
Erik își dădu seama că probabil ar trebui s-o roage pe Sandra să-l aducă
pe Gabriel. Exista riscul ca bărbatul să se panicheze dacă știa că erau de la
poliție. Dar aceasta nu era o responsabilitate pe care puteau s-o pună pe
umerii ei, mai ales având în vedere cât de agitată era. Gabriel și-ar fi dat
seama că ceva nu era în regulă. O altă opțiune era să aștepte până se
termina ora, dar atunci coridoarele aveau să fie pline de elevi. În momentul
de față, erau aproape pustii.
Femeia îi conduse până la o sală de clasă și dădu din cap spre ușă,
făcând un pas în spate.
Erik bătu și deschise ușa.
— Bună, Gabriel. Nu știu dacă îți amintești de mine, dar sunt Erik
Lindgren, de la poliția Kalmar. Ea este colega mea, Hanna Duncker.
Trebuie să vii să stai de vorbă cu noi, te rog.
Gabriel arăta ca o căprioară în lumina farurilor. Nu scoase niciun cuvânt,
pur și simplu, se holbă la ei. Erik vorbise cu el în prima zi a anchetei, chiar
după ce îi dăduseră veștile Rebeckăi. Oare ar fi trebuit să bănuiască ceva
atunci?
 Nu avea niciun rost să cugete asupra unor astfel de întrebări. Nici asupra
faptului că ar fi trebuit să îi ceară colegei sale să vadă fotografiile din popas,
nu să accepte, pur și simplu, ceea ce spusese Hanna despre ele și să se ducă
acasă la Rebecka pentru a i le arăta.
Dacă ar fi făcut asta, ar fi putut să-l identifice pe Gabriel chiar atunci, și
n-ar mai fi fost nevoie să meargă să o vadă pe Rebecka.
— Nu-ți face griji pentru clasă, spuse Erik. O va prelua Sandra.
Gabriel păru să tresară când auzi numele Sandrei. Păru, dacă era posibil,
chiar și mai stresat decât mai devreme. Poate că Erik chiar rostise adevărul
când sugerase că ea era femeia cu care Gabriel avea o relație.
Deși camera era plină de adolescenți, era complet liniște. Gabriel se
întoarse spre elevi, apoi spre geam. Avea un pix în mână, iar tabla din
spatele lui era plină de ecuații.
Erik stătu perfect nemișcat, privindu-l pe Gabriel, pregătit să se lanseze
asupra lui dacă era necesar. Din locul în care stătea, nu vedea decât cerul
albastru și senin pe geam. Gabriel se întoarse spre elevii săi și închise ochii.
După câteva secunde, îi deschise, se întoarse spre ușă și începu să meargă.

CAPITOLUL 68

Coridoarele erau încă destul de goale, dar Hanna și Erik merseră de-o
parte și de alta a lui Gabriel, Hanna fiind cu ochii pe partea dreaptă.
Niciunul dintre elevii pe lângă care treceau nu părură să le acorde atenție,
dar o femeie mai în vârstă se întoarse și-i privi cum pleacă. Pe Hanna nu o
îngrijorau oamenii din jur, ci reacția lui Gabriel în cazul în care unul dintre
ei ar fi spus ceva. Oamenii devin imprevizibili când sunt stresați.
Erik deschise ușa de la intrarea principală, și Hanna aruncă o ultimă
privire în spate. Sandra Dahl încă stătea pe hol, uitându-se la ei. Poate că
Erik avusese dreptate totuși.
Când ajunseră la mașină, Gabriel ezită în fața ușii deschise.
— Nu aveți de ales, spuse Hanna. Trebuie să veniți cu noi.
Gabriel o studie o clipă, și buzele lui se mișcară ca și cum urma să
vorbească. În acel moment, ușa școlii se deschise și bărbatul închise gura,
urcându-se pe bancheta din spate. Erik se scuză, zicând că trebuie să sune
pe cineva rapid. Pe socrul lui, cel mai probabil. Hanna era curioasă, dar se
urcă pe scaunul din dreapta șoferului și se întoarse spre Gabriel.
— Vă ducem la secția din Kalmar pentru un interogatoriu. Sunteți arestat
pentru că sunteți suspectat că l-ați omorât pe Joel Forslund, și aveți dreptul
la un avocat în timpul interogatoriului.
Hanna vorbi rar pentru ca Gabriel să înțeleagă ce spunea, dar el, pur și
simplu, se holbă la ea de parcă nu înțelesese o iotă. Când femeia începu să
repete, o întrerupse:
— Nu vreau un avocat.
Erik sări în spatele volanului. Hanna îi aruncă o privire, întrebându-l din
priviri dacă e bine.
— Soacra mea a avut un infarct. E la spital.
Clătină din cap.
— Supriya nu răspunde la telefon – probabil e cu un pacient.
— Ce vrei să faci?
— Nimic în momentul de față. I-am lăsat un mesaj vocal.
Erik porni motorul și plecă de pe loc.
— E grav? întrebă Hanna.
— E prea devreme încă. Yadu părea foarte derutat, mi-a fost greu să
vorbesc cu el.
Hanna se uită la Gabriel în oglinda retrovizoare. Ochii lui erau ațintiți
asupra ușii, și nu părea să acorde atenție conversației. Își ținea mâinile
calm în poală. Nu ar fi putut să iasă din mașină nici măcar dacă ar fi
încercat; ușile din spate nu puteau fi deschise dinăuntru. Hanna voia să-l
convingă pe Erik să uite de interogatoriu și să se ducă direct la spital, dar
știa că ea însăși nu ar fi niciodată de acord cu așa ceva.
Ca din reflex, Hanna se întoarse să se uite pe geam în timp ce Erik
străbătea podul Öland. Simți o senzație de calm care venea spre ea dinspre
apă, dar tot nu reuși să-i alunge tensiunea. Se aflau într-un punct decisiv al
cazului. Intuiția îi spunea că Gabriel Andersson era vinovat, dar asta nu
însemna că avea să mărturisească, și nici că vor putea să-l aducă în fața
procurorilor. Îl analiză din nou în oglindă. Nu părea să se fi mișcat deloc.
Curba către secția de poliție se apropia.
— Ești sigur? întrebă Hanna.
Nu avea de gând să insiste și mai mult. Erik răspunse făcând dreapta.
Îl duseră pe Gabriel într-una dintre camerele de interogări.
— Vreți ceva de băut? îl întrebă Hanna.
 Gabriel se uită la ea de parcă era cel mai prostesc lucru pe care îl auzise
în viața lui, apoi clătină din cap.
Erik porni aparatul de înregistrare, anunță data, ora și cine era prezent,
și explică de ce era suspectat Gabriel Andersson.
— Ați putea să ne spuneți ce s-a întâmplat în noaptea dintre 14 și 15
mai? întrebă Hanna.
Gabriel se uită de la ea la Erik și la ușă, dar, la fel ca în mașină, nu
exista nicio cale de scăpare. Oftatul pe care îl scoase păru mai mult decât un
suspin.
— Marți am împlinit patruzeci de ani, și Ulrika a dat o petrecere în
cinstea mea. Vecinii au venit la noi și am făcut un grătar. Întreaga situație
m-a făcut să-mi dau seama cât de prost am fost.
— Ați fost?
— Da. Am avut o amantă, dar am decis să mă despart de ea. M-am
săturat să fiu un nenorocit. O iubesc pe Ulrika. Îmi iubesc copiii. Ei sunt
singurele persoane pe care le vreau.
Era un semn bun faptul că Gabriel răspundea la întrebări. Majoritatea
interviurilor mergeau bine, și erau, mai degrabă, o conversație atunci când
suspectul chiar vorbea, desigur. Uneori, suspecții refuză să vorbească, și,
din când în când, sunt suspecți care spun povești extrem de absurde în
încercarea de a evita să fie învinovățiți.
— Ați văzut-o pe cealaltă femeie în acea noapte?
— Da, am fost la ea acasă.
— Deci și ea locuiește în Gårdby? continuă Erik.
— Da.
— Cine este? întrebă Hanna, așteptându-se să zică Sandra Dahl.
— Rebecka. Mama lui Joel.
Hanna fu atât de șocată încât nu putu să-și ascundă reacția. În trecut,
auzise lucruri groaznice în timpul interogărilor, dar întotdeauna reușise să
mascheze ceea ce simțea. Dacă nu făcea asta, exista riscul ca suspectul să
tacă mâlc. Dar, de data asta, revelația o lovi în plin. De ce nu îi zisese nimic
Rebecka? Știuse cine îl omorâse pe Joel în tot acel timp?
— Unde v-ați întâlnit în acea noapte? întrebă Hanna, perfect conștientă
de tonul ei acuzator.
— În atelierul ei.
— Și cum a reacționat Rebecka când i-ai spus că vrei să pui capăt
relației? întrebă Erik, atrăgând atenția asupra sa.
— Nu a reacționat deloc bine. Ne-am certat.
— Băuseși?
— Da, am băut puțin cu toții la grătar. Am luat o sticlă de vin și în
atelier, și am împărțit-o. Aveam nevoie de asta ca să prind curaj…
Gabriel făcu o pauză și se uită în jos la masă.
— Ce s-a întâmplat în atelier? întrebă Erik, pe o voce calmă.
— A fost atât de greu, răspunse bărbatul. A început să țipe tot felul de
lucruri groaznice. O parte erau adevărate, dar majoritatea nu erau. M-am
bucurat că am încheiat relația.
Hanna știa că ar fi trebuit să tacă, dar nu fu în stare.
— Cum de s-a ajuns ca Joel să fie înjunghiat?
Acum nu-și dorea decât să știe în ce măsură fusese implicată Rebecka.
Gabriel încă avea privirea fixată asupra mesei, și era limpede că mai avea
puțin și-și pierdea controlul.
— Tu l-ai înjunghiat pe Joel? întrebă Erik.
Gabriel clătină din cap.
— Dacă ai putea, te rog să repeți pentru înregistrare.
— Nu, nu eu l-am înjunghiat. I-am spus Rebeckăi că nu mai vreau s-o
ascult, că plec, și ea s-a aruncat asupra mea. M-am dat un pas înapoi, și ea
a căzut pe podea. Zăcea acolo strângându-mă de picior și i-am zis să-și
vină în fire…
Gabriel se înroși. Hanna bănuia că folosise niște cuvinte mult mai dure
decât atât.
— S-a târât până la baie, și am auzit-o cum vomită. Când m-am întors,
mi-am dat seama că cineva se uita la noi pe geam și am fugit afară. La
început, nu mi-am dat seama că era Joel, pentru că arăta atât de ciudat. Avea
fața acoperită de sânge…
Gabriel privi cu jind ușa.
— Continuă, îl îndemnă Hanna, abia reușind să-și mențină vocea calmă.
— Cred că l-am apucat. Am vrut să vorbesc cu el, să-i explic ceea ce
văzuse. Să-i spun că nu putea să zică nimic. Dar el s-a tras și a căzut pe
burtă. Când s-a ridicat, arăta și mai ciudat. A băgat mâna în buzunarul din
față al hanoracului, și când a scos-o, era plină de sânge.
Gabriel își pierdu vocea. Era clar că gândurile lui erau în altă parte,
probabil la Joel.
 — Ce ai făcut atunci? întrebă Hanna.
El nu răspunse, dar când femeia repetă întrebarea, începu să tremure, ca
și cum avea febră.
— M-am panicat. I-am zis că-l duc la spital și l-am dus până la mașină.
Asta aveam de gând să fac, dar sângera atât de mult. Avea un cuțit în
buzunar. Vă vine să credeți așa ceva? Un nenorocit de cuțit!
— Da, zise Hanna, încercând să-l facă pe Gabriel să vorbească în
continuare.
— A murit în mașina mea, și nu am știut ce să fac. Cred că am condus
cel puțin o oră. În cele din urmă, l-am lăsat în Möckelmossen.
— De ce nu i-ai spus Rebeckăi? întrebă Hanna.
Din nou, reuși să-și țină emoția departe. Nu voia să se retragă în el și s-
o lase fără răspunsuri. Dar întrebarea îl făcu pe Gabriel să clacheze. Se
prăbuși în față, pe masă, corpul lui tremurând în timp ce plângea.
— Nu am putut să dau ochii cu ea, suspină el. Și nu am vrut să-l vadă.
Nu în starea în care se afla.
— De ce nu ai chemat, pur și simplu, o ambulanță?
Gabriel se îndreptă imediat de spate.
— M-am panicat, explică el. Am crezut că va fi mai rapid să-l duc eu la
spital pe Joel. Că voi reuși să vorbesc cu el pe drum. Să-l conving să nu-i
spună nimic Ulrikăi.
— Deci ce s-a întâmplat? întrebă Erik.
— Joel a murit, și eu… eu am vrut să mă salvez. Era deja mort, și chiar
nu mai puteam face nimic pentru el. Dar familia mea… trebuia s-o salvez.
Ulrika mi-a dat atât de multe șanse, și căsătoria mea ar fi fost distrusă dacă
s-ar fi aflat că am fost cu… o iubesc pe Ulrika. Dumnezeule… nu știu cum
am putut să fiu atât de prost.
Hanna nu știa la ce se referă, iar Gabriel păru să observe, pentru că se
uită fix la ea.
— Ar fi trebuit să sun la salvare, zise el. Mă macină faptul că nu am
sunat. Dar parcă creierul meu a făcut scurtcircuit. Nu am mai putut să
gândesc.
— Cum l-ai lăsat pe Joel? întrebă Hanna.
— În popasul din Möckelmossen, acolo unde a fost găsit.
— Da, dar mă refer cum arăta când l-ai lăsat?
— Era mort, răspunse Gabriel. Nu mai avea puls.
 Poate nu înțelegea ce vrea să spună pentru că era foarte supărat, sau
poate, pur și simplu, nu voia să vorbească despre asta.
— Descrie cum te-ai simțit când l-ai lăsat pe Joel în popas, insistă
Hanna. Și cum a arătat când ai plecat de acolo.
— L-am tras pe pământ, zise Gabriel. Cuțitul a căzut, și l-am pus în
mașină. L-am aruncat pe geam mai târziu.
— L-ai atins?
— Prin mâneca de la geacă.
— Unde?
— Pe lamă. Chiar lângă mâner.
— Iar Joel? Descrie-l.
— Stătea într-o parte. Nu se mișca.
— I-ai pus ceva în mână?
— Nu, zise Gabriel, părând, dintr-odată, nesigur.
— Joel stătea întins lângă zid când a fost găsit, spuse Hanna. Și avea o
floare de ciocul berzei în mână.
— Nu, negă Gabriel. N-are cum să fi fost așa.
Chiar părea că nu o crede, dar probabil că asta trebuia să-și spună ca să
poată face față. Hanna avea nevoie de aer, dar mai avea o ultimă întrebare
de pus înainte să poată încheia interogatoriul.
— Crezi că Rebecka a văzut ceva?
— Nu, sunt sigur că nu a văzut.
Hanna opri aparatul de înregistrare.
— Ce o să mi se întâmple acum? întrebă Gabriel.
— Va trebui să vorbim cu procurorul, dar sigur vei fi reținut.
Era clar că Gabriel nu se așteptase să plece.
— Ce o să-i spuneți Ulrikăi? întrebă el. Despre Rebecka, despre ce s-a
întâmplat?
— Nu trebuie să-i spunem nimic altceva în afară de faptul că ești ținut în
arest. Ulrika deja știa că aveai o relație, dar nu cred că știa cu cine.
 ULTIMELE CÂTEVA MOMENTE

Joel se trezește fără nici cea mai vagă idee unde se află. Ultimul lucru de
care își aduce aminte este că se afla într-o mașină.
E atât de întuneric aici, și simte aerul rece pe față. Probabil asta l-a
trezit. Stă cu obrazul pe ceva tare. Asfalt, probabil.
Ridică degetele la stomac, dar i se murdăresc imediat de sânge, îl doare
tot corpul, nu doar acolo. Capul, coastele, spatele. Dar încă mai poate să se
miște.
E un zid în apropiere, și se târăște până la el ca să se sprijine. De ce l-a
lăsat Gabriel aici? De ce nu l-a dus la spital? Ochii săi încep să distingă
diferite forme în întuneric, dar Joel încă nu poate să-și dea seama unde se
află.
Ridică privirea spre cer, spre toate stelele.
Mama lui și Gabriel.
Nu. Nu vrea să-și aducă aminte de ce a văzut. Mama lui aruncându-se în
brațele lui Gabriel. Expresia urâtă de pe chipul ei, plină de dorință.
A fost o zi atât de urâtă, și parcă nu se mai termină odată. Se
înrăutățește din ce în ce mai mult.
Joel se lasă pe o parte. Trebuie să se ridice, să plece de acolo, dar nu are
putere. Degetele lui prind ceva în timp ce se ține de pământ, și e surprins să
vadă că e o floare. O ridică în fața ochilor ca s-o vadă mai bine, dar e prea
întuneric.
Vrea să fie acasă. Vrea să fie în patul lui, la familia lui. Tina a avut
dreptate: trebuie să-i spună mamei. Ceva a părut să se potrivească atunci
când Tina a folosit acele cuvinte. Persoană non-binară, ei. Parcă totul a
avut logică. Poate de asta se opusese. De asta o îndepărtase pe Tina.
Trebuie să-i ceară scuze pentru toate lucrurile groaznice pe care i le-a
spus.
Mika.
Joel testează numele pe buze.
Când o să aibă vârsta necesară, o să-și schimbe numele în Mika. Asta
dacă nu-l lasă mama lui s-o facă mai devreme. Poate că va fi mai ușor să
vorbească cu ea acum că știe că și ea are un secret.
 Joel se lasă pe spate pe zid și închide ochii. Inima îi bate în piept ca o
mică pasăre care sare de colo-colo. Poate să le audă din nou acum: trilurile
înalte și repezi care i-au ținut companie cât a mers prin pădure.
Cântărețul nocturn.
Zâmbește. Totul va fi bine. Dacă cineva îl va găsi în curând.

CAPITOLUL 69

După ce procurorul trimise confirmarea ca Gabriel Andersson să fie ținut

în arest, Hanna vorbi cu Ove. Îi zise că vrea să se ducă la Rebecka pentru a-
i da vestea, iar el își dădu acordul imediat. Erik plecă în grabă spre spital
după ce se termină interogatoriul. Supriya era deja acolo, și-i trimisese un
mesaj ca să-l anunțe că Aavika trecuse peste momentele dificile.
Acuzația pe care o recomandase procurorul fusese ucidere din culpă,
care implica o sentință de până la șase ani în închisoare. Având în vedere
faptul că Joel fusese în viață atunci când Gabriel îl lăsase în popas,
procurorul era sigur că omuciderea trebuia să fie clasificată drept ucidere
din culpă. Era extrem de improbabil ca altcineva să fi venit la locul scenei
și să-i fi mișcat corpul după aceea.
Hanna nu simțea niciun pic de compasiune față de Gabriel, dar inima ei
era tristă din pricina familiei lui, și mai ales a copiilor. Știa prea bine prin
ce vor fi nevoiți să treacă acum, iar Linnea se simțea deja vinovată din
cauza hașișului. Dar, mai presus de toate, inima ei era tristă din cauza lui
Joel, copilul de cincisprezece ani care nu va apuca niciodată să-și trăiască
viața sau să descopere cine este cu adevărat. Și din cauza Rebeckăi. Hanna
spera că era adevărat și că prietena ei nu văzuse nimic.
Simțea o mare tristețe și pentru ea însăși. Pentru tot ce se întâmplase de-
a lungul anilor.
Senzația se accentua în timp ce conduse spre Gårdby. Hanna se uită la
casele și la copacii pe lângă care trecea, și parcă toate straturile diferite ale
timpului se contopiră, formând un singur prezent dureros. Va putea să treacă
vreodată peste? Știa cât de greu avea să fie să vorbească cu Rebecka, și
încă nu era pregătită pentru asta. Așa că se întoarse spre Snegatan. Nimeni
nu o mai văzuse pe Fanny după percheziție, și nici ea, și nici mama ei nu
mai răspunseseră la telefon.
 Hanna trase în fața gardului, și simți un val de ușurare când o văzu pe
fată stând cocoșată lângă motoretă. Coborî din mașină și se duse până la
Fanny.
— Ce vreți? întrebă Fanny fără să ridice privirea.
Parcă își schimbase din nou forma. Asprimea și frica dispăruseră, lăsând
în urmă doar un copil cu probleme.
— Știm că nu tu l-ai înjunghiat pe Joel.
— Ați venit până aici doar ca să-mi spuneți asta?
— Da.
— Mersi.
Hanna se întoarse să plece, dar Fanny o opri.
— Deci cine a fost?
— Îmi pare rău, nu-ți pot spune asta.
Hanna se urcă iar în mașină. Ar fi putut să-i țină o predică lui Fanny
despre tot ceea ce făcuse – faptul că îl bătuse pe Joel, faptul că forțase copii
mici să-i dea bani, cât de greșit fusese totul –, dar era destul de sigură că
Fanny știa deja. Întrebarea era ce avea de gând să facă adolescenta cu acele
cunoștințe în continuare. Încă era prea devreme să se pronunțe. Hanna va
trebui să vorbească din nou cu ea mai târziu, după ce totul se va liniști.
Până să ajungă ea acasă la Rebecka, Petri și Molly deja veniseră. Decise
să vorbească cu toți trei împreună, pentru binele lui Molly mai mult. Fetița
avea să simtă tensiunea din aer, și e mult mai rău să nu știi decât să ți se
spună adevărul. Hanna își aduse aminte de ce simțise cât timp mama ei
fusese bolnavă. De conversațiile din care fusese exclusă, dar pe care tot
reușise să le asculte. De felul în care toată lumea le spusese ei și lui
Kristoffer că mama lor va fi bine, chiar dacă era o minciună. Hanna știa și
că ea era într-o condiție mai bună decât Rebecka de a-i spune lui Molly. Îi
adună pe toți în sufragerie.
— Știm cum a murit Joel, începu ea.
— Cum? întrebă Molly, care stătea în poala mamei sale.
Petri le îmbrățișa pe amândouă.
— A căzut și s-a rănit într-un cuțit.
— În Möckelmossen?
Hanna ezită să rostească numele lui Gabriel, dar știa că Molly îl va auzi,
oricum, la un moment dat. Era mai bine să afle în felul acesta, decât prin
șoaptele cuiva care nu credea că ea va înțelege.
 — Nu, chiar aici, afară. Dar Gabriel l-a mutat. A crezut că Joel era mort,
dar nu era.
Hanna o analiză pe Rebecka când îl menționă pe vecinul lor, și își dădu
seama că deja știa. Când reușise să-și dea seama?
— De ce l-a mutat?
Atât Petri, cât și Rebecka îi permiteau lui Molly să-i pună întrebări, iar
Hanna răspunse cât de bine putu, într-un mod direct pe care să-l înțeleagă
un copil de șase ani. Într-o oarecare măsură, faptul că era și Molly de față o
ajuta. Știa că îi va fi mult mai greu când va rămâne singură cu Rebecka. Dar
Hanna nu avea un răspuns bun la acea întrebare.
— Chiar nu știu, zise ea.
— A fost o prostie din partea lui, spuse Molly.
— Da, așa e.
Molly părea să se gândească, dar nu mai avea nicio întrebare
deocamdată. Probabil aveau să vină mai târziu. Era limpede că părinții ei
aveau destule. Hanna surprinse privirea Rebeckăi.
— Să mergem afară?
Rebecka dădu din cap.
Se așezară în hamac, privind mica pădure.
— Deci Joel ne-a văzut? întrebă Rebecka pe o voce tremurândă.
— Da. Gabriel l-a văzut exact când era pe punctul de a pleca, și a fugit
să vorbească cu el. Atunci a căzut Joel și s-a rănit cu cuțitul.
— De ce avea un cuțit?
— Se furișase ca să se întâlnească cu o gașcă în pădure, în spatele
școlii. L-a luat ca să se apere, dar, de fapt, nu l-a folosit – sau cel puțin doar
l-a fluturat în aer. L-au bătut în pădure. De vreme ce atât adolescenții, cât și
Gabriel au mărturisit ce rol au jucat în ce s-a întâmplat, acum pot să-ți
răspund la întrebări.
Rebecka tăcu.
— Chiar nu ai văzut nimic? o întrebă Hanna.
— Eram în baia din atelier, plângând pentru că Gabriel mă părăsise. Am
crezut că lumea mea s-a sfârșit…
— De ce nu ne-ai spus că tu și Gabriel ați fost în atelier?
— Poți să încetezi cu acuzațiile, ripostă Rebecka. Nu mai suport. Și-așa
îmi reproșez eu destule.
Se îndepărtă de Hanna.
 — Nu te acuz, negă Hanna. Vreau doar să înțeleg.
Rebecka se întoarse cu spatele și se șterse la ochi cu mâneca
puloverului.
— Nu m-am gândit că ar fi ceva important. Și… nu am vrut să știe
nimeni.
Acum, cu șiroaie de lacrimi curgându-i pe față, Rebecka își duse mâinile
la ochi. Hanna ezită o clipă, apoi se dădu mai aproape și puse un braț în
jurul ei. Nu era sigură că Rebecka voia asta, dar prietena ei începu să
bocească așa cum bocise când aflase că Joel era mort. Continuă așa câteva
minute înainte să își lase mâinile jos și să se uite la Hanna cu o disperare
atât de mare încât Hanna aproape că se întoarse cu spatele la ea.
— E adevărat că Joel nu a murit imediat? întrebă ea. Că aș fi putut să-l
salvez?
— Nu știm dacă ar fi putut cineva să-l salveze, dar era încă în viață când
Gabriel l-a lăsat în popas, da.
— Atunci de ce a crezut Gabriel că era mort?
— Nu știu. Era beat; probabil s-a panicat și nu a mai putut să gândească
cum trebuie.
— Nenorocitul! strigă Rebecka.
— Mda, asta e o subestimare.
Hanna îi povesti mai multe detalii despre ce îi zisese Gabriel. Scuzele lui
pentru că nu chemase o ambulanță sau pentru că țipase la Rebecka. Genul
de lucruri care nu ar fi vrut să fie spuse de față cu Molly.
— Dacă nu aș fi fost în atelier cu Gabriel, atunci…
Rebecka nu mai putea suporta, și Hanna simți nevoia să ia toată vina de
pe umerii ei și s-o pună pe umerii lui Gabriel, acolo unde îi era locul, dar
Rebecka nu era receptivă în fața unei asemenea alinări.
— Încetează, șuieră ea.
Stătură în liniște câteva momente, privind copacii. Hanna decise că va
trebui să-și ia și ea un hamac pentru mica ei grădină, că îl va agăța lângă
câmpie.
— Scuze, zise Rebecka. Îți mulțumesc pentru că ne-ai spus de față cu
Molly. Nu cred că aș fi putut să-i spun eu însămi.
— Trebuie să-i spui și lui Petri. Probabil nu vom putea ține secret toate
astea.
— Și-a dat seama în timpul grătarului că eu și Gabriel…
 Era limpede că Rebecka revenise la acea stare, gândindu-se că fusese
numai vina ei. Fața sa se contorsionă într-o expresie de ură față de sine, dar,
de data asta, Hanna nu avea de gând să o consoleze.
După ceva timp, trăsăturile ei părură să se liniștească. Hanna știa cum
era să fii sfâșiat de sentimente care nu se potrivesc unele cu altele.
— Ce ai spus în legătură cu Joel, reluă Rebecka. Despre faptul că e
transsexual, sau că nu știe dacă e fată sau băiat.
— Mhm.
— Cred că așa era. Astfel se explică atât de multe despre cum era când
era mic. Într-o zi, se juca cu păpuși, iar în următoarea se juca cu mingea.
Știu că mulți copii fac asta, dar trecerea a fost mereu atât de abruptă în
cazul lui. Parcă era în căutarea unui lucru.
Rebecka începu să bocească.
— De ce nu a vorbit cu mine despre asta? Cred că s-a simțit atât de
singur… eu aș fi înțeles. Poate nu chiar imediat, dar aș fi făcut…
— Potrivit Tinei și lui Nadine, a vrut să-ți spună, doar că nu a avut
curajul necesar. I-a luat ceva timp și să-și dea seama ce e cu el. Poate că nu
a înțeles pe deplin, și nu e ușor să vorbești despre ceva ce nu prea înțelegi
nici tu.
Rebecka dădu din cap.
— Poți să-mi dai blocurile de desen?
— Bineînțeles. O să mă asigur că le ai înapoi cât mai curând.
— M-am dus la Ulrika după ce ați plecat voi, să știi.
— M-am gândit că așa vei face. Nu prea ți-ai putut controla niciodată
impulsurile.
Rebecka zâmbi printre lacrimi.
— O urăsc și pe ea, pentru că a bănuit ceva, dar nu a spus nimic. Dacă ar
fi spus ceva, poate că aș fi aflat mai devreme. Nu m-am purtat prea frumos
cu ea.
— Ascultă, te înțeleg. Lasă să absorbi informațiile deocamdată și apoi
vezi cum te simți. Dar orice ai face, să nu te răzbuni pe copii. Pe Linnea și
pe Elias.
Rebecka clătină din cap.
— Sigur că nu.
Timp de câteva secunde, nu auzi decât scârțâitul hamacului.
— Nu știu ce am putut să văd la el, zise Rebecka, în cele din urmă.
 — Gusturile tale în materie de bărbați nu au fost niciodată prea grozave,
spuse Hanna.
Pentru o fracțiune de secundă, se gândi că întrecuse măsura, dar Rebecka
doar râse. O secundă mai târziu, reapăru expresia sa de ură față de sine.
— Dar Petri pare de treabă, spuse Hanna.
— Da, este, afirmă Rebecka. Și a spus că m-a iertat pentru toată treaba
cu Gabriel, dar având în vedere că el a fost cel care… Cum ar trebui Petri
să… Eu cum o să…
Hanna puse o mână pe mâna Rebeckăi.
— Tu ai fost singura persoană care mi-a fost cu adevărat alături când s-a
întâmplat tot ce s-a întâmplat cu tata, și eu am fost o mare nesimțită care a
fugit.
— Ai fost. Dar ești aici acum.
— Sunt aici acum, și voi face tot posibilul să te ajut să mergi mai
departe.
Se legănară în continuare. Hanna evitase intenționat să spună că o va
ajuta pe Rebecka să treacă peste, pentru că știa că cel mai probabil prietena
ei nu va reuși niciodată să facă asta. Nu exista niciun alt loc în care să
treacă și totul să fie, dintr-odată, bine.
— Ascultă, trebuie să te rog ceva…
— OK.
Hanna se gândise că s-ar putea să o distragă pe Rebecka dacă vorbește
despre altceva, dar, dintr-odată, se simți nesigură.
— Hai spune, o îndemnă Rebecka.
— Știi de ce te-am întrebat acum câteva zile dacă ai vorbit despre mine
cu Axel? Te-a făcut mincinoasă și a zis că dacă e cineva care ar trebui să
știe asta, eu sunt aceea. A zis că nu m-ai plăcut niciodată.
Rebecka doar clătină din cap.
— Ce i-ai spus lui Axel despre mine?
— Sincer, nu-mi aduc aminte. Cred că am zis că m-am săturat de toată
drama, dar erau doar vorbe în vânt. Nu m-am referit la… Știi cum e Axel.
Face tot ce poate ca să-i provoace pe oameni.
— Da, știu. Doar că…
Hanna își pierdu vocea. Nu știa cum să explice. După ce Fabian se
despărțise de ea, parcă fusese aruncată înapoi în trecut, înapoi la tot ceea ce
o împiedicase să meargă mai departe. Luase decizia de a merge să discute
cu tatăl ei, dar nu ajunsese la timp, și asta aproape că o distrusese. Hanna
făcuse tot ce putuse ca să reprime acel moment. Felul în care stătuse trează
în Bagarmosse, uitându-se la tavan. Alarma ei urma să sune, dar nu reușise
să închidă un ochi toată-noaptea. Atunci și acolo, parcă nu mai avea nimic
pentru care să trăiască, și se dusese la dulapul cu medicamente din
bucătărie și golise cutiile de paracetamol și ibuprofen. Când să le ridice la
gură, își zărise tatuajul de pe braț, care îi amintea de tot ce făcuse bunica ei
pentru ea.
Își dăduse seama că viața ei fusese bună cândva, și aruncase pastilele,
decizând să facă niște schimbări adevărate. Abia atunci când traversase
podul Öland înțelesese cu adevărat ce presupunea primul pas: să se mute
înapoi pe insulă.
Nu putea să se întoarcă în Stockholm. Nu era nimic acolo pentru ea.
— Șeful meu mi-a dat dosarul anchetei, spuse ea. Despre… tatăl meu și
ce a făcut.
— De ce? Nu știi deja ce s-a întâmplat?
— Nu mai sunt atât de sigură.
Adevărul era că nu fusese niciodată prea sigură. În ciuda băutelor lui,
Lars nu fusese niciodată violent. Nu avea nicio logică să fi omorât cu atâta
brutalitate o femeie. Nu din motivele susținute de el. Singura explicație
posibilă era că altcineva fusese implicat, sau că nu avusese nicio legătură cu
banii pe care se crezuse că îi ținea ascunși Ester. Că era vorba despre cu
totul altceva.
Dar cine, și de ce? Aici se împotmolea.
Pleacă de aici. Dacă rămâi, o să mori.
Hanna nu putea să plece din Öland. Dacă făcea asta, tot ar fi murit – în
orice sens în afară de cel literal. Nu putea să meargă mai departe decât dacă
afla ce se întâmplase când murise Ester, și ideal fără ca nimeni altcineva să
știe ce punea la cale. Poate că nici măcar nu ar fi trebuit să-i menționeze
asta Rebeckăi, dar Hanna avea încredere în ea. Ar fi tăcut dacă Hanna o
ruga să nu spună nimic. În plus, Rebecka avea propriul iad prin care trebuia
să treacă acum.
Hanna avea să înceapă prin a citi dosarul anchetei, și apoi va pune
întrebările, pe care nu îndrăznise niciodată să le pună înainte, tuturor
persoanelor care poate că știau cum sau de ce fusese omorâtă Ester. Va afla
cine era în spatele apelurilor. Aceasta era singura cale pentru ea de a merge
înainte, și o speria nespus de tare.
 POSTFAȚĂ

Am ales să-i dedic această carte lui Mika, dar la fel de bine aș fi putut să
scriu:
Pentru tot ce n-a fost niciodată.
Uneori, viața ia niște întorsături la care nu se așteaptă niciunul dintre
noi, iar asta, mai presus de orice altceva, este ceea ce mă motivează să scriu.
Asta, plus dorința ca oamenii să fie mai buni unii cu ceilalți. Pare limpede
că toată lumea ar trebui să aibă aceeași valoare.
O astfel de întorsătură despre care am evitat atât de mult timp să scriu
este uciderea șoferiței de taxi Dusanka Petrén din 1991. Aveam
cincisprezece ani când trei bărbați de douăzeci și ceva de ani au fost
arestați pentru că au fost implicați în moartea ei. Aproape toată lumea din
orașul meu natal, Kalmar, a vorbit despre acest caz, pentru că toți cei trei
erau localnici și fuseseră angajați de fostul ei soț. În ciuda acestui lucru, cel
mai bine îmi aduc aminte de liniște. În familia mea nu se vorbea despre
asta. Bărbatul condamnat pentru că ajutase și fusese complice – cel
cunoscut ca fiind „creierul” operațiunii de către mass-media – era iubitul
surorii mele. Petreceam timp împreună cu familia lui. Unul din ceilalți
băieți implicați în uciderea Dusankăi Petrén lucra la aceeași cafenea ca
mine.
Am citit thrillere înainte de anul 1991, dar sunt sigură că ce s-a petrecut
atunci m-a ajutat să-mi orientez concentrarea. Ce determină o persoană să
ucidă? Cum îi afectează crima pe alți oameni – atât pe cei din jurul
victimei, cât și pe cei din jurul atacatorului?
Cu această carte, în sfârșit, mi-am adunat curajul de a discuta despre a
doua categorie de persoane, prin intermediul polițistei mele, Hanna
Duncker, al cărei tată a fost condamnat pentru că a ucis pe cineva. M-am
întors și în locuri în care a început totul pentru mine: Kalmar și Öland.
•
Atât de multe persoane m-au ajutat să scriu această carte, și vreau să le
mulțumesc aici:
Editoarei mele, Åsa Selling, care a reușit să mă facă să încep să cred că
pot scrie. Redactorului meu cu ochi de vultur, Jesper Ims, și restului găștii
de la Romanus & Selling: Lina Rönning, Emelie Hollbox și Susanna
Romanus. A fost minunat să lucrez cu această editură.
Lui Astri von Arbin Ahlander, fondatorul Ahlander Agency, din care, în
sfârșit, fac parte cu mândrie, deoarece ei chiar își știu textele. Agentei
mele, Kaisa Palo, care m-a susținut în alegerea unei edituri, și care acum
lucrează pentru traducerea acestei serii.
Detectivilor Ulf Eirnarsson și Ulf Martinsson, de la poliția Kalmar, care
m-au întâmpinat atât de frumos și mi-au răspuns la toate întrebările. Mă
simt ușor vinovată din cauza tuturor conflictelor pe care le-am inventat în
secția lor.
Verișoarei mele, Jessica Mo, care, spre deosebire de mine, chiar a
crescut în Öland.
Lui Elise Karlsson, care știe mult mai multe despre transsexualitate
decât mine.
Lui Bjørn Ekenberg, Gunnel Mo, Petrel Mo, Sarei Mo și Martin
Falkman, pentru că au citit și mi-au împărtășit gândurile lor.
Nepoatei mele Alice pentru că m-a învățat despre cum vorbesc
adolescenții de cincisprezece ani.
Povestea în sine este ficțiune. Orice iregularitate rămasă este din cauza
mea.
În timp ce scriu asta acum, lumea se confruntă cu încă o întorsătură
neașteptată: coronavirusul. Încă nu avem imaginea de ansamblu, dar sunt
convinsă că mulți oameni, la fel ca mine, își vor dori în continuare să
citească și să asculte.

Johanna Mo, aprilie 2020

virtual-project.eu
{1}
Birou înalt la care se poate sta și în picioare (n.tr.).
{2}
Supă de linte, rețetă indiană (n.tr.).
{3}
Joc de strategie suedez (n.tr.).
{4}
Prăjitură tradițională suedeză alcătuită din straturi și acoperită de marțipan (n.tr.).
{5}
Clătite, rețetă originară din sudul Indiei (n.tr.).