Table of Contents

PARTEA ÎNTÂI
Străinii din jurul mesei
Flăcările iadului
„Sinistra amabilitate a liftierului“
Strada Agnes
Vasul de pescuit midii
Schwer
PARTEA A DOUA
Moștenire
Sfinții
La Arhive
Arthur McCash
O mamă care lucrează
Podeaua cu privighetori
Băiatul de pe acoperiș
La vânătoare de păsări sălbatice
Noaptea bombardierelor
Zvâcniri
Carul Mare
Strada micilor pumnale
O grădină cu ziduri
Mulțumiri
 Michael Ondaatje, Warlight
Copyright © 2018, Michael Ondaatje
© 2019 by Editura Polirom, pentru traducerea în limba română
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53
ISBN ePub: 978-973-46-8578-3
ISBN PDF: 978-973-46-8579-0
ISBN print: 978-973-46-7967-6
Coperta: Radu Răileanu
Pe copertă : © ratpack2, © dar19.30, © WavyBxl/Depositphotos.com (colaj)
Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este
destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost
descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea
integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică,
inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau
temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele
decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice
formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului
copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii
intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 Lectura eco - un supererou al lumii moderne!
Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro
MICHAEL ONDAATJE s-a născut în Sri Lanka în 1943 şi s-a mutat în Marea
Britanie, iar apoi în Canada. A studiat la Bishop’s University din Lennoxville,
Québec, apoi la University of Toronto şi la Queen’s University din Kingston,
Ontario, unde a obţinut o diplomă de master în Literatură. În 1971, după ce a predat
o vreme la University of Western Ontario, London, a devenit profesor la York
University din Toronto. A publicat mai multe volume de poezii şi un volum de
memorii, Running in the Family (1982). Ondaatje este autorul a şapte romane:
Coming Through Slaughter (1976), În pielea unui leu (1987; Polirom, 2004), care
construieşte o frescă socială a oraşului Toronto în anii 1920-1930, Pacientul englez
(1992; Polirom, 2011, 2013, 2018), roman care l-a făcut cunoscut în toată lumea,
Obsesia lui Anil (2000; Polirom, 2002), care are drept personaj central o tînără
antropolog ce investighează crimele de război din Sri Lanka, Divisadero (2007),
Masa pisicii (2011; Polirom, 2011) şi Lumina de veghe (2018). Pentru Pacientul
englez a fost recompensat cu Booker Prize şi ulterior, în 2018, cu Golden Man
Booker Prize, iar pentru Fantoma lui Anil, cu premiul Giller şi Prix Médicis pentru
carte străină. Michael Ondaatje locuieşte în prezent în Canada şi predă literatură
engleză la York University din Toronto.
Pentru Ellen Seligman, Sonny Mehta și Liz Calder,
peste ani
„Majoritatea marilor bătălii se poartă
în cutele hărților topografice.“
PARTEA ÎNTÂI
Străinii din jurul mesei
 În 1945 părinții noștri au plecat și ne-au lăsat în grija a
doi bărbați care se prea poate să fi fost infractori. Locuiam pe
o stradă din Londra numită Ruvigny Gardens și, într-o
dimineață, nu mai știu dacă mama sau tata a sugerat să avem
o discuție cu toții după micul dejun și atunci ne-au spus că
urmează să ne lase singuri și să plece pentru un an în
Singapore. N-o să dureze prea mult, ne-au zis ei, dar nici n-o
să fie o călătorie scurtă. Bineînțeles, vom fi bine îngrijiți în
lipsa lor. Îmi amintesc că tata ne-a dat vestea așezat pe unul
dintre scaunele acelea incomode de fier din grădină, iar mama,
stând chiar în spatele lui, într-o rochie de vară, ne urmărea
reacțiile. După o vreme a luat-o de mână pe sora mea, Rachel,
și i-a ținut palma lipită de talia ei, vrând parcă să i-o
încălzească.
Nici Rachel, nici eu nu am scos un cuvânt. Ne uitam fix la
tata, care ne dădea detalii despre zborul pe care îl vor face la
bordul unui Avro Tudor I, un urmaș al bombardierului
Lancaster, capabil să atingă o viteză de croazieră de peste
patru sute cincizeci de kilometri pe oră. Vor trebui să aterizeze
și să schimbe avioanele cel puțin de două ori până să ajungă la
destinație. Ne-a explicat că fusese promovat și urma să preia
conducerea birourilor Unilever din Asia, un pas înainte în
cariera lui. Va fi bine pentru noi toți. Vorbea cu toată
seriozitatea și la un moment dat mama s-a întors să se uite la
grădina ei plină cu flori de august. După ce tata a terminat de
vorbit, văzându-mă nedumerit, mama a venit la mine și mi-a
trecut prin păr degetele răsfirate ca un pieptene.
La acea vreme aveam paisprezece ani, Rachel avea
aproape șaisprezece și ne-au spus că în vacanțe vom rămâne
în grija unui tutore, cum l-a numit mama. Au vorbit de el ca de
un coleg. Îl întâlniserăm deja – îi spuneam „Molia“, un nume
inventat de noi. În familia noastră exista obiceiul de a da
porecle, ceea ce însemna, printre altele, că eram o familie
obișnuită cu disimulările. Rachel îmi spusese deja că îl
bănuiește că se ocupă cu treburi necurate.
Aranjamentul părea bizar, dar în perioada aceea de după
război viața era încă derutantă și haotică, prin urmare o
asemenea sugestie nu a sunat neobișnuit. Am acceptat decizia,
așa cum fac copiii, iar Molia, care devenise de curând
chiriașul nostru de la etajul al doilea, un individ umil, masiv,
dar cu mișcări furișe, de molie, urma să fie soluția problemei.
Probabil părinții noștri presupuseseră că e demn de încredere.
Noi nu știam sigur dacă erau sau nu conștienți de activitatea
lui infracțională.
Bănuiesc că la un moment dat a existat o încercare de a ne
transforma într-o familie strâns unită. Din când în când tata
îmi permitea să merg cu el la birourile Unilever, care erau
pustii la sfârșit de săptămână și în timpul sărbătorilor legale,
și, în timp ce el își vedea de treabă, eu bântuiam prin
universul aparent abandonat de la etajul al unsprezecelea al
clădirii. Am descoperit că toate sertarele din birouri erau
încuiate. În coșurile de gunoi nu era nimic, pe pereți nu
existau nici un fel de poze, deși pe un zid din biroul lui se afla
o hartă în relief pe care apăreau toate sediile din străinătate ale
companiei. Mombasa, Insulele Cocos, Indonezia. Apoi, mai
aproape de casă, Trieste, Heliopolis, Benghazi, Alexandria,
orașe care înconjurau Mediterana, filiale despre care îmi
imaginam că sunt sub autoritatea tatei. De aici se rezerva
spațiu de depozitare pentru transportul mărfii pe sutele de
vapoare care mergeau până în Orient și înapoi. În timpul
weekendului luminițele care marcau pe hartă orașele și
porturile respective erau stinse, cufundate în beznă, la fel ca
majoritatea acelor avanposturi îndepărtate.
În ultima clipă s-a decis ca mama să rămână acasă până la
sfârșitul verii, ca să stabilească în amănunt modul în care
chiriașul va avea grijă de noi și să ne pregătească pentru noile
școli cu internat la care urma să mergem. În sâmbăta de
dinainte ca tata să plece singur cu avionul spre acea lume
îndepărtată, l-am însoțit încă o dată la biroul din apropiere de
strada Curzon. Sugerase să facem lunga plimbare pe jos,
pentru că, a spus el, în următoarele câteva zile trupul lui va fi
înghesuit prin avioane. Așa că am luat autobuzul până la
Muzeul de Istorie Naturală, apoi am traversat Hyde Park,
ieșind în Mayfair. Tata era neobișnuit de agitat și de voios și
cânta versurile „Dor de-acasă, haine fine, / Zdrențuite-n țări
străine“1, repetându-le iar și iar, aproape cu veselie, de parcă
trebuia neapărat să fie astfel. Ce voia să spună cu asta? Eram
nedumerit. Îmi amintesc că am avut nevoie de mai multe chei
ca să intrăm în clădirea unde biroul lui ocupa întreg ultimul
etaj. Am stat în fața hărții mari, iarăși neluminată, memorând
orașele pe deasupra cărora urma să zboare în următoarele
nopți. Încă de pe atunci îmi plăceau la nebunie hărțile. A venit
în spatele meu și a aprins becurile, așa că munții de pe harta
în relief aruncau umbre, deși acum nu mai remarcam atât
beculețele, cât golfurile luminate în albastru-pal, precum și
marile întinderi de pământ rămase în întuneric. Nu mai era o
perspectivă dezvăluită complet și am bănuiala că Rachel și cu
mine trebuie să fi privit căsnicia părinților noștri cu aceeași
înțelegere fragmentară. Foarte rar ne vorbiseră despre viețile
lor. Eram obișnuiți cu povești incomplete. Tata fusese
implicat în ultimele faze ale războiului recent încheiat și nu
cred că simțea cu adevărat că aparține familiei noastre.
În ceea ce priveşte plecarea, era un lucru unanim acceptat
că mama trebuia să meargă cu el. Ea nu avea cum să existe
altfel decât alături de el – ne gândeam noi –, doar era soția lui.
Pentru familia noastră nu era așa o calamitate, nu se prăbușea
nimic dacă ne lăsau acasă, cum s-ar fi întâmplat dacă ea
rămânea în Ruvigny Gardens ca să aibă grijă de noi. Și, așa
cum ne-au explicat, nu puteam să părăsim dintr-odată școlile
la care fuseserăm admiși cu atâta greutate. Înainte ca tata să
plece, l-am cuprins cu toții într-o îmbrățișare colectivă. Molia
avusese îndeajuns tact încât să se facă nevăzut tot weekendul.
Astfel am început o viață nouă. La vremea respectivă nu
prea credeam asta. Nici acum nu știu sigur dacă perioada care
a urmat mi-a mutilat sau mi-a dinamizat viața. În răstimpul
acela aveam să rămân fără tiparele și constrângerile care
decurg din obiceiurile stabilite într-o familie și, ca urmare, mai
târziu am avut mereu un soi de ezitare, de parcă îmi epuizasem
prea repede toate libertățile. În orice caz, acum am ajuns la o
vârstă la care pot vorbi despre asta, despre felul cum am
crescut amândoi apărați de brațele unor străini. Și e ca și cum
aș limpezi înțelesul unei legende despre părinții noștri, despre
Rachel și despre mine, despre Molie, dar și despre ceilalți,
care au intrat mai târziu în viața noastră. Presupun că în genul
acesta de povești există locuri comune și tropi. Cineva trebuie
să ducă la bun sfârșit un test. Nimeni nu știe cine este
deținătorul adevărului. Oamenii nu sunt cine sau unde credem
noi că sunt. Și mai e cineva care privește dintr-un loc
necunoscut. Îmi amintesc cum îi plăcea mamei să vorbească
despre încercările ambivalente la care erau supuși cavalerii din
legendele Mesei Rotunde și cum ne spunea nouă poveștile
acelea, uneori plasând întâmplările într-un sătuc anume din
Balcani sau din Italia, unde pretindea că fusese și ni-l arăta pe
hartă.
Odată cu plecarea tatei, prezența mamei a căpătat noi
dimensiuni. Conversațiile pe care obișnuiam să le surprindem
între părinți erau mereu despre probleme de-ale adulților. Dar
acum mama a început să ne spună povești despre ea însăși,
despre copilăria ei la țară, în Suffolk. Ne plăcea mai ales
povestea despre „familia de pe acoperiș“. Bunicii noștri trăiau
într-o zonă din Suffolk care se chema Sfinții, unde nu se
întâmpla aproape nimic care să-i deranjeze în afară de
zgomotele râului și, din când în când, de clopotul unei biserici
dintr-un sat învecinat. Dar o dată, timp de o lună de zile, o
familie a locuit pe acoperișul lor, de unde aruncau cu lucruri
și urlau atât de tare unii la alții, încât zgomotele treceau prin
tavan și pătrundeau în viața familiei. Erau acolo un bărbat cu
barbă și cei trei fii al lui. Cel mai mic era și cel mai liniștit, în
principal urca pe scară gălețile cu apă pentru cei de pe
acoperiș. Dar de fiecare dată când mama ieșea din casă ca să
adune ouăle din cuibarul găinilor sau ca să urce în mașină, îl
vedea cum îi urmărește cu privirea. Erau muncitori veniți să
repare acoperișul de stuf și lucrau toată ziua. La ora cinei își
dădeau jos scările și plecau. Dar într-o zi o rafală puternică de
vânt l-a luat pe sus pe cel mic și l-a făcut să-și piardă
echilibrul, așa că a căzut de pe acoperiș, a trecut prin bolta de
tei și a aterizat pe pietrele de pavaj din dreptul bucătăriei.
Frații lui l-au cărat în casă. Băiatul, al cărui nume era Marsh,
și-a fracturat șoldul și doctorul care a venit i-a imobilizat
piciorul în ghips și le-a spus că nu are voie să se mai miște din
loc. Trebuia să stea pe un divan din bucătăria din spate până
când terminau munca la acoperiș. Sarcina mamei – care pe
atunci avea opt ani – era să-i aducă de mâncare. Din când în
când îi aducea și câte o carte, dar băiatul era atât de timid,
încât abia dacă scotea vreo vorbă. Cele două săptămâni trebuie
să i se fi părut o eternitate, ne-a spus mama. În cele din urmă,
după ce și-a terminat treaba, familia și-a luat băiatul și a
plecat.
De câte ori ne aminteam povestea asta, sora mea și cu
mine aveam impresia că face parte dintr-un basm pe care nu-l
înțelegeam pe de-a-ntregul. Mama ne-a spus-o fără să
dramatizeze, lăsând la o parte elementul oribil al căzăturii
băiatului, așa cum se întâmplă cu poveștile repetate foarte des.
Probabil am rugat-o să ne spună și alte povești despre băiatul
care căzuse, dar acesta a fost singurul episod ce ni s-a oferit –
după-amiaza aceea furtunoasă când a auzit zgomotul înfundat
al trupului ud prăbușit pe pietrele de pavaj, după ce rupsese în
cădere crengile și frunzele bolții de tei. Un singur episod din
țesătura absconsă a vieții mamei.
Molia, chiriașul nostru de la etajul al doilea, lipsea mai tot
timpul de acasă, deși uneori se întorcea la timp pentru cină.
De-acum era încurajat să ni se alăture, dar nu accepta să se
așeze cu noi la masă decât după ce flutura îndelung din brațe,
protestând neconvingător. Însă de cele mai multe ori se ducea
până pe Bigg’s Row să-și cumpere de mâncare. O bună parte
din zona respectivă fusese distrusă în timpul
bombardamentelor și acolo se instalaseră temporar câteva
tarabe mobile. Eram permanent conștienți de prezența lui
nedeslușită, de felul cum răsărea ici și colo. Nu am fost
niciodată siguri dacă era vorba de timiditate sau de apatie.
Toate astea aveau să se schimbe, desigur. Uneori îl vedeam de
la fereastra camerei mele stând de vorbă liniștit cu mama în
grădina întunecată sau îi găseam luând ceaiul împreună.
Înainte să înceapă școala, mama și-a petrecut destul de mult
timp încercând să-l convingă să mă mediteze la matematică, o
materie la care rămâneam constant corigent și la care am
continuat să fiu corigent mult timp după ce Molia a încetat să
mai încerce să mă învețe. Atunci, la început, singura
complexitate pe care o descoperisem la tutorele nostru se
găsea în desenele aproape tridimensionale pe care le făcea ca
să mă ajute să pătrund dincolo de suprafața unei teoreme de
geometrie.
Dacă se isca o discuție despre război, soră-mea și cu mine
încercam să scoatem de la el câteva povești despre ce făcuse
și unde făcuse. Era o perioadă plină de amintiri adevărate și
false, iar eu și Rachel eram curioși. Molia și mama făceau
trimiteri la persoane pe care le știau amândoi din vremurile
acelea. Era limpede că mama îl cunoscuse dinainte să vină să
locuiască la noi, dar faptul că participase la război a fost o
surpriză, fiindcă Molia nu avusese niciodată un comportament
„războinic“. De regulă, prezența lui în casă era semnalată de
muzica de pian care se auzea în surdină de la radioul său, iar
ocupația lui actuală părea să fie legată de o organizație care se
ocupa de registre contabile și salarii. Totuși, după câteva
insistențe, am aflat că amândoi lucraseră ca „paznici contra
incendiilor“ într-un loc care se chema Cuibul de Pasăre, pe
acoperișul hotelului Grosvenor House. Noi eram în pijama și
beam cacao cu lapte, timp în care ei depănau amintiri. Câte o
anecdotă spărgea suprafața poveștii, apoi dispărea. Într-o
seară, cu puțină vreme înainte de a trebui să plecăm la noile
noastre școli, mama stătea într-un colț al camerei de zi și ne
călca cămășile, iar Molia se oprise nehotărât la picioarele
scării, gata să plece, de parcă era doar parțial printre noi. Dar
apoi, în loc să plece, a început să povestească despre cât de
bine s-a descurcat mama când a trebuit să conducă noaptea ca
să ducă mai mulți bărbați pe coastă după ora stingerii
obligatorii, pe întuneric, până la ceva ce se chema „Unitatea
Berkshire“, fără nimic altceva care să o țină trează în afară de
„câteva bucățele de ciocolată și aerul rece care intra pe
geamurile deschise“. În timp ce el continua să vorbească,
mama îi asculta cu atâta atenție descrierile, încât a rămas cu
fierul de călcat în aer, ca să nu ardă cumva vreun guler,
lăsându-se cu totul pradă poveștii lui învăluite în mister.
Atunci ar fi trebuit să-mi dau seama.
În discuțiile lor timpul era trecut intenționat cu vederea. O
dată am aflat că mama noastră interceptase mesaje de-ale
nemților și transmisese informații dincolo de Canalul Mânecii
dintr-un loc din Bedfordshire numit Abația Chicksands, cu
urechea lipită de frecvențele încâlcite ale unor căști de radio,
iar altă dată din Cuibul de Pasăre de pe hotelul Grosvenor
House, despre care Rachel și cu mine începuserăm deja să
bănuim că nu prea avea legătură cu activitățile de „pază contra
incendiilor“. Începeam să înțelegem că mama se pricepea la
mai multe lucruri decât credeam. Oare ajunsese chiar să
împuște intenționat un om și să-l omoare cu brațele ei albe și
degetele ei delicate? Când urca grațios scările în fugă, îi
observam calitățile atletice. Până atunci nu remarcaserăm așa
ceva la ea. La începutul anului școlar, în timpul acelei luni de
după plecarea tatei și înainte să plece și ea, am descoperit o
latură a ei mai surprinzătoare, iar apoi mai intimă. Iar
momentul acela cu fierul de călcat ținut în aer cu mâna
dreaptă, în timp ce ea îl privea pe Molie cum rememorează
episoade din trecutul lor, a lăsat o senzație de neșters.
 Dată fiind lipsa tatei, casa a început să pară mai liberă și
mai spațioasă și noi petreceam cât de mult timp puteam cu
mama. Ascultam la radio povești de groază cu lumina aprinsă,
ca să ne putem vedea fețele unii altora. Era clar că pe mama o
plictiseau, dar noi insistam să stea cu noi în timp ce ascultam
sirenele de ceață, vântul care urla prin mlaștini ca lupii, pașii
înceți ai răufăcătorilor sau zgomotul unei ferestre sparte și în
tot timpul ăsta eu aveam în minte povestea doar pe jumătate
spusă a drumului spre coastă, cu mama conducând fără faruri.
Dar în ceea ce priveşte programele radiofonice, era mai în
largul ei când asculta, întinsă pe șezlong, Ora naturalistului,
care se difuza sâmbăta după-amiaza la BBC, uitând cu totul de
cartea pe care o ținea în mână. Emisiunea îi amintea de
Suffolk, spunea ea. Și noi îl auzeam pe bărbatul de la radio
turuind la nesfârșit despre insectele care trăiesc în preajma
râurilor, despre pâraiele din zonele calcaroase în care pescuise
– părea o lume microscopică și îndepărtată, iar în timpul ăsta
Rachel și cu mine stăteam ghemuiți pe covor și ne făceam de
lucru cu un puzzle, asamblând bucăți de cer albastru.
O dată am luat toți trei trenul din gara Liverpool Street și
am mers la casa copilăriei ei din Suffolk. Bunicii noștri
muriseră anul acela într-un accident de mașină, așa că acum
am privit-o pe mama cum străbate casa în tăcere. Îmi amintesc
că mereu trebuia să pășim cu grijă pe lângă pereții din hol,
altfel dușumelele vechi de o sută de ani gemeau și scârțâiau.
„E o podea cu privighetori“, ne spunea bunica. „Ne
avertizează dacă intră hoții noaptea.“ Eu și Rachel săream pe
ea ori de câte ori aveam ocazia.
Dar nimic nu ne făcea mai fericiți decât să stăm cu mama
în casa noastră din Londra. Ne doream afecțiunea ei relaxată
și somnoroasă, ce o întrecea cu mult pe cea de care
avuseserăm parte până atunci. Era ca și cum revenise la o
versiune mai veche a ei înseși. Chiar și înainte de plecarea
tatei, fusese mereu o mamă eficientă, mereu în mișcare, pleca
la serviciu când plecam noi la școală și, de regulă, se întorcea
la timp ca să ia cina cu noi. Oare versiunea asta nouă a ei era
rezultatul unei eliberări de soț? Sau, într-un mod mai complex,
era o pregătire pentru momentul desprinderii de noi, incluzând
indicii despre felul cum își dorea să o ținem minte? Mă ajuta
cu franceza și cu Războiul cu galii al lui Cezar – era uluitoare
la latină și la franceză –, pregătindu-mă pentru școala cu
internat. Dar cel mai surprinzător a fost că a încurajat diverse
reprezentații de teatru de familie în singurătatea casei noastre,
pentru care ne costumam în preoți sau mergeam ca marinarii
sau ca bandiții, pășind pe vârfurile picioarelor.
Făceau și alte mame așa ceva? Se prăbușeau oftând pe
canapea, cu un pumnal înfipt de cineva în spate? Nu făcea
nimic din toate astea dacă Molia era prin preajmă. Totuși de ce
o făcea? O plictisea să aibă grijă de noi zi după zi? Faptul că
se gătea sau se costuma o transforma în altcineva, care nu mai
era doar mama noastră? Cel mai bine era atunci când, la prima
geană de lumină, ne strecuram în camera ei ca doi câini
temători și îi priveam fața nefardată, ochii închiși, umerii albi
și brațele deschise deja să ne primească. Pentru că, indiferent
de oră, era mereu trează și ne aștepta. Niciodată nu am luat-o
prin surprindere. „Vino încoace, Peticel. Vino încoace,
Pițigoi“, murmura ea, folosind poreclele pe care ni le dăduse
fiecăruia. Îmi închipui că asta a fost perioada în care Rachel și
cu mine am simțit că avem o mamă adevărată.
La începutul lui septembrie a fost coborât din pod cufărul
de călătorie și am privit-o cum îl umple cu rochii, pantofi,
coliere, volume englezești de beletristică, hărți, laolaltă cu
obiecte și efecte pe care spunea că nu se așteaptă să le
găsească în Orient, inclusiv niște haine de lână care păreau
inutile, numai că ea ne-a spus că serile sunt „răcoroase“ în
Singapore. A pus-o pe Rachel să citească cu voce tare din
ghidul Baedeker despre relief și transportul public, dar și
termenii locali pentru „Suficient!“, „Mai mult“ sau „Cât de
departe este?“. Recitam amândoi expresiile astea cu voce tare,
cu accentul clișeu pe care îl atribuiam Orientului.
Poate credea că activitățile specifice și calmul ce
caracterizau umplerea cufărului ne vor asigura de normalitatea
călătoriei ei și că n-o să ne facă să ne simțim și mai părăsiți.
Aproape că ne așteptam să o vedem cum urcă și ea în cufărul
acela mare și negru de lemn, foarte asemănător cu un sicriu cu
toate întăriturile acelea de alamă de la colțuri, și cum dispare
de lângă noi. Câteva zile a durat această acțiune, împachetatul
bagajului, și părea una derulată lent și funest, ca o nesfârșită
poveste cu fantome. Mama noastră urma să sufere o
schimbare. Să se transforme în ceva invizibil nouă. Poate că
Rachel nu avea aceeași senzație. Era mai mare cu peste un an.
Poate că ei i s-a părut teatral. Dar mie permanentele răzgândiri
și reîmpachetări îmi sugerau o dispariție permanentă. Înainte
de plecarea mamei, casa fusese refugiul nostru. Nu am făcut
decât câteva plimbări pe malul râului. Mama spunea că oricum
o să călătorească cât să-i ajungă în săptămânile ce urmau.
Apoi, dintr-odată, nu mai știu din ce motiv, a trebuit să
plece mai devreme decât ne așteptam. Sora mea s-a dus în
baie, și-a vopsit fața în alb, apoi, cu figura aceea lipsită de
orice expresie, s-a lăsat în genunchi la capătul de sus al scării,
și-a încolăcit brațele în jurul balustradei și a refuzat să se mai
desprindă de-acolo. Stând în dreptul ușii de la intrare, eu m-
am alăturat mamei în disputa cu Rachel, încercând să o
conving să coboare. Era ca și cum mama aranjase lucrurile în
așa fel încât să evite o despărțire înlăcrimată.
Am o fotografie cu mama în care abia dacă i se disting
trăsăturile. O recunosc după atitudine, după o anumită postură
a brațelor și picioarelor, deși a fost făcută înainte ca eu să mă
nasc. Are șaptesprezece sau optsprezece ani și a fost
fotografiată de părinții ei pe malul râului lor din Suffolk.
Înotase, se îmbrăcase la loc în rochie, iar acum stătea într-un
picior, căci celălalt îi era îndoit într-o parte, ca să-și poată
pune pantoful, și cu capul în jos, așa că părul ei blond îi
acoperea fața. Am găsit-o mulți ani mai târziu în dormitorul
de oaspeți, printre puținele lucruri pe care hotărâse să nu le
arunce. O am și acum. Această persoană aproape anonimă,
într-un echilibru precar, ce se străduiește să rămână în
siguranță. Deja incognito.
1. Citat din poemul „From the Wash the Laundress Sends“ al poetului englez A.E.
Housman (1859-1936).
 La mijlocul lunii septembrie am ajuns fiecare la școala lui.
Cum până atunci merseserăm la școală doar pentru cursuri, nu
eram obișnuiți cu viața de internat, în vreme ce toți ceilalți de
acolo știau deja că, în esență, fuseseră părăsiți. Nu am
suportat nici unul și, la o zi după sosire, le-am scris părinților
noștri la o adresă de căsuță poștală din Singapore, implorând
să fim eliberați. Eu am calculat că scrisoarea noastră o să
meargă cu o dubiță până la docurile din Southampton, după
care va călători pe un vas, oprindu-se prin tot felul de porturi
îndepărtate și apoi pornind iar, fără nici o grabă. Știam deja
că, la o asemenea distanță și după șase săptămâni, lista
noastră de doleanțe va părea lipsită de noimă. Cum ar fi, de
exemplu, faptul că eu trebuia să cobor noaptea trei etaje pe
scări și în întuneric ca să găsesc o baie. În general, cei mai
mulți dintre elevii interni făceau pipi într-o chiuvetă de pe
etajul nostru, aleasă anume pentru acest scop și aflată lângă
cea la care ne spălam pe dinți. Era un obicei al școlii vechi de
generații – și deceniile de urină conturaseră o cărare evidentă
în emailul singurei chiuvete folosite pentru această activitate.
Dar într-o noapte, în timp ce eu, pe jumătate adormit, mă
ușuram în chiuvetă, a trecut intendentul și a văzut ce făceam.
A doua zi de dimineață, la apel, a ținut un discurs oripilat
despre actul vrednic de dispreț la care fusese martor din
întâmplare și a pretins chiar că nici măcar în cei patru ani cât
fusese pe front nu văzuse vreodată ceva atât de obscen.
Tăcerea șocată a băieților adunați în sală arăta de fapt că nu le
venea să creadă că intendentul nu avea habar de un obicei ce
se practica de pe vremea când vedetele școlii fuseseră
Shackleton și P.G. Wodehouse (deși se zvonea că unul dintre
ei ar fi fost exmatriculat, iar celălalt înnobilat numai după
multe controverse). Speram să fiu și eu exmatriculat, dar nu
m-am ales decât cu o bătaie din partea unui elev monitor, care
nu se putea opri din râs. În orice caz, nu mă așteptam din
partea părinților la vreun răspuns care să arate că luaseră
problema în serios, nici măcar după ce am adăugat un post-
scriptum cu fărădelegea pe care o săvârșisem într-o a doua
scrisoare, expediată în graba mare. Mă agățam de speranța că
ideea de a ne trimite la internat fusese mai degrabă a tatei
decât a mamei, pentru ca ea să poată rămâne șansa noastră de
eliberare.
 Școlile noastre erau la aproape un kilometru distanță una
de alta și singura cale de comunicare posibilă era să
împrumutăm o bicicletă și să ne întâlnim pe pajiște. Rachel și
cu mine am hotărât că, indiferent ce facem, s-o facem
împreună. Așa că pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni,
înainte ca scrisorile noastre rugătoare să fi ajuns măcar pe
continent, ne-am strecurat afară din școală după ultima oră,
împreună cu elevii obișnuiți, care plecau acasă, am pierdut
timpul pe lângă gara Victoria până seara, când eram siguri că
Molia va fi acasă ca să ne deschidă ușa, și ne-am întors pe
Ruvigny Gardens. Știam amândoi că Molia era singurul adult
care avea trecere la mama.
— Aha, n-ați mai avut răbdare până la sfârșitul
săptămânii, asta-i problema? a fost singura lui reacție.
În cameră mai era un bărbat subțirel, așezat în fotoliul în
care stătea mereu tata.
— Acesta este domnul Norman Marshall. A fost cel mai
bun boxer de categorie semimijlocie de la nord de Tamisa. I se
spunea „Zvârluga din Pimlico“. Poate ați auzit de el.
Am clătinat amândoi din cap. Ne îngrijora mai tare faptul
că Molia invitase pe cineva necunoscut în casa părinților
noștri. Nu luaserăm nici o clipă în calcul o asemenea
posibilitate. Eram neliniștiți și din pricina fugii de la școală și
nu știam cum o s-o ia tutorele nostru, fiindcă până atunci nu-l
mai puseserăm la încercare. Dar, dintr-un motiv necunoscut,
Molia nu a fost deloc îngrijorat de evadarea noastră de la
mijlocul săptămânii.
— Probabil sunteți flămânzi. Încălzesc niște iahnie de
fasole. Cum ați venit până aici?
— Cu trenul. Apoi cu autobuzul.
— Bun.
Și, zicând asta, a plecat în bucătărie, lăsându-ne singuri cu
Zvârluga din Pimlico.
— Sunteți prieten cu el? l-a întrebat Rachel.
— Nicidecum.
— Atunci ce faceți aici?
 — Ăla e fotoliul tatei, am spus eu.
M-a ignorat și s-a întors spre Rachel:
— El a vrut să vin aici, drăguțo. Se gândește să parieze pe
un ogar la Whitechapel în weekendul ăsta. Ai fost vreodată
acolo?
Rachel a tăcut, de parcă insul nici nu i se adresase.
Bărbatul nu era nici măcar prieten cu chiriașul nostru.
— Ți-a mâncat pisica limba? a întrebat-o el, după care și-a
întors ochii albaștri spălăciți spre mine: Ai văzut vreodată o
cursă de ogari?
Am clătinat din cap și atunci s-a întors Molia.
— Poftim. Două porții de fasole.
— N-au fost niciodată la o cursă de câini, Walter.
Walter?
— Aș putea să-i aduc sâmbătă. La ce oră e cursa ta?
— Cupa O’Meara e întotdeauna la trei după-masă.
— Copiii ăștia pot să iasă din când în când în weekend
dacă le scriu eu un bilet.
— De fapt… a spus Rachel.
Molia s-a întors către ea, așteptând-o să continue.
— Nu vrem să mergem înapoi.
— Walter, eu am plecat. S-ar părea că ai niște complicații.
— O, nu e nici o complicație, a răspuns cu vioiciune
Molia. Rezolvăm noi. Nu uita de semnal. Nu vreau să-mi
mizez banii pe un câine care nu face nimic.
— Corect. Corect…
Zvârluga s-a ridicat și, în chip ciudat, și-a lăsat mâna pe
umărul surorii mele într-un gest liniștitor, apoi ne-a lăsat pe
noi trei singuri.
Ne-am mâncat fasolea în timp ce tutorele nostru ne
urmărea fără să dea nici un semn că ne-ar judeca.
— O să sun la școală și-o să le spun să nu-și facă griji.
Cred că de-acum au cam băgat-o pe mânecă.
 — Mâine, la prima oră, eu ar trebui să dau un extemporal
la matematică, am spus, dând totul pe față.
— Aproape că a fost exmatriculat pentru că a urinat într-o
chiuvetă! a intervenit Rachel.
Molia și-a folosit autoritatea, atâta câtă avea, cu multă
diplomație a doua zi dimineața, când ne-a însoțit la școală și
a stat de vorbă treizeci de minute cu directorul, un bărbat
scund și înfricoșător, care se prelingea fără zgomot pe
coridoare, încălțat cu pantofi cu talpă de cauciuc. M-a șocat să
descopăr că bărbatul care mânca de regulă de la tarabele de pe
Bigg’s Row avea atâta autoritate. În orice caz, în ziua aceea m-
am întors la cursuri ca elev obișnuit, iar Molia a plecat mai
departe cu Rachel, ca să rezolve și cealaltă jumătate a
problemei. Așa că, începând din a doua săptămână de școală,
nici unul dintre noi nu a mai rămas la internat. Nu am stat nici
o clipă să ne gândim ce părere vor avea părinții noștri despre
această reajustare radicală a vieților noastre.
Ajunși în grija Moliei, am început să luăm aproape toate
cinele la dughene de pe stradă. După bombardamente, Bigg’s
Row rămăsese o stradă necirculată. Cu câțiva ani în urmă, la
câtva timp după ce Rachel și cu mine fuseserăm expediați la
bunici, în Suffolk, o bombă a cărei țintă fusese probabil podul
Putney a căzut și a explodat pe High Street, la nici patru sute
de metri de Ruvigny Gardens. Barul Black & White Milk și
Cinderella Dance Club au fost distruse. Au murit aproape o
sută de oameni. Era o noapte cu ceea ce bunica numea „luna
bombardierului“ – luminile erau stinse în toate orașele și
satele, însă luna lumina ca ziua întreaga zonă. Chiar și după ce
ne-am întors în casa de pe Ruvigny Gardens, la sfârșitul
războiului, pe multe din străzile cartierului nostru încă mai
erau mormane de moloz, iar pe Bigg’s Row trei sau patru
tarabe mobile vindeau mâncare adusă cu bicicleta din centru –
tot ce rămânea nefolosit de la hotelurile din West End. Se
zvonea că Molia avusese ceva de-a face cu transferul unei
părți din acel surplus către cartierele de la sud de Tamisa.
Nici unul dintre noi nu mai mâncase până atunci de la o
tarabă de pe stradă, dar asta a devenit mâncarea noastră de
bază – tutorele nostru nu părea deloc interesat să gătească sau
să i se gătească. Prefera, cum spunea el, „viața pe fugă“. Așa
că stăteam aproape în fiecare seară împreună cu el lângă vreo
cântăreață de operă sau vreun croitor ori tapițer din zonă, cu
uneltele încă atârnate la cingătoare, în timp ce ei discutau
știrile zilei și se contraziceau. Când ieșea din casă, Molia era
mai plin de viață, iar ochii din dosul lentilelor ochelarilor săi
înregistrau tot ce se întâmpla pe stradă. Bigg’s Row părea să
fie adevărata lui casă, o scenă pe care arăta mult mai în
elementul lui, în timp ce sora mea și cu mine ne simțeam
niște intruși.
În ciuda sociabilității sale din timpul meselor în aer liber,
Molia era în continuare foarte rezervat. Rar ne dezvăluia în
vreun fel sentimentele sale. În afară de niște întrebări ciudate
– mă tot întreba așa, într-o doară, despre galeria de artă de la
școala mea și dacă nu pot să-i desenez planul încăperii –, ca și
în cazul experiențelor lui din război, nu pomenea nimic despre
treburile sale. Nu prea era în largul lui când trebuia să
vorbească cu tinerii. „Ascultați aici…“ Ridica o clipă ochii din
ziarul întins pe masa din sufragerie. „Domnul Rattigan a fost
auzit spunând că le vice anglais nu e pederastia și nici
flagelarea, ci incapacitatea englezilor de a-și exprima
emoțiile.“
Noi credeam, ca toţi adolescenții foarte siguri pe opiniile
lor, că era puțin probabil ca femeile să-l considere atrăgător.
Sora mea a făcut o listă cu trăsăturile lui. Sprâncene drepte,
negre și groase. O burtă mare, dar prietenoasă. O bârnă de nas.
Pentru un bărbat atât de retras, căruia îi plăcea muzica clasică
și plutea prin casă, practic fără zgomot, strănuta incredibil de
zgomotos. Explozii de aer erau emise nu numai de chipul lui,
ci parcă veneau din adâncurile acelei burți mari și prietenoase.
După aceea urmau imediat alte trei sau patru strănuturi ce
răbufneau sonor. Seara târziu se auzeau, perfect articulate,
tocmai din camerele lui din pod, de parcă era un actor special
pregătit să facă cea mai mică șoaptă de pe scenă să ajungă
până în ultimul rând.
De cele mai multe ori seara stătea și răsfoia Country Life,
uitându-se la fotografiile cu case impunătoare, și în tot timpul
ăsta sorbea ceva ce părea a fi lapte dintr-un pahar albastru cât
un degetar. Pentru cineva care vorbea atât de dezaprobator
despre progresul capitalismului, Molia etala o curiozitate
pătimașă față de aristocrație. Locul care îi stârnea cea mai
mare curiozitate era Albany, unde se pătrundea printr-o curte
interioară retrasă de lângă Piccadilly, și odată l-am auzit
murmurând:
— Mi-ar plăcea să mă plimb pe acolo.
A fost unul din rarele momente când și-a exprimat
dorințele infracționale.
De regulă dispărea de lângă noi la răsăritul soarelui și era
plecat până pe înserat. În a doua zi de Crăciun, știind că nu am
nimic de făcut, m-a luat cu el în Piccadilly Circus. La ora
șapte dimineața pășeam deja împreună pe holul acoperit cu
covoare groase al sălii de banchete de la Criterion, unde
supraveghea activitatea zilnică a personalului, compus în cea
mai mare parte din imigranți. Odată cu terminarea războiului,
petrecerile păreau să fi luat avânt. Și, în jumătate de oră, Molia
le repartizase deja tuturor diferitele sarcini – aspiratul
holurilor, săpunitul și uscatul mochetelor de pe scări, lustruitul
balustradelor, transportul celor vreo sută de fețe de masă
folosite la spălătoria de la subsol. Și, în funcție de
dimensiunile banchetului care urma să aibă loc în seara aceea
– o recepție în onoarea unui nou membru al Camerei Lorzilor,
o ceremonie de bar mitzvah, un bal al debutantelor sau ultima
zi de naștere dinaintea morții vreunei văduve –, dirija
mișcările personalului ca într-un film dat pe repede-înainte,
până când uriașele săli de banchete goale ajungeau să conțină
o sută de mese și șase sute de scaune pregătite pentru
petrecere.
Uneori Molia trebuia să fie de față la evenimentele acelea
de seară și stătea discret ca o molie la periferia întunecoasă a
încăperilor aurite. Dar era limpede că prefera să meargă acolo
dimineața devreme, când personalul pe care oaspeții nu aveau
să-l vadă niciodată lucra ca într-o frescă în Salonul Mare, lung
de aproape treizeci de metri, care vuia de aspiratoare uriașe,
de bărbați urcați pe scări cu pămătufuri lungi de zece metri, cu
care adunau pânzele de păianjen de pe candelabre, și de
muncitori care lustruiau lemnul, ca să acopere mirosurile de
seara trecută. Nimic nu putea fi mai diferit de birourile pustii
ale tatei. Aici era mai degrabă ca o gară în care fiecare pasager
avea un scop bine definit. Mă urcam pe scărița îngustă de
metal ce ducea spre locul unde atârnau lămpile cu arc electric,
așteptând să fie aprinse în orele de dans, și de acolo îi priveam
pe toți, iar în mijlocul acelei mări de oameni silueta masivă a
Moliei stătea la una din cele o sută de mese rotunde,
înconjurată de haosul care îi făcea atâta plăcere, completând
pontaje și știind perfect unde se găsește sau ar trebui să se
găsească fiecare om în clădirea cu cinci etaje. Întreaga
dimineața îi dirija pe cei care lustruiau argintăria sau decorau
prăjiturile, pe cei care ungeau roțile cărucioarelor și ușile
lifturilor, pe cei care curățau scamele și voma, pe cei care
înlocuiau săpunul la fiecare chiuvetă sau pastilele de clor din
fiecare pisoar, pe bărbații care spălau cu furtunul pavajul din
fața intrării, dar și pe imigranții ce desenau pe torturi nume
englezești pe care nu le mai scriseseră în viața lor, tăiau ceapă,
despicau porci cu niște cuțite teribile sau pregăteau orice urma
să fie comandat peste douăsprezece ore în salonul Ivor
Novello sau în salonul Miguel Invernio.
Ne strecuram afară din clădire exact la ora trei după-
amiaza și Molia dispărea, iar eu mă întorceam acasă singur.
Uneori el revenea seara la Criterion ca să rezolve vreo
urgență, dar ce făcea între ora trei după-amiază și momentul
când se întorcea pe Ruvigny Gardens era imposibil de știut.
Era un om care știa să iasă din orice situație. Mai existau oare
și alte profesii în care se refugia confortabil, chiar dacă doar
pentru o oră sau două? Vreo asociație de binefacere cât se
poate de onorabilă sau vreuna anarhistă? Un ins pe care l-am
cunoscut la un moment dat a sugerat că în două după-amiezi
din săptămână lucra pentru Sindicatul Internațional și Radical
al Croitorilor, Mașiniștilor și Călcătorilor Semiți. Dar poate
că și asta era o invenție, la fel ca activitățile lui de paznic
împotriva incendiilor din timpul războiului, alături de Miliția
Civilă. Descoperiserăm între timp că acoperișul hotelului
Grosvenor House nu fusese altceva decât cel mai favorabil loc
pentru transmisiunile radio către trupele aliate din spatele
frontului de pe continent. Acolo lucrase Molia pentru prima
dată împreună cu mama. Cândva ne agățaserăm de aceste
fragmente de povești cu ei doi în război, însă după plecarea
mamei Molia a devenit mult mai retras și a ținut asemenea
anecdote departe de noi.
 Flăcările iadului

Pe la sfârșitul acelei prime ierni, în timpul când locuiam

cu Molia, Rachel m-a convins să cobor împreună cu ea în
subsol și acolo, sub o prelată și câteva cutii pe care le dăduse
la o parte, am văzut cufărul cel mare al mamei. Nu în
Singapore, nici vorbă, ci acolo. Părea ceva magic, ca și cum se
întorsese singur acasă după ce-și încheiase călătoria. Nu am
spus nimic. Am urcat scările și am ieșit din pivniță. Cred că
mă temeam că o să-i găsim cadavrul în cufăr, îndesat printre
toate hainele pe care le împăturise și le aranjase cu atâta grijă.
Am auzit ușa trântindu-se când Rachel a ieșit din casă.
Când s-a întors Molia, seara târziu, eram în camera mea. A
spus că avusese de rezolvat o situație de criză la Criterion. De
obicei, dacă eram în camerele noastre, ne lăsa în pace. Dar de
data asta am auzit un ciocănit la ușă și el a intrat.
— Nu ați mâncat.
— Eu da, am spus.
— Ba nu. Nu se vede că ai fi mâncat. Îți pregătesc ceva.
— Nu, mulțumesc.
— Lasă-mă să…
— Nu, mulțumesc.
Nu voiam să mă uit la el. A rămas locului, iar eu nu am
spus nimic. Într-un final a zis încet:
— Nathaniel.
Asta a fost tot. Apoi:
— Unde e Rachel?
— Nu știu. I-am găsit cufărul.
— Da, a spus el încet. Cufărul e aici, nu-i așa, Nathaniel?
Îmi amintesc exact formularea, faptul că mi-a rostit de
două ori numele. A urmat o nouă tăcere – poate că urechile
mele deveniseră surde la orice sunet, chiar dacă o fi scos
vreunul. Am rămas așa, ghemuit. Nu știu cât a trecut până ce
m-a luat cu el la parter și am coborât împreună în subsol, unde
Molia a început să deschidă cufărul.
Înăuntru, înghesuite parcă definitiv și pentru totdeauna, se
aflau toate hainele și obiectele pe care mama le împachetase
atât de teatral sub ochii noștri, fiecare însoțit de o explicație:
de ce va avea nevoie de o anumită rochie până la mijlocul
gambei sau de un anumit șal. Șalul trebuia să-l ia, spusese ea,
pentru că i-l dăduserăm noi de ziua ei. Și cutia aceea de tablă o
să-i trebuiască acolo. Și pantofii ăia lejeri de stradă. Fiecare
lucru avea un scop și o utilitate. Și toate fuseseră lăsate în
urmă.
— Dacă ea nu e acolo, înseamnă că nici el nu e?
— El e acolo.
— De ce e el acolo dacă ea nu e?
Tăcere.
— Unde e ea?
— Nu știu.
— Trebuie să știi. Ai rezolvat problema cu școala.
— Asta am făcut-o singur.
— Ții legătura cu ea. Așa ai spus.
— Da. Așa am spus. Dar nu știu unde e acum.
M-a ținut de mână în subsolul rece până când m-am
desprins și m-am dus înapoi sus, unde m-am așezat lângă
șemineul cu gaz din camera de zi neluminată. L-am auzit cum
urcă scările, ignoră încăperea în care mă aflam și urcă în
camera lui din pod. Când mă gândesc la tinerețea mea, dacă
mi-ați cere să-mi amintesc repede un singur lucru, acela ar fi
casa cufundată în întuneric din seara aceea, în orele de după ce
a dispărut Rachel. Și ori de câte ori dau peste expresia asta
ciudată, „flăcările iadului“, e ca și cum aș găsi o etichetă pe
care s-o pun pe acel moment când am rămas singur în casă cu
Molia și abia dacă m-am clintit de lângă șemineu.
A încercat să mă convingă să mănânc cu el. Când am
refuzat, a deschis două conserve cu sardine. Două farfurii –
una pentru el, una pentru mine. Ne-am așezat lângă foc. A
venit lângă mine pe întuneric, în pata de lumină roșiatică de la
flacăra de gaz. Am amintiri confuze despre ce am vorbit, fără
nici o ordine cronologică. Era ca și cum se străduia să explice
sau să scoată la iveală ceva despre care eu încă nu aveam
habar.
— Unde e tata?
— Nu țin legătura cu el.
— Dar mama urma să meargă la el.
— Nu.
A făcut o pauză, cumpănind cum să continue.
— Trebuie să mă crezi: nu e acolo cu el.
— Dar e soția lui.
— Știu asta, Nathaniel.
— E moartă?
— Nu.
— E în pericol? Unde s-a dus Rachel?
— O s-o găsesc eu pe Rachel. Dă-i pace deocamdată.
— Nu mă simt în siguranță.
— Rămân aici cu tine.
— Până se întoarce mama?
— Da.
Tăcere. Am vrut să mă ridic și să plec.
— Îți amintești de pisică?
— Nu.
— Ai avut la un moment dat o pisică.
— Nu, nu am avut.
— Ba da.
Am tăcut din politețe. Nu avusesem niciodată o pisică. Nu-
mi plac pisicile.
— Le evit, am spus.
— Știu, a răspuns Molia. De ce crezi că e așa? Că le eviți?
 Focul a sfârâit, așa că Molia s-a lăsat în genunchi și a pus
o monedă în contor, ca să-l readucă la viață. Flăcările i-au
luminat partea stângă a feței. A rămas în poziția aceea, de
parcă știa că, ridicându-se, va fi din nou în întuneric, de parcă
voia să-l pot vedea în continuare, iar contactul dintre noi să
rămână unul intim.
— Ai avut o pisică, a repetat el. Ai iubit-o. A fost singurul
animal pe care l-ai avut în copilărie. Era mică. Te aștepta să
vii acasă. Oamenii nu-și aduc aminte chiar totul. Îți amintești
prima școală la care ai mers? Înainte să vă mutați pe Ruvigny
Gardens?
Am clătinat din cap, urmărindu-i privirea.
— Ai iubit pisica. Noaptea, când adormeai, părea să cânte
ca pentru sine. De fapt era un urlet, nu un zgomot agreabil, dar
îi plăcea ei să facă așa. Pe tatăl tău îl irita. Avea somnul ușor.
Din ultimul război a rămas cu o frică de zgomote neașteptate.
Urletele pisicii tale îl scoteau din minți. Pe vremea aia locuiați
la periferia Londrei. În Tulse Hill, cred. Pe-acolo.
— De unde știi asta?
Nu a părut să mă audă.
— Da. În Tulse Hill. Ce înseamnă asta, Tulse? Tatăl tău te
avertiza mereu. Îți amintești? Venea în camera ta, care era
lângă dormitorul lui și al mamei tale, lua pisica și o dădea
afară pentru tot restul nopții. Dar asta doar înrăutățea
lucrurile. O făcea să cânte și mai tare. Desigur, tatălui tău nu i
se părea un cântec. Doar ție ți se părea. Așa i-ai spus. Chestia
e că pisica nu începea să urle decât după ce adormeai tu, de
parcă nu voia să te deranjeze când încercai să dormi. Așa că
într-o noapte tatăl tău a omorât-o.
Nu mi-am luat privirea de la foc. Molia s-a aplecat și mai
aproape de lumină, astfel că eram nevoit să-i văd chipul, să
văd că e un chip uman, chiar dacă părea că arde.
— Dimineața nu ți-ai mai găsit pisica, așa că ți-a spus. A
zis că îi pare rău, dar că nu mai suporta zgomotul.
— Și eu ce-am făcut?
— Ai fugit de acasă.
— Unde? Unde m-am dus?
 — Te-ai dus la un prieten de-al părinților tăi. I-ai spus
acelui prieten că de-acum vrei să locuiești la el.
Tăcere.
— Tatăl tău era sclipitor, dar instabil. Trebuie să înțelegi
că războiul l-a afectat rău. Și nu e vorba doar de frica de
zgomotele neașteptate. Avea ceva ascuns în el și simțea
nevoia să fie singur. Mama ta era conștientă de asta. Poate că
ar fi trebuit să vă spună. Războaiele nu au nimic glorios.
— Cum de știi toate astea? De unde le știi?
— Mi s-au povestit, a spus el.
— Cine ți le-a povestit? Cine…
Și atunci m-am oprit.
— La mine ai venit să stai atunci. Tu mi-ai spus.
După asta am tăcut amândoi. Molia s-a ridicat și s-a
îndepărtat de șemineu până ce abia îi mai puteam distinge
figura în întuneric. Așa că mi s-a părut mai ușor să vorbesc.
— Cât am stat cu tine?
— Nu foarte mult. În cele din urmă a trebuit să te aduc
acasă. Îți amintești?
— Nu știu.
— O vreme nu ai mai vorbit. Te simțeai mai în siguranță
așa.
Sora mea nu s-a întors până târziu, mult după miezul
nopții. Părea lipsită de griji și abia dacă a schimbat o vorbă cu
noi. Molia nu a deschis subiectul absenței ei, a întrebat-o doar
dacă băuse. Ea a ridicat din umeri. Părea epuizată. Era
murdară pe brațe și pe picioare. După seara aceea Molia avea
să se apropie intenționat tot mai tare de ea. Dar eu aveam
senzația că Rachel traversase un râu și acum era undeva mai
departe de mine, în altă parte. În definitiv, ea descoperise
cufărul, pe care mama noastră îl „uitase“ pur și simplu când se
urcase în avion pentru a face călătoria de două zile și jumătate
până la Singapore. Fără șal, fără cutia de metal, fără rochia
până la jumătatea gambei pe care să o rotească pe un ring la un
ceai dansant, împreună cu tata sau cu cine o fi fost, unde o fi
fost. Dar Rachel refuza să vorbească despre asta.
 În dreptul unor pasaje de pe partiturile lucrărilor lui,
Mahler a scris cuvântul schwer. Înseamnă „dificil“. „Greu.“
Asta ne-a spus la un moment dat Molia, ca pe un fel de
avertisment. A spus că trebuie să ne pregătim pentru astfel de
momente ca să putem să le facem față eficient în caz că eram
nevoiți să ne adunăm brusc mințile. Astfel de momente există
în viețile tuturor, spunea el întruna. Exact așa cum nici o
partitură nu se bazează pe un singur ton sau pe un singur nivel
de efort al muzicienilor din orchestră. Uneori se bazează pe
liniște. Era un avertisment straniu: să acceptăm că de-acum
nimic nu mai oferă siguranță. „Schwer“, spunea el, făcând cu
degetele ghilimele în aer, iar noi repetam pe mutește cuvântul
și traducerea sau pur și simplu dădeam obosiți din cap că
înțelegem. Sora mea și cu mine ne-am obișnuit să ne repetăm
papagalicește unul altuia cuvântul: „schwer“.
***
Au trecut atâția ani și acum, când scriu aceste rânduri,
uneori am senzația că o fac la lumina lumânării. Ca și cum n-
aș putea vedea ce se întâmplă în întuneric dincolo de mișcarea
creionului pe hârtie. Par niște momente scoase din orice
context. Am auzit că atunci când era tânăr, Picasso picta numai
la lumina lumânării, ca să le permită umbrelor să se deplaseze
permanent. Dar când eram puști, eu stăteam la biroul meu și
desenam hărți detaliate care radiau de acasă spre tot restul
lumii. Toți copiii fac asta. Numai că eu le desenam cu toată
precizia de care eram în stare: strada noastră în formă de U,
magazinele de pe șoseaua Lower Richmond, potecile care
mergeau de-a lungul Tamisei, lungimea exactă a podului
Putney (două sute de metri), înălțimea zidului de cărămidă de
la cimitirul Brompton (șase metri), până la cinematograful
Gaumont de la colțul cu șoseaua Fulham. Făceam asta în
fiecare săptămână, urmărind orice schimbare, ca și cum tot ce
nu rămânea așternut pe hârtie putea fi în pericol. Aveam
nevoie de o zonă de siguranță. Știam că dacă pun două dintre
hărțile acelea una lângă alta ar arăta ca un joc din ziar în care
trebuia să găsești zece diferențe între două imagini aparent
identice – ora de pe cadranul unui ceas, o haină descheiată,
aici o pisică, dincolo nici o pisică.
În unele seri vântoase de octombrie, în întunericul grădinii
mele apărate de ziduri, simt cum zidurile se cutremură în timp
ce abat vântul dinspre coasta de est pe deasupra capului meu
și am sentimentul că nimic nu poate tulbura sau invada
singurătatea pe care am găsit-o în întunericul acesta călduț. De
parcă aș fi protejat de trecut, unde există încă teama de a-mi
aminti figura Moliei luminată de flacăra cu gaz în timp ce eu
pun întrebare după întrebare, încercând să forțez o ușă
necunoscută să se întredeschidă. Sau unde trezesc ușor o
iubită din anii adolescenței. Chiar dacă momentul acela e o
amintire pe care o vizitez rar.
A existat o perioadă în care arhitecții nu erau responsabili
numai de clădiri, ci și de râuri. Christopher Wren a construit
catedrala St. Paul, dar a amenajat și zonele mai joase ale
râului Fleet, lărgindu-i malurile ca să poată fi folosit pentru
transportul cărbunilor. Și totuși, odată cu trecerea timpului,
râul Fleet și-a încheiat viața drept canal de ape reziduale. Iar
când până și cloaca aceea subterană a secat, impunătoarele
tavane boltite și arcade din vremea lui Wren au devenit locuri
de întâlnire ilegale sub oraș, unde oamenii se adunau noaptea
pe cursul fostului râu, de-acum nici măcar umed. Nimic nu
durează. Nici măcar faima artistică sau literară nu protejează
lucrurile efemere din jurul nostru. Heleșteul pictat de
Constable a secat și a fost îngropat sub parcul de la
Hampstead Heath. Un afluent anemic al râului Effra de lângă
Herne Hill, descris de Ruskin drept „șanț cotropit de
mormoloci“ și ale cărui ape le-a desenat atât de frumos, nu
mai există acum decât, poate, în niște desene de arhivă.
Străvechiul Tyburn a dispărut și nu l-au mai putut găsi nici
geografii, nici istoricii. Cam în același fel îmi vedeam și eu
clădirile atent redate pe șoseaua Lower Richmond: într-o
periculoasă vremelnicie, așa cum clădiri mărețe au dispărut în
război, așa cum ne pierdem mamele și tații.
Ce anume ne permitea să ne arătăm atât de puțin
îngrijorați de absența părinților noștri? Pe tata, pe care îl
văzuserăm urcând la bordul avionului Avro Tudor cu
destinația Singapore, eu abia dacă îl cunoșteam. Dar unde era
mama? Obișnuiam să merg cu un autobuz care se deplasa
foarte lent, să urc la etajul lui și să mă uit de acolo la străzile
pustii. În unele părți din oraș nu vedeai pe nimeni, poate doar
câțiva copii care mergeau singuri și apatici, ca niște mici
fantome. Era vremea fantomelor de război, cu clădiri cenușii,
neluminate nici măcar noaptea, și ferestrele sparte acoperite
cu pânză neagră acolo unde fuseseră geamurile. Orașul părea
încă rănit, nesigur pe el. Asta îți permitea să trăiești în afara
regulilor. Totul se întâmplase deja. Sau nu?
Dați-mi voie să recunosc că au fost momente când am
crezut că Molia e un om periculos. Avea el un fel de asprime.
Nu că nu ar fi fost bun cu noi, doar că, fiind un bărbat fără
familie, nu știa cum să le spună adevărul unor copii – și
adesea asta era senzația pe care o aveam, că Molia distrugea o
ordine care ar fi trebuit să existe în casa noastră. E genul de
lucru care se întâmplă când un copil aude o glumă care ar
trebui spusă numai între adulți. Bărbatul acesta, pe care îl
crezuserăm liniștit și timid, părea acum periculos de
împovărat cu secrete. Prin urmare, chiar dacă nu voiam să cred
lucrurile despre care mi-a vorbit în seara aceea lângă foc, am
pus informațiile acelea undeva la păstrare.
În timpul primelor săptămâni pe care le-am petrecut
singuri cu Molia după plecarea mamei, în casă au intrat numai
doi musafiri: Zvârluga din Pimlico și cântăreața de operă de
pe Bigg’s Row. Uneori, când mă întorceam de la școală, o
găseam așezată la masa din sufragerie împreună cu Molia,
frunzărind partituri și urmărind cu un creion linia melodică
principală. Dar asta a fost înainte ca locuința noastră să devină
aglomerată. În perioada Crăciunului casa se umpluse de
cunoștințe de-ale Moliei, dintre care majoritatea stăteau până
noaptea târziu și conversațiile lor se strecurau în camerele
noastre în timp ce noi dormeam. La miezul nopții vedeam cum
scara și sufrageria erau luminate puternic. Nici la ora aceea
târzie discuțiile nu erau vreodată simple conversații. Se
simțea mereu o tensiune și se cereau sfaturi de care era nevoie
urgent. „Care e drogul cel mai greu de detectat care i se poate
administra unui câine de curse?“ a fost întrebarea pe care am
auzit-o la un moment dat. Dintr-un motiv sau altul, sora mea și
cu mine credeam că astfel de conversații nu sunt ieșite din
comun. Păreau să semene cu felul în care vorbeau mama și
Molia despre activitățile lor din timpul războiului.
Dar cine erau toți oamenii aceia? Erau oameni care
lucraseră cu Molia în timpul războiului? Pe apicultorul guraliv,
domnul Florence, aparent căzut în dizgrație în urma unei
infracțiuni minore din trecut despre care nu se pomenea nimic,
l-am auzit spunând cum își dobândise abilitățile dubioase din
domeniul anestezicelor în timpul campaniei din Italia.
Zvârluga pretindea că pe Tamisa se foloseau ilegal atât de
multe sonare, încât consiliul local din Greenwich bănuia că
intrase o balenă în estuar. Era limpede că prietenii Moliei se
poziționau puțin mai la stânga față de noul Partid Laburist –
cam cu vreo cinci kilometri. Iar casa noastră, atât de ordonată
și de goală când era locuită de părinții noștri, fremăta acum ca
un stup, plină cu toate aceste suflete ocupate și certărețe care,
după ce încălcaseră legal niște limite în timpul războiului,
aflau acum dintr-odată că nu le mai pot încălca pe timp de
pace.
De pildă, era acolo un „stilist“ căruia nu i se pronunța
niciodată numele, ci doar porecla, „Citronella“, și care în
timpul războiului trecuse de la o carieră profitabilă de furnizor
de articole de croitorie la ocupația de spion al guvernului, iar
acum revenea încet la o carieră de stilist al unor membri mai
puțin importanți ai familiei regale. Noi ne încălzeam brioșele
la foc după ce veneam de la școală și habar nu aveam ce
căutau asemenea personaje acolo, în compania Moliei. Casa
părea să fi intrat în coliziune cu lumea de afară.
Serile se încheiau cu plecarea bruscă și simultană a tuturor,
după care se făcea liniște. Dacă Rachel și cu mine eram treji,
știam deja ce se pregătea să facă Molia. Îl văzuserăm de
câteva ori ținând cu atenție câte un disc, suflând praful de pe
el și ștergându-l delicat cu mâneca. Un crescendo începea să
umple parterul casei. Nu mai era muzica blândă pe care o
auzeam din camera lui pe vremea când era mama acasă. Cea
de acum părea violentă, haotică, lipsită de orice eleganță.
Muzica pe care o punea seara la gramofonul părinților noștri
semăna mai degrabă cu o furtună, cu ceva ce se prăvălea
zgomotos de la mare înălțime. Abia după ce se termina muzica
aceea rău prevestitoare, punea alt disc – o voce liniștită care
cânta solo – și după câteva minute aproape că îmi imaginam
că apăruse și o femeie, cineva despre care credeam că era
mama. Asta așteptam și uneori în timpul ăsta adormeam.
Înainte de vacanța de la mijlocul semestrului Molia mi-a
spus că, dacă vreau să câștig niște bani, probabil că ar putea
să-mi facă rost de o slujbă pe timpul vacanței. Am dat din cap
aprobator și precaut.
 „Sinistra amabilitate a liftierului“

În subsolul de la Criterion erau nouă cuve uriașe pentru

rufe murdare, care se roteau întruna. Era o lume cenușie, fără
ferestre, cu totul separată de lumina zilei. Eram acolo cu Tim
Cornford și un bărbat pe nume Tolroy și ne opinteam să
aruncăm în cuve fețele de masă, iar când mașinăria se oprea,
le târâiam în partea cealaltă a încăperii, în altă mașină, care le
călca cu aburi. Tot ce aveam pe noi se îngreuna de la
umezeală, așa că, înainte să încărcăm fețele de masă călcate în
cărucioare și să pornim cu ele pe hol, ne treceam hainele prin
mașinile de stors.
În prima zi am crezut că, odată ajuns acasă, o să-i
povestesc lui Rachel în detaliu cum a fost. Dar până la urmă
am ținut totul pentru mine – la început doar din cauză că mi-
era rușine de durerea din umeri și din picioare sau de plăcerea
pe care o simțisem mâncând o prăjitură cu cremă șutită de pe
căruciorul cu deserturi pregătit pentru cină. Când ajungeam
acasă, nu făceam altceva decât să mă târâi până în pat,
lăsându-mi hainele încă ude să se usuce pe balustradă.
Fusesem aruncat într-o cloacă epuizantă și acum abia dacă îl
mai vedeam pe tutorele meu, mereu ocupat la pupitrul de
comandă al celor o mie de activități. Acasă refuza să asculte
fie și cea mai vagă plângere din partea mea. Cum mă
comportam și cum eram tratat la muncă nu era treaba lui.
Mi s-a oferit ocazia să lucrez noaptea, caz în care aș fi
primit cu o jumătate de leafă în plus, și am acceptat fără să
stau pe gânduri. Am devenit liftier, plictisit și invizibil în
cușca mea capitonată cu catifea, iar în alte seri purtam haină
albă și lucram la toalete, prefăcându-mă că le sunt
indispensabil clienților, care de fapt nu aveau câtuși de puțin
nevoie de mine. Bacșișurile erau acceptate cu plăcere, însă în
serile acelea nu primeam nici un bacșiș și nu ajungeam acasă
decât la miezul nopții, după care mă trezeam din nou la șase
dimineața. Nu, preferam spălătoria. O dată, după miezul
nopții, când se terminase o petrecere, am fost chemat să ajut la
mutatul unor obiecte de artă din pivniță. Se pare că în timpul
războiului un număr de sculpturi și picturi importante fuseseră
scoase din Londra și ascunse în minele de șist din Țara
Galilor. Lucrările mai puțin valoroase fuseseră găzduite în
subsolurile marilor hoteluri și uitate temporar, dar acum erau
scoase treptat la lumină.
Nici unul dintre noi nu știa cât de mult se întindeau în
realitate tunelurile de sub Criterion, poate că mergeau chiar pe
sub Piccadilly Circus, dar acolo era insuportabil de cald și
lucrătorii din tura de noapte stăteau aproape goi când se
chinuiau să scoată din întuneric statuile acelea la fel de goale.
Sarcina mea era să acționez manual liftul ca să transport
femeile și bărbații aceia – unii cu mâini sau picioare lipsă,
alții întinși pe catafalcuri, cu câini la picioare, iar alții
luptându-se cu un cerb – din labirintul de tuneluri până în
foaier și, pentru o vreme, holul principal arăta exact ca în
zilele cele mai aglomerate, cu un șir de sfinți prăfuiți, unii cu
săgeți înfipte între coaste, așezați politicos la coadă, de parcă
erau niște clienți ce așteptau la recepție. Când am întins mâna
să trag de maneta de alamă ca să mai urcăm un etaj,
mișcându-mă cu greu în spațiul strâmt al liftului de serviciu,
am mângâiat pe burtă o zeiță. Apoi am deschis grilajul și au
plecat toate, pe platformele lor cu roți, spre Salonul Mare.
Atâția sfinți și eroi de care habar nu aveam. La ivirea zorilor
erau deja în drum spre diferite muzee și colecții private din
oraș.
La finalul acelei scurte vacanțe mi-am studiat atent
imaginea reflectată în oglinda din baia de la școală, ca să văd
dacă mă schimbasem sau învățasem ceva, după care m-am
întors la matematică și la geografia Braziliei.
Rachel și cu mine ne întreceam adesea, vrând să vedem
cine îl imită mai bine pe Zvârlugă. Avea, de pildă, un mers
foarte furișat, de parcă își păstra energia pentru un moment
ulterior. (Poate se pregătește pentru „schwer“, spunea
Rachel.) Sora mea, care a fost întotdeauna o actriță mai bună
decât mine, se putea preface că se furișează ca să scape de
raza unui reflector. Spre deosebire de Molie, Zvârluga era
adeptul agilității. Părea cel mai în largul lui în spații înguste.
În definitiv, avusese succes de timpuriu ca Zvârluga din
Pimlico, ghemuit în pătratul restrâns al unui ring de box, și noi
credeam, deși pe nedrept, că poate la un moment dat petrecuse
câteva luni în spațiul de doi pe trei metri al unei celule de
închisoare.
Închisorile ne trezeau curiozitatea. Cu o săptămână sau
două înainte de plecarea mamei, Rachel și cu mine ne-am
jucat de-a căutătorii de urme, ca în Ultimul mohican, și am
hotărât să o urmărim prin oraș. Am schimbat de două ori
autobuzele și am fost oripilați când am văzut-o pe mama stând
de vorbă cu un bărbat foarte înalt, care a condus-o, ținând-o de
cot, în interiorul închisorii Wormwood Scrubs. Ne-am retras
amândoi spre casă, așteptându-ne să nu o mai vedem
niciodată, și am stat în camera de zi pustie, neștiind ce să
facem mai departe, iar când mama s-a întors la timp ca să
pregătească cina, am fost și mai nedumeriți. De fapt, după
descoperirea cufărului eu am fost pe cale să cred că nu plecase
în Orientul Îndepărtat, ci se întorsese cuminte la porțile
închisorii, ca să-și ispășească pedeapsa, amânată o vreme,
pentru cine știe ce infracțiune. În orice caz, dacă mama
noastră putea fi închisă, atunci Zvârluga, cu apucăturile lui
anarhice mult mai evidente, cu siguranță trecuse și el printr-un
astfel de loc. Îl consideram genul de om care s-ar simți foarte
în largul lui evadând printr-un tunel claustrofobic.
În timpul următoarei vacanțe am prins încă o slujbă la
Criterion, de data asta la spălat de vase. Acum aveam
tovărășie și, lucrul cel mai important, puteam asculta
numeroasele povești relatate sau inventate. Unul, chipurile,
intrase în țară ascuns printre pui în cala unui vas polonez și
apoi sărise în mare la Southampton, acoperit de pene, altul era
fiul nelegitim al unui jucător de crichet care se culcase cu
maică-sa undeva în Antigua sau în Port of Spain – și toate
aceste confesiuni erau urlate cu dramatism în timp ce de jur
împrejur zăngăneau farfurii și furculițe, iar apa curgea din
robinete ca timpul însuși. Eu aveam deja cincisprezece ani și
îmi plăcea la nebunie.
În tăcerea din timpul pauzelor de prânz, pe care le luam în
ture, atmosfera era cu totul alta. În cele treizeci de minute
libere, unul sau doi inși stăteau așezați pe câte un scaun
netapițat, iar ceilalți stăteam pe jos. Atunci începeau
istorioarele despre sex, unde se foloseau cuvinte ca „bijboacă“
– și care implicau surorile sau frații sau mamele celor mai
buni prieteni, ce seduceau și educau tineri și tinere cu o
generozitate și o lipsă de posesivitate pe care cei mai mulți
dintre ei nu aveau să le întâlnească niciodată în viața reală.
Lecțiile meticuloase și prelungite despre contactul sexual în
toate formele lui, descrise de domnul Nkoma, un bărbat
remarcabil, cu o cicatrice pe față, durau toată pauza și eu mă
întorceam la spălatul oalelor și al farfuriilor incapabil să-mi
revin tot restul după-amiezii în urma celor auzite. Dacă peste o
zi sau două aveam norocul ca domnul Nkoma să lucreze lângă
mine la chiuveta 1, povestea – ca un serial lung și complicat
despre tinerețea noului meu prieten – continua cu încă un
episod erotic. Descria un univers plin de farmece, în care aveai
tot timpul din lume și din care se pare că lipseau soții, așa
cum lipseau și copiii. Tânărul domn Nkoma se delectase cu
niște lecții de pian oferite de o anume doamnă Rafferty și, ca
o apoteoză a tuturor narațiunilor lui aparent inventate, într-o
după-amiază târzie, în timp ce doisprezece dintre noi decorau
scena uneia dintre sălile de banchete pentru evenimentul din
acea seară, domnul Nkoma a tras un taburet lângă pian, s-a
așezat și, cât noi munceam, a cântat o melodie voluptuoasă. A
durat zece minute și toată lumea a amuțit. Nu a cântat și cu
vocea, doar degetele lui educate atingeau clapele cu patimă și
pricepere, astfel încât ne-a fost imposibil să nu rămânem uluiți
de adevărul vorbelor sale, pe care până atunci le crezuserăm
simple închipuiri. Iar când a terminat, a mai rămas acolo o
jumătate de minut, după care a închis încet pianul, de parcă
acest gest, în sine, era finalul poveștii, adevărul și dovada a
ceea ce îl învățase doamna Rafferty din orășelul Ti Rocher,
aflat la șase mii cinci sute de kilometri de Piccadilly Circus.
Ce efect a avut acest scurt contact cu arta povestitului
asupra băiatului care eram? Când mă gândesc la episoadele
acelea, nu îl văd pe domnul Nkoma cel de patruzeci și șase de
ani și nici cicatricea lui, ci pe Harry Nkoma, un băiat de vârsta
mea, căruia doamna Rafferty i-a pregătit un pahar mare de suc,
i-a spus să ia loc și l-a întrebat cu o voce joasă ce voia să facă
cu viața lui. Fiindcă am convingerea că, dacă a inventat ceva,
trebuie să fi fost doar scenele de sex explicit pe care le descria
cu atâta lejeritate publicului lui din pauza de prânz, unde
cunoștințele adunate mai târziu în viață se așezau peste
realitatea unei tinereți mult mai inocente. Adevărul îl
reprezenta băiatul – cu cicatrice sau, poate, încă fără – care s-a
prezentat la ușa doamnei Rafferty împreună cu alți doi băieți,
tot curieri ca și el, și căreia ea i-a spus chiar de la prima lor
întâlnire „Mergi la aceeași școală ca și fiul meu, nu-i așa?“, la
care Harry Nkoma a răspuns: „Da, doamnă“. „Și ce vrei să
faci în viață?“ El se uita pe fereastră, nu era de fapt atent la ea.
„Aș vrea să cânt într-o formație. Să bat la tobe.“ „O“, a spus
ea, „oricine poate să bată la tobe. Nu, tu ar trebui să înveți să
cânți la pian“.
— Era atât de frumoasă! mi-l amintesc și azi spunând pe
Harry Nkoma, apoi descriindu-ne tuturor, cu talent de
romancier, rochia ei colorată, tălpile înguste și goale, degetele
subțiri de la picioare, ceva mai negricioase, și oja de culoare
deschisă de pe unghii.
După atâția ani, încă își mai amintea conturul limpede al
mușchilor de pe brațele ei. Așa că, fără nici o urmă de
neîncredere, m-am îndrăgostit, așa cum făcuse și Harry
Nkoma, de femeia aceea care pur și simplu știa cum să
vorbească cu un băiat, avea răbdare să-l asculte și să se
gândească la ce spunea el sau ce avea să spună ea mai departe,
se oprea, aducea ceva din frigider și toate astea conduceau,
conform relatărilor lui Harry cel matur, la pregătirea acelor
episoade sexuale pe care nici unul dintre noi nu și le-ar fi
putut imagina și pentru care nici nu eram pregătiți în timp ce
stăteam așezați pe podea, printre chiuvetele de la Criterion, în
timp ce domnul Nkoma stătea deasupra noastră, pe unul dintre
cele două scaune disponibile.
A spus că îi simțea mâinile ca frunzele pe trupul lui. După
ce a terminat în ea – acest straniu și înfiorător act de magie –,
palmele ei i-au ridicat părul de pe față până când inima a
încetat să-i mai bată nebunește. I se părea că fiecare nerv din
corpul lui s-a liniștit în sfârșit. Și-a dat seama că femeia avea
în continuare aproape toate hainele pe ea. Până la urmă totul se
petrecuse în grabă, fără nici un pic de nesiguranță sau de chin.
Apoi ea s-a dezbrăcat încet și s-a aplecat într-o parte, ca să
poată culege cu buzele și ultimul lui strop. S-au îmbăiat la un
robinet de afară. Ea i-a turnat pe cap trei sau patru găleți de
apă și apa s-a scurs pe trupul lui golit dintr-odată de voință. A
ridicat din nou găleata și apa s-a prelins pe trupul ei, apoi ea
și-a vârât mâna în șuvoiul de apă ca să se spele. „Poți să dai
concerte în alte părți ale lumii“, i-a spus mai târziu, în timpul
altei după-amiezi. „Ți-ar plăcea?“ „Da.“ „Atunci o să te
învăț.“
Eu stăteam pe podea fără să scot un cuvânt și ascultam
această poveste cu o generozitate despre care știam deja că nu
există nicăieri altundeva pe lume, care nu se putea petrece
decât în vis.
În holul unde se țineau cărucioarele, între bucătărie și
lifturile de serviciu care urcau până la Etajul Banchetelor, se
desfășura o partidă de scratch ball. Indiferent în ce punct
ajunsese anecdota, indiferent cât de obosiți erau angajații,
ultimele zece minute ale pauzei de prânz erau dedicate celor
două echipe de cinci persoane care se confruntau pe pătratul
de ciment de doi metri pe doi, fără mochetă. În scratch ball nu
contau atât iscusința cu care pasai și viteza de alergare, ci
echilibrul și forța brută cu care îl împingeai pe înaintașul
echipei, și toată furia părea și mai furioasă, pentru că totul
trebuia să se petreacă fără zgomot. Nici o critică verbală, nici
un icnet și nici un urlet de durere nu trădau anarhia din holul
pentru cărucioare, de parcă vedeai niște filmări vechi și fără
sonor ale unei revolte. Scârțâitul pantofilor și sunetul făcut de
trupurile prăbușite erau singurele care deconspirau activitatea
noastră nelegiuită. Apoi zăceam o vreme, respirând greu, ne
ridicam și mergeam înapoi la treabă. Domnul Nkoma și cu
mine ne întorceam la chiuvetele cele mari, îndesam pahare
fragile între niște perii care se roteau și, după o jumătate de
secundă, le azvârleam în apă clocotită, pentru ca insul care
trebuia să le șteargă să le poată prinde ușor când apăreau iar la
suprafață și să le pună unele peste altele. Puteam să spălăm
peste o sută de pahare în cincisprezece minute. Cu farfuriile și
tacâmurile dura ceva mai mult, dar deocamdată de ele se
ocupa altcineva, așa că eram doar eu și domnul Nkoma și
ultimele istorioare de la prânz, care se transformau în ceva ce
părea un fel de somn foarte necesar, unde de fapt le era și
locul. Nu auzeam decât hărmălaia generală din bucătărie,
robinetele din care țâșnea apa și uriașele perii ude care
zumzăiau în fața noastră.
De ce îmi mai amintesc și acum zilele și nopțile acelea de
la Criterion – acel fragment de primăvară din tinerețea unui
băiat, o perioadă aparent lipsită de importanță? Bărbații și
femeile pe care îi întâlneam în Ruvigny Gardens au fost mult
mai provocatori și au devenit mult mai semnificativi pentru
parcursul vieții mele. Poate pentru că a fost unicul moment
când băiatul acela a fost singur, un străin printre alți străini,
când a putut să-și aleagă singur aliații și adversarii dintre cei
ce lucrau alături de el la chiuvetă sau jucau în echipele de
scratch ball. Când i-am spart nasul din greșeală lui Tim
Cornford, a fost nevoit să și-l camufleze cumva, ca să poată
lucra în restul după-amiezii și să nu-și piardă simbria. A
rămas o vreme năucit, și-a curățat la robinet cămașa pătată de
sânge și s-a întors la treabă – avea de vopsit o scândură ciobită
din dușumea, care trebuia să se usuce până la ora când soseau
clienții. Căci până la ora șase seara majoritatea lucrătorilor de
la parter părăseau clădirea, ca niște mici cizmari nevoiți să
dispară înainte să se întoarcă adevărații proprietari.
Deja mă încânta faptul că Molia nu arăta nici un fel de
interes față de felul cum supraviețuiam la muncă sau față de
belelele în care intram. Îi ascundeam lucrurile pe care le
învățam – și nu numai lui, ci și surorii mele, căreia cândva îi
împărtășeam totul. Istorioarele sexuale ale lui Harry Nkoma
nu au continuat, dar după-amiezile cu doamna Rafferty au
rămas și a existat și o scurtă și timidă tovărășie cu Harry. Îmi
amintesc cum am făcut tărăboi la vreo două meciuri de fotbal
la care am mers împreună sau cum, la finalul unei zile
epuizante, ne comparam mâinile opărite și bășicile de carne
de pe fiecare deget – chiar și de pe degetele acelea abile care
cântaseră atât de surprinzător la pian, făcând să amuțească o
încăpere plină de angajați de la Criterion. Până unde și-a
urmat talentul? Ajunsese deja la mijlocul vieții. Din câte știam
eu, era foarte posibil să îi încolțească și pe alții cu poveștile
lui. Dar unde era viitorul acela pe care i-l promisese doamna
Rafferty? Nu aveam să aflu niciodată. L-am pierdut. Dacă ne
terminam slujba la aceeași oră, obișnuiam să mergem
împreună până la stația de autobuz. Mie îmi lua mai puțin de
treizeci de minute ca să ajung acasă, el schimba două autobuze
și făcea o oră și jumătate. Nici unuia nu i-a trecut vreodată
prin minte să mergem în vizită acasă la celălalt.
 Din când în când cineva îi spunea Moliei „Walter“, dar
Rachel și cu mine eram de părere că imprecizia numelui pe
care i-l aleseserăm noi era mai potrivită. Percepțiile noastre în
ceea ce-l priveşte erau încă indefinite. Oare chiar ne proteja?
Probabil că tânjeam după o doză de adevăr și de siguranță, la
fel ca băiatul de șase ani care venise cândva la el ca să scape
de un tată periculos.
De pildă, cu ce fel de sită îi alegea pe acei indivizi care ne
umpleau casa? Rachel și cu mine eram încântați și avizi de
prezența lor, chiar dacă aveam senzația că nu e în regulă. Dacă
mamei i-ar fi trecut prin minte să ne telefoneze de acolo de
unde era, fără îndoială că am fi mințit preventiv, am fi spus că
totul e în ordine și nu am fi pomenit de casa plină de
necunoscuți. În nici un caz nu semănau cu o familie normală,
nici măcar cu familia Robinson din Elveția, naufragiată pe o
insulă.1 Casa aducea mai degrabă cu o grădină zoologică
nocturnă, cu cârtițe, stăncuțe și animale leneșe care,
întâmplător, erau jucători de șah, cu un grădinar, un posibil
hoț de ogari și o cântăreață de operă care se mișca greoi.
Dacă încerc acum să-mi amintesc activitățile unora dintre ei,
rezultatul e o serie de momente suprarealiste, fără nici o ordine
cronologică. Domnul Florence, de pildă, și-a golit pompa
„afumătorului“, pe care în mod normal îl folosea ca să-și
potolească și să-și năucească albinele, în nasul unui paznic de
la galeria de artă Dulwich, făcându-l să inhaleze fum de lemn
ars combinat cu un cărbune cu efect somnifer. În tot timpul
acesta bărbatul în uniformă era așezat pe un scaun, cu mâinile
prinse la spate, și a durat ceva până i-a căzut bărbia în piept și
s-a liniștit ca o albină adormită, pentru ca noi să putem ieși
din galerie cu două sau trei acuarele, în timp ce domnul
Florence a pufăit un ultim nor de fum spre bărbatul
inconștient. „Bun!“ a lătrat el încet și încântat, de parcă
tocmai pictase o linie albă imaculată, și mi-a întins afumătorul
fierbinte ca să am eu grijă de el. Există multe asemenea
momente vinovate și incomplete pe care le-am pus deoparte,
momente la fel de lipsite de noimă ca obiectele acelea
nefolosite din bagajul mamei. Și cine știe ce mecanism de
apărare a făcut să se aleagă praful de cronologia
evenimentelor.
 În fiecare zi Rachel și cu mine luam autobuzul și apoi
trenul din gara Victoria ca să ajungem la școlile noastre și,
timp de vreo cincisprezece minute, înainte să sune clopoțelul,
eu pierdeam vremea cu ceilalți băieți, discutând cu entuziasm
despre emisiunile radiofonice pe care le ascultaserăm cu o
seară înainte, Ora misterelor sau vreuna dintre comediile alea
de jumătate de oră al căror umor se baza aproape exclusiv pe
repetarea unor fraze standard. Dar acum eu nu mai reușeam să
prind decât rareori emisiunile cu pricina, căci timpul pe care îl
petreceam ascultând radioul era marcat de întreruperi
constante venite din partea celor ce soseau în vizită la Molie,
asta dacă nu cumva ne ducea el prin oraș și la întoarcere eram
prea obosit ca să mă mai intereseze Ora misterelor. Sunt sigur
că nici Rachel nu a dezvăluit vreodată în ce se transformase cu
adevărat viața din casa noastră – existența Zvârlugii, a tipului
cu albinele, care încă mai părea căzut în dizgrație din pricina
unei infracțiuni din trecut, și mai ales faptul că părinții noștri
„erau plecați“. Bănuiesc că se prefăcea, la fel ca mine, că
ascultase toate emisiunile alea, dădea din cap, râdea și
pretindea că o speriase vreo poveste de groază de care nici
unul dintre noi nu auzise vreodată.
Uneori Molia dispărea câte două sau trei zile, adesea fără
să ne prevină. Luam cina singuri și a doua zi dimineața ne
târșâiam picioarele spre școală. Spunea mai apoi că trecuse pe
acolo Zvârluga cu mașina, ca să se asigure „că nu ia foc casa“,
prin urmare fuseserăm în siguranță, deși gândul că Zvârluga
fusese prin preajmă în nopțile acelea nu ne stârnea deloc un
sentiment de siguranță. Îl mai auziserăm și în alte seri turând
motorul Morrisului – apăsând simultan și accelerația, și frâna
– când îl aducea acasă pe tutorele nostru la miezul nopții și îi
recunoșteam râsul de om beat, care răsuna pe toată strada în
timp ce se îndepărta.
Molia, iubitorul acesta de muzică, părea să ignore complet
existența evident anarhică a Zvârlugii. Tot ce făcea fostul
boxer stătea într-o rână, gata să cadă și să se descompună.
Cele mai rele erau plimbările înghesuite cu mașina, când ei
doi stăteau în față, iar Rachel și cu mine – și uneori câte trei
ogari – ne ciondăneam în spate, în drum spre Whitechapel.
Nici măcar nu eram siguri că erau câinii lui. Zvârluga își
amintea rareori cum îi cheamă, iar ei erau încordați, tremurau
și își înfigeau genunchii osoși în poala noastră. A fost unul
care a preferat să se încolăcească pe gâtul meu ca un fular, cu
burta caldă lipită de mine, și o dată, undeva pe lângă Clapham,
a început să urineze, nu știu dacă de nevoie sau de frică, pe
cămașa mea. Eu zisesem că după cursa de câini o să merg
acasă la un coleg de școală și, când m-am plâns de cele
întâmplate, Zvârluga a început să râdă atât de tare, încât era cât
pe ce să lovească un indicator rutier. Nu, nu ne simțeam deloc
în siguranță în preajma lui. Era evident că doar ne tolera și că
ar fi preferat să rămânem „acasă la Walter“, cum numea el
casa părinților noștri. Măcar mașina o fi fost a lui? M-aș fi
mirat să fie, fiindcă observasem că numele de înmatriculare
ale Morrisului albastru se schimbau frecvent. Dar Molia se
mulțumea să se miște în siajul Zvârlugii. Oamenii timizi sunt
atraşi de acest tip de camuflaj. În orice caz, tensiunea pe care o
simțeam ori de câte ori Molia lipsea de acasă se datora nu
absenței tutorelui, ci faptului că știam că Zvârluga are
permisiunea de a ne supraveghea cu grija aia a lui dușmănoasă
și nepăsătoare.
Într-o zi mă certam cu Rachel în legătură cu o carte pe care
o pierdusem. Ea negase că ar fi luat-o, dar apoi am descoperit-
o în camera ei. Rachel flutura bezmetic din brațe prin fața
mea. Am apucat-o de gât și în clipa aia a înghețat, a alunecat
din strânsoarea mea și a început să tremure și să lovească
podeaua de lemn cu capul și cu călcâiele. După aceea a scos
un sunet ca de pisică și și-a dat ochii peste cap, deși zvâcnea
încă din brațe. S-a deschis ușa, lăsând să se audă zarva de la
oamenii adunați jos, și a intrat Zvârluga. Probabil că trecea
prin dreptul camerei lui Rachel.
— Pleacă de aici! am urlat.
El a închis ușa în urma lui, s-a lăsat în genunchi, a luat
cartea, Cei de pe Swallow și cei de pe Amazon2, și i-a îndesat-
o în gură lui Rachel, care se chinuia să respire. A tras peste ea
o pătură de pe pat, după care s-a întins alături și a prins-o în
brațe. Până nu s-a mai auzit decât respirația ei.
— Mi-a furat cartea, am șoptit agitat.
— Adu niște apă rece. Freac-o pe față, ca să se răcorească.
Am făcut cum mi-a spus. Douăzeci de minute mai târziu,
eram încă toți trei pe podea. Auzeam la parter zarva făcută de
cunoștințele Moliei.
 — S-a mai întâmplat vreodată?
— Nu.
— Am avut odată un câine, a spus el relaxat, și era
epileptic. Din când în când îl apuca și atunci parcă era băgat în
priză.
Zvârluga s-a sprijinit cu spinarea de pat, mi-a făcut cu
ochiul și și-a aprins o țigară. Știa că Rachel nu putea să-l
sufere când fuma lângă ea. Acum ea doar îl privea tăcută.
— E o carte de rahat, ne-a informat el, frecând cu degetele
urmele lăsate de dinții lui Rachel pe copertă. Trebuie să ai
grijă de sora ta, Nathaniel. O să-ți arăt ce ai de făcut.
Ce om surprinzător putea fi Zvârluga din Pimlico ori de
câte ori ieșea la iveală cealaltă față a lui! Ce bun a fost în
seara aceea, în timp ce jos petrecerea Moliei continua
nestingherită!
Pe atunci lumea se temea mai tare de efectele epilepsiei și
mai circula și prezumția că astfel de crize frecvente îți distrug
memoria. Rachel mi-a vorbit de aceste neajunsuri după ce a
citit despre ele la bibliotecă. Presupun că toți ne alegem viața
în care ne simțim cel mai bine apărați – pentru mine era un sat
îndepărtat, o grădină înconjurată de ziduri. Dar Rachel alunga
cât colo astfel de griji. „E doar «schwer»“, îmi spunea ea și
desena în aer ghilimele cu degetele.
1. Referire la romanul Robinson elvețianul (Der Schweizerische Robinson), scris de
pastorul elvețian Johann David Wyss (1743-1818) și publicat în 1812.
2. Swallows and Amazons, carte de aventuri pentru adolescenți, prima dintr-o serie
mai lungă ce poartă același titlu, apărută în 1930 și scrisă de autorul britanic
Arthur Ransome (1884-1967). Swallow și Amazon sunt numele a două mici
ambarcațiuni cu care navighează personajele seriei.
 O femeie care se vedea cu Zvârluga începuse să se perinde
prin casa părinților mei – fie împreună cu el, fie ca să se
întâlnească acolo cu el – la cele mai ciudate ore. La prima
vizită Zvârluga a ajuns prea târziu ca să ne explice cine e, așa
că sora mea și cu mine, abia întorși de la școală, am fost
nevoiți să ne prezentăm singuri în golul creat de absența lui.
Asta a însemnat că am apucat să o studiem bine. Am avut grijă
să nu pomenim de celelalte femei cu care Zvârluga mai venise
în casa noastră, așa că am dat răspunsuri oarecum prostești la
întrebările pe care ni le-a pus despre el, ca și cum nu ne
aminteam prea multe despre tovarășii lui și nici măcar despre
lucrurile cu care se ocupa sau pe unde ar putea umbla. Știam
că nu-i place să-și dea cărțile pe față.
Cu toate astea, Olive Lawrence a fost o surpriză. Pentru
felul lui de a fi, un ins cu opinii foarte vehemente despre rolul
pe care ar trebui să-l joace femeile în lume, Zvârluga părea să
aibă o tendință aproape sinucigașă de a alege femei teribil de
independente. Le testa imediat ducându-le la evenimente
sportive aglomerate și gălăgioase, la Whitechapel sau pe
stadionul Wembley, unde conversațiile intime erau imposibile.
Pariurile combinate trebuiau să le ofere toată distracția
necesară. În plus, pentru Zvârlugă nu existau alte locuri
publice demne de vizitat. Nu călcase în viața lui într-un teatru.
Ideea de a privi pe cineva cum se preface că ar fi de-
adevăratelea altcineva sau cum recită pe scenă replici scrise de
alții nu îi inspira încredere și, fiind un om care trăia la limita
legii, trebuia să se poată încrede în adevărurile pe care le
auzea. Numai cinematografele îi erau pe plac, nu știu de ce,
dar credea că în filme e surprins adevărul. Și totuși femeile de
care era atras nu păreau nici pe departe domnișoare supuse sau
ușor de convins, care să coexiste fericite cu regulile lui. Una
făcea picturi murale. Alta, apărută după ce Olive Lawrence a
ieșit din scenă, era o rusoaică certăreață.
Olive Lawrence, care a apărut neînsoţită în acea primă
după-amiază, astfel încât am fost nevoiți toți trei să ne
prezentăm singuri, era geograf și etnograf. Ne-a spus că
mergea adesea în Insulele Hebride, unde înregistra mișcările
curenților de aer, alteori ajungea până în Orientul Îndepărtat și
de călătorit călătorea singură. Aceste femei cu înaltă calificare
aveau ceva ce sugera că nu Zvârluga le selecta, ci ele îl
alegeau pe el, ca și cum Olive Lawrence, o specialistă în
culturi îndepărtate, dăduse dintr-odată peste un bărbat care îi
amintea de o specie medievală aproape dispărută, un om care
încă nu auzise de cele mai elementare reguli de politețe
introduse în ultimele sute de ani. Era un bărbat ce nu auzise în
viața lui de oameni care mănâncă numai legume sau care îi
deschid ușa unei femei și o lasă să intre în clădire înaintea lor.
Cine altcineva putea s-o fascineze pe Olive Lawrence, dacă nu
bărbatul acesta care părea înghețat în timp sau, poate, scăpat
dintr-o sectă redescoperită de curând și răsărit în chip
miraculos chiar în orașul unde locuia ea? Cu toate astea,
femeile care împărtășeau viața cu Zvârluga păreau să nu aibă
mai deloc opțiuni. Jucau numai după regulile lui.
În ora petrecută cu noi, cât își aștepta noul amorez, Olive
Lawrence ne-a povestit pe un ton destul de uluit despre prima
cină pe care o luaseră împreună. Zvârluga o descoperise
printre prietenii Moliei și apoi o deturnase spre un restaurant
grecesc, un loc îngust, dreptunghiular, cu cinci mese și lămpi
de submarin, unde i-a propus să-și parafeze recent descoperita
intimitate (ceea ce nu se întâmplase încă, dar avea să se
întâmple în scurt timp) la o cină cu carne de capră și o sticlă
de vin roșu. Oare ei i-a trecut atunci ceva prin minte, vreun
curent de avertisment? În orice caz, a acceptat.
„Și să ne aduci capul gătit“, i-a cerut el chelnerului.
Sinistra și crâncena solicitare a fost rostită cu atâta naturalețe,
de ziceai că ar fi cerut un bulb de fenicul. Ea s-a albit la
menționarea capului de capră, iar mesenii din jur au început să
mănânce mai încet, ca să poată fi martorii confruntării
domestice ce se prefigura. Poate că Zvârluga nu era mare
amator de teatru, dar ce a urmat a fost un spectacol demn de
Strindberg, care a durat o oră și jumătate și a fost urmărit de
cinci sau șase cupluri. Știam că Zvârlugii îi plăcea să
„înfulece în viteză“, fiindcă ori de câte ori călătoream cu el în
sezonul curselor de ogari, spărgea și mânca câte două ouă
crude la volanul Morrisului, după care azvârlea cojile pe
bancheta din spate. Dar la Steaua lui Argiropulos nu s-a grăbit
deloc. Așezată în fața noastră pe un scaun tare de bucătărie,
Olive Lawrence a pus în scenă momentul, descriind fiecare
insistență și refuz din clipele când a trebuit să fie convinsă,
înduplecată sau intimidată, poate chiar fermecată – nu mai știa
nici ea, nu mai era sigură, totul era tulbure, ca într-un coșmar
– să mănânce din cadavrul unei capre despre care era convinsă
că fusese tăiată în subsolul cuiva de pe lângă Paddington.
Apoi capul.
S-ar zice că Zvârluga câștigase. Iar intimitatea la care se
aștepta s-a consumat câteva ore mai târziu în apartamentul lui.
Au contribuit și cele două sticle de vin, ne-a spus ea, încă
abătută. Sau poate faptul că el stăruise atât de ferm în
convingerea lui că are dreptate, încât nici nu stătea la discuții
în privința consumării capului de capră și a ochiului pe care
Olive a trebuit să-l înghită cumva vindicativ. Ochiul avea
consistența mucilor. Chiar așa a spus. Și capul avea
consistența a… a… nici nu știa ce anume. L-a mâncat fiindcă
și-a dat seama că el chiar crede în asta. Era ceva ce nu va uita
niciodată.
Până a ajuns și Zvârluga acasă, turuind niște scuze nu prea
convingătoare pentru că întârziase, noi hotărâserăm deja că ne
place de ea.
Ne vorbise despre Asia și despre felurite locuri de la
capătul lumii de parcă erau niște cartiere îndepărtate ale
Londrei, unde se putea ajunge ușor. Despre locurile astea
vorbea pe un ton care nu semăna deloc cu aerul prigonit cu
care ne descrisese cina ei grecească. Când am întrebat-o în ce
constă meseria ei, ne-a spus exact cu ce se ocupă. „Et-no-gra-
fi-e“, a zis ea, separând silabele de parcă trebuia să scriem
cuvântul literă cu literă. Ne-a vorbit despre plăcerile pe care le
cunoscuse în călătorii. Ne-a povestit că în deltele din sudul
Indiei mersese cu o ambarcațiune care nu avea în măruntaiele
ei decât un motor simplu, în doi timpi. Ne-a descris viteza
musonului – erai ud leoarcă și după cinci minute soarele îți
uscase deja hainele. Ne-a vorbit de un cort luminat în roz ce
adăpostea o mică statuie a unui zeu mărunt, așezată relaxat la
umbră, în timp ce afară căldura făcea ravagii. Ne furniza
descrierile unor lucruri despre care ar fi putut să ne scrie mama
din locurile îndepărtate unde era. Fusese în regiunea râului
Chiloango din Angola, unde se practica cultul strămoșilor,
astfel încât fantomele luaseră locul zeilor. Discursul ei era
sclipitor.
Ca și Zvârluga, era înaltă și suplă, cu o volbură de păr
nepieptănat a cărei formă sunt convins că era dată și
modificată de capriciile vremii. O ființă independentă.
 p ț p
Bănuiesc că ar fi mâncat liniștită o capră dacă ar fi omorât-o
cu mâinile ei pe vreo pajiște din Turcia. Probabil că viața în
Londra, în spatele ușilor închise, îi dădea o stare de neliniște.
Privind în urmă, aș zice că, probabil, diferența extremă dintre
ea și Zvârlugă a făcut ca legătura lor să dureze mai mult decât
ne-am fi așteptat. Și totuși, oricât de tare ar fi fascinat-o el,
Olive părea în același timp nerăbdătoare s-o ia din loc. Poate
că era într-un moment de pauză și trebuia să stea în Londra ca
să-și scrie rapoartele, după care avea să plece din nou. Zeul
acela micuț din cortul roz trebuia vizitat iar. Asta însemna ca
ea să lase în urmă orice legături sau ustensile casnice.
Dar ce ni s-a părut cel mai straniu a fost relația Moliei cu
ea. Prins între Olive Lawrence și Zvârlugă, care aveau opinii
diferite în absolut orice privință, ori de câte ori se confruntau
în camera noastră de zi sau, mai rău, în spațiul strâmt și
reverberant al mașinii Zvârlugii, Molia refuza să ia partea
oricăruia dintre ei. De Zvârlugă era limpede că avea nevoie în
plan profesional, din cine știe ce motiv, și totuși ne dădeam
seama că Olive îi stârneşte curiozitatea, chiar dacă era, cel mai
probabil, o prezență efemeră. Ne plăcea să ne petrecem timpul
cu toți trei, să fim martori la certurile lor. De-acum Zvârluga
părea mai complex și mai misterios, cu acea slăbiciune
generoasă care îl făcea să prefere compania unei femei care îi
contrazicea opiniile. Nu că opiniile lui s-ar fi schimbat câtuși
de puțin. Și ne plăcea la nebunie dilema cu care se confrunta
Molia, stânjeneala lui când lucrurile se încingeau între Olive și
Zvârlugă. Părea dintr-odată un șef de sală care nu mai putea
face altceva decât să strângă cioburile.
Dintre toți cei care intrau în casa noastră, Olive părea
singura persoană capabilă să judece limpede. Părerile ei despre
Zvârlugă erau consecvente. Recunoștea că e plictisitor, nu
doar fermecător, în stilul lui ciudat și repezit și – după cum
ne-a spus – era oripilată și, în același timp, fascinată de
gusturile lui categoric masculine, vizibile în apartamentul
dezordonat din Pelican Stairs. Și mai observasem cum se uită
Olive la Molie, de parcă nu știa niciodată sigur dacă e vorba
de o forță a binelui sau a răului. Cu ce îl avea Molia la mână
pe Zvârlugă, actualul ei amant temporar? Și era oare un tutore
inofensiv al celor doi copii ca și orfani pe care ea ajunsese să-i
cunoască? Se concentra întotdeauna pe firea persoanelor cu
care avea de-a face. Cântărea firea celui din fața ei, o putea
descoperi în cele mai mărunte trăsături, chiar și în tăcerile cele
mai opace.
— Jumătate din viața oricărui oraș se desfășoară noaptea,
ne-a avertizat Olive Lawrence. Atunci moralitatea e mai
incertă. Noaptea ies cei care consumă carne de nevoie – s-ar
putea să mănânce o pasăre, poate chiar un câine mic.
Când vorbea, aveai senzația că mai degrabă își rearanjează
gândurile, că asculți un monolog venit de undeva din umbra
lucrurilor pe care le știa, o idee de care nu e încă întru totul
sigură. Într-o seară a insistat să mergem împreună cu
autobuzul până la Streatham Common și să urcăm pe jos până
în parcul Rookery. Rachel nu se simțea în siguranță pe
întuneric, în spațiul acela deschis, și ar fi vrut să mergem
acasă, spunea că îi e frig. Dar am continuat să mergem toți trei
până am ajuns printre copaci și orașul s-a evaporat în urma
noastră.
Eram înconjurați de sunete intraductibile, ceva care zbura,
o serie de pași. Auzeam respirația lui Rachel, dar dinspre
Olive Lawrence nu venea nici un sunet. Apoi, în întuneric, a
început să vorbească, să ne deslușească zgomotele acelea abia
auzite:
— E o seară caldă… și greierii țârâie în Re… Scot un
fluierat teribil de dulce și de liniștit, dar e produs prin frecarea
aripilor, nu prin respirație, și când conversează atâta înseamnă
că o să plouă. De-aceea e atât de întuneric acum, sunt nori
între noi și lună. Ascultați.
I-am văzut mâna albă arătând undeva lângă noi, în stânga.
— Scurmatul acela e de la un bursuc. Nu sapă, doar își
mișcă labele. De fapt e ceva foarte înduioșător. Poate e
sfârșitul unui vis înfricoșător. Rămășițele unui mic coșmar
tulbure din mintea lui. Cu toții avem coșmaruri. La tine, dragă
Rachel, poate fi felul cum îți imaginezi teama de o criză. Dar
nu trebuie să ne temem de vise, așa cum ploaia nu reprezintă
nici un pericol cât timp stăm sub copaci. În perioada asta
rareori trăsnește, suntem în siguranță. Să mergem mai departe.
Greierii s-ar putea să vină după noi, ramurile și tufișurile par
pline de greieri, pline de Do-uri și Re-uri înalte. Spre finalul
verii, când își depun ouăle, pot ajunge chiar până la Fa. Ai
impresia că țipetele lor îți cad în cap de sus, nu-i așa? Pare o
seară importantă pentru ei. Țineți minte asta. Propria ta
poveste e doar una singură și, poate, nu cea importantă. Nu
sinele e lucrul cel mai de seamă.
Nu am cunoscut în toată copilăria mea o voce mai calmă
decât a ei. Nu exista niciodată vreo urmă de arțag în ea. Pur și
simplu avea o curiozitate tactilă față de tot ce o interesa și
calmul acela îți permitea accesul în spațiul ei intim. Pe lumină
îți întâlnea mereu privirea, iar când vorbea și când asculta, era
întru totul cu tine. Exact așa cum a fost cu noi doi în seara
aceea. O seară pe care voia să o ținem minte – și eu am ținut-
o. Nu am fi mers niciodată singuri prin pădurea aceea și pe
întuneric. Dar aveam convingerea că Olive Lawrence se
ghidează după cine știe ce luminiță îndepărtată sau adiere de
vânt, care îi spunea exact unde e și încotro se îndreaptă.
Însă în alte rânduri o cuprindea un soi diferit de liniște și
adormea netulburată în fotoliul de piele al tatei din casa de pe
Ruvigny Gardens, cu picioarele strânse sub ea, chiar dacă
încăperea era înțesată cu prietenii Moliei, iar expresia de pe
chipul ei era gravă, concentrată, de parcă primea în continuare
informații. A fost prima femeie și, de fapt, prima persoană pe
care am văzut-o făcând așa ceva: dormind relaxată în prezența
altora, fără cel mai mic sentiment de vinovăție. Apoi se trezea
înviorată după o jumătate de oră, când ceilalți începeau să
obosească, și ieșea din casă în întunericul nopții, refuzând
oferta nu prea convingătoare a Zvârlugii de a o duce acasă cu
mașina – de parcă acum voia să se plimbe singură prin oraș,
însoțită de un gând nou. Eu mă duceam sus și o urmăream cu
privirea de la fereastra camerei mele cum trece prin conul de
lumină al fiecărui felinar. O auzeam cum fluieră încet, ca și
cum încerca să-și amintească o melodie, una necunoscută mie.
În ciuda excursiilor noastre nocturne, știam că profesia lui
Olive presupunea să lucreze ziua, când măsura efectele
fenomenelor naturale asupra zonelor de coastă. Se pare că
lucrase și în Marină, făcuse ceva legat de curenți și maree pe
când abia împlinise douăzeci de ani, în primele faze ale
războiului. (O recunoscuse cu modestie numai după ce
informația fusese aproape divulgată de cineva din anturajul
Moliei.) În ea existau simultan extrem de multe peisaje. Știa să
interpreteze zgomotele pădurii și cronometrase ritmul mareei
de-a lungul malurilor la podul Battersea. Mă întreb mereu de
ce Rachel și cu mine nu ne-am aventurat într-un gen de viață
ca a ei și nu am urmat exemplul ei viu de independență, dar și
de empatie pentru tot ce o înconjura. Însă nu trebuie să uitați
că pe Olive Lawrence nu am avut-o în preajmă foarte multă
vreme. Deși plimbările nocturne – când am mers cu ea pe
docurile distruse de bombardamente sau prin tunelul pietonal
plin de ecou de la Greenwich, cântând cu toții niște versuri pe
care le învățaserăm de la ea, „Pe sub stelele înghețate de iarnă,
pe sub luna de august…“1 –, pe astea nu le voi uita.
Era înaltă. Mlădioasă. Presupun că era mlădioasă cu
Zvârluga când era amanta lui, pe durata scurtă a acelei relații
surprinzătoare. Nu știu. Nu știu. Ce poate să știe un băiat? În
perioada aceea am considerat-o mereu o femeie care nu are
nevoie de nimeni, ca atunci când, de pildă, dormea în camera
noastră de zi destul de populată, într-o stare de izolare față de
toți ceilalți. Să fie vorba de cenzura sau de tactul copiilor? Îmi
vine mai ușor să mi-o imaginez îmbrățișând un câine, întinsă
pe podea lângă el, cu capul lui sprijinit pe gâtul ei, astfel încât
ea abia mai poate să respire, dar mulțumită să-i permită
animalului să stea așa acolo. Dar dansând lipită de un bărbat?
Îmi imaginez o reacție de claustrofobie din partea ei. Ea
înflorea în spații deschise și în nopți furtunoase, ca și cum
acolo nu putea fi niciodată îngrădită sau dezvăluită pe de-a-
ntregul. Și totuși, dintre toate cunoștințele și toți străinii care
se perindau prin casa noastră din Ruvigny Gardens, ea a fost
cea mai remarcabilă. Ea a părut să fie accidentul, străinul de la
masa noastră, cea pe care Zvârluga a descoperit-o în casa
părinților noștri și, în chip surprinzător, s-a combinat cu ea,
astfel încât în scurt timp a ajuns să fie cunoscută drept „iubita
Zvârlugii“.
— O să vă trimit o ilustrată, a spus Olive Lawrence când a
părăsit în cele din urmă Londra.
Apoi a dispărut din viaţa noastră.
Dar de undeva de pe malurile Mării Negre sau de la un
oficiu poștal din vreun sătuc de lângă Alexandria, avea să ne
trimită într-adevăr câte un billet doux platonic despre un
sistem noros din munți, care sugera o lume alternativă,
cealaltă viață a ei. Ilustratele acelea au devenit comorile
noastre, mai ales că știam că întrerupsese orice comunicare cu
Zvârluga. Plecase din viața lui fără să privească o clipă înapoi.
Ideea că o femeie expedia cărți poștale ca parte a unei
promisiuni făcute unor copii din altă parte a lumii dovedea un
fel de exuberanță, dar și singurătate, o nevoie ascunsă din
sufletul ei. Semnala două stări total diferite. Deși poate că nu.
Ce putea ști băiatul care eram…
Uneori, după ce aștern pe hârtie gândurile astea despre
Olive Lawrence, mai că îmi vine să cred că nu fac altceva
decât să compun o versiune posibilă a mamei din perioada
când a fost plecată ca să facă lucruri despre care nu știam
nimic. Ambele femei se găseau în locuri necunoscute, deși,
desigur, Olive Lawrence era singura care, din amabilitate și
fără nici o obligație, ne trimitea ilustrate de oriunde se afla.
Și mai iau acum în calcul și un al treilea vârf al
triunghiului pe care îl formau aceste două femei. E vorba de
Rachel, care în perioada respectivă avea nevoie de o relație
apropiată cu o mamă care să o protejeze așa cum numai o
mamă poate s-o facă. În noaptea aceea urcase panta ușoară a
dealului care ducea spre pădurea Streatham, mergând între
mine și Olive, și i se spusese că, atâta timp cât merge prin
întuneric împreună cu noi, nu există nici un pericol, nici măcar
în vise sau în zvârcolirile dezlânate din timpul crizelor ei.
Acolo nu erau decât greierii care cântau deasupra noastră,
râcâitul labelor unui bursuc care se răsucea confortabil și
liniștea urmată de șoaptele bruște ale ploii care se pregătea să
cadă.
Oare ce se gândise mama că o să se întâmple cu noi în
absența ei? Își imaginase că viețile noastre vor fi ca în piesa
aceea la care mergea toată lumea, Admirabilul Crichton2 – pe
care ne dusese să o vedem în West End, prima noastră piesă de
teatru –, unde un majordom (în cazul nostru, presupun,
echivalentul Moliei) reușea să păstreze disciplina și, prin
urmare, să mențină în siguranță o familie aristocratică într-o
lume cu susul în jos de pe o insulă îndepărtată? Chiar își
închipuise că nu vor apărea fisuri în carapacea lumii noastre?
Uneori, sub influența diferitelor lucruri pe care le bea,
Molia se înveselea și devenea de neînțeles pentru noi, în ciuda
faptului că părea sigur pe ceea ce credea că spune – chiar dacă
spusele lui includeau și propoziții ce se îndepărtau de logica
enunțurilor anterioare. Într-o seară, când nu reușea să
adoarmă, Rachel a scos din biblioteca mamei o carte intitulată
Potirul de aur3 și a început să ne citească din ea. Construcția
paragrafelor, în care frazele parcurgeau un drum labirintic,
pentru ca apoi să se evapore, ni s-a părut foarte similară cu
felul de a vorbi al Moliei când devenea profesoral la beție. Era
ca și cum sintaxa se despărțise de el fără resentimente. Apoi
mai erau seri când se purta straniu. Într-o seară am auzit la
radio relatarea gestului dement al unui bărbat care scosese cu
forța pasagerii unui automobil Hillman Minx în față la Savoy
și apoi dăduse foc mașinii. Molia, care se întorsese acasă doar
de o oră, a ascultat știrea cu atenție și a mormăit: „Doamne,
sper că n-am fost eu!“. Și-a privit mâinile de parcă ar fi putut
găsi pe ele urme de parafină, apoi, remarcându-ne îngrijorarea,
a înlăturat posibilitatea făcându-ne cu ochiul. Era deja clar că
nu îi înțelegeam nici măcar glumele. La antipod, Zvârluga,
deși mult mai exagerat când venea vorba să inventeze povești,
era complet lipsit de simțul umorului, ca orice persoană care
nu trăiește pe de-a-ntregul în limitele legii.
Cu toate acestea, Molia avea acea indiferență care aproape
că inspira încredere. Și poate că până la urmă chiar era
admirabilul Crichton al nostru, chiar și atunci când turna cu
grijă un lichid tulbure într-o cupă mică de sticlă albastră, care
inițial ținea de un flacon cu picături de ochi, și îl dădea pe gât
de parcă ar fi fost sherry. Nu ne deranja meteahna asta a lui.
Erau singurele momente când ne accepta senin toate dorințele
și atunci Rachel reușea mereu să-l convingă să ne ducă în
diferite zone ale orașului, pe care el părea să le cunoască bine.
Îl interesau construcțiile abandonate, cum era, de pildă, un
spital de secol nouăsprezece din Southwark, care funcționase
cu mult înainte de descoperirea anestezicelor. A reușit cumva
să ne strecoare înăuntru, a aprins lămpile cu sodiu și flacăra
lor s-a reflectat tremurătoare pe pereții întunecați ai sălii de
operație. Existau atât de multe locuri părăsite din oraș de care
el știa, luminate cu tehnici de secol nouăsprezece, locuri care
nouă ni se păreau tenebroase și rău prevestitoare. Mă întreb
dacă nu cumva cariera pe care Rachel avea să o urmeze în
teatru a fost influențată de serile acelea abia luminate. Trebuie
să fi intuit cum poți să întuneci și să faci invizibil sau cel
puțin să îndepărtezi ce e periculos și trist în viață. Cred că
talentul ei ulterior de a lucra sub reflectoare și lângă mașina
de tunete i-a permis să-și lămurească singură ce e adevărat și
ce e fals, ce e periculos și ce nu.
 De-acum Zvârluga se afișa cu rusoaica, dar femeia aceea
avea un temperament atât de volatil, încât el avea să se retragă
din relație înainte ca ea să poată afla unde locuiește. Desigur,
asta a însemnat că și ea își făcea apariția la tot felul de ore în
casa de pe Ruvigny Gardens, căutându-l, adulmecând aerul ca
să-i prindă urma. Zvârluga a început să fie precaut și nu-și
mai parca mașina pe strada noastră.
Prezența diferitelor partenere ale Zvârlugii a însemnat că
dintr-odată eram mai aproape de femei decât fusesem
vreodată, cu excepția mamei sau a surorii mele. Școala la care
mergeam era numai de băieți. Era o perioadă în care la ei ar fi
trebuit să mă gândesc și cu ei ar fi trebuit să leg prietenii. Dar
ușurința cu care Olive Lawrence știa să poarte conversații
intime, felul atât de direct în care vorbea despre năzuințele ei,
ba chiar despre dorințele ei, m-a introdus într-un univers care
nu semăna cu nimic din ce cunoscusem până atunci. Au
început să-mi stârnească curiozitatea femei din afara lumii
mele, fără nici o legătură de sânge cu mine și fără nici o
motivație sexuală. Nu eu controlam prieteniile de genul acesta
și ele aveau să fie trecătoare și efemere. Țineau locul vieții de
familie și totuși puteam păstra distanța – unul din defectele
mele. Dar îmi plăcea la nebunie adevărul aflat de la străini.
Până și în săptămânile acelea teatrale, cu rusoaica respinsă,
stăteam pe-acasă mai mult decât era cazul și mă grăbeam să
mă întorc de la școală doar ca s-o pot vedea cum se plimbă de
colo colo prin sufragerie, cu expresia aceea nemulțumită pe
față. Mă apropiam de ea și îi atingeam brațul în trecere doar
ca să pot păstra momentul în memorie. O dată m-am oferit să o
însoțesc până la o pistă de curse de câini din Whitechapel,
chipurile ca s-o ajut să-l găsească pe Zvârlugă, dar ea m-a
expediat cu un gest scurt, probabil bănuind că aveam vreun alt
motiv pentru care voiam să o scot din casă. Habar n-avea ea de
fapt cât de aproape era de Zvârlugă, care se ascundea în
camera mea, unde citea Beano4. În orice caz, de-acum plăcerea
stranie a companiei feminine îmi intrase în sânge.
1. Versuri din melodia You’d Be So Nice to Come Home to, compusă de Cole Porter
în 1943 și interpretată, printre alții, de Frank Sinatra.
2. The Admirable Crichton, comedie din 1902 scrisă de prozatorul scoțian J.M.
Barrie (1860-1937), azi cunoscut mai degrabă ca autor al cărții pentru copii
Peter Pan.
3. The Golden Bowl, roman din 1904 al prozatorului american Henry James (1848-
1916).
4. Revistă britanică de benzi desenate pentru copii, lansată în anul 1938 și publicată
săptămânal. Este cea mai longevivă bandă desenată din Marea Britanie, apare în
continuare și astăzi, iar în august 2019 a ajuns la 4.000 de numere consecutive.
 Strada Agnes

În vara aceea mi-am găsit o slujbă la un restaurant cu

serviciu rapid din cartierul World’s End. Mă întorsesem la
ocupația de spălător de vase și țineam locul chelnerilor când
era vreunul bolnav. Speram să-l întâlnesc din nou pe domnul
Nkoma, pianist și creator de povești, dar acolo nu era nimeni
cunoscut. Personalul era compus în cea mai mare parte din
chelnerițe istețe – fie fete din nordul Londrei, fie de la țară –
și eu nu puteam să-mi iau ochii de la ele din pricina felului
cum le răspundeau șefilor, cum râdeau, cum insistau că se
distrează, deși munca era grea. Aveau un statut mai elevat
decât noi, cei de la bucătărie, așa că abia dacă meritam să ni se
adreseze câte un cuvânt. Dar nu conta. Puteam să le privesc și
să aflu lucruri despre ele și de la distanță. Lucram timorat
acolo, în mijlocul acelui restaurant aglomerat, unde activitatea
nu se oprea nici o clipă, iar ritmul replicilor și râsul lor îmi
menținea buna dispoziție. Le plăcea să treacă pe lângă tine
ducând trei tăvi deodată, să-ți facă o propunere nerușinată și
să dispară cât timp tu te bâlbâiai. Își suflecau mânecile ca să-ți
arate mușchii lor supli. Erau directe, apoi, dintr-odată,
distante. O fată cu părul prins cu o panglică verde a dat peste
mine într-un colț în timpul pauzei mele de prânz și m-a
întrebat dacă poate să „împrumute“ feliuța de șuncă din
sendvișul meu. Nu am știut ce să răspund. Probabil că i-am
întins-o fără să scot un cuvânt. Am întrebat-o cum o cheamă,
iar ea a părut șocată de îndrăzneala mea, a dat fuga înapoi și a
adunat un grup de trei sau patru chelnerițe, care m-au încercuit
și au început să cânte despre pericolele dorinței. Eram pe cale
să intru pe teritoriul fără limite dintre adolescență și
maturitate.
Peste câteva săptămâni, când m-am dezbrăcat în compania
aceleiași fete pe o mochetă uzată dintr-o casă goală, am
descoperit că drumul spre ea e invizibil. Tot ce știam despre
pasiune era încă abstract, plin de obstacole și de reguli de care
încă nu aveam cunoștință. Ce era just și ce era nejustificat?
Stătea întinsă lângă mine și nu exista nici un strop de
supunere. Era oare la fel de încordată ca mine? În plus,
dramatismul real al episodului era dat nu de ceea ce se
petrecea între noi, ci de context, care presupunea intrarea prin
efracție într-o casă de pe strada Agnes, cu cheile împrumutate
de la fratele ei, care lucra la o agenție imobiliară. Afară era o
pancartă pe care scria „De vânzare“, iar înăuntru nu exista nici
un fel de mobilă, doar mocheta. Se înnopta și nu-i puteam
interpreta reacțiile decât cu ajutorul unui felinar de pe stradă
sau al unor chibrituri pe care le-am aprins deasupra unei zone
de pe mochetă, ca să vedem dacă nu am lăsat pete de sânge, ca
și cum acolo ar fi avut loc o crimă. Nu părea o poveste de
iubire. Iubire era în energia și înfocarea lui Olive Lawrence, în
incandescenta furie sexuală a rusoaicei pe care o respinsese
Zvârluga și căreia suspiciunile tot mai mari la adresa lui nu
făceau decât să-i sporească frumusețea.
O altă seară de pe la mijlocul verii. Facem o baie rece în
casa de pe strada Agnes. Nu avem nici un prosop cu care să ne
ștergem, nici măcar o perdea de care să ne frecăm. Ea își dă
pe spate părul de un blond închis, apoi scutură din cap și părul
i se răsfiră ca un halou.
— Acum toți ceilalți sunt, probabil, la cocteiluri, spune ea.
Ne uscăm umblând prin încăperile goale. Acesta e
momentul nostru cel mai intim de când am intrat în casă, la ora
șase. Nu mai e vorba de intriga sexuală sau de dorința ferm
concentrată, suntem pur și simplu doar noi doi, goi, aproape
invizibili unul altuia în întuneric. Ajutat de farurile unei
mașini în trecere, prind cu coada ochiului un zâmbet care îmi
arată că și ea gândește la fel. Preț de o clipă, suntem
conștienți unul de celălalt.
— Uite, spune ea, face o tumbă și stă în mâini în beznă.
— N-am văzut. Mai fă o dată.
Iar fata asta, cândva aparent neprietenoasă, face o tumbă
spre mine, spunând:
— De data asta să mă prinzi de picioare.
Și apoi, când o las ușor jos:
— Mulțumesc.
Se așază pe podea.
— Mi-ar plăcea să putem deschide o fereastră. Să fugim pe
stradă.
 — Nici nu mai știu pe ce stradă suntem.
— Strada Agnes. Grădina! Vino…
Jos, în hol, mă îmbrâncește să mă mișc mai repede, iar eu
mă întorc și o prind de mână. Ne luptăm corp la corp pe
treptele scării și nici unul nu-l vede pe celălalt. Ea se apleacă,
mă mușcă de gât și se eliberează din îmbrățișare.
— Haide! spune. Aici!
Ne lovim de un perete. Ca și cum nici nu ne putem gândi
la altceva decât cum să scăpăm de apropierea asta și
apropierea e singura care ne poate ajuta să scăpăm. Suntem pe
podea și ne sărutăm pe unde nimerim. Mâinile ei mă izbesc
peste umeri în timp ce ne futem. Nu se cheamă că facem
dragoste.
— Nu. Nu-mi da drumul.
— Nu!
Când scap din strânsoarea brațului ei, mă izbesc cu capul
de ceva, un perete, o balustradă, apoi mă prăbușesc pe pieptul
ei, dându-mi seama brusc cât e de mică. La un moment dat nu
mai suntem conștienți unul de altul, descoperim doar bucuria
actului fizic. Unii oameni nu ajung să o știe niciodată sau nu o
mai găsesc a doua oară. După aceea adormim în întuneric.
— Bună. Unde suntem? spune ea.
Mă răsucesc pe spate și o trag după mine, așa că acum stă
deasupra mea. Îmi desface buzele cu mâinile ei mici.
— Pe strafa Hagness, răspund.
— Cum ziceai că te cheamă? râde ea.
— Nathaniel.
— O, fir-ar! Te iubesc, Nathaniel.
Abia reușim să ne îmbrăcăm. Ne ținem de mâini de parcă
am putea să ne pierdem unul pe celălalt și înaintăm încet prin
beznă spre ușă.
Molia lipsea adesea de acasă, dar absența lui, la fel ca
prezența, era rareori importantă. Sora mea și cu mine ieșeam
singuri în lume, începeam să ne descurcăm pe cont propriu.
Rachel dispărea serile. Nu pomenea nimic despre locurile unde
se duce, așa cum și eu păstram tăcerea în legătură cu viața
mea de pe strada Agnes. Amândurora școala ni se părea deja
lipsită de relevanță. În discuțiile cu alți băieți, care în mod
normal ar fi trebuit să-mi fie prieteni și cu care ar fi trebuit să
am o legătură, nu dezvăluiam nimic din ce se întâmpla la mine
acasă. Lucrurile astea se desfășurau într-un compartiment al
vieții mele, în timp ce școala rămânea într-altul. În tinerețe nu
suntem chiar atât de rușinați de situația noastră concretă, ci
mai degrabă ne temem că alții ar putea afla și ne-ar putea
judeca.
Într-o seară Rachel și cu mine am ieșit din casă ca să
ajungem la un film ce se difuza la ora șapte și am stat în
primul rând la cinematograful Gaumond. La un moment dat
avionul protagonistului plonja spre pământ, dar el își prinsese
piciorul între pedale și nu se mai putea elibera. Sala s-a
umplut de acorduri tensionate, care se suprapuneau peste
urletul motorului de avion. Acțiunea de pe ecran mă captivase,
așa că nu mi-am dat seama ce se petrece lângă mine.
— Ce s-a întâmplat?
Am întors capul spre dreapta. Între mine și vocea care
întrebase „Ce s-a întâmplat?“ stătea Rachel și tremura,
scoțând niște gemete, un fel de mugete despre care știam că
urmează să se intensifice. Se bălăngănea dintr-o parte într-alta.
I-am deschis poșeta și am scos rigla de lemn, ca să i-o bag
între dinți, dar era prea târziu. A trebuit să-mi folosesc
degetele ca să-i forțez gura să se deschidă, timp în care ea mă
mușca cu dinții ei mici și ascuțiți. I-am tras o palmă și, când
a deschis gura, i-am îndesat rigla între dinți și am tras-o jos,
pe podea. Deasupra noastră avionul s-a prăbușit la pământ.
Ochii ei înnebuniți se uitau la mine în căutarea unei
salvări, a unei ieșiri din locul unde se găsea. Bărbatul se
aplecase și el deasupra ei.
— Cine e?
— Sora mea. Are o criză de epilepsie. Trebuie să mănânce
ceva.
Omul avea o înghețată în mână și mi-a întins-o. Am luat-o
și i-am apropiat-o de buze lui Rachel. Ea și-a ferit capul, apoi,
înțelegând ce e, a acceptat-o cu lăcomie. Stăteam amândoi
chirciți pe mocheta jegoasă de la Gaumond. Am încercat să o
ridic și să o scot de acolo, dar era inertă, așa că m-am întins
pe podea și am îmbrățișat-o, așa cum făcuse Zvârluga. În
lumina care venea dinspre ecran, ea arăta ca și cum încă vedea
dinaintea ochilor ceva cumplit. Și exact așa era, pentru că ori
de câte ori se petrecea un astfel de episod, după aceea îmi
povestea ce văzuse. Sala se umpluse de vocile de pe ecran,
povestea continua, iar noi am rămas încă zece minute acolo, pe
podea, după ce am acoperit-o pe Rachel cu haina mea, ca să se
simtă în siguranță. Acum există medicamente care ajută trupul
să evite asemenea ciocniri, dar pe atunci nu se găseau. Și chiar
dacă se găseau, noi oricum nu știam de ele.
Ne-am strecurat spre o ieșire laterală și am trecut de
draperia groasă, pășind în lumina de afară. Am dus-o la un
restaurant Lyons Corner House. Nu mai avea strop de energie.
Am obligat-o să mănânce ceva. A băut lapte. Apoi am mers pe
jos până acasă. Nu a vorbit despre cele întâmplate, ca și cum
deja nu mai conta, era doar un loc îngrozitor pe lângă care
trecuse de curând. Întotdeauna simțea nevoia să vorbească
despre asta abia a doua zi – nu despre rușinea și haosul din
mintea ei, ci cu o dorință de a încerca să definească înfiorarea
ce se acumula, îndreptându-se spre deznodământ, înainte să se
năruie totul. După aceea nu-și mai putea aminti nimic, deja
creierul ei nu se mai străduia să-și amintească. Dar știam că
acolo, la Gaumond, când îl văzuse pe pilot străduindu-se să
scape, pentru o scurtă perioadă de timp stătuse și ea, pe
jumătate încântată, alături de el.
Dacă nu vorbesc prea mult despre sora mea în istorisirea
asta e pentru că avem amintiri separate. Fiecare dintre noi a
prins fragmente de informații despre celălalt, dar nu a încercat
să le înțeleagă până la capăt. Rujul ei secret, un băiat pe
motocicletă pe care l-am văzut o dată, cum se întorcea acasă
amețită de atâta râs sau cum căpătase o surprinzătoare plăcere
de a sta de vorbă cu Molia. Bănuiesc că a văzut în el un fel de
confident, dar eu mi-am apărat secretele și am păstrat distanța.
În orice caz, versiunea lui Rachel despre anii petrecuți în casa
de pe Ruvigny Gardens, deși se potrivește pe alocuri cu a
mea, ar fi spusă pe un alt ton, cu accent pe alte lucruri. Ulterior
s-a dovedit că aveam să fim apropiați numai în perioada aceea
de început, când amândoi duceam o viață dublă. Dar acum,
după atâția ani, simțim fiecare o distanță, o ruptură față de
celălalt și ne descurcăm pe cont propriu.
 Pe mochetă e niște mâncare învelită în hârtie maro de
măcelărie – brânză și pâine, felii de șuncă, o sticlă de cidru,
toate furate de la restaurantul unde lucrăm. Suntem în altă
cameră, în altă casă fără mobilă și cu pereții goi. Bubuitul
tunetului umple casa în care nu locuiește nimeni. După cum
reiese din programările fratelui ei, casa asta nu se va vinde
foarte repede, așa că ne-am obișnuit să ne instalăm tabăra aici
la finalul unei zile când e puțin probabil să apară vreun client.
— Putem să deschidem o fereastră?
— Nu, o s-o uităm așa.
Respectă cu strictețe regulile impuse de fratele ei, care a
vrut chiar să mă verifice și m-a studiat din cap până în
picioare, după care a spus că par puțin cam prea tânăr. Ciudată
evaluare. Max, așa îl chema.
Ne futem în camera care trebuie să fi fost sufrageria. Ating
cu degetele adânciturile lăsate în mochetă de picioarele mesei.
În mod normal am fi fost sub masă, am fi avut mâncare întinsă
deasupra noastră. Spun asta privind în sus, deși nu văd nimic
în beznă.
— Chiar că ești ciudat, zău că da. Numai tu puteai să te
gândești la așa ceva în clipa asta.
Furtuna își dă frâu liber deasupra noastră, zguduind
supierele și aruncând lingurile pe jos. Un zid din spate, distrus
la bombardamente, nu a fost încă refăcut și tunetul fără ploaie
pătrunde cu zgomot, cercetându-ne goliciunea. Suntem
complet lipsiți de apărare, fără mobilă, fără nici măcar un alibi
pentru ce facem acolo, tot ce avem e hârtia maronie pe post de
farfurie și un vas vechi de apă, rămas de la un câine.
— Am visat că mă futeam cu tine în weekend și mai era
cineva cu noi în cameră, spune ea.
Eu nu sunt obișnuit să vorbesc despre sex. Dar Agnes –
așa își spune acum – este și o face în chip fermecător. Îi vine
firesc. Cum s-o aduc cel mai bine la orgasm, unde anume să o
ating, cât de ușor, cât de tare. „Uite, hai să-ți arăt. Dă-mi
mâna…“ Mă tachinează parțial pentru reacția mea tăcută,
timiditatea mea o face să zâmbească. „Băiete, ai mulți, mulți
ani în față în care să te obișnuiești cu asta, să te tot transformi.
Avem material din belșug.“ Face o pauză, după care: „Știi…
ai putea să mă înveți și tu despre tine“.
De-acum ne place unul de altul în aceeași măsură în care
ne dorim unul pe altul. Îmi vorbește despre trecutul ei erotic:
— Aveam o rochie elegantă pe care o împrumutasem ca să
merg la o întâlnire. M-am îmbătat – era prima dată. M-am
trezit într-o cameră și nu mai era nimeni acolo. Și nici rochia.
Am mers până la metrou și de acolo până acasă doar cu
impermeabilul pe mine.
Se oprește, de parcă ar aștepta să spun ceva.
— Ție ți s-a întâmplat ceva de genul ăsta? Poți să-mi
povestești în franceză dacă vrei. Ți-ar fi mai ușor?
— Am rămas corigent la franceză, mint eu.
— Pun pariu că nu-i așa.
Pe lângă felul nebunesc în care vorbea, îmi mai plăcea și
vocea ei, cu desișuri și rime, o schimbare cu o sută optzeci de
grade față de felul cum vorbeau băieții de la școală. Dar
altceva o deosebea pe Agnes de ceilalți. Agnes cea pe care am
cunoscut-o în vara aceea nu era Agnes cea de mai târziu.
Știam asta încă de pe atunci. Femeia aceea din viitor pe care
mi-o imaginam eu se potrivea oare cu ce-și dorea ea să
devină? În același fel în care poate că și ea credea că am
potențialul să devin altceva? Lucrurile erau diferite la fiecare
dintre oamenii pe care i-am cunoscut în perioada aceea a vieții
mele. Pe atunci toți adolescenții eram prizonierii a ceea ce
credeam că suntem deja și, prin urmare, vom fi mereu. Era un
obicei britanic, boala acelor vremuri.
În noaptea cu acea primă furtună de vară – când ne-am
strâns cu disperare în brațe în mijlocul ei –, odată ajuns acasă,
am găsit un cadou în buzunarul pantalonilor. Am despăturit o
bucată din hârtia maro care ne servise drept farfurie și am
văzut un desen în cărbune cu noi doi întinși pe spate, ținându-
ne de mână, iar deasupra noastră, uriașa furtună nevăzută –
nori negri, fulgere, ceruri periculoase. Îi plăcea să deseneze.
Undeva pe drumurile vieții mele am pierdut desenul acela, cu
toate că intenționam să-l păstrez. Încă mi-l amintesc și din
când în când am căutat ceva asemănător, sperând să dau în
vreo galerie peste un ecou al acelei schițe timpurii. Dar nu am
găsit niciodată așa ceva. Multă vreme nu am știut nimic
despre ea în afară de „strada Agnes“, unde se afla prima casă
în care am intrat împreună. În timpul zilelor și nopților
petrecute în diferite case pustii, a insistat, cu un umor defensiv,
să-și ia acest nom de plume. „Nom de plume“, a pronunțat ea
pompos. „Știi ce înseamnă, nu?“
Ne-am strecurat afară din casă. A doua zi trebuia să
ajungem devreme la muncă. Lângă stația de autobuz era un
bărbat care se plimba încolo și încoace. Ne-a privit cum ne
apropiem și apoi s-a întors să se uite la casă, de parcă era
curios să știe de ce am ieșit de-acolo. S-a urcat și el în același
autobuz și s-a așezat în spatele nostru. Să fi fost doar o
coincidență? Sau era o fantomă din război, care bântuia
clădirea pe care o invadaserăm? Am simțit vinovăție, nu
teamă. Agnes își făcea griji pentru slujba fratelui ei. Dar când
ne-am ridicat ca să coborâm din autobuz, s-a ridicat și el și a
venit în urma noastră. Autobuzul s-a oprit. Stăteam în ușă.
Când autobuzul a pornit și a început să prindă viteză, Agnes a
sărit, s-a dezechilibrat, apoi mi-a făcut semn cu mâna. Am
fluturat și eu mâna și m-am întors la locul meu, trecând pe
lângă bărbat, iar mai târziu, undeva prin centru, am sărit și eu
jos și el nu m-a putut prinde.
 Vasul de pescuit midii

În prima noastră zi pe Tamisa, Rachel, Zvârluga și cu mine

am mers spre vest până ce aproape că am ieșit din oraș. Mi-ar
trebui o hartă fluvială foarte bună ca să vă pot arăta acum
locurile pe lângă care am trecut sau unde ne-am oprit, ale căror
nume le-am învățat pe de rost în timpul acelor săptămâni,
laolaltă cu graficele cu informații despre maree, încâlceala
căilor navigabile care mergeau de-a lungul malurilor, vechile
puncte de plată a taxelor fluviale, docurile unde am acostat și
pe care le-am părăsit, șantierele și locurile de adunare pe care
am învățat să le recunoaștem de pe vas – Ship Lane, Bulls
Alley, Mortlake, Harrods Depository, câteva centrale electrice
și cele vreo douăzeci de canale, botezate sau anonime, create
cu un secol sau două în urmă și care porneau ca niște raze
spre nord. Obișnuiam să stau întins în pat, repetând toate
declinările fluviului ca să le memorez și, astfel, să mi le pot
aminti. Încă mi le mai amintesc. Sunau ca numele unor regi ai
Angliei și pentru mine au devenit mai palpitante decât
echipele de fotbal sau tabelele matematice. Uneori mergeam
spre est până dincolo de Woolwich și Barking și ne dădeam
seama unde suntem chiar și pe întuneric, după zgomotele
fluviului sau după forța mareei. După Barking veneau Caspian
Wharf, Erith Reach, Tilbury Cut, Lower Hope Reach, Blyth
Sands, insula Grain, estuarul și apoi marea.
De-a lungul Tamisei mai erau și alte locuri secrete, unde
opream ca să ne întâlnim cu vase maritime care își lăsau la
mal încărcăturile surprinzătoare, apoi scoteam la plimbare cele
câteva animale care coborâseră pe uscat șovăind, legate toate
cu aceeași funie lungă. În felul acesta își făceau și ele nevoile
și se ușurau după călătoria de patru sau cinci ore de la Calais,
iar apoi le ademeneam să urce pe vasul nostru de pescuit midii
pentru încă o scurtă călătorie, după care erau preluate de
persoane pe care abia dacă le vedeam și ale căror nume nu le
aflam niciodată.
Implicarea noastră în aceste activități fluviale a început în
după-amiaza în care Zvârluga ne-a auzit vorbind despre
sfârșitul de săptămână care se apropia. Ca într-o doară, de
parcă Rachel și cu mine nici n-am fi fost acolo, l-a întrebat pe
Molie dacă nu suntem cumva liberi să-l ajutăm cu niște
treburi.
— Muncă de zi sau de noapte?
— Probabil amândouă.
— Și e vreun pericol?
Întrebarea asta a pus-o sotto voce, de parcă n-ar fi trebuit s-
o auzim.
— Absolut nici unul, a răspuns Zvârluga tare, uitându-se
spre noi, afișând un zâmbet fals și sugerând absoluta
siguranță cu un gest nepăsător din mână.
Întrebarea dacă treaba era sau nu legală nu s-a pus nici o
clipă.
Molia a murmurat:
— Știți să înotați, nu?
La care noi am dat din cap că da.
Zvârluga s-a băgat și el.
— Le plac câinii, nu?
De data asta Molia a fost cel care a dat din cap, neavând de
fapt habar dacă ne plac sau nu.
— E splendid, a susținut Zvârluga în primul weekend, cu o
mână pe timonă, în timp ce cu mâna cealaltă se străduia să
scoată un sendviș din buzunar.
Nu părea să se concentreze pe de-a-ntregul la felul cum
trebuia cârmită barja. Un vânt rece încrețea suprafața apei,
lovindu-ne din toate părțile și făcându-ne să ne clătinăm.
Aveam senzația că suntem în siguranță cu el. Eu nu știam
nimic despre ambarcațiuni, dar mi-au plăcut imediat mirosul
de mare, motorina de pe apă, sărătura, fumul de eșapament
care ieșea de la pupa, și am ajuns să iubesc cele o mie și unu
de sunete diferite ale fluviului din jurul nostru, care ne
permiteau să rămânem tăcuți, ca într-un univers meditativ din
mijlocul acestei lumi în mișcare. Chiar era splendid. Aproape
că ne-am lovit de arcada unui pod, iar Zvârluga s-a aplecat în
ultima clipă, de parcă asta ar fi obligat și barca să facă la fel.
A urmat o coliziune abia evitată cu patru vâslași care au rămas
în siajul nostru, clătinându-se pe valuri. Le-am auzit strigătele
și am văzut cum a fluturat Zvârluga mâna spre ei, ca și cum n-
ar fi fost nimeni de vină, doar soarta. În după-amiaza aceea
aveam să luăm douăzeci de ogari de pe o barjă pe care nimeni
nu scotea nici un cuvânt, undeva pe lângă Church Ferry Stairs,
și să-i livrăm tot fără vreun cuvânt în altă parte, undeva în
aval. Noi nu aveam habar de existența unor astfel de
încărcături, care erau mutate dintr-o parte în alta, și nici de
legile stricte care interziceau importul de animale în Marea
Britanie. Dar Zvârluga părea să știe orice.
Teoriile nostre legate de mersul cocârjat al Zvârlugii s-au
schimbat complet în clipa în care ne-a luat pe vasul de midii.
În timp ce Rachel și cu mine înaintam cu precauție pe rampa
alunecoasă, Zvârluga abia dacă se uita pe unde calcă, ba chiar
s-a întors să se asigure că Rachel nu se dezechilibrează,
aruncându-și în același timp țigara în spațiul de zece
centimetri dintre mal și ambarcațiunea ce se bălăngănea.
Scările care nouă ni se păreau de-a dreptul periculoase erau
pentru el ca un ring de dans și gârbovelii precaute i-a luat
locul lejeritatea cu care se mișca pe copastiile late de treizeci
de centimetri, ude de ploaie și pline de unsoare. Ne-a spus mai
târziu că fusese conceput în timpul unei furtuni pe fluviu, care
durase douăzeci și patru de ore. Avea în urmă generații întregi
de căpitani de barjă și pe apă era întreg la trup, doar pe uscat
părea să șchiopăteze. Cunoștea toate canalele de flux dintre
Twickenham și Lower Hope Point și putea să recunoască
docurile după miros sau după zgomotele pe care le făceau
vasele la încărcat. Tatăl lui fusese un „cetățean al fluviului“, se
lăuda el, în ciuda faptului că pe același tată îl descria ca pe un
om crud, care în adolescență îl obligase să urmeze o carieră de
boxer.
Mai avea și un repertoriu variat de fluierături, pentru că
fiecare barjă, ne-a spus el, are propriul ei semnal. Îl învățai
imediat ce începeai să lucrezi pe un vas nou. Era singurul
semnal pe care aveai voie să-l folosești pe apă, ca semn de
recunoaștere sau ca avertisment, și fiecare fluierătură pornea
de la chemarea unei anumite păsări. Povestea că știe niște
oameni care, umblând printr-o pădure fără nici un râu prin
apropiere, au auzit brusc semnalul propriei barje. S-a dovedit
că nu e decât un șoim pitic care își apăra cuibul, membru al
unei specii de păsări care, cu sute de ani în urmă, trebuie să fi
trăit pe malurile râurilor, iar generații de barcagii le
împrumutaseră și le învățaseră chemarea.
După sfârșitul acela de săptămână, eu am vrut să continui
să-l ajut pe Zvârlugă cu câinii, dar Rachel a început să
petreacă tot mai mult timp cu Molia. Bănuiesc că își dorea să
se comporte cât mai matur. Dar eu, cu haina impermeabilă pe
mine, așteptam să apară Zvârluga cu mașina. Când ne-am
întâlnit prima dată în casa din Ruvigny Gardens și pentru el nu
eram decât un băiat oarecare dintr-o casă în care se întâmplase
să aibă treabă, abia dacă mă băgase în seamă. Dar acum
descopeream că era un om de la care puteai învăța cu ușurință
multe lucruri. Nu-i păsa de tine așa cum îi păsa Moliei, dar îți
spunea clar ce vrea de la tine și ce informații despre el nu
trebuie divulgate altora. „Nu-ți arăta cărțile, Nathaniel“,
spunea el, „să nu-ți arăți niciodată cărțile“. S-a dovedit că are
nevoie exact de cineva ca mine, o persoană oarecum de
încredere care să-l ajute să ridice de două sau de trei ori pe
săptămână ogarii de pe vasele acelea europene pe care nimeni
nu scotea nici un cuvânt, așa că m-a convins să renunț la
slujba de la restaurant și, în loc de asta, să-l ajut să transporte
câinii pe întuneric cu vasul de midii, ducându-i în diferite
locuri, de unde încărcătura era preluată de niște camionete
care o duceau mai departe.
Reușeam să cărăm aproximativ douăzeci de călători din
aceștia timizi la fiecare drum cu barca. În timpul călătoriei,
care uneori dura până spre miezul nopții, stăteau tremurând pe
punte și se speriau imediat de orice zgomot puternic sau de
farul vreunei bărci cu motor care apărea brusc lângă noi. Pe
Zvârlugă îl îngrijorau „oamenii cu preîntâmpinarea“, cum le
spunea el, și asta însemna că eu trebuia să mă cuibăresc în
mijlocul câinilor, în aerul împuțit de sub pături, și să-i țin
liniștiți până ce patrula fluvială trecea de noi. „Pe ei îi
interesează lucruri mai serioase“, anunța Zvârluga,
justificându-și natura moderată a propriilor infracțiuni.
A devenit evident că în ceea ce livram noi nu exista nici o
garanție de succes financiar. Nu exista nici un fel de asigurare
că ar fi fost vorba de câini de curse, nu aveai cum să știi dacă
sunt rapizi sau lenți. Ce îi făcea valoroși era faptul că aduceau
un „element de imprevizibil“ și, cum publicul era nesigur în
privința valorii lor, asta garanta pariurile nesăbuite – cele puse
de necunoscuții care se bazau mai degrabă pe aspect decât pe
pedigriurile autentice, care ar fi putut să recomande cu
adevărat un câine sau, dimpotrivă, să-l coteze ca lipsit de
valoare. Pariurile nesăbuite însemnau bani puși în joc. Pariai o
groază de lire pe un câine cu o ascendență necunoscută
bazându-te pe o privire semnificativă a animalului ținut în
lesă, pe linia coapsei lui sau pur și simplu pe faptul că auziseși
șoaptele unora despre care sperai că au habar ce vorbesc, dar
de fapt nu aveau habar de nimic. Câinii aduși de noi erau niște
vagabonzi fără nici un pedigri, fie răpiți de la vreun château,
fie salvați de la fabrica de mezeluri ca să li se mai dea o șansă.
Erau la fel de anonimi precum cocoșii.
În nopțile fără lună îi potoleam ridicându-mi pur și simplu
capul de adolescent cu o atitudine severă ori de câte ori dădeau
să latre. Mă simțeam de parcă struneam o orchestră și
senzația aducea cu ea farmecul și plăcerea primelor exerciții
de putere. Zvârluga stătea în cabina timonierului și ne purta
prin întuneric, fredonând „Dar nu pentru mine“. Când își cânta
așa singur, cu gândurile în altă parte, vag conștient de
versurile pe care le rostea, cântecul suna de fiecare dată ca un
oftat. În plus, știam că tristețea din cântecul acela nu reflecta
în nici un fel relațiile lui complicate și întortocheate cu
femeile. Știam asta pentru că fusesem nevoit să-i furnizez
alibiuri sau să transmit de la telefoane publice mesaje false,
care să-i scuze absența în câte o seară. Femeile nu știau
niciodată cu certitudine care erau orele când era la muncă și
cu atât mai puțin în ce consta munca lui.
În zilele și nopțile acelea, când începeam să mă strecor în
orarul misterios al Zvârlugii, m-am trezit în mijlocul unei
rețele fantasmagorice alcătuite din contrabandiști, veterinari,
falsificatori și piste de curse din comitatele din jurul Londrei.
Veterinari mituiți le făceau vaccinuri acestor alogeni. Uneori
aveam nevoie de cuști în care să-i ținem temporar.
Falsificatorii dactilografiau certificate de naștere care să
demonstreze existența unor proprietari în Gloucester sau
Dorset, unde se presupunea că se născuseră – deși câinii nu
auziseră în viața lor vreun cuvânt în engleză.
În acea primă vară magică din viața mea am transportat
ilegal mai mult de patruzeci și cinci de câini pe săptămână în
perioada de vârf a sezonului de curse: luam animalele speriate
de la un doc de lângă Limehouse, le încărcam pe vasul nostru
de midii și navigam pe întuneric până în inima Londrei, spre
strada Lower Thames. Apoi ne întorceam în aval pe același
traseu și acele drumuri din toiul nopții, fără nici un câine în
barcă, erau singurele momente în care Zvârluga se elibera de
programul lui complicat și nu mai interveneau nici un fel de
întreruperi. Universul lui îmi stârnea deja curiozitatea. Și în
nopțile acelea vorbea deschis despre el, despre complexitățile
curselor de ogari și, din când în când, mă lua la întrebări.
— L-ai cunoscut pe Walter când erai foarte mic, nu-i așa?
m-a întrebat odată.
Dar când mi-a văzut privirea surprinsă, și-a retras
întrebarea așa cum îți retragi o mână prea îndrăzneață de pe o
coapsă.
— Aaa, înțeleg, a spus.
Când l-am întrebat cum a cunoscut-o pe Olive Lawrence,
am pregătit întrebarea recunoscând că îmi place de ea.
— O, am observat asta, a zis el.
Asta a fost o surpriză, fiindcă de fiecare dată păruse că nici
nu aude, nici nu îl interesează răspunsurile mele.
— Deci cum ai cunoscut-o?
A făcut un gest spre cerul fără nici un nor.
— Aveam nevoie de un sfat și ea e specialistă din asta…
geografă, et-no-gra-fă.
A tărăgănat cuvântul exact așa cum făcuse și ea.
— Cine să știe că există asemenea oameni? Care încă mai
prezic vremea după lună sau după forma unui nor? În fine, mi-
a fost de folos la o chestie în care eram implicat și mie îmi
plac femeile mai deștepte decât mine. Ascultă la mine, ea e…
în fine, te surprinde. Și ce glezne! Nu am crezut că o să se
afișeze cu mine. Ea vine din Mayfair, din lumea bună, pricepi
ce zic? Îi plac rujul, mătasea. E fată de avocat, dar nu cred că
taică-său o să mă ajute dacă intru în vreo belea. Așa, deci ea
turuia întruna despre norii lenticulari și norii nicovală și cum
să interpretezi un cer albastru. Deși pe mine gleznele mă
atrăgeau. Are silueta aia de ogar care-mi place, dar nu poți să
câștigi vreodată, nu cu ea. Poți să apuci cel mult un colț din
viața ei. Păi, unde e acum? N-a dat nici un semn de viață. Și
totuși în seara aia cu capra, știi tu, cred că i-a plăcut. Nu ar fi
recunoscut așa ceva, evident, dar la cina aia a fost ca și cum
am fi semnat un tratat de pace. Ce mai damă… dar nu-i de
nasul meu.
Îmi plăcea la nebunie când vorbea așa, de parcă i-aș fi fost
un egal care putea înțelege acele subtilități volatile ale
femeilor. În plus, faptul că am aflat o altă versiune a episodului
cu capra a adăugat un nou palier la lumea în care tocmai
intram. Mă simțeam ca o omidă care își schimbă culoarea,
aflată într-un echilibru precar, trecând de la o specie de frunză
la alta.
Am continuat să navigăm pe apele întunecate și liniștite
ale fluviului, cu senzația că era al nostru, până ce am ajuns la
estuar. Am trecut pe lângă clădiri industriale cu luminile la
intensitate minimă, pâlpâind slab ca niște stele, de parcă ne-
am fi întors cu o capsulă a timpului în anii din timpul
războiului, când cădea curentul și erau impuse restricții la
iluminat, când era permisă numai lumina de veghe și doar
barjele fără faruri aveau voie să navigheze pe porțiunea asta a
fluviului. M-am uitat cum boxerul de categorie semimijlocie
pe care cândva îl văzusem drept un dur și un scandalagiu se
întoarce și se uită spre mine, cum vorbește cu blândețe,
căutând cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie gleznele
lui Olive Lawrence și cunoștințele ei despre nuanțele de
albastru ale cerului și despre sistemele atmosferice. Mi-am dat
seama că, probabil, pusese la păstrare informațiile respective
ca să le folosească în cine știe ce aspect al muncii lui, deși
probabil îl ajutau și să nu se mai gândească la pulsațiile
albăstrui ale gâtului ei.
M-a luat de braț, mi-a așezat mâna pe timonă și s-a dus la
marginea vasului ca să se ușureze în Tamisa. A expirat cu un
geamăt. Toate acțiunile lui aveau mereu și o coloană sonoră și
bănuiesc că atunci, în momentele de amor, lui Olive Lawrence
îi zvâcnea pulsul sub o peliculă subțire de sudoare. Mi-am
amintit cum îl văzusem prima dată pe Zvârlugă urinând, la
galeria de artă Dulwich, unde merseserăm în recunoaștere:
fluiera și ținea cu degetele de la mâna dreaptă și țigara, și
penisul, pe care îl îndreptase spre marginea pisoarului. „Pune-l
pe Percy pe porțelan“, așa i-a spus. Acum, în timp ce
manevram barja, auzeam monologul lui conștiincios: „Atâtea
ceruri cenușii… numai în teatrul vechii Rusii… mai poți
găsi“1. Îl murmura în intimitatea singurătății, fără o femeie
alături, la ora aceea târzie.
Barja a încetinit. Am amarat cât am putut de aproape de
tranchetele de la docuri și am coborât. Era ora unu noaptea.
Am mers până la mașina lui și am rămas o clipă pe loc, de
parcă acum ne adaptam la un alt element. Apoi el a călcat
ambreiajul, a răsucit cheia în contact și zgomotul motorului a
spart liniștea. Mereu conducea în viteză, aproape periculos,
prin încrengătura de străduțe înguste și neluminate. Acestea
erau zone din oraș care, de la război încoace, rămăseseră doar
parțial locuite. Am trecut pe străzi pline de moloz, unde ici și
colo ardea câte un foc în aer liber. El și-a aprins o țigară și a
lăsat geamul deschis. Niciodată nu mergea direct spre casă, o
cotea ba la stânga, ba la dreapta, știa exact când să
încetinească, intra brusc pe câte o alee invizibilă, de parcă
testa un traseu de fugă. Sau poate avea nevoie să riște așa, ca
să poată sta treaz la ora asta? „E vreun pericol?“ am repetat
fără sunet întrebarea Moliei în aerul de dincolo de geamul
meu. O dată sau de două ori, când i s-a părut că nu sunt obosit,
s-a prefăcut că e epuizat și s-a așezat pe locul pasagerului,
lăsându-mă pe mine să conduc. Îmi arunca câte o privire
piezișă când mă chinuiam cu ambreiajul și mă împleticeam pe
podul Cobbins Brook. Apoi intram în inelul interior al
suburbiilor și toate conversațiile se încheiau.
Eram adesea vlăguit din cauza sarcinilor extrem de variate
care mi se dădeau. Trebuiau inventate analize osoase și de
sânge. Trebuiau falsificate parafele Asociației Câinilor de
Curse din Londra Metropolitană, pentru ca imigranții noștri să
poată avea acces la oricare dintre cele o sută cincizeci de piste
de curse din țară, de ziceai că se pregăteau să se adune la balul
contelui de Monte-Cristo cu identitățile lor false. Ogarii cu
pedigri erau corciți pe o scară din ce în ce mai largă și
industria câinilor de curse nu avea să-și mai revină niciodată.
Înainte să plece, descoperind cu ce se îndeletnicea Zvârluga,
Olive Lawrence și-a dat ochii peste cap și a spus:
— Acum ce mai urmează? Terieri de import? Un copil de
import furat din regiunea Bordeaux?
 — Evident că va fi din Bordeaux, a replicat răzbunător
Zvârluga.
Dar mie nopțile petrecute pe vasul de midii îmi plăceau cel
mai tare. Ambarcațiunea, care inițial avusese pânze, fusese
dotată cu un motor diesel. Zvârluga o lua cu împrumut de la
„un comerciant respectabil din zona docurilor“, care nu avea
nevoie de ea decât trei zile pe săptămână, exceptând cazul în
care – ne prevenise el – se anunța vreo nuntă în familia regală,
ceea ce ar însemna importul rapid de veselă ieftină cu însemne
regale de la vreo fabrică demonică din Le Havre. Într-o
asemenea eventualitate transportul de câini ar trebui amânat.
Era o barcă lungă și gri, construită în Olanda, spunea el, care
mergea de-a lungul coastei, peste bancurile de midii. Era
evident diferită de alte barje, o prezență rară pe Tamisa.
Rezervorul de balast din chilă se putea deschide și umple cu
apă sărată, pentru ca midiile să rămână proaspete până la
sosirea în port. Dar principala calitate a bărcii era că avea chila
puțin adâncă, ceea ce ne permitea să navigăm pe toată
lungimea Tamisei, din estuar până la Richmond, în vest, ba
chiar până la Teddington, unde apa era prea mică pentru
majoritatea remorcherelor și barjelor. Zvârluga o putea folosi
și pentru alte combinații, când mergea pe brațele și canalele
care porneau din Tamisa spre nord și spre est, către Newton’s
Pool și abaţia Waltham.
Încă port cu mine denumirile acelea… Erith Reach, Caspian
Wharf, ca și numele străzilor pe care am mers cu mașina prin
oraș împreună cu Zvârluga mult după miezul nopții. Când
tocmai încheiaserăm vreuna din cursele aventuroase cu barja
și el încerca să mă țină treaz povestindu-mi acțiunea vreunuia
din filmele lui preferate. Vocea lui căpăta un accent aristocratic
atunci când recita replici din Probleme în Paradis2: „Ai auzit
de bărbatul care a intrat în banca din Casablanca și a ieșit de
acolo cu banca din Casablanca? Eu sunt ăla!“. Mașina gonea
pe drumurile neluminate, iar el se întorcea spre mine,
delectându-mă cu informații despre felul cum se purta Olive
Lawrence când ei doi se certau sau turuind numele
principalelor străzi pe care le parcurgeam – Crooked Mile,
strada Sewardstone sau vreun cimitir pe lângă care treceam –
și spunându-mi „Învață-le pe de rost, Nathaniel, în caz că
trebuie să te trimit vreodată singur noaptea“. Ne deplasam cu o
asemenea viteză, încât adesea ajungeam în oraș în mai puțin
de o jumătate de oră. Când și când cânta cu voce tare versuri
despre „o mireasă – cu o aventură amoroasă“ sau despre
„femeia – căreia i se mai spunea și scânteia“. O făcea
nonșalant, cu câte un gest brusc al mâinii, care parcă spunea
că trebuie să se întrerupă singur ca să-și amintească încă un
exemplu de pasiune înșelătoare care tocmai îi venise în minte.
Cursele de ogari erau deja o îndeletnicire de o triumfătoare
ilegalitate. Se tranzacționau sume de milioane de lire. Mulțimi
uriașe veneau la stadionul White City, la podul Fulham sau la
pistele temporare care apăruseră peste tot în țară. Zvârluga nu
se aruncase orbește în afacerea asta. Mai întâi studiase terenul.
Era un sport cu o reputație de paria și el știa că în cele din
urmă se va lăsa cu controale din partea autorităților. Daily
Herald publica editoriale dure care avertizau publicul că astfel
de curse de ogari ascundeau un „declin moral care provenea
din distracția pasivă“. Dar Zvârluga nu era de părere că
distracția publicului ar fi fost pasivă. Fusese de față la
Harringay atunci când, după ce un favorit cu o cotă de trei la
unu fusese descalificat, mulțimea a dat foc boxelor de start și
el însuși a fost culcat la pământ de furtunurile cu apă folosite
de polițiști. A intuit că în curând se vor introduce licențe
pentru câini, pedigriuri înregistrate, cronometre, chiar și reguli
care să stabilească viteza oficială a iepurelui mecanic.
Posibilitățile de a merge la noroc vor scădea, pariurile se vor
baza pe judecăți raționale. Trebuia să descopere sau să
inventeze o modalitate rapidă și suplă de a pătrunde în
afacerea asta, ceva până acum ascuns vederii, să se strecoare
în nișa rămasă între ceea ce le dăduse deja prin cap unora și
ceea ce nu fusese încă luat în calcul. Și ce vedea el la pistele
de curse era un talent imposibil de apreciat la niște animale
imposibil de deosebit între ele.
Când am dat peste el în casa de pe Ruvigny Gardens, deja
se ocupa de importul unei populații dubioase de câini
neînregistrați aduși din străinătate. Avea deja o experiență de
câțiva ani în nisipurile mișcătoare ale șarlataniei. Se
perfecționase în arta dopajului, pricepându-se nu atât să
sporească forța și rezistența câinilor, ci mai degrabă să le
inducă un soi de lentoare hipnotică administrându-le luminal,
un tranchilizant folosit la crizele de epilepsie. Procedura
presupunea o sincronizare bine calculată. Dacă primeau
medicamentul cu prea mult timp înainte de începerea cursei,
câinii se prăbușeau adormiți încă de la start și trebuiau cărați
pe brațe de vreunul din supraveghetorii cu melon. Dar dacă
exista un interval de două ore între administrare și cursă, la
început alergau convingător, apoi începeau să amețească pe
turnante. Ficatul cu aromă de luminal se administra unei
anumite categorii de câini – de exemplu, celor pestriți sau
numai masculilor –, ca să poți evita să pariezi pe ei.
S-au testat și alte combinații inventate cu ajutorul trusei de
chimist amator a cine știe cui. Câinii hrăniți cu lichide
colectate de la organele genitale ale unor persoane infectate cu
boli venerice se trezeau dintr-odată distrași de mâncărime sau
de erecții nedorite și astfel încetineau ritmul pe ultimele sute
de metri. Zvârluga a început apoi să folosească tablete de
clorobutanol, cumpărate la vrac de la un dentist și dizolvate în
apă fierbinte. Și în acest caz rezultatul era tot o transă
hipnotică. Spunea că paznicii de vânătoare din parcurile
naturale ale Americii de Nord le foloseau ca să anestezieze
păstrăvii în perioada în care trebuiau marcați.
Unde și când în trecutul lui dobândise Zvârluga asemenea
cunoștințe de chimie și medicină? Știam că e o fire curioasă
și că e în stare să extragă informații de la oricine, până și de la
un chimist nevinovat care s-ar fi așezat întâmplător lângă el în
autobuz. Cam tot așa a cules detalii despre sistemele
atmosferice de la Olive Lawrence. Cu toate astea, nu se
destăinuia cu ușurință. O trăsătură rămasă, poate, din
vremurile când era boxer în Pimlico, când era sprinten, dar
solemn în discurs, enigmatic, dar curios să descifreze limbajul
corporal al celuilalt – îi plăcea să-l lase pe celălalt să lovească
primul, să-l observe îndeaproape, apoi să îi imite stilul. Abia
mult mai târziu aveam să fac legătura între familiaritatea lui cu
astfel de droguri și felul cum înțelesese boala surorii mele.
Când am început să lucrez cu el, epoca de aur a dopajului
era deja aproape pe terminate. Treizeci și patru de milioane de
oameni asistau anual la cursele de ogari. Dar de-acum
cluburile făceau teste de salivă și de urină, așa că Zvârluga
trebuia să găsească altă soluție pentru ca – încă o dată –
pariurile să nu se bazeze doar pe logică și talent. Așa că
Zvârluga a început să se folosească de impostori și de câini
care semănau foarte tare între ei, ca să readucă hazardul și
confuzia în curse, iar eu am ajuns să fiu implicat pe de-a-
ntregul în planurile lui, îl însoțeam cât de des puteam pe barjă,
iar mișcarea mareei ne purta în Londra sau în afara ei în
călătoriile acelea nocturne de care uneori încă mi-e dor.
Fusese o vară toridă. Nu ne limitam întotdeauna doar la
barjă. Uneori luam câte patru sau cinci câini de la un adăpost
antiaerian bine camuflat din Ealing Park Gardens și ieșeam
din Londra cu mașina, cu câinii așezați pe bancheta din spate
a Morrisului, inexpresivi ca niște capete încoronate. Îi puneam
să se întreacă cu alți câini de-ai locului pe vreun hipodrom
dintr-un orășel, îi priveam cum o zbughesc ca niște iepuri pe
pistele marcate, apoi ne întorceam la Londra – Zvârluga cu
buzunarele pline și câinii doborâți de oboseală în spatele
nostru. Erau mereu dornici să alerge, adesea unde vedeau cu
ochii.
Nu știam niciodată dacă impostorii pe care îi importam
urmau să fie alergători înnăscuți sau nu cumva avea să-i
doboare răpciuga. Dar nici alții nu o știau și în asta consta
întreg farmecul financiar al aventurii. Tot ce știam despre
câinii tolăniți pe banchetă, pe care îi duceam până în Somerset
sau în Cheshire, era că abia coborâseră de pe vapor. Zvârluga
nu paria niciodată pe ei. Erau doar niște cărți inutile, folosite
ca să camufleze favoritul. Pretutindeni apăreau piste de
amatori și noi mergeam pe urma zvonurilor despre ele. De
obicei eu mă luptam cu câte o hartă uriașă a zonei, încercând
să identific vreun sat sau vreo tabără de refugiați unde exista o
pistă neoficială de liga a treia. La unele dintre ele câinii
alergau după un mănunchi de pene de porumbel legate de o
creangă și trase de o mașină în câmp deschis. Într-unul din
locurile astea foloseau un șobolan mecanic.
Îmi amintesc drumurile acelea și îmi amintesc cum
Zvârluga, ori de câte ori oprea la vreun semafor, se întorcea și
mângâia cu blândețe animalele speriate. Nu cred că o făcea
pentru că iubea câinii. Dar știa că puseseră piciorul pe
pământul Angliei cu numai o zi sau două în urmă. Poate se
gândea că asta îi liniștește, că îi face să i se simtă datori când
alergau pentru el câteva ore mai târziu. Rămâneau alături de el
doar puțină vreme, iar la sfârșitul zilei nu se întorceau toți în
Londra. Unii pur și simplu nu se mai opreau din alergat,
dispăreau prin păduri și nu mai știa nimeni nimic de ei. Pe
unul sau doi i-a vândut vicarului din Yeovil sau, poate, cuiva
din tabăra de refugiați polonezi din Doddington Park. Nu
găseai la el strop de sentimentalism când venea vorba de
moștenire sau de proprietate. Disprețuia genealogia și la
câini, și la oameni.
— Niciodată problema nu e familia, proclama el de parcă
ar fi citat un pasaj neglijat din „Cartea lui Iov“. Problema sunt
nenorocitele de rubedenii! Ignoră-le! Dibuie cine poate fi un
tată de încredere. E important să mai strici genealogiile rare cu
câte un copil schimbat.
Zvârluga nu păstrase deloc legătura cu familia lui. În
definitiv, îl vânduseră de-a dreptul la o sală de box din Pimlico
când avea șaisprezece ani.
Într-o seară a intrat în casa de pe Ruvigny Gardens,
numărul 13, ducând în brațe o carte groasă pe care o scosese
cu greutate din clădirea poștei, unde era legată cu un lanț de
tejghea. Era un registru publicat de Asociația Ogarilor prin
care se dorea avertizarea publicului cu privire la „șarlataniile
de la cursele de câini“ și în care erau înșirate toate persoanele
bănuite de fărădelegi. Pe lângă fotografii – unele neclare și
altele inutile –, mai era acolo și o listă de incidente care
mergeau de la falsuri până la imprimarea de formulare pentru
pariuri, dar includeau și dopajul, cursele aranjate, furturile din
buzunare și chiar avertismente referitoare la cei care „vânau“
spectatori cu intenția de a îi înșela. Zvârluga ne-a rugat pe
Rachel și pe mine să frunzărim cele trei sute de pagini pline de
infractori ca să vedem dacă îl găsim și pe el. Dar, evident, nu
l-am găsit.
— Nu au nici cea mai vagă idee cine sunt! a exclamat el
plin de mândrie.
Ajunsese deja la un grad înalt de rafinament cu metodele
lui de a scurtcircuita regulile care guvernau cursele de ogari.
Și odată ne-a mărturisit, cu oarecare timiditate, când încălcase
el prima dată regulile. Aruncase o pisică pe circuit în timpul
cursei. Câinele pe care pariase – la primul și ultimul lui pariu
– se izbise din greșeală în gard la prima turnantă. Acum pisica
azvârlită în fața celorlalți câini i-a zăpăcit atât de tare, încât
singurul care a mai continuat cursa a fost iepurele mecanic,
ajutat de un motor de doi cai putere, care mergea cu o mie
cinci sute de rotații pe minut. Cursa a fost declarată nulă,
pisica s-a făcut nevăzută și la fel și Zvârluga, nu înainte de a-
și cere înapoi banii pariați.
Nici una dintre iubitele Zvârlugii nu a dorit vreodată să-l
însoțească în aceste călătorii în afara orașului, dar eu, cum nu
avusesem niciodată un câine, preferam să stau în spate și să-i
las să-și odihnească boturile dornice de căldură pe umărul
meu. Erau niște companioni vioi și obraznici pentru un puști
singuratic ca mine.
Am revenit în oraș odată cu lăsarea serii, iar câinii
dormeau înghesuiți unul într-altul. Nu i-au trezit nici luminile
puternice din oraș și nici măcar cojile de pâine de la sendviș
aruncate peste umăr de Zvârlugă cu o jumătate de oră mai
devreme. S-a dovedit că Zvârluga avea o întâlnire la cină pe
care nu voia să o rateze, așa că m-a convins să iau eu mașina
și să duc câinii la adăpostul antiaerian din Ealing Park
Gardens. Mi-a spus că-mi va rămâne veșnic îndatorat. L-am
lăsat la o stație de metrou ca să meargă la întâlnirea cu noua
lui metresă, cu hainele purtându-i încă mirosul ogarilor. Eu nu
aveam permis de conducere, dar aveam mașină. Am ținut
câinii cu mine și am ieșit din adâncurile orașului,
îndreptându-mă spre Mill Hill.
Trebuia să mă întâlnesc cu Agnes într-o altă casă goală și,
când am ajuns, am coborât geamurile mașinii ca să nu se
sufoce câinii. Cum mergeam spre casă, m-am întors și i-am
văzut cum se uită după mine cu priviri tragice, ca niște spectre
ale dezamăgirii. Agnes a deschis ușa.
— O clipă, am spus.
M-am întors și am condus câinii spre curtea mică din fața
casei, ca să se poată ușura. Tocmai îi mânam înapoi spre
mașină, când Agnes a propus să intrăm cu toții. Ei au țâșnit
pe lângă mine fără să ezite și au intrat în bezna din casă.
Am lăsat cheile pe jos, lângă ușa de la intrare, și ne-am
luat după lătraturile lor încântate. Nici de data asta nu aveam
cum să aprindem luminile în casa cu trei etaje. Nici unul dintre
noi nu mai intrase vreodată într-o casă atât de mare, care nici
nu avea deloc stricăciuni. Fratele ei avansa în lumea afacerilor
imobiliare de după război. Am încălzit două căni de supă pe
inelul albastru de gaz, apoi ne-am instalat la etajul al doilea, ca
să ne putem vedea și să stăm de vorbă la lumina unui felinar
stradal. Acum eram mai relaxați, pierise ceva din tensiunea
legată de ceea ce urma, putea sau nu trebuia să se întâmple
între noi. Ne-am băut supa. Câinii au năvălit în cameră, pe
urmă au ieșit iar. Noi nu ne mai văzuserăm de ceva vreme și,
dacă speram la o seară plină de pasiune, de asta am și avut
parte, dar nu așa cum ne așteptam. Eu nu știam îndeajuns de
multe despre trecutul lui Agnes, dar, cum am mai spus, nici un
câine nu intrase vreodată în camerele mele de copil, iar acum,
în semiîntunericul din încăperile largi ale acelei case
împrumutate, ne-am tăvălit cu ei pe jos, simțindu-le boturile
lungi și calde pe inimile noastre dezgolite. Ne-am fugărit
dintr-o cameră în alta, evitând ferestrele luminate din stradă și
comunicând prin fluierături. Pe unul dintre câini l-am prins în
brațe simultan și eu, și ea. Agnes și-a îndreptat fața spre
tavan și a urlat prin el la lună. Câinii ca niște furnicari
albicioși în lumina palidă. I-am urmat în camere îndepărtate.
I-am întâmpinat când coborau prin bezna îngustă a scărilor.
— Unde ești?
— În spatele tău.
Farurile unei mașini au luminat fereastra și am văzut-o pe
Agnes goală până la brâu și având atârnat de ea un câine pe
care tocmai îl ajuta să coboare pe palierul de jos: era cel
despre care descoperiserăm că îi e frică de scări – unul din
momentele sacre din viața mea, pe care îl port cu mine, pus la
loc sigur, alături de puținele amintiri pe care le am din vremea
aceea, păstrate și etichetate în maniera asta provizorie. Agnes
cu câine. Spre deosebire de alte amintiri, aceasta are un loc și
o dată – ultimele zile ale acelei veri toride – și în mine stăruie
o dorință de a ști dacă prietena mea adolescentă de odinioară
și-l mai amintește și se mai gândește la casele acelea
împrumutate, împrăștiate prin estul și nordul Londrei, ori la
casa cu trei etaje din Mill Hill, unde ne-am izbit cu trupurile de
câinii cuprinși de un extaz haotic după ce stătuseră ore întregi
pe bancheta din spate a unei mașini și care acum își foloseau
ghearele ca pe niște tocuri înalte, alergând în sus și în jos pe
scările fără mochetă. A fost ca și cum Agnes și cu mine am fi
renunțat la orice altă dorință în afară de aceea de a alerga
alături de lătratul lor pițigăiat și de virilitatea lor inutilă.
Le-am fost servitori și majordomi, le-am oferit castroane
cu apă, pe care au sorbit-o fără eleganță, și le-am azvârlit
bucăți din sendvișurile noastre, după care au sărit până la
nivelul capetelor noastre. Când s-au pornit tunetele, le-au
ignorat, dar când a început să plouă, s-au oprit și s-au
îndreptat spre ferestrele mari, ascultând cu capetele înclinate
picuratul sugestiv.
— Hai să rămânem aici peste noapte, a spus Agnes.
Și când s-au încovrigat, pregătindu-se să doarmă, am
dormit și noi lângă ei, pe podea, de parcă animalele astea din
jurul nostru erau viața după care tânjeam, compania pe care
ne-o doream, un moment uman sălbatic, inutil, esențial și de
neuitat din Londra acelor vremuri. Când m-am trezit, lângă
mine se afla fața îngustă și adormită a unui câine care îmi
respira liniștit în nas, prins în visele lui. El a simțit cum mi se
modifică respirația și a deschis ochii. Apoi și-a schimbat
poziția și mi-a așezat ușor laba pe frunte, într-un gest fie de
înțelegere grijulie, fie de superioritate. Mie mi-a lăsat senzația
de înțelepciune.
— De unde ești? l-am întrebat. Din ce țară? Îmi spui?
M-am întors și am văzut-o pe Agnes în picioare, deja
îmbrăcată, cu mâinile în buzunare, privind și ascultând.
Agnes de la World’s End. De pe strada Agnes, din Mill
Hill și din Limeburner’s Yard, unde își pierduse rochia cea
elegantă. Știam de atunci că trebuie să ascund această parte a
vieții mele de Zvârlugă și de Molie. Lumea lor era cea în care
trăiam după dispariția părinților mei. Iar lumea lui Agnes era
cea în care mă refugiam acum singur.
Era deja toamnă. Pistele de curse și hipodromurile se
închideau. Dar în lumea Zvârlugii eu eram în continuare un
participant și un intermediar atât de implicat și de necesar,
încât nu i-a fost greu să mă convingă să chiulesc de la școală
atunci când a început semestrul. Într-o primă fază lipseam doar
două zile pe săptămână, dar apoi am ajuns să invoc o pleiadă
de boli, de la oreion, despre care tocmai citisem, la orice
viroză care circula, și, cu noile mele contacte, puteam aduce
adeverințe falsificate care să le confirme. Rachel a aflat câte
ceva despre toate astea, mai ales când am ajuns să lipsesc trei
zile pe săptămână, dar Zvârluga m-a avertizat să nu-i spun
Moliei, făcând cu mâna un gest din acela complex, pe care
știam deja să-l interpretez. Oricum, făceam o treabă mult mai
palpitantă decât ce se presupunea că ar trebui să învăț pentru
examenul de competențe3.
Vasul de pescuit midii al Zvârlugii a început să circule pe
fluviu cu un nou scop. Acum se ocupa cu transportul de
porțelanuri europene pentru „comerciantul respectabil de la
docuri“. Încărcătura ambalată în cutii era mai ușor de
manevrat decât ogarii, dar el pretindea că are probleme cu
spatele și, prin urmare, îi trebuie un ajutor – „de la prea mult
sex în picioare pe alei lăturalnice sau prin vreo fundătură…“ A
azvârlit remarca asta ca pe o momeală spectaculoasă. Așa că a
convins-o pe Rachel să ni se alăture din nou pe vas în
weekenduri, pentru un șiling sau doi în plus, și ne-am trezit
navigând pe canalele înguste care porneau de pe Tamisa spre
nord și de a căror existență nici nu știuserăm până atunci.
Punctele de pornire și destinațiile ni se schimbau mereu.
Uneori era vorba de intrarea din spate a clădirii vămii din
Canning Town, alteori pluteam pe apele de mică adâncime de
pe lângă Rotherhithe Mill. Nu mai era nevoie să liniștim
douăzeci de câini, munceam pe lumină și în liniștea toamnei.
Zilele erau tot mai reci.
Cum petrecusem deja mult timp cu Zvârluga, de-acum
eram în largul meu alături de el. În diminețile de duminică, în
timp ce barja plutea pe sub copaci, el se așeza pe o ladă și
frunzărea ziarele, căutând orice fel de scandal din înalta
societate, iar pe cele mai suculente le citea cu voce tare.
— Nathaniel! Contele de Wiltshire s-a sugrumat din
greșeală după ce și-a legat o sfoară în jurul gâtului și i-a legat
celălalt capăt de o mașină de tuns iarba – și asta pe jumătate
gol…
A refuzat să explice de ce un membru al nobilimii ar face
așa ceva. În orice caz, cum terenul era ușor înclinat, mașina
de tuns iarba a continuat să meargă senină la vale, trăgând
după ea trupul despuiat al contelui și sugrumându-l. Mașina
de tuns iarba, încheia publicația News of the World, era în
familia contelui de trei generații. Sora mea, mai serioasă,
ignora astfel de povești și se concentra pe memorarea
replicilor din Iuliu Cezar, pentru că urma să-l joace pe Marc
Antoniu la spectacolul de la școală din semestrul acela. Eu
deja mă așteptam să pic examenul și nici nu-mi trecea prin
minte să recitesc Cei de pe Swallow și cei de pe Amazon, acea
„carte de rahat“, cum îi spusese Zvârluga.
Când și când el lăsa capul pe spate și încerca să înceapă o
conversație cu mine, interesându-se cum îmi merge la școală.
— Bine, răspundeam eu.
— Și la matematică – știi ce-i ăla un triunghi isoscel?
— Da, evident.
— Splendid.
Nu că, atunci când suntem tineri, ne-ar impresiona lucruri
precum grija altora, fie ea și falsă. Dar acum, privind
retrospectiv, sunt impresionat.
Am intrat pe un canal care se îngusta. Atmosfera se
schimbase, lumina soarelui se filtra printre frunzele galbene,
de pe maluri venea un miros de pământ reavăn. Încărcaserăm
barja cu lăzi la Limehouse Reach, unde, după cum ne-a spus
Zvârluga, cu secole în urmă se stingea var. Acolo debarcau
imigranții de pe vasele venite din Indiile de Est și pășeau în
noua lor țară, căreia nu-i cunoșteau limba. I-am spus că am
ascultat la radio o poveste polițistă cu Sherlock Holmes care
se chema „Omul cu buza răsucită“ și care se petrecea în locul
unde încărcaserăm porțelanul de dimineață, dar el a scuturat
din cap neîncrezător, ca și cum literatura nu avea nimic de-a
face cu lumea de care aparținea el. Singurele cărți pe care l-
am văzut citindu-le erau westernuri sau romane istorice cu
conținut sexual explicit, în special una care îmbina cele două
genuri, intitulată Kicking Whores Pass.
În unele după-amiezi trebuia să forțăm trecerea printre
malurile tot mai înguste ale canalului Romford, iar eu și soră-
mea ne plasam de o parte și de alta a punții și îi strigam
indicații Zvârlugii, care stătea la timonă. Pe ultimele sute de
metri canalul erau aproape complet acoperit de vegetație. La
capăt ne aștepta un camion, din care coborau doi bărbați și
începeau să descarce lăzile fără nici un cuvânt. Zvârluga abia
dacă îi băga în seamă. Apoi deplasam barja cu spatele, ca pe
un câine încolțit, vreo jumătate de kilometru, până ce se mai
lățea canalul.
Canalul Romford era doar una dintre destinațiile noastre.
Alt traseu ne ducea de-a lungul canalului Gunpowder Mills.
Odinioară pe acolo mergeau numai vase cu chila puțin adâncă,
care transportau praf de pușcă, și barjele cu rezervor de balast,
care duceau muniție. Canalul cu aspect nevinovat fusese
folosit în acest scop timp de aproape două sute de ani, pentru
că la capătul lui se afla abația Waltham, un edificiu liniștit,
locuit de călugări încă din secolul al doisprezecelea. În timpul
războiului recent încheiat mii de oameni lucraseră pe
terenurile abației și explozivii păstrați acolo fuseseră
transportați pe aceleași canale și pe aceiași afluenți spre
Tamisa. Întotdeauna era mai puțin riscant să transporți
muniție pe ape neumblate decât pe drumuri publice. Uneori
barjele erau trase de cai sau de grupuri de bărbați de pe
ambele maluri ale canalului cu ajutorul unor frânghii.
Dar acum fabricile de muniție fuseseră dezafectate, iar
canalele nefolosite se umpleau de mâl, îngustându-se tot mai
tare între malurile acoperite de vegetație. Acestea erau locurile
unde, la sfârșit de săptămână, Rachel și cu mine, tovarășii
Zvârlugii, pluteam pe apele liniștite, ascultând cântecul unor
noi generații de păsări. Probabil ceea ce transportam nu era
periculos, dar nu puteam fi niciodată siguri. Și, la cât de des
schimbam rutele și destinațiile, nici eu și nici Rachel nu mai
credeam pe de-a-ntregul povestea Zvârlugii cum că livra
porțelan din Europa ca să-și plătească datoria față de
comerciantul care îi împrumutase barja în timpul sezonului de
curse.
Oricum ar fi fost, am continuat să batem apele neumblate
până când s-a stricat vremea, dirijând barca de-a lungul
canalelor tot mai înguste. Zvârluga la bustul gol, cu pieptul cu
coastele albe expus la soarele de octombrie, iar sora mea
repetându-și intrările și ieșirile din scenă pentru spectacolul
cu Iuliu Cezar. Până apăreau în zare zidurile maronii ale
abației Waltham.
Trăgeam spre mal și auzeam încă o dată fluierăturile și
apăreau încă o dată bărbații care mutau încărcătura în
camionul ce aștepta alături. Nici acum nu schimbam vreo
vorbă cu ei. Zvârluga stătea în picioare, numai pe jumătate
îmbrăcat, și îi urmărea cu privirea, fără să facă vreun semn de
recunoaștere sau vreun gest cu capul. Ținea mâna pe umărul
meu, postură care îl lega cumva de mine sau pe mine de el și
mă făcea să mă simt în siguranță. Bărbații plecau, cu
camionul zdruncinându-se pe drumul de țară, pe sub crengile
joase. Imaginea celor doi adolescenți pe o barcă – fata cu
nasul în cărți, băiatul cu o șapcă de școală așezată
șmecherește pe cap – trebuie să fi părut una cât se poate de
nevinovată.
Ce familie era asta din care făceam parte acum? Judecând
retrospectiv, Rachel și cu mine nu ne deosebeam prea tare, în
anonimatul nostru, de câinii aceia cu documentele lor false. La
fel ca ei, ne câștigaserăm libertatea, adaptându-ne la mai
puține reguli, la mai puțină ordine. Dar în ce ne
transformaserăm? În tinerețe, când nu știi sigur încotro s-o
apuci, uneori ajungi să fii nu atât ținut în frâu, cum, poate, ar fi
de așteptat, cât mai degrabă în afara legii, te trezești foarte
ușor că ai devenit invizibil, nerecunoscut de lume. Cine era
acum „Peticel“? Dar „Pițigoi“? Oare întâlnirile mele de taină
cu Agnes îmi adăugaseră un fel de falsitate hoțească? Ori
faptul că trăgeam chiulul de la școală ca să-mi petrec timpul
cu Zvârluga? Nu din cauza plăcerii sau a tupeului pe care le
presupuneau, ci din cauza tensiunii și a riscului? Când am
primit situația școlară, am pus ceainicul la fiert și am dezlipit
la aburi plicul cu însemnele oficiale ca să-mi aflu notele.
Comentariile profesorilor mei erau atât de depreciative, încât
mi-a fost jenă să-i dau situația Moliei, care ar fi trebuit să o
păstreze până la întoarcerea părinților noștri. I-am ars paginile
în soba cu gaz. Era pur și simplu prea multă informație. Zilele
în care absentasem erau cu duiumul. Iar calificative ca
„mediocru“ apăreau la fiecare rubrică, aproape ca un refren.
Am îndesat cenușa sub covorul de pe scară, de parcă aș fi
băgat-o la loc în plic, după care tot restul săptămânii m-am
plâns că Rachel și-a primit notele și eu nu.
Majoritatea legilor pe care le-am încălcat în acea perioadă
a vieții mele au fost mărunte. Agnes fura mâncare din
restaurantele unde lucra până într-o seară, când, înainte să
plece de la muncă, a luat o bucată groasă de șuncă înghețată
și a ascuns-o la subsuoară. Reținută cu niște sarcini de ultim
moment, a făcut un șoc hipotermic și a leșinat la intrare, iar
șunca i-a alunecat de sub bluză pe linoleum. Cumva, grija
pentru sănătatea ei – căci era iubită – i-a făcut pe patroni să
ignore infracțiunea.
 Molia tot mai continua să ne amintească de schwer și să se
pregătească pentru vremuri grele. Dar eu evitam și ignoram tot
ce putea fi greu sau indigerabil. Lumea infracțiunilor mi se
părea mai degrabă magică decât periculoasă. Mă încânta până
și faptul că Zvârluga mi-a făcut cunoștință cu Falsificatorul
din Letchworth, la fel cum mă încânta și felul în care Agnes
schimba întruna regulile.
Părinții noștri lipseau deja de mai bine de un an, cât
promiseseră că va dura totul, iar nivelul de entuziasm al lui
Rachel – sau ce-o fi fost – a suferit o schimbare. A devenit o
ființă nocturnă, pentru că Molia o recomandase prietenei lui,
cântăreața de operă, ca să-i găsească o slujbă cu jumătate de
normă seara, la Covent Garden. Pe ea o fascina orice avea
legătura cu butaforia – foaia maleabilă de metal care scotea
zgomote de tunet, chepengurile, fumul de pe scenă, reflexiile
albăstrui ale reflectoarelor. Așa cum pe mine mă schimbase
asocierea cu Zvârluga, Rachel intrase de-acum în lumea
spectacolului și devenise sufleor, dar nu ca să le șoptească
tenorilor din ariile lor în franceză sau italiană, ci ca să-i ajute
pe responsabilii cu decorurile, care aveau nevoie de indicații
de moment ca să dea fuga pe scenă cu râurile de pânză sau să
demonteze un zid de cetate în șaizeci de secunde, pe întuneric.
Așa că zilele și nopțile noastre nu semănau deloc cu
vremurile de schwer despre care ne avertizase Molia. Pentru
noi erau porți fantastice către lume.
Într-o noapte, după ce petrecusem o seară lungă cu Agnes,
mergeam spre casă cu metroul. Trebuia să schimb liniile de
mai multe ori ca să ajung în zona centrală a Londrei și eram
somnoros. Am coborât din metroul de pe linia Piccadilly la
Aldwych și am urcat într-un lift despre care știam că mereu
tremură și se zgâlțâie de-a lungul celor trei etaje pe care le
urca din adâncurile stației. În spațiul pustiu din liftul acela lent
încăpeau cincizeci de navetiști la orele de vârf, dar acum nu
eram decât eu. În mijlocul liftului atârna un glob de lumină
chior. După mine a intrat un bărbat cu baston. În spatele lui a
venit încă unul. Ușa cu grilaj s-a închis și liftul a început să
urce încet în întuneric. La fiecare zece secunde, când treceam
prin dreptul unui etaj, îi vedeam cum mă privesc. Unul dintre
ei era bărbatul care ne urmărise pe Agnes și pe mine în
autobuz cu câteva săptămâni în urmă. Cu o lovitură de baston,
a făcut țăndări becul, timp în care celălalt a tras de maneta
care oprea liftul. S-a declanșat o alarmă. Frânele au scârțâit.
Dintr-odată ne-am trezit plutind în aer, aterizând pe vârfurile
picioarelor și încercând să ne păstrăm echilibrul în cușca
suspendată în beznă.
M-au salvat serile de plictiseală de la Criterion. Știam că
majoritatea lifturilor au un comutator care deblochează frânele
fie la nivelul umărului, fie jos, la gleznă. Una din două. M-am
retras spre un colț al liftului, în timp ce bărbații aceia doi
veneau spre mine. Am simțit comutatorul la gleznă, l-am lovit
cu piciorul și frâna s-a deblocat. În cușca noastră pulsau
lumini roșii. Liftul s-a pus iarăși în mișcare și grilajul ușii s-a
deschis la nivelul străzii. Cei doi bărbați s-au tras înapoi, iar
cel cu bastonul l-a azvârlit pe jos. Eu dispăream deja în noapte.
Am ajuns acasă speriat și pe jumătate amuzat. Molia era
acasă și i-am povestit ce isteț fusesem și cum scăpasem –
liftul de la Criterion mă învățase ceva. Probabil și-au imaginat
că am bani la mine, am spus.
***
A doua zi în casa noastră s-a strecurat un bărbat pe nume
Arthur McCash, iar Molia ne-a anunțat că e un prieten pe care
îl invitase la cină. Era înalt și scheletic. Cu ochelari. Cu un
ciuf de păr castaniu. Se vedea că va avea mereu alura unui
puști în ultimul an de liceu. Un pic prea firav pentru sporturi
de echipă. Poate squash. Dar prima impresie despre el a fost
inexactă. Îmi amintesc că în seara aceea a fost singurul de la
masă care a reușit să deșurubeze capacul unui borcan vechi de
muștar. L-a răsucit relaxat, l-a desfăcut și l-a lăsat pe masă.
Avea mânecile suflecate și i-am văzut mușchii subțiri și
puternici de pe brațe.
Ce am știut sau am descoperit vreodată cu adevărat despre
Arthur McCash? Vorbea franceza, dar și alte limbi, deși nu
pomenea niciodată de această abilitate. Poate își imagina că o
să fie luat în râs. Se zvonea chiar – deși poate era o glumă – că
vorbește esperanto, presupusa limbă universală pe care n-o
vorbea nimeni. Poate Olive Lawrence, care vorbea aramaica,
ar fi apreciat asemenea cunoștințe, dar ea ne părăsise deja.
McCash pretindea că de curând fusese trimis în străinătate ca
să facă studii asupra recoltelor din Levant. Mai târziu cineva
avea să-mi spună că personajul Simon Boulderstone din
Destine în război4 al Oliviei Manning s-ar putea să fi fost
inspirat de el. Privind retrospectiv, aproape că pare plauzibil –
chiar lăsa impresia că aparține altor vremuri, ca unul din
englezii aceia care sunt mai fericiți în ținuturi deșertice.
Spre deosebire de alți oaspeți, McCash era liniștit și
discret. Se poziționa cumva mereu de partea oricui își
susținea argumentele mai zgomotos – ceea ce însemna că
nimeni nu se aștepta ca el să intervină în vreun fel. Aproba din
cap glumele îndoielnice, deși el nu spunea niciodată bancuri –
cu excepția unei seri în care, în mod surprinzător, probabil
pentru că era cherchelit, a recitat un limerick despre Alfred
Lunt și Noël Coward care a șocat audiența. A doua zi nici
măcar cei care stătuseră lângă el nu și-l mai aminteau bine.
Arthur McCash avea să-mi dea peste cap felul în care
descifram activitățile Moliei. Ce căuta el în combinația asta?
Părea diferit de ceilalți membri ai acelui grup cu păreri ferme
despre orice și se purta de parcă era neputincios și n-avea nici
un fel de stimă de sine – sau poate că avea atât de multă, încât
nu-și dorea să și-o manifeste. Era rezervat. Abia acum îmi dau
seama că s-ar putea să fi fost vorba de o timiditate ce
ascundea, poate, un alt eu. Rachel și cu mine nu eram singurii
tineri de-acolo.
Nici azi nu sunt în stare să estimez clar vârsta indivizilor
care ne acaparaseră casa. Nu te poți încrede în felul cum e
evaluată vârsta prin ochii tinerilor și bănuiesc că războiul
tulburase și mai mult modul în care interpretam vârstele sau
ierarhiile sociale. Molia părea să aibă aceeași vârstă cu
părinții mei. Zvârluga – ceva mai tânăr, dar asta numai pentru
că părea mai puțin controlabil. Olive Lawrence – și mai
tânără. Cred că ni se părea așa din cauza felului în care căuta
mereu să vadă spre ce s-ar mai putea îndrepta, ce ar mai putea
s-o captiveze și să-i schimbe viața. Era deschisă la schimbări.
Peste încă zece ani probabil că urma să aibă un cu totul alt
simț al umorului, în timp ce Zvârluga, deși plin de surprize
ascunse, se găsea evident pe un drum pe care îl bătuse și îl
bătătorise ani de-a rândul. Era incorigibil, ăsta era farmecul
lui. Asta îi dădea siguranța pe care o reprezenta în ochii
noștri.
A doua zi după-amiază, când am coborât din tren în gara
Victoria, am simțit o mână pe umăr.
 — Vino cu mine, Nathaniel. Hai să bem un ceai împreună.
Stai să-ți iau ghiozdanul. Pare greu.
Arthur McCash mi-a luat geanta cu cărțile de școală și s-a
îndreptat spre una dintre cafenelele din gară.
— Ce citești? m-a întrebat peste umăr, dar fără să se
oprească.
A cumpărat două brioșe și ceai. Ne-am așezat. A șters
mușamaua cu un șervețel de hârtie și abia apoi s-a sprijinit cu
coatele pe masă. Mă tot gândeam cum a venit el din spate și
mi-a pus mâna pe umăr, cum mi-a luat ghiozdanul. Nu erau
niște gesturi firești din partea cuiva care mi-era, practic,
străin. Anunțurile din gară, la volum mare, dar ininteligibile,
continuau să se audă deasupra capetelor noastre.
— Autorii mei preferați sunt francezii, a spus el. Tu
vorbești franceza?
Am clătinat din cap.
— Mama vorbește franceza, am răspuns. Dar nu știu unde
e.
M-a surprins și pe mine că am zis-o cu atâta ușurință.
El s-a uitat la exteriorul ceștii lui de ceai. După o clipă a
ridicat-o și a sorbit din lichidul fierbinte, privindu-mă pe
deasupra ceștii. L-am privit și eu. Era o cunoștință de-a
Moliei, fusese în casa noastră.
— Trebuie să-ți dau niște Sherlock Holmes, a spus el.
Cred că o să-ți placă.
— Am ascultat câteva bucăți la radio.
— Dar să le și citești.
Apoi a început să citeze ceva, de parcă era în transă,
intonând cu o voce pițigăiată și pronunțând foarte clar
cuvintele:
— „Am fost pur și simplu surprins că te-am găsit aici.“
„Tot atât cât mine când te-am văzut.“ „Eram în căutarea unui
prieten.“ „Și eu, a unui dușman.“5
Liniștitul McCash a părut stimulat de propria prestație,
ceea ce a făcut ca dialogul să pară amuzant.
 — Am auzit că ai scăpat, cu mare noroc, dintr-un incident
în liftul de la metrou… Mi-a povestit Walter.
Și a început să-mi pună întrebări detaliate despre locul
exact unde s-a întâmplat totul și felul cum arătau bărbații.
Apoi, după un moment de tăcere, a spus:
— Mama ta probabil își face griji, nu crezi? Că umbli
noaptea pe străzi până așa de târziu.
M-am uitat fix la el.
— Unde e mama?
— Mama ta e plecată. Cu o treabă importantă.
— Unde e? E cumva în pericol?
A făcut un gest cum că are buzele pecetluite și s-a ridicat.
Eram zdruncinat.
— Să-i spun și soră-mii?
— Am vorbit cu Rachel, a zis el. Mama voastră e în
regulă. Doar ai grijă.
L-am privit cum se face nevăzut în aglomerația din gară.
Totul fusese ca un vis în derulare. Dar a doua zi, când a
sosit din nou în casa de pe Ruvigny Gardens, mi-a strecurat o
ediție de buzunar a povestirilor lui Conan Doyle și am început
să le citesc. Și totuși, deși muream de curiozitate să găsesc
răspunsuri la ceea ce se întâmpla în viețile noastre, eu nu
aveam parte de străzi învăluite în ceață ori de alei lăturalnice
unde să aflu indicii despre locul unde putea fi mama sau
despre scopul venirii lui Arthur McCash în casa noastră.
1. Versuri din cântecul Dar nu pentru mine (But Not for Me), melodie compusă în
1930 de George Gershwin și Ira Gershwin pentru filmul Girl Crazy și
interpretată pentru prima oară de Ginger Rogers.
2. Trouble in Paradise (1932), comedie romantică regizată de Ernst Lubitsch.
3. School Certificate Exams, examen de verificare a cunoștințelor, care se susținea
la vârsta de șaisprezece ani și includea teste la șase materii. A fost înlocuit în
1951 cu General Certificate of Education, Ordinary Level, care există și astăzi
în Regatul Unit.
4. Fortunes of War, serie de șase romane ale prozatoarei britanice Olivia Manning
(1908-1980), formată din două trilogii, numite „Trilogia balcanică“ și „Trilogia
levantină“.
5. Citat din Arthur Conan Doyle, „Omul cu buza răsucită“, în Aventurile lui
Sherlock Holmes, traducere din limba engleză de Marius Măgureanu, Editura
Tineretului, București, 1958, p. 11.
 — Obișnuiam să stau adesea trează noaptea întreagă și să-
mi doresc o perlă mare.
Eu aproape adormisem.
— Ce? am spus.
— Ceva ce am citit într-o carte. Dorința unui bătrân. Mi-o
amintesc și acum. Mi-o spun singură în fiecare noapte.
Capul lui Agnes pe umărul meu, ochii ei privindu-mă prin
întuneric.
— Spune-mi ceva, a șoptit. Ceva ce-ți amintești… ceva ca
asta.
— Nu-mi… nu-mi vine nimic în minte.
— Orice. Cineva care îți place. Ceva care îți place.
— Soră-mea, presupun.
— Ce-ți place la ea?
Am ridicat din umeri și ea m-a simțit.
— Nu știu. Acum abia dacă o mai văd. Presupun că ne
simțeam în siguranță unul lângă celălalt.
— Adică în mod normal nu te simți în siguranță?
— Nu știu.
— De ce nu te simți în siguranță? Nu ridica din umeri și-
atât.
Am înălțat privirea în bezna încăperii mari și goale în care
dormeam.
— Cum sunt părinții tăi, Nathaniel?
— Sunt de treabă. Tata se ocupă de afaceri.
— Poate că o să mă inviți pe la tine pe-acasă.
— Bine.
— Când?
— Nu știu. Nu cred că o să-ți placă de ei.
— Deci sunt de treabă, dar n-o să-mi placă de ei?
Am râs.
 — Pur și simplu nu sunt interesanți, am spus.
— Așa ca mine?
— Nu. Tu ești interesantă.
— În ce sens?
— Nu știu sigur.
Ea a rămas tăcută. Am zis:
— Cu tine am senzația că se poate întâmpla orice.
— Sunt o fată din lumea muncitorească. Am accent.
Probabil că nu vrei să-ți cunosc părinții.
— Nu înțelegi. În momentul de față suntem o familie
ciudată. Foarte ciudată.
— De ce?
— E mereu plin de tot felul de oameni. Oameni ciudați.
— Deci o să mă potrivesc.
A tăcut din nou, așteptând să-i răspund.
— Tu vrei să vii la mine, în apartamentul unde stau? Să-i
cunoști pe ai mei?
— Da.
— Da?
— Da. Mi-ar plăcea.
— Mă surprinzi. Pe mine nu mă vrei la tine acasă, dar la
mine vrei să vii.
Nu am spus nimic. Apoi:
— Îmi place la nebunie vocea ta.
— Du-te-n mă-ta.
În întuneric capul ei s-a îndepărtat de mine.
Unde eram în seara aceea? În ce casă? În ce parte a
Londrei? Ar fi putut fi oriunde. Nu exista nimeni pe care să-mi
doresc așa de mult să-l am lângă mine. Și, în același timp,
simțeam amândoi un fel de ușurare la gândul că totul putea să
se fi terminat între noi. Căci, chiar dacă mă simțeam întru totul
în largul meu cu fata asta care mă trăgea după ea prin toate
casele alea, înăuntru, afară, înăuntru, afară, cu tot cu
interogatoriile care pentru ea erau atât de firești, îmi devenea
tot mai dificil să-i explic viața dublă pe care o trăiam. Într-un
fel îmi plăcea că nu știau nimic despre ea. Nu știam cum îi
cheamă pe părinții ei. Nu o întrebasem niciodată ce meserie
au. Eram curios numai în privința ei, chiar dacă Strada Agnes
nu era numele ei, ci doar adresa primei case în care intraserăm,
într-un cartier pe care acum l-am uitat. Odată, pe vremea când
lucram cot la cot într-un restaurant, îmi spusese cu un mârâit
numele ei adevărat. Nu-i plăcea, a zis, și își dorea unul mai
bun, mai ales după ce îl aflase pe al meu. La început a râs de
cât de fandosit, cât de pretențios sună „Nathaniel“ și l-a rostit
tărăgănat, despărțindu-l în patru silabe. Apoi, după ce și-a
bătut joc de numele meu în fața celorlalți, în pauza de prânz a
venit la mine fără un cuvânt și m-a întrebat dacă poate să
„împrumute“ felia de șuncă din sendvișul meu. Și eu nu am
știut ce să spun.
Cu ea nu știam niciodată ce să spun. De vorbit, vorbea
întotdeauna ea, dar știam că-și dorește să fie și în rolul
ascultătorului, așa cum își dorea să asimileze tot ce se
întâmpla în jurul ei. Așa cum insistase să aducem ogarii în
casă în seara în care mi-am făcut apariția în mașina Zvârlugii,
de au ajuns să se încurce printre picioarele ei și, mai târziu, să-
și aplece și să-și concentreze fețele ascuțite la zgomotul
respirației noastre când noi eram îmbrățișați.
Am luat până la urmă cina cu părinții ei. A trebuit să mă
prezint la restaurantul unde lucra și să mă întorc în bucătărie
de câteva ori până m-a crezut. Probabil și-a imaginat că încerc
doar să fiu politicos. Nu mai fuseserăm singuri din seara aceea
când îmi făcuse propunerea pe întuneric. Stăteau într-o
locuință de la primărie, un apartament cu un singur dormitor,
așa că în fiecare seară ea își muta salteaua în camera de zi. M-
am uitat cât de blând se poartă cu părinții ei tăcuți, cum îi
liniștește, ca să nu se simtă stingheri în prezența mea.
Extravaganța și spiritul de aventură pe care i le știam de la
muncă și din casele în care ne întâlneam nu existau aici. În
schimb, am perceput la Agnes hotărârea fermă de a scăpa din
lumea asta muncind opt ore pe zi și ascunzându-și vârsta, ca
să poată lucra în ture de noapte oricând se ivea ocazia.
 Inhala adânc lumea din jurul ei. Voia să înțeleagă fiecare
talent, fiecare lucru despre care vorbeau ceilalți. Eu, cu tăcerea
mea, probabil că eram un coșmar pentru ea. Își va fi imaginat
că mă născusem cu această răceală în mine, că eram secretos
în privința fricilor mele, așa cum eram și în privința familiei
mele. Așa că într-o zi, când ne-am întâlnit întâmplător și eu
eram cu Zvârluga, i l-am prezentat drept tatăl meu.
Zvârluga a fost singurul ins pe care Agnes avea să-l
cunoască vreodată din grupul pestriț ce bântuia casa de pe
Ruvigny Gardens. Am fost nevoit să inventez un scenariu în
care mama călătorea foarte mult. Am devenit mincinos, nu atât
ca s-o zăpăcesc, ci mai degrabă ca să înlătur durerea pe care i-
o provocasem ascunzându-i situația inexplicabilă din viața
mea – și, poate, ascunzându-mi-o și mie. Dar faptul că l-a
cunoscut pe Zvârlugă i-a fost de ajuns ca să se simtă acceptată.
Acum viața mea îi era mai limpede, chiar dacă pentru mine
devenise și mai tulbure.
Zvârluga, pus dintr-odată în rolul de tată, a adoptat față de
Agnes o atitudine de unchi protector. Ea, surprinsă de
comportamentul lui, l-a crezut un „fistichiu“. Într-o sâmbătă a
invitat-o la cursele de ogari, ceea ce i-a oferit în sfârșit o
explicație pentru seara în care apărusem în Mill Hill cu patru
câini după mine. „Cea mai grozavă noapte din viața mea de
până acum“, i-a murmurat Agnes. Îi plăcea să se ia la harță cu
el. Și am înțeles pe loc de ce lui Olive Lawrence compania lui
i se părea agreabilă. Dacă scăpa vreo remarcă dubioasă, o lăsa
pe Agnes să-l ia de gât și să încerce să-l sugrume. Am fost
invitat încă o dată la cină la părinții ei cei timizi, de data asta
împreună cu tata, care, vrând să-i impresioneze, a adus o sticlă
de alcool din import. Practic, nimeni nu făcea așa ceva pe
vremea aia. Majoritatea oamenilor nu aveau nici măcar
tirbușon în casă, așa că Zvârluga s-a dus cu sticla pe balcon și
i-a spart gâtul de balustradă.
— Aveți grijă la cioburi, a anunțat el vesel.
S-a întrebat dacă vreunul din cei prezenți mâncase
vreodată carne de capră.
— Mamei lui Nathaniel îi place la nebunie, a proclamat.
A propus să schimbe postul de radio de pe programul
național pe ceva cu o muzică mai vioaie, ca să poată dansa cu
mama lui Agnes, care a emis un râs îngrozit și și-a încleștat
degetele de scaun. Am ascultat ca un detectiv tot ce a spus în
seara aceea, ca să mă asigur că nimerește numele școlii mele,
numele mamei și restul scenariului pe care îl pregătiserăm –
de pildă, cum că mama era acum în Insulele Hebride, din
motive legate de slujba ei. Zvârlugii îi făcea plăcere acest rol
patriarhal și vorbăreț, chiar dacă în general prefera să-i facă
pe ceilalți să vorbească.
Cu părinții s-a înțeles, dar pe Agnes o iubea, așa că am
ajuns să o iubesc și eu. Am început să recunosc trăsături de-
ale ei prin ochii Zvârlugii. El se prindea imediat de unde să-i
apuce pe oameni. După masă Agnes a coborât cu noi din bloc
și ne-a condus până la mașină.
— Desigur! Morrisul, a spus. Cel cu care au venit câinii!
Și dacă mai aveam vreo strângere de inimă pentru faptul
că îl înlocuisem pe tata cu Zvârluga, atunci a dispărut pe loc.
Din ziua aceea Agnes și cu mine am început să râdem de
manierele exagerate ale tatei. Așa că atunci când eram cu sora
mea și cu acest presupus tată și pluteam în susul râului Lee pe
barja împrumutată, aproape că am început să cred că formăm o
familie credibilă.
Într-un weekend Molia a insistat să o ia pe Rachel undeva
cu el, așa că eu am propus să o luăm pe Agnes pe barjă în
locul ei. Zvârluga a ezitat, dar i-a plăcut ideea de-a o lua cu noi
pe nebunatica asta, cum îi spunea el. Poate că Agnes nu era
tocmai lămurită în legătură cu profesia Zvârlugii, dar locurile
unde am dus-o au dat-o pe spate. Nu era Anglia pe care o
cunoștea ea. Abia dacă avansaserăm o sută de metri pe
Newton’s Pool, că s-a și aruncat în apă în rochia ei de bumbac.
Apoi s-a cățărat pe mal, albă ca porțelanul și plină de noroi.
— Ăsta e un ogar care a stat prea mult în cușcă, l-am auzit
pe Zvârlugă în spatele meu.
Eu doar mă uitam. Agnes ne-a făcut semn cu mâna și pe
urmă s-a urcat înapoi în barcă și a rămas așa în aerul rece al
toamnei, scăldată în soare și cu bălți de apă la picioare.
— Dă-mi cămașa ta, a spus ea.
Când am ajuns la Newton’s Pool, ne-am mâncat prânzul
compus din sendvișuri.
 Mai e o hartă pe care am învățat-o pe de rost și pe care o
am încă limpede în minte, una care face deosebirea între râu și
canale sau căi navigabile în încrengătura de ape de la nord de
Tamisa. Și unde existau trei ecluze și trebuia să așteptăm
douăzeci de minute până se umplea sau se golea bazinul
întunecos în care pluteam, ca să ne putem ridica sau coborî la
alt nivel, cu Agnes uluită și impresionată de bătrâna mașinărie
care se învârtea și troncănea în jurul nostru. Pentru această
adolescentă de șaptesprezece ani, de obicei îngrădită între
limitele impuse de clasa ei socială și lipsa banilor, asta era
necunoscuta și curajoasa lume veche, o lume pe care probabil
că nu avea s-o părăsească niciodată, ea, cea care își recitase cu
atâta tristețe visul despre perlă. În weekendurile acelea s-a
aventurat pentru primele dăți într-o lume rurală și știam că îl
va iubi mereu pe Zvârlugă pentru că a luat-o cu el pe barca
despre care credea că e a lui. M-a îmbrățișat tremurând, încă
îmbrăcată în cămașa mea, pentru că am invitat-o în această
excursie pe râu. Am trecut pe sub o panoplie de copaci care
pluteau simultan și pe apa de sub noi. Am pătruns în umbra
unui pod îngust, rămânând tăcuți, pentru că Zvârluga a insistat
că aduce ghinion să vorbești, să fluieri, ba chiar și să oftezi
sub un pod. Reguli din astea, servite de el – nu înseamnă
ghinion să treci pe sub o scară, dar e un mare noroc să culegi
de pe stradă o carte de joc –, m-au urmărit aproape toată viața
și poate că au urmărit-o și pe Agnes.
De câte ori citea un ziar sau un program de curse, Zvârluga
îl desfăcea pe coapsa unui picior încălecat peste celălalt și își
sprijinea capul într-o mână, parcă obosit. Întotdeauna aceeași
poziție. Într-una din după-amiezile acelea de pe fluviu am
văzut cum Agnes îl desena cufundat în întrigile din ziarul lui
de duminică. M-am ridicat și am trecut prin spatele ei fără să
mă opresc, am aruncat doar o privire ca să văd ce făcuse. Nu
aveam să mai văd nici un alt desen făcut de ea, cu excepția
celui schițat pe hârtia de la măcelărie în noaptea aceea de după
furtună. Dar nu pe Zvârlugă îl desena, cum crezusem eu, ci pe
mine. Un tânăr care se uita spre ceva sau spre cineva. Ca și
cum asta eram cu adevărat sau asta urma să devin: cineva care
nu voia să se cunoască pe sine, ci era preocupat de ceilalți.
Încă de atunci am recunoscut că desena adevărul. Nu era o
imagine cu mine, ci despre mine. Atunci am fost prea timid ca
să i-o cer s-o văd mai bine și habar n-am ce s-a ales de ea.
Poate i-a dat-o „tatei“, chiar dacă ea nu credea că are vreun
talent special. Lucra de la paisprezece ani, nu terminase
școala, iar în serile de miercuri mergea la o școală politehnică,
unde urma un curs de artă care i-ar fi putut oferi o portiță de
scăpare. A doua zi dimineața mergea la lucru cu o energie
prospătă, căpătată din cealaltă lume. În existența ei în care
toate se întrepătrundeau, aceasta era singura plăcere
independentă. În serile petrecute de noi prin clădiri
împrumutate se trezea uneori dintr-un somn adânc, mă vedea
că o privesc și scăpa un zâmbet vinovat și delicios. Cred că
acelea erau momentele când simțeam că îi aparțin cel mai
tare.
Plimbările noastre cu barca din toamna aceea trebuie să fi
însemnat pentru ea o sclipire dintr-o copilărie irealizabilă –
sfârșituri de săptămână petrecute cu iubitul ei și cu tatăl lui.
„Ah, îl iubesc pe tatăl tău! Trebuie să-l iubești și tu!“ îngâna
ea. Apoi devenea iarăși curioasă în privința mamei. Zvârluga,
care nu o întâlnise niciodată pe mama, avea tendința să se
lanseze în descrieri exagerate ale ținutelor și coafurilor ei.
Când mi-a devenit clar că o zugrăvea după modelul lui Olive
Lawrence, mi-a fost mai ușor să intru în joc și să adaug alte
detalii. Cu ajutorul unor astfel de informații false, viața
noastră de pe barjă a devenit și mai casnică. În ciuda
austerității ei, barja avea mai multă mobilă decât casele unde
mă întâlneam eu cu Agnes. Și mai erau și paznicii de la
ecluze, pe care îi recunoștea și le făcea cu mâna când treceam.
A adus câteva broșuri despre copaci și despre fauna acvatică,
lucruri necunoscute ei până atunci. Apoi una despre abația
Waltham, ca să poată să turuie informații despre ce se
produsese acolo – nitroceluloză în anii 1860, apoi puști cu
levier, carabine, puști semiautomate, pistoale de semnalizare,
obuze, toate fabricate în mânăstirea aceea, la doar câțiva
kilometri în nordul Tamisei. Agnes absorbea informațiile ca
un burete și, după una sau două călătorii, știa mai multe
despre ce se petrecuse la abație decât paznicii ecluzelor pe
lângă care treceam. Un călugăr, ne-a spus ea, un călugăr! în
secolul al treisprezecelea a scris despre producerea prafului de
pușcă, dar, fiindu-i teamă de propria descoperire, a scris
detaliile în latină.
Uneori aș vrea să pun acele momente, când pluteam pe
canalele și afluenții din nordul Tamisei, în mâini străine, ca să
pot înțelege ce se întâmpla cu noi. Până atunci îmi trăisem o
mare parte din viață la adăpost. Acum, că părinții mă lăsaseră
singur, consumam totul în jurul meu. Indiferent ce făcea mama
și unde era ea, eu, în chip bizar, eram mulțumit. Chiar dacă ni
se ascundeau lucruri.
Îmi amintesc că într-o seară am dansat cu Agnes într-un
club de jazz din Bromley, The White Hart. Pe ringul de dans
era aglomerație și mi s-a părut că o zăresc undeva pe la
margine pe mama. M-am întors, dar dispăruse. Tot ce mi-a
rămas în minte din momentul acela e imaginea neclară a unei
figuri curioase care mă privea.
— Ce e? Ce e? a întrebat Agnes.
— Nimic.
— Spune-mi.
— Mi s-a părut că o văd pe mama.
— Nu spuneai că e plecată undeva?
— Da, așa credeam.
Am rămas complet nemișcat, țeapăn, pe ringul de dans.
Așa descoperim adevărul, așa evoluăm? Punând cap la
cap astfel de fragmente neconfirmate? Nu numai despre
mama, ci și despre Agnes, Rachel, domnul Nkoma (și pe unde
o fi el acum?). Oare toți cei care în mintea mea au rămas
incompleți și pierduți se vor limpezi și completa când voi
privi în urmă? Altfel cum să supraviețuim celor șaizeci de
kilometri de teren greu din adolescență, pe care i-am străbătut
fără nici o conștiință reală de sine? „Important nu e sinele“
este o cugetare pe care mi-a murmurat-o cândva Olive
Lawrence.
Mă gândesc acum la camioanele acelea misterioase care
veneau în întâmpinarea noastră ca să preia pe tăcute lăzile
neinscripționate, la femeia care m-a privit cum dansam cu
Agnes și a făcut-o, cum îmi dau seama acum, retrospectiv, cu
o imensă curiozitate și plăcere. Și la plecarea lui Olive
Lawrence, la intrarea în scenă a lui Arthur McCash, la galeria
de tăceri ale Moliei… Te întorci la vremurile acelea de demult
înarmat cu prezentul și, indiferent cât de întunecată era lumea
aceea, nu te lași până nu o luminezi. Îți iei sinele de adult cu
tine. Asta nu înseamnă că retrăiești ce a fost, ci că asiști încă o
dată la ce a fost. Desigur, în afară de cazul în care vrei, ca sora
mea, să-i blestemi pe toți și să te răzbuni pe ei până la unul.
 Schwer

Se apropia Crăciunul și Rachel stătea lângă mine pe

bancheta din spate a Morrisului. Molia ne ducea cu mașina
Zvârlugii la un mic teatru numit The Bark. Trebuia să ne
întâlnim cu Zvârluga acolo. Molia tocmai parcase pe o alee de
lângă teatru, când un bărbat s-a urcat lângă el, pe scaunul
pasagerului, i-a pus o mână pe ceafă și l-a izbit cu capul de
volan, apoi de portieră, după care l-a apucat de păr și l-a lovit
încă o dată, iar între timp altcineva s-a strecurat în mașină
lângă Rachel, i-a acoperit fața cu o cârpă, i-a ținut-o apăsată
pe față pe când ea se zbătea, și în tot timpul ăsta s-a uitat la
mine. „Nathaniel Williams, corect?“ Era bărbatul din autobuz,
din seara când eram cu Agnes, și din noaptea cealaltă, din lift.
Rachel s-a prăbușit în poala lui. Bărbatul s-a întins spre mine,
m-a apucat de păr și mi-a pus pe față aceeași cârpă, spunând
„Nathaniel și Rachel, corect?“. Îmi dădusem deja seama că,
probabil, acolo e cloroform și mi-am ținut răsuflarea până ce
am cedat și a trebuit să inspir. Începe schwer-ul, mi-aș fi spus
dacă aș fi fost conștient.
M-am trezit într-o încăpere mare, luminată foarte slab.
Auzeam pe cineva cântând. Cântecul părea să vină de la mulți
kilometri distanță. Am încercat să-mi spun fără cuvinte
„bărbatul din autobuz“, ca să țin minte. Unde era soră-mea?
După care probabil că am adormit din nou. O mână m-a atins
în întuneric ca să mă trezească.
— Bună, Peticel.
Am recunoscut vocea mamei. Apoi i-am auzit pașii
îndepărtându-se. Am ridicat capul. Am văzut-o cum târâie un
scaun pe podea. La o masă lungă din celălalt capăt al camerei
l-am văzut pe Arthur McCash stând chircit, cu cămașa albă
pătată de sânge. Mama s-a așezat lângă el.
— Sânge, a spus mama. Al cui e?
— Al meu. Poate și al lui Walter. Când l-am ridicat. Are
capul…
— Nu al lui Rachel?
 — Nu.
— Ești sigur? a întrebat ea.
— E sângele meu, Rose.
M-a mirat că știe numele mamei.
— Rachel e în siguranță, e undeva în teatru. Am văzut
când au dus-o înăuntru. Și acum băiatul e cu noi.
Mama a întors capul și m-a privit cum stăteam întins pe
canapea. Nu cred că știe că sunt treaz. Apoi s-a întors iarăși
spre McCash și a coborât vocea.
— Pentru că dacă nu e, o să pornesc un atac public
împotriva voastră, a tuturor, nici unul n-o să mai fiți în
siguranță. Asta era responsabilitatea voastră. Așa a fost
înțelegerea. Cum de-au putut să se apropie atât de mult de
copiii mei?
McCash și-a ridicat reverele hainei, de parcă încerca să se
pună la adăpost.
— Știam că îl urmăresc pe Nathaniel. Un grup din
Iugoslavia. Poate italieni. Nu suntem siguri încă.
Apoi au început să vorbească despre locuri pe care nu le
cunoșteam. Mama și-a scos eșarfa de la gât și i-a legat-o ca
pe un bandaj la încheietura mâinii.
— Unde mai ai?
McCash a arătat spre piept.
— În principal aici, a spus.
Mama s-a apropiat de el.
— Bun. O, așa… așa.
Continua să spună cuvintele astea în timp ce-i descheia
cămașa, dezlipind-o de sângele uscat.
A întins mâna după glastra de pe masă, a aruncat cele
câteva flori din ea și i-a turnat apa pe pieptul gol, ca să poată
vedea mai bine tăieturile.
— Mereu cuțite, a murmurat ea. Felon a zis tot timpul că o
să ne dea de urmă. Răzbunare. Dacă nu supraviețuitorii, atunci
rudele lor, copiii.
 Îi tampona tăieturile de pe abdomen. Mi-am dat seama că,
probabil, le căpătase apărându-ne pe mine și pe Rachel.
— Oamenii nu uită. Nici măcar copiii. Și de ce ar face-
o…?
Părea înăcrită.
McCash nu a spus nimic.
— Și Walter?
— Nu știu dacă o să scape. Trebuie să-i duci pe copii de-
aici. S-ar putea să mai fie și alții.
— Da… bine. Bine…
A venit până lângă mine și s-a aplecat. Mi-a pus mâna pe
față, apoi s-a întins o clipă lângă mine pe canapea.
— Bună.
— Bună. Unde ai fost?
— Acum m-am întors.
— Așa un vis ciudat…
Nu-mi mai amintesc acum care dintre noi a spus asta, care
dintre noi a murmurat-o în brațele celuilalt. L-am auzit pe
McCash ridicându-se.
— Mă duc s-o caut pe Rachel.
A trecut pe lângă noi și a dispărut. Am aflat mai târziu că a
urcat la toate etajele clădirii înguste, căutând-o pe sora mea,
care era ascunsă undeva cu Zvârluga. Mai întâi nu i-a găsit. A
mers pe holurile întunecate, neștiind dacă în clădire nu mai
sunt încă și alți indivizi periculoși. A intrat în camere șoptind
„Pițigoi“, cum îi spusese mama să zică. Dacă găsea vreo ușă
sigilată, o spărgea și intra. Începuse iar să sângereze. Ciulea
urechile, încercând să audă vreo respirație, apoi spunea din
nou „Pițigoi“ ca pe o parolă, lăsându-i timp să-l creadă.
„Pițigoi.“ Iar și iar, până când Rachel a răspuns „Da“, nu
foarte sigură pe ea, și așa a găsit-o, ghemuită în brațele
Zvârlugii, în dosul unui decor de teatru – un peisaj – rezemat
de perete.
La câtva timp după asta, Rachel și cu mine am coborât
scările acoperite cu covoare. În hol se adunase un grup mic de
oameni. Mama, vreo șase bărbați în haine civile, despre care
mama a spus că sunt acolo ca să ne protejeze. McCash,
Zvârluga. Pe jos erau întinși doi bărbați cu cătușe și, mai
încolo, un al treilea, parțial acoperit cu o pătură, cu fața
însângerată, de nerecunoscut, privind fix în direcția noastră.
Am auzit-o pe Rachel trăgând aer în piept.
— Cine e?
Un polițist s-a aplecat și i-a tras pătura peste față. Rachel
a început să țipe. Apoi, când am ieșit în stradă, cineva ne-a
pus și ei, și mie câte o haină pe cap, ca să nu fim recunoscuți.
Auzeam plânsul înăbușit al lui Rachel când am fost înghesuiți
fiecare în altă mașină, pentru a fi duși spre destinații diferite.
Unde mergeam? Spre altă viață.
PARTEA A DOUA
Moștenire
 În noiembrie 1959, pe când aveam douăzeci și opt de ani,
la capătul câtorva ani care mi se păruseră un pustiu, mi-am
cumpărat o casă într-un sat din Suffolk, la câteva ore cu trenul
de Londra. Era o casă modestă, cu o grădină înconjurată de
ziduri. Am achiziționat-o fără să mă tocmesc la preț cu
proprietăreasa, o anume doamnă Malakite. Nu voiam să încep
să mă târgui cu o femeie care se vedea că suferă pentru că e
nevoită să vândă casa în care trăise aproape toată viața. Și nici
nu voiam să o ratez. Era o casă pe care o iubeam.
Când a deschis ușa, nu și-a amintit de mine.
— Sunt Nathaniel, am spus și i-am amintit că stabiliserăm
să ne întâlnim.
Preț de o clipă am rămas amândoi în ușă, apoi am intrat în
salonaș.
— Aveți o grădină cu ziduri, am spus și ea a rămas
țintuită locului.
— Cum de știți de ea?
A clătinat din cap și a mers mai departe. Poate că voia să
mă uimească cu grădina, care era o frumusețe în comparație
cu casa în sine. Îi stricasem surpriza.
I-am spus repede că sunt de acord cu prețul cerut. Și,
pentru că știam că urma să se mute în curând la un cămin
pentru vârstnici, am aranjat să revin și să ne plimbăm
împreună prin grădină. Ca să-mi poată arăta detaliile nevăzute,
să-mi dea niște ponturi despre felul cum trebuia s-o îngrijesc.
M-am întors după câteva zile și mi-am dat iarăși seama că
abia dacă mă recunoaște. Am adus un carnețel și i-am
explicat că aș vrea să mă ajute să identific locurile unde erau
îngropate semințe de plante și de legume. I-a plăcut ideea.
Pentru ea era, probabil, primul lucru inteligent pe care îl
scosesem pe gură. Așa că am făcut împreună o hartă a
grădinii, trasată din memoria ei și completată cu notițe despre
momentele când aveau să răsară anumite plante și în ce
straturi anume. Mi-am notat legumele plantate în jurul serei și
de-a lungul zidului de cărămidă. Le știa în detaliu, cât se poate
de clar. Era un fragment din amintirile ei foarte vechi, la care
încă avea acces. Și era limpede că se îngrijise în continuare de
grădină după moartea soțului ei, domnul Malakite, petrecută
cu doi ani în urmă. Numai amintirile mai recente, pe care nu
avea cui să le împărtășească, începuseră să se evapore.
Am mers printre stupii vopsiți în alb și ea a scos din
buzunarul șorțului o pană de lemn cu care a ridicat șipcile
pline de ceară, ca să putem vedea nivelul inferior al stupului,
unde albinele s-au trezit brusc, agresate de lumina soarelui.
Bătrâna matcă fusese ucisă, mi-a spus așa, într-o doară. Stupul
va trebui să-și găsească o matcă nouă. Am privit-o cum
îndeasă o bucată de cârpă în afumătoare și cum îi dă foc și, în
scurtă vreme, albinele fără matcă tremurau sub vălătucii de
fum pe care îi pufăia spre ele. Apoi a făcut ordine prin cele
două niveluri de albine semiconștiente. Era straniu cum ea, o
femeie care își amintea tot mai puține din propriul ei univers,
le organiza întreaga lume ca un demiurg. Dar, privind-o și
ascultând-o, mi-a fost limpede că detaliile despre îngrijirea
grădinii, despre cei trei stupi de albine și despre încălzirea
serei colțuroase vor fi ultimele lucruri pe care avea să le uite.
— Unde se duc albinele când li se dă drumul?
— Oh…
A arătat spre dealuri:
— Prin ierburile de-acolo. Nu m-aș mira să ajungă chiar
până la Halesworth.
Părea să știe bine care le sunt gusturile și nevoile
obișnuite.
O chema Linette și avea șaptezeci și șase de ani. Știam
asta.
— Vă rog să nu uitaţi că puteți veni oricând, doamnă
Malakite, să vedeți grădina, albinele…
Mi-a întors spatele fără nici un cuvânt. Mi-a dat de înțeles
clar, fără să clatine măcar din cap, că era o neghiobie să-i
propun așa ceva: să revină în locul unde trăise atâția ani cu
soțul ei. Aș fi putut spune multe altele, dar n-aș fi făcut
altceva decât să o jignesc și mai tare. Și deja fusesem prea
sentimental.
— Sunteți din America? a contrat ea.
— Am fost acolo la un moment dat. Dar am crescut în
Londra. O vreme am locuit aproape de satul ăsta.
 Asta a surprins-o și nu prea m-a crezut.
— Cu ce vă ocupați?
— Muncă de birou. Trei zile pe săptămână.
— Ce fel de muncă? Finanțe, bănuiesc.
— Nu, într-o instituție guvernamentală.
— Și ce anume faceți?
— A, asta e o întrebare bună. Diverse lucruri…
M-am oprit. Eram caraghios. Am spus:
— Grădinile înconjurate de ziduri mi-au dat întotdeauna
un sentiment de siguranță încă de când eram adolescent.
Am pândit vreun semn de interes din partea ei, dar singurul
lucru pe care l-am simțit a fost că nu făceam o impresie bună,
că părea să-și fi pierdut cu totul încrederea în mine, în tipul
ăsta apărut parcă de nicăieri, care cumpărase locul ăsta care
fusese al ei de parcă era o nimica toată. Am rupt o crenguță de
rozmarin dintr-o tufă, am frecat-o între degete, am mirosit-o și
am pus-o în buzunarul de la cămașă. Am văzut-o că îmi
urmărește fiecare mișcare, de parcă încerca să-și amintească
ceva. Continuam să țin în mână schița mâzgălită în grabă, care
indica unde plantase prazul, ghioceii, ochiul-boului, floxul.
Dincolo de zid se vedea coroana bogată a dudului.
Soarele după-amiezii umplea grădina cu zidurile ei,
construite ca să o apere de vânturile dinspre coasta de est. Mă
gândisem foarte des la locul ăsta. Căldura dintre ziduri, lumina
umbrită, sentimentul de siguranță pe care îl aveam mereu aici.
Ea continua să mă privească, de parcă aș fi fost un străin aflat
în grădina ei, când de fapt aș fi putut să-i recit toată viața.
Știam destul de multe despre anii pe care îi petrecuse în acest
sătuc din Suffolk împreună cu soțul său. Aș fi putut să pătrund
și să cutreier prin povestea căsniciei lor la fel de ușor ca în
viețile altor inși care fuseseră în preajma mea în copilărie,
care făceau parte din autoportretul meu, compus din imaginile
lor fulgurante despre mine. Exact așa cum doamna Malakite
se reflecta acum în mine stând aici, în grădina ei îngrijită, care
mai era a ei pentru câteva zile.
Pe vremuri mă întrebam cât de apropiată și cât de
afectuoasă era legătura dintre soții Malakite. În definitiv, erau
singurul cuplu pe care l-am văzut constant în ultimii ani ai
adolescenței, în timpul vacanțelor școlare, când veneam să
stau cu mama. Nu aveam alte exemple. Să fi fost o relație
bazată pe mulțumire? Se scoteau din sărite unul pe altul? Nu
am știut niciodată sigur, pentru că de obicei eram singur cu
domnul Malakite și lucram la el pe ogor sau în ceea ce fusese
grădină lui de război1. Avea pământul lui, certitudinile lui în
privința solului și a vremii și era cumva mai în largul lui și
mai altfel atunci când muncea singur. Îl auzeam stând de vorbă
cu mama și vocea cu care îi vorbea ei nu era vocea pe care i-o
cunoșteam. Avea inițiative, îi propunea să înlăture câte un
gard viu de la limita de est a gazonului, apoi râdea de neștiința
ei în privința naturii. Pe de altă parte, când era cu doamna
Malakite, mai degrabă lăsa în seama ei programul serii sau
subiectul conversației.
Pentru mine Sam Malakite a rămas un mister. Nimeni nu
înțelege cu adevărat viața și nici măcar moartea altcuiva. Am
cunoscut o veterinară care avea doi papagali. Păsările trăiau
împreună de ani de zile, cu mult timp înainte să-i moștenească
ea. Penajul lor era o combinație de verde și maro-închis care
mi se părea superbă. Nu-mi plac papagalii, dar pe ăștia doi îmi
plăcea să-i privesc. Până la urmă unul dintre ei a murit. I-am
trimis veterinarei un bilet de condoleanțe. Și după o
săptămână, când am întâlnit-o, am întrebat-o dacă pasărea
rămasă singură e deprimată sau resimte cumva pierderea
celeilalte. „O, nu“, mi-a răspuns, „e în culmea fericirii!“.
Oricum, la doi ani după moartea domnului Malakite, am
cumpărat căsuța lor de lemn apărată de grădina cu ziduri și m-
am mutat în ea. Se scursese multă vreme de când mergeam
acolo regulat, dar aproape imediat un trecut care părea complet
șters a început să revină la viață. Și aveam o poftă de el cum
nu simțisem niciodată pe vremea când zilele treceau pe lângă
mine de parcă erau secunde. Eram în Morrisul Zvârlugii, era
vară și acoperișul de pânză al mașinii se retracta încet. Eram
la un meci de fotbal cu domnul Nkoma. Eram în mijlocul
râului și mâncam sendvișuri cu Sam Malakite. „Ascultă“,
spune Sam Malakite. „Un sturz.“ Și Agnes, deja goală, și-a
scos din păr o panglică verde, ca să se simtă complet
dezbrăcată.
Sturzul acela niciodată uitat. Panglica aceea de neuitat.
 ***
După atacul din Londra, Rachel a fost înscrisă rapid la o
școală cu internat undeva la granița cu Țara Galilor, iar eu am
fost expediat, din motive de siguranță, la o școală din
America, unde nimic nu-mi era familiar. M-am trezit deodată
izolat de lumea din care făceam parte, lumea în care existaseră
Zvârluga și Agnes și mereu misteriosul Molie. În unele
privințe am resimțit-o ca pe o pierdere mai mare decât cea de
atunci când a plecat mama. Îmi pierdusem tinerețea, eram
dezrădăcinat. După o lună am fugit de la școală fără să am o
idee prea clară unde să merg, fiindcă acolo nu cunoșteam
aproape pe nimeni. Mi s-a dat de urmă și am fost trimis de
urgență înapoi, la o altă școală, de data asta în nordul Angliei,
unde am rămas cam la fel de izolat. Când s-a terminat
semestrul al doilea, un bărbat masiv a venit, m-a luat de la
școala din Northumberland și m-a dus cu mașina înspre sud,
până în Suffolk, cale de șase ore, fără să-mi tulbure măcar o
clipă tăcerea suspicioasă. Mă ducea să stau cu mama, care
acum trăia la White Paint, casa care fusese cândva a părinților
ei, în regiunea numită Sfinții. Casa era în mijlocul câmpurilor,
într-o zonă luminoasă, cam la vreun kilometru și jumătate de
cel mai apropiat sat, și acolo, în vara aceea, urma să primesc o
slujbă de la bărbatul masiv care mă luase de la școală și care
se numea Malakite.
În perioada aceea mama și cu mine nu am fost prea
apropiați. Relaxarea domestică de care ne bucuraserăm în
săptămânile de dinainte să ne părăsească pe mine și pe Rachel
dispăruse. Nu-mi puteam alunga neîncrederea, dat fiind felul
amăgitor în care plecase. Abia mai târziu am aflat că o dată
sau, poate, de două ori, când s-a întors în Anglia să primească
noi ordine, și-a făcut timp să vină și să mă vadă dansând
haotic și dionisiac într-un club de jazz din Bromley, cu o fată
pe care nu o cunoștea și care când era, când nu era în brațele
mele.
Se spune că fragmentele pierdute din viață sunt cele pe
care nu încetăm niciodată să le căutăm. Dar la sfârșitul
adolescenței, când stăteam cu mama la White Paint, nu am
găsit nici un indiciu. Până într-o zi, când m-am întors devreme
de la muncă și am intrat în bucătărie, unde mama, numai în
cămașă, freca o oală la chiuvetă. Probabil își imagina că nu
există nici un risc să intre cineva peste ea. Purta aproape tot
timpul un cardigan albastru. Eu credeam că vrea să ascundă
cât e de slabă. Dar acum am văzut un șir de cicatrici palide, ca
acelea pe care le lasă în scoarța copacilor uneltele mecanice de
grădinărit – cicatrici care se terminau brusc, parcă inocent, în
mănușile de cauciuc pe care le purta ca să-și protejeze mâinile
de detergentul de vase. Nu aveam să aflu niciodată câte alte
cicatrici avea pe trup, dar le-am văzut pe acelea, de un roșu
închis, încrustate în carnea fină a brațului, o mărturie din
perioada cât lipsise. „Nu e nimic“, a murmurat ea. „Doar
strada micilor pumnale…“
Nu a mai spus nimic altceva despre felul cum căpătase
rănile acelea. Pe atunci nu știam că mama mea, Rose
Williams, întrerupsese orice legătură cu Serviciile de
Informații după atacul asupra noastră. Cu toate că înfruntarea
de la teatrul Bark a fost mușamalizată rapid de autorități, în
ziare au apărut indicii despre activitățile mamei din timpul
războiului, ceea ce i-a furnizat o scurtă și anonimă celebritate.
Presa nu obținuse decât numele ei de cod, Viola. În funcție de
orientarea lor politică, ziarele făceau referire la femeia
neidentificată fie ca la o eroină engleză, fie ca la un exemplu
negativ de comploturi orchestrate de guvern în străinătate în
anii de după război. Nu s-a făcut nici o clipă legătura cu
mama. Anonimatul ei era atât de solid, încât, atunci când s-a
întors la White Paint, localnicii au continuat să vorbească
despre casă ca fiind a răposatului ei tată, care lucrase în
Marină. Necunoscuta Viola a fost repede uitată.

***
La un deceniu după moartea mamei, am primit invitația să
îmi depun dosarul pentru un post la Ministerul de Externe.
Inițial mi s-a părut ciudat să fiu recrutat pentru o astfel de
slujbă. În prima zi am participat la câteva interviuri. Una
dintre discuții a fost cu „divizia de colectare a informațiilor“,
iar alta cu o „brigadă de evaluare a informațiilor“. Ambele,
cum mi s-a adus la cunoștință, erau organisme aflate în vârful
ierarhiei Serviciului Britanic de Informații. Nu mi-a spus
nimeni de ce m-au abordat și nu-i cunoșteam pe nici unul
dintre cei care îmi puneau întrebări întortocheate, deși aparent
relaxate. Parcursul meu academic plin de pete nu i-a îngrijorat
atât de tare cum mă așteptam. Am presupus că nepotismul și
descendența mea asigurau accesul într-o profesie care se baza
pe o filiație de încredere și pe posibilul talent moștenit al
discreției. Și i-au impresionat cunoștințele mele de limbi
străine. În timpul interviurilor nimeni nu a pomenit-o nici o
clipă pe mama și nici eu n-am făcut-o.
Slujba care mi s-a oferit presupunea analiza mai multor
dosare din arhive, care acopereau perioada războiului și anii
de după război. Tot ce aflam în timpul cercetărilor și toate
concluziile la care aș fi ajuns trebuiau să rămână
confidențiale. Trebuia să predau rapoartele exclusiv
superiorului meu direct, care urma să le analizeze. Fiecare
superior avea pe birou două ștampile. Pe una scria „De
completat“, pe alta „Recuperat“. Dacă raportul era considerat
„recuperat“, mergea la un nivel superior. Unde era asta, nu
aveam idee – mărunta mea panoramă profesională se limita la
hruba cu arhivele de la etajul al doilea al unei clădiri fără
nume de lângă Hyde Park.
Părea o corvoadă nesuferită. Dar m-am gândit că dacă
accept o slujbă care presupunea să scotocesc printre detaliile
războiului, aș putea descoperi ce anume făcuse mama în
perioada în care ne lăsase în grija Moliei. Noi nu știam decât
poveștile despre transmisiunile radio de la începutul
războiului, din Cuibul de Pasăre de pe acoperișul hotelului
Grosvenor House, și despre drumul cu mașina pe coastă, pe
timp de noapte, când a reușit să rămână trează cu ajutorul
ciocolatei și al aerului rece. Nu știuserăm niciodată mai mult
de-atât. Poate că acum aveam o șansă să descopăr fragmentul
acela lipsă din viața ei. Exista posibilitatea unei moșteniri. În
orice caz, aceasta era slujba într-o organizație guvernamentală
la care am făcut referire atât de misterios în după-amiaza
aceea, în grădina doamnei Malakite, în timp ce albinele se
foiau buimace în stupi și ea uitase cine sunt.
Parcurgeam mormane de dosare care mi se aduceau zilnic
din arhive. În cea mai mare parte conțineau rapoarte trimise de
bărbați și femei care lucraseră la periferia războiului, rapoarte
despre călătorii prin toată Europa și, mai târziu, în Orientul
Apropiat, dar și despre diverse încăierări din perioada de după
război – mai ales între 1945 și 1947. Am început să-mi dau
seama că un război neautorizat și încă violent a continuat să se
desfășoare și după armistițiu, într-o perioadă în care
reglementările și negocierile erau încă într-o zonă gri, iar
acțiunile războinice continuau fără ca populația să aibă habar
de ele. Pe continent, trupele de gherilă și partizanii ieșiseră
din ascunzători, refuzând să accepte înfrângerea. Susținătorii
fasciștilor și ai Germaniei erau vânați de oamenii care
avuseseră de suferit cinci ani și mai bine. Represaliile și
răzbunările venite din ambele părți devastau localități mici,
lăsând în urma lor și mai multă durere. Cei care le comiteau
proveneau din absolut toate grupurile etnice de pe harta recent
eliberată a Europei.
Alături de alți câțiva, parcurgeam dosarele și catastifele
rămase, evaluând ce se îndeplinise cu succes și ce mersese
prost, ca să putem recomanda ce ar trebui arhivat din nou sau,
dimpotrivă, eliminat. Acestei operațiuni i se spunea Corectura
Tăcută.
Noi eram de fapt al doilea val de „corectură“. Am
descoperit că, în timpul ultimelor faze ale războiului și odată
cu încheierea păcii, se instaurase o cenzură fermă, aproape
apocaliptică. În definitiv, avuseseră loc o multitudine de
operațiuni despre care era indicat ca opinia publică să nu afle
niciodată și, prin urmare, dovezile cele mai compromițătoare
erau, pe cât posibil, distruse imediat – atât în birourile
serviciilor secrete din țările aliate, cât și din cele ale Axei. Un
exemplu celebru a fost incendiul pus la birourile de pe strada
Baker ale Secției de Operațiuni Speciale. Astfel de focuri erau
puse în toată lumea. Când englezii au plecat în cele din urmă
din Delhi, „ofițerii incendiatori“, cum își spuneau, și-au
asumat sarcina de a face scrum toate arhivele
compromițătoare și le-au ars zi și noapte în piața centrală a
Fortului Roșu.
Nu doar britanicii au avut acest instinct de a ascunde
anumite adevăruri despre război. În Italia naziștii distruseseră
coșurile de fum de la Risiera di San Sabba din Trieste, moara
de orez pe care o transformaseră în lagăr de concentrare și
unde fuseseră torturați și uciși mii de evrei, sloveni, croați și
prizonieri politici antifasciști. La fel, nu s-au păstrat nici un fel
de dovezi despre gropile comune din dolinele de carst de pe
dealurile de lângă Trieste, unde partizanii iugoslavi aruncau
cadavrele celor ce se opuseseră preluării puterii de către
comuniști sau ale miilor de deportați care muriseră în lagărele
de detenție iugoslave. Din toate părțile s-a pornit o rapidă și
hotărâtă campanie de distrugere a dovezilor. Mii de mâini
puneau pe foc sau ferfenițeau orice informație problematică.
Așa au putut începe istoriile revizioniste.
Dar fragmente de adevăr s-au păstrat în familii sau în sate
care fuseseră aproape rase de pe fața pământului. Am auzit-o
odată pe mama spunându-i lui Arthur McCash că orice sat din
Balcani avea motive să se răzbune pe satul vecin – sau pe
oricine credeau ei că le fusese la un moment dat inamic:
partizanii, fasciștii sau noi, Aliații. Acestea au fost
repercusiunile păcii.
Așa că o generație mai târziu, în anii 1950, treaba noastră
a fost să scoatem la lumină orice dovezi rămase despre acțiuni
pe care istoria le-ar fi putut considera nepotrivite, dovezi care
încă se mai puteau găsi în câte un raport rătăcit și prin
documente neoficiale. În această lume postbelică, doisprezece
ani mai târziu, în timp ce ne aplecam asupra dosarelor ce ne
erau aduse zilnic, unora dintre noi li s-a părut că nu mai e
posibil să discerni cine avusese o poziție morală corectă. Și
dintre cei care lucrau în hrubele acelea ale guvernului, nu
puțini au fost cei care și-au părăsit slujba după mai puțin de
un an.
1. Grădinile de război, cunoscute și sub numele de grădini ale victoriei, erau
plantate atât pe proprietăți private, cât și în spații publice, și erau menite să
diminueze presiunea asupra rezervelor publice de hrană. Inițiativele de acest fel
au fost foarte numeroase în Marea Britanie și în Statele Unite în timpul celor
două războaie mondiale.
 Sfinții

Am cumpărat casa de la doamna Malakite și, în prima mea

zi ca proprietar, am pornit pe jos peste câmpuri spre White
Paint, casa în care crescuse mama și care acum fusese vândută
unor necunoscuți. M-am oprit pe o ridicătură de pământ de la
limita terenului care fusese al mamei, de unde se vedea în zare
un râuleț șerpuind lent. Și m-am hotărât să aștern pe hârtie
puținul pe care îl știam despre timpul petrecut în locul ăsta,
chiar dacă nici casa, nici pământurile care aparținuseră cândva
familiei sale nu reprezentau adevărata hartă a vieții ei. Fata
crescută la marginea unui sat din Suffolk era de fapt foarte
umblată.
Mi s-a spus că atunci când încerci să-ți scrii memoriile,
trebuie să fii într-o stare de orfan. Doar așa ceea ce lipsește
din tine și lucrurile față de care te arăți precaut și ezitant îți
vin aproape firesc. Îți dai seama că „o carte de memorii
reprezintă moștenirea pierdută“, așa că în timpul ăsta trebuie
să înveți cum și unde să cauți. În autoportretul realizat astfel
totul va rima, pentru că totul a fost oglindit. Un gest lepădat în
trecut îl regăsești acum în posesia altcuiva. Credeam, prin
urmare, că ceva din mama trebuie să rimeze cu mine. Ea, în
mica ei galerie de oglinzi, și eu, într-a mea.

***
Erau o familie de la țară și duceau o viață simplă și
modestă pentru perioada aceea, pe care o recunoști ușor în
filmele făcute pe timpul războiului. Așa mi i-am imaginat o
vreme pe bunicii mei și pe mama, cum ar fi fost înfățișați
într-un astfel de film, cu toate că mai recent, văzând
sexualitatea reprimată a acelor eroine sfioase, mi-am amintit
de statuile care călătoriseră în sus și în jos cu liftul de la
Criterion, alături de băiatul care am fost cândva.
Bunicul, care avusese numai surori mai mari, era mulțumit
să se afle în compania femeilor. Chiar și când a ajuns în cele
din urmă la gradul de amiral, exercitând, fără îndoială, un
control draconic asupra bărbaților care îi urmau ordinele
stricte pe mare, savura timpul pe care îl petrecea în Suffolk și
era în largul său în mijlocul rutinei casnice a soției și fiicei lui.
Mă întrebam dacă nu cumva această combinație de „viață
casnică“ și „viață departe de casă“ o făcuse pe mama mai întâi
să accepte, iar apoi să-și schimbe drumul în viață. Pentru că la
un moment dat și ea avea să insiste să aibă parte de ceva mai
mult, astfel încât căsnicia ei și apoi viața profesională au
reprodus succesiv cele două lumi în care tatăl ei a trăit
simultan.
Știind că avea să-și petreacă cea mai mare parte a vieții
active în marină, bunicul cumpărase intenționat în Suffolk o
casă care să nu fie lângă un „râu navigabil“. Așa că locul unde
mama a învățat să pescuiască în adolescență a fost un pârâu
lat, dar liniștit. Nu era nici urmă de grabă în el. Luncile
coborau dinspre casă spre apă în pante domoale. Când și când
auzeai în depărtare clopotele vreuneia din bisericile normande,
același dangăt pe care îl auziseră și generațiile anterioare
răsunând peste aceleași câmpuri.
Regiunea era compusă dintr-un pâlc de sătucuri aflate la
câțiva kilometri unul de altul. Adesea drumurile care le legau
nu aveau nume, zăpăcindu-i pe cei ce călătoreau prin zonă și
cărora nu le era deloc de ajutor nici faptul că satele aveau
nume asemănătoare – Sf. Ioan, Sf. Margareta, Sf. Cruce.
Existau de fapt două comunități de Sfinți – Sfinții din South
Elmham, care includeau opt sate, și Sfinții din Ilketshal, cu
jumătate pe-atâtea. Altă dificultate provenea din faptul că
distanțele înscrise pe orice indicator din zonă erau simple
presupuneri. Un semn anunța că distanța dintre un sfânt și
altul ar fi de trei kilometri, așa că, după ce parcurgea cinci
kilometri, călătorul se întorcea, convins că a ratat vreo
bifurcație, când de fapt trebuia să mai meargă încă un
kilometru până la sfântul bine pitit. Kilometrii păreau mai
lungi în zona Sfinților. Peisajul nu oferea nici o certitudine. Iar
pentru cei care crescuseră în locurile acelea certitudinile
păreau la fel de bine pitite. Cum am petrecut câțiva ani acolo
când eram mic, e, poate, explicabil de ce, odată ajuns la
Londra, eram obsedat să desenez hărți ale cartierului ca să mă
simt în siguranță. Credeam că ceea ce nu văd sau nu aștern pe
hârtie va înceta să existe, așa cum nu de puține ori am simțit
că i-am rătăcit pe mama și pe tata printr-unul din satele acelea
împrăștiate la întâmplare pe pământ, cu nume prea
asemănătoare și distanțe îndoielnice între ele.
În timpul războiului Sfinții, fiind aproape de coastă, s-au
afundat și mai tare în tainica lor discreție. Toate indicatoarele,
indiferent cât de inexacte, au fost scoase, în eventualitatea unei
invazii germane. Peste noapte întreaga regiune a rămas fără
indicatoare. În realitate nu a avut loc nici o invazie, dar
rezultatul a fost că aviatorii americani repartizați la nou-
construitele aerodromuri ale Forțelor Aeriene Regale se tot
rătăceau când încercau să se întoarcă noaptea de la puburi și
nu rareori îi găseai a doua zi dimineața căutând cu disperare
aerodromul la care trebuiau să ajungă. Piloții traversau cu
feribotul de la Big Dog și, după ce rătăceau pe ulițe fără
nume, se trezeau că traversează iar la Big Dog, în sens invers,
încă încercând să-și găsească aerodromul. La Thetford armata
a creat un model în mărime naturală al unui oraș german, pe
care trupele aliate au fost antrenate să-l încercuiască și să-l
atace înainte de invazia asupra Germaniei. Contrastul era
bizar: soldații englezi memorau cu grijă structura unui oraș
german, în timp ce trupele germane se pregăteau să intre într-
un Suffolk aiuritor, unde nu exista nici măcar un singur
indicator. Orașele de coastă au fost înlăturate pe furiș de pe
hărți. Zonele cu obiective militare au dispărut în mod oficial.
Mi-e limpede acum că majoritatea activităților din timpul
războiului la care au participat mama și alții s-au desfășurat la
fel de invizibil, iar motivele reale au fost camuflate, la fel cum
se întâmplă cu copilăria. În Suffolk au fost construite aproape
peste noapte treizeci și două de aerodromuri, împreună cu
altele false, care să inducă în eroare inamicul. Majoritatea
acestor aerodromuri reale nu au apărut niciodată pe vreo hartă,
chiar dacă au figurat în câteva cântece efemere inventate prin
cârciumi. Și în cele din urmă, la sfârșitul războiului,
aerodromurile au dispărut, cam în același fel în care cei patru
mii de angajați ai forțelor aeriene aveau să părăsească
regiunea ca și cum nimic nelalocul lui nu se întâmplase
vreodată aici. Sfinții au revenit încet la viața lor obișnuită.
Când eram adolescent, auzeam din când în când de orașele
acestea șterse temporar de pe hartă de la domnul Malakite,
când mă ducea sau mă aducea cu mașina de la muncă pe
drumuri care fuseseră odinioară, hăt demult, drumuri romane.
Căci la marginea aerodromului părăsit de la Metfield creștea
el acum legume și tot acolo, pe pistele acoperite între timp de
iarbă, am luat încă o dată lecții de conducere, de data asta
legal. Satului în care trăia familia Malakite i se spunea „Satul
recunoscător“, fiindcă nu pierduse nici un om pe front în nici
unul din cele două războaie, și în același sat aveam să mă
întorc eu să trăiesc, la aproximativ un deceniu după moartea
mamei, în căsuța de lemn cu grădina ei înconjurată de ziduri,
unde mă simțisem mereu în siguranță.
Când locuiam la White Paint, obișnuiam să mă trezesc
dimineața devreme și să o pornesc pe jos până în sat, știind că
Sam Malakite o să mă prindă din urmă cu mașina, o să-și
aprindă o țigară și o să se uite la mine cum urc lângă el. Apoi
plecam spre piețele din diferite orașe, cum ar fi Butter Cross
din Bungay, așezam legumele pe tarabele montate pe căpriori
și munceam până la prânz. În zilele cele mai toride ale verii ne
opream la Ellingham Mill, unde apa râului era mai mică,
stăteam acolo în picioare, cu apa până la brâu, și mâncam
sendvișurile făcute de doamna Malakite – roșii, brânză, ceapă
și miere de la albinele ei. O combinație pe care n-am mai
întâlnit-o de atunci încoace. Faptul că ne pregătise prânzul
încă de dimineață, la mulți kilometri de locul unde eram, mi
se părea un gest foarte părintesc.
Sam Malakite purta ochelari groși, gen fund de sifon.
Statura lui de taur îl făcea să iasă în evidenţă. Avea o „blană de
bursuc“ lungă, făcută din mai multe piei și care mirosea a
ferigi, uneori și a viermi. El și soția lui reprezentau pentru
mine un exemplu la îndemână de stabilitate matrimonială. Fără
îndoială că soției i se părea că lâncezesc cam mult pe-acolo.
Era organizată, cu o pasiune pentru ordine, în timp ce el era
fratele sălbatic al iepurelui, în urma lui totul arăta de parcă pe
acolo trecuse un uragan. Își arunca pe jos ghetele, blana de
bursuc, scrumul de la țigară, o cârpă de vase, revistele de
grădinărit sau mistriile, lăsa urme de pământ după ce spăla
cartofii la chiuvetă. Tot ce-i ieșea în cale era mâncat, luat la
trântă, citit, azvârlit, iar ceea ce arunca înceta să mai existe
pentru el. Indiferent ce spunea soția lui despre acest defect
incorigibil, era tot degeaba. Eu bănuiesc că de fapt ei îi făcea
plăcere să-i rabde felul de-a fi. Deși, ce-i al lui e-al lui,
ogoarele domnului Malakite erau imaculate. Nici o plantă nu
părăsea straturile și nu dispărea „voluntar“. Freca ridichile sub
jetul slab al unui furtun. Își aranja frumos legumele pe taraba
de căpriori de la piața de sâmbătă.
Asta a devenit rutina primăverilor și verilor mele.
Câștigam o simbrie modestă și asta însemna că nu trebuia să
petrec prea mult timp la unul din capetele distanței aparent
ireconciliabile dintre mine și mama. Eu îmi păstram
neîncrederea, ea își păstra secretele. Așa că Sam Malakite a
devenit centrul vieții mele. Dacă munceam până târziu, aveam
asigurată masa de seară cu el. Viața mea cu Molia, cu Olive
Lawrence, cu Zvârluga care îți scăpa printre degete, cu Agnes
a mea care sărea în fluviu, fusese înlocuită de molcomul și
credinciosul Sam Malakite, puternic ca un stejar, cum se
spunea pe atunci.
În timpul lunilor de iarnă ogoarele domnului Malakite
rămâneau în adormire. Atunci el nu avea altceva de făcut decât
să păzească recolta de muștar cu flori galbene, plantată ca să
îmbogățească solul. Pentru el iernile erau tăcute și liniștite.
Până mă întorceam eu, ogoarele se umpleau deja cu fructe și
legume. Începeam munca devreme, luam prânzul la amiază și
trăgeam un pui de somn sub dudul lui, după care continuam
munca până la șapte sau opt seara. Adunam fasolea verde în
găleți de douăzeci de litri și frunzele de sfeclă furajeră într-o
roabă. Din prunele culese în grădina cu ziduri din spatele casei
doamna Malakite făcea într-un final magiun. Roșiile din soiul
Stupice care creșteau aproape de mare aveau un gust foarte
puternic. Reveneam în lumea subculturii sezoniere a
grădinarilor de la piață și a discuțiilor interminabile de peste
tarabe despre mană sau despre faptul că nu prea plouase în
primăvară. Eu rămâneam tăcut și îl ascultam pe domnul
Malakite pălăvrăgind cu mușteriii. Dacă eram singuri, mă
întreba ce mai citesc sau ce mai învăț la facultate. Nu era nici
urmă de zeflemea la adresa celeilalte lumi în care trăiam.
Înțelegea că orice învățam acolo se trăgea dintr-o dorință pe
care o aveam în mine, cu toate că, atunci când eram cu el,
rareori mă gândeam la ce mai făcusem pe plan academic. Îmi
doream să fac parte din universul lui. Lângă el hărțile acelea
neclare din copilărie deveneau exacte și mă puteam baza pe
ele.
Aveam încredere în fiecare pas pe care îl făceam împreună
cu el. Cunoștea numele tuturor ierburilor peste care călcam.
Poate ducea două găleți grele cu var și lut spre una dintre
grădini, dar eu știam că e atent și la cântecul unei anumite
păsări. O vrabie moartă sau rămasă inconștientă după ce se
lovise de o fereastră îl amuțea o jumătate de zi. Lumea păsării
aceleia, soarta ei, rămânea în el. Dacă spuneam mai târziu ceva
legat de întâmplarea aceea, vedeam cum se înnegurează.
Întrerupea conversația și îl pierdeam, mă trezeam dintr-odată
singur, chiar dacă fizic era lângă mine și conducea camioneta.
Întotdeauna a cunoscut și complexitatea durerii de pe lume, nu
numai plăcerile ei. Smulgea o crenguță din orice tufă de
rozmarin pe lângă care trecea, o mirosea și o punea la păstrare
în buzunarul de la cămașă. Orice râu îl abătea de la treburi. În
zilele călduroase își scotea ghetele și hainele și înota printre
trestii, continuând să scoată pe gură fum de țigară. M-a învățat
unde să găsesc atât de rarele ciuperci parasol, semănând cu
niște umbreluțe bejulii, cu lamele albicioase, care cresc în
câmp deschis. „Numai în câmp deschis“, spunea Sam Malakite
și ridica paharul cu apă de parcă ar fi vrut să țină un toast.
După ani de zile, când am aflat că a murit, am ridicat paharul
și am spus: „Numai în câmp deschis“. Eram singur într-un
restaurant când am spus asta.
Umbra acelui dud mare și singuratic. În cea mai mare
parte a timpului munceam în soarele năprasnic, așa că acum
îmi amintesc de umbră, nu de copac. Doar de existența ei
întunecată și simetrică, de profunzimea și liniștea ei, unde
Sam Malakite îmi vorbea mult și domol despre tinerețea lui
până când venea vremea să ne întoarcem la roabele și
săpăligile noastre. Vânticelul se ridica peste dealul scund, intra
în camera noastră întunecată, cum o percepeam eu, și se freca
de noi. Aș fi putut rămâne pentru totdeauna acolo, sub dudul
acela. Cu furnicile din iarbă cățărându-se în turnurile lor verzi.
 La Arhive

Lucram zi de zi într-un colțișor minuscul din clădirea

aceea anonimă cu șapte etaje. Acolo cunoșteam un singur om,
dar și el se ținea la distanță. Într-o zi a intrat în liftul în care
tocmai mă urcasem și a spus „Salut, Sherlock!“, ca și cum
numele și salutul ar fi reprezentat un cod suficient între noi,
iar semnul de exclamare care s-a auzit în vocea lui ar fi fost
îndeajuns ca să-l satisfacă pe cel peste care nimerise cu
surprindere într-un astfel de loc. Înalt, tot cu ochelari, la fel de
adus de spate și de copilăros ca întotdeauna, Arthur McCash a
coborât la etajul următor și eu am ieșit pentru o clipă din lift
ca să-l privesc cum se îndepărtează de mine, mergând spre
vreun birou. Știam ceea ce probabil puțini alții știau și anume
că sub cămașa imaculată avea pe abdomen trei sau patru
cicatrici adânci, încrustate oblic și pentru totdeauna în pielea
lui albă.
Veneam în Londra cu trenul și în timpul săptămânii
stăteam într-o garsonieră închiriată, în apropiere de spitalul
Guy’s. Orașul nu mai era așa de haotic, aveai senzația că
oamenii își pun iarăși viețile în ordine. La sfârșit de
săptămână mă întorceam în Suffolk. Trăiam în două lumi și,
totodată, în două epoci diferite. Aici era orașul unde eram pe
jumătate dispus să cred că aș putea zări Morrisul albastru-
deschis al Zvârlugii. Îmi aminteam emblema de pe capotă,
care părea una militară, semnalizatoarele de culoarea
chihlimbarului care clipoceau ca să indice un viraj la dreapta
sau la stânga, după care se retrăgeau în rama portierei ca
urechile unui ogar într-o goană aerodinamică. Și cum
Zvârluga, ca o bufniță cu auzul fin, sesiza orice notă falsă în
timbrul motorului, orice murmur al inimii mașinii, și în câteva
minute deschidea capacul motorului de 918 centimetri cubi ca
să frece bujiile cu o bucată de glaspapir. Morrisul, cum îmi
aminteam bine, era plăcerea lui vinovată și orice femeie pe
care o ducea cu mașina trebuia să accepte că nu se va bucura
niciodată de iubirea sau de grija lui în aceeași măsură ca acel
Morris.
 Dar nu aveam habar dacă Zvârluga mai avea mașina aceea
sau cum aș putea să-i dau de urmă. Încercasem să-l caut în
casa de pe Pelican Stairs, dar se mutase. Singurul om care îl
cunoscuse vreodată bine era Falsificatorul din Letchworth și l-
am căutat și pe el, dar dispăruse fără urmă. Adevărul e că îmi
lipseau străinii aceia așezați în jurul mesei, care ne
schimbaseră pe mine și pe Rachel mai mult decât părinții
noștri dispăruți. Unde era Agnes? Nu părea să existe vreo
posibilitate de a-i da de urmă. M-am dus la apartamentul
părinților ei, dar nu mai locuiau acolo. La restaurantul din
World’s End nu-și mai amintea nimeni de ea, la școala
politehnică nu-i cunoșteau adresa. Așa că eram mereu cu
ochii în patru după silueta bine-cunoscută a Morrisului cu
două uși.
La slujbă lunile se scurgeau. Am început să înțeleg că,
dacă existau documente care să conțină informații despre
mama, ele nu aveau să ajungă niciodată la mine. Dovezile
despre activitățile ei fie fuseseră deja distruse, fie accesul la
ele mi-era blocat intenționat. Peste cariera ei din război părea
să fi coborât o glugă neagră, iar eu continuam să rămân în
beznă.
Ca să scap de restricțiile de la slujbă, am început să mă
plimb noaptea pe malul nordic al Tamisei, strecurându-mă pe
lângă vechile adăposturi antiaeriene unde cândva Zvârluga
ținuse câinii. Dar dinăuntru nu se mai auzea nici un lătrat și
nici o foială. Treceam pe lângă diferite docuri: St. Katharine,
Docurile Companiei Indiilor de Est, Docurile Regale. Războiul
se terminase demult și clădirile nu mai erau încuiate cu lacăte,
așa că într-o noapte am intrat, am fixat cronometrul de la
ecluză la trei minute, am împrumutat o barcă cu vâsle și am
prins momentul când începea refluxul.
Fluviul era, practic, pustiu. Era două sau trei dimineața și
eram singur. Doar când și când câte un remorcher ducea
gunoaie spre Insula Câinilor. Simțeam vârtejurile provocate de
tunelurile de sub apă, așa că trebuia să vâslesc zdravăn, abia
reușind să stau pe loc, iar apa aproape că mă trăgea spre
Ratcliffe Cross sau spre Limehouse Pier. Într-o noapte am luat
o barcă care avea și motor, așa că am mers până la estuarul de
la Bow Creek și de acolo pe cele două brațe nordice ale lui, și
aproape că-mi închipuiam că voi găsi niște aliați în apele
acelea cufundate în beznă. Am ancorat barca furată, ca să o pot
folosi și altă dată, să merg mai departe în amonte, pe alte
canale și alte brațe ale fluviului. Apoi m-am întors în oraș și
la opt și jumătate dimineața am ajuns revigorat la birou.
Nu știu exact ce s-a schimbat în mine când am reluat
plimbările în sus și în jos pe fluviu, prin locurile de unde
odinioară ridicam câinii. Cred că mă dumiream că nu doar
trecutul mamei fusese îngropat în anonimat. Simțeam că
dispărusem și eu. Îmi pierdusem tinerețea. Umblam prin
încăperile arhivei, pe care le știam deja bine, animat de o nouă
preocupare. Petrecusem cinci luni la slujbă știind că sunt
urmărit în timp ce adunam resturile unui război încă incomplet
cenzurat. Nu vorbisem niciodată despre mama. Când vreun
funcționar superior îi pomenea numele în treacăt, ridicam din
umeri și atât. Pe atunci nu avuseseră încredere în mine, dar
acum aveau și știam cu exactitate între ce ore rămâneam
singur în arhive. Învățasem destule în adolescență ca să nu
mai fiu tocmai o persoană de încredere, știam cum se elimină
informațiile provenite dintr-o sursă oficială, fie că era vorba de
raportul școlar sau de documentele ogarilor pe care le
subtilizam sub supravegherea Zvârlugii. În portofelul lui se
găseau ustensile subțiri, care puteau fi folosite pentru a intra
oriunde sau a ieși de oriunde, și eu îl urmărisem plin de
curiozitate, iar o dată chiar îl văzusem cum desface o capcană
de câini cu ajutorul unui os de pui. Rămăsese încă în mine o
ușoară anarhie. Dar până acum nu avusesem acces la raftul
interzis cu dosare de categoria A, ținute departe de inocenți ca
mine.
Veterinara, cea care moștenise cei doi papagali, m-a
învățat să deschid încuietorile fișetelor. O cunoscusem cu ani
în urmă, prin intermediul Zvârlugii, și era singura persoană
din vremea aceea căreia reușisem să-i dau de urmă. S-a
împrietenit cu mine când m-am întors la Londra. I-am expus
problema și mi-a recomandat un anestezic puternic, folosit la
copitele și oasele rănite, pe care să-l aplic în jurul încuietorii
până ce apărea un condens alb. Înghețul slăbea rezistența
încuietorii la forțare și îmi permitea să trec la faza următoare a
atacului. Aceasta presupunea utilizarea unui cui Steinmann,
care în mod normal servea la fixarea fracturilor și la protejarea
oasele vătămate ale ogarilor de curse. Cuiele intramedulare de
inox, micuțe și eficiente, au funcționat aproape imediat și
încuietorile fișetelor abia dacă aveau timp să respire, că se și
deschideau și își etalau secretele. Am început să umblu prin
efracție la dosarele încuiate, după care mergeam în camera
hărților, de obicei pustie, unde îmi mâncam prânzul singur,
scoteam de sub cămașă dosarele împrumutate și le citeam.
După o oră le puneam la loc în căsuțele lor cu lacăt. Dacă în
clădirea aceea exista vreo urmă de-a mamei, aveam să dau de
ea.
Nu am pomenit nimic despre lucrurile pe care le aflam, i-
am telefonat doar lui Rachel ca să-i spun ce descoperisem. Dar
ea nu-și dorea deloc să se întoarcă la anii adolescenței noastre.
În felul ei, și Rachel ne părăsise, nu voia să-și amintească de
vremurile acelea, care fuseseră periculoase și nesigure pentru
ea.
Eu nu fusesem de față când au dus-o pe mama să o vadă,
după ce fusese găsită la adăpost, în brațele Zvârlugii, în
spatele decorului de la teatrul Bark. Resimțeam încă efectele
secundare ale cloroformului. Dar am înțeles că atunci când
mama a intrat în încăpere, Rachel a refuzat să se desprindă de
Zvârlugă. S-a agățat de el și i-a întors spatele mamei. Suferise
o criză în timpul răpirii. Nu am știut niciodată detaliile. O
bună parte din cele petrecute în noaptea aceea mi-a rămas
ascunsă. Poate au crezut că o să mă afecteze, dar de fapt
tăcerea lor a făcut ca totul să fie mai rău, mai îngrozitor. După
aceea Rachel nu a spus nimic, doar „O urăsc pe mama!“. În
orice caz, când Zvârluga s-a ridicat de acolo cu ea în brațe și a
încercat să i-o dea mamei, Rachel a început să plângă de parcă
se apropia de un demon.
Evident că în momentul acela nu era în toate mințile. Era
epuizată. I se declanșase o criză și probabil că detaliile celor
întâmplate nu i-au fost niciodată limpezi. Văzusem adesea asta
cu ochii mei când se uita la mine, imediat după o criză, de
parcă eram un diavol. De parcă băuse una din poțiunile acelea
din Visul unei nopți de vară, atâta doar că primul lucru pe care
îl vedea când deschidea ochii nu era omul iubit, ci o sursă a
spaimelor, vinovatul pentru chinul prin care trecuse cu câteva
clipe în urmă.
Dar nu cred că la vremea aceea lui Rachel i se întâmplase
așa ceva. Pentru că prima persoană pe care a văzut-o a fost
Zvârluga, care o ținea în brațe, o liniștea, făcea ceea ce
trebuia ca să-i redea sentimentul de siguranță, așa cum făcuse
cândva în dormitorul ei, când mi-a spus povestea aia cusută cu
ață albă despre câinele epileptic.
Și încă ceva. Indiferent ce reacție avea față de mine
imediat după o criză, fie că era suspiciune sau furie, după
câteva ore juca cu mine cărți sau mă ajuta cu tema la
matematică. Cu mama nu s-a întâmplat așa. Duritatea cu care
Rachel a judecat-o pe mama nu s-a înmuiat niciodată. A
exclus-o din viața ei. A preferat să meargă la altă școală cu
internat, care îi displăcea, doar ca să stea departe de ea. „O
urăsc pe mama!“ continua ea să spună cu înverșunare. Îmi
închipuisem că reîntoarcerea mamei avea să ne aducă înapoi în
brațele ei. Dar sora mea fusese rănită iremediabil. Iar când a
văzut trupul fără viață al Moliei în holul de la teatrul Bark, s-a
întors spre mama și a început să țipe la ea și uneori am
senzația că încă mai țipă. Familia noastră, deja sfâșiată, a fost
sfâșiată din nou. Din clipa aceea Rachel s-a simțit mai în
siguranță cu străinii. În definitiv, străinii o salvaseră.
Aceea a fost noaptea în care Molia ne-a părăsit în sfârșit.
Îmi promisese odată, la lumina flăcării de gaz din casa de pe
Ruvigny Gardens, că va rămâne cu mine până se întoarce
mama. Și așa a făcut. Apoi a dispărut din viețile noastre, ale
tuturor, în noaptea aceea când s-a întors mama.
***
Într-o zi am plecat devreme de la Arhive ca să merg la unul
dintre spectacolele de teatru ale lui Rachel. Nu ne văzuserăm
de multă vreme. Eram conștient că mă evită și nu voiam să
mă bag în viața ei. Știam că lucrează cu o trupă micuță de
teatru de păpuși și auzisem că trăiește cu cineva, deși ea nu
îmi pomenise nimic de asta. Dar acum primisem de la ea un
mesaj politicos, chiar dacă foarte concis și neutru, despre o
piesă la care lucrase. Spunea că nu trebuie să mă simt obligat
să vin, dar piesa se juca trei seri într-o fostă fabrică de butoaie.
Mesajul era atât de precaut formulat, că mi s-a părut de-a
dreptul emoționant.
Publicul ocupa numai o treime din locuri, așa că în ultima
clipă cei de acolo au încercat să ne conducă în față, spre
primele rânduri. Eu, unul, stau mereu în spate, mai ales la
spectacolele în care e implicată vreo rudă sau vreun magician,
așa că am rămas unde eram. Am fost ținuți multă vreme în
întuneric, apoi a început piesa.
Când s-a terminat, am așteptat la ieșire. Rachel nu a
apărut, așa că mi-am croit drum spre culise prin tot felul de
uși și cortine temporare. Într-un spațiu gol stăteau la o țigară
doi tehnicieni ce vorbeau într-o limbă pe care nu am înțeles-o.
Am spus numele surorii mele și mi-au indicat o ușă. Rachel se
privea într-o oglinjoară de mână și își ștergea machiajul pe
care îl purtase. Lângă ea, într-un coșuleț, era un bebeluș.
— Bună, Pițigoi.
Am făcut câțiva pași și m-am uitat la bebeluș, iar Rachel
m-a urmărit cu privirea. Nu era privirea pe care i-o
cunoșteam: expresia ei combina două sau mai multe emoții și
Rachel aștepta să spun eu ceva.
— E fetiță.
— Nu, e băiat. Îl cheamă Walter.
Privirile ni s-au intersectat și am rămas așa. În clipa aceea
era mai sigur să stăm fără cuvinte. Toată copilăria fuseserăm
înconjurați de tăceri și de adevăruri nerostite. Ca și cum ceea
ce rămânea nedivulgat nu putea fi decât ghicit, în felul în care
fuseserăm nevoiți să interpretăm conținutul mut al unui cufăr
plin cu haine. Rachel și cu mine ne pierduserăm demult unul
de celălalt între toate neclaritățile și tăcerile acelea. Dar acum,
lângă bebeluș, împărțeam un spațiu intim, ca atunci când ea
avea fața scăldată în sudoare după o criză și eu o strângeam în
brațe. Ca atunci când era cel mai bine fără cuvinte.
— Walter, am spus încet.
— Da, dragul de Walter, a zis ea.
Am întrebat-o cum se simte când ne aflăm sub vraja
Moliei, mărturisindu-i că eu m-am simțit mereu nesigur în
preajma lui. Atunci s-a pornit.
— Vrajă? Lui îi păsa de noi. Habar n-ai ce se petrecea. El
era cel care ne proteja. El a fost cel care m-a dus de fiecare
dată la spital, iar și iar și iar. Tu ai reușit să ignori ce ne-au
făcut mama și tata.
A început să-și strângă lucrurile.
 — Trebuie să plec. Vine cineva să mă ia.
Am întrebat-o ce muzică era într-o anumită secvență a
piesei, când ea rămăsese singură pe scenă, strângând în brațe o
marionetă mare. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Nu era
neapărat important, dar aveam atâtea întrebări pe care voiam
să i le pun surorii mele și la care știam că nu o să-mi
răspundă. Acum m-a atins pe umăr când mi-a răspuns.
— Schumann, Mein Herz ist schwer. O știi, Nathaniel. E
bucata pe care o auzeam o dată sau de două ori pe săptămână
în casă, seara târziu, cu pianul ca un fir călăuzitor prin
întuneric. Când îmi spuneai că îți imaginezi vocea mamei
cântând pe acea muzică. Era schwer-ul. Am fost vătămați,
Nathaniel. Recunoaște și tu.
M-a împins ușor spre ușă.
— Ce s-a ales de fata aia despre care nu mi-ai povestit
niciodată?
M-am întors spre ieșire.
— Nu știu.
— Poți s-o cauți. Te cheamă Nathaniel, nu Peticel. Și eu
nu sunt Pițigoi. Pițigoi și Peticel au fost abandonați. Alege-ți
singur viața pe care vrei s-o duci. Până și prietenul tău
Zvârluga ți-a spus asta.
Ținea bebelușul în brațe și mi-a făcut un semn neterminat
de la revedere cu mânuța lui. Voise să-i văd copilul, nu să
vorbească cu mine. Am ieșit din încăperea micuță și m-am
trezit din nou în beznă. Doar o dâră subțire de lumină de sub
ușa pe care o închisesem în urma mea.
 Arthur McCash

Mai întâi am dat peste o arhivă cu înregistrări din perioada

de început, când Rose lucrase ca radiooperator în timpul
războiului, începând cu activitățile de la acel presupus punct
de pază contra incendiilor de pe acoperișul hotelului
Grosvenor House, iar apoi, mai târziu, la mânăstirea
Chicksands, unde intercepta semnale de-ale nemților și le
transmitea mai departe așa cum îi indicau „mistificatorii de la
Londra“. Făcuse și deplasări la Dover ca să identifice, printre
antenele uriașe montate de-a lungul coastei, ritmurile specifice
ale unor anumiți operatori Morse germani – arta de a
recunoaște un tușeu specific fiind unul dintre talentele ei
notabile.
Abia din dosarele pe care le-am găsit mai târziu, îngropate
mai adânc și mai enigmatice, a rezultat că după încheierea
războiului acționase și în străinătate. Numele ei apărea, de
pildă, în ancheta despre atacul cu bombă de la hotelul King
David din Ierusalim, precum și în fragmente din diverse
rapoarte legate de Italia, Iugoslavia și alte locuri din Balcani.
Într-un raport se menționa că lucrase pentru scurtă vreme cu o
mică unitate din apropiere de Napoli, unde fuseseră trimiși doi
bărbați și o femeie ca să „slăbească șuruburile“ – cum se
spunea brutal în raport – unui grup ce acționa încă sub
acoperire. Unii inși din unitatea ei fuseseră capturați sau uciși.
Se pomenea și de o posibilă trădare.
Dar de cele mai multe ori nu găseam decât ștampile
neclare cu nume de orașe aplicate în pașapoartele ei, laolaltă
cu numele false pe care le folosise, cu date șterse sau
mâzgălite, așa că am renunțat să mai încerc să înțeleg exact
unde și când anume fusese. Am înțeles că rănile de pe brațul
ei erau singurele dovezi pe care le aveam.
Am dat încă o dată peste Arthur McCash. Fusese în
străinătate și, după o conversație prudentă, am ieșit împreună
la masă. Nu m-a întrebat niciodată cu ce mă ocup acolo, așa
cum nici eu nu l-am întrebat unde fusese trimis. Știam deja
bine codurile sociale ale edificiului și înțelegeam că traseul
conversației noastre din seara aceea trebuia să evite orice
amplitudini semnificative. Ce am făcut totuși, cu senzația că
n-ar fi ceva inacceptabil, că e un subiect aflat de partea
nevinovată a conversației, a fost să mă întreb cu voce tare ce
rol jucase Molia în viața noastră. McCash a expediat
întrebarea cu un gest al mâinii. Eram într-un restaurant aflat la
o distanță respectabilă de birou, dar s-a uitat instantaneu în jur.
— Nu pot să vorbesc despre asta, Nathaniel.
Zilele și nopțile petrecute de noi în casa de pe Ruvigny
Gardens se derulaseră departe de zona guvernamentală, dar
McCash tot mai avea senzația că nu poate discuta despre o
persoană care, presupuneam eu, nu avea nimic de-a face cu
secretele de stat. În schimb, avea de-a face întru totul cu
Rachel și cu mine. O vreme nici unul dintre noi nu a vorbit.
Eu, enervat că eram obligați să ne purtăm ca doi străini, nu
voiam să cedez și nici să schimb subiectul. L-am întrebat, pe
jumătate tachinându-l, dacă își amintește de crescătorul de
albine care venea adesea la noi acasă, un anume domn
Florence. I-am spus că vreau să-l găsesc. Că acum cresc albine
în Suffolk și am nevoie de niște sfaturi. Avea cumva adresa
lui?
Tăcere.
— Nu e decât un crescător de albine! Am o matcă moartă
și trebuie s-o înlocuiesc. Te porți caraghios.
— Poate, a ridicat din umeri McCash. Nici măcar nu ar
trebui să iau cina asta cu tine, să mănânc cu tine.
Și-a mutat furculița mai aproape de farfurie și nu a mai
spus nimic cât timp ni s-a adus mâncarea, după care a început
iar să vorbească, uitându-se în urma chelnerului care se
îndepărta.
— Ceva totuși vreau să-ți spun, Nathaniel… Când mama
ta a părăsit serviciile secrete, și-a șters toate urmele – și asta
dintr-un singur motiv. Pentru ca nimeni să nu mai poată ajunge
la tine și la Rachel. Și în jurul vostru au existat întotdeauna
oameni care v-au protejat. Eu, practic, am început să vin pe
Ruvigny Gardens de câteva ori pe săptămână ca să stau cu
ochii pe voi. Eu am adus-o pe mama voastră, atunci când s-a
întors în Anglia pentru o scurtă perioadă, ca să te vadă
dansând în clubul ăla din Bromley, să te poată vedea, măcar de
la distanță. Mai trebuie să știi și că oamenii cu care lucra,
chiar și după ce, teoretic, războiul se încheiase, oameni ca
Felon și Connolly, erau esențiali pentru noi ca scutieri și ca
aghiotanți.
Gesturile lui Arthur McCash exprimau ceea ce aveam să
numesc „nervozitate englezească“. În timp ce vorbea, l-am
privit cum își mută de mai multe ori paharul cu apă, furculița,
o scrumieră goală și untiera. Asta îmi arăta cu ce viteză îi
funcționa creierul și era clar că deplasarea acelor obstacole îl
ajuta să și-l încetinească.
Nu am spus nimic. Nu voiam să știe ce descoperisem pe
cont propriu. El era un funcționar disciplinat și respecta
regulile.
— A stat departe de voi doi pentru că se temea că s-ar
putea face legătura între voi și ea, că o vor folosi cumva ca să
vă facă rău. S-a dovedit că avea dreptate. Venea rar la Londra,
dar tocmai fusese rechemată.
— Tata? am spus încet.
Abia dacă m-a lăsat să termin. A făcut un gest indiferent,
care sugera că nu a fost vorba decât de soartă.
A achitat nota și ne-am strâns mâinile în prag. Și-a luat la
revedere cu emfază, ca și cum era ceva definitiv și nu aveam
să ne mai întâlnim niciodată așa. Cu ani în urmă mă abordase
într-o manieră aproape neplăcută în gara Victoria și îmi
cumpărase un ceai la cafenea. Pe atunci nu știam că e coleg cu
mama. Acum se îndepărta de mine cu pași iuți, de parcă era
ușurat să scape. Eu nu aveam nici acum vreo fărâmă de
informație despre viața lui. Ne dădeam târcoale de multă
vreme. Bărbatul acesta, care se mulțumea să nu pomenească
nimic despre curajul de care dăduse dovadă în noaptea în care
ne salvase, în care mama, reîntoarsă în viața mea, mă atinsese
pe umăr și mă salutase cu vechea mea poreclă, spunându-mi
„Bună, Peticel“. Apoi s-a dus repede la el, i-a descheiat
cămașa albă însângerată și l-a întrebat ce e cu sângele.
Al cui e sângele?
Al meu. Nu al lui Rachel.
Sub cămășile albe, imaculate, ale lui McCash cicatricile
aveau să rămână veșnic – amintiri ale nopții când ne apărase
pe mine și pe sora mea. Dar acum știam că o ținuse la curent
pe mama în legătură cu noi, că fusese ochiul ei secret din casa
de pe Ruvigny Gardens. La fel cum Molia, așa cum spusese
Rachel, avusese grijă de noi mai mult decât îmi dădeam eu
seama.
Mi-am amintit de un sfârșit de săptămână când am stat cu
Molia pe malul lacului Serpentine și am privit-o pe Rachel
cum intră în apă ca să ajungă la ceva ce voia să salveze, cum
își ridică rochia și picioarele ei goale se întâlnesc cu imaginea
ei răsturnată. Să fi fost o bucată de hârtie? Vreo pasăre cu o
aripă ruptă? Nu contează. Important e că atunci când m-am
întors spre Molie, am văzut că o privea intens, nu doar pentru
ceea ce reprezenta, ci cu o grijă permanentă față de ea. Și
toată după-amiaza aceea mi-am amintit cum Walter – haideți
să-i spunem de-acum Walter – se uita la oricine se apropia de
noi ca și cum putea reprezenta o sursă de pericol. Probabil că
au existat zile – în tot timpul acela cât nu am stat cu ei doi,
căci aveam treabă cu Zvârluga – când ochii Moliei erau
pironiți pe Rachel în felul ăsta protector.
Dar acum știam că și Arthur McCash ne fusese veghetor,
că trecea pe la noi acasă o dată sau de două ori pe săptămână
ca să ne aibă sub ochi. Dar atunci, după cină, când s-a
îndepărtat de mine, am simțit față de el același lucru pe care îl
simțisem și la cincisprezece ani. Era în continuare aceeași
prezență solitară, prospăt sosit de la Oxford cu limerickul lui
scandalos, imposibil de plasat într-un decor autentic. Deși,
dacă l-aș fi întrebat despre anii de școală, sunt sigur că mi-ar
fi descris culorile de pe fularul uniformei sau internatul,
probabil botezat după vreun explorator englez. De fapt uneori
casa de pe Ruvigny Gardens îmi pare încă un fel de teatru de
amatori unde un bărbat pe nume Arthur se repede pe scenă să-
și recite dialogul stângaci și, când se termină, dispare – unde?
Era un rol scris anume pentru el, personajul secundar, care l-a
dus până la urmă să zacă pe o canapea din culisele teatrului
Bark, cu cămașa albă plină de sângele care începea deja să-i
îmbibe și pantalonii. Un moment care rămăsese secret, în
afara scenei.
Dar imaginea din noaptea aceea îmi tot revine în minte:
mama care se duce la el, trăgându-și un scaun, lumina slabă a
singurei lămpi din încăpere, gâtul și fața ei frumoasă aplecată
să-l pupe scurt pe obraz.
 — Pot să te ajut, Arthur? o aud spunând. O să vină un
medic…
— Sunt în regulă, Rose.
Mama se uită spre mine peste umăr, îi descheie cămașa, i-
o scoate din pantaloni ca să vadă cât de grave sunt tăieturile,
își scoate eșarfa de bumbac de la gât ca să curețe cu ea
sângele ce curge încă. Întinde mâna spre glastră.
— Nu m-a înjunghiat.
— Doar te-a tăiat. Văd. Unde e Rachel?
— E în regulă, spune el. E cu Norman Marshall.
— Cine e ăsta?
— Zvârluga, spun eu din celălalt capăt al camerei.
Și ea se întoarce spre mine, parcă surprinsă că există ceva
ce eu știu și ea nu.
O mamă care lucrează
 Am găsit urmele ieșirii grăbite a mamei din serviciile
secrete după întoarcerea în țară, în 1946, când a rupt toate
legăturile cu ei și apoi s-a mutat cu discreție în Suffolk, în
timp ce eu și Rachel ne încheiam ultimii ani de studii pe la
școli îndepărtate. Așa că, după ce trăiserăm fără mamă cât
timp lucrase în Europa, am trăit fără mamă și în perioada care
a urmat, când ea se adapta iarăși la viața anonimă de civil și
ștergea urmele tuturor numelor ei false.
Am găsit rapoarte datate după momentul când părăsise
serviciile și în care se atrăgea atenția că numele Viola
reapăruse într-un document recent și că exista posibilitatea ca
aceia care o căutau să nu fi renunțat. Reacția ei a fost să
refuze propunerea de a i se trimite „factori de la Londra“ care
să o apere, hotărând în schimb să caute pe cineva din afara
sferei ei profesionale pentru protecție – dar nu protecția ei, ci
a fiului ei atunci când stătea cu ea. Prin urmare, fără ca eu să
știu nimic, l-a convins pe un grădinar local, Sam Malakite, să
vină la noi acasă și să-mi ofere de lucru. Nimeni din fostul
univers al mamei nu a fost invitat vreodată în preajma noastră.
Nu aveam nici o bănuială că ar mai căuta-o cineva pe Rose
Williams și nu știam că eram pus sub protecție. Abia după
moartea mamei am descoperit că avusese mereu grijă ca în
preajma copiilor ei – chiar și a lui Rachel, în îndepărtatul
decor galez – să existe tot felul de păsări de pază. Așadar,
Arthur McCash fusese înlocuit cu Sam Malakite, un grădinar
care nu purta niciodată armă, dacă nu puneai la socoteală
săpăliga cu trei colți sau diversele foarfece de grădină.
Îmi amintesc că am întrebat-o o dată cum de începuse să-l
simpatizeze pe domnul Malakite, fiindcă era limpede că ținea
mult la el. Era în grădină, în genunchi, și se ocupa de straturile
de năsturei. S-a lăsat pe spate, privind nu spre mine, ci undeva
în zare.
— Drept să zic, atunci când ne-a întrerupt o conversație ca
să spună „Cred că îmi miroase a nitroglicerină“. Poate că mi-a
plăcut cuvântul ăsta neașteptat, strecurat cu atâta naturalețe în
remarca lui. Sau m-a umplut de energie. Sunt lucruri la care
odinioară m-am priceput bine.
Dar pentru mine, pentru adolescentul de atunci, Sam
Malakite reprezenta doar niște detalii din lumea în care trăiam.
Nu mi l-am imaginat niciodată ca făcând parte din lumea în
care se puneau incendii și se folosea nitroglicerină. Era cel
mai relaxat și mai statornic om pe care îl întâlnisem.
Distracția lui era să ia miercurea, în drum spre muncă, ziarul
de patru pagini scos din fonduri proprii de pastorul Mint, care
se credea un fel de Kilvert1 local. Omul nu făcea prea multe
pentru comunitate în afară de faptul că ținea o predică pe
săptămână în fața unei congregații de vreo douăzeci de
persoane. Dar scotea acel ziar. Combinate, predica și ziarul
transformau cu de-a sila orice incident din zonă într-o parabolă
morală. Cineva care leșinase la brutărie, un telefon care suna
tot timpul la colțul străzii Adamson, o cutie de caramele cu
vin furată de la cofetărie, folosirea greșită a cuvântului
„mirean“ la radio – toate ajungeau în predica lui și apoi în
Lumina lui Mint, care n-avea conținut spiritual nici de frică.
În Lumina lui Mint un atac al marțienilor ar fi fost ignorat.
Asta chiar fusese politica ziarului între 1939 și 1945, când
consemna în cea mai mare parte reclamații de-ale localnicilor,
de pildă despre prezența iepurilor în grădinile de război. Joi,
ora 00.01, un polițist a fost „copleșit de emoție“ în timpul
unei furtuni, în timp ce-și făcea ultimul rond din noaptea
aceea. Duminică, ora 16.00, o motociclistă a fost oprită de un
bărbat care căra o scară. Până la slujba de duminică, o scară
împrumutată fără a o cere sau un școlar care a fluturat o
lanternă prin fața pisicii vecinului, „în încercarea de a o
hipnotiza cu mișcarea pendulară și circulară“, căpătau
profunde înțelesuri biblice, iar pisica hipnotizată era imediat
legată de Sfântul Pavel orbit la vederea lui Iisus pe drumul
Damascului. Cumpăram Lumina lui Mint și citeam pasaje cu
voce tare, pe un ton sumbru, clătinând înțelept din cap și
ridicându-ne ochii spre cer. Domnul Malakite era de părere că,
deoarece era grădinarul local de la piață, moartea lui va fi
legată de înmulțirea pâinilor și a peștilor. Nimeni nu citea
Lumina lui Mint cu mai multă atenție decât noi. Cu strania
excepție a mamei. Miercurea, când domnul Malakite mă
aducea acasă, îl invita de fiecare dată la ceai și sendvișuri cu
pastă de pește, îi lua ziarul și se retrăgea singură în birou. Îl
citea fără să râdă niciodată și acum îmi dau seama că nu căuta
în paginile lui absurdele metafore spirituale, ci eventuale
referiri la prezența vreunui necunoscut prin zonă. Ea nu se
prea mai vedea cu nimeni în afară de domnul Malakite și, din
când în când, cu poștașul. Insista chiar să nu ținem nici un
animal în casă. Rezultatul a fost că aveam o pisică sălbăticită
afară și un șobolan înăuntru.
Experiența mea de nomad prin diferite școli mă făcuse și
mai plin de tact, nu numai independent, și nu-mi plăceau
situațiile conflictuale. Evitam orice schwer. Mă retrăgeam din
orice conflict de parcă aș fi avut pleoape false, cum au păsările
și unii pești, care le permit să se distanțeze pe tăcute, aproape
cu eleganță, de cei de față. Aveam în comun cu mama această
preferință pentru intimitate și solitudine. O cameră în care nu
izbucneau certuri și o masă frugală ne erau pe plac
amândurora.
Numai în privința îmbrăcăminții ne deosebeam.
Călătoriile mele dintr-un loc în altul mă obligaseră să mă ocup
singur de aspectul meu îngrijit. Banala acțiune a călcatului
hainelor îmi dădea o senzație de control. Îmi spălam și îmi
călcam până și hainele cu care mergeam la muncă în câmp.
Mama în schimb atârna câte o bluză la uscat pe crengile unei
tufe, după care și-o punea pur și simplu pe ea. Nu știu dacă
disprețuia această pedanterie a mea, fiindcă nu spunea nimic.
Poate nici nu o remarca. Dar când stăteam față în față la masă,
îi vedeam fața slabă, cu ochii limpezi, deasupra unei cămăși
necălcate pe care o considera numai bună pentru seară.
Se înconjura de tăcere și aproape că nu asculta radioul
decât dacă se difuza vreo adaptare dramatică după ceva gen
Neprețuita otravă sau Lolly Willowes2, romanele clasice pe
care le citise în adolescență. Niciodată știrile. Niciodată
comentariile politice. Ar fi putut trăi foarte bine într-o lume
care existase cu douăzeci de ani în urmă, pe când părinții ei
locuiau la White Paint. Această tăcere ca un gol nu făcea decât
să sublinieze distanța dintre noi. În timpul uneia din rarele
certuri fără menajamente pe care le-am avut cu mama, când m-
am plâns că ne abandonase, reacția ei a venit prea rapid:
— Păi, o vreme a fost Olive lângă voi. M-a ținut ea la
curent.
— Stai așa… Olive? O cunoșteai pe Olive Lawrence?
A dat înapoi, ca și cum divulgase prea multe.
— Et-no-gra-fa? O cunoșteai?
 — Nu era doar etnografă, Peticel!
— Ce altceva mai era?
Nu a spus nimic.
— Pe mai cine? Pe cine mai știai?
— Am păstrat legătura.
— Minunat. Ai păstrat legătura. Pentru binele tău! Cât mă
bucur. Ne-ai părăsit fără un cuvânt. Și tu, și tata.
— Trebuia să muncesc. Aveam responsabilități.
— Nu față de noi! Rachel te urăște atât de mult, că nu vrea
să vorbească nici măcar cu mine. Pentru că sunt aici, cu tine,
mă urăște și pe mine.
— Da, am fost afurisită de fiica mea.
Am luat o farfurie de pe masă și am aruncat-o cu răutate
pe sub mână spre un perete, de parcă asta ar fi pus punct
conversației. Dar farfuria a luat o traiectorie curbă, a lovit
muchia bufetului și s-a spart, iar un ciob a zburat prin aer,
învârtindu-se, direct spre mama și i-a făcut o tăietură pe
frunte, chiar deasupra ochiului. Apoi zgomotul cioburilor pe
podea. Nimeni nu a spus nimic, am rămas nemișcați și ei îi
șiroia sângele pe o parte a feței. Am dat să mă apropii de ea,
dar m-a oprit cu un gest al mâinii, parcă disprețuitoare. A
rămas acolo impasibilă, severă, fără să ducă măcar mâna la
frunte ca să vadă unde e rănită. Continua să țină mâna ridicată,
cu palma îndreptată spre mine, ca să mă împiedice să mă
apropii, să mă împiedice să încerc s-o îngrijesc, de parcă era o
nimica toată. Avusese parte de lucruri mai rele. Eram în
aceeași bucătărie unde îi văzusem șirul de cicatrici de pe braț.
— Unde te-ai dus? Spune-mi măcar ceva.
— Totul s-a schimbat în noaptea când am fost cu tine și cu
Rachel aici, la White Paint, și am ascultat cum vâjâie bombele
pe deasupra noastră. Trebuia să mă implic. Să vă protejez. Am
crezut că o fac pentru siguranța voastră.
— Cu cine ai fost? Și de unde o știi pe Olive?
— Ți-a plăcut de ea, nu-i așa…? În fine, nu era numai
etnografă. Îmi amintesc cum o dată a trecut cu planorul,
împreună cu un grup de meteorologi, peste Canalul Mânecii.
Oamenii de știință lucraseră la asta toată săptămâna,
înregistraseră viteza vântului, curenții, și Olive era acolo cu
ei, sus pe cer, încercând să prevadă vremea și riscul de ploaie,
ca să confirme sau să amâne invazia din Ziua Z. Se ocupa și
de alte lucruri. Dar acum ajunge.
Ținea în continuare mâna ridicată, de parcă depunea
mărturie împotriva voinței ei. Apoi s-a întors, s-a aplecat și s-
a spălat de sânge în chiuvetă.
A început să-mi lase la îndemână cărți, în special romane
pe care le citise în facultate, înainte să se mărite cu tata. „O,
era un cititor avid… Probabil că asta ne-a făcut să ne
apropiem… la început.“ În casă erau multe volume de Balzac
în franceză, ediții necartonate, și știam că asta e pasiunea ei.
Părea să nu o mai intereseze ce se petrecea în lumea de afară.
Nu o mai interesau decât personaje ficționale ca Rastignac al
lui Balzac. Nici eu nu cred că o interesam. Deși probabil
simțea că ar trebui să mă influențeze într-un fel sau altul. Dar
nu cred că își dorea neapărat iubirea mea.
Șahul a fost sugestia ei, un fel de metaforă, bănuiesc, a
confruntării noastre, și am acceptat ridicând din umeri. S-a
dovedit un profesor surprinzător de bun, avea un mod foarte
atent de a explica regulile și mișcările. Nu trecea niciodată la
etapa următoare până nu era sigură că am înțeles ceea ce
tocmai mă învățase. Dacă îmi dezvăluiam nerăbdarea, o lua de
la capăt – nu o păcăleam dând din cap că am înțeles. Era o
plictiseală nesfârșită. Voiam să ies afară, la câmp. Iar noaptea
nu puteam să dorm, pentru că mutările strategice mi se arătau
singure în întuneric.
După primele lecții am început să jucăm și mă bătea fără
milă, după care așeza iar pe tablă piesele cu care pierdusem,
ca să-mi arate cum aș fi putut să scap dintr-o situație
periculoasă. Dintr-odată existau cincizeci și șapte de căi de a
traversa un spațiu gol, de parcă eram o pisică cu urechile
ciulite care intră pe o alee necunoscută. În timp ce jucam,
vorbea întruna, fie ca să-mi distragă atenția, fie ca să spună
ceva esențial despre concentrare, modelul ei fiind o victorie
celebră din 1858 care primise numele de „Opera“, pentru că
partida se jucase chiar într-o lojă în timpul unui spectacol cu
Norma lui Bellini. Era muzică pe placul mamei, iar șahistul
american, el însuși un iubitor de operă, își arunca ochii din
când în când spre acțiunea de pe scenă în timp ce juca
împotriva unui duce neamț și a unui conte francez, care se
sfătuiau întruna cu voce tare ce mutări să facă împotriva lui.
De fapt, mama voia să-mi demonstreze cum să eviți să ți se
distragă atenția. Pe scenă preoții erau mituiți și uciși,
personajele principale aveau să fie până la urmă arse pe rug,
iar în tot timpul ăsta americanul iubitor de șah și de operă a
rămas concentrat pe strategia pe care o alesese, netulburat de
muzica aceea extraordinară. Era exemplul mamei de
concentrare fără egal.
Într-o seară o furtună s-a format deasupra văii noastre în
timp ce noi stăteam încordați la masa din seră. Aveam lângă
noi o lampă cu sodiu. Mama așeza pionii și turele pe poziții,
iar furtuna se apropia încet de noi. Toate tunetele și fulgerele
acelea ne făceau să ne simțim lipsiți de apărare în carapacea
noastră subțire de sticlă. Afară putea la fel de bine să se cânte
opera lui Bellini. Înăuntru aerul era parfumat de la plante și
aveam două rezistențe electrice care încercau să încălzească
încăperea. Ne mișcam piesele în lumina gălbuie și constantă a
lămpii cu sodiu. Îi făceam față bine, în ciuda faptului că
furtuna îmi distrăgea atenția. Mama, îmbrăcată cu cardiganul
ei albastru, fuma și abia dacă se uita la mine. Toată luna
august fusese plină de furtuni, iar dimineața era iar senin,
aerul era proaspăt și curat, ca începutul unui nou secol.
Concentrează-te, mi-a șoptit când ne-am așezat, în mijlocul
rafalelor și sclipirilor furtunii, pregătiți pentru încă una din
micile noastră înfruntări ale voințelor. În fracțiunea de
secundă a unei luciri de fulger am văzut-o cum cade pentru o
clipă în tranșeul greșit al luptei. Am văzut mișcarea evidentă
care îmi rămăsese, dar imediat am văzut și alta, care era
greșită sau ar fi putut fi chiar mai bună. Am mutat imediat și
mama a văzut ce făcusem. Zgomotele ne înconjurau din toate
părțile, dar acum nu mai făceam altceva decât să le ascultăm.
Fulgerul a umplut de lumină sera și i-am văzut fața, expresia
care arăta… ce? Surpriză? Un fel de bucurie?
Iată-ne în sfârșit, o mamă și fiul ei.
Când crești înconjurat de incertitudini, nu ai de-a face cu
oamenii decât pe termen scurt, câte o zi sau, ca să fii și mai
sigur, câte o oră. Nu-ți bați capul cu ce trebuie sau ar fi bine să
ții minte despre ei. Ești pe cont propriu. Așa că mi-a luat
multă vreme să încep să mă pot baza pe trecut, să-mi
reconstruiesc modul de a-l interpreta. Nu exista nici un pic de
consecvență în felul cum îmi aminteam comportamentele. Îmi
petrecusem cea mai mare parte a copilăriei încercând să-mi
păstrez echilibrul, să mă mențin la suprafață. Până când, pe la
sfârșitul adolescenței, așezată într-o seră, în căldura ei
artificială, Rose Williams a jucat o partidă de șah pe viață și
pe moarte cu fiul ei, singurul dintre cei doi copii ai săi care
acceptase să locuiască împreună cu ea. Uneori purta un capot
de casă care îi dezgolea gâtul firav. Alteori, cardiganul
albastru. Își ascundea fața în el și nu îi vedeam decât ochii
neîncrezători și părul nisipiu.
— Apărarea înseamnă atac.
A spus-o de mai multe ori.
— Primul lucru pe care îl învață un bun conducător militar
e arta retragerii. E important cum pătrunzi undeva și cum ieși
teafăr de acolo. Hercule a fost un mare războinic, dar a murit
acasă, într-o haină îmbibată cu otravă, din pricina eroismului
de care dăduse dovadă până atunci. E o poveste veche.
Siguranța celor doi nebuni ai tăi, de pildă, chiar dacă pentru
asta sacrifici regina. Nu, nu face asta! Bun, ai jucat așa, deci
uite ce fac eu acum. Adversarul te va pedepsi întotdeauna
pentru micile greșeli. Cu asta îți dau mat în trei mișcări.
Și, înainte să mute calul, s-a aplecat spre mine și mi-a
ciufulit părul.
Nu-mi mai aminteam când mă atinsese mama ultima dată.
În timpul acelor turnee nu știam niciodată sigur dacă are de
gând să mă învețe sau să mă bruscheze. Uneori părea nesigură
– o femeie dintr-un deceniu trecut, o muritoare. Totul părea o
bizară punere în scenă. Ceva din atmosfera acelor seri îmi
permitea să mă concentrez exclusiv asupra ei, cum stătea
așezată vizavi de mine în semiîntunericul încăperii – chiar
dacă știam că exact asta îmi distrage atenția. Vedeam cu ce
iuțeală i se mișcă mâinile, cum ochii ei nu urmăresc decât ce
gândesc eu. Amândoi aveam senzația că nu mai există nimeni
altcineva pe lume.
La finalul acelei partide, înainte să se retragă la culcare,
deși știam că avea să mai stea trează ore bune singură, a
aranjat din nou tabla de șah.
 — Asta e prima partidă pe care am memorat-o, Nathaniel.
E partida de la operă de care ți-am povestit.
A stat în picioare lângă tabla de șah și a jucat la două
mâini, o mână cu albele, alta cu negrele. O dată sau de două
ori s-a oprit ca să mă lase să propun eu următoarea mișcare.
— Nu, așa! spunea ea, nu iritată de opțiunea mea, ci
minunându-se de mișcarea maestrului. Vezi, a mutat nebunul
aici.
A continuat să-și miște mâinile tot mai repede, până ce
toate piesele negre au fost doborâte.
Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că va trebui cumva s-
o iubesc pe mama ca să pot înțelege cum era acum și cum
fusese cu adevărat. Nu era ușor. Am observat, de pildă, că nu
îi plăcea să mă lase singur în casă. Dacă mă hotăram să rămân
acasă, evita să iasă, ca și cum mă bănuia că voiam să
scotocesc prin ce-o fi avut ea intim și personal. Doar era
mama mea! I-am pomenit o dată de asta și a fost atât de
stânjenită, încât am dat înapoi și mi-am cerut scuze, ca să nu
fie nevoită să spună ceva în apărarea ei. Aveam să descopăr
mai târziu că era pricepută la arta războiului, dar am avut
senzația că reacția ei nu fusese jucată. O singură dată mi-a
dezvăluit ceva despre ea, când mi-a arătat câteva fotografii pe
care părinții ei le păstraseră într-un plic maro din camera lor.
Am văzut figura serioasă, de liceană, a mamei mele la
șaptesprezece ani, sub bolta de tei, dar și fotografii cu ea
alături de mama ei cea dârză și de un bărbat înalt, care în
unele poze avea un papagal pe umăr. Bărbatul era o prezență
pe care o rețineai și apărea iarăși, ceva mai vârstnic, în câteva
fotografii făcute mai târziu, împreună cu mama și părinții ei,
la barul Casanova Revue din Viena – am citit numele pe o
scrumieră mare de pe masă, lângă vreo zece pahare goale de
vin. Dar în rest la White Paint nu era nimic care să ofere vreun
indiciu despre viața ei de adult. Telemah să fi fost și tot nu aș
fi găsit nici o dovadă a activităților ei de părinte dispărut, nici
o mărturie a călătoriilor ei pe mările întunecate ca vinul.
În cea mai mare parte a timpului ne făceam de lucru,
încercând să nu ne incomodăm unul pe altul. Pentru mine era o
ușurare să plec la muncă în fiecare dimineață, chiar și
sâmbăta. Apoi într-o seară, după una din cinele noastre
frugale, mi-am dat seama că mama era neliniștită, că era
 g ș
evident nerăbdătoare să iasă din casă, chiar dacă stătea să
plouă. Nori negri se învârtiseră pe deasupra noastră toată ziua.
— Haide. Faci o plimbare cu mine?
Nu voiam și aș fi putut s-o refuz, dar am hotărât să merg
și decizia mi-a fost întâmpinată cu un zâmbet clar.
— Îți mai povestesc despre partida de la operă, a zis. Ia-ți
o haină. O să plouă. N-am vrea să fim nevoiți să ne întoarcem
din cauza asta.
A încuiat ușa și am pornit spre vest, către unul dintre
dealuri.
Câți ani avea ea atunci? Poate patruzeci? Eu aveam
optsprezece. Se măritase de tânără, cum erau obiceiul și moda
în vremurile acelea, cu toate că studiase limbi străine la
universitate și mi-a spus o dată că își dorise să-și ia licența în
Drept. Dar a renunțat la asta și a crescut în schimb doi copii.
Avea puțin peste treizeci de ani, era încă foarte tânără când s-a
pornit războiul și a început să lucreze ca operator la
transmisiuni. Acum mergea alături de mine în haina ei galbenă
cauciucată.
— Paul Morphy îl chema. Era 21 octombrie 1858…
— Bun, Paul Morphy, am spus, de parcă mă pregăteam
pentru al doilea serviciu pe care urma să-l expedieze peste
fileu.
— Bun.
Aproape că a râs.
— Și n-o să-ți spun asta decât o dată. S-a născut în New
Orleans. Un copil minune. La doisprezece ani a învins un mare
maestru maghiar care călătorea prin toată Louisiana. Părinții
lui ar fi vrut să se facă avocat, dar el a renunțat la asta și și-a
urmat pasiunea pentru șah. Iar cea mai importantă partidă din
viața lui a fost cea jucată la Opera Italiană din Paris împotriva
ducelui de Brunswick și a contelui Isouard – despre care
lumea își mai amintește dintr-un singur motiv și anume că au
fost învinși de acest tânăr de douăzeci și unu de ani.
Eu zâmbeam în sinea mea. Câte titluri! Îmi aminteam cum
Agnes îl botezase pe unul dintre câini, care îi mâncase toată
mâncarea în casa din Mill Hill, „Contele de Sandwich“.
 — Dar și situația, și locul unde s-a jucat partida i-au făcut
pe toți celebri. Parcă ar fi fost o scenă dintr-un roman austro-
ungar sau o aventură gen Scaramouche. Cei trei jucători
stăteau în loja privată a ducelui de Brunswick, practic
deasupra scenei. Dacă se aplecau, puteau să o sărute pe
primadonă. Și era premiera operei Norma a lui Bellini, care se
mai cheamă și Infanticidul. Morphy nu văzuse niciodată
Norma și își dorea să vadă spectacolul, pentru că pur și
simplu îi plăcea la nebunie muzica. Dar era așezat cu spatele
la scenă, așa că muta repede, după care se întorcea spre
reflectoare. Poate că asta a făcut ca partida să fie o
capodoperă: fiecare mutare era schițată rapid în aer, abia
atingea realitatea de pe pământ. Adversarii lui se sfătuiau între
ei și făceau o mișcare nesigură. Morphy se întorcea, arunca o
privire la tabla de joc, muta un pion sau un cal și revenea la
acțiunea de pe scenă. Timpul lui cumulat pe parcursul întregii
partide a fost, probabil, sub un minut. A fost o partidă
inspirată, încă e inspirată, încă e considerată una dintre
partidele remarcabile. Juca cu albele. Deci partida începe cu
apărarea Philidor, o deschidere pasivă pentru negru. Pe
Morphy nu-l interesează să captureze piese negre încă de la
început, preferând în schimb să-și poziționeze forțele pentru
un mat rapid, ca să se poată întoarce să urmărească spectacolul
de operă. Între timp discuțiile teoretice dintre adversarii săi
devin tot mai zgomotoase, deranjând atât publicul, cât și pe
solistă, madame Rosina Penco, care joacă rolul marii preotese
Norma și care tot întoarce privirea spre loja ducelui. Morphy
aduce în joc regina și un nebun, care domină împreună centrul
tablei de joc și obligă negrul să adopte o poziție defensivă, cu
puțin spațiu de mișcare.
Mama s-a întors spre mine în întuneric, întrebându-mă:
— Urmărești ce se întâmplă pe tabla de joc?
— Urmăresc, am spus eu.
— În scurt timp negrul e în derivă. Urmează pauza. Pe
scenă s-au petrecut de toate – iubire romantică, gelozie,
dorința de a ucide, arii remarcabile. Norma a fost părăsită și
decide să-și omoare copiii. Și în tot timpul ăsta publicul s-a
uitat spre loja ducelui de Brunswick! În actul al doilea
acțiunea continuă. Piesele negre sunt pasive, legate de rege,
caii sunt țintuiți pe loc de nebunii lui Morphy. Urmărești?
 — Da, da.
— Acum Morphy scoate o tură la atac în centrul tablei.
Face o serie de sacrificii senzaționale ca să împingă negrul
într-o poziție tot mai lipsită de speranță. Și continuă cu
elegantul sacrificiu al reginei pe care ți l-am arătat ieri-seară și
care va conduce rapid la mat. Când se ajunge în punctul
culminant al operei, unde consulul și Norma se hotărăsc să
moară împreună pe rugul funerar, Morphy poate în sfârșit să-
și dedice întreaga atenție muzicii, lăsându-și adversarii la
pământ.
— Uau, am spus.
— Te rog, nu mai spune „Uau“. Abia dacă ai stat câteva
luni în America.
— E un cuvânt expresiv.
— Începând cu apărarea Philidor, e ca și cum Morphy ar fi
inventat o mare profunzime filosofică în timp ce descoperea
opera. Asta se întâmplă, desigur, când nu te uiți foarte atent la
tine însuți. Și s-a întâmplat în seara aceea. Au trecut aproape o
sută de ani și acea mutare măruntă, executată în umbră,
dincolo de reflectoarele de pe scena unde se juca Norma, încă
mai e recunoscută drept genială.
— Ce s-a ales de el?
— A renunțat la șah și a devenit avocat, dar nu s-a
priceput la asta, așa că a trăit din banii familiei până la moarte,
la patruzeci și ceva de ani. Nu a mai jucat niciodată șah, dar a
avut parte de momentul acela de glorie pe fundalul unei
muzici excepționale.
Ne-am uitat unul la altul: eram amândoi uzi leoarcă.
Observasem când începuse ploaia, apoi uitasem de ea. Eram la
intrarea într-o dumbravă și căsuța noastră luminată, vopsită în
alb, se vedea undeva departe, mai la vale de noi. Am simțit că
mama e mai fericită aici decât ar putea fi vreodată în căldura
din casă, la adăpost. Aici, unde nu mai eram legați de casă,
avea o energie și o lejeritate cum rareori am mai văzut. Am
mers pe sub întunericul rece al copacilor. Nu avea nici un chef
să se întoarcă, așa că am rămas acolo câtva timp, aproape fără
să ne vorbim, fiecare în intimitatea lui. Probabil că așa o
vedeau și alții, cei cu care lucra, în timpul războaielor ei
tăcute, în mijlocul acelor confruntări necunoscute, mi-am zis
eu.
***
Mama a aflat de la domnul Malakite că un necunoscut se
mutase într-o casă aflată la câțiva kilometri de White Paint și
că nu spusese nimănui de unde vine sau ce profesie are.
O pornește pe jos de-a lungul pădurii Rumburgh și trece
de fermele aflate la sud-vest de satul Sf. Iacob, până îi apare în
raza vizuală casa bărbatului. Se lasă seara. Ea așteaptă până se
sting toate luminile, apoi încă o oră. Într-un final se întoarce
acasă pe întuneric. A doua zi își face din nou apariția la o
jumătate de kilometru mai încolo și urmărește aceeași lipsă de
activitate. Până spre seară, când bărbatul uscățiv iese din casă.
Îl urmărește prudentă. Bărbatul dă înconjur vechiului
aerodrom. Nu merge nicăieri, își dă ea seama, doar colindă,
totuși rămâne în preajma lui până ce acesta se întoarce în casă.
Așteaptă încă o dată pe același câmp, chiar și după ora la care
mai toate luminile din casă s-au stins deja. Se apropie mai
mult de casă, se răzgândește și se întoarce la ea acasă, tot pe
întuneric și fără lanternă.
A doua zi încearcă să poarte o discuție cu poștașul:
— Vorbiți cu el când îi duceți corespondența?
— Nu prea. E un tip retras. Nici măcar nu iese în prag.
— Ce fel de corespondență primește? Primește multă?
— Păi, n-am voie să spun.
— Serios?
Aproape că râde de el.
— În fine. De regulă, cărți. O dată sau de două ori, un
pachet din Caraibe.
— Și altceva?
— În afară de cărți, nu știu sigur.
— Are câine?
— Nu.
— Interesant.
 — Dumneavoastră aveți? întreabă poștașul.
— Nu.
Conversația nu i-a fost de mare folos și îi pune capăt, deși
acum poștașul pare dornic să o continue. Mai târziu, cu sprijin
oficial, reușește să afle ce anume i se livrează străinului, dar
și ce expediază el. Precum și faptul că e din Caraibe, unde
bunicii lui au fost muncitori legați de glie la o plantație de
trestie-de-zahăr din coloniile britanice de-acolo. Rezultă că e
un soi de scriitor, pare-se că destul de cunoscut chiar și în alte
părți ale lumii.
Învață să-i pronunțe numele și și-l repetă singură, ca și
cum ar fi o floare rară, străină.
***
„Când va veni, va arăta ca un englez…“
Rose scrisese asta într-unul dintre puținele jurnale pe care
le-am găsit după moartea ei. Ca și cum până și în intimitatea
casei ei, până și într-un carnet secret, trebuia să fie atentă la
dezvăluirea unei posibilități. Poate că și-o spunea ca pe o
mantră. Când va veni, va arăta ca un englez…
Trecutul – după cum mama știa mai bine ca oricine – nu
rămâne niciodată în trecut. Deci în intimitatea jurnalului ei, în
casa ei, în țara ei, știa că încă e o țintă. Presupusese, evident,
că așa ar trebui să se deghizeze o persoană pusă pe răzbunare
dacă voia să pătrundă în inima Suffolkului și să ajungă la ea
fără să trezească suspiciuni. Singurul indiciu al unui posibil
motiv ar fi fost că, probabil, ar veni dintr-o zonă a Europei
unde lucrase și ea cândva și unde se luaseră decizii de război
îndoielnice. „Cine crezi că o să vină într-o bună zi pe urmele
tale?“ aș fi întrebat-o dacă aș fi știut. „Ce ai făcut atât de
îngrozitor?“ Iar ea ar fi răspuns, cred: „Păcatele mele sunt de
toate felurile“.
A recunoscut o dată în fața mea că tatăl meu, acea figură
cețoasă, se pricepuse mai bine ca oricine să ridice ziduri și
baricade împotriva trecutului.
— Unde e acum? am întrebat.
— În Asia, poate…
Răspuns evaziv.
 — Era un om vătămat. Ne-am văzut fiecare de drumul lui.
A făcut cu mâna un arc de cerc orizontal, ca și cum ar fi
curățat o masă. Tatăl meu, pe care nici unul dintre noi nu-l mai
văzuse din seara aceea îndepărtată când se îmbarcase în
avionul Avro Tudor.
Un copil schimbat în fașă își descoperă adevărata familie.
Deci nu aveam să-l cunosc niciodată la fel de bine cum îi
cunoscusem pe Zvârlugă sau pe Molie. Era ca și cum amândoi
erau personaje dintr-o carte pe care o citeam în lipsa tatei și tot
de la ei aveam să învăț lucruri. Îmi doream aventuri de neoprit
împreună cu ei sau măcar o idilă cu o fată dintr-un restaurant,
care ar putea dispărea din viața mea dacă nu făceam ceva,
dacă nu insistam. Căci asta înseamnă de fapt soartă.
Preț de câteva zile am încercat să intru și în alte arhive,
sperând să descopăr o prezență oarecare a tatei. Dar nu am
găsit nici o dovadă că ar fi avut vreo însărcinare, fie acasă, fie
peste hotare. Ori acolo nu se găsea nici o mențiune despre el,
ori identitatea lui era și mai secretă. Fiindcă era un loc unde
nivelul conta, unde eșaloanele cele mai de sus ale clădirii cu
șapte etaje dispăreau într-o ceață ce își retezase demult orice
legătură cu viața cotidiană. O parte din mine credea în
continuare că, dacă tatăl meu mai era de găsit pe undeva,
atunci aici trebuia să-l găsesc. Nu în cine știe ce avanpost al
imperiului, unde monitoriza demilitarizarea Japoniei și o lua
razna de la căldură, de la insecte și de la complexitatea vieții
în Asia de după război în general. Poate că totul era doar o
perdea de fum, ca promovarea aia a lui în Orientul Îndepărtat,
nu ce-mi doream să mi-l imaginez făcând, undeva mai aproape
de casă – o figură masculină alunecoasă, evanescentă, despre
care nu se vorbea niciodată și care pare-se că nici măcar nu
exista în scripte.
Căci, amintindu-mi cum mă lăsase de câteva ori să-l
însoțesc la biroul din oraș înainte de plecare și cum îmi
arătase harta aceea mare, pe care se găseau toate zonele lui de
afaceri, porturile de pe coastă, imperiile insulare ascunse
discret, m-am întrebat dacă asemenea birouri nu serviseră în
timpul războiului și drept centre de spionaj. Unde era clădirea
aceea de birouri unde tata mi-a explicat cum firma lui importă
ceai și cauciuc din colonii și unde o hartă luminată oferea o
imagine de sus a întinderii politice și economice a universului
lui? Din câte știam eu, poate chiar locul acela sau altul similar
găzduise cândva același gen de activități sub acoperire. Ce rol
avea cu adevărat tata în biroul unde m-a dus când eram copil?
Pentru că în astfel de stabilimente descoperisem că înălțimea
clădirii înseamnă putere. Iar clădirea asta îmi amintește acum
cel mai tare de Criterion, unde unii dintre noi lucrau în
spălătoriile și bucătăriile pline de abur de la subsol și nu
aveau voie niciodată să urce la nivelurile de sus ale clădirii, ci
erau triați ca peștii la uși și la scări, pentru ca nimeni să nu
ajungă mai sus de sălile de bal – și chiar și acolo numai
deghizați în uniforme de servitori. Oare fusesem deja cu tata
într-unul dintre birourile acelea învăluite în nori când eram
mic?
Odată, în joacă sau ca un fel de test, am pus pe hârtie o
listă de lucruri care i s-ar fi putut întâmpla tatei și i-am trimis-
o lui Rachel.
A fost strangulat în Johor.
A fost strangulat la bordul unui vas care se îndrepta spre
Sudan.
A plecat fără învoire și nu s-a mai întors.
E permanent sub acoperire, dar activ.
S-a retras la un centru din Wimbledon, doborât încet de
paranoia, enervat constant de sunetele care se aud de la un
spital veterinar din apropiere.
Se află încă la ultimul etaj al clădirii Unilever.
Nu mi-a răspuns niciodată.
Atâtea crâmpeie de amintiri fără etichetă. În dormitorul
bunicilor mei mi se arătaseră fotografii cu mama studentă în
posturi protocolare, dar nici una cu tata. Chiar și după decesul
mamei, când am scotocit prin White Paint ca să descopăr
indicii despre viața sau moartea ei, nu am dat peste nici o
dovadă fotografică a existenței tatei. Tot ce știam era că
hărțile politice ale vremii lui erau ample și cu multe țărmuri
și nu aveam să aflu în veci dacă era undeva aproape de noi sau
dispăruse pentru totdeauna în depărtările acelea – un om care,
cum se spune, trăiește în multe locuri și moare peste tot.
1. Robert Francis Kilvert (1840-1879), preot englez, autorul unor jurnale
cuprinzătoare ce descriau viața la țară.
2. Neprețuita otravă (Precious Bane), roman din 1924 al prozatoarei engleze Mary
Webb (1881-1927), laureat cu Prix Femina; Lolly Willowes, roman din 1926 al
romancierei și poetei Sylvia Townsend Warner (1893-1978).
 Podeaua cu privighetori

Nu s-a scris în ziare despre moartea mamei. Moartea lui

Rose Williams a provocat prea puține reacții publice în lumea
din care făcuse cândva parte. În ferparul scurt se spunea numai
că e fiică de amiral și nu se preciza locul înmormântării. Din
nefericire, moartea i-a fost menționată în Lumina lui Mint.
Rachel nu a venit la înmormântare. Când am primit vestea,
am încercat să dau de ea, dar telegrama mea a rămas fără
răspuns. Au participat însă surprinzător de mulți oameni din
afara orășelului, cu care am presupus că mama lucrase la
începuturile carierei. Asta în ciuda faptului că locul fusese
ținut secret.
A fost înmormântată nu în satul de lângă noi, ci la vreo
douăzeci și cinci de kilometri depărtare, în parohia Benacre
din districtul Waveney. Acolo a avut loc și slujba. Mama nu
era credincioasă, dar îi plăcuse mereu aerul simplu al bisericii
aceleia. Indiferent cine o fi organizat slujba, trebuie să fi știut
lucrul ăsta.
Înmormântarea a avut loc după-amiază. Momentul a fost
ales ca să le permită celor care veneau de la Londra să prindă
trenul de la nouă dimineața din gara Liverpool Street și să se
întoarcă apoi în oraș cu un tren de seară. Cine, mă întrebam
eu, privind mulțimea adunată în jurul gropii, aranjase toate
astea? Cine alesese citatul de pe piatra de mormânt? „Am
trecut prin Pericole și Beznă întocmai ca un Războinic.“ Când
i-am întrebat pe soții Malakite, mi-au spus că nu știu, dar
doamna Malakite era de părere că totul fusese făcut eficient și
cu gust. Printre cei prezenți nu era nici un ziarist, iar cei care
veniseră cu mașina și-au pus șoferii să-i aștepte la câteva sute
de metri de intrarea în cimitir, ca să nu atragă atenția. Probabil
că am părut distant, cufundat în durerea provocată de pierderea
mamei. Primisem vestea la facultate, abia cu o zi în urmă, și
participanții anonimi vedeau, fără îndoială, un băiat de
optsprezece ani rămas orfan și în voia sorții. Totuși la final
unul dintre ei a venit și mi-a strâns mâna fără nici un cuvânt,
de parcă asta era mângâierea potrivită, după care a continuat să
meargă, încet și adâncit în gânduri, spre ieșirea din cimitir.
 Nu am vorbit cu nimeni. Un alt domn s-a apropiat de mine
și mi-a spus „Mama ta a fost o femeie remarcabilă“, iar eu nici
măcar nu am ridicat privirea spre el. Am fost necioplit, acum
îmi dau seama de asta, dar s-a apropiat de mine exact atunci
când priveam în groapă, la coșciugul ei îngust din sălașul lui
de pământ. Mă gândeam că acela care făcuse coșciugul și
acela care îl comandase trebuie să fi știut cât de subțire era
Rose Williams. Și cât de mult i-ar fi plăcut lemnul întunecat
de cireș, și că vorbele din timpul slujbei nu ar fi oripilat-o și
nici nu i s-ar fi părut ironice, și poate chiar ar fi ales citatul
acela din Blake pentru piatra de mormânt. Mă uitam, așadar,
la ce se afla acolo, la doi metri mai jos de mine, și mă
gândeam la toate astea când am auzit vocea înceată, aproape
timidă, a bărbatului: „Mama ta a fost o femeie remarcabilă“.
Și, până să mă adun și să-mi dau seama cum ar fi fost
politicos să răspund, bărbatul acela înalt pe care nici nu-l
băgasem în seamă, dar care îmi respectase intimitatea, așa
cum o fi fost ea, se îndepărtase deja și nu l-am mai văzut decât
din spate.
După o vreme, în cimitir nu a mai rămas nimeni în afară de
mine și de soții Malakite. Londonezii și cei câțiva săteni care
veniseră să-și prezinte condoleanțele plecaseră. Soții Malakite
mă așteptau. Nu-i văzusem de când primisem vestea morții ei,
vorbisem doar cu Sam la telefon. M-am apropiat de ei și
atunci el a făcut gestul acela. Și-a desfăcut larg haina din blană
de bursuc – ținea mâinile în buzunare – și m-a cuprins în ea,
lipindu-mă de corpul lui cald, lângă inima lui. De când îl
cunoșteam, omul ăsta abia dacă mă atinsese vreodată. Rareori
mă întreba ce mai fac, deși știam că e curios să vadă ce o să se
aleagă de mine, ca și cum mă considera încă necopt la minte.
Am rămas peste noapte în casa lor, în camera de oaspeți, cu
fereastra care dădea spre grădina cu ziduri. Și a doua zi Sam
m-a dus cu mașina la White Paint. Eu am vrut să merg pe jos,
dar mi-a spus că vrea să discute cu mine. Atunci mi-a povestit
cum a murit mama.
Nimeni altcineva din sat nu știa ce se întâmplase. Nu-i
spusese nici măcar nevestei lui. Mama murise spre seară și
domnul Malakite a găsit-o a doua zi, pe la prânz. Era limpede
că murise pe loc. A dus-o pe Rose Williams – i-a spus numele
întreg, ca și cum dintr-odată nu mai exista nici un fel de
intimitate între ei – în camera de zi. Apoi a sunat la numărul
de telefon pe care i-l dăduse ea odată, așa cum îi spusese să
facă dacă i se întâmpla ceva, orice. Chiar înainte să mă sune pe
mine.
Vocea de la celălalt capăt al firului i-a cerut să-și spună
numele și locul unde se află. I-a cerut să confirme încă o dată
că e moartă. I s-a spus să aștepte. A urmat o pauză. Vocea a
revenit și i-a spus că nu trebuie să facă nimic. Doar să plece de
acolo. Numai că trebuia să păstreze tăcerea în legătură cu cele
întâmplate și, de asemenea, cu ceea ce tocmai făcuse. Sam
Malakite a băgat mâna în buzunar și mi-a dat bilețelul original
pe care i-l dăduse ea cu doi ani în urmă, cu numărul la care
trebuia să sune. Era scris pe un ton relaxat, dar atent, fără
emoții, însă am avut senzația că în claritatea și precizia lui se
citește un sentiment nerostit, poate chiar frică. Sam m-a lăsat
pe culmea de unde se vedea casa noastră.
— De aici poți să mergi pe jos, a spus el.
Și am pornit spre casa mamei.
Am pătruns în liniștea ei. Am lăsat afară ceva de mâncare
pentru pisica sălbăticită. Și am zdrăngănit o cratiță înainte să
intru în bucătărie, cum făcea și ea, ca să-l avertizez pe celebrul
șobolan.
Fusese cineva acolo, evident. Pe canapeaua pe care o
așezase domnul Malakite nu se vedea nici o urmă. Orice
amănunt care ar fi putut oferi cel mai mic indiciu fusese
îndepărtat. Am bănuit că va urma o investigație rapidă și
eficientă asupra morții ei și că, dacă se va declanșa vreo
ripostă guvernamentală, ea va fi cu siguranță invizibilă. Că eu
nu voi fi înștiințat. Și că în casă nu exista nimic din ceea ce ei
nu voiau să fie găsit. Doar dacă nu lăsase ea ceva aparent la
întâmplare, un lucru pe care să-l găsesc eu și să-l leg de un alt
fir de nisip scăpat la un moment dat într-o conversație.
„Domnul Malakite îmi amintește de un prieten de-al meu.
Deși domnul Malakite e mai inocent“, spusese ea. Doar că nu
folosise cuvântul „inocent“, ci „inofensiv“. Cum spusese?
„Inofensiv“, cred. Conta cumva. E o diferență.
O vreme nu am făcut nimic. Am dat ocol grădinii și, parcă
printr-o coincidență, am auzit chemarea unui cuc care se
învârtea în jurul casei și cânta. Când eram mici, mama
obișnuia să spună: cucul care cântă dinspre răsărit înseamnă
alinare, dinspre apus, noroc, dinspre miazănoapte, tristețe, și
dinspre miazăzi, moarte. L-am căutat, mergând o vreme după
sunet, apoi am intrat în seră, unde se presupunea că murise
mama. Nu știu care geamuri se spărseseră, fiindcă fuseseră
toate reparate. Îmi tot aminteam cât de rar mi se dădea voie să
rămân singur în casă. Și cum mama stătea mereu cu ochii pe
mine, ca să vadă pe ce pun mâna sau ce mă interesează. Acum,
că fusesem eliberat de sub privirea ei atentă, camerele mi se
păreau mai pline de forță. Afară s-a făcut întuneric. Am scos
din raft câteva cărți necartonate în germană, ca să văd dacă își
scrisese numele pe ele, dar ea călcase mereu fără să lase urme.
Era acolo o carte despre Casanova la sfârșitul vieții, scrisă de
un autor pe nume Schnitzler. Am luat-o cu mine la etaj și m-
am băgat în pat.
Trebuie să fi fost opt seara când am făcut asta și m-a prins
repede povestea aceea stranie și condensată a încercării lui
Casanova de a se întoarce în Veneția la mijlocul vieții. Toată
acțiunea se petrecea pe durata câtorva zile și încăpea în
spațiul limitat al unei nuvele. M-am concentrat pe
compasiunea neașteptată și convingătoare față de Casanova.
Cartea era în germană și am pierdut noțiunea timpului. Cum
povestea se termina cu somnul lui Casanova, am adormit și
eu, cu veioza aprinsă și cu cărticica încă în mână.
M-am trezit în patul în care dormeam mereu, am stins
veioza și m-am pomenit în bezna de la trei dimineața, cât se
poate de treaz. Am simțit nevoia să umblu prin casă cu o altă
stare de spirit, cu viziunea mai europeană a lui Schnitzler. În
plus, era ora la care mama era mereu trează.
Am mers încet cu lanterna prin toate camerele. Am deschis
dulapuri și sertare. Înainte de toate, am căutat în dormitorul
meu. Fusese al ei când era la școală, deși pe pereți nu se
păstra nici o dovadă a acelor timpuri. Apoi am mers în
dormitorul părinților ei, înghețat în timp în epoca lor, rămas
așa cum era la momentul morții lor în accidentul de mașină.
Apoi în a treia cameră de mărime medie, care era a mamei, cu
un pat îngust, ca sicriul ei. Era acolo un birou de nuc în stil
Regency, moștenit de la mama ei, la care stătea adesea în toiul
nopții, ștergându-și trecutul în loc să-l aștearnă pe hârtie. Tot
acolo se afla și telefonul, foarte rar folosit. Domnul Malakite
trebuie să fi intrat în camera asta ca să sune la numărul pe care
i-l dăduse ea – poate în Londra, poate altundeva.
Am găsit totuși ceva în biroul acela de nuc: învelită într-o
cămașă veche de-a mamei, o poză înrămată cu Rachel pe care
nu o mai văzusem niciodată. Uitându-mă atent, mi-am dat
seama că, probabil, fusese făcută în perioada în care mama nu
era cu noi și se presupunea că nu știa ce facem. M-am întrebat
cine făcuse poza. Molia? Câte știa mama despre noi în timp ce
noi nu știam nimic despre ea? Cel mai bizar lucru era că
Rachel părea îmbrăcată mai degrabă ca un adult, avea o
atitudine de adult, nu de adolescentă, cum era la vremea aceea.
Nu o văzusem niciodată îmbrăcată așa.
Căutarea mea nocturnă nu a scos la iveală nimic nou, nici
măcar ceva uitat pe raftul de sus al dulapului din camera mea.
Era clar că o curățase temeinic înainte să-mi propună să dorm
acolo când venisem prima dată să stau la ea în vacanță. Tot ce
aveam era fotografia înrămată și ascunsă cu grijă a surorii
mele, pe care mi-am dat seama că nu o mai văzusem de peste
un an. Era deja aproape cinci dimineața, iar eu, cât se poate de
treaz, m-am hotărât să merg la parter. Am coborât scările și
am pătruns într-o liniște rece, iar în clipa în care am călcat pe
podeaua de lemn de la piciorul scării, s-au pornit în întuneric
privighetorile.
Scârțâielile bruște și puternice ar fi trezit pe oricine, așa
cum o treziseră și pe mama cu un an în urmă, când coborâsem
la parter în toiul nopții. Mi-era pur și simplu foame, voiam
niște lapte și brânză și, când m-am întors, prins în mijlocul
vacarmului, silueta ei era deja în capul scării, cu ceva, nu știu
sigur ce, în mână. Când m-a văzut, l-a ascuns la spate. Oriunde
pășeam în momentele care au urmat – sub privirea ei ușurată,
dar cam disprețuitoare –, sunetele îmi dădeau de gol poziția în
semiîntuneric pe podeaua aceea special construită. Exista o
singură margine îngustă pe care puteai păși fără să faci
zgomot. Dar acum eram singur și am parcurs pur și simplu
holul, înconjurat de zgomot, până ce am intrat în mica ei
sufragerie cu mochetă și șemineu și zarva privighetorilor de
podea s-a oprit.
M-am așezat. Ciudat lucru, gândurile îmi zburau nu la ce
am pierdut eu și Rachel odată cu moartea lui Rose, ci la
plecarea ei anterioară de lângă noi, când simțiserăm că am
pierdut mult mai mult. M-am gândit la plăcerea ei de a ne
reboteza. Tata insistase să mă cheme Nathaniel, dar pentru
mama era un nume prea lung. Așa că pentru ea fusesem
„Peticel“. Tot așa cum Rachel devenise „Pițigoi“. „Unde
naiba e Pițigoi?“ Chiar și prietenilor ei adulți îi plăcea să le
caute nume mai potrivite decât cele pe care le primiseră la
botez. Împrumuta nume de la peisaje, apela oamenii după
numele locurilor unde se născuseră sau unde îi întâlnise prima
dată. „Uite-o pe Chiswick“, spunea despre o femeie pe care o
auzise la radio și îi prinsese accentul local. Atunci când eram
mici, ne împărtășea mereu astfel de fărâme de informații și
curiozități. Și le luase pe toate cu ea atunci când dispăruse,
făcându-ne cu mâna. M-am gândit la toate modurile în care își
ștersese urmele existenței, exact așa cum acum, fiind pentru
prima dată singur la White Paint, mi-am dat seama că i-am
pierdut vocea. Toată inteligența aceea vie pe care o avusese în
tinerețe, toată viața secretă pe care a adoptat-o și ne-a ascuns-
o nouă, de-acum toate se pierduseră.
Casa o redusese la o cochilie. Dormitorul ei, bucătăria,
camera de zi mică, în care se găsea un șemineu, și holul scurt,
plin de cărți, care ducea spre seră. Între aceste locuri se
derulase viața ei în anii din urmă. O casă cândva plină de
vecini și nepoți fusese restrânsă la minimul necesar, astfel că
în cele două zile cât am mai stat acolo după înmormântare am
văzut mai multe urme ale părinților ei decât ale ei. Am găsit
totuși într-un bufet câteva foi de hârtie scrise de mână. Pe una
era o meditație ciudată asupra șobolanului din casă, un fel de
oaspete care nu mai pleacă și cu care ajunsese să se
obișnuiască. Mai era un desen la scară al grădinii, probabil
făcut de domnul Malakite. O hartă redesenată succesiv a
țărilor din jurul Mării Negre. Dar majoritatea dulapurilor erau
goale, ca și cum cineva îndepărtase toate mărturiile
semnificative ale vieții ei.
M-am oprit în fața bibliotecii ei, una modestă pentru o
persoană care locuia singură la țară și care abia dacă
deschidea radioul, în afară de cazul în care îi spunea domnul
Malakite că s-a emis o avertizare de furtună. Probabil că se
săturase deja de toate vocile, mai puțin de cele pe care le
descoperea în romane, unde intriga putea lua întorsături
neașteptate, pentru ca apoi să revină cumva încet la matcă în
ultimele două-trei capitole. În casa asta despuiată până la piele
nu ticăia nici un ceas. Telefonul din dormitorul ei nu suna
niciodată. Singura sursă de zgomot evidentă și, în consecință,
surprinzătoare era podeaua cu privighetori. O liniștea, mi-a
spus ea, îi dădea un sentiment de siguranță. În rest, tăcere.
Când eram acolo în timpul vacanțelor, o auzeam din camera
de alături când ofta sau când închidea o carte.
Cât de des se întorcea la raftul cu ediții necartonate, unde
putea să stea în compania personajelor lui Balzac: Rastignac,
Félicie Cardot, Vautrin! „Unde-i acum Vautrin?“ m-a întrebat
odată, pe jumătate adormită, abia trezită din somn, poate
neștiind cu cine vorbește. Arthur Conan Doyle pretindea că
nu l-a citit niciodată pe Balzac, fiindcă nu știa de unde să
înceapă, era prea greu să identifici proveniența sau prima
apariție a oricăruia dintre personajele principale. Dar mama
știa toată Comedia umană și am început să mă întreb în care
dintre cărți a găsit, poate, o versiune a propriei ei vieți nicăieri
consemnate. A cui carieră a urmărit-o, împrăștiată prin toate
romanele, până a putut să se înțeleagă mai bine pe sine? Știa
sigur că Bal la Sceaux e singura carte din Comedia umană în
care Rastignac nu apare, dar se face constant referire la el. Am
luat într-o doară un exemplar de pe raft, l-am frunzărit și, între
paginile 122 și 123, am dat peste o hartă desenată de mână pe
o foaie de hârtie quarto de cincisprezece pe douăzeci de
centimetri, cu ceva care mie mi s-a părut a fi un deal de cretă.
Fără nici un toponim. Un fragment care, probabil, nu însemna
nimic.
M-am dus iarăși sus și am deschis plicul maro cu
fotografii, care era încă la locul lui, în camera bunicilor.
Numai că acum erau mai puține fotografii. Dispăruseră cele
mai jucăușe, mai inocente, cele pe care mi le arătase cu o vară
în urmă. Am văzut din nou figura serioasă a mamei sub bolta
de tei care începea la ușa bucătăriei – dar fotografiile de mai
târziu, cele care îmi plăceau cel mai tare, nu mai erau acolo.
Așa că poate nu erau chiar așa de inocente. Cele cu Rose și
părinții ei și cu bărbatul înalt pe care îl știam din celelalte
fotografii – mai ales cea cu ei în decorul străin de la barul
Casanova Revue din Viena, unde mama, ajunsă spre sfârșitul
adolescenței, stătea învăluită într-un nor de fum de țigară în
mijlocul acelui anturaj de adulți și un violonist înflăcărat se
apleca spre ea. Și chiar și alte câteva poze, parcă secvențiale,
făcute poate cu vreo oră mai târziu, toate pe bancheta din spate
a unui taxi, unde stăteau toți înghesuiți și râdeau.
— Ăsta era prietenul tatei. Era vecinul nostru, familia lui
construia acoperișuri de stuf, îmi spusese Rose când îmi
arătase fotografiile care acum nu mai erau acolo.
Eu arătasem spre bărbatul care nu era din familia noastră
și întrebasem cine e.
— E băiatul care a căzut de pe acoperiș.
— Cum îl chema?
— Nu mai țin minte.
Dar acum, desigur, știam cine e.
Era cel de la înmormântarea mamei, cel cu vocea joasă și
timidă, cel care a stat lângă mormântul ei și a încercat să
vorbească cu mine. Era mai bătrân, dar l-am recunoscut din
acele câteva fotografii, căci rămăsese la fel de înalt și de
impunător. Îl văzusem o dată sau de două ori pe holurile
clădirii unde lucram – era o legendă a locului –, așteptând
unul dintre lifturile albastre cu acces limitat, care duceau la un
etaj necunoscut, într-un decor pe care noi, majoritatea celor
care lucram acolo, puteam doar să ni-l imaginăm.
În ultima noapte pe care am petrecut-o la White Paint, la
două zile după înmormântare, m-am dus în camera mamei, m-
am întins pe patul ei îngust, fără așternut, și am stat așa pe
întuneric, cu ochii în tavan, cum probabil că făcea și ea.
— Povestește-mi despre el, am zis.
— Despre cine?
— Despre persoana în legătură cu care m-ai mințit.
Bărbatul al cărui nume ai spus că nu ți-l amintești. Bărbatul
care mi-a vorbit la înmormântarea ta.
Băiatul de pe acoperiș
 Putea să se uite în jos de pe panta acoperișului de stuf ori
de câte ori cineva din familia lui Rose ieșea din casă ca să
adune ouăle sau să urce în mașină. Marsh Felon, pe atunci în
vârstă de șaisprezece ani, intrase în lumea copilăriei mamei
mele pentru că acoperișul de la White Paint trebuia înlocuit.
El, împreună cu tatăl și cei doi frați ai lui, stătuseră cocoțați
acolo tot începutul verii, uneori făcând insolație, alteori bătuți
de vânturi puternice, vorbind între ei mereu și fără urmă de
îndoială despre ce aveau de făcut, lucrând împreună eficient și
la unison, ca în povești. Marsh era cel mai mic, el asculta. În
timpul iernii tăia și stivuia trestia, muncind singuratic prin
mlaștinile din zonă, ca să se usuce până în primăvară, când
frații lui găureau tijele și le împleteau cu stuful lung pe
acoperiș, folosind ramuri de salcie pe care le îndoiau ca pe
niște ace de păr.
Rafala bruscă de vânt îl ridicase și îl azvârlise de pe
acoperiș, iar el se prăbușise, agățându-se de crengile bolții de
tei în încercarea de a-și încetini căderea și aterizând șase
metri mai jos, pe pietrele de pavaj. Ceilalți au coborât și ei din
vuietul vântului și l-au cărat în poziție orizontală până în
bucătăria din spate. Mama lui Rose a pregătit divanul. Trebuia
să stea nemișcat și nu putea fi mutat. Așa că Marsh Felon a
devenit pentru o vreme locatarul bucătăriei acelor străini.
Încăperea în formă de L era luminată doar natural. Avea o
plită pe lemne și o hartă a regiunii Sfinților, pe care erau
marcate toate potecile și toate trecerile peste râu. Aceasta a
devenit lumea lui în săptămânile în care frații săi și-au
continuat treaba la acoperiș. Îi auzea când plecau la apusul
soarelui și îl trezeau conversațiile lor zgomotoase când urcau
scările dimineața. După câteva minute discuțiile nu se mai
distingeau, le auzea numai râsetele și strigătele de iritare.
Două ore mai târziu, auzea cum membrii familiei încep să se
miște prin casă, vorbind cu voce joasă. Lumea exterioară i se
părea apropiată și, în același timp, îndepărtată. Aceeași
impresie o avea și când muncea sus, pe acoperiș: simțea cum
lumea în care se întâmplă lucruri e undeva departe și trece pe
lângă el.
Fetița de opt ani îi aducea micul dejun și pleca iute. De
cele mai multe ori ea era singura care îl vizita. Nu făcea
altceva decât să stea în ușă. Vedea în spatele ei zonele mai
îndepărtate ale casei. O chema Rose. În familia lui nu mai
exista mamă sau vreo altă femeie de ani de zile. O dată fetița
i-a adus o carte din biblioteca familiei. A citit-o cu lăcomie și
a cerut încă una.
— Ce-i asta?
Fetița observase câteva schițe pe ultima pagină, goală, a
unei cărți pe care i-o dăduse să o citească.
— A, scuze…
Marsh ar fi vrut să intre în pământ. Uitase de schițe.
— Nu-i nici o problemă. Ce e?
— O muscă.
— Ciudată muscă. Unde ai văzut-o?
— Nu, eu le fac. Muște pentru pescuit. Pot să-ți fac una.
— Cum? Din ce?
— Poate dintr-o nimfă cu aripi albastre… O să-mi
trebuiască și ață. Și vopsea rezistentă la apă.
— Pot să fac rost.
Și a dat să plece.
— Nu, mai trebuie și altele…
I-a cerut hârtie, ceva pe care să scrie.
— O să-ți fac o listuță.
Ea l-a privit cum scrie.
— Ce zice aici? Ai un scris groaznic. Mai bine spune-mi.
— Bine. Pene mici de gâscă. Liță de cupru, nu mai groasă
decât un fir de păr. Se folosește la transformatoarele mici…
— Ia-o mai încet.
— …sau la dinamuri. Poți să-mi aduci și-un ac? Și niște
folie argintie, trebuie să strălucească.
Lista a continuat. Plută, bucățele de lemn de frasin. Unele
dintre lucrurile pe care i le-a cerut Marsh nu le mai folosise
niciodată. Și nu putea să-i aducă și un carnețel? Nu făcea
decât să-și imagineze posibilități, de parcă ar fi fost într-o
bibliotecă în care nu mai intrase. Ea i-a cerut detalii despre
ață, despre dimensiunea cârligelor. A remarcat încă de atunci
că, spre deosebire de scris, schițele îi erau foarte meticuloase.
Păreau făcute de altcineva. Băiatul avea senzația că e prima
conversație pe care o purta de ani de zile. A doua zi a auzit
mașina demarând pe alee și în ea erau fetița și mama ei.
A stat aproape toată ziua lângă fereastra însorită și
degetele lui au construit musca, reproducând întocmai desenul,
cu excepția culorilor. Sau a stat cu dificultate în picioare, în
fața hărții de pe perete, căutând pe ea lucrurile pe care deja le
știa și cele pe care nu le știuse niciodată – șirul vizibil de
stejari de-a lungul drumurilor romane drepte, arcul lung pe
care îl descria râul. Noaptea, pe întuneric, se strecura jos din
pat și încerca să-și miște trupul greoi. Era important că nu se
putea vedea. Dacă șoldul ceda, cădea pe pat sau se sprijinea de
un perete. Se mișca atât cât putea, după care se întorcea în pat,
lac de sudoare. Toate astea le făcea fără știința familiei lui sau
a familiei fetei.
În ultima săptămână de lucru frații lui s-au legat în
hamurile de frânghie și s-au aplecat peste acoperiș, folosind
lama cuțitului cu coadă lungă sau secera cu coadă lungă ca să
uniformizeze capetele de la streașină. Băiatul se uita pe
fereastră și nu vedea decât lamele care se mișcau încolo și
încoace și resturile de stuf care cădeau ca orzul.
Apoi familia l-a urcat în căruță, ducându-l tot în poziție
orizontală, și au dispărut cu toții. Liniștea care dispăruse o
vreme a umplut din nou casa. În lunile care au urmat, fata și
părinții ei auzeau când și când că familia Felon lucra la câte o
casă dintr-un sat îndepărtat, ca niște ciori care-și găsiseră o
altă dumbravă în care să-și facă cuib. Dar fiul cel mic, Marsh,
de câte ori găsea ceva timp liber, încerca să-și învingă
șchiopătatul. Se trezea noaptea și se plimba pe lângă casele la
care lucraseră cândva sau cobora spre luncile de lângă râu
când noaptea începea să se risipească și aerul era deja plin de
cântecul păsărilor. Era ora cu lumina aceea nouă și încordată
pe care Marsh Felon începuse deja să o caute în cărți ori de
câte ori autorul se abătea de la acțiune și încerca să descrie ora
aceea specială, pe care poate că și el și-o amintea tot din
copilărie. Băiatul a început să citească în fiecare seară. Îi
oferea scuza surzeniei în timp ce frații lui stăteau de vorbă.
Chiar dacă știa meșteșugul construcției de acoperișuri, se
separa de ei.
Plenitudine. Ce anume înseamnă asta, mai precis? Un
surplus de lucruri? Preaplin? O stare completă? Ceva ce îți
doreai? Persoana pe nume Marsh Felon își dorea să studieze
și să absoarbă lumea din jurul lui. Peste doi ani, când cei din
familia lui Rose l-au redescoperit, era deja maturizat și la
început abia dacă l-au recunoscut. Îi plăcea în continuare să
observe, dar devenise altcineva, era deja serios și curios în
privința mecanismelor lumii largi. Părinții lui Rose l-au luat
pe lângă ei, așa cum mai făcuseră o dată, în adolescența lui,
când era rănit și singur. Dându-și seama cât e de inteligent,
aveau să-l sprijine în timpul facultății. Practic, Marsh își
părăsise familia.
 Felon s-a lipit de cornișele de cărămidă, apoi s-a cățărat pe
întuneric pe turnul clădirii facultății, la mai bine de cincizeci
de metri deasupra peisajului nevăzut al curții interioare. Își
încerca forțele pe țiglele lustruite de ploaie trei nopți pe
săptămână, până cu o oră sau două înainte de răsărit, când
clădirile și peluzele începeau să iasă la iveală. Nu luase
niciodată în calcul testele publice cum erau rugbiul sau
canotajul – puteai să-i ghicești forța doar după degetele julite
și mișcările rapide. Într-o librărie cu cărți la mâna a doua
găsise un volum anarhic, Ghidul cățărătorului pe acoperișuri
de la Trinity College, și, pentru că la început bănuise că
obsesiile despre care vorbea cartea erau o simplă ficțiune,
niște aventuri de copii, se apucase de cățărat ca și cum voia să
le verifice veridicitatea sau, poate, să găsească un cuib de
șoim construit cu meticulozitate într-o clopotniță. În nopțile
acelea nu se întâlnea cu nimeni, până când, într-o seară, a dat
peste două nume scrijelite cu un cui, alături de un an: 1912. Se
plimba pe acoperișuri de claustruri, se cățăra pe ziduri
zgrunțuroase. Până și lui i se părea că e o fantomă.
A început să vadă și alți cățărători nocturni. S-a dovedit
că exista o tradiție a cățăratului, pornită de la cartea aceea pe
care o găsise Marsh, tipărită din fonduri proprii de Winthrop
Young, care, înainte să devină student la Cambridge, fusese
alpinist și care, ducând lipsa acestor aventuri, transformase
„clădirile slab populate și în mare parte anonime“, cum le
spunea el, în Alpii lui de la facultate. Ghidul cățărătorului pe
acoperișuri de la Trinity College, cu ilustrațiile lui labirintice
și descrierile meticuloase ale celor mai bune trasee, inspirase
în ultimele două decenii generații întregi de „cățărători pe
clădiri“ care escaladau burlanele de pe „Ruta Stupilor“ și se
prelingeau pe țiglele nesigure de deasupra amfiteatrului
Babbage. Prin urmare, mai erau și alți cățărători, aflați la doar
câțiva metri distanță de Felon. Se oprea când îi vedea și se
strecura pe lângă ei ca și cum nu ar fi fost acolo. O singură
dată, pe un vânt puternic, a întins mâna și a apucat haina de pe
un trup care cădea pe lângă el, apoi a săltat persoana și a
prins-o în brațe, iar figura șocată a unui student necunoscut
din anul întâi s-a holbat la el în mijlocul rafalelor de vânt. L-a
așezat în siguranță pe un pervaz și a urcat mai departe.
 În decembrie, în timp ce cobora de pe turnul unei biserici,
Felon a trecut pe lângă o femeie care l-a atins pe braț și a
refuzat să-l lase să plece mai departe fără să se salute.
— Bună. Eu sunt Ruth Howard. Matematici, colegiul
Girton.
— Marsh Felon, s-a trezit el că-i răspunde. Limbi străine.
— Tu trebuie să fii cel care l-a prins pe fratele meu, a
continuat ea. Ești ăla secretos. Te-am mai remarcat pe-aici pe
sus.
Marsh abia dacă îi vedea fața.
— Ce altceva mai studiezi? a întrebat-o el.
I s-a părut că vocea i s-a auzit foarte tare în întuneric.
— În principal Balcanii, acolo e încă dezastru.
Apoi a făcut o pauză, privind în gol.
— Știi, sunt sigură că tu ai… există câteva porțiuni de
acoperiș pe care nimeni nu se poate descurca singur. Vrei să
facem echipă?
Marsh a făcut un gest din cap – șovăitor, dar negativ. Ea
și-a dat drumul mai jos și a dispărut.
În vara următoare, la Londra, s-a menținut în formă
escaladând noaptea clădiri din oraș, inclusiv recent
construitele extinderi ale magazinului Selfridges. Cineva
cartografiase ieșirile de urgență chiar în timp ce clădirea se
construia, așa că îl găseai acolo și pe ploaie, și pe vreme
frumoasă.
— Marsh Felon, s-a auzit vocea femeii, de parcă tocmai îl
recunoscuse, cu toate că el stătea agățat cu o singură mână de
un jgheab care ceda încet-încet.
— Așteaptă o clipă.
— Bine. Apropo, sunt Ruth Howard.
— Știu. Te-am văzut acum câteva nopți pe fațada de est,
deasupra străzii Duke.
— Hai să mergem să bem ceva, a spus ea.
 La pubul The Stork Ruth i-a povestit despre alte trasee pe
care le știa prin oraș – câteva biserici catolice și Adelaide
House, de pe chei, erau cele mai plăcute, a spus ea. I-a mai
vorbit și despre Winthrop Young, căci pentru ea Ghidul
cățărătorului era ca Noul Testament.
— Nu era doar alpinist. La universitate a câștigat Medalia
Rectorului pentru Poezie Engleză și a intrat în Serviciul de
Ambulanță al Prietenilor1 în Primul Război Mondial, ca
persoană care refuzase să poarte arme. Părinții mei locuiau
aproape de el și îl cunoșteau. Pentru mine a fost un erou.
— Ești și tu printre cei care au refuzat să lupte? a întrebat-
o el.
— Nu.
— De ce?
— E complicat.
— Ai studiat vreodată la Trinity? a întrebat-o el ceva mai
târziu.
— Nu chiar. Eram în căutare de oameni potriviți.
— Și pe cine ai găsit?
— Pe cineva pe care l-am urmărit și l-am abordat pe
acoperișul de la Selfridges. Mi-a făcut cinste cu un pahar.
Felon s-a trezit că roșește.
— Pentru că l-am prins pe fratele tău?
— Pentru că nu ai spus nimănui despre asta.
— Deci eu sunt genul de om pe care îl cauți?
— Încă nu sunt sigură. Te anunț eu când o să știu. Cum ai
căzut?
— Eu nu cad niciodată.
— Ai un ușor șchiopătat.
— Băiatul care am fost e cel care a căzut.
— Și mai rău. Înseamnă că nu mai scapi. De teamă. Ești
din Suffolk…
 A încuviințat din cap. Felon renunțase să mai ghicească ce
mai știa despre el și de unde.
— De ce ai căzut atunci când ai căzut?
— Făceam acoperișuri de stuf.
— Fermecător.
Nu i-a răspuns.
— Vreau să spun că e romantic.
— Mi-am fracturat șoldul.
— Fermecător, a repetat tânăra, râzând de ea însăși.
Apoi a continuat:
— Apropo, avem nevoie de cineva acolo, în regiunea de
coastă. Pe-aproape de zona unde locuiai.
— În ce sens?
Era pregătit să audă aproape orice.
— Să stai cu ochii pe anumite persoane. Am încheiat un
război, dar probabil că vine altul.
A studiat cu atenție hărțile coastei de est pe care i le
dăduse fata, cu toate potecile dintre orășelele de pe coastă, de
la Covehithe la Dunwich. Și apoi hărțile mai detaliate ale
fermelor deținute de persoanele de pe lista ei. Nu făcuseră
nimic rău, erau doar suspecți.
— Trebuie să stăm cu ochii pe ei în eventualitatea unei
invazii, spusese ea. Sunt simpatizanți ai nemților. Poți să te
strecori fără să lași nici o urmă, să dai lovitura și să fugi, cum
spune Lawrence. Și unealta aia… cum se cheamă?
— Cuțit cu coada lungă.
— Da. Bun nume.
N-a mai văzut-o niciodată pe femeia numită Jean Ruth
Howard, deși a dat peste numele ei mulți ani mai târziu, într-
un raport guvernamental secret despre turbulențele ce
continuau necruțător în Europa, pe o însemnare asociată cu un
scris de mână dezordonat și îndârjit: „Ne aflăm într-un «colaj»
în care nimic nu s-a scurs în trecut și nici o rană nu s-a
vindecat odată cu trecerea timpului, în care totul e actual, în
desfășurare, înverșunat, în care toate coexistă și se
învecinează…“
Era o însemnare crâncenă.
Oricum, Ruth Howard a fost cea care l-a inițiat în
războaiele secrete. Pe înălțimile de la Trinity l-a învățat
„tehnica acoperișului pierdut“, o sintagmă – spunea ea –
preluată din arta japoneză, unde o perspectivă aeriană, cum ar
fi cea dintr-o clopotniță sau de pe acoperișul unei mânăstiri,
îți permitea să te uiți dincolo de ziduri, în depărtări de obicei
ascunse, ca și cum ai privi alte vieți și țări, și să descoperi ce
s-ar putea petrece acolo, grație unei vigilențe oblice facilitate
de altitudine.
Iar Ruth Howard avea dreptate: era secretos. Puțini vor fi
cei care vor ști unde sau cum participase Felon la diversele
conflagrații ce stăteau să izbucnească în următoarele decenii.
1. Friends’ Ambulance Unit, un serviciu de ambulanță deservit de voluntari și
înființat de un număr de membri ai Societății Religioase Britanice a Prietenilor
(mai cunoscuți sub numele de quakeri), a funcționat în timpul celor două
războaie mondiale și, ulterior, până la sfârșitul anilor 1950 în 25 de țări.
Membrii săi erau în cea mai mare parte persoane care refuzaseră înrolarea în
forțele armate din motive de conștiință sau religioase.
 La vânătoare de păsări sălbatice

Marsh a venit cu mașina la White Paint, iar el și câinele au

privit-o pe Rose cum se apropie de mașina cu farurile cu
lumină scăzută și urcă pe bancheta din spate. Felon a dat cu
spatele, apoi s-a îndreptat spre coastă. A condus aproape o oră.
Fata adormise sprijinită de câinele maroniu-roșcat. Din când
în când Felon le arunca câte o privire. Câinele lui. Fata de
paisprezece ani.
Când a ajuns la estuar, a lăsat câinele să coboare și a
montat paravanul de camuflaj. A dus puștile, în tecile lor dure
de mușama, din portbagajul mașinii până în locul unde
câinele stătea deja încordat, părând că se întinde spre ceva
aflat dincolo de estuarul secat și noroios. Era aceeași oră
nemenționată, aproape inexistentă, care îi plăcuse mereu lui
Marsh Felon, atunci când începea fluxul și apa nu avea încă
decât vreo trei centimetri. Îl auzea pe întuneric. Singura
capsulă de lumină vizibilă era în interiorul mașinii, unde fata
dormea cu ușa deschisă, pentru ca lumina portocalie să poată
fi folosită ca reper, ca un ac de busolă. A așteptat aproape o
oră ca fluxul să umple estuarul, apoi s-a întors și a ținut mâna
pe umărul lui Rose până ce ea s-a trezit. Fata s-a întins,
atingând cu brațele postavul acoperișului, apoi a stat o vreme
cu ochii la întunericul de afară. Unde erau? Unde era câinele
lui Felon?
A condus-o prin iarba înaltă până la țărm, în timp ce
trecerea timpului era măsurată tot de nivelul crescând al apei.
Când a început să se lumineze, apa se ridicase deja la treizeci
de centimetri și peisajul era aproape recognoscibil. Dintr-
odată totul s-a trezit, păsările au ieșit din cuiburi, iar câinele
de vânătoare, oprit solemn la marginea estuarului, unde marea
ajunsese acum la peste o jumătate de metru, se trăgea în spate
pe măsură ce apa creștea și se învolbura. Ar fi fost periculos
pentru cineva neobișnuit cu locul și care nu înota bine: putea
fi tras în larg chiar și de mareea asta nu foarte înaltă, cu toate
că mai devreme ar fi putut traversa prin apa până la brâu
lățimea de o sută de metri a estuarului Blyth până la insulița
aceea temporară.
 Felon a tras și tubul gol a sărit din pușcă. Căderea tăcută a
păsării în apă. Câinele a înotat în larg, s-a luptat o vreme cu
pasărea, a descris un cerc și s-a întors cu ea în gură. Rose a
remarcat că o apucase de picioare, ca să poată respira în timp
ce înoată. Păsările zburau pe deasupra lui în cercuri haotice și
Felon a tras din nou. Acum lumina era mai clară. A luat
cealaltă pușcă și i-a explicat cum să o deschidă și cum să vâre
două cartușe în ea. Nu i-a arătat, i-a explicat cu voce potolită,
urmărind reacția de pe figura ei, ca să vadă cât înțelege.
Întotdeauna îi plăcuse și îi inspirase încredere felul cum îl
asculta fata, chiar și când era mai mică: cu capul ridicat,
privindu-i buzele. Câinii fac așa. Rose a tras spre cer, fără
țintă. A pus-o să facă asta de mai multe ori, până s-a obișnuit
cu zgomotul și cu reculul.
Uneori mergeau până la estuarul Blyth, alteori până la
estuarul Alde. După prima ieșire nocturnă, de câte ori a mai
luat-o la vânătoare de păsări sălbatice pe coastele măturate de
maree, ea s-a urcat pe locul din față și a rămas trează, chiar
dacă abia schimbau două vorbe. Stătea cu privirea ațintită la
ultimele clipe de întuneric, iar copacii gri se repezeau spre ei
și treceau pe alături, de parcă nu reușeau să-i prindă. Ea se
pregătea deja pentru ce urma, gândindu-se la greutatea puștii
în mâinile ei, la răceala acesteia, la felul cum avea s-o ridice la
înălțimea potrivită și la momentul potrivit, la recul și la ecoul
care va răsuna în liniștea estuarului. Ca să se poată obișnui cu
toate astea în timp ce ei trei se îndreptau, în mașina cufundată
în întuneric, spre ceea ce urma. Câinele se sprijinea între
scaune, își punea botul cald pe umărul ei drept și ea se apleca
și își apăsa capul de al lui.
 Trupul și trăsăturile ferme ale lui Rose abia dacă s-au
schimbat cu trecerea anilor, și-au păstrat zveltețea. O
caracteriza un soi de circumspecție. Marsh Felon nu reușea să
înțeleagă de unde îi vine, căci de crescut crescuse într-un
mediu apatic, într-un loc independent de lume, în care nimic
nu era presant. Tatăl ei, amiralul, reflecta acea apatie a locului.
Părea indiferent la ce se petrece în jurul lui, dar asta nu spunea
totul despre el. Marsh era conștient că și tatăl, la fel ca el
însuși, avea și o viață mai aglomerată și mai oficială la oraș.
Cei doi bărbați își țineau companie în plimbările duminicale,
iar Marsh, veșnicul naturalist amator, vorbea despre misterul
dealurilor de cretă, unde „s-au succedat generații întregi de
faună, în timp ce straturile de cretă sunt construite prin efortul
unor creaturi infinitezimale care își văd de treabă într-o
perioadă de timp practic nelimitată“. Pentru tatăl lui Rose,
Suffolkul era un astfel de univers lent, creat treptat, un platou
al liniștii. El știa că lumea adevărată și presantă e pe mare.
Fata se plasa între tată și prietenia relaxată a lui Felon.
Nici unul dintre bărbați nu i se părea tiranic sau periculos.
Poate că tatăl părea scorțos când îl întrebai despre partidele
politice, dar îi permitea cățelușei lor, Petunia, să se suie pe
canapea și în brațele lui. Soția și fiica îi priveau aceste reacții
știind foarte bine că pe mare nu exista așa ceva, acolo până și
o chingă roasă era motiv de pedeapsă. Iar muzica îl făcea
sentimental. Le cerea să facă liniște când se difuza la radio
câte o melodie anume. Atunci când el nu era acolo, fiicei îi
lipsea această masculinitate calmă lângă a cărei căldură se
putea adăposti dacă regulile mamei deveneau prea restrictive.
Probabil că din acest motiv, atunci când el lipsea, Rose căuta
compania lui Marsh Felon, îl asculta cu gura căscată când
vorbea despre obiceiurile stăruitoare ale aricilor și despre felul
cum vaca mănâncă placenta puiului abia născut ca să-și
recapete forțele. Tânjea după regulile complexe specifice
adulților și naturii. Chiar și când era o copilă, Felon îi vorbea
ca unui adult.
Când Marsh Felon se întorcea în Suffolk după lungi
perioade petrecute în străinătate, ajungea să-l cunoască din
nou. Dar nu mai era fata pe care o învățase să pescuiască sau
să vâneze păsări sălbatice. Era măritată și avea o fiică, pe sora
mea, Rachel.
 Felon o privește pe Rose, care își ține fiica sub braț. Ea o
așază pe Rachel pe iarbă și ia undița primită cadou de la el. El
știe că primul ei gest va fi să-i verifice greutatea, balansând-o
pe deget, după care va zâmbi. A lipsit prea mult. Nu-și
dorește decât să mai vadă zâmbetul acela al ei. Rose își freacă
palma deschisă de fibra lemnului tratat, apoi ridică bebelușul
și merge să-l îmbrățișeze pe Felon, cu copilul care îi încurcă
prins între ei.
Dar acum el o privește și altfel. Nu mai e o tânără care
studiază și asta îl dezamăgește. Pe când ea, care a venit cu
mașina până la casa părinților ei din Suffolk ca să îl revadă,
nu și-l poate imagina altfel decât ca pe un aliat din copilărie.
Rose nu simte nici o diferență între ei, chiar dacă acum ea
alăptează și se trezește constant pe întuneric, la trei sau patru
dimineața. Dacă în mintea ei mai încap și alte gânduri, ele nu
sunt legate de Felon, vecinul ei din trecut, pentru care simte
încă afecțiune, ci de cariera spre care începuse să se îndrepte
și pe care căsnicia a alungat-o din viața ei. Are un copil, e
deja însărcinată cu încă unul, deci cariera de lingvist pare
ratată. O să rămână tânără mamă. Se simte mai puțin atletică.
Se gândește chiar să-i pomenească de asta lui Felon în timpul
plimbării, când scapă pentru o oră de copil.
Se dovedește că Felon stă mai mult la Londra, iar Rose și
soțul ei locuiesc în apropiere, în Tulse Hill, și totuși nu se
întâlnesc. La Londra duc vieți diferite. Felon lucrează la BBC,
dar e implicat și în alte proiecte, despre care nu prea vorbește.
Și, cu toate că e cunoscut drept naturalistul agreabil care are o
emisiune la radio, în spatele acestui portret e cunoscut în unele
cercuri și ca afemeiat – „bulevardier“, cum îi spune mereu
tatăl lui Rose.
Prin urmare, în această după-amiază, pe gazonul părinților
ei de la White Paint, îl revede pentru prima dată după ani buni.
Pe unde o fi umblat? se întreabă ea. Totuși uite că e ziua ei și
el i-a făcut o surpriză, a apărut la prânzul organizat de mama ei
cu cadoul ăsta, cu o undiță. Și când se văd, își promit să-și
facă timp să se plimbe o oră singuri. „Mai am nimfa cu aripi
albastre pe care ai făcut-o cândva“, îi spune ea. Sună ca o
confesiune.
Dar acum ea e o străină pentru el, silueta ei fermă nu mai e
cum era și Rose e permanent ancorată de un copil. Nu mai e la
fel de retrasă, de vigilentă, el nu-și dă seama exact ce s-a
întâmplat, dar are senzația că, într-un fel, Rose a renunțat la
ceea ce era. Era ca un animal la pândă și lui îi plăcea asta, dar
acest fel al ei de-a fi a dispărut. Și apoi, când o vede dând la o
parte o creangă de cedru, îi recunoaște profilul vag al oaselor
gâtului și i se deșteaptă iar sentimentele pentru ceva ce credea
că nu mai există.
Așa că îi face o ofertă de slujbă acestei femei, cea mai
sclipitoare dintre toate, cea pe care odinioară a învățat-o atâtea
lucruri: lista celor mai vechi roci din țară în ordinea vârstei sau
cea mai bună esență de lemn pentru o săgeată sau o undiță –
lemnul pe care tocmai l-a recunoscut după miros când și-a
apropiat fața de darul primit, când el i-a văzut încântarea din
zâmbet. Frasin. O vrea în lumea lui. Nu știe nimic despre
viața ei de adult, nu știe, de pildă, că, din timiditate, a ezitat
mai mult decât ar fi fost, poate, firesc până să facă pasul spre
ceea ce își dorea cu o hotărâre pe care nimeni nu i-a mai
putut-o zdruncina – un obicei pe care și-l va păstra mereu,
după același tipar: șovăiala de la început, urmată de o
implicare totală –, exact la fel cum mai târziu, în anii care au
urmat, nimic nu o va mai putea îndepărta de Felon, nici faptul
că avea un soț și nici măcar responsabilitatea pe care o
implică cei doi copii.
Oare Felon e cel care o alege sau e ceva ce Rose și-a dorit
mereu? Oare devenim într-un final ceea ce ne-a fost dat
dintotdeauna să fim? Poate că nu a fost deloc o traiectorie
construită de Marsh Felon. Poate că era genul de viață pe care
și-o dorise mereu, călătoria în care știa că la un moment dat o
să pornească.
Felon cumpără și reconstruiește fără grabă o căsuță
abandonată, devenind astfel un vecin îndepărtat al familiei de
la White Paint. Dar căsuța stă mai mult nelocuită, iar când el
vine acolo, e mereu singur. Rolul lui de moderator al emisiunii
Ora naturalistului de la radio BBC, care se difuzează sâmbăta
după-amiaza, îi dezvăluie, probabil, firea cea mai adevărată în
acele monologuri publice despre salamandre, despre curenții
de apă de pe râuri, despre cele șapte denumiri diferite pentru
malul de râu, despre momelile pentru lipan făcute de Roger
Woolley sau despre diferitele dimensiuni ale aripilor libelulei.
Seamănă cu conversațiile pe care le avea cu Rose când
traversau pajiștile sau albiile râurilor. Băiat fiind, Marsh Felon
ținea șopârle în palme, lua greieri din iarbă și le dădea drumul
în aer. Copilăria fusese intimă și benignă. Era el însuși, așa
cum poate că își dorise inițial să fie: un iubitor al naturii, la
care se întorcea ori de câte ori putea.
Dar de-acum devenise deja „un secretos“ cu o slujbă fără
nume într-un birou guvernamental, un ins care făcea călătorii
în zone tulburate ale Europei, așa că în povestea lui vor urma
etape necunoscute. Unii speculează că talentul lui pentru
lumea serviciilor secrete vine din cunoașterea
comportamentului animalelor – cineva își amintea cum Felon
l-a pus să se așeze pe malul unui râu și i-a explicat tacticile de
război în timp ce pescuia. „În râurile astea de la țară
importantă e arta convingerii – totul e un joc al așteptării.“ Și
altă dată, când a desfăcut cu grijă un cuib de viespi, a
remarcat: „Trebuie să știi nu numai cum să intri într-o zonă de
război, ci și cum să ieși din ea. Războaiele nu se termină. Nu
rămân niciodată în trecut. «Sevilla pentru-a răni, Córdoba
pentru-a muri.»1 Asta e lecția importantă“.
Uneori, când se întoarce la Sfinți, vede de la distanță cum
membrii familiei lui adună trestie din mlaștini, așa cum făcea
și el în copilărie. Cu două generații în urmă bunicul lui
plantase trestie în zonele mlăștinoase ale râului, iar acum
urmașii lui o recoltează. Conversațiile lor se poartă tot fără
pauză, dar acum cuvintele rostite tare nu-i mai sunt adresate și
lui și el nu va mai afla ce-i dezamăgește în căsnicie sau cum
se bucură de un copil nou-născut. De mama lui fusese cel mai
apropiat – faptul că era tare de urechi fusese pentru ea o sursă
de protecție împotriva vorbitului lor neîncetat, iar lui Marsh
lectura unei cărți îi aducea un confort asemănător cu surzenia.
Acum frații lui se țin departe de el, își țes împreună poveștile
comune, precum cea despre un meșter anonim de acoperișuri
de undeva de pe coastă care își spunea „Cuțitul cu Coadă
Lungă“ și care, din câte se zvonea, era gata să-i ucidă pe
simpatizanții nemților în cazul unei invazii. Era un mit local
care se răspândea în șoaptă. Cineva fusese într-adevăr omorât
cu o astfel de lamă, pare-se că accidental, într-un scandal din
zonă. Frații se uitau spre coastă de la înălțimea acoperișului
casei cu un etaj și discutau despre asta, iar numele uneltei
folosite de meșterii de acoperișuri era dintr-odată pe buzele
tuturor.
 Nu, Marsh i-a pierdut cu multă vreme în urmă, înainte
chiar să plece din Sfinți.
Dar cum de l-a apucat pe acest băiat de la țară curiozitatea
să afle ce se întâmplă în lumea de departe? Cum și-a făcut loc
într-o aristocrație a celor versați în arta războiului? Când era
copil, la doisprezece ani putea să arunce o momeală și să o
facă să plutească fără greș pe suprafața apei, apoi s-o îndrepte
contra curentului ca să se ducă exact spre locul unde se găsea
un păstrăv. La șaisprezece ani și-a corectat scrisul ilizibil ca să
poată pune pe hârtie cu exactitate designul și modul de legare
ale muștelor. Trebuia să fie exact când venea vorba de
pasiunea lui – tăierea și coaserea camuflajului pentru muștele
de pescuit. Îi umplea tăcerea zilelor când putea face și legat la
ochi o muscă pentru lipan, chiar dacă avea febră mare, chiar și
pe vânt puternic. Pe la douăzeci și cinci de ani memorase deja
topografia statelor din Balcani și era expert în hărți vechi ale
zonelor unde se purtaseră odinioară bătălii, iar când și când
călătorea până într-unul din câmpurile sau văile acelea aparent
nevinovate. A învățat la fel de multe de la cei care i-au pus
piedici în cale ca și de la cei care l-au lăsat să treacă, a
acumulat lent cunoștințe informale despre femei, care pentru
el nu se deosebeau prea tare de vulpile ezitante pe care le
ținuse cândva cu drag în brațele lui de băiat. Iar când umbra
războiului s-a întins din nou peste Europa, el devenise deja un
„culegător“ și „expeditor“ de tineri și tinere, pe care îi atrăgea
spre un serviciu discret, pus în slujba politicii – pe ce criteriu?
poate după vreo urmă de anarhie pe care o ghicea la ei, vreo
dorință de independență pe care doreau să și-o împlinească –,
și îi trimitea în lumea subterană a noului război. Un grup care
în cele din urmă a inclus-o (fără știrea părinților ei) și pe Rose
Williams, fiica vecinilor lui din Suffolk, mama mea.
1. Citat din poezia „Sevilla“ a lui Federico García Lorca (1898-1936), inclusă în
volumul Poem pentru cântecul din bătrâni (1931), traducere din limba spaniolă
de Gabriela Banu, în Poeme, Editura Mondero, București, 2008, p. 75.
 Noaptea bombardierelor

În weekenduri Rose merge cu mașina până în Suffolk ca

să-și vadă copiii, care stau cu mama ei, departe de
bombardamentele ce terorizează Londra. În timpul uneia din
vizite, în cea de-a doua noapte pe care o petrece acolo, aud
bombardierele care se apropie dinspre Marea Nordului. E o
noapte lungă. S-au instalat cu toții în camera de zi, casa e în
beznă, copiii dorm pe canapea, iar mama ei, obosită,
incapabilă să doarmă din cauza zgomotului făcut de avioane,
stă așezată lângă foc. Casa și pământul din jurul ei nu
contenesc să se zguduie și Rose își imaginează toate
animalele mici, șoarecii-de-câmp, râmele, chiar și bufnițele și
păsările mai micuțe, prinse în avalanșa de zgomote care vine
din cer – ba chiar și peștii din râuri, sub apele agitate de
avioanele germane care nu se mai termină și care zboară jos
pe cerul nopții. Își dă seama că gândește ca Felon. „Trebuie să
te învăț să te protejezi“, i-a spus el o dată. Se uitase la ea cum
aruncă undița. „La fel cum un pește – dacă vede când cade
firul în apă – o să-și dea seama de unde vine. Învață să se
protejeze.“ Dar în această noapte a bombardierelor Felon nu e
acolo, Rose e singură cu mama ei și cu copiii în bezna de la
White Paint, doar cu ecranul aparatului de radio luminat,
vorbind încet despre zone din oraș – Marylebone, porțiuni din
malul Tamisei – care sunt deja mormane de moloz. O bombă a
căzut aproape de sediul BBC. Numărul victimelor e
inimaginabil. Mama ei nu știe unde e tatăl ei. Sunt doar ei
patru – copiii, Rachel și Nathaniel, Rose și mama ei –,
teoretic în siguranță în satul lor acoperit de zgomot, și
așteaptă ca BBC-ul să le spună ceva, orice. Mama ei ațipește,
apoi o trezesc alte avioane. Mai devreme discutau unde ar
putea fi Felon și tatăl ei. Amândoi sunt undeva în Londra. Dar
Rose știe despre ce vrea mama ei să vorbească. Când se
potolesc avioanele, o aude întrebând:
— Unde e soțul tău?
Nu spune nimic. Avioanele se retrag în întuneric, spre vest.
— Rose? Te-am întrebat…
 — Nu știu, pentru numele lui Dumnezeu. Undeva în
străinătate.
— În Asia, acolo e?
— Se spune că în Asia se poate face carieră.
— Nu ar fi trebuit să te măriți așa de tânără. După
facultate ai fi putut să faci orice. Te-ai îndrăgostit de o
uniformă.
— Ca și tine. Și mi s-a părut sclipitor. Pe atunci nu știam
prin ce trecuse.
— Cei sclipitori sunt adesea distructivi.
— Chiar și Felon?
— Nu, Marsh nu.
— El e într-adevăr sclipitor.
— Dar e cine e. Nu s-a născut în lumea asta. El e
accidentul, omul cu o sută de cariere, din câte se pare – meșter
de acoperișuri, naturalist, specialist în câmpuri de bătălie și
ce-o mai fi acum…
Mama ei cade iar într-o tăcere apăsătoare. În cele din urmă
Rose se ridică și vine la ea și atunci, în lumina focului, vede
că doarme liniștită. Fiecare cu căsnicia lui, își spune ea. După
bubuielile repetate, ca de tunet, ale avioanelor, copiii dorm pe
canapea, lipsiți de apărare. Mâinile delicate și palide ale
mamei ei se odihnesc pe brațele fotoliului. La nord-est de ei e
Lowestoft, la sud-est e Southwold. De-a lungul coastei armata
a îngropat mine peste tot, ca măsură de apărare împotriva unei
invazii terestre. A rechiziționat case, grajduri și anexe
gospodărești. Pe timpul nopții toată lumea dispare, iar
bombele de două sute cincizeci de kilograme și bombele
incendiare pline cu explozibili puternici cad peste casele și
străzile aproape pustii, luminând ca ziua. Familiile dorm în
pivnițe, unde și-au luat cu ele și mobila. Cei mai mulți copii
au fost evacuați departe de zona de coastă. Avioanele germane
care se întorc spre continent aruncă pe traseu ultimele bombe
rămase. Așa că zona pare din nou locuită abia când sirenele
încetează și oamenii se adună pe faleză ca să se uite la cer și
să privească avioanele care se îndepărtează.
 Rachel se chinuie să se trezească puțin înainte de ivirea
zorilor. Rose o ia de mână, ies din casă și o pornesc spre râu
peste câmpurile tăcute. Indiferent pe ce traseu vin,
bombardierele nu se întorc pe aici. Suprafața apei e liniștită,
netulburată. Se țin una de alta și se plimbă de-a lungul malului
pe întuneric, apoi se așază și așteaptă să se lumineze. Ai zice
că totul stă ascuns. „Lucrul important pe care trebuie să-l
înveți de la mine e cum să-i protejezi pe cei pe care îi iubești.“
Încă mai poartă în ea unele din cuvintele spuse de Marsh cu
multă vreme în urmă. Dimineața e tot mai caldă și ea își
scoate puloverul. În apa traumatizată de bombardiere nu mișcă
nimic. Își simte vezica plină, dar o lasă așa, ca și cum ar face
parte dintr-o rugăciune. Dacă nu se ghemuiește, dacă nu face
pipi, toți vor fi în siguranță, și în Londra, și aici. Vrea să
participe cumva, să controleze ce se întâmplă în jurul ei. În
aceste vremuri nesigure.
„Un pește camuflat în umbră nu mai e pește, e doar o
bucată din peisaj, de parcă ar vorbi altă limbă, așa cum și noi
trebuie să rămânem uneori neștiuți. Tu, de pildă, mă știi drept
cel care sunt aici, dar nu mă știi drept altcineva. Înțelegi?“
„Nu. Nu chiar.“ Iar Felon îi explică din nou, bucuros că ea nu
a răspuns pur și simplu „Da“.
O oră mai târziu, Rose merge cu Rachel spre casa al cărei
contur abia se zărește. Încearcă să-și imagineze celelalte vieți
ale lui Felon. Uneori i se pare că e cu adevărat, fără
ascunzișuri, el însuși atunci când ține o creatură în brațe sau
are un papagal pe umăr. Papagalul lui, i-a spus Felon, repetă
tot ce aude, așa că nu poate spune nimic important în preajma
lui.
Își dă seama că exact din lumea asta neștiută și nerostită
vrea să facă și ea parte.
 Zvâcniri

Când inșii din serviciile secrete care îl cunoșteau pe Felon

erau nevoiți să vorbească despre el într-un loc public, era
suficientă orice referire la vreun animal. Iar seria de ființe la
care se apela pentru a-l descrie ajungea adesea la extreme
comice. Porcul-spinos din Lumea Nouă, șarpele cu clopoței,
nevăstuica madrigal – indiferent ce îi trecea omului prin minte
în acea clipă, nu conta, fiindcă oricum nu era decât un
camuflaj. Tocmai această gamă largă de animale asemuite cu
Felon arăta cât de imposibil de cunoscut era.
Așa că putea fi fotografiat în Viena, luând cina la barul
Casanova Revue cu o adolescentă frumoasă și cu părinții ei
și, două ore mai târziu, după ce și-a trimis însoțitorii la hotel
cu un taxi, să fie altundeva, cu un curier sau cu un necunoscut.
Iar dacă după ani de zile a fost văzut la același bar din Viena
cu Rose, aceeași tânără frumoasă, dar de-acum ieșită din
adolescență, era acolo nu din motivul aparent evident, ci cu un
alt scop, la fel ca ea. Treceau de la o limbă la alta, în funcție
de oamenii aflați în preajma lor sau reperați în apropiere când
priveau peste umărul celuilalt. Se purtau, fără ironie, ca un
unchi și o nepoată. Era credibil chiar și pentru ei. Fiindcă
adesea el era nevoit să o lase să plece singură pentru vreun alt
rol – să se dezbrace până la goliciune pentru cine știe ce
deghizare. Putea să fie într-un oraș european, unde avea treabă
împreună cu el, iar apoi să plece în permisie la cei doi copii.
Iar după o vreme era din nou împreună cu el, în alt oraș, unde
agenții Aliaților și ai inamicului se împiedicau unii de alții.
Dar pentru el rolurile lor de unchi și nepoată erau un camuflaj,
nu numai pentru munca aceea care îi permitea să fie alături de
ea, ci și ca să-și vadă mai departe de obsesia tot mai
accentuată.
Munca lui de Culegător presupunea să găsească talente fie
în mediile cvasi-infracționale, fie printre specialiști – ca, de
pildă, un cunoscut zoolog care își petrecuse aproape toată
viața într-un laborator, cântărind organe de pești, și pe care
puteai conta că poate să fabrice o bombă de un kilogram cu
care să distrugi un mic obstacol. Numai în cazul lui Rose, când
stăteau față în față la masă, într-un han de pe marginea
drumului, sau când ea conducea lângă el pe drumurile
întunecoase dintre Londra și Suffolk, cu mâinile palide
luminate de cadranul vitezometrului în timp ce își aprindea o
țigară de la a lui, numai în cazul ei scopul muncii lui îi scăpa.
O dorea. Fiecare centimetru din ea. Gura ei, urechea, ochii
albaștri, zvâcnirea coapsei, fusta ridicată și adunată sub ea –
făcea asta ca să-l satisfacă? Mâna lui, care-și dorea să fie
acolo. Mintea i se golea de orice, mai puțin de înfiorarea
aceea.
Singurul lucru pe care și-l interzicea era să-și închipuie
cum îl vede ea. În mod normal ar fi presupus că poate seduce o
femeie cu mintea lui, cu caracterul, cu indiferent ce-o fi
fermecat-o el prima oară. Dar nu doar ca bărbat. Se simțea
bătrân. Numai ochii lui gânditori puteau s-o soarbă fără
șovăială și fără permisiune.
Dar ea? Mama mea? Ea ce simțea? Și oare ea sau el îl
convinsese pe celălalt să se arunce în această aventură? Nu
știu nici acum. Îmi place să cred că au intrat în acest univers
nesigur ca profesor și elev. Pentru că nu era vorba doar de
iubire fizică și de dorință: îngloba toată priceperea și toate
posibilitățile care decurgeau din munca lor comună. Cum să te
retragi când contactul cu celălalt a fost întrerupt. Unde să
ascunzi o armă într-un compartiment de tren astfel încât
celălalt să știe unde e. Ce os să rupi, la mână sau la față, ca să
provoci reacții iraționale. Toate lucrurile astea. Alături de
dorința lui de o clipă, când ea se trezea, de parcă ar fi
comunicat în întuneric prin Morse. Sau locul unde poate că își
dorea să fie sărutată. Felul cum se întorcea pe burtă. Întregul
dicționar al iubirii, al războiului, al muncii, al educației, al
maturizării, al îmbătrânirii.
„E un oraș fortificat lângă Ravenna“, a șoptit Felon, ca și
cum poziția lui pe hartă ar fi trebuit să rămână secretă. „Și în
orașul acela, pe străduțele lui înguste, există un mic teatru din
secolul nouăsprezece, o bijuterie intimă, care arată de parcă
regulile construcției s-ar fi bazat numai pe principiul
miniaturilor. Putem să-l vizităm cândva.“ A spus asta de mai
multe ori, dar nu au ajuns niciodată acolo. Mai cunoștea și
alte mistere: căi de scăpare din Napoli sau din Sofia, câmpiile
pe care își instalaseră tabăra trei armate cu o mie de corturi
înainte de al doilea asediu al Vienei din 1683 – văzuse el o
hartă trasată din memorie mult după asediu. I-a explicat cum
erau tocmiți cândva cartografii chiar și de artiști mari precum
Bruegel, ca să-i ajute la coregrafia scenelor cu mulțimi. Și mai
erau și biblioteci remarcabile ce trebuiau văzute, cum ar fi
Bibliothèque Mazarine din Paris. „Într-o bună zi o să stăm
acolo, înăuntru.“ A lansat așa oferta. Încă o destinație mitică,
și-a spus ea.
Ce avea ea de oferit în comparație cu toată experiența
asta? Era ca îmbrățișarea unui uriaș, se simțea ridicată în aer
cale de o leghe sau doar de un metru optzeci, ca să poată
asimila asemenea cunoștințe. Chiar dacă era măritată, chiar
dacă era un lingvist priceput la argumentații, simțea că îi
lipsește o perspectivă importantă, că nu e decât o fetiță care
bagă ața în ac la lumina lumânării.
Descoperise cu surprindere că Felon era secretos și
complicat dintr-un fel de curtoazie cavalerească sau, poate,
timidă. El avea reacții excelente, în timp ce ea stătea mai bine
cu intelectul, motiv pentru care în cele din urmă ei i s-a dat
sarcina de a strânge informații despre manevrele inamicului –
cum făcuse și altă dată, la o scară mai mică, de pe acoperișul
unui hotel, ajutată de acel bărbat ca nimeni altul pe care eu și
sora mea îl știam drept Molia. Ea, care cândva asculta tot ce
spunea Felon, nu mai era eleva lui. A devenit tot mai activă, a
fost parașutată în Țările de Jos după ce un alt radiooperator
fusese ucis, a mers la Sofia, la Ankara și în alte avanposturi
mai mici din jurul Mediteranei sau oriunde se iscau revolte.
Semnătura ei radiofonică, Viola, a ajunsă să fie bine-cunoscută
pe undele radio. Mama își găsise drumul spre lumea cea mare,
cam tot așa cum făcuse și tânărul meșter de acoperișuri.
 Carul Mare

Cu mult înainte să mă angajez la Arhive, imediat după

înmormântarea mamei, când am scos cartea aceea din raft, am
descoperit în ea harta desenată de mână, pe o hârtie quarto, a
ceva ce părea a fi un deal de cretă, cu linii de elevație care
indicau o altitudine joasă. Nu știu de ce am păstrat desenul
acela pe care nu apărea nici un toponim. După ani de zile,
când lucram deja la Arhive, am descoperit că pentru orice
document, fie că era scris de mână sau dactilografiat, trebuiau
folosite ambele fețe ale acestui tip de hârtie quarto, cu
spațiere la un rând. Toată lumea trebuia să respecte această
regulă, de la „Distrugătorul“ Milmo, interogatorul, până la
stenografele angajate temporar. Era o practică respectată în
aproape toate birourile serviciilor de informații, de la
închisoarea Wormwood Scrubs – din care o parte fusese
folosită cândva ca sediu al serviciilor și unde eu, copil fiind,
crezusem că mama se duce să ispășească o pedeapsă – până la
Bletchley Park. Nu era permisă utilizarea nici unui alt tip de
hârtie. Mi-am dat seama că sunt în posesia unei hărți care are
legătură cu serviciile de informații și pe care mama o păstrase.
În clădirea noastră exista o cameră a hărților, iar acolo
niște planșe uriașe pluteau suspendate deasupra capetelor, așa
că le puteai derula pe un fel de tamburi și ți se desfășurau în
brațe ca niște peisaje. Mergeam acolo în fiecare zi ca să-mi
mănânc prânzul singur, așezat pe podea, iar hărțile abia dacă
se mișcau deasupra mea în încăperea în care nu era nici o
adiere de vânt. Nu știu de ce, dar mă simțeam bine acolo.
Poate că-mi aminteam de prânzurile de demult cu domnul
Nkoma și ceilalți, când așteptam poveștile lui ilicite, spuse cu
atâta degajare. Am luat cu mine desenul după ce l-am copiat
pe o folie și am început să-l proiectez peste diferite hărți. Mi-a
luat două zile pline până am găsit corespondentul exact, o
hartă ale cărei linii de elevație se potriveau perfect cu desenul
original. Acum, făcând legătura dintre dealul de cretă și
realitatea exprimată pe o hartă mare, cu denumiri precise,
aveam o localizare exactă. Adică locul unde știam că mama
fusese trimisă pentru o scurtă perioadă de timp, împreună cu
un grup mic, pentru ca, după cum se spunea în raport, să
slăbească șuruburile unui grup de gherilă din perioada de după
război. Unde unul dintre ei fusese ucis și doi, capturați.
Harta desenată de mână sugera intimitate și eram curios să
descopăr a cui era intimitatea, de vreme ce desenul, util la
vremea lui, fusese păstrat într-unul din volumele ei preferate
din Balzac. Mama aruncase aproape tot ce ținea de perioada
aceea în care făceau Dumnezeu cine știe ce ca să slăbească
șuruburile. În hruba noastră dădeam adesea peste cazuri în
care supraviețuitorii violențelor politice își asumaseră povara
răzbunării, uneori transmițând-o generației următoare. Îmi
amintesc cum mama l-a întrebat pe Arthur McCash „Ce vârstă
aveau?“ în noaptea când am fost răpiți.
„Uneori oamenii se comportă revoltător“, mi-a spus mama
o dată, când eu și alți trei băieți din clasa a cincea am fost
suspendați temporar de la școală pentru că furaserăm cărți de
la librăria Foyles, de pe șoseaua Charing Cross. Acum, după
atâția ani, citind fragmente despre fapte care erau în mod clar
crime politice comise în secret în alte țări, am fost oripilat nu
numai de activitățile mamei, ci și că inclusese furtul meu în
aceeași categorie. O șocase că furasem cărți. „Oamenii se
comportă revoltător!“ Poate că, judecându-mă pe mine, se
persifla în acelaşi timp și pe sine.
„Ce ai făcut atât de îngrozitor?“
„Păcatele mele sunt felurite.“
 Într-o după-amiază un bărbat a bătut în peretele biroului
meu și m-a întrebat:
— Vorbești italiană, nu? Așa scrie în dosarul tău.
Am dat din cap că da.
— Vino cu mine. Azi traducătorul de italiană e bolnav.
L-am urmat pe scări spre o zonă ocupată de angajații ce
vorbeau cursiv limbi străine, conștient că, indiferent despre ce
însărcinare era vorba, statutul acestui bărbat era mai important
decât al meu.
Am intrat într-o cameră fără ferestre și el mi-a întins niște
căști grele.
— Cine e? am întrebat.
— Nu contează. Tu tradu.
A dat drumul mașinăriei.
Am ascultat vocea care vorbea în italiană, la început uitând
să traduc, până ce l-am văzut dând din mâini. Era înregistrarea
unui interogatoriu, iar persoana care punea întrebările era o
femeie. Nu se auzea bine – păreau să fie într-un fel de peșteră,
un loc plin de ecouri. În plus, bărbatul interogat nu era italian
și asta nu mă ajuta deloc. Înregistrarea se tot oprea și iar
pornea, deci mai existau și goluri. Era limpede că
interogatoriul nu începuse de mult. Între timp citisem și
auzisem destule din astea ca să știu că mai târziu urmau să dea
cu el de toți pereții. Deocamdată strategia lui de apărare era să
se prefacă neinteresat. Răspunsurile îi erau elucubrante.
Vorbea despre crichet și se plângea de unele inexactități din
Wisden, revista pasionaților acestui sport. L-au făcut să
abandoneze subiectul întrebându-l brusc despre un masacru
comis asupra civililor de lângă Trieste și despre implicarea
britanicilor în rândul partizanilor lui Tito.
M-am aplecat, am oprit magnetofonul și m-am întors spre
bărbatul de lângă mine.
— Cine e? M-ar ajuta să am un context.
— N-ai nevoie – spune-mi doar ce zice englezul. Lucrează
pentru noi, trebuie să știm dacă s-a dezvăluit ceva important.
 — Când s-a…?
— La începutul lui ’46. Oficial, războiul se terminase,
dar…
— Unde se întâmplă?
— E o înregistrare pe care am capturat-o după război de la
un ins rămas din guvernul-marionetă al lui Mussolini –
Mussolini era deja mort, dar o parte din susținătorii lui erau
liberi. Am găsit-o undeva în apropiere de Napoli.
Mi-a făcut semn să-mi pun căștile la loc și a pornit din
nou banda.
Treptat, după alte câteva fragmentări și salturi din
înregistrare, englezul a început să vorbească – dar acum
vorbea despre femeile pe care le cunoscuse în diverse locuri,
dădea detalii despre barurile în care mergeau, despre hainele
pe care le purtau. Și dacă petrecuseră sau nu noaptea
împreună. Era generos cu informațiile, oferea detalii evident
lipsite de importanță: ora la care ajungea un anumit tren la
Londra etc., etc. Am oprit magnetofonul.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat colegul meu.
— E informație inutilă, am spus. Vorbește despre relațiile
lui amoroase. Dacă e prizonier politic, nu a divulgat nimic
politic. Doar ce anume îi place la femei. Nu pare să-i placă
lipsa de rafinament.
— Cui îi place? Acționează deștept. E unul dintre cei mai
buni oameni ai noștri. Astea sunt informații interesante doar
pentru o nevastă sau pentru un soț.
A pornit din nou banda.
Apoi englezul a vorbit despre un papagal găsit în Extremul
Orient. Papagalul trăise zeci de ani cu un trib care între timp
dispăruse și al cărui întreg vocabular se pierduse. Dar pasărea
trăia încă la o grădină zoologică și s-a dovedit că mai știa
limba. Așa că omul nostru și un lingvist au încercat să
reconstituie limba respectivă cu ajutorul acelei singure păsări.
Bărbatul dădea semne evidente de oboseală, dar continua să
vorbească, ca și cum în felul ăsta putea amâna întrebările
concrete. Până acum nu le fusese de nici un folos
anchetatorilor săi. Era clar că femeia căuta pe cineva, o
confirmare a unei identități, nume de locuri pe care să le poată
lega de o hartă, de un oraș, de un asasinat, de eșecul unei
victorii așteptate. Și atunci el a pomenit de „aerul singuratic“
al unei anumite femei și, într-o altă paranteză fără noimă, de
niște semne din naștere dispuse într-un model anume pe gâtul
și pe umărul ei. Și dintr-odată mi-am dat seama că văzusem
asta când eram copil. Și dormisem în brațele acelea.
— Cine e? am întrebat.
Colegul meu și-a dus degetul la buze, arătându-mi că
trebuie să ascult mai departe.
Și așa se face că, în timp ce traduceam un interogatoriu
înregistrat care includea descrieri ale unor femei probabil
inventate și elemente din folclorul papagalilor – toate livrate
de bărbatul acela pe post de informații inutile –, am auzit
descrierea modelului alunițelor de pe gâtul mamei.
M-am întors în biroul meu. Dar nu am uitat interogatoriul
acela. Eram aproape convins că mai auzisem vocea respectivă.
Chiar m-am gândit o clipă că ar putea fi vocea tatei. Cine
altcineva să fi știut de semnele acelea particulare – de roiul
acela neobișnuit de alunițe, a căror dispunere, cum spusese în
glumă bărbatul, semăna cu o constelație numită Carul Mare?
***
În fiecare vineri luam trenul de la ora șase din gara
Liverpool Street și mă relaxam privind cum panglica
peisajului se derulează prin fața ochilor mei. Era momentul în
care distilam tot ce aflasem la birou în timpul săptămânii.
Informațiile, datele, cercetările mele oficiale și neoficiale
lăsau locul poveștii închegate treptat, pe jumătate visate,
despre mama și Marsh Felon. Cum se apropiaseră în cele din
urmă unul de altul în lipsa familiilor lor, scurta perioadă cât
fuseseră amanți și apoi retragerea fiecăruia, fără ca vreunul să
renunțe măcar o clipă la neobișnuitul lor devotament unul față
de celălalt. Abia dacă aveam habar de dorința lor prudentă, de
drumurile lor spre aerodromuri și porturi pierdute în întuneric.
În realitate, tot ce obținusem era mai degrabă un vers
neterminat dintr-o baladă străveche decât o dovadă. Dar nu
eram decât un fiu, de-acum rămas fără părinți și confruntat cu
tot ce îi este necunoscut unui fiu fără părinți, și, ca atare, nu
puteam să pătrund decât în fragmente din poveste.
 ***
S-a întâmplat în seara în care se întorceau cu mașina din
Suffolk, după înmormântarea părinților ei. Lumina
vitezometrului pe rochia care îi acoperea genunchii. La naiba.
Plecaseră pe întuneric. Toată după-amiaza ea îl urmărise
cum stătuse cuviincios lângă mormânt, iar la parastas l-a
ascultat vorbind cu duioșie și timiditate despre părinții ei.
Vecini de la țară pe care îi cunoștea de când era mică veneau
să-și prezinte condoleanțele și să întrebe de copiii care erau
acasă, la Londra – ea nu voise să-i aducă la înmormântare. A
trebuit să explice iar și iar că soțul ei era în străinătate.
„Atunci să se întoarcă cu bine, Rose.“ Și ea înclina din cap.
Mai târziu a văzut cum Felon se chinuie să mute un castron
plin ochi cu punci de pe o masă instabilă pe una mai solidă, în
timp ce toți ceilalți îl urmăreau râzând. Nu știa nici ea de ce,
dar niciodată nu se simțise mai relaxată ca acum. Pe la opt
seara, după ce a plecat toată lumea, au pornit și ei spre
Londra. Ea nu a vrut să rămână în casa pustie. S-au urcat în
mașină și au plecat imediat prin ceață.
Au mers ca melcul câțiva kilometri, oprindu-se prudent la
fiecare intersecție, și au stat aproape cinci minute la o trecere
de cale ferată, pentru că ei i se părea că aude șuieratul unui
tren. Dacă era vreun tren, atunci a rămas să șuiere în
depărtare, la fel de prudent ca și ei.
— Marsh?
— Ce e?
— Vrei să conduc eu?
Rochia i s-a mișcat când s-a întors spre el.
— Sunt trei ore până la Londra. Am putea să ne oprim
undeva.
Rose a aprins o luminiță.
— Pot să conduc eu. Ilketshall. Unde e asta pe hartă?
— Undeva în ceața asta, presupun.
— Bine, a spus ea.
— Bine ce?
 — Hai să ne oprim. După cum au murit ei, nu vreau să
conduc pe ceața asta.
— Știu.
— Putem să ne întoarcem la White Paint.
— Îți arăt casa mea. Nu ai mai văzut-o de mult.
— Ah, a clătinat ea din cap, dar era curioasă.
Felon a întors mașina – a avut nevoie de trei încercări pe
drumul îngust și fără vizibilitate –, apoi s-a îndreptat spre
căsuța pe care o reconstruise cu atâta vreme în urmă.
— Vino.
Înăuntru era frig. Rose ar fi zis „înviorător“ dacă ar fi fost
dimineață, dar era beznă: nici o geană de lumină nicăieri.
Felon nu avea curent electric, doar o sobă pe care o folosea la
gătit și care încălzea casa. A aprins focul de lemne. A târâit o
saltea dintr-o cameră nevăzută – era prea departe de căldură, a
spus el. Toate astea le-a făcut în cinci minute, imediat ce au
pus piciorul în casă. Ea nu spusese nici un cuvânt, îl urmărise
doar, vrând să vadă până unde va merge acest bărbat mereu
atent, mereu atent cu ea. Mintea ei refuza să creadă ce se
întâmplă. Era deja prea multă intimitate în încăperea aceea.
Era obișnuită să stea cu Felon în aer liber.
— Sunt femeie măritată, Marsh.
— Nu semeni deloc cu o femeie măritată.
— Și tu știi, desigur, cum sunt femeile măritate…
— Da. Dar el nu face parte în nici un fel din viața ta.
— A trecut mult de-atunci.
— Poți să dormi aici, lângă foc. Eu nu am nevoie de somn.
O tăcere lungă. Mintea ei gonea nebunește.
— Cred că acum ai cam avea nevoie.
— Atunci vreau să te pot vedea.
S-a dus la sobă, a deschis ușița și camera s-a luminat.
Rose a ridicat capul și l-a privit fățiș.
— Atunci și eu pe tine.
 — Nu, eu nu sunt interesant.
S-a văzut luminată doar de flacăra pâlpâitoare a focului, cu
mânecile lungi ale rochiei pe care o purtase la înmormântare.
Îi dădea un sentiment bizar. Ceva i se strecurase pe sub
rațiune. Și faptul că era o noapte cu ceață, care făcea ca toată
lumea din jurul lor să fie invizibilă, anonimă.
S-a trezit învăluită. Palma lui deschisă sub gâtul ei.
— Unde sunt?
— Aici ești.
— Da. S-ar zice că „aici sunt“. Neașteptat.
A dormit, apoi s-a trezit din nou.
— Care-i chestia cu înmormântările? a întrebat, cu capul
sprijinit de trupul lui.
Își dădea seama că mai departe de foc i-ar fi frig.
— I-am iubit, a răspuns el. Ca și tine.
— Nu cred că despre asta e vorba. Vreau să zic, cum să te
culci cu fiica lor? Imediat după înmormântarea lor?
— Crezi că se răsucesc în groapă?
— Da! În plus, acum ce urmează? Am auzit de femeile
tale. Tata îți spunea bulevardier.
— Tatăl tău se dădea în vânt după bârfe.
— Cred că după noaptea asta o să stau departe de tine. Ești
prea important pentru mine.
Chiar și în această versiune sublimată și prudentă a
legăturii dintre Felon și Rose există o oarecare doză de
confuzie și chiar de incertitudine legată de ce s-ar putea să se
fi petrecut, de ce s-ar putea să se fi spus. Nimic nu se
potrivește exact cu logica poveștii lor. Cine sau ce anume
avea să rupă relația începută în noaptea aceea, lângă sobă?
Rose nu mai fusese de multă vreme iubita unui bărbat așa
cum fusese în noaptea aceea. S-a întrebat cum se va simți el
după asta, atunci când o să plece de lângă ea. Va fi ca în
povestirile acelea istorice în care o mică armată părăsește în
liniște și cu eleganță un orășel de la marginea imperiului
carolingian sau, dimpotrivă, totul se va zdruncina sub forța
 g p ț
repercusiunilor? Va trebui să-l părăsească înainte să se
întâmple asta, să lase un pion de strajă la podul de peste râu,
pentru ca nici ea, nici el să nu-l mai poată trece, să fie limpede
că, după acest moment neașteptat și remarcabil în care s-au
putut vedea unul pe celălalt, totul s-a terminat. Viața ei trebuia
să rămână a ei.
S-a întors cu fața spre Felon. Foarte rar îi spunea Marsh.
Aproape întotdeauna Felon. Dar îi plăcea mult numele Marsh.
Suna ca relieful mlăștinos pe care îl denumea, de parcă se
întindea la nesfârșit și erau greu de străbătut, greu de înțeles
pe de-a-ntregul, iar ea avea senzația că o să se ude la picioare,
că o să se umple de mărăcini și de noroi. Cred că atunci, în
noaptea aceea petrecută lângă sobă, a decis să se întoarcă
nevătămată la ceea ce încă mai era ființa ei, să stea departe de
el, ca și cum suferința făcea întotdeauna parte din dorință. Nu
putea lăsa garda jos când era vorba de el. Dar avea să aștepte
încă puțin, până se lumina de-a binelea, până când amantul ei
însuflețit îi va deveni iarăși necunoscut, un mister. La răsărit a
auzit un greiere. Era septembrie. Nu va uita niciodată acel
septembrie.
 În timpul cât Marsh Felon e interogat de italiancă există un
moment când cei ce pun întrebările dau la o parte becul care îl
orbește, raza de lumină trece o clipă peste fața femeii, iar el,
care se pricepe al naibii de bine să prindă într-o fracțiune de
secundă tot ce se petrece în jurul lui, o vede clar. Are, cum a
spus cineva, „o privire ciudat de neatentă, căreia nu-i scapă
nimic“. Atunci observă urmele de vărsat de vânt de pe pielea
femeii și instantaneu decide că nu-i vreo frumusețe.
Oare faptul că îi permit să o vadă pe femeia care îl
interoghează e ceva intenționat? Își dau seama că are o
înclinație spre senzualitate, că poate fi momit la un flirt
mărunt? Și dezvăluirea de o clipă a trăsăturilor femeii – ce
efect are asupra lui? Cum reacționează? Își temperează flirtul?
E mai blând sau mai sigur pe el? Și dacă știu atâtea despre el,
încât decid să-l pună față în față cu o femeie aflată dincolo de
fasciculul de lumină, ascunsă în întuneric, mișcarea asta e
întâmplătoare sau intenționată? Ni se spune că „studiile
istorice omit inevitabil rolul pe care îl joacă accidentalul în
viețile noastre“.
Dar de fapt Felon e mereu deschis în fața hazardului, fie că
vine sub forma unei libelule apărute de nicăieri sau a unei firi
care i se relevă pe neașteptate, și va profita de el, fie că-i ies,
fie că nu. Le acceptă pe toate, la fel cum se arată lat în umeri
și gălăgios în prezența necunoscuților: toate sunt moduri de a
disimula secretoșenia sa. Are o disponibilitate care vine din
faptul că a fost cândva un copil căruia îi plăcea să descopere.
Voința lui e mai degrabă curioasă decât necruțătoare. Așa că îi
trebuia lângă el un executant tactic și a găsit această calitate la
Rose. Știe că nu îl vor pe el, ci pe ea, pe nevăzuta, dar mereu
auzita Viola – femeia care le interceptează semnalele greu de
prins de pe undele radio, vocea care informează asupra
mișcărilor lor, care le dă de gol poziția.
Totuși Felon e și el o oglindă cu două fețe. Mii de oameni
îl știu drept prezentatorul simpatic de la Ora naturalistului,
unde vorbește la nesfârșit despre greutatea unui vultur sau
despre originea termenului „salată încolțită“, de parcă ar fi un
vecin care stă la taclale peste gard, fără să știe că îl ascultă și
alții în îndepărtatul Derbyshire. Și totuși pentru toți aceștia el
e deopotrivă nevăzut și familiar. În Radio Times nu a apărut
nici o fotografie de-a lui, doar o schiță în creion cu un bărbat
 ce pășește vioi la o oarecare distanță, practic imposibil de
identificat. Când și când invită în studioul din subsolul clădirii
BBC câte un specialist în șoareci-de-câmp sau un meșter de
momeli și echipamente de pescuit, iar în asemenea ocazii se
străduiește să asculte cuminte, dar ascultătorilor lui le place
mai tare când vorbește singur. Sunt obișnuiți cu mintea lui
sprințară, ca atunci când dezgroapă un vers din John Clare cu
„sturzii la taifas în desișul sonor“1 sau recită un poem de
Thomas Hardy despre prăpădul suferit de animalele mici pe
cele șaptezeci și ceva de câmpuri pe care s-a dat bătălia de la
Waterloo:
Ale cârtiței galerii sunt de roate sfărâmate,
Cuibul ciocârliei – gol, ouăle – împrăştiate,
Ariciul din casa lui genistul îl scoate.
Melcul se ferește de-așa tropăială,
Degeaba însă, e strivit de urgie,
Viermele întreabă ce se aude afară
Și-adânc se ascunde de-așa grozăvie
Și crede el că a scăpat…2

E poemul lui preferat. Citește fragmentul încet și duios, de

parcă timpul s-ar scurge ca în lumea animalelor.
***
Femeia din spatele fasciculului tăios de lumină schimbă
întruna direcția interogatoriului, ca să îl prindă pe picior
greșit. El a decis să nu recunoască nimic în afară de
infidelitate și trădare, gândindu-se, poate, că, enervând-o, o
poate induce în eroare. Începe să își strecoare glumele înspre
cea plasată de cealaltă parte a luminii, dar eu mă întrebam: nu
cumva l-au pus față în față cu o femeie subtilă, care să-i pună
întrebări simple, lăsându-l astfel să creadă că o amăgește cu
detalii personale? Dar oare ficțiunile lui chiar nu divulgau
nimic? Ea caută să obțină o descriere fizică a femeii pe care ai
ei o consideră vinovată. Uneori întrebările ei sunt evidente și
atunci râd amândoi, el de trucurile lui, ea cu un râs mai
cumpănit. De cele mai multe ori, chiar dacă e epuizat,
recunoaște intenția camuflată în întrebările ei.
— Viola, repetă el, parcă încurcat, când ea pomenește
pentru prima dată numele respectiv.
 Și, pentru că Viola e un nume fictiv, compune și el un
portret fictiv pentru anchetatorii săi.
— Viola e modestă, spune.
— De unde e?
— Dintr-o zonă agricolă, cred.
— Care zonă?
— Nu sunt sigur.
Trebuie să se replieze, poate că a divulgat deja prea mult.
— Din sudul Londrei să fie…?
— Dar ai spus „zonă agricolă“. Essex? Wessex?
— O, știi cum e Hardy… Ce altceva mai citești? întreabă
el.
— Îi cunoaștem stilul distinct de pe undele radio. Dar
singura dată când i-am interceptat vocea, ni s-a părut că are un
accent de undeva de pe coastă, doar că nu am reușit să-l
identificăm.
— Sudul Londrei, cred, întărește el.
— Nu, știm că nu e așa. Avem specialiști. Când ai început
să vorbești cu accentul ăsta?
— Ce naiba vrei să spui?
— Mereu ai vorbit așa? Tu, un autodidact? Deci diferența
dintre tine și Viola ține de clasă? Fiindcă ea nu vorbește ca
tine, așa-i?
— Ascultă, abia dacă o știu pe femeia asta.
— Frumoasă?
Râde.
— Probabil. Câteva alunițe pe gât.
— Cu cât crezi că e mai tânără decât tine?
— Nu știu ce vârstă are.
— Știi ce e Denmark Hill? Cunoști un anume Oliver
Strachey? Dar pe Cuțitul cu Coadă Lungă?
El rămâne tăcut. Surprins.
 — Știi câți de-ai noștri au fost omorâți de partizanii
comuniști – noii voștri aliați – în masacrele din foibe3 de
lângă Trieste? Câte sute au murit acolo, îngropați în doline…
câte crezi?
Nu spune nimic.
— Sau în satul unchiului meu?
Îi e foarte cald și se bucură când sting lumina pentru o
scurtă perioadă de timp. Femeia continuă să vorbească pe
întuneric.
— Deci nu știi ce s-a întâmplat acolo, în satul ăla? Satul
unchiului meu. Populație: patru sute de oameni. Acum:
nouăzeci. Aproape toți, omorâți într-o singură noapte. O fetiță
a văzut totul, era trează, și când a vorbit despre asta, a doua zi
partizanii au scos-o afară și au omorât-o și pe ea.
— Nu am de unde să știu.
— Femeia care își spune Viola era radiooperatorul ce
menținea legătura între ai tăi și partizani. Ea le-a spus unde să
meargă în noaptea aia. Și în alte locuri – Rajina Šuma și
Gakovo. Le-a oferit informații: distanța până la mare, ieșirile
blocate, căile de acces.
— Femeia asta, oricine o fi, spune el, nu a făcut altceva
decât să transmită mai departe nişte instrucțiuni. Nu avea de
unde să știe ce urma să se întâmple. Poate că nu știe nici acum
ce s-a întâmplat.
— Poate, dar e singurul nume pe care îl avem. Nici un
nume de general sau de ofițer, doar numele ei de cod, Viola.
Nici un alt nume.
— Ce s-a întâmplat în satele alea? întreabă Felon în beznă,
cu toate că știe răspunsul.
Lumina puternică se aprinde iar.
— Știi cum îi spunem acum? „Toamna însângerată.“ Când
le-ați oferit sprijinul partizanilor ca să-i strivească pe nemți,
noi toți – croații, sârbii, ungurii, italienii – am fost etichetați
de voi drept fasciști și simpatizanți ai Germaniei. Oamenii
obișnuiți deveniseră de-acum criminali de război. Unii dintre
noi vă fuseserăm aliați, dar acum eram inamicii voștri. O
modificare a direcției vântului la Londra, o șoaptă politică și
totul s-a schimbat. Satele noastre au fost făcute una cu
pământul. Nici nu se mai vede unde au fost. Oamenii au fost
aliniați în fața gropilor comune și legați cu sârmă ca să nu
fugă. Vechile conflicte erau acum o scuză pentru crimă. Și alte
sate au fost rase de pe hartă. În Sivac. În Adorjan. Partizanii
ne-au încercuit și ne-au împins tot mai tare spre Trieste, până
au reușit să ne bage pe toți în oraș, unde au urmat alte
omoruri. Italieni, sloveni, iugoslavi. Toți. Noi toți.
Felon întreabă:
— Cum se chema primul sat? Satul unchiului tău.
— Nu mai are nume.
***
Rose și soldatul se deplasau rapid pe terenul accidentat,
uzi leoarcă după ce traversaseră râuri după râuri, grăbindu-se
să ajungă la poziția dată înainte să se întunece, dar neștiind
sigur unde anume se găsește. Încă vreo câteva văi, și-a spus
ea, apoi i-a spus același lucru și soldatului. Totul era în
mișcare. Nu puteau să care după ei un emițător radio pe unde
scurte, ci doar documentele de identitate făcute în grabă ce li
se dăduseră. Bărbatul care mergea alături de ea avea armă.
Căutau un deal cu o baracă la poale și după o oră au văzut în
sfârșit construcția aceea.
Sosirea lor i-a luat prin surprindere pe cei de acolo. Când
Rose și soldatul au intrat în baracă tremurând, cu hainele ude,
ea l-a văzut pe Felon îmbrăcat impecabil și complet uscat.
Felon a rămas o clipă fără cuvinte, după care s-a enervat.
— Ce cauți…?
Rose a expediat întrebarea cu un gest, vrând parcă să o
amâne. A văzut încă un bărbat și o femeie care s-au apropiat
de ea – îi cunoștea. La picioarele lui Felon era o geantă și el a
făcut un gest spre ea cu o detașare aproape comică, de parcă
singurul lui rol în toată afacerea era să le aducă haine.
— Puteți să luați ce vreți, presupun, a spus el. Schimbați-
vă.
Și a ieșit. Ei doi și-au împărțit hainele. Soldatul a luat o
cămașă groasă. Rose a luat o pijama și o haină de tweed
despre care știa că e a lui Felon. Îl văzuse adesea îmbrăcat cu
ea la Londra.
— Ce naiba faci? a întrebat-o din nou Felon când a ieșit
din baracă.
— Au preluat controlul asupra frecvențelor radio, așa că
nu mai transmitem nimic. Nu vă puteam contacta. Prin urmare,
am venit în persoană. Ne urmăresc transmisiunile. Știu unde
sunteți. Am fost trimisă să vă spun să părăsiți poziția.
— Nu ești în siguranță aici, Rose.
— Nici unul dintre voi nu e în siguranță. Asta-i ideea. Vă
știu numele și știu încotro vă îndreptați. Au pus mâna pe
Connolly și pe Jacobs. Pretind și că știu cine e Viola.
S-a referit la ea însăși la persoana a treia, ca și cum exista
riscul să-i asculte cineva.
— Rămânem aici peste noapte, a spus el.
— De ce? Fiindcă ai o fată cu tine?
Felon a râs.
— Nu. Pentru că și noi abia am ajuns.
Au mâncat lângă foc. Vorbeau cu precauție, pentru că nici
unul nu era sigur cât de multe știu cei din jur. Fiecare ridica
permanent o barieră între sine și ceilalți, pentru ca scopul sau
destinația misiunii să nu fie compromis în cazul în care unul
dintre ei era prins. Nimeni altcineva dintre cei prezenți nu știa
cine e Viola. Sau că bărbatul cu care călătorea era garda ei de
corp. Soldatul respectiv era timid, cum descoperise ea
încercând să facă conversație cu el pe durata neașteptatei
călătorii de două zile – se rușinase chiar și când l-a întrebat
unde crescuse. Nu știa absolut nimic despre misiunea ei. Știa
doar că răspundea de siguranța acelei femei.
După masă, când Rose și Felon au ieșit din nou ca să
vorbească, soldatul i-a urmat și ea l-a rugat să se îndepărteze,
ca să poată discuta cu Felon între patru ochi. Bărbatul s-a dus
mai încolo și și-a aprins o țigară. Rose privea peste umărul lui
Felon pâlpâirea slabă a jarului de fiecare dată când soldatul
trăgea din ea. Îi auzeau pe ceilalți râzând în baracă.
— De ce?
 Felon a spus asta cu un oftat obosit și acuzator. Aproape că
nici nu era o întrebare.
— Nu era nevoie să fii tu.
— Nu ai fi ascultat de nimeni altcineva. Și știi prea multe
– dacă ești prins, toți sunt în pericol. Acum nu mai există
reguli. Ai fi interogat ca spion și pe urmă ai dispărea. Nu
suntem mult mai breji decât teroriștii.
A spus-o cu acreală.
Felon nu a zis nimic, încerca să găsească vreo armă, vreo
unealtă cu care să revină în dispută. Rose a întins brațul, a pus
mâna pe el și au stat așa, absolut nemișcați, în întuneric. O
geană de lumină de la focul din baracă pâlpâia pe umerii lui.
Totul părea liniștit și nemișcat, ca într-o altă seară, cu multă
vreme în urmă, în Suffolk, atunci când o bufniță albă cu un
cap uriaș a plutit tăcută până la sol, chiar lângă ei, a cules din
iarbă un animal – un rozător? sau un chițcan? – de parcă ar fi
fost un gunoi și a planat până sus, într-un copac, totul într-o
singură mișcare fluidă. „Dacă dai peste un cuib de-al lor“, i-a
spus atunci Felon, „o să descoperi că mănâncă orice. Un cap
de iepure, rămășițele unui liliac, o ciocârlie de luncă. Sunt
puternice. Anvergura aripilor – tocmai ai văzut-o – e de cât?
…aproape un metru și-un sfert? Dar dacă ai ocazia să ții una
în brațe… practic, nu au greutate, doar forță“. „Și tu cum ai
ajuns să ții una în brațe?“ „Unul din frații mei a găsit o strigă,
fusese electrocutată. Mi-a pus-o în brațe. Era mare și avea
niște aripi superbe, cu marginile parcă rotunjite. Cu toate
astea, nu cântărea mai nimic. Când am apucat-o în brațe,
mâinile mi s-au înălțat automat: nu era rezistența la care mă
așteptam… Ți-e destul de cald, Rose? Vrei să mergem
înăuntru?“
Când i-a vorbit dintr-odată din prezent, Rose a avut nevoie
de o secundă ca să-și amintească unde era: în fața unei barăci,
undeva în apropiere de Napoli.
Înăuntru focul aproape se stinsese. Rose s-a învelit cu o
pătură și s-a întins. Îi auzea pe ceilalți cum încearcă să-și
găsească o poziție confortabilă. Îi spusese lui Felon că nu știe
sigur unde sunt și atunci el îi desenase repede o hartă pe o
bucată de hârtie, ca s-o lămurească asupra poziției. Așa că
mintea ei a gonit peste relieful desenat, pornind de la baracă,
până a ajuns la cele două posibile căi de scăpare, dintre care
una era portul unde, dacă ceva mergea prost, trebuia să ia
legătura cu o persoană pe nume Carmen. Simțea mirosul de
abur de la hainele lor ude, întinse lângă foc, și atingerea hainei
aspre a lui Felon pe piele. Se auzeau șoapte. Cu un an în urmă,
când lucra cu el, bănuise că e încurcat cu Hardwick, cealaltă
femeie din baracă. Acum distingea cuvinte și mișcări
înăbușite în colțul unde se culcase el. Și-a forțat mintea să se
întoarcă la hartă și s-a gândit cum va continua drumul alături
de garda ei de corp. Când s-a trezit, se crăpa de ziuă.
Trezitul devreme era tot o rămășiță a educației primite de
la Felon pe vremea când mergeau împreună la vânătoare de
păsări sălbatice sau făceau drumeții pe malul râului, la pescuit.
S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat spre colțul întunecat al
barăcii, unde l-a văzut pe Felon privind-o, în timp ce partenera
lui dormea lângă el. A dat pătura la o parte, și-a adunat hainele
uscate și a ieșit ca să se poată îmbrăca. După un minut a
urmat-o discret și soldatul.
Când a intrat înapoi, Felon se sculase, iar ceilalți erau treji
și ei. S-a dus la el și i-a înapoiat haina. Îi simțise greutatea pe
trup toată noaptea. În timpul micului dejun grăbit Felon s-a
purtat curtenitor cu ea, de parcă ea și nu el era persoana
învestită cu autoritate din grup. Asta începuse mai devreme,
când ochii lui o urmăreau din celălalt colț al barăcii, în timp ce
ea și-l imagina în relația lui neclară cu cealaltă femeie.
Peste câteva zile Felon avea să fie prins și interogat, exact
așa cum îl avertizase ea.
***
— Ești însurat, așa-i?
— Da, minte el.
— Cred că știi să te porți cu femeile. Era amanta ta?
— Am întâlnit-o o singură dată.
— Era măritată? Avea copii?
— Zău că nu știu.
— Ce te-a atras la ea? Tinerețea?
— N-aș ști să spun, ridică el din umeri. Poate călcătura.
 — Ce înseamnă „călcătura“?
— Mersul, felul cum merge o persoană. Recunoști
oamenii după călcătură.
— Îți place „călcătura“ la femei?
— Da. Da, îmi place. Asta e tot ce-mi amintesc despre ea.
— Trebuie să mai fi fost ceva… Părul?
— Roșu.
E mulțumit de viteza cu care inventează, deși poate că a
fost prea rapid.
— Mai devreme, când ai spus „aluniță“, am crezut că te
referi la alună!
— Ha!
— Da. M-ai zăpăcit. Ce anume înseamnă?
— A, știi, sunt… sunt ca niște semne din naștere pe piele.
— Aha! Unul sau două semne?
— Nu le-am numărat, răspunde el încet.
— Nu cred că are părul roșu, spune ea.
De-acum Rose ar trebui să fie în Napoli, își spune Felon.
În siguranță.
— Și mai cred și că e foarte atrăgătoare.
Femeia râde.
— Altfel nu ai evita s-o recunoști.
Apoi, spre surprinderea lui, l-au lăsat în libertate. Nu pe el
îl căutau și deja o localizaseră și o identificaseră pe Viola. Cu
ajutorul lui.
1. Citat din poemul „Emmonsail’s Heath in Winter“ al lui John Clare (1793-1864).
2. Citat din poemul „The Eve of Waterloo“ al lui Thomas Hardy (1840-1928),
inclus în piesa de teatru The Dynasts.
3. „Masacrele din foibe“ (aprox. „peșteri“) – termen relativ specializat ce
denumește uciderea în masă a unor militari și civili, mai ales de către partizanii
iugoslavi, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în principal în
regiunile Istria și Dalmația. Trupurile celor uciși erau ulterior aruncate în gropi
naturale, peșteri sau depresiuni carstice.
 Strada micilor pumnale

Se trezește cu obrazul lipit de cuvântul

„ACQUEDOTTO“, cu o durere arzătoare în braț și cu mintea
încercând cu disperare să-și dea seama unde este și cât e
ceasul. În loc de asta, își amintește un alt moment, când a
auzit o cicadă. Atunci era șase seara și, trezindu-se,
descoperise că e întinsă pe iarbă, aproape în aceeași poziție în
care stă acum, cu obrazul rezemat pe braț. Dar atunci era
perfect conștientă de starea ei. Nu era nimic în neregulă, era
doar obosită. Mersese pe jos kilometri întregi ca să ajungă în
oraș și să se întâlnească cu Felon și, pentru că trebuia să
aștepte câteva ore, găsise un părculeț lângă o alee și
adormise, apoi se trezise brusc și auzise tânguitul cicadei. Dar
la început, ca și acum, nu înțelesese ce caută acolo. Atunci îl
așteptase pe el într-un părculeț.
Ce o derutează acum e cuvântul acquedotto, care înseamnă
cale pentru ape, jgheab. Înalță capul de pe capacul jgheabului.
Trebuie să-și limpezească mintea, să știe ce caută aici așa,
trebuie să gândească. Vede seria de tăieturi încă umede de pe
braț. Dacă e ceva care se tânguie acolo, de data asta e în
mintea ei. Ridică mâna și șterge sângele de pe ceasul spart de
la încheietură, o stea de sticlă care arată ora cinci sau șase,
deci dimineața devreme. Se uită la cer. Încet, începe să-și
aducă aminte. Trebuie să ajungă la o casă conspirativă. Acolo
e o femeie pe nume Carmen cu care trebuie să ia legătura în
cazul în care are nevoie de ajutor. Rose se saltă în picioare,
apoi ridică poala fustei de culoare închisă, o ține cu dinții și îi
sfâșie treimea de jos cu mâna sănătoasă, ca să-și poată
bandaja strâns brațul și să mai potolească durerea. Apoi se
lasă pe vine, respirând greu. Acum la vale, spre port, ca să o
găsească pe Carmen, oriunde o fi ea, și să ajungă pe un vapor.
Aici se întâmplă mereu miracole, așa se spune despre Napoli.
Părăsește strada micilor pumnale și își recuperează harta
mentală. Posillipo e numele părții bogate a orașului, care
înseamnă „scăparea de suferință“. Un cuvânt grecesc, încă
folosit în Italia. Și trebuie să ajungă pe Spaccanapoli, strada
care taie orașul în două. Merge la vale repetând numele –
Spaccanapoli și Posillipo. Larma pescărușilor se aude la mică
înălțime, ceea ce înseamnă că apa e aproape. Găsește-o pe
Carmen, apoi portul. De-acum cerul s-a luminat. Dar cel mai
viu e brațul ei stâng, cel dureros, cu bandajul deja îmbibat de
sânge. Își amintește acum cuțitele mici pe care le-au folosit. Îi
descoperiseră pe ea și pe soldat după ce membrii grupului s-a
despărțit, ca să iasă din țară pe căi diferite. Cum? Cine a
dezvăluit ceva? După ce au ajuns la periferia orașului, au
identificat-o și l-au ucis pe soldat. Era doar un puști. Undeva,
într-o clădire, au început să-i cresteze brațul la fiecare
întrebare. După o oră s-au oprit și au lăsat-o acolo. Probabil că
a reușit cumva să iasă, s-a târât până în stradă. S-ar putea să o
caute. Terminaseră cu ea? Acum merge la vale și gândește,
începe să se adune. „Scăparea de suferință.“ „O pauză de la
durere.“ Ce înseamnă tombiro? Ia colțul pe o stradă și își dă
seama că a nimerit într-o piațetă puternic luminată.
Asta era lumina pe care o văzuse pe cer. Nu răsăritul. Ci
familii întregi și alte grupuri așezate la un bar, mâncând și
bând în aerul nopții, iar în mijlocul lor, o fetiță de zece ani
care cânta. E un cântec cunoscut, pe care i l-a cântat și ea
fiului ei cu ani în urmă, în altă limbă. După scena care i se
derulează în fața ochilor, ar putea fi orice oră a serii, dar e clar
că nu sunt zorii zilei. Probabil că i-a stat ceasul mai devreme,
în timp ce o interogau, ceasul arăta ora cinci sau șase, dar spre
seară, nu înainte de răsărit. Înseamnă că nu e miezul nopții. Și
atunci ce-i cu pescărușii? Să fie atrași doar de lumina din
piațeta asta aglomerată?
Se sprijină de o masă – o străină care îi privește cum
vorbesc și râd –, timp în care fetița, așezată în poala unei
femei, continuă să cânte. Pare o scenă medievală de pe pânza
unui maestru, ca acelea pe care îi plăcea lui Felon să le
descrie, evidențiindu-i structura ascunsă, felul în care
mulțimea umple pânza pornind radial de la un singur punct
mărunt, cum ar fi o bucată de pâine, care ancorează întreaga
compoziție. Așa interacționează lumea, spunea el. Aici,
pentru ea, bucata de pâine e fetița care cântă, animată de o
bucurie numai a ei. Așa se simte și ea când nimerește în
mijlocul acestei adunări gălăgioase, după ce a mers pe
Spaccanapoli spre locul unde ar trebui să o întâlnească pe
Carmen. Ar putea face încă un pas, expunându-se și mai tare,
în schimb își trage un scaun și se așază, rezemându-și mâna
rănită pe masă, înconjurată de pictura neîntreruptă. Ea nu a
mai trăit de multă vreme o astfel de viață, cu familii și
comunități. A acceptat o lume a secretelor, în care există un alt
fel de putere și nici un fel de generozitate.
Din spatele ei, o femeie îi pune delicat mâna pe umăr.
— Aici se întâmplă miracole, îi spune femeia.
***
După ceva vreme – aproape un anotimp – Felon intră cu
Rose, așa cum i-a promis cândva, în Bibliothèque Mazarine.
Au luat prânzul în La Coupole până spre mijlocul după-
amiezii, s-au privit unul pe altul cum înghit stridii și beau
șampanie din pahare înalte și și-au încheiat masa cu o crèpe
pe care au împărțit-o. Când Rose a întins mâna după furculiță,
Felon i-a văzut cicatricea de deasupra încheieturii.
— Un toast, spune ea. Războiul nostru s-a sfârșit.
Felon nu ridică paharul.
— Și următorul război? Tu o să te întorci în Anglia și eu o
să rămân aici. Războaiele nu se termină niciodată. „Sevilla
pentru-a răni, Córdoba pentru-a muri.“ Ții minte?
Într-un taxi, amețită, Rose se va rezema de el. Încotro
merg? Mașina cotește pe Boulevard Raspail, apoi pe Quai de
Conti. Ea e plină de senzații indefinite, încă legată de bărbatul
acesta, călăuzită de el. Nici nu știe când au trecut ultimele ore,
una după alta. S-a trezit singură, întinsă de-a latul în patul atât
de mare, încât a avut impresia că se află pe o plută, la fel cum
după-amiază, în La Coupole, cele vreo sută de mese goale
împrăștiate în fața ei păreau un oraș părăsit.
Felon îi pune mâna pe umăr când pășesc în clădirea
maronie – marea bibliotecă a lui Mazarin, care, anunță el, a
fost „conducătorul de facto al Franței după decesul lui
Richelieu“. Numai Felon, își spune ea, ar folosi atât de natural
cuvântul „deces“, el, care practic nu a avut parte de educație
până la șaisprezece ani. Un cuvânt din masa vocabularului pe
care l-a memorat, așa cum a învățat singur să-și modifice
caligrafia, să scape de scrisul grosolan pe care i-l văzuse în
carnețelele din copilărie alături de schițele precise ale
moluștelor și șopârlelor pe care le desena după natură. Un om
care a reușit prin propriile forțe. Un arivist. Prin urmare, un
om care, în ochii unora din branșă și chiar ai lui însuși, nu
prezintă încredere, nefiind autentic.
Când intră în Bibliothèque, Rose își dă seama că e, cum ar
veni, ușor cherchelită. Gândurile îi fug, nu se poate concentra
la frazele pe care le rostește Felon. Trei pahare de șampanie
imediat după amiază, la care se adaugă greutatea celor nouă
stridii. Iar acum au pășit cumva în secolul al cincisprezecelea,
printre vreo mie de rămășițe confiscate din mânăstiri sau
cedate de aristocrați deposedați, inclusiv incunabule din zorii
tiparului. Toate adunate și protejate aici după ce cândva au
fost condamnate și, ca atare, ascunse vreme de generații.
„Asta este marea viață de dincolo“, îi spune Felon.
La etaj Felon îi urmărește silueta ce se deplasează prin
dreptul ferestrelor clădirii de parcă prin spatele ei ar trece un
tren luminat. Apoi o vede stând în fața unei hărți uriașe a
Franței, cu cele o mie de biserici ale ei, exact așa cum și-a
închipuit-o cândva, astfel că momentul i se pare reproducerea
unei dorințe mai vechi de-a lui. Hărțile acelea pline de
apăsarea credinței, de parcă singurul scop în viață ar fi să
mergi de la un altar de biserică la altul și nu să traversezi
albastrul migălos al unui râu ca să ajungi la un prieten de
departe. Preferă hărțile mai vechi, pe care nu apar orașe, doar
linii de elevație, astfel că pot fi încă folosite în misiuni de
recunoaștere.
Felon se oprește lângă un grup de erudiți și filosofi din
marmură și se întoarce iute, ca și cum le-ar putea surprinde o
privire sau un gând. Îi place imuabila expresie critică de pe
fața statuilor, slăbiciunea sau șiretenia lor evidente. În Napoli
a stat în fața unui împărat crud și încă își mai amintește că
ochii de pe figura aceea echivocă de piatră nu i-au întâlnit nici
o clipă privirea, indiferent cât s-a mișcat el dintr-o parte în alta
în încercarea de a-i atrage atenția. Sunt momente când are
impresia că s-a transformat în bărbatul acela. Rose îl împunge
cu degetul. Se întoarce spre ea. Trec pe lângă un șir de birouri
vechi, fiecare scăldat în propria lui lumină chihlimbarie. Pe
unul se poate vedea scrisul grăbit al unui sfânt, pe altul, cel al
cuiva executat în tinerețe. Pe un scaun stă haina împăturită a
lui Montaigne.
Rose inspiră totul în piept. Pare o continuare a prânzului
lor, gustului de stridii i se alătură brusc mirosul lacului de
lemn și al hârtiei vechi și poroase. De când au ajuns, ea abia
dacă a spus câteva cuvinte. Iar când el îi atrage atenția asupra
câte unui detaliu, nu îi răspunde, dornică să descopere singură
ce înseamnă. Toată viața l-a adorat pe bărbatul de-aici, dar
simte că ea nu are ce căuta în locul ăsta atât de vechi. Asta este
marea viață de dincolo. La fel cum e ea pentru el, poate. Oare
mereu a văzut-o așa? E îmbătată de această minusculă
revelație.
Ignoră ploaia ușoară care cade în timp ce se plimbă prin
oraș singură, scăpată din lesa lui. Când se rătăcește, nu cere
îndrumări, hotărâtă să păstreze nesiguranța, și râde când trece
a doua oară pe lângă aceeași fântână arteziană. Caută faptul
întâmplător, libertatea. A fost adusă în orașul acesta pentru a fi
sedusă. Își poate imagina totul, tot ce se va întâmpla. Coastele
lui proeminente pe care își va rezema capul. Mâna ei pe
desișul abdomenului lui, săltând odată cu zvâcnirile trupului
bărbatului. Gura ei deschisă, exprimând laudă și căldură, când
el se întoarce și intră în ea. Traversează un pod. Când se
întoarce în camera ei, e patru dimineața.
Se trezește la prima geană de lumină și intră în camera lui,
care comunică cu a ei. Felon doarme în patul mai modest pe
care și l-a ales. Când au ajuns, a insistat ca ea să aleagă
camera mai confortabilă. E întins pe spate, cu ochii închiși și
mâinile pe lângă corp, de parcă e pierdut în rugăciune sau
legat de un catarg. Rose trage draperiile înalte și grele, camera
se umple de lumina iernatică și de contururile mobilei, dar el
nu se trezește. Îl privește, îl vede acum în altă lume, poate în
adolescența lui, când era un băiat nesigur pe el. Ea nu l-a
cunoscut niciodată pe Felon nesigur: doar pe bărbatul
reinventat. Care în toți anii ăștia i-a arătat marile perspective
pe care și le-a dorit, numai că ea își spune acum că poate
adevărul despre ceea ce ai în fața ochilor e limpede numai
pentru cei cărora le lipsește siguranța.
Se mișcă prin camera de hotel plină de brocarturi. Nu și-a
luat nici o clipă ochii de la el, de parcă ar fi amândoi în
mijlocul unei conversații mimate pe care nu au purtat-o
niciodată. Povestea lor e lungă și întrețesută și ea nu mai știe
sigur cum să rămână în continuare aliata lui. Un hotel din
Paris. Își va aminti mereu numele – sau poate că nu va mai fi
nevoită să-l uite. Intră în baie și se spală pe față ca să-și
limpezească gândurile. Se așază pe marginea căzii. Dacă ea
și-a imaginat cum ar curta-o el, și-a imaginat și cum ar face-o
ea.
Se întoarce în camera lui, atentă la orice mișcare, în caz că
el doar se preface că doarme. Se oprește, își dă seama că, dacă
pleacă acum, nu va ști niciodată sigur. Își scoate pantofii și se
apropie. Se lasă pe pat și se întinde lângă el. Aliatul meu, își
spune ea. Își amintește frânturi din povestea lor la care nu va
fi niciodată capabilă să renunțe, o șoaptă uitată care i-a dat
încredere, o strângere de mână, cum s-au recunoscut din
colțuri diferite ale unei încăperi, cum dansa el pe câmp cu un
animal, cum a învățat să vorbească încet și clar la Ora
naturalistului de sâmbătă seara, ca să-l poată înțelege mama
lui pe jumătate surdă, cum a înnodat și a rupt cu dinții firul
subțire de nailon când a terminat de făcut nimfa cu aripi
albastre. Când ea avea opt ani. Când el avea șaisprezece.
Acela era doar primul strat. Erau și profunzimi mai intime. El
aprinzând soba în căsuța întunecoasă și rece. Notele aproape
tăcute ale unui greiere. Apoi, mai târziu, el într-o baracă,
undeva în Europa, ridicându-se și lăsând-o pe Hardwick
adormită pe podea. Toate cicatricile de pe brațul ei, pe care el
nu le-a văzut. Se întoarce pe o parte ca să se uite la figura lui.
Apoi va pleca. Ăsta e locul în care ai ajuns, își spune.
 Atâtea lucruri rămase neîngropate la sfârșitul războiului.
Mama s-a întors în casa construită într-un secol anterior, care
încă își făcea simțită prezența peste câmpuri. Nu fusese
niciodată un loc tainic. Îi vedeai zidurile albe de la mai bine de
un kilometru în timp ce ascultai foșnetul pinilor din jur. Dar
casa însăși a fost mereu tăcută, protejată de o adâncitură a
văii. Un loc al singurătății, cu lunci care coborau domol spre
râu și unde, dacă ieșeai duminica, auzeai clopotele unei
biserici normande aflate la mulți kilometri de-acolo.
S-ar putea ca de fapt cea mai neînsemnată confesiune pe
care mi-a făcut-o Rose în timpul ultimelor zile petrecute
împreună să fi fost și cea mai grăitoare. E vorba de casa
aceasta pe care o moștenise. Ar fi trebuit să aleagă alt peisaj, a
spus ea. Dorința ei de dezmoștenire sau exil fusese declarată
cu ani în urmă, când s-a îndepărtat de părinții ei, le-a ascuns
lucrurile cu care s-a ocupat în timpul războiului și a devenit o
necunoscută până și pentru copiii ei. Acum, credeam eu,
întoarcerea la White Paint era ceea ce-și dorise. Dar era o casă
veche. Îi cunoștea fiecare ușoară denivelare, fiecare fereastră
înțepenită, știa cum se aude vântul în fiecare anotimp. Ar fi
putut să meargă prin toate camerele legată la ochi, să iasă în
grădină și să se oprească fără ezitare la un deget de o tufă de
liliac. Știa unde e luna pe cer în fiecare moment, dar și de la
care fereastră o puteai vedea. Era biografia ei încă de la
naștere, biologia ei. Cred că o scotea din minți.
A acceptat-o nu pentru că îi oferea siguranță sau
certitudine, ci ca pe un dat, ce includea până și zgomotul
puternic pe care îl făcea dușumeaua de lemn, iar înțelegerea
acestui fapt m-a cutremurat. Casa fusese construită în anii
1830. Mama deschidea o ușă și se trezea în viața bunicii ei.
Avea în fața ochilor generații de femei cu muncile lor, cu soții
care veneau la ele când și când, cu copil după copil, plânset
după plânset, foc după foc în vechea sobă, cu balustrada
lustruită de o sută de ani de atingeri. Peste mulți ani am dat
peste conștiința aceluiași fapt formulată în scrierile unei
autoare franceze: „M-am gândit la asta în unele nopți până
aproape am simțit că mă doare… vedeam cum înaintea mea au
fost toate acele femei, în aceleași dormitoare, în același
crepuscul“. O văzuse pe mama ei într-un astfel de rol când
tatăl ei era plecat pe mare sau era la Londra și se întorcea
numai la sfârșit de săptămână. Aceasta era moștenirea la care
se întorsese, viața anterioară propriei ei vieți, de care fugise.
Se găsea din nou în micul univers repetitiv care accepta doar
puțini străini – o familie de meșteri care lucra la acoperiș,
poștașul sau domnul Malakite, care venea cu schițele serei pe
care o construia.
Am întrebat-o pe mama – și a fost, probabil, cea mai
personală întrebare pe care i-am pus-o vreodată:
— Te recunoști vreun pic în mine?
— Nu.
— Sau crezi că aș putea fi ca tine?
— Asta e, desigur, altă întrebare.
— Nu sunt sigur. S-ar putea să fie aceeași.
— Nu, nu e. Bănuiesc că ar putea exista o similitudine și o
legătură. Eu sunt suspicioasă, nu sunt deschisă. Asta s-ar putea
să fie valabil și în cazul tău. Acum.
Mersese mult mai departe de ce aveam eu în minte. Eu mă
gândeam la lucruri precum politețea sau manierele la masă.
Deși viața solitară pe care o trăia în prezent nu o făcuse
politicoasă. O interesa foarte puțin ce făceau alții atâtă vreme
cât o lăsau în pace. În ce privea manierele la masă, redusese
durata necesară consumării alimentelor la un minimum
aerodinamic – o farfurie, un pahar – și ștergea masa la zece
secunde după ce termina de mâncat, acțiune care dura
aproximativ șase minute. Traseul ei zilnic prin casă se
constituise într-o rutină atât de înrădăcinată în ea, încât nici nu
era conștientă de asta decât dacă se întâmpla să-i fie
întreruptă. O conversație cu Sam Malakite. Sau o plimbare
lungă pe dealuri, în timp ce eu eram cu el la muncă. Se simțea
protejată de faptul că era, credea ea, complet lipsită de
importanță și anonimă pentru toți cei din sat, iar în casă avea
podeaua cu privighetori – acel câmp minat de zgomote care ar
fi dat de gol prezența oricărui intrus pe teritoriul ei.
Privighetoarea ei din smochin.1
Dar străinul pe care îl aștepta nu a pus niciodată piciorul în
casă.
— Dar de ce?
 Acum insista să ne continuam conversația.
— Ce crezi tu că am fi putut avea noi doi în comun?
— Nimic, am spus zâmbind. M-am gândit că, poate,
manierele la masă sau vreo altă obișnuință ușor de
recunoscut.
Am surprins-o.
— Păi, părinții mei spuneau mereu, ca toți părinții,
probabil: „Într-o bună zi s-ar putea să stai cu regele la masă,
deci ai grijă cum te porți“.
De ce alesese mama să poposească doar pe acele două
rămurele subțiri pe care în cazul ei le considera niște abilități
îndoielnice sau niște slăbiciuni? „Suspicioasă“ și „nu
deschisă“. Acum înțeleg că, probabil, a fost nevoită să învețe
aceste deprinderi ca să se poată proteja atunci când își făcea
munca, dar și în căsnicia cu un bărbat distructiv și înclinat să
dispară. Așa că a evadat din crisalidă și s-a dus să lucreze cu
Marsh Felon, care semănase în ea semințele acestei ispite încă
de când era mică. Misiunea lui de Culegător decursese fără
greș. Așteptase, apoi o atrăsese spre serviciile secrete cam tot
așa cum fusese atras și el, într-o manieră aproape nevinovată.
Pentru că, bănuiesc eu, ceea ce își dorea ea era o lume în care
să se poată implica pe de-a-ntregul, chiar dacă asta însemna să
nu fie iubită pe de-a-ntregul și nici cert. „O, nu vreau să fiu
doar venerată!“, cum ne-a informat odată Olive Lawrence pe
mine și pe Rachel.
De la un moment dat încolo nu mai cunoaștem niciodată
decât suprafața unei relații, așa cum straturile acelea de cretă,
construite prin efortul unor creaturi infinitezimale, continuă să
lucreze într-o perioadă de timp practic nelimitată. E mai ușor
să înțelegi legătura nesigură și volatilă care a existat între
Rose și Marsh Felon. În ce privește relația dintre mama și
soțul ei, acea fantomă din povestea ei, nu mi-a rămas decât
imaginea lui așezat pe scaunul incomod de fier din grădina
noastră și mințind în legătură cu motivul pentru care urma să
ne părăsească.
Voisem să o întreb dacă îl recunoaște vreun pic pe tata în
mine sau dacă ea crede că aș putea fi ca el.
1. Posibilă trimitere la poemul „Envoy“ al lui Robert Louis Stevenson (1850-1894).
 Avea să fie ultima mea vară cu Sam Malakite. Râdeam
amândoi și el s-a lăsat pe călcâie și s-a uitat la mine.
— Te-ai schimbat. În prima vară când ai lucrat cu mine,
abia dacă vorbeai.
— Eram timid, am spus.
— Nu, erai tăcut, a zis el, arătând că își dădea seama mai
bine și era mai conștient decât mine de felul cum fusesem pe
atunci. Ai o inimă tăcută.
Când și când, într-un fel care nu trăda nici un pic de
interes, mama întreba cum merge munca cu domnul Malakite,
dacă era greu sau nu.
— Ce să zic, nu e nici un schwer, am răspuns și i-am
surprins un zâmbet trist.
— Walter, a murmurat.
Deci probabil că el spunea asta adesea, i-o spunea chiar și
ei. Am tras aer în piept.
— Ce s-a întâmplat cu Walter?
Tăcere. Apoi:
— Ce poreclă ziceai că i-ați dat?
A azvârlit pe masă cartea pe care o citea.
— Molia.
Mamei îi dispăruse zâmbetul crispat pe care îl văzusem cu
câteva secunde în urmă.
— Măcar pisica aia chiar a existat? am întrebat.
I-am văzut tresărirea din ochi.
— Da, Walter mi-a povestit despre discuția voastră. De ce
nu-ți amintești pisica?
— Îngrop lucruri. Ce anume s-a întâmplat cu Walter?
— A murit protejându-vă pe voi în seara aceea, la teatrul
Bark. La fel cum te-a protejat pe tine când erai mic, atunci
când ai fugit de-acasă, după ce tatăl tău a omorât pisica.
— De ce nu ni s-a spus că ne protejează?
 — Sora ta și-a dat seama. De asta nu vrea să mă ierte
pentru moartea lui. Presupun că pentru ea a fost ca un tată
adevărat. Și o iubea.
— Adică era îndrăgostit de ea?
— Nu. Era un bărbat fără copii care iubea copiii. Voia să
fiți în siguranță.
— Eu nu m-am simțit în siguranță. Știai?
A clătinat din cap.
— Cred că Rachel se simțea în siguranță cu el. Știu că și
tu la fel, când erai mic…
M-am ridicat în picioare.
— Dar de ce nu ni s-a spus că ne protejează?
— Istoria Romei, Nathaniel. Trebuie s-o citești. E plină de
împărați care nu le pot spune nici măcar copiilor lor ce
catastrofe sunt pe cale să se întâmple, ca să se poată apăra.
Uneori e nevoie de tăcere.
— Am crescut cu tăcerea ta… Știi că în curând o să plec și
n-o să te mai văd până la Crăciun. Asta ar putea fi ultima
noastră discuție pentru o bună bucată de vreme.
— Știu, dragă Nathaniel.
Era septembrie când am început facultatea. La revedere, la
revedere. Fără îmbrățișări. Știam că în fiecare zi avea să urce
la un moment dat pe deal și, după ce va ajunge pe culme, se va
uita în urmă, spre casa cuibărită în siguranță în adâncitura ei
de pământ. La aproape un kilometru mai încolo o să fie Satul
Recunoscător. Va sta într-un punct înalt, cum o învățase Felon.
O femeie înaltă, subțire, care cutreieră dealurile. Aproape
sigură de apărarea pe care și-a construit-o.
 „Când va veni, va arăta ca un englez“, scrisese ea. Dar
persoana care i-a dat de urmă lui Rose Williams a fost o
femeie, o tânără, ruda cuiva. Așa îmi imaginez eu acum că s-a
întâmplat. Mama noastră nu mergea niciodată în sat, dar
sătenii știau unde locuiește Rose Williams, iar femeia venise
direct la White Paint, îmbrăcată ca o alergătoare, fără vreo
recuzită sau deghizare. Chiar și asta trebuie să fi fost evident
pentru mama, dar era o seară întunecoasă de octombrie și când
a observat ovalul palid al femeii prin geamul aburit al serei,
era prea târziu. Stătea acolo nemișcată. Apoi a spart geamul cu
cotul drept. E stângace, trebuie să-și fi spus mama.
— Ești Viola?
— Mă cheamă Rose, drăguță, a spus mama.
— Viola? Ești Viola?
— Da.
Probabil că nu a fost cu nimic mai rău decât toate
posibilele morți pe care și le imaginase, la care poate chiar
visase. Rapid și fatal. Ca și cum în sfârșit se punea capăt unei
răfuieli, unui război. Permițând, poate, o mântuire. Așa cred
acum. Sera era umedă și prin geamul spart intra aerul rece.
Tânăra a tras încă o dată, ca să fie sigură. Apoi a fugit peste
câmpuri ca un iepure, de parcă ar fi fost sufletul mamei care îi
părăsea trupul, așa cum și mama fugise din casa asta la
optsprezece ani ca să meargă la universitate, să studieze limbi
străine, să-l cunoască pe tata în anul al doilea, să renunțe la
ideea de a face Dreptul, să nască doi copii și să fugă apoi și de
noi.
O grădină cu ziduri
 Acum un an am dat peste o carte de Olive Lawrence în
magazinul din sat și toată după-amiaza, în timp ce întindeam
niște fire care să vibreze și să țină păsările la distanță de
grădină, am așteptat să vină seara, ca să o pot citi fără să fiu
deranjat. Din câte se pare, cartea stătea la baza unui
documentar de televiziune care tocmai urma să fie difuzat, așa
că a doua zi m-am dus și mi-am cumpărat un televizor. Un
asemenea obiect nu făcuse niciodată parte din viața mea și,
când a sosit, a fost un oaspete suprarealist în micuța cameră de
zi a familiei Malakite. Era ca și cum mi-ar fi trăsnit dintr-
odată prin minte să-mi cumpăr o barcă sau un costum în dungi.
Am privit emisiunea, iar la început n-am fost în stare să o
compar pe Olive Lawrence cea de pe ecran cu cea pe care o
cunoscusem în adolescență. La drept vorbind, nu-mi mai
aminteam cum arăta. Pentru mine fusese mai mult o prezență
și-atât. Îmi aminteam cum se mișca, precum și hainele
nepretențioase pe care le purta chiar și atunci când venea
pregătită să iasă în oraș cu Zvârluga. Cât despre figură, cea pe
care o vedeam vorbindu-mi acum avea același entuziasm și nu
mi-a luat mult să asociez acea figură cu amintirile vechi despre
ea. Ba se cățăra pe un perete de stâncă din Iordania, ba cobora
în rapel, continuând să vorbească spre cameră. Încă o dată mi
se ofereau informații exacte despre cotele apelor, despre
tipurile de grindină specifice diferitelor zone din Europa
continentală, despre faptul că furnicile tăietoare de frunze pot
distruge păduri întregi – toate aceste cunoștințe despre
echilibrul complicat al naturii ni se ofereau cu lejeritate și
lămuritor direct din palma ei micuță, feminină. Avusesem
dreptate. Mi-ar fi putut pune viața cap la cap cu înțelepciune,
fără să evite complexitatea acelor rivalități sau pierderi
îndepărtate încă necunoscute mie, așa cum era în stare să
recunoască o furtună pe cale să se pornească, așa cum
recunoscuse epilepsia lui Rachel din cine știe ce gest sau
reținere tăcută de-a ei. Prin această persoană care nu avea nici
o legătură strânsă cu mine beneficiasem de limpezimea unei
opinii feminine. În scurta perioadă cât am cunoscut-o, am fost
convins că Olive Lawrence e de partea mea. Am stat în fața ei
și ea m-a văzut.
I-am citit cartea și am urmărit filmul documentar în care a
traversat livezi de măslini distruse din Palestina, a urcat și a
coborât din trenuri în Mongolia, s-a aplecat și a conturat pe o
stradă prăfuită, folosind nuci și o portocală, diagrama în forma
cifrei opt a traiectoriei Lunii pe cer. Era neschimbată și totuși
mereu alta. La multă vreme după ce mama îmi vorbise despre
activitatea lui Olive din timpul războiului, am citit rapoarte
oficiale concise despre oamenii de știință care înregistrau
viteza vântului în timpul pregătirilor pentru Ziua Z și despre
felul în care ea și alții se ridicaseră pe cerul nopții plin de
planoare care vibrau, fragile ca sticla, ca să determine cât e de
poros vântul și să caute un anumit tip de lumină lipsită de
amenințarea ploii, pentru a ști dacă trebuie să amâne sau să
confirme invazia. Jurnalele meteo pe care ni le arătase mie și
surorii mele, pline de gravuri în lemn medievale ce ilustrau
diferitele tipuri de grindină, sau schițele cianometrului lui
Saussure, care descria diferitele nuanțe de albastru, pentru ea
nu au fost niciodată doar chestii teoretice. Probabil că în acel
moment și ea, și ceilalți s-au simțit ca niște magicieni care au
putut să aducă la viață ce îi învățaseră secole întregi de
știință.
***
Olive a fost primul om care a reapărut din epoca aceea pe
jumătate îngropată, când ne întâlniserăm cu toții în casa de pe
Ruvigny Gardens. Cât despre Zvârlugă, tot nu aveam idee
unde locuiește. Nu-l mai văzusem de ani de zile și nici măcar
nu-mi mai aminteam numele lui adevărat. El, Molia și ceilalți
mai existau acum doar în văgăuna aceea a copilăriei. Pe când
eu îmi petrecusem cea mai mare parte din viața de adult într-o
clădire guvernamentală, încercând să reconstitui firul carierei
pe care și-o alesese mama.
Din când în când dădeam la Arhive peste informații legate
de evenimente îndepărtate ce se suprapuneau cu activitățile
mamei. Astfel ajungeam să întrezăresc detalii despre vreo altă
operațiune sau vreun alt loc. Așa se face că într-o după-
amiază, urmărind un raport tangențial activităților ei, am găsit
niște referiri la transportul de nitroglicerină din timpul
războiului. Cum era transportată în secret prin toată Londra și,
pentru că era o încărcătură periculoasă, totul trebuia să se
petreacă noaptea, fără ca locuitorii să prindă de veste.
Activitatea a continuat chiar și în timpul bombardamentelor,
când nu erau aprinse decât luminile de veghe și râul era în
beznă, cu excepția câte unei luminițe slabe, portocalii, pe
poduri, care să le indice celor ce circulau pe fluviu înălțimea
arcadei, un semnal discret în mijlocul bombardamentelor, cu
barje cuprinse de flăcări și șrapnelul zburând pe suprafața
apei, în vreme ce pe drumurile cufundate în întuneric
camioanele secrete traversau orașul de trei sau patru ori pe
noapte. Erau aproape cincizeci de kilometri între abația
Waltham, unde Marele Nitrator producea nitroglicerina, și un
spațiu subteran aflat în inima Londrei, dar căruia nu i se dădea
numele și care s-a dovedit a fi pe strada Lower Thames.
Uneori scândurile unei dușumele cedează și tunelul de sub
ea duce spre destinații de demult. Fără să stau prea mult pe
gânduri, m-am dus în camera mare cu hărțile suspendate, am
dat jos mai multe hărți și am căutat posibilele rute ale
camioanelor cu nitroglicerină. Înainte ca degetele mele să
atingă harta, am știut numele imposibil de șters din minte:
strada Sewardstone, podul Cobbins Brook, de la cimitir spre
vest, apoi spre sud, până pe Lower Thames. Traseul nocturn pe
care mergeam cu Zvârluga în adolescență, după ce războiul se
terminase.
Se prea poate ca Zvârluga, de care uitasem de atâta vreme,
acel contrabandist, acel infractor mărunt, să fi fost un fel de
erou, căci aici era vorba de o muncă periculoasă. Ce făcuse
după încheierea războiului nu era decât o consecință a păcii.
Bine-cunoscuta falsă modestie a englezilor, care implica
inclusiv discreția dusă la absurd sau clișeul savantului naiv,
oarecum ca în dioramele acelea pictate care tăinuiesc adevărul
și trag cortina peste viețile private, ascunsese întru câtva cea
mai remarcabilă reprezentație teatrală jucată de vreo națiune
europeană. Alături de agenții sub acoperire, printre care se
numărau mătuși bătrâne, romancieri mediocri, un croitor de
lux care fusese spion în Europa, proiectanți și constructori de
poduri false peste Tamisa, menite să zăpăcească bombardierele
germane ce încercau să urmeze cursul fluviului până în inima
orașului, chimiști deveniți specialiști în otrăvuri, fermieri de
pe coasta de est care primiseră liste cu simpatizanți ai
Germaniei care trebuiau omorâți în caz că avea loc o invazie,
ornitologi și apicultori de la Kew, dar și burlaci înrăiți, buni
cunoscători ai Levantului și a mai multor limbi străine – dintre
care unul s-a dovedit a fi Arthur McCash, care a rămas în
serviciile secrete aproape toată viața. Toți au respectat secretul
rolului pe care îl avuseseră de jucat chiar și după ce războiul s-
a sfârșit și au fost răsplătiți, după ani și ani, cu o simplă frază
discretă într-un ferpar care spunea că „au avut o activitate
merituoasă în cadrul Ministerului de Externe“.
Zvârluga conducea camioanele greoaie cu nitroglicerină
printr-un univers aproape mereu umed și lipsit de orice geană
de lumină, trecea pe lângă grădini cu adăposturi antiaeriene, cu
mâna stângă pe schimbătorul de viteze, pe care îl manevra pe
întuneric, și mâna acel vehicul ca o bombă spre cine știe ce
depozit din Londra. Era ora două noaptea, harta o avea în cap,
așa că putea înainta prin beznă cu o viteză absurdă.
Mi-am petrecut după-amiaza cu dosarele pe care le
descoperisem. Citind despre modelele de camioane, despre
cantitatea de nitroglicerină transportată la fiecare drum, despre
faptul că pe timpul nopții pe unele străzi se găseau lumini
slabe, albăstrui, care indicau o curbă bruscă. În cea mai mare
parte a vieții lui, cariera Zvârlugii fusese camuflată, neștiută
de nimeni. Sălile ilegale de box din Pimlico, pistele pentru
curse de câini, contrabanda. Dar cariera din timpul războiului
îi fusese supravegheată și cunoscută în detaliu. Trebuia să
semneze la preluarea încărcăturii, să își certifice identitatea cu
ajutorul unei fotografii, apoi să semneze de predare pe strada
Lower Thames. Fiecare drum de noapte era trecut în rapoarte.
Pentru prima și singura dată în viața lui, se aflase „în
evidență“. El, care fusese atât de mândru că nu apărea în
manualul acela enciclopedic ce înșira toți infractorii implicați
în afacerile cu câini. Trei drumuri pe noapte de la Gunpowder
Mills, dus-întors, în timp ce în East End mai toată lumea
dormea, neavând nici cea mai vagă idee despre ce se petrecea
pe drumurile întunecoase și nici despre pericol. Dar totul era
consemnat. Așa că, după atâția ani, în camera cu hărțile
suspendate, am reușit să găsesc rutele marcate și mi-am dat
seama acum cât de mult semănau cu traseele noastre din
nopțile când ne întorceam din East End, de undeva de lângă
Limehouse Basin, în centrul orașului.
Am rămas în picioare în încăperea goală, iar planșele se
legănau, parcă mișcate de un curent iscat pe neașteptate.
Știam că pe undeva trebuie să existe și un dosar cu toți
șoferii. Eu mi-l aminteam numai drept Zvârluga din Pimlico,
dar în dosar se găseau cu siguranță și numele lui adevărat, și o
fotografie tip pașaport. Am mers într-o cameră alăturată, am
deschis fișetele și m-am uitat la indexul cu fotografiile alb-
negru ale unor bărbați mohorâți, dar încă tineri. Până am dat
de numele pe care îl uitasem, lângă figura pe care mi-o
aminteam. Norman Marshall. Zvârluga mea. „Norman!“ mi-
am amintit atunci cum strigase Molia în camera noastră de zi
plină de lume de pe Ruvigny Gardens. Era o fotografie veche
de cincisprezece ani și lângă ea, cumva obsedant, adresa
actualizată.
Iată-l, așadar, pe Zvârlugă.
Cu siguranță avea o țigară aprinsă în mâna stângă în timp
ce lua virajele acelea, cu cotul sprijinit pe geamul deschis, așa
că brațul îi era ud de la ploaia care îl ajuta să-și păstreze
atenția trează. În nopțile acelea nu avea cu cine vorbi și, fără
îndoială, ca să nu adoarmă, cânta melodia aia veche despre
femeia căreia i se spunea scânteia.
***
De obicei, după o anumită vârstă, eroii noștri încetează să
ne mai învețe sau să ne mai îndrume. Hotărăsc în schimb să
apere ultimele teritorii în care s-au retras. Gândurile
aventuroase sunt înlocuite de nevoi aproape invizibile. Cei
care cândva luau în zeflemea, râzând, tradițiile împotriva
cărora luptau își oferă acum doar râsul, nu și zeflemeaua. Asta
am ajuns să cred despre el când l-am văzut ultima dată? Când
eram deja adult? Nici acum nu sunt sigur. Dar îi aveam adresa,
așa că m-am dus să-l văd.
Numai că în timpul acelei ultime întâlniri mi-a fost
imposibil să-mi dau seama dacă îi eram pur și simplu
indiferent sau simțea vreun soi de durere ori furie față de
mine. La urma urmei, plecasem brusc din lumea lui cu ani în
urmă. Și acum iată-mă în fața lui – altcineva decât băiatul de
atunci. Și, cu toate că îmi aminteam aventurile pe care le
trăisem alături de el în acel vis deopotrivă confuz și limpede al
adolescenței mele, Zvârluga nu a vrut să vorbească despre
trecut, așa cum mi-aș fi dorit. Aș fi vrut să aflu noutăți despre
toți, dar el mă aducea mereu în prezent. Cu ce mă ocupam?
Unde locuiam? Eram…? Așa că tot ce-am putut face a fost să-
mi explic felul cum decurgea vizita descifrând barierele
conversaționale pe care le ridica Zvârluga. Așa cum am
observat și că părea grijuliu până la obsesie cu amplasamentul
 ș p g j p p
obiectelor din bucătăria lui, care trebuia să rămână
neschimbat, astfel încât dacă ridicam ceva – un pahar sau un
suport de pahar –, îmi indica unde trebuie pus la loc.
Nu se așteptase să-i apar la ușă în ziua aceea, la ora aceea.
De fapt nu se așteptase să mai apar vreodată. Prin urmare,
ordinea care domnea în apartamentul lui era un obicei
cotidian, pe când în amintirile mele – care recunosc că s-ar
putea să fi suferit exagerări în timp – Zvârluga era un om în
jurul căruia totul se rătăcea sau se făcea țăndări. Dar aici avea
un preș pe care trebuia să te ștergi pe picioare înainte să intri,
un șervet de bucătărie atent împăturit și, pe hol, două uși pe
care le-a închis cu grijă când ne-am întors în bucătărie să
punem de ceai.
Eu duceam o viață singuratică, așa că recunosc
singurătatea și ordinea la scară redusă, care e o consecință a
ei. Zvârluga nu era un singuratic. Acum avea o familie, a spus
el: o soție pe nume Sophie și o fiică. Asta m-a surprins. Am
încercat să ghicesc care dintre iubitele lui îl prinsese în mreje
sau fusese prinsă în mrejele lui. Cu siguranță nu rusoaica
certăreață. Oricum, în după-amiaza aceea era singur în
apartament și nu am cunoscut-o pe Sophie.
Faptul că e însurat și are un copil a fost singurul aspect din
trecut pe care l-a pomenit. A refuzat să vorbească despre
război și a expediat întrebările pe care i le-am pus, râzând,
despre afacerile cu câini. A spus că-și amintește foarte puține
din vremurile acelea. L-am întrebat dacă văzuse documentarul
făcut de Olive Lawrence pentru BBC. „Nu“, a spus încet. „L-
am ratat.“
Nu am vrut să-l cred. Speram că nu face altceva decât să
fie în continuare evaziv. Mai degrabă puteam să-l iert pentru
asta, pentru faptul că nu o uitase, dar, în același timp, o
scosese din viața lui, decât pentru că nu se deranjase să
deschidă televizorul. Sau poate că eu eram singurul care își
mai amintea vremurile acelea, viețile acelea. Așa că a
continuat să pună obstacole pe drumul de întoarcere spre trecut
și nu m-a lăsat să ajung acolo, deși vedea bine că pentru asta
venisem. Și părea încordat – la început m-am întrebat dacă nu
cumva credea că stau să judec dacă se descurcase bine în viață
sau făcuse niște alegeri dezamăgitoare.
L-am privit cum toarnă ceai în cele două cești.
 p ș
— Am auzit de la cineva că lui Agnes i-a mers rău. Am
încercat să o găsesc, dar n-am reușit.
— Cred că am mers fiecare pe drumul lui, a zis el. Eu m-
am mutat o vreme în Midlands. Acolo puteam să o iau de la
zero, înțelegi ce vreau să spun. Să fiu un om fără trecut.
— Îmi amintesc nopțile alea cu tine pe barjă, cu câinii.
Asta îmi amintesc cel mai bine.
— Serios? Asta îți amintești cel mai bine?
— Da.
A ridicat ceașca într-un toast ironic și tăcut. Refuza să se
întoarcă la perioada aceea.
— Și? Pentru câtă vreme ești aici? Cu ce te ocupi?
Am avut senzația că întrebările lui, puse una peste alta,
arătau lipsă de interes. Așa că i-am spus, fără prea multe
detalii, unde locuiesc și ce slujbă am. Am inventat ceva despre
Rachel. De ce am mințit? Poate din cauza felului în care m-a
întrebat. Ca și cum toate întrebările erau lipsite de importanță.
Nu părea să vrea nimic de la mine.
— Te mai ocupi cu importurile? am întrebat.
A expediat întrebarea cu un gest.
— O, mă duc la Birmingham o dată pe săptămână. Am mai
îmbătrânit, nu mai călătoresc așa de mult. Și Sophie lucrează
în Londra.
S-a oprit aici.
Netezea fața de masă cu palma și într-un final m-am
ridicat, după prea multă tăcere din partea omului a cărui
tovărășie ajunsesem la un moment dat să o iubesc, după ce la
început mi-a fost antipatic și mai apoi m-a înspăimântat.
Credeam că îi cunoscusem toate fețele: duritatea, apoi
generozitatea. Așa că mi-era greu să-l văd acum atât de pasiv,
să văd cum direcționează cu șiretenie orice propoziție de-a
mea într-o fundătură.
— Ar trebui să plec.
— Bine, Nathaniel.
 L-am întrebat dacă pot să merg o clipă la toaletă și am
pornit-o pe holul îngust.
Mi-am privit chipul în oglinda lui și nu mai era chipul
băiatului care mersese cu el pe drumurile acelea întunecoase,
băiatul a cărui soră o salvase cândva dintr-o criză. M-am
învârtit în spațiul acela mic ca și cum încăperea ar fi avut un
sigiliu intact, ca și cum era singurul loc care mai putea
dezvălui ceva despre eroul meu sălbatic și nestatornic din
trecut, despre învățătorul meu. Am încercat să-mi închipui cu
ce fel de femeie se însurase. Am luat cele trei periuțe de dinți
de pe marginea chiuvetei și le-am ținut în palmă. I-am atins și
i-am mirosit săpunul de ras de pe raft. Am văzut trei prosoape
împăturite. Sophie, oricine o fi fost ea, adusese ordinea în
viața lui.
Toate astea m-au uimit. Toate astea m-au întristat. Fusese
un aventurier și acum iată-mă aici, cuprins de claustrofobie în
interiorul vieții lui. Cât de calm și de mulțumit arăta când
turna ceaiul și mângâia fața de masă. El, care mereu mușca
din sendvișurile altora în timp ce se grăbea spre cine știe ce
întâlnire dubioasă, care ridica încântat de pe stradă sau de pe
malul fluviului câte o carte de joc pierdută de cineva, care
azvârlea coaja de banană peste umăr pe bancheta din spate a
Morrisului, unde stăteam eu cu Rachel și cu câinii.
Am ieșit pe holul îngust și m-am uitat o clipă la o bucată
de pânză înrămată, pe care erau brodate niște cuvinte. Nu știu
câtă vreme am stat acolo, citind-o și recitind-o. Am atins-o cu
degetele, apoi m-am smuls din fața ei și am revenit încet în
bucătărie. Ca și cum era cu siguranță ultima dată când intram
acolo.
La ușa apartamentului Zvârlugii, pe picior de plecare, m-
am întors și am spus:
— Mulțumesc pentru ceai…
Încă nu știam sigur cum să mă adresez. Nu-i spusesem
niciodată pe numele adevărat. Zvârluga a dat din cap cu un
zâmbet evident, suficient de clar cât să nu pară nepoliticos sau
enervat că îi invadasem intimitatea, apoi mi-a închis ușa în
față.
Abia mai târziu, la mulți kilometri distanță, prins de
țăcănitul trenului care mă ducea înapoi în Suffolk, mi-am luat
răgazul să pun cap la cap viețile noastre prin prisma vizitei din
după-amiaza aceea. Nu făcuse nici o încercare de a mă ierta
sau de a mă pedepsi. Era mai rău. Nu voia sub nici o formă să
înțeleg ce făcusem atunci, cu atâția ani în urmă, când
dispărusem rapid și fără nici un avertisment.
Ce m-a ajutat să înțeleg ce se petrecuse cu adevărat în
apartamentul lui a fost faptul că mi-am amintit ce mare
mincinos e Zvârluga. Cum, surprins de un polițist sau agent de
pază la vreun depozit ori muzeu, improviza o minciună, ceva
negândit dinainte, care ieșea atât de complicată și de ridicolă,
încât începea să râdă singur. De regulă oamenilor care mint nu
li se pare și ceva amuzant exact în același timp, dar ăsta era
camuflajul lui. „Să nu plănuiești niciodată o minciună“, mi-a
spus în timpul unuia din drumurile noastre nocturne.
„Inventează din mers. E mult mai credibil.“ Celebra
contralovitură. Și cum nu-și arăta niciodată cărțile. Zvârluga
turnase ceaiul cu atâta calm, timp în care probabil că mintea și
inima îi clocoteau. Când vorbea, abia dacă se uita la mine. Nu
a privit decât firicelul de ceai chihlimbariu.
Lui Agnes îi păsa mereu de cei din jur. Asta îmi aminteam
cel mai clar despre ea. Putea fi gălăgioasă și certăreață.
Tandră cu părinții ei. Se agăța de tot ce avea lumea de oferit,
dar grija nu lipsea niciodată. Desenase acel mic portret cu noi
doi atunci când mâncaserăm împreună, îndoise de două ori
marginile hârtiei de măcelărie, astfel că portretul părea prins
într-o ramă, după care mi-l pusese în buzunar. Așa oferea ea
un cadou, chiar și ceva atât de lipsit de valoare, atât de
neprețuit, spunând: „Poftim, Nathaniel, e pentru tine“. Iar eu,
un băiat de cincisprezece ani, naiv și lipsit de orice
rafinament, îl primisem și îl păstrasem fără să spun nimic.
În adolescență suntem proști. Spunem ce nu trebuie, nu
știm să fim modești și nici mai puțin timizi. Ne grăbim să
judecăm. Dar singura speranță care ni se dă, chiar dacă doar
retrospectiv, e că ne schimbăm. Învățăm, evoluăm. Ceea ce
sunt acum e rezultatul a ceea ce s-a întâmplat cu mine atunci,
nu prin ceea ce am realizat, ci prin felul cum am ajuns aici.
Dar pe cine am rănit ca să ajung aici? Cine m-a îndrumat spre
ceva mai bun? Sau a acceptat cele câteva lucruri neimportante
la care mă pricepeam? Cine m-a învățat să râd în timp ce
mint? Și cine m-a făcut să nu mai fiu atât de sigur de părerile
 mele despre Molie? Cine m-a făcut să trec de la un simplu
interes față de „caractere“ la ceea ce le-ar putea face aceste
caractere altora? Dar mai ales, dincolo de toate, cât rău am
făcut?
Când am ieșit din toaleta din apartamentul Zvârlugii, în
fața mea era o ușă închisă. Lângă ea, pe perete, o bucată de
pânză pe care era brodat cu litere albastre:
Obișnuiam să stau adesea trează
noaptea întreagă
și să-mi doresc o perlă mare.

Dedesubt, cu un fir de o altă culoare, era scrisă o dată de

naștere, o lună și un an. Cu treisprezece ani în urmă. Zvârluga
nu avea cum să știe că o bucată de pânză brodată va da totul
de gol. „Sophie“, soția lui, o făcuse pentru ea și pentru copil.
Era ceva ce își spunea în gând înainte să adoarmă. Țin minte.
Ea, probabil, nici nu și-ar mai aminti că mi-a spus-o o dată și
mie, nu știu nici dacă mai ține minte noaptea când am vorbit
în întunericul acelei case împrumutate. Chiar și eu uitasem de
asta – până acum. În plus, nu și-ar fi închipuit niciodată că
într-o după-amiază o să apar din nou, chiar în casa ei, și că o
să-i văd dorința scrisă atât de clar pe un perete.
O avalanșă pornită de la o simplă frază brodată. Nu știam
ce să fac. Povestea ei era singura pe care nu o urmărisem
niciodată până la capăt. Cum mai puteam acum să mă întorc în
timp la Agnes de la Battersea, la Agnes de la Limeburner’s
Yard, unde își pierduse rochia cea elegantă? La Agnes și la
Perla din Mill Hill.
Dacă o rană e prea profundă, nu o poți transforma în ceva
rostit, abia dacă o poți așterne pe hârtie. Știu unde trăiesc ei
acum, pe o stradă fără copaci. Simt nevoia să mă duc acolo
noaptea și să-i urlu numele, ca să-l audă, să se trezească din
somn, să deschidă tăcută ochii și să se ridice în capul oaselor
în întuneric.
Ce e? o s-o întrebe el.
Am auzit…
Ce?
Nu știu.
 Culcă-te la loc.
Cred că da. Nu. Se aude din nou.
Continui să o strig și aștept să-mi răspundă.
Nu mi s-a spus nimic, dar, la fel ca sora mea și invențiile
ei de la teatru sau ca Olive Lawrence, știu cum să completez
povestea pornind de la un fir de nisip sau de la un fragment de
adevăr descoperit. Privind în urmă, văd că firele de nisip au
fost mereu acolo: faptul că nimeni nu mi-a vorbit de Agnes
când am crezut că ar putea s-o facă, sângele-rece cu care
Zvârluga a păstrat tăcerea în fața mea în ziua aceea, în
apartamentul lui, din motive acum ușor de înțeles. Și
prosoapele împăturite – în definitiv, fusese chelneriță, spălase
și făcuse curat, la fel ca mine, în diferite bucătării și locuise
într-un apartament mic, de la primărie, în care ordinea era o
necesitate. Zvârluga trebuie să fi fost uluit de atâtea reguli și
convingeri la o fată însărcinată de șaptesprezece ani, care avea
să-i înlăture cu atâta eficiență toate obiceiurile proaste de-o
viață.
Mi-i imaginez pe amândoi – și ce simt? Invidie? Ușurare?
Vinovăție, pentru că până acum nu am știut de ce sunt
vinovat? M-am gândit că, probabil, m-au judecat. Sau poate
am fost un subiect despre care nu vorbeau niciodată, la fel cum
a reacționat Zvârluga la documentarul de la televizor al lui
Olive Lawrence sau la cartea ei, pe care nu a cumpărat-o
niciodată. Ne-au dat deoparte pe amândoi… El nu avea timp,
trebuia să meargă o dată pe săptămână în Midlands, avea un
copil de crescut, erau vremuri de lipsuri, vremuri grele.
La câteva săptămâni după ce a aflat că e însărcinată,
neputând vorbi cu nimeni altcineva, Agnes a luat un autobuz,
apoi altul, și a coborât aproape de Pelican Stairs, unde locuia
Zvârluga. Nu mă mai văzuse de mai bine de o lună și bănuia
că sunt acolo. Era ora cinei. Nu a răspuns nimeni la ușă, așa
că a stat pe trepte în timp ce în jurul ei strada se cufunda în
întuneric. Când Zvârluga s-a întors în sfârșit acasă, a găsit-o
dormind. A atins-o ca să o trezească, ea nu știa unde e și apoi
l-a recunoscut pe tata. Așa că sus, în apartament, după ce i-a
explicat despre ce e vorba, cum Zvârluga nu știa unde sunt sau
ce se întâmplase cu mine, fusese nevoit să mărturisească și
altceva, cine era el cu adevărat, cum ajunsese de fapt să mă
cunoască și unde s-ar putea să fiu sau să fi fost dus.
 ș p
Au rămas toată noaptea acolo, în apartamentul lui mic,
lângă focul de gaz. Era ca într-un confesional. Și oare în
timpul și în urma acelor conversații circulare, în care el i-a
repetat aceleași lucruri, ca să-i domolească neîncrederea, îi va
fi spus și cu ce se ocupă, ce profesie are?
Am văzut de curând un film vechi readus la viață într-un
cinematograf, în care personajul principal, un bărbat
nevinovat, e condamnat pe nedrept și i se distruge viața.
Evadează din grupul de deținuți ieșiți la muncă forțată, dar va
rămâne toată viața un fugar. În ultima scenă din film o
întâlnește pe femeia pe care o iubise în viața de dinainte, dar
nu poate sta cu ea decât puțin, știind că riscă să fie prins.
Când se îndepărtează de ea pe întuneric, femeia strigă după el:
„Cum supraviețuiești?“. Și eroul nostru, jucat de Paul Muni,
spune „Fur“. Filmul se termină cu această ultimă propoziție și
ecranul se întunecă pe un prim-plan cu figura lui. Când am
văzut filmul, m-am gândit la Agnes și la Zvârlugă și m-am
întrebat când și cum va fi descoperit ea natura ilegală a
acțiunilor lui. Cum a rezolvat ea această problemă, faptul că
știa că în viața lor comună există acest element de
infracționalitate și nesiguranță, ca astfel să poată supraviețui
împreună? Încă adoram tot ce-mi aminteam despre Agnes. Mă
smulsese din intimitatea mea copilărească făcându-mă pe
deplin conștient de ea. Dar era și cea mai cinstită persoană pe
care o cunoșteam. Intraserăm împreună fără permisiune în
diverse case, furaserăm mâncare din restaurantele în care
lucram, dar eram inofensivi. Nu înghițea necinstea și
incorectitudinea. Era cinstită. Nu le faci rău altora. Ce cod
extraordinar al onoarei, mai ales la vârsta aceea!
Așa că m-am gândit la Agnes și la bărbatul acesta care îi
plăcuse atât de mult, pe care îl crezuse tatăl meu. Când și cum
a descoperit cu ce se ocupă? Sunt multe întrebări cărora vreau
să le găsesc răspunsul într-o versiune a adevărului.
— Cum supraviețuiești?
— Fur.
Sau i-a ascuns asta încă o vreme, până la o altă întâlnire, în
altă seară, în apartamentul îngust de pe Pelican Stairs? Câte o
soluție și o decizie de fiecare dată. Mai întâi asta. Apoi
cealaltă. Și abia pe urmă avea să-i spună ce era dispus să facă
și atunci nu a mai fost un moment precum cele din cântecele
ș p
de dragoste pe care și le fredona singur, unde totul se petrece
spontan, printr-o legătură rapidă cauză-efect ce te face să te
îndrăgostești în timp ce jos, pe mal, cântă o orchestră. Gata cu
simplitatea accidentalului, a întâmplării. Știam bine că între ei
exista multă afecțiune. Puteau porni de la asta, laolaltă cu
diferența de vârstă și rolurile brusc diferite. Oricum, altcineva
nu exista.
El își închipuise că va fi întotdeauna independent și
neîngrădit. Avea impresia că se pricepe la firea complicată a
femeilor. Poate chiar îmi spusese anterior că numeroasele lui
ocupații dubioase nu făceau decât să-i confirme independența
și lipsa de inocență în ochii altora. Așa că acum, în timp ce
încerca să o liniștească, să o facă să înțeleagă lumea mai puțin
inocentă și mai puțin cinstită, trebuia în același timp și s-o
îndepărteze cumva de sine, de tendința ei de a se sabota
singură. Au purtat multe conversații până ce i-a propus să se
căsătorească? Știa că ea trebuie să fie pe deplin conștientă de
lucrurile cu care se ocupă el înainte să poată lua o decizie.
Probabil că a șocat-o – nu din cauză că el ar fi putut încerca să
profite de ea, ci din cauza unui lucru și mai surprinzător. Îi
oferea o cale de scăpare sigură din lumea ce se închidea în
jurul ei.
S-au mutat împreună într-un apartament micuț. Nu aveau
bani pentru ceva mai mare. Bănuiesc că nu s-au gândit la
mine. Și nu m-au judecat, nici nu m-au înlăturat. Asta e
senzația mea acum, de la distanță. Au dus o viață agitată, în
care fiecare bănuț conta, în care fiecare tub de pastă de dinți
se procura la un preț anume. Viața lor era adevărata poveste,
în timp ce eu nu existam decât în labirintul vieții mamei mele.
S-au căsătorit la o biserică. Agnes/Sophie și-a dorit să fie
așa. Au fost de față, pe lângă părinții ei și fratele care făcea
afaceri imobiliare, o mână de oameni apropiați: o colegă de la
muncă, vreo doi „cărăuși“ pe care îi folosea el la diverse
treburi, Falsificatorul din Letchworth, care a fost și cavalerul
lui de onoare, dar și comerciantul care era proprietarul barjei.
Agnes insistase să-l invite. Așadar, părinții și încă vreo șase-
șapte persoane.
Agnes a trebuit să-și găsească altă slujbă. Colegii de la
restaurant nu știau că așteaptă un copil. A cumpărat ziare și s-
a uitat la anunțurile de angajare. Printr-un cunoscut de demult
de-al Zvârlugii, și-a găsit de lucru la abația Waltham, care se
reorganiza acum, după război, ca centru de cercetare. Era un
loc unde fusese cândva fericită. Îi știa istoria, citise toate
broșurile acelea pe barja noastră împrumutată în timp ce
alunecam în tăcere prin țipete de păsări sau ne ridicam încet la
ecluzele de pe canalele construite cu un secol în urmă ca să
lege sursa de arme a abației de arsenalele de pe Tamisa, de la
Woolwich sau Purfleet. Autobuzul cu care mergea trecea pe
lângă închisoarea Holloway, pe șoseaua Seven Sisters, și o
lăsa la abație. Se întorcea în același peisaj rural în care fusese
cândva cu Zvârluga și cu mine. Viața ei era un cerc închis.
Lucra la una dintre mesele lungi din încăperile sufocante,
ca niște peșteri, aflate în Aripa de Est A, unde două sute de
femei se concentrau exclusiv pe ce aveau în fața ochilor, fără
să se oprească o clipă. Nimeni nu vorbea. Stăteau pe niște
taburete, prea departe una de alta ca să poată conversa. În afară
de mișcarea mâinilor lor, nu se auzea nici un zgomot. Cum o fi
fost asta pentru Agnes, atât de obișnuită să râdă și să se certe
în timp ce muncea? Îi lipsea haosul din bucătăriile unde
lucrase înainte, nu putea să vorbească sau să se ridice și să se
uite pe fereastră, căci era țintuită de banda transportoare, care
se mișca mereu cu aceeași viteză. Erau mutate la fiecare două
zile. O zi în Aripa de Est, următoarea în Aripa de Vest, mereu
cu ochelari de protecție, măsurau pe un cântar cantitățile de
explozibil și apoi îl turnau în recipientele care alunecau prin
fața lor. Particule de explozibil îi intrau sub unghii, îi
dispăreau în buzunare și în păr. În Aripa de Vest era mai rău,
acolo lucrau cu cristale galbene de tetril, pe care trebuia să le
preseze în formă de pastile. Cristalele explozive le lăsau
mâinile lipicioase și galbene. Celor care lucrau cu tetril li se
spunea „canari“.
În pauza de prânz se putea sta de vorbă, dar și bufetul era
tot o încăpere închisă. Agnes își lua pachetul de prânz, o
pornea spre sud, către pădurile pe care și le amintea, și își
mânca sendvișul pe malul fluviului. Se întindea pe spate și își
expunea burta la soare, singură cu bebelușul ei în acest
univers. Stătea să asculte câte o pasăre, freamătul unei tufe
mișcate de vânt, orice semn de viață. Se întorcea în Aripa de
Vest, cu mâinile îngălbenite în buzunare.
 Nu știa prea bine ce se petrece în construcțiile cu forme
bizare pe lângă care trecea, cu trepte care coborau în subteran,
în camere cu temperatura controlată, construite pentru a testa
armamentul în căldura deșertului sau în gerul arctic. Acolo
abia dacă distingeai prezența umană. Pe un deal, în depărtare,
se afla Marele Nitrator, în care se producea nitroglicerină de
mai bine de două secole. Dedesubt, sub pământ, erau uriașele
bazine de spălare.
Pentru că citisem dosarele vechi de la Arhive, știam mai
multe despre clădirile pe jumătate îngropate în pământ pe
lângă care trecea Agnes pe când era însărcinată cu Pearl.
Știam acum la ce folosiseră toate clădirile și obiectivele acelea
istorice de la abația Waltham. Știam că până și lacul din
pădure, cu aspectul lui nevinovat, cel în care sărise Agnes la
vârsta de șaptesprezece ani, era locul unde fuseseră montate
camere de luat vederi subacvatice care să măsoare puterea și
efectul explozibililor cu care mai târziu aveau să fie
bombardate barajele de pe Valea Ruhrului din Germania. Balta
adâncă de treisprezece metri, unde se testau bombele săltărețe,
era locul în care ieșise Agnes la suprafață, tremurând și fără
suflu, apoi urcase pe puntea bărcii și împărțise cu Zvârluga o
țigară făcută de el.
La șase seara iese pe porțile abației Waltham și ia
autobuzul spre oraș. Își reazemă capul de geam, cu privirea
alunecându-i peste mlaștinile de la Tottenham, și figura i se
întunecă pentru o clipă când autobuzul trece pe sub podul de
pe șoseaua St. Ann’s.
Când ajunge, Norman Marshall e în apartament – trupul ei
însărcinat e stors de oboseală și trece pe lângă el fără să-l lase
să o atingă.
— Mă simt murdară. Lasă-mă să mă spăl mai întâi.
Se apleacă peste chiuvetă și își toarnă cu un castron apă în
păr, ca să scape de particulele de praf de pușcă, apoi își freacă
îndârjită palmele și brațele până la cot. Tetrilul și umplutura
ca o gumă folosită pentru așezarea cartușelor în cutii s-au lipit
ca rășina de pielea ei. Agnes își spală și își tot spală brațele
și cât poate de mult din restul corpului.
 Acum mănânc la ora la care mănâncă ogarul.
Iar seara, când e gata de culcare, se prelinge fără nici un
sunet până la masa unde lucrez și își lasă capul obosit în
palma mea, ca să mă determine să încetez. Știu că face asta
pentru că vrea alinare, pentru că are nevoie de ceva cald și
uman ca să se simtă apărat, să se încreadă în cineva. Vine la
mine, în ciuda distanțării și incertitudinilor mele. Dar și eu
aștept momentul ăsta. E ca și cum ar vrea să-mi vorbească
despre viața lui haotică, despre un trecut pe care nu îl știu.
Toată nevoia nedezvăluită care trebuie să se ascundă în el.
Așa că lângă mine stă câinele, care are nevoie de mâna
mea. Sunt în grădina mea cu ziduri, care e, în toate privințele,
tot grădina soților Malakite și unde din când în când văd cu
surprindere cum înflorește ceva despre care nu mi s-a spus că
există. Asta e viața lor prelungită. Când Händel a avut căderea
aceea nervoasă, era, conform spuselor mamei mele, care iubea
opera, „omul ideal“, era stimat și iubea lumea din care nu mai
putea face parte, chiar dacă lumea era un loc al războiului
continuu.
Am citit de curând un eseu scris de un vecin de-al meu din
Suffolk despre Lathyrus maritimus, măzărichea de mare, și
despre felul cum războiul a ajutat la supraviețuirea plantei.
De-a lungul coastelor s-au amplasat mine care să apere țara de
o eventuală invazie, iar asta a avut ca rezultat un belșug de
covoare verzi de măzăriche, cu frunze grase și puternice,
pentru că oamenii evitau acele zone. Așa s-a petrecut
renașterea măzărichii de mare, care aproape că dispăruse, „o
fericită plantă a păcii“. Mă atrag astfel de conexiuni
neașteptate, astfel de aforisme despre cauză și efect. Așa cum
făcusem cândva legătura dintre o comedie, Probleme în
paradis, și transportul secret de nitroglicerină spre Londra din
timpul războiului sau cum văzusem o fată care își scoate o
panglică verde din păr ca să sară într-un lac din pădure în care
cândva se concepeau și se testau bombele săltărețe. Am trăit
într-o epocă în care evenimente ce păreau îndepărtate erau de
fapt chiar lângă noi. Așa cum mă întreb și acum dacă Olive
Lawrence, care mai târziu ne-a învățat pe mine și pe sora mea
să mergem fără teamă noaptea prin pădure, a simțit vreodată
că acele câteva zile și nopți petrecute pe coasta Canalului
Mânecii au fost punctul culminant al vieții ei. Puțini știau
despre activitatea ei din perioada aceea și nu a pomenit de ea
nici în carte, nici în filmul documentar de la televizor pe care
l-am văzut când eram deja adult. Sunt atâția alții ca ea, care s-
au mulțumit să ascundă sub tăcere calificările lor din timpul
războiului. „Nu era doar etnografă, Peticel!“ mi-o trântise
mama cu dispreț, mai dispusă să-mi povestească despre Olive
decât despre ceea ce făcuse ea.
„Viola? Ești Viola?“ îmi șopteam singur, descoperind pas
cu pas cine fusese mama la etajul al doilea al clădirii în care
lucram.
Ne ordonăm viața cu ajutorul unor povești care abia se
susțin. De parcă ne-am fi rătăcit într-un peisaj derutant,
adunând ce era invizibil și nerostit – Rachel Pițigoiul și eu,
Peticel – și punându-le pe toate cap la cap, ca să supraviețuim,
incompleți, ignorați, la fel ca măzărichea de mare pe plajele
minate din timpul războiului.
Ogarul e lângă mine. Își lasă capul osos în palma mea. De
parcă aș fi tot băiatul acela de cincisprezece ani. Dar unde e
sora care nu mi-a spus decât un adio indirect, ca o marionetă,
folosindu-se de mânuța fiului ei? Sau fetița pe care poate că o
s-o văd într-o zi ridicând de pe stradă o carte de joc și o să mă
reped după ea ca s-o întreb: „Pearl? Ești Pearl? Mama și tatăl
tău te-au învățat să faci asta? Ca să-ți poarte noroc?“.
Înainte ca Sam Malakite să mă ia de la White Paint în
ultima zi pe care am petrecut-o acolo, am spălat câteva dintre
hainele lui Rose și le-am uscat afară, pe iarbă. Pe unele le-am
întins pe tufe. Cele pe care le purta când fusese omorâtă erau
deja luate. Am scos afară o masă și am călcat o cămașă în
carouri care îi plăcea, gulerul, manșetele pe care și le sufleca
mereu. Cămașa nu mai simțise niciodată asemenea căldură și
apăsare. Apoi și restul cămășilor. Am pus o pânză subțire
peste cardiganul albastru cu care își ascundea slăbiciunea și l-
am călcat ușor, la temperatură mică. Am dus cardiganul și
cămășile în camera ei, le-am agățat în șifonier și am coborât.
Am pășit cu zgomot pe podeaua cu privighetori, am închis ușa
și am plecat.
 Mulțumiri
Deși Lumina de veghe este o operă de ficțiune, la elaborarea cadrului narativ au
fost folosite anumite informații și locuri istorice. În privința textelor și surselor
folosite, aș dori să menționez mai multe volume excelente pe care s-au bazat
cercetările mele: The Secret Listeners de Sinclair McKay, The West End Front de
Matthew Sweet, Defend the Realm de Christopher Andrew și Empire of Secrets de
Calder Walton, Dangerous Energy de Wayne D. Cocroft, The Roof Climber’s Guide
to Trinity de Geoffrey Winthrop Young, London’s Lost Rivers de Paul Talling,
cartea lui Jules Pretty This Luminous Coast, The Waterways of the Royal
Gunpowder Mills de Richard Thomas și Men of the Tideway de Dick Fagan.
Informațiile despre bombardamentele asupra Londrei au fost extrase din articole
din presa vremii, dar și din arhivele de la University of South Carolina și din
volumele The People’s War de Angus Calder și Austerity Britain de David
Kynaston. Cercetările despre instabilitatea din Europa în perioada de după cel de-al
Doilea Război Mondial au la bază mai multe surse, printre care volumul lui
Susanne C. Knittel The Historical Uncanny: Disability, Ethnicity, and the Politics
of Holocaust Memory, articolul lui Gaia Baracetti „Foíbe: Nationalism, Revenge
and Ideology in Venezia Giulia and Istria, 1943-5“, apărut în Journal of
Contemporary History, și volumul lui David Stafford Endgame, 1945: The Missing
Final Chapter of World War II.
Vreau să-i mulțumesc lui Claudio Magris, din al cărui eseu despre frământările
din Europa postbelică, intitulat „Itaca e oltre“, am folosit un scurt citat. Am preluat
informații și din „A Piece of Chalk“, un eseu semnat de T.H. Huxley, precum și
din eseul lui Robert Gathorne-Hardy despre măzărichea de mare „Capriccio:
Lathyrus maritimus“. Versurile despre perlă îi aparțin lui Richard Parson (1759-
1808). Am inclus în roman două versuri din poemul „From the Wash“ al lui A.E.
Houseman, două strofe din The Dynasts de Thomas Hardy, un vers din poemul
„Sevilla“ al lui García Lorca, precum și o idee și un scurt pasaj din La Vie
matérielle de Marguerite Duras. Le sunt îndatorat, de asemenea, lui James Salter,
din al cărui volum Burning the Days am preluat două remarci, lui John Berger
pentru evocarea lui Orlando Letelier, lui C.D. Wright, precum și lui Paul Krassner
pentru comentariul său despre rudenie. M-am inspirat din scrisorile lui Dorothy
Loftus despre regiunea Southwold în 1940, obținute prin amabilitatea lui Simon
Loftus, dar și dintr-un articol semnat de Helen Didd despre pregătirile pentru Ziua
Z, publicat în The Guardian. M-am mai inspirat și din articolul „The Roar of the
Night“, semnat de Verlyn Klinkenborg și apărut în secțiunea „The Rural Life“ din
New York Times, în care autoarea citează observațiile lui Robert Thaxter Edes
despre greieri. Printre numeroasele surse de informații despre cursele de ogari s-au
numărat articole de arhivă din The Greyhound Star, volumul A Bit of a Flutter de
Marc Clapson și articolul „Going to the Dogs – Hostility to Greyhound Racing in
Britain“ de Norman Baker, publicat în Journal of Sport History. Cele câteva versuri
de melodii care apar în carte sunt semnate de Cole Porter și Ira Gershwin, iar două
versuri de Howard Dietz au fost mutate fără permisiune cu câțiva ani mai devreme.
Mottoul cărții este o remarcă făcută de Robert Bresson în timpul unui interviu
filmat.
Multe mulțumiri lui Simon Beaufoy, care mi-a făcut cunoștință cu John și
Evelyn McCann și cu Jay Fitzsimmons în perioada în care mă documentam despre
canale, maree, viața pe barje și alte lucruri legate de fluviu. Ei mi-au fost ghizi
neprețuiți. Adresez mulțumiri și lui Vicky Holmes, care mi-a pus la dispoziție
documente despre Tamisa pe timpul războiului din arhivele de la The Museum of
London Docklands, West India Quay. Le mulțumesc și celor de la London
Metropolitan Archives, precum și celor care lucrau la abația Waltham și la
Gunpowder Mills atunci când am fost acolo, în aprilie 2013, în special lui Michael
Seymour și lui Ian MacFarlane.

***
Vreau să le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat și m-au primit cu
bunăvoință ori de câte ori am fost în Suffolk pentru documentare – în special lui
Liz Calder și Louis Baum, lui Simon Loftus și Irene Loftus, lui John și Genevieve
Christie, precum și remarcabililor Caroline și Gathorne Gathorne-Hardy. Îi
mulțumesc în special lui Simon Loftus, care a petrecut multe zile călăuzindu-mă
prin regiunea Sfinților și prin stufoasa și complicata ei istorie și, în același timp,
mi-a împărtășit din cunoștințele lui enciclopedice despre regiune.
Le mulțumesc lui Susie Schlesinger și căsuței ei de tinichea, păzită în timpul
anilor cât mi-a luat să scriu această carte de Bellamy, legendarul bou, lui Skip
Dickinson, care m-a dus cu mulți ani în urmă în Abilene, la un muzeu al ogarilor,
lui Mike Elcock pentru scrisoarea pe care mi-a trimis-o acum multă vreme despre
un „stilist“, lui David Thomson, Jason Logan, David Young, Griffin Ondaatje,
Lesley Barber, Zbyszek Solecki (al cărui tată se prea poate să fi cumpărat un câine
de la Zvârlugă), Duncan Kenworthy, Peter Martinelli, Michael Morris și lui Coles
și Manning pentru o idee împrumutată. Mulțumirile mele merg și către The Point
Reyes Light și Jet Fuel.
Aș vrea să-i mulțumesc scriitorului Henry Hemmings pentru sugestiile
generoase și ferme. Îi sunt recunoscător lui Jess Lacher pentru documentare și
Estei Spalding pentru sugestiile ei inteligente legate de structura cărții. De
asemenea, prietenilor mei Ellen Levine, Steven Barclay și Tulin Valeri, care m-au
susținut în nenumărate feluri de-a lungul anilor.
Le mulțumesc și Katherinei Hourigan și Lydiei Buechler, care s-au îngrijit cu
atâta bunăvoință de apariția cărții la Knopf, precum și lui Carol Carson, Annei
Jardine şi lui Pei Loi Koay, Lorraine Hyland și Leslie Levine. În egală măsură, le
mulțumesc lui David Milner din Anglia și Marthei Kanya-Forstner de la
McClelland & Stewart din Toronto, precum și lui Kimberlee Hesas, Scott
Richardson și Jared Bland. Multe mulțumiri lui Robin Robertson, redactorul meu
de la Cape, și lui Sonny Mehta de la Knopf. Îi mulțumesc din suflet lui Louise
Dennys, redactorul meu din Canada, care a lucrat alături de mine la carte încă de
când a văzut prima dată manuscrisul, în urmă cu doi ani, și mi-a fost sprijin
neprețuit la fiecare pas.
Aș vrea să mulțumesc pentru susținere și ajutor comunității de prieteni și
scriitori din Toronto, de care am fost atât de apropiat în toți anii aceștia.
Mai presus de toate, transmit toate mulțumirile și dragostea mea pentru Linda
cea de pe malul roșu al fluviului.