NANCY WOODRUFF

 
Iubire vinovată
 
Traducere din limba engleză
Adriana Cerkez
 
NEMIRA, 2011
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Titlul original: My Wife's Affair, 2010
Versiune ebook: v1.0, martie 2017
 NANCY WOODRUFF s-a născut la Chicago. Deţine o
diplomă de masterat în Arte Frumoase şi Design la Columbia
University, unde i s-a acordat Henfield/Transatlantic Review
Award. A predat creative writing la Columbia şi la Purchase
College, New York University. S-a mutat apoi la Londra şi a
predat, timp de opt ani, în Richmond, la The American
Internaţional University. Pe lângă Iubire vinovată, a mai scris
romanul Someone Else’s Child. În prezent, predă la New York
University şi locuieşte în Brooklyn, împreună cu soţul şi
copiii.
 
 
 
Cu dragoste,
pentru Mark
 NOTA AUTOAREI
 
Dora Jordan (1761–1816) a fost cea mai importantă actriţă
comică din vremea sa. Şi dacă ne gândim că a interpretat
rolul Rosalindei din Cum vă place de la vârsta de douăzeci şi
şase de ani până la cincizeci şi trei, afirmaţia de mai sus nu
pare deloc exagerată. Am văzut pentru prima dată portretul
doamnei Jordan la Apsley House din Londra, iar apoi am
ajuns s-o admir datorită minunatei biografii a lui Claire
Tomalin, Profesia doamnei Jordan: Povestea unei mari actriţe
şi a unui viitor rege. Bibliografia exhaustivă din cartea
doamnei Tomalin m-a îndrumat în continuare spre alte
lucrări istorice despre doamna Jordan, dar niciuna nu este
atât de fascinantă ca aceea a doamnei Tomalin. Când am
scris Femeia lui Shakespeare, piesa din roman, mi-am permis
mici libertăţi în ceea ce priveşte timpul şi succesiunea
evenimentelor, dar intenţia mea a fost să rămân fidelă atât
faţă de faptele din viaţa Dorei Jordan – în măsura în care
acestea sunt cunoscute –, cât şi faţă de căldura vocii sale. În
scrierea piesei, m-am bazat pe scrisorile colecţionate de
Arthur Aspinall în Doamna Jordan şi familia sa, scrisorile
nepublicate ale doamnei Jordan şi ale ducelui de Clarence,
viitorul rege William al IV-lea. Incredibil de valoroasă s-a
dovedit a fi şi cartea cu autor anonim şi titlu extraordinar
Marii nelegitimi: Viaţa publică şi particulară a celebrei actriţe,
domnişoara Bland, cunoscută şi ca doamna Ford, sau doamna
Jordan; Ultima amantă a ducelui de Clarence, actualul rege
William al IV-lea, întemeietorul familiei Fitzclarence… însoţită
de numeroase remarce şi anecdote ale unor personaje ilustre şi
mondene. De asemenea, extrem de edificatoare s-a dovedit a fi
şi Viaţa doamnei Jordan, scrisă de James Boaden,
contemporan cu actriţa.
Pentru înţelegerea modului de funcţionare a hambarelor
parohiale le datorez mulţumiri lui James W. Griswold, pentru
Ghidul hambarelor parohiale medievale, dar şi familiei mele
care a suportat numeroase incursiuni prin satele engleze.
 MULŢUMIRI
 
Sharon Bassin, Celeste Cole, Catherine Davidson, Alex
George şi Cathy Hoey din Londra mi-au oferit mai mult ajutor
şi mi-au arătat mai mult entuziasm decât merită orice
scriitor. La British Library am petrecut ore întregi pentru
cercetare şi scris. În Statele Unite, Renee Bacher, Ann Darby,
Sara Eckel şi Camilla Trinchieri m-au încurajat neîncetat.
Henry Russel mi-a împărtăşit cu generozitate detalii despre
viaţa actorilor. Paul Elie mi-a citit manuscrisul cu ochi critic.
Maria Massie şi Amy Einhorn, agent literar, respectiv editor,
sunt adevărate modele de perfecţiune. Le mulţumesc tuturor.
 
 
 Noi, soţii şi taţii, ne străduim, chiar ne străduim. Vreau
doar să ştiţi. Poate că nu găsim pijamaua cu dinozauri la
reduceri cu patru luni înainte de ziua de naştere; şi nici nu ne
trece prin cap să le amenajăm un dulap fermecat plin cu
abţibilduri şi plastilină, ca să se joace în zilele în care sunt
bolnavi sau speriaţi; sau pur şi simplu pentru că-i iubim
foarte mult. Nu ne aducem întotdeauna aminte să-i întrebăm
de lecţiile de înot sau de lucrarea la gramatică şi, după cum
se ştie, venim acasă seara târziu şi ne ducem direct la
culcare, fără să intrăm să ne mai uităm şi la copii (ce tare o
scandaliza asta pe Georgie).
Recunosc toate acestea, dar mai spun şi că atunci când
intrăm pe uşă la sfârşitul unei zile de muncă, nu de linişte şi
pace avem nevoie, şi nici de corespondenţă, ci doar de
trupurile lor micuţe care dau fuga spre noi.
Nu că Georgie ar fi fost vreun fel de înger al casei. Dacă
treceai pe lângă ea pe stradă şi o vedeai aşa, cu eşarfa oranj
care era singura pată de culoare pe un ansamblu în totalitate
negru, cu părul şaten şi ondulat, nu ţi-o imaginai neapărat
împachetând o pijama cu dinozauri în hârtie cu dinozauri.
Dar aşa făcea. Şi ştia când să le dea cartea Curiosul George
sau când le-ar plăcea să primească Reţeaua miraculoasă, în
vreme ce eu abia de-mi aduceam aminte că am citit Hobitul pe
la doisprezece-treisprezece ani.
Şi pentru că avea toate aceste pasiuni, a şi ştiut ce să facă.
S-a dedicat maternităţii aşa cum se dedicase şi actoriei. Sau
mie. A fost singura ei modalitate de a iubi ceea ce a iubit şi a
fost extraordinară – până în momentul în care a încercat să-şi
echilibreze pasiunile. Georgie a ştiut, dar nu i-a venit să
creadă, că pasiunile nu supravieţuiesc dacă o pui pe una în
balanţă şi o compari cu cealaltă.
Georgie, uneori îi spuneam Georgie-fetiţo, deşi nu suna aşa
de demodat cum ar fi sunat dacă am fi fost mai bătrâni, iar
cântecul, ceva mai mult decât o melodie plăcută pe care o
fredonau taţii noştri.{1}
 Chiar şi acum mi-o imaginez intrând, iar eu spunându-i,
„Bună, Georgie-fetiţo”, iar băieţii grămadă pe ea, şi eu la fel,
ca şi cum aş fi fost unul dintre ei.
Aş face orice pentru ea.
Aş face orice pentru ea.
Şi acum.
Cred că aş putea să încep cu momentul în care eu şi
Georgie ne-am întâlnit. Manhattan: ea era actriţă/chelneriţă,
iar eu scriitor cu o slujbă plicticoasă de zi cu zi, lângă
restaurantul ei. Oare chiar e nevoie să folosesc cuvântul
luptă? Sau să sar peste primii şase ani, de când ea a
descoperit că e gravidă în patru luni cu Fergus şi am decis să
ne căsătorim? Sau peste încă nouăsprezece luni de la această
dată, când s-au născut gemenii şi Georgie ajunsese o mamă
epuizată într-un apartament de la etajul patru, fără lift, o
Rapunzel cu trei copii sub doi ani, care nu putea nici măcar
să iasă singură din casă?
Poate că povestea începe în casa din New Jersey, cea în
care ne-am refugiat când a devenit imposibil să mai stăm în
oraş. A fost o treabă cinstită, a spus Georgie, adică am
schimbat un fel de puşcărie pe altfel. Acum putea să iasă din
casă, dar nu existau trotuare, nu erau parcuri sau localuri,
aşa că nu putea să meargă nicăieri fără a-i pune pe copii, cu
scăunelele de maşină, în uriaşul Volvo, model de teren, pe
care era absolut îngrozită să-l conducă.
O vreme, Georgie a rămas pierdută acolo, într-o viaţă pe
care n-o simţea a ei; parcă ar fi fost a altcuiva. S-a irosit
aproape patru ani într-un loc care a izolat-o total de propria-i
versiune asupra lumii. Apoi s-a regăsit, în Anglia, şi poate că
de aici ar trebui să încep – de unde a început sfârşitul, asta
doar dacă nu eşti genul care să creadă că sfârşitul a fost de
fapt tot timpul prezent, dând târcoale, aşteptând să se
năpustească.
Anglia. Hambarul parohial. Mi-am lăsat acolo o treime din
viaţă, jumătate din inimă, şi vă spun cât se poate de cinstit că
aş fi abandonat totul între zidurile lui dacă nu ar fi fost băieţii
care aveau nevoie de mine, băieţii mei frumoşi care au plecat
în Anglia cu doi părinţi iubitori şi s-au întors într-o familie
ciuntită, definitiv distrusă.
 
*
 
Era o stradă îngustă cu şaptesprezece case în culori pastel.
A noastră era de un roz-blând, ca interiorul unei scoici. Casa
din stânga era albă, cea din dreapta, galben-pal, iar mai în
josul străzii aceste culori se repetau, intercalate cu nuanţe de
ou de raţă, mentă şi lila. Erau case mititele, care arătau ca şi
cum ar fi fost locuite de un viezure cu şorţ cu franjuri sau de
o doamnă Veveriţă cu bonetă.
Când am pornit cu Georgie în căutare de casă la Londra
(am avut la dispoziţie doar patru zile), fiecare căsuţă, petic de
grădină sau apartament pe care-l refuzam era mai frumos
decât precedentul. Dar aceasta, ei bine, aceasta era cea mai
încântătoare stradă pe care a văzut-o Georgie în viaţa ei, chiar
mai încântătoare decât West 11th Street din Greenwich
Village, care, după părerea ei, fusese până atunci pe primul
loc. Cum pot oare englezii suporta, se întreba ea, cum pot să-
şi ducă viaţa de zi cu zi într-un cadru atât de pitoresc?
Casa avea patru niveluri, dar totul era la o scară redusă,
iar picioarele noastre mari de americani abia încăpeau pe
treptele înguste şi scunde. La parter erau două salonaşe, la
subsol o bucătărie, la etaj o cameră pătrată, însorită, pentru
băieţi, iar dormitorul principal se afla tocmai în partea de sus
a casei. Când ne-am mutat la Londra, Fergus avea cinci ani şi
jumătate, iar Liam şi Jack tocmai împliniseră patru – le
sărbătoriserăm ziua de naştere în curtea casei din suburbie,
cu o săptămână înainte ca personalul de la agenţia care se
ocupă de mutări să înceapă împachetarea lucrurilor din
locuinţă.
Casa de la Londra era complet mobilată – „de la lingură la
canapea”, după cum s-a exprimat agentul imobiliar. Asta
însemna că în bufetele de la bucătărie erau tacâmuri şi
veselă, în dulapul de lenjerie, cearşafuri şi prosoape, tapet pe
pereţi şi mici aranjamente florale peste tot. Nu am avut decât
să ne despachetăm geamantanele. Lui Georgie i-a plăcut la
nebunie acest lucru. N-a vrut să aducem cu noi talmeş-
balmeşul de mobilă, în general piese care ne displăceau
profund, cumpărate la mâna a doua şi din magazinele de
consignaţie, în viteză şi disperare pentru a umple camerele
mari şi goale din casa de la periferie. Era încântată să lase
totul, absolut totul, într-un depozit din New Jersey.
Contractul meu la Londra era pe trei ani, basmul oricărui
expatriat plin de câştiguri suplimentare, de salarii fixe şi de
măsuri de egalizare a veniturilor menite a ne face pe Georgie
şi pe mine să simţim că orice jenă financiară pe care am avut-
o vreodată e pe cale să dispară. Am acceptat angajamentul
imediat, considerându-l o aventură, o modalitate de a scăpa,
chiar şi temporar, de un mod de viaţă cu care, în timp,
ajunsesem să mă obişnuiesc, însă Georgie, nu.
Căsuţa avea chiar şi o menajeră, o spanioloaică elegantă pe
care o chema Hortensia. E o adevărată comoară, ne-a spus
proprietăreasa, şi ştie foarte bine rostul casei. Vine de şase
ani, în fiecare joi după-amiaza. Ne-a implorat s-o luăm şi nu
am refuzat-o.
Parcă am fi păşit în viaţa altor persoane, am intrat pe
străduţa lor, le-am deschis uşiţa de la intrare şi am început
de acolo. Georgie era actriţă; era bună, era foarte bună – să
accepte un rol nou, să nu se uite o clipă înapoi, să se
transforme cu toată puterea în altcineva – mai ales după ce a
jucat un rol care a uzat-o atât mult timp.
 
*
 
Băieţii urmau să stea la şcoală toată ziua. Asta ne-a şocat
pe toţi. În Statele Unite, Fergus începea anul pregătitor la
grădiniţă, jumătate din zi, iar gemenii făceau încă, de trei ori
pe săptămână, coliere din paste făinoase la grupa mijlocie. În
Anglia însă, şcoala începea mai devreme. Ni s-a spus că
Fergus rămăsese deja în urmă (nu citea încă la cinci ani şi
jumătate!), iar Jack şi Liam trebuiau să înceapă imediat să
citească, să scrie şi să socotească.
Consultantul în probleme de schimbare de şcoală ne-a
găsit cinci şcoli particulare dispuse să-i primească pe toţi trei.
Georgie avea mult mai multe păreri asupra acestor lucruri
decât aveam eu. A durat luni de zile până să găsească
grădiniţa cu cel mai bun an pregătitor din New Jersey, dar era
imposibil să manifeste aceeaşi fervoare în cele două zile în
care eram nevoiţi să alegem acum.
—  Aproape că nu-mi ajunge timpul nici să mă stresez, se
plânse ea, iar până la urmă, decizia a fost făcută mai degrabă
printr-un proces de eliminare.
Nu i-a plăcut Şcoala Americană, care i s-a părut a fi ceva
între penitenciar şi cartierul general al unei companii din
Fortune 500, iar cele două şcoli de băieţi mi-au stârnit mie
nişte speculaţii iraţionale în legătură cu cercul de ticăloşi din
Împăratul muştelor. Directorul celei de a patra şcoli a fost atât
de distant, încât lui Georgie i-a venit să plece în fugă din
încăpere după cinci minute petrecute în prezenţa sa. („Ţi l-ai
putea imagina cu un copilaş de patru ani în poală?” m-a
întrebat ea, gândindu-se la bătrânul educator de la creşa
gemenilor, cu părul strâns la spate, pantofi cu talpă de crep şi
cu îmbrăţişare lungă, ca de urs.)
Ne mai rămăsese o şcoală mixtă, situată într-o clădire
georgiană frumoasă, cu stucatură albă, chiar vizavi de Hyde
Park. Pentru că era vară, nu am văzut decât clasele pustii şi
avizierele goale, aşa că a trebuit să ne formăm o părere după
impresia lăsată de holuri şi de zâmbetul directorului.
Lui Georgie i s-a părut a fi o persoană care ia partea
copiilor. Stăteam într-o clasă, lângă una din ferestrele mari şi
ne uitam la caii lucioşi şi negri din cavaleria reginei, care
traversau în galop mic parcul regal.
— E un vis. Şi eu aş merge la şcoala asta.
În prima zi de şcoală, le-a făcut o poză băieţilor, îmbrăcaţi
în uniforme – pulovere roşii cu decolteul în formă de V,
şorturi gri, berete gri asortate şi cravate roşii pe care trebuia
să-i înveţe să şi le lege. Nu e nevoie să mă uit la fotografie
pentru a-i vedea cum arătau în acea zi – trei soldăţei cu
uniforme roşu cu gri, Fergus zâmbea timid, Jack făcea pe
bufonul, iar „durul” Liam cu capul întors, în căutare de
acţiune, ca un bătăuş de mahala într-o sâmbătă seara. Eu şi
Georgie suntem bruneţi, Fergus ne-a moştenit pe noi şi are
buclele lui Georgie, însă gemenii, într-un fel de revoltă
recesivă, sunt foarte, foarte blonzi, cu ochii căprui, de
culoarea mierii, şi pielea albă. Fergus e mai înalt cu câţiva
centimetri decât gemenii şi, în ciuda timidităţii lui, are o
ţinută aproape impunătoare, în vreme ce la gemeni se vede că
abia au depăşit stadiul de copii mici. Mie mi se păreau
aproape bebeluşi, dar Fergus, da, Fergus părea să-şi fi luat
deja viaţa în mâini. Şi totuşi, îmbrăcaţi în uniforme, băieţii
semănau foarte tare. Mi se poate ierta oare că m-am gândit o
dată, o singură dată la ei ca la băieţii, la fiii mei, şi nu ca la
trei personalităţi uluitoare?
Nu eram în Anglia de nici şaptezeci şi două de ore şi băieţii
erau palizi din cauza diferenţei de fus orar, însă Georgie nu a
vrut ca ei să lipsească încă din prima zi de şcoală. Aşa că i-a
târât mai mult pe trotuarul lat, atentă să nu se lovească unul
de altul, să nu-şi piardă beretele sau să nu ajungă sub vreo
maşină. Când ai trei copii şi doar două mâini, întotdeauna
copilul pe care trebuie să-l ţii e cel care vrea s-o ia la fugă
înaintea celorlalţi.
Se uita la mame, la taţi şi la bonele din jurul ei, care
duceau copii la şcoală. Fetiţe în rochiţe violet cu dungi şi
canotiere. Băieţei firavi cu blazere verzi grele, care păreau
făcute pentru taţii lor. Fete şi băieţi îmbrăcaţi gen Oliver Twist
– pantaloni strânşi pe picior, până la genunchi, şi şepci de
culoare galben-muştar, nişte haine hidoase de-a dreptul. Un
grup de fete drăguţe, foarte dulci, care semănau cu Alice, în
nişte rochii bleu superbe. Spre deosebire de Liam, Jack şi
Fergus, se pare că şcolarii englezi ştiau cum să se poarte,
înaintând senini spre şcoală, îmbrăcaţi în uniforme, în vreme
ce Georgie ţipa la băieţeii ei americani, ameninţându-i,
smucindu-i, apucându-i şi despărţindu-i.
—  Mami, Liam pute, a spus Jack când au trecut pe lângă
un container de gunoi din faţa unei clădiri în renovare.
—  Cretinule, a ripostat Liam pocnindu-l, iar Georgie a
trebuit să-l tragă efectiv, în timp ce Fergus, care nu înceta
nicio clipă să ne piseze cu întrebări despre viaţă, îşi vedea
neabătut de comentariul său, indiferent la orice în afară de
răspunsul pe care-l aştepta.
— Nu înţeleg cum e cu viaţa. Adică, Dumnezeu face oameni
şi face tot mai mulţi oameni şi altceva nu mai face? Şi cum
face asta? Unii oameni sunt foarte mici, uite, copiii şi
bebeluşii, şi tot El îi face şi pe oamenii mari. De unde ştie
măsurile? Dinozaurii sunt uriaşi pe lângă oameni. Dinozaurii
au creierul mic. Oamenii, nu. Creierul meu e mare. Dinozaurii
au creierul ca şi omenii? Mami? Mami? Mami, te-am întrebat
dacă DINOZAURII AU CREIERUL CA ŞI OAMENII, şi a început
să dea în ea cu bereta.
— Nu ştiu, a strigat Georgie, care încerca să-i despartă pe
Liam şi pe Jack.
Chiar nu avea idee cum o să-i poată face cineva să stea
liniştiţi suficient timp pentru a-i şi învăţa ceva.
Învăţătoarea gemenilor, domnişoara Arabella, era radioasă,
blondă şi atât de scundă încât Jack şi Liam îi ajungeau
aproape până la umăr. I-a fermecat imediat cu zâmbetul ei.
Învăţătoarea lui Fergus era domnişoara Joanne – serioasă,
rigidă. A dat mâna cu Fergus la uşă şi l-a pus să-şi caute o
bancă şi să înceapă să-şi facă tema care i-a fost dată. Georgie
se aşteptase să mai rămână şi ea un pic să-i vadă pe copii
aşezaţi – să le citească o poveste sau să facă un puzzle cu ei
până se mai obişnuiesc în clasă – dar domnişoara Joanne a
stat neclintită în pragul uşii, spunând bună ziua copii, la
revedere părinţi.
Georgie a mai zăbovit pe la poarta şcolii, îi şi era dor de ei,
aşteptându-se, îndoită, ca măcar unul să vină după ea. Şi
pentru că nu s-a întâmplat deloc aşa ceva, a pornit încet mai
întâi, grăbind apoi pasul, alăturându-se rutinei matinale a
străinilor de pe stradă. Trei băieţi; se gândise că va face
sandviciuri toată viaţa şi uite-i acum la şcoală (unde primeau
un prânz cald, aşa că nu mai era nevoie de sandviciuri), iar ea
aici, într-un oraş vechi minunat, având la dispoziţie o zi
întreagă, ceea ce se întâmpla, practic, pentru prima dată în
cinci ani.
A trecut pe lângă un stand de ziare şi şi-a cumpărat o
revistă Time Out, apoi a dat peste un mic restaurant
franţuzesc pe strada Thackeray, unde şi-a comandat o cafea
şi s-a aşezat pe o canapea tapiţată într-o stofă cu carouri, la o
masă din spate. Lângă ea stăteau doi bărbaţi care vorbeau
repede în franceză. Toţi clienţii fumau. Avea impresia că în
ziarele împăturite neglijent sau în revistele Hello! şi Paris
Match împrăştiate pe mesele goale se află însăşi inima
vibrantă a lumii reale.
S-a simţit dintr-odată uşoară ca aerul, ca şi cum ar fi
recăpătat totul. Nu era oraşul ei, dar era un oraş măreţ, al
doilea după părerea ei, un oraş care o stimula, un oraş pe
care îl cunoştea. În timpul colegiului făcuse un an la
Universitatea din Londra, iar de câteva ori, înainte de a
împlini treizeci de ani, venise în Marea Britanie în turnee cu
mici producţii. Era totuşi greu de crezut că agitaţia continuă
din ultimii cinci ani, în care şi-a crescut copiii, demonii
îmbătrânirii şi ai viselor amânate, zorul şi stresul mutării,
toate acestea au adus-o într-un loc atât de minunat şi de
liniştit, în care să poată face ce vrea. Aş putea să merg la un
muzeu, şi-a zis ea; sau aş putea să mă duc la un matineu.
Şi totuşi, după o jumătate de oră, mi-a telefonat de acasă,
hohotind.
— Băieţii mei, Peter, băieţii mei au plecat, mi-a spus ca,
râzând de propriile-i lacrimi.
 
*
 
 Eu? Atunci eram ziarist, ziarist financiar, mai exact. Dacă
vreţi, puteţi citi Romancier Ratat.
Acum, cel puţin, ştiţi cum mă cheamă, Peter Martin, cel
mai stupid şi mai simetric nume pe care l-a putut produce
Vestul Mijlociu american în 1964.
Pe Georgie am întâlnit-o acum mai bine de doisprezece ani,
când îmi scriam primul roman. Şi cum pe acela nu am putut
să-l public, l-am început pe al doilea, care nu s-a vândut nici
el, aşa că m-am oprit – nu din scris, doar că n-am mai
încercat să fiu scriitor. Acum pare simplu, dar scrierea celor
două cărţi mi-a luat patru ani de fiecare, iar înainte de asta
au mai fost câţiva ani de nuvele nepublicate.
Parcă o aud şi acum pe Georgie.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Peter, nu le mai spune
asta. Peter, Peter, Peter, lumea e ca o fată pe care vrei s-o
determini să se culce cu tine, dar n-o să reuşeşti niciodată
dacă-i povesteşti despre toate eşecurile tale.
Ea, orăşeanca perspicace, din Manhattan, eu, modestul
provincial din Vestul Mijlociu – normal că trebuia să mă
înveţe multe.
Când eram încă la masterat, am publicat o povestioară în
The New Yorker şi am primit pentru ea zece mii de dolari.
Credeam că m-am aranjat, dar au trecut ani buni şi n-am
reuşit să mai public nimic. Dacă-şi mai amintesc de mine, şi-
au zis probabil că n-am mai scris pentru că m-a părăsit
muza, sau inspiraţia, sau acel ceva de care-şi închipuie lumea
că are nevoie un scriitor. Eu nu m-am oprit însă. Am scris în
continuare, deşi n-am mai renunţat la nimic pentru scris, iar
slujba luată pentru a câştiga nişte bani a devenit o slujbă
adevărată. E chiar uluitor cât poţi să ajungi de departe dacă
apari la muncă în fiecare zi şi nu spui numai idioţenii de câte
ori deschizi gura. Am avansat de la redactare de două ori pe
săptămână la Financial World la poziţia de redactor european
şi în loc să scriu povestiri cu personaje, scriu povestiri cu
corporaţii şi valute.
 Ajunsesem, Georgie şi cu mine, la vârsta la care începi să
te uiţi în jur, să vezi ce fac ceilalţi oameni cu viaţa lor. Au
găsit ceea ce căutau? Erau chiar atât de fericiţi cum păreau
după felicitările trimise de Crăciun? Unde greşeau?
Trecuserăm de treizeci de ani, ne apropiam de patruzeci şi ne
petrecuserăm viaţa ca tineri, săraci şi artişti; era vremea să
devenim serioşi. Foarte mulţi actori au renunţat la meserie
spre patruzeci de ani – nu au avut suficient de lucru sau au
avut copii şi n-au vrut să mai fie pe drumuri, ori s-au săturat
pur şi simplu de greutăţi. Exista chiar un program de
reorientare profesională care să-i ajute să se îndrepte spre
alte meserii. Câţiva dintre prietenii lui Georgie deveniseră
astfel maseuri, agenţi de bursă, profesori. Georgie nu s-a
lăsat de actorie pentru că nu suporta să facă altceva, deşi,
după naşterea copiilor, a lucrat din ce în ce mai puţin. Când
nu-l aveam decât pe Fergus, şi locuiam încă în Manhattan,
era ocupată în mod regulat. Dar după ce au venit gemenii şi
ne-am mutat, a fost tot mai greu. Din motive logistice, a fost
nevoită să refuze foarte multe oferte – sau era unul bolnav,
sau dacă am fi chemat o bonă i-am fi dat, până la ultimul
bănuţ, ceea ce ar fi câştigat ea din angajamentul respectiv.
Sau unor persoane le era pur şi simplu mai greu să sune
odată ce-ţi schimbai prefixul 212. În ultimul timp făcuse mai
ales reclame, demonstraţii la expoziţii, dublase nişte voci, dar
teatru mai deloc. Iar munca propriu-zisă i-a făcut prea puţină
plăcere, apăsată fiind de teama că e nevoie de ea acasă.
În ceea ce mă priveşte, patruzeci şi unu de ani era vârsta la
care cei mai mulţi bărbaţi încep să se întrebe cum or să mai
stea ei încă douăzeci şi cinci de ani în nişte slujbe pe care le
urăsc deja, dar eu pot să spun că eram abia la început. Era
prima mea slujbă adevărată şi mi se părea că merită să faci
ceva şi s-o şi faci bine. Şi mi se părea, de asemenea, că merită
şi să fii plătit.
Dacă vi se pare prea simplu, daţi-mi voie să vă spun că nu
a fost. Mi-e imposibil să descriu cât am pierdut recunoscând
faţă de mine şi de ceilalţi că ceea ce scriam nu se putea vinde,
că n-o să mai fiu scriitor, şi asta nu din cauza unei nedreptăţi
uriaşe existente în lume, nu din cauza unor calcule greşite şi
bolnave din partea editorilor stupizi sau a agenţilor literari
leneşi, ci din cauza a ceea ce eram eu şi a ceea ce eram în
stare să fac. Dacă renunţi la visul de o viaţă, abandonezi şi
cea mai importantă parte din tine. Într-un fel, nu-ţi mai revii
niciodată, dar te ridici din ruine cu alternativa de a începe din
nou.
În acei ani, am devenit, cu un stânjenitor sentiment de
mândrie, mai mult om de afaceri, iar Georgie a devenit mai
ales mamă. Păcat că nu mi-am dat seama că drumul
compromisului a fost mai uşor de străbătut pentru unul
dintre noi decât pentru celălalt.
 
*
 
Georgie avea o listă de Persoane Cărora să le Telefoneze la
Londra, mai ales Prieteni de-ai Prietenilor, Oameni cu Copii
de Aceeaşi Vârstă, câteva Contacte Teatrale pe care le luase
de la prietenii ei din New York, însă în acea primă zi la Londra
nu a avut dispoziţia necesară pentru a suna pe nimeni.
Trebuia să aştepte sosirea transportului aerian şi voia să stea
la fereastra noii noastre case şi să facă doar atât: să aştepte.
Fereastra mare dădea spre stradă şi uneori trecea câte cineva
pe trotuar, la doar câţiva centimetri de unde stătea ea, în
casă. Strada nu era prea circulată, dar în capăt erau nişte
magazine – un chioşc de ziare, o vinărie, o curăţătorie şi un
mic restaurant – care-i atrăgeau pe locuitorii zonei şi din când
în când câte o maşină de livrări. S-au apropiat două bone cu
cărucioare şi lui Georgie i-a făcut plăcere să audă accentul lor
nordic, ritmat. A rămas la fereastră mai bine de o oră pentru
că o încânta zumzetul înăbuşit al străzii. Nu erau traficul
uruitor şi zgomotul din Manhattan şi nici liniştea pustiitoare
din New Jersey. Era altceva, o lume nepăsătoare, de sine-
stătătoare, o promisiune făcută pentru prima dată, doar
pentru ea.
 Când au sosit cei de la firma de mutări, Georgie a ieşit
afară, pe trotuar, şi le-a spus unde să pună toate cutiile şi
pachetele ambalate în plastic de protecţie pe care le-au
descărcat. Şi în toiul descărcării, din casa verde-mentă de
vizavi a ieşit o femeie care a venit repede să vorbească cu ea.
—  Vă mutaţi acum? a întrebat ea cu un accent american,
sudic, dar cu inflexiuni britanice.
Avea părul blond platinat şi mirosea a parfum puternic şi
frumos, franţuzesc.
— Da, i-a răspuns Georgie.
— Bine aţi venit la Londra, i-a urat ea. Mă numesc Jean şi
locuiesc la numărul şase.
— Georgie Connolly. Sunteţi americani?
— Da. Kensington e un ghetou aproape american. Suntem
o mulţime aici, o să vezi. Şi francezi, bineînţeles, pentru că
Lycée-ul nu e departe. De unde sunteţi?
— Din New York, i-a răspuns Georgie.
Doar eu aş fi sesizat ezitarea.
— Şi eu. Din Westchester. Uite, acum mă grăbesc la ora de
franceză, dar mi-ar face mare plăcere să vorbim. Pot să-ţi dau
o mulţime de numere de telefon – de la măcelărie, de la o
curăţătorie bună în stil american, de la un magazin cu o
brânză divină. Şi pot să te scutesc de multă alergătură. A, şi
mai avem şi un club american al doamnelor, e extraordinar şi
sunt programe minunate. Pentru cursul de istoria artei merită
să faci şi crimă! Îl ţine unul dintre cei mai de seamă istorici de
artă din Londra. Uite ce-o să fac. Trec pe la tine când viaţa
mea n-o să mai fie aşa de haotică şi-ţi spun tot.
— Mulţumesc, a murmurat Georgie şi Jean i-a zâmbit, apoi
a pornit grăbită mai departe, lăsând-o cu o uşoară dezamăgire
că prima persoană pe care a întâlnit-o la Londra a fost o
mahalagioaică americană.
Până spre sfârşitul săptămânii şi-a dat însă seama ce a
vrut Jean să spună. În partea dreaptă, locuia o pereche
drăguţă de englezi mai în vârstă, iar în stânga o pereche mai
distantă, tot englezi, dar în afară de aceştia, toţi cei pe care i-a
întâlnit păreau străini.
— Englezii nu-şi mai permit să locuiască aici, i-a spus Jean
lui Georgie peste câteva zile, când a trecut pe la noi cu pliante
şi liste. Kensington e doar pentru superbogaţi sau pentru noi,
expatriaţii cu chiria plătită de firmă.
Şi tot de la Jean, care începuse să-i displacă, a aflat
Georgie că soţiile americane de la Londra sunt numite
„neveste-remorcă” şi că, se pare, niciuna nu lucra. În schimb,
acestea învăţau franceza sau italiana, se înscriau la cursuri
de antichităţi la Sotheby’s ori plecau în excursii de câte o zi să
viziteze magazinele de ceramică.
—  O excursie de o zi pentru cumpărături, mi-a spus
Georgie. Ce părere ai? Mă vezi pe mine într-un astfel de
autobuz?
— Ce-ar fi să-ţi cauţi ceva de lucru? Băieţii sunt toată ziua
la şcoală.
Nu mi-a fost greu să-i sesizez neastâmpărul, credinţa în noi
posibilităţi.
— O să încerc, mi-a răspuns ea zâmbind. Cum soseşte şi
transportul naval, îmi iau portofoliul de fotografii-cap să văd
ce pot să fac.
 
La început, când faci ceva nou, zilele ţi se par pline şi
bogate, ca în copilărie. Înainte de a se instala rutina, până şi
însărcinările cele mai banale ţi se par încântătoare prin însăşi
faptul că le faci pe un fundal nou. Pentru Georgie, aceste
prime săptămâni au fost dominate de o plăcere totală. Şi-a
dat seama că, frigiderul fiind prea mic, trebuie să meargă la
cumpărături din două în două zile, aşa cum fac europenii. A
învăţat că mica maşină de spălat rufe din bucătărie era de
fapt o combinaţie maşină/uscător şi că, după ce se termină
ciclul lung de spălare şi se evacuează apa, începe ciclul de
uscare. În maşină intra doar o mână de rufe, nu un braţ, dar
dacă o lăsai de capul ei timp de trei ore, îţi scoteai rufele
spălate şi uscate, însă în acelaşi timp îngrozitor de şifonate,
dar uscate. Şi a mai învăţat că în Anglia trebuie să ai
abonament pentru a te uita la televizor. În cutia poştală
apăreau mereu înştiinţări care îţi comunicau cu insistenţă că
inspectorii stau la pândă şi că va veni ziua în care ne vor arde
cu o amendă dacă ne prind uitându-ne la BBC fără să ne fi
plătit taxa.
Toate aceste lucruri i s-au părut mai degrabă încântătoare
decât enervante. Era mişcată de felul în care taximetriştii
aşteptau ca să se asigure că a intrat în casă fără să păţească
nimic şi abia apoi plecau mai departe, îi plăceau indicatoarele
mari şi galbene care apăreau uneori la colţuri de stradă, unde
s-au comis crime, apelând la martori.
—  Imaginează-ţi aşa ceva la New York, îmi spunea ea. Ar
trebui să pună indicatoare din metru în metru.
După trei săptămâni la Londra, se simţea de parcă ar fi fost
acolo de ani de zile. Casa era pusă la punct, băieţii erau
instalaţi la şcoală, iar ea, pregătită de a se ocupa de propria-i
persoană.
S-a hotărât să-i telefoneze lui Graham Leggett, un prieten
englez, care fusese regizor asistent la un spectacol în care
jucase şi ea la New York şi care era acum regizor de
distribuţie la Londra.
— Ah, superba şi dorita Georgina Connolly, a exclamat el
când l-a apelat pe numărul de mobil la care a fost îndrumată
de mesajul de pe robot să sune.
— Sunt aici, m-am mutat la Londra.
— Adevărat, acum?
— Şi caut de lucru.
—  Ah, a spus el, păi, să ştii că a apărut o nouă tradiţie a
actriţelor americane care vin şi-şi scot hainele pe scenele
londoneze. Cred că n-ai vrea să fii doamna Robinson, nu?
— Ha, a pufnit ea.
— Nu, nu mai eşti foarte tânără, draga mea. Când a făcut
filmul, Anne Bancroft avea treizeci şi şase de ani.
— Nu mai spune.
— Ce-ai lucrat în ultimul timp?
 —  Nişte reclame, teatru mai puţin. Am trei copiii… Dar-
abia aştept mă întorc.
—  Nu ştiu dacă momentan e cineva în căutare de accent
american.
— Şi Rent – Viaţă de boem?
— Asta-i pentru douăzeci de ani, nu pentru patruzeci.
— Nu am patruzeci, am… treizeci şi nouă.
— Ei, atunci…
— Of, Doamne, am aproape patruzeci, dar sună aşa de trist
şi de nefericit.
— Aşa şi trebuie, i-a răspuns Graham care era trecut şi el
de patruzeci de ani. Te-ai îngrăşat?
— Nu.
— Riduri?
—  Nu prea. Nu se poate să nu fie vreo piesă de Eugene
O’Neill pe undeva. Iar voi, britanicii, sunteţi de groază când e
vorba de accentele din sud. Tennessee Williams?
— Uite, hai să luăm prânzul împreună. Cum ţi-e agenda pe
săptămâna viitoare?
—  Săptămâna viitoare? a oftat Georgie. Hai azi. Ce faci
acum, chiar acum?
— Chiar acum?
—  Ai vreun plan sau stai aşa pur şi simplu şi vrei să fii
important?
El a protestat.
—  Spune-mi unde să vin să ne întâlnim. Promit că n-o să
spun nimănui că eşti aşa de nepopular încât ai acceptat să
iau masa cu tine chiar în ziua respectivă.
— Îţi mulţumesc, draga mea.
 
*
 
Poate că s-a uitat în oglindă cu unu-două minute mai mult
înainte de întâlnirea cu el, poate că şi-a supt burta sau şi-a
mijit privirea să vadă mai bine mărimea şi adâncimea
ridurilor din jurul ochilor, dar nu şi-a făcut deloc griji. Arăta
bine şi ştia asta. N-a fost niciodată tipul ingenuă, ci mai
degrabă genul de femeie care devine mai interesantă pe
măsură ce înaintează în vârstă. În ciuda manierelor ei
îndrăzneţe de newyorkeză, avea trăsături faciale delicate, o
gură frumoasă, adâncituri atrăgătoare sub ochi. Era
remarcată, străinii se uitau după ea. Uneori îmi era imposibil
să-mi iau ochii de la ea.
Când a intrat într-un noodle bar din Soho, unde urma să-l
întâlnească pe Graham, nu i-a venit să creadă că a stat şi şi-a
făcut griji, chiar şi o jumătate de minut, în legătură cu felul în
care arată. El era ca o broască: burduhănos, palid, cu părul
cam gras.
Graham era la mare distanţă de ceea ce fusese la New York,
dar femeile îi treceau probabil cu vederea buhăiala şi aspectul
neîngrijit. Dând un scenariu la o parte, s-a ridicat în picioare
şi a sărutat-o pe Georgie pe buze.
— Ai şi găsit ceva pentru mine? l-a întrebat ea arătând spre
scenariu.
—  E un dezastru. Chestia asta a fost distribuită de o
veşnicie, apoi actriţei i s-a propus un film şi acum a plecat.
Repetiţiile încep luna viitoare. Regizoarea e lividă,
dramaturgul vrea să mă decapiteze. Marţea viitoare trebuie să
mă văd cu ei şi să le aduc ceva concret, altfel s-a zis cu mine.
— Ce piesă e? l-a întrebat Georgie.
—  O piesă nouă de Piers Brighstone. E un spectacol cu o
singură actriţă. Viaţa doamnei Jordan.
— Ce doamnă?
—  Dora Jordan. O actriţă foarte celebră de la sfârşitul
secolului al optsprezecelea, începutul celui de-al
nouăsprezecelea. Amanta ducelui de Clarence, care,
bineînţeles, a devenit mai târziu regele William al IV-lea.
— Bineînţeles, i-a răspuns Georgie. Îmi pare rău, dar n-am
auzit niciodată de ea.
— Dumnezeule, voi americanii…
— Şi prin ce e mai cunoscută, ca actriţă sau ca metresă?
— Ca amândouă. Şi prin sfârşitul ei trist.
 — Oh.
— Însă acum trebuie să mă gândesc la propriul meu sfârşit
trist. E o producţie de turneu, dar şi cu câteva spectacole la
Londra, e o piesă de Piers Brighstone. O premieră.
Georgie ar fi vrut să nu se vadă că nu ştie despre cine
vorbeşte, dar n-a reuşit.
— Şi chiar crezi că Home Office îţi va permite să locuieşti în
Marea Britanie? a întrebat-o Graham. Habar nu ai cine-i Piers
Brighstone, nu?
— Spune-mi. Poate c-am auzit de el, nu ştiu.
—  Piers Brighstone e unul dintre cei mai cunoscuţi
dramaturgi. Are o anvergură extraordinară. Ultima lui piesă
se desfăşoară pe Pluton.
— Oh, exclamă Georgie, deloc intrigată.
— Dar asta e istorică. Şi cred că e foarte bună. Brighstone
e un tip deosebit, aproape o instituţie, pe bune. La piesele lui
nu există reprezentaţii fără costume, nu acceptă niciodată
comenzi şi nici nu lucrează cu actorii la festivaluri pentru a-şi
cizela opera. Apare pur şi simplu din întunecatul Dorset cu o
nouă piesă şi apoi se retrage.
—  Pot să joc cu accente englezeşti, a insistat Georgie. De
unde e actriţa? Yorkshire? Midlands? Oh, scumpete, mi-am
pierdut mănuşile sau Îţi fac un ceiuleţ? a încercat ea cu accent
de Derbyshire.
—  E mult mai complicat, i-a răspuns Graham. De fapt a
fost irlandeză, dar…
— Irlandeză. Hai, fătucă şi şezi pe genunchii mei.
I-a apărut imediat în minte vocea tatălui ei, umplând-o de
durerea şi căldura care-i însoţeau întotdeauna amintirea.
— Irlandeză, spuse ea blând. Categoric pot să joc cu accent
irlandez.
—  Imposibil, a clătinat Graham din cap. N-o să-i dea
niciodată rolul unei americance. Nu eşti familiarizată cu
personajul. Nici măcar nu ştii cine a fost.
—  Nu-ţi mai da atâta importanţă, Graham. Pun pariu că
jumătate din oamenii de aici nu ştiu cine e această doamnă
Nu-ştiu-cum…
— Jordan.
— Aşa, Jordan.
—  În plus, a continuat Graham, schimbând abordarea, e
un rol incredibil de solicitant.
—  Am mai făcut spectacole cu un singur personaj. Am
jucat în Frumoasa din Amberst, dacă tot vorbim de roluri
solicitante.
— Emily Dickinson, baba aia nebună.
—  Rolul lui Emily Dickinson mi-a schimbat viaţa, i-a
răspuns Georgie.
— Fata aia bătrână şi nebună, a tachinat-o Graham.
Nu ajungea nicăieri cu el, dar în timp ce mâncau, discutau,
îşi povesteau ce-au mai făcut în anii de când nu s-au văzut,
Georgie se tot uita la scenariul de sub scaunul lui. Femeia lui
Shakespeare, acesta era titlul.
Când unul din numeroasele apeluri pe telefonul mobil l-a
făcut pe Graham să iasă, cu paşi mari şi dând din mână, în
faţa restaurantului, Georgie a luat repede scenariul şi l-a
băgat în geantă.
 
*
 
Seara, băieţii erau în pat, iar noi eram singuri în salon şi
atunci mi-a dat o reprezentaţie, doar pentru mine. Stăteam pe
canapea cu paharul de vin roşu în mână, iar ea, îmbrăcată în
blugi şi cu un maiou mulat alb, cu părul prins în coadă de
cal, fără ciorapi, cu unghiile date cu ojă roz – s-a întors spre
mine din faţa şemineului şi a început.
 
Doamna Jordan: întregul meu nume e o minciună, un
pseudonim dacă preferaţi ceva mai blând. M-am născut
Dorothy Bland, dar Bland nu e nume de scenă. La
început am preferat să-mi spun domnişoara Francis; pe
tata l-a chemat Francis şi cred că acesta ar fi cam
singurul lucru pe care l-am luat de la el. A părăsit-o pe
 mama, şi pe noi toţi, când eu eram foarte mică şi, asta
e… şi-a întemeiat o altă familie, undeva departe.
 
Tonul îi era oficial, dramatic, dar după ce a traversat
salonaşul – din doi-trei paşi – mi-a zâmbit şi a continuat, mai
degajată.
 
Tata şi mama erau amândoi actori ambulanţi şi asta
am devenit şi noi – aproape toţi. Părinţii mi-au dat
numele Dorothy şi unii îmi spun aşa, sau Dorothea, deşi
eu una am preferat întotdeauna Dora. Am crescut în
Irlanda. Dar m-am născut la Londra şi am crezut mereu
că locul natal a lăsat în mine un fel de sămânţă care a
tânjit să se întoarcă. În Dublin nu m-am simţit niciodată
acasă; dacă mi s-ar pune la picioare întreaga bogăţie a
Irlandei, aş declara solemn şi cât se poate de serios că
tot n-aş dori să dau din nou ochii cu ea.
 
A mai traversat o dată camera, constrânsă de spaţiu, dar
folosindu-l pe tot. Arăta foarte bine şi am urmărit-o cu
interes. Şi-a pus mâna pe burtă şi a continuat.
 
Am plecat din Irlanda la douăzeci de ani, însărcinată
fiind cu copilul unui director de scenă de la Teatrul
Smockalley care-şi aroga dreptul de a dispune de
favorurile tuturor doamnelor din slujba lui. Atunci am
început să-mi spun doamnă, motivul fiind evident, dar
oricum, cele mai multe dintre noi, care lucram la teatru,
aşa ne ziceam. Aceasta ne asigura un minimum de
protecţie faţă de bărbaţii din public care ne urmăreau.
 
Şi-a ridicat sprâncenele, a desfăcut braţele şi mi-a aruncat
o privire cochetă.
 
Şi Jordan, vă veţi întreba? Bineînţeles că sunteţi
curioasă în privinţa originii celui de-al doilea nume al
 meu. Când am sosit pentru prima oară în Anglia, am
lucrat în trupa lui Tate Wilkinson, din Yorkshire, iar Tate
a fost cel care mi-a dat acest nume. „Draga mea, ai
traversat marea, din Irlanda, aşa că o să-ţi spun Jordan
– Iordan”.
 
S-a dus să se aşeze pe canapeluţa din faţa ferestrei şi părea
că-şi adună fustele nevăzute în jurul ei, ca şi cum s-ar instala
pentru a spune o poveste lungă, după moda veche.
 
În viaţa mea, am avut multe alte nume. Dorothea
Bland. Domnişoara Francis. Doamna Ford, când s-a
crezut, în mod eronat, că sunt măritată cu Richard Ford,
tatăl a două dintre fiicele mele. Minunaţii mei copii mi-au
zis Mama, cel mai scump nume dintre toate. Iar în anii în
care am fost cu ducele, mi se spunea doamna
Fitzclarence. Bineînţeles că presa, sau opinia publică,
mi-au dat nume vulgare, oribile atunci când eram
detestată, nume pe care n-am să vi le repet. În situaţia
de faţă, plină de melancolie, îmi spun doamna James
pentru ca nimeni dintre cei care o cunosc pe doamna
Jordan să nu afle ce s-a ales de ea.
Şi totuşi, unii mă găsesc, aşa cum m-aţi găsit şi
dumneavoastră, admiratori care au auzit că m-am oprit
aici, în această casă mohorâtă, că mă uit pe o fereastră
murdară la o grădină plină de buruieni şi că n-o am
decât pe domnişoara Sketchley drept singură companie.
 
Nu se grăbea cu monologul, ci stătea contemplativă,
uitându-se pe fereastra salonului ca şi cum ar fi văzut într-
adevăr grădina aceea deloc atrăgătoare din Franţa. Apoi a
strigat spre culise…
 
Domnişoară Sketchley, domnişoară Sketchley, te rog
să-i aduci musafirei noastre nişte ceai. E tare frig şi
avem nevoie de un pic de mângâiere englezească.
 
 S-a întors din nou spre mine şi a continuat.
 
Unde rămăsesem? Ah, da, la doamna Jordan. Sincer,
n-am fost niciodată doamnă. Am avut trei bărbaţi şi
treisprezece copii, dar n-am fost niciodată mireasă. Doi
dintre bărbaţi n-au vrut să se însoare cu mine, asta e, iar
celui de-al treilea nu i s-a permis, din punct de vedere
legal, s-o facă.
Şi totuşi, pe doamna Jordan au adorat-o ei, doamna
Jordan a vândut atâtea bilete timp de atâţia ani, dar la
fel ca toate celelalte nume pe care le-am folosit de-a
lungul vieţii, doamna Jordan este o pură născocire.
 
S-a uitat direct la mine, ochii ei limpezi şi puternici i-au
întâlnit pe ai mei, buzele-i flirtau parcă uşor.
 
Nu contează, nu contează cu adevărat, şi se pare că
nici nu deranjează pe nimeni. Pentru cei din public nu
are niciodată vreo importanţă cine eşti de fapt.
 
—  Ei, ce crezi? m-a întrebat ea aproape fără să facă vreo
pauză, înainte chiar de a-mi da seama că isprăvise.
— Cred că eşti sexy, i-am răspuns.
— Nu, să-mi spui dacă vrei să vezi mai mult.
—  Bineînţeles. Mult mai mult. N-ai vrea să trecem la faza
de dans erotic?
—  Încetează, mi-a răspuns ea şi s-a lăsat lângă mine, pe
canapea.
Întreaga mobilă din căsuţa aceea adorabilă părea făcută la
o scară de trei pătrimi, iar noi eram înalţi. Împreună ocupam
toată canapeaua, aşa că s-a întors şi şi-a pus picioarele goale
la mine în poală.
—  N-ar trebui să fie sexy, îmi spuse ea. Are cincizeci şi
patru de ani, e bolnavă, nefericită, umflată şi pe moarte.
— Nu prea am avut impresia asta, am necăjit-o eu luându-i
în mână coada groasă de cal.
 — Ai fost sedus de intimitatea spaţiului.
— Nu, am fost sedus de soţia mea superbă.
— De spaţiu.
— Nu, de tine.
M-a lovit uşor cu vârful degetului în braţ.
— Simte nevoia să seducă, dar nu într-un mod sexual. De
fapt, ea simte nevoia să domine publicul.
—  Şi asta-i toată piesa? Să stai acolo şi să vorbeşti cu
publicul?
—  Vorbeşte cu o musafiră, să zicem cu o admiratoare,
domnişoara Williams, căreia îi spune povestea vieţii ei. E ceva
obişnuit într-o piesă cu un singur actor, un public imaginar,
o ocazie pentru monolog. Acum, pe bune, ce părere ai?
—  Vorbeşti cu mine, soţul, sau cu mine, publicul? am
întrebat-o.
— Cu tine, respectatul critic teatral de la Times, a râs ea.
— Hm, am făcut eu. De la Londra sau de la New York?
— Ambele, mi-a răspuns şi s-a aplecat să mă sărute. Uită-
te, a continuat ea ridicându-se. Acum e şi mai interesant.
Exact în acel moment, a ajuns la noi, din camera băieţilor,
un strigăt de „Mami mami mami mami”.
Parc-ar fi lovit-o trăsnetul.
— Merg eu, i-am spus.
—  Mulţumesc. Sunt aşa de implicată în asta. Chiar nu
vreau să mă opresc.
Apoi a sărit de pe canapea şi şi-a ocupat din nou locul în
mijlocul camerei, iar eu am pornit pe scări în sus.
 
Numele mi l-a dat Tate Wilkinson şi tot el mi-a dat
prima slujbă din Anglia. La început n-a vrut, dar îl
înţeleg. Sosisem din Irlanda cu mama, cu sora mea
Hester şi cu fratele meu George şi toţi căutam de lucru în
teatru. Nu aveam bani, haine, niciun prieten în Anglia şi
mai era şi un copil pe drum. Tate şi-a închipuit probabil
că nu e cine ştie ce de capul meu, dar avea suflet bun,
probabil cel mai bun pe care l-am întâlnit eu în teatru, şi
 după o oarecare ezitare a fost în cele din urmă de acord
să asculte câteva replici de-ale mele. Domnişoară
Williams, nu ştiu nici până în ziua de azi de ce, dar îmi
alesesem să recit din Frumoasa pocăită{2}, tragedia
aceea a violului. Era un rol pe care nu-l mai jucasem, dar
starea jalnică a Calistei era aproape identică stării în
care eram şi eu. Am citit câteva versuri, rostite după ce
este sedusă de Lothario:
 
Oh! Nu vreau să mai aud nimic; nu mai îndur,
Amintirea-i un chin; noaptea, acea noapte
vinovată
Ştearsă să fie din an;
Nici vocea de bucurie, nici muzica, de ea să nu afle.
Întuneric fie şi pustiire; peste ea stelele să nu
lucească; lumină să-şi dorească,
Liniştită fie, dar în zadar s-aştepte zorile;
Pen’că a fost noaptea ce m-a dat ruşinii,
Durerii, perfidului, falsului Lothario.
 
Vedeţi, făcusem o alegere perfectă; am intrat foarte
bine în rol. N-am fost reţinută deloc şi chiar dacă Tate a
fost puţin şocat, a fost şi încântat. Îndoielile i s-au risipit.
Pentru că citisem dintr-o tragedie, m-a întrebat dacă
asta prefer sau dacă îmi place mai mult comedia, sau
opera, sau farsa. „Toate” i-am răspuns eu imediat şi, pe
cuvântul meu, n-am văzut niciodată un bătrânel mai
uluit.
 
Georgie nu s-a mişcat toată seara din salonaş, a revăzut
scenariul, rând cu rând, în timp ce eu eram sus şi mă
ocupam de Fergus, care avea gânduri nocturne obsedante în
legătură cu sistemul de canalizare. Mai târziu, când a sunat
Graham, care-şi căuta scenariul, marea poveste de dragoste a
lui Georgie cu Dora Jordan începuse deja.
—  Dacă-l vrei înapoi, trebuie să mă laşi să ţi-l citesc, i-a
spus ea.
 —  Doamne sfinte, Georgie, nu fi idioată. Am nevoie de
scenariu. Are adnotări peste tot.
—  Unele dintre ele destul de proaste, după câte-mi dau
seama.
— Uite, o să-mi pierd ultima fărâmă de credibilitate în faţa
dramaturgului dacă-l rog să-mi mai dea un exemplar. Vin
chiar acum să-l iau.
— Am găsit soluţia, i-a spus Georgie. Nu le spune că sunt
americancă. Spune-le că sunt irlandeză. Să ştii că sunt pe
jumătate irlandeză. Tata a insistat să ne luăm dublă
cetăţenie. O să le arăt paşaportul irlandez.
—  Irlandeză? Asta-i şi mai prost. Ca să nu-ţi mai spun că
nu-i mint. Nu zicem nimic clar. Hai s-o scăldăm.
— Hai, acceptă ea. Pot s-o scald.
— Bine, Georgie, fir-ar să fie. Trimite-mi o fotografie prin e-
mail şi te înscriu eu. Dar o să intri ultima.
— Ultima.
— Şi după aia te omor.
—  Bun, după aia mă omori. Dar lasă-mă să citesc mai
întâi.
Şi aşa, în timp ce eu adormisem în patul lui Fergus, în timp
ce-i răspundeam la întrebările îngrozite despre conducte şi
canale de scurgere şi despre unde merg caca şi pipi, Georgie a
stat toată noaptea în salonaş, singură, devorând scenariul.
 
Probabil că am făcut o impresie atât de puternică
interpretând rolul Calistei, încât lui Tate i-a fost imposibil
să mă mai vadă în altceva, pentru că atunci când m-a
invitat să mă alătur trupei sale, Frumoasa pocăită a fost
prima piesă repetată şi jucată. Am început la Leeds, iar
mai târziu, în aceeaşi iarnă, ne-am dus la York. Au
urmat Hull şi Sheffield. Pe măsură ce treceau
săptămânile intram tot mai bine în rol.
Eram treizeci în trupa lui Tate. Pe atunci nu eram
foarte cunoscuţi, dar mulţi dintre noi au devenit pe
parcurs.
 Leng, Cummins, Parnell, comicul Creswell, George
Inchbald – nume celebre, domnişoară Williams, sunt
sigură că de majoritatea ai auzit.
Turneul din Yorkshire nu a fost uşor. Călătoream pe
jos şi uneori călare din oraş în oraş, în iarna aceea
friguroasă, ne luam gazde lângă teatru şi făceam
repetiţii până când Tate era mulţumit. În fiecare seară
când aveam spectacol eram acolo de la şase până la
miezul nopţii. Am jucat toate rolurile. Abia se încheia
tragedia, prin aşa-zisa mea moarte, că îmi şi puneam o
mantie şi o bonetă şi mă întorceam fuga pe scenă ca să
cânt „Flăcăul din pădurea verde”.
Era noiembrie şi ne aflam la Hull când s-a născut
fetiţa mea, chiar înainte de a împlini eu douăzeci şi unu
de ani. I-am pus numele Frances, dar i-am spus
întotdeauna Fanny.
Am zăcut în paie câteva săptămâni. Dar Tate a vrut să
reluăm Calista a doua zi de Crăciun. Mare greşeală.
Locuitorii din Leeds şi din York mă toleraseră cu burta
mare, dar la Hull, ştiind de-acum că am un copil, m-au
fluierat şi au încercat să mă facă să plec de pe scenă.
Domnişoară Williams, niciodată în cariera mea nu am
plecat de pe scenă. În fiecare seară am încheiat
spectacolul, şi în tot acest timp Tate s-a străduit să pună
capăt bârfei din oraş. În câteva săptămâni, mă
impusesem celor din Hull şi după aia am jucat numai cu
casa închisă. Cred că actriţa din mine m-a ajutat să-i fac
să închidă ochii asupra a ceea ce dispreţuiau în femeie.
Am rămas trei ani în trupa lui Tate, trei ani în care mi-
am târât copila prin ţinutul mlaştinilor, găzduite în case
în care aproape c-am fost mâncate de gândaci, în care o
ţineam pe Fanny în spatele scenei, cu mine, cât timp
făceam repetiţii sau jucam. A fost o viaţă grea şi după ce
mi-am făcut o reputaţie am fost pregătită să plec din
provincie. Unii m-au sfătuit să nu mă aventurez pe
scenele londoneze, insistând că mi-era mai bine unde
eram decât să joc roluri secundare în tragediile din
 capitală. S-a întâmplat totuşi că am primit de la Londra o
ofertă de patru lire pe săptămână şi, cu binecuvântarea
lui Tate, le-am luat pe Fanny, pe mama, surorile şi
fratele cu mine într-o diligenţă şi am plecat în călătoria
de două zile spre capitală.
 
A doua zi dimineaţa, am găsit-o pe Georgie în scaunul în
care o lăsasem cu o seară înainte, cu scenariul în poală şi
focul aprins.
— Biata femeie, mi-a spus ea. A avut treisprezece copii, dar
a murit singură-singurică şi fără un ban, în Franţa.
— Cel puţin era în Franţa.
— Soţul fiicei ei a furat-o şi a făcut datorii în numele ei. S-a
temut să nu fie arestată, aşa că s-a hotărât să plece în
străinătate până se lămuresc lucrurile. N-a ajutat-o nimeni şi
n-a ştiut ce să facă.
— Şi a murit acolo aşa, pur şi simplu?
Georgie a dat din cap cu convingere.
—  Într-un orăşel obscur numit St Cloud. E totul aici,
întreaga poveste a vieţii ei. E unul dintre cele mai fascinante
lucruri pe care l-am citit vreodată. Nu-mi vine să cred că n-
am auzit de ea până acum. A fost extraordinar de celebră –
Angelina Jolie a vremii respective. Iubitul ei a fost unul dintre
fiii lui George al III-lea. William, duce de Clarence. A devenit el
însuşi rege al Angliei, după moartea fratelui său, George al IV-
lea.
— Ai citit tot? am întrebat-o şi a dat din cap.
— Doamne, Georgie!
— Ştiu.
Atunci mi-am dat seama prima dată cât de mult iubeşte
acest rol. Lumea crede că actorii citesc foarte mult, dar
Georgie nu prea suporta lectura. Avea o uşoară formă de
dislexie, rămasă nediagnosticată din copilărie, şi, drept
urmare, i se părea foarte greu şi obositor să citească. Citirea
iniţială a unui scenariu era pentru ea aproape o tortură, dar
avea, în schimb, o memorie formidabilă. Când pregătea o
piesă, era în stare să-şi înveţe foarte repede atât propriile
replici, cât şi pe ale celorlalţi.
Am privit-o stând acolo, înfăşurată într-un şal colorat,
strângând în mâini o ceaşcă cu ceai care se răcise de mult, cu
faţa obosită, dar frumoasă, cum o mai văzusem de atâtea alte
ori după ce stătuse trează toată noaptea pentru că unul din
băieţi era bolnav. M-am aplecat şi am sărutat-o.
—  Trebuie să obţin rolul ăsta, Peter, a spus ea cu obrazul
lipit de al meu. Trebuie să mă duc acolo şi să pun mâna pe el.
— Aşa să faci.
 
*
 
Nu există fantezie mai bună decât cea prilejuită de rolul pe
care nu l-ai primit încă, de cartea pe care tocmai ai început-o,
de cântecul din care-ţi răsună în cap doar două măsuri în
timp ce te plimbi prin oraş. Nimic nu te face să te catapultezi
mai uşor la o serată de decernare a premiilor Grammy sau a
Naţional Book Awards. În acest punct se afla Georgie cu
doamna Jordan şi o invidiam.
Ne-a târât pe toţi la un conac din Buckinghamshire ca să
vedem un portret al doamnei Jordan în unul dintre cele mai
faimoase roluri ale ei, Ţărăncuţa – o feţişoară inocentă,
îmbrăcată într-o rochie albă încântătoare, cu un brâu
albastru. A stat trei sferturi de oră în faţa tabloului, timp în
care băieţii au fost de nestăpânit, au fost mustraţi sever de
paznicul muzeului, şi în cele din urmă trimişi să se joace în
grădină, pe ploaie.
După ce a văzut tabloul, Georgie a decis că rochia e cheia
pentru doamna Jordan, dar şi pentru public. A cumpărat mai
mulţi metri de material alb subţire şi, contra unei sume
motivante, a convins-o pe Hortensia, femeia de serviciu, să
copieze rochia Ţărăncuţei şi s-o coase aproape de azi pe
mâine.
Pentru audiţie, a ales o scenă riscantă – ascensiunea
meteorică a Dorei, Dora adorata lumii teatrale londoneze – şi
a repetat-o la nesfârşit.
În ziua audiţiei, a ieşit în stradă şi a pornit îmbrăcată în
rochia aceea, recunoscătoare că nu era niciun vecin prin
preajmă s-o vadă. Nu putea să urce aşa în metrou şi a oprit
un taxi.
Teatrul nu era în West End, ci într-o zonă mai agitată din
nord-vestul Londrei şi abia când a coborât la colţul străzii şi i-
a plătit taximetristului şi-a dat seama cât de ridicol arată. N-a
vrut să-şi pună o haină pe deasupra ca să nu-şi şifoneze
rochia, dar era o zi rece, cu vânt şi a îngheţat de frig. În ochi îi
intra praf, iar vântul i-a lipit de fusta lungă şi albă o pungă de
plastic în dungi.
Graham o aştepta înăuntru.
—  Uită-te la tine! a exclamat el. Oh, Doamne, fetiţele în
rochii de vară.
— E vreo toaletă pe aici?
În faţa oglinzii de deasupra chiuvetei a reparat ravagiile
făcute de vânt părului şi şi-a legat din nou brâul rochiei ca să
fie impecabil. Era îmbujorată, iar ochii îi lăcrimau; spera să
arate plină de viaţă, nu stresată.
—  N-a mers deloc bine, i-a spus Graham când a venit din
nou lângă el. Au făcut audiţii toată ziua şi n-au găsit pe
nimeni care să le placă. Pentru mine e o veste proastă, dar s-
ar putea să fie bună pentru tine. Momentan nu e nimeni
înăuntru. Doar dramaturgul şi regizoarea, disperaţi amândoi.
Teatrul era mic şi cam înghesuit, cu scaune pe trei laturi
ale scenei, dar Graham îl considera „decent”; scaunele erau
tapiţate în pluş roşu – nu coloane negre şi scaune pliante.
Georgie a fost sedusă imediat de intimitatea locului. Parcă ar
fi fost continuarea salonaşului nostru, unde făcuse ea
repetiţiile.
Când s-a apropiat Georgie, un bărbat şi o femeie care
stăteau în al treilea rând s-au ridicat în picioare. Graham a
arătat spre femeie.
— Doamna regizoare, Nicola Deane, a spus el.
 Nicola era o persoană mărunţică, brunetă, cam de vârsta
lui Georgie, cu ochi pătrunzători şi trăsături ascuţite. Părea
obosită, uşor plictisită, iar zâmbetul mecanic i-a dispărut
foarte repede.
—  Georgie Connolly, a spus repede Georgie, încercând să
nu se dea de gol cu accentul.
Bărbatul i-a adresat un zâmbet larg şi a întins mâna.
— Piers Brighstone, s-a prezentat el.
Subţire, bronzat şi cu părul argintiu, avea înfăţişarea unui
star rock îmbătrânit, probabil însă cu mai puţine droguri la
activ. Era evident mai în vârstă decât Georgie – cincizeci şi un
pic de ani, bănuia ea – şi era îmbrăcat într-un tricou negru şi
o geacă decolorată de blugi. Ea avusese de gând să mormăie
ceva, ca să n-o trădeze accentul, dar bărbatul era atât de
insuportabil de superb, încât i-a fost greu să nu zică nimic. A
reuşit să întindă şi ea mâna şi să spună „încântată” cu mult
entuziasm, privindu-l în ochii albaştri şi senini.
Nicola se uita amuzată la rochia ei, iar Georgie s-a simţit
brusc ca Vivien Leigh când a încercat să obţină rolul lui
Scarlet O’Hara. Piers i-a privit însă rochia cu mult interes, tot
zâmbind, cu un soi de încântare copilărească pe chip.
Graham a condus-o grăbit spre scenă, pentru a nu încuraja
conversaţia, iar Georgie i-a fost recunoscătoare pentru acest
lucru. Ştia că o mică discuţie cu replici spirituale sau o
promovare entuziastă a propriei persoane n-o vor ajuta deloc
să obţin rolul. Dacă era să fie aleasă, va fi numai şi numai
pentru că doamna Jordan a vrut să vorbească prin
intermediul ei.
Simţea cum o urmăresc ochii lui Piers în timp ce se
îndrepta spre scenă şi privirea aceea laudativă, interesată i-a
transmis ultima picătură de încredere de care avea nevoie
pentru a continua.
 
La mai puţin de un an de la sosirea la Londra, tabloul
meu era expus la Royal Academy. Poate vi se pare că
sunt lipsită de modestie dacă spun că succesul meu a
fost instantaneu, dar e adevărat.
Hoppner m-a pictat ca însăşi întruchiparea Comediei.
Iar tabloul l-a intitulat Doamna Jordan ca Muză Comică
susţinută de Euphrosyne, care respinge avansurile
unui Satir. Îl detest pe satirul acela oribil, dar nu e
nevoie să fii genial pentru a-ţi da seama cine e. Am văzut
cum mă priveau bărbaţii din sală. Oare chiar nu ştiu cât
de uşor îi este unei actriţe să le citească gândurile?
Toată Londra a venit să vadă tabloul. Era la fel de
mare ca şi cel făcut de Reynolds doamnei Siddons ca
întruchipare a Muzei tragice. Toată lumea spunea că
doamna Siddons reprezintă Tragedia, iar eu sunt
personificarea Comediei.
Cred că doar mie mi s-a părut ciudat că mi-am început
cariera în Anglia cu rolul Calistei şi am devenit apoi
foarte cunoscută şi foarte îndrăgită pentru rolurile mele
comice: Rosalinda, Hippolita, Ţărăncuţa. Prietenul meu
Peter Pindar mi-a făcut chiar şi o poezioară:
 
Shakespeare însuşi la Drury de-ar fi fost
Când Jordan-şi joacă rolul cu-a lui rost
Din scaun drept în picioare-ar fi sărit
Şi-ar fi strigat – „Asta-i Rosalinda, negreşit”.
 
În acele zile, toţi voiau s-o picteze pe doamna Jordan.
Tabloul meu era expus în vitrinele tuturor tipografiilor.
Cine-ar fi spus că nu sunt decât actriţă ambulantă? În
curând aveam să fiu ducesa din Drury Lane.
Romney m-a pictat în atelierul său din Cavendish
Square. De obicei, lua optzeci de guinee pentru un
portret, dar pe-al meu l-a făcut gratis. Să nu credeţi
cumva, în mod greşit, că ar fi considerat o onoare faptul
că mă pictează. O fi fost el cel mai bun portretist al
vremii sale, dar era şi un om de afaceri foarte abil. Ştia
că va câştiga mult mai mult vânzând copiile tabloului
meu.
 M-a pictat în costumul din Ţărăncuţa, o rochie albă cu
brâu albastru legat într-o fundă pe o parte, cu părul
căzându-mi valuri. A fost cel mai popular rol al meu. Îl
cunoaşteţi, domnişoară Williams? E o fată inocentă de
nouăsprezece ani:
 
„Rogu-te, surată, care-s cele mai bune câmpii şi
păduri de plimbare prin Londra?”
 
Ar fi trebuit să fie o plăcere să mă picteze în rolul
Ţărăncuţei, dar Romney era un om dificil, cam ţâfnos şi
suspicios. Nu i-a plăcut niciuna din poziţiile pe care mi le-
am ales, iar ideile lui nu m-au inspirat deloc.
Nu am răbdare cu înfumuraţii, aşa că până la urmă
am luat-o la fugă spre uşă şi m-am întors să-i spun că
plec – uite aşa, cu mâinile ridicate, aproape ca pentru
rugăciune, cu capul dat pe spate, cu buclele revărsate pe
umeri.
„Da, a ţipat el, aşa merge”, şi în felul acesta l-am lăsat
să creadă că el a descoperit poziţia despre care am ştiut
de la început că e foarte atrăgătoare şi că are
întotdeauna efectul scontat.
Romney a câştigat o avere cu acel tablou.
Nu ştiu ce experienţă aveţi dumneavoastră în aceste
lucruri, domnişoară Williams, dar eu mi-am dat seama
că uneori e mai bine să-i laşi pe bărbaţi să creadă că ei
sunt cei care au făcut descoperirile cele mai însemnate.
Şi mai ales, pe artişti.
 
N-a fost o alegere uşoară pentru o audiţie; puţine ar fi fost
actriţele în stare să joace scena. Era un mod evident de-a o
face – o ghiduşă îmbătare cu propria-i glorie dar Georgie a
încercat ceea ce-a crezut ea, o anumită naivitate combinată
cu şiretenie. A vrut să prindă şarmul Dorei, uimirea ei,
încântarea pură fără a cădea în aroganţă sau vanitate.
A încheiat în mijlocul scenei goale, devenită acum atelierul
unui artist pe care l-a creat cu trupul ei, cu vocea, cu gestica.
Privirea îi era limpede şi directă, îndreptată spre autor şi
regizoare, incapabilă fiind să aştepte, chiar şi un moment, să
vadă părerea lor. Scena aceea era menită să-i facă să rămână
cu gurile căscate, să-i obţină rolul, şi după toate aparenţele a
reuşit. Piers părea plin de entuziasm, radios, ca şi cum ar fi
vrut să sară pe scenă şi s-o felicite, deşi lui Georgie i s-a părut
c-o vede pe Nicola punându-şi mâna pe braţul lui şi
articulând cuvântul Aşteaptă.
După ce a terminat, nu prea au vorbit; i-au spus c-o vor
anunţa cam într-o săptămână. Când a ajuns acasă, a plâns
mult timp, de parcă ar fi fost o adolescentă care a făcut tot ce
i-a stat în putere să impresioneze un băiat la o petrecere, ca
să-l găsească apoi sărutând o altă fată peste hainele din
dormitor.
Nici nu se gândise că n-o să obţină rolul.
— Cred c-o să mor, a început ea când m-a sunat ca să-mi
spună despre audiţie. Ştiu că s-a mai întâmplat şi înainte să
vreau foarte tare unele lucruri şi să nu le obţin, dar nu mai
pot să fac asta încă o dată. Am mai trecut prin aşa ceva. De
data asta trebuie să reuşesc. Cum naiba să aştept o
săptămână întreagă?
N-a fost însă nevoie să aştepte. Graham a sunat-o în
aceeaşi seară, iar când s-a întors de la telefon, Georgie a scos
un ţipăt atât de puternic, încât l-am auzit peste bătaia dintre
Fergus şi Liam, atât de puternic încât Jack, care-şi luase o
pauză şi era în bucătărie, a urcat să vadă ce s-a întâmplat.
— Mami lucrează, a spus ea.
— Mami lucrează, mami lucrează, au intonat cei trei băieţi
şi au început să sară, să danseze şi s-o îmbrăţişeze frenetic.
I-a ridicat în braţe pe Jack şi pe Liam şi a dansat cu ei în
jurul camerei, pierzându-şi aproape echilibrul în salonul acela
mititel. Copiii nu prea înţelegeau ce se întâmplă, dar pe faţa
mamei lor era o expresie pe care n-o mai văzuseră, pe care
mi-o amintesc doar vag, o expresie captivantă şi captivată în
acelaşi timp. Georgie se îndrăgostea din nou de propria-i viaţă
şi pentru asta dansau ei.
  
*
 
Parcă ar fi început o viaţă fermecată. Sau poate că a
început doar pentru băieţi şi pentru mine, iar pentru Georgie
era o continuare. După părerea mea, ea a avut întotdeauna o
viaţă fermecată.
A crescut în Greenwich Village, într-o casă de oraş din
cărămidă albastră de pe Hudson Street, o clădire veche de o
sută cincizeci de ani, cu podele din lemn înclinate şi cu
tavane din aluminiu ştanţat, care deveneau tot mai joase pe
măsură ce te apropiai de acoperiş. Sâmbăta dimineaţa,
mirosul soluţiei de permanent de la salonul de coafură aflat la
primul etaj se ridica înţepător până în partea de sus a casei şi
rămânea înţepenit în dormitorul lui Georgie.
Tatăl era irlandez, iar mama ei l-a cunoscut într-o croazieră
pe care a făcut-o pentru a sărbători absolvirea Colegiului
Barnard. Vrăbiuţa Pearl, cum îi spuneam eu mamei lui
Georgie, se specializase în studii renascentiste şi era
interesată de pictură. Fergus, tatăl, venise să lucreze în firma
de construcţii a unchiului său. Toate acestea se întâmplau în
1959. În vestul Irlandei, lucrurile mergeau mai prost ca
niciodată – de fapt, era groaznic – şi Fergus a fost fericit să-şi
încerce norocul în Manhattan. Şi i-a mers al naibii de bine.
După ce s-a însurat cu Pearl, au închiriat două cămăruţe
în casa aceea de pe Hudson Street şi după ce au început să
apară copiii au tot închiriat până când şi-au permis s-o
cumpere în întregime. Ar fi putut foarte bine să se mute în
New Jersey sau în Long Island, într-unul din oraşele de pe
ţărmul oceanului, dar de ce s-o facă? Taverna „La calul alb”
era la doi paşi şi era o perioadă prosperă. Fergus şi-a format o
clientelă loială, cupluri tinere, în ascensiune, care n-ar fi lăsat
în ruptul capului pe altcineva să le renoveze bucătăria sau să
le facă baia cea nouă. Georgie şi cei trei fraţi mai mari ai ei au
crescut pe străzile din Village, au mers la şcoala de stat
locală, apoi la liceu. Lui Georgie i-a plăcut copilăria ei: anul
şcolar şi-l petrecea în Manhattan, iar vacanţele, la ferma
bunicului din vestul Irlandei, unde erau numai câmpii verzi şi
oi.
Era newyorkeză get-beget, născută şi crescută acolo, iar eu,
sosit la New York din centrul Illinois-ului, la o vârstă destul
de înaintată, douăzeci şi şase de ani, n-am reuşit de fapt
niciodată să ajung la acelaşi nivel cu ea. Am fost tot timpul
subjugat de marele oraş şi de femeia pe care mi-a dăruit-o el.
— Tata n-ar fi plecat niciodată, mi-a spus ea în seara în
care ne-am mutat din Manhattan în New Jersey.
Stătea întinsă pe o saltea pusă direct pe jos, în noul nostru
dormitor şi plângea, cei trei bebeluşi se aflau în camera
alăturată, o ţineam în braţe, dar era mai singură ca niciodată
în viaţă. Am ţinut-o strâns, i-am şters lacrimile cu faţa de la
perna mea şi i-am mângâiat părul până când mi s-a părut c-a
adormit. Atunci m-am retras uşor şi pe când mi se liniştea şi
mie respiraţia, când era gata să adorm, am auzit-o spunând
încet:
— Viaţa mea. Viaţa mea s-a sfârşit.
Nu aveam încotro, am fost nevoiţi să plecăm. În Manhattan
nu ne permiteam o casă mai mare şi cu venitul nostru nici nu
puteam să creştem acolo trei băieţi, aşa că a trebuit să ne
mutăm în suburbie, în oraşul despre care toată lumea spune
că e tot un Manhattan transplantat. Şi acolo am învăţat, ca
toţi ceilalţi, că nu era aşa şi că nu ne puteam amăgi.
Deşi am crezut că Georgie se va adapta la ceea ce mie mi se
părea o viaţă uşoară de periferie, n-a reuşit în cei patru ani în
care am locuit în New Jersey. După mai bine de un an şi-a
făcut o singură prietenă. Adevărata ei viaţă era în oraş şi
uneori ducea copiii la New York fără niciun motiv anume, ci
aşa, doar să se plimbe. Aparţinea oraşului; la fel ca şi
bătrânul de pe munte, acolo era locul ei în această lume şi ar
fi trebuit să facem orice ca să rămânem. Acum, privind în
urmă, era simplu să vezi asta şi la fel de simplu era să-ţi dai
seama că în alt mare oraş, de pe alt continent, îi ştergeam cu
buretele cei patru ani de nefericire şi îi aşezam viaţa
fermecată pe făgaşul ei normal.
 
*
 
În cele două săptămâni care mai rămăseseră până la
începerea repetiţiilor, Georgie a stat de vorbă cu mai mult de
zece bone, încercând s-o găsească pe cea pe care şi-o imagina
cel mai bine luând copiii de la şcoală în fiecare zi, ajutându-i
răbdătoare să-şi facă lecţiile, pregătindu-le masa şi, la nevoie,
ducându-i cu blândeţe la culcare.
Bonele din Londra era diferite de Megan sau Katie sau cum
le mai chema, care pocneau baloane din gumă de mestecat şi
pe care le mai angajaserăm să stea cu copiii în New Jersey,
fete de paisprezece-cincisprezece ani, cu cozi lucitoare de cal
şi şorturi de fotbal, care păreau să răspundă la toate
întrebările cu câte un vioi „Nicio problemă”.
Aici le chema Sarah, Emma sau Jane, aveau cercei la
sprâncene sau în buric, tricouri până sub sâni şi tatuaje la
baza coloanei vertebrale. Păreau să aibă experienţă, şi multe
chiar aveau, erau, în general, din Australia sau Noua
Zeelandă şi veniseră să lucreze şi să vadă Europa. Majoritatea
erau în trecere şi nu se angajau pe o perioadă anume de timp.
Georgie avea nevoie de cineva care să vrea să rămână. De
cineva care să-şi poată aranja un program flexibil când ea
trecea de la repetiţiile de zi la spectacolele de seară sau la
turnee prin ţară. În cele din urmă s-a decis să angajeze o fată
care avea un prieten, gândindu-se că acesta o va ţine pe loc o
perioadă.
Şi aşa ne-am trezit cu Emma, o fată de douăzeci de ani,
masivă şi bună la suflet din Yorkshire, care părea destul de
puternică pentru a ţine piept celor trei băieţei zănatici.
Copiii n-au ştiut cum s-o ia pe Emma.
— Eu n-am nevoie de bonă, a anunţat-o Liam pe Georgie.
Iar Emmei i-a spus că n-o place şi c-o să arunce în ea cu suc
de mere şi de portocale.
 — Nu te necăji, o să uite, a asigurat-o Jack, căţărându-i-se
în poală.
—  Dar de unde ştie ce mâncare să ne facă pentru cină? a
întrebat Fergus, îngrijoratul nostru. Cum o să găsească
şcoala? Şi dacă am nevoie de tine şi nu e decât ea?
Emma a râs. În prima ei zi de muncă a adus un carneţel şi
l-a rugat pe Fergus să-i deseneze tot ce nu-i place lui să
mănânce. Acest lucru l-a făcut pe Fergus să se simtă
important şi s-a apucat imediat de treabă.
—  Ştii că nu-mi plac bananele? a întrebat-o el în timp ce
desena. Ştii că lui Jack îi place mărul tăiat, mie nu-mi place
mărul tăiat şi Liam nu mănâncă niciodată mere?
Eram cam uimiţi c-am angajat o bonă. În New Jersey,
avuseserăm aşa de puţini bani, încât nu ne permiteam decât
să chemăm pe cineva din când în când să stea cu copiii, mai
ales când mergeam să vedem câte un film, sau uneori în
Manhattan, la un spectacol în care juca vreun prieten al lui
Georgie. De cele mai multe ori ne schimbam între noi la gară,
eu săream din tren şi mă repezeam la maşină, în timp ce
Georgie îşi lua rămas-bun de la copii şi prindea trenul
următor spre oraş. Şi cu aceste ocazii mă săruta rapid, cu
buzele strânse şi-mi trântea câte-o duritate de genul: „Ştiai că
viaţa unei femei se scurtează cu treizeci şi patru de săptămâni
de câte ori naşte un băiat? Ştii ce înseamnă asta? Eu am
pierdut deja doi ani.” Sau: „Trebuie să încetez cu ieşirile astea
seara, îmi tulbură cariera de spălătoreasă.”
Când îmi spunea chestii din astea, îi aruncam şi eu un
zâmbet bonom de complicitate pentru că voiam să mă arăt
înţelegător şi fără nicio legătură cu ceea ce pretindea ea că i-
ar distruge viaţa. N-o contraziceam, nu comentam, Dar uite ce
avem, mă arătam pur şi simplu înţelegător faţă de toate
renunţările ei.
Cred că acesta a fost unul dintre momentele în care am
început să pierd teren în căsnicia noastră. Ar fi trebuit să-i
spun că se poartă ca un copil răsfăţat, că e egoistă, că viaţa
tuturor are şi părţi neinteresante, banale? Că a înainta în
vârstă înseamnă şi a merge mai departe, a încheia unele
capitole din viaţă şi a deschide altele noi – toate lucrurile pe
care mă învăţaseră părinţii şi pe care eu le acceptasem fără să
spun un cuvânt?
Poate că incapacitatea mea de a-i răspunde cu cruzime – Ei
bine, când vrei să câştigi şi tu nişte bani ca să angajezi o
menajeră n-ai decât să-mi spui – tendinţa mea de a-i ţine
mereu partea, faptul că o iubeam prea mult, toate acestea i-
au dat impresia că poate să facă ce vrea în căsnicia noastră.
Şi totuşi, dacă ar fi ştiut ce o să se întâmple cu ea, cu noi,
sunt convins că ar fi dat bucuroasă fiecare moment de
pasiune pe deceniile de viaţă plicticoasă împotriva căreia era
atât de pornită.
 
*
 
Obsesia ei faţă de doamna Jordan a crescut după obţinerea
rolului.
Nu e vorba doar de scenariu – l-a reluat iar, şi iar, şi iar –,
deşi a fost şi asta. A citit biografii şi ziare, studii despre
teatrul din secolul al optsprezecelea, cărţi despre familia
regală, politică şi război. După ce lăsa copiii la şcoală, lua
metroul şi se ducea la muzeu ca să se uite la tablourile cu
doamna Jordan; rătăcea prin Drury Lane şi Covent Garden,
stând uneori nemişcată şi cu ochii închişi ca să-şi imagineze
cum era când a trăit doamna Jordan acolo.
S-a dus la Palatul Buckingham ca să vadă tabloul lui
Hoppner cu doamna Jordan ca Muza Comică, dar ceea ce-a
mişcat-o cel mai mult a fost o statuie pe care a descoperit-o în
holul Galeriei de Pictură – o statuie a doamnei Jordan cu doi
dintre copiii ei. Lucrarea a fost comandată de iubitul Dorei,
ducele, când era rege al Angliei. Acest lucru s-a întâmplat
după mai mulţi ani de la moartea Dorei, după ani şi ani de
când ducele s-a descotorosit de ea. A început să colecţioneze
tablouri şi a vrut să aibă şi o statuie a ei. Poate că se simţea
vinovat pentru proasta-i purtare, ori poate că voia s-o onoreze
pe mama copiilor săi. Unii ar putea afirma că a făcut-o din
regret sincer şi din dragoste adevărată. Indiferent însă de
motive, comandarea statuii a fost unul dintre primele sale
acte oficiale de după încoronarea ca William al IV-lea, iar
când i-a spus sculptorului Francis Chantrey exact ceea ce
vrea, a plâns. Intenţia sa era de a amplasa lucrarea în
Mănăstirea Westminster, dar, din cauza poziţiei sociale a
doamnei Jordan, biserica nu i-a îngăduit.
Era o statuie frumoasă, din marmură albă, în mărime
naturală. Chantrey n-a cunoscut-o pe doamna Jordan şi a
început lucrul după cincisprezece ani de la moartea ei, dar
pentru Georgie aceasta a însemnat cea mai fidelă
reprezentare a Dorei pe care a reuşit s-o găsească. Se pare că
ducele a specificat clar ceea ce vrea, pentru că, în timp ce
tablourile o înfăţişau pe doamna Jordan actriţa, într-un
costum sau într-un rol, statuia reprezenta clar femeia.
În această lucrare, doamna Jordan ţine un bebeluş în
braţe, iar de genunchi i se sprijină un băieţel. Părul lung şi
buclat îi cade lejer de o parte a gâtului, umerii sunt aproape
goi, iar rochia e trasă în jos, dezvăluind partea de sus a unui
sân. Atenţia îi este îndreptată în totalitate spre copii, privirea
îi este mai tandră şi mai profundă decât oricare alta văzută de
Georgie în marmură.
Dora şi bebeluşul au amândoi expresia aceea visătoare a
mamei şi a copilului care tocmai a fost alăptat. Lângă piciorul
gol şi senzual al Dorei, pe jumătate ascunse de poala rochiei,
sunt simbolurile meseriei sale: o mască a comediei şi lăuta
poeziei şi a muzicii.
 
*
 
La prima repetiţie, toată lumea ştia deja că Georgie e
americancă, iar ea i-a salutat cu cel mai tipic accent de New
York. Ei însă, englezi fiind, au rămas imperturbabili.
Lui Georgie i-au plăcut întotdeauna primele repetiţii – să-i
întâlnească pe ceilalţi actori şi să vadă ce părere are despre
preferinţele regizoarei. În Femeia lui Shakespeare nu erau alţi
actori, aşa că nu avea pe cine să întâlnească, nici măcar o
dublură, pentru că piesa era atât de scurtă şi rolul atât de
solicitant încât se hotărâseră să meargă fără. În rest, erau toţi
acolo – Nicola şi Piers, producătorii spectacolului, directorul
de scenă şi toţi ceilalţi care se ocupau de decoruri, costume,
lumini, profesorul de dialect, până şi costumiera şi
peruchierul.
— Stai liniştită, i-a spus Nicola lui Georgie. I-am adus
astăzi doar ca să te cunoască, dar n-or să rămână cu toţii.
Nicola era eficientă şi plăcută, chiar binevoitoare, însă avea
ceva dur sub această aparenţă. Era dată cu ruj roşu ca
sângele, care rămânea impecabil ore în şir, fără a fi nevoie de
retuşuri, ceea ce-i sugera lui Georgie că şi alte aspecte ale
caracterului său ar putea fi la fel de tenace. Iar Piers…
Piers.
Trebuie să spun acum ceea ce ştiu că e adevărat: Georgie l-
a considerat atrăgător încă din prima zi în care l-a văzut. Din
prima clipă. Faţa sa deschisă, ridurile adânci de expresie din
jurul ochilor, felul în care a studiat-o de parcă ar fi fost deja a
lui – îl găsea plin de farmec pe bărbatul acesta care avea să
ne distrugă vieţile. Pentru că era mai în vârstă, o făcea să se
simtă neliniştită, sfioasă chiar, cam aşa cum se simte o fată
când vorbeşte cu tatăl alteia cu care tocmai a fumat nişte
iarbă. Numele lui suna tare prost rostit cu accentul ei
american, vocalele prea nazale, r-ul imposibil de atins cu
uşurinţa cu care o făceau britanicii. Nu era în stare să spună
„Piers” fără a roşi şi chiar din prima zi s-a simţit în prezenţa
lui ca un copil care-i căuta aprobarea în priviri.
— Suntem foarte nerăbdători să lucrăm cu tine, i-a spus el,
dar cred că ideea era de eu.
Scenograful a prezentat schiţele pentru un decor simplu,
dar bogat, cu câteva piese mari şi decente de mobilier. Piesa
se desfăşura în casa din Franţa, unde Dora a şi murit, dar nu
apăreau schimbări de decor, le-a explicat el, şi cu un joc
inteligent de lumini, cu un scaun mutat dintr-o parte în alta,
spaţiul putea să devină cu uşurinţă garderobă, camera de
desen a ducelui, scena unei piese în care juca doamna
Jordan.
—  O să avem destul de puţine schimbări de costume, a
spus, când i-a venit rândul, Susie, care se ocupa de asta. Nu
sunt toate schimbări complete. Poate să fie o perucă sau o
jachetă sau o rochie întreagă. Încercăm să facem totul cât mai
simplu, dar o să fie solicitant.
—  Ne-am gândit o vreme să abordăm un ansamblu
minimalist din olandă albă, a intervenit Nicola, scena goală…
—  Doamne sfinte, nu, a spus Georgie. Atunci n-ar mai fi
despre doamna Jordan. Lumea venea s-o vadă ca Ţărăncuţă,
Viola, Rosalinda. Asta a fost ea şi aşa trebuie s-o prezentăm
pe scenă.
—  Am discutat destul de mult pe tema asta, i-a răspuns
Nicola, uitându-se la Piers. Nici nu-ţi închipui cât de
respectabil şi de efect poate fi un ansamblu din olandă albă,
dar până la urmă şi noi am ajuns la aceeaşi concluzie,
Georgie. O să facem toate schimbările de costume pe scenă.
Iar tu trebuie să înveţi cum să mergi înainte cu textul în timp
ce îţi schimbi fusta, pălăria cu pene sau pantalonii de călărie.
— Bine, a încuviinţat Georgie, dând din cap. Asta va ajuta
şi publicul să se adapteze.
Buzele Nicolei s-au strâns atât de tare încât aproape c-au
dispărut.
— Anne va fi tot timpul cu tine pe scenă, a spus ea arătând
spre costumieră, o fată imposibil de tânără, cu ochi
strălucitori şi cozi lungi şi blonde. Te va ajuta să te schimbi,
îţi va aduce recuzita, fără a fi însă un personaj. Nu te uiţi la
ea. Nu e domnişoara Williams şi în niciun caz nu e
domnişoara Sketchley. Când i te adresezi domnişoarei
Williams, te adresezi publicului, iar domnişoara Sketchley
rămâne în spatele scenei.
Astfel începea ceea ce iubea Georgie cel mai mult în
interpretarea rolurilor. Să vadă cuvintele de care se
îndrăgostise pe pagină devenind teatrale. Să transforme
personajul din viziunea dramaturgului în ceva real.
După prima oră de prezentări şi recomandări, a plecat
toată lumea în afară de Georgie, Nicola şi Piers, adică tripticul
actor/regizor/autor care urma să asigure toate repetiţiile.
Nicola, regizoarea, voia să facă o citire simplă a piesei, iar
Georgie a început stând pe un scaun, cu scenariul în faţă, dar
nu după mult timp se mişca încoace şi încolo, spunându-şi
rolul din diferitele părţi ale scenei.
— Hai s-auzim prima dată cum sună cuvintele pe scenă, i-
a spus Nicola. Ne ocupăm mai târziu de stabilirea locurilor.
—  Dar nu asta fac, i-a răspuns Georgie. E din instinct.
Corpul meu îmi spune unde anume pe scenă se potrivesc
cuvintele.
 
Am primit vreo scrisoare azi, domnişoară Sketchley?
Ce, nimic?
Chiar nimic?
Ei, atunci trebuie să vă duceţi din nou.
Oh, domnişoară Williams, nici nu vă puteţi imagina ce
primeam în fiecare zi – bilete de la admiratori, scrisori
pline de adoraţie, piese şi poezii dedicate mie. Pe unele
le-am păstrat ani de zile. Pe undeva, prin birou, am un
teanc întreg. Oare unde-o fi?
A, uitaţi-vă, am ceva aici. Un dramaturg tânăr, domnul
George Saville Carey a scris o piesă pentru mine.
Neghiobii închipuiţi, aşa a intitulat-o, iar pe frontispiciu
este imaginea mea. Trebuie să vă citesc dedicaţia:
„Surorile ocrotitoare, Melpomene şi Thalia, mai mari
peste toate Artele Scenice, te-au luat de mână şi te-au
pus pe un piedestal atât de înalt, încât invidia îşi pleacă
fruntea mânioasă de câte ori îşi aruncă Ochiul urâcios
spre poziţia ta slăvită, pentru că pe drept redai
manierele jalnice ale uneia, ori fascinezi cu cochetăria
încântătoare a alteia.”
 Sunteţi acolo jos, domnişoară Williams? Abia vă văd
de pe acest piedestal.
A sperat probabil că flatându-mă astfel mă va
convinge să joc în piesa lui. Vai, vă asigur că n-a fost
aşa.
Tot atunci am mai câştigat un admirator, şi încă unul
important – pe William, duce de Clarence, cel de-al
treilea fiu al regelui. A început să mă urmărească foarte
insistent şi aproape în fiecare zi primeam câte o
scrisoare de la el.
Nu ştiam ce să fac în privinţa lui.
Credea că sunt măritată, ca de altfel aproape toată
lumea pe atunci, şi mi s-a părut înţelept să-l las să
creadă asta. De câţiva ani eram cu Richard Ford şi se
presupunea că suntem căsătoriţi. Sigur, începusem şi eu
să-mi spun Dorothy Ford; chiar aşa îmi semnam şi
scrisorile.
Nu eram totuşi căsătoriţi. Richard mi-a promis o dată
că mă ia de soţie, altfel nu m-aş fi mutat cu el pe Gower
Street, dar nu i s-a părut în avantajul lui să-şi respecte
promisiunea. I-am cerut de multe ori un răspuns clar, dar
nu mi l-a dat. Se gândea să intre în Parlament şi din
acest motiv căsătoria cu o actriţă n-ar fi fost
recomandabilă pentru el. Aşa că a dat înapoi.
Cu Richard am avut două fetiţe, Dodee şi Lucy, şi am
pierdut un băiat. Richard iubea fetiţele ca un nebun, mai
ales pe Dodee, dar dacă băieţelul nostru drag ar fi trăit,
altfel ar fi stat lucrurile. Pentru un bărbat ca Richard, un
fiu şi moştenitor ar fi fost foarte important. Încă am
portretul lui. L-am păstrat pentru fete. Uitaţi-l,
domnişoară William. Richard a fost un om bun şi
inteligent. Se vede şi după faţa lui.
Dar ducele, pătimaşul duce. Mă făcea să râd. Se
bucura de viaţă şi m-a ajutat să mă bucur şi eu de viaţă
şi de profesie mai mult decât până atunci.
Şi ducele nu m-a lăsat în pace.
 După câtva timp, i-am spus lui Richard hotărârea
mea: dacă mă crede demnă de a fi soţia sa, nu va exista
nicio tentaţie îndeajuns de puternică pentru a mă
îndepărta de el şi de îndatoririle mele. Dacă însă nu-mi
poate oferi acest lucru, şi trebuie să aleg dintre ofertele
de protecţie, atunci o voi alege cu siguranţă pe cea care
promite a fi mai bună.
 
Când a încheiat, Georgie era în mijlocul scenei şi se uita la
public peste umăr. Cu toate că până la urmă regizoarea
încetase să-i tot spună să nu mai „sară” pe scenă, Georgie îi
simţea dezaprobarea. Autorul însă zâmbea.
Autorul zâmbea.
Pentru că ea nu-i putea rosti numele fără a roşi, el era de-
acum Autorul, de câte ori se gândea la el sau trebuia să i se
adreseze.
 
*
 
Plecarea de la teatru era întotdeauna şocantă – era din nou
pe stradă, lua la picior Kilburn High Road, trecând pe lângă
magazinele cu lucruri ieftine, cele care vindeau alcool sau
mâncare pentru acasă. Întotdeauna mergea pe jos până la
metrou, vântul ridica gunoiul şi i-l învârtejea pe lângă
picioare, era din nou pe strada modernă şi urbană, tânjind
însă după Anglia georgiană.
Vineri seara, după prima săptămână plină de repetiţii, când
a ieşit de la teatru ne-am întâlnit să mâncăm în oraş. Eu mă
îndreptam spre ea dinspre ceea ce la New York se numeşte
„Wall Street”, la Chicago „the Loop”, iar la Londra „the City” –
cu alte cuvinte dinspre districtul financiar, unde lucrasem în
aceste săptămâni, cunoscusem oameni care îmi făceau
munca mai uşoară sau mai grea, unde devenisem Pi-tă
Maaah-tin, ceea ce-mi plăcea infinit mai mult decât lăbărţatul
Pi-der Marr-tin din Vestul Mijlociu, pe care-l întrupasem toată
viaţa.
 Liniile metroului londonez seamănă în mare cu o sticlă de
gin, turtită la vârf: linia galbenă circulară formează conturul,
Metropolitan şi City îi asigură adâncimea, iar restul intră în
această sticlă sau o străbat într-o reţea încâlcită spre toate
colţurile Londrei. Georgie venea dinspre nord-vestul oraşului
pe linia argintie, linia Jubilee, singura care se intersectează la
un moment dat cu fiecare dintre celelalte linii din sistem. Eu
veneam pe linia roz din City şi mă uitam cum se perindă
staţiile, studiam harta metroului, minunându-mă de nume.
West Ham – Şunca de Vest şi East Ham – Şunca de Est.
Gallions Reach. Tooting Broadway. Shoreditch, Chancery
Lane. Majoritatea acestor locuri îmi erau complet
necunoscute, sugerându-mi ceva dramatic sau bizar. Mai că-
mi venea să-mi schimb traseul ca să pot ieşi în aerul rece de
noiembrie la Cockfosters, sau Highbury, sau Pudding Mill
Lane şi să văd ce înseamnă acele locuri la Londra, ce mă
întâmpină la capătul scărilor.
La fel mi se întâmplase şi la New York. Dacă staţia la care
trebuia să cobor din metrou ar fi fost Spring Street în loc de
79th Street? Prin ce s-ar fi deosebit viaţa mea dacă acesta şi
nu acela ar fi fost colţul meu? Voiam să ştiu, întotdeauna am
vrut să ştiu, cum mi s-ar fi schimbat viaţa prin înlocuirea
unui set de variabile cu altele. O copilărie petrecută la o fermă
din Montana, pe o plajă din California sau, ca la Georgie, într-
o casă din New York. Un colegiu diferit, un coleg de cameră
extraordinar de interesant, prima slujbă într-un alt oraş; cât
de tare ar putea aceste schimbări acţiona asupra vieţii mele?
Mă vor obseda aceste posibile drumuri chiar dacă mă bucur
de cel pe care mă aflu şi de câte ori îmi schimb ceva în viaţă
mă întreb cum vor sfârşi căile întrerupte, lăsate în urmă, fără
mine.
Mă întrebam: Este preocuparea obsedantă a căilor pe care
nu o apuci un lucru tipic american sau e tipic doar pentru
mine? Bănuiam că de asta a devenit Georgie actriţă, iar eu
scriitor: ca să ne consolăm pentru viaţa asta unică şi măruntă
pe care ne e dat s-o trăim.
 Drumul meu şi al lui Georgie – cele alese, drumurile din
această seară anume – se apropiau tot mai mult unul de
celălalt, calea ei argintie cu cea roz, a mea. Distanţa
străbătută de mine a fost mai lungă, dar la ea a durat mai
mult, aşa că am ajuns primul la restaurantul din Marylebone
Lane. Am fost condus la o masă din colţ şi, ca de obicei, am
preferat să mă aşez cu spatele la perete, de unde puteam să
văd majoritatea meselor, dar şi uşa. Îmi beam ginul tonic,
încântat să-i urmăresc pe toţi cei care veneau sau plecau, ori
se opreau în faţa vitrinei să se uite la meniu, nehotărâţi dacă
să intre sau nu, dar cel mai mult mă încânta s-o aştept pe
Georgie.
Sosirea ei a schimbat pentru mine toată perspectiva sălii.
De-a lungul anilor, mă obişnuisem să-mi văd soţia oarecum
periferic, lângă mine, în aceeaşi cameră – o ureche, jumătate
de nas. Un pic din zâmbet, un braţ în jurul meu. Camera
părea întotdeauna să se deschidă în faţa noastră, noi era
locul din care începea. Acum, când a intrat, m-am găsit faţă
în faţă cu întreaga femeie.
— Georgie-fetiţo.
— Peter, a spus ea, sărutându-mă.
Radioasă. Purta doar blugi şi un pulover roz-pal, dar era
caldă şi pielea îi strălucea. Îşi împrospătase machiajul, un fâs
de parfum. Nu se vedea deloc că muncise toată ziua la
repetiţii.
—  Femeia asta îmi face viaţa imposibilă, au fost însă
următoarele ei cuvinte.
— Nicola?
Nicola? Da. Nicola. Îi jucau ochii în cap. Nu vorbea serios.
Era chiar bucuroasă că are o regizoare care-i face din nou
viaţa imposibilă, că are privilegiul de a lucra din nou.
— Stă atât de aproape de mine pe scenă, continuă Georgie,
că-mi tot vine să-i zic „Spectacolul e cu un singur personaj, ai
uitat?” Astăzi m-am simţit cam obosită – după cinci ore de
repetiţii ai zice că am dreptul dar nu, ea latră, „Joci toate
părţile exact la fel”.
 Şi Georgie rosteşte această ultima propoziţie cu un soi de
accent britanic de Vrăjitoarea cea Rea.
— Oh, Doamne, chiar aşa vorbeşte?
—  Nici nu mai ştiu. Stau şi-i aud vocea, comentariile
nonstop, care-mi răsună în urechi: „Fă aşa – nu, nu aşa – oh,
ai scrântit-o din nou.” Nu, viaţa mea normală trebuie să mi-o
scot din cap înainte de a putea intra în pielea personajului.
Exact ca la băieţi – şi aici începe să-l imite pe Liam – „Mami,
de ce nu pot să beau su-uc? Vreau să beau su-uc” – sau
Fergus – „Dacă e toaletă la etaj, de ce caca şi pipi intră în
sistemul de canalizare şi nu cad la parter?” Trebuie să găsesc
o modalitate de a scăpa de vocea ei, ca şi de cea a băieţilor, ca
să pot să fiu doamna Jordan şi sunt epuizată, chiar înainte de
a spune prima propoziţie.
— Deci, tu şi Nicola n-aveţi nicio şansă să vă împrieteniţi.
— Pe bune, Peter, e brici de deşteaptă, dar cred că e… nu,
ştiu că are un caracter total diferit de al meu.
— Asta s-a mai văzut, nu?
— Da, dar în loc să încerce să folosească energia rezultată
din diferenţele dintre noi, mă pune să fac totul exact aşa cum
vrea ea.
—  Poate că e o actriţă frustrată, mi-am spus eu părerea.
Poate că voia să joace chiar ea rolul.
—  S-ar putea să ai dreptate. Tare aş vrea să ştiu. Cred că
sunt dezamăgită. Adică, e regizoare, o femeie care are cam
vârsta mea, ar trebui să existe un parteneriat extraordinar,
nu o relaţie de respect, ca de la maestru la ucenic. Şi
Autorul…
Aici a ridicat vocea şi mi-a aruncat o privire comică, ca să-
mi dau seama cât exagerează, dar şi câtă plăcere îi face.
—  Nu spune nimic. Stă acolo şi îşi ia notiţe. Mă aştept să
rescrie nişte chestii, dar nu. Tot ce scrie e despre mine, nu
despre piesă. Ce să spun mai repede sau mai încet sau
pentru un efect comic, ori, pentru Dumnezeu, nu pentru efect
comic. La începutul fiecărei repetiţii Nicola zice: „Piers are de
comunicat câteva lucruri” şi le citeşte ca dintr-un manual. Eu
aş vrea să ştiu cum îi spune ei toate chestiile alea. Adică, au
întâlniri secrete după ce plec eu? Îi trimite e-mail-uri şi, dacă
da, de ce nu-mi trimite mie direct?
— E timid?
—  Timid? întreabă Georgie ca şi cum nu i-ar fi trecut
niciodată aşa ceva prin cap. Nu ştiu. Încep să cred că cei doi
sunt amanţi. Adică, nu se poartă aşa, ţoc-ţoc toată ziua, dar e
ceva… ştii… e ciudat. Dacă era oricine altcineva, aş fi întrebat
direct, „Ce-i cu voi, vă culcaţi unul cu altul sau ce?”, dar cu ei
ar fi, nu ştiu cum să-ţi spun, deplasat. Parcă ar fi părinţii
mei.
— Părinţii tăi de scenă.
—  Exact. El e ceva mai îngăduitor decât ea, dar amândoi
sunt… Şi cum să-ţi botezi un copil „Piers”? Cum poţi să strigi
„Piers” după un ţânc şi să te mai şi aştepţi să-ţi răspundă?
Ştii ce cred eu, cred că el nici n-a fost măcar copil. Cred că a
fost pur şi simplu clocit şi a ieşit un dramaturg de vârstă
mijlocie.
A venit o chelneriţă.
— Vă simţiţi bine? a întrebat ea.
— Da? i-a răspuns Georgie. De ce să nu ne simţim?
— Adică, dacă nu comandăm, am lămurit-o eu.
—  Îmi pare rău, nici nu ne-am uitat pe meniu, i-a spus
Georgie. Şi despre viaţa lui nici n-am început încă.
Chelneriţa a zâmbit, deşi n-a prea înţeles.
—  Aş mai vreau unul, i-am spus eu arătând spre pahar.
Sau poate vrei să comandăm o sticlă de vin?
S-a încruntat şi a clătinat din cap. Foarte rar o convingeam
pe Georgie să bea un pahar cu mine. Era întruchiparea
abstinenţei de la băuturi alcoolice în familia ei cu mulţi
bărbaţi care ţineau la băutură şi câteodată îşi mai transfera
dispreţul faţă de ei asupra mea.
Chelneriţa a plecat.
—  Bun, spuse Georgie întorcându-se spre mine. E rândul
tău. Eu am avut astăzi treisprezece copii, opt avorturi, trei
amanţi şi după aia am murit. Ţie cum ţi-a fost?
 —  Şi eu am avut o zi destul de grea, i-am răspuns şi am
râs amândoi.
— Îţi place, Peter? Spune-mi. Îţi place slujba asta nouă?
S-a aplecat spre mine, nerăbdătoare să-mi audă răspunsul,
ca şi cum ar fi fost cel mai încântător lucru pe care avea să-l
audă în acea seară. M-a făcut să-mi doresc să-mi placă slujba
cea nouă şi să-i povestesc despre ea cu aceeaşi fervoare cu
care mi-a vorbit ea. Aşa că i-am spus despre colegii pe care-i
cunoşteam încet-încet, despre călătoria pe care trebuia s-o fac
la Zürich săptămâna viitoare şi la Paris peste încă o
săptămână, despre cei din conducerea de la New York care
urmau să vină în câteva săptămâni ca să evalueze ce fac.
Pentru că era un serviciu nou, şi făceam totul pentru prima
oară, părea la fel de incitant ca şi discuţia despre slujba ei.
Cine ştie cât de interesante erau ele cu adevărat, dar Georgie
era dinamică, plină de viaţă şi pentru prima oară după foarte
mult timp mi-i imaginam pe cei din jurul nostru coborându-şi
vocile să audă ce ne spunem noi.
— Uită-te la noi, am spus eu. Stăm aici, mâncăm aperitive
aranjate artistic şi ne uităm unul în ochii celuilalt.
Am întins mâna spre ale ei, i-am simţit temperatura
perfectă a cărnii. Nu eram decât noi doi, la o întâlnire
romantică. Doamne, cât de frumoasă era, cât de tare îmi
doream să merg cu ea acasă, dar nu la casa noastră, la copii,
la bonă, şi s-o am doar pe ea.
Ea însă a şi trecut la subiectul copii.
— Îmi place foarte mult, Peter. Chiar îmi place. Dar nici nu
pot să-ţi spun cât îmi e de dor de ei – mă simt ca şi cum i-aş
fi dat la o doică să-i alăpteze, serios.
— Eşti cu mintea la doamna Jordan.
—  Nu, ea n-a făcut aşa ceva. Le-a dat ea să sugă, i-a luat
cu ea şi i-a lăsat în culise, i-a culcat cu ea în pat. Cât au fost
sugari, au fost tot timpul cu ea, a spus ea şi s-a încruntat.
Bineînţeles că băieţii au fost trimişi la internat, la şapte ani.
— La şapte ani!
 — Ţi-l poţi imagina pe mititelul de Fergus plecând de acasă
într-un an şi jumătate? m-a întrebat ea înfiorându-se vizibil.
—  Stai liniştită, i-am spus eu strângând-o de mână. Încă
nu e la internat. Într-o jumătate de oră eşti acasă şi-l vezi.
— E foarte greu, Peter, simt fiecare minut în care nu sunt
cu ei şi fac… asta. Să plec de lângă ei în fiecare zi.
— Dar asta ai vrut, i-am răspuns.
— Ştiu c-am vrut şi îmi place foarte mult. Dar uite, e un loc
de joacă în spatele teatrului şi de câte ori trec pe acolo la
prânz văd copiii alergând şi mamele care-i supraveghează…
— Sau bonele.
— …şi mi-e foarte dor de Fergus şi de Liam şi de Jack.
— Ţie nu-ţi plăceau locurile de joacă.
— Nu-mi plăcea să mă duc acolo ÎN FIECARE ZI. Dacă mi-
ar fi spus cineva că n-o să dureze o veşnicie… Mi se părea o
corvoadă care nu se va termina niciodată. Să curăţ pe jos de
cartofi, iar altul să-mi arunce cu mazăre în cap. Întotdeauna
era câte unul bolnav – nu-i aşa că mereu era unul din ei
bolnav? Şi singura răsplată pentru o zi petrecută în mişcare
neîntreruptă şi epuizantă era că băieţilor nu le era foame, iar
casa era doar puţin mai murdară decât fusese la micul dejun.
Ocnă, nu alta. Am fost groaznică şi îmi pare îngrozitor de rău.
Şi acum au crescut toţi trei!
— Au patru şi cinci ani, am râs eu.
—  Uite, am luat masa fără întreruperi din partea copiilor,
iar eu stau aici şi mi-e dor de ei. Când eşti prins la mijloc nu
vezi pur şi simplu ieşirea spre celălalt capăt, Peter. Asta e.
Acum sunt plină de nostalgie. Aş vrea să fie din nou bebeluşi.
Şi am putea oricând să mai facem unul, a adăugat ea
zâmbind şăgalnic.
— Sau am putea oricând să ne regulăm pur şi simplu.
 
*
 
În seara aceea, cât timp am fost plecaţi, Fergus şi-a rupt
caietul de scriere.
 — Nu pot s-o fac cum tlebuie, a spus el despre litera g şi s-
a aruncat pe jos.
Când am ajuns acasă, Emma îşi tot cerea scuze şi îşi
răsucea mâinile, trăgându-se înapoi ca şi cum i-ar fi fost
teamă c-o să dăm vina pe ea pentru caietul rupt.
— Scoteam ceva din cuptor şi când m-am întors să văd ce
face îl şi rupsese în două.
— Nu e vina ta, i-a spus Georgie. Detest şcoala aia.
—  N-a vrut deloc să vorbească cu mine despre asta, a
continuat Emma, dar mai târziu mi s-a părut foarte fericit.
Georgie m-a privit cu o expresie în care se citea durere, dar
şi implorare.
— Trebuie să vezi ce-l necăjeşte, m-a rugat ea. Vorbeşte cu
el.
— Are cinci ani, n-o să vorbească.
— Cum adică n-o să vorbească? Doar vorbeşte tot timpul.
— Dar nu despre lucruri care au sens.
— Ce s-a întâmplat nu e în firea lui. A lui Liam, da. Şi a lui
Jack… chiar ar considera-o o glumă bună. Dar Fergus n-ar
distruge un caiet. Şcoala aia îl face să aibă o părere proastă
despre el. Şi aşa i se pare că e în urmă şi acum l-a mai
părăsit şi mama.
— Linişteşte-te. Nu e mare lucru.
A doua zi era sâmbătă şi pentru că băieţii ne-au trezit
devreme am hotărât să mergem cu toţii la înot. Fergus
învăţase să înoate în timpul verii şi-l văzusem în bazin
prinzând o încredere în el pe care nu i-o observasem nicăieri
în altă parte. Mă gândeam că dacă se concentrează pe înot s-
ar putea să fie vorbăreţ ca de obicei şi că aş reuşi să scot
astfel nişte informaţii de la el.
Foarte greu s-a hotărât să intre în apă. Şi-a băgat mai întâi
degetele de la picioare şi a clătinat din cap, apoi s-a mai
apropiat, de parcă ar fi fost convins de o dublură a sa
nevăzută. S-a oprit, s-a mai gândit, a aşteptat, şi abia apoi a
început să se lase în apă.
 Îmi aducea aminte aşa de mult de mine la aceeaşi vârstă –
vreau să spun că mă durea sufletul pentru el. Era acelaşi gen
de copil cum am fost şi eu, care aşteaptă întotdeauna să vadă
ce fac ceilalţi înainte de a încerca şi el. Şi se uită cum alţii se
distrează mai bine decât se distrează el. Şi nici nu-i pasă prea
mult.
— Ai probleme la şcoală? l-am întrebat după ce a intrat în
bazin.
Parcă eram tăticul american, dintr-o emisiune de la
televizor.
— Nu, mi-a răspuns el, arătându-se parcă sceptic că-i pun
o astfel de întrebare. Îmi place foarte mult la şcoală.
— De ce-ai rupt caietul?
S-a învârtit în apă, apoi s-a scufundat şi m-a stropit.
— Nu-mi plac coioţii, mi-a răspuns când a ieşit să respire.
Coioţii sunt fioroşi.
Iar s-a scufundat.
— Asta ce naiba mai e? m-am adresat eu copilului de sub
apă bănuind că e vreun cod misterios al lui pentru „Ia mai
taci, tati”.
Am tăcut şi am înotat cu el până la capătul mai puţin
adânc, unde Georgie încerca să-i înfrâneze pe gemenii care
aveau pernuţe gonflabile la braţe şi se simţeau indestructibili.
Fergus, care discuta în continuare cu dublura sa nevăzută,
a început să facă sărituri de la marginea bazinului.
După ce a ieşit, l-am prins şi l-am făcut să chicotească,
prefăcându-mă că vreau să-l arunc dincolo de bazin. Îl ţineam
deasupra mea, îi simţeam coastele subţiri, torsul lui de
băieţel de cinci ani legănându-se uşor pe mâna mea.
Întotdeauna m-am gândit la el ca la copilul meu cel mai mare,
dar era totuşi atât de firav, avea nevoie de ocrotirea mea.
— Băieţelul meu, am şoptit şi l-am coborât mai aproape de
mine.
Mi s-a agăţat de gât.
— Tati, unii profesori sunt cruzi, nu-i aşa? E o cruzime să
spui cuiva care face cât poate el de bine, „Aia-i mâzgăleală”,
nu?
Georgie, care l-a auzit, mi-a aruncat o privire îndurerată şi
a lovit apa cu palma. Apoi a trebuit să strige la Liam care
dădea cu piciorul în Jack.
Gemenii cei fără frică; probabil că undeva, în adâncul lor,
cred că dacă unul moare, celălalt merge mai departe. Se au
unul pe altul, în vreme ce Fergus nu are decât un noian de
incertitudini.
 
Luni dimineaţa, înainte de repetiţii, Georgie s-a dus să
discute cu învăţătoarea lui Fergus.
—  Nu mă miră, a spus domnişoara Joanne după ce a
ascultat-o pe Georgie. Aş putea spune că atitudinea lui faţă
de creion a fost destul de antagonică.
—  Mi-a spus că nu l-aţi lăsat să mai facă pe g aşa cum îl
făcea înainte.
—  El scrie numai litere mari. Trebuie să-l determinăm să
scrie literele în mod corect.
Profesoara a început apoi să vorbească despre b-ul şi g-ul
lui Fergus, nepronunţând însă be şi ge, ci fonetic, bî şi gî.
—  Ar fi bine să faceţi nişte exerciţii cu el. Să-i arătaţi
mişcarea mâinii la bî, la gî şi la hî. O să prindă, a oftat ea. E
cam târziu pentru el să scrie cu litere de tipar, dar e totuşi o
ocazie să se obişnuiască acum cu scrierea literelor de mână.
— Prea târziu? Dar are cinci ani!
— Da, dar e cam în urmă faţă de ceilalţi copii. Cei care au
venit de la trei ani sau chiar de la doi ani şi nouă luni nu au
avut cum să deprindă obiceiuri proaste.
— Îi prindeţi de mici, nu?
Domnişoara Joanne a preferat să nu ia în seamă replica
sarcastică şi a dat din cap cu convingere.
— Îi ajută, a spus ea. De obicei nu primim copii la această
vârstă, pentru că ne dăm de multe ori seama că nu se ridică
la standardul nostru.
—  Standard? Doar nu vorbim despre maşini care ies din
fabrică. Şi cum domnişoara Joanne n-a răspuns, Georgie a
continuat: Sau da?
—  Uitaţi-vă, a spus domnişoara Joanne căutând ceva pe
birou să-i arate lui Georgie, vorbim aici numai despre
controlul creionului. Se poate vedea şi după culoare.
I-a arătat lui Georgie un trist exemplu – o pagină cu
legumele desenate de Fergus într-o nuanţă atât de palidă
încât abia se vedeau liniile de creion.
—  Lăsând la o parte faptul că a folosit culori total greşite
pentru legume, vedeţi că nu are niciun fel de respect pentru
linii.
— Dar acasă abia dacă i se cere să ţină un creion în mână.
Încă ar trebui să se mai joace cu cuburi.
— Adevărat? a murmurat domnişoara Joanne, aşa de vădit
lipsită de interes încât Georgie a izbucnit în lacrimi.
Aşa reacţiona Georgie confruntată cu o totală lipsă de
emoţie. Domnişoara Joanne s-a văzut obligată să-i întindă un
şerveţel.
—  Îmi pare rău, a început Georgie. De fapt, n-am lucrat
niciodată atât de mult, cel puţin nu în fiecare zi, atât de
epuizant. Sunt obişnuiţi să fiu acasă cu ei, dar acum avem o
bonă nouă, şi casa e nouă şi ţara. Viaţa lor s-a schimbat
foarte mult.
—  Oh, băieţii şi-au găsit locul foarte repede, a spus
domnişoara Joanne amabilă. Copiii sunt foarte adaptabili,
doar ştiţi. Dacă aş fi în locul dumneavoastră nu mi-aş face
griji.
De obicei, pe Georgie o enerva când spunea cineva despre
copii că se adaptează uşor. Ei i se părea că substratul e, de
fapt, Până-şi dau ei seama cât rău le-am făcut, altcineva o să
plătească facturile medicale. Tonul domnişoarei Joanne era
însă seducător de liniştitor, iar Georgie s-a hotărât s-o creadă.
Băieţilor părea că le merge bine, purtau uniformele de şcoală,
învăţau cum să-şi lege cravatele, iar câte-o goană prin parc
după şcoală le înlocuia joaca de-a agentul secret din curtea
casei.
 Ştia că pune prea mult la suflet problemele copiilor, dar nu
avea ce să facă. Probabil că nicio altă mamă n-ar plânge dacă
fiul ei nu ştie cum să-şi controleze creionul. În timp ce stătea
acolo cu domnişoara Joanne, lui Georgie i s-a făcut atât de
dor de Fergus, încât a simţit că-i vine să leşine. Ştia că el e
exact de cealaltă parte a peretelui, dar percepea această
distanţă mai mare decât dacă ar fi fost mai departe, în nordul
Londrei, la teatru. Era dulcele, tristul ei Fergus. A vrut foarte
mult să-i dea numele tatălui ei şi totuşi avea impresia uneori
că, din cauza acestui nume comun, mâhnirea simţită pentru
tatăl ei îi cuprindea şi băieţelul.
Când a plecat de la domnişoara Joanne – fără să se fi
rezolvat nimic concret a aruncat o privire în clasa lui Fergus.
Stătea cuminte în rând cu colegii lui, gata să iasă afară în
recreaţie. Nu chicotea, nici nu vorbea, dar nici nu părea
nefericit. Când însă el s-a întors să iasă afară cu rândul, a
văzut cum i s-au lăsat umerii foarte tare, aproape exagerat,
dar nu l-a luat în braţe să fugă cu el de acolo.
Trebuia să plece, cam întârziase la repetiţie. S-a furişat în
spatele uşii, nu era la mai mult de o jumătate de metru de
Fergus, care a trecut pe lângă ea împreună cu ceilalţi. S-a
luptat cu impulsul de a întinde mâna şi a-i mângâia buclele
şatene şi dragi. Avea un presentiment absurd că se
îndepărtează pentru totdeauna de ea şi că dacă-l lasă şi se
duce la teatru n-o să-l mai vadă niciodată.
În cele din urmă, s-a îndreptat grăbită spre metrou; se
simţea groaznic. A fost totuşi nevoită să se scuture de acest
sentiment, să-şi alunge cât mai mult din minte imaginea lui
Fergus cu umerii căzuţi, pentru a putea să intre din nou în
lumea doamnei Jordan.
 
*
 
M-au adorat, domnişoară Williams.
M-au adorat.
 Dar după ce l-am părăsit pe Richard Ford pentru duce,
m-au şi ridiculizat.
Cum era poezioara aceea oribilă? Aha, da:
 
Cavalerul lui Jordan, înalt şi falnic
Ale ei câştiguri tare le-ndrăgeşte;
Sunt unii de-ntreabă şăgalnic
De el pe ea ori ea pe el îl chiverniseşte.
 
Caricaturile au fost deplorabile. Ah, domnişoară
Williams, nici nu vă imaginaţi ce-au putut să deseneze.
Printr-o nefericită coincidenţă, în acele zile oala de
noapte se numea Jordan, aşa că-l desenau întruna pe
duce cu o oală de noapte pe cap. Jordan e publică şi
deschisă tuturor părţilor, aşa spuneau.
Vedeţi? Acum, până şi eu râd. Autorii satirici au avut o
inteligenţă diabolică. Prin superioritatea mea în
profesiune, am avut întotdeauna mulţi duşmani, dar
până atunci aceştia erau din aceeaşi profesiune ca a
mea. Acum s-au apucat de treabă şi autorii satirici şi,
neputându-mi găsi nicio hibă ca actriţă, au profitat de
ocazie să mă ofenseze ca femeie.
Am fost totuşi în stare să zâmbesc la isteţimea lor
până când au devenit foarte duri, nejustificat de duri,
afirmând că mi-am părăsit definitiv cele trei fiice pentru
a fi cu ducele. Această acuzaţie m-a rănit foarte tare, la
orice altceva m-aş fi aşteptat şi eram pregătită, dar
fetiţele mele nu aveau decât nouă, patru, respectiv doi
ani şi nimic nu m-ar fi determinat să slăbesc aceste
legături gingaşe.
Ticăloşiile s-au dezlănţuit şi mai mult şi într-o zi m-am
îmbolnăvit atât de tare, încât m-am văzut obligată să
lipsesc la câteva reprezentaţii la Haymarket. Când am
revenit la teatru, jucam rolul Roxalanei în Sultanul, am
fost întâmpinată cu ironii şi fluierături. Mi-am continuat
rolul şi chiar şi atunci când au început să ţipe la mine am
refuzat să părăsesc scena, preferând să renunţ la
 personajul meu câteva momente şi să mă adresez astfel
publicului:
„Doamnelor şi domnilor, m-aş considera total
nedemnă de favoarea dumneavoastră dacă nu m-ar
afecta atât de tare şi cea mai firavă dezaprobare
publică. De când am avut onoarea şi fericirea de a mă
face plăcută dumneavoastră, m-am străduit constant să
vă merit laudele.
Nimic nu poate fi mai crud şi mai neîntemeiat decât
insinuarea că am lipsit de la teatru din orice alt motiv
decât o reală imposibilitate, cauzată de boală, de a-mi
juca rolul în spectacol. Mă consider a fi sub protecţie
publică şi sunt răspunzătoare în faţa dumneavoastră şi
nu-mi place deloc insinuarea că nu-mi iau profesiunea în
serios.
Dacă mă veţi sili să renunţ la această profesiune, îmi
veţi lua unicul venit pe care-l am, ori mijloc de a-l obţine,
toate câştigurile din trecut, şi o jumătate din cele viitoare,
pe care le-am lăsat drept moştenire copiilor mei.”
M-au ascultat domnişoară Williams. Ironiile şi
fluierăturile s-au potolit, discursul îi atrăsese din nou de
partea mea şi totul a fost bine.
Îmi era atât de greu să suport ceea ce avea de spus
opinia publică despre viaţa mea, încât am început să mă
gândesc că ar fi de preferat să mă despart de duce, de
dragul profesiunii, dar şi al copiilor. Nu mă puteam
hotărî ce cale să urmez, dar în timp ce mă gândeam, am
simţit acele zbateri uşoare – atât de familiare, fiind deja
mamă, şi totuşi, întotdeauna însoţite de un moment de
uluire înainte de a le recunoaşte pe deplin – şi după
aceea am ştiu ce trebuie să fac în legătură cu ducele.
 
Repetiţia din ziua aceea s-a sfârşit, autorul zâmbea,
regizoarea a reuşit să dea din cap cu generozitate, Georgie
jubila, îndrăgostită de acest personaj, de viaţa pe care o ducea
acum, era îndrăgostită şi nu voia să lase totul şi să se ducă
acasă.
 
*
 
Primul nostru copil, George, şi-a făcut intrarea în
prima lună din 1794. N-a fost o naştere uşoară, dar el a
fost perfect sănătos şi l-am alăptat cinci luni acasă, apoi,
după ce m-am întors pe scenă, l-am luat cu mine la
teatru.
Sheridan a fost aşa de mulţumit că m-am întors încât
mi-a făcut un nou contract, şi încă unul generos. Trebuia
acum să joc, să cânt şi să interpretez orice personaj timp
de cinci ani cu treizeci de guinee pe săptămână. Voia să
încep cu Rosalinda şi l-am întrebat: Chiar crezi că intru
eu în nădragii ăia? Şi chiar credea! Ce mult i-a plăcut
publicului întotdeauna să mă vadă deghizată în băiat!
Ah, Rosalinda! Ce viaţă mi-a insuflat. N-aş fi reuşit
fără ea.
Şi ducele! Ce declaraţii încântătoare de dragoste mi-a
făcut. Cât am fost de fericită şi cum mă mai flatam că
iubirea lui dragă  nu va scădea cu timpul. Inima şi
fericirea mea erau în mâinile lui, domnişoară Williams, şi
aş putea să spun că întreaga mea viaţă, pentru că
simţeam că dacă nu mă mai iubeşte trebuie şi eu să
încetez a mai trăi.
Atunci am hotărât să nu renunţ nici la duce şi nici la
scenă.
La un an după naşterea lui George, a venit Sophy, şi
abia m-am întors la teatru că urma să vină şi cel de-al
treilea copil al ducelui, alături de ceilalţi, dragii de ei.
Spaţiul începea să fie cam mic pentru noi toţi şi ducele l-
a angajat pe Sir John Soane să proiecteze încă o aripă la
conacul Clarence. Chiar atunci însă regele a făcut un dar
elegant şi neaşteptat. L-a făcut pe duce Păzitor al
Parcului Bushy şi odată cu titlul a primit şi marele
domeniu Bushy – casa cu cei o mie de acri de parc. I-a
fost dăruit în cea mai nobilă manieră cu putinţă; i-a fost
dat fără să-l fi cerut şi, prin urmare, favoarea a fost cu
atât mai mare.
Ce drag mi-a fost Bushy. Niciodată până atunci n-am
întâlnit un cămin atât de mare şi de confortabil. Casa era
splendidă, cu lungi coridoare cotite şi suficiente camere
la ultimul etaj pentru toţi copiii pe care-i aveam şi pentru
cei care urmau să mai vină. Ducele a adus imediat vorba
despre îmbunătăţiri şi a început prin reconstruirea
vechilor grajduri şi schimbarea colonadelor. I-a spus lui
Soane să instaleze o baie şi un duş.
Cea mai mare dorinţă a mea a fost să-i fac acest
cămin plăcut ducelui şi, alături de copii, să trăiesc o
mare, foarte mare fericire acolo. Mi-am instalat cele trei
fete mai mari cu sora mea Hester la mai puţin de un sfert
de milă distanţă, iar în ceea ce priveşte teatrul, Drury
Lane era la două ore şi ceva cu trăsura.
Cum aş putea să vă descriu minunea care a fost
Bushy? Pot doar să vă spun că m-am simţit ca Nell din
Diavolul plăteşte, după ce vrăjitorul o transformă din
soţia cârpaciului sărac într-o doamnă bogată, stăpâna
unui conac.
„Ce frumos am visat ăst-noapte! Ziceam că-s în rai, pe
un pat de violete şi trandafiri, şi lângă mine cel mai
scump soţior. Ha! Doamne îndură-te, unde mi-s acum?
Ce dulceţuri să fie astea? Nicio grădină în toiul
primăverii nu-i ca ele; nici măcar trandafirii abia-nfloriţi
cu rouă dimineţii pe ei! Sunt într-un pat? Cearşafurile
sunt sigur de mătase, inu’ nu-i aşa de fin. Şi ce halat
mătăsos şi vesel am? Oh, Doamne! Visez! Da’ dacă ăsta-
i vis, n-aş vrea să mă mai trezesc din el. Să ştii c-am
murit ăst-noapte şi m-am dus în rai şi asta-i.”
Bushy mi-a devenit căminul cel mai drag pe care l-am
avut vreodată. Domnişoara Sketchley era acolo şi îşi
aminteşte şi ea, nu-i aşa, domnişoară Sketchley?
(Nu, mulţumesc, domnişoară Sketchley, nu mai vreau
ceai. Nu, acum nu vreau nici pâine cu dulceaţă. Casa
asta e atât de mohorâtă tot timpul, încât mi-a dispărut şi
 apetitul. Mulţumesc, domnişoară Sketchley. Mulţumesc,
puteţi să plecaţi.)
Dragul de Bushy! Acolo bătea soarele, în jurul nostru
păşteau căprioare, şi aproape în fiecare an mai apărea
câte un copilaş, ceea ce-l exaspera pe bietul Sheridan,
care la un moment dat şi-a ridicat mâinile şi a întrebat:
„De ce trebuie să naşti întotdeauna în mijlocul
stagiunii?”
 
*
 
La mai puţin de o săptămână după ce a vorbit cu
învăţătoarea lui Fergus, Georgie a fost sunată de la şcoală,
cam la o oră după începerea repetiţiilor, în legătură cu Liam.
Vomase şi o chemau să vină să-l ia acasă.
—  El mai varsă câteodată, i-a spus ea la telefon secretarei
şcolii. Pe urmă e bine. Pot să vorbesc cu el? Stătea cu
picioarele încrucişate pe scenă, lângă geanta pe care o golise
să-şi găsească telefonul mobil.
I-au spus că nu, că nu poate să vorbească cu el pentru că
era întins pe pat. Nu se simţea bine. Iar copiii care nu se simt
bine trebuie duşi acasă.
—  Bine, a spus Georgie şi apoi li s-a adresat lui Piers şi
Nicolei. Îmi pare rău, dar băiatul meu nu se simte bine şi
trebuie să plec.
—  Şi nu poate să meargă altcineva? a întrebat-o Nicola. O
bonă sau… Nu ne permitem să pierdem o zi de repetiţii
pentru aşa ceva.
Georgie a inspirat adânc.
— Scuzaţi-mă o clipă.
A luat telefonul şi s-a dus în foaierul teatrului ca să n-o
audă Piers şi Nicola.
A încercat la Emma, dar Emma era la un curs de dimineaţă
şi îşi închisese telefonul. A încercat apoi la Jean, vecina cu
care schimbase numerele de telefon, dar cam atât. Pe
telefonul fix n-a răspuns nimeni, iar numărul de mobil nu-l
avea, aşa că m-a sunat pe mine.
—  Nu pot, i-am spus. Îmi pare rău, tocmai intru într-o
şedinţă.
— E o urgenţă, Peter. Mă omoară altfel. Nici nu vor să audă
că am copil bolnav. Iar cu cei de la şcoală nu se poate
discuta. „Copiii care nu se simt bine trebuie duşi acasă!”, a
imitat ea.
—  Nu-i vina lor, Georgie. Îmi pare rău. Nu pot să lipsesc.
Nu poţi s-o rogi pe Emma?
— Nu dau de ea. Are telefonul închis. Peter, te rog.
—  Toată lumea stă aici, în sala de şedinţe şi mă aşteaptă.
Trebuie să intru. Acum.
— De câte ori am avut eu grijă de ei când au fost bolnavi şi
tu te-ai dus la serviciu?
— Nu mă lua cu aşa ceva, Georgie.
— E singura dată când am şi eu nevoie. Nu e drept. Nu s-a
schimbat nimic. Eu şi numai eu întotdeauna.
A închis înainte de a apuca eu să spun ceva ce aş fi
regretat: Datorită cui suntem aici? Din a cui slujbă plătim
facturile?
Simţea un ghem în stomac, dar nu a avut încotro şi a
trebuit să treacă peste dezaprobarea lui Piers şi a Nicolei. S-a
dus în grabă la şcoală, dar chiar şi aşa, luând un taxi, tot a
trecut o jumătate de oră până a ajuns acolo.
— Oh, scumpule, a spus ea când l-a văzut pe Liam. Stătea
pe o canapea din piele neagră, în hol, cu o cămaşă prea
strâmtă, care nu era a lui, şi ţinea pe genunchi o pungă din
plastic cu hainele pe care vomase.
Dintr-un reflex matern, Georgie şi-a pus dosul mâinii pe
fruntea lui.
— Nu eşti cald. Cum te simţi?
—  Cred că bine, nu ştiu. Adică, un pic bine şi un pic nu
bine.
—  S-a înveselit imediat când a auzit că vine mami, nu-i
aşa, Liam? a întrebat secretara, zâmbind.
 — Ce ţi-a făcut rău?
— T-Bone.
— Ce?
— T-Bone din clasa întâi, i-a răspuns Liam.
—  E vreun copil în şcoală pe care-l cheamă T-Bone? a
întrebat Georgie.
— Thibaud, a corectat-o secretara. E francez.
— Ah.
— Şi cum ţi-a făcut rău? l-a întrebat apoi pe Liam.
— A spus că nu pot să joc fotbal în grădină cu copiii mari.
— Hm. Georgie s-a uitat la secretară, dar aceasta bătea la
calculator. S-a ridicat şi s-a apropiat de ea. Ştiţi ce s-a
întâmplat?
Secretara a clătinat din cap.
— Domnişoara Arabella l-a trimis aici.
— Pot să urc şi să vorbesc un minut cu ea?
— Momentan e de serviciu în sala de mese.
— Bine.
S-a hotărât să obţină mai întâi câteva informaţii în plus de
la Liam. A îngenuncheat şi l-a luat de mână.
— Liam, a început ea, cum ţi-a făcut rău faptul că Thibaud
nu te-a lăsat să joci fotbal?
— Nu ştiu dacă pot să-ţi explic. O să mă crezi? Eu…
— Bineînţeles că te cred. Sunt mama ta şi te iubesc.
—  Uite, e ca şi cum… parcă are puteri magice. Chiar,
mami, are puteri mai maaari decât mine şi decât ceilalţi copii
din şcoală. L-am întrebat dacă pot să joc fotbal şi el a zis că
nu, că numai jucătorii buni pot să joace.
— Dar tu eşti un jucător bun.
Liam a dat din cap.
— I-am spus, dar el a zis că nu, şi Alfie şi Nicholas au zis
că nu ştiu să joc şi că sunt varză la fotbal, da’ mami, eu nu
sunt varză la fotbal.
Şi Liam a început să plângă, iar Georgie l-a luat în braţe.
Copilul şi-a îngropat faţa la gâtul ei, micuţul geamăn dur
care-şi teroriza fratele, dar care avea acum nevoie de mama
lui.
—  Uite scumpule, o să mergem acasă, dar lasă-mă să
vorbesc mai întâi cu domnişoara Arabella. Mi se pare că
băieţii ăia au fost răi cu tine.
—  Alfred i-a luat partea lui T-Bone şi Nicholas i-a luat
partea lui T-Bone şi pentru mine abia s-a auzit un strigăt de
încurajare.
— Oh, Liam, a suspinat Georgie, îmbrăţişându-l.
—  Şi atunci şi-a folosit puterile lui cele mai magice şi m-a
făcut să vomit.
L-a dat jos din braţe cu blândeţe şi a întrebat-o pe
secretară dacă poate să-l mai lase acolo pe Liam trei minute.
Aceasta a dat din cap.
În sala de mese, erau cel puţin o sută de băieţi şi fetiţe care
stăteau la mese, având în faţă câte o tăviţă cu pui şi sos de
curry, iar alături o farfurie cu fructe. Ceea ce era însă uluitor
în această sală era liniştea. Lui Georgie nu-i venea să spună
nici „Scuzaţi-mă” şi de îndată ce a făcut-o toţi ochii s-au
ridicat spre ea. Domnişoara Arabella a ieşit cu ea afară, pe
culoarul de lângă sala de mese.
— Cum e Liam? a întrebat-o domnişoara Arabella.
— E bine. Cred că e mai bine. Nu cred că e bolnav, dar s-a
necăjit că nişte băieţi nu-l lasă să se joace cu ei. Cred că de-
asta i-a fost rău.
Domnişoara Arabella a dat din cap.
— M-am gândit eu că asta ar putea să fie.
— Da? De ce?
— Lui Liam i-a fost cam greu să-şi găsească locul. Nu aveţi
niciun motiv de îngrijorare. Şi-a făcut câţiva prieteni foarte
drăguţi, dar e cam nesigur pe el.
—  Oh, exclamă Georgie de parc-ar fi primit un pumn.
Băieţelul ei era cam nesigur. Oh. E un băiat, Thibaud, de care
mi-a spus în mod special.
—  Ah, s-a strâmbat domnişoara Arabella. O să vorbesc cu
învăţătoarea lui.
 A fost aşa de convingătoare, încât Georgie s-a simţit
imediat mai liniştită.
— Vă mulţumesc, i-a pus ea şi s-a dus să-l ia pe Liam.
Tot restul zilei, Georgie a fost la dispoziţia lui şi a făcut
exact ce a vrut el. S-au jucat cu dinozaurii pe jos, în dormitor,
i-a făcu prăjiturele cu orez şi unt de arahide, l-a lăsat să se
uite la filmul lui preferat de două ori, de la început până la
sfârşit, stând la ea în poală. Au desenat împreună şi au
dansat după melodii stupide. Au construit un puzzle cu un
tren. Făcuse toate aceste lucruri vreme de cinci ani, dar, fără
Fergus şi Jack acasă, nu au fost bătăi, lacrimi, văicăreli. S-a
gândit că aşa, cu un singur copil o dată, ar putea fi mamă
emerită.
—  Poţi să stai cu mine? a întrebat-o Liam când Emma i-a
dus acasă de la şcoală pe Jack şi pe Fergus.
—  Astă-seară trebuie să mă întâlnesc cu profesorul de
dialect. El o ajută pe mami cu pronunţia din rolurile piesei.
—  Tu nu mă duci la culcare NICIODATĂ, a început să
bocească Liam, împingând-o cu amândouă mâinile.
ÎNTOTDEAUNA mă duce Emma la culcare, a ţipat el.
Acesta a fost începutul unei crize de furie care nu s-a
potolit decât după ce a ieşit ea pe uşă. Apropierea de după-
amiază, părerea ei de rău, totul a fost şters de ţipetele pe care
le-a tot auzit până aproape de capătul străzii.
Se lupta cu lacrimile. Liam o să fie supărat pe ea până a
doua zi dimineaţa. Cum poate să-l lase într-o asemenea
stare? Oare doamna Jordan cum a făcut, asta ar fi vrut
Georgie să ştie. Cu treisprezece copii? Cum a putut ea să
ducă, în acelaşi timp, viaţa de familie şi pe cea de pe scenă?
 
*
 
În primii zece ani pe care i-am petrecut la Bushy, ni s-
au mai născut şapte copii, pe lângă ceilalţi trei pe care îi
dăruisem ducelui: prima a fost Mary, apoi Frederick
(dragul de Freddles!), Elizabeth, Adolphus, căruia-i
ziceam Lolly, Augusta, căreia i-am zis întotdeauna Ta,
Augustus, sau Tuss, şi în cele din urmă Amelia, mititica
şi scumpa mea Mely. Le-am dat aceste nume după fraţii
şi surorile ducelui, duci şi ducese.
Ce bine le-a mers copiilor la Bushy, călăreau pe ponei,
alergau după câini, fugăreau iepuri, pescuiau în Tamisa.
Erau tot timpul la aer curat. Aveau o viaţă de invidiat,
care nu semăna deloc cu propria-mi copilărie plină de
lipsuri din Dublin.
Când eram la Bushy, casa era întotdeauna plină, iar
tânăra mea familie se juca în jurul nostru. Bineînţeles că
trebuia să plec mereu la Drury Lane sau în provincie.
„Copii, mama trebuie să meargă acum la teatru. Hai
să vă sărut înainte de plecare. Nu, Sophy, nu fi
supărată! O să-ţi aduc o cutie frumoasă de lucru şi ţie,
dragă George, o trusă de scris, iar ţie Henry un felinar
foarte modern.
Aveam o trusă frumoasă de corespondenţă în trăsură
şi aproape imediat după ce plecam de acasă mă apucam
să le scriu ducelui şi copiilor. În fiecare zi îi scriam
ducelui, iar el mie:
Tare aş vrea să fiu acasă. Când sunt aici mă simt
părăsită de toată lumea şi expusă la tot felul de situaţii
neplăcute. Dumnezeu să vă binecuvânteze, pe tine şi pe
dragii, dragii de copii. Nici aplauzele şi nici succesul nu
pot compensa, chiar şi preţ de o clipă, absenţa ta şi
fericirea de a fi cu scumpii noştri copilaşi.
Sărută-i pe micuţi. Toată noaptea mă gândesc la
bebeluşul nostru cel mititel. Aş fi jurat că de câteva ori l-
am simţit lângă mine.
Vă transmit tuturor dragostea şi binecuvântarea mea,
Iubita ta Dora.
Iubita voastră mamă.
 
*
 
— O să renunţ, m-a anunţat Georgie.
 — La ce?
— La piesă.
— Ce prostie.
—  Copiii au nevoie de mine. Şi-au schimbat
comportamentul, totul o ia razna. Nu mai suport să mă simt
atât de vinovată când sunt la teatru şi atât de obosită când
vin acasă.
— Dar se descurcă bine, i-am spus eu.
Cu atâtea plecări şi veniri, îi era foarte, foarte dor de ei. De
câte ori îi vedea, îi mânca parcă din priviri.
Şi la un moment dat, a ajuns să plângă la fiecare repetiţie.
A început s-o urască pe Nicola, a cărei atitudine de „lasă-mă
să-ţi arăt cum trebuie” a făcut-o irascibilă şi certăreaţă. Iar
Piers, care era atât de tăcut, cu privirea lui „ştiu eu tot”,
pierdut în gânduri, o scotea din fire cu notele lui. Dorea cu
ardoare să nu mai primească atâtea indicaţii. Avea nevoie să
intre în rezonanţă cu doamna Jordan în felul ei, să lase în
urmă viaţa de acasă când intră în teatru şi s-o preia pe a
acestei femei ca şi cum ar fi fost o a doua ei piele.
— Ce e totuşi cu Piers şi cu Nicola? l-a întrebat Georgie pe
Graham când s-au întâlnit într-o dimineaţă, înainte de
repetiţie, să bea o cafea. Cred că ea nu mă place deloc şi n-aş
vrea să-ţi spun acum ce părere are el.
— Cred că Nicola nu place pe nimeni, i-a răspuns Graham,
în afară de Piers, pe care-l divinizează. O cunosc destul de
bine, mai bine decât oricine, pentru că lucrez cu ea de când
am terminat facultatea. Îţi spune că în teatru nu există
ierarhii, că fiecare producţie nouă creează o familie cu un alt
copil, dar de fapt, e o scorpie.
— Minunat.
— N-o lăsa să te calce în picioare.
— Tocmai asta-i problema. E politicoasă, e respectuoasă. E
foarte, foarte bună în meseria ei. Nu mă calcă în picioare. Şi
totuşi am vaga senzaţie că exact asta face: calcă în picioare.
Mi se pare că bat pasul pe loc cu ei. Dacă ar fi fost doar unul,
poate că aş fi avut o şansă, dar cu amândoi… Ea e aşa de…
 — Dură şi pedantă?
— Iar el e atât de…
— Sexy şi impenetrabil?
Georgie a pufnit.
— Sunt împreună?
—  Probabil, a răspuns Graham ridicând din umeri. Dar
trebuie să fii oricum atentă. Piers are o reputaţie…
— Te rog. Sunt femeie în toată firea.
— Hm, a făcut Graham şi a dat din cap atotştiutor. Nu uita
că am fost aici când cu chestia aia ciudată din culise…
— Taci din gură!
— Cum îl chema?
— Taci din gură.
— Spectacolul ăla mizerabil cu Othello, nu?
— Taci odată! s-a răstit ea, lovindu-l peste mână. Au trecut
ani de zile de atunci.
— Şi încă eşti stânjenită, nu?
— Groaznic. Dar s-a întâmplat înainte de căsătorie.
— Draga mea, suntem în lumea teatrului, a zâmbit Graham
şi s-a ridicat să plece. Uite, Georgie, a continuat el. Să nu uiţi
că ai avut mare noroc cu rolul ăsta. Aşa că nu te văicări şi
vezi că trebuie să-mi mulţumeşti. Nicola şi Piers te adoră. Am
auzit nişte lucruri fantastice din partea lor. Dacă sunt cronici
bune o să facă tot ce le stă în putere să mute spectacolul într-
un teatru din West End.
— Ar fi minunat. Şi tu eşti minunat, Graham. Tare aş vrea
să stau şi să vorbesc şi cu ei aşa cum vorbesc cu tine.
—  Pentru numele lui Dumnezeu, Georgie, eşti tare puerilă
în unele privinţe. Dacă vrei să vorbeşti cu ei, invită-i să beţi
ceva împreună.
— Crezi?
— Da, i-a spus Graham pe un ton părintesc. Apoi s-a uitat
la ceas. Vezi să nu întârzii la repetiţie. Nu-ţi promit că te şi
ascultă, dar merită să încerci.
 
*
  
De obicei când Georgie se bloca la o piesă, textul era cel
care o ajuta să depăşească situaţia – se întorcea la cuvintele
personajului şi găsea o modalitate de a le face să vibreze. De
această dată i se părea că ceva nu era în regulă chiar cu
cuvintele. Se întâmpla ceva nelalocul lui cu personajul, astfel
încât ultimele scene ale piesei sunau complet fals. Dacă
mergea mai departe cu propria-i părere că doamna Jordan era
o femeie a cărei viaţă depindea de teatru, nu putea să accepte
finalul piesei, în care actriţa moare strigându-şi copiii. Toate
urmele din viaţa ei ca actriţă sau ca iubită dispar spre
sfârşitul piesei; e singură, dezolată, nu-i mai rămâne nimic
decât speranţa de a-şi vedea copiii. Lui Georgie i se părea o
abordare complet greşită. A urmat sfatul lui Graham şi într-o
seară, după repetiţie, i-a invitat pe Nicola şi pe Piers în oraş
să bea ceva. Cercetase împrejurimile şi descoperise, printre
numeroasele localuri zgomotoase, şi un bar-vinărie, tot atât
de întunecat şi plin de fum ca şi celelalte, dar mai liniştit –
fără meciuri de fotbal la televizor şi fără cohortele de clienţi
ieşiţi de la slujbe.
Au plecat de la teatru în pas de plimbare, Piers în geaca lui
de blugi, Nicola în blazerul maro din stofă, iar Georgie cu lista
ei de probleme. Petrecuse atâta timp la repetiţii alături de cei
doi, care stăteau unul lângă altul şi se uitau la ea, încât
atunci când au ajuns la bar s-a aşezat lângă Piers, sperând să
găsească în el un aliat, iar Nicola s-a aşezat vizavi.
Georgie bea foarte rar, dar şi-a luat totuşi un pahar de vin.
Merlot avea un nume autoritar şi puternic, aşa că asta a
cerut, dar Piers şi Nicola au comandat sauvignon blanc şi
atunci ea a simţit că a pierdut poziţia avantajoasă, pe care de
fapt nici n-o avusese vreodată. A oftat şi a aşteptat să fie adus
vinul, înainte de a începe.
—  Aşa, uitaţi care-i părerea mea. Cred că n-ar trebui să
moară la sfârşit.
Piers nu a spus nimic, dar a zâmbit un pic prea
condescendent. Nicola a scos un „Oh?” şi a ridicat uşor dintr-
o sprânceană.
—  Adică, până la sfârşit moare, sigur că da, toată lumea
moare până la sfârşit, dar nu trebuie să şi arătăm asta. A
murit pentru că n-a mai jucat. Dacă încheiem cu unul din
marile ei roluri, cu unul din discursurile ei celebre, îi
permitem să-şi recapete viaţa.
Auzea cum i se înalţă vocea din cauza insistenţei şi a
încercat să se tempereze. Voia să fie calmă. S-a mai potolit un
pic.
— Viaţa teatrală, adică.
—  A murit de dorul copiilor, a spus Piers încet, cu voce
egală.
— Bineînţeles, dar şi de dorul scenei, i-a răspuns Georgie şi
s-a dat puţin într-o parte să se uite la el, genunchiul ei
atingându-se de partea de sus a coapsei lui. E vorba de
munca ei de o viaţă. Şi-a iubit copiii, dar avea nevoie de
scenă.
—  N-a avut încotro, nici cu copiii, nici cu teatrul, a
intervenit Nicola. Dacă ar fi făcut ce-ar fi vrut, crezi c-ar fi
avut treisprezece copii? Iar actoria era singura carieră pe care
o putea urma o femeie pe atunci.
—  Nu poţi să spui că n-a avut încotro, i-a răspuns ea
Nicolei, că şi copiii şi cariera au existat pentru că n-a putut să
facă altceva.
—  În orice caz, s-a descurcat şi cu una, şi cu alta, a
continuat Nicola. A fost o mamă deosebit de iubitoare. Şi a
avut noroc. S-a nimerit să fie cea mai mare actriţă comică a
vremii sale.
— Nu s-a nimerit, a spus Georgie. Aşa a fost ea. Se poate să
fi murit pentru că i-au lipsit copiii, dar şi aplauzele.
—  Ah, asta e doar interpretarea ta, Georgie, a intervenit
Piers, şi Georgie s-a întors să-l fixeze cu privirea, urându-l
pentru acel „doar”. O mare parte din piesă e luată din
corespondenţa ei, a continuat el. Să ştii că ne-au rămas sute
de scrisori. Iar sentimentele ei de la sfârşit sunt exprimate
fără echivoc.
 —  Ştiu cuvintele, i-a răspuns Georgie. Ceea ce mă omoară
puţin câte puţin nu este, credeţi-mă, nici mândria, nici lăcomia
şi nici lipsa confortului cu care am fost obişnuită întreaga viaţă;
e lipsa unicei alinări care mi-a mai rămas, speranţa pe care am
nutrit-o din când în când, aceea de a-mi vedea copiii – ultimele
rânduri ale piesei.
—  Sunt cuvinte puternice. Şi îi aparţin. Le-am luat chiar
din scrisorile ei.
—  Da, dar ele nu sunt întreaga poveste, l-a întrerupt
Georgie. A mai spus şi că teatrul, când joacă, e ceea ce-o ţine
în viaţă. Şi moare la mai puţin de un an după ce se retrage
din activitate. Ca şi tata, dar asta n-a mai spus.
Fergus Connolly murise în urma unui infarct la doar şapte
luni după ce trecuse în mod oficial afacerea de construcţii pe
numele fraţilor lui Georgie. Iar ea nu şi-a revenit niciodată pe
deplin în urma pierderii tatălui şi ştia că va lega întotdeauna
moartea sa de renunţarea la munca lui de o viaţă.
A încercat să-şi îndrepte din nou atenţia spre masă.
—  Ceea ce trebuie tu să înţelegi, Georgie, spunea Nicola,
este că doamna Jordan a fost o femeie care s-a auto inventat
întru totul. Numele, accentul, absolut tot este o făcătură.
— Fii mai explicită, te rog, a spus Georgie luând paharul şi
înclinându-l puţin pentru ca vinul să-i atingă buzele, fără să
înghită însă.
—  Vreau să spun că a fost o maestră a interpretării. A
punerii în scenă. Până şi scrisorile sunt născocite. Chiar nu
ştim prea multe despre cum a fost în realitate.
—  Nu sunt de acord cu tine, Nicola, a intervenit Piers. În
ciuda tuturor complicaţiilor pe care le-a creat, a fost o femeie
directă, sinceră. Nu ştiu dacă e potrivit cuvântul „simplă”,
dar…
— Simplă, Piers? s-a mirat Nicola. Hai, fii serios.
— Pură? a întrebat el zâmbind. E mai bine aşa?
—  Ceea ce înţeleg eu, Georgie, spuse Nicola, renunţând la
zâmbetul şăgalnic pe care i-l adresase lui Piers pentru a-şi lua
un ton de lucru, este că tu pledezi pentru actriţă, iar Piers şi
cu mine pentru femeie.
—  Primul biograf al Dorei, a început Piers dând din cap
spre Nicola, prietenul ei apropiat James Boaden, a insistat că
încheierea relaţiei cu ducele, în 1811, a fost ceea ce a dus la
distrugerea ei finală. I-a ruinat sănătatea. N-a reuşit să treacă
peste asta niciodată. Cred că a spus cam aşa: „Femeia din ea
a fost prea puternică pentru a fi genială.”
—  Asta-i o chestie foarte arogantă. Şi sexistă, a fost de
părere Georgie.
— Nu cred c-a vrut să spună chiar asta.
— Ba eu, da. Categoric. Nimeni n-ar spune aşa ceva despre
un bărbat.
— Hai, Georgie. Dacă un bărbat se duce la război, el moare
ca soldat, dar şi ca bărbat. Nu vorbim aici despre sexism.
Vorbim despre caracterul omenesc.
Să vă ia naiba pe amândoi, ar fi vrut ea să spună. Şi chiar
ar fi spus dacă i-ar fi cunoscut mai bine. Era exasperată.
Nicola era sigură că interpretarea dată de ea e cea corectă,
Piers se considera expertul, iar Georgie nu putea s-o vadă pe
doamna Jordan altfel decât ca pe o femeie modernă, care
lucrează, se luptă cu cerinţele carierei sale, cu maternitatea,
cu legătura ei sentimentală, care încearcă să facă pe toate
planurile ceea ce e mai bine, eşuând adesea în mod jalnic,
întâlnind din când în când un succes extraordinar şi
senzaţional care o răsplăteşte pentru tot. Georgie refuza să-şi
cerceteze propriile impulsuri în legătură cu acest personaj, cu
această femeie care şi-a iubit familia, dar care a trăit pentru
teatru. Cum să facă asta când lupta doamnei Jordan era
exact lupta ei?
— Să vă ia naiba, a spus ea cu voce tare, dar amabilă,
ridicându-se să plece fără să se fi atins de vin.
 
*
 
 Era război, dar eu mi-am croit drum drept între Bushy
şi teatru. Am încercat să nu mă amestec în politică; am
rămas în lumea populată de personajele mele şi de copii.
Anii au început să ne apese cam greu, pe duce şi pe
mine. Nu a fost niciodată vina ducelui, sub nicio formă,
dar vedeam mai limpede nedreptatea pe care i-o făceam,
el era tot timpul cu copiii la Bushy, iar eu tot timpul
plecam sau mă întorceam de la Londra sau din
provincie. După câţiva ani, ducele mi-a cerut să nu mai
fiu altceva decât doamna de la Bushy şi mi-am dat
seama că trebuie să-i fac pe plac.
Când s-a aflat că urmează să mă retrag la îndemnul
ducelui, în Morning Herald a apărut următorul epitaf:
 
Scumpei Memorii a
Doamnei Dorothy Jordan
Răposată de la Teatrul
Drury Lane,
sărmană, rănită muritoare,
smulsă
din îmbrăţişarea protectoare a
Admiraţiei Publice
În deplina vigoare a atracţiei sale
Care a înălţat-o.
 
Atunci am rămas eu la Bushy cu copiii, iar ducele
pleca de lunea până sâmbăta. Îşi dorea atât de mult o
comandă navală, încât se ducea săptămânal la
Portsmouth sau la Southampton doar pentru a fi aproape
de mare şi pentru a insista să primească un post în
marină. Cea mai vie dorinţă a lui era de a servi ca
ministru al marinei, dar nici regele, nici vreun alt
ministru nu l-ar fi ajutat să dobândească un astfel de
post.
Şi din orice colţ al Angliei s-ar fi aflat, nu contenea să
transmită indicaţii pentru a îmbunătăţi casa de la
Bushy. Cât de mult îi plăcea să schimbe camerele, să
 umple goluri de ferestre, să ridice ziduri acolo unde nu
fuseseră înainte – sau să le dărâme pe cele care existau
deja. Tot timpul îmi modifica dormitorul, când aveam eu
mai multe pe cap, şi îmi doream adesea să se termine
odată, sau cel puţin să fie el la Bushy. Acum, sincer, de
unde să ştiu eu cum să mă port cu zidarii!
Domnişoară Williams, vă puteţi imagina ce viaţă am
dus eu cu copiii la Bushy, după ce m-am retras. Iată ce
înştiinţări îi trimiteam eu ducelui.
„Ah, da, doctorul a spus să nu-l inoculăm pe micuţul
Tuss până când nu se face mai frig. Bietul de el, mâine
trebuie să-l înţarc. Ceilalţi sunt bine, dar răceala lui Lolly
ne cam dă bătaie de cap.
Sophy e foarte irascibilă şi se plânge de durere de
cap. Mă tem că în curând constituţia ei va suferi o
schimbare. Abia reuşesc să o scot din cameră sau să
găsesc câte ceva să o bine dispună.
Cizmele cele noi ale lui Freddles sunt într-adevăr
excelente!”
Mă bucuram pentru duce că e plecat atât de mult. Cel
puţin el mai scăpa de constantele scene de suferinţă
printre copii, care, trebuie să vă spun, domnişoară
Williams, că erau cam prea mult pentru mine.
 
*
 
— Nu înţeleg, spuse Georgie. De ce s-a retras?
— El i-a cerut. Era bărbat şi făcea parte din familia regală,
i-a răspuns Piers. În Anglia din timpul Regenţei acestea erau
două motive foarte serioase.
—  Dar e nefericită. Nu suportă să stea acasă, se încruntă
Georgie. „Cizmele cele noi ale lui Freddles sunt într-adevăr
excelente!”, se maimuţări ea. Moare, îşi pierde minţile.
— Ai înţeles perfect.
— Am trăit-o pe pielea mea, crede-mă. Au trecut două sute
de ani şi lucrurile stau exact la fel. Vrei să-ţi petreci orice
clipă cu copiii, dar să ai şi o carieră împlinită.
Georgie şi Piers petrecuseră întreaga după-amiază repetând
scenele de la Bushy. Până la premiera piesei rămăseseră mai
puţin de trei săptămâni şi Nicola fusese nevoită să lipsească o
zi şi jumătate de la repetiţii, aşa că Piers preluase comanda.
Era un lucru destul de neobişnuit, dar demonstra probabil
adoraţia Nicolei faţă de Piers, căruia îi predase rolul regizoral,
pentru că nu voia ca Georgie să rămână în urmă.
—  Absolut perfect, spuse el. Şi tocmai pentru că e aşa, îţi
sugerez ca mâine să lipsim nemotivat şi să ne documentăm
puţin asupra perioadei.
— Adică?
— Există un tablou-portret la Casa Kenwood pe care chiar
trebuie să-l vezi. Doamna Jordan în rolul Violei. Casa
Kenwood. Ai fost?
— Nu, am tot vrut, dar…
— Oh, e un loc încântător. E sus, în Hampstead Heath. Ce-
ar fi să ne întâlnim mâine pe la prânz şi să mergem să-l
vedem împreună?
A privit-o fix şi i-a zâmbit cu atâta căldură încât ea a simţit
un moment că parcă ar fi prieteni şi că era cel mai firesc
lucru din lume s-o invite undeva.
— Da, sigur, i-a răspuns încet. De ce nu?
Până atunci Piers fusese distant şi cordial, Georgie,
respectuoasă şi puţin timidă. Apoi a venit această propunere
– să fi fost oare prima lor întâlnire? Ea sigur nu a privit-o aşa,
pentru că altfel nu mi-ar fi povestit cu o grimasă şi dându-şi
ochii peste cap.
— Vrea să văd neapărat tabloul ăsta.
S-a pregătit ca pentru o întâlnire, şi-a dat cu ruj, şi-a periat
cu putere părul şi l-a lăsat pe spate, şi-a pus o fustă maro din
catifea şi o bluză în culoarea prunei, cizme înalte din piele
întoarsă care-i scoteau în evidenţă gambele frumoase şi care
se terminau chiar sub genunchii rotunzi şi minunaţi.
Casa Kenwood era o clădire albă impunătoare, plină de
tablouri de mari pictori olandezi şi de artişti englezi, situată
într-o zonă atât de rurală a Londrei încât Georgie a avut
impresia că se află la ţară. Au ajuns la clădire pe o alee cu
pietriş şi au intrat încet, uitându-se prin toate încăperile până
când au găsit tabloul pe care voia Piers să i-l arate. Era mic,
nu se remarca prin nimic, un simplu tablou-bust al doamnei
Jordan îmbrăcată ca Viola, deghizată în flăcău. Georgie
prefera tablourile pe care le văzuse în alte părţi şi în care
actriţa era înfăţişată din cap până-n picioare, pentru că
acestea o ajutau să şi-o reprezinte pe doamna Jordan fizic.
Tabloul era drăguţ, nimic mai mult, şi i-a spus-o şi lui Piers.
— Da, dar e unul dintre rolurile ei celebre, a contrazis-o el.
Cred că e important să-l vezi.
— Eu cred că tu nu aveai astăzi chef de lucru, l-a tachinat
ea, şi n-ai vrut să ai probleme cu Nicola.
Şi pentru că el nu a negat, au izbucnit amândoi în râs.
— Hai, i-a spus el. Hai să mai pierdem un pic de timp.
Au plecat şi s-au plimbat prin împrejurimi, au pornit pe o
cărare care ducea la iaz. Era după-amiaza devreme, dar zilele
de la mijlocul lui decembrie erau deja atât de scurte încât
părea aproape seară. Georgie a închis ochii, prefăcându-se că
erau la Bushy. Clădirile erau aproximativ din aceeaşi
perioadă şi stilul era acelaşi. Georgie încercase să viziteze
Bushy, care se afla lângă Palatul Hampton în sudul Londrei,
dar era în prezent folosit drept centru de cercetare ştiinţifică,
fiind închis publicului. Nici măcar insistenţa ei newyorkeză
nu i-a înlesnit intrarea în clădire, aşa că după vreo două
încercări a renunţat, spunându-şi că oricum nu vrea să vadă
iubita reşedinţă a doamnei Jordan plină de birouri şi
computere.
Au încheiat ziua cu o cafea la cafeneaua de la Casa
Kenwood. Era prima oară când Georgie stătea faţă în faţă cu
Piers – singur – şi în timp ce-şi făcea emoţionată de lucru cu
tacâmurile de pe masă şi-a dat seama că se simte la fel de
vulnerabilă ca atunci când repetă pentru el, încercând să
joace cât mai bine. Pentru el: nu mai lucrase niciodată la o
piesă în care autorul să fie atât de prezent. Avea sentimentul
unei incontestabile estompări a creatorului şi a creaţiei şi
simţea o nevoie maladivă de a plăcea.
— Cum ai ajuns să fii atât de interesat de doamna Jordan?
s-a hotărât ea să-l întrebe.
El a zâmbit şi a început să amestece în cafea, deşi nu-şi
pusese nici zahăr şi nici lapte.
— Să zicem că din motive sentimentale. Probabil că ştii că
sunt înrudit de departe cu ea.
—  Nu, nu ştiam. De unde să fi ştiut? Pentru că nu mi-ai
spus? a zâmbit ea tachinându-l.
Oare zâmbea prea mult? Avea impresia că zâmbeşte prea
mult.
—  Din partea mamei. Când eram copii şi eram prea
neastâmpăraţi, sau prea teatrali, ne spunea întotdeauna,
„Oh, asta de la doamna Jordan vi se trage”. Nici nu ştiam că
doamna Jordan a existat în realitate. Credeam că a inventat-o
mama. „Asta de la doamna Jordan o moşteniţi.” Mă gândeam
că-i un fel de-a zice, cam ca şi „Naiba m-a pus să fac asta”
sau „Ţi-a mâncat pisica limba”.
—  Sau „Vorbeşte băutura din mine”, spuse Georgie. Asta
fusese una dintre expresiile preferate ale tatălui ei.
—  Exact. Oricum, e o legătură cu care n-ai de ce să te
mândreşti. Stră-stră-stră-stră-strănepotul unui bastard al
regelui nu înseamnă neapărat o persoană cu care să vrei să te
afişezi. Abia când urmam cursurile postliceale de istorie am
dat peste o referire la Dora Jordan şi am descoperit că a
existat în realitate. Şi a mai trecut ceva vreme, abia când m-
am mai maturizat mi-am dat seama că n-a fost doar o
paraşută în căutare de bani. Ba aş zice că a fost cel mai bun
lucru din viaţa bătrânului William. El era un playboy, un
pierde-vară, şi nici mintea nu-i prisosea, ca să fim oneşti. Ea
avea un caracter mai nobil. Era blândă, bună la suflet, foarte
generoasă. A muncit ca un câine, a câştigat bani ca să-l
întreţină şi cred că l-a iubit sincer, nu?
—  Da, şi eu cred, a spus Georgie, simţindu-se în mod
stupid flatată că-i cere părerea.
 — Ştiu cum pare din afară – a trimis-o la plimbare când a
îmbătrânit, când s-a îngrăşat şi şi-a pierdut aspectul
reproducător…
— „Aspectul reproducător?” a întrebat Georgie aspru.
— Scuză-mă, i-a zâmbit scurt Piers. Vreau să spun că din
afară lucrurile par întotdeauna sordide, se folosesc nişte
clişee, dar de fapt, când pătrunzi în esenţa lor, nu mai e chiar
aşa. Nu e deloc simplu când un bărbat părăseşte o femeie.
Mai există ceva şi vreau să descopăr întreaga poveste, a spus
el şi şi-a pus mâna peste a lui Georgie, adăugând cu multă
convingere: Vreau să prezint adevărul din viaţa ei.
Ea a rămas cu ochii la mâna lui aşezată peste a ei. I se
părea cumva mai greşit să i-o dea la o parte decât s-o lase
aşa. Nu mai fusese niciodată atât de apropiată fizic de el şi s-
a lăsat în voia unui val de dorinţă. Plăcut, controlabil. Cui să-
i strice aşa ceva? Oricum, nu şi-a retras mâna.
—  Cred, a început ea după ce şi-a dres glasul, că s-ar
putea spune despre el că a fost atras de dive, iar ea de
titluri…
— Ar fi modul simplist de a vedea lucrurile, dar atunci ar fi
durat douăzeci de ani? Totul sugerează că au avut un cămin
foarte fericit, că a existat multă afecţiune între ei şi faţă de
copii. Îmi doresc foarte mult să dau viaţă poveştii lor de
dragoste.
— Ceea ce ai făcut.
—  Crezi? Am sperat, Georgie, dar nu sunt sigur că am
reuşit.
Georgie şi-a dat seama că se îmbujorează când l-a auzit
rostindu-i numele, că se simţea ca la liceu când descoperea
că un băiat pe care-l plăcea chiar ştia cine e ea. Trebuie să
încetez, şi-a spus. Parc-aş fi idioată.
— Cea mai mare provocare pe care mi-a pus-o piesa a fost
că, deşi am avut sute de scrisori către el, nu a existat niciuna
de la duce. După ce a părăsit-o, ea s-a simţit obligată să le
dea pe toate avocaţilor şi consilierilor lui şi probabil că au fost
distruse. M-a înnebunit faptul că nu am ştiut cu toată
certitudinea dacă a iubit-o, de ce a părăsit-o, ce a simţit după
ce a făcut-o.
—  Faptul că i-a păstrat scrisorile nu-ţi demonstrează c-a
iubit-o?
Piers a zâmbit şi a dat din cap.
— Asta-i concluzia mea, dar până la urmă, dacă stai să te
gândeşti, rămâi doar cu presupunerea.
— Dacă stai să te gândeşti, spuse Georgie zâmbind.
În cele din urmă, Piers şi-a luat mâna de pe a ei tot aşa de
firesc cum a şi pus-o.
Încerca s-o seducă? Pusese la cale această mică ieşire, o
întâlnire nevinovată în timpul zilei, la o clădire istorică, poate
prima sa mişcare delicată spre acel final. Şi totuşi, când mă
gândesc la ziua aceea, când îmi imaginez scena, nu mai sunt
atât de sigur. Cred că ar fi putut duce în ambele direcţii şi
probabil că sunt mai gelos din cauza discuţiei lor despre piese
decât din cauza mâinii sale care s-a odihnit pentru scurt timp
peste a ei. Şi eu sunt scriitor, îmi vine să spun, insinuându-mă
în după-amiaza aceea întunecată de decembrie, de la Casa
Kenwood. Georgie, ai fi putut să vorbeşti cu mine despre toate
acele lucruri.
— Ce proces… Uite, femeia asta a trăit acum două sute de
ani şi tu a trebuit să descoperi cine a fost ca să scrii piesa, iar
acum eu trebuie să descopăr din nou cine e ca să pot să joc
rolul.
— Da, aşa e. Asta-i teatrul, în fond.
— Nu, a spus Georgie. Eu vorbesc despre altceva. Vreau să
spun că totul e re-creaţie. Nimic nu e real. Totul e… Nu a fost
în stare să-i explice, aşa că a rămas din nou tăcută.
—  Vrei să spui că nu există adevăr, că nu sunt decât
versiuni?
—  Nu, nu deloc. Viaţa ei a fost adevăr. Doar că tu şi cu
mine nu avem decât versiuni ale acestuia.
—  Eşti foarte drăguţă, Georgie. Foarte pură. Dar sunt zeci
de modalităţi de a privi o viaţă. A fost o femeie complexă. L-a
iubit pe duce, nu l-a iubit pe duce? I-a fost chiar atât de dor
de copii cât spune că i-a fost? Totul e interpretare.
— Exact. A ta şi a mea. Dar ea a ştiut cine e.
— Nu şi după părerea Nicolei.
— Evident că Nicola nu are dreptate. Adică, eu ştiu că n-ai
încotro şi trebuie să treci peste unele aspecte ale vieţii ei.
Dacă scrii despre ea, dacă eu îi joc rolul, trebuie să ne ţinem
de versiunile noastre. Dar dincolo de ele, există o Dora Jordan
reală, pe care nu o cunoaşte niciunul dintre noi.
—  Cred, a început Piers dând din cap, că dacă încerci să
scrii despre viaţa cuiva trebuie ca, la un moment dat, să
admiţi acest lucru. Dacă nu eşti orbit de aroganţă,
bineînţeles. Cred însă că dacă reuşeşti să ajungi la conflictul
central…
—  Principala motivaţie a vieţii ei… îl întrerupse din nou
Georgie.
—  …atunci înseamnă că ai făcut ceea ce se cuvine pentru
acea viaţă, încheie Piers. Iar noi, scriitorii, asta vrem.
— Nu ţi-ai dori însă să te întorci în timp? îl întrebă Georgie,
însufleţindu-se. Să te întorci în timp şi să vorbeşti cu ea, s-o
întrebi toate aceste lucruri?
— Mai mult decât orice.
Fără niciun motiv anume, Georgie a început să râdă.
— Ce e?
— Nimic, i-a răspuns ea. Nu ştiu. Râdea însă în continuare,
iar el a insistat.
— Ce?
—  E, nu ştiu, parcă dintr-odată îmi apari ca un personaj
tridimensional.
—  Ceea ce, aş spune, e un mare noroc pentru un
dramaturg.
—  Oh, nu. Dramaturgii au voie să fie bidimensionali. Cei
mai mulţi pe care-i ştiu eu aşa sunt.
— Eşti foarte amabilă.
—  Nu, nu-i adevărat. Are legătură cu tot procesul.
Personajele au nevoie de un actor care să le dea viaţă, iar cu
dramaturgii lucrurile stau cam la fel.
—  Dar acela n-ai fi tu, nu? o întrebă Piers, iar ironia din
vocea sa era contrazisă de ceea ce exprimau ochii.
Georgie i-a zâmbit timid şi a privit în jos la mâna care i-o
acoperise pe a ei cu câteva minute în urmă.
— Bun, spuse ea încet, după o clipă. Acum trebuie să plec
acasă. Acasă la soţul meu. Acasă la viaţa mea. Se complăcuse
în acest joc al închipuirii o clipă sau două; acum era
momentul să încheie.
— Eşti sigură? a întrebat-o.
— Sunt sigură, i-a răspuns ea ridicându-se.
S-a ridicat şi Piers a luat-o de braţ şi a condus-o afară.
Soarele îşi încheiase călătoria pentru ziua respectivă, era
întuneric. Şi chiar dacă Georgie nu voia să recunoască, Piers
începuse să se insinueze în inima ei.
 
*
 
Trecuseră două sezoane de când nu mai eram la
teatru – două sezoane întregi de când eram doamna de
la Bushy – şi atunci am născut-o pe Mely, cel de-al
zecelea copil al meu cu ducele. Totul a decurs bine, pe
măsura aşteptărilor, aşa cum se întâmplă dintotdeauna
pe lume. Îi dăruisem ducelui cinci băieţi şi cinci fete, iar
când Mely a împlinit şase luni l-am convins să mă lase
să mă întorc în Drury Lane.
Mă întrebaţi de ce, domnişoară Williams? Dacă
răspunsul ar fi simplu, nu mi-ar fi atât de greu să vă
satisfac curiozitatea.
Fanny şi Dodee erau de-acum la vârsta măritişului şi
aveau nevoie de zestre, zece mii de lire pentru fiecare.
Ducele nu reuşise să ocupe un post în marină, dar cerea
în continuare bani pentru renovări la Bushy.
Şi totuşi banii nu au fost singurul motiv al revenirii
mele pe scenă. În cei doi ani care trecuseră de la
retragere mea, lumea nu m-a uitat. John Barrister insista
să-mi trimită tragedii, dar, deşi pe alocuri scrierile erau
chiar frumoase, i-am spus că nu cred că-mi fac nici mie
şi nici autorilor vreun serviciu începând să joc din nou
roluri tragice. Consideram că râsul mi se potriveşte mai
bine decât plânsul.
Da, domnişoară Williams, m-am lăsat convinsă să mă
întorc la comedie.
Când am revenit, Sheridan mi-a redus salariul la
treizeci de lire pe săptămână. Mă îngrăşasem mult şi se
spunea despre mine, aproape acuzator, că sunt durdulie,
ca o matroană, corpolentă. De parcă mai poţi să fii altfel
după treisprezece copii.
Aveam patruzeci şi cinci de ani şi încă jucam rolul
Rosalindei şi pe cel al Violei, îmbrăcată în pantaloni. Am
refuzat s-o joc pe doamna Malaprop sau roluri de femei
bătrâne în farse. Pur şi simplu nu am suportat aşa ceva.
Publicul venea încă să mă vadă, domnişoară Williams;
admiratorii s-au întors. Hazlitt spunea să vocea mea e ca
mustul dulce al strugurilor copţi. Slavă Domnului c-a
vorbit despre voce, nu despre forme!
Charles Lamb susţinea că sunt o fiinţă privilegiată,
trimisă să-i înveţe pe oameni ceea ce vor ei mai mult,
veselia. Îmi mai spunea femeia lui Shakespeare, pentru
că Rosalinda mea a fost iubită de întreaga Anglie timp
de aproape douăzeci de ani.
Eram foarte măgulită de toate aceste laude, pentru că
dacă aş spune că sunt lipsită de talent ca actriţă ar
însemna să cerşesc un compliment, nu? Dar sinceră să
fiu, domnişoară Williams, m-am întrebat adesea care era
totuşi raţiunea unui asemenea entuziasm popular? Erau
multe actriţe mai tinere decât mine, mai armonios
alcătuite, mai puţin zbuciumate la minte decât eram eu
sau decât speram să fiu vreodată.
Ca răspuns, nu pot decât să spun că am jucat natural
în fiecare rol; asta-i tot. Preferam să citesc versurile
pentru a scoate în evidenţă personajul, nu poetul. Ştiam
că nu am altceva în afară de cuvintele pe care le rosteam
 şi totuşi, atunci când ajungeam să stăpânesc un rol, îi
spuneam Mamei Natură: „Capul, mâinile, picioarele şi
fiecare membru al meu sunt la dispoziţia ta.”
Nu mie, ci Ei trebuie să-i mulţumească publicul pentru
revenirea pe scenă şi pentru spectacolele mele.
 
*
 
Vizita făcută la Kenwood i-a dat lui Georgie un imbold, i-a
deschis o fereastră spre doamna Jordan, dar de îndată ce s-a
întors Nicola, a simţit cum încrederea începe să i se clatine.
Tot nu prinsese încă ultima scenă aşa cum trebuie.
Ultima scenă.
Scena morţii.
Indiferent dacă se lăsa pe o canapea, se cufunda într-un
fotoliu sau se legăna disperată în mijlocul scenei, nu avea
cum s-o evite. Era o scenă a morţii. Şi până la căderea
cortinei nu avea în ea nimic eliberator.
Nu putea să simtă moartea Dorei pentru că n-o simţea pe
Dora moartă. După un timp, şi-a dat seama că trebuie să
meargă în Franţa, acolo unde a murit Dora.
— Imaginează-ţi, îmi povestea ea, am spus „Trebuie să mă
duc în Franţa” şi uite că reuşesc să plec în Franţa.
Nu puteam să plecăm în Statele Unite de Crăciun pentru că
Georgie nu avea liber de la repetiţii decât o săptămână, iar
piesa urma să aibă premiera în cea de-a doua săptămână din
ianuarie. Mai mult decât atât însă, se temea să nu piardă din
ritm – ieşind din rol o săptămână putea să fie periculos. Aşa
că am petrecut Crăciunul singuri, la Londra, iar a doua zi am
plecat la Paris.
Georgie le-a cumpărat băieţilor haine de iarnă albastre, la
fel, şi i-a pus în faţă la Notre Dame, ca pe nişte gargui,
sperând să iasă o poză bună pe care s-o trimită împreună cu
felicitările întârziate de Crăciun. Am stat la coadă la Luvru să
vedem Mona Lisa, am făcut o excursie cu vaporaşul pe Sena,
şi în fiecare după-amiază i-am lăsat pe copii să alerge prin
Grădinile Tuileries ca să-şi consume energia, după ce vizitam
obiectivele turistice.
A sosit momentul să mergem şi la St Cloud. San Clu, aşa se
pronunţă şi asta am aflat când am încercat să cumpăr biletele
de tren, convins fiind că dacă repet Saint Cloud, vorbind pe
nas, funcţionarul francez de la ghişeul de bilete va înţelege
unde vreau să merg.
Georgie nu avea de unde să ştie cum era St Cloud în 1816,
când a stat acolo Dora Jordan, dar acum nu era decât o
suburbie opulentă a Parisului, liniştită şi plină de flori, cu
străzi în pantă şi cu o bună vedere spre Turnul Eiffel. Spre
deosebire de multe oraşe vechi europene, în care, dacă laşi la
o parte câteva adăugiri moderne, îţi poţi imagina cu uşurinţă
cum arăta acel oraş în trecut, St Cloud a fost modernizat
foarte eficient, noua sa arhitectură şi decoraţiile făcând
imposibilă detectarea vreunei urme a vieţii pe care a dus-o
doamna Jordan aici. Casa în care murise a fost dărâmată în
urmă cu zeci de ani. Până şi mormântul i-a fost mutat.
Mergeam în dimineaţa cenuşie şi zgomotoasă pe bulevardul
lung şi drept care ducea de la gară spre noul cimitir al
oraşului. După părerea lui Fergus, fiecare casă pe lângă care
treceam semăna tot mai tare cu Biserica Madeleine. Georgie a
cumpărat nişte flori galbene de la o florărie pe lângă care am
trecut.
Când am ajuns la cimitir, am găsit un anunţ care ne
informa că gardien va reveni peste o oră.
— E un cimitir mic, a spus Georgie. Hai să ne împrăştiem
şi să căutăm mormântul Dorei.
— Doar că trei cincimi dintre noi nu ştiu să citească, i-am
răspuns eu.
— Pot să încerce, a sugerat ea. Nu-i aşa de greu.
S-a întors spre băieţi şi le-a spus ce să caute. Le-a scris
Jordan pe o bucăţică de hârtie, pe care s-au certat de parcă ar
fi fost o cutie de cereale cu surprize, aşa că a trebuit să-l mai
scrie încă de două ori.
— Şi dacă unii morţi s-au făcut stafii? a întrebat Jack.
 — Nu există aşa ceva, l-a liniştit Georgie.
Fergus a apucat-o de braţ.
—  O s-o găsim pe doamna Jordan, mami, a declarat el
solemn. Chiar de-ar fi ultimul lucru pe care-l facem, o s-o
găsim pe doamna Jordan.
Georgie l-a strâns tare în braţe; cât de tare îşi iubea fiul în
acel moment.
În timpul căutării ne-am pierdut copiii de mai multe ori.
Era uimitor cât de repede dispăreau toţi trei, chiar dispăreau,
în spatele pietrelor funerare, apoi se materializau din nou,
certându-se.
Jack a venit în fugă şi s-a prins de mine.
— Tati, nu mă mai duc cu Liam. Tot timpul face pe stafia şi
strigă uuuuu la mine.
— Tu ai strigat primul uuuuu la mine.
— Nu, tu, s-a apărat Jack.
— Nu, tu.
— Uuuuu, am făcut eu şi i-am trimis pe amândoi de acolo
printre ţipete şi chicoteli.
M-am plimbat mult cu Georgie printre pietrele funerare, ea
cu buchetul de flori galbene în mână. Ni se părea că am citit
fiecare nume o dată sau de două ori şi după o oră tot nu
găsisem mormântul Dorei.
Când a venit gardien, Georgie i-a spus doar „Dora Jordan”
cu, spera ea, accent franţuzesc.
—  Da, ştiu unde e, a spus el în cele din urmă în engleză,
după un şir lung de cuvinte franţuzeşti.
L-a urmat nerăbdătoare până la mormântul care avea,
evident, cea mai veche piatră din acel cimitir modern şi
simetric. E de mirare cum de nu-l observasem: Dora Jordan,
La plus grande interprète anglaise de la comédie.
Georgie a rămas în faţa mormântului timp de câteva
minute, încruntându-se, încercând să descifreze inscripţia
lungă în limba franceză de pe placă. A pus florile galbene pe
mormânt şi am întrebat-o dacă nu vrea să-i fac o fotografie. A
clătinat din cap. Când s-a întors spre mine, i-am văzut ochii
umeziţi de lacrimi. Am înconjurat-o cu braţele şi şi-a îngropat
faţa la pieptul meu.
—  Mi-e foarte dor de ea, a spus şi apoi a început să râdă.
Doamne, ce ridicol sună!
Am intrat într-o crêperie de vizavi de cimitir unde ne-am
îngăduit un răgaz de linişte şi pace, lăsându-i pe băieţi să
înfulece până n-au mai putut clătite uriaşe cu aromă de
lămâie, pudrate din belşug cu zahăr. Georgie şi cu mine am
comandat clătite cu umplutură sărată şi o sticlă cu vin. S-a
înveselit, dar a rămas tăcută.
— Ţi-a venit vreo idee? am întrebat-o după o vreme.
Am încercat, aşa, în calitate de soţ, să-i arăt că mă
interesează ce gândeşte, dar n-am vrut să-i invadez procesul
de creaţie.
— Nu sunt sigură. Încă nu ştiu.
Îmi dădeam seama că nu e mulţumită, şi nici fericită după
această ieşire, dar nu mi-a spus de ce.
Mai târziu, în trenul spre Paris, se uita pe fereastră şi-l
ţinea în braţe pe Liam care adormise, strângându-l la piept ca
pe un bebeluş.
Cred că-şi dădea seama pentru prima dată cât de îngrozitor
de mult timp trecuse, de cât de multă vreme murise doamna
Jordan.
Locul de aici era al unei femei moarte, iar doamna Jordan
pe care simţea ea nevoia s-o localizeze era impresionant de
vie.
 
*
 
Premiera.
Prima seară, aşa se numeşte la Londra.
La New York, ar fi venit toţi prietenii noştri, mama lui
Georgie, fraţii cu soţiile lor, am fi sărbătorit cu o gaşcă
întreagă. După doar patru luni la Londra, încă nu cunoşteam
aproape pe nimeni, iar Georgie era prudentă; nu a vrut să-mi
invit noii colegi şi nici vecinii pe care de-abia îi ştiam. Jean de
vizavi se arătase prietenoasă, dar Georgie nu i-a răspuns.
Apoi, într-o zi Jean a apărut la noi la uşă cu nişte
transformatoare electrice şi ne-a spus că soţul ei a fost
transferat pe neaşteptate la New York.
Sala era plină – avuseseră grijă producătorii – şi într-un
teatru atât de intim, spectatorii din primul rând erau practic
pe avanscenă. Eu am stat cu Graham în spate, pentru că pe
Georgie o interesa mai mult să vedem publicul decât pe ea.
A apărut pe scenă cu o perucă uşor pudrată, după moda
acelor vremuri, îmbrăcată într-o rochie galbenă de mătase şi,
deşi trebuia să aibă cincizeci şi patru de ani la începutul
piesei, să fie bolnavă şi total distrusă, nu o fardaseră să arate
mai bătrână. Era perfect capabilă să transmită ceea ce
trebuia prin mimică, prin ţinută, prin suflul uşor îngreunat
care sugera dificultatea în vorbire.
Mi-am amintit brusc de seara în care a întâlnit-o prima
oară pe doamna Jordan, când era îmbrăcată în tricoul alb şi
în blugi şi a jucat doar pentru mine în salonaş.
Pe măsură ce refăcea viaţa doamnei Jordan, înapoi, spre
tinereţe, mişcările ei au căpătat o vigoare hipnotică; ţinuta şi
respiraţia i s-au modificat, silabele se lungeau sau se scurtau
pe măsură ce evolua din sărmana fetiţă irlandeză nelegitimă
spre celebra actriţă londoneză, amanta unui duce, mamă a
treisprezece copii. A fost pe rând Rosalinda, Viola, Elena,
sărmana fată din Frumoasa pocăită, o oarecare Lady Teazle{3} –
o secvenţă care a durat foarte puţin, dar a făcut publicul să
izbucnească în hohote de râs – pentru ca în scena următoare
să transforme în chip minunat umorul în patos.
Simpla adăugare a unei pălării cu pene şi ghete ascuţite,
ori aranjarea perucii, o schimbau cu totul, dar într-un mod
atât de subtil încât nu observai nimic până la transformarea
completă.
Era bună, extraordinar de bună şi reuşea să dea viaţă
acestei femei, de care eu nici nu auzisem, să creeze un
personaj a cărui poveste mi-a umplut ochii de lacrimi.
 Timp de optzeci şi cinci de minute, fără pauză, n-a stat jos
aproape deloc, cu excepţia ultimelor minute ale spectacolului,
când s-a întins pe o canapea şi a întrebat-o pe menajeră dacă
nu are veşti de la copii.
Finalul care o chinuise atâta a fost la fel de lin şi de
emoţionant ca şi restul piesei. Aplauzele m-au smuls din
transă şi m-au făcut să mă ridic în picioare. Se ridicaseră şi
alţii.
Graham m-a apucat de umăr.
— Cred că nu e prematur s-o considerăm un succes
fenomenal.
De peste tot, din jurul nostru, se auzeau strigăte de ura şi
bravo; aplauzele nu mai conteneau. Când Georgie s-a întors
la bis, privirea ei s-a îndreptat direct spre mine. Mă văzuse
probabil chiar de la început, dar era o actriţă cu atâta
experienţă încât nici nu-mi dădusem seama. I-am observat
ochii umezi – lacrimile vărsate pentru doamna Jordan, nu în
faţa publicului, ci în cele câteva momentele de intimitate pe
care le avusese în culise.
Mi-a zâmbit de pe scenă şi preţ de o clipă, foarte derutantă,
aproape că nu mi-a venit să cred că sunt soţul ei, că dormim
în fiecare noapte în acelaşi pat, că am copii cu ea. Astă-seară
nu eram decât un spectator, total subjugat.
Urma o petrecere şi ne-am îngrămădit într-un taxi ca să
mergem la un restaurant din Notting Hill. Graham m-a
asigurat că restaurantul e extrem de la modă, atât de extrem
încât nu avea practic nicio decoraţiune. Fără tablouri pe
pereţi, fără plante, fără covoare, fără nimic în afară de un
iluminat minimalist. Pereţi maro-ciocolatiu, scaune negre din
piele, feţe de masă albe. Am ocupat tot localul cu petrecerea
noastră, iar Georgie, într-o rochie crem, trecea uşor dintr-o
parte în alta a sălii, dominând echipa, aşa cum făcuse şi pe
scenă. Avea pentru fiecare mici cadouri şi trandafiri roşii, pe
care i-a dat pe rând, unul câte unul. Îi timp ce-i împărţea am
văzut pe feţele celor cu care lucrase o afecţiune reală. Se
părea că reuşise să nu-şi facă duşmani.
 Bineînţeles că am stat la margine şi am băut un whisky,
invidiindu-i pe toţi pentru opera pe care au creat-o împreună
şi pentru legăturile care se formaseră pe parcurs. Nu simţeam
doar lipsa procesului de creaţie, deoarece îmi cam lipsise
chiar şi atunci când scrisul era principala mea ocupaţie.
Scrisul e o meserie solitară. Întotdeauna suntem în afară,
concentraţi spre interior, privind cu dor, dar niciodată incluşi,
şi poate că tocmai de aceea devenim scriitori, dedicându-ne
unui anumit fel de viaţă, privind pe ferestrele strălucitor
luminate ale celorlalţi, dar rămânând mereu într-o zonă mai
întunecată.
Georgie s-a apropiat de mine.
— I-ai cunoscut? mi-a şoptit ea la ureche.
Am clătinat din cap şi atunci m-a dus imediat la Nicola, pe
care am găsit-o mai acceptabilă decât îmi sugerase Georgie.
Era cam austeră, după gustul meu, îngrijită, minionă şi
excesiv de demnă, ceea ce nu mi s-a părut deloc atrăgător.
Însă multe din englezoaicele pe care le întâlnisem mi se
păruseră la fel, cam ca Wendy în modul în care tratau
bărbaţii, cu oarecare superioritate, ca şi cum treaba lor ar fi
fost să-i facă pe bărbaţi să se poarte frumos, iar singura
modalitate de a realiza asta era să-i dojenească întruna. Le
lipsea acea combinaţie, greu de înţeles, de încredere şi
vulnerabilitate care mi-a plăcut întotdeauna, dar n-am
considerat-o niciodată până atunci o trăsătură a
americancelor.
La început, discuţia cu Nicola s-a desfăşurat ca o şedinţă
părinte-profesor; nu aveam alt subiect decât Georgie – felul în
care a jucat, triumful ei din acea seară –, dar după un timp
am ajuns la jurnalele lui Fanny Burney şi conversaţia a pornit
pe un făgaş normal. Am rugat-o să mă prezinte lui Piers, pe
care-l identificasem imediat, după descrierea lui Georgie. Nu
intra în vorbă cu ceilalţi, ci stătea în mijlocul sălii, aşteptând
să vină lumea la el.
Ceea ce au şi făcut cu toţii, inclusiv eu.
 —  Soţul lui Georgie, a spus el întinzând mâna. Desigur.
Încântat.
— De asemenea, am răspuns la rândul meu.
Mi-am dat seama ce a vrut să spună Georgie în legătură cu
zâmbetul lui. Căldura acestuia contrazicea indiferenţa
generală a felului său de a fi, străduindu-te apoi din răsputeri
pentru a-l merita din nou.
Când întâlneam oameni celebri sau mai puţin faimoşi,
aveam obiceiul să vorbesc foarte puţin şi numai banalităţi,
deşi muream de curiozitate să-i întreb despre muzica, arta
sau scrisul lor. Dacă am fi fost la el acasă, aş fi încercat să
descopăr ce pasiuni avea – fotografii alb-negru cu iahtul,
poate, ori o colecţie cu muzică de jazz dar aici, fără nicio
indicaţie, eram şi mai reţinut. Lucruri banale: calibrul
teatrului, publicul extraordinar. Nu m-a încurajat în niciun
fel, aşa că am discutat liniştit şi politicos.
E greu de spus exact ce părere am avut despre el. Era
prevenitor, amabil, foarte atent faţă de discuţia noastră
monotonă. Dacă aş fi ştiut ceea ce ştiu acum, aş fi cântărit
fiecare cuvânt, fiecare silabă, fiecare zâmbet sau privire în
direcţia ei, m-aş fi măsurat cu el în toate felurile posibile
pentru a-i afla slăbiciunile, a-mi evalua, prin comparaţie,
forţele, m-aş fi pregătit de luptă. Nu mi-a pus nici măcar o
întrebare despre mine, dar nu m-a deranjat. Am presupus,
cum mi se întâmplă întotdeauna cu celebrităţile, că de-ar fi să
ne mai întâlnim o dată – sau o dată şi altădată – distanţa va
rămâne aceeaşi, nu ne vom apropia.
Acum mi se pare de neconceput că am putut să stau în
aceeaşi încăpere cu bărbatul care în următoarele câteva
săptămâni avea să-mi reguleze nevasta – şi care, în timp ce
vorbeam, probabil că nici nu se gândea la altceva – fără să-mi
dau absolut deloc seama de asta.
S-a auzit clinchetul unui pahar, anunţând că e timpul ca
Georgie să-şi ţină discursul. Stătea în faţa tuturor în rochia ei
crem – ca o mireasă, mi-a trecut mie prin minte – îmbujorată
de la agitaţia serii. Îşi concepuse discursul în aşa fel încât să
fie cald şi plin de laude, dar să nu sară calul şi lumea să nu-
şi dea ochii pese cap ascultându-i sentimentalismele
americăneşti. Se pare că acesta era păcatul capital pe care-l
putea comite un american în Anglia – păcatul
sentimentalismului făţiş.
A ţinut discursul pe care am auzit-o repetându-l acasă, în
pijama, stând cu picioarele încrucişate pe pat, în timp ce eu
beam un pahar de vin lângă ea, cu mâna sprijinită de coapsa
ei. Ascultând-o acum, am simţit ceea ce simţisem şi la teatru.
Cine era această femeie? Era într-adevăr Georgie, era oare
femeia la care îmi era uneori teamă să mă întorc seara în New
Jersey; care mă teroriza cu litania nedreptăţilor comise
împotriva ei prin cei trei băieţi şi cu reproşurile privind casa
de la ţară cu cele trei dormitoare, privindu-mă de parcă aş fi
fost un uragan care a dărâmat un copac peste casa noastră?
Să fi fost ea femeia lângă care stăteam după ce făceam băile
obositoare de seară şi îi schimbam pe băieţi, încercând să le
dăm de mâncare, făcând din nou baie celui care eventual mai
voma? Femeia cu care făceam dragoste, dragostea epuizantă
pe care o fac părinţii cu copii mici, femeia care-şi lăsa chiloţii
în jurul gleznei pentru că nu mai avea energia să-i caute după
aceea prin pat?
Uitasem cum poate fi, pentru că nu mai jucase de mult
timp un astfel de rol, un rol care s-o consume şi s-o
transforme. Era soţia mea, dar era şi o persoană nouă, o
femeie pe care n-o mai văzusem, o actriţă care-şi stăpânea
atât de bine vocea şi trupul încât nu mă tulbura doar pe
mine, ci şi pe toţi cei prezenţi în sală.
Îmi dădeam seama că era amândouă în acelaşi timp. Noul
şi vechiul coexistă, familiaritatea şi surpriza, străinii din noi
întâlnindu-i mereu pe străinii din ceilalţi, chiar şi atunci când
ceilalţi sunt cei pe care-i iubim.
 
*
 
 Urma să vină şi ziua în care interpretarea rolului doamnei
Jordan va fi ca orice slujbă, adică Georgie va merge la teatru
şi va juca, apoi va veni acasă fără nicio apăsare. În cele din
urmă va reuşi să găsească din nou bucuria de a se scula de
dimineaţă şi a-i supraveghea pe copii la micul dejun.
Deocamdată însă, pentru ea era aproape dureros să plece de
la teatru şi să vină acasă. Căminul însemna pentru ea
suferinţă fizică, era ca o arsură de soare sau ca o cicatrice –
aducere aminte a lucrului după care tânjea. Când era pe
scenă uita aproape cu totul de copii. Aşa şi trebuia – pur şi
simplu – pentru că era actriţă şi asta făcea parte din meseria
ei.
De copii uita, dar de doamna Jordan nu putea. Nu în
întregime – pentru că şi asta făcea parte din meseria ei.
Doamna Jordan, actriţă, amantă, soţie, femeie a vremii sale,
talentată şi independentă, sedusă însă de puterea sângelui
albastru, rămânea lângă ea cât urma să se joace spectacolul,
aducând în viaţa lui Georgie schimbări mici, dar probabil
permanente, ducând-o spre o perioadă de jale când piesa se
scotea din repertoriu. La fel s-a întâmplat cu toate rolurile pe
care le-a făcut Georgie.
Ştiu, pentru că aşa s-a întâmplat şi atunci când ne-am
cunoscut.
Prima oară am văzut-o pe Georgie la Federico’s, în Murray
Hill, unul dintre restaurantele cele mai bune din zonă, care
nu e nici exclusivist, nici scump, e doar bun, unde poţi găsi
mereu loc la o masă, dar unde toate mesele sunt permanent
ocupate. Era chiar după colţul clădirii în care lucram trei zile
pe săptămână ca să câştig bani, în timp ce-mi finalizam
primul roman. De obicei veneam aici la prânz, însă în ziua
respectivă am lucrat şi în timpul pauzei ca să plec mai
devreme (era o slujbă care permitea asta), aşa că am ajuns la
Federico’s pe la cinci şi jumătate şi mi-am luat şi manuscrisul
ca să-l mai răsfoiesc un pic în timp ce mâncam. Georgie lucra
acolo de un car de vreme şi avea o poziţie care-i permitea să
schimbe tura în funcţie de situaţie: repetiţie, spectacol sau,
eventual, fără angajament. Nu ştiu de ce, drumurile noastre
nu se încrucişaseră până atunci, ceea ce era de mirare pentru
că Georgie nu e o persoană pe care s-o treci cu vederea.
În seara aceea, la Federico’s, Georgie ducea un platou cu
homar la o masă la care stăteau nişte clienţi obişnuiţi ai
localului, şi abia a pus farfuria pe masă, că homarul şi-a
mişcat o pereche de cleşti. Ea a ţipat şi s-a scuzat, apoi a luat
repede platoul şi a fugit la bucătărie. Tot personalul de la
bucătărie a râs în hohote, iar clienţii, care luaseră parte la
glumă, erau să leşine de râs. Dându-şi seama imediat ce s-a
întâmplat, Georgie i-a dat bucătarului un pumn în piept şi a
început să plângă, incapabilă să se stăpânească; s-au adunat
cu toţii în jurul ei s-o liniştească. Până la urmă, au lăsat-o să
plece acasă.
Am privit fascinat şi mi-am plătit repede consumaţia ca să
pot ieşi deodată cu ea. Am invitat-o să bem ceva şi atunci am
aflat că o interpretează pe Laura din Menajeria de sticlă, la un
mic teatru. Mi-a spus că vulnerabilitatea Laurei ajunsese să-i
afecteze întreaga viaţă şi că nici măcar colegii, care o
cunoşteau de multă vreme şi o considerau genul de
newyorkeză tipică şi imperturbabilă, nu-şi dăduseră seama de
asta până acum.
— Au noroc că n-o interpretez pe lady Macbeth, mi-a spus
ea. I-aş fi pocnit pe toţi drept la biluţe. Şi pe femei.
Cred că m-am îndrăgostit de ea chiar în acea seară, în clipa
în care a izbucnit în lacrimi.
Emoţiile ei extraordinare, autenticitatea lor, faptul că nu-şi
cerea scuze pentru ceea ce simţea sau cum îşi manifesta
sentimentele („Împuţiţii! numai aşa le spunea.) Pe măsură ce
petreceam mai mult timp împreună, am învăţat să trec peste
aceste emoţii, determinate de rolurile care i se insinuau în
viaţa de fiecare zi. Dacă aşa se întâmplă când te îndrăgosteşti,
atunci acest lucru ţi se pare normal.
Aşa a fost să fie şi să văd mai întâi latura fragilă a lui
Georgie. Dacă ar fi jucat-o pe lady Macbeth, atunci chiar nu
ştiu cât de departe am fi ajuns noi doi.
  
*
 
Există momente, din ce în ce mai dese pe măsură ce
îmbătrâneşti, în care te simţi de parcă ai dispărea complet din
viaţa pe care ai dus-o până atunci, o străfulgerare
existenţială, probabil – imposibilă în certitudinea egocentrică
a tinereţii – spre o lume care există în absenţa ta. Poţi să
simţi acest lucru la fel de viu şi permanent ca şi pe cele mai
reale momente din viaţă, pentru ca apoi să treacă. Sau poate
să fie ridicol, o aberaţie, dar să te prindă totuşi. Când se
întâmplă, n-ai de unde să ştii cum o să fie.
Se spune despre ceva care se întâmplă pe neaşteptate că a
venit ca din senin, dar aş minţi dacă n-aş spune că au fost
astfel de momente în care am presimţit ceea ce voi pierde.
Nu, nu au fost când v-aţi imagina, nu când era ea pe
scenă. După ce am urmărit-o ani de zile jucând, mă
obişnuisem cu acea suspendare de neîncredere. Momentul a
fost altul, sau au fost o serie de momente, când am simţit-o
intrând într-o viaţă în care nu mă regăseam şi eu.
Iată: felul în care se strecura în casă în fiecare seară după
spectacol, faptul că nu venea niciodată direct în pat, ci
zăbovea pe jos, îşi bea ceaiul în bucătăria din subsol, mai
punea una, alta la loc, apoi încet, peste vreo două ore, urca
până la ultimul etaj. O făcea întotdeauna în linişte, dar o
auzeam. Poate că o auzeau şi băieţii, pentru că se întâmpla
inevitabil în orele în care unul dintre ei năvălea peste mine
strigând agitat „Tati!” În cele mai multe nopţi, când ajungea în
sfârşit în dormitor, în partea ei de pat era unul din băieţi, de
obicei Fergus, alteori Liam, dar aproape niciodată Jack. El
dormea adânc, fără vise care să-l deranjeze, aşa că rareori se
mai trezea până dimineaţa.
Înţelegeam cum se simte după o reprezentaţie. Cu tot felul
de gânduri în minte, nu putea să doarmă şi simţea nevoia să
vorbească despre spectacol cu cineva care jucase în el sau cu
cineva care-l văzuse în seara respectivă, ceea ce nu era cazul
meu.
Teatrul nu e un loc izolat – asta fiind şi una din atracţiile
sale –, dar într-un spectacol cu un singur personaj devenea
astfel pentru Georgie.
Annie, costumiera, avea douăzeci şi unu de ani şi nu se
gândea la nimic altceva decât la prietenul ei care venea s-o ia
după reprezentaţie. Iar ceilalţi din echipă aveau fiecare viaţa
lui. Şi mai exista distanţa uriaşă dintre Georgie şi Nicola şi
Piers.
În trecutul nostru nu era nicio problemă să stăm treji până
la patru dimineaţa după spectacol şi să vorbim. Atunci îmi
spunea diverse lucruri. Când a încetat oare să mai fie femeia
care simţea nevoia să-mi povestească despre fiecare
sentiment pe care-l avea chiar în momentul în care acel
sentiment apărea?
Probabil că ea ar spune că s-a întâmplat cam când am
început eu să port haine sport şi să călătoresc cu avionul.
Sau când am început să împrumut filme cu bărbaţi între
două vârste ajunşi în momente de derută. Bănuiesc că mă
îngrijora faptul că intensitatea relaţiei noastre se calmase, că
mai ascundeam câte ceva unul de celălalt – nu eram
secretoşi, dar pur şi simplu nu mai puteam să abordăm
anumite aspecte în momentul în care ele apăreau. Poţi să
vorbeşti despre cele mai intime frustrări şi temeri când eşti
tânăr – un trup tânăr şi o inimă aşijderea se descurcă; există
o profundă bucurie în a plânge unul în braţele celuilalt pe
patul ieftin şi desfundat; aproape orice se rezolvă dacă faci
dragoste. După ce mai îmbătrâneşti însă, laşi dezamăgirile să
pritocească şi le ţii pentru tine ca să nu răneşti, mai ales pe
cine te iubeşte cel mai mult.
Şi cred că nu ne dăm seama cât de mult ne costă să trăim
astfel. Preţul plătit pentru a rămâne plăcut este mare. Dacă
nu împarţi cu celălalt lucrurile urâte, s-ar putea să încetezi să
le mai împarţi şi pe cele frumoase. Şi astfel apar acele mici
forţe care duc la fărâmiţarea temeliei. El te întreabă despre
viaţa ta, iar tu nu-i spui nimic. Nu-i permiţi să se apropie de
tine şi atunci el nu te mai întreabă.
Uneori nu poţi să vorbeşti pentru că, dacă-ţi deschizi rănile
în faţa celei sau celui care te iubeşte mai mult decât orice,
poţi să-l răneşti şi pe celălalt. Şi astfel se construieşte în
căsătorie o complicitate, o complicitate care este ca o
înţelegere pe care o faci cu tine însuţi pentru a-ţi ierta
propriile erori, pentru a-ţi oferi un răgaz. Însă ceea ce pierzi
printr-o astfel de iertare este incredibil de preţios.
Eram îngrijorat? Mă îngrijora căderea de la capătul
urcuşului, coborârea lungă la închiderea spectacolului. Mai
fuseseră perioade dureroase şi înainte, puteau să mai apară
din nou. Mă îngrozeau aceste cicluri, însă eram împreună de
suficient timp ca să nu-mi fac niciun fel de griji în legătură cu
căsătoria noastră. În fond, înţelegerea era făcută,
încheiaserăm târgul. Nu putea apărea nicio ceartă îndeajuns
de serioasă care să pună capăt lucrurilor. Era soţia mea.
Când vine o perioadă cu necazuri îţi faci griji dacă le vei trece
cu bine, dar ai învăţat să nu dai bir cu fugiţii.
Şi mai era această nouă viaţă care-şi făcuse loc în căsnicia
noastră după mutarea la Londra. Cel puţin aşa mi se părea
mie – o nouă viaţă care apărea din cenuşa nefericirii lui
Georgie.
Veţi zice poate că îmi făceam griji pentru ceea ce nu
trebuia.
Poate că o parte din echilibrul, îngăduinţa, acceptarea pe
care le cultivi odată cu înaintarea în vârstă nu sunt nici
înţelepciune şi nici stăpânire de sine, ci apatie. Te amăgeşti
şi-ţi spui că ai depăşit izbucnirile emoţionale, impetuozitatea,
deciziile care taie orice cale de întoarcere, pentru ca apoi… Nu
iei în calcul astfel de emoţii puternice. Crezi că au dispărut.
Eşti părinte, ai ore regulate de somn, începi să-ţi protejezi
zona lombară. Ar trebui să nu mai fi supus unor asemenea
asalturi emoţionale imprevizibile.
Şi totuşi eşti. Iar când vin, aproape că te bucuri pentru că
în acest fel te simţi mai plin de viaţă, ceea ce nu s-a întâmplat
demult, mult timp.
Şi ceea ce te loveşte din senin era deja aici şi te-a urmărit
îndeaproape, tot timpul. Este căsnicia nereuşită în aşteptare
de ceva mai bun, adolescenţa îngropată în mulţumirea de sine
a vârstei mijlocii, răzvrătirea din compromis.
Să nu să uităm că viaţa nu se trăieşte doar în etape, ci şi în
straturi.
Şi să vă mai spun un lucru: Ştia că sunt acolo, că o
aşteptam în pat, şi totuşi nu venea la mine.
 
*
 
Mă apropii de acea parte a povestirii despre care îmi este
din ce în ce mai greu să vorbesc, despre partea în care trebuie
să vă spun ce s-a întâmplat la hambarul parohial.
Parcă aş vrea să mai temporizez, să mai rămânem la
Londra, să vă povestesc despre ploaia neîntreruptă din
februarie, să mă plâng de programul aglomerat şi dement al
lui Georgie, despre epuizarea şi lipsa ei de atenţie, despre
răcelile urâte ale băieţilor din acea iarnă, despre dimineţile
deprimante şi întunecate.
Ei bine, toate aceste nemulţumiri sunt de fapt
binecuvântări în comparaţie cu ce a urmat.
La Londra, spectacolul nu s-a jucat mult, a avut doar
douăzeci şi patru de reprezentaţii, şi, fiind o producţie
destinată turneelor, a venit timpul să plece la drum.
În Anglia, „drumul” este o noţiune absurdă; filmul cu
peripeţii pe drum este o invenţie americană. De la John
O’Groats, din vârful Scoţiei, până la cealaltă extremitate,
Land’s End, nu sunt decât o mie patru sute de kilometri. Asta
înseamnă distanţa de la Chicago la New York, un drum pe
care l-am făcut şi eu o dată, singur, pe timp de noapte.
În Anglia nu poţi să te întinzi la drum pe distanţe lungi. În
afară de câteva drumuri drepte, care se datorează romanilor,
pe celelalte trebuie să şerpuieşti permanent prin orăşele
înguste, să stai în trafic, să cedezi sau nu la sensuri giratorii.
 E adevărat că distanţele sunt mici, dar urma totuşi să
plece.
Pentru început, erau cinci săptămâni în Dorset, la un
teatru regional respectabil. Teatrul era în mijlocul pustietăţii,
sau cel puţin aşa apărea pe hartă, dar se pare că era celebru,
iar autorul avea acolo nişte legături strânse, ceea ce-i garanta
un public local fidel. Spectacolele erau grupate spre sfârşitul
săptămânii, deci Georgie trebuia să plece cu trenul joia
dimineaţa şi să se întoarcă duminica seara. În felul acesta,
timpul petrecut de ea acolo era redus la maximum, dar era
vorba totuşi de câteva săptămâni. După Dorset, urmau
perioade scurte la Leeds, York şi Manchester, câteva zile în
fiecare din aceste oraşe, apoi sperau să revină la Londra.
Nicola încerca totuşi să găsească pe cineva interesat de o
serie mai lungă de reprezentaţii în West End – poate chiar în
Haymarket sau Drury Lane, unde se pare că a jucat cândva
chiar Dora Jordan. Purta discuţii nesfârşite cu producătorii,
dar până la momentul respectiv nu se angajase nimeni să
continue spectacolul.
Pentru primul weekend în Dorset, Georgie şi restul echipei
au plecat cu câteva zile mai devreme pentru a face repetiţii în
spaţiul cel nou. Lipseau cinci nopţi – cea mai lungă perioadă
pe care o petrecuse Georgie departe de băieţi. Toată
săptămâna le strecurase mici aluzii ca să-i pregătească –
Când o să fiu în Dorset şi vă dă tati micul dejun; Când Emma
vă duce seara la culcare; când vorbesc seara cu voi la telefon.
Indiferent de ceea ce le spunea, copiii nu păreau preocupaţi şi
nici chiar în dimineaţa plecării nu au arătat că le-ar păsa
vreun pic. Când i-a lăsat însă la şcoală, cu un nonşalant „Ne
vedem duminică dimineaţa”, au reacţionat ca şi cum n-ar fi
auzit până atunci de plecarea ei.
Jack a scos un icnet de parcă ar fi primit un pumn în
stomac.
— Nu, a spus el. Nu vreau să pleci. Vreau să stai cu mine.
— Vai, dragule… a început ea, grăbindu-se să-i potolească
neliniştea, dar aceasta a izbucnit aproape imediat, iar el a
început s-o strângă de mână, agăţându-i-se de braţ şi
trăgând-o spre el.
— Stai cu mine, stai cu mine, mami. Mami, nu pleca.
Liam s-a întors spre ea din pragul clasei.
— Ce e mai important, copilul tău sau proasta aia bătrână
de doamna Jones?
— Mama trebuie să lucreze, scumpule, i-a răspuns ea.
Liam a dat cu piciorul în perete şi a intrat în clasă. Georgie
se lupta cu propriile-i emoţii, ar fi vrut să spună, Să-l ia
naiba, renunţ, şi să rămână cu băieţeii care aveau nevoie de
ea, o iubeau. De ce oare, se întreba ea, alergi întotdeauna
după cel ce pleacă supărat şi îl îndepărtezi pe cel care se agaţă
de tine? A încercat să-l convingă pe Jack să-l urmeze pe Liam,
dar el a tras-o şi mai tare de braţ până când a început s-o
doară. De câte ori încerca să-l împingă uşor spre clasă, alerga
înapoi la ea. În cele din urmă, domnişoara Arabella a trebuit
să-l ia în braţe şi să-l ţină ca să poată pleca. Liam stătea
nemişcat în colţ, cu spatele la ea, iar Jack se zbătea în braţele
domnişoarei Arabella, plângând de ţi se rupea sufletul.
Nu mai rămăsese decât Fergus, brav, care a bătut-o uşurel
pe mână, pentru că Georgie avea ochii plini de lacrimi.
— Chiar vrei să pleci, mami? a întrebat-o el. Dacă vrei să
pleci, atunci trebuie să pleci.
Apoi i-a sărutat mâna, iar ea l-a îmbrăţişat.
Se întreba cum a putut Dora să treacă prin asta, de multe,
multe ori. Cum? I se părea îngrozitor de crud să dai naştere
acestor mici fiinţe care au atâta nevoie de tine, atât de multă,
iar această nevoie a lor să se manifeste apoi imperios, evident
şi în starea ei cea mai pură când pleci de lângă ei, chiar şi
pentru câteva zile.
 
*
 
Hambarul parohial.
Teatrul Hambarul Parohial, din Dorset, unde urma Georgie
să joace Femeia lui Shakespeare în următoarele cinci
weekenduri.
Se afla în mijlocul unei câmpii, departe de drum şi
înconjurat de gazon verde, englezesc. Nu mai erau alte clădiri
prin preajmă, era solitar şi măreţ, pietrele cenuşii, bătute de
vreme, se ridicau din pământ atingând proporţii de fortăreaţă.
I se spunea hambar, dar era mai mare decât toate hambarele
pe care le-a văzut Georgie. Clădirea avea o structură cât se
poate de simplă – un dreptunghi lung cu acoperiş în pantă,
uşi duble uriaşe la ambele capete şi fără ferestre propriu-zise,
ci doar nişte deschizături înguste prin care să intre lumina.
Câteva mici pătrate aşezate pe lateral indicau locurile în care
dulgherii medievali îşi puseseră schelele pentru ca pereţii grei
din piatră să nu se dărâme în timpul construcţiei.
Bineînţeles că Piers a fost cel dintâi care i-a arătat lui
Georgie hambarul, pentru că voia să se simtă în largul ei în
spaţiul care urma să servească drept teatru. A luat-o de la
hotelul din oraş şi a dus-o cu maşina la hambar. Era o zi cu
vreme schimbătoare, atât de tipică pentru Anglia, care pe
Georgie o exaspera; de la maşină, cerul şi-a schimbat de şase
ori aspectul. Drumul nu era lung, au ajuns în câteva minute.
În afară de un indicator decolorat aşezat unde se bifurca
drumul, nu era altceva care să anunţe că acel hambar
medieval funcţiona acum ca teatru.
Au parcat maşina şi s-au apropiat de clădire pe jos. Lui
Georgie i s-a părut că intră într-o catedrală. Era la fel de
mare, la fel de impresionant.
Proporţiile perfecte au cucerit-o imediat, superbul spaţiu
semiobscur fiind brăzdat doar de dârele estompate de lumină
care intrau pe ferestrele înguste în ogivă. În mijlocul
hambarului erau stâlpi şi din zidurile groase de piatră pornea
o structură complicată de scânduri şi bârne. Scopul lor era
acela de a susţine acoperişul, dar curbele şi arcurile pe care le
formau erau o adevărată încântare pentru suflet. Părea
neverosimil ca aceste piese delicate din lemn să ţină pietrele
grele ale zidurilor şi acoperişul, neverosimil ca aceea ce părea
din afară un monolit cenuşiu să depindă de un material atât
de predispus putrezirii şi degradării ca lemnul. Georgie nu-şi
putea lua ochii de la acoperişul superb, de la bârnele care se
curbau şi se îmbinau, închipuind un altar răsturnat. Nu-şi
dădea seama de ce o mişcă atât de tare aceste bucăţi de lemn,
dar aşa era.
— Cred c-ar fi trebuit să te pregătesc mai mult pentru acest
spaţiu, i-a spus Piers după ce au intrat.
— Da, a şoptit ea. Nu, e OK. Îmi place foarte mult.
— Încântător, nu? Să-ţi arăt tot.
Au străbătut împreună hambarul, spaţios şi gol, spre
capătul folosit ca teatru. Acolo se aflau o scenă mică din lemn
şi câteva sute de scaune, dar în imensitatea aceea ţi se părea
că sunt doar nişte mobile împinse la o parte pentru dans.
—  N-ai zice, începu Piers, cercetându-i faţa, dar aici sunt
mai multe locuri decât la Londra. Proporţiile însă…
— Proporţiile sunt uriaşe. De ce s-a construit aşa ceva doar
pentru vaci şi porci?
— Nu-l poţi compara cu grajdurile din lemn pe care le aveţi
voi în America, draga mea. La noi, în Anglia, clima este
blândă, nu trebuie să ţinem animalele în interior. Acest tip de
hambar a fost construit pentru cerealele pe care le primea
biserica drept zeciuială.
— Ca un fel de danii, vrei să spui? Cereale în loc de bani?
— Nu, nu danii, a corectat-o Piers. Dări. Hambarul parohial
era un fel de bancă a bisericii. În Evul Mediu, Biserica era
instituţia care conducea practic totul, nu numai în religie, ci
şi în învăţământ, ţinea arhiva, se ocupa uneori chiar şi de
medicină. Pentru toate acestea era nevoie de bani şi aici îi
strângeau. Bani, sub formă de grâne.
— Deci oamenii aduceau grămadă cerealele şi le depozitau
în hambar?
—  Cam aşa. Fiecare plătea în funcţie de cât pământ avea,
zeciuiala însemnând de fapt o zecime din recoltă.
Au mers mai departe. Hambarul era cât o catedrală.
Georgie a simţit sub picioare conturul unei cruci.
 —  Deci a fost într-adevăr o construcţie religioasă? a
întrebat ea.
—  Nu, nu a funcţionat ca atare, deşi a fost construit şi
întreţinut de Biserică. Uneori, hambarul era prima clădire
înălţată într-o parohie nouă pentru a se putea strânge
zeciuiala cu care să se construiască biserica.
— Ce vechime are?
— Sfârşitul secolului al treisprezecelea, începutul secolului
al paisprezecelea. Nu se ştie sigur.
—  E uluitor. Înseamnă că era străvechi şi pe vremea
doamnei Jordan. Poate să fi venit şi ea aici.
—  Nu avem nimic care să ateste c-ar fi fost în Dorset, dar
da, hambarul era precis aici în timpul vieţii ei. Cred că nu s-a
clintit de aici, a zâmbit el.
Se opriseră lângă scenă. Nu-şi pierduse niciodată capul în
preajma lui Piers şi era bucuroasă că are atâtea întrebări de
pus.
— Şi când a fost transformat în teatru?
— Prin anii optzeci. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că e opera
mea. Un teatru mare la ţară. A fost visul meu să fac un teatru
unde să vină oamenii din toate satele, să-şi parcheze maşinile
de jur-împrejur şi să poată vedea un spectacol demn de
Londra. Din fericire, am reuşit să-l conving pe Thurrock că
ştiu ce spun.
— Pe Thurrock?
—  Proprietarul. Cred c-o să-l întâlneşti la un moment dat.
La început nu prea a vrut să discute. Voia să păstreze
caracterul integral al hambarului, a spus Piers, apoi s-a oprit
şi şi-a plimbat privirea asupra zidurilor din piatră. Ceea ce am
şi făcut, a continuat el. Nu am adus absolut niciun fel de
schimbări la structură. Principala problemă a fost,
bineînţeles, fenestraţia.
—  Bineînţeles, a spus Georgie, încruntându-se. Ce naiba-i
aia fenestraţie?
—  Ferestrele. Ferestrele în ogivă sunt minunate, dar intră
atât de puţină lumină, iar cei din Consiliul se inflamează
imediat când aud că vrei să găureşti o clădire veche de şapte
sute de ani. A trebuit să instalăm un sistem de iluminaţie
fantastic de scump. A durat nişte ani de zile să facem tot ceea
ce am făcut, dar a meritat. Acum teatrul e destul de
cunoscut. O să vezi. Vine toată lumea. Aici nu există că nu
mai sunt bilete. Mai aducem scaune şi gata.
A zâmbit, amuzat, evident mândru de sine.
— Dacă nu l-ai fi făcut teatru ce s-ar fi întâmplat?
—  Greu de spus, a răspuns el ridicând din umeri. S-ar
putea să fi atras atenţia Trustului Naţional sau ar fi rămas
pur şi simplu adăpost pentru colecţia de maşini vechi a lui
Thurrock.
—  E absolut minunat. Mai ales structura de acoperiş, a
spus Georgie, cutremurându-se când şi-a dat seama cat de
stupid sună. Cât de americăneşte în comparaţie cu
vocabularul elegant de medievalism al lui Piers.
Stătea lângă unul din zidurile laterale ale hambarului,
copleşită de spaţiul străvechi, tăcut. Încerca să se imagineze
jucând acolo. Teatrul rezonează cu arhitectura, îi spusese
odată un regizor şi stând în hambar începuse deja să simtă o
schimbare în doamna Jordan.
—  Ceva atât de frumos, folosit doar pentru a depozita
cereale, spuse ea încet.
Piers arătă spre grinzile care se înălţau din părţile laterale
ale zidurilor.
—  Vezi, acoperişul se sprijină pe cadrul interior, nu pe
ziduri. Deşi sunt atât de groase, nu suportă o greutate mare.
Lemnul e împins la limita sa absolută. El susţine întreaga
greutate a acoperişului, prin scândurile şi bârnele alea
subţiri. Totul se datorează uimitoarei rezistenţe a lemnului.
Apoi s-a întors spre Georgie şi i-a zâmbit cam jenat.
— Mă pasionează hambarul acesta.
— Îmi dau seama, i-a răspuns zâmbindu-i şi ea şi, pentru
că şi-au dat seama amândoi că se privesc fix, Georgie a
început să râdă nervos.
 — Ah, uite că a venit Nicola, a spus el şi atunci ea a întors
recunoscătoare capul.
 
Repetiţia a mers prost, foarte prost.
Georgie s-a obişnuit imediat cu acustica, dar fizicalitatea ei
pe scena din hambar, după intimitatea micului teatru din
Londra, o deruta. Scenele iniţiale s-au desfăşurat fără
probleme, dar pe măsură ce doamna Jordan înainta în vârstă
şi viaţa îi era tot mai plină de conflicte şi temeri, Georgie îşi
dădea seama cum începe să şarjeze în interpretarea rolului.
Şi asta se întâmpla pentru că simţea cum se face din ce în ce
mai mică pe scenă.
Nicola şi Georgie s-au luat cu mâinile de cap, ceea ce nu se
întâmplase niciodată la Londra. Iar Georgie se simţea ca o
copilă irascibilă de trei ani ai cărei părinţi vor s-o facă să dea
un recital de balet sau să joace într-o piesă la grădiniţă.
Piers a stat tot timpul încruntat.
— Hai să facem o pauză, a spus la un moment dat Nicola şi
a plecat să se plimbe puţin, lăsându-i pe Georgie şi pe Piers
aşezaţi pe două scaune, privind disperaţi scena goală.
— E din cauza spaţiului, i-a spus ea.
— Credeam că-ţi place.
— Îmi place. Îmi place chiar foarte mult. Doar că îmi pune
din nou problema ultimelor scene. Aici, finalul e şi mai
deplasat decât la Londra.
Piers s-a întors spre ea.
— Îmi dai voie să-ţi spun, te rog, că este imposibil ca după
atâtea spectacole la Londra să ne mai preocupăm acum de
final? a întrebat-o el tăios.
— Nu, nu-ţi dau voie să-mi spui, „te rog”, i-a răspuns ea la
fel de tăios. E posibil. Şi o s-o fac. Tu auzi că mă preocupă?
— Da, categoric te aud.
— Dă-mi voie să-ţi arăt cum ar trebui să fie. Nu-ţi spun să-
ţi rescrii piesa…
— Ba chiar asta faci.
 — Dă-mi voie să-ţi arăt. Aici sunt şi mai expusă. Adică ea.
E pierdută. Nu-i poţi cere să stăpânească acest spaţiu, pentru
ca apoi, la sfârşit, să se dea bătută.
—  Finalul piesei e trist. Ar trebui să fii mândră de toate
lacrimile pe care le-ai stors la Londra.
—  Nu sunt mândră, pentru că n-ar fi trebuit să existe
lacrimi. Ar fi trebuit să triumfe asupra publicului. Femeia
asta a avut treisprezece copii. Şi a continuat seară de seară, a
trecut prin războaie, bolile copiilor, propriile ei boli, chiar şi
cu inima frântă. Nu i-a fost teamă să vorbească publicului
când i-a făcut mizerii…
— Te-ai îndrăgostit, i-a spus Piers blând.
Zâmbea; îi dispăruse orice urmă de iritare.
— Poftim?
— De doamna Jordan. Şi eu. De asta am scris piesa.
— Vreau să-ţi arăt, l-a rugat Georgie.
Şi-a reluat locul pe scenă, pe canapea, şi şi-a plecat capul
preţ de o clipă. Apoi şi-a dat brusc capul pe spate şi a
început.
 
Sunt tot mai slăbită şi abia mă ridic de pe sofa.
A fost doctorul francez să mă consulte. Zice că e icter,
la maladie noir.
E trecut de douăsprezece şi n-am primit nicio
scrisoare, domnişoară Sketchley? Sunteţi bună să vă
mai duceţi o dată în sat să vedeţi, vă rog?
Ceea ce mă omoară puţin câte puţin nu este, credeţi-
mă, nici mândria, nici lăcomia şi nici lipsa confortului cu
care am fost obişnuită întreaga viaţă; e lipsa unicei
alinări care mi-a mai rămas, speranţa pe care am nutrit-
o din când în când, aceea de a-mi vedea copiii.
 
Acesta era finalul piesei, dar Georgie a continuat, s-a
ridicat de pe canapea şi a început să recite un monolog al
Violei, pe care-l ştia pe dinafară.
 
 Ştiu că o femeie poate,
Iubi nespus demult pe cel iubit,
Statornic şi din inimă, ca noi.
Aveam o soră, ce-a iubit un om,
Aşa cum numai eu, de-aş fi femeie
Pe înălţimea-ta l-aş fi iubit.
 
Şi cum a fost?
 
N-a fost nicicum, stăpâne.
Şi-a tăinuit iubirea până când,
Ca viermele ascuns în miez de floare,
I-a mistuit bujorii din obraji,
Iar chipul ei cel palid şi pierit,
În gânduri negre cufundat, făcu
Din ea imaginea surâzătoare
A-ndureratei resemnări. A fost
Iubire-adevărată sau n-a fost?
Bărbaţii, noi, ne frământăm, strigăm,
Dar mult mai mult le cerem decât dăm.{4}
 
Georgie şi-a ridicat braţele şi faţa ca şi cum s-ar fi scăldat
în strălucirea lui Dumnezeu sau în lumina soarelui.
 
Aplauze. Domnişoară Williams, le auziţi? Oh, câtă
bucurie interioară însufleţeşte forma şi îmboldeşte
simţurile. Întotdeauna au fost o încântare pentru mine, o
încântare vecină cu extazul.
 
A rămas un moment tăcută, lăsând-o pe doamna Jordan să
plece.
El o privea fix.
Nimic nu e mai atrăgător decât talentul.
Nici tinereţea, nici frumuseţea.
Nimic.
 Era singură pe scenă, şi dintr-odată a fost şi el acolo, s-a
ridicat pe scaun şi s-a oprit la câţiva centimetri de ea, astfel
încât, atunci când Georgie şi-a aplecat capul, a putut s-o
sărute.
Nu şi-a dat seama imediat de sărut, care a fost lung şi
apăsat, lent, puternic, dar în acelaşi timp nesolicitant. O
săruta, fără să-i ceară, se pare, nimic în schimb. Ea nu-şi
ieşise încă din rol, deci nu a fost şocată, ci a avut mai degrabă
o reacţie de surprindere – o săruta pe doamna Jordan sau pe
ea? Nici nu s-a ferit şi nici nu i-a răspuns la sărut, ci s-a uitat
fix, direct în ochii lui.
—  Eşti uluitoare, i-a spus, plimbându-şi degetul în jos, pe
obrazul ei.
— Te rog.
— Da, te rog.
Copiii îi erau departe, soţul la serviciu la Londra. Îi iubea,
dar pe moment i se păreau ireali şi a fost lăsată singură cu
autorul care o dorea. Imensitatea hambarului i-a deschis o
lume care pentru ea era nouă, dar când a primit sărutul s-a
dat înapoi şi a ieşit din ea.
 
*
 
Spectacolul de joi seara a mers mai bine decât s-ar fi zis
după repetiţie, dar publicul a fost lipsit de entuziasm. La
sfârşit, Nicola a avut o mulţime de comentarii şi Georgie a
ascultat-o, cu o privire inexpresivă, dând din cap. L-a evitat
pe Piers şi s-a retras în camera de hotel cât a putut de repede.
A cuprins-o obişnuita energie maniacală post-spectacol, dar
condimentată cu destulă ruşine, sentimentul unui oarecare
pericol latent, mirosul tulburător al surescitării.
I-a fost simplu să-şi spună că sărutul a fost o aberaţie.
Foarte simplu. Câte săruturi n-a dat şi n-a primit ea în
carieră? Săruturi pasionale, săruturi cu limba vârâtă adânc
în gură, pentru că un teatru e atât de mic încât toată lumea
îşi dă seama dacă te prefaci. Săruturi care trebuiau să
convingă sute de oameni că e îndrăgostită, că tânjeşte, că
doreşte cu disperare bărbatul pe care-l ţine în braţe.
A fost un sărut de scenă. Nu a fost pe scenă, nu era ea încă
în pielea personajului?
Putea să lege acest sărut de scenă şi, în afară de cazurile în
care îl retrăia, putea să-l dea uitării.
Un sărut e însă suficient pentru a declanşa ceva. E
suficient să răsuceşti energia rezistenţei, s-o întorci spre
tărâmul posibilului. N-aş putea. Mi-e cu neputinţă. Nu,
niciodată. Nu pot…
Sunt.
 
În noaptea aceea a stat întinsă în pat gândindu-se la sărut,
la Piers, la ceea ce se întâmplase între ei şi la ce s-ar mai
putea întâmpla dacă permite ea. Dar de ce, de ce să permită?
Nu avea niciun motiv. Nu căuta alt bărbat. Nu putea să se
gândească la aşa ceva. Trebuia să se oprească. A încercat să-
şi îndrepte gândurile doar spre mine şi spre copii, dar în
minte i-a apărut, aşa, ca din senin, ieşită cu totul din context,
figura unul vechi prieten din New York, Lewis, un prieten mai
în vârstă, pe care-l iubea şi pe care nu-l mai văzuse de câţiva
ani. Se mutase la Los Angeles cam atunci când ne mutaserăm
şi noi în New Jersey, dar mai înainte, timp de câţiva ani la
rând, se întâlneau lunar să vadă un film, o piesă de teatru,
sau să ia masa împreună. Era prietenul ei, unul dintre acei
oameni care nu a devenit cu adevărat şi prietenul meu,
prietenul nostru, deşi i-a fost doar prieten, nu iubit; de fapt,
era homosexual.
Precis nu s-au întâlnit numai iarna, dar în amintirea ei era
iarnă şi simţea parcă valul de căldură când au coborât cu
scara rulantă din aerul rece în cinematograful de lângă
Centrul Lincoln pentru a vedea cel mai recent film franţuzesc
şi a bârfi lumea teatrului. Îşi amintea foarte clar senzaţia uşor
aspră a eşarfei din angora pe care o purta de mai mulţi ani,
haina verde uzată al cărei buzunar stâng avea o gaură în
căptuşeala de mătase. Prietenia cu Lewis reprezenta o
perioadă lungă din viaţa ei, dura de ani şi ani şi ani. Credea
c-or să se întâlnească să ia masa împreună până vor
îmbătrâni, până vor fi doi actori bătrâni care se întâlnesc în
aceleaşi locuri vechi pentru a vorbi despre aceleaşi lucruri.
Iar acum, fiind atât de departe, Georgie şi Lewis purtau o
corespondenţă ocazională, dar devotată. Îşi trimiteau cărţi
poştale ilustrate cu cuvinte de dragoste amicală şi citate
drăguţe. Nu-i mai scrisese de când ne mutaserăm în Anglia –
aşa că el nu ştia nimic despre doamna Jordan – şi a simţit că-
i este atât de dor de el încât i s-au umplut ochii de lacrimi.
Nu era altceva, de fapt, decât dorul după acea parte din
viaţă în care ea şi Lewis s-au cunoscut atât de bine la New
York, dar i s-a părut totuşi ciudat că se gândeşte la el cu
atâta pasiune. Mintea e maestră desăvârşită în a devia de la
ceea ce se află în centrul ei, obligându-te să priveşti spre ceva
similar, însă mai puţin înfricoşător de contemplat.
Ştiind că va face ceea ce hotărâse să nu facă, s-a trezit
cuprinsă de un dor puternic pentru încă una din vieţile pe
care le lăsase în urmă.
 
După ce a reuşit să adoarmă, a dormit bine, dar s-a trezit
la cinci dimineaţa, cu inima bătându-i nebuneşte din cauza
atâtor nelinişti cărora trebuia să le facă faţă. Era liberă toată
ziua – Nicola hotărâse că nu-i ajută cu nimic dacă mai fac o
repetiţie completă a spectacolului, aşa că Georgie urma să se
relaxeze, să doarmă până târziu, pur şi simplu să facă ce-i
place până la şase treizeci seara când trebuia să fie la teatru.
Nu ştia ce să facă în atâta timp. O clipă s-a gândit să ia
trenul şi să plece la Londra, să dea o fugă până la şcoală să-şi
îmbrăţişeze copiii, să mă caute şi să mă determine pe mine s-
o opresc din ceea ce acum era aproape sigură c-o să facă.
Nu, nu avea timp să ajungă până la Londra şi înapoi
înainte de ridicarea cortinei.
Vinerea era zi de târg în oraş şi tarabele erau deschise de la
şapte. Aşa că a străbătut distanţa scurtă de la hotelul de
lângă gară până în piaţa satului, căutând lucruri care se
gândea că le vor plăcea băieţilor. Atunci i s-a făcut cel mai dor
de ei, ceea ce era o prostie pentru că erau la şcoală, aşa că n-
ar fi fost oricum cu ei. Continua însă să şi-i imagineze alături
de ea, ajutând-o să numere legumele, să aleagă flori, să
cumpere şervete drăguţe de bucătărie şi mănuşi pentru
cuptor, ca să le înlocuiască pe cele vechi şi pătate de acasă.
De fapt, dacă Fergus, Liam şi Jack s-ar fi aflat acolo, n-ar fi
fost atât de idilic. S-ar fi iscat certuri, vreau aia, ba aia, le-ar
fi spus de o sută de ori nu, sau ar fi dispărut o dată sau de
două ori preţ de câteva clipe. Singurele momente în care cei
mai mulţi dintre noi vrem să avem şi alţi copii sunt atunci
când cei pe care-i avem deja dorm ca nişte îngeraşi. Sau când
sunt în altă parte şi are altcineva mare grijă de ei.
În timp ce se plimba prin piaţă, uitându-se la ţesături, la
condimente, la jucării din lemn, grijile au început să mai
slăbească în intensitate, liniştind-o faptul că existenţa ei se
putea reduce exact la atât: o femeie care se plimbă pe
străduţele înguste ale unui frumos sat englez.
La un moment dat, s-a oprit la o ceainărie de pe una din
străzile care dădeau în piaţă. Nu şi-a cumpărat nici măcar un
ziar – pentru că astfel lumea ar fi năvălit din nou asupra ei şi
deocamdată nu simţea nevoia. Nu voia decât să stea la o
masă rotundă imposibil de mică, cu cumpărăturile pe
scaunul din faţă. Să bea ceai şi să mănânce biscuiţi, să
contemple vieţile celor care treceau prin faţa ferestrei.
 Trebuie s-o „descifreze” pe doamna Jordan, şi-a spus când,
refăcută, s-a întors în piaţă; cu toate venirile şi plecările ei
complicate, dedicându-se familiei şi legăturii sentimentale,
jucându-şi rolurile şi ocupându-se de latura profitabilă a
carierei, doamna Jordan putea totuşi să aibă şi momente ca
acestea, clipe de linişte în care reuşea să se rupă de toţi cei
care o cunoşteau şi o iubeau, de cei care aveau nevoie de ea şi
cărora le era obligată, pentru a descoperi în acele clipe – rare,
categoric rare – că ştie cine e.
— Georgie?
Şi-a dus imediat mâna la faţă. Fără fard. Părul murdar,
pentru că părul curat e prea lucios şi nu ţine agrafele cu care
trebuie strâns pentru a putea să poarte peruca diseară.
Era Piers, care-şi cumpăra cârnaţi şi nişte bucăţi mari de
caşcaval.
— Bună dimineaţa, l-a salutat ea.
— Eşti matinală.
Cuvinte lipsite de imaginaţie, clişeul din spatele clişeului,
dar ieşind din gura lui păreau aproape inteligente.
— De obicei, nu.
— Ai găsit tot ce-ţi trebuie în mica noastră piaţă?
Georgie a ridicat uşor punga. Părea că abia atunci şi-a dat
el seama că ar putea avea şi ea ceva timp liber.
— Mi-am făcut aproape toate cumpărăturile, i-a spus el. Nu
vii să bem un ceai?
A cântărit bine cuvintele. I se părea că e în siguranţă în
piaţa aglomerată, dar ştia cât de vulnerabilă poate să devină
dacă rămâne iarăşi singură cu Piers.
— Nu, i-a răspuns încet. Nu, mulţumesc.
— Eşti sigură? Sunt liber toată ziua. Pot…
—  Nu, mulţumesc, a insistat ea, apăsat de această dată.
Trebuie să mai fac nişte cumpărături. Vreau să cumpăr ceva
pentru copii.
—  Bine, i-a răspuns, neluându-şi ochii de la ea. Dar dacă
te răzgândeşti, ne vedem peste o jumătate de oră la standul
de fructe. Nu e departe de casa mea şi te duc eu înapoi la
hotel, cu mare plăcere.
— Perfect, i-a spus Georgie.
S-a întors brusc cu spatele, aproape nepoliticos,
îndreptându-se spre o tarabă cu tacâmuri, ca şi cum aceea i-
ar fi fost destinaţia. A stat acolo câteva minute, fără a se uita
neapărat la cuţitele şi la celelalte ustensile de bucătărie
expuse, încercând cu disperare să-şi domolească tumultul
inimii.
Ştia c-ar trebui să se întoarcă la hotel. Direct. Să stea acolo
până la începerea spectacolului. Să fie atentă să nu mai
rămână niciodată singură cu Piers, iar Nicola, directorul de
scenă, sau tot publicul să fie acolo şi să stea între ei. Putea să
fie şi aceasta una din numeroasele atracţii pe care le-a simţit
în viaţa ei pe scenă – scurtă, un pic stupidă, un pic
amuzantă, neîmpărtăşită.
Nu voia însă să fie aşa. Îl dorea pe el, pe acest bărbat, voia
să-i fie tot mai aproape, şi mai aproape, şi mai aproape, voia
să fie aspirată, desfăcută în bucăţi, asamblată apoi din nou
cu priceperea pe care ştia că el o are. Simţea că nu poate să
facă nici măcar un pas în altă direcţie decât spre el. Iar în
acest moment al vieţii nu avea nevoie de nimic şi de nimeni
decât de el.
—  Pot să te ajut cu ceva, drăguţo? a întrebat-o vânzătorul
de la tacâmuri, dar nu a reuşit să scoată niciun cuvânt şi a
dat doar din cap.
A plecat de lângă cuţitele strălucitoare cu lame din oţel
inoxidabil şi s-a apropiat de merele de Bramley şi de perele de
Comice, de mure şi de fructele satsuma din import. Acolo o
aştepta Piers.
S-a apropiat şi a simţit cum i se accelerează iar pulsul. Era
gata să facă stânga împrejur, dar a zărit-o.
— Ah, foarte bine, a spus el atât de calm încât i s-a părut
aproape antipatic. Până la urmă, nu strică puţină companie.
Apoi a arătat spre una din străzile care dădeau în piaţă. Vezi,
căsuţa mea e… exact pe acolo.
 Trotuarul era îngust şi nu puteau să meargă alături, aşa că
Georgie l-a urmat stânjenită până la un moment dat, când i s-
a părut că oraşul s-a terminat brusc şi sunt în pustietate.
După câteva minute, au ajuns la o casă mică din piatră.
— Intră, a invitat-o el, deschizând uşa care nu era încuiată.
Ceai? Cafea?
— Un ceai ar fi minunat, i-a răspuns şi s-a dus după el în
bucătărie.
Piers a umplut ceainicul electric cu apă şi a pus două
pliculeţe de ceai în două ceşti mari, de un albastru-
strălucitor. Interiorul casei era foarte mic, doar o cameră de zi
cu bucătărie şi o scară ca de pod care ducea sus. Georgie i-a
zărit biroul în faţa ferestrei, cu teancuri de foi şi cărţi aşezate
ordonat.
— Aici scrii?
— Da, destul de mult. Aici am scris cea mai mare parte din
Femeia lui Shakespeare. Priveliştea e unică şi foarte plăcută.
Trebuia să intru în mintea ei. Londra e cu totul altceva. Îmi
place foarte mult să mă duc la Londra, dar pentru scris am
nevoie de o privelişte ca aceea de aici.
Georgie s-a apropiat de fereastra mare din dreptul biroului
şi s-a uitat afară.
— De când locuieşti aici?
— Aici am locuit aproape toată viaţa. Veneam de la Londra
în vacanţe şi în majoritatea weekendurilor. Ce weekenduri
vesele. Apoi mi-am dat seama că-mi petrec aici tot mai mult
timp. Sunt îndrăgostit de viaţa la ţară.
— E foarte drăguţ, a comentat ea sec, pentru că ea nu era
îndrăgostită de viaţa la ţară.
Piers a ridicat din umeri. Apoi s-au auzit paşi precauţi
coborând scara şi şi-a zis, Mai e cineva aici. A avut un
moment scurt, dar surprinzător de amar, de dezamăgire,
urmat însă imediat de uşurare. Mai era cineva. Nu se va
întâmpla nimic.
— Beţi un ceai, doamnă Parr? a întrebat Piers şi o femeie,
care era evident acolo pentru curăţenie, şi-a făcut apariţia.
 —  Nu, mulţumesc, domnule Brighstone. Aproape am
terminat.
— Doamnă Parr, dumneaei e Georgina Connolly. Femeia lui
Shakespeare.
—  Oh, minunat, a spus doamna Parr întinzând mâna.
Mâine o să văd piesa. La matineu.
— Mulţumesc, a murmurat Georgie.
—  Vezi? a întrebat-o Piers. Ţi-am spus eu. Toată lumea a
auzit de ea. Toată lumea merge la teatru. Norocul tău, pentru
că familia doamnei Parr e foarte mare.
Georgie şi Piers s-au aşezat la masă şi şi-au băut ceaiul.
—  Vrei o portocală? a întrebat-o el şi, cum Georgie a dat
din cap, a început să-i cureţe una.
I-a dat feliile proaspete, care erau mai bune decât toate
portocalele de care-şi aducea aminte să le fi mâncat vreodată.
Nu şi-au spus prea multe şi pe deasupra mai erau incomodaţi
şi de doamna Parr care tot intra şi ieşea din încăpere cu
braţele pline de rufe sau cu câte o găleată şi alte obiecte de
curăţenie.
—  Hai să facem o plimbare până la hambar, a propus în
cele din urmă Piers. Nu e departe. De fapt, suntem pe acelaşi
lot de pământ. Chiar merită. Când te apropii, îţi oferă o
privelişte incomparabilă.
A condus-o pe uşa din spate, unde se aflau maşina de
spălat şi uscătorul, care zumzăia, iar pe pereţi erau agăţate
umeraşe cu haine.
—  Îţi trebuie o pereche de cizme de cauciuc, a spus Piers,
deschizând un dulap de pantofi. E încă foarte mult noroi.
Georgie şi-a scos pantofii şi a încălţat cizmele verzi pe care i
le-a dat. În intervalul de timp în care au străbătut câmpul
până la hambar, cerul acoperit a devenit albastru strălucitor,
cu petice de nori cenuşii luminaţi din spate. Era superb. La
New York, te uitai pe fereastră când te sculai dimineaţa şi
ziceai, E o zi frumoasă, putem să mergem după-amiază la
picnic, sau, Plouă, hai să mergem la muzeu. Aici, aveai
momente splendide, reprize de ploaie, iar vremea se putea
schimba total cât timp traversai un câmp destul de mic.
—  Pe vremuri, totul era o singură moşie. Casa mea era
locuinţa portarului din partea nordică, cea mai puţin
arătoasă. De-asta şi-a putut permite familia mea s-o cumpere.
— Credeam că a fost pământul Bisericii.
— A fost, până când a pus mâna pe el familia Thurrock. E
al lor de la desfiinţare.
— Ce desfiinţare?
— A mănăstirilor.
—  Ah, da. Asta e ceva legat de Biserica Anglicană, nu?
Henric al VIII-lea a vrut să divorţeze şi…
— De fapt, mănăstirile au fost desfiinţate un pic mai târziu,
dar tot Henric al VIII-lea e capul răutăţilor. Biserica avea
domenii vaste şi el a vrut totul pentru coroană.
— De ce?
— Cine ştie? a ridicat Piers din umeri. Era rege. Şi regii vor
să aibă. Unele moşii le-a oferit în semn de bunăvoinţă, altele
le-a vândut. Până la sfârşitul domniei vânduse deja două
treimi din ele ca să plătească războaiele pe care le purta şi
care erau scumpe. Să nu crezi însă că au apărut zeci de noi
proprietari de pământ. Majoritatea domeniilor au fost
cumpărate de oameni care aveau deja bani. Cei care aveau
pământuri şi bani au cumpărat şi mai multe, cei fără, nu s-
au ales cu nimic.
— Exact ca şi acum.
—  Strămoşii lui Thurrock erau deja destul de bogaţi când
au cumpărat moşia asta. A început să le fie greu abia mult
mai târziu. Când Thurrock a moştenit, după cel de-al Doilea
Război Mondial, şi-a dat seama că are nevoie de bani şi a
deschis casa pentru public. Dacă vrei, poţi s-o vizitezi cu opt
lire cincizeci.
— Merită?
—  Categoric nu. Sunt deschise trei sau patru camere, cu
portrete străvechi, şi asculţi comentariile inteligente ale lui
Thurrock despre clovneriile lor ciudate. Mai e şi un trenuleţ
care te plimbă dintr-o parte în cealaltă a domeniului.
Nelipsitele ceainării şi un magazin de suvenire şi am auzit că
a mai deschis un aviariu şi un parc de distracţii pentru copii.
— Poate că asta o să fac în următoarea zi liberă.
Şi-au continuat drumul.
— Mănăstirea era pe aici pe undeva, a spus Piers. Nu sunt
sigur unde. N-a mai rămas nimic din ea, nici măcar ruinele.
Din toate clădirile abaţiale nu mai există decât hambarul.
— Impresionant.
— Ştiu.
—  Nu hambarul. Tu. Felul în care vorbeşti, cum spui
„abaţial”. Abaţial, abaţial… Nici nu-i de mirare că nu mai
avem nicio şansă în faţa englezilor.
Piers a zâmbit.
— La desfiinţare, au fost scoase acoperişurile mănăstirilor,
dar cu hambarele nu şi-au mai bătut capul. Mai ales că noii
proprietari le puteau da o întrebuinţare profană.
— De ce au scos acoperişurile?
—  Ca să se dărâme. În plus, plumbul din acoperişuri era
destul de valoros.
— Şi ce s-a întâmplat cu călugării?
— N-au suferit prea tare, majoritatea. Oricum nici nu erau
mulţi. Anglia era chiar şi atunci o ţară destul de seculară, iar
Henric al VIII-lea n-a făcut decât s-o ajute în această direcţie.
Nu există nimic care să sugereze c-ar fi rămas călugări fără
adăpost, rătăcitori prin sate. Unii şi-au găsit de lucru în altă
parte, tot în biserică. Călugăriţele au avut mai puţin noroc,
aşa se pare. Au rămas practic la mila publică. Unele s-au
căsătorit pentru că ce altceva ar fi putut să facă o femeie în
secolul al şaisprezecelea? Pe atunci nu aveau voie să fie nici
măcar actriţe. Aşa că Henric a desfiinţat practic una dintre
cele două opţiuni pentru o femeie.
Până când au ajuns la hambar, începuse ploaia şi Piers a
descuiat repede uşa.
— Locul acesta are un fior sacru, spuse Georgie după ce au
intrat, în timp ce se scutura de picăturile de ploaie.
 Se uita la tavan, iar Piers stătea în spatele ei.
—  Ceea ce-mi place mie cel mai mult e unitatea spaţiului.
Pare o singură bucată de material, nu sute de scânduri şi
bârne, i-a mărturisit el.
— Nici nu-ţi vine să crezi că lemnul susţine toată clădirea.
—  Gândeşte-te numai de când stă aici clădirea asta, de
vreo treizeci de generaţii, şi totuşi nu s-a schimbat aproape
deloc.
Vocea lui era aproape de urechea ei, atât de aproape încât
Georgie îi simţea respiraţia. Nu-i mai auzise până atunci
vocea în ureche. Timp de atâtea săptămâni, vocea Nicolei
fusese foarte aproape de ea pe scenă, vocea Nicolei îi invadase
gândurile, însă Piers nu mai fusese atât de aproape decât o
dată până acum, tot în acest hambar, cu două zile în urmă,
când a sărutat-o pentru prima dată. Ştia că dacă se întoarce,
el o va săruta din nou.
— Spune-mi, a început ea. Tu şi Nicola sunteţi împreună?
— Am fost cândva.
— Şi acum?
— Acum suntem colegi.
— Eraţi împreună când ai ales-o pe ea să-ţi regizeze piesa?
— Ce importanţă are?
—  M-am întrebat doar dacă te-ai gândit că e cel mai bun
regizor pentru Femeia lui Shakespeare sau dacă a fost un
proiect la care aţi vrut voi să lucraţi împreună pentru că eraţi
împreună.
A rămas tăcut.
— Deci n-o să-mi spui?
— Încerc să-mi amintesc.
— Eşti foarte evaziv. Poate chiar un pic măgar.
— Poate c-ar trebui să revin la „abaţial”, a spus Piers.
— Poate.
Şi atunci ea s-a întors.
 
*
 
 Femeia plecase, patul era abia făcut, cu cearşafuri albe –
nu e nicio îndoială încotro se îndreptau în clipa în care au
intrat în casă. Şi totuşi, nu a fost în pat.
Nu în pat au făcut-o.
A sărutat-o înăuntru, lângă uşă, după ce ea şi-a scos
cizmele de cauciuc.
— Piers.
Probabil că era prima oară că îi spunea pe nume. A
sărutat-o din nou şi mirosea ca ploaia şi ca hambarul vechi
din piatră din care veniseră, dar şi ca amintirea caldă a unei
promisiuni care-i fusese făcută ei cândva în vis despre cum îi
va fi viaţa. Mâinile lui, care abia dacă-i atinseseră pielea până
atunci, i se odihneau calde pe obraji şi miroseau încă a
portocală proaspăt decojită. Degetele i-au mângâiat gâtul şi
au luat-o în jos spre talie, au intrat pe dedesubt în căutarea
sânilor. Când i-a simţit cupa perfectă şi fermă a mâinilor pe
sâni i s-a tăiat respiraţia. I-a dat în jos breteaua sutienului şi
s-a aplecat grăbit să-i înconjoare cu buzele unul dintre
sfârcuri. Mâinile i se mişcau pe curbele corpului ei şi îl săruta
şi ea de parcă ar fi fost nişte adolescenţi în vestibulul casei
părinteşti, gata-gata să fie descoperiţi.
Doar că nu era nevoie s-o facă în linişte, şi nici n-au făcut-
o. Se aflau în casa lui de la ţară şi Piers, care era întotdeauna
atât de reţinut în vorbe, acum nu mai înceta.
— Eşti atât de frumoasă, Georgie. Georgie, te doresc aşa de
mult.
Şi mâinile ei îi căutau pielea, pieptul, braţele, care erau
toate la fel de calde ca şi mâinile ce-i descheiau acum blugii,
alunecând adânc, sub chiloţi.
— Oh, Doamne, i-a şoptit în ureche când a dat, dincolo de
păr, de pliuri, de lobii umezi şi lunecoşi care-i doreau atât de
mult degetele.
Nici măcar nu s-au dus în pat. Dă-l încolo de pat, de
cearşafuri curate, de urcatul scării înguste spre mansardă –
erau aproape goi, acolo, lângă uşă. I-a scos blugii ca să se
poată aşeza în V-ul dintre picioarele ei, să-şi îngroape faţa
acolo. A lins-o şi ea s-a lăsat uşor pe vine, pentru a-i face loc
mai bine, apucându-se cu mâna de maşina de spălat ca să-şi
ţină echilibrul. Şi-a desfăcut tot mai tare picioarele ca să-i
simtă vârful limbii în ea, ca o flacără ascuţită. Iar când a
simţit – când ea a simţit – a ţinut-o în timp ce zvâcnea şi
tresărea, apoi a lăsat-o să cadă uşor peste el. Ea i-a căutat pe
dibuite cureaua, tremurând, şi atunci el şi-a scos chiloţii şi s-
a ridicat. Georgie stătea întinsă pe burtă şi a lăsat-o aşa,
penetrând-o din spate ca să-i poată ţine sânii în mâini în timp
ce o împingea ritmic în maşina de spălat.
— Oh, minunat, a spus el când a simţit. Oh, Georgie.
 
*
 
De unde ştiu? Cum e posibil să ştiu aşa ceva?
Unele dintre cele mai importante scene din viaţa noastră
sunt cele la care nu suntem martori.
Am ştiut pentru că am vrut să ştiu, trebuia să ştiu. Iar ea,
în ore şi zile de discuţii şi certuri şi plânsete şi ţipete şi
ameninţări – ea mi-a spus. Probabil că s-a gândit că dacă
scoate tot, dacă-mi răspunde cinstit la toate întrebările,
spunându-mi exact ceea ce voiam să ştiu, va reuşi poate să
mă păstreze. Pentru că mi-a spus tot, iar când am vrut să
ştiu şi mai mult mi-a spus, până când am aflat cele cinci sau
şase amănunte care mi-au permis să pun totul laolaltă în
cuvinte şi imagini precise pentru a mă autotortura la
nesfârşit.
Mai fusese tentată.
Şi eu mai fusesem tentat.
Într-o dimineaţă, după o petrecere, căutam un CD pe care
nu-l mai ascultasem de ani de zile şi am ascultat o singură
melodie tot weekendul. Cine era, s-a întrebat ea, pentru cine
simţeam eu nevoia să ascult acel cântec?
Un mic rol în Shakespeare, în Central Parc, un Richard al
III-lea pe care-l idolatriza de când era copilă – a invitat-o
acasă la el într-o seară după spectacol, dar ea a spus nu, şi a
venit repede acasă să facă dragoste cu mine.
Nu e vorba doar de tentaţie sau de ocazie. Şi nu e doar un
moment, pentru că e nevoie de mai multe momente ca să
găseşti un loc în care să mergi, să-ţi scoţi hainele. Implică un
impuls, forţa unui moment prelungit.
Ce aţi face, ce aţi risca, pentru a simţi în acest fel? Pentru a
trăi din nou, după atâţia ani, înfiorarea pe care-o simţi când
nu şti ce se va întâmpla în minutul următor?
 
*
 
— Nu ştiu nimic despre tine, a spus ea când s-au întins în
pat. Nu crezi c-ar trebui să ştiu mai multe despre tine?
Venise la ea în cameră după spectacolul de vineri şi acum
erau aici din nou, între matineul de sâmbătă şi spectacolele
de seară. N-au discutat nimic; el a apărut pur şi simplu la
uşa ei, iar ea îl aştepta.
— Ce-ai vrea să ştii? a întrebat-o el binevoitor.
— De exemplu, când e ziua ta.
— 17 iunie, 1956. Şi?
— Şi toate celelalte. Povestea vieţii.
— Bine.
— Nu m-ar surprinde să aflu că ai avut copii.
— Am copii.
— Şi?
— Şi?
— Câţi, câţi ani au? Doamne, ce reticent eşti.
— Au douăzeci şi şase şi douăzeci şi şapte de ani.
— Şi unde stau?
— La Londra, amândoi.
— Şi mama lor?
— Şi ea e la Londra.
— Stai, îl opri Georgie. Faci intenţionat asta.
—  Uite ce e. Chiar nu sunt prea multe de spus. M-am
căsătorit cu Henrietta când eram foarte tineri. Am divorţat de
aproape douăzeci şi cinci de ani. Ea s-a recăsătorit, iar James
şi Hayley au fost crescuţi efectiv de Henrietta şi de soţul ei.
— Ce s-a întâmplat?
— Când?
— Cu căsătoria ta?
—  Oh. Henrietta voia să locuim la Fulham şi să dea
petreceri. Iar eu nu simţeam nevoia să vorbesc cu nimeni zile
întregi.
— Aşa că i-ai părăsit.
— Mi s-a cerut să-i părăsesc.
—  Ţi s-a cerut? Adică, ea n-a vrut să joace după regulile
tale, tu n-ai vrut să te schimbi…
—  Cam aşa ceva. Căsătoria şi arta nu sunt foarte
compatibile.
— Nu înţeleg.
— Ce?
—  Cum ai putut să scrii piesa asta atât de frumoasă,
despre o femeie aşa de caldă şi vie, iar tu să fii totuşi atât de
rece.
— N-aş zice că sunt rece.
— Eu da. Oh, Doamne, aşa aş zice. Uite că am zis-o. Rece.
Şi-a pus degetul pe braţul lui. Vezi? E rece. Brr.
Nu îl cunoştea. Şi poate că tocmai acest lucru o atrăgea.
Georgie avea trei fraţi. Un soţ. Trei băieţi. Un tată pe care l-a
iubit. Foarte mulţi prieteni. Aşa că-i ştia bine pe bărbaţi. Şi
nicio clipă n-ar fi spus despre ei că sunt enigmatici,
misterioşi, complicaţi. Iată însă aici un bărbat care-i era
străin şi pe care nu l-a înţeles imediat. Şi mai era zâmbetul
lui obosit – poate că era într-adevăr rece, aşa cum spunea ea.
Avea o vagă dorinţă de a se îndepărta de el, dar nu voia ca
acest lucru să se întâmple prea curând, pentru că voia mai
întâi să împrumute sau să ia de la el ceea ce avea ea nevoie,
pentru munca şi pentru viaţa ei. Acum avea tot atâta nevoie
de el ca şi de doamna Jordan, tot atâta nevoie câtă avea şi
doamna Jordan de Rosalinda.
 
 *
 
După spectacolul de sâmbătă seara, Nicola a tras-o pe
Georgie deoparte.
— Credeam că a fost doar aseară, a început ea, dar astă-
seară s-a repetat, Georgie. Se întâmplă ceva total diferit.
Vreau să spun că eşti din ce în ce mai bună în acest rol.
— Mulţumesc.
—  Uite, lucrez la un nou spectacol şi mi-ar conveni foarte
tare să stau la Londra toată săptămâna. Merge aşa de bine că
mă gândeam să nu mai vin şi weekendul viitor. Crezi c-ai
avea nevoie de mine?
— Nu, i-a răspuns Georgie neutru.
— Evident, sunt aici Piers şi toată echipa, dacă apare ceva,
dar, sincer, nu văd de ce-ar fi vreo problemă.
Atunci a intrat şi Piers, care s-a rezemat de tocul uşii să
asculte.
— Cred că supravieţuim fără tine, draga mea, a spus el.
Georgie s-a uitat pe furiş la el. Avea privirea limpede,
deschisă, îndreptată direct spre ea. Nu ştia mai multe despre
acest bărbat decât atunci când l-a întâlnit prima dată, dar
prezenţa lui o susţinea aşa cum nu mai simţise de multă
vreme.
 
*
 
Duminică dimineaţa a luat un tren devreme, apoi s-a urcat
într-un taxi şi a venit într-un suflet până acasă; îi era foarte
dor de noi. Liam a văzut-o de la fereastră şi a deschis uşa de
la intrare, ceea ce nu avea voie să facă, dar nu l-a certat.
Era acolo.
Noi toţi eram încă acolo.
Covoarele albastre îi biciuiau parcă simţurile şi nu mai
prididea să ne strângă în braţe.
—  Mami, ai ajuns foarte repede, a spus Fergus. Mult mai
repede decât viteza luminii.
 — Am luat un film, a anunţat-o Liam.
— Lassie! a ţipat Jack.
—  Eu am vrut să spun, s-a supărat Liam. Eu trebuia să
spun asta! Şi i-a dat un ghiont în coaste, iar Jack a început
să plângă.
— Liam, spune-i fratelui tău că-ţi pare rău, l-am atenţionat
eu.
Liam a închis ochii şi i-a strâns tare, punându-şi degetele
în urechi.
—  Îmi pare rău îmi pare rău îmi pare rău îmi pare rău, a
şoptit el în timp ce Jack făcea pe victima, ghemuindu-se, pe
covor, în poala lui Georgie care nici nu apucase să-şi scoată
haina.
—  Doamne, ce-i mai iubesc pe copiii ăştia, mi-a spus ea,
ridicându-şi privirea pe deasupra capului lui Jack care se
ascundea la pieptul ei, încercând s-o întâlnească pe a mea.
Ce fac, îşi zicea ea. Ce naiba fac.
— Bine ai venit acasă, i-am urat eu şi am sărutat-o.
O să termine. N-o să continue cu chestia asta care abia a
început. Spre deosebire de atâţia alţii, prinşi într-o căsătorie
nefericită, cu un soţ cu care nu pot să discute, cu pereţi ostili
şi mobile care-i sufocă, care-şi spun, Asta nu e viaţa mea,
Georgie se consola şi o îmbrăţişa, spunându-şi cu
recunoştinţă, Da, aceasta e viaţa mea. Şi şi-o revendica
înainte chiar de a descoperi cineva că a expus-o riscului.
După-amiaza, în timp ce băieţii se uitau la film, a făcut un
duş, apoi am făcut dragoste. A fost un impuls al ei, să nu-şi
îndepărteze corpul, ci să-l revendice în continuare pe al meu.
Se culcase doar de două ori cu Piers, însă cu mine îşi
petrecuse mii de nopţi, doisprezece ani de nopţi şi, până
acum, cu nimeni altcineva.
Îmi cunoştea atât de bine trupul, prin simţ, prin gust.
Aluniţa de pe pieptul meu despre care credea mereu că e
sfârcul stâng, absolut întotdeauna, până când îşi muta mâna
puţin mai departe. Adâncitura mică şi rotundă din spatele
braţului stâng, semnul de la vaccinul anti variolă. Locul
concav de pe piept, în mijlocul cutiei toracice, suficient de
mare pentru a-şi odihni palma.
Stătea întinsă lângă mine şi a adormit, dar s-a trezit cu un
icnet.
— Ce e? am întrebat-o. Ai avut un coşmar?
—  Doamne sfinte, Peter, copiii sunt jos de capul lor de
aproape două ore.
—  Crezi c-ar trebui să vedem dacă mai există
supravieţuitori?
— Merg eu.
Şi-a pus halatul şi a coborât repede scara, încetinind doar
când s-a apropiat de uşa salonului. Voia să-i ia prin
surprindere, să-i tresalte inima la vederea căpşoarelor loc
înainte de a o zări.
Totul era învăluit în linişte, foarte multă linişte, dar pe
canapea, se vedeau tremurând umerii lui Jack, care se
pregătea să ţipe la ceilalţi doi pentru că l-au făcut să plângă.
Înainte de a apuca ea să zică ceva, Fergus s-a ridicat şi l-a
înconjurat cu braţele.
—  Nu plânge, Jacky. După muzică poţi să-ţi dai seama că
Lassie n-o să păţească nimic.
Georgie s-a strecurat afară fără a fi văzută şi s-a întors sus
la mine. Patul era cald, cearşafurile miroseau a noi, iar eu am
întins mâinile spre ea. Avea pe faţă lacrimi mari şi rotunde,
care rămăseseră acolo ca nişte picături de ploaie pe parbriz.
— Te iubesc, a şoptit ea şi, până când am aflat, acea după-
amiază mi-a rămas în minte ca una dintre cele mai frumoase
pe care le-am avut de multă vreme.
Oh, Georgie, nu eram destui noi cei care te adoram? De ce
ai mai avut nevoie de încă unul?
 
*
 
La Londra, nu l-a văzut toată săptămâna. M-a văzut pe
mine şi pe copii. După şcoală, i-a dus la muzeul de ştiinţe. Au
băut ceaiul în oraş. Şi în semn de penitenţă le-a călcat micile
cămăşi albe de şcoală; mi-a dus pantofii la reparat. O să fie o
soţie bună. O mamă bună.
Mai era însă celălalt lucru – pe care ar fi putut să-l facă
fără să ştie nimeni. Nimeni. După ani de viaţă de familie trăită
la comun, mai ales pentru o mamă, avea din nou o viaţă
particulară, avea un secret al ei, era o euforie periculoasă ca
atunci când a rămas însărcinată prima dată şi nu a spus
nimănui, nici măcar mie.
Şi pentru că nu intra în viaţa de familie, aproape că nu s-a
întâmplat.
Nici nu s-a întâmplat.
Şi totuşi, nu mai era la limită, depăşise linia, şi îşi dădea
seama acum că nu mai vrea nimic altceva decât să stea în
bucătăria ei înghesuită de la subsol şi să-i ajute pe băieţi la
citire. Să stea acolo şi să le dea să mănânce nugget de pui.
O să fie o soţie bună. O mamă bună.
 
Pentru mine, săptămâna aceea nu s-a deosebit cu nimic de
săptămânile precedente sau de cele următoare, dar acum,
când privesc în urmă, văd că există detalii, scăpări, lucruri pe
care le-aş fi văzut dacă m-aş fi gândit să mă uit. În acea
perioadă însă eram atât de atent la aspectele marginale ale
vieţii lui Georgie – la piesele care se îmbinau într-ale mele, la
acele fragmente care se alăturau familiei noastre – încât nici
nu mi-a trecut prin minte să văd ce se află în centru.
M-a însoţit la cina cu un client, era o seară la V & A, cu
îmbrăcăminte de mare ţinută. Aşa ceva nu făceau niciodată la
New York – revista era mult prea ieftină –, dar în încercarea
de a intra pe piaţa europeană cheltuiau şi ei, pentru o dată, o
groază de bani. Au angajat o formaţie şi au comandat o masă
scumpă. Venise şi preşedintele de la New York.
—  Ei, i-a spus el lui Georgie, bănuiesc că acum, după ce
soţia lui a devenit o actriţă celebră, Pete îşi va prezenta
demisia.
Era roşu la faţă din cauza vinului şi puţin transpirat şi
încerca să se ridice la înălţimea lui Georgie.
 — Nu prea cred.
—  Probabil că acum o să-l iei cu tine la Hollywood. Nu e
nevoie s-o mai facă pe reporteraşul, a continuat el şi a
început să râdă, scoţând nişte sunete cam ca he he he.
— Ai văzut piesa? l-a întrebat Georgie.
—  Nu încă. Dar am auzit numai lucruri bune despre ea.
Formidabile, chiar.
— Ah, da.
—  Soţia mea… a spus el apoi, ca şi cum s-ar fi justificat,
sau şi-ar fi cerut scuze, şi Georgie s-a încruntat.
Unul dintre lucrurile care o scoteau din sărite era atunci
când cineva insista să vorbească despre cariera ei, ca şi cum
ar fi ştiut câte ceva despre ea, fără să aibă măcar decenţa să-
şi cumpere un bilet la spectacol. Indiferent cât de prost o
ducea cu banii, ea vedea piesa, cumpăra cartea, mergea la
vernisajul expoziţiei. Şi asta i se trăgea de la una din vorbele
celebre ale tatălui ei: Dacă-l ştii pe cântăreţ, spunea el
întotdeauna, ascultă şi cântecul, pentru numele lui Dumnezeu.
Îmi dădeam seama că era gata să pornească pe tema asta
la atac împotriva preşedintelui – şeful şefului meu – ceea ce n-
ar fi fost, poate, cel mai bun lucru pentru cariera mea, aşa că
am intervenit.
— Nu vrei să dansăm? am întrebat-o.
—  Sigur că da, mi-a răspuns ea zâmbind. Ca cine vrei să
dansez? Ca Greta Garbo? Ca Bette Davis?
Şi am dansat.
Dansam rar împreună şi nu prea ne potriveam, deşi
Georgie luase, de-a lungul timpului, numeroase lecţii de dans
şi de mişcare. Ne simţeam însă bine să dansăm, să ne
atingem…
— Te vreau înapoi, i-am spus.
— Cum adică? m-a întrebat ea repede, deloc în stilul Gretei
Garbo.
—  Adică „înapoi”. Opusul lui „să fii plecată”. Mi-e dor de
tine.
— Şi mie mi-e dor de tine.
 Şi-a strâns mai tare braţele în jurul gâtului meu, uşurată
că eram total neştiutor. Şi-a dat seama, bineînţeles, că nu are
de ce să-şi facă griji. Aproape că uitase. Putea să facă tot ce
vrea. Aveam încredere în ea.
 
*
 
Băieţii au fost aşa de fericiţi că li s-a întors mama acasă,
încât s-au hotărât să uite că va pleca din nou peste patru zile.
Cu o seară înaintea întoarcerii în Dorset, când l-a învelit pe
Fergus, ochii băiatului s-au umplut de lacrimi pe care şi le-a
şters furios.
— Nu vreau să te duci. Vreau să stai cu mine.
— Nu pot să stau, scumpule, i-a spus ea zâmbindu-i blând
şi mângâindu-i firele rebele de pe creştetul capului, cele care
nu se aşezau niciodată.
S-a întrebat dacă va fi vreodată mai uşor sau dacă va simţi
întotdeauna cum i se sfâşie inima ori de câte ori o vor ruga
băieţii să nu plece. Sunt mama lor, şi-a spus ea, şi au nevoie
de mine. Dar şi-a amintit în acelaşi timp şi de starea de
imponderabilitate, de bucuria pură provocată de această
stare, pe care o simţea de îndată ce pleca.
— Atunci vin şi eu cu tine, nu s-a lăsat Fergus.
— Trebuie să te duci la şcoală.
— Tâmpită aia de şcoală, a spus el şi a întors capul.
Georgie a văzut două lacrimi căzând pe pernă.
—  Uite cum facem, a început Georgie, adoptând un ton
înfrigurat şi conspirativ – un secret doar al lor. Îţi aduc ceva.
Un cadou. Ce-ai vrea să-ţi aduc?
A stat să se gândească un pic, părând să-şi vină o clipă în
fire.
—  Dacă vezi nişte cămăşi frumoase, cumpără-mi şi mie
una, a spus el înseninându-se, pentru a izbucni imediat în
nişte suspine sfâşietoare, ăă… mărimea… mea.
A mai stat cu el o vreme, mângâindu-l pe spate, aşteptând
să adoarmă. În cele din urmă, când nu s-a mai foit şi l-a auzit
respirând regulat, s-a ridicat uşor de pe pat.
— Nu, mami, nu.
— Nu pot să plec?
— Nu, a spus el. Niciodată. Să intri să vezi ce fac. Să intri
tot timpul să vezi ce fac. În fiecare minut.
— Bine, i-a răspuns ea şi a ieşit încet din cameră.
— În fiecare minut.
Când a ajuns în hol, a strigat-o.
— M-am răzgândit. M-am răzgândit, mami.
Părea speriat şi ea s-a întors repede la el.
— Şşş, a făcut Georgie, temându-se să nu-i trezească şi pe
ceilalţi doi. Ce-ai zice dacă stau pe jos, afară, lângă uşă?
— Bine.
— Până când adormi.
— Da.
S-a aşezat cu picioarele încrucişate pe jos, sprijinindu-se
de perete, şi neavând ce să facă sau vrând să nu se
gândească la nimic a început să numere, încet, un număr
pentru fiecare respiraţie, a numărat până la trei sute şi era
sigură că Fergus a adormit.
—  Mami, l-a auzit însă, îmi pare rău că trebuie să spun
asta, dar pe tine te iubesc un pic, un pic mai mult decât pe
tati. Doar un piculeţ. Câteodată mi se pare că sunt un omuleţ
drăguţ, dar tati crede că nu, nu poţi să fii un omuleţ drăguţ
pentru că tu eşti fratele cel mare. Dar tu mă laşi să fiu un
omuleţ drăguţ. Şi de-asta pe tine te iubesc un pic mai mult
decât pe tati.
—  Mamele se pricep mai bine să-i lase pe băieţii lor să fie
omuleţi drăguţi.
— Te iubesc.
— Şi eu te iubesc.
— Să mai stai, mami.
— Mai stau.
— De cate ori pleci, cred că n-o s-o mai văd pe mami.
— Fergie, mami se întoarce întotdeauna. Întotdeauna.
 Georgie a adormit pe podea şi s-a trezit mai târziu, după ce
a adormit, în cele din urmă, şi Fergus. Pentru că i s-a făcut
frig, a venit în dormitor şi şi-a pus repede pijamaua, apoi s-a
urcat în pat. S-a lipit cu faţa de mine, pe întuneric şi m-a
sărutat pe obraz. M-am foit puţin, iar ea a spus o scurtă
rugăciune lângă umărul meu. N-am mai vorbit până
dimineaţa.
— N-o să fie întotdeauna aşa, Peter.
Cât de încărcate mi se par acum cuvintele ei de ceea ce
aveam să aflu în curând. Se referea la timpul scurt petrecut
de noi împreună, scuzându-se pentru programul încărcat.
Peste câteva săptămâni era ziua ei de naştere, împlinea
patruzeci de ani, şi nici nu am avut timp să discutăm despre
asta, despre cum ar vrea s-o sărbătorească. Într-un fel, fiind
veniţi de curând în oraş, era mult mai simplu pentru că nu se
punea problema unei petreceri. Când am împlinit eu
patruzeci de ani, Georgie a organizat ceva extraordinar, a
invitat patruzeci de prieteni, care au contribuit cu câte un
cântec pentru un CD special pe care l-a înregistrat ea în
secret şi l-a împărţit tuturor oaspeţilor. Era imposibil să
concurez cu aşa ceva.
— Se apropie ziua ta, i-am spus eu în timp ce îmi puneam
cravata.
S-a afundat şi mai tare în pat.
— Nu-mi aduce aminte.
— Ce ai vrea să facem?
— Ce face toată lumea. Să ne întoarcem în trecut. Cred că
în o mie nouă sute optzeci şi nouă ar fi foarte bine.
— O să mă ocup eu de asta.
Era şase şi jumătate dimineaţa, încă întuneric. Ea stătea
întinsă în pat, cu ochii închişi la lumina de care aveam eu
nevoie ca să mă îmbrac, pe jumătate adormită şi dorindu-şi
să rămână aşa pentru că, după ce plecam eu la şapte fără
zece, putea să mai doarmă încă o jumătate de oră, după care
îi scula pe băieţi şi începea ritualul de dimineaţă cu micul
dejun, îmbrăcatul, căutarea ghiozdanelor şi punerea înăuntru
a caietelor de teme, a treningurilor, a echipamentului de înot,
apoi plecarea la şcoală.
Deşi îi plăcea uniforma de şcoală, Jack îşi punea mai întâi
hainele obişnuite, se distra cu jucăriile, iar când intra ea,
ridica privirea şi întreba „Azi mergem la şcoală” cu atâta
nevinovăţie încât nici nu puteai să te superi pe el, dar Georgie
se supăra totuşi întotdeauna. Cel mai greu era cu Liam, care
protesta tot timpul. Şosetele erau prea strâmte. Îl deranja
cămaşa. Pantalonii erau prea largi. Şi când îi conducea pe
scări în jos, intonând „Pantofii şi sacourile! Pantofii şi
sacourile!”, Liam tot mai găsea un pretext ca să se întoarcă şi
să-şi pună altă curea.
M-am aplecat s-o sărut şi să-mi iau rămas-bun.
—  O să fie mai bine, mi-a spus ea, întinzându-se şi
punându-mi mâna caldă pe obraz. Nu ştiu când, dar aşa o să
fie.
— Ştiu foarte bine că ceea ce faci e epuizant.
A dat uşor din cap, zicându-şi însă, Epuizant – nu.
Amuzant. Euforic. În câteva ore va fi din nou în drum spre
Dorset, spre teatru, spre doamna Jordan, spre el. Pentru
Georgie epuizantă era revenirea la propria-i viaţă. Să-i împace
când se ceartă. Să ducă hainele la curăţătorie. Să măture în
bucătărie absolut după fiecare masă. Să-i facă să se încalţe în
fiecare dimineaţă.
 
*
 
Un rol preferat? Da, bineînţeles, domnişoară Williams.
Toate actriţele au un rol preferat, iar al meu a fost
întotdeauna cel al Rosalindei.
Am jucat acest rol timp de douăzeci şi şapte de ani,
prima dată când eram însărcinată cu Dodee şi ultima,
acum doi ani, când aveam cincizeci şi patru. Rosalinda.
Cât de puternică e draga de Rosalinda. Ştie ce-i place şi
se dăruieşte cu totul. Cred din toată inima, pot să jur
 chiar, că Rosalinda mi-a oferit cele mai minunate clipe pe
scenă.
Îmi amintesc cu deosebire de o seară, domnişoară
Williams, când am interpretat-o pe Rosalinda la Bath.
Sala era foarte plină; după aplauze şi admiraţia arătată
ai fi zis că sunt abia la începutul carierei, nu aproape de
capătul cursei. În ceea ce priveşte interpretarea, reuşind
să uit timp de o oră, o oră şi ceva, de toţi cei de la Busby
şi de diversele nelinişti care mă deprimau în general,
credeam sincer, iar aceasta era şi opinia câtorva critici
care mă cunoşteau de la prima mea apariţie la Londra,
că eram în acel moment o actriţă mai bună decât
fusesem vreodată. Aţi fi rămas surprinsă să vedeţi cu
câtă ardoare urmau toţi ceilalţi actori puţinele
instrucţiuni pe care le dădusem la repetiţii; mulţi dintre ei
şi le notaseră în carneţele.
Cât timp jucam, îmi scoteam cât puteam mai mult din
minte pe duce şi pe copii, dar se întorceau apoi cu forţă
îndoită, deranjându-mi şi derutându-mi visele într-o
asemenea măsură încât aproape că nu mai suportam.
Eram nevoită să mă ridic în capul oaselor în pat şi să
stau aşa jumătate din noapte, parcă simţind că n-ar
trebui să mai văd vreodată pe cineva de la Bushy. I-am
scris despre asta ducelui, iar el mi-a răspuns că e
absurd să simt aşa ceva, dar nu aveam leac pentru
visele mele agitate.
 
*
 
În camera ei de hotel din Dorset, el nu i-a spus, „M-am
gândit la tine toată săptămâna.”
Nici ea n-a spus, „Ce-o să facem?”
Niciunul nu a numit ceea ce s-a întâmplat o greşeală.
Au discutat în schimb despre spectacol.
— Ai fost minunată. Publicul te-a divinizat.
— Am simţit asta. Păcat că n-a fost şi Nicola.
— Îţi pare rău că nu e aici, nu?
 — Nu neapărat.
Au râs.
— Acum, simt spectacolul ca fiind al meu, a spus Georgie.
Sincer. Mă rog, în afară de final.
Privirea ei plină de speranţă l-a făcut din nou să râdă.
— Nu i-ai spune domnului Shakespeare să schimbe ceva în
vreo piesă, nu?
— La el nu e nevoie.
— Nu fă pe deşteaptă. Sunt necioplit pentru că îmi ceri să
schimb ceea ce-am scris. Sunt cuvintele mele.
— Sunt cuvintele ei.
— Eu am făcut-o să le rostească.
— Ea ţi le-a pus pe hârtie. N-o să te las în pace, spuse ea,
furioasă c-o tachina.
— Îmi dau seama. Cred c-o să te bucure să afli că am cerut
şi alte păreri asupra finalului. Mai mult aici decât la Londra.
Aici sunt oamenii pământului. Am încredere totală în ei.
— Până şi în Turrock?
— Ei, asta-i. Pe el nu l-am întrebat.
—  Şi ce au de comentat aceşti oameni ai pământului
despre final?
— Hai să zicem că eşti în avantaj.
— Mă bucur să aud asta.
— Dar vestea cu adevărat fantastică e că prietenul Nicolei,
Richard, jură că vine să vadă spectacolul în următorul
weekend.
— Nicola zicea c-o să vină în weekendul ăsta.
—  A intervenit ceva, a răspuns Piers ridicând din umeri.
Dar vine şi când o să vină sunt sigur c-o să vrea spectacolul
în West End. O să-i placă la nebunie, Georgie. Nu se poate
altfel.
Expresia lui Piers a devenit dintr-odată gravă, iar ridurile
din jurul ochilor săi zâmbitori au dispărut.
—  Oricât de frumos e spectacolul, pe tine abia pot să te
urmăresc. Parcă m-aş uita la soare.
S-a apropiat şi mai tare de ea.
 Proximitatea, asta să fi fost tot, apropierea a două trupuri
încălzite de triumful serii, amintirea senzaţiei de apropiere?
Fără alte cuvinte, au început să se dezbrace.
Dacă trebuie să vorbească despre asta, vor aştepta cât se
poate de mult. Discuţia ţinea de vieţile lor reale. Iar asta era
altceva. Georgie se afla într-un hotel de gară, la ţară, la mulţi
kilometri de Londra, de soţ şi de copii, la mii de kilometri de
locul în care trăia cu adevărat. Iar aici, juca sub un acoperiş
vechi de şapte secole, spunea povestea vieţii unei femei
născute cu două secole înainte de a exista ea, făcea dragoste
într-un hotel în stil Tudor, cu un bărbat pe care-l cunoştea
extrem de puţin.
Acum trebuia să descopere, să-l aibă pe acest bărbat. Era
aici ceva inestimabil, ceva care sfida dragostea, vina, datoria
morală. Dacă soarta e atât de favorabilă, o îmbrăţişezi.
Atâţia ani dusese dorul companiei unor oameni ca acesta,
iar acum trupul ei îşi amintea cum e viaţa adevărată. Ca şi
cum ai fi afară în vânt şi soare, după o zi petrecută într-o
pivniţă. Şi cu cât avea mai mult, cu atât simţea nevoia de şi
mai mult.
 
*
 
De multă vreme aveam sentimentul că ştiu tot ce era de
ştiut despre Georgie. Poate că mai ştiu încă, dar acum e vorba
de o cunoaştere remanentă, deteriorată sau pe cale de a se
deteriora. Şi nu mi-e de niciun folos în afară de a vă spune
povestea.
Piers nu ştia nimic despre ea, iar eu ştiam totul, dar ce mai
conta din moment ce el a avut-o?
Ştiam lucruri stupide – că întotdeauna alege maşina de
curse când jucăm Monopoly, că alege creionul verde când
jucăm Sorry, că atunci când dăm cu banul ea alege aversul.
Ştiam că-i place să mănânce salata cu suc de lămâie, cafeaua
cu lapte, dar fără zahăr, friptura bine făcută. Ştiam că-i plac
în secret melodiile country („poveştile, bietele suflete sfâşiate
de dragoste!”), dispreţuia jazzul, prefera fotografiile
tablourilor, dar nu avea răbdare să se uite la un documentar.
Ştiam că nu putea să se uite la un bunic tânăr ridicându-şi
nepotul pe umeri fără să-i fie cumplit de dor de tatăl ei, care
nu a putut să facă asta cu niciunul din copiii noştri.
Şi mai ştiu că n-ar fi făcut niciodată ceea ce a făcut dacă
tatăl ei ar fi trăit.
Fergus Connolly şi-a adorat unica fiică şi, deşi şi-a iubit la
fel de mult cei trei băieţi, pe mine m-a făcut întotdeauna să
simt că aş fi fiul pe care nu l-a avut niciodată. Am devenit
parte din viaţa familiei lor, epava adunărilor, ritualului,
băutului, întotdeauna se bea, chiar de la început, şi deşi
Georgie mă cam dezumfla spunându-mi, cu nonşalanţă, „Oh,
aşa se poartă cu toată lumea”, ştiu că mă bucuram de o mare
atenţie din partea lui. Mama lui Georgie era aproape
inexistentă acolo, picta în altă cameră sau turna tăcută de
băut, aducea gustări – nu era exploatată, ci doar
independentă. De fapt, mariajul lui Fergus şi Perl a fost unul
dintre cele mai egalitariste pe care le-am văzut eu în generaţia
respectivă.
Nu însă Pearl a fost cea care m-a integrat în familie, ci
Fergus, care fuma ţigări fără filtru şi timp de patruzeci de ani
a băut, în fiecare după-amiază, după muncă, două halbe la
Calul Alb, Fergus, care spunea, Fiecare zi de pe pământ e o
binecuvântare şi Când mor, vreau să-mi fie rău.
Mi-l voi aminti mereu pe Fergus în ziua în care m-am
căsătorit cu Georgie. Trebuia să plecăm devreme, să începem
luna de miere, dar ne-am simţit atât de bine la petrecere încât
am plecat printre ultimii.
— Să ai mare grijă de fetiţa mea, îmi tot repeta Fergus.
Fetiţa mea. În ziua nunţii noastre, Georgie avea treizeci şi
patru de ani, eu treizeci şi şase, era însărcinată în patru luni,
dar ne simţeam mai tineri – cu futonul nostru jerpelit şi cu
câteva cutii în care ne ţineam lucrurile, duceam categoric o
viaţă de oameni mai tineri. Pentru el eram copii – cum se
poate să fi ajuns fetiţa lui, singura lui fiică, la o asemenea
vârstă? Ne-am căsătorit în aceeaşi biserică în care se măritase
şi Pearl cu aproape patru decenii în urmă. El avea şaizeci şi
opt de ani şi se pensionase în primăvara trecută.
Fergus se uita la Georgie, care dansa cu fratele ei Tom, iar
alături, mama ei dansa cu Brendan, un alt frate.
Mama şi fiica nu semănau deloc: Pearl era delicată, cu
părul scurt, ca o vrăbiuţă, după cum v-am mai spus, iar
băieţii o porecliseră cu multă dragoste Micuţa Perlă şi o
tratau ca pe un fel de mamă-păpuşă. Georgie era mult mai
înaltă, mai solidă, cu părul lung şi ondulat, cu un râs
dezlănţuit. Era absolut imposibil să vezi ceva din mamă la
fiică, dar Fergus le studia, uitându-se de la una la alta, şi ştiu
că exact asta vedea.
Îşi ţinea paharul cu bere la piept, legănându-şi celălalt
braţ.
Puţinii musafiri rămaşi se mai învârteau în jurul lui, iar
printre ei soţia, fiica şi fiii. Era în această ţară de mai bine de
patruzeci de ani, dintre care treizeci şi nouă fusese însurat cu
mama lui Georgie. A clătinat din cap.
— Ştii cât timp e între tine şi mine? m-a întrebat el. M-a
privit atent şi a ridicat mâna să văd. Distanţa dintre degetul
mare şi arătător era de aproape trei centimetri.
După patru luni era mort.
Moartea tatălui ei – un infarct, neaşteptat, cu doar câteva
săptămâni înainte de naşterea lui Fergus al nostru – a
proiectat-o pe Georgie într-o sferă pentru care nu era
pregătită şi poate că nu e nici acum. N-aş putea să spun că
Georgie a trecut vreodată peste asta. Relaţia ei cu mama nu
era dificilă, dar n-a fost niciodată atât de apropiată cum a fost
de tatăl ei şi, deşi îşi iubea fraţii, nu îi erau decât fraţi şi
nimic mai mult. Tata a fost deschizătorul ei de drumuri, cel
care a pus-o pe calea ei în lume, iar când n-a mai fost el,
probabil că nici nu i-a fost greu să se poticnească.
Şi n-ar fi făcut niciodată ceea ce a făcut dacă ar fi existat o
cât de mică şansă ca el să afle.
 
 *
 
Cea de-a patruzecea aniversare a zilei de naştere a lui
Georgie. Nu mă aştepta deloc – sărbătoriserăm cu o seară
înainte de plecarea ei în Dorset, cu trei zile înainte de ziua
propriu-zisă. I-am lăsat pe copii să aleagă genul de petrecere,
aşa că am luat cina la Pizza Express şi am continuat acasă cu
tort de ciocolată, făcut de Emma, ajutată de băieţi. Peste tot
erau decoraţii aniversare, lipite cam la nivelul taliei. Ziua lui
Georgie era sâmbătă şi, deşi urma să vină acasă duminică
dimineaţa, m-am hotărât să plec cu trenul în Dorset ca să-i
fac o surpriză. Voiam să fac un măreţ gest romantic, să-i
dovedesc cât o iubesc.
Acum mi-e limpede că aş fi putut s-o simt cum se
îndepărtează, deşi am simţit probabil aşa cum auzi de
exemplu o sirenă pe o stradă aglomerată dintr-un oraş mare,
intuieşti presiunea, dar nu şti din ce direcţie vine sunetul şi
nici dacă trebuie să-i faci loc.
Emma a fost de acord să rămână cu băieţii peste noapte,
aşa că am luat un tren de după-amiază, sperând s-o prind la
teatru între matineu şi spectacolele de seară. Am preferat să
nu mă duc la matineu, pentru că ştiam că dacă mi-ar auzi
râsul sau m-ar zări în public, ceea ce precis s-ar fi întâmplat,
ar fi fost deconcertată. Ar fi fost neliniştită – ce s-a întâmplat?
de ce am venit? s-a întâmplat ceva cu băieţii? – şi nu voiam să-
i stric spectacolul.
Taxiul pe care l-am luat de la gară m-a scos din oraş şi,
când a intrat pe drumul de ţară spre hambar, am fost sigur
că taximetristul a greşit.
— Nu, i-am spus eu. Vreau să ajung la Teatrul Hambarul
Parohial.
Nu vedeam decât un hambar enorm din piatră, care n-ar fi
putut în niciun fel servi unui scop atât de înalt.
— Ăsta e, amice, mi-a spus el.
Nu eram deloc convins, dar am coborât, lăsând uşa
deschisă şi sacoşa pe banchetă.
 —  Poţi să aştepţi un minut? l-am întrebat. Vreau doar să
mă asigur că e aici.
Pe măsură ce mă apropiam, hambarul mi se părea elegant,
dar oarecum primitiv, o structură la fel de veche ca şi
pământul pe care mă aflam. Georgie îmi povestise despre el,
dar mi-am dat seama că nici n-o ascultasem prea bine. Era
atât de imens, atât de medieval. Nici nu părea făcut de mâna
omului, ci mai degrabă un monolit natural care se înălţa
direct din inima pământului. Am deschis uşa grea din lemn,
aşteptându-mă să văd tractoare uriaşe sau baloturi de paie,
dar am intrat categoric într-un teatru. În dreapta era un
ghişeu mic, în stânga un băruleţ intim şi un stand cu
răcoritoare, în faţă o masă lungă şi joasă cu teancuri de
programe. Iar în spate era un spaţiu ca o peşteră, atât de slab
luminat încât n-am văzut nici scena, nici decorurile.
La ghişeu era o tânără de care m-am apropiat, i-am spus
cine sunt şi am întrebat de Georgie.
— Oh, au plecat cu toţii. E foarte puţin timp între matineu
şi spectacolele de seară şi precis c-au dat o fugă să mănânce.
Dar mai staţi pe aici, uitaţi-o pe regizoare.
M-am întors şi am văzut-o pe Nicola care se îndrepta
grăbită spre uşă.
— Bună ziua. Sunt Peter Martin. Soţul lui Georgie.
— Ah, da, sigur, mi-a spus ea, întinzându-mi mâna.
Georgie nu ne-a spus că vii.
— E o surpriză. E ziua ei.
— Ce grozav. O să fie încântată. Dar ne-am ocupat de asta
– ceva de băut după ultimul spectacol, cu toată echipa. Şi
ceva mai târziu vine şi un producător foarte important.
— Mi-a spus Georgie. Ştii unde pot s-o găsesc?
—  Precis s-a dus la hotel să se odihnească puţin pentru
diseară. Eu merg acum în oraş şi te duc bucuroasă.
— Nu e nevoie, i-am răspuns. Mă aşteaptă taxiul.
— Foarte bine. Ştii că stă la Lebăda Neagră?
Am dat din cap.
 — Georgie e la camera douăzeci şi şase. La etaj. La recepţie
nu e aproape niciodată nimeni şi mă îndoiesc că are cine să te
îndrume. Dar ne-au făcut un tarif excelent, aşa că nu putem
să ne plângem prea mult, a spus ea zâmbind, îndreptându-se
spre uşă.
—  Ce clădire! am început eu păşind alături de ea, dar
privind înapoi, în încercarea de a o vedea cât mai bine.
— Aşa e. Nouă ne place la nebunie.
—  Mulţumesc pentru ajutor, i-am spus la despărţire, în
faţa hambarului. Abia aştept spectacolul de diseară.
— Ţine pumnii strânşi să fie bine. Ca să fiu sinceră, totul e
pe umerii lui Georgie. Dacă lui Richard Archibald îi cade cu
tronc, putem spera să vedem Femeia lui Shakespeare în West
End.
— Ştiu. Succes.
Nicola a traversat şi s-a dus la maşina ei, iar eu i-am spus
taximetristului să mă ducă la hotel, o clădire în stil Tudor din
centrul oraşului. Înghesuit între o cârciumă veche şi o
farmacie, hotelul era uşor înclinat spre stânga, părând astfel
că e gata-gata să se prăbuşească dacă vreuna din celelalte
două clădiri ar fi fost scoasă de acolo. „Are parfumul
vremurilor trecute”, îmi spusese Georgie.
Am văzut în apropiere o florărie şi m-am dus repede să-i
cumpăr o duzină de trandafiri în culoarea piersicii.
În holul întunecat nu era nimeni care să-mi arate drumul,
aşa că m-am descurcat singur prin labirintul de culoare şi
scări până la camera de la etajul doi unde îmi spusese Nicola
că stă Georgie.
La prima mea bătaie în uşă nu a răspuns nimeni şi, dacă
mi s-ar îngădui să rescriu acel moment al vieţii mele, nici n-ar
fi existat vreodată un răspuns. M-aş fi întors şi aş fi ieşit din
hotel; aş fi băut o bere la cârciumă şi aş fi luat apoi masa; aş
fi căutat-o pe Georgie după spectacol. Eu însă am aşteptat,
am ascultat, apoi am bătut din nou, mai tare.
Când a deschis uşa, sprâncenele îi erau ridicate a
întrebare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fiu vreun membru al
echipei – Da, cu ce pot să te ajut, ce s-a întâmplat?
I-am întins trandafirii pe care-i adusesem.
—  Peter. Sprâncenele i s-au lăsat în jos, zâmbetul s-a
prăbuşit. Eu… eu… eu… Mi s-a aruncat în braţe de parcă ne-
am fi aflat într-o maşină gata să intre într-un copac, iar
acesta era singura modalitate de a mă salva.
— Nu e nimic, am liniştit-o. Nu s-a întâmplat nimic. Am…
Şi atunci l-am văzut. Într-o scenă care mi se răsuceşte de
atunci în minte, stă pe pervazul din lemn al ferestrei şi nu se
uită nici la mine, nici la Georgie, ci foarte detaşat, studiat, la
patul nefăcut.
Nu s-a repezit niciunul să-mi explice că lucrurile nu stau
aşa cum par. Georgie s-a agăţat de mine, tremurând.
Nu era nimic de spus şi nici n-a spus nimeni nimic. Îmi
întinsesem din reflex mâinile s-o susţin pe Georgie, dar apoi
mi s-au lăsat fără vlagă pe lângă corp. Sacoşa mi-a alunecat
de pe umăr, trandafirii au căzut pe jos.
Să spun că eram înmărmurit? Furios? Că nu-mi venea să
cred? Simţeam toate acestea, dar mi se părea mai ales că a
explodat o grenadă şi mi-a făcut tot corpul fărâme, iar eu
trebuia, doar prin puterea voinţei, să ţin aceste bucăţele la un
loc, să-mi adun corpul pentru a fi în stare să traversez
încăperea.
— Ce-ai făcut? am şoptit cu voce răguşită. Ce-ai făcut?
Voiam să-l strâng de gât, dar m-am repezit doar la el.
—  Uite, a început el, ridicându-se. Aşa nu e bine. Să fim
rezonabili.
Bătaia a început acolo, lângă fereastră, unde se afla el, dar
ne-am mutat spre Georgie.
— Jigodie, jigodie, jigodie, spuneam întruna. Îl loveam
neîncetat cu pumnii, în timp ce Georgie ţipa la mine să mă
opresc. Nu mă opream, nu puteam. El îmi para expert
loviturile. Ştia ce face. Eu ţinteam spre faţă, spre gât. M-a
lovit tare în stomac. Credeam c-o să-l omor, nu puteam să mă
gândesc la altceva decât că-l omor. Simţeam în gură gust de
metal şi carne putredă, gustul furiei.
 Când a prins ocazia, m-a dat la o parte şi s-a îndreptat spre
uşă.
— Eu plec, a spus el. Georgie, te simţi bine?
Georgie, care stătea în mijlocul camerei, cu palmele în sus,
şi plângea, n-a reuşit decât să dea slab din cap. M-am
sprijinit de o masă, respirând greu. Piers s-a oprit în prag, ca
să cuprindă parcă întreaga încăpere.
Era dramaturg, probabil că aprecia punerea în scenă.
— Treizeci de minute, Georgie, a spus el încet. Se referea la
cortină.
M-am năpustit şi am dat cu piciorul în uşa care s-a închis
în urma lui. Voiam să-l mai lovesc, voiam s-o lovesc pe ea.
Aceste porniri m-au năpădit ca un val de greaţă şi mi-am
strâns pumnii mai tare, apăsându-i de coapse.
Ochii lui Georgie erau măriţi şi înspăimântaţi, aţintiţi
asupra mea.
— Nu pot să cred. Nu pot să cred că se întâmplă aşa ceva,
a spus ea venind spre mine.
—  Nu mă atinge, am repezit-o, la fel de înspăimântat de
mine însumi pe cat era şi ea.
Faţa îi era contorsionată, obrajii roşii şi se făceau tot mai
roşii. Tot capul îi era acoperit de cârlionţi prinşi cu sute de
agrafe şi era îmbrăcată într-o cămaşa albastră cu dungi pe
care nu am recunoscut-o, o cămaşă bărbătească şifonată şi
mare.
Cămaşa lui.
— S-a terminat în clipa asta, a spus Georgie. Chiar acum.
N-o să se mai repete. Îţi promit. Oh, Peter, a început, dar
vocea i s-a frânt. Îmi pare tare rău.
În cele din urmă n-a mai încercat să mă atingă şi a rămas
aşa, în mijlocul camerei, cu faţa monstruos de contorsionată,
lucind de lacrimi şi muci.
— De când durează? am întrebat-o.
—  Doar de când am venit în Dorset. La Londra n-a fost
nimic. Doar în aceste trei weekenduri.
Trei weekenduri.
 Ce înseamnă trei weekenduri într-o viaţă?
Puteau fi şterse, îndreptate în vreun fel sau erau suficiente
pentru a schimba pe veci câteva vieţi?
— N-am vrut să se întâmple asta. Mă crezi, nu-i aşa?
— Dacă te cred? Ce naiba-i în capul tău? Tremuram şi mi-
am apucat umerii cu mâinile, încercând să mă opresc.
Mai târziu, am vrut să aflu fiecare amănunt, fiecare clipă
din ceea ce se petrecuse între ei, dar momentan nu doream
decât ca timpul să se întoarcă şi ca eu să fi pierdut trenul sau
să nu fi venit deloc, şi astfel să nu fi aflat niciodată.
Eram dezgustat că-mi doream aşa ceva, că tânjeam, nici
mai mult, nici mai puţin, după nevolnica ignoranţă. Şi pentru
că nu voiam să fac ceea ce trebuia să fac – să mă reped la ea,
s-o pedepsesc, s-o lovesc, s-o lovesc şi s-o lovesc – ar fi fost
mai bine să nu fi aflat.
— Vii cu mine, i-am spus.
—  Oh, Peter. Mulţumesc, mulţumesc – de parcă s-ar fi
terminat, de parcă aş fi şi iertat-o pentru ceea ce încă nici nu
înţelegeam bine că a făcut.
— Acum.
— Da. Sigur. Diseară.
— Acum.
Uşurarea i-a dispărut.
—  Nu avem dublură, a spus ea încet. Trebuie să joc. Dar
după aceea.
— Anulează.
—  Nu pot. Te rog să înţelegi. Te rog. Sunt două ore. Până
după spectacol. Atât. Aşteaptă-mă. Vine producătorul ăla,
ştii, din West End. Trebuie să…
— Du-te dracului, am spus eu şi am ieşit din cameră.
Spusesem, Acum – mai ai o speranţă cât de mică, vii chiar
acum – iar ea spusese, Vine producătorul…
Şi am ştiut. Am ştiut: Dacă nu a venit atunci cu mine, dacă
a preferat să rămână şi să-şi joace rolul, orice posibilă
întoarcere n-ar fi fost permanentă şi n-ar fi fost la mine.
 Probabil că tot ceea ce a trebuit să se petreacă între noi doi
a fost acolo, în acea cameră de hotel.
Dacă aş fi lăsat lucrurile aşa.
 
*
 
Vă rog să vă duceţi să-mi aduceţi scrisorile,
domnişoară Sketchley.
Aţi fost deja şi nu e nimic?
Ei, atunci mai mergeţi încă o dată.
Presupun că vreţi să ştiţi ce e cu acea scrisoare,
domnişoară Williams, cea pe care am primit-o la
Cheltenham. E o scrisoare pe care lumea ar fi vrut s-o
citească.
În după-amiaza în care a sosit scrisoarea ducelui
jucam rolul lui Nell din Diavolul plăteşte. Îmi scria să mă
informeze că vrea să ne întâlnim a doua zi la
Maidenhead ca să discutăm despre… despărţire.
Domnişoară Williams, nu-mi dădea nicio explicaţie.
Eram derutată, îmi tremura mâna şi m-am aşezat să-i
răspund:
„Da, voi veni, dar trebuie să mă străduiesc să joc
astă-seară. Voi fi la Maidenhead, sâmbătă, la trei. Până
atunci, rămân credincioasa slugă a Alteţei Voastre.”
Slugă credincioasă. Timp de douăzeci de ani am fost
iubita lui Dora, scumpa lui Dora, dar acum aveam
impresia că trebuia să fiu slugă credincioasă, iar el,
Alteţa Sa.
Am ajuns la teatru foarte slăbită în urma mai multor
leşinuri. Când Jobson, care juca rolul cizmarului, trebuia
să acuze vrăjitorul că mă face să râd ca beţivii, am
încercat să râd, dar n-am reuşit decât să plâng, iar
săracul Jobson a fost nevoit să improvizeze. „Ei, Nell, a
spus el, uite că vrăjitorul te-a făcut să plângi ca beţivii”.
După spectacol nici nu mi-am dat jos costumul, ci m-
am urcat într-o diligenţă şi am călătorit toată noaptea ca
să mă întâlnesc cu ducele.
 Eram disperată, dar mi-am revenit o clipă când i-am
văzut faţa dragă şi atât de familiară. Mi-a luat mâinile
într-ale lui şi mi-a spus, „Eşti cea mai minunată dintre
femei, doamnă Jordan.”
Şi imediat m-a anunţat că trebuie să ne despărţim. Mi-
a promis c-o să fie generos cu întreţinerea copiilor şi a
mea; că avocaţii lui vor întocmi actele preliminare pentru
alocaţia mea.
De ce?
De ce, vă întrebaţi?
Ducele se îndrăgostise de domnişoara Tynley Long, o
tânără frumuseţe pe care a întâlnit-o la o petrecere la
Casa Carlton. Şi nu doar frumuseţea ei l-a încântat. Era
foarte bogată, iar în momentul respectiv, ducele era în
mare pericol de a nu-şi putea plăti datoriile. Eu nu mai
câştigam suficient pentru a-l ajuta semnificativ, iar
regentul nu a făcut nimic care să-i uşureze această jenă
financiară. Aşa că devenise imperios necesar ca ducele
să se însoare, iar regina insista foarte tare să găsească
o persoană potrivită care să corespundă prevederilor din
Actul de Căsătorie Regală. Domnişoara Tynley Long era,
se pare, potrivită, iar eu, nu.
Şi deşi, în douăzeci de ani, n-am avut nici măcar un
început de ceartă, a trebuit să mă supun.
Despărţire.
Mi-a luat faţa în mâini şi mi-a spus adio. Douăzeci de
ani, domnişoară Williams, douăzeci de ani şi zece copii,
iar din acea după-amiază din Maidenhead nu l-am mai
văzut niciodată.
 
*
 
Doamna Jordan a jucat în ziua în care lumea i se prăbuşea
la picioare, iar Georgie a făcut la fel. Acest personaj şi scena
erau pentru ea ca nişte droguri. Când totul a început să-i
alunece printre degete, doamna Jordan s-a adunat şi s-a
salvat timp de o oră şi jumătate.
 Georgie s-a simţit mai aproape ca niciodată de doamna
Jordan; jocul ei a reuşit să treacă dincolo de scenariu şi
montaj şi recuzită, fluidizând ultima graniţă dintre actor şi
personaj. A fost tot timpul cu ochii aproape în lacrimi, gata-
gata să plângă, aşa cum eşti gata-gata să ajungi la orgasm, a
fost frenetică, sălbatică, exigentă, centrul universului şi
singurul punct care să capteze toate privirile.
Publicul a adorat-o în acea seară. Au ovaţionat-o la
nesfârşit. Voia să plece, dar publicul n-a lăsat-o, spectatorii o
ţintuiau cu privirile, făcând-o să stea acolo, unde voiau ei –
exact acolo, în faţa lor, să-şi joace rolul.
În cele din urmă a părăsit scena, uşurată, epuizată, şi s-a
dus în cabină, dar uşurarea a pălit când a început să se
demachieze. Era singură, eu plecasem, iar în oglindă vedea
faţa străinei care mă trădase.
Tânjea să fie din nou doamna Jordan, să fie oricine
altcineva, dar nu femeia care trebuia să joace acest rol, să
trăiască această viaţă.
A ignorat bătaia în uşă care s-a auzit peste câteva minute,
dar Nicola a deschis totuşi.
— Doamne sfinte, Georgie, ce s-a întâmplat?
— Trebuie să plec acasă. Acum. Astă-seară.
— Îmi pare tare rău. L-am văzut mai devreme pe soţul tău.
S-a întâmplat ceva acasă?
Georgie şi-a lăsat capul pe mâini, acolo, pe masa de
machiaj, şi a plâns.
— Pot să te ajut în vreun fel? a întrebat Nicola.
— Trebuie să mă întorc.
— Bun, a răspuns Nicola hotărâtă. Nu cred că mai e vreun
tren în seara asta. Sunt aproape sigură că ultimul a plecat la
opt şi jumătate. Stai să-l caut pe Piers. Să vedem ce putem
face.
— Nu, a spus Georgie, ridicându-şi puţin capul. Aşteaptă.
Piers a apărut însă înainte de a apuca să plece Nicola în
căutarea lui. A intrat în cabină şi şi-a pus uşor mâinile pe
umerii lui Georgie.
 — Ascultă, a început el. Ştiu că nu e momentul potrivit, dar
am vorbit cu prietenul Nicolei, cu Richard, şi vrea să ieşim să
bem ceva ca să discutăm…
— Nu, a spus Georgie.
— Am făcut greşeala – înainte – de a-i spune că e ziua ta şi
abia aşteaptă…
Încerca să se adreseze imaginii din oglindă, dar ea refuza
să-i întâlnească privirea.
—  Piers, pentru Dumnezeu, a intervenit Nicola. Ce-i cu
tine? Uită-te la ea.
—  Nu, a rostit Georgie printre dinţii încleştaţi. Am jucat.
Am jucat în spectacolul ăsta blestemat.
Ceea ce s-ar putea să mă coste căsătoria, dar asta n-a mai
adăugat. Încet, pe faţa Nicolei s-a văzut că începea să
înţeleagă.
—  Scuze, a spus Piers, nici măcar scuză-mă, iar absenţa
lui -mă, extrema zgârcenie dovedită prin lipsa pronumelui, i-a
arătat lui Georgie cât de puţin înseamnă ea pentru el. Inima a
început să-i bată cu furie. O să găsească ea o modalitate de a
arăta cine e ticălosul în toată povestea.
— Trebuie să ajung acasă în seara asta, a spus Georgie. De
unde pot să închiriez o maşină?
—  De aici? s-a mirat el. Nu-mi dau seama unde ai putea
găsi aşa ceva.
—  Nu poate să conducă în starea asta, Piers, a intervenit
Nicola. Nu poţi face nimic? a întrebat ea fulgerându-l cu
privirea.
A durat câteva clipe, dar în cele din urmă s-a oferit el.
— Sigur, te-aş putea duce eu.
— Bine, atunci, a spus Nicola.
Nu i-a refuzat oferta. Voia să se întoarcă, trebuia să se
întoarcă, iar aceasta părea unica modalitate.
Nicola a fost drăguţă şi a ajutat-o să-şi adune lucrurile,
apoi a condus-o de braţ, ca pe o invalidă. Cine s-ar fi aşteptat
la atâta omenie din partea ei? Poate că mai făcuse acest lucru
de multe ori, adică mai adunase cioburile poveştilor de
dragoste ale lui Piers. Poate că şi altcineva făcuse acelaşi
lucru pentru ea, nu cu mult timp în urmă.
Nu ştiu dacă atunci când a venit vremea de plecare Georgie
s-a oprit la uşa hambarului, dacă s-a întors să se uite la
zidurile vechi de secole şi la bârnele acoperişului, dar cred că
a făcut-o, sesizând, aşa cum am făcut-o şi eu când m-am
gândit mai târziu la asta, tot ce lăsa în urmă. Zidurile
medievale închideau în ele ceea ce am numit căsătoria
noastră, nu doar sfărâmăturile, ci şi partea ei bună, tot ceea
ce-i dădusem ei, iar ea mie în doisprezece ani de viaţă
împreună. Acest spaţiu ca o peşteră, de patruzeci şi doi de
metri lungime, zece metri lăţime şi doisprezece metri înălţime,
nu era suficient de mare pentru a înmagazina în întregime ce
se petrecuse între noi, şi totuşi aici erau toate cele întâmplate
în viaţa noastră împreună, totul încă de la început, când nu
eram decât doi oameni care s-au mutat împreună la câteva
zile după ce s-au cunoscut; când ea şoptea „Te iubesc” în
timp ce stăteam în faţa altarului şi ne spuneam jurămintele
oficiale de căsătorie; când eu eram bărbatul care plângea
văzând cât de perfecţi sunt băieţeii ce alunecau afară din
trupul lui Georgie direct în braţele mele. Toate acestea urmau
să fie încuiate în hambarul parohial, care devenea acum
pentru mine nu doar locul în care mi-a luat sfârşit căsătoria,
ci şi, după cum îi fusese scopul iniţial, un depozit – depozitul
tuturor anilor noştri împreună, aproape o treime din viaţa
mea, jumătate din inimă, şi tot ceea ce-i dăruisem vreodată –
cu dragoste, de bunăvoie – ei.
 
*
 
Drumul spre Londra a fost lung şi lent şi, în cea mai mare
parte a timpului, au tăcut. Georgie stătea cu genunchii
adunaţi, sprijiniţi de torpedo, străduindu-se să nu plângă. Nu
prea avea ce să-i spună lui Piers. Legătura lor abia începuse
şi avea de gând să-i pună capăt.
 — Pot să fac ceva ca să te ajut? a întrebat el la un moment
dat.
Georgie i-a aruncat o privire neîncrezătoare.
— Ce părere ai? Eşti o creatură care n-are nicio legătură cu
viaţa de cuplu, Piers. Îmi imaginez că nu vrei decât să scapi
cât mai repede de scena asta.
— Nu am de ce să scap de tine, i-a răspuns el.
— Nu? Când a venit soţul meu n-ai ştiut cum să scapi mai
repede.
—  Am crezut că aşa e cel mai bine. Voiai să rămân să-ţi
apăr onoarea?
Abia s-a abţinut să nu-i spună să oprească maşina, să
întoarcă, şi să facă ce vrea, dar să n-o ducă acasă. Parcă ar fi
fost chemată la patul morţii – trebuia să se grăbească acasă,
dar nu voia să înfrunte ceea ce avea de înfruntat odată ajunsă
acolo. Au continuat drumul mai mult în tăcere, dar această
scurtă călătorie a fost încă un lucru care pe mine m-a distrus,
luând proporţii epice. Mi-i imaginam mergând singuri ore
întregi, îndreptându-se liniştiţi şi în siguranţă spre Londra,
târziu în noapte, ascultând vocile de la Radio 4 discutând
despre probleme de sănătate şi despre cele mai recente
biografii militare, pe un ton domol, normal.
Când au ajuns, era ora trei dimineaţa. Ca o adolescentă
care nu vrea ca farurile să lumineze ferestrele dormitorului
părinţilor, Georgie l-a rugat pe Piers s-o lase să coboare la
capătul străzii.
— Asta înseamnă adio? a întrebat el.
— Da, înseamnă adio.
—  Nu te invidiez pentru restul nopţii, i-a spus, iar ea a
intuit că mai trecuse prin aşa ceva de nenumărate ori.
A coborât şi el din maşină şi i-a dat bagajul, apoi s-a
apropiat şi a luat-o în braţe.
— Nu, l-a respins Georgie. Nu pot.
Pe de altă parte însă, cât şi-ar fi dorit să rămână în viaţa lui
liniştită, necomplicată în loc să înfrunte încurcătura în care
ea însăşi îşi transformase viaţa.
 —  Sună-mă dacă ai nevoie de mine. Aştept pană văd c-ai
intrat cu bine în casă.
Şi s-a aşezat în maşină, la capătul străzii, ca un taximetrist
londonez, pentru a fi sigur că totul e în regulă şi abia apoi a
plecat.
Georgie a descuiat uşa, dar era pus şi lanţul. O încuiasem
afară? s-a întrebat, dar după ce a sunat îndelung a apărut
Emma, năucă şi un pic speriată.
— Unde-i Peter?
— Nu e. Părea derutată. A plecat să te vadă în, în…
— Spectacol. Nu s-a întors?
— Nu. S-a întâmplat ceva?
— O neînţelegere. Băieţii sunt bine?
— Dorm. S-a întâmplat ceva, Georgie? Ce m-ai speriat.
— Şi nu ştii nimic de el?
— Nu.
— Bine, Emma. Nu-i nimic. Du-te înapoi în pat.
— Precis, Georgie?
Emma s-a retras nesigură spre canapeaua din camera de
zi, iar Georgie abia s-a abţinut să nu-i povestească totul. Ar fi
putut s-o facă, să se descarce pe oricine ar fi fost la
îndemână, dar a rezistat impulsului, gândindu-se, în mod
pueril, că dacă nu spune nimănui e ca şi cum n-ar fi
adevărat.
S-a repezit imediat sus să-şi vadă copiii care dormeau. A
deschis încetişor uşa, dar n-a putut să nu intre în cameră.
Jack încă dormea ca un bebeluş, cu mâinile întinse
perpendicular pe corp. I-a luat mâna micuţă şi a dus-o la
buze. Fergus era încolăcit cu căţeluşul de pluş în braţe, iar
Liam dormea cu ochii întredeschişi, părând că vede totul în
somn. S-a uitat îndelung la ei şi nu se îndura să-i lase, aşa că
şi-a luat o pernă şi o pătură din patul nostru şi s-a dus să
doarmă pe palierul de la mansardă, chiar în faţa uşii camerei
lor.
Nu după mult timp, înainte de a apuca să adoarmă, a
strigat-o Fergus. Era în şezut în pat, dar când a văzut-o s-a
lăsat pe pernă cu un suspin de uşurare.
— Ce s-a întâmplat, piersicuţo? a întrebat ea.
— Trebuie să te întreb ceva, mami, a spus el, fără a părea
deloc surprins s-o vadă acolo. E adevărat că atunci când te
trezeşti nu mai poţi să te întorci în acelaşi vis?
— Ai visat ceva urât, scumpule?
—  Nu, am visat frumos. Am visat că trebuia să mănânc
nugget de pui şi m-am trezit. Şi aş vrea să mă întorc în visul
cu nugget.
— Poate că reuşim să te întoarcem acolo.
I-a presărat căpşorul cu sărutări – seminţe pentru visuri
bune – apoi şi-a făcut mâna căuş, să le stropească.
— Astea sunt pentru şi mai multe nugget.
— Mulţumesc, mami. Chiar voiam să te întreb.
Nu s-a mai întors în culcuşul de pe palier, ci şi-a dus
pătura şi perna în camera băieţilor şi a rămas până dimineaţa
pe jos, lângă patul lui Fergus, plângând în pernă ca să n-o
audă.
 
*
 
Am venit acasă abia după trei zile.
La Londra am ajuns tocmai când închideau barurile, dar
am găsit un mic hotel lângă gara Waterloo, cu un bar care se
închidea mai târziu. Băusem deja câteva beri în tren, iar
acum stăteam pe scaunul de bar şi mă priveam în oglindă
cum beau în continuare.
Barul era aproape gol. Un cuplu de tineri frumoşi est-
europeni se ţineau tăcuţi de mană într-un colţ, iar în mijlocul
încăperii erau trei americance de douăzeci şi ceva de ani, bete
şi cam gălăgioase. Barmanul a mai vorbit cu ceilalţi, dar cu
mine nu prea, pană când m-a anunţat că ia ultima comandă.
Când a văzut că nu mă clintesc, a dat din cap spre sacoşa
mea.
— Vrei să-ţi ducă cineva bagajul în cameră?
 —  Nu, am mormăit, dar mi-a încolţit ideea, aşa că m-am
dus, cam nesigur pe picioare, cu bagaj cu tot, până la
recepţie, unde funcţionarul m-a privit scurt şi mi-a dat o
cheie.
Sus, în camera de hotel, singur pentru prima dată de când
plecasem din Dorset, m-am aruncat pe pat şi am deschis
televizorul – jalnicul BBC, plus câteva canale prin cablu
oferite de hotel; nici vorbă de sutele de canale care mi-ar fi
amorţit mintea în Statele Unite. Am trecut de la o emisiune de
grădinărit, la un documentar cu aeroporturi, apoi la un
program despre urşii panda. Se pare că aceştia sunt mereu
gata-gata să moară de foame şi trebuie să mănânce practic tot
timpul pentru a avea suficiente calorii care să-i ţină în viaţă.
Îmi cumpărasem un pachet de ţigări din gară – cred că
primul în zece ani – şi le-am fumat una după alta.
Eram beat, mai mult decât beat şi în clipa în care mi-am
abătut atenţia de la urşii panda am început să plâng.
— Nenorocito! am spus cu voce tare. Târfo… Şi câte şi mai
câte.
Nu era nimeni care să mă audă. M-am zvârcolit în pat,
spasmodic şi transpirat, ca şi cum aş fi fost în cabina unui
vapor pe o mare agitată. Am plâns ore în şir, aşa cum nu poţi
plânge decât într-o cameră de hotel, cu televizorul dat tare,
fără să ştii cine e de cealaltă parte a peretelui, fără să te temi
că deranjezi. Am simţit că mor, iar când m-am oprit am avut
o senzaţie ciudată, ca şi cum ar fi fost dimineaţă şi toate la
locul lor, un sentiment care a durat doar câteva secunde,
pentru a se evapora din nou în disperare.
Probabil că pentru prima dată în viaţă am înţeles ce
înseamnă să bei ca să-ţi îneci durerea. Era vorba de durere
fizică reală, arzătoare şi inevitabilă. Mi se implantase în minte
imaginea lui Georgie cu el, în pat, cu el, în pat, cu el, în pat şi
îmi doream cu disperare să se estompeze. Băutură.
Amorţeală. Să scap naibii.
Probabil că spre dimineaţă am adormit, pentru că m-am
trezit în lumină de zi, leoarcă de transpiraţie, în chiloţi şi
tricou, duhnind a nicotină şi cuprins de panică şi de
determinarea cruntă specifică unei mahmureli. M-am sculat
şi am tras storurile. Era trecut de amiază şi nu mâncasem
nimic de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Hotelul era mic
şi nu avea room service, dar îmi era imposibil să ajung pană
în hol, ca să nu mai vorbim de ieşit în stradă. Am răsfoit
cartea de telefon, căutând o pizzerie cu livrare. Mâinile îmi
tremurau violent, capul mi se învârtea şi a trebuit să mă
întind de două ori înainte de a suna.
A trecut mai mult de o oră până a sosit pizza. Mai
comandasem şi o sticlă mare de cola şi trei beri. În Anglia nu
există baxuri de şase bucăţi şi m-am gândit că trei ar fi un
număr înţelept. Adică, suficient pentru a mă simţi ceva mai
bine, dar prea puţin pentru a mă îmbăta din nou.
Am căutat prin sacoşă o aspirină şi am dat peste felicitarea
pe care mi-o dăduse Fergus înainte de plecare. Scrisese La
mulţi ani, mami, pe copertă era desenată Georgie, iar în
interior două siluete făcute din beţe, una înaltă, cealaltă
scundă, ceea ce am bănuit că eram eu şi Fergus. Gemenii nu
apăreau. Îmi spusese să-i dau felicitarea lui Georgie în clipa
în care o văd. M-am întins pe pat şi am întors-o ca să citesc
ce scria pe spate: Eşt o mami bună.
În încăperea întunecată în mod artificial, am pipăit cu
degetele tremurând cuvintele scrise cu creion cerat pe hârtia
groasă.
— Fir-ai a naibii, am şoptit şi am întins mâna după
bricheta care era pe noptieră, lângă ţigări.
Am dat foc felicitării şi m-am uitat cum arde încet. Când
flăcările mi-au ajuns la mână am suflat şi le-am stins.
Trădarea îmi râcâia pieptul pe sub piele. Mă simţeam
abandonat acolo, în camera de hotel, copleşit iraţional de
faptul că Georgie n-a venit după mine, deşi nu avea cum să
ştie unde sunt. Incredibil, dar nu mă gândeam încă să o
părăsesc, să-i dau papucii, să iau copiii şi să fug departe.
Încă mi se părea că s-a abătut o calamitate oribilă asupra
noastră, că un meteorit ne-a zdrobit vieţile, prefăcând totul în
bucăţele. Nu reuşisem să învăţ, nici de la Shakespeare şi nici
din viaţă, că atât timp cât putem să spunem „Mai rău de-
atâta nu se poate”{5}, nu am ajuns încă la ce e mai rău.
Nu am ieşit din cameră toată ziua, de fapt nici nu m-am
mişcat din pat şi nici nu am deschis televizorul. După-amiaza
a trecut în seară, apoi în noapte. Am fumat ţigară de la ţigară,
am băut cele trei beri, am terminat de mâncat şi pizza, care
era acolo de câteva ore.
Luni dimineaţa am sunat la birou şi am spus că am viroză
stomacală, ca să nu-mi pună prea multe întrebări. Când mi-
am deschis telefonul am văzut că am mesaje de la Georgie,
dar nu le-am ascultat şi l-am închis repede ca să nu mă sune
din nou.
Pe la prânz, am reuşit să fac un duş şi în cele din urmă am
ieşit, doar ca să mă plimb puţin. Întotdeauna m-a binedispus
mulţimea. Nu atunci când se adună într-un loc într-un
anumit scop – festivaluri uriaşe, concerte sau evenimente
sportive –, ci oamenii care circulă în mod normal pe străzile
oraşului, cu paşi hotărâţi, care se ciocnesc uşor de tine când
atenţia le e atrasă de altceva. Străinii de pe străzi, discuţiile
din micul restaurant unde m-am oprit să mănânc – toate
acestea m-au liniştit, m-au adus încet-încet în lumea mea. Au
apărut astfel câteva gemuleţe spre raţiune, o vreme cel puţin,
şi deşi mă mai calmasem, eram şi mult, mult mai trist.
Cred că ar fi fost înţelept ca, în timp ce mă plimbam prin
partea de sud-est a Londrei, atât de aproape de casă încât aş
fi putut să traversez un pod şi să ajung în mai puţin de o oră,
pe jos, să mă hotărăsc ce să fac. Dacă îţi cade un meteorit pe
casă, nu ai ce hotărâri să iei. Nu poţi decât să calci pe moloz.
M-am trezit făcând ceva ce făceam când eram copil:
alegeam o figură din mulţime, o figură care nu se distingea
nici prin frumuseţe, nici prin urâţenie, o figură cu aspect
comun, şi încercam să mi-o întipăresc în minte. Mă tot uitam
şi iar mă uitam, trecându-i în revistă fiecare trăsătură, astfel
încât (mă gândeam eu cu mintea mea de copil), dacă trebuie
s-o descriu – să zicem că dacă după câteva momente
persoana comitea o crimă să pot s-o identific dintre mai
multe. Şi totuşi, oricât de tare încercam, nu reuşeam
niciodată ca după o oră, de exemplu, să-mi reprezint faţa
acelei persoane. Puteam uneori să repet expresiile pe care le
folosisem pentru a-i descrie trăsăturile – păr şaten rar,
ochelari mari cu ramă de aur –, dar niciodată nu-mi apărea
faţa în totalitate. M-am întrebat mereu dacă aceasta e o
incapacitate vizuală personală sau ţine de abilităţile
creierului. Am citit odată că Leonardo da Vinci îşi petrecea o
zi întreagă urmărind un individ oarecare cu o faţă
interesantă, apoi mergea acasă şi o picta din memorie. Eu
însă nu am reuşit niciodată să-mi amintesc figura pe care o
alesesem, iar astăzi singura faţă pe care mi-o puteam
reprezenta era cea a soţiei mele.
Nu reuşeam nici măcar să mi-o amintesc pe cea a lui Piers,
ceea ce părea să mă facă pe nedrept victima unei crime al
cărei autor rămăsese neprins. Nu-l văzusem decât de două ori
în viaţa mea. Nu-mi era mai puţin străin decât oricare dintre
oamenii pe lângă care treceam pe stradă, iar acest lucru îmi
arăta mai ales, cu cea mai mare cruzime, cât de îndepărtat
eram de viaţa pe care credeam că o duc.
După-amiaza târziu am cumpărat o sticlă de vin şi
mâncare şi m-am întors la hotel, noul meu sanctuar. Am mai
petrecut acolo o noapte şi o parte din ziua următoare, dar
marţi după-masă mi s-a făcut prea dor de copii. Nu mă
gândisem ce-i spun lui Georgie, dar voiam să-mi îmbrăţişez
băieţeii, să-i ţin strâns şi să vorbesc cu ei, aşa că am plătit
camera de hotel, m-am urcat în metrou şi am făcut drumul de
cincisprezece minute până acasă.
 
*
 
Când am dat colţul să intru pe străduţa noastră, am avut
impresia că fusesem plecat mult, mult timp. În ultimele
câteva zile cireşii înfloriseră frenetic, iar rozul minunat al
pomilor pe fundalul de culori pastel al caselor făcea ca strada
să arate ca un decor de film. Prea era perfect pentru a fi real.
Căsuţa noastră roz era întruchiparea stilului pe care orice
puşti din Occident l-ar fi folosit dacă i-ai fi spus să deseneze o
„casă”.
Când m-am apropiat, Georgie a apărut la fereastră, ca şi
cum acolo ar fi stat, ca Penelopa, tot timpul cât fusesem
plecat. A deschis uşa şi a ieşit afară, pe trotuar.
—  Ţi-am auzit paşii, mi-a spus. M-am îmbolnăvit de
îngrijorare.
S-a apropiat de mine să ne îmbrăţişăm, dar mi-am întins
mâinile pentru a o ţine la distanţă.
— Nici nu ştiam dacă te mai întorci, a continuat ea.
— Cred că mă cunoşti destul de bine.
— Am pregătit cina, a mai spus, schiţând un fel de zâmbet
de scuză, un spasm mai degrabă. Piccata de viţel.
Apoi a început cavalcada, tropăiala pe scări şi toţi trei
băieţii mi s-au aruncat în braţe ţipând. Le-am ţinut strâns
trupuşoarele, le-am mirosit părul, i-am sărutat pe gât.
— Ai avut de lucru, tati? m-a întrebat Liam.
— Da, am avut de lucru.
Pentru un scurt moment am fost ca un erou care se
întorcea de la război, se certau pentru braţele şi pentru
atenţia mea, apoi şi-au pierdut la fel de repede interesul şi au
vrut să se întoarcă la jocul lor.
— Ne jucăm de-a ultimul pisoi de la magazin, m-a informat
Jack. Vrei să te joci cu noi, tati?
De ce i-am făcut noi pe aceşti copii? Ce-am crezut noi oare
că le putem oferi acestor suflete minunate şi pline de
încredere, acestor inimioare pe care le-am creat din nimic?
Dacă ar fi fost vorba doar de Georgie şi de mine, ar fi fost
totul foarte simplu. Aş fi plecat. Aş fi băut prea mult, m-aş fi
culcat cu alte femei, aş fi fost un pic crud timp de câteva luni,
un pic stupid. Şi încet, cu multă durere aş fi lăsat-o în urmă.
Eram însă tată şi îmi dădeam seama că tată fiind, eşti mai
puţin bărbat. Nu mai ai putere să faci ceea ce ai vrea cu
adevărat să faci, pentru că ai copii, îi iubeşti, ai nevoie de ei şi
ei de tine. Aproape că o dispreţuiam pe Georgie că făcuse din
mine tată la fel de mult ca şi pentru infidelitate.
 
După piccata de viţel şi temele pentru acasă, baie şi cărţi,
am dus băieţii în pat. Ritualurile de culcare au ca scop
asigurarea liniştii copiilor şi un fel de rutină, dar astă-seară
m-au ajutat pe mine, m-au ajutat să-mi păstrez judecata.
Când am terminat, m-am dus să mă aşez în camera de zi;
Georgie a venit şi s-a încolăcit la picioarele mele, pe jos.
— Peter, a început ea.
Mă uitam ţintă în paharul cu vin roşu pe care mi-l
turnasem.
— Dacă ai şti cât îmi pare de rău.
— Nu despre asta e vorba, ci de ce ai făcut-o.
— Vrei, te rog, să te uiţi la mine?
— Nu pot. Nu pot să te privesc.
— Dacă te-ai uita la mine ai vedea cât de puţin a însemnat.
A fost o prostie. Eram prinsă în piesă şi s-a întâmplat, pur şi
simplu. E cea mai mare greşeală din viaţa mea.
— Dacă era o prostie n-ai fi făcut-o, am spus eu, cu vocea
monotonă, înmuiată de vin. Tu nu faci prostii.
— Am făcut. Am făcut-o pe asta.
— Sper c-a meritat.
— Nu vorbi aşa, mi-a răspuns ea repede.
— Îl iubeşti?
— Nu! Doamne sfinte, nu, nici vorbă. Nu a fost nimic. Nu e
nimic. Am…
— Nu mai tot spune „nimic” Ceva a fost. A fost chiar foarte
mult.
— Nu ştiu de ce s-a întâmplat, dar îţi jur că s-a terminat.
— Dacă nici măcar nu şti de ce s-a întâmplat, cum poţi să
fii atât de sigură că s-a terminat.
— Sunt, îţi jur.
—  De ce acum? De ce nu în New Jersey, când erai
nefericită şi-ţi urai viaţa. De când am venit la Londra vorbeşti
întruna despre cât eşti de fericită, despre cât de perfectă îţi e
viaţa, despre cum s-a schimbat totul. „Îţi mulţumesc, Peter, că
m-ai adus aici.” Şi eu te-am crezut. „Îţi mulţumesc că mă laşi
să sug scula altora, pentru că aşa mă simt satisfăcută pe
deplin.”
— Încetează, a spus ea înfiorându-se. Te rog, nu e aşa. N-
am făcut nimic din toate astea.
—  Dacă mai spui o dată „nimic”, îţi sparg capul cu sticla
asta.
Chiar o ameninţam cu adevărat? Oare chiar a ajuns să se
teamă de mine? Un moment nu a mai spus nimic.
— Te iubesc, Peter. Şi iubesc familia noastră.
— Evident.
—  N-o să se mai întâmple. Ţi-am spus, s-a terminat. N-o
să-l mai văd niciodată, îţi promit, în afară de spectacol…
— În afară de spectacol, am imitat-o eu cu cruzime. Adică
trebuie să respectăm termenii tăi.
Era la picioarele mele – calculase poza aceasta umilă ca să-
mi dea impresia că am autoritate, deşi în realitate nu aveam
absolut deloc? Şi imediat am devenit suspicios în faţa actriţei,
a actriţei la care putea să apeleze femeia, la nevoie.
—  Ştiu c-o să fie foarte greu, a spus ea de parcă ar fi
trebuit să fac faţă unor examene foarte dificile sau unei
competiţii de atletism cu miză mare. Dar putem să trecem
prin asta, Peter. O să mergem la un psiholog, o să…
— Nu vreau să mai discut, am întrerupt-o brusc.
— Trebuie să discutăm. Noi…
— Nu-mi spune mie ce trebuie să facem.
M-am ridicat şi am înconjurat-o – era tot pe jos – ca să ies
şi să urc. Dacă m-ar fi atins – ca într-un film horror când un
ticălos te apucă de gleznă după ce ai crezut c-a murit –, jur că
i-aş fi dat un picior în coaste.
 
Cea de-a doua noapte petrecută acasă a fost mai rea decât
prima. Georgie pleca a doua zi în Dorset pentru o altă serie de
spectacole şi totul părea atât de decisiv de parcă s-ar fi dus la
război, iar aceasta ar fi fost ultima noastră şansă.
 Mi-am luat un whisky şi mi-a povestit totul – când i-a supt
scula, de câte ori a fost el deasupra, dacă au adormit
împreună şi, dacă da, erau îmbrăţişaţi sau nu. I-am cerut
toate detaliile – credeam că asta vreau – şi mi le-a dat pe
toate.
Întrebările mele sarcastice, răspunsurile ei tandre şi
liniştitoare, scenele îngrozitoare, lacrimile, unul dintre noi
căzut pe jos, celălalt ţinându-se tare, o uşă trântită, unul
ascuns în baie cu poala plină de batistuţe mototolite,
plângând inconsolabil. Am limitat această agitaţie la
bucătărie, ţinând-o adânc sub pământ, pentru a o împiedica
să urce în restul casei şi să-i cuprindă pe copiii care dormeau.
Nu ajungeam însă nicăieri. Eu nu puteam decât să-i pun la
nesfârşit aceleaşi întrebări. De ce acum, o întrebam. De ce nu
în New Jersey când erai nefericită? Sau îl iubeşti? Îl iubeşti? ÎL
IUBEŞTI? De o sută de ori.
Nu, îmi răspundea ea mereu cu vehemenţă, tăgăduind
dragostea, tăgăduind toate lucrurile de care o acuzam în afară
de ceea ce nu putea tăgădui. „O greşeală”, aşa îi spunea.
„Asta a fost tot.”
O greşeală.
Totul.
— Trebuie să cauţi altceva, am mârâit eu. „O greşeală”? Vai
– am lăsat prea mult brioşele în cuptor. Vai – din greşeală am
regulat pe cineva de opt ori la rând.
— Peter…
— Doamne, Georgie, chiar nu vezi ce mi-ai făcut?
M-am umilit din nou plângând, a plâns şi ea, încercând să
mă îmbrăţişeze, să mă consoleze. Eram ca doi nou-născuţi,
creaturi fără vedere, orbecăind unul după altul, încercând să
ne găsim locul în lume.
—  Habar n-ai ce-ai făcut, am spus eu, întorcându-i brusc
spatele.
Eram hipnotizat de o imagine a lui Georgie pe jos, cu Piers,
goi, rostindu-i numele. M-am cramponat de acea imagine
până când aproape că n-am mai suportat-o şi m-am potolit
gândindu-mă că, la fel ca un soldat în luptă care vede
nenumăraţi oameni murind, m-am obişnuit. M-am răsucit
însă în scaun ca să mă ridic să-mi mai pun ceva de băut şi a
apărut o altă imagine care m-a lovit aproape fizic şi am
început din nou să tremur, simţindu-mă la fel ca atunci când
am descoperit-o pe Georgie în camera de hotel.
— Îmi pare rău, Peter. Cred că am fost atât de acaparată de
noua mea viaţă încât nu m-am mai gândit la tine. La vechea
mea viaţă. Şi asta-i tot vina mea.
— Deci acum fac parte din vechea ta viaţă?
— Adică, din ceea ce e important. Tu, copiii…
— Hai, termină. Poate că n-ai urât New Jersey, poate că pe
mine m-ai urât.
— Nu-i adevărat.
— Şi ce anume e adevărat? Uite tipul ăsta, autorul, Georgie,
pentru numele lui Dumnezeu. Te-am dezamăgit aşa de mult…
Mi-am dat seama că încep să tremur.
— S-a terminat. Dacă aş putea să desfac ce-am făcut, aşa
face-o. Deja mi se pare că nici n-a fost adevărat.
— N-a fost adevărat?
Mi-am impus să nu cedez, să nu trec de la lacrimi la furie,
şi m-am trezit cu mâinile pe ea. O scuturam, îmi înfipsesem
degetele în umerii ei, capul i se clătina înainte şi înapoi.
—  Pentru tine, pentru tine nu a fost real. Uită-te la mine.
M-ai nenorocit. Cum poţi să spui că nu a fost real? A fost real.
A fost real.
— Tati. Mami, s-a auzit deodată.
Mi-am luat mâinile de pe Georgie şi mi le-am lăsat în jos,
cu degetele încordate. Când m-am întors spre capătul scării l-
am văzut pe Jack care stătea acolo, strângându-şi în braţe
căluţul de pluş şi frecându-se la ochi.
— V-am strigat de multe ori, a spus el indignat şi preţ de o
clipă am crezut că n-a văzut ce s-a întâmplat.
—  Îmi pare rău, scumpule, i-a răspuns Georgie veselă. Nu
te-am auzit.
 L-a luat în braţe, iar el i s-a agăţat de gât şi şi-a îngropat
faţa în părul ei.
—  N-ai voie să-i faci rău lui mami, a spus cu vocea
înăbuşită, cu gura pe gâtul lui Georgie.
— Nu i-am făcut. Adică, ştiu.
Georgie l-a dus sus. Dacă ar fi fost Liam, s-ar fi repezit la
mine bălăbănindu-se, gata să vină de hac oricărui monstru i-
ar fi ameninţat mama. Jack era îngrozit, trebuia liniştit. Oh,
Doamne, mi-am zis, oare va purta această imagine în minte
toată viaţa lui?
M-am aşezat la masă cu capul în mâini. Credeam că voi
rămâne singur acolo ore întregi, simţind pe obraz cercul
lipicios de suc, îngropat în ruşine, dar după douăzeci de
minute a coborât şi Georgie şi s-a aşezat la masă în faţa mea.
M-am îndreptat şi m-am uitat la ea. S-a întins şi mi-a luat
mâna într-a ei.
— Îmi pare rău, i-am spus.
— N-o să te las să-mi faci vreun rău, Peter.
— N-o să-ţi fac.
— Ai băut prea mult.
Am tăcut. Discuţia era veche. Considera că tatăl şi fraţii ei
băuseră prea mult şi ori de câte ori i se părea că înclin să le
calc pe urme mi-o spunea direct. Dar aducerea în discuţie a
acestui lucru acum mi-a stârnit toată furia potolită
momentan de ruşine.
Am rămas tăcut o vreme şi n-am simţit niciun dram de
speranţă născându-se între noi. E greu de explicat. Nu pot să
spun decât că atunci când m-am uitat la Georgie am văzut
doi oameni diferiţi, unul pe care l-am iubit şi unul care mi-a
frânt inima şi habar nu aveam cum să scap de unul ca să nu-
l pierd pe celălalt. Mă simţeam ca un sinucigaş care vrea cu
disperare să trăiască, ştiind însă că unica modalitate de a
pune capăt suferinţei este să-şi pună capăt vieţii.
— Peter, te implor.
Iertare. Asta voia de la mine – acum sau mai târziu (o s-
aştepte). Era unicul lucru, pe care-l cerea şi unicul lucru,
după cum s-a dovedit, pe care nu i-l puteam da.
Pur şi simplu. Chiar şi atunci când oamenii pe care i-am
iubit cel mai mult au depins de iertarea mea nu am reuşit să
dau aşa ceva din mine.
Nu mi-aş fi imaginat în ruptul capului că sunt atât de
incapabil de a oferi iertare. Am fost crescut să întorc şi
celălalt obraz – ceva la ordinea zilei pentru noi, cei care trăiam
în permanenţă cu Cuvântul Domnului, o trăsătură necesară
de caracter în Vestul Mijlociu. Îmi petrecusem o mare parte
din viaţă iertând pe toată lumea – familia şi prietenii pentru
greşelile lor, străinii pentru lipsa de omenie, lumea pentru că
nu e perfectă, pe mine însumi pentru că nu am reuşit să fiu
bărbatul care îmi propusesem să fiu. Am reuşit atât de bine
să fiu îngăduitor faţă de toată lumea, să mă supun mereu
pentru ca persoanele din jur să se simtă bine, mai ales ea.
Acum eram convins că dacă mai cedez o singură dată s-a
terminat definitiv cu mine.
Şi nu voiam să fiu un om terminat.
Poate că ceea ce a dus la incapacitatea mea de iertare a fost
tocmai credinţa ei neclintită că o s-o iert. Cine poate spune
dacă am avut sau nu am avut dreptate, dacă ar fi trebuit să
mă străduiesc mai tare, sau să-i fi oferit mai mult timp. Nici
nu mai are importanţă dacă e bine sau rău când contează
ceea ce reuşeşti să faci şi ceea ce nu reuşeşti, deşi încerci.
Eram amândoi epuizaţi şi nu ştiam de la un minut la altul
ce vom spune sau ce vom face. Îmi simţeam capul înceţoşat
de alcoolul de care nu mă lipsisem de când o găsisem cu
Piers. Nu ştiam ce să-i spun. Nu ştiam ce să fac. Am scos
pachetul de ţigări din buzunar şi l-am pus pe masă, apoi am
căutat bricheta.
— Şi tu te-ai apucat din nou de fumat? m-a întrebat ea.
Simţeam cum mă apucă din nou furia, aceeaşi furie,
cunoscută de-acum, care mă făcea s-o apuc de gât. Îmi părea
bine că pleacă.
— Să nu te mai întorci, am rostit eu cu glas înăbuşit.
— Poftim?
 — Dacă te duci în Dorset nu vreau să te mai întorci.
— Oh, fii serios, Peter.
Era mai degrabă neîncrezătoare decât şocată, ceea ce m-a
întărâtat şi mai mult. Nu-mi găseam cuvintele. O s-o dau
afară; oare cum se face? Ce face un bărbat ca să-şi dea afară
din casă soţia, mai ales dacă nu e deloc sigur că asta vrea să
facă?
— Nu pot… am început… Aş vrea… Mă luptam cu nodul de
repulsie din gât. Stai acolo, i-am spus. Rămâi acolo cât
durează reprezentaţiile. Vreau să pleci.
— Nu, Peter, nu. Nu poţi face asta.
—  Ba pot, i-am răspuns eu, brusc pragmatic. Casa e
închiriată de firmă. E pe numele meu, nu al tău. Schimb
încuietorile.
— Nu. Sunt copiii mei, e casa mea. Nu rămân acolo.
— Ba da. Aveam o voce ameninţătoare, îmi dădeam seama.
Ba rămâi.
 
*
 
Eram cu moralul foarte scăzut şi eram convinsă că
banii, banii sau lipsa lor, făcuseră din duce cel mai
nefericit dintre bărbaţi, dar după ce a greşit nu-i plăcea
să retracteze. Domnişoara Sketchley a fost de câteva ori
la Bushy şi mi-a spus că ducele e slab şi deloc
binedispus. Nici nu mă mir. Cu toate minunatele lui
calităţi, virtuţile de om de casă pe care le are, cu toată
dragostea pentru încântătorii lui copii, câte n-a suferit şi
el?
Spuneţi că sunt poate prea generoasă cu el,
domnişoară Williams? Mi se pare, din ceea ce afirmaţi,
că dumneavoastră mă credeţi cam neghioabă. Nu vreau
însă să aud pe cineva insultându-l. A făcut rău şi a
suferit pentru asta. Şi vă întreb, domnişoară Williams, ce
nu face o femeie dacă este ataşată de cineva puternic şi
sincer? Dacă m-ar fi lăsat să mor de foame şi tot n-aş fi
rostit un cuvânt împotriva lui.
Presa însă a avut aceeaşi părere ca şi
dumneavoastră, domnişoară Williams. Prietenul meu
Peter Pindar scria:
 
Ce! să laşi o femeie în lacrimi scăldată?
Când douăzeci de ani ţi-a fost devotată;
Ai tinereţii nuri i s-au risipit
Şi de lângă tine, nu s-a clintit!
 
Zece fete şi băieţi ţi-a dăruit, zâmbitori,
Zăloguri dulci de conjugale bucurii de-a pururi,
În ai onoarei ochi ţi-e-ntr-adevăr soţie
 Ca în orice legală căsnicie.
 
De coniţa Jordan nu te du departe
Întoarce-te, alin-o şi temerile-i abate
Treci peste ceea ce vremelnic vă desparte,
Fii înţelept şi lasă prostiile deoparte.
 
Luni de zile, toată lumea a aşteptat revenirea ducelui,
dar nu s-a mai întors. Întâmplarea face că ducele n-a
avut parte de domnişoara Tynley Long. Se pare că nu
toate femeile cedează unui atac deschis, iar unul
premeditat s-a dovedit a avea şi mai puţine şanse. Şi
uite că ducele a rămas singur, iar eu am fost obligată să
plec definitiv de la Bushy. Cu ajutorul avocaţilor şi
consilierilor, m-a silit să-mi caut o locuinţă ieftină la
Londra, aşa că am luat o casă în Cadogan Place. Copiilor
li s-a îngăduit să rămână cu mine până la vârsta de
treisprezece ani, dar cum băieţii mergeau la şcoală, au
stat, de fapt, până la şapte ani. Aşa că dintre băieţi nu a
rămas decât Tuss şi asta doar câteva luni. În ceea ce
priveşti fetele, Sophy avea deja şaisprezece ani şi era
atât de încântătoare şi înţeleaptă încât îl însoţea în mod
regulat pe duce în vizite, iar acum s-a obişnuit să-şi
 primească prietenii la Bushy. Trebuie să rămână cu el,
pentru că asta îi asigură cele mai bune şanse.
Am fost încântată să stau cu fetele mai mici, dar apoi
am început să-mi fac griji că dacă rămân cu mine îi vor
ieşi ducelui de la inimă şi cu cât le vede mai rar, cu atât
le va iubi mai puţin. Ceea ce le poate oferi copiilor săi un
tată de neam regesc e mult mai mult decât le poate da o
mamă în poziţia mea, aşa că în cele din urmă am hotărât
că trebuie să plece toţi, ca să fie sub acoperişul şi sub
protecţia ducelui. Veneau adesea să mă viziteze, vor
rămâne alături de mine întotdeauna, dar trebuie să stea
la el.
Îmi dau seama că nu înţelegeţi, domnişoară Williams,
dar vă spun că aşa trebuia să fie. Renunţarea la copii ar
fi însemnat pentru mine moartea dacă nu aş fi fost atât
de sigură că e spre avantajul lor în viitor.
 
*
 
Mi-a telefonat imediat după ce s-a terminat primul
spectacol de după întoarcerea în Dorset, ca şi cum ar fi vrut
să-mi arate că e singură în camera de la Lebăda Neagră, că e
cuminte, că face penitenţă.
— Acum chiar am rămas singura femeie din spectacol, a
spus ea, încercând să fie veselă. Nicola a venit la
reprezentaţia de astă-seară, dar s-a întors imediat după aceea
la Londra. Pentru ea s-a terminat. Se ocupă deja de o nouă
piesă. Aşa că sunt practic singură, cu echipa.
Nicio vorbă despre Piers. Căzuseră de acord ca el să
rămână deoparte pe durata spectacolului – cel puţin asta mi-
a spus ea.
— Îmi pare rău că nu sunteţi aici, a spus dintr-o suflare.
— Ce?
—  Să fi venit cu toţii, să fi venit cu mine. Să ne luăm un
răgaz. Să lipsească şi copiii câteva zile de la şcoală, a mai
adăugat ea fără convingere.
 —  Vrei să vin într-o mică vacanţă cu tine? m-am auzit
întrebând.
— Să stăm doar câtva timp împreună, Peter.
— Îmi închipui că te simţi singură fără iubitul tău.
Detestam felul în care ne vorbeam, eu ei cu un amestec
greţos de sarcasm şi autocompătimire, ea mie cu blândă
solicitudine, ca şi cum ar fi vrut să convingă un copil să-şi
încerce norocul în lumea mare, mare.
Şi oricât de jalnice ne erau discuţiile, nu puteam să vorbesc
cu ea. Simţeam amândoi o nevoie imperioasă de a rămâne la
telefon, îngroziţi că dacă închidem dispare ultima urmă de
speranţă pentru familia noastră. Mai simţisem asta şi înainte
– nu cu Georgie, ci cu prima mea prietenă, Karen, iubita mea
din oraşul natal. După ce am plecat la colegiu, veneam seara
de la bibliotecă sau de la barurile din oraş şi o sunam.
Stăteam ore în şir la telefon, chiar şi atunci când nu mai avea
niciunul dintre noi nimic de spus. Karen spăla părul la un
coafor din Aledo, Illinois, iar eu îi întâlneam pentru prima
dată pe Platon şi pe Nietzsche la Universitatea Northwestern,
dar mi se părea că dacă renunţ la ea dau dovadă de lipsă de
loialitate faţă de tot trecutul meu. Aşa că am sunat-o în
continuare, iar relaţia noastră, la fel ca şi convorbirile
telefonice, s-a întins mult mai mult decât ar fi trebuit.
Când am adormit aproape amândoi la telefon, şi Georgie şi
eu, ne-am retras fără să ne spunem de fapt la revedere. Am
moţăit cu telefonul pe piept, apoi m-am dezmeticit brusc.
Georgie! Simţeam încă durerea, nevoia de a ucide, şi am
coborât să-mi iau nişte vin, apoi am urcat în dormitor şi am
deschis televizorul mic, întrebându-mă dacă la asta se va
reduce viaţa mea de acum încolo: să mă simt lovit la nesfârşit
de ceea ce a făcut ea, să mă trezesc din rarele momente de
somn sau linişte nu amintindu-mi doar, ci chiar simţind.
Ce să fac? Ce să fac? Mă simţeam suspendat în locul în
care mă pusese ea şi din care nu puteam să ies decât singur.
Mami, l-am auzit pe Jack strigând.
 Am închis televizorul şi m-am dus în camera copiilor, unde
m-a izbit imediat mirosul – un miros vag de nuci, sărat,
familiar –, deşi nu mai făcuse noaptea pe el de mai bine de un
an.
— Nu-i nimic, am şoptit, încercând să-l scot din pijamaua
şi cearşafurile ude.
A început să tremure şi i-am găsit o pijama curată. Era ca
plumbul în braţele mele – de fapt, era practic adormit – şi m-
am chinuit să-l îmbrac. L-am pus pe jos până am căutat
cearşafuri curate şi s-a ghemuit acolo, cu popoul în sus. Nu
prea ştiam unde să găsesc alte aşternuturi, aşa că l-am dus
în dormitor.
— Te iubesc, tati, mi-a spus el şi m-a sărutat tare pe gură.
I-am desfăcut cu greu mâinile din jurul gâtului şi i-am pus
trupuşorul, uscat şi cald acum, acolo unde era, unde fusese,
partea de pat a lui Georgie.
 
*
 
După ce m-am despărţit de duce mi-a rămas doar
profesia ca unic mijloc de a scăpa de datorii. Iar datoriile
se acumulau. În perioada aceea eram într-o stare atât de
agitată, încât s-ar fi putut spune pe drept cuvânt despre
mine că sunt cetăţean al lumii, pentru că toate locurile mi
se păreau la fel atât timp cât scoteam bani.
Am jucat bine în provincie – Exeter, Portsmouth,
Southampton, Salisbury, Bath – dar când m-am întors la
Londra şi mă pregăteam s-o interpretez pe Violante la
Covent Garden, a apărut un articol foarte crud în Times.
L-am păstrat, domnişoară Williams, nu pentru răul pe
care mi l-a făcut, ci pentru că îmi place sinceritatea şi
adevărul în orice împrejurare şi caut să nu las nimic
deoparte în povestea mea. Uitaţi-vă câtă violenţă:
„Câtă îngăduinţă din partea publicului îi este permisă
unei persoane care nu are nici urmă de respect de sine?
Unei persoane ai cărei fii şi fiice au dreptul, în mod cu
 totul bizar, să trăiască printre oamenii onorabili ai
Angliei, să fie primiţi de suveran, să se afle sub deplin
patronaj regal, în timp ce mama lor umblă, şi i se permite
să umble, din hambar în hambar, umplând de ruşine
arta pe care o slujeşte şi aducând îndoită ruşine celor
care ar trebui să aibă puterea de a o trimite înapoi la
pocăinţă şi în anonimat?”
Oh, domnişoară Williams, după atacul din Times mi-a
fost groază să apar pe scenă. Înfruntasem de multe ori
până atunci ostilitatea presei şi a publicului, dar una e
să înfrunţi asemenea ostilitate la tinereţe. Ajunsesem la
cincizeci şi unu de ani şi eram de-acum foarte obosită;
nu mai aveam putere să lupt.
În seara aceea, în timp ce mă pregăteam să ies pe
scenă, nu m-au mai ţinut picioarele şi de câteva ori am
avut impresia c-o să cad. Mi-era teamă să mă adresez
publicului, dar nici n-a fost nevoie. Am fost aplaudată de
câteva ori înainte de a începe să vorbesc, iar când un alt
actor a rostit replica „Ai o figură cinstită şi nu trebuie să-
ţi fie ruşine s-o arăţi nicăieri”, acel public binecuvântat a
izbucnit în aplauze formidabile.
Am avut parte de sprijin şi de apărare din partea
publicului. Nu-mi ofensasem spectatorii în niciun fel
întorcându-mă la profesiunea mea. Mai mult chiar,
triumfasem total asupra ticălosului de la Times;
vulgaritatea lui mi-a fost de folos ca actriţă. Atunci am
descoperit că puteam să fiu deprimată în culise, dar în
clipa în care piciorul meu atingea podeaua scenei,
simţeam că jocul nu mă lasă să mor. De fapt, nu mă lăsa
să gândesc.
 
*
 
Cât a fost Georgie plecată, abia mi-am târât picioarele prin
casă, am îmbrăcat copiii, le-am făcut terciul de ovăz, le-am
căutat cărţile, uşurat peste măsură în fiecare dimineaţă când
auzeam cheia întorcându-se în uşă şi salutul entuziasmat al
Emmei, „Salut, băieţii Martin”, umplea casa. Atunci puteam
evada la serviciu, unde monotonia încărcată a termenelor şi a
întâlnirilor îmi dădea un minimum de control, un oarecare
sentiment că mergeam totuşi înainte.
Nopţile îmi aparţineau în întregime şi decurgeau altfel, fără
haosul imposibil din timpul zilei, simţind în schimb golul
existenţei fără ea.
Încercam destul de serios să văd cum e viaţa fără Georgie
şi, aşa cum se întâmplă când eşti pe punctul de a pierde o
persoană iubită, memoria mea a început să fie asaltată de tot
ceea ce-mi era drag la ea. În faţa ochilor îmi jucau scene din
viaţa noastră împreună, unele vechi de ani buni. Ziua în care
m-am mutat cu ea, de exemplu – cum mi-am cărat patru etaje
cutiile cu cărţi şi sacii plini de haine, până în apartamentul ei
de la ultimul etaj. Cât de mult îi plăcea ei acel apartament
mic, dar însorit, cu şemineu cu lemne şi cu o scară de
incendiu spre acoperiş. I-l găsise tatăl ei când Georgie plecase
de acasă prima dată. Colegul meu de cameră se muta şi
trebuia să-mi găsesc altul sau să caut un apartament mai
mic, iar Georgie mi-a spus simplu, Stai cu mine. Ne
cunoscuserăm cu câteva zile în urmă, cu doar câteva zile. Nu
sunt o persoană impulsivă, dar ea m-a făcut impulsiv.
Am fost de acord amândoi să încercăm; putea să mă dea
oricând afară; glumeam – abateri legate de scaunul de toaletă,
sforăit, chestii din astea – foarte degajaţi. În ziua în care m-
am mutat am băut o sticlă de vin pe scara de incendiu, iar
mirosul de busuioc, rozmarin şi mentă din ghiveciul de la
geam umplea aerul fără însă a eclipsa mirosul ei, mirosul lui
Georgie, parfumul ameţitor al acestei femei pe care o iubeam
de atât de puţin timp. Am închinat paharele, iar ea a spus,
„Vreau să stau mereu aici. Cu tine.”
Am crezut-o.
Am crezut-o.
 
Jack a făcut din nou în pat. Era a treia oară de la plecarea
lui Georgie şi, chiar dacă în cele din urmă mi-am adus aminte
să cumpăr pamperşi, am uitat să-i şi pun unul. Patul era
leoarcă şi l-am luat într-al meu, l-am îmbrăcat într-un tricoul
de-al meu căruia i-am suflecat mânecile şi l-am lăsat să-i
atârne poalele în jos; era ca într-o cămaşă de noapte. Atunci i-
am pus şi pampersul. Se zbătea, pe jumătate adormit.
— Nu sunt bebeluş, nu sunt bebeluş, plângea el.
Deşi cumpărasem unul mare, abia îl cuprindea în talie.
Parcă l-aş fi pus unui adult. L-am instalat în pat, unde a
adormit imediat, şi m-am întins lângă el.
Aproape că adormisem şi eu, când m-a strigat altul – de
această dată pe mine, nu pe ea.
M-am întors în camera copiilor.
— Tati, a început Fergus, ridicându-se în pat, perfect lucid.
Sunt cam trist. Mi-e dor de mami. Şi am emoţii pentru când
se întoarce.
Dacă se întoarce, mi-am zis eu. Şi dacă nu se mai întoarce?
Dacă n-o mai las?
M-am aşezat lângă el pe pat şi l-am mângâiat pe spate ca
să adoarmă. În patul celălalt, Liam s-a foit niţel, dar apoi a
stat foarte liniştit.
Copiii aceştia, aceste barometre micuţe. Jack făcea pe el în
pat, Liam dădea în tot ce mişca, mai ales în Jack, dar Fergus
era bine. Pentru un copil de cinci ani îşi exprima neliniştitor
de clar emoţiile şi nu părea afectat de cele negative. Georgie
spunea că asta se întâmplă pentru că a fost expus atât de
precoce supărării, chiar înainte de a se naşte. Era însărcinată
cu Fergus în opt luni când i-a murit tatăl, iar inimioara lui
bătea hotărât în corpul ei când a lovit şocul şi s-a declanşat
durerea convulsivă. Era absolut convinsă că ceea ce a simţit
ea i-a transmis lui Fergus, înţelegerea primară şi durabilă a
lumii ca loc în care aştepţi marea pierdere căreia îi
supravieţuieşti în mod miraculos.
Poate că, într-un fel, s-a pregătit pentru asta întreaga lui
viaţă. Din acest punct de vedere e ca mine. Cred că e un lucru
destul de neobişnuit, dar am impresia că am ştiut tot timpul
cum e s-o pierd pe Georgie, aşa cum ştii, chiar înainte de a
spune prima dată „Te iubesc”, ce cântec îţi apare în minte la
despărţire.
La scurt timp după ce m-am mutat împreună cu Georgie,
unul din colegii de serviciu ne-a invitat la el, în Jersey City, la
masă. Stephen era editorul meu şi superior la Financial
World, avea aproximativ vârsta mea şi ne lega descoperirea că
eram amândoi din centrul Illinoisului. Soţia lui era bancher
de investiţii, îşi luase masteratul la Harvard, şi formau o
pereche extraordinară, o pereche care avea planuri pe care nu
s-a dat înapoi să le discute cu noi la cină. Eu şi Georgie, care
la acea vreme nu aveam niciun fel de plan în afară de unde să
ieşim în după-amiaza următoare, dacă avem destui bani,
ascultam politicoşi şi dădeam din cap, simţindu-ne tot mai
apăsaţi, din motive opuse însă, în prezenţa gazdelor noastre.
Se refereau la New York ca la o escală de doi până la patru
ani, după care vor pleca, pentru că cine vrea să-şi petreacă
mai mult timp în haznaua asta mizerabilă? Vorbeau despre
comunităţi în care voiau să intre cu ajutorul banilor – Newton
sau Needham, lângă Boston, sau Lake Forest, lângă Chicago,
unde crescuse ea; aveau de gând să-şi facă o familie; vorbeau
despre un apartament de schi în Sun Valley sau într-o
staţiune de pe malul golfului în Hilton Head.
Pe măsură ce vorbeau, deveneam din ce în ce mai neliniştit,
aproape disperat, gândindu-mă, uită-te la tipul acesta, care
nu e mai mare decât mine, care ştie atât de bine ce vrea, şi
unde şi când, şi cu cine. Şi nu aveau numai planuri, ci şi
investiţii pe care se bazau, pe când eu nu aveam decât un
roman nepublicat, o grămadă de datorii şi o fată pe care o
iubeam, dar care era cam la fel ca mine.
—  Parcă te fac invidios, nu? am întrebat-o mai târziu pe
Georgie, când gazdele noastre se ocupau de vase, iar noi doi,
beţi şi tembeli, dansam după o melodie de Elvis Costello în
camera de zi, care era mai mare decât tot apartamentul
nostru.
— Şi ce te face aşa de invidios? m-a întrebat ea pe un ton
combativ pe care acum îl recunosc imediat, dar atunci abia
învăţam să-l interpretez.
— Stephen şi Maria. Şi tot ce fac împreună.
—  Nişte obsedaţi. N-au decât să-şi planifice şi
înmormântările.
Aş fi putut s-o las moartă. Am insistat însă, poate că
băusem prea mult, şi în curând am ajuns la o dispută în
toată regula, calmă, dar condimentată cu vehemenţa specifică
pe care o rezervi certurilor legate de vieţile altora.
— Hai, fii serioasă, am spus eu. Mai iartă-i. Sunt drăguţi.
—  Da, sigur că sunt drăguţi. Cine a spus că nu sunt
drăguţi?
Iar tonul ei insinua că a fi drăguţ s-ar putea să fie cea mai
gravă infracţiune de care te poţi face vinovat.
— De ce-i rău să fii drăguţ? am întrebat eu.
— Nu-i rău. Sunt oameni normali, drăguţi.
—  Poate că asta te surprinde foarte tare, dar majoritatea
oamenilor din lumea asta sunt normali. Nu mai dansam şi o
priveam ţintă. Şi sunt fericiţi pentru că sunt normali, am
adăugat tăios.
Mă gândeam la fratele meu mai mare, Dave, care avea nişte
handicapuri uşoare – destul de uşoare pentru a se simţi
permanent frustrat faţă de limitele sale, dar suficient de
serioase pentru a nu le putea depăşi complet cu toată
dragostea, grija şi terapia oferite. El şi părinţii mei ar fi fost
fericiţi dacă cineva i-ar fi spus că e normal. Apoi chiar părinţii
mei, pe care Georgie nici nu-i cunoştea. Erau cei mai drăguţi
şi mai buni oameni din lume, dar bunătatea părea a fi dintr-
odată o monedă de schimb fără niciun fel de valoare în lumea
lui Georgie. Tata, cu slujba lui la o firmă de asigurări şi
munca pe lângă casă, mama, care cosea perne pentru bazarul
bisericii – Georgie îi va vedea doar ca pe nişte oameni
obişnuiţi, iar eu eram, prin extensie, la fel.
—  Cred că nu sunt la fel de pasionată de mediocritate ca
tine, Peter.
A fost prima cruzime pe care mi-a spus-o.
 —  Poate că eu nu sunt atât de îngrozit că sunt ca toată
lumea.
—  Nu ştiu cum o să rămân cu tine dacă aşa gândeşti, a
spus ea melodramatic.
S-a întors şi a ieşit în fugă pe uşă, a coborât scara ca o
adolescentă. M-am scuzat faţă de Steve şi Maria, spunând că-
i e rău şi am fugit după ea – era târziu, băuserăm, şi eram
într-o zonă care nu ne era familiară. Nu aveam de gând s-o
las să se întoarcă singură acasă.
Am urmărit-o de la depărtare străbătând străzile pustii din
Jersey City şi am prins-o exact când avea de gând s-o ia pe
un drum greşit.
—  Pe aici, i-am spus şi am condus-o la tren, unde am
aşteptat la nesfârşit în gară, stând la distanţă unul de
celălalt, evitând să ni se întâlnească privirile. În trenul care
ne ducea înapoi în Manhattan şi în timpul drumului pe jos
până acasă n-am scos un cuvânt, niciunul dintre noi. Chiar
mă gândeam cum să-mi împachetez lucrurile şi unde aş
putea să mă duc.
Dimineaţa însă m-am trezit cu Georgie aplecată peste mine.
—  Îmi pare tare rău, mi-a spus ea. Rău, rău, rău. Avea
lacrimi în ochi. Tu eşti reporterul bine-crescut de la Daily
Planet şi eu sunt regina cea rea. Oh, Peter, iartă-mă.
Explicaţia abjectă, partida de sex de împăcare, dejunul de
împăcare de după sexul de împăcare, transformarea imediată
a tensiunii în echilibru. Era prima dată când trebuia s-o iert
şi bineînţeles că am făcut-o. Nu am avut nicio îndoială.
Acum însă, când mi-ar fi fost mai greu să plec din cauza
tuturor celor adunate de-a lungul anilor petrecuţi împreună,
habar nu aveam cum o să reuşesc să rămân.
 
*
 
Atunci mi-a ajuns la urechi zvonul că regina se temea
c-o să public scrisorile ducelui în scop personal şi am fost
atât de şocată de această acuzaţie, încât am trimis de
îndată toate scrisorile sfetnicilor regali şi le-am spus să
nu mai susţină că le-aş folosi cum nu se cuvine. Erau
sute de scrisori, domnişoară Williams, după cum bine vă
imaginaţi, aproape douăzeci de ani de corespondenţă,
iar când ducele şi cu mine eram despărţiţi ne scriam
aproape în fiecare zi. Cine ştie ce s-a ales de acele
scrisori? Cred că au fost toate arse. Cea mai mare
pierdere e că nu mi-a mai rămas nimic din cuvintele lui
intime către mine.
Scrisorile erau acum singura modalitate de a ajunge la
copiii mei, aşa că îi scriam fiecăruia în fiecare zi,
dorindu-mi să pot să mă ambalez şi pe mine la fel de
uşor într-un pachet ca să-i văd măcar pe dragii de ei. De
la Bushy n-am primit aproape nicio veste, iar când am
primit, mi s-a părut că au făcut mari eforturi să-mi scrie;
cele câteva rânduri au fost atât de nesatisfăcătoare,
încât mi-au adus mai mult dezamăgire şi chin decât
altceva. Nu meritam atâta desconsiderare, dar indiferent
dacă sunt prezenţi sau absenţi, copiii trebuie să-mi fie la
fel de dragi întotdeauna.
Băieţii mai mici erau toţi la şcoală şi de îndată ce
împlineau unsprezece ani urmau să fie trimişi, la fel ca
fraţii lor mai mari, în armată sau marină. Henry era deja
în Marea Baltică, sub comanda unui prieten al ducelui,
amiralul Keats, şi nu-l mai văzusem de doi ani. Era mult
prea mult ca să fiu departe de un copil atât de drag ca
Henry, dar trebuie să ne încredinţăm copiii lumii.
Lui George, în Portugalia, i-a fost calul împuşcat sub el
şi a luat-o la fugă pe drum până când i-a găsit colonelul
Hawker un altul. Scumpul de George, probabil că
reputaţia lui îi va ţine de cald mulţi ani de aici înainte.
Ducele îmi spunea mereu, „Draga mea, avem cinci
băieţi şi trebuie să ne aşteptăm la o viaţă plină de
nelinişte şi neprevăzut!”
Am lucrat încă două sezoane în provincie şi iarna
dintre ele la Covent Garden, apoi m-am retras. Am
început să-i vizitez pe băieţii mai mici la şcoală, am stat
 lângă patul fetelor când au născut, am devenit o
adevărată mamă de soldaţi, principalul meu scop fiind
să-mi petrec timpul cu George şi Henry înainte de a pleca
în India.
Era sfârşit de august, în al cincizeci şi patrulea an al
vieţii mele, când am părăsit definitiv scena.
Bineînţeles că acest lucru s-a întâmplat acum mai
puţin de un an, domnişoară Williams, şi dacă aveţi timp,
vă voi spune ce am mai pătimit după aceea.
 
*
 
Doamna Jordan.
Ea îi schimbase lui Georgie viaţa, iar acum părea singura
persoană reală care-i mai rămăsese.
Era în camera de hotel şi nu putea să doarmă; se simţea
cumplit de singură; aştepta în fiecare zi ora stabilită, când
băieţii veneau de la şcoală şi putea să vorbească cu ei. Pe
scenă, ba chiar şi în cabină, înainte şi după spectacol, se
simţea în siguranţă, însoţită, nevinovată de tot ceea ce ştia că
e vinovată. În fiecare seară mergea tot mai devreme la teatru,
apoi rămânea în cabină până când directorul de scenă insista
că trebuie să închidă şi s-o ducă acasă.
Nu-l văzuse pe Piers de o săptămână. Nu trecuse decât o
săptămână de când o adusese el acasă cu maşina din Dorset.
Îi spusese că nu vrea să-l vadă, dar era dezamăgită că îi
respectă dorinţa. Se simţea chiar puţin jignită că el a putut să
accepte cu atâta uşurinţă un refuz. De fapt, ea asta dorea, şi
totuşi…
Şi totuşi…
Sâmbătă seara, cu vreo două ore înainte de spectacol, Piers
a apărut în uşa cabinei ei.
S-a uitat la el, la pantalonii lui kaki şifonaţi şi la tricoul
albastru spălăcit care părea să fi fost spălat de o mie de ori.
Arăta bine. Iar ea a simţit o timiditate, o timiditate amestecată
cu dorinţă.
 — N-am ştiut că vii, a spus Georgie.
— Pot să intru?
A ezitat, apoi a dat din cap şi s-a dat la o parte ca să-i facă
loc.
Cabina aranjată în hambar era mare şi primitoare, era
aproape un foaier, cu canapele verde-pal şi metri întregi de
brocart atârnaţi de pereţi, imitând draperiile, deşi bineînţeles
că nu erau ferestre.
Piers s-a aşezat pe o canapea. Şi-a luat şi ea un scaun şi s-
a aşezat în faţa lui.
— Am fost şi la hotel, i-a spus el.
— Nu, prefer să stau aici.
Piers a dat din cap.
— Trebuie să vorbesc ceva cu tine despre piesă.
— Despre piesă?
S-a îndreptat din spate, ca şi cum ar fi fost la un interviu
oficial.
— Am hotărât să fac o schimbare sau două.
— Şi anume?
A aşteptat o clipă, apoi a zâmbit uşor.
— Am rescris sfârşitul.
— Oh?
—  Mi-am schimbat părerea. Poţi să-mi spui măgar
încăpăţânat, dar tu mi-ai deschis ochii, Georgie. Ai avut sută
la sută dreptate.
Aha, ar fi spus ea probabil dacă lucrurile ar fi stat altfel, ţi-
am spus eu, sau Bine că te-ai luminat până la urmă,
tachinându-l, flirtând, făcând comentarii cu aluzie la relaţia
dintre ei. Însă acum nu mai vorbeau aşa.
A pus în faţa ei un plic.
— S-ar putea să nu fie exact cum ai spus tu, dar cred c-o
să fii fericită.
—  De ce acum? l-a întrebat. Mai sunt foarte puţine
spectacole.
—  Nu m-aştept să-l şi introduci imediat. Dacă vrei, putem
termina turneul aşa cum e. Dar când ai timp, uită-te un
moment să vezi ce părere ai.
Georgie a făcut ochii mari. Aştepta.
—  Prietenul Nicolei, Richard, a fost de acord cu o serie
limitată de reprezentaţii în West End, în septembrie.
— E fantastic.
— Da, este. Este.
A rămas tăcut o clipă, jucându-se cu haina pe care o ţinea
în poală. Îşi dădea seama că îl reţine ceva. Chiar fiind vorba
de o personalitate foarte reţinută, tot îşi dădea seama că
trebuia să-i mai spună ceva. Nu-şi imaginase cât de uşor i-ar
fi să se întoarcă din nou la el, să-l facă să o ducă într-un loc
în care fuseseră atât de recent şi în care el părea dornic să se
întoarcă. Dar n-o s-o facă. Indiferent ce se întâmplă, n-o să
facă asta. Hotărâse că e un act de voinţă. N-o să răspundă
atingerii lui.
— Dar, îl îndemnă ea.
—  E o chichiţă care ţine de producţie. În ciuda recenziilor
excelente pe care le-ai avut, a teatrelor foarte respectabile în
care ai jucat, un spectacol cu un singur personaj în West End
e un risc enorm.
— Oh, exclamă Georgie.
Ştia ce urmează, dar aştepta să-i spună el. Piers părea
neobişnuit de tensionat.
—  Richard zice că pentru a avea o şansă ne trebuie un
nume mare, cineva la care publicul să se înghesuie să-l vadă,
a început el, oprindu-se şi clipind uşor. Îmi pare rău că
trebuie să-ţi spun asta, Georgie. Ai fost fenomenală. Ai creat
rolul, tu i-ai dat viaţă doamnei Jordan. Eu nu am făcut decât
să încropesc povestea vieţii ei. Tu a trebuit să convingi
oamenii că ştiu cum e să fii în aceeaşi încăpere cu ea.
— Şi totuşi mă dai afară?
Părea stânjenit.
— Evident, nu depinde de mine. Pentru a face banii pe care
trebuie să-i facă – să aşeze suficiente dosuri pe suficient de
multe scaune – trebuie să vină cu o mare divă a teatrului
britanic. Vrea s-o angajeze pe Helen Mirren, dacă e
disponibilă. Dacă nu, pe Judi Dench. A zâmbit tandru.
Oricum, tu eşti prea tânără pentru rol.
— Corect, a răspuns Georgie tăios.
Piers a spus că voiau să-i ofere ei dublura, un salariu bun,
pe termen lung, şi s-ar putea să negocieze să joace ea
matineele de miercuri.
— Poţi să te gândeşti la asta, i-a mai spus el. Ştiu că e prea
mult dintr-odată. Iar pentru că Georgie n-a răspuns, a
continuat. Poate c-ar fi trebuit să aştept până după spectacol.
După cum ştii, nu prea mă pricep la sincronizări.
—  Nu are importanţă, a răspuns Georgie şi s-a trezit
râzând.
După tot ceea ce a riscat, şi s-ar putea să fi pierdut chiar,
acum o pierde şi pe doamna Jordan.
— Ce s-a întâmplat? Ce te amuză aşa?
— Nimic. Un vis urât. O farsă oribilă. Cred că un coşmar.
Privirea ironică i-a mai zăbovit o clipă.
— Uite ce e Georgie, a spus el apoi. Sunt sigur că tu crezi –
ca să fiu sincer, n-am idee ce crezi –, dar îmi pare rău de – şi
a dat a lehamite din mână – de toate astea. E groaznic, ştiu
asta şi dacă aş putea să te ajut să îndrepţi lucrurile aş face-o.
— Nu e problema ta, a răspuns ea cu indiferenţă.
S-au uitat unul la altul preţ de câteva momente, fără să
spună nimic. Georgie se gândea că n-a reuşit niciodată să
înţeleagă oamenii care erau în stare să divorţeze şi să se
recăsătorească imediat, să spună adio unei părţi din viaţa lor
şi să se mute, plini de speranţă, de bucurie, în alta. Nu a
înţeles niciodată cum ducele a putut să închidă uşa peste
douăzeci de ani de viaţă cu doamna Jordan – şi zece copii! – şi
să înceapă din nou, fără a o mai vedea vreodată. Acum,
pentru prima oară, aproape că pricepea. Îşi putea imagina
cum e să mă scoată din viaţa ei şi să se întoarcă spre el,
pentru că ceea ce avea împreună cu mine părea să nu mai
poată fi dres, în vreme ce cu el era o pagină nepătată, un
teren de infinite posibilităţi.
 Şi totuşi, de îndată ce a fost în stare să-şi imagineze acest
lucru, a ştiut că nu e ceea ce doreşte. Nu voia să meargă cu
el. Mă voia pe mine, încă tot pe mine mă voia; îşi dorea înapoi
vechea viaţă şi avea de gând să lupte pentru ea.
Când Piers a ieşit din cabină ca să asiste la spectacolul de
seară în public, nu s-a ridicat de pe canapea, ci l-a urmărit
plecând ca şi cum el ar fi fost pe scenă şi ieşea, iar ea în
rândul al treilea. Îşi zicea, Pot s-o fac, e o altă viaţă pe care aş
putea s-o trăiesc sau cel puţin să încerc, dar şi-a ţinut în frâu
impulsul de a-l atinge sau de a-i spune altceva, lăsând
dorinţa pentru el să-i străbată corpul şi să alunece curat şi
definitiv afară.
 
*
 
Abia mă pensionasem, când s-a abătut asupra mea,
ca o furtună, o întâmplare groaznică. Numele meu, care
mi-a servit mereu drept paşaport pretutindeni, era acum
folosit de soţul fiicei mele Dodee să-mi golească tot contul
din bancă şi să facă mari datorii. Neavând cum să fac
faţă acestor cereri presante, mă păştea închisoarea şi
pentru a salva familia lui Dodee de ruină completă am
fost sfătuită să plec în străinătate. În primul rând mi-am
vândut mobila, apoi am plecat de la Londra în Franţa.
Mă aşteptam să stau în Franţa zece zile, dar durează
de aproape un an, domnişoară Williams, şi încă nu pot
să mă întorc în Anglia de teamă să nu fiu arestată.
Avocaţii îmi spun că am nevoie de o listă a creditorilor
pentru a începe să-mi plătesc datoriile, dar nu găsesc pe
nimeni în Anglia care să mă ajute să obţin o astfel de
listă. Am fost toată viaţa prea încrezătoare, domnişoară
Williams, iar acum trebuie să plătesc pentru asta un preţ
uluitor.
Franţa mi se pare un loc respingător, iar această casă
mare, întunecată şi rece, aproape o ruină. Niciun confort
 englezesc care să mă aline aici; dimpotrivă, casa răsună
de ecoul trist al sufletului meu.
Mâna mea slabă abia poate să pună pe hârtie şi mai
şovăielnicele sforţări ale minţii. Le scriu tuturor; niciun
răspuns însă.
Admiratorii descoperă uneori cine sunt şi mai vin, cum
aţi venit şi dumneavoastră, domnişoară Williams, dar în
cea mai mare parte a timpului sunt singură cu
domnişoara Sketchley, principala mea ocupaţie fiind să
le scriu absolut în fiecare zi copiilor, să aştept şi să sper
că vor sosi scrisori de la ei.
Şi aşa a ajuns povestea mea până azi şi rămâne de
văzut ce se va întâmpla mai departe. Nu doresc decât ca
treaba aceasta nefericită să ia sfârşit. Nu mă simt bine,
domnişoară Williams. Am dureri şi mi se taie respiraţia.
Sunt neputincioasă, foarte neputincioasă.
Chiar şi acum simt respect pentru duce, n-am ce să
fac, şi aşteptând aici în exil sunt sigură că mai pot încă
spera la recunoştinţă din partea unui om care, printr-un
singur act, are puterea de a uşura aceste temeri aproape
insuportabile.
 
*
 
După spectacol, Georgie s-a întors în cabină şi a deschis
plicul pe care i-l lăsase Piers. Nu era doar un alt final, ci un
întreg scenariu, pe hârtie crem, frumos legat. Pe pagina de
titlu scrisese:
 
Pentru Georgie – Doamna Jordan, Femeia lui
Shakespeare, Muză
Chiar înainte de a te cunoaşte
Am scris piesa pentru tine.
Pentru tine. Pentru tine. Pentru tine.
Cu toată dragostea mea,
Piers
 
 S-a auzit o bătaie în uşă. Se aştepta să fie din nou Piers,
dar era Chris, directorul de scenă.
— Când vrei să pleci?
—  Nu prea curând, i-a răspuns ea vag, cu ochii pe
scenariu.
— Mai am nişte reparaţii mici de făcut la decoruri. Te duc
acum la hotel sau mai aştepţi?
— Aştept. Nu mă grăbesc. Spune-mi când termini.
A fiert nişte apă în ceainicul electric şi şi-a făcut un ceai,
apoi s-a aşezat să citească din nou piesa. Nu s-a grăbit să
vadă noul final, ci a început cu începutul şi a citit-o pe toată,
de la început până la sfârşit, la fel cum a făcut şi prima oară
în salonaşul nostru. Nu are importanţă că tocmai o jucase
sau că, până la ultimele pagini, ştia pe dinafară fiecare
cuvânt. Era fericită să citească din nou povestea doamnei
Jordan, iar după o oră şi jumătate, când s-a oprit din citit,
faţa îi era udă de lacrimi.
Cât de mult îi plăcea această piesă, acest personaj, această
femeie a cărei poveste nu se mai termina în singurătate şi
disperare, într-o ţară străină, ci pe scenă, unde a fost
adorată. S-a gândit că poate, prin noul final, Piers îşi cere
iertare, că l-a menit ca o consolare pentru ea, pentru că a
pierdut deodată ambele roluri. Ştia însă că el nu ar fi făcut
această schimbare dacă nu ar fi crezut că e sfârşitul pe care-l
merită piesa lui.
Piers scrisese un nou final pentru Georgie, iar acum ea
spera că şi eu voi face la fel. Stătea de veghe la patul morţii
căsniciei noastre, rugându-se ca povestea noastră să nu se
încheie aşa cum părea destinată să se încheie acum.
Adevărul e că finalul nostru nu fusese scris încă. Eu urma
să vin, şi dacă mă întorceam la timp, i-o dădeam bucuros lui
Piers pe soţia mea, îi rămânea lui, îi rămânea lui, îi rămânea
lui, iar povestea se sfârşea acolo, în loc să ajungă la un final
pe care niciunul dintre noi nu l-ar fi scris vreodată şi nici n-a
fost în stare să-l suporte.
 
 *
 
Georgie s-a întors la Londra a doua zi. Stabiliserăm ca ea
să stea la Graham’s, să ia în fiecare zi copiii de la şcoală şi să
stea cu ei acasă până înainte de sosirea mea. Era o soluţie.
Bineînţeles că nu puteam opri băieţii să-şi vadă mama. Chiar
nu-mi mai amintesc acum ce le-am spus – ceva legat de ore
târzii de spectacol, repetiţii de dimineaţă, că Georgie trebuia
să stea în altă parte. Cine ştie ce minciuni le-am turnat? Erau
copii isteţi. Ştiau că ceva nu e deloc în ordine.
La sfârşitul săptămânii, înainte de a pleca în Dorset, a
insistat să-mi vorbească şi am acceptat. Simţeam o agitaţie
absurdă la gândul c-o voi vedea. M-am plimbat pe străzile din
jurul restaurantului la care trebuia să ne întâlnim, încercând,
în ciuda firii mele, să întârzii, să nu intru decât după ce mă
asigur că e acolo. Voiam parcă s-o văd eu primul, s-o privesc
pe fereastra restaurantului în timp ce mă apropii, s-o studiez
înainte de a mă observa.
A treia oară când am trecut era acolo, aşezată la o masă de
lângă fereastră. Era îmbrăcată cu grijă, era frumoasă şi un
pic obosită. Stătea dreaptă şi studia meniul ca şi cum ar fi
aflat în el măsura unui secret pe care tânjea să-l cunoască.
Când am zărit-o, am simţit cum mi se ridică în gât un mic
suspin şi, de parcă ar fi auzit ciudatul zgomot înăbuşit prin
geam, a ridicat privirea. Mi-a zâmbit radioasă şi mi-am dat
seama că exact asta speram să văd – figura ei radiind datorită
micului eveniment de a apărea în faţa ochilor ei. Pe moment,
a dispărut orice altceva şi eram convins că cea mai bună
raţiune a mea de a fi este să văd acea privire apărând mereu
pe faţa ei. Şi pentru că nu m-am îmbăţoşat şi nici nu m-am
retras, s-a cuibărit la pieptul meu şi aşa a rămas.
Nu doream decât să o ţin cât mai mult, să nu mă opresc, să
nu fiu nevoit niciodată să încep o discuţie care nu s-ar putea
sfârşi decât în amărăciune, furie, regret.
Când am început să vorbesc, am ales un subiect sigur.
Despre copii.
 — Cum a fost? am întrebat-o. I-ai văzut?
—  Minunat. Doamne, ce dor mi-a fost de ei. Parcă aş fi
lipsit un an.
— Ţi-a spus Liam că a băgat un gol?
— Chiar? Asta nu mi-a spus.
Avea expresia aceea atât de cunoscută mie, arăta de parcă
tocmai se trezise şi trebuia să dea de capăt unei probleme
complicate de fizică nucleară. Deruta i s-a transformat într-
un zâmbet uriaş.
— Chiar? a repetat ea.
—  Da, primul. DIN VIAŢA LUI. Aşa trebuie să spui DIN
VIAŢA LUI. A fost atât de mândru.
—  Şi eu sunt. Probabil că vrăjitorul făcător de vomă
Thibaud şi-a mai pierdut din puterile magice?
— Nu, nu. Dar a dat norocul peste noi şi se pare că puterile
lui Liam devin tot mai magice. Cel puţin explicaţia asta am
primit-o.
—  Oh. Şi de ce nu mi-a spus? Mie nu-mi spun niciodată
nimic. Dacă ai auzi ce vorbim noi la telefon când sunt plecată!
Îşi trec telefonul de la unul la altul şi niciunul nu spune
aproape nimic. Fergus întreabă întruna, „Când vii acasă?”,
foarte monoton, de parcă nici nu i-ar păsa. Jack râde sau face
zgomote ca de pârţuri şi întreabă. „Ce? Ce? Ce? Ce?” la
nesfârşit, dar nu ascultă răspunsurile. Iar până la urmă
vorbesc mai mult cu Emma, dar nici ea nu-i mai bună decât
ei. Şi aici Georgie şi-a luat un accent de Yorkshire. „Acu’ ia să
bag şi io asta-n cuptor că dup’ aia mă duc să-l ajut pe Fergus
la mate, aşa-i Fergus?”
După ce a isprăvit cu monologul Emmei, Georgie m-a privit
zâmbind, aşteptând o reacţie. Şi dintr-odată am devenit rece,
ca şi cum familiaritatea ei ar fi fost deplasată.
Am rămas tăcuţi până când a venit chelneriţa şi am
comandat aperitive şi o sticlă de vin. Am schimbat subiectul.
— Cum e spectacolul? am întrebat-o.
— Oh, a exclamat ea.
 La început am crezut că nu vrea să vorbească deloc despre
el, ca să-mi demonstreze că acum familia e centrul vieţii ei,
iar munca devenise periferică.
—  Vrei vestea rea sau pe cea bună? m-a întrebat ea şi
atunci mi-am dat seama că trebuia să-mi spună altceva.
— Ce preferi.
— Bun. Îţi prezint lucrurile aşa cum mi-au fost prezentate
şi mie. S-a schimbat finalul piesei.
S-a schimbat – Piers.
— Da, s-a schimbat?
—  Da. Acum e mult mai înălţător, mai veridic pentru
doamna Jordan ca artistă. Ştii că m-am luptat încă de la
început pentru asta.
—  Foarte bine, am reuşit să articulez, dorindu-mi însă să
mă dezlănţui împotriva ei.
Că poate să vorbească despre munca ei, că vorbeşte practic
despre el. Am întrebat-o, iar ea mi-a răspuns, dar abia
începeam să-mi dau seama ce poate scoate o astfel de
discuţie din mine.
—  Altă veste bună este că vrea cineva să producă
spectacolul în West End, a continuat ea.
—  Splendid, am spus eu indiferent, cu gura uscată ca
nisipul. Mai dă-l în mă-sa, mi-a venit să zic, să mă ridic de la
masă şi să plec. În schimb, am ridicat paharul şi am băut
puţin vin.
—  Asta însă e mai degrabă vestea cea rea, a continuat
Georgie şi şi-a ţuguiat buzele. Nu mai joc eu. Nu se poate
umple o sală atât de mare cu o piesă cu un singur actor decât
dacă e vorba de o celebritate. S-a uitat în jos, privindu-şi ţintă
pâinea din farfurie, apoi a ridicat spre mine o privire nesigură.
Şi în cazul în care n-ai observat încă, eu nu sunt o celebritate.
— Îmi pare rău.
—  Mulţumesc, mi-a răspuns ea, arătându-mi că nu ia
drept bun nimic din ce-i spun. Mi-au oferit mie dublura, a
mai adăugat ea încet.
— Oh. Şi ce-o să faci?
 — Cu ce? m-a întrebat de parcă aş fi trecut la alt subiect.
— Cu chestia asta, cu dublura.
— Nu ştiu. Doamna Jordan. Aş vrea să rămân cu ea, sunt
bani destul de buni, dar…
Şi-a luat o expresie sfioasă care n-avea nicio legătură cu
felul ei de-a fi.
— Depinde foarte mult de tine.
— Hai, fii serioasă. Să nu crezi că dacă mă pui pe mine să
răspund de cariera ta ai dres lucrurile.
Erau primele cuvinte aspre pe care i le spusesem în acea
seară şi odată cu ele a apărut o lehamite care a dublat, triplat
şi cvadruplat ostilitatea prezentă deja acolo, la masă.
Îmi dădeam seama că vrea să schimbe subiectul, dar era ca
la război – nu mai exista alt subiect.
— De fapt, ce vreau să-ţi spun e că renunţ la tot dacă mă
ierţi, a spus ea după o clipă.
— Chiar aşa? La tot? Ce declaraţie periculoasă.
— Vorbesc foarte serios.
— Ba nu vorbeşti. În primul rând, dacă aş fi fost o achiziţie
atât de preţioasă, ai fi avut grijă să mă păstrezi.
S-a întins peste masă şi mi-a luat mâna într-a ei.
—  Pe tine te vreau. Pe tine şi pe copii. Pentru Dumnezeu,
Peter, nu vreau să te pierd. Uită-te la absolut tot ce avem noi
împreună.
—  Aha, deci fac parte dintr-un pachet? Absolut tot: soţul
iubitor şi copilaşii ca nişte îngeri, care aşteaptă să le crească
aripi.
— Peter, te rog.
— Nu te cred, Georgie. Nu pot să te cred. De ce ai renunţa
la tot? E singurul loc unde eşti fericită. Am văzut-o cu ochii
mei.
Am aşteptat să mă contrazică. Am sperat. Iar în timp ce
aşteptam să vorbească, i-am studiat faţa.
Şi apoi, la fel cum o poveste, care a fost foarte mult timp
despre un lucru, poate fi despre altceva, a continuat şi ea
astfel.
 — Adevărul e, Peter, că s-ar putea să nu mai am niciodată
parte de un rol atât de bun, dar trebuie să încerc toată viaţa
mea de acum înainte.
În loc de dezamăgire, cuvintele ei mi-au adus o minunată
uşurare. Pentru o dată cel puţin ştiam că spune adevărul.
Totul era pe faţă. Probabil că a recurs la măsuri eroice dacă a
crezut că spunându-mi aşa ceva poate să rămână cu mine.
Dar până şi doamna Jordan îi arătase că răspunsul nu este
să renunţi la munca pe care o iubeşti pentru bărbatul pe
care-l iubeşti. Adevărul e, cred, că eu eram cel mai fericit în
New Jersey pentru că acolo nu erau nici regizori, nici
dramaturgi, nici alţi actori cu care să intru în competiţie, nici
public, ci doar eu. Iar ea era cea mai fericită…
Ştiam amândoi exact unde era ea cea mai fericită.
—  A fost mult mai uşor când eram fiecare doar cu munca
noastră, a spus ea. La New York. Tu scriai. Eu jucam. În
fiecare zi ne trezeam cu asta în minte.
— Cu asta şi cu cât de deprimată erai tu.
— Şi cu problema aia oribilă cu şoarecele.
— Şi cu o groază de chiştoace de ţigări cu iarbă.
I-am zâmbit şi eu, dornic în acea clipă să-mi dau câteva
decenii din viaţă pentru a ne întoarce între pereţii aceia cu
cărămidă aparentă, din micul apartament. Să luăm totul de la
început. Şi m-am întrebat câte decizii aparent rezonabile
făcute de-a lungul anilor ne-au îndepărtat atât de mult de
acel loc.
— Pot să le fac pe amândouă, Peter. Ştiu că pot. Asta a fost
altceva, chestia cu Piers. Mi-am pierdut minţile. Nu am niciun
fel de scuză. Dar s-a terminat, îţi promit, şi dacă-mi dai o
şansă o să fie bine.
Îmi luase mâna într-a ei şi s-a aplecat peste masă spre
mine. O doream atât de mult.
— Nu pot să dorm, a continuat ea. Nu pot să mănânc. Nu
pot să supravieţuiesc fără copii. Am nevoie de familia noastră.
Am nevoie să mă primeşti înapoi. Privirea ei o căuta pe a mea.
Sunt eu, Peter. Uite-mă, aici. Nu s-a schimbat nimic.
 — S-a schimbat totul.
Vorbeam de parcă aş fi fost anesteziat, ca şi cum m-aş fi
aflat într-un nor gros care mă împiedica să gândesc şi mă
ţinea în viaţă.
Am mai comandat o sticlă de vin şi m-am trezit încercând
să-mi regăsesc hotărârea, distanţarea rece, să-mi golesc
inima. Nu am putut. Era prea plină de Georgie, ea o ocupa în
întregime, de toţi anii împreună, de toate momentele pe care
le-am cunoscut doar noi doi. Şi am început să cred că unica
modalitate de a suporta aşa ceva era să încerc să fim din nou
acei oameni.
După masă, ea mi-a spus doar „Te rog”, părând copleşită,
privindu-mă de parcă s-ar fi agăţat de marginea lumii şi,
pentru că o iubisem atât de mult, şi pentru că o mai iubeam
încă, am luat un taxi şi am dus-o acasă cu mine, în pat cu
mine, unde am făcut dragoste pentru prima dată de la…
De atunci.
M-am luptat cu el cât am făcut dragoste, m-am luptat cu
prezenţa lui, cu urma imprimată de el pe corpul ei, cu
atingerile lui, cu sărutările pe care i le lăsase pe piele. M-am
luptat să simt la fel şi faţă de ea, plângând şi dezgolindu-mi
dinţii în gâtul ei până când, în cele din urmă, frământarea
mea, banala mea uşurare, au învins şi am reuşit să stau
acolo cu ea, în patul nostru, alături de trupul ei tandru şi
primitor.
 
*
 
A doua zi dimineaţa, eu m-am trezit primul şi m-am uitat la
ea cum doarme. În toate camerele în care am stat noi
vreodată împreună a dormit pe aceeaşi parte a patului. Şi iat-
o, ca întotdeauna, lângă mine, doar că acum era şi el acolo,
între noi.
— Bună dimineaţa, am spus încet, dar nu s-a mişcat decât
după câteva minute, când Liam a dat buzna în cameră, urmat
de Jack, care urla.
 — Mi-a luat pampersul. Mi-a luat pampersul ud.
— Ha, ha, râdea Liam, aruncând pampersul în sus.
— Copii, am intervenit eu. Gata.
—  Mami e aici, a descoperit Jack, uitând de pampers.
Mami, eşti aici?
—  Da, scumpule, a spus Georgie, întinzând braţele. Sunt
aici.
— Ura! a strigat Jack, urmat de Liam.
A apărut imediat şi Fergus şi au urcat cu toţii în patul
nostru, râzând şi gâdilându-ne. Părea să fi uitat cu toţii că
băieţii trebuie să plece la şcoală, eu la serviciu, iar Georgie…
în Dorset.
—  Parc-ar fi dimineaţa de Crăciun, mi-a spus ea. Hai să
zicem că-i dimineaţa de Crăciun, Peter. N-ai putea să pleci un
pic mai târziu? Să mergem să luăm micul dejun? Doar n-o să-
i omoare nimeni dacă lipsesc prima oră de la şcoală.
— Micul dejun! a urlat Liam. Îmi place micul dejun.
Ne-am dus la un local mic din Kensington, unde ne-am
aşezat în sala însorită, am mâncat pâine prăjită, am băut ceai
şi suc. Apoi am dus copiii pe jos la şcoală, prin parc, i-am
lăsat să se oprească şi să se urce în copacii lor preferaţi. La
Londra era o dimineaţă superbă, însorită, proaspătă, totul era
înflorit, iar amintirea iernii umede era încă suficient de
prezentă pentru a-ţi inspira o recunoştinţă disproporţionată.
Am avut o inexplicabilă senzaţie de bine sau poate că nu era
decât fericirea dorinţei de a fi fericit.
Şi mă uitam la noi cu ochii unui trecător oarecare: o femeie
superbă mână în mână cu soţul ei care arată bine, trei băieţei
zâmbitori în şorturi şi pulovere roşii care se înghionteau, se
alergau şi se strigau prin Kensington Gardens. Şi precis că
erau sute de familii care se plimbau prin Londra în aceeaşi zi,
prezentând lumii tabloul fericirii la multe grade distanţă faţă
de realitatea din inimile lor.
Mi-ar fi plăcut să închei cu această familie fericită, căreia
reunirea de o noapte i-a dat speranţa că va putea rămâne
împreună. Şi poate c-ar fi reuşit; au avut o şansă. Am văzut
alte cupluri care s-au întors de la marginea prăpastiei pentru
mai puţin.
Aş fi vrut să închei acolo, în Kensington Gardens, cu băieţii
care scuturau ramurile de curând înfrunzite ale unui copac,
cu Georgie care le striga „Fiţi atenţi”, eu care mă uitam la
ceas, fiind nevoit să plec la serviciu, dar nevrând să mă rup
de lângă ei.
Toate lucrurile normale din viaţa normală păreau să se fi
întors, dar rămânea undeva, dedesubt, întrebarea dacă ceea
ce părea o reconciliere era într-adevăr aşa ceva. Deoarece,
chiar dacă te întorci unul la celălalt, dacă îţi potriveşti din
nou trupurile, vieţile reintră pe vechile făgaşuri, mai rămâne
sforţarea teribilă de a te agăţa de orice urmă de fericire eşti în
stare. Şi nu e vorba doar de faptul că ceea ce s-a întâmplat se
poate repeta; rămâne faptul în sine că s-a întâmplat.
Chiar dacă eram cu ea, chiar dacă ea mergea lângă mine
prin parc şi mă ţinea de mână, exista o stare de vigilenţă,
suspiciunea ascunsă pe care o manifeşti faţă de un fost
dependent de droguri sau faţă de un fiu adolescent care a
avut probleme. O stare care, între îndrăgostiţi, nu poate duce
în final decât la furie.
 
*
 
Am ajuns acasă seara târziu, după o cină de afaceri.
Georgie se întorsese în Dorset, băieţii erau în pat, iar Emma
era în salon cu haina în poală, foarte fardată şi îmbrăcată de
dans. De cum am intrat, a şi sărit în picioare. Probabil că
venisem mai târziu decât ora la care mă aştepta, dar mă
simţeam prea epuizat ca să mai încep o discuţie sau să-mi cer
măcar scuze. Mi-a trecut brusc prin minte gândul că s-ar
putea ca Emma să nu fie prea fericită cu slujba ei. Poate că
acum stătea prea multe ore, poate că cerinţele erau prea mari
sau poate că purtarea din ultimul timp a băieţilor era mai
mult decât putea ea duce. Şi dacă îşi dă demisia? Eram total
dependent de ea. Trebuia să mă gândesc şi să fac ceva ca să
fie mulţumită, dar acesta era ultimul lucru pentru care aş fi
avut răbdare pe moment. I-am mulţumit din cale afară în
timp ce se zorea să plece şi mi-a trecut prin minte să-i măresc
salariul. Doamne, cât era de tânără. Iar în harababura creată
de Georgie, familia mea era ţinută împreună de o fată de
douăzeci de ani.
Am urcat să-mi scot costumul şi m-am aşezat pe pat,
epuizat de-a binelea. Ziua mi se păruse atât de lungă, cu
atâtea faţete, de parcă ar fi fost petrecută de şase bărbaţi
diferiţi. Care dintre aceştia eram eu? Cel care părea să-şi fi
primit cu bucurie soţia în familie, de dimineaţă, sau cel care
acum, când vede ceasul pe care l-a lăsat pe masă, îi vine să-l
arunce de perete şi să-l facă ţăndări?
Mi-am dat seama că asta era de-acum povestea mea – nu şi
a lui Georgie – deoarece era vorba despre ce voi face eu, cum
o să mă comport, dacă o voi ierta cu adevărat sau voi găsi o
modalitate de a o face să plătească. Şi mai mult decât orice
altceva, nu voiam să fie povestea mea. Mi s-a părut mult mai
uşor s-o spun pe a ei.
Am adormit repede, dar am fost trezit în mijlocul nopţii de
Liam care stătea lângă patul meu.
— Mami? Mami?
— Hai, hai, nu-i nimic, Liam.
— Unde-i mami? Unde-i mami?
— Şşş, am încercat eu să-l liniştesc, îmbrăţişându-l, dar m-
a împins.
— Mi-e dor de mami, mi-a spus de parcă aş fi fost o bonă,
un străin, practic.
— Se întoarce curând.
L-am luat în pat cu mine, sperând că va adormi, dar eram
amândoi trezi când, nu după mult timp, a apărut Jack, ud şi
tremurând. Emma uitase să-i pună pampers, sau poate că se
opusese el prea mult şi renunţase.
— Fir-ar să fie, iar ai făcut-o, am spus eu.
L-am împins ca să nu se urce în pat cu pijamaua leoarcă
de pipi şi poate că am fost mai brutal decât ar fi trebuit. A
început brusc să urle de parcă l-aş fi omorât.
— Mami, plângea el. Să vină mami!
— Oh, Jacky.
M-am aplecat să-l îmbrăţişez. M-a împins şi a plâns şi mai
tare; a început şi Liam să plângă.
— Asta-i o prostie, băieţi. Doar nu vă e chiar atât de dor de
mami.
— Ba da, Ba da, Ba da! plângeau ei, îmbrăţişându-mă.
— Bine, bine, am spus eu, înainte de a fi suficient de treaz
pentru a-mi da seama ce spun. Mergem s-o vedem.
— Da! a ţipat Jack.
— Şi acum, înapoi în pat.
— Ai spus că mergem s-o vedem pe mami, a protestat el.
— Da, dar nu chiar acum. E noapte.
—  Aşa ai spus, s-a plâns Jack şi au început să-i tremure
buzele.
— Nu plânge. Te rog să nu plângi.
Disperarea din vocea mea a dat şi mai mult drumul
şuvoiului de lacrimi şi l-am îmbrăţişat obosit, legănându-l,
având sentimentul că mi-am petrecut, şi îmi voi petrece în
continuare fiecare noapte a vieţii mele liniştindu-mi băieţii, ba
pe unul, ba pe altul.
Simţeam cum se umezeşte şi pijamaua mea de la a lui.
—  Trebuie să ne schimbăm, cântam eu monoton. Trebuie
să ne schimbăm.
M-a ţinut strâns când am încercat să-i desfac mâinile din
jurul gâtului meu, şi l-am tras cu mai multă forţă, până s-a
lăsat moale şi a căzut pe jos.
A început din nou să suspine jalnic. Iar eu am stricat şi
mai mult lucrurile şi a plecat de lângă mine. Liam a încercat
să-şi liniştească fratele, eu m-am dus la baie să-mi revin. Mi-
am aruncat apă rece pe faţă şi mi-am masat maxilarul
încordat şi palid. Tocmai când simţeam că m-am calmat niţel,
am auzit vocea liniştitoare a lui Liam devenind certăreaţă şi
când am intrat în dormitor i-am găsit pe amândoi făcuţi ghem
pe covor.
 —  Încetaţi, le-am spus, apoi am repetat, mai tare: încetaţi
odată.
Abia s-au uitat la mine. Am auzit nişte voci tinere afară, în
stradă, un grup de fete care râdeau şi vorbeau tare,
întorcându-se târziu acasă de la un club.
— Încetaţi!
Simţeam cum se ridică furia în mine cu o viteză ameţitoare
şi fără să mă gândesc ce fac am pus mâna pe ceasul lui
Georgie şi l-am aruncat, cât am putut de tare, pe fereastra
deschisă a dormitorului. Ceasul nu a zburat afară, ci a lovit
geamul de deasupra cu o pocnitură suficient de puternică
pentru a-i face pe copii să se oprească.
—  Ce s-a întâmplat? a întrebat Liam. Ce-a fost zgomotul
ăla?
Inima îmi bătea nebuneşte. Nu-mi venea să cred că mă
înfuriasem atât de tare într-un interval atât de scurt. Era un
gest copilăresc, dar mă simţeam mai bine şi mi-am adus
aminte de un coleg al meu de la colegiu care a scris odată
obscenităţi pe toată maşina prietenei lui care-l înşelase. M-am
simţit minunat, mi-a spus el după aceea, m-am simţit chiar
foarte bine.
— Ce s-a întâmplat, tati?
— Nimic. Absolut nimic.
 
*
 
A doua zi i-am dus pe copii cu trenul în Dorset. Pentru ei
era o mare aventură – îşi schimbau locurile o dată la trei
minute, mergeau la „closet” (cum învăţaseră să spună la
şcoală), pândeau cărucioarele de la vagonul-restaurant.
Terorii şi coşmarului de peste noapte le luaseră locul veselia
debordantă şi distracţia; aproape că mă deranja faptul că nu
mai păreau atât de disperaţi şi că eu am reacţionat cu atâta
violenţă la purtarea lor.
Plecasem încă o dată să-i fac o surpriză lui Georgie, dar de
această dată era altceva. Imediat după ce am ajuns la hotel,
mergând puţin pe jos de la gară, am văzut-o apropiindu-se
din direcţie opusă, cu braţele pline de pachete. Ea ne-a văzut
prima şi ne-a strigat, iar băieţii, care cu doar câteva secunde
înainte se plângeau de drumul lung, au luat-o la fugă spre ea.
— Fiţi atenţi, am strigat eu.
Trotuarul era îngust, iar maşinile de pe şosea prea aproape.
—  Mami, strigau ei, luându-se la întrecere să vadă care
ajunge primul la ea.
S-au înfăşurat parcă în jurul ei, iar ea i-a îmbrăţişat pe
toţi, râzând de pachetele strivite. Şi mi-am zis, Nu, nu e un
monstru totuşi, e o femeie care-şi iubeşte familia.
—  Ce bine-mi pare că aţi venit, le tot spunea. Mi-a fost
foarte dor de voi.
— Putem să venim să vedem filmul tău? a întrebat-o Jack.
— Nu e un film. E o piesă, ai uitat?
—  Şi nu e pentru copii, am adăugat eu. Cât timp mami
joacă în piesă noi o să ne distrăm şi o s-o vedem după ce
termină.
—  Ar fi grozav dacă ai putea să vii şi tu, Peter, mi-a spus
Georgie. Astă-seară e prima oară când încerc noul final.
Mi-am înghiţit amărăciunea care-mi stătea pe buze.
— Şi ce să fac cu ei?
— Poate găsim o bonă. Pe cineva care să stea cu ei la hotel,
ce zici?
— Ar fi cam ciudat.
— Aş putea să întreb la recepţia hotelului…
—  Nu, am spus eu indiferent. Nu vreau să mai văd piesa.
Stau eu cu ei.
— Bine atunci.
Se uita la mine cu atenţie, încercând să-mi descifreze
expresia.
—  Hai să ne îndepărtăm de şosea, am propus eu. E
periculos.
—  Ştiu locul perfect. Acolo merg eu de obicei să cinez
înainte de spectacol. Şi-a concentrat din nou atenţia spre
copii. Vreţi să veniţi cu mine să mâncăm peşte cu cartofi
prăjiţi?
— Da, au ţipat ei în cor, deşi mâncaseră fără oprire în tren.
Ne-am îndepărtat de centru şi după zece minute de mers pe
jos am ajuns la un mic restaurant, Stejarul Regal.
— Ştii ce-mi place atât de mult aici? Mi se pare a fi limita
civilizaţiei, a spus Georgie când am ajuns acolo.
Mi-a arătat spre oraş, spre ansamblul aglomerat de clădiri
din cărămidă maro şi străzi pietruite, apoi m-a întors spre
direcţia opusă, unde nu se vedea decât verdele câmpului, iar
în depărtare, hambarul.
— Vezi?
Băieţii au început să ţipe când au văzut că restaurantul
avea în spate un loc de joacă şi, deşi era vânt şi se făcea tot
mai frig, am stat afară ca să se poată juca.
— Ce combinaţie super, am spus eu.
Beam o bere şi mă uitam la copiii care se urcau pe o scară,
se dădeau pe tobogan, apoi se îngrămădeau, toţi trei, pe o
raţă din metal ruginit.
—  Probabil că aşa le merge şi mai bine afacerea, a spus
Georgie. Nu mai trebuie să plăteşti o bonă, ci îţi aduci copiii
cu tine.
— Sunt unele lucruri la care englezii se pricep foarte bine.
Imaginează-ţi o asemenea idee în America puritană. „Lasă-ţi
copiii la jucăriile noastre ruginite cât timp te faci matol!”
Nu i-am putut face pe băieţi să mănânce nimic, nici măcar
să stea jos.
— NE DISTRĂM! striga din când în când Liam, alergând pe
lângă noi.
—  Aerul ăsta rece nu e cel mai bun lucru pentru vocea
mea, a spus Georgie, dar n-a zis să intrăm.
Am stat unul lângă altul la o masă de picnic ca să-i ţinem
pe copii sub supraveghere. Şi am discutat tot timpul agreabil,
fără tensiuni.
— Îmi pare rău că nu poţi să vii diseară, Peter.
Atunci am simţit cum mi se strânge corpul de furie.
 În parcare au mai sosit nişte maşini. Restaurantul începea
să se umple. O barmaniţă ne-a adus tacâmuri şi o sticlă de
ketchup, iar ceva mai târziu, mâncarea. În rest, am rămas
afară, singuri, fără a fi deranjaţi. Cerul căpăta nuanţe de roz
şi oranj; băieţii se vedeau ca nişte siluete, trei figuri
întunecate în continuă mişcare pe fundalul apusului de
soare. Aveam sentimentul că nu mai este nimic pe lume în
afară de familia mea, că familia mea e lumea sau toată lumea
de care aveam eu nevoie, atât de totală, de liniştită, de a mea.
Nu era prima dată că aveam acest sentiment, dar mi-l
amintesc atât de clar pentru că a fost ultimul.
După ce am terminat masa, eu şi băieţii am mers cu
Georgie până la teatru, adică ceva mai puţin de un kilometru.
—  Asta-i o biserică, s-a mirat Liam când am intrat în
hambar.
—  Nu e biserică, i-a spus Georgie. În biserică nu poţi să
faci aşa ceva.
Şi a început să alerge şi să strige, iar băieţii au fugit după
ea, râzând, încercând s-o imite.
I-a lăsat să alerge câteva minute în jurul scenei, nebăgând
în seamă privirile îngrijorate ale directorului de scenă, apoi
ne-a dus la ea în cabină.
—  Cine… cine stă aici, a cui, a cui… este casa asta? a
întrebat Fergus, derutat de aspectul elegant al încăperii.
— Nu e casa nimănui, i-a răspuns Georgie.
Apoi a început, pe un ton cântat, o poveste. „A fost demult,
demult o actriţă foarte cunoscută care trebuia să joace într-o
piesă aici, dar şi-a zis că ea e mult prea importantă ca să
joace într-un hambar. În cele din urmă a spus că va juca
totuşi, dar a pus o condiţie: cabina ei să arate exact la fel ca şi
camera de zi de acasă. Aşa că i-au pus draperii somptuoase şi
canapele şi şemineu, tablourile şi de atunci aşa a rămas.
— Actriţele celebre sunt foarte pretenţioase, am spus eu.
Băieţii au început să sară de pe o canapea pe alta şi
Georgie i-a lăsat. Poate pentru că se apropia sfârşitul
turneului era încrezătoare şi relaxată. N-am văzut-o niciodată
atât de calmă înaintea unui spectacol.
Pe copii nu i-a prea interesat să vadă cum se machiază, dar
au reuşit totuşi să se liniştească şi să se uite. Imediat după ce
a terminat s-a auzit un ciocănit în uşă şi a apărut capul
Nicolei.
— Oh, scuză-mă. N-am ştiut… Şi vocea i s-a stins.
Că e aici soţul încornorat? m-am întrebat eu. Am apreciat
imediat sensibilitatea britanică a Nicolei. Un regizor american
mi-ar fi aruncat probabil priviri pătrunzătoare, expresive,
pline de milă şi înţelegere, dar Nicola a abordat un aer de
Asta e; mergem mai departe ceea ce a fost de fapt mai
reconfortant.
— Tom vrea să discute ceva cu tine despre lumini, i-a spus
ea lui Georgie. Are o idee în legătură cu spoturile pentru noul
final. Deschidem dintr-o clipă în alta.
— Vin într-o secundă, a asigurat-o Georgie. Să-mi iau doar
rămas-bun de la ai mei.
— Perfect.
—  Ai văzut? m-a întrebat ea după ce a plecat Nicola. Nici
măcar nu s-a uitat la copii. Parcă n-ar fi fost aici. E tipic
pentru ea.
—  Hai, băieţi. Spuneţi-i la revedere mamei. Trebuie să
plecăm.
— Pa, mami, a spus Fergus. Baftă.
— Să fie, scumpule.
— Trebuie să fac pipi, m-a anunţat Jack.
— Şi eu, i s-a alăturat Liam.
— Trebuie să aşteptaţi până ajungem înapoi la restaurant.
— Nu pot, a urlat Jack. Trebuie să fac şi treaba mare.
— Nu-i nimic, i-a liniştit Georgie. Puteţi să mergeţi la baia
de aici şi apoi vă furişaţi prin spate. O să vă arăt eu ieşirea
secretă.
Eu şi cu Fergus am urmat-o, iar gemenii au rămas să se
bată pe toaletă. Ne-a arătat o scară mică din lemn, undeva pe
lângă cabina ei.
 —  Dacă urcaţi pe scara asta şi apoi coborâţi pe cealaltă
ajungeţi direct afară fără să mai treceţi prin teatru, ne-a
arătat ea, apoi s-a aplecat şi l-a mai îmbrăţişat o dată pe
Fergus. Te iubesc, scumpule.
— Şi eu te iubesc, mami.
Te iubesc, mi-a şoptit şi mie, peste capul lui, apoi a plecat.
Când ne-am întors în cabină l-am auzi pe Jack cântând
„Bătrânul MacDonald avea o fermă”, ceea ce însemna probabil
că era încă pe toaletă. Liam nu se auzea şi am bănuit că se
strâmbă în oglindă.
Fergus a început să sară din nou pe canapele, iar eu m-am
învârtit prin cabina lui Georgie. Pe masa de toaletă era o
fotografie a băieţilor, iar vârât sub rama oglinzii, programul de
la prima piesă în care a jucat un rol retribuit – o reluare după
Sweeney Todd într-un teatru de mâna a treia. Era port-
bonheurul ei. Mai era acolo şi scenariul de la Femeia lui
Shakespeare şi l-am luat în mână. Era versiunea nouă şi am
văzut la început nişte rânduri scrise de mână. Dedicaţia lui
Piers.
În timp ce citeam cuvintele lui Piers simţeam schimbările
fizice din mine, accelerarea sălbatică a bătăilor inimii şi
bubuitul din urechi, pe măsură ce-mi creşteau cu viteză
adrenalina şi cortizolul.
— Tati, a strigat Fergus. Ce s-a întâmplat, tati?
Furia a pus stăpânire pe mine, ţineam manuscrisul cu
mâinile tremurând şi am citit din nou cuvintele care aveau să
ne distrugă.
 
Pentru Georgie – Doamna Jordan, Femeia lui
Shakespeare, Muză
Chiar înainte de a te cunoaşte
Am scris piesa pentru tine.
Pentru tine. Pentru tine. Pentru tine.
Cu toată dragostea mea,
Piers
 
 *
 
Doamna Jordan: întregul meu nume e o minciună, un
pseudonim dacă preferaţi ceva mai blând.
 
În seara aceea, Georgie şi-a început spectacolul la fel ca şi
în celelalte seri. Spectatorii erau mai puţini – era o seară rece,
spre sfârşitul turneului – dar foarte atenţi. A simţit imediat că
i-a captivat şi au urmărit-o pe doamna Jordan până la final –
la finalul pe care el îl schimbase pentru Georgie – când s-a
lăsat pe o canapea acoperită cu mătase decolorată,
înconjurată de hârtii, scrisori, tăbliţe de scris, cărţi.
 
Sunt tot mai slăbită şi abia mă ridic de pe sofa.
Da, a fost doctorul. Zice că e icter, la maladie noire.
E trecut de douăsprezece şi n-am primit nicio scrisoare?
 
Strigă spre culise.
 
Domnişoară Sketchley, sunteţi bună să vă mai duceţi
o dată în sat să vedeţi, vă rog?
 
S-a întors apoi spre cea căreia i se adresa – admiratoarea
venită în vizită la celebra actriţă care-şi petrecea ultimele zile
ale vieţii în Franţa:
 
Ceea ce mă omoară puţin câte puţin nu este, credeţi-
mă, nici mândria, nici lăcomia şi nici lipsa confortului cu
care am fost obişnuită întreaga viaţă; e lipsa unicei
alinări care mi-a mai rămas, speranţa pe care am nutrit-
o din când în când, aceea de a-mi vedea copiii.
Mii şi mii de mulţumiri, draga mea prietenă, pentru
această vizită caritabilă. Mi-aţi ridicat moralul şi m-aţi
purtat pentru scurt timp înapoi, în iubita mea ţară
natală, în trecutul meu în teatru, care mi-a fost atât de
drag. Copila de la ţară. Draga de Rosalinda.
  
Iar aici, unde, în versiunea anterioară a piesei, ar fi trebuit
să moară, s-a ajutat de braţe şi s-a ridicat. Muribunda,
femeia care pierduse totul – copii, iubit, bani, cămin – avea
încă în ea simţul spectacolul, a găsit putere în Rosalinda, cel
mai iubit rol al său.
 
Biata noastră lume e bătrână de aproape şase mii de
ani, şi-n acest lung răstimp niciun bărbat nu şi-a hotărât
singur moartea din pricina dragostei. O măciucă
grecească i-a crăpat ţeasta lui Troilus, zdrobindu-i
creierii, cu toate că înainte de asta se silise din răsputeri
să moară, iar dragostea lui e socotită o pildă demnă de
urmat până-n zilele noastre. Leandru ar mai fi trăit cine
ştie cât, cu toate că Hero se călugărise, de n-ar fi fost
dogoarea unei nopţi de vară. Bietul băiat s-a dus să se
scalde în apele Helespontului, dar din nenorocire pe
când înota i s-a pus un cârcel la picior şi s-a înecat. Însă
cronicarii nesăbuiţi ai vremii aceleia au scornit nu ştiu de
unde că s-ar fi omorât din pricina frumoasei Hero din
Sestos. Toate astea nu-s decât minciuni gogonate.
Oamenii au dat ortul popii de când e lumea şi pământul
şi-au ajuns hrană pentru viermi, dar nu din pricina
dragostei.{6}
 
Şi a zâmbit jucăuş, cu toată vârsta şi durerea doamnei
Jordan, care-şi menţinea ţinuta regală, în ciuda bolii. A
zâmbit, cu capul dat pe spate, cu ochii închişi; a zâmbit ca şi
cum ar fi ştiut tot ceea ce era de ştiut pe lumea asta. A urmat
apoi sfârşitul.
 
Aplauze. Domnişoară Williams, le auziţi? Vin de acolo,
le auziţi? Oh, câtă bucurie interioară. Întotdeauna au
fost o încântare pentru mine, o încântare vecină cu
extazul.
 
 Faţa i s-a întunecat din ce în ce mai mult, s-a micşorat
parcă şi s-a întors pentru ultima oară spre admiratoarea ei.
După o pauză, a rostit ultimele cuvinte.
 
Nu. Nu. Nu le voi mai auzi niciodată.
 
Şi-a lăsat capul în jos, dar apoi a auzit bineînţeles
aplauzele, pentru că atunci când s-a lăsat cortina, iar ea s-a
ridicat din nou, toată lumea era în picioare, ovaţionând-o şi
aplaudând-o.
Se sfârşise; era ultimul ei spectacol; o părăsea pe doamna
Jordan şi le-a zâmbit tuturor.
 
*
 
Când am ajuns din nou la restaurant, cu băieţii, era plin de
lume şi de zgomot. Drumul pe jos, de la hambar, l-am făcut
cam într-o jumătate de oră. Copiii, de-acum flămânzi, erau în
plus obosiţi şi înfriguraţi, moleşeala lor fiind în total dezacord
cu tumultul din mintea şi inima mea. M-am răstit la ei,
încercând să-i fac să meargă. Se plângeau întruna, iar eu îi
duceam, pe rând, pe umeri, pe Jack şi pe Liam. Fergus a
început să plângă. La un moment dat chiar m-am întrebat
dacă voi fi în stare să străbat cu ei câmpul până la local.
În cele din urmă, când am ajuns acolo, m-am aşezat la
coadă la bar să comand mâncarea, iar ei şi-au făcut de lucru
la tonomat, apăsând pe butoane şi prefăcându-se că-şi aleg
cântece, deşi niciunul nu ştia să citească.
Am găsit o masă în sala rezervată familiilor şi au venit şi
copiii de îndată ce li s-a adus mâncarea. Erau atât de
flămânzi încât chiar au mâncat, nu s-au certat, abia dacă au
vorbit, aşa încât am reuşit să stau şi eu să-mi beau berea
într-o oarecare linişte.
Paharul din mână a început însă să-mi tremure amintindu-
mi de scenariul din cabina lui Georgie. Aveam sentimentul că
o descoperisem într-un al doilea act de infidelitate, mai rău
chiar decât primul. Atunci a fost sex, acum era ceva mai
profund care îi unea. Îmi jurase că nu l-a mai văzut, că era
absent din viaţa ei, dar îmi dădeam seama că această absenţă
era plină de el, că el va fi mereu între noi, nu doar ca bărbatul
care s-a culcat cândva cu soţia mea, ci şi cel care a creat ceva
la fel de real şi de vital pentru existenţa ei ca şi aceşti băieţi
frumoşi pe care-i crease ea împreună cu mine. Era piesa lui,
spectacolul lui, arta lui. Totul se învârtea în jurul lui, inclusiv
ea. Iar ceea ce făcea ea în fiecare seară făcea la cererea lui.
Jack şi Liam, după ce au mâncat suficient şi s-au simţit
sătui, au sărit de la masă şi s-au dus din nou la tonomat.
Fergus a rămas pe loc şi la un moment dat s-a rezemat de
mine.
— Tati, sunt obosit, tati.
— Ştiu. Îmi pare rău. A fost o zi tare lungă. Mergem imediat
la culcare.
L-am bătut uşurel pe spate şi l-am luat în braţe. S-a liniştit
şi mi s-a părut că, în ciuda zgomotului, adormise. I-am ridicat
picioarele pe banchetă, l-am aşezat confortabil şi i-am pus
geaca mea drept pernă sub cap. S-a mai foit puţin, apoi a
închis ochii.
— Te iubesc, tati.
M-am gândit că şi Georgie îmi spusese Te iubesc, la
despărţire. Mă iubea, dar era ea a mea? Era a mea sau
plecase?
— Tati! mi-a urlat Jack în ureche. Jucăm cărţi!
—  Cu copiii ăia, m-a informat Liam şi a arătat la câteva
mese mai încolo spre un băiat cam de vârsta lor şi o fetiţă mai
mare care împărţea nişte cărţi de joc dintr-un pachet. Cu ei
erau două femei, care mi-au zâmbit şi mi-au făcut cu mâna
când am ridicat privirea.
— Jucăm Top Trumps! a spus Jack foarte emoţionat.
—  Dar, tati, aş vrea mai întâi nişte cartofi prăjiţi. Mi-e
fomică.
— Ai terminat de mâncat.
 —  Mi-au luat farfuria şi acum mi-e fomică. Mi-e fomică,
tati.
— Bine. Îţi aduc o porţie.
M-am îndreptat spre bar ca să mai comand nişte cartofi
prăjiţi şi una dintre femeile care îmi făcuseră cu mâna a venit
lângă mine. Avea cam treizeci şi cinci de ani, blondă, cu
rădăcinile părului negre, şi era îmbrăcată într-un pulover
strâmt, negru. Mi-a zâmbit.
— Aveţi nişte copii minunaţi, mi-a spus ea.
— Mulţumesc.
— Sunteţi americani, nu?
— Da.
— Apropo, mă cheamă Barbara.
Am întins mâna.
— Peter.
—  Nu sunt ai mei, mi-a spus ea, arătând spre băiatul şi
fetiţa care se jucau cu Jack şi Liam. Sunt ai surorii mele.
Mi s-a părut că vrea să flirteze cu mine. Văzând că n-am
verighetă şi-o fi spus că sunt singur. Date fiind împrejurările
era chiar comic şi habar nu aveam ce să-i spun. Oricum, nu
era nicio problemă pentru că vorbea ea pentru amândoi. Din
cauza muzicii şi a celorlalte voci din jur nu prea se auzea ce
spunea, dar dădeam din cap şi zâmbeam la intervale socotite,
în timp ce încercam să ne facem loc spre bar.
M-am uitat la băieţi. Jack şi Liam erau adânciţi în jocul de
cărţi, iar Fergus, la câteva mese mai încolo, nici nu se clintise.
Barbara îşi făcea loc cu coatele prin mulţime.
— Ne serviţi şi pe noi, vă rog? a strigat ea.
Îmi pierdeam răbdarea, dar nu era nimic altceva de făcut
decât să mă înghesui.
Brusc, în mulţime s-a făcut o deschidere şi m-am trezit
stând la bar, faţă în faţă cu barmanul.
Am întors capul s-o întreb pe Barbara ce vrea, dar când m-
am întors din nou să-i dau barmanului comanda, acesta a
plecat.
 — Scuzaţi-mă, am început eu. Aş vrea două halbe şi nişte
cartofi prăjiţi.
Nu m-a băgat în seamă. Şi ceilalţi care aşteptau la bar s-au
luat după el, spre uşă. Barbara l-a strigat şi l-a ajuns din
urmă, iar bărbatul s-a întors şi i-a spus ceva. Ceea ce-a auzit
a făcut-o să-şi ducă mâna la gură şi să clatine din cap.
— Ce? am întrebat-o eu. Ce e?
Ea clătina doar din cap, dar barmanul a întors capul spre
mine înainte de a ieşi.
— N-aţi auzit? a strigat el peste umăr.
— Ce s-aud? l-am întrebat.
— Hambarul.
— Ce-i cu el?
— A luat foc.
 
*
 
— Soţia mea e acolo, am strigat eu către primii oameni
lângă care am ajuns.
La fel îi spusesem şi Barbarei, în restaurant – Soţia mea e
acolo, ai grijă de băieţi! – înainte de a porni în goană nebună
spre hambar.
— Georgie Connolly? strigam întruna. O caut pe soţia mea.
N-aţi văzut-o? Georgie Connolly. E înăuntru.
Oamenii mă priveau cu ochii mari, clătinând încet din cap,
neştiind ce să spună. Voiam să ţip la ei – ţipam la ei, cu vocea
răguşită şi cu respiraţia întretăiată din cauza fumului, a
alergării şi a ţipatului. Mi se părea că totul se întâmplă cu
încetinitorul. Nu mi-a spus nimeni nimic, sau dacă da, nu am
auzit. Mă simţeam ca într-un vis în care încerci să spui ceva
extraordinar de important, dar nu-ţi iese niciun cuvânt pe
gură.
Abia când m-am apropiat prea tare de foc m-a băgat în
seamă un pompier. M-a ţinut strâns şi mi-a spus să mă dau
înapoi.
— Soţia mea e înăuntru. Soţia mea.
 — Nu mai e nimeni înăuntru. Am scos pe toată lumea.
— Sunteţi sigur? Unde e?
— I-am îndreptat pe toţi spre şosea, dar vedeţi câţi au mai
rămas aici. E pe undeva pe aproape, asta dacă precis a fost
acolo.
— A fost. A jucat în piesă.
Am început să mă uit în jurul meu. Se întunecase, dar
focul dădea o asemenea lumină încât toţi cei de acolo se
vedeau foarte bine. Vedeam clar fiecare faţă, fără umbre.
— Trebuie să-i îndepărtăm pe oamenii ăştia, a spus un alt
pompier celui cu care vorbisem şi abia atunci mi-am dat
seama de căldură. Transpiram, transpiram cu toţii. Deşi eram
departe de hambar – treizeci, şaizeci de metri – căldura ne
învăluia.
Asta nu părea să deranjeze pe nimeni. Toţi erau cu privirile
aţintite pe hambarul care ardea. Uşa deschisă, flăcările care
ţâşneau şi ferestrele în ogivă arzând făceau ca hambarul să
arate ca un rozător, ca o nevăstuică cu ochi înguşti şi bot
mare, un monstru, un animal aproape mitic, care atacă şi
este la rândul său atacat de bărbaţi cu furtunuri şi utilaje.
Bătaia flăcărilor se auzea ca valurile unui ocean chinuit,
pocniturile şi pârâiturile lucrurilor care ardeau înăuntru
arătând violenţa absolută a focului.
Hambarul avea doisprezece metri înălţime, iar flăcările se
ridicau cel puţin încă o dată mai sus, ca un zid înfricoşător –
foarte puţin fum, doar foc curat, turbat.
De ce n-o găseam? Nu-l credeam pe pompier decât dacă o
vedeam cu ochii mei. Dar cum s-o găsesc – era un haos
absolut, treizeci sau patruzeci de pompieri cu şase maşini,
ambulanţe, cel puţin o sută de oameni care se adunaseră deja
şi tot veneau să vadă focul, chiar dacă pompierii reuşiseră să-
i împingă mai departe.
Am alergat la o ambulanţă şi am vorbit cu un medic.
—  N-o găsesc pe soţia mea. Georgie Connolly. N-aţi văzut-
o?
— Nu avem niciun rănit. N-am dus pe nimeni la spital.
 — Sunteţi sigur?
— Clădirea a fost evacuată în mai puţin de un minut. Toată
lumea e bine.
— Poate a inhalat fum.
A clătinat din cap.
—  Au ieşit cu toţii la timp. Ca să fiu sincer, nu fumul e
problema noastră cu un asemenea foc. Într-un spaţiu mare şi
deschis ca acesta este numai oxigen. Chiar dacă eşti
înăuntru, nu din cauza fumului ar trebui să-ţi faci probleme.
Am făcut ochii mari. Se înşelaseră, era încă acolo, nu-mi
spunea nimeni sau nu ştia nimeni. Îmi apăreau în minte
imagini de groază cu Georgie arzând, carbonizată – de
nesuportat, de nedescris. Înghiţeam cu greu, luptându-mă cu
greaţa care-mi invada corpul. Medicul şi-a dat seama de
agitaţia mea.
— Vă spun că soţia dumneavoastră e bine. Singura noastră
grijă e să oprim focul. Am scos pe toată lumea.
— A jucat în piesă, i-am spus eu simţind că mă sufoc. Ea e
piesa.
— Oh, sigur, sigur. Am văzut-o pe aici. Era încă în costum.
Am recunoscut-o pentru că soţia mea m-a cărat – m-a dus –
săptămâna trecută la teatru. Nu vă faceţi griji, domnule. E
bine, o s-o găsiţi. V-aş ajuta chiar eu, dar trebuie să stăm aici
dacă apare vreun rănit, mi-a spus el şi mi-a pus mâna
puternică pe umăr.
Am plecat de lângă ambulanţă şi mi-am continuat
căutarea, uitându-mă la toate feţele, doar, doar recunosc pe
cineva din echipă.
— Soţia mea… rosteau într-un buzele mele.
Refuzam să cred că e bine până nu o ţineam în braţe.
—  …nici nu pot să-i spun lui Piers, am auzit pe cineva şi
am recunoscut vocea. E la Londra. O să fie distrus.
Am întors repede capul şi am zărit-o pe Nicola într-un grup
mic de oameni.
—  Georgie, am spus eu alergând la ea. Ai văzut-o pe
Georgie?
 M-a apucat de braţ.
— E bine, nu-ţi face griji. Acum un minut era aici, cu noi.
Înspăimântător, nu?
— Dar cum de arde? a întrebat o femeie. E numai piatră.
—  Arde ce-i înăuntru, în primul rând, i-a răspuns Nicola.
Gândeşte-te numai. Toţi stâlpii, tot eşafodajul e din lemn.
Noroc că nu e nimic în jur şi nu are unde să se întindă. Nicio
altă clădire, ca să nu mai zic de pădure.
— Peter.
M-am întors când mi-am auzit numele. În sfârşit, era
Georgie, şi m-am repezit la ea.
— M-am speriat aşa de tare. Nu te găseam nicăieri.
— Am avut mare noroc. Adică, a ieşit toată lumea la timp.
Oh, Peter, a fost îngrozitor. Am deschis uşa cabinei şi totul
era înghiţit de flăcări. Toate draperiile. Nu ştiu ce s-a
întâmplat. Nu ştiu cum de n-a mirosit nimeni fumul. Vorbea
repede, iar ochii îi străfulgerau la flăcări şi înapoi. Am avut
mare noroc, a repetat ea.
— Am crezut c-ai… Am crezut… Dumnezeule!
Peruca din păr fals îmi zgâria obrazul, iar machiajul de
scenă mi s-a şters de geacă în timp ce-o ţineam în braţe –
întreaga măsură a ceea ce crezusem c-am pierdut.
— Îmi pare rău, i-am spus. Îmi pare atât de rău.
Brusc, s-a dat înapoi.
— Unde sunt băieţii?
— La restaurant. Am rugat pe cineva să vadă de ei.
— Simt nevoia să fiu cu ei. Doamne sfinte, probabil că sunt
tare îngrijoraţi.
— Mda. Am plecat fără să le spun nimic. N-am vrut să ştie
şi ei.
Am pornit peste câmp, spre restaurant, dar doi pompieri
ne-au oprit aproape imediat.
— Trebuie să mergeţi pe drum, ne-a spus unul dintre ei.
— Dar vrem să mergem la restaurant, i-am replicat eu.
—  Nu aveţi voie să treceţi peste câmp. Şeful vrea să se
întoarcă toată lumea. Mergeţi pe drum şi după aia traversaţi.
 — De ce? l-a întrebat Georgie. De ce nu putem…
—  Ştim exact cum se întâmplă cu un foc ca ăsta, a
intervenit celălalt. Când se desprind stâlpii, cade şi
acoperişul. N-are cum să nu cadă şi atunci vrem ca toată
lumea să fie la distanţă sigură. De-asta nici nu putem să
trimitem pe cineva în hambar. Nici noi nu putem intra. E prea
periculos. Trebuie să ne luptăm cu focul din afară. Suntem
patruzeci de oameni aici şi nu putem face nimic; ne uităm
cum arde. Acoperişul are o sută de tone şi-o să cadă.
A clătinat din cap şi ne-a împins uşurel. Ne-am înlănţuit
braţele şi am pornit în grabă spre şosea. Acolo erau zeci de
maşini, se apropiau şi opreau, pentru ca oamenii să coboare
şi să se uite la foc.
Simţeam nevoia s-o ocrotesc pe Georgie. Mă simţeam atât
de legat de ea de parcă eu aş fi salvat-o din hambarul în
flăcări. Eram cu spatele la hambar şi parcă ne îndreptam spre
casă, spre copiii noştri, unul spre celălalt, spre dragoste.
Căldura şi lacrimile îmi usturau ochii şi i-am strâns tare.
Chiar când am ajuns la şosea, am văzut o maşinuţă sport
venind spre noi cu viteză periculoasă.
— Atenţie, a ţipat cineva. Ce face ăsta?
Lumea s-a retras spre marginea drumului şi maşina a oprit
brusc. S-a deschis uşa şi din maşină a apărut un cap blond.
Era Barbara, de la restaurant.
—  Peter, a strigat ea. Copiii tăi tot vorbesc despre fratele
lor. Nu-l găsesc nicăieri. Spun că-l cheamă Fergus. E cu tine?
 
*
 
A ştiut exact încotro se îndreaptă. Un băieţel înaintând
hotărât prin haos; nu avea nici şase ani, dar ştia un drum
secret, o intrare laterală, urci scările până la porumbar, apoi
cobori în hambar; un copil care acţionează după instinctul
unui copil, a unuia mai mare decât el, de a se duce în ultimul
loc în care şi-a văzut mama şi de a o salva.
 Pentru că era atât de mic, a trecut nebăgat în seamă până
în ultimul moment, când l-a zărit o femeie din mulţime şi a
strigat, „Uitaţi-vă, un copil!” I-a luat unul sau două minute să
găsească un pompier şi încă unul-două să-l convingă că nu
născoceşte ea siluete din flăcări. Şi atunci, deşi era prea
periculos să intre oameni în hambar, au intrat totuşi trei,
pentru că femeia striga întruna: „A fost un copil! Un copil! A
fugit în hambar!” şi insista să intre ea să-l găsească.
Eu şi cu Georgie, care eram sus, pe şosea, nu am asistat la
toate astea, dar de îndată ce am văzut-o pe Barbara am
coborât în fugă dealul spre hambar. Dacă am fost panicat şi
disperat când am căutat-o pe Georgie, acum depăşisem orice
asemenea etichetări raţionale. Eram feroce. Şi Georgie la fel,
şi pentru că pompierii care nu reuşiseră să-l oprească pe fiul
nostru să intre în hambarul în flăcări acum ne împiedicau pe
noi, ne-am luptat cu ei ca nişte fiare. Pe Georgie au prins-o şi
au ţinut-o strâns în timp ce ţipa şi îi zgâria pe cei care-o
imobilizau.
Ni s-a spus că sunt speranţe mari. Porumbarul şi scara
ieşeau în afară – vedeţi? De acolo nu se ridică flăcări.
Băieţelul nostru era probabil în siguranţă; s-ar putea să fie
acolo speriat, aşteptând.
Pompierii erau în hambar doar de câteva minute, când a
căzut acoperişul. Brusc s-a făcut linişte şi mai întuneric.
Plăcile căzute mai stinseseră din flăcări.
Acum nu se mai vedea aşa de bine, un nor de praf învăluise
hambarul. Am încercat să zărim prin întuneric şi am aşteptat.
Scara spre porumbar rămăsese intactă şi, aşa cum ni se
spusese, şi pereţii.
Poate că a trecut un minut, poate că au trecut ore, apoi doi
dintre cei trei bărbaţi care fuseseră în hambar au ieşit,
tuşind, dar teferi. Speram în continuare: poate că Fergus
stătea pe scara din piatră, poate că e prins într-un loc neatins
de foc.
A ieşit şi cel de-al treilea om, nesigur pe picioare, cu capul
în jos. În lumina slabă era greu de spus dacă se clătina
pentru că era rănit. Câţiva bărbaţi s-au repezit spre el, dar
înainte de a ajunge, şi-a dat capul pe spate şi a strigat.
— Dar am scos pe toată lumea. Am scos pe toată lumea.
Plângea şi îl ducea în braţe pe fiul meu.
Cei care ne ţineau ne-au dat drumul şi în timp ce alergam
spre Fergus împreună cu Georgie, să-l strângem în braţe şi
să-l sărutăm, ea a scos ţipătul lung care nu s-a mai sfârşit,
care nu avea să se sfârşească niciodată, care a devenit, de
atunci, viaţa noastră.
 
*
 
În noaptea aceea, în timp ce-i aşteptam pe pompierii care-l
căutau, am ştiut că trebuie să-i spun lui Georgie ce s-a
întâmplat, dar apoi am amânat cât am putut de mult pentru
că ştiam şi că va fi ultima discuţie pe care o vom avea. Ştiam
că Georgie nu mă va ierta niciodată şi aveam prea mare
nevoie de ea ca s-o las să plece. În acele prime zile şi
săptămâni, singura modalitate prin care am reuşit să ne
menţinem în viaţă a fost să ne agăţăm unul de altul, să ne
amintim prin simpla noastră prezenţă că inimile ne bat încă.
Îmi amintesc că gândeam că au nevoie de unul din noi –
Jack şi Liam aveau nevoie de unul din noi, de un părinte cel
puţin. Uneori, Georgie părea să fie cea care va reuşi, alteori,
eu, dar în multe zile eram convins că nu va supravieţui
niciunul.
Până la urmă, i-am spus. Îi datoram asta lui Fergus,
pentru că Fergus şi cu mine am fost singurii din lume care
am ştiut ce s-a întâmplat.
Fergus şi cu mine, iar acum doar eu.
Eu declanşasem focul.
Aprinsesem cu bricheta scenariul Femeii lui Shakespeare
şi-l aruncasem în micul şemineu din cabină. Nu am ştiut că
era doar de decor. Nu am ştiut că cineva care o căuta pe
Georgie va deschide repede uşa şi o va trânti la loc, iscând un
suflu suficient de puternic pentru a face câteva pagini să
zboare până la draperii şi să le aprindă. Şi mai ales, nu aveam
de unde să ştiu că Fergus se va trezi din cauza agitaţiei din
restaurant şi va auzi că a luat foc hambarul, şi nici că o va
lua la fugă direct peste câmp, fără să-şi caute mai întâi, pe
margine, mama, sau pe mine, sau pe cineva care să-i spună
ce s-a întâmplat, ci că va intra direct în hambar, practic
nevăzut de nimeni.
Cine s-o poată învinui pe Barbara că nu a ştiut de cel de-al
treilea frate, adormit în separeu, pe jumătate ascuns de masa
rotundă din lemn a restaurantului? Nu-l văzuse niciodată. Ai
grijă de băieţi, asta i-am spus, sau poate, Ai grijă de copii. Nu
i-am spus că sunt trei.
Fergus a ştiut; cu povara asta nu pot trăi. S-a uitat la mine
cum am atins flacăra de scenariu şi mi-a spus, „Tati, să nu
dai foc, tati”, iar eu i-am răspuns, „Nu-i nimic, nu te speria, o
să ardă câteva pagini.” Voiam să distrug piesa pur şi simplu,
cuvintele scrise de dramaturg pentru soţia mea. Oare ce şi-o fi
spus Fergus mai târziu, când a auzit că arde hambarul?
Mama lui era prinsă într-un incendiu declanşat de tatăl lui,
iar el o să facă absolut orice ca s-o salveze.
Nu există explicaţie pentru o astfel de dragoste. Nu e
dragoste omenească, născocită de bărbaţi şi de femei, ca
dragostea dintre Georgie şi mine, supusă insultei şi cruzimii,
şi sfârşitului. E o dragoste care vine de la Dumnezeu,
dragostea lui Fergus pentru mama sa, la fel de puternică
precum acele ziduri groase din piatră care nu au căzut când
s-a prăbuşit peste ele o sută de tone de ardezie.
După ce i-am spus, Georgie a plecat, învinuindu-mă mereu
că am declanşat incendiul, la fel cum o învinuiesc şi eu mereu
că a declanşat ceea ce a dus la incendiu.
Nu am încetat niciodată s-o iubesc, nu în totalitate. De
fiecare dată când o văd aş vrea să mă înfăşor în jurul ei;
fiecare clipă a vieţii noastre împreună îmi apare ca o carte
poştală veche găsită într-o carte pe care am citit-o într-un han
de ţară într-un weekend drag inimii mele, petrecut demult.
Mi-e dor de ea. Mi-e foarte dor, dar aşa cum ţi-e dor de
tinereţe sau de părinţi după ce au murit. Iar în cele din urmă,
cu tot regretul, se duce şi o parte importantă din tine, pentru
că dragostea împărtăşită nu se mai întoarce niciodată.
Mi-e dor de ea, dar nici pe departe cât de dor îmi este de
fiul meu, a cărui poveste – mult mai importantă decât a lui
Georgie, a doamnei Jordan sau a mea – s-a stins odată cu
crâmpeiul efemer care a adus împreună, apoi a frânt inimile
părinţilor lui.
Aluzie la șlagărul Georgy Girl din filmul britanic cu același titlu (1966),
interpretat de formația australiană The Seekers (n. tr.).
The Fair Penitent (1703), tragedie de Nicholas Rowe (n. red.).
Din Școala scandalului de Richard Brinsley Sheridan (1751-1816) (n. tr).
William Shakespeare, A douăsprezecea noapte, Editura Minerva, 1981,
traducere în limba română de Mihnea Gheorghiu (n. tr.).
William Shakespeare, Regele Lear (n. tr.).
William Shakespeare, Cum vă place, Editura Minerva 1981, traducere în
limba română de Virgil Teodorescu (n. tr.).