Laura Ștefan

Promisiunea

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

2017

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ŞTEFAN, LAURA
Promisiunea / Laura Ştefan. - Brăila : Editura Sfântul Ierarh
Nicolae, 2017
ISBN 978-606-30-1345-4

821.135.1

2
 Când sărăcia crudă loveşte omul, acesta se

transformă într-o fiinţă sălbatică. Nu mai are nimic de

pierdut şi joacă după propriile reguli... până la sfârşit.

Mina din oraş se închisese de puţin timp, iar

locuitorii erau tot mai disperaţi. Mulţi dintre ei îşi luau

familiile şi fugeau spre alte oraşe, în palida speranţă a

găsirii unui loc de muncă. Parcurgeau pe jos sau în vreo

căruţă şubrezită, rămasă într-un şopron, zile de drum,

împinşi de un singur sentiment: nădejdea. Vedeam zilnic

cum se scurgeau râuri, râuri de oameni cu priviri

primitive, trăgând copii mici după ei şi, nu de puţine ori,

mă încercase şi pe mine acest gând. Am fost învăţată de

mică cu greul, preluând rolul mamei ce a plecat la îngeri

când aveam doar cinci ani, iar de mai bine de trei ani s-a

prăpădit şi tatăl meu. Tot ce îmi rămăsese de pe urma lor

era o casă simplă, mult pământ ce nu mai valora nimic şi

o grădină unde reuşeam să sădesc legume spre a le

vinde.

3
 În aceste zile, dacă nu le culegeam eu cât erau

încă crude, riscam să rămân fără ele. Sărăcia îi îndemna

pe vecinii mei să vină să fure spre a se hrăni. Preferam

să îmi ceară, fiindcă niciodată nu am refuzat o mână

întinsă.

Astfel, treceau zilele în acest oraş uitat de

Dumnezeu, bântuit de tot mai puţini oameni... şi aceia cu

suflet tot mai puţin. Uneori alegeam să stau de veghe, cu

puşca sub patul nostru, spre a nu intra şi peste noi. Eram

doar eu şi pruncul meu de şase luni, George. Tatăl fiului

meu lucrase şi el la mină, iar când s-a închis, nu i-a mai

păsat de mine sau copil şi a fugit fără să se uite în urmă.

Uneori mă întrebam dacă a fugit sau a fost omorât fiindcă

nimeni din sat nu îmi putea spune ce gânduri ar fi avut

sau unde ar fi voit să fugă... dacă s-a destăinuit cuiva la

un pahar de vorbă. Nimic. Dispăruse fără urmă. Dar după

cum spuneam, am fost obişnuită cu greul de mică...

Când îl privesc pe George, chipul său curat este

singurul avânt ce mă trezeşte din amorţeală şi mă

4
îndeamnă să înaintez, să nu mă opresc, să continui să

respir. Iar pentru el, aş merge până la capătul pămân-

tului, spre a-l şti fericit şi sănătos.

Ştiam că într-o zi voi părăsi şi eu acest oraş.

Probabil voi fi ultima supravieţuitoare, dar simţeam că în

acest loc, nimic nu avea să mai învie. Totul era pierdut,

iar şederea mea aici era ceva de moment.

- Ai ceva cartofi?

Un glas străin mi-a spart liniştea. Stăteam aplecată

culegând din grădină o mână de legume pentru supa

mea. M-am întors speriată, acoperindu-i cu palma capul

lui George ce stătea prins de mine, în braţe.

O cunoşteam. Era doamna ce cândva avusese un

magazin şi pe care o rugasem să mă ajute să îmi vând

legumele. Şi îmi mai amintesc că aceasta a fost vicleană,

profitând de vârsta şi singurătatea mea, amăgindu-mă cu

doi penny. Însă acum, acest lucru nu mai conta... fiindcă

niciuna dintre noi nu mai avea vreun ban. M-am îndreptat

5
spre ea şi i-am întins legumele pe care le culesesem.

- Uite, fă o supă.

A dat din cap în semn de mulţumire, privindu-mă cu

ochii săi mari şi speriaţi, apoi a fugit spre casă. O

priveam cum alerga strângând ca pe aur la piept acele

legume şi am căzut pe pământ, începând să plâng. În

aceste momente mă pierdeam în neputinţa disperată,

voind să fug fără a avea unde...

Aveam coşmaruri în care se făcea că rădăcini

groase, ieşite din grădină, mi se încolăcesc şi nu-mi

permit să mă eliberez de pe acest pământ, îngropân-

du-mă.

Începusem să urăsc toate lucrurile ce mă

înconjurau şi care nu mai valorau nici măcar acei doi

penny cu care fusesem înșelată. Îmi venea să urlu

realizând că sunt prizonieră într-un loc în care nicio

mamă nu şi-ar dori să-şi crească fiii. Am plâns isteric

până când acest plâns disperat a fost preluat de George,

6
ce se afla în braţele mele.

Am intrat cu el în casă, i-am dat lapte spre a-l linişti,

iar în timp ce îl hrăneam, am avut puterea de a mă gândi

că aş putea împărţi timpul său şi cu un alt copil. Eram

tânără, sănătoasă, iar pe George l-am crescut fără niciun

ajutor.

- Aş putea fi bonă, sau menajeră... undeva, într-o

casă caldă... Aş putea încerca... Ce zici? Ai încredere în

mine? Îţi promit că tu vei avea o viaţă mai bună! Îţi

promit!

Îl priveam cum mânca zâmbind cuvintelor mele.

După ce l-am hrănit, l-am aşezat în coş lui şi i-am

scris o scrisoare unicului membru al familiei: vărul meu.

Este mai tânăr cu 3 ani decât mine şi este înrolat în

armată, dar cu siguranţă m-ar putea ajuta în acest

moment de cumpănă.

Am luat coşul, scrisoarea, câteva alimente şi m-am

îndreptat spre vecina şi vechea prietenă de familie. Soţul

7
ei ajungea deseori la poşta din oraş şi mi-ar putea duce

şi mie scrisoarea.

- Ce este aici? mă întreabă doamna Whiterspoon cu

vocea sa subţire şi răguşită.

Doamna Whiterspoon fusese cea mai bună prietenă

a mamei mele şi, din respect pentru prietenia purtată,

aceasta ne mai ajuta, fie chiar şi cu un sfat.

- Vreau să plec de aici, îi răspund agitată. Nu mai

pot trăi aici, aşa... Aceasta nu este viaţa pe care mi-o

doresc pentru fiul meu.

- Ai răbdare, draga mea... curând totul se va

rezolva, îmi adăugă ea, calmă.

Mă gândesc că poate ştie ceva ce eu nu ştiu, dar

dacă acum mi s-ar propune să plec, aş părăsi totul fără

nicio urmă de regret.

- Mi-e teamă că nu mai am răbdare. M-am săturat

de zeama de legume, de rochiile acestea vechi, pe care

8
le port de ani de zile... de teama pe care o am în

permanenţă în mine... de singurătate şi abandon. M-am

săturat de întuneric. Nu vedeţi, doamnă Whiterspoon, că

nici soarele nu ne mai binecuvântează cu razele sale?

Vreau lumină, căldură şi un trai sigur pentru fiul meu.

Vreau... ce merită orice copil, adaug oftând. Cer prea

mult?

S-a aşezat pe scaunul de la masă, gemând.

Respiră profund, apoi mă privi cu înţelegere:

- I-o voi înmâna domnului Whiterspoon de îndată

cum ajunge acasă... dacă asta îţi doreşti, adăugă

aproape şoptit printre respiraţia sa greoaie.

M-am aşezat în genunchi la picioarele ei, plângând

de această dată de fericire. Ştiam că eliberarea mea este

aproape. O altă viaţă mă aşteaptă. Simţeam acest lucru

în toată fiinţa mea, în porii pielii şi în lacrimile ce mi se

scurgeau peste obraji.

- Mulţumesc mult, doamnă.

9
 - Sper să găseşti acea viaţă la care visezi...

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă, privindu-o

ca şi cum aş încerca să o pictez în memorie.

- Şi ai grijă de prunc. Este un dar!

- O să am. Mulţumesc încă o dată...

Am închis uşa privind cu încredere în faţă.

- Vom reuşi, George... vom reuşi, micuţule!

George dormea în braţele mele.

Pe drumul spre casă, simţeam că respir un alt aer,

în care predomina mirosul de pământ, de fân cosit, lemn

umed şi noroi. Era un miros al naturii, proaspăt şi în

acelaşi timp vechi de când lumea, dar pentru mine era

întâia oară când îl simţeam atât de puternic. Mă

gândeam că este o memorare a locului în care m-am

născut, copilărit şi am dat naştere unicului meu fiu.

Uneori, în mirosul hainelor pe care le port, pot adulmeca

mireasma mamei. Sunt hainele pe care le-a purtat ea şi

10
chiar dacă au fost spălate de nenumărate ori, ele încă

poartă mirosul celei ce le-a purtat întâia oară. Ca o

fidelitate a acestor lucruri pentru cea care a fost prima.

Îmi amintesc şi acum cum mă priveam în geamul

ferestrei de la bucătărie, atunci când am îmbrăcat întâia

oară o rochie de-a mamei. Tremuram, având un senti-

ment de hoţie, iar după ce m-am privit, deşi nu aveam

mai mult de 13 ani, mă simţeam o doamnă. Rochiile sale

lungi până în pământ, dintr-un material plin şi cu volane,

mă făceau să mă simt mare. Şi nu doar ca ani sau

înălţime, ci era un sentiment de înălţare... de apropiere

cu ea. Iar tata... Tata când a venit acasă şi m-a surprins

îmbrăcată astfel, mă aşteptam să fie furios, să mă certe

că am umblat în lucrurile păstrate cu atâta grijă de

dânsul. Dar nu, nu era furios. Chipul i se lumină şi a venit

să mă îmbrăţişeze, având lacrimi în ochi:

- Îi semeni leit. Ştiam că într-o zi, acele lucruri îţi vor

fi de folos.

A iubit-o mai mult decât pe el însuşi, obişnuia să-mi

11
spună. Era viaţa lui, rostul şi unicul lucru cel mai de preţ.

Când ea s-a stins, o parte din el a apus, trăind doar

pentru mine, dar ştiam că de fapt el nu făcea altceva

decât să se lase condus de vreme, precum o frunză ce e

purtată de vânt. După ce a plecat şi el, în seara

următoare am avut un vis în care se făcea că se plimbau

amândoi de mână, păşind peste un câmp cu flori

galbene, ea foşnind din rochia ce era mângâiată de flori,

iar el zâmbea suav şi îi săruta mâna pe care o adăpostea

cu grijă în palma sa puternică. Am putut simţi acea

mireasmă redată de florile din vis mult timp după ce

m-am trezit. Ştiam că s-au găsit şi sunt împreună, pe

vecie.

Aici sunt doar eu şi George, iar gândul că vom reuşi

să învingem sărăcia mă trezea zi de zi cu speranţă.

Timpul trecea, iar eu priveam tot mai des pe

fereastră, încercând să mi-o imaginez pe doamna

Whiterspoon cum vine cu mersul său greoi şi gâfâind,

aducând o scrisoare. Închideam ochii, implorând cu unica

12
mea fărâmă de credinţă şi sperând că e vremea ca în

această zi să înceapă schimbarea. Îi deschideam, iar pe

pământul din faţa ferestrei nu se zărea nicio fiinţă. Nici

vecinii ce îmi furau din grădină nu mai treceau noaptea

spre a se folosi de ce cultivam. Era o linişte ce îmi dădea

fiori pe şira spinării. O linişte ce mă făcea să mă simt

unica persoană ce aparţinea acestui ţinut sălbatic. Doar

eu şi fiul meu. Începusem să am gânduri sumbre... cum

că locuitorii ori au fugit cu toţii, ori au murit, urmând şi noi

aceeași soartă.

- Nu! urlam singură simţind cum mă rătăcesc. Pot

mai mult de atât! Trebuie să găsesc o altă idee... trebuie

să mai fie ceva, cineva care ne-ar putea lua din acest loc.

Îndură-te! strigam spre Divinitate. Îndură-te!

***

Şi au urmat alte dimineţi, în care priveam tot mai

mâhnită, peste pământul din faţa ferestrei, dar refuzam

să mă resemnez. Din zare nu puteam vedea vreo fiinţă,

13
dar în minte îmi auzeam numele tot mai puternic. Am ieşit

din casă, simţind că îmi pierd minţile, că de undeva din

ceaţă, cineva m-ar striga... iar odată ce numele meu era

tot mai clar, am auzit scârţâitul roţilor unei căruţe:

- Stephanie... Stephanie... Este cineva aici?

Am alergat plină de emoţie spre acel străin ce-mi

cunoştea numele, urlând isteric spre el:

- Eu!!! Eu sunt Stephanie!!!

Tânărul a sărit din căruţa sa şubredă şi scoţând

mâna din mănuşă, îmi întinse palma aspră:

- Haward. Vărul tău ne-a scris să te luăm în grijă pe

tine şi pruncul tău câteva zile, până îţi găseşte o familie la

el în oraş pentru care să lucrezi.

Am început să tremur de fericire, plângând. Îmi

venea să urlu să dansez, să-l îmbrăţişez pe străinul din

faţa mea.

- Vărul meu?

14
 Gura îmi era încleştată iar maxilarul îmi tremura

fiindu-mi imposibil să rostesc cuvinte:

- El... el te-a trimis?

- Da. Fratele meu mai mare, l-a cunoscut pe vărul

tău, pe vremea când lucra la spital. A fost rănit pe front,

iar fratele meu l-a îngrijit în permanenţă.

- Vărul meu? am repetat fiind sigură că nu este

rodul imaginaţiei mele.

Tânărul din faţa mea deja mă privea ca pe o

nebună cu care era imposibil să lege vreo discuţie.

- Vino, te ajut să strângi, că în curând se înserează

şi nu vreau să ne rătăcim pe drum.

A pornit hotărât spre casă, eu rămânând nemişcată

din locul unde purtasem scurtul dialog cu Haward. Am

îngenunchiat, strângând în pumni pământul ce-mi fusese

unicul ajutor al existenţei mele. I-am mulţumit sărutân-

du-l, gustând amarul său şi lipindu-l de obrajii lăcrimaţi,

15
apoi mi-am îndesat o mână de pământ în buzunarul

şorţului de la rochie.

Am alergat în casă, aruncându-mi hainele şi

lucrurile mele într-un cearceaf, iar pe ale lui George într-o

pătură de-a sa. În jumătate de ceas adunasem tot ce

credeam că ne va fi folositor în noua noastră viaţă. Am

tras obloanele şi am încuiat, am urcat cu grijă coşul de

nuia împletită în care se odihnea George, apoi m-am

aşezat lângă Haward, în căruţă:

- Aş avea două opriri. Una la doamna Whiterspoon,

iar a doua la cimitir, la mormântul părinţilor mei.

- În regulă, dar după aceea nu vom mai avea niciun

popas până la locuinţa mea. Şi te anunţ de acum că

avem de mers ore bune.

- Sigur.

Doamna Whiterspoon se despărţea de mine,

lăcrimând:

16
 - Uitaţi... aici este cheia casei, dacă credeţi că veţi

avea vreodată nevoie. Şi folosiţi-vă de pământ, că scoate

roade bune, iar seminţele lor merg cultivate şi vor

produce iar şi iar... Este ca un dar de la Dumnezeu.

- Oh, draga mea... nu te-am auzit niciodată până

acum, pronunţând numele Domnului.

Am lăsat privirea în jos.

- Nu mai aveam nicio credinţă. Mă pierdusem în

beznă, dar acum, gândindu-mă, descopăr că El nu mă

părăsise. Mi-a fost alături mereu... doar eu am fost cea

care s-a îndoit de acest lucru. Iar această plecare, sunt

convinsă că Lui i se datorează... fiindcă de la El ne vin

ideile. Trebuie să-L ascultăm, pentru că uneori mesajele

Lui se aud foarte slab...

- Mergi sănătoasă!

- Să luaţi tot ce vă trebuie, pentru că eu nu mă mai

întorc...

17
 - Ba o să revii! Într-o zi. Iar lumea aici va fi alta... Vei

reveni, simt asta.

Nu am făcut decât să o privesc şi să dau negativ din

cap. Ştiam că nu voi mai reveni în acest loc, dar nu

voiam să-i spulber presimţirile doamnei Whiterspoon.

Am părăsit casa, mergând pe drumul ce ducea spre

cimitir. Ajunsă la piatra părinţilor mei, am îngenunchiat,

luându-mi adio până la revederea noastră din eternitate.

Am aşezat pe piatră pumnul de pământ pe care îl

îndesasem în buzunarul rochiei.

Mergeam cu încredere spre civilizaţie. Mă gândeam

că dacă sărăcia transformă omul într-o fiară, atunci

civilizaţia înseamnă omenie.

Drumul a fost într-adevăr lung, fără popasuri, iar

noaptea s-a lăsat repede peste potecile ce le urmam. Era

întâia şi unica dată când ieşeam din acest sat uitat de

lume. Ne aflam la mile depărtare de alte sate, şi ele la fel

de sărace. Nu auzisem de oraş decât din povestiri, iar toţi

18
spuneau despre acesta că este mare, că oamenii au alte

haine decât noi, iar noi cei de aici putem trece neob-

servaţi de ei.

Când aproape reuşisem să ne apropiem de satul în

care locuia Haward, roata căruței se împotmoli, fiindu-le

imposibil cailor să tragă de căruţă.

- Trebuie să împingem şi noi, mă înştiinţă Haward.

Am coborât din căruţă, fiind pe jumătate adormită

de la balansul căruţei şi orele petrecute pe drum.

Împingeam amândoi, Haward fiind tot mai nervos şi

lovind tot mai tare cu piciorul în roata înţepenită. George

se trezise, aşa că am abandonat locul meu şi m-am dus

spre a-l hrăni şi schimba de haine pe micuţ.

- Unde pleci? mă întreabă ţipând la mine.

- George s-a trezit, trebuie să-l hrănesc.

- Nu hrăneşti pe nimeni până nu ieşim din bleste-

mata asta de mocirlă în care m-ai băgat.

19
 - Te-am băgat?

- Da. M-ai băgat. În loc să stau liniştit în casă,

umblu după femei cu prunci gălăgioşi.

Cu greu m-am abţinut să nu plâng şi mi-am reluat

locul împingând cu toată forţa spre a scoate roata din

noroi. George urla tot mai tare, iar eu în aceste momente

mă simţeam cea mai groaznică mamă. Din nou, nu

puteam decât să Îl rog să mai facă o minune spre a

debloca roata, fapt ce s-a întâmplat după mai bine de

jumătate de ceas de muncă şi plânsete ale micuţului.

Mi-am reluat locul în căruţă, luându-l pe George în

braţe şi hrănindu-l. Îl priveam cum în braţele mele se

liniştea şi îmi părea că îmi citeşte expresia feţei. Îi

zâmbeam, încercând să mă calmez şi să fiu puternică

pentru el.

Restul drumului a decurs în linişte, sperând că şi

Haward se va calma.

20
 - Am ajuns, mă anunţă el scurt, privind drept în faţă.

Acolo este satul în care vei poposi.

Priveam de pe deal luminile aruncate peste o

pajişte întinsă, ce pâlpâiau în întunericul nopţii. Puteam

zări o casă înaltă şi albă, cu cruce pe ea, de unde am

dedus că ar fi o biserică, iar pe locuitori i-am catalogat ca

fiind mai bogaţi decât cei din satul din care proveneam

eu, dacă ar fi fost să judec după case şi grădini. Era doar

un popas de câteva zile până la destinaţia finală. Eram

pe drumul cel bun, simţeam şi voiam să cred asta.

- Mama este paralizată, tata a decedat acum mulţi

ani, iar fratele meu este unica sursă de venit din această

casă. Pleacă prin diferite oraşe pe unde este chemat... Ai

noroc că nu este acasă, că ai avea mai mult de gătit.

Mănâncă mult, mă informează Haward.

Tăceam şi îi ascultam cuvintele triste ce descriau

casa în care urma să poposesc.. Dacă aş judeca după

constituţia sa, nu l-aş crede că fratele său ar putea

21
mânca mult. Haward este un bărbat mic de statură, slab

şi cu o privire speriată. Daca m-aş gândi la episodul în

care am rămas împotmoliţi, aş spune că este iute la

mânie.

- Ştii să găteşti, da?

Am încuviinţat din cap.

Am ajuns în faţa unei case ceva mai mare decât a

mea.

- Trebuie să fac focul, comentă uşor intrigat.

Am coborât, l-am luat pe George şi am intrat în

casă. Fiind ora înaintată, nu am îndrăznit să o deranjez

pe mama lui Haward spre a o saluta. Am păşit cu grijă

peste pardoseala ce scârţâia sub tălpile mele:

- Haward, tu eşti? s-a auzit o voce bătrână dintr-o

încăpere din dreapta.

Am tăcut, încercând să mă gândesc ce să îi

răspund.

22
 - Glad?

Deja vocea ei părea speriată.

- Bună seara, doamnă. Sunt Stephanie, am călătorit

cu fiul dumneavoastră, Haward.

S-a făcut linişte.

Mi-am îndreptat paşii spre camera ei, mergând cu

grijă în întuneric. Unica sursă de lumină, se vedea

pâlpâind dintr-o cameră ce se afla în spatele casei.

- Unde te duci? mă întreabă pe același ton răstit,

Haward.

- Ăăăă… mmm… Spre camera mamei tale?

- De ce?

Îl văd cum se încruntă mai tare.

- Îmi pare rău, dar te-a strigat şi voiam să mă duc să

o salut.

23
 - Nu e nevoie. Mă duc eu. Tu vei dormi în camera

de lângă bucătărie.

A întins braţul arătând direcţia opusă. Bucătăria se

afla în partea stângă a casei. Am trecut prin întuneric,

ajungând în bucătărie, apoi din ea am dat într-o cameră

mică, dar călduroasă, ce avea doar un pat de o persoană

şi o comodă. Pe comodă era aşezată o lampă cu gaz şi

două cutii cu chibrituri. Am scos un beţişor, dar cum

mâna îmi tremura, acesta s-a stins repede. Am tras aer

în piept, încercând să mă liniştesc şi am aprins al doilea

băţ, care a ajutat şi la aprinderea lămpii. Mica încăpere

căpătase lumină şi acum îmi părea ca un loc al meu.

Coşul cu George l-am aşezat pe pat, lipit de perete, apoi

am plecat la căruţă aducând cele două boccele. Pe holul

casei şi afară era o beznă ce-mi dădea fiori şi cu greu

puteam găsi ieşirea, spre a-mi recupera restul lucrurilor.

Am ieşit şi m-am îndreptat spre căruţă, am luat cele două

boccele, iar când să intru, m-am lovit de Haward, care

căra un braţ de lemne, aruncându-mi o privire încruntată.

24
 - Noapte bună... şi mulţumesc, am adăugat resem-

nată de faptul că nu mi se va răspunde. Mergea mai

departe, ca şi cum cuvintele mele nu ar fi fost rostite.

Am oftat şi m-am îndreptat spre camera mea. Am

desfăcut boccelele şi am îndesat lucrurile noastre în

comoda de lângă fereastră.

George mă privea liniştit din pat, cu ochii săi curaţi,

parcă ştiind tot ce se întâmplă în jurul său şi înţelegân-

du-mi gândurile. Are acea maturitate pe care o întâlneşti

la copiii crescuţi de bunici. Reuşeşte să păstreze o

strânsă legătură cu emoţiile şi stările mele. Dacă sunt

fericită, chipul său e vesel, iar dacă sunt amărâtă, îl văd

cum mă priveşte liniştit ca în această seară. Plânge rar,

doar când îi este foame, în rest este cuminte, înţelegător

ca un prunc-adult.

În această seară voi adormi fără să mă mai spăl...

sincer nici nu am mai îndrăznit să-l deranjez pe Haward,

întrebându-l unde mă pot spăla sau dacă îmi pot încălzi

25
apă. Îl înţeleg... şi îmi dau seama că este obosit de la

drum.

***

Dimineaţa a sosit repede, iar găinile au fost cele ce

mi-au dat deşteptarea. De aici, de la fereastra mea

îngustă, puteam zări coteţul lor. Le priveam cum săreau

una peste alta, cotcodăcind pe lângă porumbul din

castroane. Era începutul unei noi zile, iar acest lucru le

aducea fericire.

George s-a trezit şi el, probabil tot de la gălăgia

păsărilor. Îl vedeam cum i se închideau ochii, dar nu

putea să mai doarmă. L-am schimbat şi hrănit, apoi l-am

luat în braţe spre a merge să mănânc ceva. Noroc că

bucătăria îmi era aproape. Am zărit pâinea pe masă şi

m-am îndreptat spre ea, fiind speriată de o voce plină:

- Bună dimineaţa....

Am tresărit şi m-am întors pe călcâie precum un

soldat.

26
 - Bună dimineaţa, doamnă. Sunt...

- Stephanie. Ştiu. Fiul meu m-a informat despre

tine. Eu sunt Maggie. Nu doamnă, da?

- Da, doam...

Am ridicat privirea şi am văzut-o cum îmi zâmbea.

„Slavă Domnului, privesc un chip vesel”

- Te poţi duce la găini să vezi dacă sunt ouă?

adaugă ea cu acelaşi zâmbet pe chip.

- Desigur... Un moment, să-l îmbrac pe George.

- Îl poţi aşeza aici, lângă mine, continuă, arătân-

du-mi un loc lângă ea.

În bucătărie era aşezată o canapea din lemn,

îmbrăcată cu pături şi o pernă. La capătul ei, se afla un

baston ce îi era sprijin în mersul său. M-am îndreptat

spre ea cu George, fiindu-mi teamă să nu plângă, pentru

că nu o cunoştea. L-am aşezat uşor pe pernă, iar ea îl

privea cu expresia sa de femeie calină:

27
 - Aşa, micuţule... Eu sunt Maggie, iar tu eşti tare

drăgălaș, ştii?

George o privea mirat, adăugând un zâmbet timid,

apoi când Maggie i-a răspuns la zâmbet, el a râs

continuând să o privească. Ai fi putut spune că cei doi

poartă un scurt dialog.

Am ieşti din casă, îndreptându-mă spre coteţul

găinilor. În spatele coteţului, se află şopronul, iar Haward

era înăuntru, făcând curat la animale.

- Bună dimineaţa, îl salut eu cu avânt de fericire, dar

nici de această dată nu se oboseşte să-mi răspundă.

Doar s-a întors, m-a privit, apoi şi-a reluat treaba.

Astăzi mă consider norocoasă, pentru că în coteţ am

găsit 5 ouă, iar pe drumul spre bucătărie încerc să-mi

amintesc gustul acestora.

- Le amestecăm cu şuncă... îmi dirijează Maggie

drumul spre încăperea în care se află carnea, apoi cu

degetul îmi arată dulapul de jos, de unde voi lua o ceapă.

28
Trebuie să vină şi Haward cu laptele... să-l fierbem,

încheie ea.

Amestecam în tigaie simţind acest miros pe care

cred că sunt ani de când nu l-am mai simţit, iar ochii

încep să-mi lăcrimeze. Îmi era atât de foame, încât

reuşisem să mă familiarizez cu această senzaţie şi să

ignor durerea stomacului. Am aşezat în farfurii, am

deschis sertarul pentru a lua tacâmuri, apoi am rupt din

pâinea de casă.

Haward nu a întârziat să apară cu laptele, pe care

l-a fiert, apoi ne-a turnat în căni, mie şi mamei lui.

În timpul mesei, nu mi-am mai putut stăpâni

lacrimile. Mi se părea că sunt într-o casă prea bună, unde

eu nu-mi am locul şi rostul. Fusesem obişnuită cu egois-

mul şi viclenia oamenilor, cu veşnica supă de legume, cu

cerul fără soare şi chipuri triste. Probabil mama lui

Haward mi-a observat lacrimile:

- Eşti bine? mă întreabă ea, aşezându-şi palma

peste a mea.

29
 - Da, sunt foarte bine, i-am răspuns cu glas plâns.

Haward continua să mă privească neînţelegând

starea mea.

La masa de prânz am pregătit friptură cu garnitură,

apoi am reuşit să dau cu mătura în casă, am ajutat-o pe

Maggie să se spele, iar cina a decurs în linişte la lumina

lămpilor de gaz. Pe George îl luase somnul pe canapea,

după cină. M-am aplecat să-l iau în braţe să-l duc la mine

în pat:

- Lasă-l, mă sfătuieşte Maggie. Uite ce liniştit

doarme! Să nu îl trezeşti, luându-l de aici. Pune o pernă

pe margine ca paravan şi du-te de te culcă, lăsându-ţi

uşa deschisă... ca să-l auzi când se trezeşte.

Am ascultat-o, lăsându-l pe George pe canapea în

bucătărie, iar pe ea am ajutat-o să ajungă în dormitorul

ei. I-am dat jos încălţările, apoi am ajutat-o să se întindă

şi am învelit-o urându-i noapte bună şi mulţumindu-i

pentru găzduire, mâncare şi pentru bunătatea ei.

30
 - Vărul tău i-a găsit fiului meu mai mare cea mai

bună slujbă. Măcar atât să fac şi eu pentru tine. Datorită

dânsului, noi avem ce pune pe masă... Fiul meu cu greu

îşi găsea de lucru. Acum este solicitat numai de oameni

cu bani. Are lucrări prin diferite oraşe, iar când este în

pauză, vine acasă îngrijindu-se de mine şi Haward...

Probabil ai observat comportamentul lui Haward... Până

să se întâmple tragedia cu tatăl său, era un tip vesel şi

bun, ca fratele lui, dar de atunci... Să-ţi vezi tatăl cum ţi

se stinge în braţe şi să nu poţi face nimic... Asta l-a

terminat. Aproape înnebunise... Acum este bine. Mă ajut

cu el în gospodărie... eu fiind bolnavă, am mare noroc cu

el. Dar nu vrea să lucreze... nu vrea să cunoască pe

nimeni. Aici, cu mine. Mă doare sufletul când îl văd, dar

ce îi pot face?

- Îmi pare rău... Trebuie să-i fi fost foarte greu, am

adăugat eu simţind un nod în gât.

- Da, ne-a fost tuturor foarte greu...

31
 M-am întors în camera mea, adormind repede.

***

A doua zi am fost trezită tot de sunetele găinilor. Am

sărit speriată din pat, de teamă să nu se fi trezit George.

Am ieşit din cameră în grabă şi am dat cu ochii de un

bărbat înalt, corpolent, cu un păr deschis la culoare şi

lung până la umeri. În braţele sale, se afla George. M-am

năpustit că o fiară asupra lui, luându-mi pruncul în braţe:

- Îmi pare rău... nu am vrut să te sperii. Se trezise şi

am văzut că tu încă dormeai, aşa că l-a luat în braţe ca

să nu înceapă să plângă.

- Cine eşti? îl întreb răstit în timp ce-mi adăposteam

fiul în braţe.

- Sunt Glad.

Îl priveam încercând să-mi amintesc dacă mi s-a

spus ceva de acest Glad.

32
 - Fratele lui Haward, continuă el, văzând-mi chipul

întrebător.

Am închis ochii fiindu-mi ruşine de reacţia mea

sălbatica. Acest om mă ajută, mă hrăneşte, iar când fiul

meu s-a trezit, l-a luat în braţe spre a mă lăsa să mă

odihnesc. Reacţia mea a fost total nepotrivită.

- Îmi pare rău, încerc eu să îndrept imaginea.

- Este în regulă.

Între timp, apare şi Maggie, susţinută de Haward:

- A, se pare că v-aţi cunoscut. El este fiul meu mai

mare... cel despre care îţi povesteam aseară...

- Mda... nu ştiam că îl cheamă Glad... şi mi-e teamă

că am cam greşit-o, murmur printre buze.

- Glad, în latină, înseamnă sabie, continuă ea,

neauzindu-mi replica. Tatăl său a spus că va fi un

luptător. Ştia încă de când era în pântece că va fi băiat.

33
 Pe chipul lui Maggie se putea citi cu uşurinţă

mândria pe care o are în ceea ce-l priveşte pe Glad.

Dacă pe Haward îl plângea, pe Glad aproape îl venera.

- Îmi cer scuze... dar am să-l schimb pe George, îl

hrănesc, apoi fug la găini, adaug emoţionată.

După ce m-am ocupat de George, l-am aşezat pe

canapea lângă Maggie, am luat coşul şi am fugit la găini.

Când eram aproape de ţarc, Glad se întorcea cu o

găleată de lapte.

- Ce faci cu găleata, îl întreb curioasă din fire.

- Împart cu vecinii. Nu toţi au animale şi atunci îi

ajutăm. Am pus în sticle pentru noi. Le va lua Haward,

completează în timp ce mergea.

Îi priveam mersul de la spate. Un mers sigur,

apăsat, un bărbat ce emana siguranţă. Îmi plăcea.

Reuşise să trezească iar acel fior pe care îl îngropasem

odată cu plecarea tatălui lui George. Am strâns ouăle,

alergând cu ele spre casă pentru a pregăti micul dejun.

34
Vârtejul în care intrasem îmi era străin, comparând cu

liniştea de la mine de acasă. Aici aveam animale, păsări,

şi de pregătit mâncare pentru patru adulţi. Deşi fusesem

luată pe nepregătite, îmi plăcea. Mă simţeam utilă... mă

simţeam vie.

După micul dejun, Haward s-a ridicat de la masă,

ieşind în goană pe uşă. Glad s-a oferit să mă ajute

strângând farfuriile, iar eu spălându-le:

- Spune-mi, Glad... ţi-a zis vărul meu ceva... dacă a

găsit vreo familie de care să am grijă?

- Din păcate, nu ţi-a găsit încă... dar m-a informat că

a vorbit cu mai multe persoane şi că îţi va găsi cu

siguranţă o familie. I-am dat adresa de aici şi dacă se

iveşte ceva, îţi va scrie...

Eram atât de emoţionată. Deşi îmi plăcea aici,

voiam să fac ceva... să ofer acea viaţă promisă lui

George.

35
 Zilele treceau, iar compania lui Glad devenise tot

mai intensă. Ne priveam cu teamă, sau ne prefăceam că

nu ne înţelegem privirile, când ele erau atât de clare. Ne

amuzam de vreo povestire de-a lui Maggie, sau când el

se chinuia să mă înveţe să mulg vaca. Nu avusesem

niciodată animale şi recunosc, îmi era teamă să mă

apropii de ele. Lui i se părea comic cum tresăream

speriată, dacă se mişca vaca în timp ce o mulgeam. Apoi

m-a învăţat diferite feluri de mâncare, mă ajuta cu

George atunci când nu-mi terminam treaba prin gospo-

dărie, el fiind cel ce mi-l adormea... iar seara rămâneam

singuri la poveşti în bucătărie. Deşi zilele păreau ca fiind

toate la fel, discuţiile şi trăirile erau de fiecare dată altele.

Seara adormeam cu gândul la el, zâmbind, iar dimineața

mă trezeam uneori înaintea găinilor, spre a-i revedea

chipul. Mă învăţasem cu el, simţeam cum mă îndrăgos-

tesc tot mai mult, dar niciunul dintre noi nu mărturisea, de

frica suferinţei.

36
 Mai târziu am înţeles că în dragoste nu trebuie să

ai frică, ci doar iubire. Frica vine din nesiguranţă, iar când

iubeşti, nu există nesiguranţă. Tu îţi cunoşti cel mai bine

sentimentele şi iubirea nu este condiţionată. Iubeşti

pentru că aşa simţi şi nu pentru că ai aşteptări ca şi cel

pe care îl iubeşti, să te iubească. Dacă înţelegi asta,

atunci teama va dispărea, făcând loc unicul sentiment

înălţător pe care îl porţi înăuntrul tău. Iar când

sentimentele celui căruia i le porţi ţi le împărtăşeşte,

atunci eşti cu adevărat binecuvântat.

Vedeam în privirea şi-n gesturile lui că şi el are

sentimente pentru mine... îmi era tot mai limpede, dar

aşteptam să facă el pasul.

Într-una din zile, o viroză grea m-a răpus la pat. De

multe ori, ieşeam din casă fără să-mi iau vreun şal pe

mine, argumentând că revin repede, dar se pare că

repede m-a ajuns şi răceala. Mă cuprinsese un sentiment

de vinovăţie pentru că nu mai eram acolo să ajut la

37
pregătirea mâncării, la curăţenie, la eventuale împletituri

alături de Maggie.

Glad îmi pregătise o supă, fără să ştie că urăsc

acest fel de mâncare, dar dragostea cu care a pregătit-o

m-a făcut să ador din nou supa. M-a ajutat să mă ridic pe

pernă, apoi mă hrănea ca pe un copil, dându-mi cu

lingura. Îl priveam cu câtă grijă îmi sufla în lingură, îmi

ştergea colţul gurii şi îmi zâmbea fără a-mi spune vreun

cuvânt, apoi îmi întindea medicamentele şi paharul cu

apă. Mi-l luase pe George, spre a nu-i transmite şi lui

viroza mea. Eram răsfăţată şi mă simţeam iubită. Aveam

acest sentiment pe care mi-l amintesc din copilărie, când

tata era cel ce se îngrijea de mine când eram bolnavă.

Pe tatăl lui George nu l-am simţit niciodată protector cu

mine, ba recunosc că eu eram cea care îl oblojeam...

destul de des.

Glad are darul de-a mă face să mă simt femeie,

atunci când îl văd cum mă priveşte, alintată în aceste

momente şi fericită când râde la poveştile mele... poate

38
exagerate uneori. Sunt mulţumită acum, asta o ştiu sigur.

Şi mai ştiu că îl iubesc, iar dacă el va continua să tacă,

mi-e teamă că eu voi fi cea care va vorbi. Iar uneori

vorbesc mai mult decât ar fi necesar. Seara îmi punea

batiste umede pe frunte, spre a-mi coborî temperatura,

iar dimineaţa, primul lucru era să vină la mine să-mi

aşeze palma sa pe frunte.

***

Nu se ridicase soarele pe cer, iar eu priveam ca

prin ceaţă simţindu-mi trupul moale. Febra mă slăbise

mai mult decât o făcuse lipsa hranei, în trecut.

Simţeam palma lui pe frunte ca în fiecare dimineaţă

şi mă chinuiam să-mi limpezesc vederea. Era în faţa mea

şi mă privea fix, cu ochii ascuţiţi ca şi cum s-ar fi

concentrat să citească ceva ce se află prea departe. Îmi

plăcea chipul său serios, iar de aici, de cum stăteam

întinsă, mi se părea cel mai frumos bărbat pe care-l

văzusem vreodată.

39
 În următoarea secundă s-a aruncat asupra buzelor

mele, sărutându-mă cu disperare. Era un sărut agitat, ce

purta iubire, dorinţă şi acea teamă... Mi-am vârât

degetele în părul său lung, lipindu-l mai strâns şi în

acelaşi timp, mi-am încolăcit picioarele în jurul bazinului

său. Continuam să ne sărutam însetaţi de iubirea pe care

o încercasem să o stăpânim, fiind urmaţi de unica dorinţa

ce făcea să ne vibreze trupurile. Mi-a cuprins cu putere

sânii, rupând rochia de noapte ce mă acoperea şi

dezvelindu-mi pieptul, respirând tot mai des, ca într-o

fugă. Eram vrăjită de această trăire intensă, de senzaţiile

ce mă însoţeau, gemând uşor, sub trupul său masiv. Îmi

muşca gâtul, iar eu îl cuprindeam tot mai strâns cu

picioarele, unindu-mă de el şi tremurând de poftă.

Uşa a scârţâit, în prag fiind Haward ce ne privea

dezgustat:

- S-a trezit.

Apoi ne-a întors spatele.

40
 Mi-am acoperit sânii şi îl priveam pătrunzător în

ochii, confirmându-i sentimentele ce i le port, spre a nu

crede că s-a înşelat în privinţa mea. Mi-a înlăturat

şuviţele de pe faţă coborând uşor palma peste trupul

meu, apoi s-a depărtat de mine, respirând profund.

- Mă duc eu.

Şi-a strâns părul la spate şi a ieşit pe uşă, iar eu am

rămas pierdută în cearceaf cu cămaşa mea ruptă şi

dorinţa în trup. Am închis ochii, cu greu revenindu-mi,

încă simţind mâinile sale peste trupul meu, iar zâmbetul

mi se instalase pe chip... un zâmbet ce ştiam că nu mă

va părăsi prea curând.

După câteva minute m-am dat jos din pat spriji-

nindu-mă cu greu de pereţi. În bucătărie, Maggie mă

privea grijulie. Alături de ea, era micuţul meu fiu, care

deja cred că o percepea pe Maggie ca pe o bunică sau

un alt membru al familiei. Nici Glad şi nici Haward nu

erau în încăpere.

41
 - Te simţi mai bine? Ne-ai speriat cumplit pe toţi...

- Da, sunt mai bine... doar o banală răceală, mă dau

eu curajoasă.

- Eh... nu chiar. Să ştii că aveai momente când

strigai în somn, când fruntea îţi ardea, iar chipul îţi era

mai roşu ca focul. Nu e de glumă... mai ales când ai o

responsabilitate, mă mustră, privind spre pruncul de

lângă ea.

- Ai dreptate... De acum voi avea mai multă grijă.

Între noi s-a lăsat liniştea. Mă privea ca şi cum ar

aştepta să îi mai spun ceva, dar încă nu eram pregătită

să-i mărturisesc. Liniştea ne-a fost spartă de Glad:

- Ţi-am încălzit apă şi am umplut cada. O baie

fierbinte cu nişte sare e tot ceea ce îţi trebuie. Apoi o

frecţie cu alcool, iar mâine eşti ca nouă.

Obrajii mi se înroşiseră tot mai puternic, iar de

această dată ştiam sigur că nu e de la febră. M-am dus

42
spre George şi l-am sărutat pe creştetul capului,

mângâindu-i părul său catifelat:

- Mi-a fost dor de tine, micuţule.

Mi-am luat prosopul din cameră şi am plecat spre

baie, unde mă aştepta o cadă plină cu apă ce încă

aburea. În spatele meu, Glad mă însoţea grijuliu. M-am

oprit şi m-am întors spre el:

- Glad... eu ...

Îl priveam, iar el nu-mi spunea nimic.

- Ah... nu-mi eşti de ajutor... adaug eu în glumă.

- Şi eu te iubesc, mă asigură el, pe un ton jos. Îmi

era frică de acest lucru... şi oricât am încercat să îmi neg

trăirile, nu am mai putut şi am răbufnit... ca mai devreme.

Dacă am exagerat, îmi cer scuze... nu se va mai

întâmpla, dar pur şi simplu am crezut că dacă nu te voi

săruta în acele momente, voi înnebuni... iar când am

primit sărutul tău ca răspuns, m-am lăsat purtat doar de

43
sentimente şi pasiune. Te iubesc şi te doresc cu o

disperare pe care nu am mai avut-o vreodată...

- Şi eu simt la fel... Nu am mai avut astfel de dorin-

ţe, de porniri libere... Şi acum sunt încă sub acea stare,

de nebunie... de ameţeală. Şi acum încă ard de dorinţă.

M-a sărutat uşor pe frunte, zâmbindu-mi cu întreg

chipul. Ochii, obrajii, buzele... toată faţa sa radia. La fel şi

a mea.

- Se răceşte apa... îmi spune, cu voce pământeană.

Am încuviințat din cap. Am aşteptat să iasă din

baie, mi-am scos hainele, lăsându-mă de această dată

mângâiată de apa caldă din cadă. Am zăcut în acel loc,

clipe bune, visând cu ochii închişi la un Glad-tată, un

bărbat ce ne-ar oferi dragoste, încredere şi siguranţă. Îmi

doream să fac dragoste cu el în aceste momente, să-l

simt cum mă mângâie şi îmi sărută pielea, cum îmi

muşcă buzele şi îmi cuprinde cu putere şoldurile. Îmi era

ruşine să-i mărturisesc pasiunea mea, dar simţeam cum

44
sângele îmi circulă ameţitor prin corp, iar capul începea

să-mi zvâcnească. Îl doream.

***

Seara am luat cina în camera mea, iar când George

a început să plângă, l-am rugat pe Glad să mi-l aducă.

L-am culcat lângă mine, iar la scurt timp am adormit şi

eu.

Un coşmar m-a trezit în toiul nopţii, fiindu-mi teamă.

Visasem că sunt iar îngropată în acea sărăcie fără a

avea vreo speranţă...

M-am ridicat năucită şi m-am dus spre lampa cu

gaz, pe care am aprins-o reglându-i flacăra cât mai mică.

Apoi l-am privit pe George care dormea liniştit şi în

siguranţă. Îmi fusese teamă că poate drumul şi dorul de

locul său cu care era obişnuit îl va face să plângă des.

Am luat lampa şi m-am dus spre dormitorul lui Glad.

Am deschis uşa, iar el a tresărit speriat în capul oaselor.

La vederea mea, s-a liniştit, aşezându-şi încă o pernă

45
peste cea pe care o avea, lăsându-se pe spate şi

privindu-mă complice.

Am închis uşa, am aşezat lampa pe comodă, apoi

cu paşi mici, m-am apropiat spre patul său:

- Scoate-ţi cămaşa, îmi şopteşte purtând setea în

priviri.

M-am oprit ruşinată, apoi am desfăcut uşor şnurul

de la gât, lăsând rochia să se scurgă pe lângă trupul meu

gol, mângâindu-mi în cădere sânii.

Mă privea înclinând uşor capul, parcă uitând să

clipească, iar eu simţeam că mă sufoc cu greu

stăpânindu-mi tremuratul corpului.

- Eşti foarte frumoasă... periculoasă, chiar...

- Periculoasă?

- Mda... poţi aduce la nebunie un bărbat ce se

credea destul de echilibrat.

46
 Mă bufneşte râsul şi de ruşine îmi ascund în palme,

sânii. Cu o mişcare bruscă, îmi înlătură mâinile de pe

piept, cuprinzându-mi cu durere încheieturile şi trăgân-

du-mă peste trupul său, în pat.

Această seară a fost prima dată când am făcut

dragoste, eliberând energia ce ardea în sufletele noastre.

Eram pierdută într-o casă străină, oferindu-mi inima şi

trupul unui bărbat pe care îl cunoşteam de câteva zile,

dar pe care ştiam că îl voi iubi întreaga viaţă. Gemeam

de plăcere, cu greu abţinându-mă să nu fac zgomot, spre

a nu ne auzi familia lui. Era o eliberare şi o pasiune

vulcanică, pe care nu o mai avusesem vreodată şi pe

care ştiam că nu o voi mai simţi, fiindcă el este unicul.

Întreaga noapte a fost a noastră, o noapte de iubire, ce

nu o voi putea uita nicicând.

În zori m-am îmbrăcat şi m-am dus în camera mea.

De dimineaţă am revenit la treburile gospodăreşti.

Maggie a simţit imediat schimbarea mea, dar tăcea, nu

îmi spunea nimic. Haward mă privea la fel de rece ca

47
întotdeauna, iar Glad - nu exista dată să nu treacă pe

lângă mine şi să nu mă sărute, să-mi strângă trupul lângă

al său, sau să nu-şi vâre degetele în părul meu lung şi

închis la culoare.

Mă priveam des în oglindă şi vedeam un alt chip al

meu, un chip străin pe care nu-l mai văzusem până

acum. Era chipul dragostei. Seara fugeam în dormitorul

lui şi făceam dragoste la fel de flămânzi, ca la început.

***

Duminică ne-am trezit cu toţii de dimineaţă,

mâncând în grabă şi pornind spre biserica din sat. Era zi

de sărbătoare şi chiar dacă nu mergeam prea des la

biserică, zilele de sărbătoare mă găseau în incinta ei.

Am aplicat aceeaşi regulă şi aici, luându-i cu mine

pe Glad şi pe Haward, iar pe George l-am lăsat cu

Maggie acasă. Mi-am pus o rochie bleu pe care o aveam

de la mama mea şi pe care aceasta o îmbrăca la vreo

48
ceremonie. Mi-am înnodat părul la spate, aşezându-mi o

broboadă peste cap şi am pornit cu emoţie spre biserică.

Preotul satului reuşise să ordoneze credincioşii în

biserică. Astfel, bărbaţii erau aşezaţi în dreapta, de cum

intrai, iar femeile în stânga. În timpul slujbei, aruncam

timide priviri lui Glad, ce stătea cu capul plecat şi, simţind

că este admirat, ridica uşor sprâncenele, zâmbindu-mi

din ochi, gest ce-mi reinstala zâmbetul pe buze. Apoi au

urmat cântările şi ştiindu-mă fără voce, îngânam ruşinată

o melodie ce nu se voia descoperită. Haward era

concentrat la slujbă, iar când îmi surprindea schimbul de

priviri ce-l aveam cu fratele său, îl mustra pe acesta,

încruntându-se.

Pentru că nu eram din sat, iar oamenii nu mă

cunoşteau, am plecat cu reţinere imediat după slujbă,

fiind oprită şi strânsă cu putere de braţul drept:

- Nu vrei să-l cunoşti pe preot, să te binecuvânteze?

mă întoarce din drum Glad.

49
 - Nu...

Mă priveşte mirat.

- Sinceră să fiu... îmi este ruşine...

- Ruşine? Nu înţeleg... De cine îţi este ruşine? De

preot?

- Da... Ce i-aş putea răspunde dacă mă întreabă

cine sunt, unde stau... Îi mai spun că am şi un prunc

acasă ce stă cu mama ta... iar noi facem dragoste în

fiecare noapte, continui pe ton glumeţ.

Aştept rezervată reacţia lui, dar lumina chipului său

mă linişteşte.

- Nu e Dumnezeu, Stephanie. E om şi nu cred că

te-ar întreba despre tine. În fond, nu mergi la spove-

danie... ci doar să te binecuvânteze. Dar dacă nu te simţi

confortabil, putem sări peste acest ritual. Iar după cum ai

pronunţat cuvântul dragoste...

- Aşa... mă ascund, ştiind ce doreşte să-mi relateze.

50
 - Când te surprindeam cum stăteai spăşită dar cu

acea privire ce mă ademenea, cu greu mi-am înfrânat

dorinţele ce abia aşteaptă noaptea, continuă el resemnat.

Privesc în jur şi văd cum oamenii se îndreaptă în

linişte spre casele lor, apoi arunc ochii în dreapta mea şi

văd un deal.

- De ce am aştepta până la noapte?

Se opreşte citindu-mi dorinţa, dar nefiind sigur de

interpretare, îmi adresează un zâmbet viclean.

Îmi întorc uşor chipul spre dealul din dreapta mea,

apoi îi adresez o invitaţie doar din ochi.

- Nu ai curaj... adaugă el surprins de idee.

Pornesc înaintea lui, îmi descopăr capul de sub

broboadă, redând libertate părului şi continui drumul

dorit.

- Ştii că acest loc e punte între sate... am putea fi

văzuţi, îngână rămânând nemişcat din locul în care

51
primise propunerea, dar cuvintele lui nu reuşeau să mă

oprească din mers.

Apoi tot mai tare, pământul răsuna sub greutatea

paşilor săi, luându-mă cu el în goană spre un loc retras

unde am fi doar noi doi şi natura tainică.

M-a lipit cu putere de un trunchi gros de pom şi a

început să mă sărute cu aceeaşi poftă nebună şi

dragoste nesătulă. Îi frământam spatele şi îi răspundeam

sărutului său simţindu-mi dorinţa cum creşte, cerând

eliberarea. Mi-a ridicat rochia lungă, mângâindu-mi

apăsat picioarele şi urcând spre coapse, strivindu-le

printre degete şi lipindu-se cu putere de şoldurile mele.

Mă simţeam blocată între el şi natură, între plăcere, iubire

şi viaţă, mirosind lemnul ud şi vârtos al trunchiului.

Icneam de plăcere şi pentru a nu fi auziţi, îmi presase

palma sa peste buze mele, continuând să mă poarte spre

adoraţie.

52
 Nu aveam teamă că am putea fi văzuţi de vreun

sătean, fiindcă în momentele petrecute cu Glad, ştiam că

timpul s-a oprit, iar odată cu el întreaga lume a amorţit,

noi fiind singurii ce ne putem bucura de aceste clipe.

Hotarele spre care zburam erau departe de tot ce ne

înconjura, iar după eliberarea plăcerii, aveam nevoie de

timp spre a mă reîntoarce fizic, în locul în care mă aflam.

Am deschis ochii pierdută şi îl priveam cum îmi

urmăreşte fiecare gest, respirație şi clipire. Nu îmi spunea

nimic, doar mă admira.

Îmi simte bucuria şi sclipirea din priviri, inima ce-mi

aleargă fericită, îmbrăţişându-se cu a sa. Sunt momente

când şi acasă petrecem câteva clipe mute în care niciun

cuvânt nu ar fi potrivit în aceste secunde de linişte a

noastră, ce poartă numele iubirii.

Pe drum, mi-a cuprins palma în a sa, gest ce mă

face să mă simt ocrotită şi specială în acelaşi timp. Nu-l

interesau privirile întrebătoare ale sătenilor ce-l cunoş-

53
teau, el mă purta mândru spre locul unde se simte cel

mai bine. Acasă.

- Cum a fost la biserică, ne chestionează Maggie.

- A fost frumos... adaug în trecere spre camera

oferită, în dorinţa de a mă schimba de rochie.

Îmi era teamă că pe chipul meu se poate citi cu

uşurinţă îmbujorarea şi sclipirea actului trăit. Iubirea pe

care i-o purtam lui Glad îmi ţinea de foame şi mă făcea

să radiez în orice moment, iar schimbarea mea era

evidentă.

- Stephanie? Aş vrea să discutăm... mă invită

Maggie în bucătărie.

- Imediat... adaug voind să-mi calmez pulsul.

Mă privesc în oglindă încercând să-mi dau seama

dacă chipului meu mă trădează.

54
 Ajung în pragul uşii şi o privesc cu sfială pe Maggie,

ce stătea pe canapeaua ei, având părul mângâiat de o

rază de soare.

- Stephanie... ce se întâmplă?

Ridic privirea şi simt cum întreg trupul îmi este

învăluit de emoţie. Cu paşi mici mă îndrept spre ea, îmi

trag un scaun, pregătită să-i mărturisesc sentimentele

mele:

- Maggie... eşti o persoană caldă şi deschisă... o

persoană pe care o simt aproape şi ar fi trebuit să-ţi

mărturisesc de mult... Eu... îl iubesc pe fiul tău.

- Asta ştiu. Se vede în gesturile şi privirile voastre.

Dar... vezi tu... mă sperie viitorul. Aţi hotărât ceva?

- În acest moment, vrem să trăim prezentul. Mi-e

teamă să mă gândesc la viitor... la ce ar putea fi, sau la

ce mi-aş dori. Sinceră să fiu, nu ştiam că port cu mine,

înăuntrul meu, aceste sentimente pe care Glad mi le-a

scos la lumină. Iartă-mă, Maggie, dar asta simt.

55
 - Să te iert... pentru ce? Pentru că iubeşti? Să

iubeşti nu este o greşeală, este un dar. Iar în ziua de azi

când omul este învrăjbit, iubirea este un sentiment rar.

Sărăcia şi neajunsurile ne-au paralizat pe rând toate

sentimentele, lăsându-ne descoperit un singur sentiment:

teama. Teama că nu avem ce mânca... teama că ne-am

putea îmbolnăvi, teama că nu am putea supravieţui

acestor greutăţi, teama să nu fim răniţi... Iubirea este tot

mai îngropată în sufletul nostru. Ai dreptate... întrebarea

mea a fost nepoliticoasă. Ar trebui să îţi mulţumesc

pentru că ai poposit în casa noastră, că ne-ai luminat

zilele cu acest bebeluş frumos şi nu în ultimul rând să îţi

mulţumesc pentru fericirea pe care o simte fiul meu în

aceste momente. Mă bucur pentru voi doi, pentru faptul

că aveţi momentele voastre şi mi-aş dori să fiţi cât mai

mult timp împreună.

Îmi ştergeam lacrimile cu şorţul îngălbenit de vreme,

pe care îl purtam atunci când urma să pregătesc masa.

Eram emoţionată şi fericită că am în jurul meu oameni

56
mărinimoşi... că am putut să vorbesc cu Maggie despre

iubirea pe care i-o port fiului ei. Mă simţeam ca o hoaţă

atunci când mă ascundeam de ea... când îi furam un

sărut pe ascuns lui Glad, când îl priveam la lumina

lumânărilor în timpul cinei... sau când îl ţineam timidă de

mână pe sub masă.

- Mulţumesc, Maggie...

Mi-a zâmbit cu înţelegere şi mi-a cuprins palma în a

sa. Îi cercetam din priviri degetele muncite, pielea aspră,

micile cicatrici, unghiile groase şi tocite. Era mâna unei

femei ce întreaga viaţă şi-o dedicase muncii... Era mâna

unei mame ce cu greu şi-a crescut copiii în pace şi iubire,

printre neajunsuri şi griji. Era mâna ce acum mă ocrotea

pe mine şi îmi zâmbea chiar dacă în inima ei, nesiguranţa

o speria. I-am luat mâna şi i-am sărutat-o, lipindu-o apoi

de obrazul meu plâns.

- O să fie bine, m-a asigurat ea, ştergându-mi

lacrimile.

57
 ***

Zilele în care îmi lăsam chipul scăldat de soare erau

tot mai plăcute. În satul meu gri, aceste zile îmi lipsiseră

cu desăvârşire. Acolo, ceaţa îmi pătrundea la oase, iar

umezeala şi norii negrii adăugau un motiv în plus de-a fi

şi eu tristă. Oamenii din acest sat sunt obişnuiţi cu razele

lui, dar eu mă bucuram zilnic de căldura şi lumina sa.

Când îl ai foarte des în preajmă, nu consideri că apariţia

lui pe cer te poate face fericit, dar dacă zile şi zile ţi-a

lipsit, atunci când îl revezi, ai toate motivele să-l

binecuvântezi.

Până şi legumele crescute sub mângâierile sale

aveau un gust mai plăcut, iar pe chipul oamenilor... era

tot mai evident că amprenta lui, îmbujora sătenii.

După dialogul purtat cu Maggie, aceasta ne-a dat

binecuvântarea sa, asigurându-ne că fericirea noastră o

hrăneşte şi ne-a permis să folosim camera lui Glad, ca

dormitor comun. În cămăruţa de lângă bucătărie îi

58
amenajasem lui George un lanţ din perne înalte spre a-l

proteja să nu cadă în timpul somnului. George era

schimbat din pruncul palid şi adormit într-un băieţel

rumen şi vesel. Se obişnuise uşor cu toţi cei din casă şi

accepta braţele lui Maggie sau ale lui Glad la fel de

încântat cum le accepta pe ale mele.

Treburile gospodăreşti erau mai toată ziua, dar

ajunsesem să mă învăţ foarte uşor, fiindcă atunci când o

faci cu dragoste, nicio sarcină nu te poate epuiza.

Găteam cu zâmbetul pe buze, fiindcă ştiam că din ce am

pregătit eu, se vor hrăni cele mai iubite fiinţe ale inimii

mele.

Începusem să mă obişnuiesc cu starea mereu

ursuză a lui Haward şi îi înţelegeam durerea, acceptând

stilul de viaţă pe care şi-l alesese şi îl admiram pentru

dragostea şi preţuirea pe care o are pentru mama sa. Era

un înveliş rece ce ascundea o iubire profundă ce le-o

purta celor ce i-au dat viaţă. Mă învăţasem să îl salut fără

să aştept răspuns, să îl privesc cum munceşte în

59
hambar, furând din îndemânarea lui, iar în unele zile îl

însoţeam pe un drum mut, spre moară, pentru a măcina

cerealele. Încărcam împreună sacii pe care îi aşezam în

căruţă, apoi reveneam pe acelaşi drum tăcut. Uneori,

reîntorşi acasă, îmi adresa o privire de mulţumire, ce

compensa cu lipsa multor cuvinte nerostite. Era felul său

de a-mi spune că apreciază ceea ce fac. Îi răspundeam

printr-un zâmbet, apoi fiecare îşi relua treaba prin

gospodărie. Uneori nu avem nevoie de cuvinte pentru a

ne înţelege. O privire sinceră şi un zâmbet pot fi

suficiente.

- Diseară te invit la o plimbare. Doar noi doi, îmi

şopteşte din spate, Glad.

Mă opresc din mers şi aştept să-mi spună ce

gânduri are.

- Nu îţi spun unde vom merge. Îl culci pe George şi

fugim câteva ceasuri, împreună.

60
 - Mi-e teamă de ce zămisleşti... îi mărturisesc în

colţul gurii.

- De data aceasta, sunt cuminte... Vei vedea, îmi

răspunde, împingându-mă uşor din spate cu umărul său,

apoi se depărtează spre casă lăsându-mă îngândurată.

În timpul cinei, Maggie a fost cea care a întreţinut

seara cu povestiri de-ale celor doi fraţi din timpul

copilăriei. După felul în care povesteşte, se poate simţi

dragostea pe care le-o poartă, zâmbindu-le şi acum la fel

de calină, ca o mamă ce îşi înţelege fiii. În aceste clipe,

sunt tentată să mă simt ca într-o familie, din care eu şi

George facem parte. Nu credeam că familia ei ar duce

lipsă de ceva, fiindcă eu eram mult mai săracă decât ei,

dar Maggie ne povesteşte de neajunsurile din această

vreme, ce în alte timpuri nu erau un motiv de îngrijorare.

- Sărăcia ne-a lovit pe toţi, dar am rămas uniţi

pentru că sentimentul de dragoste, era ca un acoperă-

mânt peste această casă. Soţul meu, sărmanul, ne

61
învăţase să nu ne culcăm niciodată supăraţi. Burta o

putem avea goală, dar nu şi inima. El ne asigura că nu

hrana este cea care ne face să trăim, ci dragostea. Din

ea ne naştem, cu ea facem primii paşi, creştem... ne

cununăm şi o transmitem mai departe ca o moştenire

genetică.

Glad îmi luase palma, sărutându-mi-o. Acelaşi gest

l-am făcut şi eu cu a lui. Ne priveam cu o nemărginită

dragoste.

- Eşti drăguţ să mă ajuţi, Haward?

Acesta s-a ridicat îndată, ajutându-o cu grijă să se

ridice.

- Eu sunt obosită... Mâine ne aşteaptă o nouă zi...

Să nu uitaţi să stingeţi lumânările, ne îndeamnă ea în

timp ce se deplasa cu greu spre odaia ei.

- Sigur, mamă, o asigură Glad. Noapte bună.

62
 - Noapte bună, dragilor... se auzea tot mai încet

glasul lui Maggie.

Glad mi-a cuprins mâinile, strângându-mi degetele:

- Eşti pregătită?

- Nu ştiu pentru ce... îi răspund, muşcându-mi

buzele spre a-mi opri zâmbetul de pe chipul fericit.

S-a ridicat de la masă, privindu-mă de sus, apoi

mi-a întins palma sa. I-am cuprins-o şi l-am urmat,

trăgând după mine şalul de pe marginea scaunului,

ieşind din casă şi mergând paşi buni.

Ajunsesem pe o colină, alta decât cea pe care

venisem şi priveam satul ce în această seară părea mai

luminos decât în alte seri.

- Pare foarte lucid, adaug eu uimită.

- Pentru că luna plină este deasupra noastră.

63
 Se aşează în genunchi, luându-mi palma dreapta şi

acoperindu-o în a sa.

- Vreau ca în această seară şi în acest loc, să îţi

mărturisesc iubirea mea sinceră, să te asigur că senti-

mentele ce ţi le împărtăşesc sunt unice, iar acest loc,

vreau să ne fie ca un altar al legămintelor noastre.

- Glad... eu..

Simţeam cum mi se înmoaie genunchii, iar inima îmi

evadase din trup, alergând liberă în natură. Sub tălpi,

pământul rece şi mirosul său mă asigurau că nu visez, că

ceea ce trăiesc acum este povestea mea de iubire, acea

iubire pe care orice fiinţă o simte la un moment dat.

- Nu este o cerere în căsătorie... nu aş îndrăzni să

sper. Este doar un jurământ pe care simt să ţi-l fac,

continuă el.

M-am aşezat lângă el în genunchi, strângându-i cu

putere, trupul impunător.

64
 - Eşti şi vei rămâne pe veci în inima mea, l-am

asigurat, sărutându-i ochii şi începând să plâng lângă el.

Eşti mai mult decât am crezut că pot avea...

Mi-a cuprins cu tărie mijlocul, lipindu-mă de el,

simţindu-i iubirea şi durerea în acelaşi timp. Ne-am

sărutat momente bune, apoi am revenit acasă ca după o

cununie, dăruindu-ne.

Fiecare seară, aducea cu ea dorinţa trupurilor, ce

se legau cu poftă într-o înlănţuire romantică sau sălba-

tică. Mă simţea şi îl simţeam, iar în momentele de unire,

aveam impresia că suntem un singur trup.

***

În timp ce mă aflam în şopron, strângând fânul

animalelor, de departe am auzit un tropot de cal

apropiindu-se de casă. Am lăsat coasa jos, simţind că îmi

îngheaţă tot corpul. Era o scrisoare... pentru mine. Un

tânăr mi-a înmânat-o urându-mi o zi bună.

65
 Din spatele meu, Glad îşi îngropase chipul în

creştetul meu, respirând cu durere.

- Deschide-o, mi-a spus cu glas tremurat.

I-am înmânat-o lui începând să plâng:

- Citeşte tu...

„Draga mea verişoară,

Sper că şederea la prietenul meu nu a fost prea

deranjantă pentru familia acestuia. Cu bucurie te anunţ
că am găsit o familie ce se află chiar în oraşul meu şi
care este dornică să te cunoască. Doamna Julie este
însărcinată în ultima lună şi relatându-le despre tine şi
George, aceştia s-au arătat impresionaţi de puterea ta de
a-ţi creşte singură pruncul. Această dovadă este poate
cea mai bună recomandare pe care o poate avea o bonă.
Salariul este îmbucurător, iar respectiva familie are un

66
statut foarte bun. Cred că visul vostru e pe cale să devină
realitate.

Vor trimite după tine abia peste o săptămână.

Cu dragoste, al tău văr.”

A împachetat scrisoarea, privindu-mă ca şi cum

ceva l-ar fi trezit la realitate, apoi mi-a înapoiat-o. Nu

ştiam ce să-i spun. Avea lacrimi în ochi, iar bărbia îi

tremura uşor. S-a dus în şopron, a luat un cal şi a rupt-o

la goană. Am început să plâng disperată şi am fugit în

casă, rugându-i pe Maggie să aibă grijă de George iar pe

Haward să-mi pună o şa pe celălalt cal.

Îl zăream departe, galopând după el şi plângând cu

lacrimi ce rămâneau aruncate undeva în urma mea. Îl

strigam disperată, implorându-l să se oprească. Într-un

final, s-a îndurat de rugăminţile mele şi a descălecat

venind apoi spre mine pentru a mă ajuta.

67
 - Îmi pare rău... îmi pare rău... Sunt nebun. Ţi-am

zis că m-ai înnebunit.

- Glad... Glad…

Am început să-l sărut printre lacrimi, mângâindu-i

chipul. Acum aflasem de unde acea teamă. Ştiam că

într-o zi, îl voi pierde, dar nu credeam că va fi atât de

dureros.

- Vino cu noi, îl rog eu printre săruturi, agăţându-mă

cu disperare de chipul său.

- Nu pot... Am o responsabilitate. Nu îi pot

abandona...

- Nu îi abandonezi. Îi vizitezi cât de des posibil,

continui să-l conving. Te iubesc!

- Şi eu te iubesc... dar nu îi pot lăsa... În plus, eu nu

pot avea un loc de muncă stabil. O săptămână lucrez la

un client, o lună în alt oraş la alt client. Nu îmi permit să

68
refuz contractele deja stabilite... Rămâi tu... îmi şopteşte

luându-mi chipul între palme, strângându-mă.

Plângeam tot mai tare, clătinând negativ din cap.

- Nu pot... e şansa noastră... poate chiar unica.

George merită o altă viaţă. Când am plecat din sat, i-am

promis. Nu pot fi egoistă să aleg doar ce-mi doresc eu.

Acum trebuie să gândesc şi să aleg ce e mai bine pentru

amândoi.

- Ştiu... Nu te voi uita niciodată. Îţi cunosc fiecare

expresie a chipului. Te cunosc, poate mai mult decât ai

crede. Te ştiu cum arăţi atunci când eşti îngrijorată,

fericită... când eşti obosită sau tristă. Îţi cunosc privirea

plină de dorinţă, atunci când vrei să facem dragoste şi

chipul tău în extaz. Îţi pot crea 100 de tablouri cu tine,

diferită.

Plângeam îmbrăţişaţi, departe de lume şi de sat.

Cum de nu ne-am gândit că va veni această vreme şi va

trebui să decidem? Cum de suntem atât de surprinşi de

69
alegerile pe care ni le asumăm? Amândoi ştiam de ele...

şi cu toate acestea, nu ne-am putut împotrivi dragostei.

I-am jurat că îl voi aştepta o viaţă întreagă iar în

fiecare seară, în rugăciunile rostite va fi şi numele său.

Glad, luptătorul meu.

Ultima săptămână împreună am trăit-o din plin,

ştiind că poate niciodată nu ne vom mai revedea.

Dragostea erupea cu o intensitate ce voia să învingă

timpul, ca şi cum ziua de mâine nu va mai exista. Erau

clipele noastre ce le consumam până la epuizare,

plângând de fericire, sfărâmând durerea între degete şi

trăind numai pentru acele clipe.

După evadarea în acest neant, ne vom relua fiecare

sarcinile, încercând să le îndeplinim cât mai bine.

Ştiu că inima îmi va fi mutilată, o parte mergând pe

acelaşi drum alături de mine, iar cealaltă parte va

traversa munţii, urmându-l. Îmi înlăturam orice gând trist,

70
bucurându-mă de binecuvântarea clipei, de a-l avea pe

Glad în braţe.

I-am făgăduit că îi voi scrie, iar el m-a asigurat că

atunci când va avea lucrări în oraşul meu, mă va anunţa,

invitându-mă la el.

Nu puteam decât să mă rog să aibă cat mai multe şi

mai dese.

Luni dimineaţă, trăsura a oprit ceva mai sus de

casă. Cu lacrimi în ochi m-am despărţit de Maggie,

mulţumindu-i pentru primirea călduroasă, urându-i sănă-

tate. Lui Haward i-am întins mâna la care cu greu mi-a

răspuns, întinzându-o pe a sa, iar pe Glad... mi l-am

pictat pe retină, ca de fiecare dată când voi clipi să-mi

apară el. Mi-a jurat că nu va plânge, spre a nu-l memora

în suferinţă. Îmi zâmbea, strângând din maxilarul său

proeminent.

M-am urcat în căruţă alături de micul George,

părăsind locul, simţindu-mă diferit de cum credeam,

71
atunci când am venit. Nu eram nici mai fericită şi nici mai

tristă, nici mai visătoare şi nici mai speriată... Dar nici la

fel.

Ştiam că într-o zi, la o vârstă înaintată, când voi

privi pe fereastra dormitorului meu, îl voi vedea venind

spre mine.

Sfârşit

72