LOUISE CANDLISH

Celălalt pasager

Traducere din limba engleză şi note de

DANA-LIGIA ILIN
Imprint coordonat de
SHAUKI AL-GAREEB
LEDA BAZAAR

LOUISE CANDLISH
THE OTHER PASSENGER
Copyright @ 2019
 All rights reserved.

Toate drepturile asupra acestei ediții în limba română

aparțin LEDA BAZAAR, un imprint al CORINT BOOKS, str.
Mihai Eminescu nr. 54A, București.

www.edituracorint.ro

ISBN 978-606-088-038-7

ISBN EPUB 978-606-9740-78-1

Redactare: Liviu Szöke

Tehnoredactare: Mihaela Ciufu
Lector: Shauki Al-Gareeb
 Pentru toţi cei care au fost vreodată ispitiţi
să se compare...

27 decembrie 2019

La fel ca toate poveştile de groază ale navetiştilor, a mea

începe în lumina zgârcită a zorilor – sau, cel puţin, începe în
mod oficial.
Kit nu e acolo când ajung la St. Mary’s Pier ca să iau
acvabuzul de 7.20 spre Waterloo, dar nu-i ceva neobişnuit;
a avut parte din belşug de zile de concediu medical
autoprescrise în acest sezon al sărbătorilor. Pentru a
călători pe apă dis-de-dimineaţă e nevoie de stomac
puternic chiar şi în cele mai bune momente, însă pentru cei
care au mama migrenelor e literalmente tortura cu apă
(credeţi-mă, ştiu). În orice caz, el ajunge întotdeauna după
mine. Cu toate că locuim la o distanţă de cinci minute unul
de altul şi el trece chiar pe lângă Prospect Square ca să
ajungă la chei, am renunţat să mergem împreună după
prima săptămână, când cronometrarea lui spectaculos de
slabă – şi punctualitatea mea nevrotică – au devenit vizibile.
Nu, Kit preferă să apară tacticos tocmai când se închide
pasarela, ridicând mâna în semn de salut, încrezător că am
rezervat locurile noastre preferate, grupul de patru din
stânga, lângă bar. La St. Mary’s îmbarcarea se face prin
partea din faţă a vasului, aşa că îl privesc cum vine pe
culoar, cu mâinile atingând în treacăt stâlpii de metal – atât
pentru stil, cât şi pentru echilibru –, înainte să se strecoare
lângă mine cu un zâmbet relaxat. Chiar dacă a petrecut
până târziu, întotdeauna miroase grozav, ca o pâine de casă
coaptă cu nuci şi smochine. („Kit miroase aşa de milenial”, a
zis Clare odată, ceea ce era aproape cu siguranţă o critică la
adresa mea şi a mirosului meu tip „generaţia X” de, ştiu şi
eu, biscuiţi râncezi pentru câini.)
„Ia te uită la noi”, zice de obicei, privind leneş ceilalţi
pasageri, instalaţi confortabil pe scaunele lor de piele crem.
E una dintre lozincile lui: „Ia te uită la noi.” „Ce păcat de
bieţii fraieri care stau ca sardelele în trenul de pe uscat sau
se sufocă în metrou – noi facem naveta cu catamaranul!
Acolo, în larg, sunt pescăruşi.”
„Şi ape menajere”, răspund eu, pentru că avem o
tachinare sardonică drăguță, eu și Kit.
Mă rog, obişnuiam să avem.
Înghit nodul din gât tocmai când vasul scoate brusc un
huruit de motor diesel, ca şi cum cele două acte ar fi legate
între ele. La pornire, pe ecranele de deasupra capetelor curg
rapid şiruri de informaţii – Opriri la Wool-wich, North
Greenwich, Greenwich, Surrey Quays –, cu toate că de acum
traseul mi s-a imprimat atât de bine în minte, încât nu le
dau prea mare atenţie. Printre velele argintii din Thames
Barrier şi depozitele industriale de pe prima porţiune a
fluviului; apoi ajungem la clubul de iahturi şi la prima
cotitură presărată cu şalupe, turnurile de locuinţe ale
peninsulei la stânga, pe când ne îndreptăm spre pustula
imensă a O2 Arena1. Mult deasupra fluviului e întins cablul
telecabinei care leagă peninsula de Royal Docks, dar nu-mi

1
Spaţiu polivalent pentru evenimente culturale şi sportive.
dau voie să mă gândesc la singura mea călătorie până acum
cu asta. Ce s-a săvârșit în acea noapte. Ce s-a spus.
Mă rog, poate că doar în fugă.
Îmi întorc faţa de la locul gol de lângă mine, ca şi cum Kit
ar fi acolo, la urma urmei, citindu-mi mintea, cu gândurile
ei necurate, tainice.
— Ne întoarcem vineri, a mârâit el pe vas luni seara,
jeluindu-se de insistenţa firmei lui să fie ore de lucru
normale în această zi de lucru stingheră dintre Boxing Day 2
şi weekend. Scârţarii dracului!
În mod normal, dacă ratează vasul, îi trimit un mesaj
scurt de solidaritate: Noapte grea? Poate nişte emoticoane
cu bere sau, dacă am fost şi eu implicat, o faţă îngreţoşată.
Dar astăzi n-o fac. N-am folosit aproape deloc telefonul încă
dinainte de Crăciun şi recunosc că m-am bucurat de pauză.
Acel sentiment de şcoală veche din anii ’90 de a nu avea
acces la mijloace de comunicare.
Trecem acum de turlele de sticlă din Canary Wharf spre
Greenwich, singura privelişte care încă mai poate să-mi
stârnească mândria londoneză: cupolele gemene ale lui Old
Royal Naval College sau parcul de smarald de dincolo de ele.
Mă uit la personalul barului, care oferă fursecuri glazurate
în formă de fulgi de zăpadă alături de ceai şi cafea – e
surprinzător cât de mulţi oameni vor să mănânce chestiile
alea dimineaţa devreme, mai ales din grupul meu de vârstă,
nici destul de tineri ca să le pese de siluetă (un soi de
cuvânt extrem de potrivit pentru Melia), nici destul de
aproape de sfârşit ca să se sinchisească de avertismentele
legate de sănătate. Cafeină şi zahăr, cafeină şi zahăr: şi tot
aşa, până ce soarele ajunge deasupra catargului, şi apoi, ei
bine, toţi suntem marinari în ţara asta, nu-i aşa? Toţi
suntem cheflii.

2
Sărbătoare din a doua zi de Crăciun.
 De-abia când acostăm în faţă la Cutty Sark întind în
sfârşit mâna spre telefon și verific mesajele din seara de luni
şi de după băuturile de Crăciun ale şobolanilor de apă. Mă
uit în căsuţa de intrări, căutând numele lui Kit. Ultimul
meu mesaj pentru el a fost dintr-un impuls, şi semnificativ
de lipsit de emoticoane:
Las’ că vezi TU.
Trimis luni, la 23.38, e marcat cu roşu ca citit, dar nu
există niciun răspuns. Au fost totuşi cinci apeluri ratate de
la Melia, precum şi trei mesaje vocale. Chiar ar trebui să le
ascult. În schimb, aud vocea lui Clare de ieri-dimineaţă,
discuţia „corectă” pe care am avut-o sub un cer nordic de
culoarea oţelului armelor, la șase sute cincizeci de kilometri
de aici:
„Trebuie să tai legăturile.
Nu numai cu el, Jamie. Şi cu ea.
Ceva nu-i în ordine cu ăştia doi.”
Bine că mi-o spune acum! Așa că strecor telefonul înapoi
în buzunar, oferindu-mi încă vreo câteva minute de
inocenţă.

La Surrey Quays urcă Gretchen. Singurul şobolan de apă

femeie, e ca scoasă din cutie cu haina de lână strâmtă,
albastru-petrol, având în mână una dintre acele căni de
bambus prea largi pentru espressoul ei cu spumă de lapte.
Cu toate că mă aflu la locul nostru obişnuit, se aşază în
partea centrală, cu câteva rânduri mai în faţă. Ciudat! Merg
pe culoar şi mă aşez pe scaunul de lângă ea. De obicei nu-ţi
poţi alege atât de uşor un loc în cursa de 7.20, însă vasul e
pe jumătate gol – chiar şi fără ticăloşii norocoşi care nu
trebuie să meargă la muncă până la Anul Nou, trebuie să
recunosc că fluviul nu-i locul în care să te afli la aceste
temperaturi. E una dintre cele mai reci zile ale anului, așa
că se vede răsuflarea din gurile oamenilor de pe chei şi aerul
din sistemele de încălzire ale clădirilor.
— Jamie, salut! zice ea, fără să se răsucească de-a
binelea, fără să zâmbească de-a binelea.
Genele îi sunt ca nişte picioare de păianjen bleumarin şi în
albul ochilor are firişoare roz.
— Am crezut că nu mă bagi în seamă, zic eu cu voioşie. Ai
petrecut un Crăciun frumos cu familia?
A fost undeva gen Norwich, dacă îmi amintesc bine. Are
părinţi simpli, sănătoşi, un frate şi o soră, două nepoate şi
doi nepoţi.
Ridică din umeri și soarbe din cafea.
— E o chestie pentru copii, nu-i aşa? Iar eu n-am
niciunul.
Chiar nu-i nevoie s-o spună cu glas tare: suntem legaţi
între noi, micul nostru grup, prin faptul că n-avem copii,
prin libertatea noastră de a ne pune mai presus de oricine
altcineva. De a ne răsfăţa, de a risca. Niciun părinte n-ar
face ce am făcut eu anul trecut, sau cel puţin nu atât de
bucuros, atât de nepăsător.
— Cum a fost ieri? Ai făcut ceva cumpărături la reduceri?
Gretchen clipeşte surprinsă, de parcă aş fi sugerat că a
călărit în pielea goală pe un unicorn prin mijlocul lui Regent
Street. Are pielea curată, de o feminitate delicată, cu toate
că temperamentul îi este de femeie care vrea să fie unul
dintre băieţi, care se plânge de complexităţile propriului sex
şi crede că bărbaţii sunt aliaţi mai simpli (o generalizare
primejdioasă, după părerea mea).
— Eşti bine, Gretch?
— Mda, doar un pic obosită.
— Nu ştiu unde-i Kit în dimineaţa asta. Sunt sigur că a zis
că lucrează azi. Ţie ți-a spus ceva?
— Nu.
 În tonul ei se simte un tăiş cu care sunt obişnuit, o undă
de iritare deosebit de feminină. M-am întrebat din când în
când dacă nu cumva între ea şi Kit e ceva. Poate că a fost o
imprudenţă în noaptea de luni, poate că este îngrijorată de
ceea ce am văzut. Am spus ceva ce nu trebuia?
Dumnezeule, acele „n-ar fi trebuit” se tot adună: n-ar fi
trebuit să mă îmbăt aşa de tare, n-ar fi trebuit să-l las să
mă scoată din sărite.
N-ar fi trebuit să-i trimit acel ultim mesaj.
— Ce-ai păţit? mă întreabă, observând mâna mea dreaptă
bandajată.
— A, nimic grav. Mi-am ars degetul mare la serviciu. Nu ţi
l-am arătat luni?
— Nu mi l-ai arătat.
Observând muzica din difuzoare – aceleaşi cântece de
sărbătoare puse iar şi iar, pe care le tot auzim de la
începutul lui decembrie –, Gretchen mârâie.
— Nu mai suport toată porcăria asta de „sărbători
fericite”, e aşa de falsă! Ştii ceva? Cred că s-ar putea să fac o
călătorie într-un loc însorit. Să-mi iau câteva zile de
concediu medical şi s-o şterg de aici.
— Ar putea fi scump în jurul Anului Nou.
— Nu și dacă mă duc undeva unde Ministerul de Externe
zice că e risc de atacuri teroriste.
Înalţ o sprânceană.
— Oricum, adaugă ea, ce mai contează încă o mie sau
două când eşti deja pe roşu?
— Adevărat.
Însă nu vreau să vorbesc despre bani. În ultima vreme nu
aud decât asta. Trecem de sediul poliţiei din Wapping,
aproape de schimbarea de zonă în care vasele cu direcţia
vest trebuie să reducă viteza tocmai când nerăbdarea
pasagerilor începe să crească. Intrăm în Londra pe care o
recunoaşte întrega lume – Tower Bridge, Tower of London,
The Shard3 – şi, în vreme ce apar obiectivele turistice,
Gretchen, Kit şi necazurile lor alunecă greţos din mintea
mea în adâncuri.
— Distrează-te în Afganistan, dacă mergi acolo! zic, pe
când ea se pregăteşte să coboare la Blackfriars ca să ajungă
la birou, lângă St. Paul’s.
Zâmbeşte.
— Mă gândeam mai degrabă la Maroc.
— Mult mai bine! Dă-ne de ştire!
Rânjetul meu mucalit se stinge în clipa în care uşile se
închid în spatele ei şi îmi pun obrazul pe tetieră, privind pe
fereastră. Şapte şi cincizeci de minute dimineaţa şi sunt
deja terminat. Apa e înaltă pe când navigăm spre Waterloo,
sugând pereţii cu gingiile ei cafenii, murdare, şi ţinutul
minunat al luminilor de pe ţărm, care străluceşte cu atâta
farmec după ce se lasă întunericul, este dat în vileag ca
reţeaua frauduloasă de cabluri care îl alcătuieşte. Ajung la
fel de repede dacă mă dau jos la Westminster Pier şi
traversez pe jos podul sau aştept ca vasul să facă o
întoarcere dintr-o mişcare şi să acosteze la Eye 4, dar aleg să
rămân aşezat. Abia observ tangajul care odinioară mă
îngrijora sau, dacă-i pe aşa, roata cea mare însăşi, cu
mecanismul ei odinioară miraculos. La coborâre nu-i bag în
seamă pe cei care care aşteaptă cu biletele pregătite şi urc
pasarela cu o bruscă tristeţe pentru faptul că acum creierul
meu transformă rapid ceea ce e minunat în rutină: muncă,
iubire, prietenie, drumul la serviciu cu catamaranul. Sau e
vorba doar despre mine?

3
Sau „The Shard of Glass” – zgârie-nori, cea mai înaltă clădire din Marea
Britanie.
4
London Eye sau Millennium Wheel, roata cea mare de lângă Tamisa.
 Exact în acel moment, la acel gând – chiar când am ajuns
la mine –, un bărbat vine spre mine şi îmi arată un fel de
legitimaţie.
— James Buckby?
— Da.
Mă opresc şi mă uit la el. Înalt, spre treizeci de ani, metis.
Haine lejere, aer rezonabil, privire sinceră.
— Detectiv Ian Parry, Poliţia Metropolitană.
Apropie legitimaţia de faţa mea, ca să văd banda albastră
specifică, literele albe, şi imediat inima îmi bate cu un
zgomot oribil de ventuze, ca şi cum ar fi alcătuită din
tentacule, nu din cămăruţe.
— E vreo problemă?
— Credem că e posibil, da. Christopher Roper a fost dat
dispărut. Am înţeles că e prieten bun cu dumneavoastră?
— Christopher?
Durează un pic până să leg numele de Kit.
— Cum adică, dispărut?
Acum am început să tremur.
— Adică, am observat că nu era pe vas, dar mi-am zis
doar...
Şovăi. Văd în minte ecranul telefonului meu, apoi alertele
după acele apeluri ratate de la Melia. Faţa ei în formă de
inimă, vocea ei şoptind umed în urechea mea:
„Noi suntem altfel, Jamie. Suntem speciali.”
Tipul face semn spre parapetul fluviului din stânga mea,
unde un coleg de-al său stă departe de turişti, privindu-ne.
În civil, ceea ce înseamnă CID5, investigaţii criminale. Am
citit undeva că poliţiştii nu merg câte doi decât atunci când
cred că e primejdios; aşa mă consideră?
— Presupun că Melia v-a dat numele meu?
Fără să comenteze, cel care m-a prins în ambuscadă se
concentrează pe despărţirea mea de grupurile care se adună
5
Criminal Investigation Department.
şi se împrăştie la intrarea pe chei, posesorii a o sută de
scopuri preferabile celui pe care îl am eu.
— Aşadar, vă putem deranja câteva clipe, domnule
Buckby?
— Sigur.
În vreme ce mă las condus spre colegul lui, mă blochez la
formularea sfioasă, de școală veche. „Vă putem deranja
câteva clipe”, ca şi cum deranjul ar fi flecuşteţul trecător al
unei idei, un picuţ de distracţie de luni dimineaţa.
Păi, după cum se dovedeşte, nu-i niciunul dintre ele, la
dracu’!

27 decembrie 2019

Totuşi, cel puţin nu mă escortează înapoi la sediul lor din

Woolwich.
Detectivul Parry sugerează să mergem mai bine la locul
meu de muncă – „dacă este mai convenabil?” Avuseseră de
gând să mă prindă acasă, înainte să plec, adaugă el, numai
că s-au blocat în trafic şi au luat-o înapoi – de fapt,
urmărind vasul pe Tamisa. Presupun că trebuie să fiu
recunoscător că n-au urcat în el şi nu m-au arestat în faţa
celorlalţi navetişti.
Potoleşte-te, Jamie! N-a pomenit nimeni de vreo arestare.
 — Deci, n-am nevoie de avocat pentru asta?
— Nu, deocamdată e doar o discuţie neoficială, zice al
doilea detectiv („deocamdată?”).
Are pielea albă, e mai scund şi mai zvelt decât colegul său,
ceva mai puţin şlefuit. De asemenea, cu câţiva ani mai în
vârstă – în jur de treizeci şi cinci de ani, aş zice. În vreme ce
Parry dă categoric impresia că s-a născut ca să prindă
suspecţi, acesta este mai aproape de modelul meu de
bărbat. Ceva mai puţin concentrat pe rezultate.
Nu fi tâmpit! Cum altfel sunt detectivii dacă nu concentraţi
pe rezultate? Chestia asta „neoficială” e o iluzie care are
rostul să prindă acele secrete care îţi scapă şi la care nu se
ajunge atât de uşor în sala de interogatoriu, când e la
îndemână un avocat stricător de chef care distruge orice
modalitate de interogare prea nonconformistă.
— Sincer să fiu, aş prefera să nu merg la serviciu. E o
cafenea micuţă şi nu există niciun loc retras în care se poate
sta de vorbă.
Gândul să mă înghesui în camera personalului, un pic
mai mare decât un dulap, cu doi detectivi de la Poliţia
Metropolitană, în vreme ce Regan, șefa mea şi consumatoare
avidă de ştiri despre delictele locale, bântuie pe afară
zbârnâind de curiozitate, e înfiorător.
— N-am putea găsi mai bine un loc liniştit prin apropiere?
V-aş fi foarte recunoscător!
Implicaţia este că voi fi mult mai cooperant şi, spre
uşurarea mea, manevra ţine.
— Mi se pare corect, nu văd de ce ar trebui să vă
deranjăm clienţii, zice al doilea tip.
Nu pot să-i zic aşa în continuare, aşa că îl rog să-şi repete
numele.
— Andy Merchison.
Vorbeşte vioi, de parcă ne-am întâlni la o petrecere sau la
o conferinţă a departamentului de vânzări. Cu toate că
numele sună scoţian, accentul lui este unul dintre cele
şlefuite, neutre, pe care e imposibil să-l localizezi.
— Ce-aţi zice de acest loc?
A zărit un ungher pe terasa superioară din Royal Festival
Hall6, atât izolat, cât şi pustiu, de vreme ce cafeneaua încă
nu s-a deschis.
Iisuse, au venit după tine exagerat de devreme, locurile
publice sunt încă închise!
Potoleşte-te! E doar rutină.
— Da, bine, zic.
Un semn prietenos cu capul spre un paznic şi suntem
singuri, aşezaţi la o masă şi apăraţi de vântul de decembrie
care, la cincisprezece metri mai încolo, şuieră pe apă ca un
avertisment. Nu ne poate auzi nimeni aici.
— Trebuie să-i trimit un mesaj șefei mele, să-i spun că
întârzii.
Scot telefonul şi înclin ecranul ca să evit lumina. Ochiul
îmi prinde cel mai recent mesaj: o alertă pentru acele
mesaje vocale de la Melia. Melia Roper acum, dar în agenda
mea are încă numele de fată, deci e încă Melia Quinn.
Îmi amintesc că aseară Clare mi-a spus că şi ea are
apeluri ratate de la Melia, însă n-a fost lăsat niciun mesaj
vocal. Ar trebui s-o sune la rândul său? a întrebat Clare, şi
era limpede că n-avea chef s-o facă.
„Las-o!” i-am spus.
Clipesc, conştient de privirea atentă a detectivilor în vreme
ce şovăi; cu siguranţă mi-au observat bandajul, schimbat de
dimineaţă, dar tot murdar. Aleg numărul lui Regan, care de-
acum a rezolvat livrările de lapte, pâine de casă şi prăjituri,
şi macină cafea pentru primele comenzi. Obişnuieşte să
ajungă cu o jumătate de oră mai devreme, să-şi facă un
matcha de calitate superioară şi să deschidă cafeneaua de
una singură. Apartamentul în comun în care locuieşte pare
6
Sală de concerte şi alte genuri de spectacole.
să aibă condiţiile dintr-un cămin studenţesc, iar acele
treizeci de minute înainte de sosirea mea sunt unicele din
întreaga zi în care reuşeşte să fie singură într-o încăpere.
O să întârzii, îmi pare rău! Mă uit ţintă la ecran de parcă
ar sosi pe loc un răspuns, ceva care să mă salveze, dar,
desigur, ea n-o să aibă timp să se uite la telefon. La opt şi
jumătate, coada e deja până-n stradă.
— Gata? întreabă detectivul Parry un pic tăios, de parcă
mi-aş bate joc de ei.
E limpede că e mai puţin îngăduitor decât partenerul său
şi, în clipa în care las din mână telefonul, trece direct la
subiect:
— Aşadar, după spusele doamnei Roper, soţul ei n-a ajuns
acasă luni seara şi aţi fost ultima persoană care l-a văzut...
E o pauză semnificativă acolo unde ar trebui să cadă
cuvântul „viu”.
Răspund politicos:
— Vreţi să spuneţi pe vas spre casă? Ca să fim drepţi,
Melia nu era cu noi, ca să ştie cine a fost acela.
Însă această pedanterie alunecă de pe el ca apa de pe
gâscă.
— Membrii echipajului sunt martori că aţi debarcat
amândoi şi am vorbit, de asemenea, cu un pasager care v-a
văzut împreună, singuri. Doamna Roper şi-a petrecut
ultimele zile luând legătura cu rudele şi prietenii, şi cu
siguranţă nu l-a mai văzut nimeni de atunci încoace.
— Am şi eu apeluri ratate de la ea, recunosc eu. N-am
avut ocazia s-o sun.
Mă întreb cine o fi acel pasager. Evident nu Gretchen, de
vreme ce tocmai am văzut-o şi n-a spus că a fost contactată
de poliţie. Steve, poate? A fost ultima persoană, în afară de
Kit, pe care îmi amintesc că am văzut-o; a coborât la North
Greenwich, cu cincisprezece minute înaintea noastră. Acum
nu mai merge la muncă până săptămâna viitoare, dar sunt
destul de convins că mi-ar fi telefonat sau mi-ar fi trimis un
mesaj dacă l-ar fi căutat poliţia.
Rămân calm.
— Presupun că aţi verificat deja camerele de supraveghere
de pe vas?
— Da, într-adevăr. Deci, ce vă amintiţi despre seara de
luni...? mă îmboldeşte Parry.
— Am luat împreună ultima cursă spre casă, asta-i
adevărat. Câţiva dintre noi am urcat la Blackfriars, după
băuturile de Crăciun la „Henry’s”, pe Carter Lane.
— Ceilalţi fiind?
— Gretchen Miles şi Steve Callister. Ne-am cunoscut în
timpul navetei, am fost de câteva ori să bem ceva.
Întotdeauna stăm împreună.
Numele nu par să fie noi pentru ei, cu toate că Merchison
notează ceva în plus, pe care nu-l pot descifra. Amândoi
detectivii au în faţa lor carnete mari, format A4, însă numai
el a scos un pix.
— Dar nu era aşa de târziu când am mers la St. Mary’s –
ultima cursă vine la unsprezece şi jumătate. Altcineva
trebuie să-l fi văzut pe Kit după aceea, cu siguranţă?
— Asta încercăm să descoperim, zice Parry, încrun-tându-
se.
Îmi dau seama că îi par neobişnuit de optimist când e
vorba despre un prieten care a fost dat dispărut.
— Dumneavoastră şi domnul Roper aţi trecut pe lângă
cineva pe stradă când veneaţi de la chei?
— Nu cineva pe care să mi-l amintesc anume. De fapt, n-
am mers împreună, aşa că el poate că a trecut.
Privirea i se ascute.
— N-aţi mers împreună, cu toate că locuiţi la câteva străzi
distanţă unul de celălalt?
— Nu. De obicei, da, însă... Haideţi, zău, e evident că aţi
văzut pe camerele de supraveghere că ne-a cam luat la
ceartă pe vas? Eu am luat-o înainte. Nu mai voiam să petrec
nicio clipă cu el.
Afirmaţia atârnă între noi, aproape că o aud rotindu-se
printr-o sală de tribunal cu lambriuri de lemn – „Nu mai
voiam să petrec nicio clipă cu el” –, şi nu mă surprinde
privirea plină de bănuială pe care şi-o aruncă unul altuia.
— Despre ce a fost această ceartă? întreabă Merchison.
Oftez. Beregata îmi e dureroasă şi uscată.
— Nu mare lucru. Eram amândoi cu damfu’-n nas. Dar nu
voiam să zăbovesc acolo certându-mă. Trebuia să plec foarte
devreme de acasă de dimineaţă, aveam de prins un tren în
King’s Cross şi, cum spuneam, am presupus că m-a urmat.
— Dumneavoastră şi domnul Roper aveţi obiceiul să vă
certaţi? zice Parry.
Spre deosebire de colegul său, care se foieşte tot timpul pe
scaun, el are o privire neclintită ca a unei bufniţe.
— Nu, deloc. Suntem amici. Eram beţi, asta-i tot.
Fără să mă gândesc, îmi duc mâna bandajată la faţă şi,
desigur, el face asocierea pe care aş fi preferat să n-o facă.
— V-aţi rănit într-o încăierare cu amicul dumneavoastră,
nu?
— Nu. E o arsură de la cafetiera de la serviciu. Că veni
vorba, e vreo şansă să găsim nişte cafea?
Efectul celei dintâi, un espresso dublu de acasă, a trecut
deja. De obicei, pe la ora asta aş fi la lucru, bând-o pe a
doua sau, dacă am noroc, capăt una de la Regan când ajung
acolo.
— Uite ce-i, trebuie să fie camere de supraveghere între
chei şi strada principală, aşa că ce-ar fi să le verificaţi şi o
să vedeţi că a fost exact aşa cum vă spun?
Din întâmplare, ştiu că drumul înapoi spre Prospect
Square mă duce pe lângă cel puţin o cameră de
supraveghere.
 — Poate întrebaţi la barul de pe Royal Way? „Mariners” îi
zice, la colţul cu Artillery Passage, la mai puţin de două
minute de locul în care acostează vasul. Adesea mergem
acolo după ce coborâm din ultima cursă, aşa că poate el s-a
dus de unul singur de data asta.
Tac un pic, convingându-mă și pe mine însumi.
— Da, pariez că s-a oprit acolo să bea ceva, s-a întâlnit cu
cineva şi, înțelegeți, şi-a continuat seara.
În tot timpul acestui discurs pixul lui Merchison zgârie
hârtia şi, când ridică privirea, văd în ochii lui o licărire de
interes.
— Vreţi să spuneţi că dumneavoastră credeţi că şi-a
petrecut noaptea cu altcineva decât soţia lui?
— Poate. Dacă n-a ajuns acasă, atunci aş zice că e posibil.
— E posibil să fie câteva nopţi? Toată pauza de Crăciun?
Scepticismul ambilor detectivi e cât se poate de vizibil.
Ridic din umeri.
— Uite ce-i, nu zic că a fugit de acasă într-o relaţie de
bigamie, doar că se poate să fi continuat petrecerea şi s-a
implicat în ceva şi acum doarme ca să-şi revină. Adică,
trebuie să fi fost undeva în ultimele zile, nu-i aşa? Nu-i un
singuratic, e un tip foarte sociabil.
O dată, prin vară, cu câteva săptămâni înainte de
căsătorie, eu și Kit am lipsit toată noaptea de acasă. Era
vineri, am coborât de pe vas la North Greenwich şi în
apropiere de O2 am dat de un club deschis până în zori. Îmi
amintesc că a fost un marş pentru o acţiune de caritate care
începea la miezul nopţii şi a fost o privelişte suprarealistă,
cu mii de femei în colanți care roiau pe acolo cu ochii
strălucitori, ca după şase ore să se întoarcă şchiopătând,
înconjurate de duhoarea epuizării. Melia, care stătea la o
prietenă în celălalt capăt al oraşului, nu era acolo ca să
protesteze, însă Clare scotea flăcări pe nări când m-am
furişat acasă, în cele din urmă, la opt dimineaţa. „El e tânăr,
Jamie, poate să reziste fizic, dar tu ai putea avea un atac
cerebral!” Şi în restul zilei căsuţa mea de e-mail a tot bipăit
la primirea unor linkuri la articole despre bărbaţi de vârstă
mijlocie care cad morţi după ce au băut ca sparţii.
Nu le spun nimic din toate astea poliţiştilor. În schimb,
mă uit de la unul la altul, împărţindu-mi integritatea în mod
egal.
— Serios, de-acum în orice clipă o să se întoarcă tacticos,
probabil fără ca măcar să-i pară rău că v-a irosit timpul.
Aşa că ar trebui să mă duc la lucru – colega mea se chinuie
de una singură. Plus că nu-i genul de muncă în care eşti
plătit dacă nu eşti acolo, înțelegeți?
E un scurt moment, dulce, în care cred că i-am convins şi
că vor zice: „Bine, pe-aici ţi-e drumul, scuzele noastre că am
reacţionat exagerat!” Însă ei nu fac asta. Poate că îşi
amintesc faţa Meliei, suferind la gândul că proaspătul ei soţ
e rănit sau răpit sau mai rău. Ea e aşa de atrăgătoare, chiar
şi când nefericirea îi face ochii roşii şi nasul să curgă; atât
de convingătoare!
„Cu siguranţă pe tine te-a convins, Jamie”, a zis Clare nu
demult.
— Dacă nu vă supăraţi, am vrea să mai completaţi nişte
lacune, zice Merchison. Ar fi de folos să vorbim un pic la
telefon cu șefa dumneavoastră?
— Sau poate ar fi mai bine să mergem la secţie, la urma
urmei, zice Parry.
Îi aruncă lui Merchison o privire panicată şi ştiu că am
dreptate când zic că ei au făcut o excepţie de la regulă
vorbind cu mine aşa, neoficial. Probabil că nici măcar nu-i
legal. Însă ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca vorbele
să-mi fie înregistrate şi trecute prin vreun sistem de
detectare a minciunilor (există măcar aşa ceva?). Sau o
examinare medicală care să arate vânătăile urâte de pe
claviculă, ascunse bine de gulerul înalt al bluzei de trening,
dovadă a adevăratei sălbăticii din acea încăierare cu Kit.
— Nu, vă rog!
Mă ghemuiesc în jachetă și îmi strâng degetele în mâneci,
căutând căldura.
— Orice aveţi nevoie. Trebuie doar să anunţ la serviciu.
— Mulţumim, James! zice Merchison, apreciem cooperarea
ta.
— Jamie. Nu-mi zice nimeni James.
Şi nimeni nu-i zice lui Kit Christopher. Folosirea de către
poliţişti a prenumelor noastre întregi subliniază faptul că nu
ştiu nimic despre noi, despre asta.
— Jamie. Prin urmare, ce-ar fi să uşurăm situaţia şi să
începem cu începutul? Ne spui tot ce trebuie să știm despre
domnul Roper.
Dumnezeule mare! Mai ales ei ar trebui să ştie că „tot ce
trebuie să știm” nu-i niciodată aşa de simplu cum sună. În
vreme ce un pescăruş ţipă deasupra capetelor noastre,
încuviinţez din cap.
— De cât timp vă cunoaşteţi?
— De aproape un an, îi răspund. Ne-am cunoscut la
sfârşitul lui ianuarie.
— Ianuarie anul acesta?
Amândoi ridică privirea, surprinşi.
— Aşadar, nu de prea mult timp.
— Nu.
Şi e adevărat, pare foarte puţin timp.
Pe de altă parte, pare cel mai lung an din viaţa mea.
 3

Ianuarie 2019

Înainte să încep, aș vrea să precizez că nu eu sunt cel care

ne-a îmbârligat cu soţii Roper, ci Clare. Femeia care este
acum cel mai înverşunat critic al lor a fost, de asemenea,
cea care i-a descoperit şi, cândva, i-a ridicat în slăvi. O
vreme a crezut că sunt minunea lumii – amândoi.
Melia a venit prima. Orice complicaţii s-au ivit mai târziu,
există un lucru de care nu mă îndoiesc niciun pic: ciocnirea
lumilor noastre a fost pur întâmplătoare. Dintre toate
agenţiile imobiliare din toate oraşele din lume, ea intră în a
lui Clare.
Clare a vorbit de ea într-una dintre primele sale zile înapoi
la muncă, în ianuarie.
— Am luat prânzul împreună cu fata aceea nouă care a
început luna trecută. O cheamă Melia. S-a dovedit că
locuieşte prin apropiere.
— Fata?
— Mă rog, are spre treizeci de ani. Poate chiar treizeci.
Sincer, nu ştiu.
Nouă, care ne îndreptam în viteză spre cincizeci, ne era
greu să ne dăm seama de vârsta adulţilor tineri. Pentru noi,
toţi arătau ca elevii de liceu.
— În fine, e noua începătoare angajată de Richard. Ca să
lucreze cu consultanţii pentru schimbarea rezidenţei. E
foarte pricepută, primeşte comentarii excelente despre ea.
Transferarea din străinătate a corporatiştilor de succes cu
familiile lor era o halcă zdravănă din afacerile cu închirierile
şi ştiam din povestirile lui Clare că unii dintre clienţi pot fi
greu de mulţumit.
— Deci e superbă, să înţeleg?
— În ziua de azi, astfel de observaţii sunt raportate la
Resurse Umane.
Gura lui Clare s-a strâmbat. Una dintre convingerile pe
care le împărtășeam era dispreţul faţă de corectitudinea
politică extremă. Obişnuia să zică: „Dacă mă auzi rostind
vreodată cuvântul «activist», împuşcă-mă”, iar eu
răspundeam: „Ce, chiar şi în contextul «Partenerul meu
devotat m-a activat de dimineaţă cu un ceai şi un sendviș cu
şuncă»?” (Oh, tachinările!)
— Foarte spectaculoasă, da, a adăugat. Părul negru tuns
bob, ochi frumoşi, un soi de arămiu. Pielea este incredibil de
elastică.
Am chicotit.
— Cum naiba poţi să ştii asta? Oricum, pe ce scară se
măsoară elasticitatea pielii?
— Ochiul omenesc, Jamie, ochiul omenesc.
Clare şi-a ciupit dosul mâinii cu o expresie de dezgust
fascinat.
— Tot ce ştiu e că nu se încreţeşte ca asta, aşa că trebuie
să aibă o grămadă de elastină naturală. Sau e colagen?
În ultima vreme se număra printre cele care discutau cu
mândrie simptomele menopauzei, referindu-se deschis la
niveluri descrescătoare de estrogen şi încetarea funcționării
uterelor. Învățasem să nu arăt cât de tare mă revoltă acest
fel de vorbe. În orice caz, în ochii mei Clare arăta încă bine.
Era înaltă şi suplă (destul de suplă, dar nici eu nu mă
mândream cu muşchi abdominali dăltuiţi), cu păr blond
care îi lăsa faţa descoperită la serviciu, însă purtat cu
breton şi punkist în timpul liber, cam ca Debbie Harry în
vremea lui „Heart of Glass”. Era o fată bine-crescută din
Edinburgh, beneficiase de o educaţie publică excelentă,
urmată de universitate la Londra, unde stătuse datorită
unui iubit, care ieșise din scenă curând după aceea. Atunci
când, aproape de patruzeci de ani, îl cunoscuse pe
subsemnatul la o petrecere de Crăciun, cariera sa în
vânzarea de proprietăţi dusese în mod firesc şi bănos la
crearea propriei firme împreună cu Richard. (Fusese de folos
faptul că nu avea nicio deraiere creată de maternitate, care,
apropo, ţinea de alegerea personală, nu de vreun defect
biologic sau de preferinţa impusă de partenerul curent.)
— Deci, despre ce aţi vorbit, tu şi Melia Mileniala, în afară
de muncă?
— O grămadă de chestii. Viaţă, familie, relaţiile noastre.
Oh, i-am spus de instructajul pentru carieră şi crede că e
un cadou inspirat!
Pentru că habar n-are ce semnalează, mi-am zis. Cadoul,
evident foarte scump, pe care-l primisem de Crăciun, o serie
de şedinţe cu cine ştie ce guru, marcase sfârşitul
îngăduinţei lui Clare faţă de lipsa carierei mele. Chiar dacă
nu nega faptul că perspectivele mele erau ameninţate de
discriminarea pe motiv de vârstă – câţi dintre angajaţii ei
aveau mai mult de treizeci de ani, ce să mai vorbim de
patruzeci? –, cadoul venise la doar câteva săptămâni după o
campanie readusă în discuție ca eu să devin liber-
profesionist.
— Sunt liber-profesionist, îi zisesem. Un asistent de
cafenea liber-profesionist. Opt şedinţe între patru ochi! Oho!
spusesem când primisem cuponul cadou.
Aş fi preferat din toată inima o cămaşă nouă.
— „Slujbă de vis. Rezultate reale.” Atunci, asta-i împlinirea
hotărârii mele de Anul Nou. În 2019 o să găsesc, în sfârşit, o
cale să lucrez cu tigri albi.
Clare zâmbise.
— Glumeşti tu, dar poate că o să te surprindă pe tine
însuţi ce hotărăşti să faci mai departe.
 Poate că da.
— Şi tu? Vreo hotărâre?
— De fapt, chiar am una, spusese ea. Am hotărât că o să
întâmpin noul cu braţele deschise. Am citit că este cheia
pentru a îmbătrâni cu succes.
— Eu cred că orice îmbătrânire e lipsită de succes, în
ultimă instanţă, zisesem și eu, rânjind. Ce fel de nou, mai
exact?
— Orice nou. Noi hobby-uri, noi idei, noi prieteni.
Era tot mai energică în vreme ce căuta expresia exactă şi
am văzut că e foarte hotărâtă în privinţa asta.
— Sunt deschisă la cereri de înscriere.
Intră în scenă Melia şi, cu un pas sau doi în urma ei, Kit,
cu cererea lor de înscriere câştigătoare plină de tinereţe,
amuzament, libertate. Tot ce se temea Clare că pierde.
Presupun că ceea ce încerc să spun este că toată chestia
asta a început exact cu criza de la mijlocul vieţii pe care v-o
puteţi închipui – nu numai a mea.

Au venit la cină în a treia sâmbătă din ianuarie. Eu eram în

bucătărie când au ajuns, iar Clare i-a dus direct să vadă
casa, aşa că prima mea impresie a fost despre două capete
cu păr negru strălucitor din care încă nicio şuviţă nu-şi
pierduse pigmentul și despre parfumuri străine şi
seducătoare, care zăboveau în urma lor. În vreme ce
destupam vinul, le auzeam vocile pe scară spunând
lucrurile pe care le spun întotdeauna oamenii când ne
vizitează vila georgiană cu patru niveluri:
— Oh, Dumnezeule, asta e casa mea de vis! (Ea.)
— Serios, nu-i desăvârşit de frumoasă? (Ea.)
— E al dracului de uimitoare! (El.)
— Uită-te la scara asta de piatră! Mă simt aproape
deprimată, e aşa de desăvârșită! (Ea.)
 Şi râsul plin de încântare al lui Clare, contrastând cu
modestia din cuvintele abia murmurate.
Cum ziceam, eram obişnuiţi ca această casă să fie motiv
de invidie chiar şi printre cei de-o seamă cu noi. Prospect
Square, de unde ajungi la Tamisa în cinci minute de mers
pe jos, este o zonă georgiană conservată perfect, folosită
uneori la filmarea de drame din acea perioadă, iar numărul
15 încă mai are multe dintre motivele sale de mândrie
originale: trandafiri modelaţi de mână pe tavan, obloane
interioare, genul acesta de lucruri. De la fereastra din spate
a dormitorului nostru, care ocupa în întregime ultimul etaj,
se vedea fluviul; în faţă era un scuar particular. Eram
norocoşi conform tuturor standardelor şi, din când în când,
mă copleşea gândul: Am dat lovitura aici. Sunt
#Binecuvântat.
Poate că fata asta, Melia, care îşi revărsa zgomotos
sentimentele, făcea tocmai acum fotografii pentru pagina ei
de Instagram, atât de ocupată să decupeze, să filtreze, să
pună hashtaguri, încât n-a observat că se apleacă un pic
prea mult peste balustradele arcuite. Mi-a ţâşnit în minte
imaginea înfiorătoare a unei tinere care se prăbuşeşte prin
golul cilindric şi se striveşte de dalele holului, cu părul
răsfirat în evantai în jurul capului, absorbind sângele şi
devenind lipicios.
Ce mama...?
Mi-am scuturat capul ca să-l limpezesc.
Când grupul s-a înapoiat şi s-a instalat în living, le-am
oferit pahare mari cu vin de Burgundia. Îndatoritoare,
cealaltă pereche a ales să se aşeze în faţa noastră, pe cea
mai mică dintre cele două canapele, cu spătarul înalt
deschis la culoare care le punea în evidenţă frumuseţea
izbitor de asemănătoare. Amândoi erau supli, ea, un băieţoi
frumos, îmbrăcată într-o combinaţie ciudată, dar foarte
reuşită, de pantaloni scurţi de catifea, colanţi lucioşi şi
bluză sclipicioasă de culoarea hortensiilor albastre, el, de o
frumuseţe feminină, în blugi negri şi cămaşă de un albastru
mai deschis. Dacă te uitai mai atent, desigur, nu semănau
chiar aşa de tare. Ea avea oase fine, era o adevărată
frumuseţe, cu ochi mari de chihlimbariul săpunului Pears,
în vreme ce el avea defecte: ochi neobişnuit de depărtaţi,
sprâncene asimetrice, nasul un pic coroiat.
— Ce uşurare! a zis Melia, strângând paharul cu amân-
două mâinile, de parcă în orice clipă ar fi putut să-i fie
confiscat.
Avea unghiile de culoarea gălbenuşului.
— Toţi ceilalţi par să aibă un ianuarie fără alcool.
— Noi o facem din doi în doi ani, a zis Clare, ceea ce ne-a
făcut să părem nu numai mărginiţi, ci mărginiţi cu acte în
regulă.
— Stai, deci ştii deja că următorul ianuarie o să fie cu
totul deprimant? a zis Kit.
Era foarte însufleţit, tot încleşându-și degetele şi foindu-se
întruna.
— De ce să nu hotărâţi în ultimul moment? Să vă faceţi
cadoul speranţei?
— Şi dacă se întâmplă ceva groaznic chiar înainte, cum ar
fi să vă despărţiţi, şi aveţi mare nevoie de băutură? a trântit-
o Melia drăgălaş, şi imediat şi-a cerut iertare: Nu-mi vine să
cred că am spus asta! Sigur că n-o să vă despărţiţi.
— Dacă o facem, atunci va trebui ca planurile de
abstinenţă să fie revizuite pe bază individuală, a liniştit-o
Clare cu un ton fals oficial.
— Aşadar, n-aţi fost niciodată tentaţi să vă lăsaţi de
băutură? l-am întrebat pe Kit, şi el a zâmbit relaxat,
şmechereşte.
— Amice, o să mă las când o să fiu mort!
 Cu toate că era un clişeu, eram cu toţii destul de încinși ca
să pufnim la asta şi la palma jucăuşă pe care i-a dat-o Melia
după ceafă.
Am observat că se atingeau, trăgeau brusc aer în piept şi
făceau des gesturi, confirmându-şi unul altuia prezenţa.
— E o atitudine reconfortantă pentru genul tău, i-a zis
Clare lui Kit.
Era deja cucerită de el, îmi dădeam seama.
— Am fost făcuţi să credem că preferi espresso cu spumă
de lapte de soia şi ovăz băuturilor mai puternice.
— Soia sau ovăz, am corectat-o. E ori una, ori alta.
— Jamie lucrează într-o cafenea, le-a explicat ea.
— Zău? a zis Kit. Unde? Aici, în St. Mary’s?
— Nu, în Waterloo. Îi zice „Comfort Zone”, ceea ce e
potrivit, dat fiind că dificultatea muncii şi câştigul sunt
aproape la fel de mari.
— E doar temporar, a zis Clare loială, şi, de fapt, pare
epuizant.
— Mă rog, fizic, presupun, am zis şi, dat fiind că privirea
Meliei zăbovea asupra mea, m-am întrebat ce vede.
În lumina măgulitor de blândă a livingului nostru, un
bărbat încă atrăgător, speram. Înalt, bine făcut, cu părul
încă des, falca rezonabil de bine conturată. La patruzeci şi
opt de ani nu eram chiar aşa de departe de floarea vârstei,
nu?
— Ştiu cum sunt acele slujbe, a zis Kit. Ne-am făcut
amândoi porţia de lucru prin baruri, nu-i aşa, Me? Asta faci
când eşti actor.
Tonul i-a devenit mucalit.
— Nu joci niciodată.
— Mi s-a părut că a zis Clare că lucrezi în domeniul
asigurărilor?
Mi se păruse o o carieră serioasă pentru un milenial când
îmi spusese ea; cu atât mai mult acum, când îl vedeam.
 — Aşa e. De Warr Insurance. Am de plătit datorii înainte
să pot face ceva interesant. Dar o vreme, ştii, m-am amăgit
că aş putea să fiu următoarea vedetă.
A dat din umeri cu firescul cuiva pentru care acceptarea
acestui lucru nu fusese deloc uşoară.
— Acolo ne-am cunoscut, a explicat Melia. Cursurile de
actorie.
Deci, erau amândoi actori rataţi: Clare nu-mi spusese
asta. Cu toate că abia îi întâlnisem, amănuntul îi descria
bine, înfăţişarea lor, încrederea lor în sine, nevoia lor de a fi
remarcaţi, dacă nu chiar admiraţi.
— Câtă actorie profesionistă aţi făcut? a întrebat Clare.
— Melia a fost într-o trupă timp de un sezon, a zis Kit. Eu
am făcut o grămadă de lucruri neplătite, dar am renunţat
după câţiva ani.
Melia a oftat.
— Eu am rezistat un pic mai mult, dar de fiecare dată era
aceeaşi poveste. Rămâneţi doar două şi rolul îl capătă fata al
cărei tată e în domeniu.
— Lumea spectacolului pare într-adevăr să funcţioneze
strict pe bază de nepotism, a zis Clare.
— Devine una dintre profesiile pe care le pot face doar cei
bogaţi, a zis Kit. Trăiesc fără să plătească vreo chirie în casa
părinţilor din Hampstead, în vreme ce tu acumulezi datorii
masive doar ca să împarţi cu cineva o saltea împuţită în
Catford. N-ai cum să le faci concurență.
Era mai mult decât o urmă de ranchiună în observaţia lui.
Cu toate că aduseseră flori frumoase şi o sticlă de vin
scump, se instalase deja tema dificultăţilor financiare şi,
până să terminăm felul principal – prăjisem carne de vită pe
teppanyaki7 – şi Clare să servească trifle-ul8 ei cu fistic şi
cireşe, se făcea auzită din plin.

7
În stil japonez – o placă fierbinte aşezată în mijlocul mesei.
 — Mi-aş da, literalmente, sângele ca să locuiesc în această
piaţă, a zis Melia.
— Oamenii îşi dau „literalmente” sângele tot timpul, i-am
spus, zâmbind larg. Îi zice donare de sânge, plătită. Dar cred
că primeşti doar o sută de lire, nu o casă.
— Bine, dar ştii ce vreau să zic. Mi-aş da un organ sau
ceva.
A închis ochii în timp ce zicea asta, ca şi cum şi-ar fi pus o
dorinţă înainte să sufle în lumânările de aniversare.
Pleoapele îi erau de un arămiu sclipicios, cu genele
prelungite într-un mod misterios. Sub masă, picioarele
neastâmpărate se încrucişau şi descrucişau tot timpul. Era,
recunoşteam asta, nebunesc de drăguţă.
— Ei bine, eşti în meseria corectă dacă alegi să cumperi
ceva pe aici, am zis.
Cu ochii deschişi din nou, lingea linguriţa cu trifle pe care
o ţinea în dreptul feţei, în vreme ce mă studia.
— Nu-i vorba de alegere. N-avem nicio şansă. Până şi
apartamentele cu un dormitor ajung la o jumătate de
milion, sau cel puţin atâta sunt în clădirile în care am vrea
noi să locuim.
Ea şi Kit şi-au aruncat iar o privire, fără să întrebe ceea ce
voiau să ştie: cât plătiserăm noi pentru casă. Cât valora era
o informaţie publică, de vreme ce o casă asemănătoare din
scuar era în acel moment pe piaţă la 2,3 milioane de lire. În
Greenwich sau Camberwell ar fi cu un milion mai mult; în
Kensington, cu cinci milioane mai mult. Totul era relativ,
dar trăisem destul ca să ştiu că oamenii compară în sus, nu
în jos – şi nu doar din punctul de vedere al proprietăţilor.
— Din fericire, suntem destul de bătrâni ca s-o fi
cumpărat când St. Mary’s era o zonă în care lumea nu voia
să meargă, căci nu avea tren direct spre oraş, a zis Clare,
8
Desert specific englezesc din straturi de pandişpan, şarlotă, fructe,
frişcă etc.
replica sa standard, cu toate că niciunul dintre noi nu
fusese, de fapt, implicat în tranzacţie.
Proprietatea fusese cumpărată de părinţii săi când
locuiseră pentru puţin timp la Londra, în anii ’80, şi numele
lor rămăseseră în acte. Clare, ca fiică unică, avea să fie
singura beneficiară a averii lor când venea vremea. Deceniul
meu de contribuţie la plata facturilor era contracarat cu
uşurinţă de faptul că nu plăteam chirie; niciun avocat, chiar
dacă aş fi vrut ca el s-o facă – şi nu voiam –, n-avea să
susţină că această casă ar fi altceva decât o comoară a
familiei Armstrong.
— Puteţi să mă credeţi sau nu, dar puteai obţine o ipotecă
pentru o astfel de casă cu un singur salariu, a adăugat
Clare, ca şi cum ar fi destăinuit un scandal savuros. Preţul
mediu al unei case în Londra în 1986 era de cincizeci şi
cinci de mii.
— Încetează! a gemut Kit, alcoolul adăugând purtării lui o
extravaganţă afectată. Să mi se spună că, dacă ne-am fi
născut cu doar câţiva ani mai devreme, am fi putut avea
ceea ce ne dorim fără să mişcăm un deget!
— Ei, nici chiar aşa, a zis Clare, cu o notă de punere la
punct.
— Tot mai trebuia să ai fler pentru zonele care urmau să
devină prospere, a fost de acord Melia, instinctul ei
profesional permiţându-i o invidie mai nuanţată decât a lui
Kit. Şi să munceşti incredibil de mult ca să economiseşti
pentru avans.
El a luat în râs asta. Se simțea în purtarea lui un
ingredient pe care nu-l puteam identifica. Ceva copilăresc, o
înclinaţie spre îmbufnare, poate.
— Mda, dar compară asta cu ce e acum. Am putea munci
douăzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe săptămână, şi
tot n-am reuşi să ne apropiem măcar. N-am putea să
cumpărăm nici măcar apartamentul închiriat de pe Tiding
Street.
Tiding Street era o stradă cu case înguste lipite între ele,
de cealaltă parte a străzii principale faţă de noi, nu demult
transformate din aproape cocioabe în apartamente de lux
pentru debutanţi în carieră, pe care nu şi le puteau permite
cei care debutează în carieră.
— Drăguță stradă! De când locuiţi acolo? am întrebat.
— De şase luni. Înainte, am fost în Blackheath, aşa că
încă nu cunoaştem bine St. Mary’s.
— Ce părere v-aţi făcut despre noi până acum?
El a zâmbit afectat.
— Cred că sunteţi grozavi – în afară de toate mămicile şi
bebeluşii ăia.
— Kit! a protestat Melia. Nu poţi spune asta!
— Ce? E adevărat. Se năpustesc în jos pe strada
principală cu cărucioarele lor şi se aşteaptă să le sari din
cale. Adică, ce mama dracului, mai bine să fii tu lovit de un
autobuz decât să trebuiască ele să încetinească două
secunde!
— Cred că cei care sunt părinţi de curând nu observă
întotdeauna. Sunt în altă zonă mintală decât noi, a zis
Clare, amuzată.
— Au probleme mintale, fără îndoială.
A fost acel moment de exaltare colectivă, în care un grup
cade de acord în privinţa unui lucru fundamental. Ca
oameni de patruzeci şi ceva de ani fără copii, eu și Clare
ieşeam în lume tot mai rar pe an ce trecea, naufragiaţi într-
un cartier care acum devenea tot mai favorabil familiilor și
când zonele interioare nu mai erau la îndemâna majorităţii.
Chiar dacă Melia şi Kit erau încă tineri şi, probabil, fertili, şi
ar fi putut foarte bine să se răzgândească, acum, cel puţin,
erau în tabăra noastră.
 — Singurul dezavantaj real este naveta, a zis Kit. Pe uscat
e un coşmar, nu-i aşa? Întotdeauna ajung târziu la serviciu,
şi asta dacă reuşesc, în primul rând, să mă înghesui într-un
tren.
Eu și Clare ne-am uitat unul la altul.
— Capacitatea trenurilor de la orele de vârf e depăşită de
mai mult de două ori, am zis. Cu mult peste limitele legale.
Am făcut plângeri în repetate rânduri.
Au ascultat, uluiţi, în vreme ce le povesteam amănunţit
procesul plângerilor. Nu mă consideraseră un activist
pentru drepturile consumatorilor.
— Am claustrofobie acută, am explicat, aşa încât trans-
portul public este blestemul vieţii mele.
— A trebuit să renunţe cu totul la metrou, a zis Clare, pe
un ton de susținere. Nu-i plac tunelurile.
— Nu-mi place să fiu înţepenit în ele.
N-am spus că experienţa călătoriei deasupra pământului
îmi declanşează doar ceva mai puţină panică. Trenurile au
ferestrele închise ermetic şi se presupune că au climatizare,
dar în realitate sunt supraîncălzite, iar navetiştii se
înghesuie unii într-alţii ca îndrăgostiţii. Curând, Londra o să
aibă nevoie de acele palete ca în Tokyo, cu care să îndese
oamenii înăuntru.
—A trebuit să facă TCC. Terapie cognitiv-
comportamentală, a spus ea denumirea completă, însă nu
era nevoie: acest grup de vârstă îşi cunoştea mai bine
terapiile decât ni le cunoşteam noi pe ale noastre.
— Ce mă scoate pe mine din minți, a intervenit Kit, e că
întotdeauna se găseşte câte-un tembel care a sărit pe linie
sau ceva de soiul ăsta. Într-o zi era unul atârnând de pe
pod. Nu se putea hotărî. Păi, dac-aş vrea să termin cu toate,
aş face-o dracului în particular, n-aş bloca o întreagă reţea
de căi ferate. Asta miroase a egocentrism, dacă mă-ntrebi pe
mine, nu a lipsă de respect de sine. Omul ăsta n-ar trebui
să-şi facă de petrecanie, ar trebui să se ducă la Britain’s Got
Talent!
Şi cam atât despre a şti mai multe despre sănătatea
mintală!
— Compasiunea ta faţă de cei mai vulnerabili din societate
e un lucru minunat! a glumit Clare printre hohotele de râs
ale lui Kit la propriile comentarii.
Aşadar, e un polemist, mi-am zis. Un provocator – pe
scurt, un om pe placul inimii mele.
— Mă gândeam să folosesc acvabuzul când îmi expiră
abonamentul, i-am spus. Tocmai şi-au extins traseul până
în St. Mary’s şi nu durează mai mult ca să ajungi în oraş.
— Am auzit că-i tare scump, a zis el.
Melia şi-a luat telefonul ca să caute pe Google.
— E o reducere preliminară pentru abonamentele pe un
an cumpărate din St. Mary’s înainte de sfârşitul lui
ianuarie. Ce ziceţi, băieţi?
— Un an e un angajament serios, a zis Clare.
Kit a luat telefonul de la Melia şi s-a uitat la orar.
— La ce oră începi lucrul? m-a întrebat.
— La opt şi un sfert. De luni până vineri. Nu-i prea diferit
de voi, trântorii corporatişti, ce zici?
— Atunci, şapte şi douăzeci pare ora potrivită. Ajunge la
Waterloo la opt şi cinci. Îmi eşti în drum, aş putea trece pe
aici la şi zece.
Am intrat în joc.
— Şi cinci, cu marjă de siguranţă.
— Marjă de siguranţă! Îţi arăţi vârsta, Jamie.
Clare a ţipat, încântată.
— Că bine zici, Kit – devine un babalâc!
Nu cea mai măgulitoare remarcă – nu mi-a scăpat micul
protest drăgălaş făcut de Melia –, însă nu puteam să-i port
pică lui Clare pentru buna ei dispoziţie. Chiar o stârnea
perechea asta. În mod normal, până acum s-ar fi domolit,
cooperând deplin cu şoaptele musafirilor despre chemarea
unui Uber, dar în seara asta i-a implorat să mai stea, ținând
morţiş să le împărtăşească dragostea sa faţă de baladele
sentimentale din anii ’80, ale căror clipuri de colecţie au fost
prezentate în mod ceremonios.
— N-aţi auzit niciodată „Alone” al celor de la Hart?
Şi-a lipit obrazul fierbinte de al meu când au început
versurile şi i-am simţit muşchii feţei mişcând în vreme ce
cânta. Am mimat şi eu cuvintele vitejeşte, în vreme ce
musafirii noştri îşi băteau joc de tunsoarea membrilor
trupei, vorbind despre acea epocă de parcă ar fi fost
elizabetană. Acum aveau amândoi ochii cât farfuriile şi se
legănau elegant. Costumaţi altfel, ar fi putut să fie în
studioul lui Warhol, copii adulţi unduindu-se în imagine în
urma lui Edie Sedgwick, care dansa.
— Puneţi-ne ceva ce vă place vouă! i-a îndemnat Clare
când s-au terminat preferatele ei.
Melia l-a învins pe Kit şi a ales un cântec de leagăn al unei
vedete R&B, care în cele din urmă i-a venit de hac celei de-a
doua perioade de vioiciune şi, în sfârşit, un pic după ora
două, s-au ridicat să plece.
— E grozav că te-am întâlnit, în sfârşit! mi-a spus ea la
uşă, ca şi cum ar fi auzit de mine de ani întregi, nu doar de
câteva săptămâni.
— La fel. Sunt încântat că am avut ocazia să văd de
aproape pielea ta faimos de elastică!
— Oh! a chicotit ea. Clare a zis că eşti amuzant.
Printre îmbrăţişările şi pupicii pe obrajii fierbinţi de la
despărţire, gura ei a prins un colţ al gurii mele.
— Sunt grozavi, nu-i aşa? a zis Clare, la etaj. N-am vorbit
serios despre babalâc.
— Oh, nu-mi pasă, am zis, gândindu-mă că mi-ar păsa
doar dacă aş fi unul.
 Oricum, mă săruta ca să-şi ceară iertare, şi n-aveam de
gând să protestez la asta. În ultima vreme sexul nu era nici
frecvent, nici pasional, şi trebuia să fie luat în orice spirit ar
fi fost oferit.
Dar pe la jumătate s-a aprins un gând cumplit, de
neiertat, înainte să-l pot opri, şi mărturisesc că aproape mi-
am ars globii oculari în acea flacără înainte s-o sting:
Păcat că eşti tu şi nu ea...

Ianuarie 2019

A doua zi dimineaţă, Clare a primit un mesaj de mulţumire

de la Melia, care îi cerea numărul meu de telefon pentru Kit.
Peste câteva minute a sosit un mesaj de la el, cu fotografia
confirmării abonamentului lui la acvabuz:
Ne vedem mâine-dimineață la 7.20?
Primul meu gând a fost ruşinos de copilăresc: Asta a fost
ideea mea, nu a ta, cu toate că, prin definiţie, era imposibil
să-ţi revendici proprietatea unei forme de transport public.
Totuşi, am fost neobişnuit de ofticat şi, pe când Clare era la
duş, mi-am cumpărat abonamentul pe un an cu 1 500 de
lire.
— Am făcut-o, i-am zis când a revenit.
 — Ce ai făcut?
— Am cumpărat abonamentul la acvabuz. Aşa că nu va
mai trebui să-mi auzi văicărelile despre tren.
— Oh, chiar așa?
Părea dezorientată, așa că a început să-şi şteargă părul cu
prosopul mai energic decât era nevoie.
— Ce-i? E vorba de bani?
Folosisem contul comun, creat acum un deceniu pentru
cheltuielile casei. Conturile separate ne slujiseră bine până
ce, în vara trecută, fusesem dat afară din zona sigură a
funcţionarilor, şi economiile pe care le avusesem se topiseră
repede. Acum intraserăm într-o zonă cenuşie, discutată
doar în termeni vagi: puteam să folosesc „orice” fonduri
comune până ce câştigam din nou „cum se cuvine”.
Clare şi-a pus în jurul gâtului prosopul ud şi şi-a netezit
părul de pe frunte. La rădăcină erau viermişori de argintiu.
— Plata pentru acele oferte unice nu poate fi recuperată,
nu-i aşa?
— E o problemă? Voi recupera banii pentru restul
abonamentului la tren, am adăugat, cu o notă neaşteptat de
personală în voce.
— Nu, atâta doar că nu mi-am dat seama că ideea era să
mai rămâi un an în acel loc de muncă.
Stătea în picioare în faţa mea, cu faţa scăldată în lumina
naturală de la lucarna imensă; fără machiaj, pielea îi era
marcată de o mulţime de riduri, o diagramă a vieţii trăite, şi
mi-am zis, cu o tresărire: Ce ciudat că îmbătrânim! Am
înţeles exact de ce se declarase deschisă la nou: timpul se
apropia de sfârşit!
— Tot trebuie să ajung în oraş, orice slujbă aş avea după
aceea, am subliniat. Nu există locuri de muncă mai ca
lumea pe aici, după cum ştim.
Când căutasem în cartier o slujbă provizorie ca aceea pe
care o am acum în centrul Londrei, fusese o experienţă
deprimantă; în cele două dăţi când fusesem chemat la
interviu, fusesem respins ca supracalificat, învins de
candidaţi care aveau pe jumătate vârsta mea.
Îmi dădeam seama că ea apreciază efortul meu de a o
întâmpina la jumătatea drumului. A dat din cap, zâmbind.
— Ei bine, cred că e grozav că ai făcut schimbarea! Gata
cu dramele trenului! Merge şi Kit?
Ştiu că sună aiurea: nu-l cunoşteam decât de câteva ore,
însă dintr-odată se dovedise un agent al schimbării în viaţa
mea. Dintr-odată, ne angajaserăm să ne vedem o dată pe zi,
poate de două ori, de luni până vineri, în tot restul anului.
— Da, şi Kit.

Condiţiile din acea primă dimineaţă nu se potriveau cu

debutul strălucitor al navetei pe care poate că ne-o
închipuiserăm. Mai întâi, era în miezul iernii şi încă
întuneric când Kit a ajuns în Prospect Square, la 7.05;
răsăritul, când a venit, n-a avut mai mult efect decât o
lampă cu abajur de sticlă jivrată cu becul pe terminate. Iar
mirosul sălciu al fluviului era un pic respingător.
Vasul îmi era mai cunoscut de pe site decât din realitate.
Ciudat cum poţi să trăieşti ani în şir lângă un fluviu celebru
şi să nu observi nimic legat de navele care circulă pe el în
sus şi-n jos. Era un catamaran de mare viteză, cu 150 de
locuri, numit Boleyn (şi celelalte din flotă erau numite după
regine victime din dinastia Tudorilor) şi, în comparaţie cu
trenul, era ca un palat. Mult spaţiu, scaune mari de piele.
Un bar. Televizoare care prezentau ştirile.
— Prima zi din restul vieţii noastre, nu-i aşa? a zis Kit, ca
o zeflemea generală, dar îmi dădeam seama că e la fel de
încântat ca mine că schimbaserăm aşa de brusc ceva
fundamental.
Arăta ca scos din cutie, cu un palton de lână care părea
scump şi o geantă ca de poştaş, din piele fină, atârnată pe
umăr. Lângă el, cu blugi şi canadiană North Face, mă
simţeam sărăcăcios, o relicvă pierde-vară din anii ’90.
— Sper că respectă orarul, a adăugat el, pe când
motoarele porneau şi începeam drumul atât de lin, încât era
dezamăgitor.
Luminat de farurile puternice ale vasului, fluviul avea
exact culoarea unui espresso lung fără lapte.
— Am un şef nou, căruia îi place să înceapă săptămâna cu
un „discurs motivaţional” la opt şi un sfert. Te scrie într-un
registru dacă întârzii; parcă am fi încă la şcoală.
Aşa cum aveam să aflu, pentru Kit, munca era un rău
necesar. Nu manifesta niciun strop din mult-lăudata
„pasiune” la care generaţia sa fusese învăţată că are dreptul
– şi care i se cerea și generaţiei mele, dacă voiam măcar să
intrăm în competiţie.
— E o firmă de asigurări, nu? Trebuie să primiţi beneficii
mari? Asigurare auto, chestii de-astea?
— N-am maşină, amice, a zis Kit.
— Bine, atunci asigurare de viaţă?
— Păi, mda, Melia ar căpăta o avere, dar nu ne e de folos
niciunuia dintre noi, de vreme ce am de gând să rămân în
viaţă.
— Asta avem de gând cu toţii. Pensie? Lasă-mă să ghicesc,
n-ai de gând să îmbătrâneşti? Bine, n-o să mai vorbim
niciodată de avantajele tale.
La asta a râs. Râsul lui era o armă automată, trăgând
rafală după rafală după ce te aşteptai să se oprească, şi în
vreme ce capetele se întorceau spre noi, am simţit o
satisfacţie ca de şcolar că stau lângă puştiul cel mai mişto.
Ajunseserăm deja la Woolwich, unde au urcat alţi
navetişti. Îmbarcarea era rapidă, căci echipajul era iscusit.
Era o ceată de oameni avuţi: îmi dădeam seama că sunt
singurul lucrător cu salariul minim pe economie de pe navă
– în afară de tipul care servea cafeaua –, şi i-am spus asta
lui Kit.
— De cât timp lucrezi în...
— Catering? E o chestie recentă, doar de patru-cinci luni.
Înainte de asta m-am ocupat de marketing, comunicare
internă, însă firma la care lucram era în nordul Londrei şi
naveta era o întreagă poveste. Northern Line9, ştii tu.
— O, da, claustrofobia. Cum ajungi să te alegi cu ea?
Făcea ca asta să sune ca sifilisul sau aşa ceva, un rezultat
al promiscuităţii.
— Poate fi o chestie posttraumatică, poate fi moştenită.
Terapeutul la care mergeam mi-a spus că la oamenii care au
nevoie acută să-şi apere spaţiul personal există cel mai
mare risc să apară.
Şi-a rotit umerii, arătând spre scaunele încăpătoare şi
culoarele late.
— N-aş crede că va fi vreo problemă cu asta aici.
Am fost turişti în prima zi, eu și Kit. Spuneam numele
cartierelor şi clădirilor pe care până atunci nu le mai
văzuserăm decât de pe uscat, dezorientaţi de bunăvoie de
meandrele fluviului care uiţi că există când călătoreşti pe
străzi sau pe sub pământ; sau bifam podurile, unul câte
unul.
— Ai trecut vreodată pe Millenium Bridge când era încă
Wobbly Bridge10? l-am întrebat, înainte să-mi amintesc că
pe atunci trebuie să fi fost copil.
Londra brută, nesofisticată, pe care mi-o amintesc de când
aveam douăzeci de ani, nu însemna nimic pentru cineva
care la douăzeci de ani avea la dispoziţie Wi-Fi. Întâlnisem o
droaie dintr-ăştia la vechiul meu loc de muncă, copii care
cresc fără să ştie ce înseamnă să te sacrifici, să-ţi faci
9
Linie a metroului londonez.

10
Podul şubred/clătinător.
datoria, şi care, lucru explicabil, mă priveau ca pe un
băşinos bătrân.
— Sfinte Dumnezeule, parc-aş fi tatăl tău, bombănind
despre vremurile apuse!
— Ba nu eşti deloc ca el, a zis Kit, mohorât. E ratatul
rataţilor.
— Chiar aşa? În ce fel?
— Oh, în o grămadă de feluri! Cum ar fi, când a murit
mama, a vândut casa şi a cheltuit tot la pariuri. A trebuit să
locuim cu bunica.
— Uau! Îmi pare rău!
— N-ai de ce. Acum nu mai am nimic de-a face cu el. Nici
Melia nu-şi prea vede părinţii, așa că întotdeauna glumim că
suntem orfani.
Cam sumbră glumă, mi-am zis.
— Ai tăi mai trăiesc? m-a întrebat.
— Tata, da. Ne împăcăm destul de bine. E mai apropiat de
sora mea, Debs, locuiesc în acelaşi oraş şi ea i-a oferit
nepoţii, chestie care îmi convine de minune. Iar ai lui Clare
sunt grozavi. Tocmai ne-am întâlnit de Crăciun –
întotdeauna îl petrecem acasă la ei, în Edinburgh.
— Unii sunt norocoşi. Dă-te un pic înapoi, bătrâne, te rog!
M-a împins uşurel în spate cu braţul.
— Îmi strici priveliştea spre St. Paul’s.
— S-a făcut, fiule!
Era ceva patern acolo? Fie şi o fărâmă de înlocuitor? Sau a
fost rivalitate de la bun început?
Dumnezeu ştie. Pe atunci eram, pur şi simplu, încântat că
nu mă lupt cu asfixia înghesuielii din trenul cu care făceam
naveta.
*
La locul meu de muncă, Kit ar fi fost veteranul. Cu toate că
angajaţii foloseau zilnic Waterloo Station, niciunul dintre ei
n-a ştiut despre ce vorbesc când am pomenit de „Waterloo
Sunset”.
— Terry şi Julie, vineri seara? Nu ştiţi fomaţia Kinks?
Spuneţi-mi că măcar de Beatles aţi auzit?
(Auziseră de Beatles.)
Şefa mea, Regan, avea douăzeci şi patru de ani şi era din
Midlands. Era o exponentă a acelei conturări ciudate a feţei
pe care şi-o fac tinerele, ca machiajul de scenă, aşa că nu
pot spune cu mâna pe inimă cum arată, în afară de faptul
că are părul castaniu, ochii căprui şi e solidă. Nu erau nici
optsprezece luni de când locuia în The Smoke 11 şi era
obsedată – cel puţin dimineaţa, după ce vedea ştirile – de
numărul „nelegiuit” de omoruri din Londra: recenta
înjunghiere a unui adolescent care livra pizza o preocupase
zile întregi. Slavă Domnului, considera că bucata noastră
din Belvedere Road, SE1, e civilizată, chiar cool, cu
proliferarea hipsterilor printre turişti şi navetişti, studenţii
locali şi locatarii blocurilor noi şi strălucitoare.
Cafeneaua era la parterul unei clădiri neglijate din aceeaşi
perioadă cu Prospect Square, cu o vitrină mare în faţă,
alcătuită din nouă ochiuri de geam. (Odată, noaptea, cineva
a desenat cu spray pe sticlă un joc cu zero şi X. Zerourile au
câştigat.) Bugetul pentru decorare trebuie să fi fost de cinci
lire, cioburi de oglinzi vechi şi obiecte făcute din scoici pe
care le găseşti prin tomberoane, şi perne peste tot – acela
era elementul de confort al zonei (în toate lunile de când
lucram acolo, nu ştiu să fi fost curăţate). Oamenii veneau
pentru cafeaua noastră artizanală, dar serveam şi foietaje şi
„făceam pe loc” un meniu restrâns de sendvișuri. În timpul
liber, Regan punea pe Instagram artă din spuma de pe latte.
N-o fac pe snobul aici. Nu vreau să spun decât că nu eram
chirurgi. De fapt, ustensilele noastre aveau pe ele eticheta
IKEA şi singurul cuţit ca lumea îl adusesem de acasă, cele
11
Fumul/Smogul – porecla Londrei.
de aici fiind prea tocite ca să taie şunca pe care o foloseam
la cel mai bine vândut sendviș, şuncă şi smochine pe pâine
de casă. Tratam cu aplomb micile probleme, cum ar fi
celularele care o luau razna sau Wi-Fi-ul care tot pica, ştiind
că nimic din toate astea nu conta şi că, la sfârşitul turei,
aveam să plecăm de acolo fără să purtăm nicio
responsabilitate. Singurele noastre înfruntări erau bătălii pe
tema muzicii, şi îmi amintesc că Regan învinsese, cu Billie
Eilish, când a sunat Clare, pe la jumătatea dimineţii.
— Cum a fost naveta pe râu?
— Minunată! Ca la clasa întâi. Mă simt alt om.
— O, mă bucur! Bine că nu te simți altă femeie!
— Ha!
Cu toate că mă uitam la Regan, care făcea un coşuleţ cu
foietaje plin din două pe jumătate goale, mi-a venit brusc în
minte Melia sâmbătă seara, felul în care picioarele ei se
iveau din pantalonii scurţi pe canapeaua de vizavi, albe sub
colanţii transparenţi.
— Că tot sunt la telefon... Tocmai am primit un e-mail de
la Vicky Jenkinson.
— Care Vicky?
— Instructoarea ta pentru carieră.
În vocea lui Clare se strecurase o undă de exasperare.
— Zice că n-ai programat şedinţele şi vrea să te avertizeze
că face rezervările cu mai mult de o lună înainte.
— Bine, o să mă ocup de asta.
— De fapt, nu vreau să pară că te controlez, însă...
Din experienţa mea, atunci când cineva zice că nu vrea să
pară într-un anumit fel, de obicei intenţia este de scuză, nu
de negare.
— Însă?
— Deja am pus în locul tău nişte date în agenda ei, doar
provizoriu. Sper că e în ordine.
— Bine.
 Nu prea avea importanţă, întrucât bănuiam deja că
singura carieră care o să beneficieze din această tranzacţie
avea să fie a doamnei Jenkinson.
Când am închis, am întins mâna ca să împiedic
răsturnarea pe podea a unui turn de pahare de luat pe
drum, care se înclina.

Pe drum spre casă, toate au alunecat în sens invers, aşa

cum are obiceiul naveta. Nu-mi mai văzusem oraşul de pe
apă seara şi eram fermecat de miile de becuri de un
albastru intens aflate pe South Bank şi, în clădirile de
birouri, de luminile de pe tavan din birourile comune,
puternic reliefate şi frumoase ca nişte instalaţii artistice.
Kit a urcat la Blackfriars şi a luat de la bar două sticle de
Peroni înainte să mi se alăture, cu aerul cuiva a cărui zi de-
abia acum începea cu adevărat. Dat fiind că n-o făcusem de
dimineaţă, citeam instrucţiunile pentru avarii, şi am
strecurat în buzunarul din faţă cartonul laminat când a
împins berea spre mine.
— Doar nu citeşti instrucţiunile pentru avarie, m-a
zeflemisit el, scoţând-o pe a sa din buzunar şi citind tare pe
un ton ironic: „Echipajul dumneavoastră are antrenament la
procedurile de urgenţă...” Păi chiar sper asta, la dracu’!
— Nu-i de glumă, am zis. E clar că n-ai auzit de de-zastrul
lui Marchioness.
A sorbit din bere.
— Nu. Ce a fost?
— O ciocnire. În optzeci şi nouă. S-a întâmplat în primul
an în care locuiam aici.
Şi, uite-aşa, am reluat dinamica de dimineaţă. (Poate că ar
trebui să-i propun instructoarei mele de carieră să devin
ghid turistic? Bănuiam că asta nu s-ar fi potrivit cu
instrucţiunile lui Clare.) După ce i-am pleoştit euforia de
după orele de muncă cu povestirea celui mai grav accident
cu morţi de pe Tamisa ai cărui martori încă mai trăiesc, m-
am apucat să-i împărtăşesc alte perle istorice.
— Ştiai că Thames Tunnel este acum undeva sub noi? A
fost primul tunel subacvatic din lume. Londra e oraşul cu
cele mai multe tuneluri din lume. E construit pe lut.
— Am fost în tunelul pietonal, a zis Kit pe când ne
apropiam de Greenwich la sud, cu Millwall la nord. Şi tu,
Jay, ai putea să intri acolo?
Probabil că se gândea la ce vorbiserăm de dimineaţă
despre claustrofobie. Pot zice asta în favoarea lui Kit: spre
deosebire de mulţi din generaţia lui, punea întrebări, era
interesat de ceilalți oameni.
— Aş putea să intru oriunde, doar că s-ar putea să nu-mi
placă.
De fapt, fusesem odată în Greenwich Foot Tunnel, mai
demult. Pe la douăzeci şi ceva de ani, câţiva dintre noi
alergaserăm prin ţeava lungă şi îngustă, prea prinşi în
întrecere ca să ne mai sperie descoperirea faptului că e de
două ori mai lung decât arată de pe mal.
— Dacă n-ar fi prea aglomerat, ştiu că n-aş avea nicio
problemă, aş putea să fug.
— De ce anume să fugi? a întrebat Kit.
— De nimic. Aş vrea doar să ajung înapoi afară, pe
pământ.
S-a gândit la asta.
— După cum văd eu lucrurile, e mai sigur acolo decât aici,
sus.
M-am uitat la el.
— De ce n-ai fi în siguranţă aici, sus?
A rânjit arogant.
— Vizibilitatea, amice, ştii ce zic?
Nu ştiam şi, cum el s-a întors spre telefon şi a început să
chicotească la ceva de pe Twitter, m-am pomenit cu
gândurile prinse în capcană în lumea tubulară aflată mult
mai jos de noi. Pe lângă tunelul pietonal, mult mai jos, era
DLR-ul12 dintre staţiile Cutty Sark şi Island Gardens. Îmi era
mult prea uşor să-mi imaginez îmbulzeala de sub noi din
acest moment, ţinuţi într-un tunel întunecat la un semafor
pe roşu pentru că un incident de la ora de vârf din faţă
făcuse să se oprească toată turma mişcătoare. Oare se iveau
broboane de transpiraţie pe sub straturile de haine de iarnă,
în vreme ce navetiştii îşi dădeau seama cu neplăcere că sunt
închişi acolo, cu motoarele straniu de nemişcate? Oare
începeau să se întrebe – sau unul pe altul – „Ce se
întâmplă? De ce nu ne mişcăm?” Oare exista cineva acolo,
jos, a cărui minte, la fel ca a mea, se învârtea mai repede,
spre teroare, cineva care gândea: „Când o să rămânem fără
oxigen?”
— E vreo problemă?
Kit şi-a mijit ochii spre mine, mai mult curios decât
îngrijorat. A lăsat jos telefonul.
— Arăţi ca şi cum ai avea o reacţie alergică la berea aia.
— Sunt bine. Mai vrei una?
— Apune soarele la vest?
Dar, observând cât de repede înaintaserăm – pe apă nu
erau stopuri defecte –, a propus să mergem mai bine la
„Hope & Anchor”, barul cel mai apropiat de St. Mary’s Pier,
aflat pe aleea de lângă râu care ducea spre est.
Cu sistemul meu nervos care, înainte, confunda Northern
Line cu tranşeele de pe Frontul de Vest, n-am intrat
niciodată într-un bar la ora de vârf pentru altceva decât o
singură votcă dublă, care încetineşte pulsul, şi era
emoţionant să mă supun acestui ritual al navetistului – sau
un drept, cum l-ar fi văzut Kit. În ciuda faptului că nu
locuia în zonă decât de o jumătate de an şi că intrase în bar
de mult mai puţine ori decât mine, discuta cu angajaţii
folosind prenumele.
12
Docklands Light Railway – sistem de metrou uşor.
 — Un loc plăcut vara, i-am spus pe când ne aşezam în
nişa adâncă de deasupra apei. Ştiai că e o veche speluncă
de contrabandişti?
A pus halba pe masă.
— Cu ce făceau contrabandă? Cu droguri?
— Mai degrabă lână. Din pricina taxelor mari. Dacă te uiţi
la lumina zilei, sunt spânzurători care atârnă deasupra
apei.
— Ce sălbăticie.
În timp ce alcoolul îi înroşea faţa, Kit devenea răutăcios.
— Deci, Jamie, tu ai făcut vreodată ceva ilegal?
— Adică?
— Ştii tu, chestiile obişnuite.
— Nu ştiu ce este pentru tine obişnuit, dar îmi închipui că
răspunsul este da. Stai un pic, doar nu mă recrutezi în vreo
celulă de tipi care fac bombe, nu?
— Nici vorbă.
Şi-a ciocnit paharul de al meu cu atâta forţă, încât am
crezut că se vor sparge, dând drumul acelui râs ca o
mitralieră care a făcut nişte feţe să se întoarcă spre noi şi să
se îndulcescă la vederea unei astfel de veselii.
— Şi Clare pare să ştie de glumă.
— Păi, asta a fost hotărârea ei de Anul Nou. Să încerce
lucruri noi. Oameni noi.
— Să încerce oameni noi? Înţeleg.
A mişcat din sprâncene.
— De ce nu sunteţi căsătoriţi? Credeam că e mai bine
pentru cei bogaţi să se căsătorească, din motive legate de
taxele de moştenire?
— Nu suntem din genul celor care se căsătoresc.
N-am subliniat că, de fapt, Clare e cea bogată, nu eu, şi
era destul de limpede de ce: voiam ca el să mă admire. Să
mă invidieze. Să creadă că am ceva ce el nu are, pe lângă o
arhivă de fapte istorice.
 — Nici nu ştii ce norocos eşti, amice, să poţi face orice ai
chef fără să-ţi faci griji în privinţa facturilor. Dacă eu aş
lucra într-o cafenea, n-aş fi în stare să plătesc chiria. N-aş fi
decât un ratat.
Era acelaşi cuvânt pe care îl folosise ca să-şi descrie tatăl
în acea dimineaţă. Pe faţă i-a apărut o expresie pe care
aveam să ajung să i-o cunosc ca specifică: pe jumătate
părtaş la conspiraţie, pe jumătate torţionar. Un soi de
expresie ciudat de supărătoare. Când s-a ridicat în picioare
ca să mai aducă un rând, mi-am notat în minte să nu-mi
fac niciodată un duşman din Kit Roper.

27 decembrie 2019

Sub cerul de un alb luminos, fluviul licăreşte argintiu, ca şi

cum i-ar fi fost schimbată imaginea pentru sărbători. Un
acvabuz apare dinspre est, aerodinamic şi cu carena joasă:
Seymour. A treia nevastă a lui Henric, regină doar un an.
Văd siluetele stând deja la coadă pe culoar pentru debarcare
la Westminster, nerăbdătoare să înceapă un nou schimb în
care fac bani pentru alţi oameni – sau poate îi cheltuiesc în
numele cine ştie cărui minister. Am unul dintre acei fiori
puternici, decorporalizaţi: Chiar se întâmplă. Chiar sunt eu
cu doi detectivi de la Poliţia Metropolitană! Simt brusc un
junghi de spaimă. Oare mă descurc bine? Dacă nu procedez
cum trebuie, o să fiu arestat şi băgat într-o celulă cu un
gangster sau un pedofil?
— E vreo problemă, Jamie?
Clipesc ca să alung lumina orbitoare şi îmi trec o mână
peste ochi.
— Nu-i nimic.
Îngrijorat, probabil, că îmi pierd concentrarea când abia
am început, Merchison îl trimite pe Parry după cafea şi, de
cum rămânem singuri, atmosfera se schimbă vizibil. E ca
profesorul care îl alungă pe bătăuş ca să mă elibereze de
propriul instinct de salvare a aparenţelor.
„Acum poţi să te simţi destul de mult în siguranţă ca să
spui adevărul.”
— Ce grad ai? îl întreb. Inspector sau aşa ceva?
Dar se dovedeşte că e simplu agent, la fel ca Parry. Atunci,
asta nu poate fi o investigaţie prea importantă, îmi zic,
îmbărbătat.
— Uite ce-i, orice păreţi să fi hotărât în privinţa lui Kit şi a
mea, nu suntem siamezi. În cele mai multe săptămâni nu-l
văd decât pe vas.
El răsuceşte între degete pixul, un baston în miniatură.
— Aşadar, nu sunteţi prieteni apropiaţi, cum crede
doamna Roper?
— Depinde cum defineşti „apropiaţi”.
Mi-aş dori să am o transcriere a interogatoriului Meliei. Să
ştiu ce a dezvăluit, ce anume a ales să treacă sub tăcere.
— Ne-am întâlnit uneori în weekend, ca perechi. Băutură,
cină, înțelegi. Şi, uneori, bem ceva pe vas după serviciu.
— Aţi continuat să beţi pe vas luni, aşa-i? Înainte de
cearta violentă dintre voi?
— Am mai dat pe gât un ultim pahar sau două, da.
Bate cu pixul în carnet, lăsând mici semne pe pagină.
— Domnul Callister şi doamna Miles erau cu voi, ai spus?
 — Da, însă amândoi au coborât înaintea noastră.
Gretchen locuieşte în Surrey, iar Steve, pe peninsula
Greenwich.
Nu te gândi la peninsulă!
Apartamentele, dormitoarele, tainele.
Simt că roşesc.
— După aceea nu mai este decât o staţie înainte de St.
Mary’s. Eram ultimii pe vas.
— Printre ultimii, mă corectează cu blândeţe Merchison.
Aşa cum spuneam, mai este un martor, cu care am vorbit
deja. Nu m-aş supăra dacă relatarea ta s-ar potrivi cu a lui.
Nu-mi place presupunerea lui că povestea acestui străin
fără nume este reperul după care trebuie să fie judecate
celelalte. Nu-mi place nici propria amintire incompletă: nu-
mi amintesc să fi observat pe nimeni altcineva în afara
echipajului după ce Steve a coborât de pe vas. Ştiu că de-
abia atunci scena a devenit urâtă; înainte de asta fusesem
bine-dispus, chiar gălăgios. Iese la iveală o amintire de mai
devreme în seara aceea, când eram încă la bar: „Crăciunul”,
am declamat cu exagerare de beţivan, „perioada de
bunăvoinţă faţă de toţi oamenii – sau, cel puţin, aşa
nădăjduiesc oamenii...”
Of, Doamne! În zilele noastre trebuie să-ţi cântăreşti
publicul înainte să faci glume de-astea. Trebuie să ai grijă
să nu te filmeze cineva cu telefonul. Asta s-a întâmplat aici?
Celuilalt pasager i s-a părut atât de jignitor ceva ce am spus
noi, încât ne-a filmat?
Nu, asta-i o nebunie. Haide, zău!
— Pasagerul cu care aţi vorbit e bărbat sau femeie? În
privirea lui Merchison e o licărire involuntară când zic
„femeie”, așa că mă reped imediat: Cine e? Cum o cheamă?
Pixul e nemişcat în strânsoarea lui.
— Ştii că nu-ţi pot spune asta.
 Ba nu ştiu deloc. La televizor, detectivii îi momesc tot
timpul pe cei interogaţi cu mărturii de la persoane cărora le
spun numele fără probleme, şi aduc acest argument.
— Aia-i la televizor, Jamie, zice el cu o mică demonstraţie
de bunătate. Asta e în realitate.
— Spune-mi cel puţin ce a zis despre mine şi Kit! De ce aţi
vorbit cu ea înaintea oricui altcuiva? Înainte să vorbiţi cu
mine, aparent ultima persoană despre care aţi stabilit că l-a
văzut în viaţă. N-are niciun sens – doar dacă...
Doar dacă ea s-a dus la ei. A doua zi, a luat legătura cu
cei de la poliţie ca să raporteze cearta noastră ca suspectă.
Asta trebuie să fie. „Am văzut doi tipi încăierându-se şi
voiam doar să mă asigur că nu s-a întâmplat nimic rău...”
— O să ne întoarcem la asta, zice Merchison. Hai să
vorbim mai întâi despre ceilalţi doi amici ai voştri. Steve şi
Gretchen. Cum se potrivesc în poveste?
Am o senzaţie de răsucire urâtă în măruntaie în vreme ce
bubuitul din piept se iuţeşte, îmi fură răsuflarea.
Îmi zic: Nu-mi place asta.

Februarie 2019

Una dintre bucuriile navetei fără riscul de a-mi pierde

minţile era faptul că puteam să-mi satisfac curiozitatea faţă
de cei din jur, să savurez nepotrivirile din felul în care se
arătau lumii. Bărbatul cu ghete lustruite, confecţionate
manual, şi şosete de mătase de culoarea albăstrelelor, dar
cu părul în neorânduială, ca al unui vagabond; bărbatul
mai tânăr, cu costum ieftin, cu un rucsac din vinilin din
care a scos o cutie cu fructe tropicale tăiate perfect; şi
femeia care purta mănuşi de piele maro cu paspoal verde şi
al cărei păr negru, lins, avea vârfurile răsucite în sus şi
vopsite roz. Ajungeai să împerechezi feţele de dimineaţă cu
cele de seară, ca un joc de perechi: dimineaţa, însufleţite de
hotărâre sau, cel puţin, de încordare nervoasă, seara,
prăbuşite de epuizare sau de uşurare.
Kit – ce surpriză! – nu era un observator mut. Arunca
observaţii, profitând de cea mai mică reciprocitate ca să
înceapă un pic de taifas. Curând, am învăţat că era atras de
o impresie de viaţă grea: la Steve, care urcase într-o
dimineaţă la North Greenwich, îl atrăsese ceva din felul în
care se trântise pe locul din dreptul nostru, dincolo de
culoar, ca şi cum ar fi fost în picioare totă noaptea şi abia
acum i se oferise odihna.
— Peninsula e un loc bun în care să locuieşti, aşa-i? a
întrebat Kit. Eşti într-unul dintre turnurile alea noi?
Fără să aibă nevoie să mai fie poftit o dată, nou-venitul s-a
lansat într-o lungă jelanie, că trebuise să lucreze acasă în
săptămâna trecută şi îl înnebunise zgomotul construcţiilor.
— Se pare că tot complexul o să fie terminat în douăzeci
de ani, aşa că e în ordine.
— Așadar, o să-ţi faci monetarul şi o să ieşi la pensie
bogat. N-ai niciun pic de compasiune din partea mea, a zis
Kit.
— Mda, poate, dar o să mai am auzul întreg? O să mai am
sufletul?
Rânjind unul la altul, s-au prezentat şi şi-au pus
telefoanele în buzunare, semn că vor să stea mult timp la
taclale. Aşazat pe locul de la fereastră şi mascat de umărul
răsucit al lui Kit, m-am uitat dintr-o parte la Steve. Se
apropia de patruzeci de ani, avea umeri laţi, cărnoşi, şi era
foarte miop – când şi-a scos ochelarii ca să le şteargă
lentilele, a fost o surpriză cât de mari îi erau ochii şi ce
culoare strălucitoare aveau, verde-cenuşiu. Vorbea pe nas.
Spre deosebire de Kit, a cărui dicţie era clară, parcă vorbea
printr-un grilaj.
— Cu ce te ocupi? l-a întrebat Kit după zece minute de
discuţie ambiţioasă – unii ar putea zice „fabuloasă” – despre
demararea afacerii cu scutere electrice a prietenului unui
prieten, în care spera să intre după ce scăpa de datorii.
— Lucrez la Finer Consulting. Comunicaţii interne.
— Nu-i specialitatea ta, Jamie?
— A fost.
Aplecându-mă în faţă, am început să explic că îmi
părăsisem slujba în urma unei alerte legate de sănătate, dar
era evident că Steve credea că orice poveste aş colporta eu,
aş fi fost înlăturat oricum destul de repede, din pricina
vârstei. (Era aproape sigur să aibă dreptate: în presă,
cincizeci de ani înseamnă şaptezeci.)
— Jamie locuieşte într-una dintre casele alea uriaşe din
Prospect Square, în St. Mary’s, i-a spus Kit, aşa că trebuie
să fi făcut ceva cum trebuie.
Nu mi-am dat seama dacă asta era ca să mă apere sau să
mă acuze, însă Steve a zis că nu cunoaşte deloc St. Mary’s
şi subiectul a fost abandonat în favoarea poveştilor despre
războiul cu mahmureala.
În dimineaţa următoare, când Steve s-a aşezat pe acelaşi
loc învecinat, Kit i-a povestit despre serviciul de seară pe
care îl prinsesem, ceea ce a dus la o mişcare spre cele două
perechi de scaune aflate faţă în faţă lângă bar şi la o rundă
de Peroni pentru trei. Descoperind că amândoi fumează, s-
au dus pe punte la o ţigară. Când s-au întors, vioi, de parcă
descoperiseră aerul curat, am avut ridicola impresie că
fusesem dat deoparte, ca şi cum cineva îmi furase de sub
nas prietenul în curtea şcolii.
— Ia te uită la noi! a zis Kit.
— Asta-i viaţa, mama ei! a fost de acord Steve.
Ne dăduse un nume, a zis Kit: şobolanii de apă.
— Nu este un bar cu numele ăsta? am zis.
— Este? Cu atât mai bine!
Mai aveau puţin şi îşi plesneau palmele în aer, înainte să-
şi schimonosească feţele şi să imite ronţăitul rozătoarelor.
Am presupus că, dat fiind că Steve cobora cu două staţii
înaintea noastră, cel puţin n-avea să ni se alăture la „Hope
& Anchor”, care de-acum devenise, inevitabil, o escală în
naveta pe râu Jamie-şi-Kit.
*
În acele prime săptămâni, Kit o pomenea rar pe Melia. În
fiecare seară, în vreme ce eu îi trimiteam lui Clare un mesaj
cu ora de sosire şi negociam treburile legate de cumpărături
şi gătit care ne aşteptau, el nu lua legătura cu iubita; ba
chiar l-am văzut că îi respinge apelurile, oferindu-ne mie şi
lui Steve strâmbătura din serialele comice a bărbatului
îndelung suferind care se fereşte de scorpia lui. Între timp,
Clare transmitea plângeri din cealaltă direcţie, cu toate că
într-un fel din care era imposibil să-ţi dai seama dacă acea
critică era a ei sau a Meliei.
— Ai văzut ce uimitoare e ea, dar el nu-i dă nicio atenţie.
Ce tâmpit!
— E unul dintre bărbaţii care pun pe primul plan
farmecul oamenilor noi, am zis. Poate că e pregătirea de
actor. Fiecare situaţie este o audiţie, o invitaţie la aprobare.
Mă mir că ea îşi doreşte măcar atenţia lui. Sunt împreună
de aproape tot atâta timp ca noi.
 Dacă asta implica faptul că eu nu-mi doream atenţia ei,
Clare a luat asta în sensul bun, aranjând voioasă o nouă
întâlnire a noastră în patru. Eu și Kit am debarcat la
Woolwich ca să ne întâlnim cu ea şi cu Melia într-un nou
restaurant care răsărise într-o fabrică dezafectată, unde am
exterminat pho13, roti14, ramen15, fenicul opărit cu urină de
struţ (nu cu adevărat, doar vă provoc) şi cocktailuri cu
rămurele de busuioc thailandez servite în căni pentru
camping emailate, cu paie de hârtie vărgată. În ciuda – sau
datorită – preţurilor mari şi acusticii care te punea la grea
înercare, locul era ticsit, simplul fapt că reuşeai să obţii o
masă fiind destul ca să aducă un val de endorfine.
Ne-am aşezat ca la prima întâlnire, două cupluri faţă în
faţă, Clare în faţa lui Kit şi eu în faţa Meliei.
— O să le spun clienţilor mei de locul acesta, a zis Melia,
sorbind din pahar. Dacă îşi iau un apartament pe
peninsulă, pot să sară pe vas şi să vină aici la cină. Să facă
din asta un mic voiaj.
Clare a dat din cap.
— Poate că în curând o să fim ca Brixton Village16.
— Sper, o să fie mai uşor să faci rost de cocaină, a zis Kit
şi Melia i-a tras o palmă în joacă.
— Uite cum mă agresează! a apelat el la mine cu un
zâmbet strâmb.
— Există bărbaţi care ar plăti gras pentru o palmă de la
domniţa ta, am zis, ceea ce nu era altceva decât adevărul,
pentru că Melia arăta destul de bine ca să atragă privirea

13
Un fel de supă vietnameză.

14
Un fel de pâine indiană.

15
Un fel de tăieţei japonezi.

16
Zonă comercială şi culturală din sudul Londrei.
celor mai mulţi dintre bărbaţii care treceau pe acolo, dacă
nu a tuturor.
De această dată picioarele nu-i erau expuse, însă alte
atracţii erau: părul ei ca smoala era ridicat, dezgolind o
ceafă albă; îşi scosese blazerul de la serviciu, dând la iveală
o bluză cu decolteu destul de mare ca să alunece de pe un
umăr, care lăsa la vedere o bretea dantelată a sutienului
negru.
Eu mă îmbrăcasem un pic mai elegant pentru această
ocazie, ba chiar mă tunsesem în pauza de prânz şi mă
dădusem cu apa de colonie fraţuzească scumpă dăruită de
Clare la ultima mea zi de naştere.
Mi-am dat seama că acum Kit răspundea la ultima mea
remarcă repetând o întrebare:
— Cât de mult ai zice? Destul ca să rezolve un împrumut
pentru studii?
— Oh, cu siguranţă!
Sincer să fiu, habar n-aveam cât înseamnă un împrumut
mediu pentru studii. Învăţasem deja să nu mă refer la
nedreptăţile financiare ale diferenţei noastre de vârstă: de
exemplu, dacă spuneam că fusesem la universitate când
încă era gratuită – ba chiar primisem bursă –, aş fi
declanşat o tiradă înverşunată.
Mai puţin familiarizată cu primejdia, Clare a început să-i
povestească de cheltuielile din studenţia sa, lăsându-mă să
mă dedic Meliei şi adorabilei ei priviri aurii.
— Așadar, tu ce mai faci, Jamie?
Cu o apăsare pe „tu”. S-a aplecat un pic de tot în faţă.
— Pe drum încoace, mă gândeam că nu ştiu aproape
nimic despre tine. Am impresia că ești acaparat complet de
Kit. Îmi imaginez cum stă cuibărit lângă tine pe vasul acela.
Am rânjit.
— Te asigur că nu-i nicio cuibăreală.
 — Zice că ştii tot soiul de chestii. Despre râu, despre
clădiri. Despre toate barurile vechi.
Am zâmbit.
— Ei bine, studiez de-o viaţă chestiile alea.
Mă uitam cum capătul paiului de hârtie începe să se
descompună pe buza ei de jos, făcând-o să ciugulească
bucăţelele ude cu unghiile date cu ojă neagră mată.
— Cum te descurci la Hayter Armstrong?
— Oh, grozav! Îmi place să văd toate apartamentele alea
uimitoare, mai ales cele de pe mal. Terasele pe care poţi să
stai şi să te uiţi la apă.
— Eşti norocoasă să lucrezi la capătul superior al pieţei
închirierilor.
— Nu aşa de norocoasă ca atunci când aş locui într-unul
dintre ele, a zis, cu un gest exagerat de autocompătimire
feminină.
Am ridicat o sprânceană.
— Unele dintre ele nu sunt ocupate, nu? Te-ai putea
întoarce după program să stai acolo. Alege-ţi preferatul şi
întâlneşte-te acolo cu Kit! Culcă-te pe canapeaua altora şi
bucură-te pe gratis de priveliştea lor! Rămâi peste noapte!
Îmi amintesc că făcusem un comentariu asemănător când
o cunoscusem pe Clare şi ea insistase că practicile obscene
despre care se ştia că le practicau agenţii imobiliari fuseseră
scoase demult în afara legii.
— Ce idee strălucită!
Pe faţa Meliei a apărut un zâmbet ca o lumină care
străpunge norii.
— Dacă sunt prinsă cu mâţa-n sac, o să-i spun lui Clare
că totul e din vina ta.
— O să neg, am zis şi ne-am zâmbit larg pe deasupra
rămuricilor de busuioc.
— Care e povestea familiei tale, Melia? Ai o culoare a
ochilor foarte neobişnuită.
 — Jumate jaguar, jumate leu, a răspuns ea cu umor sec,
şi râsetele noastre au întrerupt conversaţia partenerilor
noștri.
În expresia lui Clare era o undă de uşurare, am văzut
imediat, şi am ştiut că trebuie să mă aştept la plângerea
care a venit mai târziu, la un pahar de vin în bucătărie,
înainte de culcare.
— Kit se ambalează uşor când vine vorba de bani, ai
observat?
— Sigur că am observat, am zis. E foarte ambiţios.
Clare a oftat.
— Toţi tinerii de la serviciu sunt. Vor mai mult, mai mult,
mai mult, şi apoi se simt persecutaţi dacă nu capătă asta.
Richard zice că această generaţie a fost crescută astfel încât
să se aştepte ca totul să-i fie înmânat pe tavă şi e foarte
afectată dacă nu se întâmplă aşa.
A tăcut un pic, privind în jur la bucătăria sa elegantă din
lemn de soc şi gresie, mutată de la subsol la parter înainte
de apariţia mea ca să poată profita de ferestrele înalte şi de
proporţiile elegante. Scaunele erau desperecheate cu
isteţime, printre care acel Shaker17 antique acoperit cu piele
de oaie pe care ea îl alegea întotdeauna.
Mi-am zis, un pic lipsit de loialitate: Tu n-ai primit toate
astea pe tavă?
— Însă Kit e cel mai înverşunat din câţi am întâlnit, a
continuat ea. Ar fi trebuit să-l auzi în seara asta, vorbind de
parcă ar crede că există o Ligă Anti-Roper care se întruneşte
în fiecare săptămână ca să viseze noi căi de a-i pune beţe în
roate.
— Trebuie să reunoşti că viaţa este mai grea pentru ei
decât a fost pentru noi, am zis cu cât de multă – sau puţină
– delicateţe îmi îngăduiau cele patru cocktailuri şi paharul
17
Stil de mobilier creat de secta religioasă cunoscută ca „Shakers”
(United Society of Believers in Christ’s Second Appearing).
mare cu vin roşu. Din pricina oamenilor ca tine, care saltă
preţurile proprietăţilor.
A zâmbit cu superioritate.
— Aşa, dă vina pe agenţii imobiliari pentru toate relele de
pe lume! Noi nu propunem decât ceea ce sunt gata să
plătescă clienţii.
— Ăsta-i noul slogan de la Hayter Armstrong?
— Ha! Dar, serios acum, cum îşi permit Kit şi Melia stilul
lor de viaţă? Se vaită de sărăcie şi evident au toate acele
datorii, şi totuşi se îmbracă atât de bine şi ies tot timpul în
oraş. Kit a făcut aluzie la obiceiul de a consuma cocaină,
nu? Asta nu poate fi ieftin.
— Cred că ceea ce se întâmplă este că îşi cheltuiesc
salariile în clipa în care sunt plătiţi şi apoi pun restul lunii
pe carduri de credit, am zis. Trăiesc aşa cum cred ei că au
dreptul, nu aşa cum îşi pot permite.
Ochii lui Clare au fulgerat.
— Nu e felul în care eu mi-aș dori să-mi ruinez finan-ţele.
În dispreţul ei era un strop de superioritate care m-a
zgândărit.
— Ca să fim drepţi, ei n-au primit o casă de la părinţi.
N-a zis nimic, cu toate că ar fi fost iertată dacă obiecta la
brusca mea milă, dată fiind indiscutabila uşurinţă cu care
beneficiasem eu de generozitatea părinţilor ei în toţi aceşti
ani. Brusc, părea cu neputinţă să ne fi descurcat atât de
mult timp cu acest dezechilibru fundamental. Dacă nu
aveam să mă reinventez în mod corespunzător în intervalul
de timp pe care ea îl considera adecvat, urma să fiu aruncat
în stradă?
— Ai vrea să faci schimb? Ai vrea să fii din nou tânăr,
chiar și cu toate greutăţile?
Brusc, era foarte sinceră. Clare era o realistă magică;
privea dilemele ipotetice la fel de serios ca pe cele reale.
— Dumnezeule, nu! am zis. Tu ai vrea?
 — Poate. Nu ştiu.
Ceea ce însemna „da”.
— Zău?
— Poate dacă aş fi bărbat, aş simţi ca tine.
— Care-i diferenţa? am întrebat-o.
— Ei, na! Oamenii încă te consideră atrăgător – i-am văzut
uitându-se la tine. Însă femeile de vârsta noastră sunt
invizibile.
Era firesc să mă gândesc la Melia din seara asta, la
plăcuta strălucire din privirea ei. M-am întrebat, oare mi-ar
fi acordat atâta atenţie dacă ar fi ştiut că n-am prea multe
bunuri?
— Bărbaţii de vârsta noastră fără bani pot fi la fel de
invizibili, crede-mă! i-am zis lui Clare.

Mă rog, poate că lăudata Vicky Jenkinson va fi în stare să

ofere o soluţie la îmbătrânirea pe o piaţă neprietenoasă.
De-abia când am stat faţă în faţă cu instructoarea mea de
carieră, pe două fotolii de la jumătatea secolului tapiţate cu
albastru de Delft, am înţeles de ce avusesem nevoie să ia
Clare iniţiativa şi să-mi programeze consultaţiile: nu voiam
să-mi caut o nouă slujbă. Eram destul de mulţumit de cea
pe care o aveam.
Asta nu înseamnă că nu-mi plăcea Vicky sau spaţiul ei de
locuit şi de muncă dintr-un fost depozit de condimente din
Shad Thames, pe lângă care treceam de două ori pe zi cu
acvabuzul.
M-a invitat să aleg dintr-o colecţie de ceaiuri de plante,
ambalate individual şi cu nume ca Reîntinerire şi
Reinventare. M-am uitat după unul fără „re”, dar nu era
niciunul, aşa că am ales Redeşteptare.
Vorbea în certitudini rapide:
— Eşti demoralizat de faptul că ai depus cereri de angajare
şi n-ai fost chemat la interviu. Auzim multe despre cifrele
şomajului, dar nu prea multe despre cei mai bine de un
milion de oameni care vor să muncească, însă n-au parte de
o ofertă echitabilă pentru posturile pe care vor să se
angajeze.
— Încearcă cu „nici măcar nu li se ia în calcul depunerea
cererii”, am replicat, deşi adevărul era că de când
începusem să lucrez la „Comfort Zone” nu mai depusesem
nicio cerere pentru un post în vechiul meu sector de
activitate.
— Ce trebuie să ţinem minte este că angajarea cuiva este o
decizie de investiţie marcată de risc. Trebuie să te sprijini pe
darurile tale.
Am simţit că tresar şi, observând, ea a lăsat-o mai moale
cu jargonul.
— Jamie, pot să te ajut să te întorci în marketing
extinzându-ți reţeaua şi şlefuindu-ți felul în care te prezinţi
sau, altă variantă, pot identifica o nouă carieră, una care să
aibă o ofertă solidă de roluri. Ai o idee care dintre ele să fie?
— Niciuna, am zis, sorbind din poţiunea verde, fierbinte, a
Redeşteptării. Chestia e că îmi cam place slujba pe care o
am. Pe moment, sunt mulţumit acolo.
N-a fost descurajată.
— Salariul tău actual e acceptabil?
— Se potriveşte cu munca necalificată, presupun. Clare
zice că-i doar mărunţiş, dar nu-i mărunţiş pentru milioanele
de oameni care îl câştigă. Aşa asigură un acoperiş deasupra
capului şi îşi hrănesc copiii.
— În vreme ce studiază ca să obţină o calificare, în unele
cazuri, îmi închipui, a zis Vicky. Calificare pe care tu o ai
deja, Jamie.
A vorbit despre câştigarea puterii, respectului de sine şi
statutului egal, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc
desconsiderarea nonşalantă a lui Steve şi, într-o anumită
măsură, a lui Kit.
 — Vicky, problema e că am o fobie a transportului în
comun, aşa că felul în care ajung la serviciu e mai
important pentru mine decât ceea ce fac când ajung acolo
sau ce ar putea crede despre asta prietenii mei. Aşa că orice
slujbă nouă va trebui să fie la o distanţă de mers pe jos faţă
de London Bridge – sau potrivit navetei cu acvabuzul.
— Acvabuzul?
Asta i-a dat o idee şi a deschis o cutie din apropiere.
— Am un exerciţiu pe care îl dau ca să descopăr ce crede
cineva despre poziţia sa curentă atunci când nu poate s-o
identifice cu uşurinţă prin cuvinte. Hai să încercăm!
Credeam că îmi identificasem perfect poziţia prin cuvinte,
dar m-am uitat, oricum, la cartonaşele cu imagini pe care
le-a pus pe masă între noi. Toate implicau un bărbat şi un
fel de navă, printre care un tip atletic într-o canoe care se
îndreaptă spre un tsunami, alta a unui truditor de pe un
feribot care priveşte fără expresie pe o fereastră stropită de
ploaie şi a treia a unuia de genul uşuratic care e la cârma
unui iaht, cu prieteni pe fundal bând şampanie. Trebuia să
spun care sunt eu.
— O clientă a zis că nu e niciunul dintre ei, a comentat
Vicky. A zis că e în apă, se îneacă. Acum e vicepreşedinta
unui ONG. Postul ei de vis.
— E uşor pentru mine, am zis, arătând cu degetul. Sunt
tipul de pe feribot.
— Te îndrepţi spre locul de muncă sau spre casă?
— Mă îndrept spre casă.
Am tăcut un pic, căci începea să-mi placă.
— Însă mi-a expirat abonamentul. Sunt unul dintre cei
care merg fără bilet.
— Interesant! a zis Vicky.
— Şi ceaiurile au fost un test? am întrebat, sorbind.
— Ceaurile? Nu.
O pauză.
 — Hai să ne uităm la lista de la A la Z a aptitudinilor tale,
bine?

Într-o seară, pe vas, am intrat în vorbă cu o roşcată care a

urcat la Blackfriars împreună cu Kit şi Steve şi a ajuns
înaintea lor la bar să-şi ia un gin cu tonic, după care şi-a
scos toate veşmintele de exterior şi s-a instalat pe un loc de
lângă ale noastre, ca şi cum ar fi fost la ea acasă. Când ne-a
salutat pe un ton sărbătoresc, mi-am dat seama că băuse
deja câteva.
— Ce ne-ar trebui pe chestia asta ar fi un pic de muzică
mai ca lumea, nu? Nu porcăria asta adormitoare.
Obosit după o tură la cafenea unde fusese aşa o nebunie,
că nici nu putusem să-mi iau pauzele, am zâmbit fals la
gândul unui ring de dans plutitor.
— Există întotdeauna opţiunea de disco tăcut, a zis Kit,
râzând. O grămadă de spaţiu în care să dansezi.
Pe noua noastră prietenă o chema Gretchen, manager de
proiecte digitale a cărei ambiţie era să distileze artizanal gin.
I-am dat vreo treizeci şi cinci de ani, dar eram destul de
deştept ca să n-o fac în gura mare, pentru cazul în care ar fi
avut, de fapt, douăzeci şi trei (am aflat, mai târziu, că are
treizeci şi şase). I-am oferit o prezentare succintă: Kit e
trântorul asigurărilor, Steve e rebelul marketingului, eu
sunt cel retras din cursă care îşi câştigă pâinea făcând
spumă de lapte şi piure de avocado.
— Bravo ție, Jamie! a zis ea, de parcă aş fi spus că sunt
voluntar într-un spital pentru bebeluşi în ultima fază a bolii.
N-aş fi ghicit niciodată că te ocupi de asigurări, i-a spus lui
Kit. Cum reuşeşti măcar să rămâi treaz în acea lume?
— Am metodele mele, i-a răspuns Kit, făcându-i cu ochiul.
Când el şi Steve au dispărut să fumeze, n-a fost nicio
surpriză că m-a întrebat despre el.
— E însurat?
 — Nu, dar locuieşte cu iubita.
— Ea cum e?
— Cu adevărat drăguţă.
— „Cu adevărat drăguţă” ca în deloc frumoasă şi eşti
amabil cu ea sau „cu adevărat drăguţă” ca în incredibil de
frumoasă, dar eşti amabil cu mine?
I-am aruncat o privire exagerat de îngrozită.
— Chiar aşa gândesc femeile?
— Nu mă mai ţine pe jar, Jamie!
— Mă tem că e superbă, am zâmbit trist. E un bărbat
norocos.
— La naiba! Aveţi un soi de triunghi amoros?
— Nici vorbă. Kit e foarte fericit cu Melia. Eu sunt foarte
fericit cu Clare.
În vreme ce făceam aceste afirmaţii cu voce calmă şi
convingătoare, îmi dădeam seama de o tresărire de
nesiguranţă în piept.
Oricum, Gretchen s-a alăturat găştii cu sau fără vreo
perspectivă de a pune gheara pe Kit. Acum, al patrulea loc
era păstrat pentru ea. Acum, la naveta de seară, un rând
era de patru beri, care, la patru lire cincizeci bucata,
însemna aproape douăzeci de lire, mai mult de două ore din
ziua mea de muncă (iar dacă adăugam băuturile de la „Hope
& Achor”, curând aveam să lucrez în pierdere).
Îmi dau seama că fac ca asta să sune ca şi cum am fi
Ocean’s Eleven18, adunându-ne echipa, unul câte unul,
pentru jaful secolului, dar ne-am oprit la patru.
Iar ideea oricărui fel de delict nu mi-a trecut niciodată prin
cap. Cu toate că, presupun, nu pot să vorbesc decât în
numele meu.

18
În România, cu titlul Ocean’s Eleven – Faceţi jocurile.
 7

27 decembrie 2019

Două turiste tinere trec pe alături foşnind, cu cizme de

motociclist şi căciuli cu ciucure, aruncându-i o privire
admirativă detectivului Merchison, şi îmi zic că este, de fapt,
un tip destul de chipeş. Are o anumită ţinută, ceva
imperturbabil care îmi aminteşte un pic de Kit. Dacă n-aş fi
fost deja convins de nevinovăţia mea luni seara, aş putea fi
amăgit cu uşurinţă de cineva ca el să cred că sunt în
siguranţă – sau, mai degrabă, să fac o mărturisire falsă.
Pentru că asta nu-i una dintre acele poveşti despre omor
săvârşit în perioade de amnezie la beţie sau în episoade de
pierdere a identităţii din cauza tulburării de stres
posttraumatic. Am încredere sută la sută că n-am făcut
nimic rău la băuturile de luni seara, în afară de a da pe gât
un pic mai multe decât plănuisem, şi dacă e să numim aia
crimă, atunci oraşul o să aibă nevoie de încă vreo două
milioane de celule în arestul poliţiei.
— Domnul Roper ţi-a destăinuit grijile pe care le-ar putea
avea în acest moment? întreabă Merchison.
Asta-i uşor. Toată lumea știe care e cea mai mare grijă a
lui Kit.
— Da, are probleme cu banii.
Detectivul îmi face semn să explic.
— Datorii. Împrumuturi studenţeşti, precum şi
împrumuturi mai recente. Cu toate că are un salariu bun,
cheltuieşte fiecare bănuţ şi se plânge că n-o să poată ajunge
niciodată să-şi cumpere o casă.
— A spus ce salariu are?
 — Păi, nu, însă cu siguranţă e unul bun. Lucrează la o
firmă mare de asigurări şi însuşi pachetul de avantaje se
presupune că este fantastic. Presupun că aţi vorbit cu cei de
acolo? Cred că azi trebuia să fie la lucru.
— O să luăm curând legătura cu patronul lui, răspunde
Merchison, ca pentru a-mi împrăştia temerile, dar, de fapt,
nefăcând altceva decât să confirme că eu nu sunt doar
prioritatea faţă de tovarăşii de navetă ai lui Kit, ci şi înaintea
colegilor lui.
Fac o încercare căznită să înghit, însă glandele mele
salivare par să fi secat. Dumnezeu ştie unde s-a dus Parry
să ia cafeaua. A plecat din oraş? Ar fi trebuit să-l trimit la
„Comfort Zone”, să ia noul sortiment indonezian care a fost
aşa de popular luna asta. Mi-o imaginez pe Regan servindu-
l, fără să cunoască legătura.
Apoi mă izbeşte gândul că poate zăboveşte pentru că dă
un telefon în privinţa mea – sau primeşte unul. Poate că a
trimis pe cineva să bubuie la uşa barului „Mariners” şi să se
uite la imaginile de luni seara. Bine. Dar, stai, dacă e o
problemă cu vizionarea materialului? Dacă nu a funcţionat
în seara aceea camera de supraveghere, cine ştie de ce, şi
practic nu există nicio dovadă că am plecat spre casă
singur?
Conştient că tăcerea se lungeşte, mă concentrez din nou.
— În orice caz, a devenit obsedat de mine. Nu suportă
faptul că eu locuiesc într-o casă mare şi el nu, chiar dacă a
mea este, de fapt, a partenerei mele, Clare, şi în realitate
sunt la fel de sărac ca el. Dar el nu vede aşa lucrurile, crede
că trăiesc ca-n sânul lui Avraam. Are pică şi pe Clare. A fost
foarte grosolan cu ea ultima dată când am ieşit cu toţii.
Scot un chicotit nesincer.
— Păi, dacă nu te-mpaci cu ideea de bogăţie moştenită,
atunci Londra chiar că nu-i locul potrivit pentru tine, nu?
Detectivul Merchison se uită la mine tot mai atent.
 — Eşti sigur că are pică pe tine din pricina diferenţelor
percepute în situaţia financiară?
— Ce vrei să spui?
Tace un pic, dând impresia că îşi alege cu deosebită grijă
cuvintele. Apoi se apropie puţin de tot, un mic gest de
discreţie, cu toate că e clar că nu-i nimeni care să ne audă.
— Ar trebui să ştii că doamna Roper a fost foarte sinceră
cu noi. Înţelege că avem nevoie de tabloul complet dacă
vrem să-i găsim soţul. Tăinuirea de informaţii importante nu
face decât să ne irosească timpul, şi probabil că eşti
conştient de faptul că într-o anchetă despre cineva dispărut
chiar nu trebuie să pierzi timpul.
— Oh! Da. Bine.
Tonul îmi e la fel de prudent ca privirea.
— Ai spus că domnul Roper se poate să fi continuat să bea
în barul acesta, „Mariners”, şi se poate să fi mers acasă cu o
femeie care nu e soţia lui. Presupunând că aşa s-a
întâmplat, e posibil s-o fi făcut ca un fel de plată cu aceeaşi
monedă?
Degetele mi se încleştează înăuntrul mânecilor.
— Plată cu aceeaşi monedă? Vrei să zici pentru Melia?
Năpădit brusc de ruşine, îi surprind privirea.
— Da. Da, presupun că ar putea să fie asta.
— Aşadar, tu şi domna Roper...
— Te rog, hai să-i spunem doar Melia!
— Tu şi Melia, zice el, făcându-mi pe plac.
Şi îşi înclină capul ca şi cum m-ar examina din nou, să
vadă dacă sunt plauzibil de atrăgător pentru o femeie de
calibrul ei. Are în privire o licărire şi mi-l imaginez gândind:
„Da, pot să văd asta.”
— Când anume ai început să te culci cu ea? întreabă.
 8

Martie 2019

„Sunt atrasă cu adevărat de tine, Jamie...”

A fost o seducţie aşa de simplă, aşa de directă! Reacţia
mea? Aşa de previzibilă! Sincer, nu mă aşteptasem niciodată
să aud aşa cuvinte de la femeia cu care eram de mult timp,
cu atât mai puţin de la o persoană mai tânără incredibil de
atrăgătoare.
În acel moment ne cunoşteam de vreo şase săptămâni şi
eram din nou împreună în patru, de această dată acasă la
Kit şi Melia, pe Tiding Street. Tocmai când ar fi putut să
înceapă să bată la ochi faptul că nu ne invitau deloc la ei, a
venit o invitaţie la cină pentru o seară de sâmbătă din
martie.
Vorbiseră despre apartamentul lor ca de o cocioabă, dar
nu era diferit de primele apartamente din tinereţea mea, în
afară de chiria enorm de umflată (Clare știa pe dinafară cât
era: o mie opt sute pe lună). Diferenţa era că la vârsta lor eu
fusesem foarte mulţumit cu o astfel de locuinţă; aproape că
nu mă gândeam la ea de la o lună la alta.
Livingul era dominat de o canapea cu catifea de un galben
intens, ca o plută într-o culoare vie pe oceanul mobilierului
neutru închiriat. Orice o fi fost la fereastră fusese smuls, un
gest exhibiţionist din partea lor pe o stradă atât de îngustă
sau, poate, o simplă neglijenţă a proprietarului. În afară de
florile pe care le-am adus noi – lalele violet, cu ceva frunziş
care mirosea a pădure –, singura decoraţiune era un poster
spaniol înrămat al filmului Niagara, în care vedeta era
înfăţişată cu buzele desfăcute, în plin protest.
 — Cine-i admiratorul lui Marilyn? am întrebat eu.
— Cine nu-i admiratorul lui Marilyn? a replicat Melia.
Purta o salopetă cu fermoar dintr-un material înflorat,
mov cu galben ca piciorul-cocoşului, şi pantofi cu talpă
ortopedică de plută, groasă, care ar fi arătat ridicol la oricine
altcineva, însă la ea arătau, ei bine, fermecător.
— Kit mi l-a cumpărat de Crăciun, a adăugat ea.
Posterele de colecţie nu-s ieftine, mi-am zis.
Erau la vedere câteva obiecte personale. Eu și Clare aveam
zeci de fotografii şi cheltuiserăm o avere pe rame, însă
gazdele noastre n-aveau decât una (presupun că amintirile
lor erau mai mult digitale). Era cu un grup de actori în faţa
unui decor cu o casă de pe plantaţie şi în centru se vedea o
Melia cu chip de copil, într-o rochie-furou.
— Asta e din cele cincisprezece minute ale tale de glorie?
am întrebat-o.
— Sigur. Ghiceşte piesa!
— Trebuie să fie Pisica pe acoperişul fierbinte?
— Bravo! Am jucat-o pe Maggie. Bogată, dar neîmplinită.
Adoptând un accent sudist senzual, a adăugat: Eu ar trebui
să fiu aşa de norocoasă.
— Îţi reuşeşte de minune stilul Liz Taylor.
— Mulţumesc! Din păcate, n-am putut să păstrăm
costumele.
Privirea ei a zăbovit asupra mea, şi presupun că şi a mea
trebuie să fi făcut la fel ca să ştiu că a ei zăbovise.
M-am uitat la feţele celorlalţi din fotografie,
— A dat vreunul dintre tipii ăştia lovitura?
A venit pe partea mea, aşa că eram umăr la umăr, şi m-
am simţit electrizat de atingerea braţului ei pe al meu.
— Pe moment, Freya e dublură în Teatrul Gielgud. Oh,
tipul ăsta, Rollo, e în turneu în Extremul Orient cu o
companie importantă! Problema e că primeşti un astfel de
rol şi apoi se termină şi te-ai întors în căsuţa de pornire.
Înapoi la munca într-un bar ca să plăteşti chiria.
— Eu am făcut-o greşit, am glumit. Poate că acum, că am
făcut munca în cafenea, trebuie să mă fac actor?
Melia şi-a înclinat capul într-o parte,
— De fapt, cred că ai fi bun, Jamie.
— Pe ce te bazezi? a întrebat-o Clare, râzând.
Nu-mi dădusem seama că ascultă.
— Eu îmi dau seama întotdeauna când minte.
— Trebuie să fie o mică diferenţă între a juca un rol şi a
minţi, am subliniat. Altfel, jumătate din populaţie ar da
probe la RSC19.
Melia a repetat remarca de parcă ar fi vrut s-o memoreze.
Acasă la ea era o diferenţă subtilă în felul în care se purta.
Era mai matură, mai provocatoare, chiar un pic
intimidantă, ca şi cum s-ar fi aflat în singurul loc în care
viaţa se desfăşura conform termenelor ei, nu ale altora.
Am povestit despre şedinţele mele de consiliere – „O să fiu
stăpânul naraţiunii mele” – şi, când m-am uitat la el, Kit
avea pe genunchi fotografia Meliei şi împărţea în linii o
grămăjoară de praf, săgeţi verticale peste trupurile fiecărei
persoane. I-am aruncat o privire lui Clare, ştiind că trebuie
s-o las pe ea să ia iniţiativa, care era aproape sigur să ne
abţinem, de vreme ce nu mai luaserăm droguri de ani buni.
Dar când Kit i-a dat ei fotografia, s-a uitat la feţe şi a râs.
— Trebuie să ştiu de cine abuzez aici.
— Ia-l pe Si, cel din dreapta! a zis Kit. Acum lucrează la
Harrods, la raionul de aparate electrice mici. Şi el era tocmai
cel despre care credeam cu toţii că va reuşi.
— Tu o capeţi pe Melia, mi-a zis Kit, arătând linia care
trecea prin centrul siluetei ei îmbrăcate sumar.
Mi-am dat seama că era o cocaină de calitate mai bună
decât pe vremuri. Am simţit pe loc, şocant de mulţumit de
19
Royal Shakespeare Company.
mine, un sentiment reflectat în privirea dilatată a celorlalţi
din încăpere. Dumnezeu ştie cât timp am petrecut fascinaţi
unul de altul, până ce Clare a zis:
— Mâncăm ceva în seara asta?
— O, da, e o chestie în cuptor, a zis Melia, ca şi cum ar fi
uitat ce anume.
— Pot să mă uit eu, am intervenit. Am nevoie de nişte apă.
M-am felicitat pentru apă, simțind că asta dovedea un
anumit nivel de instinct de conservare.
— Mai ia o sticlă de vin roşu de pe raft, te rog! a zis Kit.
Dispunerea apartamentului rămăsese din transformarea
iniţială, cu bucătăria lungă şi îngustă în spate, lângă baie.
Fereastra-ghilotină era pe jumătate deschisă şi, în grădina
de alături, un câine lătra şi era ţistuit sonor de către
stăpâni.
După ce am umplut carafa cu apă şi am luat vinul, m-am
răsucit şi am constatat că Melia venise în spaţiul strâmt şi
stătea cu spatele la uşă, blocându-mi trecerea. Am zâmbit,
cu sticla de vin într-o mână şi carafa în celaltă.
— Există vreun motiv pentru care îmi ații calea?
— Doar că te voiam pentru mine un moment.
— Asta-i drăguţ! am zis, nesigur.
— Este drăguţ. A făcut un pas spre mine, tălpile groase
păşind moale pe dale, şi a adăugat, pentru cazul în care
înţelesesem greşit: Sunt atrasă cu adevărat de tine, Jamie.
Măi să fie! Fără stimularea chimică, aş fi presupus că mi
se face o farsă; chiar şi cu ea, mi-am zis că nu-i o declaraţie
care trebuie luată de bună, cu toate că se strecurase atât de
aproape de mine, încât îi simţeam răsuflarea. Să fi fost o
propunere de schimbare a nevestelor aranjată dinainte?
Însă, auzindu-i pe Kit şi Clare cum se contrazic în living pe
tema Brexitului, mi-am zis că nu.
— Nu mă crezi, nu? De ce aş minţi?
A oftat gutural.
 — Va trebui să-ţi dovedesc.
Cu amândouă mâinile ocupate, eram complet expus
îmbrăţişării ei spectrale, cu braţele şerpuind în jurul
pieptului meu, cu degetele mişcându-mi-se pe ceafă, cu
sânii mici şi semeţi striviţi între toracele noastre. Încrederea
ei era îndrăzneaţă, aproape insultătoare, şi m-am imaginat
scuturându-mă de ea, întrebând-o ce mama naibii crede că
face. Însă în realitate o sărutam, răspundeam la apăsarea ei
instinctiv, fără să mă gândesc. Din când în când, ţesătura
mătăsoasă a salopetei ei atingea pielea mea dezgolită,
atingerea fără frecare fiind de un erotism sălbatic.
N-am habar cât a durat asta – treizeci de secunde, poate
chiar un minut –, dar ne-am venit în fire de-abia când am
auzit vocea lui Kit de cealaltă parte a uşii.
— Me? Vrei să aduci şi o sticlă de vin alb?
Melia s-a dezlipit de mine la fel de eficient cum se lipise.
— Nicio problemă, puiule!
S-a auzit huruitul ventilatorului la aprinderea luminii din
baie şi sunetul uşii care se închidea. Din câteva mişcări
iscusite, a înşfăcat o sticlă din frigider, mi-a luat-o din mână
pe cea cu vin roşu şi s-a răsucit, deschizând uşa cu piciorul.
Rămas singur cu carafa de apă, cu mâneca leoarcă de la
mişcările încleştării noastre, nu mi-a rămas decât să mă
întreb dacă ceea ce tocmai trăisem era o schimbare uriaşă
cu consecinţe pentru toţi patru sau dimpotrivă: efemer, fără
greutate, o dulce eroare suburbană de care nu se va mai
pomeni niciodată şi de care ne vom aminti la bătrâneţe cu
duioşie nostalgică.
Întorşi la ceilalţi, au prevalat liniile genului, Melia
plonjând pe loc într-o discuţie profundă şi sinceră cu Clare,
în vreme ce eu și Kit am făcut-o împreună pe DJ-ii.
Mâncarea, nesupravegheată, a trebuit să fie abandonată şi
am comandat ceva.
— Cred că am sărit peste cal aseară! s-a văitat Clare a doua
zi dimineaţă, aducând la pat ceai şi paracetamol.
De fapt, nu mai era dimineaţă, am constatat când mi-am
scos telefonul de sub pernă şi am văzut ora. Şezând
rezemată de perne lângă mine, arăta aşa cum mă simţeam
eu: terminată.
— E bine să ne amintim de ce nu luăm droguri. Ei sunt
prea bătrâni pentru asta, ce să mai zic de noi! N-o mai
facem niciodată.
Trudindu-mă să mă ridic în capul oaselor, am ignorat
dungile albe din faţa ochilor şi am dat pe gât ceaiul, în
vreme ce ea se uita pe Google la un articol despre o pereche
de vârstă medie care se dusese la culcare după o orgie cu
cocaină şi nu se mai trezise. În lumina rece a zilei mi s-a
părut extraordinar faptul că, în aceste vremuri cu morală
foarte strictă, Melia luase droguri în faţa unui superior de la
locul de muncă. Dar, ce-i drept, nu era singurul hotar pe
care îl încălcase atât de imprudent aseară – memoria îmi
funcţiona destul de bine ca să fie limpede că ea fusese cea
care inițiase sărutul. Ce-o fi fost în capul meu, să-i răspund
aşa la sărut?
Nu fusese nimic în capul meu, asta era problema.
— Cine-i tipul ăsta, Steve, de care mi-a zis Melia? a
întrebat Clare, ţinând cana în căuşul palmelor.
Cum stătea așa, cu capul aplecat, cearcănele îi erau
întunecate, macabre.
— E un prieten de pe vas. Nu cred că l-a întâlnit, nu?
— Nu. Cum e?
— E în ordine. Un pic cam plin de el.
— Toţi sunt plini de ei în zilele astea. Unde au dispărut
toţi sfioşii? a oftat Clare. Oricum, Melia n-are deloc
încredere în el. Mă întrebam dacă voi doi aţi vorbit despre el
în bucătărie.
Am scos din gât un gâlgâit ca de ţeavă înfundată.
 — Nu, deloc. De ce?
— Atâta doar că atunci când v-aţi întors a tot vorbit
despre el, că are o influenţă proastă asupra lui Kit, chestii
de-astea.
— Poate că are, am zis.
— Mda, sau poate Kit e influenţa proastă.
A dat pe gât ce mai rămăsese din ceai, apoi a pus cana pe
noptieră şi s-a lăsat mai jos în pat.
— Îmi închipui că o să-i treacă după ce îl întâlneşte pe tip
şi lui o să-i curgă balele după ea ca oricărui bărbat pe care
îl întâlneşte.
— Sunt sigur că ai dreptate.
Cu toate că eram convins că nu-i nicio insinuare în
comentariul ei, m-am răsucit pe partea mea şi mi-am
înfundat faţa în pernă. Nu era nimic de făcut, decât să dorm
până îmi dispărea ruşinea.

Martie 2019

A fost o uşurare luni dimineaţa când Kit n-a încercat să mă

ademenească pe punte şi să mă azvârle în apă. Evident, nu
ştia nimic despre ce se petrecuse în bucătăria lui. În orice
caz, ploaia cădea cu forţă şi puntea era închisă. Partea de
jos a clădirilor era lucioasă de la ploaia torenţială, partea de
sus fiind ascunsă de norii joşi. Umbrelele, majoritatea
negre, alcătuiau adăposturi circulare zimţate.
— Seara de sâmbătă, frate, a zis el în loc de salut.
Aşa cum dicta tradiţia, Clare le trimisese mesajul de
mulţumire, nu eu, şi avea să le pună mai târziu o felicitare
în cutia poştală, cu toate că oricare dintre noi ar fi putut s-o
înmâneze. Predominau manierele din Edinburgh.
Am arborat o expresie clasică a băieţilor: sfioasă, dar
lipsită de căință.
— Pot să-ţi dau nişte bani pentru ştii tu ce?
— Nu, e în ordine. N-am făcut altceva decât să fim gazde
bune.
Droguri gratis şi o pipăială a iubitei lui – sau, mai
degrabă, o pipăială din partea ei. Amintindu-mi
neajutorarea mea cu mâinile ocupate, am simţit un val de
dorinţă, așa că mi-am întors faţa de la Kit şi m-am ridicat în
picioare.
— Lasă-mă cel puţin să aduc cafelele!
— E în ordine. Oh, ia-mi şi o prăjitură, bine? N-am avut
timp pentru micul dejun.
Era coadă la bar şi, până să mă întorc, ajunseserăm la
peninsulă şi Steve ni se alăturase. În vreme ce discutau
despre scorul meciurilor de fotbal din weekend, Kit rupea
din prăjitură de parcă nu mâncase de zile întregi. Tot ce
consuma, consuma foarte energic.
— Eşti tăcut azi, Jamie, a observat Steve. Ia zi, ai un
moment zen înainte să începi ziua de lucru la cabinetul
prim-ministrului?
— Da, da.
Nu mi-a trebuit mult până să-mi dau seama că e dintre cei
care se pricep să facă în așa fel încât o atitudine
dispreţuitoare să pară o mică glumă nevinovată. M-am
întors cu spatele la chicoteala lor şi am început să mă uit la
apă.
 Până să ajung la lucru, mi-am scos din minte giugiuleala
de sâmbătă ca fiind un incident izolat (cum ar fi cu putinţă
ca unei femei aşa de frumoase ca Melia să-i placă de un
bărbat care foloseşte cuvinte ca „giugiuleală” în mod
ironic?). Cu toate acestea, subconştientul este un lucru
foarte puternic şi m-am trezit fredonând acel vechi cântec al
celor de la Special AKA, „What I Like Most About You Is
Your Girlfriend”. I l-am cântat lui Regan – nu auzise de
Specials – şi am început să-mi zic că s-ar putea să fie unul
dintre „Discurile mele de pe Insula Pustie” 20. (N-am îndrăznit
s-o întreb dacă auzise de „Discurile de pe Insula Pustie”.
Sau măcar de discuri.)
Apoi, pe la jumătatea dimineţii, a venit un mesaj:
Mi-a plăcut sâmbătă. Vrei să ne întâlnim doar tu şi cu
mine?
M-am holbat la el o vreme înainte să răspund: Tu eşti,
Melia? şi am răsuflat greu, gâfâit, până ce a apărut
următorul mesaj:
Câte crezi că suntem aici? Da, M. Joi la 19.30?
Am început să scriu: Sunt măgulit, dar, şi m-am pomenit
oprindu-mă. Nu pot afirma că evenimentele m-au purtat cu
ele, că am fost luat pe sus ca un erou negativ neajutorat,
pentru că m-am oprit anume la jumătatea mesajului şi m-
am gândit la răspuns dintr-o perspectivă mai largă. Până şi
o viaţă lungă e tragic de scurtă – voi mai primi vreodată o
astfel de ofertă?
Am şters cele scrise, apăsând pe cruciuliţa aia, şi apoi am
tastat:
Da. Unde?

20
„Desert Island Discs”, talk-show radiofonic de pe BBC 4.
Aşa de simplu! Aşa de trădător şi de oportunist şi de – mi-ar
plăcea să cred – necaracteristic. Ce contează că până atunci
aveam să stau lângă iubitul ei în fiecare dimineaţă, pe un
loc plătit de partenera mea, ce contează că Melia lucra
împreună cu acea parteneră şi că era cu câteva trepte
ierarhice mai jos față de ea? Eram o secătură, un mârşav şi
alţi termeni de care Kit şi Melia nu auziseră în viaţa lor. Ea
era ceea ce trecea drept echivalentul feminin în jargonul
milenial.
Mesajul ei a venit cu un emoticon pe care nu-l folosisem
niciodată, însă am bănuit că însemna „buzele mele sunt
pecetluite”:
Grozav. O să trimit adresa.

*
A fost destul de uşor în seara respectivă să-i spun lui Kit că
merg cu cursa obişnuită şi apoi s-o ratez dinadins ca să o
iau pe cea următoare. Chiar şi în posturile cu salariu minim
– mai ales în posturile cu salariu minim – poţi fi reţinut la
serviciu, aşa că el a mers cu cursa de 17.55, iar eu cu cea
de 18.25.
Mă întâlneam cu Melia după ultima ei vizionare din acea
zi. Apartamentul era la etajul doisprezece al unei noi
construcţii din estul peninsulei, cu privelişte pe râu în jos
spre City Airport. Era în amurg, luminile avioanelor
străpungând smogul.
Era deja acolo, aşteptându-mă când s-au deschis uşile
liftului, şi m-a sărutat cu îndrăzneală pe buze înainte să
îngâne „Bună”. Părul îi era lăsat liber, cu licăriri roşcate la
vârfuri pe care nu le observasem înainte. Purta pantaloni
negri, strâmţi, şi o bluză de mătase trandafirie.
I-am urmat paşii pe tocuri înalte pe un coridor îngust,
mochetat, şi prin uşa unui apartament slab luminat de pe
colţ. Spre deosebire de filme, nu ne-am năpustit unul la
altul fără vorbe în clipa în care ușa s-a închis în spatele
nostru, ci ne-am purtat ca şi cum am fi fost primii sosiţi la o
adunare mai mare. Am scos dopul sticlei de vin pe care o
adusesem, am umplut paharele pentru cafea de luat pe
drum pe care le adusesem de la lucru şi am făcut un mic
tur al livingului necompartimentat. Ferestrele aveau acele
perdele albe şi diafane pe care le vezi în hotelurile de pe
plajă din Bali, iar mobilierul era negru şi modern. Pe fiecare
canapea şi fotoliu se afla o schemă complicată de cuverturi
şi perne, lumânări neaprinse stăteau în vase de porţelan pe
măsuţa joasă din mijloc, ba chiar era şi un album cu
fotografii deschis pe bordura unei piscine aflate pe acoperiş.
Era evident că decorul fusese făcut de profesionişti, o idee
care întotdeauna mi se părea ridicolă când o pomenea Clare,
dar perfect potrivită pentru asta, o piesă cu scene porno, o
durată de, cât, o oră? Nouăzeci de minute?
— Al cui e apartamentul?
Oare Melia se folosise ilegal de proprietăţi şi înainte sau eu
sădisem sămânţa în acea discuţie glumeaţă din restaurant?
— Al cuiva care cumpără ca să închirieze, mi-a răspuns.
N-a locuit aici niciodată. Nu sunt sigură că a pus vreodată
piciorul în acest loc.
— Şi presupun că n-are habar că îl foloseşti pentru
misiunile tale extraconjugale?
Şi-a strâns buzele, amuzată.
— Nu sunt măritată, Jamie.
Şi nici eu nu eram.
— Din afara programului, atunci.
— Şi e doar o misiune. N-o să mai venim aici data viitoare.
Mi-a pândit reacţia la această presupunere nonşalantă că
vom continua în alte locuri, iar nervii mi-au pâlpâit în
stomac.
Încă nu s-a întâmplat nimic. Încă poţi să te retragi.
— Hai să vezi dormitorul!
 Am urmat-o într-o încăpere mică luminată de o veioză, în
nuanţele antracit în vogă, la fel de frumos aranjată ca restul
apartamentului. În vreme ce livingul avea un balcon larg
dincolo de ziduri, fereastra dormitorului era un perete de
sticlă dintr-o singură bucată.
— Nu ţi-e frică şi de înălţimi, nu? a zis.
— „Şi?” am râs. Mă crezi complet neadaptat, nu?
— Neadaptat e un cuvânt mare. Dar nu, sigur că nu. Cu
toţii suntem neadaptaţi într-un fel sau altul. Cu toţii avem
Frica.
A întins mâna spre mine, cu palma în jos şi degetele
răsfirate, aproape ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i sărut mâna.
Au ţâşnit impulsuri sălbatice.
— A ta care e?
— Cred că mi-e frică, poate, de plictiseală.
Atunci ne-am apropiat unul de altul, vitezele combinate
dând impactului o violenţă neaşteptată. Apoi ne sărutam
dur, ne prăbuşeam într-o parte pe pat, degetele bâjbâiau
după fermoare şi nasturi. Goală, era netedă şi albă ca
laptele, fierbinte la atingere şi în mişcare permanentă;
spinarea i se arcuia, picioarele ni se încârligau, gura ei tot
căuta. Era atât de deosebită de Clare, încât asta m-a ajutat
să mi-o ţin afară din minte, ceea ce era convenabil.
— Nu-mi vine să cred că facem asta, a chicotit ea după
aceea cu o uşurare voioasă, de parcă am fi chiulit de la
şcoală sau am fi şterpelit mere.
Nu că ar fi cunoscut ultimul concept: comanda totul la
telefon, până şi bărbatul altei femei, şi totul îi sosea în locul
de livrare pe care îl alesese.
— Nu eşti îngrijorată că ar putea să intre cineva? am
întrebat.
— Nu. Suntem singurii agenţi.
 — Dar nu se poate să ai doar tu cheile. Dacă vine Richard
sau altcineva pentru o vizionare ivită brusc? Ţi-ai pierde
locul de muncă.
— Atunci aş găsi altul.
— Îţi urez noroc cu referinţele! „Nu pot s-o recomand cu
conştiinţa împăcată pe Melia Cutărică pe post de negociator
de proprietăţi, din pricină că a fost găsită într-un
apartament scump abuzând de încrederea dintre client şi
agent prin faptul că se culca cu partenerul unui director al
firmei...”
Buzele Meliei s-au răsfrânt.
— Sună rău când înfăţişezi lucrurile aşa.
Începeam să înţeleg că e o persoană care avea impresia
adânc înrădăcinată că n-are nimic de pierdut – şi
presupunea că nici altcineva n-are. Era uşor de văzut de ce
ea şi Kit sunt împreună.
— E Quinn, a adăugat.
— Poftim?
— Numele meu de familie.
— Deci, n-o să mai venim aici, domnișoară Quinn?
— Probabil nu, căci în curând o să fie închiriat, poate
mâine-dimineaţă. Tocmai i l-am arătat unei perechi şi
oamenii îl doresc. Dar există alte locuri. Trebuie doar să le
aleg pe cele fără portar şi să programez vizionarea la
sfârşitul programului. Apoi îi conduc jos pe clienţi, flutur
mâna în semn de rămas-bun şi urc înapoi.
— Şi camerele de supraveghere?
Ochii i s-au mărit, ştrengăreşti, conspirativi.
— Cine le urmăreşte? Şi chiar dacă ar fi cineva, nu eşti
decât alt client care se uită la un apartament.
Ca să demonstreze anonimitatea noastră sau, poate,
propria ei nechibzuinţă, s-a strecurat afară din pat şi a
rămas în faţa ferestrei, goală-puşcă. Când am protestat, s-a
înfăşurat în perdeaua diafană, răsucindu-se de două, apoi
de trei ori, până ce a devenit un manechin opac cu forma
Meliei, la marginea ferestrei. Am încercat să nu-mi imaginez
senzaţia de îngrădire a acestei înfăşurări.
— Vino înapoi, Melia, vino înapoi! Parcă eşti Cleopatra, am
zis, în vreme ce ea se desfăşura. Aşa a fost adusă în faţa lui
Cezar. Numai că nu într-o perdea, ci într-un covor.
Melia s-a întors în pat.
— El a fost mulţumit?
Am strâns-o lângă mine, apoi mi-am plimbat mâinile peste
spatele şi fundul ei.
— Foarte, aş zice.
După ce ne-am îmbrăcat şi am netezit aşternutul, m-am
dus şi eu la fereastră, cu nasul aproape lipit de geam. N-
aveai cum să nu simţi un soi de euforie de vacanţă. Sex cu o
femeie cu douăzeci de ani mai tânără decât mine, într-un
dormitor din cer. Luminile avioanelor care decolaseră din
aeroport, ca şi cum ar fi pus în scenă impulsurile noastre
aventuroase, nu pe cele ale pasagerilor dinăuntru;
acvabuzul luminat, care îşi vedea de drum în tăcere
dedesubt. Trebuie să fi fost cursa care ajungea la St. Mary’s
un pic înainte de nouă şi jumătate.
În vreme ce Melia se uita la o fotografie de pe telefonul său
ca să pună la loc cuverturile şi pernele exact aşa cum le
găsiserăm, m-am uitat în jur pentru ultima oară şi am ştiut,
cu certitudine absolută, că orice o fi fost ceea ce
începuserăm în această seară şi indiferent cât de trudnică
era înşelăciunea şi cât de paralizantă era vina (şi chiar mă
simţeam vinovat, orice s-ar crede despre mine), nu aveam să
fiu în stare să mă opresc.
— Ce-i? a zis Melia, din nou lângă mine, gata de plecare.
— Nu-mi vine să cred că îţi plac, am zis cu sinceritate.
A zâmbit.
— Ţi-am zis doar. Ştii multe lucruri. Eşti amuzant.
 Eram întrucâtva informat şi amuzant, recunoșteam asta,
ca să nu mai vorbim că eram destul de euforic cât să alung
din minte explicaţia mai evidentă a acestei împerecheri
miraculoase: ea mai credea şi că sunt bogat.

10

27 decembrie 2019

— Ei bine, cu siguranţă nu eşti primul bărbat care se află în

această poziţie, zice Merchison acum, şi presupun că vrea
să zică ademenit de infidelitate în general, nu de Melia
Roper în special.
Mă întreb dacă, discutând cu ea, o să deducă faptul că eu
am fost cel care a ademenit-o pe ea, ea, care „nu era prima”
înşelată şi indusă în eroare. O mică manipulare
poliţienească menită să ne dezbine, să ne dezlege amintirile.
Sunt salvat de la răspuns de apariţia detectivului Parry,
care se întoarce aducând o tavă de carton cu cafea Costa de
luat pe drum. Cu toate că nu mă dau în vânt după Costa, în
această fază din joc aş lua un stimulent psihotrop în orice
formă se arată. Însă la colţul clădirii se opreşte să vorbească
cu cineva care nu se vede şi, spre groaza mea, acea
persoană se dovedeşte a fi o agentă în uniformă. E aici în
sprijinul celor doi detectivi, pregătită să se apropie în clipa
în care i se face semn cu capul? La televizor, ei doar ating
un buton de pe telefon şi latră: „Cerem întăriri IMEDIAT!”,
iar peste două minute sunt acolo, agenţii se desfăşoară în
evantai, toate căile de scăpare sunt blocate.
Ea se uită spre noi, apoi dispare şi răsuflu un pic mai
uşor.
Parry ni se alătură.
— Am presupus că fără lapte, fără zahăr, îmi zice, punând
pe masă cu o bufnitură paharul înalt.
Mâinile lui fără mănuşi au culoarea cenuşie a frigului.
— E în ordine. Mulţumesc!
Cafeaua e scumpă, ar trebui să mă ofer s-o plătesc pe a
mea? Ce-i drept, ei mă împiedică să câştig bani. Spre
deosebire de Kit, eu nu sunt plătit dacă nu merg la lucru.
Rămâne în picioare.
— Să mergem înăuntru, să ne încălzim un pic? Au
deschis.
Mă adresez lui Merchison, care e deja în picioare şi soarbe
din paharul său de mărimea pentru espresso.
— Cât de mult credeţi că mai durează? Chiar trebuie să
mă duc la lucru.
În realitate, îmi imaginez reacţia lui Regan la mesajul meu
de pe telefon: „Ce mama dracului? Stai cât ai nevoie!”
— Doar un pic mai mult, zice Merchison, dacă n-ai nimic
împotrivă?
Din nou, citesc printre rânduri: „Ori aici, ori te ducem la
secţie. Te punem sub acuzare.” Să mă acuze de ce anume?
E clar că ştiau deja de legătura noastră, aşa că nu poate fi
asta ceea ce încerca el să scoată de la mine în lipsa lui
Parry, şi orice informaţii o fi primit Parry cât a fost plecat, n-
o să spună prea curând.
— Sigur.
Îi urmez în holul public imens şi peste zeci de metri de
marmură, până la o masă aflată departe de barul din mijloc
şi acunsă de un stâlp lat de susţinere. Am obrajii ţepeni de
frig și mă dor când se dezgheaţă în căldura dinăuntru.
— Aşadar, tocmai am aflat ultimele noutăţi despre situaţia
actuală dintre Jamie şi doamna Roper, îl pune la curent
Merchison pe Parry, care se strâmbă ascultând.
Simt că nu-i place intriga sexuală secundară, cel puţin nu
amănuntele ei.
Între timp, mă gândesc la Clare. Partenera înşelată.
Aici nu-i vorba doar despre tine, Jamie.
— Pot să întreb dacă aţi vorbit cu partenera mea, Clare
Armstrong?
Mă izbeşte faptul că Melia cu siguranţă le-a spus colegilor
de serviciu ce s-a întâmplat; nu se poate să se fi dus la
lucru în această dimineaţă. Mi-o imaginez aşezată în pijama
pe canapeaua ei galbenă, palidă şi înlăcrimată, cu unul
dintre acei agenţi de legătură cu familiile victimelor, care dă
din cap blând şi ştie ce se cuvine să zică – „E important să
rămânem pozitivi. Nu trebuie să facem o catastrofă din
asta.”
— Încă nu.
Detectivul Merchison îi notează numele, întrebând cum se
scrie corect.
— E nevoie s-o facem?
— Nu, doar mă întrebam.
Idiot! Aş vrea să pot lua pixul şi să trag o linie peste
însemnarea lui. Dacă se hotărăsc s-o sune sau să-i facă o
vizită, cu siguranţă îi vor spune despre mine şi Melia; n-au
ei treabă cu diplomaţia. Nu pot decât să mă rog la Cel de
Sus ca şocul ei să fie umbrit de oroarea mai mare, a
dispariţiei unui prieten.
— Poate că ar trebui s-o suni, mă îndeamnă Merchison,
aruncând o privire spre Parry. Să-i spui unde eşti.
E evident că e un test. Vor să audă ce zic despre Kit.
 Bine. Îmi scot telefonul din buzunar şi aleg numele lui
Clare, încercând să nu-mi arăt uşurarea când dau direct de
mesageria vocală. Încep să am impresia că timpul nu mai e
de încredere, un minut e extins, o oră e comprimată.
Vorbesc pe un ton jos, prudent:
— Clare, eu sunt. S-a întâmplat ceva cu Kit. Se pare că a
dispărut. În acest moment, sunt cu cei de la poliţie şi voiam
să ştii că s-ar putea să te sune.
Ca să-mi confirmi alibiul.
— Poate că ştii deja de la Richard, adaug, sau de la Melia
însăşi. Dacă ai văzut-o, sper că face faţă.
Când închid, Merchison observă:
— Înţeleg că ea nu ştie ce ai făcut?
Neliniştit atât de sunetul vocii înregistrate a lui Clare, cât
şi de implicaţia din vocea lui că a identificat o nouă formă
de influenţare, uit de politeţe.
— Nu. Şi aş prefera să rămână aşa!
— Sunt sigur că ai prefera.
Scrie un rând sau două în carnet înainte să se aşeze şi să-
mi surâdă compătimitor, dând o impresie de „ca între
bărbaţi” care chiar pare autentică şi despre care presupun
că are succes la femei. Cunoaşterea înnăscută a faptului că,
în noua noastră cultură a scrupuloasei egalităţi, cei mai
mulţi bărbaţi şi femei doresc în continuare să se bucure de
jocul original al sexelor opuse. Asta nu îşi pierde importanţa
doar pentru că spunem noi că ar trebui.
— Mă tem că nu există vreo garanţie, zice el cu regret fals,
apoi îşi netezeşte părul cu amândouă mâinile.
Privirea mea coboară spre carnet, pe moment neprotejat,
şi încerc să citesc cu capul în jos. „Prob cu CA”, descifrez.
„CA nu ştie despre MR?”
De ce e semnul întrebării? Nu m-a crezut pe cuvânt?
Vorbesc mai hotărât:
 — Uite ce-i, Clare nu are importanță pentru orice i s-o fi
întâmplat lui Kit!
Parry, care asculta discuţia, trebuie că are gâtul din
azbest, pentru că deja apleacă paharul ca să golească
ultimele picături.
— Până nu ştim exact ce s-a întâmplat luni seara, trebuie
să presupunem că totul este important, contracarează el,
destul de aproape de mine ca să-i desluşesc aroma de
espresso fără lapte din respiraţie.
Masa e mai mică decât cea de afară, fiind mai degrabă o
masă de bistrou de două persoane, şi am brusc imaginea lui
Kit când ne-am întâlnit să bem de Crăciun (băuturile
„inaugurale” de Crăciun, tot zicea în acel fel al său plin de
semnificații, de parcă tocmai inventase cuvântul, de parcă
era un soi de moştenire culturală, un dar de la el pentru
noi); cum s-a ivit la măsuţa noastră din bar cu un rând de
băuturi, paharele goale fiind împinse spre margine. Avea
vocea îngroşată de zeflemea când a ridicat paharul spre
mine: „Pentru Jamie, care crede că generaţia lui e singura
care ştie cum să bea...”
Să fi fost... să fi fost un înţeles de rămas-bun în acea
înfloritură actoricească? Ce ne spusese cândva despre
sinucidere? „Păi, dac-aş vrea să termin cu toate, aş face-o
dracului în particular...”
Chiar dacă hotărăsc să nu-i repet vorbele în faţa acestor
detectivi, mă cuprinde o senzaţie de pierdere atât de
profundă, încât abia mai pot să respir.
 11

Martie 2019

Din fericire pentru mine, în seara acelei prime întâlniri Clare

era în oraş, la un dineu cu nişte clienţi, dându-mi timp să-
mi curăţ pielea de mirosul adulterului şi să mă prefac
adormit când s-a întors. A doua zi dimineaţa, în bucătărie,
mi-am luat poziţia obişnuită lângă cafetieră, cu butoanele
luminate în albastru cât era măcinată cafeaua, în vreme ce
ea stătea la masă mâncând cu furculiţa bucăţi de mango şi
verificându-şi e-mailul. Părea exact ca de obicei, până ce a
exclamat brusc:
— Oh!
I-am dat un cappuccino şi m-am aşezat un pic în afara
privirii ei cu cafeaua mea.
— Veşti proaste?
— E de la Vicky.
— Vicky?
— Instructoarea ta de carieră.
S-a uitat la mine consternată.
— Zice că ai lipsit de la consultaţia de aseară.
Simţind cum mă înroşesc, m-am aşezat pe scaunul de
lângă ea.
— Dumnezeule, mi-a ieşit cu totul din minte!
— Jamie. Trebuie să pui chestiile astea pe calendarul din
telefon, ca să primeşti avertizări. Nu poţi să le ţii doar în
minte.
— Am crezut că e în seara asta, am replicat, dovedind că
are dreptate.
 — Nu-i decât a doua oară, aşa-i? Ce-o fi crezând? Dacă nu
eşti în stare nici măcar să ajungi la şedinţe, cum te poţi
aştepta să-ţi croieşti o nouă carieră?
Limbajul era iritant – Poate că „a croi” şi a ajunge la timp
sunt seturi de competenţe diferite, mi-am zis –, dar n-aveam
de gând să încep o ceartă când apăsarea degetelor altei
femei încă îmi pârjolea pielea.
— O să-mi cer scuze şi o să mă reprogramez, am asigurat-
o. Oricum, de ce îţi scrie ţie?
— Presupun că pentru că eu am aranjat totul.
S-a întors la mesaj.
— Zice că n-o să te taxeze pentru absenţă. E foarte frumos
din partea ei.
— Minunat! O să-i mulţumesc. Şi, Clare? Aş prefera ca de-
acum încolo să comunic direct cu ea. Cu faptul că am
patruzeci şi opt de ani şi toate celelalte, cred că mă pot
descurca fără intermediar.
— Desigur.
Şi s-a uitat la mine cu subînţeles, ca un animal de
companie care se aşteaptă ca stăpânul să-i înţeleagă nevoile
fără să trebuiască să ceară.
Sau poate că eu eram animalul.
Mai târziu în acea zi, am aşteptat confirmarea Meliei
pentru următoarea noastră întâlnire – 19.30 miercuri –
înainte să-i scriu un mesaj domnișoarei Jenkinson prin care
suspendam pe termen nedefinit cursurile noastre din cauza
unor presiuni la serviciu. O să anunţ de îndată ce mi se
eliberează din nou agenda zilnică... Răspunsul ei a fost
prompt şi profesionist: e de acord să aştepte datele mele
preferate, dacă şi când voi deveni disponibil (Trebuie să
subliniez că taxa a fost achitată integral şi nu este
returnabilă). Am răspuns cu mulţumiri şi apoi i-am spus lui
Clare că am reprogramat şedinţa miercurea următoare, la
şapte şi jumătate.
 În principiu, mai aveam şase repetări ale aceleiaşi poveşti
false.
Desigur, partea proastă era că acum Clare ştia că e nevoie
de supraveghere mai strictă şi m-a luat în primire din clipa
în care m-am întors de la a doua întâlnire cu Melia, cu un
pahar de vin pregătit pentru şedinţa noastră de interogare
neoficială şi stânjenitoare.
— Cum a mers cu Vicky?
— Minunat! E foarte inspiratoare. Am făcut exerciţii de
identificare a dorinţelor.
Nu te gândi că ai făcut dragoste cu Melia! La plăcerea
animalică. Dăruirea, de parcă ar fi fost ultimul nostru act pe
lumea asta.
— Ţi-a dat temă pentru acasă?
— Am de descărcat o chestie întreagă cu posibile noi
direcţii pentru carieră.
— La ce te gândeşti în acest moment?
— Poate la un post de comunicare în educaţie. Sau poate
chiar pregătire de profesor.
— Am sugerat asta de secole!
— Ştiu că ai făcut-o, şi acum mă gândesc de-a binelea la
asta.
— Recalificarea este, cu siguranţă, cheia! s-a entuziasmat
Clare. Spre deosebire de generaţia postbelică, noi o să
muncim cel puţin până la şaptezeci de ani.
Am ignorat străfulgerarea de protest pe care am simţit-o la
ideea că se includea și pe ea în acest grup; cu averea ei
personală, n-ar fi avut nevoie să muncească nici măcar o zi
mai mult decât avea chef.
— Când e următoarea şedinţă? a întrebat.
— Încă nu ştiu – Vicky o să-mi confirme în câteva zile. Uite
ce-i, sunt frânt. Va trebui să fac rapid un duş şi apoi poţi
să-mi povesteşti cum a fost ziua ta. Cum a mers vizionarea
la complexul Woolwich de pe mal?
 Clare a dat din cap.
— Foarte bine, mai trebuie doar să hotărască în privinţa
apartamentului. O pereche drăguţă, de treizeci şi ceva de
ani. Au economisit de ani întregi, făcând toate muncile astea
suplimentare. Spre deosebire de tinerii noştri prieteni, care
vor ceea ce vor în clipa în care vor21.
A început să îngâne cântecul cu voce răguşită de emoţie,
în stilul Marilyn, dar, cu Melia încă în minte, n-am mai stat
să aud versul următor.

Desigur, Clare nu era singura piesă de şah de pe tablă la

care trebuia să mă gândesc, dacă era ca legătura noastră să
continue nedescoperită: mai era şi Kit. Era destul de uşor
să-i spun şi lui aceeaşi poveste cu şedinţele de instructaj
pentru carieră; mai greu era faptul că apartamentele pe care
le foloseam cu Melia erau în zona Greenwich, în majoritate
pe peninsulă şi, ca atare, pe drumul nostru spre casă. Cu
toate că şobolanii de apă aveau grup de WhatsApp ca să se
anunţe între ei ce cursă iau, tot am fost prins de două ori în
timpul legăturii amoroase. Prima dată, Kit mi s-a alăturat pe
vasul de mai târziu fără niciun avertisment, şi i-am zis că
mă întâlnisem cu Vicky în North Greenwich în loc de Shad
Thames, un lucru improbabil, care n-a fost pus sub semnul
întrebării.
A doua oară, Steve era pe acelaşi vas şi n-aveam nicio
şansă să spun că debarc la staţia lui şi nu vreau să fiu
însoţit cel puţin pe o parte din drum. (Te las aici, Steve. E
clădirea în care mă întâlnesc cu iubita lui Kit pentru un pic
de călăreală.) N-am avut de ales, a trebuit să-i trimit Meliei
un mesaj că nu ajung, întorcându-mi faţa de la el ca să-mi
ascund frustrarea. Îmi amintesc că geamurile navei erau
brăzdate de şiroaiele uscate de la aversele de mai devreme şi
21
„I Want What I Want When I Want It”, din opereta Mlle. Modiste,
compusă de Victor Herbert (1905).
că, într-o dispoziţie mai bună, dârele mi s-ar fi părut
frumoase. În loc de asta, îmi venea să sparg geamul cu
podul palmei. Am ajuns acasă cu povestea că Vicky trebuise
să programeze un client VIP şi am avut neplăcerea
suplimentară a încurajării lui Clare pe când completam o
cerere de înscriere la pregătire pentru învăţământ pe care
nu-mi doream s-o completez şi pe care n-aveam de gând s-o
depun. Unii extremişti pedepsesc infidelitatea cu moartea,
dar, credeţi-mă, asta era pe locul doi, la distanţă foarte
mică!

— Te simţi vinovată? am întrebat-o pe Melia pe când zăceam

încolăciţi, după ce făcuserăm dragoste.
Era a patra întâlnire, dacă îmi amintesc bine. O vilă de pe
peninsulă, o versiune ultramodernă a casei mele, însă o
zonă inferioară, o construcţie mai ieftină (chiria? Patru mii
de lire pe lună). Dormitorul pe care îl rechiziţionaserăm se
afla în partea din spate a casei, unde lumina n-ar fi fost
văzută de vecini, patul era o chestie ridicolă capitonată cu
catifea, proporţiile lipsite de eleganţă fiind reflectate la
infinit de doi pereţi acoperiţi cu oglinzi, faţă în faţă.
— Faţă de Kit? Nici vorbă.
În lumina slabă, irisurile ei erau ca lutul roşu ars, iar
rimelul negru îi era întins tot.
— Te-ai gândit vreodată să-i pui capăt? Vreau să zic, dacă
eşti atât de nefericită cu el ca să faci asta. Dacă tu crezi că
nu-i bun cu tine.
Am zărit, oare, o strălucire de speranţă în privirea pe care
mi-a aruncat-o înainte să ridice un braţ suplu şi să-şi
fluture degetele ca şi cum ar fi alungat o viespe?
— Nu cred că e bun pentru mine, e acelaşi lucru? Şi unde
voi locui dacă ne despărţim? Rata mea de credit e un
dezastru, așa că n-aş fi în stare să fac rost de un avans.
— Ai putea obţine ceva prin intermediul serviciului?
 — Nimic nu se apropie măcar de ceea ce plătesc acum – şi
nu-mi pot permite atâta. Şi nici n-am de gând să locuiesc în
vreunul dintre acele apartamente comune groaznice, fără
încălzire şi cu mucegai pe pereţi, aşa că nu încerca să mă
pui în legătură cu prietena ta de la serviciu. E evident că n-
are niciun pic de mândrie.
— E evident că n-are bani, am corectat-o blând. Regan ar
ucide pentru apartamentul tău. Oricum, cât datoraţi, tu şi
Kit? Despre ce cifre vorbim?
Răspunsul ei a fost aiuritor: mult peste o sută de mii de
lire împreună. Dobânda era aproape la fel de mare ca
salariul ei. Era asta normal pentru categoria ei de vârstă?
Era ca o ipotecă cu dobândă mare pe propria viaţă.
— Nu pot să te ajute rudele tale?
— Părinţii mei n-au nici un ban – oricum, nu vorbim. Iar
sora mea mai degrabă ar finanţa, ştiu şi eu, o campanie
„Eliberaţi toţi pedofilii” decât să mă ajute pe mine.
Auzisem un pic de la Clare despre animozitatea dintre
Melia şi sora ei şi mi se păruse o simplă rivalitate frăţească,
chiar dacă una care se extinsese la ruperea relaţiilor Meliei
cu părinţii. Esenţa părea să fie că, pe când creşteau, Melia
era tot mai frumoasă şi mai talentată, cu perspectiva de a
deveni actriţă de frunte, însă acum sora o eclipsase făcând
rost de un soţ bogat, născând doi copii şi lansând o afacere
cu design de ghiozdane care câştigase deja un premiu
pentru antreprenori.
— Mi-aş dori să te pot ajuta, dar nici eu n-am mare lucru.
Am respirat adânc.
— Ştii că locuinţa e a lui Clare, nu?
Au urmat câteva clipe de tăcere, apoi Melia s-a ridicat într-
un cot. Faţa îi ardea.
— Serios? Nu, n-am ştiut. Am crezut că o aveţi jumate-
jumate.
 — Nu, e a ei sută la sută – de fapt, e pe numele părinţilor
ei, ca s-o apere de hoţi ca mine. Sunt sărac lipit
pământului.
Cu toate că vocea îmi suna destul de vesel, simţeam, din
nou, acea nouă arsură a resentimentului faţă de
nedreptatea poziţiei mele.
— Habar n-am avut, a răspuns Melia.
Se vedea o întunecare în ochii ei şi mi-am zis: Asta e. Își
zisese că o să mă prindă în cârlig, că o să ne aranjăm cu
jumătate din profit. Avea sens ca ea să fie genul de femeie
care nu se încurcă cu pauze între relaţii (din experienţa
mea, cu cât cineva arată mai bine, cu atât există mai multe
şanse să fie dintre cei care suprapun relaţiile). Şi, intuind
asta, mi-am dat seama că o exploatasem. O lăsasem să mă
seducă în vreme ce ştiusem tot timpul că n-am nimic să-i
ofer, nici măcar un flecuşteţ scump de ziua ei.
Însă m-a surprins cu faptul că s-a lipit strâns de mine.
— Ei bine, are sens, pentru că nu sunt atrasă decât de
bărbaţii care n-au nimic. Nimic în termeni băneşti, vreau să
zic.
Tonul îi era tandru, alinător.
— Tot trăieşti într-o casă uluitoare și ai acest stil de viaţă
uluitor.
— Dacă vrei să faci latte cu soia pentru turişti, eşti
invitata mea. O să văd dacă avem vreun post liber. Văzând
că se căznește în zadar să chicotească, am adăugat: Ai putea
avea pe oricine, Melia. Părăseşte-l pe Kit, părăseşte-mă pe
mine şi găseşte-ţi pe cineva care poate să-ţi ofere ce îţi
doreşti! Nu-i nicio ruşine să-ţi doreşti un stil de viaţă măreţ.
Trebuie să fie mii de bancheri sau puşti IT-şti bogaţi care ar
fi fericiţi să fie cu tine.
— Ţi-am spus, nu-s atrasă de acei tipi, a replicat ea.
 Mi-a dat prin cap că m-aş fi aşteptat ca cineva de vârsta
Meliei să protesteze că preferă să fie complet independentă,
o feministă în toată legea, şi i-am spus asta.
— Cum să fiu independentă? a întrebat. Am un salariu de
mizerie la Hayter Armstrong.
— Eşti pe treapta de jos într-un program de pregătire
structurat, i-am amintit. Toată lumea te place, așa că o să fii
promovată curând.
— Durează prea mult! a strigat ea, frustrată. Nu vreau să
fiu bogată la bătrâneţe, vreau să fiu bogată cât sunt tânără!
Ar fi diferit dacă aş porni de la zero, însă datoria e cea mai
rea. E ca nişte noduri care te leagă de blocstarturi. Ori de
câte ori te mişti, se strâng şi mai tare.
— Atunci nu te mărita cu Kit, indiferent ce faci! am zis.
Vei fi răspunzătoare şi de datoriile lui, pe lângă ale tale. N-ai
nimic ce ai putea să vinzi?
— Nu. Nimic. Dacă vin portăreii, o să ne ia și hainele de pe
noi.
— Dacă se întâmplă asta, vino în Prospect Square şi o să-
ţi oferim o cameră pentru acea noapte. Între timp, cred că
amândoi avem nevoie să cumpărăm un bilet de loterie.
Mi-am încleştat mâna pe încheietura ei, simțind cum îi
galopează pulsul, şi curând o pătrundeam iarăși şi făceam
tot ce-mi stătea în puteri ca să-i abat gândurile de la
necazurile ei, fie şi doar pentru puţin timp.
Mai târziu, cu voce mică, acum mai mult plângăreaţă
decât furioasă, a zis:
— Nu pot să am pe oricine vreau. E ceva cu mine, o
chestie care îndepărtează oamenii.
Mintea ei dăduse ocol înapoi la ce zisesem despre
bancheri.
— Ce vrei să zici? Ce chestie?
— Nu ştiu ce e. Dacă aş şti, aş elimina-o şi aş pune laba
pe un milionar. La dracu’ cu feminismul!
 Oricât de superficiale ar fi fost dorinţele ei, eram totuşi
impresionat de autocunoaşterea de care dădea dovadă.
Pentru că avea dreptate. Exista ceva, ceva care ar fi pus pe
gânduri un om mai puţin fluşturatic decât Kit: impresia că
ea nu s-ar fi mulţumit cu ceva convenţional. Poate că
bărbaţii ăştia ştiau instinctiv că ar putea avea necazuri pe
termen lung.
Am zăcut acolo în tăcere o vreme, uitându-ne în tavan. Cu
toate atracţiile tehnologice ale casei, tavanele erau neutre.
Fără cornişe şi rozete pe tavan, doar capacul alb şi neted al
unei cutii.
Nu, în această încăpere, singura frumuseţe, singura poezie
era chipul Meliei. Liniile nasului şi maxilarului, flacăra
intensă a ochiului ei. Mi-am zis: Nu-şi dă seama că a fi
tânăr e un lucru nepreţuit? Clare aproape recunoscuse
faptul că şi-ar da averea în schimbul unei a doua şanse la
tinereţe; spre deosebire de iubire, spre deosebire de fericire,
tinerețea n-o puteai cumpăra.
Abia după ce ne-am îmbrăcat şi am făcut ordine a părăsit
ea subiectul banilor – nu că mi-ar fi plăcut mai mult
următorul.
— Îşi face griji pentru tine, ştii? Clare.
— Zău? De unde ştii?
— Am luat prânzul împreună ieri şi mi-a mărturisit.
M-am încruntat.
— Aţi luat prânzul, doar voi două? Acum, că suntem, ştii
tu, n-ar fi mai înţelept să nu faci asta?
— Mai „înţelept”?
Zâmbetul îi era răutăcios.
— De ce? Crezi că o să ne comparăm însemnările şi o să
complotăm împotriva ta?
Nu-mi venea să cred cât de nesăbuită era.
— Dar nu ţi-e teamă că o să te ia gura pe dinainte?
 — Sunt actriţă bună, îţi aminteşti? Serios, nu-ţi face griji,
nu bănuieşte nimic! I s-a pus pata pe Kit, crede că te duce
pe căi rele cu toată băutura.
— Chiar? Păi, mie mi-a spus că ai zis că Steve îl duce pe el
pe căi rele.
— Da, chiar am spus asta.
Melia m-a sărutat apoi, iar genele ei lungi mi-au atins în
treacăt pielea.
— Abaterea atenţiei, dragule. Tipul ăsta, Steve, e lupul cel
rău. N-are importanţă cine e, de fapt, câtă vreme spre noi
nu se uită nimeni.
Evident, intrase în această legătură amoroasă cu tehnici
bine şlefuite. Pe peretele din spate, i-am surprins micul
zâmbet într-una dintre oglinzi. Erau ca nişte camere de
supraveghere în încăpere, surprinzând unghiuri ascunse,
dezvăluind emoţii păzite. Făcând din noi doi străini.

12

Aprilie 2019

Prima zi însorită a fost în aprilie, şi pe râu, pe lângă cafeniul

obişnuit, erau nenumărate alte culori: metalice, argintii ca a
cositorului şi aurii. Magnoliile din oraş înfloreau şi, când se
deschideau uşile vasului, din când în când se auzea și câte
un ciripit. Pe când treceam pe sub Tower Bridge spre ceruri
ultramarin, era imposibil să nu simţi spiritul înviorător al
unui nou răsărit. Ca să nu mai vorbim de renăscuta
aroganţă a unui proaspăt infidel.
Evaluarea Meliei era corectă: Clare nu ştia nimic. Pentru
ea, Melia şi Kit continuau să fie perechea mai tânără cu care
ne vedeam, cuplul care era hedonist, provocator, uneori
exploziv.
Îmi amintesc o scenă în Prospect Square – trebuie să fi
fost câteva săptămâni de când începuserăm legătura –, când
ne-am pomenit că arbitrăm o înfruntare între ei.
Kit, evident ştiind pe ce butoane să apese cel mai tare,
făcuse o remarcă admirativă despre sora Meliei. În Sunday
Times din weekendul precedent, în secţiunea „Modă”, fusese
o fotografie a uneia dintre liniile ei de produse.
— Se pare că n-am ales sora care trebuie, a zis el, şi chiar
şi un spectator neavizat s-ar fi prins de împunsătură.
— Ar fi trebuit să te înscrii în competiţie, să vezi cum te
descurci, a zis Melia cu răceală.
— Da, ar fi trebuit.
— Ai fi descoperit, curând, că n-o interesează decât banii.
— Ei bine, asta nu sună deloc familiar, nu-i aşa? a
zgândărit-o Kit.
Era o copilărie, însă curând Melia bocea în bucătărie şi era
consolată de Clare, iar el, pretinzând că n-o să acepte
hipersensibilitatea ei, s-a dus în pragul uşii de la intrare să
fumeze.
Instinctul mi-a dictat să echilibrez numerele. Afară, vântul
era puternic şi vârfurile teilor tremurau şi se unduiau ca
pompoanele majoretelor, vânturând mirosul din o mie de
seri de primăvară dinaintea acesteia: piatra de sub tălpi,
parfumul copacilor din scuar, mirosul un pic sărat al
fluviului.
— Îmi pare rău pentru Me! a zis Kit cu gura ascunsă de
fum. Întotdeauna a fost ciudată în privinţa surorii ei.
 — Clare a pomenit ceva despre asta, am zis eu, vag.
— De fapt, în acest moment e ciudată în toate privinţele, a
adăugat el.
Nu-mi plăcea să mă gândesc când anume începuseră ei să
se ciondănească; poate că era cam atunci când ea începuse
relaţia cu mine. Era supărată pe el din cauză că nu
observase că acum o împărțea cu altcineva? Gândul m-a
făcut să ameţesc de nelinişte. De ce naiba nu reglasem până
acum situaţia, de ce nu făcusem în aşa fel încât eu și Clare
să ne distanţăm de ei ca pereche? Presupun că mă temusem
să nu aibă efectul opus asupra ei, să-i stârnească bănuieli.
La urma urmei, e clasica „muscă pe căciulă”: să ocoleşti pe
cineva cu care te-ai înţeles bine întotdeauna sau să te porţi
mai puţin relaxat, când înainte erai cu totul în largul tău.
Problema era că toţi patru eram băutori, iar băutul
împreună făcea să fie mai uşor ca fie Melia, fie eu să facem o
aluzie intimă pe care n-ar fi trebuit s-o facem sau să ne
atingem fără să ne dăm seama într-un fel în care cei care nu
sunt decât buni prieteni n-ar face-o niciodată.
Am fost salvat de comentariul despre „ciudăţenia” Meliei
de norii goniţi de vânt care lăsau la vedere luna, lumina ei
blândă așternându-se peste scuar şi abătându-i atenţia lui
Kit.
— E nevoie de o cheie ca să intri acolo? a întrebat.
— Da. Toţi locuitorii de aici au una. Nu este deschis
pentru public decât o dată pe an, într-un program al
grădinilor deschise.
N-aveam habar dacă Melia transmisese deja informaţia că
această casă era proprietatea familiei lui Clare, dar cum
stăteam acolo, pe treptele vechi, late, am simţit cea mai
profundă capitulare pe care o avusesem vreodată în faţa
puterii tainice a scuarului casei mele.
— Ce-or mai fi şi copacii ăia? a zis Kit.
 — „Or mai fi” platani şi tei. Sunt acolo şi o mulţime de
tufe. Nişte straturi cu flori. Contribuim cu toţii la un fond
din care este plătit un grădinar.
A oftat, expirând un amestec de veneraţie şi ranchiună.
— Cum mama dracului ajungi să trăieşti într-un astfel de
loc? Bag mâna-n foc că nu-i niciun locatar sub patruzeci de
ani.
Conform legilor lui Murphy, chiar în clipa aceea un taxi a
oprit pe latura vestică a scuarului şi s-a auzit un cor de voci
de oameni de vârstă medie din clasa superioară.
— De fapt, sunt destule familii cu copiii adulţi care încă
locuiesc acasă, am zis.
— Sărăcuţii copii de bogătani! a surâs el batjocoritor, iar
privirea pe care mi-a aruncat-o a fost tulburător de
cunoscătoare.
Cunoscătoare de ceva anume: intimitatea mea cu iubita
lui? Sau în general, superioritatea înnăscută a tinereţii? El
le ştia pe toate, atâta doar că încă n-avusese ocazia s-o
dovedească lumii întregi.
— Nu eşti singurul, Kit, ştii? am zis încet.
— Singurul care ce?
— Care suferă din cauza crizei locuinţelor. Unii ar zice că
te descurci binișor. Ai locul tău, nu trebuie să împarţi
bucătăria şi baia cu străini. N-ai chiar atât de multe de care
să te plângi.
A suflat fumul spre mine.
— Bine, postbelicule!
Avea el un fel de a dezamorsa conflictul, de a mă face să
râd.
— Generaţia X, mulţumesc frumos, hipersensibilule!
Am rămas un minut ascultând melodia care ieşea pe
fereastra livingului, hituri ale anilor ’60 care continuau să
se deruleze, în ciuda despărţirii grupului.
— Grozavă listă de cântece, a zis. Cine sunt?
 — The Zombies.
— Da, îmi plac toate chestiile voastre din anii ’60. Muzica
era cu siguranţă mai bună pe vremea ta.
— Ştii că sunt născut în 1971, da? Şi că nu eram pe lume
când ieşiseră aceste cântece?
— Am noţiuni elementare de aritmetică, m-a zeflemisit el.
A aprins a doua ţigară, ridicând bărbia. Cântecul a
continuat – It’s too late to say you’re sorry 22 –, şi am ignorat
fiorul pe care cuvintele l-au transmis pielii mele.
— Vrei una? mi-a oferit el.
— Dă-o-ncoace!
Când n-ai mai fumat de ani întregi – eu și Clare ne
lăsaserăm când împlinise patruzeci de ani –, primul fum e
dureros, ca şi cum ţi-ai face rău singur. Ce-i drept, se spune
că inhalarea de gaze de eşapament pe străzile Londrei este
echivalentă cu fumatul a zece ţigări pe zi.
— Îmi amintesc când ţigările erau două lire, am zis.
— Nu vreau să ştiu, fir-ar să fie! a replicat Kit. Muzică de
rahat, ţigări mult prea scumpe, chirie exorbitantă. Ce alte
motive mai am ca să-mi tai venele?
— Schimbarea climatică? am răspuns, nu fără compă-
timire.
Pentru mine, viaţa era interesantă – în mod periculos –,
însă nu invidiam lumea pe care o moşteniseră Kit şi Melia.
Slavă Domnului, Clare şi cu mine n-aveam copii, n-aveam
vreo miză în viitor!
Ca pentru a marca sentimentul, în depărtare s-a auzit
sirena unui vas de pe fluviu, amintindu-ne că apa era acolo
şi că avea să curgă mult timp după ce noi vom fi părăsit
acest oraş. Ca răspuns – sau aşa a părut –, o vulpe a
schelălăit într-un ungher al scuarului, ascuţit ca un tăietor
de dale.
— Jamie, a zis Kit.
22
E prea târziu să spui că-ţi pare rău.
 — Da?
— N-o face, bine?
Răsuflarea mi s-a înţepenit în gât.
— Ce să nu fac?
— Să-i ţii partea. Meliei, vreau să zic. Ştiu că o va face
Clare, femeile ţin întotdeauna una cu alta, dar nu-i nevoie
să te laşi și tu păcălit de spectacolul ei.
— Nu există vreo parte de care să te afli, am zis hotărât,
cu toate că vocile ridicate dindărătul uşii anunţau că Meliei
nu-i trecuse supărarea şi că avea de gând să plece imediat.
Când a dat buzna pe prima treaptă, eu și Kit ne-am dat
deoparte, evitând s-o privim în ochi.
— Kit, ai face bine s-o conduci acasă! a zis Clare, nu atât
ca o concesie celor trei-patru străzi primejdioase din St.
Mary’s care se aflau între locuinţele noastre, cât ca o critică
pentru Kit, care neglija nevoile emoţionale ale iubitei lui.
— Sigur, a zis el, şi i-am privit cum pleacă, Melia mergând
repezit cu ghetele ei cu toc, Kit ţinând pasul cu ea, cu
capătul ţigării arzând portocaliu într-o parte.
A încercat s-o atingă – poate s-o cuprindă cu braţul –, şi
ţipătul ei a spintecat noaptea: „Să NU mă atingi!” Şi apoi au
dispărut din scuar şi de sub supravegherea noastră.
— Ce bine a mers! a zis Clare pe când puneam pahare de
vin în maşina de spălat vase şi aruncam la coş resturile de
mâncare.
— Nu-i aşa?
— De ce e aşa de sensibilă? Şi de ce trebuie el să fie aşa de
insensibil? Ştii, ea crede că el se culcă cu femeia aia de pe
vas.
Eram uluit.
— Care femeie? Vrei să zici Gretchen? Mă îndoiesc foarte
tare.
Clare a înălţat o sprânceană.
— Şi totuşi, ai ştiut imediat de cine vorbeam.
 — Numai pentru că nu cunosc nicio altă femeie de pe vas.
Cu toate că bănuiam altă manevră de abatere a atenţiei
din partea Meliei, mă neliniştea discuţia despre infidelitate,
indiferent din partea cui, mai ales atât de repede după acea
discuţie cu Kit. Ce ar fi făcut Clare dacă ar fi aflat de mine şi
de Melia? Ar fi înşfăcat un cuţit ca să-mi taie gâtul sau s-ar
fi întors într-o parte, prăpădindu-se de râs?
— Cred sincer că aşa le place lor să-şi desfăşoare relaţia.
Se delectează chinuindu-se unul pe altul, am zis.
— De acord. Poate că aşa se purtau părinţii lor, a zis
Clare. Ei cred că e normal.
Chiar şi cu avantajul faptului că mă culcam cu unul
dintre subiecţi, nu mă puteam măsura cu intuiţia ei.
— Să nu mă înţelegi greşit, îmi place de Kit, însă mă
întreb dacă ei nu i-ar fi mai bine cu alt fel de tip. Cu cineva
care să-i dea lucrul la care jinduieşte.
Am înghiţit în sec.
— La ce jinduieşte?
— Să-şi trăiască visurile.
Surprinzându-se într-unul dintre rarele sale momente de
sentimentalism, Clare a chicotit autocritic.
— Ce crede ea că sunt visurile ei, ar trebui să zic. În orice
caz, dacă o mai ţin aşa, s-ar putea întâmpla ceva rău.
— Tocmai la asta mă gândeam, am zis.

13
27 decembrie 2019

E aproape 9.30 şi ne-am terminat cafelele. Cu toate că aş

putea să mă ridic şi să plec oricând vreau, trebuie să
recunosc că există în mine o parte necinstită care apreciază
această ocazie să-mi pun în ordine gândurile, să iau
povestea mea dezlânată cu Melia şi s-o prefac în ceva mai
coerent. Mi-am făcut încălzirea, presupun.
Însă sunt prins, îi scriu lui Regan.
Parry adună paharele şi le turteşte în pumn, apoi le pune
pe tava de carton. Mi se pare că degetele lui au potenţialul
preciziei, chiar cruzimii – mi-l imaginez smulgând picioarele
unei insecte. Mă uit dincolo de el, la bannerele din spaţiul
de sub noi care fac reclamă unei serii de concerte festive
date de London Philharmonic de Anul Nou, până ce el zice,
aproape blând:
— Ce trebuie să ţii minte, Jamie, este că versiunea despre
evenimente a unei persoane nu este niciodată singura.
Vrea să spună că Melia a zis ceva diferit despre legătura
noastră? Greu de crezut. Sau se referă la celălalt martor pe
care îl au în mânecă? Oricum ar fi, eu nu le dau soluţia
uşoară a misterului dispariţiei lui Kit la care speraseră.
Sunt vinovat că mă culc cu nevasta lui, am recunoscut asta,
dar ei vor mai mult. Sunt blocaţi.
— Din experienţa mea, nu există două persoane care să-şi
amintească ceva exact la fel, zic calm. Uneori nici n-ai zice
că e acelaşi eveniment.
— Da, sigur, este el de acord. Probabil că ştii asta din
incidentele precedente.
— Ce vrei să zici?
Sprâncenele mi se ridică atât de sus, încât îmi simt
fruntea încreţindu-se. Degetul mare rănit începe să mă
mănânce pe sub bandaj.
 — Vreau să zic că poate acum ar fi momentul potrivit să
vorbim despre ce s-a petrecut anul trecut, în iulie.
E o schimbare de direcţie atât de bruscă, încât simt un
şoc. Ce ar putea să lege faptul că îi ajut la o investigaţie care
implică un prieten de-al meu dispărut cu o criză de sănătate
mintală suferită acum un an şi jumătate printre oameni cu
totul străini? Asta a descoperit când a întârziat în drumul
după cafea? A apărut în baza de date a poliţiei sau a fost
rezultatul unei căutări rapide pe Google? Cu siguranţă nu
există vreun motiv pentru care Melia să fi pomenit asta. Îi
susţin privirea, în defensivă, aproape mândru; ca să ştie că
nu mă împresionează astfel de tactici. Este evident că încă
nu-şi dau seama că mă pot prinde pe picior greşit de o sută
de ori şi tot n-o să se schimbe faptul că nu i-am făcut niciun
rău lui Kit.
Sau poate că ei nu se sinchisesc de fapte. Poate că nu le
pasă decât de declaraţii. De Versiuni.
— Iulie anul trecut? repet, trăgând de timp.
— Da. 2018. Ultima dată când ai avut treabă cu poliţia.
Face asta să sune ca şi cum aş fi un criminal în serie care
tot intră şi iese din închisoarea Wormwood Scrubs.
— Dacă te referi la chestia din metrou, nu văd ce legătură
are.
— Aş zice că sugerează un anumit filon de impulsivitate în
tine care se prea poate să fi ieşit iar la iveală luni seara, zice
Parry.
Mă înroşesc, acum furios.
— „Filon de impulsivitate?” Probabil că glumeşti! Ce vrei
să ştii despre întâmplare şi nu poţi citi în declaraţia pe care
am dat-o atunci poliţiei?
Nu dă înapoi.
— Pune lucrurile în lumină, Jamie. Sau poate în întu-
neric?
 Îl fulger cu privirea. Nu-mi place nota de impertinenţă din
tonul lui, care îmi aminteşte de nimeni altul decât Kit.
Totuşi, nu-i vina generaţiei, de vreme ce partenerul lui îi
aruncă o privire care sugerează propria dezaprobare.
— Boala mintală nu este aşa, îi răspund pe un ton plat. E
complicată, personală. Diferită pentru fiecare dintre cei
afectaţi. Nu v-au spus la cursuri? Jumătate dintre oamenii
cu care aveţi de-a face probabil că suferă de probleme
mintale.
Parry îşi lasă capul în jos a scuză. Fără îndoială, şi-a
amintit avertismentele despre nenumăratele feluri noi în
care civilii se pot plânge că poliţiştii le-au vorbit în mod
necorespunzător sau i-au definit greşit. Organizaţiile care se
vor aduna în sprijinul lor, activiştii şi trolii. Încearcă iar:
— Dă-mi voie să formulez altfel. Spune-ne, te rog, în ce
mod acea anume problemă de sănătate mintală de care
suferi tu ţi-a afectat acţiunile în iulie, anul trecut!
— Am de ales?
Îi pun întrebarea lui Merchison, însă Parry este cel care
are bastonul, şi îl ţine strâns.
— Întotdeauna ai de ales, Jamie, zice el. Mai ales un om
ca tine.

14

Iulie 2018
Se tot acumulase, ştiam asta. Însă problema cu fobiile legate
de transportul în comun este că ori le înfrunţi, ori îţi pierzi
slujba. Trebuie să ajungi undeva într-un moment care ţine
cont de preferinţele altora, nu ale tale.
Pe atunci nu lucram la „Comfort Zone”, încă eram la
serviciul meu „real”, o distincţie greşită, dacă ar exista
vreuna, de vreme ce să stau în picioare nouă ore servind
cafea pare mult mai real decât să stau nouă ore pe scaun la
o şedinţă vorbind prostii şi bând cafea adusă de altcineva.
Oricum, biroul se afla în nordul Londrei şi ca să ajung acolo
la 9.00 trebuia să prind trenul de suprafaţă de la ora 7.35
până la London Bridge şi apoi să merg cu Northern Line
până la Chalk Farm.
Trenul era, fără excepţie, plin până la refuz, dar cel puţin
te puteai aşeza la fereastră, privind afară, amăgindu-ţi
creierul să creadă că ai putea atinge lumea de dincolo de
geam. Metroul nu oferea un astfel de truc: dacă te uiţi pe
fereastră vezi doar cât de înspăimântător de aproape eşti de
pereţii negri ai tunelului, tuneluri construite pentru trenuri
compacte, destinate unei populaţii muncitoare care
reprezenta doar o fracţiune din mărimea celei din zilele
noastre. Fără pasarele, fără căi de evadare; numai venele
umflate ale cablurilor şi panourile înnegrite care se jupuiau.
Cât despre supraaglomerare, metroul făcea trenul de
suprafaţă să pară Orient Expresul: trupurile erau înghesuite
până în ultima coloană de spaţiu vertical, cei care se
îndesaseră înăuntru ultimii având gâturile aplecate dureros
în faţă și urmând linia uşilor – uşi care arătau ca fălcile
unui crocodil.
Dar n-aveam de ales. Drumurile erau aglomerate, făcând
automobilele să înainteze la fel de încet ca pietonii de pe
trotuare. Bicicleta pe care o cumpărasem fusese furată din
faţă de la „Hope & Anchor” înainte să fi avut ocazia să verific
dacă am starea fizică necesară pentru ea, şi încă atât de
nouă, încât n-apucasem s-o asigur. Iar acum, în iulie,
venise un val de căldură. Ziarele erau pline de temperaturile
care urcau vertiginos, de condiţiile inumane. În metrou e
mai cald decât limita admisă pentru vite! Liniile mai vechi,
aflate la adâncime mai mare, fuseseră grav afectate: aproape
patruzeci de grade, cu explicaţia că surplusul de căldură se
datora combinaţiei dintre frânare şi ventilaţia insuficientă.
Northern Line este cea mai veche şi se află la cea mai mare
adâncime. De asemenea, este cel mai lung tunel continuu
din reţea, cu peste douăzeci şi şapte de kilometri.
În ziua în care s-a întâmplat avusesem o presimţire că era
ceva diferit la acea călătorie. Eram ca păsările care ţâşnesc
în sus când se cutremură pământul la zeci de mii de
kilometri distanţă – numai că eu n-am ţâşnit. Nu puteam.
Eram prins în capcană.
Când vagonul s-a legănat între Euston şi Camden Town,
masa oamenilor s-a legănat spre mine, împingându-mă
dureros în clapeta ieşită în afară a semnalului de alarmă.
Citisem atât de multe despre dinamica comprimării, încât
eram, practic, expert. Comprimare înseamnă şapte pasageri
pe metru pătrat, când trupurile sunt atât de înghesuite,
încât încep să se mişte ca unul singur, ca un fluid. Un tren
tipic de pe Northern Line cu şase vagoane are capacitatea de
opt sute de pasageri, însă eram mii în acesta, şi acum se
întâmpla – se întâmpla cu adevărat: nu-mi puteam umple
plămânii.
Cu obrazul apăsat de despărţitură, am gâfâit o rugăminte
pentru oricine m-ar fi ascultat:
— Vă rog, vă puteţi mişca puţin, să-mi faceţi un pic de
loc?
— Nicio şansă, amice. Suntem ca sardelele aici. E la fel
pentru toţi.
Mi-am zis: Am nevoie de un doctor, o să mor.
 Apăsarea feţelor fierbinţi, a piepturilor fierbinţi, a
răsuflării fierbinţi. Vedeam în roşu şi negru, cu încreţituri
pe la margine. Bâjbâind cu mâna dreaptă la înălţimea taliei,
fără măcar să pot vedea ce fac, am ridicat clapeta şi am tras
semnalul de alarmă.
Pe dată a răsunat o alarmă, cu toate că trenul mergea în
continuare. Zeci de voci au pus aceleaşi câteva întrebări:
— S-a întâmplat ceva?
— A tras cineva semnalul de alarmă?
Acum ştiu că, dacă alarma sună în vreme ce trenul e într-
un tunel, mecanicul suspendă frânarea automată şi merge
mai departe spre staţia următoare; sună dinainte, să ceară
ajutor, dar trebuie să aducă trenul la următorul peron
înainte ca ajutorul să poată fi dat. E evident, dacă te
gândeşti la asta.
Însă ceea ce s-a întâmplat în acea dimineaţă de iulie a fost
că trenul chiar a început să frâneze, la vreo cinci secunde
după ce trăsesem semnalul, şi s-a oprit în tunel. Pe loc am
înţeles că făcusem situaţia să fie mult, mult mai rea, şi
acum eram asaltat de voci pline de ură:
— Tu ai fost?
— Ce mama dracului, de ce ai făcut asta?
Cauza captivităţii noastre s-a transmis prin vagon şi la
cele de dincolo de el, provocând o mie de înjurături
mormăite, iar umiditatea acelor răsuflări a crescut
temperatura. Aveam urechile pregătite să prindă cele mai
înspăimântătoare comentarii, cele care îmi slujeau gândirea
catastrofică:
— Literalmente nu-i aer în chestia asta.
— E ca într-un cuptor, nu-i aşa?
— Când o să ieşim de aici?
Şocul provocat de ceea ce făcusem a trecut şi în locul lui a
venit, cu un răget, nevoia de a evada care era atât de
puternică, de turbată, încât mi-am ieşit din minţi şi am
început să zgârii cu unghiile despărţitura. Un moment,
auzul mi-a fost estompat – trebuie să fi fost în pragul
leşinului –, după care a revenit cu o limpezime hidoasă la
auzul propriului meu răget, o reacţie sălbatică, animalică, la
captivitate. Un turn Babel de voci şi accente:
— E nebun, ce are?
— Idiotul dracului!
— Nu fi aşa de rău! Are un atac de panică, are nevoie de
ajutor. Trebuie să-i facem un pic de loc.
— Nu este loc.
M-am gândit cât de neaşteptat era ca vocile cele mai
furioase să fie de femei şi singura îndatoritoare să fie de
bărbat. El a fost cel care a făcut apel la pasagerii aşezaţi,
strigând:
— Să-i dea cineva omului locul! Are nevoie să se liniş-
tească.
— Nu te uita la mine, sunt gravidă!
— Atunci, altcineva!
Nimeni nu voia s-o facă. Până şi în isteria mea am ştiut că
nu trebuie să mă las pradă instinctului de a cădea pe
podea, ceea ce ar fi creat un gol în comprimare şi alţii s-ar fi
prăbuşit peste mine. Am izbutit să rămân aşa, cu picioarele
tremurând, cu ochii strâns închişi – dacă nu puteam să văd,
poate creierul avea să uite de strânsoare! Însă imaginea
vagonului, cu apăsarea de iad a trupurilor din el, îmi
rămânea pe retine.
Pe deasupra ciorovăielii, vocea mecanicului s-a auzit
monoton în difuzoare: „Suntem blocaţi în urma altui tren.
Rog persoana care a tras semnalul de alarmă să mai reziste,
curând vom fi din nou în mişcare şi o să-ţi oferim ajutor de
îndată ce ajungem în staţia următoare!”
Comentariile s-au schimbat:
— N-a făcut el trenul să se oprească, se oprea oricum!
 — O să fie coadă la peron. Odată, am rămas aşa douăzeci
de minute.
— Douăzeci de minute?
Atunci s-au stins luminile, o oarecare uşurare pentru
mine, dar o schimbare primită cu îngrijorare de ceilalţi.
— Doamne, Dumnezeule, e vreo chestie teroristă?
— Tipul ăsta face parte din ea?
— Nu fi prost, ai auzit ce a zis mecanicul!
Însă cuvântul cu „T” fusese lansat şi în tot vagonul
oamenii se pierdeau cu firea. Cineva a început să suspine şi
vocea, pe care am recunoscut-o ca fiind a gravidei, a devenit
un urlet sălbatic:
— E insuportabil! Simt că leşin! E aşa de cald!
— Să deschidem cu forţa uşile ca să intre aer?
— Nu-i aer, suntem la un milion de metri sub pământ!
— Hei, am nişte apă!
Am deschis ochii, recunoscător ca un copil, însă apa îi era
oferită pasagerei gravide.
— Credeţi că a fost o cădere de tensiune şi la suprafaţă?
Unul dintre sutele de lucruri pe care le ştiam despre
metrou este că din sistem sunt pompaţi zilnic patruzeci şi
şapte de milioane de litri de apă şi că, dacă ar fi fost o
cădere de tensiune masivă la suprafaţă sau un cutremur
care să taie electricitatea pe termen nedefinit, ar fi fost
oprite şi pompele. Oare apa duhnitoare ne-ar ajunge la
picioare şi ar urca încetul cu încetul?
N-o să retrăiesc momentul minut cu minut, însă am stat
în acel tunel o jumătate de oră fără electricitate și fără
mesaje de la mecanic. Pielea îmi ardea de parcă aş fi fost
aruncat cu lopata într-un cuptor, şi totuşi, cumva, nu mi-
am dat voie să leşin. Era lumină de la lanternele
telefoanelor, dar nu mă puteam gândi decât la căldura dată
de o mie de aparate deschise deodată.
 La un moment dat au venit veşti, trecând de la un vagon
la altul: aveam să fim scoşi din tren. Trenul din faţa noastră
se defectase şi acum era evacuat. Va trebui să mergem prin
tunel şi prin celălalt tren ca să ajungem la peronul din
Camden Town.
Comprimarea a slăbit treptat, pe măsură ce erau deschise
uşile dintre vagoane şi cei aflaţi mai în faţă au început să-şi
târşâie picioarele spre capătul trenului. Apoi au apărut
angajaţii de la London Transport cu veste reflectorizante şi
cu lanterne puternice.
— Domnul e bine?
„Domnul.” Îmi amintesc asta. O voce joasă şi calmă, un
pic alinătoare. Aveam gâtul uscat ca iasca. Mi-a fost
înmânată o sticlă cu apă şi mâinile îmi tremurau când am
încercat să beau, aşa că mi s-a vărsat pe pieptul cămăşii.
— Trebuie să pornim spre partea din faţă a trenului,
domnule.
Am fost însoţit, cu mâini care mă ţineau blând de braţ,
prin vagoanele golite, pe lângă scaune decolorate presărate
cu ziare şi obiecte de îmbrăcăminte aruncate. Mersul pe
şine a fost chiar mai rău. Era la fel de puţin aer, dar cu
miros de pârjolire. Eram niște şobolani într-un cuptor de lut.
Când am început să gem, cel care mă însoţea m-a liniştit:
— Nu-i decât o gâtuitură în spatele trenului din faţă. Staţi
liniştit! O să punem scânduri, ca să fiţi în siguranţă când
urcaţi în el.
Respiră, respiră! Însă aerul era aşa de rarefiat! Capul îmi
zvâcnea, în dezacord cu bubuitul inimii.
În cele din urmă ne-am târşâit paşii prin trenul din faţă.
Se defectase chiar înainte de staţie şi se vedea lumina de pe
peron, pe care am fost ajutaţi să ajungem urcând pe o
rampă. Am fost considerat capabil să urc scara rulantă pe
picioare, nu dus cu targa, până la zona de la suprafaţă,
unde cei care aveau nevoie de asistenţă medicală erau
evaluaţi în holul cu casele de bilete. Circulaţia spre nord era
suspendată temporar şi o mulţime de oameni erau la
barieră. Dinspre cei care îşi lungeau gâturile ca să vadă au
răzbătut câteva priviri şi comentarii aspre, dar destul de
puţine.
— Oamenii devin foarte agitaţi pe astfel de vreme, mi-a
spus un poliţist în uniformă.
Gravidei, care era pe scara rulantă în spatele meu, îi
mergea gura întruna:
— Trebuie să fie un delict să tragi semnalul de alarmă fără
un motiv serios? Ar putea fi un terorist, din câte ştim!
— O să avem nevoie de o declaraţie de la dumneavoastră,
mi s-a spus destul de tare ca să audă cei aflaţi mai aproape
din mulţimea care aştepta.
A urmat o nouă izbucnire de strigăte batjocoritoare.

N-am fost acuzat de nimic, desigur, dar cine are nevoie de

acuzarea poliţiei când avem concitadini?
Cineva filmase „acţiunea” din vagon, alţii urmarea din
Camden Town, şi în restul zilei toate mijloacele de informare
în masă au fost pline de ele.
În articolul din presă era dat numele meu, împreună cu o
atribuire eronată a vinovăţiei:

Panică în masă la ora de înghesuialăcând trenul a fost

evacuat în tunel
Navetistul supraîncălzit James Buckby, 47 de ani, a
făcut astăzi Northern Line să se suspende când a tras
semnalul de alarmă şi a pus în mişcare un șir complicat
de întârzieri. Trei trenuri au fost evacuate şi pasagerii au
fost conduşi spre locuri sigure prin tuneluri întunecate.
Serviciile de urgenţă l-au tratat pe Buckby şi pe alţii la
faţa locului, la temperaturi de aproape patruzeci de
grade, iar o femeie, despre care se crede că e gravidă în
 opt luni, a fost dusă la University College Hospital,
suspectă de deshidratare.
„A fost iadul pe pământ. Panică în masă, stârnită de
tipul ăsta. Dacă ar mai fi rezistat, ar fi scăpat de acolo în
vreo două minute. În loc de asta, a trebuit să suferim cu
toţii”, a zis Abbie McClusky, consultant de software în
vârstă de 26 de ani.
„Am fost blocaţi în tunel aproape o oră”, a zis Charlotte
Silva, mamă cu trei copii aflată în drum spre serviciu.
„Am crezut că o să murim. A trebuit să mergem în şir
indian din cauza liniilor electrificate. Nu l-am văzut pe
bărbatul care a stârnit chestia asta, dar în locul lui m-aş
ascunde în gaură de şarpe.”
Un purtător de cuvânt de la TfL a explicat că cererea
de ajutor a domnului Buckby a coincis cu factorii care
au dus la evacuarea de urgenţă. „Condiţiile de
temperatură extreme au făcut ca trenul din faţă să se
defecteze la mai puţin de douăzeci de metri de peronul
staţiei. Trenurile au fost oprite în staţii şi în tuneluri pe
toată linia. Mă tem că a fost o adevărată furtună.” A
adăugat că zvonurile că actul lui Buckby ar fi fost legat
în vreun fel de un atac terorist ratat sunt cu totul false.
Cu toate acestea, navetiştii au continuat să-i caute
pricină domnului Buckby pentru necazurile pe care le-a
provocat, mulţi folosind #IadulNavetistului ca să-şi
împărtăşească mânia. Ai fost şi TU blocat în tren?
Contactează-ne cu relatarea ta de martor ocular!

Twitter a intrat într-o stare febrilă, dacă febrilitatea poate

fi deosebită de tonul general de urgenţă, iar un tweet cu
#IadulNavetistului a fost distribuit rapid şi masiv: o imagine
cu mine ghemuit pe un scaun, cu mâinile încrucişate pe
creştet, cu vagonul pe jumătate gol în jurul meu, iar legenda
avea un singur cuvânt: Ăsta.
 Pe contul meu personal a venit un e-mail care mi-a dat
palpitaţii: Am intrat în travaliu după cele întâmplate.
Pruncul aproape a murit! Nu era dat vreun nume, doar
adresa de e-mail sbm1989@gmail.com.
— Trebuie să fi avut deja o problemă medicală, a zis Clare
când i l-am arătat.
— Era foarte cald.
Până şi faptul că vorbeam despre asta îmi făcea plămânii
să ardă.
— Dar asta nu era vina ta, Jamie. Nu tu controlai
temperatura acolo, jos. În esenţă, e un cuptor de lut, ai
spus-o tu însuţi.
— Ar trebui să-i răspund? Ştii tu, să întreb de copil?
— Eu n-aş face-o. Ar putea fi interpretat ca o recunoaştere
a vinei şi o să-ţi deschidă un proces civil. Ar putea fi un soi
de escrocherie.
La recomandarea medicului, mi-am luat o săptămână de
concediu, iar medicul de familie m-a ajutat să mă înscriu la
o serie de şedinţe de terapie cognitiv-comportamentală.
Când m-am întors la lucru, am luat taxiul, însă traficul era
aşa de greoi, încât naveta mi-a luat aproape două ore. Apoi
am încercat un traseu complicat, doar cu trenuri de
suprafaţă, dar m-am panicat după o porţiune printr-un
tunel şi a trebuit să sar jos la staţia următoare, continuând
drumul cu o serie de autobuze ticsite, care mergeau ca
melcul.
Mi-am dat demisia. În vreme ce tot amânam să adopt
statutul de independent şi să lucrez de acasă, mi-am căutat
o slujbă, orice slujbă în zona în care să ajung pe jos şi,
eşuând, mi-am extins aria la o distanţă de mers pe jos de la
London Bridge. „Comfort Zone” făcea angajări.
Începusem deja lucrul acolo când a venit alt e-mail de la
potrivnica mea: Eşti prea afurisit de laş ca să-mi răspunzi?
Ar trebuit ştiut.
 — Așadar, nu prea le are cu gramatica, a zis Clare.
N-ar trebui să fii lăsat să scapi cu faţa curată, zicea
următorul.
Şi apoi: Ce semeni, aia culegi. Ţine minte asta.
— Trebuie să desfiinţezi contul acela de e-mail, m-a sfătuit
Clare.
Am făcut-o.
— Ciudat că o femeie s-a înfuriat aşa de tare! La fel a fost
şi în acel moment. Bărbaţii au fost cumsecade.
— Se întoarce roata, a zis ea şi, poate din cauză că eram
încă pe jumătate dărâmat, n-a adăugat ceea ce eram sigur
că gândea: „Împacă-te cu gândul.”

15

Mai 2019

N-a prea fost o surpriză să aflu că Melia mă căutase pe

Google şi citise despre nenorocirea mea. Surprinzător a fost
cât de mult timp îi trebuise, dat fiind că eu căutasem
numele ei de îndată ce începuserăm legătura. Aşa procedau
amanţii în 2019, făceau cu răceală investigaţii unul despre
celălalt. Gata cu culegerea subtilă de informaţii, gata cu
spunerea poveştii de fundal atunci când eşti pregătit s-o
faci! Intimitatea era acum un decor, nu unul dintre
drepturile omului. Aşa că am cercetat diverse recenzii de trei
rânduri despre performanţele ei actoriceşti din anii trecuţi,
precum şi liste cu locuri de muncă perimate. Instagram era
forma ei preferată de reţea socială, activitatea virând de la
entuziasm într-o săptămână – #LoveLondonLife – la abţinere
totală în următoarea (#HateLondonLife, presupun).
— Am citit despre chestia aia din metrou, mi-a zis.
Începuserăm legătura de vreo două luni, era spre sfârşitul
lui mai. Altă seară a unei zile de lucru, altul dintre
apartamentele ei, creuzet modern şi impersonal al pasiunii
omeneşti intense. De-acum trăiam pentru întâlnirile
noastre; eram un animal dresat.
— Nu ne dăduserăm seama că ai ajuns la ştiri.
„Noi.” Ea și Kit. Mi-am imaginat cum stăteau rezemaţi pe
perne folosind aceeaşi tabletă, cu capetele brunete
alăturate. Îi ţinea și el capul în palmă cum făceam eu, cum
făceam chiar acum, cu degetul mare mângâindu-i puful
moale de la marginea părului?
— Pare o adevărată dramă, a adăugat.
— Da, aşa a fost. Şi mult mai multă dramă din cauză că
oamenii au postat pe Twitter despre asta. Standard a pus
din belşug paie pe foc.
— Kit adoră chestia aia cu hashtag Iadul Navetistului de
pe Twitter.
— Încă merge bine?
— Da, el zice că oamenii sunt cu adevărat amuzanţi.
— Crede-mă, nu-i aşa de amuzant când tu eşti cel pe care
îl iau peste picior! În articolul pe care l-ai citit scria că
trenul din faţă s-a defectat? N-avea nimic de-a face cu mine.
Şi scria că suntem al naibii de norocoşi că n-am avut o
strivire în masă în una dintre staţii? Peroanele sunt la fel de
supraaglomerate ca trenurile. Literalmente, nu există o
marjă de eroare, dacă cineva se împiedică şi cade, s-a
terminat. Pot să moară sute.
 S-a cutremurat şi m-a prins de mână. Dosul mâinilor
noastre erau portretele vârstelor: al meu, cu piele zbârcită,
pătată, şi vene albastre proeminente, al ei, alb şi neted. Era
şi sângele ei mai viu colorat? Îi erau oasele mai lucioase?
— Poate că ar fi trebuit să mergi cu bicicleta?
I-am spus că bicicleta îmi fusese furată.
— Era în afara razei oricărei camere de supraveghere, însă
şi dacă hoţul ar fi apărut în imagine, tot nu mi-aş fi
recuperat-o.
— Te-ai gândit să te muţi? Undeva de unde să poţi merge
cu maşina la serviciu.
— Poate. Însă Clare n-ar pleca niciodată din Londra.
Firma ei e aici. Asta bate oricare dintre grijile mele, am
adăugat, manifestând mai multă ranchiună decât aveam de
gând.
A urmat o perioadă de tăcere. Uneori, cu Melia, părea că
tăcerile ei sunt mesaje scrise cu cerneală invizibilă; aplicai
fluidul magic şi scoteai la iveală cuvintele pe riscul tău. De
această dată am citit: „Ce are de-a face Clare cu orice?” Cu
toate că eu o întrebasem dacă se gândise să-l părăsească pe
Kit, ea nu mă întrebase niciodată dacă aş părăsi-o pe Clare.
A dat drumul mâinii şi şi-a plimbat degetele pe pieptul
meu, pâlpâitoare ca aripile moliilor.
— Îmi place să mă înghesui în bărbaţi în metrou. Uneori
poţi să simţi, ştii tu.
— Ce?
— Că se excită.
N-am putut să nu râd.
— Recunoşti că eşti o pacoste sexuală? Ai grijă să nu te
pârăsc!
A ridicat din umeri.
— Nu-i un delict dacă victima nu se împotriveşte.
— Eşti pe teren minat aici, dragă, din punct de vedere
juridic şi moral.
 M-am întrebat dacă se gândise vreodată la faptul că
puterea ei sexuală era pe termen scurt. Într-un deceniu sau
două, s-ar putea să se lipească de un tip şi să fie criticată
pentru asta, chiar umilită. O nouă generaţie de Melii s-ar
repezi s-o ia peste picior.
— Am avut odată un atac de panică, a zis.
— A, da? Când ţi-a dat prin cap că îţi înşeli iubitul şi s-ar
putea să afle...
Asta mi-a amintit de altceva.
— Clare a zis că tu crezi că e ceva între el şi Gretchen?
— Nu m-ar mira, a răspuns, nemulţumită.
— De aceea te-ai supărat aşa de tare când eraţi la noi?
Niciun răspuns.
— Haide, Melia, chiar dacă ar fi aşa, nu eşti tocmai în
poziţia de a obiecta, nu?
S-a răsucit, cu ochii plini de mânie.
— El n-are habar de noi. Lucrul la care obiectez este
credinţa lui că poate să facă orice pofteşte. Să spună orice
pofteşte.
Era greu să împac părerea ei cu a mea: pentru mine, Kit
era un bărbat permanent frustrat de ceea ce nu poate să
facă. N-am mai zis nimic şi ea a revenit la povestea atacului
de panică:
— S-a întâmplat în avion. Erau turbulenţe foarte mari şi
m-am pierdut cu firea. Nu m-am potolit decât atunci când
au ameninţat că mă leagă. Încă mai scânceam şi auzeam
oamenii zicând: „Nu poate să tacă dracului odată!” Oamenii
sunt extrem de răutăcioşi; asta a fost aproape mai supărător
decât turbulenţele.
Când s-a apucat să dea exemple amănunţite de antipatie,
de parcă păţania ei ar fi fost trauma care schimbase o viaţă,
care pusese capăt unei cariere, era greu de spus dacă
scopul ei iniţial fusese să-şi arate compasiunea sau, pur şi
simplu, să vorbească despre ea însăşi.
 — Există un motiv pentru care „Melia” e prescurtată
„Me”23, a zis Clare după o vreme, într-o dimineaţă rece, la
Edinburgh. E din cauză că e complet narcisistă.
Dar o iau prea repede.

Drama din metrou n-a fost singurul lucru despre mine pe

care îl discutaseră Melia şi Kit. Sau şobolanii de apă.
Îmi amintesc că, într-o dimineaţă, Kit şi Steve fraternizau
în privinţa şefilor groaznici, un subiect mult discutat – lui
Kit nu-i plăcea şefa sa directă, îi zicea Peştoaica Rece, şi cu
timpul asta a fost scurtat la Peştoaica; Gretchen, care era
afară, pe punte, lucra pentru Psihopatu’; iar acum îi
găsiseră o poreclă şefului lui Steve, cel obsedat de fitness:
Şarpele de Fier.
— Şi tu, Jamie? a întrebat Kit.
— Oh, şefa mea directă e o tipă de milioane. Chiar îmi
place de ea.
Era un ecou al discuţiei noastre despre taţi: al lui un
netrebnic, al meu ca lumea.
— Probabil că tu eşti cel care are poreclă, a zis Steve.
Haide, mărturiseşte! Cum ţi se zice la Starbucks?
— Nu e un Starbucks, am mormăit.
— Poate că îţi zic Însoţitoru’? a zis Kit. Ştiu că eşti un
bărbat întreţinut?
Am simţit că mă înroşesc. Aşadar, Melia îi spusese. La ce
mă aşteptasem? Probabil îl lăsase să creadă că informaţia
venea de la Clare.
Cei doi au pufnit în râs. Pe când improvizau cu alte
cuvinte absurd de nepotrivite pentru un tip de vârstă medie
– gigolo, playboy, donjuanu’ –, m-am lăsat păgubaş şi m-am
dus afară la Gretchen. Sub cerul curat de primăvară, fluviul
era plin de licăriri, aproape ca şi cum ar fi fost arşiţă,
aproape ca şi cum temperatura, care era destul de scăzută
23
„Me” – „eu”.
în tot timpul anului ca să ai un şoc termic în apă (da,
citisem despre asta), n-ar fi putut să paralizeze cele mai
puternice membre şi să te facă să tragi brusc aer în piept,
trăgând apa murdară în cei mai sănătoşi plămâni.
Ea şedea cu ochii închişi şi capul lăsat pe spate, cu părul
fluturat de briză în jurul feţei.
— Gretchen? Dormi?
— Nu.
M-a salutat cu o mijire a ochilor.
— Dacă închizi ochii te poţi crede în concediu, nu
ducându-te să-ţi petreci ziua cu un cuib de vipere.
Dumnezeule mare, în dimineaţa asta călătoria era o
adevărată partidă de „hai să ne plângem de milă”!
— E chiar aşa de rău la serviciu? De ce nu te muţi de
acolo?
Gretchen a deschis ochii şi m-am aşteptat să vorbească iar
de distileria de gin la care visa, dar, spre surprinderea mea,
i-au dat lacrimile.
— Oh, caut, nu-ţi face griji! Mi-aş dori să-mi pot lua ceva
timp liber între servicii, dar nu-mi pot permite. Nu există
nimeni care să mă întreţină pe mine.
Aşadar, şi ea ştia. Discutaseră situaţia mea neobişnuită şi,
departe de a mă considera vulnerabil, ca lipsit de avere,
cum ar fi făcut dacă eu eram femeia din relaţie, hotărâseră
că e nedrept ca eu să fiu întreținut când ei nu erau.
— Nu-i vorba de întreţinere când eşti într-un cuplu pe
termen lung în care partenerii ţin unul la altul, am replicat,
şi cu siguranţă ipocrizia propriilor cuvinte a făcut să mi se
taie răsuflarea, nu aerul înviorător al fluviului.
Clare încă mai credea că eu mă duc la şedinţele cu Vicky,
un şiretlic pe care îl prelungisem spunând că intercalez
întâlniri pentru crearea unei reţele de afaceri, însă utilitatea
lor ca alibi avea să expire. Aveam nevoie de un nou soi de
hobby, ceva la care Clare să nu fie tentată să mi se alăture
(taxidermie, poate).
Gretchen nu putea fi scoasă din starea ei de posomorâre,
aşa că m-am întors înăuntru şi m-am aşezat pe un scaun
din spate, în loc să mă alătur bărbaţilor. Nemulţumirea
Meliei faţă de locul de muncă era una – îi împărtăşeam
durerea deoarece eram îndrăgostit până peste urechi de ea
–, dar era plictisitor să aud tot timpul cum aceşti adulţi
tineri credeau că li se cuvin posturi mai prestigioase şi mai
bine plătite decât cele pe care şi le câştigaseră. Maturizaţi-
vă! Era o amintire, presupun, a faptului că prieteniile
născute din comoditate sunt la fel de fragile ca paginile lui
Metro24.
Pe când ne apropiam de Tate Modern, o serie de reflexii în
geamuri au făcut oraşul să se aplece într-o parte,
Millennium Footbridge să pară o scară spre cer, iar oamenii
care urcau, cu capetele aplecate, să nu poată scăpa de apa
înclinată.
Îmi dădeam seama că fluviul ar fi început să mă sperie
dacă l-aş fi lăsat.

Dacă eram un pic posomorât după această călătorie, Regan

m-a depăşit – şi pe Gretchen. Ne-a depăşit pe toţi.
— Săptămâna viitoare o să fiu dată afară din camera mea.
Prietena iniţială se întoarce din călătorie.
— Ei bine, blestem pe capul Prietenilor Iniţiali! am zis. Nu
ştiam că ai închiriat de la un chiriaş.
— A zis că pot să dorm în camera de serviciu, dar n-are
fereastră şi boilerul e periculos.
Regan şi-a suflecat mânecile. Pe antebraţul stâng avea
tatuat un păianjen ale cărui picioare o înconjurau ca nişte
legături.
24
Ziar distribuit gratuit în mijloacele de transport în comun, spitale,
aeroporturi şi pe stradă.
 — Nu, nu vrei să mori intoxicată cu monoxid de carbon.
— Ştiu pe cineva care are o cameră disponibilă, dar e
chiar lângă locul în care a fost împuşcat de curând puştiul
ăla. Ai citit despre asta? Într-o parcare din Plumstead? De
aceea e ieftină, presupun. Ai putea fi împuşcat.
Câştiga, ştiam asta, exact cu patruzeci de penny mai mult
decât mine, însă asta nu se ridica la nivelul costului vieţii,
care în Londra era, în prezent, zece lire cincizeci și cinci pe
oră.
— Mama vrea să plec din Londra şi să mă întorc acasă.
Crede că pe aici sunt bande care umblă înjunghiind oameni
în fiecare secundă din zi.
— Chiar pare aşa în acest moment, am fost eu de acord.
Însă probabil că trebuie să-i provoci în vreun fel, şi nu cred
că e vreo primejdie ca tu să faci asta, nu-i aşa?
A urmat un şir de comenzi de cafea şi o vreme ne-am
pierdut în măcinare şi şuierat şi bufniturile aparatului – era
așa un zgomot în cafeneaua aceea, că uneori ai fi zis că
suntem zidari sau electricieni. Când am fost liberi din nou,
am zis:
— Hai să punem aici un anunţ: „Se caută cameră.”
În vreme ce Reagan se strica de râs la ideea de anunţ pe
hârtie, scris de mână şi prins cu o piuneză pe tablă, şi zicea
că poate am eu o cameră disponibilă, în mod ideal una cu o
„fereastră adevărată”, m-am întrebat ce ar zice dacă i-aş
arăta o fotografie a numărului 15 din Prospect Square, cu
nu mai puţin de nouă ferestre vizibile din stradă. Nu, dacă
reacţia şobolanilor de apă era un reper, era mai bine să-mi
tăinuiesc măreţia locuinţei.
— Oamenii încă mai citesc lucruri scrise pe hârtie, i-am
spus. Altfel n-am avea prăvălia plină de fluturaşi şi
prospecte, nu-i aşa?
Ca pentru a contrazice asta, am primit o plată cu cardul
de la un client care s-a scuzat că n-are bani lichizi ca să
lase bacşiş. Oamenii foloseau carduri contactless pentru
cumpărături de câţiva penny. Am făcut banii invizibili, ne-
am descotorosit de vulgaritatea clinchetului lor metalic, şi
totuşi niciodată n-am auzit oamenii vorbind mai mult
despre ei. Nu ştiusem că lumea flămânzeşte aşa de tare
după ei, că deveniseră în aşa măsură un fetiş.
În drum spre casă, singur de data asta, am observat
mesajul lui Clare să comand mâncare la pachet, în vreme ce
îmi aminteam cu un junghi de vinovăţie de pâinea şi
prăjiturile rămase pe care Regan le ducea acasă în cele mai
multe zile. În vreme ce treceam pe lângă One Blackfriars, cu
suprafaţa albastră-argintie învineţită de umbrele amurgului,
m-am uitat cu atenţie la navetiştii din jurul meu. Care
dintre ei tocmai primise o primă şi care cădea în vrie în
datorii? Oare femeia cu rochie petrecută, de mătase
înflorată, care citea cartea câştigătorului lui Booker Prize, îşi
putea plăti chiria? Oare bărbatul care chelea şi care acum
se uita pe furiş la un videoclip pornografic pe telefon avea să
aibă o pensie confortabilă? Ce gândeau ei despre mine? În
oraşul ăsta era imposibil să deosebeşti prinţul de cerşetor.

— Să luăm un chiriaş? am întrebat-o pe Clare pe când

despachetam o duzină de tacos aduse de la băcănie de un
băiat care nu vorbea engeza.
I-am dat bacşiş o bancnotă de cinci lire.
— De ce să facem asta? a zis.
— Păi, ştii, e criză de locuinţe. Avem camere dispo-nibile.
S-a strâmbat.
— Da, dar ajutăm în alte feluri. Plătim impozit patruzeci la
sută.
— Tu plăteşti.
A muşcat din taco, împiedicând cu iscusinţă conţinutul
să-i picure pe bluză.
— Chiar vrei să bântuie pe aici cineva cu totul străin?
 — N-ar fi străin mult timp. Sau am putea aduce un
prieten.
— Asta-i mai rău. Toţi rup relaţiile, de fiecare dată, şi
atunci nu mai poţi scăpa de ei.
Am înghiţit o jumătate de taco fără să mestec conținutul și
l-am simţit şerpuind în măruntaie ca o făptură încă vie. Am
luat guacamole cu un chips gros şi bulbucat şi am avut
grijă să mestec aşa cum trebuie următoarea înghiţitură. Am
încercat altă abordare.
— Nu te simţi prost când ştii că există toate acele
apartamente de-a lungul fluviului care stau goale, în vreme
ce vânzătorii şi proprietarii ţin la preţurile lor nebuneşti, şi
totuşi amândoi lucrăm împreună cu oameni care trăiesc în
condiţii îngrozitoare?
— Nu sunt goale pentru mult timp, nu, dacă îmi fac
treaba aşa cum se cuvine.
A mişcat din sprâncene, dar nu mai aveam chef să-i
împărtășesc aroganța, oricât de amuzantă ar fi fost expresia
ei.
— Că veni vorba de oamenii cu care lucrăm, azi am avut o
discuţie interesantă cu Richard.
— A, da?
Inima îmi bubuia. N-avea cum să descopere că Melia îşi
încălca îndatoririle, nu? Aveam întotdeauna mare grijă să
lăsăm locurile în care ne întâlneam exact aşa cum le
găsisem.
— Dat fiind că ai hotărât că nu vrei pregătire de profesor,
iar şedinţele de instruire şi întâlnirile pentru crearea unei
reţele de afaceri n-au dus la nimic concret...
— Deocamdată, am înterupt-o. Totuşi, au fost cu adevărat
folositoare. Sunt cu kilometri întregi mai departe de locul în
care eram, în plan psihologic. Din punct de vedere al
încrederii în mine.
 N-aveam chef s-o văd pe Clare că spune altora că biata
Vicky Jenkinson e o şarlatană sau, mai rău, că-i cere să-i
înapoieze banii.
— Ce voiam să spun este că ar putea exista curând un
post la închirieri şi i-am propus lui Richard să stea un pic la
taifas cu tine. Ştiu că n-ai nicio experienţă, dar nici Melia n-
avea când a început şi se descurcă bine.
Am stat un moment să-mi pun în ordine obiecţiile faţă de
această ultimă propunere. Mai întâi de toate, cu siguranţă
nu puteam să lucrez pentru partenera mea alături de
amanta mea. În al doilea rând, una e să fii cu trepte cât o
scară întreagă mai jos de partener când aveţi profesii
diferite, dar cu totul altceva în aceeaşi firmă. În al treilea
rând, nu mă încânta încrederea de agent comercial cu care
făcuse Clare propunerea, de parcă n-ar fi putut să existe
decât o singură reacţie, şi anume aceeaşi reacţie cu a ei.
— Nu, am zis.
Ea şi-a ales următorul taco.
— Nu, ce?
— Nu, nu-l pune pe Richard în această postură. Nu-i
cinstit. Nici ție nu ţi-ar plăcea dacă el ţi-ar cere s-o angajaţi
pe nevasta lui.
Smântâna mi s-a prelins pe tricou şi am întins-o cu
degetele.
— De fapt, aş înhăţa-o imediat, însă, dat fiind că e
decorator de interioare cu avere independentă, cu clienţi în
toată Europa, nu sunt şanse ca el să facă asta.
Mi-a întins un pătrat de pe un sul de şervete de bucătărie.
— Chestia e că am zis deja că o să-l suni. M-am gândit că
am putea face un interviu de probă în acest weekend.
Expresia ei a fost ceea ce mi-a pus capac, presupunerea
nonşalantă că o să mă supun: brusc, eram furios.
— Clare, am zis nu! Şedinţele de instruire au fost un
cadou foarte generos, dar acum vrei, te rog, să mă laşi să
mă descurc cu serviciul şi să nu mai acţionezi în numele
meu tot timpul? Ai și tu un pic de sensibilitate faţă de
sentimentele mele!
În vreme ce privirea îi devenea opacă, am încercat să-mi
examinez furia, pe care o vedeam, la fel ca ea, ca total
nerecunoscătoare faţă de o ofertă de ajutor. Poate că era o
durere proiectată, o manifestare a vinovăţiei mele în locul
greşit (ar fi trebuit să fie în testicule) sau, poate, spaimă –
Dumnezeule, îi trimisese lui Vicky un e-mail cu ideea ei? –,
dar, oricum ar fi stat lucrurile, nu puteam să-mi exprim
decât indignarea morală înainte să înceapă să-mi crească
nasul. Înainte ca zeii să treacă de partea celui nevinovat şi
să lase indicii pe care ea să le găsească.
Am mormăit nişte scuze.
— Nu, e în ordine, a zis ea.
Obrajii ei aveau pete roz pe sub machiaj.
— Ar fi trebuit să mă consult cu tine. O să-i spun lui
Richard că ai alte planuri.
— Mulţumesc!
— Poate că o să-mi împărtăşeşti cândva şi mie aceste
planuri, a adăugat, pentru că trebuia să aibă ultimul
cuvânt, şi cine naiba eram eu să-i refuz asta?
Am împins mâncarea într-o parte, nu-mi mai era foame.

16
Iulie 2019

Eu și Melia creaserăm un ritm al întâlnirilor, un program

care îi era, fără îndoială, familiar oricui avea o legătură
amoroasă: băuturi şi pălăvrăgeală, sex, conversaţie reală –
„conversaţie mare” îi spuneam, pentru că ziceam toate
chestiile drăguţe de care eu uitasem cu totul că fuseseră
spuse în primele zile şi care îi plăceau Meliei.
Uneori, lucrurile cele mai importante erau spuse când ne
îmbrăcam, cum a fost într-o seară de iulie, când s-a
întâmplat ceva ieşit din rutină. Întâlnirea era într-unul
dintre apartamentele de la ultimul etaj, cu tehnologie
modernă, priveliştea panoramică spre Dom şi Canary Wharf
putând fi ştearsă şi readusă ca prin farmec la apăsarea unui
buton, şi mi-ar fi plăcut să zăbovesc acolo, însă Melia avea
alte idei.
— Mai știi când am vorbit despre atacurile noastre de
panică? Am avut o idee minunată şi cred că ar trebui s-o
facem imediat! O să fie bine pentru amândoi – e ca o, ştiu
eu, terapie.
— Ce terapie?
— Însă va trebui să plăteşti tu, a continuat, voioasă. Mie-
mi suflă vântul prin buzunare. Cardul meu de credit e
respins mereu, probabil că mi-am depăşit limita descoperirii
de cont.
— Cât o să coste? am întrebat, conştient de propriile limite
ale salariului minim.
— O să vedem. Haide, mai ai o jumătate de oră?
Am ieşit din clădire şi am pornit spre O2. Era un
Eurodance cu DJ-i cool şi toţi cei pe care i-am văzut păreau
drogaţi, natural sau chimic, poate ambele. Cu toate că n-am
trecut pe lângă clădirea lui Steve şi, în orice caz, ştiam de la
cursa de dimineaţă că în seara asta are un eveniment la
serviciu, faptul că ne aflam afară împreună părea un joc
mult mai îndrăzneţ – şi ştiam că îndrăzneala îşi ia avânt şi
devine nesocotinţă.
— Am ajuns, a zis Melia. Claustrofobia ta, teama mea de a
zbura. Doi iepuri dintr-un foc.
Era staţia de telecabine care leagă peninsula de partea de
nord a fluviului. La aproape o sută de metri deasupra apei,
cabinele erau luminate pe fondul norului cenuşiu cu
filamente. Nu mai mersesem niciodată cu ele, nu avusesem
nevoie; consideram că acele globuri pătrate luminoase sunt
strict decorative.
— Am crezut că marea ta spaimă e plictiseala?
Însă vedeam febra din aţâţarea ei: n-aveam cum să scap
de asta.
— Ştii măcar ce e de partea cealaltă?
— N-are importanţă, pentru că nu coborâm. Ne întoarcem
imediat. I se zice Trei sute şaizeci.
Băuserăm împreună o sticlă de vin în apartament şi eram
destul de destins ca să plătesc biletele şi s-o urmez fără
crâcnire prin turnichet. Fiind mult după ora de vârf, a fost
uşor să avem cabină doar pentru noi.
— Cât durează?
— Zece minute dus, zece minute întors. Aşadar, scopul
terapiei este să ne scoatem din minte spaimele iraţionale.
S-a lipit de mine, iar respiraţia îi era fierbinte în timp ce
îmi picura vorbele în ureche.
— Ce putem face în douăzeci de minute?
Pe când clădirea terminalului se micşora sub noi, spre
amuzamentul meu îngrozit, s-a lăsat să cadă în genunchi.
— Melia.
Vocea i s-a auzit dintre picioarele mele.
— Ce, nu-i genul tău?
— Camerele de supraveghere, am zis. Chiar în clipa asta,
un tip stă în faţa unei serii de monitoare, uitându-se la noi.
Îmi trăgea fermoarul în jos.
 — Şi ce o să facă? O să oprească chestia asta şi o să vină
pe sârmă să ne aresteze?
Aici s-au oprit vorbele mele jalnice de avertizare – deja nu
mai puteam să mă împotrivesc, dacă asta nu se înţelege
deja de la sine. Era cea mai ciudată trăire, o aţâţare care
făcea să mi se înnoade măruntaiele, oraşul micşorat, de
neatins, până ce turnurile şi Domul şi docurile, pista
aeroportului şi panglica fluviului şi-au pierdut pe deplin
înţelesul şi am închis ochii şi m-am dat bătut.
Apoi o retragere bruscă, dureroasă, vocea Meliei între-
rupând:
— N-o lua razna, dar cred că ne-am oprit.
S-a ridicat cu greu în picioare, iar ea s-a aşezat lângă mine
şi şi-a şters praful de pe genunchi. Mi-am tras la loc
fermoarul. Cabina era nemişcată. În cabina de alături, un
bărbat s-a ridicat în picioare şi s-a uitat înapoi spre noi. Nu
ştiam dacă putuse să vadă ce făceam. Niciunul dintre noi n-
a făcut vreun semn.
— Sunt sigură că e în ordine, a zis Melia.
Braţele ei m-au înconjurat.
— E din cauza noastră? a şoptit, de parcă ar fi fost
microfoane în cabină.
— Nu ştiu.
Oh, solipsismul nostru, de parcă doi oameni care se
bucură unul de altul ar fi putut să facă o întreagă reţea de
transport să se oprească. Abia după o vreme mi-am dat
seama că îmi ţineam respiraţia, ca pentru a păstra tăcerea,
pentru a ne menține în siguranţă. Mi-am zis: Dacă rafalele
de vânt ar fi mai puternice, ne-am legăna şi am scârţâi?
Cum ar fi să ştii că eşti pe cale să plonjezi în fluviu de la o
sută de metri? Oare s-ar deschide uşile la impact sau am
rămâne etanşaţi, ca figurinele dintr-un glob de sticlă cu
ninsoare?
— Ne mişcăm din nou, a răsuflat Melia.
 Şi în restul călătoriei am stat alături, cu spatele drept, cu
degetele împletite, fără să vorbească niciunul dintre noi; mi
se părea că respiraţiile ne sunt sincronizate. Când am
coborât, eu nu m-am uitat în ochii personalului, însă Melia
le-a mulţumit cu o nevinovăţie voioasă.
— Vezi? Nicio arestare. N-are nimeni treabă cu noi, Jamie.
M-a condus înapoi prin staţie şi afară, în spaţiul deschis.
— Chestia e, ai simţit claustrofobie?
— Nu tocmai claustrofobie, nu. A fost mai degrabă teama
de prăbuşire.
Am ghidat-o spre umbră.
— Dar tu?
— La fel. Ca şi cum urma să se desprindă şi să cădem ca
un bolovan. Eu numesc asta progres: ne-am înlocuit fobiile
cu una nouă!
A izbit cu pumnul în aer, cu o încântare molipsitoare.
— Mai simt ceva nou, a şoptit, şi faţa îi era aproape de a
mea, cu ochii larg deschişi care mărturiseau.
— Însă n-am s-o spun. E prea devreme. Prea nebunesc.
— Ce să spui?
— Ştii tu.
Cu un pupic pe obraz, exact ca şi cum am fi fost doi
prieteni care se despart după ce s-au întâlnit întâmplător, s-
a răsucit şi s-a îndepărtat de mine, pe lângă casa de bilete,
în direcţia metroului.
Am rămas acolo. Ce se întâmpla? Una era să trăieşti o
minciună, să făureşti o intrigă secretă, dar asta devenea
intriga principală, adevărul. Pentru prima dată, ne
scoseserăm legătura în lume. Actul sexual întrerupt o fi fost
el mult deasupra oraşului, dar tot era într-un mijloc de
transport în comun, cu camere de supraveghere, poate chiar
cu un alt pasager care privea. Fusese un risc îngrozitor, un
act de sminteală, în afară de cazul...
 În afară de cazul în care acum ne îndreptam spre dorinţa
de a fi prinşi. De a fi puşi să alegem.
Şi, dacă eram, am fi făcut aceeaşi alegere?
Am parcurs scurta distanţă până la debarcader ca în
transă, bucuros că pe vasul spre St. Mary’s nu era nimeni
cu care să trebuiască să vorbesc, care să mă întrebe cum se
face că urcasem aici sau doar dacă avusesem o zi bună,
pentru că a lui fusese cumplită. Simţeam gustul ginului în
aerul cald din cabină, auzeam clinchetul sticlelor de bere cu
care ajutorul umplea la loc frigiderul.
Când am acostat la St. Mary’s, am privit înapoi spre
peninsulă şi Canary Wharf de dincolo de ea, la turnurile
desenate pe cer spre sfârşitul amurgului; în prim-plan,
santinelele cu ochi roşii ale Thames Barrier. Mi-a dat seama
că mă simţeam mai fericit ca oricând. Mă simţeam extaziat.
Apoi, peste câteva clipe, am încasat un şoc. Nu departe de
chei, cu câţiva paşi mai jos de Artillery Passage, dincolo de
„Mariners”, l-am văzut pe Kit. Era cu un tip înalt şi osos, cu
blugi şi adidaşi, cu căşti uriaşe în jurul gâtului, ca o eşarfă.
Am presupus că e un amic, cu toate că, atunci când am
ajuns în Prospect Square, mă convinsesem singur că era
furnizorul de droguri al lui Kit.
M-am grăbit să trec, cu capul aplecat, înainte să mă vadă,
înainte să mă poată chema destul de aproape ca să
adulmece saliva nevestei lui uscându-se pe pielea mea.

A doua zi dimineaţă, Kit a ajuns pe vas muşcând dintr-o

gogoaşă din care se prelingeau unt de arahide şi gem,
hăpăind-o în felul în care o fac oamenii când trupul lor nu
avusese parte de hrană în seara dinainte.
— Mi s-a părut că te-am văzut lângă „Mariners” aseară,
am zis. Pe la zece?
În vreme ce-mi trăgeam singur şuturi – şi dacă, de fapt,
fuseserăm pe acelaşi vas şi el observase în treacăt că
urcasem din peninsulă şi abia acum începea să-i
funcţioneze memoria? –, dar el doar a ridicat din umeri.
— Erai cu un tip, am adăugat.
— Las-o baltă, Jay, nu-i ca şi cum ne-am fi jurat fidelitate!
A spus asta pe un ton exagerat de teatral, cu respiraţia
mirosind a unt de arahide. Avea ochii tiviţi cu roşu, cu linii
roz peste alb.
— Atâta doar că mi-am zis că arată cam periculos, nimic
altceva.
Însă n-a spus cine era tipul, iar apoi a urcat Steve şi ne-a
atras atenţia asupra unei siluete în negru care se târa ca o
insectă monstruoasă pe acoperişul înclinat al unuia dintre
turnurile de pe mal.
— Sinucigaş? a rostit Kit cu nepăsare.
Steve a chicotit la cruzimea lui.
— Nu, bunule samaritean ce eşti! E spălător.
— Sau tehnician de vreu fel, am zis, care repară ceva la
exterior.
— Cum dracu’ e ancorat? a întrebat Kit.
— Frânghii, a răspuns Steve. Am citit despre asta mai
deunăzi. Lucrează pe zgârie-nori sau poduri, locuri aiurite.
Pun pariu că încasează prime de risc.
— Pun pariu că nu, a zis Kit, mohorât. Pun pariu că sunt
plătiţi ca vai de lume.
— Nu-l face să înceapă să vorbească despre bani! i-am
cerut lui Steve.
— Nu-l face pe el să înceapă să fie dobitoc, a replicat Kit,
întunecându-se la faţă.
Ce-i drept, fusesem un pic neatent, dar nu credeam că
merit asta. Care era problema lui? Când a sosit Gretchen, a
plecat de lângă noi, aruncându-mi o privire neprietenoasă.
 — Ce-l roade pe Gilbert Grape25? le-am spus celorlalţi.
Mahmureala?
– Trebuie să fie din cauză că n-a primit acea promovare, a
zis Gretchen.
— Ce promovare?
— Of, Jamie, ne-a spus ieri totul despre asta!
— Am ajuns acasă cu alt vas, i-am amintit.
— Să văd dacă nu vrea să vină afară la o ţigară, a zis
Steve, iar Gretchen a adăugat că merge şi ea.
— Aveţi grijă să staţi de-o parte şi de alta a lui, nu cumva
să se arunce în apă, am glumit, încă niciunul n-a zâmbit.
Îl cunoşteam pe Kit mai bine decât ei şi, cu toate că tocmai
făcuse puţin mai devreme acea referire la sinucidere, n-ar fi
încercat niciodată s-o facă, mai ales nu din pricina unui
obstacol de la serviciu. Totuşi, alt navetist ar fi putut.
Oricare dintre ei ar fi putut să urce singur într-o seară,
după un dezastru la serviciu, să aştepte ca vasul să ajungă
într-o porţiune cu curenţi care arătau deosebit de
duşmănos, apoi să se ducă pe punte şi să găsească un loc
în care s-o facă. Să cadă, pur şi simplu, peste bord, fără o
vorbă, şi să nu se mai audă niciodată de el.
Dar nu, echipajul ţinea socoteala. Îi vedeam folosind acele
dispozitive manuale care scoteau un „clic” de câte ori
treceam pe pasarelă: probabil că era legea navigaţiei. Dacă
cifrele nu se potriveau, aveau să ştie destul de repede.

25
Eroul filmului What’s Eating Gilbert Grape (în România cu titlul
Necazurile lui Gilbert Grape), 1993.
 17

27 decembrie 2019

Telefonul meu sună şi, nebăgând în seamă privirile

iscoditoare ale detectivilor, citesc răspunsul lui Clare la
mesajul meu de mai devreme:
Da, Melia i-a spus lui Richard de K. Ce ciudat!
Sper că el e bine.
Din faptul că a folosit „ciudat” şi nu „tragic” sau
„îngrozitor” apreciez că se îndoieşte că poate Kit ar fi în vreo
primejdie reală.
— Nu-i el, nu? zice Merchison.
— Nu.
Mă izbeşte faptul că n-am încercat eu însumi să-l sun pe
Kit de la acel mesaj de luni.
— Are telefonul închis, nu? Nu l-aţi găsit abandonat pe
undeva? Haide, zău, cu siguranţă asta îmi puteţi spune?
— Nu. Poate să-l aibă la el, însă e scos din funcţiune,
răspunde Parry.
— Asta e cu siguranţă ceva neobişnuit.
Ei nu învrednicesc replica asta cu reacţia pe care o merită
– „Hei, mulţumim pentru confirmarea că am făcut ce trebuie
când am lansat o investigaţie!” – şi mă simt stupid.
— Ştiai de cineva din viaţa lui care ar fi putut să-i poarte
sâmbetele? întreabă Merchison. Ce zici de colegii lui?
Mă gândesc. Atunci când tu şi tovarăşii de navetă lucraţi
în domenii diferite, discutaţi foarte puţin despre muncă. În
afară de jeluirile despre şefii cei răi, cine are chef să-şi
înceapă ziua împărtăşindu-şi groaza de şedinţele şi
termenele-limită care îl aşteaptă?
— Nu, zic. Îmi pare rău! E destul de popular. Îmi închipui
că le place mult de el colegilor.
— Şi familia?
— Nu v-a spus Melia despre asta? Ea a rupt relaţiile cu ai
săi. În cea mai mare parte, ai lui sunt morţi.
— „În cea mai mare parte” morţi?
— Mama lui a murit tânără, când el avea zece sau
unsprezece ani. Nu sinucidere, dacă la asta vă gândiţi.
Urmează un scurt moment de încremenire, când îmi dau
seama că, încercând să neg o teorie, n-am făcut altceva
decât s-o propun. Mă îndoiesc zdravăn că Melia a pomenit
de asta.
— Mama lui a murit de cancer, iar tatăl a vândut casa lor
şi a cheltuit banii pe cai. Kit n-a avut prea mult de-a face cu
el de atunci încoace, din câte mi-am dat seama. A fost
crescut mai mult de bunică.
Îmi dă prin cap că asta îl rezumă foarte limpede pe Kit şi
amarele sale aspiraţii.
— Dar sunt sigur că Melia v-a spus tot despre asta,
adaug.
— Aşadar, nu s-a certat cu nimeni de curând, chiar şi
dintr-un mărunţiş?
— Nu, i-am cunoscut câţiva prieteni la nuntă şi toţi
păreau destul de drăguţi. Unii erau din vremea şcolii de
teatru, iar doi de la serviciu.
Răspunsurile mele sunt intenţionat anoste: scopul meu
este să-i neutralizez pe cei care mă interoghează, să
recuperez o parte din puterea pe care am pierdut-o când am
scăpat porumbelul cu sinuciderea.
— Înţeleg că tu şi partenera ta aţi fost martori la cununie,
zice Merchison. Asta trebuie să fi fost un pic stânjenitor.
— V-a spus Melia asta?
 — Trebuie să te fi făcut să te simţi nițel, care e cuvântul
care se foloseşte?
Tace un pic.
— „Dezorientat.”
— M-am bucurat pentru ei.
Brusc am, fără motiv, imaginea Meliei răsucindu-se în
ţesătura aceea diafană în primul dintre dormitoarele noastre
împrumutate. „Vino înapoi, Melia”, îi cer pe un ton cântat,
cu tânjirea doar pe jumătate în glumă. „Parcă eşti
Cleopatra.”
Doamne, am fost prea prinşi în propria mitologie? Ne-a
păsat prea mult ce înseamnă sentimentele noastre?
Merchison mă urmăreşte cu privirea, încercând să mă
citească.
— Haide, Jamie, eşti om şi tu! Trebuie să fi fost un pic
invidios văzându-l că se însoară cu femeia de care erai...
Tace, căutând cuvântul potrivit, însă de această dată pare
că se abţine ca o provocare.
— Îndrăgostit, completează în cele din urmă, şi mă
tulbură să-l văd că-mi zâmbeşte larg.
Pentru prima dată îi văd dinţii, perfect drepți, aşa cum
sunt întotdeauna în gurile bărbaţilor mai tineri decât mine
(dacă vreţi să vedeţi faimoasa neglijare britanică a danturii
trebuie să mergeţi la grupul celor care au mai mult de
patruzeci de ani).
Oftez.
— Uite ce-i, aici nu sunt la terapie! Ce legătură are asta cu
investigaţia?
— Legătura este că totul pare să ducă înapoi la tine, zice
Parry. Tu eşti cel care erai acolo luni seara. Tu eşti cel cu
istoricul de izbucniri emoţionale. Tu eşti cel în care Kit a
avut încredere ca să-i fii martor la cununie, cu toate că, de
fapt, îl trădai în cel mai grav fel posibil.
 Sună rău când le înşiră aşa. S-ar putea spune „de
neiertat”.
— Are dreptate, știi? intervine și Merchison.
Şi pare aproape trist, ca şi cum ar fi încercat să-mi ia
apărarea, chiar a făcut-o, însă pur şi simplu nu poate găsi o
cale spre un adevăr care să-mi fie mai favorabil.
— Eşti singurul lui duşman cunoscut, Jamie.

18

August 2019

Cununia, într-o sâmbătă de la sfârşitul verii, mi s-a părut

un act nebunesc în clipa în care am auzit de ea, încă
înfundat în perne, în dormitorul nostru cu storurile trase.
— Jamie! Trebuie să te scoli!
Clare era în uşă, aşteptând să ridic capul înainte să se
ducă la ferestre ca să ridice storurile şi să inunde încăperea
cu lumina zilei.
Mi-am acoperit ochii cu braţul. Copiii țipau în scuarul din
faţă şi câinii le răspundeau lătrând.
— De ce?
— Serios, scoală-te acum!
Avea vocea înviorată de urgenţă.
— N-o să-ţi vină să crezi: Kit şi Melia se căsătoresc!
 Avea dreptate, nu-mi venea să cred. M-am ridicat în capul
oaselor, cu o bubuială puternică în piept, inima
protestându-mi la ştire înainte să poată creierul formula un
răspuns rostit cu glas tare.
— Asta chiar că e o veste! Totuşi, mă îndoiesc că o să se
întâmple.
Am scos în silă un hohot de râs înainte să mă las pe tăblia
patului.
— Doar îi ştii.
Clare era la şifonier, mutând umeraşele pe bară cu un
hârşâit metalic oribil, care îmi făcea nervii praştie.
— Nu, n-ai priceput, se întâmplă acum. Azi, la ora
douăsprezece! Vor să le fim martori. Trebuie să ne pregătim,
e trecut deja de zece.
Încremenit şi cu gura căscată, mi s-a părut prea uşor să
mă pun în centrul acestei schimbări: Kit trebuie să fi aflat
de mine şi Melia şi o ceruse în căsătorie ca să şi-o adjudece,
s-o ţină închisă. Dar nu, cine îl invită pe noul iubit al soţiei
să-i fie martor? Asta era pervers, chiar şi pentru Kit. Mai
concret, cum naiba aveau să plătească o nuntă? N-ar putea
decât să creeze datorii şi mai mari, noduri şi mai strânse.
Mi-am amintit sfatul pe care i-l dădusem ei, mult prea
recent ca să-l fi uitat: „Nu te mărita cu Kit... Vei fi
răspunzătoare şi de datoriile lui, pe lângă ale tale.”
Clare mi-a aruncat telefonul său.
— Uită-te la mesajul Meliei! Dacă ne putem întâlni cu ei la
oficiul de stare civilă la unsprezece şi jumătate. Am zis că
da.
Era tulburător să văd numele amantei pe ecranul
telefonului partenerei, lungul şir de mesaje dintre ele,
dovada unei prietenii solide, care era în plină desfăşurare.
Relaţiile mele cu Kit fuseseră camuflate în mod convenabil
de grup, ultima dată în care ieșiserăm în oraş singuri fusese
într-o noapte albă de iunie, la un club de pe peninsulă,
după care îmi trebuise o săptămână ca să-mi revin şi mă
pomenisem trimis zile în şir într-o cameră de oaspeţi din
pricină că „respiri alcool prin toţi porii”. Vă rog spuneţi că
puteţi veni? implora Melia. Emoționant! Adăugase un
emoticon cu o mireasă cu voal, îmbujorată.
Mi-am coborât picioarele pe podea.
— Kit n-a suflat o vorbă pe vas aseară.
Fuseseră obişnuitele beri şi întrebase ce facem toţi a doua
zi, dar nu-mi amintesc să fi fost vreun zâmbet secret, vreo
ocheadă conspirativă.
— Nu trebuie să te programezi dinainte când te
căsătoreşti?
Clare, care alesese o rochie, îşi aduna acum lenjeria de
corp şi accesoriile.
— Da, douăzeci şi opt de zile, nu-i aşa? Dar presupun că
martorilor poţi să le spui în ultima clipă, dacă ai chef!
Inima mea şi-a reluat bubuitul groaznic. Aşadar, Melia
ştiuse de patru săptămâni de această dimineaţă. Patru
întâlniri cu mine – printre care excursia cu telecabina –, şi
nu suflase o vorbă. Ce joc juca, aşteptându-se să-i fiu
martor la cununie când îmi spusese că mă iubeşte?
Nu spusese. Dăduse de înţeles. Am simţit că mă dezumflu:
ce fel de găgăuţă de vârstă medie mai eram şi eu, să
gândesc în termeni de iubire? La duş am dat apa la cea mai
sălbatic de rece temperatură, încercând să-mi sting
gândurile care ardeau mocnit. Se terminase cu Melia. Nu
fuseseră decât cinci luni, şi totuşi fuseseră momente, când
mă trezeam dimineaţa şi fragmentele încă nu se îmbinaseră
la loc, când îmi fusese extrem de greu să înţeleg viaţa dublă
pe care o duceam. Cum rezistaserăm atâta vreme fără să fi
fost descoperiţi? La Kit puneam asta pe seama lipsei de
sensibilitate la indiciile modificate, însă la Clare era altceva.
Dacă asta însemna sfârşitul relaţiei mele cu Melia, ceea ce
cu siguranţă era, atunci trebuia să consider că scăpasem la
un fir de păr de a fi descoperit.
Mai uşor de zis decât de făcut.
Spălat, ras şi îmbrăcat pe jumătate elegant, m-am grăbit
să mă alătur lui Clare, care era încântătoare într-o rochie
roşie ca macii, cu părul înfoiat cu foehnul și cu un colier
gros pe clavicule. Imediat după aceea ne aflam în taxi şi
opream la Woolwich Town Hall, o clădire grandioasă, cu
acoperişul în formă de cupolă şi un turn cu ceas.
— Am uitat ce frumoasă e clădirea asta, am zis.
— Baroc edwardian. Stai să vezi înăuntru! Trebuie să fie o
listă de aşteptare lungă cât braţul tău pentru acest spaţiu.
Melia trebuie să fi prins o renunţare.
Presupusese automat că Melia fusese motorul acestui
lucru şi n-am contrazis-o.
Avea dreptate în privinţa interiorului, o privelişte ireală
pentru ochii obişnuiţi să se uite într-o cană cu cafea la ora
asta din weekend: o cupolă uriaşă, podeaua în tablă de şah,
vitralii, o scară demnă de un sultan, peste toate prezidând o
regină Victoria de marmură.
Am găsit fericita pereche într-o zonă de aşteptare de la
etaj. Poate că din cauza opulenţei spaţiului, amândoi arătau
supli şi nevinovaţi, mai ales Melia, într-o rochie de plajă
cenuşie ca penele de turturea şi sandale care erau un pic
mai mult decât şlapi. Cerceii lungi, făcuţi din fire de argint
legănătoare, ameninţau să i se încurce în păr, pe care îl
ținea liber, fără podoabe, pe umerii goi. În afară de ruj şi de
rimel, se înfăţişa viitorului său soţ cu faţa curată. Kit avea
pantaloni ajustaţi din ţesătură „picior de cocoş” şi cămaşă
neagră – stil tineresc –, însă eleganţa veşmintelor părea să
nu facă altceva decât să-i accentueze lipsa experienţei de
viaţă. Nu arătase niciodată mai nelalocul său decât acum.
— Sunt mama şi tata? a întrebat-o funcţionarul pe Melia
şi m-am prefăcut că nu aud.
 Aveam o impresie foarte pronunțată că n-o să iasă nimic
bun din asta pentru niciunul dintre cei prezenţi şi am
acceptat strângerea de mână a lui Kit cu atâta reţinere,
încât a început să râdă.
— Ştiu că nu crezi în căsătorie, Jamie, dar poţi mai mult
de atât.
Jenat, l-am atras într-o îmbrăţişare.
— Îmi pare rău, amice, sunt doar un pic descumpănit!
Habar n-aveam că asta era sortit.
Clare i-a sărutat pe amândoi. Pentru o cinică
autoproclamată în privinţa căsătoriei, era exuberantă, chiar
veselă.
— Staţi aşa, n-ai flori, Melia? Trebuie să ai flori! Trag o
fugă şi-ţi aduc.
Nici n-a plecat bine şi Kit a întrebat unde e toaleta, iar eu
și Melia am rămas singuri. Avea obrajii exact de culoarea roz
dulce care se pune cu pămătuful pe pielea unei mirese,
numai că natural. Ochii, când i-a întors spre mine, erau
înflăcăraţi, radiind dăruire – o privelişte foarte
deconcertantă, date fiind împrejurările.
— Jamie, a murmurat, îţi mulţumesc pentru asta!
„Asta?” Nici nu ştiam de unde să încep.
— De ce nu mi-ai spus?
Zâmbetul ei era greu de descifrat, îmbinând entuziasm,
scuze şi altă emoţie, ciudat de asemănătoare cu viclenia.
— Aveam de gând, când ne-am întâlnit miercuri, însă...
— Însă n-a ajuns pe prima pagină a ştirilor?
Totul se petrecuse atât de repede, încât nu eram sigur
dacă suferinţa îmi era provocată de hotărârea ei de a se
mărita cu Kit, un soţ nepotrivit conform oricăror standarde,
sau de hotărârea ei de a se mărita, pur şi simplu. Mă
îngreţoşa atât gelozia faţă de el, cât şi sila faţă de mine
însumi pentru felul în care îl trădasem – şi pe Clare.
 S-a apropiat şi mi-a prins cotul în căuşul palmei.
Atingerea îi era blândă, plină de milă.
— Uite, acum nu-i vreme, dar o să-ţi explic totul data
următoare când ne întâlnim.
— Nu-i nevoie să explici, dragă.
M-am adunat, încercând să arăt mulţumit pentru ea.
— Nu-i?
Brusc, părea plină de mâhnire.
— Cu alte cuvinte, nu vrei să explic?
— Cu alte cuvinte, nu mă aştept s-o faci. Dacă asta e ceea
ce vrei, atunci...
— Săptămâna viitoare, m-a întrerupt, asumându-şi riscul
să-mi pună un deget pe buze.
Săptămâna viitoare? Doar nu voia să zică... O cunoşteam
destul de bine ca să ştiu că e neobişnuit de dornică – unii ar
zice îndreptăţită – să fie şi cu slănina-n pod, şi cu buzele
unse, dar cu siguranţă asta nu includea ospăţul de nuntă?
I-am înlăturat cu blândeţe degetul.
— Săptămâna viitoare merg în concediu, Melia. Ţi-am mai
spus. Plecăm miercuri. O să lipsesc două săptămâni.
— A, da. Atunci, de îndată ce te întorci. Încă n-am
programările pentru acea săptămână, aşa că nu ştiu în ce zi
e bine. Totuşi, miercuri sau joi, ca de obicei.
— Ca de obicei?
— Da.
Ochii i s-au ațintit în ai mei cu o dorinţă aproape fanatică
de a convinge.
— Ai încredere în mine, Jamie! Am nevoie de tine. Cu
adevărat... Oh, Clare, sunt aşa de frumoase!
Clare se întorsese cu un buchet frumos de flori de câmp,
pe care Melia le-a ţinut lipite sfios de burtă în vreme ce
Clare făcea fotografii cu telefonul. Părea că își asumase un
rol semioficial.
 — Plănuiţi o lună de miere, Me? Urăsc să fiu personajul
negativ, însă nu ţi-ai programat vreun concediu, aşa-i?
Programul concediilor a fost stabilit de o grămadă de vreme.
Să vorbesc cu Richard pentru tine?
Melia a zâmbit de parcă împărtăşea o glumă.
— Oh, n-avem lună de miere! Nu ne putem permite asta.
Kit, care stătuse atâta timp la toaletă, încât nu puteam
decât să bănuiesc ce făcea acolo, a reapărut lângă ea.
— Nu ne putem permite nimic, a confirmat cu voioşie. Ne
începem viaţa conjugală ca nişte cerşetori.
Şi apoi numele cerşetorilor a fost strigat şi iată că se
întâmpla. Funcţionarul era plin de voioşie sinceră, chiar
dacă a fost o oficiere comic de scurtă într-o sală goală,
nefiind recitări sau jurăminte suplimentare şi niciun nuntaş
în afară de mine şi de Clare.
După aceea, ca o vedetă şi mireasa lui copilă hippy, tinerii
căsătoriţi au fugit din interiorul opulent spre treptele de
piatră de afară, trăgând şuturi în confeti rămase de la
cununiile dinaintea lor. Se ţineau de mână, chicotind
împreună. N-ai fi ghicit niciodată că unul dintre ei
promisese să continue adulterul cu altcineva cu câteva clipe
înainte de a face jurămintele, iar celălalt inhalase droguri
ilegale pe care nu şi le putea permite. Apoi şi-au luat
telefoanele şi au invitat, aparent la nimereală, nişte oameni
să bea ceva împreună la „Stag”, un bar mare de pe mal, la
Greenwich.
Am mers în acelaşi taxi până acolo, cu Melia înghesuită
între Kit şi Clare, în spate. Simţeam mirosul de iasomie al
parfumului ei şi m-am întrebat, cu spaimă bruscă, dacă îl
mirosise vreodată Clare pe mine. Nu, nu se poate, altfel n-
am fi fost aici cu toţii azi.
Ferească Domnul să plouă în ziua lor specială: se ridica
un soare slab, încălzindu-ne pielea şi azvârlind în noi cu
lumina din apă pe când mergeam în şir indian ca Fab Four 26
anormali (sau, poate, Suspecţii de serviciu). Pe când ne
apropiam de uşa barului, Clare i-a zis Meliei:
— Ne îngăduiţi să plătim noi şampania, ca dar de nuntă?
N-am putut suporta să mă uit la faţa trădătoare a Meliei
pe când accepta, aşa că m-am uitat la Clare. Radia,
bunăvoinţa ei era din toată inima, şi am văzut că nu atât
actul căsătoriei în sine era ceea ce o înflăcăra, cât
spontaneitatea rock ’n’ roll a ocaziei. Am mai văzut şi emoţia
care avea să-i urmeze, dacă nu mai târziu în cursul zilei,
atunci curând: dezamăgirea faţă de sine pentru că ocolise
tradiţia, când ar fi putut, pur şi simplu, să i se supună, aşa
cum făcuse Melia.
— Frumos din partea ta să plăteşti şampania! am zis când
am fost singuri.
— M-am gândit doar, ştii tu, că trebuie să ne amintim cât
de norocoşi suntem, a zis, ceea ce ştiam din declaraţii
anterioare că este condificarea lui: „Trebuie să ne amintim
cât de talentaţi şi de sârguincioşi suntem” – pentru că
oamenii care au fost ajutaţi nu acceptă niciodată faptul că
succesul lor este o simplă consecinţă a acestui lucru.
Ei cred că ar fi avut la fel de mult succes şi fără asta.
De asemenea, de vreme ce eram pedant, ea voia să spună
„eu”, nu „noi”. Nu-mi ceruse părerea în privinţa şampaniei
din cauză că n-avea de ce. Invers, eu n-aş fi putut face
gestul fără să-i cer părerea. Adevărul era că, prin faptul că-
mi abandonasem cariera de funcţionar, ajunsesem la fel de
neajutorat în plan economic ca soţii Roper înşişi, iar în anul
scurs de atunci încoace nu izbutisem să profit de consilierea
despre carieră şi refuzasem o mână de ajutor direct din
partea lui Richard. În loc de asta, îmi concentrasem energia
asupra unei ocazii favorabile imorale care era pe cale să fie

26
Porecla formaţiei Beatles.
retrasă, indiferent ce păruse să susţină Melia la oficiul stării
civile.
„Ca de obicei...”
Nu-i cu putinţă, dragostea mea, nu-i cu putinţă.
Am înclinat paharul spre buze şi am dat pe gât dintr-o
înghiţitură şampania lui Clare.

În următoarele ore, pe când temperatura creştea şi ploaia se

abţinea să cadă, prietenii celor doi Roper au sosit pe malul
fluviului. Clare i-a cunoscut pe Steve şi Gretchen, iar eu am
cunoscut diverşi colegi din departamentul Meliei de la
Hayter Armstrong. Directorul ei şi partenerul de afaceri al
lui Clare, Richard, era plecat în concediu în căsuţa sa din
Bretania, tocmai cea pe care aveam s-o ocupăm noi
săptămâna viitoare. Ce părere avea despre Melia? mă
întrebam. Era la fel de vrăjit ca toţi ceilalţi, la fel de obligat
ca mine să posede frumuseţea ei alunecoasă? Ea îl avusese
și pe el în vedere pentru legătura amoroasă? („Am nevoie de
un bărbat fără toate datoriile astea!”) Sau cei trei copii ai lui
erau un obstacol care, din fericire, lipsea în ce mă priveşte?
Dar asta era amărăciunea mea cea care vorbea. Neliniştea.
Melia nu mă alesese în mod cinic pe mine mai mult decât o
alesesem eu pe ea. Ne plăcuse unuia de celălalt – ne
iubiserăm, chiar dacă pentru scurt timp. Iar Richard, dacă
ar fi fost aici, probabil că i-ar fi oferit perechii strâmtorate
casa lui de vacanţă pentru câteva zile de lună de miere,
adăugând şi biletele de avion ca dar de nuntă.
— Ei bine, asta-i nebunie curată! mi-a zis Gretchen, nu
chiar printre dinţii încleştaţi, dar cu o undă tăioasă în
entuziasmul său.
Pe tărâmul acesta de actori şi amăgitori, era adevărată.
Era limpede că se mobilizase rapid pentru eveniment, căci
părul îi era turtit şi nespălat, rochia de dantelă era un pic
şifonată, iar oja de pe unghiile de la picioare era ciobită. Mi-
am amintit acuzaţia Meliei că ea şi Kit au o relaţie şi mi-a
dat brusc prin minte că asta era atât blestemul omenirii, cât
şi consolarea: nevoia noastră biologică de a şti cui îi place de
cine. Să ţinem toată treaba în mişcare, generaţie după
generaţie. Aceleaşi negocieri, aceleaşi jurăminte, acelaşi
raport între învingători şi învinşi. Un joc cu scorul zero.
— Ce anume e nebunie? am zis.
Eram recunoscător pentru cerul care se luminase; cu
ochelarii de soare la ochi, mă temeam mai puţin că dau la
iveală emoţii nepotrivite cu împrejurările.
— Vrei să zici faptul că s-a însurat Kit aşa brusc?
— Vreau să zic toate. Aş fi crezut că e ultimul om din lume
care să dea banii pe aşa ceva şi, sinceră să fiu, singura dată
când l-am auzit vorbind despre ea se plângea.
— Şi viceversa, am recunoscut eu.
— Păi, tu trebuie să ştii, Jamie.
— Ce vrei să zici?
A urmat o pauză lungă. Ştia Gretchen? Dacă da, cum?
Singura modalitate posibilă era Kit însuşi. Mi-am amintit că
primul meu gând când auzisem vestea căsătoriei fusese că
vrea să-şi oficializeze dreptul asupra Meliei, să mă
îndepărteze. Însă instinctul mi-a spus că avea dreptate
Clare: Melia pusese asta la cale. Să fi descoperit ea
infidelitatea lui şi acesta era rezultatul?
„Ai încredere în mine, Jamie. Am nevoie de tine.”
Gândul m-a făcut să mă cutremur.
În cele din urmă, Gretchen a răspuns:
— Voiam să zic doar că tu eşti singurul dintre noi care îi
cunoaşte pe amândoi. Steve şi cu mine n-am mai întâlnit-o
niciodată. Sau pe Clare.
— Aşa-i.
Am simţit un val brusc de dezorientare. Acum un an, nu-l
cunoşteam pe niciunul dintre aceşti oameni. Până şi
angajaţii de la Hayter Armstrong erau din departamentul
închirieri şi, prin urmare, nu-i ştiam. Singura constantă era
Clare, şi eram conştient că o evit cât de discret pot, îngrozit
că starea de spirit m-ar da de gol.
M-am scuzat ca să merg la toaletă. La întoarcere, i-am
auzit pe Kit şi pe Steve stând de vorbă la bar, destul de
indiscreţi ca să discute tocmai întrebarea aflată pe buzele
invitaţilor lor.
Vocea lui Steve, de obicei nedesluşită, era din fericire
amplificată de băutură.
— Deci, a cui a fost ideea, amice?
— A Meliei, desigur.
Am simţit furnicături pe pielea capului.
— Ori asta, ori ne despărţeam, a adăugat Kit.
— Serios? Uau!
Steve a scos un şuierat.
— Ultimatumul clasic. Ai crede că după Me Too şi toate
alea, femeile nu vor să se mărite, dar vor, nu-i aşa? Încă mai
există speranţă pentru mine. Că veni vorba, îmi place cum
arată...
S-a întrerupt, tonul său trecând la amuzament.
— De ce te învârţi pe aici, Jamie? Tragi cu urechea la noi,
da?
— Exact asta făceam.
M-am apropiat şi m-am alăturat lor.
— Dacă vrei părerea mea, teama de a împlini treizeci de
ani poate fi o motivaţie puternică. Colega mea Regan crede
că e trecută la douăzeci şi patru de ani.
— Da? Sau poate că Me vrea copii? a sugerat Steve, cu
resemnarea dezgustată a cuiva care a descoperit că a primit
o amendă pentru parcare.
Însă Kit arăta şocat de-a binelea. M-am întrebat dacă era
şocat la gândul să aibă un copil sau că Steve ghicise
adevărul? Mi-a venit atunci în minte o imagine: Melia
gravidă, copilul putând să fie al meu, dar cu paternitatea
niciodată pusă sub semnul întrebării. Mintea mi-a parcurs
rapid consecinţele catastrofale: un e-mail de la un
adolescent care fusese alertat de o potrivire de DNA; Clare,
silindu-mă să cercetez, să primesc tânărul în viaţa noastră.
Peste câteva minute, dincolo de uşile din spate, când eu și
Melia eram din nou singuri şi nu puteam fi auziţi, am
întrebat-o:
— Nu eşti gravidă, nu? E motivul pentru care ai făcut
asta?
— Hei, suntem în 2019, Jamie, nu în 1950.
A râs, ridicând paharul spre faţa mea.
— Şi n-aş bea aşa, nu?
Ca la un semnal, Kit a venit împleticit cu o sticlă de
şampanie să ne umple paharele. Peste umărul lui, i-am
văzut pe Clare şi pe Steve stând împreună în picioare, ea, cu
capul înclinat ca să asculte, zâmbind larg. Deja vremea
devenise foarte frumoasă; mai rămâneau doar două-trei pete
neglijente de nori, ca şi cum ar fi fost puşi cu buretele pe
albastrul cerului de către nişte copilaşi. Grupul nostru se
instalase pe o porţiune a aleii de lângă râu şi cineva pusese
muzică pe telefon, cu sunetul de tinichea al unei cutii
muzicale. Melia a început să danseze cu o prietenă, o fată
cu faţa solemnă, ascuţită, şi picioare suple şi bronzate.
Cântecul era versiunea Lanei Del Rey a lui „Doin’ Time” şi
femeile se mişcau ca şi cum ar fi uitat de prezenţa oricui
altcuiva în afara lor. Turiştii, identificând centrul de energie
al după-amiezii, au alcătuit un cerc neregulat în jurul
petrecerii, făcând fotografii, uitându-se la fetele care
dansau. I’d like to hold her 27..., am mimat cu buzele,
încercând să-mi amintesc versurile versiunii originale de
acum mulţi ani, când eu însumi eram tânăr.
Am devenit conştient că se uită Kit la mine şi mi-am
abătut atenţia de la cântec.
27
„Aş vrea s-o ţin în braţe.”
 — Felicitări, amice! am zis, cu o simulare acceptabilă a
veseliei. Eşti un bărbat norocos.
— Da, mulţumesc, Jamie!
Şi-a întors faţa spre apă, de parcă ar fi fost copleşit de
forţa bunăvoinţei mele; de parcă eu aş fi făcut ca toate astea
să se întâmple. De această dată fluviul arăta aproape
sănătos, o întindere de apă curată, cu temperatură plăcută
şi curenţi inofensivi.
Însă nu trebuia decât să faci câţiva paşi în faţă, iar felul în
care soarele se reflecta pe suprafeţele argintii verticale din
Canary Wharf te putea orbi. Te putea doborî de-a binelea.

19

Septembrie 2019

Rutina concediului nostru anual de la sfârşitul verii

împreună cu tatăl meu era bine stabilită. Întotdeauna îl
luam de acasă, din apropiere de Winchester, şi mergeam cu
feribotul expres de la Portsmouth la Cherbourg, apoi undeva
în Normandia sau Bretania. Întotdeauna cădeam de acord
că e fantastic să fii fără copii şi să poţi călători în timpul
anului şcolar prin locuri minunate, pe care în august le face
insuportabile prezenţa plozilor urlători (întotdeauna cădeam
de acord cu asta înainte să-l luăm pe tata, despre care ştiam
că în sinea lui consideră o tragedie faptul că nu avem copii).
 — Imaginează-ţi traficul în vacanţele şcolare! a zis Clare,
ştiind textul pe dinafară, în vreme ce alunecam pe A3 fără
nicio piedică.
— Ştiu. Groaznic!
— Oricum, prefer vremea din septembrie.
— Cea mai bună în ambele lumi! am fost de acord.
Până acum era ca de obicei, însă apoi m-a surprins
abătându-se de la următoarea parte a scenariului –
economiile pe care le poţi face evitând luna august – şi
închizându-se într-o tăcere lungă.
Aveam ochii aţintiţi la drum, la o camionetă din faţă care
tot trecea de la o bandă la alta, însă după o vreme i-am
aruncat o privire şi am văzut-o fulgerând cu privirea bordul.
— Ce-i? Pari supărată.
— Mă gândeam la Melia şi la Kit. La nuntă.
Ah! Aşa cum am spus deja, după momentele de
entuziasm, Clare era mai vulnerabilă ca multă lume la forţa
revenirii în cotidian, aşa că mă aşteptam la această
înrăutăţire a stării de spirit. În ce mă priveşte, ca să mă port
în vacanţă cu voioşia cuvenită – sincer, ca să-mi salvez
sănătatea mintală –, am preferat să consider că nunta
familiei Roper fusese o halucinaţie.
— Vreau să zic, ei sunt cei care se ciondănesc tot timpul,
a zis Clare. Credeam că se vor despărţi, nu-i aşa?
„Ei sunt cei care”: adică în comparaţie cu noi.
— Poate că toată nestatornicia aceea e doar pasiune, a
adăugat, mohorâtă. Credeam că milenialii nu fac dragoste.
Asta am citit în Telegraph.
Am râs.
— De ce râzi?
— Pentru că ceea ce ai zis e distractiv! Oricum, ce-ţi pasă
ţie? A fost hotărârea lor să se căsătorească.
S-a retras în defensivă.
 — E tradiţional, nu-i aşa, ca după o nuntă să-ţi pui sub
semnul întrebării situaţia? Propriile alegeri.
Am semnalizat că ies de pe A3, trăgând aer în piept exact
atâta timp cât piciorul meu a apăsat pe frână. Ştiam că n-
am şansa să închid capacul peste chestia asta, critica la
adresa mea gata să re reverse. Şi nici nu puteam considera
relaţia mea cu Clare o halucinaţie.
— A fost greu pentru mine, ştii, Jamie? a zis, pornită de-a
binelea.
— Ce a fost?
— Să te sprijin.
— Să mă sprijini? Nu văd de ce ar trebui să fie greu
pentru tine.
În sensul giratoriu, un nătărău a încercat să depăşească şi
starea de spirit mi-a devenit imprudentă.
— N-ai nevoie de salariul meu, poţi trăi exact aşa cum o
faci fără vreo contribuţie de la mine. Eu sunt cel care mi-am
asumat riscul şi am coborât pe scara socială.
Am tăcut, pentru că riscam să protestez prea mult. Ea
avea mare dreptate să se îndoiască de noi, atâta doar că
încă nu ştia de ce. Brusc, am observat că placa de
înmatriculare a maşinii din faţa noastră avea exact aceleaşi
prime trei litere ca a noastră. Câte şanse erau să se
întâmple asta?
— Nu vorbeam de sprjinul financiar, a zis Clare cu
răceală. Căsătoria m-a îmboldit să fac inventarul, asta-i tot.
Am simţit un val de spaimă.
— Doar nu vrei să spui că tu doreşti să ne căsătorim?
Încrederea mi s-a clătinat puțin.
— Vrei să ne despărţim?
O clipă, m-am întrebat dacă mai ajungem în Franţa. Am
simţit brusc nevoia aprigă să urmăresc placa de înregistrare
asortată oriunde ne-ar duce.
 — Niciuna dintre ele, a zis Clare. Mă gândesc doar că
trebuie să se schimbe ceva.
Ei bine, era prea târziu pentru copii, cel puţin ai noştri
proprii. M-am rugat în gând să nu propună adopţie sau
mamă-surogat sau ceva care să implice examinarea oficială
a obiceiurilor mele.
— Mi-ar plăcea ceva mai multă sinceritate, a zis. Altfel nu
pot face planuri.
Am remarcat singularul. Oare în subconştient îşi încadra
viitorul în termenii independenţei sau vinovăţia era ceea ce
mă făcea hipersensibil? Tocmai negase, literalmente, dorinţa
de a ne despărţi. M-am uitat la ora de sosire prevăzută de
GPS. Mai aveam şase minute până acasă la tata.
— Sinceritatea e bună, am zis cu toată implicarea pe care
am putut s-o găsesc pentru o astfel de absurditate. Dar
poate că ar trebui să lăsăm deoparte asta pe moment şi să
ne concentrăm asupra călătoriei.
A dat din cap.
— Ai dreptate. Hai să trecem de concediu şi apoi o să
vedem cum stăm.
Pe când îşi ajusta starea de spirit, am simţit gheara
iminentă a posomorârii mele. Nu-mi plăcuse nici un pic
acest schimb de replici. Ce nu-mi spunea? O legătură
amoroasă proprie? (Niciun partener n-ar fi putut să fie mai
neîncrezător decât mine.) Mi-a dat prin cap că eram cu totul
la cheremul ei – al ei şi al Meliei –, cu autonomia jefuită de
aceste două femei.
N-ar fi asta definiţia ironiei? Să-mi dea papucii amândouă.
Ironie sau dezertări, una din două.

Traversarea Mării Mânecii a fost lină, iar drumul mai

departe cu maşina, alinător de familiar. Panourile albastre
ale autostrăzii, cafeaua care te opărea de la automatele din
benzinării, promisiunea de spaţiu de respirat, de pustietate,
a cerului larg.
Mă bucuram că de această dată ne stabiliserăm baza în
Bretania, nu în Normandia. Plajele din Normandia sunt
uriaşe şi frumoase, însă când păşeşti pe ele e ca şi cum ai
trece printre fantomele războiului. În acel concediu nu
voiam să mă gândesc la vieţi furate; nu voiam să cuget la
dezonoarea treptei mele sociale.
Mai stătuserăm de câteva ori în „căsuţa” lui Richard, o
casă de fermă cu obloane albastre înconjurată de pajişti cu
flori sălbatice şi păduri de pini, renovată şi decorată cu
migală de Agnes, soţia lui. Ne-am simţit pe dată ca acasă
acolo, regăsindu-ne cu uşurinţă făgaşul. O să spun un
lucru despre mine şi Clare: ne doream acelaşi lucru în
concediu, acelaşi lucru în fiecare zi – somn, plimbare, înot,
gătit, mâncat, băut. Tata nu crea nicio problemă; participa
la toate de mai sus, în afară de plimbare, şi întotdeauna îi
fusese dragă Clare. Una peste alta, eram vilegiaturişti fericiţi
– cel puţin la început.
— E atât de însufleţitor! Cred că grădinăritul o să fie noua
mea pasiune, a zis Clare la prânz în a patra sau a cincea zi.
Toate mesele le luam pe terasa de piatră cu copertină,
înconjuraţi de hortensii ca într-o grădină botanică, al căror
albastru punea în evidenţă nuanţa vinului rosé local şi mă
făcea să-mi amintesc de culorile pe care le purtaseră Kit şi
Melia prima dată când îi văzusem.
— Cine are grijă de casa aceea mare a ta? a întrebat tata.
— O fată adorabilă de acolo, pe care o cheamă Delilah, a
răspuns Clare. Tocmai a terminat facultatea şi lucrează la
un scenariu, aşa că are un loc liniştit în care să scrie timp
de două săptămâni. A fost ideea lui Jamie.
Delilah, mi-am zis, dându-mi ochii peste cap. Care scrie
un scenariu. Cu toate că sugerasem să aibă cineva grijă de
casă, cu siguranţă nu fusese ideea mea să-i oferim casa
fiicei uneia dintre prietenele bogate ale lui Clare. Prima mea
alegere ar fi fost Regan, care acum împărţea o garsonieră
din South Croydon cu prietena unei prietene care lucra în
schimbul de noapte la un spital, practic dormind pe rând în
acelaşi pat. Dar încă nu dezvăluisem faptul că trăiam într-o
casă care ar fi putut să găzduiască o familie mare şi
servitorii ei, aşa că tot tărăgănasem cu propunerea şi, în loc
de asta, un copil bogat din zonă de mutase din cuibul luxos
al părinţilor, aflat în Greenwich, într-al nostru, la câţiva
kilometri în aval. În orice caz, pe zi ce trecea era tot mai
limpede că hotărârile în privinţa casei „noastre” le lua Clare,
nu eu.
— Nu-i chiar scriitorul mort de foame din magherniţa
friguroasă, am zis. Din ce greutăţi o să se inspire în ceea ce
scrie? Dickens a lucrat într-o fabrică de cremă de ghete, nu-
i aşa?
Clare nu m-a băgat în seamă.
— Sunt bucuroasă să sprijin în acest fel mărunt
strădaniile creative, a replicat ea, adresându-se tatii. E aşa
de greu să te menţii la suprafaţă, în afară de cazul în care ai
succes! Avem prieteni care au fost actori, dar nu şi-au putut
permite să continue după vreo doi ani. Nu fac decât să
acumuleze datorii şi nu câştigă, practic, nimic.
La pomenirea lui Kit şi a Meliei, nervii de pe tot trupul mi
s-au aprins.
— Am şi impresia că amândoi sunt cu adevărat talentaţi, a
adăugat Clare. Mare păcat!
— I-am văzut în ceva? a întrebat tata.
Mi-am regăsit vocea.
— Nu, n-au fost la televizor. Ea a jucat în două piese. Una
chiar a avut câteva spectacole în West End, mi se pare.
— Lucrează la mine, i-a spus Clare. E excelentă, când dă
pe la serviciu.
 Am prins de gât carafa cu rosé şi am început să umplu la
loc paharele.
— Nu dă pe la serviciu?
— Mă rog.
Clare s-a strâmbat.
— Nu-i cea mai rea cu care am avut de-a face, însă are
mai mult decât numărul mediu de zile de concediu medical.
Noi obişnuiam să mergem la datorie şi cu piciorul rupt, nu-i
aşa? Însă generaţia asta e mult mai sclifosită. Oricum, Tony,
tocmai s-au căsătorit şi, din pricina tuturor datoriilor, nu-şi
pot permite nici măcar să meargă în luna de miere.
Asta a dus, aşa cum mă aşteptam, la o comparaţie între
escapadele în Maldive ale romanticilor din ziua de azi şi
pensiunile din Margate, în afara sezonului, din tinereţea
tatii. Eu și Clare aveam o fotografie minunată cu el şi mama
în anii ’60 la Haunted Snail Ride28 din parcul de distracţii
Dreamland. Dacă ne despărțeam, trebuia să am grijă să iau
acea fotografie.
„Dacă ne despărţeam.” Am luat paharul cu apă şi am
simţit lichidul rece ca gheaţa trecându-mi prin gâtlej.
— Ar fi trebuit să le lăsaţi acestor actori casa voastră
pentru luna de miere, a sugerat tata.
— Ar fi fost mult prea mândri ca să accepte, a zis Clare.
Oricum, nu sunt sigură că am încredere în ei. Ne-am
întoarce şi am descoperi că au vândut tot din casă. Sau
casa însăşi! Fraudele imobiliare sunt o problemă uriaşă, să
ştii.
— Ei, haide, doar nu sunt hoţi!
M-am gândit la fotografia pe care mi-o trimisese Kit în
acea dimineaţă, cu o şalupă a poliţiei fluviale alături de
acvabuz, ca o escortă:

28
Celebră atracţie din Dreamland, Margate, în interiorul uriaşei cochilii
a unui melc care are faţă omenească.
 Şobolanii de apă au avut o scurtă întâlnire cu caraliii
în dimineaţa asta. Doar un exerciţiu, dar aproape că
am făcut stop cardiac!
E vremea pentru un pic de trai curat? Ai economisi bani.
Prăvale-te-n ocean, frate!
Asta din urmă venise cu un emoticon cu valuri, urmat de
un emoticon cu pungi cu bani. În cele din urmă, înainte să
iasă de pe net, trimisese o faţă care plânge. Era
impresionant, dacă te gândeşti, că nu se împrumutase ca să
plătească o lună de miere. Pentru prima dată, el şi Melia se
lipsiseră de ceva la care, de fapt, aveau dreptul să se
aştepte. (Eram norocos că nu-şi extinsese generozitatea
Clare de la şampanie la oferta să ne însoţească în concediu.)
— Eşti sigură că vrei ca o astfel de persoană să lucreze la
tine? i-a zis tata lui Clare, râzând.
— Tocmai a zis că e excelentă! m-am răţoit eu, ceea ce l-a
surprins.
— Este, a fost de acord Clare. E una dintre cele mai
convingătoare persoane pe care le-am cunoscut. E evident
că și pe tine te-a convins, Jamie – uite cum o aperi!
— Pentru că e prietena noastră, am replicat. Tocmai am
participat la cununia ei.
În vreme ce Clare se uita lung la mine, mi-a venit în minte
o amintire din apartamentul soţilor Roper, unde începuse
totul, când Melia zisese că aş fi un actor bun: „Îmi dau
seama întotdeauna când minte”, zisese Clare.
Am simţit brusc o mâncărime pe gât şi, scărpinându-mă,
am simţit umflătura tare a unei înţepături de insectă. M-am
scuzat şi m-am dus în casă să aduc ceva pentru asta.

După o zi sau două, la vreo jumătate de oră după ce ne

începuserăm plimbarea prin pădurea de pini, Clare m-a
surprins anunţând, din senin:
 — Ştiu, Jamie.
Am îngheţat pe sub transpiraţie.
— Am crezut că pot să aştept până după concediu ca să
mă ocup de asta, dar nu pot. La asta mă gândeam când ne-
am luat la ceartă pe drum spre Winchester.
— De ce anume să te ocupi?
Cuvintele mi s-au pierdut într-o înghiţitură în sec laşă.
Faţa i se înroşise puternic, şi am simţit că şi a mea se
înroşeşte.
— Ştiu că mi-ai zis să nu mă mai amestec, dar am vrut
doar să iau legătura cu ea ca să mă asigur că sfatul pe care
ţi-l dădeam este în aceeaşi linie cu ale ei.
Mi-au trebuit câteva clipe ca să-mi dau seama că vorbeşte
despre instructoarea de carieră. Îmi venea să urlu de
uşurare.
— A, vorbeşti de Vicky.
— Da, sigur că de Vicky vorbesc. Vocea i s-a înălţat,
acuzatoare: Ştiu că nu te-ai mai dus la ea după prima
şedinţă.
— Momentan.
Deşi era limpede că sunt într-o groapă, cel puţin aveam un
punct de sprijin în ea şi n-aveam să mă las pocnit cu sabia
în creştet şi îngropat.
— Când aveai de gând s-o faci? Am rezervat acele şedinţe
acum câteva luni. Acum e septembrie!
Cu un trosnet ascuţit sub tălpi, s-a oprit.
— Şi de ce te-ai prefăcut că te duci, când nu te duceai? Nu
înţeleg. Ce făceai în loc de asta?
Sperând că ea ar putea face o sugestie mai bună decât aş
putea eu, am tras de timp.
— Dă-mi voie să ghicesc: ai fost la băut cu Kit? Ai fost, nu-
i aşa? Ai avut încredere că o să te acopere. Fir-ar să fie,
Jamie, peste mai puţin de doi ani împlineşti cincizeci şi cu
fiecare lună cu care laşi lucrurile să întârzie o să fie mai
greu să ajungi înapoi la locul de muncă!
— Sunt deja în locul de muncă! am zis cu asprime. Stau
în picioare nouă ore pe zi. Şi motivul pentru care m-am
prefăcut este că sunt foarte conştient că ţie îţi pasă de asta
mult mai mult decât mie. De ce îţi pasă aşa de mult? Dacă
nu-i vorba de bani, atunci ce e? Te ruşinezi că ai un
partener care face o muncă de servitor, asta e?
Sprâncenele lui Clare s-au împreunat, cu o expresie mai
supărată decât o văzusem vreodată.
— Cred că asta simplifică un pic lucrurile.
— Le simplifică? Atunci, amplifică-le! Spune-mi cum pot
să fiu mai mult decât sunt! Te rog, mi-ar plăcea să ştiu!
Mâinile îi tremurau când şi le-a încleştat una de alta,
probabil ca să se împiedice să mă plesnească.
— După tot ce am făcut ca să încerc să te ajut, n-ai
dreptul să pretinzi că eu sunt cea care greşeşte.
A pornit înainte, scârbită de mine, şi n-o puteam
învinovăţi.
Mergând greoi singur, m-am mustrat şi mai tare pentru că
nu la ea mă gândeam, ci la Melia. Mi-era dor de ea cu o
ferocitate pe care n-o prevăzusem. Cununia nu fusese o
amăgire şi gândul la ea în intimitate reînnoită cu Kit îmi
provoca durere în piept. Presupun că jeleam: orice o fi spus
ea la oficiul stării civile, nu crezusem nicio clipă că ne vom
relua legătura. Nu, trebuia să profit de despărţirea noastră
şi să mă concentrez pe creşterea în ochii lui Clare.
M-am întors acasă primul şi i-am spus tatii că Clare
hotărâse să se ducă până în satul din apropiere, unde
brutăria vindea teancuri de plăcinte proaspete, din cele care
ne plăceau tuturor. A sosit peste o oră aducând exact aceste
bunătăţi, şi m-am întrebat dacă îmi citise gândurile.
(Dacă da, ce altceva mai văzuse pe când făcea asta?)
 — Îmi pare rău pentru mai devreme! am zis, ajutând la
pregătiri în bucătăria răcoroasă cu dale de piatră. Am fost
deplasat.
Era ocupată cu pregătirea ceaiului.
— Ar fi trebuit cel puţin să-mi spui că nu vrei să urmezi
cursul. L-aş fi transferat cuiva din echipele de la serviciu.
Meliei, poate.
În vreme ce ceaiul se infuza, mi-a aruncat o privire lungă,
pătrunzătoare.
— Ce se întâmplă cu tine, Jamie?
— Ce vrei să zici?
— Eu te întreb pe tine. De când te-ai împrietenit cu Kit şi
cu grupul acela de pe vas, ceva e aiurea.
Am rupt marginea unei plăcinte şi am mestecat-o.
— Nu-i nimic aiurea. I-ai cunoscut la cununie, ai văzut că
sunt oameni obişnuiţi. Steve e un pic nesuferit, sigur.
— Mi-a plăcut de el, a zis, mai mult ca să mă contrazică
decât sincer, mi s-a părut, dar cel puţin şi-a ferit privirea.
Pare un tip direct. Poate că dinamica se va schimba, acum,
când Kit e însurat, a adăugat, luând ceainicul şi făcându-mi
semn să aduc farfuriile.
N-a mai adăugat nimic despre acest subiect. Însă de
câteva ori în restul excursiei mi-am închipuit-o gândind: „M-
ai minţit, Jamie.”
„De ce ar trebui să mai cred vreun cuvânt de-al tău?”

Pe feribot, spre casă, a fost un moment ciudat. Se adunase o

mulţime mare pe puntea îngustă din spate, corul lor de
strigăte agitate auzindu-se prin uşile deschise. Tata era la
toaletă, Clare se scufundase într-o carte audio, aşa că eu m-
am alăturat singur grupului, temându-mă că pesemne
căzuse cineva peste bord. Şi recunosc că am simţit o
oarecare nerăbdare, în ciuda riscului la care era expus acest
biet om. M-am imaginat în miezul tumultului, făcând
sugestii cruciale care au salvat un suflet sau cel puţin au
reuşit să liniştească o soţie isterică – ceva care să mă facă
eroul momentului. Însă când mi-am făcut loc prin mulţime
până în faţă, s-a dovedit că cineva văzuse un delfin, evident
dispărut acum. Cât vedeai cu ochii, marea era blândă, cu o
pojghiţă argintie, brăzdată doar de siajul nostru.
Zău că nu mint, dar chiar în acea clipă, pe când mă uitam
la apă, a venit un mesaj de la Melia:
Te-ai întors? La dracu, mi-a fost dor de tine.
Repeziciunea răspunsului meu m-a surprins, cu toate că
poate nu şi pe ea:
La fel.
Ştiu că trebuie să fii nedumerit. Îţi explic
când suntem împreună.
Vedeam punctele mişcându-se.
Te iubesc.
Ce mai P.S.! Poate că m-am gândit la el un pic prea puţin
înainte să răspund:
La fel.
Mâine?
Da, mâine.
— Aşa se răstornă bărcile, a zis tata când m-am întors
lângă el şi Clare şi le-am povestit cum îmi închipuisem
greşit că un om căzuse peste bord. Oamenii atraşi de zvonul
că cineva e în primejdie ajung să creeze unul ei înşişi.
Habar n-avea.
 20

Septembrie 2019

Sună grosolan, însă când mă gândesc la revederea cu Melia

prefer să mă gândesc la sex, nu la vorbe. Mă gândesc la
pielea ei lipită de a mea, la strânsoarea udă, caldă,
dinăuntrul ei, la zgrepţănatul unghiei pe fluierul piciorului.
Păr cu o aromă nouă, complicată – întunecată şi aspră, ca
pădurea –, acoperindu-mi faţa, degete agăţându-se de gâtul
meu, unghii rozalii ca ale pruncilor, tari cum e coaja de
migdală.
Sunt vorbe pe care vreau să le reiau:
— M-am măritat cu un bărbat şi m-am îndrăgostit de
altul.
Aş vrea să mă pot gândi la o metaforă strălucită care să
exprime ironia, teatrul, situaţiei noastre, dar nu pot. Îmi
amintesc totuşi că îi spusesem că şi eu o iubesc şi că
repetasem asta ca pe o rugăciune. (Oricum, ceva
asemănător.)
Întâlnirea a fost într-un apartament dintr-o fabrică
transformată, cu tavane ameţitor de înalte, cărămizi
netencuite şi podea de ciment şlefuit. Cu toate că era o
seară călduţă, ne-am ghemuit în pat ca şi cum am fi
îngheţat, cu creierul amăgit de toate materialele alea reci.
Vocea mi s-a frânt când am întrebat-o despre mesaj:
— Aşadar, mă iubeşti, da?
Şi mierea subtilă din răspunsul ei:
— Credeam că ştii deja asta.
— Faptul că te-ai măritat cu alt bărbat poate fi considerat
un pic derutant.
 Am răsucit verigheta ieftină de pe degetul ei; cu toate că
era un pic largă, zicea că n-are de gând s-o dea la strâmtat.
— Ar trebui s-o vezi pe cea pe care o are sora mea, a zis
melancolic. E ditamai diamantul. Trebuie să fi costat, nu
ştiu, douăzeci de mii.
— Probabil că o să fie jefuită şi o să-i fie rupt degetul
pentru ea, am zis, dornic s-o amuz. Deci, n-ai nicio
mustrare de conştiinţă să-ţi încalci jurămintele?
Acum am amuzat-o. Râsul ei a fost moale, un lătrat de
căţel aprobator.
— E evident că n-ai ascultat la oficiul stării civile, nu? Noi
n-am spus nimic în jurăminte despre fidelitate.
— Nu?
— Nu. Să sperăm că n-a observat nici Clare!
I-am spus de ciorovăiala din Franţa, că îmi fusese dată în
vileag înşelăciunea, şi am căzut de acord să fim mai grijulii
ca oricând ca să ne ascundem taina.
— Cu siguranţă ar fi spus dacă ar fi ştiut, a zis Melia. De
fapt, mi-a trimis nişte fotografii de la nuntă. Drăguţ din
partea ei!
— Îmi amintesc că a făcut destule.
Am luat în mână telefonul.
— Ştiai că eu am făcut una?
— Una? Uau! Sper că a meritat efortul!
S-a uitat la imagine, zâmbind.
— E de când dansam, eu şi Elodie. Uitasem de asta.
— De fapt, a fost ca un fel de vrajă. Eraţi ca nişte, ştiu eu,
elfi sau aşa ceva.
— Elfi?
A chicotit.
— N-au urechi ciudate, ascuţite?
— Atunci, zâne. Spiriduşi.
Cu mâna pe telefon, a zis:
— Spune-mi parola ta de la iTunes.
 — De ce?
— Vreau să descarc un cântec pentru tine.
O priveam, urmărindu-i profilul delicat, licărirea din ochi.
Au trecut câteva minute, în timpul cărora mi-am dat sema
că nu numai că eram îndrăgostit, dar şi dependent, cu totul
alt tip de tulburare cerebrală.
— Câte cântece descarci acolo?
— Ţi-am pus un întreg album. Mă rog, practic, tu l-ai pus.
Am închis ochii, îmbătat de mulţumire, în vreme ce ea a
pus, în cele din urmă, cântecul pe care dansaseră pe mal şi
s-a apucat să mă sărute cu o nouă înfocare.
— Ai simţit vreodată pentru Clare... ştii tu, asta? La
început. Ce simţim noi.
— Nu, i-am răspuns, atât pentru că voia s-o audă, cât şi
pentru că era adevărat.
Cu toate că era adevărat, chiar era.
Când cântecul a răsunat a doua oară, am prins versul pe
care îl auzisem pe jumătate în acea sâmbătă din august, pe
malul fluviului:
I’d like to hold her head underwater.29

21

27 decembrie 2019

29
„Mi-ar plăcea să-i ţin capul sub apă”, în lb. eng.
La masa de alături se aşază un bărbat cu un smoothie de
un verde sinistru, vorbind foarte tare spre scaunul gol din
faţa lui:
— Spune-le că e în ordine, dar trebuie să ştiu până la
patru, da?
Îi zăresc căștile AirPod şi îmi dau seama că nu-i dus cu
sorcova. Între timp, degetele detectivului Merchison se joacă
cu carnetul, pipăindu-i marginile de parcă ar fi un pachet de
cărţi pe care e pe cale să le amestece. Le comand în gând
filelor să se deschidă la ceva care ar putea să mă ajute – să
mă liniştească. Asta-i problema cu poliţiştii: îşi apără
informaţiile la fel de aprig cum le caută.
Trebuie să încerc să înţeleg cu adevărat situaţia. Dacă
asta mai ţine mult, o să mă dau bătut şi o să-i telefonez
unui avocat, însă pe moment găsesc alinare în faptul că
însemnările nu sunt deloc bogate, judecând după ce văd; e
evident că cea mai mare parte din ce spun li se pare
neimportant.
— Aşadar, ai continuat relaţia cu doamna Roper după
concediu? zice Merchison.
— Da.
Mă gândesc să zic: Ea e cea care s-a măritat, dar n-are
rost, deoarece Clare n-a fost – nu este – mai puţin victimă
decât Kit. Suntem egali, Melia şi cu mine. Asta e ceva în
care am ajuns să cred. Nu suntem la fel de lipsiţi de
scrupule, dar ne potrivim. Lacunele noastre morale se
îmbină ca un fermoar care funcţionează lin.
Tipul de la masa de alături se aşază brusc mai bine şi
hârşâitul picioarelor scaunului pare să-mi urce prin picioare
până în pelvis. Poate că, simţind aceeaşi neplăcere,
Merchison îşi îndreaptă spatele şi îşi pune palmele pe
coapse. Eliberate de pipăiala lui, filele se despart şi văd, sub
titlul „C. ROPER”, şi un număr de referinţă, apoi alt nume
scris cu majuscule. „SARAH MILLER”, parcă.
 — Cine-i Sarah Miller? trântesc eu înainte să mă pot
stăpâni.
Uitându-se în jos, îşi dă seama de greşeală şi întoarce
carnetul în aşa fel încât să nu mai pot vedea însemnările. Pe
partea sa, Parry se încruntă, însă nu zice nimic.
— E martoră în altă investigaţie. Nu înseamnă nimic.
Are în voce exact unda corectă de respingere ca să
convingă majoritatea oamenilor, însă mie mi se pare că de
acum îl cunosc destul de bine ca să simt primejdia.
Dacă Sarah Miller face parte din această investigaţie,
atunci nu-i greu să ghicesc cine ar putea fi. E tunul scăpat
de sub control al cărui proiectil vine spre mine. Celălalt
pasager.
Şi am mai văzut numele ei undeva, sunt sigur de asta.
— Pot să propun o teorie? zic.
Pentru că, brusc, şi asta mă îngheaţă, ştiu că nu-i destul
faptul că orice cuvânt pe care l-am rostit este adevărat. În
ziua de azi adevărul vine între ghilimele, aşa cum este
stăpânit şi definit de vorbitor. În afară de cazul în care
aceşti doi detectivi îmi cred povestea, ar putea la fel de bine
să fie închipuire.
Merchison îşi răsuceşte un umăr, se strâmbă din pricina
durerii evidente şi mă îndeamnă să continui:
— Sigur că da, s-o auzim!
— Cred că dispariţia lui Kit ar putea să aibă de-a face cu
drogurile.
Îi văd că înţepenesc, ca soldaţii la paradă, şi ştiu că
momentul ales e perfect. După toate obiecţiile şi negările,
povestea hedonistă a infidelităţii mele, dintr-odată eu sunt
cel care oferă ceva, ceva la care sper să se gândească atunci
când se întorc la sediu. Ceva pe care să i-l spună
superiorului lor atunci când vor da raportul despre
progresul lor, în aşteptarea unei îndrumări.
 — Poate că am minimalizat asta, dar el are o problemă
serioasă cu cocaina, poate şi cu alte droguri, şi asta trebuie
să-l coste scump. Eram cu el de câteva ori când s-a dus să
se întâlnească cu furnizorul său.
— Unde? întreabă Parry.
Merchison începe să-şi noteze.
— Au un loc obişnuit pe aleea de lângă râu, un punct
mort în care nu sunt camere de supraveghere.
— Unde-i punctul ăsta mort?
— Lângă „Hope and Anchor”. Uneori vezi pe acolo
boschetari sau tipi dubioşi, nu-i cea mai plăcută zonă.
Oricum, ce vreau eu să spun e că poate datora bani și a
intrat într-un soi de dispută. Ce ştiu eu, poate că el însuşi
era traficant?
Mă opresc din vorbit şi le cântăresc reacţiile. Nu se
pocnesc cu palma peste frunte şi exclamă „Sigur că da!”,
însă nici nu mă iau peste picior. Rumegă elementele
fundamentale, verifică logica.
— Tocmai ţi-a dat prin cap asta, da? zice Parry, cu tonul
bănuitor.
— Nu „tocmai” acum, îi răspund, dar...
Aplec un pic capul.
— M-am gândit că ar putea să fie important.
— Aţi luat droguri împreună?
Uitasem că nu era acolo când am povestit despre cina
acasă la familia Roper.
— Păi, o dată sau de două ori, dar eu sunt prea bătrân
pentru asta.
Amândouă perechile de ochi mă fulgeră, dar nu vine
niciun comentariu.
— Mai e ceva ce ai vrea să împărtăşeşti acum, că memoria
ţi-a revenit la viaţă? întreabă Parry.
— De fapt, chiar e ceva. M-a întrebat dacă îi pot
împrumuta nişte bani. Cred că era prin octombrie.
 — Câţi?
Arată ca şi cum ar fi în stare să-mi tragă un pumn pentru
că am aşteptat atâta timp ca să le împărtăşesc amă-nuntele
cele mai incendiare.
— Cinci mii de lire. A zis că sunt pentru restanţele la
chirie, însă acum sunt sigur că era o datorie pentru droguri.
— I-ai împrumutat?
— Nu, n-am atâţia bani de care să mă pot lipsi. Uite ce-i,
ştiu că probabil nu-i prea mult dacă ne gândim la toate
datoriile lui, însă...
Mă opresc.
— Dar chiar dacă i-ai fi avut, tot nu i-ai fi dat? ghiceşte
Merchison.
Îi surprind privirea.
— Voi sunteţi mai bine plasaţi decât mine să ştiţi asta, dar
ceea ce aveam de gând să spun, de fapt, era că au fost ucişi
oameni pentru mai puţin, nu-i aşa?
Prima oară când există armonie între noi trei, așa că
tragem brusc aer în piept.

22

Octombrie 2019

Ce-i drept, era cam târziu să încep să-mi fac griji în privinţa
felului în care alegea Kit să-şi trăiască viaţa atunci când
consumul de droguri, despre care crezusem că e doar ca
distracţie şi restrâns, a început să pară că îl defineşte. Ca şi
cum ar fi putut să distrugă totul. După ce se stinsese
entuziasmul cununiei, bătăile pe umăr şi urările, fusese
vizibil dezlănţuit, complet opus noii dinamici pe care o
prezisese Clare. Cel puţin o dată pe săptămână nu apărea
pe acvabuz, ceea ce însemna că ajungea târziu la serviciu,
dacă mai ajungea.
Nu eram singurul care îi simţea lipsa. Înregistram
dezamăgirea lui Steve când se apropia de locurile noastre de
pe Boleyn şi vedea că nu sunt decât eu – urmată de cea a lui
Gretchen, când vedea că nu suntem decât Steve şi cu mine.
Mi-a dat prin cap că micul flirt în care se prinseseră ea şi
Kit se poate să fi devenit mai puţin acceptabil acum, când el
era însurat şi poate că, de fapt, o evita. Ideea că ar fi putut
să mă evite pe mine n-a venit decât mai târziu, când ne-am
întâlnit la cursa următoare – o ratasem cu câteva secunde
pe cea de 7.20 – şi am surprins reflexia iritării în ochii lui
când m-a văzut aşezat acolo.
— Eşti bine? am întrebat.
Arăta groaznic, cu pielea cenuşie şi pătată, cu ochii
sticloşi.
— Mda, bine.
— Cum e la serviciu?
Trecuse o vreme de când nu mai spunea că pleacă de la
firma lui de dinozauri (şi, desigur, de la Peştoaica Rece) ca
să se agaţe de vreo nouă firmă de IT sau alt clişeu.
N-a catadicsit să răspundă, ci s-a răsucit să se uite pe
fereastră. Fluviul era alb sub cerul cenuşiu ca o lespede de
piatră; de-acum, în orice clipă putea să înceapă ploaia. Pe
când şedeam într-o tăcere ciudată, încordată, m-am
imaginat zicând: „Am făcut ceva care te-a jignit?” şi
răsucirea pe drept violentă a răspunsului lui: „Ştii bine, la
dracu’, că ai făcut!”
 Dar nu eram nebun. Treaba mea era să blochez orice
scoatere la iveală a implicării mele nocive în treburile lui şi
să continui să mă port ca şi cum dispoziţia lui execrabilă n-
ar fi avut nimic de-a face cu mine. În schimb, am încercat o
nouă abprdare:
— E ceva cu ce te-aş putea ajuta?
A tresărit, devenind brusc atent.
— Ştii ceva? De fapt, chiar e.
Pulsul mi-a luat-o la galop când am observat suferinţa din
ochii lui.
— Spune-mi!
— Am nevoie de un împrumut, amice. Rapid.
— Cât de mult?
— Trei sau patru miare. Cinci ar fi grozav.
Vocea i-a tremurat cu o speranţă nebunească, despre care
ştiam că îl costă s-o arate.
— Ţi i-aş putea înapoia când iau prima de sfârşit de an.
— Cinci miare?
Eram stupefiat. (Şi, dacă ştiam câte ceva despre
performanţele lui la lucru, n-avea să ia nicio primă.)
— N-am atâţia bani, Kit. Ştii că lucrez într-o cafenea.
A respins asta, desigur.
— Mda, însă i-ai putea lua de la Clare.
— Nu-i chiar aşa de uşor. Oricum, pentru ce sunt?
— Doar probleme cu lichidităţile. Datorăm chiria pe vreo
două luni.
Ploaia a început să se prelingă pe geam în linii diagonale.
— Nu ştiu, am zis, prudent. Cred că va trebui s-o întrebi
tu însuţi – sau s-o pui pe Melia s-o facă. Nu poţi cere un
avans de la serviciu? Nu poţi fi primul lor angajat care să
aibă nevoie de un pic de ajutor.
Şi-a pierdut răbdarea.
— Tu eşti cel care tocmai s-a oferit să mă ajute! Uite ce-i,
las-o baltă!
 Şi nu s-a mai uitat la mine, începând să răpăie cu degetele
pe coapsă într-un ritm necontenit, ca şi cum ar fi numărat
clipele până să înceteze tortura asta. În cele din urmă, cu
mult înainte de oprire, a sărit de pe scaun şi s-a îndreptat
spre uşă, fiind primul la debarcare. Dedesubt, fluviul era
noroi lichid, biciuit de ploaie, cu vârtejurile şi curenţii
ucigaşi vizibili la suprafaţă ca nişte guri care se îndoapă, şi
l-am văzut pe Kit privind în jos la apă cu îngrijorare. E greu
de crezut că ar putea supravieţui cineva acolo mai mult de
câteva secunde, mi-am zis, şi mi-am dorit să traverseze
pasarela cu mai multă grijă decât de obicei.
M-am gândit mult dacă să-i spun sau nu lui Clare de
cererea lui, însă după cearta din Franţa am hotărât să nu
atrag şi mai mult atenţia asupra puterii ei financiare şi a
neputinţei mele totale. Nu-mi mai puteam nega ranchiuna,
însă îi datoram o perioadă de cooperare şi nu voiam s-o
implic în asta.
În schimb, i-am spus Meliei.
— Îmi fac griji pentru el. Pare că şi-a pierdut controlul. Şi
probabil că păşeşte pe teren minat la muncă – ultimul lucru
de care are nevoie este să-şi piardă slujba.
Ea a dat drumul cu putere aerului din piept, cu nările
umflate.
— O să vorbesc cu el.

Se schimba anotimpul, orele de lumină erau mai puţine şi

mai preţioase, iar spiţele cu neon ale lui London Eye
străluceau pe cerul care se întuneca, delicate ca strunele
unei harfe. La cafenea, tinerii cu adidaşii lor scumpi şi
treningurile pentru imponderabilitate purtau acum şi
jachete potrivite cu o plimbare prin Lake District 30, nu prin
Waterloo. Dar, desigur, eram aproape de una dintre cele mai
mari gări din Europa. Aceşti oameni nu erau cu toţii sclavii
30
Lake District National Park, situat în Cumbria, nord-vestul Angliei.
salariului, care evită concediul anual şi se lipsesec de
vitamina D; mulţi dintre ei, poate cincizeci la sută, pur şi
simplu îşi astupau bine paharele cu cafea cu capacele
noastre speciale biodegradabile şi se duceau oriunde aveau
chef. Îi invidiam.
După spusele lui Regan, anul acesta fuseseră deja în
Londra peste o sută de omoruri violente.
— Setea de sânge din capitală nu dă semne de potolire, a
citit ea cu glas tare din Metro, uluind clienţii aflaţi destul de
aproape ca să audă.
Erau vremuri nesigure, fără îndoială, dar cel puţin Melia
părea să-l fi convins pe Kit să-şi reia prezenţa la serviciu, cu
toate că el își continua hoinăreala agitată pe vas – nu putea
să şadă mai mult de cinci minute.
Într-o dimineaţă, când a dispărut pe punte pentru a doua
ţigară într-o jumătate de oră, i-am mărturisit lui Steve
îngrijorarea mea.
— Crezi că ar putea Kit să aibă o problemă de depen-
denţă?
Încruntându-se, Steve s-a uitat la mine prin lentilele
groase ale ochelarilor.
— Las-o baltă, Jamie!
— Vorbesc serios. Fiind cineva care, ştii tu, a avut pro-
bleme în trecut, ştiu cum e atunci când oamenii nu se oferă
să ajute. Fiecare presupune că o face altcineva.
— Ai o fobie, amice! Kit nu face decât să se mai descarce
din când în când.
Pe când se întorcea la telefon, am ales calea cea uşoară:
— Poate că ai dreptate.
— Am. Trăieşte şi lasă-i pe ceilalţi să trăiască!
Altă dată, la cursa de seară, am observat o interacţiune
care ar fi trebuit să mă îngrijoreze, însă, de fapt, a avut
efectul opus. Kit era la bar să ia berile, iar Gretchen se
dusese la toaletă. La întoarcere, s-a apropiat de Kit la bar şi
i-a şoptit ceva la ureche. Modificarea comenzii, am
presupus, însă apoi i-a atins mâna. Nu era ceva erotic, aşa
cum mă atingea Melia pe mine, ci ca o soră, ca şi cum l-ar fi
asigurat că există în viaţa lui apropiere, înrudire. L-am
văzut cum acceptă asta, o expresie pe care n-am putut s-o
descifrez, un soi de disperare omenească generală. Cu toate
că Gretchen aştepta, iar lui îi tresălta mărul lui Adam în
vreme ce îşi dregea glasul, niciunul n-a spus nimic.
M-am prefăcut că nu observ, desigur.

23

Noiembrie 2019

N-am ştiut atunci, însă întâlnirea în patru pe care eu și

Clare am avut-o cu soţii Roper curând după aceea a fost
ultima. Era la începutul lui noiembrie, câteva zile de vreme
mohorâtă şi apăsătoare, şi nu ajunseserăm la „Mariners”
nici de o jumătate de oră când mi-am dat seama că
dispoziţia lui Kit avea să facă seara insuportabilă. În orice
fază a abuzului de droguri s-o fi aflat – bănuiam că era
sevraj involuntar –, era arţăgos, nestăpânit, lucid până la a
fi distrugător.
Şi deja previzibil, atât de previzibil! Melia ni se alăturase
direct de la prezentarea unei locuinţe de închiriat din
Prospect Square unui consultant pentru schimbarea
rezidenţei care reprezenta o familie din Elveţia şi îşi exprima
uimirea faţă de costurile de întreţinere anuale, când Kit a
întrerupt-o cu grosolănie:
— Oh, soiul de oameni care locuiesc acolo nici măcar n-ar
observa!
— De ce nu? a întrebat Clare, acceptând o provocare care
de-acum nu mă mai făcea decât să-mi dau ochii peste cap.
Nu e posibil ca „soiul de oameni” care locuiesc acolo să
muncească pe brânci ca să plătească acele facturi? Să-şi
facă griji cum să rămână pe linia de plutire, la fel ca restul
lumii?
— Sigur că da, a zis Melia, împăciuitor, însă Kit n-avea de
gând să renunţe aşa de uşor.
— Deci, a fost muncă grea, Clare, da? Ai plătit pentru casa
aia uriaşă muncind pe brânci?
Ea l-a fulgerat cu privirea.
— Da.
Ghinionul a fost că ea mi-a aruncat o privire şi a surprins
expresia mea de îndoială. Am tras aer în piept. Era exact
genul de teritoriu pe care îmi fusese întotdeauna groază să
păşim, mărturisiri care nu puteau să vină decât de la mine,
puse în discuţie între două cupluri ca nişte lucruri pe care
le ştie toată lumea, şi părea incredibil că durase atât de
mult până să se întâmple.
— Hai, las-o jos că măcăne! a zis Kit zâmbind batjocoritor.
Te pretinzi femeie de afacere care ai reuşit cu forţele proprii,
dar ştim cu toţii că acea casă ţi-au cumpărat-o părinţii.
— Asta nu-i treaba ta! s-a răţoit Clare, aruncându-mi o
privire indignată.
Nu puteam decât să sper că presupunea că îi spusesem
direct lui Kit, nu Meliei.
— Kit, l-a avertizat Melia, şi desluşeam mesajul pe care
încerca să i-l transmită: „Încetează! Aminteşte-ţi şampania
de la cununie! Aminteşte-ţi că lucrez la firma ei!”
 Aminteşte-ţi dracului de buna creştere! era ceea ce gân-
deam eu. Clare fusese întotdeauna generoasă cu el, așa că
nu merita acest afront.
— Să nu vorbeşti aşa cu ea! am zis, dar îmi dădeam
seama că era un pic prea târziu pe gustul lui Clare.
— Cu siguranţă tu eşti fericit în privinţa asta, Jamie, m-a
zeflemisit Kit. Eşti ca acei copii din scuarul vostru care au
ajuns adulţi şi trăiesc pe gratis, iar altcineva plăteşte
facturile. Ne-ar plăcea tuturor să fim un locatar special ca
tine.
— Nu trăiesc pe gratis, am protestat, simţind o reală
antipatie faţă de el, însă Clare a ridicat o mână.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce totul trebuie să fie
despre bani cu voi, ăştia?
„Voi, ăştia.” Voia să zică şi de mine, noi trei, şi am
constatat în mine un amestec complicat de insultă, teamă şi
eliberare la schimbarea statutului.
— Numai cineva care are bani ar spune asta, a subliniat
Kit pe drept cuvânt, iar când Clare a vorbit din nou tonul îi
era mai puţin plin de sine:
— Bine, aşadar, nu-i drept, dar ştim cu toţii că viaţa nu-i
dreaptă.
— Nu, e un dar preţios! a ironizat-o Kit. Ar trebui, pur şi
simplu, să fim recunoscători că suntem vii, da? Că ni se
permite să le cumpărăm o băutură celor aleşi?
— Kit, a zis din nou Melia. Clare este cea care ne plă-teşte
nouă întotdeauna băuturile. Eşti de-a dreptul mitocan!
Clare a pus o mână liniştitoare pe braţul Meliei.
— E în ordine, Melia. Dacă el se oferă să plătească,
această aleasă mai vrea un pahar de Pinot Grigio.
În vreme ce o admiram pentru felul în care îşi revenise, am
simţit brusc o emoţie mult mai simplă decât toate celelalte
de până acum din această seară: tristeţe. Tristeţe pentru
circularitatea asocierii noastre cu soţii Roper. Ca grup de
patru, reveniserăm în punctul de pornire, la subiectul casei
lui Clare, însă ceea ce începuse cu o cină plină de veselie în
încăperile ei părea să se încheie cu atât de multă
amărăciune, încât lui Clare nu i-ar fi putut reproşa nimeni
dacă s-ar fi temut de o cărămidă aruncată în fereastră sau
de un chibrit aprins aruncat în cutia poştală.
N-a fost o surpriză că a plecat după acel al doilea pahar,
insistând să rămân, însă după două rânduri de băutură
într-o atmosferă tensionată, eu şi Melia i-am călcat pe urme.
În mod normal, ne-am fi ferit să plecăm împreună, însă Kit
era hotărât să rămână în oraş, căci în momentul în care ne-
am luat rămas-bun ochii lui căutau deja prin bar posibili
tovarăşi de joacă.
Câtă vreme nu ne atingeam, nu era niciun risc s-o conduc
acasă, pe Tiding Street. În schimb, ne-am apropiat cât de
mult era decent şi am vorbit în şoaptă despre Kit, că
pornirile lui trebuie să fie înfrânate înainte să spună ceva
care să-l bage cu adevărat în bucluc. Cu toate că nu era
târziu, cele mai multe dintre ferestrele vecinilor lor erau
întunecate, şi m-am întrebat ce părere aveau despre soţii
Roper, cu petrecerile şi melodramele lor.
Am aşteptat, târşâindu-mi picioarele, până ce Melia şi-a
găsit cheile.
— Vino sus, a murmurat lipită de gâtul meu.
— Nu pot, draga mea.
— Îmi place să-mi zici aşa. Te rog, vino sus! Doar câteva
minute.
— Nu. Kit s-ar putea întoarce în orice moment.
— Nesuferitule!
— Ştiu, dar e din motive egoiste, crede-mă. Nu vreau să se
termine în seara asta.
— Nu vreau să se termine niciodată, a zis Melia şi, cu
toată chercheleala ei – şi a mea –, i-am îngăduit vanităţii
mele să-i accepte ofranda ca fiind nimic mai mult decât
meritam.
*
Când m-am înapoiat în Prospect Square, Clare mă privea cu
o expresie furtunoasă de la fereastra livingului. M-am dus
spre ea, împiedicându-mă de marginea răsucită a unui
covor, ceea ce mi-a înrăutăţit propria stare de spirit, şi
cearta a izbucnit în clipa în care s-a întors cu faţa spre
mine.
— Ce mama dracului se petrece?
I-am evitat privirea.
— Ce vrei să spui?
— Ceva se petrece. Să-i spui lui Kit că eşti un – cum era? –
„locatar special”? Ştii că-i absurd.
— N-am folosit eu termenul, el a făcut-o. Uită de asta,
doar ştii cum e el!
Prin geamul vechi din spatele ei, scuarul era o natură
moartă în o sută de nuanţe de negru, felinarele aruncând o
lumină chihlimbrie slabă pe vârfurile gardurilor.
— Uită-te la mine, Jamie! E a doua oară când te-am
întrebat ce nu-i în ordine şi nu cred că pot continua să te
întreb. Dacă nu-mi poţi spune mie, cui poţi?
Era o întrebare excelentă – aşa erau de obicei ale lui Clare
–, dar totuşi n-aveam de gând să-i ofer un răspuns cinstit.
Însă m-am uitat la ea. Ochii îi sclipeau de durere, iar
pleoapele îi erau îngreunate de oboseală.
— Sunt doar îngrijorat pentru el, am răspuns în şoaptă.
— Pentru cine? Încă vorbim despre Kit? Am auzit destule
despre el ca să-mi ajungă pentru tot restul vieţii.
Cunoşteam sentimentul.
— Ei bine, dacă asta este cu adevărat, descurcă-te singur!
Departe de mine gândul să mă amestec în prieteniile tale.
Se retrăsese în bombastic, dar asta nu însemna că nu era
necăjită şi nedumerită.
 — Nu-l mai consideri prieten?
A făcut un gest cu mâinile răsucite în sus.
— Îl consider problema Meliei – şi nu ştiu de ce continui
să-l faci problema ta.
Limpezimea evaluării ei mi-a tăiat răsuflarea. Toate acele
seri petrecute împreună cu omologii noştri mai tineri şi
nebunatici, care se încheiaseră cu discuţii amabile despre
ei: gata cu ele. Ceea ce fusese insinuat la bar era categoric:
Clare se considera singurul adult responsabil rămas. Şi
poate că şi eu o consideram.

Spre sfârşitul lui noiembrie, Melia a făcut singura vizită la

„Comfort Zone”. Era ora trei şi Regan era în pauză când un
grup de turişti a poposit în căutarea unui prânz la
jumătatea după-amiezii. Melia, care era liberă restul zilei, s-
a oferit în joacă să mă ajute.
— Du-te, am lucrat mult în cafenele! Pariez că mă descurc
singură cu monstrul ăla.
Şi până să-mi dau seama, era în spatele tejghelei şi stătea
în faţa spresorului de crom strălucitor.
Ştiam că ar fi o încălcare a regulilor de sănătate şi
siguranţă dacă îl atingea măcar.
— N-o face, n-ai pregătire pentru asta! Dar poţi lua
comenzile astea de sendvișuri, dacă vrei? Ingredientele sunt
în caserole, în frigider.
Timp de patruzeci şi cinci de minute am lucrat în armonie
şi apoi, aruncând o privire spre telefon, s-a pregătit de
plecare la fel de brusc cum sosise.
— Ar trebui să ne gândim să conducem împreună un
astfel de loc. Ar fi distractiv.
Am simţit acel val de plăcere ca întotdeauna când
pomeneam faptul că avem un viitor împreună. După Kit,
după Clare. După asta.
 Mi-a aruncat un zâmbet maliţios şi a bătut cu palma în
taşca de la şold.
— N-ai de gând să verifici dacă n-am furat din casa de
marcat? Doar se ştie că am datorii.
— Am încredere în tine.
Am zâmbit atotcunoscător.
— Uite ce-i, când o să împărţim bacşişurile, o să-ţi dau ţie
partea mea.
M-a sărutat pe buze la despărţire şi un client care pleca a
aruncat înapoi o privire curioasă. „Cum o fi pus ăsta gheara
pe ea? Trebuie să aibă nişte talente ascunse...”
După ce ea a plecat şi s-a întors Regan, am avut o stare de
spirit ciudată, de beţie, aproape de exaltare, ca şi cum mi-aş
fi imaginat toată întâmplarea.

24

27 decembrie 2019

Poţi duce un detectiv la apă, dar nu-l poţi face să bea. 31

După ce şi-a notat în carnet informaţiile mele despre
droguri, cu amănunte frustrant de puţine, Parry insistă să

31
Joc de cuvinte pe baza proverbului englez „Poţi duce un cal la apă, dar
nu-l poţi face să bea”.
mă ducă pe mine la apă, înapoi la râu şi la băuturile de
Crăciun ale şobolanilor de apă.
— Dacă nu vă mai înţelegeaţi aşa de bine, de ce v-aţi dus
la băut? întreabă, şi simt cum în piept îmi creşte o tensiune
dureroasă.
Ajungem la concluzii. Asta e partea din poveste care
contează.
— N-am încetat să ne înţelegem bine, nu cu adevărat,
atâta doar că nu mai era la fel.
— A cui a fost ideea cu băuturile?
— Nu-mi amintesc. A lui Kit, cred.
— Eşti sigur că n-a fost a ta?
Ridic din umeri.
— Cu cât timp înainte a fost fixată data?
— Îmi amintesc că a fost spontană. Uite ce-i, dacă planul
de a bea ceva de Crăciun este ideea voastră despre crimă, o
să trebuiască să munciţi mult peste program luna asta.
Însă ştiu exact unde bate: comportament premeditat.
Intenţie criminală premergătoare. Pentru prima dată în
această întâlnire, îi provoc să spună în gura mare tâmpenia
asta:
— Aşadar, credeţi că am avut de-a face cu dispariţia lui,
aşa-i?
— Tu să ne spui, răspunde, inevitabil, Parry.
— Asta ar fi un bun slogan pentru Poliţia Metropolitană:
„Tu să ne spui.”
Hotărăsc că e vremea să prind de ceafă interogatoriul ăsta
şi să dau la iveală cartea câştigătoare, dacă îmi iertaţi
înlănţuirea de clişee. La urma urmei, nu e ca şi cum n-ar
vedea-o destul de repede când vor rechiziţiona înregistrările
telefonului meu – şi al lui Kit.
— Ştiu că veţi verifica imaginile camerelor de supraveghere
de pe traseu, dar vreau să vă arăt ceva care dovedeşte că n-
am avut cum să-l văd după ce a coborât de pe vas.
 Iau telefonul şi le arăt ultimul mesaj trimis lui Kit.
Parry citeşte tare cuvintele – Las’ că vezi TU –, după care
îmi aruncă o privire încruntată.
— Ce înseamnă asta, mai exact?
— A fost răspunsul la ceea ce mi-a spus el mie. M-a
ameninţat, a zis că el cunoaşte oameni despre care n-am
habar că există. „Las’ că vezi tu, Jamie”: ăsta a fost ultimul
lucru pe care mi l-a spus, mă jur pe ce am mai sfânt! I-am
trimis acel mesaj pentru că trebuia să-i arăt că nu sunt
speriat. Trebuia să am ultimul cuvânt.
E o nuanţă sinistră deloc bine-venită în această ultimă
propoziţie, dat fiind contextul, însă n-o pot lua înapoi.
— Ce voia să spună cu oamenii despre care n-ai habar că
există?
— Am presupus că se referă la infractori. Tovarăşii lui de
droguri, oameni cărora ar putea să le ceară să-mi facă rău.
Zicea că sunt adevărate bestii.
În vreme ce Parry se uită la mesajele precedente dintre
mine și Kit, Merchison mă priveşte cu oarecare scepticism.
— Poate că „ameninţat” e un cuvânt prea puternic, mă
corectez. Nu mi-e frică de Kit, a fost mai degrabă o mică
hărţuială. Însă motivul pentru care vi-l arăt este ora.
Iau telefonul de la Parry ca să-mi amintesc.
— I-am trimis asta când am ajuns acasă. Vedeţi ora?
23.38. Vasul ajunge la chei la 23.30. Scriam mesajul pe
când intram pe uşă, Clare poate să confirme că eram acasă
la ora aceea.
— Nu cred că înţeleg ce vrei să spui, zice Parry.
— Vreau să spun că l-a citit, vedeţi? E marcat ca văzut. De
vreme ce nu putea să-l citească înainte să fie trimis, e
evident că trăia bine-mersi după ce am ajuns eu acasă.
Mi-aş dori să nu mai tot spun „evident”; dacă aş fi poliţist,
asta m-ar face să mă gândesc că mi se spune o minciună.
 — Apoi, la 7 dimineaţa, eu și Clare am mers cu taxiul la
Kings Cross ca să luăm trenul spe Edinburgh. O să vă
spună că am fost împreună în trenul de 8.15 sau, dacă n-o
credeţi, verificaţi camerele de supraveghere din gară – şi pe
cele din tren.
Parry răpăie cu unghiile mâinii drepte pe încheieturile
degetelor mâinii strângi.
— Pari să ai mare încredere în camerele de supraveghere.
Aproape ca şi cum ai fi făcut tot ce-ţi stă în puteri ca să fii
văzut.
Îmi păstrez sângele-rece.
— Trebuie să existe nişte avantaje ale traiului într-un stat
care te spionează.
— Aşadar, asta a fost ultima ta comunicare cu domnul
Roper. Dar cu doamna Roper? Ai spus că n-ai putut să o
suni la rândul tău: e o mare coincidenţă faptul că ai fost
atât de distrat în aceeaşi perioadă în care dispăruse
prietenul tău.
Mă aşteptasem la asta.
— Eram acasă la părinţii partenerei mele, aşa că nu prea
avem cum să-i telefonez iubitei mele tăinuite, nu? Vreau să
zic, am văzut că mi-a lăsat mesaje vocale, însă am
presupus, pur şi simplu, că, ştiţi voi, se ţine de capul meu.
— Pentru că n-ai luat legătura cu ea de Crăciun, vrei să
zici? Amanta ignorată?
— Da, dacă vrei să-i zici aşa. Şi, de vreme ce nu ştiam că a
dispărut Kit, pentru mine n-a fost nicio coincidenţă.
Privirea mea e fermă, a lui e dură ca granitul.
— Ce-ar fi să vedeţi activitatea de pe telefonul lui din
noaptea de luni şi să vedeţi când a citit acest mesaj? Să
aflaţi dacă a mai sunat pe cineva după asta, să vorbiţi cu cei
cărora le-a telefonat. V-ar ajuta la cronologia faptelor mai
mult decât vorbitul cu mine.
Zău, eu sunt cel care ar trebui să fie detectivul aici!
 — Mulţumesc pentru ponturi! zice Parry.
În vreme ce zgomotul vocilor din sală creşte brusc, a lui, în
mod aproape capricios, devine foarte scăzută, făcându-mă
să mă aplec spe el ca să aud.
— Uite o cronologie pentru tine, Jamie: pleci furios după
cearta de pe vas şi aştepţi într-un loc ferit să treacă pe acolo
Kit. Îl atragi în acel punct mort despre care ne-ai spus, unde
vă continuaţi cearta. Lucrurile scapă de sub control şi îl
omori, poate că folosind ceva ce ai luat de la locul de
muncă, unde presupun că există ustensile pentru catering.
Cuţite ascuţite.
Urmează o pauză semnificativă.
— Poate că te tai în vreme ce faci asta.
Toţi trei coborâm privirea spre mâna mea bandajată şi ştiu
la ce se gândesc. Dacă într-adevăr este o arsură, n-aş
desface bandajul ca s-o dovedesc? Ca şi cum privirile
cercetătoare ar provoca-o, rana începe să zvâcnească.
— Îi iei telefonul, ca să poţi deschide mesajul pe care o să
i-l trimiţi după aceea, să faci să pară că l-a citit el, apoi îi
arunci cadavrul peste parapet, încheie Parry.
Se aude cum trag aer în piept.
— Peste parapet? Glumeşti, nu? E destul de înalt – ce
sunt eu, cel mai puternic om din lume?
— El nu cântăreşte prea mult. Nici măcar şaptezeci de
kilograme. Orice expert în fitness ar fi de acord că este
posibil.
Merchison îşi priveşte colegul cu admiraţie făţişă. Cu orice
teorie or fi venit ei aici, Parry a dezvoltat-o. Îmi vine un gând
îngrozitor: şi dacă nu m-am disculpat cu această luare a
inițiativei în al doisprezecelea ceas, ci l-am ajutat să
completeze amănuntele care ar putea să mă incrimineze?
— Dovedeşte-o! îi cer, cu vocea revenind la mârâitul din
zori, protestul animalic că am fost scos în evidenţă.
Dovedeşte că cineva a putut să facă toate astea între
momentul în care vasul a ajuns la chei, la 23.30, şi când am
fost văzut ajungând acasă, la 23.38. Opt minute! Nu-i cu
putinţă, nici vorbă. Verificaţi camerele de supraveghere, de
câte ori mai trebuie s-o spun?
Mă ridic în picioare, agitat.
— Cred că e vremea să apelez la un avocat. Nu mă puteţi
acuza aşa, n-are cum să fie legal. Nu mai răspund la nicio
întrebare până ce nu mă sfătuiesc cu cineva.
Merchison se ridică şi el, cu mâinile ridicate rugător, cu
privirea plină de căldura sentimentelor camaradereşti.
— Nu-i nevoie de aşa ceva, Jamie, nu facem altceva decât
să gândim cu voce tare. Toate astea sunt complet neoficiale,
nimic din ele nu-i înregistrat. Şi nu te acuză nimeni de
nimic. Îţi suntem recunoscători pentru ajutor, nu-i aşa, Ian?
— Absolut.
Dând din cap, izbutind chiar să zâmbească, detectivul
Parry bate cu pixul în pagina deschisă.
— Acum nu mai avem nevoie decât să ne povesteşti seara
de luni şi am terminat.
Mă uit lung la el. E meschin să mă fălesc cu acel zâmbet
rar, însă o fac.
— Încă cinci minute, zic.
Şi mă aşez la loc.

25
Decembrie 2019

Acum, că mă gândesc la asta, poate că Gretchen a fost cea

care a propus mica noastră sărbătorire.
— Vă daţi seama că n-am băut niciodată împreună fără să
avem sub scaune veste de salvare?
— Nu uita cununia lui Kit, am zis. Atunci eram pe uscat.
Ce ziceţi de ultima zi de lucru?
Toţi, în afară de Gretchen, optaserăm să nu mergem la
muncă în Ajunul Crăciunului, ceea ce făcea ca luni, 23, să
fie data firească, şi toţi ne-am pus-o în calendare.
— Aduceţi partenerii? ne-a întrebat Steve pe Kit şi pe
mine, cu speranţă, şi mi-am ascuns un zâmbet superior.
Trebuie că-i place de Melia, întocmai aşa cum spusese
Clare că se va întâmpla.
— Nu, nu-i aduceţi! a cerut Gretchen cu hotărâre.
Într-o ciudată – sau poate că inevitabilă – paralelă cu
ruperea prieteniei dintre noi, soţii Roper şi eu cu Clare,
exista o puternică impresie că zilele noastre de cvartet de
navetişti erau numărate. Deja în fiecare dimineaţă aşteptam
cu nerăbdare scurta perioadă de singurătate de după ce
coborau ceilalţi de pe vas. Treceam pe sub arcadele roşii şi
aurii ale lui Blackfriars Bridge în tăcere sublimă, pe lângă
barjele de pe malul de nord, cu macaralele lor şi utilajele de
construcţii, iar la sud, micuţa plajă cu nisip şi cheiuri de
lemn, lăsate atât de pitoresc la vedere de reflux; apoi pe
lângă magnificul National Theatre, cu stilul lui brutalist,
fără riscul de a redeschide rănile actoriceşti ale lui Kit lăsate
de faptul că nu mai era activ. Nu, acum mi se părea că sunt
mai multe lucruri de evitat decât de căutat la tovarăşii mei
de navetă, dar asta nu mă întrista, nu ca pierderea
prieteniei dintre soţii Roper şi noi, Clare şi cu mine. Vreme
este să plângi şi vreme să râzi32 – ştim cu toţii zicerea.

Barul era nebuneşte de aglomerat şi groaznic de zgomotos

din pricina interiorului din lemn lustruit şi prea puţinului
mobilier moale care să absoarbă gălăgia făcută de peste trei
sute de băutori dezlănţuiţi (atât de aproape de Crăciun, în
centrul Londrei fiecare seară era cea de vineri). Din cauza
acelui tren de dimineaţă spre Edinburgh, îi promisesem lui
Clare că o s-o iau uşor cu băutura, dar undeva, pe la al
cincilea pahar, mi-a ieşit complet din cap.
Gretchen, care interzisese partenerii, a adus cu ea o colegă
care îşi omora timpul înaintea unei întâlniri, o fată în jur de
douăzeci şi cinci de ani al cărei grad de atractivitate era cum
nu se poate mai nepotrivit cu importanţa pe care şi-o dădea;
se purta ca o vedetă care catadicsea să accepte întrebări de
la o sală plină de jurnalişti plini de zel. În răstimp de o oră,
Gretchen o ştersese de acolo, urmată de Kit, iar Steve fusese
deturnat de un coleg peste care nu se aşteptase să dea, aşa
că am fost potcovit cu fata – cum îi zicea? Poate Yaya sau
Yoyo, un nume de alint care îi părea destul de drăgălaş ca
să-l vâre pe gât străinilor. Nu se străduia să-şi ascundă
lipsa de interes faţă de un cetăţean vârstnic ca mine, așa că
dinamica interviului a continuat. („Când ne-am pierdut arta
conversaţiei?” am întrebat-o odată pe Clare. „Când
Instagram le-a spus oamenilor obişnuiţi că vieţile lor sunt
extraordinare”, a răspuns ea, şi n-am fost destul de
răutăcios ca să pomenesc de reţelele sociale ale firmei
Hayder Armstrong, care legănau prin faţa ochilor de câteva
ori pe zi premiul unor case demne de vedete, de parcă am fi
avut cu toţii aceleaşi şanse de câştig.)

32
Ecleziastul, 3:4, p. 666, în Biblia, Institutul Biblic şi de Misiune
Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1968.
 — O adormi pe Yoyo, nu? a zis Kit când el şi Gretchen au
reapărut, în sfârşit.
Expresia lui era plină aroganţă, şi mi-a sărit muştarul.
— Dracu’ să te ia, Kit!
— Drăguţ! a zis Yoyo şi, în sfârşit, a plecat să-i
împărtăşească amănunte despre viaţa sa minunată
nefericitului cu care avea întâlnire.
Ca să sărbătorim eliberarea, am cumpărat un rând de
tequila, așteptând vreo douăzeci de minute până să fiu
servit, după care m-am întors la ceilalţi şi am trântit tava pe
masă cu un gest amplu de beţiv.
— Crăciunul! Perioada de bunăvoinţă faţă de toţi oamenii
– sau, cel puţin, aşa nădăjduiesc oamenii!
— N-o să găseşti asta pe nicio felicitare de Crăciun, a
replicat Steve.

Am plecat de la bar târziu, ca să prindem ultima cursă spre

est, şi am alergat toţi patru pe străzi spre Blackfriars Pier,
scoţând urale când vasul luminat a ieşit de sub podul de
cale ferată şi a alunecat spre noi. În fâşia de sticlă lucioasă
a gării de deasupra a fost iluzia trecătoare, hidoasă, a
ciocnirii iminente când s-au încrucişat două trenuri, înainte
ca siluete întunecate să ia cu asalt uşile deschise. Când am
ajuns la barul de pe vas ca să mai bem ceva, încă mai
gâfâiam şi respiram şuierător cu toţii, glumind despre
atacuri de cord. Mai era un grup, turişti sau studenţi, mi s-
a părut, răspândit pe două rânduri în partea din faţă a
cabinei.
— Cine mama naibii era domnişorica Numai-eu-contez,
Gretch?
— E asistenta nesuferită care tocmai a venit în echipă, a
zis Steve. Nu asculţi nimic din ce spunem, Jamie?
Încă ne întreceam să găsim cele mai tăioase învinuiri la
adresa intrusei, când Gretchen a început să ţipe că aproape
uitase că are cadouri pentru noi, şi a pescuit din geanta de
pe umăr trei obiecte plate, învelite în hârtie aurie. Erau
cărţile Mr. Men: Mr. Grumble, pentru Steve, Mr. Fussy,
pentru mine, Mr. Wrong, pentru Kit33.
Nu era cel mai măgulitor trio, însă eu și Steve le-am luat
pe ale noastre cu voioşie, spre deosebire de Kit, care a
reacţionat posomorându-se şi a mormăit un „la revedere!”
către Gretchen când a coborât, la Surrey Quays. Chiar şi în
starea mea de beţie, îmi dădeam seama că e cel mai matolit
dintre noi. Nu-mi amintesc să-l fi văzut pe Steve coborând
după câteva minute, dar trebuie s-o fi făcut, pentru că, data
următoare când m-am uitat, eu și Kit eram singuri pe vasul
gol, cu hârtie de ambalaj ruptă pe scaunele de lângă noi. El
a azvârlit pe jos Mr. Wrong, bodogănind în gâtul sticlei de
bere.
— De ce ai făcut asta? Ce se petrece între tine şi
Gretchen?
— Ce ţi-ar mai plăcea să ştii!
Avea un ton duşmănos, făcându-mă să simt furnicături de
iritare. Era aşa de afurisit de copilăros!
— Nimic despre care ar trebui să ştie Melia, sper?
— Plimbă ursu’! Câteva secunde s-au mai auzit doar
vibraţia motoarelor și cântecele de Crăciun în difuzoare, apoi
a zis: Am citit mai deunăzi ceva interesant: oamenii care îi
acuză pe alţii că ar călca pe de lături sunt aproape
întotdeauna cei care o fac. Şi iată-te la tine, acuzându-mă
pe mine.
Datorită alcoolului, fulgerele din privirea lui erau mai
degrabă sticloase decât provocatoare, însă nu încăpea
îndoială în privinţa încordării din partea de sus a corpului, a
încleştării pumnilor.
33
Mr. Men: serie de cărţi pentru copii scrisă de Roger Hargrave. To
grumble – „a bombăni, a mormăi”; fussy – „mofturos, aferat”; wrong –
„greşit, nepotrivit”.
 — Poţi să încetezi prefăcătoria, bine, Jamie? Am văzut
cum te uiţi la ea.
— Despre ce vorbeşti, la cine mă uit?
Vocile noastre ridicate umpleau cabina şi eram destul de
conştient ca să mă întreb ce credea echipajul. Am avut o
imagine clară a felului în care trebuie că arătam: cei doi
sălbatici, ultimii care coboară.
Kit a înclinat sticla spre gură şi, descoperind că e goală, a
luat sticla pe jumătate plină a lui Gretchen şi a băut-o.
— Trebuie să ştii de acum că e târâtura târâturilor – da?
Ai spus-o tu însuţi în seara asta: bunăvoinţă faţă de toţi
bărbaţii – asta-i Melia.
L-am pocnit, făcându-l să scape sticla, care s-a rostogolit,
vărsând spumă pe podea. Chiar şi prins în încăierare, mi-
am dat seama că dinamica e strâmbă, amantul apără de soţ
onoarea soţiei. Pe când vasul se smucea într-o hulă bruscă,
am continuat să ne aruncăm unul altuia insulte.
— Te crezi aşa deştept, dar n-ai habar de nimic în bula ta
elegantă din Prospect Square! a zâmbit el dispreţuitor.
Cunosc oameni despre care nici măcar nu ştii că există.
Sunt adevărate bestii. Te-ai scăpa în pantaloni dacă doar s-
ar uita la tine.
Cu toate că eram mai înalt şi mai voinic decât el, devenea
greu de stăpânit, mă lovea de zor cu capul şi mă învineţea
cu ciupitura ascuţită a unghiilor. Văzând un membru al
echipajului care se apropia, am strigat:
— Nu vă supăraţi! Bărbatul acesta mă deranjează!
— Te „deranjează”? De ce trebuie întotdeauna să vorbeşti
ca un ţafandache? a zis Kit printre dinţii încleştaţi.
— Despărţiţi-vă, vă rog! ne-a cerut cel din echipaj, iar al
doilea angajat – barmanul – a ajutat să fim despărţiţi şi
ţinuţi în părţi opuse ale cabinei.
— Domnilor! a strigat el, iar cuvântul a stârnit o amintire
dezorientantă a ororii incidentului din tunelul metroului, o
senzaţie tăioasă de silă faţă de mine pe care n-o mai
simţisem de atunci încoace.
— Desigur, îmi pare rău! am zis şi, când am acostat la St.
Mary’s, era clar că avea să mi se permită să debarc înaintea
lui Kit.
Mi-a plăcut că, deşi eu îl lovisem primul, el a fost cel
reţinut, evidenţiat ca zurbagiu.
Încă îl mai auzeam pe debarcader, în spatele meu:
— O să-ţi doreşti să nu mă fi cunoscut, amice!
— Mi-ai luat vorba din gură! am mârâit. Amice.
— Las’ că vezi tu, Jamie! Vorbesc al dracului de serios!
Mă clătinam pe stradă. Frigul şi furia îmi astupau
urechile, aşa încât paşii îmi vibrau prin trup, tropăitul unui
monstru. Nu m-am întors să văd dacă vine după mine.
„Mariners” era încă deschis, iar prin uşi se revărsau în
noapte muzica şi vocile prea puternice. Fumătorii stăteau
împreună pe alee, tropăind fără astâmpăr în frig, şi mi-am
dorit să mă pot alătura lor, să-i tapez de o ţigară şi să trag
în plămâni toxinele delicioase. Tânjeam s-o sun pe Melia, s-
o văd, să-mi iau din vocea ei toată alinarea şi calmul de care
aveam nevoie. În loc de asta, când am ajuns acasă i-am
trimis lui un mesaj:
Las’ că vezi TU.
Fără să aştept răspunsul, deja regretând propriul mesaj,
mi-am lăsat telefonul pe masa din hol să i se descarce
bateria. La etaj, Clare se dusese la culcare devreme şi n-a
fost încântată să fie trezită de zdrăngăneala mea în căutare
de paracetamol în dulăpiorul din baie. Mi-a amintit de
plecarea noastră cumplit de matinală, dar n-aveam starea
de spirit potrivită să fiu tras de urechi de învăţătoare.
— De aceea mă întorc aşa devreme – nu-i nici măcar
douăsprezece fără un sfert.
— Taxiul vine la şapte şi tu nu ţi-ai făcut bagajul.
 — O să-l fac dimineaţă.
— În niciun caz nu trebuie să scăpăm trenul acela, Jamie.
Nu vreau să-i dezamăgeşti pe mama şi pe tata.
— Pentru numele lui Dumnezeu, n-o să scăpăm trenul şi
n-o să dezamăgesc pe nimeni! Culcă-te!
Nu voiam să mă mai cert o dată, nu mă mai ţineau nervii.
Tot ce puteam să gândesc era cât de scârbă mi-era de Kit.
Scârbă să fiu cu el, scârbă să mă gândesc la el.
Îndreptându-mă spre pat pe întuneric, am înghiţit două
tablete de paracetamol, am băut o jumătate de litru de apă
şi am încercat să fur câteva ore de răgaz de la imaginaţia
mea care clocotea.

26

24-26 decembrie 2019

Dacă aş fi fost de Crăciun oriunde altundeva în afară de

casa familiei Armstrong, poate că n-aş fi reuşit să mă
liniştesc, însă părinţii lui Clare, Rod şi Audrey, erau un
balsam pentru orgoliul meu zgândărit, pentru rănile mele
animalice. La fel ca apartamentul lor din New Town,
Edinburgh, erau eleganţi şi patricieni: aici nu prea erau
şanse de voci ridicate, cu atât mai puţin de un pumn
ridicat.
 Puiul de somn de patru ore pe care l-am tras în tren a fost
de ajutor. Clare luase bilete la clasa întâi şi a fost destul de
confortabil ca să mă odihnesc ca lumea, chiar dacă m-a
împuns de două ori cu vârful piciorului, de pe locul de
vizavi, ca să nu mai sforăi.
— Trei zile întregi fără clienţi, le-a spus părinţilor săi,
răsfăţându-se cu prima băutură lângă şemineu, în Ajun.
În pomul de Crăciun erau atârnate zeci de figurine de
lemn din Spărgătorul de nuci, toate cu membre articulate şi
lănţişor aurit.
— Aseară mi-am pornit mesajul automat că nu sunt la
serviciu.
— Ei bine, sper să nu mori de inimă rea! a zis Audrey.
N-avea cum să ştie, desigur, că ginerele său de facto avea
motive să tânjească – după tânăra lui amantă măritată, cu
care nu prea avea şanse să poată lua legătura în vacanţa de
Crăciun. Pe când Clare vorbea despre piaţa imobiliară
londoneză aflată în cădere liberă şi despre oferta de preţ
pentru o casă din Blackheath pe care spera s-o primească
vineri, mi-am dat seama cât de puţin eram la curent cu
veştile despre munca ei. Ştiam mai multe despre partea de
închirieri.
— Ce-ai păţit la mână? m-a întrebat Audrey.
— S-a ars la cafetiera de la serviciu ieri, a răspuns Clare.
Nici măcar n-a observat până dimineaţa.
— Ba am observat, am corectat-o, numai că nu m-am
ostenit s-o bandajez. Trebuia să plec ca să mă întâlnesc cu
nişte oameni, să bem ceva.
— Probabil destulă băutură ca să omoare durerea, a
replicat Rod. Te doare?
— M-a durut la trezire, dar acum sunt îndopat cu
paracetamol, aşa că nu simt nimic.
 La fel şi vânătaia de pe claviculă, făcută de o lovitură de
cap sălbatică dată de Kit. M-am întrebat dacă îl învinețisem
şi eu pe el în mica noastră încăierare sordidă.
— Ai grijă când amesteci analgezicele cu băutura! m-a
avertizat Rod, dar nu era nevoie să-şi facă griji: aveam de
gând ca acest Crăciun să fie o dovadă de cumpătare, până
la plăcuta economie a singurului telefon pe care aveam să-l
dau alor mei în dimineaţa de Crăciun (cum nu eram
niciodată la mai mult de câţiva metri de un Armstrong, n-
aveam s-o sun pe Melia).
Luni seara mă deranjase lipsa de interes pe care mi-o
arătase tânăra colegă a lui Gretchen, însă acum savuram
faptul că dezvăluiam despre mine cât de puţin puteam,
concentrându-mă, recunoscător, asupra gazdelor. Îmi
dădeam seama cât de mulţumită e Clare de mine. În
săptămânile de la cearta noastră de după acea ultimă
întâlnire neplăcută cu Kit şi Melia nu fusese bosumflată –
nu era stilul ei –, însă eram conştient de o reţinere pe mai
multe planuri: afecţiunea fizică, umorul, prezumţia de
nevinovăţie. Nefiind deloc în poziţia de a obiecta, nu
făcusem valuri şi coexistaserăm destul de paşnic.
Un efect secundar util a fost faptul că nu catadicsise să
întrebe de ce ajungeam târziu acasă o dată pe săptămână –
uneori de două ori – în urma întâlnirilor cu Melia, dar, fără
îndoială, în principiu dădea vina pe Kit.
Până să ieşim singuri la o plimbare pe Calton Hill, de
Boxing Day, niciunul dintre noi nu i-a pomenit pe soţii
Roper.
— M-am cam certat cu Kit luni, am zis când am ajuns pe
culme, ca şi cum subiectul putea fi adus în discuţie doar
aici, când vântul îi şuiera în urechi şi ochii îi erau derutaţi
de privelişte.
 Totul era acolo, solid şi neschimbat: castelul şi Princess
Street; Holyroodhouse Palace şi Arthur’s Seat; docurile din
Leith şi pâcla îndepărtată a estuarului râului Forth.
Capul i s-a răsucit doar un pic.
— De la ce a pornit?
— Nimic special. Dar cred că în ultima vreme ne călcam
unul pe altul pe bătături. Cum ziceam, îmi fac griji pentru
el.
— Aşa-i.
„E problema Meliei”, asta spusese.
— Sincer să fiu, nu prea cred că e stabil, am adăugat. E
mai dependent de cocaină decât crezusem.
Ne-am uitat spre Arthur’s Seat. Chiar în faţa noastră, o
pereche de tineri se umflau în pene şi mânuiau un băț
pentru selfie, tot schimbându-şi poziţia.
— Nu te-ai implicat la un nivel mai profund, nu? a zis
Clare.
— Ce vrei să zici?
— Ştii tu, să-i împărtăşeşti obiceiul. Nu datorezi bani sau
aşa ceva?
— Dumnezeule mare, nu!
Am tăcut un pic.
— El datorează, asta-i sigur.
— Ştim cu toţii că el datorează. Dacă am fi în secolul XIX,
el ar fi în Marshalsea34. Şi Melia, probabil.
— Mi-a cerut un împrumut acum o vreme, am mărturisit.
M-a făcut să mă simt tare vinovat când am zis nu.
— Ai grijă! Soiul ăsta de lucruri nu-i decât începutul. Ar
putea să ajungă să te şantajeze sau aşa ceva.
I-am aruncat o privire temătoare: ce voia să zică prin asta?
Discuţia ajungea mai în adâncime decât voiam să îngădui şi
am lăsat să treacă un moment, dorindu-mi intens ca oraşul
– în acelaşi timp familiar şi îndepărtat – să-şi exercite vraja
34
Celebră închisoare a datornicilor din Londra.
asupra mea, asupra ei. Aveam impresia că, dacă ne-am fi
stabilit aici şi nu la Londra, n-aş fi acceptat faptul că nu-mi
aparţine absolut niciun procent din casa în care locuiesc; n-
ar fi trebuit să-mi părăsesc slujba din cauză că naveta părea
că-mi ameninţă viaţa; poate că n-aş fi început niciodată o
legătură amoroasă cu o femeie ca Melia – sau cu orice
femeie. La urma urmei, avea Kit dreptate? Totul era legat de
proprietate? Nu doar de securitatea ei financiară, ci de
mândria de proprietar. Puterea posesiei.
Privirea mi-a poposit pe National Monument, parthenonul
neterminat din Edinburgh – neterminat din cauză că se
terminaseră banii.
— Vrei să ştii ce cred eu? a zis Clare.
— Ce?
— Cred că trebuie să tai legăturile.
— Cu Kit? La asta mă gândeam şi eu. M-am gândit că
poate o să cer să schimb tura la cafenea, ca să pot merge cu
altă cursă decât el. Ar însemna să lucrez în unele
weekenduri dar...
Ea m-a întrerupt:
— Nu numai cu el, Jamie. Şi cu ea.
Am înghiţit în sec. Nici nu putea fi vorba să n-o privesc în
ochi, evitarea n-ar fi făcut decât să-mi trâmbiţeze vinovăţia,
însă când am făcut-o, i-am găsit privirea mai degrabă
cooperativă decât acuzatoare.
— Cu amândoi, adică, a zis. Ceva nu-i în ordine cu ăştia
doi.
— Credeam că-ţi place Melia.
— Îmi place, dar nu la fel de mult ca înainte. Există un
motiv pentru care „Melia” este prescurtat „Me”. E din cauză
că e complet narcisistă.
Uau! Am tras în plămâni aerul rece, apoi l-am dat afară ca
o ceaţă.
 — Bine. Mă rog, e bine în teorie, dar cum poţi s-o faci
când lucrezi împreună cu ea?
— Nu direct, a subliniat Clare. Vânzările şi închirierile
sunt echipe diferite şi toţi suntem plecaţi adesea din birou la
vizionări. Oricum, nu vreau să zic să nu le mai răspundem
la mesaje sau aşa ceva, doar să nu mai petrecem timp
împreună. Totul a devenit prea intens, prea repede, nu-i
aşa? Şi ştiu că a fost vina mea. Nu s-a dezvoltat aşa cum ar
trebui s-o facă o prietenie.
Am tăcut, mai mult decât mulţumit s-o las pe ea să
vorbească.
— Nu vreau să rănesc pe nimeni, a adăugat, cu decenţa ei
tipică. Viaţa e destul de grea, nu?
Mă durea inima pentru ea. Îşi făcea griji că o răneşte pe
Melia, când Melia... Mă rog, Melia doar juca rolul de
prietenă, chiar dacă o făcea cu atâta naturaleţe, încât nici
ea n-ar fi putut spune unde se înceţoşau hotarele.
— Cine a fost Dugald Stewart? am întrebat pe când
treceam pe lângă monumentul lui, unde o turmă de turişti
făceau poze cu telefoanele.
Pe al meu îl lăsasem în apartament, căci era mai bine să
nu ascult mesajele vocale primite de la Melia.
— M-ai mai întrebat, a zis Clare. A fost un renumit filozof
moralizator.
— A, da, tipul cu bunul-simţ.
— Exact. Nu ne-ar strica mai mulţi dintr-ăştia pe aici.
— Adevărat.
Şi pentru scurt timp, pe acel deal, am avut impresia că
bunul-simţ chiar era tot ce trebuia ca să ne salveze.

În trenul spre casă – cu numai o mână de angajaţi mocăiţi,

care te făceau să-ţi pierzi pofta de viaţă –, Clare a gemut
când a văzut mesajele de la serviciu adunate.
 — Cine trimite e-mailuri de Boxing Day, fir-ar să fie de
treabă? Lumea chiar a înnebunit.
— Perechea aceea a făcut o ofertă pentru casa din
Blackheath?
— Încă nu. Mâine, să sperăm. Oh, am avut două apeluri
nepreluate de la Melia!
Ne-am uitat unul la celălalt cu subînţeles, gândindu-ne la
discuţia de pe Calton Hill.
— Vreun mesaj vocal?
— Nu. Ar trebui s-o sun?
— Lasă până vă vedeţi la lucru, mâine, am sugerat,
căscând.
Trenul trebuia să ajungă la Kings Cross la ora zece seara.
În mod normal, când mă întorc acasă la Londra simt o
convingere neclintită că merg în direcţia cea bună, înapoi
acolo unde mi-e locul. Dick Whittington35 s-a întors, gata să-
şi cârmuiască oraşul. Însă în această seară de joi de după
Crăciun, pe când luminile din casele aflate de-a lungul căii
ferate începeau să se înmulţească, înainte să intrăm în
adâncitura din King’s Cross, am simţit ceva remarcabil de
asemănător cu groaza.

27
35
Richard Whittington (aprox. 1354–1423), negustor bogat şi primar al
Londrei. Legenda spune că a părăsit oraşul într-o noapte ca să se
întoarcă în ţinutul natal, însă l-a oprit sunetul clopotelor din Londra,
prevestind că va ajunge primar.
27 decembrie 2019

— Groază? De ce să simţi groază? întreabă Parry, şi îmi dau

seama că am pierdut şirul lucrurilor pe care le spun cu glas
tare.
Nu demult, Melia îmi dăduse un sfat: „Cea mai bună cale
de a te opri să spui ceva este să nu te gândeşti la asta.” Însă
cum să te împiedici să „gândeşti”?
— Din cauza tuturor acestor lucruri.
Arăt spre spaţiul din jurul nostru, spre ritmul tot mai
rapid dinspre sfârşitul dimineţii, numărul ameţitor de
variabile care pot face diferenţa între o zi bună şi una rea, o
faptă bună şi una rea.
— Muncă, viaţă, Londra. Toată nebunia. E copleşitor. Nu
te simţi niciodată aşa după câteva zile în care ai fost plecat?
E aproape zece şi jumătate. Mă străduiesc să-mi aduc
mintea înapoi la cursa din această dimineaţă. Îmi amintesc
locul gol pe care ar fi trebuit să stea Kit; conversaţia ciudat
de criptică cu Gretchen; comitetul de întâmpinare de pe
chei. Acel răsfăţ al senzaţiei de izolare exact în momentul în
care eram scos în evidenţă: Doar eu?
Şi apoi acest interogatoriu. Vorbind până ce gâtul mi-e
pârjolit şi mi se strânge stomacul. „Tot ce ştii.”
Merchison îşi stăpâneşte dorinţa să se întindă, îmi dau
seama după încordarea umerilor, faptul că se foieşte pe
scaun. Dacă ar căsca cineva, ar căsca imediat şi el. Parry,
mai tânăr, care lucrează la sală, se ţine mai bine, însă
telefonul i-a sunat de două sau trei ori în timpul ultimei
porţiuni din povestirea mea, şi până şi el îşi pierde
concentrarea.
— Bine, ne oprim aici! hotărăște el. Scuzele noastre șefei
tale că te-am ţinut mai mult decât am spus!
Ochii îmi ies din orbite.
— Nu vreţi să dau o declaraţie oficială sau ceva de genul?
 — Deocamdată nu. Ai grijă să nu te duci pe capul altcuiva
implicat în această investigaţie! Dacă o faci, o să te acuzăm
de obstrucţionarea justiţiei, ai priceput?
Nu-i greu de ghicit teama lor principală: că o să încerc să
găsesc cealaltă martoră şi că o să scot cu de-a sila de la ea
amănuntele pe care ei le tăinuiesc atât de chinuitor.
— Asta o include şi pe doamna Roper, zice Merchison. De
fapt, deocamdată ţine pentru tine tot ce am discutat, bine?
Mă încrunt.
— Ce, chiar şi faptul că a dispărut Kit? Nu difuzaţi un fel
de apel?
Imi imaginasem imagini cu granulaţie mare ale unui Kit
beat care coboară împleticit de pe vas şi o ia în sus pe
debarcader – în mod ideal, cu precedenta scenă a încăierării
lăsată pe podeaua cabinei de montaj – date pe toate site-
urile de ştiri şi la ştirile televiziunii locale. L-aţi văzut pe
acest bărbat luni seara?
— Nu încă, nu.
Se uită unul la altul prudent, după care Merchison
explică:
— În urma acestei discuţii, trebuie să ne consultăm cu
colegii cu grad mai mare. S-ar putea să nu fie potrivită
implicarea publicului în acest moment.
Mă uit lung, neputând să descifrez asta. Mă întreb dacă
bugetul reprezintă un factor. Poate că acele apeluri
răspândite în presă sunt doar pentru copii şi tinere
atrăgătoare, nu pentru bărbaţi iresponsabili cu probleme de
droguri care au dispărut fără explicaţie în sezonul
petrecerilor de la birou. Nu atât tragedie, cât risipă firească.
— Adică, ce, nu vreţi să puneţi în primejdie alte cazuri,
ceva de soiul ăsta?
— Ceva de soiul ăsta, aprobă el.
— Pot să vorbesc măcar cu Clare?
 Fac semn din cap că da şi îmi dictează un număr la care îi
găsesc.
— Sună-ne imediat dacă ia legătura cu tine!
— Sigur.
Pun telefonul în buzunar şi mă ridic în picioare.
Nu pot rezista ocaziei să mă întorc pe unde am venit şi să
cobor scările, ceea ce îmi permite să-i urmăresc cu coada
ochiului. Sunt în continuare la masă, cu telefoanele în
mâini. Vor mai rămâne o vreme, ca să făurească o nouă
ipoteză? Sau vor merge în grabă la St. Mary’s, sperând să
găsească martori în locuinţele aflate cel mai aproape de
aleea de lângă Tamisa, copii care povestesc că au fost treziţi
în noaptea de luni de niște beţivani înspăimântători, care
strigau şi se îmbrânceau?
Sau poate că se vor întoarce, pur şi simplu, la secţie, ca să
aştepte vestea că un cadavru a fost scos de valuri la mal.

28

27 decembrie 2019

Ies prin partea de vest şi zăbovesc o vreme în lumina ştearsă

de iarnă, evaluând situaţia. Când sunt sigur că nu sunt
urmărit, îmi îngădui să-mi destind umerii şi să dau drumul
prelung aerului din piept. Sunt liber.
Pe moment.
 Mă simt la fel de dărâmat ca la sfârşitul unui schimb lung.
Mă dor rău şalele. Sciatica? Un disc deplasat? Afecţiunile
oamenilor de vârstă mijlocie, pe care în ultima vreme am
ales să nu le bag în seamă, crezând că tinereţea poate fi
transmisă prin intermediul fluidelor corporale. Îmi vine
brusc un gând nepoftit: Sunt cu aproape douăzeci de ani
mai bătrân decât Melia. Când o să aibă patruzeci, eu o să
am şaizeci! Ce naiba facem?
Deşi „Comfort Zone” este la cinci minute de mers pe jos,
pornesc în direcţia opusă, spre apă, sunând-o deja pe Regan
ca să mă scuz:
— Îmi pare foarte rău, dar trebuie să mă duc acasă! E o
urgenţă, a dispărut un prieten.
Reacţia ei la veste e mult mai încordată decât a fost a mea.
— E groaznic! Nu-mi vine să cred! Ei ce cred că i s-a
întâmplat? Cine e?
— Îl ştii pe tipul cu care merg cu acvabuzul? Kit? El e.
Nici n-au trecut cinci minute şi am nesocotit instrucţiunile
detectivilor să nu pomenesc de investigaţie. Deja vreau să
exploatez această criză pentru un câştig personal.
— Sunt sigur că o să se întoarcă, dar toată chestia e...
Auzind şuieratul şi cârâitul aparatului de spumat laptele,
mă opresc. Toată chestia e cum? Imposibil de asimilat? Nu
se întâmplă cu adevărat?
— Confidenţială, aşa că nu spune nimic, ai înţeles?
— Sigur.
— Poţi găsi pe altcineva să te ajute azi?
— Simona tocmai a venit, dar până acum cafeneaua a fost
moartă.
O aud cum se opreşte brusc, ca şi cum cuvântul „moartă”
m-ar putea tulbura.
— Mulţumesc, eşti grozavă! O să vin fără greş luni, orice o
fi!
 Mă întorc pe urmele paşilor mei la chei. Spaţiul deschis de
lângă Eye e tot mai plin de turişti, ţinutul fermecat al iernii
fiind deschis pentru afaceri. Rămân un moment privind
nevinovaţii cu căciuli tricotate şi mănuşi de piele care se
conving unii pe alţii să se răsfeţe cu vin fiert cu mirodenii
sau cu ciocolată caldă cu frişcă. Aşteptând aici, singur şi
nebăgat în seamă, e ca şi cum eu aş fi cel care poate că a
fost răpit, nu Kit.
Nu există curse spre St. Mary’s în afară de orele de vârf,
aşa că urc pe următorul vas spre North Greenwich. Mareea
pare mai puternică, apa fiind mai agitată decât mai
devreme. Desupra, cerul sidefiu începe să fie brăzdat de nori
mai închişi la culoare. N-am văzut niciodată vasul aşa de
gol. Doar eu şi o jumătate de duzină de turişti cu canadiene
cu glugă, cu curelele genţilor petrecute peste piept. E o
familie de patru – italieni, cred. Doi fii, mai puţin
entuziasmaţi de fluviu decât părinţii lor, arătându-şi unul
altuia ceva pe telefoane. La început părinţii protestează, apoi
renunţă.
Primul lucru pe care îl fac este să-mi cumpăr cafea şi apă
şi să ascult mesajele vocale ale Meliei din zilele trecute, în
care mă imploră să-i dau de ştire dacă l-am văzut pe Kit:
„Sunt sigură că nu-i nimic, dar...”
„Încă nu s-a întors, sună-mă, te rog!”
Îi trimit un mesaj de scuză:
Îmi pare tare rău că nu ţi-am răspuns, telefonul meu a
fost închis în zilele de Crăciun. E cumplit cu Kit. Jur că n-
am niciun semn de la el din seara de lunea trecută. Te
rog, dă-mi de ştire ce pot face ca să te ajut.
Mi-i imaginez pe Parry şi pe Merchison citindu-l,
discutând dacă este o abordare sinceră făcută de un amant
uluit sau genul de mesaj compus de cineva care îşi acoperă
urmele criminale. Desigur, ştiu că nu vor face ceva atât de
SF ca citirea mesajelor mele în timp real. La televizor,
pentru obţinerea înregistrărilor telefonice este nevoie de
câteva ore, însă am citit că în realitate probabil că e vorba
mai degrabă de zile sau chiar săptămâni; firmele
tărăgănează când au de-a face cu poliţia. Va fi dincolo de
Anul Nou, cu siguranţă. Şi cum e cu căutările istoricului de
pe internet? Poliția chiar are nevoie de aparatele respective
ca să facă asta? Vor veni acasă să ne confişte toate
electronicele? Mă gândesc la apelurile şi mesajele şi
căutările pe internet pe care le face fiecare dintre noi în
fiecare zi, deducţiile care pot fi făcute, cazurile care pot fi
construite.
Ceea ce vor face poliţiştii destul de curând – astăzi,
presupun – este s-o sune pe Clare. Vor vrea cel puţin ca ea
să confirme ora la care am ajuns acasă luni seara şi ce am
făcut de atunci încoace. Mă rog în sinea mea să nu-i spună
despre mine şi Melia. Dacă s-ar putea abţine câteva zile,
ideal o săptămână.
Chiar înainte ca vasul să ajungă la Tower Bridge, au sunat
amândoi, Steve şi Gretchen, unul după altul. Îl las să intre
în căsuţa vocală şi apoi ascult imediat mesajele.
Steve: „Jamie, ai auzit de Kit că a dat bir cu fugiţii? Dă-mi
de ştire dacă afli ceva, bine?”
Şi Gretchen, mai tulburată: „Jamie, e adevărat despre Kit?
Nu l-a mai văzut nimeni din seara în care am fost
împreună? Are telefonul închis. Îmi pare rău că am fost
ciudată mai devreme, mă gândeam la nişte chestii. Plec la
Marrakech pentru Anul Nou – sper că nu pică prost, dar am
făcut rezervarea chiar înainte să aud veştile şi nu-mi
recuperez banii dacă anulez. Oricum, vorbesc aiurea. Te rog
să mă suni dacă ai veşti.”
Urmează o pauză înainte să închidă, ca şi cum se gândea
să mai adauge ceva, dar s-a răzgândit.
 Sau poate că sunt doar eu, care îmi închipui secrete acolo
unde nu-i niciunul. Îi scriu:
Da, e adevărat. Am vorbit deja cu poliţiştii. Sper cu
adevărat că e doar o neînţelegere.
Îi trimit un mesaj asemănător lui Steve şi apoi măreazem
de spătar, cu umerii lăsaţi mult în jos. Niciodată n-am fost
atât de conştient de ridicarea şi coborârea vasului; la
Canary Wharf pare să aibă probleme cu acostarea, marinarii
de pe punte având expresii sumbre pe când lasă frânghia să
alunece printre degetele lor iscusite. Din nou în mişcare,
cerul dinspre est se întunecă până la cenuşiul fumului, ca şi
cum am naviga spre un foc de tabără.
Apare un nou mesaj de la Clare:
Cum a fost cu poliţiştii?
Un pic îngrijorător, ca să fiu sincer. Chiulesc de la lucru şi
mă îndrept spre casă.
O să încerc să termin devreme.
La North Greenwich e ultima staţie şi sunt dezechilibrat de
mişcarea pontonului sub tălpi, de fluxul de dedesubt. Mă
plimb pe partea estică a peninsulei; greementul bărcilor
zdrăngăne în vânt şi îmi face nervii să trepideze. Pe când
trec pe lângă unele dintre blocurile de locuinţe în care m-am
întâlnit cu Melia, ridic privirea spre ferestrele oarbe şi-mi
imaginez spaţiile goale lucioase dinăuntru, finisările reci şi
tehnologia modernă care îşi aşteaptă ocupanţii. Sunt izbitor
de lipsite de decoraţiuni, de parcă sezonul sărbătorilor ar fi
fost anulat în acest loc, de viaţa trăită în viitorul apropiat.
Nu se vede decât o siluetă pe mozaicul de balcoane, o femeie
în costum de trening cu o sticlă de apă în mână, grilajul
balconului ei făcând-o să pară că e după gratii.
Urmez arcul fluviului spre casă, cu Thames Barrier
sclipind în faţă, înainte să cotesc spre interior, spre gara de
la Charlton. În trenul pustiu am la dispoziţie patru scaune
şi stau liniştit, privind cum defilează pe alături partea de
sud-est a Londrei. N-ai ghici niciodată că sunt un bărbat
care a îngenuncheat cândva o reţea sau orice o fi fost ceea
ce a trâmbiţat Twitter că s-a întâmplat.
Îmi amintesc că terapeutul a zis:
— Ai putea să mai mergi cu metroul dacă ai fi doar tu? Un
vagon gol, nimeni altcineva.
— Da, am zis. Cred că da.
— Prin urmare, teama ta este asociată în aceeaşi măsură
cu ceilalţi pasageri şi cu faptul că eşti sub pământ.
Nu o întrebare, nici o judecată. O concluzie.
Memoria îmi scoate la iveală una mai recentă: acel salt
ciudat din interogatoriul poliţiştilor între avertizarea mea
despre „alte versiuni” ale celor petrecute luni seara şi
cercetarea episodului din metrou. De ce au făcut asocierea?
Discuţia ar fi putut să continue rezonabil fără nicio referire
la incidentul din metrou, aşa că trebuie să fi fost important
pentru o ipoteză neprecizată de-ale lor, ceva mai mult decât
o demonstrare a – cum era? – „filonului de impulsivitate”,
asta era.
Imaginaţia mi se distorsionează. Şi dacă... şi dacă acest
cealălalt pasager are de-a face cu evenimentul precedent?
Cu acea dușmană care mi-a trimis mesajele alea oribile:
dacă s-a întâmplat ceva cu bebeluşul ei şi a făcut-o să
capete o psihoză, să devină obsedată de mine? Dacă mă
urmărea?
Cobor din tren și merg singur pe peron. Nu, e un salt
nebunesc, ca să nu mai zic că egocentric. Cei ca mine n-au
urmăritori.
Sau avem?

N-are niciun sens, ştiu, deoarece Clare n-o să ajungă acasă

decât peste câteva ore, dar intru în Prospect Square şi mă
apropii de numărul cincisprezece cu o presimţire cumplită.
Când bag cheia în broască sunt convins că n-o să se
potrivească, pentru că a fost schimbată, sau cel puţin să
găsesc în hol un morman de saci de gunoi plini cu hainele
mele. Fotografii înrămate sparte, paşaportul meu hărtănit,
periuţa de dinţi ruptă în două.
Însă totul e la locul său. Hainele mele sunt alături de ale
lui Clare, în dulapul din dormitorul principal, şi fotografia
cam kitsch cu noi doi la o ceremonie a ceaiului în Kyoto e în
continuare pe poliţa şemineului. Paşaportul şi periuţa de
dinţi sunt neatinse.
Îmi fac o cafea şi mă aşez pe canapea cu tableta ca să caut
pe net ştiri despre dispariţia lui Kit – se poate ca informaţiile
să fi circulat, în ciuda faptului că poliţiştii preferă să ţină
investigaţia ascunsă –, dar nu este nimic. Caut numele
„Sarah Miller” şi găsesc trei sute de milioane de articole.
Sunt câteva mii şi pe LinkedIn, aproape două sute dintre ele
fiind în Marea Britanie. Chiar o să o caut pe fiecare şi o să o
întreb dacă a mers cu acvabuzul spre St. Mary’s luni seara?
Şi dacă, prin cine ştie ce minune, o s-o identific pe cea care
trebuie, o să vrea să coopereze? La fel ca mie, probabil i s-a
spus să nu vorbească despre anchetă şi ar putea să le
spună lui Parry şi Merchison că am abordat-o, să mă facă
să par şi mai suspect, nu mai puţin suspect.
Caut din nou ceva despre Kit. Tot nimic.
Ştiu că de acum încolo ar trebui să fiu prudent în
activitatea online. Dacă poliţiştii chiar mă suspectează de
crimă şi o monitorizează, ar putea să pară niveluri de
interes neobişnuite.
Pe de altă parte, oare un prieten n-ar căuta mereu ce a
mai apărut? Un prieten n-ar umbla pe străzi, căutând el
însuşi, scos din minţi de îngrijorare? Făcând însemnări
despre amănuntele pe care şi le aminteşte şi s-ar putea
dovedi folositoare, frânturi de conversaţie care conţin indicii.
 Mai întâi de toate, dacă poliţiştii cred măcar că sunt un
prieten. Trimit pe telefonul lui Kit un mesaj pentru prima
oară de luni seara încoace:
Unde mama dracului eşti? Toată lumea e înnebunită de
îngrijorare!
Însă mesajul nu poate fi trimis.

29

27 decembrie 2019

Clare vine acasă la cinci şi jumătate – devreme pentru ea,

probabil şi-a anulat vizionările de seară – şi se năpusteşte la
mine să mă îmbrăţişeze. Răsuflarea ei miroase a lemn dulce
de la bomboanele italiene pe care le mănâncă atunci când
tânjeşte după o ţigară, singurul semn că e cât de cât
aproape de nivelul meu de agitaţie.
— Ştiu că tocmai am vorbit de răcirea relaţiei cu Kit, însă
nu mă refeream la dispariţia lui literală!
— Ştiu.
Îmi amintesc ideea mea să-mi schimb orele de muncă în
anul ce vine şi să merg cu altă cursă decât el, însă în clipa
asta gândul că viaţa mea profesională se va desfăşura
conform unor linii controlate pare o fantezie.
— Ai văzut-o pe Melia?
 — Nu, nu era acolo. L-a sunat pe Richard de dimineaţă.
Din câte mi-am dat seama, n-a dat mare importanţă, a zis
că nu-i prima dată când el dispare fără urmă, dar, evident,
ştiam de la tine că e mai mult decât lasă ea să se vadă.
Adică, să-l dea dispărut! Trebuie să ştie că asta nu-i doar
obişnuita lui beţivăneală – păi, cu cine? Toţi trebuie să fi
fost cu familiile lor de Crăciun, nu? La fel ca noi.
„La fel ca noi.” Cuvintele stârnesc o tresărire de re-
muşcare.
Clare îşi dă jos paltonul și îl așază pe spătarul canapelei.
— Biata de ea, sper că n-a înfruntat asta singură! Richard
i-a spus să-şi ia câteva zile de concediu pentru probleme
personale. N-o să poată gândi ca lumea până îl găseşte pe
Kit. Unde mama dracului e, ce crezi?
Dau drumul aerului din piept pe gură, cu zgomot.
— N-am nicio idee. Te-au sunat cei de la poliţie?
— Da, adineauri.
Ei bine, nu se poate să-i fi spus de legătura amoroasă, că
n-ar mai fi vorbit cu mine aşa. Gândul e mai puţin liniştitor
decât sperasem. În mine mocneşte ceva primejdios.
— Îi vor suna pe toţi cei pe care îi cunoaşte el, Melia
trebuie să le fi dat lista. Ce te-au întrebat?
— Doar când l-am văzut ultima dată, ceea ce a fost acum
câteva săptămâni, aşa că nu le era de folos. De asemenea, la
ce oră ai ajuns acasă luni seara.
Ceea ce probabil le era de folos.
— Ce le-ai spus?
— Unsprezece şi patruzeci. M-am uitat le telefon când m-
ai trezit, aşa că a fost uşor să-mi amintesc. Au zis că ai fost
ultimul care l-a văzut. E adevărat?
Ridic din umeri.
— Din câte par ei să ştie, da, însă nu văd cum ar putea să
fie aşa. Dacă nu s-a dus acasă, trebuie să fi mers să se
întâlnească cu cineva sau la un bar.
 Clare se strâmbă.
— Poate că a continuat să bea undeva şi s-a dus să se
culce sub o tufă sau aşa ceva, caz în care poate că s-a ales
cu hipotermie. Presupun că l-au căutat prin toate spitalele?
— Cred că da, n-au spus.
Îmi dă prin cap că în lunga mea discuţie cu cei doi
detectivi am cules foarte puţine informaţii.
— Păi, n-a ajuns acasă, asta e clar, zice Clare. Melia s-a
dus la culcare devreme, se pare, iar când s-a trezit şi a
văzut că el nu se întorsese acasă, a presupus că a rămas în
oraş cu tine. Apoi a descoperit că telefonul lui e mort şi a
început să se îngrijoreze. N-a putut să dea de tine sau de
mine – trebuie să fi fost un adevărat coşmar pentru ea.
Se apucă să aprindă lămpile pe care le-am lăsat stinse,
readucându-ne la normal. Luminile de Crăciun de la
fereastra din faţă sunt pe temporizator, prin urmare, clipesc
deja de o vreme, şi simt un junghi de regret pentru toate
Crăciunurile viitoare de care nu mă voi bucura aici. Din
cauză că acum totul e schimbat. Ea iese din cameră şi,
după un moment, aud că se deschide şi se închide uşa
frigiderului, urmat de clinchet muzical de sticlă pe blat.
Apoi se întoarce cu două uriaşe pahare cu vin alb, care
trebuie să cuprindă o jumătate de sticlă fiecare. În drum
spre casă mi-am spus că n-o să beau în seara asta – cu
poliţiştii destul de interesaţi ca să mă intercepteze în drum
spre serviciu, trebuie să-mi păstrez mintea limpede, să ţin
minte fiecare cuvânt pe care l-am spus şi cui anume. Însă
ispita e prea mare şi iau paharul, înghițind recunoscător.
— Dumnezeu ştie ce simte Melia în clipa asta.
Clare se aşază lângă mine pe canapea, cu faţa destul de
aproape ca să-i simt căldura răsuflării. Am o presimţire
bruscă şi cumplită a descoperirii, a conflictului, văzând cu
limpezime halucinantă cum vinul ei zboară peste mica
distanţă dintre pahar şi faţa mea. Îi simt înţepătura rece în
ochi.
Se lasă pe spătar și ia o înghiţitură.
— Ar trebui să trecem pe acolo, ce zici?
Mă uit dincolo de privirea ei nevinovată, afectuoasă.
— Nu ştiu. S-ar putea să fie cu cineva de la poliţie, unul
dintre agenţii de legătură cu familiile victimelor.
— N-aş prea crede. Adică, ar avea ei destui oameni pentru
asta? Jumătate dintre angajaţi au fost liberi astăzi, aşa că la
fel trebuie să fie şi la poliţie, la toate serviciile publice – n-au
cum să funcţioneze la întreaga capacitate. Hai să mergem
acolo după ce terminăm astea! N-o putem lăsa să sufere,
nu-i aşa? Au trecut, cât, patru zile? De-acum probabil că se
gândeşte la ce-i mai rău. Ştiu că eu asta aş face aşa cu un
asemenea iubit.
Sorb adânc din vin şi apoi rotesc cu mare grijă:
— Cred că ar trebui să mergi singură, Clare.
Se încruntă.
— De ce?
— Pentru că poliţiştii mi-au zis să nu mă apropii de ea.
Simt ace de gheaţă pe ceafă când îmi dau seama că n-am
formulat asta destul de iscusit. Presimţirea se adânceşte şi
ştiu ce este: impulsul nebunesc, potrivnic, alunecos, să
mărturisesc.
— De ce? întreabă ea a doua oară.
— Din cauză că m-am certat cu Kit luni, aşa că ei cred că
aş putea să fiu implicat în vreun fel în dispariţia lui. Şi am
ignorat apelurile ei – poate că asta nu arată bine.
— N-am ştiut că i-ai ignorat apelurile. De ce n-ai răspuns?
— Pentru că era Crăciunul şi nu m-am gândit că ar fi ceva
important.
Nu prea pot folosi scuza pe care le-am dat-o polțiștilor că e
stânjenitor să răspunzi la apelurile amantei când eşti
musafir în casa părinţilor partenerei tale.
 — Oricum, ce am fi putut să facem noi din Edinburgh?
Melia are şi alţi prieteni, nu? Probabil că au ajutat-o ei.
Clare se uită lung la mine, cu capul un pic înclinat într-o
parte.
— S-a întâmplat luni ceva ce nu mi-ai spus? După ce aţi
ajuns la St. Mary’s?
Mă ghemuiesc un pic sub privirea ei scrutătoare.
— Nu. Nu l-am mai văzut, jur! Văzuseră deja imaginile de
pe camera de supraveghere a vasului, așa că ştiu că am
coborât primul. Şi chiar dacă el ar fi mers în spatele meu pe
tot drumul, după ce vor verifica restul camerelor, vor vedea
că am venit direct aici.
— Aşadar, literalmente te-au întâmpinat la debarcare de
dimineaţă? Trebuie să fi fost un adevărat şoc!
— Da.
Îmi păstrez vocea calmă.
— Era destul de devreme.
Ea clatină din cap.
— Nu pricep de ce sunt atât de interesaţi de tine. Ce motiv
ai fi putut avea să-i faci vreun rău?
Ridic din umeri.
— De ce v-aţi certat? Încă n-ai spus. Tăcerea mea
prelungită nu face altceva decât s-o dirijeze spre următoarea
întrebare, cea mai afurisită: De ce n-ai voie în realitate s-o
vezi pe Melia?
Şi văd, fără să pot face nimic, cum mintea ei trece în
revistă posibilităţile, cu capul încă nemişcat.
O să mă arunce afară, îmi zic. Unde o să mă duc? Inima
mi-o ia la galop încă dinainte ca ea s-o spună, un animal
care recţionează la feromonii răpitorului:
— Oh, Dumnezeule mare, ştiu de ce v-aţi certat! Ştiu de ce
poliţiştii voiau să vorbească cu tine.
— Clare...
 Las numele ei în aer. Nu există scenariu pentru asta; e
mărturia laşităţii mele faptul că în toate lunile legăturii
amoroase n-am exersat niciodată această înfruntare. Acum,
că se întâmplă, ştiu că ar trebui să neg, să neg, să neg, însă
pura stupefacţie pune stăpânire pe mine şi nu zic absolut
nimic. Nu mai gândesc.
Pe faţă i se întinde roşeaţa şi clipeşte ca pentru a-şi
limpezi privirea.
— E ceva între tine şi Melia. Tu şi Melia.
Îi repetă numele pe alt ton, iar dezgustul îi îngroaşă vocea
ca un mucus. Atunci când, în cele din urmă, încep să neg,
ea mă întrerupe direct, cu respiraţia sacadată:
— De cât timp? Şi nu mă insulta minţind! S-a isprăvit cu
minciunile!
— Din primăvară, îi răspund în cele din urmă.
— Ce vrea să însemne asta? Mai?
— Martie, recunosc eu.
E al doilea şoc, văd asta. Se întreabă cum a putut să nu-şi
dea seama de ceea ce trebuie să fi fost atracţie de la bun
început. Probabil îşi zice: Ei bine, sigur că lui i-ar plăcea de
ea, dar ce ar putea să vadă ea la el? Sau poate că-i fac un
deserviciu. Încă unul. Oh, fir-ar să fie, de ce naiba nu neg?
Să neg şi să contracarez cu mândria rănită?
— Unde vă întâlneaţi? Nu aici?
Nu în casa mea. Până şi în acest moment de criză
profundă, subînţelesul mă irită.
— Nu, acasă la o prietenă de-a ei.
— Cât de des? O dată pe lună?
Vorbele ei ies întretăiat.
— O dată pe săptămână?
— Cam aşa, presupun.
— Deci, aţi făcut dragoste, să vedem...
Adună săptămânile din nouă luni.
 — De treizeci şi cinci, patruzeci de ori. Mai mult, probabil.
Sau acum s-a mai ofilit? Stai un pic, s-au căsătorit în
august...
Când cade următoarea fisă plină de murdărie, începe să
tremure.
— Aţi continuat după asta? E cel mai josnic dintre
lucrurile josnice, Jamie. Chiar dacă de mine te durea în cot,
cum rămâne cu Kit? Ai fost unul dintre martorii lor.
Rămân tăcut. Orice aş zice ar fi muniţie aruncată înapoi în
mine.
— A aflat? De aceea v-aţi luat la harţă? Trebuie să-mi
spui, Jamie, asta e ceva al dracului de grav, ar putea fi
considerat motiv de crimă!
— Ştiu asta!
Mi-am regăsit vocea.
— El n-a aflat, nu, însă o ponegrea pe ea şi m-a ameninţat
şi m-am înfuriat. Eram îngrijorat că o să se ducă acasă şi,
nu ştiu, să-i facă rău sau aşa ceva. Ştii cum sunt ei!
E un înţeles supărător în această ultimă afirmaţie,
implicaţia că am acţionat ca să-l interceptez, însă, din
fericire, Clare nu observă.
— Evident, n-am avut nicio idee despre cum sunteţi toţi.
Răsuflu adânc, încet, ştiind că e nevoie să spun exact ce
trebuie, că acum este vorba despre un control al crizei de cel
mai înalt grad:
— Clare, îmi pare rău că a trebuit să afli în acest fel, zău
că îmi pare! Ştiu că nu există cale de întoarcere, dar sincer,
nu cred că faptul că a dispărut Kit are de-a face cu mine.
Sau cu ea. Le-am spus poliţiştilor că eu cred că ar putea să
fie legat de droguri.
Dar e stupid să cred că pot prelua controlul acestui dialog:
chestiunea locului în care s-o afla Kit e neglijată, în vreme
ce ea rumegă trădarea mea. Acum e în picioare, cu mâinile
tremurând, aşa încât vinul ameninţă să se verse. Faţa i se
schimonoseşte de furie.
— În tot acest timp s-a purtat ca şi cum aş fi fost mentorul
ei. Femei ajutând femei. Femei trăgându-le-o femeilor, mai
degrabă!
— N-o da afară, Clare!
Ea se uită după un loc în care să pună paharul,
împleticindu-se un pic și luptându-se cu lacrimile.
— N-aş putea nici dacă aş vrea. Nu-i ilegal să seduci
partenerul de zece ani al unei colege, e doar al dracului de
nepoliticos!
Gâtul îi e brăzdat de roşeaţă, iar părul, ciufulit de cât s-a
tras de el; înfăţişarea îi este sălbatică şi, în acelaşi timp,
distrusă.
— Nu pot să cred că se întâmplă asta! Vreau să pleci. Ieşi!
Simt un val de oroare. Nu numai oroare, ci şi, în mod
absurd, dat fiind cât am riscat şi cât de mult timp am riscat,
surprindere. Surprinderea că îşi exercită puterea pe care a
ascuns-o la vedere în toţi aceşti ani, chiar şi atunci când
cariera mea bine plătită îmi îngăduia iluzia egalităţii: acesta
este castelul ei şi mi s-a permis să fiu regele doar ca o
favoare. Dacă ar fi fost invers şi ea mi-ar fi fost
necredincioasă, tot eu aş fi cel care ar trebui să cerşească
amânarea execuţiei.
Îmi păstrez vocea calmă.
— Haide, nu-i cinstit! Asta-i casa mea, e casa mea de zece
ani, trebuie să am și eu nişte drepturi. Lasă-mă să stau
până aranjez ceva! O să mă mut într-una dintre camerele
nefolosite, n-o să-ţi stau în cale.
— Ştiu că nu, pentru că n-o să fii aici. Nu mai pot să
vorbesc cu tine, nu mă pot uita la tine.
Se retrage şi o aud în toaleta de sub scară, cu ventilatorul
pornit, cu apa pleoscăind.
 Asta-i rău, îmi zic. Tremurând, beau restul de vin și
exersez următoarele implorări: Te rog, lasă-mă să mai stau o
săptămână, până la Anul Nou...
Sună cineva la uşă – comanda noastră de la băcănie – şi,
pungă după pungă, sunt trecute peste prag. Tipul care le-a
adus îmi spune că a muncit fără oprire de sărbători şi mă
scotocesc prin buzunare după un bacşiş.
— Mulţumesc frumos!
Dacă aude la câţiva metri sunetul unui plâns de femeie,
nu face nicio remarcă. Poate că nu-i singura dovadă de
probleme familiale la care a fost martor pe tura asta. (Nu se
spune că după Crăciun sunt declanşate mai multe divorţuri
decât în oricare alt moment al anului?)
După plecarea lui, bat la uşa toaletei şi strig:
— Te rog, Clare, putem să vorbim despre asta?
— Pleacă! răspunde ea, cu glasul înăbuşit de uşa dintre
noi şi de lacrimi. Pleacă!
Şi îmi zic, cu ruşinoasă uşurare, că „Pleacă” este cel puţin
ceva mai bine decât „Ieşi”.

30

27 decembrie 2019

Mă trezesc speriat din cauza unei uşi trântite, urmată de o

vibraţie în trup, şi cred pentru o clipă că sunt pe acvabuz,
absorbind ţopăiala greţoasă a mareei în vreme ce căldura e
pompată prin cabină, sufocându-mă. (Acum visez des
fluviul.) Dar apoi simt scurta scădere a temperaturii, când
aerul de afară îmi ajunge pe piele, şi mobilierul din living
prinde formă.
După ce am despachetat cumpărăturile, în vreme ce Clare
era încă refugiată la toaletă, m-am dat bătut în faţa epuizării
nervoase a zilei şi am aţipit pe canapea. Cât timp? O oră, cel
puţin.
Mă ridic clătinându-mă, îmi înşfac jacheta şi o zbughesc
în frig. Din prag zăresc o bucată de pufoaică stacojie lângă
gardul din partea de vest a scuarului; ţăcănitul slab al
ghetelor lui Clare pe pavaj. Se îndreaptă spre strada
principală.
— Clare? Clare!
Sprintez ca s-o prind din urmă.
— Unde te duci? Doar nu la Melia?
Nu-şi domoleşte paşii în vreme ce-mi vorbeşte cu capul
întors într-o parte.
— Ai nimerit-o din prima.
— Dar de ce?
— De ce?
Scoate un hohot de râs ca un cloncănit, iar răsuflarea i se
transformă într-o serie de norişori în dreptul feţei.
— Pentru că am vreo două întrebări să-i pun târâturii,
uite de ce!
Aceeaşi insultă pe care a folosit-o și Kit. Toţi îi zic aşa şi ea
nu merită asta. Dar trebuie să-mi aleg bătăliile. S-o apăr în
faţa lui Kit a fost una, dar s-o apăr în faţa lui Clare e al
naibii de riscant.
— Vin cu tine.
Răsuflu greu după alergare, așa că mă cocoșez un pic din
pricina muşcăturii frigului pe faţă. Furtuna care mocnea
încă nu s-a stârnit, însă vântul bate jos şi puternic, ridicând
frunze şi gunoaie rătăcitoare. Îmi ajunge la nas un miros de
putreziciune.
— Parcă ziceai că n-ai voie? se stropşeşte Clare. Nu poţi
sta departe de ea, nu?
— Ascultă, ştiu că nu vrei să auzi asta, dar sunt convins
că totul are de-a face cu drogurile. Cred că poate Kit le
datora bani furnizorilor săi şi i-au venit de hac.
— „I-au venit de hac?” Tu te auzi ce zici?
Tonul ei e plin de dispreţul pe care îl rezervă de obicei
politicienilor de la televizor şi clienţilor care până la urmă n-
o fac decât să-şi piardă timpul.
— Mă „aud” ce zic, da! Acum sunt toate omorurile alea cu
cuţitul, scrie în ziare în fiecare zi. Oameni se omoară între ei
pentru fleacuri, cum ar fi doar să te uiţi la cineva mai nu
ştiu cum. Ne place să credem că acele chestii ţin
întotdeauna doar de bande, dar i se pot întâmpla oricui.
— Mult mai probabil el s-a omorât din cauză că nu mai
suporta să stea cu ea nicio clipă mai mult.
— Nu vrei să spui asta, Clare.
Mârâitul ei cu dinţii dezgoliţi începe în profil şi se sfârşeşte
drept în faţa mea, tocmai când ajungem pe strada principală
şi ne oprim lângă bordură.
— Să nu-mi spui mie ce vreau să spun!
Şi intră pe carosabil aruncând doar o scurtă privire spre
un autobuz fără etaj venind spre noi, care claxonează şi
frânează. Întârziat de el şi de doi biciclişti, mă grăbesc după
ea spre „Lamb”, singurul bar de pe această stradă. Pe
trotuarul din faţă, fumătorii ne observă feţele fioroase,
nefericite, nepotrivite cu spiritul de vineri seara care
predomină. Mă întreb dacă o să ne raporteze cineva: un
bărbat cu înfăţişare sălbatică urmărind o femeie bine
îmbrăcată? A doua relatare despre comportarea lui dubioasă
în patru zile? Gândul mă face să rămân în spate; de-abia
când ajungem pe Tiding Street revin în dreptul ei. Strada e o
privelişte mult mai atrăgătoare decât în ocaziile precedente,
fiind limpede că locuitorii caselor victoriene recunosc că
acesta este momentul lor din an: aproape la fiecare fereastră
sunt pomişori frumos împodobiţi şi cele mai multe dintre
uşi au coroane din crenguțe de brad.
Însă nu şi a familiei Roper. Nu sclipeşte vreun pom la
fereastră, iar pe uşă nu sunt mănunchiuri de ilice şi iederă.
În timp ce Clare sună la uşă, ţinând degetul apăsat timp de
cinci secunde, un bărbat trece pe lângă noi cu un buchet
uriaş şi sunt asaltat de o amintire olfactivă: mirosul florilor
pe care le-am adus noi în seara în care am venit la cină,
seara în care au fost puse în mişcare toate astea. Următorul
gând vine ca un val furios: și dacă el e acolo, înăuntru,
stând chiar lângă ea? Toate astea se vor termina!
Înainte să-mi dau seama cum mă face să mă simt acest
gând, se deschide uşa. Cu toate că mă pregătisem pe
jumătate pentru starea în care ar putea fi Melia, îmi dau
seama că și Clare e zguduită la vederea ei. Are faţa umflată,
părul îi atârnă, iar buzele sunt aspre şi muşcate. Cu colanți
şi o bluză de lână, e desculţă, ceea ce o face să fie cu un cap
mai mică decât noi doi. Din fericire pentru ea, toate astea au
efectul de a înăbuşi barajul de insulte pe care Clare le avea
cu siguranţă pregătite şi, în schimb, suntem dezbinaţi de o
aşteptare ciudată, abătută.
— Melia, zic în gol, ne pare atât de rău...
— Nu vreau să vă văd, mă întrerupe ea cu o voce răguşită,
disperată.
Cu toate că ridică o mână, nu închide de-a binelea uşa.
— Înţelegem că nu vrei vizitatori în acest moment...
Clare şi-a regăsit vocea şi e foarte diferită de cea la care
mă aşteptam: calmă, plină de milă, ca şi cum ar recunoaşte
un animal rănit atunci când îl vede.
— Dar putem să intrăm două minute? Poate că am fi în
stare să te ajutăm să-ţi dai seama ce se întâmplă.
 Poate că e o reacţie condiţionată la vocea superiorului
profesional, însă Melia cedează aproape imdiat şi, fără să
mai spună nimic, mergem prin holişorul întunecat, în sus
pe scara îngustă şi direct în living, unde ne aşezăm alături
pe canapeaua galbenă.
Există totuși un pom, unul mic, în ghiveci, pe podea lângă
şemineu, cu câteva podoabe, cu un „M” sclipitor în vârf.
Cine a ales acel „M” în loc de stea, Melia sau Kit? Pe poliţa
şemineului nu sunt decât trei sau patru felicitări, iar pe una
o recunosc ca fiind trimisă de noi. Clare le trimite
întotdeauna prin poştă, chiar şi celor la care am putea
ajunge pe jos. Îi place să-şi imagineze felicitările pe preşul
de la uşă, luate şi savurate odată cu prima băutură a serii.
De această dată nu ni se oferă nimic de băut, deşi Melia
arată ca şi cum nu i-ar strica ceva fierbinte, pielea ei, care
de obicei străluceşte, având o nuanţă albăstrie. E foarte rece
şi îmi amintesc că se plângea de facturile uriaşe la gaze. Nu
se poate să le fi fost închis gazul, nu?
Încă nesigur dacă Clare are sau nu de gând să facă
acuzaţii despre legătura noastră, iau iniţiativa, fără să ştiu
prea bine ce vorbesc:
— Melia, probabil ştii că eu şi Kit ne-am certat pe vas luni
seara, însă a fost ultima dată când l-am văzut, jur! Îmi pare
rău că nu ţi-am răspuns la telefon, dar habar n-aveam ce se
întâmplă, şi am fost la Edinburgh până aseară târziu, nu-i
aşa, Clare?
Melia doar clipeşte spre mine, în rest nu reacţionează la
acest torent de informaţii.
— Mi-a spus Richard, zice Clare, ca şi cum eu nici n-aş fi
vorbit. Eşti ţinută la curent? Se cuvine măcar să fii singură,
aşa? E un lucru imens de stresant prin care să treci.
— Sunt bine. O să aflu prima dacă se întâmplă ceva.
Melia se uită la ea, și e limpede că suferinţa nu îi este
amestecată cu vreo frică de prietena şi colega sa. Nu
bănuieşte din felul în care se poartă Clare cu mine că am
fost daţi de gol? Ar fi trebuit să-i scriu un mesaj, s-o previn
că venim? Însă, şi dacă n-ar fi trebuit să alerg după Clare
aşa cum am făcut-o, ar fi trebuit să fiu conştient de faptul
că poliţiştii îmi citesc mesajele, găsind înţelesuri acolo unde
nu există niciunul.
Îşi întoarce iar spre mine privirea goală.
— Nu vreau decât să ştiu unde este. Sau unde este
cadavrul lui.
— Cadavrul lui?
Râd fără veselie.
— Mi se pare cam melodramatic, ţie nu?
— Melodramatic? Tocmai ai recunoscut că te-ai încăierat
cu el! Spune-mi doar, ce s-a întâmplat? După ce aţi coborât
de pe vas.
— Nu-i nimic de spus.
— Aha! Mă ţintuieşte cu ochii lipsiţi de emoţie, care fac ca
tot ce spune după aceea să sune şi mai îngrozitor: Te urăsc,
Jamie!
Simţind un freamăt de plăcere dinspre Clare, protestez:
— Ce? E ridicol, doar n-am făcut nimic!
— Uite ce-i, zice Clare, ştim cu toţii că Jamie nu i-ar face
vreun rău lui Kit! Nu-i în stare de aşa ceva. Trebuie să fie
evident şi pentru poliţişti.
Nu-mi pică bine dispreţul ei, dar continuă să amâne
confruntarea în privinţa legăturii şi, pentru asta, îi sunt
nespus de recunoscător.
Atenţia Meliei se mută de la Clare la mine şi înapoi.
— Vă rog să plecaţi! şopteşte. Amândoi.
— Plecăm. Dar mai întâi răspunde-mi la o întrebare,
Melia!
Clare se trage mai aproape de ea și o priveşte insistent în
ochi.
— Răspunde-mi sincer...
 — La ce? întreabă Melia, şi o priveşte pe Clare ca şi cum
ar avea o fascinaţie morbidă, pe care nu poate spera s-o
rupă.
— Nu ştii cu adevărat unde este Kit?
E un moment de şoc acut. În stradă porneşte motorul unei
maşini, o izbucnire de contrazicere. Ceea ce a spus Clare
poate că n-a fost gândit ca o insultă, dar cu siguranţă e
primit aşa, şi niște ochi înfuriaţi îi întâlnesc pe-ai mei
înainte ca Melia să se repeadă la ea:
— Pardon! De ce aş fi în aşa hal dacă n-aş fi îngrozită că i
s-a întâmplat ceva cumplit? Unde crezi că aș crede eu că
este? Într-un weekend cu băieţii la Las Vegas?
Tonul îi este duşmănos, trufaş, dar nu-l poate păstra
decât câteva secunde şi, brusc, expresia i se topește şi
începe să plângă în pumni.
Nu mă pot uita la ea, așa că mă concentrez pe Clare,
speriat că o să amplifice cearta, dar din nou mă prinde pe
picior greşit cu reacţia sa. Pune cu blândeţe o mână pe
umărul Meliei, care se cutremură cu totul, şi tonul îi virează
spre scuză:
— Oh, Melia, ar putea fi tot soiul de motive ca el să se dea
la fund! Sunt sigură că vor veni în curând veşti. Veşti bune.
Te las, n-am venit aici ca să te supăr, dar dă-mi de ştire de
îndată ce afli ceva. Sau dacă îţi vine în minte vreun fel în
care te pot ajuta.
— Şi mie, zic, simţindu-mă dat deoparte de acea insistentă
persoană întâi singular, şi o lăsăm cu faţa în palme.
Sunt uluit de purtarea lui Clare. Este oare o reacţie pură,
efectul suferinţei Meliei o face pe a sa să pară măruntă? Sau
este mai strategică: aşteaptă o scenă mai mare pe care să ne
dea în vileag pe noi doi? Să adune martori care s-o sprijine?
Mă gândesc, pentru prima dată: O să se răzbune?
— De ce n-ai pomenit..., încep, dar mă întrerupe:
— E treaba mea. Nu-ţi mai dau socoteală.
 — N-ai făcut-o niciodată, zic înainte să mă pot stăpâni.
Se opreşte brusc, cu un picior în faţa mea ca să mă
silească să fac la fel. A, urmează un anunț!
— N-am făcut-o niciodată, zici? Corect. Atunci viaţa n-o să
fie prea diferită, nu-i aşa? În cazul în care nu e limpede, să
nu crezi nicio clipă că o să te iert. Am terminat-o.
Pornim din nou la drum. Îmi imaginez ostilitatea
zbârlindu-se ca un câmp de forţă în jurul nostru: dacă
cineva ar întinde mâna spre noi, şi-ar arde degetele.
Împovărat de vină, îmi amintesc că faptul că trebuie să mă
umilesc este cel puţin o parte din motivul pentru care am
călcat pe de lături, în primul rând.
— Clare, despre rămânerea mea în casă câteva zile, eu...
Mă întrerupe cu un fornăit dispreţuitor:
— Nu te mai milogi, e penibil! Da, poţi să stai în casă. O să
te suport până rezolvi porcăria cu poliţia. E evident că nu
eşti un ucigaş şi ultimul lucru pe care îl vreau este ca lumea
să creadă că am trăit cu unul în toţi aceşti ani.
— Mulţumesc! Îţi sunt recunoscător!
Şi chiar sunt, în ciuda tuturor resentimentelor mele. În
ciuda a tot.
— Însă de îndată ce ai fost absolvit de vină, trebuie să
pleci. Şi după ce o faci nu mai vreau să aud niciodată de
tine.
Îmi morfolesc buza de jos.
— Înţeleg.
Când ajungem în Prospect Square, îmi dau seama că mi-e
o foame de lup. N-am mai mâncat nimic din zori. De atunci,
doar cafea şi vin.
— O să... o să mâncăm în continuare împreună?
Se cabrează cu un nou val de furie.
— Da, Jamie, ce să gătesc iute? Boeuf bourguignon e
bine? Sau preferi peştele zilei?
Păstrez un ton neutru.
 — Vreau să zic, o să gătesc – tocmai ni s-au livrat toate
acele alimente. Vrei să fac ceva şi pentru tine?
— Nu, mersi! Mai bine mor de foame.
Ne-am oprit în prag. Pe când se moşmondeşte cu cheia
scoate un mic hohot de râs neplăcut şi îmi dau seama că
vrea să întreb.
— Ce e? mă supun.
— Tocmai mă gândeam că e un lucru în privinţa căruia
sunt de acord cu Melia.
— Care anume?
— Şi eu te urăsc.
Şi doare. Chiar şi în iureșul celorlalte – bubuitul din cap,
bătaia aritmică oribilă a inimii mele speriate –, tot doare.

31

28 decembrie 2019

Mă trezesc sâmbătă, într-o stare de plâns şi fără să mă fi

odihnit, într-unul dintre dormitoarele nefolosite („unul
dintre cele nefolosite” – ştiu cum sună asta). Cu toate că pot
folosi baia secundară („baia secundară” – idem), trebuie să
mă duc în dormitorul principal ca să-mi iau haine curate, şi
când intru Clare mă atacă de cum dă ochii cu mine. Şi
vreau să spun atac: mai întâi mă plesneşte cu palmele peste
faţă, apoi îmi bumbăceşte cu pumnii pieptul şi umerii, tot
timpul repetând ce spusese aseară:
— Te urăsc!
— Opreşte-te!
Încerc să-i prind braţele, dar ea continuă să izbească, așa
că mă aleg cu o lovitură deosebit de neplăcută în zona
dureroasă a vânătăii lăsate de ţeasta lui Kit. În cele din
urmă se prăbuşeşte pe bancheta de la picioarele patului,
gâfâind.
— Cum ai putut să pici în mrejele unei astfel de lipitori,
Jamie? Cum?
Geme.
— Prostească întrebare! Nu sângele ţi-l suge. Sex.
Întotdeauna sex.
Pipăindu-mi rănile, nu-i spun că ea e cea care a făcut
prezentările. N-ar face-o decât – ceea ce e foarte rezonabil –
să-mi zică să-mi ţin dracului fleanca.
— Zău, Clare, se întâmplă ceva mai important decât o
aventură neînsemnată – altfel nu ţi-ar fi fost milă de ea
aseară. Nu te-ai purtat aşa şi cu ea.
Îmi plimb degetele peste pometele stâng, care mă doare, și
simt dârele umflate unde unghiile ei mi-au sfâşiat pielea. O
să rămână urme de zgârieturi.
— Sigur că mi-a părut rău pentru ea! strigă Clare. Crede
că soţul ei e mort şi eu sunt un om cumsecade! Şi de ce ar
trebui să fie o înfruntare între femei? Tu eşti cel pe care îl
înfrunt aici.
— Ştiu, dar poate n-o faci fizic.
Pe când îmi iau hainele de care am nevoie, observ că lângă
dulap e o valijoară plină. La parter, pe când beau cafea,
prind frânturi dintr-o discuţie la telefon – „Doar o noapte,
poate două” – şi încerc să-mi dau sema ce e cu bufniturile şi
pocnetele care urmează. Când coboară,cu valijoara lovind-o
într-o parte, o întreb unde merge.
 — Dacă te întorci la Edinburgh, nu sunt toate locurile din
trenuri rezervate pentru Anul Nou? N-o să ai unde sta și ar
fi groaznic să stai în picioare pe tot drumul. Stai aici, te rog!
E casa ta.
— Ştiu asta! se răţoieşte ea. Te oferi să pleci tu în locul
meu?
Nu-i răspund.
— Aşa-i, ai drepturi. Merg cu avionul, dacă vrei să ştii, aşa
că nu-i nevoie să-ţi faci griji pentru confortul meu.
Dumnezeu ştie cât o fi costat-o avionul în sâmbăta
dinainte de Hogmanay36. Ce amortizor minunat sunt banii!
Fără să-şi ia rămas-bun, îmi închide uşa în faţă.
Sus, am de-a face cu altă josnicie. Restul hainelor şi
produselor mele de toaletă din dormitorul principal au fost
duse în dormitorul liber şi trântite într-un morman uriaş pe
pat. Un sul de saci de gunoi a apărut pe masa de toaletă,
mesajul foarte clar că ar trebui să mă apuc de împachetat.
Să hotărăsc ce donez şi ce păstrez în viaţa mea următoare.
Răstorn hainele pe podea şi mă culc la loc.

De data asta îmi doresc să fi lucrat în weekend. Amânând

re-trezirea – şi, prin urmare, luarea de hotărâri – până
după-amiază, ies din casă şi mă duc până la chei: navetistul
care nu vrea să-şi ia zi liberă. Mă rog, e mai mult decât forţa
obişnuinţei, recunosc că sper ca Melia să se plimbe pe aleea
de lângă râu, fugind la aer de izolarea aşteptării sale. Însă
aleea e pustie, apa e de un cenuşiu mohorât şi ea nu se
vede nicăieri.
Simţind nevoia intensă să fac ceva constructiv, merg pe
urmele paşilor mei de luni, de la debarcader până în
Prospect Square, căutând camerele de supraveghere cărora
mi-am încredinţat soarta în mod atât de insistent. Pe lângă
cea montată pe peretele din faţă al localului „Mariners” mai
36
Denumirea scoţiană a ultimei zile din an.
este cel puţin o cameră de supraveghere a traficului,
precum şi una particulară deasupra uşii unei case mari din
colţul de vest al lui Prospect Square.
Ajungând la numărul cincisprezece, trec de poartă şi mă
întorc la fluviu pe al doilea traseu, mai puţin cunoscut,
pornind din partea de est a scuarului, care duce în jos pe
Pepys Road, o fundătură folosită mai ales de vehiculele de
construcţie care se îndreaptă spre noul complex de
apartamente care se înalţă, St. Mary’s Wharf. („Locuinţe pe
vecie de pe mal”, pentru numele lui Dumnezeu!) Drumul se
sfârşeşte la vreo douăzeci de metri de apă, de unde poţi
ajunge la aleea de lângă Tamisa doar pe jos şi pe o alee
insalubră care încă n-a fost îmbunătăţită de antreprenori.
Nu văd nicio cameră de supraveghere între uşa mea şi
porţiunea de alee care duce la „Hope & Anchor”, inclusiv
punctul mort de care le-am spus detectivilor. Niciun
traficant de droguri azi, doar doi oameni ai străzii, care au
reuşit să facă rost de ţigări şi pileală şi care îmi strigă din
tufe urări de sărbători.
Când trec pe lângă uşa barului, mi se pare că îl aud: râsul
lui Kit, izbucnirea lui caracteristică, de undeva dinăuntru.
Fac o piruetă cu precizia unui dansator şi intru. În afară de
sala principală cu vedere spre râu, unde am băut adesea cu
Kit, încăperile sunt sărăcăcioase, cu tavanul jos, care nu îmi
place, iar scările sunt neplăcut de strâmte, dar le cercetez
sistematic toate ungherele. Nici urmă de el. Cele două
toalete sunt goale.
Probabil că arăt oropsit, pentru că barmanul încearcă să
mă ajute.
— Pe cine cauţi?
Nu-l recunosc ca făcând parte din personalul obişnuit, aşa
că găsesc pe telefon o fotografie a lui Kit şi i-o arăt.
— A, îl ştiu pe Kit, zice.
Bineînţeles că îl ştie.
 — Nu l-am văzut de câteva zile, ce-i drept...
Ca şi cum abia acum ar înregistra întrebarea – sau faţa
mea – cum trebuie, strânge din buze, ceea ce iau drept un
semnal inconştient că poliţiştii au fost aici şi i-au spus să
nu vorbească despre asta cu nimeni.
— Mulţumesc, oricum!
Dacă tot sunt aici, dau pe gât un gin tonic dublu pe care
n-ar trebui să-mi cheltuiesc banii când am acasă pileală
gratis. Mă aşez la fereastra principală şi îi scriu încă o dată
lui Kit: Unde eşti? Însă mesajul, la fel ca cel de ieri, aduce
doar înştiinţarea „Mesajul nu a fost trimis”. Mă uit afară la
Tamisa și mă gândesc la adâncimile ei imposibil de
cunoscut. Acolo este telefonul lui Kit? Acolo, pe fundul
fluviului? Am văzut odată o expoziţie de telefoane găsite în
Tamisa, de la primele modele, gen cărămidă, până la
ultimele iPhone. Fiecare avea un proprietar cu o poveste
despre pierderea telefonului. Poate că în cazul unui biet om
sau doi, povestea a murit odată cu proprietarul.
Simţind o vâlvătaie de furie, împing deoparte paharul gol
şi ies cu paşi mari. Nu se poate aşa, să mă urmărească
ticălosul oriunde mă duc.

În afară de un mesaj vocal lăsat pentru tata, în care nu-i

spun că acum sunt un bărbat singur care în curând n-o să
aibă un domiciliu stabil, comunicaţiile mele din restul zilei
sunt restrânse, caracterizate mai ales de mesaje fără
răspuns. E unul către Clare în care o întreb cât timp va fi
plecată. Mi-o imaginez împreună cu familia, povestindu-le
unor ascultători consternaţi trădarea mea, cu un whisky
excelent la îndemână. Vor arăta ei şoc şi durere sau vor zice:
Păi, întotdeauna ni s-a părut că are în el ceva lipsit de
vigoare?
Când nu-mi răspunde, fac un apel mai limpede la tata:
Ce faci în ajunul Anului Nou? N-ai vrea să vii la Londra?
 Nici el n-o să răspundă, cel puţin nu prompt. Îşi tratează
telefonul mobil ca pe o grenadă care poate să explodeze. Va
trebui să-l sun pe fix ca să repet invitaţia. Cu toate acestea,
îmi verific în permanenţă mesajele. Ce putere au lucrurile
astea, de parcă nişte cuvinte scrise pe un ecran luminat ar
fi mai semnificative decât cele rostite de vocea omenească.
Îmi amintesc că le-am oferit detectivilor acel mesaj scris lui
Kit ca şi cum aş fi fost un magician, un hipnotizator.
„Trebuia să-i arăt că nu sunt speriat.”
„Trebuia să am ultimul cuvânt.”
Cu nişte ore de umplut şi gustul de gin tonic din care îmi
torn porţii generoase, reiau în minte interogatoriul
poliţiştilor, smulgând amănuntele dintr-o memorie pe
termen scurt care reţine o fracţiune din informaţiile pe care
le-ar fi reţinut acum douăzeci de ani. Ştiu de ce am fost
evidenţiat, desigur – dacă aş face lista, şi eu mi-aş pune
numele în funte –, dar de ce în persoană şi nu la telefon? De
ce doi detectivi și nu unul? Cineva i-a convins că este
îndreptăţită interceptarea mea în acest fel şi, după ştiinţa
mea, nu sunt decât doi oameni pe care i-au interogat
înaintea mea: Melia şi această cealaltă pasageră, pe care
poate că o cheamă Sarah Miller.
Nu-mi pot alunga gândul la acea dușmană din metrou.
Ştiu că am desfiinţat adresa de e-mail pe care o folosea ca
să mă hărţuiască şi oricum sunt sigur că nu şi-a scris
niciodată numele, însă exista o adresă de e-mail a ei pe care
am găsit-o în banca mea de amintiri neplăcute pe când
vorbeam cu poliţiştii. Nu erau trei litere, iniţiale, poate? STM
sau SBM? Ar putea să vină de la Sarah Miller?
„Ce semeni, aia culegi...” Asta a zis.
Sau poate că Sarah Miller chiar face parte din altă
anchetă. Gândeşte-te! Poate că există un candidat mai
evident, cineva care a fost martor al tensiunii dintre Kit şi
mine şi poate chiar are sentimente de rivalitate faţă de mine.
Şi ştiu că era pe vas în seara aceea, pentru că i-am
cumpărat o băutură! Mă umple un val de adrenalină în
vreme ce găsesc numărul lui Steve pe grupul de WhatsApp
al şobolanilor de apă şi îi scriu un mesaj în privat:
Sunt Jamie. Le-ai spus poliţiştilor minciuni despre mine?
Răspunsul lui vine înainte să treacă zece minute:
Ce minciuni?
Vreau doar să ştiu. Fii sincer cu mine TE ROG.
Ai dat-o pe sherry, frate? Nu le-am spus nimic
poliţiştilor. Să înţeleg că nu sunt veşti despre Kit?
Până să dispară adrenalina, am înţeles că teoria mea este
absurdă. Telefonul sună – e Steve –, dar resping apelul.
Dintr-odată mă simt cu totul singur.
Caut la televizor ceva la care să mă uit şi să-mi reţină
atenţia, respingând unul după altul episoade din seriale
care în oricare altă săptămână din viaţa mea mi s-ar fi părut
foarte captivante. În cele din urmă, mă opresc la filmul vechi
Plein Soleil37, versiunea franceză a lui The Talented Mr
Ripley38, cu Alain Delon şi Maurice Ronet. L-am văzut
împreună cu Clare acum câţiva ani la cinematograful NFT şi
ne-am contrazis în privinţa finalului: cadavrul e aruncat
peste bord, se agaţă de elicea vasului şi nu e descoperit
decât atunci când iahtul e inspectat de un nou cumpărător.
În vreme ce Clare era indignată că schimbaseră
deznodământul cărţii, eu nu citisem cartea şi am declarat că
întorsătura e perfectă.
Însă privindu-l a doua oară, în apele mai puţin liniştite în
care mă scald acum, mă izbeşte faptul că este lucrul cel mai
sfâşietor pe care l-am văzut vreodată.
37
În România cu titlul În plin soare.

38
În România cu titlul Talentatul domn Ripley.
 32

29 decembrie 2019

Duminică. De-acum Kit lipseşte de şase zile şi, sincer, nu

ştiu cât mai pot trăi în această tensiune. Suspansul e bun
într-un roman sau într-un film – doar câteva ore şi apoi te
poţi destinde –, însă în viaţa reală e coroziv, se acumulează;
jur că îţi mănâncă ani din viaţă!
Încerc să dau piept cu situaţia mea financiară, dar mă
sperie imediat şirul de înştiinţări pe care le-am primit de la
bancă despre anularea debitării directe a contului nostru
comun. Clare trebuie să le fi trecut la contul său personal şi
pot presupune, fără să mă înşel, că nu mai are de gând să
depună niciun penny din salariu în contul comun.
Intru în contul meu personal şi văd că e ceea ce a fost
anul trecut: mărunţiş. Nu sunt destule fonduri nici măcar
pentru abonamentul la acvabuz, care va trebui să fie
reînnoit în câteva săptămâni. Dacă şi când voi locui singur,
voi fi în aceeaşi strâmtorare ca Regan şi milioane de alţi
locuitori ai acestui oraş brutal: să dorm sub boilere defecte,
să împart patul cu oameni care lucrează în ture, să mănânc
ce rămâne de la clienţi. Să citesc cu nesaţ despre victimele
crimelor violente, poate din cauză că îţi dă impresia că ei
sunt singurii care au chiar mai puţin decât tine.
Este exact ora trei când mă plimb pe strada principală şi o
zăresc pe Melia înlăcrimată la fereastră în „Rosie’s Café”. E
cu o prietenă, un chip pe jumătate familiar, şi până să
ajung la uşă mi-am amintit de la cununie falca pătrată şi
sprâncenele prea mult epilate – e fata care dansa cu Melia
pe aleea de lângă râu. Are capul aplecat spre Melia, cu o
atenţie sinceră. Nu-i nevoie să întreb de ce e necăjită Melia,
dar e destul de apropiată de această prietenă ca să-i fi spus
de legătura cu mine? Am fost naiv să am încredere că nu
ştie nimeni altcineva? Nimeni în afară de Clare, desigur – şi
de poliţişti.
Înăuntru e gălăgie și muzica bubuie, dar mă strecor până
la ea printre mesele ticsite.
— Melia, ai un moment?
— Jamie!
Se ghemuieşte, de parcă o să scot o bâtă de baseball şi o
să mă apuc s-o bat. Revenindu-şi repede, face un gest spre
cealaltă femeie.
— Îţi aminteşti de la cununie de Elodie?
— Mă bucur să te revăd, zice Elodie, însă zâmbetul ei
automat a îngheţat deja: simte spaima Meliei şi purtarea
mea dezechilibrată.
Observă zgârieturile de pe faţa mea lăsate de atacul lui
Clare şi, fără îndoială, îşi formează propria părere despre
felul în care m-am ales cu ele.
— Vreau să vorbesc cu tine despre Kit, zic sumbru.
Singură.
Elodie îi aruncă Meliei o privire nesigură şi capetele
sprâncenelor i se adună, formând între ele o umflătură de
piele albă.
— Să vă las singuri...
— Nu, îi cere Melia. Te rog să rămâi! Nu vreau să vorbesc
cu el despre Kit. M-ai urmărit, Jamie?
 — Sigur că nu! Protestul meu este însufleţit până la
parodie: Te-am văzut prin fereastră şi voiam doar să aflu
care e situaţia. Ai vreo veste de la el? E încă dispărut fără
urmă?
— Nu vreau să vorbesc despre el. Te rog să pleci!
— Cred că ar trebui să faci ce-ți cere, îmi zice Elodie cu
dezaprobare aprigă.
— Dar, dacă e vreo veste, am dreptul s-o aud. Sunt hărţuit
de...
Însă Melia mă întrerupe cu o bruscă escaladare a emoţiei:
— De ce nu mă laşi odată în pace?
Începe să plângă zgomotos şi Elodie e în picioare,
încercând să se strecoare pe lângă mine. Oricine ar crede că
suntem la o filmare, felul actoricesc în care oamenii se
prefac că nu ascultă, dar eu ştiu că o fac. Eu aş face-o, cu
siguranţă.
— Melia? Eşti bine? întreabă Elodie, cu un braţ pe după
umerii prietenei sale.
Se uită la mine indignată.
— Nu crezi că are nevoie de intimitate într-un astfel de
moment? Dacă nu pleci în clipa asta, sun la 999.
La asta, ceilalţi clienţi amuţesc şi câteva feţe se răsucesc
spre noi, cu diferite expresii întrebătoare şi alarmate.
— E în ordine, El, zău!
Melia îşi şterge lacrimile cu dosul mâinilor până să
observe şerveţelele şi să ia câteva.
— O să plece, nu-i aşa, Jamie?
— Foarte bine! Dacă nu-mi este permis să fiu îngrijorat
pentru un prieten.
Plec, cu impresia fizică a spaimei pe care am lăsat-o în
urma mea, spaimă pe care n-o înţeleg pe deplin decât atunci
când îmi văd faţa oglindită în geamul uşii.
Sunt zgârieturile, da, dar ele nu-s nici pe departe lucrul
cel mai îngrijorător. E privirea mea: sălbatică, vinovată,
aproape depravată. Poate că n-am ucis un om, dar arăt
exact ca unul care a făcut-o.

Mă umple atât de groază, cât şi de uşurare întoarcerea lui

Clare în aceeaşi seară, târziu. Desigur, mâine are întâlniri, o
afacere de condus. Când valijoara ei bufneşte greoi pe dale
şi cheile ei clinchetesc în farfurioara de pe masa din hol,
răsar din adâncuri ca o mâţă căreia i-a trecut demult ora de
hrănire.
— A, eşti aici, zice, cu o privire scurtă.
Îşi scoate ghetele și le aşază pe suportul pentru
încălţăminte. Sunt norocos că încă nu l-a curăţat de
încălţările mele.
— Credeam că poate te-ai dus deja să trăieşti cu ea.
Asta nu e o sugestie pe care s-o fi făcut înainte să plece,
aşa că trebuie să-i fi dat prin cap când era departe. Mă tem
că e într-o dispoziţie în care să-şi retragă oferta de găzduire,
ultimul lucru de care am nevoie, şi trebuie să fac cât mai
puţin posibil ca s-o provoc.
— Sigur că n-am făcut-o. Nu suntem împreună. Ai văzut
singură ce simte pentru mine acum. Ai auzit-o spunând că
mă urăşte.
O amintire nechibzuită a faptului că ea a repetat
sentimentul.
— Vineri, da.
Tot nu se uită la mine.
— Cine ştie ce s-a putut întâmpla de atunci? Cred că am
stabilit deja că, orice o fi fost, o să fiu ultima care să afle.
E adevărat că vineri pare preistorie. Dacă aşa o să fie
timpul de acum încolo, fiecare bătaie a ceasului mai lentă şi
mai încleiată decât ar trebui, nu ştiu dacă pot suporta. Mă
gândesc la acea mică incursiune neliniştită până la râu de
ieri, cum m-am uitat după Melia şi mi s-a părut că l-am
găsit pe Kit. Apoi azi, mai devreme, dar părând deja ireală şi
îndepărtată, acea ciocnire urâtă de la cafenea.
— Ce fac părinţii tăi?
— Tu ce crezi?
Mă săgetează feroce cu privirea şi îmi răspund singur:
profund nefericiţi că trebuie să-şi consoleze unica fiică, al
cărei partener, ticălosul necredincios, le-a stricat tuturor
sărbătorile. Trebuie să regrete fiecare strop de vin bun cu
care m-au servit când le-am fost oaspete, de Crăciun.
— Să înţeleg că încă nu s-a întors Kit?
Stă în faţa mea, cu mâinile în şolduri. Puloverul ei – verde
ca iedera, cu un fir auriu prin el – e nou, unul dintre
cadourile pe care le-am deschis împreună sub pomul de
Crăciun al lui Rod şi Audrey, cu podoabele din Spărgătorul
de nuci legănându-se deasupra capetelor noastre. Acum o
săptămână aş fi spus ce frumos e, ce bine îi stă cu el, mai
ales cu rujul rubiniu, care s-a scurs prin ridurile din jurul
gurii ei.
Scutur ușor din cap.
— Nu, din câte ştiu eu.
— E cu adevărat bizar, nu?
Cred că „bizar” s-ar putea să fie un cuvânt bizar care să
descrie dispariţia fără urmă a unui om, însă am destulă
minte ca să nu rostesc asta. Acele palme şi pumni pe care
mi i-a dat i-am meritat, da, însă asta nu înseamnă că am de
gând să repet pedeapsa.
— Oricum, zice ea, vreau să vorbesc cu tine un minut.
— Sigur.
Nu-i cerere, ci poruncă, şi o urmez până la masa din
bucătărie pentru şedinţa noastră. Îşi toarnă un pahar de vin
şi se aşază pe scaunul obişnuit, cu piele de oaie. Rezistând
nevoii imperioase să-mi iau ceva de băut, mă las să cad pe
scaunul de vizavi.
 — E despre contul comun? Am văzut că ai schimbat
debitarea directă.
— Da, în câteva zile vor sosi documentele pentru
închiderea acelui cont. N-am de gând să fiu răspunzătoare
pentru orice descoperire de cont hotărăşti să faci ca să-i dai
bani ei.
Îmi înghit exasperarea.
— Tocmai ţi-am spus că nu suntem împreună.
— Nu-i treaba mea, zice Clare, scurt. Nu-i vorba de asta.
— Bine.
Atunci trebuie să fie despre cui îi revine ce anume.
Mobilier, cărţi, ceşti de cafea: care provenienţă poate fi
dovedită, pretenţia cui e mai puternică. „Epuizat” nu descrie
nici pe departe felul în care mă simt la ideea de a negocia
asta. Păstrează tu totul şi gata! îmi zic. Dacă stăm să ne
gândim, oricum în cea mai mare parte sunt ale ei.
— Când eram acasă, am vorbit cu Piers despre toate astea
şi a avut câteva idei interesante, începea ea, cu tonul
încălzindu-se cu un grad sau două.
Ei bine, nu mă aşteptam la asta. Piers e vărul ei, contabil
divorţat de două ori care nu se remarcă prin părerile sale
despre ceva şi în niciun caz despre relaţiile dintre bărbaţi şi
femei.
— Vrei să zici, despre noi? zic cu îndoială.
— Nu, nu despre noi. Nu există „noi”.
Ridică paharul şi venele de pe dosul mâinii lucesc albastre
pe pielea albă, ca nişte râuri pictate pe lemn vechi. Mă
gândesc la pielea Meliei, aşa de proaspătă şi tânără, şi simt
un val de convingere că alegerea pe care am făcut-o e
predestinată. Oricât de magică îmi imaginez afinitatea mea
cu Melia, sunt programat genetic să prefer tinereţea şi cu
asta, basta. Un ţap bătrân ca mine mai poate procrea cu ea,
dar nu cu Clare. (Ca să se ştie, n-am planuri de procreare,
punct.)
 Pentru o clipă, mă gândesc că mă urăsc la fel de mult cât
mă urăşte femeia care se uită la mine.
— Vreau să spun despre Kit, zice. Ştiu că tu crezi că
drogurile ar putea să fie un factor în spectacolul ăsta al
dispariţiei lui, dar noi credem că s-ar putea să fie vorba
despre altceva.
— Şi anume?
Mijesc ochii. „Spectacolul” dispariţiei? Pe loc intru în
alertă.
— Încă nu ştiu, dar Piers crede că ar putea să fie ceva
financiar şi cunoaşte pe cineva care ne-ar putea ajuta. Unul
dintre acei contabili criminalişti care poate să apeleze la
oameni mai bine plasaţi pentru a găsi lucruri care se
presupune că sunt, ştii tu, protejate.
— Vrei să zici un hacker?
Simt cum mi se schimbă respiraţia.
— Vrei să „apelezi” la un hacker ca să găsească ceva
murdar despe Kit? Vorbeşti serios?
Bate cu unghiile în paharul cu vin.
— Nu vreau să zic invadarea intimităţii lui doar de dragul
de a o face, ci doar ca să avem o imagine despre ceea ce s-a
întâmplat. Piers zice că banii sunt principalul motiv pentru
care dispar oamenii după crime, în general.
Nervii mă fac să iau în derâdere asta.
— Păi, e contabil, aşa că e singura lui perspectivă asupra
naturii omeneşti. Cum rămâne cu crimele pasionale?
— Păi, tocmai asta încercăm să dovedim că nu-i, spre
binele tău, zice, şi mă trag înapoi din pricina frigului arctic
din tonul ei. Poate că asta va dezgropa ceva care sprijină
teoria ta despre droguri. Retrageri de sume mari în
numerar, să zicem, activităţi care arată că a încercat să
obţină bani, dar n-a putut, lăsându-l expus delincvenților.
Nu ştiu ce va descoperi acea persoană, dar ar fi bine să
trimită poliţia într-o nouă direcţie – departe de tine.
 Acum dau din cap energic, demonstrându-mi recu-
noştinţa.
— E adevărat, dar n-ar trebui să-i lăsăm să facă asta prin
propriile lor mijloace legale?
— Ar trebui, însă nu suntem siguri că se va întâmpla cu
adevărat. Ei adună dovezi ca să demonstreze ipoteza pe care
o urmăresc ei, nu cea pe care o urmărim noi.
Cea în care eu sunt suspectul. M-am prins.
— Cât va dura?
— Piers zice că tipul ar trebui să aibă ceva pentru noi în
patruzeci şi opt de ore.
— Patruzeci şi opt de ore?
Îmi dau seama, şocat, că deja au pus asta în mişcare. Şi,
în afară de cazul în care acest personaj dubios îi datorează o
favoare lui Piers, trebuie că îi costă şi ochii din cap ca să
lucreze aşa de repede în acest moment al anului. Îmi dă prin
cap că ar putea, de fapt, să uneltescă cu Piers şi asociaţii lui
ca să mă incrimineze pe mine, nu pe Kit. Dar atunci nu m-
ar informa acum, nu?
Doar dacă asta nu e un soi de ţeapă mai complexă? Toată
chestia aia cu reabilitarea mea ca să-şi salveze ea reputaţia:
ce ştiu eu, ar putea să colaboreze cu poliţiştii şi să-mi spună
replici dictate de ei. La periferia paranoiei mele se aţine iar
acel nume, Sarah Miller, şi îl alung. Concentrează-te!
— Cât costă toate astea?
— Nu-ţi face griji! zice. O să-l numim cadou de des-părţire.
Simţind sinceritate, caut o expresie de umilinţă recu-
noscătoare.
— Mulţumesc! Dacă asta scoate la iveală ceva care m-ar
putea ajuta...
Şovăi. Tot ce spun acum are sunetul neplăcut al mărturiei
– care să-mi fie citată mai târziu.
— Adică, dacă ajută la găsirea lui Kit, atunci uau, bine!
Mulţumesc, Clare!
 Nu zice nimic, doar mă studiază cu o curiozitate rece, ca şi
cum nu m-ar mai recunoaşte.
— El încă nu-i pe site-urile persoanelor dispărute, am
verificat mai devreme. Ai vreo idee de ce?
— Poliţiştii au zis că încă nu publică niciun detaliu.
Mi se pare că ea face mai multă muncă de cercetare decât
detectivii. Şi eu, care mi-o imaginam în acest week-end
pradă suferinţei în Scoţia, plângând şi bând de zor whisky.
— De ce naiba nu? N-ar trebui să caute martori?
— Aşa s-ar crede, însă ei mi-au cerut în mod special să nu
vorbesc cu nimeni despre asta în vreme ce îşi pun la curent
şefii. Cred că e din cauza posibilei legături cu drogurile. Şi
aici e o chestie, Clare: dacă asta implică brigada crimei
organizate, să zicem, atunci trebuie să fim foarte, foarte
discreţi în privinţa cercetărilor pe care le facem.
Două cuvinte ies în evidenţă acolo: „crimă orgnizată”. Le
aude, dar nu dă înapoi.
— O să transmit asta.
Când pleacă din bucătărie, cu paharul umplut la loc, zic,
foarte nonşalant:
— Pot doar să întreb, ai planuri pentru joi seara? Ajunul
Anului Nou?
Se răsuceşte, fulgerându-mă cu privirea.
— Vorbeşti serios? La ce te gândeşti? Cină şi o plimbare
romantică de-a lungul fluviului ca să ne uităm la focurile de
artificii? Sau ideea e că ai vrea să nu-ţi stau în cale ca să
poţi petrece cu noua ta iubire?
Adopt o expresie de neutralitate politicoasă.
— Tocmai i-am spus tatii că s-ar putea să fiu liber.
Pe faţa ei e consternare, apoi o satisfacţie virtuoasă.
— Atunci va trebui să te duci tu la el, pentru că stau
acasă şi nu suport ideea de companie. Sunt sigură că vei
reuşi să mă ierţi.
— Desigur. Scuze!
 Însă scuzele, la fel ca toate celelalte, nu-s de niciun folos.
Au sosit un pic prea târziu.

33

30 decembrie 2019

Luni dimineaţa vine ca o afurisită de uşurare binecuvântată,

sincer, când eu şi Clare trebuie să mergem amândoi la lucru
şi suntem indecent de dornici să ajungem acolo. Ea pleacă
un pic înainte de şapte şi cana ei încă e caldă atunci când
sună cineva la uşă.
Spre marea mea consternare, în prag stă detectivul
Merchison, cu picioarele desfăcute și cu legitimaţia la
vedere, ca şi cum n-aş şti deja cine este. E proaspăt ras,
arată elegant cu un blazer şi ceea ce pare să fie un pulover
de caşmir. Un cadou de Crăciun, fără îndoială.
— Alt început matinal, observ, ascunzându-mi tulburarea.
Sper că vi se plătesc ore suplimentare pentru toate astea!
— Aveţi un minut, domnule Buckby?
Adresarea oficială e un semn rău, însă faptul că e singur e
unul bun. De această dată nu sunt considerat un risc fizic
pentru nimeni. Recunoscător că e el şi nu Parry, deschid
mai mult uşa, primindu-l.
— Da, unul rapid. Mă pregătesc să plec la lucru.
— Ce ai păţit la faţă? întreabă.
 — Nimic. Un accident.
Fără îndoială, se întreabă dacă urmele ar putea fi legate de
încăierarea mea cu Kit pe vas şi îl las să-şi aducă aminte că
ar fi fost vizibile vineri dacă aşa ar fi stat lucrurile. E
limpede, sunt un tip foarte nepopular.
În bucătărie, îi ofer ceai şi scot nişte biscuiţi speciali (cu
lămâie, înmuiaţi în ciocolată albă: preferaţii lui Clare).
Recunosc în mine o mândrie, una dintre ultimele dăţi în
care voi putea să joc rolul de gazdă în această casă. Să mă
prefac că toate astea sunt ale mele, că le pot oferi.
Pe de altă parte, atunci când poliţiştii vizitează o casă
frumoasă se simt mai mult sau mai puţin înclinaţi să pună
gheara pe ocupant? Mai mult, bănuiesc. Probabil că el vede
luxul gustării ca mituire.
Asta nu-l împiedică să se înfrupte.
— Probabil că vezi o mare îmbunătăţire a gustărilor în
acest moment al anului, remarc prosteşte. Toate acele
plăcinte cu carne şi bomboane de ciocolată rămase.
Arunc o privire la ceasul de pe telefon; n-am de gând să
mă las reţinut a doua oară de o discuţie lungă. Am nevoie
de serviciul meu, fie el şi pe salariul minim.
— Să înţeleg că încă nu l-aţi găsit?
— De unde știi asta? întreabă.
— Păi, dacă era una dintre acele vizite, n-ai fi mâncat
biscuiţi înainte să dai vestea, bănuiesc.
— Nu, mă tem că nu l-am găsit, recunoaşte el şi ronţăie
fără grabă. Ai uitat ce am spus, să o lași în pace pe doamna
Roper? Ți-am cerut foarte clar să stai departe de ea, şi totuşi
ai abordat-o de două ori în weekend.
Dumnezeule, ea chiar se bucură de atenţia lui! De parcă i-
ar fi bodyguard. Simt că tresar, imaginându-mi-o cum urcă
singură în apartamentul ăla îngheţat, cum îşi încălzeşte
mâinile pe o cană cu ceai şi primul telefon îl dă la poliţie, nu
mie. Ea e motivul pentru care mă sâcâie la ora asta
scandaloasă, nu pentru că are vreo nouă dovadă pe baza
căreia să acţioneze.
— Ești aici din cauză că s-a întâmplat să dau de ea într-o
cafenea ieri? Ce, sunt acuzat de hărţuire?
Rupe al doilea biscuit cu dinţii din faţă.
— Încă nu ești acuzat de nimic.
„Încă.” Cu omul ăsta întotdeauna e un „încă”. Mâna pe
care o ţin în poală mă doare. Am scos bandajul, iar ţesutul
cicatricii se întăreşte peste rană; o duc la gură şi o zgândăr
cu limba.
— Ai bătut tot drumul până acasă la mine ca să-mi spui
asta? E o folosire eficientă a banilor contribuabililor?
Îmi amintesc comentariul lui Clare, că poliţiştii îşi
urmăresc scopurile lor, nu pe ale noastre, şi n-ar putea fi
mai limpede că are dreptate.
— Dacă previne alte acţiuni nechibzuite din partea
dumneavoastră, da, aş zice că este.
— Acţiuni nechibzuite? Ce te aștepți, să-i fac de petrecanie
și ei?
E un moment de oroare când aud ce am spus: „și ei.” Simt
că mă îmbujorez.
— Ca să fie clar, era o glumă. N-am făcut nimănui de
petrecanie şi nici n-am de gând s-o fac. Uite ce-i, ieri a fost
vina mea, n-ar fi trebuit s-o abordez pe Melia şi îmi pare
foarte rău! Însă prima dată, vineri, o însoţeam doar pe
partenera mea. Eram îngrijorat...
Îngrijorat că ar putea s-o atace fizic pe Melia, aşa cum a
făcut mai târziu cu mine? Nu, e prea incendiar să-i spun de
descoperirea făcută de Clare şi de certurile noastre. De
fragilitatea impasului în care ne aflăm acum.
— N-o să mă mai apropii de ea, ai cuvântul meu!
— Bine.
Dă din cap. Nu-şi notează nimic, aşa că asta trebuie să fie
neoficial. Însă o să-i spună lui Parry. O să consemneze. Are
şi alte cazuri, echipa asta care se scoală foarte de
dimineaţă? Sper că da. Sper că asta e prima şi ultima vizită
pe care o face azi în legătură cu soţii Roper şi cu mine.
Îi ofer al treilea biscuit.
— De vreme ce ești aici, pot să îți pun dumitale o
întrebare?
— Spune.
— Ne întrebăm de ce încă n-aţi publicat în presa locală
dispariţia lui Kit? Sau la persoanele dispărute?
Tonul lui Merchison se ascute:
— „Noi?”
N-aş fi putut să-mi fac mai bună reclamă de imprevizibil
nici dacă mi-aş fi ştampilat pe frunte cuvântul.
— Doar eu şi Clare. I-am spus că eu cred că s-ar putea să
fie nişte operaţiuni mai mari legate de grupările mafiote ale
drogurilor, pe care nu vreţi să le periclitaţi. Agenţi sub
acoperire, chestii de-astea.
Privirea pe care mi-o aruncă e pe jumătate amuzată – de
terminologia mea cu clișee de la televizor, poate, sau din
cauză că îmi trece prin minte că o să-mi împărtăşească
acest gen de informaţii.
— Nu pot decât să repet că implicarea presei şi publicului
poate, în unele cazuri, să compromită anchete care se
suprapun parţial. Același lucru i l-am spus și doamnei
Roper. Lucru de înţeles, căci vă împărtăşeşte frustrarea.
— Dar cum puteţi controla situaţia? Trebuie să fie şi alţii
care îşi fac griji? Cum rămâne cu colegii lui? Dacă nu se
întoarce la serviciu, nu vor da alarma, care ar putea fi
preluată de presă?
— Vă rog să ne lăsaţi pe noi să ne facem griji în această
privinţă!
Le e uşor, presupun, s-o pună pe Melia să-i telefoneze
patronului lui Kit cu o scuză oarecare sau să explice direct
nevoia de anonimitate: „anchete care se suprapun parţial”
pare să fie ideea.
— Şi, Jamie? Oricine are iniţiativa de a pune în circulaţie
o alertă va trebui să răspundă în faţa noastră.
— Bine.
Nu pomenesc de cercetarea cibernetică secretă iniţiată de
Clare. E mai sigur să o fac pe prostul.
— Am văzut la televizor un film în care poliţiştii au creat o
linie telefonică pentru un apel şi oamenii au început să
sune. Le ziceau cumva, „cei care irosesc timpul”. Proşti şi
smintiţi şi vampiri sau aşa ceva.
Merchison chicoteşte.
— Asta-i tare! O să-i spun și nevestei.
— Eşti însurat?
— Mâine se fac cinci ani.
— Felicitări!
N-am dreptul să-i compar evidenta mândrie şi mulţumire
faţă de relaţia sa cu propriul meu statut – un parteneriat
rupt iremediabil din pricina trădării mele, celălalt într-o
dureroasă suspensie. N-am dreptul să-i zic durerii cu colţi
din cutia toracică altfel decât rană pe care mi-am făcut-o
singur.
Nu pleacă decât după ce a terminat biscuiţii lui Clare şi
mă minunez de un organism care poate să metabolizeze
atâta zahăr atât de devreme dimineaţa.

Mă îndrept spre chei ca să iau vasul spre serviciu, prea

târziu pentru cel de 7.20, mulţumită lui Merchison, şi abia
reuşesc să-l prind pe cel de 7.55. Pe vas e încă linişte; fiind
zona neutră dintre Crăciun şi Anul Nou, bogaţii sunt plecaţi
la schi sau zburdă pe cine ştie ce plajă îndepărtată. La St.
Mary’s sunt literalmente unul din duzina sau cam aşa ceva
de la bord şi e imposibil să nu mă uit la feţele ultimilor
navetişti rămaşi, întrebându-mă care e martorul misterios.
Femeia cu părul negru cu vârfuri roz e la două rânduri în
faţa mea şi n-ar putea să-mi dea mai puţină atenţie nici
dacă s-ar strădui, cu căştile ca nişte făpturi care îşi sapă
vizuină în ţeasta ei. Însă dacă ea e cea care m-a pârât la
poliţie, nu mi-aş aminti că am văzut-o în seara aceea, unul
dintre navetiştii cu înfăţişarea cea mai aparte? Şi n-ar fi ea
speriată să mă vadă pe mine?
Ducând telefonul la ureche, zic tare:
— Sarah?
Nimic. Simţindu-mă prost, pun telefonul în buzunar şi mă
uit la echipaj. Nu-l recunosc pe niciunul dintre cei care au
fost de serviciu în seara de acum o săptămână şi, chiar dacă
l-aş recunoaşte, n-ar fi deloc recomandabil să încep să-l
chestionez ce l-au întrebat poliţiştii ori dacă imaginile
camerelor de supraveghere au fost luate oficial cu intenţia
de a fi folosite ca probă într-o acuzare. Gândul mă face să
gem tare şi Vârfuri Roz priveşte peste umăr. Ochii ei
zăbovesc, nu cu compătimire sau măcar curiozitate, ci
prudent, ca şi cum ar crede că aş putea fi dezechilibrat.
Zâmbesc, dar asta probabil înrăutăţeşte lucrurile, iar când
încetinim în apropiere de următoarea staţie se aşază pe alt
loc.
Îmi pun în ordine gândurile, încercând să caut detalii care
încă n-au fost rezolvate. Îi las un mesaj tatii: „Îmi pare tare
rău, tată, dar va trebui să anulez invitaţia pentru mâine-
seară. Chestia este că eu și Clare avem o perioadă grea şi ea
nu vrea musafiri, nici măcar rudele.” Mă simt ca un mişel
atât pentru că îl dezamăgesc, cât şi pentru că dau vina pe
Clare pentru asta. Purtarea mizerabilă aduce purtare
mizerabilă, se pare.
— Jamie, eşti bine?
E Steve – Dumnezeule, am ajuns deja la North Green-
wich? – şi îmi amintesc mesajul pe care i l-am trimis, a
cărui tâmpenie a fost eclipsată de preocupări mai presante.
Restul rândului meu fiind liber, n-am vreo speranţă să evit o
discuţie cu el.
— Şi tu ai întârziat?
— Am dormit mai mult decât trebuie.
Îşi linge o pată de pastă de dinţi din colţul buzei.
— Ce mama dracului a fost cu mesajul ăla de sâmbătă?
— Îmi pare rău, băusem și m-am pierdut un pic cu firea
din pricina situaţiei ăsteia cu Kit! Cineva le-a spus rahaturi
poliţiştilor, zicând că sunt implicat.
Îşi scoate ochelarii şi le şterge lentilele, întorcându-și spre
mine ochii mari, care nu văd bine.
— Mda, ei bine, ar trebui să ştii că niciodată n-aş turna
un frate, nici măcar dacă aş crede că a făcut ceva dubios.
Îşi pune la loc ochelarii şi pare să observe pentru prima
oară semnele de pe faţa mea. Îl văd cum hotărăşte să nu
întrebe.
— Atunci, care sunt ultimele veşti? Nu crezi că s-a dus,
pur şi simplu, undeva fără să-i spună Meliei?
— Sper că asta este, îi răspund.
Deja simt că pot afla alinare în această discuţie.
Instinctele lui Steve sunt sincronizate cu ce le-am spus întâi
lui Parry şi Merchison: Kit a plecat fără să spună nimănui
pentru că este genul de lucruri pe care le face.
Steve se încruntă.
— Poate că nici măcar nu ştie că a fost aşa o dramă. De ce
nu-i nimic despre asta online? Dacă ar vedea la ştiri, şi-ar
da seama că lumea e îngrijorată şi ar lua legătura cu Melia.
Sau cu cineva.
— Dacă e online, subliniez. Telefonul lui e scos din
funcţiune – toate mesajele mi se întorc netrimise.
— Mda, şi ale mele.
Cobor glasul:
 — Între noi fie vorba, am impresia că poliţia crede că s-ar
putea să aibă de-a face cu o dispută legată de droguri. Ţi-a
spus Kit ceva, că ar avea genul ăsta de necazuri?
— Droguri?
Emoţii nesigure i se perindă pe chip. Poate îşi aminteşte
propunerea să intervenim pe care am făcut-o fără mare
tragere de inimă acum câteva săptămâni, propria respingere
nepăsătoare a ideii că ar avea Kit o problemă. „Trăieşte şi
lasă-i pe ceilalţi să trăiască” sună acum ca un sfat prost.
— Păi, ştiam că e strâmtorat cu banii, dar n-am avut
impresia că se uită peste umăr. Mă întreb dacă Gretchen
are vreo veste de la el.
— Acum e plecată, până după Anul Nou. În Maroc.
— Zău?
Ne uităm unul la altul şi îi ghicesc gândurile: să fi fugit Kit
şi Gretchen împreună pentru un lung weekend însorit, plin
de păcat? Nu recunoscuse niciunul vreo aventură, dar când
a împiedicat asta vreodată milioanele de necredincioşi de-a
lungul secolelor? (Hai să le spunem lucrurilor pe nume, eu
ar trebui s-o ştiu bine.)
— Nu crezi că... Ar fi avut ea curajul să-i mintă pe poliţişti
când au sunat-o să întrebe de el?
— S-ar putea, zice Steve.
— Şi aeroporturile? S-ar crede că le-au verificat ca parte a
căutării.
— Poate că nu-i ceva ce poţi face aşa de uşor sau de
repede. S-o sunăm? Să vedem dacă răspunde?
În timp ce el o sună pe Gretchen, mă concentrez pe cupola
smălţuită a intrării în tunelul pietonal de la Greenwich Pier,
lăsându-mi mintea să se desprindă din prezent şi să-şi
imagineze construirea lui, la începutul secolului XX. Cu ce
crize se confruntau oamenii pe atunci? Dezastrele veneau
peste ei pe nepusă masă sau şi le creau ei înşişi? Erau
printre ei bărbaţi cum sunt Kit, Jamie şi Steve? Erau printre
ei femei ca Melia?
Mă cunosc destul de bine ca să ştiu că această bruscă
foame de perspectivă, dorinţa de a mă reduce la un fir de
praf în istoria omenirii, este în realitate un şiretlic ca să-mi
reduc vinovăţia, spaima.
— Ai avut noroc? îl întreb când închide.
— Nu. E în Marrakech, cu asta ai nimerit-o, însă a crezut
că o sun ca să-i dau ei veşti. Am trezit-o din somn, aşa că
ori e o actriţă strălucită, ori ştie și mai puţin decât noi doi.
Rămânem într-o tăcere iritată până la Tower Bridge, unde
coboară.
— S-a întâmplat ceva rău, nu-i aşa? zice în loc de la
revedere.
„Da” sună prea grav, prea brutal, aşa că îi spun:
— Tot ce putem face e să sperăm.
Apoi el se îndreaptă spre uşă, şchiopătând un pic, cu
capul în piept.
„Niciodată n-aş turna un frate.” Aşadar, nu un duşman,
aşa cum presupusesem, dar oricum prea târziu ca să fie un
aliat. Mă întreb dacă le va spune poliţiştilor de teoria sa
despre Gretchen, în cazul în care vor lua din nou legătura
cu el.
Mareea e cea mai înaltă pe care am văzut-o vreodată. Pe
când ne strecurăm pe sub arcadele ţintuite cu auriu ale lui
Brackfriars Bridge, îmi imaginez fluviul spărgând malurile şi
aruncându-ne pe South Bank, cu oamenii fugind din calea
monstrului mâlos cu carenă dublă, toată lumea ţipând.
 34

30 decembrie 2019

„Comfort Zone” rămâne neliniştitor de sărbătorească în tot

ce ţine de Yule39. Plum pudding40 şi latte cu ghimbir au fost
oferta noastră specială în ultimele două săptămâni şi, cu
toate că gândul să beau unul îmi face greaţă, continuă să se
vândă mai bine decât toate celelalte produse. Regan, tot cu
pălărie de elf şi machiaj sclipicios la cinci zile după vizita lui
Moş Crăciun, a înlocuit măcar rămurelele de iederă de pe
fiecare masă cu vâsc.
Se uită la faţa mea şi, spre deosebire de Steve, îmi cere o
explicaţie:
— Ce-ai păţit? Arăţi ca şi cum ai fi fost atacat de o pisică.
— Într-un fel, am fost, zic.
— Nu eşti muşcat, nu? Dacă eşti muşcat trebuie să faci
injecţie antitetanos. Dinţii pisicilor sunt aşa de mici, încât
pielea se vindecă peste rană şi etanşează înăuntru infecţia.
— Cred că sunt la zi cu injecţiile antitetanos.
— Vreo veste despre prietenul tău dispărut?
— Încă nu.
Îi citesc pe faţă emoţii contradictorii: o entuziasmează
drama bruscă din viaţa colegului său, însă o dezgustă
necuviinţa violenţei fizice. Şi apoi mai este și modul
deconcertant în care creierul ei vrea să le lege pe cele două.

39
Sărbătoare de iarnă a popoarelor germanice.
40
Literal „budincă de prune”, însă poate avea şi alte fructe. Este o
componentă specifică a cinei de Crăciun.
 Un grup de femei cu bebeluşi pune stăpânire pe cea mai
mare masă aproape toată dimineaţa, creând o cursă cu
obstacole de landouri şi cărucioare, care ar putea fi
diferenţa între viaţă şi moarte, pentru că blochează accesul
la ieşirea de incendiu de lângă toalete. Unii dintre bebeluşi
sunt durdulii şi drăgălaşi, aşa cum trebuie să fie pruncii,
însă unii dintre ei sunt ca nişte bărbaţi în miniatură, cu
feţele ascuţite, arzând de dorinţa să scape din braţele
mamelor şi să înceapă să sfideze autorităţile. Simt o
hurducătură bruscă, o amintire de la prima întâlnire cu Kit,
plângerile lui despre mamele din St. Mary’s – „Mai bine să fii
tu lovit de un autobuz!” – cu acel râs crud pe care îl avea
când era în dispoziţie foarte bună, întâlnind oameni noi şi
punându-şi toată energia în charisma sa.
Cel puţin mămicile comandă băuturi calde, şi sunt
recunoscător pentru zgomotul aparatului pentru spumarea
laptelui, pe care de obicei îl urăsc, acel ţipăt mecanic care
acoperă orice vorbe ale oamenilor din preajmă.
Însă în primul moment de respiro, Regan îşi continuă
interogatoriul:
— De cât timp? Prietenul tău, vreau să zic.
Începe sortarea pentru reciclare în vreme ce vorbim, şi o
ajut sporadic, turtind cartoane şi culegând ambalaje de
chipsuri care nu pot fi reciclate.
— Aproape o săptămână.
— Şi cât durează până când cineva, ştii tu, se presupune
că e mort?
— Nu ştiu. Câţiva ani, cred.
— Ani? Se opreşte din lucru şi ridică vocea: Atunci, cum
se presupune că trăiesc rudele şi prietenii în nesiguranţă?
Fără să ştie dacă n-a fost omorât cu cruzime?
La asta, două mămici ridică privirea, încruntându-se – de
parcă bebeluşii lor, care nu înţeleg, o să fie contaminaţi de
dezgustătoarea noastră discuţie.
 — Trebuie să-i păstreze locul de muncă?
— Îmi închipui că da, în mod legal, dar, între noi fie vorba,
mă îndoiesc că el e o mare pierdere pentru sectorul
asigurărilor. Îşi închipuia că le face o favoare doar
binecuvântându-i cu prezenţa lui.
E plăcut să pot spune ceva critic despre Kit. Doar pentru
faptul că cineva lipseşte nu înseamnă că nu-i în continuare
un dobitoc.
Nu-i spun asta lui Regan, evident.
Îmi zumzăie telefonul. Tata mi-a lăsat un mesaj vocal în
care mă asigură că e bucuros să accepte invitaţia unui vecin
în ajunul Anului Nou, după care recunoaşte ceva
surprinzător: „M-am întrebat în Franţa despre tine şi Clare.
Sper că puteţi drege lucrurile, e o fată pe cinste.”
Mi-o imaginez pe Clare auzind asta şi tachinându-l pentru
că-i zice „fată”. Fără să ascundă faptul că e încântată. Mă
întreb dacă vor ţine legătura după ce vor începe să circule
veştile despre despărţirea noastră. Cum ar putea el să nu fie
de partea ei?
Regan interpretează greşit expresia mea melancolică,
crezând-o legată de tabloul cu mame şi prunci din faţa
noastră.
— Pariez că limpezeşte lucrurile, nu-i aşa, chestia cu
prietenul tău? Te face să reevaluezi situaţia. V-aţi dorit
vreodată copii, cu ani înainte? Tu şi partenera ta?
Face asta să pară ca o dilemă îndepărtată a unor bătrâni.
Nu i-am spus că m-am despărţit de Clare şi mă frământ
câteva momente cu întrebarea dacă asta ar putea arunca
bănuieli asupra caracterului meu în cazul în care mai târziu
va ieși la iveală că am înşelat-o cu bună ştiinţă. Îmi spun să
nu mă gândesc mai mult decât trebuie la toate astea.
— Nu. Mult prea înspăimântător!
— Ştiu ce vrei să zici, mă aprobă ea. Este absolut cel mai
înspăimântător lucru pe care mi-l pot imagina.
 Timp de treizeci de secunde binecuvântate, izbutesc să mă
amăgesc că drăgălirea unui prunc în vreme ce vorbeşti pe
deasupra capului lui cu alt adult este cu adevărat cel mai
înspăimântător lucru pe care mi-l pot imagina, dar atunci
îmi amintesc de detectivul Merchison în pragul meu în
această dimineaţă, mult prea hotărât să păşească peste
prag şi să găsească o cale de a-şi confirma instinctul că nu
se poate avea încredere în mine. Că îi spun totul, în afară de
ceea ce chiar ar putea să fie de folos.

Cu toate că Regan mă trimite acasă devreme, fiind atât de

puţini clienţi după grupul mămicilor, până să ajung pe
vasul spre casă e deja întuneric ca la miezul nopţii.
Personalul de la bar dă gratuit felii de buturugă de ciocolată
şi se umple de bacşişuri. Sunt difuzate cântece de
sărbătoare: Good tidings we bring41... care mă face să mă
gândesc la Melia, desigur. Mă imaginez ajungând la St.
Mary’s şi mergând în sus pe Royal Way, dincolo de cotitura
spre Prospect Square, mai departe spre strada principală,
spre Tiding Street, până ce stau sub fereastra ei, ca un
hărţuitor.
Dar am destulă minte ca să nu cedez acelei ispite. Muşc
din prăjitură, iar glazura mi se prinde de buza superioară, şi
încep să mestec. Are gust rânced. Vasul nu se grăbeşte să
se desprindă de chei; fluviul e plin de bărcile care fac tururi
de seară. Cântecul e urmat de „Let It Snow”.
Pe cealaltă parte a fluviului, la Embankment, stopurile ard
roşu cât vezi cu ochii.

Când ajung acasă, Clare e deja acolo şi încă în costumul-

pantalon de la lucru, nu în echipamentul de yoga în care de
obicei se schimbă de cum intră pe uşă. În living au fost puse
41
„Veşti bune aducem...” Din colindul „We Wish You a Merry
Christmas”.
gustări pe măsuţa de cafea, aranjate îmbietor pe o tavă
lăcuită, alături de o carafă cu apă de la gheaţă şi trei
pahare. Prevăd cererea să mă fac nevăzut.
— Aştepţi musafiri?
— Omul lui Piers vine să stea de vorbă cu noi. Îl cheamă
Kelvin.
Vorbeşte cu mine aşa cum am auzit-o vorbind cu femeia
care face curat şi alte ajutoare. Scrupulos de plat, fără
emoţie, dar preferabil dispreţului furios care este, în cazul
meu, alternativa.
— Vrei să zici investigatorul? A mers repede.
— A fost un serviciu expres. Oricum, cât poate să dureze?
Nu fac decât să stea la laptop, nu?
Spărgând coduri. Încălcând legea. Furând informaţii aşa
cum un spărgător fură bijuterii şi numerar. Pe când îmi iau
o bere fără alcool din frigider şi mă aşez la această
conferinţă extrem de aparte, simt cum aripile presimţirii rele
îmi flutură în măruntaie, ca şi cum următoarele două ore ar
putea să-mi schimbe soarta.
— Apropo, zice ea, am sunat azi la Kit la birou.
— Chiar așa?
Îmi amintesc întrebarea pe care i-am pus-o lui Merchison
despre colegii lui Kit, respingerea lui rapidă.
— E bine să facem asta?
— Nu văd de ce nu. Am spus că sunt o prietenă de familie.
— Ce au zis?
— Au spus că e învoit. Foarte diplomatic! Bănuiesc că-i
destul de uşor de acoperit în acest moment al anului, când
oricum nu sunt la serviciu decât câţiva.
La auzul soneriei, sare în picioare.
— Trebuie să fie Kelvin.
Îmi imaginasem un as al calculatoarelor abia ieşit de pe
băncile şcolii, dar are în jur de patruzeci de ani, cu trupul
îndesat şi subţire în partea de sus. Îşi prezintă descoperirile
cu un stil de voioşie ca al doctorilor faţă de pacienţi, ca şi
cum ar fi un consilier financiar care trece în revistă
aranjamentele pentru pensie. Însă eu și Clare rămânem
rapid împietriţi de aranjamentele incontestabil groaznice,
haotic împletite, ale lui Kit şi Meliei: împrumuturi
studenţeşti şi multe alte tipuri de împrumuturi făcute de
atunci încoace, toate cu dobânzi abuzive; lipsuri la plăţile cu
cardul; restanţe la chiria din Tiding Street, plus trei luni
neplătite la apartamentul dinainte, pe care proprietarul încă
le cere; descoperiri de cont neautorizate, cu penalizări
excesive. Prelungirile unor împrumuturi şi reducerile plăţilor
n-au fost decât păsuiri, remedii temporare, şi salariile lor
abia ating marginile gropii financiare. De când nu mai sunt
în contact regulat cu Melia, au primit înştiinţarea să plece
din Tiding Street şi au fost avertizaţi că vor veni portăreii
dacă nu plătesc restanţele.
— E evident că ea nu poate plăti şi că o să fie dată afară,
constată Clare. Sper că are unde să meargă.
— Legal, poate sta până la întâi ianuarie, zice Kelvin, chiar
dacă portăreii iau mobilierul până atunci.
— Are prieteni, zic eu, gândindu-mă la Elodie şi la
ameninţarea ei cu 999.
E uimitor că vorbim cu toţii presupunând că Melia este, în
viitorul previzibil, o femeie singură.
— Zău, ar fi trebuit să ceară sfatul pentru toate astea, zice
Kelvin. Dacă nu altceva, ar fi putut să sune la National
Debtline, să primească nişte sugestii de restructurare.
— Sunt prea mândri pentru asta, zice Clare, perspicace.
Cred că şi-au ascuns capetele în nisip.
În praf alb, mai degrabă, îmi zic, morfolind o măslină
umplută. Cu toate că eu și Clare n-am mâncat împreună
nici măcar un bol de arahide de când mi-a descoperit
legătura, mi-am umplut o farfurie cu gustări, încrezător că
nu voi fi mustrat. Aparenţele sunt importante pentru ea; nu
m-ar umili în faţa unui străin.
Kelvin ajunge la sfârşitul ruşinoasei liste.
— Pe 2 decembrie au luat un nou card de credit şi au
reuşit să retragă de pe el aproape zece mii de lire.
— Zece mii? repetă Clare. Păi, nu le-au folosit pentru
chirie, evident.
— Au plătit unul dintre celelalte împrumuturi? sugerez.
— Nu există vreo dovadă că au făcut asta. Dat fiind că au
fost retraşi în numerar, aş zice că erau pentru cheltuieli
personale, ceva ce nu voiau să fie urmărit.
Se opreşte şi se uită la Clare, ca şi cum i-ar cere
aprobarea. Evident, este dată, pentru că el îşi umflă pieptul
ca şi cum ar fi pe cale să spună ceva important.
— Dacă vreţi părerea mea, tu şi Piers aţi putea avea
dreptate.
— Dreptate despre ce? întreb, dar nu-mi răspunde.
Mă răsucesc spre Clare.
— Te rog, spune-mi!
Privirea pe care mi-o aruncă îmi face stomacul să se
prăbuşească. E o privire profundă, complexă, exprimând
emoţii extreme şi contradictorii. E o privire care spune:
„Oricât de tare urăsc să ajut un ticălos ca tine, sunt pe cale
s-o fac, pentru că ceea ce se petrece aici e mult prea al
dracului de grav pentru politica partizană.”
Intimidat, ruşinat şi speriat de-a binelea, întreb din nou
despre ce vorbesc ei.
În cele din urmă, ea îmi spune:
— Credem că Melia și Kit ţi-au făcut o înscenare.
 35

30 decembrie 2019

Urmează un moment de cădere liberă hidoasă, cu viteză

ameţitoare, când tot ce pot să fac e să rămân cu gura
căscată. În cele din urmă, îmi regăsesc corzile vocale:
— Ce fel de înscenare?
Expresia lui Clare devine mai profundă.
— Se prefac că lui i s-a întâmplat ceva îngrozitor, ceva
cauzat de tine, ca Melia să poată cere asigurarea de viaţă a
lui Kit.
„Ceva cauzat de tine.” Inima mi-o ia la galop şi am
impresia că o să vomit.
— E o poliţă foarte bună, după cum îţi poţi închipui,
având în vedere unde lucrează el. Plata de bază ar fi mult
peste un milion.
Las jos farfuria.
— Credeţi asta pentru că au retras o grămadă de
numerar?
— Da, ai nevoie de numerar când te ascunzi, căci nu poţi
folosi bancomate sau dispozitive contactless, nu poţi face
nimic care să ducă la vechea ta identitate.
Clare se uită la Kelvin aşteptând confirmarea, şi el dă din
cap scurt.
— Vechea identitate?
Muşchii obrazului îmi sunt amorţiţi de şoc.
— Nu înţeleg.
— Ştiu că sună aiurea, însă am discutat cu Piers
amănunţit şi, dacă te gândeşti bine, se leagă. Poate că
plănuiesc asta de o vreme, probabil de câteva luni. Mica ta
aventură cu ea ar fi putut să fie strategică – presupun că ea
a fost cea care a iniţiat-o?
Din nou, Clare se uită la Kelvin, care de această dată se
uită la apa gazoasă din pahar. A devenit rozaliu, în afara
unei zone albe pe linia părului.
Am gura aşa de uscată, că limba mi se lipeşte de cerul
gurii. O smulg de acolo şi repet:
— Strategică?
— Da, să creeze un motiv ca tu să-l omori pe Kit. Ai spus
că poliţiştii aproape că te-au acuzat când te-au interogat. Şi
ai spus că te-ai gândit că și Kit bănuia ceva despre tine şi
ea. Ei bine, pun pariu că a ştiut tot timpul. Poate că a fost
de la bun început ideea lui.
— Iisuse, Clare!
Simţurile îmi sunt asediate: pe lângă gura uscată şi faţa
înţepenită, am o senzaţie de arsură în spatele ochilor, o
zdrăngăneală în urechi.
Ea continuă:
— Gândeşte-te la asta! Nu-i o coincidenţă că ai fost ultima
persoană care l-a văzut – au plănuit să fie aşa. Lunea
trecută a fost seara perfectă ca s-o facă, băuturi de Crăciun,
toată lumea matolită. Ar fi fost uşor pentru el să înceapă o
ceartă, să se asigure că e o cameră de supraveghere în
apropiere. Faptul că ai plecat la Edinburgh a doua zi
dimineaţă a fost un supliment – face să pară că n-ai ştiut
cum s-o ştergi din oraş mai repede. Între timp, Melia îl
trimite să se ascundă şi raportează la poliţie dispariţia lui.
Mărturiseşte legătura amoroasă și spune că era speriată că
tu eşti gelos sau posesiv. Nici măcar n-are nevoie să te
acuze direct, e treaba lor să adune doi şi cu doi, şi poţi paria
pe viaţa ta că o vor face. Te-au mai contactat de vineri
încoace?
 — Da, înghit eu în sec, căznindu-mă să asimilez povestea
ei, îngrijorat de faptul că sună grozav a realitate. Unul
dintre detectivi a venit aici de dimineaţă.
— Poliţia a fost aici de dimineaţă? În casă?
Vocea îi urcă o octavă.
— Ăsta nu-i semn bun, Jamie. Chestia cu drogurile e cu
totul o pistă falsă, probabil cu rostul de a te amăgi că eşti în
siguranţă. Te joacă pe degete – Kit şi Melia te joacă pe
degete!
Ştiu când Clare e convinsă de ceva, şi e convinsă.
Intensitatea ei e molipsitoare, făcându-mi pulsul să bubuie.
Mă răsucesc spre Kelvin pentru o evaluare mai echilibrată.
— Spune-mi despre poliţa de asigurare! Nu se plăteşte în
cazul persoanelor dispărute, nu?
— Nu, doar dacă persoana asigurată este declarată
decedată, răspunde el simplu.
— Nu pricepi? strigă Clare. Există tendinţa ca cineva să fie
declarat decedat atunci când este găsit un vinovat de
uciderea lui! Şi nu e întotdeauna nevoie de un cadavru ca s-
o dovedească. Am văzut asta la acele emisiuni despre crime
reale, se poate întâmpla cu adevărat!
Se mâniază, trăgând cu furie de rădăcinile bretonului
până ce o şuviţă de păr blond rămâne ridicată.
Încerc să-mi calmez respiraţia, să-i opresc izbucnirea.
— Hai să ne lămurim cu asta! Spui că până la urmă Kit şi-
a falsificat propria ucidere şi a dispărut intenţionat. Unde
crezi că se ascunde? La Rio? Costa del Sol?
Am avut intenţia să fie oarecum sarcastic, însă ea îmi
răspunde direct:
— Asta e o idee, ar fi bine de ştiut dacă paşaportul lui
lipseşte. Poliţiştii trebuie să fi verificat asta, nu? Sau poate
să fie mai aproape decât credem, căci oamenii fac asta
adesea când se ascund. Îţi aminteşti tipul care şi-a simulat
moartea într-un accident de canoe? S-a dovedit că a trăit tot
timpul la două uşi distanţă de „văduvă”.
Când mă înroşesc şi mai tare, durerea mă fulgeră în rănile
de pe faţă.
— Vrei să zici că e încă în St. Mary’s?
Kelvin, care îşi rodea vârful unui deget, lasă mâna în jos şi
se amestecă în discuţie:
— Nu ştiu. Nu sunt multe proprietăţi pe care să le poţi
închiria cu numerar. Iar zece mii de lire nu vor ţine prea
mult la Londra.
Ochii lui Clare licăresc când o nouă idee prinde rădăcini.
— Şi dacă ei nu plătesc nimic? Ar putea sta ilegal undeva.
Am putea începe să cercetăm apartamentele pe care Melia
le-a prezentat în ultimele săptămâni: uneori sunt libere
câteva zile în şir, chiar săptămâni. Ea ar putea să-l mute din
loc în loc, să-i dea de ştire dacă are loc o vizionare sau vine
echipa de curăţenie sau orice altceva. Cine ştie, poate că şi-
a luat acest serviciu având asta în minte. A aranjat totul şi
apoi a căutat ţapul ispăşitor. E incredibil de atrăgătoare,
Kelvin! Ar fi putut pune ochii pe oricine şi omul i-ar fi căzut
pradă. O să-ţi arăt o fotografie de pe telefonul meu...
„Ar fi putut pune ochii pe oricine” – în vreme ce Kelvin
recunoaşte excepţionala atractivitate vizuală a Meliei (o
fotografie de la nuntă, deduc), propoziţia îmi răsună în
urechi, îmi perturbă echilibrul. Îmi repet mantra: „Ai
încredere în mine, Jamie!”
— Poliţiştii trebuie să-i verifice telefonul, adaugă Clare. Să
vadă dacă ea a comunicat cu un număr necunoscut.
Întreabă-i, Jamie, data viitoare când vorbeşti cu ei!
— Cu siguranţă, dacă şi-a dat atâta osteneală, foloseşte o
cartelă care nu poate fi urmărită? zice Kelvin.
— Poate, dar ea nu-i delincvent profesionist, o să facă
greşeli. Precum pista hârtiilor pentru acest împrumut pe
care l-ai descoperit, ceea ce e bine pentru noi. Bine pentru
Jamie.
În vocea ei e o urmă de tandreţe, dar se corectează rapid,
amintindu-şi că acum, că ne-am despărţit, nu mai există
„noi”, şi îmi provoacă un junghi identic. Am greşit crezând
că are un scop infam când a angajat această investigaţie;
numai o persoană foarte specială ar avea gentileţea să-l
apere aşa pe fostul ei partener infidel.
Îmi înfig dinţii în buza de jos până ce aproape străpung
pielea.
— Nu ştiu ce să zic, Clare. E cam exagerat. Adică, el
trebuie să fi avut şi alte variante, nu? Ar fi putut să se
declare falit, de exemplu?
— Nu, dacă voia plata de pe poliţă, n-ar fi putut.
— Chiar nu cred că am fost o ţintă, insist eu, absorbind
un talaz abrupt de emoţie.
Urmează o scurtă tăcere. Aerul dintre mine şi Clare este
încărcat, inflamabil.
— Există altă posibilitate, zice Kelvin cu delicateţe. Dacă
asta nu-i o încercare de a înscena ceva, ci doar o fraudă de
lungă durată în care Jamie s-a pomenit, cumva, încâlcit?
— Continuă! îi cere Clare.
— Păi, e adevărat că primeşti plata mai repede dacă cineva
a fost condamnat pentru omor, dar probabil că tot o
primeşti, însă mai târziu. E nevoie cam de şapte ani ca să
obţii o declaraţie oficială de deces, conform cercetărilor
mele.
— Şapte ani? Chiar și în cazul în care Kit lucra la o firmă
de asigurări?
— Da, m-am uitat la politica standard a firmei De Warr
legată de angajaţi şi nu există nimic care să sugereze că ar fi
plătită înaintea programării normale. Nu e ca la un accident
de avion, lui i s-ar fi putut întâmpla orice. Întrebarea este,
merită să trăieşti şapte ani ascuns?
 — Despre ce sumă vorbim, exact? întreb. Clare a zis mai
mult de un milion?
— De fapt, sunt două sau foarte aproape. Moartea în
timpul serviciului adaugă o halcă. Însă trebuie cu adevărat
să aibă încredere în soţia sa. Cecul, când vine, este pe
numele Melia Roper.
Aşadar, Kit a adus prompt amănuntele la zi, îmi zic.
Şampania din Greenwich pare să fi fost acum foarte mult
timp, deși au trecut un pic mai mult de patru luni.
Clare trage aer în piept, ochii măriţi semnalându-mi altă
idee strălucită.
— Pariez că de-aia s-au căsătorit! Asta valida, cumva,
poliţa.
— Cu siguranţă măreşte suma primită, zice Kelvin.
— Trebuie să le spunem poliţiştilor.
Clare e gata să dea fuga la secţia de poliţie şi inima mea se
zbate violent.
— Fără îndoială, e o teorie care merită să fie urmărită, zic.
Uau! Sunt multe lucruri de desluşit.
— Nu eşti pe cont propriu, îmi spune Kelvin, ca o
concluzie, şi văd că, în ciuda discuţiei despre „aventura”
mea, presupune că suntem încă împreună.
O admiră pe Clare că îşi apără bărbatul cu atâta energie şi
inteligenţă.
Se ridică să plece. Îi aud la uşă, în timp ce ea îl asigură că
numele lui nu va fi pomenit în afara acestor ziduri și cu
siguranţă în nicio discuţie cu poliţia. Eu caut în frigider încă
o bere fără alcool şi, când mă întorc în living, Clare e pe
canapea cu laptopul ei.
— Ce faci?
— Caut un număr de telefon al tipului tău pe site-ul
secţiei din St. Mary’s, dar se pare că nu au numerele
detectivilor, ci doar pe ale agenţilor în uniformă.
 — Cred că au baza în Woolwich, e o echipă mult mai
mare.
Mă apropii de ea, având grijă să nu existe contact fizic.
— Stai un pic, Clare, înainte să îţi implici numele în ceva,
te-ai gândit cum o să explici felul în care ai obţinut această
informaţie? Nu vreau să dai de bucluc din cauza mea. Te-
am făcut deja să treci prin atâtea, nu vreau ca şi serviciul
să-ţi fie primejduit.
Ea se opreşte. Într-un domeniu foarte strict reglementat ca
agenţiile imobiliare, cea mai mică aluzie la incorectitudine
financiară poate duce la suspendare, iar cârdăşia cu un
hacker este mai mult decât o aluzie.
— Ai dreptate, recunoaşte ea. Poate că e mai bine s-o
trimit anonim. Ştii tu, ca un pont. Să vedem dacă au o
adresă de e-mail specială pentru asta pe site-ul Woolwich.
Ah, bine, au!
Privesc peste umărul ei, străduindu-mă să mă con-
centrez.
— Dacă e doar adresa unui administrator, s-ar putea să
n-o vadă zile în şir. O să telefonez mâine la prima oră şi o să
cer adresa de e-mail a detectivului Merchison. Dacă îmi
trimiţi fişierul lui Kelvin, o să mă asigur că niciunul dintre
numele voastre nu sunt în el înainte să-l trimit.
— E un plan bun.
Degetele ei se mişcă pe tastatură şi telefonul meu scoate
un clinchet când fişierul ajunge în cutia poştală.
— Mulţumesc! zic. Mulţumesc pentru tot!
Când zic acum „mulţumesc”, ea nu răspunde niciodată
„cu plăcere”. De obicei iese din încăpere, însă acum n-a
terminat.
— Când vorbeşti cu el, mai e ceva ce mi-am amintit.
Despre Kit.
— Ce?
 — Fotografia aceea pe care ne-au arătat-o când am fost la
ei la cină. Cea de pe poliţa şemineului, pe care Kit a folosit-o
pentru cocaină.
Iau o înghiţitură din porcăria mea de bere placebo.
— Melia în Pisica pe acoperişul fierbinte? Îmi amintesc.
Ce-i cu ea?
— Când ne-am dus vineri, nu era acolo.
— N-am observat. De ce e asta important?
— Atâta doar că, dacă el a dispărut dinadins lunea
trecută, dacă ştia că n-o să se mai poată întoarce niciodată,
ar fi ales câteva obiecte sentimentale ca să le ia cu el.
— Trebuie să aibă pe telefon grămezi de poze cu Melia,
subliniez eu, dar ea respinge asta cu un gest nerăbdător.
— L-ai auzit pe Kelvin: amândoi au trecut la ceva
imposibil de urmărit. El nu poate să-şi pornească telefonul
vechi, căci ar fi urmărit. Aşa că înhaţă în ultima clipă
fotografia, ceva familiar, ceva ce poate să ţină în mână.
Vreau să zic, e greu să te izolezi emoţional. Ai nevoie de
lucruri de care să te simţi legat, mai ales într-un joc de
lungă durată ca acesta.
Încerc să nu ridic din umeri. Fotografia care lipseşte îmi
pare un amănunt neimportant. Poate că a fost mutată în
dormitor sau unul dintre ei a izbit-o de perete într-una
dintre certurile lor. Dar nu-mi place felul în care Clare
adună dovezile. Dacă şi-a amintit acest amănunt, o să-şi
mai amintească şi altele. E un investigator înnăscut.
— Bine, o să pomenesc de ea, zic.
Mulţumită, pune deoparte laptopul şi aşază paharele pe
tavă, apoi le duce în bucătărie. Scăpat de privirea ei
cercetătoare, îi îngădui expresiei mele să treacă de la
recunoştinţă la groază.
Iau telefonul şi, în loc să descarc fişierul pe care să i-l
trimit de dimineaţă lui Merchison, scriu un mesaj:
Cum rezişti? Nu-i nevoie să răspunzi dacă nu vrei.
 Apoi aleg numele Meliei şi apăs pe „Trimite”.
Răspunde aproape imediat:
Ţi-am spus să nu mă contactezi.
Închid conversaţia, blochez ecranul şi arunc telefonul pe
fotoliul cel mai apropiat, apoi strig spre Clare că ies un pic
să iau ţigări.
Reapare în uşă.
— Să nu-ţi închipui că o să fumezi aici! se răţoieşte.
— Sigur că nu, răspund eu paşnic.
Peste cincisprezece minute, după ce am cumpărat, aşa
cum era prevăzut, un pachet de ţigări de la Sainsbury’s
Local, ajung la colţul cu Tiding Street. Aştept ca o pereche
din celălalt capăt al străzii să intre în casă şi să stingă
lumina, apoi mă apropii de uşa familiei Roper, cu capul
aplecat, şi sun.
Melia deschide fără să arate mai mult din ea decât un ciuf
de păr negru şi degete încârligate pe marginea uşii.
— Am primit mesajul tău. Evident.
— Nu eram sigur că o să-ţi aminteşti.
Dar e o prostie să spun asta, pentru că Melia îşi aminteşte
orice, iar codul nostru de urgenţă e departe de a fi un
amănunt neglijabil. Mesaje la vedere, asta am stabilit. Fără
telefoane suplimentare care pot fi descoperite, fără subiecte
secrete.
„Ţi-am spus să nu mă contactezi” înseamnă „Sunt aici,
vino acum”.
„Cum rezişti?” înseamnă „Avem o problemă”.
(„Te urăsc” înseamnă „Te iubesc”.)
— Deci, ce s-a întâmplat? zice, arătându-şi faţa.
Ochii îi scânteiază, iar pielea îi străluceşte. Azi n-a plâns.
— Ce e, Jamie?
— E Clare, îi spun, şi sugrumarea din vocea mea seamănă
cu tracul unui actor. Ne-a descoperit.
 36

30 decembrie 2019

Niciunul dintre noi n-a mai vorbit în timp ce o urmam în

sus pe scară şi uşa s-a închis în urma noastră. Fără vreun
avertisment, mă izbeşte de perete, cu faţa ridicată spre
mine, şi începe să mă sărute cu sălbăticie. Sunt şocat de
intensitatea reacţiei mele: temperatura îmi creşte brusc și
fiecare nerv de pe suprafaţa corpului îmi ia foc.
— Inima ta a luat-o razna, zice, mai degrabă minunându-
se decât alarmată. Spune-mi ce s-a întâmplat – ea ştie că
suntem împreună?
Pentru o clipă uitasem că Melia nu ştie de scena de vineri,
înainte să dăm buzna aici, sau că în weekend Clare s-a dus
cu avionul la ai ei.
— Ştie, da, dar nu asta-i problema. Ce vreau să zic e că
ştie de asta.
Melia se trage înapoi cu un pas şi ne uităm unul la altul
de-a curmezişul coridorului îngust. Trage cu putere aer în
piept.
— Ce?
— A scos la iveală o grămadă de lucruri despre situaţia ta
financiară şi a lui Kit şi, în esenţă, a ghicit. Vrea să le spună
poliţiştilor că tu încerci să-mi înscenezi crima ca să capeţi
mai devreme banii de asigurare. Şi-a dat seama de toate,
Me, e incredibil!
Ochii Meliei sunt ca nişte ceasuri, cu limbile răsucindu-se
nebuneşte, prea repede ca să poate fi urmărite.
— Când s-a întâmplat asta?
— Acum o oră. L-a adus pe un tip care să ne dea raportul.
E un investigator financiar pe care l-a angajat, iar el a folosit
un hacker dubios ca să obţină informaţii confidenţiale.
— Ce informaţii? Ce mama dracului, de ce să facă asta?
Ca să mă ajute pe mine, gândesc. Pentru că, indiferent ce
susţine, Clare nu mă urăşte. Mă iubeşte.
— Pentru că ea e o persoană care rezolvă probleme, zic.
Şi asta e adevărat.
— E mult mai impresionantă decât detectivii, trebuie să
adaug.
O pauză.
— Dar nu le-a spus lor teoria ei?
— Nu, practic, mi-a spus doar mie. Am zis că e mai bine
să vină de la mine şi că o să-i trimit un e-mail detectivului
Merchison. N-o s-o fac, evident, dar va trebui să născocesc
ceva credibil ca s-o păcălesc. Acum a investit bani, aşa că o
să vrea rezultate. Va trebui să trimit un e-mail fals ca din
partea poliţiei.
În vreme ce ascultă, umerii Meliei se destind un pic.
— Nu-i nevoie să faci asta. Important este să amâni până
după ziua de mâine. Spune-i că Merchison şi-a luat două
zile libere pentru Anul Nou şi că o să iei legătura cu el de
îndată ce se întoarce. Până să se întâmple asta nu va mai
avea importanţă, şi îi poate spune ea însăşi teoria, dacă încă
mai crede că interesează pe cineva.
Îşi dă părul după urechi.
— Sinceră să fiu, probabil că s-au gândit deja la asta dacă
au făcut propriile săpături financiare. Cum ar putea să n-o
facă? Le-am zis că avem datorii îngrozitoare şi cei de la De
Warr le vor spune ce poliţă de asigurare de viaţă grozavă a
obţinut el. Dacă îşi poate da seama Clare, pot şi ei.
E remarcabil cât de repede şi-a regăsit calmul.
— E un împrumut recent de zece mii de lire care le-a
părut suspect ei şi tipului ăstuia, îi spun. Pentru ce a fost?
— Pentru toate.
Melia gesticulează cu amândouă mâinile, cu degetele
făcute cârlig, ca şi cum toată încordarea pe care o suportă
ar fi în ele.
— Ca să ţinem totul pe linia de plutire până în ziua plăţii.
E mai cald în apartament, observ. Căldura e pornită.
Acum nu-i momentul să discutăm despre restanţele ei la
chirie.
— Chestia e că nu contează cu ce teorii despre Kit vine
lumea, câtă vreme nu acţionează pe baza lor până la Anul
Nou. După aceea vor porni de la zero, nu-i aşa?
Ne privim intens. Dacă totul merge conform planului. Simt
cum pulsul mi se calmează.
— Ai dreptate. Da. Bine. Mi-aş dori doar ca ei să fi făcut
un fel de apel sau să fi implicat departamentul persoanelor
dispărute. Să se ştie oficial că el a dispărut lunea trecută.
Dă din cap.
— Aşa m-am gândit şi eu, şi le-am cerut de atâtea ori să
dea un comunicat de presă. Ba chiar i-am ameninţat că o s-
o fac eu. Dar au pus-o pe şefa lor să mă sune, un soi de
inspectoare. A zis că e crucial să-i lăsăm să procedeze în
felul lor, căci nu vor ca asta să afecteze alte investigaţii
aflate în desfăşurare. Mi-a spus că siguranţa mea personală
ar putea fi primejduită.
— Serios?
Asta e mult mai mult decât mi-au împărtăşit mie.
— De fapt, cred că e un lucru bun, Jamie. Se pare că se
gândesc la ceva legat mai degrabă de lumea interlopă. Le-
am spus că sunt îngrijorată din cauza obiceiului lui de a
consuma cocaină, şi ai pomenit şi tu drogurile, nu?
— Sigur că da, exact aşa cum am exersat.
Acesta era procedura mea pentru când aveau să vină
poliţiştii: indiferent încotro m-ar fi dirijat întrebările lor,
trebuia să găsesc o cale de a pune pe masă subiectul
drogurilor, în mod ideal pomenind de o porţiune a fluviului
unde fraternizau drogaţii şi boschetarii. Chiar dacă nu
săreau asupra informaţiei – ceea ce n-au făcut –, sămânţa
avea să fie sădită.
— Bine. Aşadar, singurul lucru care contează este ca ei să
ştie că a fost văzut ultima dată pe 23. Este consemnat în
dosarul lor şi dispariţia lui a fost anchetată în mod discret.
Au examinat înregistrările camerelor de supraveghere, au
interogat martorii – e mai mult decât destul. Un apel în
presă ar fi înrăutăţit lucrurile. Nu vrem ca jurnaliştii şi
publicul să-şi bage nasul, observând lucruri mâine-seară.
— Ai dreptate.
Asta îmi aminteşte de celălalt motiv de iritare.
— Mai e ceva. Nu destul de mare ca să apelez la codul
roşu, dar trebuie să recunosc că mi-a stat pe creier.
— Ce-i?
E alături, cu mâna pe ceafa mea, urmărindu-mi cu
degetul mare ridicăturile coloanei vertebrale.
— Spune-mi!
— Mai e un pasager de pe vas, pe drumul spre casă în
seara aceea, care dă informaţii poliţiei. N-am habar ce a
spus, însă poliţiştii au lăsat să se înţeleagă că e ceva
incriminator, ceva mai mult decât au văzut cu ochii lor pe
caseta camerelor de supraveghere.
— Ce alt pasager? întreabă ea tăios.
— Nu ştiu, dar sunt îngrijorat că s-ar putea ca cineva să
mă fi urmărit în seara aceea.
— Te-a urmărit? Cine?
 — Cred că e o femeie. Poate una pe care am înfuriat-o în
trecut.
— Dacă nu ştii cine este, n-aveai cum s-o înfurii chiar atât
de tare.
Privirea ei se îngustează până ajunge o aşchie de
chihlimbar.
— Sună a paranoia. Şi chiar dacă ai fost urmărit, cum ar
putea să fie incriminator ceea ce a spus? Poliţiştii trebuie să
ştie de la camerele de supraveghere de pe străzi că te-ai dus
direct acasă.
— Nu mi-au confirmat asta, subliniez eu.
— O vor face, Jamie. N-ai făcut nimic, n-au cum să aducă
dovezi false. Haide, puiule, ştiam că se poate să fie câteva
întrebări dificile, nu putem controla ce anume întreabă
poliţiştii, ce crede oricine că a văzut! Una peste alta, merge
chiar bine.
Tace un pic.
— Când ai avut ultima oară veşti de la poliţie?
— În dimineaţa asta, la prima oră. A trecut Merchison pe
la mine. M-a avertizat să te las în pace.
Un surâs i se furişează pe buze.
— Fie binecuvântaţi! Sunt foarte protectori.
— N-au habar că protejează pe cine nu trebuie.
— Cu siguranţă. Simţindu-mi oboseala – sau fragilitatea?
–, adaugă: Nu mai e mult de-acum, aproape am terminat.
Mă îndoiesc că vei mai auzi de ei. De-acum e vorba de mine.
În clipa asta mă simt complexat, impostor, sugând ca o
lipitoare putere de la ea, când eu sunt cel care ar trebui s-o
ofere.
— Ţine-te de plan, Jamie! Am repetat de o sută de ori, îl
ştim pe de rost.
Vine spre mine şi ne sărutăm din nou. Ultimele mele
îndoieli dispar şi mintea îndrăznește să se gândească la
următoarele treizeci şi şase de ore.
 — Cine o să stea aici mâine-seară?
— Elodie.
— Fata cu care erai ieri?
— Da. E foarte îngrijorată pentru mine. Ştie că nu-mi
doresc decât o noapte liniştită, aşa că n-o să încerce să mă
convingă să ies şi să petrec. Până la douăsprezece şi
jumătate o să fie scoasă din circulaţie de somnifer, n-o să se
trezească decât târziu. Şi tu?
— Clare o să fie acasă.
— Eşti sigur că n-ai nevoie de somnifer pentru ea?
— Nu. După ce ne ducem la culcare în camerele noastre
separate n-o să vină să mă caute – doar dacă nu-i ca să-mi
pună o pernă pe faţă.
Îmi regăsesc acum încrederea, umorul. Aroganţa.
— Camere separate, repetă Melia. Aşadar, chiar ştie că ne
întâlneam, uau! Ar trebui să pun încuietori suplimentare la
uşi?
Mă strâmb.
— A aflat vineri, aşa că, dacă avea de gând să te omoare,
ar fi făcut-o până acum.
— Vineri? Vorbeşti serios?
Melia se cuibăreşte lângă mine.
— Spune-mi tot ce a zis! Poţi să rămâi un pic?
Mă duce în dormitor, o cămăruţă ticsită cu pantofi şi genţi
şi cărţi şi încărcătoare şi o puzderie de alte lucruri. Micul
şifonier dă pe dinafară, iar pe poliţa şemineului e o
încâlceală de ghirlande cu luminiţe fie moarte, fie uitate. Mă
întreb dacă aşternutul a fost schimbat de când Kit a dormit
aici pentru ultima oară. Între reprize de sărutat, descriu
felul în care a descoperit Clare legătura noastră, neştiind
cum să interpretez evidenta aţâţare pe care i-o provoacă, şi
curând sunt prea absorbit de propria plăcere ca să-mi mai
pese.
Peste o jumătate de oră, ies la suprafaţă dintre cearşafurile
Meliei ca de sub o mască de oxigen prospăt, reînnoit,
reechilibrat. În mod ruşinos, de vreme ce tocmai am fost
înfăşurat în jurul nevestei lui, în patul lui, de-abia la plecare
îmi amintesc să întreb:
— Apropo, el ce mai face?
— E bine, zice Melia. Nu se pricepe să-şi omoare timpul,
dar ăsta-i Kit.
Mi-l imaginez, ursuz în sigurătatea sa, tânjind după
tovarăşi de joacă, mocnind în propriul resentiment.
„Las’ că vezi tu, Jamie.”
„Las’ că vezi TU.”
Până la urmă, nu ne deosebim prea tare, eu şi Kit.
Amândoi suntem bucuroşi să-l vindem pe celălalt ca sclav.
Singura diferenţă este că unul dintre noi ştie că celălalt o
face.

37

31 decembrie 2019

Ajunul Anului Nou la Londra, oraş cu nouă milioane de

locuitori. O zi şi o noapte de beţie bezmetică, de secţii de
urgenţă pline până la refuz cu supravieţuitorii încăierărilor
din baruri şi accidentelor de la petreceri. De carnaval şi de
măcel.
 O noapte perfectă pentru a mușamaliza o crimă.
Fiecare minut din această zi trebuie să fie justificat.
„Comfort Zone” se închide nepotrivit de devreme, la 16.30, şi
ştiind că probabil Clare va sta la lucru până cel puţin la
18.30, mă îndrept de la St. Mary’s Pier spre Starbucks de pe
strada principală, cu geanta laptopului atârnând greu pe
umăr. Am ales locul atât pentru camera de supraveghere,
cât şi pentru angajaţii vioi, dintre care cel puţin unul îşi va
aminti tachinările noastre despre comanda mea
neobişnuită: Earl Grey cu spumă de lapte de migdale adusă
separat. Nimeni nu comandă vreodată asta. Îi spun
chelnerului că eu însumi lucrez într-o cafenea şi nu mi s-a
cerut niciodată.
Ceva spus de detectivul Parry iese la suprafaţă şi-mi
provoacă un moment de îngrijorare: „Pari să ai mare
încredere în camerele de supraveghere. Aproape ca şi cum ai
fi făcut tot ce-ţi stă în puteri ca să fii văzut.” Cu alte cuvinte,
o nevinovăţie prea ostentativă poate fi interpretată cu
uşurinţă ca vinovăţie.
Wi-Fi făcea nazuri de dimineaţă acasă, îmi repet rolul. În
urma schimbării situaţiei, voiam să încep să-mi caut alt
serviciu, așa că m-am uitat rapid în timpul liber. Istoricul
căutărilor sprijină asta, inclusiv o căutare pe site-ul unui
mare lanţ de cafenele, iar în fişierul cu mesaje trimise se
află un e-mail către directorul unei cafenele din Greenwich,
interesându-mă de un post liber de manager în weekend.
Cu toate acestea, am în măruntaie o senzaţie de ronţăială,
ca şi cum m-ar devora pe dinăuntru nişte paraziţi.
Am ajuns acasă în acelaşi timp cu Clare şi stau ca pe ace:
nu cumva s-a răzgândit brusc şi a hotărât să-mi scape în
noaptea asta? Profitând de forţa asocierii, fac o baie la
jumătatea serii şi îmbrac pijamaua frumoasă de finet, în
carouri, pe care mi-au cumpărat-o părinţii ei de Crăciun
acum câţiva ani. Mă întreb ce îşi închipuie Melia că port în
pat: oare crede că pijamaua e doar pentru bătrâni? N-am
petrecut niciodată noaptea împreună. Dacă aduni orele în
care am fost împreună, înseamnă destule pentru iubire?
Destule pentru încredere?
Ignor aceste întrebări şi mă concentrez pe Clare.
Stratagema cu pijamaua funcţionează şi pe la nouă e şi ea
îmbrăcată de culcare; stăm împreună la televizor privind
episoade vechi din Teoria Big Bang. Oricine s-ar uita pe
fereastră ne-ar crede un cuplu nomal care a ales nu o
petrecere, ci o noapte intimă în doi, nu doi oameni prinşi în
capcana înstrăinării lor, prin maşinaţiunile nedezvăluite ale
unuia dintre ei şi mila celuilalt faţă de cine nu merită. Clare
bea Chablis de la gheață, dar eu nu pun gura pe alcool. Nici
măcar starea de trezie s-ar putea să nu-mi fie de ajuns ca să
trec de noaptea asta.
În timpul unei scene de la televizor în care două personaje
se despart, ea se încordează brusc. Mă întreb dacă i-a venit
în minte cât de mult mă urăşte. Obrăznicia pură a faptului
că încă stau aici, în casa ei, abuzând de generozitatea ei,
lipsit de respect faţă de ea.
Oftează, iar eu îndrăznesc să întreb:
— Ce-i?
— Mă întrebam doar când are de gând detectivul ăla al tău
să nu mai stea de pomană.
Aşadar, nu ura faţă de mine e ceea ce o macină. Ar fi
trebuit să ştiu. Clare e o femeie care se concentrează foarte
tare, şi concentrarea ei s-a întors de la propria umilire spre
lupta cu delictul. Însă nu mă îndoiesc că o să revină, iar
când o face, va trebui să fiu gata de plecare.
— Din clipa în care se întoarce la lucru o să-l caut, o
asigur. Poimâine, au zis cei din birou. Apoi o să-i trimit
raportul lui Kelvin. Deja am schiţat e-mailul cu teoriile
noastre. Totul în numele meu, aşa cum am stabilit. Nu eşti
pomenită în el.
 Dă din cap, mulţumită.
— M-am dus azi să verific câteva apartamente de pe lista
noastră cu închirierile. Cele care n-au avut vizionări în
perioada sărbătorilor şi pe care presupun că Melia le crede
sigure ca să stea cineva ilegal în ele.
— Ai făcut asta?
Dumnezeule mare, până şi în ceasul al doisprezecelea mă
ia prin surprindere cu inventivitatea sa!
— Vreun semn că stă cineva acolo?
— Nu.
Oftează.
— Nu că aş fi ştiut ce să fac dacă într-adevăr l-aş fi găsit.
A fost o prostie să cred că l-aş fi putut înfrunta de una
singură. M-ar fi omorât, probabil.
— Sigur că n-ar fi făcut-o! protestez.
— De ce nu? Dacă nu-i pasă că distruge viaţa ta pentru
un câştig bănesc, probabil ar fi bucuros s-o distrugă pe-a
mea, dacă tot s-a pornit. Mai bucuros, probabil, de vreme ce
eu reprezint elita moşierească pe care o urăşte aşa de tare.
Zâmbesc, dar ea nu-mi răspunde la fel.
— Sper cu adevărat că n-ai dreptate cu toate astea, Clare.
— Şi eu. Însă, într-un fel, dacă n-am, e mai mult decât
probabil că el a murit deja, ceea ce nu prea e o alternativă
grozavă, nu? Mai bine să prevenim delictul lui şi să ne
salvăm pe noi. Nimic din toate astea nu merită pierderea
unei vieţi.
În vreme ce atenţia ei revine la ecran, prin mine trece un
fior rece, exact aşa cum citeşti în povestirile despre
paranormal. Ceva mai profund decât trupesc; o
recunoaştere în sufletul meu a răutăţii căreia i-am îngăduit
să se instaleze.
Uimitor, cu adevărat, că a fost nevoie de atâta timp ca să
se întâmple.
Am impresia că ٢٠٢٠ are o sonoritate SF, de parcă ar putea fi
anul în care aterizează extratereştrii sau cel în care razele
gama ne vin de hac. Nu ne dăm osteneala să aşteptăm
numărătoarea inversă până la miezul nopţii: la urma urmei,
fiecare dintre noi a experimentat de aproape cincizeci de ori
asta. În schimb, un pic după unsprezece şi jumătate îi spun
lui Clare că mă duc la culcare. Spre surprinderea mea, la
puţin timp după aceea mă urmează, prinzându-mă din
urmă pe palierul primului etaj, în faţa uşii dormitorului
liber.
Aştept politicos să spună orice o vrea să spună. Ceva care
să sublinieze greşeala pe care am făcut-o: „Sper că înțelegi la
ce ai dat cu piciorul.” Da, dacă ar fi să pariez, asta o să zică.
— Crezi că ar fi complet imposibil...? începe ea.
Simt cum mi se încreţeşte fruntea.
— Imposibil ce?
— Să derulăm înapoi.
— Ce să derulăm înapoi?
— Viaţa. Doar câteva luni. Să ne prefacem că nimic din
toate astea nu s-a întâmplat.
Atât sentimentul, cât şi expresia, sunt ciudat de
copilăreşti pentru ea, reflectând o rară deplinătate a emoţiei,
o încredere oarbă pe care rareori şi-o îngăduie. Reflectând,
de asemenea, poate, întreaga sticlă de Chablis pe care a
băut-o. Îmi aleg cuvintele cu băgare de seamă:
— Dacă aş avea o putere supranaturală, pe asta aş alege-
o.
Absoarbe pe îndelete această mostră de diplomaţie.
— Oare o vreau eu însămi? Asta-i întrebarea.
Şi totuşi, nu face din asta o întrebare, şi asta e ceea ce mă
salvează, acel semn de întrebare lipsă. Zăbovesc în uşă şi
mă uit după ea cum urcă scara spre dormitorul principal, la
al doilea etaj, camera în care am dormit împreună timp de
zece ani. Închide uşa după ea, stă câteva minute în baie,
apoi lumina se stinge. Aud murmurul slab al radioului ei: îi
place să adoarmă cu cărţi audio, obişnuia să le asculte la
căşti ca să nu mă deranjeze, dar acum poate să-şi pună tare
poveştile.
În dormitorul meu, pe când în depărtare pocnesc şi şuieră
artificiile, mă uit la câteva site-uri și le trimit rudelor şi
prietenilor mesaje: „An Nou fericit de la noi!” Stabilesc faptul
că sunt aici, acasă, cu Clare. Apoi aleg o piesă radiofonică
de pe iPlayer, una care durează aproape două ore, şi apăs
pe „Redare”. Micşorez volumul şi strecor telefonul sub
pernă, ca să nu pot face greşeala să-l iau cu mine.
La 1.20 îmi pun adidaşi şi un bluzon cu glugă, toate prea
mari pentru mine şi cumpărate cu bani gheaţă. Mă furişez
pe scară în jos în întuneric şi ies din casă.
Nu-i nici ţipenie de om pe stradă, cu toate că văd lumini în
mai multe case, în care petrecerea continuă în noapte,
siluete bine îmbrăcate la ferestre, pahare de vin ridicate.
Oamenii beţi nu sunt martori buni, îmi amintesc – am fost
eu însumi unul dintre ei pe 23 decembrie. Sunt cât se poate
de sigur că nu se uită nimeni pe când mă îndrept, păşind
fără zgomot, spre ieşirea estică a scuarului. Melia are
dreptate: mica vizită din partea lui Merchison de ieri a fost
sfârşitul poveştii. L-am considerat pe Kit dus de când am
fost înştiinţat de acelaşi agent pe 27, şi începând de mâine,
voi fi dezvinovăţit exact pe acelaşi temei. Între timp, la
urechile poliţiştilor vor ajunge veşti despre ciocnirile mele cu
Melia, care au rostul să accentueze faptul că suntem
duşmani, nu conspiratori, aşa cum s-ar putea crede. Totul
va fi consemnat, incontestabil, amândouă alibiurile noastre
pentru noaptea crimei fiind la fel de solide.
Cât despre ideile mele că acel alt pasager ar avea vreo
nemulţumire veche împotriva mea, că mă urmăreşte, că
aşteaptă să calc strâmb, Melia a avut dreptate şi în această
privinţă. Paranoia, nimic mai mult.
 O iau la stânga pe Pepys Road şi mă îndrept spre apă.
Cum era de aşteptat, nu întâlnesc pe nimeni, doar o vulpe
slăbănoagă scormonind după mâncare. Peste un an, când
apartamentele din St. Mary’s Wharf vor fi terminate şi
cumpărătorii instalaţi, va fi altă poveste. Miroase a sulf, a
artificii stinse, stârnind amintiri din nopţile cu focuri de
tabără din copilărie, Debs lângă mine, amândoi cu fulare
tricotate de mama. Niciodată, nici măcar pentru o clipă de
coşmar, mama mea nu şi-ar fi imaginat fiul în stare să facă
în noaptea asta ceea ce e pe cale să facă.
Ajung la aleea de lângă fluviu. Nu sunt lumini pe această
porţiune şi nu trec vase, aşa că aud apa înainte ca ochii să
mi se fi obişnuit destul cu întunericul ca s-o văd, plus
plescăitul şi lipăitul fluxului. Când mă opresc, îmi dau
seama că tremur zdravăn. Poate din cauză că ştiu că locul
în care stau e un punct mort şi sunt complet singur şi
nepăzit, vânătorul devenit vânat. Patronul barului „Hope &
Anchor” mi-a atras primul atenţia, după ce bicicleta mi-a
fost şterpelită de unde o legasem, de cea mai apropiată
bancă. Câmpul de vedere al camerei lor de supraveghere nu
ajungea până acolo, mi-a explicat. Eu sunt cel care le-a
spus de acel loc lui Kit şi Meliei, fără să ştiu pe atunci cum
vor folosi ei asta.
Vederea mea nocturnă se îmbunătăţeşte; sunt la vreo
şapte metri de bancă. Orice petrecere o fi fost găzduită de
„Hope & Anchor” s-a terminat și toate ferestrele sunt
întunecate. E o izbucnire de veselie de la petrecerea de pe
un vas aflat la malul opus, şi îmi amintesc când i-am spus
lui Kit de dezastrul lui Marchioness. Simt o tresărire de jale
pentru victimele acelei seri cumplite, pentru toţi morţii care
se şterg din amintire odată cu trecerea generaţiei lor.
Nevinovaţii merită mai mult.
Fără telefon nu pot vedea cât e ceasul, dar trebuie să fie
aproape de întâlnirea noastră stabilită la 1.30. Minutele trec
şi încep să cred că nu vor veni. Sunt şocat de profunzimea
dezamăgirii mele, de propoziţia care îmi răsare în minte:
„Sunt gata.” Sunt gata să-mi părăsesc casa, viaţa. Sunt gata
să-mi înghesui absolut tot ce am într-un sac şi să-l scufund
în Tamisa. Să-mi iau viaţa de la capăt cu femeia pe care o
iubesc.
Şi apoi, dintr-odată, iată-i, apropiindu-se din aceeaşi
direcţie din care am venit eu.
Kit şi Melia. Soţ şi soţie.
Victimă şi ucigaş.
Pe spatele Meliei, un rucsăcel îndesat. În mâinile lui Kit,
nimic în afara unei ţigări pe care, în vreme ce privesc, o
aruncă brusc pe jos, prea nepăsător ca s-o stingă, ca şi cum
s-ar crede James Dean.
Sunt trei, poate patru săptămâni de când i-am văzut
ultima dată împreună şi, privindu-le siluetele care
înaintează, îmi amintesc de prima noastră întâlnire, de
calităţile lor gemene, care se reflectă una în alta. Dacă eu și
Melia ne potrivim, ei se armonizează, fiecare este copia
celuilalt. Şi pare, timp de o clipă, de neînchipuit ca ei să fie
despărţiţi, aşa cum au fost în aceste ultime zile, Kit fiind
ascuns în acel hotel ieftin şi urât pe care el, mai mult ca
oricine, l-ar considera mult inferior pretenţiilor sale.
Locuinţă pentru care s-au făcut toate eforturile ca să se
evite descoperirea lui. Nume fals, adresă falsă. Început fals.
Pentru că deducţiile lui Clare au nimerit la fix, în cazul în
care încă nu este clar. Ceea ce crede ea că fac Kit şi Melia
este exact ceea ce crede el: o dispariţie care să ducă la plata
poliţei de asigurare, un ţap ispăşitor care să reducă
termenul plăţii de la şapte ani la unul. Frauda perfectă.
Mai gândeşte-te, Kit!
 38

1 ianuarie 2020

Fac un pas în faţă şi le tai calea. Nu mi-am repetat primele

cuvinte, şi când vin sunt dureros de prozaice şi perfect
corecte:
— Măi, măi, măi, pe cine avem noi aici?
Amândoi încremenesc la câţiva metri în faţa mea. Kit e cu
un pas mai aproape de mine, destul de aproape ca să văd
şocul trecând peste trăsăturile lui palide. S-a neglijat în
aceste opt zile de fereală, cu deplasările limitate la plimbări
în crucea nopţii în întuneric cu Melia pe aleea pustie de
lângă fluviu. A avut nevoie de contactul omenesc, a avut
nevoie de îngrijirile Meliei. N-am întrebat-o dacă s-a culcat
cu el, dar pare improbabil ca ea să se fi dezbrăcat într-un
hotel sordid. Un sărut, poate, cu acest Kit bărbos, aproape
vagabond.
E bine că arată aşa de rău. Asta va fi de ajutor.
M-a recunoscut, desigur, şi pe loc devine agresiv, un
animal care simte capcana.
— Ce mama dracului cauţi tu aici, jigodie?
Vocea lui are răguşeala nefolosirii. Se răsuceşte spre
Melia, furia şi panica explodând din el:
— Îţi vine să crezi? Ăsta-i un dezastru, fir-ar să fie, Me!
— Kit, stai un pic..., începe ea, însă el o întrerupe, răsu-
cindu-se înapoi spre mine, cu gura schimonosită de dispreţ.
— De ce stai la pândă ca un afurisit de psihopat? Ce vrei?
— Nu stau la pândă, nu te împăuna.
Tonul meu are o răceală ucigaşă.
 — Am fost la petrecerea de Anul Nou de la „Hope &
Anchor”. Stau un pic la aer înainte să mă duc acasă. Înapoi
la minunata mea casă georgiană.
Cu toate că replica despre petrecere e repetată, amănuntul
provocator despre casă este neaşteptat de real, o ultimă
ocazie să-l domin. Îl văd cum se luptă cu afirmaţia că
întâlnirea asta e întâmplătoare. Vrea s-o creadă. Nu are
altceva de ales decât s-o creadă.
— Kit.
Melia încearcă din nou, dar o ignoră şi se dă mai aproape
de mine, aşa de aproape, că-i miros captivitatea, umedă şi
acră.
— Să nu spui nimănui că m-ai văzut, bine? Am nevoie de
cuvântul tău, Jamie.
— Că dacă nu?
— Că dacă nu, te omor.
Ochii îi fulgeră spre râu. Şi chiar ar face-o. M-ar răsturna
peste parapet şi m-ar privi cum mă înec. Îmi imaginez faţa
mea la suprafaţă, furând o ultimă răsuflare înainte ca apa
s-o înnegrească şi, dintr-odată, înainte de orice, mai presus
de orice, tânjesc după o mărturisire.
— Ştiu ce faci, zic, abătându-mă de la scenariu. Te
ascunzi, nu poţi să ieşi decât noaptea, ca vampirul care eşti.
Mi-ai făcut o înscenare.
Vocea mi-e frântă de o emoţie bruscă, neprevăzută: cea
mai jalnică, cea mai sumbră impresie de prietenie pierdută,
de trădare. Răsuflu greu, începând să uit că e și Melia acolo.
— Chiar ai fi vrut să mă vezi putrezind în închisoare, nu-i
aşa? Doar pentru nişte bani.
— Ce mama dracului?
Neagă, desigur.
— Ţi-ai pierdut minţile, Jamie. Trebuie să fie demenţă la
vârsta ta, hm? Du-te acasă şi gata, chiar așa! Uită că asta s-
a întâmplat! Oricum, n-o să te creadă nimeni – am auzit că
poliţiştii sunt grămadă pe tine.
Mă încordez, simțind cum forţa mi se adună în umeri.
— Nu mă duc nicăieri. Nu până nu aud din gura ta că mi-
ai făcut o înscenare.
El continuă să protesteze în vreme ce mă îmbrânceşte, aşa
că mă izbesc de parapet, adrenalina înăbuşind cea mai
mare parte a durerii. Căldura trupurilor noastre e
magnetică, ne încleştăm ca şi cum am cădea împreună înr-
un puţ, neavând altceva de care să ne agăţăm decât unul de
altul. Asta nu-i încăierare, cum a fost pe vas, ci teroare
primitivă reciprocă.
— Spune-o! mârâi eu. Spune-o!
O siluetă intră în câmpul meu vizual periferic cu graţia
unui dansator, o lamă de oţel ridicată care o să intre prin
haine ca prin unt. Unghiul de intrare a fost studiat pe site-
uri care dau astfel de informaţii, căutate pe Google de pe
calculatoare împrumutate.
E o clipă de oroare acută când Melia se uită de dincolo de
el la mine şi îmi zic: Mă ţinteşte pe mine, nu pe el, însă e
delir, desigur, proiecţia finală, cea mai fantastică, a
paranoiei mele.
Mă iubeşte pe mine.
M-a ales pe mine.
Acum Kit scoate o serie de sunete care n-au legătură cu
limbajul raţional. N-aş fi putut să-mi doresc o expresie mai
potrivită pe faţa lui când se prăbuşeşte peste mine:
surprinderea se iveşte, dar nu i se îngăduie să răsară
deplin. Un răsărit minunat presărat cu un stol de rândunele
– sau poate un nor de cenuşă toxică.
Fac un pas în spate, îi dau drumul şi cade pe pământ cu o
bufnitură puternică. Îşi aminteşte să vorbească şi îmi
rosteşte numele, cere ajutor, plânge după mama sa. Dar
mult prea curând căile respiratorii i se umplu de sânge şi
nu mai poate să dea glas groazei. Se aude zgrepţănatul
uneia dintre mâinile lui, înainte ca degete mai agile ca ale
lui să-i smulgă ceva din încleştare – un telefon. Apoi, cu un
arc precis, obiectul zboară peste parapet în apă.
Îl urmează o săgeată de oţel.
Aşteptăm şi, pe când îşi dă ultima suflare la picioarele
noastre, ne uităm la el. Fie binecuvântat! îmi zic pe
neaşteptate. Nu exista nicio garanţie că voi fi găsit vinovat –
sau măcar acuzat –, şi fără un cadavru ar fi fost de îndurat
şapte ani până să poată fi declarat mort şi să fie încasată
poliţa. Asta înseamnă încredere. Asta înseamnă iubire.
Desigur, el ar fi preferat planul A, soluţia mai rapidă, mai
nemiloasă. Nu i-ar mai fi trebuit atunci decât un nou
paşaport şi ar fi plecat undeva unde e cald şi ieftin,
aşteptând ca Melia să i se alăture.
Îmi pare rău, Kit, nu-i niciun paşaport! O condamnare
pentru crimă fără nicio dovadă de rămăşiţe omeneşti?
Haide, zău aşa, asta se întâmplă la Paştele cailor! Cu
siguranţă firma de asigurări vrea un cadavru.
Şi asta o să capete.
— Hai să isprăvim cu asta, zice Melia, şi îl tragem
împreună după tufele din partea cealaltă a aleii.
E sânge lângă parapet, dar nu poate fi îndepărtat şi, în
orice caz, s-ar putea dovedi un indiciu util pentru cei care
aleargă şi plimbă câinii în zori, care vor trece pe aici peste
câteva ore, mahmuri şi hotărâţi să-şi îndrepte obiceiurile.
Un nou an, un nou eu. Unul dintre ei îl va găsi datorită
nasului iscoditor al unui câine, dacă nu propriilor ochi.
Când poliţiştii îi vor spune Meliei unde a fost găsit
cadavrul lui Kit, ea va mărturisi că ştie locul. Îl ştie pentru
că el i-a spus că acolo se întâlneşte cu furnizorul de droguri.
Nu cunoaşte numele furnizorului, nu, însă o să le
amintească datoriile lui – datorii pe care le poate confirma
orice investigator fnanciar. Se temuse că de la dispariţie el a
căzut într-o stare de semivagabondaj, la fel ca alţi drogaţi pe
care i-a văzut; l-a tot căutat – chiar ieşind în toiul nopţii, dar
n-a reuşit să dea de el. A fost extrem de îngrijorată, cu
creşterea numărului de înjunghieri, practic o epidemie.
— Eşti bine? o întreb.
— Da, cred că da. Tu?
— Nu mă pot opri din tremurat.
Îi simt strânsoarea pe braţ, fermă şi liniştitoare.
— Mergi mai departe!
În răsuflarea fluviului adormit, ne schimbăm hainele şi
încălţămintea cu cele curate aduse de Melia în rucsac. Cele
vechi intră în rucsac şi sunt aruncate în apă. Acasă o să mă
dezbrac şi o să pun totul în maşina de spălat, pentru
eventualitatea în care s-a lipit vreo fibră de la el, vreun strop
de sânge. Melia va face acelaşi lucru.
Am repetat scenariul, psihologia, de nenumărate ori, ştim
amândoi pe de rost textul, dar eu tot confirm următoarea
mea replică înainte să ne despărţim.
— De cum aud că a fost găsit, o să-ţi trimit un mesaj. Eu
și Clare o să-ţi trimitem o scrisoare de condeleanţe.
— Mulţumesc!
E milă în acel cuvânt, senzaţia că a mai rămas ceva
pentru fostul ei iubit.
— O să vă invit la înmormântare. Pe tine şi pe Clare.
— O să venim.
— Te iubesc! zice, pe când dinspre apă se aud încetişor un
zgomot de motor și frânturi de voci.
Îi spun aceleaşi cuvinte în şoaptă.
— Acum suntem doar noi.
Repet şi asta, chiar dacă nu-i cu totul adevărat. Încă mai e
cale de străbătut în complotul nostru, mai sunt alţi jucători
de manevrat – şi nu în ultimul rând Clare, care, aşa cum tot
dovedeşte în feluri noi şi primejdioase, nu-i proastă deloc.
Dar partea cea mai grea a fost făcută. Melia o să-şi aibă
cadavrul, o să-şi încaseze banii, şi nu va mai rămâne decât
să hotărâm unde să ne întâlnim, unde să ne aşezăm viitorul
nostru împreună, unde să cheltuim banii ei.
Mă uit pentru ultima dată la Kit, acum o formă, nu un om.
Răposatul. Am o amintire grotesc de clară cu el stând lângă
mine pe vas în acea primă dimineaţă, rânjind şi umflându-
se în pene, zicând: „Am de gând să rămân în viaţă.”
Ei bine, moartea e ceea ce se întâmplă când îţi faci
planuri, dacă îmi îngăduiţi citatul greşit42.

39

1 ianuarie 2020

Un sfat pentru cei care vor să fie asasini: când aştepţi să fie
descoperit un cadavru nu trebuie să te arăţi prea
nerăbdător. Nu trebuie să iei în mână telefonul înainte să
sune. Nu trebuie să pândeşti la fereastră ori să dai fuga la
uşă la cel mai mic zgomot de paşi pe trotuarul de afară.
— Aştepţi o livrare? întreabă Clare.
— Nu.
— Eşti aşa de agitat în dimineaţa asta! De fapt, arăţi
groaznic.
42
Aluzie la aforismul lui John Lennon: Life is what happens to you while
you’re busy making other plans (aprox. „Viaţa este ceea ce ţi se întâmplă
când îţi faci de zor alte planuri”).
 Acum, când face aceste observaţii e fără vreo ofertă
implicită de consolare; de fapt, e aproape mulţumită. Mă
întreb ce ar zice dacă ar şti cât de aproape de vomat am fost
– pentru că am ajutat la omorârea unui om. Partea de sus a
trupului mă doare de la încăierarea din timpul nopţii, mai
ales de la acea izbire de parapet. Simt cum pe şale îmi
înfloreşte o vânătaie cât toate zilele.
— N-am dormit prea bine, zic, tatonând.
— Nu, zău! Eu am dormit buştean.
N-are de unde să ştie că lipsa ei de sensibilitate este exact
răspunsul pentru care mă rugam.
Cu sau fără Clare comentându-mi neliniștea, asta e
tortură. Ziua e o vacanţă bancară, desigur, fără mers la
lucru, fără servicii publice. Nu pot ieşi din casă de teamă că
nu pot dovedi unde am fost în marja de timp a morţii lui Kit
şi când, după-amiază, Clare îşi prinde la mână Fitbit43 şi
zice că iese la o plimbare, eu folosesc wi-fi-ul ca să dovedesc
că sunt în casă. Îmi îngădui să mă uit la ştirile locale, dar
nu există niciun anunț despre o înjunghiere lângă râu.
Poate că nu sunt atâţia câini pe aleile de lângă râu, la urma
urmei. Poate că sunt ţinuţi strâns în lesă ca să nu-şi vâre
botul prin voma şi prin cioburile de sticlă lăsate de
petrecăreţii din noaptea trecută.
Aşezat acolo, la fereastra de la parter, ca să fiu văzut cu
uşurinţă din stradă, începe să mă obsedeze convingerea că
taman Clare va fi cea care îl descoperă – tocmai ea şi nimeni
altcineva! Mi-o imaginez lăsându-se pe vine lângă cadavru,
plângând încetişor în vreme ce degetele-i bâjbâie după
telefon, cu inima plină de compasiune faţă de Melia, singura
persoană pe care ar trebui s-o condamne la flăcările iadului.
El e încă măcar întreg? Poate că vulpile l-au mutilat – sau
timpul însuşi, fiecare oră de moarte alungând ceea ce putea
fi recunoscut în viaţă? Oare mirosurile descompunerii lui
43
Brăţară fitness.
sunt deja evidente sau vor fi suprimate de temperatura
scăzută?
Evident, nu pot să caut pe Google „rigor mortis” sau orice
altceva legat de cadavre.
Însă, slavă Domnului, nu Clare e cea care îl găseşte! Se
întorce plină de vioiciune şi îşi toarnă un suc proaspăt
stors. E în ianuarie fără alcool, desigur. Şi eu sunt, dar
numai pentru că îmi coordonez mai bine povestea dacă sunt
treaz. Vorbim foarte puţin. Poate că îşi regretă jumătatea de
sugestie de împăcare făcută aseară, jignită de faptul că nu
m-am repezit s-o accept, aşa cum ar fi trebuit.
Există trupuri moarte şi există trupuri vii care sunt
respinse.
În mod remarcabil, până să mergem la culcare Kit rămâne
nedescoperit.
— Dacă nu te văd de dimineaţă, telefonează-mi după ce ai
vorbit cu poliţiştii, zice, şi timp de o secundă sau două sunt
îngrozit, până îmi dau seama că se referă la Merchison şi la
promisiunea mea să-i transmit teoria ei despre frauda
soţilor Roper, cu însemnările lui Kelvin ca sprijin.
— Nicio problemă, zic.

2 ianuarie 2020
După ce presupusesem că voi lipsi de la lucru a doua zi,
având de-a face cu întâmplările traumatice din St. Mary’s,
sunt dezorientat să mă pomenesc înapoi în spatele tejghelei
din „Comfort Zone” după o traversare de rutină cu Aragon,
care l-a înlocuit pe Boleyn la cursa de 7.20 a navetiştilor
porniţi spre vest. Era plin de chipuri noi, salahori care au
făcut schimbarea, cu ochii urmărind peisajul aşa cum
făcuseră ai mei în prima călătorie.
— Zgârieturile aproape că ți s-au vindecat, îmi spune
Regan.
— N-a fost nimic grav.
 Are de povestit amănunte de la Revelionul petrecut la
cineva acasă, unde un bărbat a trebuit să fie împiedicat să
sară pe fereastră.
— N-are decât treizeci de ani, zice ea, fără să-şi dea seama
de paralela oribilă.
— Nu-i o vârstă la care să mori, o aprob.
— Se pare că e cu adevărat deprimat. I-au redus
programul la lucru, așa că nu-şi poate plăti facturile. Chiar
îmi fac griji pentru el.
— Dacă ar fi vreo primejdie să ţi se întâmple ţie, ţi-aş da
orele mele, îi spun sincer.
— Eşti o dulceaţă, Jamie! zice şi face pentru noi doi
espresso cu spumă de lapte de ovăz.
Un melc cu stafide cade din greşeală pe jos şi ea îl şterge
un pic şi începe să-l mănânce, derulând aluatul până ce
rămâne miezul îndesat, plin cu stafide.
Toate conversaţiile la care trag cu urechea în această
dimineaţă sunt despre bani, personali (prea mulţi cheltuiţi
cu sărbătorile şi prea puţini câştigaţi) sau legaţi de serviciu
(tranzacţii, subsidii, compensaţii, venit). De data aceasta
oamenii au numerar pentru bacşişuri.
— Trebuie să punem vasul mai la vedere, îi spun lui
Regan, şi îmi amintesc că i-am promis Meliei în ziua în care
m-a ajutat că o să-mi împart bacşişurile cu ea.
Acum suntem alţi oameni. Ucigaşi.
Îmi scapă un scâncet, însă Regan nu pare să fi auzit.
Muzica pe care o pune toată dimineaţa pare înregistrată sub
apă şi începe să mă chinuiască, făcându-mă să-mi doresc
să-mi smulg pielea fâşii-fâşii. Şi tot nicio veste! Mă frământ
dacă să-l sun sau nu pe Merchison. Dacă n-o fac, Clare o să
vrea să ştie motivul, însă dacă o fac şi vorbeşte de la locul
crimei, n-o să se întrebe ce e cu coincidenţa apelului?
Singurul telefon pe care îl primesc e de la Gretchen.
— Cum a fost la Marrakech? o întreb.
 — Bine. În clipa asta am ajuns acasă de la Gatwick.
Dar nu pare să fie bine, căci pare la fel de extenuată ca
mine.
— Pot să vin să ne vedem în pauza ta? Am nevoie să mă
pui la curent cu Kit.
— Bine, zic.
Păi, ultima ştire e că noi l-am omorât înjunghiindu-l...
Încetează! Oricât de convins sunt că n-aş da niciodată glas
acestui comentariu intern, simplul fapt că îl gândesc îl pune
în primejdia de a fi extras de la mine in extremis sau poate
voluntar, în somn. Nu, mai bine să fie suprimată complet
această cunoaştere.
Nu suntem diferiţi. Nu suntem ucigaşi.
Mă întâlnesc cu ea pe chei după ora de vârf de la prânz.
Propune cafeneaua de la Royal Festival Hall, dar, temându-
mă de un atac posttraumatic dacă mă întorc la locul
interogatoriului meu, mint despre lucrările de construcţie şi
o o dirijez spre barul de la NFT.
Ne luăm băuturile şi ne aşezăm pe băncile de lemn
incomode alături de tineri cu căşti uriaşe, care tastează
aplicaţii pe telefoanele lor. Creiere tinere, care fac mai multe
lucruri deodată. Gretchen nu s-a bronzat în sejurul în
Maroc, având doar pete roz pe pomeţi şi pe nas. Are la gât
un lanţ cu un pandantiv făcut din ceva care arată ca o
monedă berberă fără luciu.
— Te-ai simţit bine? întreb.
— Nu prea. N-ar fi trebuit să plec. Nu mi-am putut lua
gândul de la Kit.
— Ştiu.
Răsuflu adânc, simțind dilatarea dureroasă a pieptului.
— A fost groaznic să nu ştim ce se petrece.
— Deci, chiar n-a dat niciun semn? Tăcere totală din
seara în care am ieşit în oraş?
— Din câte ştiu eu, da.
 — Pare că au trecut veacuri! Trebuie să fie zece zile deja.
Se uită la mine cu privirea intensă a unui hipnotizator.
— Ştii, nu-i aşa?
— Ce să ştiu?
Simţind un tremur în obrazul stâng, frec locul cu
încheieturile degetelor. Sunt un pic julite, observ, de la
eforturile recente.
— Că, într-un fel, ne vedeam. Pe la spatele iubitei lui.
— Ah!
De-acum e greu de ştiut dacă complicaţiile ajută sau
împiedică. Dacă intrigile secundare maschează povestea
principală sau slujesc la punerea ei în lumina reflectoarelor.
— N-am ştiut, nu. Adică, m-am întrebat, dar n-am con-
siderat că-i treaba mea.
— E frumos din partea ta! zice Gretchen, şi e a doua oară
azi când mi se spune ce tip cumsecade sunt.
În timp ce se uită la doza ei de Cola Zero neatinsă, gura i
se întinde într-o linie mohorâtă.
— Să nu mă înţelegi greşit, ştiu că n-am însemnat nimic
pentru el. A încetat când s-a însurat, evident. Nu că asta i-
ar fi fost de vreun folos. Era în derivă, nu-i aşa? Voia să
credem că e puternic, dar noi uitam mereu că e actor.
Timpul trecut folosit de ea e categoric. Am citit că folosirea
lui e un semnal de alarmă pentru poliţie; e mai puţin
probabil ca nevinovaţii s-o facă.
— Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să zici, Gretch.
— Zău? Nu crezi că...
Mă priveşte în continuare şi ochii i se umplu de lacrimi.
— Nu crezi că s-a sinucis?
Nu-i spun că aceeaşi sugestie a făcut-o și Clare înainte să
lanseze investigaţia legată de frauda cu asigurarea. Mi-a
amintit de tirada lui Kit despre sinuciderile din gări, prima
dată când el şi Melia au venit la cină. „Aş face-o dracului în
particular”, a zis. „Oare asta a făcut?” m-a întrebat Clare.
 Mi-am arătat foarte energic dezacordul atunci şi repet asta
acum.
— Nu, Kit nu s-ar sinucide niciodată.
Dacă ar face-o, poliţa lui de asigurare ar fi anulată.
Gretchen se înroşeşte.
— Dar când a văzut atunci omul de la curăţenie pe clădire
a presupus că e o sinucidere, nu? Steve mi-a spus ce a zis,
ştii tu, în dimineaţa în care era în dispoziţia aia ciudată?
Poate că a fost un strigăt de ajutor pe care l-am ignorat cu
totul?
— Nu, zic din nou.
Îmi menţin vocea joasă şi egală, alungând cunoaşterea
faptului că ea trebuie să mai aștepte câteva ore şi o să afle
că e mort, că se crede că a fost înjunghiat de un drogat.
— Sunt sută la sută sigur că n-ar face asta. Le-am spus
acelaşi lucru poliţiştilor. Nu era genul sinucigaş. Era cu
totul hedonist. Încă este, să sperăm!
Lacrimi de uşurare cad pe masă şi îi petrec braţul pe după
umăr, în vreme ce vecinii noştri tineri ne privesc fără
expresie. Sper că asta o să aducă sfârşitul discuţiei. Dar e
evident că Gretchen mai are ceva de spus, ceva de
mărturisit.
— Chestia este, Jamie, că sunt mesaje trimise lui care mă
fac să par un soi de hărțuitoare. Sunt îngrozită că poliţiştii
le vor descoperi şi vor crede că l-au împins dincolo de limită,
ştii? I-au găsit telefonul mobil? Pot să vadă mesajele chiar
dacă nu au telefonul?
— Dacă au înregistrări de la firma de telefonie, s-ar putea.
Eu li le-am arătat de bunăvoie pe ale mele din acea seară de
luni.
Sorb din apă.
— Însă dacă ale tale sunt de dinainte de a se fi însurat, n-
au cum să-i intereseze pe poliţişti. Asta a fost în august, cu
câteva luni înainte să dispară. Nu vor căuta cu atâta timp în
urmă.
Ea scutură din cap și îşi netezeşte părul cu palmele.
— Unele sunt mai de curând.
— Cât de curând?
Geme.
— Din seara aceea. După ce am coborât de pe vas. Mă
necăjise cu cadoul de Crăciun, cu tot soiul de lucruri. Cum
ar fi, era grămadă peste mine la bar, şi apoi pe vas s-a
purtat oribil, tot zicea că a ales şi trebuie să nu-i mai stau în
cârcă. Apoi, când am auzit că a dispărut... Tot timpul cât
am fost în concediu am fost convinsă că poliţia o să zboare
până acolo şi o să mă aresteze.
Acum plânge fără reţinere.
— Chiar şi la Gatwick, de dimineaţă, credeam că o să
ajung la sosiri şi o să fiu arestată.
E bine, asta răspunde la o întrebare: poliţiştii încă n-au
citit mesajele lui Kit; sau, dacă au făcut-o, n-au considerat
că e potrivit să ia legătura cu Gretchen în această privinţă.
Totul arată că ei au trecut de la teoriile care îi implică pe
tovarăşii de băutură ai lui Kit la cele care îi implică pe
tovarăşii de droguri.
Îi iau mâinile într-ale mele.
— N-ar fi nimic pentru care să te aresteze. Ce ai zis, mai
exact, în acele mesaje?
Se înroşeşte.
— Am zis că sper să i se întâmple ceva groaznic. Ar putea
fi privit, fără îndoială, ca un soi de ameninţare.
Fac ochii mari.
— Ce crezi? Ar trebui să merg la poliţie? Să le arăt
mesajele, cum ai făcut tu?
— Nu. Eu n-aş face asta.
Îi strâng degetele, simțindu-i oasele fine ale încheie-turilor.
— Nu te tortura singură, când încă s-ar putea să fie viu!
 Acum am intrat atât de bine în pielea personajului, încât
mă conving şi pe mine.
— Ştii, Clare crede că se ascunde, încercând cine ştie ce
escrocherie cu poliţa de asigurare – sunt pe cale să sun la
poliţie şi să le spun.
Gretchen rămâne cu gura căscată.
— Nu! Asta-i de-a dreptul o nebunie!
— Poate, însă arată că există o mulţimne de teorii în
chestia asta.
Mă uit cum îşi şterge faţa cu un şerveţel de hârtie. Nu mai
am decât câteva minute până să trebuiască să mă întorc la
lucru.
— Gretchen, îţi aminteşti dacă luni seara ai mai observat
pe cineva pe vasul spre casă?
— Era destulă lume, nu? Grupul acela de studenţi...
Îmi amintesc vag un cârd de tineri care şedeau în faţă,
umplând un rând. I-am atras atenţia vreunuia dintre ei? Am
trântit vreo remarcă de beţivan?
— Mda, au coborât odată cu Steve, cred, la North
Greenwich. Vreau să zic, cineva care părea deosebit de
interesat de noi. O persoană pe care o mai văzuseşi înainte,
o femeie, poate?
— Îmi pare rău, nu-mi amintesc. Eram cam matolită – şi
mă concentram pe Kit. De ce?
— Poliţiştii au pomenit de cineva, un alt martor, care s-a
dus la ei de bunăvoie.
— Poate o persoană pe care o cunoştea el? Cineva cu care
se culcase? Sau chiar cineva din echipaj? Întotdeauna
glumea cu ei.
Asta nu e ceva la care să mă fi gândit, şi ideea unei
persoane necunoscute din partea lui Kit, cu planuri complet
diferite de al lui sau al meu, este prea îngrozitoare ca să mă
gândesc la ea.
 Gretchen începe să se legene un pic, cu ochii pe jumătate
închişi în vreme ce vorbeşte:
— Te rog, Kit, să fii bine! Te rog! Dacă s-a întâmplat ceva
n-am să mi-o iert niciodată.
Neliniştea ei e atât de sinceră, încât mă emoţionează. O
îndemn să meargă acasă şi să doarmă un pic, să rămână
cât de pozitivă poate.
— Ne vedem pe vas mâine-dimineaţă? zice pe când ne
îmbrăţişăm la despărţire.
Înghit în sec. Peste umărul ei, dincolo de turiştii care se
plimbă şi de cântăreţii ambulanţi, fluviul îşi opreşte
mişcarea: o iluzie a luminii, corectată cu o clipire.
— Fără îndoială. Pe mâine!

40

2 ianuarie 2020

Aproape imediat după ce m-am întors la muncă încep să se

întâmple nişte lucruri.
Mai întâi sună Clare.
— Cineva din echipa mea tocmai a avut o vizionare în St.
Mary’s Wharf şi zice că e poliţia lângă „Hope & Anchor”. Se
pare că au găsit un cadavru. Au ridicat unul dintre corturile
alea albastre, sunt criminalişti în costume voluminoase. Mă
uit online şi încă n-au spus niciun nume, dar crezi că...
 — Kit?
— Da, ceva îmi spune insistent că e el.
Oftează.
— Poate că m-am înşelat cu fraudarea poliţei și poate că tu
ai avut dreptate cu datoria pentru droguri. Ai vorbit cu
detectivul tău?
— I-am lăsat un mesaj, mint eu. Dacă e Kit, atunci o să fie
ocupat la faţa locului.
În vreme ce atenţia lui Clare este atrasă de o voce de pe
fundal, încerc să-mi reglez respiraţia. La fiecare inspiraţie
simt un junghi în piept.
— Jamie? Cineva tocmai mi-a spus că e cadavrul unui
bărbat. Alt atac cu cuţitul, se pare, aşa că presa o să dea
năvală pe subiectul ăsta.
— Bietul Kit – dacă e el!
— Poliţiştii o să te arunce acum ca pe un cartof fierbinte,
aşa că cel puţin avem asta.
— Da.
Şi simt un salt teribil de triumfător al inimii.
— Ei bine, mă gândeam doar că ai vrea să ştii, zice ea, şi
vocea i-a redevenit rece, amintindu-şi, poate, că şi-a oferit
sprijinul doar atâta timp cât eram suspect.
— Mulţumesc, Clare!
Încheiem convorbirea cu o măsură egală de formalitate,
aproape ca şi cum ne-am aştepta să nu mai vorbim
vreodată.
— Era despre prietenul tău? întreabă Regan.
— Nu suntem siguri, dar a fost găsit un cadavru lângă
râu, în St. Mary’s.
Simţurile îmi sunt straniu de ascuţite: murmurul clienţilor
e la fel de insuportabil pentru urechile mele ca toba mare,
iar aroma de unt a noii tăvi de melci cu scorţişoară mă
îngreţoşează.
 — Nu te repezi să tragi concluzii! zice ea blând şi îmi pune
o mână pe braţ. Ar putea fi oricine. Ai zis omor prin
înjunghiere?
— Da, asta a auzit Clare.
— Uau! Epidemia continuă. Mă întreb cu cine avea el ceva
de împărţit?
Ochii îmi lucesc. Tot ce văd devine clar şi apoi se
înceţoşează.
— Chiar nu-mi pot închipui.

Trece o oră şi la mine nu mai ajunge nicio informaţie.Online

nu a fost anunțat mare lucru în afară de ce ne-a spus deja
Clare, iar identitatea victimei încă n-a fost dezvăluită. Începe
să plouă cu găleata şi îmi imaginez scena de pe aleea de
lângă râu și măsurile de precauţie suplimentare pe care
trebuie să le ia echipa criminaliştilor ca să împiedice vremea
să distrugă dovezile fizice. Mă întreb dacă este acceptabil –
sau firesc – să-l sun pe Merchison şi să întreb de-a dreptul
dacă e Kit. E mai ciudat să nu o fac? Hotărăsc să termin
năvala comenzilor pentru prânzul târziu pe care le pregătesc
şi apoi să sun.
Sunt cu spatele la tejghea, punând pe farfurii sendvișuri
pentru o masă cu studenţi chinezi, când simt mai multă
lume pe podeaua cafenelei și o schimbare a stării de spirit.
— Domnul James Buckby?
Mă răsucesc. De cealală parte a tejghelei stau doi agenţi în
uniformă. Aruncând o privire laterală spre stradă, zăresc o
maşină de patrulare un pic mai în sus, parcată cu roţile
răsucite ca şi cum ar fi oprit rapid. Ei, la asta nu mă
aşteptam. Eu și Melia n-am prevăzut-o şi nu ne-am pregătit
pentru ea, dar acum, că sunt aici, pare destul de rezonabil
să fiu informat personal – de fapt, e aproape înduioşător.
Parry şi Merchison trebuie s-o fi cerut ca semn de politeţe,
dat fiind că am fost suspectat și pentru timpul pe care l-au
petrecut hărţuindu-mă cu întrebări.
În afară de cazul în care există alte amănunte pe care
speră să le pot da. Îi fac semn lui Regan să termine ea
comenzile, ca să le pot oferi agenţilor întreaga mea atenţie.
Amândoi sunt mai tineri decât mine, un bărbat şi o femeie,
fiecare cu pielea albă şi îmbujorată, probabil de la faptul că
s-au încălzit prea tare în maşină. Stropi de ploaie le pătează
ca roua proaspătă umerii înveşmântaţi în negru. Încerc să-
mi amintesc faţa colegei de la Royal Festival Hall, cea cu
care l-am văzut pe Parry vorbind; cred că s-ar putea să fie
ea.
— E vorba despre Kit, nu? Christopher Roper?
Dacă am învăţat un lucru din experienţa cu poliţia, acela
este să te ţii cât mai aproape de adevăr. Să nu spui totul,
da, însă când vorbeşti să te fereşti de minciună.
— Iubita mea mi-a telefonat mai devreme şi a spus că a
fost găsit un cadavru lângă râu. Eram îngrijoraţi că ar putea
fi el. Nu este, nu-i aşa?
Mă aştept să fie discreţi, să mă ducă undeva unde nu
putem fi auziţi, însă ei confirmă deschis şi pe dată.
— Soţia lui tocmai a făcut identificarea oficială.
Oh, Melia, asta nu poate să fi fost ceva plăcut! Cum arăta,
cu carnea golită de sânge? Oare visurile lui – chiar dacă
erau răutăcioase – încă i se vedeau în ochi?
— E îngrozitor. Biata Melia!
Simţind că îmi tremură picioarele, îmi proptesc puternic
tălpile pe podea şi pun o mână pe tejghea. În spatele meu,
Regan taie sendvișurile; aud hârşâitul slab al cuţitului și
clinchetul metalului pe farfurie.
— Cum s-a întâmplat? Iubita mea a zis că a fost altă
înjunghiere, e adevărat? Tocmai vorbeam, nu-i aşa, Regan?
Cât de îngrijoraţi suntem de această epidemie de omoruri
prin înjunghiere.
 Regan se răsuceşte şi dă din cap cu tărie, onorată să fie
inclusă în tragedie.
— Nu suntem împuterniciţi să dăm această informaţie,
zice agentul, de parcă i-aş întârzia cu bârfe prosteşti.
Ocolindu-mă rapid, Regan duce comanda la masa de la
fereastră şi se întoarce, rămânând lângă mine.
— Ei bine, vă mulţumesc că mi-aţi spus! zic. Ştiu că nu
suntem rude, însă eu și Clare am fost apropiaţi de el. O să-i
telefonăm Meliei să vedem dacă o putem sprijini în orice fel.
Ea şi Clare sunt prietene apropiate.
Sunt mulţumit de felul în care m-am descurcat până
acum. Sunt trist, aşa cum se cuvine, însă cu un strop de
uşurare în atitudine: Cel puţin acum ştim. Trebuie să spun
că acum, că se întâmplă, pare genial. Ea e genială. Melia.
Melia mea.
— Unde eraţi dumneavoastră de Revelion, domnule
Buckby?
Cu toate că întrebarea are un ton calm, doar-de-
curiozitate, sunt uimit că mi se pune.
— De Revelion? Am fost acasă toată noaptea, cu Clare.
Aveţi datele ei de contact, dacă trebuie să verificaţi.
E a patra oară când am pomenit-o în răstimp de un
minut; n-am făcut acelaşi lucru şi cu detectivii? Ca şi cum
ea ar fi talismanul meu, dovada integrităţii mele. Înghit în
sec la gândul nefericirii pe care i-am provocat-o, în vreme ce
încă îi exploatez virtuţile cât pot mai mult.
— Ne-am uitat la televizor şi ne-am dus la culcare puţin
înainte de miezul nopţii.
— Puţin înainte de miezul nopţii?
— Da, n-avea rost să stăm treji. Mai văzuserăm toate
astea. Am lăsat petrecerea pe seama lui Regan, aici de faţă.
Regan e singura care chicoteşte la asta.
— Şi ieri-dimineaţă?
 — Nu mare lucru. Prin casă. Clare s-a dus la plimbare
după-amiază, dar în rest niciunul dintre noi n-a mai ieşit
din casă până să mergem la lucru, azi. De fapt, aveam de
gând să-l sun în după-masa asta pe detectivul Merchison
pentru că eu și Clare avem nişte informaţii despre un
împrumut pe care Kit l-a făcut de curând. Ar putea fi în
continuare de folos, chiar dacă...
Las vorba în aer. Chiar dacă e mort.
— O să-i trimit un e-mail, e bine? Când ajung acasă.
— Cum ziceaţi că îl cheamă?
Expresia agentului e impersonală, aproape ca de robot.
— Detectivul Merchison. Cel care m-a interogat când Kit a
fost dat dispărut. El a fost principala persoană de contact de
atunci. De la secţia din Woolwich, mi se pare că a zis.
— Când a avut loc acest interogatoriu? Ieri?
Mă încrunt. Alături de mine, Regan îşi târşâie picioarele. O
aud vorbind în şoaptă cu clienţi noi, rugându-i să aştepte.
Mă gândesc la plasatorii din teatre care îi ţistuie pe
întârziaţi.
— Nu, vinerea trecută. Pe 27, nu?
De parcă data nu mi-ar fi imprimată pe partea dinăuntru
a pleoapelor.
— 27 decembrie?
Încerc să nu-mi pierd răbdarea, nu vreau să-i enervez dar,
zău aşa, asta-i prea neglijent!
— Da, chiar după ce a fost dat dispărut. Am fost ultima
persoană care l-a văzut, au zis ei, în ziua de luni, două-zeci
şi trei, pe acvabuzul de seara târziu spre St. Mary’s. Am
băut cu prietenii noştri navetişti – găsiţi totul în raport.
— Aşa e, confirmă Regan, dornică să contribuie. Jamie n-a
venit la lucru pe 27. Vreţi să vă arăt mesajul lui?
Agenţii se uită politicos la ea, după care atenţia le revine la
mine.
 — Noi am înţeles că domnul Roper a fost dat dispărut ieri-
dimineaţă, zice agentul.
Clatin din cap, nevenindu-mi să cred. Tipii ăştia sunt
incurabili.
— Credeam... Eu și Clare am înţeles că n-a mai fost văzut
dinainte de Crăciun? Din seara în care am fost la băut? Asta
ne-au spus colegii dumneavoastră. Am văzut-o pe Melia
vinerea trecută, seara, şi era înnebunită din cauza asta. Ea
a dat alarma de Crăciun, când noi eram la Edinburgh.
Acum intervine agenta; pare să fie un pic mai bine
informată decât colegul său.
— A fost o confuzie în privinţa locului în care se afla de
Crăciun, aşa e. Era plecat din oraş şi a neglijat să dea de
veste, cred.
Mă holbez la ea. „Plecat din oraş?” Acum ne-am aventurat
adânc în obiective care se bat cap în cap şi e esenţial să nu
intru în panică şi să arăt cu câtă disperare îmi doresc ca
această discrepanţă să fie lămurită.
— Cred că s-ar putea să faceţi confuzie cu alt caz. Sunaţi-l
pe detectivul Merchison, o să vă ajute să puneţi lucrurile la
punct.
Cei doi se sfătuiesc şi, în cele din urmă, ea telefonează la
secţia de poliţie Woolwich. Îmi amintesc că încă sunt răvăşit
de vestea despre moartea lui Kit şi îmi reglez expresia de la
nerăbdare la întristare,
— Bietul Kit! îi zic lui Regan cu vocea scăzută. E groaznic.
— E cumplit, zice şi ea şi mă ia de braţ. În niciun caz n-o
să-i spun mamei despre asta.
Doi clienţi neglijaţi se ridică şi pleacă, însă până ce agenta
închide telefonul toţi clienţii rămaşi s-au răsucit să se uite
la noi.
— Nu există vreun detectiv Merchison la secţia Woolwich,
zice ea.
Clipesc.
 — Trebuie să fi înţeles greşit, atunci. Blackheath sau
Greenwich, poate?
— Colegul meu tocmai a căutat în baza de date şi numele
nu apare nicăieri în cadrul Poliţiei Metropolitane.
— Atunci poate apare sub alt nume? Sau e nou şi încă nu
e în sistem?
Nu părea nou totuşi. Părea cel mai experimentat dintre cei
doi, dar, ce-i drept, poate că se transferase de curând de la
altă unitate. Mă străduiesc să-mi împiedic faţa să se
schimonosească de iritare.
— Erau doi. Pe celălalt îl chema Parry. Ian Parry. Încercaţi
cu el.
Pe când formează a doua oară numărul, afară izbucneşte o
ceartă. E un schimb de ostilităţi pe care îl auzim zilnic, de
obicei între șoferi şi biciclişti, şi e produs de teama unei
ciocniri evitate la un fir de păr, însă de această dată pare
legat de mine, o proiecţie a spaimei mele. Când îmi abat
atenţia de acolo, ochii îmi cad pe un teanc de pliante pe care
Regan l-a pus mai devrene pe raftul de sub tabla cu
anunţuri: London Philharmonic Orchestra la Southbank
Centre, prezentând-o pe soprana Sarah Miller!
Agenta a închis din nou telefonul, cu aerul cuiva a cărui
îngăduinţă pentru irosirea timpului s-a terminat. Până să
confirme prin cuvinte, am deja senzaţia de prăbuşire dată
de înţelegerea unui lucru atât de diabolic, încât creierul n-
are pe loc mijloacele să-l prelucreze:
Nu există nici vreun detectiv Parry.
 41

2 ianuarie 2020

Diafragma mi se contractă şi îmi scapă un geamăt inuman.

Voma se ridică în mine şi o ţin în gură, cu reflexul înghiţirii
paralizat. Transpiraţia mi se prelinge prin canalele pielii,
udându-mă complet în câteva secunde. Închid ochii.
Stai să înţeleg asta: Andy Merchison şi Ian Parry m-au
interogat despre Kit aproape două ore – măcar atât ştiu că e
adevărat –, însă, oricine or fi ei, nu sunt detectivi în serviciul
Poliţiei Metropolitane.
Şi o singură persoană a avut mijloacele să mă convingă că
sunt.
Oh, Melia!
Nu eşti cine spuneai că eşti.
Am crezut că îl amăgeşti pe el. El a crezut că mă amăgeşti
pe mine.
Ne amăgeai pe amândoi.
Ca din fundul pământului, îl aud pe unul dintre agenţi
zicând:
— Vreţi, vă rog, să veniţi cu noi la secţie, domnule
Buckby?
Lângă mine, Regan trage brusc aer în piept, şocată.
Deschid ochii, reuşind, în sfârșit, să înghit voma.
— Dacă voi credeţi că pot ajuta la lămurirea acestei
neînţelegeri, atunci da, sigur, însă trebuie să spun că sunt
foarte nedumerit. Mai mulţi oameni pot să garanteze pentru
interogatoriul meu anterior, vă pot da numele lor.
Asta e bravadă pură. Clare, Steven, Gretchen, Regan: toţi
cei cărora eu le-am spus despre asta. Şi Melia însăşi,
desigur. Sunt departe de a-mi da seama cum a făcut asta,
dar instinctul îmi spune că execuţia a fost impecabilă. Mă
ard degetele să iau telefonul, însă este în buzunarul hainei
mele din camera personalului.
— Pot să-mi iau lucrurile din camera personalului?
Agenţii sunt de acord. Impresia este că suntem cu toţii
oameni rezonabili, fără chef să ne dăm în spectacol. În timp
ce eu plec de la tejghea şi merg printre mese spre partea din
spate a loculului, Regan îi ține ocupați cu întrebări
suplimentare de-ale sale; nu-i aud cuvintele, dar îmi dau
seama după ton că îmi ia apărarea, indignată că se pot îndoi
de relatarea mea. Apoi îşi spune numele, adresa şi numărul
de telefon.
În vreme ce îmi adun lucrurile şi îmi silesc braţele să intre
pe mânecile hainei, simt spasme cutreierându-mi trupul,
alergând pe sub haine. Eliberat de privirea scrutătoare a
agenţilor, mi-am pierdut controlul sistemului nervos și n-aş
fi surprins să mă fi scăpat în pantaloni sau să înceapă să-
mi sângereze urechile. În ușă, mă opresc. La dreapta mea,
între toaletele clienţilor din cealaltă parte şi locul în care
stau, se află ieşirea de incendiu, care duce la aleea din
spatele clădirii, unde alţi angajaţi merg uneori să fumeze
printre tomberoane, vârând mucurile în crăpăturile din
mortar.
Atunci se face cunoscut impulsul. Chiar în momentul în
care îl înregistrez, mă avertizez singur să n-o fac, pentru că
la televizor niciodată nu dă roade, nici măcar în cazul
nevinovaţilor.
Nu face decât să înrăutăţească situaţia.
Şi totuși, o fac. Închid telefonul şi apoi mă furişez pe uşa
de incendiu şi o iau la fugă.

Cumva, am uitat că plouă, plouă cu găleata. Picăturile de pe

faţa mea sunt reci şi ascuţite ca o pedeapsă, dar simt o
izbucnire de mulţumire că port adidaşi cu priză bună; am
priza solidă pe când gonesc peste pietre cubice şi dale de
piatră ude.
Memoria musculară mă poartă spre apă: de-a lungul aleii
şi în loc deschis – destul de aproape ca să citesc plăcuța de
înmatriculare a maşinii de patrulă cu care au venit agenţii –,
apoi printre National Theatre şi Royal Festival Hall şi în jos
spre London Eye, unde mă pot pierde sub coroana de
umbrele. Apăsarea din plămâni e dureroasă şi mă uit pe
ecranul cu orarul de plecare al acvabuzelor: următorul vas,
un expres spre Greenwich, trage la chei.
Îmi lipesc portofelul de cititorul electronic, gonesc pe
debarcader, urc la bord în ultimul moment şi mă las mult în
jos pe rândul din mijloc, cât mai departe posibil de ferestre.
Încă răsuflând greu, încerc să evaluez logistica fugii mele.
Poliţia n-are cum să mă urmărească; da, am folosit cititorul
de carduri şi, desigur, trebuie să fie o pădure de camere de
supraveghere la Eye, una dintre cele mai mari atracţii
turistice ale oraşului, dar niciunele n-au cum să fi fost
examinate atât de repede. Şi apoi, am fost deştept să-mi
închid telefonul cât eram încă la lucru.
Dar, în vreme ce trecem pe sub London Bridge, aceste
avantaje sunt date de gol drept ceea ce sunt: temporare,
frauduloase şi, în cele din urmă, uşor de interpretat ca
dovezi de vinovăţie. Adevărul grotesc este că această
cronometrare a mea plănuită atât de grijuliu, alibiurile mele
asigurate meticulos, scenariul Meliei şi al meu repetate:
toate sunt fără sens, deoarece Kit n-a fost dat dispărut
atunci când am crezut eu că a fost.
Când a crezut şi el, fără îndoială.
Cei doi impostori care m-au interogat trebuie să fi fost
plătiţi şi instruiţi de Melia. Împrumutul de 10 000 de lire
descoperit de Kelvin pare plata corectă pentru o astfel de
muncă de actorie: un interogatoriu lung, o vizită sau două
acasă, convorbiri telefonice dacă şi când ia el legătura –
ţinta şi fraierul lor. Cheltuielile trebuie să fi fost minime,
costumele au fost cele proprii ale actorilor şi singura
recuzită au fost două legitimaţii false. Un telefon ieftin, pe
care să primească apelurile mele, trebuie să fie de acum
azvârlit în râu sau strivit, în bena unui camion cu gunoi.
E tot ce pot calcula din „cum”. „De ce” este mai clar: ea
mi-a înscenat uciderea lui Kit. Ce au zis un pic mai devreme
agenţii? „Soţia lui tocmai a făcut identificarea oficială.” Nu
există nicio aluzie – şi nici n-am vreo nădejde – că ea e
suspectată, cu atât mai puţin arestată.
Cuvintele lui Clare mă urmăresc: „Mica ta aventură cu ea
ar fi putut să fie strategică...”
Cum ai putut să-mi faci asta, Melia?
Vasul pleacă din zona centrală şi prinde viteză. Încă nu se
văd luminile albastre ale girofarurilor pe aleile de lângă râu
şi pe străzi. Încă nu există un mesaj la difuzor ca un
membru al echipajului să se ducă la căpitan. Însă chiar
dacă poliţiştii nu ştiu unde mă aflu, rămâne faptul că n-am
unde să mă duc. Nu pot merge acasă. N-am unde să mă
ascund, pe nimeni care să mă apere. Trecutul meu cu
femeia pe care o iubisem nu poate fi înviat, viitorul cu
femeia pe care o iubesc acum n-a existat decât ca fantezie,
ca momeală.
Apare Greenwich şi ceilalţi pasageri se grăbesc spre ieşire,
nerăbdători să vadă obiectivele turistice chiar şi pe ploaie.
Din cauza paravanului pe care îl formează coada lor, am
ajuns la chei înainte s-o văd: o şalupă a poliţiei care zboară
spre noi abia atingând apa, trimisă, probabil, de la secţia de
poliţie din Wapping.
Ei ştiu unde mă aflu!
Priveliştea reaprinde instinctul de fugă şi îmi fac loc cu
umerii spre ieşire, nebăgând în seamă mormăielile, mimând
cu buzele cuvinte de scuză, cu fiere în gură. În clipa în care
se ridică frânghia, mă năpustesc pe lângă echipaj şi o tulesc
ca un iepure în sus pe debarcader spre spaţiul deschis,
unde trec în revistă opţiunile din faţa mea, cu piciorul stâng
până la gleznă într-o băltoacă: Cutty Sark, la care nu se
vede vreo coadă; intrarea cu plăci de teracotă a tunelului
pietonal; străzile din Greenwich, cu parcul – şi partea de
sud-est a Londrei – dincolo de ele; aleea de lângă Tamisa
spre est şi spre vest, ambele direcţii blocate în unele locuri,
dacă îmi aduc bine aminte.
În spatele meu, paşi grei, voci agitate; în faţă, un paznic în
uniformă de pe Cutty Sark, care nu se uită la mine, dar ţine
la ureche aparatul de emisie-recepţie.
La dracu’, Jamie, alege!
Instinctul mă conduce spre dreapta şi mă furişez în
intrarea tunelului, unde o iau automat spre stânga, în jos,
pe o scară în spirală. Mă rotesc de zor într-un tirbuşon care
mă îngreţoşează, cu piciorul ud lipăind zgomotos, cu
creierul trudindu-se să desluşească ce face corpul meu.
Dacă ajung de cealaltă parte a fluviului, de acolo pot să fug.
Să-mi găsesc o ascunzătoare, să mă gândesc la o cale de a
lua legătura cu Clare.
Nu, nu cu Clare, se vor aştepta la asta. Nici cu tatăl sau
cu sora mea. Atunci, cu cine? Cine mi-a mai rămas pe
lume? În obsesia mea faţă de Melia, m-am izolat. Mi-am pus
toată credinţa într-un zeu fals.
La poalele scării, tubul îngust cu plăci de faianţă mă
îmbie, iar pătratele luminilor fluorescente de-a lungul
tavanului arcuit se pierd în josul pantei uşoare. Am în cap
senzaţia unui roi de insecte înainte să ajung măcar la şapte
metri înăuntru şi mă aud ţipând când ceva trece ca fulgerul
pe lângă mine, un bărbat pe bicicletă, cu un picior pe
pedală, năpustindu-se pe centrul mai coborât, apoi
dispărând. Acum se aud voci în spatele meu, fără trupuri,
stârnind ecouri sinistre, şi până să îndrăznesc să mă uit un
grup de turişti mă prinde din urmă.
Încerc să iuţesc pasul, însă nu simt decât că îmi croiesc
drum insuportabil de greu, ca şi cum haina mi-ar fi făcută
din plăci de fier. Brusc, lumea nu mai are niciun miros în
afară de sudoarea mea, de răsuflarea mea urât mirositoare.
Întind mâna ca să ating plăcile de faianţă, să verific dacă
lumea e reală şi nu încuiată în mintea mea.
Strig spre grupul înghesuit în calea mea.
— Vă rog, îmi permiteţi să trec? Vă rog!
Feţe uimite se răsucesc spre mine, ba chiar se trag un pic
înapoi, confirmând faptul că arăt diferit. Apoi cineva îmi face
loc şi în sfârşit prind viteză, apoi gonesc şi tot gonesc,
punând distanţă între noi. Sunt aproape la jumătatea
tunelului, adânc sub apă în acest moment. Pereţii concavi
mă închid, punctul de la capăt nu poate fi atins. Înregistrez
huruitul dureros al unui tren undeva în pământul din
apropiere. Îmi zic: De ce mama dracului sunt aici? Aş fi
făcut mai bine să mă scund într-o clădire, în toaleta unui
bar. Acum destinaţia mea e îngustată la ieşirea de pe
cealaltă parte. Se îngustează şi se tot îngustează într-un
con...
— Prindeţi-l, cade!
Ultimele cuvinte înainte să mă lase auzul, apoi vederea mi
se înceţoşează. Simt frânele în trup, pierderea energiei, şi
totul devine negru.

Când îmi revin, primul lucru pe care îl văd este faţa unui
bărbat aprinsă de îngrijorare. Îmi verifică semnele vitale şi
degetele îi sunt blânde. Are o geacă reflectorizantă, dar nu
cred că e de la poliţie.
— De ce s-a oprit trenul? întreb, ceea ce mă surprinde la
fel de mult pe cât îl surprinde și pe el.
 — Nu sunteţi în tren. Sunteţi în tunelul pietonal
Greenwich. Aţi leşinat şi cineva a apăsat butonul de alarmă.
— Maneta de alarmă. Am tras-o. Aveam nevoie să se
oprească trenul. Trebuie să ies de aici.
— Staţi liniştit cât aşteptăm medicii! Vor avea la ei o targă,
aşa că nu-i nevoie să vă mişcaţi. Nu durează decât câteva
minute.
Mă concentrez pe amănunte. Smalţul de pe plăci crăpat,
fiecare pătrat fiind propria matcă a fluviului pârjolit. O
stalactită pe tavan – s-a format calciu în găuri. Ştiu lucrurile
astea. Cât de departe deasupra e apa? Ştiu şi acest lucru, îl
ştiu.
— Staţi pe loc! porunceşte vocea, şi văd stalactita
apropiindu-se pe când mă ridic în picioare.
— Nu, nu! Pot să merg.
— Chiar trebuie să stați, nu cumva să...
Mă zbat printre privitori, împleticindu-mă. Ei nu ştiu dacă
reprezint o ameninţare sau o formă de distracţie. Sunt
siluete în cercul din faţă. Îl aud pe bărbatul cu geacă
reflectorizantă venind după mine şi strigând:
— Domnule, vă rog să vă întoarceţi!
Acum vin spre mine poliţişti în uniformă. Sunt nişte
popice, soldaţi de jucărie. O voce cu accent, temătoare,
întreabă:
— Ce a făcut bărbatul ăsta?
Alta, nativă, mai îndrăzneaţă:
— Feriţi-vă din calea lui, s-ar putea să aibă un cuţit.
Fără să se lase descurajat, cineva merge alături de mine,
cu telefonul ţinut cu obrăznicie în dreptul feţei mele.
Trei agenţi de poliţie mă înconjură. Unul vorbeşte în staţia
de emisie-recepţie, iar altul mi se adresează direct:
— Chiar era nevoie de asta, domnule Buckby?
Cunosc vocea şi inima îmi face un salt: Merchison!
 Dar nu, nu-i el, sigur că nu. Nu e nici poliţist, nici prieten,
ci marioneta Meliei. La fel ca Parry, rosteşte doar vorbele ei.
Acum sunt mâini care mă reţin, pentru că nu mai pot avea
încredere că n-o s-o iau la goană, şi în vreme ce ies la
suprafaţă, cu lumina zilei pocnind şi pârâind în jurul feţei
mele, poliţiştii mă arestează ca suspect de crimă.

42

2 ianuarie 2020

De această dată mergem la o secţie de poliţie. Sigur că da.

De ce nişte detectivi de la Poliţia Municipală ar interoga pe
cineva în toiul iernii la o masă de pe o terasă din afara lui
Royal Festival Hall? Mergem cu maşina spre vest, pe străzi
spălate de ploaie, trecând pe lângă londonezi în care renaşte
optimismul pe când îşi ridică feţele spre soarele care apare –
obişnuiam să fiu eu acela! –, până ce ajungem la o clădire de
înălţime mijlocie, fără nimic deosebit, din Woolwich pe care
n-am avut niciodată ocazia s-o văd.
Înainte s-o întâlnesc pe Melia.
E un proces de înregistrare care durează la nesfârşit şi îmi
dă timp să-mi revin din evadare, din confuzia mea din tunel.
Să-mi clarific situaţia, să-mi înţeleg drepturile.
 — Aţi mai arestat pe cineva? îl întreb pe paznic, dar mi se
spune să-mi văd de treaba mea şi să las profesioniștilor
munca de poliţist.
În cele din urmă sunt prezentat avocatului din oficiu şi
dus într-o încăpere care nu seamănă nici pe departe cu
sălile de interogare mari pe care le vezi la televizor, unde
agenţii sunt lăsaţi tot timpul să intre şi să iasă, iar
inspectorii-şefi privesc printr-un geam care e doar o oglindă
pe o parte, în vreme ce suspecţii umblă de colo-colo ca tigrii
în cuşcă. Aceasta este mică şi sufocantă şi ar putea fi dintr-
un centru de plasament sau un birou de parcare: stăm pe
scaune de plastic zgrunţuroase la o masă mânjită, pe care
se află un echipament digital. O cameră de supraveghere
montată pe perete, într-un colţ, cu un ochi atotvăzător. Nu
mi se oferă cafea, însă am dreptul la un pahar de plastic cu
apă.
Avocatul se așază lângă mine. Evan, un nume galez ono-
rabil, chiar dacă accentul lui este din comitatele din jurul
Londrei. Încerc să-mi amintesc discuţia noastră dinaintea
interogatoriului – se punea la curent în vreme ce vorbeam şi
au urmat nişte bombăneli în privinţa prezentării probelor. E
cam de vârsta mea şi îşi poartă blazarea sub forma
kilogramelor din jurul taliei. O dată sau de două ori cască şi
simt mirosul de ţigară în respiraţia lui, care mă face să mă
gândesc la Kit şi la mine pe prag, uitându-ne la Prospect
Square.
„Cum mama dracului ajungi să trăieşti într-un astfel de
loc?”
Credea că eu am totul şi nu-l merit, când, de fapt, eu eram
tare ocupat cu pregătirea pentru exact ceea ce meritam:
nimic.
Intră un detectiv. Unul adevărat. Nu-i reţin numele, dar e
aşa de diferit de Merchison şi de Parry, că-mi vine să plâng
de prostia mea. Nu doar înfăţişarea – deloc remarcabilă,
costum la preţ mediu, piele care vorbeşte despre
îndelungate compromisuri cu dieta –, ci şi mirosul lui acru
de instituţie, de prea multă muncă. Are un pic peste
patruzeci de ani şi trăsături rotunjite, de băieţandru, cu o
purtare veselă, îndatoritoare, care pare un clişeu, ca şi cum
mi-ar semnala că n-are cum să fie surprins, că nu sunt
cineva cu care să nu mai fi stat până acum faţă în faţă de o
mie de ori.
Zice că înregistrează interogatoriul şi porneşte
echipamentul, verificând dacă văd clar ce face. Sunt
precizate ora şi locul, precum şi numele tuturor celor
prezenţi. Când mi se cere adresa, am pregnanta senzație că
n-o să mai pun niciodată piciorul în Prospect Square. Acum
sunt proscrisul, izgonitul.
— Bine, domnule Buckby.
Ţine neapărat să-mi prindă privirea înainte să înceapă.
— Poate că aţi vrea să începeţi prin a-mi spune de ce aţi
hotărât să plecaţi aşa cum aţi făcut-o în această după-
amiază, când agenţii noştri au vorbit cu dumneavoastră la
locul de muncă?
— Pentru că m-am gândit că...
Vocea mi-e o mormăială şi îmi dreg glasul, crescând
volumul la un nivel mai sigur de sine.
— M-am gândit că trebuie să mi se fi înscenat uciderea lui
Kit şi m-am speriat. Îmi pare rău! A fost o nebunie, n-am
vrut să vă irosesc timpul şi bugetul.
Îmi aruncă o privire sarcastică, de genul „Păi, atunci e în
ordine”, şi înţeleg că am pierdut orice mic beneficiu al
îndoielii la care aş fi putut avea dreptul. I-a dispărut orice
tendinţă de a crede vreun cuvânt din ce spun eu.
— Ce v-a făcut să credeţi că a fost ucis? Nu v-au spus asta
agenţii noştri, nu-i aşa?
— Nu, însă partenera mea sunase mai devreme şi zisese
că are impresia că fusese o înjunghiere.
 — Chiar aşa? Cu ce se ocupă ea?
— Cu imobiliarele. Ceea ce vreau să zic este că se afla în
zonă şi a auzit pe cineva spunând că a fost o înjunghiere. N-
a văzut cu ochii ei cadavrul.
„Cadavrul.” Nu mă pot asocia cu ceea ce am făcut eu, cu
ceea ce a făcut Melia. De-acum e seară şi navetiştii de pe
acvabuz ajung acasă. Poliţiştii sunt tot acolo, cu ploaia
picurând de pe cort, cu barierele rămase pe loc?
— Aha! Păi, ceea ce mă interesează pe mine, dacă e să
ajungem undeva în seara asta, este ce aţi văzut cu ochii
dumneavoastră. Bine?
— Da.
— Unde eraţi în seara de marţi a acestei săptămâni?
— Acasă.
Repet răspunsurile pe care le-am dat agenţilor în uniformă
din cafenea. Din nou este invocată Clare. Dacă am stabilit
ceva în răstimpul dintre arestare şi acum este că e cuvântul
Meliei împotriva cuvântului meu, indiferent dacă ea e
interogată ca suspectă, ca rudă a victimei sau ambele. Eu o
am ca alibi pe Clare şi ea o are pe Elodie. Cu siguranţă
cineva atât de prosper şi de respectabil cum e Clare va fi
mai convingător decât Elodie? Încerc să-mi amintesc
profesia ei, dacă mi-o fi fost spusă. Cei mai mulţi dintre
prietenii soţilor Roper sunt „creativi”, aşa că, dacă mai
există dreptate pe lume, Elodie trece de la un serviciu
provizoriu la altul, demonstrându-şi constant neseriozitatea.
O voce neliniştită mă corectează: Melia n-a ales-o la
întâmplare. Mă cutremur.
Ochii strălucitori îi prind din nou pe ai mei, cerându-mi
concentrare.
— Haideţi să ne concentrăm la perioada dintre miezul
nopţii şi ora şase în dimineaţa de miercuri, domnule
Buckby!
Aceea trebuie să fie ora morţii.
 — Eram în pat. Le-am trimis nişte mesaje de Anul Nou
rudelor, apoi am ascultat o piesă radiofonică. Am dormit de
pe la unu până la opt şi jumătate dimineaţa.
— Ce piesă a fost?
— O chestie veche cu Jeeves şi Wooster.
— Eraţi în dispoziţie bună, da?
— Nu neapărat, doar că era ceva bun pe care să adormi.
— Pentru că vă frământa ceva?
— Nu, nici vorbă. Dar auzeam focurile de artificii, un pic
de zgomot de petrecere de afară, din scuar. Voiam doar să
mă destind. Sunt sigur că puteţi să verificaţi telefonul sau
să căutaţi istoricul ori aşa ceva.
— Sunt sigur că putem. Cum era povestea cu Jeeves şi
Wooster? Spuneţi-mi şi mie!
Stilul lui este necruţător: asta nu-i joacă de-a pisica şi
şoarecele, ci uşurarea cu maximă eficienţă a unei sarcini
dificile. Pentru el nu sunt ceva fascinant, ci doar un
oportunist arogant, care crede că viaţa sa e mai preţioasă
decât a altor oameni şi care a fost destul de nemernic ca să
acţioneze conform acestei credinţe.
N-aş avea vreo speranţă chiar dacă n-aş fi de acord cu el.
— Nu-mi amintesc, zic, sincer.
— Încercaţi! Oferiţi-mi o idee despre poveste.
Mă trudesc să găsesc un amănunt verosimil.
— Cred că era cea în care îşi ajută prietenul să-şi strice
logodna.
— Sună ca un episod din Prietenii tăi.
Urmează o pauză, un moment de amuzament pe care îl
împărtăşeşte mai degrabă cu Evan decât cu mine, o
frântură de clipă de siguranţă în care aş fi prost dacă m-aş
încrede.
— Mulţumesc, Jamie, sună foarte cuprinzător! O seară
plăcută, civilizată, cu culcare devreme. Problema este că
avem asta.
 E o fotografie alb-negru. Pe când mă uit cu atenţie la ea,
înclinându-mi capul ca să dispară luciul suprafeţei, are loc
o discuţie între cei doi despre prezentarea probelor. Evident,
obiectul trebuia să ne fi fost arătat înainte de interogatoriu.
Evan propune o pauză, o discuţie între patru ochi, însă eu
resping ideea.
Nu contează dacă am văzut-o sau nu înainte, pentru că
nu-mi dau seama ce este.
Asta e adevărat. Nu sunt prea multe variaţii perceptibile în
tonurile întunecate ale imaginii. Dar apoi văd ora din colţ –
01.01.20 01.43 – şi mă încordez pe scaun. Atmosfera din
încăpere se intensifică şi se accelerează şi se contractă.
Toate se ciocnesc între ele.
Cel care mă interoghează reia:
— Aceasta este o imagine trimisă anonim prin canalele
noastre de apel la martori. A fost făcută fără bliţ, nu se vede
mare lucru, însă dacă vă uitaţi la această versiune
îmbunătăţită pe care au obţinut-o tehnicienii noştri...
O a doua fotografie este aşezată lângă prima. Acum
desluşesc două siluete lângă un zid scund, cu piepturile
lipite strâns. Ar putea fi îndrăgostiţi, dacă vrei s-o
interpretezi aşa, dar eu ştiu că se luptă. Se luptă pentru o
femeie, se luptă pentru viaţa lor, cu toate că nu ştie încă
niciunul asta.
Doar o faţă este vizibilă pentru aparatul de fotografiat.
— Puteţi identifica vreuna dintre aceste persoane,
domnule Buckby?
Din nou Evan încearcă să întrerupă interogatoriul şi, din
nou, îl resping.
— Acesta arată ca mine, însă dacă-i aşa, atunci ora
trebuie să fie falsificată. Aşa cum spuneam, atunci eram
acasă. Clare va confirma asta.
Detectivul nu ia în seamă remarca mea, comentând,
pentru înregistrare, că m-am identificat în acea dovadă.
 — Şi cealaltă persoană?
— N-am idee.
— Nu vă amitiţi cu cine eraţi?
— Data e falsificată, aşa încât, dacă nu ştiu când a fost
făcută, nu ştiu nici cu cine eram.
Mă agăţ de textul meu: acum totul e fasificat, e o problemă
stabilită pentru cei care caută adevărul.
Însă poliţiştii caută condamnări, ceea ce nu e neapărat
acelaşi lucru.
— Recunoaşteţi locul, domnule Buckby?
— N-am idee, repet.
Punctul mort este în afara razei de acţiune a tuturor
camerelor de supraveghere şi eram singuri, ceea ce
înseamnă că Melia trebuie să fi făcut această fotografie,
având grijă să nu folosească bliţul, aşa cum subliniază
detectivul. Aş fi observat, şi ar fi observat şi Kit.
Vrăjitoare. Trădătoare. Chiar în faţa ochilor noştri – numai
că noi ne uitam unul la altul.
Iau paharul cu apă, numai că e gol. Molfăi marginea, de
parcă asta ar face să curgă apă.
— Aş mai putea primi nişte apă, vă rog?
Evan împinge paharul său spre mine şi torn pe gât ce a
mai rămas în el. Zic mulţumesc, dar nu-l privesc în ochi.
— Credem că a doua persoană este prietenul
dumneavoastră, domnul Roper, zice detectivul.
— Ar putea să fie, accept eu, numai că nu de curând. Aşa
cum vă tot explic, nu l-am mai văzut de luni, 27 decembrie.
Am crezut că i-a fost raportată dispariţia şi n-am fost
singurul care credea asta. Pentru numele lui Dumnezeu,
Merchison şi Parry m-au reţinut o jumătate de dimineaţă pe
această bază!
— A, da, faimoşii Merchison şi Parry.
O expiraţie sonoră, urmată de un oftat teatral, îmi spun ce
crede el despre această aluzie.
 — Aţi fost interogat după ce vi s-au citit drepturile, aşa-i?
— Nu. A fost o discuţie neoficială.
El chicoteşte.
— O discuţie neoficială care a ţinut o jumătate din
dimineaţă. Aşa-i.
— Da, aşa-i! Cineva trebuie să-i investigheze pe ei. Dacă
nu sunt din Poliţia Metropolitană, atunci ar trebui să fie
acuzaţi că se dau drept poliţişti. Asta e un delict, nu?
Le-am spus-o de mai multe ori poliţiştilor de când am fost
arestat, însă e limpede că toţi, inclusiv cel de faţă, cel care
contează, cred că i-am inventat pe cei care m-au interogat,
că sunt fantome, amăgiri. Nume culese din cine ştie ce
anunţ dintr-o revistă sau o etichetă pe o cutie pe care mi-au
căzut ochii la cafenea, când vorbeam cu agenţii în uniformă:
Merchison & Parry, furnizori de turtă dulce tradiţională.
Faţa mi se înroşeşte când îmi amintesc de Sarah Miller,
soprană. Merchison trebuie să-i fi văzut numele pe vreun
poster sau prospect din RFH, apoi l-a mâzgălit în carnet ca
să pară detectiv adevărat, care observă lucruri. Ce altceva
mai era pe acel carnet? O listă de cumpărături? Idei pentru
cadouri de aniversare pentru nevastă? Are măcar o nevastă?
O ţepuşă de furie străpunge povara autocompătimirii din
mine şi simt cum faţa îmi ia foc.
— Hai să lăsăm acum această chestiune şi să ne
întoarcem la fotografie, dacă se poate! Este posibil să fi fost
făcută pe acea porţiune a fluviului unde a fost găsit
cadavrul domnului Roper în această dimineaţă?
— N-am de unde să ştiu care porţiune a fost, răspund,
scrâşnind din dinţi.
— Parcă aţi zis că v-a spus partenera? Poate că v-ar
interesa să ştiţi că verificăm toate imaginile camerelor de
supraveghere din St. Mary’s în ajunul Anului Nou, inclusiv
pe drumurile dintre casa dumneavoastră şi Tamisa.
 Mă prefac că ridic din umeri. N-o să fie nimic pe strada
principală, măcar de atâta sunt convins, dar orice amator ar
putea, cu o căutare superficială pe Google, să găsească ruta
alternativă de acces, iar acum măsurile mele de precauţie
îmi par complet jalnice. Melia m-a asigurat că nu sunt
camere de supraveghere şi, întrucât n-aveam motive să mă
îndoiesc de ea, cercetarea terenului făcută de mine n-a fost
deloc minuţioasă. Se poate să fi existat o cameră depărtată
de care să nu ştiu, undeva dincolo de porţile şantierului din
St. Mary’s Wharf? Una de care doar ea a ştiut să se
ferească?
Un bec pâlpâie deasupra – sau poate că îmi imaginez.
— Data a fost falsificată, repet, clipind.
Privirea detectivului nu şovăie.
— I-am verificat autenticitatea şi îndeplineşte cerinţele
noastre pentru probe.
Altfel, s-ar putea să nu fi avut destul ca să mă aresteze. Şi
n-am nevoie ca noul meu prieten, Evan, să mă ia deoparte şi
să-mi explice că probabil o să fie destul ca să aducă de una
singură o acuzare.
Îmi amintesc cum eram în Rosie’s Café, răţoindu-mă la
Melia. „Ai vreo veste de la el? E încă dispărut fără urmă?”
Replici exersate ca să arate îngrijorarea pentru o persoană
care a dispărut, dar ar putea fi la fel de uşor ale unui bărbat
care îl vânează pe altul cu intenţia să-i facă rău? În acea
după-amiază aveam ochi de nebun. Arătam scos din minţi.
Exact aşa cum arăt acum.
— A fost Melia, zic brusc. Ea a făcut fotografia. Ea mi-a
făcut înscenarea.
În vreme ce avocatul meu încearcă mai zelos ca oricând să
intervină, să nege cumva această ultimă declaraţie
catastrofală, eu ridic o mână, insistând că ştiu ce spun.
Detectivul îşi lasă umerii în jos și îşi reglează privirea. Nu se
aştepta la o mărturisire atât de rapidă, dar, ce-i drept,
acesta nu este primul meu interogatoriu, indiferent ce
preferă să creadă el.
— Vreţi să spuneţi că eraţi cu domnul Roper la ora unu
patruzeci şi trei în dimineaţa de întâi ianuarie?
— Da. Eram lângă râu, în St. Mary’s. Un pic mai departe
de „Hope & Anchor”.
Bate cu degetul în fotografie.
— Şi acesta este el în fotografie, împreună cu persoana pe
care aţi identificat-o ca fiind dumneavoastră?
— Da. Trag aer în piept şi scot din mine adevărul: Dar nu
l-am înjunghiat eu. Recunosc că sunt vinovat că nu am
raportat o crimă sau oricum i-o zice, dar nu şi de ucidere.
Ea a făcut-o. Când nu răspunde imediat, ridic vocea: Uitaţi-
vă la mine, cu siguranţă sunteţi antrenat să vă daţi seama
când cineva spune adevărul!
Gura i se strânge, ca pentru a mă avertiza că persoane
mult mai dificile decât mine au stat în acest loc şi şi-au
scuipat minciunile, recunoaşterile şi mărturisirile.
— Ca să fie clar, când spuneţi „Ea a făcut-o”, vorbiţi
despre...
— Melia, desigur! Tocmai am zis!
— Melia Roper, soţia lui Christopher Roper?
Acesta este momentul în care îmi văd viitorul – îl aud.
Felul în care îi rosteşte numele, respingerea incontestabilă
din tonul lui. Atunci ştiu fără nicio umbră de îndoială că ea
nu stă în alt loc din această clădire, supusă unui
interogatoriu paralel, ci este acasă, consolată şi îngrijită. Se
va dovedi că Elodie este o profesoară pentru persoane cu
nevoi speciale sau o asistentă socială şi va jura pe vieţile
celor vulnerabili din oraşul nostru sau pe ale propriilor
prunci că Melia a fost în apartament cu ea toată noaptea, o
locuinţă atât de mică, încât n-avea cum să nu observe lipsa
prietenei sale (în afară de cazul în care fusese drogată,
desigur). În vreme ce Clare avea să explice de bunăvoie că
nu eram în aceeaşi cameră; nu eram nici măcar la acelaşi
etaj din casa noastră de bogătaşi. Aş fi putut să fac orice în
vreme ce ea dormea, după ce băuse o sticlă de vin.
— Domnule Buckby? Domnule Buckby?
Am capul în mâini, cu degetele înfundându-mi ochii în
orbite, şi dintr-odată ei îmi rostesc numele, ca şi cum m-ar
elibera de o vrajă.
— Vă cer insistent să facem o pauză! zice avocatul meu şi
îi aminteşte detectivului de leşinul meu în tunel, de
dezorientarea din clipa în care mi-am recăpătat cunoştinţa.
„Nu ştie ce spune.”
Însă ştiu, şi pentru ultima oară îl fac să tacă.
— Nu! Vreau să vorbesc. Hai să terminăm odată cu asta!
Detectivul e mulţumit. Limbajul corporal se relaxează,
tonul i se destinde.
— Asta aş prefera şi eu. Aş dori să aduc un coleg, dacă n-
aveţi nimic împotrivă.
Fotografiile sunt luate, documentele sunt puse în ordine,
echipamentul de înregistrare este verificat. Avocatul trimite
mesaje pe telefon, contramandând planuri. Atitudinea lui
pleoştită îmi spune că el crede că a făcut tot ce-i stătea în
puteri şi că acum e spectator, nu jucător. Ei bine, n-am
nevoie de legea lui. Nu-mi mai pasă de drepturile mele.
Curând sunt doi bărbaţi în faţa mea, de cealaltă parte a
mesei. Printr-o coincidenţă – sau iluzie –, au aceeaşi
înălţime şi corpolenţă ca Merchison şi Parry.
— Haideţi să începem cu începutul, bine? propune nou-
venitul. Spuneţi-ne tot ce ştiţi despre domnul Roper! De cât
timp vă cunoaşteţi?
Rămân cu gura căscată. Sunt aceleaşi întrebări care mi-
au fost puse pe 23 decembrie, cu exact aceleaşi cuvinte.
Simt că-mi pierd mințile, cu toate că, în realitate, mi-au fost
perturbate de un înger care s-a dovedit a fi drăcoaică.
 Îmi dreg glasul şi o expresie mă prinde în gheare, mai mult
decât o expresie, o senzaţie: teama de prăbuşire. Oh, Melia,
poate că ar fi fost mai bine dacă ne-am fi prăbuşit din
cabină în acea noapte! Am fi murit când ajungeam jos, ne-
am fi rostogolit pe matca fluviului în capsula noastră,
figurine într-un glob cu zăpadă care aşteaptă să fie
scuturate ca să revină la viaţă.
— De aproape un an, zic. Ne-am cunoscut în ianuarie.

43

2 ianuarie 2020

Ştiţi ce e amuzant în toate astea? (Şi prin „amuzant” vreau

să zic bolnav, pervers; sălbatic, sinucigaş de rău.) A doua
mea versiune chiar nu-i prea diferită de prima. Nu i-am
minţit niciodată pe de-a-ntregul pe Parry şi pe Merchison.
N-aveam nevoie s-o fac. În realitate, n-a fost vorba decât de
ştergerea unor scene.
Ca acea seară de la sfârşitul lui martie, dormitorul cu
toate oglinzile. Mărturisirea reciprocă a slăbiciunilor – şi, da,
ştiu că de fapt sunt orgolii, dar poate că orgoliul este cea
mai profundă slăbiciune dintre toate? A mea, ruşinea de a fi
practic la fel de sărac ca ea, a ei, teama că nu va putea
niciodată să atragă (sau să fie atrasă de el) un partener care
să aibă mijloacele de a o elibera de datorii şi să o ajute să se
reinventeze şi să se înalţe.
— Ştii ce mi-a dat acum prin cap? a zis.
Eram încă în dormitor, dar îmbrăcaţi şi gata de plecare.
Eu mă încălţam, ea îşi aranja părul într-una dintre oglinzile
din spatele meu.
— Ce?
Am ridicat privirea şi am văzut că în ea se stârnise ceva
plin de răzvrătire. Ochii îi scânteiau auriu.
— Kit are o poliță de asigurare de viaţă. Face parte din
beneficiile serviciului, toţi angajaţii permanenţi de nivelul lui
o primesc. Aşadar, se pare că, dacă moare, eu o să primesc
o sumă nebunească.
— Tu eşti declarată beneficiara, da?
— Asta e. „Beneficiara.”
O spunea ca şi cum ar fi fost un cuvânt erotic.
Mi-a fost clar imediat că ar trebui să tratez asta ca pe o
glumă şi nimic mai mult.
— Cum plănuieşti să-i faci de petrecanie? Nu, nu-mi
spune! Nu poţi avea încredere că n-o să te pârăsc când va
veni vremea.
— Zău? Asta-i o dezamăgire.
O pauză, cât timp privirea ei a trecut de la propria reflexie
la faţa mea, apoi a oftat.
— Ştii că o spun doar în glumă, nu?
— Desigur. Şi apoi, acele poliţe nu intră în vigoare decât
după doi ani de muncă.
— Doi ani, a zis.
Am tăcut. Nu întreba!
— De câtă vreme lucrează acolo?
— Săptămâna asta se împlinesc douăzeci de luni.
Am remarcat precizia şi n-am zis nimic.
— Şi Clare? a întrebat.
 Acum era cu spatele la mine şi scormonea prin poşetă,
căutând cheile.
— Ce-i cu ea?
— Are o poliţă?
— Nu cred. Oricum, nu sunt sigur că aş fi beneficiarul ei.
Are un văr de care e apropiată şi el are trei
copii.Întotdeauna a zis că le lasă lor totul.
Acele oglinzi, în seara aceea, ce grozav erau aranjate! Îmi
amintesc că privirile ni s-au întâlnit brusc în reflexie şi am
fost dezorientat de licărul de răutate pe care mi s-a părut
că-l văd pe chipul ei. Doar când a izbucnit în râs am
recunoscut-o din nou.
— Ghinion! a zis. Atunci, rămâne Kit.

Şi ca altă seară, cea în care a ieşit la suprafaţă planul.

Septembrie, prima dată când mă întâlneam cu ea de la
cununie, imediat după concediul meu în Franţa cu Clare şi
tata. O regăsire atât de dulce, atât de pârguită – şi totuşi,
când ne-am despărţit se simțea deja acel praf fin, uscat,
care trădează începutul putregaiului!
Îmi amintesc că am fost vrăjit de ea. Sincer, este singurul
cuvânt care descrie asta. Vederea ei, atingerea ei, parfumul
ei, toate mă umpleau cu o nouă nesăbuinţă, o plăcere
descreierată imposibil de deosebit de libertate.
Mi-am zis: Nimic din viaţa mea nu-i important, în afară de
asta.
(Ceea ce e foarte diferit de Nimic din viaţa mea nu e la fel
de important ca asta.)
— Spune-mi de ce v-aţi căsătorit, tu şi Kit! i-am cerut. Nu
se poate să fi fost dintr-un impuls, trebuie să anunţi
dinainte.
— Ştiu. Am făcut-o pentru că mi-a venit o idee.
O afirmaţie atât de simplă şi atât de puternică, acea
folosire a singularului, ca şi cum Kit n-ar fi avut absolut
niciun rol! Dacă aş putea să mă întorc la acel moment şi să
suspend timpul, să încep să trăiesc invers, până la naştere,
aş face-o.
— M-am gândit la asta o vreme, examinând toate amă-
nuntele, să văd dacă ar putea să meargă. Şi sunt sută la
sută sigură că ar putea.
— Ce idee? am zis, pentru că timpul n-a fost suspendat; a
mers mai departe, ca întotdeauna, cu un pas sau doi în
faţă, trăgându-mă înainte de lesa prinsă de zgarda mea.
— Cum putem să procedăm cu Kit şi să încasăm banii de
asigurare.
Am înălţat o sprânceană şi i-am zâmbit ca unui copil plin
de imaginaţie.
— Când zici „să procedăm” nu te gândeşti la...?
Ea şi-a strâns buzele chibzuind; când le-a dezlipit, s-au
deschis ca un boboc de floare.
— Ba da.
Faţa mi-era încremenită în acel zâmbet. Înăuntru, urla
confuzia. Am avut senzaţia că ratasem o conexiune din
dezvoltarea intrigii, iar înţelegerea mi-era întunecată de o
criză de amnezie.
Gura ei s-a apropiat un pic mai mult de urechea mea.
— De aceea a trebuit să mă mărit cu el. Sunt mai mulţi
bani. E chestia cu moartea în timpul serviciului, precum şi
asigurarea de viaţă. Aproape două milioane de lire.
— Atât de mult! Uau!
Cu toate că încă mai chicoteam, eram conştient de
încordarea din trupul ei, de povara aşteptărilor de la mine,
şi inima mi s-a cutremurat.
— Ajută-mă, Jamie!
Privirea ei era stăruitoare, din soiul nu născut din pizmă
sau răzbunare, ci din voinţa pură, primitivă, de a reuşi.
— Tu nu ai nimic, eu nu am nimic. Asta-i o soluţie.
— Nu-i o soluţie, e un delict.
 În cele din urmă, am adus în tonul meu un anumit grad
de condamnare.
— Două delicte, dacă iei în considerare faptul că încasarea
banilor poate fi tratată ca fraudă sau spălare de bani. Dacă
eşti prins, poţi face închisoare, cât, zece, cincisprezece ani?
— N-o să fim prinşi.
Trecerea de la singular la plural era lină şi mortală.
M-am uitat lung la ea cu cea mai aspră încruntare.
— Melia, zău aşa!
— Am ştiut că asta o să spui, a zis ea, acceptând cu
simplitate.
S-a rostogolit de lângă mine, eliberându-mă de căldura
trupului său.
— E în ordine, ar fi fost ciudat dacă n-o făceai.
— Păi, drept să spun, ultima dată când ai avut o idee am
făcut o călătorie cu telecabina.
I-a scăpat un chicotit, ca şi cum n-ar fi rezistat umorului
meu nici măcar când era absorbită de cele mai sinistre
gânduri. A fost – e chinuitor să recunosc acum – măgulitor.
— Lasă-mă doar să-ţi spun cum ar merge! a continuat.
Consider-o fantezie, intriga unui film.
Ştiu că pare sminteală chiar şi faptul că am ascultat. Ştiu
că ar fi trebuit să plec. Ar fi trebuit să-l protejez pe Kit.
Ar fi trebuit să mă protejez pe mine.
Chestia este că o iubeam. Eram înnebunit de plăcerea de a
o regăsi, de perspectiva de a face parte din viitorul ei. Cum
spuneam, eram vrăjit. Subjugat. Şi, dacă asta are vreo
valoare, ea nu s-a înşelat în evaluarea făcută celor ca mine.
Eu și Clare nu eram căsătoriţi şi legile convieţuirii libere
erau un mit. În eventualitatea unei despărţiri, chiar dacă un
avocat ar fi acceptat să negocieze pentru mine, nu-mi
puteam permite să-l plătesc. Aveam un salariu de mizerie şi
în orice moment aş fi putut să nu mai am unde să locuiesc.
Aş fi sărit din pat în pat, ca Regan; aş fi scormonit prin
resturi ca vulpile din scuar.
N-a fost imediat, nu, dar la un moment dat după acea
întâlnire a început să mi se închege în minte teoria greşită,
dar atrăgătoare, că a nu avea nimic era identic cu a nu avea
nimic de pierdut.
Şi nu era ca şi cum eu aş fi fost cel care să-l omoare.
Alibiul meu avea să fie inatacabil – la fel de inatacabil ca o
celulă de închisoare.
Adevărata întrebare era: aş fi în stare să concep un viitor
alături de o ucigaşă?
Evident, am fost.

Şi, evident, Kit putea concepe un viitor cu o nouă identitate

într-o ţară aflată foarte departe de a sa, în vreme ce un om
nevinovat – eu! – era închis pentru o crimă pe care n-o
săvârşise. Pe care nimeni n-o săvârşise.
După spusele Meliei, el a fost dezgustător de uşor de
convins de schema ei cu frauda – scuze, falsa ei fraudă (cât
de ironic este?)! Era cum nu se poate mai dornic să-şi
părăsească slujba, prietenii, datoriile, pentru bogăţia
nemuncită şi viaţa de huzur care considera că i se cuvin.
Chiar dacă Melia nu m-ar fi prevenit, aş fi putut arăta cu
precizie ziua în care el i-a acceptat planul. Şi-a schimbat
purtarea faţă de mine, poate din cauză că ştia că ea va
trebui să se culce cu mine ca să funcţioneze, şi totuşi nu se
putea să rupem relaţiile, cel puţin nu pentru mult timp.
Avea nevoie de mine în viaţa sa, rivalul şi duşmanul, ca să
fiu disponibil pentru o înfruntare în seara în care avea să
dispară. Fără mine, nu avea să fie o teorie a uciderii, doar o
dispariţie fără sens, care însemna că banii nu vor veni timp
de câţiva ani.
M-am deprins cu ritmul acesta. Zicea ceva supărător („Eşti
un afurisit de dinozaur, Jamie”) şi apoi îşi revenea şi
propunea ceva prietenos („Fără supărare, amice! Luăm un
păhărel la «Mariners»?”). Desigur, nu ştia că eu mă lupt cu o
dilemă aproape identică: nu-l puteam suferi, dar aveam
nevoie să fie în raza mea de acţiune. Mă întărea şi îmi
scădea sensibilitatea să ştiu că ne consideram reciproc
ticăloşi şi, prin urmare, meritam la fel de mult să fim
sacrificaţi.
— Nu-mi vine să cred că e de acord să-şi trăiască restul
vieţii cu o identitate falsă, i-am spus Meliei.
— Care e alternativa? Să trăiască veşnic ca sărăntocii? Şi
ar trebui s-o fac şi eu, nu uita. Ideea este că ne-am avea
unul pe altul şi asta e tot ce contează.
A adoptat o expresie greţos de romantică, lăsând-o să se
topească în indiferenţă. Era un lucru interesant schimbarea
ei, întărirea hotărârii. O mutaţie, rapidă şi ucigătoare, şi
totuşi imposibil de desluşit la suprafaţă.
— N-aţi putea rămâne în Europa, dacă aţi face-o cu
adevărat. Ar trebui să fie America de Sud sau altundeva fără
acord de extrădare cu Marea Britanie, practic neştiuţi de
nimeni.
— Dacă, a repetat ea, adăugând, cu o dulceaţă dură în
voce: poate că o să-l las să aleagă destinaţia. Măcar atât pot
face.

Kit fiind Kit, uneori îi era greu să urmeze scenariul. Era

actorul ratat din el, în aceeaşi măsură cu libertinul pe care
nu te poţi baza. Cu o avere aţâţâtor de la îndemână şi
încordarea crescând, consuma mai mult alcool şi droguri ca
oricând, riscându-şi slujba exact atunci când era vital s-o
păstreze. Melia îl manevra, îndemnându-l, potolindu-l.
Mulţumită ei a reuşit să parcurgă traseul până la capăt,
chiar dacă linia de sosire spre care se împleticea era
marcată cu un tăiş, nu cu o panglică.
 „E târâtura târâturilor... Las’ că vezi tu, Jamie! Vorbesc al
dracului de serios!” Îmi îngheţa sângele în vine faptul că
aproape s-a dat de gol aşa. Nu doar prin cuvinte, ci şi prin
ochi, care parcă proiectau un film mut doar pentru mine:
luni întregi în care m-a urât că am avut-o pe ea. Luni întregi
în care a tânjit să-mi spună că nu era adevărat, că ea se
folosea de mine.
Ei bine, a avut dreptate în această privinţă.

Da, a fost un joc de durată, o cacealma cu părţi mobile.

Fiecare pas era dezbătut şi disecat, iar cercetările noastre
logistice erau efectuate pe calculatoare publice sau pe
laptopuri împrumutate de la colegi.
— Mă gândesc să-l trimit în ascunzătoare puţin înainte de
Crăciun, a zis Melia. Sunt o mulţime de delicte în acea
perioadă, mult zgomot. Când o să raportez dispariţia lui,
poliţiştii nu vor avea suficienţi oameni la serviciu.
— Adică nu vrei să investigheze prea bine?
— Exact. Totul trebuie să fie oficial, dar ultimul lucru pe
care îl dorim este ca ei chiar să-l găsească.
Pitit în pensiunea mizeră din Thamesmead, cu camere în
care puteai sta mult timp plătind cu bani gheaţă şi o
folositoare îngăduinţă în privinţa actelor de identitate. Era o
variantă temporară, din câte ştia Kit, dar în realitate era
ultima lui casă.
Cum aveam bilete la trenul de Edinburgh marţi dimineaţa,
băuturile cu şobolanii de apă aveau să fie programate în
seara de luni. Kit a fost pregătit să declanşeze o încăierare
pe porţiunea dintre North Greenwich şi St. Mary’s,
asigurându-se că totul este văzut perfect de camerele de
supraveghere. La coborârea de pe vas avea să pornească pe
aleea de lângă apă spre „Hope & Anchor”, având grijă să-şi
ferească faţa când ajungea în dreptul camerei de
supraveghere din faţa barului, şi apoi pe Pepys Road, de
unde avea să fie dus în ascunzătoare de un taxi fără
autorizaţie trimis de Melia, cu un bacşiş gras, care să
cumpere tăcerea şoferului.
— Nu te lăsa provocat prea tare, Jamie! Să nu-l momeşti
şi să-l omori de-a binelea!
Am râs amândoi.
— Când vei telefona la poliţie?
— O să las să treacă o zi sau două. Asta aş face dacă n-aş
şti cu adevărat unde e el.
— Nu m-ai suna totuşi pe mine? Când el n-a ajuns acasă
marţi dimineaţa? Ai şti că a fost cu mine în seara dinainte.
— O să te sun, a aprobat ea. O să încerc de câteva ori, dar
o să las să intre mesageria vocală. Nu vrem să creadă poliţia
că am vorbit.
Urzind. Conspirând.
— O s-o suni şi pe Clare, nu? Așa ar fi firesc, dacă nu poţi
da de mine.
Era mai probabil ca ea să răspundă, dar n-ar fi fost
sfârşitul lumii dacă o făcea.
— O să spună cu siguranţă că el e la o petrecere pe
undeva, a făcut-o de destul de multe ori înainte.
— Până să te întorci, poliţiştii vor fi luat o declaraţie de la
mine şi vor vrea să vorbească cu tine, a zis Melia. Presupun
că te vor suna la serviciu vineri. Şi, Jamie?
— Da?
— Când vorbeşti cu ei, vor fi deştepţi. Cea mai bună cale
de a te împiedica să spui un lucru este să nu te gândeşti la
el.
— O să ţin minte asta, am zis.
*
Cât despre crima în sine, momentul şi locul au fost stabilite
repede: ajunul Anului Nou, punctul mort de la est de „Hope
& Anchor”. Melia avea să stabilească o întâlnire cu Kit
pentru una dintre lungile lor plimbări nocturne (urmau să
aibă fiecare un telefon de stil vechi, cu cartelă preplătită,
pentru mesajele lor imposibil de urmărit), iar eu aveam să
aştept, ascuns în noapte, gata să-i abat lui atenţia un minut
sau două, până îşi pregătea ea atacul.
Iniţial, Melia credea că ar trebui să-i aruncăm cadavrul în
râu şi să aşteptăm să-l scoată apa la mal, dar eu citisem
mult despre primejdiile mareelor Tamisei.
— Curentul de fund poate să ţină cadavrele jos zile întregi,
chiar săptămâni. Dacă asta ne strică alibiurile? Sau
cadavrul poate să iasă la mal atât de descompus, încât nu
se mai vede nicio rană? Nu vrem să fie etichetat drept
sinucidere.
Sinuciderea însemna adio bani, de aceea am negat
vehement în faţa lui Clare şi Gretchen că lui Kit i-ar fi trecut
vreodată astfel de idei prin cap.
Cât despre rana de cuţit:
— Las-o în seama mea, a zis Melia, de parcă ar fi vorbit de
cultivarea de roşii sau de refacerea tapiţeriei unui fotoliu.
Ultimul lucru de care avem nevoie este ca el să
supravieţuiască şi să poată povesti.
— Nu-mi vine să cred că îţi închipui că eşti în stare de
asta, am zis în alt apartament cu ferestre înalte şi podele
netede ca sticla.
Amurgul venise un pic mai devreme atunci, așa că lumina
era mai scăzută.
— Nu-i ca şi cum mi-ar plăcea, a zis ea. Atâta doar că
trebuie făcut.
— Nu-mi vine să cred, am repetat.
Erau împreună de câţiva ani, și de tot atâta timp aveau
datorii.
— Ce s-a schimbat? Ce a făcut ca să ajungi să-l urăşti?
A clătinat din cap.
 — O să se distrugă singur oricum, doar uită-te și tu cum
trăieşte! În felul ăsta ne alegem cu ceva. Un viitor, tu şi cu
mine.
— Până hotărăşti să-mi faci și mie acelaşi lucru, am zis.
Intenţia era de vorbă de duh, însă ea a răspuns cu cea mai
mare sinceritate:
— Nu, noi suntem altfel, Jamie. Suntem ceva special.

Clare a fost un obstacol neprevăzut.

Se înţelege de la sine că, în mod ideal, ea n-ar fi aflat
despre legătura noastră; asta a fost o variabilă pe care am
scăpat-o de sub control din cauză că am fost dezechilibrat
de „interogatoriul” din acea dimineaţă. Dacă n-ar fi făcut
gestul amabil de a mă lăsa să mă mut în camera liberă, ar fi
trebuit s-o implor să ne împăcăm, o ultimă şansă.
A periclitat totul a doua oară, plecând ca o furtună la
părinţi când aveam nevoie ca ea să fie acasă în ajunul
Anului Nou, ca alibiul meu. Mi-a fost de folos din nou, dar
nu înainte să trebuiască să-l programez pe tata ca dublură,
o alterntivă care ar fi fost departe de cea ideală.
Apoi a treia oară, când a ghicit planul. Planul fals. Avea
mai mult fler pentru cacealmale decât mine.
Când îmi amintesc ajunul Anului Nou acasă, cu ea, pulsul
îmi încetineşte un pic. O văd în pijama, stând în faţa mea pe
palier, făcând sugestia: „Crezi că ar fi complet imposibil...?”
Sugestia care, înţeleg acumn, a fost ultima mea şansă în
orice fel imaginabil.
Dumnezeule mare, ar fi trebuit să cad în genunchi şi s-o
accept, plângând de recunoştinţă!

Şi aşa, poliţiştii aud adevărata mea mărturisire – ore în şir;

spre sfârşit, aproape mi-am pierdut vocea – însă, din pricină
că m-am dovedit deja mincinos în privinţa anumitor doi
detectivi inexistenţi, n-au nici cea mai mică îndoială că
relatarea mea este o realitate alternativă improvizată de o
minte sărită de pe fix.
— Aşadar, le-aţi spus celorlalţi „investigatori” că domnul
Roper a dispărut din cauză că le datora bani unor traficanţi
de droguri, dar acum spuneţi că a fost o fraudă de asigurări
care a luat-o razna şi el a fost omorât de soţie?
— O falsă fraudă de asigurări.
— Nu putem ţine pasul cu imaginaţia dumneavoastră,
domnule Buckby.
— Nu-i imaginaţie! strig. E adevărul!
Am senzaţia unei lovituri înăuntrul capului şi pleoapele
îmi scârţâie când clipesc.
— Melia l-a convins că eu voi fi condamnat pentru
omorârea lui fără să existe vreun cadavru.
În vreme ce toţi trei se uită la mine cu emoţii
contradictorii, milă şi neîndurare, detectivul cu ochi
strălucitori zice:
— Ei bine, faptul că există un cadavru pare să contrazică
asta.

Cu toate acestea, îmi susţin în continuare adevărul în lunile

de cercetare în stare de arest care urmează. Îl susţin chiar şi
în faţa negărilor Meliei care sunt raportate, a dosarului şi
mai convingător alcătuit de procuratură. Echipa avocaţilor
mei este înţelegătoare, dar pragmatică, explicându-mi în
mod repetat că nu ceea ce am făcut sau n-am făcut
contează, ci ceea ce pot dovedi ei că am făcut sau n-am
făcut.
De exemplu: când este examinat istoricul căutărilor de pe
telefonul meu şi cuvintele „Cum să dai o lovitură fatală cu
cuţitul” apar într-o căutare privată de care nici măcar nu
ştiam că există, pot să susţin că au fost scrise când i-am dat
Meliei parola mea ca să-mi poată descărca cântecele ei
preferate, dar nu pot s-o dovedesc. (Şi încă la prima noastră
întâlnire de după cununie, înainte să fi acceptat măcar
planul ei. Deja îmi făcea înscenarea!)
De exemplu: când se descoperă că lipseşte un cuţit din
„Comfort Zone” – exact cel pe care îl împrumutasem
cafenelei, în primul rând – pot să susţin că Melia l-a luat în
timpul acelei unice vizite, în care m-a ajutat, dar nu pot s-o
dovedesc.
Iar când echipa mea cere accesul la imaginile camerelor de
supraveghere de la Royal Festival Hall şi se descoperă că în
niciun moment feţele lui Marchison şi Parry nu apar cu
claritate, ci doar a mea, pot să susţin că au studiat dinainte
unghiurile, dar nu pot s-o dovedesc.
Oh, şi când un bluzon cu glugă e găsit în tufele din
Prospect Square, cu fire din părul meu şi urme din sângele
lui Kit, pot să susţin că Melia l-a păstrat în acea noapte şi l-
a aruncat peste grilaj, dar nu pot s-o dovedesc!
Aş putea continua așa.
Sunt îndemnat insistent să mă gândesc la o pledoarie de
omor prin imprudenţă, însă fac ceea ce se face în filme şi
refuz compromisul. O să pledez „nevinovat” în faţa tuturor
celor care vor asculta, inclusiv a judecătorului şi a juriului.
Însă, până la urmă, va fi vorba despre persoana pe care o
vor crede ei: ea sau eu.
Păi, cred că putem ghici cu toţii cum o să meargă asta.

44
După câteva luni

N-o să stărui asupra procesului. Aşa cum Melia a fost o

martoră foarte credibilă la poliţie, este şi la tribunal. Însoţită
de o agentă de legătură cu familiile victimelor, e îmbrăcată
în pantaloni negri strâmţi şi bluză albă, uniforma îngrijită şi
slugarnică a unei chelneriţe. Părul îi este pieptănat cuminte,
căzându-i moale pe umeri, ochii ei curajoşi scânteiază de
durere, şi bănuiesc că intenţia ei este ca inimioara de argint
care îi atârnă la gât să fie luată drept un simbol al iubirii de
la dragul ei soţ răposat.
Studiez feţele juraţilor când ea depune mărturie şi văd că
fiecare dintre ei ar vrea, în felul său, s-o ocrotească, să se
împrietenească cu ea, s-o consoleze, să lupte pentru ea sau
să i-o tragă. Are „ceea ce trebuie”: ceva pentru fiecare. Ar fi
trebuit să invite, pe lângă profesionişti ai legii şi cetăţeni
cumsecade aflaţi sub jurământ, agenţi şi directori de
distribuţie care să-i judece spectacolul.
Să nu mă înţelegeţi greşit, avocatul meu este excelent şi îi
taxează neconcordanţele, însă ea este tot timpul sinceră şi
amabilă – ba chiar îi pare rău că mesajele sale poate că au
fost neclare sau greşit înţelese.
Degetele i se duc des la acea inimioară de argint a iubirii.
În povestea ei, falsa dispariţie şi schema de fraudare a
asigurărilor pur şi simplu nu există. Kit n-ar fi fost destul de
prost ca să fie de acord cu un astfel de plan, chiar dacă ea
ar fi fost destul de proastă ca să-l propună. Da, este
adevărat că pe 27 decembrie şi-a înştiinţat şeful şi doi
prieteni de-ai lui Kit că el a dispărut de la Crăciun fără
explicaţii şi că e bolnavă de îngrijorare, dar nici prin cap nu
i-ar fi trecut să anunţe poliţia, nu când ştia cât de mult îi
place lui să petreacă. N-a venit acasă o noapte întreagă de
câteva ori în lunile dinaintea morţii, o dată chiar cu
acuzatul, a cărui parteneră i-a spus cu gura ei Meliei cât de
supărată a fost.
Richard îi susţine povestea: i-a spus că dispăruse Kit, însă
n-a spus că i-ar fi raportat la poliţie dispariţia; ba chiar se
aştepta ca el să se întoarcă în orice moment. Ideea că poliţia
ar fi fost implicată a ajuns pe canalele serviciului prin
intermediul lui Clare – iar informaţiile lui Clare veneau
direct de la mine.
Da, a încercat să dea de acuzat de câteva ori în perioada
în care era neliniştită şi de partenera lui, care era, de
asemenea, colega şi prietena ei, dar niciunul dintre noi nu i-
a răspuns la telefon. Şi da, era adevărat că, atunci când am
vizitat-o în apartamentul ei din Tiding Street, eu și Clare am
vorbit despre întâlnirea cu poliţiştii, însă Melia n-a înţeles
prea bine la ce ne refeream şi s-a gândit că discuţia fusese
ipotetică.
Apoi, desigur, Kit a apărut în sâmbăta de după Crăciun cu
coada între picioare, şi în haosul sărbătorilor nu s-a gândit
să le dea de ştire celorlalţi. „Se temea, într-un fel” că alţii ar
bănui că relaţia lor este nestatornică şi era un pic jenată de
„reacţia sa exagerată” dinainte. După spusele ei, Kit a
început apoi un soi de program improvizat de dezintoxicare
în apartament, supravegheat de Asistenta Melia. Încercările
acuzatului de a lua legătura cu ea prin SMS-uri au fost
respinse, deoarece voia să se concentreze pe sănătatea
soţului său şi, în orice caz, regreta legătura extraconjugală.
Sigur că nu era vreun cod al îndrăgostiţilor, doar nu era o
adolescentă! Să nu mă contactezi însemna „Să nu mă
contactezi”. Un incident supărător dintr-o cafenea din zonă,
în ziua de sâmbătă 29, i-a întărit credinţa că relaţia sa cu
acuzatul a fost o eroare de judecată dezastruoasă – ca şi
prietenia lui Kit cu el (abuzul lui de alcool devenise mult mai
grav de când începuseră să facă naveta la serviciu
împreună).
 Şi aşa, minciuna transformă adevărul într-o teorie a
conspiraţiei nebunească, cu un şirag de martori plauzibili
care o sprijină, cum ar fi barmanul de la „Hope & Anchor”,
care povesteşte vizita mea de pe 28 decembrie în căutarea
lui Kit: reiese că i-am părut „instabil” şi „paranoic”. Şi-a pus
întrebări despre faţa mea zgâriată şi mâna rănită.
A fost o arsură! (Chiar a fost o arsură.)
Şi cum ar fi Elodie, care, ca să pună capac, a auzit-o pe
Melia telefonându-i lui Kit din cafenea în după-amiaza lui
29, ca să vadă ce face. Confirmă „hărţuirea” din partea mea:
„Era disperat să dea de Kit. L-aş caracteriza ca lipsit de
control. Sinceră să fiu, m-a speriat.”
Poate Elodie să spună curţii ce profesie are? Da, serviciul
ei este într-un sanatoriu particular pentru militari
demobilizaţi în vârstă, de ambele sexe.
Sigur că da.
Nu, Meliei îi pare foarte rău, dar nu poate numi pe nimeni
altcineva care l-a văzut pe Kit în acele câteva zile tensionate
de izolare, însă e evident că era în viaţă, nu-i aşa, de vreme
ce este indiscutabil faptul că el a murit în primele ore din 1
ianuarie. În noaptea respectivă, aproape treaz şi inexplicabil
de nocturn, s-a aventurat să iasă singur „la aer curat”. A
fost ultima dată când l-a văzut înainte să îndeplinească
sarcina sumbră de a-i identifica leşul vineri, pe 2.
Credincioasa Elodie n-a fost deloc pe Tiding Street, desigur
– Melia nu poate explica de ce acuzatul susţine că aşa a fost
sau pretinde că ea ar fi vrut să-şi drogheze prietena –, dar
este adevărat că Melia i-a telefonat la 2.30, când Kit nu s-a
întors de la plimbare. Elodie, care terminase petrecerea din
acea noapte, a sfătuit-o să aştepte până dimineaţa şi s-au
rugat împreună ca bietul Kit să nu fi dat peste vreo
influenţă proastă din vechea lui viaţă şi să fi fost ispitit să
intre într-un bar deschis până târziu (o privire aruncată
spre mine când sunt rostite cuvintele „influenţă proastă”).
 Cât despre fotografia cu mine şi Kit, nu ştie nimic despre
ea, oricare ar fi afirmaţiile răuvoitoare ale acuzatului.
Şi atunci, cine a fotografiat această probă crucială?
Întrebarea e pusă unui membru al echipei de investigare şi
curţii i se spune că imaginea a fost trimisă anonim, prin e-
mail. Apelul ulterior al poliţiei ca fotograful misterios să iasă
la lumină a dus la câteva revendicări, inclusiv din partea
unui bărbat care bântuie prin adăposturile pentru oamenii
străzii şi despre care poliţia ştie că doarme pe stradă.
— Cei care dorm pe stradă au telefon mobil? întreabă
avocatul meu.
— Toată lumea are, zice poliţistul.
— Telefon echipat cu aplicaţii pentru a trimite materiale
prin e-mail?
— În mod incredibil, asta nu e imposibil.
Şi atunci acest bărbat nu poate fi acuzat de faptul că nu a
raportat o crimă?
Fără o identificare solidă, nu se poate aduce nicio
acuzaţie. În orice caz, când a fost făcută fotografia nu se
săvârşise nicio crimă. Ba chiar poate că a fost făcută
accidental şi posibila ei importanţă a fost recunoscută după
ştirea despre moartea lui Kit. (E un bun cetăţean,
boschetarul ăsta. Să-i dea cineva o medalie!)
Toate astea duc frumuşel la reluarea momentului morţii:
oricând între imediat după ce a fost surprinsă imaginea şi
trei ore mai târziu.

Clare a fost martora tragerii mele pe sfoară, desigur, însă

acum sugerează că eu am încercat s-o trag pe sfoară pe ea.
Acceptă explicaţia Meliei despre întoarcerea lui Kit,
înţelegând, după ce a chibzuit, că Melia nefiind la serviciu şi
ele două fiind înstrăinate de trădarea mea, singurele
informaţii despre dispariţia lui Kit au venit de la mine.
 Nu, n-a văzut cu ochii ei să fi venit vreun poliţist acasă la
ea în dimineaţa zilei de luni, ٣٠ decembrie.
Merchison trebuie să fi aşteptat ca ea să plece de acasă
înainte să vină direct la uşă, să-mi tragă un perdaf şi să se
asigure că în continuare cred în investigaţia lui.
Unul dintre cele mai rele momente din viaţa mea este
când, confruntată cu afirmaţia mea că ea însăşi a primit un
telefon de la unul dintre detectivi, Clare spune că ar fi
putut, de fapt, să fie de la mine, cu vocea shimbată.
— Nu pot spune cu certitudine că a fost el, dar nu pot
spune cu certitudine că n-a fost.
Întrebaţi-i pe Gretchen şi Steve, îmi vine să urlu, şi ei au
primit telefoane de la poliţişti!
Însă, când le vine rândul, ei spun că, de fapt, i-a sunat
Melia, nu poliţia. A fost o presupunere dezastruoasă din
partea mea. Ea recunoaşte că nu s-a gândit să le telefoneze
şi ca să le spună că reapăruse Kit, şi amândoi îi acceptă
explicaţia cum că ea crezuse că însuși Kit luase legătura cu
ei direct. La urma urmei, erau prietenii lui, nu ai ei.
Steve depune mărturie despre comportamentul meu haotic
în zilele de după „dispariţia” lui Kit – un mesaj ostil, în care
îl acuz că a minţit la poliţie; teorii dezlânate despre afaceri
cu droguri şi o călătorie la Marrakech. (Şi cam atât despre a
nu turna un prieten – însă, ce-i drept, când stai în boxa
martorilor e altfel decât atunci când eşti proptit de un bar,
şi întotdeauna a fost mai apropiat de Kit decât de mine.)
Cât despre Gretchen, recunoaşte că a avut o aventură cu
el, dar, cumva, asta nu face decât să echilibreze balanţa din
punctul de vedere al infidelităţii Meliei.
Chiar şi aiurita aia de Yoyo din bar, de pe 23, e poftită să-
şi spună frântura de impresie despre mine:
— El mi s-a părut foarte ameninţător.
— Faţă de domnul Roper?
 — Da, a zis: „Dracu’ să te ia, Kit!” Era ca şi cum l-ar fi
urât.
Kit trebuie să-i fi spus Meliei despre asta. S-a gândit la
fiecare amănunt, fiecare martor a fost manipulat.
În afară de... cu siguranţă nu și Regan? Cele două nu s-au
întâlnit niciodată, aşa că nu poate fi vorba de manipulare.
Regan e de acord că am vorbit de mai multe ori despre un
prieten care dispăruse.
— Am vorbit mult despre asta după ce aflat de la poliţişti.
Era aşa de necăjit! Kit îi era foarte bun prieten.
Da, cu siguranţă era vineri, 27 decembrie, când a fost
interogat acuzatul. E sută la sută sigură şi colega ei Simona
poate să confirme.
În sfârşit, o relatare care o reflectă pe a mea de la un
martor care n-are motiv de sperjur!
Dar i-a văzut cu ochii ei pe detectivi? Mai ştie de la
altcineva în afară de mine că dispariţia a fost fapt, nu
ficţiune? I-au fost arătate rapoarte din presă sau apeluri
despre persoane dispărute în legătură cu Christopher
Roper?
— Nu, însă...
Era posibil să fi născocit povestea asta colegul ei ca să
scuze absenţe nemotivate sau alt comportament neglijent?
— E posibil, zice Regan, fără tragere de inimă.
De acolo, totul o ia la vale. Şi-a dat seama în vreun
moment din ultimele săptămâni ale anului că lipseşte un
cuţit?
— Doar cel care îi aparţinea lui Jamie şi am presupus că
trebuie să-l fi dus înapoi acasă la un moment dat.
— Era cuţitul de bucătărie de doisprezece centimetri
marca Global, cumpărat de Clare Armstrong?
— Da, era foarte ascuţit. Am presupus că are nevoie de el
pentru Crăciun.
 Pentru „Crăciun”, a se citi „ucidere”, sugerează avocatul
acuzării.
A observat vreun aranjament special făcut de acuzat
pentru a transporta acasă un cuţit de bucătar profesionist,
dată fiind legea care interzice posesia în locuri publice a
obiectelor cu lamă mai mare de 7,62 centimetri?
Regan îşi împinge în sus mânecile, agitată, lăsând la
vederea juriului tatuajul ei cu păianjenul.
— Nu.
Avocatul acuzării le lasă juraţilor o pauză generoasă în
care să şi-l imagineze pe acuzat călătorind spre casă cu
transportul public, cu un tăiş mortal în geantă; masacrul
care ar fi putut să fie. Cum, în orice moment, aş fi putut să
înjunghii un client fără alt motiv decât că a ales un croasant
cu ciocolată în loc de unul simplu.
De atunci conducerea a făcut rost de un alt cuţit, adaugă
Regan, de parcă asta mi-ar fi de vreun ajutor.
— Aţi ştiut că l-a vizitat o prietenă pe domnul Buckby pe
26 noiembrie?
— Nu cred. Nu venea niciun prieten să-l viziteze.
— Aceasta ar fi fost cineva care l-a ajutat în spatele
tejghelei.
— Nimeni n-a ajutat, îi corectează Regan. Nimeni n-are
voie să intre în zona de lucru dacă nu face parte din
personal. Sunt directoarea şi aş şti.
Sigur că ar şti.
N-o să continui, o să spun doar că juriul n-a avut nevoie
decât de două ore ca să cadă de acord asupra verdictului.
Până atunci, fiecare dintre cei de faţă ştia ce fusesem
avertizat din prima zi: că în Marea Britanie, pentru
condamnarea în caz de crimă sentinţa minimă obligatorie
este de cincisprezece ani.
 45

După câteva luni

Dragă Kit...
N-am spus niciodată asta cât ai fost în viaţă, nu-i aşa? N-
am folosit niciodată expresia, alintarea. Toate acele „amice”
şi „labagiu” şi „dobitoc”. Băieţii împreună, peste generaţii.
Însă acum o spun tot timpul. În orele nesfârşite care mi-
au fost dăruite ca să reconstruiesc evenimentele care m-au
adus aici, să revizuiesc tot ce credeam că ştiu despre crima
şi pedeapsa mea, mă adresez ţie. Nu Meliei sau lui Clare sau
echipei mele de avocaţi; nu gardianului preferat, care fusese
artist al cafelei la „Pret” şi alături de care, în altă versiune a
evenimentelor, aş fi putut să lucrez, făcând espressouri cu
spumă de lapte. Şi cu siguranţă nu lui Dumnezeu.
Nu, în capul meu eşti întotdeauna tu. Poate pentru că tu
ştii cum e să ţi-o tragă ea (în ambele sensuri ale cuvântului).
Poate pentru că nu mi-a mai rămas nimeni la care să
apelez.
Sau poate că, pur şi simplu, mi-e dor de tine.
Nu e groaznic aici. Sunt la căldură, bine hrănit, pot zice că
în siguranţă. Pe deţinuţii tineri, care îşi prăjesc creierul cu
droguri, nu-i interesează un neica-nimeni din generaţia X ca
mine şi, în orice caz, nu-i ca la televizor, unde toţi
puşcăriaşii sunt lăsaţi liberi deodată ca să roiască prin curţi
şi săli de sport şi cantine, cei forţoşi alegându-şi aliaţii şi
inamicii, cei slabi ascunzându-se adânc în turmă. Nu,
celula e încuiată cea mai mare parte din zi şi întreaga
noapte.
 Ai crede că e cel mai urât coşmar al cuiva care suferă de
claustrofobie, nu? Dar se dovedeşte că a fi închis într-un
spaţiu mic, în cea mai mare parte a timpului culcat pe un
pat metalic suprapus, nu înseamnă aceeaşi ameninţare
pentru sistemul nervos ca o comprimare de şapte navetişti
pe metru pătrat în trenul de la ora de vârf. În acest vagon
nu suntem decât eu şi Nabil. Şi nici nu-i ca şi cum am fi
sub pământ, suntem la primul etaj al corpului de clădire pe
care l-am poreclit „Premier Inn”44.
Şi, ca să vezi, este închisoarea cea mai apropiată de casă –
sau de ceea ce era acasă. Un drum cu maşina de vreo
douăzeci de minute din St. Mary’s. Nu prea departe de
fluviu, de fapt, cu toate că de aici nu se vede apa. Totuşi, se
vede cerul – chiar şi când zac în pat pot vedea un colţişor
din el –, şi e întotdeauna cenuşiu, Kit. E întotdeauna
cenuşiu, chiar şi când e albastru.
Poftim filozofie, prietene! Poftim răzbunare!

Da, da, sigur că ar fi trebuit să fiu mai atent la

imperfecţiunile psihologice ale chestiei. Începând cu asta: de
ce o persoană superbă de douăzeci şi nouă de ani ar începe
o legătură cu un boşorog neatrăgător care bate la uşa
vârstei de cincizeci de ani? Sau, dacă acceptăm faptul că ea
a început legătura crezând că el e bogat, coproprietarul unei
case măreţe cu costisitoarea ei privelişte a Tamisei, de ce ar
continua când el a mărturisit şi i-a alungat iluzia?
Două motive posibile. Una, s-a îndrăgostit de el – oamenii
spun asta tot timpul, nu-i aşa, cei romantici? „Când am
aflat, era prea târziu. Eram deja îndrăgostit până peste
urechi...” Poate că datorită încântătorului lui simţ al
umorului („Oh! Clare a zis că eşti amuzant!”). Doi, a început
să intuiască un alt tip de folos al prezenţei lui în patul ei, al
devotamentului lui necugetat. Acea mică idee care i-a venit
44
Mare lanţ hotelier britanic.
poate că a prins rădăcini mai devreme decât spusese. Era
clar că este o femeie care poate lua decizii din mers – şi din
poziţia culcată pe spate.
Şi apoi sunt întrebările logistice pe care chiar m-am gândit
să le pun, dar nu destul de tare, nu folosind canalele
corecte. Dacă o dată, măcar o dată, m-aş fi prezentat la
secţia de poliţie – orice secţie de poliţie – şi aş fi întrebat de
Parry sau de Merchison sau măcar dacă i-aş fi telefonat
unuia dintre ei prin dispecerat şi nu la numărul pe care mi
l-au dat; dacă n-aş fi blocat atât de eficient încercarea lui
Clare de a da de ei online.
„Se pare că nu au numerele detectivilor...”
M-au făcut să cred că nu pot face apel la public din cauză
că investighează un mare cartel de droguri, asta a fost o
lovitură de maestru a Meliei. Chiar are ochiul format pentru
amănunte, nu-i aşa? Ar trebui să scrie scenarii poliţiste
pentru televiziune.
Oh, au fost nenumărate interpretări greşite din partea
mea. Ca atunci când Elodie a zis: „Nu crezi că are nevoie de
intimitate într-un astfel de moment?” – ceea ce nu însemna
atunci când Melia era deznădăjduită de dispariţia soţului
său, ci atunci când el era într-un program improvizat de
sevraj cu două străzi mai încolo! Dacă mai puneam o
singură întrebare poate că aş fi scos la lumină scopurile
noastre contradictorii.
E limpede acum că Melia s-a bazat pe supunerea mea, pe
laşitatea mea, pe lipsa mea de imaginaţie. Am urmat dâra
de firimituri ca un Hansel de vârstă mijlocie până în
bârlogul unei vrăjitoare cu ochii larg deschişi şi picioarele
desfăcute.
Şi asta ai făcut şi tu, Kit, asta ai făcut şi tu. Asta zic şi eu
„dezbină şi cucerește”! Şi dacă noi doi ne-am fi împărtăşit
impresiile, fie şi numai o dată? Şi dacă aş fi ţinut seama de
avertismentul tău în seara aceea, pe trepte, în Prospect
Square? „N-o face, bine? Tu n-ai nevoie să te laşi păcălit de
spectacolul ei...” Ai fi în viaţă, iar eu aş fi liber.
Dar ştii care sunt cele mai sfâşietoare două cuvinte din
limba noastră?
Şi dacă...
Sau, dacă nu sunt, chiar ar trebui să fie.

Trebuie să-ţi spun, cred că au sărit peste cal detectivii

trimişi de ea. Prieteni de-ai ei actori, bănuiesc, deoarece
pentru un ochi neavizat au fost foarte buni. Naturali, calmi,
elocvenţi. Probabil că îi cunoşti, poate că de la cursurile de
actorie sau de pe la vreo adunare a actorilor care luptă cu
greutăţile.
Nu ştii nimic despre angajarea lor, desigur. La fel ca mine,
ai crezut că dispariţia ta a fost raportată la poliţie, nu celor
doi impostori. Ai crezut că ultimul efort al împrumutului de
zece mii era pentru noul tău paşaport, pentru nevoile tale
curente cât erai ascuns, în vreme ce Melia făcea ce trebuie
ca să fiu eu condamnat, nu plata pentru o pereche de actori
şomeri.
Însă, cum ziceam, cred că s-au lăsat duşi de val; tot
adăugau propriile replici. Nu-mi vine să cred că Melia le-a
spus de claustrofobie – trebuie să-mi fi căutat numele pe
Google şi au dat de acele ştiri. Am fost tare speriat uneori,
chiar ştiind că nu făcusem nimic, că nu există un cadavru
pe care să-l poată găsi – nu încă. Dacă aş fi fost destul de
zguduit ca să mă retrag din schemă? Ar fi fost ultimul lucru
pe care să şi-l dorească ea.
Sau poate că ştia, pur şi simplu, că va fi în stare să mă
convingă să mă întorc, indiferent cum aş fi reacţionat. Tipul
de vârstă mijlocie căzut în limbă după ea era aşa de
previzibil! (O felaţie în telecabină, ţi-a spus de asta?) Cea
mai mare provocare pentru ea era, probabil, să-şi ascundă
dispreţul.
 „Sunt atrasă cu adevărat de tine, Jamie...” Uneori, adesea,
mă întreb unde am fi noi trei – noi patru – dacă ea n-ar fi
spus niciodată asta. Acele cuvinte n-au fost atât profetice,
cât fatale.

Cât despre cealaltă pasageră, martora misterioasă, ea n-a

existat. Cât de perversă e chestia asta? Mă chinuiam
întrebându-mă cine o fi, că s-ar putea ca ea să submineze
plănuirea noastră grijulie şi să-mi saboteze apărarea – ba
chiar mi-a reînviat vinovăţia în privinţa acelei femei din
metrou, care probabil că mă alungase din minte în clipa în
care apăsase pe „Trimite” la ultimul ei mesaj răzbunător –
când, de fapt, bărbaţii care se prefăceau că sunt detectivi au
născocit-o, pur şi simplu! O vreme, am crezut că Melia
trebuie să fi pus asta în scenariul său ca să mă ţină în
alertă, dar apoi mi-am amintit reacţia ei când am vorbit
despre asta („Ce alt pasager?”), acel rar moment de
dezechilibru, şi am ştiut că ei improvizaseră.
Nu, acea mică notă de sadism a fost a lor, nu a ei.
Trebuie să se fi distrat pe cinste, Merchison şi Parry.

46

Curând după aceea

Aşadar, ascultă, Kit: s-ar putea să-ţi pot vizita mormântul
eu însumi – şi încă mai curând decât credeam. Cred că s-ar
putea să am noi temeiuri de apel.
Ştiu!
I-am trimis un mesaj avocatului meu şi sper să vină la o
discuţie de îndată ce îi permite programul.
Trebuie să îți spun că pe aici vizitatorii sunt ca părul pe
broască – dacă cineva de vârsta voastră ştie măcar ce
înseamnă asta – sau, cel puţin, aşa-i în cazul meu. La
început au venit tata şi Debs, însă când tata a murit după
un atac cerebral, la trei luni după condamnarea mea, sora
mea aproape că mi-a spus în faţă că sunt răspunzător de
moartea lui şi a zis că nu suportă să mă mai vadă – în orice
caz, nu până ce „timpul o să vindece”. Nu mi s-a acordat o
permisie pentru înmormântare, din cauză că sunt în
Categoria A, dar cel puţin Debs mi-a scris că a fost cât de
bine puteam spera şi a pus o fotografie a mormântului pe
care stăpânii au considerat că nu-i nicio primejdie s-o văd.
Clare a fost acolo, desigur, arătând mai bătrână, mai slabă,
dar se poate să fi fost din pricina hainelor negre, o culoare
necruţătoare cu cei de vârstă mijlocie.
Şi, incredibil, a fost şi Melia. Voia să-şi prezinte
condoleanţele, se pare, după ce Clare le prezentase pe ale
sale la o slujbă de pomenire „emoţionantă” pentru tine.
Femei împreună, îngropându-şi bărbaţii. „Dacă ştie cineva
ce simţim cu toţii, ea este”, a scris Debs. „Şi ea încă mai
jeleşte.”
Pe bune, Kit, chiar nu vede nimeni cine este cu adevărat
femeia asta, în afară de tine şi de mine?
Oh, şi Clare i-a spus lui Debs că au cântat „She’s Not
There” a celor de la Zombies la înmormântarea ta, cântecul
pe care l-am ascultat atunci pe trepte în Prospect Square.
Nu ştiam că devenise preferatul tău. Dacă ei ar fi avut habar
că eu am fost cel care te-a făcut să-l asculţi prima dată, n-ar
fi permis asta. „E prea târziu să spui că-ţi pare rău”, îţi
aminteşti?
În orice caz, în ultimele luni n-am avut decât un vizitator.
Aşa este, dintre toate permisele de vizitare pe care le-am
trimis, unul singur a fost folosit. Nu, nu de către Clare, din
păcate, dar asta oricum avea să fie puţin probabil; nici de
către Steve sau Gretchen, sau vreunul dintre prietenii mei
mai vechi, cei pe care, practic, i-am ignorat în ultimul an de
libertate – cu toţii cred că sunt un ucigaş şi, probabil, n-au
ştiut cum să mă şteargă mai repede din telefoane, din
amintire.
Nu, a fost vechea mea amică, Regan. Oh, desigur, n-aţi
întâlnit-o niciodată, nu? Cred că vi s-ar fi părut cam prea
inocentă, dar noi doi ne-am înţeles întotdeauna bine.
Vremuri nevinovate la „Comfort Zone”, deh!
Ne-am așezat în sala pentru vizite, pe scaune albastre din
material poros, despărţiţi de o masă joasă. Starea de spirit
din încăpere era optimistă, cu mulţi bărbaţi vizitaţi de
neveste sau de iubite şi supravegheaţi în principal de
voluntari. M-a lăsat s-o îmbrăţişez şi am adulmecat lumea
de afară pe hainele şi părul ei. Învelişul de plastic al bavetei
reflectorizante pe care trebuia s-o port a foşnit între noi.
— E minunat! i-am zâmbit larg, răscolit de sentimente pe
care nu le mai avusesem de luni întregi.
— Da.
Pe sub capodopera care era machiajul ei părea nesigură şi
am încercat s-o fac să se destindă.
— Cum e la cafenea?
— Oh, am plecat demult. Acum sunt director adjunct la o
filială H&M din Victoria Station.
— Unde locuieşti?
Lunga ei jelanie despre o garsonieră din Hounslow
împărţită aşa încât să încapă ea şi o prietenă de curând
cuplată cu un bărbat care tot avea crize psihotice ar fi
stârnit mai multă compasiune dacă eu însumi n-aş fi
împărţit cu cineva o celulă de trei metri jumate pe doi
jumate. Mă întrebam dacă se pot compara mirosurile. Aici,
oriunde te duci, inclusiv în sălile pentru vizite, mirosurile de
la o mie cinci sute de trupuri de bărbaţi prea încinşi şi prea
puţin activi pot fi desluşite pe sub dezinfectant.
— Ai ajuns aici fără probleme?
— Da, cu toate că la poartă aşteaptă niște tipi cu adevărat
înspăimântători. Mi-au oferit droguri, îţi vine să crezi?
Am făcut un gest dispreţuitor.
— Aş fi fost mai surprins dacă ai fi spus că nu sunt
traficanţi la poartă. Aici sunt peste cincizeci de bande, toţi
au amici care îi întâmpină la ieşire, iar acei amici nu prea
au cum să fie astronauţi.
— Oh, aşa-i!
Am văzut că o jignisem; nu mai ştiam să mă port în
societate. Aici uiţi că afară oamenii cumsecade îşi văd de
viaţa lor conformă cu aceleaşi coduri facultative ca
întotdeauna, cu acelaşi respect faţă de sentimentele
celorlalţi.
— Îţi mulţumesc că ai venit azi, Regan! Nu credeam că ai
s-o faci. Şi pentru că mi-ai luat apărarea la tribunal. Asta a
însemnat foarte mult!
— N-am... Vreau să zic, erai aşa de...
A şovăit, înghiţind în sec, agitată. Degetele sale trăgeau de
capetele părului.
— Eram aşa de cum? Poţi spune orice, Regan. Sunt pur şi
simplu bucuros să pot privi în ochii cuiva.
Unei femei, unei fiinţe care cândva mă cunoscuse ca om
bun, chiar onorabil.
— Ai fost aşa de adevărat, a izbutit să zică, în cele din
urmă.
— Cum adică, „adevărat”?
 — La lucru, când ai auzit că a fost înjunghiat. Când au
venit poliţiştii. Erai aşa de credibil, când, de fapt...
Zâmbetul mi s-a stins.
— De ce ai venit azi?
— Poftim?
— Dacă crezi că am înfipt un cuţit în prietenul meu, de ce
ai vrut să mă vezi?
Fruntea i se încreţeşte în vreme ce se împinge în spătarul
scaunului, acum în defensivă.
— Întotdeauna am vrut să văd o închisoare pe dinăuntru.
N-am avut niciodată ocazia.
Dumnezeule mare, vorbea serios! Uitasem de fascinaţia ei
faţă de delictele de pe stradă. Ca pentru a-şi demonstra
setea de cunoaştere, s-a răsucit teatral cu o sută optzeci de
grade, uitându-se cu ochii cât cepele la ceilalţi puşcăriaşi
din sală. Voia să-l întrebe pe unul ce făcuse ca să ajungă
aici, și pe celălalt, cel din fundul sălii, cu vizitatorul mai în
vârstă, care bea suc de portocale. Care era cel mai
înspăimântător, cel mai periculos? Era vreunul dintre ei
pipăitor de prunci sau gangster sau celebru? Probabil se
gândea că i se va permite să-şi aducă telefonul, să pună pe
Instagram câteva poze de la duşurile deţinuţilor. Poate se
aştepta să existe un magazin de suvenire, de unde să
cumpere o cană sau felicitări de Crăciun desenate de copiii
deţinuţilor. Ultimul roman al lui John Grisham.
— Mă bucur să-ţi fiu de folos, Regan! am zis.
Când a plecat, am ştiut că n-o s-o mai văd niciodată. Fie
asta, fie o să încerce să înceapă o relaţie romantică cu mine.
În sfârşit, secretul de a fi vizibil ca bărbat de vârstă medie:
să porţi bavetă reflectorizantă, care te identifică drept
criminalul din încăpere. Un pic de foşnet de plastic ca să-ţi
trezească poftele trupeşti.
Scuze, mă abat de la subiect! Minţii îi lipseşte disciplina.
Vorbeam despre o vizită la mormântul tău. Noi temeiuri de
apel.
Aşadar, iată ce s-a întâmplat: un amic de-al lui Nabil ne-a
făcut o improvizaţie la calculator ca să prindem televiziunea
prin cablu, şi iată-ne urmărind un film poliţist de pe BBC
intitulat Hackney Beat, când am văzut pe ecran un chip
cunoscut.
Nimeni altul decât detectivul Parry.
De fapt, juca rolul unui suspect. Evident, în filme (ca şi în
viaţă) e un hotar îngust între eroul pozitiv şi cel negativ. Îl
făcuseră să arate neglijent, genul care a absolvit şcoala dură
a vieţii, dar îţi dădeai seama că e actor profesionist, un
bărbat cu dantura îngrijită şi trupul frumos lucrat, care
vrea să fie un star, nu om de rând. Genericul a rulat destul
de încet ca să-i prind numele: Simon Whiting.
— Nu-mi vine să cred, fir-ar să fie! am mormăit.
Sistemul meu nervos nu ştia ce să facă cu această
întâmplare, nu de la început, inundându-mă cu adrenalină
şi făcându-mă să mă gândesc la ambulanţele care vin
uneori când un deţinut a luat o doză prea mare de droguri.
— Rahat, zău aşa! a zis Nabil.
Credea că îmi exprim nemulţumirea faţă de clişeul cu care
se termina povestea – criminalul în cătuşe, poliţiştii la
cârciumă, sărbătorind cu halbele ridicate –, şi i-am cântat în
strună; n-aveam de gând să împărtăşesc cuiva această veste
care era, sincer, dinamită. Aţi putea crede că petreceam ore
întregi tăifăsuind, nu-i aşa? Şlefuindu-ne poveştile din
paturile noastre suprapuse, visând la viitor, ajutându-ne
unul pe altul să ne păstrăm speranţa, dar nu-i aşa. Trebuie
să ne uşurăm în prezenţa celuilalt, dar nu dăm doi bani
unul pe altul.
Întâlnirile cu avocaţii au loc într-o încăpere specială, unde
nu putem fi auziţi de personal, din motive de
confidenţialitate. Al meu nu vrea să fie aici, îmi dau seama
după faptul că îşi deschide laptopul ca să creeze un paravan
între noi şi faptul că se trudeşte să-şi transforme privirea
rece într-una prietenoasă, cooperantă, în clipa în care îşi dă
seama că am observat. E ciudat să vezi că eşti privit cu atât
de puţin respect. Nu din cauză că sunt puşcăriaş – are un
respect scrupulos faţă de drepturile deţinuţilor –, ci din
cauză că mă crede mincinos.
— Aşadar, ai informaţii noi, Jamie? întreabă el, tastând.
Îmi imaginez ideea: Ultima teorie aiuristică...
— Da, zic. Ştiu cine este Ian Parry.
— Ian Parry?
Îi amintesc ceea ce am povestit de nenumărate ori despre
interogatoriul luat de falşii poliţişti. Chiar şi când a fost
discreditat la tribunal şi, ca urmare, bagatelizat de echipa
apărătorilor mei, nicio clipă n-am şovăit, nicio clipă n-am
arătat vreo umbră de îndoială.
— Dacă o să cauţi pe Google „Simon Whiting” şi „Melia
Quinn”, bag mâna-n foc că găseşti imediat o legătură. Se
cunosc. Sunt aproape sigur că au fost împreună acum
câţiva ani în Pisica pe acoperişul fierbinte.
Degetele i se opresc pe tastatură.
— Pisica pe acoperişul fierbinte.
Nu-i o întrebare, doar o repetare politicoasă.
— Apoi, după ce-l găseşti, o să-ţi poată spune cine e
Merchison.
Mi-a dat prin cap astă noapte, Kit: Simon Whiting şi
actorul care l-a jucat pe Merchison trebuie să fi fost în
fotografia de pe poliţa şemineului vostru. De fapt, nu tu ai
fost cel care a spus că pe unul din distribuţie îl chema Si?
De aceea a luat Melia fotografia de la vedere. După ce i-am
cunoscut, n-avea chef să mă înfiinţez pe nepusă masă în
apartament şi să-i recunosc în fotografie. Clare a observat
că lipsea fotografia, însă de această dată teoria ei era greşită
– şi oricum n-o luasem în seamă.
Avocatul meu verifică ceva în însemnările de pe ecran
înainte să spună, pe un ton măsurat:
— Ultimul serviciu al doamnei Roper a fost ca agent de
închirieri, mi se pare.
— Da, aşa este, dar vorbesc de ceva dinainte. A urmat
cursuri de actorie şi apoi a fost actriţă vreo doi ani.
Mă aplec un pic în faţă, încercând să-l electrizez cu
energia mea pozitivă.
— Asta ar putea să ducă la genul de noi dovezi care să
însemne că putem face apel, aşa e? Haide, zău, dacă Simon
Whiting mărturiseşte mascarada asta, trebuie să avem o
şansă?
Dă din cap, enervat, dar politicos, după care îmi aminteşte
că dosarul poliţiei este închis şi că nu există aproape nicio
şansă ca în această fază să aloce forţă de muncă
suplimentară.
— Dar pot să văd dacă cineva din biroul meu e disponibil
ca să urmărescă asta. Nu pot să promit nimic, însă dacă
reuşim să luăm legătura cu domnul Whiting şi dacă el
dezvăluie ceva nou şi util...
— O s-o facă, îl întrerup.
— Atunci o să ţinem legătura. Dar trebuie să ştii că e
improbabil să primim permisiunea de a face apel chiar dacă
povestea lui s-ar potrivi cu a ta. Nu trebuie să-ţi amintesc că
alternativa ar fi o condamnare pentru conspiraţie la crimă,
ceea ce, în sine, înseamnă o sentinţă grea.
— Ştiu, strig, dar la asta aş pleda „vinovat”, nu-i aşa,
pentru că e adevărat! Nu vezi că ăsta-i principiul? Prefer să
fiu aici pentru delictul pe care chiar l-am săvârşit.
Prefer să ştiu că ea nu-i acolo, afară, ducând o viaţă de
huzur – cumpărată cu viaţa mea.
 Şi a ta, desigur, Kit. Mai ales a ta.

În următoarele săptămâni încerc să calculez fracţiunea

exactă din atenţia pe care o va ocupa acest caz în mintea
avocatului. Încerc să nu mă gândesc la puzderia de
variabile, atât profesionale, cât şi personale – din viaţa lui şi
a subalternului lui care ar putea să influenţeze actul de a
cerceta indiciul meu. La urma urmei, aşteptarea este atât
ocupaţia, cât şi ţelul meu, raţiunea mea de a fi.
Oh, dar am ceva remarcabil să îți spun în timpul acestei
perioade de paragină: veşti de la Debs într-o scrisoare altfel
seacă şi reţinută, aceeaşi pe care mi-o trimite o dată la două
luni:
M-am gândit că ar trebui să-ţi spun, ca să nu auzi asta în
mod mai supărător, că se mărită Clare. Logodnicul ei e
prietenul tău Steve...
Ei, poftim! Clare şi Steve. Ea se plângea tot timpul că nu
sunt destule relaţii între femei mai în vârstă şi bărbaţi mai
tineri. Întotdeauna era invers (şi uite unde ne-a dus asta pe
noi). Nu sunt deloc necăjit. Doar bucuros să aud că
povestea cuiva a avut un sfârşit fericit.
E de bun augur pentru a mea, nu?

În cele din urmă, avocatul m-a contactat şi a aranjat a doua

întâlnire.
De data asta arată un pic obosit, chiar jerpelit. Haina de la
costum e un pic lucioasă în jurul reverului – nici pe departe
aşa de dichisită ca hainele tale de lucru, Kit. Dă impresia că
nu se aşteaptă ca discuţia noastră să dureze mult, şi nervii
îmi explodează: probabil e pentru că veştile sunt bune –
trebuie să se apuce de cererea oficială a permisiunii de a
face apel!
— Aţi vorbit cu Simon Witing?
 — Am vorbit. După cum ştii, când am examinat iniţial
imaginile de la camerele de supraveghere din Royal Festival
Hall n-am putut să facem o identificare sigură a însoţitorilor
tăi. Ei bine, când investigatorul nostru l-a abordat pe
domnul Whiting n-am spus exact asta.
— Vrei să zici că l-aţi lăsat să creadă că l-aţi identificat
cumva?
— Hai să zicem doar că a fost prietenos şi cooperant. A zis
că îşi aminteşte bine acel moment pentru că era chiar după
Crăciun şi nu lucra. El şi celălalt prieten s-au nimerit să te
întâlnească pe lângă London Eye, te-au recunoscut de la
cununia soţilor Roper şi aţi băut toţi trei o cafea împreună.
Îmi scutur capul, categoric, nerăbdător.
— Nu, nu, e o minciună! N-au fost la cununie. Şi de ce să
mă fi dus cu ei, în afară de cazul în care am crezut că
trebuia s-o fac? Eram în drum spre serviciu, ca de obicei.
Melia trebuie să le fi spus ce să zică în cazul în care
întreabă cineva. I-a instruit pe amândoi, e foarte
meticuloasă.
Mă gândesc un moment.
— Poţi face rost de imaginile camerei de supraveghere din
bar? Cel mare de pe mal, în Greenwich. Îi zice „The Stag”.
Asta va dovedi că n-au fost la cununie. A fost în august
2019, o sâmbătă. Îţi pot trimite data exactă.
Pare ciudat de neimpresionat de această sugestie.
— Aş zice că e foarte puţin probabil după atâta vreme,
Jamie. Şi chiar dacă nu apar în imagini, n-ar fi dovada că n-
au fost acolo.
Îl fulger cu privirea, simţind cum îmi creşte temperatura.
— Aşadar, nu mă ajută cu nimic când sunt în imagini şi
nu mă ajută cu nimic când nu sunt?
— În acest caz, nu.
Îmi susţine privirea.
 — Şi probabil doamna Roper va garanta personal
participarea lor.
Urmează un moment de încremenire, de înţelegere pură.
Vocea mi se ascute, apoi se frânge:
— Nu mă crezi, nu-i aşa? Niciodată nu m-ai crezut.
Simţind forţa emoţiei mele, îşi potriveşte tonul.
— Suntem aici după o condamnare, Jamie. Nu-i vorba de
a crede povestea ta: asta a fost deja judecată. Singurul lucru
care are cât de cât importanţă este dacă eu cred că ai
temeiuri pentru un apel.
— Şi nu crezi?
Pieptul i se umflă şi bărbia i se cuibăreşte pe gât.
— Nu cred, nu. Toţi cei implicaţi au explicaţii credibile
care concordă cu ale celorlalţi, inclusiv a acestui Simon
Whiting.
Numai a mea nu concordă. Numai a mea nu e credibilă.
Îşi închide laptopul şi îl ia de pe masă, ţinându-l la piept
ca pe o placă de scris cu clemă – sau poate ca pe o platoşă.
— Vrei sfatul meu?
— Nu cu adevărat. Care e?
— Creează-ţi aici un plan de activități. Acum asta e viaţa
ta. Există aici ocazii, profită de ele. Solicită o activitate. Fă
ca experienţa să conteze într-un fel, pentru că o să ieşi într-
o bună zi, dacă te supui regulilor şi te porţi cum trebuie.
Împacă-te cu asta, Jamie!
Acum e în picioare, privind în jos la mine cu ochi care în
curând vor vedea maşinile de pe drum, câinii din parc,
şcolarii pe terenul de joacă. Halba de bere de pe suportul
din bar.
— Îţi urez noroc! adaugă.
De parcă norocul ar avea mai multe şanse împotriva
vicleniei, împotriva răutăţii, decât a avut vreodată adevărul.
 47

În sfârşit

Te-ai îndepărtat de gândurile mele, Kit. E inevitabil,

presupun; nu ne putem agăţa pe vecie. Până şi în astfel de
locuri există noi prieteni, noi colaci de salvare. Ţi-am spus
că acum lucrez la infirmerie? Mă străduiesc să obţin un
statut mai bun, ceea ce înseamnă să fiu singur în celulă.
Există responsabilitate şi există răsplată.
Ştii, nu sunt sigur că le-am legat vreodată cu adevărat
una de alta. Ştiu că tu n-ai făcut-o.
Azi împlinesc cincizeci de ani. Într-o versiune alternativă,
am fi putut bea câteva pahare după serviciu. Dacă ne-am fi
dus la „Hope & Anchor”, poate că te-ai fi furişat afară ca să-
ţi întâlneşti furnizorul de droguri în vreme ce eu comandam
băuturile. Iar când te-ai fi întors, poate că aş fi acceptat o
linie de cocaină aniversară, doar una, fii atent, faţă de cele
cinci sau şase ale tale, sau de oricâte ai fi avut nevoie până
la urmă ca să porneşti motorul. Aşa că pare o dată la fel de
favorabilă ca oricare ca să te las să pleci. E lucrul corect,
lucrul sănătos (în ultima vreme am citit mult despre
sănătatea mintală).
Însă înainte s-o fac m-am gândit că ţi-ar plăcea să mă
însoţeşti pentru ultima oară în sala pentru vizite. Vezi tu,
avem un oaspete de vază.
Aşa-i, vine ea. Sirena ta şi a mea. Vrăjitoarea noastră
comună.
Mi s-a propus, ca parte a unei iniţiative de sprijinire a
familiilor victimelor la care ea a fost voluntară, iar eu am
acceptat.
 De ce?
Pentru că încă mai am lucruri de spus, Kit. Încă mai am
lucruri de spus.

Cu toate că întâlnirea cu Melia are loc în sala mare pentru

vizite, în timpul orelor standard, este supravegheată de un
gardian pus anume, pentru cazul în care aş vrea s-o atac. Şi
instinctele mele animalice sunt declanşate, recunosc, încă
dinainte s-o văd, chiar dinainte să ştiu că a ajuns aici. Sunt
un urs negru care şi-a adulmecat următorul prânz într-un
tomberon aflat foarte departe.
Atâta doar că eu sunt prânzul ei, nu-i aşa? Întotdeauna
am fost.
La început nu mă priveşte în ochi, când mă aşez pe
scaunul din faţa ei. Îmi dau seama că s-a îmbrăcat cu grijă,
ca să nu atragă privirea puşcăriaşului. Fiecare centimetru îi
este acoperit, în afara mâinilor delicate, albe, şi a feţei
netede în formă de inimă. Are părul pieptănat de pe frunte
şi răsucit pe ceafă, peste un pulover negru cu guler înalt.
Are în mână nişte monede – e evident că i s-a spus că poate
să cumpere ceai sau cafea, însă nu face nicio încercare, ci
rămâne pe scaunul ei cu genunchii strâns lipiţi, cu ochii
aplecaţi.
Nu ni se îngăduie să ne atingem, desigur.
— Bună, Melia!
De-abia acum ridică privirea. Se uită în sus ca hipnotizată
şi înlăuntrul meu se ivește o senzaţie de prăbuşire –
înspăimântătoare, din cauză că nu ştiu ce se prăbuşeşte.
Hotărârea mea? Prânzul meu? Înţelegerea faptului că,
indiferent ce cuvinte şi imagini am învăţat ca să mi-o
amintesc, continuă să-ţi taie răsuflarea, continuă să fie
seducătoare, şi s-ar putea să fiu încă sclavul ei?
Adică, dacă nu mi s-ar fi făcut o transfuzie cu cea mai
neagră ură.
 — Bună, Jamie! zice, iar vocea ei – la fel ca frumuseţea ei
– este exact la fel.
Un murmur slab, intim, deplin.
Aş minţi dacă aş spune că nu m-am gândit mult de tot
care să fie prima mea întrebare.
— Ţi-a venit cecul de la asigurări?
Ea răspunde politicos.
— Da, mulţumesc!
Două milioane de lire: în cele din urmă, nu valoarea unei
vieţi, ci a două vieţi. Un milion bucata pentru mine şi tine,
Kit. Mă întreb dacă a rămas în St. Mary’s sau dacă şi-a luat
o locuinţă mai bună, undeva mai aproape de apă, poate,
pentru că şi-ar dori ceva extrem de impresionant. Mă întreb
dacă, atunci când trece pe lângă locul în care te-ai golit de
sânge, oare se opreşte cu faţa ridicată spre ceruri, zicând o
mică rugăciune în amintirea ta?
— Sper că merită, adaug.
— Jamie, zice cu dezaprobare (de parcă ea ar avea vreo
cădere să-mi facă mine reproşuri).
Îi susţin privirea şi caut ruşine, mustrări de conştiinţă,
orice real.
— De ce faci asta, Melia? Şi să nu-mi torni balivernele alea
despre familiile victimelor, pentru că nu le cred nicio clipă!
— Ştiu că nu le crezi.
Îşi verifică tăria vocii, apoi aruncă o privire spre gardian.
Vorbim cât mai încet posibil fără să fim imposibil de auzit,
noi, conspiratorii de demult.
— Am venit pentru că am sperat că am putea...
N-o poate rosti, se pare, însă o văd în ochii ei: o pledoarie
pentru iertare. Şi o pledoarie cu un firişor de erotism în ea,
ca şi cum ar seduce un preot. Pentru ea e încă un joc, un
joc care trebuie să fie câştigat.
Ei bine, eu nu joc. Iau primul lucru care îmi vine în minte:
— Ai auzit de Clare şi Steve, nu?
 O licărire de iritare sugerează că spera să-mi dea ea mie
această veste.
— Am auzit, da. S-au cunoscut la cununia noastră,
desigur.
Priveşte în jur, cu ochii zăbovind pe mobilierul mohorât şi
uşile încuiate. Pe faţă îi trece o mică tresărire şi simt că se
gândeşte pentru prima oară la constrângerile vieţii din
închisoare. Fără vin, fără sex, fără distracţie. Fără dans pe
malul fluviului în soarele după-amiezii, cu prieteni şi iubiţi.
Mă întreb cu cine se culcă în zilele astea. Va fi alt gen de
adorare, un alt echilibru al puterii acum, că are bani.
— Trebuie să fie supărător pentru tine, sugerează ea.
— Nici vorbă, e bine pentru ei, zic. Cu toate că
întotdeauna am crezut că Steve s-ar putea combina cu
Gretchen.
Ea ridică din umeri, nemulţumită de sugestie.
— Ce? N-am voie s-o pomenesc? Evident, a ieşit la iveală
la tribunal, dar ai ştiut pe atunci că i-o trăgea Kit? De aceea
ai făcut-o? N-au fost numai banii, aşa-i? N-a fost destul că
tu făceai acelaşi lucru? Mi-e clar de o vreme că asta a fost o
poveste mai tradiţională decât am crezut eu: pur şi simplu
n-am desluşit la timp tema ei clasică. Gelozia sexuală. Cei
din juriu au acceptat asta ca motiv, atâta doar că n-au fost
lăsaţi să vadă a cui gelozie era.
— Nu fi ridicol, Jamie!
Melia vorbeşte cu dezamăgirea cu care ar putea constata
că şi-a jupuit oja de pe o unghie, dar îi cunosc trupul mai
bine ca oricine şi observ încordarea din tendoanele gâtului
când e furioasă sau împingerea în faţă a fălcii. Ochii aceia
de chihlimbar dau în clocot şi se aprind, şi simt un val de
plăcere că încă mai am acest efect asupra ei.
— Oricum, nu vreau să vorbim despre ei, zice. Vreau să
vorbim despre noi.
Scot un fornăit.
 — Ce e de vorbit?
— Doar că...
Îşi muşcă buza de jos și îşi atinge cu degetele vârful
năsucului drăgălaş, ca pentru a verifica dacă avantajele sale
sunt încă intacte.
— Vreau să ştii că voi fi tot aici. Mai târziu.
— Mai târziu?
Nu pot să cred că am auzit bine. M-a băgat la pârnaie, mi-
a distrus viaţa, şi vrea s-o mai doresc: ăsta-i narcisism,
asta-i Melia.
— Îţi aminteşti că am fost condamnat la cincisprezece ani?
Mai sunt paisprezece? Vrei să notezi în agendă o zi pentru
băuturi? Nu, mulţumesc!
„Nu”-urile curg liber azi. Măcar de i-aş fi spus „nu” mai
des înainte.
— Dacă ţi se termină amicii acolo, în lumea liberă, ce zici
de Parry şi Merchison? Oh, stai aşa, nu-s numele lor
adevărate. Ştiu că e Simon Whiting, nu Ian Parry, dar va
trebui să mă ajuţi cu celălalt.
În ochii ei se ivește un val de şoc şi îşi saltă bărbia. Am
respins-o şi acum o să vrea să mă pedepsească.
— Îmi pare rău, nu ştiu despre ce vorbeşti! A, da, prietenii
tăi imaginari. Ştii ce disperat păreai când ai încercat să
vorbeşti despre ei la tribunal? Oamenii erau jenaţi, până şi
avocaţii tăi.
— Rahat!
Am încălcat regulile şi am vorbit urât, dar, din fericire, la
două mese mai încolo, un deţinut şi vizitatorul lui au ridicat
vocea, luându-se brusc la ceartă, şi atenţia personalului
este abătută de la noi, inclusiv cea a gardianului nostru.
Profit de acest răgaz ca să spun sigurul lucru pe care vreau
cu adevărat să-l spun la această întâlnire:
— Eşti o târâtură, Melia. Şi să nu crezi că nu ştia asta şi
Kit. Probabil s-a gândit să te lase să faci tu munca grea şi
apoi să-şi ia jumătatea şi să-şi vadă frumuşel de drum. Nu-i
de mirare că era întotdeauna dus cu pluta, că stătea în oraş
toată noaptea. Ar fi trebuit să te părăsească pentru
Gretchen cu prima ocazie – ea valorează cât o mie ca tine.
Toate astea sunt spuse cu un ton scrâşnit, plin de voioşie,
ca gardianul să nu fie alertat de prezenţa furiei. Furie pură
ca extazul.
— Banii nu-ţi vor cumpăra niciodată un suflet, să nu crezi
că o vor face!
Jignirea îi transformă chipul, îl urâţeşte. Lacrimile vin
încet, părând suspendate. O singură convulsie a feţei şi vor
cădea. Asta mă face să-mi amintesc alte lacrimi, alte
convulsii. În pat, felul în care ţipa şi gemea, chiar de prima
dată, în apartamentul cu avioanele care veneau la aterizare,
priveliştea telecabinelor, licărind ca amuletele pe un
lănţişor.
— Acum vreau să plec, zice clipind, refăcându-şi
frumuseţea. Asta a fost o greşeală.
Îi face semn gardianului, care cheamă voluntarul nostru.
Voluntarul îmi aminteşte că vizita a fost un gest de iertare
din partea familiei victimei, un act de bravură.
Să-ţi fie ruşine, Jamie!
Melia e în picioare, privind în jur, încercând să-şi
amintească pe care uşă a intrat. Nu ştiu câte uşi sunt între
aici şi afară, probabil un număr par, dar e sigur că fiecare
cheie se va răsuci în favoarea ei până se întoarce în centrul
pentru vizitatori ca să-şi recupereze telefonul, să-şi găsească
maşina, să plece. Sau poate că o să se ducă la gară
împreună cu ceilalţi vizitatori trişti, încordaţi de tensiunea
trebii de azi, cu aburii închisorii ridicându-se din veşmintele
lor.
Apoi aud voluntarul spunându-i:
 — O să-i anunţăm că plecaţi mai curând decât era
prevăzut şi vor găsi pe cineva care să vă ducă cu maşina
înapoi la chei.
Chei? Fără să mă gândesc, strig:
— Melia? Ai venit aici cu acvabuzul?
Ea se răsuceşte, reacţionând instinctiv la tonul meu
insistent.
— Da. Eram în oraş şi am văzut că e o cursă şi am...
Când se opreşte, voluntarul îi face semn gardianului să
aştepte. Un deget ridicat, un minut.
— Mi-am dat seama că n-am fost niciodată cu el şi am
vrut să văd cum e. Am vrut să vă imaginez, pe tine şi pe Kit.
Înainte... înainte de tot.
Pe când ne uităm lung unul la altul, gardianul de lângă
mine apropiindu-se, gata să mă scoată de acolo, ceva sincer
şi trist trece între noi, ceva ce niciunul dintre noi n-ar fi
putut să plănuiască: iubire. Nu unul pentru altul, ci pentru
tine.
Pentru tine, Kit.

Am o vioiciune neprevăzută în mers când plec din sala

pentru vizite. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu e acel gen de
final, nu e sădită sămânţa unei întorsături a intrigii, nu e o
pedeapsă binemeritată pentru diavol care urmează să fie
dată – cel puţin nu de mâna mea. Ceea ce este, este
acceptarea.
Accept faptul că, doar din cauză că Melia ar trebui să fie
după gratii şi nu este, nu înseamnă că eu nu sunt exact
acolo unde merit să fiu.
Accept faptul că, doar din cauză că prieteni de-ai ei au
minţit în privinţa complicităţii cu ea, nu înseamnă că
trebuie să fie scuzată complicitatea mea.
 Accept faptul că, atunci când voi fi eliberat, peste ani şi
ani, n-o să fie nimeni la poartă. O să fiu singur în viitorul
meu, iar fiecare pas, fiecare pas greşit, vor fi ale mele.
Pe când trec pe lângă capelă, alături de părculeţul în care
copiii care vin în vizită sunt îndemnaţi să se joace, aud
pescăruşi. Şi ştiţi ce? Până la această întâlnire, până la
acest ultim schimb de replici cu Melia, până la aceşti
pescăruşi, nu m-am gândit nici măcar o dată la orele
noastre petrecute pe fluviu. Nu la cele fericite. Însă acum
îmi imaginez, îmi imaginez atât de limpede!
Mergem în jos pe debarcader şi pe pasarelă, prin uşile
deschise ale cabinei. Tu şi cu mine pe scaunele noastre de
piele crem, cu cafelele noastre şi telefoanele noastre şi berile
noastre şi tachinările noastre, şi exemplare din Standard
împăturite. Anturajul nostru, echipajul nostru.
Of, Kit! Dacă ne-ar fi spus cineva că în mai puţin de un an
unul dintre noi va fi mort, iar celuilalt i se va face o
înscenare ca să fie condamnat pentru uciderea lui, ne-am fi
prăpădit de râs. Ne-am fi lăsat pe spătarul acelor scaune,
ne-am fi uitat la oraşul nostru cel cu inimă împietrită,
maiestuos, care alunecă pe lângă noi, şi am fi zis: „Asta-i
viaţa, nu-i aşa?”
Ia te uită la noi!

EPILOG
Vocea lui e ceea ce observă ea mai întâi. Prin pălăvrăgeala
banală a celorlalţi pasageri, vocea lui e răbdătoare şi
afectuoasă. E la telefon, liniştind pe cineva care e foarte
neliniştit, judecând după cum sună.
— Nu, o să fiu bine, jur. O să găsesc ceva mai central de
îndată ce se termină divorţul. Sunt bine, mamă, n-am
nevoie de niciun ajutor. Ce? Nu, pe vas spre oraş, ca să mă
întâlnesc cu cineva de la serviciu. De fapt, e chiar relaxant.
Instinctiv, degetele ei se duc la nodul de pe ceafă ca să-şi
lase liber părul. Poate vedea în reflectarea fantomatică din
geam că are obrajii frumos îmbujoraţi.
Omul are dreptate, călătoria pe apă este relaxantă. Nu
prea avea chef după acea experienţă oribilă de la închisoare,
însă personalul şi-a depăşit îndatoririle ca s-o ducă înapoi la
chei şi n-a vrut să pară necioplită. A fost acolo, la urma
urmei, ca victimă, şi era important să-şi joace rolul până la
sfârşit. Să-i zicem pregătirea ei profesională. Şi apoi, avea
deja biletul pentru toată ziua şi fusese o mare extravaganţă
să-l cumpere.
Cel puţin, Jamie a crezut-o în privinţa banilor. Mă rog,
poate că o să afle în alt fel, de la avocatul lui sau orice
zvonuri or circula prin locul ăla groaznic, dar cu siguranţă
n-avea să fie ea cea care să-i spună că cererea de încasare a
asigurării îi fusese respinsă. Un chiţibuş legat de numărul
de zile de concediu de boală pe care le luase Kit, cerinţa de a
merge la medicul firmei, pe care el n-o îndeplinise. Detaliile
din contract, dar, în esenţă, idiotul ăla pe care nu-l trăgea
inima la muncă invalidase poliţa.
Invalidase totul.
Mai are de stat două săptămâni în camera liberă din
apartamentul lui Elodie înainte să se întoarcă verişoara ei
de la serviciul din străinătate. E apartamentul verişoarei, nu
al lui Elodie, aşa că nu poate fi vorba de negocieri. După
care va fi în stradă. Ceea ce înseamnă că are două
săptămâni ca să-şi găsească o slujbă, pentru că nu-ţi poţi
găsi o slujbă fără o adresă, chiar dacă nu poţi face rost de o
adresă cu soiul de datorii pe care le are – şi ale lui Kit,
desigur. Care erau ale lui, iar acum sunt ale ei.
Crezuse că dacă îl vede pe Jamie o să-şi amintească ce
norocoasă a fost, ce liberă. De aceea a participat la acea
iniţiativă tâmpită de sprijin, altfel el n-ar fi acceptat
niciodată s-o vadă. Însă care-i rostul libertăţii dacă nu-ţi
poţi permite s-o trăieşti pe picior mare? Jamie probabil că
mănâncă mai bine în văgăuna aia decât ea aici, afară.
Nu vorbea serios în privinţa reluării legăturii când o să
iasă el. Dumnezeule mare, pe atunci o să aibă vreo şaizeci şi
cinci de ani, un bărbat distrus. Un bărbat sărac. N-a fost
decât tânjirea de moment să aibă un impact, să stârnească
un pic de pasiune şi tulburare, să-i aducă aminte că a
existat o vreme când a adorat-o. I-a fost Cleopatră,
desfăşurându-se din văluri în faţa ochilor lui.
Numai că ticălosul a respins-o. Ce naiba era cu el, să ţină
aşa ranchiuna? Chicoteşte la gândul îndrăznelii sale – nu
este cu totul lipsită de autocunoaştere – şi bărbatul de la
telefon care e pe cale să divorţeze se uită peste umăr ca să
găsească sursa veseliei. Aplecându-se în faţă, îl poate vedea
mai bine printre tetiere. Are patruzeci şi cinci spre cincizeci
de ani. Îmbrăcat elegant, cu bronz costisitor, e evident că
are bani. Se poartă frumos cu mama lui.
— Nu, mă simt bine. E cu adevărat ceea ce trebuie. Bine,
te sun în weekend. Pa, mamă!
A închis telefonul, iar acum o vede limpede și se înroşeşte
un pic.
Ea se ridică de pe scaun, trecându-şi o mână peste faţă cu
prefăcută oroare.
— Doamne, Dumnezeule, sper că n-ai crezut că râd de
tine?
El zâmbeşte larg.
 — Sigur că nu.
— Era doar o glumă pe care mi-am amintit-o, râdeam
singură.
Geme.
— Bine, aşa că acum mă crezi ţicnită!
— Nu cred deloc asta, zice el, cu zâmbetul întinzându-se şi
mai mult.
În vreme ce stă în faţa lui pe culoar, îşi dă seama că el se
străduieşte din răsputeri să nu-şi coboare privirea, s-o
studieze din cap până-n picioare, aşa cum vor întotdeauna
bărbaţii mai în vârstă, însă ştiu că nu este acceptabil, nu
mai este. Timpul acela a apus, ei ştiu asta. Dar pot în
continuare să viseze.
Se cocoaţă pe marginea locului de lângă culoar, vizavi de
el, şi zâmbeşte. Un zâmbet dulce, fără umbră de păcat,
special pentru el.
Următoarea parte vine firesc. Nu-i nevoie să se pre-
gătească.

MULŢUMIRI

Toate mulţumirile mele echipei de vis de la S&S (UK),

Suzanne Baboneau (prima noastră carte împreună, şi ce
bucurie!), Ian Chapman, Sara-Jade Virtue, Hayley
McMullan, Jess Barratt, Polly Osborn, Gill Richardson, Dom
Brendon, Maddie Allan, Rich Vlietstra, Joe Roche, Louise
Davies, Alice Rodgers, Clare Hey, Pip Watkins şi Susan
Opie. Şi, desigur, strălucitei Jo Dickinson pentru
îndrumarea de la începuturi – ne e dor de tine!
Şi un imens mulţumesc pentru Berkley/Penguin Random
House, în special genialului trio Danielle Perez, Loren
Jaggers și Fareeda Bullert, precum şi lui Ivan Held, Craig
Burke, Jeanne-Marie Hudson, Claire Zion şi Jenn Snyder. A
fost minunat să vin la NYC şi să vă cunosc, în sfârşit (pe cei
mai mulţi dintre voi) în timpul scrierii acestei cărţi!
Îi mulţumesc agentei mele, Sheila Crowley, zisă şi „cea mai
bună din domeniu”, precum şi multitalentatei şi neobositei
echipe de la Curtis Brown: Sabhbh Curran, Emily Harris,
Katie McGowan, Callum Mollison, Luke Speed, Anna
Weguelin şi Alice Lutyens! Şi la NYC, legendarei Deborah
Schneider (au fost o mulţime de e-mailuri cu ea, mii de
mulţumiri!).
Mulţumiri din suflet vânzătorilor de cărţi, jurnaliştilor şi
bloggerilor care continuă să sprijine şi să promoveze cărţile
mele cu atâta generozitate, precum şi numeroşilor colegi
scriitori şi din edituri care şi-au făcut timp să citească
această carte înaintea publicării. Ştiu cât de greu este să
ajungi în vârful acelui morman de cărţi de citit!
De această dată nu există experţi cărora să le mulţumesc
– crimele personajelor mele sunt strict de amatori –, însă
trebuie să recunosc influenţa filmelor poliţiste ca Double
Indemnity45 şi măreţia Barbarei Stanwyck. De asemenea,
cartea a fost scrisă ascultând muzica formaţiei Kinks şi
Lanei Del Rey (mai ales noua sa versiune din 2019 a lui
„Doin’ Time” al trupei Sublime, cântec care apare în
poveste).
Închin paharul, ca întotdeauna, prietenilor (inclusiv Mats
’n’ Jo) şi rudelor, în special Nips şi Greta.

45
În România cu titlul Asigurare de moarte.
 În sfârşit, le mulţumesc tuturor cititorilor care au ales
Celălalt pasager ca să le fie însoţitor temporar! Sper că v-a
plăcut această călătorie împreună cu Jamie şi Kit şi că vă
veţi feri de delicte propriile aventuri de navetişti!

GRUPUL EDITORIAL CORINT

Departamentul de Vânzări
Str. Mihai Eminescu nr. 54A, sector 1, Bucureşti, cod poştal
010517
Tel./Fax: 021.319.47.97; 021.319.48.20

Depozit
Str. Gării nr. 11, Mogoşoaia, jud. Ilfov
Tel.: 0758.053.416
E-mail: vanzari@edituracorint.ro
Magazin virtual: www.edituracorint.ro