P. 1
Hector Malot - Singur Pe Lume

Hector Malot - Singur Pe Lume

4.0

|Views: 44,960|Likes:
Published by rodica144
o carte superba!
o carte superba!

More info:

Published by: rodica144 on Jan 19, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/05/2015

pdf

text

original

g

Coperta de IONIŢA ADRIANA
ISBN 973-95379-2-8

Hector Malot

SINGUR PE LUME

Ediţia a Ii-a In româneşte de Anda Boldur
EDITURA ROMCART Bucureşti, 1992

Partea întîi

ÎN SAT

Sînt un copil găsit.
Cu toate acestea, pînă la opt ani am crezut că am şi eu o mamă, ca toţi ceilalţi copii, deoarece,
de cîte ori plîn-geam, o femeie mă strîngea la piept şi mă legăna cu atîta drag, încît lacrimile
îmi secau pe loc. Niciodată nu adormeam seara, fără ca să u vină la pătucul meu, să mă sărute,
iar iarna, cînd crivăţul troienea geamurile albite de ger, îmi lua picioarele şi mi le încălzea în
mîini, îngînînd un cîntec pe care, în parte, mi-l aduc şi azi aminte.
Cînd păşteam vaca pe marginea drumurilor năpădite de iarbă sau prin ponoarele pline de
bălării şi mă apuca pe neaşteptate vreo furtună, ea îmi ieşea în fugă înainte şi mă ferea de
ploaie, acoperindu-mi umerii şi capul cu poala fustei ei largi, de lînă. Iar cînd mă luam la
harţă cu vreun tovarăş de joacă, ea mă punea să-i povestesc pricina şi, mai totdeauna, îmi
dădea dreptate sau îmi alina necazul cu vorbe duioase.
Pentru toate acestea şi pentru multe altele, pentru felul cum îmi vorbea şi cum se uita la mine,
pentru dezmierdările ei şi pentru blîndeţea cu care mă dojenea, credeam că este mama mea.
Şi iată că într-o bună zi am aflat că nu-mi era decît doică.
Satul meu, sau mai bine-zis satul în care am fost crescut, căci un sat natal sau un loc de
baştină eu n-am avut, tot aşa cum n-am avut nici tată şi nici mamă, pe scurt, satul unde mi-am
petrecut copilăria se numeşte Chavanon

şi este unul dintre cele mai sărăcăcioase din centrul Franţei. Această sărăcie se datoreşte nu nepăsării
sau trîndă-viei locuitorilor lui, ci faptului că se află aşezat într-un ţinut foarte puţin roditor. Pentru ca
pămîntul său sterp să dea roade, ar trebui să fie îngrijit anume, să fie îngrăşat, şi asta, din păcate, nu se
întîmplă pe-acolo. De aceea ogoare nu întîlneşti (sau cel puţin nu întîlneai pe vremea aceea) decît ici şi
colo, pe cînd ponoarele se întind cît vezi cu ochii, pline de buruieni şi de scaieţi. Acolo unde sfîr-şesc
ponoarele, încep landele 1

, şi pe aceste lande înalte cresc pilcuri rare de copăcei piperniciţi, cu crengile
răsucite şi chinuite de vînturi nemiloase. Ca să dai de copaci adevăraţi, trebuie să laşi înălţimile şi să
cobori în vîlcele, de-a lungul rîurilor, în luncile înguste, unde se înalţă castani voinici şi stejari falnici.
într-o asemenea vîlcea de pe malurile unui pîrîu care îşi poartă apele repezi spre unul din afluenţii
Loirei, se află casa în care mi-am petrecut primii ani de viaţă. Pînă în cea de-a opta primăvară a mea
nu văzusem încă picior de bărbat să ne treacă pragul ; cu toate acestea, mama nu era văduvă, dar
bărbatul ei, cioplitor în piatră ca mulţi alţi muncitori din ţinutul acela, lucra la Paris şi nu dăduse pe
acasă încă înainte ca eu să fi apucat a înţelege cele ce se întîmplau în jurul meu. Doar din cînd în cînd
ne trimitea veşti prin vreun tovarăş de breaslă care se întorcea în sat.
— Află, tuşă Barberin, că bărbatul ţi-e sănătos ; îţi trimite vorbă că treaba merge şi mi-a dat să-ţi aduc
banii ăştia : ia numără-i !
Asta era tot. Şi tuşa Barberin se mulţumea să ştie că bărbatul îi e sănătos, că treaba merge şi că îşi
cîştigă şi el pîinea cum poate.
Dacă Barberin rămăsese atîta amar de vreme la Paris, asta nu însemna că trăia rău cu femeia lui. Cîtuşi
de puţin. Plecase şi rămăsese acolo numai şi numai din pricina meseriei. Iar la bătrîneţe, cînd aveau să-
l lase puterile, urma să se întoarcă acasă, la nevastă, şi cu banii agonisiţi să-şi ducă împreună zilele,

feriţi de foame şi sărăcie.
Şi iată că într-o zi de noiembrie, pe înserate, un necunoscut se opri în faţa casei noastre. Tocmai
ieşisem în prag să fac nişte surcele. Fără să deschidă poarta, ci pri-

1

întinderi mari de pămînt nisipos în sudul Franţei.
vindu-mă pe deasupra ulucii cu gîtul întins, omul mă întrebă dacă nu locuia acolo tuşa Barberin. L-am
poftit să intre. El împinse poarta, care scîrţîi, şi se apropie cu paşi rari de casă.
în viaţa mea nu mai văzusem un om în halul acela : stropi mari de noroi, unii mai proaspeţi, alţii
aproape uscaţi, îl acopereau din cap pînă în picioare — se vedea cît de colo că bătuse drumuri rele,
desfundate. •
Auzind zvon de glasuri, tuşa Barberin dădu fuga, dar în aceeaşi clipă străinul păşi pragul, astfel că se
pomeniră faţă în faţă.
— Aduc ştiri de la Paris, spuse el.
Erau vorbe obişnuite şi care nu o dată ne răsunaseră în urechi, dar tonul cu care fură rostite nu semăna
deloc cu cel ce însoţea altădată cuvintele ştiute : „Bărbatul ţi-e sănătos şi treaba merge bine".
— Doamne Dumnezeule, strigă tuşa Barberin, îm-preunîndu-şi mîinile, i s-a întknplat ceva lui
Jerome !
— Stai, nu-ţi pierde firea ; bărbatul dumitale a avut într-adevăr un accident, dar a scăpat cu zile.
Numai că s-ar putea să rămînă beteag. Deocamdată e în spital. Am fost vecini de pat şi, cînd a aflat că
mă întorc acasă, m-a rugat să mă abat din drum şi să-ţi spun ce-a păţit. Din păcate, nu pot să mai
întîrzii fiindcă acuşi se face noapte şi mai am încă trei leghe pînă acasă la mine.
Tuşa Barberin, care voia să-l mai descoasă, îl rugă să rămînâ la noi, la cină. Şi apoi, nici nu era bine să
umble noaptea : cică s-ar fi arătat lupii prin preajma pădurilor ; mai cuminte era să plece a doua zi.
Omul primi. Se aşeză la colţul vetrei şi, în timp ce mînca, povesti cum se întâmplase nenorocirea :
Barberin fusese pe jumătate strivit de o schelă ce se prăbuşise, dar cum n-avea, chipurile, ce să caute
acolo în clipa aceea, antreprenorul nu voia să-i dea nici o despăgubire.
— Ce să-i faci ! N-are noroc, bietul Barberin, spuse ©mul, n-are noroc, şi pace ! Un altul, mai
pişicher, făcea ce făcea şi se alegea barem cu o pensie, dar mă prind că bărbatul dumitale n-o să vadă
nici o lăscaie.
Şi se apucă să-şi usuce pantalonii care începeau să i se scorţoşeze sub stratul gros de noroi. După felul
în care spunea' din cînd în cînd : „Ce să-i faci !« ghiceai de îndată că, în ceea ce-l priveşte, s-ar fi lăsat
bucuros schilodit în nădejdea unei pensioare.

9

— Pînă una-alta, încheie el, eu l-am sfătuit să-l dea pe antreprenor în judecată.
— Păi un proces costă mult !
— Da, dar şi cînd îl cîştigi !...
Tare ar mai fi vrut tuşa Barberin să se ducă pînă la Paris, numai că o călătorie atît de lungă şi de
costisitoare era un lucru peste măsură de greu.
A doua zi dimineaţa am coborît în sat, ca- să ne sfătuim cu părintele. Acesta îi explică tuşei că n-are
rost să pornească la drum înainte de a şti dacă poate fi soţului ei de vreun folos. Drept care îi scrise
preotului de la spitalul unde era internat Barberin şi, după cîteva zile, primi răspunsul. I se spunea că
nu e nevoie să vină tuşa acolo, ci numai să trimită ceva bani cu care să-i poată intenta proces
antreprenorului.
Trecură zile, trecură săptămîni... şi doar din cînd în cînd soseau scrisori care îi cereau tuşei tot alţi şi
alţi bani ; ultima, mai stăruitoare decît celelalte, îi spunea că, dacă nu mai sînt bani, să vîndă vaca.
Numai cine a trăit la ţară cu ţăranii ştie cîtă jale şi cît amar încap în aceste trei cuvinte : „Să vindem
vaca". Pentru un naturalist, vaca este un animal rumegător ; pentru excursioni^tui care o vede
plimbîndu-şi prin iarbă botul umed de rouă este o vietate ce face parte din peisaj ; pentru copilul de la
oraş, ea este izvorul cafelei cu lapte şi a1

brînzei cu smîntînă ; dar pentru ţăran înseamnă cu mult mai
mult. Oricît ar fi de sărac şi oricît i-ar fi de numeroasă familia, el ştie că nu va răbda de foame atîta
vreme cît are în grajd o vacă. Cu un pripon sau numai cu o frînghie legată de coarne, unul dintre copii
o duce pe potecile unde iarba e a tuturor, iar seara, toată lumea are unt şi lapte de dres mîncarea : tatăl,
mama, copiii — mari şi mici — trăiesc cu toţii din ce le dă vaca.
La noi în casă, tot aşa : pînă atunci, mai-mai că nu ştiusem ce e aceea carne. Dar vaca nu era numai
doica noastră, era şi prietena noastră, tovarăşa noastră... Căci să nu care cumva să vă închipuiţi că vaca
este un animal nerod ; dimpotrivă, este o fiinţă inteligentă şi plină de însuşiri sufleteşti, cu atît mai

multe şi mai mari cu GÎt au fost mai dezvoltate prin educaţie. Noi ne înţelegeam de minune cu vaca
noastră : o mîngîiam, îi vorbeam, iar ea, la rîndu-i, cu ochii ei mari şi blajini, ştia să ne arate tot oe
voia şi tot ce simţea.

10

Ce mai tura-vura : o iubeam şi ne iubea.
Şi, cu toate acestea, a trebuit să ne despărţim, pentru că, numai „vînzînd vaca", puteam să-i facem pe
plac lui Barberin.
Aşa că, într-o zi, ne-am pomenit cu un negustor care, după ce a sucit-o pe Roşcata noastră în fel şi chip
şi a pipăit-o, clătinînd nemulţumit din cap şi spunind de o sută de ori şi ntai bine că nu-i e pe plac, că
este o vacă de oameni săraci, că nu-i bună nici de lapte, nici de unt şi că n-o să-i găsească niciodată
muşteriu, a sfîrşit prin a spune că o ia numai şi numai fiindcă e el om bun îa suflet şi vrea s-o ajute pe
tuşa Barberin, care e femeie de treabă. Dar sărmana Roşcata, ca şi cum ar fi înţeles ce i se pregăteşte,
se împotrivi să iasă din staul şi începu să mugească.
— Ia treci la spatele ei şi arde-i cîteva, îmi zise negustorul, întinzîndu-mi biciul pe care îl purta
petrecut în jurul gîtului.
— Asta ba ! se supără tuşa Barberin şi, luînd vaca de pripon, îi vorbi cu blîndeţe : Hai, drăguţo, haide,
haide !
Şi Roşcata se lăsă dusă. Ajungînd în şosea, negustorul o legă la spatele căruţei cu care venise, şi biata
noastră văcuţă fu nevoită să meargă în trapul calului. Ne-am întors înapoi în casă, dar multă vreme
încă i-am mai auzit mugetul.
Se isprăvise cu laptele, se isprăvise cu untul. Dimineaţa, o bucată de pîine ; seara, cartofi cu sare.
Lăsata secului căzu în anul acela la puţină vreme după ce o vîndusem pe Roşcata. Anţărţ, tuşa
Barberin mă îndopase cu clătite cu mere, iar eu, spre marea ei bucurie, înfulecasem atîtea, încît mai-
mai să-mi crape burta. Dar pe atunci o aveam pe Roşcata, care ne dădea lapte pentru aluat şi unt pentru
prăjit.
„Acum însă, fără Roşcata, deci fără lapte şi fără unt, adio lăsata secului !" îmi spuneam eu, plin de
jale.
Dar tuşa Barberin îmi pregătise o surpriză : deşi nu-i plăcea să se împrumute, ceruse o ceaşcă cu lapte
unei vecine, o bucată de unt alteia şi, pe la amiază, intrînd în casă, o găsii cernind făină într-o strachină
mare.
— Cum ? Făină ? ! m-am mirat eu, apropiindu-mă.
— Da, Remi, îmi spuse ea, zîmbind, e chiar făină, făină bună de grîu ; ia vezi ce frumos miroase !

11 î

Să fi îndrăznit, aş fi întrebat-o la ce-o să servească făina aceea ; dar, tocmai fiindcă muream să aflu,
tăceam chitic. Şi-apoi, nici nu voiam să-i arăt că ştiu că e lăsata secului, ca să nu-i pară prea rău.
— Ce se face din făină ? mă iscodi ea, cu ochii ţintă la mine.
— Pîine.
— Şi mai ce ?
— Terci.
—■ Şi mai ce ?
— ...Nu ştiu.
— Ba ştii, dar eşti un băieţel cuminte şi te sfieşti să spui. Ştii foarte bine că astăzi e lăsata secului,
ziua clătitelor cu mere. Dar, pentru că nu avem nici unt, nici lapte, nu te Iasă inima să vorbeşti de ele.
Nu-i aşa c-am ghicit ?... Noroc c-am mirosit eu din vreme toate astea şi am putut face în aşa fel, ca
măcar de lăsata secului să nu mâncăm răbdări prăjite. Ia uită-te în lădiţă !
Cît ai clipi, am ridicat capacul şi am zărit laptele, antul, ouăle şi trei mere.
— Dă-mi ouăle, îmi zise ea, şi, cît le sparg eu, tu curăţă merele.
în timp ce curăţăm şi tăiam merele felii, ea sparse ouăle, le amestecă cu făină şi începu să le bată
turnând deasupra, din cînd în cînd, cîte o linguriţă de lapte.
Cînd aluatul se subţie bine de tot, tuşa Barberin puse strachina pe cenuşa caldă şi nu ne mai rămase
decît să aşteptăm venirea serii — căci nu se cădea să mîncăm clătitele decît la cină.
Ca să fiu sincer, trebuie să mărturisesc că ziua mi s-a părut tare lungă şi că nu o dată m-am dus să ridic
ştergarul cu care era acoperită strachina.
— O să se răcească aluatul, şi pe urmă nu mai rreşte. îmi spunea tuşa Barberin.
Dar aluatul creştea văzînd cu ochii ; din loc în loc urcau la suprafaţa lui nişte băşicuţe bulbucate, care

se umflau ce se umflau, iar în cele din urmă plesneau. Şi, din toată coca aceea care dospea mocnit, se
răspîndea un miros îmbietor de ouă şi lapte.
— Fă surcele, îmi spuse tuşa. Ne trebuie un foc bun, iute, fără fum.
în sfîrşit, veni şi vremea să aprindem opaiţul.
— Pune lemne pe foc ! îmi zise iarăşi tuşa.
12
N-a fost nevoie să-mi spună de două ori vorba asta pe care o aşteptam cu atîta nerăbdare. Curînd, o
pălălaie mare se aprinse în vatră, şi lumina ei jucăuşă umplu toată încăperea. Atunci tuşa desprinse din
cui tigaia şi o puse deasupra flăcării.
— Dă-mi untul.
Şi, luînd cu vîrful cuţitului o nucşoară de unt, o puse în tigaie, unde se topi pe loc, sfîrîind. Doamne, că
tare frumos mai mirosea ! Era o mireasmă cu atît mai plăcută, cu cît nu-mi mai gîdilase nările cam de
multişor. Ca să nu mai pomenesc de cîntecul zglobiu al untului care sfîrîia şi pocnea pe foc.
Totuşi, cît eram de vrăjit de muzica aceea, mi s-a părut că aud nişte paşi prin curte. Cine putea să ne
tulbure la ora asta ? Pesemne vreo vecină, să ne ceară foc. Dar n-am stăruit asupra acestui gînd, căci
tuşa tocmai vîrîse polonicul în strachină şi turnase în tigaie o pînză de cocă albă, aşa că nu era
momentul să fiu cu mintea în altă parte.
Un toiag se împiedică în prag şi, în aceeaşi clipă, uşa se deschise.
— Cine-i acolo ? întrebă tuşa fără a întoarce capul. Era un bărbat străin şi, la lumina flăcărilor, am
văzut cî purta un fel de salopetă albă şi că ţinea în mînă un toiag gros.
— Petreceţi, hai ? Daţi-i înainte ! mormăi el, ursuz.
— Doamne sfinte ! strigă tuşa, punînd repede tigaia jos. Tu eşti, Jerome ? Şi, apucîndu-mă de mînă,
mă împinse înspre omul care se oprise în prag. E tatăl tău.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->