KAREN CLEVELAND

ACCES INTERZIS
Original: Need to Know (2018)

Traducere din limba engleză de:

CRISTINA MIHAELA-TRIPON
prin LINGUA CONNEXION

virtual-project.eu

2018

VP - 2
 Atunci când cineva este îndrăgostit, începe
întotdeauna prin a se amăgi, sfârșind apoi
prin a-i amăgi pe ceilalți. Asta numește lumea
o „poveste de dragoste”.

— OSCAR WILDE

VP - 3
 Stau în pragul ușii camerei gemenilor și îi privesc cum dorm, liniștiți și
nevinovați, iar barele pătuțului îmi amintesc de zăbrelele unei celule de
închisoare.
O lampă de veghe scaldă încăperea într-o lumină slabă, portocalie. Mobila
este îngrămădită în spațiul mic. Sunt prea multe obiecte pentru o încăpere
de mărimea asta. Pătuțurile, unul vechi, altul nou. O masă de schimbat
bebelușii cu stive de scutece nedesfăcute încă. Biblioteca pe care am
asamblat-o împreună cu Matt cu mulți ani în urmă. Rafturile stau încovoiate
sub povara cărților, al căror conținut îl puteam reda pe dinafară celorlalți
doi copii mai mari. Mi-am jurat să le citesc cărțile astea mai des gemenilor
dacă aș avea timp.
Aud pașii lui Matt pe scări și strâng stickul USB în pumn, cu putere, ca și
când, dacă îl voi strânge suficient de tare, acesta va dispărea și totul va
reveni la normal. Ultimele două zile vor fi șterse, ca și cum ar fi fost doar un
vis urât. Dar am în continuare stickul în palmă: tare, solid, real.
Pardoseala din hol scoate un scârțâit, de fiecare dată în același loc. Nu mă
întorc. El se apropie din spate. E suficient de aproape încât să simt mirosul
de săpun și de șampon, acel miros al lui care a fost mereu atât de
reconfortant și care, acum, în mod inexplicabil, îl face să mi se pară un
străin. Simt cum ezită.
— Putem să discutăm? întreabă el.
Deși vorbește în șoaptă, sunetul vocii sale este suficient de puternic încât
să îl facă pe Chase să tresară. El oftează în somn, apoi rămâne nemișcat și
ghemuit, ca și când ar vrea să se protejeze. Întotdeauna mi s-a părut că
seamănă foarte mult cu tatăl lui, datorită acelor ochi serioși care absorb
totul. Acum mă întreb dacă îl voi cunoaște vreodată cu adevărat, dacă va
păstra și el secrete atât de mari, încât acestea să îi distrugă pe toți cei dragi
lui.
— Ce-ar mai fi de spus?
Matt mai face un pas și își așază mâna pe brațul meu. Eu mă feresc,
suficient cât să-mi eliberez brațul de sub atingerea lui. Mâna lui zăbovește în
aer, apoi îi cade pe lângă corp.
— Ce ai de gând să faci? întreabă el.
Eu privesc înspre celălalt pătuț, la Caleb, care doarme pe spate, în
pijamaua tip salopetă. Are cârlionți bălai, că ai unui înger, și stă cu brațele și
picioarele lăbărțate, ca o stea-de-mare. Palmele îi sunt deschise, iar buzele
roz, depărtate. Habar nu are cât este de vulnerabil, cât de nemiloasă poate fi
lumea.

VP - 4
 Am spus mereu că îl voi proteja, că îi voi da forța pe care nu o are, că mă
voi asigura să nu rateze nicio oportunitate, că îi voi oferi o viață cât se poate
de normală. Cum voi putea face toate astea dacă nu voi fi prin preajmă?
Aș face orice pentru copiii mei. Orice. Îmi desfac pumnul și mă uit la
stickul USB, un dreptunghi mic și banal. Este atât de mic și totuși atât de
puternic. Are puterea să remedieze sau să distrugă.
La fel ca minciuna, dacă stai să te gândești bine.
— Știi că n-am de ales, spun eu, forțându-mă să mă uit la el, la soțul meu,
la bărbatul pe care îl cunosc atât de bine și pe care totuși nu îl cunosc deloc.

VP - 5
 CU DOUĂ ZILE ÎNAINTE

CAPITOLUL 1

— Vești proaste, Viv.

Aud vocea lui Matt. Sunt cuvinte pe care oricine s-ar teme să le audă, însă
sunt rostite pe un ton liniștitor, blând, care pare să-și ceară scuze. Este
vorba despre ceva neplăcut, categoric, dar care poate fi gestionat. Dacă ar fi
fost vorba despre ceva cu adevărat serios, vocea lui ar fi fost mai gravă. Ar fi
rostit fraza întreagă, mi-ar fi spus pe numele întreg. „Am vești proaste,
Vivian”.
Țin telefonul la ureche, sprijinit de umăr, și îmi rotesc scaunul în partea
cealaltă a biroului în formă de „L”, către monitorul computerului care se află
sub suporturile cenușii pentru hârtii. Duc cursorul pe iconița în formă de
bufniță de pe ecran și fac dublu clic. Dacă este ceea ce cred eu că este – ceea
ce știu că este –, atunci nu voi mai sta mult timp la biroul meu.
— Ella? rostesc eu.
Privirea îmi zăbovește asupra unui desen prins cu ace de gămălie pe unul
dintre pereții despărțitori înalți, o pată de culoare într-o mare de cenușiu.
— Treizeci și opt cu doi.
Eu închid ochii și inspir adânc. Ne așteptam la vestea asta. Jumătate din
clasa ei se îmbolnăvise, prăvălindu-se precum piesele de domino, prin
urmare era doar o chestiune de timp. Copiii de patru ani nu stau tocmai bine
la capitolul igienă personală. Dar azi? De ce trebuia să se întâmple azi?
— Altceva?
— Doar temperatură. El ezită. Îmi pare rău, Viv. Părea să se simtă bine
atunci când am lăsat-o la școală.
Abia reușesc să înghit din cauza nodului care mi s-a pus în gât și
încuviințez, deși el nu mă poate vedea. În oricare altă zi, el ar fi luat-o de la
școală. Teoretic, Matt poate lucra de acasă. Eu nu pot, plus că mi-am folosit
toate zilele de concediu la nașterea gemenilor. Matt trebuie să îl ducă pe
Caleb în oraș pentru ultima rundă de vizite medicale. Săptămâni la rând m-
am simțit vinovată pentru că le-am ratat. Le voi rata și acum, pentru că nu
mai am dreptul la zile de concediu.
— Voi fi acolo într-o oră, spun eu.

VP - 6
 Politica școlii spune că avem o oră la dispoziție din momentul în care ne
sună ei. Dacă iau în calcul condusul și distanța parcursă pe jos până la
mașină – care se află în partea cealaltă a parcării generoase din Langley –,
îmi mai rămân cincisprezece minute să îmi termin treaba pe ziua de azi. Voi
putea să scad aceste cincisprezece minute din orele de lucru pierdute pe
ziua de azi.
Arunc o privire la ceasul din colțul ecranului – e ora 10.07 –, apoi ochii mi
se opresc asupra paharului Starbucks de lângă cotul meu drept. Prin
deschizătura capacului din plastic, aburii încă evadează molcom. A fost un
cadou, un răsfăț, ca să sărbătoresc mult așteptata zi, dar și ca să mă mențină
alertă de-a lungul orelor obositoare care mă așteptau. Minute prețioase
irosite stând la coadă, minute pe care le-aș fi putut folosi scotocind prin
fișierele electronice. Ar fi trebuit să aleg cafeaua obișnuită din cafetieră, al
cărei zaț plutește deasupra.
— Asta le-am spus și eu celor de la școală, zice Matt.
„Școala” este, de fapt, creșa, locul unde cei trei copii ai noștri mai mici își
petrec zilele. Noi îi spunem „școală” de când Luke avea trei luni. Citisem
undeva că aceasta făcea tranziția mai ușoară și diminua sentimentul de vină
că nu îți vedeai copilul opt, zece ore pe zi. Nu era așa. Vechile obiceiuri nu
dispar așa de ușor, presupun.
Se așterne din nou tăcerea și îl aud pe Caleb bolborosind în fundal. Eu
ascult și știu că și Matt face același lucru. E ca și când am fi condiționați să
facem asta în acest moment. Însă nu se aud decât vocale. Nicio consoană
încă.
— Știu că azi trebuia să fie o zi importantă… zice Matt într-un final, apoi
vocea lui nu se mai aude.
Sunt obișnuită cu această tăcere, cu aceste conversații evazive pe linia
mea deschisă. Întotdeauna am impresia că cineva ascultă. Rușii. Chinezii.
Acesta este unul dintre motivele pentru care cei de la școală îl sună mai întâi
pe Matt atunci când apare o problemă. Prefer ca el să ascundă detaliile
personale despre copiii noștri de urechile dușmanilor noștri.
N-aveți decât să spuneți că sunt paranoică sau că pur și simplu sunt un
analist în contraspionaj al CIA.
În realitate, cam asta este tot ce știe Matt. Nu știe că încerc, în zadar, să
descopăr o rețea de „agenți inactivi” ruși. Sau că am inventat o metodologie
pentru identificarea persoanelor implicate în acest program ultrasecret. Am
așteptat luni la rând această zi. După doi ani de muncă intensă, sunt pe
punctul de a afla dacă voi culege roadele și dacă voi avea vreo șansă la
promovarea de care am nevoie cu atâta disperare.

VP - 7
 — Mda… spun eu, mișcând mouse-ul înainte și înapoi, privind cum se
încarcă programul „Atena” și cursorul în formă de clepsidră. Azi, cel mai
important lucru este programarea lui Caleb.
Privirea îmi rătăcește din nou la peretele despărțitor, cu desenele viu
colorate. Desenul Ellei redă familia noastră; brațele și picioarele ca niște
bețe ies direct din șase fețe rotunde și fericite. Desenul lui Luke este puțin
mai migălos și înfățișează o singură persoană, iar mâzgăliturile groase și
zimțate colorează părul, hainele și pantofii. Pe el scrie „MAMI”, cu litere de
tipar. E din perioada în care era pasionat de supereroi. Sunt eu, cu pelerină
pe umeri, mâinile în șolduri și cu un „S” pe cămașă. „Supermama”.
Simt un sentiment bine cunoscut în piept, o apăsare, nevoia copleșitoare
de a plânge. „Inspiră adânc, Viv. Inspiră adânc”.
— Maldive? zice Matt, iar eu simt cum pe buze îmi apare un zâmbet timid.
Întotdeauna face asta, găsește o metodă prin care să mă facă să zâmbesc
atunci când am nevoie cel mai mult. Arunc o privire la poza cu noi doi, din
colțul biroului meu. Este poza mea preferată de la nunta noastră, de aproape
acum un deceniu. Amândoi eram atât de fericiți, atât de tineri. Întotdeauna
ne-am propus să mergem într-un loc exotic pentru aniversarea noastră de
zece ani. Acum, acest lucru nu mai intră în discuție. Dar este distractiv să
visezi. Distractiv și deprimant în același timp.
— Bora Bora, spun eu.
— E bine și așa.
El ezită, iar în acel moment de tăcere îl aud din nou pe Caleb. Alte vocale.
Aaa-aaa-aaa. Calculez în gând câte luni i-a luat lui Chase să rostească și
consoane. Știu că n-ar trebui să fac asta – toți doctorii mi-au spus să nu fac
asta –, dar o fac.
— Bora Bora?, aud în spatele meu o voce prefăcându-se mirată.
Acopăr receptorul cu mâna și mă întorc. Este Omar, omologul meu de la
FBI, care are o expresie amuzată întipărită pe față.
— Asta ar fi greu de explicat, chiar și pentru Agenție.
El zâmbește larg. Este un zâmbet atât de molipsitor, încât mă face și pe
mine să zâmbesc.
— Ce cauți aici? îl întreb, ținând în continuare mâna pe receptor.
Îl aud pe Caleb bolborosindu-mi în ureche. „O” de data asta. Ooo-ooo-ooo.
— Am avut o întâlnire cu Peter. Face un pas în față și se așază pe
marginea biroului. Prin tricou se întrezărește conturul tocului armei pe care
o poartă la șold. S-ar putea ca sincronizarea să fie o coincidență, sau nu. El
aruncă o privire pe ecranul computerului meu, iar zâmbetul îi dispare
treptat. A fost azi, corect? La 10.00 dimineața?

VP - 8
 Mă uit la ecran, care s-a întunecat, deși cursorul a rămas în formă de
clepsidră.
— A fost azi. Bolboroselile din ureche s-au oprit. Îmi întorc scaunul, doar
puțin, astfel încât să fiu cu spatele la Omar și îmi iau mâna de pe receptor.
Iubitule, trebuie să plec. A venit Omar.
— Salută-l din partea mea, spune Matt.
— Îi transmit.
— Te iubesc.
— Și eu te iubesc.
Așez receptorul în furcă și mă întorc din nou către Omar, care stă în
continuare cocoțat pe biroul meu, cu picioarele întinse și gleznele
încrucișate. Poartă blugi.
— Te salută Matt, îi spun eu.
— Aaa, deci cu el vorbeai despre Bora Bora. Plănuiți o vacanță?
Zâmbetul larg i-a revenit din nou pe buze.
— Teoretic, răspund eu, râzând cu jumătate de gură.
Sună suficient de jalnic ca să mă înroșesc la față.
El se uită la mine o clipă, apoi își mută privirea în altă parte, slavă Cerului.
— În regulă, e 10.10. El își desface gleznele, apoi și le încrucișează invers.
Se apleacă spre mine, iar pe față i se citește, fără niciun dubiu, nerăbdarea.
Ce ai pentru mine?
Omar este în branșă de mai mult timp decât mine, de cel puțin zece ani. El
este cel care îi caută pe „agenții inactivi” din Statele Unite, iar eu încerc să îi
descopăr pe cei care conduc celula. Niciunul din noi nu a avut succes până
acum. Cum reușește să-și păstreze în continuare entuziasmul, habar n-am.
— Încă nimic. N-am apucat să mă uit.
Arăt înspre ecranul computerului, unde programul se încarcă în
continuare, apoi arunc o privire la poza alb-negru prinsă cu ace de gămălie
pe peretele despărțitor, lângă desenele copiilor. E Iury Iakov. Are fața
dolofană și o expresie aspră. Câteva clicuri și voi intra în computerul lui. Voi
putea vedea ce vede și el, voi putea naviga așa cum o face el și îi voi putea
scotoci prin fișiere. Să sperăm că voi putea dovedi că este spion rus.
— Cine ești și ce-ai făcut cu prietena mea Vivian? mă întreabă Omar,
zâmbind.
Are dreptate. Dacă nu aș fi stat la coadă la Starbucks, aș fi ajuns mai
devreme și aș fi intrat deja în program la ora 10.00 fix. Sau măcar aș fi avut
câteva minute la dispoziție să arunc o privire. Ridic din umeri și fac un gest
spre ecran.
— Încerc. Apoi arăt înspre telefon. În orice caz, nu mă mai pot ocupa de
asta acum. Ella este bolnavă. Trebuie să mă duc după ea.
VP - 9
 El expiră teatral.
— Copiii ăștia. Întotdeauna își găsesc momentul cel mai nepotrivit.
Mișcarea de pe ecran îmi atrage atenția, iar eu îmi trag scaunul mai
aproape. Programul „Atena” s-a încărcat, în sfârșit. Pe părțile laterale sunt
bannere roșii și înșiruiri de cuvinte, fiecare simbolizând o comandă diferită,
un compartiment diferit. Cu cât șirul de text este mai lung, cu atât mai
secretă este informația. Acesta este al naibii de lung.
Fac clic pe un ecran, apoi pe un altul. Fiecare clic este o confirmare. Da,
știu că accesez informații ultrasecrete. Da, știu că nu le pot divulga, pentru
că există riscul de a sta la închisoare mult timp. Da, da, da. Lasă-mă să
accesez informațiile.
— Ăsta este, spune Omar. Îmi reamintesc că este acolo și îi arunc o privire
cu coada ochiului. El privește în altă parte în mod intenționat, evitând să se
uite la ecran, ca să-mi acorde intimitate. Presimt.
— Sper, zic eu în șoaptă.
Chiar sper, dar am emoții. Metodologia asta este precum un joc de noroc.
Unul important. Am construit un profil pentru intermediarii suspectați:
instituții de învățământ, programe de studii și diplome, centre bancare,
călătorii pe teritoriul Rusiei și în străinătate. Din informațiile obținute am
construit apoi un algoritm cu ajutorul căruia am identificat cinci indivizi
care se integrează în acest tipar. Posibili candidați.
Primii patru s-au dovedit a fi piste false, iar acum programul este în
pericol. Totul se rezumă la Iury, al cincilea suspect. Computerul lui a fost cel
mai greu de spart. Eram convinsă încă de la început că era implicat.
— Și dacă nu e, ai făcut ceva ce n-a reușit nimeni să facă, zice Omar. Te-ai
apropiat de țintă.
Luarea în vizor a intermediarilor este o abordare nouă. Ani la rând, Biroul
a încercat să îi identifice pe „agenții inactivi”, însă aceștia sunt atât de bine
asimilați, încât acest lucru este aproape imposibil. Celula este astfel
construită încât „agenții inactivi” să nu intre în contact cu nimeni în afară de
intermediarii lor, și chiar și acest contact este foarte redus. Agenția s-a
concentrat asupra liderilor, indivizii care îi supraveghează pe intermediari,
cei din Moscova, care au legături directe cu SRIE – Serviciul Rus de
Informații Externe.
— „Apropiat” nu se pune la socoteală, zic eu încet. Iar tu știi asta mai bine
decât oricine.
În perioada în care am preluat misiunea, Omar era un agent nou,
ambițios. El propusese o nouă inițiativă, invitându-i pe „agenții inactivi” de
mult timp să „iasă la lumină” și să se predea, în schimbul amnistiei.
Raționamentul lui? Trebuia să existe măcar câțiva „agenți inactivi” care
VP - 10
voiau să ducă o viață normală și astfel puteam afla suficiente informații de la
ei ca să străpungem rețeaua.
Planul astfel stabilit a început să se desfășoare în tăcere și, peste câteva
săptămâni, cineva a venit la noi, pur și simplu. Un bărbat pe care îl chema
Dimitri. El ne-a spus că era intermediar de nivel mediu și ne-a furnizat
informații despre program, care confirmau ceea ce știam și noi –
intermediarii din categoria lui se ocupau fiecare de cinci „agenți inactivi”; el
dădea raportul unui lider, care avea în subordinea lui cinci intermediari. Era
o celulă pe deplin autonomă. Acest lucru ne-a atras atenția. Apoi au urmat
insinuările scandaloase, informațiile despre care știam că erau eronate, iar
în cele din urmă individul a dispărut. După acest episod, l-am botezat
Dimitri „Amăgitorul”.
Acela a fost sfârșitul programului. A recunoaște în mod public că existau
„agenți inactivi” pe teritoriul Statelor Unite și incapacitatea noastră de a-i
găsi erau aspecte greu de acceptat pentru liderii Biroului. Între acest fapt și
o potențială manipulare din partea rușilor – care foloseau agenți dubli și
piste false –, planul lui Omar a fost aspru criticat, apoi respins. „Vom fi
invadați de alți Dimitri”, au spus ei. Și cu asta, cariera promițătoare a lui
Omar a stagnat. A fost ignorat, muncind ca un rob, zi de zi, încercând să
rezolve o sarcină ingrată, frustrantă și imposibilă.
Ecranul se schimbă și apare o iconiță cu numele lui Iury. Întotdeauna mă
străbate un fior când văd numele țintei, când știu că avem acces la viața sa
digitală, la informații pe care aceasta le crede private. Instinctiv, Omar se
ridică în picioare. Știe că îl vizăm pe Iury. Este unul dintre puținii angajați ai
Biroului care au fost acceptați în program. Este cel mai mare fan al acestuia,
persoana care crede în algoritm și în mine mai mult decât oricine altcineva.
Cu toate acestea, el nu îl poate accesa direct.
— Sună-mă mâine, bine? zice el.
— Așa o să fac, răspund eu.
El se întoarce și, de îndată ce îl văd îndepărtându-se, îmi concentrez
atenția asupra ecranului. Când fac dublu clic pe iconiță, apare un medalion
cu margini roșii, afișând conținutul laptopului lui Iury, o imagine în oglindă
prin care pot să scotocesc. Am doar câteva minute la dispoziție înainte să
plec. Am timp suficient să arunc o privire.
Fundalul este albastru-închis, punctat cu buline de diferite mărimi și
diferite nuanțe de albastru. Într-o parte, iconițele sunt aliniate pe patru
rânduri ordonate, jumătate dintre ele fiind fișiere. Denumirile fișierelor sunt
toate în alfabetul chirilic, caractere pe care le recunosc, dar pe care nu știu
să le citesc – nu foarte bine. Am urmat un curs de rusă, nivelul începători, în
urmă cu mulți ani; apoi l-am născut pe Luke și nu l-am mai reluat. Știu
VP - 11
câteva fraze de bază, recunosc anumite cuvinte, și cam atât. Pentru restul,
mă bazez pe programele lingvistice sau de traducere.
Accesez câteva fișiere, apoi deschid documentele din ele. Sunt pagini
întregi de text în alfabetul chirilic. Simt cum mă cuprinde un val de
dezamăgire, deși este absurd. Nu e ca și când un rus, care stă în fața
computerului său în Moscova, ar scrie documente în engleză sau ar ține
evidența în engleză, eventual un document intitulat Listă cu agenții sub
acoperire din Statele Unite. Știu că ceea ce caut este criptat. Sper doar să
găsesc un indiciu, vreun fișier protejat, ceva în mod evident criptat.
Datorită faptului că am reușit să ne infiltrăm la nivel înalt în câteva
cazuri, am aflat că identitatea „agenților inactivi” este cunoscută doar de
către intermediari, că numele acestora sunt stocate electronic, local. Nu în
Moscova, pentru că SRIE – Serviciul Rus de Informații Externe – se teme de
„cârtițe” în interiorul propriei sale organizații. Se teme atât de mult de ele,
încât mai degrabă ar risca să-și piardă „agenții inactivi” decât să păstreze
aceste nume în Rusia. Noi știm că, dacă un intermediar ar păți ceva, liderul
celulei ar accesa fișierele electronice și ar cere Moscovei un cod de
decriptare, care face parte dintr-un protocol de criptare multistratificat. Noi
avem codul de la Moscova. Doar că nu am avut niciodată nimic de
decodificat.
Programul este foarte bine protejat. Nu îl putem sparge. Nici măcar nu
știm în ce scop este folosit, dacă există vreunul. Ar putea fi doar un program
de colectare pasivă sau ar putea avea un scop mult mai sinistru. Însă, având
în vedere că persoana care coordonează programul îi raportează direct lui
Putin, tind să cred că este a doua variantă – și acest lucru mă ține trează
noaptea.
Continui să cercetez, trecându-mi privirea peste fiecare fișier, deși nu
prea sunt sigură ce caut. Apoi zăresc un cuvânt în alfabetul chirilic pe care îl
recunosc. друзья. „Prieteni”. Este ultima iconiță din ultimul rând, un fișier ce
seamănă cu un dosar din hârtie. Fac dublu clic, iar fișierul se deschide lăsând
la vedere o listă de cinci imagini JPG, nimic altceva. Inima începe să îmi bată
cu putere. Cinci. Sunt cinci „agenți inactivi” alocați fiecărui intermediar; știm
acest lucru din mai multe surse. Apoi mai e titlul: „Prieteni”.
Fac clic pe prima imagine. Este un prim-plan al unui bărbat între două
vârste, care poartă ochelari cu rame rotunde. Un fior de entuziasm îmi
electrizează trupul. „Agenții inactivi” sunt bine integrați. Membri invizibili ai
societății, de fapt. Cu siguranță, acesta ar putea fi unul dintre ei.
Rațiunea îmi spune să nu mă entuziasmez prea tare; toate informațiile pe
care le deținem ne spun că fișierele referitoare la „agenții inactivi” sunt

VP - 12
criptate. Însă instinctul îmi spune că aici este vorba despre ceva foarte
important.
Deschid a doua imagine. E o femeie cu părul portocaliu, ochi albaștri și un
zâmbet larg. Un alt prim-plan, un alt potențial „agent inactiv”. Mă holbez la
ea. Îmi vine un gând pe care încerc să îl ignor, dar nu pot. Acestea sunt doar
niște poze. Nu există nicio informație despre identitatea lor, nicio informație
pe care liderul ar putea-o folosi ca să îi contacteze.
Și totuși. „Prieteni”. Poze. Poate că Iury nu este acel intermediar evaziv pe
care speram să îl descopăr, pentru găsirea căruia Agenția și-a folosit toate
resursele. Ar putea fi recrutor? Aceste cinci persoane trebuie să fie
importante. Să fie ținte, poate?
Când fac dublu clic pe a treia imagine, o față îmi apare pe ecran. Un prim-
plan atât de familiar – și totuși n-ar trebui să fie, deoarece se află aici, unde
nu îi este locul. Privesc poza clipind o dată, de două ori, iar mintea încearcă
să facă legătura între ceea ce văd și ceea ce văd, însemnătatea acelei imagini.
Pot să jur că timpul stă în loc. Simt niște degete de gheață care îmi cuprind
inima și mi-o strâng, iar în urechi am un vâjâit interminabil.
Mă uit la fața soțului meu.

CAPITOLUL 2

Zgomotul pașilor se apropie. Îl aud, chiar dacă îmi bubuie urechile. Într-o
clipă, pe lângă ceața din mintea mea, un singur gând se materializează:
„Ascunde-o”. Mut cursorul pe „X”-ul din colțul imaginii și fac clic, iar fața lui
Matt dispare, pur și simplu.
Mă întorc în direcția de unde se aude zgomotul, înspre partea deschisă a
biroului meu. Cel care se apropie este Peter. Oare a văzut și el imaginea?
Arunc o privire peste umăr, la ecran. Nicio poză, doar fișierul deschis și cinci
rânduri de text. Oare am închis imaginea la timp?
O voce sâcâitoare din capul meu mă întreabă ce importanță are. De ce am
simțit nevoia să ascund poza? Este a lui Matt. A soțului meu. N-ar trebui să
dau fuga la departamentul de securitate și să întreb de ce rușii au o poză cu
soțul meu? Simt cum mă cuprinde un val de greață.
— Ședință? zice Peter.
Își ține o sprânceană ridicată deasupra ochelarilor cu ramă groasă. Stă în
fața mea. Poartă mocasini, pantaloni kaki călcați și o cămașă încheiată până
la ultimul nasture. Peter este analistul principal al contului, un vestigiu din
era sovietică, și mentorul meu în ultimii opt ani. Nimeni nu deține mai multe
VP - 13
cunoștințe despre serviciul de contraspionaj rus decât el. Tăcut și rezervat,
este un tip pe care e imposibil să nu îl respecți.
În această clipă, nu este nimic ciudat în expresia lui, doar întrebător. Voi
participa la ședința de dimineață? Nu cred că a văzut poza.
— Nu pot, răspund, iar vocea îmi sună nefiresc de ascuțită. Încerc să
adopt o altă tonalitate și să scap de tremurul din glas. Ella e bolnavă. Trebuie
să mă duc după ea.
El încuviințează înțelegător. Expresia de pe fața lui pare obișnuită, calmă.
— Însănătoșire grabnică, zice el, apoi se întoarce și se îndreaptă către
sala de ședințe, o încăpere cu pereți din sticlă, care pare mai potrivită pentru
o companie de IT decât pentru sediul CIA.
Îl urmăresc cu privirea ca să mă asigur că nu se uită înapoi.
Mă întorc la computer, la ecranul care acum e negru. Picioarele mi s-au
înmuiat, iar respirația mi s-a accelerat. Fața lui Matt. În computerul lui Iury.
Primul meu instinct a fost s-o ascund. De ce?
Îi aud pe ceilalți colegi îndreptându-se spre sala de ședințe. Biroul meu
este cel mai apropiat de ea, cel pe lângă care trece toată lumea ca să ajungă
acolo. De obicei, este liniște în partea asta, fiind cel mai îndepărtat colț din
marea de cubicule, cu excepția situațiilor în care angajații se îndreaptă spre
sala de conferință sau spre încăperea cu „Accesul Interzis”, care se află
dincolo de aceasta – locul unde analiștii se pot ascunde de ochii curioșilor ca
să vizualizeze fișierele cele mai sensibile, acelea care conțin informații atât
de valoroase, atât de greu de obținut, încât, cu siguranță, rușii ar da de urma
informatorului și l-ar ucide dacă ar ști că acestea au intrat în posesia
noastră.
Inspir sacadat o dată, apoi încă o dată. Mă întorc când zgomotul pașilor
lor se apropie. Marta este prima, apoi Trey și Helen, unul lângă altul,
conversând în șoaptă. Urmează Rafael și Bert, șeful sucursalei noastre, care
nu face altceva decât să editeze documente. De fapt, Peter este șeful și toată
lumea știe asta.
Noi șapte formăm echipa „agenților inactivi”. Suntem un grup ciudat,
pentru că avem prea puține în comun cu celelalte echipe din Centrul de
Spionaj, Divizia Rusia. Celelalte echipe au atât de multe informații, încât nu
știu ce să facă cu ele; noi nu avem, practic, nimic.
— Vii? mă întreabă Marta, oprindu-se în dreptul biroului meu și
așezându-și o mână pe unul dintre pereții despărțitori.
Când vorbește, mirosul de mentă și apă de gură ajunge până la mine. Are
cearcăne adânci, ascunse sub un strat gros de fond de ten. După cum arată,
pare să fi băut cam mult aseară. Marta e fost ofițer de operațiuni. Îi place în
egală măsură să bea whisky și să retrăiască zilele de glorie de pe teren;
VP - 14
odată, m-a învățat cum să descui o yală cu ajutorul unei cărți de credit și al
unei agrafe de păr pe care am găsit-o pe fundul genții mele de lucru, cea cu
care îi prind în coc părul Ellei pentru orele de balet.
Îi fac semn că nu.
— Am un copil bolnav.
— Niște bestii pline de germeni.
Ea își lasă mâna să-i cadă și își vede mai departe de drum. Le zâmbesc
celorlalți când trec pe lângă mine. Totul decurge normal aici. După ce intră
toți în sala cu pereți din sticlă, iar Bert închide ușa după el, mă întorc din nou
la ecran, la fișiere, la talmeș-balmeșul în alfabet chirilic. Tremur. Mă uit la
ceasul din colțul ecranului. Ar fi trebuit să plec acum trei minute.
Simt cum nodul mi se strânge tot mai tare în stomac. Nu mai pot pleca
acum, nu-i așa? Dar n-am de ales. Dacă voi întârzia s-o iau pe Ella, va fi a
doua oară când se întâmplă acest lucru. Trei abateri și am ieșit din joc;
școala are liste de așteptare pentru fiecare clasă. Nici n-ar sta pe gânduri. Și-
apoi, ce-aș putea să fac dacă aș rămâne?
Există doar o singură cale prin care aș putea afla de ce poza lui Matt este
acolo, și nu presupune să scotocesc prin fișiere. Înghit cu noduri, simțind o
senzație de greață, apoi mut cursorul ca să închid programul „Atena” și
computerul. Îmi iau geanta și haina și mă îndrept spre ușă.
El a devenit țintă.
Până când ajung la mașină, degetele îmi sunt sloi de gheață, iar aburii îmi
ies din gură ca niște nori. Sunt sigură că Matt a devenit o țintă.
N-ar fi primul. În ultimul an, rușii au devenit mai agresivi. Totul a început
cu Marta. O femeie cu accent din Europa de Est s-a împrietenit cu ea la sala
de sport și au băut împreună câteva pahare la O’Neill’s. După un timp,
femeia a întrebat-o direct pe Marta dacă ar fi interesată să își continue
„prietenia” discutând despre serviciu. Marta a refuzat și n-a mai văzut-o de
atunci.
Apoi a urmat Trey. Deși la vremea respectivă nu își recunoscuse încă
orientarea sexuală, el venea la evenimentele de serviciu însoțit de colegul lui
de apartament, Sebastian. Într-o zi l-am văzut cum se îndreaptă, tulburat și
palid la față, către departamentul de securitate. Ulterior am aflat, din surse
neoficiale, că el primise prin poștă un pachet prin care era șantajat – poze cu
ei doi în poziții compromițătoare, însoțite de amenințarea că vor fi trimise
părinților lui dacă nu era de acord cu o întâlnire.
Deci, nu e de mirare că rușii știu cine sunt eu. Știind acest lucru, a fost o
joacă pentru ei să descopere identitatea lui Matt, precum și punctele noastre
vulnerabile.

VP - 15
 Întorc cheia în contact, iar Corolla scoate acel sunet obișnuit, ca și când s-
ar îneca.
— Haide, spun eu în șoaptă, întorcând din nou cheia și auzind cum
motorul prinde viață.
Câteva secunde mai târziu, mă izbește aerul rece care suflă prin
ventilatoare. Mă aplec, potrivesc căldura la cel mai ridicat nivel, îmi frec
mâinile, apoi bag schimbătorul de viteze în marșarier. Ar trebui s-o las să se
încălzească, dar nu mai am timp. Niciodată nu e timp suficient.
Corolla este mașina lui Matt. O are dinainte să ne cunoaștem. Rablă e
puțin spus. Am vândut vechea mea mașină atunci când am rămas însărcinată
cu gemenii. Am cumpărat o furgonetă la mâna a doua. Matt este cel care
conduce mașina familiei, deoarece el se ocupă mai mult cu dusul și adusul
copiilor.
Conduc mecanic, ca prin ceață. Cu cât înaintez mai mult, cu atât nodul pe
care îl simt în stomac se strânge mai tare. Nu faptul că Matt a devenit ținta
lor mă îngrijorează, ci cuvântul acela. „Prieteni”. Oare nu sugerează un
oarecare nivel de complicitate?
Matt este programator. Habar nu are cât sunt de sofisticați rușii. Cât de
nemiloși pot fi. Cum profită de cea mai mică oportunitate, de cel mai mic
semn din partea lui că ar fi dispus să colaboreze cu ei, apoi cum profită și
cum sucesc lucrurile astfel încât să îl oblige să lucreze în continuare pentru
ei.
Ajung la școală cu două minute mai repede. Un val de aer cald mă izbește
atunci când intru în clădire. Directoarea, o femeie cu trăsături aspre și
mereu încruntată, se uită intenționat la ceas și mă privește cu asprime. Nu
sunt sigură dacă vrea să spună: „De ce ți-a luat atât de mult?” sau „Dacă ai
venit atât de repede, este evident că ea era bolnavă când ai lăsat-o la școală”.
Schițez un zâmbet slab când trec pe lângă ea, deși pe dinăuntru îmi vine să
țip. Indiferent de ce s-a îmbolnăvit Ella, e probabil ceva ce a luat de aici,
pentru numele lui Dumnezeu.
Străbat coridorul ai cărui pereți sunt plini cu desene ale copiilor – urși
polari făcuți cu amprenta palmei, fulgi de zăpadă strălucitori și mănuși cu un
deget pictate cu acuarele –, însă mintea mea este în altă parte. „Prieteni”.
Oare a făcut Matt ceva care să îi determine pe ruși să creadă că ar fi dispus
să colaboreze cu ei? Nu au nevoie decât de cel mai mic semn. Sunt gata să
profite de orice.
Reușesc să găsesc sala de clasă a Ellei, care e înțesată de scăunele, cuburi
și cutii cu jucării, o explozie de culori. Ea se află într-un colț îndepărtat al
încăperii. Stă singură pe o canapea de copii, viu colorată, și ține o carte cu
imagini și coperte tari în poală. Este izolată de ceilalți copii, pare-se. Poartă
VP - 16
niște colanți mov pe care nu îi recunosc; îmi amintesc vag că Matt a pomenit
că au fost la cumpărături. Bineînțeles că au fost. Hainele i-au rămas mici.
Mă apropii de ea cu brațele deschise și cu un zâmbet exagerat. Ea își
ridică ochii și mă privește nedumerită.
— Unde-i tata?
Deși sufăr în tăcere, îmi păstrez zâmbetul pe buze.
— Tata îl duce pe Caleb la doctor. Azi am venit eu după tine.
Ea închide cartea și o pune la loc, pe raft.
— Bine.
— Nu mă îmbrățișezi?
Îmi țin în continuare brațele deschise, deși sunt pregătită să renunț. Ea
mă privește o clipă, apoi mă îmbrățișează. O strâng la piept și îmi îngrop fața
în părul ei mătăsos.
— Îmi pare rău că nu te simți bine, iubito.
— Sunt bine, mamă.
Mamă? Răsuflarea mi se oprește în gât. Azi-dimineață mi-a spus „mami”.
Doamne, vreau să-mi spună în continuare „mami”. Nu sunt pregătită pentru
asta. Mai ales azi.
Mă uit la ea și îi zâmbesc din nou.
— Hai să mergem după fratele tău.
Ella se așază pe banca din fața creșei, iar eu intru să-l iau pe Chase.
Încăperea mă deprimă azi la fel de mult cum m-a deprimat în urmă cu șapte
ani, când l-am lăsat pe Luke. Masa pentru schimbat scutecele, rândurile de
pătuțuri, rândurile de scaune înalte.
Când intru, Chase este pe jos. Una dintre educatoare, cea mai tânără, îl ia
în brațe înainte să ajung la el, îl leagănă la piept și îl sărută pe obraji.
— Ce băiat dulce! zice ea, zâmbindu-mi.
Simt un fior de gelozie în timp ce privesc. Aceasta este femeia care a văzut
când el a făcut primii pași, cea care l-a așteptat cu brațele întinse ca să îl
prindă când el a venit prima oară spre ea, clătinându-se, în timp ce eu eram
la birou. Educatoarea se comportă atât de natural cu el, se simte atât de
confortabil. E normal să fie așa. Este cu el toată ziua.
— Așa e, zic eu, dar cuvintele sună ciudat.
Îi îmbrac pe micuți cu haine groase, le pun căciulile pe cap – este anormal
de frig azi pentru luna martie apoi îi așez în scaunele de mașină, cele care
sunt suficient de tari și de înguste ca să încapă toate trei pe bancheta din
spate a mașinii. Cele bune, cele sigure sunt în furgonetă.
— Cum ți-ai petrecut dimineața, iubito? întreb eu, aruncând o privire la
Ella în oglinda retrovizoare, când ies cu spatele din parcare.
Ea tace o clipă.
VP - 17
 — Sunt singura fată care nu a mers la yoga.
— Îmi pare rău, zic eu.
De îndată ce aceste cuvinte îmi ies pe gură, știu că nu sunt cele potrivite,
că ar fi trebuit să spun altceva. Tăcerea care se așterne este apăsătoare.
Întind mâna să pornesc radioul și caut postul cu muzică pentru copii.
Arunc din nou o privire în oglinda retrovizoare și o văd pe Ella, care se
uită tăcută pe geam. Ar trebui să o mai întreb ceva, să o fac să-mi
povestească cum i-a fost ziua, însă nu spun nimic. Nu-mi pot scoate poza din
minte. Fața lui Matt. Cred că e recentă, făcută în ultimul an. Oare de când îl
filează pe el, pe noi?
Drumul de la școală acasă este scurt, șerpuind prin cartiere care prezintă
o imagine contradictorie: case noi de tipul „McMansion” intercalate cu unele
mai vechi, ca a noastră, o casă mult prea mică pentru șase persoane,
suficient de veche ca părinții mei să fi crescut în ea. Se știe că suburbiile
orașului D.C. sunt scumpe, iar Bethesda este printre cele mai scumpe. Însă
școlile sunt unele dintre cele mai bune din țară.
Opresc în fața casei noastre, care are un aspect îngrijit. Este în formă de
cutie și are un garaj pentru două mașini. În fața casei există o verandă mică
pe care au adăugat-o foștii proprietari, dar care nu se potrivește cu restul
casei și pe care nu o folosim la fel de mult cum am crezut. Am cumpărat casa
când eram însărcinată cu Luke, atunci când ni s-a părut că merita acel preț
exorbitant datorită școlilor.
Privesc steagul american care atârnă lângă ușa de la intrare. Matt l-a
atârnat. L-a înlocuit pe ultimul, atunci când acesta s-a decolorat. Matt nu ar fi
de acord să lucreze împotriva țării noastre. Știu asta. Dar oare a făcut ceva?
Oare a fost suficient încât să-i facă pe ruși să creadă că ar putea?
Sunt sigură de un lucru. El a devenit țintă din cauza mea, din cauza
meseriei mele. De aceea am ascuns poza, nu? Dacă el are probleme, e doar
din vina mea. Trebuie să fac tot ce îmi stă în putere să îl scot din povestea
asta.
***
O las pe Ella să se uite la mai multe episoade de desene animate, stând pe
canapea. De obicei, ne rezumăm doar la un episod, „desertul” de după cină,
însă ea este bolnavă, iar eu nu mă pot concentra la nimic altceva decât la
poză. În timp ce Chase doarme, iar ea stă concentrată în fața televizorului, eu
fac curat în bucătărie. Șterg blaturile mobilei, cele albastre pe care le-am
înlocui dacă am avea bani. Curăț petele de pe aragaz, în jurul celor trei
ochiuri care încă mai funcționează. Fac ordine în dulapul plin cu recipiente
din plastic, potrivind capacele cu recipientele și așezându-le unele peste
altele.
VP - 18
 După-masa, îi înfofolesc pe copii și mergem pe jos până la stația de
autobuz, ca să îl așteptăm pe Luke. Mă întâmpină cu același salut ca și Ella:
„Unde-i tata?” „Tata s-a dus cu Caleb la doctor”.
Îi pregătesc o gustare și îl ajut cu temele. Este o fișă la matematică,
adunarea numerelor cu două cifre. Nu știam că au ajuns deja la numerele cu
două cifre. De obicei, Matt este cel care îl ajută.
Ella îl aude pe Matt băgând cheia în yală înaintea mea și țâșnește ca o
săgeată de pe canapea spre ușa de la intrare.
— Tati! strigă ea când el deschide ușa, ținându-l pe Caleb cu un braț și
punga de cumpărături cu celălalt.
Cumva, el reușește să se aplece și să o îmbrățișeze, să o întrebe cum se
simte în timp ce îl dezbracă pe Caleb de haină. Cumva, zâmbetul de pe
buzele lui pare sincer, este sincer.
Se ridică în picioare, se apropie de mine și mă pupă scurt pe buze.
— Bună, iubito! zice el.
Poartă blugi și jerseul pe care i l-am făcut cadou de Crăciun anul trecut,
cel maro, care se încheie cu fermoar până sus, și o jachetă peste. Așază
punga de cumpărături pe blatul mobilei și îl ține pe Caleb cu un braț. Ella stă
agățată de unul din picioarele lui; el își pune mâna liberă pe creștetul ei și îi
mângâie părul.
— Cum a mers?
Mă întind să-l iau pe Caleb și sunt aproape surprinsă că el vine la mine de
bunăvoie. Îl strâng în brațe și îl sărut pe cap, inspirând mirosul dulce de
șampon pentru copii.
— Minunat, de fapt, răspunde Matt, dându-și jos haina și așezând-o pe
blat. Se duce la Luke și îi zburlește părul. Salut, puștiule!
Luke își ridică privirea, radiind de fericire. Văd spațiul gol unde a fost
primul dinte care i-a căzut, cel pe care l-a ascuns sub pernă înainte să ajung
eu acasă.
— Salut, tată! Ne jucăm cu mingea de baseball?
— Imediat. Mai întâi, trebuie să vorbesc cu mama. Ți-ai făcut proiectul
științific?
Există un proiect științific?
— Spune adevărul, spun eu, cu o voce mai aspră decât aș fi vrut.
Ochii mei îi întâlnesc pe ai lui Matt și observ că are sprâncenele ridicate,
doar puțin. Dar nu spune nimic.
— M-am gândit la proiectul științific, îl aud pe Luke răspunzând în șoaptă.
Matt revine și se reazemă de blat.
— Doamna doctor Misrati este mulțumită de progresele făcute. Ecografia
și EKG-ul arată bine. Vrea să ne vadă peste trei luni.
VP - 19
 Eu îl strâng din nou la piept pe Caleb. În sfârșit, vești bune. Matt începe să
scoată produsele din pungă. O sticlă de lapte, o tavă cu bucăți de piept de
pui, o pungă de legume congelate. Fursecuri de la brutărie – pe care îl rog
mereu să nu le cumpere, deoarece puteam să le facem noi, fără să cheltuim
mai nimic. El fredonează încet un cântec pe care nu îl recunosc. Este fericit.
Când este fericit, fredonează.
Se apleacă, scoate din sertarul de jos o oală și o tigaie și le pune pe aragaz.
Eu îl sărut din nou pe Caleb în timp ce îl privesc pe Matt. Cum de se pricepe
atât de bine la toate astea? Cum poate jongla cu atâtea bile fără să nu scape
niciuna?
Mă întorc cu spatele la el, spre Ella, care s-a așezat la loc pe canapea.
— Te simți bine, iubito?
— Da, mamă.
Îl aud pe Matt oprindu-se. Nu mai face nicio mișcare.
— „Mamă”? zice el încet.
Când mă întorc spre el, văd îngrijorarea de pe fața lui.
Eu ridic din umeri, deși sunt convinsă că vede durerea din ochii mei.
— A venit și ziua asta, presupun.
El pune jos cutia de orez pe care o ține în mână și mă îmbrățișează și,
brusc, simt cum acel zid de emoții care s-a tot înălțat este pe punctul de a se
prăbuși. Îi aud bătăile inimii, îi simt căldura. „Ce s-a întâmplat?”, îmi vine să
întreb. „De ce nu mi-ai spus?”
Înghit cu noduri, inspir adânc și mă desprind de el.
— Te pot ajuta cu cina?
— Mă descurc.
El se întoarce cu spatele, aprinde aragazul, apoi ia o sticlă de vin de pe
suportul de metal de pe blat. Îl privesc cum îi scoate dopul și alege un pahar
din dulap. Îl umple cu grijă până la jumătate. Mi-l întinde.
— Bea.
„Dacă ai ști ce bine-mi prinde”. Îi zâmbesc și iau o înghițitură.
Îi pun pe copii să se spele pe mâini, îi leg pe cei mici în scaunele înalte, pe
fiecare la câte un capăt al mesei. Matt pune mâncarea în farfurii și le așază
pe masă, în fața noastră. Vorbește cu Luke despre ceva, iar eu afișez
expresiile potrivite, ca și când aș participa la discuție, însă mintea îmi este în
altă parte. Matt pare atât de fericit azi. În ultimul timp, a fost mai fericit
decât de obicei, nu-i așa?
Văd poza cu ochii minții. Numele fișierului. „Prieteni”. Nu ar fi acceptat
nimic, nu-i așa? Este vorba despre ruși, totuși. Tot ce trebuia el să facă era să
le ofere cea mai mică oportunitate, cel mai mic semn că ar lua în considerare
o propunere, iar ei ar fi profitat.
VP - 20
 Simt cum mă străbate un val de adrenalină, o senzație învecinată cu
trădarea. Gândul acesta nici măcar nu ar trebui să-mi treacă prin minte. Dar
e acolo. Avem nevoie de bani, categoric. Dacă s-a gândit că ne făcea o
favoare, aducând o altă sursă de venit? Încerc să îmi amintesc ultima oară
când ne-am certat din cauza banilor. El a venit acasă în ziua următoare cu un
bilet de loterie, pe care l-a așezat pe frigider sub un colț al tablei magnetice.
A scris: „Îmi pare rău” pe tăblie și a desenat o față zâmbitoare lângă.
Dacă l-au racolat, iar el a crezut că a câștigat la loterie? Dar dacă el nici
măcar nu știe că a fost racolat? Dacă l-au păcălit, făcându-l să creadă că făcea
ceva cât se poate de legal, ceva care ne va ajuta să o ducem mai bine?
Dumnezeule, totul se rezumă la bani. Cât de mult detest faptul că totul se
rezumă la bani.
Dacă aș fi știut, i-aș fi spus să aibă răbdare. Că situația se va îmbunătăți. Și
ce dacă suntem faliți acum. Ella mai are puțin și merge la grădiniță. Gemenii
vor termina cu creșa în curând; vom economisi ceva bani când vor începe să
umble. Ne vom redresa financiar anul viitor. Ne va fi mult mai bine. Acum
avem un an greu. Am știut că va fi un an greu.
Matt vorbește cu Ella, iar vocea ei cristalină pătrunde prin ceața care îmi
învăluie mintea.
— Sunt singura fată care n-a mers la yoga, zice ea, același lucru pe care mi
l-a spus și mie în mașină.
Matt ia o îmbucătură și mestecă cu grijă, privind-o în tot acest timp. Eu
îmi țin respirația, așteptând răspunsul lui. Într-un final, el înghite.
— Și cum te-ai simțit?
Ea își înclină puțin capul într-o parte.
— Bine, cred. Am stat în primul rând când ni s-a citit povestea.
Eu mă holbez la ea, ținând furculița în aer. Nu îi păsa că nu a mers la yoga.
Cum se face că Matt găsește întotdeauna cuvintele potrivite, cum se face că
știe exact ce să spună?
Chase aruncă resturile de mâncare pe jos cu mânuțele lui dolofane și
mânjite de mâncare, iar Caleb începe să râdă și lovește cu mânuțele în tavă,
aruncând sos în aer. Matt și cu mine ne împingem scaunele în spate în
același timp, ca să luăm șervețele de hârtie și să le ștergem fețele și mâinile
pline de sos și resturi de mâncare. Este o rutină bine exersată deja, curățenia
în tandem.
Luke și Ella sunt scuzați de la masă și o iau la fugă spre camera familiei.
După ce îi curățăm pe gemeni, îi ducem și pe ei în camera familiei și începem
să facem curățenie în bucătărie. Eu mă opresc din a pune cu lingura resturile
de mâncare în recipientele din plastic ca să îmi umplu din nou paharul cu

VP - 21
vin. Matt se întoarce și îmi aruncă o privire întrebătoare în timp ce șterge
masa din bucătărie.
— A fost o zi grea?
— Puțin, zic eu și încerc să mă gândesc cum aș fi răspuns la această
întrebare ieri.
Cât de multe lucruri aș fi povestit? Nu e ca și când i-aș spune lui Matt
informații confidențiale. Glume despre colegi, poate. Aluzii la anumite
lucruri, discuții evazive despre probleme, cum ar fi informația importantă
de azi. Dar acestea sunt doar frânturi. Nimic care să îi intereseze pe ruși.
Nimic pentru care să fie dispuși să plătească.
Când bucătăria este curată, în sfârșit, arunc ultima bucată de prosop de
hârtie în coșul de gunoi și îmi reiau locul la masă. Privesc peretele, cel gol.
Locuim aici de atâția ani și tot gol a rămas. Din camera familiei răzbate
sunetul televizorului – este emisiunea despre supercamioane, preferata lui
Luke. Se aude vag și melodia uneia dintre jucăriile gemenilor.
Matt se apropie, își trage scaunul și se așază. Mă privește, pe fața lui
citindu-se îngrijorarea, și așteaptă să vorbesc. Trebuie să spun ceva. Trebuie
să aflu. Alternativă ar fi să mă duc la Peter, la departamentul de securitate, și
să le spun ce am descoperit. Să le dau undă verde să-mi investigheze soțul.
Trebuie să existe o explicație nevinovată pentru toate astea. Că încă nu a
fost abordat. Că a fost, doar că el nu-și dă seama. Că nu a acceptat nimic.
Sigur nu a acceptat nimic. Golesc paharul de vin. Mâna îmi tremură când
așez paharul pe masă.
Îl privesc fix și nu știu ce să spun. Ai zice că am avut timp să mă gândesc
în aceste ore.
Expresia de pe fața lui este cât se poate de deschisă. Sigur știe că urmează
ceva important. Sunt sigură că mi se citește totul pe față. Însă el nu pare
agitat. Nu arată nicicum. Arată ca Matt.
— De când lucrezi pentru ruși? îl întreb eu.
Cuvintele sunt directe, negândite. Însă le-am rostit, iar acum îi privesc
fața cu atenție, deoarece expresia lui contează mult mai mult pentru mine
decât cuvintele lui. Voi citi nedumerire sinceră? Indignare? Rușine?
Nimic. Pe fața lui nu se citește nicio urmă de emoție. Expresia lui nu se
schimbă. Simt cum mă străbate un fior de teamă.
El mă privește drept în ochi. Așteaptă puțin, nu prea mult, până să
răspundă.
— De douăzeci și doi de ani.

VP - 22
 CAPITOLUL 3

Simt că îmi fuge pământul de sub picioare. E ca și când aș cădea în gol, aș

pluti, după ce m-am dedublat, și acum mă privesc pe mine, privesc cum se
desfășoară întreaga scenă, de parcă n-aș face parte din ea, deoarece nu este
real. Aud un țiuit în urechi, un sunet vag și ciudat.
Nu m-am așteptat la un răspuns afirmativ. Când am rostit acele cuvinte și
l-am acuzat de cea mai gravă infracțiune posibilă, am crezut că el va
recunoaște ceva mai puțin grav. „M-am întâlnit cu cineva cândva. Dar îți jur,
Viv, că nu lucrez pentru ei”.
Sau doar sinceră indignare. „Cum ți-a putut trece prin cap așa ceva?”
Nu m-aș fi așteptat niciodată la un răspuns afirmativ.
Douăzeci și doi de ani. Mă concentrez asupra cifrei, pentru că este ceva
tangibil, ceva concret. Treizeci și șapte minus douăzeci și doi. Trebuie să fi
avut cincisprezece ani la vremea respectivă. Era la liceu, în Seattle.
Nu are nicio logică.
La cincisprezece ani, juca baseball în echipa juniorilor. Cânta la trompetă
în orchestra școlii. Tundea peluzele vecinilor pentru niște bani în plus.
Nu înțeleg.
Douăzeci și doi de ani.
Îmi presez tâmplele cu degetele. Țiuitul din urechi nu încetează. Este ca și
când ar fi ceva acolo, o revelație, doar că este atât de îngrozitoare, încât nu
pot să înțeleg, nu pot accepta că este reală, deoarece întreaga mea lume s-ar
prăbuși.
Douăzeci și doi de ani.
Algoritmul meu trebuia să mă conducă la un agent rus care îi
supraveghează pe „agenții inactivi” din Statele Unite.
Douăzeci și doi de ani.
Apoi îmi vine în minte un rând dintr-un vechi raport al serviciilor secrete
despre un informator SRIE care cunoștea programul. „Rușii recrutează copii
de cincisprezece ani”.
Închid ochii și îmi apăs și mai tare tâmplele.
Matt nu este cine spune că este.
Soțul meu este agent rus sub acoperire.
•
Întâmplător. Așa am crezut mereu că ne-am cunoscut. Ca în filme.
S-a întâmplat în ziua în care m-am mutat în Washington. Într-o dimineață
de luni, în iulie. Pornisem din Charlottesville în zori și aveam toate lucrurile
îngrămădite în mașină. Parcasem Honda Acord paralel cu alte mașini, cu
VP - 23
avariile pornite, în fața unei vechi clădiri din cărămidă, prevăzută cu scări de
incendiu șubrede. Imobilul se afla suficient de aproape de Grădina Zoologică
Națională încât să simți mirosul. Acolo era noul meu apartament. În timp ce
făceam al treilea drum de la mașină la ușă, traversând trotuarul cu o cutie
mare de carton în brațe, m-am ciocnit de ceva.
Era Matt. Purta blugi și o cămașă albastră-deschis, cu nasturi, și avea
mânecile suflecate până la coate, iar eu tocmai îi vărsasem cafeaua pe el.
— Dumnezeule! am exclamat, grăbindu-mă să așez cutia pe trotuar.
În mâna întinsă ținea cana de cafea. Capacul căzuse la picioarele lui. Își
scutura cealaltă mână trimițând stropi de cafea în aer. Se strâmba de parcă l-
ar fi durut. Partea din față a cămășii era pătată cu câțiva stropi mari și
maronii.
— Îmi cer scuze.
Stăteam neajutorată, cu mâinile întinse spre el, de parcă, cumva, mâinile
mele goale ar fi putut face ceva în situația dată.
El și-a mai scuturat brațul de câteva ori, apoi s-a uitat la mine. Mi-a
zâmbit, un zâmbet de-a dreptul dezarmant, și jur că inima mi-a stat în loc.
Dinții aceia de un alb imaculat, ochii aceia căprui și pătrunzători, care
păreau să strălucească.
— Nu-ți face griji.
— Pot să-ți aduc niște șervețele. Sunt în cutie, pe undeva…
— E în regulă.
— Sau o cămașă nouă? S-ar putea să am un tricou care să-ți fie bun…
El și-a coborât privirea la cămașă și a rămas tăcut o clipă, ca și când ar fi
căzut pe gânduri.
— E în regulă. Dar îți mulțumesc.
Mi-a zâmbit din nou, apoi și-a văzut mai departe de drum. Am rămas în
mijlocul trotuarului, urmărindu-l cu privirea și așteptând să văd dacă se va
întoarce, dacă se va răzgândi. În tot acest timp mă încerca un sentiment
copleșitor de dezamăgire, un imbold puternic de a-i vorbi.
Dragoste la prima vedere, mi-am spus eu mai târziu.
Nu mi l-am mai putut scoate din minte toată dimineața. Ochii aceia,
zâmbetul acela. Mai târziu, după ce am descărcat toate lucrurile în
apartament, am plecat să explorez cartierul când l-am văzut, frunzărind
niște cărți în dreptul unui stand din fața unei mici librării. Același tip, altă
cămașă – una albă, de data asta. Părea complet absorbit de cărți. Mi-e greu
să descriu amestecul de sentimente care pusese stăpânire pe mine –
încântare, adrenalină și o senzație ciudată de ușurare. Mi se oferea a doua
șansă. Am inspirat adânc, m-am apropiat și m-am oprit lângă el.
— Salut! i-am spus, zâmbind.
VP - 24
 El s-a uitat la mine, mai întâi cu o expresie serioasă, apoi m-a recunoscut.
Mi-a zâmbit, dezvelindu-și dinții albi.
— Salutare!
— Fără cutii, de data asta, am spus, apoi mi-a venit să intru în pământ de
rușine.
Asta era cea mai inteligentă frază pe care o găsisem?
El zâmbea în continuare. Mi-am dres glasul. Nu mai făcusem asta
niciodată. Am făcut un semn înspre cafeneaua de alături.
— Pot să-ți fac cinste cu o cafea? Cred că îți sunt datoare.
El s-a uitat la marchiza cafenelei, apoi la mine. Privirea lui părea precaută.
„Of, Doamne, are iubită, mi-am zis. N-ar fi trebuit să-l invit. E de-a dreptul
stânjenitor!”
— Sau cu o cămașă? Cred că ți-am rămas datoare și cu o cămașă.
I-am zâmbit, păstrând un ton relaxat, jucăuș. „Bravo, Viv! Tocmai i-ai
oferit o scuză. Poate să refuze invitația”.
Spre surprinderea mea, el și-a înclinat capul într-o parte și a rostit acele
cuvinte care m-au umplut de ușurare, speranță și veselie.
— Ar merge o cafea.
Am stat la o masă într-un colț retras al cafenelei până când s-a lăsat
înserarea peste oraș. Conversația a decurs de la sine, fără momente de
tăcere. Aveam atâtea lucruri în comun: eram singuri la părinți, catolici
nepracticanți, apolitici într-un oraș politic. Amândoi călătoriserăm prin
Europa singuri, cu un buget restrâns. Mamele noastre erau profesoare și
fiecare avusese un câine Golden Retriever în copilărie. Asemănările erau
aproape stranii. Părea predestinat să ne întâlnim. Era amuzant și șarmant,
inteligent și politicos – și chipeș de-ți picau plombele.
Apoi, după ce ne goliserăm demult ceștile de cafea, iar un angajat ștergea
mesele din jurul nostru, el s-a uitat la mine. Era vădit emoționat și m-a
întrebat dacă mi-ar plăcea să luăm cina împreună.
Ne-am dus la micul restaurant italienesc de după colț, am servit porții
generoase de paste, o carafă cu vin și desert, pe care niciunul dintre noi nu-l
mai puteam mânca, dar pe care l-am comandat totuși ca să avem motiv să
mai zăbovim. Subiectele de discuție erau inepuizabile.
Am povestit până când s-a închis restaurantul, apoi el m-a condus pe jos
până acasă, luându-mă de mână, iar eu nu m-am mai simțit niciodată atât de
relaxată, de ușoară, de fericită. M-a sărutat de noapte bună pe trotuarul din
fața clădirii unde locuiam, în același loc unde ne ciocniserăm în aceeași zi. Și,
înainte să adorm, am știut că îl întâlnisem pe bărbatul care avea să-mi fie
soț.
•
VP - 25
 — Viv.
Clipesc, iar amintirea dispare brusc. Aud acordurile temei muzicale a
emisiunii despre supercamioane care răzbate din camera de zi. Gângurit. O
jucărie din plastic izbindu-se de o altă jucărie din plastic.
— Viv, uită-te la mine.
Acum văd teamă. Fața lui nu mai e inexpresivă. Fruntea i s-a încrețit, iar
acele dungi neregulate care îi apar atunci când este îngrijorat sunt mai
adânci ca niciodată.
Se apleacă peste masă și își așază o mână peste a mea. Eu mi-o retrag și-
mi strâng pumnii în poală. El pare de-a dreptul speriat.
— Te iubesc.
Nu îl pot privi în ochi în acest moment, nu suport să-i văd privirea
intensă. Mă uit în jos, la masă. Observ o dungă roșie de marker, una mică.
Continui să mă holbez la ea. A pătruns în lemn, o cicatrice rămasă de la un
proiect artistic, demult. De ce n-am observat-o până acum?
— Asta nu schimbă ceea ce simt pentru tine. Îți jur, Viv. Tu și copiii
însemnați totul pentru mine.
Copiii. Dumnezeule, copiii! Ce le voi spune? Mă uit înspre living, deși nu îi
pot vedea pe copii de aici. Îi aud pe gemeni jucându-se. Cei mari sunt tăcuți,
cu siguranță urmăresc atenți emisiunea.
— Cine ești? îl întreb eu în șoaptă.
Nu vreau să șoptesc, dar așa mi-au ieșit cuvintele. E ca și când nu-mi pot
folosi vocea.
— Sunt eu, Viv. Jur. Mă cunoști.
— Cine ești? repet eu cu o voce guturală de data asta.
El mă privește, cu ochii mari și fruntea încrețită. Eu mă holbez la el și
încerc să îi citesc expresia din privire, dar nu sunt convinsă că pot. Oare voi
putea vreodată?
— M-am născut în Volgograd. Vorbește încet, calm. Mă cheamă Aleksandr
Lenkov.
Aleksandr Lenkov. Nu poate fi adevărat. Visez. Sunt într-un film, un
roman. Nu e viața mea. Mă concentrez din nou asupra mesei. Zăresc o
constelație de mici crestături în locul unde unul dintre copii a lovit cu
furculița.
— Pe părinții mei îi chema Mihail și Natalia.
Mihail și Natalia. Nu Gary și Barb. Socrii mei, oamenii cărora copiii mei le
spun „bunicul” și „bunica”. Mă holbez la adânciturile din masă, ca niște mici
cratere.
— Părinții mei au murit într-un accident de mașină când eu aveam
treisprezece ani. Deoarece am rămas fără familie, am fost plasat în grija
VP - 26
statului și, peste câteva luni, am fost mutat la Moscova. La vremea aceea, nu
am realizat ce se întâmpla, dar am fost înscris într-un program al SRIE.
Mă încearcă un sentiment de compasiune atunci când mi-l imaginez pe
Matt, copil, orfan și speriat. Dar sentimentul dispare brusc, fiind înlocuit de
unul copleșitor de trădare. Strâng mai tare din pumni.
— Timp de doi ani, am învățat engleza intensiv. Când am împlinit
cincisprezece ani, am fost recrutat în mod oficial. Mi s-a dat o identitate
nouă.
— Matthew Miller, zic eu din nou în șoaptă.
El încuviințează, apoi se apleacă în față, cu o privire intensă.
— Nu am avut de ales, Viv.
Îmi cobor privirea la inelele de pe mâna mea stângă. Îmi aduc aminte de
acele prime conversații ale noastre, atunci când am descoperit cât de multe
lucruri aveam în comun. Totul părea atât de real. Însă n-a fost decât o iluzie,
o copilărie inventată, o viață care nu a existat niciodată.
Viața mea este o minciună.
— Identitatea mea n-a fost adevărată, însă restul, da, zice el, de parcă mi-
ar citi gândurile. Sentimentele mele sunt adevărate. Jur.
Diamantul de pe degetul meu stâng strălucește în lumină; mă uit pe rând
la fiecare fațetă. Sunt vag conștientă de sunetele care răzbat din cealaltă
cameră. Sunt sunete noi, mai puternice. Luke și Ella se ceartă. Îmi ridic ochii
de la inel și îl văd pe Matt cum mă privește, dar îmi dau seama că este atent
și la copii.
— Hei, voi doi, împăcați-vă! strigă el fără să-și ia ochii de la mine.
Ne privim în ochi, dar amândoi suntem atenți la copii. Cearta se întețește,
iar Matt se ridică de la masă și merge să îi împace. Aud frânturi, fiecare
dintre copii apărându-se în fața lui Matt, iar el îi avertizează, încercând să îi
facă să ajungă la un compromis. Simt o ușoară amețeală. Poate e de la vin.
Matt revine ținându-l în brațe pe Caleb și se așază pe scaun. Caleb îmi
zâmbește și își îndeasă pumnul plin de salivă în gură. Eu nu pot să zâmbesc,
doar îl privesc pe Matt.
— Cine este adevăratul Matt Miller? îl întreb eu.
Gândul mă poartă la certificatul de naștere ascuns în seiful nostru ignifug,
la cardul de asigurare socială, la pașaport.
— Nu știu.
— Dar Barb și Gary? zic eu.
Mi-i imaginez pe cei doi. Femeia respectabilă, care purta mereu bluze în
culori pastel, în genul celor pe care le-ar fi purtat bunica. Bărbatul a cărui
burtă se revărsa peste curea, care avea mereu cămășile vârâte în pantaloni
și șosete albe.
VP - 27
 — Sunt și ei ca mine, răspunde el.
Chase începe să plângă, iar asta îmi distrage atenția. Mă ridic de la masă și
mă duc în living. Îl găsesc pe jos, lângă canapeaua unde stau Luke și Ella, și
văd conturul unei mingi mici și albastre ieșind de sub ea. Mă întind după
minge, apoi îl iau în brațe. S-a mai liniștit, deși mai scâncește puțin și ține
mingea strâns în mâini.
Gândurile mi se amestecă de-a valma. Cum de m-am lăsat atât de ușor
păcălită? Mai ales în privința lui Barb și a lui Gary. Cu siguranță au existat
semnale. Nu i-am cunoscut până la nuntă. Au existat motive, bineînțeles.
Motive care la vremea respectivă păreau logice, dar care acum par cusute cu
ață albă. Lui Barb îi e frică să zboare cu avionul. Nu am avut suficiente zile de
concediu. Am avut copiii unul după celălalt. Cine s-ar risca să străbată
continentul cu un copil care plânge în avion?
M-am simțit vinovată din cauza asta. Pe părinții mei îi vizitam atât de des,
iar pe-ai lui, deloc. Ba chiar mi-am cerut scuze. „Viața nu este întotdeauna
așa cum ne-o dorim”, zicea el, zâmbind. Era un zâmbet oarecum trist, însă nu
părea niciodată să îl deranjeze acest lucru. I-am sugerat convorbirile video,
însă părinții lui nu se prea pricepeau la tehnologie, prin urmare se
mulțumeau să vorbească la telefon o dată la două săptămâni.
Eu nu am insistat niciodată. Oare nu am insistat pentru că, în sinea mea,
mă bucuram? Mă bucuram pentru că nu eram nevoiți să alternăm
Crăciunurile, că nu eram nevoiți să ne cheltuim economiile străbătând țara
cu avionul în mod regulat, că nu aveam socrii insuportabili. Poate eram
bucuroasă și pentru faptul că Matt nu trebuia să-și împartă afecțiunea, că își
concentra întreaga atenție asupra mea și a copiilor.
Mă întorc în bucătărie și mă așez la masă, cu Chase în brațe.
— Și toți acei oameni de la nunta noastră?
Veniseră câteva zeci de rude. Mătuși, unchi, verișori.
— La fel.
Imposibil. Scutur din cap, de parcă aș vrea să așez toate aceste informații
aleatorii într-o ordine logică. Cunoscusem peste douăzeci și cinci de „agenți
inactivi”. Câți au rușii aici? Mult mai mulți decât credeam noi.
Dimitri „Amăgitorul”. Brusc, nu mi-l pot scoate din minte. El ne spusese că
existau zeci de celule ale „agenților inactivi” pe teritoriul Statelor Unite. Ne-a
dat atâtea informații care nu aveau logică, încât eram siguri că era „un
amăgitor”. Că intermediarii aveau mereu asupra lor identitățile „agenților
inactivi”, când noi știam că acestea erau stocate electronic. Codul de
decriptare care nu se potrivea cu cel pe care îl aveam din alte surse. N-am
dat crezare nici acelor afirmații scandaloase cum că „agenții inactivi” se

VP - 28
infiltraseră în guvern și urcau încet pe scara ierarhică și că existau zeci de
celule pe teritoriul Statelor Unite, când noi credeam că erau doar câteva.
Până la urmă, afirmația aceasta nu era atât de scandaloasă, nu? Apoi am
realizat altceva.
— Ești spion, am zis încet.
Fusesem atât de concentrată asupra minciunii, asupra faptului că el nu
era cine pretindea a fi, încât nu înțelesesem în totalitate ceea ce era evident.
— Nu vreau să fiu. Nu-mi doresc decât să fiu Matt Miller din Seattle. Să
scap din strânsoarea lor.
Simt o apăsare pe piept, ca și când abia pot respira.
— Dar n-am încotro.
El pare atât de sincer, atât de demn de milă. Firește că nu are încotro. Nu
e ca și când ar putea renunța, pur și simplu. Rușii au investit mult prea mult
în el.
Chase se foiește în brațele mele, chinuindu-se să scape. Eu îl așez pe jos,
iar el se pune în patru labe și începe să se îndepărteze târâș, țâțâind vesel.
— M-ai mințit.
— N-am avut de ales. Tu, dintre toți, ar trebui să înțelegi…
— Să nu îndrăznești, i-am spus, pentru că îmi dau seama unde bate.
Îmi amintesc de noi, cu mult timp în urmă, șezând la măsuța din colțul
cafenelei, cu niște căni supradimensionate în fața noastră.
— Cu ce te ocupi? m-a întrebat el.
— Tocmai am absolvit facultatea, i-am răspuns, sperând să fie suficient și
știind că nu era.
— Ai găsit ceva de lucru?
Eu am încuviințat și am luat o gură de cafea, încercând să trag de timp.
— În ce domeniu? a insistat el.
Mi-am coborât privirea la cană, uitându-mă la aburii care se ridicau din
ea.
— Consultanță. E o firmă mică, am răspuns eu, simțind un gust amar din
cauza minciunii.
El era un străin, iar eu nu aveam de gând să îi spun unui străin că fusesem
angajată de către CIA.
— Dar tu? l-am întrebat eu.
Din fericire, programarea a devenit subiectul conversației.
— Nu este același lucru, spun eu acum. Ai avut la dispoziție zece ani. Zece
ani.
— Știu, zice el, spăsit.
Acum, și Caleb începe să se foiască. Se foiește și îmi zâmbește,
întrebându-se, fără îndoială, de ce nu îi zâmbesc și eu. Își întinde brațele
VP - 29
spre mine, iar Matt mi-l dă peste masă în același timp în care eu îmi întind
brațele spre el. Caleb se cuibărește în brațele mele, liniștit.
— Și tu faci treaba asta? Te dai drept rubedenia cuiva? îl întreb eu.
Nu știu de ce ar avea importanță. De ce, dintre toate lucrurile, acesta mă
interesează cel mai mult.
El clatină din cap.
— Nu vor să-mi asum un astfel de risc.
Firește că nu vor. E mult mai valoros de-atât, nu? Pentru că este căsătorit
cu mine, iar eu lucrez pentru CIA.
Doamne, rușii chiar au dat lovitura cu el. Cred că sunt de-a dreptul
încântați. Ce noroc, un spion sub acoperire căsătorit cu un analist CIA în
contraspionaj?
Apoi mă străbate un fior, rapid și aprig ca un fulger.
Îmi amintesc de noi doi în apartamentul meu, la câteva săptămâni după
ce ne-am cunoscut. Ședeam față în față la masa pliantă din colțul garsonierei,
cu niște farfurii de plastic în fața noastră, pe care se aflau câteva felii de
pizza.
— Nu am fost în totalitate sinceră cu tine, am spus, făcându-mi griji
despre cum va reacționa când îi voi spune că l-am mințit, dar simțindu-mă în
același timp ușurată că voi lămuri lucrurile, că nu voi mai fi nevoită să îl mai
mint vreodată pe acest bărbat. Lucrez pentru CIA.
Îmi amintesc limpede expresia de pe fața lui, neschimbată la început, ca și
când nu era deloc surprins de această noutate. Apoi am zărit o tresărire în
privirea lui și am crezut că a avut nevoie de mai mult timp să proceseze
informația.
Dar nu a fost așa, nu? A știut mereu.
Simt o apăsare în piept. Închid ochii și mă văd în amfiteatrul facultății, în
timp ce recrutorul de la CIA susținea prezentarea. Când mi-am dat seama că
aș putea face asta tot restul vieții, că aș putea contribui la ceva, că mi-aș
putea sluji țara, că mi-aș putea face familia mândră de mine. Amintirile se
derulează cu repeziciune, trec peste procesul de înregistrare, peste
verificarea trecutului, peste nenumăratele evaluări, până la ziua în care, un
an mai târziu, după ce aproape că renunțasem, primesc o scrisoare prin
poștă, cu adresa guvernului. Hârtia e simplă, albă, fără antet. Conține doar
data începerii, salariul, instrucțiuni și departamentul unde fusesem
desemnată: Centrul de Contraspionaj.
Asta se întâmpla cu două săptămâni înainte să mă mut la Washington și
să-l cunosc pe Matt.
Respirația mi se accelerează. Gândul îmi zboară din nou la cafeneaua
aceea, unde am stat la masa din colț, retrăind prima noastră conversație, cea
VP - 30
în care am descoperit cât de multe lucruri aveam în comun. El intrase pur și
simplu în joc, inventând un personaj. El a fost primul care a spus că era
catolic, că mama lui era profesoară, că avea un câine Golden Retriever. A
spus toate acestea pentru că știa deja totul despre mine.
Îmi duc o mână la gură și conștientizez vag că îmi tremură.
Rușii nu au avut noroc. Și-au făcut bine temele. Totul a fost intenționat,
plănuit. Nu a fost deloc o întâlnire întâmplătoare.
Eu am fost ținta lui de la început.

CAPITOLUL 4

Matt se apleacă din nou în față. Ridurile i se adâncesc, iar ochii i se

măresc. Sunt sigură că îmi poate citi gândurile, că știe adevărul pe care
tocmai l-am înțeles.
— Îți jur că sentimentele mele pentru tine și pentru copii sunt adevărate.
Jur pe Dumnezeu, Viv.
Am urmat cursuri de depistare a minciunii și realizez faptul că el nu
trădează niciun semn. Spune adevărul.
Dar, oare, nu a primit și el aceeași instruire? Probabil era mai instruit
decât mine. Nu știa, oare, cum să mintă convingător?
Nu făcea asta de douăzeci și doi de ani?
Caleb îmi molfăie degetul, înfigându-și dințișorii ascuțiți în pielea mea.
Durerea este ciudat de bine-venită, iar eu nu îl opresc, deoarece este
singurul lucru care mi se pare real în acest moment.
— În ziua în care ne-am cunoscut… zic eu.
Nu pot continua. Nu-mi pot continua gândul, nu pot întreba ce vreau să
întreb, ce știu în adâncul sufletului. Este prea mult.
El așteaptă o clipă până să răspundă.
— Te-am urmărit toată dimineața. Când te-am văzut cu aceea cutie în
brațe, ți-am tăiat calea.
Pare să se simtă vinovat când rostește aceste cuvinte. Măcar atât.
Mă gândesc la cât de multe ori am spus povestea despre cum ne-am
cunoscut. La cât de multe ori a povestit-o și el. Cum râdeam la momentul
potrivit, cum interveneam cu propriile păreri.
Totul era o minciună.
— Tu ai fost ținta mea, zice el, iar mie mi se taie respirația.
Faptul că mărturisește acest lucru este o dovadă a sincerității lui. Trebuie
să fie o dovadă. Dar asta ar spune soția din mine, nu? Analistul în
VP - 31
contraspionaj din mine zice că el îmi spune ceva ce știu deja. Este cel mai
vechi truc din breaslă, încearcă să pară mai sincer decât este în realitate.
— Apoi m-am îndrăgostit de tine, continuă el. M-am îndrăgostit
nebunește de tine.
Pare sincer. Și firește că mă iubește. Nu stai un deceniu căsătorit cu o
persoană dacă nu o iubești. Eu clatin din cap. Nu mai știu ce să cred. Alung
gândul că s-ar putea ca el să nu mă iubească.
— La început, nu mi-a venit să cred cât de norocos sunt. Abia mai târziu
mi-am dat seama cât de îngrozitor era faptul că relația noastră se baza pe
minciună. O minciună pe care nu o puteam recunoaște, deoarece, dacă o
făceam, totul avea să se destrame…
El tace brusc și își concentrează atenția asupra unui punct din spatele
meu. Mă întorc și îl văd pe Luke stând tăcut în prag. Mă întreb de cât timp
stă acolo, ce a auzit. El se uită la mine, apoi la Matt, cu o privire serioasă,
amintindu-mi cât de mult seamănă cu tatăl lui.
— Vă certați? întreabă el, încet.
— Nu, scumpule, răspund eu. Mi se face milă de el, deși mintea mea nu
poate înțelege în totalitate de ce. Discutăm doar ca doi adulți.
El nu zice nimic, doar se uită la noi și, pentru prima oară, îmi dau seama
că nu îi pot citi expresia de pe față, că nu îmi pot da seama ce gândește. Este
fiul lui Matt, întotdeauna va fi fiul lui Matt. Poate că nu voi ști niciodată ce
gândește, dacă spune sau nu adevărul.
Simt, în mod neliniștitor, că întreaga mea viață mi se scurge printre
degete, iar eu nu pot face nimic în această privință.
— Tată, acum ne putem juca cu mingea de baseball? întreabă el.
— Nu acum, amice. Vorbesc cu mama ta.
— Dar mi-ai promis.
— Amice, eu…
— Du-te, zic eu, întrerupându-l. Este exact ceea ce am nevoie acum, ca el
să plece. Am nevoie de o pauză ca să reflectez. Îl privesc drept în ochi, apoi
adaug aproape în șoaptă: Doar nu vrei să-l minți și pe el.
O expresie rănită i se citește pe față. Asta și voiam, nu? Să sufere. Oricum
nu se compară cu durerea pe care o simt eu.
Îl privesc drept în ochi. Brusc, sunt furioasă pe el. Atât de furioasă. Mi-a
trădat încrederea. M-a mințit timp de zece ani.
Pare că vrea să spună ceva, dar se răzgândește. Încă mai are acea expresie
rănită întipărită pe față. Se ridică tăcut, înconjoară masa și se apropie de
mine. Eu mă uit drept înainte, la perete. Ezită, apoi își așază o mână pe
umărul meu. Mă străbate un fior când îi simt atingerea.
— Vom discuta despre toate astea, zice el.
VP - 32
 Mâna lui zăbovește o clipă pe umărul meu, apoi și-o retrage și iese din
bucătărie în urma lui Luke. Eu rămân la masă, cu privirea fixă, și îi ascult
cum își îmbracă jachetele, își pun mănușile, iau mingea și ies afară. Aștept
până când aud ușa închizându-se în urma lor, apoi mă ridic în picioare, îl iau
în brațe pe Caleb și mă duc la chiuvetă. Îi privesc pe fereastră. Tată și fiu,
aruncând mingea de la unul la altul, în timp ce se lasă înserarea. Un tablou
american prin definiție. Doar că unul din ei nu este american.
Apoi am o revelație, iar acea conștientizare mă izbește cu atâta forță,
încât mă prind de marginea chiuvetei ca să îmi păstrez echilibrul. Nu este o
trădare. Nu este vorba despre ceva ce se va rezolva printr-o ceartă, sau o
discuție, sau ceva de genul. Nu se poate rezolva, punct. Trebuie să anunț
autoritățile. Matt este spion rus, iar eu trebuie să îl dau pe mâna
autorităților. Furia pare că se dizolvă, transformându-se într-un val de
disperare.
Îmi îndrept privirea spre telefonul meu, care se află pe blat. Acesta
conține o înșiruire nesfârșită de mesaje pe care le-am schimbat cu Matt,
nenumărate poze cu familia noastră, cu viața noastră împreună. Ar trebui
să-l iau în mână. Ar trebui să anunț chiar acum departamentul de securitate
al CIA. FBI-ul. Pe Omar.
Privesc din nou afară. El îi zâmbește lui Luke în timp ce își întinde încet
brațul în spate, azvârlind mingea atât de relaxat, atât de sigur pe sine. Totul
este greșit, atât de greșit, deoarece un „agent inactiv” ar încerca să scape. Ar
încerca să urce într-un avion care să-l ducă acasă înainte ca autoritățile să-i
dea de urmă.
Însă Matt nu fuge. Nu pleacă nicăieri.
Caleb cască, iar eu îl așez în brațe astfel încât el să-și poată odihni capul
pe pieptul meu. El se cuibărește și lasă să-i scape un mic oftat.
Eu continui să îl privesc pe Matt. Îl văd cum îi arată lui Luke cum să-și țină
picioarele depărtate și îndoite și cum să-și ducă brațele în spate. Pare
perfect normal.
Într-un final, Matt își aruncă ochii înspre casă, la fereastra bucătăriei, la
mine, ca și când ar ști că sunt acolo. Îi întâlnesc privirea și mă uit în ochii lui
până când el se întoarce la joc. Apoi mă uit din nou la telefonul mobil. El știe
că sunt aici, singură, cu telefonul. Un „agent inactiv” nu ar permite una ca
asta. Un „agent inactiv” s-ar proteja. Dar Matt este soțul meu, bărbatul pe
care îl iubesc. Cineva care nu ar lua-o la fugă niciodată.
„Vom discuta despre toate astea”. Cuvintele lui îmi răsună în minte. De
asta am nevoie, nu? Am nevoie să aud ce are de spus. Apoi trebuie să-l dau
pe mâinile autorităților.

VP - 33
 Îmi iau privirea de la telefonul mobil. Nu pot să-l iau în mână. Nu acum.
Nu până când nu voi vorbi cu el.
Iar el știe asta, nu?
Acest gând îmi vine din senin și mi se cuibărește în minte. Matt mă
cunoaște. Mă cunoaște mai bine decât oricine. Dacă nu fuge pentru că știe că
nu voi pune mâna pe telefon chiar acum, că nu îl voi da pe mâna
autorităților?
Mă simt amorțită. Nu poate fi adevărat.
Clatin din cap și ies din bucătărie, îndepărtându-mă de fereastră, de
telefon. Intru în camera de zi. Ella stă ghemuită pe canapea, cu cartea și
creioanele de colorat împrăștiate pe perne. Îl așez pe Caleb jos, lângă
jucăriile lui, iar eu mă pun pe canapea, lângă Ella. Îi apropii mâna de frunte.
Este mai caldă acum. Ea îmi împinge mâna, iar eu o îmbrățișez.
— Lasă-mă, mamă!
Întâi mă împinge cu toată forța, apoi se oprește și își dă acordul, ținând
creionul colorat în aer.
Eu îi sărut creștetul și părul, care miroase a șampon de copii. Cuvintele pe
care ea le-a rostit mai devreme îmi răsună în minte: „Unde-i tati?” Apoi o
altă frază, una pe care nu a rostit-o încă, dar pe care mi-o imaginez: „De ce-a
plecat tati?”
Caleb se distrează de unul singur pe jos, lovind capacul cutiei cu jucării în
mai multe forme într-un ritm susținut. Chase s-a târât până acolo și molfăie
una dintre forme. Sunt prea mici ca să-și amintească normalitatea vieții
noastre de acum, nu? O privesc pe Ella cum mâzgălește, concentrată, ținând
strâns în pumn creionul gros, și simt cum lacrimile îmi încețoșează privirea.
Doamne, cât de mult îmi doresc să îi pot proteja de toate astea.
Aud ușa din spate deschizându-se și vocile lui Matt și Luke. Discută ceva
despre liga de juniori. Matt urmează să-i antreneze anul acesta. Urma să
antreneze. Eu mă ridic în picioare, înainte să încep să plâng.
— Salut! îmi spune el, când intră în cameră.
Pare șovăitor, nesigur pe el.
— Mă duc să le fac baie gemenilor, zic eu, evitându-i privirea.
Îi ridic de pe jos, pe fiecare cu un braț, și mă întorc cu spatele la Matt. Urc
cu ei la baia de la etaj, dau drumul la apă, torn un capac plin cu spumă de
baie și las apa să curgă în timp ce îi dezbrac de haine și de scutece. Îl bag pe
Chase în apă, apoi pe Caleb, trecând absentă buretele peste pielea lor fină,
peste coapsele și fundulețele cu gropițe, peste obrăjorii durdulii, peste
bărbiile duble. Parcă ieri erau nou-născuții prematur pe care îi duceam la
doctor ca să îi cântărească. Unde a zburat timpul?

VP - 34
 Vocea lui Matt răzbate din camera familiei. Le spune o poveste, una pe
care le-am mai citit-o copiilor, dar pe care nu mi-o amintesc în acest
moment. O aud pe Ella chicotind.
Mă așez și îi privesc pe gemeni cum se joacă. Chase se prinde cu mâinile
de marginea căzii și se ridică în picioare, râzând vesel. Caleb stă tăcut,
hipnotizat, minunându-se de stropii pe care îi aruncă în aer când lovește
necontenit apa cu mânuțele. De obicei, le facem baie doar atunci când
suntem amândoi acasă, când unul din noi se concentrează pe gemeni, iar
celălalt are grijă de copiii mai mari. Mi-ar fi mult mai greu fără Matt.
Totul ar fi mult mai greu.
Îi șterg pe gemeni cu prosopul și îi îmbrac în pijamale. Îl aud pe Matt în
camera alăturată, pregătind-o de culcare pe Ella.
— Eu nu fac baie? întreabă ea.
— În seara asta, nu, prințesă, răspunde el.
— Dar eu vreau să fac baie.
Când a vrut ea să facă baie?
— Mâine-seară, îi spune el.
Mâine-seară. Va mai fi aici mâine-seară? Încerc să îmi imaginez cum îi
îmbăiez pe copii singură, distrându-i cumva pe gemeni în timp ce o spăl pe
Ella, pregătindu-i pentru culcare, de una singură. Gândul acesta pare
copleșitor.
Îl pun pe Caleb într-un pătuț, iar pe Chase în celălalt, îi sărut pe obraji și
inspir mirosul lor dulce. Aprind lampa de veghe și sting becul de deasupra,
apoi intru în camera Ellei, cea care urma să fie zugrăvită în nuanțele
soarelui. Aveam planuri mari care includeau o frescă, un ventilator de tavan
vopsit, modificări. Apoi a urmat o perioadă aglomerată la serviciu. Acum
este doar o cameră zugrăvită în galben. Pereți galbeni, covor galben. Atât am
reușit să facem.
Ea stă înfofolită în patul de o persoană, cu Matt întins lângă ea. El ține în
mâini o carte cu coperte tari, înclinată într-o parte, astfel încât ea să poată
vedea imaginile. Este o poveste despre prințesa-pompier, cea pe care ea a
ales-o în fiecare seară în ultima săptămână și jumătate.
Ella își întoarce capul ca să se uite la mine, cu pleoapele grele. Eu îi
zâmbesc și rămân în prag, privindu-i. Matt imită vocile așa cum face mereu,
iar Ella râde, chicotind ascuțit. Totul pare atât de normal, iar pe mine mă
doare. Ea habar nu are. Nu știe că totul urmează să se schimbe.
Matt termină de citit povestea și o sărută de noapte bună. Se ridică și mă
privește îndelung, apoi iese din cameră. Eu mă apropii de patul Ellei și mă
las în genunchi. O sărut pe frunte, pe care o simt atât de caldă.
— Somn ușor, scumpa mea.
VP - 35
 Ea își înfășoară brațele mici în jurul gâtului și mă strânge tare.
— Te iubesc, mami.
Mami. Simt că mă topesc, ca și când emoțiile pe care abia le țin sub
control ar putea exploda.
— Și eu te iubesc, scumpa mea.
Sting lumina și ies pe hol. Matt este acolo, lângă ușa camerei lui Luke.
— L-am mai lăsat o jumătate de oră ca să citească cu condiția să meargă
la culcare mai devreme, zice el încet. M-am gândit că așa vom avea timp să
discutăm.
Încuviințez și trec pe lângă el ca să intru în camera lui Luke, care este
zugrăvită în albastru, cu mingi de baseball și de fotbal. El stă în fund în pat,
cu o stivă de cărți lângă el. Pare atât de matur în acest moment. Îi sărut
creștetul și simt o nouă apăsare în piept. Lui îi va fi cel mai greu, nu-i așa?
Dintre toți copiii, lui îi va fi cel mai greu.
Mă întorc în camera de zi. În casă domnește o tăcere ciudată după ce
haosul lasă loc liniștii. Matt este în bucătărie și spală vasele din chiuvetă. Eu
încep să strâng jucăriile de pe jos, așezându-le pe cele viu colorate în coș,
dezmembrând bucată cu bucată șinele din lemn ale trenulețului Ellei. Am
rămas singuri acum, doar noi doi. Putem sta de vorbă.
„Ce importanță mai are?” Trebuie să îl denunț, indiferent ce îmi va spune.
În adâncul sufletului meu știu. Însă o parte din mine nu poate să accepte
asta. O parte din mine crede că există o soluție.
Îmi ridic privirea și îl văd lângă chiuvetă, ștergând o tigaie cu prosopul de
bucătărie. Mă opresc din dezmembrat șinele. Îmi dau seama că nici măcar nu
știu de unde să încep.
— Ce fel de informații le furnizezi? îl întreb eu într-un final.
Mâinile lui se opresc, iar el își ridică privirea.
— Nimic important. Generalități. Dacă ești stresată la muncă, dacă ești
fericită. Chestii de-astea.
— Cu siguranță le zici mai mult de-atât.
Mă gândesc la ce am spus de-a lungul anilor, lucruri pe care nu ar fi
trebuit să le zic, iar gândul mi se oprește la colegii mei.
— Dumnezeule! Marta. Din cauza ta a fost pârâtă, nu-i așa? Din cauza
noastră au fost pârâți.
Pe fața lui se citește uimire, apoi nedumerire.
— Nu.
Încerc cu frenezie să-mi aduc aminte ce i-am spus. Că Marta este
întotdeauna prima care propune o oră de relaxare la muncă, acele ore de
relaxare stânjenitoare în care câteva zeci de oameni stau în sala de
conferință pentru o jumătate de oră, după-masă, cu niște pungi de chipsuri,
VP - 36
uneori cu o farfurie de fursecuri și câteva sticle cu vin. Că, de obicei, ea
aduce două sticle, iar acestea se golesc până la sfârșitul programului, deși
jumătate din angajații biroului nu beau și ea este singura care își reumple
din nou păhărelul din plastic. I-am spus și despre sticla de whisky pe care o
ține în sertarul de jos al biroului ei. I-am povestit cum am surprins-o
turnându-și puțin în cafea.
Și Trey. Îmi amintesc clar o conversație de acum câțiva ani: „El spune că
Sebastian este «colegul lui de apartament», i-am zis lui Matt, marcând
ghilimelele cu degetele și dându-mi ochii peste cap. De ce nu recunoaște pur
și simplu adevărul? Nu e ca și când ne-ar interesa pe vreunul dintre noi”.
— Ți-am spus toate aceste lucruri în secret, zic eu în șoaptă, simțindu-mă
copleșită de un sentiment de trădare.
— Viv, îți jur. N-am suflat nicio vorbă.
— Au fost pârâți, Matt. Îmi zici că a fost pură coincidență?
— Nu știu. Dar îți jur că n-am spus nimic despre ei.
Eu îl privesc cu atenție. Pare sincer. Nu știu ce să mai cred. Clatin din cap,
mă uit la șinele trenulețului și continui să le dezmembrez, îl aud cum începe
să șteargă din nou vasele și să le așeze la locul lor în dulapuri.
Stăm în tăcere câteva minute, până când el începe să vorbească din nou.
— Îți spun adevărul, Viv. Nu le-am dat nicio informație utilă, iar asta nu
pare să-i deranjeze. Cred că ei consideră deja că am tras lozul câștigător.
— Pentru că ești căsătorit cu mine.
— Mda.
Pare stânjenit.
Arunc ultimele bucăți de șină în coș și închid capacul, apoi îl împing spre
perete. Recipiente din plastic pentru jucării, așezate lângă perete.
— Ești loial… Rusiei?
Sună ciudat să rostesc aceste cuvinte.
— Îți sunt loial ție.
Mă gândesc la steagul american, care atârnă afară, la paradele de 4 iulie,
la artificii. Mi-l imaginez pe Matt scoțându-și șapca de pe cap și ducându-și
mâna la inimă în timp ce îngână versurile imnului național la meciurile de
baseball. Îmi amintesc când l-am auzit spunându-i lui Luke cât de norocoși
suntem că trăim în cea mai minunată țară din lume.
— Rusia sau America?
— America. Firește că America. Doar mă cunoști, Viv. Știi în ce cred.
— Oare?
— Eram un copil. Un orfan. Nu am avut de ales.
— Întotdeauna ai de ales.
— Nu și în Rusia.
VP - 37
 Eu tac.
— Cândva, ai fost loial Rusiei.
— Sigur. La început, am crezut în ce făceam. Eram rus și mi se spălase
creierul. Dar trăind aici… văzând adevărul…
Zăresc o sticlă cu biberon ascunsă după bucătăria de jucărie și mă întind
după ea.
— De ce nu mi-ai spus?
— Cum aș fi putut?
— Ai avut zece ani la dispoziție. În fiecare zi, timp de zece ani. „Viv,
trebuie să-ți spun ceva”. Mi-ai fi zis, pur și simplu.
El vine în cameră și se așază pe brațul canapelei, cu prosopul de bucătărie
aruncat pe umăr.
— Am vrut. Doamne, Viv, crezi că nu am vrut? A fost cât pe ce, de multe
ori. Dar apoi ți-am văzut privirea din ochi, cea pe care o văd acum. Trădată,
rănită peste măsură. M-am temut de asta. Am fost îngrozit. Ce vei face? Vei
lua copiii și vei pleca? Nu te puteam pierde. Nu îi puteam pierde pe copii. Tu
și copiii – vocea lui tremură – sunteți totul pentru mine. Totul.
Eu nu spun nimic. Într-un final, el vorbește din nou:
— Te iubesc, Vivian.
Mă holbez la el, la expresia de pe fața lui care pare atât de sinceră, iar
gândul mă poartă în urmă cu zece ani. La o lună după ce ne-am cunoscut, la
o lună după ce ne întâlniserăm, practic, în fiecare zi. Mă conducea acasă
după ce se înnoptase; ne văd pe trotuarul din fața apartamentului meu,
frunzele copacilor foșnind în adierea vântului, felinarele aruncând o
strălucire slabă. Își ținea brațul după talia mea și pășeam încet, în tandem. El
tocmai râdea de ceva ce îi povestisem eu, ceva ce am uitat demult.
— Te iubesc, Viv, mi-a spus el, apoi a tăcut.
Amândoi am tăcut. Brusc, noaptea a devenit atât de tăcută. Am văzut cum
se îmbujorează ușor. Nu intenționase să rostească aceste cuvinte. Îi
scăpaseră, pur și simplu, ceea ce era cu atât mai duios, deoarece erau
nefiltrate, ceea ce însemna că asta simțea. Eram convinsă că va încerca să
dreagă busuiocul. „Îmi plac glumele tale, Viv. Îmi place să-mi petrec timpul
cu tine”. Ceva de genul. Însă n-a făcut-o. El s-a oprit, s-a întors cu fața la mine
și m-a tras mai aproape de el.
— Te iubesc, Vivian. Te iubesc cu adevărat.
Îmi cobor privirea acum. Strâng cu atâta putere sticla cu biberon, încât mi
se albesc degetele. Abia reușesc să rostesc următoarele cuvinte:
— Cum i-ai putut implica pe copii în povestea asta?
— Pentru că mi-am dorit o viață alături de tine. Am vrut să ai tot ce ți-ai
dorit.
VP - 38
 — Trebuie să fi știut că într-o bună zi…
— Nu, mă întrerupe el. Vocea lui este fermă. N-am știut. Am crezut cu
toată convingerea că voi putea face asta până te-ai fi pensionat. Până m-aș fi
pensionat. Și-atunci, aș fi putut scăpa de ei.
Eu tac. El tace. În casă domnește o tăcere înfiorătoare.
— Mi-ar fi fost permis să rămân, zice el încet. S-a mai întâmplat și înainte.
Mi-aș fi putut trăi viața și aș fi murit și nimeni n-ar fi știut.
„Aș fi putut trăi”. „Mi-aș fi trăit” viața. Timpurile au o semnificație diferită.
El știe că nu ne putem preface pur și simplu că nu s-a întâmplat nimic, că eu
nu am aflat nimic. Știe că va trebui să îl denunț.
El schițează un zâmbet.
— Dacă n-ai fi atât de bună în ceea ce faci.
Acest cuvinte fac să mi se întoarcă stomacul pe dos. Dacă n-aș fi insistat
cu algoritmul acela, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Duc sticla cu
biberon în bucătărie, desfac capacul și așez ambele părți pe raftul de sus al
mașinii de spălat vase. El mă urmărește cu privirea, tăcut. Închid ușa mașinii
de spălat vase și mă reazem de blat.
El intră în bucătărie și se oprește în spatele meu. Este precaut, nefiind
sigur ce voi face, cum voi reacționa. Nici eu nu sunt sigură, dar nici nu mă
mișc. Îl las să se apropie un pas, să își așeze mâinile pe umerii mei, să și le
lase să alunece până pe șoldurile mele și să mă tragă mai aproape. Trupul mi
se relaxează în acea îmbrățișare familiară, iar când îmi închid ochii strâns, o
singură lacrimă mi se prelinge din fiecare ochi.
Gândul mă poartă din nou la momentul în care ne aflam pe trotuarul din
fața apartamentului meu. Când ne sărutam, iar eu mă lipeam de el, cerând
mai mult. Când am intrat poticnindu-ne în clădire și am urcat scările. Când i-
am simțit atingerea, când i-am văzut privirea din ochi, foamea cu care mă
privea. Și-apoi, cum stăteam încolăciți în așternuturile șifonate. Când m-am
trezit în brațele lui și l-am privit cum își deschide ochii și îmi conștientiza
prezența; zâmbetul care i-a înflorit pe buze. Toate acestea au fost aievea. Nu
încăpea îndoială.
— Ce-ar trebui să fac acum? întreb eu încet.
Era, de fapt, o întrebare retorică. Era adresată celui mai bun prieten al
meu, cel la care apelam mereu, cel pe care mă bazam întotdeauna.
Partenerul meu. Stâlpul meu.
Sau o fi un colac de salvare. „Salvează-mă. Spune-mi ce să fac ca să
dispară totul”.
— Nu poți face decât un singur lucru. El își îngroapă fața în spațiul dintre
gâtul și umărul meu, iar eu simt cum mă zgârie cu barba nerasă de o zi. Mă
străbate un fior. Să mă denunți.
VP - 39
 CAPITOLUL 5

La început, cuvintele nu mi se par reale. Ar trebui să încerce să mă

convingă să n-o fac. În schimb, între noi se așterne tăcerea, deși ar trebui să
vorbim. Am senzația că atârn de un fir de ață și sunt pe punctul de a pierde
totul.
Apoi ceva se schimbă în interiorul meu, ca și când cineva ar fi apăsat un
întrerupător. Mă întorc cu fața la el. Matt nu se dă înapoi, ci rămâne aproape
de mine, suficient de aproape încât să-i simt mirosul, căldura.
— Trebuie să existe o altă soluție, zic eu.
Nu ar trebui să se declare înfrânt, să renunțe.
Acum, el se îndepărtează, iar eu simt o adiere rece în locul unde a stat. Se
duce la dulap, scoate un pahar de vin și îl pune lângă al meu. Eu îl privesc, iar
mintea mea încearcă să înțeleagă ce se întâmplă. El toarnă vin în ambele
pahare, apoi mi-l întinde pe al meu.
— Nu există.
— Întotdeauna există…
— Nu există, Viv. Crede-mă. Am întors problema pe toate părțile. Își
ridică paharul și ia o înghițitură zdravănă. Am avut timp suficient la
dispoziție ca să mă gândesc la asta. La ce-o să fac dacă va veni ziua aceasta.
Eu mă zgâiesc la paharul meu de vin. N-ar trebui să beau. Mintea trebuie
să-mi fie cât se poate de limpede în acest moment.
Însă gândul de a bea suficient de mult încât să uit de toate astea mi se
pare, în același timp, ciudat de atrăgător.
— Ce mai vrei să știi? mă întreabă el încet.
Trece deja mai departe. În ceea ce îl privește, acea parte din discuție s-a
încheiat. Să îl denunț. Asta ar trebui să fac. El nu are un plan. O soluție să ne
scape din situația asta.
Din punctul meu de vedere, discuția nu s-a încheiat. Dimpotrivă. Scutur
din cap cu încăpățânare, apoi iau în considerare întrebarea lui. Ce mai vreau
să știu? „Vreau să știu dacă ești sincer cu mine. Dacă pot avea încredere
deplină în tine. Dacă suntem în aceeași tabără”. Îmi ridic ochii și îi întâlnesc
privirea.
— Totul.
El încuviințează, ca și când se aștepta la acest răspuns. Rotește vinul în
pahar, îl pune jos, apoi se reazemă din nou de blat.
— Am un intermediar. Îl cheamă Iury Iakov.
Îmi păstrez expresia feței impenetrabilă.
— Povestește-mi despre el.
VP - 40
 — Își împarte timpul între Rusia și Statele Unite. Este singura persoană
despre care știu că este implicată în operațiunea asta. Totul este atât de bine
compartimentat…
— Cum comunicați?
— Ne lăsăm mesaje într-un loc special.
— Unde?
— În nord-vestul D.C.-ului. În vechiul nostru cartier.
— Unde mai exact?
— Știi clădirea băncii de pe colț, cu acoperișul în formă de dom? În partea
laterală există o curticică interioară, cu două băncuțe. Este cea din dreapta,
cea cu fața la ușă. Locul secret este sub bancă, în partea dreaptă.
Este un detaliu îngrozitor, o informație pe care nu o cunosc. Este nouă și
valoroasă.
— Cât de des vă întâlniți?
— Ori de câte ori dă semnalul unul din noi.
— În medie?
— O dată la două sau trei luni.
O dată la două sau trei luni? Încerc să înghit în ciuda nodului care mi s-a
pus în gât. Întotdeauna am bănuit că intermediarii își petrec mare parte a
timpului în Rusia, că se întâlnesc rar cu „agenții inactivi” în Statele Unite – o
dată la un an sau la doi – sau în țări din lumea a treia. Iury a călătorit de
puține ori în Statele Unite, călătorii scurte. Asta înseamnă că se află aici sub
o identitate falsă, nu?
— Cum faceți schimb de mesaje?!?
— Cu creta pe bancă. La fel ca în filme.
El schițează un zâmbet.
Aș putea insista. Aș putea afla dacă este vorba despre o cretă specială,
care este locul exact unde fac semnul, cum arată acesta. Ar fi suficiente
informații ca să îl ademenim pe Iury acolo, să-l găsim, să-l arestăm.
„Sau, zice analistul CIA din mine, mă va păcăli, îmi va da instrucțiuni
despre cum să semnalizez că el a fost compromis. Ca să se asigure că Iury va
dispărea”. Simt un nod în gât.
— Ce lași acolo? Ce ridici de acolo?
— Stickuri USB criptate.
— Cum le decriptezi?
— Știi spațiul de depozitare din spatele scărilor noastre? Podeaua e falsă.
Înăuntru există un laptop.
El răspunde repede, fără să trădeze vreo urmă de minciună. Încerc să
ignor faptul că laptopul se află în casa noastră și să mă gândesc la ce să îl
întreb în continuare.
VP - 41
 — Iar tu nu-i spui nimic lui din ce afli de la mine?
El clatină din cap.
— Nu. Jur, Viv.
— N-ai pomenit niciodată de Marta sau de Trey?
— Niciodată.
Îmi cobor privirea la paharul cu vin. Îl cred. Sincer. Însă nu știu dacă are
logică. Îmi ridic din nou privirea.
— Spune-mi ce știi despre program.
— De fapt, cred că probabil tu știi mai multe decât mine. Este ierarhic,
autonom. Eu îl cunosc doar pe Iury. Nu știu mai mult, doar atât.
Rotesc vinul în pahar și îl privesc cum se prelinge pe pereții acestuia. Mă
gândesc la dosarele de la birou, la informațiile pe care nu le știu și la
lucrurile pe care mi-aș dori să le știu. Apoi îmi ridic din nou privirea.
— Cum iei legătura cu Moscova? Dacă i s-ar întâmpla ceva lui Iury, să
zicem. Pe cine ai contacta? Cum?
— N-aș face-o timp de cel puțin un an. Am primit ordine stricte să n-o
facem, pentru siguranța noastră. De teama „cârtițelor” din SRIE sau ceva
asemănător. Ar trebui să mă dau la fund și să aștept până când altcineva îi ia
locul lui Iury și mă contactează.
De asta mă temeam. Un răspuns – un program – care face aproape
imposibilă găsirea intermediarilor și a liderilor. Însă ceva din ce mi-a spus el
nu-mi dă pace. Ceva nou. Un an.
— Ce se întâmplă după un an?
— Îi contactez din nou.
— Cum?
— Printr-o adresă de e-mail. Mă duc într-un alt stat, creez un cont nou…
Există o listă întreagă de protocoluri.
Are logică ceea ce spune. Întotdeauna m-am întrebat ce s-ar întâmpla
dacă intermediarul înlocuitor nu ar reuși să acceseze numele celor cinci
agenți. Din câte se pare, „agenții inactivi” sunt cei care restabilesc legătura.
— Îmi pare rău că nu știu mai multe, dar cred că așa se dorește. Astfel
încât, dacă unul dintre agenți încetează să mai urmeze ordinele, programul
să rămână intact…
Vocea lui tărăgănează, iar el ridică din umeri, având o expresie
neajutorată pe față.
Firește că este o chestie voită. Eu știu asta, nu? Mi-a spus cam ce mă
așteptam să știe. Fără să ezite, iară să trădeze vreun semn de minciună.
Matt bea și ultima înghițitură de vin și așază paharul pe blat.
— Altceva?

VP - 42
 Observ înfrângerea care i se citește pe față, este expresia unui om care nu
mai are nicio putere. Matt nu este niciodată neputincios. El este cel care
poate repara orice, care poate rezolva orice problemă, care poate face orice.
Eu clatin din cap.
— Nu știu.
El mă privește insistent, apoi își coboară ochii în pământ și ridică din
umeri.
— Atunci, hai să mergem la culcare.
Îl urmez sus pe scări, spre dormitorul nostru, iar pașii ne sună mai greoi
decât de obicei. Mă gândesc la laptopul ascuns în spațiul nostru de
depozitare. Un laptop al SRIE în casa mea. Unul pe care soțul meu îl folosește
ca să facă schimb de mesaje secrete cu intermediarii lui ruși.
Când intrăm în dormitorul nostru, Matt se îndreaptă spre dressing; eu o
iau în direcția opusă, spre baie. Închid ușa băii și rămân tăcută, singură
pentru prima oară, apoi mă las să alunec pe pardoseală, cu spatele lipit de
ușă. Mă simt secată. Epuizată. Copleșită. Ar trebui să-mi curgă lacrimile.
Emoțiile care s-au acumulat în mine ar trebui să erupă. Dar nu se întâmplă
asta. Stau nemișcată și privesc în gol, simțindu-mi mintea amorțită.
Într-un final, reușesc să mă ridic în picioare. Mă spăl pe dinți și pe față și
ies din baie, pregătită să îi fac loc lui Matt ca să se poată pregăti de culcare.
Însă când ies, nu îl văd. Nici în dressing, nici în pat. Unde e? Ies pe hol și
atunci îl văd. Stă în pragul ușii camerei lui Luke. Îi zăresc doar profilul, însă
nu e nevoie să văd mai mult. Lacrimile îi curg pe obraji.
Această priveliște mă șochează profund. În zece ani de când îl cunosc,
este pentru prima oară când îl văd plângând.
Stăm întinși în pat, în tăcere. Ascult respirația lui Matt, care este regulată,
dar accelerată, și știu că este treaz. Clipesc în întuneric, în timp ce îmi storc
creierii încercând să îmi transform gândurile în fraze coerente. Trebuie să
existe o altă cale. Denunțarea lui nu poate fi singura soluție.
Mă întorc pe o parte, cu fața spre el. Din hol răzbate suficientă lumină de
la lampa de veghe ca să îi pot vedea fața.
— Ți-ai putea da demisia.
El își întoarce capul spre mine.
— Știi că nu pot face asta.
— De ce? Poate ai…
— Probabil mă vor ucide. Mă vor distruge, oricum.
Îi privesc fața cu atenție, ridurile de pe frunte, ochii, care parcă
procesează această sugestie, încercând să trieze consecințele.
El se întoarce cu fața în sus și se uită în tavan.

VP - 43
 — Matt Miller nu există fără SRIE. Dacă îmi vor lua identitatea, unde voi
merge? Cum aș putea trăi?
Mă întorc și eu pe spate și mă uit în tavan.
— Atunci am putea merge la FBI.
La Omar. La prietenul nostru care a vrut să le permită „agenților inactivi”
să iasă la lumină și să furnizeze informații în schimbul imunității.
— Și ce să le spun?
— Să le spui cine ești. Să le furnizezi informații. Să ajungeți la o înțelegere.
Cuvintele mi se par goale chiar în clipa în care le rostesc. Biroul a respins
planul lui Omar, repede și în totalitate. Cine poate spune că vor fi de acord?
— Nu am prea multe informații de oferit. Nu am nimic valoros să dau la
schimb.
— Apelăm la Agenție, atunci. Te-ai putea oferi să fii agent dublu.
— Acum? Ce sincronizare! Două decenii de tăcere, iar acum mă ofer să
lucrez ca agent dublu, când sunt strâns cu ușa. Nu vor crede niciodată că
sunt sincer. Se întoarce cu fața la mine. Și-apoi, mereu am spus că nu voi face
asta. Dacă ar fi vorba doar despre mine, da. Dar nu v-aș pune în pericol pe
tine și pe copii. E prea mare riscul.
Mă doare sufletul.
— Atunci îmi voi da eu demisia. Dacă nu ai fi căsătorit cu un agent CIA…
— Ei știu că n-ai s-o faci. Știu bine care este situația noastră financiară.
Am o senzație ciudată când mă gândesc că rușii cunosc detalii despre
viața noastră, despre vulnerabilitățile noastre. Suntem într-o situație fără
ieșire. Încerc să o ignor, să mă concentrez asupra problemei de față.
— Atunci voi face în așa fel încât să fiu concediată.
— Își vor da seama. Și oricum, ce se va întâmpla apoi? Dacă îmi vor
ordona să te părăsesc?
Ușa de la dormitorul nostru se întredeschide puțin, iar când mă uit, o văd
pe Ella stând acolo, încadrată de lumina de pe hol, ținând strâns la piept
dragonul de pluș.
— Pot dormi cu voi în pat? întreabă ea, trăgându-și nasul.
Ea se uită la Matt pentru un răspuns, însă eu sunt cea care i-l dă.
— Sigur, iubito.
Firește că poate. Doar este bolnavă, nu? Iar eu am fost atât de preocupată
de Matt, încât nu i-am acordat nicio atenție, nu i-am oferit niciun confort.
Ea se cațără în pat, se cuibărește între noi și își trage cearșaful până sub
bărbie, aranjându-l, de asemenea, și sub bărbia dragonului. Apoi în cameră
se așterne din nou tăcerea. Stau cu ochii pironiți în tavan, singură cu
temerile mele. Știu că și Matt face la fel. Cum ar putea dormi vreunul din noi
în acest moment?
VP - 44
 Simt căldura Ellei și îi aud răsuflarea încetinind, devenind mai regulată.
Mă uit la ea, la gurița ei deschisă, la coama de păr mătăsos. Ea se foiește în
somn, oftează încet. Îmi mut din nou privirea la tavan. Nu îmi vine să rostesc
cuvintele, dar o fac.
— Dacă ne-am muta cu toții în Rusia? întreb eu în șoaptă.
— Nu v-aș putea face asta ție și copiilor, răspunde el încet. N-ai să-ți mai
vezi părinții niciodată. Niciunul dintre voi nu vorbiți rusa. Educația de
acolo… oportunitățile… și Caleb. Îngrijirile medicale, intervențiile
chirurgicale… El nu ar avea aceeași viață acolo.
Se așterne din nou tăcerea între noi. Simt cum mi se încețoșează privirea
din cauza lacrimilor, din cauza acestei situații fără ieșire. Cum să nu existe o
altă soluție? Cum este posibil să fie singura noastră opțiune?
— Probabil că vor începe o anchetă, zice el, într-un final. Mă întorc din
nou pe o parte, cu fața la el, și îl privesc peste Ella, care stă întinsă între noi.
Se întoarce și el cu fața la mine. Atunci când vei anunța departamentul de
securitate. Îmi vor urmări mijloacele de comunicare. Nu știu pentru cât timp.
Însă nu vom mai putea sufla o vorbă despre asta. Niciodată, nicicând.
Îmi imaginez cum casa noastră este împânzită de microfoane, cum o
încăpere plină de agenți ascultă fiecare cuvânt pe care îl spunem copiilor
noștri sau unul celuilalt. Cum totul este transcris, cum analiștii, ca mine,
analizează fiecare cuvânt. Pentru cât timp? Săptămâni? Luni, chiar?
— Să nu recunoști niciodată că mi-ai spus, continuă el. Trebuie să le fii
alături copiilor.
Gândul mă poartă la acele ecrane de avertisment din programul „Atena”,
la acordurile de confidențialitate pe care le-am semnat. Conțineau informații
strict secrete, compartimentate. Iar eu le-am divulgat.
— Promite-mi că nu vei recunoaște, spune el, pe un ton imperios.
Simt un nod mare în gât.
— Promit, răspund eu în șoaptă.
Citesc ușurarea pe chipul lui.
— Nici eu nu voi recunoaște, Viv. Jur. Nu ți-aș face niciodată una ca asta.
Matt adoarme. Nu știu cum reușește, pentru că eu nu pot. Privesc cum se
scurg minutele până când simt că nu mai suport. Cobor la parter; casa este
cufundată în întuneric și într-o tăcere de mormânt. Pornesc televizorul, iar
încăperea este inundată de o strălucire albăstruie, pâlpâitoare, și mă opresc
la o emisiune absurdă, cu femei în bikini și bărbați la bustul gol, care beau și
se ceartă. Într-un final, îmi dau seama că nu pot să-i urmăresc și opresc
televizorul. Întunericul revine.
Trebuie să îl denunț. Amândoi știm asta. Este singura variantă, încerc să
îmi imaginez cum voi proceda. Voi vorbi cu cei de la securitate, sau cu Peter,
VP - 45
sau cu Bert, și le voi spune ce am aflat. Mi se pare imposibil. Mi se pare un
act de trădare. Este vorba despre Matt, despre iubirea vieții mele. Și-apoi,
mai sunt și copiii. Încerc să îmi imaginez cum le voi spune că Matt a plecat,
că se află în închisoare, că a mințit, că nu era cine a spus că este. Și-apoi, mai
târziu, când vor afla că eu sunt motivul pentru care el a fost închis, motivul
pentru care ei au crescut fără tată.
Alarma lui Matt sună la ora 6.30. Un minut mai târziu, aud apa de la duș,
ca în fiecare dimineață, ca și când totul ar fi fost doar un vis. Urc la etaj și mă
îmbrac cu costumul meu preferat, taior și pantaloni. Mă machiez și îmi trec
pieptănul prin păr. Matt iese de la duș, cu un prosop înfășurat în jurul taliei,
și mă sărută pe creștet, așa cum face în fiecare dimineață. Eu inspir mirosul
de săpun și îl privesc în oglindă cum se duce la dulap.
— Ella arde, spune el.
Mă apropii de pat și îmi așez mâna pe fruntea ei.
— Așa e.
Mă încearcă un sentiment de vină; nici măcar nu m-am gândit să verific.
— Voi lucra de acasă. Poți să-i lași tu pe gemeni în drum spre muncă?
— Sigur.
Îl privesc în oglindă și mă cuprinde un sentiment tulburător, ca și când,
poate, totul a fost un vis. Cum se poate comporta ca și când totul ar fi
normal, când vieților noastre sunt pe punctul de a fi distruse în mod
ireversibil?
Restul dimineții se desfășoară în haosul nostru obișnuit. Îi îmbrăcăm și îi
hrănim pe gemeni și pe Luke; este rutina noastră, o muncă în echipă.
Realizez că mă uit la el mai mult decât ar trebui, așteptându-mă ca într-una
dintre aceste dăți el să fie o altă persoană, însă nu este. E Matt. Bărbatul pe
care îl iubesc.
O aduc pe Ella jos, o așez pe canapea și o acopăr cu o pătură, apoi îi pun
alături creioanele și cartea de colorat. O sărut de rămas-bun, îl sărut și pe
Luke. Apoi îl iau în brațe pe Caleb, iar Matt, pe Chase, și îi așezăm pe gemeni
în scaunele lor pentru mașină, fără să scoatem un cuvânt. După ce îi legăm,
rămânem stânjeniți pe alee, doar noi doi.
Chiar am s-o fac, nu-i așa? Nu există altă cale. Mi-am dorit să găsim o
soluție, o scăpare. Însă nu există niciuna. Aș vrea să îi spun ceva, însă nu
găsesc cuvintele potrivite.
El îmi zâmbește trist, ca și când mi-ar citi gândurile.
— E în regulă, Viv.
— Nu reușesc să găsesc o altă soluție, spun eu, pe un ton stins. M-am
gândit toată noaptea…
— Știu.
VP - 46
 — Dacă am fi doar tu și cu mine, atunci mutarea – acolo – ar fi o opțiune.
Însă copiii, mai ales Caleb…
— Știu. E în regulă, Viv. Serios.
El ezită, iar eu îmi dau seama că vrea să mai spună ceva. Deschide gura,
apoi o închide.
— Ce e?
— Doar că… El tărăgănează și începe să-și frângă mâinile. Vom avea
probleme financiare, zice el într-un final.
Îi scapă un scâncet înăbușit, iar pe mine mă străbate un fior de groază,
deoarece Matt nu se pierde niciodată cu firea. Mă duc la el, îl cuprind cu
brațele de mijloc și îmi lipesc obrazul de pieptul lui. Îi simt brațele în jurul
meu, acea îmbrățișare care mi-a conferit întotdeauna un sentiment de
siguranță, de confort.
— Îmi pare atât de rău, Viv. Ce-am făcut? Ce le-am făcut copiilor?
Nu știu cum să răspund. N-aș putea deschide gura nici dac-aș vrea.
El se desprinde de mine și inspiră adânc.
— Îmi doresc să nu se fi întâmplat nimic din toate astea. O lacrimă i se
rostogolește pe obraz. Aș vrea să fac să dispară tot ce ai descoperit.
— Și eu la fel, zic în șoaptă.
Privesc cum lacrima își croiește drum până îi ajunge pe bărbie. Ceva îmi
stăruie în minte, ceva ce trebuie să spun, însă nu știu cum. Într-un final,
rostesc cuvintele.
— Ai putea pleca, știi?
Nu mă pot abține să nu mă gândesc cât de ciudat și de trist este că s-a
ajuns aici. Zece ani, patru copii, o viață împreună. Iar acum ne luăm rămas-
bun pe alee?
El mă privește uluit, apoi clatină trist din cap.
— Eu nu mai am nimic.
— Aș înțelege.
El își pune mâinile pe umerii mei.
— Viața mea este aici.
Pare atât de sincer când rostește aceste cuvinte.
— Totuși, dacă te vei răzgândi… măcar cheamă o bonă…
El își lasă brațele să-i cadă, afișând o expresie de animal rănit. Nici măcar
nu sunt sigură de ce am spus aceste cuvinte. Nu e ca și când aș crede cu
adevărat că ar lăsa-o singură pe Ella.
Nu mai știu ce să-i spun. Și chiar dacă aș ști, nu sunt sigură că aș putea
rosti cuvintele fără să nu clachez. Așadar, privesc în altă parte, urc în mașină
și întorc cheia în contact. Motorul pornește din prima. Ca să vezi! Bag
maneta în marșarier și îl văd privindu-mă cum mă îndepărtez, lăsând în
VP - 47
urmă viața pe care o cunosc, cea pe care am construit-o împreună. Abia
atunci încep să plâng.
Un flux constant de mașini trece pe la punctele de control, cele
supravegheate de ofițerii înarmați. Parcările încep să se umple. La sediul
central lucrează mii de angajați. Parcurg pe jos distanța de la cel mai
îndepărtat loc de parcare până la birou ca prin ceață, amorțită, îmi simt
picioarele grele. Ceilalți mă depășesc pe o parte și pe cealaltă a trotuarului
din beton. Privesc peisajul amenajat din dreapta mea, plantele, culorile,
deoarece e mai bine decât să mă gândesc la ce va urma. E mai bine să mă
prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Când trec prin ușile automate și intru în hol, mă izbește aerul cald. Îmi
concentrez atenția asupra steagului american uriaș care atârnă de căpriorii
atriului. Ziua de azi pare de rău augur, o ironie. Sunt pe cale să îl trădez pe
bărbatul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume. Pentru că nu am de ales.
Pentru steagul, pentru țara mea care, de fapt, nu este și a lui.
Agenții de securitate sunt pe poziție, privind, observând, ca de obicei.
Ron, cel pe care îl văd aproape în fiecare dimineață, cel care nu zâmbește
niciodată, nici măcar atunci când îi zâmbesc. Molly, cea care pare
întotdeauna plictisită. Lumea se așază la coadă, așteptând să își scaneze
legitimațiile și să își introducă codul. Mă așez și eu la rând, îmi scot pălăria și
mănușile și îmi netezesc părul. Simt că sunt agitată, ca și când aș face ceva
greșit. Nu are nicio logică. Niciuna.
Îi voi spune mai întâi lui Peter. Asta am hotărât pe drum. Trebuie să-mi
exersez discursul înainte să mă înfățișez în fața celor de la securitate,
deoarece încă nu îmi pot imagina că îl voi rosti. „Am descoperit poza soțului
meu…” Nu știu cum voi reuși s-o fac fără să nu clachez.
Străbat coridorul lung până la departamentul meu – sala securizată
alcătuită din cubicule și birouri, care se află în spatele unei uși grele de seif,
așa cum sunt toate. Altă legitimație, un alt cod. Trec pe lângă Patricia,
secretara, și pe lângă birourile managerilor, printre rândurile de cubicule
până când ajung în spate, la al meu, cel căruia m-am străduit să îi confer un
aer de cămin. Desene colorate; poze cu copiii mei, cu Matt. Viața mea, prinsă
în piuneze.
Mă conectez folosind un set de parole și îmi pregătesc o cană de cafea în
timp ce aștept să se încarce sistemul de autentificare. Computerul este gata
înaintea cafelei; accesez programul „Atena”. Introduc alte parole. Îmi torn
cafeaua în cană, cea pe care am primit-o de la Matt de Ziua Mamei anul
trecut, cea care are imprimată pe ea o poză cu micuții noștri. Este una dintre
acele poze rare în care toți patru se uită la obiectiv, iar trei dintre ei chiar
zâmbesc. Ne-a luat zece minute să facem poza aceasta: eu scoteam sunete
VP - 48
caraghioase, iar Matt sărea și-și flutura brațele în spatele meu. Sunt sigură
că amândoi păream nebuni.
Programul „Atena” se încarcă, iar eu fac clic, trecând prin ecranele de
avertizare, cele pe care le-am desconsiderat prin faptul că i-am spus lui Matt.
Cuvintele lui îmi răsună în minte, neinvitate. „Nu voi spune niciodată. Jur”.
N-o va face, nu-i așa? Alte cuvinte ale lui îmi vin în minte. „Îți sunt credincios
ție”. Îl cred. Sincer.
Accesez computerul lui Iury, cum am făcut-o și ieri. Același fundal
albastru, aceleași bule, aceleași iconițe aliniate pe patru rânduri. Privirea mi
se oprește asupra celei din urmă, „Prieteni”. Departamentul este cufundat în
tăcere. Arunc o privire în jurul meu. Nu e nimeni prin preajmă. Fac dublu
clic, iar fișierul se deschide afișând lista cu cele cinci imagini. Fac clic și o
deschid pe prima. Același individ, cu ochelari rotunzi. Apoi a doua, roșcata.
Privirea îmi zăbovește pe următoarea imagine, a treia, poza lui Matt, însă nu
o deschid. Nu pot. Trec la următoarea, a patra, a unei femei cu piele deschisă
la culoare și păr blond și rar. A cincea înfățișează un tânăr cu păr țepos. O
închid, închid tot fișierul și mă holbez la ecran, la bulele albastre, la iconița
fișierului. „Prieteni”. Sunt toți „agenți inactivi”. Cum e posibil așa ceva?
Privirea îmi rătăcește spre partea de sus a ecranului, în dreapta. Acolo
există două butoane: „Activ” și „Pasiv”. Cel „Pasiv” este subliniat, singurul
modul pe care analiștii au voie să îl folosească, cel care creează o imagine în
oglindă a ecranului-țintei. Acesta nu permite manipularea. Butonul „Activ”
este cel care îmi atrage atenția și nu-mi pot lua ochii de la el.
Aud ceva în spatele meu. Mă întorc și îl văd pe Peter. Încep să tremur, deși
nu avea cum să vadă unde-mi era ațintită privirea, la ce eram concentrată.
Nu are de unde să știe ce gânduri îmi trec prin minte. El aruncă o privire la
ecranul meu, iar eu simt cum mă străbate un val de adrenalină. Fișierul e
chiar acolo. Dar nu este decât un fișier, iar eu n-am aruncat decât o privire.
El se uită la mine.
— Cum se simte fetița ta? mă întreabă el.
— Are febră, dar în rest este bine. Încerc să-mi păstrez vocea cât se poate
de calmă. A rămas Matt cu ea acasă azi.
Matt. Înghit nodul care mi s-a pus în gât.
— Tina a trecut ieri pe-aici, zice el. Vrea să te vadă.
— De ce? întreb eu, repede.
Tina este șefa Centrului de Contraspionaj. Tina cea aprigă, dură, care nu
acceptă prostiile.
Pe fața lui Peter se citește nedumerirea.
— Știe că am spart laptopul. Vrea să știe ce-am descoperit.
— Dar n-am avut timp să…
VP - 49
 — I-am spus. Nu-ți face griji. Am amânat ședința pe mâine-dimineață. Nu
vrea decât să știe dacă ai descoperit ceva promițător.
— Dar…
— Nu va dura mai mult de zece minute. Mai caută și azi. Sunt sigur că vei
descoperi ceva.
„Cum ar fi pozele a cinci «agenți inactivi»? Dintre care unul este soțul
meu”.
— Bine.
El ezită.
— Ai nevoie de ajutor? Pot să arunc și eu o privire.
— Nu, răspund eu, din nou prea repede, prea înverșunat. Nu, nu-ți face
griji. Ai destule pe cap. Voi găsi ceva pentru ea.
Peter încuviințează, însă expresia de pe fața lui este ciudată, nesigură.
Ezită.
— Ești bine, Vivian?
Eu mă uit la el și clipesc și știu ce trebuie să spun. Trebuie să fac asta. Nu
am de ales.
— Trebuie să-ți spun ceva. Între patru ochi.
Simt un val de greață atunci când rostesc aceste cuvinte. Dar trebuie să
mărturisesc totul înainte să mă pierd cu firea.
— Dă-mi zece minute. Te chem eu când termin.
Eu încuviințez și îl urmăresc cu privirea în timp ce el se întoarce în biroul
lui. Am pus totul în mișcare. Zece minute. Peste zece minute, viața mea se va
schimba. Totul va fi diferit. Viața mea, așa cum este ea acum, se va sfârși.
Mă întorc la ecran, la fișierul „Prieteni”. Privesc în altă parte, pentru că
trebuie s-o fac. Privesc spre peretele îndepărtat, dincolo de pozele cu familia
mea, căci, dacă mă voi uita la ei în acest moment, s-ar putea să clachez.
Privirea mi se oprește asupra unui grafic care zace acolo, ignorat, de ani
buni. Ne-a fost distribuit în timpul unui curs de pregătire despre rigoarea
analitică. Acum îl privesc cu atenție, pentru prima oară în toți acești ani, ca
să-mi pot lua gândul de la realitate. „Luați în considerare implicațiile de
ordin doi și trei… Gândiți-vă la consecințe nedorite…”
Îmi vin în minte cuvintele pe care mi le-a spus el azi-dimineață, pe alee.
„Vom avea probleme financiare”. Vom pierde salariul lui. Măcar lucrul acesta
l-am luat deja în considerare. Cu siguranță va trebui să îi retrag de la școală
pe cei trei copii mai mici, va trebui să angajez o bonă, cineva care lucrează la
un preț derizoriu, și voi fi nevoită să-mi înving teama de a lăsa un străin să-
mi supravegheze copiii, să îi plimbe cu mașina.
Pentru prima oară însă îmi trece prin minte că îmi voi pierde și eu slujba.
Tina nu va fi niciodată de acord să mă lase să rămân, să îmi păstrez dreptul
VP - 50
de acces, știind că sunt căsătorită cu un spion rus. Una este să pierdem
salariul lui Matt. Dar cum vom supraviețui dacă îl vom pierde și pe al meu?
Dumnezeule! Vom pierde asigurarea mea de sănătate. Cum va primi
Caleb îngrijirile de care are nevoie?
Mi-l imaginez pe Matt clacând. „Ce se va întâmpla cu copiii?” Brusc,
viitorul îmi apare dinaintea ochilor. Totul se va transforma într-un spectacol
media. Copiii mei, fără tată, fără bani, privați de tot ceea ce știu. Notorietatea
care îi va urmări mereu. Rușinea, suspiciunea, pentru că, la urma urmei, sunt
sânge din sângele lui. Copiii unui trădător.
Împietresc de frică. Nimic din toate astea nu ar fi trebuit să se întâmple.
Dacă nu aș fi dat peste acea fotografie, dacă nu aș fi inventat algoritmul acela
nenorocit, dacă nu m-aș fi străduit să intru în laptopul lui Iury, nu aș fi aflat
despre Matt. Nimeni n-ar mai trebui să știe. Cuvintele lui îmi răsună în
minte: „Dacă nu ai fi atât de bună la ceea ce faci”.
Mă uit din nou la butoanele din partea de sus a ecranului. „Activ”. „Pasiv”.
Nu pot face asta, nu? Însă îndrept cursorul într-acolo, până când săgeata se
oprește în dreptul butonului „Activ”. Fac clic, iar marginile ecranului se
transformă din roșu în verde. Sentimentul de vină amenință să mă
copleșească. Mă gândesc la prima mea zi de lucru, când am ridicat mâna și
am depus jurământul.
„… să sprijin și să apăr Constituția Statelor Unite împotriva tuturor
dușmanilor, din țară și din afara ei…”
Însă Matt nu este dușman. Nu este un tip rău. Este o persoană bună,
decentă, cineva de care s-a profitat când era copil, victima unor
circumstanțe independente de voința lui. Nu a greșit cu nimic, nu a adus
niciun prejudiciu țării noastre. Știu că n-ar face asta.
Mut cursorul pe fișier. Fac clic dreapta și mișc săgeata spre comanda
„Ștergere”. Zăbovesc puțin, deoarece îmi tremură mâna.
Timp. Am nevoie de mai mult timp. Timp să gândesc, timp să înțeleg, timp
să găsesc o soluție. Trebuie să existe o soluție, o scăpare. O cale prin care
lucrurile să revină la normal, așa cum au fost înainte. Închid ochii și mă văd
în fața altarului, alături de Matt, privindu-l în ochi, rostind jurămintele.
„… la bine și la rău…”
I-am promis să-i fiu loială tot restul vieții. Apoi îi aud vocea, cu o seară
înainte. „Nu voi spune niciodată, Viv. Îți jur. Nu ți-aș face niciodată una ca
asta”. N-ar face-o, nu-i așa? Dar iată-mă pregătită să îi fac eu exact acest
lucru.
Imagini cu micuții noștri mi se perindă în minte, le văd fețele, atât de
inocente, atât de fericite. Toată povestea asta îi va distruge.

VP - 51
 Apoi îmi apare o altă amintire din ziua nunții noastre, primul nostru dans,
cuvintele pe care Matt mi le-a șoptit la ureche, cele care, în toți acești ani, nu
au avut nicio noimă și pe care, acum, le înțeleg perfect.
Când deschid ochii, privirea îmi cade direct pe cuvântul „Ștergere”. Este
subliniat, iar cursorul zăbovește pe el. Alte cuvinte îmi inundă mintea, iar eu
nici nu mai știu dacă sunt ale lui, sau ale mele, sau dacă mai au vreo
importanță. „Mi-aș dori să nu se fi întâmplat nimic din toate astea. Mi-aș dori
să pot face totul să dispară”.
Apoi fac clic.

CAPITOLUL 6

Fișierul a dispărut.
Îmi țin respirația și privesc ecranul, așteptând să se mai întâmple ceva.
Dar nu se întâmplă nimic. Fișierul a dispărut pur și simplu, ca și când nici n-
ar fi existat. Exact ce mi-am dorit, nu?
Încep să respir din nou sacadat. Mut cursorul spre butonul din partea de
sus a ecranului. „Pasiv”. Fac clic, iar marginile devin roșii.
Fișierul tot nu apare.
Continui să mă holbez la locul unde ar trebui să fie acesta, unde a fost
acum câteva secunde. Aceleași bule albastre în fundal, o iconiță în minus în
ultimul rând. Aud un telefon sunând câteva rânduri mai încolo, pe cineva
scriind la tastatură în apropiere; cuvintele rostite de un crainic, pe un canal
de știri, care răsună dintr-unul dintre televizoarele suspendate de tavan.
Doamne, ce-am făcut? Mă cuprinde panica. Am șters fișierele din laptopul
unei ținte. Faptul că am trecut pe modul „Activ” și am pătruns pe teritoriul
operațional ar fi suficient să-mi aducă concedierea. Ce-o fi fost în capul meu?
Îmi îndrept privirea spre colțul stâng, de sus, la iconița familiară, simbolul
pentru „coșul de gunoi”. E acolo, nu-i așa? Nu am scăpat de el, nu de tot. Fac
dublu clic pe iconiță și îl găsesc. „Prieteni”. Fișierul.
Mă uit din nou la butoane. „Activ”. „Pasiv”. Aș putea repara problema, ca
și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau l-aș putea șterge de tot, terminând
ceea ce am început. Oricum ar fi, trebuie să fac ceva. Nu poate rămâne acolo,
pur și simplu.
Să-l șterg de tot. Asta vreau să fac, asta trebuie să fac. Există un motiv
pentru care am făcut-o încă de la bun început: ca să-l protejez pe Matt, să-mi
protejez familia. Arunc o privire peste umăr; nu văd pe nimeni. Fac clic pe

VP - 52
butonul „Activ”, mut cursorul, fac clic pe „Ștergere” și trec pe modulul
„Pasiv” o clipă mai târziu.
Fișierul a dispărut. Mă holbez la coșul gol și-mi storc creierii, încercând
să-mi amintesc ce știu despre ștergerea fișierelor. Acesta mai există încă pe
undeva. Programul de recuperare a datelor l-ar putea găsi. Trebuie să îl
înlocuiesc cu altceva. Cum ar fi…
Aud un „ding” și o căsuță albă apare în mijlocul ecranului. Mă cuprinde
teama. Asta e, un semn că am fost prinsă, descoperită, însă văd fața lui Peter
în căsuță și cuvintele pe care mi le scrie: „Vino la mine”.
Mi se înmoaie genunchii. E doar Peter. Am uitat că i-am cerut să vorbim.
Închid căsuța și îmi blochez computerul, cu mâinile tremurânde. Apoi o iau
înspre biroul lui.
Ce-o să-i spun? Derulez în minte ultima conversație. „Trebuie să-ți spun
ceva. Între patru ochi”. Oh, e grav. Ce Dumnezeu îi voi spune?
Ușa biroului său este întredeschisă. Îl văd stând în fața computerului, cu
spatele la mine. Bat repede la ușă, iar el își întoarce scaunul cu fața la mine.
— Intră.
Deschid ușa. Biroul lui e mic – toate sunt așa –, cuprinde doar biroul,
simplu și cenușiu ca al meu, și o măsuță rotundă, încărcată de vrafuri de
documente. Mă așez pe scaunul de lângă aceasta.
El își încrucișează gleznele și mă privește peste ochelari. Îmi dau seama
că așteaptă ca eu să încep să vorbesc. Îmi simt gura uscată. Nu ar fi trebuit să
mă gândesc ce să-i spun înainte să vin la el? Ce le spun angajații șefilor lor
atunci când vorbesc între patru ochi?
— Ce se întâmplă? mă întreabă el într-un final.
Simt gustul cuvintelor pe care ar trebui să le rostesc, acele cuvinte care
m-au bântuit toată dimineața. „Am găsit o poză a soțului meu”. Însă e prea
târziu pentru ele acum, chiar dacă aș reuși să le rostesc cu chiu, cu vai.
Mă uit la hărțile care acoperă pereții. Sunt hărți mari ale Rusiei. Hărți
politice, hărți rutiere, hărți topografice. Privirea îmi zăbovește pe cea mai
mare, cu conturul țării. Mă concentrez asupra limbii de pământ dintre
Ucraina și Kazahstan. Volgograd.
— Am o problemă de familie, răspund eu.
Abia reușesc să citesc literele de pe hartă. Nu știu ce vreau să spun cu
asta. Nu am niciun plan.
El expiră încet.
— Of, Vivian. Când mă uit la el observ că ochii îi sunt plini de îngrijorare
și compătimire. Te înțeleg.
Am nevoie de un minut ca să înregistrez ce spune și, când o fac, mă
cuprinde un sentiment de vină. Privesc dincolo de el, la fotografiile înrămate
VP - 53
de pe biroul lui. Toate sunt ale aceleiași femei. O fotografie îngălbenită cu ea
într-o rochie albă din dantelă. Un instantaneu cu ea deschizând un cadou. E
îmbrăcată într-un pulover pufos, are părul tapat, iar pe față i se citește
încântarea. Una mai recentă, cu ea alături de Peter, cu munți în fundal,
amândoi părând relaxați, fericiți.
Înghit și mă uit la Peter.
— Cum se simte Katherine?
El privește în altă parte. Katherine suferă de cancer la sân, stadiul trei,
diagnosticat anul trecut. Îmi amintesc ziua în care el ne-a dat vestea. Era în
timpul unei ședințe. Tăceam în timp ce îl priveam uluiți pe Peter, pe
neclintitul Peter, cum clachează și plânge.
La scurt timp după aceea, ea a fost acceptată într-un program de testare
clinică a unor noi tratamente. Deși Peter nu prea vorbea despre asta, ea
părea că se luptă cu boala. Apoi, în urmă cu vreo câteva săptămâni, a lipsit
de la muncă – complet atipic pentru el –, iar când a revenit, în cele din urmă,
palid și obosit, ne-a spus că ea nu mai era în program. Nu a plâns de data
asta, doar tăcerea a persistat. Știam cu toții ce însemna. Tratamentul nu
funcționa. Katherine se afla la capătul drumului. Era doar o chestiune de
timp.
— E o luptătoare, răspunde el, însă privirea din ochii lui spune că este o
luptă pe care ea n-o poate câștiga. El strânge tare din dinți: La fel ca băiețelul
tău.
Sunt nedumerită o clipă, apoi mă dezmeticesc. Știe că, ieri, Caleb a avut
programare la cardiolog. Probabil că presupune că există un regres. Ar
trebui să-l lămuresc, dar n-o fac. Îmi cobor privirea și încuviințez, simțind că
mi se face greață.
— Dacă te pot ajuta cu ceva… zice el.
— Mulțumesc.
După un moment de tăcere stânjenitoare, el vorbește.
— Ce-ar fi să pleci acasă? Să te ocupi de problemă.
Eu îmi ridic privirea.
— Nu pot. Nu am zile de concediu…
— Câți ani ai lucrat peste program, fără să emiți nicio pretenție?
Eu schițez un zâmbet.
— Mulți.
— Ia-ți liber azi.
Sunt pe punctul de a refuza, apoi ezit. De ce îmi fac griji? Că îmi voi pierde
slujba din cauza asta? Că nu voi trece testul la poligraf din cauza asta? Simt
cum încep să mă relaxez puțin. Exact de asta am nevoie. Să plec de-aici, să-
mi limpezesc mintea, să încerc să mă gândesc ce voi face în continuare.
VP - 54
 — Mulțumesc, Peter.
— Mă voi ruga pentru tine, zice el încet în timp ce eu mă ridic să plec. El
mă privește insistent: Ca să ai putere.
Mă întorc la biroul meu. Helen și Raf și-au adus scaunele pe culoar, în
apropiere, și sunt adânciți în conversație. Nu mai pot face nimic în privința
fișierului fără ca ei să nu vadă.
Mâine. Mă voi ocupa mâine de el.
Ezit o clipă, apoi mă deconectez de la computer și îmi iau geanta și haina.
Zăbovesc, privind ecranul, așteptând ca acesta să se înnegrească. În timp ce
aștept, privirea îmi rătăcește spre colțul biroului meu, la fotografia cu Matt
și cu mine din ziua nunții noastre, și simt cum mă cuprinde o senzație
ciudată, sentimentul că am reușit să mă feresc de glonț, dar, cumva, în mod
inexplicabil, sângerez.
•
La șase luni după ce ne-am cunoscut, urma în sfârșit să aflu de unde se
trăgea Matt. Urma să îi cunosc părinții, să văd casa în care crescuse, liceul
unde învățase. Urma să îi cunosc prietenii din copilărie. Obținusem o
săptămână de concediu. Matt a rezervat biletele, cel puțin așa îmi spusese.
Eram atât de nerăbdătoare în privința plecării noastre, încât abia reușeam
să mă abțin.
El tocmai îi cunoscuse pe părinții mei; petrecuserăm cu toții Crăciunul în
Charlottesville și totul decursese mai bine decât sperasem. Părinții mei îl
adorau. Iar eu îl iubeam și mai mult, văzându-l cum se comporta cu ei. Nu
aveam nicio îndoială că voiam să mă căsătoresc cu el. Logodna însă părea în
continuare îndepărtată. Nici măcar nu îi cunoscusem părinții, iar eu nu
concepeam să mă logodesc cu cineva fără să-i cunosc părinții. Nu mi se
părea potrivit. I-am spus și lui acest lucru. Cel puțin, credeam că i-am spus.
Eram la aeroport, într-o zi geroasă de ianuarie. Eu purtam o ținută pe
care mă chinuisem ore în șir să o compun, pantaloni și jerseu. Era o ținută
drăguță, dar conservatoare, aleasă ca să fac impresie bună în fața viitorilor
mei socri, speram eu. Stăteam la coada șerpuitoare de la securitate, trăgând
geamantanele negre după noi. Matt era tăcut. Părea agitat, ceea ce mă făcea
și pe mine să mă simt agitată, deoarece ultimul lucru pe care mi-l doream
era ca el să își facă griji în privința întâlnirii dintre mine și părinții lui, să se
răzgândească în privința noastră.
Când ne-am apropiat de linia din față, mi-am dat seama că biletul meu de
îmbarcare, cel pe care Matt îl listase înainte să plecăm, era încă la el.
— Oh! am făcut eu. Îmi dai biletul de îmbarcare?
El mi-a întins o foaie de hârtie împăturită, fără să-și ia ochii de la mine și
cu o față inexpresivă.
VP - 55
 Privirea lui m-a neliniștit și mai mult.
— Mersi, am spus.
Într-un final, mi-am luat privirea de la el și m-am uitat la bilet ca să mă
asigur că mi-l înmânase pe al meu, nu pe al lui, având în vedere că mi-l
dăduse fără să verifice. Mi-am văzut numele, Vivian Grey, și trei litere, mari
și îngroșate, care nu ar fi trebuit să fie acolo. „HNL”.
Nu era codul aeroportului din Seattle, asta știam sigur. M-am holbat la
litere, încercând să le localizez, încercând să le înțeleg.
— Honolulu, a spus Matt, iar eu am simțit cum mă cuprinde cu brațele de
talie.
— Poftim?
M-am întors cu fața la el.
Zâmbea.
— Maui, de fapt. Vom avea un zbor de legătură atunci când vom ajunge
acolo.
— Maui?
El m-a împins cu blândețe în față. Eu am clipit, m-am uitat și am văzut că
venise rândul meu să fiu controlată. Agentul TSA mi-a aruncat o privire
enervată. I-am întins biletul de avion și am început să scotocesc după
carnetul de conducere, roșie ca racul la față și extrem de nedumerită.
Agentul a ștampilat biletul, iar eu am trecut mai departe spre banda rulantă.
Mi-am scos încălțămintea. Matt m-a urmat și mi-a așezat geamantanul pe
bandă, apoi pe al lui. Am simțit cum mă cuprinde din nou cu brațele, lipindu-
și obrazul de al meu.
— Ce părere ai? a zis el.
I-am simțit răsuflarea fierbinte în ureche și bucuria din voce.
Ce părere aveam? Eu voiam să merg în Seattle. Voiam să-i cunosc părinții,
să văd locul unde se născuse.
— Și familia ta?
Am trecut prin detectorul de metal. El a făcut la fel și am rămas alături în
timp ce geamantanul meu se rostogolea pe bandă.
— Nu puteam să te las să-ți irosești tot concediul în Seattle, a zis el.
Ce mai puteam spune? Că aș fi preferat să merg în Seattle? Cât de
nerecunoscătoare aș fi fost? Tocmai îmi făcuse cadou o excursie în Maui.
Maui, renunțând să își petreacă timpul cu familia lui.
Totuși, nu știa cât de important era pentru mine să-i cunosc familia? Că
acum trebuia să amânăm câteva luni vizita în Seattle până când mai
acumulam zile de concediu?
A așezat geamantanele pe jos.

VP - 56
 — Ți-am pregătit eu geamantanul, mi-a zis el. I-a tras mânerul și l-a rotit
spre mine. Ți-am pus doar haine subțiri și multe costume de baie. Mi-a
zâmbit, apoi m-a tras aproape de el, până când buzele ni s-au unit. Deși eu
sper să petrecem cât mai mult timp fără ele.
Privirea lui era jucăușă.
— Nu știu ce să spun, am zis într-un final, deși mă întrebam: „E prea
târziu să schimbăm biletele?”
Zâmbetul i-a dispărut de pe față și și-a lăsat brațele să cadă.
— Oh, a făcut el.
Doar o silabă. Apoi am fost copleșită de un sentiment de vină. Uite ce
făcuse el pentru mine!
— Doar că… Abia așteptam să îți cunosc părinții.
Matt părea complet demoralizat.
— Îmi pare rău. Sincer. Am crezut că… Am crezut… El a scuturat scurt din
cap. Să mergem! Hai să vedem dacă putem schimba biletele…
L-am apucat de mână.
— Stai!
Nici măcar nu știam de ce l-am oprit, ce voiam să-i spun. Știam doar că nu
îmi plăcea expresia de pe fața lui, nu îmi plăcea felul în care îl făcusem să se
simtă.
— Nu, ai dreptate. Nu ar fi trebuit să fac asta. Doar că mi-am dorit ca totul
să fie perfect atunci când te voi cere…
S-a oprit brusc și s-a înroșit.
„Când te voi cere în căsătorie”. Aproape că auzeam cuvintele. Eram sigură
că asta va urma. Am simțit că îmi stă inima în loc. Mă holbam la el. Pe față i
se citea panica, iar obrajii îi erau mai roșii ca niciodată.
Dumnezeule, avea de gând să mă ceară în căsătorie. Mergeam în Hawaii
pentru că plănuise propunerea perfectă. O plajă, un loc exotic. Nu mi-aș fi
dorit nimic altceva. Și, cu toate astea, stricasem totul.
— Cere-mă, am spus iară să mă gândesc prea mult.
Călătoria ar fi fost dureros de stânjenitoare dacă n-ar fi făcut asta. Singura
cale de a salva călătoria era să îi schimb cursul. Să rezolvăm această
problemă.
— Poftim? a zis el în șoaptă.
— Cere-mă, am repetat eu, mai încrezătoare.
— Aici?
Lui nu îi venea să creadă.
Eu mă uitam la bărbatul pe care urma să-l iau de soț, pe care îl iubeam cu
toată ființa. Ce importanță avea unde ne logodeam? Am încuviințat.

VP - 57
 Stânjeneala de pe față i-a dispărut lăsând loc unui zâmbet timid, o
expresie de uimire, de încântare, iar eu am știut că luasem decizia corectă.
Puteam salva situația.
El mi-a luat cealaltă mână.
— Vivian, te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta. Mă faci mai fericit
decât am crezut că este posibil, mai fericit decât merit.
Lacrimile mi-au țâșnit din ochi. Acesta era viitorul meu, bărbatul alături
de care urma să-mi petrec restul vieții.
— Nu-mi doresc decât să-mi petrec restul vieții alături de tine.
Apoi a băgat o mână în buzunar și a scos un inel. Doar inelul, fără cutie;
trebuie să îl fi pus în tavă la detectorul de metale împreună cu portmoneul și
cu cheile lui, iar eu nici măcar nu am observat. S-a lăsat într-un genunchi și
mi l-a oferit, cu o expresie atât de plină de speranță, atât de vulnerabilă.
— Vrei să fii soția mea?
— Bineînțeles, am răspuns eu în șoaptă și i-am citit pe față ușurarea și
fericirea atunci când mi l-a pus pe deget.
În jurul nostru au izbucnit ropote de aplauze dintr-o mulțime pe care nici
măcar nu o observasem. Eu râdeam, chicoteam. L-am îmbrățișat pe Matt, l-
am sărutat, chiar acolo, în mijlocul aeroportului. M-am uitat la inelul de pe
deget, al cărui diamant strălucea în lumina fluorescentă. În acel moment nu
îmi păsa deloc că nu cunoșteam nici măcar un crâmpei din trecutul lui,
deoarece doar viitorul conta.
•
Parchez mașina în garaj, iar în mintea mea e un haos complet. Am făcut ce
trebuia, nu? Adică, a fost o chestie de moment. Mâine va trebui să îl șterg, să
scap de fișier pentru totdeauna. Însă am procedat bine făcându-l să dispară,
astfel încât viața noastră să nu fie afectată.
Doar că mă încearcă sentimentul copleșitor că ar fi trebuit să cântăresc
lucrurile mai bine înainte să acționez. Că ar trebui să mă gândesc la
consecințe, măcar acum. Mintea mea refuză însă. E ca și când aș ști că nu aș
face față la ce aș putea descoperi.
Intru în casă și îl văd pe Matt prin cadranul ușii de la bucătărie. El se uită
în direcția mea, ștergându-și mâinile cu prosopul de bucătărie. Pare calm,
deosebit de calm. Nu ca cineva care ar bănui că tocmai a fost denunțat.
Atmosfera din casă pare normală. Televizorul se aude în camera de zi – este
emisiunea despre animalele de pluș care prind viață.
— Ai venit acasă mai devreme, zice el.
Ne înțeleseserăm să păstrăm aparențele, ca și când totul ar fi normal, nu?
Pentru siguranța mea. Probabil el cred că cineva ne ascultă în acest moment,

VP - 58
poate chiar ne privește. Îmi dau haina jos și o agăț în cuierul de lângă ușă.
Îmi las geanta să cadă pe jos, lângă el. Apoi mă duc la Matt.
— N-am putut s-o fac, zic eu cu blândețe în glas.
El se oprește din manevrat prosopul de bucătărie. După o clipă, vorbește:
— Ce vrei să spui?
— N-am putut s-o fac. Nu te-am putut denunța.
El împăturește prosopul și îl pune pe blat.
— Viv, am vorbit despre asta. Trebuie s-o faci.
Eu clatin din cap.
— Ba nu trebuie. Am scăpat de el.
El mă privește cu o așa intensitate, simt cum mă străbate un fior.
— De ce ai scăpat?
— De… chestia… care te leagă de toată povestea asta.
— Ce-ai făcut?
— Am șters totul.
În vocea mea se simte panica. Și totuși n-am făcut-o. Oricum, nu încă.
Oare chiar pot face să dispară totul?
Privirea lui mă arde.
— Ce-ai făcut, Viv?
Ce-am făcut? Dumnezeule!
El își trece o mână prin păr, apoi își acoperă gura.
— Trebuia să mă denunți, zice el încet.
— Nu am putut, spun eu la fel de încet.
Acesta este adevărul, nu? Știam în adâncul sufletului că am făcut un lucru
bun. Singurul lucru pe care îl puteam face.
El clatină din cap.
— Astfel de lucruri nu dispar pur și simplu. Matt se apropie de mine. Se
va afla, în cele din urmă. Își vor da seama ce-ai făcut.
Am senzația că cineva îmi strânge inima. Nu trebuie să afle. Nimeni nu
poate afla vreodată.
— Eu aveam nevoie ca tu să fii aici pentru copii, zice el.
— Am făcut asta pentru copii, ripostez eu.
Cum îndrăznește să se comporte ca și când nu m-aș gândi la copii. Familia
noastră era singurul lucru la care mă gândeam.
— Și-acum ce vom face? Ce se va întâmpla cu copiii atunci când vom fi
amândoi acuzați că suntem spioni ai Rusiei?
Simt că rămân fără aer. Întind o mână spre perete, ca să nu-mi pierd
echilibrul. Spion al Rusiei. Spionaj. Asta am făcut?

VP - 59
 Ce se va întâmpla cu copiii? Vor fi trimiși în Rusia? Într-o țară pe care ei
nu o cunosc, unde se vorbește o limbă pe care ei nu o știu? Toate visurile lor
vor fi distruse?
Groaza devine mistuitoare și sunt furioasă, supărată pe el în același timp,
iar asta îmi dă putere să vorbesc.
— Dacă te voi denunța, ce se va întâmpla cu copiii? Ce se va întâmpla cu
noi?
— E mai bine decât…
Mai fac un pas în față.
— Vom pierde salariul tău. Eu voi fi concediată și îl vom pierde și pe al
meu. Ne vom pierde asigurarea de sănătate, casa.
El pare șocat și pălește la față. Iar mie îmi place. Îmi place să îl văd în
halul ăsta, la fel de disperat și de neajutorat ca mine.
— Vor fi mereu stigmatizați ca fiind copiii unui spion rus. Cum crezi că s-
ar simți?
El își trece din nou mâna prin păr. Pare atât de nesigur. Este atât de
diferit de Matt cel pe care îl cunosc eu, cel care este de neclintit, care este
calm și stăpân pe sine.
— Să nu îndrăznești să mă învinuiești pe mine pentru asta, adaug eu.
Par agresivă, sunt agresivă, dar în străfundul meu sunt îngrozită.
Cuvintele lui îmi răsună în minte. „Eu aveam nevoie ca tu să fii aici pentru
copii”. „Aveam nevoie”, timpul trecut. Nu voiam să îi las fără tată, dar dacă
făcusem ceva mult mai grav?
Am ascuns dovezile în mod intenționat. Conspirație, spionaj – toate vor
ieși la suprafață. Dacă voi merge la închisoare pentru asta?
— Ai dreptate, zice el.
Eu clipesc și încerc să mă concentrez. El încuviințează. Pe față i se citesc
din nou încrederea și determinarea, ca și când ar ști ce are de făcut.
— Este doar vina mea. Trebuie să rezolv problema.
Sunt exact cuvintele pe care vreau să le aud. „Da, rezolv-o. Scoate-ne din
rahatul acesta”. Simt cum umerii încep să mi se mai relaxeze. El a aruncat un
colac de salvare, tocmai când înecul părea inevitabil. Iar eu mă întind deja
spre el, îl apuc.
Matt își coboară vocea și se apleacă în față, până când fețele noastre ajung
la același nivel.
— Dar ca să pot face asta, trebuie să-mi spui tot. Ce ai descoperit, mai
exact. Și cum ai șters totul.

VP - 60
 CAPITOLUL 7

Eu mă holbez la el. Îmi cere să îi divulg informații secrete. Să devin acea

persoană pe care am vânat-o de-a lungul carierei mele. El știe asta. „Te
manipulează”, mă avertizează vocea interioară.
Totuși, Matt nu pare că vrea să mă manipuleze. Pare atât de sincer, atât
de disperat. Încearcă să găsească o soluție ca să ne salveze. Eu nu sunt în
stare să fac asta în acest moment. Și are logică, de fapt. Trebuie să-i spun
ceea ce știu. Altminteri cum ar putea acționa?
Am depășit deja niște limite pe care nu ar fi trebuit să le depășesc. I-am
spus că i-am descoperit identitatea. Am șters fișierul. Dar asta? Să îi spun
exact ce am descoperit, ce am făcut mai exact? Asta ar însemna să divulg
informații despre „Atena”, unul dintre cele mai sensibile programe ale
Agenției. Informații pe care am jurat să le protejez. Abia reușesc să înghit
din cauza nodului care mi s-a pus în gât.
Trebuie să mă gândesc. Trebuie să înțeleg dacă toate acestea au vreun
sens. Trec pe lângă el, fără să rostesc un cuvânt, și intru în camera de zi,
unde se află Ella, înfofolită în pătură, și uitându-se la televizor. Îi zâmbesc.
— Cum te simți, iubito?
Ea își ridică privirea și îmi oferă o grimasă care se transformă repede
într-o expresie ce mimează boala.
— Sunt bolnavă, mami.
Săptămâna trecută abia m-aș fi abținut să nu râd văzând-o cum se
preface. Acum mă străbat fiorii. Pentru că este o minciună, nu? Ceva la care
tatăl ei se pricepe atât de bine.
Eu continui să zâmbesc.
— Îmi pare rău că nu te simți bine, zic eu.
O privesc o clipă, o privesc cum își îndreaptă atenția spre ecranul
televizorului. Încerc să-mi pun gândurile într-o oarecare ordine. Apoi îmi
ridic capul și întâlnesc privirea lui Matt. Vorbesc cu Ella fără să-mi iau
privirea de la el.
— Tati și cu mine ieșim afară ca să stăm de vorbă.
— Bine, zice ea în șoaptă, atentă la emisiune.
Ies pe ușă, lăsând-o deschisă. Matt mă urmează și închide ușa în urma
noastră. Aerul rece mă pălește ca o palmă. Ar fi trebuit să-mi iau haina. Mă
așez pe veranda din față și mă cuprind cu brațele, ca să mă încălzesc.
— Vrei să-ți aduc haina? mă întreabă Matt.
— Nu.

VP - 61
 El se așază lângă mine, atât de aproape, încât ne atingem. Îi simt căldura,
presiunea genunchiului său lipit de al meu. El privește în față.
— Știu că-ți cer mult. Dar trebuie să știu mai multe informații ca să pot
rezolva problema.
Manipulare. Așa o fi, oare? Nu știu din ce motiv, îmi aduc aminte de ziua
logodnei noastre. De acel moment din aeroport, de noi doi. De mulțimea din
jurul nostru, împrăștiindu-se, de zâmbetele de pe fețe. De zâmbetul de pe
fața mea. De inelul acela, care strălucea în lumină, atât de nou, de curat, de
perfect.
Apoi am realizat că m-am logodit fără să-i cunosc părinții. Un lucru atât
de important pentru mine. Îi spusesem asta, nu? Simțeam cum îmi dispărea
zâmbetul de pe buze. Simțeam brațul lui care îmi cuprindea umerii în timp
ce mă îndruma prin aeroport, înspre poarta de îmbarcare. Eram logodiți, ne
duceam în Hawaii, exact cum își dorea el.
În același timp, el plănuise cererea în căsătorie perfectă. În Hawaii.
Plănuise să fie o surpriză. Mi-am ridicat privirea spre el și am văzut
sinceritatea, fericirea și încântarea de pe fața lui și i-am zâmbit. Eram
absurdă. Și ce dacă făcuse o greșeală? Nici măcar nu eram pe de-a-ntregul
sigură că îi pomenisem că voiam să-i cunosc părinții înainte să ne logodim.
Poate nu îi spusesem.
Însă îndoiala nu a dispărut niciodată complet. Pe tot parcursul zilelor
petrecute pe plajă, sau în drumețiile spre cascade, sau la cinele romantice, la
lumina lumânării, acest gând stătea pitit undeva, într-un colț al minții mele.
Mă logodisem într-un aeroport, în fața unor străini, fără să îi fi cunoscut
părinții. Nu asta mi-am dorit. „Dar l-ai încurajat să te ceară, atunci și acolo”,
mi-am spus.
Apoi a venit și ultima noastră dimineață acolo. Stăteam în balconul mic,
cu ceștile de cafea în față, privind unduirea palmierilor și simțind briza
călduță.
— Știu că ți-ai dorit să-mi cunoști mai întâi părinții, a spus el din senin.
M-am uitat la el, surprinsă. Deci, îi spusesem. El știuse.
— Sunt eu, Viv. Indiferent cine ar fi părinții mei. M-a privit cu atâta
intensitate, încât m-a luat prin surprindere. Trecutul e trecut.
„Îi este rușine de părinții lui, am conștientizat eu. Își face griji despre ce
voi crede despre ei. Ce voi crede despre el după ce îi voi cunoaște pe ei”. Mă
uit la inelul de pe deget. „Și totuși. Cum rămânea cu ce-mi doream eu?”
— Am greșit, a spus Matt. M-am uitat din nou la el și i-am citit sinceritatea
din privire. Regretul. Un regret atât de mare. Îmi pare rău.
Îmi doream ca îndoiala să dispară. Chiar îmi doream asta. A greșit. A
recunoscut, și-a cerut scuze. Însă eu nu am putut niciodată să trec peste asta.
VP - 62
Peste faptul că a știut că îmi doream să-i cunosc mai întâi părinții, dar m-a
cerut totuși în căsătorie. Mă simțeam manipulată.
Dar acum, când mă uit la inel, la diamantul care nu mai strălucește atât de
tare, pe o mână care este mult mai îmbătrânită, nu mă mai simt așa. Simt că
a fost sincer.
Dacă acei oameni nu erau părinții lui adevărați, nu era mai corect să nu-i
cunosc înainte de logodnă? Ei m-ar fi ajutat să-mi fac o părere despre el, să-
mi dau seama ce simt pentru el. Oare nu asta ar fi însemnat manipulare, de
fapt?
Mă întorc spre el și mă îndepărtez puțin, suficient cât să pot sta cu fața la
el fără să mă simt incomod, ca să îi pot citi expresia feței. Pare sinceră,
deschisă. E aceeași expresie pe care a avut-o atunci când m-a cerut în
căsătorie. Aceeași pe care am văzut-o în ziua nunții noastre, în toți acești ani.
Ne văd în fața preotului, în vechea biserică de piatră din Charlottesville, îi
văd expresia de pe față în momentul în care și-a rostit jurământul. N-ai cum
să mimezi o asemenea sinceritate, nu? Înghit cu noduri.
Nu știu. Adevărul este că habar n-am dacă să-l cred. Dar am nevoie de
ajutor. Mi-am săpat groapa, iar acum el se oferă să mă ajute să ies din ea.
Întrebarea lui îmi stăruie în minte: „Ce se va întâmpla cu copiii atunci când
vom fi amândoi acuzați că suntem spioni ai Rusiei?” Nu pot îngădui una ca
asta. Trebuie să-l cred.
— Avem acces la computerul lui Iury, zic eu.
Rostesc cuvintele cu mai multă greutate decât m-aș fi așteptat. Cu fiecare
silabă, am impresia că săvârșesc o infracțiune. Chiar săvârșesc o infracțiune.
Divulg informații secrete, încălcând Legea Spionajului. Aproape nimeni din
Agenție nu cunoaște capacitățile programului „Atena”, într-atât este de
restricționat. Dacă divulgi astfel de informații, ajungi la închisoare.
— În timp ce căutam prin el, am dat peste un fișier care conține cinci
fotografii. I-am aruncat o privire. A ta se numără printre ele.
El se uită drept în față. Încuviințează aproape imperceptibil.
— Doar fotografia mea? Nimic altceva despre mine?
Eu dau negativ din cap.
— N-am descoperit nimic altceva.
— Nici codificat?
— Nu.
El tace o clipă, apoi se întoarce cu fața la mine.
— Spune-mi ce-ai făcut.
— L-am șters.
— Cum?
— Știi tu, am făcut clic pe „Ștergere”. L-am șters.
VP - 63
 — Și-apoi?
— Apoi l-am șters și din „coșul de gunoi”.
Și?
În vocea lui se simte agitația.
Eu înghit.
— Doar atât, deocamdată. Știu că trebuie să mai fac ceva, să rescriu hard
drive-ul sau ceva de genul. Dar erau colegi prin zonă și n-am reușit.
Privesc spre stradă. Aud un motor. Este un vehicul care se apropie. Mă uit
pe stradă și îl văd că apare – e o dubă portocalie care aparține serviciului de
curățenie la domiciliu la care apelează mai mulți vecini ai noștri. Aceasta
oprește în fața casei familiei Parker. Privesc cum trei femei cu veste
portocalii coboară din dubă și își iau din spate produsele de curățat. După ce
acestea intră în casă și închid ușa în urma lor, tăcerea se așterne din nou pe
stradă.
— S-a înregistrat ștergerea lui, zice Matt. Este imposibil să nu existe o
arhivă cu activitățile utilizatorului.
Privesc cum respirația mi se cristalizează în aer, în norișori. Știu deja asta,
nu? Nu am făcut clic pe ferestrele care mă avertizau că activitatea mea era
înregistrată? Ce-o fi fost în capul meu?
Nimic. Asta este problema. Nu voiam decât să dispară totul.
Mă uit la Matt. El privește drept în față, încruntat. Pot să-i citesc
concentrarea de pe față. Tăcerea dintre noi este grea.
— Bine, zice el, într-un final. Își așază mâna pe genunchiul meu și mi-l
strânge. Se întoarce cu fața la mine. Ridurile de pe fruntea lui sunt parcă mai
adânci, iar ochii, umbriți de grijă. Te voi scoate din asta.
Se ridică în picioare și intră în casă. Eu rămân nemișcată, tremurând,
cuvintele lui răsunându-mi în minte. „Te voi scoate din asta”.
Pe mine.
De ce n-a spus „pe noi”?
Mă aflu tot pe veranda din față, când, câteva minute mai târziu, Matt se
întoarce cu cheile de la mașină în mână. Se oprește lângă mine.
— Mă întorc imediat, zice el.
— Ce ai de gând să faci?
— Nu-ți face griji.
Ar putea pleca. S-ar putea urca într-un avion spre Rusia, lăsându-mă să
înfrunt singură consecințele. N-ar face una ca asta, nu?
Dar ce are de gând să facă? Și de ce n-a făcut-o de la început?
— Merit să știu.
El trece pe lângă mine și se duce la mașina parcată pe alee.
— Cu cât știi mai puțin, cu atât mai bine, Viv.
VP - 64
 Eu mă ridic în picioare.
— Ce vrea să însemne asta?
El se oprește, se întoarce spre mine și vorbește încet.
— Poligraf. Proces. E mai bine dacă nu știi detaliile.
Ne uităm unul la altul. Pe fața lui se citește tulburarea. Furia, chiar. Iar
asta mă face și pe mine să mă înfurii.
— De ce ești furios pe mine acum?
Când își ridică mâinile, cheile de la mașină zornăie.
— De-aia! Dacă m-ai fi ascultat, n-am fi intrat în rahatul ăsta.
Ne aruncăm priviri dușmănoase, tăcerea dintre noi fiind aproape
sufocantă, apoi el clatină din cap, ca și când aș fi o dezamăgire. Îl privesc
cum pleacă fără să mai rostească vreun cuvânt. Sentimentele îmi vin de-a
valma, fără nicio logică.
Am sărbătorit primul an de căsnicie în Bahamas – cinci zile de stat la
soare, cu râuri de băuturi tropicale, scăldatul ocazional în apele oceanului,
unde stăteam îmbrățișați și ne căutam buzele care aveau gust de rom și de
sare.
În ultima noastră noapte acolo ne aflam într-un bar pe plajă. Era un local
micuț, cu acoperiș din paie, becuri înșirate și băuturi din fructe. Ședeam pe
scaune înalte și uzate, suficient de aproape încât să ni se atingă picioarele,
încât mâna lui să se odihnească pe coapsa mea, puțin prea sus. Îmi amintesc
cum ascultam zgomotul valurilor care se spărgeau la mal, cum respiram
aerul sărat, simțind cum un val de căldură îmi cuprinde tot corpul.
— Deci… am zis eu, trecându-mi un deget peste umbreluța din băutură,
lansând întrebarea la care mă gândisem toată seara, cea care începuse să
încolțească încet în mintea mea de câteva săptămâni, luni. Încercam să
găsesc contextul potrivit ca să o lansez și când nu reușeam, o alungam pur și
simplu. Când vrei să facem un copil?
El a fost cât pe ce să scuipe băutura din gură. M-a privit, cu ochii mari,
plini de iubire, sinceritate și încântare. Apoi ceva s-a întâmplat, iar el a
devenit mai precaut, privind în altă direcție.
— Copiii sunt un pas important, a zis el.
Eram nedumerită, iar starea aceasta nu era din cauza aburilor alcoolului.
El iubea copiii. Întotdeauna ne-am gândit să îi avem noi. Doi, probabil, poate
trei.
— Suntem căsătoriți de un an, am zis eu.
— Încă suntem tineri.
Mi-am coborât privirea la paharul cu băutură și am început să învârt cu
paiul cuburile de gheață pe jumătate topite. Nu era deloc răspunsul la care
mă așteptasem.
VP - 65
 — Ce se întâmplă?
— Cred doar că nu avem de ce să ne grăbim. Poate ar trebui să mai
așteptăm câțiva ani, să ne concentrăm asupra carierelor noastre.
— Asupra carierelor noastre?
De când voia el să ne concentrăm asupra carierelor noastre?
— Da. El îmi evita privirea. Să luăm, de exemplu, cariera ta. Și-a coborât
vocea, s-a aplecat mai aproape și, de data asta, m-a privit pătrunzător.
Africa. Chiar vrei să te concentrezi asupra acestei părți a lumii?
Eu am privit în altă parte. Eram perfect mulțumită să mă ocup de contul
african de contraspionaj. Aveam suficient de mult de lucru, iar zilele mele
erau interesante. Aveam impresia că și eu contribuiam, deși într-o mică
măsură. Asta îmi doream cu adevărat. Africa nu era un cont atât de
important precum celelalte, însă pe mine nu mă deranja acest lucru.
— Sigur.
— N-ar fi mai interesant să te ocupi de un cont cum ar fi… Rusia?
Am tras o înghițitură zdravănă din băutură prin pai. Bineînțeles că ar fi
fost mai interesant, dar și mai stresant. Aș fi făcut ore suplimentare, cu
siguranță. Atât de multe persoane se ocupau de cont, încât ce impact ar fi
putut avea o singură persoană?
— Probabil.
— Și poate ar fi mai bine pentru cariera ta? Te-ar ajuta la promovări și
alte…?
Când i-a păsat lui vreodată de promovări? De ce credea că mie îmi păsa?
Dacă m-ar fi interesat banii, nu aș fi ales o carieră în guvern. Senzația de
căldură care mă inundase începea să dispară treptat.
— Desigur, este alegerea ta, iubito. Doar e slujba ta. El a ridicat din umeri.
Doar că mă gândeam că ai fi mai fericită dacă ai face ceva mai… important.
Știi?
Cuvintele lui mă dureau. Era pentru prima oară când simțeam că slujba
mea nu era suficient de bună pentru Matt. Că eu nu eram suficient de bună.
Expresia lui a devenit mai blândă, și-a așezat o mână peste a mea și mi-a
aruncat o privire serioasă, împăciuitoare, de parcă știa că îmi rănise
sentimentele.
— Doar că… ei, bine, pe asta se concentrează cei mai buni analiști, corect?
Pe Rusia?
De unde veneau toate astea? Eram atât de nedumerită. Firește că era un
cont competitiv, unul pe care mulți și-l doreau. Însă existau suficiente
argumente și pentru un cont mai puțin important. Trebuia să te asiguri că nu
existau scurgeri, că nu era omis nimic. Puteam vedea contribuția pe care o
aduceam.
VP - 66
 — Ești genul de persoană care își dorește mereu să fie cea mai bună.
Asta-mi place la tine.
Asta îi plăcea la mine? Am simțit acest compliment ca pe o palmă.
— Probabil că ar fi mai greu să faci mutarea asta după ce vom avea copii,
a continuat el. Așadar, poate ar trebui mai întâi să ajungi unde îți dorești, iar
apoi să ne gândim la copii.
Învârtea băutura cu paiul în timp ce vorbea, evitându-mi în continuare
privirea.
Am băut ce mai rămăsese în pahar, însă dulceața dispăruse, lăsând loc
amărăciunii.
— Bine, am spus, fiind străbătută de un fior.
De îndată ce stopurile mașinii lui Matt dispar după colț, eu intru în casă.
Mă duc să văd ce face Ella, care se uită în continuare la televizor, apoi mă
îndrept spre spațiul de depozitare de sub scări. Trebuie să văd ce conține
laptopul acela.
Este un spațiu înghesuit, plin cu stive de recipiente din plastic albastru.
Trag de lanț ca să aprind becul și mă uit la culoarul îngust și gol de pe
pardoseală. Nu observ nimic neobișnuit. Mă las în patru labe și încep să
pipăi și dau, într-un final, de o scândură care este ușor ridicată într-o parte.
Îmi trec mâna peste ea și încerc să o ridic, dar în zadar.
Mă uit în jurul meu și zăresc o șurubelniță așezată pe un recipient din
plastic. O folosesc ca să ridic scândura, apoi arunc o privire înăuntru. Ceva
reflectă lumina. Mă întind și scot un laptop mic, argintiu.
Mă așez turcește și deschid laptopul, apoi îl pornesc. Acesta își face
actualizările repede, iar eu văd un ecran negru cu o singură bară albă și un
cursor care pâlpâie. Deși nu există niciun text, laptopul este parolat – asta e
clar.
Încerc parolele obișnuite ale lui Matt, cele pe care le folosește în general,
combinații diferite ale numelor și zilelor de naștere ale copiilor noștri. Apoi
parola pe care o folosim pentru contul nostru comun. Nu se potrivește
niciuna. De ce s-ar potrivi? Prin minte îmi trec alte cuvinte. „Aleksandr
Lenkov. Mihail și Natalia. Volgograd”. N-am de unde să știu la ce s-o fi gândit
atunci când a inventat parola, dacă el fusese cel care o inventase. Este inutil.
Închid laptopul frustrată și îl pun la loc, unde l-am găsit. Apoi mă duc în
camera de zi să văd ce face Ella.
— Ești bine, scumpa mea? o întreb.
— Da, zice ea încet, fără să-și ia ochii de la televizor.
Zăbovesc o clipă, apoi urc în dormitorul principal și mă opresc în prag.
Mă apropii mai întâi de noptiera lui Matt. Trag sertarul și scotocesc prin el.
Chitanțe mototolite, mărunțiș, niște desene pe care Ella le-a făcut pentru el.
VP - 67
Nimic suspicios. Mă uit sub pat și trag afară un recipient din plastic. E plin cu
hainele lui de vară: costume de baie, pantaloni scurți, tricouri. Pun capacul și
îl împing la loc sub pat.
Deschid sertarul de sus al comodei lui. Dau la o parte grămada de boxeri
și șosete, căutând ceva nelalocul lui. Procedez la fel cu următorul sertar, apoi
cu următorul. Nimic.
Intru în dressing. Îmi trec mâna peste hainele care atârnă pe umerașe.
Tricouri polo, cămăși, pantaloni. Nici măcar nu știu ce încerc să găsesc. Ceva
care să dovedească faptul că nu este persoana care cred eu că este. Sau lipsa
acelei dovezi; ar fi suficient ca să dovedească faptul că este o altă persoană?
Pe raftul de sus descopăr o geantă veche. Mă întind după ea și o trag jos,
pe covor. Desfac fermoarul și scotocesc prin ea. Găsesc o colecție de cravate
– nu le-a mai folosit de ani buni – și niște șepci vechi de baseball. Verific
fiecare buzunar cu fermoar. Nimic.
Pun geanta pe raft, iau niște cutii de pantofi și îngenunchez pe covor cu
ele. Prima este plină cu facturi vechi. A doua, cu chitanțe. A treia, cu pantofii
săi de gală, lucioși și negri. Mă las pe călcâie, având cutia deschisă în poală.
Ce fac? Cum s-a ajuns aici?
Sunt pe punctul de a pune capacul pe cutie, când ceva îmi atrage atenția.
Ceva negru, vârât într-unul dintre pantofi. Știu ce este înainte să-l apuc cu
degetele.
Este o armă.
O scot și mă uit la ea. Țeava neagră de metal, trăgaciul lat. E un Glock.
Trag de țeavă și văd alama din interior.
Arma este încărcată.
Matt ține o armă încărcată în debaraua noastră.
O aud pe Ella strigându-mă de la parter. Cu mâinile tremurânde, vâr arma
în pantof, pun capacul și așez cutia la loc, pe raft. Mai arunc o privire, sting
lumina și cobor la parter.
Matt se întoarce acasă după trei ore. Intră, își scoate haina și îmi oferă un
zâmbet stânjenit. Apoi vine la mine și mă cuprinde cu brațele.
— Îmi pare rău, îmi șoptește în ureche.
E încă rece de la aerul de afară. Mâinile și obrajii îi sunt reci. Mă străbate
un fior.
— N-ar fi trebuit să spun ce-am spus. Nu e corect din partea mea să fiu
supărat pe tine. Este vina mea.
Mă retrag și îl privesc. Parcă ar fi un străin, îl simt ca pe un străin. Nu-mi
pot scoate din minte arma din debaraua noastră.
— Ai făcut ceea ce trebuia să faci?

VP - 68
 El își lasă mâinile să-i cadă. Se întoarce cu spatele la mine, însă nu înainte
de a-i zări expresia de pe față. Încordare.
— Mda.
— Deci… suntem în regulă?
Văd din nou arma cu ochii minții. Au trecut deja câteva ore, iar eu tot nu
știu ce să înțeleg. Este, oare, dovada că el nu este cine cred eu că este? Că
este periculos? Sau o are pentru că vrea să ne protejeze pe noi, familia lui, de
oameni care sunt într-adevăr periculoși?
El stă nemișcat, cu spatele la mine. Văd cum umerii îi urcă și coboară, ca și
când ar inspira adânc și ar expira.
— Sper.
Când ajung la biroul meu în dimineața următoare, văd luminița roșie a
telefonului pâlpâind. E căsuța vocală. Verific istoricul apelurilor. Trei apeluri
de la Omar, două de ieri și unul de azi-dimineață. Închid ochii. Știam că va
veni și momentul acesta, nu? Sau, măcar, ar fi trebuit să știu. Dacă m-aș fi
gândit mai bine.
Ridic receptorul și formez numărul lui. Trebuie să termin treaba.
— Vivian, zice el când răspunde la telefon.
— Omar. Îmi pare rău că am ratat apelurile tale. Am plecat devreme ieri.
Doar ce-am ajuns la birou în dimineața asta.
— Nu-ți face griji.
O clipă de tăcere.
— Uite, în legătură cu computerul lui Iury. Îmi înfig unghiile în palmă. Nu
sună prea promițător. Din păcate n-am găsit nimic.
Nu-mi place să-l mint. Ne văd pe amândoi, de-a lungul anilor, deplângând
faptul că Biroul i-a respins planul operațional. Și în toate dățile din trecut, la
barul O’Neill’s, sau în birourile noastre, sau chiar în casele noastre, când ne
împărtășeam frustrările față de neputința noastră de a descoperi ceva
important. Despre convingerea noastră că „agenții inactivi” reprezentau o
reală amenințare, iar noi nu aveam nicio putere să-i oprim. Era o prietenie
care se cimentase datorită unui sentiment comun. Iar, acum, când în sfârșit
am descoperit ceva, nu am de ales decât să-l mint.
El tace la celălalt capăt al firului.
Eu închid ochii, ca și cum așa mi-ar fi mai ușor să mint.
— Firește că trebuie să așteptăm traducerea și exploatarea. Dar până
acum nu am găsit nimic interesant.
Vocea mea sună surprinzător de încrezătoare.
Un alt moment de tăcere.
— Nimic?
Îmi înfig și mai adânc unghiile în palmă.
VP - 69
 — S-ar putea să existe ceva integrat în fișiere, stenografie sau ceva de
genul. Dar până acum, nimic.
— Tu descoperi întotdeauna ceva.
Acum e rândul meu să tac. Este o dezamăgire pe care o înțeleg, însă acum
este vorba despre altceva, ceva tulburător.
— Da.
— În cazul celorlalte patru laptopuri, ai descoperit ceva în fiecare dintre
ele. Suficient cât să garanteze traducerea imediată.
— Știu.
— Dar în cazul de față, n-ai găsit nimic.
Este o afirmație, nu o întrebare. Iar în vocea lui se simte, fără urmă de
îndoială, scepticismul. Inima îmi bubuie în piept.
— Păi… zic eu, chinuindu-mă să-mi ascund tremurul din voce. Încă n-am
descoperit nimic.
— Hm, face el. Peter mi-a spus altceva.
Am senzația că tocmai am primit un pumn în stomac, care m-a lăsat fără
aer. Trebuie să fie vorba despre poze. A găsit pozele. Indiferent ce-o fi făcut
Matt, n-a fost suficient. Apoi, brusc, conștientizez o prezență în spatele meu.
Mă întorc și îl văd pe Peter. Stă tăcut și mă privește. Ascultă.
— Nu știam că a descoperit el ceva, zic eu în receptor, privindu-l în tot
acest timp pe Peter, lăsându-l să audă ce spun.
Îmi simt gura foarte uscată.
Peter încuviințează. Expresia de pe fața lui este imposibil de descifrat.
Omar vorbește, ceva despre venirea lui la sediu, o ședință, însă cu un aud
cuvintele. Mintea mi-o ia razna. Oare Peter a găsit poza lui Matt? Imposibil,
altminteri s-ar fi dus direct la departamentul de securitate. Oare a văzut că
am șters fișierul? Din nou, securitatea. N-ar mai sta aici, de vorbă cu mine.
— Vivian?
Eu clipesc și încerc să mă concentrez la conversație. Vocea lui Omar îmi
răsună în ureche.
— Ne vedem mai târziu?
— Da, răspund eu în șoaptă. Ne vedem mai târziu.
Pun receptorul la locul lui și îmi las mâinile în poală, astfel încât Peter să
nu vadă că îmi tremură. Apoi mă întorc înspre el și aștept să spună ceva,
deoarece eu nu sunt în stare să scot o vorbă.
Lui Peter îi ia o clipă înainte să răspundă.
— Ai sunat înainte să apuc să vorbesc cu tine. Am accesat „Atena” azi-
dimineață și-am aruncat o privire. M-am gândit că ai nevoie de ajutor, de
cineva care să-ți mai ia din greutatea de pe umeri.
Dumnezeule! Trebuia să mă gândesc că ar putea face asta.
VP - 70
 — Am dat peste un fișier. A fost șters.
Copiii mei. Le văd chipurile cu ochii minții. Zâmbetele, expresiile de
bucurie și inocență.
— …intitulat „Prieteni”…
Luke este suficient de mare ca să înțeleagă. De câte ori i-am spus să nu
mintă? Acum va afla că viața tatălui său, că mariajul părinților lui, totul era o
minciună.
— …cu cinci poze…
Și Ella. Ella îl venerează pe Matt. Este eroul ei. Cum va resimți ea toate
astea?
— …ședință la 10.00 cu Biroul…
Chase și Caleb. Prea mici ca să înțeleagă, prea mici ca să aibă amintiri cu
familia noastră înainte de povestea asta.
— …Omar va fi prezent…
Omar. Omar îl cunoaște pe Matt. Le-am făcut prezentările când Omar și cu
mine am început să petrecem mult timp împreună. El a fost acasă la noi, iar
noi, acasă la el. Poate că Peter nu l-a recunoscut, însă Omar, cu siguranță. Și,
în orice caz, dacă voi fi în încăpere atunci când ei îi vor arăta poza…
Trebuie să joc teatru. Să mimez surprinderea.
— Vivian?
Eu clipesc. Peter mă privește cu sprâncenele ridicate.
— Scuze, zic eu. Ce-ai spus?
— Vei fi și tu? La ședință?
— Da. Da, firește.
El ezită o clipă, cu o expresie îngrijorată întipărită pe față, apoi pleacă,
întorcându-se în biroul lui. Eu mă holbez la ecran și încerc să îmi amintesc
ce am simțit prima oară când am văzut poza lui Matt, deoarece va trebui să
reproduc acele trăiri. Neîncrederea. Nedumerirea. Teama.
Apoi justificarea mea: el a devenit țintă.
Aș putea cere să mi se arate fișierul acum. Să mă prefac că îl văd pentru
prima oară, în prezența lui Peter. E mai bine însă să fie de față mai multe
persoane care să-mi vadă reacția, care să mă vadă cum încerc să-mi
stăpânesc trăirile.
Asta dacă voi reuși să fiu convingătoare.
Nu „dacă”, ci „când”. Trebuie s-o fac într-un mod convingător. Pentru că,
dacă le voi da și cel mai mic semn că știu deja, atunci ei nu vor avea nevoie
de prea mult timp ca să își dea seama că nu Iury a fost cel care a șters
fișierul, ci eu.
Peter revine la ora 9.55. Străbatem coridorul împreună, spre
apartamentul ce găzduiește birourile executive ale CIC.
VP - 71
 — Te simți bine, Vivian? mă întreabă el pe drum, aruncându-mi o privire
peste ochelari.
— Sunt bine, răspund eu.
În gândul meu, mă aflu deja în sala de conferințe și văd poza lui Matt.
— Dacă ai nevoie de mai multe zile libere, de mai mult timp cu Caleb…
Eu scutur din cap. Nu sunt în stare să vorbesc în acest moment. Ar fi
trebuit să fac ce mi-a spus Matt. Ar fi trebuit să îl denunț. El va fi deconspirat
oricum, iar acum am intrat și eu în bucluc. De ce nu l-am ascultat?
Când intrăm, secretara ne invită în sala de ședințe. Am fost aici de câteva
ori, însă de fiecare dată mă simt la fel de intimidată. Sala este mai întunecată
decât ar trebui să fie, cu o masă din lemn masiv, lucios, și scaune de piele
scumpe. Pe un perete sunt patru ceasuri – D.C., Moscova, Beijing, Teheran.
Omar stă deja la masă, alături de doi tipi în costum, de la Birou. Sunt șefii
lui, cred. El mă salută din cap și îmi zâmbește cum o face de obicei, fără să-și
ia ochii de la mine.
Eu mă așez la celălalt capăt al mesei și aștept. Peter se duce la computer,
se loghează, iar eu văd ecranul mare de pe perete prinzând viață. Îl privesc
cum navighează spre „Atena”, lansează programul, iar apoi îmi fixez privirea
la ceas, cel care arată ora locală. Urmăresc cu privirea cum se rotește
minutarul și mă concentrez pe el, deoarece știu că, dacă mă voi gândi la Matt
și la copii, voi claca. Totul se va prăbuși, iar eu nu voi mai putea înfrunta
situația. Și trebuie s-o înfrunt.
După câteva clipe, Tina intră cu pași hotărâți, urmată de Nick, șeful CIC
Rusia, și de doi asistenți, fiecare în costum negru. Ea ne salută scurt din cap
și ia loc în capul mesei. Pe fața ei se citește o expresie neplăcută. Neplăcută și
intimidantă.
— Așadar, am intrat în laptopul numărul cinci, zice ea. Sper că am avut
mai mult noroc decât în cazul celorlalte patru?
Ochii ei scanează încăperea și se opresc la Peter.
El își drege vocea.
— Da, doamnă.
El face un gest spre ecran, la pagina principală a programului „Atena”.
Face dublu clic pe iconița ce poartă numele lui Iury și, peste câteva clipe, văd
imaginea în oglindă a laptopului lui Iury, bulele albastre, atât de familiare în
acest moment. Îmi îndrept privirea spre ultimul rând de iconițe, spre locul
unde ar trebui să fie fișierul, și nu este.
Peter vorbește, însă cu un îi aud cuvintele. Mă concentrez asupra
momentului când va trebui să mimez surprinderea, încerc să afișez o
expresie impasibilă, pentru că știu că Omar este cu ochii pe mine. Privesc
cum ecranul se metamorfozează în șiruri de caractere: programul de
VP - 72
recuperare a datelor rulează. Câteva clipe mai târziu, reapare fișierul.
„Prieteni”.
A venit momentul. Viața, așa cum o știu eu, a luat sfârșit.
Încerc să înlătur din minte fețele copiilor mei. Să respir pe nas.
El face dublu clic, iar eu văd lista cu cele cinci imagini. El mută cursorul
sus și schimbă imaginea din text în iconițe mari. Brusc, cinci chipuri își fac
apariția pe ecran. Conștientizez vag ochelarii rotunzi din prima imagine,
părul portocaliu aprins din a doua. Însă ochii mi se concentrează pe a treia.
Pe Matt.
Doar că în imagine nu mai este Matt.

CAPITOLUL 8

E cineva care seamănă cu Matt. Doar puțin. Este brunet, are ochi negri și
dinți drepți. Categoric seamănă cu poza lui Matt care se aflase în exact
același loc, în exact același fișier. Aceeași înclinare a capului, aceeași distanță
față de obiectivul aparatului foto, același fundal. Însă trăsăturile sunt, fără
nicio îndoială, diferite. Este o persoană complet diferită. Nu este soțul meu.
Eu clipesc. O dată, de două ori. Nu-mi vine să cred. Apoi simt cum mă
cuprinde încet un val de ușurare. Un val de ușurare copleșitor, extrem de
înviorător. Matt a reușit. A rezolvat problema, întocmai cum a promis. Nu
știu cum a reușit, dar poza lui a dispărut. Familia noastră este în continuare
intactă.
Suntem în siguranță.
Într-un final, îmi dezlipesc privirea de la poză și mă uit în stânga, la prima
și a doua poză, la bărbatul cu ochelari rotunzi și la femeia cu părul
portocaliu. Mi se taie respirația. Trăsăturile bărbatului sunt mai aspre decât
ieri, bărbia mai pătrățoasă. Femeia are pomeții mai pronunțați și fruntea
mai lată. Sunt alte persoane.
Privesc în dreapta, la ultimele două poze, la femeia cu ten deschis și la
bărbatul cu părul țepos, cu toate că știu deja ce voi vedea. Trăsături
asemănătoare, același unghi, însă nu sunt aceleași persoane de ieri.
Dumnezeule!
Matt era una. Dar ceilalți patru „agenți inactivi”?
Simt că ceva îmi apasă cu putere pe piept. Și nici măcar nu știu de ce. Am
șters și celelalte patru poze atunci când am șters-o pe a lui Matt. Eram
dispusă să îi ascund ca să-mi protejez soțul. Atunci de ce mă deranjează
acum, când văd că pozele au fost înlocuite? Ce importanță are?
VP - 73
 Aud voci prin ceața care m-a învăluit. E o conversație între Tina și Peter.
Dacă aceste persoane ar putea fi, într-adevăr, „agenți inactivi”. Clipesc din
nou și încerc să mă concentrez.
— Dar fișierul nu este criptat, zice Tina.
— Adevărat, și toate informațiile pe care le deținem ne indică faptul că ar
trebui să fie, răspunde Peter. Dar fișierul a fost șters.
Tina își ține capul sus și se încruntă.
— Să fi făcut Iury o greșeală?
Peter încuviințează.
— S-ar putea. Fișierul a fost încărcat accidental, sau criptarea lui a eșuat,
sau ceva de genul, iar Iury a hotărât să-l șteargă.
— Fără să-și dea seama că va rămâne acolo, adaugă Tina.
— Exact.
— Și că noi l-am putea descoperi.
El încuviințează din nou.
Ea își duce degetul arătător la buze, iar oja roșu aprins a manichiurii
captează lumina. Lovește cu el o dată, de două ori. Apoi se uită la
reprezentanții Biroului, cei trei agenți care stau în șir, în costumele lor
negre, cu mâinile împreunate în față.
— Idei?
Cel din mijloc își drege vocea și spune:
— Mi se pare rezonabil să abordăm situația ca fiind o pistă către „agenții
inactivi” ruși.
— De acord.
— Vom face tot posibilul să-i identificăm pe indivizi, doamnă.
Tina încuviințează.
Simt cum îmi bubuie capul. Aceștia nu sunt „agenți inactivi”. Poate nici
măcar nu există în realitate. Sunt niște imagini ale indivizilor modificate
digital, piste pe care Biroul le va urma în van.
Și, până la urmă, eu sunt cea vinovată. Am divulgat informații secrete. Am
făcut-o ca să-mi protejez familia, desigur. Însă acum ne-am pierdut
perspectiva asupra identității celor patru agenți ruși. Strâng cu mâna brațul
scaunului pe care stau, simțind cum amețesc brusc. Ce-am făcut?
Conversația continuă. Încerc cu greu să mă concentrez. Aud numele lui
Iury.
— … în Moscova, zice Peter.
— Știm unde anume în Moscova? întreabă Tina.
— Nu știm. Cu siguranță vom aloca mai multe resurse în următoarele zile
ca să îl localizăm.
— Computerul? Avem informații privind zona?
VP - 74
 — Nu. Nu l-a folosit ca să se conecteze la internet.
„E aici”, țipă mintea mea. În Statele Unite, în zona noastră metropolitană.
Cu acte false. Se oprește în curtea interioară a unei bănci din nord-vestul
orașului D.C. la câteva luni sau ori de câte ori îi dă semnalul soțul meu.
Strâng din dinți, iar când îmi ridic privirea, îl văd pe Omar care se uită la
mine. Fără să clipească, fără să zâmbească. Restul conversației se
estompează până când nu mai aud decât sângele care îmi zvâcnește în
urechi.
Mă aflu pe coridor, după ședință, încercând să mă retrag în grabă la biroul
meu, când Omar mă prinde din urmă, cu pași grăbiți. El pășește alături de
mine. Inima îmi bubuie în piept. Nu știu ce să-i spun, ce îmi va spune el, cum
aș putea să-i răspund la întrebări.
— Ești bine, Vivian?
Îi arunc o privire, iar el pare îngrijorat, sau mimează îngrijorarea. Brusc,
îmi simt gura extrem de uscată.
— Da. Doar că am multe pe cap chiar acum.
Mai facem câțiva pași, tot în tandem, și ajungem la lift. Eu apăs pe buton,
privesc cum acesta se luminează și sper ca liftul să vină repede.
— Probleme de familie? mă întreabă el.
Felul în care o spune și privirea lui atentă și serioasă mă duc cu gândul la
un interogatoriu, la acele întrebări inofensive de la început, menite să
stabilească o relație sau, poate, o capcană.
Eu îmi mut privirea la ușile închise ale liftului.
— Da. Ella este bolnavă, iar Caleb a avut niște consultații medicale…
Eu tărăgănez, întrebându-mă, în mod irațional, dacă nu cumva cobesc în
privința sănătății lor spunând aceste minciuni.
Îl văd cu coada ochiului cum privește în față.
— Îmi pare rău să aud asta. Apoi se uită la mine. Suntem prieteni, nu uita.
Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutor…
Eu încuviințez scurt și îmi ridic privirea la cifrele de deasupra ușilor
liftului. Le văd cum se luminează pe rând, încet, mult prea încet. Ce-a vrut să
spună? Dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor? Stăm unul lângă celălalt și
așteptăm.
Într-un final se aude un sunet, apoi ușile se deschid. Intru în lift, iar Omar
mă urmează. Apăs pe butonul pentru etajul meu, apoi îi arunc o privire lui
Omar. Ar trebui să spun ceva, să fac conversație. Nu putem sta în tăcere în
lift. N-ar fi normal. Încerc să mă gândesc ce să-i spun atunci când îmi va
vorbi.
— Există o „cârtiță”, să știi.
— Poftim?
VP - 75
 El mă privește fix.
— Există o „cârtiță”. În CIC.
De ce-mi spune asta? Mă suspectează pe mine? Mă străduiesc să afișez o
expresie impasibilă.
— N-am știut asta.
El încuviințează.
— Cei de la Birou fac investigații.
Dar nu pot fi eu, nu? Care ar fi cel mai potrivit răspuns în acest moment?
— E o nebunie.
— Ai dreptate.
El tace, iar eu habar nu am ce să spun în continuare. Sunt convinsă că el
îmi aude bătăile inimii în tăcerea care s-a așternut.
— Uite, eu am garantat pentru tine, zice el, vorbind repede și șoptit. Le-
am spus că ești prietena mea, că este imposibil să fii implicată. Că nu ar
trebui să fii o prioritate în cadrul investigației.
Simt cum totul stă în loc. Nu mai respir. Am încremenit de-a binelea. Ușile
liftului se deschid.
— Se întâmplă ceva însă. Îmi dau seama de asta. Își coboară vocea. În cele
din urmă, te vor ancheta și pe tine.
Mă străduiesc din răsputeri să mă uit la el. Pe față i se citește îngrijorarea,
compătimirea și, dintr-un motiv sau altul, acest lucru este mai neliniștitor
decât suspiciunea. Întinde o mână într-o parte, blocând senzorii și ținând
ușile deschise pentru mine. Eu ies din lift, așteptându-mă să mă urmeze.
Văzând că n-o face, mă întorc. Privirea lui mă sfredelește.
— Dacă ai probleme, zice el, luând mâna și lăsând ușile să se închidă, știi
unde mă găsești.
Restul zilei se desfășoară ca prin ceață. Marea noastră de cubicule este
agitată, toată lumea vorbește despre cele cinci poze, despre cea mai bună
metodă de a-i da de urmă lui Iury, despre strategii care să ne ajute să
ajungem la intermediarul lui, la liderul cel alunecos. Iar eu nu îmi doresc
decât să se termine totul. Să rămân singură cu gândurile mele, să am timp să
procesez tot ceea ce tocmai s-a întâmplat.
Pentru început este conversația cu Omar. De ce m-a avertizat despre
existența unei „cârtițe”? Și de ce se comportă ca și când ar bănui că aș fi
compromisă? Dacă el crede că sunt agent dublu, atunci de ce se interpune
între mine și anchetă?
Nimic nu are logică.
Apoi mai sunt Matt și pozele. Nu știu cum a reușit. El singur nu ar avea
acces la computerul lui Iury, nu? E mai probabil să fi vorbit cu Iury. Matt nu
m-ar trăda în asemenea hal, nu? A promis că nu va spune niciodată.
VP - 76
 Mă încearcă un sentiment copleșitor. Mă învăluie întunericul. Toate cele
cinci poze au fost schimbate. Dacă dorea să ne protejeze familia, singura
poză pe care trebuia să o schimbe era a lui. Schimbarea celor cinci poze
însemna mai mult decât protejarea familiei noastre. Însemna protejarea
programului „agenților inactivi”.
Mă uit la fotografia din colțul biroului meu, cea de la nunta noastră. Mă uit
în ochii lui Matt până când par aproape sarcastici. „Oare încerci să faci ce e
mai bine pentru noi? îmi zic eu. Sau pentru ei?”
•
Am aflat că eram însărcinată la două luni și o zi după ce s-a luat decizia că
voi lucra la contul de contraspionaj Rusia. Îmi amintesc cum ședeam pe
marginea căzii și priveam bețișorul și linia albastră care se întuneca încet,
comparându-l cu imaginea de pe cutie. Eram copleșită de valuri de
scepticism și, în același timp, de încântare.
Aveam tot felul de idei simpatice despre cum să-i dau vestea lui Matt,
lucruri pe care le auzisem, pe care le citisem pe internet, pe care le
depozitasem în minte de-a lungul anilor. Însă văzând liniuța, știind că
purtam un copilaș în pântec, copilașul nostru, nu mai aveam răbdare să
aștept. Practic, am dat năvală afară din baie. El era în dressing și își încheia
nasturii de la cămașă. Am ezitat o clipă în fața lui, apoi i-am întins testul de
sarcină, cu un zâmbet larg pe față.
El s-a oprit din încheiatul nasturilor. S-a uitat la test, apoi la mine, făcând
ochii mari.
— Pe bune? a zis el.
Când am încuviințat, el mi-a oferit un zâmbet larg, unul pe care știam că
nu îl voi uita niciodată. Îmi era teamă, încă din Bahamas, că poate el nu își
dorea copii atât de mult cum credeam eu, atât de mult cum îmi doream eu.
Însă zâmbetul acela a făcut să dispară orice urmă de îndoială. Era o bucurie
sinceră. Era mai fericit decât îl văzusem vreodată.
— Vom avea un copil, a zis el cu respirația întretăiată, iar în vocea lui am
simțit aceeași încântare pe care o simțeam și eu.
Am încuviințat, iar el s-a apropiat de mine, m-a cuprins cu brațele și m-a
sărutat de parcă, brusc, devenisem fragilă, iar eu am simțit cum mi se umflă
inima ca un balon, amenințând să-mi spargă pieptul.
Mi-am petrecut restul zilei la muncă într-o stare de beatitudine, trezindu-
mă că mă holbam la ecranul computerului ore întregi, la aceeași pagină, fără
să văd, de fapt, ceva. Când am observat că nu se uita nimeni, am deschis
condica angajaților on-line și am navigat până la secțiunea referitoare la
concediu de maternitate. Am făcut clic pe opțiunea „Listează” și am îndesat
hârtiile în geantă.
VP - 77
 Am plecat de la muncă mai devreme și am luat cina acasă, împreună cu
Matt, cină pe care o gătise el. Cred că m-a întrebat de o mie de ori cum mă
simțeam și dacă aveam nevoie de ceva. După ce m-am schimbat în trening,
am scos paginile condicii și m-am așezat pe canapea lângă Matt, care
schimba repede canalele la DVR. Pe fața lui a apărut o expresie pe care nu o
puteam descifra.
S-a hotărât asupra unei emisiuni, o întrecere de gătit, și am început s-o
urmărim împreună. Eu stăteam ghemuită lângă el, lăsându-mi capul pe
pieptul lui. Când emisiunea era pe sfârșite, iar concurenții stăteau aliniați în
fața mesei juriului, el a pus pe „Pauză”.
— Ne trebuie o casă, a zis el.
— Poftim?
Auzisem ce spusese, însă fusese atât de neașteptat, încât simțeam nevoia
să mai aud o dată ca să înțeleg.
— O casă. Nu putem crește un copil aici.
A făcut un gest cu mâna în jurul nostru, indicând etajul principal al casei
noastre din oraș. Am privit în jurul meu. Era alcătuită dintr-o cameră de zi, o
bucătărie și sufragerie – am cuprins fiecare centimetru dintr-o privire.
Niciodată nu mi-a părut mai înghesuită ca acum.
Dar, în același timp, nu aveam obligații. Nu purtam pe umeri ratele unei
ipoteci. Locuiam aproape de oraș. N-am simțit niciodată nevoia să cumpăr o
casă. Cred că nici el.
— În primii ani… a început el să spună.
— Avem nevoie de spațiu. De o curte. De un cartier adevărat.
Părea atât de hotărât, atât de îngrijorat. Era bine, la urma urmei, să ai
toate aceste lucruri. Am ridicat din umeri.
— Nu strică să căutăm, presupun.
Săptămâna următoare, am găsit un agent imobiliar, un bărbat sfios, cu
smocuri de fire albe în cap, la care mă holbam în timp ce stăteam pe
bancheta din spate a mașinii lui, parcurgând distanțele lungi din jurul
orașului D.C. Am început cu zonele mai apropiate de oraș, care se încadrau
în suma pe care ne-o permiteam. Casele erau mici, multe dintre ele
necesitând reparații. Îmi dădeam seama după expresia de pe fața lui Matt în
timp ce le vizitam că îi displăceau. Toate. „Scările acelea nu sunt sigure
pentru copii, zicea el. Avem nevoie de spațiu mai mare. Nu este loc pentru
leagăne”. Mereu avea ceva de comentat.
Prin urmare, ne-am îndepărtat de oraș, unde casele erau mai mari, dar nu
neapărat în stare mai bună. Sau în stare mai bună, dar nu mai mari. Apoi am
luat în considerare un preț mai mare. Mă gândeam că astfel vom avea
opțiuni mai bune. Casele erau frustrant de demodate, dar locuibile.
VP - 78
Înghesuite, dar acceptabile. Erau situate în suburbie, dar nu era ca și când
am fi depins de mijloacele de transport în comun.
Însă, în cazul fiecăreia, Matt găsea câte ceva de obiectat. Un palier care
era prea periculos pentru un copil mic. Pârâul din spatele casei – dacă
micuțul cădea în apă? Era mai pretențios ca niciodată.
— Nu vom găsi o casă perfectă, am zis eu.
— Îmi doresc ce e mai bun pentru copil. Sau pentru copiii pe care îi vom
mai avea, a răspuns el.
Apoi mi-a aruncat o privire care zicea: „Nu asta îți dorești și tu?”
Dacă agentul imobiliar nu ar fi fost atât de calm – și dacă nu ne-ar fi făcut
o ofertă de fiecare dată când luam o decizie jur că ne-ar fi lăsat baltă. Cu
toate acestea, continuam să căutăm. Am ridicat din nou bugetul și am căutat
tot mai departe, în zone pe jumătate suburbane, pe jumătate rurale. Erau
„zone dincolo de suburbii”, ne-a explicat agentul imobiliar.
Matt a început să pară mai interesat. Îi plăceau casele mari, coloniale,
având curți generoase, și cartierele pline de copii pe biciclete. Eu m-am
strâmbat când am aflat prețul și distanța față de oraș.
— Imaginează-ți doar cât de minunat ar fi pentru copii, a zis el.
Îl puteam contrazice, oare?
Apoi am găsit una. Arhitectură minunată, renovată, situată pe o stradă
înfundată și străjuită de copaci. Mi-am dat seama după expresia de pe fața
lui Matt că i se părea perfectă. Și mie îmi plăcea. Ne vedeam întemeind o
familie acolo. Și chiar dacă nu voiam să recunosc, mă săturasem până peste
cap de căutări. Voiam să stau acasă, să citesc cărți despre creșterea copiilor.
În seara aceea, am hotărât să facem o ofertă.
În dimineața următoare, când am coborât la parter, l-am găsit pe Matt în
fața laptopului deschis. Citeam pe fața lui că se întâmplase ceva. Părea
nedormit.
— Școlile sunt proaste, a explicat el.
M-am dus în spatele lui ca să mă uit. Avea evaluările pe ecran. Avea
dreptate; erau, într-adevăr, proaste.
— Ne trebuie școli bune, a zis el.
S-a întors din nou la ecran. A micșorat fereastra, lăsând locul alteia. Era o
casă. Una micuță, mai degrabă neimpresionantă, genul de casă pe care o
vizitasem la începutul căutării noastre.
— E situată în Bethesda, a spus Matt. Școlile sunt de nota zece. În vocea
lui se citea încântarea, aceeași încântare pe care o simțisem în momentul în
care intraserăm în casa colonială. Aceasta este casa noastră, Viv.
— E mică. Ție nu ți-au plăcut casele mici.

VP - 79
 — Știu, a zis el, ridicând din umeri. Și ce dacă vom fi puțin mai înghesuiți
și nu vom avea cea mai mare curte. Nu poți avea tot ce-ți dorești. Școlile sunt
însă extraordinare. Va merita, pentru copii.
M-am uitat mai bine la ecran.
— Ai văzut prețul?
— Nu e cu mult mai scumpă decât ultima. Cea pe care am vrut s-o
cumpărăm.
Simțeam că mă ia cu palpitații. Nu cu mult mai scumpă? Era cu aproape
cincizeci de mii de dolari mai scumpă. Ultima casă depășea cu mult bugetul
nostru, care crescuse deja mult peste cel pe care ni-l permiteam. Nu aveam
cum să ne permitem casa aceea.
— Ba da, a zis el, citindu-mi gândurile.
A deschis o altă fereastră, o altă foaie de calcul. Reprezenta un buget.
Făcuse toate calculele.
— În curând mi se va mări salariul. Al tău crește treptat în fiecare an,
poate vei fi promovată în cele din urmă. Ne vom descurca.
Respirația mea devenea întretăiată.
— Ne vom descurca doar dacă îmi voi păstra slujba.
Între noi s-a așternut o tăcere stânjenitoare.
— Vrei să îți dai demisia?
— Nu. Nu mă gândesc la demisie. Poate la un concediu…
Era ceva despre care nu vorbiserăm niciodată, presupun. Mă gândeam să
stau o perioadă acasă. Mă gândeam că și el își dorea acest lucru. Mamele
noastre stătuseră și ele acasă când noi fuseserăm mici. Nu aveam niciun
membru al familiei în apropiere. Doar nu era să ne lăsăm copilul la creșă,
nu?
— Nu ești genul de femeie casnică, nu? m-a întrebat el.
Genul de femeie casnică? Ce voia să însemne asta?
— Nu mă refer să stau acasă pentru totdeauna. Mă simțeam din nou ca în
ziua aceea pe plajă, când mi se păruse că nu eram suficient de bună pentru
el, că el credea că se căsătorise cu cineva mai bun.
— Dar îți place ceea ce faci.
Nu îmi mai plăcea de când mă ocupam de contul Rusiei. Nu-mi plăceau
stresul, orele suplimentare, sentimentul că, oricât de mult mă străduiam, nu
realizam, practic, nimic. Știam că avea să-mi placă și mai puțin odată ce
venea copilul.
— Îmi place să știu că îmi aduc contribuția. Dar de când am început să
lucrez la contul Rusiei…
— Ai cea mai bună slujbă din Agenție, nu? Cea pe care și-o dorește
oricine!
VP - 80
 Am ezitat.
— Este un cont bun, într-adevăr.
— Ai renunța la ea ca să stai toată ziua acasă cu un copil?
Eu m-am holbat la el.
— Copilul nostru. Și, da, poate aș face-o. Nu știu.
El a clătinat din cap, iar în încăpere s-a așternut o tăcere stânjenitoare.
— Dacă nu vei lucra, cum vom economisi pentru facultate? Cum vom
călători împreună cu copiii, cum am putea face toate astea? a întrebat el,
într-un final.
Pentru prima oară de când testul de sarcină ieșise pozitiv, am simțit că mi
se făcea greață. El a început să vorbească înainte să apuc să răspund.
— Viv, toate școlile sunt de nota zece. Zece. Nu-i așa că e nemaipomenit?
El s-a întins și și-a așezat mâna pe abdomenul meu, aruncându-mi o privire
plină de înțelesuri. Îmi doresc tot ce-i mai bun pentru copilul nostru.
Și, în tăcerea care a urmat, plutea o întrebare nerostită: „Tu, nu?”
Firește că îmi doream. Cum se făcea că mă simțeam deja ca și când nu aș fi
fost o mamă suficient de bună? M-am uitat din nou la ecran. Casa se vedea în
fundal. Acea casă pe care o simțeam ca pe o greutate și pe care nici măcar nu
o vizitaserăm. Când am vorbit, vocea îmi părea sugrumată.
— Să mergem să aruncăm o privire.
•
În acea seară ajung mai târziu acasă și, de îndată ce intru, îi văd pe toți
strânși în jurul mesei din bucătărie, cu resturi de spaghete și chiftele în
boluri de plastic viu colorate și pe tăvile scăunelelor înalte. „Mami!” exclamă
Ella, iar Luke spune în același timp: „Salut, mamă!”. Gemenii sunt la bustul
gol, cu fețele mânjite de sos de spaghete, cu bucăți de paste atârnând prin
locuri ciudate – frunți, umeri, păr. Matt îmi zâmbește, ca și când totul ar fi
normal, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, apoi se ridică în picioare, se
apropie de aragaz și îmi pune cina în farfurie.
Îmi las haina și geanta lângă ușă și intru în bucătărie, cu zâmbetul pe
buze. Îi sărut pe creștet pe Ella și pe Luke. Le fac cu mâna gemenilor, care
stau la un capăt și la celălalt al mesei. Chase îmi zâmbește și lovește cu
palma în tavă, trimițând în aer stropi de sos. Eu îmi trag scaunul și mă așez
în același timp în care Matt îmi pune în față farfuria cu spaghete. Se așază în
fața mea, iar eu îl privesc, simțind cum mi se înăsprește expresia feței.
— Mersi, zic eu.
— E totul în regulă? mă întreabă el cu precauție.
Eu evit întrebarea și îmi îndrept atenția spre Ella.
— Cum te simți, iubito?
— Mai bine.
VP - 81
 — Mă bucur.
Îi arunc o privire scurtă lui Matt. El mă privește. Eu îmi îndrept atenția
spre Luke.
— Cum a fost la școală?
— Bine.
Încerc să mă gândesc ce altceva să îl întreb. Ceva specific. Despre vreun
test, sau despre vreo demonstrație, sau ceva de genul, dar nu știu ce să îl
întreb. Așa că prefer să iau o îmbucătură din spaghetele călduțe, evitând
intenționat privirea lui Matt.
— E totul în regulă? mă întreabă el din nou.
Eu mestec încet.
— Am crezut că nu va fi în regulă, dar, ce să vezi, totul este foarte bine.
Nu-mi iau ochii de la Matt.
El înțelege. Îmi dau seama.
— Mă bucur să aud asta, zice el.
Se așterne o tăcere stânjenitoare. Într-un final, Ella întrerupe tăcerea.
— Tati, am terminat, spune ea.
Ne uităm amândoi la ea.
— Așteaptă până termină și mami, iubito, zice Matt.
Eu clatin din cap.
— Nu-i nevoie.
El ezită, iar eu îi arăt o privire: „Las-o să plece. Lasă-i pe toți să plece ca să
putem sta de vorbă”.
— În regulă, îmi spune el, apoi Ellei: Pune-ți farfuria în chiuvetă, te rog.
— Pot să mă ridic și eu de la masă, tati? întrebă Luke.
— Sigur, amice.
Luke și Ella se ridică amândoi de la masă. Matt rupe o bucată din
prosopul de hârtie și începe să-i șteargă fața și mâinile lui Chase. Eu mai iau
câteva îmbucături și îl privesc cum îl șterge, îl ridică din scaun și-l așază pe
jos. El îmi aruncă o privire scurtă înainte să-și îndrepte atenția spre fața lui
Caleb. Într-un final, pun furculița jos. N-am poftă de mâncare; n-are rost să
mă îndop.
— Cum ai reușit? îl întreb eu.
— Să schimb pozele?
— Da.
El este concentrat pe mâinile lui Caleb, ștergându-i degetele durdulii.
— Ți-am spus că te voi scăpa de probleme.
— Dar cum a făcut-o?
El nu răspunde, nici nu se uită la mine, ci continuă să-i șteargă mâinile lui
Caleb.
VP - 82
 Eu scrâșnesc din dinți.
— Îmi răspunzi, te rog, la întrebare?
Matt îl ridică pe Caleb din scaun și își reia locul, cu el în brațe. Caleb își
bagă degetele în gură și începe să și le sugă.
— Ți-am spus că e mai bine dacă nu cunoști detaliile.
— Nu mă lua cu asta. Tu ai făcut-o? Sau ai spus cuiva?
Simt cum mă străbate un fior, un sentiment de trădare.
— Mi-ai promis că nu vei spune.
Pentru o secundă, pe fața lui se citește nedumerirea.
— Poftim?
— Mi-ai promis că nu vei spune.
El clipește, apoi parcă se dezmeticește.
— Nu, Viv, am promis că nu voi spune niciodată autorităților.
Eu mă zgâiesc la el. Caleb se zvârcolește, chinuindu-se să scape din
brațele lui Matt.
— A trebuit să-i spun lui Iury. N-am avut de ales, zice el. Caleb scoate un
scâncet; se zvârcolește mai tare acum. Revin imediat, șoptește Matt, ieșind
din încăpere cu Caleb.
Eu mă uit la mâini, la inelul de logodnă. Oare la fel te simți și atunci când
ai fost înșelat? Când m-am căsătorit cu Matt, am crezut că voi fi suficient de
norocoasă încât să nu trăiesc acest sentiment. Nici într-o mie de ani nu mi-
am imaginat că el m-ar putea trăda, îmi așez mâna dreaptă peste cea stângă,
iar inelul dispare.
Matt se întoarce după câteva secunde, singur. Își reia locul la masă. Eu
ascult zgomotele care răzbat din cealaltă cameră. Luke și Ella se joacă „Go
Fish”. Eu îmi cobor vocea și mă aplec în față.
— Acum, rușii știu că ți-am divulgat informații secrete.
— Iury știe.
Eu clatin din cap.
— Cum ai putut face asta?
— Dacă aș fi putut rezolva problema singur, aș fi făcut-o. Dar n-am avut
cum. Singura variantă a fost să apelez la Iury.
— Și să schimbi toate cele cinci poze?
El se lasă pe spătarul scaunului și mă privește.
— Ce vrei să spui?
Nu îi răspund. Ce aș putea spune? Că nu sunt sigură că îmi este loial cu
adevărat?
— Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă m-ai fi denunțat.
Matt mă privește de parcă el ar fi cel trădat.

VP - 83
 Are dreptate. Simt cum o parte din furia din mine se transformă în vină.
Mi-a spus, într-adevăr, să-l denunț. Nu i-a spus imediat lui Iury. Pozele
acelea nu au fost schimbate în prima zi.
Dacă și-ar fi făcut griji mai mari pentru program decât pentru mine, ar fi
făcut ceva chiar în prima zi.
— Deci totul e în regulă acum? zic eu, într-un final.
Încerc să nu mă mai gândesc la fețele celorlalți „agenți inactivi”, la faptul
că acestea vor rămâne ascunse din cauza mea. „Ai șters fișierul, Viv. Tu ai
șters prima pozele”.
— Suntem în siguranță?
El privește în altă direcție, iar eu știu înainte să spună ceva că nu suntem.
— Păi, nu prea.
„Nu prea”. Nu îmi dau seama de ce.
— Pentru că își vor da seama oricum că am șters fișierul?
Îmi imaginez cum mă interoghează cei de la securitate, cum îmi spun că
au descoperit că eu l-am șters. Aș putea spune că a fost un accident, că habar
nu aveam că am făcut-o. Era o scuză cam trasă de păr, care putea da de
bănuit, deși doar temporar. Dar nu e ca și când ar descoperi poza lui Matt
acolo.
— Da, zice el. Și nu numai asta. „Atena” înregistrează activitatea
utilizatorului.
De unde știe denumirea de „Atena”? Sunt sigură că nu i-am pomenit
niciodată despre asta.
— Așadar, există o înregistrare a ceea ce ai găsit mai exact în computerul
lui Iury, Viv. Teoretic, cineva poate intra și urmări cum navighezi prin
computerul lui Iury, poate vedea ce fișiere ai deschis.
— Ar putea vedea că am accesat poza ta.
— Da.
— Prin urmare, poza ta există încă în server?
— Da.
Asta înseamnă că și celelalte patru poze sunt tot acolo. Nu este prea
târziu ca adevăratele poze să ajungă în mâinile FBI-ului. Mai am încă o șansă
să îndrept lucrurile, să îi anunț pe cei de la Agenție despre ceilalți patru
„agenți inactivi” și despre Matt. Să fac ceea ce trebuie.
N-am făcut nimic rău, corect? Poate vor trece cu vederea faptul că am
șters fișierul. O decizie de moment a unei soții înspăimântate.
Doar că lucrurile nu sunt întocmai așa. Nu există decât o explicație pentru
care cele cinci poze au fost schimbate. Le-am spus rușilor despre un
program strict secret. Am comis un act de trădare. Această faptă mă va
trimite la închisoare. Frica îmi îngheață sângele în vene.
VP - 84
 Mă gândesc la Omar, la felul în care m-a privit în ultimele zile. „Există o
cârtiță în CIC”. Dacă eu sunt cea pe care o suspectează, atunci dovada care le
poate confirma suspiciunile se află chiar în serverul acela.
— Există o metodă, zice Matt. O metodă de ștergere.
Pare tulburat, reticent.
— Cum?
Vocea mea este o șoaptă.
El bagă mâna în buzunar și scoate un stick USB. O bucată de plastic mică,
dreptunghiulară și neagră. O ridică în aer.
— Conține un program care permite ștergerea activității tale din ultimele
două zile.
Mă holbez la obiect. Acesta va șterge orice urmă că eu am găsit poza lui
Matt. Nu vor avea nicio dovadă pe care să o folosească împotriva mea, care
să mă ia de lângă copiii mei.
— A ta și a oricui altcuiva, adaugă el. Va reseta serverele cu două zile în
urmă.
Eu îmi ridic privirea la el. „Va reseta serverele cu două zile în urmă”. Două
zile de muncă zadarnică pentru întreaga Agenție.
Însă nu e cine știe ce dacă privești situația în ansamblu, nu?
Familia mea nu va fi dezbinată. Poza lui Matt va fi ștearsă, o dată pentru
totdeauna. Vor fi șterse și pozele celorlalți patru „agenți inactivi”, însă nu
încape nicio îndoială că vreau ca rușii să folosească programul. Nici măcar
nu trebuie să mă gândesc la asta. Îi voi lăsa pe ceilalți patru „agenți inactivi”
să scape doar ca să-mi păstrez familia intactă. Știu că este greșit. Mă simt ca
un șarpe doar pentru că mă gândesc la asta. Dar este vorba despre copiii
mei.
— Și cum funcționează? întreb eu. Vor încărca programul pur și simplu?
— Păi, tocmai asta e. Matt se uită la mine. Tu îl vei încărca.

CAPITOLUL 9

El pune stickul pe masă, iar eu mă uit la el de parcă ar fi ceva gata să

explodeze.
— Nu pot face nimic cu asta. Computerele sunt modificate. Nu am un
port…
— Există unul în încăperea cu „Accesul Interzis”.
Mă holbez la el. Oare am pomenit vreodată de încăperea cu „Accesul
Interzis”? Cu siguranță n-am spus nimic despre computerele de acolo. Dar
VP - 85
are dreptate, nu? Există un computer separat în care se stochează
informațiile de pe teren.
— N-are importanță. Computerul acela este parolat. Nu dețin nivelul de
autorizare…
— Nici nu trebuie. Programul funcționează singur. Trebuie doar să
introduci stickul.
Grozăvia pe care mi-o cere s-o fac mă șochează.
— Îmi ceri să încarc un program în rețeaua de computere a Agenției.
— Va șterge dovada că tu ai șters fișierul.
„Va șterge și pozele. Pe toate cinci”. Eu privesc în altă parte. Apoi rostesc
cuvintele care îmi stăruie în minte, deși știu că n-ar trebui.
— Ești un agent rus care îmi cere să încarc un program în rețeaua CIA.
— Sunt soțul tău și încerc să te scap de închisoare.
— Cerându-mi să fac ceva ce ar putea să mă trimită la închisoare pentru
tot restul vieții.
El se întinde peste masă și își așază o mână peste a mea.
— Dacă vor descoperi ce-ai făcut, oricum vei sta mult timp după gratii.
O aud pe Ella în camera cealaltă.
— Nu e corect! strigă ea.
„Ai dreptate, gândesc eu, holbându-mă la stick. Nu e corect. Nimic din ce
se întâmplă nu e corect”.
— Tati! țipă ea. Luke a trișat!
— Ba nu! strigă Luke.
Eu mă holbez în continuare la stick. Simt ochii lui Matt ațintiți asupra
mea. Niciunul din noi nu se ridică în picioare ca să facă pe arbitrul. Copiii
continuă să se certe, dar cu voci mai scăzute acum. Atunci când conversația
dintre ei revine la normal, eu îmi trag mâna de sub a lui Matt.
— Ce se află pe el, de fapt? Ceva ce le va permite rușilor să aibă acces la
sistemul nostru?
El clatină din cap.
— Nu. Deloc. Îți jur că este doar un program care va reseta serverele la
starea lor de acum două zile.
— De unde știi?
— Am verificat. Fac diagnostice cu el. Atâta tot.
„De ce ar trebui să te cred?” Nu scot un cuvânt, dar nici nu este nevoie.
Sunt convinsă că se citește totul pe fața mea.
— Dacă nu vei face asta, vei ajunge la închisoare. Expresia de pe fața lui
pare deschisă, sinceră, dar și speriată. Este singura soluție.

VP - 86
 Mă uit din nou la stick, dorindu-mi ca acesta să dispară, dorindu-mi ca
totul să dispară, pur și simplu. Am senzația că mă afund din ce în ce mai tare
și nu pot face nimic ca să mă opresc.
Îmi ridic capul și îl privesc îndelung. Cuvintele lui îmi răsună în minte.
„Fac diagnostice cu el”.
— Să văd.
Nedumerirea apare pe chipul lui.
— Poftim?
— Ai spus că faci diagnostice cu el. Vreau să văd.
El se ferește ca și când ar fi primit o palmă.
— Nu mă crezi.
— Vreau să văd cu ochii mei.
Ne privim unul pe celălalt, fără să clipim, până când, într-un final, el
spune:
— Bine.
Se ridică și iese din încăpere, iar eu îl urmez. Se duce la spațiul de
depozitare de sub scări. Aprinde lumina și se întinde după șurubelniță,
aceeași pe care am folosit-o și eu. Îl privesc cum desface scândura și cum
scoate laptopul. Se întoarce, îmi aruncă o privire lungă, una pe care nu o pot
citi, apoi trece pe lângă mine și se întoarce la masă.
Deschide laptopul și se așază în fața lui; eu stau în spatele lui și privesc
ecranul. Căsuța albă își face apariția, iar cursorul strălucește intermitent. Eu
îmi cobor privirea la tastatură și îi urmăresc degetele în timp ce apasă
tastele, încet și hotărât. Este o înșiruire pe care o recunosc, una dintre
parolele sale obișnuite, zilele de naștere ale copiilor. El mai apasă câteva
taste la sfârșit și am nevoie de o clipă ca să-mi dau seama. Este data
aniversării noastre. Se gândea la binele nostru, la urma urmei.
— Nu vei înțelege nimic din toate astea, nu-i așa? mă întreabă el, fără să
se întoarcă.
Sunt recunoscătoare că stă cu spatele la mine, pentru că are dreptate. Nu
mă pasionează tehnologia; nu voi înțelege detaliile. Dar nu despre asta este
vorba, ci despre cum se comportă el în acest moment, despre ceea ce îmi
arată. Voi înțelege suficient cât să știu dacă face diagnostice cu el sau dacă
mă minte. Sper că va fi de-ajuns.
— Știu mai multe decât crezi tu.
El deschide un program, tastează o comandă, iar textul începe să ruleze
pe ecran.
— Este un jurnal al activității utilizatorului, zice el în șoaptă.
Îmi arată o linie: data de azi. Apoi o alta, o marcă temporală de acum
câteva ore.
VP - 87
 El derulează în jos și îmi arată o secțiune de text.
— Conținutul drive-ului, zice el.
Eu arunc o privire la text. Mare parte din el este indescifrabil, însă unele
fragmente au logică, fiind conforme cu ceea ce spusese Matt. Nimic nu
sugerează că ar fi ceva mai mult.
Cel mai important lucru, data și marca temporală. Faptul că a avut ceva
să-mi arate. Făcea diagnostice pe drive, așa cum îmi spusese.
Nu minte.
El se întoarce în scaun și își ridică privirea la mine. Pe fața lui se citește
durerea, iar acest lucru mă face să mă simt vinovată.
— Acum mă crezi?
Eu mă duc în partea cealaltă a mesei și mă așez pe scaunul din fața lui.
Ezit înainte să vorbesc.
— Sunt pricepuți, să știi. Oamenii de la Agenție. Dacă îmi vor lua urma?
— N-o vor face, zice el încet.
— Cum poți fi sigur?
— Gândește-te la lucrurile pe care ți le-am spus. La lucrurile pe care le
știu rușii. Se întinde peste masă și își pune din nou mâna peste a mea. Și ei
sunt pricepuți.
Nu pot dormi nici în noaptea asta. În schimb, mă plimb prin casă, cu
durere în suflet. Îi privesc pe copii cum dorm, cum piepturile lor urcă și
coboară, le privesc fețele, care par și mai tinere în somn. Străbat holurile
casei, uitându-mă la fiecare fotografie de pe pereți, la acele momente
trecătoare, la acele zâmbete fericite, la desenele care atârnă pe frigider
prinse cu magneți, la jucăriile care zac în întuneric, așteptând. Vreau ca viața
normală să continue.
Însă adevărul este că aș putea merge la închisoare. Este aproape o
certitudine dacă vor descoperi ce am făcut. Divulgarea de informații secrete,
periclitarea operațiunilor Agenției. Of, câte voi rata dacă se va întâmpla
acest lucru. Numai gândindu-mă la asta, emoțiile mă inundă. Primii pași ai
lui Caleb, primele lui cuvinte. Momentul în care Ellei îi va cădea primul dinte,
entuziasmul cu care o va aștepta pe Zâna Măseluță. Spectacolele de dans,
meciurile de „T-ball”, mersul pe bicicletă. Mai mult decât orice, acele
momente de neprețuit: să îi strâng în brațe atunci când au un coșmar sau
atunci când sunt bolnavi, să aud: „Te iubesc, mami”, ce au învățat la școală,
ce le place să facă, de ce le este teamă.
Sigur, asta înseamnă că Biroul nu-i va descoperi pe „agenții inactivi” pe
care i-ar fi putut prinde altminteri. Însă, privind în ansamblu, cât de mult
contează? Practic, la nunta mea au fost prezenți zeci de „agenți inactivi”.

VP - 88
Problema asta era mult mai gravă decât ne dădeam noi seama. Cei cinci sunt
ca o picătură într-un ocean.
Stau pe canapea, în întunericul de dinaintea zorilor, când Matt coboară
scările. Aprinde becul în bucătărie și clipește până când ochii i se obișnuiesc
cu lumina. Se duce la cafetieră și apasă pe buton. Eu îl privesc în tăcere. Într-
un final, mă observă, se oprește și mă privește îndelung. Eu îl privesc în ochi.
Apoi ridic încet stickul, pe care îl țin între degetul mare și arătător.
— Spune-mi ce trebuie să știu.
O voi face. Importanța acestui moment este aproape copleșitoare. Privesc
ca prin ceață cum el șterge stickul cu o cârpă, genul de cârpă pe care o
folosește și la ochelarii de soare.
— Pentru amprente, zice el.
Îl așază în compartimentul fals din partea inferioară a unei căni-termos
pentru cafea, cu pereți dubli. E lucioasă, metalică, ceva ce nu am mai văzut
până acum. Unde era? Unde ține toate aceste lucruri?
Cum am putut fi atât de oarbă?
— Nu trebuie decât să îl conectezi, zice el, întinzându-mi cana-termos.
Eu i-o iau din mână. Îmi văd reflexia în ea, distorsionată. Sunt eu, deși
pare a fi altcineva.
— Există un port USB în partea din față a computerului.
— În regulă.
Continui să mă holbez la reflexia de pe cană, la această imagine care nu-
mi mai aparține, de fapt.
— Conectează-l la computer, așteaptă cel puțin cinci minute, dar nu mai
mult de zece, apoi scoate-l. În zece minute, serverele vor începe să se
reseteze. Dacă stickul este în continuare conectat atunci când resetarea este
completă, ei vor reuși să găsească computerul-sursă.
Cinci minute? Trebuie să stau acolo timp de cinci minute, cu stickul
conectat? Dacă va observa cineva?
— Atunci voi aștepta până după program.
El clatină din cap.
— Nu se poate. Trebuie să te conectezi la computer.
— Să mă conectez?
Cuvintele lui mă paralizează. Asta înseamnă că trebuie s-o fac în timpul
programului de lucru. Peter este cel care are autorizația să îl folosească. De
obicei, el se conectează la acel computer dimineața, restricționează accesul
la el pe timpul zilei, apoi se deconectează înainte să plece. Este foarte riscant
ceea ce Matt îmi cere să fac.
— Dacă mă vede cineva ce fac?

VP - 89
 — Nu poți permite asta, zice el, iar eu îi citesc teama pe față. Este prima
dovadă de nesiguranță de când mi-a arătat stickul. Să nu permiți una ca asta.
Cana-termos stă în suportul pentru pahare în timp ce conduc spre birou.
O țin strâns în mână tot drumul de la parcare, chiar mai strâns atunci când
intru în hol și văd steagul american atârnând de grinzi. Mă concentrez foarte
tare să par calmă, impasibilă.
Trec pe lângă trei panouri – n-am observat niciodată că sunt atât de
multe – care cuprind lista cu produse interzise. Este o listă lungă, referitoare
la obiectele electronice. Chiar dacă stickul ar fi fost gol, era interzis să-l aduc
înăuntru. Nu e ca și când pot spune că nu am știut.
Stau la rând ca să fiu verificată. În dreapta mea, o femeie cam de vârsta
mea este trasă deoparte pentru a fi percheziționată pe loc; Ron îi scotocește
prin geantă. În stânga mea, un bărbat mai în vârstă este tras deoparte – o
altă percheziție aleatorie. Eu îmi feresc privirea. Simt cum mi se strâng
broboane de transpirație pe frunte, pe buza superioară. Când îmi vine
rândul, îmi ridic legitimația în dreptul cititorului și îmi introduc codul pe
tastatură. Turnichetele se deschid, permițându-mi să trec.
Senzorii sună, un bip jos, și doi ofițeri pe care nu îi recunosc privesc în
direcția mea. Inima îmi bubuie în piept și sunt sigură că cei din jurul meu o
pot auzi. Afișez o expresie nedumerită, doar pentru o fracțiune de secundă,
apoi zâmbesc, ridicând cana-termos de cafea în direcția lor. „E doar asta. Nu
vă faceți griji, nu este un aparat electronic”. Senzorii care pot detecta
dispozitivele electronice sunt extrem de versatili.
Unul dintre ofițeri vine spre mine. Ia un detector și mă verifică cu el de
sus până jos și îl trece peste geanta mea. Acesta scoate un bip doar în
dreptul cănii de cafea. El îmi face semn să intru, cu o expresie plictisită pe
față.
Eu îi zâmbesc. O iau de-a lungul coridorului, pășind agale. Când dispar din
raza lui vizuală, îmi șterg transpirația de pe frunte cu dosul mâinii
tremurânde.
Îmi scanez legitimația la intrarea în departamentul meu și-mi introduc
codul. Încuietoarea ușii grele se dezactivează, iar eu o deschid. O văd imediat
pe Patricia. Îi zâmbesc când trec pe lângă ea și o salut, cum fac în fiecare zi.
Apoi mă duc la biroul meu și mă conectez la computer. Rutina obișnuită,
saluturi obișnuite, totul este normal.
Mă așez la birou și mă holbez la ușa pe care scrie „ACCESUL INTERZIS”,
cu majuscule roșii. Cititoarele de lângă ea; unul scanează legitimațiile,
celălalt, amprentele digitale. Pe ecranul computerului meu se deschide un
program, însă eu nu mă uit la el. Nu fac căutări, nu îmi deschid e-mailurile.
Doar mă holbez la ușă.
VP - 90
 Câteva minute după ora 9, Peter își face apariția. Îl privesc cum își
apropie legitimația de unul dintre cititoare, își introduce codul, apoi își așază
degetul pe celălalt cititor și îl menține acolo. Intră și închide ușa grea în
urma lui. După câteva minute, ușa se deschide din nou, iar el pleacă.
Eu îmi întorc privirea la cana-termos de pe biroul meu. Computerul a fost
conectat; o pot face oricând. Trebuie s-o fac. Întind mâna după cană și o
cuprind cu degetele. Mi-e greu să mă ridic de pe scaun, să-mi conving
picioarele să pășească spre ușă.
Îmi scanez legitimația și îmi pun degetul pe cititor. Încuietoarea se
dezactivează, iar eu împing ușa grea, deschizând-o. Înăuntru este întuneric;
apăs pe întrerupător. Este un spațiu mic, chiar mai mic decât biroul lui
Peter. Acolo sunt două computere, așezate unul lângă altul pe o masă, cu
ecranele îndreptate în direcții opuse. Mai există un al treilea, lângă perete.
Acesta îmi atrage atenția. Văd portul USB în față.
Mă așez în fața unuia dintre cele două computere și pun cana-termos în
fața mea. Mă conectez; dacă va intra cineva, trebuie să pară că lucrez. Aleg
cea mai secretă informație la care am acces, cea pe care doar o mână de
oameni din Agenție o poate vedea. Ceva atât de sensibil, încât nu voi avea de
ales decât să îi cer să plece nou-venitului și să revină după ce voi fi terminat.
Apoi inspir adânc și desfac partea de jos a cănii-termos. Odată aceasta
desfăcută, văd stickul. Îmi trag mâneca peste mână, scutur cana-termos
astfel încât stickul să-mi cadă în palmă, apoi înșurubez la loc partea de jos.
Rămân nemișcată o clipă și ciulesc urechile, dar nu aud nimic.
Mă ridic de pe scaun și mă duc la cel de-al treilea computer. Cu mâneca
trasă peste degete, introduc stickul în computer, repede și ușor. Capătul său
pâlpâie portocaliu aproape imediat. Câteva secunde mai târziu, stau din nou
pe scaunul meu.
Tremur. N-am fost niciodată atât de înspăimântată.
Mi-e teamă să respir. Mă uit la ceasul din partea de jos a ecranului. Cinci
minute. Doar de atât am nevoie. Trebuie să fiu singură aici cinci minute, să
scot stickul, să-l pun la loc în cana-termos și totul va lua sfârșit. Va fi ca și
când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Arunc o privire la stick al cărui capăt pâlpâie portocaliu. Ce face chiar
acum? Își croiește drum prin servere, bănuiesc. Se pregătește să șteargă
orice activitate din ultimele două zile. Atâta tot, nu? Doamne, sper să fie doar
asta.
Trece un minut, dar mie mi se pare o eternitate. Calculez în gând. Mai
sunt 4 cincimi până la sfârșit. 20%.

VP - 91
 Apoi se aude un bip dincolo de ușă, cineva își pune legitimația în dreptul
cititorului. Eu rămân nemișcată, apoi mă întorc spre ușă. Fii calmă. Trebuie
să-mi păstrez calmul. Patru minute. Mai am nevoie doar de patru minute.
Ușa se deschide. Este Peter. Dumnezeule, este Peter! Încremenesc de
frică. Știe tot ce știu și eu. Nu am nicio scuză să îl scot afară, nu? Se va așeza
la computerul de lângă al meu. Cum aș putea ajunge la celălalt computer ca
să scot stickul?
— Salut, Vivian! zice el, pe un ton cald, normal.
Sper că nu își va da seama cât sunt de panicată, cât sunt de înspăimântată.
— Salut!
Mă străduiesc din răsputeri să păstrez un ton calm.
El intră în încăpere, se așază lângă computerul de lângă mine și își
tastează parola. Eu sunt incredibil de conștientă de stickul din computerul
din spatele nostru. Nu ar avea niciun motiv să folosească computerul acela,
nu? Și dacă îl va observa?
Mă uit la ceas. Au trecut deja trei minute. 60%. Încă două minute și…
— Vivian? zice Peter.
— Da?
Mă întorc spre el.
— Ai putea să mă lași singur câteva minute? Trebuie să verific niște
informații noi. „Eagle Justice”.
Niște informații la care eu nu am acces. Face exact ce am plănuit eu să fac,
să scot afară din încăpere orice persoană neautorizată. Mă uit din nou la
ceas. Tot trei minute. Jur că timpul nu trece cum ar trebui.
— N-ai putea să mă mai lași câteva minute să termin aici? Mai am puțin.
— Aș vrea eu, dar trebuie să mă uit peste informații înainte de ședința de
dimineață cu cei din conducere. Ordinele lui Nick.
Nu. Nu se poate întâmpla asta. Cum să procedez? Cum Dumnezeu să
procedez în clipa asta?
— Vivian?
— Da. Sigur. Stai să mă deconectez.
— Blochează-l pentru moment… chiar este urgent să mă uit peste
informații.
Eu ezit. Creierul meu o ia razna, dar nu găsesc nicio soluție decât să
consimt.
— Bine.
Îmi blochez ecranul, Control-Alt-Delete. Mă ridic în picioare și, în timp ce
deschid ușa ca să ies, ochii mei rătăcesc spre stick, care este în continuare
conectat și capătul lui portocaliu pâlpâie.

VP - 92
 Mă întorc la biroul meu și mă așez, absentă. Privirea mi se îndreaptă către
ceas – cinci minute –, apoi se fixează pe ușă. Îmi simt mintea ca paralizată,
sunt incapabilă să găsesc ceva de făcut, îmi aduc aminte de cuvintele lui Matt
de azi-dimineață. „Cinci minute… nu mai mult de zece… serverele vor începe
să se reseteze”.
Au trecut deja șase minute, iar ușa rămâne în continuare închisă. Dacă
Peter va vedea stickul?
Șapte minute. Eu rămân așezată, îngrozită, cuprinsă de teamă.
Opt minute, deja. Oare l-aș putea ademeni să iasă? Habar n-am cum. Să
aștept? Ar trebui să termine în curând, nu?
Nouă minute. Sunt incapabilă să mă mișc. Mă chinuiesc să-mi împing
scaunul, să mă ridic în picioare. Voi spune că am uitat ceva. Cana-termos.
Apoi o voi răsturna spre computer și voi scoate stickul când mă voi apleca să
o ridic…
O licărire din fața mea îmi atrage atenția. O schimbare de culoare, în
contrast. Ecranul mi se înnegrește, doar pentru o clipă. Mă întorc și privesc
de-a lungul șirului de birouri și văd și celelalte ecrane înnegrindu-se.
Succesiv, unul după celălalt. O pâlpâire rapidă care străbate sala asemenea
curentului electric. Culoarea obișnuită a ecranelor revine. Oamenii privesc
în jurul lor, șoptind. Ce se întâmplă?
Dumnezeule!
Țâșnesc spre ușa pe care scrie „Accesul Interzis”. Îmi ridic legitimația, îmi
lipesc degetul de cititor. Instrucțiunile lui Matt îmi răsună în minte: „Dacă
stickul este în continuare conectat atunci când resetarea este completă, ei
vor reuși să găsească computerul-sursă.
Ușa se deschide tocmai în momentul în care încuietoarea se dezactivează,
tocmai când dau s-o împing și sunt cât pe ce să-mi pierd echilibrul, cât pe ce
să cad peste Peter.
— Vivian, zice el, tresărind.
Își împinge ochelarii în sus, pe nas.
— Cana. Mi-am uitat cana, zic eu repede.
Prea repede. El îmi aruncă o privire nedumerită, una în care să citește și
bănuiala. Însă nu mai contează acum, nimic nu mai contează acum decât să
ajung la stick și să-l scot din computer. Mă dau la o parte și aștept ca el să
treacă și fiecare fracțiune de secundă care se scurge e chin.
Într-un final, el iese din încăpere, iar eu intru, închizând ușa în urma mea.
O clipă mai târziu, sunt pe jos, smulg stickul din computer, mă apropii de
cana-termos, desfac partea de jos, pun stickul înăuntru și înșurubez la loc
capacul.

VP - 93
 Apoi mă prăbușesc pe scaun, complet epuizată. Tremur din tot trupul.
Abia mai pot respira.
Spaima rămâne, chiar și după ce mă opresc din tremurat, și nu știu de ce.
Ar trebui să dispară. Am pus mâna pe stick. Sunt în siguranță, nu? Imposibil
ca resetarea să nu se fi finalizat.
Și, cu toate astea, am senzația ciudată că nu sunt în siguranță, chiar dacă
lucrurile au decurs întocmai cum au trebuit să decurgă.
***
Analiștilor din încăpere nu le ia mult timp până să își dea seama că munca
lor din ultimele două zile a fost ștearsă. Toți se plâng că și-au pierdut
documente, prezentări în PowerPoint. În curând circulă zvonul că pana de
curent a afectat întreg sistemul. Teoriile conspirației abundă, se vehiculează
zvonuri că ar fi fost Serviciul de Informații Externe, hackeri sau chiar
angajați IT nemulțumiți.
Peter trece de la un birou la altul ca să verifice dacă toate conturile
analiștilor au fost la fel de afectate; aud conversațiile în șoaptă, îl aud
apropiindu-se. Când ajunge la biroul meu, el zăbovește și mă privește. Deși
fața lui este inexpresivă, cumva tot mă străbate un fior de teamă.
— Același lucru, Vivian? mă întreabă el. Două zile de muncă?
— Așa pare.
El încuviințează, afișând aceeași mină inexpresivă, și merge mai departe.
Eu îi privesc spatele, iar teama se transformă într-un val puternic de
greață. Brusc, sunt sigură că mi se va face rău. Trebuie să plec, trebuie să ies
de-aici.
Mă ridic de pe scaun, străbat în grabă culoarul, printre rândurile de
cubicule, și ies pe ușă. Rezemându-mă cu mâna de perete ca să-mi păstrez
echilibrul, îmi croiesc drum până la toaletă femeilor. Pătrund înăuntru, trec
pe lângă șirul de chiuvete și de oglinzi și pe lângă toalete. Mă închid în cea
mai îndepărtată. Încui ușa, apoi mă întorc și vomez în vasul de toaletă.
După ce termin, îmi șterg gura cu dosul palmei. Îmi tremură picioarele;
întreg corpul mi-e slăbit. Mă ridic, inspir adânc și încerc să mă liniștesc. A
funcționat, trebuie să fi funcționat. Trebuie să mă liniștesc, să pot rezista
până la sfârșitul programului.
Într-un final, reușesc să ies din toaletă, unde mă simt în siguranță, și să
mă duc la chiuvetă. Mă postez în fața celei mai apropiate și mă spăl pe mâini.
Mai există cineva la celălalt capăt al rândului de chiuvete, o fată care pare
proaspăt ieșită de pe băncile facultății. Ea schițează un zâmbet în oglindă. Îi
zâmbesc la rândul meu, apoi îmi privesc reflexia. Am cearcăne adânci la ochi.
Sunt palidă la față. Arăt îngrozitor. Arăt ca o trădătoare.

VP - 94
 Îmi iau ochii de la oglindă, rup o bucată de prosop de hârtie maro și
aspru, apoi îmi șterg mâinile. Trebuie să mă liniștesc. Trebuie să par calmă.
Sunt înconjurată de analiști în contraspionaj, pentru numele lui Dumnezeu.
„Inspiră adânc. Inspiră adânc, Viv”.
Intru în sală, îmi croiesc drum până în spate, încercând să surprind
conversațiile, discuțiile agitate despre pana de curent. Colegii mei de echipă
s-au strâns pe culoar; mă alătur lor, stând aproape de biroul meu. Îi aud cum
sporovăiesc, însă abia dacă sunt atentă la ei, surprinzând frânturi de
conversație, aprobând din cap și exclamând la momentul potrivit; cel puțin,
așa sper. Nu-mi pot lua ochii nici de la cana-termos, nici de la ceas. Abia
aștept să ies de-acolo, să plec acasă. Să-i returnez lui Matt stickul, să scap de
dovadă, să termin cu asta.
— Cine credeți c-a fost? întreabă Marta, pe jumătate în glumă, vocea ei
străpungând ceața ce-mi învăluie mintea. Rușii? Chinezii?
Ea se uită la noi, însă Peter este cel care răspunde.
— Dacă rușii ar fi avut șansa să intre în sistemul nostru, ar fi făcut mai
mult decât să șteargă munca noastră din ultimele două zile.
Ochii lui sunt fixați asupra Martei, nu asupra mea, însă expresia de pe fața
lui este suficientă ca să mă facă să simt un fior pe șira spinării.
— Dacă este vorba despre ruși, atunci nu s-a terminat. Nici pe departe.
Mă îndrept spre casă, iar cana-termos este în suportul pentru pahare,
lângă mine. O parte din tensiune începe să se risipească, dispărându-mi din
umeri, însă tot mai simt nodul din stomac. Ce-am făcut?
Strâng volanul în mâini. Mă încearcă o multitudine de emoții. Ușurare,
nesiguranță, regret.
Poate va funcționa. Poate voi scăpa de închisoare. Dar, oare, nu voi trăi
mereu cu teama de a nu fi prinsă? Chiar dacă îmi voi putea vedea copiii
crescând, nu voi purta mereu un stigmat?
Ar fi trebuit să risc pedeapsa?
Am un sentiment vag că ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai mult decât
am făcut-o. Că am acționat din impuls, chiar dacă am crezut că n-am făcut-o.
Opresc în fața casei. Mașina lui Matt este în față, ca întotdeauna. Afară
începe să se întunece, iar în casă sunt aprinse luminile. Draperiile din
bucătărie sunt trase, iar eu îi văd acolo, pe toți cinci, șezând la masă.
Așadar, nu voi fi niciodată sută la sută fericită. Copiii mei pot fi. Nu asta
înseamnă să fii părinte?
Opresc motorul, cobor din mașină și mă duc la cutia poștală. Găsesc vraful
obișnuit de plicuri și de broșuri publicitare. Deasupra, înțepenit, un plic
maro, subțire, îndoit ca să încapă în cutia îngustă. Scot totul afară, fără să-mi

VP - 95
iau ochii de la plic. Fără timbru, fără adresă, doar prenumele meu, scris cu
marker negru, cu majuscule. „VIVIAN”.
Încremenesc. Mă holbez la plic, nemișcată, apoi reușesc să pășesc, să
ajung la veranda din față. Mă așez, pun restul corespondenței lângă mine și
rămân doar cu plicul în mâini. Îl întorc și rup sigiliul. Știu deja ce conține. Nu
există decât o variantă, de fapt.
Scot conținutul – un teanc subțire de hârtii, trei sau patru foi, nimic mai
mult. Simt cum mi se strânge stomacul. Deasupra foilor este o captură de
ecran. Este a computerului meu, cu bare de clasificare în partea de sus și de
jos a ecranului, numărul meu de identificare. Programul „Atena” este
deschis, iar în el, imaginea laptopului lui Iury. Un fișier deschis. „Prieteni”.
Ridic prima foaie de hârtie ca să o pot vedea pe următoarea. Aceleași bare
de clasificare, același număr de identificare al meu, același fișier. Doar că, de
data asta, una dintre poze este deschisă, iar un prim-plan umple ecranul.
Încă o dată, mă uit la fața soțului meu.

CAPITOLUL 10

Nu se poate! L-am șters. Am făcut întocmai cum mi-a spus Matt, am riscat,
am conectat stickul. Cu toate astea, iat-o, în fața mea. Pe genunchii mei.
Dovada care m-ar putea trimite la închisoare. Dovada pe care cineva a adus-
o aici, acasă la mine.
Ridic pagina ca să o văd pe următoarea, apoi pe următoarea. Conțin un
limbaj computerizat, înșiruiri de caractere pe care nu le înțeleg în totalitate.
Nici nu trebuie. Este o înregistrare a activității mele, a căutărilor mele.
Dovada că am văzut poza lui Matt, că am șters fișierul.
Aud ușa deschizându-se în spatele meu.
— Viv? zice Matt.
Nu îmi ridic privirea. Nu reușesc. E ca și când, brusc, mi-ar fi dispărut și
ultima brumă de energie. Se așterne o clipă de tăcere, iar eu mi-l imaginez
cum stă în spatele meu, în pragul ușii, uitându-se la mine, aruncând o privire
la hârtii. Oare va fi la fel de șocat ca și mine?
Simt cum se apropie, apoi se așază lângă mine, pe verandă. Încă nu m-am
uitat la el. Nu pot.
El întinde mâna după hârtii, iar eu îl las. El se uită peste ele, le răsfoiește
repede. Nu scoate o vorbă. Apoi le bagă la loc în plic.
Alte clipe de tăcere. Eu mă concentrez pe respirație, privesc cum se
formează fiecare abur, apoi cum dispare. Nici măcar nu știu ce să îl întreb.
VP - 96
Nu pot să dau o formă coerentă amestecului de gânduri din mintea mea.
Prin urmare, aștept să vorbească el, să răspundă întrebărilor negrăite.
— Este o asigurare, zice el într-un final.
Asigurare. Dar nu este. Este ceva mai mult de-atât. Mult mai mult de-atât.
— E un avertisment, continuă el. Apoi mai în șoaptă: Vor să se asigure că
nu vei spune.
Mă întorc spre el. Obrajii și nasul i s-au înroșit de la frig. Nu și-a luat haina
pe el.
— E șantaj, zic eu cu vocea tremurândă.
El mă privește fix pentru o clipă, iar eu încerc cu disperare să îi citesc
expresia de pe față. Să fie tulburare? Nu știu, pentru că se uită în altă parte.
— Da, e șantaj.
Eu privesc strada, trotuarul unde plimbam gemenii în cărucior, unde
Luke a învățat să meargă cu bicicleta.
— Au fost aici, zic eu. Știu unde locuim.
— Au știut întotdeauna.
Simt cuvintele ca pe o lovitură. Firește că au știut. Brusc, nimic nu mi se
mai pare sigur.
— Copiii… reușesc să rostesc.
Îl văd cu coada ochiului cum scutură hotărât din cap.
— Copiii nu sunt în pericol.
— De unde știi?
Vocea mea este o șoaptă.
— Lucrez pentru ei. După modul lor de gândire, copiii sunt… ai lor.
Știu că aceste cuvinte ar trebui să mă liniștească, însă mă înspăimântă și
mai mult. Mă cuprind cu brațele și îmi întorc din nou privirea spre stradă. Se
apropie o mașină, cu motorul huruind și farurile luminând strada. E mașina
soților Nguyen. Ușa garajului lor se deschide, iar mașina pătrunde pe alee și
oprește în locul său. Apoi ușa garajului se închide în urmă, înainte ca
motorul să se oprească.
— Ce am făcut azi… zic eu, apoi nu-mi mai găsesc cuvintele, încerc din
nou. Trebuia să fi șters astea.
— Știu.
— De ce nu mi-ai spus că ei vor avea aceste informații?
— Nu am știut. Pe frunte îi apar acele linii adânci; sprâncenele i se unesc.
Jur, Viv. Nu am știut. Trebuie să aibă, cumva, acces la program. Sau la cineva
care poate accesa arhiva de căutări.
Un alt set de faruri își face apariția. E o mașină pe care nu o recunosc.
Trece pe lângă noi și își continuă drumul. Eu o urmăresc cu privirea până
când stopurile din spate dispar.
VP - 97
 — Nu e ca și când ar face ceva cu aceste informații, zice el. M-ar
deconspira.
Un gând începe să se materializeze, ceva care face ca toate astea să aibă
logică. Încerc să-mi las mintea să îl proceseze.
— Doar nu vor arunca la gunoi douăzeci și doi de ani… zice el.
Mintea mea procesează în continuare gândul, transformându-l în cuvinte.
Sunt doar patru. Patru cuvinte care explică totul. Eu le rostesc, încet, silabă
după silabă.
— Mă au la mână.
Cum am putut fi atât de naivă? Sunt analist în contraspionaj, pentru
numele lui Dumnezeu. Știu cum procedează serviciile de informații, în
special cele agresive. Te conving să faci ceva, apoi te au la mână. Te
șantajează ca să faci alte lucruri pentru ei. Din ce în ce mai multe lucruri. Nu
există scăpare.
— Nu e așa, zice el.
— Ba da!
— Mă au pe mine la mână. Tu ești soția mea. Nu ți-ar face una ca asta ție.
— Serios?
Mă uit intenționat la plic. „Pentru că nu pare așa”.
Citesc ceva pe fața lui – nesiguranță? – care dispare la fel de repede. El își
întoarce privirea de la mine spre stradă. Tăcem amândoi. Cele patru cuvinte
sunt copleșitoare. Îmi răsună în minte, mă tachinează. „Mă au la mână”.
— Îmi vor cere să fac ceva, zic eu, într-un final.
El scutură din cap, însă nu categoric, nu ca și când ar fi convins. Probabil
pentru că, în adâncul sufletului, și el știe asta. „Mă au la mână”.
— E doar o chestiune de timp, zic eu. Îmi vor cere să fac ceva. Cum ar
trebui să procedez?
— Vom găsi noi o soluție, răspunde el, însă această promisiune pare să nu
aibă temei. Chestia asta ne privește pe amândoi.
„Oare?”, îmi zic eu. Mă uit la becul unui felinar care pâlpâie, apoi se stinge.
„Oare ne-a privit vreodată pe amândoi?”
•
Ceva s-a schimbat în mine în ziua în care s-a născut Luke. Eram complet
nepregătită pentru dragostea copleșitoare, aprinsă și mistuitoare pe care o
simțeam pentru acea mogâldeață. Simțeam nevoia să îl protejez, să fiu acolo
pentru el.
Prima lună din viața lui a fost o binecuvântare. Epuizant, sigur, dar
minunat. A doua și a treia lună, nu prea. În fiecare zi mă trezeam știind că
mai aveam puțin și mă întorceam la muncă. Știind că îl voi lăsa ore și zile
lungi în grija cuiva care nu era părintele lui, cineva care nu avea cum să îl
VP - 98
iubească la fel de mult cum îl iubeam eu. Și pentru ce? Mi se părea că nu mai
contribuiam.
Îmi doream să fi lucrat în continuare la contul „Africa”. Dar postul acela
nu mai exista, fusese ocupat de altcineva, iar aceasta era cea mai bună
soluție, nu-i așa? Când a venit și ziua cea mare, mă simțeam pregătită. Urma
să îl trimitem pe Luke la cea mai bună creșă din zonă, cu cea mai lungă listă
de acreditări, cu reputație nepătată. Congelatorul îmi era plin de lapte muls
cu pompa. Sticle etichetate cu grijă. Un cearșaf pentru pătuț, scutece și
șervețele umede, precum și alte lucruri necesare erau pregătite la ușă. Mi-
am ales o ținută nouă, bluză și pantaloni de mătase, ceva care să facă să
dispară cele câteva kilograme cu care am rămas în plus după naștere, ceva
ce speram să îmi confere încrederea de care aveam nevoie ca să fac față
uneia dintre cele mai grele zile din viața mea.
S-a dovedit însă că nu eram deloc pregătită. Nimic nu m-ar fi putut
pregăti să fac față sentimentului pe care l-am avut atunci când l-am dat pe
Luke în grija unei femei pe care nu o cunoșteam. Când m-am întors la ușă, l-
am văzut cum mă privește, alertat, aproape confuz, fără să-și ia ochii de la
mine, întrebându-mă parcă: „Unde pleci? De ce mă părăsești?”
Am clacat în momentul în care ușa creșei s-a închis. Am plâns tot drumul
spre birou și am ajuns acolo cu ochii roșii și umflați și cu cămașa de mătase
pătată de lacrimi. Mă simțeam ca și când mi-aș fi pierdut o mână sau un
picior. În dimineața respectivă, cineva a venit la mine de trei ori, mi-a urat
bun venit și m-a întrebat despre Luke. Și, de fiecare dată, eu am început să
plâng. Vestea trebuie să se fi răspândit, deoarece colegii m-au evitat
intenționat tot restul zilei, lucru care pe mine nu m-a deranjat deloc.
Când am ajuns acasă în seara aceea, Luke se odihnea în pătuțul lui. Nu-și
făcuse somnul la creșă, așadar adormise mai devreme. Eu ratasem
momentul. Ratasem o zi întreagă cu el. O zi pe care nu aveam s-o recuperez
niciodată. Cum aș fi putut face față acestei situații de cinci ori pe săptămână?
Să îl văd doar o oră pe zi? Am început să plâng în brațele lui Matt. „Nu pot
face asta”, i-am zis, plângând.
El mă ținea strâns în brațe și îmi mângâia părul. Mă așteptam ca el să fie
de acord. Mă așteptam ca el să spună că era alegerea mea. Că, dacă voiam să
stau acasă cu Luke, ne vom descurca noi cumva. Că, dacă voiam o altă slujbă,
vom supraviețui și cu un salariu mai mic. Că vom vinde casă, ne vom muta
din zonă, vom renunța la excursii, economii și mese în oraș. Că vom face tot
ceea ce era nevoie.
Când a vorbit, vocea lui era încordată.
— Te vei obișnui, scumpo.

VP - 99
 Eu am rămas nemișcată. Apoi mi-am ridicat privirea la el. Voiam ca el să-
mi vadă fața, să vadă cât de serioasă eram. Mă cunoștea. Va înțelege.
— Matt, chiar nu pot face asta.
Vedeam în privirea lui propria mea durere. Mi-am îngropat din nou
fruntea în pieptul lui și am început să mă relaxez. El înțelegea. Știam că
înțelegea. A început să-mi mângâie din nou părul.
După câteva minute, a vorbit din nou:
— Nu te lăsa, mi-a spus el, iar cuvintele lui erau la fel de tăioase ca un
cuțit. Te vei obișnui.
•
Trec zile, apoi săptămâni. Mă duc la muncă în fiecare zi, la această slujbă
care este acum o minciună. Dacă există vreo consolare, aceasta ar fi că nu au
făcut legătura cu computerul din încăperea cu „Accesul Interzis”. Stickul nu
pare să fi provocat daune importante, în afară de cele două zile pierdute;
eram atentă la zvonurile care circulau, citeam toate rapoartele pe care
puteam pune mâna. Nu mai primisem nicio veste de la ruși, de la oamenii lui
Matt, în afară de plic.
La început, Agenția s-a concentrat asupra lui Iury. A încercat să-i dea de
urmă în Moscova. Cei de la Birou încercau din răsputeri să le identifice pe
cele cinci persoane din pozele acelea – asta până acum o săptămână și ceva,
când un analist a descoperit aceleași cinci poze în mâinile unui recrutor
renumit, însoțite de detalii. Cei de la Birou au dat de urma celor cinci
persoane, le-au interogat și au stabilit că nu aveau nicio legătură cu Iury și
că erau, probabil, indivizi pe care rușii sperau să îi recruteze. Iury a dispărut
repede de pe ordinea de zi a Biroului – fiind considerat doar un alt recrutor
mărunt –, iar la scurt timp, și de pe ordinea de zi a Agenției.
Eu am răsuflat ușurată. Cu cât se concentrau mai puțin asupra lui, cu atât
mai bine. Plus că, după ce Biroul a stabilit că Iury nu era implicat în
programul „agenților inactivi”, Omar nu a mai fost atât de suspicios. Am
vorbit cu el de mai multe ori de-atunci; treptat, conversațiile noastre au
devenit mai prietenoase, mai normale. Cred în continuare că nu are
încredere deplină în mine, însă lucrurile sunt pe calea cea bună.
Cât despre Peter, el nu prea mai dădea pe la birou. Starea de sănătate a lui
Katherine se înrăutățise, ne-a spus Bert în cadrul uneia dintre ședințele
noastre de dimineață, în a treia zi în care Peter lipsea. În încăpere s-a
așternut tăcerea. Helen a început să plângă, iar noi, restul, aveam ochii
înlăcrimați. După câteva zile, Katherine a decedat. Într-un final, Peter s-a
întors la muncă, însă de-atunci nu pare a fi el. Pare distrus. Ultimul lucru la
care se gândește sunt eu.

VP - 100
 Matt și cu mine ne comportăm cu mănuși unul cu celălalt. Îl învinuiesc
pentru ce s-a întâmplat. Nu doar pentru faptul că m-a mințit ani la rând, că
ne-a băgat în treaba asta, dar și că a apelat la Iury, că le-a spus tot rușilor, că
mi-a trădat încrederea.
Nu mă mai simt în siguranță acasă. Am schimbat încuietorile, am montat
zăvoare suplimentare. Las jaluzelele închise. Am oprit tableta, laptopul și
boxele wireless și le-am pus pe toate într-o cutie, în garaj. Atunci când
suntem împreună, copiii, Matt și cu mine, îmi închid telefonul mobil și îi scot
bateria. Îl oblig pe Matt să facă la fel. El se uită la mine de parcă aș fi
paranoică, nebună, ca și când totul ar fi inutil, dar mie nu-mi pasă. Nu știu
cine ne privește, cine ne ascultă. Dar bănuiesc că cineva o face.
Într-o zi, la scurt timp după ce am primit plicul, am plecat spre muncă mai
repede și m-am dus la un magazin de telefoane mobile din centrul comercial
de cealaltă parte a orașului. M-am asigurat că nu sunt urmărită, am plătit în
numerar pentru un telefon mobil cu cartelă. Este un telefon de unică
folosință pe care îl țin ascuns. Nu i-am spus lui Matt și nici măcar nu știu de
ce n-am făcut-o. Mi s-a părut potrivit să-l am.
Copiii sunt singura mea mângâiere. Mă trezesc că stau și îi privesc,
bucurându-mă de fiecare moment. Treburile casei, gătitul, curățenia – nimic
din toate astea nu mai contează acum. Îl las pe Matt să repare greșelile, să ne
mențină pe linia de plutire, în timp ce eu doar stau și privesc. Îmi este dator.
El știe asta. Mi-a adus flori în fiecare săptămână. Face lună în casă,
gătește, spală hainele și le împăturește. El se ocupă de cel mai agitat dintre
copii, aplanează toate certurile dintre copii, îi duce cu mașina la întâlnirile
de joacă și la activitățile extrașcolare. Ca și când toate aceste lucruri ar putea
repara minciunile care aproape ne-au dezbinat, care ar putea să ne dezbine.
Este vineri, cinci săptămâni după ce am găsit poza, după ce viețile noastre
s-au schimbat. Zilele sunt mai lungi acum, temperaturile, mai ridicate.
Copacii sunt verzi din nou. Iarba, bogată. A venit primăvara cea mult
așteptată, iar eu încep să simt, în sfârșit, că și noi vom avea parte de un nou
anotimp, de un nou început.
Am plecat de la muncă cu vreo câteva ore mai devreme ca să îi putem
duce pe copii la bâlci. Am parcat pe o pajiște întinsă. Voluntari în veste
portocalii dirijau dubele și SUV-urile, care parcă nu se mai terminau, spre
locurile de parcare. Am luat-o la picior, Matt împingând căruciorul dublu pe
iarbă, iar eu ținându-i de mână pe ceilalți copii. Ella țopăia, atât de încântată
era, și sporovăia tot timpul.
Ne-am petrecut seara privindu-i pe copii cum se dau cu ceștile rotative,
pe toboganele ondulate, în minicaruselul în formă de dragon. Încântarea de
pe fețele lor făcea ca prețul piperat al biletelor să merite până la ultimul
VP - 101
bănuț. Am făcut poze cu telefonul mobil. Am împărțit o tartă între noi șase și
am râs de gemeni, care aveau fețele mânjite cu zahăr pudră.
Acum stăm în fața trenului cu vagoane mici care înaintează în cerc pe
șine. Este ultima distracție din seara aceea. Toți cei patru copii se află în el –
Luke și Caleb într-un vagon, Ella și Chase, în altul. Și toți patru zâmbesc. Simt
că inima îmi va exploda de fericire.
Matt întinde mâna să o ia pe-a mea, un gest atât de familiar și totuși atât
de străin. Săptămâni la rând m-am ferit de atingerea lui. Însă astăzi n-o fac. Îl
las să îmi cuprindă degetele și îi simt căldura și catifelarea pielii. Apoi, din
senin, realitatea mă izbește crunt. Mă gândesc la ruși, la minciuni. La stick și
la amenințarea cu închisoarea. La toate acele lucruri care mi-au împânzit
mintea săptămâni întregi și la care, pentru câteva ore binecuvântate, nu m-
am gândit deloc.
Instinctul îmi spune să mă retrag. Dar n-o fac. Rămân nemișcată.
Matt îmi zâmbește și mă trage mai aproape de el și, pentru o clipă,
suntem doar noi doi, așa cum eram odinioară. Simt cum dispare încordarea
pe care nu știam că o mai aveam încă. Poate a sosit timpul iertării. Poate a
sosit timpul să merg mai departe, să mă bucur de această viață, să nu mai
trăiesc cu frică. Poate a avut dreptate; plicul nu era decât un avertisment.
Unul de care nu aveam nevoie, deoarece nu era ca și când l-aș fi denunțat
vreodată. Iar acum, că știu adevărul, poate ne vor lăsa în pace. Vom găsi o
cale să lăsăm totul în urma noastră.
Trenul se oprește. Eu mă apropii și îl iau în brațe pe Caleb. Ceilalți trei se
chinuiesc să coboare singuri, Chase împleticindu-se în urma celor doi mai
mari. Îi legăm pe gemeni în cărucior și ne întoarcem la mașină, traversând
pajiștea. Ella ține strâns în mână un balon. Luke are pe cap o cască de
pompier din plastic, despre care zicea că este prea mare ca să o mai poarte.
Cu toate astea, a acceptat-o. Gemenii stau tăcuți în căruciorul care îi zgâlțâie
din cauza terenului accidentat. Până ajungem la mașină, amândoi au
adormit.
Eu îl iau în brațe pe Chase, iar Matt, pe Caleb și îi așezăm cu grijă în
mașină. Le facem semn Ellei și lui Luke să tacă, zâmbindu-le, încercând să le
mai domolim încântarea. Îl privesc pe Luke cum își prinde centura de
siguranță, apoi o verific o dată și eu.
— Bravo, amice! îi spun.
Îi arunc o privire lui Matt, care este în partea cealaltă a mașinii și îi
fixează centura Ellei, având grijă ca balonul ei să încapă în mașină. Apoi
deschid ușa pasagerului.
Atunci îl văd.

VP - 102
 Un plic maroniu, cu numele meu scris cu majuscule, cu marker negru,
permanent. Stă pe scaunul meu. Este precum cel din cutia noastră poștală.
Încremenesc. Mă holbez la el, doar atât. Tâmplele îmi zvâcnesc, la fel și
urechile. Nu aud nimic în afară de acea zvâcnire. Nu mai aud vocile copiilor;
toate zgomotele se estompează, cu excepția acelei zvâcniri.
„Mișcă, mă îndeamnă creierul. Ridică-l”. Mă conformez. Ridic plicul de pe
scaun și urc în mașină. Sunt vag conștientă de vocile din spatele meu, de
Matt, care deschide portiera șoferului și urcă în mașină. Însă nu mă întorc.
Mă holbez la plicul de pe genunchii mei. Îl văd cu coada ochiului pe Matt
cum se oprește și rămâne nemișcat. Iar eu știu că l-a văzut.
Reușesc cu greu să-mi ridic capul și să îl privesc în ochi. Schimbăm o
privire lungă, una plină de gânduri nerostite.
De pe bancheta din spate se aud voci. Ella, care ne întreabă de ce nu
plecăm. Luke, care ne întreabă ce se întâmplă.
— Bine, bine, zice Matt, pe un ton lejer, însă eu îmi dau seama că nu e de
bine. Plecăm, plecăm.
El învârte cheia în contact și bagă maneta în marșarier. Eu mă holbez din
nou la plic. Știu că trebuie să îl deschid, să văd ce conține.
Cine l-a pus aici? Iury? Altcineva? Cum ne-au descuiat mașina? Probabil
ne-au urmărit. Oare ne privesc chiar acum?
Întorc plicul și rup sigiliul. Ridic clapa și arunc o privire înăuntru. Văd un
alt stick. Negru, precum cel pe care mi l-a dat Matt. Scutur plicul ca să-mi
cadă în palmă. Odată cu el alunecă și o bucată de hârtie. Un bilețel, cu acele
litere familiare pe el.

„LA FEL CA DATA TRECUTĂ”

CAPITOLUL 11

Mă uit la stick și înapoi la bilețel. Ar trebui să simt că lumea mea se

prăbușește. Ar trebui să-mi spun: „Acum? Tocmai când am hotărât să mă
bucur din nou de viață?” În schimb, mă cuprinde un sentiment ciudat de
calm. În adâncul sufletului, mă așteptasem la asta. Încă din momentul în care
am primit primul plic în cutia poștală. Deși n-am știut sub ce formă va fi, am
intuit mereu că se va întâmpla în cele din urmă. Faptul că s-a întâmplat îmi
conferă, în sfârșit, o oarecare liniște. E ca și când este mai bine să primești o
veste proastă decât să nu primești niciuna.

VP - 103
 Matt privește drept în față, nu-și ia ochii de la drum. Este palid la față,
aproape ca o stafie, însă nu știu dacă nu este din cauza luminii lunii. Strânge
din dinți – motivul trebuie să fie plicul.
— Ai văzut? îl întreb eu.
Vocea mea pare strangulată.
Observ cum se chinuiește să răspundă.
— Da.
— Am știut că vor face asta, zic eu în șoaptă.
El aruncă o privire în oglinda retrovizoare la copii, apoi se uită la mine.
— Vom găsi o soluție.
Eu privesc pe geam, la felinare, până când acestea se estompează. Matt
este tăcut, copiii sunt tăcuți, singurele sunete care se aud sunt cel scos de
motorul mașinii și zgomotul de pe stradă. Închid ochii. Asta e. Asta așteptam.
Mă simt aproape îndreptățită, am avut dreptate, însă nu simt nicio
satisfacție. Nimic. Doar un gol. Și acel sentiment că, încă o dată, tot ce iubesc,
tot ceea ce este mai important pe lume pentru mine îmi va fi răpit.
Până să ajungem acasă, Ella adoarme și ea. Îi așezăm pe toți patru copii în
paturi. Din fericire, în seara asta, acest ritual se desfășoară mai repede. După
ce îl sărut pe Luke de noapte bună, iau aparatul de monitorizare a
bebelușilor și ies pe ușa din spate. Nu îl aștept pe Matt. Mă așez pe unul
dintre scaunele de pe veranda din spate și privesc curtea, prin întuneric,
aruncând des câte o privire la monitor, la imaginea alb-negru neclară care
afișează camerele unde dorm copiii. În aer se simte un miros dulce; aroma
florilor din grădina vecinilor ajunge până la mine. Greierii își cântă cântecul
lor. Este o tăcere plăcută, întreruptă doar de scârțâitul ușii din spate, când se
deschide. Eu nu mă întorc.
Matt se apropie și se așază pe scaunul de lângă mine. Nu vorbește
imediat, doar îmi ține companie.
— Îmi pare rău, zice el. Nu m-am gândit că se va întâmpla asta.
— Eu, da.
Îl văd cu coada ochiului încuviințând.
— Știu.
Între noi se așterne din nou tăcerea.
— Aș putea încerca să vorbesc cu Iury, sugerează într-un final Matt.
— Și ce să-i spui?
Urmează un moment de tăcere, iar eu știu că el habar nu are ce să-i
spună.
— Vrei să încerci să îl faci să se răzgândească?
Eu râd, iar râsul meu pare nemilos. Nu e nevoie de răspuns, atât de
ridicolă este afirmația.
VP - 104
 — Nu e ca și când ar putea divulga ceva. Nu fără să mă ardă pe mine, zice
el, pe un ton aproape defensiv.
— Le-ar păsa dacă te-ar arde? îl întreb cu asprime. Serios. Dacă nu vor
putea obține nimic de la mine, ce rost ar mai avea să te țină prin preajmă?
Nu-mi răspunde.
Eu clipesc în întuneric, lăsând tăcerea să se aștearnă între noi, apăsătoare
și neînduplecată.
— Ce conține? întreb eu într-un târziu.
— Pot verifica, vine răspunsul lui.
Se așterne încă o clipă de tăcere, apoi scaunul lui zgârie podeaua verandei
atunci când îl împinge în spate și se ridică în picioare. Matt intră în casă fără
să rostească un cuvânt. Eu nu mă întorc, nu mă uit la el, nu îl urmăresc cu
privirea. Rămân nemișcată și privesc conturul copacilor în întuneric, singură
cu gândurile mele.
•
Am rămas însărcinată a doua oară când Luke avea doi ani. De data asta,
nu i-am spus imediat lui Matt. Am ținut vestea doar pentru mine toată ziua,
ca pe un mic secret numai al meu. M-am oprit în drum spre casă de la
serviciu și i-am cumpărat lui Luke un tricou pe care scria „Fratele mai mare”.
În seara aceea, i-am făcut baie și l-am îmbrăcat în pijama. I-am dat
pantalonii flaușați cu dinozaur, însă, în loc de bluză, l-am îmbrăcat cu tricoul.
— Du-te și arată-i lui tati noul tău tricou, i-am zis în șoaptă.
L-am privit cum fuge în camera familiei, mândru de tricoul lui.
Matt i-a aruncat o privire; apoi am văzut cum se schimbă la față.
Și-a ridicat ochii la mine și am văzut în ei aceeași bucurie sinceră pe care
o văzusem și în urmă cu trei ani, când îi arătasem primul test de sarcină.
— Ești însărcinată? a spus el, arătând ca un copil în dimineața de Crăciun.
— Sunt însărcinată, am răspuns eu, zâmbindu-i.
Săptămânile treceau. Hainele îmi deveneau din ce în ce mai strâmte, iar
burta, din ce în ce mai mare. În cele din urmă, mi-am pus deoparte
pantalonii normali și mi i-am luat pe cei de maternitate. Am făcut o ecografie
și am văzut mogâldeața. Am aflat că va fi fetiță. Ne petreceam serile răsfoind
cărți cu nume de copii, venind cu sugestii. Lui Luke îi plăcea să mă sărute pe
burtă, o îmbrățișa și spunea: „Te iubesc, surioară”. Prima lovitură pe care am
simțit-o a fost atunci când el își ținea mâna pe burtă.
Viața era frumoasă.
— După ce se va naște copilul, îmi voi lua o pauză de la muncă, i-am spus
într-o seară lui Matt, în timp ce stăteam întinși în pat. Mă gândeam la asta de
câteva luni și îmi făcusem, în cele din urmă, curajul să o spun cu voce tare.
Doi copii la creșă înseamnă aproape tot salariul meu…
VP - 105
 El a tăcut. M-am uitat la el, însă abia îi vedeam fața prin întuneric.
— Cât timp?
— Un an sau doi.
— Postul tău va mai fi disponibil până atunci?
Am ridicat din umeri.
— Nu sunt sigură.
Circulau zvonuri despre reduceri de buget, care ar fi făcut angajarea și
reangajarea aproape imposibilă.
El a tăcut din nou.
— Asta îți dorești cu adevărat, iubito? Ai muncit atât de mult ca să ajungi
unde ești acum.
— Sunt sigură.
Nu eram sigură, cel puțin nu în totalitate, însă mi se părea răspunsul
potrivit.
— În regulă, a spus el pe un ton hotărât. Dacă asta îți dorești.
Ne-am făcut un alt buget, unul bazat în totalitate pe salariul lui Matt. Nu
am înscris copilașul pe lista de așteptare la creșă. Îmi făceam planuri cum să
cer concediu fără plată, știam exact ce le voi spune.
Apoi, după cum ar fi trebuit să mă aștept, s-a produs inevitabilul.
— Se fac reduceri de personal, mi-a zis Matt într-o seară, după cină. Se fac
concedieri.
Îmi dădeam seama că era îngrijorat după cum strângea din buze.
Preț de o secundă, am simțit că îmi stă inima în loc. Îmi țineam furculița în
aer.
— Postul tău este sigur?
El se juca cu piureul de cartofi din farfurie. Nu se uita la mine.
— Cred că da.
După aceea, în fiecare seară îmi dădea câte o veste. Persoana asta fusese
disponibilizată. Persoana aceea ar putea fi disponibilizată; numai despre
asta vorbea lumea. Cu fiecare seară care trecea, mă simțeam mai
deznădăjduită. Deși nu vorbeam despre asta, eu știam. Nu puteam renunța,
nu încă. Slujba mea era sigură. Urma să avem doi copii. Aveam nevoie de cel
puțin un salariu.
Prin urmare, am așteptat. Fetița continua să-mi crească în pântec. Am
înscris-o la creșă, pentru orice eventualitate. În scurt timp, mă deplasam
legănându-mă ca o rață spre muncă, mergeam la toaletă în fiecare oră. Apoi
m-am dus la departamentul de resurse umane ca să-mi programez concediul
de maternitate și ca să-mi stabilesc data întoarcerii, la trei luni după naștere.

VP - 106
 În ziua aceea, totul a devenit real. Nu puteam renunța la slujbă și, încă o
dată, viața nu avea să fie așa cum plănuisem eu. I-am spus lui Matt în seara
aceea la cină.
— Mi-am programat azi ziua întoarcerii, i-am zis.
Fără nicio altă introducere. O parte din mine spera ca el să se
împotrivească, dar știam că nu o va face.
— Este doar o chestie temporară, a zis el. Odată ce disponibilizările vor
lua sfârșit…
— Știu, am spus, chiar dacă nu știam.
Totul părea să aibă un caracter permanent. Urma să trimit un alt copilaș
la creșă. Nu puteam rămâne acasă nici cu fetița, nici cu Luke.
— Îmi pare rău, iubito, a spus el.
Părea sincer.
Eu am ridicat din umeri și mi-am pus furculița jos. Îmi dispăruse pofta de
mâncare.
— Nu e ca și când aș avea de ales.
Ușa se deschide, iar Matt iese din nou afară. Am pierdut noțiunea
timpului. Oare a trecut o oră? Două? Nimic nu pare real în acest moment.
Luna e sus pe cer, un disc de lumină. Greierii tac, briza s-a liniștit. El se așază
lângă mine. Eu îl privesc și aștept să vorbească. El tace însă, răsucindu-și
verigheta pe deget.
— Cât de grav este? îl întreb în cele din urmă.
El continuă să-și răsucească verigheta. Pare că vrea să spună ceva, dar se
răzgândește.
— La ce folosește? îl întreb cu o voce monotonă.
El inspiră adânc.
— Le conferă acces la orice program din rețea.
— Programe secrete.
— Da.
Exact cum am bănuit. La fel aș proceda și eu dacă aș fi în locul lor.
Încuviințez. Mă simt amorțită, ca și când nu ar fi aievea.
— Prin urmare, le-am oferi informații secrete, zic eu repede.
El ezită.
— Mai mult sau mai puțin.
— Iar ei pot face ce vor.
— Asta până când tehnicienii voștri vor depista intruziunea și îi vor
scoate afară din program.
Încerc să mă gândesc la primul lucru pe care îl vor face odată ce vor avea
acces. Vor afla tot ce se poate despre informatorii noștri, despre informațiile

VP - 107
pe care le furnizează aceștia. Le vor lua urma pe teritoriul Rusiei. Îi vor băga
la închisoare, sau mai rău.
Resetarea serverelor a fost una. Dar asta? Chestia asta ar putea aduce
moartea unor persoane.
Se iscă o briză care mă face să tremur. Mă cuprind cu brațele și ascult
foșnetul frunzelor. Cum aș putea face asta? Cum să trăiesc cu gândul că am
făcut așa ceva?
— Tehnicienii voștri, zice Matt, sunt buni. Probabil că vor depista repede
problema.
— Și ai tăi sunt buni. Chiar tu ai spus asta. Dacă sunt mai buni?
El își privește mâinile, dar nu răspunde. Îmi dau seama că l-am inclus în
rândul rușilor, iar el nu m-a corectat.
Eu mă zgâiesc în întuneric. Cum am ajuns în acest punct? În acest punct în
care stau aici și mă gândesc serios să fac ceva atât de îngrozitor, atât de
perfid, încât nu sunt sigură că mi-aș ierta-o vreodată.
Pentru că am fost slabă. Nu am luat poziție încă de la început și nu am
făcut ceea ce trebuia. M-am afundat din ce în ce mai mult și, de fiecare dată,
a fost din ce în ce mai greu să ies, prin urmare nu am mai încercat. M-am
afundat și mai mult.
Se iscă o nouă rafală, mai puternică de data asta. Aud cum se rupe o
ramură, apoi o bufnitură surdă atunci când aceasta aterizează pe pământ.
Nu asta făcusem și eu cu viața mea? De atâtea ori ar fi trebuit să rămân
fermă pe poziție, să fac ceea ce știam că ar trebui să fac. Să nu cumpărăm
casa. Să rămân acasă după nașterea lui Luke, apoi a Ellei. Viața ar fi fost atât
de diferită dacă aș fi făcut toate astea.
Simt o picătură de ploaie pe piele, apoi o alta, asemenea unor înțepături
reci. Nu se va termina aici. Dacă voi face asta, mă voi afunda și mai adânc.
— Nu pot s-o fac, zic eu în șoaptă.
Picăturile de ploaie încep să cadă mai repede acum. Le aud aterizând pe
podeaua verandei, simt cum îmi udă hainele. Nu pot fi responsabilă pentru
asta. Nu pot pune vieți în primejdie. Apoi vorbesc din nou, mai tare de data
asta, mai hotărât, de parcă aș vrea să mă conving pe mine însămi.
— N-am de gând s-o fac.

VP - 108
 CAPITOLUL 12

— N-ai de gând s-o faci? zice Matt. În ciuda întunericului, îi văd expresia
surprinsă de pe chip. Aceasta se transformă chiar în fața mea în altceva.
Frustrare, mi se pare. Nu poți pur și simplu… să n-o faci.
— Poate că pot.
Mă ridic în picioare și intru în casă, ca să scap de el, dar și de ploaie. Par
mai încrezătoare decât mă simt. Adevărul este că habar nu am dacă voi
putea. Sau cum voi putea să refuz ordinul lui Iury și să nu fiu închisă, să stau
acasă cu copiii mei. Nu vreau ca el să-mi spună că nu pot.
Matt vine după mine și închide ușa în urma noastră, înăbușind sunetul
ploii.
— Vor avea grijă să fii închisă.
Eu nu zic nimic, o iau pe scări, în sus, spre dormitorul nostru. „Nu și dacă
mă voi lupta”, îmi zic. N-o spun însă cu voce tare. Știu că voi primi un
răspuns zeflemitor, ca și cum ar fi imposibil, ca și cum nu am de ales.
Ei, bine, poate am de ales. Poate mă voi putea lupta.
Poate sunt mai puternică decât crede el.
•
Eram în toiul unei discuții aprinse când Luke a fost cât pe ce să moară.
Nu-mi mai amintesc exact despre ce era vorba – despre ceva neimportant,
despre fructe organice, poate, despre faptul că se cheltuiseră prea mulți bani
la magazin. Eram în garaj. Eu îi desfăcusem lui Luke centura de siguranță, îl
scosesem afară din mașină și îl așezasem jos ca să iau o pungă de
cumpărături din portbagaj. Matt scotea „scoica” din mașină, unde Ella
dormea în siguranță. Niciunul din noi nu a observat că Luke își scosese
bicicleta cea nouă din garaj și că se afla la capătul aleii, că se urcase pe ea și
că îndreptase ghidonul spre stradă.
Am auzit bicicleta înainte s-o văd. Roțile îi scrâșneau pe beton. M-am
întors în direcția sunetului. L-am văzut ținându-se bine în timp ce bicicleta
prindea viteză și-am mai auzit ceva – o mașină care venea pe stradă,
apropiindu-se de casa noastră.
Jur că timpul a stat în loc, doar pentru o secundă. Am văzut întreaga scenă
cu încetinitorul, bicicleta care se înclina într-o parte, mașina care se deplasa,
amândouă având același traseu. Coliziunea era inevitabilă. Luke al meu,
sufletul meu, viața mea. Nu puteam ajunge la timp la el. Bicicleta se deplasa
prea repede. Nu aș fi reușit să îl opresc.
Așa că am țipat. Un țipăt terifiant, un sunet atât de puternic, atât de
animalic, încât nici până în ziua de azi nu îmi vine să cred că a ieșit din mine.
VP - 109
Am început să fug spre el cu o viteză de care nu mă credeam capabilă.
Strigătul l-a speriat pe Luke suficient cât să-l facă să se întoarcă în direcția
mea, cu tot cu ghidon. Bicicleta s-a clătinat și s-a răsturnat. El a aterizat cu
putere jos, la marginea aleii, iar bicicleta, peste el. Mașina a trecut șuierând
pe lângă Luke o fracțiune de secundă mai târziu.
Apoi am ajuns lângă el, l-am ridicat în brațe, sărutându-i fața, lacrimile și
zgârietura de pe genunchi. Când mi-am ridicat privirea, l-am văzut pe Matt
aplecat deasupra noastră. S-a aplecat și el să îl îmbrățișeze pe Luke, care
încă mai plângea din cauza juliturii de la genunchi, inconștient cât de
aproape trecuse pe lângă moarte. M-a îmbrățișat și pe mine, pentru că încă îl
țineam în brațe pe Luke. Nu voiam să-i mai dau drumul. Vedeam „scoica” pe
jos, în garaj, cu Ella dormind liniștită în ea.
— Dumnezeule! a zis Matt, gâfâind. A fost cât pe ce.
Eu nu puteam vorbi. Simțeam că nu mă puteam mișca. Îl țineam strâns în
brațe pe Luke, neputându-mă desprinde de el. Dacă mașina aceea l-ar fi
lovit, mi-aș fi dorit să mor și eu. Nu aș mai fi putut trăi dacă l-aș fi pierdut.
— Am văzut totul, bicicleta, mașina, a spus Matt, cu vocea înăbușită de
îmbrățișarea noastră. Am văzut ce urma să se întâmple. Am văzut că nu
puteam face nimic.
L-am strâns și mai tare pe Luke în brațe. Mintea mea încerca să proceseze
vorbele lui Matt. A văzut și el ce urma să se întâmple. A văzut și n-a făcut
nimic. Dar nu îl pot învinui; nu e ca și când eu aș fi gândit limpede atunci
când am țipat. Am făcut-o din instinct.
Am avut acel instinct, cel care i-a salvat viața. Și nici măcar nu am știut.
•
În noaptea aceea dorm bine și mă trezesc extrem de hotărâtă. Sunt
convinsă că voi proceda corect. Și sunt convinsă că nu le voi permite să mă
ia de lângă copiii mei. Nu îi voi lăsa să mă trimită la închisoare.
Mă spăl pe dinți când Matt intră în baie.
— ’Neața, zice el.
Îmi surprinde privirea în oglindă. Pare odihnit, mai mult decât ar trebui,
cu tot stresul acesta.
Eu mă aplec și scuip în chiuvetă.
— ’Neața.
El vine lângă mine, se întinde după periuța lui de dinți și pune pe ea pastă
de dinți din tub. Apoi începe să se spele pe dinți – cu fermitate. Eu îl privesc
în oglindă, iar el mă privește înapoi. Scuipă, apoi se întoarce spre mine,
ținând periuța de dinți în aer.
— Și-acum, ce vom face?

VP - 110
 Eu fac o pauză scurtă, apoi continui să îmi perii dinții, trăgând de timp.
„Ce vom face?” Mi-aș dori să am un răspuns la această întrebare. Faptul că
nu îl am îmi mai scade din încredere. Într-un final, mă aplec și scuip.
— Nu știu, răspund eu, apoi dau drumul la apă ca să îmi limpezesc
periuța.
Îmi cobor ochii. Privirea lui mă incomodează.
— Iubito, nu îi poți ignora, pur și simplu, crede-mă.
Îmi așez periuța de dinți pe blat, apoi trec pe lângă el, ies din baie și intru
în dressing. Iau o bluză de pe raft și o pereche de pantaloni. Are dreptate.
Iury știe tot ce-am făcut. Că am divulgat informații secrete, că am șters
fișierul, că am inserat stickul. Are și dovada. Dovada care mă incriminează.
Știu asta, și el știe asta.
Întrebarea este ce are de gând să facă cu ea?
— Am timp, zic eu, din nou mai încrezătoare decât mă simt.
Și aveam, nu? Iury nu se va descotorosi de Matt imediat. Nici de mine. Va
încerca să mă convingă să îi urmez ordinele. Asta înseamnă că am timp.
— Timp pentru ce?
Eu îmi cobor privirea la nasturi, apoi încep să-mi închei bluza.
— Să găsesc un plan.
Să îl conving să mă lase în pace. Doar că habar nu am cum voi proceda.
Matt vine și se postează în ușa dressingului. Părul îi este zburlit la ceafă,
așa cum îi stă atunci când tocmai s-a trezit, înainte să facă duș. Ar fi simpatic
dacă n-ar fi expresia de pe fața lui. Exasperare.
— Nu există niciun plan, Viv.
Eu îmi cobor din nou privirea la nasturi. Trebuie să existe o cale. Iury
deține informații despre care eu nu vreau să se afle. Dar dacă aș deține și eu
informații pe care el nu le vrea divulgate?
— Ce zici de un compromis?
— Un compromis?
— Cum ar fi tăcere în schimbul tăcerii.
Matt clatină din cap, neîncrezător.
— Ce-ai putea da tu la schimb?
Un singur lucru îmi vine în minte care ar putea fi suficient de valoros. Îmi
netezesc marginile bluzei, apoi mă uit la el.
— Numele liderului celulei.
Odată ce această idee mi se fixează în minte, nu mai pot scăpa de ea. Mi se
pare potrivită, ca și când ar fi singura noastră scăpare din acest haos. În
fiecare zi mă duc la serviciu și rămân la birou până noaptea târziu,
căutându-l pe liderul celulei.

VP - 111
 Găsesc un alt algoritm, bazat pe o idee similară cu cea anterioară, doar că
ușor optimizat. Acesta acoperă o rețea mai mare, și sper să descopăr pe
cineva care ar putea juca un rol important, care să nu raporteze
intermediarilor ca Iury, ci care să primească ordine direct de la SRIE.
Îl pun în funcțiune, comparându-l cu toți cei care au intrat vreodată în
legătură cu Iury, sau cu persoanele de contact ale lui Iury, sau chiar cu
persoanele de contact ale persoanelor lui de contact. Obțin o listă mult prea
lungă de potențiali candidați. Trebuie să găsesc o cale prin care să o
restrâng, însă, până voi găsi una, până când îmi voi da seama cum s-o fac, nu
mă opresc din căutări. Construiesc profilurile tuturor celor care ar putea fi
liderul celulei. Fotografii, date biologice, piste operaționale.
L-am surprins de câteva ori pe Peter privindu-mă nedumerit. „De ce
acum?” m-a întrebat el odată. „Trebuie să-l găsesc pe individul acesta”, i-am
răspuns eu.
Abia dacă i-am văzut pe copii de câteva zile; sosesc acasă cu mult după ce
ei merg la culcare. Uneori, chiar și după ce adoarme Matt. Lui îi displace
faptul că fac ore suplimentare. Deși nu mi-a spus-o direct, știu că el crede că
este o muncă inutilă. Că ar trebui să fac ce zice Iury. Dar eu nu pot și nu
vreau.
Într-un final, listez materialul căutării. Sunt sute de pagini. Le răsfoiesc,
mă uit la acele fețe furioase care se perindă dinaintea ochilor mei. Unul
dintre indivizii aceștia este liderul celulei. Odată ce îmi voi da seama cine
este, odată ce îl voi convinge pe Iury că sunt pe punctul de a demasca
întreaga rețea, îi voi putea cumpăra tăcerea.
Problema este că informația este prea stufoasă. Răsfoiesc neîncetat
paginile, cuprinsă de disperare. Trebuie să restrâng și mai mult căutările,
însă acest lucru necesită timp. Cât timp mai am la dispoziție, de fapt? Când
voi primi un nou plic? Mă simt copleșită. Frustrată. Speriată. Însă singura
mea speranță este un compromis, nu?
Îndes hârtiile într-un dosar care a devenit gros și bombat. Îmi așez o
mână pe el și stau liniștită la birou. Am nevoie de ceva, de o cale de scăpare.
Într-un final, pun dosarul într-unul dintre sertarele biroului meu, îl încui și
îmi strâng lucrurile.
În seara aceea, mă întorc acasă mai abătută decât de obicei. Mă aștept la o
casă cufundată în întuneric și tăcere. Însă în camera de zi este aprinsă
lumina. Matt este acolo, treaz, pe canapea. Televizorul este oprit. Își ține
mâinile împreunate și își leagănă un picior în sus și-n jos, un tic nervos al lui.
Mă apropii de el cu precauție.
— Ce se întâmplă? îl întreb.
— Iury este dispus să ajungă la o înțelegere.
VP - 112
 Eu mă opresc în loc.
— Poftim?
— Este dispus să ajungă la o înțelegere.
El începe să dea mai repede din picior.
Îmi impun să merg mai departe, să intru în cameră, să mă așez pe
canapea.
— Ai vorbit cu el?
— Da.
Nu știu dacă să forțez nota sau să merg mai departe. Las lucrurile să
decurgă normal pentru moment.
— Ce fel de înțelegere?
El începe să își frângă mâinile și să dea în continuare din picior.
— Matt?
Inspiră sacadat.
— Este ultimul lucru pe care ți-l vor cere să-l faci.
Eu îl privesc insistent. El rămâne, brusc, nemișcat.
— Dacă vei face asta, Viv, ei vor distruge acele capturi de ecran, întreg
fișierul. Nu va exista nicio dovadă care să te incrimineze.
— Ultimul lucru, spun eu.
E o afirmație, nu o întrebare.
— Da.
Eu tac preț de câteva clipe.
— Să-mi trădez țara.
— Să revii la viața ta normală.
Eu îmi ridic sprâncenele.
— Normală?
El se apleacă în față, înspre mine.
— Va fi suficient ca să mă pot retrage. Viv, am putea termina cu ei după
asta.
Eu expir încet. „Am putea termina cu ei”. Asta e tot ce îmi doresc. Îmi
doresc ca ei să dispară. Îmi doresc o viață normală. Îmi doresc ca situația
asta să dispară. Atunci când vorbesc, vocea mea e doar o șoaptă.
— Chiar au fost de acord cu asta?
— Da. Citesc încântarea de pe fața lui, sentimentul că a găsit o soluție
pentru noi. O merităm, la urma urmei.
„O merităm”. Mă străbate un fior. „Dar cu ce preț?”
Și-apoi, ce garanție avem că se vor ține de cuvânt? Știu cum lucrează
acești oameni. Mi-am petrecut ani întregi studiindu-i. Vor reveni cu altceva.
Poate nu mâine, poate nu anul acesta. Însă, într-o bună zi, o vor face. Nu se
vor opri aici. Și-atunci, vor avea într-adevăr un avantaj.
VP - 113
 El mă privește întrebător, așteptând răspunsul meu, așteptând ca eu să
fiu de acord, să întreb ce să fac în continuare.
— Nu, zic eu. Răspunsul rămâne în continuare „nu”.

CAPITOLUL 13

Sedanul negru așteaptă în fața școlii, parcat lateral pe o stradă liniștită,

mărginită de copaci. Motorul său toarce silențios, abia auzindu-se din cauza
huruitului autobuzelor din apropiere, a țipetelor vesele și a pălăvrăgelilor
copiilor care sosesc.
— Iată-l! zice Iury.
El își ia o mână de pe volan și arată cu degetul prin geamul pasagerului.
Se zărește o alee circulară, un rând de autobuze galbene. Un gard jos și alb
desparte școala de restul comunității.
Pasagerul lui, Anatoli, își coboară privirea la brațul care stă întins, apoi se
uită pe geam, în direcția indicată de deget. Își duce binoclul la ochi.
— Cel în cămașă albastră, spune Iury. Cu ghiozdan roșu.
Anatoli potrivește binoclul până când îl vede clar pe băiat.
Acesta stă pe trotuar, aproape de ușa autobuzului. Poartă un tricou
albastru-deschis și o pereche de blugi și are în spate un ghiozdan care este
aproape ridicol de mare. Râde când prietenul său îi povestește ceva; i se
vede gaura unde îi lipsește un dinte.
— E Aleksandr în miniatură, zice el în șoaptă.
Băiatul începe să vorbească însuflețit. Prietenul lui ascultă, apoi râde.
— E aici în fiecare dimineață? întreabă Anatoli.
— În fiecare dimineață.
Anatoli își lasă binoclul pe genunchi. Apoi continuă să se uite la băiat, fără
să zâmbească și fără să clipească.

CAPITOLUL 14

În zilele următoare, în timp ce sunt la birou, cuvintele lui Matt îmi trec
prin minte. „Va fi suficient ca să mă pot retrage. Viv, am putea termina cu ei
după asta”.
De fiecare dată încerc să alung aceste cuvinte, acest gând. Asta îmi doresc
și eu, să terminăm cu ei. Dar cum aș putea să fac ceea ce-mi cer ei să fac? Să

VP - 114
încarc programul acela. Să fiu persoana răspunzătoare pentru divulgarea
secretelor noastre rușilor, pentru vătămarea informatorilor noștri. Nu pot.
Pur și simplu, nu pot.
Prin urmare, continui să muncesc. Tastez numele în bara de căutare, unul
după altul. Citesc tot ce găsesc despre fiecare dintre acești indivizi. Caut
ceva, orice care ar putea sugera că unul dintre ei ar putea fi liderul celulei.
Sau ceva care să mă ajute să îi elimin de pe listă, să o restrâng.
Până la sfârșitul săptămânii, abia dacă am descoperit ceva, abia dacă am
șters un nume de pe listă, nu am găsit nici măcar o persoană care să mi se
pară că ar putea fi liderul celulei.
Este inutil.
În seara aceea, mă întorc acasă obosită, din nou după ce copiii au adormit.
Matt este acolo, mă așteaptă. Stă pe canapea și urmărește o emisiune despre
reparații în casă. Când intru în cameră, el oprește televizorul.
— Salut! zic eu, intrând în cameră și rămânând lângă televizor.
— Salut!
— Copiii sunt bine?
— Da.
Pare îngândurat. Deși nu am nicio certitudine, ceva e în neregulă. Nu e în
apele lui.
— Ce se întâmplă? îl întreb.
— Nu-ți face griji.
Deschid gura să vorbesc, să insist, însă mă răzgândesc.
— Bine.
Am și așa suficiente griji și sunt epuizată. Bine.
Ne privim preț de câteva clipe stânjenitoare, apoi el se ridică în picioare,
ia aparatul de monitorizare a bebelușilor de pe blat și se îndreaptă spre
scări. Se oprește la prima treaptă și se întoarce spre mine.
— Te-ai mai gândit s-o faci pur și simplu?
— Să inserez stickul?
— Da.
Îl privesc cu atenție. Categoric, este îngândurat. Ceva îl frământă.
— Nu pot s-o fac. Știu că tu crezi că ar trebui s-o fac, dar, pur și simplu, nu
pot.
El mă privește îndelung, cu fruntea încrețită.
— Bine.
E ceva în felul în care o spune, atât de resemnat, atât de hotărâtor, încât
mă trezesc că privesc în urma lui mult după ce nu îl mai văd.

VP - 115
 Ziua de muncă următoare este la fel de neproductivă precum celelalte de
dinainte, iar în seara aceasta nu stau până târziu. Mă întorc acasă devreme,
iar când intru în casă, liniștea dinăuntru mă copleșește.
E aproape ora cinei. Luke și Ella ar trebui să se ciondănească, Chase și
Caleb să țâțâie, să facă gălăgie. Matt ar trebui să fie în bucătărie, să gătească,
să facă pe împăciuitorul, să se descurce cumva cu toate.
În schimb, e liniște. Mă cuprinde un sentiment de teamă. Ceva nu este în
regulă.
— E cineva? strig eu în gol.
— Salut, mami! aud.
Mai fac vreo câțiva pași și îl văd pe Luke la masa din bucătărie, cu temele
în față. Privesc în jurul meu, însă nu îl văd pe Matt. Sau pe ceilalți copii.
— Salut, scumpule! Unde-i tata?
— Nu-i aici.
Luke nu își ridică privirea. Își ține ochii pe hârtia din fața lui și creionul
pregătit.
— Unde e?
Simt cum mă cuprinde panica. Luke are șapte ani. Nu poate fi singur
acasă. Și unde sunt ceilalți copii?
— Nu știu.
Panica se transformă în groază acum.
— Te-a luat din stația de autobuz?
— Nu.
Abia mai pot respira.
— E prima oară când nu a venit după tine?
— Da.
Pulsul mi se accelerează. Scotocesc prin geantă după telefonul mobil, îl
scot și îl găsesc pe Matt pe apelare rapidă. În timp ce sună, eu arunc o privire
la ceas. Școala se închide peste nouăsprezece minute. Copiii sunt încă acolo?
Intră direct căsuța vocală. Închei apelul.
— Bine, scumpule, zic eu, încercând să nu las să se simtă panica din vocea
mea. Hai să mergem să-i luăm pe sora și pe frații tăi de la școală.
În mașină, încerc să îl sun din nou pe Matt. Intră din nou căsuța vocală.
Unde e? Trec în viteză pe lângă celelalte mașini de pe șosea, simțindu-mi
piciorul ca plumbul pe pedala de accelerație. Copiii sunt încă acolo? Nici
măcar nu știu de ce mă gândesc la asta, dar o fac. Dă Doamne să fie acolo.
Nu mai pot aștepta până ajung acolo ca să aflu. Iau telefonul și tastez un
alt număr pe apelare rapidă. Este numărul de telefon al școlii. Secretara
răspunde la primul apel.

VP - 116
 — Vivian Miller la telefon, îi spun eu. Nu reușesc să dau de soțul meu și
mă întrebam dacă a venit după copii.
În gând repet întruna o rugăciune. „Dă Doamne să fie acolo”.
— Stați să verific, zice ea. Aud foșnet de hârtii, iar eu știu că se uită pe
condica din față, unde semnăm atunci când îi aducem și venim după copii. Se
pare că nu, spune ea.
Închid ochii, simțind ușurare, dar și teamă.
— Mulțumesc, îi spun eu. Ajung în curând.
Copiii sunt acolo. Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt acolo, deși mă voi
simți de o mie de ori mai bine atunci când îi voi vedea. Dar de ce sunt încă la
școală? Aceasta este pe punctul să se închidă. Matt cunoaște regulile. Plus că
nu avea de unde să știe că voi ajunge acasă la timp ca să merg după ei. Având
în vedere obiceiul meu din ultimul timp, el ar fi trebuit să presupună că nu
voi merge după ei.
Groaza mă străbate ca un fulger. Luke, singur în stația de autobuz, singur
acasă. Ceilalți copii, rămași la școală mult timp după ora la care trebuiau să
fie preluați.
Matt a dispărut.
Dumnezeule, Matt a dispărut!
— Mami! Vocea lui Luke de pe bancheta din spate mă face să tresar.
Arunc o privire în oglinda retrovizoare. Se uită la mine cu ochi mari. E verde
la semafor!
Eu îl privesc clipind, apoi mă uit în față. Lumina verde care se schimbă în
galben. Cineva în spatele meu mă claxonează. Apăs cu putere pedala de
accelerație și pornesc în viteză pe galben.
Mă gândesc la ultimele cuvinte pe care ni le-am spus seara trecută. Eu
spunând că nu voi face ce vor ei. Felul în care a rostit „Bine”, expresia de pe
fața lui. Oare și-a dat seama în cele din urmă că nu mă putea convinge să
încarc programul și că nu mai avea rost să mai stea prin preajmă? Dar asta
ar însemna că i-a lăsat pe copii de izbeliște, că nu îi păsa ce se va întâmpla cu
ei. Matt n-ar face asta.
Intru în parcarea școlii, trecând peste bordură. Opresc într-un loc de
parcare, abia încadrându-mă între linii, iar când apăs brusc frâna, geanta îmi
cade pe jos de pe scaunul din dreapta. Scot cheia din contact, îl scot repede
pe Luke din mașină și ne apropiem cu pași grăbiți de ușa de la intrare. Văd
ceasul cu coada ochiului – am întârziat două minute, a doua abatere și o
penalizare, cinci dolari pe minut pentru fiecare copil – însă nu-mi pasă. Îi
văd pe cei trei de îndată ce intru în clădire. Așteaptă la recepție, împreună cu
directoarea.

VP - 117
 Mă cuprinde un val de ușurare și nu știu de ce. Nu știu de ce mă simt atât
de ușurată că îi văd. Oare am crezut că rușii le vor face vreun rău? Doar nu
m-am gândit că Matt i-ar lua cu el, nu? Nu știu. Gândurile care îmi trec prin
minte nu au nicio noimă, dar nu-mi pasă.
Îi îmbrățișez, lipindu-i mai tare de mine, fără să îmi pese că directoarea
m-ar putea crede nebună. Este o îmbrățișare în holul școlii care, probabil, ne
va lua încă un minut și ne va costa alți cincisprezece dolari. În acest moment
nu-mi pasă decât că ei sunt aici, cu mine.
Nu le voi mai da drumul niciodată.
Ne-a luat mai mult timp decât ar fi trebuit ca să ne facem testamentul. Ar
fi trebuit să îl facem înainte să se nască Luke, de fapt. Abia după ce am avut
doi copii, ne-am dus în D.C., la firma de avocatură din clădirea aceea înaltă
de pe strada K, și ne-am întâlnit cu un avocat.
Testamentul în sine a fost ușor de întocmit, nu a luat prea mult timp. I-am
numit pe părinții mei succesori, în caz că noi vom păți ceva. Tutori ai
copiilor noștri. Nu era situația ideală, însă niciunul din noi nu are frați. Nu
aveam prieteni sau alte rude în care să avem suficientă încredere.
În drum spre casă, eu am adus în discuție faptul că ei vor primi în grijă
copiii în caz că noi vom păți ceva.
— Nu știu cum vor face față izbucnirilor lui Luke, am zis eu zâmbind,
întorcându-mă ca să mă uit la el. Luke dormea pe bancheta din spate. Ar fi
bine ca unul din noi să fie totuși prin preajmă.
Matt nu și-a luat ochii de la șosea. Zâmbetul i-a dispărut de pe buze când
m-am uitat la el.
— Ești bine? l-am întrebat eu.
El și-a încleștat maxilarul și a strâns volanul cu mâinile.
— Matt?
El mi-a aruncat o privire scurtă.
— Da, da. Sunt bine.
— La ce te gândești? am insistat eu.
Se comporta ciudat. Să fie din cauza testamentului? Sau a faptului că
părinții mei erau tutori?
El a ezitat.
— Mă gândeam dacă mi s-ar întâmpla mie ceva?
— Hî?
— Doar mie. Dacă nu voi mai fi prin preajmă?
Am râs scurt. Era un râs nervos.
El s-a uitat la mine, cu o privire intensă.
— Vorbesc serios.

VP - 118
 Eu m-am întors și m-am uitat prin parbriz, către mașinile care treceau pe
lângă noi. Adevărul era că nu mă gândisem niciodată la asta. La copii, da.
Încă de la început, când erau nou-născuți, când mă aplecam peste pătuțul lor
ca să mă asigur că încă mai respirau. Când au început să mănânce
diversificat și se înecau cu mâncarea. Teama constantă, deși irațională, că îi
voi scăpa pe jos. Viețile lor păreau atât de fragile. Însă nu mă gândisem
niciodată că l-aș pierde pe Matt. El era stânca mea, prezența constantă din
viața mea, persoana care va fi mereu acolo.
Însă am început să mă gândesc la asta. Mă gândeam că voi primi un
telefon de la vreun polițist care îmi va spune că a murit într-un accident
rutier. Sau cum voi sta în fața unui chirurg care îmi va spune că a suferit un
atac de cord, că au făcut tot posibilul să îl salveze. Mă gândeam la golul din
viața mea, la acel sentiment de pustietate. Și i-am răspuns sincer.
— Dumnezeule, nu știu. Nu cred că aș putea merge mai departe.
Apoi faptul că am spus-o, faptul că m-am gândit la asta m-a făcut să mă
cutremur, m-a făcut să mă simt ca și când nici măcar nu mă mai cunoșteam.
Ce se întâmplase cu fata care vizitase singură patru continente, care avusese
două slujbe în facultate doar ca să-și permită să locuiască singură? Cum era
posibil ca, doar în câțiva ani, să devin atât de dependentă de altcineva, încât
nu îmi puteam imagina să rămân singură?
— Vei fi nevoită, a spus el încet. Pentru copii.
— Da, știu. Doar că…
M-am uitat la el. Privea drept în față, încleștându-și maxilarul. Eu mi-am
pierdut șirul gândurilor, am tăcut și m-am uitat pe geam.
— Dacă voi păți eu ceva, Viv, să faci tot ce îți va sta în putință să ai grijă de
copii.
I-am aruncat o privire și i-am văzut ridurile de pe frunte, îngrijorarea
care i se citea pe față. Oare nu credea că eram în stare să am grijă de copii
fără el? Oare atât de mult mă desconsidera?
— Firește că voi avea grijă de ei, am spus, intrând în defensivă.
— Indiferent ce-ar fi. Trebuie să uiți de mine și să te ocupi de ei. Habar nu
aveam ce să cred, de ce spunea toate astea, de ce se gândea la asta. Habar nu
aveam ce să răspund. Voiam doar ca acea conversație să ia sfârșit.
El s-a uitat la mine, luându-și ochii de la drum o porțiune destul de lungă.
— Promite-mi, Viv. Promite-mi că vei face orice pentru copii. Mi-am pus
mâna pe mâner și l-am strâns tare. De ce trebuia să fac această promisiune?
Firește că voi face orice pentru ei. În acel moment, m-am simțit mediocră.
Când am vorbit, vocea mea era doar o șoaptă.
— Promit.
***
VP - 119
 Mă întorc cu cei patru copii acasă, încălzesc cina în cuptorul cu
microunde și îi așez la masă. Mă întreabă întruna de el. „Unde-i tati? Când se
întoarce acasă?” Iar eu habar nu am cum să răspund la întrebare, decât
sincer. „Nu știu. Să sperăm că în curând”.
Luke abia dacă se atinge de mâncare. Ella este tăcută. Nu ar trebui să fiu
mirată. El este stânca lor. Cel pe care se bazează să fie mereu lângă ei.
Prezența mea este imprevizibilă. A lui, nu.
Le fac baie și îi îmbrac în pijamale, pe toți. În tot acest timp, mă aștept ca
el să intre pe ușă. Aștept ca telefonul meu să sune. Îl verific mereu,
așteptându-mă să fi primit un mesaj de la el pe care nu l-am auzit, deși am
verificat volumul de nenumărate ori. Îmi verific e-mailul, deși nu cred că mi-
a mai scris un e-mail de ani buni.
Trebuie să dea vreo veste, cumva, nu? Nu poate dispărea pur și simplu.
Într-un final, reușesc să îi adorm pe copii, apoi cobor la parter, singură.
Spăl vasele singură. Le șterg. În jurul meu domnește tăcerea, o tăcere
copleșitoare. Strâng jucăriile și le așez la locul lor, în cutii. Este ca și când aș
fi ancorată în alt timp, ca și când îl aștept să intre pe ușă, să mă îmbrățișeze
și să își ceară iertare pentru că a întârziat atât de mult. E ca și când sunt
conștientă de posibilitatea că s-ar putea să nu se mai întoarcă acasă, că s-ar
putea să fi plecat, însă nu pot procesa acest gând, nu îmi vine să cred.
Gândul mă poartă la acea călătorie ciudată cu mașina, cu ani în urmă. La
conversație. „Dacă voi păți ceva? Dacă nu voi mai fi prin preajmă?” Să fi fost
un semnal de alarmă? Felul lui de a mă avertiza că, într-o bună zi, va
dispărea?
Eu scutur din cap. Felul în care a plecat nu are logică. Nu i-ar abandona
astfel pe copii.
Instinctul îmi spune că a pățit ceva. Că se află în pericol. Dar ce ar trebui
să fac în privința asta? Nu pot apela la autorități. Habar nu am cum să îl
găsesc și nu pot spune nimănui. Nici măcar nu știu sigur dacă este în pericol.
Mă simt cuprinsă de teamă și deznădejde.
Mă gândesc la cât de panicată am fost în drum spre creșă. Panicată în
privința copiilor. Dacă credeam că Matt era în pericol, că pățise ceva, nu ar fi
trebuit să fiu la fel de panicată în privința lui? Nu ar trebui să simt panica
acum?
Poate mă înșel. Poate că în adâncul sufletului cred că a plecat. Poate sunt
chiar bucuroasă că a făcut-o.
Apoi îmi vine un gând. Este atât de evident, încât nu știu de ce nu m-am
gândit la asta până acum. Intru în dormitorul nostru. Mă apropii de șifonier
și iau cutia de pantofi de pe raft, cea în care se află pantofii lui eleganți. Mă

VP - 120
las jos, pe covor, cu ea în brațe. Aproape că mi-e teamă s-o deschid. Îmi e
teamă de ce aș putea găsi, deși știu deja.
Ridic capacul, văd pantofii. Sunt goi.
Arma a dispărut.
Nu este adevărat, nu poate fi. Continui să mă holbez la spațiul gol, ca și
când arma ar putea reapărea. A plecat. Cuvintele îmi răsună în cap. Îmi duc
degetele la tâmple de parcă aș putea înlătura, cumva, acest gând. Nu a făcut
asta. Nu ar putea face una ca asta. Trebuie să existe o altă explicație.
Într-un final, bag mâna în buzunar, scot telefonul mobil și caut un număr
pe apelare rapidă.
— Mamă? spun eu când îi aud vocea.
— Scumpo, ce s-a întâmplat?
Nu înțeleg cum își poate da seama dintr-o singură silabă că s-a întâmplat
ceva. Înghit.
— Tu și tata ați putea sta la noi un timp? Mi-ar prinde bine puțin ajutor cu
copiii.
— Desigur. E totul în regulă?
Ochii mi se umplu de lacrimi. Nu reușesc să rostesc cuvintele.
— Scumpo? Unde-i Matt?
Încerc din răsputeri să nu îmi pierd cumpătul și, în același timp, să-mi
recapăt graiul.
— A plecat.
— Pentru cât timp?
Un oftat înăbușit îmi scapă printre buze.
— Nu știu.
— Of, scumpo, zice mama cu durere în glas.
Nu mai rezist. Plâng în tăcere în casa întunecată și singuratică, până când
lacrimile îmi încețoșează privirea.

CAPITOLUL 15

Noaptea trece fără vreo veste de la Matt și, până dimineață, încetez să mai
aștept. Încă nu știu dacă a plecat sau dacă s-a întâmplat ceva. Nu știu nici de
ce nu sunt mai disperată, de ce am impresia că nimic nu este real.
Cei patru copii stau în jurul mesei din bucătărie – boluri cu cereale în fața
copiilor mai mari și cereale împrăștiate și coacăze zdrobite pe tăvile
gemenilor. Eu sunt lângă blat și îi pregătesc prânzul lui Luke – unul dintre
acele lucruri pe care le face Matt de obicei – și îmi torn a doua cană de cafea;
VP - 121
încă o noapte nedormită. Se aude o bătaie în ușă, urmată de câteva bătăi
rapide. Ella e cu sufletul la gură.
— Tati? chițăie ea.
— Tata n-ar bate la ușă, îi spune Luke, zâmbetul dispărându-i de pe buze.
Când deschid ușa, mama intră grăbită, învăluită într-un nor de parfum, cu
pungi de cumpărături voluminoase în ambele mâini. Nu-mi dau seama cu ce
sunt pline. Cu cadouri pentru copii, probabil. Tata o urmează îndeaproape,
șovăitor, mai stânjenit decât de obicei.
Nu le-am spus copiilor că vor veni. Nu eram sigură când vor ajunge. Dar
iată-i, iar copiii sunt încântați, mai ales Ella.
— Au venit la noi bunicul și bunica? țipă ea atunci când îi vede.
Mama se îndreaptă spre masa din bucătărie, lasă pungile să cadă jos,
lângă ea, o îmbrățișează pe Ella, apoi pe Luke și îi sărută pe obraji pe
gemeni. Văd urme de ruj în locul unde buzele ei le-au atins obrajii.
— Mami, de ce-au venit? mă întreabă Ella, întorcându-se spre mine.
— Ne vor ajuta până se va întoarce tati, răspund.
Eu și mama ne privim scurt în timp ce întind dulceața pe pâine, apoi îmi
mut repede privirea. Tata stă pe lângă cafetieră, ca și când n-ar ști ce să facă.
— Cât timp vor sta la noi? insistă Ella. Cât timp va lipsi tata?
În încăpere se așterne tăcerea. Părinții mei rămân, brusc, nemișcați. Le
simt privirile ațintite asupra mea. Toți se uită la mine, așteptând un răspuns.
Eu mă uit la sandviciul din fața mea, pentru că nici să mă pici cu ceară și nu-
mi pot aminti dacă lui Luke îi place tăiat în triunghi sau în dreptunghi. Mama
intervine.
— Cadouri! Am adus cadouri.
Scotocește prin pungi, iar copiii încep să se agite în așteptarea surprizelor
dinăuntru. Eu răsuflu încet, iar când îmi ridic privirea, îl văd pe tata care nu
și-a luat ochii de la mine. El schițează un zâmbet, stânjenit, apoi se uită în
altă parte.
După ce copiii își primesc cadourile – animale de pluș, markere și cărți de
colorat, tuburi mari de acuarele – și termină de mâncat micul dejun, eu îi
pregătesc ghiozdanul Ellei și o ajut să găsească ceva pentru ora de
demonstrație – azi vor învăța litera „B” și ne hotărâm asupra baghetei ei
magice, cea cu sclipici. Îi îmbrățișez și îi sărut pe Luke și pe gemeni și îmi
mai torn niște cafea în cana-termos.
Apoi le reamintesc părinților mei ora la care sosește autobuzul lui Luke și
colțul unde oprește acesta.
— Sunteți siguri că puteți avea grijă de gemeni? îi întreb eu.

VP - 122
 S-au oferit să aibă grijă și de Ella, însă doi copii sunt mai ușor de stăpânit
decât trei. Le-am spus să nu își facă griji, că Ella vă merge la școală, ca de
obicei.
— Desigur, zice mama.
Eu ezit. Am cheile de la mașină în mână.
— Mulțumesc că ați venit, spun.
Simt cum mă lupt cu lacrimile și îmi cobor privirea, deoarece mi-e teamă
că, dacă mă voi uita în continuare la mama, voi izbucni în plâns. Următoarele
cuvinte sunt doar o șoaptă.
— N-aș putea face asta de una singură.
— Prostii. Mama se întinde și mă strânge de mână. Firește că ai putea.
•
Ella nu avea nici măcar un an atunci când am rămas însărcinată pentru a
treia oară. A fost un accident, de fapt. Nu vorbiserăm despre când – sau
măcar dacă – vom avea un al treilea copil și cu siguranță nu am încercat. Îmi
aranjasem hainele de maternitate într-o cutie de plastic, așa cum o făcusem
și cu cele de bebeluș. Nu aruncasem nimic, iar Matt nu sugerase acest lucru.
Erau la subsol, în spațiul de depozitare, împreună cu covata, leagănul și
celelalte lucruri. Bănuiesc că amândoi ne gândeam că vom mai avea unul, la
un moment dat. Doar că nu atât de repede. Categoric nu atât de repede.
Am plecat mai repede de la muncă în ziua aceea și, în drum spre casă, i-
am cumpărat o bluză Ellei. Chiar mi-a fost greu să găsesc una atât de mică,
dar am reușit. Era o bluziță roz, cu scris mov. „SORA MAI MARE”. Pe Luke l-
am îmbrăcat în bluza pe care scria „FRATELE MAI MARE”, cea de data
trecută, care îi era încă bună. Când Matt m-a sunat să-mi spună că era pe
drum, inima mi-a tresăltat de bucurie. Știam că va fi încântat. Puțin speriat,
puțin copleșit, ca mine, dar încântat.
Când am auzit cheia în yală, i-am adunat pe copii și m-am asigurat că stau
amândoi cu fața la el – Ella era la mine în brațe, iar Luke, lângă mine. Matt a
intrat în casă, i-a salutat entuziasmat, cum făcea întotdeauna, și s-a aplecat
să mă sărute. Apoi am observat că vede bluzele. Pe a lui Luke prima, apoi pe
a Ellei. Fața i-a încremenit, întreg corpul i-a înghețat. Am așteptat să îi văd
zâmbetul, bucuria care i se citise pe față la aflarea veștilor despre primii
copii. Însă nu a fost așa. „Ești însărcinată?” a fost tot ce a spus. Tonul lui a
fost aproape acuzator.
„Ești însărcinată”. Cuvintele lui au fost ca o lovitură. În cazul celorlalte
două sarcini, el spusese „suntem însărcinați” de atâtea ori, încât mă călca pe
nervi. Ba chiar mă zburlisem la el de câteva ori, amintindu-i că eu aveam
grețuri de dimineață, arsuri la stomac, dureri de spate. Acum, aș fi dat orice
să-l aud rostind din nou acele cuvinte, că ne vom descurca împreună.
VP - 123
 — Da, am răspuns eu, încercând să uit cuvintele lui.
„Este șocat. Este îngrijorat. Lasă-l un minut, lasă-l să se obișnuiască, lasă-l
să se entuziasmeze”.
— Ești însărcinată, a spus el, fără niciun zâmbet.
Apoi a rostit un „uau” pe un ton impasibil.
Am început să sângerez în noaptea aceea. Îmi amintesc că am văzut
sângele pe chiloți, că m-am îngrozit. La început acesta a avut o culoare
maronie, apoi roșie când au început crampele. Trebuie să chemăm doctorul,
pentru că așa se procedează, nu?, iar vocea tristă mi-a răspuns: „Nu poți face
nimic”. Apoi statisticile. Unu din patru. Ca și când asta ar fi ușurat lucrurile.
Îmi amintesc că stăteam ghemuită pe gresia din baie. Nu am luat nimic
pentru durere, pentru că voiam s-o simt. Măcar atât îi datoram ei.
Ei. Era fetiță. Simțeam asta. Vedeam fețișoara unei ființe care nu va exista
niciodată.
Nu mă puteam decide dacă să-l trezesc pe Matt și să-i spun. Nu după felul
în care reacționase la aflarea veștii. După fața lui, după cuvintele lui – nu va
fi la fel de dărâmat ca și mine. Eram convinsă de asta. Trebuia să mă descurc
singură. Să-mi pierd copilașul, să-mi jelesc copilașul. Era cea mai dureroasă,
cea mai sfâșietoare experiență din viața mea, iar eu voiam să trec singură
prin ea.
„Îmi pare rău”, i-am șoptit copilașului atunci când crampele s-au
intensificat, iar durerea a devenit aproape insuportabilă, făcând să-mi
țâșnească lacrimi din ochi. Nici nu știam de ce plângeam.
Din cauza reacției lui Matt, cred. În timpul existenței sale scurte, ea ar fi
trebuit să aibă parte doar de iubire, nu? De încântare? De bucurie? „Îmi pare
atât de rău”.
Durerea s-a intensificat și mai tare, deși nu credeam că va fi posibil.
Stăteam îndoită, nemișcată, transpirând și strângând din dinți ca să nu țip.
Știam că voi muri, atât de grav era. Sângele era peste tot, atât de mult sânge.
Nimeni nu mi-a spus că durerea aceasta va fi asemănătoare cu durerile
facerii, că va fi atât de rău. Nu am mai rezistat. Tocmai când voiam să țip,
Matt s-a așezat pe jos, lângă mine, și m-a cuprins cu brațele, ca și când mi-ar
fi putut simți durerea.
— E în regulă, e în regulă, mi-a șoptit el, însă cuvintele erau nepotrivite,
atât de nepotrivite, pentru că nu era în regulă, nimic nu era în regulă.
Mă legăna înainte și înapoi pe pardoseală. Apoi toate emoțiile pe care le
suprimasem m-au copleșit și am început să plâng în hohote, pe care nu le
puteam controla, pentru că nu voiam ca el să fie aici, pentru că îmi
pierdusem copilașul, pentru că viața era nedreaptă.
— De ce nu m-ai trezit? m-a întrebat el.
VP - 124
 Fața îmi era îngropată în pieptul lui. Îi auzeam bătăile inimii, vibrația
cuvintelor lui atunci când vorbea, mai puternică parcă decât cuvintele însele.
M-am dezlipit de el, mi-am ridicat privirea și i-am șoptit adevărul.
— Pentru că nu ai vrut-o.
El s-a dat în spate, cu ochii mari de uimire. Când am văzut durerea din ei,
sentimentul de vină m-a copleșit. Era și copilul lui. Firește că o dorea. Oare
aș fi putut rosti cuvinte mai dureroase?
— De ce spui asta? m-a întrebat el cu o voce șoptită.
Eu mi-am coborât privirea la rosturile dintre plăcile de gresie, iar între
noi s-a așternut o tăcere apăsătoare.
— M-am speriat, a recunoscut. N-am reacționat cum trebuia.
M-am uitat la el, însă, cum n-am suportat să-i văd durerea din ochi, m-am
lipit din nou de pieptul lui. Cămașa îi era udă de lacrimile mele. L-am simțit
cum ezită, apoi m-a cuprins cu brațele și, pentru prima oară în noaptea
aceea, am simțit că totul va fi în regulă.
— Îmi pare rău, a șoptit el, iar în clipa aceea am știut că mă înșelasem. Nu
ar fi trebuit să mă gândesc la ce era mai rău. Nu ar fi trebuit să trec prin asta
singură. Te iubesc, Viv.
— Și eu te iubesc.
•
Mama mă sună după-masa târziu ca să îmi spună că a luat-o pe Ella de la
școală, că tata a venit pe jos cu Luke de la stația de autobuz, că Luke își
pierduse cumva ghiozdanul, dar că toți erau acasă, teferi și nevătămați. Eu
răsuflu ușurată. „Nu-mi pasă de ghiozdan”, îi spun într-un final, exasperată,
după ce ea pomenește de el pentru a treia oară. „Îi voi cumpăra altul”. Mă
interesează ca micuții să fie în siguranță. Nici măcar nu mi-am dat seama că
așteptam telefonul ei, că așteptam să mă asigur că fuseseră luați fără
probleme de la școală.
Mi-am petrecut ziua muncind cu fervoare. Tastam numele în bara de
căutare, scotoceam prin arhive, încercând cu disperare să îl găsesc pe liderul
celulei, să fac progrese, să dețin controlul. În zadar, încă o zi de căutări
zadarnice.
Încă o zi irosită.
Plec de la birou după opt ore. Până ajung pe strada mea, începe să se lase
înserarea. Intru pe alee și rămân în mașină o clipă. Privesc casa. Luminile
sunt aprinse înăuntru. Draperiile sunt suficient de subțiri încât să văd
siluetele părinților mei, ale copiilor mei.
Apoi ceva îmi atrage atenția. Silueta de pe verandă. Stă pe unul dintre
scaunele din umbră.
Este Iury.
VP - 125
 Chiar dacă nu îi văd trăsăturile, știu că este el.
Inima îmi tresare. Ce caută aici? Aici, acasă la mine, la doar câțiva pași de
copiii mei. Ce vrea? Fără să mă gândesc, scot cheia din contact și mă întind
după geantă, fără să-mi iau ochii de la el. Cobor din mașină și mă apropii de
verandă.
El stă nemișcat și mă urmărește cu privirea. Pare mai masiv în realitate.
Mai amenințător. Poartă blugi și cămașă neagră, cu primii doi nasturi
descheiați, care lasă la vedere lanțul de aur din jurul gâtului, de care atârnă
un pandantiv, și bocanci negri, de luptă. Mă opresc în fața lui, dorindu-mi din
suflet ca ușa să nu se deschidă, iar copiii să rămână înăuntru.
— Ce cauți aici? îl întreb.
— Vino și ia loc, Vivian.
El vorbește cu accent, dar nu este atât de pronunțat cum m-aș fi așteptat.
Îmi arată scaunul de lângă el. Scaunul meu.
— Ce vrei?
— Să vorbim.
El tace și mă privește, așteptând să mă așez, însă eu nu mă conformez. El
dă din umeri și se ridică în picioare. Bagă mâna în buzunarul de la spate și
scoate un pachet de țigări. La șold poartă ceva dur; îi văd conturul prin
cămașă.
E un toc de armă, probabil. Inima îmi bubuie în piept acum.
El lovește cu pachetul în mână, o dată, de două ori. Mă privește apreciativ.
— Voi fi scurt, pentru că știu că te așteaptă copiii.
Mă străbate un fior când pomenește de copii, iar ochii îmi cad din nou pe
șoldul lui.
El deschide pachetul, scoate o țigară și îl închide la loc. Nu se grăbește
deloc.
— Vreau să te ocupi de stick.
Îmi trece prin minte gândul că nu ar trebui să-și aprindă țigara aici. Că nu
vreau să se simtă miros de țigară pe verandă, în apropierea copiilor mei. De
parcă asta ar trebui să mă îngrijoreze în acest moment.
El își pune țigara între buze și își bagă mâna în buzunarul din față după
brichetă. Partea de jos a cămășii i se ridică doar atât cât să văd plasticul
negru de la șoldul lui. E categoric un toc de armă.
— Dacă faci asta, amândoi vom obține ceea ce ne dorim.
Țigara se mișcă între buze în timp ce vorbește.
— Amândoi?
El încearcă bricheta o dată, de două ori până când se aprinde. O ține la
capătul țigării până când acesta strălucește portocaliu. Apoi se uită la mine
și ridică din umeri.
VP - 126
 — Sigur. Eu mă aleg cu încărcarea programului, iar tu revii la viața ta
normală. Poți să fii alături de copiii tăi.
Copii. Nu alături de soț și de copii.
— Și Matt?
Cuvintele îmi scapă fără să apuc să le reprim, să mă gândesc la ele.
— Matt? Pentru o secundă, pe fața lui se citește nedumerirea. Apoi râde și
își scoate țigara din gură. Ah, Aleksandr. Iury clatină din cap, zâmbind. Chiar
ești naivă. La urma urmei, pe asta s-a bazat și Aleksandr, nu?
Simt o senzație de greață. El trage din țigară și suflă un nor de fum.
— Nu el este cel care te-a băgat în asta? Cel care te-a trădat?
— Nu m-ar trăda.
— A făcut-o deja. Râde din nou. Ne-a spus tot ce a aflat de la tine. Ani la
rând.
Eu scutur din cap. Imposibil.
— Și colegii tăi? Cum îi chema? Marta? Trey?
Simt că nu mai am aer. Matt a negat că ar fi făcut asta. A jurat. Iar eu aș fi
putut băga mâna în foc că spunea adevărul.
Zâmbetul dispare de pe fața lui Iury, lăsând în urma lui o expresie
implacabilă. Ochii i se îngustează și își scoate țigara din gură.
— Să lăsăm prostiile. Să vorbim ca de la profesionist la profesionist într-
ale spionajului. Nu vrei să se termine povestea asta?
Așteaptă un răspuns.
— Ba da, zic eu.
— Știi că n-ai de ales.
— Am de ales.
El schițează un zâmbet.
— Închisoarea? Chiar asta alegi?
Inima îmi bate cu putere.
— Dacă refuzi să cooperezi, ce motiv aș avea să nu divulg autorităților
rezultatele acelor căutări?
— Matt, răspund eu în șoaptă.
Știu că nu acesta este motivul chiar în momentul în care rostesc acest
cuvânt.
El râde, apoi trage cu nesaț din țigară.
— Soțul tău nu mai există de mult, Vivian, zice el, cuvintele lui fiind
însoțite de un nor de fum, genul care pătrunde peste tot.
— Nu cred, zic eu în șoaptă, cu toate că nu mai știu ce să cred.
El se holbează la mine, cu o expresie pe care nu o pot citi. Apoi lovește
ușor țigara cu degetul ca să cadă scrumul.
— El a vrut ca noi să avem grijă de voi.
VP - 127
 Îl privesc în ochi și îmi țin respirația, așteptând ca el să continue.
— Te vom plăti. Suficient de mult încât să poți avea grijă de copiii tăi
pentru mult timp de acum înainte.
Eu îl privesc fix, îl privesc cum trage din nou din țigară, cum dă fumul pe
nas afară, încet, cu privirea îndreptată spre stradă. Apoi aruncă țigara pe
verandă și o strivește cu călcâiul. Îmi aruncă o privire tăioasă.
— Ți-au mai rămas doar copiii. Să nu uiți niciodată asta.
După pierderea sarcinii, mi-am dorit un alt copil. Sufeream după cel pe
care îl pierdusem. După fetița al cărei chip îmi apărea în vise. De fiecare dată
când vedeam o femeie însărcinată, îi comparam pântecul cu cel pe care ar fi
trebuit să îl am și eu și simțeam o durere în suflet. Îmi doream să fiu eu cea
care purta pantaloni cu brâu elastic, cea care avea gleznele umflate. Îmi
doream să transform camera oaspeților în cameră de copii, să împăturesc
acele haine de nou-născut imposibil de mici.
Și, mai mult decât orice, îmi doream un copil. Știam că nu o voi avea
niciodată pe ea, copilul pe care îl pierdusem, însă îmi doream un altul. Un
bebeluș pe care să îl legăn, să îl alăptez, să îl iubesc, să îl protejez. Îmi
doream o altă șansă.
Ne puteam permite să ținem doi copii la creșă, dar nu trei. Matt a
subliniat acest lucru, iar eu nu reușeam să uit reacția lui când a auzit de
ultima sarcină. Prin urmare, deși nu îmi doream nimic mai mult decât să
rămân din nou însărcinată, am așteptat ca Luke să meargă la grădiniță ca să
încercăm din nou.
De data asta, când liniuța a devenit albastră, am fost îngrozită, îngrozită
că voi pierde și acest copil, că Matt va avea aceeași reacție ca și data trecută.
Prin urmare, am ținut vestea pentru mine, la început pentru o zi, apoi pentru
două zile. Am așteptat să înceapă sângerarea. Văzând că nu se întâmplă
nimic, am hotărât să îi spun.
Nu am mai plănuit niciun fel de anunț. Bluza cu „SORA MAI MARE” era o
amintire dureroasă. După ce copiii au adormit, iar noi stăteam îmbrățișați pe
canapea în fața televizorului, i-am arătat testul de sarcină și am așteptat.
El s-a uitat la el, apoi la mine.
— Vom avea un copil, a zis el în șoaptă, iar pe buze i-a apărut un zâmbet.
Apoi m-a îmbrățișat, atât de strâns, încât mi-am făcut griji în privința
micuțului din pântecul meu.
După câteva săptămâni, am avut prima consultație la ginecolog.
Număram zilele, disperată să primesc asigurarea că totul era în regulă,
îngrozită că voi vedea sânge de fiecare dată când mergeam la toaletă. Când
m-am așezat pe scaunul de lângă aparatul de ultrasunete, m-a cuprins o altă
teamă. Că nu voi auzi bătăile inimii. Că ceva nu era în regulă.
VP - 128
 Dr. Brown a început examinarea cu ultrasunete. Matt s-a întins să-mi ia
mâna, iar eu i-am strâns-o tare în timp ce priveam ecranul, cuprinsă de
panică. Așteptam să se limpezească imaginea în timp ce doctorița mișca
pistonul, căutând locul potrivit, unghiul potrivit. Eram disperată să văd
mișcare, să aud bătăile inimii. Apoi am zărit bobul mic și alb și inimioara
care îi bătea cu putere.
Și lângă el, un altul.
Mă holbam la ecran, știind exact ce vedeam. Apoi mi-am dezlipit ochii de
la ecran și m-am uitat la Matt. Și el știa ce vedea. Era palid la față și mi-a
zâmbit scurt, însă era încordat.
El o fi fost speriat, agitat, sau cum o fi fost, însă eu eram mai mult decât
încântată. Gemeni. Nu voi avea un singur copil de alintat, ci doi. Era ca și
când aș mai fi primit o șansă cu copilașul pe care îl pierdusem cu un an în
urmă.
În mașină, în drum spre casă, am fost tăcuți, fiecare cu gândurile sale,
până când, într-un final, Matt a vorbit.
— Cum ne vom descurca?
Nu eram sigură dacă se referea la a crește patru copii sau la a avea grijă
de doi copii care se vor trezi noaptea, sau la bani, sau la altceva. I-am
răspuns la întrebarea care credeam că nu îi dădea pace. Cea care nu îmi
dădea mie pace.
— Voi rămâne acasă.
Matt strângea atât de tare de volan, încât vedeam cum i se întindea pielea
pe articulațiile degetelor.
— Măcar pentru un timp…
— N-o să-ți lipsească munca?
Am privit prin parbriz.
— S-ar putea.
Am tăcut înainte să mai spun ceva. Știam că îmi va lipsi posibilitatea de a
vedea dacă noua tehnologie pe care o dezvoltasem ne va ajuta, într-adevăr,
să îi descoperim pe cei implicați în programul „agenților inactivi”.
— Mi-ar lipsi copiii mai mult.
— Și, în cele din urmă…
— În cele din urmă mă voi întoarce la muncă.
Oricum, speram că voi putea. Atunci când copiii vor fi cu toții la școală,
când nu voi mai simți că timpul îmi alunecă printre degete.
Atunci când mă voi putea concentra asupra muncii, să-i acord atenția
necesară și când nu mă voi simți ca o mediocră în tot ceea ce făceam în viață.
— Vei putea, totuși?
El mi-a aruncat o privire.
VP - 129
 Am tăcut. Adevărul era că nu aveam nicio garanție că mă voi putea
întoarce la muncă. Acele zvonuri despre reducerile bugetelor se adeveriseră
și nu se mai făceau angajări. Dacă plecam, putea fi pentru totdeauna.
— Asigurarea de sănătate va fi o problemă, a zis el. Am avut noroc cu a ta.
El clătina din cap. Asigurarea mea este îngrozitoare, deși primele sunt mari.
Mi-am luat ochii de la el și am privit pe geam. Avea dreptate; slujba lui
Matt avea câteva beneficii, însă asigurarea de sănătate nu se număra printre
ele.
— Suntem sănătoși, am spus eu.
Nu îmi doream blocaje rutiere în acel moment.
— Ideea e că, dacă ai gemeni, pot exista complicații uneori…
O mașină a trecut în viteză pe lângă noi, pe banda alăturată. Nu am
reacționat.
— Va trebui să ne obișnuim să ne descurcăm doar cu un salariu.
Simțeam o senzație de greață în stomac, o presiune pe piept, suficient cât
să simt panică pentru copii. Nu mă puteam stresa în halul acesta. Trebuia să
mă liniștesc. Am inspirat adânc o dată, de două ori.
— Bebelușii nu vor rămâne așa o veșnicie, să știi, a zis el.
— Știu, am spus, în șoaptă.
Afară, totul era estompat. Dacă nu îmi luam doar o pauză în ascensiunea
mea în carieră? Dacă nu voi reuși să mai urc pe scara ierarhică? Slujba mea
era parte din identitatea mea. Oare eram pregătită să renunț la ea?
Le voiam pe amândouă. Timp alături de copiii mei și o carieră
înfloritoare. Însă acest lucru nu părea posibil.
După câteva clipe, el și-a întins mâna după a mea.
— Nu știu cum ne vom descurca, a zis el încet. Îmi doresc să ne fie bine.
Îl privesc pe Iury cum se îndreaptă spre o mașină parcată pe partea
cealaltă a străzii, un sedan negru, cu patru uși. Are plăcuțe de înmatriculare
din D.C. – roșu, alb și albastru. Mă uit la cifre și le repet în șoaptă o dată, de
două ori. Privesc cum mașina se desprinde de lângă bordură și o ia de-a
lungul străzii până când lumina stopurilor dispare. Scotocesc prin geantă,
scot un pix și o bucată de hârtie și notez numărul plăcuței de înmatriculare.
Apoi mă prăbușesc. Mă las jos și îmi cuprind genunchii cu brațele. Tremur
incontrolabil. Oare chiar se întâmplă asta?
Singurul motiv pentru care mă aflu în rahatul acesta este pentru că am
vrut să îl protejez pe Matt, să-l țin aproape pentru copii, pentru că am vrut
ca viața noastră să fie cât se poate de normală. Iar acum el a dispărut.
M-a mințit în legătură cu Marta și cu Trey. I-a spus lui Iury despre ei;
firește că i-a spus. Cum am putut fi atât de naivă? De ce nu mi-a mărturisit
pur și simplu adevărul? Nu pot uita expresia de pe fața lui, felul în care m-a
VP - 130
privit atunci când mi-a jurat că nu a spus nimic. Chiar nu pot să-mi dau
seama ce e minciună și ce e adevăr, nu-i așa?
Și copiii. Dumnezeule, copiii! „Ți-au mai rămas doar copiii”. Iury are
dreptate, nu-i așa? Ce se va întâmpla cu ei dacă eu voi ajunge la închisoare?
Aud ușa deschizându-se în spatele meu. Scârțâitul acela care trebuie
reparat.
— Vivian?
Aud vocea mamei. Apoi zgomot de pași care se apropie, mirosul
parfumului ei când se lasă în genunchi lângă mine.
— Oh, scumpo, șoptește ea.
Mă cuprinde cu brațele așa cum n-a mai făcut-o de când eram mică. Eu
îmi îngrop fața în moliciunea ei, de parcă aș fi din nou copil.
— Vivian, scumpo, ce se întâmplă? Este vorba despre Matt? Ai primit
vești de la el?
Simt că mă sufoc. Scutur din cap, cu fața îngropată în continuare în
îmbrățișarea ei. Ea îmi mângâie părul. Simt cum iubirea radiază din ea. Acel
sentiment copleșitor că vrea să mă ajute, să mă scape de durere, că e dispusă
să facă orice pentru mine.
Mă desprind încet de ea și o privesc. Felul în care lumina de la ușa de la
intrare îi cade pe față, pe trăsăturile deformate de îngrijorare, o face să pară
mai bătrână. Oare de câți ani de sănătate vor mai avea parte mama și tata?
Nu suficienți cât să aibă grijă de patru copii. Să îi crească.
Nici nu vreau să îmi imaginez cât de afectați vor fi când mă vor vedea la
închisoare.
— Vei primi, scumpo. Sunt sigură că vei primi.
Însă incertitudinea i se citește pe față. Cunosc expresia aceea, îndoiala.
Conștientizarea faptului că poate Matt nu este cine credea ea că este, pentru
că bărbatul pe care îl cunoștea ea nu ar dispărea pur și simplu. Nu vreau să
văd acea expresie. Nu vreau să văd îndoiala, nici să aud minciunile care,
cumva, ar trebui să mă facă să mă simt mai bine.
Ea se așază pe jos, aproape de mine. Stăm în tăcere. Cu o mână îmi
mângâie spatele cu blândețe, în cerc, așa cum fac și eu cu micuții mei. Aud
greierii și portiera unei mașini deschizându-se, apoi închizându-se.
— Ce s-a întâmplat? mă întreabă ea încet, dând, în sfârșit, glas întrebării
la care s-a gândit mereu încă de la primul meu apel telefonic. De ce a plecat
Matt?
Eu privesc drept în față, la casa familiei Keller, cu obloanele albastre și
jaluzelele trase, prin care răzbate lumina de la cele câteva ferestre.
— E în regulă dacă nu vrei să vorbești despre asta, zice ea.

VP - 131
 Nu vreau să vorbesc despre asta. Simt un imbold copleșitor să încep să
vorbesc, să mărturisesc totul, toate secretele. Însă nu ar fi corect să arunc
această greutate pe umerii mamei mele. Nu, nu pot face asta. Povara aceasta
trebuie să o duc eu, singură.
Dar trebuie să-i spun ceva.
— Există niște lucruri legate de trecutul lui, spun eu cu precauție. Lucruri
pe care nu mi le-a spus niciodată.
O văd cu coada ochiului cum încuviințează, ca și când s-ar fi așteptat să
audă asta sau, cel puțin, ca și când nu ar fi o surpriză. Mi-i imaginez pe
părinții mei stând de vorbă în seara în care i-am sunat, încercând să
găsească o explicație pentru ceea ce se întâmplase. Mă străduiesc să nu râd.
„Oh, mamă, nu e ceea ce crezi tu”.
— Înainte să vă cunoașteți? mă întreabă ea.
— Da.
Are nevoie de o secundă ca să răspundă, ca și când și-ar aduna gândurile.
— Cu toții am făcut greșeli, zice ea.
— Greșeala a fost că nu mi-a spus adevărul, zic eu, încet.
Pentru că este adevărat. Nu un singur moment de slăbiciune ne-a adus în
punctul acesta, nu? Au fost zece ani de minciuni.
O văd din nou încuviințând. Continuă să mă mângâie pe spate, în cercuri
nesfârșite. Una dintre ferestrele casei Keller se întunecă.
— Uneori, începe ea, șovăind, credem că, dacă ascundem adevărul, îi
putem proteja pe cei pe care îi iubim cel mai mult.
Eu mă zgâiesc la fereastra întunecată, la micul dreptunghi negru. Asta am
făcut și eu, nu? Am încercat să-mi protejez familia. Mă văd stând în fața
computerului de la birou, ținând cursorul deasupra butonului „Șterge”.
— Nu cunosc detaliile, firește, adaugă ea. Însă Matt, cel pe care îl știu eu,
este un om bun.
Eu încuviințez și îmi dau lacrimile. Abia mă abțin să nu plâng. Și Matt, cel
pe care îl cunosc eu, este un om bun. Unul care nu ar dispărea pur și simplu.
Dar dacă Matt, cel pe care îl cunoșteam amândouă, nu există în realitate?
După ce copiii adorm, iar mama și tata se retrag în camera de oaspeți
improvizată, în colțul cu canapeaua extensibilă, eu rămân singură în camera
de zi, înconjurată de tăcere.
Iury a venit acasă la mine. Povestea asta nu s-a încheiat. Nu mă vor lăsa în
pace așa cum i-au lăsat pe Marta și pe Trey.
Am comis o infracțiune. Iar ei au dovada care m-ar putea trimite la
închisoare.
Dețin controlul asupra mea.

VP - 132
 Avertismentul lui Iury îmi răsună în minte. „Ți-au mai rămas doar copiii”.
Este adevărat. Matt a dispărut. Nu îl pot aștepta la nesfârșit să se întoarcă și
să ne salveze. Trebuie să mă descurc singură.
Trebuie să lupt.
Trebuie să am grijă să nu ajung la închisoare.
Atât timp cât Iury are dovada a ceea ce am făcut, acest lucru pare
imposibil. Atât timp cât Iury are dovada. Gândul mă lovește ca un trăsnet. Și
dacă nu o va mai avea?
CIA-ul nu are nimic împotriva mea. Doar rușii. Doar Iury.
Trebuie să aibă o copie a ceea ce mi-a lăsat în cutia poștală. Acele capturi
de ecran care dovedesc că am văzut poza lui Matt. Le folosește ca să mă
șantajeze. Dacă voi găsi copia și o voi distruge? Nu va mai avea niciun
avantaj. Sigur, ar putea anunța autoritățile, dar ar fi cuvântul lui împotriva
cuvântului meu.
Asta e. Asta este soluția ca să scap de închisoare și să rămân lângă copiii
mei. Să distrug dovada.
Asta înseamnă că trebuie să îl găsesc.
Adrenalina îmi curge prin vene. Mă ridic în picioare și mă duc în hol.
Scotocesc prin geantă, găsesc bucata de hârtie pe care am scris numărul de
înmatriculare al mașinii lui Iury.
Apoi urc în camera gemenilor, mă duc la șifonier și iau o cutie de plastic
de pe cel mai înalt raft. Aceasta conține haine care le-au rămas mici.
Scotocesc printre ele și găsesc telefonul cu cartelă. Cobor în camera de zi,
caut numărul de telefon al lui Omar, scot bateria din telefonul meu și sun de
pe cel cu cartelă.
— Sunt Vivian, zic eu când el răspunde. Am nevoie de o favoare.
— Spune.
— Am nevoie să verifici un număr de înmatriculare.
— Bine. Pentru prima oară, el ezită. Îmi poți spune de ce?
— Am văzut o mașină pe strada mea azi. Până acum, spun adevărul. Era
parcată. Mi s-a părut ciudat. Probabil nu e nimic, dar m-am gândit să verific.
Mint mai ușor decât m-am așteptat.
— Da, sigur. O secundă.
Aud mișcare în fundal și mi-l imaginez cum își deschide laptopul și
navighează prin baza de date a Biroului, unde sunt înregistrate informații de
peste tot, toate datele care există. Numărul de înmatriculare îmi va da un
nume și o adresă. Cu puțin noroc, voi afla numele fals pe care Iury îl
folosește în Statele Unite. Dacă nu voi afla adresa lui adevărată, măcar o
pistă. Ceva de la care să pornesc.
— Gata, zice Omar.
VP - 133
 Îi spun numărul de înmatriculare și îl aud cum tastează. Se așterne o
tăcere lungă, apoi îl aud din nou tastând. Îmi recitește numărul de
înmatriculare și mă întreabă dacă sunt sigură că este acesta. Eu verific
bucata de hârtie și îi spun că sunt sigură.
— Hm, spune el. Ciudat.
Îmi țin respirația și aștept să continue.
— N-am mai văzut asta până acum.
Inima îmi bate atât de tare, încât o pot auzi.
— Ce e?
— Acest număr de înmatriculare nu există.
În dimineața următoare, când îmi iau o cană din dulap, dau cu ochii de
cana-termos, care stă pe raft. Încremenesc.
Numărul de înmatriculare a fost singura mea pistă către Iury. Habar nu
am cum să îl găsesc, cum să distrug dovada care m-ar putea băga după gratii.
Întind mâna încet după cana-termos. O iau de pe raft și o așez pe blat.
Aș putea s-o fac. Aș putea duce stickul la birou și aș putea să îl introduc în
computer, la fel ca data trecută. Atunci totul va lua sfârșit. Așa a spus Matt, la
fel și Iury. „Te vom plăti. Suficient de mult încât să poți avea grijă de copiii
tăi pentru mult timp de acum înainte”. Promisiunea lui Iury îmi trece prin
minte. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu l-am denunțat pe
Matt încă de la început – teama că nu voi putea avea grijă de copii de una
singură dacă el nu mai era. Însă el a plecat, iar Iury tocmai mi-a oferit o
modalitate prin care să mă descurc.
Apoi îmi aduc aminte de cuvintele pe care le-a rostit Matt cu mult timp în
urmă, în ziua aceea, în mașină. „Dacă voi păți eu ceva, Viv, să faci tot ce îți va
sta în putință să ai grijă de copii”.
Tot ce îmi va sta în putință.
— Vivian?
Mă întorc și o văd pe mama. Nici măcar nu am auzit-o când a intrat în
bucătărie. Ea se uită la mine, cu o expresie de îngrijorare pe față.
— Ești bine?
Mă uit la cana-termos și îmi văd reflexia în ea, acea imagine distorsionată.
Nu asta sunt eu, nu-i așa? Sunt diferită. Sunt mai puternică.
Îmi iau ochii de la cană și mă uit la mama.
— Sunt bine.
***
Mă așez la biroul meu, cu o cană de cafea în față, în care plutesc particule
de zaț. Mă holbez la ecran, care este deschis la un raport de informații
secrete, ceva aleatoriu, astfel încât, dacă cineva va arunca o privire în

VP - 134
direcția mea, să las impresia că citesc, când, de fapt, n-o fac. Încerc cu
disperare să mă concentrez.
Trebuie să găsesc dovada. Să o distrug. Însă habar nu am cum.
Omar a mai verificat și în alte baze de date, însă n-a găsit nimic referitor
la numărul de înmatriculare. „Vivian, ce se întâmplă?” m-a întrebat el. „Cred
că am notat greșit numărul”, i-am răspuns. Însă știam că numărul nu era
greșit. Faptul că acesta nu este înregistrat mă îngrozește.
Îmi trece prin minte gândul să îmi iau copiii și să fug, însă aceasta nu este
o opțiune. Rușii sunt buni. Ne vor da de urmă.
Trebuie să rămân aici și să lupt.
Seara târziu, după ce copiii și părinții mei adorm, eu rămân singură în
camera de zi, cu televizorul pornit ca să-mi țină companie, pentru că nu
suport tăcerea în care se cufundă casa atunci când acesta este oprit. Este o
emisiune de divertisment, un reality-show – zeci de femei care concurează
pentru un singur bărbat, toate îndrăgostite nebunește, deși niciuna dintre
ele nu îl cunoaște, de fapt.
Telefonul meu începe să vibreze, dansând ușor pe canapea, lângă mine.
„Matt”, îmi zic eu, pentru că acesta este singurul motiv pentru care îl mai țin
pornit acum. Însă, în loc de un număr de telefon, pe ecran apare cuvântul
„Necunoscut”. Nu este Matt. Telefonul continuă să vibreze, scoțând un bâzâit
enervant. Pun televizorul pe mute, apoi iau telefonul și răspund, ducându-l
la ureche cu grijă, de parcă ar fi ceva periculos.
— Alo?
— Vivian, zice el, cu o voce distinctă și accent rusesc. Simt cum mi se
strânge stomacul. A mai trecut o zi, iar tu tot nu ți-ai îndeplinit sarcina.
Tonul lui este prietenos, colocvial, deconcertant, chiar având în vedere
faptul că vorbele lui sunt amenințătoare, acuzatoare.
— Nu am avut ocazia azi, mint eu, pentru că, în acest moment, singura
mea opțiune este să trag de timp.
— Ah, zice el – o singură silabă accentuată prin care mă anunță, cumva, că
nu mă crede. Ei, bine, am să-ți fac legătura cu cineva care – el tace, ca și când
ar căuta cuvintele potrivite – te-ar putea convinge să găsești o ocazie.
Se aude un clic pe fir, apoi un altul. Mișcare. Eu aștept încordată, apoi o
aud. E vocea lui Matt.
— Viv, sunt eu.
Eu strâng telefonul în mână.
— Matt? Unde ești?
Un moment de tăcere.
— În Moscova.

VP - 135
 Moscova. Imposibil. Moscova înseamnă că el a plecat, că i-a lăsat pe copii
singuri în acea zi, fără supravegherea unui părinte. Până în acel moment nu
crezusem cu adevărat că el plecase. Încă mai speram că el se va întoarce la
noi.
— Uite, trebuie să faci asta.
Eu sunt amorțită. Mută. Moscova. Nu mi se pare real.
— Gândește-te la copii.
„Gândește-te la copii”. Cum îndrăznește să-mi spună asta?
— Tu te-ai gândit? îl întreb eu, pe un ton aspru.
Mi-l imaginez pe Luke, singur în bucătărie, în ziua în care Matt a dispărut,
și pe ceilalți trei mai mici, așteptând în secretariatul școlii.
Nu primesc niciun răspuns. Mi se pare că îi aud respirația, sau este a lui
Iury, nu sunt sigură. Și, în acel moment de tăcere, ne văd pe ringul de dans la
nunta noastră și îmi amintesc cuvintele pe care mi le-a șoptit la ureche.
Scutur din cap. Nici nu mai știu ce să cred.
— Te vor plăti, spune el. Va fi suficient ca să renunți la slujbă.
— Poftim? spun eu cu răsuflarea întretăiată.
— Poți petrece mai mult timp cu copiii. Așa cum ți-ai dorit mereu.
Nu așa mi-am dorit să fie. Deloc.
— Mi-am dorit să fim împreună, zic eu în șoaptă. Tu și cu mine. Familia
noastră.
Se așterne un alt moment de tăcere.
— Și eu mi-am dorit asta.
Vocea lui este gravă. Îmi imaginez expresia de pe fața lui, ridurile de pe
frunte.
Ochii mi se umplu de lacrimi, privirea mi se încețoșează.
— Te rog, Vivian, zice el, iar disperarea din vocea lui mă face să simt un
fior de teamă. Fă-o pentru copiii noștri.

CAPITOLUL 16

Țin încă telefonul la ureche mult timp după ce convorbirea a luat sfârșit.
Într-un final, îl pun pe canapea, lângă mine, și îl privesc îndelung. Ultimele
cuvinte pe care le-a rostit îmi răsună în minte, felul în care le-a rostit, frica
din vocea lui. Ceva nu este în regulă.
Ar trebui să fac ce îmi cer ei. Promisiunile se adună: este ultimul lucru pe
care va trebui să îl fac. Voi fi plătită bine. Voi putea avea grijă de copiii mei.

VP - 136
Voi putea fi lângă ei. Tot ce va trebui să fac este să introduc stickul în port,
un lucru pe care îl mai făcusem o dată.
Dar nu pot. Nu le pot face rău informatorilor noștri, țării mele. Plus că nu
am garanția că ei sunt sinceri, că nu îmi vor da de îndeplinit o altă sarcină
atunci când se va ivi ocazia.
Ar trebui să mă simt ca și când n-aș avea de ales. Ca și când aș fi singură și
nu aș fi suficient de puternică să mă descurc pe cont propriu.
Însă ei se înșală. Am de ales.
Iar când vine vorba despre copiii mei, sunt mai puternică decât cred ei.
•
Eram în săptămâna douăzeci de sarcină când am primit telefonul pe
celular, în timp ce mă întorceam acasă de la muncă. Era un număr de telefon
local; cabinetul de ginecologie, probabil. Făcusem o ecografie în dimineața
aceea – ecografia fetală pe care așteptam s-o fac de câteva săptămâni.
Câteva fotografii neclare, alb și negru, se aflau pe scaunul din dreapta
mea. Fețe cu trăsături definite, brațe și picioare și cele mai micuțe degete.
Ecografia îl surprinsese pe unul din gemeni zâmbind, iar pe celălalt
sugându-și degetul mare. Abia așteptam să-i arăt lui Matt.
Și plicul. Simplu, alb, cu cuvântul „sex” mâzgălit pe partea din față. Era
sigilat, pentru că știam că nu mă voi putea abține să nu arunc o privire.
Voiam să îl deschidem împreună, Matt, copiii și cu mine, după ce ajungeam
acasă.
— Alo? am spus eu.
— Doamna Miller?
Era o voce pe care nu o recunoșteam. Nu era secretara, cea care suna în
legătură cu chestiuni de rutină ca aceasta, să îmi spună că totul era în regulă.
Am strâns de volan. Aveam senzația vagă că ar trebui să trag pe dreapta, că
nu voiam să aud, indiferent despre ce era vorba. Aproape începusem să cred
că totul va fi în regulă.
— Da? am reușit eu să spun.
— Sunt doctorița Johnson, de la cardiologie pediatrică.
Cardiologie pediatrică. Am simțit cum o povară se așază pe umerii mei,
insuportabil de grea. Îmi făcuseră o ecocardiografie fetală azi, după
examinarea cu ultrasunete. „Nu vă faceți griji, îmi șoptise asistenta în timp
ce mă conducea pe hol. Uneori, vor să se uite mai atent când este vorba
despre gemeni”. Iar eu am crezut-o. Am crezut că nu ar trebui să-mi fac griji.
Am crezut că medicii erau doar rezervați, că nu aveau voie să îmi spună
nimic, că totul era în regulă.
— Unul din fetuși nu prezintă nicio anomalie.
Vocea doctoriței Johnson era gravă.
VP - 137
 „Unul din fetuși”. În minte mi-a încolțit un gând sumbru. „Asta înseamnă
că celălalt avea”.
— În regulă.
Vocea mea era abia o șoaptă.
— Doamnă Miller, nu știu cum să vă spun altfel. Celălalt suferă de o
malformație cardiacă congenitală gravă.
Nu îmi amintesc să fi tras pe dreapta, însă, când m-am dezmeticit, mă
aflam pe banda de urgență, cu avariile pornite, iar mașinile treceau șuierând
pe lângă mine. Mă simțeam de parcă aș fi primit un pumn în stomac.
Doctorița continua să vorbească, iar frânturi de cuvinte ajungeau până la
mine. „… valvă pulmonară… cianoză, probleme de respirație… operație
urgentă… există opțiuni… dacă hotărâți… doi fetuși de sex masculin…
întrerupere de sarcină selectivă.
„Doi fetuși de sex masculin”. Aceste cuvinte mi-au rămas în minte. Erau
băieți. Nu ne vom mai înghesui în jurul plicului, nu voi mai auzi strigătele de
încântare ale lui Luke și ale Ellei. Acestea nu ar fi existat, oricum. Ce mai
conta sexul atunci când primeai o astfel de veste?
— Doamnă Miller? Mai sunteți acolo?
— Mm-hmm.
Mintea mea o lua razna. Va avea oare el aceeași viață ca și ceilalți copii?
Va putea alerga, va putea practica sporturi? Va supraviețui măcar?
— Știu că este greu să primiți o astfel de veste. Mai ales la telefon. Aș dori
să programăm o consultație cât mai repede posibil. Puteți veni să vorbim
despre opțiuni…
Opțiuni. M-am uitat la pozele de lângă mine, la zâmbetul de pe fața unuia
din bebeluși, la degetul din gura celuilalt. Am închis ochii și i-am văzut cum
se mișcau pe ecran. Am auzit bătăile unei inimi, bum-bum-bum-bum, apoi
ale celeilalte, bum-bum-bum. Mi-am așezat o mână pe burtă și am simțit
cum se mișcă, cei doi încercau să își facă loc înăuntru.
Nu existau opțiuni. Era vorba despre copilașul meu.
— Doamnă Miller?
— Îl voi păstra.
S-a așternut o clipă de tăcere, scurtă, dar suficient de lungă ca să îmi dau
seama că era acuzatoare.
— Ei, bine, în cazul acesta, ar fi bine să ne întâlnim ca să vă explic la ce să
vă așteptați…
O uram. O uram pe femeia aceea. Știam, aproape sigur, că fiecare
programare pe care urma să o fac de atunci înainte cu siguranță nu avea să
fie la ea. Era vorba despre fiul meu. Se va însănătoși. Îl voi proteja, îl voi
încuraja. Voi face tot ce îmi va sta în putință.
VP - 138
 Vocea ei îmi răsuna în minte, „… o serie de operații în viitor… posibilitate
de dezvoltare întârziată…”
Mă simțeam de parcă aș fi primit din nou un pumn în stomac. Operații.
Terapie. Toate acestea costau bani. Un salariu stabil, unul care să se
mărească constant. Vom avea nevoie de o asigurare medicală bună, genul de
care beneficiam eu de la muncă. Nu una pentru care să o plătim din
buzunarul nostru, care să ne falimenteze, care nu ne oferea aceeași
acoperire.
Planul de a rămâne acasă alături de copii s-a evaporat brusc.
Voi face tot ce îmi va sta în putință. Era vorba despre fiul meu.
•
Mă uit în continuare la telefonul de lângă mine, de pe canapea. Un plan
începe să îmi încolțească în minte.
Acesta ar putea funcționa sau ar putea nărui totul. Însă, în acest moment,
nu am altă variantă. Trebuie să îl găsesc pe Iury. În sfârșit, am o altă pistă.
Scot bateria din telefonul meu și îl iau pe cel cu cartelă. Formez numărul,
îl duc la ureche și îl aud pe Omar răspunzând.
— Trebuie să vorbesc cu tine, zic eu, repede. Între patru ochi.
După o fracțiune de secundă îl aud zicând:
— În regulă.
— Ce zici de bazinul din fața monumentului lui Lincoln? Mâine dimineață,
la 9.00?
— E bine.
Eu ezit.
— Doar noi doi, bine?
Privirea îmi rătăcește asupra unei fotografii de pe polița șemineului, Matt
și cu mine la nunta noastră. Aud respirația lui Omar.
— Bine, zice el.
Sosesc înaintea lui și mă așez pe o bancă, aproape de mijlocul piscinei. În
parc domnește liniștea; copacii sunt nemișcați. Deși aerul este răcoros,
există promisiunea că se va încălzi. Turiștii care se plimbă în apropierea
monumentului lui Lincoln seamănă cu mici pete de culoare. Această zonă
din parc este pustie, cu excepția alergătorilor ocazionali.
Pe apă sunt trei rațe, în șir indian, formând cercuri de apă în jurul lor. Cât
de frumos ar fi dacă m-aș afla aici cu copiii, dacă ei ar arunca firimituri de
pâine în apă și ar privi rățuștele cum înoată și le mănâncă.
Nu îl observ pe Omar decât atunci când acesta ajunge lângă mine. Se
așază pe colțul celălalt al băncii, nu se uită la mine imediat și, pentru o clipă,
am impresia că joc într-un film, că nu este real ce se întâmplă. Apoi el mă
privește.
VP - 139
 — Salut!
— Salut!
Îi întâlnesc privirea pentru o clipă. Citesc în ea o oarecare suspiciune, însă
nu ca acum câteva luni, când am intrat pentru prima oară în computerul lui
Iury. Mă uit din nou la apă. Una dintre rațe a rămas în urmă și a luat-o în
direcția opusă.
— Ce se întâmplă, Vivian? De ce ne-am întâlnit aici?
Eu îmi întorc inelul de logodnă pe deget. O dată, de două ori, de trei ori.
Nu vreau să fac asta.
— Am nevoie de ajutorul tău.
El tace. L-am speriat. Treaba asta nu va funcționa niciodată.
Eu înghit.
— Vreau să urmărești un apel telefonic. Să îmi spui tot ce vei afla despre
numărul de telefon.
El ezită puțin.
— În regulă.
Eu îmi dreg glasul. Există un risc. Nu știu dacă procedez bine. Însă știu că
este singura idee care mi-a venit, singura cale prin care aș putea da de urma
lui Iury. Omar este singura persoană la care pot apela.
— Aseară am primit un apel telefonic de la un număr necunoscut. Mi s-a
făcut legătura cu Rusia.
El deschide gura în semn de uimire, apoi o închide repede.
— Aș putea vorbi cu șeful meu…
— Nu. Nu poți spune nimănui.
Fața lui se întunecă. Ridică o sprânceană. Citesc neîncrederea de pe fața
lui, fără ca el să rostească vreun cuvânt.
Simt broboane de transpirație pe frunte.
— Știi când mi-ai spus că există o „cârtiță” în CIC? Ei, bine, și în
departamentul vostru există o „cârtiță”. CIA-ul o investighează.
Mă străduiesc să afișez o expresie sinceră, degajată. Omar știe să
depisteze minciuna. Nu pot trăda niciun semn.
El privește în altă direcție și se foiește pe bancă, vizibil tulburat.
— Ești singurul în care am încredere. Chestia asta trebuie să rămână între
noi.
El privește drept în față, spre apă. Privesc și eu în acea direcție. Rațele
înoată din nou în șir indian. Sunt departe de noi acum și se deplasează cu
viteză.
— Ceea ce-mi ceri tu să fac – să urmăresc un apel pe care l-ai primit pe
telefonul tău, fără să îl înregistrez – este ilegal.
— Am nevoie de ajutor. Nu știu la cine să apelez.
VP - 140
 El clatină din cap.
— Trebuie să-mi dai mai multe informații.
— Știu.
Îmi dau seama că îmi răsucesc din nou pe deget inelul de logodnă. Mi se
pare greșit ceea ce urmează să fac. Cuvintele lui Matt îmi răsună în minte,
acele cuvinte rostite cu mult timp în urmă. „Indiferent ce-ar fi. Trebuie să
uiți de mine și să te ocupi de ei”.
— Este vorba despre celula „agenților inactivi”. Cred că sunt pe punctul
de a descoperi ceva.
— Poftim? zice el cu sufletul la gură.
— Cineva este implicat. Ezit. O persoană importantă pentru mine.
— Cine?
Ochii lui îi caută pe ai mei.
Eu scutur din cap.
— Trebuie să fiu sigură mai întâi. Nu sunt pregătită să vorbesc despre
asta. Nu încă.
Nu până când voi fi distrus toate dovezile pe care ei le-ar putea folosi să
mă șantajeze.
O alergătoare se apropie pe cărare. Poartă pantaloni scurți roz aprins și
are căștile în urechi. O privim cum trece pe lângă noi și tălpile ei ridicând
praful în fața noastră, apoi se îndepărtează, într-un final, mă întorc spre el.
— Îți voi spune totul, promit. Lasă-mă doar să-i dau de capăt mai întâi.
El își trece o mână prin păr, iar când își ridică brațul, observ capătul
tocului armei care îi iese de sub cămașă. Mă holbez la el.
— Nu te pot lăsa să faci treaba asta de una singură, zice el.
Eu îmi ațintesc ochii asupra lui și afișez o expresie sinceră, încercând să
îmi concentrez toată disperarea în ea.
— Te rog.
— Nu voi spune nimănui. Vom ști doar noi doi, Viv. Putem…
— Nu. Ezit. Uite, suntem prieteni. De aceea am apelat la tine. Mi-ai spus că
dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor…
El își trece din nou mâna prin păr. Mă privește îndelung – este o privire
aspră și îngrijorată în același timp. Mă va ajuta, nu? Trebuie să mă ajute.
Omar pare să ezite. Ezită prea mult, ca și când are de gând să refuze.
Trebuie să găsesc altceva. Ceva de care lui să îi pese suficient de mult încât
să încalce regulile pentru mine. Îmi aduc aminte de conversația din lift, cu
ceva luni în urmă. „Există o cârtiță în CIC”.
„Dacă vei avea probleme, știi unde mă găsești”.
Simt cum mi se pune un nod în gât.

VP - 141
 — Ai avut dreptate în legătură cu „cârtița”. Din CIC. Trebuie să îi promit
ceva. Să mai trag de timp. Voi afla mai multe dacă vei urmări acest număr de
telefon pentru mine.
— Numărul de telefon are legătură cu „cârtița”? Și cu celula „agenților
inactivi”?
Eu încuviințez. Ochii lui îi caută pe ai mei, iar eu observ încântarea. E ca și
când i-aș fi fluturat o delicatesă pe sub nas și i-am stârnit pofta. În această
clipă, pofta lui este atât de mare, încât ar face orice.
— Acordă-mi puțin timp, zic eu.
Într-un final, el expiră.
— Să văd ce pot face.
Va căuta numărul de telefon singur. Știu asta; nu am niciun dubiu. Am pus
lucrurile în mișcare, am pornit un cronometru care îmi va acorda puțin
răgaz ca să ajung la Iury înaintea celor de la Birou. Trebuie să pun mâna pe
dovada aceea înaintea lor.
Poate că am procedat greșit că am apelat la Omar. Însă mă aflu într-o
situație imposibilă. Apelul telefonic este singura pistă pe care o am. Trebuie
să mă folosesc de ea.
Când mă întorc la birou, mă zgâiesc la telefon, așteptând ca acesta să
sune. Când îmi dau seama ce fac, mă străduiesc să mă concentrez asupra
fișierului cu potențialii lideri de celulă, cel care devine din ce în ce mai
subțire. De fiecare dată când aud sunând un telefon, tresar, însă nu este
niciodată al meu. Încerc să îmi imaginez ce face Omar, mă rog ca el să nu le
spună superiorilor săi, că aceștia nu îi vor suna pe ai mei, deoarece cineva
mă va face să vorbesc, cineva va da de urma lui Iury, și-atunci ce se va alege
de mine? Închisoarea.
Un alt telefon care sună, iar de data aceasta este al meu. Pun mâna pe
receptor și răspund.
— Alo?
— Am ceea ce-ți trebuie, zice Omar. La O’Neill’s într-o oră?
— Voi fi acolo.
După fix șaizeci de minute, intru în barul O’Neill’s. Clopoțelul de deasupra
ușii sună când aceasta se deschide, însă nu se uită nimeni. Barmanița este
rezemată de bar și scrie un mesaj pe telefon, în mijlocul barului stă un
bărbat singuratic, aplecat deasupra unui pahar cu un lichid de culoarea
chihlimbarului. La masa de lângă fereastră văd un cuplu, adâncit în
conversație.
Înaintez, iar ochii încep să mi se obișnuiască cu semiîntunericul. Cercetez
încăperea din priviri, reclame luminoase la bere, plăcuțe de înmatriculare

VP - 142
vechi și suvenire dintr-un alt deceniu, apoi îl zăresc în spate, singur, la o
masă de două persoane, urmărindu-mă cu privirea.
Mă apropii și mă așez pe scaunul din fața lui. Are un pahar în față. E un
lichid limpede, cu bule. Un tonic, poate, sau apă minerală. Nu este băutor. Și
cu siguranță nu este genul care să bea în timpul serviciului.
El îmi aruncă o privire serioasă, greu de descifrat. Mi se pare totuși că
observ neîncredere. Îmi strâng pumnii în poală. Sper că nu este o capcană.
Oare a spus cuiva de la Birou despre conversația noastră?
— Ce-ai aflat? îl întreb eu.
El mă privește îndelung și tăcut. Apoi își bagă mâna în servieta pe care o
ține la picioare, scoate o singură foaie de hârtie împăturită în jumătate și o
pune pe masă, în fața lui. Văd un număr de telefon pe ea, scris de mână cu
pixul, prefix local.
— Telefon cu cartelă, zice el. Nu sunt surprinsă, deși puțin dezamăgită.
Fără istoric al apelurilor.
Eu încuviințez. „Dă Doamne să fie ceva. Ceva care să-mi fie folositor”.
— A fost cumpărat aici, în oraș, acum o săptămână. De la magazinul
Cellphones Plus din nord-vest. Nu există camere de supraveghere,
înregistrările sunt neclare, în cel mai bun caz. Nu am avut niciodată noroc să
urmărim telefoanele cu cartele de acolo.
Simt cum mă dezumflu, cum îmi pierd speranța. Cum aș putea să dau de
urma lui Iury cu ajutorul acestor informații?
Omar se uită la mine, iar eu nu îi pot citi expresia de pe față. Apoi împinge
foaia de hârtie înspre mine. Eu o iau și o desfac. Aceasta conține o hartă, o
zonă conturată cu roșu. Mă uit la el.
— De aici a venit apelul telefonic, conform turnului de telefonie mobilă
care a transmis semnalul.
Îmi cobor privirea și mă uit cu mai multă atenție la hartă. Este nord-
vestul orașului D.C. O suprafață de douăsprezece cvartale. Iury se afla prin
apropiere. Mă uit la Omar.
— Mulțumesc.
El mă privește insistent, apoi oftează.
— Ce ai de gând să faci cu asta? Nu vrei să mă lași să te ajut?
— Ai spus că îmi vei acorda timp, i-am reamintit eu. Mai acordă-mi timp,
te rog.
El încuviințează, aproape imperceptibil, a resemnare, fără să-și ia ochii de
la mine.
— Ai grijă, Vivian.

VP - 143
 — Voi avea. Împăturesc foaia în jumătate, apoi iar în jumătate, o pun în
geanta de la picioarele mele, apoi împing scaunul și mă ridic să plec.
Mulțumesc încă o dată. Sincer.
El rămâne pe scaun și mă privește. Îmi pun geanta pe umăr și mă întorc.
Sunt pe punctul să fac un pas, când vocea lui mă oprește.
— Încă ceva, zice el. În legătură cu apelul telefonic. Eu mă întorc cu fața la
el. Omar scutură scurt din cap. Nu s-a făcut legătura cu Rusia.

CAPITOLUL 17

Conduc înspre casă ca prin vis. Fac toate manevrele necesare – aleg
traseul corect, opresc la culoarea roșie a semaforului, folosesc
semnalizatorul –, însă fac toate acestea mecanic. Totul în jurul meu se
estompează.
Nu s-a făcut legătura cu Rusia. Asta înseamnă că Matt nu este în Moscova.
Se află în nord-vestul orașului D.C., în acel cartier conturat cu roșu.
Împreună cu Iury. Dar de ce?
Și de ce m-a mințit? Ceva nu este în regulă. Frica îmi dă târcoale,
încercând să mă acapareze.
Când ajung acasă, o găsesc pe mama în bucătărie, la aragaz. Acesta este
locul lui Matt. Poartă un șorț, cel pe care îl am de ani buni și care, de obicei,
stă într-un sertar, neatins. Mirosurile care plutesc în bucătărie îmi aduc
aminte de copilărie. Friptură, pe care o gătește de când eram copil. Și piure
de cartofi – adevărați, cu mult unt. Nu genul pe care îl cumpăr eu,
semipreparat, care se poate încălzi la cuptorul cu microunde. Totul este atât
de familiar, atât de reconfortant.
O salut, îi salut și pe copii. Afișez un zâmbet pe buze, încuviințez când
trebuie, pun întrebările potrivite. „Cum a fost la școală? Ce au făcut gemenii
azi?” Sunt acolo, însă nu sunt prezentă. Gândul îmi zboară la zona conturată
cu roșu. Matt este acolo, undeva.
La cină, tata se așază pe scaunul lui Matt. E ciudat să îl văd acolo, ca și
când acela nu ar fi locul lui. Mama se înghesuie în partea cealaltă, lângă Ella.
Sunt prea multe persoane la masă, dar ne vom descurca.
Imagini cu Matt îmi apar în minte. Legat undeva, cu pistolul la tâmplă în
timp ce vorbea cu mine la telefon și îmi spunea că era în Moscova. Asta ar fi
explicația, nu? Este singura care are logică, singura explicație pentru care ar
minți în halul acesta. Îmi cobor privirea la friptură, iar pofta de mâncare îmi

VP - 144
dispare. Atunci, de ce nu intru în panică? Nu ar trebui să fiu cuprinsă de
panică?
Mama îi întreabă pe copii cum le-a fost ziua, încercând să facă puțină
conversație, încercând să înlocuiască momentele de tăcere. Tata taie
friptura în bucăți mici pentru gemeni, iar ei le înfulecă, îndesându-le în gură
cu pumnul.
Ella răspunde la întrebările mamei, pălăvrăgind. Însă Luke este tăcut, se
uită în farfurie și plimbă mâncarea de colo colo cu furculița. Nu participă la
conversație, nu mănâncă. Mi-aș dori să-i pot alunga durerea. Mi-aș dori să-l
pot aduce înapoi pe tatăl lui, iar lucrurile să revină la normal. Să-i readuc
zâmbetul pe buze.
Ella începe să ne povestească despre locul de joacă, despre jocul de-a
prinselea. Eu mă uit la ea, spun lucrurile potrivite la momentele potrivite,
acele fraze scurte care o fac să creadă că o ascult, care o fac să continue să
vorbească, însă privirea mea rătăcește mereu la Luke. La un moment dat, îmi
ridic privirea și o văd pe mama uitându-se la mine cu o expresie îngrijorată
pe față. Pentru mine, pentru Luke, nu știu. O privesc în ochi, doar o clipă. Știu
că vrea să îmi alunge durerea la fel de mult cum vreau să o alung eu pe a lui
Luke.
Mai târziu, în seara aceea, trei din cei patru copii dorm, iar eu îl învelesc
pe Luke. Când mă așez pe marginea patului lui, observ ursulețul lui vechi de
pluș cuibărit lângă el. E uzat, iar umplutura iese prin locul unde ureche este
desprinsă de restul capului. Obișnuia să se plimbe cu el prin toată casa, îl
ducea cu el la școală când era ora de somn, dormea cu el noaptea. Nu l-am
mai văzut de ani buni.
— Spune-mi ce te neliniștește, scumpule, zic eu, încercând să folosesc
tonul potrivit, un ton blând.
El strânge ursulețul mai tare. Își ține ochii deschiși în întuneric, sunt mari,
căprui și atât de inteligenți, că ai lui Matt.
— Știu că îți este greu fără tata, zic eu.
Simt că mă poticnesc. Cum să îl fac să se simtă mai bine când nu știu ce să
spun? Nu pot să-i spun că tatăl lui se va întoarce. Nu îi pot spune că va suna.
Și, cu siguranță, nu îi pot spune adevărul lui Luke.
— Nu are nicio legătură cu tine, sau cu frații tăi, sau cu sora ta, îi spun eu,
apoi regret cuvintele.
De ce-am spus asta? Dar nu asta ți se spune să faci, atunci când unul din
părinți pleacă? Să îi asiguri pe copii că nu este vina lor?
El strânge din ochi și i se prelinge o singură lacrimă. Bărbia îi tremură. Se
străduiește atât de tare să se abțină. Eu îi mângâi obrazul, dorindu-mi cu
disperare să îi pot lua durerea asupra mea.
VP - 145
 — Asta e? îl întreb eu. Ești îngrijorat că tata a plecat din cauza ta? Pentru
că în niciun caz nu…
El scutură ferm din cap. Își trage nasul o dată.
— Atunci ce este, scumpule? Ești doar trist?
El deschide gura, puțin, iar bărbia îi tremură din nou.
— Vreau să se întoarcă, zice el în șoaptă.
Lacrimile îi curg pe obraji.
— Știu, scumpule. Știu.
Mi se frânge inima.
— Mi-a spus că mă va proteja.
Vocea lui este atât de șoptită, încât mă întreb dacă l-am auzit bine.
— Că te va proteja?
— De bărbatul acela.
Aceste cuvinte mă fac să încremenesc.
— Care bărbat?
— Cel care a venit la mine la școală.
— A venit un bărbat la tine la școală? Simt cum îmi zvâcnesc tâmplele, iar
sângele îmi pulsează în tot corpul. A vorbit cu tine?
El încuviințează.
— Ce ți-a spus?
El clipește repede, iar privirea din ochii lui devine distantă, ca și când și-
ar aminti ceva neplăcut. Apoi scutură din cap.
— Ce ți-a spus bărbatul acela, scumpule?
— Știa cum mă cheamă. Mi-a zis: „Spune-i mamei tale că o salut”, își trage
nasul din nou. A fost ciudat. Iar el avea o voce ciudată.
Avea accent rusesc, fără îndoială.
— De ce nu mi-ai spus, scumpule?
El pare îngrijorat, speriat, ca și când ar fi făcut ceva greșit.
— I-am spus tatei.
Jur că inima îmi stă în loc pentru o secundă.
— Când s-a întâmplat asta? Când i-ai spus lui tata?
El cade pe gânduri o clipă.
— Cu o zi înainte să plece.
•
Ne-a luat cinci luni după nașterea gemenilor pentru ca eu și Matt să ieșim
din casă, doar noi doi. Părinții mei au venit în vizită în weekend din
Charlottesville. Reușiserăm, în sfârșit, să stabilim o oră de culcare; gemenii
dormeau în pătuțurile lor, o bună bucată din seară, trezindu-se doar pe la
miezul nopții. Părinții mei păreau să fie în stare să se descurce în seara
aceea.
VP - 146
 Matt mi-a spus că plănuise ceva, iar eu eram bucuroasă să mă las purtată
de val. Credeam că făcuse o rezervare la noul restaurant italian, cel unde îmi
doream să mănânc, cel care era mult prea intim ca să mergi cu copiii.
El nu a vrut să-mi spună unde mergeam până n-am ajuns acolo. Mi se
părea încântător și amuzant că mă ținea în suspans. Asta până când am
ajuns la destinație și am realizat adevărul. Știa că, dacă mi-ar fi spus unde
mergeam, aș fi refuzat.
— Un poligon de tragere? am zis eu când am văzut firma din față, clădirea
urâtă care semăna cu un depozit și parcarea de pământ, plină de camionete.
El a intrat cu mașina în parcare fără să îmi răspundă.
— Asta este surpriza ta?
Uram armele. El știa că eu uram armele. Acestea au făcut mereu parte din
viața mea; tata fusese polițist, avea arma la el în fiecare zi – iar eu îmi
făcusem griji în fiecare zi a copilăriei mele să nu îl nimerească vreun glonț.
După ce s-a pensionat, a continuat să poarte arma asupra lui. Era o
problemă delicată; eu nu îmi doream arme în casa noastră. El nu voia să
renunțe la ea. Prin urmare, am ajuns la un compromis. Putea veni în vizită cu
arma dacă – și numai dacă – aceasta era descărcată și ținută sub cheie tot
timpul.
— Trebuie să exersezi, mi-a spus Matt.
— Ba nu trebuie.
Devenisem profesionistă cu mult timp în urmă, în primii ani la Agenție,
când voiam să bifez totul, să fiu pregătită pentru orice misiune. Însă
renunțasem la certificare. Eram perfect mulțumită cu munca de birou,
aproape de casă. Nu mai pusesem mâna pe o armă de ani buni.
El a parcat mașina și s-a întors către mine.
— Ba da, trebuie.
Simțeam cum mă înfurii. Ultima mea dorință în acel moment era să trag
cu arma. Nu așa voiam să-mi petrec seara. El ar fi trebuit să știe asta.
— N-am s-o fac. Nu vreau.
— Este important pentru mine.
Mi-a aruncat o privire rugătoare.
Din clădire răzbăteau împușcături, iar pe mine m-au trecut fiorii la auzul
acelor sunete.
— De ce?
— Ține de slujba ta?
— De slujba mea? Eram complet nedumerită. Eu sunt analist. Stau la
birou.
— Trebuie să fii pregătită.
Eram de-a dreptul exasperată.
VP - 147
 — Pentru ce?
— Pentru ruși!
Izbucnirea lui m-a făcut să tac. Habar nu aveam ce să spun.
— Uite, tu te ocupi de Rusia, corect? Tonul lui a devenit mai blând. Dacă,
într-o bună zi, vor pune ochii pe tine?
Vedeam îngrijorarea de pe fața lui. Nu îmi dădusem seama că slujba mea
îl speria, că își făcea griji pentru siguranța mea.
— Nu e așa. Ei nu…
— Sau pe copii, a zis el, întrerupându-mă. Dacă vor pune ochii pe copii?
Voiam să ripostez. Să îi spun că nu așa stăteau lucrurile, că rușii nu vor
„pune ochii” pe niciun analist, nu în felul acesta. Că sigur nu le vor face
niciun rău copiilor. Oare chiar credea că aș alege o meserie care să ne pună
copiii în pericol? Însă ceva din expresia lui m-a făcut să tac, să nu îl
contrazic.
— Te rog, Viv? a spus el, aruncându-mi din nou acea privire rugătoare.
Era un lucru important pentru el. Era un lucru care nu îi dădea pace. Era
un lucru de care el avea nevoie.
— Bine, am spus. Bine. Voi exersa.
•
Un singur lucru știu sigur despre Matt: că își iubește copiii.
Cred din toată inima că mă iubește și pe mine. Oi fi având eu unele dubii;
la urma urmei, am fost ținta lui. Dar copiii? Nu am niciun dubiu că pe ei îi
iubește. Felul în care îi privește, felul în care interacționează cu ei – nu există
nici urmă de prefăcătorie. Tocmai de aceea îmi este atât de greu să cred că a
plecat pur și simplu, că l-a lăsat pe Luke să vină singur pe jos de la stația de
autobuz, că i-a lăsat pe ceilalți trei să aștepte la creșă.
Tocmai de aceea, acum nu pot să cred asta. Pentru că, dacă ar fi aflat că
cineva l-ar fi implicat pe Luke în povestea asta, nu ar fi plecat și nu ne-ar fi
lăsat singuri.
S-ar fi dus după persoana care îl abordase pe fiul nostru.
Seara, târziu, când casa este cufundată în tăcere, cobor scările și arunc o
privire în camera de zi, spre colțul unde este desfăcută canapeaua și unde
dorm părinții mei. Tata sforăie încet. Văd pieptul mamei ridicându-se și
coborând. Mă apropii tiptil de partea patului unde doarme tata. Pe măsuță
se află un set de chei. Le iau în mână.
Sforăitul continuă, neîntrerupt. Arunc o privire spre mama și îi văd
pieptul ridicându-se și coborând într-un ritm constant. Mă apropii de
bagajele lor, proptite de perete, și deschid geamantanul cel mai mare. Dau la
o parte niște haine împăturite și scotocesc prin geamantan până când văd
cutia în care se află arma, ascunsă pe fundul bagajului.
VP - 148
 O scot cu grijă. Caut cea mai mică cheie de pe inel, o introduc în
încuietoare și o întorc. Aud un clic când aceasta se descuie, încremenesc și
arunc o privire spre părinții mei. Aceștia dorm în continuare. Deschid cutia
și scot arma. O simt ușoară în mână și, totodată, grea. Scot magazia și cutia
cu gloanțe. Le așez pe toate pe covor, las jos capacul cutiei și o încui. O așez
la loc pe fundul geamantanului și aranjez hainele deasupra. Înțelegerea
noastră e ca tata să nu atingă arma cât timp se află aici, prin urmare nu va ști
că aceasta a dispărut.
Pun cheile la loc pe măsuță, având grijă ca acestea să nu zornăie. Pun
magazia și cutia cu gloanțe în buzunarele halatului, apoi mă furișez afară din
cameră la fel de silențios cum am intrat, ținând arma strâns în mână.

CAPITOLUL 18

În noaptea aceea stau trează, cu arma pe noptiera de lângă mine. Mă

holbez la ea prin întuneric. Totul pare ireal. Acum sunt implicați și copiii.
Chiar dacă nu era o amenințare explicită, implicația era evidentă: Se vor
folosi de copiii mei ca să aibă un avantaj. Iar asta schimbă totul.
Mă gândesc întruna la ziua în care am mers la poligonul de tragere. Matt
voia ca eu să exersez. I-a menționat în mod specific pe ruși. E ca și când ar fi
știut că ar putea veni și ziua aceasta, ca și când ar fi știut că trebuie să fiu
pregătită.
Mă întorc pe-o parte, cu spatele la armă, spre locul unde ar fi trebuit să
stea întins Matt. În noaptea aceasta, patul pare mai gol, mai rece.
Într-un final, mă ridic din pat. Gândurile nu îmi dau pace, nu mă lasă să
dorm. Mă plimb prin casa cufundată în tăcere. Arunc o privire în camerele
copiilor și verific încuietorile ușilor și ale ferestrelor, pentru a treia oară în
noaptea asta. Mă duc în holul de la intrare și scot hârtia împăturită din
geantă. Apoi intru în camera unde se joacă copiii, unde am petrecut atâtea
clipe din viața noastră. Mă așez pe canapea și desfac hârtia, mă uit la hartă,
la zona conturată cu roșu.
Iury este acolo, undeva. Bărbatul care l-a abordat pe fiul meu, care l-a
speriat. Și Matt este acolo. A pățit ceva. Are probleme.
Analizez harta cu atenție uitându-mă la străzi. În interiorul liniilor roșii
găsesc și strada pe care se află vechiul meu apartament, cea unde ne-am
cunoscut. Cum de s-a ajuns aici? Cine s-ar fi gândit, acum zece ani, că, într-o
zi, ne vom afla în această situație, șantajați de ruși, pe punctul de a pierde
totul?
VP - 149
 Intru în bucătărie și așez harta pe blat. Pornesc cafetiera și ascult cum se
încălzește apa și cum fierbe cafeaua. Deschid dulapul să-mi iau o cană și dau
cu ochii de cana-termos. Ezit, doar o clipă, apoi închid ușa.
După ce torn cafeaua și iau cana în mână, mă întorc la blat și mă uit din
nou la hartă. M-am plimbat pe străzile acelea, cu mult timp în urmă.
Împreună cu Matt. El e acolo, undeva. Doar că habar nu am cum să îl găsesc.
Habar nu am ce să fac.
Golesc cana de cafea și o pun în chiuvetă. Apoi iau aparatul de
monitorizare al bebelușilor de pe blat, urc la etaj și îl așez pe blatul din baie.
Intru la duș, închid ochii și las apa fierbinte să curgă, iar aburii să se ridice în
jurul meu, până când aerul este atât de dens și de înăbușitor, încât abia mai
văd, abia mai respir.
— Nimeni nu va lua copiii de la creșă în afară de persoanele noastre de
contact în caz de urgență, îi spun eu directoarei creșei în dimineața
următoare.
Strâng mânuța Ellei suficient de tare încât ea să se plângă în timp ce
traversăm în grabă parcarea. Cu mâna cealaltă îl țin pe Luke. „Pot să aștept
în mașină”, mi-a zis el în șoaptă, însă eu nici nu vreau să aud. Nu în
dimineața aceasta.
— Adică, părinții mei și Jane, vecina mea.
Directoarea își ia ochii de la cearcănele mele și se uită la mâna mea
stângă.
— Dacă este o problemă de custodie, vom avea nevoie de o decizie…
— Soțul meu, eu sau persoanele noastre de contact în caz de urgență,
reformulez eu, strângând mai tare mâinile copiilor într-ale mele. Dacă va
veni altcineva, cereți-i actul de identitate. Și sunați-mă imediat. Notez
numărul telefonului cu cartelă și îi arunc cea mai rece privire a mea. Nimeni
altcineva.
Îl duc pe Luke cu mașina la școală, iar el este îmbufnat, pentru că vrea să
meargă cu autobuzul. Arunc o privire de-a lungul gardului și a străzii
mărginite de copaci, apoi ne îndreptăm în grabă spre clădire. Îl cuprind cu
brațul pe după umeri. Când ajungem în fața ușii sălii lui de clasă, eu mă aplec
astfel încât fețele noastre să se afle la același nivel.
— Dacă îl vei vedea din nou, sună-mă imediat, spun eu.
Îi pun în palmă o bucată de hârtie pe care este notat numărul telefonului
cu cartelă. Văd o umbră de îngrijorare pe chipul lui și, în clipa aceea, el pare
cu câțiva ani mai mic, puiul meu, pe care eu nu îl pot proteja. Mă simt
neputincioasă în timp ce îl privesc cum deschide ușa sălii de clasă.
După ce ușa se închide în urma lui, eu o iau spre biroul directorului. Îi
spun că Luke a fost abordat de un străin în perimetrul școlii și mă folosesc
VP - 150
de orice fărâmă de furie și indignare de care pot da dovadă. Probabil că e
obișnuit cu o astfel de atitudine și din partea celorlalți părinți. El face ochii
mari, iar culoarea îi dispare din obraji. Îmi promite că va spori securitatea în
perimetrul școlii și asupra lui Luke.
Intru în traficul de dimineață, încep naveta obișnuită, înaintarea lentă
spre oraș. Urăsc treaba asta, pentru că ar trebui să fiu cu copiii, însă nu îi pot
ține închiși în casă o veșnicie, iar eu nu pot fi și la școală, și la creșă, și la
muncă în același timp.
Mașina înaintează încet, apropiindu-se de o ieșire de pe autostradă. Este
cea pe care obișnuiam să o aleg ca să ajung la vechiul meu apartament, cea
care duce în partea de nord-vest a orașului. Mă uit la ieșire, la banda care
este liberă. Când mă apropii suficient de mult, virez și accelerez.
Iury este acolo, undeva. La fel și Matt.
Ieșirea dă în niște străzi atât de familiare. Le străbat, imaginându-mi zona
conturată cu roșu, și merg mai departe. Cercetez din priviri străzile, căutând
mașina lui Matt și pe cea a lui Iury. Reperând fiecare sedan negru, verificând
plăcuțele de înmatriculare. Niciuna nu se potrivește.
Într-un final, parchez pe o stradă liniștită și o iau pe jos. Îmi țin geanta pe
umăr, iar arma se odihnește pe fundul acesteia, vârâtă într-o husă cu
fermoar improvizată. Aerul dimineții este cald deja. Plăcut. Este genul de
dimineață în care ieșeam din casă atunci când locuiam în această parte a
orașului. Mergeam la plimbare, să bem o cafea sau să luăm micul dejun în
micul restaurant din colțul străzii, care ne plăcea atât de mult.
Mă năpădesc amintirile. Matt și cu mine, la începutul relației, în acele zile
fericite și lipsite de complicații. Trec pe lângă clădirea în care se află vechiul
meu apartament și mă opresc pe acea porțiune de stradă unde am dat peste
el în urmă cu mulți ani. Îmi imaginez cum căram cutia aceea, cum ne-am
ciocnit. Aproape că văd petele de cafea de pe beton, felul în care el mi-a
zâmbit. Aș schimba trecutul dacă aș putea? Să fac în așa fel încât să nu-l fi
cunoscut? Simt o povară în piept. Clatin din cap și merg mai departe.
Ajung la colțul străzii unde mă aflam când l-am văzut a doua oară.
Librăria a dispărut demult, iar un magazin de haine i-a luat locul. Cu toate
acestea, privesc insistent în direcția aceea, imaginându-mi din nou librăria și
pe el acolo, cu o carte în mână. Sentimentele pe care le-am simțit atunci:
încântare și ușurare. Acum simt tristețe, doar tristețe.
Și cafeneaua, cea în care am stat la masa din spate, până când ni s-a răcit
cafeaua în căni. Restaurantul italian, transformat în shaormerie, unde am
luat pentru prima oară cina împreună. Este ca și când aș rătăci prin viața
mea și am o senzație ciudată, deoarece acestea sunt momentele care m-au

VP - 151
definit, care m-au adus în punctul în care mă aflu azi, însă niciunul dintre ele
nu este adevărat.
Apoi zăresc clădirea băncii, cea din colțul străzii, cu acoperiș în formă de
dom. Simt o apăsare în piept când mă uit la ea, la domul care strălucește sub
razele soarelui. Nu am acordat niciodată importanță acestui loc, habar nu
am avut că Matt venea aici în mod regulat și se întâlnea chiar cu persoana
căreia eu mă chinuiam în fiecare zi să-i dau de urmă, în timp ce copiii se
aflau la creșă.
Mă duc într-acolo și găsesc curtea interioară din partea laterală – un
pătrat plin de verdeață, cu copaci și rondouri de flori amenajate și două
bănci din lemn de culoare închisă. Mă uit la cea din dreapta, la cea
îndreptată spre ușă. Încerc să mi-l imaginez pe Matt șezând acolo și pe Iury
făcând același lucru.
Mă așez pe bancă și privesc în jurul meu, văd ceea ce trebuie să fi văzut
Matt, ce ar fi văzut Iury. Curticica este pustie, tăcută. Brusc, devin atât de
conștientă de partea de dedesubt a băncii, de locul unde Iury a lăsat stickul
pentru Matt. Întind mâna dedesubt și pipăi, însă nu găsesc nimic.
Mă mut în partea cealaltă a băncii și pipăi dedesubt, tot nimic. Ridic mâna
încet și îmi împreunez mâinile în poală. Clipesc în gol, simțindu-mă amorțită.
Nu e ca și când aș fi crezut că voi găsi ceva, nu? Matt și Iury sunt împreună.
Doar că nu știu ce să fac. Habar nu am cum să dau de urma lui Iury, cum
să îl găsesc pe Matt, cum să remediez lucrurile.
Pătrund în parcarea creșei la ora 5.00, ora de vârf la care părinții vin
după copii. Parcarea este aglomerată, mașinile întinzându-se până la al
treilea rând, care, de obicei, este neocupat. Văd o mașină ieșind din al treilea
rând, iar eu aștept în timp ce aceasta dă cu spatele încet și timid, apoi se
îndepărtează. Parchez în locul rămas gol.
În momentul în care cobor din mașină, îl văd. În capătul îndepărtat al
parcării, în cel mai îndepărtat rând. Mașina lui este parcată, iar el stă
rezemat de capotă, cu brațele încrucișate pe piept și se uită drept la mine.
Este Iury.
Eu încremenesc locului. Groaza își face loc în sufletul meu. El, aici. Ce ar
trebui să fac? Să-l ignor? Să ies cu Ella și să-l las să mă abordeze atunci?
Mă silesc să mă clintesc din loc, să merg către el. Ne uităm unul la celălalt.
El poartă blugi și o cămașă, cu primii doi nasturi de sus descheiați, fără
maiou. Lanțul de aur strălucește la lumină. Expresia de pe fața lui este aspră;
nu mai încearcă să mimeze acea expresie prietenoasă.
— Nu-i implica pe copiii mei în povestea asta, îi spun, mai încrezătoare
decât mă simt.
— N-aș fi aici dacă ai fi făcut ce te-am rugat. Totul ar fi luat sfârșit.
VP - 152
 Eu îi arunc o privire dușmănoasă.
— Nu-i implica pe copii.
— Aceasta este ultima oară când vin la tine, Vivian. Este ultimul
avertisment.
El mă privește fix.
Aud zgomot de pași apropiindu-se și mă întorc. Este o mamă pe care nu o
recunosc. Ține un bebeluș în brațe și un copil de grădiniță strâns de mână.
Femeia vorbește cu cel mai mare, fără să ne bage în seamă pe vreunul din
noi. Se îndreaptă spre SUV-ul care se află la câțiva pași de mașina lui Iury.
Tăcem amândoi în timp ce copiii urcă în mașină, iar ea îi leagă în scaune,
apoi urcă și ea la volan.
După ce se închide portiera, Iury începe să vorbească.
— Este evident că amenințarea cu închisoarea nu este suficientă. El
rânjește, aproape imperceptibil, și își trece mâna ușor peste șold, atingând
tocul armei prin cămașă. Din fericire, mai am patru avantaje.
Eu îngheț. Patru. Copiii mei. Îmi amenință copiii.
Motorul SUV-ului pornește, iar huruitul său mă face să tresar. Fac un pas
înspre el.
— Să nu îndrăznești.
Rânjetul îi devine mai larg.
— Sau ce? Eu dețin controlul, înțelegi? El își înfige degetul mare în piept,
iar lanțul îi sare. Eu.
Poliția. Trebuie să anunț autoritățile. Trebuie să merg la Omar. Nu mai
contează nici șantajul, nici închisoarea. Puțin îmi pasă ce se va întâmpla cu
mine. În acest moment, aș prefera să-mi petrec restul vieții în spatele
gratiilor numai să-mi știu copiii în siguranță.
— Știu la ce te gândești, zice el, iar eu îl privesc clipind, atentă la el, la
realitatea din fața mea. Iar răspunsul este nu.
Mă uit la el, la ochii lui, la expresia de pe fața lui. Oare chiar știe? Chiar
știe la ce mă gândesc?
— Dacă vei anunța autoritățile, zice el, iar eu îmi dau seama că da, știe la
ce mă gândesc, atunci nu îl vei mai vedea niciodată pe Luke.
Rămân locului, incapabilă să mă mișc, în timp ce el urcă în mașină, cea pe
care eu am căutat-o conducând prin tot orașul. Privesc în timp ce el pornește
motorul și iese din locul de parcare. Sunt înconjurată de lume, părinți care
intră în clădire singuri și se întorc la mașinile lor însoțiți de copii, cu cei mici
în brațe sau în scaune de mașină și cu cei mai mari țopăind pe lângă ei,
ținându-și părinții de mână și cu rucsăcele în spate. Eu rămân locului și mă
holbez la mașina care iese din parcare și se îndepărtează, dispărând într-un
final din raza mea vizuală.
VP - 153
 Apoi expir. Este un suspin aproape sufocant, iar picioarele mi se înmoaie,
fiind, brusc, prea slăbite ca să mă susțină. Mă sprijin cu mâna de cea mai
apropiată mașină ca să nu cad. Luke. Luke al meu. Cum s-a ajuns aici?
Dumnezeule!
O voi face. Voi face ceea ce-mi cere el. Îmi imaginez cum introduc stickul
în computer, permițându-le rușilor accesul, făcându-mă răspunzătoare
pentru toate viețile pierdute ale unor indivizi, fără nume și fără chip, ale
căror informații ajung în rapoartele pe care le citesc eu, pe care mă bazez.
Cel puțin nu e Luke. Mă gândesc la zâmbetul lui, la râsul lui, la inocența lui.
Cel puțin nu va fi puiul meu.
Nu în acest moment, oricum.
Simt că rămân fără aer, din nou.
În cele din urmă, puiul meu va fi unul de-ai lor. Povestea nu se va încheia.
El știa că nu trebuia decât să îmi amenințe copiii ca eu să fac orice îmi va
cere. Este doar o chestiune de timp până când îi va amenința din nou.
Încerc să îmi mișc picioarele. Nu știu cum reușesc, deoarece mi le simt ca
de plumb. Simt cum mi se strânge stomacul. Totul pare ireal și totuși foarte
real. Văd ușa de la intrare a școlii, însă picioarele nu mă poartă într-acolo, ci
spre mașină.
Urc în mașină și îmi pun centura de siguranță, cu mâinile tremurânde.
Apoi ies din parcare și mă îndepărtez, cu o viteză mai mare decât ar trebui. O
iau în direcția în care a luat-o și el, ținându-mi o mână pe volan, iar cu
cealaltă scotocind prin geantă în căutarea telefonului cu cartelă. Îl găsesc,
tastez cifrele pe care le știu pe de rost și îl duc la ureche.
— Mamă? spun eu când ea răspunde. Îl aud pe Luke în fundal, vorbind cu
tata, și simt un val de ușurare, știind că se află acasă, în siguranță. Ai putea
merge după Ella la școală?
Ne aflam pe cel mai îndepărtat culoar al poligonului de tragere. Eu îl
priveam pe Matt cum încărca cu mișcări sigure unul dintre revolverele
închiriate. În jurul meu răsunau puternic focurile de armă, în ciuda căștilor
de protecție pe care le purtam.
— Când ai făcut asta ultima oară? l-am întrebat eu, vocea fiindu-mi,
practic, un strigăt, totul părând înăbușit.
Matt mai trăsese cu arma; era unul dintre lucrurile pe care le știam
despre el, cu toate că nu îmi mai aminteam nici când aflasem, nici detaliile.
Mai știam și că îi plăcea să pescuiască și să joace golf.
— Cu mulți ani în urmă, a răspuns el. Mi-a oferit un zâmbet. E ca mersul
pe bicicletă.

VP - 154
 Eu am încărcat celălalt revolver în timp ce el pregătea ținta din hârtie, cu
conturul unei persoane pe ea și porțiuni delimitate pe care trebuia să le
ochim. Pieptul, capul. A prins-o de scripete și a trimis-o în spatele culoarului.
— Ești pregătită? m-a întrebat.
Eu am încuviințat și m-am așezat pe poziție. Am ochit așa cum învățasem
mai demult, cu un ochi închis. Am tras siguranța și mi-am pus degetul pe
trăgaci. M-am dat ușor în spate, iar vocea vechiului meu instructor mi-a
răsunat în minte: „Las-o să te surprindă”.
Poc! Arma a avut un recul puternic, mișcându-mi brațul odată cu ea. Era,
într-adevăr, ca mersul pe bicicletă; mi-am amintit totul mai repede și mai
limpede decât mi-aș fi putut imagina.
Matt a început să râdă.
— Ce e așa de amuzant? l-am întrebat eu.
Simțeam cum intram în defensivă. Trecuseră ani buni de când nu mai
trăsesem cu arma; putea măcar să mă lase să mă antrenez.
El a arătat spre țintă.
— Privește!
Am privit în direcția în care îmi arăta cu degetul. Acolo, în mijlocul
pieptului țintei, se afla o gaură mică și rotundă.
— Eu am făcut asta?
El avea un zâmbet larg pe față.
— Mai încearcă o dată. Țintește fix în gaură.
Eu am inspirat adânc, am ridicat arma și am ochit. Ținându-mi degetul pe
trăgaci, am apăsat încet. Poc! De data asta m-am uitat și am văzut o altă
gaură, aproape de cealaltă, și l-am auzit pe Matt râzând din nou.
— Ești sigură că n-ai mai exersat? m-a întrebat el, zâmbind.
A venit rândul meu să râd.
— Să-ți fie învățătură de minte. Să nu te pui cu mine.
Zâmbetul i-a dispărut de pe buze și m-a privit îndelung.
— Ai putea face asta dacă vom fi vreodată amenințați?
M-am uitat la țintă și mi-am imaginat cum împușc o persoană adevărată.
— Nu, am răspuns eu sincer. Nu cred că aș putea.
— Dacă cineva te-ar amenința, nu crezi că ai putea trage cu arma?
Am scuturat din cap. Nu mă puteam imagina într-o situație în care să
folosesc vreodată arma. Dacă aș fi fost amenințată, nu mi-aș fi dorit să fi avut
vreo armă prin preajmă. Existau șanse mai mari ca eu să fiu cea împușcată.
El a continuat să mă privească în ochi. Privirea lui era iscoditoare,
pătrunzătoare. Mă făcea să mă simt ciudat. Așadar, m-am întors din nou spre
țintă și am ochit. Îmi țineam degetul pe trăgaci. Eram pe punctul să îl apăs
când i-am auzit vocea.
VP - 155
 — Și dacă cineva i-ar amenința pe copii?
Dinaintea ochilor mei, ținta s-a transformat într-o persoană adevărată,
una care reprezenta un pericol pentru copiii mei, cineva care voia să le facă
rău. Am apăsat pe trăgaci și am auzit cum aceasta se descarcă. Gaura spre
care ținteam, prima pe care o făcusem, în mijlocul pieptului, se lărgise, doar
puțin. O nimerisem la fix. M-am întors spre Matt, afișând o expresie la fel de
serioasă ca a lui.
— L-aș omorî.
După câteva cvartale, l-am prins din urmă. Îi văd partea din spate a
mașinii, a sedanului negru, la câteva mașini distanță în fața mea. Stopurile
din spate se aprind când el apasă pe frână și se oprește la semafor. Eu mă las
în jos în scaun, din reflex, și mă uit la luminile roșii.
Eu conduc o Corolla, slavă Cerului. Este o mașină la fel de obișnuită ca a
lui. Cu toate acestea, s-ar putea să se uite în oglinda retrovizoare ca să se
asigure că nu este urmărit. Poate chiar face asta în mod regulat.
Am învățat cum să fac treaba asta cu mulți ani în urmă. Era unul dintre
acele cursuri specializate despre care nu mi-am imaginat vreodată că îmi va
folosi. Era doar un alt lucru de bifat pe listă. Rămân în urmă, fără să
depășesc mașinile dintre noi, și încerc să nu mă fac observată. Privesc
benzile de circulație de pe o parte și de pe cealaltă, așteptând ca el să le
schimbe, să facă un viraj, orice.
În cele din urmă, sedanul trece pe banda din dreapta. Eu mi-o păstrez pe
a mea, rămân în spate și îl urmăresc. Acum e-acum. Oare este atent să nu fie
urmărit? Sau este convins că nu am vorbit cu nimeni, că stau ghemuită în
parcare sau mă târăsc înspre casă, îngrozită și neajutorată?
Peste puțin timp, el virează, iar eu îmi dau seama că mi-am ținut
respirația. Mașina din spatele lui virează și ea, apoi alta. Aș putea-o face și
eu; atât de multe mașini au luat-o în aceeași direcție, încât nu ar fi un lucru
alarmant. Când mă apropii de intersecție, văd indicatorul. Cel cu un „M”
albastru și o săgeată spre dreapta. Metroul este în direcția aceea.
Când mă apropii, privesc la dreapta. Străduța duce direct spre o parcare
suprapusă. Sedanul oprește la barieră, pentru tichet. Am la dispoziție o
fracțiune de secundă ca să iau o hotărâre. Nu îl pot urma în parcare. Este un
spațiu prea restrâns, și-apoi nu e ca și când l-aș putea urmări pe jos, singură.
Cu siguranță m-ar vedea.
Apăs pedala de accelerație și trec de intersecție. În timp ce conduc, mă uit
în direcția lui și văd bariera ridicându-se și mașina pătrunzând în parcare.
Respirația mi se accelerează, iar eu încerc să mă calmez. Mă simt pierdută,
acum că el nu mai este în fața mea.

VP - 156
 Dar nu-mi pot permite să mă simt pierdută. Nu-mi pot permite să fiu
neajutorată. Trebuie să lupt.
Scotocesc prin geantă după foaia de hârtie, cea de la Omar. O scot, o
deschid, aruncând priviri rapide când la drum, când la hârtie. Privesc cu
atenție mica hartă până când văd litera albastră M – simbolul unei stații de
metrou – în centrul zonei marcate.
Apăs cu putere pedala de accelerație.
Există șanse slabe de reușită, de fapt. Știu asta. Manevra lui ar fi putut
face parte dintr-o rutină de detectare a filajului – intră și iese din parcare,
apoi își continuă drumul. Dacă el s-ar fi urcat într-un metrou, ar fi putut
merge oriunde în oraș. Oriunde.
Găsesc totuși un loc de parcare pe stradă, de unde pot vedea gura de
ieșire de la metrou, și rămân acolo. Aștept și privesc. În tăcerea care
domnește în mașină, mă gândesc la copii. Tot ce mi-am dorit a fost să fiu
mamă. Însă acum, ei sunt în pericol.
— Te rog, Doamne, să îi ai în paza Ta, zic eu în șoaptă.
Nu m-am mai rugat de ani buni și mi se pare nepotrivit să o fac acum. Însă
dacă există și cea mai mică șansă să le fie de folos, merită încercarea. Cu
fiecare secundă care se scurge și nu îl văd pe Iury ieșind de la metrou, mi se
pare puțin probabil că treaba asta va funcționa. Iar dacă treaba asta nu va
funcționa, nu știu ce voi face în continuare.
Îmi ridic ochii spre tavanul mașinii ca și când, cumva, asta îl va face pe
Dumnezeu să mă audă mai bine.
— Nu-mi pasă ce se va întâmpla cu mine, spun eu. Te rog doar să-i ai în
paza Ta.
Sunt incredibil de conștientă de faptul că arma tatălui meu se află lângă
mine, ascunsă pe fundul genții.
Cât pe ce să nu îl văd atunci când el iese din subteran. Acum poartă pe cap
o șapcă de baseball a echipei Nationals, de un roșu șters, și o haină – un
hanorac negru. Vine în direcția mea, iar mie mi se taie respirația și îmi simt
tot trupul încordat. Își ține capul plecat, iar eu nu îi văd decât șapca. Îl
urmăresc nemișcată din spatele unei perechi de ochelari de soare,
implorând în tăcere ca el să nu își ridice privirea. Îmi țin respirația când
trece pe lângă mașina mea, apoi răsuflu zgomotos și îl zăresc în oglinda
retrovizoare, cu capul plecat în continuare.
Nu-mi iau ochii de la el în timp ce se depărtează din ce în ce mai mult,
apoi simt cum mă cuprinde panica. Trebuie să îl urmăresc. Trebuie să văd
unde merge. Dar dacă voi mișca mașina acum, îl voi pierde din vedere. Va
trebui să mă întorc, să îl urmăresc de-a lungul străzii și, până atunci, el s-ar
putea face nevăzut sau m-ar putea vedea și atunci totul va fi fost în zadar.
VP - 157
 Întorc cheia în contact cu degete tremurânde, fără să-mi iau ochii de la
oglinda retrovizoare, de la spatele lui, care se pierde în depărtare. Îmi iau
privirea de la el doar pentru o secundă ca să mă asigur înainte să pornesc de
pe loc. Îl zăresc o secundă mai târziu, dar tocmai când dau să mă desprind de
lângă bordură, mă opresc.
S-a întors. Urcă niște scări. Ajunge la ușa de la intrare a unei case și
pătrunde înăuntru.
Simt un val de adrenalină, de ușurare. Îl urmăresc cu privirea până când
se face nevăzut. Memorez ușa albastră și arcada de deasupra acesteia. Cutia
poștală albă. Este a treia casă de la hidrant.
Întind mâna după telefonul cu cartelă, tastez ultimul număr de telefon la
care am sunat și duc telefonul la ureche. Apoi îmi ațintesc din nou ochii
asupra ușii albastre.
— Alo? zice mama.
— Salut! Eu sunt. Cum sunt copiii?
— Oh, sunt bine, scumpo. Sunt cu toții acasă, în siguranță, foarte fericiți.
— Îți mulțumesc că ai mers după Ella.
— N-ai pentru ce.
Se așterne o tăcere stânjenitoare. Aud clinchet de farfurii pe fundal. Vocea
ascuțită a Ellei.
— Voi ajunge mai târziu în seara aceasta, zic eu.
— E în regulă, spune ea. Nu te grăbi. Tatăl tău și cu mine îi vom pune la
culcare.
Clipesc repede, încercând să-mi stăpânesc încă puțin trăirile interioare.
Arunc o privire la geanta de pe scaunul din dreapta, cea în care este ascunsă
arma.
— Să le spui că îi iubesc, bine?
Apoi las oglinda retrovizoare mai jos, mă adâncesc în scaun, îmi ațintesc
privirea asupra ușii albastre și aștept.

CAPITOLUL 19

Într-un final, cu vreo câteva minute înainte de ora 10 dimineața, ușa

albastră se deschide. Vorbisem deja cu părinții mei, îmi cerusem scuze că
urma să întârzii și mă asigurasem că micuții erau bine. Mă ridic în scaun și îl
privesc pe Iury ieșind din casă. Poartă altă șapcă – neagră, de data asta
pantaloni de trening și un tricou negru. El se întoarce și încuie ușa, apoi
coboară scările, ținându-și capul plecat. Când apasă pe butonul uneia dintre
VP - 158
cheile pe care le ține în mână, farurile unei mașini parcate pe partea cealaltă
a străzii luminează intermitent și se aude un bip scurt. Este tot sedan, însă
acesta este alb. El se așază la volan și pornește din loc.
Gândul mă poartă imediat la copiii mei. Mi-a lăsat totuși un răgaz după ce
am vorbit, timp să fac ceea ce mi-a cerut. Copiii se află în siguranță, pentru
moment.
Scot arma din geantă și o ascund la brâu. O simt rece și tare pe piele. Apoi
mă întind după cartea de credit pe care am lăsat-o în consola mașinii și după
agrafa de păr de lângă ea – cea pe care am scos-o de pe fundul genții, rămasă
de pe vremea când îi făceam coc Ellei, la lecțiile de balet. Acum este îndoită,
așa cum m-a învățat Marta. Le țin strâns în pumn când cobor din mașină,
apoi mă îndrept cu pași repezi spre casă, ținându-mi capul plecat, la fel ca
Iury.
Când ajung în fața ușii albastre, mă opresc și ascult. Nu răzbate niciun
zgomot din casă. Bat la ușă o dată, de două ori. Îmi țin respirația și ciulesc
urechile. Nu aud nimic. Dinaintea ochilor îmi apare o imagine. Matt, legat de
un scaun, cu bandă adezivă lipită peste gură.
Iau agrafa de păr, o bag în yală și o mișc până când reușesc să o fixez în
loc. Cu cealaltă mână, vâr cartea de credit în spațiul dintre ușă și tocul
acesteia, punând presiune. Mâinile îmi tremură atât de tare, încât sunt cât pe
ce să scap cartea de credit din mână. Îmi este teamă să privesc în jurul meu,
mă rog doar să nu se uite cineva, mă rog ca trupul meu să ascundă de ochii
trecătorilor ceea ce fac.
Yala se descuie. Răsuflând ușurată, întorc mânerul rotund și întredeschid
ușa, pe jumătate făcând o grimasă, pe jumătate așteptându-mă să aud o
alarmă. Aștept să se întâmple ceva, dar nu se întâmplă nimic. O deschid mai
larg și mă uit înăuntru. Văd o cameră de zi, slab mobilată – doar o canapea și
un televizor. Dincolo de aceasta se află bucătăria. Niște scări acoperite cu
mochetă, care duc la etaj; iar altele care duc jos.
Pășesc înăuntru și închid ușa în urma mea. Nici urmă de Matt. O fi
altundeva în casă? Și dacă Matt nu e, aș putea măcar să găsesc dovada?
Dosarul pe care Iury îl folosește ca să mă șantajeze?
Brusc, mă cuprinde îndoiala. Și dacă Matt nu este aici și nu voi găsi nici
dovada? Și mai rău, dacă Iury se va întoarce? Ce va face dacă mă va găsi aici?
Trebuie totuși să încerc. Îmi impun să fac un pas în față, apoi un altul.
Apoi aud ceva.
La etaj. Zgomot de pași.
Dumnezeule!
Nu mai fac nicio mișcare. Îmi scot arma din cureaua pantalonilor, o ridic
și țintesc spre scări. Nu-mi vine să cred că se întâmplă asta.
VP - 159
 Acum, pașii se aud coborând scările. Încremenesc de frică. Văd niște tălpi
– sunt tălpi goale, de bărbat. Apoi picioarele musculoase.
Niște pantaloni scurți de alergat care sunt prea mari, prea largi. Maiou
alb. Țin arma îndreptată spre el, aștept să îi văd pieptul, ca să pot ținti.
— Ai fost rapid, se aude vocea.
E Matt.
Îmi dau seama de asta în același timp în care el apare în fața mea. Matt.
Imposibil. Dar este adevărat. Este Matt.
El mă vede și se oprește, pălind, de parcă ar fi văzut o stafie. Părul îi este
ud, ca și când tocmai ar fi ieșit de la duș. Arată de parcă… locul lui ar fi aici.
Țin arma îndreptată spre el. Sunt extrem de confuză.
— Dumnezeule, Viv, ce cauți aici? zice el, apoi coboară în grabă ultimele
trepte și vine spre mine, cu fața senină și plină de ușurare.
Mi-aș dori să se oprească, să încetinească, ca să am timp să înțeleg ceea ce
văd, pentru că ceva este în neregulă. Nimic din toate astea nu este în regulă.
Eu mi-l imaginasem legat pe undeva. Prizonier. Nu singur, liber, și făcând
duș în casa lui Iury.
Se oprește lângă mine, ignorând complet arma ațintită asupra lui și
zâmbindu-mi de parcă s-ar bucura enorm să mă vadă. Eu las arma jos,
pentru că mă uit la soțul meu, am îndreptat arma către el, însă mi-e greu să
fac asta, ca și când brațele mi s-ar împotrivi, sau creierul meu. El mă
îmbrățișează, însă cu rămân nemișcată.
— Cum m-ai găsit? mă întreabă el, mirat.
Eu nu îmi mișc brațele, nu îl îmbrățișez. Nu înțeleg. Nu mai înțeleg nimic
din ce se întâmplă. El se retrage și mă privește intens, ochii lui căutându-i pe
ai mei.
— Viv, îmi pare atât de rău. A venit la școala lui Luke. A vorbit cu Luke. N-
am mai putut aștepta. A trebuit să plec…
Mă holbez la el, la fața lui atât de senină, atât de sinceră. Simt cum
confuzia mea începe să se mai risipească, doar puțin. Doar asta am crezut și
eu, nu? Că el a plecat ca să îl protejeze pe Luke, să îi spună lui Iury să ne lase
copiii în pace. Atunci de ce mintea mea țipă că ceva este în neregulă?
Pentru că el este aici, singur. Nu a fost luat prizonier și legat de un scaun,
undeva, la subsol; imaginea aceea care mă bântuia nu era adevărată. Îl
măsor din priviri – părul ud, hainele. Simt un sentiment de greață. De ce mai
ești aici? De ce n-ai plecat?
— Mi-a spus că, dacă voi pleca, îl va omorî pe Luke.
Mă străbate un fior când aud aceste cuvinte.

VP - 160
 — Poate ar fi trebuit să încerc… Nu am știut dacă pot să-l dobor… Pare
rușinat când rostește aceste cuvinte, iar eu simt o apăsare în piept. Nu v-am
părăsit, Viv. Îți jur.
Pare a fi pe punctul de a plânge.
— Știu, zic eu, mai mult ca să mă conving pe mine.
— N-aș face una ca asta.
— Știu. Știu.
Dar știu, oare?
Ochii lui îi caută pe ai mei, apoi, pentru o fracțiune de secundă, i se citește
ceva pe față. Panica.
— Iury se va întoarce în curând. S-a dus după cafea. Trebuie să pleci, Viv.
— Poftim?
În vocea lui se simte agitația.
— Trebuie să pleci. Trebuie să ieși de-aici.
Trăirile se amestecă în lăuntrul meu. Panică, disperare, confuzie.
— Îmi trebuie dosarul acela. Cel cu care mă șantajează.
El îmi aruncă o privire lungă, una pe care nu reușesc s-o citesc.
— Este periculos. Copiii…
— Ce e?
Eu mă uit la el fără să clipesc. Ai avut timp să-l cauți.
El mă sfredelește cu privirea, apoi aceasta devine mai blândă.
— La etaj.
L-a căutat. L-a găsit. Mă simt ușurată.
— Poți să…
Mă opresc la mijlocul propoziției și mă întorc spre ușă. O cheie se învârte
în yală. Eu ridic arma și o îndrept spre ușă, care se va deschide în orice clipă.
S-a întors. Iury s-a întors.
Ușa se deschide și îl văd. Capul îi este plecat, iar într-o mână ține un
suport de unică folosință, cu două pahare de cafea pe ea. Nu m-a văzut încă.
Țin arma ațintită asupra lui. El face un pas înăuntru și dă să închidă ușa.
Apoi mă vede.
— Nu mișca! zic eu.
El rămâne nemișcat.
— Închide ușa!
Mă asigur că ochesc spre mijlocul pieptului său. Dacă va avea și cea mai
mică intenție să fugă, îl voi împușca. Jur că îl voi împușca. Acesta este
individul care mi-a speriat fiul.
El închide ușa încet și cu grijă.
— Mâinile sus! zic eu

VP - 161
 Sunt surprinsă de cât de calmă îmi este vocea. Cât de poruncitoare, cât de
încrezătoare, deși eu nu mă simt așa. De fapt, sunt de-a dreptul
înspăimântată.
El se conformează, oarecum. Își ține mâinile în față, întinzând-o pe cea cu
suportul spre mine, iar pe cealaltă ținând-o deschisă, ca să îi văd palma.
— Dacă încerci ceva, te voi împușca.
Vocea mea pare extrem de serioasă. Mă cuprinde o senzație amețitoare,
ca și când m-aș privi jucând într-un film.
El mă privește, impasibil, apoi se uită la Matt. Fețele lor sunt inexpresive.
Trebuie să îi dau senzația că știu ce fac. Trebuie să păstrez controlul.
Încerc să-mi folosesc mintea, să găsesc o soluție.
— Leagă-l, îi spun lui Matt.
Iury se uită din nou la mine. Ochii i se îngustează puțin, însă nu face nicio
mișcare.
Nu mă uit la Matt, însă îl aud ieșind din încăpere. Iury și cu mine ne
privim fix în ochi. Un rânjet îi apare pe buze și simt cum mă cuprinde
neliniștea. Probabil că asta și urmărește.
Matt se întoarce câteva secunde mai târziu. Îi arunc o privire și văd că
ține în mână un scaun din lemn cu spătar și o rolă de bandă adezivă. Iury își
mută privirea la Matt și se uită la el într-un mod pe care eu nu îl pot citi. Mi-
aș dori ca el să vorbească. Mi-aș dori ca el să spună ceva. Ar fi mai bine decât
tăcerea aceasta. Strâng arma în mâini.
Matt pune scaunul jos, iar Iury se așază pe el cu grijă, fără să fie îndemnat.
Își ațintește privirea la mine și își duce brațele în spatele scaunului. Nu
opune rezistență. Matt îi leagă încheieturile mâinilor cu bandă adezivă. Apoi
gleznele. Apoi trupul – mai întâi în jurul pieptului, apoi în jurul bazinului.
Iury nu își ia ochii de la mine. Citesc încrederea în ei, o încredere care nu ar
trebui să existe, nu acum când este neajutorat, nu acum când țin arma
îndreptată spre inima lui.
După ce termină, Matt pune jos rola de bandă adezivă și se întoarce spre
mine, cu o față inexpresivă. Nu văd nici teamă, nici furie, nimic. Las arma jos,
însă o țin pe lângă corp.
— Îmi aduci dosarul? îi spun eu.
El încuviințează și urcă scările. În timp ce îl urmăresc cu privirea, am o
senzație ciudată că nu ar fi trebuit să îl scap din ochi.
Iury îl urmărește și el cu privirea, apoi se întoarce spre mine. Pe buze îi
apare un alt rânjet.
— Crezi că asta va rezolva situația?
Întrebarea lui mă face să simt o apăsare în piept.
— Da, asta cred.
VP - 162
 El clatină din cap. Îndoiala se furișează în sufletul meu. Dacă voi distruge
dovada, măcar voi scăpa de închisoare. El nu mă va putea șantaja. Mă voi
ocupa de restul mai târziu.
Aud pașii lui Matt pe scări și privesc în sus. Strâng arma în mână, iar
mușchii mi se încordează, pregătiți să acționeze. Mi-l imaginez coborând
scările câteva clipe mai târziu, aparent relaxat. Când își face apariția,
complet îmbrăcat, ochii mi se îndreaptă direct spre mâinile lui. Nu văd decât
un teanc subțire de hârtii. Brusc, simt cum mi se înmoaie picioarele.
Unde mi-o fi capul? Doar este Matt. Nu mai strâng arma atât de tare și îl
privesc cum se apropie și îmi întinde hârtiile, fără să scoată un cuvânt. Eu le
iau cu mâna liberă și mă uit la prima pagină. Văd o captură de ecran pe care
o recunosc. Este exact același set de capturi de ecran pe care Iury l-a lăsat în
cutia noastră poștală. Însă ceva nu e în regulă. Mai există ceva.
— Unde-i restul? întreb, ridicându-mi privirea.
— Restul?
— Copia electronică.
Matt îmi aruncă o privire goală.
— Asta e tot ce am găsit.
Mă simt descurajată. Împăturesc hârtiile în două și le bag în buzunarul de
la spate al pantalonilor, apoi mă întorc spre Iury.
— Știu că mai ai o copie. Unde este?
Încerc să îmi păstrez vocea aspră, dar îmi dau seama că panica începe să
se strecoare în ea.
El mă privește cu același rânjet pe buze.
— Bineînțeles că mai am o copie.
O voi găsi. Nu îmi pasă cum va trebui să îl ameninț, cum voi fi nevoită să
acționez. Fac un pas în față, iar el își înclină capul într-o parte și continuă să
mă privească.
— Nu este aici. Nu e la mine.
Eu încremenesc locului.
— Oh, Vivian. Ai crezut că ești mai deșteaptă decât mine. Acum rânjește
cu toată gura, cu superioritate. Cineva ne-a furnizat rezultatele acestor
căutări, ai uitat? Cineva care are acces la „Atena”, la toate informațiile
voastre private. Cineva din interior.
Simt că mi se face greață.
— Prietenul meu are o copie. Dacă eu voi păți ceva, hârtiile acelea vor
ajunge în mâna FBI-ului.
***
Simt că se învârte camera cu mine.

VP - 163
 — Cine e? întreb eu, iar vocea mea pare străină, ca și când ar aparține
altcuiva. Cine are copia?
Iury zâmbește, este un zâmbet satisfăcut, unul care mă înfurie.
Distrugerea dovezii a fost singura mea speranță. Chiar începusem să cred că
voi reuși.
— Ar putea fi o cacealma, zice Matt, însă eu nu mă întorc.
Nu este. Îmi dau seama după expresia de pe fața lui Iury că nu este…
— Cine? repet eu și mai fac un pas în față, ridicând arma.
Pe fața lui Iury nu se citește nici urmă de teamă.
Simt o atingere, una care mă face să îmi încordez nervii la maximum. Mă
întorc cu arma și îl văd pe Matt în spatele meu. El își ține mâna pe antebrațul
meu. Îmi dă drumul și își ridică palmele în aer.
— Sunt eu, Viv, zice el calm.
Țin arma ațintită asupra lui. El se uită la ea, apoi la mine.
— Este în regulă, Viv. Vreau doar să te gândești. Să nu fii impulsivă.
Îmi simt creierul amorțit, ca și când acesta nu poate procesa ce se
întâmplă. „Nu fi impulsivă”.
— L-a amenințat pe Luke, zic eu. Mă întorc spre Iury și îndrept arma în
direcția lui. Îl voi omorî.
Expresia de pe fața lui Iury nu se schimbă.
— La ce-ar folosi? mă întreabă Matt.
Eu mă holbez la el. Nu vrea să îl împușc pe Iury pentru că este de partea
lui?
— Nu vei afla nimic dacă vei face asta.
De ce este atât de calm? Încerc să procesez tot ce se întâmplă. Are
dreptate. Dacă îl voi împușca pe Iury, nu voi afla niciodată cine are cealaltă
copie. Poate mai există o rază de speranță, o șansă să găsesc dovada.
Matt îmi aruncă o privire compătimitoare, apoi își așază o mână pe brațul
meu și îmi împinge încet arma în jos.
— Viv, îl avem la mână, zice el încet. Nu le poate face niciun rău copiilor.
Mă uit la fața lui Matt și știu că are dreptate. Iury este aici, legat. În sfârșit
copiii mei nu mai sunt amenințați. Dacă voi anunța autoritățile în acest
moment, el va fi închis pe viață. Este spion rus, conducătorul unei celule de
agenți sub acoperire. Nu va avea șansa să se apropie de copii.
Brusc, arma mi se pare grea în mână.
— Și ce facem acum?
Vom chema poliția, chiar dacă Matt și cu mine ne vom petrece amândoi
restul vieții în spatele gratiilor?
Pe fața lui se citește nesiguranța.

VP - 164
 — Poate că, dacă ai face ceea ce-ți cer ei, să introduci stickul… sugerează
el, cu o rază de speranță întipărită pe față, iar eu simt că îmi fuge pământul
de sub picioare.
Din nou? Chiar nu vrea să renunțe la asta? De ce este atât de important
pentru el?
— Chestia asta nu îi va proteja.
— Iury a spus…
— Îmi vor cere să fac altceva. Îi vor amenința din nou pe copii.
— N-ai de unde să știi asta. Și, oricum, astfel vom câștiga timp…
Simt că mi se pune un nod în gât. Toate discuțiile pe care le-am avut
despre inserarea stickului. El este aproape disperat. De ce îi pasă atât de
mult, de ce își dorește atât de mult ca acest lucru să se întâmple, doar dacă
nu cumva el este de partea lor?
— Și-apoi ce se va întâmpla? zic eu. Matt, acesta este omul care ne-a
amenințat copiii. Ți-a spus că îl va ucide pe Luke. Chiar vrei să lași în
libertate o astfel de persoană?
Matt pare stânjenit. Eu nu îmi pot lua privirea de la el. Îl văd cu ochii
minții cum coboară scările, relaxat, pregătit să stea la o poveste cu Iury.
Îmi amintesc cum mi-a jurat că nu le-a spus nimic rușilor despre Marta și
despre Trey. Cum m-a mințit. Iar eu i-am crezut minciunile. Am crezut că îmi
spune adevărul.
Pentru prima oară, încep să realizez cine este cu adevărat.
Expresia lui se schimbă, iar pe mine mă încearcă un sentiment de
neliniște că el știe exact ce gândesc.
— Tu chiar nu ai încredere în mine, zice el.
Eu dau glas gândului care îmi stăruie în minte.
— În regulă, poate n-ai avut cum să pleci. Dar nu puteai să încerci să faci
ceva?
El își rotește verigheta pe deget.
— Am încercat să te sun… Aveai telefonul închis… Abia reușește să
rostească cuvintele. Iury a aflat ce am făcut. S-a întors cu ghiozdanul lui
Luke. Mi-a spus că, dacă voi mai încerca vreodată ceva, data viitoare…
Ghiozdanul lui Luke. De aceea lipsea. Atât de mult s-au apropiat de fiul
meu. Au fost la școala unde învață el, în sala lui de clasă. I-au scotocit în
dulăpior, în locul unde își ține mâncarea pentru prânz. Mesajul lor nu putea
fi mai clar. Pot ajunge la el oricând și oriunde au chef. Mă uit la Iury, care ne
privește zâmbind.
Simt că mi se face rău. Firește că Matt nu a mai încercat nimic după aceea.
Cum ar fi putut? Viața lui Luke era în pericol.

VP - 165
 Încerc să mă concentrez. Nu e doar faptul că el este aici. Este vorba
despre tot. Minciuna despre Marta și Trey. Faptul că mi-a sugerat din nou să
inserez stickul în computerul Agenției.
— Nimic din ce voi spune nu va avea importanță, nu-i așa? mă întreabă el.
— Nu știu. Îl privesc în ochi și rămân fermă pe poziție. Cred că îți dorești
foarte mult ca eu să fac ceea ce-mi cere el. Și încerc să înțeleg de ce.
— De ce? El îmi aruncă o privire uimită. Pentru că eu îi cunosc pe oamenii
ăștia. Știu că nu există scăpare. Matt întinde mâna spre mine, apoi o lasă să
cadă. Și pentru că nu vreau să li se întâmple ceva copiilor noștri.
Stăm în picioare și ne privim drept în ochi. El este primul care rupe
tăcerea.
— Dacă aș fi fost de partea lor, Viv, dacă mi-aș fi dorit atât de mult acest
lucru, atunci de ce n-am făcut-o de la început?
— Poftim? zic eu, mai mult ca să trag de timp, deoarece întrebarea lui
este cât se poate de clară.
— Ți-am dat un alt stick. Tu l-ai introdus. Pentru ce atâta bătaie de cap
dacă mi-aș fi dorit asta? Aș fi putut să ți-l dau pe acesta de la bun început.
Nu pot să-i răspund. Are dreptate. Nu are nicio logică.
— Sau de ce nu te-am mințit pur și simplu? De ce nu ți-am spus că al
doilea stick nu este important, că servește doar la resetarea serverului?
Dacă mi-ar fi spus, aș fi făcut-o. Aș fi introdus stickul.
— Sunt de partea ta, Viv, zice el cu blândețe. Dar nu știu dacă tu ești de
partea mea.
În mintea mea se instalează confuzia. Nu știu ce să cred și nici ce să fac în
acest moment.
Apoi telefonul începe să-mi vibreze în buzunar. Scotocesc după el și văd
numărul de telefon. E școala lui Luke.
Ar fi trebuit să fie acolo deja, nu? Cred că nu a ajuns. Dumnezeule, ce s-a
întâmplat? Ar fi trebuit să-mi sun părinții, să verific, să mă asigur că Tău
urcat în autobuz sau l-au dus cu mașina până la școală. Că l-au protejat. Apăs
pe butonul verde.
— Alo? zic eu.
— Salut, mamă!
Este Luke. Expir ușurată, conștientizând că mi-am ținut respirația, și simt
cum se învârte totul cu mine. Apoi mă cuprinde un nou val de panică. De ce
mă sună de la școală?
— Luke, scumpule, ce s-a întâmplat?
— Mi-ai spus să te sun dacă îl voi vedea din nou.
— Pe cine? zic eu.
E o întrebare retorică.
VP - 166
 — Pe bărbatul acela. Pe bărbatul care a vorbit cu mine la școală.
Nu. Este imposibil.
— Când l-ai văzut, Luke?
— Acum. Este afară. Lângă gard.
Nu se poate. Îi arunc o privire lui Iury, care ascultă conversația cu
zâmbetul pe buze.
— Luke… ești sigur că este el?
— Da. Iar a vorbit cu mine.
Abia reușesc să rostesc următoarele cuvinte.
— Ce ți-a spus?
El vorbește încet, iar eu îi simt tremurul din voce.
— Mi-a spus că timpul trece. Ce vrea să zică, mamă?
Mă cuprinde panica. Mă uit la Matt și știu că a auzit conversația. Pe fața
lui se citește furia, o furie aproape animalică, și, în clipa aceea, îl recunosc pe
soțul meu, pe bărbatul care ar face orice să ne protejeze, să își apere familia.
— Du-te, îi spun eu, acoperind telefonul cu mâna. El îi aruncă o privire lui
Iury, apoi mie, părând nesigur. Voi fi bine. Du-te și ai grijă de Luke.
Matt nu ar permite nimănui să îi rănească pe copii; de asta sunt sigură.
Schimbăm o privire, apoi el îmi smulge telefonul din mână.
— Luke, rămâi unde ești, îi zice el. Să nu te miști, amice. Vin imediat. Vine
tata după tine.

CAPITOLUL 20

Ușa se închide în urma lui Matt, iar apoi se așterne tăcerea. Eu tremur, iar
teama, furia și disperarea dau o luptă în interiorul meu. Povestea asta nu se
va încheia cu Iury în spatele gratiilor. Persoana care se află la școala lui Luke
m-a făcut să înțeleg acest lucru. Altcineva știe deja. Altcineva reprezintă o
amenințare.
Dacă voi anunța autoritățile, asta nu înseamnă că îmi voi putea proteja
copiii.
Ce îi va proteja, oare?
Iury mă privește cu o expresie amuzată. Mă aplec spre el și îl privesc în
ochi.
— Cine îmi amenință fiul? spun eu, pe un ton care mă înspăimântă până și
pe mine.
Cum de m-am putut înșela atât de tare? Dacă există un lucru pe care mi l-
am impus în ceea ce privește slujba mea este să nu fac niciodată supoziții. Și
VP - 167
cu toate acestea, nu am făcut exact lucrul acesta? Am aflat de existența unui
bărbat, cineva care vorbește cu accent, și am presupus că era Iury.
Un accent. Asta a spus Luke, nu? Nu de aceea am crezut că este Iury?
Încerc să îmi aduc aminte conversația, să-mi amintesc cuvintele exacte pe
care le-a spus Luke. „Avea o voce ciudată”. Dumnezeule, nici măcar nu sunt
convinsă că a fost un accent rusesc.
Să fie persoana despre care Iury a spus că este din interiorul Agenției? Nu
cunosc pe nimeni cu acces la „Atena” care să vorbească cu accent. Ar putea fi
cineva care ocupă o funcție de conducere, cineva de la departamentul de IT?
Sau ar putea fi un alt agent rus?
— Cine îmi amenință fiul? repet eu.
El nu spune nimic, doar mă privește batjocoritor. În clipa următoare, mă
las condusă de instinct. Îl lovesc în frunte cu patul revolverului, un gest
șocant atât pentru el, cât și pentru mine. Nu am lovit pe nimeni în viața mea.
— Te voi omorî, zic eu pe un ton serios.
Dacă astfel îmi voi putea proteja copiii, nu voi ezita să-l ucid.
El îmi zâmbește batjocoritor, mijind ochii, în timp ce pe frunte îi apare
deja un cucui. Din cauza forței loviturii și a felului în care capul i s-a dus pe
spate în momentul impactului, cămașa i s-a desfăcut în jurul gâtului.
Pandantivul de pe lanțul de aur i-a ieșit de sub cămașă, iar acum strălucește
la lumină. Este o cruce grosolană.
— De ce n-ai face-o? zice el. N-ai nimic de pierdut.
Simt cum furia pune stăpânire pe mine.
— Cine e?
Îi pun arma la tâmplă. Indiferent cine ar fi fost, probabil că a plecat
înainte să ajungă Matt. Cum îi vom da de urmă?
— Ar putea fi oricine. Am o grămadă de prieteni la care pot apela.
Iury rânjește. Se joacă cu mine. Mă întorc cu spatele la el, astfel încât să nu
îmi poată vedea fața, disperarea și groaza care m-au cuprins.
O grămadă de prieteni. În minte mi se înfiripă un gând, care începe încet
să prindă contur. Persoana din interior pe care o cunoaște Iury știe cine este
Matt. Identitatea lui nu ar trebui ascunsă de ceilalți dacă celula este, într-
adevăr, atât de compartimentată?
Dar toți agenții de la nunta mea? Strânși cu toții la un loc, în același timp.
Poate că celula nu este atât de compartimentată pe cât credem noi. Poate că
înțelegem noi greșit programul. Poate…
Dimitri „Amăgitorul”. Numele lui îmi stăruie în minte. Dimitri
„Amăgitorul”, cel care a venit și a susținut că există zeci de celule de „agenți
inactivi” pe teritoriul Statelor Unite. Bărbatul despre care am crezut că este
agent dublu, o persoană pe care rușii au trimis-o la noi cu informații false.
VP - 168
Însă a avut dreptate, nu-i așa? Dacă au participat atât de mulți agenți la
nunta mea, înseamnă că a avut dreptate.
Spunea adevărul.
Îmi storc creierii, încercând să îmi amintesc ce ne-a mai spus. Ce alte
informații nu se potriveau cu cele pe care le dețineam noi, pe care le-am
ignorat, pe care le-am catalogat ca fiind piste false?
El ne-a mai spus că numele „agenților inactivi” se află chiar asupra
intermediarilor. Le poartă cu ei tot timpul.
Mă uit la Iury. Mă străduiesc să potrivesc piesele unui puzzle care nici nu
știam că există. Nume păstrate pe trupurile intermediarilor, tot timpul.
Conform informațiilor pe care le dețineam, noi credeam că era vorba despre
nume păstrate electronic. În mintea mea se produce un declic.
Oare este posibil? Mă uit la fața lui Iury și îmi țin respirația. Este posibil.
Citesc asta pe fața lui când își dă seama că știu. Citesc neajutorarea, aceeași
pe care o simt și eu de câteva săptămâni. Este legat de scaun, nu o poate
ascunde, nu o poate proteja. Rânjetul îi dispare de pe buze.
Fac un pas spre el, apoi un altul, până când ajung să îl domin, iar el nu are
de ales decât să își ridice privirea la mine, expus și vulnerabil. Văd cum i se
citește teama în ochi. Iau pandantivul în mână, mă uit la el, la conturul crucii
de aur, la mărimea acesteia. O întorc și văd patru șuruburi mici.
O strâng în pumn. Mă uit în ochii lui atunci când îi smulg lanțul repede și
cu putere. Acesta plesnește și îmi cade în mână.
— Asta e, nu-i așa? zic eu și, înainte să apuc să mai spun ceva, aud un clic
în spatele meu.
Cineva a tras cocoșul unei arme.

CAPITOLUL 21

Rămân nemișcată. Cineva a intrat în casă, iar eu nu am auzit. Nu am

încuiat ușa în urma lui Matt, nu-i așa?
Iury își întinde gâtul într-o parte ca să se poată uita dincolo de mine, spre
ușă. Nu își dezlipește ochii de la ceva, de la cineva, de la persoana care a
intrat. Pe fața lui se citește recunoașterea. Pe buzele lui apare un zâmbet. Iar
acest lucru mă face să intru în panică. Voi muri. Voi muri aici și acum.
Stau încremenită pe loc, așteptând să fiu împușcată. Nu reușesc să mă
întorc, să văd persoana care mă va omorî.
Zâmbetul lui Iury se lărgește și spune:
— Bună, Peter! Mă bucur că te văd.
VP - 169
 PETER.
Aud numele, însă nu mi se pare real. Nu se poate, nu? Mă întorc încet. Văd
niște pantaloni, mocasini, ochelari – și un revolver îndreptat spre mine. Este
Peter. Arunc arma din instinct, îmi ridic mâinile și dau înapoi.
Omar mi-a spus că exista o „cârtiță” în CIC, cineva care lucra cu mine. Iury
mi-a spus că avea pe cineva cu acces la „Atena”. Ar fi trebuit să fac legătura.
Dar Peter? Peter?
— Vivian, cred că îl cunoști pe Peter? zice Iury și începe să râdă
zgomotos, ca un nebun.
Se amuză copios.
Ochii îmi rămân ațintiți la Peter. El lasă arma pe lângă corp, ținându-și
brațul într-un unghi ciudat, ca și când nu știe ce să facă cu el.
— Rezultatele căutărilor pe care le-ai luat tu, Vivian? zice Iury. Ți-am spus
că n-au importanță. Pentru că prietenul nostru, Peter, are o altă copie. Nu-i
așa, Peter?
— Cum ai putut? zic eu în șoaptă, ignorându-l pe Iury, atentă doar la
Peter.
El mă privește clipind și nu zice nimic.
— Trebuie să recunosc că ai venit la țanc, continuă Iury. Tocmai vorbeam
despre tine.
Peter nu-și ia ochii de la mine. Nu sunt sigură că a auzit ce-a spus Iury.
— Când n-ai venit la muncă azi-dimineață, Vivian, am avut un
presentiment că s-ar putea să fii aici, zice Peter.
Peter este „cârtița”. Lucrează pentru ruși, i-a ajutat să mă șantajeze.
— Cum ai putut? repet eu.
El își împinge ochelarii pe nas cu degetul arătător al mâinii libere,
deschide gura să vorbească, apoi o închide. Își drege glasul.
— Katherine.
Katherine. Katherine, bineînțeles. Ea este singura care a contat pentru
Peter mai mult decât slujba lui, decât țara lui. El își scoate ochelarii și își
șterge ochii cu dosul palmei – cea în care ține arma. Aceasta se leagănă,
țeava ei îndreptându-se în toate direcțiile. Nu sunt sigură că este conștient
măcar că o are în mână. Își ține degetul în continuare pe trăgaci.
— Studiul acela clinic… zice el, punându-și ochelarii la ochi și potrivindu-i
pe nas. Nu a fost admisă.
Nu a fost admisă? Mă holbez la el, simțind nevoia ca el să continue. Iury
tace pe scaunul din spatele meu.
— Mai avea câteva luni de trăit, în cel mai fericit caz. Nici nu îți poți
imagina cum este să auzi această veste… Vocea îi tremură. El clatină din cap,

VP - 170
își drege glasul. Se simțea bine. Aveam tot restul vieții în față. Apoi am primit
vestea. Încă două luni.
Simt o urmă de compătimire pentru el, una care se risipește foarte
repede. Acesta nu este Peter, mentorul meu, prietenul meu. Este cineva care
stă în fața mea cu o armă, pregătit să mă omoare.
El clipește și își îndreaptă atenția din nou spre mine.
— Apoi cineva mi-a bătut la ușă. Unul de-ai lor. Arată spre Iury. Vocea lui
rămâne neafectată. Mi-a promis că ne va face rost de medicamentele folosite
în studiu dacă voi lucra pentru ei.
— Așa că ai făcut-o, zic eu.
El ridică din umeri, neajutorat. Gestul lui trădează rușinea. Măcar atât.
— Le-am spus că erai pe punctul să intri în laptopul lui Iury. Bănuiesc că
atunci au încărcat poza lui Matt, ca să o găsești tu.
Are logică ce spune. Asta ar explica de ce fișierele nu erau criptate. De ce
erau doar poze și nimic altceva. Era o capcană.
Ei au știut exact ce voi face. Că nu îl voi denunța pe Matt. Că vor putea să
mă manipuleze. Ei știau asta, chiar dacă eu nu-mi dădeam seama.
— Eu sunt de vină că ai ajuns în situația asta, zice încet Peter.
Ar trebui să spun ceva, însă nu știu ce, nu-mi găsesc cuvintele.
Sunt prea multe informații de procesat în acest moment.
Apoi îl văd pe Peter fixându-și ochii asupra a ceva din spatele meu. Pe fața
mea se citește frica.
— Aruncă arma! aud eu.
Este vocea lui Matt.
Când mă întorc, îl văd stând la intrarea din camera de zi. În spatele lui,
ușa care dă din bucătărie în curtea interioară este întredeschisă. S-a furișat
înăuntru prin spate. Ține un revolver în mână. Privirea lui e ațintită asupra
lui Peter.
Simt un bubuit surd în cap, ca și când nimic nu este adevărat, nimic nu
are logică. El n-ar trebui să fie aici. Ar trebui să fie la școală, să îl ia pe fiul
nostru, să îl protejeze.
— Unde-i Luke? îl întreb. De ce te-ai întors așa de repede?
El nu se uită la mine. Nici nu sunt sigură că m-a auzit.
— Matt, unde-i Luke?
— I-am sunat pe părinții tăi. Vor merge ei după el.
De unde știa că părinții mei erau la noi acasă? De ce nu s-a dus el? Ceva
nu este în regulă.
— De ce? reușesc să întreb.

VP - 171
 — Sunt mai aproape. Vor ajunge acolo mai repede. El mă privește în ochi
cu o expresie liniștitoare. S-au bucurat că pot fi de ajutor. Plus că nu te
puteam lăsa aici singură. Haide, Peter. Continuă.
Peter tace. Își ține mâinile împreunate în față, iar revolverul lui zace pe
jos. Mă uit la Iury, care înțelege importanța momentului. Teama care i se
citise pe față cu doar câteva clipe înainte a dispărut, fiind înlocuită de o
privire arogantă care mă înspăimântă, deși sunt prea confuză ca să înțeleg
exact de ce.
Matt vorbește din nou.
— Continuă.
Vocea lui este aspră.
— Iury are dreptate, Vivian. Eu am descărcat rezultatele căutărilor
înainte să fie resetat sistemul. Eu sunt motivul pentru care ei te șantajează.
Expresia de pe fața lui Peter se înăsprește. Însă se înșală într-o singură
privință. Nu am păstrat o copie.
El își bagă mâna în buzunarul din față, iar Matt ridică arma.
— Matt, oprește-te! zic eu.
Simt panica din vocea mea.
— E în regulă, spune Peter. Scoate ceva din buzunar, ceva mic. E doar
asta.
El ridică un stick care atârnă de un breloc argintiu. Mă holbez la el,
privesc cum se leagănă înainte și înapoi, suspendat în aer, și aștept ca Peter
să înceapă să explice. Trebuie să existe o explicație. Am încredere în el. A
fost mentorul meu de-a lungul anilor.
— Conține pozele pe care le-ai găsit tu, fără cea a lui Matt. Doar atât am
păstrat. El îmi întinde stickul. Nu există nicio dovadă că le-ai văzut vreodată.
Nu pot folosi nimic ca să te șantajeze.
Peter face un pas spre mine, întinzându-mi stickul USB.
— Fă ce vrei cu ea și cu identitatea celui de-al cincilea „agent inactiv”. El îi
aruncă o privire lui Matt. Am încredere că vei lua decizia corectă, Vivian,
oricare ar fi aceasta. Nu te vor putea manipula așa cum au făcut-o cu mine.
Îmi iau ochii de la el și mă uit la stick. Apoi mă întind și i-l iau din mână.
Matt mă privește cu o expresie impenetrabilă. Cuvintele lui Peter îmi răsună
în cap. „Am încredere că vei lua decizia corectă, Vivian, oricare ar fi aceasta”.
Mă uit la arma din mâna lui Matt. Gândul mă poartă la cutia de pantofi din
șifonierul nostru, atunci când am descoperit că aceasta dispăruse. În acel
moment se produce un declic.
— Ai avut arma la tine în tot acest timp.
Cuvintele îmi scapă înainte să apuc să le gândesc, să le aleg cu grijă.
— Poftim?
VP - 172
 — De ce nu l-ai împușcat pe Iury? De ce ai rămas aici?
— Doamne, Vivian, tu chiar vorbești serios?
— Mi-ai spus că nu ai fost sigur că l-ai fi putut doborî. Dar ai avut arma la
tine.
— Nu sunt ucigaș. El pare uimit. Și la ce ar fi folosit?
— Ne-a amenințat fiul. Ți-a adus ghiozdanul lui Luke.
Văd cum expresia de pe fața lui se transformă într-una rănită.
— Dumnezeule, Vivian, ce trebuie să fac ca să ai încredere în mine?
Nu știu ce să-i răspund la această întrebare. Ne privim fix în ochi, fără să
clipim, iar eu văd cum el își încleștează fălcile și cum îi freamătă nările,
aproape imperceptibil.
Un sunet îmi distrage atenția. Iury chicotește.
— Viața bate filmul, zice el, râzând.
El crede că Matt este de partea lui. Această revelație mă lovește ca o
palmă peste față și mă lasă fără aer.
Apoi zâmbetul de pe buzele lui Iury dispare brusc. Fața îi devine ca de
piatră.
— Băiatul va muri mâine, zice el, sfredelindu-mă cu privirea.
Cuvintele lui atât de neașteptate, atât de îngrozitoare, mă lasă fără aer.
— Dacă n-o vei face, Luke va muri mâine.
Nu am nicio îndoială că vorbește serios. Brusc, sunt doar eu cu el, cu acest
bărbat care vrea să-mi ucidă copilul. Sunt paralizată, nu-mi pot dezlipi ochii
de la el.
— Apoi va urma un altul. Ella, poate. Privirea din ochii lui îmi provoacă
greață. Deși se transformă într-o domnișorică frumoasă. S-ar putea s-o las la
urmă. Voi începe cu gemenii, ca s-o las să mai crească puțin…
Privirea mi se încețoșează și simt cum mi se înmoaie tot corpul. Reușesc
să mă întorc spre Matt, singura persoană care ar putea înțelege cât sunt de
îngrozită. Deschid gura să vorbesc, dar nu reușesc să scot decât un sunet
tânguitor și sugrumat.
Ceva se schimbă pe fața lui. Este o expresie de resemnare și, în mod
inexplicabil, știu ce va urma. Îl văd pe Matt ridicând arma.
Apoi aud o împușcătură.
***
Urechile îmi țiuie; totul este neclar. Focul de armă îmi răsună în cap.
Clipesc, încerc să mă concentrez. Nu este adevărat. Nu poate fi adevărat.
Matt aruncă arma. Își ridică mâinile în față, ca și când nu știe ce să facă cu
ele. Pe fața lui citesc o expresie pe care nu am mai văzut-o niciodată.
Repulsie și neîncredere, ca și când habar nu ar fi avut că era capabil de așa
ceva. El suspină o dată, de două ori.
VP - 173
 Iury stă prăbușit pe scaun, cu capul plecat. Sângele îi pătează cămașa
chiar în timp ce eu privesc.
Realitatea mă izbește o clipă mai târziu. Matt tocmai a ucis pe cineva.
Soțul meu tocmai a luat viața cuiva. Viața unui monstru, însă o viață.
— Trebuie să plecați, aud eu. E vocea lui Peter. Abia îl aud din cauza
țiuitului din urechi și a bubuitului din piept. Biroul este pe urmele mele. Vor
veni aici în orice clipă.
FBI. Aici. Dumnezeule!
— Trebuie să plecați, repetă Peter.
Se apleacă și ridică arma lui Matt de jos.
Trebuie să plec, însă nu mă pot clinti din loc.
Apoi aud un sunet în spatele meu, un bubuit. O lovitură puternică, apoi o
alta și ușa se deschide larg. Niște siluete în echipament tactic, negru, pătrund
înăuntru, aplecate în față, cu puștile ridicate, pregătite să tragă și strigă:
— FBI! Mâinile sus!
Ridic mâinile deasupra capului. Văd vestele, literele mari, de tipar, și
țevile puștilor îndreptate spre Peter, spre mine.
Doar spre Peter și spre mine. Matt a dispărut.
— Aruncă arma!
Mă uit la agenți și recunosc un chip. Este Omar. El țintește spre Peter,
strigând. Strigă cu toții.
— Aruncă arma! aruncă arma!
Peter ține în mână arma lui Matt, iar brațul îi este înclinat într-un unghi
ciudat. Nu îi pot citi expresia de pe față. Se aud alte strigăte, alte instrucțiuni
să lase arma jos, să ridice mâinile în aer. Apoi aud din nou vocea lui Peter:
— Lăsați-mă să vorbesc. Lăsați-mă să vorbesc.
Strigătele încetează. Agenții rămân nemișcați, fiecare în poziție de
tragere, cu brațele întinse în față și cu armele ațintite – două spre Peter, una
spre mine. Peter e conștient de ce se întâmplă.
— Ea n-a făcut nimic, zice el. Peter este calm, surprinzător de calm. Este
aici din cauza mea. Am vrut ca ea să îmi audă explicațiile.
Arma rămâne ațintită asupra mea.
— Este în regulă, este de-a noastră, zice Omar.
După o mică ezitare, agentul lasă arma jos.
— Peter, aruncă arma! îi ordonă Omar.
— Trebuie să vorbesc. Peter clatină din cap. Trebuie să mă asculți.
Ochelarii i-au căzut din nou pe nas, însă de data aceasta nu și-i mai ridică,
doar își înclină capul în jos și se uită peste ei. Eu am făcut asta, continuă el,
arătând cu mâna liberă spre scaun. Eu l-am ucis pe bărbatul acesta. E Iury

VP - 174
Iakov, agent rus. În ochii lui se citește disperarea. Am lucrat pentru el. Eu
sunt „cârtița”.
Omar pare șocat. Îmi îndrept ochii spre arma din mâna lui Peter.
— Eu le-am spus rușilor despre colegii mei. Eu sunt motivul pentru care
Marta și Trey au fost pârâți. Poate și alții. Le-am spus că îl investigam pe
Iury. Că eram pe punctul să îi accesăm computerul. Fruntea îi este udă;
lumina se reflectă în broboanele de transpirație făcându-le să lucească. Apoi
am introdus un stick în computerul din încăperea cu „Accesul Interzis”. Am
șters arhiva de căutări din serverele Agenției.
Eu îmi țin respirația. Mă gândesc la ziua aceea, când am dat peste el la
ușă. El știa, iar acum mărturisește totul. Mă protejează.
Apoi conștientizez adevărul. Există un motiv pentru care mărturisește
totul acum și aici. Există un motiv pentru care nu a aruncat arma.
— Nu! țip eu.
— Îmi pare rău, zice el în șoaptă, neluându-și privirea de la mine, apoi
ridică arma.
Văd cum se întâmplă, aud cum se întâmplă. Țipete. O rafală de gloanțe.
Peter, care se prăbușește la pământ în fața mea, într-o baltă de sânge.
Aud țipete, niște sunete înăbușite la început, care devin mai puternice
atunci când îmi revine auzul, până când realizez că acestea vin de la mine.

CAPITOLUL 22

Stau pe marginea canapelei din camera de zi a lui Iury și strâng pernele

cu mâinile – materialul e exagerat de umplut, de un maro șters. Afară țipă
sirenele câtorva mașini de poliție, asemenea unei simfonii discordante.
Girofarurile sunt pornite; acestea aruncă un model pe perete, un mic
spectacol de pete albastre și roșii care dansează. Mă uit la ele, pentru că
altminteri m-aș uita la cearșaful care acoperă trupul lui Peter, și nu pot să
fac asta.
Omar stă lângă mine, aproape, însă nu prea aproape. Simt că ochii lui sunt
ațintiți asupra mea. La fel și ceilalți agenți din apartament, precum și
persoanele care roiesc înăuntru casei. Acestea etichetează, fotografiază, se
plimbă de colo colo și vorbesc, aruncând câte o privire în direcția mea.
Cred că Omar așteaptă să vorbesc eu prima, iar eu fac la fel. Aștept să îmi
citească drepturile. Sunt extrem de conștientă de foile împăturite și vârâte în
spatele pantalonilor mei, dovada care mă va trimite la închisoare pentru tot
restul vieții.
VP - 175
 — Pot să-ți ofer ceva? mă întreabă el, în cele din urmă. Apă?
Eu scutur din cap. Îmi țin în continuare ochii ațintiți la luminile care
dansează pe perete. Încerc să derulez în gând cele întâmplate, încerc să
înțeleg. Eu am copia printată a dovezii, iar Peter a distrus copia de rezervă.
Iury este mort; nu mă poate acuza de nimic. Iar Peter a luat asupra lui cea
mai gravă greșeală a mea – faptul că am introdus stickul în computerul
Agenției.
— Va trebui să vorbim despre asta, știi, zice Omar, pe un ton blând.
Eu încuviințez, căzând pe gânduri. Oare îmi cere asta în calitate de prieten
și coleg? Sau pentru că mă consideră suspectă? M-aș putea preface că tocmai
am afla că Matt este „agent inactiv”, că mi-a spus Iury. Să îi las pe cei de la
Birou să facă cercetări. Am șansa să îndrept lucrurile. Să-l denunț pe Matt,
cum ar fi trebuit să fac din prima zi. El va înțelege. Mi-a spus să fac asta încă
de la început.
„Luke va muri mâine”. Dacă nu voi introduce stickul, ei îi vor face rău lui
Luke. Habar nu am cine îl amenință și nu le pot spune celor de la FBI fără să
nu le povestesc tot, iară să nu mă autoînvinovățesc. Nu pot ajunge la
închisoare acum când Luke este în pericol. Nu pot avea încredere că Biroul îl
va găsi la timp pe individul care îl amenință.
— Ai putea să începi prin a-mi spune de ce ești aici? insistă Omar.
Eu privesc în altă parte și, fără să vreau, ochii îmi aterizează pe cearșaful
cu care este acoperit Peter. Omar se uită și el într-acolo și clatină din cap, ca
și când tocmai i-aș fi răspuns la întrebare.
— Telefonul pe care l-ai primit deunăzi a fost de la el?
Nu-mi iau ochii de la cearșaf. Nu știu cum să răspund. Am nevoie de o
poveste care să se potrivească cu cele întâmplate. Am nevoie de timp ca să
mă gândesc, însă timpul îmi lipsește.
— Sau de la Iury?
Eu clipesc. Care variantă ar fi mai logică? Ce i-am spus despre apelul
telefonic? Mă chinuiesc să-mi amintesc. „Cineva este implicat… o persoană
importantă pentru mine”.
— Vivian, zice Omar, cu o voce atât de blândă, încât pare o șoaptă. Nu ar fi
trebuit să-ți dau niciodată acele informații, nu fără să știu ce se întâmplă.
— E în regulă, bolborosesc eu.
Oare ce știe? Ce i-am povestit în ziua aceea?
— Ar fi trebuit să-mi ascult instinctul, să-mi dau seama de ce aveai nevoie
de ele.
El clatină din cap.
— Mi-ai făcut o favoare.

VP - 176
 El își ia privirea de la mine și se uită din nou la cearșaf. Tristețea îi
schimonosește fața. Peter a fost și prietenul lui, nu?
— Ai încercat să îl ajuți, zice el.
Este o afirmație, nu o întrebare.
Eu înghit. Trebuie să spun ceva. Acum.
— A fost mentorul meu. Prietenul meu.
— Știu. Dar a fost un trădător.
Am ochii înlăcrimați, deoarece simt cum emoțiile amenință să mă
copleșească.
— Îl țineam sub supraveghere. Am bănuit că el era „cârtița”. L-am urmărit
când a venit aici. Apoi, când am auzit focul de armă… Cea spus înainte să
venim noi? A explicat de ce a făcut-o?
— Katherine, răspund eu. S-au folosit de Katherine.
Atât reușesc să spun. Va fi timp suficient pentru explicații mai târziu.
Partea aceasta vreau să o explic, trebuie să o explic. Peter n-a fost personajul
negativ. Ei au profitat de el, l-au constrâns. S-au folosit de ceea ce avea mai
drag pe lume.
— Te lovesc unde ești mai vulnerabil, murmură el.
Eu ascult sunetul sirenelor de afară.
— A plănuit de la început să îndrepte lucrurile. Asta încerca să facă.
Eu mă cutremur. Chiar a îndreptat lucrurile, nu-i așa? Cel puțin în ceea ce
mă privește pe mine. A luat asupra lui cel mai mare păcat al meu, faptul că
am resetat serverele. A ținut ascunsă identitatea lui Matt. Ba chiar a
modificat cele patru poze pe care le ștersesem eu, pe care mă simțeam atât
de vinovată că le ascunsesem.
Cele patru poze. Stickul. Îmi pipăi buzunarul exterior și îl simt acolo. Bag
mâna în buzunar, îl scot și i-l întind lui Omar.
— Mi-a dat stickul ăsta. Mi-a spus că pozele agenților lui Iury sunt pe el.
Omar se uită la el. Ezită, apoi mi-l ia din mână, se întoarce și cheamă un
coleg. În câteva minute este adus un laptop și așezat pe masa din fața
noastră, iar Omar introduce stickul în portul USB. Eu privesc în timp ce
pozele apar pe ecran – femeia cu cârlionți portocalii, bărbatul cu ochelari
rotunzi, ceilalți doi. Cei patru pe care i-am șters eu. Sunt cu toții acolo. Cu
excepția lui Matt.
— Patru? îl aud pe celălalt agent spunând. Doar patru?
— Ciudat, murmură Omar. Ar trebui să fie cinci, nu?
El se uită la mine.
Eu privesc ecranul clipind și încuviințez absentă. Sunt vag conștientă că
agenții poartă o conversație, ceva despre diferența dintre patru față de cinci,

VP - 177
teorii care explică de ce sunt doar patru. Un agent a murit. S-a pensionat.
Programul nu este atât de solid pe cât credeam noi.
Simt că Omar mă privește. Este o privire lungă, intensă. Una care mă face
să intru în alertă.
Conversația și discuțiile continuă, apoi, într-un final, vine un agent, ia
laptopul și se face nevăzut cu el. Ceilalți agenți se îndepărtează.
— Te las să pleci acasă, zice Omar. Își coboară vocea. Iar mâine, Vivian,
îmi vei povesti totul. Totul. Ne-am înțeles?
Mâine. „Luke va muri mâine”. Fac un semn afirmativ din cap, pentru că nu
reușesc să scot un cuvânt.
El se apleacă spre mine, căutându-mi privirea.
— Sunt sigur că știi mai multe decât spui.
Când ajung acasă, sunt încă puternic afectată. Focurile de armă îmi
răsună în continuare în minte. Văd dinaintea ochilor fața lui Peter atunci
când și-a cerut iertare, când a ridicat arma și când a căzut la pământ. Însă,
mai mult decât orice, aud cuvintele lui Iury care îmi amenință fiul.
Îl găsesc pe Matt în holul de la intrare când pășesc în casă și este
supărător să îl văd aici, în casa noastră. Mi se pare ciudat, ca și când locul lui
nu ar fi aici. Mă opresc și ne privim în ochi, fără ca vreunul din noi să
vorbească sau să facă un pas spre celălalt.
— De ce n-ai plecat când a spus Peter? mă întreabă el într-un final.
— Nu am putut.
Văd cu ochii minții agenții năvălind înăuntru, apoi cum m-am întors și nu
l-am văzut acolo. Îi caut privirea. De ce ai plecat fără mine?
— Am crezut că ești în spatele meu. Când am ieșit și mi-am dat seama că
ai rămas înăuntru… am fost îngrozit. Pare să spună adevărul, deși în ochii lui
nu se citește nicio emoție. Ce s-a întâmplat în casă?
Eu clatin din cap. Sunt prea multe de povestit aici și acum.
— Te simți bine?
Vocea lui este neutră, ca și când nu i-ar păsa prea mult. Apoi mă luminez:
El mă învinuiește pe mine. Mă învinuiește pentru faptul că a ucis o persoană.
Este furios pe mine.
— Da.
Expresia de pe fața lui nu se schimbă, iar eu sunt pe punctul să spun ceva
când o aud pe Ella.
— A venit manii acasă! strigă ea.
Ea fuge către mine și îmi îmbrățișează picioarele. Îi pun o mână pe
creștet, apoi mă aplec până ajung la nivelul ei și o sărut pe obraz. Îmi ridic
privirea și îl văd pe Luke, așteptând. Îi dau drumul Ellei, mă duc la el și îl
îmbrățișez, răsuflând ușurată. Slavă Cerului că e bine!
VP - 178
 Apoi îmi răsună în minte cuvintele lui Iury, nepoftite. Îl strâng și mai tare.
Intru în camera de zi. Tata stă pe canapea, iar mama este pe jos și se
chinuiește să se ridice în picioare. În fața ei se întinde un oraș din lego.
— Oh, scumpo, ai venit acasă, zice mama. Pe fața ei se citește îngrijorarea.
Nu-mi vine să cred că ai muncit toată noaptea. Ești nevoită să faci treaba
asta des? Nu este sănătos să muncești toată noaptea.
— Nu se întâmplă des, răspund.
— Plus că Luke e bolnav și toate alea, continuă ea, clătinând din cap.
Îi arunc o privire lui Luke, care își ține capul plecat, apoi lui Matt, care
este în bucătărie și ridică ușor din umeri, evitându-mi privirea. Bănuiesc că
au fost nevoiți să mintă, nu? Au fost nevoiți să le dea o explicație părinților
mei pentru faptul că el a venit mai devreme de la școală. Se așterne o tăcere
stânjenitoare în timp ce stăm cu toții și ne uităm unul la altul.
— Ei, bine, zice mama în cele din urmă. Acum că Matt s-a întors, putem
pleca de pe capul vostru.
Ea îi zâmbește lui Matt. Tata se uită la el de pe canapea fără să zâmbească,
bineînțeles. Nu e genul care să treacă cu vederea anumite lucruri dacă i se
pare că cineva m-a rănit.
Eu îi arunc o privire lui Matt, însă el mă evită în continuare. Părinții mei
nu pot pleca încă.
— De fapt, spun eu, dacă ați mai putea rămâne o vreme… Zâmbetul
dispare de pe buzele mamei. Expresia de pe fața tatei se înăsprește.
Amândoi se uită la Matt, ca și când el ar fi pe picior de plecare. Înțeleg dacă
nu puteți. Știu că aveți treabă și…
— Firește că putem rămâne, zice mama. Dacă ai nevoie de noi, scumpo.
Ea îi aruncă o privire lui Matt. E în regulă; pot îndrepta lucrurile mai
târziu. Chiar voi îndrepta lucrurile mai târziu.
— Știi, mie și tatălui tău ne-ar prinde bine niște haine curate. Ce-ar fi să
ne ducem acasă, în Charlottesville, în seara asta și să ne întoarcem mâine-
dimineață.
— Vă puteți spăla hainele aici, îi spun eu.
Ea mă ignoră.
— Mai e casa. Ar trebui să verificăm că totul e în regulă pe-acolo.
Vrea să ne ofere intimitate, nu-i așa?
— Dacă asta vă doriți, zic eu.
Nu am putere să mă contrazic cu ea. Și-apoi, Matt și cu mine vom putea
sta de vorbă liniștiți dacă ei vor pleca.
În scurt timp rămânem doar noi șase. Încui ușa în urma lor, apoi verific
încuietorile celorlalte uși și ale ferestrelor. În timp ce trag jaluzelele, îl aud
pe Matt în bucătărie.
VP - 179
 — Ce vrei să mănânci la cină, prințeso?
Deși tonul lui este relaxat, simt o oarecare falsitate în el.
— Macaroane cu brânză? se aude vocea Ellei.
— La cină? zice Matt.
Se așterne o clipă de tăcere, iar eu arunc o privire în bucătărie. Ella este
cu zâmbetul pe buze.
Matt se întoarce spre Luke.
— Ce părere ai, amice?
Luke se uită la mine ca și când ar aștepta ca eu să spun „nu”. Văzând că
tac, el se întoarce spre Matt și ridică din umeri, schițând un zâmbet.
— Sigur.
— Să fie macaroane cu brânză atunci, zice Matt, aplecându-se să scoată
tigaia din dulap.
În vocea lui se simte nervozitatea, una pe care sper să n-o simtă și copiii.
— Cu mazăre? spune Ella însuflețită, ca și când s-ar târgui.
De obicei, acesta este compromisul atunci când mâncăm macaroane cu
brânză la masa de prânz. Garnitură de mazăre.
— Nu trebuie să mâncăm și mazăre, o admonestează Luke cu voce
șoptită. Tata a fost deja de acord.
Ella se încruntă.
— Oh.
Caleb începe să se agite, iar eu îl așez în scaunul înalt și îi pun câțiva
biscuiți pe tavă. Chase îi vede și începe să scâncească, își întinde brațele spre
mine, cu degețelele dolofane răsfirate. Îl iau în brațe și îl așez în scaunul lui,
dându-i și lui biscuiți.
Luke și Ella se duc în camera de zi, iar eu îl privesc pe Matt. Stă cu spatele
la mine, tăcut și încordat. „Pentru că nu sunt ucigaș”, îl aud eu spunând. Dar
a devenit unul. Și mă învinuiește pe mine pentru asta.
— Ai ceva de spus? îl întreb eu.
Îl văd cum rămâne nemișcat, însă nici nu se întoarce, nici nu spune nimic.
Atitudinea lui mă face să mă simt și mai disperată, și mai neajutorată.
Cum aș putea face față amenințării care îl paște pe Luke când Matt nici
măcar nu se uită la mine, nu îmi vorbește? Cum de am ajuns pe punctul de a
pierde brusc totul?
— Nu ți-am cerut s-o faci, zic eu încet.
El se întoarce, ținând în mână o lingură de lemn.
— Mi-ai dat de înțeles că asta așteptai.
— Ce așteptam?
Nu este corect. Nu poate arunca toată vina asupra mea. A auzit și el ce-a
spus Iury despre Ella…
VP - 180
 El își coboară vocea și mai mult.
— Nu ai fi avut încredere în mine dacă n-o făceam.
— De ce ar trebui să am încredere în tine?
Explodez, pur și simplu. Vorbesc suficient de tare încât să mă audă copiii.
Luke și Ella tac în camera familiei și se opresc din joacă.
— Mami? zice Ella, pe un ton șovăitor. Tati? Vă rog să nu vă mai certați.
Matt și cu mine ne privim îndelung. Apoi el clatină din cap și se întoarce la
aragaz. Nu mai scoatem niciun cuvânt.

CAPITOLUL 23

După ce le dăm de mâncare copiilor, le facem baie și îi punem la culcare,

ne reluăm rutina obișnuită – Matt face curățenie în bucătărie, iar eu strâng
jucăriile din camera de zi –, doar că nimic nu este obișnuit, pentru că tocmai
am trecut prin iad, copiii sunt amenințați, iar Matt nici măcar nu se uită la
mine.
Mă uit la el, îi văd vârful capului, locul acela mic din creștet unde părul
începe să i se rărească, aproape imperceptibil. El freacă ceva în chiuvetă.
— Trebuie să vorbim.
El nu se întoarce. Continuă să frece.
— Matt.
— Ce e?
El îmi aruncă o privire aspră și îndurerată în același timp. Apoi și-o
coboară.
— Trebuie să vorbim despre Luke, insist eu cu disperare.
Trebuie să vorbesc cu el. Am nevoie de un partener în situația aceasta.
Se oprește din treabă, însă nu își ridică privirea. Văd cum umerii îi urcă și
îi coboară cu fiecare respirație. Îmi concentrez atenția asupra locului unde
părul i se rărește, atât de diferit în prezent față de acum un deceniu, când ne-
am cunoscut. Atât de diferit în prezent.
— Bine.
El închide robinetul. Șuvoiul de apă se oprește, însă mai cad câteva
picături, care se preling în chiuvetă.
Eu expir, recunoscătoare pentru această ocazie, apoi încerc să mă
concentrez.
— A mai spus ceva Luke despre bărbatul care a vorbit cu el la școală?
El își azvârle prosopul de bucătărie pe umăr și intră în camera de zi. Se
așază pe brațul canapelei. Corpul îi este încordat.
VP - 181
 — Am insistat asupra subiectului. L-am făcut să-mi spună tot ce își
amintea. Bărbatul are accent rusesc, categoric. L-am pus să asculte niște
înregistrări de pe telefonul meu, cu diferite accente. Nu există niciun dubiu
în mintea lui.
Simt răceală în vocea lui atunci când vorbește. Eu încerc s-o ignor, să mă
concentrez.
— Bine.
Accent rusesc. Un alt agent rus. În minte mi se formează un gând. Liderul
celulei. Oare este posibil? Oare Iury a apelat la intermediarul lui? Oare i-a
cerut ajutorul?
— Cât despre înfățișare, mi-a spus că avea părul șaten-închis și ochi
căprui. Înălțime și greutate medii…
Avea logică. Aproape mai multă logică decât orice. Iury nu avea voie să ia
legătura cu alți agenți ruși; cu nimeni în afară de liderul celulei.
— …prima oară, bărbatul a purtat blugi, acum, pantaloni negri. Cămașă în
ambele ocazii. Un lanț…
Un lanț. El continuă să vorbească, însă cuvintele i se estompează. Mintea
îmi intră din nou în alertă.
— Un lanț?
El se oprește la mijlocul frazei.
— Da. Un lanț de aur.
Fără să mă gândesc, pun mâna pe buzunarul din față al pantalonilor și
simt pandantivul tare din interior. Apoi mi-o retrag la fel de repede și mi-o
așez în poală, acoperind-o cu cealaltă. Ochii mei îi găsesc pe ai lui Matt –
oare arăt la fel de vinovată cum mă simt? – și văd nedumerire în ei. Mâhnire.
Ca și când ar ști că îi ascund ceva, că nu am încredere suficientă în el ca să îi
spun.
El se ridică în picioare și se întoarce cu spatele la mine.
— Așteaptă, zic eu.
El se oprește și, preț de câteva clipe, care îmi par o veșnicie, nu știu ce va
face. Apoi se întoarce din nou cu fața la mine.
— Te-am mințit, Viv. Regret acest lucru din tot sufletul. Bărbia îi tremură
ușor. Te-am lăsat să mă urăști săptămâni la rând. N-o pot face la nesfârșit.
— Ce vrea să însemne asta?
Parcă ne-am lua rămas-bun. Cum este posibil așa ceva când trebuie să
înlăturăm pericolul, să îl protejăm pe Luke de amenințare?
— Am crezut că suntem suficient de puternici să trecem peste asta. Însă
acum nu mai sunt sigur. El clatină din cap. Nu sunt sigur că vei mai avea
vreodată încredere în mine.

VP - 182
 Sunt confuză. Ar trebui să am încredere în el? M-a mințit atâția ani. Însă
înțeleg de ce a făcut-o. N-a avut încotro. De când am descoperit adevărul, el a
fost sincer cu mine.
Mi-l imaginez coborând scările din apartamentul lui Iury, proaspăt ieșit
de la duș. Dar se afla acolo pentru că nu putea pleca. Pentru că Luke era în
pericol. Singurul motiv pentru care el se afla acolo, de fapt, era ca să îl
protejeze pe Luke.
El nu ne-a părăsit, cum m-am temut eu. A plecat ca să îi protejeze pe copii.
Nu el a fost cel care le-a spus rușilor despre Marta și Trey. Peter a
recunoscut că el o făcuse.
— L-am omorât, Viv. L-am omorât, însă tu tot nu ai încredere în mine.
Îmi amintesc groaza care i s-a citit pe față atunci când și-a dat seama că îl
omorâse pe Iury. Și nu pentru că era Iury, ci pentru că omorâse un om.
A făcut ceva ce va regreta tot restul vieții. Și a făcut-o pentru mine.
— Îmi pare rău, zic eu în șoaptă.
Întind brațul spre Matt, însă el doar îl privește. Niciodată nu am fost atât
de înstrăinați.
Felul în care se uită la mine, durerea din privirea lui este atât de intensă,
încât mă înspăimântă.
Cred că am încredere în el. Motivele pentru care nu ar trebui să am
încredere în el se risipesc. Am nevoie ca el să fie de partea mea în acest
moment. Pentru binele lui Luke, pentru binele nostru, al tuturor.
Bag mâna în buzunar și apuc pandantivul cu degetele. Îl scot afară și i-l
întind, ca pe o ofrandă, ca pe o dovadă că am încredere în el.
— L-am luat de la Iury, chiar înainte să sosească Peter.
El nu zice nimic, iar privirea îi este în continuare precaută.
Întorc pandantivul, lăsând la vedere cele patru șuruburi mici de pe spate.
— Îmi aduci o șurubelniță?
El ezită, apoi iese din cameră și revine după câteva clipe cu o cutie de
scule. Aleg cea mai mică șurubelniță. Se potrivește. Deșurubez cele patru
șuruburi, le scot, apoi desfac marginea pandantivului cu unghia. Capacul îmi
rămâne în mână. Într-o parte este prins un minicard de memorie. Îl ridic la
lumină și mă uit la Matt.
— Cred că numele sunt pe ea.
— Numele?
— Numele celor cinci „agenți inactivi” ai lui Iury.
El mă privește nedumerit. Apoi am un declic: el nu știe ce știu eu. Ezit
doar pentru o secundă.
— Fiecare intermediar poartă numele celor cinci agenți ai lui asupra sa.
În caz că acesta pățește ceva, înlocuitorul lui trebuie să descopere numele,
VP - 183
să îi contacteze pe cei de la Moscova pentru a primi un cod de decriptare și
să preia sarcina. Așa protejează ei identitățile „agenților inactivi”.
El se încruntă.
— De ce nu le cer celor de la Moscova să le spună numele?
— Numele nu sunt în Moscova. Sunt păstrate doar local.
El tace, iar eu aproape că văd cum i se învârt rotițele minții.
— Nu sunt în Moscova?
Eu clatin din cap în semn că nu. Îmi dau seama că începe să înțeleagă
adevărul.
— Deci, când ni s-a spus că noul supraveghetor va lua legătura cu noi…
— Asta doar dacă va descoperi numele, spun eu.
— De aceea avem planurile acelea pentru restabilirea legăturii, în caz că
va trece un an.
Încuviințez.
— Pentru că, dacă înlocuitorul nu poate obține numele, este singura cale
prin care pot lua din nou legătura cu tine.
— Habar n-am avut, murmură el.
Cu blândețe, el îmi ia minicardul de memorie din mână. Îl ține între
degetul mare și cel arătător și îl privește cu atenție, ca și când acesta ar
conține, cumva, toate răspunsurile. Apoi se uită la mine. Știu că ne gândim la
același lucru. Dacă minicardul conține acele nume, Matt ar putea scăpa de
închisoare.
Iury este mort. Nu mai putem fi șantajați. Cele cinci nume au dispărut.
Indiferent de persoana pe care o va trimite Moscova în locul lui Iury, aceasta
nu va putea pune mâna pe ele. Înlocuitorul va trebui să aștepte să îl
contacteze „agenții inactivi”. Iar dacă Matt n-o va face, atunci va fi liber, o
dată pentru totdeauna.
Ar fi suficient ca să ne știm în siguranță, ca să împiedicăm pe oricine să
afle cine este el și ce am făcut eu. Gustul victoriei ar fi dulce dacă n-ar pluti
acest nor deasupra noastră. Nu are nicio importanță faptul că Matt se află în
siguranță sau că eu sunt în siguranță. Cineva plănuiește să ne rănească fiul,
să le facă rău copiilor noștri. Iar eu habar nu am cine.
Apoi un gând mă izbește cu atâta forță, încât rămân fără aer. Dar Luke ar
putea ști.
Holul de la intrare este pustiu când sosesc eu, cu excepția unei singure
agente de securitate, care stă lângă turnichet și care îmi pare vag cunoscută.
Pașii mei răsună pe coridor când mă apropii. O salut din cap, îi arăt
legitimația și trec prin turnichet. Ea mă salută la rândul ei și mă privește
plictisită.

VP - 184
 Străbat coridoarele pustii până când ajung în fața ușii departamentului
meu. Îmi ridic legitimația la cititor, introduc codul. Aud un „bip”, apoi un
„clic” și încuietoarea se dezactivează, împing ușa grea. Înăuntru domnesc
întunericul și tăcerea. Aprind luminile, iar spațiul este inundat de o lumină
fluorescentă. Mă îndrept spre biroul meu.
Descui sertarul biroului și scot dosarul, pe care îl așez pe masă, lângă
tabla din plută, unde sunt prinse cu ace de gămălie fotografii cu familia mea,
desene ale copiilor. Este mai gros decât îmi amintesc eu, plin cu căutări ale
posibililor candidați pentru liderul celulei. Poze cu posibilii candidați.
Mă așez pe scaun și trag dosarul în fața mea. Încep să triez repede,
punând deoparte pozele și datele biologice din cealaltă căutare, aproape
înjumătățind teancul de hârtii. Luke ar putea recunoaște pe cineva. Dacă îl
vom putea identifica pe bărbat, ne vom putea proteja copiii. Nu va mai fi o
amenințare fără nume și fără chip. Va fi o persoană, una căreia îi vom putea
lua urma și pe care o vom putea distruge.
Însă teancul de hârtii este în continuare prea gros. Cum aș putea ascunde
hârtiile? În geantă, deși ar fi prea periculos. Agenta de securitate nu va
trebui decât să mă oprească și să-mi scotocească prin ea. Nu am ajuns până
aici ca să fiu prinsă când încerc să sustrag materiale confidențiale. Privirea
mea rătăcește de la dosar la poza lui Iury, prinsă cu ace de gămălie pe
peretele despărțitor, iar mintea îmi rătăcește și ea. Lanțul. Asupra lui, tot
timpul, așa cum spusese Dimitri „Amăgitorul”. Asupra lui.
Mă ridic în picioare, iau teancul de hârtii și mă îndrept spre masa din
fundul sălii, unde se află imprimantele și copiatorul. Găsesc o rolă groasă de
bandă adezivă și un plic mare. Le iau pe amândouă. Vâr hârtiile în plic. Îmi
ridic hanoracul, lipesc plicul de zona lombară și încep să înfășor banda
adezivă în jurul meu.
Dacă mă va prinde cineva, sunt terminată. Totul va fi fost în zadar, însă
este singura cale prin care pot încerca să aflu cine ne amenință. Biroul nu îi
va arăta niciodată lui Luke poze secrete. Așadar, merită riscul, nu?
Bineînțeles că merită. Și-apoi, nimeni nu se gândește că angajații ar sustrage
hârtii. Ei sunt atenți la suporturile electronice. Există șanse slabe ca hârtiile
să fie descoperite asupra mea, nu?
Trag în jos hanoracul. S-ar putea să funcționeze. Chiar ar putea să
funcționeze. Mă întorc la biroul meu și-mi arunc geanta pe umăr. Sunt pe
picior de plecare, când desenele îmi atrag atenția. Cel pe care l-a făcut Luke,
cu mine purtând o mantie și un „S” pe piept. Mă așez încet pe scaun.
„Supermama”. Așa mă vede Luke, nu? În ciuda greșelilor pe care le-am făcut
ca mamă, el mă vede în continuare ca pe o supereroină. Ca pe cineva care
poate rezolva toate problemele, care are grijă de el.
VP - 185
 Mă gândesc la bărbatul care l-a vizitat la școală, care l-a amenințat. Cât de
speriat trebuie să fi fost băiețelul meu? Cât de mult trebuie să își dorească în
acest moment prezența unui supererou, cineva care să îl apere, care să lupte
împotriva răului, a personajelor negative.
— Încerc, amice, zic eu în șoaptă.
Apoi privirea îmi rătăcește spre desenul Ellei, cel cu familia noastră. Șase
fețe zâmbitoare. Acesta este singurul motiv pentru care eu mă aflu în
mizeria asta, nu? Pentru că încerc să păstrez zâmbetul pe cele șase fețe. Oare
mai pot face asta? Încerc să găsesc o modalitate prin care să reușesc, prin
care să-mi țin copiii în siguranță și familia unită, în același timp.
Apoi îmi vine o idee.
Mă aplec spre sertarele din partea de jos a biroului, cele din metal greu
fixate în pardoseală. Rotesc cadranul, mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă.
Îl deblochez și trag sertarul. Scotocesc prin dosare până când îl găsesc pe cel
pe care îl caut. Înăuntru este un raport cu coperte roșii și un număr lung de
catalogare în partea de sus. Și un altul asemănător, mai în spate.
Le deschid, mai întâi pe unul, apoi pe celălalt. Scanez foile cu privirea
până când găsesc ceea ce caut. O înșiruire de cifre și litere, apoi o alta. Le
transcriu pe un Post-it, îl împăturesc și îl bag în buzunar. Apoi mă îndrept
spre ieșire.
La plecare, dau peste aceeași agentă de securitate. Stă la biroul de lângă
turnichet, în fața unui televizor mic, setat pe un canal de știri non-stop. Ea își
ridică privirea când mă apropii.
— Plecați deja?
Fața ei este serioasă.
— Da, doamnă.
Îi zâmbesc. Încerc să-mi amintesc de unde o știu. Cred că o vedeam aici
diminețile.
— Doar o scurtă vizită în toiul nopții?
— N-am putut dormi.
— Unii oameni se uită la televizor.
Inima îmi bubuie în piept.
— Știu. Sunt o analistă tocilară.
Îmi ridic palmele ca și când m-aș preda.
Ea nici nu râde, nici nu zâmbește.
— Va trebui să vă verific geanta.
— Desigur.
Ea vine înspre mine, iar eu sunt sigură că îmi va auzi inima bubuind în
piept, îmi va vedea mâinile tremurând. Mă străduiesc să afișez o mină
impasibilă și îi întind geanta, deschisă. Ea aruncă o privire înăuntru, apoi își
VP - 186
bagă mâna și dă câteva lucruri la o parte ca să poată vedea mai bine. Eu
zăresc o suzetă și o pungă de mâncare pentru bebeluși.
Își scoate scanerul de securitate manual de la cureaua pantalonilor și
începe să-mi verifice geanta cu ea.
— Acum lucrați în tura de noapte? o întreb eu, încercând să-i atrag
atenția asupra mea, încercând să par mai puțin suspectă.
Ea își ia scanerul de la geantă și mi-l apropie de cap, apoi îl trece în jos de-
a lungul corpului meu, suficient de aproape încât să simt cum mă atinge.
Încep să intru în panică. Teancul de hârtii de la spatele meu este gros. Prea
gros.
— Se plătește mai bine, zice ea. Copilul meu mai mare va merge la
facultate anul viitor.
Ea mută scanerul în partea cealaltă și începe să îl treacă prin spatele
picioarelor mele. Îmi țin respirația și simt cum mă străbate un fior.
Dispozitivul urcă tot mai sus, ajungând aproape de zona lombară, aproape
de hârtii. Înainte să ajungă acolo, eu fac un pas și mă întorc cu fața la ea.
— Vă place să lucrați în tura de noapte? o întreb, afișând cea mai degajată
expresie de care pot da dovadă, una care sper să pară naturală, pentru că
sunt absolut îngrozită în acest moment.
Aștept ca ea să-mi spună să mă întorc cu spatele. Ține încă dispozitivul în
mână, însă n-a făcut nicio mișcare spre mine.
— Facem tot ce ne stă în putere pentru copiii noștri, nu? răspunde ea,
încruntându-se.
Eu îmi țin respirația, sperând să nu își amintească faptul că n-a terminat
cu mine sau sperând să nu-i pese. Ea își vâră scannerul la curea, iar eu simt
un val de ușurare care mă face să amețesc.
Mi s-a înmuiat tot corpul, iar hârtiile prinse cu bandă adezivă de spate îmi
par, brusc, grele.
— Categoric.
Apoi îmi iau geanta și mă îndrept spre ieșire, fără să privesc în urmă.
Luke stă pe marginea patului său, între mine și Matt. Stăm mai aproape
decât este nevoie, ca și când am încerca să îi dăm putere, ca și când am
încerca să îi dăm de înțeles că se află în siguranță, că nu este singur.
Este îmbrăcat în pijamaua cu tematică baseball, care îi rămăsese mică: un
alt puseu de creștere. Părul îi stă ridicat la spate, la fel ca lui Matt, atunci
când se trezește. Are ochii umflați și grei de la somn.
— Vreau să te uiți la niște poze, îi spun cu blândețe.
El se freacă la un ochi, se uită pieziș din cauza luminii și mă privește
nedumerit, ca și când nu este sigur dacă este treaz sau dacă visează.
Eu îl mângâi încet pe spate.
VP - 187
 — Știu că ți se pare ciudat, amice. Însă încerc să îmi dau seama cine a
vorbit cu tine la școală. Ca să îl găsim și să îl oprim.
O umbră trece peste fața lui, ca și când tocmai a realizat că este treaz, că
totul este aievea, însă este o realitate pe care nu și-o dorește. Nici eu nu mi-o
doresc.
— Bine, zice el.
Iau hârtiile de lângă mine și le așez pe genunchi. Deasupra se află o
fotografie, prim-planul unui bărbat cu o expresie serioasă. Eu îl privesc pe
Luke în timp ce se uită la ea. Continui să îl mângâi pe spate, dorindu-mi să
nu fiu nevoită să fac asta, să îl pun să retrăiască teama de a fi abordat de un
străin.
El scutură din cap și nu scoate un sunet. Întorc pagina cu fața în jos, pe
pat, și las la vedere o altă fotografie. Mă încearcă un sentiment de vinovăție
pentru că îi arăt aceste fețe care îl vor bântui, probabil, așa cum mă bântuie
pe mine.
El se uită la fotografie în tăcere, la fel de mult timp. Îi surprind privirea lui
Matt peste creștetul lui Luke și văd sentimentul meu de vină reflectându-se
pe fața lui, aceeași întrebare care stăruie și în mintea mea: „Ce-am făcut?”
Luke scutură din nou din cap, iar eu trec la următoarea poză. Îi privesc
profilul feței. Pare atât de serios, atât de matur pentru vârsta lui, iar eu mă
simt copleșită de tristețe.
Eu dau pagină după pagină. El se uită la fiecare cu atenție, metodic, la fel
de mult timp, înainte să scuture din cap. În scurt timp, intrăm într-un fel de
ritm. O secundă, două secunde, trei secunde, scuturat din cap, întors de
pagină.
Teancul de fotografii se subțiază și mă cuprinde disperarea. Ce voi face
dacă această metodă nu va funcționa? Cum îl voi găsi pe bărbatul care îl
amenință?
O secundă, două secunde, trei secunde, clătinat din cap, întors de pagină.
O secundă, două secunde, trei secunde…
Nimic. Luke nu clatină din cap.
Eu rămân nemișcată. Luke se uită cu atenție la fotografie.
— El este, zice atât de încet, încât abia îl aud. Apoi se uită la mine, cu ochii
mari, cât cepele. El este bărbatul.
— Ești sigur? zic, deși știu că are dreptate.
Citesc pe fața lui încrederea, determinarea. Teama.
— Sunt sigur.

VP - 188
 CAPITOLUL 24

Sunt în bucătărie și stau rezemată cu spatele de blatul mobilei, cu o cană

de cafea aburindă într-o mână și cu fotografia în cealaltă. Anatoli Vașcenko.
Mă holbez la fața lui alungită, cu început de chelie. Mă uit la fața liderului
celulei. Bărbatul care reprezintă o amenințare pentru Luke, pentru toți
copiii mei.
Întorc fotografia și citesc din nou textul de pe verso. Acesta conține datele
biografice, toate informațiile despre Vashchenko pe care le-am putea folosi
ca să îi dăm de urmă. Textul este scurt, cel mai scurt din tot teancul. Privirea
îmi cade pe o frază anume. Călătorii în SUA: Necunoscut.
„Necunoscut”.
Mă uit la cuvinte și clipesc, dorindu-mi să se schimbe. Însă acestea nu se
schimbă, desigur. Sunt în fața mea, batjocoritoare. Bineînțeles că a călătorit
în SUA; este aici chiar acum. Dacă nu s-a consemnat nicăieri prezența lui aici,
înseamnă că folosește o identitate falsă.
Ceea ce înseamnă că nu avem cum să-i dăm de urmă.
Luke doarme și totul este cufundat în tăcere, cu excepția sunetului
ocazional al tastelor care se aude în camera de zi. Matt este la laptop și se
ocupă de decriptare. Tastează, apoi urmează o pauză lungă. Tastează din
nou și iar tăcere.
Eu iau o gură de cafea și îi simt gustul amar. Mă cuprinde descurajarea. L-
am găsit pe liderul celulei, dar ce importanță are? Nu am suficiente
informații ca să îl găsesc, să fac ceva în privința aceasta la timp. „Luke va
muri mâine”. Nu-mi pot scoate aceste cuvinte din minte. Bărbatul este aici,
undeva, și îl amenință pe Luke, iar eu nu am cum să îl opresc.
Nu am cum să îl opresc de una singură.
În minte îmi încolțește un gând. Încerc să îl înlătur, încerc să îl opresc să
prindă contur. Dar nu pot. Este singura soluție.
Pun poza pe blat și mă duc în camera familiei, ținând cana în ambele
mâini, ca să mi le încălzesc. Matt stă pe canapea cu laptopul deschis pe
măsuța de cafea. Stickul este conectat la el, iar lumina portocalie de la
capătul său strălucește. El își ridică privirea atunci când intru, iar expresia
de pe fața lui este încordată. Mă așez lângă el și mă uit la ecran, la textul
întortocheat, indescifrabil pentru mine, și la șirul de caractere pe care le
tastează Matt.
— Ai reușit? îl întreb.
El oftează și scutură din cap.

VP - 189
 — Codul de criptare pe care îl am eu nu este suficient. E o chestie
stratificată, destul de complexă.
— Crezi că îl poți sparge?
Matt se uită la ecran, apoi la mine, iar pe față i se citesc regretul și
frustrarea.
— Nu cred.
Nu mă surprinde deloc. Rușii sunt buni. Au proiectat chestia asta pentru
ca nimeni să n-o poată sparge fără celelalte coduri de decriptare.
— Ce facem acum? îl întreb.
Îi privesc cu atenție fața. Trebuie să văd exact care va fi reacția lui. Cred
că am încredere în el. Cred că există o explicație pentru tot. Dar trebuie să
fiu sigură.
— Anunțăm autoritățile? continui.
El face ochii mari. Observ mirarea în ei, însă nimic altceva.
— Poftim?
— Este singura cale prin care îl putem proteja pe Luke.
— Dar știm cine este.
— Doar atât știm. Este evident că nu avem altceva care să ne ajute să-l
găsim. Nimic. Însă autoritățile au.
El nu își ia ochii de la mine. Citesc în ei deznădejdea, disperarea.
— Trebuie să existe o altă cale…
Eu scutur din cap.
— Avem un nume. Un nume rusesc. Nu-i știm celelalte nume false sau
unde să îl găsim. Poate dacă am avea mai mult timp…
Îl privesc cum procesează informația, așa cum fusesem nevoită s-o fac și
eu. Este singura soluție. Nu-i putem da de urmă singuri, la timp.
— „Luke va muri mâine”, zic eu, încet. Dacă va veni după Luke, iar noi nu
îl vom putea opri?
Ridurile de pe frunte i se adâncesc. Încă se gândește; văd asta.
— Ai dreptate, zice el. Avem nevoie de ajutor.
O aștept – următoarea întrebare, cea care știu că va veni. Pentru că în
acest moment contează reacția lui. Vreau să știu cum va reacționa atunci
când o voi rosti.
— Ce le vom spune? mă întreabă el, într-un final.
Aud partea nerostită a întrebării, cea la care m-am gândit și eu
neîntrerupt. „Cum vom apela la ajutorul lor fără să ne incriminăm?”
Îmi ridic privirea, mă uit în ochii lui, îi memorez expresia și aștept să văd
cum se va schimba.
— Adevărul.
— Poftim?
VP - 190
 El se holbează la mine uluit.
Eu îl privesc cu atenție.
— Vom mărturisi totul.
Zăresc ceva în ochii lui. Scepticism, cred.
— Vom ajunge la închisoare, Viv. Amândoi.
Simt cum mă copleșesc emoțiile, simt o presiune în piept, închisoarea ar
însemna că viața mea de acum se va sfârși. Nu voi mai fi alături de copii. Nu
îi voi vedea cum cresc, cum își trăiesc viața. Mă vor urî pentru că i-am
părăsit, pentru că i-am transformat într-un spectacol mediatic.
Matt mă privește clipind, iar scepticismul se transformă în frustrare.
— Și-atunci, renunțăm? Acum, când suntem atât de aproape?
— Eu nu voi renunța.
N-o voi face, de asta sunt convinsă. În sfârșit iau atitudine, fac ceea ce
trebuie, ceea ce ar fi trebuit să fac cu mult timp în urmă.
— După toate astea…
— Toate astea au fost pentru copii, îl întrerup eu. Și treaba asta este tot
pentru copii.
— Trebuie să existe o altă cale. O poveste…
Eu scutur din cap. Trebuie să rămân fermă pe poziție în acest moment.
Pentru că el are dreptate. S-ar putea să existe o altă cale. O altă minciună pe
care s-o spunem. M-aș putea duce la Omar, aș putea să țes o poveste pe care
s-o creadă, de-ajuns ca să ne scape pe noi de închisoare, iar Luke și ceilalți
copii să fie în siguranță.
— Nu mai vreau alte povești.
Nu vreau ceva care să ne afunde și mai mult în minciună. Nu vreau să îmi
petrec restul vieții privind peste umăr, așteptând să se întâmple ceva,
îngrozită că am luat decizia greșită, iar copiii mei sunt în continuare în
pericol. Îi vreau în programul de protecție a martorilor. Îi vreau în siguranță.
— Nu vreau să risc. Ei nu vor înțelege ce pericol îi paște pe copii, cât de
periculos este Vashchenko sau de ce ne amenință copiii, decât dacă vom
mărturisi, spun eu. Trebuie să îi protejăm. Este mai bine pentru ei.
— Cu amândoi părinții în închisoare? Asta este mai bine?
În adâncul sufletului își face loc îndoiala. Însă instinctul îmi spune că este
decizia corectă. Astfel îi vom putea proteja. Și-apoi, cum aș putea fi mama
care trebuie să fiu dacă restul vieții mele va fi o minciună? Cum i-aș putea
învăța pe copii să deosebească răul de bine? În mintea mea se derulează
toate momentele în care i-am dojenit pentru că mințeau, toate momentele în
care le-am spus să facă ceea ce trebuie. La fel și cuvintele lui Peter. „Am
încredere că vei lua decizia corectă, oricare ar fi aceea”.
— Poate că da, zic eu.
VP - 191
 Mai păstrez o fărâmă de speranță că nu se va întâmpla, că nu vom ajunge
amândoi la închisoare, însă nu pot spune încă acest lucru.
În adâncul sufletului, știu că vom ajunge, probabil, după gratii. Poate că, la
urma urmei, ce este mai bine pentru ei nu este ca noi să fim cu toții
împreună. Poate că sarcina noastră este să fim absolut siguri că ei vor fi în
siguranță. Să îi învățăm să facă ceea ce trebuie, chiar dacă este greu. Poate
că, într-o bună zi, se vor gândi la tot ce am făcut eu, la tot ce a făcut Matt, și
vor înțelege. Însă, dacă vom continua astfel, dacă vom continua să trăim în
minciună alți zece, douăzeci de ani, sau până când autoritățile ne vor
descoperi, ce se va întâmpla atunci? Cum îi vom putea privi în ochi?
Îmi scot telefonul mobil și îl așez cu grijă pe taburetul din fața noastră.
Văd că Matt se uită la el.
Inspir adânc.
— Am încredere în tine. Sper să înțelegi asta acum. Mai ai timp să pleci.
Nu voi suna până când nu vei urca în avionul care să te ducă de aici.
El se uită la telefon îndelung, apoi la mine.
— Niciodată, șoptește el. Nu te voi părăsi niciodată. Își întinde mâna după
a mea. Îi simt degetele cuprinzându-le pe ale mele, calde și atât de familiare.
Dacă crezi că așa trebuie să procedăm, atunci așa vom face.
Acesta este Matt, soțul meu, bărbatul pe care îl cunosc, bărbatul pe care îl
iubesc. Am greșit că am avut dubii în privința lui. M-am înșelat atât de mult.
Îi dau drumul mâinii, bag mâna în buzunar și scot bilețelul. Îl desfac și îl
așez pe taburet, lăsând la vedere cele două șiruri lungi de caractere.
— Aș vrea să mai faci ceva.
***
Se ivesc zorile când Omar sosește la noi acasă, singur, așa cum l-am rugat.
Îl întâmpin la ușă și îl poftesc înăuntru. El intră cu precauție, face un pas,
apoi un altul, plimbându-și privirea prin încăpere, înregistrând totul. Nu
scoate niciun cuvânt.
Închid ușa în urma lui, apoi rămânem stânjeniți în holul de la intrare. Simt
o urmă de regret că l-am chemat aici, o nevoie să dau bir cu fugiții. Mai e
timp să renunț. Apoi îmi ridic bărbia. Procedez corect. Este singura cale prin
care să îmi protejez copiii.
— Să ne așezăm, spun eu, arătând spre bucătărie.
Văzând că Omar nu se clintește din loc, o iau înainte. Aud zgomotul
pașilor lui în urma mea.
Matt stă deja la masa din bucătărie. Omar îl vede și se oprește în loc, cu
ochii fixați asupra lui, apoi îl salută din cap. Tace în continuare. Dau la o
parte scaunul înalt al lui Chase și-l trag pe al lui Luke până în capul mesei,
apoi îi fac semn lui Omar să se așeze. El ezită, apoi se conformează, lăsându-
VP - 192
se pe scaun. Eu îmi iau locul obișnuit, în fața lui Matt. Îi arunc o privire și,
brusc, mă aflu la masă în urmă cu vreo câteva săptămâni, în ziua în care am
primit vestea care avea să-mi schimbe viața mie, tuturor.
Pe masă, în fața mea, se află un dosar, iar hârtia de care am nevoie se află
în siguranță, înăuntru. Văd cum privirea lui Omar cade pe el, apoi și-o ridică
spre mine.
— Ce se întâmplă, Vivian? mă întreabă el.
Simt, brusc, cum vocea și trupul îmi paralizează. Oare este, într-adevăr,
mai bine pentru copii să procedăm astfel?
— Vivian? zice el din nou, nedumerit.
Da. Copiii noștri vor fi protejați. Nu voi reuși de una singură. Nu îi pot feri
de pericol.
Îi întind dosarul lui Omar cu o mână tremurândă. El își așază mâna pe el
și mă privește întrebător. Ezită, apoi îl deschide încet. Eu văd prim-planul,
cel pe care l-a identificat Luke.
— Anatoli Vașcenko, zic eu încet. Este supraveghetorul lui Iury. Liderul
celulei.
El se holbează la poză. Într-un final, își ridică privirea la mine, nelămurit.
— Trebuie să fie arestat imediat. Iar copiii mei trebuie protejați până
când se va întâmpla asta.
Privirea lui se mută de la mine la Matt, apoi iar la mine. Tace în
continuare.
— Bărbatul l-a amenințat pe Luke, zic eu cu voce tremurândă. Este o
amenințare pentru copiii mei.
El expiră încet, fără să-și ia ochii de la mine. Clatină din cap.
— Ce naiba se întâmplă, Vivian?
Trebuie să mărturisesc totul.
— Poartă un lanț, cu un pandantiv. O cruce, cred. Înăuntru există un
minicard de memorie care conține numele celor cinci intermediari ai lui.
Omar clipește. Pare șocat.
— Matt îți poate explica procesul de decriptare, adaug eu, încet. Codul lui,
al nostru, din Moscova, cel de la Dimitri „Amăgitorul”.
Eu îi arunc o privire lui Matt, care încuviințează, încruntat. Odată ce i-am
dat celelalte coduri de decriptare, nu i-a luat mult timp să acceseze fișierul și
să găsească cele cinci fotografii. Aceleași pe care le-am văzut eu în acea zi, la
muncă, acum o veșnicie, parcă, însă însoțite de text de data aceasta: adresă,
ocupație și acces, instrucțiuni pentru semnalizarea întâlnirilor.
Nu m-am așteptat să văd aceleași fețe, ale celor patru. Odată ce am
realizat că fotografiile au fost modificate, am fost sigură că ceilalți erau falși.

VP - 193
Dar, poate, nu ar fi trebuit să fiu surprinsă. Poate că era o dovadă a aroganței
lor, a încrederii lor că știau exact cum se vor desfășura lucrurile.
— Toți intermediarii au pandantive care conțin numele celor cinci agenți
ai lor, spun eu. Pun pe masă lanțul lui Iury, cu crucea de aur grea. Cardul este
ascuns înăuntru, iar șuruburile strânse. Al cincilea nume se află aici.
Omar face ochii mari. Gura i se cască puțin în semn de uimire. L-am șocat.
El se uită la Matt, iar Matt încuviințează.
— Viv nu știa, zice el. Vocea îi tremură, iar inima mi se frânge când o aud.
I-am ascuns acest lucru.
Omar se întoarce spre mine.
Simt că îi datorez o explicație, însă nu știu ce să-i spun.
— Te lovesc unde ești mai vulnerabil, zic eu, într-un final. În cazul nostru,
punctul vulnerabil este familia.
În ochii lui se citește scepticismul.
— Ar fi recunoscut totul, zic eu, încet. Cu mulți ani în urmă.
Omar se uită în altă parte. Ceva se schimbă pe fața lui.
— Exact genul de persoană pe care am crezut că o vom găsi.
Omar nu a făcut nicio mișcare ca să ia lanțul lui Iury. Eu îmi așez degetul
arătător pe pandantiv și îl împing spre el. Ce se va întâmpla în continuare?
Raza de speranță există încă, dar este atât de slabă.
Oricum, am procedat bine. Astfel îi vom putea proteja pe copii.
Cel mai probabil, el va chema ajutoare. Ne va aresta. Părinții mei ar trebui
să se întoarcă în curând, însă acum îmi doresc să fi insistat ca ei să fi
petrecut noaptea la noi. Și copiii, bieții copii. Dacă noi nu vom mai fi aici
când se vor trezi?
El se uită în continuare la lanț. Simt cum mă cuprinde un sentiment
ciudat, iar raza de speranță se intensifică. Poate că va funcționa. Poate va fi
suficient.
Într-un final, el își așază degetul arătător pe lanț, însă, în loc să-l tragă
înspre el, îl împinge spre mine.
— Va trebui să intrați în programul de protecție a martorilor, zice Omar.
Simt niște furnicături prin tot corpul, ca și când m-aș fi curentat. Oare
chiar am reușit? Mă uit la lanț, care se află din nou în fața mea. Nu îl vrea. Nu
îl va lua ca să vadă cel de-al cincilea nume. Cel al lui Matt.
Eu încerc să mă concentrez asupra cuvintelor, încerc să înțeleg dacă acest
lucru se întâmplă cu adevărat. Mă uit la Matt și observ nedumerirea care i se
citește pe față. Nu am vorbit despre asta; părea atât de puțin probabil, iar
dacă exista într-adevăr o șansă ca acest lucru să funcționeze, nu voiam să
cobesc.
— Protecția martorilor? zic eu, pentru că nu știu ce să spun.
VP - 194
 Omar are nevoie de un minut ca să răspundă.
— Mi-ai oferit suficiente informații acum ca să distrug întreaga celulă. Cu
siguranță rușii nu vor reacționa prea bine. Și dacă îl amenință deja pe Luke…
Eu mă uit la crucea lui Iury. N-ar trebui să-mi fac speranțe. Încă nu. Poate
că el nu a înțeles că Matt este al cincilea „agent inactiv”, că eu am știut acest
lucru, că locul amândurora este la închisoare.
— Am făcut câteva greșeli. Îți voi povesti totul…
— Peter a mărturisit tot ce avea legătură cu ancheta noastră, zice Omar,
ridicându-și o mână ca și când ar vrea să mă oprească, tot ce avea legătură
cu „cârtița” sau cu agentul rus care avea acces la CIC. El își lasă mâna jos și se
uită de la mine la Matt, apoi iar la mine. Am încredere că al cincilea „agent
inactiv” nu a făcut nimic care să pericliteze securitatea națională.
Dumnezeule! Chiar se întâmplă. Omar nu ne va trimite la închisoare. Este
ceea ce am sperat. Este ceea ce am sperat că ne va scăpa de închisoare, astfel
încât familia noastră să rămână împreună. Le-am spus suficient de mult.
Informații în schimbul libertății.
Însă acest lucru va funcționa doar dacă el ne va proteja copiii.
— Copiii…
— Vor fi protejați.
— Este singurul lucru care ne interesează.
— Știu.
Tac o clipă, încercând în continuare să înțeleg totul.
— Cum vei proceda? întreb eu, în cele din urmă.
— Mă voi duce direct în biroul directorului și îi voi oferi informațiile care
vor distruge întreaga celulă. El îmi va da ce-mi trebuie.
— Dar…
— Voi spune că Matt a recunoscut că este „agent inactiv”, că mi-a dat
numele liderului de celulă, că mi-a spus codul lui de criptare, că mi-a
povestit despre lanț. În schimbul acestor informații, noi îi vom oferi
protecție lui și familiei lui.
— Și dacă va afla cineva…
— Vom păstra toată informația compartimentată, cu status strict
confidențial.
— Poți… încep eu, însă el mă întrerupe din nou.
— Este vorba despre Rusia. Totul este compartimentat.
Aud cuvintele pe care eu însămi le-am rostit de atâtea ori, cele despre
care știu că sunt adevărate. Cele care înseamnă că poate, doar poate, metoda
aceasta ar putea funcționa.
— Directorul va fi de acord? întreb eu cu o voce aproape șoptită.
Chiar dacă Omar vrea să ne ajute, nu există nicio garanție că va reuși, nu?
VP - 195
 El încuviințează.
Speranța îmi dă aripi. Speranța că poate vom fi în siguranță și că vom
rămâne împreună, în cele din urmă. Mă uit la Matt și văd aceleași trăiri
oglindindu-i-se pe față.
— Și-acum, ce facem? întreb eu, într-un final.
Omar îmi zâmbește.
— Faceți-vă bagajele.

VP - 196
 UN AN MAI TÂRZIU

CAPITOLUL 25

Stau pe nisip, pe mica plajă îngustă, și îi privesc pe copii. Chase aleargă pe

malul mării, frământând nisipul cu piciorușele-i dolofane, iar un pescăruș
țopăie în fața lui. Caleb se ține după el, iar cârlionții lui blonzi strălucesc în
lumina soarelui. Gemenii privesc și exclamă încântați când pescărușul își ia
zborul. Ella este mai departe, în susul plajei, îndesând concentrată nisip în
găleți viu colorate, în formă de turnulețe. În fața ei se află un castel. Luke
este în apă, întins pe burtă pe o placă mică de surf și așteaptă următorul val.
Picăturile de apă îi strălucesc pe spate și pe picioarele care par să i se
lungească pe zi ce trece. Are pielea bronzată de soare după orele petrecute
aici, în apă.
Briza caldă care adie se joacă printre frunzele palmierilor de pe plaja
noastră, făcându-le să se legene. Eu închid ochii. Aud zgomotul valurilor care
se sparg la mal, foșnetul palmierilor, sunetele scoase de copiii mei,
mulțumiți și fericiți. Este cea mai frumoasă și mai captivantă simfonie din
câte există.
Matt se apropie din spate și se așază pe nisip, lângă mine, aproape, astfel
încât piciorul lui îl atinge pe al meu. Mă uit la picioarele noastre, mai
bronzate ca niciodată, aproape maronii pe nisipul alb și fin. El îmi zâmbește,
iar eu îi zâmbesc, apoi îmi întorc capul și mă uit la copii, mulțumită să stau în
acea companie tăcută. Caleb face un pas șovăielnic, apoi un altul, se apleacă
și culege din nisip o scoică mare pe care o privește cu atenție.
La douăzeci și patru de ore după ce am stat la masa din bucătăria noastră
împreună cu Omar, ne aflam într-un avion privat, care zbura spre Pacificul
de Sud. La început, când Omar ne-a spus să ne facem bagajele, acest gând m-
a îngrozit: viețile noastre strânse în niște geamantane, știind că era posibil
să nu mai vedem niciodată ceea ce urma să lăsăm în urmă. Așadar, m-am
concentrat asupra lucrurilor care erau cele mai importante pentru mine,
lucrurile care erau de neînlocuit: fotografii, cărți de copii, chestii de-astea.
Era tot ce aveam nevoie, de fapt. Toate celelalte lucruri din casa noastră –
șifonierele doldora de haine și încălțăminte, aparatele electronice, mobila –,
ei, bine, încă nu le simt lipsa. Am luat-o de la început aici, simplu. Am

VP - 197
cumpărat doar lucrurile esențiale. Ne avem unul pe altul, avem amintirile
noastre. Este tot ce avem nevoie, de fapt.
Părinții mei ne-au însoțit. Omar a venit cu această propunere, iar eu le-am
prezentat-o lor, deși nu credeam că vor fi de acord, nu credeam că se vor
rupe de tot ceea ce știau. Când au aflat că nu vor putea lua legătura cu noi un
an, sau poate mai mulți, părinții mei nu au mai stat pe gânduri: „Firește că
vom merge, a spus mama. Ești copilul nostru. Însemni totul pentru noi”. Și,
astfel, decizia a fost luată. Una pe care o înțeleg în totalitate.
Relația dintre Matt și mine este solidă din nou. „Te iert”, mi-a spus el în
prima noapte petrecută în noua noastră casă, în timp ce stăteam întinși într-
un pat necunoscut. Dacă el mă putea ierta pentru că mă îndoisem de el,
pentru că îl făcusem să simtă nevoia să omoare ca să îmi câștige încrederea,
cu siguranță puteam lăsa și eu trecutul în urmă. M-am cuibărit în brațele lui,
unde știam că îmi era locul: „Și eu te iert”.
Aud un elicopter în depărtare, vâjâitul slab al elicelor. Privesc până când
acesta își face apariția, devenind tot mai clar pe măsură ce se apropie, mai
zgomotos, vâjâitul slab transformându-se într-un huruit ritmat. Copiii s-au
oprit cu toții din activitățile lor ca să se uite. Elicopterul trece pe deasupra
noastră, atât de zgomotos, încât Ella și Luke își acoperă urechile; Chase și
Caleb privesc vrăjiți.
Nu prea trec elicoptere pe-aici. Ne-au mutat într-o parte izolată a insulei,
cu două case situate pe faleză, cu priveliște spre ocean, care domină bucata
mică de plajă de dedesubt. Mă uit înspre casa părinților mei și o văd pe
mama ieșind. Ea închide ușa din sticlă în urma ei și o ia spre plajă. Briza care
suflă îi lipește fusta lungă de picioare. Îmi întorc capul și văd elicopterul
planând deasupra falezei din spatele nostru, coborând încet, perpendicular
pe sol, pregătindu-se pentru aterizare.
Matt și cu mine ne uităm unul la altul. Fără să scoatem un cuvânt, ne
ridicăm în picioare și ne scuturăm hainele de nisip. Așteptăm ca mama să
ajungă la noi.
— Duceți-vă, zice ea. Am eu grijă de copii.
Zgomotul elicelor se liniștește în timp ce noi urcăm cu greu dealul spre
casa noastră pe dunele albe, până când ajungem la scările din lemn,
acoperite cu nisip. Urcăm până în capul scărilor și ajungem la peticul de
iarbă, care ar trebui să fie o peluză, și la casa pătrată, cu două etaje și
acoperiș înclinat, înconjurată de terase, îl văd pe Omar apropiindu-se de
casă din direcția elicopterului, îmbrăcat în pantaloni militari, kaki, și o
cămașă înflorată. El zâmbește când ne vede.
Ajungem în fața casei în același timp. Eu îl îmbrățișez strâns, iar Matt îi
strânge mâna. Mă încearcă un sentiment ciudat de încântare să îl văd aici;
VP - 198
este prima persoană de acasă pe care o vedem în decurs de un an. El ne-a
avertizat, ne-a spus că vom fi pe cont propriu timp de un an, poate mai mult,
cu toate acestea, nu am fost pregătiți să experimentăm acest sentiment
ciudat de a fi rupți complet de restul lumii – de oamenii pe care îi
cunoșteam, de obiceiurile noastre, chiar și de lucruri cum ar fi e-mailul sau
rețelele de socializare. Ne-a dat un telefon mobil, cu specificația clară să îl
încărcăm și să îl folosim doar în caz de urgență. În afară de asta, trebuia doar
să așteptăm. Să așteptăm ca el să ne contacteze. Iar acum, iată-l aici, un an
mai târziu.
— Intră, îi spun eu, deschizând ușa și luând-o înainte.
Casa este aerisită și luminoasă, în nuanțe de albastru și alb. Mă simt mai
acasă aici decât m-am simțit vreodată în propria noastră casă. Scoicile
ornează casa, cele pe care le-am cules în timpul plimbărilor noastre pe plajă.
Și fotografii. Atât de multe fotografii. Instantanee alb-negru cu copiii, cu
palmierii, cu tot ce mi-a atras atenția. Este plăcut să am din nou timp pentru
pasiunile mele. Este și mai plăcut însă să am timp pentru copiii mei.
Îl conduc în camera de zi și mă așez pe canapeaua albastră, uzată, în
formă de „L”, cea pe care ne înghesuim cu toții serile ca să urmărim un film
sau să jucăm un joc. El se așază în partea opusă. Matt intră în încăpere
câteva clipe mai târziu, ținând în mâini o carafă cu limonadă și două pahare
pe care le pune pe măsuța de cafea. Îmi zâmbește.
— Vă las singuri, zice el.
Nici eu și nici Omar nu îi spunem să rămână.
După ce el iese din cameră și auzim o ușă închizându-se la etaj, Omar se
apleacă în față.
— Cum este viața aici?
— Minunată, răspund.
O spun din toată inima. Sunt mai fericită decât am fost vreodată. Nu mă
mai simt prinsă ca într-o capcană, blocată într-o viață pe care doar o trăiesc.
Simt că dețin controlul asupra vieții mele. Sunt cu conștiința împăcată. În
sfârșit, voi avea viața pe care mi-o doresc.
Ridic carafa și torn limonadă în pahare.
— Și școala? Știu că ți-ai făcut griji în această privință.
Îi întind un pahar.
— Facem școală acasă. Nu este o soluție pe termen lung, dar dă roade.
Copiii chiar învață o mulțime de lucruri.
— Și Caleb?
— Se simte atât de bine. Merge, ba chiar spune câteva cuvinte. Și este
sănătos. Ai avut dreptate, doctorul de pe continent este fantastic.

VP - 199
 — Mă bucur. Habar n-ai cât de des mă gândesc la voi. Cât de mult mi-am
dorit să vin să vă văd.
— Și eu. Îmi doresc să aflu atât de multe lucruri. Cum îți merge?
— Minunat, sincer. El bea din pahar. Sunt noul director adjunct.
El încearcă – deși nu îi reușește – să își stăpânească zâmbetul.
— E nemaipomenit! exclam eu. El zâmbește larg. Meriți. Categoric.
— Păi, cazul acesta m-a ajutat mult. Trebuie să recunosc.
Aștept să continue, însă el tace, iar zâmbetul îi dispare încet.
Gândul mă poartă la Peter și mă întreb dacă și Omar se gândește la el.
Într-un final, vorbesc:
— Îmi poți spune ceva despre celulă?
Este o întrebare care mi-a stăruit în minte timp de un an. Sunt disperată
să aud ce îmi va spune.
— Ai avut dreptate în privința lui Vashchenko. El a fost liderul celulei. I-
am dat de urmă destul de repede. Am descoperit memoria din pandantiv,
așa cum ai spus. Am decriptat informația de pe ea cu ajutorul codurilor pe
care ni le-ai dat tu.
Îmi împreunez mâinile strâns în poală și aștept ca el să continue.
— Pornind de aici, i-am arestat și pe ceilalți patru intermediari. Trei zile
mai târziu, am desfășurat o operațiune de amploare și i-am arestat pe toți
cei douăzeci și patru de membri ai celulei.
— Am auzit despre asta, spun eu.
A fost o știre importantă, chiar și aici, deși relatările pe care le-am citit eu
despre operațiune aminteau de douăzeci și cinci de agenți. Aleksandr
Lenkov a fost identificat printre cei arestați, deși informațiile despre el erau
puține și singura poză publicată era suficient de pixelată încât să fie neclară.
Din fericire, nu mă mai gândesc la faptul că cineva l-ar fi putut recunoaște pe
soțul meu.
— Ce se va întâmpla cu ei?
El ridică din umeri.
— Închisoare, schimb de prizonieri, cine știe. El mă privește fix o clipă.
Sunt sigur că ai citit că mulți dintre ei au susținut că li s-a înscenat totul? Că
sunt, de fapt, disidenți politici, dușmani ai statului, chestii de-astea?
— Da, spun și zâmbesc.
— Măcar sunt consecvenți.
El zâmbește, apoi devine serios.
— Biroul a aprobat, în sfârșit, operațiunea „de reabilitare”. Avem doi
recruți, până acum. Vrem să îi folosim ca să desființăm o altă celulă. Folosim
algoritmul tău în încercarea de a-i găsi pe ceilalți intermediari. Atât FBI, cât
și CIA alocă resurse uriașe.
VP - 200
 Eu tac o clipă și încerc să absorb informațiile. Au desființat o celulă
întreagă, iar acum fac progrese în descoperirea altora. Scutur din cap mirată,
apoi rostesc cealaltă întrebare care îmi stăruie în minte, cea care este mai
urgentă, cea care mă sperie mult mai mult.
— Și Matt? Este suspect?
— Nu există niciun indiciu că rușii ar ști că este liber sau că a fost implicat
în vreun fel sau altul.
Eu închid ochii. O greutate mi se ridică de pe umeri. Asta sperasem;
reportajele păreau să îi atribuie desființarea celulei lui Peter, descris ca fiind
un vechi analist CIA care a devenit ținta unui șantaj din cauza bolii soției lui.
Și unui agent federal, identificat simplu ca „O”.
— Cât despre tine, continuă el, ești trecută în concediu temporar. Cei de
la CIC și de la Birou știu că are legătură cu acest caz, ba chiar circulă zvonul
că rușii te-au șantajat, dar nu ai cedat. Niciunul dintre angajați nu cunoaște
detaliile.
— Cine știe adevărul?
— Eu, directorul FBI și cel al CIA. Atât.
Simt cum încep să mă relaxez. Conversația aceasta nu ar fi decurs mai
bine nici dacă aș fi scris-o eu. Dar, în același timp, ce înseamnă toate astea
pentru noi, aici? Simt cum mă inundă un val de tristețe, ca și când tot ceea ce
mă înconjoară ar fi lipsit de consistență, ca și când totul mi-ar putea fi luat
într-o fracțiune de secundă. Aproape că mi-e frică să rostesc următoarea
întrebare:
— Ce se va întâmpla în continuare?
— Păi, din câte am observat, vă puteți întoarce în siguranță. Vă puteți
muta în casa voastră, te poți întoarce la muncă…
Mintea îmi rătăcește, împotriva voinței mele. Copiii vor fi la creșă toată
ziua. Îi voi vedea doar câteva minute dimineața și, din nou, seara – dacă voi
avea noroc. Încerc să îndepărtez acest gând.
— Ne vom ocupa de toate detaliile în săptămânile următoare. Îi vom face
rost lui Matt de acte noi – certificat de naștere, pașaport etc., care să nu dea
de bănuit.
El tace și mă privește întrebător, iar eu îi zâmbesc.
— Vom avea grijă ca întoarcerea la viața voastră anterioară să fie cât se
poate de confortabilă, Vivian. N-ai de ce să-ți faci griji. Vom face treabă bună
împreună, tu și cu mine. Vom mai desființa niște celule…
Vocea lui tărăgănează și se uită la mine cu o expresie ciudată întipărită pe
față.
— Asta îți dorești, nu?

VP - 201
 Eu nu răspund imediat. Este ciudat că mă aflu în acest moment, pentru că,
pentru prima oară, este, de fapt, alegerea mea. Nu mai sunt obligată să fac o
muncă pe care nu sunt sigură că mi-o mai doresc. Nu mă mai manipulează
nimeni, nu se mai fac presiuni asupra mea să fac ceva. Pot să fac ce vreau.
Pot alege.
— Vivian? insistă el. Te vei întoarce la muncă?
Eu îl privesc, clipind, apoi îi răspund.
•
Matt și cu mine am sărbătorit zece ani de căsnicie pe plajă, așa cum
speraserăm. Ședeam pe o dună pe plajă și îi priveam pe copii cum se joacă.
Am închinat cu pahare de plastic umplute cu vin spumant ieftin în timp ce
soarele cobora la orizont, scăldând lumea noastră în nuanțe de roșu și roz.
— Suntem aici, în sfârșit, a zis el.
— Cu toții, împreună.
În timp ce ascultam zgomotul valurilor care se spărgeau la mal și chiotele
copiilor, mi-am amintit de ultima oară când vorbiserăm despre planurile
pentru aniversarea noastră, despre o vacanță pe o plajă exotică. A fost în
dimineața în care am descoperit poza lui Matt, înainte să se dezlănțuie iadul.
Mă vedeam din nou la biroul meu, între pereții înalți și cenușii, cu același
sentiment omniprezent de poticnire, de ezitare, de zbucium pentru că
trebuia să aleg între două lucruri care erau atât de importante pentru mine,
fiecare din ele cerându-mi mai mult timp decât puteam să le ofer eu. Am
simțit un nod în gât doar gândindu-mă la asta.
Mi-am înfipt degetele de la picioare mai adânc în nisip și am privit spre
orizont, unde soarele cobora și mai mult. Am rostit singurul lucru pe care îl
aveam în minte în acel moment.
— Nu vreau să mă întorc la muncă.
Era o afirmație neașteptată, de fapt, pentru că nu vorbisem despre muncă
de când plecasem din State.
— Adică… dacă ar fi să aleg.
Era reconfortant să pot spune ce-mi doream, să pot alege, să dețin
controlul.
— Bine, a spus Matt.
Doar atât: „Bine”.
— Vreau să vindem casă, am zis eu, insistând.
— Bine.
M-am întors cu fața la el.
— Serios? Știu că îți place casa…
El a râs și a clătinat din cap.

VP - 202
 — Nu îmi place casa. La început, am urât-o. Nu mi-a plăcut că te-am
convins s-o cumpărăm doar ca să rămâi legată de slujba ta.
Cuvintele lui au fost ca o lovitură, una pe care ar fi trebuit s-o anticipez.
Mi-am înfipt degetele de la picioare și mai adânc în nisip și mi-am întors
privirea spre ocean.
— Iubesc amintirile noastre de acolo, a adăugat el. Dar casa în sine? Nu.
Am încercat să procesez gândul, conștientizarea că – încă o dată – atâtea
lucruri pe care eu le credeam a fi adevărate nu erau de fapt.
— Te iubesc, Viv. Și vreau să fii fericită. Cu adevărat fericită, așa cum erai
atunci când ne-am cunoscut.
— Sunt fericită, am spus eu, însă cuvintele nu păreau sincere.
Oare eram? Eram fericită pentru că eram cu Matt, cu copiii.
Însă existau atât de multe aspecte din viața mea care nu mă făceau
fericită.
— Nu atât de fericită cum meriți să fii, a zis el, încet. Nu am fost soțul care
mi-am dorit să fiu.
Ar fi trebuit să spun ceva, ar fi trebuit să îl contrazic. Însă n-am făcut-o.
Nu reușeam să rostesc cuvintele. Cred că voiam să văd ce urma să zică.
— Când ai revenit la muncă după ce s-a născut Luke… În ziua aceea te-ai
întors acasă și-ai spus că nu puteai s-o faci. Nu îl puteai părăsi. Nu mi-am
dorit nimic altceva decât să-ți spun: „N-o face”. Să-ți spun că vom vinde casă,
că îmi voi găsi o a doua slujbă, orice. Simțeam că mor când îți spuneam să
reziști, să-ți faci treaba. Știam cât erai de nefericită din cauza asta. Știam și
simțeam că mor.
Am început să lăcrimez, gândindu-mă la ziua aceea, una dintre cele mai
triste zile din viața mea. M-am uitat la copii cu privirea încețoșată. Aceștia se
jucau de-a prinselea, Luke fugea cu viteză, iar Ella se ținea după el. Chase se
străduia din răsputeri să îi urmărească, cu pași mici. Iar Caleb, scumpul de
Caleb, stătea pe loc, apoi făcea câțiva pași șovăitori și râdea.
— Te-am dezamăgit de atât de multe ori. Când te-am convins să te ocupi
de Rusia. Când am aflat că vom avea gemeni. Nu mă gândeam la nimic
altceva decât să păstrez familia noastră unită și îmi era teamă că îmi vor
ordona să plec. Am pus toate acestea înaintea ta. Regret acest lucru din toată
inima.
Eu priveam cum soarele dispărea dincolo de orizont, mingea de foc
făcându-se nevăzută. Pe cer, nuanțele aprinse de roșu și portocaliu lăsaseră
locul unor dâre roz și albastru-închis.
— Nu mi-a plăcut cine am fost în trecut. Însă vreau să repar lucrurile.
Vreau s-o luăm de la început, vreau să fiu soțul care știu că pot fi. Cel pe care
îl meriți.
VP - 203
 Copiii continuau să alerge, fără să le pese de asfințit, de conversația
noastră, de alegerile pe care trebuia să le facem. Țipetele lor răzbăteau până
la noi, amestecate cu zgomotul valurilor care se spărgeau la mal.
— Ce îți dorești, Viv? m-a întrebat Matt.
M-am uitat la el, la trăsăturile lui estompate de întuneric.
— Un nou început.
El a încuviințat, așteptând să continui.
— Vreau să-mi petrec timpul cu copiii.
— Și eu vreau să ai parte de asta. Ne vom descurca.
— Și nu mai vreau minciuni.
El a scuturat din cap.
— Nici eu.
Eu îmi trec degetul prin nisip, desenând o linie șerpuitoare.
— Ar mai trebui să știu ceva? Îmi mai ascunzi ceva?
El a scuturat din nou din cap, mai ferm de data asta.
— Am dat toate cărțile pe față. Știi totul.
Am tăcut amândoi câteva clipe, apoi el a vrut să spună ceva, după care s-a
răzgândit. Simțeam că ezită.
— Ce este?
— Doar că…
— Ce?
— Păi, slujba. Ai muncit din greu să ajungi unde ești, iar munca ta este
atât de importantă… El a clătinat scurt din cap. Nu este momentul potrivit să
vorbim despre asta. Nu vreau decât să faci alegerea corectă, cea care te va
face fericită.
Apoi s-a mișcat, astfel încât să fie cu fața la mine. Mi-a luat mâinile, s-a
ridicat în picioare și m-a tras și pe mine sus odată cu el. Cuvintele lui îmi
stăruiau în minte, iar dublul lor înțeles, pe care îl simțisem în toți acești ani,
se furișa din nou în conștiința mea. El m-a tras mai aproape cu blândețe și și-
a așezat mâinile pe talia mea. Mi-am dat seama că avea dreptate măcar într-
o privință; nu era momentul potrivit să vorbim despre asta. Voi avea un an
la dispoziție să mă gândesc la asta. L-am cuprins cu brațele.
— Îți amintești primul nostru dans? m-a întrebat el, încet.
— Îmi amintesc, am răspuns.
Și, în clipa aceea, am făcut o călătorie imaginară în trecut. Noi doi, pe
ringul de dans, legănându-ne pe acordurile muzicii, mâinile lui pe talia mea.
Ne simțeam confortabil și eram fericiți și atât de îndrăgostiți. Eram
înconjurați de mese pline de oameni, iar fețele familiare se perindau rând pe
rând.

VP - 204
 — Uită-te în jur, îi spusesem eu. M-am desprins doar puțin de el ca să îi
pot vedea fața. Nu-i așa că e minunat? Toate persoanele dragi nouă sunt aici.
Familia mea, familia ta. Prietenii noștri. Când vom mai trăi vreodată asta?
El nu s-a uitat în jur, ci m-a privit pătrunzător.
— Uită-te în jur, am insistat eu.
El nu s-a uitat.
— Noi doi, a spus el. Doar asta văd. Doar asta contează. Noi doi.
M-am holbat la el, derutată de privirea lui pătrunzătoare, de neliniștea
din vocea lui. El m-a tras mai aproape, iar eu mi-am odihnit capul pe pieptul
lui, nerăbdătoare să scap de privirea aceea.
— Jurământul pe care ți l-am făcut a fost din toată inima, mi-a spus el. Să
nu uiți asta, indiferent ce se va întâmpla în viitor. Dacă lucrurile o vor lua…
razna… amintește-ți doar. Totul este pentru noi. Tot ce voi face restul vieții
mele va fi pentru noi.
— Nu voi uita, am murmurat eu, convinsă că nu o voi face și, în același
timp, întrebându-mă dacă aceste cuvinte vor avea vreodată vreo logică.
Și, în timp ce ne legănam pe plajă, în ritmul valurilor, eu mi-am așezat din
nou capul pe pieptul lui, așa cum făcusem în urmă cu atâția ani. Îi simțeam
căldura, îi auzeam bătăile inimii.
— Nu am uitat, am zis eu în șoaptă.
— Tot ce am făcut, am făcut pentru noi, a zis el. Pentru familia noastră.
Mi-am întors capul într-o parte ca să îi pot vedea pe copii, care deveniseră
doar niște umbre pe fundalul cerului care se întuneca.
— La fel și eu. L-am tras mai aproape. La fel și eu.
•
— Mă voi întoarce, spun eu.
Cuvintele mi se par potrivite. Decizia mi se pare potrivită.
Adevărul este că mi-a lipsit. Mi-au lipsit emoția de a deschide noi
rapoarte de spionaj, nerăbdarea, sentimentul că aș putea descoperi ceva
important, că aș putea adăuga, în orice clipă, încă o piesă la puzzle, care să
fie de folos țării mele.
Am muncit, într-adevăr, din greu să ajung unde sunt acum. Plus că este
parte din identitatea mea, parte din mine.
— Mi-ai dat emoții o clipă, zice Omar. Observ ușurarea de pe fața lui. Să
știi că vei avea și mai mult acces. Vom putea realiza multe împreună. Vom
avea rețeaua noastră secretă, unde vom divulga informațiile între agențiile
noastre, toate datele care sunt confidențiale fără niciun motiv. Am putea
aduce, într-adevăr, o schimbare.

VP - 205
 Nu asta îmi doresc? Mi-am dorit acest lucru dintotdeauna, încă de când
am început să lucrez pentru Agenție. Însă nu simt entuziasmul pe care am
crezut că îl voi simți. Încântarea. Nu simt mai nimic.
— Oi fi eu director adjunct, însă în adâncul sufletului voi fi mereu
interesat de informatorii ruși.
Eu încuviințez. Simt cum mă cuprinde un sentiment de neliniște. Oare am
luat decizia corectă? Nu este prea târziu să mă răzgândesc.
— Și-apoi, îmi ești datoare.
După felul în care rostește aceste cuvinte și după privirea serioasă din
ochii lui, mă îndoiesc că glumește. Adevărul este însă că îi sunt datoare. M-a
protejat de atâtea ori, a încălcat reguli pentru mine, mi-a divulgat informații
pe care n-ar fi trebuit să mi le divulge. Dacă nu era el, aș fi ajuns la
închisoare. Atât Matt, cât și eu am fi ajuns după gratii.
Stăm în tăcere câteva clipe stânjenitoare, apoi el își înclină capul într-o
parte și mă privește îndelung.
— Ești sigură că asta vrei, Vivian?
Gândul mă poartă la copii, chiar dacă nu vreau. Însă copilașii mei nu mai
sunt atât de mici. Am stat un an acasă cu ei, așa cum mi-am dorit mereu.
Încerc să nu mă mai gândesc la ei.
Acum un an, aș fi refuzat. Însă, cu cât a trecut mai mult timp, cu atât mai
convinsă am devenit. Am toate motivele. Este alegerea corectă.
— Sunt sigură.
După ce închid ușa în urma lui Omar, rămân o clipă în tăcere. Simt cum
mă cuprinde tristețea, simt un vag sentiment de regret. Nu pare să aibă
logică, doar am avut timp suficient la dispoziție ca să reflectez.
Îl aud pe Matt intrând în cameră, însă nu mă întorc. El se apropie de mine
și mă cuprinde cu brațele pe la spate.
— Deci? zice el. Ai luat o decizie?
Încuviințez. Încă mai am o urmă de îndoială că, poate, am luat hotărârea
greșită, însă, ultima oară când am vorbit despre asta, el m-a avertizat că s-ar
putea să mă simt astfel.
— Mă voi întoarce la muncă.
El își coboară capul în spațiul dintre gâtul și umărul meu, acel loc care mă
face mereu să simt un fior, și simt că zâmbește.
— Cred că ai luat decizia corectă.

VP - 206
 EPILOG

Omar străbate pe jos coasta înaltă. Oceanul se întinde în stânga lui, iar
elicopterul îl așteaptă în față, pe un petic de pământ sterp, presărat cu
smocuri de iarbă. Își scoate din buzunar telefonul mobil. Apasă pe un buton
și și-l duce la ureche.
— Zdravstvuj, salută el.
Apoi ascultă.
— Da, zice el în timp ce merge. Un alt moment de tăcere, apoi începe să
vorbească în engleză: Se întoarce la muncă. Voi lua măsurile necesare.
Ascultă răspunsul. Câteva luni, poate. Merită așteptarea.
El aruncă o privire scurtă în urma lui, cât să se asigure că nu îl vede
nimeni.
— Să văd ce pot face, zice el, apoi, o clipă mai târziu: Un joc cu bătaie
lungă, într-adevăr. În colțul gurii îi înflorește un zâmbet. Dosvedanya.
Își ia telefonul de la ureche și apasă pe un buton. Se află aproape de
elicopter acum, iar pilotul a pornit elicele. Acestea încep să se învârtă, încet
la început, apoi din ce în ce mai rapid, până când se aude un huruit asurzitor.
Fără să se oprească din mers, el azvârle telefonul înspre oceanul infinit, iar
acesta cade cu repeziciune pe stâncile de jos. Omar aleargă până la elicopter
și, luându-și avânt, urcă în el. Elicopterul decolează, ridicându-se în aer.
El privește în jos când elicopterul o ia înspre ocean. Vede plaja înaltă și pe
Vivian, împreună cu cei patru copii. Ea îl ține pe unul din gemeni în brațe și
își lipește capul de al lui, arătând cu degetul spre elicopter. Ceilalți trei stau
pe lângă ea. Copiii s-au oprit o clipă din joacă să se uite la cer.
Omar le vede casă, care seamănă acum cu o cutiuță cu acoperiș înclinat.
Matt se află pe terasa din spate și privește cum se apropie elicopterul, cu
antebrațele proptite pe balustradă și cu cămașa fluturându-i în bătaia
vântului.
Stând în continuare pe terasă, Matt nu își ia ochii de la elicopter când
acesta se apropie, iar zgomotul elicelor devine din ce în ce mai puternic.
Privește cum acesta trece prin fața casei cu un huruit asurzitor, iar în clipa în
care elicopterul ajunge chiar în fața lui, el este aproape sigur că îl vede pe
Omar, că se privesc în ochi, doar pentru o secundă.
Matt urmărește cu privirea elicopterul care își continuă zborul de-a
lungul coastei, huruitul elicelor estompându-se treptat până când nu se mai
aude decât zgomotul valurilor care se sparg la mal. Pe buze îi apare un

VP - 207
zâmbet, nu cel șarmant și sincer pe care îl vede familia lui, ci unul total
diferit. Dacă cineva i-ar vedea expresia de pe față, l-ar considera un străin.
În timp ce privește cum elicopterul dispare la orizont, lui Matt îi scapă un
singur cuvânt, unul șoptit, aproape ca un secret.
— Dosvedanya.

VP - 208
virtual-project.eu

VP - 209