Frumos și puternic

Clubul Miles High #1

T L Lebădă

Index

1. Emily 2.
Emily 3.
Emily 4.
Emily 5.
Emily 6.
Anonim
7. Anonim
8. Jameson
9. Anonim
10. Jameson
11. Anonim
12. Emily
13.
Emily
14.
Anonim
15. Anonim
16. Jameson
17. Emily
18.
Anonim
 19. Anonim
20. Jameson
21. Jameson
22. Emily
23.
Emily
24.
Emily
25.
Anonim
26. Anonim
27. Jameson
Epilog

Mulţumesc
Edițiile Reginei
www.queenedizioni.com

Titlul original: Escala

Drepturi de autor © 2019 T L Swan
Imaginea de copertă: shutterstock.com
Traducere: Valentina Chioma
Copiere: Sofia Mazzanti
Copertă de: Marina Alesse
Aspect de: Elira Pulaj

ISBN: 9788892890879

Toate drepturile rezervate

© Ediții Regină 2021

Această ediție este posibilă în baza unui acord de licență inițiat de Amazon Publishing,

www.apub.com, în colaborare cu Thesis Contents srl. Prima ediție narativă Queen Editions

octombrie 2021

Toate personajele și evenimentele descrise în această carte sunt plăsmuiri ale imaginației autorului și
orice asemănare cu oameni reali, vii sau nu, este pur întâmplătoare.
Aș dori să dedic această carte alfabetului, pentru că acele douăzeci și șase
de litere mi-au schimbat viața. În acele douăzeci și șase de scrisori m-am
regăsit și acum îmi trăiesc visul. Data viitoare când spui alfabetul,
amintește-ți puterea lui. O fac în fiecare zi.
 Capitolul 1

Anonim

'T ?» .
Mă întorc spre bărbatul din spatele meu cu o privire surprinsă. "Mă
scuzați?" a întrebat ea, uluită. "Vrei să mă depășești?"
Vreau ca idioții ăia de la ghișeu să se pună în mișcare. O să-mi pierd
avionul." El face grimase și pot mirosi alcoolul care vine de la el. "Ei mă
opresc." Aștept cu nerăbdare din nou.
Grozav, un bețiv la coada de check-in. Exact ceea ce aveam nevoie.
Aeroportul Heathrow este în plină desfășurare. Din cauza vremii
nefavorabile, multe zboruri au fost întârziate și îmi doresc sincer să fie la fel
și pentru mine. Așa că am putut să mă întorc, să merg la hotel și să dorm o
săptămână.
Nu am chef de prostiile astea.
Îl aud pe om întorcându-se să se plângă oamenilor din spatele lui și îmi
dau ochii peste cap. De ce sunt unii oameni atât de nepoliticoși?
Îl ascult gemând, oftând și gemând încă zece minute și, în cele din
urmă, nu mai pot suporta. Mă întorc spre el. "Lucrează cât de repede pot.
Nu este nevoie să fii nepoliticos", a izbucnit el.
"Ce?" strigă el, revărsându-și furia asupra mea.
"Manierele sunt libere", mormăi el cu răsuflarea tăiată.
"Cum îndrăznești?" exclamă el. "Ce ești tu, profesor? Sau doar o cățea
mare?"
M-am uitat la el.
Oh, dacă îmi permiteți.
Tocmai am petrecut ultimele patruzeci și opt de ore în iad. Am călătorit
jumătate din lume pentru a merge la o nuntă, doar pentru a-l vedea pe fostul
meu iubit agățându-se de noua lui flacără. Astăzi îmi vine să rup pe cineva
în bucăți.
Va fi mai bine ca nimeni să nu mă provoace.
Îi întorc din nou spatele, în timp ce furia mea începe să fiarbă.
Omul îmi lovește valiza la picioare, iar eu sar înapoi.
"Oprește-te", a ordonat el.
Tipul își apropie fața de a mea, iar eu gâfâi la duhoarea respirației lui.
"Voi face ce dracu vreau."
Observ că securitatea trece prin sala de așteptare, urmărindu-l.
Personalul a văzut ce se întâmplă și a cerut întăriri. Mă prefac că zâmbesc.
"Vă rog, domnule, nu-mi loviți valiza", spun încet.
"Voi lovi cu piciorul orice vreau." Îmi ia bagajele și le aruncă în
mijlocul aeroportului.
"Ce dracu!" a strigat el.
"Hei", strigă un bărbat din spatele nostru. "Nu-ți atinge lucrurile.
Siguranță!"
Domnul Beție enervantă îl lovește pe salvatorul meu și izbucnește o
luptă. Ofițerii de securitate se grăbesc din toate părțile, iar eu sunt împins
înapoi în timp ce tipul lovește cu pumnii și strigă obscenități. Oh, Doamne,
pur și simplu nu aveam nevoie de ea astăzi.
În cele din urmă, reușesc să-l calmeze și să-l ia în cătușe. Un agent de
pază prietenos îmi ia valiza. "Îmi pare rău pentru toate astea", se scuză el.
"Vino cu mine", face el semn, mișcând cablul liniei.
"Mulțumesc." Zâmbesc stingher la restul liniei. Nu-mi place să trec pe
lângă alții, dar în acest moment, nu-mi mai pasă de nimic. "Grozav." Îl
urmez jenat, iar gardianul mă însoțește la ghișeul condus de un tânăr, care
se uită în sus și îmi zâmbește larg. "Buna ziua."
"Buna ziua."
"Ești bine?", întreabă el.
"Da, bine. Vă mulțumesc că ați întrebat."
"Aveți grijă de ea", spune paznicul agentului de bilete și, cu un ochi la
amândoi, dispare în mulțime.
"Dovada identității, vă rog", mă întreabă tânărul.
Scotocesc prin geantă și scot pașaportul să i-l înmânez; zâmbește când
vede poza. Oh, Doamne, este cel mai rău filmat vreodată din lume. "M-ați
văzut la FBI: Most Wanted sau la alte seriale despre oameni căutați?"
 "Poate. Este cu adevărat ea?" Izbucnește în râs.
Zâmbesc jenat. "Sper că nu, altfel aș avea probleme."
Îmi pune datele pe computer. "Bine, deci zboară astăzi la New York cu
un—" Se oprește din scris și citește.
"Da. Preferabil nu lângă acel om."
"Asta nu pleacă nicăieri astăzi", răspunde el, atingând din nou tastele
într-un ritm ridicol. "Cu excepția unei celule."
"De ce să te îmbeți înainte să vii aici?" a întrebat el. "Nici măcar nu a
intrat într-unul dintre barurile aeroportului".
"Ar fi surprinsă de ceea ce se întâmplă în fiecare zi", oftează agentul de
bilete.
Zâmbesc, acest om este amabil.
Îmi tipărește biletul. "Am mutat-o la clasa întâi."
"Ce?"
"La clasa întâi, să-mi cer scuze pentru modul în care acel om și-a
gestionat greșit valiza."
Ochii mi se măresc. "Oh, dar nu trebuie... într-adevăr", se bâlbâi el.
Îmi înmânează cartonașul cu un zâmbet larg. "Bucurați-vă de zbor."
"Mulțumesc foarte mult."
Îmi face cu ochiul, iar eu vreau să merg să-l îmbrățișez. Bineînțeles că
nu o voi face. Mă voi preface că mi se întâmplă lucruri grozave ca asta în
fiecare zi.
"Mulțumesc din nou", îi spun cu nerăbdare.
"Aveți acces la salonul VIP care este la primul nivel. Masa de prânz și
băuturile sunt gratuite. Vă doresc un zbor sigur." Cu o ultimă privire
Vesel, se întoarce la concentrarea asupra rândului. "Apoi, vă rog." Trec
prin cecul de bagaje cu un zâmbet prostesc pe față.
Clasa întâi... exact ceea ce aveam nevoie.

Trei ore mai târziu, mă urc în avion ca un star rock. În cele din urmă, nu m-
am dus la salonul VIP pentru că, ei bine... Sunt nasol. Am părul negru legat
într-o coadă de cal înaltă și port o pereche de colanți negri, un pulover roz și
pantofi de tenis, dar cel puțin mi-am fixat puțin machiajul, ceea ce este
ceva. Dacă aș fi știut că voi fi promovată la clasa întâi, aș fi încercat cel
puțin să intru în rolul femeii bogate și bogate care poartă ceva elegant și, în
schimb, arătam ca o persoană fără adăpost. Dar, în orice caz... Cui ar trebui
să-i pese? Oricum nu voi întâlni pe nimeni cunoscut.
Predau biletul însoțitorului de bord. "Pe coridorul din stânga, apoi din
dreapta lui."
"Mulțumesc." Îmi verific cardurile și trec prin avion până îmi găsesc
numărul.
1B.
La naiba, nici o fereastră. Ajung la fotoliu și bărbatul care stă lângă
hublou se întoarce spre mine. Ochii mari albaștri se întâlnesc cu ai mei, iar
străinul zâmbește. "Buna ziua." "Bună dimineața", îi spun.
Oh, nu... Stau lângă darul lui Dumnezeu pentru femei... doar chiar mai
sexy.
Și sunt nașpa. La dracu.
Deschid coșul de gunoi de deasupra capului și el se ridică. "Ei bine,
lasă-mă pe mine." Îmi ia valiza din mâini și o pune deoparte cu grijă. Este
înalt și musculos, poartă o pereche de blugi și un tricou alb și miroase a cel
mai bun aftershave din lume.
"Mulțumesc", murmură el, trecându-și o mână prin părul strâns pentru a
încerca să desfacă nodurile. Mă lovesc mental pentru că nu port ceva mai
frumos.
"Vrei un loc la fereastră?", întreabă el.
Mă holbez la el și creierul meu se blochează.
Bărbatul arată spre fotoliul de lângă hublou.
"Nu te superi?" întreb, încruntându-mă.
"Deloc." Îmi zâmbește. "Călătoresc cu avionul tot timpul. O poți avea."
Mă forțez să răspund văzând expresia pe care mi-o adresează.
"Mulțumesc." Acea privire însemna clar: "Săracă persoană fără adăpost, știu
că ai fost mutat la clasa întâi și îmi pare rău pentru tine." Mă așez pe scaun
și mă uit nervos afară, cu mâinile strânse în poală în fața mea.
"Te duci acasă?", întreabă el.
Mă întorc spre el.
Oh, te implor, nu vorbi cu mine. Prezența ta este suficientă pentru a mă
face nervos.
"Nu, am fost la o nuntă și, înainte de a merge acasă, trebuie să merg la
New York pentru un interviu de angajare. Voi fi în oraș doar pentru o zi,
apoi voi merge la Los Angeles. Locuiesc acolo."
 "Ah." Continuă să-mi zâmbești. "Văd."
Mă holbez la el pentru o clipă, acum depinde de mine să-i pun o
întrebare. "Ea este... Te duci acasă?", îl întreb.
"Da."
Dau din cap, neștiind ce să mai spun, așa că aleg opțiunea mai
plictisitoare și mă întorc să mă uit pe fereastră.
Stewardesa rătăcește pe hol cu o sticlă de șampanie și pahare. Ochelari
de sticlă. De când companiile aeriene dau sticlă adevărată?
Oh, corect. Clasa întâi. Clar.
"Doriți să începeți niște șampanie, domnule?", o întreabă femeia pe
colega mea de scaun. Observ că pe eticheta ei scrie "Jessica".
"Ar fi grozav." Zâmbește și se întoarce spre mine. "Hai să facem două,
te rog."
Mă încrunt în timp ce însoțitorul de zbor toarnă două pahare de
șampanie pentru a-i înmâna unul lui și unul mie. "Mulțumesc", spun pe un
ton cordial. Aștept ca Jessica să plece. "Comandați întotdeauna băuturi
pentru alte persoane?" întreb.
Omul pare surprins de întrebarea mea. "Te-a deranjat?"
"Deloc." Puf. La naiba cu acest domn Elegantone care crede că poate
comanda și pentru mine. "Dar îmi place să-mi comand propriile băuturi."
Zâmbește. "Ei bine, atunci le puteți comanda pe următoarele." Ridică
paharul cu un zâmbet și ia o înghițitură. Pare amuzat de iritarea mea.
Mă holbez impasibil la el. El riscă să fie a doua victimă a furiei mele.
Astăzi chiar nu vreau să fiu condus de un bătrân bogat obișnuit. Îmi sorb
șampania uitându-mă pe fereastră. Ei bine, de fapt nu este foarte vechi.
Trebuie să aibă între treizeci și cinci și patruzeci de ani. Adică, el e mai în
vârstă decât mine, eu am douăzeci și cinci de ani, dar nu contează.
"Eu sunt Jim", se prezintă el, întinzând mâna pentru a o lua pe a mea.
O, Doamne, acum trebuie să fiu educat. I-o strâng. "Bună ziua, Jim.
Sunt
Emily."
Răutatea îi face ochii să strălucească. "Bună, Emily."
Ochii lui sunt mari, albaștri strălucitori și visători; exact genul de ochi în
care m-aș putea pierde. Dar de ce se uită așa la mine?
 Avionul începe să avanseze încet pe pistă și îmi mut privirea între căști
și cotieră. Unde se lipesc? Sunt high-tech, genul pe care îl folosesc
YouTuberii aroganți. Nu au nici măcar un cablu. Mă uit în jur.
Ei bine, asta e o prostie. Cum le conectez?
"Sunt Bluetooth", intervine Jim.
"Oh", mormăi ea, simțindu-se prost. Sigur că sunt. "Asta e corect." "Nu
ai zburat niciodată la clasa întâi?", întreabă el.
"Nu, m-au mutat aici. O nucă mi-a tras valiza în mijlocul aeroportului
pentru că băuse prea mult și cred că tipului de la ghișeu i s-a făcut milă de
mine." Îi zâmbesc strâmb.
Își strânge buzele ca și cum s-ar amuza și își soarbe șampania, ochii îi
zăbovesc pe fața mea ca și cum ar avea ceva în minte.
"Ce s-a întâmplat?" întreb.
"Poate că tipul de la tejghea a crezut că ești frumoasă și te-a mutat la
clasa întâi pentru a te impresiona."
"Nu mă gândisem la asta." Beau șampanie încercând să ascund o
expresie îngâmfată. Ce lucru ciudat de spus. "Asta ai face?" a întrebat el.
"Dacă ați fi la ghișeu, v-ați oferi să mutați femeile la clasa întâi pentru a le
câștiga?" "Absolut." Râde.
"Să impresionezi o femeie de care ești atras este crucial", continuă el.
Mă holbez la el, încercând să-mi forțez mintea să țină pasul cu
conversația. De ce mi s-a părut această afirmație atât de provocatoare? "Și
spune-mi... Cum ai impresiona pe cineva de care ești atras?", a întrebat ea,
fascinată.
Îmi ține privirea. "Ți-aș oferi un loc la fereastră."
Aerul dintre noi este încărcat cu electricitate și îmi mușc buza pentru a
ascunde o expresie prostească.
"Încerci să mă impresionezi?"
Îmi oferă un zâmbet leneș și sexy. "Ce mai fac?" Îmi curbez buzele,
neștiind cum să răspund.
"Spun doar că ești atractivă, nimic mai mult și nimic mai puțin. Nu
vedeți ceva în ea care nu este acolo. A fost doar o declarație, nu o
propunere". "Oh." Mă holbez la el, fără cuvinte. Cum ar trebui să-i răspund?
O afirmație, nu o propunere... Huh? "Nu vedea ceva în ea care nu este
acolo." Tipul ăsta e ciudat... Este foarte frumos.
 Avionul începe să decoleze repede, iar eu apuc cotierele, închizând
ochii.
"Nu-ți plac decolările?", întreabă el.
"Cum arată pentru tine?" Gâfâi, ținându-mă disperat.
"Îi iubesc", răspunde Jim cu nonșalanță. "Îmi place sentimentul de
putere pe care îl simt când avionul decolează. Atracția gravitației."
Ok... De ce tot ceea ce iese din gura lui sună ca ceva sexual?
Doamne, trebuie să mă fut ... curând.
Expir și mă uit pe fereastră în timp ce urcăm din ce în ce mai sus. Astăzi
nu am puterea să suport glumele acestui om. Sunt obosită, sunt mahmură,
arăt groaznic și fostul meu este un tâmpit. Vreau să mă culc și să mă trezesc
anul viitor.
Mă hotărăsc să mă uit la un film. Încep să derulez selecția pe ecranul
din fața mea.
Jim se apleacă spre urechea mea și spune, "Geniile se înțeleg între ele.
Mă uit și eu la un film."
Mă prefac că zâmbesc.
Nu mai fi atât de cool și să fii atât de aproape de mine. Pentru a fi bine,
vei fi căsătorită cu un entuziast de yoga vegan care face meditație și lucruri
de genul acesta.
"Grozav", mormăi el impasibil. Ar fi trebuit să zbor la clasa economică,
cel puțin nu ar fi trebuit să respir parfumul acestui bărbat frumos timp de
opt ore lungi și caste.
Defilez ecranul și apoi restrâng opțiunile.
Cum să rămâi în 10 zile.
Mândrie și prejudecăți.
Corpuri criminale.
Jumanji... ei bine, există The Rock ... Ar trebui să fie frumos.
Notting Hill.
Dragoste șantaj.
De 50 de ori primul sărut.
Jurnalul lui Bridget Jones.
Femeie drăguță.
Insomnia iubirii.
Magic Mike XXL.
 Zâmbesc la lista care conține toate filmele mele preferate: acest zbor va
fi un vis. Nu am văzut încă continuarea Magic Mike, așa că aș putea începe
cu asta. Mă uit la ce a ales Jim și văd cum apare titlul: Lincoln.
Yuck... Un film politic. Cine se uită la chestiile astea pentru distracție?
Ar fi trebuit să știu că va fi una plictisitoare.
Partenerul meu întinde mâna pentru a atinge ecranul și abia atunci îi
observ ceasul. Un Rolex mare de argint. Bah, și el e bogat.
Clasic.
"La ce te vei uita?", întreabă el.
Oh, nu... Nu vreau să par prost. "Nu m-am decis încă", spun. Blestem...
Vreau să văd bărbații dezbrăcându-se. "Dar tu?"
"Lincoln. Îmi doream de mult timp să-l văd."
"Sună plictisitor", a spus el.
Zâmbește la răspunsul meu. "Te voi anunța." Își pune căștile și începe
filmul, în timp ce eu derulez din nou lista.
Chiar vreau să mă uit la Magic Mike XXL. La urma urmei, chiar îmi
pasă dacă mă vede? Nu... Dar este jenant. M-ar face să par disperat. Pe cine
glumesc? Sunt disperat. Nu am mai văzut o pasăre de peste un an.
Încep Șantajul iubirii. Voi schimba o fantezie cu alta. Întotdeauna am
visat să-l am pe Ryan Reynolds ca asistent personal.
Filmul începe și mă uit fericit la ecran. Îmi place. Indiferent de câte ori
l-am văzut, întotdeauna mă face să râd. Gammy este preferatul meu.
"Te uiți la un film de dragoste?", întreabă Jim.
"O comedie romantică", îi răspund. Ceruri bune, cât de amestecat este
tipul ăsta.
El rânjește de parcă s-ar simți mai bine decât mine.
"Mai multă șampanie?", ne oferă însoțitoarea de zbor.
Ochii albaștri se uită la mine. "Iată șansa ta de a comanda pentru mine."
Îl privi cu o expresie impasibilă. Bine, acum începe să mă irite. "Hai să
bem două pahare, mulțumesc."
"Ce îți place la comediile romantice?", întreabă el, uitându-se la ecranul
din fața lui.
"Bărbații care nu vorbesc în timpul filmelor", șoptesc la paharul meu de
șampanie.
El zâmbește larg.
 "Ce îți place la ..." Mă întrerup pentru că nici măcar nu știu despre ce
este vorba în Lincoln. "Ce vă place la filmele politice?", zic. "Faptul că sunt
plictisitori ca naiba?"
"Îmi plac poveștile adevărate, indiferent care sunt ele."
"Și eu", a răspuns el. "De aceea iubesc comediile romantice. Dragostea
este reală."
Jim chicotește cu buzele lipite de pahar, de parcă răspunsul meu l-ar
amuza.
Mă uit la el. "Ce înseamnă asta?"
"Comediile romantice sunt cel mai îndepărtat lucru de realitate. Pun
pariu că și tu ești genul care citește povești de dragoste stupide."
Mă holbez la el, glacial. Cred că urăsc. "De fapt, da... și, dacă vreți să
știți, după aceea mă voi uita la Magic Mike XXL, așa că pot vedea niște
bărbați superbi dezbrăcându-se. Îmi sorb șampania iritat. "Și mă voi bucura
tot timpul, indiferent de judecata ta snoabă."
Izbucnește într-un râs puternic și este un sunet profund, puternic, care
îmi stârnește ceva în stomac.
Îmi pun căștile înapoi și mă prefac că mă concentrez pe ecran. Dar nu
pot, pentru că m-am făcut absolut ridicol și simt că roșesc.
Nu mai vorbi.

Două ore mai târziu, mă uit pe fereastră. Filmul meu este terminat, dar încă
simt mirosul bărbatului care stă lângă mine. Plutește în jurul meu,
tachinându-mă cu idei la care nu ar trebui să mă gândesc. Cum miroase atât
de bine?
Neștiind ce să fac fără să arăt ciudat, decid să trag un pui de somn
pentru a petrece următoarele câteva ore dormind, dar mai întâi trebuie să
merg la baie. Mă ridic.
"Vă cer iertare."
Jim își mișcă ușor picioarele, dar nu suficient pentru ca eu să trec, așa că
trebuie să mă aplec peste el pentru a trece de el. Mă împiedic și cad,
punându-i o mână pe coapsă, care este largă și greu de atins.
"Îmi pare atât de rău", mă bâlbâi, jenat. "Este în
regulă." Îmi zâmbește. "Foarte bine." Mă holbez la
el pentru o clipă. Huh?
 "Există o logică în spatele nebuniei mele."
Mă încruntă. Ce înseamnă asta? Trec pe lângă el și merg la baie, apoi
mă plimb puțin pentru a-mi întinde picioarele în timp ce reflectez la
declarația lui. Sunt nedumerit, nu înțeleg.
"Ce ai vrut să spui înainte?" întreb, căzând pe scaunul meu.
"Nimic."
"Mi-ai oferit locul la fereastră pentru că a trebuit să mă urc peste tine
după aceea?"
Jim își înclină capul într-o parte. "Nu, ți-am lăsat un loc la fereastră
pentru că ai vrut. A fi ocolit este doar o valoare adăugată."
Mă holbez la el, nefiind sigur cum să răspund. Îmi imaginez asta?
Bărbații bogați și maturi nu vorbesc de obicei cu mine așa... Deloc.
"Flirtezi cu mine, Jim?"
Îmi zâmbește sexy. "Nu știu. O fac?"
"Te-am întrebat mai întâi, nu-mi răspunde la întrebare cu o altă
întrebare."
El rânjește și își readuce atenția pe ecran. "Cred că depinde de tine să
începi să flirtezi acum... Emily."
Simt că obrajii mei se colorează de jenă, în timp ce încerc să ascund o
expresie prostească de fericire. "Nu flirtez. Ori vreau un bărbat, ori nu", a
declarat el.
"Într-adevăr?" spune Jim, ca și cum ar fi intrigat. "Și la cât timp după ce
l-ai întâlnit iei această decizie?"
"Instantaneu", a mințit el. Nu este adevărat, dar mă voi preface că așa
este. Să mă comport ca și cum aș fi mereu încrezător este superputerea mea.
"Serios?", murmură el, în timp ce asistentul trece pe lângă noi. "Scuzați-
mă, putem să mai bem două pahare de șampanie, vă rog?", întreabă el.
"Desigur, domnule."
Îmi întâlnește din nou privirea. "Deci, spune-mi, care a fost prima ta
impresie despre mine?"
Mă prefac că o caut pe Jessica, însoțitoarea de zbor. "S-ar putea să ai
nevoie de ceva mai tare pentru a-l auzi, Jim. Nu o să-ți placă."
Izbucnește în râs și mă trezesc privindu-l cu un zâmbet larg.
"Ce este atât de amuzant?" am întrebat.
"Tu."
"De ce?" Mă încruntă.
 "Este acest aer de prezumție al tău."
"Oh, de parcă nu l-ai avea și tu... Domnule, voi bea două pahare de
șampanie."
Băuturile noastre sosesc, iar el mi le înmânează pe ale mele zâmbind. Își
ține ochii ațintiți asupra mea, luând o înghițitură. "Ce făceai la Londra?"
"Bah." Am grimasă iritată. "Am fost la nunta unui prieten și, sincer să
fiu, mi-aș fi dorit să nu fi făcut-o."
"De ce nu?"
"Fostul meu a fost acolo și cu noua lui flacără și a fost foarte afectuos cu
ea pentru mine."
"Bineînțeles că a făcut-o", spune Jim, înclinând paharul spre mine.
"Hmm." Îmi sorb băutura, enervat. "Doar puțin."
"Cum era?"
"Păr lung blond platinat, sâni uriași și buze siliconice, lampate, cu gene
false... tot ceea ce nu sunt eu." "Hmm." Mă ascultă cu atenție.
"Ca o vacă Barbie."
Jim chicotește. "Tuturor le place tipul Barbie care este un pic de vacă."
Îi arunc o privire dezgustată. "Până acum ar trebui să-mi spui că niciun
bărbat nu și-ar dori vreodată o femeie ca asta, Jim. Nu știi regulile care intră
într-o conversație politicoasă într-un avion?" "Bineînțeles că nu." Se
încruntă, meditând la cuvintele mele.
"De ce ar trebui?"
Deschid ochii larg pentru a sublinia ideea. "Să fii bun." "Oh, corect." Se
încruntă, de parcă s-ar pregăti să mintă.
"Emily... Nimănui nu-i plac păpușile Barbie care seamănă puțin cu vacile."
Îi zâmbesc, înclinându-mi paharul spre el. "Mulțumesc, Jim."
"Cu toate acestea—" Se oprește o clipă. "Dacă pot da muie bine ..."
Ce naiba?
Iau o înghițitură de șampanie și risc să mă sufoc. Este ultimul lucru pe
care m-am așteptat vreodată să-l aud din gura lui.
"Jim", mormăi eu, trimițându-mi băutura stropind peste tot.
Izbucnește în râs, apucând șervețele să mi le înmâneze. Șterg lichidul
care îmi picură pe bărbie.
Tuse. "Bărbații ca tine nu ar trebui să vorbească despre muie."
"De ce nu?" întreabă el neîncrezător. "Și ce însemni pentru bărbați ca
tine?"
 "Cele serioase și chestii de genul ăsta."
Se uită impasibil la mine. "Îi spui chestii de genul ăsta."
"Știi, matur, bogat și autoritar."
Ochii îi strălucesc de amuzament. "Și ce îți dă impresia că sunt bogat și
autoritar?"
Suspin exagerat. "Arăți bogat."
"Cum ar fi?"
"Ceasul scump. Croiala cămășii." Mă uit în jos la picioarele lui. "Și nu
am văzut niciodată pantofi ca asta. De unde le-ai luat?"
"Într-un magazin, Emily." Se uită la ceas. "Și vă spun că acest lucru mi-
a fost dat de o prietenă."
Îmi dau ochii peste cap. "Pun pariu că este o obsedată de yoga vegană."
Jim rânjește.
"Știu ce fel de femeie ești."
"Într-adevăr?" Se apleacă spre mine. "Vă rog, continuați... Această
analiză a personajului tău este cu adevărat fascinantă."
Îi zâmbesc, în timp ce o voce mică din subconștientul meu strigă: Nu
mai bea, prostule! "Cred că locuiești în New York." "Asta e corect."
"Într-un apartament."
"Afirmativ."
"Probabil lucrezi pentru o companie mare."
Jim pare amuzat, îi place acest joc. "Poate."
"Ar trebui să ai o prietenă sau..." Mă uit în jos. "Nu porți verighetă...
Deci, poate că îți înșeli soția în timp ce ești într-o călătorie de afaceri?"
Chuckles. "Ar trebui să faci o profesie din asta. Sunt uimit de acuratețea
ta."
Îmi place și acest joc. Îi zâmbesc larg. "Ce crezi despre mine?" întreb.
"Care a fost prima ta impresie imediat ce m-am urcat în avion?"
"Deci—" Se încruntă, meditând la întrebare. "Vrei versiunea corectă din
punct de vedere politic?"
"Nu, vreau adevărul."
"Așa este... Ei bine, în acest caz, am observat picioarele tale lungi și
curbura gâtului. Gropița de pe bărbie. Ești cea mai atrăgătoare femeie pe
care am văzut-o de mult timp și când ai zâmbit m-ai făcut să cad la
picioarele tale.
 Îi dau o expresie dulce în timp ce aerul sfârâie între noi, încărcat cu
electricitate.
"Și apoi ai început să vorbești... Și ai distrus totul."
Lucru?
Am izbucnit în râs. "Am dat-o în bară? Cum aveam de gând să o fac?"
"Ești autoritar și ai sarcasm mușcător."
"Și ce s-ar întâmpla?" se bâlbâi el indignat.
"Ei bine, sunt autoritar și sarcastic." El ridică din umeri.
"Și ce?"
"Așa că nu vreau să ies cu mine însumi. Îmi plac fetele drăguțe,
rezervate, care fac ceea ce le spun să facă."
"Aiurea." Și-a dat ochii peste cap. "Cei care fac curat în casă și fac sex
sâmbătă dimineața."
"Exact."
Râd și ridic paharul să toastez cu el. "Nu ești atât de rău pentru că ești
un bătrân plictisitor în pantofi ciudați."
Izbucnește în râs. "Și nu ești atât de rău pentru un tânăr sexy care știe
totul."
"Vrei să urmărești Magic Mike XXL cu mine?" Vă sugerez.
"Cred că da, dar există un lucru pe care trebuie să-l știți ... Sunt o fostă
stripteuză, așa că nu e nimic nou pentru mine."
"Într-adevăr?" Încerc să ascund un zâmbet. "Te descurci bine cu
stâlpul?"
Îmi ține privirea. "Nimeni nu știe să folosească stâlpul la fel de bine ca
mine."
Aerul dintre noi trosnește și trebuie să muncesc din greu pentru a-mi
împiedica gura de beție să lase să scape ceva vulgar.
Jim începe Magic Mike XXL ... Și mă aprind. Acest om este cu adevărat
uimitor.
Clasa întâi este cu siguranță modul corect de a călători.

Șase ore mai târziu

"Bine, următoarea întrebare. Care este cel mai ciudat loc în care ai făcut sex
vreodată?", murmură el.
Zâmbesc. "Nu mă poți întreba."
"Da, pot. Pur și simplu am făcut-o."
"Este nepoliticos."
"Cine spune asta?" Se uită în jur. "Este doar o întrebare și nimeni nu
ascultă."
Jim și cu mine am vorbit, am șoptit și am chicotit tot zborul.
"Hmm." Mă gândesc cu voce tare. "E greu."
"De ce?"
"Sunt într-o perioadă slabă în acest moment. Abia îmi amintesc sexul."
"Cât timp?" Se încruntă.
"Oh." Mă uit la tavan în timp ce mă gândesc. "Nu sunt ca un tip...
optsprezece luni."
Expresia lui este consternată de groază. "Ce?" "Este
jalnic, nu-i așa?" spun cu o grimasă.
"Foarte. Trebuie să te pui în mișcare. Acestea sunt cifre teribile."
"Știu." Chicotesc. Doamne... Cât de tiptili suntem. "De ce îți spun toate
aceste lucruri?" a șoptit el. "Ești doar un tip obișnuit pe care l-am întâlnit în
avion."
"Care, așa cum se întâmplă, este foarte interesat de subiect."
"De ce?"
Se apleacă și, pentru a nu fi auzită de însoțitorul de zbor, murmură: "Nu
înțeleg cum o fată frumoasă ca tine nu se fute de trei ori pe zi".
Mă holbez la el, simțindu-mă furnicături până în vârful degetelor de la
picioare. Oprește-te. Acest om este prea bătrân pentru mine și nu este deloc
genul meu.
Jim se uită în jos la buzele mele și aerul dintre noi este încărcat cu
electricitate.
"Cât timp vei sta în New York?", întreabă el.
Îi privesc limba cum se mișcă încet pe buza inferioară. Aproape că mi-o
pot imagina printre ai mei...
"Doar o după-amiază. Am interviul la ora șase în seara asta și apoi voi
lua ultimul zbor pentru a pleca", a șoptit el. "Poți să-ți schimbi zborul?"
Fiindcă?
"Nu."
 Mă studiază zâmbind și este evident că are ceva în minte.
"Ce s-a întâmplat?" îl întreb amuzat.
"Mi-aș dori să fim într-un avion privat."
"Și de ce?"
Își coboară din nou privirea spre buzele mele. "Pentru că ți-aș rupe
perioada slabă și te-aș primi la Miles High Club."
Am o viziune despre mine însumi pe măsură ce o montez, aici și acum.
"Acesta este Mile High Club, nu Miles", a murmurat el.
"Nu... este Miles." Își încolăcește buzele în timp ce ochii i se întunecă.
"Ai încredere în mine... este Miles."
Ceva se rupe în mine și, dintr-o dată, vreau să mărturisesc ceva
nebunesc și ieșit din comun. Mă aplec înainte și îi șoptesc la ureche: "Știi,
nu m-am mai futut niciodată cu un străin".
Jim inspiră brusc și îmi întâlnește privirea. "Vrei să faci asta?" șoptește
el. Emoția pulsează între noi.
Mă holbez la el. Este atât de neobișnuit pentru mine. Acest om mă
face...
"Nu fi timid", șoptește ea. "Spune-mi, dacă am fi singuri chiar acum..."
Se oprește pentru a-și alege cuvintele. "Ce mi-ai da, Emily?"
Îl privesc în ochi și poate e alcool, lipsă de sex sau certitudinea că nu-l
voi mai vedea niciodată... Sau poate doar că sunt o curvă.
"Eu însumi", șoptește ea. "Ți-aș da eu însumi."
Fără să-și întoarcă vreodată privirea, ca și cum ar fi uitat unde suntem,
întinde mâna pe fața mea. Ochii lui sunt de un albastru foarte intens și un
val de emoție mă străbate la atingerea lui.
Îl vreau pe acest bărbat.
Vreau totul despre el... până la ultima picătură.
"Prosop fierbinte?", se întreabă Jessica, însoțitoarea de zbor.
Ne îndepărtăm brusc unul de celălalt, jenați. Ce vor crede despre noi?
Ne-au văzut flirtând fără rușine pe tot parcursul călătoriei.
"Mulțumesc", mă bâlbâi, acceptând prosopul.
"Există o furtună de zăpadă în New York, așa că va trebui să zburăm în
cercuri pentru o vreme pentru a vedea dacă putem ateriza", spune el.
"Ce se întâmplă dacă nu reușim?" întreabă Jim.
 "Mergem la Boston și facem o escală de urgență pentru noapte. Desigur,
vi se va oferi un hotel. Vom ști în următoarele zece minute. Te voi ține la
curent."
"Mulțumesc."
Femeia pleacă, îndreptându-se spre celălalt capăt al avionului, iar Jim se
apropie de mine să-mi șoptească: "Sper dracului ca New York-ul să
înghețe."
Stomacul meu face un somersault, brusc mă trezesc foarte nervos.
"De ce?"
"Am planuri pregătite pentru noi", murmură el.
Mă holbez la el, cu creierul rupt. L-am provocat ca pe un adevărat
profesionist, dar nu sunt chiar genul acela de fată. Este ușor să fii îndrăzneț
și dezinhibat atunci când nu există nicio șansă să se întâmple ceva. Încep să
transpir. De ce am băut atât de mult? De ce i-am spus despre perioada mea
slabă?
Erau informații confidențiale, prostești.
"Încă o băutură?" îmi oferă Jim.
"Nu pot... Am un interviu în această după-amiază."
"Nu cred că vei merge."
"Nu spune asta", se bâlbâi el. "Vreau acel loc de muncă."
"Bună seara, pasageri, căpitanul vă vorbește." O voce răsună din difuzor
și închid ochii. Rahat. "Din cauza unei furtuni de zăpadă în New York, ne
îndreptăm spre Boston în această seară și rămânem peste noapte acolo. Ne
vom întoarce la New York mâine dimineață devreme. Ne pare rău pentru
orice inconvenient, dar prioritatea noastră este siguranța."
Întâlnesc privirea lui Jim, care îmi dă un zâmbet sexy leneș, ridicând
sprâncenele.
Oh, nu.
 Capitolul 2

Anonim

"N », .
"Jim—" Mă bâlbâi. Oh, la naiba, cum să-i spun? "Nu sunt chiar genul
de fată care..." Mă întrerup.
"Ce faci la prima întâlnire?" încheie el, încheindu-mi propoziția.
"Da." Gâfâi la vulgaritatea cuvintelor sale. "Doar că nu vreau să te
gândești..."
"Știu. Nu aș face-o", răspunde el brusc. "Eu nu."
"Bun." Mă simt ușurat. "Flirtam cu tine când credeam că vom ateriza și
nu ne vom mai vedea niciodată." "Desigur", spune el amuzat.
"Nu că nu cred că ești grozav", adaug. "Pentru că, dacă aș fi genul ăsta
de fată, te-aș plăcea foarte mult. Am face cum—" Mă opresc, încercând să
mă gândesc la o comparație.
"Iepuri?", întreabă el.
"Da."
Jim ridică mâinile. "Înțeleg asta. În schimb, suntem doar oameni uniți
printr-o relație platonică.
Îi zâmbesc larg. "Mă bucur atât de mult că înțelegi."

Șapte ore mai târziu

Mă împinge de perete, încercând să-și ridice puloverul pe șoldurile mele, în

timp ce se năpustește asupra gâtului meu cu gura deschisă. "Ușă", gâfâi el.
"Deschide nenorocita aia de ușă."
 O, Doamne... Nu am simțit niciodată o astfel de înțelegere cu nimeni.
Am râs, am dansat și ne-am sărutat peste tot în Boston și cine știe cât de
confortabil m-a făcut să mă simt. E ca și cum m-aș comporta atât de
obișnuit, ca și cum ar fi normal pentru mine. Cel mai ciudat lucru este că mi
se pare corect. Spontaneitatea acestei situații mă face curajos. Acest om este
spiritual, amuzant și vulgar ca naiba și, în opinia mea, chiar dacă aș putea fi
complet decombobulat de consumul de alcool în acest moment, merită
riscul ... Pentru că știu că nu voi mai avea niciodată șansa de a fi cu cineva
ca el.
E ca și cum aș fi moartă și am ajuns în escala pentru paradisul fetelor
obraznice.
Jim se joacă cu cheia și intrăm stingheri în camera mea, apoi mă
împinge pe pat. Pieptul meu se ridică și cade în timp ce ne holbăm unul la
celălalt; Aerul dintre noi trosnește cu electricitate.
"Nu sunt genul acela de fată", îi reamintesc.
"Știu", oftează el. "Nu aș vrea niciodată să te mituiesc."
"Dar este un timp slab", șoptesc. "A trecut mult timp de când nu am mai
făcut asta... atât de mult..."
Ridică sprâncenele, gâfâind împreună cu mine. "Este adevărat."
Mă holbez la el pentru o clipă în timp ce încerc să risipesc ceața cauzată
de emoție. Sexul meu pulsează și strigă după corpul ei. "Ar fi păcat ..." Mă
întrerup.
"Știu." Își linge buzele în semn de apreciere, mișcându-și ochii spre
mine. "Ce rușine nenorocită."
Își scoate cămașa și mi se taie respirația. Pieptul său este larg și
musculos, cu un ten măsliniu și un praf de puf care provine din buric și
dispare dincolo de tivul pantalonilor. Are părul negru și ochii albaștri
strălucitori, dar puterea pe care o conțin mă face să vreau să mă ia. Există o
intensitate a atingerii lui pe care nu am mai simțit-o până acum.
Totul este dominație masculină și pură. Nu există nicio îndoială despre
cine este responsabil aici.
Ceva despre el mi-a dezvăluit o parte din mine despre care nu știam că
există. Știu că ar putea avea orice femeie vrea pe lume.
Și, chiar acum, mă vrea.
 Avem o înțelegere incontestabilă, brută, sinceră și atotconsumatoare.
Aproape că nu m-a atins și știu deja că seara asta va fi specială. Poate că
soarta mi-a dat un dar, pentru o schimbare.
Încet, cu ochii fixați pe ai mei, își trage fermoarul pantalonilor și își
scoate penisul. Este mare și tare, iar pieptul meu se ridică și cade în timp ce
mă uit la el. Inima îmi bate sălbatic. Se întâmplă acest lucru cu adevărat?
Oh. Al meu. Dumnezeu.
Începe încet să se atingă, iar eu mă holbez la el cu gura deschisă,
extaziată.
Niciun bărbat nu s-a mai masturbat vreodată în fața mea.
Sfinte rahat. E o nebunie.
Pune un picior pe pat și începe să se mângâie pasional. Mușchii din
umerii și brațele mele se flexează în timp ce el se masturbează puternic, iar
sexul meu se tensionează într-o plăcere bruscă când mă imaginez
atingându-l.
E ca porno... doar de zece ori mai bine.
Ce naiba caut aici? Sunt o fată bună, iar fetele bune nu ajung în pat cu
bărbați ca el. Nu avem prieteni comuni, nu locuim în același oraș și poate
nu-l voi mai vedea niciodată. Toate acestea îmi dau o libertate neașteptată.
Pot fi o persoană diferită.
Oricine vrea el să fiu.
Ochii lui sunt fixați asupra mea, maxilarul încleștat. "Vino aici și suge-
mi penisul, Emily", murmură el.
Doamne, da.
Am crezut că nu mă va întreba niciodată. Îngenunchez imediat, dornică
să-i fac plăcere. Nu știu nimic despre el, cu excepția faptului că acum vreau
să fiu cel mai bun dracu ' din viața lui. Îl iau în gură, pretinzând că sunt
campionul mondial la înghițire profundă. Îl încleștez viguros în pumn,
urmărindu-mi buzele cu mâna. A trecut atât de mult timp încât simt cel mai
sensibil punct al meu zvâcnind, orgasmul aproape de simplul gust al
seminței sale.
"La dracu... E frumos", murmură ea în jurul lui. "Gustul tău mă va
face."
Jim își înclină capul pe spate și închide ochii. "Gol. Te vreau dracului
dezbrăcată", mârâie ea urgent. Mă târăște din pat și, într-o clipă, fusta și
chiloții mei ajung pe podea. Îmi scoate cămașa și își aruncă sutienul într-o
parte.
Apoi se oprește... Și, ca și cum ar fi în mișcare lentă, strângându-și
mâinile în jurul șoldurilor mele, își coboară ochii pe corpul meu. Ea se
bucură de spectacol, iar eu mă simt fierbinte, în timp ce privirea ei îmi
mângâie pielea.
Lumea mea încetează să se mai învârtă și mă trezesc stând în fața lui
goală și vulnerabilă, așteptând aprobarea lui. Acest lucru este nou pentru
mine. Nu am fost niciodată cu un bărbat atât de dominant și autoritar. Ochii
ei, vocea ei și fiecare atingere îmi amintesc cu cine sunt și cât de importantă
este plăcerea ei pentru mine. Simt că vreau să-i accept provocarea și sunt
cuprinsă de impulsul primar de a-l satisface.
Când se uită din nou la fața mea, ochii îi ard de dorință. Un curent
subteran de întuneric și dulceață curge între noi. Poate că am uitat cum se
uită un bărbat la o femeie pe care și-o dorește cu toată ființa, pentru că, jur
pe Dumnezeu, nu cred că am văzut vreodată această expresie în toată viața
mea.
"Pe spatele meu", murmură el.
Fața mea se deformează de frică.
Jim mă ia în brațe și mă sărută, ținându-mi fața în mâini.
"Ce se întâmplă?" șoptește el.
"Este... A trecut mult timp", îi spun, fără suflare.
"Voi avea grijă de tine, iubito", șoptește ea, alungându-mi temerile. Îmi
prinde gura și își bagă limba între buzele mele despărțite, lingându-mă
frumos.
Îmi tremură genunchii.
Mă face să mă întind și să-mi întind coapsele larg, sărutându-mă pe tot
corpul cu un zâmbet sobru.
Mă holbez la tavan, încercând să-mi controlez respirația neregulată,
nicio cantitate de alcool nu m-ar fi putut pregăti pentru asta.
Îmi ridică picioarele pentru a-mi pune picioarele pe umerii lui puternici
și mă face să-mi întind genunchii larg.
Sunt complet deschis pentru Jim, care mă atacă fără rezerve, sugând din
greu.
Îmi arcuiesc spatele. "Ah!" a strigat el.
 Dar nu-mi dă milă și înfige trei degete mari în mine, începând să
împingă tare.
Rahat... Nu am putea măcar să începem încet?
Are limba pe mine și degetele pe punctul meu G.
Ce naiba se întâmplă aici?
Corpul meu începe să tremure ca și cum aș fi o păpușă... păpușa ei .
Acest om este un zeu.
Picioarele mele se ridică singure de pe umerii ei și mă zvârcolesc, un
orgasm masiv de tren de marfă suflând prin el.
A durat aproximativ cinci secunde.
Oh, la naiba. Cât de jenant este. Mă întreb ce va crede despre mine...
Chicotește de parcă ar fi mândru de el, iar eu îmi acopăr ochii cu
antebrațul, ascunzându-mi fața de rușine.
Jim își trage brațul și îmi strânge maxilarul cu o mână pentru a mă forța
să mă uit la el. "Nu te ascunde de mine, Emily. Niciodată", ordonă el.
Mă holbez în ochii lui. Toate acestea sunt prea mult pentru mine... Prea
mult.
Acest om este prea intens.
"Răspunde-mi."
"Ce vrei să-ți spun?" a șoptit el.
"Spune da, ca să știu că înțelegi."
Aerul dintre noi este încărcat cu electricitate. "Da", gâfâi el. "Am
înțeles."
"Fată bună", șoptește el, aplecându-se să mă sărute din nou. Limba ei
este pură și mângâietoare perfecțiune și încă o dată picioarele mele se
deschid singure. Jim se ridică și scoate patru prezervative din portofel,
deschide unul și mi-l întinde. "Pune-l pe mine."
Îl ridic și mă cobor pentru a-mi apăsa ușor buzele pe membrul său
înainte de a pune prezervativul. "Ești foarte autoritar", îi spun amuzat.
Îmi zâmbește imens și se lasă să cadă înapoi pe spatele lui, trăgându-mă
spre el și trăgându-mi fața aproape de a lui. "Mai întâi te duci la mine",
murmură ea pe buzele mele, "apoi te voi vedea imediat ce vei fi gata și
fierbinte."
Îi zâmbesc pe gură. "O singură dată, băiat mare, și apoi adorm."
Jim răspunde curbându-și încet buzele într-o expresie sexy.
 Îl încălec și sărutul nostru devine disperat. Membrul lui mare este erect
pe burta mea. Îl ridică pentru a-mi ghida șoldurile pe el.
Oh, arde... Este mare.
"Ouch", mă plâng.
"Este în regulă", șoptește el. "Se balansează dintr-o parte în alta."
Îmi ține sânii în mâini și se uită la mine cu ceea ce pare a fi admirație. Îi
zâmbesc. "Ce s-a întâmplat?"
"De îndată ce te-am văzut astăzi în avion, am vrut să mă călărești."
Chicotesc. "Obții întotdeauna ceea ce vrei?"
"Întotdeauna." Mă apucă de șolduri pentru a mă trage brusc în jos și
amândoi gâfâim de plăcere.
Oh... este...
"Ești al dracului de strâns", șuieră ea printre dinții strânși.
Fără să-și ia vreodată ochii de la ai mei, mă mișcă încet în sus și în jos și
pot simți fiecare venă de pe arborele său mare.
Se uită la mine prin pleoapele lui pe jumătate închise, iar eu mă aplec
înainte să-l sărut. "Știi cât de perfect ești în mine?" Șoptesc, apoi îi ling
buzele despărțite.
Dă-ți ochii peste cap. "Cât de sexy ești." Mă apucă de șolduri și mă
împinge înapoi pe pula lui. Am izbucnit în râs la sentimentul copleșitor de a
fi umplut până la refuz.
"Doamne, umple-mă", gem. "Dă-mi totul", îl implor. Îmi place să-l văd
dezlănțuit. Mă înnebunește. Și apoi, ca și cum am fi într-un univers
alternativ, îmi pun buzele pe gâtul lui și sug tare în timp ce îl călăresc.
El șuieră și pare să-și piardă cu totul autocontrolul. Mă descălecă,
smulgându-se din mine și mă face să mă întind sub el, pe spate. Își ridică
picioarele pe umeri și se scufundă în corpul meu, atât de tare încât mă lasă
fără suflare.
Zâmbi. Așa că îi place când spun lucruri obraznice, nu? Ei bine, se
întâmplă să fie specialitatea mea.
Treci la treabă.
Îi iau fața în mâini. "Doamne, ai un penis frumos", șoptesc. "Este totul
ud pentru mine, iubito?" șoptesc, zvâcnind în jurul lui. "Îl simt trepidant."
Jim îmi zâmbește sexy, continuând să se împingă în mine. "Într-un
minut, îmi voi scoate prezervativul și voi intra în gura murdară a ta."
 "Dă-i drumul." Râd în timp ce el continuă să împingă viguros și, într-un
moment de claritate perfectă, se întoarce și îmi sărută ușor interiorul
gleznei. Ne holbăm unul la celălalt și ceva intim curge între noi.
O legătură pe care această situație nu ar trebui să o permită.
"Nu te uita la mine așa", a murmurat el pentru a rupe seriozitatea
momentului, "sau îți voi da un alt hickey".
Ochii lui Jim se lărgesc. "Mai bine nu am urme pe mine, Emily."
A izbucnit în râs, uitându-se la vânătaia imensă purpurie care se
formează pe gât.
Doamne, ce se întâmplă cu mine?
Citesc prea multe romane de dragoste cu vampiri.
"Ai de gând să ai probleme cu mama ta?"
El râde și se mișcă în mine. Mă lovește exact în locul potrivit, făcându-
mă să gem. Oh... Acest bărbat cunoaște cu adevărat corpul unei femei ...
Fiecare atingere a lui este perfectă și merge acolo unde ar trebui. Jim
știe exact cum să mă sfâșie. Cu o mână îmi ridică șoldurile și se mișcă într-o
mișcare circulară profundă. Corpul meu își asumă o voință proprie pentru că
îmi dau seama că trebuie. Foarte.
"La dracu", îl implor. "Dă-mi cocoșul tău frumos. Puternic. Doamne, îl
vreau mai puternic."
Închide ochii de plăcere și se scufundă în mine cu ritmul unui piston.
Mă agăț de el cât de strâns pot și gâfâi violent. Apoi Jim se oprește și țipă la
gâtul meu. Îi simt tresărirea sexuală când ejaculează.
Ne înghesuim împreună, udați de sudoare, cu inimile bătând sălbatic, iar
Jim îmi zâmbește pe obraz ca și cum și-ar aminti ceva.
"Ce s-a întâmplat?"
"Bine ai venit la Miles High Club, Emily."
Chicotesc și îl sărut. "Călătorești doar la clasa întâi."

Stau goală în pat, iar Jim îmi zâmbește sexy. Este îmbrăcat, valiza lui este
gata și se odihnește pe pământ lângă ușă. "Trebuie să plec."
Am grimasă și îmi întind brațele spre el. "Nu, nu mă părăsi", l-a tachinat
ea plângând.
 Chicotește, aplecându-se să mă îmbrățișeze pentru ultima dată. În
această dimineață nu vom lua același zbor spre New York: avionul lui
pleacă devreme, iar al meu mai târziu. Mă sărută ușor.
"Ce noapte", șoptește el.
Zâmbesc în timp ce Jim își bagă capul în crăpătura gâtului meu,
ciugulindu-mi clavicula. "Nu voi merge o lună, de fapt, un an", mormăie ea
sardonic.
Se întinde și strânge strâns un sfârc între dinți, făcându-mă să sar. Apoi
se îndreaptă să mă privească în ochi.
I-am pus o mână pe față. "Am avut o seară incredibilă."
Îmi zâmbește tandru. "Și eu."
Mă aplec să-i ating suzeta mare de pe gât, iar Jim face la fel. "Cu ce
naiba ai venit?"
"Habar n-am ce a intrat în mine." Un chicotit îmi scapă. "Cocoșul tău a
fost prea plăcut, m-a transformat într-un animal."
Mă ciugulește din nou. "Cum pot să mă urc într-un avion cu un hickey
uriaș pe gât?" mormăie el. "Dacă ați ști câte întâlniri importante am
săptămâna aceasta..."
Râdem amândoi, iar apoi fața lui devine serioasă în timp ce se uită la
mine. Nu glumesc, nu vreau să mă părăsească. Acest bărbat este tot ceea ce
nu căutam, dar cine știe de ce este perfect pentru mine.
Ce se întâmplă dacă nu-l mai vezi niciodată?
Cum pot să uit o noapte ca aceasta, să o șterg din memorie și să mă
prefac că nu s-a întâmplat niciodată? Închid ochii, dezgustat de mine. De
aceea nu fac sex ocazional. Nu sunt croit pentru sex fără obligații... Nu e ca
mine. Nu voi fi niciodată genul acela de persoană.
Urăsc că este.
"De fapt, am o eșarfă în valiză. Vrei?" Îi ofer.
"Da", răspunde el sec.
Mă dau jos din pat pentru a ajunge la bagaj și încep să scotocesc prin el.
Jim profită de ocazie pentru a se poziționa în spatele meu, mă apucă de
șoldurile goale și mă trage de pelvisul lui. Mă îndrept și mă întorc spre el.
"Nu glumesc, aș vrea să mai stai o noapte."
Jim îmi trece un deget pe față și îmi pune o mână pe obraz, întâlnindu-
mi privirea.
 "Nu pot", șoptește el, uitându-se la fața mea. Există ceva în ochii lui pe
care nu vrea să-l spună.
Îl așteaptă cineva acasă? De aceea nu mi-a cerut numărul de telefon?
Neliniștea mă asaltează. Nu sunt chiar făcut pentru aceste aventuri stupide
de o noapte.
Mă întorc cu spatele la el, îmi scot eșarfa și i-o dau. Este făcută din
cașmir crem, iar pe ea sunt inițialele mele: E.F. Grupul de tenis al mamei
mele mi l-a dat când am terminat facultatea. Îmi place... Dar face același
lucru.
Se încruntă, uitându-se în jos la literele brodate, iar eu o ridic din nou
pentru a o înfășura în jurul gâtului și a-i acoperi vânătaia mare purpurie. Mă
uit la el zâmbind. Nici măcar nu știam cum să fac suzete. Trebuia să fiu
foarte concentrat.
"Ce înseamnă F?", întreabă el.
"Este pentru Fuck Bunny." Zâmbesc pentru a-mi ascunde dezamăgirea.
Nu vreau să înțeleagă cât de mult m-a supărat ultimul său comentariu.
Chicotește și mă apucă brusc în brațe, împingându-mă înapoi spre pat.
"Ce descriere potrivită." Ridică un picior pentru a-l înfășura în jurul taliei și
împărtășim un ultim sărut lent.
"Bună ziua, frumosul meu iepuraș", șoptește el.
Ea și-a trecut degetele prin părul lui, uitându-se în jos la fața lui
magnifică. "Bună ziua,
Ochii albaștri."
Își ridică eșarfa și inspiră adânc. "Miroase ca tine."
"Pune-l de fiecare dată când te masturbezi", îi spun încet. "Imaginați-vă
că fac toată munca."
Ochii îi strălucesc de emoție. "Știi, pentru cineva care nu a făcut sex de
optsprezece luni, ești o adevărată fată murdară."
Chicotesc. "Acum mă voi întoarce la perioada mea slabă. Sunt în
siguranță acolo... Și pot merge fără ajutor."
Jim îmi aruncă o privire tristă și am impresia că vrea să-mi spună ceva,
dar că se împiedică să facă acest lucru.
"O să-ți pierzi avionul." Mă prefac că zâmbesc.
Ne sărutăm încă o dată și îl țin aproape. Doamne, este cu adevărat
incredibil.
 Se ridică și, după ce a aruncat o ultimă privire corpului meu gol pe pat,
se întoarce și iese.
Zâmbesc trist când mă uit la ușa pe care tocmai a intrat. "Da, desigur,
poți avea numărul meu", șoptesc în camera tăcută. Dar nu a vrut. Și acum a
plecat.

Un an mai târziu

Suspin și îmi pun o mână pe inimă, oprindu-mă pe trotuar și uitându-mă în

sus la zgârie-norii de sticlă din fața mea. Îmi sună telefonul mobil și numele
mamei luminează ecranul.
"Bună ziua", spun eu vesel. Am o viziune a frumoasei mele mame. Are
un bob blond impecabil și un ten perfect și este întotdeauna îmbrăcată
impecabil. Dacă la vârsta ei sunt pe jumătate la fel de în formă ca ea, voi fi
câștigat în viață. Mi-e deja dor de el.
"Oh, dragă, te-am sunat doar să-ți urez noroc."
"Mulțumesc." Tamburină cu piciorul pe pământ, incapabilă să rămână
nemișcată. "Sunt atât de nervos încât am vomitat în această dimineață."
"Dragă, te vor iubi."
"O, Doamne." Expir puternic. "Sper că da. Mi-au trebuit șase interviuri
nenorocite pentru a obține acest loc de muncă și a trebuit să mă mut în
cealaltă parte a țării." Am grimasă de frică. "Am luat decizia corectă,
mamă?"
"Da, iubire, aceasta este cariera ta de vis și, în plus, a trebuit să scapi de
Robbie. A sta departe de El îți va face bine."
Și-a dat ochii peste cap. "Mamă, nu-l implica pe Robbie."
"Dragă, te întâlnești cu un bărbat care este șomer și locuiește în garajul
părinților săi. Nu înțeleg ce vezi la el."
"Este doar într-un moment de tranziție", i-am răspuns oftând.
"Dar dacă nu are nimic în joc aici, de ce nu a venit la New York cu
tine?"
"Nu-i place acest oraș, este prea agitat pentru el."
 "Oh, Emily, auzi cum o justifici? Dacă te-ar iubi, ți-ar susține visul, din
moment ce nu are nimic al lui."
Am dat drumul unei respirații grele. Toate acestea sunt lucruri la care
mă gândesc și eu, dar nu aș recunoaște niciodată nimănui.
"M-ai sunat să mă stresezi pentru Robbie sau să-mi urezi noroc?", a
izbucnit el.
"Să vă urez noroc. Mult noroc, dragă. Du-te și arată-i din ce ești făcut."
Mă agit nervos pe loc, uitându-mă la clădirea impunătoare din fața mea.
"Mulțumesc."
"Vă voi suna înapoi în seara asta pentru un raport detaliat."
"Bine." Zâmbi. "Voi intra."
"Haide, tigru." Închide apelul.
Mă holbez la clădire și la literele aurii elegante de pe ușa mare de la
intrare: Miles Media.
A oftat și și-a îndreptat umerii. "Desigur. Poți să o faci."
Aceasta este o oportunitate care nu trebuie ratată. Miles Media este cel
mai mare imperiu media din Statele Unite și unul dintre cele mai mari din
lume, cu un personal de peste 2.000 de persoane numai în biroul său din
New York. Pasiunea mea pentru jurnalism a început în clasa a opta, când am
asistat la un accident de mașină în timp ce mă întorceam acasă de la școală.
Ca unul dintre martori, a trebuit să dau o declarație poliției și, de îndată ce
s-a descoperit că mașina a fost furată, am fost intervievat de ziarul local. În
acea zi, m-am simțit ca un star rock, iar acel entuziasm nu a dispărut
niciodată. Am studiat jurnalismul la universitate și am făcut mai multe stagii
cu companii de top din Statele Unite. Dar Miles Media a fost scopul meu.
Poveștile lor sunt mai presus de toate celelalte și nu vreau să mă mulțumesc
cu nicio altă companie. Am aplicat pentru fiecare poziție care s-a deschis în
ultimii trei ani, dar abia recent am fost chemat înapoi. Și chiar și așa, a
trebuit să fac șase interviuri înainte de a primi o ofertă de muncă.
Doamne, te rog să nu strici totul.
Îmi scot ecusonul și mi-l agăț de gât, uitându-mă la telefon. Fără apeluri
pierdute. Robbie nici măcar nu m-a sunat să-mi ureze noroc.
Uf, bărbații.
Mă îndrept spre recepție. Paznicul din spatele tejghelei acceptă
identificarea mea și îmi dă un cod pentru a folosi liftul. Inima mea începe să
bată mai repede când intru în cabină cu toți acei oameni superbi și eleganți
și apăs butonul pentru etajul patruzeci. Îmi observ reflexia în ușile
strălucitoare. Port o fustă midi neagră care ajunge până la jumătatea
gambei, ciorapi negri, semi-transparenți, cu pantofi din piele patentată și
tocuri înalte și o bluză crem de mătase cu mâneci lungi. Am vrut să arăt
profesional și elegant. Nu sunt sigur că am reușit, dar asta sper. Îmi trec o
mână prin părul meu negru și gros într-o coadă de cal, în timp ce liftul urcă
din ce în ce mai sus. Mă uit la ceilalți oameni care erau cu mine. Toți
bărbații poartă costume scumpe, iar femeile sunt ultra-profesioniste și
puternic machiate.
Doamne, ar fi trebuit să-mi pun un ruj mai vibrant. Voi cumpăra unul în
timpul pauzei de prânz. Ușile se deschid la etajul patruzeci, iar eu
mărșăluiesc afară ca și cum nu aș avea frică în lume.
Pretinzând că sunt încrezător este superputerea mea, iar astăzi mă voi
preface până când îmi va veni natural.
Sau cel puțin voi muri încercând.
"Buna ziua." Îi zâmbesc femeii amabile care stă la recepție. "Sunt Emily
Foster. Încep astăzi."
Îmi zâmbește larg. "Bună, Emily, sunt Frances, unul dintre managerii de
etaj." Se apropie de mine să-mi strângă mâna. "Mă bucur să te cunosc."
Ei bine, arată bine.
"Vino, îți arăt biroul." Începe și mă uit la spațiul imens. Birourile sunt
grupate în grupuri de patru sau șase, separate unul de celălalt prin partiții.
"După cum știți, la fiecare etaj al acestei clădiri există o ramură diferită a
companiei", explică el în timp ce merge. "De la etajul XX în jos, ne ocupăm
de știri internaționale și acolo sunt sediile revistelor. De la etajul al
treizecilea până la etajul patruzeci ne ocupăm de știri și actualități, iar
deasupra celui de-al patruzecilea există televiziune și cablu.
Dau din cap nervos.
"Ultimele două etaje ale clădirii sunt doar pentru managerii superiori și
nu le veți putea accesa cu ecusonul. Este obișnuit ca noii angajați să fie luați
într-un tur ghidat al clădirii, așa că Lindsay de la HR vă va lua la ora două
în această după-amiază.
"Bine, grozav." Îi zâmbesc, chiar dacă simt cum toată încrederea îmi
iese din corp pentru a se vărsa pe covor. Doamne, este atât de profesionistă.
"Majoritatea oamenilor încep de la etajul patru și își croiesc drum până
la clădire, așa că felicitări pentru că ați început de la al patruzecilea.
Acest lucru în sine este incredibil." Îmi oferă un zâmbet radiant.
"Mulțumesc", spun nervos.
Mă conduce la un grup de patru birouri lângă o fereastră și scoate un
scaun. "Aceasta este masa ta."
"Oh." Îmi simt fața albindu-se. Cu siguranță am mușcat mai mult decât
am putut mesteca. Cad în locul meu și panica începe să se acumuleze în
mine.
"Bună ziua", mă salută un bărbat, așezat lângă mine. "Eu sunt Aaron."
Se întinde să-mi strângă mâna cu un zâmbet larg. "Trebuie să fii Emily."
"Bună, Aaron", șoptesc, simțindu-mă complet inadecvat.
"Te las pe mâinile bune ale colegului tău", îmi spune Frances veselă.
"Mulțumesc."
"Să aveți o zi minunată." Femeia se întoarce la recepție.
Mă holbez la computerul de pe birou cu inima bătând.
"Ești entuziasmat?" întreabă Aaron.
"O, Doamne, sunt îngrozit", șoptesc, întorcându-mă spre el. "Nu am mai
făcut niciodată treaba asta. Obișnuiam să vânez povești cu grupul meu."
Îmi dă o expresie afabilă. "Nu-ți face griji, toți ne-am simțit așa la
început, dar nu ți-ar fi dat această slujbă dacă nu credeau că o poți face."
Îi zâmbesc neconvins. "Pur și simplu nu vreau să dezamăgesc pe
nimeni."
Aaron întinde mâna și o sprijină pe a mea. "Nu se va întâmpla.
Această echipă este minunată și ne ajutăm mereu reciproc." Mă uit
în jos la mâna lui, care este încă deasupra mea.
"Oh." O trage înapoi, observând disconfortul meu. "Sunt total gay și
aparent prea afectuos. Spune-mi dacă îți invadez spațiul. Nu am nicio sferă
de referință."
Zâmbesc, recunoscător pentru sinceritatea ei. "Bine." Mă uit în jurul
biroului în timp ce ceilalți angajați intră. "De cât timp lucrezi aici?"
"Timp de patru ani. Îmi place." Se preface că se cutremură pentru a
sublinia ideea. "Cea mai bună slujbă pe care am avut-o vreodată. M-am
mutat din San Francisco
Francisco doar pentru a-l accepta."
"Am venit din California", a anunțat ea cu un zâmbet mândru.
"Ești aici singur?", întreabă ea.
"Da." Ridic din umeri. "Am primit o garsonieră mică. Am ajuns vineri."
 "Și ce ai făcut tot weekendul?"
"Am fost nerăbdător pentru ziua de azi."
Aaron izbucnește în râs. "Nu-ți face griji, am fost cu toții acolo."
Mă uit spre cele două scaune goale. "Cu cine mai lucrăm?"
"Molly." El arată spre scaunul din spatele meu. "Nu începe până la nouă
și jumătate. Este o mamă singură și trebuie să-și ducă copiii mai întâi la
școală." Zâmbi. Îmi place.
"Și Ava. A întârziat doar pentru că probabil a ieșit la petrecere aseară."
Un zâmbet îmi scapă.
Noul meu coleg își dă ochii peste cap. "Este o petrecăreață înlocuibilă și
nu este niciodată la biroul ei; Întotdeauna găsește în altă parte unde să
meargă."
"Bună ziua", ne salută o fată în timp ce aleargă pe coridor pentru a
ajunge la scaunul ei. Gâfâind, îmi întinde o mână. "Eu sunt Ava."
Îl strâng și zâmbesc. "Eu sunt Emily."
Ava este mai tânără decât mine și foarte atrăgătoare, cu părul de
culoarea mierii tăiat într-un bob și machiaj destul de greu. Este la modă și
foarte New York.
"Emily, pornește computerul ca să-ți arăt programele noastre", spune
Aaron.
"Bine", spun, concentrându-mă asupra sarcinii mele.
"O, Doamne, Aaron", exclamă Ava. "Aseară am întâlnit un om foarte
mișto."
"Iată-ne din nou", oftează el. "Întâlnești bărbați mișto în fiecare seară."
În timp ce îi ascult, mă trezesc râzând.
"Nu, într-adevăr, de data asta vorbesc serios."
Mă uit la Aaron, care îmi zâmbește, dându-și ochii peste cap ca și cum
acestea ar fi lucruri pe care le-am auzit înainte. Noul venit se apucă de
treabă, iar colegul meu îmi explică planurile noastre unul câte unul în timp
ce iau notițe.
"La ora zece, poveștile încep să vină." Îl ascult cu atenție. "Noi, ca
reporteri, le verificăm și decidem împreună dacă sunt
și dacă îi putem dedica un articol."
Se încruntă. "Dar cum o să-mi dau seama?"
"De cele mai multe ori, alegem lucrurile care ne interesează", spune
Ava. "Evident, știrile de ultimă oră sunt cruciale, dar celelalte informații
sunt cele pentru care plătim". Citește un e-mail. "De exemplu, într-o
săptămână au închis trei cafenele la două străzi una de cealaltă". Dă-ți ochii
peste cap. "Sincer, cui îi pasă? Aceasta nu este o știre." Chicotesc.
"Iată unul." Aaron citește cu voce tare: "Au prins un șofer care făcea
două sute cincizeci de mile pe oră și, când poliția i-a ordonat să se oprească,
a fugit. A fost implicat într-o urmărire și a sfârșit prin a se izbi de niște
mașini parcate în Brooklyn.
Ava dă din cap. "Da, e bine."
"Vom merge cu asta." Aaron atinge ceva de pe tastatură și mută fișierul
într-un folder partajat.
"Deci, cum funcționează?" a întrebat el.
"Adunăm poveștile, apoi le discutăm împreună și facem o listă. Trebuie
efectuate toate cercetările necesare și în fiecare după-amiază la ora patru
articolele sunt gata pentru lucrările de a doua zi. Apoi trimitem totul lui
Hayden, care trimite articolele editorilor. Evident, dacă ar apărea o poveste
mare, ar avea prioritate față de orice altceva și ar ajunge direct la știrile live.
Îl ascult cu fruntea brăzdată. "Deci fiecare dintre noi primește povești și
indicii?"
"Da, prin e-mail, de la alți angajați de la acest etaj." Mă
uit la colegii din jurul nostru.
"Suntem cu ochii pe tendințe și știri reale", adaugă Ava. "Este cea mai
bună slujbă din lume."
Zâmbi. Poate chiar o pot face.
"Deschideți-vă e-mailurile." Aaron se întinde în direcția mea și începe
ceva pentru mine pe computer, iar eu urmăresc cum programul continuă să
sune.
"Sunt toate acestea articole posibile?" Mă încruntă.
"Da." Îmi face cu ochiul amuzat. "Începe să citești, iubito.
Vin în masă."
Mă aprind, cuprins de entuziasm.
"Doar asigură-te că detaliile poveștilor tale sunt corecte. Nu există nimic
care să iasă din direcție mai mult decât numele greșite. Ai avea mari
probleme."
"Desigur."
Tocmai m-am întors de la prânz când îmi sună telefonul. "Bună, Emily, sunt
Lindsay de la Resurse Umane. Voi fi acolo să te iau în cinci minute", îmi
spune o voce blândă de la celălalt capăt al firului.
Suflare. Oh, este adevărat... Am nenorocitul ăla de tur al clădirii.
"Bine, mulțumesc." Pieching. "O, nu, trebuie să merg în turul biroului
meu", le șoptesc colegilor mei.
"Nici o problemă", răspunde Aaron, continuând să-și citească e-
mailurile.
"Am atât de multe povești de verificat ..." Mă bâlbâi. "Nu pot ține pasul
cu el."
"Nu-ți face griji. E în regulă", mă consolează.
"Ce se întâmplă dacă pierd o poveste foarte importantă?"
"Nu se va întâmpla... Siguri. Voi arunca o privire la e-mailurile tale în
timp ce ești plecat."
"Într-adevăr?"
"Da, desigur. Nu ar trebui să poți face totul în prima zi." "Oh, nu,
trebuie să urci la etaj." Ava face grimase.
"Ce e acolo?" întreb.
"Birourile managerilor seniori."
"Și nu sunt amabili?"
"Nu, la naiba, sunt oribile și există șanse mari să fii concediat pe loc."
"Ce?"
"Oh, prostii." Aaron își dă ochii peste cap la tavan. "Doar că eu nu—"
Își încrețește nasul, alegându-și bine cuvintele. "Ei nu tocesc cuvinte. Dacă
este nevoie să spui ceva, ei o comunică clar. Nu lasă pe nimeni să-i
păcălească."
"Cine sunt eu?" a șoptit el.
"Ei bine, domnul Miles nu va fi acolo. Nu există niciodată. Cred că este
în Londra." "Domnul. Miles?" a întrebat el, simțindu-și nervii
tremurând.
"CEO-ul."
"Da, știu cine este. Cred că toată lumea știe asta. Dar nu am văzut
niciodată o poză cu el. Este compania lui și a fraților săi, nu-i așa?"
"Da, familia Miles este cea care deține totul. El și cei trei frați ai săi."
 "Și toți sunt sus?" Șoptesc, scoțând rapid rujul vibrant pe care l-am
cumpărat în pauza de prânz pentru a-l șterge pe buze. Am nevoie de puțin
curaj.
"Important este să nu spui nimic stupid eșaloanelor superioare",
sfătuiește Ava.
Ochii mi se măresc. "De exemplu, ce? Ce consideră ei proști?" Chiar
încep să intru în panică.
"Ține-ți gura, fă turul și nu spune nimic HR-ului."
"De ce nu?"
"Pentru că sunt în contact direct cu managerii seniori. Tot acest tur pe
care urmează să-l faci este doar o modalitate de a-ți măsura personalitatea în
cele două ore necesare pentru a-ți arăta palatul. "O, Doamne." Expir brusc.
"Buna ziua. Emily, nu-i așa? Eu sunt Lindsay."
Mă întorc să văd o blondă frumoasă și mă ridic imediat, întinzându-i o
mână. "Buna ziua."
Zâmbește colegilor mei. "Să începem. Vom începe de la primul etaj și
vom urca până în vârf."
Îi fac cu mâna nervoasă noilor mei prieteni de la serviciu și o urmez
afară din birou și în lift. Să începem.

O oră și jumătate mai târziu

"Și aceasta este sala de gimnastică, pentru uzul exclusiv al personalului

nostru."
Mă uit în jurul zonei mari și luxoase de la etajul șaizeci. "Uau."
"Este deschis de la 6:00 a.m. până la 6:30 p.m. Desigur, este mai
aglomerat înainte de muncă, dar puteți veni aici și în timpul pauzei de
prânz. Mulți mănâncă mai târziu sau mai devreme, așa că atunci când vin
nu este prea plin.
Acest loc este absurd. O cantină la etajul al doilea care ocupă întregul
nivel, un cinematograf, o sală de gimnastică, un oficiu poștal, un etaj întreg
pentru geniile noastre informatice. Totul este proiectat cu multă grijă.
 "Bine, să mergem." Lindsay îmi zâmbește. "Acum să mergem la etajele
de conducere."
Stomacul mi se încleștează de nervozitate în timp ce ne întoarcem la lift.
Partenerul meu intră și se uită la butoane. "Oh, uite, ești norocos." Mă
încruntă, perplex. "Domnul. Miles este aici. " Mă prefac că zâmbesc.
"Te voi duce să-l întâlnești mai întâi." O,
Doamne.
Nu vorbi. Nu spune nimic stupid, îmi reamintesc.
Îmi răsucesc degetele nervos în timp ce urcăm la ultimul etaj. Ușile se
deschid, ies din cabină și mă îngheț.
Ce naiba...
Marmura albă cât vezi cu ochii, ferestre din podea până în tavan și
mobilier luxos din piele albă.
"Bună, Sammia." Lindsey zâmbește în timp ce mă uit în jur cu uimire.
Acest loc este nebun.
O femeie superbă se uită în sus de la computerul ei de la recepție și ne
dă o expresie caldă. "Buna ziua."
"Ea este Emily. Este nou și a început astăzi la etajul patruzeci."
Sammia iese din spatele biroului să vină și să-mi strângă mâna. "Mă
bucur să te cunosc, Emily."
"Poate domnul Miles să aibă vizitatori?" întreabă Lindsey.
"Da." El ne zâmbește. "Îți voi spune imediat."
E pe cale să mă anunțe... Oh, Dumnezeule.
Lindsey ridică din umeri de parcă și ea ar fi nervoasă.
Sammia ridică telefonul. "Domnul. Miles, am un nou membru al
personalului la recepție care ar dori să vă cunoască. " El ascultă pentru o
clipă și apoi zâmbește. "Da, domnule." Puneți telefonul înapoi jos. "Poți
intra."
"În acest fel." Lindsey mă conduce în cealaltă parte a unei săli de
ședințe uriașe, iar călcâiele mele rezonează cu marmura. De ce pantofii tăi
nu fac zgomot?
Bine, mâine o să-mi cumpăr o pereche de pantofi cu talpă de cauciuc.
Ajungem la capătul sălii și ne îndreptăm spre un alt coridor, în timp ce
călcâiele mele continuă să facă mult zgomot. Mă irită chiar și pe mine. Arăt
ca un cal. Aș vrea să-mi scot pantofii și să-i arunc la gunoi.
 Linişte. Încerc să arăt profesionist aici.
Ajungem în fața unei uși negre uriașe. Lindsey bate în timp ce inima îmi
explodează în piept.
Numai... Nu spune nimic stupid.
"Haide", ne face semn o voce profundă.
Partenerul meu deschide ușa pentru a intra în birou.
O pereche de ochi albaștri familiari se ridică să-i întâlnească pe ai mei
din spatele unui birou mare de mahon, iar eu stau nemișcat.
Lucru?
"Emily Foster, aș vrea să ți-l prezint pe domnul Miles", spune Lindsey.
Mă holbez la el, incapabil să vorbesc pentru că nu mai am aer în
plămâni.
Ridică sprâncenele și se așează pe scaun zâmbind.
"Bună, Emily."
Privirea lui este fixată asupra mea, aceiași ochi albaștri mari și superbi
care m-au hipnotizat acum un an.
Este el.
Capitolul 3

Anonim

Sau D .
Se ridică și se plimbă în jurul biroului său, întinzându-și mâna pentru a
o strânge pe a mea. "Jameson Miles."
El este omul de la aeroport care nu mi-a cerut niciodată numărul de
telefon. Mă holbez la el cu creierul complet blocat.
Nu-mi vine să cred. Este CEO-ul?
"Emily, spune-i domnului Miles ceva despre tine", sugerează Lindsey,
ca și cum m-ar încuraja să vorbesc.
"Oh." Mă trezesc și îi strâng mâna. "Sunt Emily Foster."
 Degetele lui sunt calde și puternice și mă gândesc imediat la cum era să
le simt pe pielea mea. Îmi eliberez mâna din strânsoarea lui ca și cum m-ar
fi scuturat.
Mă privește în ochi răutăcios, dar își păstrează o expresie serioasă pe
față. "Bine ați venit la Miles Media", spune el calm.
"Mulțumesc", a strâmbat el. Mă uit la Lindsey.
O, Doamne, știi că sunt un porc mare care vorbește rahat și l-a futut pe
șeful șefului șefului șefului nostru?
"Voi avea grijă de asta de acum înainte, Lindsey. Emily vi se va alătura
într-o clipă", spune el.
Se încruntă și se uită la mine. "Eu—" "Stai afară", adaugă el,
respingând-o.
Rahat.
"Da, domnule", răspunde femeia, grăbindu-se spre ușă și închizând-o în
urma ei.
Îmi îndrept din nou privirea spre el.
Este înalt, brunet și poartă cel mai bine făcut costum albastru din istoria
costumului. Privirea lui este fixată asupra mea. "Bună, Emily."
Îmi răsucesc degetele nervos. "Buna ziua."
Nu ți-a cerut niciodată numărul. La naiba cu ea.
Îmi ridic capul, prefăcându-mă curajos. În orice caz, nu am vrut să mă
sune.
O licărire pe care nu o pot descifra îi trece prin ochi și își sprijină fundul
de birou, încrucișându-și picioarele în fața lui. Îmi cobor ochii în picioarele
lui. Îmi amintesc acei pantofi pretențioși și scumpi ai lui.
"Ai lăsat suzete pe un alt tovarăș de drum sărac și nebănuitor?", întreabă
el.
Oh, ce naiba, nu a uitat. Mă simt înroșit de jenă. Nu-mi vine să cred că
am făcut-o.
Rahat, rahat, rahat.
"Da, chiar aseară, de fapt." Iau o pauză dramatică.
"În zborul meu să vin aici."
Își încleștă maxilarul și ridică sprâncenele, neimpresionat.
"Deci nu ești Jim?" am întrebat.
"Pentru unii oameni, sunt."
 "Vrei să spui că pentru femeile pe care le iei la dracu și pleci."
Domnul Miles își încrucișează brațele în fața lui, părând iritat. "De ce
faci asta?"
"Nu fac nimic", a răspuns ea sec.
Ridică din nou sprâncenele și vreau să i le plesnesc până la bărbie. Mă
uit în jurul biroului său prea luxos. Este ridicol, cu o vedere de 360 de grade
asupra New York-ului. Există o zonă mare de relaxare, cu un bar bine
aprovizionat în fața căruia sunt aliniate scaune din piele, precum și o masă
de conferințe. Pot vedea un hol cu baie privată, iar lângă el alte câteva
camere.
Își trece degetele peste buza inferioară în timp ce mă examinează, iar eu
o simt până la degetele de la picioare.
Doamne, este magnific.
M-am gândit mult la el în ultimul an.
"Ce faci în New York?", întreabă el.
"Lucrez pentru Miles Media." Un gând îmi trece prin minte și mă
încrunt amintindu-mi ceva ce mi-a spus atunci: "Bine ai venit la Miles High
Club..."
Doamne Dumnezeule, credeam că te referi la clubul de sex înalt ... În
schimb, vorbea despre femeile care ajung în pat cu el.
Km... el este Miles... Și există un club?
La naiba, cel mai bun sex din viața mea a fost doar inițierea mea într-un
afemeiat sordid.
În ultimul an, noaptea pe care am petrecut-o împreună a fost un
eveniment special pentru mine, pe care l-am privit înapoi cu drag. A trezit
ceva în mine despre care nici măcar nu știam că există, iar acum descopăr
că eram doar unul dintre mulți. Simt că inima mi se scufundă de dezamăgire
și strâng din dinți pentru a nu exploda și încerc să-l rănesc la rândul meu.
Bastard.
Trebuie să plec de aici înainte de a fi concediat în prima zi.
"A fost bine să te văd din nou." Mă prefac că zâmbesc, cu inima
bătându-mi în piept, apoi mă întorc și ies din birou, închizând ușa în urma
mea.
"Terminat?" Lindsey îmi zâmbește.
"Da."
 Trecem prin recepție și intrăm în lift pentru a începe coborârea la etajul
meu. "Nu te clătina", spune ea încet.
Se încruntă, nedumerită.
"Este un om foarte iritant și nu se pricepe la oameni, dar are o minte
incredibilă".
Ca pasărea lui.
"Oh, bine", spun, uitându-mă în jos la pământ. "Bine de știut."
"Ți-a spus ceva?"
"Nu", a mințit el. "Am schimbat doar o discuție politicoasă."
Îmi zâmbește. "Ar trebui să te consideri foarte norocos. Jameson Miles
nu vorbește politicos cu nimeni."
"Oh." Mă încruntă. Ușile se deschid și mă strecor afară pentru a scăpa
de acea conversație. "Vă mulțumesc foarte mult că mi-ați oferit o plimbare."
"Sunteți bineveniți și, dacă aveți probleme de resurse umane, vă rog să
mă sunați imediat."
"O voi face." Îi strâng mâna. Apartenența la clubul de cuceriri sexuale al
CEO-ului este o chestiune de resurse umane? "Mulțumesc foarte mult." Mă
îndrept spre birou, unde îmi scot discret telefonul din sertar. "Mă voi
întoarce într-o clipă."
Mă duc la baie, deschid brusc ușa unei cabine și o încui. Apoi, în
intimitatea toaletei, caut pe Google: Jameson Miles.
Închid ochii, așteptând să se încarce informațiile. Inima îmi bate furios
în piept.
Vă rog, nu vă căsătoriți... Vă rog să nu fiți căsătoriți.
M-am flagelat pe această posibilitate în ultimul an și chiar m-am gândit
că acesta ar putea fi motivul pentru care nici măcar nu s-a prefăcut că vrea
numărul meu. Am crezut că există ceva între noi, dar a fost și ceva nespus.
Și, cine știe de ce, mai târziu, am avut senzația că era căsătorit... sau angajat
într-o relație.
Și asta m-ar face o curvă mare. Nu am fost niciodată cu o persoană care
este într-o relație stabilă cu altcineva, iar femeile care o fac cu bună știință
îmi fac greață.
Dacă aș fi știut cât de mult mă va bântui ideea, nici măcar nu m-aș fi
apropiat de el în acea noapte.
Jameson Grant Miles este un om de afaceri și investitor american. La
treizeci și șapte de ani, Miles este fiul cel mare al mogulului media George
Miles Jr. și nepotul lui George Miles Sr.
În 2012, el a moștenit controlul imperiului familiei, Miles Media
Holdings Ltd., împreună cu investiții în televiziune, film și alte câteva
companii. El este fostul președinte executiv al Publishing and Consolidated
Media Holdings, care deține în principal interese media pe o varietate de
platforme, și este, de asemenea, fostul președinte executiv al Netflix.
Începând cu luna mai a anului 2018, se crede că valoarea sa netă s-a
ridicat la cinci miliarde și jumătate, plasându-l printre cei mai bogați o
sută de americani din țară, împreună cu cei trei frați ai săi.
Oh, Doamne. Continui să citesc.

Intimitate
Extrem de rezervat, este cunoscut pentru interesul său pentru femeile
frumoase. El a avut o relație cu Claudia Mason din 2011 până în 2015 și de
atunci nu a mai fost cunoscută nicio altă relație personală.

Îmi pun o mână pe piept și oftez ușurat. Slavă Domnului. Fac clic pe link-ul
Claudiei Mason. Cine este? Apar explozii de imagini și simt cum încrederea
mea dispare în evacuare.

Claudia Mason este o femeie de afaceri engleză și fashion icon. Are treizeci
și patru de ani.
Mason este un jurnalist englez. Ea este redactorul-șef al ediției
britanice a Vogue și este, de asemenea, cel mai tânăr redactor-șef din
istoria revistei. Ea a preluat frâiele Vogue în 2014. Mason este una dintre
cele mai proeminente voci ale țării cu privire la tendințele modei. În plus
față de munca sa cu Vogue, Mason a scris coloane pentru Miles Media și a
publicat zece cărți.
Intimitate
Mason este cea mai mare dintre cei cinci frați și este fiica politicianului
francez Marcel Angelo.
Din 2011 până în 2015 s-a întâlnit cu moștenitorul imperiului media
Miles Media, Jameson Miles, cu care s-a logodit, dar relația s-a rupt,
potrivit cuvintelor ei, din cauza volumului de muncă al amândurora și a
angajamentelor din diferite colțuri ale globului. În prezent se întâlnește cu
Edward Schneider, un avocat care locuiește în Londra.

Logodnic... Erau logodiți?

Expir adânc și îmi închid căutarea dezgustat. Imaginați-vă dacă nu s-ar
fi întâlnit cu o femeie ca ea.
Asta e deprimant. Fostul ei este editorul British Vogue, fuck. Nu pot
concura cu ea. Mi-a luat trei ani întregi să obțin o slujbă nenorocită la Miles
Media. Mă spăl pe mâini și îmi aranjez părul, privindu-mi reflexia în
oglindă. Nu prea contează.
Am un iubit, iar Jameson Miles nu înseamnă nimic pentru mine. Mă
întorc la biroul meu cu un foc arzând în mine. Nu-l voi mai vedea niciodată.
Mă arunc pe scaun.
"Cum a fost turneul?" întreabă Aaron.
"Ei bine, bine", răspund senin, deschizând e-mailul.
"Ai ajuns la etajele superioare?"
"Da." Încep să derulez cele cinci sute de e-mailuri care au sosit în cele
două ore pe care le-am lăsat.
Doamne, sunt multe știri pe aici.
"Dar birourile?", răspunde colegul meu. "Sunt fenomenali, nu-i așa?
Toată acea marmură albă."
Îmi strâng buzele, încercând să acționez nonșalant. "Da..."
"Nu am apucat să văd birourile de management când am început", spune
Molly. "Nu a acceptat vizitatori în acea zi." Mă uit la ea.
"Am intrat în biroul lui, dar el nu era acolo", sare Aaron în sus.
"Cine? Vrei să spui Jameson Miles?" Mă prefac că nu sunt interesat de
conversație.
"Da, ai apucat să-l vezi?"
 "Da." Deschid un e-mail. "L-am cunoscut."
De asemenea, l-am futut grozav.
"A fost un porc nepoliticos?" Molly se încruntă. "Tuturor le este foarte
frică de el."
"Nu, părea un tip bun. M-am dus la biroul lui și mi s-a părut normal."
"Ai fost în biroul lui în timp ce el era acolo?" Aaron își încrețește
sprâncenele.
"Da." Continui să tastez pe computer.
Vă rog, nu mai vorbiți despre acel om.
"Ce faci în seara asta?" întreabă Molly.
"Copiii mei sunt cu tatăl lor, iar o pizza
cu o bere mi-ar face bine. La naiba cu
dieta și sala de gimnastică."
"Da, am intrat", răspunde Aaron.
"Chiar vrei să spui asta?" Mă aprind. Nu-mi vine să cred că mă invită cu
ei în prima zi.
"Da, de ce nu? Mai ai ceva de făcut?", întreabă ea.
"Ei bine, din moment ce voi doi sunteți singurii oameni pe care îi
cunosc în New York, ce altceva aș putea să fac?" Ridic vesel din umeri.
"Atunci hai să mâncăm pizza și bere", spune colega ei, tastând încă pe
tastatură.
Încep să derulez din nou întreaga mea listă de e-mailuri, până când văd
unul care îmi atrage atenția, deoarece expeditorul este Jameson Miles.
Lucru?
Mă uit vinovat în jur și fac clic pentru a-l deschide. Ar trebui să fie un
mesaj de bun venit pe care să-l transmită tuturor.

Emily, prezența ta în biroul meu mâine la ora 8:00 este necesară pentru o
întâlnire privată.
Treci de securitate și spune-le că vii să mă întâlnești. Te vor face să urci
până la etajul meu.

Jameson Miles.
 Director General , Miles Media New York

"Ce naiba?" a șoptit el.

"Ce s-a întâmplat?" întreabă Molly.
"Nimic", mă bâlbâi, micșorând ecranul.
Rahat. Ce vrea? Joacă manechin.
Stimate domnule Miles, doriți
să-mi aduc echipa?

Anonim

Îmi bat stiloul pe birou și mă uit nervos în jur, așteptând răspunsul lui.

Emily,
nu.
Nu vreau să vă văd echipa sau să vorbesc cu alții despre viitoarea
întâlnire.
Această întâlnire specială este de natură privată.

Jameson Miles
Director General , Miles Media New York

Ochii mi se măresc. O, Doamne... de natură privată? Ce naiba înseamnă

asta?
Îmi strâng baza nasului. Am nevoie și de pizza și bere. Ajungeți repede,
ora cinci după-amiaza.
Barul este zgomotos și este un stup plin de activitate, iar eu mă străduiesc
să-mi rețin un zâmbet imens uitându-mă la toți acei oameni care tocmai au
ieșit de la muncă. Stau la o masă lungă cu Molly și Aaron într-un bar și mă
simt extrem de New York.
Este luni seara și stau cu ceea ce mi se pare a fi un milion de oameni
mișto.
"Spun doar", spune Molly, mestecându-și pizza, "că dacă nu v-ați văzut
tot weekendul și el nu l-a deranjat, este o problemă".
"Poate că era doar ocupat", o ironizează Aaron.
"Poate că este doar un ratat", pufnește ea.
Ei vorbesc despre noul iubit al lui Aaron și, dintr-un motiv oarecare, mă
simt atât de confortabil cu ei încât decid să-l consolez, făcându-l să-și dea
seama cât de rea este situația mea decât a lui.
"Ei bine, ascultă asta." Termin de mestecat mușcătura. "Vrei să știi cine
este cu adevărat un ratat? Mă întâlnesc cu un tip de care m-am îndrăgostit
de când aveam treisprezece ani. Este un campion al echipei de fotbal care s-
a interesat de mine doar după ce a suferit o accidentare. Am petrecut câteva
luni minunate împreună, iar apoi a avut un fel de criză existențială." Îmi
sorb berea. "Nu știe ce vrea să facă în afara fotbalului. Este șomer și nu are
perspective. Locuiește în garajul părinților săi și a renunțat recent la
mașină." Dau din cap, dezgustat, și îmi scot telefonul din geantă. "Nu a vrut
să vină aici cu mine pentru că nu-i plac orașele aglomerate. Nu m-a sunat în
această dimineață să-mi ureze noroc, iar acum este timpul", mă uit la ceas,
"ora nouă seara și încă nu s-a deranjat să mă sune să afle cum a decurs
prima mea zi".
Ambele fac un zgomot dezgustător. "Ce dracu faci cu el?" spune Aaron
cu o grimasă.
Îmi beau berea, ridicând din umeri și dându-mi ochii peste cap. "Și cine
știe?"
Amândoi chicotesc.
"Ei bine, vreau doar sex bun", oftează Molly. "Ori de câte ori văd pe
cineva care îmi place, sunt cu băieții, așa că nu pot face nimic în legătură cu
asta."
Mă încruntă. "Nu ai prezenta pe cineva copiilor tăi?"
"Dumnezeule, îi fac viața tatălui său un iad acum că are o nouă iubită."
Aaron izbucnește în râs, ca și cum i s-ar fi întâmplat ceva.
 "Ce s-a întâmplat?" a întrebat el.
Molly rânjește. "Copiii mei sunt groaznici, nu poți înțelege."
Chicotesc. "Câți ani au?"
"Mischa are treisprezece ani, iar Brad cincisprezece", răspunde el. "Între
amândoi, au decis să ne chinuie pe mine și pe tatăl lor dacă nu decidem să
ne împăcăm".
"Și cum?" Chicotesc.
"Brad a fost suspendat de la școală de două ori într-un an, iar acum
Mischa depășește și el limita. Cu câteva weekend-uri în urmă, au invitat un
prieten la casa tatălui său, în timp ce el și prietena lui erau la cină. O ascult
cu sprâncenele brăzdate. "S-au îmbătat cu alcool de la barul lui și i-au tăiat
picioarele de pe toți chiloții prietenei sale". Aaron râde și îmi măresc ochii
de groază. "Și", ia Molly o înghițitură din băutura ei, "când tatăl ei i-a
întrebat ce s-a întâmplat, i-au spus că chiloții ei au putrezit pentru că
vaginul ei era contaminat."
Am izbucnit în râs. "Nu..."
Ea clătină din cap, dezgustată. "Mi-aș dori să fie o glumă."
Aaron își aruncă capul înapoi și râde. "Cât de mult îi ador pe copiii
voștri. Este un clasic."
"Nu, este un coșmar", răspunde ea sec.
"De ce ai divorțat?" o întreb.
"Știi, chiar nu am idee." Se gândește la asta pentru o clipă. "Tocmai am
plecat. Amândoi munceam atât de mult încât eram mereu prea obosiți
pentru sex. Aveam doi copii și o ipotecă..." El ridică din umeri. "Nu am mai
stat împreună și nici nu ne-am mai angajat în relația noastră. Nu a existat un
moment precis când am știut că s-a terminat. Tocmai s-a terminat." "Este
trist", a oftat el.
"S-a întâlnit cu altcineva la serviciu și mi-a spus despre asta. În acel
moment, nu se întâmplase încă nimic și mi-a spus pentru că voia să facem
un efort să ne întoarcem unde am fost." "Și nu ai făcut-o?" întreb.
"Nu", răspunde Molly cu tristețe. "Și nici el. Pur și simplu am luat-o pe
drumuri separate. În acel moment, totul era prea dificil." Se gândește la asta
o vreme. "Regret acum. Este un om uimitor. Și, privind retrospectiv, cred că
multe dintre problemele noastre au provenit din faptul că tocmai
îmbătrâneam. Trebuie sa lucrati impreuna la dorinta sexuala, dar nu ne-am
dat seama de asta pana cand nu a fost prea mult
târziu." El oferă un zâmbet tandru. "Suntem prieteni grozavi acum."
Hmm.
Să rămânem tăcuți.
"Ești norocos că copiii tăi taie lenjeria intimă a concurenților lor", spune
Aaron vesel.
Cu toții am izbucnit în râs puternic. "Vagin contaminat. Cum vin cu
anumite lucruri?"

Țin rochia neagră pe corp și mă uit la reflexia mea în oglindă. Mmh. Îl

arunc pe pat împreună cu cuierul. Îmi iau fusta gri și jacheta și le pun pe
mine.
Poate negrul este mai bun?
Rahat. Ce naiba porți când vrei să arăți sexy fără să încerci să arăți
sexy? Este ora unsprezece noaptea și decid ce să port mâine pentru
întâlnirea mea cu domnul Miles. Și oricum, de ce vrea să mă vadă?
Cred că voi merge pentru rochia neagră. L-am așezat pe scaun. Îmi iau
pantofii negri din piele patentată și îi pun pe podea sub rochie. Care cercei?
Reflectez, răsucindu-mi buzele. Perle. Da, perlele nu strigă "fuck me" așa
cum o fac cerceii de aur. Perlele sunt cercei de lucru practic.
Așa este.
Mâine dimineață o să-mi spăl părul și o să-l coafez. Mă uit la reflecția
mea și îmi ridic părul într-o coadă de cal înaltă. Da... O coadă înaltă. Îi plac
așa.
Oprește-te.
Mă așez la picioarele patului și mă uit în jurul micului meu apartament.
Este un apartament studio la etajul treizeci, mic și ciudat. Dar este modern
și este situat într-o clădire frumoasă. Este diferit de ceea ce sunt obișnuit;
Această viață din New York îmi este atât de străină ... Să trăiești singur, să
ieși la băutură chiar și luni seara...
Îmi ridic telefonul și derulez mesajele. Toți cei trei prieteni ai mei cei
mai buni mi-au scris în seara asta pentru a afla cum și-au petrecut prima zi
de muncă. La fel și cu mama mea. Robbie, pe de altă parte, nu a făcut-o.
Sunt asaltat de tristețe. Ce se întâmplă cu noi? Poate ar trebui să-i spun. La
urma urmei, eu sunt cel care a plecat. Formez numărul și îi sună telefonul
mobil. În cele din urmă, el răspunde.
"Hei."
"Buna ziua." Mă aprind. "Ce mai faci?"
"Dormeam", mormăie el. "Ce oră este?"
Entuziasmul mă părăsește în timp ce îmi verific ceasul. "Îmi pare rău."
"Da, face același lucru. Te sun mâine, iubito."
Inima mea se scufundă. "Bine." Mă întrerup. "Îmi pare rău că te-am
trezit."
"Buna ziua." Închide.
Suspin adânc. "Prima mea zi la serviciu a decurs minunat, mulțumesc că
m-ai întrebat", am mormăit sec.
Cu inima îndurerată și stomacul încordat de nervi, mă târăsc în pat și
zâmbesc în întuneric în timp ce îmi amintesc de noaptea petrecută cu Jim.
M-am gândit adesea la asta, singură, în miez de noapte. A fost, fără îndoială,
cea mai incredibilă experiență sexuală din viața mea. Nu că aș recunoaște
vreodată asta nimănui, dar o fac.
Îl voi vedea mâine dimineață. Îmi simt stomacul încleștat de anxietate.
Cine știe ce îmi va spune?

Jameson

Stau la birou răsfoind un dosar, dosarul lui Emily Foster. Îi citesc datele:
notele școlare, referințele și, în cele din urmă, scrisoarea de candidatură.
Acesta a fost locul de muncă pentru care a trebuit să intervieveze acum
douăsprezece luni?
Aud zumzetul interfonului de securitate. Apăs butonul pentru a vorbi cu
paznicul de la parter, apoi fac același lucru cu un buton de pe telecomandă
în timp ce mă uit la oglinda de pe perete. Imediat sticla se transformă într-
un ecran. "Da."
"Emily Foster este aici să vă vadă, domnule."
O văd și zâmbesc. Iată-l. "Trimite-o sus."
 Privesc cum este escortată la lift de paznic, care o introduce în cabină.
Mă duc la recepție și, de îndată ce ușile se deschid, ea apare în fața mea.
"Bună dimineața", o salut zâmbind.
"Bună ziua", șoptește el. Pare nervoasă.
Întind o mână pentru a arăta spre biroul meu. "Vă rog, veniți."
Emily merge în fața mea, iar privirea mea cade pe spatele ei. Poartă o
rochie neagră strâmtă, ciorapi de culoarea pielii și pantofi cu toc înalt. Părul
ei este legat într-o coadă de cal săltăreață ... Gata să fie târât în ... Oprește-
te.
"Ia loc", îi spun, așezându-mă în spatele biroului meu.
Ia loc și își strânge geanta în poală, privindu-mă în ochi.
Mă întorc în fotoliu în timp ce mă uit la ea. Este la fel de frumoasă pe
cât mi-am amintit și o încărcătură sexuală puternică radiază din ea. Păr lung
întunecat, ochi căprui și gură. M-am gândit adesea la ea, mi-a fost imposibil
să o uit. Nimeni nu m-a călărit vreodată așa cum a făcut-o Emily, înainte
sau de atunci. Niciodată.
Suzeta de pe gâtul meu nu a fost singurul semn pe care mi l-a lăsat în
acea noapte.
"Ai vrut să mă vezi?" întreabă el încet.
Sunetul vocii sale are un efect atât de mare asupra mea încât îmi trimite
un fior pe șira spinării. Mă gândesc la lucrurile pe care mi le-a spus în
timpul sexului și cât de emoționant a fost să aud acea voce dulce spunând
cuvinte atât de murdare.
"Da." Mă holbez la el. "Am vrut." Înainte să o cunosc pe Emily, trecuse
foarte mult timp de când nu mă mai culcasem cu o femeie care nu-mi
cunoștea adevărata identitate. În mod ciudat, nu trebuia să fiu cineva în acea
noapte.
A fost suficient pentru mine să fiu Jim.
"De ce?"
Mă sprijin de spătar, enervat de atitudinea lui. Majoritatea femeilor mă
iubesc. Nu chiar.
"Ce faci în New York?" întreb, încercând să fac conversație.
"M-ai întrebat ieri", izbucnește ea. "Se ajunge la subiect."
"Vă întreb din nou astăzi. Destul cu atitudinea asta nenorocită."
Își îngustă ochii, ca și cum ar fi iritată.
Mă aplec înainte. "Ce se întâmplă cu tine?" O batjocoresc.
 "Tu. Tu ești problema mea."
"Eu?" a întrebat el, jignit. "Ce am făcut?"
"Trebuie să vorbești cu mine despre ceva despre muncă sau nu, Jim?"
Mă uit la întrebarea ei. "Ești foarte nepoliticos."
"Și ești foarte bogat."
"Deci?"
Emily ridică din umeri.
"Ce înseamnă asta?" a izbucnit el.
"Nimic." Îndreptați-vă spatele. "Dacă nu trebuie să vorbești cu mine
despre muncă, ar fi bine să pleci."
Mă holbez la ea, încleștându-mi maxilarul. Aerul dintre noi este încărcat
cu electricitate.
"Pot să te văd în seara asta?"
Emily îmi ține privirea. "Nu."
"De ce nu?"
"Pentru că sunt un profesionist și nu voi amesteca munca și plăcerea."
Strâng din dinți ca să nu rânjesc. Interesul meu pentru ea crește în
fiecare secundă. "Ce te face atât de sigur că ar fi o plăcere?"
"Istoria tinde să se repete", șoptește ea, coborându-și ochii negri pe
buzele mele.
Am o viziune cu Emily goală și deasupra mea pe scaun și respir adânc
în timp ce penisul meu începe să bată. "Povestea va fi bună cu mine, pentru
că intenționez să o scriu", îi spun.
"Acum îl citați pe Winston Churchill, domnule Miles?" oftează ea.
Zâmbesc, amuzat de inteligența lui. "Trebuie să te uiți la fapte pentru că
ei se uită la tine.»
"Nu sunt niciodată îngrijorat de acțiune, ci doar de inactivitate",
răspunde el fără ezitare.
"Așa este, atunci, la fel de fan Churchill ca și mine, vă cer să mă scoateți
la cină în seara asta".
Zâmbește și se ridică. "Nu pot."
"De ce nu?"
"Trebuie să-mi spăl părul."
"De ce ai vrea să le speli când le-ai putea murdări?"
Emily ridică din umeri indiferentă. "Doar că nu-mi pasă.
Nu ești genul meu."
 Mă holbez la ea în timp ce cuvintele ei îmi rătăcesc prin minte.
Au.
Îmi strâng buzele, ținându-i privirea. Este pentru prima dată când sunt
respins în termeni clari. "Foarte bine, păcat de tine."
"Poate." Se întoarce să plece. "Dar a fost frumos să te văd din nou. Ar
trebui să fii foarte mândru de realizările tale."
Mă ridic și mă grăbesc să deschid ușa. Se uită la mine, iar eu îmi las
brațul într-o parte pentru a mă abține să nu o ating. "Bună, Emily."
"Buna ziua." Ea expiră, în timp ce aerul se învârte între noi. "Vă
mulțumesc că mi-ați oferit un loc de muncă." Îmi zâmbește.
Dau din cap.
Nu este singurul pe care l-aș avea pentru tine.
Emily se întoarce și iese, îndreptându-se spre lift, iar eu trântesc ușa,
întorcându-mă la biroul meu.
Nu sunt genul lui... pentru că?
Îndrept telecomanda spre ecranul de securitate și o pornesc din nou.
"Arată-mi etajul patruzeci", întreb controlul vocal.
Imaginea clipește și apoi apare avionul în cauză. Mă uit cum Emily iese
din lift. "Urmează-o."
Camera o urmărește în timp ce merge pe hol și, în cele din urmă, se
așează pe scaunul ei de la birou.
"Camera de filmat deasupra acelei zone", a ordonat el.
Ecranul pâlpâie și ea reapare. Biroul este gol, iar Emily își scoate
telefonul, începând să deruleze prin ecran. Ea își încrucișează picioarele, iar
eu mă aplec înainte de îndată ce una dintre coapsele ei apare prin fanta
fustei ei. O admir pe ea și excitarea mea se montează în picioare.
Așa este... Sexy, dracului.
El caută ceva. "Măriți", ordon.
Camera se apropie, iar eu îmi strâmb ochii, încercând să citesc ce caută
pe Google.
Jameson Miles.
Mă aplec și zâmbesc.
Bingo.
 Capitolul 4

Anonim

"C ?» La . "U
Un pompier sexy salvează un pisoi dintr-un canal de scurgere."
Ridic din umeri. "Aș fi fericit să am grijă de asta."
El rânjește. "Și eu."
"Ce faci în weekend?" întreabă Molly, în timp ce lucrează. "Nimic",
răspunde colegul nostru. "Sper să-l văd pe Pavel." "Nimic, nici eu",
a oftat el.
Molly ridică privirea. "Am crezut că vei veni acasă să-ți vezi iubitul."
Ridic din umeri. "Ei bine, ar fi trebuit, dar am vorbit în total patru
minute în zece zile și nu m-a sunat nici măcar o dată." Mă întorc pe scaun,
gândindu-mă la situația mea deprimantă.
"Doamne, trebuie să-l lași și să te duci la Ricardo."
Și-a dat ochii peste cap. Ricardo lucrează la acest etaj și în ultimele zile
a bâzâit în jurul biroului meu, făcând pălăvrăgeală inutilă.
"Te place", mormăie Molly. "Se învârte în jurul mesei tale ca o muscă."
"Ce păcat." Zâmbesc în timp ce îl privesc vorbind cu cineva de la biroul
său. "De fapt, este foarte atractiv." Ricardo este italian și întruchipează
bărbatul perfect: înalt, sumbru și fermecător. Din păcate, personalitatea lui
nu este la fel de plăcută. El râde în mod constant de cineva sau se referă la
el însuși la persoana a treia.
"Aiurea." Ochii lui Aaron se lărgesc de dezgust. "Despre ce ai vorbi cu
el?"
"Nu vorbeai cu el, îi puneai căluș lui și lui până leșinai", răspunde Ava,
uitându-se la individul în cauză.
"Pun pariu că o are la fel de mare ca un cal", murmură el.
Am izbucnit cu toții în râs. "Ce faci weekendul ăsta?" întreb.
 "Va vâna copii bogați", spune Aaron.
"Pariezi."
Mă uit la ea. "Ce vrei sa spui?"
"Merg în cluburi unde bărbații au mulți bani." "De ce?" Mă încruntă.
"Nu vreau să sfârșesc cu un ratat fără bani."
Gâfâi îngrozit. "Deci... Ai fi dispusă să te căsătorești cu un bărbat doar
pentru bani?"
"Nu." El ridică din umeri. "Poate." Uită-te în sus. "Oh, nu, aici vine",
șoptește ea.
Ricardo vine și se așează pe colțul biroului meu. Managerul de etaj este
acasă pentru a doua zi, așa că nici măcar nu se deranjează să se prefacă că
lucrează.
"Hei acolo." Îmi zâmbește.
"Bună ziua", spun sec.
Te rog, pleacă, ești jenant.
"Ricardo a vrut să știe cum se descurcă colegul său preferat."
Mă holbez la ființa umană stupidă din fața mea. "De ce vorbești despre
tine la persoana a treia?" Întreb.
Aaron chicotește, prefăcându-se că nu ascultă.
"Ricardo se întreabă de ce nu-l vizitezi niciodată la biroul lui." "Lui
Emily îi place să-și facă treaba", mormăi el ferm.
"Oh." Râde, arătând cu degetul spre mine. "Lui Ricardo îi place stilul
tău, Emily."
Mă întorc la muncă, iar el stă pe masa mea încă gângurind, abia
oprindu-se să-și tragă respirația. Din când în când, noi patru ne uităm unul
la celălalt, uimiți de cât de prost este.
Cu coada ochiului, observ ușile liftului deschizându-se și apoi observ că
angajații se grăbesc să se întoarcă la posturile lor de lucru.
Huh?
Mă uit în sus și îl văd pe Jameson Miles mergând pe holul acoperit cu
mochetă, îndreptându-se spre biroul meu. Scrâșnește din dinți și se uită
întrebător la Ricardo.
Colegii noștri se ridică din cabinele lor pentru a verifica cine este, iar
când îl văd, cad imediat înapoi pe scaunele lor îngroziți.
Ce naiba caută aici?
 Ca și cum ar fi în mișcare lentă, îl văd oprindu-se în fața stației mele.
Ricardo îi aruncă o privire și aproape că se sufocă cu propria limbă,
ridicându-se brusc. "Domnul. Miles, se bâlbâie el. "Bună ziua, domnule."
"Ce faci?" mârâie el.
"Îl instruiam pe noul nostru angajat", mormăie ea. "Ea este Emily",
spune el, prezentându-mă.
Aaron îmi întâlnește privirea, îngrozit.
"Știu foarte bine cine este Emily Foster și cât de des își vizitează postul.
Acesta este primul și ultimul tău avertisment", îi spune el printre dinții
strânși. "Du-te înapoi la muncă și nu vei mai fi găsit niciodată aici." Ricardo
blanches. "Da, domnule", șoptește el.
Domnul Miles se uită la el, încleștându-și maxilarul de furie. "Du-te.
Acum."
Colegul meu aleargă practic la biroul lui, iar eu mă holbez la creatura
superbă din fața mea. Costum gri, cămașă albă, cravată de cașmir. Este cu
adevărat chintesența costumului și a cravatei porno.
"Emily, trebuie să te văd în biroul meu. Imediat", izbucnește el înainte
de a se întoarce și a pășit înapoi la lift, fără să se deranjeze să aștepte
răspunsul meu.
Mă ridic, înghițind nodul din gât.
Aaron, Molly și Ava sunt cu ochii mari de frică. "Ce dracu?" mimează
Aaron cu buzele, strângându-mi mâna în semn de solidaritate.
Am tras aer în piept, apoi mă ridic și mă pregătesc să urmez divinitatea
biroului în lift, sub privirea neîncrezătoare a tuturor. Cabina se închide în
spatele nostru.
Jameson se uită sumbru la uși, iar eu îmi răsucesc nervos degetele în
timp ce urcăm la etajele superioare.
Oh, la naiba, o să mă concedieze.
Nenorocitul ăla de Ricardo m-a băgat în bucluc. Este vina lui. Nici
măcar nu-i răspundeam... Știți asta.
Când ajungem la ultimul etaj, ușile se deschid și, din nou, șeful meu
merge cu pași mari. Rezultat. Te aștepți să alerg după el?
Nu sunt un nenorocit de lapdog. Cine naiba crede că este tâmpitul ăsta?
Îi ofer asistentului său un zâmbet fals și îl urmez. Jameson ține ușile
biroului deschise pentru mine, iar eu trec pe lângă el. Apoi le încuie și
întoarce cheia.
 "Ce faci?" explodează el.
"Este o întrebare capcană?" Îmi deschid larg brațele. "Sunt în biroul tău,
ce crezi?"
"Adică, de ce naiba flirtezi cu idiotul ăla de jos?", întreabă el vehement.
Sunt uimit de neîncrederea mea în acuzația lui. "Nu flirtez cu el."
"Prostii. Am văzut-o cu ochii mei nenorociți."
"Ce?" a izbucnit el. "Nu-mi spune că m-ai târât aici ca să-mi reproșezi
că vorbesc la birou în timp ce lucrez." "Nu te plătesc să te iau", mârâie el.
Îmi pun mâinile pe șolduri cu furie curgându-mi prin vene. "Ascultă-
mă." Ridic un deget. "În primul rând, voi fi luat de cine vreau." Jameson
închide ochii și își sprijină mâinile pe șolduri, la fel ca mine, copiindu-mi
poziția. "În al doilea rând", ridic un alt deget, "fiind șeful meu, nu ai dreptul
să comentezi despre viața mea amoroasă".
"Ah", pufnește el, dându-și ochii peste cap cu o expresie dezgustată.
"Al treilea." Ridic trei degete. "Sunt nou aici și nu am prieteni, așa că
dacă Ricardo vrea să fie drăguț cu mine, nu voi fi nepoliticos, nu-i așa?"
"Nu în timp ce lucrezi pentru mine", răspunde Jameson printre dinții
strânși.
"Chiar m-ai târât aici doar ca să-mi spui asta?" Mă încruntă. "Nu",
răspunde el. "Vreau să știu de ce nu vrei să ieși cu mine." Sunt îngrozit.
"Vorbești serios?" a șoptit el.
"Să mori pentru."
Atmosfera dintre noi se schimbă, iar furia face loc la altceva.
"Pentru că nu pot risca să-mi pierd locul de muncă dacă lucrurile nu
merg bine între noi."
Se uită fix la mine pentru o clipă. "Interviul la care mergeai acum un
an... A fost pentru acest loc?"
Ezit o clipă. Acum voi arăta ca un ratat pentru el. "Da."
"De cât timp încerci să te angajezi aici?"
"Trei ani", pufni el. "Așa că îmi pare rău că nu vreau să arunc totul
pentru aventura de o noapte."
"De ce, crezi că te-aș concedia?"
"Nu asta fac directorii generali odată ce au terminat cu angajații lor? Nu
scapă de ele?"
 Se uită la mine cu sprâncenele brăzdate. "Nu știu... Nu am fost niciodată
atras de cineva cu care lucrez. Și, în plus, cred că acest loc este suficient de
mare pentru a sta departe unul de celălalt, pentru orice eventualitate."
"Mai ești atras de mine?" a șoptit el.
"Știi că este așa și este doar o cină", izbucnește el. "Nimeni nu ar ști și
cu siguranță nu te-aș concedia în dimineața următoare."
"Deci—" Clipesc, încercând să-mi dau seama ce naiba vrea. "Voi fi
micul tău secret murdar?"
El avansează până când fețele noastre sunt la câțiva centimetri distanță,
privirile noastre fixate unul asupra celuilalt. Între noi trosnește energie și
simt cum emoția crește înăuntru.
"Ai avut o prietenă când am petrecut noaptea împreună?" Îl întreb.
"De ce întrebi?"
"Nu mi-ai cerut niciodată numărul."
Îmi zâmbește sexy, alergând o șuviță de păr în spatele unei urechi.
"Toată lumea te întreabă numărul, Emily?" Vocea ei capătă un ton profund,
senzual.
"Într-un fel."
"În acel moment, nu căutam o relație și cu siguranță nu le spun femeilor
că le voi suna atunci când nu vreau." Îmi perie buza de jos cu un deget în
timp ce mă uit în ochii lui mari și albaștri. "În seara asta", șoptește el.
Respirația lui îmi gâdilă pielea și îi zâmbesc încet. Este într-adevăr...
"Te iau. Cină la restaurantul meu italian preferat..." Se oprește, ca și
cum și-ar imagina altceva.
Oh, sună grozav.
Continui să zâmbesc pe măsură ce se apropie. Îmi pune o mână pe obraz
și își apasă buzele pe ale mele cu o delicatețe neașteptată.
Închid ochii și ridic un picior de pe podea.
Robbie... Ce naiba fac?
La naiba. Cum are suficientă putere asupra mea pentru a mă convinge să
fac ceva? Cum ar fi, având aventuri de o noapte, făcându-mă să uit că sunt
într-o relație și că ... Trebuie să respir.
O, Doamne. Am un iubit. Rahat.
"Îmi pare rău dacă ți-am lăsat o impresie greșită." Permiteți-mi să fac un
pas înapoi. "Sunt cu cineva", îi spun brusc.
Face grimase îngrozite. "Ce?"
 "Știu." Suflare. "Eu... I—" Dau din cap pentru că nu există cuvinte care
să mă scoată din această situație. "Am un iubit și nu pot ieși cu tine."
"Lasă-l", răspunde el repede.
"Ce?" croak.
"M-ai auzit. Lasă-l." Se apleacă spre mine.
Fac un pas înapoi pentru a pune mai mult spațiu între noi. "Ești nebun?"
"Poate."
"Nu-mi pot părăsi iubitul pentru o noapte de sex."
"Da, poți."
"Jameson". Mi-a trecut o mână prin păr. "Ți-ai pierdut mințile în
întregime?"
"Este posibil." Îmi dă o carte de vizită. "Sună-mă și voi veni să te iau."

Jameson Miles
Miles Media
212-639-8999

Mă holbez la biletul din mână, cu mintea confuză. Mă uit în sus să o

întâlnesc pe a ei. Știu ce înseamnă asta pentru el. Este doar o altă noapte de
sex ocazional. O noapte care mi-ar putea strica toate planurile și mi-ar putea
pune cariera în pericol. Am încercat prea mult să ajung la New York, doar
pentru a arunca totul pentru o noapte cu un playboy. Este atât de ciudat,
încât nu mi-am dat seama că era un gentleman când eram împreună, dar cu
cât îl cunosc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu l-am cunoscut niciodată
pe adevăratul Jameson.
Cel mai rău este că știu că Jameson Miles este genul de drog de care nu
trebuie neapărat să fiu dependent.
Amintirea nopții noastre împreună este suficient de copleșitoare pentru
mine.
"Îmi pare rău. Pur și simplu nu pot." Mă întorc să părăsesc biroul.
Corpul meu țipă să se întoarcă, dar apoi mă opresc de îndată ce un gând îmi
trece prin minte. Mă întorc în direcția lui.
"De unde ai știut?"
Jameson ridică capul în timp ce eu mă holbez în ochii lui.
Mă întorc la el. "De unde ai știut că Ricardo vine la biroul meu?" Mă uit
în jurul camerei și văd doar o oglindă pe perete. "Aveți camere aici?" întreb.
"Nu te gândi la asta."
"Oh, dar da", repet. "Cred că am dreptul să știu, dacă mă privește."
Trage o telecomandă de pe birou și apasă un buton. "Arată-mi etajul
patruzeci, te rog", ordonă el.
Oglinda se transformă într-un ecran. Imaginea se schimbă de câteva ori
și, în cele din urmă, apare biroul meu. Îi văd pe Aaron și Molly și... biroul
meu.
Ce naiba...
"Te uitai la mine?" Suflare. "De ce?"
Îmi ține privirea. "Pentru că mă excită." Mă apucă de mână și o sprijină
pe zona inghinală. Îi simt erecția tare ca piatra sub pantalonii costumului.
Mă uit în sus la el, gâfâind brusc pentru respirație și, incapabil să mă
opresc, îmi înfășor degetele în jurul lungimii sale rigide. Ne holbăm unii la
alții, cuceriți de dorința pentru corpurile noastre.
"Nu pot", șoptește el.
Jameson își pune mâna pe obrazul meu. "Te vreau." "Nu obții
întotdeauna ceea ce vrei", a gâfâit el.
"Întotdeauna înțeleg, totuși." Își coboară gura pe umărul meu și, cu o
lentoare nerușinată, îmi linge clavicula până la gât, apoi îmi șoptește la
ureche: "Scapă de el".
Mă cutremur pe șira spinării și mă retrag, copleșit de efectul pe care îl
are asupra mea.
Își ia erecția în pantaloni și se așează, în timp ce ne uităm unul la
celălalt.
"Trebuie să mă întorc la muncă", a murmurat el.
Jameson îmi aruncă o privire murdară, expresia lui este înghețată și
trebuie să lupt împotriva atracției pe care o simt pentru el, cu pieptul încă
ridicat. Îmi folosesc fiecare fărâmă de autocontrol pentru a nu sări pe el aici
și acum.
Este atât de greu sub costum ... Ce risipă.
Nu.
 Mă întorc și ies, iau liftul și, înainte să-mi dau seama, mă întorc la etaj.
Îmi bate inima în piept și sunt în șoc total. Acesta ar putea fi cel mai sexy
lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
M-am lăsat să cad la locul meu, vizibil zguduit.
"O, Doamne", șoptește Aaron.
Molly își alunecă scaunul spre mine. "Sfânt, ce s-a întâmplat?"
"Habar n-am", murmură el, uitându-se în sus la tavan. Unde sunt
camerele?
Mă gândesc la unghiul pe care l-am văzut pe ecranul ei și, uitându-mă în
acea direcție, îl văd. O mică cupolă de sticlă întunecată. Îi arunc o privire
murdară, pentru că știu că mă urmărește. Îi simt ochii pe pielea mea. La ce
te gândești când te uiți la mine?
Un val nedorit de entuziasm mă străbate când mi-l imaginez acolo sus,
tare și pregătit în timp ce mă studiază. Aș vrea să-mi scot hainele și să mă
întind pe spate cu picioarele întinse pentru a-i da cu adevărat ceva la care să
se uite. Puteți auzi ce spunem? Va avea acel lucru audio?
"Ce s-a întâmplat?" șoptește Aaron.
"Nu pot vorbi despre asta acum. Sunt camere de luat vederi", murmură
el, cu capul plecat. "Dar trebuie să mergem la o băutură foarte tare după
muncă." "Isuse", șoptește Molly, întorcându-se spre computer.
"Prostul Ricardo", pufnește Ava. "Ne va concedia pe toți. De ce nu a
fost târât în biroul ăla nenorocit?"
"Nu știu." Îmi deschid e-mailul și mă holbez la el pentru o clipă,
încercând să mă calmez.
Dar știu exact de ce. Pentru că Jameson Miles nu-l vrea pe Ricardo, el
vrea pe mine.
Îmi mușc buza pentru a evita să las un zâmbet răutăcios să-mi scape
printre degete.
New York este atât de distractiv ...

Este cinci și jumătate, tocmai am plecat de la serviciu și stăm pe trotuarul

din fața clădirii Miles Media, în timp ce decidem unde să mergem la cină.
Este un lucru foarte ciudat. Este ca și cum împreună cu această lucrare am
primit trei prieteni și posibilități nelimitate. În fiecare seară este sâmbătă
seara în New York.
Avem vârste diferite, stiluri de viață diferite, dar, din anumite motive, ne
înțelegem minunat. Ava are o întâlnire și nu vine cu noi, dar Aaron și Molly
rămân lângă mine.
"Ce ai chef să mănânci?" întreabă Molly, căutând pe telefon.
"Ceva gras și gras. Paul nu m-a sunat înapoi", oftează Aaron. "M-am
plictisit."
"O, Doamne, vrei să-l părăsești?" pufnește prietena noastră, dându-și
ochii peste cap. "Sunt sigur că se vede cu altcineva și, în plus, nu este
suficient de drăguț pentru tine."
Un bărbat în costum negru deschide ușa din față a clădirii, iar noi trei ne
întoarcem. Jameson Miles se întâlnește cu altcineva. Cei doi sunt cufundați
într-o conversație densă și nu acordă atenție la nimic altceva.
"Cine este cel cu el?" a șoptit el.
"Este unul dintre frații săi, Tristan Miles. El se ocupă de achizițiile
internaționale", șoptește Aaron, ținându-și ochii lipiți de ele. "Jur pe
Dumnezeu, acei oameni sunt atât de mișto încât nu te poți uita la ei."
Ei sunt înconjurați de ceva carismatic, atitudinea lor transmite
chintesența puterii. Toată lumea din jurul lor se oprește să se holbeze la ei.
Îmbrăcat în costume scumpe personalizate, uluitor de frumos, cultivat și
bogat. Înghit nodul din gât, privindu-i în tăcere. Ca și cum ar fi în mișcare
lentă, părăsesc clădirea pentru a urca în spatele unei limuzine negre care
așteaptă. Șoferul închide ușa, iar mașina pleacă în fața ochilor noștri.
Mă întorc către noii mei prieteni. "Trebuie neapărat să vorbesc cu
cineva."
"Ce?" se încruntă Aaron.
"Puteți voi doi să păstrați un secret?" a șoptit el.
Schimbă o privire. "Da, desigur."
"Să mergem la bar." Suspin, luându-i de braț și începând să-i trag cu
mine peste stradă. "Nu vei crede ce am să-ți spun."
Molly sosește cu băuturile noastre pe o tavă și coboară în locul ei. "Haide,
spune-ne. Ați primit un avertisment scris?"
Îmi sorb Margarita. "Hmm, e bine." Mă încruntă, inspectând lichidul
galben înghețat.
Aaron îl bea pe al lui. "Oh, urăsc acest barman." El face grimase.
"Vrei să nu te mai plângi?" izbucnește Molly. "E ca și cum aș fi dracului
cu copiii mei."
"Această băutură este prea puternică", gâfâie el. "Am văzut că nu ai
primit unul."
Colegul îmi atrage din nou atenția. "Oricum ar fi, care este acest
secret?"
Mă holbez la ei. Doamne, nici măcar nu știu dacă ar trebui să vorbesc cu
cineva despre asta, dar trebuie să vorbesc cu alți oameni.
"Promite-mi că nu vei spune nimic nimănui. Nici măcar pentru Ava", îi
spun.
"Da." Amândoi își dau ochii peste cap.
"Bine", a continuat el. "V-am spus că încerc să obțin un loc de muncă la
Miles Media de trei ani, nu-i așa?"
"Desigur."
"Ei bine, cu puțin peste un an în urmă, am fost la o nuntă în Londra și
apoi am venit direct la New York pentru a face un interviu aici." Aaron se
încruntă, concentrat asupra poveștii mele. "La aeroportul din Londra, o nucă
care stătea la coadă în spatele meu a avut un fel de criză și a început să-mi
arunce valiza peste tot în aeroport". Amândoi se uită la mine, confuzi.
"Oricum, unul dintre agenții de pază m-a pus să mă apropii de ghișeul de
check-in și i-a cerut funcționarului să aibă grijă de mine, așa că am fost
mutat la clasa întâi."
"Asta e tare." Aaron zâmbește, ridicând vesel paharul.
Mă pregătesc pentru următoarea parte a poveștii. "M-am așezat lângă un
bărbat, am început să bem șampanie și..." Ridic din umeri. "Cu cât beam
mai mult, cu atât deveneam mai nepotriviți și am început să vorbim despre
viața noastră sexuală."
"Te-au dat afară din aer?" întreabă Aaron, cu ochii larg deschiși.
"Nu." Iau o înghițitură din băutura mea. "Dar ar fi putut să o facă". Își
odihnește mâinile pe piept ușurat. Dar apoi a fost o furtună de zăpadă în
New York, așa că a trebuit să ne oprim în Boston pentru o noapte. Acel om
a fost... teribil de sexy." Zâmbesc, gândindu-mă la asta. "El nu era deloc
genul meu, iar eu nu eram a lui, dar, dintr-un motiv oarecare, am ajuns să
facem sex toată noaptea ca iepurii. A fost cel mai bun sex din viața mea."
"Îmi place această poveste." Molly pare mulțumită. "Te-ai descurcat
grozav."
"Nu l-am mai văzut niciodată."
Se întristează imediat. "Nu te-a sunat din
nou?" "Nu mi-a cerut niciodată numărul."
"Au." Aaron face grimase.
"Știu, așa că vă puteți imagina groaza mea când l-am văzut la lucru
săptămâna aceasta."
"Ce?" Amândoi au făcut cu ochiul.
"O, Doamne, este nenorocitul ăla de Ricardo, nu-i așa?" Aaron se
încruntă, luând o gură lungă din băutură. "Nu-mi vine să cred povestea asta.
Te rog să nu-mi spui că l-ai futut și că ți-a dat o boală venerică. Nu puteam
suporta."
"Era Jameson Miles."
Ochii lui Molly aproape că ies din prize. "Ce?"
"Te futi cu mine?" Aaron sare. Băutura ajunge în nas din greșeală și este
prins de o criză de tuse.
Amândoi se uită la mine cu ochii mari.
"Când m-am dus la biroul lui în turul clădirii, a vrut să fie singur cu
mine."
Noua mea prietenă clătină din cap. "Este totul adevărat?"
Dau din cap.
"Nu am cuvinte", șoptește el.
"Da. Oh, rahat sfânt." Aaron o lovește pe braț de emoție. "Ce s-a
întâmplat?"
"M-a invitat la cină."
"Ce dracu!" exclamă Molly.
"Shh", șoptesc, uitându-mă la oamenii din jurul nostru. "Ține-ți vocea
jos."
"Vorbești serios?", șoptește ea.
"Am spus nu."
"Ce?" De data aceasta este Aaron țipând.
 "Stai așa. Jos. Cel. Vocea", a ordonat el. "Nu pot ieși cu el. Am un
iubit."
"Iubitul tău este un ticălos. Ai spus-o singură", mormăie Molly.
"Știu, dar nu așa sunt eu. Nu aș trăda niciodată pe nimeni."
Aaron clătină din cap. "Jameson Miles mă putea face să fac orice voia."
"Corect?" este de acord Molly. "Și ce s-a întâmplat astăzi?"
"M-a dus la biroul său și m-a acuzat că am fost ridicat în timpul orelor
de lucru". Amândoi sunt uimiți. "Și—" Mă întrerup. Probabil că nu ar trebui
să-i spun că suntem urmăriți. Voi păstra asta pentru mine. Îi scot cartea de
vizită din portofel și o glisez pe masă.
Molly îl ridică și se uită fix la el. "Chiar și numele ei este sexy." El
citește biletul cu voce tare. "Jameson Miles. Miles Media. 212-639-8999."
"I-am spus că nu poate avea tot ce vrea, iar el a spus: "Oricum primesc
întotdeauna", apoi m-a lins pe gât", spun brusc.
"Te-a lins pe gât?" strigă Aaron. "O, Doamne, ai milă." Ia meniul și
începe să-și etaleze fața. "Spune-mi, te rog, că ieși cu el în seara asta."
"Nu." Ridic din umeri. "Nu pot și, în plus, este cel mai rapid mod pe
care îl cunosc de a fi concediat."
"Nicio slujbă nu merită", exclamă el. "Nici măcar nu aș refuza-o să fiu
președinte".
Chicotim cu toții, iar apoi telefonul meu mobil începe să vibreze pe
masă.
"Oh... Holy shit", șoptește Molly, uitându-se fix la telefon. "Este el."
"Ce?" se bâlbâi el, uitându-se în jos la numărul care aprinde ecranul.
Ea ridică cartea de vizită în mâini și le comparăm. "Numărul pe care
te sună este al lui." Ochii mi se măresc.
La dracu.
 Capitolul 5

Anonim

"R , !» La .
"Ce fac?" Gesticulez panicat.
"Sfinte rahat. Răspunde", ordonă Molly, ridicând telefonul.
"Nu face asta", se bâlbâi el, încercând să o scoată din mâini. Ea îl ridică
în aer și îl scutură.
"Răspunde, femeie", exclamă el.
Îl smulg și îl privesc cum vibrează. "Nu voi răspunde."
Aaron mi-l fură și apasă butonul verde. "Bună ziua", spune ea cu o voce
falsă de fată, apoi mi-o înmânează.
"Ce dracu?" Imit cu buzele.
"Bună, Emily", murmură vocea catifelată a lui Jameson.
Îmi măresc ochii la expresiile admirative ale prietenilor mei. Aaron își
face semnul crucii, ca și cum ar fi în biserică, și își încrucișează mâinile în
rugăciune. "Buna ziua."
"Unde ești?", întreabă el.
"Într-un bar." Mă uit în jur, ținând o mână peste cealaltă ureche pentru a
încerca să o aud mai bine. Rahat, nu o să-i spun unde sunt, arăt groaznic. Îl
ascult ținându-mi respirația.
"Vreau să te văd."
Îmi mușc buza de jos, iar Molly mă lovește pe braț pentru a mă scutura
din paralizia mea nervoasă. "Ți-am spus că am un iubit", îi răspund repede.
"Nu te pot întâlni."
"Holy shit of that big bitch", îi șoptește Aaron colegului nostru,
trecându-și mâinile prin păr.
"Și ți-am spus să scapi de el." "Cine te
crezi?" mormăi el.
 Prietenii mei ascultă cu atenție.
"Pleacă de acolo. Nu te aud", îmi ordonă cu o voce uscată.
Mă ridic și trec barul pentru a merge pe trotuar și totul este tăcut.
"E mai bine", spune el.
Mă uit pe stradă, spre taxiurile aliniate. "Ce vrei,
Jameson?"
"Știi ce vreau."
"Am un iubit."
"Și ți-am spus ce să faci."
"Nu este atât de simplu."
"Da, este. Dă-mi numărul lui, te voi scuti de necaz."
Zâmbesc la îndrăzneala acestui om. "Știi, aroganța ta mă face să vreau."
Este o minciună sfruntată, nu este deloc adevărată.
"Și tu mă faci. Am fost dur toată ziua. Vino aici și pune capăt chinului
meu."
Îmi simt inima sunându-mi în urechi. Se întâmplă acest lucru cu
adevărat?
Un cuplu beat trece pe lângă mine și trebuie să mă mișc pentru a evita
să fiu călcat. "Îmi pare rău", spun ei.
"Plec în California mâine dimineață", a izbucnit el.
"Să-l vezi?"
"Da."
"A rămas acolo?"
Și-a răsucit fața într-o grimasă.
Damnation. De ce i-am spus?
"Da?"
"Când o vezi, vreau să faci ceva pentru mine."
"Ce ar fi asta?"
"Întreabă-l dacă îi vine să moară la gândul că nu te va mai putea
atinge." Mă încruntă. "De ce să-i spun asta?" șoptesc.
"Pentru că există un alt bărbat care se simte așa." Aud un clic când
termină apelul.
Mă uit la telefon în mână cu o frunte brăzdată, tremurând până la
vârfurile degetelor de la picioare.
Sfinte rahat de cățea aia.
 Mi-am pus mâna peste gură, nu-mi vine să cred ce tocmai s-a întâmplat.
Mă întorc la bar cu picioarele mele instabile și îi găsesc pe cei doi
prieteni ai mei aproape țopăind pe scaunele lor, așteptându-mă să mă întorc.
"Ce s-a întâmplat?" țipă ei.
Mă prăbușesc, punându-mi mâinile în păr. "Voia să merg la el acasă și
să-i pun capăt chinului."
"Sfinte rahat", exclamă Aaron. "Pot să-ți iau autograful?"
"Te duci?" mormăie Molly. "Te rog, spune-mi că te duci."
Dau din cap. "Nu." Mă gândesc la asta pentru o clipă. "Mi-a spus să-l
întreb pe prietenul meu dacă ar avea chef să moară dacă nu m-ar mai atinge
niciodată". Mă ascultă cu expresii nedumerite. "Pentru că există un alt om
care ar face-o."
"Ce?" strigă Molly. "Dumnezeule, avem nevoie de niște tequila." Se
ridică și dispare spre bar.
"Te-a invitat la el acasă?" strigă Aaron.
Dau din cap.
"Știi unde locuiește?"
"Nu."
"Park Avenue, cu vedere spre Central Park."
"De unde știi?"
"Google. A locuit în One57, clădirea miliardarilor, dar a plecat să se
mute în clădirea de pe Park Avenue. Apartamentul lui valorează cam
cincizeci de milioane de dolari."
"Cincizeci de milioane ..." Suflare. "Vorbești serios? Cum poate ceva să
valoreze atât de mult? Este ridicol."
El ridică din umeri. "Habar n-am. Va avea dulapurile de aur sau orice
altceva."
Chicotesc, imaginându-mă ca pe o persoană care stă pe o toaletă aurie.
Molly se întoarce la locul ei și îmi dă o doză de tequila. "Bea asta și
apoi du-te la el fără milă." "Nu mă duc", a exclamat el.
"Ei bine, care este planul de atac?", întreabă ea. "Vrei să fii prețios?"
"Niciun plan de atac. Mă duc acasă mâine să-l văd pe Robbie." Am scos
un oftat adânc. "Trebuie să clarific relația noastră și sper că se va întoarce
aici cu mine".
Aaron ridică ochii într-o expresie dezamăgită. "Nu poți fi la fel de
entuziasmat pentru Jameson Miles ca și noi?"
 "Nu, nu sunt. Și, amintiți-vă, nici un cuvânt pentru nimeni." Îmi beau
băutura. "Știu exact ce se va întâmpla. Ne culcam o dată, apoi Jameson
trecea la următoarea lui victimă, iar eu eram concediată." Dau din cap,
dezgustat. "Am muncit prea mult pentru a obține acest loc de muncă și
acesta este omul care nici măcar nu a vrut numărul meu ultima dată când
am dormit împreună".
Colegul meu strâmbă din nas. "Doamne, de ce ești atât de
judicios?" "Știu, chiar e nasol." Oftat.
Telefonul lui Molly sună. "Vă rog, lăsați-l pe Jameson Miles să caute un
plan B." El pufnește cu o expresie frustrată. "Buna ziua." Se încruntă în
timp ce ascultă. "Oh, salut, Margaret. Da, mi-o amintesc. Ea este mama lui
Chanel." El zâmbește, acordând încă atenție femeii, dar apoi expresia lui
devine consternată. "Ce?" Lărgește-ți ochii. "Vorbesti serios?" Baza nasului
este strânsă. "Da." Se pare că nu poate spune un cuvânt. "Înțeleg de ce este
supărată." Își îngustă ochii, clătinând din cap spre noi. "Îmi pare foarte rău."
Aaron și cu mine ne uităm îngrijorați unul la celălalt. "Ce s-a
întâmplat?" întreb încet.
"Cât de explicit ar fi asta?", întreabă ea persoana de la celălalt capăt al
telefonului. Deschide ochii larg din nou. "O, Doamne, îmi pare atât de rău."
Continuă să asculți. "Nu, vă rog, nu mergeți la director. Apreciez că m-ai
sunat primul." Închide ochii cu telefonul încă lipit de ureche. "Din nou, cele
mai sincere scuze. Vă mulțumesc.
Voi avea grijă de asta, da. La revedere."
"Ce s-a întâmplat?" a întrebat el.
Își ia capul în mâini. "O, Doamne. Ea a fost mama lui Chanel, fata de
care fiul meu este îndrăgostit. S-a uitat în telefonul mobil al fiicei sale și a
constatat că au schimbat mesaje picante.
Îmi mușc buza pentru a nu zâmbi la știri. "Este destul de normal în
aceste zile, nu-i așa?" Încerc să o consolez. "Cred că toată lumea o face."
"Câți ani are fata asta?" întreabă Aaron.
"Cincisprezece!" strigă ea.
Chicotesc la reacția lui. Doamne, nu-mi pot imagina cum este să ai un
fiu adolescent.
Molly formează numărul fostului ei soț. "Bună ziua", pocnește el. "Du-
te în camera fiului tău, ia-i telefonul mobil și aruncă nenorocitul ăla de
chestie în toaletă. Este într-o condamnare pe viață." El ascultă cum Aaron și
cu mine începem să râdem incontrolabil. "Michael", spune ea, respirând
adânc pentru a încerca să se calmeze. "Știu că se întâlnesc și probabil că
este în regulă cu asta. Dar are cincisprezece ani", șoptește ea furioasă. "Ia-i
telefonul mobil sau pregătește-te, pentru că voi veni acolo și îl voi rupe în
bucăți." Închide brusc și își sprijină capul pe masă, prefăcându-se că o
lovește de ea în mod repetat.
Colega mea și cu mine am izbucnit în râs în timp ce îi dau câteva bătăi
reconfortante pe spate. "Vrei mai multă tequila, Moll?" întreb cu blândețe.
"Da... O vreau. Fă-o dublu", răspunde el supărat.
Stând în fața tejghelei barului, mă uit la masă: Aaron are o mână apăsată
la gură într-un acces de ilaritate.
Îmi las capul în jos pentru a-mi ascunde zâmbetul prostesc.
Este hilar... Dar numai pentru că nu mi se întâmplă mie.

"Hei." De îndată ce Robbie deschide ușa, mă aprind.

"Hei tu." Îmi zâmbește, ținându-mă în brațe. "Ce surpriză."
"Știu. Mi-a fost dor de tine, așa că în această dimineață m-am dus acasă
pentru câteva zile."
"Vino înăuntru." Mă ademenește în garajul lui, care a fost transformat
într-un apartament.
Noaptea trecută nu am dormit. Eram îngrijorat de sentimentele mele și
nu mă puteam opri să mă gândesc la prostul ăla Jameson Miles. M-am
ridicat să merg direct la aeroport și să prind un zbor spre California. Mă uit
în jurul garsonierei micuțe a iubitului meu, uitându-mă la cutiile goale de
pizza și la paharele murdare împrăștiate în jur.
"Ce făceai?" întreb.
"Nimic", răspunde el vesel. Se întinde pe pat și bate salteaua de lângă el.
M-am întins, iar el își strecoară mâna sub cămașa mea, uitându-se în jos la
mine.
"Ai avut vreun interviu de angajare săptămâna aceasta?", a întrebat el.
"Nu, nu a existat nicio reclamă pentru mine."
Mă încruntă. "Orice slujbă ar face... Nu-i așa?" întreb cu speranță.
"Îl aștept pe cel potrivit." Mă sărută ușor.
 Mă uit la el, simțindu-i erecția crescând pe piciorul meu. "Robbie, vino
la New York cu mine. Este multă muncă acolo, ar fi un nou început pentru
tine. Am putea explora orașul împreună."
Își smulge mâna de pe pieptul meu și se îndepărtează de mine. "Nu
începe cu prostiile tale. V-am spus că nu mă mut la New York."
Sar în sus. "Ce te oprește? Nici măcar nu ai un loc de muncă. Ce te
reține? Explică-mi."
"Îmi place să trăiesc aici. Nu plătesc chirie și mama gătește pentru mine.
Mă descurc grozav. De ce să plec?" "Ai douăzeci și cinci de ani, Robbie."
"Și ce înseamnă asta?" izbucnește el.
"Nu vrei să te întreții și să încerci ceva diferit?"
"Nu. Îmi place aici."
"Trebuie să crești", izbucnesc eu, și amândoi ne ridicăm.
"Și trebuie să te întorci dracului pe planeta Pământ. Lumea nu se învârte
în jurul tău."
"Vreau să trăiesc în New York." Îl iau de mână, încercând să-l conving.
"Ar trebui să o vezi, Robbie. Ți-ar plăcea să rămâi acolo. Are o atmosferă
pe care nu am mai simțit-o nicăieri altundeva."
"Emily, New York este visul tău, nu al meu. Nu mă voi muta niciodată
acolo."
Oh, Doamne. Suntem două lumi diferite. "Cum putem fi împreună dacă
trăim în părți opuse ale țării?" întreb încet.
El ridică din umeri. "Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte de a
aplica pentru acel loc de muncă stupid."
"Nu este o treabă stupidă." Îl implor: "Nu vrei să-mi susții visul? Chiar
ai de gând să vii să mă vezi?"
"V-am spus, nu-mi plac orașele mari."
"Deci îmi spui că dacă nu mă întorc în California, nu te voi putea
vedea."
Robbie ridică din umeri și se așează, apucând controlerul Playstation.
"Vorbești serios?" Explodez, începând să văd roșu. "Am călătorit până
acasă pentru a vorbi despre viitorul nostru, iar tu joci nenorocitul ăla de
Fortnite?"
Își dă ochii peste cap și începe jocul. "Nu-l mai rupe."
"Oh, mă opresc", a izbucnit el. "Nu vreau să locuiesc în garajul
părinților tăi, Robbie."
 "Atunci nu o face."
"Ce se întâmplă cu tine?" a strigat el supărat. "De ce vrei să putrezești
aici? Ai douăzeci și cinci de ani. Trebuie să crești."
Își dă ochii peste cap. "Dacă te-ai întors aici doar pentru a fi o cățea, nu
ar fi trebuit să te deranjezi."
Îmi iese fum din urechi. "Robbie, dacă ies pe ușa aia, s-a terminat între
noi", îi spun. Mă privește în ochi. "Vorbesc serios", a șoptit el. "Te vreau în
viața mea, dar nu-mi voi sacrifica fericirea pentru că ești
Prea leneș să-ți miști fundul și să-ți creezi un viitor."
Își încleștă maxilarul și se întoarce la jocul său, începând un joc.
Mă uit la el printre lacrimi, auzind bătăile furioase ale inimii mele în
urechi. "Te rog", șoptesc. "Vino cu mine."
Robbie rămâne concentrat pe ecran și începe să filmeze personaje în
jocul său video. "Închide ușa când ieși." Își pune căștile ca să mă ignore.
Am un nod în gât și văd în sfârșit relația noastră așa cum este.
O farsă.
Mă uit la camera lui în timp ce se joacă și știu instantaneu ce se va
întâmpla. Acesta este momentul crucial în care trebuie să-mi dau seama cât
valorez și să decid ce vreau de la viața mea. Nu-l pot salva... dacă nu vrea.
Vreau pe cineva care vrea să crească cu mine, chiar dacă nici măcar nu știu
ce creștere este. Dar nu mai pot continua să putrezesc aici, în garajul
părinților lui.
Nici nu mă mai recunosc... Dar acesta nu sunt eu.
Sunt femeia care vrea să trăiască în New York și și-a obținut slujba de
vis.
Tristețea mă copleșește. Știu ce am de făcut.
Mă duc la el și îi scot căștile. "Mă duc." Se uită fix la mine. "Ești mai
bun decât atât", a șoptit el. Încleștă din dinți. "Robbie", a șoptit el. "Ești
mult mai mult decât un jucător de fotbal. Trebuie să crezi." Mă privește în
ochi. "Găsește pe cineva care te poate ajuta." Mă uit la camera lui. "Chiar
dacă este prea târziu pentru noi, aș vrea să o faci pentru tine." Își lasă capul
în jos și se uită fix la podea, așa că îi iau mâna în a mea. "Vino cu mine", a
murmurat el. "Te rog, Robbie, ieși din această situație, dacă nu pentru mine,
fă-o pentru tine."
"Nu pot, Em."
 Ochii mi se umplu de lacrimi și mă aplec să-l sărut. Îi mângâi obrazul
bărbii șubrede și mă uit în fața lui. "Găsește orice te face fericit", șoptește
el.
"Și tu", șoptește el trist. Înțeleg că nici nu vrea să se opună, știe că e mai
bine așa. Zâmbesc pentru o clipă dulce-amăruie și îl sărut încet pentru
ultima oară, cu lacrimi curgându-mi pe obraji.
Mă urc în mașina mamei mele și mă holbez lung la casa ei.
A fost mult mai ușor și cu siguranță mai greu decât mi-am imaginat.
Pornesc mașina și pornesc la drum. Îmi șterg lacrimile cu antebrațul,
simțind că un capitol din viața mea tocmai s-a încheiat.
Merg pe stradă, din talia lui Robbie McIntyre. "Bună ziua,
Robbie", spun cu voce tare. "În vremurile bune, a fost minunat."

Luni dimineață

"Și ce credeți că s-ar întâmpla dacă ar spune poliției despre suspiciunile

sale?" Întreb.
"Nimic. Nimic", răspunde doamna în vârstă și fragilă. Trebuie să aibă
cel puțin nouăzeci de ani. Părul ei alb este coafat în valuri perfecte și poartă
o rochie de o nuanță frumoasă mov. "Sunt inutile."
Îi scriu cu conștiinciozitate răspunsul în caietul meu. Astăzi sunt pe
teren pentru a urmări o știre. Recent, cineva a început să lase graffiti
satanice pe fațadele unor case, iar casa acestei femei a fost lovită de trei ori.
Exasperată de lipsa de sprijin din partea departamentului de poliție, ea a
contactat Miles Media, iar eu am fost norocosul care a răspuns la telefon.
"Deci... Spune-mi când a început totul", continui.
"În noiembrie." Se oprește, încercând să-și amintească. "Pe șaisprezece
noiembrie, s-a întâmplat pentru prima dată. O imensă pictură murală a
diavolului însuși."
"Asta e corect." Îmi ridic privirea din notițele mele. "Cum arăta?"
"Răutate." O expresie îndepărtată apare în ochii ei. "Răul pur, atât de
realist, cu colți uriași și sânge care picură peste tot."
 "Trebuie să fi fost terifiant pentru ea."
"Așa stau lucrurile. A fost atunci când au jefuit magazinul de bijuterii
din colț, așa că îmi amintesc bine."
"Oh." Mă încruntă. Nu mai vorbise despre asta înainte. "Crezi că există
o conexiune?" Femeia se uită la mine fără să înțeleagă. "Între graffiti și jaf,
vreau să spun", clarific.
"Nu știu." Se oprește o clipă și apoi face grimase ca și cum s-ar gândi la
asta. "Nu m-am gândit niciodată la asta înainte, dar acum totul are mai mult
sens. Poliția este implicată în această conspirație." Începeți să mergeți
înainte și înapoi. "Da, da, așa este." Își bate mâna pe vârful capului, rătăcind
prin cameră.
Hmm. E ceva ciudat aici. Este această femeie sănătoasă?
"Ce ai făcut când ai găsit graffiti pe casa ta?"
"Am sunat ofițerii și mi-au spus că nu au timp să vină aici pentru picturi
murale, ci să facă o fotografie și să o trimită prin e-mail".
"Și a făcut-o?"
"Da."
"Și apoi ce s-a întâmplat?"
"Fiul meu a avut casa mea spălată cu acid pentru a le îndepărta, dar trei
nopți mai târziu s-a întâmplat din nou. De data aceea era o imagine a unei
persoane ucise, a unei femei înjunghiate. Pictura murală era atât de
complexă încât arăta ca o pictură."
"Oh." Continui să iau notițe. "Și ce a făcut de data asta?"
"M-am dus la secția de poliție și am cerut ca cineva să vină să-mi vadă
casa. Vecinul meu a fost, de asemenea, vandalizat." "Bine." Îi scriu
povestea. "Cum îl cheamă pe vecinul tău?"
"Robert Day Daniels."
Mă uit în sus din caietul meu, surprins de nume. "Îl cheamă Robert Day
Daniels?"
"Sau este Daniel Day Roberts?" Se oprește în timp ce se gândește.
"Hmm." Mă holbez la ea, așteptând ca ea să decidă ce este. "Nu-mi
amintesc." Își strecoară mâinile în păr, ca și cum ar fi pe punctul de a avea
un atac de panică.
"Este în regulă. Pentru moment, voi scrie Robert Day Daniels și vom
reveni la asta mai târziu."
"Da, bine." Zâmbește, mulțumită că nu insistă asupra numelui exact.
 "Ce au desenat pe casa ta?" întreb.
"Una dintre acele stele oribile ale diavolului."
"Înțeleg. Spune-mi, ce a făcut poliția în acel moment?"
"Nimic. Nici măcar nu au venit să-i vadă."
"Sunt foarte ocupați", o asigur în timp ce scriu. "Spune-mi despre ultima
dată când s-a întâmplat asta."
"Toată casa a fost vopsită în roșu."
Mă uit în sus, surprins. "Casa era roșie?"
"Nu doar casa, toată strada."
Un sentiment de neliniște mă asaltează. "Este ciudat." Mă încruntă.
Femeia se apleacă spre mine, astfel încât numai eu o pot auzi. "Crezi că
este diavolul?" șoptește el.
"Ce?" Îi zâmbesc. "Nu, probabil că este doar munca unui copil", îi spun,
încercând să o liniștesc. "Ai vorbit cu altcineva despre asta?"
"Nu, doar cu Miles Media. Vreau să publicați această poveste, astfel
încât poliția să îi acorde cu adevărat atenție. Încep să mă tem că este ceva
mai sinistru."
Îi strâng mâna. "Da, cred că am suficient material pentru a scrie
articolul."
"Oh, mulțumesc, dragă." Mă apucă strâns de degete.
"Vă puteți gândi la altceva care ar putea fi relevant?" Întreb.
"Doar că trăiesc în fiecare noapte cu teama că diavolul se va întoarce.
Vecinii mei mi-au spus că poți să te duci să vorbești și cu ei."
"Bine, grozav." Vă înmânez cartea mea de vizită. "Dacă vă amintiți
altceva, vă rog să mă sunați." "Da, o voi face." Strânge strâns cardul.
Mă duc pe stradă și intervievez alte șapte persoane și toate poveștile se
potrivesc împreună. Am suficiente dovezi pentru a continua. Mă întorc la
birou pentru a scrie articolul pe computer și a-l livra lui Hayden. Asta mi se
pare o veste interesantă.

Stau la birou și mă uit la ecranul computerului. Este ora patru într-o zi de

luni și sunt puțin deprimat. De când m-am întors la New York noaptea
trecută, am fost copleșit de vinovăție. Chiar dacă știu că Robbie și cu mine
ne apropiam de sfârșit, simt că am accelerat procesul și nu am permis
poveștii noastre să-și urmeze cursul. Dar, pe de altă parte, eram în acel
impas de luni de zile și, dacă acceptam această slujbă știind că nu mă va
urma... Pentru că, în subconștient, știam că suntem aproape de sfârșit.
"Dumnezeu este în mijlocul
nostru", șoptește Aaron. Mă uit
în sus. "Cine?" "Tristan Miles",
șoptește el.
Mă uit peste separatorul de pe biroul meu și îl observ vorbind cu un
manager de etaj, Rebecca. Poartă un costum cu dungi albastru închis, părul
ei ondulat șaten închis este ciufulit la perfecțiune și are un zâmbet
fermecător pe față în timp ce vorbește. Are cei mai albi dinți pe care i-am
văzut vreodată și gropițe adânci pe obraji.
"Rebecca chicotește ca o școlăriță." Aaron se încruntă.
"Nu coboară niciodată la acest etaj", spune Molly.
"Ce crezi că caut aici?" șoptește celălalt, cu ochii lipiți de specimenul
magnific al unui bărbat.
"Treaba lui", a răspuns el impasibil. "Lucrează aici, să știi."
Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult îmi dau seama că
am idealizat totul cu Jameson Miles. Nu-i place de mine. El este doar.
Există o mare diferență. Probabil că a făcut sex cu alte cinci femei de când
am vorbit vineri seara. Nu am mai auzit de el de atunci și nici nu vreau.
Nu mi-am părăsit iubitul pentru că mi-a ordonat, ci pentru că Robbie a
încetat să lupte pentru noi. Dacă Jameson ar afla că ne-am despărțit, ar
crede că am făcut-o pentru că vreau să mă culc din nou cu el. Și nu este
cazul.
Nu vreau deloc. Oameni proști.
Nu am de gând să le spun colegilor mei că ne-am despărțit. Aș prefera
să nu facă mare caz din asta. Am nevoie de ceva timp pentru a-mi sorta
gândurile.
Tristan Miles spune ceva și Rebecca râde. Apoi dispare în lift și ne
întoarcem cu toții la muncă.
Mă lupt cu umbrela în timp ce îmi croiesc drum pe trotuar în ploaie. New
York este puțin mai puțin încântător, umed. Așteptând să se schimbe
semaforul, iau Gazeta și o strecor în geantă. O voi citi în timp ce îmi aștept
cafeaua. Aud telefonul sunând.
"Bună ziua, vorbește Emily Foster", îi spun, plimbându-mă vioi prin
mulțime.
"Bună, Emily", spune o voce familiară.
Mă încruntă, incapabil să-mi dau seama cine este. "Cine vorbește,
scuză-mă?" "Eu sunt Marjorie. Am vorbit ieri." Oh, rahat, femeia
graffiti.
"Oh, da, salut, Marjorie. Linia este zgomotoasă, nu am auzit-o bine", a
spus el.
"Este Danny Rupert", răspunde ea.
"Mă scuzați?" Mă încruntă.
"Numele vecinului meu este Danny Rupert. Ieri nu mi-am putut aminti."
Sar și fac grimase. O, Doamne. Sper că articolul nu a ajuns deja la
presă. Am uitat complet să-l schimb. Panica începe să se construiască în
mine.
Rahat.
"Cred că povestea a ajuns deja în presă, Marjorie. Îmi pare foarte rău că
nu am verificat-o de două ori cu ea."
"Oh, nicio problemă, dragă. Nu mai contează. M-am simțit prost să nu-
mi amintesc, așa că am decis să o sun înapoi."
Stomacul meu se strânge într-o menghină. Dar contează . Nu greșiți
numele într-un articol. Ele sunt fundamentele jurnalismului.
Fute.
Îmi umfl obrajii și apoi îmi las respirația, copleșită de un sentiment de
dezamăgire față de mine. Damnation. Nu este o greșeală mică, este o mare
mizerie.
"Mulțumesc pentru apel, Marjorie. Vă voi suna înapoi de îndată ce sunt
în birou pentru a vă anunța când este publicat articolul. Cu puțin noroc, nu
va fi până mâine și voi avea timp să schimb numele.
Închid, blestemându-mă în interior.
Damnation. Rămâi concentrat.
Intru în cafeneaua din fața clădirii Miles Media și îmi comand cafeaua.
Scot ziarul din geantă și îl trântesc pe masă.
 Nu voi putea să-mi păstrez slujba făcând greșeli mari ca aceasta.
Sunt foarte iritat de mine.
Răsfoiesc ziarul, dar ceva îmi atrage atenția.

Graffiti satanic în New York

O serie de atacuri bizare cu graffiti asupra caselor din West Village i-au
panicat pe locuitori. Casa lui Marjorie Bishop a fost vandalizată de trei
ori, iar poliția refuză să intervină. Un alt cetățean, Robert Day Daniels, a
fost, de asemenea, împușcat.

M-am încruntat, citind articolul.

Lucru?
Marjorie a spus că nu a spus nimănui altcuiva despre asta în afară de
mine. Am citit-o din nou și din nou. Povestea mea este citată aproape
textual și, cu fiecare recitire, sunt din ce în ce mai confuz.
A spus același nume greșit unui alt jurnalist? Îmi scot telefonul și îi
formez numărul. Femeia răspunde la primul inel.
"Bună ziua, Marjorie, vorbește Emily Foster."
"Oh, salut, dragă. A fost rapid."
"Marjorie, ai vorbit despre această poveste cu graffiti cu cineva de la un
alt ziar?"
"Nu, dragă."
"Nu ai spus nimănui?" Mă încruntă.
"Nici măcar un suflet. Cu cartierul am decis că vrem doar Miles Media
să scrie articolul. În acest fel am putea fi siguri că poliția ne va asculta."
Încep să-mi simt inima zbârnâind în urechi. Ce naiba se întâmplă?
"Cafea pentru Emily", îmi spune casiera.
"Mulțumesc." Îmi iau paharul și ies din nou în ploaie, confuz ca naiba.
Este ora unu și sunt în pauza de masă. Sosire la ultimul etaj și prin recepție.
"Buna ziua." Zâmbesc nervos. "Sunt aici să-l văd pe domnul Miles. Este
o chestiune urgentă."
Am agonizat toată ziua din cauza articolului din Gazetă și singura
ipoteză la care mă pot gândi nu este una bună. Trebuie să vorbesc cu
Jameson despre asta.
Asistenta blondă îmi zâmbește. "Doar un moment, vă rog. Numele este
—"
"Emily Foster."
Apăsați un buton de pe interfon. "Domnul. Miles, Emily Foster este aici
să te vadă. "
"Trimite-o înăuntru", murmură fără ezitare vocea lui catifelată.
Simt cum mi se scufundă stomacul de anxietate și o urmez pe femeie pe
holul cu podea de marmură. La naiba, nu am cumpărat încă niște pantofi cu
talpă de cauciuc. Încerc să merg pe vârfuri pentru a nu face zgomot în timp
ce înaintez. "Bate la ușa din spate." Sfânt.
Inima mea începe să bată sălbatic, dar mă forțez să zâmbesc.
"Mulțumesc."
Asistentul dispare, iar eu stau în fața biroului cu ochii închiși, ca să mă
pregătesc.
Bine, începem.
Bate, bate, bate.
"Haide", îl aud pe Jameson răspunzând.
Îmi închid pleoapele, tensionat de nervozitate. Îl deschid, iar el stă în
spatele biroului, înfășurat într-un costum albastru închis. Cu o cămașă albă,
păr negru și ochi albaștri pătrunzători, el arată ca darul lui Dumnezeu pentru
femei.
Poate că este.
"Bună, Emily", murmură el, privindu-mă cu o expresie seducătoare.
"Buna ziua."
Jameson se ridică și se uită la mine. Ne holbăm unul la celălalt, iar aerul
dintre noi este încărcat cu electricitate. "Vă rog, luați loc."
Mă arunc pe un scaun, iar el se întoarce la biroul său, sprijinindu-se pe
spate în scaun, fără să-și ia ochii de la mine.
"Am vrut să te văd cu un motiv", îi spun, uitându-mă la paharul de
scotch de lângă el.
 Nu știu ce fel de alcool se folosește, dar unde este paharul meu?
Chiar am nevoie de o băutură chiar acum. Sau poate zece.
Jameson îmi zâmbește, ca și cum ar fi amuzat.
"Er." Mă opresc și încerc să alung uscăciunea pe care o simt în gât. "Ei
bine, s-a întâmplat ceva și știu că aș putea avea probleme, dar cred că
trebuie să știți", mărturisesc brusc.
"Ar fi?"
"Am greșit un nume într-un articol." Privirea lui neimpresionată se
întâlnește cu a mea. "Dar este foarte ciudat", se bâlbâi el. "Astăzi, Gazeta a
a publicat aceeași poveste... cu greșeala mea în ea."
Se încruntă. "Ce?"
"Uite, nu știu, și aș putea greși complet, dar cred că - " Mă întrerup.
"Crezi ce?", pocnește el.
"Singurul lucru de care sunt sigur este că oamenii de la Gazetă nu au
înțeles ei înșiși povestea și este imposibil să fi făcut aceeași greșeală ca
mine. Doamna în vârstă pe care am menționat-o în articol m-a contactat
direct pentru că voia doar să vorbească cu Miles Media. Am așezat ziarul pe
biroul din fața lui, iar Jameson îl citește și apoi se uită la mine pentru o
clipă, ca și cum mi-ar fi procesat cuvintele.
"Ești sigur?"
"Sută la sută. Am înțeles greșit numele." Subliniez acest lucru cu
greșeala mea. "Asta e greșeala mea."
Jameson își trece degetul mare peste buza de jos, uitându-se gânditor la
ziarul din fața lui. "Mulțumesc. Voi vorbi cu Tristan despre asta și te voi
anunța."
"Bine." Mă ridic. "Îmi pare rău pentru greșeală. Nu a fost profesional și
nu se va mai întâmpla." Îmi îndrept privirea spre el și aștept să spună ceva.
Am terminat încă?
"La revedere, Emily", salută el, impasibil.
Oh, își ia rămas bun de la mine.
"La revedere." Mă întorc, descurajat, și mă întorc jos. Nu știu dacă am
procedat corect spunându-i teoria mea. Poate că alegerea mea se va întoarce
împotriva mea.
Este ora patru și îmi beau cafeaua de după-amiază. Îmi sună telefonul și
răspund. "Buna ziua."
"Bună, Emily, eu sunt Sammia. Domnul Miles ar dori să vă vadă în
biroul său, vă rog."
Mă încruntă. "Acum?"
"Da, te rog."
"Bine. Voi urca imediat."
Zece minute mai târziu, bat la ușa lui Jameson. "Haide", spune el.
Intru și îl găsesc stând în spatele biroului său mare. De îndată ce îmi
întâlnește privirea, un zâmbet sexy apare pe fața lui.
"Buna ziua."
Stomacul meu se strânge într-o strângere nervoasă. "Buna ziua."
"Ai avut o zi bună?", întreabă el, iar eu îl privesc umezindu-și buza
inferioară ca și cum ar fi în mișcare lentă. Este diferit de această după-
amiază. Are o atitudine jucăușă.
"Ai vrut să mă vezi?" întreb.
"Da, am vorbit cu Tristan și avem un proiect special la care am vrea să
lucrezi", spune el, înclinându-și spătarul scaunului cu spatele.
"Într-adevăr?"
"Da. Am dori să scrieți un articol pentru publicare."
Înghit nodul din gât. "Bine." Ridic din umeri. "Ce trebuie să fie?"
Jameson își îngustă ochii în timp ce reflectează. "Mă gândeam... la ceva
despre durerile dragostei."
Se încruntă, nedumerită. "Mușcături de dragoste?"
Pentru o clipă, o expresie amuzată apare pe fața lui, ca și cum ar încerca
din greu să rămână serios. "Asta e corect."
Mă holbez la el pentru o clipă, confuz. Nu înțeleg.
Oh, Doamne.
Vorbește despre suzeta pe care i-am dat-o. Cât de obraznic. E de la el să
scoată povestea asta.
Ridică capul sfidător. "Cred că scrierea unui articol despre ejacularea
prematură ar fi mai mult în mâinile mele. Atunci m-ai putea ajuta", a
răspuns el.
Ochii îi strălucesc, încântați. "Așa este?"
"Da", spun, serios. "Este întotdeauna mai bine când știrile sunt susținute
de dovezi."
 Distracția îi trece pe față în timp ce își soarbe băutura. Habar n-am la ce
mă gândesc în această după-amiază. Poate că a băut prea mult scotch. Ne
holbăm unul la celălalt și aș vrea să-l întreb: "Te gândești vreodată la
mine?", dar nu pot pentru că asta e muncă și mai ales pentru că mă prefac
dezinteresat. De fapt, voi reformula: nu mă interesează deloc, doar vag
fascinat. Există o mare diferență.
"Cum a fost weekend-ul?", întreabă el.
"Bun."
Ridică o sprânceană. "Doar bine?"
Dau din cap. "Da." Nu vreau să-i spun că Robbie și cu mine ne-am
despărțit, dar nici nu vreau să-l mint.
"Te-ai întors duminică seara?"
"Da."
Îmi întâlnește privirea și știu că ar vrea să știe despre Robbie și despre
mine, dar se abține să mă întrebe.
"Cum a fost weekend-ul tău?" îl întreb.
"Grozav", răspunde el, coborându-și ochii spre buzele mele. "Am avut
un weekend minunat."
Mă încruntă. Minunat înseamnă generic bun sau "Am făcut sex fierbinte
cu o femeie superbă și sexy tot weekendul"?
Oprește-te.
"Îmi pare rău", începe Tristan, intrând în cameră. Îmi zâmbește cald și
îmi strânge mâna. "Eu sunt Tristan." Este puțin mai tânăr decât Jameson și
are părul ușor ondulat și șaten deschis. Ochii lui sunt mari și căprui. El este
foarte diferit de fratele său, dar transmite același sentiment de putere.
"Eu sunt Emily."
Îmi ține privirea. "Bună, Emily." El și Jameson schimbă priviri și atunci
știu că știe despre trecutul nostru.
Înghit nodul nervos din gât.
De ce i-ar spune fratelui său despre mine?
Tristan se uită în jos la caseta lui Jameson. "Cât e ceasul? A început
happy hour?"
"Patru și jumătate, și da", răspunde el.
Tânărul merge la bar pentru a-și turna același lichid de chihlimbar.
Ridicați paharul. "Vrei o băutură, Emily?" "Nu,
mulțumesc. Lucrez", îi răspund, puțin nervos.
 În timp ce Jameson aduce banda la buze, un fulger de amuzament apare
pe fața lui. Bine, ce naiba a fost expresia asta? Un zâmbet condescendent
sau aproape un zâmbet? Pur și simplu nu-l pot înțelege pe acest om.
Jameson stă liniștit și se uită la mine. Ne holbăm unul la celălalt, iar
aerul dintre noi este încărcat cu electricitate.
"Ai vrut să mă vezi?" a întrebat el.
Nu știu ce fel de întâlnire implică banda scotch. Poate că ar fi trebuit să
accept un pahar.
Amintește-ți ce ai făcut ultima dată când te-ai îmbătat cu el. Ai încercat
să-i sugi tot sângele.
"Așa cum spuneam mai devreme, avem un proiect special la care am
dori să lucrați", spune Jameson.
Dau din cap, cu privirea mutându-se între cei doi bărbați.
"Da. În lumina a ceea ce mi-ați spus în această dimineață, am dori să
scrieți un articol pentru publicare.
Înghit pentru a-mi curăța gâtul. "Bine." Mă uit la amândouă. "Pe ce?"
"Vii cu un argument." Jameson își scoate limba pentru a-și umezi buza
de jos și simt o zdruncinătură care îmi trimite fiori pe degetele de la
picioare. "Lucrăm la un proiect secret și aș vrea să vă implic, dar trebuie să
știu dacă puteți scrie un articol."
"Știi că pot. Am lucrat timp de cinci ani ca reporter pentru ziarele
regionale."
"Este strict confidențial", intervine Tristan. "Nu poți vorbi cu nimeni
despre asta. Este critic."
"Nu o voi face", a răspuns el, uitându-se mai întâi la unul și apoi la
celălalt.
"Ne-am gândit de ceva vreme că cineva de la etajul tău vinde poveștile
noastre concurenților pentru a le publica înainte ca noi să o facem. Ceea ce
ne-ați spus în această dimineață este o confirmare a acestui lucru."
Mă încruntă. "De unde știi?"
"Crede-mă, doar știm", răspunde Jameson. "Acțiunile noastre se
prăbușesc, la fel și credibilitatea noastră. Acest lucru trebuie să înceteze." Îi
ascult cu fruntea brăzdată. "Vrem să veniți cu știri false și să le trimiteți prin
canalele obișnuite, așa că vom vedea dacă apar în revistele concurenților".
Mă holbez la el, încercând să mă forțez să țin pasul. "Despre ce ar trebui
să scriu?"
 "Ceva ce merită vândut. Nu trebuie să fie adevărat.
Cu cât este mai fals, cu atât mai bine, așa că va fi mai ușor de urmărit."
"Cine crezi că ar putea fi?" a întrebat ea, un val de entuziasm trecând
prin ea. Aceasta este șansa mea. Dacă lucrez bine, pot dovedi că sunt un
angajat bun. Ce se întâmplă dacă am rezolvat cazul? Îmi mușc buza de jos
pentru a ascunde un zâmbet. Trebuie să mă comport ca și cum evenimente
interesante ca acesta mi se întâmplă în fiecare zi.
"Nu avem nicio idee, dar știm că nu ești tu."
"De ce?"
"Pentru că asta a început înainte să te angajăm", răspunde Jameson,
ridicându-se și îndreptându-se spre bar.
"Bine." Mă gândesc la asta pentru o clipă. "Pot să o fac." Mă uit la
amândouă.
"Când vrei articolul?"
"Pentru mâine după-amiază, dacă este posibil."
"Bine."
O voce iese din interfon. "Tristan, ai Londra pe linia a doua."
Se ridică și apasă un buton. "Dă-mi un moment să mă întorc la biroul
meu."
"Bine", răspunde asistentul.
"Îmi pare rău, trebuie să răspund. Suntem în curs de a face aranjamente
cu o nouă companie. Vom reveni la ea mâine după-amiază."
"Desigur." Îi zâmbesc. Oh, îmi place. Este mai prietenos decât fratele
său.
Îmi strânge mâna. "Amintiți-vă, niciun cuvânt pentru nimeni. Nu mi-ar
plăcea să trebuiască să te concediez." Îmi face cu ochiul amuzat, dar ceva
îmi spune că nu glumește. Mă încruntă.
Ce naiba?
"Bine."
"Abia aștept să vă citesc articolul", concluzionează el. Se întoarce să
părăsească biroul și închide ușa în urma lui.
Mă întorc spre Jameson. Ochii îi sunt posomorâți și are un pahar de
scotch în mână. Sorbe încet lichidul din interior și îi zâmbesc nervos, cu
inima bătându-mi. În timp ce ia o altă înghițitură, ridică o sprânceană.
Tensiunea dintre noi este palpabilă în aer.
"Ar trebui să mă întorc la biroul meu", a șoptit el.
 Își ține privirea fixată asupra mea ca și cum ar vrea să spună ceva, dar
rămâne tăcut.
"Mai pot face ceva?" murmură el, ridicându-se.
Jameson își pune paharul pe masă și se îndreaptă spre mine. "Da, într-
adevăr. Ar fi ceva."
Se oprește în fața mea, la mai puțin de un centimetru de fața mea, și mă
uit în sus la el. Apropierea lui îmi taie respirația și, ca un val în ocean,
entuziasmul crește între noi.
"Îl auzi?", șoptește el. Dau din cap,
pentru că este de netăgăduit.
"Sunt atât de atras sexual de tine încât mi se pare aproape absurd",
șoptește el. "Și am fost din primul moment în care te-am văzut în acel
avion." Mă holbez la el, imaginându-mi că mă aruncă pe biroul lui.
Își plimbă degetul arătător pe fața mea, spre centrul pieptului meu, între
sânii mei și apoi mai jos, pe stomacul meu, periindu-se de osul pubian
înainte de a-și pune mâna pe șoldul meu. "Am o cerere."
"Da." Închid ochii, simțindu-mă topită sub atingerea lui.
Se apleacă spre mine până când buzele lui aproape că îmi ating urechea.
Respirația lui mă gâdilă și îmi trimite o serie de fiori pe șira spinării.
"Vreau să porți mâine fusta gri, cea cu fantă." M-am încruntat,
ascultându-i cuvintele șoptite.
"Bluza albă de mătase și sutienul din dantelă pe care îl porți pe
dedesubt."
Sfinte rahat...
"Fără șosete." Mă strânge de o parte și sexul meu se zvâcnește. Îmi linge
urechea. "Vreau să-ți legi părul într-o coadă de cal, astfel încât să-l pot
înfășura în jurul mâinii mele."
Am o viziune cu el ținându-mi părul între degete și sunt în pericol să iau
foc.
Acest om este un zeu.
Mă holbez la el. "Altceva?" gâfâi el.
"Da." Ochii i se întunecă și ridică o mână pentru a-și freca degetul
arătător de buza mea inferioară. "În seara asta, vreau să-ți iei vibratorul."
Are o voce profundă, joasă, ceea ce mă face să simt lucruri în interior pe
care nu le credeam posibile. Ochii mi se lărgesc în timp ce îmi deschide
ușor buzele cu degetul. Apoi mi-l împinge în gură și mă trezesc că îl sug. În
timp ce se uită la mine, pupilele i se dilată și un zâmbet sexy apare pe fața
lui. "Te vreau la tine. Pentru o lungă perioadă de timp ... încet și profund."
Oh... Doamne, ai milă.
"De ce aș face asta?" Expir brusc.
"Pentru că știu că îmi vei vedea fața când vei veni." Se apleacă și mă
mângâie pe gât cu limba, apoi îmi ciugulește urechea. Picioarele mele
amenință să cedeze. "Fă-ți temele și vei fi bine răsplătit", șoptește ea înainte
de a-mi săruta gâtul.
Sunt ca lutul în mâinile Lui. Nici măcar nu pot pretinde că mă opun
tuturor acestor lucruri... oricare ar fi aceasta . Își perie buzele pe buzele
mele, dar apoi se retrage și corpul meu sare de la distanța bruscă. Mă holbez
la el, gâfâind.
"Fă-ți temele, Emily. Ne vedem mâine." Mă uit la
el pentru o clipă, îmi ia rămas bun.
Când Jameson se întoarce să se așeze la biroul său ca și cum nimic nu s-
ar fi întâmplat, mă încruntă. Își ridică banda scotch și o soarbe, ținându-mi
privirea. Apoi introduce o cheie de siguranță pe
masă. "Cu aceasta veți putea accesa podeaua mea."
Oh. Ce naiba a fost asta?
A luat cheia și a părăsit biroul într-o frenezie. Intru în lift cu inima în
pericol de a exploda în orice moment.
Sfinte Hristoase. Trebuie să-mi recapăt autocontrolul și trebuie să o fac
repede.
Pentru că, deocamdată, el controlează situația.
 Capitolul 6

Anonim

S M M
.M
Mi s-a spus că sunt aici doar pentru a lua ceva de luat acasă pentru cină. Dar
adevărul este că vreau să-l văd plecând. Vreau să-i văd fața pentru a afla
dacă este la fel de fierbinte ca mine. Sunt atât de aproape de a avea un
orgasm în public încât nici măcar nu este amuzant. Cum poate un deget să
treacă peste hainele mele atât de entuziasmat? Acest om mă topește, mă
reduce la o ciupercă moale, umedă, care cedează. Nu am nicio rezistență
când mă atinge.
Mai mult de un an l-am visat pe Jim, omul amuzant și lipsit de griji cu
care mi-am petrecut acea noapte. Și acum că am întâlnit o altă versiune a
lui, nu sunt sigur că îmi place. Adică, este sexy și fierbinte ca naiba. Un
adevărat iad înflăcărat al senzualității.
Cine este Jameson Miles?
Mă așez pe banca de lângă fereastră și mă uit peste drum, până văd
limuzina venind și curând o văd intrând în parcare.
Mă îndrept. Stomacul mi se încleștează și îmi țin respirația când ușa se
deschide. El iese, mergând ca și cum ar fi în mișcare lentă. Este un star rock
și toată lumea se întoarce să-l admire.
Domnul Orgasm.
Îl văd urcând pe bancheta din spate a limuzinei, apoi șoferul închide ușa
în urma lui și ia încet mașina înapoi pe stradă.
Continui să o urmăresc pe măsură ce se estompează pe drum și un val
de dezamăgire mă lovește. Mă întreb ce va face în seara asta. Este târziu,
aproape șase și jumătate, iar clădirea Miles Media s-a golit. Nu-mi vine să
cred că am așteptat aici doar pentru a-l vedea când a plecat... Ce ratat. În
timp ce mă ocup de asta, s-ar putea să comand ceva de mâncare la bar. Încă
mâncam singur acasă. Iau meniul și studiez felurile de mâncare, apoi ușile
Miles Media se deschid din nou și apare Tristan. Mă uit la el cu o frunte
brăzdată. El este împreună cu o femeie; Este blondă, frumoasă și poartă o
rochie de lână strâmtă și cizme negre cu toc înalt. Arată ca o femeie foarte
la modă și părul ei este legat într-o coadă de cal înaltă. Ea spune ceva și el
râde. Întorc colțul fără să-mi dispară încă din vedere, iar Tristan îi pune o
mână pe fund, aplecându-se să o sărute.
Cine este?
Apoi o ia de mână și cei doi dispar împreună pe drum.
Lucrați în clădire? Am crezut că există reguli care împiedică relațiile cu
angajații.
Poate că este un fel de bufet deschis tuturor, iar șefii urcă etaj cu etaj
toate femeile?
Sunt singurul cu care Jameson flirtează? Sau cheamă și alte fete la
biroul său?
Închid ochii, dezgustat.
Oprește-te.
Doamne, trebuie să mă calmez.

Scotocesc prin dulap și îmi scot hainele pentru mâine. E târziu, am lucrat
până acum la articolul pe care îl doresc. Sper să meargă bine. De data
aceasta am fost mult mai pregătit pentru asta. Ce ar trebui să port mâine?
Fac cum mi-a spus?
Am întins hainele pe care Jameson mi-a ordonat să le pun pe pat și să
mă holbez la ele. Fusta gri cu fantă, bluza albă de mătase. De unde știi că
port un sutien din dantelă cu această cămașă? Și de unde știi această ținută?
Se uită la mine.
Un fior mă străbate. La naiba, omul ăla se joacă cu capul meu. M-am
transformat într-o masă de hormoni în tumult și practic nici măcar nu m-a
atins.
Cine știe cum m-aș micșora dacă ar face-o.
 Îmi amintesc de această după-amiază și de modul în care și-a periat
degetul pe tot corpul meu, cum mi l-a băgat în gură și l-a supt.
Îmi amintesc cuvintele sale: "Te vreau la tine. Pentru o lungă perioadă
de timp ... încet și profund."
Închid ochii și sângele începe să-mi fiarbă în vene de emoție. El vrea ca
eu să vin să mă gândesc la el. Mă duc la noptieră și scot vibratorul. Îl țin în
mână să mă uit la el.
"Este un înlocuitor foarte rece, domnule Miles", murmură el în tăcere.
Chiar vreau să-l sun și să-i spun să vină aici și să se ocupe personal de asta.
Dar, desigur, nu o voi face. Opresc lumina și mă târăsc sub capace. Îmi
ating sânii goi cu o mână. Închid ochii și îmi deschid picioarele,
imaginându-mi că Jameson Miles este aici cu mine.

"Vrei să mănânci ceva după muncă?" Îi întreb pe Molly și Aaron.

"Da, desigur. Dar ceva sănătos", răspunde ea, tastând pe tastatura
computerului. "Nu voi putea niciodată să mă fut dacă nu încep să lucrez la
fundul ăsta mare." Nu se oprește din scris în timp ce vorbește cu mine. "Și
trebuie să termin până la ora opt. Trebuie să-i aduc pe băieți."
"Da, bine", oftează Aaron. "Cred că este o idee bună."
"Trebuie să fac antrenament în această după-amiază", spun, încercând să
par nonșalant.
Amândoi privesc în sus de la munca lor. "Unde?"
"În birourile conducerii."
"O, Doamne." Molly zâmbește. "Ți-a spus ceva?"
Îmi plec capul și mă uit la camere. "Îți voi spune în seara asta."
"Doamne, trăiesc să aud rapoartele Tale", șoptește Aaron. "Spune-mi, te
rog, că ai făcut-o pe biroul lui."
Chicotesc și termin ceea ce fac. "Nu, nu fi prost."
Îmi iau dosarul cu articolul fals. "Ne vedem mai târziu." Cei doi
mă privesc cu un zâmbet. "Mult noroc."
Cinci minute mai târziu, mă găsesc la ultimul etaj, cu inima bătându-mi
în piept ca o tobă. Am decis să nu port ceea ce îmi ceruse Jameson, aș fi fost
prea sârguincioasă. Și oricum, ce îl face să creadă că îmi poate spune cum
să mă îmbrac?
Sammia zâmbește imediat ce mă vede. "Domnul. Miles, Emily este aici
Foster să o vadă."
"Poți să o lași să intre", răspunde vocea lui blândă.
M-am plimbat pe holul de marmură, jonglând mental pentru a-mi
cumpăra o pereche de pantofi cu talpă de cauciuc. De ce continui să-l uit?
Bat la ușa lui.
"Haide", spune el.
Îl deschid și îl găsesc stând la birou, la telefon. Se uită la mine.
"Bună, Emily", mimează el cu buzele.
"Bună ziua", îl salut politicos, strângându-mi ghiozdanul.
"Vă rog, luați loc." Arată spre un scaun și ridică un deget. "Un minut",
îmi spune din nou fără să scoată un sunet.
Dau din cap mulțumit de sine și mă așez.
"Înțeleg, Richard. Da, știu." Rămâneți aproape. "Nu-mi pasă dacă
muncește din greu. A încălcat protocolul și există consecințe". Mă încruntă.
Ce naiba... Cu cine vorbești?
"Richard", pocnește el. "Ori o concediezi în această după-amiază, ori o
fac eu. Și amândoi știm cine ar face-o într-un mod mai puțin dureros." Dă-ți
ochii peste cap. "Tristan știe, da", spune el sec. "Dar, în calitate de CEO,
dețin controlul. Ai două ore să o escortezi pe Lara Aspin afară din clădire,
altfel voi coborî personal." Închide furios.
Mă uit la el cu uimire. Ce ar fi putut face acea femeie?
Jameson își mușcă buza furios, uitându-se fix în fața mea.
"Am articolul pe care l-ai cerut", a murmurat el.
"Bun." Îmi ia dosarul și își împinge scaunul înapoi pentru a începe să-l
citească.
Astăzi e diferit, e supărat. Dar poate că este doar din cauza apelului pe
care tocmai l-a încheiat.
Respiră adânc și răsfoiește paginile, în mod clar frustrat.
"Bine?"
Jameson ridică o sprânceană, de parcă abia ar fi impresionat. Mă
încruntă.
"Un eveniment meteorologic mare nu este o veste grozavă, nu-i așa?"
 "Ei bine, despre ce vrei să scriu?" se bâlbâi el. "Nu pot numi oameni sau
locuri sau orice altceva pentru că este o poveste falsă. Nu vreau să ne dea în
judecată".
"Sunt conștient de ceea ce este, domnișoară Foster", izbucnește el.
"Ce e în neregulă cu tine astăzi?" a șoptit el.
Jameson răsfoiește paginile în timp ce reia lectura. "Nimic." Continuați
cu articolul. "Acest lucru nu este bun. O voi scrie eu."
M-am încruntat. "Am lucrat la el timp de patru ore noaptea trecută." Își
ridică privirea din hârtii, iar eu mă micșorez sub privirea lui aspră. "Ei bine,
despre ce vrei să scriu, atunci?" Insist.
"Orice altceva decât vremea dracului." Închide ghiozdanul ca și cum ar
fi dezgustat de el și îl pune pe masă. Apăsați un buton de pe interfon.
"Tristan, vino aici, te rog."
"Desigur."
Mă fac și mai mic în scaunul meu. Doamne, e rău când e supărat.
Tristan intră în birou, iar Jameson respiră adânc. "Domnișoara Foster și-
a scris articolul." Indică folderul.
"Bun." Fratele zâmbește, o ridică și începe să citească.
"Un eveniment seismic nu este deloc bun", izbucnește Jameson.
Tristan își strânge buzele și continuă să citească. "Dar este un articol
grozav", spune el.
Hmm, m-am îndrăgostit de fratele greșit ... Al meu este un tâmpit.
"Mulțumesc." Mă prefac că zâmbesc. "Cu tot respectul, Jameson", a
declarat el, "dacă numim acest eveniment și facem publicitate sosirii sale în
următoarele patru luni, spunând că va provoca daune grave, povestea va
prinde contur. Nu vor exista nume de urmărit, nici oameni sau locuri. Nu
văd cum aș fi putut scrie despre altceva fără să ne compromit integritatea."
"Nu suntem aici pentru a ne dovedi integritatea", mârâie el. "Încercăm
să ne ținem de ea."
Mă aplec pe spate în scaun, iritat.
"Vreau o poveste despre un caz de crimă urmărit de FBI." Se gândește
el, strâmbând din ochi. "El inventează o crimă falsă și o investigație falsă.
Scrieți cât de aproape sunt de rezolvarea cazului."
Furia îmi clocotește în vene. "Dacă știai ce vrei să scriu, de ce nu mi-ai
spus ieri?" întreb sec. "Mi-ai spus să fac ce vreau și am petrecut patru ore
scriind acest articol pentru tine."
 Tristan își strânge buzele pentru a-și ascunde un zâmbet. "Am lucruri de
făcut. Spuneți-mi ce articol vom folosi", anunță el, îndreptându-se spre
ieșire. "Mulțumesc, Emily. Bună treabă." Închide ușa în urma lui.
Mă uit la ticălosul din fața mea. "Deci, ce vrei să fac?"
Jameson privește rece în sus pentru a-l întâlni pe al meu. "Ieri ți-am spus
ce vreau să faci, dar nu m-ai ascultat... Nu-i așa?"
Mă încruntă. În al doilea rând, despre ce vorbești? Sunt confuz. Nu
trebuie să fie atât de al naibii de nepoliticos.
Fixez folderul înapoi de la masă. "Bine", îi spun. "Voi scrie un articol
fals despre uciderea falsă a unui CEO fals de către un nou angajat fals". Îmi
dă o încruntare. "Cu un topor fals."
"Ei bine..." El răspunde cu o grimasă: "Asigură-te că poartă o fustă gri
nenorocită".
Sunt uimit, este supărat pentru că nu am făcut așa cum mi-a cerut.
Aroganța acestui ticălos...
"Nu, nu poartă fuste gri la cerere. Este goală pentru că a făcut sex
sălbatic cu iubitul ei sexy, chiar înainte de a se despărți
pasărea răsfățată a CEO-ului."
Jameson își îngustă ochii într-o expresie disprețuitoare.
Mă ridic. "Vei avea povestea ta până la ora cinci. Ți-l voi trimite prin e-
mail."
"Nu, mi-o vei livra personal."
"Cu tot respectul, domnule Miles", îi spun, zâmbind, "nu vreau să vă
mai văd astăzi. I-o voi da lui Tristan."
"Încercați și veți vedea ce se întâmplă", răspunde el brusc.
Mă întorc și ies din birou furios, fumul ieșindu-mi din urechi.
Acest om este un porc adevărat.

Este cinci și jumătate și stau la biroul meu tastând ultimul cuvânt al

articolului meu fals. Nu-mi place să recunosc, dar acesta este mai bun decât
primul. Colegii mei au mers la bar și mă voi alătura lor acolo în curând.
Ar trebui să-mi aduc munca la birou, dar nu o voi face.
Lasă-l pe Jameson să plece.
Apăs Enter pentru a-i trimite articolul prin e-mail, apoi închid
computerul și îmi ridic lucrurile de pe birou.
 Telefonul meu începe să sune, iar litera J luminează ecranul. Am salvat
numărul cu inițiala lui, așa că voi ști dacă mă sună. Îmi ridic telefonul și
apăs pe Reject, apoi zâmbesc sfidător camerei, știind foarte bine că mă
urmărește.
Nu m-am despărțit doar de un tâmpit egoist pentru a începe să mă
întâlnesc cu altul. Îmi poate săruta obrajii în fund. Primesc un mesaj
imediat.

J: Răspunde la nenorocitul ăla de telefon.

Mă uit întrebător la acele cuvinte și îi răspund.

I: Nu am nimic să vă spun. Am terminat de lucrat pentru astăzi. Ai articolul

tău. Noroc.

Un răspuns sosește imediat.

J: Acesta este un apel telefonic personal.

Îmi dau ochii peste cap, dezgustat, și răspund din nou.

I: Găsiți o altă femeie într-o fustă gri pentru a vă suge penisul la cerere. Nu
mă interesează slujba.

Scot tonul de apel de pe telefon, îl pun în geantă și continui să-mi fac ordine
pe birou. Iau liftul spre foaier și, în timp ce merg prin el, observ că un agent
de pază vorbește la telefon.
"Scuzați-mă, domnișoară", sună el.
 "Da?"
"Mi-au spus să te rog să aștepți aici." Rahat. Se duce
în jos.
"Hmm, nu, nu pot. Îmi pare rău. Îmi cer scuze în numele meu", mă
bâlbâi, trecând pe lângă el și părăsind ușa din față. Alerg după colț și, de
îndată ce ies din raza vizuală a paznicului, alerg peste stradă să intru în
barul de ieri și să stau și să privesc.
Ce vrea?
Mă așez pe un scaun lângă fereastră și îl văd pe Jameson ieșind în grabă
din clădire, apoi privesc în sus și în jos pe stradă. Își scoate telefonul mobil
și sună pe cineva. Telefonul meu începe să vibreze în geantă.
Rahat. Voi sfârși prin a distruge această oportunitate și voi fi concediat.
Acesta este motivul pentru care ai concediat-o pe cealaltă fată astăzi? S-
a culcat cu el și lucrurile s-au înrăutățit? Îl văd cum continuă să verifice
peste drum și îmi formează din nou numărul. Am lăsat telefonul să sune.
Jameson este în mod clar furios.
Ușa se deschide din nou și Tristan iese. Jameson îi spune ceva care îl
face să izbucnească în râs. Ce i-a spus? Îi privesc pe cei doi bărbați uitându-
se în jur cu inima bătând sălbatic și, în cele din urmă, sosește limuzina.
Jameson mă sună din nou, iar eu închid ochii.
Nu mă mai suna.
În cele din urmă, cei doi se urcă în mașină, care pleacă în fața ochilor
mei. Mi-a trecut o mână peste față în disperare. Temperamentul lui,
împreună cu al meu, face o combinație foarte proastă.
Noi doi suntem oficial o idee foarte proastă.
O oră mai târziu

"Ce vrei sa spui?" Molly mă încruntă. "Sunt confuz."

"Totul este o mare mizerie", a oftat el. "M-am întors acasă în California
și s-a dovedit că Robbie nu dă doi bani pe mine, așa că l-am părăsit. Dar nu
i-am spus lui Jameson pentru că nu vreau să creadă că am făcut-o pentru
el."
"Da, înțeleg asta." Se încruntă. "Dar de ce acum
Jameson este un tâmpit?"
"Pentru că Emily nu purta o fustă gri", intervine Aaron. "Nu ai ascultat-
o?"
"Dar de ce?" exclamă ea. "Este ridicol."
"Știu", a izbucnit el.
"Nu este pentru fustă", răspunde el, mestecând. "Este o chestiune de
putere. El vrea ca tu să faci ceea ce El îți spune."
Mă întunec, ascultându-l. "Chiar crezi asta?"
"Încă nu înțeleg." Molly clipește, confuză.
"Pentru el, este un gest simbolic: vrea ca Emily să se supună".
"Ei bine, nu voi ceda." Puf. "Într-adevăr, este un prost dacă crede că o
voi face."
Molly își dă ochii peste cap. "O, Doamne, dacă mi-ar cere să port o
fustă din rinichi, aș face-o", spune ea iritată, uitându-se în spațiu. "Aș ucide
până la cincizeci de bărbați pentru a recupera toate acele organe."
Aaron chicotește. "Corect? Şi eu. Nu există nimic ce nu mi-ar putea cere
să fac." Ridicați mâinile la tavan. "Aș face orice."
Mă uit în sus, exasperat, și apoi ne oprim cu toții din gândire pentru o
clipă.
"Știi ce aș face dacă aș fi în locul tău?", spune Molly.
"Ce?"
"Mâine mi-aș pune fusta gri și apoi aș ignora-o complet." Mă holbez la
el. "Fă-l pe ticălosul ăla nenorocit să dispere."
"Asta e corect." Aaron îmi zâmbește larg. "Flirtează cu tine în interiorul
acelei fuste gri."
Pe măsură ce ideea începe să prindă rădăcini în mintea mea, zâmbesc
mulțumit. "Știți, băieți... De fapt, este un sfat destul de bun."
Ridic paharul în aer, zâmbindu-le celor doi prieteni ai mei.
"La operațiunea provocatoare a biroului", declară Molly veselă, ținând
paharul aproape de al meu și zgâlțâind paharul.
Mă uit la ea și fac la fel. "Să înceapă jocul."

Putrezesc în birou ca un star rock.

 Fără șosete: gata.
Sutien alb din dantelă: prezent.
Bluza alba din matase: prezenta.
Coada înaltă: prezentă.
Fusta gri cu o fantă: prezentă, prezentă, absolut prezentă.
"Bună dimineața." Ajung la birou și zâmbesc prietenilor mei.
Se uită la mine și rânjesc când văd amândoi că port hainele pe care le
cere Jameson. Aaron îmi face cu ochiul și se întoarce la computer.
"Vrea cineva o cafea?" întreb.
"Da, mulțumesc", răspund amândoi.
Mă îndrept spre bucătărie, iar Ricardo mă urmează. "Hei, iubito, te-am
așteptat."
Îi ofer un zâmbet exagerat și fals. Zeu... Nu aș putea avea pe cineva mai
bun decât acest tip cu care să mă prefac că flirtez?
"Bună ziua", spun cu entuziasm. "Cum merge?"
"Bine." Se aprinde simțindu-mi impulsul. "Uite, îmi pare rău că te-am
băgat în bucluc zilele trecute."
Îmi încolăcesc buzele într-un zâmbet, trecându-mi degetele prin părul
adunat.
"Nicio problemă. Ce-ar fi să vii să mă vezi mai târziu?"
Ochii i se luminează. "Bine, suntem de acord."
Mă întorc la birou și mă așez, aducând cele trei cafele. Îmi deschid
căsuța de e-mail și mă apuc de treabă. Aseară, Jameson m-a sunat de trei ori
și nu știu de ce. Nu știu dacă a vrut să-și ceară scuze sau poate să se certe...
Dar nu am de gând să-i dau satisfacția de a-i răspunde la telefoane, astfel
încât să poată face unul din două lucruri.
Voi avea o zi frumoasă și nu mă voi gândi la Jameson Miles nici măcar
o dată.

Este ora trei și Operațiunea Provocatorului Biroului este în plină

desfășurare. Astăzi am chicotit și am flirtat cu fiecare ratat din clădire. Nici
măcar nu știu dacă se uită la mine, dar voi ridica miza. Sunt în drum spre
Tristan pentru a vorbi despre articolul pe care l-am scris.
 Ușile liftului se deschid și îi zâmbesc asistentului.
"Bună ziua, sunt aici să-l văd pe Tristan."
"Desigur, doar o clipă." Se încruntă, încercând să-și amintească numele
meu.
"Sunt Emily Foster."
"Așa este. Îmi cer scuze." El face apelul. "Tristan, Emily Foster este aici
să te vadă."
"Bine, trimite-o înăuntru", răspunde el vesel.
"Mergeți prin sala de conferințe și, în loc să virați la stânga pentru a
merge la biroul lui Jameson, virați la dreapta, apoi urmați holul spre cealaltă
parte a clădirii."
"Mulțumesc." Îi urmez indicațiile și mă îndrept spre celălalt capăt al
clădirii. Se încruntă, găsind patru birouri. Rezultat. Care a spus?
Continui pe hol și se deschide o ușă. Jameson este acolo, vorbind cu un
bărbat. "Îmi pare rău pentru necaz. Biroul lui Tristan este aici jos?" Întreb.
De îndată ce mă vede, fața i se întunecă.
"Alături", răspunde celălalt.
Îi ofer un zâmbet dulce. "Mulțumesc." Merg mai departe și bat la biroul
lui Tristan.
"Haide", spune el, iar eu intru, închizând ușa în urma mea.
"Bună ziua."
"Bună, Emily", mă salută călduros, arătând spre scaunul din fața
biroului său. "Vă rog, luați loc."
În timp ce mă așez, observ că acest om nu mă face deloc nervos; Mi-aș
dori să fie la fel cu fratele său.
"M-am întrebat doar dacă am avut timp să citesc articolul pe care l-am
scris."
"Am făcut-o, da, și mi-a plăcut. Ești mulțumit de asta?"
"Da, cred că este mult mai bine decât primul. Nu eram sigur cum voi
proceda."
Își încrețește fruntea. "Va trebui să-l trimitem ca și cum ar fi un fapt
despre care știați. Ai vorbit cu Jameson?"
"Er..."
Ușa biroului său se deschide și Jameson intră.
"Buna ziua."
"Vorbești despre diavol ..." Tristan zâmbește.
 "Bună ziua", îi răspund, apoi îmi întorc atenția spre fratele meu mai mic.
Este greu să nu te holbezi la Jameson când se află într-o cameră. Domină
fiecare spațiu.
A face prețiosul este mai greu decât pare.
"Emily este aici pentru a vorbi despre articolul pe care l-a scris."
"Văd." Se uită fix la mine și mă simt învăluit de atracția magnetică pe
care o exercită asupra mea.
"A fost bine?" întreb.
"Da." Îmi ține privirea. "Foarte bine."
"Îl trimitem ca și cum ar fi o știre descoperită de Emily?", întreabă
Tristan.
Jameson nu-și ia ochii de la mine. "Da, aș spune că da."
Mă uit la cei doi bărbați. "Bine. Ți-l voi trimite și te voi anunța ce se
întâmplă."
Cel mai mare dintre cei doi frați continuă să se holbeze la mine. "Am
nevoie să adăugați un detaliu. Îl am pe computer. Vino cu mine, ți-l voi lua
imediat."
Îmi simt furnicăturile pielii. "Bine", spun, ridicându-mă în picioare.
Jameson întinde un braț. "Doamnele mai întâi."
Mă întorc spre fratele său. "Mulțumesc. Ne vedem mai târziu."
Tristan îmi zâmbește larg. "La revedere. Să aveți o după-amiază
plăcută."
Mă îndrept spre biroul lui Jameson și simt căldura privirii lui pe fundul
meu.
Fii nonșalant... Nu flirta... Nu-l atingeți. Fii indiferent.
Sunt aici doar pentru a-l provoca pe acest ticălos ... Nimic mai mult,
nimic mai puțin. Ajungem la biroul lui și deschide ușa. Trec pe lângă el, iar
Jameson îl încuie imediat.
Mă întorc în timp ce el avansează încet spre mine. Se oprește la doar un
centimetru de fața mea. Ne uităm unul în ochii celuilalt și, fără să spună un
cuvânt, Jameson mă apucă de părul strâns pentru a-l înfășura în jurul mâinii
sale și a mă apropia și mai mult de el.
"Nu-mi rezista", șoptește el, aplecându-se să-mi atingă buzele cu limba.
"Și nu fi un tâmpit", a șoptit el.
 Se întinde și îmi mângâie piciorul gol, strângându-mi coada între
degete. Îmi linge gâtul, pe care l-am îndoit pentru el, apoi mă apucă de
fund.
"Spune-mi că nu mai ești cu el", murmură ea la urechea mea, sărutându-
l încet.
Ah... Nu așa trebuia să meargă planul. În acest moment, ar fi trebuit să o
resping.
Misiune anulată...
"Nu mai suntem împreună", a gâfâit el.
Îmi prinde buzele, băgându-și cu ușurință limba în gura mea și toate
simțurile mele sunt trezite. Cu o mână mă trage de erecția lui așteptată, în
timp ce sărutul nostru devine frenetic. Mă împinge de perete, trăgându-mi
fusta și ascunzându-și degetele mari sub chiloții mei.
Ochii lui posomorâți sunt fixați asupra mea.
"Mergem în seara asta."
Capitolul 7

Anonim

"J », . "F .» R Coapsele.

Îmi zâmbește pe gât și mă atrage mai mult spre el. Își perie buzele pe
buzele mele, luându-mi fața în mâini. Sărutul este intenționat lent și
pasional și mă trezesc aproape plutind în aer.
"Cina?" gâfâie el.
"Hmm." Îi zâmbesc în timp ce mă strânge de față. Acest sărut este
inconfundabil. Este seducătoare, senzuală și promite satisfacție sexuală.
"La ce oră te voi lua?"
"Depinde."
"Din ce?"
"Indiferent dacă crezi sau nu că poți să-mi spui ce să port și ce să fac."
 Îmi zâmbește tandru, iar inima îmi sare o bătaie. Nu s-a mai uitat la
mine așa din seara în care ne-am întâlnit.
"Iartă-mă", șoptește ea, aplecându-se să mă sărute din nou. "Am vrut
doar să porți hainele mele preferate ca să te pot admira." Își coboară buzele
la gâtul meu, ca și cum nu s-ar putea opri. "Nu am vrut să te jignesc."
"Chiar trebuie să fii atât de abrupt cu mine?" Șoptesc în timp ce îmi
perie maxilarul cu dinții.
"Sunt mereu brusc."
"Omul pe care l-am întâlnit în acel avion era amuzant și lipsit de griji."
Face o expresie amuzată, mișcându-mi câteva șuvițe indisciplinate de pe
frunte. "Întâlnirea noastră a fost un lux pe care nu mi l-am permis niciodată
înainte."
"Cum ar fi?"
"Pentru prima dată, am avut darul anonimatului."
Buzele noastre se ating, iar eu îi mângâi obrajii aspri.
"De ce ești atât de diferit aici?" a murmurat el.
Jameson se eliberează din îmbrățișarea mea și se întoarce la biroul său.
"Sunt cine trebuie să fiu, Emily. Un om amuzant și lipsit de griji nu poate
conduce eficient un imperiu media."
Mă uit la el, reflectând pentru o clipă la ceea ce tocmai a spus.
"Bine, atunci cred că va trebui să refuz invitația la cină."
"De ce?"
"Pentru că vreau să petrec o seară cu Jim." Îmi ține privirea. "Nu mă
interesează CEO-ul Jameson Miles. Nu-mi pasă de banii sau puterea ta." Se
uită lung la mine, ca și cum mi-ar procesa cuvintele. Mă apropii de el și îl
sărut cu blândețe. "Spune-i lui Jim să vină să mă ia la șapte", murmură ea,
trecându-și limba peste buzele lui. "Mor să-l văd din nou." Fața lui este
plină de tandrețe. "Voi vedea ce pot face."

Mă întorc la podea și mă așez la birou.

"Cum a mers?" șoptește Aaron, continuând să scrie. "L-ai făcut să
pledeze?"
 "Doamne, nu sunt capabilă să fiu prețioasă", a oftat
ea. Molly rânjește. "Nu suntem toți?" Pornesc
computerul.
"Deci?" șoptește Aaron, oprindu-se din lucru. "Spune."
"Luăm cina împreună în seara asta", îi spun, încercând să mă prefac
nonșalant.
"O, Doamne", șoptește Molly emoționată. "La naiba, cu ce te vei
îmbrăca?"
"Nu știu." Mă încruntă. "Ceva absurd de sexy."

Îmi apăs o mână pe inimă, încercând să-l forțez să încetinească și mă uit la

ceasul de pe perete. Șase-cincizeci și cinci.
Jameson va fi aici în orice moment.
Îmi strâng mâinile, pășind înainte și înapoi. "Stai calm... Nu te culca cu
el. Orice s-ar întâmpla, nu fi o fată ușoară", îmi reamintesc, vorbind cu voce
tare. Mă întorc la oglinda din baie și reglez rujul. "Cunoaște-te pe tine însuți
și apoi ia o decizie atentă bazată pe personalitatea lui și nu pe cât de mult te
excită." Zâmbesc la fata ridicolă care vorbește reflecției ei. Dar, pe de altă
parte, dacă penisul lui nu ar fi atât de perfect, nu m-aș gândi la asta ... Nu
este așa?
Telefonul meu mobil vibrează. "Bună ziua", îi spun, cu inima bătându-
mi.
"Sunt jos", murmură vocea lui profundă și catifelată.
"Care este soneria ta?"
"Voi coborî imediat. Ne vedem în curând."
Mă poziționez în fața oglinzii lungi și arunc o ultimă privire. Port o
rochie neagră strâmtă care ajunge chiar sub genunchi. Are bretele subțiri și
un decolteu plonjat pe spate. Arată grozav cu stiletto negri și un ambreiaj
asortat. Mi-am aranjat părul negru în bucle mari de Hollywood și l-am tras
înapoi doar într-o parte. Am făcut tot posibilul cu machiajul, cu un smokey
eye gri pe ochi și buze roșii lucioase.
Și, desigur, sunt destul de bine bărbierit... Pentru orice eventualitate.
Iau liftul și, în timp ce traversez holul pentru a ieși, îl zăresc dincolo de
ușile de sticlă ale clădirii. Poartă o jachetă sport albastru închis, o pereche
de blugi și un tricou alb. Arată ca ceva dintr-o revistă.
 De îndată ce îl văd, gâfâi și zâmbesc când se întoarce spre mine.
"Buna ziua." Zâmbește înapoi.
"Buna ziua."
Își plimbă privirea peste tot corpul meu, luând o mână în a lui. "Ești
frumoasă."
"Mulțumesc", spun timid.
Ne holbăm unul la celălalt... Și iată-l din nou: electricitatea care curge
între noi ori de câte ori suntem singuri.
"Ce vrei să faci?", mă întreabă, uitându-se în jos la buzele mele.
Zâmbi. Jim este aici... Jameson nu m-ar întreba niciodată ce vreau să
fac.
"Nu ai vorbit despre mâncarea italiană?"
Se apleacă și mă sărută, sugându-mi buza de jos suficient cât să mă facă
să plutesc câțiva centimetri de pe podea. Mi-am pus brațele în jurul gâtului
lui și am stat în stradă uitându-ne unul la celălalt pentru câteva momente.
"Mă exciti ca naiba, Emily Foster."
Zâmbesc și îmi bag degetele în părul lui negru. "Te-ai dus prin tot orașul
să te distrezi cu mine pe stradă?" Îl întreb cu o nevinovăție prefăcută.
"Nu." Zâmbește. "Dar acum că sunt aici, acesta este singurul lucru pe
care vreau să-l fac."
Ne sărutăm din nou, încet și ușor. Simt entuziasmul crescând ca un 747.
Lungimea sa rigidă își face apariția pe burtă și zâmbesc.
"Ce s-a întâmplat?"
"Vii la cină?" întreb.
Jameson chicotește. "Ei bine, se pare că vrea să apară ori de câte ori ești
prin preajmă."
"Nu aș folosi un diminutiv pentru a-l descrie."
Un anumit nonsoché strălucește în ochii lui și îmi ia mâna în ai lui. "În
acest fel."
"Să mergem pe jos?" întreb surprins.
"Eu însumi am rămas aici. Mai târziu vor veni să ne ia. Vom folosi un
taxi pentru a merge la restaurant."
"Bine."
Întoarcem colțul și el cheamă o mașină. Ne urcăm pe bancheta din spate
a taxiului. "Waverly Place, te rog."
"Desigur." Șoferul intră în trafic.
 "De cât timp locuiești în New York?" am întrebat.
"Toată viața mea."
"Părinții tăi locuiesc aici?" Se încruntă. Nu-mi pot imagina să cresc într-
un oraș ca acesta.
"Da, chiar dacă am mers la școală în altă parte."
"Unde?"
"În multe locuri, dar am ajuns în Aspen."
Mă holbez la el. Ce naiba?
"Ai mers la școală în Aspen singur?"
"Nu, întotdeauna i-am avut pe frații mei cu mine." Ridică o mână pentru
a-mi săruta spatele cu un zâmbet tandru.
Mă uit la el. Noi venim din lumi complet diferite. Nici nu-mi pot
imagina cum era viața lui.
"Ce arată asta?", întreabă el.
"Nici măcar nu puteam dormi în casa unui prieten."
"Independența a fost întotdeauna încurajată în familia mea." De
îndată ce îmi vine ceva în minte, un zâmbet îmi scapă.
"Ce s-a întâmplat?"
"Dacă locuiești singur de când erai – " Mă întrerup, așteptând răspunsul
lui.
"Doisprezece ani."
"Ar trebui să ai inteligența emoțională a unui om de 90 de ani. Nu-i
așa?"
Își aruncă capul înapoi, izbucnind în râs. "Ar trebui " este cuvântul
cheie." Ochii îi strălucesc de bucurie. "Și cum ar arăta al tău?"
"Hmm." M-am încruntat, reflectând. "Din punct de vedere emoțional,
cred că am în jur de treizeci de ani."
"Și fizic?" rânjește el.
"O, Doamne. Optsprezece ani." Râde. "Nu am prea multă experiență."
Mă privește în ochi și simt căldura privirii lui asupra mea. "Și cum ar arăta
experiența ta fizică?" a șoptit el.
"Aș prefera să ți-l arăt decât să-ți spun." Îmi zâmbește sexy. "Și aș fi
fericit să fac asta."
Chicotesc în timp ce taxiul începe să se oprească. "Voi paria pe asta."
Coborâm din vehicul și, două minute mai târziu, Jameson mă trage de
mână într-un restaurant numit Babbo. Din exterior arată ca un mic pub
englezesc, frumos și pitoresc, dar, odată ce intri pe ușă, se dovedește a fi
mult mai mare decât pare. Spațiul este întunecat și melancolic, iar
candelabrele aurite creează o anumită atmosferă. Există flori proaspete în
vaze împrăștiate peste tot și este incredibil de romantic.
"Bună ziua, domnule Miles." Omul de la ghișeu ne întâmpină prietenos.
"Masa lui este pe partea asta."
Jameson îmi strânge mâna și mă conduce într-un colț al restaurantului;
Chelnerul îmi împinge scaunul deoparte și mă pune să mă așez.
"Mulțumesc."
"Vrei ceva de băut pentru a începe?"
"Da." Jameson studiază meniul de vinuri. "Roșu?", întreabă el.
"Orice merge." Ridică din umeri cu un zâmbet nervos.
"Hai să luăm o sticlă de Henschke."
"Da, domnule, care?"
"Dealul trandafirilor, mulțumesc", răspunde el, închizând meniul.
Chelnerul dispare, lăsându-ne în pace.
"Presupun că știți bine vinurile", remarc eu.
El toarnă apă pentru amândoi. "Merg doar la restaurante care au
brandurile care îmi plac. Deci da, aș spune că îi cunosc."
"Ah, văd." Zâmbesc. "Ești unul dintre aceștia."
Își curbează buzele. "Poate."
Privirile noastre zăbovesc una în cealaltă pentru o clipă.
"Nu-mi vine să cred că ești CEO."
Jameson chicotește și își sprijină bărbia pe o mână. "Am crezut că vrei o
întâlnire cu Jim în seara asta."
"Am vrut... Adică, o fac."
"Ei bine, atunci de ce vorbim despre administratori?"
Zâmbesc dulce. "Nu știu."
Chelnerul se întoarce și deschide o sticlă de vin, apoi toarnă câteva
pentru Jameson, care o gustă. "Bine." Omul ne umple paharele și dispare.
Partenerul meu își ridică băutura și eu prăjesc cu el, apoi iau o
înghițitură și savurez gustul bogat și catifelat. "Hmm." Dau din cap. "Sunt
impresionat."
"Am un gust excelent." Zâmbește înainte de a deveni din nou serios. "În
toate lucrurile."
Îi dau o expresie jenată: vorbește despre mine.
 "Povestește-mi despre weekendul trecut", îndeamnă el.
"Nu sunt multe de spus."
"L-ai părăsit?"
"Ar fi trebuit să fac asta cu mult timp în urmă."
"Nu erai fericit?"
"Nu, nu pentru mult timp."
"Cum îl cheamă? Ce face el?"
"Nu-ți voi spune numele lui", spun sec. "Este un om de afaceri,
fermecător și de succes", i-am spus.
Își soarbe vinul și se uită fix la mine și știu că are altceva în minte.
"Ce s-a întâmplat?" întreb.
"Te-ai gândit vreodată la mine?"
"Da." Abia zâmbesc. "Dar tu?"
"De fapt, da." Îmi ține privirea.
"La ce te gândeai?"
O expresie sexy îi traversează încet fața.
"Ce?"
"Nu vrei să știi."
"Nu, o fac." Îi zâmbesc. "Spune-mi."
"Am crezut că ești cel mai tare dracu pe care l-am avut vreodată."
Coboară-ți ochii spre buzele mele. Aerul dintre noi se umple cu electricitate.
Entuziasmul este palpabil. "Și chiar și acum, de fiecare dată când sunt într-o
cameră cu tine, este ca și cum corpul meu este încărcat cu o nevoie proprie."
Timpul pare să stea în loc în timp ce ne holbăm unul la celălalt. Își soarbe
încet vinul. "Când mă uit la tine... Am un singur lucru în minte."
Murmurele. "Nu pot face nimic în legătură cu asta. Este aproape
primordial." Primordial.
"Devine sângeros de greu să mă controlezi", șoptește el posomorât.
La naiba, acest om este atât de special, dar fiecare semnal de alarmă mă
avertizează că ar trebui să fug cât de repede pot. Dacă poate obține acest
efect asupra mea după o noapte ... Ce putea să-mi facă după două?
Îi întâlnesc privirea și atracția pe care o simt pentru el îmi face sângele
să fiarbă. Dintr-o dată, nu mai vreau să fiu prețios, nu-mi pasă că nu ne
cunoaștem. Nu-mi pasă de riscuri. Are ceva de care am nevoie... Și, la
naiba, o voi lua fără întrebări.
"Ar trebui să comandăm", a șoptit el.
 El deschide meniul cu o anumită urgență. "Ce vrei?" "Cel
mai rapid fel de mâncare."

O oră mai târziu, aproape că mă târăște pe trotuar, ținându-mă de mână.

"Mașina mea este parcată aici."
Se întoarce să mă ia în brațe și îmi pune un sărut posesiv pe buze. Îi
zâmbesc pe gură. Modul în care am râs și am vorbit la cină mi-a amintit de
Jim din amintirile mele, omul din avion care era interesat de tot ce era
despre mine și viața mea. Ca și cum ar fi observat-o și el, aproape că ne-am
descurcat în mijlocul restaurantului aglomerat. Ai dreptate, această atracție
dintre noi este absurdă.
"Să ne grăbim", a șoptit el, cu buzele la câțiva milimetri de ale lui.
Una este să ieși la cină cu un bărbat frumos, este cu totul altceva să-ți
petreci toată seara imaginându-te sub masă sugând pula lui.
Nu știu dacă este pentru că mi-a spus că sunt cel mai bun dracu pe care
l-a avut vreodată, dar... La naiba, vreau să-l sperii. Abia aștept să-l dezbrac.
Vreau să mă întorc la a fi fata în care m-a transformat când eram în Boston.
Mi-a fost dor de ea.
Dăm colțul și văd limuzina mare neagră parcată lângă trotuar. Îngheț.
"Ce s-a întâmplat?" se încruntă el.
"Limuzina este aici?"
"Da, atunci?"
Mă holbez lung la el.
Jameson își dă ochii peste cap și deschide ușa din spate. "Intră."
Mă urc și în două secunde e și el în mașină și mă trezesc călare în poala
lui, cu rochia suflecată până aproape de talie. Panoul de partiție este ridicat,
oferindu-ne o anumită confidențialitate. Membrul său este greu. Mă apucă
de șolduri și îmi freacă sexul înainte și înapoi pe el în timp ce ne sărutăm.
Își ține mâinile pe fundul meu și apoi le mișcă în sus și în jos pe spatele
meu, în timp ce corpul meu capătă un ritm propriu.
Cu o privire sumbră, își strecoară degetele în chiloții mei, alunecându-i
în jos în cel mai sensibil loc al meu.
"La dracu", șoptește el. "Aș putea doar să te ating și să simt cât de cald
și umed ești."
 Încep să-l împing, căutând o conexiune mai profundă, iar Jameson stă
cu gura căscată, uitându-se fix la mine. Nu știu ce pastile afrodisiace mi-au
pus în pahar în timpul cinei, dar, câteva secunde mai târziu, sunt pe podea
între picioarele lui, cu intenția de a-i trage fermoarul blugilor.
Când îl împing înapoi pe scaun și îi deschid brusc coapsele, scoate un
șuierat emoționat. Ne holbăm la noi înșine în timp ce lingem lichidul care
picură din vârful lui. Jameson își pune mâna pe obrazul meu, iar eu îl iau
adânc în gâtul meu, făcându-l să se înțepenească brusc.
"La dracu", mormăie el încet, cu vocea răgușită, cu abdomenul
contractat. "Sfinte rahat, Emily."
Încep să-l strâng strâns în pumn și tremură sub mine. Este pe cale să
explodeze. Vreau să vină repede, repede... și fără frâne. În seara asta simt
nevoia să o fac a mea. Oferindu-i plăcere mă face să mă simt bine cu mine
însămi, iar această nouă versiune a lui Emily este cineva care îmi place.
Vreau să mă țin de ea.
"Emily", mârâie printre dinții strânși, apucându-mă de păr. "Suntem
acasă." Acesta activează încuietoarea ușii chiar înainte ca șoferul să o poată
deschide.
Mă ridic repede, înapoi pe scaun, iar el își închide blugii. Gâfâim
amândoi, încercând să ne tragem respirația. Ce naiba mi se întâmplă? Acest
om are capacitatea de a mă transforma într-un animal.
Se întoarce spre mine și îmi zâmbește, aranjându-mi părul. "Să intrăm în
casă, nu-i așa?" Mă sărută ușor, gura ei rămânând pe a mea în timp ce
continuăm să ne holbăm unul la celălalt. "Mă bucur să te văd din nou,
Emily Foster", șoptește el.
Îmi ling buzele, încălecându-i poala. "Mă bucur să te gust din nou,
Jameson Miles." Îmi frec sexul de el, iar Jim mă apucă de șolduri pentru a
mă ține jos.
"Oprește-te", poruncește el. "Acum oprește-te."
Mi-am apropiat gura de urechea lui. "Vreau să te urci în mașină", îi
șoptesc înainte de a-l mușca. "La dracu cu mine aici."
"Isus Hristos". Mă împinge de pe picioare și deschide ușa mașinii cu o
singură mișcare rapidă. Șoferul își pleacă capul, prefăcându-se că nu știe ce
facem acolo.
"Mulțumesc", spune Jameson, trăgându-mă afară și îndreptându-se spre
clădire.
 Intrăm în lift, iar operatorul din cabină privește drept înainte. Gâfâi, sunt
ud și sexul meu pulsează.
Sunt o mare mizerie.
Ochii lui Jameson sunt întunecați de dorință în timp ce se uită la ușile
închise din fața lui.
Doamne, am nevoie de el.
Când ușile se redeschid, Jameson mă ia de mână și mă târăște afară.
Buzele lui le prind din nou pe ale mele, în timp ce mă împinge în
apartamentul lui.
"Nu așa am intrat în cameră ultima dată?" Când mă ridică, nu mă pot
abține să nu zâmbesc.
"Într-un fel."
Mă pune jos și mă uit în jur, cu inima bătându-mi în stomac.
"Ce naiba, Jim—" Șoptesc șocat.
"Ce s-a întâmplat?" Se încruntă.
"Aceasta este casa ta?" am întrebat, studiind camera.
Își coboară buzele la gâtul meu, lingând și sugând pielea până când
ajunge la clavicula mea; Este complet concentrat.
Apartamentul este imens și modern, cu ferestre din podea până în tavan
și lumini din New York care se filtrează de oriunde mă uit. Unele lămpi sunt
amplasate strategic pentru a crea o atmosferă caldă. Nu am fost niciodată
într-un loc atât de frumos... sau unde mă simțeam atât de deplasat.
Podelele sunt acoperite cu parchet din lemn de culoare deschisă, iar
spațiul este mobilat cu catifea de pluș și canapele din piele. În camera de zi
există un șemineu pe care atârnă o oglindă uriașă cu rame de aur, iar pe
podea există un covor antic frumos.
"Nu te mai uita la casă și gândește-te la mine." Îmi ia fața în mâini
pentru a mă forța să mă uit la el.
Mă holbez la el.
"Ce s-a întâmplat?" murmură el.
"Acest apartament."
"Și ce?"
"Ești dintr-o lume diferită de a mea", șoptește el.
"Cui îi pasă?" Se uită fix în ochii mei. "Eu te vreau, iar tu mă vrei pe
mine. Ce altceva mai este de spus?"
 Sărutul nostru devine disperat când mă apasă de perete și îmi scoate
rochia cu o mișcare rapidă. Îi împing jacheta pe umeri, apuc cămașa să o
ridice și apoi trag în jos fermoarul blugilor, pe care îl lovește într-o parte.
Ne holbăm unul la celălalt, amândoi aproape goi, gâfâind și tânjind
după un contact mai profund.
E ca în dimineața de Crăciun... doar mai bine.
Apoi, tot ce știu este că mă târăște prin apartament ca să mă arunce pe
pat. Îmi smulge lenjeria intimă de pe mine și privirea lui dornică trece prin
fiecare centimetru din mine, bucurându-se de priveliște.
Și iată: focul pe care acest om îl transmite cu ochii săi ar putea lumina
globul. Nu am uitat niciodată cum m-a privit în acea noapte.
Îmi ridică picioarele pentru a le înfășura în jurul taliei mele și apoi
începe să-și alunece membrul mare chiar în locul meu cel mai sensibil.
În timp ce se uită la mine, un zâmbet sexy îi traversează fața. "Acum îmi
amintesc."
"Ce?"
"Ce înseamnă F din inițialele tale?Fuck Bunny, iepurașul sexual."
Am izbucnit în râs. "Uitasem."
"Cum ai putut? Fiecare detaliu al acelei nopți este gravat în mintea
mea." Îmi dă un prezervativ. "Pune-l pe mine."
Sărut ușor vârful erecției înainte de a-i urma instrucțiunile. Este atât de
autoritar...
"Ce îți amintești exact?" îl întreb murmurând. M-am întins și el se
târăște din nou deasupra mea.
"Felul în care m-ai privit, gustul tău pe limba mea..." Buzele lui le prind
pe ale mele, iar sărutul nostru se adâncește. "Îmi amintesc cum era să simți
fiecare mușchi din tine când corpul tău se strângea în jurul meu."
Ea se uită în sus la el într-o vrajă de încântare, mângâindu-i maxilarul
șubred.
Vă rog să nu mai fiți magnifici. Nu știu ce să fac cu tine.
"Dar ceea ce îmi amintesc cel mai bine este modul în care m-ai sărutat."
Îl privesc în ochi. "Și cum aveam să te sărut?"
"Ca și cum aș fi așteptat toată viața să o fac."
Se scufundă în mine și inima mi se strânge. Îmi ridic picioarele mai
mult. "Poate că da."
 Ochii noștri se potrivesc unul în celălalt, el în mine, și chiar dacă știu că
este doar sex și nu înseamnă nimic, el pare intim și special... mai mult decât
ar trebui să fie.
Opreşte-te. Nu vă gândiți prea mult.
"Ai de gând să continui să vorbești sau vrei să mă futi?" Îl tachinez
pentru a ușura momentul.
Chicotește, se retrage și se scufundă înapoi în mine, lăsându-mă fără
suflare. Apoi a strigat.
Oh... Bunule Dumnezeu. Cred că tocmai l-am trezit pe diavol.
Se împinge în mine cu genunchii larg deschiși. Pompează din ce în ce
mai tare și, cu fiecare lovitură, îmi face spatele să se arcuiască și să-mi
întindă picioarele puțin mai larg. Se oprește pentru a face o mișcare
circulară în timp ce se află încă în interiorul corpului meu. Ei își înclină
capul înapoi, abandonând orice gândire coerentă.
"O, Doamne", gem în timp ce se spală pe dinți de gâtul meu. "Este atât
de frumos ..."
Jameson repetă acea mișcare minunată, mângâindu-mă cu degetul mare.
Încep să tremur, iar el mă apucă de față, forțându-mă să mă întorc în direcția
lui. Mă arcuiesc, zvârcolindu-mă sub corpul lui, și privirile noastre se
întâlnesc.
"Uită-te la mine cum pe penisul meu", poruncește ea, îndreptându-și
brațele și ridicându-mi picioarele până când gleznele ei se sprijină pe umerii
mei. Schimbarea poziției îl împinge și mai adânc și, de îndată ce începe să
se miște, sare. Începe să mă apuce într-un ritm rapid, iar eu îi strâng brațele,
fără să-mi iau ochii de la el.
"La dracu, da", geme el. "La dracu... La dracu..." Își lasă capul să se
întoarcă, țipând, iar eu simt zdruncinătura în timp ce ejaculează în mine.
Suntem udați de sudoare, iar el se apleacă să-mi prindă buzele cu ale lui.
Inima îmi scapă de sub control în timp ce mă uit la tavan, încercând să iau
aer. Jameson își apasă fața pe gâtul meu, periindu-și gura de clavicula mea.
Ce dracu a fost asta? Nu a fost sex, a fost un eveniment apocaliptic.
Sunt ruinat.

Mă trezesc în întuneric. Strălucirea luminilor din New York infuzează o

strălucire moale în cameră. E târziu... sau prea devreme. Va fi în jur de ora
patru dimineața, sau cel puțin așa cred. Nu am tras perdelele înainte de a
merge la culcare. Ce noapte...
Ne-am devorat unul pe altul până când nu ne-a mai rămas nimic.
Mă holbez la el, întins pe spate într-un somn epuizat. Nu știu ce suntem
unul pentru celălalt, dar este evident că el este sufletul meu pereche sexual.
Este ceva care există? Corpurile noastre sunt ca animalele atunci când
suntem împreună, niciunul dintre noi nu se poate sătura vreodată. O sete
care nu poate fi potolită.
Dacă s-ar trezi acum, m-aș entuziasma imediat, așa cum știu că ar fi și
el.
Are dreptate: acest lucru este primordial.
Mi-e sete, așa că mă dau jos din pat și arunc halatul ei pe mine pentru a
merge la bucătărie în căutare de apă. Am lăsat lămpile aprinse, astfel încât
camerele sunt parțial luminate. Nici nu-mi amintesc cum am ajuns în
dormitor.
Găsesc un pahar și torn puțină apă din frigider și, când mă uit în jur,
simt cum inima mi se scufundă în piept. Ce fel de bucătărie este aceasta? Se
simte ca și cum ai fi într-un restaurant.
Mă întorc în sufragerie și privesc orașul mult mai jos decât unde suntem
noi.
Îmi mut privirea în apartament, inima continuând să-mi bată în stern ca
o percuție. Sunt bani reali.
Bani proști.
Toată casa mea putea încăpea în dormitorul lui. Cât costă un astfel de
loc? Hainele noastre sunt împrăștiate pe podea, le ridic pentru a le împături
și a le așeza pe măsuța de cafea. Apoi văd ceva luminându-se pe podea.
Încruntându-mă, mă aplec să iau telefonul lui Jameson. Trebuie să-i fi
căzut din buzunar în timp ce ne dezbrăcam. Telefonul se aprinde pentru
sosirea unui mesaj, iar numele Chloe clipește pe ecran.

C : Unde eşti? Întâlnirea s-a încheiat târziu?

Mă holbez la telefon.
Ce naiba? Cine este Chloe?
 Jameson

De îndată ce alarma sună, deschid ochii și zâmbesc, întinzându-mă. Sunt

mulțumit și încă puțin somnoros.
Mă simt relaxat pentru prima dată după mult timp.
Ce noapte... Ce femeie.
Ajung la Emily și, în momentul în care observ că nu este în pat cu mine,
mă încruntă. Trebuie să fie în baie. Mai dorm încă douăzeci de minute și, în
cele din urmă, când nu se mai întoarce, mă ridic.
"Emily?" a strigat-o, intrând în baie.
E gol.
Mă duc în zona de living. "Emily?" repet.
Tăcere.
"Dar unde este?"
Mă uit în jur, descoperind că hainele mele sunt împăturite frumos pe
măsuța de cafea și observ că ea... au dispărut.
"Emily?" a strigat-o, făcând un tur complet al apartamentului.
"Emily?"
Pe măsură ce furia începe să se acumuleze în mine, scrâșnesc din dinți.
Îi formez numărul, cu vederea întunecată de un nor roșiatic.
Îmi simt inima bătându-mi furios și adrenalina pompându-mi prin vene.
"Bună ziua?", răspunde ea.
"Unde dracu ești?" întreb cu dispreț.
Capitolul 8

Jameson

"D », .
 "De ce?"
"Trebuia să ajung devreme la muncă."
"Nu credeai că mă vei trezi?" a izbucnit el. "Mă oprești când te comporți
așa."
"Nu-ți începe prostiile moraliste cu mine. Voi pleca când dracu vreau."
Apelul telefonic este întrerupt.
Inspir brusc, nimeni nu-mi trântește telefonul în față.
Nici unul.
Strâng din dinți și arunc telefonul pe canapea. Femeia aceea este al
naibii de iritantă.
Mă duc la studioul meu, deschid laptopul și accesez imaginile de
securitate. Mă așez pe spate, așteptând să se încarce. Apare o imagine a ușii
mele de la intrare și apăs Derulare înapoi în timp ce urmăresc cum
videoclipul merge rapid înapoi. O văd plecând și opresc împușcătura. Cât a
fost ceasul?
03:58 A trebuit să ajungă la muncă mai devreme? Rahat.
M-a așteptat să adorm și apoi a plecat imediat. Mă sprijin de spătarul
scaunului meu în timp ce furia mea crește.
"Nu știu ce dracu joci, Emily Foster, dar nu sunt. Dacă ești cu mine, ești
cu mine. Și fă ce dracu îți spun."
Închid forțat computerul și mă îndrept rapid spre etaj.
Vrei război? Asta va avea.

O oră mai târziu, trec prin intrarea clădirii mele și mă îndrept direct spre
mașina mea.
"Bună dimineața, domnule Miles." Alan îmi zâmbește, deschizând ușa
limuzinei.
«Zi», răspund, urcând.
Pe scaun este grămada obișnuită de ziare împreună cu cafeaua mea și
îmi încep ritualul de dimineață. Ne ia patruzeci de minute să mergem pe jos
cei douăzeci de kilometri până la clădirea Miles Media, așa că folosesc acel
timp pentru a urmări concurența. Defilez prin grămadă și iau Gazeta,
concurentul nostru direct, pentru a verifica prima pagină.
 "Ce aspect macabru", a mormăit el cu răsuflarea tăiată în timp ce
deschidea ziarul. Citesc primele două pagini, apoi ajung la a treia.

Știri de ultimă oră

Departamentul de Poliție din New York încheie o investigație top-secret

pentru crimă.
Crima a fost atribuită inițial unui bărbat pe care ofițerii l-au numit
Stoneface, care a fost legat de mai mult de optzeci și cinci de spargeri de
apartamente din Brooklyn, New York.
Dar, datorită probelor ADN, anchetatorii cred acum că toate crimele au
fost comise de suspectul supranumit Ucigașul Panglicii Roșii în alte părți
ale statului.
"Cu aceste noi date, am legat oficial Stoneface de o persoană
cunoscută sub numele de Red Ribbon Killer", a declarat Matthew Price,
procurorul districtual din Brooklyn.

Stoneface, un mecanic, a fost căutat de când poliția a venit la el

comparându-i ADN-ul cu datele de pe un site de genealogie.
El a fost acuzat de uciderea și violarea a patruzeci și cinci de persoane,
în ceea ce poliția numește o serie de crime cu premeditare.
El a fost poreclit Red Ribbon Killer pentru că a legat o panglică roșie
în jurul gâtului victimelor sale după ce au murit.
Poliția l-a găsit și se așteaptă să facă arestarea mai târziu în cursul
zilei.

"La dracu." Este articolul lui Emily, doar că formulat diferit. Îmi scot
telefonul și îl sun pe Tristan, tensiunea arterială crescând vertiginos.
"Hei", spune el.
 "Pagina a treia din Gazetă", spun sec.
"Glumești?"
"Nu."
"Sfinte rahat." Suspine. "Ne vedem în curând."
Închid telefonul și telefonul meu mobil vibrează. Numele Chloe îmi
luminează ecranul, dar apăs pe Refuz.
Îmi beau cafeaua și mă uit pe fereastră, emanând indignare din fiecare
por. Una este să fii înșelat, dar să fii vândut de un membru al propriului
personal este o trădare la un alt nivel.
Când voi pune mâna pe persoana responsabilă pentru toate acestea, el va
plăti scump pentru asta.

O jumătate de oră mai târziu, intru în birou și găsesc înăuntru trei dintre
oamenii mei preferați. Frații mei.
"Buna ziua." Râde. "Isuse, amândoi ați devenit mai urâți de când Te-am
văzut ultima dată. Nu credeam că este posibil."
Chicotesc și imediat după ne îmbrățișăm. Mi-a fost dor de ei. Rolul lor
în companie le cere să locuiască în Anglia. Ei lucrează în divizia din
Londra. Îi văd doar o dată pe lună când merg acolo și la fel este și pentru
Tristan. Cel puțin poate sta puțin mai mult, astfel încât să poată petrece mai
mult timp cu ei.
Trântesc Gazeta pe birou. "Ce naiba este asta?"
"Sfinte rahat", șoptește Tristan, în timp ce toată lumea se așează în jurul
mesei.
"Ce se întâmplă?" izbucnește Elliot. "Nu-mi vine să cred."
Respir adânc. "Avem un nou membru al personalului, Emily Foster."
Tristan zâmbește, iar eu îmi dau ochii peste cap. "Și?", spune
Christopher.
"În a doua zi, a publicat un articol și nu era sigură de numele uneia
dintre persoanele implicate, așa că a inventat unul pe loc cu intenția de a-l
schimba când se va întoarce la birou". Mă
Ei ascultă cu sprâncenele brăzdate. "Pur și simplu a uitat."
"Isus." Elliot se uită la cer. "Cât de incapabil."
 "Nu", spune Tristan. "Diabolic. A doua zi, Gazeta a publicat exact
aceeași poveste... cu numele fals." Cei doi frați ai noștri se încruntă când
aud vestea.
"De unde știi?", întreabă Christopher.
"Îl cunosc pe jurnalist. Ne-am întâlnit cu ceva timp în urmă." Mă
întrerup, preferând să nu mai intru în detalii.
"Știi cine este?" spune Tristan, zâmbind.
"Cine?" Elliot își mută privirea între noi.
"Îți amintești acum un secol, Jay a primit o suzetă uriașă pe el?"
Amândoi sunt uimiți. "Nu!"
Elliot își strânge baza nasului. "Vă rog... Nu-mi spune." Izbucnește în
râs. "Cum ai definit-o? Rușinea aeroportului?"
"A trebuit să port o nenorocită de helancă timp de două săptămâni." A
oftat dezgustat.
"Vă amintiți cina elegantă pentru caritatea mamei?" Tristan își aruncă
capul înapoi și râde. "Și ai avut cel mai mare hickey pe care l-a văzut cineva
vreodată." Chicotește, gândindu-se la amintire. "Și a trebuit să te ascunzi de
mama toată seara și să-ți pui fond de ten pe gât. A fost hilar."
"Mortificant." Mă cutremur la gândul asta. "Oricum, înapoi la poveste."
Îi dau lui Tristan o încrâncenare pentru că a adus în discuție chestia asta.
"Fără știrea mea, Emily, așa o cheamă, s-a angajat aici. Acum trei săptămâni
a început și a existat această neînțelegere a numelui. A venit la mine,
bănuind că se întâmplă ceva dubios. Un nume fals pe care l-a inventat pe
loc nu putea fi o coincidență." Mă uit la frații mei din jurul meu. "Știrile
noastre sunt vândute pe piața neagră."
"Ce dracu'", izbucnește Elliot.
"Prețurile acțiunilor noastre scad pentru că nu mai publicăm știri de
ultimă oră".
Clătină din cap, dezgustat.
"Asta pentru că jurnaliștii pe care îi plătim lucrează pentru concurs",
spune sec Tristan.
"Săptămâna aceasta am testat teoria. Am rugat-o pe Emily să scrie o
poveste falsă și să o trimită prin canalele normale și uite." Îmi bat
încheieturile în ziar. "Iată-l, la pagina a treia a
Gazeta."
Toți se uită la rutina zilnică din fața noastră, absorbiți de gândurile lor.
 "Deci... Ce facem?"
"Pentru mine, putem concedia pe toată lumea", a spus el brutal.
"Nu, trebuie să o facem corect. Sunt sute de oameni la acel etaj. Ca să
nu mai vorbim de informaticieni și de biroul de transport maritim."
Cei trei încep să discute, discutând posibile opțiuni.
Între timp, apăs un buton de pe interfon. "Ne puteți trimite Richard de la
departamentul juridic, vă rog?"
"Da, domnule."
"Emily ar putea scrie un alt articol, astfel încât să-l putem urmări mai
îndeaproape", sugerează Elliot.
"Nu", îi spun. "Nu vreau să o implic din nou. De fapt, nu o mai vreau
aici sus."
Tristan zâmbește.
"Îți voi șterge expresia stupidă de pe față într-o secundă", a amenințat
ea.
"Ești îngrijorat că te voi lăsa să mai faci un hickey?", glumește Elliot.
"Trebuie să fie bună la supt." Toată lumea râde.
Îi dau o încruntare. "Taie-l. Nu am chef de prostiile astea azi."
Cineva bate la ușă. "Haide", îi spun. Apare Richard. "Vă rog, luați loc."
"Cum te pot ajuta?" El ne zâmbește.
"Avem motive să credem că cineva de la știri vinde poveștile noastre
concurenților. Cum ne putem descurca legal?"
Richard se încruntă, mutându-și privirea între noi. "Ești sigur?" "Da."
"Bine." El scoate un oftat în timp ce se gândește. "Ar trebui să angajați o
agenție specializată în investigații corporative." "Ce faci?" întreb.
"Ei lucrează în mediul corporativ și pot fi responsabili de verificarea
legitimității unui partener de afaceri sau a unui acord, investigând pierderea
sau furtul informațiilor proprietare, identificând potențialul unei reputații
deteriorate și alte lucruri de genul acesta".
"Nu", spun eu, ridicându-mă în picioare. "Nu vreau ca un străin să-și
bage nasul pe aici. Ce se întâmplă dacă afli? Ne-ar afecta reputația și mai
mult."
"Cu tot respectul, Jameson, nu văd ce altă alegere ai", spune Richard.
"Cunoașteți vreo agenție?", întreabă Tristan.
Dar pot găsi unul pe care să-l angajez."
"Nu-mi place."
 "Sunt profesioniști. Au de-a face cu astfel de lucruri tot timpul. Nici
măcar nu va ști că sunt în clădire", insistă avocatul.
"Cum functioneazã?"
"De obicei, merg sub acoperire la fața locului, dându-se drept angajați
pentru a investiga și a urmări urmele".
Și-a dat ochii peste cap dezgustat. "Ridicol. Acesta nu este un episod al
naibii de MacGuyver." Mă holbez la frații mei și îmi dau seama că m-au
încolțit. Nu există nicio cale de a evita asta și știu că trebuie să renunț.
"Bine."

Anonim
Cu o oră înainte
Putrezesc pe stradă în mulțime. Nu mă voi obișnui niciodată cu trotuarele
aglomerate din New York, indiferent de cât timp sunt aici. Sunt epuizat. Am
petrecut jumătate din noapte treaz făcând sex și nu m-am mai întors
niciodată la culcare după ce am părăsit apartamentul lui Jameson la patru
dimineața. Doamne, această situație este un coșmar. Și cine dracu este
Chloe?
Îmi comand cafeaua cu gheață și, în timp ce aștept, cumpăr Gazeta de
la chioșcul de ziare. O voi citi la prânz. Mă întreb dacă există locuri de
muncă disponibile. Probabil că voi avea nevoie de unul în curând. Cu inima
grea, gândurile mele se întorc la Jameson. La naiba, de ce trebuie să fie
mereu ceva în neregulă cu bărbații care îmi plac? Dacă ar fi un tip normal,
cu un apartament normal de varză, o mașină proastă și fără femei care să-i
scrie, ar fi perfect. Din toate punctele de vedere.
Am o imagine cu noi noaptea trecută făcând dragoste și sărutându-ne
ore întregi și sunt copleșită de tristețe.
Urăsc profunzimea legăturii noastre fizice.
E doar sex, ticălosule.
Sex fantastic, uluitor și foarte plăcut.
Presupun că Jameson Miles face asta cu orice femeie cu care merge.
Este genul acela de om, cu acel tip de pasăre.
Ugh. Îmi iau cafeaua și mă îndrept trist spre birou.
Nu mă voi gândi la el astăzi și cu siguranță nu îi voi spune ce știu despre
Chloe.
Oricine ar fi Chloe.
Tot ce știu este că, dacă ea îi trimite un mesaj în mijlocul nopții
întrebându-l unde este, atunci trebuie să fie ceva dedesubt și el îl poate
păstra absolut pe Jameson.
Pot fi multe lucruri, dar nu sunt un hoț de oameni.
Nemernic. Cum îndrăznește să mă folosească pentru sex? Gustul amar
al trădării îmi umple gura. Pot pretinde că sunt cât de curajos vreau, dar
adevărul este că sunt șocat. Noaptea trecută a fost perfectă, mai mult decât
perfectă, și a trebuit să încurce totul.
Am crezut că am petrecut noaptea cu Jim, dar în schimb am ajuns la
Jameson Miles, versiunea lui obraznică. Cum aș fi putut să nu observ?
Mă târăsc în clădire și mă urc pe podea, doar pentru a cădea dezgustat
pe scaun. "Bună ziua", încep.
"Hei." Aaron învârte scaunul din fața mea. "Cum a mers?"
Mă uit la camera de deasupra noastră. "Bine", a mințit el. "Vă voi spune
în seara asta. Trebuie să mergem să bem."
"Bea?"
"Tot ce putem."
Entuziasmul lui pălește. "Oh... Deci este genul acela de băutură."
"Exact", mormăi el sec.
"Ce se întâmplă astăzi?" șoptește el.
"Ce vrei sa spui?" Mă uit în sus de pe computer.
"Tristan bâzâie pe aici, iar Jameson este deja la acest etaj."
"Ce oră este?" Mă uit la ceas. "Sunt doar trei sferturi și opt. Nu sunt
niciodată aici la această oră, rarele dăți când coboară."
"Știu."
"Hmm." Îl văd pe cel mai mic dintre cei doi frați vorbind cu un manager
de etaj și pare să aibă o expresie severă. "Crezi că e ceva în neregulă?"
întreb.
"Nu știu. L-ai oprit pe domnul J. aseară?" Râde.
"Poate că este la etaj și face o criză de furie."
"Probabil că voi fi concediat." Zâmbesc vesel în timp ce pornesc
computerul.
Ei bine, sper că este furios.
Două ore mai târziu, mă uit în sus și observ doi bărbați pe care nu i-am mai
văzut niciodată. "Cine sunt eu?" a șoptit el.
Molly aruncă o privire și este uimită. "O, Doamne, ai milă... Doamne,
mulțumesc." "Huh?" Mă încruntă.
"Sunt Elliot și Christopher Miles. Au venit din Anglia. Trebuie să existe
o ședință a consiliului de administrație sau ceva de genul acesta în această
săptămână."
Ochii mi se măresc. "Frații lui Jameson?"
Zâmbește visător, continuând să se uite la ei. "Asta e corect." Uită-te la
Aaron. Și el se uită la ei deschis. "Îl vreau pe Elliot."
"Ei bine, pentru că îl vreau pe Christopher", șoptește el.
"Vă rog, puteți aranja o întâlnire cu frații?" murmură el.
"Da, și apoi trebuie să le schimbăm", adaugă Aaron. "Pentru că le vreau
pe toate patru. Nu pot alege."
"Îți poți imagina asta?" spune Molly. "Doar gândindu-mă la asta mă face
să roșesc." Și-a evantaiat fața cu un dosar, ținându-și ochii lipiți de frații
Miles. "Imaginați-vă că toți patru sunt în pat împreună... să faci cu rândul cu
corpul tău."
Își dădu ochii peste cap, dezgustată. "Dacă mă întrebi pe mine, frații
Miles sunt supraevaluați."
Dar nu este adevărat. Mint fără rușine. Toți brunet, înalți și musculoși...
cu fălcile lor pătrate și ținutele lor de designer Playboy. Totul despre ei patru
strigă putere și farmec. Nemernici.
Jameson nu a venit să mă caute astăzi. Nu am mai auzit de el de atunci
și, după toate probabilitățile, va fi la etaj și se va distra cu Chloe pe
canapeaua de la birou acum.
Aiurea. Am terminat cu bărbații. Cum am putut fi atât de prost?

16:30
"O, Doamne, ai văzut povestea în Gazette?" exclamă Molly.
"Nu, ce poveste?"
"Cea a ucigașului cu panglică roșie. În seara asta nici măcar nu mă voi
simți în siguranță în metrou."
Mă uit la ea. "Ce?"
"Da, este una dintre poveștile lor de top astăzi. Îl citeam online chiar
acum."
"Glumești cu mine?" Fac clic pe site-ul lor pentru a căuta articolul și,
desigur, îl găsesc, cuvânt cu cuvânt ... cuvintele mele .
Am citit-o, punându-mi mâinile la gură îngrozită.
O, Doamne. De aceea sunt cu toții aici astăzi. Ei încearcă să limiteze
daunele.
Mă uit la știri pe computer. Este acolo, alb-negru, dar nu-mi vine să
cred. Mă uit la oamenii din birou, care se comportă calm și profesionist.
Cine va fi molii?
Hoț ticălos.
"Trebuie să merg să vorbesc cu o persoană. Voi reveni într-un minut."
Practic alerg la lift și urc la ultimul etaj. De ce nu mi-a spus Jameson nimic?
"Bună ziua", îi spun, trecând pe lângă asistent.
"Îmi pare rău, Emily", îmi spune femeia. "Nu vede niciun vizitator în
acest moment".
"Nu contează." Mă grăbesc la biroul lui Jameson și bat la ușa lui.
"Da?", răspunde el sec.
Îl deschid și îl găsesc stând în spatele biroului său mare. Ochii lui
albaștri se ridică pentru a-i întâlni pe ai mei. "Ce s-a întâmplat?" întreabă el
cu răceală.
Intru și închid ușa în urma mea. "Am văzut articolul."
"Și?"
"Ei bine... De ce nu mi-ai spus? A fost articolul meu. M-am gândit că
măcar mă vei informa."
"Domnișoară Foster", își încleștă maxilarul ca și cum ai fi o pacoste
uriașă, "Nu am timp pentru jocurile tale copilărești".
"Ce înseamnă asta?"
"Înseamnă că sunt foarte ocupat." Reveniți la tastarea pe computer.
Mă holbez la el pentru o clipă.
Lucru?
 "Închide ușa când pleci, te rog."
Ce chutzpah este acest om. Se culcă cu mine în timp ce se întâlnește cu
o altă femeie și apoi are îndrăzneala să mă trateze așa. Ceva din mine se
rupe.
"Cine naiba te crezi?" "Și iată-ne ..."
Mormăie el sub respirația lui.
"Ce?" a exclamat el. "Și iată-ne? Vorbești serios?"
Jameson își sprijină bărbia pe o mână și mă privește întrebător.
"Ce a fost aseară? Huh?" a strigat el. Clopotele de alarmă încep să-mi
sune în creier. Acesta este cel mai rău lucru pe care îl pot face, dar mi-am
pierdut controlul. "Te vezi cu altcineva?" mormăi el.
"Cine este Chloe, Jameson?"
Ridică sprâncenele, apoi se ridică și se îndreaptă spre ușă.
"Afară."
"Ce?" a izbucnit ea neîncrezătoare. "Mă dai afară?"
"Ceea ce fac este să mă comport profesionist. Vă sugerez să faceți
același lucru." Se profilează deasupra mea.
"Știi ce?" a șoptit el printre lacrimi de furie. "Poți să te duci dracului."
Mă privește cu o privire înghețată în ochi. "Nu că ar fi treaba ta, dar
Chloe este maseuza mea. Aseară am avut o întâlnire cu ea, dar nu eram
acasă. Aceste mesaje au venit cu câteva ore mai târziu decât atunci când mi
le-a trimis." Mă holbez la el cu inima bătându-mi în piept. "Nu te mai uita
niciodată la nenorocitul meu de telefon", spune el cu dispreț, apoi se
întoarce cu spatele la mine și se așează înapoi la biroul său.
Mă tot uit la el cu lacrimi în ochi. Mă simt... Folosit. "Am crezut că este
ceva între noi."
"Și eu." Irisurile lui reci se întâlnesc cu ale mele. "Dar în această
dimineață ai distrus totul fugind ca un copil de doi ani." Se întoarce spre
computer.
"Ai de gând să te culci cu maseuza ta?"
Se uită la mine. "Nu este treaba ta. Acum pleacă."
Capitolul 9
 Anonim

M ,
Alunecați în toaleta doamnelor. Mă strecor într-o cabină, mă așez și îmi
îngrop fața în palme.
Sunt copleșit de jenă. Mi-am pierdut complet controlul și arătam prost.
Ești prost ticălos că nu ești nimic altceva.
Bătăile inimii îmi răsună în piept, iar furia amenință să mă orbească. Îmi
amintesc de cuvintele sale: "Dar în această dimineață ai distrus totul fugind
ca un copil de doi ani".
Zeu.
Lacrimi furioase mi se rostogolesc pe față și le șterg imediat ce apar.
Nu mai plânge, brat.
Nici măcar nu sunt șocat... Sunt furios. Acum trebuie să părăsesc acest
avion fără să mă vadă nimeni.
De ce dracu plâng? Știu de ce. Pentru că nu am dormit suficient și merit
să fiu tratată mai bine, de aceea. Nenorocitul ăla de tâmpit. Cine naiba crede
că este?
Cu cât stau mai mult aici, cu atât va fi mai rău. Mă spăl pe față, mă șterg
pe ochi și îmi îndrept umerii, pregătindu-mă să trec pe lângă recepție.
Sunt bine, bine... Absolut bine. Jameson Miles nu are nicio putere
asupra mea.
Deschid ușa de la baie și ies exact când Tristan dă colțul. Când mă vede,
expresia lui devine îngrijorată. "Emily?" Se încruntă. "Ești bine?"
"Da, desigur." Trec repede peste asta.
"A avut o zi proastă!" strigă el după mine, iar ochii mi se umplu din nou
de lacrimi. Da, bine... Și eu.

"Unde ai fost?" întreabă Molly imediat ce mă întorc la biroul ei.

 "M-am dus să-l văd pe Ricardo", a spus ea.
"Deci, unde vrei să mergi în seara asta?"
"Oh." Suflare. Nu mă pot gândi la ceva mai rău. "Îmi pare rău, băieți.
Trebuie să vă dau o gaură. Trebuie să dorm."
"Dar vrem să auzim toate detaliile suculente."
"Oh." Inima mea se scufundă. Nu vreau ca ei să știe că sunt cel mai
mare ratat din lume. "Nu ne-am văzut aseară. S-a retras." "Ce?" Aaron se
încruntă.
"El face la fel, nu-mi pasă." Ridic din umeri, fiind indiferent. Acum mi-
aș fi dorit să nu-i fi spus niciodată nimic despre el.
"Bine, atunci. Trebuie să economisesc atât de mult", oftează colegul
meu, închizând calculatorul.
"Vini?" întreabă Molly.
"Vreau să termin asta." Repornesc computerul. Ultimul lucru pe care
mi-l doresc este să-i dau acelui ticălos un motiv să mă concedieze. Îmi
termin sarcina și, în cele din urmă, o oră mai târziu, opresc computerul și
cobor scările.
Prin ușile din față și priviți în sus, observând limuzina neagră parcată
lângă bordură.
Rahat.
Mă uit în jur nervos. Este acolo? La naiba, nu vreau să-l văd. Traversez
repede drumul spre refugiul sigur al barului.
Comand o băutură și stau lângă fereastră.
Minunat.
Și-a trecut o mână peste față. Într-adevăr, și acum ce ar trebui să se
întâmple? Acesta este ultimul lucru de care am nevoie.
"Iată-o." Chelnerul zâmbește, lăsându-mi ceaiul cu gheață în fața mea.
"Mulțumesc."
Mă uit la șoferul de vizavi, rezemat de limuzină, și îmi amintesc de
noaptea trecută când eram în genunchi și a încercat să deschidă ușa încuiată.
Mă întreb de cât timp lucrezi pentru Jameson și ce a văzut el. Îl văd
răspunzând la telefon, apoi urcând în mașină și plecând.
Huh?
Că Jameson era deja în mașină? De ce a plecat șoferul?
Ce ciudat...
 Ușile palatului se deschid și un grup de bărbați ies. Rahat, sunt ei. Iau
meniul și îmi acopăr fața, uitându-mă peste stradă prin geam.
Tristan, Elliot, Christopher, Jameson ... și fata blondă care a fost cu
Tristan noaptea trecută. Este extrem de fermecătoare, iar hainele ei de
afaceri arată ca și cum ar fi ieșit dintr-o ședință foto de înaltă modă. Cei
patru bărbați seamănă foarte mult. Elliot seamănă cel mai mult cu Jameson,
brunet și cu ochi albaștri pătrunzători. Tristan și Christopher sunt identici,
cu părul ondulat ușor mai deschis. Ei vorbesc în timp ce merg. Jameson
spune ceva cu o expresie serioasă pe față și toată lumea izbucnește în râs.
Ce ar fi putut spune?
Ei întorc colțul. Elliot își sprijină afectuos o mână pe spatele lui
Jameson în timp ce traversează strada, prinși în conversația lor. Ei continuă
pe stradă până când intră într-un cocktail bar.
Îmi strâng baza nasului și închid ochii, scoțând un oftat lung și trist.
Vreau doar ca această zi să se termine.

Este uimitor ce poate face o escapadă de weekend și un somn pentru o fată.

Luni, intru în clădirea Miles Media ca și cum aș fi cea mai puternică
femeie de pe pământ.
"Bună dimineața." Paznicul îmi zâmbește când trec de controlul de
securitate.
"Bună dimineața", îl salut vesel. "O zi frumoasă, nu-i așa?"
"Bineînțeles că este." Când trec pe lângă el, îmi face cu ochiul.
La naiba cu Jameson Miles.
Şi ce dacă? Am făcut sex. Şi ce dacă? A fost minunat. Dar știi ce? Nu
îmi pasă. Nu-l voi lăsa să-mi stingă entuziasmul pentru New York. M-am
mutat aici pentru a începe o viață nouă interesantă și, sincer să fiu, primele
trei săptămâni au fost cu adevărat incredibile ... Ei bine, cu excepția
ultimului. Dar l-am șters pe acela, deci nu contează.
Voi merge mai departe și voi ținti sus, și când mă voi uita înapoi la toate
astea peste douăsprezece luni, probabil că voi râde.
Ajung la etajul meu și o găsesc pe Ava și pe prietena ei, Renee,
discutând chiar în fața liftului. "Bună ziua, fetelor."
 "Buna ziua." Ava îmi zâmbește. "Cum merge?"
"Bun. De fapt, într-un mod mare. Ce faci?"
"Decidem unde vrem să mergem în acest weekend".
"Oh."
"Hei, ar trebui să vii în cluburi cu noi", invită el.
"Într-adevăr?"
"Da, desigur. Ne vom simți bine."
"Știi ce? Mi-ar plăcea." Mă aprind.
"Grozav." Își scoate telefonul mobil din buzunar și îmi salvează
numărul.
"De obicei, ne întâlnim în jurul orei opt sau nouă într-o sâmbătă seara."
"Să mergi mai întâi la cină?" a întrebat el.
"Nu", rânjește ea. "De obicei, mâncăm macaroane și brânză acasă
înainte de a ieși, astfel încât să ne putem cumpăra niște băuturi super
scumpe după aceea.
Priorități."
Am izbucnit în râs. "Bine, sunt bine cu asta."
Mă îndrept spre biroul meu și îl găsesc pe Aaron deja la lucru. "Buna
ziua." "Bună ziua", răspunde el cu o expresie încrâncenată.
"Ce s-a întâmplat?" Mă încruntă, așezat pe scaunul meu.
"Noaptea trecută am fost părăsit din nou." El oftează. "M-am săturat de
povestea asta, știi?"
"Ai vorbit cu el?"
"Nu, este mereu la serviciu, este ocupat cu ceva sau are o scuză
legitimă. Poate caut probleme care nu există."
"Poate", a răspuns el. "În orice caz, veți fi fericiți să știți că starea mea
de spirit s-a îmbunătățit astăzi."
"Într-adevăr?" Zâmbește. "Și care este secretul tău?"
"Dormi", îi răspund. "Și săptămâna viitoare voi începe chiar să merg la
sala de sport de la etajul al treilea. Vrei să vii cu mine?" "Poate ..." Se
gândește la asta.
"Am putea deveni super sexy ciudați de fitness."
Aaron chicotește. "Da, desigur. Ai consumat droguri?"
"Doar că vineri am avut o zi cu adevărat groaznică și am decis să-mi
schimb mentalitatea".
"Bine pentru tine."
 Molly sosește și își așază zgomotos geanta pe masă. "Vrea cineva un
băiețel?"
Un chicotit îmi scapă. "Ce se întâmplă acum?"
"Bah." Se aruncă pe scaun. "Știi deja că l-am prins pe Brad trimițându-i
mesaje acelei fete, nu-i așa? I-am confiscat telefonul mobil pentru că tatăl
său nu a vrut să o facă", anunță el pe un ton iritat.
"Bine."
"Ei bine, era supărat, dar nu chiar furios, știi?"
"Ce vrei sa spui?"
"Vreau să spun că nu m-a deranjat întotdeauna să-mi recuperez
telefonul, așa cum face de obicei, și a vrut să se culce foarte devreme
noaptea trecută". O ascult, încruntându-mă. "Am simțit că era ceva ciudat,
așa că am verificat ascunzătoarea pentru a vedea dacă telefonul mobil era
încă acolo și așa era. Dar apoi am avut ideea ciudată de a verifica SIM-ul."
Aaron chicotește, realizând deja cum povestea este pe cale să se termine.
"Nemernicul ăla a scos cartela SIM și a pus-o într-un telefon vechi."
"Oh, la naiba."
"M-am repezit în camera lui și, bineînțeles, l-am găsit pe telefonul
mobil, ascuns sub capace. Am luat-o de la ea și m-am încuiat în baie pentru
a verifica ce era înăuntru. Brad a început să bată la ușă ca un nebun, așa că
am știut imediat că era ceva ce nu voia să văd." Ochii mi se măresc.
"Ascultă asta", spune el cu o grimasă. "Chiar și micuța și pura Chanel i-a
trimis poze cu ea... gol." Mă încruntă. "Și acea fată de cincisprezece ani are
fizicul unui model Penthouse." Amândoi chicotim. "Oh, dar se
înrăutățește", continuă colegul nostru. "În timp ce îmi verificam telefonul,
un nou mesaj a venit de la el."
"Ce a spus?"
"M-am epilat așa cum ai vrut tu. Îți place?» Sunt uimit. "Îți vine să
crezi?" Nu mă mai pot abține și izbucnesc în râs. "Și mie mi s-ar părea
amuzant dacă nu ar fi fiul meu", murmură ea. "Apoi Brad a avut o cădere
nervoasă și mi-a spus că dacă îi sun pe părinții lui Chanel, ar fi sinucidere
socială pentru el, pentru că i-aș distruge complet reputația și nu ar mai
merge niciodată la școală." El trântește o palmă puternică pe tastatura
computerului.
"Este adevărat", răspunde Aaron. "Nu-i poți suna mama."
"Deci poți să mă suni, dar eu nu te pot suna?" mormăie Molly.
 "Nu știu", murmură el. "Probabil că nici eu nu aș suna-o." "Ei bine, ce
ai face?", întreabă el.
"I-aș cumpăra o cutie de prezervative, asta aș face." Se uită la mine cu
ochii mari. "Pentru că imaginați-vă dacă ar lăsa-o însărcinată ..." Adăuga.
"O, Doamne." Molly își trece o mână peste față. "Nu-i mai suport pe
acești copii. Sunt prea proști."
"Cantitatea de testosteron la un adolescent de sex masculin este
ridicolă", spune Aaron cu dezinvoltură. "Când aveam cincisprezece ani, mă
masturbam de patru ori pe zi." Molly și cu mine facem grimase.
"De patru ori pe zi?" se bâlbâi el.
"Fetele nu fac asta?" Se încruntă surprins.
"Nu!" exclamăm noi.
"Bărbații sunt dezgustători." Mă prefac că am un fior de groază.
Telefonul de pe biroul meu sună. "Bună ziua", îi spun.
"Bună ziua, Emily, sunt Sammia, asistenta personală a domnului Miles."
Ce vrea?
"Buna ziua."
"Domnul Miles m-a rugat să vă anunț că aveți o întâlnire în biroul său
într-o oră."
"Sunt foarte ocupat astăzi. Poți să-i spui domnului Miles că, din păcate,
nu voi putea fi acolo?"
"Mi-a spus că prezența ta este obligatorie și că a vorbit deja cu
managerul tău pentru a-ți obține permisiunea".
Și-a dat ochii peste cap. Ticălos prost. "Bine. Voi fi acolo. Mulțumesc."

Bate, bate. Ezit să bat în biroul lui Jameson.

"Haide", răspunde vocea lui puternică.
Cu stomacul strâns de nervozitate, deschid ușa. Jameson stă singur în
spatele biroului său; Ridică-ți ochii pentru a-i întâlni pe ai mei.
"Ai vrut să mă vezi?"
"Da, te rog, ia loc."
Mă așez, încleștându-mi pumnii atât de mult încât articulațiile ambelor
mâini devin albe.
Se tot uită fix la mine. "Ce mai faci?"
 "Ei bine, mulțumesc." Mă uit în jos la masa lui. Nu mă voi uita la ea în
acei superbi iriși albaștri. Este ca șarpele din Cartea junglei, o privire la
acei hipnotici blestemați și te trezești fără chiloți pe tine.
"Uită-te la mine, te rog", poruncește el.
"Ce vrei, Jameson?" a izbucnit el. "Nu am timp pentru jocurile tale."
"Vreau să te uiți la mine." Cu greu mă uit la el. "De ce nu vrei să te uiți
la mine?"
Mă holbez la el pentru o clipă. "Pentru că fața ta mă trezește cu
adevărat... multă violență."
El rânjește și se sprijină pe spate de spătarul scaunului, în mod clar
amuzat. "Într-adevăr?"
"Da, așa este." Îmi arunc privirea peste biroul său.
"Putem vorbi despre muncă?"
"Mai târziu. Acum aș vrea să discut despre scena ta de vineri."
"Aș prefera să nu."
"Ea este maseuza mea."
"Așa cum ai spus, nu este treaba mea." Îi dau o încruntare, cea mai bună
expresie a mea de cățea.
"Am vrut să te sun aseară."
Acum e rândul meu să mă amuz. "Era mai bine să nu o faci. Oricum nu
ți-aș fi răspuns."
Jameson își freacă o unghie pe buza de jos în timp ce se uită la mine, ca
și cum ar fi fascinat de reacția mea. "De ce ești atât de perspicace?"
"Nu sunt un perspicace. Doar că nu voi fi agresat de un tâmpit
privilegiat. Vei fi CEO aici, dar..."
Se apleacă pe spate și își ridică capul, ca și cum ar fi iritat.
"Termină ce ai vrut să spui."
"Nu. Am terminat." Strâng din dinți pentru a mă opri din a continua.
"Voi fi și administrator aici... WTF?» insistă el, întorcându-se pe scaun.
"Nu m-am supărat pe tine vineri. Am plecat în toiul nopții pentru că
eram confuz... despre o grămadă de lucruri. Odată ce mi-am limpezit
mintea, veneam și vorbeam cu tine, pentru că nu voiam să fac o tragedie din
asta." Ochii noștri se întâlnesc. "Apoi am intrat în biroul tău și m-ai tratat ca
pe o curvă ieftină cu care ai fost cu o seară înainte." Își scrâșnește dinții.
"Nu sunt curva nimănui, Jameson, cu atât mai puțin a ta. Nicio slujbă nu
merită demnitatea mea." Aerul dintre noi este încărcat cu electricitate. "Așa
că îmi pare rău dacă privilegiul de a-ți suge pasărea de aur ca CEO nu mă
mai entuziasmează".
Jameson continuă să-și frece buza de jos cu degetul mare, uitându-se fix
în ochii mei.
"Ați fost în echipa de dezbateri, domnișoară
Foster?" "Și ce legătură are asta cu asta?" a izbucnit
ea, enervată.
"Te-ai certat bine." Își linge buza, încercând să-și ascundă amuzamentul.
"Remarcabil."
Îmi dau ochii peste cap. Nemernic ticălos. Doamne, mă înfurie ca naiba.
Am o viziune despre mine în timp ce mă arunc deasupra biroului său și îl
lovesc în nas cu toată puterea. I-aș șterge zâmbetul arogant de pe fața lui
stupidă. Nu glumesc, chiar provoacă violență în mine .
"Dar te rog", mormăi el cu răsuflarea tăiată.
"Te rog ce?"
"Vă rog să încetați să-mi insultați inteligența. Să continuăm întâlnirea,
ca să mă pot întoarce la muncă. Îmi pierzi timpul."
Bate, bate.
"Haide", spune Jameson.
Tristan aruncă o privire în birou și se uită la el. "Suntem gata?"
Am sentimentul că Jameson i-a spus să ne acorde zece minute singuri
înainte de a ni se alătura. "Da, vino", răspunde el calm, rearanjând câteva
dintre cărțile de pe masă.
Ceilalți frați Miles intră în masă în birou, iar eu mă îndrept în scaun.
Acești patru bărbați împreună sunt un adevărat pumn în stomac. Un exces
de frumusețe.
"Bună ziua", îmi zâmbește Tristan. "Emily, ei sunt Elliot și Christopher,
frații noștri." Mă ridic și dau mâna cu amândoi.
"Bună ziua", mă salută cei doi pe un ton prietenos.
"Buna ziua."
"Vă rog să vă așezați", ordonă Jameson. "Tristan, poți face onorurile, te
rog?"
"Bine. Deci, așa cum am decis la ultima întâlnire de vineri, am angajat o
agenție de detectivi particulari pentru a lucra la planul dvs. de a ajunge la
fondul acestei probleme. "Bine." Îmi mut privirea între ei.
"Ceea ce vrem să faceți este să continuați să trimiteți articole false."
 M-am încruntat. "De ce?"
"Deoarece cu cât mai multe povești false ajung în mâinile concurenței,
cu atât ne va fi mai ușor să le urmărim mișcările". Mă aplec pe spate în
scaunul meu, enervat.
"Și după cum veți înțelege - " Tristan continuă.
Jameson ridică mâna. "Aștepta." Mută atenția asupra mea. "Ce s-a
întâmplat, Emily?" Mă holbez la el. "Ce ai vrut să spui chiar acum?"
Îmi mut privirea între cei patru bărbați. "Cu tot respectul, domnule
Miles, nu am aplicat pentru slujba mea de vis pentru a scrie articole false."
"Acesta este un punct corect", răspunde el repede, frecându-și bărbia.
"Ce se va întâmpla când totul se va termina?" Îl întreb.
"Te vei întoarce la îndatoririle tale normale."
"Mi-ar plăcea în scris, vă rog", spun ferm.
Elliot zâmbește și își pleacă capul.
Jameson mă privește în ochi. "Foarte bine." Readuceți atenția la Tristan.
"Te rog, continuă."
"Detectivul va începe luni săptămâna viitoare și, Emily, am vrea să fii
ochii lui asupra planului."
Mă încruntă. "Aș prefera să nu mă implic în toată treaba asta."
"Te-ai implicat pe cont propriu în momentul în care ai intrat pe ușa
biroului meu", răspunde Jameson.
Îmi ghemuiesc umerii. Dumnezeu.
"Emily, dacă până lunea viitoare ne poți aduce niște articole false pentru
a începe, ar fi perfect."
"Bine, despre ce vrei să scriu?"
Jameson îmi întâlnește privirea. "Mi-aș dori ca primul să fie despre o
falsă rachetă de prostituție." Clipesc de câteva ori, nedumerit.
"Numiți-l pe conducător o cățea ieftină." Ce fel de
chutzpah are acest om.
"Bine." Zâmbesc condescendent. "Am deja suficient material pentru a
lucra la acest subiect."
"Bine", aprobă Tristan, mulțumit. "Ocupă-te cu această poveste, apoi
vom lua legătura cu tine luni după-amiază."
"Da, bine", spun, ridicându-mă și mergând spre ușă. "Asta sună perfect
pentru mine."
 "Emily, aș vrea să vorbesc cu tine pentru o clipă, te rog", spune Jameson
calm.
Mă opresc brusc.
Dar serios?
Ceilalți bărbați părăsesc biroul. "La revedere, Emily", mă salută.
"La revedere."
Ușa se închide în urma lor, iar Jameson se ridică să mi se alăture. Simt
căldura corpului său. Puterea pe care o emană și aproape că se târăște pe
pielea mea este o senzație pe care nu am mai simțit-o până acum. Mă apucă
de păr, înfășurându-mi coada de cal în jurul mâinii ei și mă face să-mi aplec
capul într-o parte pentru acces liber la gât. Încet, își trece limba de la
claviculă la maxilarul meu și își apropie buzele de urechea mea.
"Nu am reușit încă să te gust."
Închid ochii în timp ce entuziasmul se prăbușește pe corpul meu ca
repezișurile unui râu. Mi se face pielea de găină pe tot spatele.
Mă întorc spre el, iar Jameson mă ia de mână pentru a o odihni pe
erecția mare încă închisă în pantaloni. Un curent electric curge între noi. Nu
ne putem lua ochii unul de la altul. Respirația mea devine dificilă.
"Pot să te văd în seara asta?" întreabă el în șoaptă.
Îi strâng membrul prin țesătura pantalonilor, în timp ce sexul meu
zvâcnește în apreciere.
"Nu, Jameson, nu poți."
Mă întorc și ies din biroul lui cu inima bătându-mi în piept. Intru în lift,
în ciuda faptului că tot corpul meu țipă la mine să mă întorc. Fiecare celulă
din mine îl dorește pe acel om. Dar el este doar un tâmpit ... Iar eu sunt doar
unul dintre multele lui groupies. Nu se va întâmpla.

Este sâmbătă seara și stăm la coadă pentru a intra în Sky Bar. Sunt împreună
cu Ava și Renee, iar acesta este al treilea club al nostru. Este aproape miezul
nopții. Nu m-am distrat niciodată atât de mult. Am râs, am dansat și am
provocat fiecare om prost din New York.
"Și de ce stăm la coadă aici oricum?" Mă îmbufnez.
"Ce a fost în neregulă cu ultimul loc?"
 "Nimic. Acest loc este mai bun, dar nu prinde viață până la ora unsprezece."
"Oh." Ridic din umeri. Doamne, chiar nu știu nimic despre viața de
noapte din New York. Usherul scoate cablul roșu care bloca ușa pentru a ne
invita înăuntru și gâfâi.
Wow, acest loc este la etajul cincizeci și are un balcon imens cu vedere
la luminile orașului. Există un ring de dans și mai multe cocktail-baruri, iar
fetele aveau dreptate: bărbații sunt la un cu totul alt nivel.
Mă uit în jos la corpul meu cu o oarecare nervozitate. Sper să mă
descurc bine. Mi-am lăsat părul lung și negru jos și port o rochie bodycon
crem, cu mâneci care ajung la încheieturi și un decolteu amețitor. Nu am
precupețit nicio cheltuială și am cumpărat o rochie nouă pentru seara asta,
pentru că am vrut să fiu drăguță.
Dă roade: nu am primit niciodată atât de multă atenție masculină în
toată viața mea. Uimitor ce poate face o rochie strânsă și un pic de decolteu
pentru o fată.
Comandăm o băutură și mergem să căutăm un loc unde să ne oprim, în
timp ce eu continui să mă uit în jur cu uimire. Nu am fost niciodată într-un
loc atât de frumos.
"Acest loc este uimitor." Zâmbesc fetelor. "Corect?",
spune Ava. "Oamenii de aici sunt stoneri." "Și putred de
bogat", adaugă Renee.
"Cui îi pasă de bani?" spun, sorbindu-mi băutura.
"Pentru mine", răspund cei doi, la unison.
"Dacă ai de gând să fii cu cineva, ai putea la fel de bine să-l ai bogat,
dacă mă întrebi pe mine. Nu am de gând să mă înțeleg cu un biet ticălos.
Sunt săracă și nu există nicio îndoială că contrariile se atrag", adaugă Ava.
Am ascultat-o și apoi am izbucnit în râs.
"Deci, pe cine avem aici în seara asta?", continuă ea, uitându-se în jurul
clubului.
"Ce vrei sa spui?" întreb, privindu-i ochii pâlpâind prin cameră.
"Acesta este un loc important de adunare pentru celebrități."
"Într-adevăr?" Clipesc, aruncând o privire asupra locului. "Nici măcar
nu știu dacă aș recunoaște pe cineva."
În următoarea oră, dansăm și râdem, iar Ava îmi explică în detaliu cine
este cine. După cum se dovedește, bărbații sunt cu toții personalități
remarcabile. Dar nimeni nu-mi trezește fantezia.
 Un tip fermecător își face drum prin mulțime și își pune mâinile pe
coapsele mele. "Vrei să dansezi?", întreabă el. Este blondă și masivă și îmi
invadează spațiul personal, dar cu privirea pe care o găsește, cred că mă pot
descurca.
"Da, vrea", mormăie Ava, uitându-se fix la zeul din fața noastră.
Mă ia de mână și mă târăște pe ringul de dans, în timp ce eu măresc
ochii și îmi salut prietenii cu un gest nervos al degetelor. Ava îmi suflă un
sărut, chicotind de emoție.
"Cum te cheamă?", mă întreabă străinul, ținându-mă în brațe.
Îmi pun mâinile pe umerii lui și mă uit în sus la el. "Emily. Dar tu?"
"Rocco."
Zâmbi. Ce nume ciudat. Doamne, deja strălucesc. Trebuie să nu mai
beau.
"Este prima dată când ești aici?", întreabă el, ca și cum ar ști deja
răspunsul.
"De unde știi?"
"Te-aș fi observat dacă ai fi fost aici
înainte." Îi zâmbesc timid.
Mâinile lui coboară pe spatele meu, iar eu le mut peste talie. "Ești foarte
îndrăzneț, Rocco."
"Știu ce vreau când o văd." Mă aprind în timp ce el se apleacă și își
aduce buzele la urechea mea. "Și te vreau", șoptește el.
 Capitolul 10

Jameson

"M , "C Destul de atractive trece în fața noastră.

Amândoi o urmărim apropiindu-se de bar. Poartă o rochie neagră
strânsă și are un fund perfect înalt. Îmi încrețesc nasul, enervat.
"Mediocră".
"Nu este mediocru." Fratele meu se uită în jos la spatele lui și nu-l mai
ridică. "Departe de asta, de fapt."
"Nu este pentru mine."
Suspin pe geam, uitându-mă în jurul clubului aglomerat. În zilele
noastre, este rar ca o femeie să-mi atragă atenția, cu excepția domnișoarei
Shrew. Nu e niciodată suficientă pentru mine... chiar dacă este complet
imposibil de gestionat. Mă gândesc la altercația noastră din acea zi de luni
din biroul meu și respir adânc pentru a mă calma.
E al naibii de complicat.
M-ar ajuta dacă, atunci când o văd, aș putea să-mi țin gura. Din anumite
motive, mă împinge să-i dau ordine și să o apuc de păr. Este ca și cum
corpul meu preia frâiele, condus de nevoie, și îmi închide creierul cu totul.
De fiecare dată când Emily părăsește biroul meu furioasă, regret că am
tratat-o rău.
Cunosc femei, știu cum gândesc și, de obicei, le pot determina să facă
ce vreau eu. Ea, pe de altă parte... Aproape.
Christopher își linge buzele, admirând roșcata. "Voi sări." El merge prin
club la bar pentru a-i spune ceva și, încet, ea îi zâmbește.
Zâmbesc, sorbindu-mi băutura și privind-o cum intră în acțiune. Iubește
femeile... Toate. Pare a fi o trăsătură de familie, așa suntem noi. Dar, recent,
ceva în mine s-a schimbat. Dorința mea de varietate a dispărut. Ceva nu este
în regulă și nu-mi dau seama ce. Mă uit la Tristan și Elliot, care vorbesc cu
două fete în salon. Femeile privesc și râd aproape la comandă la orice le
iese de pe buze.
Gâște juvenile.
Îmi beau băutura, uitându-mă prin cameră. "Hei", spune
Tristan, ajungând din urmă cu mine. "Uite cine e acolo."
"Cine?" mormăi el dezinteresat.
"Rochie crem, păr liber și un look absolut uimitor."
Mă încruntă, uitându-mă la locul pe care îl indică.
Este ea. Emily este aici.
Un zâmbet larg îmi luminează fața. "Ei bine, bine. Noaptea a devenit
interesantă."
Fratele meu chicotește. "Desigur, dacă nu vă omorâți mai întâi unul pe
celălalt." Mă plesnește pe spate. "Mă duc la bar."
"Da, bine."
Emily este cu două femei pe care nu le-am mai văzut până acum, în
ciuda faptului că par familiare. Ar putea fi colegi de muncă la locul de
muncă. Ei vorbesc și râd. Poartă o rochie crem mulată, cu mâneci lungi și
un decolteu adânc. Pot vedea fiecare curbă a fizicului ei uluitor, iar
membrul meu se umflă de apreciere. Are părul în jos, îl mișcă într-o parte în
timp ce vorbește. Pot vedea curba gâtului ei gol și simt un concentrat de
bufeuri în abdomenul ei inferior cu emoție.
Fute... cât de sexy este.
Nu am avut niciodată o reacție fizică atât de intensă pentru o femeie. Nu
mă satur niciodată de corpul ei. Cu cât o am mai mult, cu atât o vreau mai
mult. Dacă nu ar fi avut cea mai iritantă atitudine pe care am văzut-o
vreodată... Poate că asta mă intrigă?
Majoritatea femeilor cad la picioarele mele, dar ea pare hotărâtă să mă
îndepărteze. Mmh. Este ceva la care ar trebui să mă gândesc. Sincer să fiu,
mai bine stau departe de ea. Lucrează pentru mine, are un temperament bun
și cine știe ce ar face dacă ne-am certa din nou. Râde. Știu deja că se va
întâmpla din nou, viitorul este scris. Nimeni nu mă deranjează la fel de mult
ca ea.
Începe un cântec care pare să-i placă, iar Emily începe să danseze pe
loc. Ea își mișcă încet fundul, urmând ritmul, iar eu rămân nemișcat
privind-o, orbit de zeița din fața mea.
Habar n-are cum este.
 "Un New York acru", anunță Tristan, înmânându-mi băutura.
"Mulțumesc." I-o scot din mână.
"Știi că modul în care privești este ilegal în unele țări, nu-i așa?"
Admir mișcarea circulară a șoldurilor ei și mi-i imaginez deasupra mea
făcând același lucru. Inspir brusc, entuziasmul începând să-mi pulseze între
picioare.
"Ai fost vreodată atât de atras fizic de o femeie încât nu te poți gândi
când este în preajmă?"
"Nu, slavă Domnului", răspunde fratele meu, privind-o dansând.
"Chiar dacă cu fundul ăla îmi pot imagina ..."
"Nu îndrăzni să te uiți la fundul ei sau te voi doborî la pământ", a
izbucnit el, întrerupându-l.
Chicotește. "Uită-te la tine, devii posesiv." Ia o înghițitură din băutură și
fața i se luminează de răutate. "A vrut să vorbească cu mine despre acel
articol, știi."
Îi arunc o privire peremptorie. "Și trebuie să discuți asta cu mine,
tâmpitule.
Încearcă să te apropii de ea și vei muri."
Tristan își aruncă capul înapoi și izbucnește în râs puternic.
Un bărbat blond se apropie de Emily pentru a-i spune ceva, iar ea îi
zâmbește.
"Oh, fii atent", mă ironizează fratele meu. "Concurența la orizont."
Noul venit îi atinge coapsele, iar eu încleștez din dinți. Îmi sorb băutura
fără să-mi iau ochii de la ei. Blonda îi spune ceva și ea râde, apoi bărbatul o
ia de mână și o conduce pe ringul de dans.
La naiba, glumim?
Tristan se întoarce și chicotește, observând expresia mea. "Ei bine,
lucrurile vor deveni interesante."
Blonda își coboară mâinile peste fundul ei și îl face să le ridice până la
talie. Când mă uit la ele, încep să văd roșu de furie.
Ia mâinile alea nenorocite.
El spune ceva, iar Emily izbucnește din nou în râs. Înghit nodul din gât.
Deci, de aceea este aici? Să iei un alt bărbat? Furia începe să crească în
mine.
"Se pare că cineva îți va invada teritoriul", spune Tristan, amuzat.
 "Tris, taci gura, dacă nu vrei să-ți dau un pumn", a izbucnit el, ținându-
și ochii lipiți de ei.
Blonda se apleacă să-i sărute gâtul. În acel moment, ceva din mine se
rupe și, înainte de a înțelege ce fac, mă găsesc pe ringul de dans lângă ei.
"Ieși din dracu", a mârâit el, întorcându-se spre bărbat.
Emily se întoarce spre mine, dându-mi o expresie înghețată. "Jameson",
se bâlbâie el.
Îmi înfășor brațul în jurul taliei ei și o trag departe de strânsoarea
străinului. "Ea este cu mine."

Anonim

O, Doamne, ce naiba caută Jameson aici? Mă îndepărtez de zeitatea blondă,

care mă apucă să mă atragă înapoi la el.
"Nu încerca", izbucnește el.
"Nu încerca", răspunde Jameson printre dinții strânși. Mă smulge din
brațele tipului și mă strânge de pieptul lui. "Am spus că este cu mine",
repetă el.
Blonda se uită fix la mine, iar eu dau încet din cap. Nu vreau probleme,
vreau doar ca tipul ăsta să dispară.
"Sunt cu el", șoptește ea.
Cu o ultimă privire la mine și la Jameson, se întoarce furios spre bar. În
acel moment, îmi îndrept atenția nedivizată către Jameson Miles, acest
ticălos furios, și mă eliberez din strânsoarea lui.
"Ce crezi că faci?"
"Ce dracului crezi că faci", mârâie el ca răspuns.
"Nu blestema în fața mea."
"Ai venit aici să ridici?"
Mi-am pus mâinile pe șolduri, indignat. "Sunt aici să dansez. Ce faci
aici, mai degrabă?"
"Am venit cu frații mei."
"Atunci du-te înapoi și strică-le seara", pufni el.
 Mă întorc, dar Jameson mă apucă de braț și mă târăște până la marginea
ringului de dans, apoi mă împinge de perete. Corpul lui îl acoperă pe al meu
și îi simt erecția tare pe burta mea. Ne holbăm unul la celălalt și imediat
atmosfera dintre noi se schimbă.
"Nu face asta", a murmurat el.
"Nu face ce?"
"Nu mă hipnotiza cu acel cocoș magic."
Îmi face cu ochiul obraznic. "Ai înțeles greșit, iubito. Tu ești cel care m-
a hipnotizat", șoptește el, aplecându-se spre mine. Își bagă încet limba în
gura mea și mă sărută din nou, abia suge buza de jos, iar genunchii îmi
tremură atât de tare încât amenință să cedeze.
Bunul Dumnezeu... Acest om știe să sărute.
"Jameson", a șoptit el. "Nu ar trebui." Mâinile lui se mișcă în sus și în
jos pe corpul meu și, Doamne, este atât de frumos.
"Nu te certa cu mine despre asta", murmură el, împingându-mă de
perete cu șoldurile.
"Nu pot."
"Poți și o vei face. De ce ai vrea să-i refuzi corpului tău ceea ce vrea cu
disperare de la mine?"
O, Doamne, are dreptate. Corpul meu are nevoie de... Foarte mult. Atît...
Sărutul nostru devine disperat și îmi scufund mâinile în părul lui. Știu că
e o nebunie, dar o vreau... Vreau totul despre el, nu doar despre corpul lui.
Ne sărutăm mult timp ca și cum am fi ultimii doi oameni rămași pe Pământ.
Apăsat de perete și ascuns de vederea celorlalți, Jameson m-a apăsat. Două
corpuri în căutarea plăcerii reciproce în întuneric.
"Am nevoie de tine", murmură el pe buzele mele.
Când gura lui deschisă se coboară pe gâtul meu, un geamăt îmi scapă.
Zeu... Modul în care mă atinge este așa... "Jameson".
"Acum." Mă prinde de perete și îi simt penisul trepidând.
Isus, el este aproape acolo. Chiar are nevoie de mine.
"Casa mea", gâfâie el pe buzele mele.
"Casa mea", i-am răspuns imediat.
"Nu, casa mea", cere el.
Fac un pas înapoi pentru a-l privi în față. "Este casa mea sau nimic. Ia-l
sau lasă-l."
 Jameson își încleștă maxilarul, este evident că urăște să piardă o luptă ...
orice ciocnire. "Bine." Mă ia de mână. "În acest fel."
"Nu." Mă eliberez din strânsoarea lui. "Nu vreau să ne vadă nimeni." Se
încruntă, nedumerit. "Ești șeful meu", îi reamintesc. "Și sunt aici cu
prietenii mei de la serviciu."
Dă-ți ochii peste cap. "Bine. Du-te și salută-te, te aștept jos. Ai două
minute înainte să mă întorc să te târăsc afară." Mă sărută încet și lung și
apoi, când mă întorc, mă bate pe fund.
Adrenalina îmi curge prin vene în timp ce mă întâlnesc cu prietenii mei.
Jameson este aici. Voi pleca cu el. Se întâmplă. Sunt plin de entuziasm,
chiar dacă încerc să mă comport dezinvolt.
"Hei, unde este acel zeu?" întreabă Renee.
"Oh." Mă încruntă. "A fost un tâmpit", mint.
Ava își dă ochii peste cap. "Tipic. Astfel de bărbați frumoși nu pot avea
un creier funcțional."
Zâmbesc. Cunosc pe cineva cu ambele, dar o voi păstra pentru mine.
Îmi schimb privirea și îl văd pe Jameson îndreptându-se spre lift; Se uită la
mine ca și cum ar vrea să-mi ordone să fac o mișcare. Zâmbesc, atracția pe
care o simt pentru el este atât de intensă încât mă face să mă simt rău.
"Fetelor, trebuie să plec."
"Ce?" Amândoi se îmbufnează. "De ce? Noaptea este încă tânără."
"Știu. M-am distrat de minune, dar picioarele mele mă omoară. Acești
pantofi noi și proști sunt iadul pe Pământ. Mă voi revanșa weekendul viitor,
promit. Voi lua un taxi până la intrare."
"Bine." Amândoi fac grimase de dezamăgire și îmi dau un sărut pe
obraz.
"Trimite-mi un mesaj când ajungi acasă", spune Ava.
"O voi face." Zâmbesc, bucuros că nu sunt supărați. "Mulțumesc că m-
ai invitat cu tine."
Doi bărbați se apropie, iar fetele le zâmbesc larg. Consider că este
momentul potrivit să plec. "Ne vedem", îmi iau rămas bun, îndreptându-mă
spre lift.
"Bună ziua", spun ei.
Intru în cabină. "Unde te duc?", întreabă însoțitorul.
"Parter."
 Omul apasă butonul și începem coborârea. Inima îmi bate în piept.
Jameson Miles mă face nervos ca naiba. Nu-mi amintesc un alt moment în
care am fost atât de entuziasmată de perspectiva de a avea un bărbat al meu.
Stai calm... Trebuie doar să rămâi calm.
Ușile liftului se deschid și ies afară, uitându-mă în jur. Unde este?
Traversez foaierul și privesc strada aglomerată. Nu-l pot vedea pe Jameson.
Ce naiba... A plecat fără mine?
"Ai pierdut ceva?" întreabă o voce profundă din spatele meu.
Mă întorc și îl găsesc rezemat de perete. Inima îmi trage un somersault
în piept. Mă apropii și Jameson mă ia în brațe. "Da, într-adevăr." Îi
zâmbesc.
Ne sărutăm într-un mod foarte diferit decât de obicei: Jameson este
dulce și afectuos, ca și cum și el nu și-ar dori nimic mai mult decât
momentul în care mă va avea din nou doar pentru el.
"Să mergem acasă", șoptește el.
Îi zâmbesc. Asta mi se pare o idee foarte bună. "Bine." Ieșim și Jameson
cheamă un taxi. Zece minute mai târziu, ne oprim în fața apartamentului
meu.
"Mulțumesc", îi spun, coborând din mașină. Mă întorc și îi dau douăzeci
de dolari, dar el clătină din cap ca și cum ar fi enervat.
"Voi avea grijă de asta", spune el.
Iese și traversăm holul, ținându-ne de mână. Jameson rămâne tăcut.
"Unde este portarul?", întreabă el, uitându-se în jur.
"Nu există."
"Nu există un paznic în această clădire?" Se încruntă surprins.
"Da, există." Arăt spre interfonul de pe perete. "Nimeni nu poate intra
fără ca cineva să-i deschidă ușa."
Se uită la el, încruntându-se. "Orice tâmpit ar putea intra aici."
"Și tu ești tâmpitul în cauză în seara asta." Zâmbesc.
Chicotește, luându-mă în brațe. "Eu sunt."
Ne ducem la etajul meu și mergem pe hol. Inima îmi bate sălbatic. Este
diferit față de celelalte dăți când am fost împreună. De regulă, suntem atât
de orbiți de entuziasm încât nici măcar nu ne amintim să trecem pragul.
Deschid ușa și îl primesc în apartamentul meu, ținându-mi respirația în
timp ce privește. Casa mea este mică, s-ar potrivi literalmente în dormitorul
lui.
 "Este drăguț", spune el.
Chicotesc. "Ca mincinos, ești groaznic."
Jameson râde și mă ia în brațe. "Orice loc va face dacă sunt cu tine."
Ne holbăm unul în ochii celuilalt și ceva se schimbă între noi. Furia și
animozitatea sunt înlocuite de tandrețe. Omul pe care l-am întâlnit în
Boston este aici.
"Ți-e foame?" întreb. "Am putea suna la Uber Eats și să comandăm un
cheesecake cu caramel."
"Ce? Nu prea folosești Uber Eats, nu-i așa?", întreabă el, îngrozit.
"Îl folosesc tot timpul." Ridic din umeri.
"Vorbești serios?" mormăie el. "Chiar le permiți străinilor să aibă acces
liber la mâncarea ta?"
"Nu sunt străini, sunt băieți de livrare. De ce n-aș face-o?"
"Ei văd o masă pentru o persoană, pun Rohypnol în mâncarea ta,
așteaptă o jumătate de oră să o mănânci și leșină, apoi se întorc, intră în
apartament și profită de corpul tău". Face gestul de a-și șterge praful de pe
mâini. "Gata, cea mai simplă crimă din istorie."
Sunt îngrozit. "Ce?"
Doamne, nu mă gândisem niciodată la asta.
"Poveste adevărată", spune el, plimbându-se prin apartamentul meu.
"Dacă aș fi violator, asta aș face."
"Nu știu dacă să fiu fascinat sau îngrozit de acest raționament pervers."
Jameson se întoarce spre mine și expresia lui devine mai dulce.
"Fascinat. Să ne asigurăm că ai fost fascinat."
Chicotesc în timp ce mă ia în brațe. "Bine", murmură el. "Este fascinată.
De ce ai fost atât de iritabil cu mine toată săptămâna?" întreb încet,
trecându-mi degetele prin părul lui întunecat.
"Pentru că ai fost supărat pe mine", șoptește ea. "Și nu-mi place." Îmi
prinde gura cu a lui și își trece încet limba peste buzele mele.
"Nu sunt supărat acum."
"Și uite cât de frumoasă ești", spune ea cu blândețe, luându-mi fața în
mâini.
Sărutul nostru devine mai intens și îmi dau seama că îl vreau gol. În
patul meu e gol. Îi ridic cămașa peste cap și îi trag fermoarul pantalonilor.
Buzele lui rămân lipite de ale mele, ca și cum nu le-ar putea îndepărta.
 Pieptul său este larg și presărat cu păr întunecat, stomacul său este plat
și muscular ... Dar genul ei este cel care iese în evidență. Acest om îl are la
fel de mare ca un cal. Nici măcar nu știu dacă acel lucru va cădea vreodată.
Cu siguranță nu l-am văzut niciodată flasc.
"Acum trebuie să te întinzi pe spate pe patul meu", murmură el, uitându-
se în jos la magnificul său corp gol.
El zâmbește larg. "Acesta este cel mai frumos lucru pe care mi l-ai spus
vreodată." Mă târăște prin apartament în dormitorul meu. Cu un gest rapid,
îmi deschide rochia și apoi o alunecă încet pe podea.
Mă ține de mână când ies din costum și se uită flămând la fizicul meu.
"La dracu, Emily, ești atât de frumoasă."
Inima mea nu are nicio bătaie din cauza felului în care mă privește.
Mă face să mă întind și își întinde picioarele larg, mângâindu-se încet cu
ochii ațintiți asupra mea. Mă zvârcolesc așteptând atingerea lui. Îmi ia unul
dintre sfârcuri între buzele ei, iar eu mă arcuiesc deasupra patului. Degetele
lui alunecă spre punctul meu cel mai sensibil. Când observă cât de ud sunt,
Jameson scoate un șuierat de aprobare. M-am lăsat să respir tremurând.
Așa este...
Jameson Miles știe cum să atingă o femeie.
Totul este amplificat, până la punctul în care chiar și privirea lui roșie-
fierbinte m-ar putea aduce la orgasm. Buzele lui se mișcă în jos pe corpul
meu, trimițându-mi fiori de plăcere pe șira spinării, apoi îmi sărută coapsele
interioare. Îmi cobor mâinile până ajung la ceafă, în timp ce el îmi ține
picioarele larg deschise, iar limba lui trece peste mine.
Îmi arcuiesc spatele, înclinându-mi capul spre tavan. "O, Doamne."
Începe să mă lingă, încet la început, iar apoi, ca și cum nu s-ar putea
controla, începe să mă devoreze. Obrajii ei șubrezi mă furnică în timp ce
încep să mă împing pe fața ei. "Oh... Este atât de frumos..." Eu gem.
Îmi ridică picioarele pentru a le odihni pe umerii lui, iar schimbarea
poziției mă face să tremur de dorință.
"O, Doamne", gâfâi el, băgându-și mâinile în păr.
"Vino după mine. Vreau să te gust", geme el în mine.
Mă cutremur și tremur până în măduva oaselor, agățându-mă de el.
Jameson mă savurează ca și cum aș fi ultima lui masă, apoi face un pas
înapoi pentru a deschide un prezervativ și mi-l înmânează. Îl strecor după ce
i-am pus un sărut pe vârf. Cu ochii fixați pe ai mei, mă face să-i înfășor
picioarele în jurul pelvisului ei și alunecă în mine cu o mișcare bruscă.
Ne uităm unul la celălalt, amândoi fără suflare în plămâni.
"La dracu, e atât de bine ..." Murmură el, în timp ce ne privim unul în
ochii celuilalt.
Se retrage și apoi se întoarce încet. Sunt uimit de sentimentul de a fi luat
în acest fel. Nimeni ca Jameson Miles... Nici unul. Pot încerca să neg
conexiunea noastră emoțională cât de mult vreau, dar cea fizică... Ar fi
imposibil să facem acest lucru.
Se mișcă în cercuri în interiorul meu și apoi se scufundă adânc din nou.
Țip, aproape fără suflare. Abia atunci începe să mă fută, cu împingeri
adânci și violente, iar patul meu se izbește de perete cu o forță atât de mare
încât aproape că îl dărâmă.
"Fuck, fuck, fuck", mormăie el pe gâtul meu.
Îmi ridică piciorul și nu mă mai pot abține. Corpul meu se zvâcnește în
jurul lui, în timp ce Jameson geme și ejaculează cu mine.
Ne ținem unul pe celălalt gâfâind, iar eu zâmbesc în timp ce o nouă
euforie îmi curge prin vene.
Jameson Miles este noul meu medicament.
Și sunt complet dependent.

Mă trezesc auzind o respirație ușoară lângă mine și mă întorc zâmbind.

Jameson doarme lângă mine, întins pe spate. Am avut o noapte uimitoare.
Bărbatul tandru și spiritual s-a întors... Și nu am văzut nicio urmă a CEO-
ului tâmpit.
Mă proptesc pe un cot pentru a-l privi mai bine. Părul negru îi cade pe
frunte, buzele mari și roșii sunt despărțite, iar ochii îi tremură chiar în
spatele pleoapelor în timp ce doarme. Are un braț îndoit în spatele capului și
celălalt sprijinit pe stomac. E frumos. Întregul ei corp este superb. Și aseară
am văzut că poate e la fel de frumos înăuntru.
Opreşte-te. Devii pedant și lipicios.
Jameson nu este genul de om de care să te atașezi.
Se trezește cu un oftat adânc și deschide încet ochii să mă privească.
"Hei, frumoasă", șoptește ea cu o voce răgușită, punându-mi o mână pe față.
Îi zâmbesc, aplecându-mă să-l sărut. "Bună dimineața, Jameson."
 "Sună-mă Jay." Se încruntă, nedumerită. "Așa îmi spun prietenii."
"Deci suntem prieteni acum?"
Mă trage de pieptul lui. "Nu, ești iepurașul meu sexual." Zâmbesc,
sărutându-i pecii.
"Ce este planificat pentru astăzi?", întreabă el.
"Nimic."
Își încrețește fruntea, ca și cum ar încerca să găsească un sens ascuns în
cuvintele mele, și își ciupește baza nasului. "Îi voi spune șoferului meu să
ne ia și voi pregăti micul dejun la mine acasă."
Mă sprijin pe un cot și mă uit în jos la el. "Ce este în neregulă cu
apartamentul meu? Am niște mâncare cu care ai putea găti." "Nimic. Doar
că mă simt mai confortabil cu mine. Vom rămâne acolo astăzi." "Și mă simt
mai confortabil aici, Jameson", spun, vag iritat.
"Ce?" Gâfâie. "Cum este posibil?"
Mă ridic, jignit. "Și ce înseamnă asta?" a izbucnit el.
Își dă ochii peste cap. "Iată-ne din nou."
"Ce vrei sa spui?"
"M-ai întrebat de două ori", răspunde el sec. "Trebuie să te cerți despre
tot ceea ce facem?"
"Nu mă cert. Spun doar că vreau să fiu aici astăzi. Apartamentul tău
poate fi luxos, dar nu m-a impresionat atât de mult pe cât crezi." Se uită fix
la mine pentru o secundă. "Și, pentru înregistrare, nu mă cert despre tot.
Ultima dată am fost că ai avut o relație atât de intimă cu maseuza ta, chiar
până la punctul de a primi un astfel de mesaj.
Jameson își dă ochii peste cap și își sprijină antebrațul peste ochi. "Și
iată-ne din nou."
"Vrei să nu mai spui asta?" Mă ridic din pat și îmi pun halatul. "Stăteam
întinsă acolo gândindu-mă cât de frumoasă sunt, iar tu trebuia să deschizi
gura și să o dai în bară."
"Asta cred și eu", izbucnește el, ridicându-se din pat. "Și nu mai vorbi
despre Chloe... Nu avem o relație." Îngheț. Ce naiba înseamnă asta?
"Ce vrei să spui prin "nu avem o relație"? Cu ce faci sex?"
Se apleacă și își apucă blugii, ignorându-mă.
"Jameson". Îmi pun mâinile pe șolduri și mă holbez la el.
Pune-ți pantalonii și închide-ți fermoarul. "Uneori."
Am clipit. "Faci sex cu ea?"
 "Am o programare regulată în fiecare marți și joi. Nu vine să facă sex,
dar uneori se întâmplă pur și simplu. Mă atinge, sunt acoperit de ulei... Se
întâmplă."
Sunt uimit. "Ai făcut sex cu ea săptămâna trecută? De cât timp ești cu
mine?" Își dă ochii peste cap. "Nu-ți mai da ochii peste cap când vorbesc", a
izbucnit el.
"Nu. Nu am făcut sex cu ea săptămâna asta."
"Dar ți-ai făcut masajele obișnuite?"
"Da."
"Deci aveai mâinile altei femei pe tot corpul?" Sunt furios.
"Ca și cum ai avea mâinile altui bărbat pe tine pe ringul de dans. Nu mai
încerca să te cerți, Emily. Tu ești eu plecat."
"Ei bine, și tu. Pleacă de aici."
"Deja plec", răspunde el brusc.
"Du-te și fă-ți un masaj, nenorocitule."
Jameson clătină din cap, dezgustat. "Știi ce? Ești perfect pentru a scrie
acele știri false. Drama este punctul tău forte." Își pune cămașa și apoi se
așează pe pat pentru a-și pune pantofii.
Sunt furios, așa că iau unul dintre pantofii lui și îl arunc prin cameră.
"Nu-mi vine să cred că ești atât de iritat", pufnește el.
Îmi strâmb ochii în timp ce furia îmi face sângele să fiarbă. "Da, sunt.
La fel de sigur este vaginul lui Chloe. Câți clienți faci în fiecare
săptămână?"
"Nu este Chloe a mea."
"Ei bine, știi ce? Ar trebui să devină unul, pentru că nu am de gând să-i
iau resturile."
"Și ce înseamnă asta?"
"Că ori te culci cu mine și numai cu mine, ori poți ieși din viața mea."
Își sprijină mâinile pe șolduri, indignat. "Nu mă interesează să am o
relație."
"Bun. Am primit răspunsul. Pleacă."
"Știi ce spun? Acest mic joc al tău cu Dr. Jekyll și Mr. Hyde chiar mă
face să vreau."
"De ce, cum crezi că se simte penisul tău pe mine?" Țip. "Ești o insultă
la adresa inteligenței mele, Jameson. Du-te înapoi în apartamentul tău de
lux în mașina ta de lux și du-te să faci sex cu cine vrei. Mă înghesui
dezgustată în halat. "Oricum sunt prea mult pentru tine."
Se uită la mine întrebător. "De ce ești o astfel de cățea?"
"Pentru că ești un ticălos egocentric. Pleacă de aici!", a strigat el. Iau o
pernă și i-o arunc.
Mă depășește repede. "Nimeni nu m-a tratat vreodată așa cum mă tratezi
tu, Emily!" strigă el, grăbindu-se spre ușă.
"Pentru că îi plătești!" am exclamat. "Ești norocos pentru că ai mulți
bani, Jameson. Ai nevoie de ele. Nimeni nu ar suporta rahatul tău gratuit."
Se întoarce și se uită la mine într-un mod doggy. "Aceasta este o
lovitură mică."
Îi zâmbesc fals. "Îți doresc o viață bună, tâmpitule." Mă întorc să merg
la baie și să încui ușa.
La naiba cu ea.
Capitolul 11

Anonim

C ,
Nutella acoperită cu în timp ce se uita la televizor. Este ora patru după-
amiaza, sunt încă în pijamale și am avut o zi groaznică. După ce s-a trezit
într-un vis, întins lângă cel mai fermecător om de pe planetă, acel CEO
tâmpit Jameson Miles a decis să apară și să strice totul.
Sinceră să fiu, o parte din mine regretă că nu am mers la ea acasă la
micul dejun, dar cealaltă parte se bucură că nu am făcut-o, pentru că altfel
nu aș fi știut niciodată despre Chloe, maseuza ei.
Ei.
Urăsc cât de mult mă deranjează. Nu-mi place să mă simt din ce în ce
mai atașată de el când este clar că Jameson nu simte același lucru pentru
mine.
 Am pus lingura înapoi în borcanul de Nutella. Ciocolata mi se topește
pe limbă, oferindu-mi o distragere temporară. Mă uit amorțit la televizor, e
un film de groază. Genul meu preferat, comediile romantice, a fost scos din
repertoriu. Îmi amintesc de prima mea întâlnire cu Jameson, când mi-a spus
că el consideră comediile romantice nerealiste.
Poate că avea dreptate. Este posibil ca ea să fie doar un prost înșelat?
Are sentimente pentru Chloe? Cui îi pasă? E un tâmpit.
Trebuie să-l plantez. Trebuie să încetez să mă mai gândesc la el. Este un
playboy egoist care se culcă cu oricine, oricând vrea. Mă uit în jurul
apartamentului meu murdar și sunt copleșit de tristețe. Dacă m-ar plăcea, nu
i-ar păsa unde suntem, vrea doar să petreacă timp cu mine.
În schimb, abia aștepta să plece.
Mintea mea se întoarce la cearta noastră din această dimineață.
"Nimeni nu m-a tratat vreodată așa cum mă tratezi tu, Emily!"
"Pentru că plătești pentru ele! Ești norocos pentru că ai mulți bani,
Jameson.
Ai nevoie de ele. Nimeni nu ar suporta rahatul tău gratuit."
"Aceasta este o lovitură mică."
Am mers prea departe? A fost într-adevăr o lovitură mică? Poate, dar la
ce se aștepta? Nu-mi vine să cred că nimeni nu l-a tratat vreodată așa cum
am făcut-o eu. Dacă se comportă întotdeauna așa cu femeile, cum se
descurcă? Nimeni nu este atât de prost... Nu este adevărat?
"Nu mă interesează să fiu într-o relație."
Îmi lovesc perna în poală, dezgustat. Nici o altă propoziție nu m-a făcut
vreodată să mă simt atât de mizerabil, ca și cum aș fi lipsit de valoare.

Luni dimineață intru în lift pentru a urca la ultimul etaj. Am stabilit această
întâlnire săptămâna trecută, ca să-l cunosc pe detectivul particular, dar acum
aș prefera să fac altceva.
Vreau să uit de Jameson Miles și de faptul că l-am întâlnit vreodată pe
fermecătorul Jim... sau Jay, sau cum naiba să-i spun. Am ajuns la concluzia
că sunt un pachet unic și, din păcate, nu îl pot avea pe Jim fără Jameson, în
ciuda faptului că îl vreau doar pe primul. Așa că voi face ce e mai bine
pentru mine. Voi tăia legăturile, nu voi cădea în obiceiul de a mă culca cu el,
purtând o relație fără obligații, sperând să-l văd pe Jim din când în când.
Ar fi ușor... Prea ușor.
Dar știu deja că biata mea inimă nu ar putea suporta. Nu sunt făcut
pentru sex ocazional. Doar că nu este pentru mine.
Mă voi comporta profesional și voi încerca să mă concentrez asupra
locului de muncă. Dacă nu ar trebui să-l văd, ar fi mai ușor, dar așa este.
Trebuie să învăț să o accept. Nu pleacă nicăieri și chiar vreau să păstrez
această slujbă.
La naiba, Emily, de ce o iei mereu pe calea cea grea? De ce te
îndrăgostești mereu de bărbatul greșit?
Ultimului i-a lipsit motivația, iar acesta are mult prea mult. Niciunuia
dintre noi nu i-a păsat suficient de mult de mine pentru a-i împinge să facă
un efort suplimentar. Poate că am așteptări prea mari din cauza iubiților mei
imaginari din romanele de dragoste pe care le citesc; poate că Jameson avea
dreptate în această privință.
Dar, la naiba, măcar o dată aș vrea să trăiesc un basm.
Ușile liftului se deschid și ies să trec prin recepție.
"Bună dimineața, Emily", spune Sammia. "Bună
dimineața." Îi zâmbesc.
"Du-te la biroul lui."
"Mulțumesc." Merg pe hol și bat la ușă.
"Haide", răspunde vocea lui profundă.
Închid ochii și mă pregătesc. Ridic din umeri și deschid ușa. Apoi îngheț
în loc.
Rahat.
Camera este plină de bărbați.
"Intră", spune Jameson, cu vocea lipsită de orice emoție. "Ia loc."
"Mulțumesc." Cad nervos pe un scaun de la un capăt al mesei
dreptunghiulare mari.
Jameson stă în capul mesei, în timp ce Tristan, Elliot, Christopher și un
bărbat mai în vârstă sunt în stânga lui. Există, de asemenea, alte șase
persoane pe care nu le-am mai văzut până acum.
Jameson îmi întâlnește privirea. "Ea este Emily Foster", mă prezintă.
"Bună ziua", mă salută ceilalți.
Zâmbesc jenat, uitându-mă la masă.
 "Emily, el este tatăl meu, George." El arată spre bătrân.
"Bună ziua", șoptește ea nervoasă.
"Bună dimineața, dragă." Îmi dă o expresie caldă. Are șaizeci de ani și
arată ca o versiune mai matură a lui Jameson și Elliot. Are o înfățișare
fermecătoare, distinctă și, de asemenea, mă privește cu o pereche de ochi
albaștri pătrunzători.
"Ei sunt Martin și Gerrard, Max și Barry", continuă Jameson, arătând
spre diverșii bărbați din jurul mesei. "Și la acest capăt sunt Calvin și
Jake."
"Buna ziua." Mă forțez să zâmbesc. Nu-mi voi aminti niciodată toate
aceste nume.
"Este echipa de investigații a companiei", continuă el. "Jake va fi ochii
lor asupra planului, iar ceilalți cinci vor evalua informațiile pe care le va
aduna".
Îl privesc vorbind, complet nemișcat, și inima mi se frânge puțin. Nu e
supărat deloc pe mine... cu noi.
Pentru că nu suntem noi.
"Bine." Mă uit la echipă cu o expresie acomodantă. "Mă bucur să te
cunosc."
"Vom porni la drum în această dimineață", continuă Jameson. "Emily, îl
vei duce pe Jake într-un tur al podelei și apoi îi vei raporta direct lui Tristan
despre articolele pe care le vei trimite."
Inima mi se scufundă în piept, dar mă forțez să dau din cap. Mă uit la
Tristan, care îmi aruncă o privire prietenoasă. El știe de ce i-am fost
repartizat. Vreau să mă arunc la pământ și să fac o scenă isterică.
"Mulțumesc. Este perfect", a spus el.
În următoarele cincisprezece minute, stau pe scaun uitându-mă la CEO
în timp ce abordează punctele zilei unul câte unul cu detașare controlată. El
este hotărât, sever și strălucitor, iar întreaga cameră îi atârnă pe buze.
Și el maseuza lui în fiecare marți și joi.
Nu știu cum am ajuns în această încurcătură, dar trebuie să înceteze.
Bine... Este deja terminat, așa că nu mai trebuie să-mi fac griji.
"Mulțumesc, asta e tot. Aș dori un raport pe biroul meu la 4:30 în fiecare
după-amiază", îi informează el pe oamenii agenției de detectivi.
"Da, domnule", răspund ei în timp ce se ridică. Aștept în spatele
camerei, nesigur dacă să plec sau nu.
 "Emily, doar un minut, te rog", întreabă Jameson.
Îmi saltă inima. "Da."
"Poți să-l însoțești pe Jake la planul tău cu scuza că este nou și că treceți
printr-un program de antrenament împreună?"
Îl privesc drept în ochi. Se uită impasibil la mine, rece ca gheața.
"Desigur." Mă întorc spre Jake și zâmbesc. "Ești gata?"
"Deschide calea", răspunde el în glumă. "După tine."
Mă întorc și ies din birou cu inima alunecând sub tocurile înalte. Ei
bine, acesta este sfârșitul.
Este închis. Mi-aș dori să fie la fel și pentru mine. Dar voi reuși,
întotdeauna reușesc.

Stau în interiorul barului, pe banca de lângă fereastră, și mă uit la limuzina

care așteaptă în fața Miles Media, peste drum. A fost o săptămână lungă, iar
astăzi a fost o zi deosebit de monotonă.
Este joi, ziua masajului.
Am o viziune cu Jameson uns pe un pătuț în timp ce o altă femeie își
mișcă mâinile peste corpul lui. Stomacul mi se strânge, așa cum mi-l
imaginez prea clar. Mintea mea îmi joacă feste și îmi arată cel mai rău
scenariu pornografic din istorie.
Jim... care este atins de o altă femeie.
Este îmbrăcată în timp ce îl masează? Vorbi? Râd ca noi?
Trebuie să mă opresc, este prea dureros. Tânjesc după un bărbat care
nici măcar nu există.
Șoferul deschide ușa din față a clădirii și îl văd pe Jameson Miles ieșind
ca și cum ar fi în mișcare lentă, în costumul său albastru, cu postura
perfectă, cu părul negru alunecându-i pe frunte... înconjurat de o aură de
putere aproape palpabilă.
Toată lumea îngheață și îl admiră când intră în spatele limuzinei. Șoferul
închide ușa, apoi mașina iese încet din parcare și dispare până la capătul
străzii.
Mă uit la pâinea prăjită cu șuncă și brânză din fața mea, la cina mea.
Descurajarea mă asaltează. Tocmai mi-am pierdut pofta de mâncare.
Este vineri după-amiază și este ora trei. Mă uit la povestea falsă din fața
mea. Ah... Ce glumă. M-am mutat la New York pentru a inventa știri false
pentru un imbecil, compania lui media imbecilă... și acei imbecili ai fraților
săi.
Îmi lovesc cheile computerului. Imbecili, imbecili... Al naibii de
imbecili.
Cam atât despre toți anii mei de studiu la universitate. Părinții mei ar
trebui să fie atât de mândri. Când mi s-a oferit această poziție, am crezut că
va fi interesantă, precum și o șansă de a-mi dovedi valoarea. Dar poate că
m-am înșelat.
"Acolo, jos", aud pe cineva spunând. Mă uit în sus și văd un bărbat cu o
pungă mare de hârtie maro în mână.
"Uber mănâncă pentru Emily Foster."
"Ce?" Mă uit în jur, jenat. "Dar nu am comandat nimic."
Clopotarul citește biletul. "Aici scrie că - " Se oprește, citind și
încruntându-se ca și cum ar fi confuz. "Se spune că această livrare Uber
Eats este controlată și sigură pentru consumul uman". Mă uit la el și accept
plicul.
Omul îngustă ochii, continuând să citească nota de plată. "Nu are niciun
sens."
"Ce?"
"Aici scrie: «Zahăr pentru a te îndulci.»"
Deschid punga și găsesc un cheesecake imens cu fructul pasiunii.
Mă uit la cameră și zâmbesc. Glumești cu mine?
"Cine l-a trimis?", a întrebat el.
"Se pare că expeditorul este un domn bun."
Mă holbez la el fără să bat o pleoapă. "Domnul. Om bun?»
"Da. Ciudat, nu?"
"Mulțumesc." Fac tot posibilul să nu zâmbesc. Știu că se uită la mine.
Molly și Aaron aruncă o privire în interiorul plicului. "Bingo", strigă
colegul meu.
"Voi primi niște farfurii." Și aleargă la bucătăria personalului nostru.
 "Mulțumesc, o, Doamne, pentru cheesecake", exclamă Molly,
emoționată.
Ok... El a făcut prima mișcare. Acum cum răspund? Îmi
scot telefonul și îi trimit un mesaj.

I: Stimate domnule om bun, vă mulțumesc. Deși aș dori să vă asigur că

sunt deja suficient de dulci.
Apăs Enter și Wait. Un răspuns vine imediat.

J: Nu am nicio îndoială cu privire la asta. Pot să te scot la cină în seara

asta?

Mă sprijin cu spatele de spătar, surprins de cererea lui. Este o situație

imposibilă. El vrea să aibă un partener în plus în haremul său, în timp ce eu
îl vreau doar pentru mine. Îi scriu.

I: Cred că duminică dimineața am spus amândoi tot ce era de spus unul

altuia.

Zeu... De ce nu poate fi normal? Primesc un răspuns imediat.

J: Am o propunere pentru tine.

Mă holbez la mesaj, dar nu răspund. O propunere? Ce se întâmplă, vrei să

fiu noua ta maseuză? Mă simt clocotind de furie la simplul gând că acea
femeie îl atinge.
 Zece minute mai târziu, sosește un alt mesaj.

J: Dă-mi o șansă, te rog.

Vă rog. El a spus, vă rog. Oh, asta e bine. Răspunde.

I: Bine .

Aștept.

J: Te iau la ora șapte.

"Iată-te pe tine", spune Aaron, înmânându-mi o farfurie cu cea mai mare

felie de cheesecake pe care am văzut-o vreodată. El îi dă lui Molly și apoi
se așează cu ai lui.
"Este absolut delicios", mormăie colega noastră, cu gura plină.
Aaron geme în apreciere. "Oh, la naiba, am un orgasm alimentar."
Iau o mușcătură, concentrându-mă cu toată puterea să nu zâmbesc prea
mult, doar în cazul în care se uită la mine. Frumoasă mișcare, domnule
Miles... Frumoasă mișcare.

Uneori simți în interiorul tău că nu ar trebui să faci un anumit lucru.

Rezultatul este deja scris în stele și ar fi mai bine să fii puternic și să spui
nu. Dar dacă pur și simplu nu o poți face?
În seara asta nu mă pot opri din a sta cu el. Masochistul din mine vrea
să-l vadă. Același masochist vrea să mă apuc, să mă împingă pe patul ei de
pluș și pe mine până îmi uit numele. A fost o săptămână lungă și
singuratică. Dar trebuie să rezist. Dacă cedez acum, ultimele zile vor fi fost
degeaba. Și sunt încă convins de ceea ce am spus duminică. Sunt prea mult
pentru el așa cum este el în acest moment. Nu vreau să-i împărtășesc cu alte
femei, iar banii nu contează pentru mine. El trebuie să decidă să mă
întâlnească sau să mă lase să plec.
Soneria sună, iar stomacul meu se încleștează într-o menghină. El este
aici.
"Cine este el?"
"Uber mănâncă." Îi aud vocea catifelată.
Ofer un zâmbet larg. "Ce ai pentru mine?"
"Cârnați italieni".
"Hmm", îl tachinez. "Ai de gând să droghezi cârnații și să profiți de
corpul meu imediat ce cad inconștient?"
"Fără îndoială."
Amuzat, apăs butonul pentru a-l ridica, apoi încep să pășesc înainte și
înapoi în apartament, gesticulând incontrolabil din cauza nervozității care
pune stăpânire pe mine.
Stai calm... Stai calm... Rămâi calm.
Bate, bate.
Am deschis repede ușa și iată-l, într-un tricou gri și blugi negri... cu
ochii ei albaștri de foc. Un zâmbet sexy leneș îi trece pe față.
"Buna ziua."
"Bună ziua", șoptesc, uitându-mă fix la omul magnific din fața mea. Aș
vrea să mă arunc în brațele lui. Atracția pe care o simt pentru el este
incredibilă.
Se apleacă și mă sărută pe obraz, împingând pe lângă mine pentru a
intra în apartamentul meu.
"Ești pregătit?", întreabă el.
"Gata." Iau geanta și șalul.
Jameson se uită în jos la corpul meu înfășurat într-o rochie neagră. "Ești
minunat." "Mulțumesc", a murmurat el.
"Să mergem." El își întinde brațul spre mine, iar eu îl apuc.
Intrăm în lift înconjurați de o liniște ciudată. El este grijuliu și eu sunt
nervos ca naiba. Să joc rolul femeii calme, liniștite și compuse este terifiant
și îmi amintesc că nu trebuie să beau prea mult în seara asta.
 Părăsim clădirea, limuzina lui este parcată în fața trotuarului. El
deschide ușa și eu intru. Sunt copleșită de amintirile primei dăți când am
fost pe aceste scaune din spate, iar cuvântul "târfă" plutește în mintea mea.
Alunec într-o parte și el intră lângă mine, apoi mă ia de mână să o țin și
să o așez în poala lui. Ok... El este afectuos. Ce înseamnă asta?
Nu știu ce să spun, nici cum să reacționez, din moment ce joc rolul
dificilului, dar căldura atingerii sale este atât de reconfortantă încât îl las să
o facă. Limuzina trece prin oraș, iar eu mă uit pe fereastră în timp ce un
milion de gânduri îmi trec prin minte. Această seară este importantă: trebuie
să ajungem la un acord sau să ne asigurăm că limităm daunele cât mai mult
posibil. Nu putem continua să luptăm pentru un fleac, așa cum am făcut-o
până acum.
Mașina se oprește și șoferul deschide ușa. Ies și Jameson mă ia de mână
pentru a mă conduce într-un restaurant elegant, Lucino's.
"Rezervă pentru Miles", spune el, strângându-mi degetele strâns între
ale lui.
"În acest fel, domnule."
Cu un zâmbet, chelnerul ne conduce prin loc, conducându-ne până la o
masă confortabilă din colț. Îmi mișcă scaunul înapoi, iar eu mă așez.
Jameson stă vizavi de mine. Restaurantul este întunecat, cu lumânări pe
mese și lumini de zână atârnate de tavan. Există o atmosferă foarte
romantică.
Nu te entuziasma. Probabil că este doar o coincidență.
"Pot să-ți aduc ceva de băut?", întreabă chelnerul.
"Da, hai să bem o sticlă de șampanie la Salon, te rog." El închide meniul
și i-l înmânează.
Mă holbez la el.
Iată-ne din nou.
Omul dispare, iar Jameson mă privește cu ochii lui mari și albaștri. Îmi
strânge din nou mâna peste masă. "Hei", zâmbește el dulce, ca și cum s-ar
relaxa în sfârșit.
Voi lăsa discuția despre vin în pace. Nu contează cine a comandat-o.
"Bună ziua", îi spun.
Îmi mângâie încheieturile cu degetul mare și se uită fix în ochii mei. "Ce
mai faci?"
"Bun."
 Oh, atingerea lui mă face slab. Aș vrea să-i mărturisesc că mint, că am
avut o săptămână proastă și că el este regele tuturor imbecililor.
Ne uităm peste masă. Este ca și cum niciunul dintre ei nu vrea să
vorbească, pentru a evita începerea unui război deschis.
"Care este propunerea asta, Jameson?" Se apleacă pe spate, aparent
enervat de tonul meu. Îi strâng mâna. "Nu încerc să mă cert. Vreau doar să
știu la ce te gândești", îi spun încet. "Nu mai fi defensiv când ești cu mine."
Abia se relaxează, dar, chiar atunci, chelnerul se întoarce cu sticla de
șampanie și o deschide. El toarnă câteva într-un flaut și Jameson îl gustă.
"Bine."
Apoi omul ne umple paharele și ne lasă în pace.
"M-am gândit la ceea ce ai spus weekendul trecut."
"Și?"
Sorbi-i băutura. "Mi-am anulat masajele săptămâna aceasta."
Zâmbesc, privindu-l în ochi, dar rămân tăcut.
"Chestia e că eu—" Se opreşte. Îl aștept să vorbească, iar când nu o
face, îi strâng mâna într-un gest liniștitor. "Sunt căsătorită cu slujba mea,
Em." Mă încruntă. "Când am spus că nu sunt interesat de o relație, nu am
vrut să spun ..." Ridică din umeri, ca și cum ar fi pierdut cuvintele.
"Ce nu ai vrut să spui?"
"Nu am vrut să spun că nu vreau să stau cu tine. Am vrut să spun că sunt
dependentă de muncă și știu că foarte puține femei ar suporta timpul pe care
îl petrec la locul de muncă."
"Jameson, nu-mi pasă cât de ocupat ești. Doar că nu vreau să fiu unul
dintre mulți."
Se încruntă. "Ce vrei sa spui?"
"Că nu sunt făcut pentru aventuri de o noapte. Eu nu sunt așa. Dar nici
nu caut o relație serioasă și profundă. M-ai înțeles greșit."
"Atunci ce vrei?"
"Vreau să fiu prietenă cu un bărbat și să știu că sunt singura persoană cu
care se culcă." El mă ascultă. "Și cu siguranță nu vreau să te împărtășesc cu
o maseuză nenorocită." Dă-ți ochii peste cap. "Și eu nu
Nici măcar nu vreau să faci grimase când vorbesc." Încleștă
din dinți, iritat. "Moderați-vă tonul", avertizează el.
"Îl vezi?" zic. "Ce?"
 "Această atitudine ostilă. Când suntem printre noi, trebuie să dispară.
Nu putem continua să ne certăm despre fiecare lucru mărunt așa cum o
facem acum."
"Nu ești mai bun decât mine în această privință", izbucnește el.
"Știu și încerc să mă opresc. Chiar acum mi-am ținut limba, chiar dacă
ai comandat o băutură fără să mă întrebi ce vreau." "Sunt obișnuit să dețin
controlul, Emily", spune el sec.
"Și eu. Asta nu se va schimba." Mă privește în ochi și ajustează
șervețelul în poală ca și cum s-ar gândi. "Nu-ți cer să fii iubitul meu,
Jameson", șoptește ea. "Nu despre asta este vorba. Avem o înțelegere
sexuală foarte bună și aș dori să continui acest lucru. Simt că trebuie să...
Dar nu pot, nu dacă știu că mergi și cu alte femei. Trebuie să fiu singurul."
"Bine, nu mă voi culca cu nimeni altcineva", spune el exasperat.
"Și?" Insist.
Dă-ți ochii peste cap. "Și vă puteți comanda propriile băuturi."
 Capitolul 12

Anonim

R . "Î ,J .»
"Atunci de ce, pentru numele lui Dumnezeu? Vorbește clar."
"Vreau să nu mai fii atât de defensiv când ești cu mine."
"Eu nu."
"Dar da", murmur eu, strângându-i mâna în a mea.
"Atunci o faci și tu."
"Așa stau lucrurile, dar o fac pentru că simt că altfel mi-ai pune
picioarele pe cap."
Se încruntă. "Nu aș face asta niciodată."
"Nu intenționat."
Strânge din dinți și știu că are dreptate.
"Vreau doar omul pe care l-am întâlnit în avion. Cel care s-a lăsat să
plece."
Îmi ține privirea. "Em, nu știu cum să continui să fiu acea persoană.
Este o foarte mică parte a personalității mele." "Atunci păstrează acea parte
doar pentru mine", șoptesc.
Se uită la mine în timp ce își soarbe băutura și un zâmbet tandru îi trece
prin față. "Și ce a fost atât de mișto la tipul din avion?"
"M-a făcut să râd." Îmi curbez buzele, gândindu-mă la acea zi. "Și m-a
făcut să am cel mai bun sex din viața mea."
"Din toată viața ta?"
"Din toată viața mea."
Se aprinde, mulțumit de el însuși.
"Deci suntem de acord?" întreb.
"Lasă-mă să mă înțeleg, vrei să ai o prietenie cu beneficii, dar limitată
doar la noi doi?"
 "Da."
"Ce se întâmplă când sunt la serviciu sau trebuie să plec, iar tu ești afară
și..." Se opreşte.
"Atunci te voi suna și îți voi spune că am nevoie de tine." Îmi întâlnește
privirea. "Și mă vei ajuta vorbind cu mine la telefon sau te voi aștepta să vii
acasă."
Mă ascultă, frecându-și degetul mare de buza inferioară, ca și cum ar fi
fascinat de cuvintele mele.
"Nu vreau să fac sex cu nimeni altcineva, Jameson. Nu sunt genul acela
de fată. Ești singura aventură de o noapte pe care am avut-o vreodată." Îmi
strânge degetele, mulțumit de acest răspuns. "Am făcut sex cu patru oameni
în toată viața mea, iar tu ești unul dintre ei." Jameson își sprijină bărbia pe
palmă, zâmbindu-mi visător.
"Ce s-a întâmplat?"
"Știi cât de des cred că te fut?"
Chicotesc, surprins de această afirmație. "Cât de des?"
"Tot timpul. E ca și cum aș fi îndrăgostit la optsprezece ani."
"Nu ai crede."
"De ce?"
"Toată săptămâna te-ai comportat ca și cum m-ai urî. Poți fi atât de rece
când vrei."
Se îndreaptă în scaun, înțepenindu-și spatele. "Nu-mi place să fiu
provocată doar pentru distracție, Emily. Săptămâna trecută m-ai atacat doar
pentru a dovedi ceva. M-ai înfuriat."
"Nu. Săptămâna trecută te-am atacat pentru că am vrut să-mi petrec ziua
în apartamentul meu și ai presupus că casa ta era mai bună decât a mea.
Banii tăi nu mă impresionează deloc, Jameson. Nu-mi pasă de apartamentul
tău de lux. Al meu este la fel de confortabil."
Dă-ți ochii peste cap. "Acum trebuie să ne certăm de ce am luptat?"
Zâmbi. Are dreptate, e ridicol. "Nu. Gata cu lupta." Îi ridic mâna și o
pun pe obrazul meu. "Vom lua cina, apoi ne vom întoarce la tine acasă și te
voi călări, așa cum îți place", șoptește el.
Inspiră brusc și ochii i se luminează de nerăbdare. "Mă exciti ca naiba."
Îi bag degetul mare în gură și îl sug încet, fără să-mi iau ochii de la ai
lui. "Sunt iepurașul tău sexual personal, domnule Miles, și, ca atare, îmi iau
slujba foarte în serios."
Șoptesc cu o voce răgușită. "Fiecare dorință a ta este o comandă."
Jameson îmi oferă un zâmbet sexy și leneș. "Acum să raționăm."

Două ore mai târziu

Acoperit de un strat de sudoare, mă îndrept spre Jameson, care stă cu

spatele la tăblia patului. Are o mână strânsă în jurul șoldului meu, în timp ce
cu cealaltă îmi atinge sânii.
Este atât de mare încât simt fiecare centimetru din el în interiorul
corpului meu. Prima dată m-a apucat tare și repede. Eu eram în genunchi și
el era în spatele meu. M-am uitat în oglindă și am văzut fiecare mușchi din
pieptul lui zvâcnind în timp ce se arunca în mine, ochii lui negri se
concentrau asupra mea.
A fost cel mai senzual spectacol pe care l-am văzut vreodată.
Acum mă strânge strâns și mă ajută să mă mișc înainte și înapoi pe el.
Ne holbăm unul la celălalt și acesta este unul dintre acele momente în care
niciunul dintre noi nu vorbește. Este perfect așa, în tăcere.
Mă apucă de păr și mă trage spre el. Ea captează buzele mele cu ale ei
într-un sărut pasional. Își bagă limba în gura mea în unghiul potrivit.
"Picioarele sus", șoptește el, ridicându-mi genunchii pentru a mă face să
mă ghemuiesc deasupra lui. Expresia mea se clatină. "Ce s-a întâmplat?"
"Fii atent."
"Nu te voi răni, știi."
Mă sărută din nou, sugându-mi buzele. Corpul meu știe cine deține
controlul. Jameson Miles poate că mi-a permis să comand băuturile noastre,
dar este clar că nu are intenția de a da drumul frâielor din dormitor. Nu că aș
vrea: ceea ce face el este perfecțiune pură.
El începe să mă ridice, încet și cu prudență, și ne mișcăm cu o viteză
controlată. Se uită la mine fascinat. "Oh", gem. "Asta este... Frumos..."
Se uită în sus, ridicându-mă mai sus și trântind mai tare în jos. Stau pe
umerii lui largi și îi simt mușchii zvâcnind sub degetele mele. În timp ce mă
trage de corpul său, începe să gemă, iar expresia de pe fața lui este una de
extaz pur.
Când mă lovește un orgasm la fel de puternic ca un tren de marfă, mă
urc înapoi înăuntru, îmi trimit capul înapoi.
"Oh, la naiba", exclamă el, scufundându-se în mine și apoi oprindu-se
brusc. Simt zdruncinătura revelatoare a momentului în care vine.
Mă privește în ochi și îmi pune încet o mână pe față pentru a o aduce
mai aproape de a lui. Buzele noastre se întâlnesc într-un sărut lent, dulce,
intim, nimic asemănător sexului detașat despre care am discutat. El este
chiar aici cu mine. Știu că este.
"Ești atât de al naibii de frumoasă", murmură ea pe buzele mele,
ținându-mă aproape de ea.
M-am întins pe pieptul lui și zâmbesc pe pielea lui în timp ce Jameson
mă înfășoară în brațele lui. Îi simt inima bătând repede împotriva mea și mă
simt în siguranță și iubită. Știu că ar trebui să fim doar prieteni cu beneficii,
dar nu este cazul... E ceva mai mult. Dar ce este, chiar nu știu.

Simt o mână mângâindu-mi fundul și apoi bătându-mă pe fesă. "Să

mergem."
Am grimasă și mă întorc spre Jameson. "Ce?"
"Ridică-te, haide."
"Huh?" Mă întind și deschid ochii. Perdelele sunt deschise și soarele se
filtrează în cameră prin ferestrele uriașe. Mă uit în jur, încă pe jumătate
adormit. "Ce oră este?"
"Este ora opt. Ridică-te. Hai să alergăm în Central Park."
"Cine merge acolo?" Mă încruntă. Jameson este înfășurat într-un prosop
și arată de parcă tocmai a ieșit din duș.
"Tu și cu mine."
Mă scarpin în cap, confuz. "Ai făcut un duș pentru a ieși la alergare?"
"Miroseam a sex." Zâmbește, aplecându-se să mă sărute pe buze. Îl țin
în brațe și îl țin, dar se eliberează din strânsoarea mea. "Să mergem."
"Dar nu am nimic aici. Ce pantofi ar trebui să port?"
 "Ce număr porți?" "Treizeci și
opt și jumătate."
"Hmm." Își sprijină mâinile pe șolduri și reflectează. "Ei bine, poți pune
o pereche de-a mea."
"Mă voi împiedica și îmi voi rupe gâtul, Jameson."
"Hmm, bine." Dispare în dulap și apare într-o pereche de pantaloni
scurți Nike negri și un tricou albastru de la aceeași marcă.
Mă uit la el zâmbind.
"Ce s-a întâmplat?"
"Ești sponsorizat de Nike astăzi?"
Se uită în jos la el însuși, amuzat. "Nu, sunt doar haine confortabile."
"Ca acest pat." Îmi curbez buzele, somnoros, ascuns sub capace.
Jameson se așează să-și pună pantofii, iar eu mă uit la el pentru o clipă.
"Deci, cum funcționează?" întreb.
"Cum functioneazã?"
"Ei bine..." Mă opresc, încercând să explic ce vreau să spun fără să par
lipicios. "Nu am fost niciodată într-o relație întâmplătoare." Ridic timid din
umeri. "Cum ne comportăm? Când ne vom vedea?"
"Deci—" Se apleacă pentru a lega un pantof. "Presupun că putem
improviza."
Mă încruntă. Dacă nu mă sună? Îmi petreceam toată săptămâna
așteptându-l. Oh, nu-mi place. "Cred că aș prefera să stabilesc zile."
Se încruntă. "Câte zile?"
Ridic din umeri. La naiba, am părut insistent? Trebuie să minimalizez.
"Unul pe săptămână."
"Vreau să te văd mai mult de o zi pe săptămână", pufnește el.
"Într-adevăr?"
El rânjește, realizând imediat ce fac. Se ridică și apoi se apleacă să mă
sărute. "Da, de trei ori pe săptămână."
Încerc să-mi ascund zâmbetul. "Când?"
"Trebuie să avem zile stabilite?"
"Îmi doresc."
"De ce?"
Ridic din umeri, răsucind foaia între degete, jenat de atitudinea mea.
Trebuie să-i par a fi un prost destul de pedant.
 Jameson își pune degetele sub bărbia mea pentru a-mi ridica fața spre a
lui. "De ce, Emily?"
"Pentru că urăsc să aștept în zadar și atunci vom ști amândoi că nu
trebuie să organizăm nimic altceva în zilele noastre."
"Bine." Își sprijină mâinile pe șolduri. "Când vrei să mă vezi?"
"Poate de două ori în timpul săptămânii și o dată în weekend?" Ezit,
încercând să interpretez semnalele pe care mi le trimite. "Dar numai pentru
câteva ore la un moment dat, desigur." "Nu."
Rahat. Fac cereri excesive.
"Două nopți pline în timpul săptămânii și o noapte întreagă și jumătate
de zi în weekend."
Zâmbi. "O jumătate de zi."
"Da, începând de astăzi. Vreau jumătatea mea de zi în această
dimineață."
"Astăzi? De ce astăzi?"
"Voi alerga în timp ce tu te culci. Apoi mă duc acasă, facem un duș și îți
fac micul dejun." Îmi încolăcesc buzele într-un zâmbet dulce. Sună perfect
pentru mine. "Apoi ne vom întoarce la culcare și te voi face din nou până
când vei fi inconștient, astfel încât să pot rezista câteva zile fără tine." Își
pune mâna pe fața mea. "Bine?"
Este foarte grozav când este drăguț. Dau din cap, încercând să mă
opresc din a zâmbi ca un prost.
Trage draperiile, mă pune să mă întind și mă bagă înăuntru, sărutându-
mă tandru pe tâmplă. "Du-te înapoi la culcare, dragă", șoptește ea.
Închid ochii, zâmbind pe pernă, și îl aud părăsind apartamentul. Mă
rostogolesc pe spate și mă uit în sus la tavanul elaborat.
Acest om este un zeu.

Am dormit următoarea jumătate de oră și m-am trezit când Jameson s-a

întors în dormitor. Este udat de sudoare și gâfâie. Mă proptesc pe coate să
mă uit la el.
"Cât de departe ai fugit, în Antarctica?" Chicotește și clătină din cap,
încă fără suflare. "Îmi dai ideea de a fi un alergător foarte rapid, nu-i așa?"
El dă din cap, sprijinindu-și mâinile pe șolduri. "Cu cât alerg mai tare,
cu atât efectele sunt mai bune."
 "Efectele asupra ce?" Mă încruntă.
"La nivelul meu de stres." Dispare în baie și deschide dușul.
Oh, asta e nou. Aveți probleme cu gestionarea stresului? Ei bine, cred că
are sens. La urma urmei, are un volum imens de muncă pe umeri.
"Vini?", mă cheamă.
"Da", îi răspund, întinzându-i calm.
E la duș, cu apă curgându-i peste cap. Respirația lui revine la normal.
Intru și mă ține în brațe, sărutându-mă încet.
"Bună dimineața", a murmurat el.
"Bună dimineața pentru tine, Em." Își perie buzele pe buzele mele.
Îi zâmbesc prostește.
"Ce s-a întâmplat?"
"Îmi place când îmi spui așa." "Într-adevăr?"
Pare fericit de asta.
"Prințesa ta Em." Clipesc pentru a dovedi ce vreau să spun.
Jameson chicotește, apoi ia săpunul și începe să mă spele. "Nu am nicio
îndoială că, sub această atitudine agresivă, domnișoara Foster este dulce și
pură."
"Nu am fost niciodată agresivă, nici măcar o dată", a exclamat ea.
Îmi zâmbește, ascunzându-și o șuviță de păr după o ureche. "Și uite cât
de frumoasă ești."
Chicotesc și mă sprijin de pieptul lui. Îmi spală spatele, umerii, sânii și
apoi îmi curge pe picioare. Îl văd concentrându-se asupra sarcinii sale. Apoi
trece la sexul meu și, când mă atinge acolo, se uită în sus la mine.
Ne holbăm la el, dar nu se simte ca ceva cu adevărat erotic sau senzual.
Este doar intim.
Mă uit în ochii lui mari și albaștri și jur că nu este același om care
conduce Miles Media. Ceea ce este aici cu mine acum este dulce și tandru.
Tot ceea ce Jameson Miles nu este.
"Lasă-mă să te spăl."
Iau săpunul și îmi frec mâinile și apoi le trec peste pieptul său larg,
umerii musculoși și bicepșii. După aceea, trec la abdomenul ridicat și la
inghinal. În timp ce o spumează chiar acolo, simt o senzație caldă radiind în
mine. Se apleacă și mă sărută pe tâmplă, ca și cum ar fi conștient că mă
abțin să nu sar pe el. Trebuie să încetăm să facem sex tot timpul, devine
ridicol.
 Atracția sexuală dintre noi este atât de puternică încât niciunul dintre
noi nu se poate sătura vreodată de celălalt.
"M-ai transformat într-un adevărat maniac sexual", șoptește el.
Zâmbește, punându-și buzele pe ale mele. "Judecând după ultima
noastră noapte împreună, mă tem că suferi deja de această tulburare înainte
să mă cunoști."
"Nu am mai făcut asta până acum."
"Și cum?"
"Mă faci să simt lucruri pe care nu le-am simțit niciodată pentru niciun
alt bărbat." Mă uit în ochii lui. "Ești diferit de oricine cu care m-am întâlnit
în trecut."
Apa cade pe noi și îmi dau seama că nu știu de ce tocmai i-am spus așa
ceva. Îmi dau seama că mă atașez de el și nu știu cum să încetez să-i
mărturisesc secretele mele. Voi sfârși prin a distruge totul.
Nu mai vorbi, prostule.
Îmi ia fața în mâini și mă sărută. Își bagă limba în gura mea pe jumătate
deschisă pentru a-mi da un sărut profund, erotic, dulce și, la naiba... atât de
al naibii de perfect încât aproape că nu pot suporta.
"Te voi duce înapoi în pat", murmură el, cu vocea răgușită de dorință.
"Vă rog", gem.
Ieșim afară și ne șterge pe amândoi înainte de a mă conduce înapoi în
așternuturi, făcându-mă să mă întind și să-mi deschid picioarele. Îl văd cum
își pune prezervativul și se întinde deasupra mea. Ne holbăm unul la celălalt
în timp ce se ridică pe coate și își croiește drum printre coapsele mele. Îl
apuc de fund, dar Jameson mă oprește să-l trag înăuntru.
"Vreau să o fac încet", gâfâie el.
O, Doamne, stomacul meu este cuprins într-un viciu de emoție. "Te
vreau."
Îmi captează buzele cu ale lui, iar sărutul nostru devine frenetic pe
măsură ce se scufundă încet în mine. Îmi arcuiesc spatele pe pat pentru
plăcerea de a-l simți centimetru cu centimetru. Eu gem, iar el își dă ochii
peste cap de plăcere.
Timp de douăzeci de minute, ne bucurăm calm de corpurile noastre.
Jameson este bun și afectuos chiar și atunci când se scufundă complet în
mine. Își mișcă buzele peste claviculele și gâtul meu, apoi le mută de la
maxilar la gură.
 "La dracu, Emily", șoptește el. "Mă superi, iubito."
Dacă aș putea să-i răspund, aș face-o, dar sunt prea prinsă în sentimentul
ceresc al sexului. Să fii futut tare de Jameson Miles este sexy ca naiba, dar
să faci dragoste dulce cu el este ceva supărător.
Nu voi mai fi niciodată la fel.
Unde naiba poate merge o fată după ce a făcut sex așa?
El continuă să se miște în mine, iar eu încep să tremur, dar în loc să
împing mai tare, așa cum face de obicei, îngheață.
"Ia-o", șoptește ea.
"Ce?"
"Stai liniștit și ia ceea ce îți dau. Vreau să mă ții în tine."
Îl privesc în ochi. Sfinte rahat. Nu pot să o fac, acest bărbat este prea
senzual.
"La dracu", șoptește el. "Nu mișcați un mușchi decât acești mușchi." Își
flexează mădularul, iar eu îl simt profund. "Vreau să-mi arăți... ceea ce simți
tu, numai pentru mine." "O, Doamne", gem.
"Fă-o", poruncește el.
Îmi încleștez mușchii și el zâmbește sumbru. "Mai puternic."
O fac din nou, iar Jameson își încolăcește buzele într-un zâmbet
emoționat. "Deci, iubito." Închide ochii în extaz. "Ține-mă, arată-mi cui
aparțin."
Când îl aud spunând că penisul lui îmi aparține, ceva din mine se rupe.
Îmi ridic picioarele și le înfășor în jurul taliei lui, începând să-mi contractez
ritmic mușchii. Gâfâie aprobator.
"Asta este... frumos", șoptesc, în timp ce ne holbăm unul la celălalt.
"Deci... al naibii de frumos..."
Pentru lumea exterioară putem părea nemișcați, închiși într-o
îmbrățișare, dar în interiorul meu fiecare zid pe care l-am ridicat vreodată se
prăbușește, contracție cu contracție.
Jameson începe să gemă și este atât de plăcut încât nu mă pot abține.
Îmi încleștez mușchii cât de tare pot și amândoi țipăm, orgasmând prin ei.
Apoi mă sărută, într-un mod dulce și tandru, și simt puterea a ceea ce este
între noi. Îl țin aproape de mine, de la obraz la obraz, agățându-mă de el ca
și cum ar părăsi viața mea.
"La dracu, Emily, ești perfectă", șoptește el.
 Îmi trec degetele peste maxilarul lui aspru. "Tu ești cel care este
perfect." Îl sărut încet. "Ar trebui să o oprești chiar acum." "Și de ce?" Îmi
zâmbește.
"Cred că sunt dependent."
Chicotește, întorcându-se pe spate și trăgându-mă spre el. "Nu, te vreau
așa."
Am izbucnit în râs. "De ce ai vrea să fiu dependent?"
"Pentru că și eu sunt și nu vreau să fiu singur în această situație." Mă
privește drept în ochi și îmi simt inima bătându-mi în piept.
"Nu ești singur, Jay."
"Bun." Îmi sărută tâmpla și pare să se relaxeze.
Ne încurcăm așa, iar el adoarme din nou după un timp, în timp ce
mintea mea intră în plină desfășurare. Am sentimente pentru el, știu că are.
În doar două zile, am dezvoltat sentimente pentru el. Cum se va termina?
Sunt complet înșelat.

O oră mai târziu, sunt trezit de mirosul de slănină gătită și zâmbesc în timp
ce mă uit la tavan. Nu știu ce univers alternativ este acesta, dar îmi place.
Îmi pun un halat pe care îl găsesc agățat în baie și ies în sufragerie. Întorc
colțul, găsindu-mă în fața unei ferestre de sticlă cu vedere la New York și
Central Park. Luxul și opulența exagerată a acestui apartament m-au lovit în
stomac și m-am blocat în loc. Nu-mi vine să cred că toate astea sunt ale lui.
Fie ca toți acești bani să fie ai lui.
Privirea mea rătăcește peste podelele frumoase, covoarele și mobilierul
magnific, apoi șemineul și oglinda imensă cu rame de aur care atârnă
deasupra lui. Nu am văzut niciodată un apartament ca acesta, nici măcar
într-o revistă de mobilă, darămite dacă am fost vreodată acolo. Mă simt
teribil de deplasat.
"Hei, iată-te." Fața lui Jameson se luminează când dă colțul și mă vede.
Îi zâmbesc strâmb, iar el se încruntă, uitându-se la fața mea. "Ce s-a
întâmplat?"
Îmi răsucesc degetele nervos. "Apartamentul tău mă supără."
"De ce?"
Ridic din umeri, jenat de standardele mele meschine. "Este prea elegant.
Am impresia că nu acesta este locul potrivit pentru mine."
 Mă ia în brațe. "Ce vrei sa spui?" Ridic din umeri. "De aceea nu ai vrut
să vii aici weekendul trecut?"
Dau din cap. "Da."
"Poți explica de ce?"
"Când sunt aici, îmi amintesc cât de puține avem în comun."
"Și asta te deranjează?"
Îi dau timid din cap aprobator.
Jameson se încruntă, de parcă ar încerca să înțeleagă. "Ești prima femeie
care a avut vreodată o problemă cu banii mei." "Mă face să vreau." "Ce?"
mormăie el.
"De fapt, aș prefera să fiu sărac." Zâmbesc, conștient de cât de ridicol
sună.
Chicotește. "Ei bine, asta e tot ce vrei."
Mă conduce în bucătărie, unde găsesc un mic dejun cu slănină și ouă
deasupra unei felii de pâine de casă, cu o garnitură de avocado.
"Bine", spun eu vesel, așezându-mă.
"Trebuie să știți că mă pricep foarte bine să pregătesc micul dejun." Stă
lângă mine, părând destul de mulțumit de el însuși.
Zâmbetul meu se estompează când ridic cuțitul și furculița.
Este bun pentru că o face des.
Opreşte-te.
Înghit prima mușcătură, întrebându-mă câte femei au stat aici ca mine și
i-au mâncat mâncarea după ce au făcut sex uimitor toată noaptea.
Pentru numele lui Dumnezeu, plantează-l.
"Ce trebuie să faci astăzi?" îl întreb, pentru a-mi distrage atenția de la
gândurile negative.
"Plănuiesc o rundă de golf cu frații mei în această după-amiază și apoi
probabil voi lua cina cu ei și cu părinții mei. Se vor întoarce la Londra
săptămâna aceasta." Își soarbe cafeaua. "Tu?"
Zâmbesc, imaginându-mi că toți patru joacă golf. "Trebuie să merg la
cumpărături. Apoi voi ieși la plimbare și voi scrie mai multe povești false."
Jameson nu mai mănâncă. "Nu trebuie să lucrezi în weekend, știi."
"Știu. Doar că îmi place să continui, în caz că se întâmplă ceva."
Dă din cap și se întoarce la micul dejun. "Ieși în seara asta?" întreabă el
dezinvolt.
 Nu vreau, dar nu vreau să creadă că voi sta acasă și voi tânji după el.
"Da."
Își îndreaptă privirea spre mine și își încleștă maxilarul ca și cum ar fi
supărat.
"Unde te duci?"
"La cină cu Molly și Aaron."
"Cine este Aaron?"
"Un prieten cu care lucrez, cel care stă lângă mine. E gay."
"Oh." Taie o bucată din pâinea prăjită, liniștit, cel puțin pentru moment.
Îl privesc pentru o clipă în timp ce mănâncă în tăcere. "Te-ar deranja
dacă aș merge în cluburi?"
Își bea cafeaua, luându-și timp înainte de a răspunde. "Ei bine, dacă mă
gândesc la performanța ta de weekendul trecut, da, m-ar deranja." Îi
zâmbesc viclean. "Ce s-a întâmplat?"
"Nimic." Ridic din umeri, mă bucur că l-ar deranja.
Îmi freacă o mână de-a lungul coapsei goale și se apleacă să-mi sărute
obrazul. "Nu te voi împărtăși cu nimeni. Nu vreau să danseze cu alți
bărbați."
Îmi încolăcesc buzele și îi mângâi obrajii șubrezi, uitându-mă în ochii
lui mari și albaștri. "Ei bine, atunci nu o voi face."

O oră mai târziu, limuzina se oprește în fața apartamentului meu. Jameson

îmi ridică mâna pentru a-mi săruta spatele, întâlnindu-mi privirea.
"Ne vedem marți."
Zâmbesc dulce bărbatului frumos din fața mea. "Ne vedem marți."
Îl sărut pe buze. Șoferul deschide ușa mașinii și mă îndrept spre intrarea
în clădirea mea, întorcându-mă pentru a-i da un ultim semn din cap. Mașina
rămâne staționară până când intru, apoi pleacă încet din nou, intrând pe
drum.
Respir adânc, plănuind să-mi petrec restul weekendului singur.
La naiba, marți este atât de departe...
Stau întins pe canapea într-o stare de relaxare absolută. În ciuda a ceea ce
susține Jameson, am comandat Uber Eats pentru mine și da, am pus lanțul
pe ușă, doar pentru a fi în siguranță.
Telefonul meu vibrează de pe masa unde l-am lăsat, iar numele lui
Aaron luminează ecranul.
"Buna ziua." Zâmbesc, acest om mă face să râd atât de mult.
"Oh... La dracu'", se bâlbâie el. "Tocmai am intrat în e-mailul lui Paul și
în seara asta se vede cu un tip într-un club de noapte."
Mă îndrept. "Ce?"
"Da, și se înrăutățește."
"Cum este posibil?"
"A fost pe Grindr."
"O, Doamne, glumești cu mine?" a exclamat el. "Pe
Grindr?" "Da, îmbracă-te. Hai să mergem acolo și să-i
dăm un șut în fund." "Ce?" a strigat el.
"M-ai auzit. Pune-ți ceva sexy. Voi fi cu tine într-o jumătate de oră."
"Dar—"
Când închide, telefonul face clic.
Oh, la naiba. La naiba, nu am chef să ies în seara asta.
Telefonul meu vibrează din nou, iar numele lui Molly luminează
ecranul.
"Știu", îi spun, știind că Aaron trebuie să o fi chemat și pe ea.
"La dracu, e pe Grindr?" exclamă el.
"Știu."
"Trebuie să-mi faci o favoare. În seara aceasta, când vei vedea acel
cocoș șchiopătat al lui Pavel, trebuie să-l macini până la pulpă sub călcâiul
pantofului tău."
Chicotesc. "Sper că nu văd asta, Moll."
"Nu-mi vine să cred prostiile astea", exclamă ea, indignată.
"Știu."
"Aaron este prea mult pentru el."
"Știu. Vii într-o misiune care dă cu piciorul în fund?"
"Nu pot. Am băieții. Pune-ți un GoPro pe cap, ca să văd ce se întâmplă."
"Nu poți să-i lași cu tatăl lor?" întreb. "Aceasta este o urgență."
"Nu. S-a dus la o întâlnire cu un."
 Chicotesc din nou. "La naiba, s-au întâmplat o mulțime de lucruri
oribile în ultima vreme."
"Știu", exclamă ea. "Bine, te sun în fiecare oră. Răspunde la telefon." Și
închide.

O oră mai târziu, Aaron mă conduce printr-o cameră, uitându-se în cameră.

Este mic și întunecat, iar muzica este tipică unei discoteci, ritmul neînfrânat
îmi face cutia toracică să vibreze.
"Îl vezi?" a strigat el.
"Nu." Își îngustă ochii, uitându-se în jur.
"Ce vei face dacă îl găsești?" întreb.
"O să termin cu asta."
"De ce să nu-i punem capăt?" Mă încruntă.
"Am nevoie de dovezi."
"Acel e-mail este dovada, Aaron", a pufnit el.
"Știam că pune la cale ceva", exclamă el, furios. "Nenorocitul ăla a
petrecut săptămâna trecută în patul meu, iar acum este pe Grindr în căutare
de sex."
"Ați fost împreună? Adică, ai avut o relație adevărată?"
"Nu, mi-a spus că nu vrea un iubit, ci vrea doar să facă sex cu mine".
Se încruntă. Mi se pare foarte familiar. "Deci ai fost singur cu el în tot
acest timp?"
"Da, desigur. Nu am de gând să mă fut în jur."
Îmi încrețesc nasul dezgustat. "Serios, trebuie să scapi de ticălosul ăla."
"O voi face. De îndată ce îl găsesc."
Îmi dau ochii peste cap și simt cum îmi vibrează telefonul mobil în
geantă. Îl scot.
"Bună ziua, Molly."
"Ce se întâmplă?"
"Nu le putem găsi", spun, uitându-mă în jur.
"Du-te și stai într-un colț adăpostit și așteaptă-i să vină. Nu sta acolo
unde te pot vedea."
 "Oh, corect." Am pus mâna pe telefon. "Molly spune că ar trebui să
mergem și să stăm într-un loc retras, astfel încât să nu ne vedem."
Aaron arată cu degetul spre mine. "Frumoasă idee." Mă ia de mână și
mă târăște într-o cabină. "Voi sta aici. Du-te și bea ceva", ordonă el,
alunecând pe bancă.
Îmi dau ochii peste cap. "Chiar ai copii acasă?" o întreb pe Molly.
"De ce am fost prins în asta?"
Ea izbucnește în râs. "Te sun într-o oră." Și apoi închide.
"Ce vrei să bei?" l-a întrebat el pe Aaron.
"Un flamingo roz."
Mă uit la el, impasibil. "Este cel mai gayest cocktail de care am auzit
vreodată."
"Este pentru că sunt gay." Ochii i se lărgesc, exasperați; În seara asta nu
are chef să se încurce. "Du-te și ia-l."
Cu un chicotit, mă îndrept spre bar pentru a mă așeza la coadă.
"Hei, Foster", aud o voce masculină strigând în spatele meu. Mă întorc
și îl văd pe Jake din echipa de anchetă.
"Oh, salut." Îi zâmbesc. "Ce faci aici?"
Își ridică băutura. "Beau." "Desigur." Râde.
Ea aruncă o privire lascivă de-a lungul corpului meu înfășurat în mica
rochie neagră. "Uau, ești sexy."
Îi zâmbesc timid. Este jenant. "Mulțumesc."
"Vrei să dansezi?"
"Er." Mă încruntă. Oh, Doamne. "Nu, vă mulțumesc la fel. Sunt aici cu
Aaron."
"Oh, unde este?" Se uită în jur.
Oh, la naiba, am făcut-o mare.
"Este în spatele unei cabine din spatele camerei." "O
să-l salut." Dispare în acea direcție.
Fantastic.
Acum va trebui să ne comportăm normal, când vrem doar să bârfim
despre Pavel și să-l spionăm.
Ne luăm băuturile și mă întorc la masă, găsindu-i pe Aaron și Jake
cufundați într-o conversație despre muncă. Hmm. Am o îndoială. Nu crede
Jake că Aaron este implicat în furtul știrilor și încearcă să obțină informații
de la el?
 În timp ce vorbesc, îmi sorb băutura și examinez subtilitatea lui Jake.
Este destul de atrăgătoare, cu părul șaten deschis, linia maxilarului pătrată și
gropițe pe obraji, are și un râs bun. Nu l-am observat niciodată înainte,
pentru că, ori de câte ori Jameson se află într-o cameră, toți ceilalți bărbați
pălesc în comparație cu el.
"Mă duc să beau ceva și mă întorc și stau cu tine", spune el, ridicându-
se.
"Vrei ceva, Foster?" "Nu,
mulțumesc." Mă prefac că
zâmbesc.
"Tu, Az?"
"Nu, sunt bine", răspunde el.
Jake dispare spre bar.
"O, Doamne", pufnește Aaron. "Nu am venit aici să vorbesc despre
muncă și care sunt poreclele alea nenorocite? Nu este prietenul meu." "Știu,
ai dreptate." Îmi dau ochii peste cap.
"De ce i-ai spus unde sunt?"
"Nu știu", se bâlbâi el. "M-a prins cu garda jos."
"O, grozav. Acum trebuie să fim cu idiotul ăla."
"Nu putem pleca pur și simplu?" a șoptit el. "Toată seara asta este o
mizerie."
Vom rămâne aici până când luminile se vor aprinde din nou."
Îmi scufund fața în palme și în acel moment telefonul meu mobil începe
să sune. "Hei, Molly", spun brusc, neliniștit că prietena mea a reușit să evite
acest iad. "Încă nu s-a întâmplat nimic."

Luni dimineață, ora 10:00

Telefonul mobil de pe biroul meu sună. "Bună, Emily", spune Sammia.

"Domnul Miles ar dori să te vadă imediat în biroul său, te rog."
Un șoc de emoție mă străbate. "Bine, vin."
 Îmi fixez părul și îmi șterg rujul peste buze, apoi mă grăbesc
literalmente la lift. Sper că i-a fost dor de mine și a găsit o scuză să mă
vadă. Ajung la ultimul etaj și avansez prin foaier.
"Bună, Sammia."
"Hei, Emily. Dă-i drumul."
"Mulțumesc."
Astăzi pot merge liniștit pe podeaua de marmură pentru că în sfârșit am
cumpărat pantofi cu tălpi de cauciuc. Nici măcar nu auzi un ticăit.
Bat la ușa lui.
"Haide", răspunde vocea lui profundă și senzuală.
Deschid ușa și entuziasmul îmi alunecă de pe față. Jake stă în fața
biroului său. "Buna ziua." Îi zâmbesc.
Ce face el aici?
Mers. Acum este rândul meu să fiu împreună cu Jameson.
Jake se întoarce spre mine și fața i se luminează. "Hei, Foster."
Jameson se uită la el. "Voi doi păreți să aveți încredere."
"Am mers împreună în cluburi sâmbătă seara, nu-i așa, Foz?" Zâmbește
vesel.
Jameson își îndreaptă ochii spre mine, cu maxilarul tremurând de furie.
Sfinte rahat.
 Capitolul 13

Anonim

"ȘI », . "C, totul."

Jameson arcuiește o sprânceană, neconvins.
"Oh, nu fi timid, Foster. Înțelegem perfect", spune imbecilul Jake.
Îmi simt fața albindu-se.
Vrei să taci?
Mă întorc la Jameson, sperând să schimb subiectul.
"Ai vrut să mă vezi?"
"Da." Uită-te la Jake. "Vreau să știu ce indicii ați găsit, domnule Peters."
"Numele tău este Jake", spune el.
Jameson îi dă o încruntare, dar rămâne tăcut.
Oh, la naiba. Este prea jenant.
Îmi prind caietul atât de tare încât încheieturile mele devin albe. De ce a
trebuit să spună că am ieșit împreună? Nu am făcut-o. Observ că încep să
transpir.
"Ajungi la subiect", ordonă Jameson sec.
"Ei bine, urmez câteva piste, dar nimic concret încă. Suntem abia la
început."
"Începuturile?", repetă el. "Domnul. Peters, sunteți conștient de
importanța găsirii unei soluții rapide la această situație? "
"Da, domnule, dar..."
"Nu, dar", mârâie el. "Astăzi, acțiunile noastre au scăzut cu patru
milioane de dolari. Cu fiecare zi nenorocită care trece, scad cu aceeași
sumă." Trântește o mână pe masă, uimindu-ne pe amândoi. "Nu-mi spuneți
că acesta este doar începutul", strigă el.
 Jake și cu mine ne așezăm pe scaune. Nu l-am văzut niciodată pe
Jameson atât de supărat. Este foarte stresat. Mă întreb dacă a mai alergat în
această dimineață. Presupun că nu.
"Domnule Miles", îl întrerup.
Ridică o mână pentru a-mi cere să tac. "Emily, vreau patru articole
săptămâna asta."
"Da, domnule."
"Acestea trebuie să fie puternice, relevante și, mai presus de toate,
trasabile."
Dau din cap. "Bine."
"Poți să pleci", ordonă el. "Asta e tot."
Se încruntă și își mută privirea între el și Jake. Cu cine vorbești?
"Eu?" Arăt cu degetul spre piept.
"Da, tu", izbucnește Jameson. "Cu cine să mai vorbesc?"
Simt furia harponându-mi stomacul. "Bun." Îmi iau caietul și mă ridic.
"Vreau povești pentru ora patru în fiecare zi." "Perfect",
spun, în timp ce mă îndrept spre ușă.
"Și trimite-l pe Tristan", adaugă el.
Nu sunt secretara ta nenorocită.
Îl deschid, zâmbind fals. "Desigur", spun printre dinții strânși, închizând
ușa în urma mea.
Al naibii de tâmpit. Cine naiba crede că este?
Închid ochii, plângându-mi de milă pentru Jake. El va fi devorat de viu
acolo. Jameson Miles este foarte răutăcios atunci când este stresat. Înțeleg
de ce candidează, probabil pentru a sta departe de închisoare. Ce s-ar
întâmpla dacă nu s-ar antrena?
Ajung la recepție și mă îndrept spre cealaltă aripă a clădirii, pentru a
bate în biroul lui Tristan.
"Haide", spune el.
Zâmbesc, simțind cât de asemănător este cu fratele său. Deschid ușa și
încep: "Jameson mi-a cerut să..." Îl întrerup, încercând să fac cererea să pară
mai politicoasă decât era.
"Vrei să mă vezi?" El rânjește. "Da."
Se ridică. "Ești bine?", mă întreabă el încet, în timp ce ne întoarcem la
recepție.
 "Este—" Ridic din umeri, încercând să mă gândesc la o descriere
adecvată. "Este agitat."
"Hmm." Se încruntă de parcă ar fi îngrijorat. "Are o mulțime de gânduri
în minte, dar știi deja asta."
"Da." Zâmbesc, privindu-l în ochi. Știe?
Îmi face cu ochiul, luând holul spre biroul fratelui său. "Te văd."
Care era acea expresie? A însemnat "Te cunosc"? Știi că suntem din nou
împreună?
Rahat.
Asistentul nu este la biroul lui și arunc o privire pe holul unde este
biroul lui Jameson.
La naiba, ce se întâmplă acolo?
Ușa se deschide.
La naiba, nu vreau să mă vadă.
Mă aplec în spatele mesei de recepție și apoi aud vocea uscată a lui
Jameson spunând ceva și sărind. Jake trece în grabă pe lângă mine, intrând
în lift și apăsând puternic butonul. Cabina se închide și îmi măresc ochii,
privind din spatele biroului. Ce naiba i-a spus?

Jameson

Inspir adânc pe nas, încercând să mă calmez.

"Pentru numele lui Dumnezeu, Jameson", izbucnește Tristan.
"Moderați-vă tonul. Bietul ticălos face tot ce poate."
"Prostii. Este inutil. Este aici de o săptămână și habar nu are ce dracu se
întâmplă. Este mai interesat să încerce cu fetele de la etajele inferioare." Mă
duc la bar și îmi torn o bandă scotch, apoi mă întorc la fereastră și mă uit la
orașul de dedesubt.
"Este ora zece", spune sec fratele meu, uitându-se la mine.
"Deci?" întreb, bându-mi băutura și simțind căldura alcoolului
alunecându-mi pe gât.
"Și fata de la etajele inferioare nu va fi Emily Foster, nu-i așa?"
 "Nu începe." Mă uit la tavan. Sunt furios că a ieșit cu el în weekend.
"Aveți raportul de management?" Îl rog să schimbe subiectul.
"Nu, este în biroul meu." Se îndreaptă spre ușă. "Mă duc să o iau." El
dispare, în timp ce eu mă holbez la New York.
"Buna ziua." Aud o voce blândă în spatele meu.
El oftă, ținându-și ochii pe fereastră. "Întoarce-te la muncă, Emily."
"Ești bine?", mă întreabă, apropiindu-se de mine.
"Da." Încleștez din dinți ca să nu mă uit la ea.
Mă ajunge din urmă, ia banda și se duce la chiuvetă să o toarne în
scurgere.
"Ce naiba faci?" Mă încruntă.
Îmi zâmbește, strecurându-și mâinile sub jacheta costumului meu pentru
a mă îmbrățișa. "Am grijă de bărbatul meu."
"Nu mai îndrăzni niciodată să-mi arunci băutura."
"Și nu bei dimineața doar pentru că ești stresat. Te joci cu focul,
Jameson."
"Nu ești mama mea."
Îmi zâmbește sexy și se ridică pe vârfuri să mă sărute tandru.
Mă uit la întrebarea ei. "Sunt furios pe tine."
"Știu." Mă sărută din nou. "Nu aveam de gând să ies, dar apoi Aaron și
cu mine a trebuit să mergem să-l spionăm pe iubitul ei pentru că se întâlnea
cu cineva pe care l-a cunoscut pe Grindr. Iar Jake a apărut de nicăieri, nu se
putea opri din vorbit cu noi. Este atât de enervant..." Îi arunc o privire
murdară.
Emily îmi zâmbește și se împinge pe pieptul meu. "Mi-a fost dor de tine
în acest weekend."
Mă simt relaxată pentru prima dată de duminică, când am adus-o acasă.
"Nu ar trebui, Em." Oftat.
"Nu pot face nimic în legătură cu asta." Mă sărută pe buze, fără să știe
ce îi spun. "Dacă ești stresat, du-te la sală sau vino să mă cauți. Ce zici de
karate? Am auzit că este grozav."
Și-a dat ochii peste cap. "Să fac karate și să devin un nenorocit de Kung
Fu Panda nu îmi va ușura stresul, Emily. Este ridicol dacă crezi că
funcționează."
"Bine, bine, la naiba, atunci du-te și fugi. Nu vreau să bei dimineața."
 Îi smulg un braț în jurul taliei, incapabil să mă mai controlez. "Și i-am
spus că nu vreau să mai ieși cu bărbați. Mai ales cu asta."
Emily își trece degetele peste maxilarul meu și zâmbește dulce. "Ești
singurul meu bărbat", șoptește el. "La tine mă gândesc."
Simt cum furia se disipează încet pe măsură ce ne sărutăm.
"Am nevoie de tine în seara asta", spune el încet.
Doamne, și eu am nevoie de ea.
Nu, respectați regulile. "Nu
este marți."
"Nu-mi pasă."
"Trebuie să nu mă ascultați pentru fiecare lucru mic, domnișoară
Foster?"
"Așteptați și vedeți cât de rebelă voi fi în seara asta, domnule Miles",
șoptește ea în timp ce o trag de mine pentru a o face să-mi simtă erecția.
"Er..." O voce din ușă ne trezește și ne întoarcem amândoi, surprinși.
Emily sare departe de mine. "Tristan", mormăie el. "Eram singur ..."
Schimbă o privire nervoasă între el și mine. "Vreau să spun, eu—"
Fratele meu chicotește. "Vrei să plec?"
"Nu", se bâlbâie ea. "Plecam." Aproape că aleargă la ușă. "Ah, um, la
revedere."
Când îi văd fața devenind stacojie, zâmbesc.
Tristan știe deja, noi doi ne spunem totul. "La revedere, domnișoară Foster.
Îți voi trimite o mașină până la ora șapte."
Ea dă din cap cu blândețe și fuge de la birou, în timp ce eu o privesc
zâmbind.
Tristan îmi ține privirea pentru o clipă. "El are o influență bună asupra
ta."
"Este discutabil."

Anonim
Când ușile liftului se închid în fața mea, mă aprind. A funcționat. Am vrut
să-l calmez și am reușit. Este ca o oglindă. Dacă eu sunt calmă, se va calma
și el.
 Poate, dacă sunt sinceră, va fi și el și nu știu ce înseamnă asta pentru
planurile mele de a pretinde că sunt dificile, dar cred că voi afla în curând.
Nu a părut supărat când i-am spus că mi-e dor de el... Dimpotrivă, părea
ușurat. Sau poate doar îmi proiectez dorințele asupra lui. Mă întorc la etajul
meu și arunc o privire în jurul camerei, îndreptându-mă spre biroul meu.
Cineva care lucrează aici, lângă mine, este un hoț care fură de la familia
Miles. Valoarea companiei se prăbușește, iar Jay al meu este stresat dincolo
de cuvinte. Mi-aș dori să pot vorbi cu Molly și Aaron despre această
poveste. Sunt sigur că dacă ne-am gândi împreună, am afla mult mai multe
despre Jake. Dar nu pot, mi-am dat cuvântul că nu voi spune unui suflet viu.
Mă așez înapoi la biroul meu.
"Cum a mers?" întreabă Aaron.
"Bine", a mințit el.
"Este evident că domnul Miles are o slăbiciune pentru tine", spune
Molly zâmbind.
"De ce?" a întrebat el.
"Nu a trebuit niciodată să trecem printr-un program de antrenament atât
de amănunțit." Ea își îndreaptă privirea spre Aaron. "Nu-i așa?"
"Da", răspunde el, ținându-și ochii lipiți de ecran. "Te rog, spune-mi că
te duci în secret acolo să-i sugi cocoșul." Zâmbesc, dar rămân tăcut.
Molly îmi aruncă o privire curioasă. "Așa este?"
Ridic din umeri. Nu pot să mint, dar nu voi spune nimic prea specific.
"Ce dracu!" șoptește Aaron, apropiindu-și scaunul de al meu. Molly face
același lucru. "V-ați văzut?"
"Poate."
"Ce?" șoptește colegul ei. "Când?"
"De mai multe ori, dar ultima a fost vineri seara".
Aaron își face semnul crucii și se preface că se roagă. "Mulțumesc,
Isuse."
"Dar nu spune nimic", a șoptit el. "Totul este foarte aleatoriu, nu este
nimic de entuziasmat încă."
Ochii lui Molly se lărgesc exasperați. "Glumești cu mine? Să-l obții pe
Jameson Miles este absolut ceva de care să te entuziasmezi, femeie. Știi
asta?"
 Zâmbesc larg la reacțiile lor exagerate. "Încerc doar să o iau ușor, dar
oricum, mă duc la etaj pentru un proiect cu Tristan, nu pentru a-l vedea pe
Jay." Aceasta nu este o minciună. E adevărat... Mai mult sau mai puţin.
Aaron își sprijină o mână pe piept. "Oh, la naiba, îi spune Jay. Inima îmi
bate cu putere."
"Omoară-mă acum", oftează Molly visătoare. "Ai fost la apartamentul
lui?"
"Da, și a petrecut noaptea în a mea."
Deschid ochii larg. "A venit la tine acasă?" strigă Aaron.
"Shh", șoptesc, uitându-mă la oamenii din jurul nostru. "Coboară vocea
și nu spune nimănui. Mai ales nu în Ava, știi cum e."
"O, Doamne, îți poți imagina asta?" Molly își dă ochii peste cap. "Ar fi
noul tău cel mai bun prieten dacă ar ști că vei fi cu el. S-ar lipi de tine cu
lipici dacă ar crede că are o șansă să ajungă la frații săi."
"Ei bine, nu-l poate avea pe Tristan." Fac un strigăt dezaprobator în timp
ce pornesc computerul. "Este mult prea drăguț pentru ea." Ridic din umeri.
"Și cred că s-a angajat."
Începem să lucrăm și telefonul mobil al lui Aaron sună. "Este Paul", se
bâlbâie el panicat.
"Refuzați apelul", spun fără să ridic privirea.
"Dar vreau să aud ce are de spus." El apucă telefonul și Molly i-l smulge
din mână pentru a apăsa Reject.
"El spune întregii lumi: «Vino la Grindr și dă-mă dracului. Vrei să nu
mai fii atât de patetic? Trimite-l pe tâmpit în țara aia", izbucnește ea.
Aaron ridică din umeri, în timp ce eu îi frec spatele cu compasiune. "Va
deveni mai ușor în timp, dragă."
"Da, când îi dăm foc bilelor subțiri", murmură Molly, furioasă.
Chicotesc. "Dând foc bilelor sale murdare... ești atât de elocvent, Moll."
"Corect? De aceea sunt jurnalist." Se ridică. "Voi face cafea. Vrei și tu?"
"Da, mulțumesc."
Aaron oftă, deprimat. "Poți găsi și niște tort? Va fi ziua cuiva aici."
Molly se uită în jur. "Da, unde este tipul de la Uber Eats când avem
nevoie de el?" Apoi se uită la mine. "O, Doamne, cheesecake-ul
Ți l-a trimis Jameson săptămâna trecută?" Ofer un
zâmbet larg.
 Aaron își lasă capul în jos și se preface că îl trântește pe birou. "Îi
trimite chiar și cheesecakes. Acel om este cu adevărat un zeu."

Cineva îmi sună la ușă. "Cine este el?" Spun, zâmbind.

"Bună ziua, domnișoară Foster. Sunt Alan, șoferul domnului Miles."
Devin posomorât. "Oh. Ești bine?"
"Da. Domnul Miles m-a rugat să o iau și să o duc la apartamentul ei. El
a fost reținut printr-o conferință telefonică și vi se va alătura în curând".
"Oh, bine. Voi ajunge acolo imediat." Iau geanta pe care am împachetat-
o pentru noapte și, cu o ultimă privire în apartamentul meu, cobor la parter.
Ies pe bordură și îl găsesc pe șofer în costumul său obișnuit întunecat stând
lângă limuzină.
"Bună ziua", îl salut cu o oarecare emoție, în timp ce mă apropii.
"Buna ziua."
"Eu sunt Emily." Întind mâna, jenat că nu am apărut încă.
"Eu sunt Alan." Îmi oferă un zâmbet plin de căldură în timp ce ne
strângem mâna. "Ești gata?"
"Da."
Îmi deschide ușa și mă urc pe bancheta din spate a mașinii. O închide
din nou și pornim în noaptea din New York. Nu mi se pare real: stau în
spatele unei limuzine în timp ce șoferul lui Jameson mă conduce la
apartamentul lui.
Ajungem la palat. Bărbatul se oprește în parcare și deschide din nou ușa.
"Te voi plimba sus." Și mă face să-mi ia geanta. "Nicio
problemă, o pot face singur. Vă mulțumesc tuturor la fel."
Alan se încruntă și îi observ dezamăgirea.
"Dacă nu vrea să-l aducă", adaug repede.
"Mulțumesc." Îmi zâmbește, luându-mi din mână. "Aș prefera să o fac."
Aiurea. S-a simțit jignit pentru că am vrut să car eu geanta. Ce este acest
univers alternativ?
Intrăm în liftul luxos, iar însoțitorul știe deja la ce etaj să ne ducă.
Trebuie să-l cunoască pe Alan.
 Îmi țin respirația, emoționată, și urcăm în tăcere. Ajungem la podea, iar
eu, cu o oarecare ezitare, îl urmez pe Alan, care deschide ușa.
"Nu ar trebui să dureze mult pentru domnul Miles. El este încă în birou.
Apelul său durează mai mult decât se aștepta." "Mulțumesc", spun zâmbind.
"Ai nevoie de altceva?"
"Nu, sunt bine."
Cu un semn politicos, închide ușa și mă lasă în pace. Mă întorc, văzând
lămpile lăsate strategic aprinse pentru a crea o atmosferă uluitoare.
Luminile sclipitoare ale New York-ului sunt spectaculoase. Îmi scot
telefonul și fac câteva poze. Pe de altă parte, când Jameson este aici, nu-mi
pot permite să fiu fangirl.
Mă duc în dormitor să-mi las geanta în dulapul gol, apoi intru în al ei.
Costumele și cămășile sunt aliniate frumos și există rânduri peste rânduri de
pantofi scumpi strălucitori. În timp ce mă uit în jur, trec o mână peste
mânecile jachetelor mele. Deschid primul sertar al dulapului și zâmbesc
când observ organizarea exagerată a acestuia. Cravatele sunt toate
înfășurate și afișate ca într-un butic de costume de lux pentru bărbați.
Ceasurile... Eu le număr. Zece dispozitive scumpe sunt aranjate la rând. Și
apoi văd ceva îndoit lângă ceasuri. Inima mi se oprește când observ
inițialele. E.F.
Eșarfa mea.
El a păstrat-o.
Nu numai că a păstrat-o, dar a depozitat-o împreună cu cele mai
speciale obiecte ale sale. Îl ridic și îl țin în mâini, privindu-l. Închid ochii și
inspir adânc, mirosul vag al parfumului meu încă persistă.
Nu mi-am imaginat asta atunci. El a fost cu adevărat acolo cu mine. Îl
aprind și îl pun înapoi unde era, închizând sertarul cu grijă. Nu știu ce să fac
cu aceste informații, dar sunt foarte mulțumit de descoperirea mea. Inima
îmi bate cu putere.
El a păstrat-o.
Mă plimb prin apartament, uitându-mă în jur. Mângâi blaturile de
marmură ale bucătăriei și zâmbesc gândindu-mă la luxul neînfrânat al
acestui loc.
Mă întreb dacă Jameson a mâncat încă.
 Deschid frigiderul, dar mi se pare surprinzător de gol. Există pui și alte
câteva ingrediente. Deschid cămara și găsesc altceva. Mă uit la răcitorul de
vin și mă încruntă. Asta e plin.
Desigur că este.
Cât de des ia domnul Miles o cină lichidă?
Hmm, trebuie să găsesc o modalitate de a-i ține stresul sub control.
Îmi torn un pahar de vin, scot ingredientele și caut oalele, tigăile,
tocătoarele și cuțitele din interiorul mobilierului. Mă conectez la Spotify pe
telefon și pun muzică relaxantă. Încep să tai puiul cu un zâmbet prostesc pe
față. Mi-a păstrat eșarfa.

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, aud ușa de la intrare deschizându-se.

"Em?" mă sună.
"În bucătărie."
"Hmm... Miroase bine." După ce ajunge la mine, mă ține în brațe din
spate și mă sărută. "Ce gătești?"
"Tocăniță de iepuraș sexual."
Jameson izbucnește în râs puternic și este un sunet frumos. Stârnește
ceva în mine. "Mama ta știe că ești canibal?" Se apleacă înainte să-mi sărute
obrazul.
Chicotesc, amestecând conținutul vasului. "Nu, așa că nu-i spune."
"Nu a trebuit să gătesc. Te-aș fi scos afară." Își toarnă un pahar de vin.
"Este luni." Mă încruntă.
"Deci?" Își bea băutura.
"Nu ieși la cină în timpul săptămânii."
"Ies în fiecare seară."
"Ce?" Se încruntă. "Mănânci în oraș în fiecare seară?"
"Da, desigur. De ce?"
Gâfâi și îmi pun mâna pe șold. "Jameson Miles, ai mai mulți bani decât
bunul simț. Cum te poți relaxa dacă ieși la cină în fiecare seară?"
"Voi sta într-un restaurant și voi mânca." El ridică din umeri. "Este
destul de simplu, de fapt."
Îmi dau ochii peste cap dezgustat și continui să mă agit. "Ți-e foame?"
 "Mor de foame." Mă ia în brațe și se uită fix la mine. "Chiar ți-a fost dor
de mine în weekend?"
Mă ridic pe vârfuri și îi sărut buzele frumoase și pline. "De fapt, da."
Mă ține strâns.
"Aceasta este partea în care îmi spui că și ție ți-a fost dor de mine",
mormăi pe umărul lui.
"Nu-mi lipsesc oamenii."
"Oh, phew." Pufnesc și mă eliberez din brațele lui pentru a mă întoarce
la amestecarea cinei. "Poți să ieși din cameră acum ca să-ți pot droga
mâncarea?" întreb. "Voi jefui această casă."
Jameson chicotește. "Doar dacă promiți să profiți de corpul meu în timp
ce dorm."
Îmi încolăcesc buzele într-un zâmbet, amuzat. "Afacere."
Aranjez cina pe farfurii, apoi ne așezăm amândoi la blatul din bucătărie.
Îmi țin respirația în timp ce ia prima mușcătură.
"Hmm, delicios", mormăie el.
Zâmbesc mândru.
"Un iepuraș care știe să gătească", spune ea zâmbind în timp ce bagă o
altă furculiță de mâncare în gură.
"Îmi place să gătesc. Este hobby-ul meu."
Jameson se încruntă și se uită la mine pentru o clipă. "Nu am întâlnit
niciodată pe cineva ca tine, Emily."
"Ce vrei sa spui?"
"Nu știu. Nu-mi pot explica. Tu ești—" Se oprește, gândindu-se la
cuvântul potrivit. "Curat."
"Neatins de ce?" îl întreb amuzat în timp ce mănânc.
El ridică din umeri. "Din New York."
"Nu ai avut vreodată o prietenă care să gătească pentru tine?"
"Am avut o singură relație serioasă, iar ea era dependentă de muncă ca
mine." Ridică din nou din umeri. "Amândoi am venit acasă târziu de la
serviciu. A fost mai ușor să mănânc în oraș."
Îmi sorb vinul și mă uit la el. Mi-ar plăcea să-i pun un milion de
întrebări despre ea... Dar nu o voi face. Mă voi preface că sunt dezinteresat.
Jameson se apleacă peste masă pentru a lua niște vin și gâfâie.
"Ce s-a întâmplat?"
 "Mă doare spatele." Se ridică și își răsucește trunchiul pentru a se
întinde. "Cineva A Insistat fiindcă Aș concedia cel
maseuza mea."
"Oh, acela." Puf. "Nu-mi strica seara. Mâine îți voi găsi unul nou."
Se întinde puțin mai mult. "Da, te rog."
"De ce ți se înțepenește spatele atât de mult?"
Stai pe spate. "Se întâmplă când sunt nervos."
"Și ce se mai întâmplă când ești nervos?"
Își mestecă mâncarea ca și cum s-ar gândi la răspunsul pe care să mi-l
dea.
"Furia preia controlul." Îi zâmbesc
larg.
"Ce s-a întâmplat?" întreabă el viclean.
"În tot acest timp am crezut că ești un tâmpit, dar ai fost doar stresat?"
Chuckles. "Și care este scuza ta pentru a fi o cățea în schimb?"
Îmi sorb vinul. "Niciunul. Sunt într-adevăr o cățea."
Jameson ridică paharul și îl aduce mai aproape de al meu. Are o lumină
blândă în ochi. "Vă mulțumesc pentru cină. A fost delicios." Se apleacă spre
mine și mă sărută. "Ca tine."
Un lucru îmi vine în minte. "Oh, vei fi bucuros să auzi că am adus niște
haine sport cu mine, ca să pot veni să alerg cu tine mâine dimineață."
"Într-adevăr?", întreabă el, surprins.
"Da."
"Alerg repede."
"Ei bine, pentru că merg încet."

Câteva ore mai târziu, râdem amândoi în hohote, învăluiți în întuneric.

"Nu prea ai făcut asta", spune el.
Chicotesc. "Dar da." E târziu și stăm întinși în pat, față în față, stând de
vorbă după ce am făcut dragoste.
"Dar cum este posibil acest lucru?" În timp ce mă ascultă, îmi mângâie
burta și curbura sânilor cu o mână. Fața lui este luminată de răutate.
"Cum?"
 "Ei bine..." Mă gândesc la asta pentru o clipă. "A fost prima mea mașină
și am avut-o doar de o săptămână. Mergeam la o plimbare cu un prieten și
era o zi fierbinte ca naiba. Eram pe drum să cumpărăm blugi ieftini de la o
piață de vechituri când indicatorul de temperatură a început să crească."
Jameson mă ascultă, zâmbind. "Ne-am oprit la o benzinărie și l-am sunat pe
tatăl meu, care mi-a spus să pun niște ulei în ea." Ridic din umeri. "Dar nu
știam încotro se îndreaptă, așa că ne-am gândit că s-ar potrivi în acea mică
gaură prin care o măsori."
"Tija de ulei?" El sare, neîncrezător. "Cum ai intrat în el?"
Râde. Aceasta este cea mai ridicolă poveste pe care ați auzit-o vreodată.
"Am împrumutat o pâlnie pentru a o turna și s-a revărsat peste tot." Dau din
cap, amintirea încă clară ca ziua. "Am crezut că totul merge bine și am
reluat călătoria, dar apoi
Uleiul pe care l-am vărsat pe motor a luat foc."
Lărgește-ți ochii. "Ce s-a întâmplat?"
"Iubita mea mașină de cinci sute de dolari, pe care am economisit-o
pentru un an întreg, a ars după doar o săptămână, asta s-a întâmplat."
Amândoi râdem și rămânem tăcuți la sfârșit.
Mă proptesc pe un cot să mă uit la superbul bărbat gol de lângă mine.
"Trebuie să fi făcut ceva stupid în viața ta, Jameson Miles." Îmi zâmbește
dulce în semiîntuneric. "Da, am făcut-o." "Ce?" a rânjit el.
Se apleacă spre mine pentru a-mi pune o mână pe obraz, atingându-și
degetul mare de buza mea de jos. "Nu ți-am cerut niciodată numărul de
telefon."
 Capitolul 14

Anonim

"V , ?» J , în fața mea.

Gâfâi ca un burduf în timp ce încerc să țin pasul cu el.
Oh, omule, încearcă să mă omoare.
"Care este graba?"
Se întoarce și merge înapoi până ajunge la mine, iar eu îl privesc cu
fruntea brăzdată. "Doamne, ești atât de plin de viață și energic dimineața ..."
Jameson izbucnește în râs, alergând înainte, iar eu îmi târăsc picioarele
în spatele lui. Se întoarce să se uite la mine și apoi se întoarce la mine.
"Cum poți alerga atât de repede?"
Țopăie înapoi în fața mea în timp ce vorbim. "Ei bine, îmi imaginez că
sunt urmărit de un maniac cu un topor." Nici măcar nu are dificultăți de
respirație.
"Ce?" Mă încruntă. "Glumești cu mine?"
Jameson clătină din cap cu un zâmbet obraznic.
"Tehnica ta de relaxare este să crezi că cineva te urmărește cu un topor
nenorocit."
El râde, continuând să alerge înapoi. "Funcționează. Alerg mult mai
repede așa."
"Acum totul are sens", pufni el. "Puzzle-ul prinde contur."
"Ce puzzle?"
"Ai un spate rigid pentru că maseuza ta îl distruge pentru că te fute tot
timpul." Mă face să zâmbesc. "Pentru a te relaxa, te lași urmărit de un
asasin înarmat cu topor." Izbucnește în râs. "Și ieși șapte nopți pe
săptămână. Este evident că ești un ticălos stresat și nebun."
Mă trage de cămașa lui și mă sărută pe buze. "Atunci sunt foarte
norocos că ești aici să mă calmezi cu sex, nu-i așa?"
 "Orice", gâfâi el. Trebuie să încetăm să vorbim. Nu pot să alerg și să mă
cert în același timp. Ce fel de atlet olimpic crezi că este?
"Ce exercițiu ați recomanda? Să mă relaxez, vreau să spun", întreabă el,
începând să avanseze mai încet lângă mine.
Mă gândesc la asta pentru o clipă. "Aerobic în
apă". "Ah-ah", râde el. "Nu sunt atât de bătrân."
"Ești destul de bătrân, totuși", îi spun.
"Vrei să ai o cursă cu mine?"
"Nu."
"De ce nu?"
"Pentru că acel criminal mi-a înfipt un topor în plămâni și voi muri în
orice moment. Sper că puteți face resuscitare."
Chicotește. "Pappamolle". Pornește cu mare viteză, iar eu avansez cu
dificultate, admirându-l în timp ce aleargă în cerc prin Central Park, fără să
mă piardă din vedere.
Jameson Miles este extrem de în formă... și foarte sexy. Și,
din fericire pentru mine, sunt iepurașul ei sexual.

Sunt în foaier așteptându-le pe Ava și Molly. Tocmai ne îndreptam spre

prânz, iar Molly a început să vorbească cu unul dintre agenții de pază. Cred
că are o slăbiciune pentru el.
"Plănuiești să ieși în acest weekend?", întreabă Ava.
"Hmm, nu știu încă. Poate mă duc acasă." La naiba, nu vreau să mă mai
întâlnesc cu ea. Ea este interesată de bărbați numai dacă sunt bogați. Mi se
pare atât de ciudat încât încă nu pot trece peste asta.
Unul dintre lifturi se deschide și apare Tristan, urmat de Jameson.
Împreună cu ei sunt alți doi bărbați. Purtând un costum albastru închis și o
cămașă albă, Jameson este personificarea farmecului. Păr negru, linia
maxilarului pătrată, ochi albaștri pătrunzători... E greu de crezut că, acum
șase ore, era în mine la duș. În această dimineață, după ce ne-am întors din
plimbare, am făcut-o de două ori. Este un animal adevărat. Cocoșul lui este
sfârșitul lumii.
Am murit și am ajuns în raiul CEO-ului.
 "O, Doamne", șoptește Ava. "Uite cine vine."
Jameson se plimbă prin foaierul aglomerat, absorbit de conversația cu
ceilalți bărbați. Toată lumea se oprește și se uită la ei. Stau nemișcat în timp
ce trece pe lângă mine și, în ultimul moment, se uită în sus și mă observă.
El ezită, iar eu îi dau un semn discret. Nu vreau ca altcineva să știe despre
noi. El dă repede din cap ca și cum ar vrea să semnaleze că înțelege și
continuă să meargă, reluându-și discursul. El și ceilalți ies pe ușa din față și
dispar în stradă. Probabil că sunt în drum spre prânz.
"Într-adevăr, unde găsim bărbați ca frații Miles?" oftează Ava.
"Da." Mă uit la strada unde au dispărut.
"Una din aceste zile", murmură ea. "Una din aceste zile."

Mă întreb dacă Jameson a avut un prânz lung și mai ales dacă a adus înapoi
niște tort. Este acel moment al zilei când mintea mea se concentrează pe
ceva dulce de mâncat cu cafeaua.
"Hei, Emily, ai articolele pe care trebuie să le publicăm mâine?"
întreabă Hayden.
Îi zâmbesc. Hmm. "Am crezut că trebuie să le livrez până la ora patru și
este doar ora trei."
Hayden este persoana căreia îi dau vestea, iar el, la rândul său, trebuie
să o transmită etapei următoare.
"Știu, dar îmi place să merg înainte", răspunde el calm.
Următor → cu ce? El este cel care ne vinde poveștile? Acesta este
motivul pentru care le dorește în avans, astfel încât să le poată trimite celui
mai mare ofertant?
"Nu sunt încă gata."
"Bine, e bine." Îmi zâmbește. "Trimite-mi prin e-mail imediat ce le-ai
terminat."
Îi întâlnesc privirea. "Desigur."
Îl văd întorcându-se la biroul său și inițiind o conversație cu persoana
care stă lângă el.
Sunt cu ochii pe tine, ticălosule.
 Mă uit în jurul biroului cu o nouă hotărâre. Sunt cu ochii pe voi
toți. Fiecare dintre voi.

Este abia ora patru și îi scriu lui Jameson.

Bună ziua, v-am rezervat un masaj cu un fizioterapeut. Va fi la tine acasă la

Șapte. Sper că este compatibil cu programul tău încărcat.

FB
XOXOXO

Câteva momente mai târziu, primesc un răspuns.

Dragă FB,
Un fizioterapeut?

J xx

Și-a dat ochii peste cap. Știam că mă va întreba.

Stimate domnule J,
Un bărbat, un fizioterapeut profesionist care practică masaje și nu acte
sexuale. Specializat în tratamente pentru spate și cu siguranță scump.
FB
XOXOXO

Aștept câteva momente și un răspuns sosește imediat.

FB, bine, dar ai putea să-l lași să intre în apartamentul meu, te rog? Îl voi
ruga pe Alan să te ia la șase și treizeci. Ne vedem acolo, poate cu un sfert
de oră întârziere.

J xoxo

Zâmbesc larg în timp ce speranța înflorește în pieptul meu. Îi scriu din nou.

Ne vedem diseară?

Îmi răspunde.

Da. Voi fi plecat toată săptămâna viitoare, așa că vreau să anticipez și

întâlnirile viitoare. Ne vedem diseară.
Jay
xox
o

Probabil că ar trebui să fiu prețios și să mă prefac că am alte angajamente...

Dar nu pot. Îi trimit un e-mail ca răspuns.
Jay, voi pregăti cina. Ce doreşti?

FB
XOXO

Primesc mesajul tău imediat.

Singurul lucru pe care mi-l doresc în seara asta ești tu. Acum întoarce-te la
muncă, înainte de a te apleca peste birou.

XOXO

Mă simt arzând și ies din căsuța mea de e-mail. Este fără îndoială cel mai
sexy bărbat de pe planetă.

Mă simt ca un mare bucătar în bucătăria super-echipată a lui Jameson. Este

abia ora șapte și pornesc gazul pentru a pune o oală cu apă pe aragaz. Îmi
place ideea de a pregăti cina. Știu că nu i s-a întâmplat niciodată, așa că
simt că este un gest special.
Soneria sună și mă uit în jur.
Rahat. Unde este interfonul?
Observ un telefon și un ecran lângă ușa din față. Ridic telefonul. "Cine
este el?"
"Bună, eu sunt Matei, kinetoterapeutul. Sunt aici pentru masaj."
Mă uit la ecran zâmbind. Matthew este atractiv, are farmecul scandinav
clasic.
 "Du-te sus." Apăs butonul și deschid ușa, iar omul dispare în lift. Câteva
momente mai târziu, se aude o bătaie la ușa apartamentului. "Bună ziua", îl
salut pe un ton cordial.
"Buna ziua." El intră, purtând o uniformă albă și purtând o masă de
masaj pliabilă.
Wow... Este foarte sexy. Poate ar trebui să primesc și un masaj.
"Unde vrei să mă pun?", întreabă el.
"Hmm." Se încruntă, uitându-se în jur. Unde vreau să fie? "Stai o
secundă." Merg pe coridor și arunc o privire în camere. În partea de jos
există una cu o bandă de alergare și o bancă de greutate. "Aici jos, vă rog."
Bărbatul avansează cu un mers senzual și începe să se pregătească.
Dintr-o dată, îmi dau seama că acesta este exact scenariul în care Jameson a
fost cu Chloe ... Doar că atunci au făcut sex pe bune. Stomacul meu se
înclină la gând.
Opreşte-te.
"Voi fi aici dacă ai nevoie de mine."
Mă întorc în bucătărie, puțin emoționat. Rahat, este sigur să-l lași acolo
singur? Ar trebui să fiu cu ochii pe el sau ceva de genul acesta?
Arunc o privire pe hol pentru a mă asigura că nu părăsește camera
pentru a se strecura. Oh, la naiba, care este procedura cu străinii într-un
astfel de loc?
Aud un clic venind de pe hol și Jameson apare în câmpul meu vizual.
"Bună ziua", spune el sec.
Îi zâmbesc. "Buna ziua." Îl îmbrățișez. "Cum e bărbatul meu?"
"Bun." Mă depășește repede.
Oh. Mă încruntă. Nu este salutul pe care speram să-l primesc.
"Este încă aici?"
"Da, în camera din spate."
"Voi face un duș rapid. Poți să-i spui că voi fi cu el în cinci minute, te
rog?"
"Desigur."
El dispare în dormitor, iar eu traversez din nou holul.
"Jameson face un duș rapid. Are nevoie doar de câteva minute." "Bine,
mulțumesc." Matei îmi zâmbește.
Mă întorc în bucătărie și amestec legumele pe care le pun la gătit. Poate
că ar fi trebuit să stau acasă în seara asta. Nu părea foarte fericit să mă vadă.
 Zece minute mai târziu, o pereche de mâini calde se strâng în jurul taliei
mele din spate, iar Jameson își apasă buzele spre tâmpla mea. "Hei, iubito",
șoptește ea.
Mă întorc, găsindu-l cu un prosop alb strâns în jurul taliei. "Este totul în
regulă?"
"Da, sunt doar foarte obosit." El scoate un oftat lung. "Ultimul lucru pe
care mi-l doresc este un masaj al naibii", murmură el, sprijinindu-și un
obraz de al meu.
"Te vei simți mult mai bine după aceea", îi spun. "Masaj, cină și pat." Își
dă ochii peste cap și merge pe hol cu un pas greu.

Cu zâmbetul pe buze, îl ascult pe Jameson sforăind încet de fiecare dată

când expiră. Eu stau pe canapea în pijamale și mă uit la un film, în timp ce
el stă întins cu capul în poala mea, adormit repede.
Mi se pare ciudat... normal.
Nu glumea când spunea că este obosit. E mai mult decât obosit... E
epuizat.
Cred că este mai mult oboseală mentală decât oboseală fizică; nu-mi pot
imagina prin ce trebuie să treacă în fiecare zi la serviciu. Presiunea de a
conduce Miles Media a fost asupra lui încă de când era foarte tânăr. Chiar și
ca băiat, trebuie să fi fost instruit pentru acest rol. Dar CEO-ul Jameson
Miles este un simplu muritor și mă simt protector cu el.
Îmi trec absent degetele prin părul lui și mă bucur de acest moment
intim cu el. Nu cred că multă lume l-a văzut atât de relaxat.
"Jay", a șoptit el. Se încruntă în somn. "Jay, e timpul să te culci, iubito."
Inspiră, se întinde și clipește, ca și cum nu ar ști unde este.
Îi mângâi părul. "Este timpul să mergem la culcare." Zâmbesc dulce.
Mă ridic, sting luminile și televizorul, apoi Jameson mă ia de mână și
mă conduce pe hol în dormitorul lui. Se spală pe dinți și se așează sub
capace.
Câteva momente mai târziu, imediat ce sunt gata, mă strecor în patul de
lângă el, iar Jameson mă trage în brațe.
"Noapte bună, dragă", șoptește ea, sărutându-mă pe frunte.
 Mințim obraz la obraz. Există o apropiere între noi pe care nu am mai
simțit-o până acum.
"Noapte bună." Mă ghemuiesc lângă pieptul lui.
Nu a fost nimic sexual între noi în seara asta ... Dar totul era atât de
normal... și ciudat de intim. S-ar putea să devin dependent de ea.

Sunt trezit de senzația a două mâini puternice care îmi deschid coapsele.
Capul lui Jameson este între picioarele mele, iar limba lui îmi linge cel mai
sensibil loc. Îmi arunc capul înapoi și îmi pun mâinile pe spatele capului lui.
Corpul meu pulsează de emoție, așa că îmi dau seama că se întâmplă de
ceva vreme.
"O, Doamne", gem. "Bună dimineața, Jay."
Se întoarce să-mi sărute coapsele interioare. "Bună dimineața."
Mă ciugulește, iar eu închid ochii.
Bunule Dumnezeu.
El este treaz în toată gloria Sa. El continuă să mă sugă pe măsură ce
plăcerea începe să curgă prin mine în valuri. El împinge trei degete în mine
și eu gâfâi. Aceasta este specialitatea lui, arătându-mă cu degetul atât de tare
încât ejaculez chiar înainte de a începe să fac sex. Nu am fost niciodată cu
un bărbat care să-mi ofere plăcere în atât de multe moduri diferite. Începe
să-și miște mâna înainte și înapoi, concentrat asupra sarcinii sale. Îmi
împing picioarele pe saltea și, Dumnezeule...
"O, Doamne... Este atât de frumos..." Gasping.
Sunetul umed al excitării mele răsună prin camera tăcută în timp ce
Jameson lucrează la mine. Acest om este un nebun. Cu doar zece minute în
urmă dormeam repede.
Se apleacă spre mine și mă ciugulește din nou, iar eu mă zvârcolesc sub
el, cumpătând brusc. Îmi arcuiesc spatele, dar el mă împinge din nou în jos.
"Shh", șoptește el, încercând să mă calmeze. "Din nou", murmură el,
privindu-mă în ochi.
"Nu." Mă ridic brusc și îl apuc de umeri pentru a-l trage spre mine. Ne
sărutăm și cădem înapoi pe saltea, în timp ce eu îmi înfășor picioarele în
jurul taliei lui. La naiba, ce mod de a mă trezi. Sărutul nostru devine
frenetic și simt membrul lui apăsând pe deschiderea mea. Jameson îngheață.
"Bine, voi lua pastila", șoptesc, ținându-i fața aproape de a mea.
Jameson închide ochii pentru un moment foarte scurt, apoi, ca și cum nu
s-ar putea relaxa fără prezervativ, se târăște departe de mine pentru a ajunge
la noptieră. Îl văd deschizând un prezervativ și punându-l.
Apoi este imediat pe mine. Se împinge în corpul meu cu o singură
mișcare rapidă. Am scos un strigăt și am început să mă zvârcolesc în jurul
membrului său mare.
"Așteaptă", mârâie el.
Fute... Ce ar trebui să fac? Ca și cum ar fi simplu...
Jameson se uită în jos la mine. Pielea lui măslinie strălucește de
sudoare, ochii albaștri strălucesc și mă uit cu uimire la acest specimen
perfect al unui bărbat deasupra mea... și în mine.
Își întinde coapsele și se așează în genunchi, apoi îmi ridică picioarele,
ținându-le de glezne și începe să se miște cu împingeri puternice și
puternice, despărțindu-și buzele în timp ce privește locul unde se întâlnesc
corpurile noastre. Pot vedea fiecare mușchi din abdomenul lui zvâcnind în
timp ce împinge înainte. Doamne... vizionarea lui Jameson Miles dracu '
este cel mai bun porno din lume. El prinde viteză și îmi pierd complet
mințile. Strâng cearșafurile de sub mine între degete, simțind cum se
montează orgasmul.
Il rumore dei nostri corpi che si muovono in sincronia riecheggia nella
stanza. Jameson chiude gli occhi, in preda all’estasi, e geme, prendendo a
spingersi dentro di me con ancora più forza.
«Ci sono quasi», rantolo.
«Aspetta», mi ordina con tono secco, continuando a pompare.
«Jameson…»
Mi afferra le gambe per spostarle di lato, e vedo i suoi occhi
lampeggiare per l’eccitazione mentre le sue spinte si fanno più lente e
misurate.
Oh… al mio uomo piace stretta.
Mi contraggo, e Jameson getta la testa all’indietro. Lo faccio di nuovo, e
lui non riesce a trattenersi. Affonda dentro di me e io mi accorgo dal suo
sobbalzo che sta venendo. Conclude e poi, consapevole che non posso fare
lo stesso in questa posizione, si solleva sopra di me e mi bacia,
ricominciando a fare dolcemente l’amore con me.
È quello che amo… il mio tipo di sesso preferito con lui. Un amore
tenero e gentile. Si sostiene sui gomiti e preme le labbra sulle mie, dandomi
esattamente ciò di cui ho bisogno.
Lui… ho bisogno di lui, di tutto quanto.
Ci fissiamo negli occhi, mentre qualcosa di bellissimo scorre tra di noi.
Ci scambiamo una serie di baci ricolmi di tenerezza, ma io sono commossa
dall’espressione sul suo viso.
Ci stiamo innamorando l’uno dell’altra.
Quella che c’è tra di noi non è una relazione di sesso occasionale, non si
tratta nemmeno di solo sesso. È amore, ne sono più che certa. Non potrebbe
essere nient’altro.
«Jay», ansimo, cercando il suo sguardo.
«Lo so, piccola», bisbiglia.
Gli stringo le spalle e lui si solleva, mentre il mio corpo si contrae
attorno al suo. Cattura le mie labbra in un bacio dolce e rilassato, che è tutto
ciò che non ho mai avuto. Lentamente mi fa venire e poi si lascia cadere sul
materasso accanto a me, attirandomi perché mi giri verso di lui.
Ci guardiamo, e io sono sopraffatta da un senso improvviso di intimità.
Fisso il suo bellissimo viso e sorrido. «Credo che…»
«No», mi interrompe. «Cosa?» Mi acciglio.
«Non rovinare tutto.»
Non capisco che cosa voglia dire. «Come potrei rovinare tutto questo?»
«Non innamorarti di me, Emily.» Ma che cavolo?
Lo fisso. «Perché no?»
«Perché non fa per noi. Ficcatelo bene in testa. Subito.» Si alza di colpo
e va in bagno, tirandosi dietro la porta, che si chiude con un tonfo.
Mi giro sulla schiena e fisso il soffitto. Stavo per dirgli che per me
quella era stata la sveglia migliore di tutti i tempi.
L’amore era solo ai margini del mio pensiero.
 Capitolo 15

Emily

M . L sotto la
doccia.
«Per la cronaca, Jameson», sbotto, «volevo solo dirti che dovresti
svegliarmi così tutti i giorni.» Lui socchiude gli occhi, lanciandomi uno
sguardo rabbioso. «Secondo me, l’unico che sta pensando all’amore qui sei
tu.» Alza gli occhi al cielo mentre si insapona l’inguine, e la sua espressione
supponente mi fa infuriare. «Quindi non rigirare la frittata e non
allontanarmi solo perché ti stai innamorando di me!»
Non so cos’altro dire, quindi mi precipito fuori. Prendo la mia borsa e
mi dirigo verso uno degli altri bagni per lavarmi. Non ho intenzione di
farmi la doccia insieme a lui.
Stupido idiota.
Mezz’ora più tardi, vado in cucina e vi trovo l’amministratore delegato
Miles, con tanto di completo grigio, camicia bianca e atteggiamento
nervoso e controllato di nuovo al loro posto.
«Sei pronta?»
«Sì.» Mi guardo attorno. «Vado solo a prendere le mie cose.» Torno in
camera e getto uno sguardo al mio riflesso nello specchio. Oggi indosso i
suoi vestiti preferiti, e lui non lo ha nemmeno notato.
Beh… affari suoi.
Questo maledetto maniaco del controllo mi sta facendo incazzare.
Esco di nuovo, con la mia borsa per la notte su una spalla. «Andiamo.»
Jameson corruga le sopracciglia vedendo cosa ho con me. «Che ci fai
con quella? Puoi prenderla più tardi.»
«La porto al lavoro. Non c’è problema.» Lo guardo negli occhi. «Ho
molto da fare questa settimana.»
 Lui stringe i denti e mi guarda di traverso. «Bene.» Si gira per uscire, e
io faccio un sorrisetto.
Ti ho lasciato avere il controllo per qualche giorno, signor Miles, ma
non credere che la mia sottomissione implichi debolezza.
Non supplicherò nessun uomo perché mi ami, che sia un amministratore
delegato miliardario dagli occhi blu o meno.
Non rovinare tutto.
Lo so che gli ho detto che voglio solo un rapporto di amicizia con
benefici… ma le regole sono cambiate. Per me, almeno.
Entriamo in ascensore, e io guardo fisso davanti a me. Riesco a
percepire l’astio che trasuda da lui. Una parte di me detesta farlo arrabbiare
prima ancora che la giornata inizi, ma al diavolo. Non posso passare la vita
ad aggirarmi in punta di piedi attorno al suo stress soltanto per non irritarlo.
Usciamo nel foyer, e la limousine è già parcheggiata e in attesa. Alan è
in piedi accanto alla porta.
«Salve, Alan.» Sorrido mentre ci avviciniamo, come se non avessi un
solo pensiero al mondo.
L’uomo ricambia il sorriso con un cenno di saluto, invece Jameson
rimane in silenzio. Con un gesto della mano, mi invita a salire per prima.
Entro in auto, scivolando sul sedile, e lui mi segue.
Proprio accanto a me, si trova un giornale ben ripiegato, così lo prendo
e inizio a leggere. Jameson mi fissa. So che è il suo giornale. Beh, peccato,
sono arrivata prima io. Per dieci minuti leggo in silenzio. Oggi non c’è
nessuno dei miei articoli falsi. Mmh. Mi chiedo se abbia a che fare con il
fatto che ieri non l’ho consegnato a Hayden prima delle quattro. Rifletto per
un momento. Oggi testerò questa teoria. Gli farò avere un articolo per le tre
e vedrò cosa succederà.
«Che cosa fai stasera?» mi chiede.
«Esco con Ava», mento, passandogli il giornale.
«Ti ho detto che non voglio che tu vada per locali insieme a lei.»
Gli sorrido. Che faccia tosta, questo maniaco del controllo. «Quello che
faccio quando non sono con te non ti riguarda, Jameson.»
«Quindi ora vuoi fare la melodrammatica?»
Roteo gli occhi. «La vuoi smettere?»
«Smettere di fare cosa?»
 Sostengo il suo sguardo. «Non sono innamorata di te. Quindi… puoi
smetterla di preoccuparti che lo sia. Mi piace la tua compagnia, ma è ovvio
che tu hai qualche problema con le persone che vogliono prendersi cura di
te, tanto da credere che si tratti di amore.» Gli rivolgo un’espressione
esasperata. «A essere sincera, trovo tutto troppo difficile.»
Lui serra la mascella, e capisco che dentro di sé è furibondo. «Che cosa
significa?»
«Cosa?» gli chiedo.
«Che è troppo difficile.»
«Significa che puoi andare a cercarti qualcun altro che non si innamori
di te.» Scrollo le spalle. «Per me va bene.»
«Per te andrebbe bene», bisbiglia lui, furioso. «Quindi, se stasera facessi
sesso con un’altra, tu non avresti problemi?»
Lo guardo accigliata. Ma che diavolo ha nella testa? Mi passo una mano
sul viso. «Jameson, per l’amor del cielo. Che cosa vuoi da me?» «Non lo
so», sbotta.
«Va bene.» Emetto un sospiro profondo. «Allora finiamola qui.»
«Che cosa vuoi dire?»
«Mio Dio», esplodo, esasperata. «Per essere un uomo intelligente, ti stai
comportando davvero da stupido. Non posso aiutarti a capire che cosa vuoi
da me, Jameson.» Lui mi fissa. «Un minuto prima mi dici di non rovinare
tutto innamorandomi di te, e quello dopo che non vuoi che esca senza di
te.» Si appoggia all’indietro contro lo schienale, offeso. «Io voglio un buon
amico con cui fare sesso. Ne abbiamo già parlato. Mi sembra che l’unica
persona che stia infrangendo le regole qui sia tu. Perché mai stai pensando
all’amore?»
«Non rigirare la frittata, Emily», bisbiglia lui furioso.
«Come vuoi, allora», sbotto. «Riesci a guardarmi negli occhi e a dirmi
che non provi niente per me?» Lui fa un’espressione disgustata. «Ci riesci?»
«Certo che sì.»
Lo fisso dritto in viso. «Allora fallo.»
«Cosa?»
«Dimmi che non provi niente per me. Dimmi che, durante l’ultimo
anno, non hai pensato a me nemmeno una volta e che non hai conservato la
mia sciarpa.» Jameson socchiude gli occhi e mi getta uno sguardo furente.
«Come pensavo», sbuffo, voltandomi verso il finestrino.
 «Mi chiedevo quanto tempo ci sarebbe voluto perché la stronza
bisbetica tornasse a mostrare il suo brutto muso», borbotta sottovoce.
«Beh», esclamo, «almeno questa stronza sa cosa vuole.» «Che sarebbe?» mi
deride Jameson.
«Un uomo, ecco cosa vuole. Uno che non ha paura dei suoi sentimenti.»
«Vai all’inferno», mormora lui. «Piantala di parlare. Mi stai stressando
da morire con tutte queste cazzate. Se avessi voluto una psichiatra, ne avrei
frequentata una.»
Faccio un sorrisetto, continuando a guardare fuori dall’auto. «Noi non ci
stiamo frequentando, Jameson. Stiamo scopando. Non fraintendere.»
«Se stasera esci con Ava per andare a caccia di uomini, non faremo più
nemmeno quello.»
«Chiedo scusa?» esclamo, mentre la rabbia inizia a montare in me.
«Non puoi dirmi cosa fare.»
Mi fissa negli occhi. «Posso. E l’ho appena fatto.»
«Jameson.» Mi interrompo, cercando di pensare a una risposta calma e
intelligente da dargli. «Non andrei mai a letto con qualcun altro a tua
insaputa. Questo lo sai. Ma non puoi dirmi dove ho il permesso di andare.
Anche se tu mi amassi, e non è così, non ti permetterei di impormi cosa
posso fare.»
«Dico sul serio.»
«Vai all’inferno.» La limousine si ferma all’angolo dove devo scendere,
e apro subito la portiera.
«Ci vediamo stasera», mi dice lui con tono secco mentre esco.
Mi sporgo verso di lui. «Certo, aspettami pure. Sarò da te non appena
gli asini avranno imparato a volare.» Sbatto di colpo lo sportello.
La limousine parte e si avvia lentamente lungo la strada che porta al
palazzo della Miles Media, e io inspiro per cercare di calmare i battiti
furiosi del mio cuore. Stupido coglione.

«Mi chiedo di cosa si tratti.» Molly si acciglia, leggendo le storie sul suo
computer.
«Di cosa parli?» rispondo io mentre batto sulla tastiera.
 «Qui dice che oggi, alla Miles Media, ci sarà una riunione di emergenza
con gli azionisti, e che sono in programma altri incontri a Londra la
settimana prossima.»
Mi sprofonda il cuore, è là che Jameson andrà tra pochi giorni. «Cosa?»
La mia collega gira lo schermo verso di me, e io leggo l’articolo di
rassegna finanziaria sul crollo dei prezzi delle azioni della Miles Media.
Appoggio il mento al palmo della mano mentre continuo a leggere.
Dio… che incubo.
Alzo lo sguardo e vedo Jake impegnato a ridere con una delle ragazze
nel suo cubicolo, come se non avesse un solo pensiero al mondo. Che cosa
sta facendo quello stupido idiota? Sta indagando sul caso? Oh, credo
davvero che sia l’uomo sbagliato per questo lavoro. Sembra che non stia
portando a termine nessuna indagine, mentre sono certa che abbia
memorizzato il numero di telefono di ogni singola ragazza del piano.
Dovrei parlargli dei miei dubbi su Hayden? No, è solo una sensazione
ancora priva di fondamento. Oggi metterò alla prova la mia teoria.
Al diavolo. Dovrò scoprire da sola chi è il responsabile. È palese che
Jake non ne abbia la più pallida idea.
Con la coda dell’occhio, mi accorgo che i miei colleghi stanno correndo
alle loro scrivanie, e alzo lo sguardo per vedere Jameson e Tristan intenti ad
attraversare il piano. Mentre cammina, Tristan sorride e chiacchiera con i
dipendenti. Jameson, invece, è solenne in tutto il suo irritabile splendore.
Ha la schiena dritta come un fuso e il suo viso è così baciabile da far male.
Sei arrabbiata con lui… te lo ricordi, stupida? Distogli lo sguardo,
distogli lo sguardo.
Torno al mio computer, ma poi mi accorgo di avere il familiare
completo grigio accanto. Alzo la testa e trovo Jameson in piedi vicino alla
scrivania.
«Salve, signor Miles.» Fingo un sorriso.
Lui incontra il mio sguardo. «Salve.»
«Posso aiutarla, signore?»
«Dov’è Jake?» mi domanda a denti stretti.
«Sarà da qualche parte a flirtare», rispondo. «Cerchi una bella donna e
lo troverà lì.» Indico con la penna la direzione in cui, poco fa, ho visto
l’investigatore.
 Jameson inspira in modo brusco, lanciando un’occhiataccia a Jake, che
sta chiacchierando con una bionda, totalmente inconsapevole di essere
osservato. Poi l’amministratore delegato guarda verso Tristan, ed entrambi
scuotono la testa in maniera a malapena percettibile.
«Tristan, mi stavo chiedendo se, questo pomeriggio, potessi vederla per
qualche minuto», gli chiedo.
«Sì, certo. Vieni su tra mezz’ora.»
Jameson tiene gli occhi puntati su di me per un istante più a lungo del
necessario, come se stesse aspettando che io gli dica qualcosa. Gli faccio un
sorriso caloroso, nascondendo la mia ira. Forse ha ragione, sono davvero
una stronza.
«Arrivederci.»
«Arrivederci», mi dice, voltandosi e puntando dritto su Jake.
Quando l’investigatore lo vede arrivare e balza in piedi di scatto, non
riesco a non ridacchiare. Jameson gli dice qualcosa, e poi Jake viene
scortato all’ascensore sotto il mio sguardo.
Spero che lo licenzino. Di certo non è affatto interessato all’importanza
di questo caso.

Quaranta minuti più tardi, busso alla porta di Tristan.

«Avanti», mi dice.
«Salve», gli sorrido.
«Salve, Emily.» Indica la sua scrivania. «Vieni, accomodati.»
Mi siedo. «Volevo solo aggiornarti su una cosa che è successa ieri e che
mi è sembrata strana.»
«Fantastico, sì.» Tiene la penna tra le mani. «Di cosa si tratta?»
«Hayden è venuto a chiedermi gli articoli in anticipo di un’ora.» Mi
ascolta con la fronte aggrottata. «Ho trovato strano che gli servissero tanto
prima. Quindi… ho mentito e ho detto che non erano ancora pronti.»
«E?»
«E oggi non è stato pubblicato alcun articolo falso.» Lui restringe gli
occhi a due fessure. «Non so se sto vedendo collegamenti che non ci sono,
ma ho la sensazione che le mie storie vengano vendute alla concorrenza
solo se sono pronte per la stampa entro una certa ora.»
«Interessante. Un lavoro eccellente.» Riflette per un istante. «Oggi
consegna l’articolo il più tardi possibile per mettere alla prova questa teoria,
e intanto io inizio a cercare delle informazioni su Hayden. Ben fatto.» Mi
alzo. «Va tutto bene?» mi chiede poi.
«Sì, perché?»
Incrocia il mio sguardo per un momento, e io capisco che Jameson gli
ha detto qualcosa sul nostro litigio di stamattina. «Giusto per sapere.»
«Va tutto benissimo.»
«Ottimo, allora.»
«Ci vediamo.» Esco dal suo ufficio con il passo leggero, come se non
avessi un solo pensiero al mondo.

È venerdì sera ed è tardi. Sto fissando il televisore con la mente in preda

alla confusione. Non ho più avuto notizie di Jameson dopo il nostro litigio
di mercoledì mattina. L’ho visto di sfuggita al lavoro, ma tutto qui. Forse è
finita e non ci vedremo mai più.
Mercoledì, la romantica che è in me si era convinta che provasse
davvero qualcosa nei miei confronti e che sarebbe tornato supplicandomi in
ginocchio. Giovedì ho deciso che quell’uomo doveva avere dei profondi
problemi emotivi se non riusciva a capire di essere innamorato di me.
Oggi… mi chiedo se per lui io abbia mai significato qualcosa. Forse ho
preso la situazione con troppo ottimismo. Per tutto il tempo Jameson mi ha
lanciato dei segnali, e io, come una sciocca, li ho ignorati tutti.
Credo che lunedì parta per Londra, anche se non potrei sapere se i suoi
piani fossero cambiati.
Torno con la mente al volo su cui ci siamo conosciuti, e ora che so che
vita conduce… riesco a vedere tutto in modo molto più chiaro. All’epoca
non mi ha chiesto il numero di telefono perché non voleva niente da me…
lo ha persino ammesso. Ma io non gli ho creduto. Pensavo ci fosse
un’ulteriore motivazione e che quella fosse solo la bugia che la nascondeva.
Ma magari certe persone sono programmate per non desiderare niente di più
del sesso. O forse Jameson non ha ancora incontrato la persona giusta.
Le possibilità sono svariate.
In quel momento, suona il campanello, e io mi alzo imbronciata per
premere il pulsante. «Chi è?»
«Ehi.» La voce dall’altro lato è disturbata.
«Chi è?»
«Sono io», risponde l’uomo alla porta.
«Jameson?»
«Stavi aspettando qualcun altro?» mi domanda, ovviamente irritato.
Sorrido e gli apro, poi corro in camera da letto per sfilarmi la camicia da
notte cenciosa su cui ho versato la cioccolata calda. Mi agito, in preda al
panico, e afferro un asciugamano da uno scaffale. Me lo avvolgo attorno al
corpo per fingere di essere appena uscita dalla doccia. È molto meglio di
una camicia da notte macchiata con sopra degli orsacchiotti ballerini. Non
capirò mai perché secondo mia nonna mi servissero degli orsetti.
Sento bussare alla porta e la apro di corsa. Lui è lì. Mi ritrovo davanti i
suoi penetranti occhi blu. È fradicio di sudore e sta ansimando.
La mia espressione si fa sgomenta. «Hai corso fino a qui?» Jameson
annuisce. Trasmette un senso di malinconia. «Stai bene?» gli domando.
Scrolla le spalle, guardandomi negli occhi. «Jay», bisbiglio, e il mio cuore
si scioglie. Lo prendo tra le braccia e lo stringo forte. Lui si aggrappa a me
come se ne andasse della sua vita.
Rimaniamo a lungo l’una tra le braccia dell’altro, non servono parole. In
questo momento, lui ha solo bisogno di me.
«L’assassino armato di ascia ti ha inseguito fino al mio appartamento?»
mormoro contro la sua guancia.
Mi sorride e mi stringe più forte. «Forse.»
«Sono stata io a pagarlo perché lo facesse.»
«Strega», sogghigna.
«Andiamo, ti porto a fare una doccia.» Lo prendo per mano e lo guido
in bagno, dove apro l’acqua e gli sfilo la maglia da sopra la testa.
Le sue pupille si dilatano, e io gli abbasso lentamente i pantaloni
sportivi lungo le gambe.
«Ho passato dei giorni terribili», mormora.
 Annuisco e gli tolgo i boxer. «Lo so, piccolo. Questo incubo al lavoro
presto finirà.»
«Non ha niente a che vedere con il lavoro.»
«E con cosa ha a che vedere?»
Incrocia il mio sguardo e deglutisce il groppo che ha in gola. «Con te.»
Sorrido con dolcezza mentre il cuore mi palpita nel petto. «Ti sono
mancata?»
Fa segno di sì con il capo, come se temesse di sembrare stupido.
Lo bacio, tenendo il suo viso tra le mani. «Anche tu mi sei mancato,
sciocco.»
«Ma hai detto…»
«Non preoccuparti di cosa ha detto quella stronza bisbetica. È matta
come un cavallo. Non darle retta.»
Lui fa un sorrisetto e abbassa le mani sul mio sedere. «Come un
cavallo? Che diavolo significa, Emily?»
Ridacchio. «Quando le stronze bisbetiche danno i numeri, diventano
matte come cavalli.»
Jameson ride, stringendomi forte e respirando tra i miei capelli con aria
sollevata.
«Non so cosa stia succedendo tra di noi, Jay.» Esito, cercando di
spiegare quello che voglio dire. «Ma puoi contare su di me. Non avere
paura di noi. Perché io non ce l’ho.» «Dovresti», ribatte.
«Perché dovrei avere paura di qualcuno che mi fa provare le sensazioni
che mi regali tu?»
La sua espressione si addolcisce, e lui mi sfiora il labbro inferiore con il
pollice. «Sono stati dei giorni duri senza di te.»
Gli sorrido con tenerezza. Lo amo quando è così. «Fatti una doccia,
lavati via di dosso la settimana passata e rimani con me.»
Il nostro bacio diventa più intenso, sento la sua erezione premermi
contro la pancia. Mi tira via l’asciugamano e mi attira con sé sotto la doccia
per spingermi contro il muro. Ci baciamo come se fossimo affamati l’uno
dell’altra. Il mio uomo, Jim, è tornato… e io mi sento come se avessimo
superato un ostacolo invisibile in mezzo a noi.
Non so esattamente cosa stiamo facendo, ma sento che, se riesco a
tenere Jim con me abbastanza a lungo perché le cose tra di noi diventino
reali, forse potrò aiutare Jameson a trovare un equilibrio tra vita e lavoro.
 Lunedì mattina
Mentre ci salutiamo, Jay mi stringe forte tra le braccia. Oggi parte per
Londra, dove rimarrà una settimana, e ogni giorno sarà impegnato con delle
riunioni. Abbiamo trascorso un weekend straordinario. Siamo stati nel mio
appartamento per tutto il tempo. Ho cucinato per noi, abbiamo fatto l’amore
e abbiamo guardato dei film, siamo persino andati a correre.
L’amministratore delegato non si è mai visto. Ieri sera siamo andati a casa
sua perché preparasse le valigie, e poi siamo tornati a dormire qui da me.
Ho l’impressione che, quando è nel mio appartamento, riesca ad
allontanarsi dall’amministratore Jameson Miles per essere un uomo
normale… il mio uomo. Per un po’, può dimenticarsi chi è e cosa ci si
aspetta da lui.
Le dinamiche tra di noi sono cambiate. Non so come impedirmelo, ma
mi sto innamorando di lui. Mi sento sprofondare in un oceano, il suo
oceano… è questo il potere che ha su di me.
«Niente scali, okay?» bisbiglio. Mi sorride mentre ci baciamo. «Non si
parla con le ragazze che vengono spostate in prima classe.»
Jameson mi stringe una natica. «Smettila di parlare, donna.»
Lo abbraccio con più forza. «Oh. Detesto il pensiero di una settimana
senza di te.» Mi bacia di nuovo, ma non dice niente. «Vuoi dirmi
qualcosa?» mormoro. «Di’ qualcosa di dolce per liberarmi da questo
tormento.»
Incrocia il mio sguardo, prendendomi il viso tra le mani. «Ho messo la
tua sciarpa nella mia valigia.» Sorrido. «Non è una novità. La porto con me
in ogni viaggio che faccio… da quando ci siamo conosciuti.»
Sono travolta da un’ondata di emozioni, e mi si riempiono gli occhi di
lacrime. Batto le ciglia per scacciarle, nella speranza che lui non le veda.
«Davvero?» sussurro.
Annuisce e mi bacia, carezzandomi il viso, ed è tenero e perfetto e, Dio,
vorrei solo confessargli che forse adesso sono davvero innamorata di lui.
Ma non lo farò, perché so che rovinerei quello che c’è tra di noi. Di
qualsiasi cosa si tratti.
Sono stesa a letto e sto scorrendo distrattamente i post di Instagram. Non
sono per niente concentrata sul mio feed. Penso solo a Jameson. Questa
settimana mi è mancato, e so che anche io sono mancata a lui. Nonostante
tutte le sue riunioni e lo stress, si è tenuto in costante contatto con me. Con
un po’ di fortuna, al suo ritorno potremo cercare di capire che cosa stia
davvero succedendo tra noi. Il mio telefono squilla, e la lettera J illumina lo
schermo.
«Pronto.» Sorrido.
«Ehi», mormora la sua voce profonda e vellutata.
«Come sta il mio uomo?»
«Bene, impegnato. Come stai tu?»
«Mi sento sola.»
Abbiamo parlato ogni giorno da quando se ne è andato… due volte al
giorno, in realtà.
Ridacchia. «Non sembravi tanto sola durante la sessione di Skype di ieri
sera.»
Mi sento arrossire. Ci siamo mandati messaggi sconci quasi ogni notte,
ed è possibile che ieri gli abbia mostrato uno spettacolino con il mio
vibratore. L’espressione sul suo viso era di puro piacere. Il mio sesso si
contrae al solo pensiero del modo in cui si è accarezzato guardandomi.
Dio… siamo due depravati.
«Cos’hai fatto oggi, tesoro?» mi chiede.
Ogni volta che mi chiama così, il mio stomaco fa le capriole, non mi
stancherà mai.
«Ho lavorato.» Cerco di non parlare del lavoro con lui. Voglio tenere la
nostra relazione il più lontano possibile dalla mia carriera. «E tu cosa stai
facendo?»
«Sto per andare a cena fuori con Elliot. Mi deve presentare una ragazza
che ha conosciuto.»
«Davvero?» Sorrido. «Si è innamorato?»
«Dio, no. Ha una nuova fiamma ogni settimana.» Faccio una risatina.
«Esci stasera?»
Roteo gli occhi. «No, Jay, rilassati, dai.»
Cielo, è rimasto davvero traumatizzato dalla sera in cui ho ballato con
quel bell’uomo biondo.
 «È difficile rilassarsi quando so che sei bella, tutta sola e dall’altra parte
del mondo.»
«Beh, tra quattro giorni sarai di ritorno.» Getto uno sguardo al mio
orologio. «Devo andare, oppure perderò l’autobus.»
«Okay, ti lascio andare. Passa una bella giornata, piccola.» Sospira.
«Anche tu», mormoro.
Jameson rimane in linea. Persino ora che si trova dall’altro capo del
mondo, ha un certo effetto su di me. Sta aspettando che gli dica che sento la
sua mancanza… lui lo fa sempre.
«Mi manchi», gli dico sorridendo.
«Anche tu.»
«Ci sentiamo stasera.»
«Okay. Ciao.»

Molly ed io siamo state fuori a cena, e ora lei mi sta riaccompagnando a

casa. Il suo cellulare squilla attraverso il Bluetooth dell’auto a cui è
collegato. Il nome Michael illumina lo schermo.
«Pronto», risponde.
«Oh mio Dio, Molly. Mi serve il tuo aiuto.»
«Che c’è che non va?» farfuglia lei, rallentando.
Michael è il suo ex marito. Io ascolto con gli occhi sgranati.
«Ho preso qualcosa e mi sono messo alla guida. Sono appena svenuto e
ho colpito il guardrail con la macchina.»
«Cosa?» strilla la mia amica, fermandosi sul ciglio della strada.
«Mi gira tanto la testa.»
«Porca miseria, dimmi dove sei!»
«Sono in autostrada, vicino alla stazione di servizio dove spesso
facciamo rifornimento.»
«Okay, sto arrivando.» Fa un’inversione a U e sfreccia nella direzione
opposta.
Guida come una matta, e io mi tengo con tutte le mie forze. «Sai fare la
respirazione bocca a bocca?» le chiedo.
 «No.» Scrolla le spalle. «Forse un pochino. Puoi cercare su Google cosa
può significare uno svenimento?»
Le obbedisco. «Non dovremmo chiamare un’ambulanza?»
«Forse.» Mi guarda e poi torna a concentrarsi sulla strada, richiamando
l’ex marito.
«Pronto», risponde lui con voce debole.
«Stai bene?»
«Sì.»
«Devo chiamare un’ambulanza?»
«No», replica Michael con tono secco. «Vieni qui e basta.»

Cinque minuti più tardi, ci fermiamo dietro la macchina di Michael e lo

vediamo accasciato sul sedile davanti. Entrambe usciamo per accorrere
verso di lui.
«Grazie a Dio sei qui», farfuglia l’uomo, vedendo la mia collega. Poi mi
nota e la sua espressione si fa sgomenta.
«Va tutto bene. Lei è Emily», mi presenta Molly. «Che cosa è
successo?»
Michael punta un dito contro di noi. «Giurate di non dirlo a nessuno.»
«Cosa?»
Esce dalla macchina, e tutte e due abbassiamo lo sguardo: ha
un’erezione gigantesca.
«Ma che cazzo!» esclama Molly.
«Stasera avevo un appuntamento con una tizia conosciuta su Tinder,
quindi ho preso un Viagra, ma sembrava che non funzionasse e allora ne ho
presi altri due.»
Inorridita, mi porto una mano alla bocca, mentre Molly sgrana gli occhi.
«Hai preso tre Viagra?»
Lui annuisce, con un’eccitazione tale che rischia di spaccargli i
pantaloni.
«Cazzo, sei l’uomo più stupido che abbia mai conosciuto.»
«Senza dubbio.» Michael sussulta. Fa per muoversi, ma ha un capogiro
e deve reggersi all’auto per rimanere in piedi.
 «Sali in macchina», gli ordina la mia amica. «Ti porto al pronto
soccorso.»
«Cosa?» balbetta lui. «No.»
«Non ti rimane più sangue in tutto il corpo, stupido coglione!» esclama
Molly.
Michael affonda il viso tra le mani, e io vorrei davvero scoppiare a
ridere. Mordo il labbro per impedirmelo, spostando lo sguardo tra i due.
«Che cosa possono fare al pronto soccorso?» grida lui.
«A parte ridere dell’uomo di mezza età con un’erezione da Tinder,
niente. Sali su quella dannata auto.»
Il suo ex marito cerca di incamminarsi, ma finisce per cadere a terra, ed
entrambe accorriamo per farlo alzare e metterlo a sedere sul sedile del
passeggero di Molly. Io salgo dietro.
La mia amica gli lancia un’occhiataccia mentre lui si stende sul sedile,
in preda al dolore. Rimango in silenzio, non sapendo cosa dire. Al pronto
soccorso prenderò un taxi per tornare a casa. Non voglio restare loro tra i
piedi.
Mentre guida, Molly non smette di scuotere la testa. «Quindi… fammi
capire bene, Michael. Stasera saresti dovuto uscire con Madame Puttanone
e ti sei ridotto così per soddisfare a letto questa sconosciuta?»
Michael le lancia un’occhiataccia e serra la mascella, come se sapesse
cosa sta per succedere.
«Non ti disturbavi nemmeno più a fare sesso con me, Michael!» esplode
lei. «Come diavolo pensi che mi faccia sentire questo?»
«Perché a te non piaceva, cazzo», sbotta a sua volta lui.
«Perché mi davi solo due bottarelle.»
Spalanco gli occhi. Oh, cacchio. In questo momento, non vorrei proprio
essere qui. Sprofondo nel sedile per nascondermi.
«Perché credi che debba prendere quella roba? Eh?» grida Michael.
«Perché ho sempre saputo di essere una gran delusione per te.»
Molly strabuzza gli occhi, furiosa. «Non sei mai stato una delusione. Eri
pigro e non te ne fregava nulla.»
«Sì che mi importava!» esclama lui. «Averti persa è il mio più grande
rimpianto.»
Mi prendo la testa tra le mani, imbarazzatissima. Mi domando se si
accorgerebbero se mi gettassi fuori dall’auto in corsa.
 La mia amica gli rivolge uno sguardo torvo, e la macchina si avvicina
pericolosamente al guardrail. «Occhi sulla strada, Moll», bisbiglio. Lei
raddrizza il volante.
«E perché stasera non hai chiamato quella per farti venire a prendere,
eh?»
«Perché non voglio dirle niente di me», sospira lui, prendendosi il volto
tra le mani, chiaramente turbato.
«Perché no?» grida Molly.
«Perché lei non è te!»
Nell’auto cala il silenzio, e i miei occhi si riempiono di lacrime. È
ancora innamorato di Molly. Oh… è così triste…
Qualche momento più tardi, arriviamo in ospedale. Lo aiutiamo a uscire
dall’auto e a entrare nella sala d’attesa, dove Molly si dirige subito al
bancone.
«Mio marito deve vedere qualcuno, per favore.»
«Qual è il problema?» chiede l’infermiera.
Lei raddrizza le spalle, preparandosi a dichiararlo ad alta voce. «Per
sbaglio gli ho dato troppo Viagra.»
Michael le prende una mano in un ringraziamento silenzioso, e io
sorrido dolcemente. Lo sta coprendo per evitargli l’imbarazzo.
«Oh.» L’infermiera rimane sgomenta e va a prendere una sedia a rotelle.
Con Molly accanto, lui viene portato via lungo il corridoio.
Mi accomodo e faccio un profondo respiro, ritrovando la mia fede nella
razza umana. Stasera ho imparato una lezione: l’amore può assumere tante
forme e dimensioni diverse.

Jameson

A mano a mano che elenco gli argomenti della nostra riunione, tamburello
le dita sulla lavagna bianca di fronte a me. «Questa proiezione è basata sulla
situazione attuale. Tuttavia, qualcosa potrebbe cambiare alla fine delle
elezioni.»
 Una vibrazione. Il mio cellulare scivola sul ripiano, e io getto uno
sguardo verso gli uomini seduti attorno al tavolo delle conferenze.
Dannazione, lo lascerò suonare. Nello stesso istante, Elliot dà un’occhiata al
mio telefono, vedendo il nome di chi mi sta chiamando: FB.
Voglio sentire la sua voce, e non sarà un problema se mi prendo due
minuti di pausa. «Devo rispondere a questa telefonata. Elliot, nel frattempo
potresti spiegare la strategia pubblicitaria per il prossimo mese, per
favore?»
«Certo.» Mio fratello si alza e subentra al mio posto, mentre io rispondo
alla chiamata uscendo dalla sala e dirigendomi nell’ufficio di Christopher lì
accanto.
«Pronto.»
«Ciao.» La voce allegra di Emily risuona dall’altro capo del telefono.
«Ehi.» Mi ritrovo a sorridere come uno sciocco, di fronte a una finestra
che dà su Londra.
«Ho interrotto qualcosa?» mi chiede.
Faccio un sorrisetto. Solo una riunione con dodici dirigenti. «No, niente
affatto.»
«Ti ho chiamato per dirti che ho comprato un nuovo paio di scarpe da
ginnastica.»
Sorrido. «Davvero?»
«Già, hanno le rotelle, quindi, da adesso in avanti, quando andremo a
correre nel parco, ti farò mangiare la polvere. Ho solo pensato di avvertirti.»
Dio… è così piacevolmente normale. Quando è mai successo che una
donna mi chiamasse per dirmi che aveva comprato un paio di scarpe da
ginnastica nuove?
«Ne dubito fortemente.»
«Oh, accidenti, non crederai a cosa è successo ieri notte», continua lei.
«L’ex marito di Molly ha preso due Viagra, forse tre, ed è svenuto mentre
stava guidando perché non aveva più sangue in corpo, visto che era tutto
affluito al suo pisello, quindi abbiamo dovuto portarlo al pronto soccorso.»
Scoppio a ridere. «Ma che diavolo? Può succedere davvero una cosa del
genere?»
«A quanto pare, sì. E chi lo sapeva?»
Sgrano gli occhi. Gesù. «Dovrò smettere di prenderlo, allora», scherzo.
 Emily fa una risata. «No, fai pure. Ora so perfettamente cosa fare. Vale
la pena di svenire. Continua pure a prendere le tue pillole, dobbiamo solo
legarti stretto l’uccello. Ho tutto sotto controllo.»
Entrambi ridiamo e poi rimaniamo in silenzio.
«Tre giorni», mormoro.
«Tre giorni», ripete lei.
Dio, non sono mai stato tanto ansioso di tornare a casa in tutta la mia
vita.
«Che stai facendo adesso?» le domando.
«Sto per farmi una maschera al viso e infilarmi nella vasca da bagno
con delle fette di cetriolo sugli occhi. Ti stai perdendo un vero spettacolo.»
«Senza dubbio.» Sorrido. Possiede una bellezza naturale, per nulla
artefatta. Non cerca di essere qualcosa che non è. Amo questo lato di lei.
Amo molti lati di lei… «Quindi ora hai aggiunto i cetrioli alla tua beauty
routine?» le chiedo.
«Già, a quanto pare servono a ridurre il gonfiore del contorno occhi.»
Faccio un ampio sorriso. «I cetrioli sono utili per molte cose. Forse
dovremmo aggiungerli anche alla nostra routine sessuale.»
Emily scoppia a ridere. «Sei un pervertito, signor Miles.»
«Me lo dici sempre.»
«Adesso ti lascio andare.»
Faccio un sorrisetto, guardando fuori dalla finestra. «Ci sentiamo,
Emily.»
«Ci sentiamo, Jay», bisbiglia lei. Chiude la chiamata, e io torno in sala
riunioni per riprendere il mio posto.
In questo momento, è Christopher a parlare, e io mi accomodo accanto a
Elliot. Lui si sporge verso di me e mormora: «Ora hai Zuckerberg tra le
chiamate rapide?»
«Eh?» Aggrotto la fronte.
«FB… sta per Facebook, giusto?»
Mi acciglio e poi mi rendo conto che sta parlando della telefonata di
Emily.
FB sta per Fuck Bunny, la coniglietta del sesso, non per Facebook.
Ghigno e mi stringo la base del naso mentre mi sfugge una risatina.
«Che c’è di tanto buffo?» sussurra Elliot.
 «Zuckerberg ha comprato un paio di scarpe da ginnastica con le
rotelle.»
Mio fratello rotea gli occhi. «Non mi sorprende. Quel tizio è fuori di
testa.»

Salgo in taxi con un migliaio di pensieri che si affollano nella mia mente.
Ne abbiamo passate così tante, noi due… Sto andando a trovare la mia ex,
la donna che sarebbe dovuta essere l’amore della mia vita.
Da quando ho visto Claudia, è passato ormai molto tempo. L’ultima
volta in cui sono venuto a Londra, lei era in America. Il fatto che siamo
entrambi maniaci del lavoro è sempre stato contro di noi, il tempo insieme
era prezioso.
Busso alla porta ed espiro; ho i nervi a fior di pelle. Lei apre di colpo e
il suo bellissimo viso appare nel mio campo visivo. Mi fa un ampio sorriso
e mi getta le braccia attorno al collo.
«Grazie a Dio sei qui», sussurra contro la mia pelle. «Mi sei mancato.»
 Capitolo 16

Jameson

«C .» M . I tocco è
caldo… familiare. «Come stai?» le chiedo.
«Bene ora che sei qui.» Mi prende tra le braccia, e io le sorrido. Tra di
noi c’è un legame che non potrà mai spezzarsi. Poi mi rendo conto di cosa
sto facendo, così mi libero dal suo abbraccio e mi allontano. Non avevo
intenzione di ritrovarmi stretto a lei oggi.
Claudia mi rivolge un’espressione triste, ma si riprende in fretta. «Ci
sono novità sul sabotaggio della Miles Media?»
«No, non ancora.»
Mi osserva per un momento, e il suo sguardo penetrante incrocia il mio.
«Hai qualcosa per la testa. Di cosa si tratta?»
«Ho conosciuto qualcuno.»
«No.» Mi dà le spalle, va in cucina e mette la teiera sul fuoco.
«Non ho potuto farci niente.» Mi avvicino a lei e allungo una mano per
toccarla, ma poi mi trattengo. Faccio un passo indietro per sicurezza.
«Non dirmi che non sei riuscito a impedirtelo, quando sappiamo
entrambi che puoi eccome.»
«Provo una forte attrazione per lei.»
«Un’attrazione fisica?» mi chiede con la voce piatta.
Stringo le labbra, guardandola; da un momento all’altro darà di matto.
«All’inizio, sì. Credevo che fosse solo fisica.»
Mi fissa negli occhi. «Da quanto tempo la conosci?»
«Da un anno.»
Mi rivolge un’espressione infuriata. «Ti vedi con una donna da un
anno?»
 «No», sbotto. «Ci siamo incontrati in aereo un anno fa, abbiamo passato
una notte insieme durante uno scalo e di recente ci siamo rivisti.»
«E quindi? Jameson, sei andato a letto con moltissime donne durante la
nostra pausa», replica lei, furiosa.
«Questa è diversa, Claudia», dico piano.
Rotea gli occhi, disgustata, e mi dà di nuovo la schiena.
«Ho pensato a lei.» Mi interrompo, incerto su quanto raccontarle. «Mi è
capitato spesso da quando ci siamo conosciuti, e poi è stato come se…»
Smetto di parlare e la fisso, aspettando che mi dica qualcosa.
«Come se cosa?» mi domanda alla fine.
«Come se l’avessi riportata nella mia vita con il pensiero.»
Si gira bruscamente verso di me. «Che cosa vuoi dire?»
«Pensavo di continuo a lei… e poi è apparsa nel mio ufficio.»
Claudia alza gli occhi al cielo, poco colpita. «Ovvio che sia tornata… tu
sei Jameson Miles.»
«Non aveva idea di chi fossi quando ci siamo conosciuti. Le ho dato un
nome falso.»
«Quindi perché sei qui, Jameson?» domanda.
Scaccio il rimpianto che mi chiude la gola. «Sono qui per chiudere la
nostra storia.»
«Non farlo.» Punta un dito contro di me. «Non osare gettare via tutto
ciò per cui abbiamo lottato tanto.» Le si riempiono gli occhi di lacrime.
«Claud.» Sospiro. «Non stiamo bene insieme. Siamo due stacanovisti,
viviamo ai lati opposti del globo, e, a meno che uno di noi due non perda il
lavoro, questo non cambierà mai. Io posso stare solo a New York.» «Se
tornassi in città?» suggerisce.
«E rinunceresti al lavoro dei tuoi sogni?» Sospiro di nuovo. «Non ti
permetterei mai di fare una cosa del genere per me. Lo so quanto ti sei
impegnata per la tua carriera.»
Claudia mi fissa, e io la prendo tra le braccia. «Devi innamorarti di
qualcuno che possa sostenerti nel tuo ruolo.»
«L’ho già fatto», bisbiglia lei, aggrappandosi a me.
Chiudo gli occhi e le bacio una tempia. «Due persone tanto simili non
possono avere una relazione duratura. Dobbiamo stare con il nostro
opposto, Claud.» La stringo un po’ più forte. «Due maniaci del lavoro come
noi non possono funzionare. Siamo entrambi troppo concentrati e troppo
stressati per prenderci cura l’uno dell’altra.»
Claudia mi guarda, e capisco che, nel profondo, sa che ho ragione. Ha
gli occhi lucidi. «Che cosa è successo al nostro piano quinquennale?»
bisbiglia.
«Era buono nella teoria, ma, andiamo… Quando ci siamo presi questa
pausa, sapevamo entrambi che c’era una grossa possibilità che non ci
rimettessimo insieme.»
«Tornerò a New York», mi supplica.
Sostengo il suo sguardo e so che non c’è un modo semplice per dirlo.
«È troppo tardi. Provo qualcosa per Emily. È lei che voglio ora.»
Il suo viso si contorce in una smorfia di pura rabbia. «Quindi si chiama
Emily, eh?» dice con la voce carica di disprezzo. Stringo i denti. «Chi
sarebbe? Che cosa fa?»
«È solo una ragazza normale di periferia.»
Claudia rotea gli occhi, disgustata. «Tu… con una ragazza normale? Ah,
bello scherzo. Immagino che cucini, pulisca, si prenda cura di te e ti succhi
il cazzo a comando, vero?»
Inspiro a fondo per tenere a bada l’ira. «È la persona giusta per me.»
«Io sono quella giusta per te», sbotta lei.
«Come collega di lavoro o dipendente, sì. Come compagna di vita…
non proprio.» Le si riempiono di nuovo gli occhi di lacrime. «E io non sono
quello giusto per te.» Scrollo le spalle. «Sono così impegnato che non posso
essere presente. Meriti qualcuno che si prenda cura di te, ma io non posso
farlo da New York. Lo sai che non posso. Non c’è modo di superare questa
situazione. Le nostre vite seguono strade diverse. Due amministratori
delegati di due grandi aziende non possono portare avanti le loro carriere e
coltivare una relazione ai lati opposti del mondo. È una missione
impossibile.» Mi interrompo, cercando di spiegare bene ciò che voglio dire.
«Prima di incontrare lei… non avevo capito cosa entrambi ci stessimo
perdendo. Sia tu che io.» Mi guarda fisso negli occhi. «Vorrei che fosse
toccato a te dirmi che hai conosciuto qualcuno, così non dovrei farlo io. Ti
amo, e sei l’ultima persona che vorrei ferire. Preferirei di gran lunga che tu
ferissi me.»
Claudia si allontana per lasciarsi cadere sul divano, mentre elabora
quell’informazione. Rimango in silenzio a osservarla.
 «E quindi adesso cosa succede?» mi chiede.
«Tornerò a casa e le chiederò di venire a vivere da me.»
Il suo volto assume un’espressione sgomenta. «Cosa?»
«E annuncerò la nostra relazione.»
Claudia china il capo per la tristezza. «Che fretta c’è?»
«Mi conosci. Sono un tipo da tutto o niente.»
Mi rivolge una smorfia senza smettere di piangere. «Hai intenzione di
sposarla?» Resto in silenzio. «Mi hai chiesto di sposarti quattro settimane
dopo che ci siamo conosciuti. Sei…» Le manca la voce per il dolore che
deve provare in questo momento.
Stringo i denti per impedirmi di dire qualcosa di cui mi pentirei. Lei
abbassa di nuovo la testa, singhiozzando. Devo andarmene prima che si
arrabbi. «Ora vado via.»
Alza lo sguardo a incontrare il mio. «Ti amo», bisbiglia.
Faccio un sorriso triste e la prendo tra le braccia. «Anche io ti amo.» Ci
stringiamo a lungo. «Sii felice», sussurro tra i suoi capelli.
«Come potrei mai esserlo senza di te, Jameson?» mormora lei di
rimando. «Non andare…»
«Devo.»
Mi libero dal suo abbraccio e, senza un’altra parola, mi giro ed esco
dalla casa a schiera di Claudia. Salgo sui sedili posteriori dell’auto in attesa
e, mentre il veicolo parte, guardo fuori dal finestrino.
«Addio, Claudia», bisbiglio, fissando il panorama che scorre via. «Punta
sempre in alto, piccola.» Mi si stringe la gola al pensiero di tutti i bei
momenti che abbiamo condiviso. «Ti meriti il meglio.»

Sfreccio attraverso l’ultimo isolato. Sono le quattro del mattino, e sto

correndo a New York.
Amo questa città di notte, c’è un’aura di pace che manca durante il
giorno.
La notte scorsa, in aeroporto, ho fatto il pieno di scotch e ho dormito per
tutto il viaggio fino a casa, quindi ora sono carico di energia. Il mio volo è
atterrato alle due, troppo tardi per andare da Emily… non che questo mi
abbia impedito di correre fino a qui.
Ansimando, raggiungo il suo palazzo, lo fisso e mi avvicino al citofono.
Alzo il dito, pronto a premere sul pulsante. Il mio petto si alza e si abbassa
in un ritmo concitato, e io ho un attimo di esitazione. Sono le quattro del
mattino, e domani Emily deve lavorare.
Non essere sciocco.
Cazzo, con lei non riesco a trattenermi… sono un maledetto egoista. La
vorrei a tutte le ore del giorno e della notte.
Torno in strada e mi fermo sul canale di scolo, con le mani sui fianchi
mentre cerco di riprendere fiato. Inizia a cadere qualche goccia di pioggia, e
alzo lo sguardo verso il cielo. Adoro correre mentre piove. L’acqua prende a
scendere con maggiore intensità, e mi giro per guardare di nuovo il palazzo
di Emily. Conto i piani fino a posare lo sguardo sulle sue finestre.
La immagino addormentata nel suo letto, con i lunghi capelli scuri
sparsi sul cuscino, lo splendido corpo voluttuoso piegato come suo solito e
quegli occhi, che potrebbero convincermi a fare qualsiasi cosa, chiusi nel
sonno.
Domani… Beh, ormai oggi.
Mentre la pioggia si tramuta in un vero e proprio diluvio, sorrido nella
direzione della sua finestra e mi giro per iniziare la lunga corsa fino a casa.
Domani ripartirò da zero con Emily Foster.

Emily

Attraverso il controllo della sicurezza quasi saltellando. La scorsa notte,

Jameson è tornato a casa e oggi potrò vederlo. Sono così emozionata che mi
sono persino alzata prima per arricciarmi i capelli e ho messo anche la mia
gonna grigia. Una settimana non mi è mai sembrata tanto lunga. Prendo
l’ascensore per il mio piano e mi accomodo alla mia scrivania.
«Ehi», mi saluta Aaron da sopra la sua tazza di caffè.
«Ciao anche a te.» Gli sorrido.
 «Cos’è questo look?» mi domanda malizioso.
«Jameson è tornato a casa.»
«Come lo sai?»
«Beh, è quello che mi auguro. Mi ha chiamata dall’aeroporto ed era un
po’ alticcio, quindi spero sia riuscito a salire sull’aereo.»
Alzo lo sguardo e noto Hayden vicino alla fotocopiatrice, intento a
parlare con un gruppo di ragazze. «Quanto bene conosci Hayden?» gli
chiedo.
«Mmh.» Ci riflette per un istante. «Non molto. Molly lo ha conosciuto
durante il suo impiego precedente.»
«E dov’era?» domando, accendendo il computer.
«Hanno lavorato insieme al Gazette.»
Gli lancio un’occhiata. «Molly è stata al Gazette?» «Sì, per
degli anni. Poi è stata reclutata dalla Miles Media.» Merda.
Un pensiero ben poco confortante mi attraversa la mente.
No, non Molly. Non essere sciocca. Non potrebbe essere lei. Non
pensarci nemmeno.
La settimana scorsa, Tristan ed io abbiamo messo alla prova la mia
teoria, e ogni volta che ho consegnato una storia ad Hayden prima delle
quattro, il giorno successivo è finita sul Gazette. C’è di sicuro qualche
collegamento. Ciò che stiamo cercando di scoprire è se il colpevole sia
Hayden o qualcuno sopra di lui.
Mi piace Tristan. È divertente, intelligente e con un carattere molto
meno scontroso rispetto a quello di suo fratello.
«Che cos’è successo con Paul la notte scorsa?» gli chiedo.
«È venuto da me.» Aaron mi guarda, imbarazzato.
«Oh Dio», borbotto con tono secco. «Non dirmi che sei andato a letto
con lui.»
Aaron batte con forza sulla tastiera del suo computer. «Già. Non riesco a
resistere a quel bastardo.»
«Vi siete chiariti?»
«No. Voglio beccarlo in flagrante.»
«Allora perché te lo stai ancora scopando?» sbotto. «Cazzo, Aaron,
smetti di farti usare.»
«Per la cronaca, sono io che sto usando lui.» Alza gli occhi al cielo,
bevendo un sorso del suo caffè.
 «Nessuno ha un uccello che valga tanto», sbuffo.
«Tranne lui», sospira Aaron con tono triste.
«Che schifo.» Faccio una smorfia. «Lasciami da sola con quello stronzo
e un trinciapollo per cinque minuti. Glielo stacco, così te lo puoi portare
via.» Lui scoppia a ridere, e il mio telefono squilla. «Pronto.»
«Salve, Emily, sono Sammia.» «Oh,
salve.» L’eccitazione mi assale.
«Il signor Miles vorrebbe vederti subito nel suo ufficio, per favore.»
Un enorme sorriso illumina il mio volto. «Arrivo.» Riattacco e mi
alzo.
«Dove stai andando?»
«Oh, altra formazione», mento.
«Gesù, presto sarai più qualificata di chiunque altro in questo ufficio.»
«Lo so.» Gli sorrido. «Torno tra poco.» Prendo l’ascensore fino
all’ultimo piano e le porte si aprono. Riesco a malapena a rimanere seria.
Lui è qui.
Vorrei mettermi a correre.
«Buongiorno, Emily», mi accoglie Sammia con il suo solito tono
cortese. «Vai pure.»
«Buongiorno. Okay, grazie.» Attraverso il corridoio fino all’ufficio di
Jameson e busso alla sua porta.
«Avanti», dice la sua voce morbida e profonda.
Apro, e lui mi guarda con l’espressione più carica di desiderio sessuale
che abbia mai visto. Rimango senza fiato. In piedi accanto alla finestra, con
il suo completo blu scuro e la camicia candida, è un perfetto esemplare di
virilità. Mi ero dimenticata di quanto fosse magnifico.
Mi rivolge un sorriso sexy. «Ciao.»
«Ehi», sussurro. Devo impedirmi di correre fino a lui.
L’aria tra di noi crepita di eccitazione. Jameson mi raggiunge per
prendermi il viso tra le mani e baciarmi, sfiorandomi la lingua con la sua.
Mi sento cedere le ginocchia.
«Mi è mancata la mia ragazza», mormora contro le mie labbra.
Gli sorrido, e lui si avvolge la mia coda di cavallo tre volte attorno a una
mano per piegarmi la testa all’indietro. Mi passa la lingua sulla clavicola e
mi lecca lungo il collo.
«Io ti sono mancato?» mi domanda, stringendo la mia carne tra i denti.
 Sussulto, preda dell’eccitazione che mi scorre nelle vene come le rapide
di un fiume. Gesù, l’amministratore delegato è tornato in tutta la sua gloria.
«Dio, sì», ansimo.
Mi bacia di nuovo, e in quel momento la porta si apre. «Ehi», dice la
voce di Tristan, e Jameson si interrompe all’istante.
«Non ora, Tristan», gli risponde senza lasciare andare i miei capelli. I
suoi occhi cupi rimangono fissi nei miei.
Il modo in cui mi sta guardando mi fa battere forte il cuore. È diverso…
più intenso.
«Scusate», replica suo fratello, prima di chiudere la porta.
Jameson mi bacia di nuovo. La mia testa è reclinata all’indietro, proprio
come vuole lui. «Voglio provarci.» «A fare cosa?» sussurro.
«Questo, noi due.»
«Credevo che lo stessimo già facendo.» Aggrotto le sopracciglia.
«No. Prima stavamo scopando. Ora ti voglio.» Mi morde il collo, e io
gemo. «Voglio tutto di te.» Mi afferra il sedere e mi attira contro il suo
membro duro e in attesa.
Oh, accidenti… bentornato a casa.
Bacio le sue labbra carnose. «Okay.»
Mi tiene il viso tra le mani e mi fissa, mentre io rimango senza aria nei
polmoni. «Questa sera. Casa mia», sussurra.
Sorrido dolcemente e il mio punto più sensibile inizia a pulsare, mentre
io inizio già a pregustare quello che succederà. «Sì.»
«Vuoi andare fuori a cena?»
«No, voglio cucinare. Hai qualcosa in casa?»
Aggrotta le sopracciglia. «Dirò ad Alan di andare a fare un po’ di
spesa.»
«No», rispondo, accigliandomi. «Andrò io al supermercato.»
Non smette di muovere le mani lungo il mio corpo con fare
febbricitante, come se non sapesse da che parte iniziare. «Almeno prendi la
limousine.»
Arriccio il naso. «Non ho intenzione di andare a fare la spesa in
limousine.»
Mi afferra le dita per appoggiarsele sulla grossa erezione sotto ai
pantaloni del completo, e io la stringo. Gli brillano gli occhi per
l’eccitazione. «Ho bisogno di te», ansima, mordendomi il labbro inferiore.
 «Oh Dio, anche io.» Mi libero dalla sua stretta, cercando di riprendere
fiato. «Ma devo tornare al lavoro.»
Cazzo… e invece sarebbe così facile restare qui e scoparmi il capo.
«Chiederò ad Alan di portarti la macchina. Puoi usarla tu d’ora in
avanti.»
«La macchina?» Mi acciglio.
Ha una macchina?
«Usala come se fosse tua.» Mi stringe contro il suo corpo. È
completamente distratto per l’eccitazione che prova.
«Mi serve solo oggi per fare la spesa. Non infastidire Alan. Posso venire
io a prenderla al tuo appartamento.»
«Il nostro appartamento.» Mi affonda i denti nel collo, come per
divorarmi. Ho la pelle d’oca su tutto il corpo.
«Eh?»
«Verrai a vivere da me.»
«Cosa?» La nebbia di eccitazione si dirada per un attimo, e mi libero dal
suo abbraccio. «Che cosa hai detto?»
I suoi occhi blu scuro brillano, deliziati. «Se prendo una decisione, lo
faccio per bene.»
Lo fisso. Ma che cavolo?
«Io non faccio le cose a metà, Emily. Se stai con me, stai con me.»
«Jameson», bisbiglio. «Sei impazzito?»
«Ho in programma una riunione dopo l’altra per tutto il giorno, o ti
piegherei subito sulla mia scrivania.» Mi fa voltare e mi dà una pacca sul
sedere. «Ora torna al lavoro prima che lo faccia per davvero.»
Guardo la porta, ansimando. L’immagine di me stesa sul suo tavolo a
gambe aperte mi turbina nella mente. Come posso riuscire a mettere
insieme un pensiero coerente dopo che mi ha detto una cosa simile?
«Sissignore.» Mi incammino verso l’uscita.
«Ah, Emily?» mi chiama con il suo tono imperioso. Mi giro. «Oggi
annuncerò che abbiamo una relazione.»
Lo guardo con le sopracciglia aggrottate. Il mio cervello è in preda alla
confusione. «Perché?»
«Perché detesto fare le cose di nascosto.» Si interrompe e incrocia il
mio sguardo. «E voglio che tutti sappiano che sei mia.» Continuo a fissarlo.
Eh?
 Sua.
Non ho parole… mi ha lasciata completamente ammutolita.
«Oh.» Lo guardo. «Okay?» Poi mi volto e mi dirigo verso il foyer. «Ci
vediamo», borbotto, distratta.
O Jameson Miles è impazzito del tutto, o sono finita in un universo
parallelo.

Due ore più tardi, sono seduta a fissare il mio computer. Quando sono
tornata, ero troppo sbalordita per parlare dell’incontro in stile Ai confini
della realtà di questa mattina nell’ufficio di Jameson. Mi è servito tutto
questo tempo per comprendere le sue parole.
Sono arrivata alla conclusione che è intontito da morire dal jet lag e che
sta avendo un qualche tipo di allucinazione. Il mio cellulare vibra sulla
scrivania, e appare la mia lettera preferita: J.
Gli rispondo con un sorriso. «Salve, signor Miles.»
«Come sta la mia ragazza?» mormora la sua voce sexy dall’altra parte
della linea.
«Ti senti bene?» gli domando perplessa.
«Benissimo, perché?»
«È solo che sei molto…» mi interrompo, cercando la parola giusta,
«strano.»
Lui emette una risata morbida e profonda, e la sento fin dentro le ossa.
«Non mi sento strano.»
«Ti stai comportando in modo strano, però.»
«Ti chiamo solo per dirti che domani sera avremo una cena.»
«Che cena?»
«I Media Awards», mi risponde con calma.
«I Media Awards», ripeto.
«Sì, è quello che ho detto.»
Lancio un’occhiata ai miei due amici del lavoro, che sono totalmente
ignari delle assurdità che stanno uscendo dalla bocca del mio compagno di
jogging. «Dove sarebbe?»
«Qui a New York. Ci sarà la mia famiglia. Potrai conoscerli tutti.»
 Sgrano gli occhi mentre il panico si impossessa di me. «Bene, e come ci
si deve vestire?»
«In abito formale.»
Mi sento sbiancare. «Non ho nessun vestito da sera qui», balbetto. Non
ne ho neanche a casa dai miei, ma non è necessario che lui lo sappia.
«Non c’è problema. Chiederò che ci portino qualcosa stasera
all’appartamento, così potrai scegliere quello che vuoi.»
Mi gratto la testa, confusa. «Potrei venire al prossimo evento», gli
propongo. «Ti aspetterò a casa, a letto. I Media Awards non fanno proprio
per me.»
«Emily», mi dice lui con tono calmo.
«Sì?»
«Verrai con me.»
«Jay», bisbiglio, sentendo il panico arpionarmi la gola.
«Ci vediamo stasera. Farò un po’ tardi perché ho una teleconferenza.
Alan ti aspetterà di fronte all’ingresso laterale alle cinque, con le chiavi
dell’auto e quelle dell’appartamento.»
«Okay.» Riempio le guance d’aria e poi rilascio il fiato, cercando di
calmarmi. «Ci vediamo dopo.»
Riattacco e mi prendo la testa tra le mani.
«Che c’è?» mi chiede Molly.
«Jameson è impazzito.»
«Perché?»
«Vuole che domani vada a non so che cena di premiazione con tutta la
sua famiglia.»
Aaron e Molly sgranano gli occhi. «Cosa?»
«E mi ha detto che posso usare la sua auto come se fosse mia, ma io non
so nemmeno dove trovare un supermercato a New York.» «Oh, dovresti
andare a quello sulla Quinta.» «E come ci arrivo?» Mi acciglio.
«È sulla strada. Se vuoi posso venire con te, e poi da lì prenderò la
metropolitana.»
«Ne sei sicura?»
«Sì, tanto questa settimana non ho i ragazzi. Non è che abbia chissà che
altro da fare.»
Sono le cinque del pomeriggio e abbiamo appena finito di lavorare. «Dove
ha detto che ti avrebbe aspettata?» mi chiede Molly, prendendomi
sottobraccio mentre usciamo dal palazzo della Miles Media attraverso il
portone principale.
«Qui dietro, all’uscita laterale.»
«Che cosa cucinerai?» mi domanda.
«Mmh, costata di manzo con una salsa ai funghi, carote al miele e
broccoletti.»
«Mmh, che buono. È un bastardo fortunato. Vorrei che qualcuno venisse
da me a cucinare tutte queste cose.»
«Vero.» Giriamo l’angolo, alziamo lo sguardo ed entrambe ci fermiamo
di colpo. «Ma che cazzo…» sussurro.
Alan è in piedi accanto a quella che sembra una macchina del tempo, e
io sgrano gli occhi in preda al panico. È un’auto nera e bassa, nonché la più
sportiva che io abbia mai visto. I suoi cerchi in lega da soli devono costare
più di un normale veicolo.
Alan mi fa un sorriso pieno di calore. «Salve, Emily.»
Guardo prima la macchina e poi la gente di passaggio che la sta
occhieggiando. «Salve.»
Mi consegna le chiavi e una tessera. «Queste sono per l’auto, e questa è
la sua nuova chiave dell’appartamento.»
Fisso i due oggetti che ho in mano. «Quella è l’auto?» bisbiglio, bianca
in volto.
Lui ridacchia nel vedere la mia reazione.
Molly si preme le mani sulla bocca e inizia a ridere in modo nervoso,
ricordandomi la sua presenza al mio fianco. «Lei è Molly, una mia amica»,
la presento.
«Salve.»
Lei gli sorride.
«Il signor Miles mi ha chiesto di accordarmi con lei per quando vuole
organizzare il trasloco dal suo appartamento.»
Mi schizzano gli occhi fuori dalle orbite. «Cosa?»
«Domenica mattina andrebbe bene? Posso chiamare una ditta di
traslochi.»
Getto uno sguardo verso Molly, che mi sta fissando sbalordita. Okay,
che cazzo sta succedendo qui? «Le farò sapere», rispondo.
 L’uomo mi sorride con gentilezza. «Certo.» Apre la portiera dell’auto.
«Dunque, ovviamente sa come guidare una vettura con il cambio manuale,
dico bene?»
«Potrebbe aspettare un minuto?» Sollevo un dito. «Solo un minuto.»
Do le spalle a entrambi e compongo il numero di Jameson.
«Pronto», mormora la sua voce sexy.
«Che razza di macchina è mai questa?» bisbiglio.
«Una Bugatti.»
«Che sarebbe?» sibilo, girandomi di nuovo a guardarla.
«Una Bugatti Veyron. È un’edizione limitata.» «Non
posso guidarla», sussurro, furiosa.
«Perché no?»
«Beh…» Mi guardo attorno, imbarazzata. «Non sono molto brava a
guidare, Jameson. Andrò sicuramente a schiantarmi con questa cosa.»
Lui scoppia a ridere, un suono profondo e morbido che mi fa sorridere.
«Emily, ti assicuro che chiunque può guidare quell’auto. In pratica si
guida da sola. Rilassati. Andrai benissimo.»
«Quando hai parlato di una macchina, pensavo ti riferissi a una
Toyota… come una persona normale», balbetto. «E se la
distruggo?» «Non mi importa, purché tu stia bene.» «Jameson»,
sussurro.
«Piccola, al momento sono impegnato in una riunione dello staff con
venti persone. Prendi quello che ti serve, e poi ci vediamo a casa», mi dice
con calma.
«Oh mio Dio!» grido, immaginando tutto il suo staff seduto lì ad
ascoltare la nostra conversazione. «A dopo.» Riattacco in fretta.
Torno da Alan e Molly, che aspettano entrambi che io dica qualcosa. «A
quanto pare, Jameson è impazzito del tutto», mormoro, fissando la
macchina.
Alan ridacchia, e Molly guarda incredula l’auto.
«Credevo che fosse una Toyota», aggiungo con una smorfia.
L’autista sorride e apre la portiera dal lato del guidatore. «Il signor
Miles non guida le Toyota, Emily.»
Entro nell’auto, e Molly si accomoda sul sedile del passeggero.
«Dove state andando?» ci chiede l’autista.
 «A Las Vegas.» Molly ride. «Andiamo a Las Vegas. Quanto vale questa
macchina, Alan?»
«Credo sia costata intorno ai due milioni di dollari.»
«Porca puttana!» strilla la mia amica. «Salga, Alan, andiamo davvero a
Las Vegas.»
Appoggio la testa sul volante e scoppio a ridere. «È incredibile.»
«Andrà benissimo», commenta Alan divertito, sporgendosi dentro per
farmi vedere come avviare la macchina. Fa le fusa come un micio. «Freccia,
freno, marcia indietro.» Indica i vari pomelli e manopole. «Ci vada piano,
schizza come un razzo.» Chiude la portiera, e io metto la freccia.
Mi immetto lentamente nel traffico, accompagnata dalle grida e dalle
risate eccitate di Molly, e, non appena scompariamo dalla vista di Alan,
anche io scoppio a ridere.
«Ma che cazzo sta succedendo?» esclamo.

Due ore più tardi, entro nel parcheggio sotterraneo del palazzo di Jameson.
Ho capito perché prende quella maledetta limousine. Trovare un posto dove
lasciare la macchina in questa città è assurdo. Alla fine, ho lasciato Molly
ad aspettarmi in auto nel parcheggio mentre io prendevo al volo quello che
mi serviva, e poi l’ho accompagnata a casa. Ero terrorizzata che qualcuno
potesse rubare la macchina. Alan mi sta aspettando e mi guida nel garage,
dove parcheggio.
«Grazie.» Gli sorrido, tirando fuori la spesa dal bagagliaio. «Questa
macchina ha l’aria di essere troppo arrogante.»
Lui prende le buste con un piccolo ghigno, e insieme ci avviamo verso
l’ascensore.
«Ha chiuso la macchina, Emily?» mi ricorda.
«Oh, giusto.» Mi volto, sollevando il telecomando, che emette un bip
mentre blocca le serrature. Ridacchio. «Ops.»
Entriamo in ascensore, e lui rimane in silenzio, guardando dritto di
fronte a sé.
«Da quanto tempo lavora per Jameson?» gli chiedo.
«Da dieci anni.»
 «Oh.» Mi acciglio. «È parecchio.»
Lui mi sorride. «Sì, è molto gentile con me.»
Arriviamo all’ultimo piano, e Alan apre la porta per entrare e
appoggiare la spesa sul bancone della cucina. «Le serve altro?» mi
domanda. «Il signor Miles è ancora in riunione. Sarà impegnato almeno per
un’altra mezz’ora.»
Lo guardo negli occhi e mi rendo conto che vorrei porgli un milione di
domande sull’enigmatico signor Miles. «Parla spesso con lui durante il
giorno?» gli chiedo.
«No.» Sorride all’idea. «Sono in contatto costante con la sua assistente
personale.»
«Oh.»
«La fisioterapista dovrebbe arrivare alle sette.» Lancia un’occhiata
all’orologio. «Vuole che la aspetti?» «La?» Aggrotto la fronte.
«Ah.» Si corregge. «Ora è un uomo, vero?»
Qualcosa mi dice che Alan sa molto di più del signor Miles di quanto
non lasci intendere.
«Già, comunque no, sono a posto. Lo farò entrare io.» Fingo un sorriso.
«Grazie.» Lo accompagno alla porta.
«Mi chiami se dovesse avere bisogno di qualsiasi cosa», mi dice con
tono cordiale.
«Okay, grazie.»
Torno in cucina e inizio a mettere via la spesa, quando suona il
campanello.
«Chi è?» chiedo, premendo il pulsante sul citofono.
«Salve, sono qui per il massaggio.»
«Salga pure.»
Apro la porta e aspetto che Matthew arrivi.
«Buonasera», mi saluta con tono allegro. «Stessa stanza dell’altra
volta?»
«Sì, per favore.»
L’uomo si avvia lungo il corridoio per prepararsi. Poi la porta si riapre
con un click, e Jameson appare nel mio campo visivo. Ogni volta che lo
vedo in giacca e cravatta, mi torna in mente esattamente chi è. La
personificazione del potere.
«Ciao», mi saluta con aria felice, prendendomi tra le braccia.
 «Ehi.» Le sue labbra sfiorano le mie, e io mi sciolgo sotto al suo tocco.
«La tua macchina è ridicola.» Gli sorrido.
Lui ridacchia, prendendomi la mascella tra le dita, poi mi bacia più a
fondo, e io appoggio le mani sulle sue spalle.
Il citofono squilla di nuovo.
«Per l’amor del Cielo, questo posto è un aeroporto», mormoro, irritata
dall’interruzione del mio bacio.
«Oh, devono essere le stiliste con i tuoi vestiti», dice Jameson.
«Il tuo massaggiatore è pronto nella stanza in fondo al corridoio.»
Mi bacia di nuovo. «Falle entrare e scegli quello che vuoi.»
«Jay», bisbiglio, guardandolo negli occhi. Questo suo cambiamento mi
sta confondendo.
«Prendine più di uno.» Mi stringe il sedere. «Io faccio una doccia
veloce.» Svanisce lungo il corridoio, mentre io apro la porta d’ingresso.
Rimango sgomenta quando vedo due splendide donne che spingono un
enorme appendiabiti carico di vestiti magnifici.
«Salve.»
Una è alta con lunghi capelli scuri, e l’altra è bionda e davvero bella.
Entrambe sembrano molto sicure del proprio aspetto e sfoggiano un look
all’ultima moda.
«Buonasera. Il signor Miles ha ordinato dei vestiti», esordisce la bionda.
«Sono Celeste, e lei è Saba.»
«Sì, prego, entrate», mormoro imbarazzata. «Sono Emily.» Ci
stringiamo la mano.
Dio, non dirmi che mi guarderanno provare tutta questa roba. È
mortificante.
«Di qua.» Mostro loro il soggiorno, e le due donne iniziano a tirare fuori
scarpe e accessori mentre io le osservo, a disagio. Mi sembra tutto fin
troppo eccessivo.
«Torno subito», dico con tono educato.
Mi volto per andare in camera da letto, ed entro di colpo in bagno,
trovando Jay che si sta lavando sotto la doccia. «Che diavolo sta
succedendo?» sussurro in preda al panico.
«A cosa ti riferisci?» Lui si acciglia, del tutto inconsapevole di ciò a cui
mi sto riferendo.
 «Là fuori ci sono due modelle di Penthouse con un mucchio di vestiti
davvero troppo eleganti per me, ho guidato una maledetta macchina del
tempo, mi hai detto che devo venire a vivere con te e sto andando fuori di
testa, Jameson», sbotto di colpo.
Mi fa un sorrisetto, chiudendo il getto dell’acqua. «Devi solo andare a
scegliere quello che ti piace, Emily. Non rimuginare.»
«Non rimuginare», ripeto io a bassa voce. «Ci ho già rimunto.»
«Rimunto non è una parola», commenta lui tranquillo mentre si asciuga.
«Oh mio Dio», farfuglio, agitata dalla sua noncuranza, e mi precipito di
nuovo dalle stiliste. «Scusate», dico loro, fermandomi accanto
all’appendiabiti. Mi torco le dita con aria nervosa.
«Mi parli del suo stile», esordisce la bionda con tono cordiale. «Che
cos’è che la esalta?»
La fisso. Oh, cavolo. Che cosa sono queste cazzate? «Ehm.» Guardo i
vestiti che ho di fronte.
«Che cosa la fa sentire viva e sexy?» esclama la mora. «Quando si sta
godendo i momenti migliori della sua vita.» Oh, Gesù… questo no.
«Ecco.» Indico l’appendiabiti. «Darò un’occhiata per vedere se trovo
qualcosa che mi piace.»
Inizio a scorrere i vestiti. Wow… sono tutti splendidi.
«Hai trovato qualcosa di tuo gusto, tesoro?» Sento la voce profonda di
Jameson provenire dalle mie spalle.
Mi volto, trovandolo dietro di me con un asciugamano bianco avvolto
attorno alla vita. Ha i capelli bagnati e i suoi muscoli abbronzati sono in
bella mostra. Cazzo, è così bello che mi viene voglia di divorarlo.
Alle due strafighe qui presenti escono gli occhi dalle orbite. «Salve,
signor Miles», balbettano entrambe, facendo scivolare lo sguardo lungo il
suo corpo.
«Salve.» Jameson rivolge loro un sorriso sexy.
Lo fisso impassibile. Fa sul serio?
«Non ne sono sicura. Mi piace tutto», sbotto, tornando a girarmi verso
l’appendiabiti.
È venuto qui solo con un asciugamano addosso… e poi?
Uffa.
Si avvicina a me da dietro e mi appoggia una mano su un fianco,
osservando con attenzione gli abiti. «Prendiamo questo, questo… e questo.»
Studia gli altri. «E tutti quelli da qui in avanti.» «Sì,
signore», esclamano entusiaste le due ragazze.
Lui sposta lo sguardo sulle scarpe e sulla lingerie che hanno disposto sul
tavolino da caffè.
«Prendiamo tutto l’intimo e qualsiasi paio di scarpe Emily scelga.» Poi
mi guarda e mi sorride, chinandosi per baciarmi. «Fatto.» Le due donne ci
osservano, trattenendo il fiato.
Jameson abbassa una mano sul mio fondoschiena e mi dà una bella
strizzata a una natica. «Piacere di avervi conosciute, signore», dice, prima
di avviarsi lungo il corridoio per il suo massaggio.
Mi giro verso le due stiliste che lo stanno guardando allontanarsi con
espressioni estasiate.
Oh Signore.
Credo di aver appena incontrato il vero Jameson Miles… in tutta la sua
gloria.
 Capitolo 17

Emily

M
pensieri. Jameson è diverso… e intendo diverso quanto in un episodio di Ai
confini della realtà. Non sono sicura se sia una cosa buona o l’inizio della
fine per noi due. Mi ero appena abituata alla sua precedente stranezza, e ora
lui alza la posta in gioco.
Il massaggiatore se ne è appena andato, e Jameson è di nuovo sotto la
doccia per lavarsi via l’olio. Non ho intenzione di raggiungerlo, perché
finiremmo per fare sesso, e la cena è quasi pronta… ho bisogno di parlargli
senza una nebbia di eccitazione a ottenebrarmi il cervello.
Mi capita fin troppo spesso con lui.
Torna fuori, avvolto nel suo asciugamano, e mi punta addosso lo
sguardo dall’altra parte della stanza. Mi rivolge il più sensuale dei sorrisi.
«Potresti non aggirarti solo con un telo addosso quando abbiamo ospiti,
per favore?» domando. Lui mi fa un ghigno. «In questo momento, quelle
due galline sono a casa a darci dentro con i loro vibratori, immaginandoti in
quell’asciugamano bianco.» Roteo gli occhi. «A godersi», sollevo le dita
per sottolineare il concetto, «i momenti migliori della loro vita.»
Jameson ridacchia, prendendomi tra le braccia. «Sei gelosa, forse?»
«In effetti, sì. Non mi piace che altre donne ti guardino. Mi rende
violenta», gli dico con tono secco mentre mescolo la salsa. «E smettila
anche con quei sorrisetti sexy.»
Mi preme le labbra sul collo, stringendomi da dietro, e sento la sua
erezione contro il mio sedere. «Andiamo a letto.»
«No, prima devi mangiare.» Indico il bancone della cucina. «Siediti.»
Gli brillano gli occhi per la gioia, e fa come gli ho detto. Gli metto
davanti la sua cena. «Mmh, ha un bell’aspetto.» Mi sorride.
 Mi accomodo accanto a lui e lo guardo per un momento mentre mangia.
«Perché hai detto ad Alan di far portare qui le mie cose?»
Mastica la sua bistecca. «Perché voglio che tu venga a vivere con me.»
«Da quando? Non ne abbiamo mai discusso.»
«Sì che lo abbiamo fatto.» Manda giù il boccone. «Questa mattina.»
«Quando?» Mi acciglio.
«Quando ti ho detto che volevo fare le cose per bene e tu hai risposto
che era okay.»
Lo fisso, con la mente in preda alla confusione. «Jameson, per me fare
le cose per bene significa tenerci per mano in pubblico e uscire insieme.
Magari conoscere le nostre famiglie.» Mi guarda, aggrottando la fronte.
«Cos’è questo cambiamento improvviso? La settimana scorsa ti sei
infuriato perché mi sono innamorata di te. Non ho potuto nemmeno
guardarti dopo il sesso senza che tu dessi in escandescenze.»
Beve il suo vino, chiaramente irritato. «Avevi detto di non essere
innamorata. Adesso invece ammetti che è così?»
«Non è questo il punto. Sai cosa voglio dire.»
«Voglio che proviamo a far funzionare questa relazione.» Scrolla le
spalle. «Quindi oggi mi sono portato avanti con i piani.»
«Piani?» Mi acciglio. «Non sono una transazione d’affari, Jameson.
Non puoi fare piani senza prima parlarne con me. Questa storia non
riguarda soltanto te, lo sai.» Jameson serra la mascella, seccato, e ricambia
il mio sguardo. «Ci sono due persone in questa relazione, Jay, e il fatto che
tu sia innamorato di me non significa che tu possa sopraffarmi.»
«Questo lo so», dice lui secco. «Quindi adesso sei innamorata di me?
Deciditi, donna.»
«Smettila di cambiare argomento. Capisci cosa ti sto dicendo?»
«Sì, Emily.» Sospira come se il preside della scuola gli stesse facendo
una ramanzina.
«È solo che non so perché tu abbia cambiato idea così all’improvviso.»
Faccio spallucce. «È strano.»
«Non ho affatto cambiato idea. È la situazione che è cambiata.»
«Che cosa significa?» Aggrotto la fronte.
Jameson emette un lungo sospiro. «Sono andato a trovare Claudia a
Londra.»
 Oh, no, la sua ex. Ma non dovrei sapere chi è. È meglio che faccia finta
di niente.
«Chi è Claudia?»
«La mia ex.»
Faccio una smorfia e mi sforzo per tenere a freno la lingua.
Rimani calma, rimani calma.
«L’ho lasciata.»
Sgrano gli occhi in preda all’orrore. «Ma che cavolo stai dicendo?»
esplodo. «Stavi ancora con lei?»
«No, ma ci eravamo promessi che non saremmo usciti seriamente con
nessun altro.»
Comincio a sudare freddo, cercando di mantenere il controllo.
«Perché?»
«Perché avevamo deciso di tornare insieme tra qualche anno.»
Lo sapevo. Lo avevo capito già allora che c’era qualcosa di strano sotto.
Dannazione, perché non ho notato i segnali? Prendo il mio bicchiere di vino
e lo scolo mentre lo fisso negli occhi. Accidenti, questa sì che è una notizia.
Una pessima notizia.
«Le ho detto che provo dei sentimenti molto forti per te.»
«Davvero?» Mi acciglio, e un minuscolo seme di speranza mi sboccia
nel petto.
Sorride, passandomi una ciocca di capelli dietro l’orecchio. «Davvero.»
«Cos’altro le hai detto?» gli chiedo con calma. Vorrei fargli un milione
di domande su loro due.
«Che tra di noi è finita.»
«La amavi?»
«Sì.» Si interrompe per un momento, come per riflettere su
quell’affermazione. «A modo mio, la amavo. A posteriori, mi rendo conto
che la mia relazione con Claudia non è mai stata normale. Non come la
nostra, in ogni caso.»
Lo fisso, senza parole, grata che finalmente sia sincero e tuttavia
terrorizzata che il loro legame fosse così forte da resistere a una relazione
aperta. Io non ci sarei mai riuscita.
«Credi che la nostra relazione sia normale?» chiedo.
Mi sorride e si sporge in avanti per baciarmi dolcemente. «Tu no?»
 «No. Per me la nostra relazione è eccitante e meravigliosa e tutto
fuorché ordinaria.» Lo fisso. «La normalità annoia in fretta, Jameson.»
«Le ho detto che voglio costruirmi un futuro con te.»
Okay, questo suona molto meglio. Incurvo le labbra, lottando per
trattenere un sorriso.
«Le ho anche detto che provo qualcosa per te sin dal primo giorno in cui
ci siamo conosciuti e che sei l’unica donna con cui voglio stare d’ora in
avanti.»
Questa volta un’espressione di sciocca felicità mi si dipinge sul volto.
«Le hai detto che ho delle scarpe da ginnastica con le rotelle?» sussurro.
Lui ridacchia e, mentre mi prende il viso tra le mani, noto che nei suoi
occhi brilla qualcosa che non vi ho mai visto prima. «L’ho fatto.»
«Che cosa significa questo, Jay?» Lo scruto in volto. «Per noi, intendo.»
«Significa che sono tutto tuo.» Scrolla le spalle. «Se mi vuoi.» Cosa?
Tutto mio?
Sbatto le palpebre… in preda allo shock. «Ti sei frenato per tutto questo
tempo?»
«Esatto, e non posso continuare così.»
«Che cosa significa… per noi?»
«Significa che voglio che tu venga a vivere da me e che, d’ora in avanti,
procederemo a pieno ritmo.»
«Che fretta c’è?» domando, perplessa. «Non possiamo andare avanti per
gradi?»
Lui si sporge verso di me e mi bacia con tenerezza, poi mi guarda con i
suoi grandi occhi blu. «Non faccio le cose a metà, Emily.» «Vale a dire?»
bisbiglio.
«Che la mia donna è tutto il mio mondo.» Punto lo sguardo su di lui,
restando senza fiato. «Io lavoro duro… ma amo con ancora più intensità.»
Sento i battiti del mio cuore risuonarmi nelle orecchie. Sta succedendo
davvero? «Sono innamorato di te, Emily Foster.» Si avvicina per baciarmi.
Mi infila la lingua tra le labbra socchiuse, e io vengo sopraffatta
dall’emozione al punto che mi si chiude la gola. «Non posso farci niente.
Ho cercato di impedirmelo e non ci sono riuscito. Credo di amarti sin dalla
nostra prima notte insieme a Boston. Mi sei rimasta dentro. Mi sono
sforzato, e tuttavia non ho potuto dimenticarti. Mi porto dietro la tua sciarpa
come un idiota malato d’amore da più di un anno.» Lo fisso. «Quindi ti
prego di perdonarmi se voglio procedere a pieno ritmo. Questa non è una
decisione improvvisa. Era nell’aria da parecchio e, ora che posso farlo, non
voglio perdere altro tempo. Ti voglio con me. Al mio fianco.»
Continuo a guardarlo mentre il mio cervello comprende a pieno cosa sta
succedendo.
Ma che… Porca miseria.
Solleva coltello e forchetta. «Ora mangerò questa splendida cena che
hai preparato per me, poi ti porterò a letto e ti farò dimenticare di averti
detto di non innamorarti di me. Se sarò fortunato, anche tu mi dimostrerai di
provare qualcosa nei miei confronti.» Gli sorrido con il cuore gonfio di
gioia. «Okay?» mi chiede, prima di mangiare un boccone.
«Okay.»
Prendo un sorso del mio vino con mano tremante. Abbasso lo sguardo
sulla cena e faccio un sorrisetto. Salsa di funghi… la mia nuova pozione
d’amore.
Abracadabra.
Jameson Miles mi ha appena lasciata a bocca aperta.

Mi giro, allungando una mano, e mi acciglio. Jameson non è nel letto

accanto a me. Getto uno sguardo all’orologio: le 3:33. Dov’è?
Mi alzo e mi incammino lungo il corridoio alla ricerca del mio uomo.
La luce della cucina è accesa.
Mmh, ma niente Jay.
Mi dirigo verso l’altro capo dell’appartamento, notando una luce
provenire dal suo ufficio. Mi avvio in punta di piedi lungo il corridoio.
Jameson è seduto alla scrivania e si sta strofinando l’unghia del pollice
sul labbro inferiore, fissando lo schermo del computer che illumina la
stanza.
Rimango ferma alla porta a guardarlo. È accigliato e profondamente
concentrato. Che cosa lo tiene sveglio nel cuore della notte? Cos’è che lo
preoccupa?
Lo osservo in silenzio per cinque minuti. Riesco a percepire l’ansia che
emana. Alla fine, non riesco più a resistere.
 «Ehi», bisbiglio.
Alza lo sguardo, sorpreso di trovarmi lì. «Ciao, dolcezza.» Mi sorride.
Lo raggiungo e guardo lo schermo da sopra la sua spalla, dove si trova
un grafico con una linea rossa che declina gradualmente.
Valore di mercato: Miles Media.
Merda.
Gli salgo in braccio e lo bacio piano sulle labbra. «Non riesci a
dormire?»
Mi passa una mano sulla schiena nuda. «Sto bene.»
Ma non è così, il valore della sua compagnia sta crollando. Quanti
milioni ha perso la sua famiglia solo oggi?
«Ci sono novità?» sussurro, fissando il grafico di fronte a me.
«Su cosa?»
«Sul caso.»
Scuote la testa. Mentre riporta gli occhi sul grafico, gli pulsa un
muscolo della guancia per la rabbia. È come un bozzolo di ansia e furia,
riesco quasi a percepire il suo dolore. Devo farglielo dimenticare per un
momento. Lo bacio sul collo, e lui sorride quando scendo a mordicchiarlo
lungo la clavicola. Mi lascio scivolare a terra tra le sue gambe, e Jay
abbassa lo sguardo su di me, passandomi una mano tra i capelli. L’emozione
scorre tra di noi, una corrente elettrica che non so spiegarmi.
«Mi sei mancato mentre eri via», bisbiglio, sfilandogli lentamente i
boxer.
Bacio la punta della sua erezione e lui mi sorride. Il suo membro si
flette in segno di approvazione. «Ho sentito la mancanza del mio uomo»,
bisbiglio, e poi lo prendo in bocca. «Il mio corpo ha sentito la tua
mancanza.» Devo fargli dimenticare dov’è, chi è. Deve liberarsi di questo
stress. Ora voglio essere la donna spontanea che ha conosciuto un anno fa,
quella che lo ha sconvolto.
Inspira in modo brusco e spalanca le gambe, dandomi completo accesso
a lui. Ci fissiamo negli occhi mentre succhio la parte più privata del suo
corpo, quella che nessun altro potrà più ammirare. È grosso e duro, e riesco
a vedere ogni vena sulla sua gonfia lunghezza. Gli lecco tutta l’asta e poi
muovo rapidamente la lingua sulla punta, riuscendo quasi a percepire
l’eccitazione che attraversa il suo corpo come un fiume.
 «Scopami la bocca», bisbiglio, guardandolo. Gli si dilatano le pupille.
«Prendimi i capelli tra le mani e scopa la mia bocca», mormoro attorno a
lui.
Nei suoi occhi arde un fuoco, e subito dopo mi stringe la chioma tra le
dita prima di spingersi avanti.
Sono premiata con un primo schizzo di sperma, e chiudo gli occhi,
mugolando. Jameson inizia a spingere il suo membro fino in fondo alla mia
gola, e io gemo attorno a lui. Come devo sembrare, sulle mani e sulle
ginocchia, nuda, sotto la scrivania del mio ragazzo? La mia eccitazione
prende forma, e spalanco le cosce. Lui geme, iniziando davvero a spingere.
Lo prendo in mano e seguo le labbra con il pugno, cominciando ad
accarezzarlo con forza. Ha bisogno di questa intensità. Riesco a vedere ogni
muscolo del suo addome contrarsi mentre si tende verso di me. Gli spalanco
ancora di più le gambe e gli carezzo i testicoli.
«Cazzo», geme.
«Vieni», bisbiglio. «Esplodi. Voglio berti tutto.»
Rotea gli occhi per il piacere, e fa come gli ho detto. Mi illumino, colta
dall’eccitazione più primitiva. Adoro farlo venire così. È come se uscissi dal
mio corpo e lo guardassi da fuori, con uno speciale distacco. Un pubblico di
una persona sola per il miglior porno del pianeta.
Contrae i muscoli, e sorrido mentre mi schizza in gola. Mi concentro per
non strozzarmi. È difficile con un cazzo tanto grande, ma, quando lui apre
gli occhi, e io li vedo fiammeggianti di piacere… tutte le mie paure si
placano.
Questo è ciò che amo. Amo amare Jameson con la passione sfrenata che
risveglia in me. Non sono mai stata questo tipo di donna, ma con lui… mi
viene naturale. Come se fosse l’anello mancante della mia sessualità.
Abbiamo già fatto sesso un’altra volta questa notte, ed è stato intimo e
tenero. Niente affatto come ora, ma altrettanto importante.
Continuo ad accarezzarlo, spremendo il suo bellissimo corpo fino a
quando non mi trascina su di lui e mi fa salire sul suo grembo. Cattura le
mie labbra con le sue e geme, assaporandosi nella mia bocca. Mi scosto
appena da lui per osservarlo; mentre ci fissiamo negli occhi, l’aria tra di noi
crepita di elettricità.
«Ti amo», sussurro.
 Sorride e preme con forza la bocca sulla mia. Il nostro bacio si fa
disperato. Jameson si alza per trasportarmi lungo il corridoio fino al letto, e
io mi stringo a lui.
Il nostro legame è profondo.
Davvero profondo.
Per la prima volta nella mia vita, sento di essere a casa.

Sono seduta a guardare Hayden che attraversa la strada, diretto verso il bar
dove ci troviamo anche noi. Ha con sé una ventiquattrore. Perché ha
bisogno della sua valigetta durante la pausa pranzo? Questo tizio è sospetto
da morire.
«Da quanto conosci Hayden, Moll?» le chiedo.
Aaron beve il suo drink con la cannuccia, ascoltandoci e tenendo
d’occhio il nostro collega in strada. Noi tre siamo nel posto in cui
preferiamo pranzare e siamo seduti sulla panca vicina alla vetrina.
Lei storce le labbra. «Da circa otto anni, mi sembra.»
«Aaron mi ha detto che siete stati colleghi anche al tuo vecchio lavoro.»
«Già.» Mastica il suo sandwich con gli occhi fissi sull’uomo in
questione. «Ha lavorato al Gazette insieme a me.»
Anche io torno a guardarlo. «Lo sai, credo che stia combinando
qualcosa…»
«Non mi sorprenderebbe.» Si pulisce la bocca con un tovagliolo.
«Perché lo dici?»
«Il Gazette lo ha licenziato.»
«Per quale motivo?» domanda Aaron con la fronte aggrottata.
«Non ne sono sicura, ma ho sentito dire che era coinvolto in uno
scandalo legato a delle intercettazioni telefoniche.»
«Cosa?»
«Pare sia così.» Fa una smorfia. «Sono solo illazioni, ma sembra sia
stato scoperto a intercettare il telefono di una delle sue colleghe per rubarle
le storie.»
Sgrano gli occhi. «Davvero? Chi?»
«Una ragazza di nome Keeley May.»
«Oh, sì, la rossa», commenta Aaron. «Una bomba sexy.»
 Molly ed io spostiamo lo sguardo sul nostro amico. «E da quando trovi
sexy le ragazze?» gli chiede Molly.
«Sono gay, non cieco. Posso apprezzare un bel corpo femminile quando
lo vedo», sbuffa lui.
Entrambe alziamo gli occhi al cielo.
«Perché credi che stia combinando qualcosa?» mi domanda poi Molly.
Dio, posso dirglielo? No… prima devo discuterne con Tristan. Non
posso minare la fiducia che i fratelli Miles nutrono nei miei confronti.
«L’altro giorno gli ho parlato di una delle mie storie e ho visto che l’ha
inviata come se fosse sua», mento.
La mia amica stringe gli occhi. «Che viscida serpe.»
«Non ho prove, ovviamente», aggiungo. «Ma mi stavo chiedendo che
tipo fosse, ecco tutto.»
«Per come lo conosco io», mi dice con tono asciutto, «non mi fiderei
minimamente di lui.»
«Come Paul», commenta critico Aaron.
«Oh Dio, e ora cos’è successo?» gli chiedo.
«Niente», sospira lui. «È solo uno stronzo, ecco.»
Molly fa una smorfia disgustata. «Sai che ti dico, Aaron? Devi smetterla
di fare la parte della vittima. Sai che scopa con altri, eppure continui ad
andare a letto con lui. Essere ingannati è una cosa, ma andare a cercarsela,
quando sai con esattezza cosa sta succedendo, è assolutamente patetico.»
Lui alza gli occhi al cielo. «Non devi per forza essere così stronza.»
«Sì, invece. Ti comporti come una damigella in difficoltà. Ma non hai
figli con lui, non avete un mutuo e non lavorate insieme. Mollarlo sarebbe
facile. Digli di andarsene a fanculo e volta pagina», sbuffa. «Lasciarsi è
difficile. Ma rimanere con uno stronzo è anche peggio.»
«A proposito di voltare pagina, Jameson mi ha chiesto di andare a
vivere con lui», annuncio per cambiare argomento.
Aaron rischia di strozzarsi con il suo drink, che gli finisce su per il naso.
«Ma che diavolo?»
«Così pare.» Faccio spallucce.
Il mio collega si acciglia. «Come mai questa inversione di rotta?»
«È andato a trovare la sua ex, Claudia, mentre era a Londra.» «E
hanno scopato?» mi chiede lui, masticando la cannuccia.
 «No, Aaron, scoparsi altre persone non è normale», sbotta Molly.
«Ficcatelo bene in quella tua testolina. Hai una visione davvero distorta
della realtà.»
«Cazzo, lo sai che oggi sei davvero una stronza?» la attacca lui.
«Beh, l’uccello in compartecipazione del tuo ragazzo mi fa incazzare»,
replica lei.
Aaron ed io roteiamo gli occhi. Oggi Molly è particolarmente
suscettibile.
«Mi ha detto che lui e Claudia avevano progettato di tornare insieme,
ma le ha spiegato che vuole un futuro con me e l’ha lasciata
definitivamente.»
«Porca miseria», sussurra il mio collega.
«E mi ha detto che mi ama.»
«Ma che cazzo?» esclama Molly. «Dici sul serio?»
«Ma…» Scrollo le spalle.
«Ma cosa?» bisbiglia Aaron. «Non dovrebbe esserci nessun ma in
questa storia.»
«Sta andando tutto così velocemente… D’altronde che fretta c’è?»
Faccio spallucce. «Ho paura che sia solo stressato.» Entrambi continuano ad
ascoltarmi. «A sentire lui, prova qualcosa per me sin dal nostro primo
incontro, e tutto questo era nell’aria da un po’.»
«Potrebbe essere vero.» Molly corruga la fronte.
«Potrebbe.» Bevo un sorso del mio caffè. «Ma potrebbe anche essere la
sua strategia per conquistarmi.»
«Che strategia?» mi domanda perplessa.
«Jameson Miles ottiene sempre quello che vuole», rispondo. «Se ha
deciso che vuole me…»
«Ed è così», interviene Aaron.
«… lo farà succedere. Non lo so.» Scrollo le spalle. «È solo che mi
sembra troppo bello per essere vero, e la faccenda di Claudia mi ha
sconvolta. Posso davvero credere che ora lui e la sua ex interromperanno
tutte le comunicazioni?»
Molly alza lo sguardo verso il soffitto. «Ci risiamo. Voi due idioti oggi
vi siete sniffati le cartucce dell’inchiostro?» Accartoccia con violenza il suo
tovagliolo. «Piantala di essere così negativa, cazzo. Quando non ti diceva
che ti amava, era un problema. Ora che lo ha fatto, ci deve essere un
secondo fine.» Gesticola, con un’espressione disgustata sul viso. «Volete
tornare sulla Terra?» Si alza. «Dobbiamo andare al lavoro.» Esce come una
furia, mentre Aaron ed io la guardiamo attraversare la strada.
«Ha bisogno di farsi una bella scopata», borbotta il mio amico. «È in
modalità stronza-totale.»
Ridacchio, seguendola con lo sguardo mentre rientra nel palazzo.
«Potresti avere ragione.»

Fisso il mio riflesso nello specchio ed emetto un lungo sospiro. Mi volto per
controllare il mio didietro. Indosso un abito dorato di Chanel che ieri
Jameson ha scelto tra quelli sull’appendiabiti. I miei lunghi capelli scuri
sono acconciati in boccoli voluminosi e fermati dietro a un orecchio, e ho
un trucco elegante, con le labbra tinte di un rossetto rosso lucido.
Sono nervosa da morire. Questa è la prima volta che lo accompagno a
un evento formale… e, ovviamente, tutta la sua famiglia sarà lì ad assistere.
Potrebbe essere un totale disastro.
Stai solo attenta a non versarti niente sul vestito, a non bere troppo
champagne e a non fare niente di imbarazzante, rammento a me stessa.
Dio, non posso farcela.
La cosa peggiore è che, essendo così stressata, vorrei solo scolarmi
qualcosa di molto, molto alcolico.
«Sei pronta, mia coniglietta?» mi chiama Jameson. Appare sulla soglia e
mi rivolge un sorriso sexy, abbassando lo sguardo lungo il mio corpo.
«Gesù, sei bellissima.»
Passo nervosamente le mani sulle cosce. «Così vado bene?»
«Sei perfetta.» Mi prende tra le braccia e mi bacia sulla guancia. «Ma
non mi piacciono quelle labbra rosse.» «Oh.» Mi incupisco.
«Non posso baciarti senza portarne addosso le prove.»
Mentre lui continua a tenermi stretta, gli sorrido. Oggi è cambiato
ancora qualcosa tra di noi.
Un nuovo giorno, una nuova dinamica di coppia a cui abituarsi.
Lo sento davvero vicino. Ieri, qualcosa nel modo in cui mi ha parlato ha
abbattuto le difese che avevo eretto contro di lui. Molly ha ragione, sto
cercando un risvolto negativo, ma non posso farci niente, temo che il mio
cuore sia in grave pericolo.
 Se mi lasciasse… come farei a sopportarlo?
Sono già stata ferita in passato e, sapendo che Jameson è ben al di sopra
degli uomini con cui sono stata, la prospettiva mi terrorizza. Farebbe
male… terribilmente male.
Lui indossa uno smoking nero con un papillon; i suoi occhi sono blu
acceso e i capelli scuri gli incorniciano il bellissimo viso.
Nessun uomo mi ha mai spaventata tanto quanto Jameson Miles. È tutto
ciò che non ho mai saputo di volere.
Mi prende una mano tra le sue. «Hai preso quello che ti serve?»
«Sì.» Mi appoggio un palmo sul cuore, cercando di costringerlo a
rallentare.
«Che c’è che non va?» chiede piano.
«Sono nervosa.»
Mi rivolge un sorriso sensuale. «Andrai benissimo.»
«Non farmi bere troppo, va bene?»
«Okay.» Mentre ci avviamo verso la porta, mi lancia un sorrisetto furbo.
«E, se mi vedi bere troppo, toglimi il bicchiere.» Si acciglia. «Davvero,
Jay. Divento un’ubriaca molesta già dopo due sorsi.»
Allora lui sorride e poi, riflettendo sulla mia affermazione, manda
indietro la testa e scoppia in una fragorosa risata. «Non ho mai sentito
parole più vere.»
Spalanco la bocca, fingendomi scandalizzata. «Non stavo parlando di
pompini, Jameson.»
«Ma io sì.» Mi bacia una mano. «E, per la cronaca, diventi una
splendida ubriaca molesta.»
Faccio un sorrisetto, e lui si china per baciarmi il collo, le spalle e infine
il seno attraverso la stoffa del vestito.
«Prima arriviamo e prima potremo andarcene.» Mi accarezza il sedere e
mi dà una sonora sculacciata.

Mezz’ora più tardi, la limousine si ferma nel parcheggio, e io lancio

un’occhiata a tutte quelle persone bellissime in abito elegante. Non appena
il nervosismo comincia a farsi sentire, Jameson mi prende la mano e ne
bacia il dorso, ignaro del mio travaglio interiore.
Che cosa dirò a sua madre? A suo padre? Oh, diavolo… perché sono
venuta qui?
Alan apre la portiera, il mio compagno esce e mi porge una mano per
aiutarmi a uscire. Poi mi appoggia delicatamente le dita alla base della
schiena.
«Grazie», dice ad Alan.
«Grazie», gli faccio eco con un sorriso.
Jameson mi stringe la mano, e ci dirigiamo verso le grandi porte
d’ingresso. Qualcuno sobbalza vedendoci insieme, e diverse persone ci
fissano. Mentre lui mi guida tra la folla, trattengo il fiato.
«Salve, Jameson», gli dice qualcuno.
Lui risponde con un cenno educato, ma non si ferma per chiacchierare.
Attraversiamo le porte, e mi conduce direttamente verso un tavolo in prima
fila. È rotondo, coperto da una tovaglia di lino bianco e con delle posate
d’argento ben allineate; al centro, sono stati posati degli splendidi fiori
bianchi insieme a delle candele.
Cacchio, in che ordine si usano le posate? Devo andare in bagno e
cercare questa roba su Google. Il padre di Jameson è seduto al tavolo
insieme a una donna dai capelli scuri raccolti in un perfetto chignon. È
molto attraente e indossa un elegante abito da sera con le maniche lunghe.
«Mamma, papà, lei è Emily», mi presenta lui, orgoglioso. «Loro sono i
miei genitori, Elizabeth e George.»
«Ciao, cara.» Sua madre si alza e mi bacia su entrambe le guance, per
poi allontanarsi e squadrarmi da capo a piedi. «Beh, devi essere davvero
una ragazza speciale.» Mi rivolge un caloroso sorriso.
Oh, è gentile.
Le rispondo con un’espressione imbarazzata, e il padre di Jameson mi
attira a sé per baciarmi sulla guancia. «Salve, Emily. L’altro giorno non
abbiamo avuto modo di parlare con calma. È bello rivederti.» «Sì, anche per
me», bisbiglio.
Jameson tira fuori la mia sedia, e io mi accomodo con il cuore che mi
esplode nel petto. Sento il mio viso farsi bollente e ho l’impressione di
morire un po’ dentro.
Adesso non arrossire, stupida.
 Ho un’immagine della mia faccia rossa come un peperone mentre sto
seduta di fianco al signor Meraviglia. Il mio compagno mi versa un
bicchiere di champagne e me lo passa.
«Grazie», sussurro, accettandolo. Incrocio il suo sguardo in una
silenziosa richiesta di soccorso.
Lui mi fa un occhiolino malizioso e allunga un braccio sullo schienale
della mia sedia. «Dov’è Tris?» chiede tranquillo, guardandosi attorno.
«Sta arrivando», risponde suo padre.
Getto uno sguardo a tutte le persone che stanno riempiendo la sala da
ballo. Chiunque sia “qualcuno” è qui. Non che io conosca i loro nomi, mi
sto basando solo sulle informazioni che mi hanno dato Molly e Aaron per
prepararmi a questa serata. Due dei manager che ho visto all’ultimo piano
arrivano con le loro compagne.
«Salve.» Si stringono tutti la mano, e poi gli uomini aggrottano la fronte
quando mi vedono.
«Avete già conosciuto Emily, la mia ragazza?» fa Jameson.
«Oh, sì.» Mi rivolgono dei sorrisi esagerati. «Salve, Emily», farfugliano
tutti e quattro prima di stringermi la mano e accomodarsi al nostro tavolo.
Jameson è seduto accanto a me, suo padre è di fronte a noi, affiancato
da sua madre e dagli ultimi quattro arrivati. Sulla mia sinistra sono rimaste
due sedie vuote. Devono essere per Tristan.
«Buonasera», esclama allegramente il suddetto, comparendo alle mie
spalle. Mi giro e vedo che con lui c’è la donna bionda che ho già visto altre
volte.
«Buonasera», rispondono gli altri.
«Emily, lei è Melina», la presenta Tristan.
«Salve.» Le stringo la mano.
«Buonasera», mi sorride la donna, accomodandosi accanto a me e
guardandosi intorno. «Non riuscivo a decidere cosa mettere questa sera. Voi
come state?»
Le persone sedute al tavolo iniziano subito a chiacchierare con Melina.
Lei è sicura di sé e bellissima, e ha l’aria di una supermodella piuttosto che
di… giusto, cos’è che fa per vivere?
Spostando lo sguardo, mi accorgo che Jameson e suo padre si stanno
scambiando discretamente un’occhiata esasperata.
Mmh, di cosa si tratterà?
 Tristan inizia a parlare con un uomo al tavolo accanto al nostro e ride
rumorosamente. È davvero molto amichevole.
Melina tira fuori il cellulare e si scatta un selfie con la “duck face”, poi
si piega verso di me. «Vieni anche tu», mi dice. «Ti taggo.»
Mi libero dalla sua presa e mi sposto di lato. «No, grazie.» Le sorrido.
«Non uso i social.»
«Cosa?» esclama lei, squadrandomi disgustata da capo a piedi. «Perché
no? Cos’hai che non va?»
Okay… questa donna è una gran maleducata.
«Non mi piacciono, ecco tutto.» Scrollo le spalle.
«Cos’hanno di sbagliato?» Continua a scattarsi delle foto.
La fisso impassibile. «Danno una rappresentazione falsa della società
tramite fotografie poco realistiche che ritraggono uno stile di vita finto e
ideali impossibili da raggiungere», rispondo io, bevendo il mio vino.
Non farmi incazzare, stronzetta.
Jameson sogghigna, continuando a guardare dritto di fronte a sé, poi mi
accarezza una spalla nuda con le dita.
«Oh Dio.» Melina alza gli occhi al cielo e si fa un altro selfie.
Sposto lo sguardo, e la madre di Jameson mi fa un sorrisetto e un
occhiolino. Riesco a sentire i battiti del mio cuore rimbombarmi nelle
orecchie.
Dio, piantala con questo atteggiamento da stronza bisbetica, Emily,
ricordo a me stessa. Sii carina per una volta.
Il mio uomo e suo padre si mettono a parlare, e io rimango seduta in
silenzio. Il cameriere arriva e fa per riempirmi di nuovo il bicchiere.
«No, grazie», gli dico con gentilezza.
Melina chiacchiera con le altre persone al tavolo, ride in modo
fragoroso e si gode le attenzioni che riceve. Non è affatto il tipo di donna
che credevo piacesse a Tristan.
«Emily, devi venire a trovarci negli Hamptons», dice la madre di
Jameson.
«Grazie.» Le sorrido. «Sarebbe bellissimo.» Devo sforzarmi di fare
conversazione. «Ci andate nei weekend?»
«In realtà, ora viviamo quasi stabilmente lì», mi spiega lei. «Certo,
abbiamo ancora i nostri appartamenti qui in città, ma è fantastico cambiare
aria ogni tanto.»
 «Oh.» Stringo le labbra. Quanti appartamenti avranno? Accidenti,
appartengono davvero a un altro mondo rispetto al mio. «Sembra
fantastico.»
«Jameson ha detto che vieni dalla California, giusto?» mi domanda.
«Sì.» Fingo un sorriso. Gli ha parlato di me? «Sono qui da appena un
mese.»
«E che ne pensi di New York?»
«La adoro.» La mia espressione si fa allegra. «È incredibile.»
Jameson mi appoggia una mano su una spalla per darmi sostegno
morale, mentre continua a parlare con suo padre.
«Ci ha anche detto che vi siete conosciuti più di un anno fa», continua
Elizabeth.
«Sì.» Le rivolgo un altro sorriso tirato.
Oh, buon Dio. Cosa gli ha detto del modo in cui ci siamo conosciuti? Ti
prego, fa’ che non sia la verità, che eravamo seduti vicini in aereo, che
abbiamo bevuto e flirtato come stupidi arrapati e che alla fine, durante uno
scalo di dodici ore, abbiamo fatto selvaggiamente l’amore e io ho cercato di
risucchiargli ogni goccia di sangue dal collo. Scolo il mio vino, gettando la
testa all’indietro, e sferro un calcio al piede di Jameson.
Aiutami, bastardo.
Lui sorride come se sapesse già cosa mi sta passando per la mente.
Infine Tristan torna a sedersi al suo posto, e Melina si sporge per
baciarlo. «Andiamo a socializzare.»
Lui aggrotta le sopracciglia, bevendo il suo primo sorso di scotch. «No,
piccola. Io rimango qui, ma tu vai pure.»
Melina fa un cenno di saluto a una donna che si trova all’altro capo
della sala e si alza. «Torno tra un momento», si accomiata allegramente dal
tavolo prima di precipitarsi dall’amica e scoccarle due baci sulle guance.
«Tesoro», esclama, e le due si scambiano a vicenda moine poco credibili.
Lancio un’occhiata a Jameson, e lui stringe le labbra, divertito. È come
se mi leggesse nella mente. Quella donna è una cretina. Poi lui solleva di
scatto la testa e si passa la lingua sui denti come in preda alla furia. Seguo la
direzione del suo sguardo e vedo un gruppo di uomini e donne che sta
raggiungendo un tavolo poco lontano dal nostro. Anche suo padre e sua
madre li stanno fissando.
«Chi sono?» bisbiglio.
 «La famiglia Ferrara.» Mi acciglio perplessa. «Sono i proprietari del
Gazette della Ferrara Media.»
Sgrano gli occhi. «Oh.» Torno a guardarli mentre si siedono attorno al
tavolo. Tre figli, padre e madre, tutti italiani, a giudicare dall’aspetto.
Persone dall’aria piuttosto distinta, con chiome castane e occhi scuri. Solo
uno dei figli è accompagnato, gli altri due sono da soli. Il maggiore alza lo
sguardo e sorride quando ci vede. Fa un cenno di saluto e china il capo.
Jameson fa lo stesso, in un gesto educato ma freddo.
«Chi è quello?» sussurro.
«Gabriel Ferrara», mi risponde, bevendo il suo drink. Sprizza disprezzo
da tutti i pori. «L’amministratore delegato.»
Spalanco gli occhi. È chiaro che non corra buon sangue tra le due
famiglie. Amministratore contro amministratore.
«Emily?» esclama poi una voce femminile dietro di noi.
Ci giriamo tutti e vediamo una donna. La conosco. «Athena.» Mi alzo,
ridendo. Athena è sulla sessantina, ed è una persona di mondo. La adoro.
«Oh mio Dio», dice senza fiato, attirandomi in un abbraccio. «Jameson
Miles, come diavolo fai a conoscere Emily Foster?» Lui ridacchia. «Emily è
stata la mia stagista durante le vacanze estive per tutti e tre gli anni di
college», spiega Athena, deliziata. George sembra colpito. «Ma non è voluta
venire qui per lavorare per me.» Mi sorride, strofinandomi una mano sul
braccio.
«Che cosa vuoi dire?» chiede il padre di Jameson.
«La migliore giornalista che abbia mai avuto, accidenti», risponde lei.
«Le ho offerto un incarico ogni anno da quando si è laureata, ma lei ha
sempre rifiutato, dicendo che si sarebbe trasferita a New York solo per la
Miles Media.»
Faccio un’espressione imbarazzata.
Ti prego, chiudi la bocca. Sto cercando di fare la disinvolta.
«È così?» George mi rivolge un sorriso. «Beh, ha trovato il suo posto
nella nostra compagnia.»
Athena abbassa lo sguardo sulle dita di Jameson, appoggiate sul mio
fianco. «Lo vedo.» Incurva le labbra. «Emily, vieni, c’è una persona che
voglio presentarti.» Lancia un’occhiata al mio compagno. «Te la posso
rubare per un momento, per favore?»
 «Certo.» Lui mi bacia una mano prima di lasciarmi andare. I suoi occhi
indugiano sul mio viso, e io gli sorrido dolcemente.
Quest’uomo è così…
Athena mi guida verso l’altro capo della sala. «Oh mio Dio», esclama,
mentre ci muoviamo in mezzo ai tavoli. «Stai uscendo con Jameson Miles.»
«Già.» Ridacchio.
«È l’uomo più meraviglioso del pianeta.» Si gira verso di me con aria
allegra. «E il più irascibile.» Emetto una risatina, e lei mi trascina fino a un
gruppo di uomini e donne, tutti in piedi attorno al bar. «Lauren, guarda chi
c’è! Emily Foster.»
«Oh mio Dio.» Lauren ride e mi abbraccia. Noi due siamo state stagiste
insieme durante il nostro secondo anno, poi lei è rimasta a lavorare con
Athena. «Che ci fai qui?» mi chiede con entusiasmo.
«Mi sono trasferita a New York e lavoro per la Miles Media.»
«Davvero?»
Rido. «Già.»
«Oh mio Dio, dobbiamo recuperare il tempo perso.»
«Certo.» Sarebbe così bello avere un’amica con cui non lavoro.
«Facciamo in modo di scambiarci i numeri.»
Mi guardo intorno, tutti hanno un drink in mano. «Vado solo a prendere
un altro champagne.»
Qualcuno mi stringe il gomito da dietro, io mi giro e vengo subito presa
in contropiede. È l’uomo italiano alto, l’amministratore delegato del
Gazette.
«Buonasera.» Mi rivolge un sorriso sexy.
«Buonasera.»
«Chi sei tu?» mi domanda.
Mi acciglio e lancio un’occhiata al tavolo. Jameson sta parlando con
Tristan.
«Emily», rispondo con un certo nervosismo.
Mi prende una mano e ne bacia il dorso. «Mi chiamo Gabriel Ferrara.»
«Oh.»
«E mi piace conquistare tutto ciò che è di Jameson Miles.» Sgrano gli
occhi. Le sue iridi scure si abbassano sulle mie labbra. «Donne incluse.»
Capitolo 18
 Emily

«C ?» A ,
mano dalla sua presa. «Che cosa ha detto?»
Mi sorride malizioso. «Stavo semplicemente constatando che sei
bellissima. Non ti innervosire.»
«Beh, lei allora non lo faccia», sbotto.
L’uomo sorseggia il suo drink con un’espressione compiaciuta,
chiaramente divertito dalla mia reazione. «Ma chi sei?»
«Qualcuno la cui intelligenza si sente insultata dalla sua audacia. A mai
più, signor Ferrara. Se ne vada.» Gli do le spalle e prendo posto al bar.
Lui mi avvicina le labbra all’orecchio da dietro. «È stato splendido
conoscerti, Emily. Ci incontreremo di nuovo. Farò in modo che succeda.» Il
suo respiro mi solletica il collo, e dei brividi traditori mi scivolano lungo le
braccia.
«Non si prenda il disturbo», lo schernisco, irritata dalla mia reazione
fisica nei suoi confronti.
Mi batte forte il cuore. Non c’è da meravigliarsi se il povero Jameson
sia tanto stressato. Deve affrontare delle vere e proprie vipere. Santo Cielo,
sono assolutamente scossa.
Prendo il mio drink e torno a parlare con Lauren, ma ho la mente
ovunque tranne che sulla nostra conversazione. Quel maledetto bastardo di
Gabriel sta sabotando l’azienda di Jameson e ci prova apertamente con le
sue donne.
Con la sua donna.
Sono indignata, una parte di me vorrebbe marciare fino al tavolo per
dire a Jameson cosa è appena successo, ma l’altra parte non vuole
stressarlo. Anche se forse è esattamente questo che vuole Gabriel… una
guerra aperta.
Merda… che disastro.
 Dalla mia posizione accanto al bar, guardo una processione di persone
che sfila fino al tavolo dei Miles per salutare la famiglia, come per farsi
notare da loro. Tristan è tutto sorrisi e allegria, Jameson e suo padre sono
solo educati. È palese che non si facciano affatto incantare dai falsi saluti e
dagli auguri.
Dopo la conversazione più lunga della storia, torno da Jameson. Mi
siedo accanto a lui, che mi prende una mano nella propria per appoggiarsela
su una coscia.
«Ti piacciono davvero tutte queste persone?» bisbiglio.
Incrocia il mio sguardo. «Solo quelle sedute a questo tavolo.»
Mi guardo attorno con un certo nervosismo.
«Che succede?» mi chiede, intuendo che c’è qualcosa che non va.
«Niente», sussurro, avvicinandomi a lui per baciarlo con dolcezza sulle
labbra. «È solo che qui non mi convince nessuno.»
«Neanche a me, ma finché ti piaccio io non ci sono problemi»,
mormora.
Sorrido al mio bellissimo uomo e mi sporgo per sussurrargli
all’orecchio: «Mi piaci eccome».
Mi stringe la mano nella sua. «Due ore, e poi possiamo andare.»
«Bene.»

La cena è stata servita, siamo ormai al dessert, e la cerimonia di

premiazione sta per avere inizio. Sono state abbassate le luci, e il palco è
illuminato da un unico faretto mentre i presentatori elencano le varie
categorie. Prima devono consegnare i premi minori.
Jameson è seduto con lo sguardo fisso sul palco, mentre tiene una delle
mie mani sulla sua grossa coscia muscolosa. È del tutto impassibile, non ho
idea di cosa stia pensando. È bravissimo a tenere le sue emozioni
completamente sotto controllo.
Tristan sta ridendo e chiacchierando delle categorie premiate insieme
agli altri manager presenti al tavolo. È del tutto rilassato e sta trascorrendo
una bella serata. Come fanno a essere così diversi questi due fratelli?
Tristan è aperto e gioviale, e Jameson è chiuso e rigido… almeno con il
mondo esterno.
Tuttavia, sapendo che il ruolo di Tristan nella compagnia è occuparsi di
acquisizioni, anche lui deve essere uno tosto, a modo suo. Forse anche più
di tutti gli altri, perché rileva aziende e le dissolve. Ci rifletto per un
momento mentre lo fisso. No, è impossibile, nessuno potrebbe essere più
rigido di Jameson. Sposto lo sguardo sul loro padre, che sta fissando il
palco con la stessa espressione di ghiaccio… forse George lo è.
Ripenso all’infanzia di Jameson, al fatto che sia andato in collegio in
Europa con i suoi fratelli. Come si può imparare a essere teneri e amorevoli
in un freddo ambiente scolastico? Mi chiedo se sia per questo che è così “o
tutto o niente” con me.
Deve darsi il permesso di provare qualcosa prima di poterlo fare
fisicamente? Avrebbe senso. Voglio dire, da quando mi ha detto che mi
vuole, la nostra relazione ha fatto dei passi da gigante. Sento che mi lascia
entrare un po’ di più dopo ogni tocco. È perché adesso può finalmente
esprimersi?
Faccio un lungo sospiro mentre applaudo per un premio. La mia mente
è ben distante da qui. Sono concentrata sull’uomo complicato di cui mi
sono innamorata, sto cercando di sbrogliare i suoi demoni interiori.
Forse Jay ha bisogno di parlare della compagnia. Forse gli serve
qualcuno con cui non debba fingere di avere tutto sotto controllo. È
l’amministratore delegato della Miles Media. La famiglia si rivolge a lui
perché la guidi. Si aspetta che risolva la situazione. Ovvio che sia stressato.
La giornalista che è in me vorrebbe affrontare la questione, trovare la
talpa e riportare la società al vertice con le unghie e con i denti.
L’innamorata che è in me vorrebbe trascinare via il mio Jay per portarlo su
un’isola delle Bahamas dove potrebbe condurre uno stile di vita pacifico e
sereno… nel quale dovrebbe preoccuparsi solo di spingere i suoi figli su
un’altalena.
I suoi figli.
Mi sento stringere il petto a quella visione del mio futuro con Jameson.
I suoi figli subiranno la stessa quantità di stress? Riusciranno a
percepire l’ansia del padre nel suo tocco? Sicuramente sì, so che per me è
così.
 Dio, devo aiutarlo a calmarsi perché possa gestire tutto questo caos.
Come posso fare? Ci penso per un attimo e applaudo al momento giusto,
quando viene assegnato un altro premio.
Deve lasciare New York. Sì, è così. Un weekend lontano da qui, in un
posto del tutto diverso. Sorrido mentre l’idea prende forma nella mia mente.
«E ora il premio principale di questa serata», annuncia il presentatore.
«Il Diamond Award per l’eccellente copertura mediatica va a…» Rullo di
tamburi. Apre la busta e sorride, scuotendo la testa. «Bene, bene… sembra
abbiamo un cambio di guardia.» La folla ammutolisce. «La Ferrara Media
si aggiudica il premio.»
La folla applaude, e il tavolo dei Ferrara esplode in fischi e applausi,
festeggiando la vittoria. Jameson serra la mascella e poi beve un sorso del
suo drink.
«Cazzo», borbotta Tristan sottovoce.
Il nostro tavolo rimane in silenzio mentre guardiamo Gabriel Ferrara
salire sul palco per accettare il premio. Lo solleva in aria, tra le grida e gli
applausi del pubblico, poi prende il microfono.
«Grazie.» Si guarda intorno nella sala. «Questo significa molto per me.
Mi dispiace davvero per la Miles Media, che, negli ultimi sedici anni, ha
sempre vinto questo premio.» Lancia un bacio a Jameson con aria sfacciata
e ci fa un cenno di saluto.
Jameson lo guarda di traverso. Si passa la lingua sui denti, trasudando
disprezzo da tutti i pori.
«Credo si possa dire», Gabriel sorride sarcastico, «che nell’ultimo anno
abbiamo dominato il mercato con la nostra presentazione all’avanguardia
delle notizie.» Solleva un dito. «E ora siamo l’impero mediatico numero
uno al mondo.»
La folla applaude e grida, in visibilio.
Lui alza di nuovo il trofeo.
Il tavolo dei Ferrara impazzisce.
«Vorrai scherzare», sbuffo, non riuscendo a trattenermi.
La famiglia Miles lancia diverse occhiatacce all’uomo sul palco… e io
riesco a percepire la loro rabbia perché la provo a mia volta. La sento
crescere dentro di me come una malattia. Una cosa sarebbe perdere la
corona, ma farsela sottrarre da un ladro che sta rubando tutto il tuo duro
lavoro è ben altra cosa. Gabriel bacia il trofeo davanti agli obbiettivi dei
fotografi. Questa vittoria sarà sulla prima pagina di tutti i giornali del Paese.
Furia e silenzio calano sul nostro tavolo. Nessuno dice una parola.
Io fisso l’individuo dall’altra parte della sala e mi dico che vorrei
cancellare quel sorriso viscido dal suo bel viso.
È quello che farò.
Preparati, signor Gabriel Ferrara. Ti distruggerò.

Annaspo per riprendere fiato mentre guardo Jameson correre attorno a me a

Central Park. Sono le sei del mattino e il sole sta sorgendo. Oggi corre
particolarmente in fretta… e io glielo lascio fare. Adesso lo capisco, le sue
responsabilità non sono un peso che può far solo sparire alla fine della
giornata. Ora lo percepisco anche io. Ma la notte scorsa, nonostante sia stata
irritante, mi ha insegnato una lezione preziosa sui suoi avversari. Non
hanno morale né paura, e ciò li rende dei nemici davvero pericolosi.
Jameson si gira e torna verso di me. Sta sempre attento a tenermi
d’occhio.
La notte scorsa, quando siamo tornati a casa, era silenzioso, assorto nei
suoi pensieri. Ci siamo infilati sotto la doccia e abbiamo fatto l’amore, e
finalmente si è calmato un po’. Ho preparato qualcosa da mangiare per tutti
e due, e ci siamo stesi sul divano, l’una tra le braccia dell’altro, a guardare
un film. Siamo andati a letto tardi, ma avevamo bisogno di quel tempo
insieme per rilassarci. Nessuno dei due ha accennato alla cerimonia di
premiazione. Non ne abbiamo parlato affatto, non c’era niente da dire.
È andata così. Niente al mondo può cancellare il fatto che la Ferrara
Media sia stata premiata per aver imbrogliato. Questa consapevolezza mi
dilania, e posso solo immaginare cosa stia facendo a Jameson.
Si ferma di fronte a me, ansimando. «Sei particolarmente lenta questa
mattina», mi stuzzica.
«Sei particolarmente veloce, oggi. Devi essere irritato.»
Lui ridacchia, chinandosi per baciarmi. «Da morire.» Ci giriamo e
cominciamo una lenta corsetta fino a casa. «Chiedo ad Alan di venire a
prendere le tue cose nel weekend?» mi chiede, avanzando.
 «A questo proposito…»
«Sì?» ansima, ancora esausto per lo scatto di prima.
«Ho una proposta per te.»
Si ferma. «Che sarebbe?»
Mi volto e lo prendo per mano. «Verrò a vivere con te a una
condizione.»
«Quale?» Mi fissa come se il mio mercanteggiare lo stesse già irritando.
«Mi trasferirò da te se possiamo andarcene via da New York durante i
weekend.»
«Cosa?»
«Beh, non durante tutti i weekend.» Scrollo le spalle. «Ma abbastanza
da poterci rilassare.»
«New York è casa mia. Io sono rilassato. Di che cosa stai parlando,
donna?»
Sorrido e riprendo a correre, lui mi raggiunge.
«Che c’è?»
«È impossibile rilassarsi qui, Jay. Questa città è frenetica. L’energia di
questo posto si vede persino dallo spazio. Ci sono sirene che suonano tutta
la notte, auto, traffico e milioni di persone che si aggirano per le strade
facendo i mille all’ora.» Mi ascolta, tenendo gli occhi su di me. «Non è
necessario che andiamo lontano. Ho già prenotato un viaggio a sorpresa per
noi per questo weekend.»
«E quando lo avresti fatto?»
«Ieri.» Sto mentendo spudoratamente, ma va bene lo stesso. «Pensaci.
Viviamo nel tuo appartamento per tutta la settimana e lavoriamo sodo. Poi,
nei weekend, ci stacchiamo del tutto. Niente telefoni e niente internet. Solo
noi.»
«Cosa?» Si acciglia. «È impossibile. Devo essere sempre raggiungibile,
Emily.»
«No», sbuffo io mentre corriamo. «Quello che devi fare è ricaricarti per
poter essere il miglior amministratore delegato possibile. Una versione
stanca e stressata di te non sarà mai altrettanto efficiente.»
Avanziamo fino alla strada, e guardiamo in entrambe le direzioni
aspettando di attraversare.
«E oltretutto», ansimo, «così io avrei il meglio di entrambi i mondi.»
«Che cosa vuoi dire?»
 «Beh, sono follemente innamorata del mio Jim, l’uomo che ho
incontrato sull’aereo.» Mi ascolta. «E sto imparando ad amare anche lo
stressato amministratore che a volte prende il controllo del suo corpo.»
Jameson fa un sorrisetto, mettendo finalmente insieme i pezzi. «In questa
maniera…» sbuffo. Dio, ma perché insisto per parlare e correre allo stesso
tempo? «In questa maniera, potrò passare del tempo con entrambi i miei
uomini.»
Mi prende una mano e mi attira a sé. Le sue labbra catturano le mie
mentre mi tiene il viso tra le mani. Mi infila la lingua in bocca, e il nostro
bacio si fa intenso, passionale. Ci baciamo ancora e ancora, e io gli
appoggio le mani sui fianchi. Chissà che impressione facciamo, mentre
pomiciamo in un angolo della strada.
Lo fisso negli occhi. «Allora, affare fatto?» sussurro. «Mi trasferisco da
te?»
Mi passa un dito lungo il viso. «Immagino che possiamo raggiungere un
accordo per il weekend.» Sorrido. «Solo perché entrambi i tuoi uomini
adorano scoparti.» Mi afferra i fianchi e li attira contro i propri.
Ridacchio contro le sue labbra, premendo la fronte contro la sua. «Sei
un maniaco sessuale, signor Miles», bisbiglio.
Mi stringe di nuovo il sedere, e sentiamo un clacson. «Prendetevi una
stanza», ci grida un uomo.
Entrambi ridiamo e iniziamo a correre lungo la strada. Mentre
sfrecciamo, gli rivolgo un sorriso.
«Cosa?» mi chiede lui con un ghigno.
«Niente.» Gli do una pacca sul fondoschiena. «Arrivo prima io.»
Accelero.
«Potrei batterti anche con le gambe legate.» Ride dietro di me. «In
effetti, se ti batto, ho intenzione di legarti.»
«Non se ti lego prima io», grido, scattando in avanti. Mi sfugge una
risatina sentendo i suoi passi alle mie spalle. Questo sì che è un incentivo a
correre più in fretta.

Toc, toc. Busso alla porta di Tristan.

 «Avanti», risponde la sua voce profonda.
Faccio capolino nell’ufficio. Tristan è seduto alla sua scrivania. «Entra
pure, Em.» Mi sorride.
Em.
Ricambio l’espressione e mi accomodo davanti al suo tavolo. Ho deciso
di tenerlo aggiornato… su tutto. Vuole bene a Jameson, e saprà decidere
cosa suo fratello debba sapere oppure no.
Mi rivolge un sorriso tenero. «Ieri sera hai fatto colpo sui nostri
genitori.»
Mi illumino. «Davvero?»
«Questa mattina mia madre non faceva che parlare di te.» Sembra
compiaciuto. Tiene una penna in mano e si gira sulla sua sedia.
«Volevo solo aggiornarti su qualche questione.»
Si acciglia. «Okay.»
«Terrò la mia relazione con Jameson completamente separata dal
lavoro. Credo che abbia bisogno di staccare.»
«Sono d’accordo. È vero.»
«Quindi ci sono un paio di cose di cui volevo parlare con te.»
«Ottimo, spara.»
«Beh, hai presente i miei sospetti su Hayden?»
«Sì.» Aggrotta la fronte.
«Ho scoperto da Molly, ma sono solo voci di corridoio, che è stato
licenziato dal Gazette per uno scandalo legato a delle intercettazioni
telefoniche.»
Lui si sporge in avanti sulla sedia. «Sarebbe a dire?»
«Sinceramente, non ho idea se sia vero, ma Molly mi ha riferito che,
all’epoca, si diceva che stesse tenendo sotto controllo il telefono di una
giornalista di nome Keeley May per rubare le sue storie.»
«Cosa?» esplode. «Mi prendi in giro?»
«No.»
Fa un ampio sorriso. «È eccellente. Questo mi fornisce un’ottima
scusa.»
«Per fare cosa?»
«Per poter effettuare una ricerca sui suoi computer. Non lo abbiamo
ancora controllato.»
Mi illumino, orgogliosa di me. «Speriamo che ci aiuti.»
 «Bel lavoro, Em.» Si gira sulla sedia e scribacchia qualcosa su un
foglio.
Lo guardo per un momento. «È successa anche un’altra cosa.» Alza lo
sguardo. «Non ho detto niente a Jameson, ma la scorsa notte Gabriel Ferrara
ci ha provato con me.»
La sua espressione si fa sgomenta. «Cosa ha fatto?» sbotta.
«Rimani calmo», gli dico, agitata.
«Che cosa ti ha detto?»
Aggrotto la fronte, ripensando alla sera prima. «Ero al bar, e lui mi ha
chiesto chi fossi. Ho pensato che volesse solo essere gentile, così gli ho
risposto che mi chiamo Emily.» Tristan mi ascolta, accigliato. «Poi mi ha
preso una mano per baciarmela e ha detto: Mi chiamo Gabriel Ferrara e mi
piace conquistare tutto ciò che è di Jameson Miles.» Lui sgrana gli occhi.
«E alla fine ha aggiunto: Donne incluse.»
«Ma che cazzo!» esplode. «Dici sul serio?» Si alza di colpo.
«Non so se l’ho interpretato nel modo sbagliato o…» balbetto. «Non
voglio farla più grande di quanto non sia, ma mi è sembrato molto strano.»
Gli occhi di Tristan fiammeggiano per la rabbia. «Che cosa gli hai
risposto?»
«Che stava insultando la mia intelligenza e di andarsene via.» Arriccio
le labbra per il disgusto. «Mi ha fatto accapponare la pelle.»
«Cazzo.» Sospira e si gira verso la finestra con le mani nelle tasche,
assorto nei suoi pensieri.
«Non l’ho raccontato a Jameson perché credo che sia proprio ciò che
Gabriel voleva che facessi.»
A Tristan guizza un muscolo della guancia per l’ira. «Vuole dare il via a
una guerra.»
«È quello che mi è sembrato… non possono esserci altre spiegazioni»,
mormoro.
«Sta cercando di turbarlo attaccandolo sul piano personale.»
«Già.» Sospiro, con il cuore dolorante per quello che sta succedendo
nella vita di Jay. «Ho pensato tutta la notte se dirtelo o meno.» Sposta lo
sguardo su di me. «Non raccontarlo a Jameson.»
«Okay.»
«Teniamo questa cosa per noi.» Espiro profondamente. «Sono
preoccupato per mio fratello», spiega lui. «Sta per cedere.»
 «Lo so, voglio provare a portarlo via dalla città nel weekend per farlo
staccare. Sto facendo tutto il possibile per tenerlo calmo.»
«Buona idea.» Annuisce, ancora pensieroso. «Se gli avessi detto di
Gabriel, ora sarebbe laggiù a strangolarlo.»
Mi stringo la base del naso. «Lo so.»
«Hai fatto la cosa giusta.» Mi sorride. «Grazie per avermelo riferito.»
Sostengo il suo sguardo. «Detesto non parlarne con Jameson, ma sento
di doverlo proteggere. Gabriel sta solo cercando di innervosirlo.»
«Proprio quello che credo anche io», concorda. «Grazie, ora ci penso io.
Puoi farmi un favore e cercare di scoprire tutto quello che puoi sulla vita
privata di Hayden? Dove trascorre il suo tempo, i suoi partner, questo
genere di cose.»
«Okay, me ne occupo subito.» Mi alzo ed esco dal suo ufficio per
dirigermi verso quello di Jameson e, una volta lì, busso alla sua porta.
«Avanti», dice la sua voce calda e morbida.
Apro e trovo il mio bellissimo uomo seduto dietro la sua scrivania. Mi
fa un sorriso caloroso quando mi nota e si dà una pacca sulle gambe.
Chiudo a chiave la porta, gli siedo in grembo e catturo le sue labbra con
le mie. «Salve, capo.»
Jameson mi passa una mano lungo la coscia. Abbassa la bocca sul mio
collo e io sorrido, ma poi lo vedo. Un bicchiere di scotch mezzo vuoto
appoggiato sul tavolo. Lancio un’occhiata al mio orologio.
«Sono le undici del mattino, Jameson.»
Lui rotea gli occhi e mi spinge via. «Avevo bisogno di qualcosa che mi
calmasse. Cazzo, Emily, non cominciare.»
«Okay», bisbiglio. «Stai bene?»
«Benissimo», sbotta, tornando a girarsi verso la sua scrivania.
«Tre giorni al nostro fine settimana fuori porta», dico piano.
Il suo telefono squilla, e lui dà uno sguardo allo schermo. «Non vedo
l’ora che arrivi. Ora devo rispondere, ci vediamo stasera.»
Lo bacio con dolcezza, e lui risponde alla chiamata. Subito la sua voce
assume il tono autoritario che usa con tutti gli altri. Mi fermo sulla soglia a
osservarlo, mentre lui ascolta la persona dall’altro capo della linea.
Distrattamente prende lo scotch e beve un sorso prima di parlare.
Molti amministratori delegati stressati sono caduti nell’alcolismo.
Ti prego, non il mio…
Mi guardo intorno con aria colpevole e poi torno al mio computer,
scrivendo “fine settimana fuori economico” nella barra di ricerca. «Dio»,
sospiro. «Dove posso portarlo?»
«Stai ancora parlando di quella storia?» mi chiede Aaron.
Molly scivola con la sedia verso di me per sbirciare da sopra una mia
spalla.
«Voglio portarlo in un posto che non si possa comprare con il denaro.»
Rifletto, stringendo le labbra. «Deve essere davvero speciale.»
Aaron ridacchia. «Il tuo speciale e lo speciale di Jameson Miles
potrebbero essere un po’ diversi.»
«Il fatto è che, quando si trova nel mio appartamento, si dimentica di chi
è. Voglio che si renda conto che non dobbiamo vivere per forza in una casa
lussuosa per essere felici.»
«Sei fuori di testa.» Molly sospira. «Che cosa non darei per vivere nel
suo appartamento elegante. Chiunque lì sarebbe felice come un maiale nel
fango. Quando pensi di invitarci, stronzetta?»
«Vero?» ride Aaron.
«Mmh.» Socchiudo gli occhi, riflettendo.
«Che ne dici del campeggio?» propone la mia collega.
Le lancio un’occhiata. «Oh, ma non abbiamo una tenda né altro, e non
avrei il tempo per comprare l’attrezzatura.»
«Ho tutto io. Puoi prendere in prestito la mia. Michael e i ragazzi vanno
sempre in campeggio.»
La fisso per un momento. «Credi che ci sia mai stato?»
«Mmh… direi proprio di no.» Aaron sgrana gli occhi per sottolineare il
concetto. «Nessuno va in campeggio di propria spontanea volontà.»
L’eccitazione mi pervade. «Davvero? E possiamo prendere in prestito la
tua attrezzatura? Non ti dispiacerebbe?»
«Niente affatto. Prendi tutto. Questo venerdì, Michael e i ragazzi vanno
a Dallas per una settimana a vedere i suoi genitori. Non gli servirà.»
«Potrei farlo.» L’idea prende forma nella mia mente e io sorrido. «Ma la
macchina…» dico, pensando ad alta voce.
 «Puoi usare Bessie, il pick-up di Michael. Fagli vedere come vive la
gente di palude.»
«Sul serio?» Sogghigno, immaginando Jameson in un pick-up.
«Sì, è un catorcio, ma è affidabile.»
Aaron scuote la testa per il disgusto. «Stai cercando di spaventarlo di
proposito?»
«No, voglio riportarlo con i piedi per terra.» Mi illumino, entusiasta.
«Atterrerà con un tonfo, questo è certo.» Mi fa un sorrisetto.
Rido e inizio a cercare dei campeggi su Google. «Sarà così
divertente…»

Venerdì pomeriggio entro nel parcheggio sotterraneo del palazzo di

Jameson con un enorme sorriso sul volto. Ho riso per tutta la strada fin dalla
casa di Molly. Ho chiamato Jay e gli ho detto di aspettare il mio arrivo
vicino al portone.
Giro l’angolo e lo vedo aspettarmi con le nostre borse insieme ad Alan.
Lui mi vede, e l’entusiasmo svanisce dal suo viso.
Suono il clacson, sbracciandomi dal sedile, e parcheggio il pick-up di
nome Bessie accanto a lui.
Con un’espressione orripilata mi raggiunge, e io abbasso il finestrino.
«Vai da qualche parte?» gli chiedo.
«Ma che cazzo è questo?» sibila.
«È Bessie.» Sorrido orgogliosa.
Alan si preme una mano sulla bocca per impedirsi di scoppiare a ridere.
«Cosa?» Jameson si acciglia, guardando l’enorme e malconcio veicolo
color azzurro chiaro. Poi riporta lo sguardo su di me.
«Sali, Miles.» Sposto in su e in giù le sopracciglia, divertita. «Ti porto
in campeggio.»
Capitolo 19
 Emily

L , .
Alan china la testa e si fa sfuggire una risatina.
Jameson mi guarda… sconvolto.
Scoppio a ridere per l’espressione che ha sul viso. Spengo il pick-up e
salto fuori per gettare le nostre borse sul retro.
«Non puoi essere seria», balbetta lui.
«Sono terribilmente seria.»
Osserva il mezzo malconcio. «Questa auto non è nemmeno sicura.»
«Non è un’auto, è un pick-up.» Sorrido, richiudendo il portello
posteriore. «Si chiama Bessie.»
Jameson si appoggia le mani sui fianchi. Getta uno sguardo ad Alan, che
sta ridendo in modo fragoroso.
«Cazzo, Alan, non è divertente», sbotta. «Io non vado in campeggio,
Emily. E tu lo sapevi. Come diavolo ti è venuta un’idea tanto strampalata?
Non mi rilassa neanche un po’. Sento la pressione sanguigna schizzare alle
stelle dopo ogni secondo che passa.»
Alan abbassa la testa, ridendo senza riuscire a trattenersi. «Mi perdoni,
capo, ma questa è la cosa più divertente che sia mai successa. Posso fare
una foto per Tris?» chiede.
«Assolutamente no», sbuffa lui. «Chiudi il becco, o ti costringerò a
venire con noi.» Alan si morde il labbro inferiore per fermare le risatine.
«Perché dovremmo prendere questo…» Si interrompe, cercando la parola
giusta. «Perché dovremmo prendere questo rottame?»
«Per sparire dai radar.»
«Emily Foster, questo non è sparire dai radar. Questa è una garanzia di
morte istantanea.»
Sprofondo nel sedile e gli faccio una smorfia. «Me lo hai promesso.
Sono solo tre giorni, Jameson, poi torneremo indietro e io verrò a vivere da
te.»
 Tenendo le mani sui fianchi, alza gli occhi al cielo, ma so che ce l’ho in
pugno. Me lo ha promesso davvero. Suono il clacson, e lui si avvicina al
lato del guidatore per aprire la portiera.
«Che cosa stai facendo?» gli chiedo, accigliata.
«Guido.»
«Sai usare un cambio a colonna?»
«Un cosa?» Aggrotta le sopracciglia.
Indico il cambio sul volante.
Fa una smorfia. «Ma è legale portare una cosa del genere in strada?»
Scoppio a ridere. «Sì.»
«Allora esci, guido io.» Mi costringe a uscire dall’auto, e io corro verso
il lato del passeggero per risalire.
Lui entra e prova le varie marce con un’espressione di pura
concentrazione sul viso. Alan ed io ridacchiamo, aspettando che capisca
come funziona.
«Okay, ci sono», dichiara Jameson Miles, maniaco del controllo.
«Andiamo», canticchio. «Suona il clacson per Alan.»
Jameson mi guarda impassibile, e io mimo il gesto di suonare il clacson
che facevo ai camionisti quando ero bambina.
«Emily, non so cosa significhi, ma è un modo sicuro per farsi gettare nel
bagagliaio.»
Alan scoppia di nuovo a ridere, e io mi agito sul sedile per l’eccitazione.
«Ciao, Alan», grido.
L’uomo mi fa un cenno con la mano.
Jameson si ferma e chiama il suo autista attraverso il finestrino aperto.
«Tieni il telefono acceso. Ci dovrai venire a prendere dal bordo della strada
tra una trentina di chilometri, quando questo coso andrà in panne.»
Alan ed io ridiamo di nuovo, e, mentre lui ci saluta, Jameson porta il
pick-up fuori dal parcheggio. Arriviamo al cancello di sicurezza, ma siamo
troppo in alto perché riesca a strisciare il suo tesserino.
«Fanculo a questo catorcio», borbotta sottovoce, parcheggiando l’auto e
uscendo per avvicinare la tessera allo schermo. Dopodiché, i cancelli si
aprono lentamente. Rientra e mette in moto il pick-up, uscendo dal garage
con uno stridio.
«Cazzo», sussulta. «E comunque di chi è questo ammasso di ferraglia?»
mi domanda, mentre ci immettiamo in mezzo al traffico di New York.
 «Di Michael, il marito di Molly.»
Mi lancia un’occhiataccia. «Non è il coglione che si è fatto un’overdose
di Viagra e che hai dovuto accompagnare al pronto soccorso?» «È lui.»
Sorrido.
«Ti pareva», bofonchia, guidando. «Okay, dove stiamo andando?»
Trovo la mappa sul mio cellulare. «Dunque… dobbiamo prendere
l’autostrada.» Mi guarda perplesso. «Andremo all’High Point State Park,
nel New Jersey.»
«Cosa?» Si acciglia. «E che diavolo c’è lì?»
«Io.» Mi illumino, sporgendomi per baciargli un lato del viso.
«Nient’altro che me.»
Mi sorride e, tenendo gli occhi fissi sulla strada, allunga una mano verso
la mia coscia per stringermela. «È una fortuna che sia tu quello che
preferisco, vero?»
Un’espressione raggiante mi accende il volto. Lo sta facendo sul serio.
«È vero.» Mi sporgo e inizio a riempirlo di baci su tutta la guancia.
Fa una smorfia. «Smettila, è già abbastanza difficile guidare Baracca
così com’è.»
«Si chiama Bessie, non Baracca.»
Sogghigna. «Vediamo se riesce a riportarci a casa tutti interi, va bene?»

Due ore più tardi, vediamo il cartello dell’High Point State Park. C’è una
strada sterrata, e Jameson mi guarda con aria interrogativa.
«È questa?»
Faccio spallucce, sentendomi all’improvviso nervosa. «Mmh.» Mi
guardo intorno. «Credo di sì.»
Ho davvero bisogno che questo weekend vada per il meglio, voglio che
ci divertiamo e ci rilassiamo. Dentro di me so che, se Jay non riuscirà a
tenere sotto controllo lo stress per il lavoro, potrei perderlo. Non potrei
convivere a lungo con la sua rabbia.
Usciamo dalla strada principale e guidiamo lungo il sentiero. Entrambi
rimaniamo in silenzio mentre seguiamo il percorso. Studio la mappa sul
cellulare.
 «Qui dice di andare dritto fino alla fine della strada e poi di girare a
destra.»
«Okay», risponde lui, mentre il pick-up sobbalza sul terreno dissestato.
Mi getta un’occhiata. «Sei sicura che sia quaggiù?»
Mi stringo nelle spalle. «È quello che dice qui.»
Gli alberi sono alti e bloccano gli ultimi raggi del sole.
«Una volta ho visto un documentario che hanno girato da queste parti»,
commenta Jameson, concentrato sulla strada.
«Cos’era?»
«The Blair Witch Project», borbotta con tono secco.
Mi scappa da ridere a mano a mano che ci addentriamo sempre di più
nel bosco. Che cavolo avevo pensato? La situazione sta innervosendo
persino me. Superiamo un accampamento situato alla nostra sinistra,
proseguendo giù da una collina. Ci sono una piccola tenda e due ragazzi
adolescenti seduti di fronte a un falò. Li guardo mentre li superiamo.
«Sembra che si stiano divertendo.» Sorrido.
«Stanno per entrare nella tenda per scopare», bofonchia lui. «È l’unico
motivo logico che possa averli spinti a venire qui.»
Faccio un sorrisetto. «Vuoi smetterla di essere così pessimista? Sono tre
notti, e possiamo stare da soli senza nessuno attorno.»
Annuisce e poi, non appena gli viene in mente una cosa, mi rivolge uno
sguardo accigliato. «Dove sono i bagni?» Sposta rapidamente gli occhi su di
me. «Abbiamo un nostro bagno, vero?» «Beh…» Mi interrompo.
«Beh, cosa?» sbotta. «Non starò da nessuna parte senza un cazzo di
bagno, Emily.»
«Ci sono dei bagni.» Giro la mappa sul telefono, cercando di capire
dove si trovano rispetto alla nostra tenda. «Ah, sì, eccoli qui. Sono proprio a
due passi.»
«Due passi?» Mi lancia un’occhiata ansiosa. «Definisci due passi.» Oh,
accidenti, sono ben più di due passi, ma ancora non glielo dirò. Potrebbe
girare l’auto e portarci via di qui. «Sono vicini, non ti preoccupare», mento.
Raggiungiamo il fondo della collina, e la strada si biforca. Davanti a noi
c’è un lago. La luce del sole sta iniziando a svanire proprio adesso. Mi
illumino, emozionata. «Gira a destra.» Lui obbedisce, e procediamo per un
po’. «Dovrebbe essere proprio qui.» «Dove?» Si acciglia lui.
 «Parcheggia pure dove vuoi.»
«Che cosa vuoi dire?» Mi fissa.
«Possiamo montare la tenda dove preferiamo.»
«Intendi dire…» fa una smorfia, guardandosi attorno, «per terra?»
Io rido. «Ti aspettavi un parquet di rovere?»
Jameson rotea gli occhi e ferma il pick-up. Io esco e cammino avanti e
indietro sul bagnasciuga. «Che cosa stai facendo?» mi chiede.
«Sto cercando un buon punto dove mettere la tenda. Deve essere una
zona alta e piatta.»
«Perché alta?» mi chiede, iniziando a guardarsi attorno.
«Nel caso in cui dovesse piovere.»
Mi rivolge uno sguardo inorridito. «Non dirlo nemmeno.»
«Dai, dobbiamo darci una mossa.»
«Perché?»
«Si sta facendo buio, poi non avremo più luce.»
Jameson alza lo sguardo verso il cielo. «Non c’è illuminazione?»
«Abbiamo una torcia e due di quei faretti che si mettono sulla testa.»
«Buon Dio», esplode lui, prendendo a gettare fuori le nostre cose dal
retro della macchina. «Non mi metterò un cazzo di faro in testa come in uno
stupido episodio di Uomo vs Natura. È già abbastanza terribile adesso che
riesco a vedere cosa ho attorno.»
Ridacchio, prendendo la tenda dal borsone e iniziando ad aprirla. Gli
porgo la scopa. «Spazza via la terra.»
Mi fissa, del tutto spaesato. «Cosa?»
«Spazza via la terra… libera una zona. Non devono esserci rametti né
altro sotto la tenda.»
«Devo… spazzare via la terra», ripete lui.
«Sì, Jameson. Muoviti, o dovrai farlo con il buio.»
«Gesù Cristo… ora le ho sentite proprio tutte», borbotta, cominciando a
spazzare un’area per ripulirla. «Chi spazza via la terra, cazzo?»
«I campeggiatori.» Gli faccio un sorrisetto mentre apro le istruzioni, e
poi rimango a bocca aperta. Sembrano fatte per costruire un reattore
nucleare. Oh, accidenti, Molly aveva detto che sarebbe stata facile da
montare.
Okay… chi se ne frega. Andrà tutto bene. Dentro di me sento montare il
panico. Non torneremo a casa.
 Allargo la tenda, e sento il rumore di uno schiaffo. «Ahi.»
Continuo a concentrarmi e tiro fuori i pali dalla sacca.
Sento un altro schiaffo. «Ma che diavolo?» grida Jameson.
«Che c’è?»
«Queste bestie sembrano uscite da Jurassic Park.» Agita le braccia
attorno a sé per allontanare gli insetti. «Nessuna zanzara dovrebbe essere
così grossa.»
Torno alle mie istruzioni. Okay, qui dice che questo palo va dentro
questo…
«Ah!» grida Jameson, schiaffeggiandosi le braccia. «Cazzo, Emily, mi
sto prendendo la malaria qui.»
Roteo gli occhi. «Smettila di fare il bambino.» Infilo il palo nel posto
giusto. «Puoi prendere l’angolo e tirare, per favore?»
Agitando ancora le braccia, si avvicina per fare come gli ho chiesto. Il
sole sta tramontando. «Indietreggia un po’», gli chiedo.
Si colpisce le gambe. «Fanculo», bisbiglia, muovendo una mano e
cercando di colpire qualsiasi cosa contro cui si stia accanendo.
«Un po’ di più.»
Cammina all’indietro e inciampa su una roccia, cadendo in un
cespuglio. «Ah», esclama.
«Oh.» Scoppio a ridere e corro ad aiutarlo a rialzarsi.
«Che razza di folle fa una cosa del genere per divertirsi?» farfuglia,
emergendo dalla vegetazione.
«Noi.» Ridacchio.
«Non è divertente, Emily.» Sbuffa, pulendosi di dosso la terra. «Questo
è un inferno in un vivaio idroponico per insetti geneticamente mutati.»
Qualcosa lo pizzica di nuovo, e lui si colpisce il collo. «Levati dal cazzo»,
bisbiglia all’animale.
«Per l’amor del cielo, principino, prendi l’antizanzare. È nel pick-up,
dentro alla borsa con le provviste.»
«Abbiamo l’antizanzare?» Mi guarda impassibile. «Cazzo, me lo dici
adesso che ho già perso due litri di sangue?»
Si precipita verso il veicolo, e lo sento spruzzare lo spray… ancora… e
ancora… e ancora.
«Ne stai lasciando un po’ per me?» gli chiedo.
 «Questo è Uomo vs Natura, ognuno pensa solo per sé. Non hai guardato
Survivor? Questa notte ti caccerò dall’isola», grida, prima di essere colto da
un attacco di tosse e iniziare ad agitare le mani di fronte a sé. «E comunque,
cos’è questa roba?»
«Veleno.» Sgrano gli occhi. «Per uccidere gli insetti.»
Torna rapidamente da me. «Datti una mossa con la tenda», mi ordina.
«Perché ci stai mettendo tanto?»
«Montala tu, dato che sei così perfetto», sbotto.
«Va bene.» Mi strappa di mano le istruzioni e le fissa per un momento,
lanciando delle occhiate alla tenda stesa a terra. Volta il foglio e gira la testa.
«Beh, ora ha tutto perfettamente senso.»
«Davvero?» Mi acciglio. «Io non sono riuscita a capirci niente.»
«Queste non sono le istruzioni per montare una tenda, è una mappa per
scappare da Alcatraz.» Scoppio a ridere. «Che c’è di divertente?» dice lui
con tono secco. «Non c’è niente di buffo in questa situazione, Emily.»
Volta il foglio e poi lo gira ancora e ancora. Entrambi lo fissiamo.
«Okay, ora capisco.»
«Sì?» gli chiedo speranzosa.
«No, invece. Cerchiamo un albergo.»
«Jameson», lo supplico. «Volevo farti fare qualcosa che tu non abbia già
vissuto con una tua ex. Desideravo che provassimo insieme questa prima
esperienza. Puoi accontentarmi, per favore?» Fa un lungo sospiro. Lo
prendo per mano. «Lo so che non è quello a cui sei abituato, ma era per
tirarti fuori dalla tua zona di comfort. Ci tengo davvero, per me è
importante. Nel tuo appartamento lussuoso io mi sento altrettanto a
disagio.»
«Non è possibile.» Sostiene il mio sguardo e poi sbuffa, sconfitto. «Va
bene.» Riprende a studiare le istruzioni. La luce sta svanendo e deve
strizzare gli occhi per vedere.
Raggiungo la scatola dell’attrezzatura e prendo i due faretti. Ne metto
uno sulla sua testa e l’altro sulla mia, poi li accendo. Jameson alza lo
sguardo con un’espressione impassibile. Mi premo una mano sulla bocca
non appena mi scappa da ridere, e lui continua a leggere le istruzioni.
«Okay, dice che i pali sono in una sacca separata», annuncia.
«Ce li ho.»
«E dobbiamo attaccare gli angoli ai picchetti.»
 «Già fatto.» Gli strofino la schiena e il sedere, e lui scaccia via la mia
mano.
«Dobbiamo infilare i pali nelle estremità e sollevarli.»
«Okay.» Mi chino per baciarlo.
«Emily.» Mi guarda, e la luce attaccata alla sua fronte mi acceca per
qualche istante. «Puzzo come una discarica di veleni tossici per insetti e non
mi sono mai sentito meno sexy in tutta la mia vita. Non sarei sorpreso se lo
spray mi avesse seccato il pisello come un’erbaccia.»
Scoppio a ridere. «Non smetterai mai di essere sexy per me, e il tuo
pisello è più un albero che un’erbaccia.»
Inarca un sopracciglio, poco entusiasta, mentre io vengo scossa da una
serie di risatine incontrollate. Ha davvero un’aria ridicola. Vorrei scattargli
una foto da inviare ad Alan, ma so che darebbe di matto. È già al limite.
«Okay, diamoci dentro e montiamo questa tenda, così poi possiamo
gonfiare il letto.» Sorrido.
La sua espressione si fa sgomenta. «Dobbiamo gonfiare il letto con una
pompa?»
«No, devi soffiarci dentro con la bocca», lo stuzzico.
Lui getta le istruzioni per aria. «Basta così, me ne vado.»
Scoppio a ridere. «No, invece. Ti sto solo prendendo in giro. Abbiamo la
pompa.» Si appoggia le mani sui fianchi e mi fissa per un momento.
«Jameson.» Gli sorrido dolcemente. «Questo weekend è una metafora della
nostra relazione. Tu ti aspetti che io rinunci a tutto ciò che conosco per
vivere in un mondo che mi è completamente estraneo.» Mi fissa. «Ti chiedo
solo tre giorni.» Sposto il peso da un piede all’altro. «Ti prego. Puoi farlo…
per me?»
Si stringe la base del naso, e io capisco che l’ho quasi convinto. Mi
sporgo e gli poso un bacio sulle labbra carnose. «Mi farò perdonare, te lo
prometto.»
«Va bene», sbotta. Poi si china per prendere le istruzioni e inizia a
leggerle di nuovo. «Prendimi il palo più lungo.»

Due ore più tardi, abbiamo finalmente montato la tenda. Il letto è pronto, e
io tiro fuori due sedie pieghevoli. «Vieni a sederti con me.» Gli sorrido,
aprendo una bottiglia di vino rosso.
 Lui si accomoda e io gli passo un bicchiere di vetro. Ne ho portati due.
Sapevo che, se avessi tentato di farlo bere da uno di plastica, sarebbe finita.
Seduto sull’economica sedia pieghevole, Jameson accetta il vino. Io
brindo a lui con un sorriso. «Al successo della nostra fuga da Alcatraz.»
Jay fa un sorrisetto, bevendo un sorso e guardandosi attorno
nell’oscurità. «Okay, e ora cosa facciamo?»
«Questo.»
«Questo?» Si acciglia.
«Sì… devi solo stare seduto qui.»
«A fare cosa?»
«A rilassarti.»
«Oh.» Guarda il bosco buio attorno a sé e sorseggia il suo vino, mentre
io mi mordo il labbro inferiore per impedirmi di ridere. Ormai è notte e gli
alberi che ci circondano si stanno animando, pieni di creature. In lontananza
udiamo l’eco del verso di un qualche animale.
Dentro di sé, Jameson è in modalità panico e sta cercando di
controllarsi. Manda indietro la testa per svuotare il bicchiere e poi me lo
porge per farselo riempire subito.
«Che cosa stai facendo?»
«Mi sto sbronzando, così non mi ricorderò di essere stato divorato da un
orso.» Scuote la testa. «È l’unico modo.»
Rido. «Siamo totalmente al sicuro, Jameson.»
Lui sgrana gli occhi. «È quello che ha detto Daniel appena prima di
sparire.»
«Chi è Daniel?»
«Daniel di Blair Witch… non lo hai mai visto?» borbotta con tono
secco, guardandosi attorno.
«No», rispondo con un sorrisetto.
«Forse è meglio che tu non lo faccia.» Sposta lo sguardo sugli alberi. «È
tremendamente familiare.»
Ridacchio e poi mi alzo. «Vado in bagno.»
«Cosa?» Si solleva di colpo. «E dov’è?»
«Lungo il sentiero.»
Si incupisce. «Non puoi andare là da sola. È pericoloso.»
«No, non lo farò. Tu verrai con me.»
«Cosa?» Aggrotta la fronte.
 «Andiamo, Jay,»
«No, non ci allontaneremo dall’accampamento. Non voglio andarmene
a zonzo.»
Sorrido, lanciando uno sguardo verso il lago. La luce della luna danza
sull’acqua. «Va bene.» Mi sfilo la maglietta e poi mi abbasso le mutandine.
«Che stai facendo?»
«Vado a fare il bagno nuda.»
«Cosa?» Guarda verso l’acqua scura. «No… no, che non lo farai. Te lo
proibisco.»
Mi tolgo il reggiseno e glielo getto sulla testa, ma lui se lo leva di dosso.
«Emily.»
Allontano le mutandine con un calcio.
«Sei completamente impazzita?» bisbiglia Jameson.
«Forse.»
Si guarda intorno. «Chiunque potrebbe vederci.»
Sorrido e corro verso il bagnasciuga. «Vuoi venire, coniglio?» Mi
addentro nell’acqua fino a quando non mi arriva a metà coscia.
«Sei fuori di testa!» grida lui dalla riva.
Gli spruzzo un po’ d’acqua addosso. «Entra, codardo.»
Si infila le mani nei capelli, in preda al panico. «Emily, non è sicuro.»
«È molto più sicuro che a New York, Jay. Andiamo… goditela un po’.»
Lui guarda prima a sinistra e poi a destra, serrando le mani a pugno lungo i
fianchi. «Jay, andiamo, piccolo.» Gli sorrido, abbassandomi nell’acqua. «Ti
proteggerò io.» Lui chiude gli occhi. Vorrebbe entrare, so che lo vorrebbe.
«Dai.» Rido, continuando a nuotare. «L’acqua è bellissima.»
Scuotendo la testa, Jameson si toglie la maglietta e la getta di lato. Io
continuo a ridere, galleggiando sulla schiena, e lui entra nel lago.
«Togliti i pantaloncini.»
«Non ho intenzione di usare il cazzo come se fosse un’esca viva per
anguille», dichiara lui.
Mi raggiunge e mi stringe a sé. L’acqua è fredda e pulita, e io gli
avvolgo subito le braccia attorno al collo.
La luce della luna si riflette sul lago e lui sorride, baciandomi
gentilmente. «Sei matta, Emily Foster.»
«E ti amo.» Lo guardo con gioia. Mi sembra folle… follemente bello.
«Sarà meglio.» Sfiora le mie labbra.
 Gli avvolgo le gambe attorno alla vita, sentendo la mia eccitazione
risvegliarsi dal torpore. Il nostro bacio si fa più appassionato. «Credo che
dovremmo battezzare il lago», mormoro.
«Sei davvero una maniaca sessuale.»
Sorrido e premo le labbra sulle sue, abbassandogli un po’ i pantaloncini.
«Questo lo abbiamo già stabilito. Ora scopami, Ragazzo del Lago, prima
che il tuo pisello venga divorato, e non intendo da me.»
Sogghigna di nuovo contro le mie labbra e mi afferra per il sedere. «Stai
zitta. Stai rovinando il momento.»

Una goccia.
Un’altra.
Un’altra ancora.
Dal mio sonno profondo, sento la pioggia cadere sulla tenda.
Sempre di più. Inizia a farsi intensa.
«Cazzo, non dirmelo», bisbiglia Jameson accanto a me.
Crash. Un tuono risuona in lontananza, ed entrambi sobbalziamo per lo
spavento quando il bosco si illumina quasi a giorno.
«Non puoi fare sul serio», borbotta lui nell’oscurità.
Gli sto dando la schiena, e mi mordo il labbro per evitare di ridere.
Quando siamo andati a letto, ha avuto una crisi isterica perché i rumori
degli animali nel bosco lo tenevano sveglio… in effetti, ha avuto circa dieci
crisi isteriche.
Questa sarà la ciliegina sulla torta.
La pioggia comincia a fare sul serio, e i tuoni rimbombano
ripetutamente.
«Beh, è davvero fantastico, cazzo», sbuffa.
Sorrido e mi giro verso di lui. «Va tutto bene. La tenda è impermeabile.
Torna a dormire.»
La tenda si illumina di continuo di un bianco iridescente mentre i lampi
attraversano il cielo. Jameson si alza a sedere e tasta in giro nell’oscurità.
Cerca a lungo sulle mani e sulle ginocchia.
«Che stai facendo?»
 «Sto cercando una dannata luce!»
Scoppio a ridere.
«Come fai a trovarlo divertente? Non c’è un cazzo di niente da ridere,
Emily.»
Alla fine trova la torcia e se la mette in testa, poi la accende e mi
guarda. Ha i capelli scompigliati e ritti da tutte le parti, e i suoi occhi sono
sgranati e spiritati.
Non riesco a trattenermi, vengo colta da un attacco di risa.
«Che c’è?»
«Se potessi…» Devo smettere di parlare perché sto ridendo troppo. «Se
solo potessi vederti.»
Lui sogghigna, e poi un fulmine atterra tanto vicino a noi che sembra
aver colpito un albero qui accanto.
«Cazzo, moriremo qui stanotte», balbetta Jameson in preda al panico.
La pioggia cade con violenza, e io apro la tenda. Entrambi sbirciamo
fuori la tempesta apocalittica. L’acqua sta venendo giù a dirotto, così
richiudo l’entrata.
«Va tutto bene. La tenda è impermeabile, dobbiamo solo dormirci su.»
«Sei completamente impazzita?» sbotta lui. «Chi potrebbe dormire in
mezzo a questa bufera?»
«Io… io potrei.» Mi stendo di nuovo e mi tiro addosso il lenzuolo del
sacco a pelo.
Sorrido, ricordando la sceneggiata precedente di Jameson al pensiero di
non potermi toccare all’interno del sacco a pelo. In un’operazione durata
un’ora, ha aperto la zip di entrambi i sacchi, e ne ha messo uno sotto di noi
e l’altro sopra, perché potessimo accoccolarci insieme durante la notte. È
troppo adorabile.
La tenda inizia a ondeggiare a mano a mano che la tempesta si fa più
violenta.
«Porca puttana… ecco che ci siamo», borbotta, alzando lo sguardo
verso il soffitto.
Un capo del telone si solleva per il vento e lui ci salta sopra per tenerlo a
terra. Io scoppio di nuovo a ridere.
«Non sei d’aiuto», grida.
Continuando a ridacchiare, mi alzo e prendo la sua giacca per
mettermela addosso.
 «Che cosa stai facendo?» Si acciglia.
«Devo infilare di nuovo il piolo in terra.» Mi sistemo la torcia in testa.
Jameson rimane a bocca aperta per l’orrore. «Cosa?»
«Solo così la tenda rimarrà in piedi.»
«Non andrai là fuori. È pericoloso», bisbiglia furioso.
«Qualcuno deve farlo.» Prendo il martello.
Lui mi strappa l’attrezzo di mano. «Questa sarà la mia fine.»
Rispondo con l’ennesima risata. «Addio, Emily.» Abbassa la zip. «È
stato bello conoscerti.» Svanisce sotto la bufera.
«È per questo che sei l’amministratore delegato», dico divertita,
sentendo i colpi metallici mentre lui pianta per bene il piolo a terra.
La pioggia cade a catinelle, e il vento è sempre più violento. Sul serio,
quante possibilità c’erano che beccassimo proprio una bufera?
Accidenti a te, tempo.
Apro la tenda e scruto fuori tra la pioggia fitta. Jameson fatica a tenersi
in piedi per via delle raffiche e sta martellando i pioli a terra, con il faretto
ancora sulla testa. È fradicio e coperto di fango. Ancora una volta sono colta
da un attacco di risa e, non riuscendo a trattenermi, afferro il telefono per
scattargli qualche foto. Sono certa che un giorno lo troverà divertente.
Dopo dieci minuti, torna dentro. Sta ansimando, è bagnato ed è coperto
di fango per via degli schizzi della pioggia. Prendo un telo e inizio ad
asciugargli i capelli. Gli sfilo la maglia di dosso e gli abbasso i pantaloni
della tuta.
«Asciugati. Smetterà presto», dico per cercare di calmarlo.
Il rumore della pioggia è assordante attorno a noi, e Jameson si
ripulisce. Frugo nella borsa per trovargli dei vestiti asciutti, e la tenda
riprende a ondeggiare mentre lui saltella in giro ancora umido, cercando di
coprirsi.
Poi la tenda si solleva di nuovo.
«Vaffanculo», sbotta.
Oh mio Dio… è davvero tremendo.
Sentiamo uno strappo fragoroso e sgraniamo gli occhi.
«Oh, no… la tenda», sussurro. «Non possiamo danneggiarla… è di
Michael.»
«Comprerò un camper a quel poveretto. Questo è intollerabile, cazzo»,
bofonchia lui.
 Rip. La stoffa si strappa a metà. «Ah!» grido quando le nostre cose
prendono il volo in mezzo alla bufera. Corro in giro cercando di gettare
tutto nelle borse.
Jameson perde definitivamente la sua lucidità mentale: si appoggia le
mani sui fianchi, manda indietro la testa, verso il cielo, e scoppia a ridere.
«Non è divertente. Porta le borse al pick-up», grido.
Lui ride… e ride… e ride. Invece io cerco di tenere asciutti i nostri
telefoni e corro verso il veicolo con le borse.
«Jameson», strillo. «Fai qualcosa.»
Lui si gira verso di me, mi prende tra le braccia sotto la pioggia battente
e mi bacia. Le torce che abbiamo in testa cozzano tra di loro, e a quel punto
anche io scoppio a ridere.
«È ridicolo», bisbiglio.
«Albergo?»
«Per favore.»

«Salve.» Sorrido alla receptionist del centro turistico. «Avete qualche bed
and breakfast disponibile per due notti, per favore?»
La donna dietro al bancone si mette subito al computer.
Ieri notte siamo stati in un albergo orrendo, e Jameson si rifiuta di
rimanere lì. Ha detto che possiamo stare fuori città per l’intero weekend
solo se trovo un posto quantomeno decente per i prossimi due giorni. In
questo momento, lui è fuori a cercare del caffè.
Ormai ha smesso di piovere, e prima o poi dovremo tornare indietro a
recuperare l’attrezzatura da campeggio di Michael dall’apocalisse della
notte scorsa, dato che abbiamo preso solo le nostre cose e siamo scappati. In
ogni caso, non potevamo fare altro nel bel mezzo della notte e in quelle
condizioni.
«Ho solo una fattoria.» La donna batte qualcosa sulla tastiera e poi
legge. «È la proprietà Arndell.» La ascolto con la fronte aggrottata. «È
disponibile per due notti e, se vi va bene, potete averla a un prezzo ridotto.»
 Sorrido. Adoro che pensi ci serva uno sconto. «Okay, mi sembra
fantastico. Grazie.» Le passo la carta di credito di Jameson, e lei si occupa
dei documenti.
«Ecco le chiavi.» Mi porge una mappa. «Andate giù per Falls Road, la
proprietà ha una strada privata sulla destra.»
«Oh, quanto è grande?»
«La casa si trova su un terreno stupendo di trecento acri. L’edificio è un
po’ malconcio, ma la location è incredibile.»
Sorrido. «Bene, ottimo.»
Torno al pick-up e vedo il mio povero uomo tutto scarmigliato. Sembra
abbia attraversato l’inferno e, stranamente, credo di non averlo mai visto
più rilassato. È come se, quando la notte scorsa ha perso la testa, abbia
anche abbandonato parte della tensione che lo stressava tanto.
«Okay, abbiamo una fattoria.»
Si china su di me per appoggiarmi una mano sulla coscia e porgermi il
caffè. Inserisce la prima e si immette in strada. Sorrido, guardando fuori dal
finestrino, mentre il pick-up parte con un sobbalzo.
«Lo sai che non abbiamo ancora incrociato nemmeno un’auto?» mi fa
notare Jameson, tenendo gli occhi sulla strada.
«È bello, no?»
Lui fa spallucce. «È diverso.»
Seguiamo le indicazioni e dieci minuti dopo raggiungiamo un grande
ingresso di pietra con un cartello che dice: “Arndell”.
«Ci siamo.»
Entriamo nel vialetto e io mi illumino. Ai lati della strada ci sono
enormi alberi che formano quasi un colonnato. Delle dolci colline verdi si
estendono a perdita d’occhio.
«Oh, guarda questo posto.» Sorrido con ammirazione. «Quella donna mi
aveva avvisata del fatto che il terreno è stupendo.» Guidiamo per cinque
minuti fino a quando non raggiungiamo la cima della collina e troviamo una
grande e vecchia casa. È bianca, con un ampio portico che le corre tutto
intorno. Il tetto è di tegole, e deve avere un centinaio di anni.
Jameson mi lancia un’occhiata.
«Non dire niente», sogghigno.
Lui alza le mani come per dichiarare la propria sconfitta.
 Scendiamo dall’auto e apriamo la porta d’ingresso per sbirciare dentro.
Sono estasiata. Pavimenti in legno, un enorme caminetto e grandi finestre
che danno su tutta la proprietà. Da qui si riesce a vedere il terreno
circostante per chilometri. Il mobilio è datato, ma a noi non importa.
Mentre facciamo un giro e ci guardiamo attorno, prendo Jameson per
mano. Al piano di sotto ci sono un grande soggiorno, una sala da pranzo
formale, una vasta cucina, un bagno e una camera da letto. C’è una vecchia
scalinata di legno, così saliamo al piano superiore, trovando altre cinque
camere e un bagno.
Mi volto verso Jameson e gli getto le braccia attorno al collo. «Così va
meglio, signor Miles?»
Lui sorride, chinandosi per baciarmi. «Può andare.»

Ci stendiamo su un telo posizionato sull’erba. Il calore del sole è piacevole

sui nostri volti. È domenica pomeriggio e siamo rilassati e assonnati. La
notte scorsa è stata paradisiaca. Abbiamo acceso il fuoco, e Jameson mi ha
accontentata, aiutandomi a portare lì davanti il materasso perché potessimo
dormire accanto al camino. Oggi abbiamo esplorato la proprietà e siamo
andati in città a comprare qualche provvista con il nostro pick-up azzurro.
Da quando conosco Jameson, è la prima volta che non mi sembra
stressato, sul punto di perdere il controllo. E io sono felice… davvero tanto
felice.
Mi giro verso di lui. «Parlami della tua relazione con Claudia.»
Si acciglia e si sistema su un fianco per guardarmi in viso. «Che cosa
vuoi sapere?»
«Tutto.»
Solleva una mano e mi sfiora il labbro inferiore con un dito. «La
relazione che avevo con lei non era affatto come la nostra.»
«In che senso?»
«Beh, per molto tempo siamo stati amici. Non c’è mai stata questa
attrazione istantanea o…» Si interrompe.
«No, continua», lo incoraggio. «Voglio sapere.»
 «Ha seguito alcune notizie per noi e abbiamo avuto modo di conoscerci.
Poi… nel corso del tempo, siamo diventati amici.» Lo guardo. «Pensavo…»
Esita, giocherellando con il telo sotto di lui; sembra che stia riflettendo su
qualcosa.
«Cosa pensavi?»
«Credevo che fosse l’amore della mia vita. Era come me. Motivata.»
Scrolla le spalle. «Mi capiva.» Mi si stringe lo stomaco per la gelosia.
«Siamo stati insieme per tre anni. Ci siamo fidanzati.»
Mi acciglio. «Eravate fidanzati?» Questo non lo sapevo. Era nella
biografia di Claudia ma non nella sua, e speravo che fosse un’informazione
errata.
«Sì.»
Incrocio il suo sguardo. «Che cosa è successo?»
Emette un sospiro pesante. «Le hanno offerto il lavoro di caporedattrice
dell’edizione inglese di Vogue. Era un grande traguardo, e lei ha lavorato
sodo per raggiungerlo.» Lo osservo mentre continua a raccontare. «Si è
trasferita e…» La sua voce si spegne.
«Cosa?»
«Abbiamo provato ad avere una relazione a distanza, ma io ho avuto
qualche difficoltà a gestire la mancanza di sesso. Non fa per me.» Mi
acciglio. «Quindi abbiamo fatto un patto. Ci siamo detti che saremmo stati
con altre persone, ma che avremmo riprovato a stare insieme di lì a qualche
anno. Avevamo il progetto di tornare insieme dopo cinque anni.»
Il cuore mi sprofonda nel petto.
È ancora innamorato di lei.
«Ma poi, un anno fa, ho incontrato una ragazza su un aereo.» Faccio un
sorrisetto. «E lei era tutto ciò che non stavo cercando.» Ci fissiamo negli
occhi, e l’aria tra di noi si carica di elettricità. «Ma non potevo corteggiarla
per via della mia promessa a Claudia.» Prende il mio volto tra le mani e mi
accarezza delicatamente il labbro inferiore con il pollice. «Volevo farlo. Lo
volevo davvero. Ho sentito una connessione fisica con lei sin dall’inizio. Ce
l’ho avuto duro per tutto il viaggio in aereo, e la nostra notte insieme è stata
pazzesca.» Mi sorride con dolcezza. «In quella ragazza c’era qualcosa che
non sono riuscito a dimenticare. Mi è rimasta nella mente. Da allora, ho
paragonato a lei ogni altra donna e ogni altra esperienza sessuale.» Si
interrompe, cercando le parole giuste per esprimere quello che pensa. «E
nessuna era mai all’altezza… nemmeno Claudia.» Gli rivolgo un sorriso,
con la speranza che mi sboccia nel petto. «Di recente ho pensato molto a lei,
e ho persino contattato la compagnia aerea per scoprire il suo nome.»
«Davvero?» bisbiglio.
Questa è una novità.
Annuisce. «Sei settimane prima che tu cominciassi a lavorare per noi,
mi sono fatto mandare una fotocopia del tuo passaporto. Avevo progettato
di contattarti, ma con tutto quello che stava succedendo sul lavoro non ci
ero ancora riuscito. Non avevo idea che stessi per iniziare a lavorare per la
Miles Media.»
«Beh, questo spiega tutto», commento con un sorrisetto.
«Spiega cosa?»
«Perché non mi hai mai chiamata. Nella foto del passaporto sembro una
carcerata.»
Lui ridacchia. «È vero.» Si china e mi bacia dolcemente. «Parlami dei
tuoi amori passati.»
Lo scruto negli occhi. «Non posso.» Jameson aggrotta la fronte. «Da
quando ti ho incontrato, ho capito di non essere mai stata innamorata
prima.»
Mi sorride, intenerito. «E il tizio con la Barbie un po’ vacca?»
Mi scappa da ridere. «Te lo ricordi?»
«Sì.» Sogghigna e mi attira contro al suo corpo, stringendomi forte.
«Jay, quello che ho provato per gli altri non è paragonabile a ciò che
provo per te.» Rimaniamo sdraiati in silenzio per un po’, e io guardo gli
alberi che ondeggiano al vento sopra di noi. «Ti amo», sussurro.
Mi bacia una tempia. «Bene, perché io non faccio campeggio all’inferno
per chiunque.»
Faccio una risatina e lo abbraccio. Quest’uomo sarà la mia rovina.

Jameson
Fissiamo il fuoco che tremola nel camino. Di tanto in tanto, scoppietta
mentre il legno brucia. Emily è davanti a me, sul nostro letto improvvisato
sul pavimento. Abbiamo appena fatto l’amore e siamo stanchi ma rilassati.
Domani torniamo a casa.
A essere sincero, potrei rimanere qui per sempre.
Lei trasforma qualsiasi posto in una casa.
Mi sorride. I suoi lunghi capelli scuri sono sparsi sul cuscino, e i suoi
grandi occhi mi offrono un enorme conforto. Allungo una mano per
sfiorarle un seno sodo, mentre con l’altra scivolo più in basso, lungo il suo
ventre. Le faccio girare la testa per catturare le sue labbra con le mie. Le
nostre lingue danzano in un ballo lento ed erotico.
Sono così innamorato di questa donna… Quando siamo soli, nient’altro
ha importanza.
«Grazie», bisbiglio.
Mi scruta negli occhi. «Per cosa?»
«Per avermi trovato.»
Si gira verso di me e mi prende il viso tra le mani. «Ci saremmo
ritrovati in ogni caso», mormora. «Le anime gemelle lo fanno.»
Faccio un sorrisetto e le passo una ciocca di capelli dietro all’orecchio.
«Non credi davvero in quelle stupidaggini paranormali delle anime gemelle,
vero?»
«Prima no.» Mi bacia piano. «Poi ti ho conosciuto.»
Ci fissiamo nella luce tremante. Se potessi intrappolare nel tempo
questo momento, lo farei. Non ho mai provato niente di tanto naturale e
puro in tutta la mia vita. Il suo amore è come una luce… la mia luce.
«Jay», sussurra, passandomi le dita sulla mascella ispida. Mi guarda
negli occhi.
«Sì, piccola?»
«Possiamo tornare qui il prossimo fine settimana?» mi chiede
speranzosa.
«Vuoi davvero tornare qui?» mormoro.
Lei annuisce con un piccolo sorriso. «Mi piace questa vecchia casa.»
Piego le labbra in un’espressione divertita. A dire la verità, anche a me
non dispiace. «Forse.»
Si accoccola contro il mio petto. La sento rilassarsi tra le mie braccia, e,
dopo un po’, il ritmo regolare del suo respiro mi fa capire che si è
addormentata. Inspiro profondamente tra i suoi capelli e sorrido, guardando
il fuoco.
Ci siamo. Posso smettere di cercare. L’ho trovata.
Capitolo 20

Jameson

E ’ ,
delizioso aroma del cibo che Emily sta cucinando. Sorrido, appoggio la
borsa del computer e mi dirigo verso la cucina, trovando la mia splendida
donna che sta ballando mentre prepara da mangiare, con la schiena rivolta
verso di me. Mi fermo sulla soglia e la guardo per un momento. Indossa una
gonna nera e una camicia bianca, i suoi lunghi capelli scuri sono raccolti in
una coda, e il suo viso naturalmente bello sembra quasi brillare. Sono
attraversato da una sensazione calda di pace di fronte alla sua evidente
felicità.
Va tutto bene nel mio mondo quando lei è con me. È la cosa più strana
che mi sia mai successa. Non vorrei essere in nessun altro luogo a parte che
qui con lei. Ho cominciato a guardare l’orologio dalle tre di questo
pomeriggio, aspettando il momento di poter tornare a casa.
La guardo mentre prende il suo bicchiere di vino e beve un sorso, il
rossetto color borgogna lascia sul vetro una perfetta impronta delle sue
labbra, e io sorrido. Persino il suo rossetto su un bicchiere mi scatena
qualcosa dentro. Non vorrei lavarlo mai più, sono come uno scolaretto
innamorato.
Il suo sedere si muove in maniera sensuale, seguendo il ritmo della
musica, e io lo ammiro, incantato da questa bellissima donna nella mia
cucina. In quel momento, lei si gira e si accorge di me, così mi rivolge un
sorrisetto sexy. «Ciao.»
Mi raggiunge e la stringo tra le braccia.
 «Come sta il mio uomo?» domanda, baciandomi teneramente.
«Bene ora che sono a casa.»
Le nostre labbra si incontrano ancora e ancora, e io la faccio sedere sul
bancone della cucina per infilarmi tra le sue gambe mentre ci baciamo.
«Ci godiamo un antipasto prima della cena, signor Miles?» sussurra
contro la mia bocca.
Mi abbasso la zip. «Sembra proprio di sì.»

È giovedì e qui è un manicomio. Stiamo preparando i rapporti per la

riunione del consiglio di domani. È bello tornare al lavoro senza la
pressione aggiuntiva di tutte le altre cose che stanno succedendo. Tristan ed
io siamo seduti alla mia scrivania, per discutere del nuovo budget
pubblicitario che abbiamo stabilito, quando qualcuno bussa al mio ufficio.
«Avanti», dico. La porta si apre e un viso familiare appare nel mio
campo visivo. Il buonumore svanisce dal mio volto, e mi alzo
immediatamente. «Claudia.»
Tristan sgrana gli occhi e si rimette in piedi, lanciandomi uno sguardo
confuso. «Ciao, Claud.» La raggiunge e le bacia una guancia. «Come stai?»
le chiede.
Lei si costringe a sorridere. «Bene, grazie… e tu?»
«Tutto a posto.» Mio fratello incrocia il mio sguardo dall’altra parte
della stanza. «Ho delle cose da fare. Ci vediamo più tardi, Claud.»
«A dopo.» Il suo sorriso svanisce, e lei sposta lo sguardo nervoso su di
me. «Ciao, Jameson.»
«Ciao.» Mi avvicino a lei, baciandola sulla guancia, il suo profumo
familiare risveglia in me dei ricordi dolorosi del nostro passato insieme.
«Come stai?» le chiedo.
Lei stringe la sua borsa. «Ho dato le dimissioni da Vogue e sto tornando
a casa, a New York.» La fisso, senza parole. «Mi sei mancato troppo,
Jameson. Non posso vivere senza di te», bisbiglia.
Il cuore mi sprofonda nel petto. «Claud, no…»
I suoi occhi si riempiono di lacrime. «Hai detto che era la lontananza.»
 La osservo con compassione nello sguardo. Non sopporto di vederla
sconvolta, così la prendo tra le braccia.
«Non è più per quello», mormoro tra i suoi capelli. La porta si apre, ed
Emily entra con passo allegro. Non appena vede Claudia tra le mie braccia,
la felicità svanisce dal suo viso e lei si blocca sul posto.
«Oh… sono…»
«Entra pure, Emily», le dico.
Claudia si libera dal mio abbraccio e punta uno sguardo folle su di lei.
«Claudia, lei è Emily… la mia ragazza», le presento.
Lei sposta lo sguardo tra noi due, e poi porge la mano alla mia ex.
«Salve, Claudia. Piacere di conoscerti.» Le sorride con gentilezza.
Lei ricambia la stretta. «Salve.» Riporta subito l’attenzione su di me.
Emily fa scorrere di nuovo uno sguardo interrogativo tra noi due. «Vi
lascio un po’ di privacy.»
«Grazie», bisbiglio, tenendo lo sguardo fisso su Claudia. Detesto ferirla.
«Arrivederci», la saluta Emily. «È stato un piacere.»
Mentre la porta si chiude con un click sordo, gli occhi di Claudia si
riempiono di nuovo di lacrime. «Almeno sa chi sono?» mormora.
«Sì.»
«Ed è serena all’idea di lasciarti qui con me nonostante mi abbia vista
tra le tue braccia?» borbotta con tono sarcastico.
Sostengo il suo sguardo, irritato dall’insinuazione che Emily possa
avere dei motivi validi per essere insicura. «Sa a chi appartiene il mio
cuore.»
Claudia ricomincia a piangere, e io mi prendo mentalmente a calci per
essere un tale bastardo. «Sto tornando a casa, a New York, Jameson.
Possiamo rimetterci insieme.»
«No, non possiamo.» Mi fissa. «La sposerò, Claud.»
«Non dirlo», mormora. «Per te è solo la scelta più facile, perché non ti
offre nessuna sfida.»
«Ti sbagli, è l’amore della mia vita.»
Lei serra la mascella, in preda all’ira. «Che bastardo.»
«Mi dispiace.» Faccio un passo indietro. «Ma non c’è altro modo per
dirlo.»
La rabbia divampa in lei. «Quindi… cosa succederà quando ti vedrò in
giro?» sbotta.
 «Mi saluterai.»
«Credi di potermi sostituire tanto facilmente?» farfuglia. La fisso, mi
dispiace che stia tanto male. «Io ti amo, Jameson. Torna da me», mi
supplica, prendendomi una mano tra le sue. «Ora devi andare, Claud.» «Mi
stai cacciando via?» strilla.
«No. Ti sto chiedendo di andartene.»
«È la stessa cosa.»
Espiro profondamente, questa storia non finirà bene. Devo chiuderla
prima che scoppi una guerra aperta. Le do un bacio sulla fronte, poi vado
alla porta e la apro. «Addio, Claudia.»
Lei si asciuga le lacrime con un gesto rabbioso e mi supera come una
furia. Chiudo la porta e fisso la moquette per un momento. Finalmente mi
sembra che tutto stia andando al suo posto. Torno alla scrivania e faccio il
numero di Emily.
«Ciao», mi risponde lei.
«Ehi.»
«Ero venuta su per vedere se oggi volevi andare a pranzo fuori.»
Sorrido. Amo questa donna. Non prova un briciolo di insicurezza.
«Certo. Ci vediamo nel foyer all’una.»

Emily

Sono quasi le tre del pomeriggio.

Mi volto verso Aaron. «Vorrei davvero che apparisse dal nulla una
dannata cheesecake a domicilio.» «Sì, anche io», borbotta lui.
«Vado a fare il caffè.» Mi alzo e mi dirigo verso la cucina. Preparo una
tazza per Aaron e per Molly, e poi, mentre sto facendo il mio, Jake entra
nella saletta.
«Ciao, Emily.»
«Oh, ciao.» Mescolo il caffè.
«Cavolo, dovresti prepararti ad affrontare una vera e propria tempesta
mediatica per domani.»
 «Perché?»
Si guarda intorno e si sporge verso di me, come se non volesse farsi
sentire da nessun altro. «Vedrai cosa faranno uscire sui giornali i Ferrara.»
«Che cosa?» Aggrotto la fronte.
«Non puoi dirlo a nessuno», bisbiglia.
«Non lo farei mai.»
«Hanno delle informazioni su Jameson Miles. Sta per scoppiare uno
scandalo.»
Sgrano gli occhi. «Cosa? E tu come fai a saperlo?»
«Il nostro infiltrato nel loro ufficio ci ha appena informati.»
«E di cosa si tratta?»
Lui si guarda attorno. «A quanto pare…»
Qualcun altro entra in cucina, ed entrambi ci allontaniamo l’uno
dall’altra con aria colpevole. Il nuovo arrivato inizia a chiacchierare di cose
inutili con Jake. Se rimanessi qui ad aspettare, gli farei capire che voglio
parlargli da sola. Cazzo, verrò di nuovo qui più tardi.
Ritorno alla mia scrivania con il cuore in gola. Che informazioni hanno
scovato su Jay? Oh, cavolo, devo scoprire di cosa si tratta.
Tengo d’occhio la cucina, e non appena vedo Jake tornare alla sua
scrivania, mi dirigo verso di lui. I suoi occhi si illuminano quando mi vede.
«Ciao.»
«Vediamoci nella stanza della fotocopiatrice, per favore», mormoro.
«Certo.»
Vado ad aspettarlo e, qualche istante più tardi, lui mi raggiunge.
«Che accidenti sta succedendo?» sibilo.
«Non posso dirtelo qui, è troppo rischioso», risponde, guardandosi
attorno.
«Dimmelo e basta.» Quasi lo supplico.
«Incontriamoci dopo il lavoro, e ti dirò tutto quanto davanti a un drink
veloce.»
Lo fisso. «A che ora?»
«Alle sei e mezza?»
Ci rifletto per un momento. Così avrei il tempo di andare da Tristan
subito dopo, se ce ne fosse bisogno. «Dimmelo adesso e basta.»
«Assolutamente no. Te ne parlerò stasera, è una questione troppo
complicata.»
 Dannazione, non voglio vedermi con questo idiota, ma, se non lo faccio,
come riuscirò a scoprire cosa stanno tramando i Ferrara? Se ne vengo a
capo, forse potremo ottenere un’ingiunzione e impedire alla storia di andare
in stampa.
«Okay, va bene. Dove?»
«All’Harry’s Bar alle sei e mezza.»
«Va bene, ci vediamo lì.»
Torno alla mia scrivania e mi guardo intorno con aria colpevole. Il mio
cuore batte all’impazzata. Che cosa sanno di Jameson? Oh, no, il mio
povero uomo.
Entrambi i miei colleghi non sono alla loro scrivania, e so che devo
approfittare di questo momento per chiamare Jay e fargli sapere che farò
tardi. In questo modo, Molly e Aaron non mi sentiranno mentirgli e io potrò
usarli come alibi per la serata.
Compongo il suo numero, nervosa.
«Ehi», mi risponde la sua voce sexy.
«Ciao.» Comincio a sudare, preparandomi a raccontargli una bugia.
«Stasera devo uscire a cena con Molly e Aaron.» Faccio una smorfia.
«Aaron è un po’ giù e vogliamo provare a tirarlo su di morale.»
«Oh.» Mi sembra sorpreso.
«Per te va bene?» replico preoccupata.
«Certo che sì.»
«Arrivo non appena finisco, non farò tardi.»
«Okay, piccola.»
«Che cosa mangerai?» Mi acciglio. Detesto non cucinare per lui.
Prendermi cura di Jameson è diventata la mia attività preferita.
«Troverò qualcosa, non preoccuparti per me.» «Oh, okay.»
Ammutolisco, sentendomi in colpa.
Come se avesse percepito il mio travaglio interiore, mi chiede: «Va tutto
bene, Emily?»
«Sì, certo. Ti amo. Ci vediamo stasera.» Riattacco rapidamente prima di
confessare la mia bugia.
Alle sei e trenta in punto, entro nell’Harry’s Bar. Sono già stata qui con
Aaron e Molly, quindi so dove si trova. Jake è in un angolo in fondo, e,
quando mi vede, agita allegramente una mano. Gli sorrido imbarazzata e mi
dirigo verso il tavolo. C’è un bicchiere di vino ad aspettarmi.
«Ciao.» Mi siedo di fronte a lui.
«Ciao. Sei bellissima.» Si illumina, squadrandomi da capo a piedi, e io
mi acciglio. Sono andata a casa per lavarmi e cambiarmi rapidamente.
Spero che non creda che lo abbia fatto per lui. Mi sono cambiata per Jay,
per quando lo vedrò più tardi.
«Mi hai ordinato da bere?» gli domando.
«Sì.» Mi fa un sorriso caloroso. «Spero che ti piaccia, è
Cabernetsauvignon.»
«Grazie.» Ne bevo un sorso. «Qual è la notizia su Jameson?»
Lui apre il menù. «Dovremmo prendere qualcosa da mangiare?»
«In realtà, non ho fame», rispondo. Voglio solo ottenere l’informazione
e andarmene da qui.
Jake continua a leggere il menù. «Potrei prendere delle patatine.»
«Mi dici quello che sai?» gli chiedo di nuovo.
«Beh, è una faccenda intricata.»
Bevo un sorso del mio vino mentre lo fisso. Sono così innervosita da ciò
che sta per dirmi che ho quasi la nausea.
«A quanto pare domani pubblicheranno un lungo articolo.»
Bevo un altro sorso. «Su cosa?»
«Beh…» Si ferma. «Credo che prenderò le patatine, tu le vuoi?»
«Va bene, prendi queste dannate patatine», sbotto.
Lui legge ancora il menù, e io sono sul punto di esplodere.
Decidi cosa vuoi mangiare, maledetto idiota.
«Vado a prendere le patatine», gli dico, alzandomi in piedi di colpo.
«Tutto qui? Non vuoi altro?»
«No, grazie.»
Marcio verso il bancone. «Posso avere una porzione di patatine con tre
salse, per favore?» Espiro profondamente, cercando di calmarmi.
Rimani concentrata.
«Emily.» Sento una voce che mi chiama da dietro le spalle.
«È tutto?» mi chiede il cameriere.
 «Sì, grazie.» Gli sorrido e mi volto verso la voce che mi ha appena
chiamata. Jake mi prende per mano e mi bacia sulle labbra. Faccio un passo
indietro, scioccata. «Che stai facendo?»
«Ti sto baciando.» Mi sorride e si sporge in avanti per farlo di nuovo.
Faccio un balzo indietro, allontanandomi dalla sua portata. «Ma che
cavolo, Jake! Non mi piaci in quel senso», sbotto, strofinandomi la bocca.
«Credevo che, siccome abbiamo un appuntamento…»
«Cosa?» balbetto, orripilata. «Sono venuta qui solo per sapere di
Jameson.»
Lui mi rivolge un sorrisone sfacciato e poi fa un occhiolino.
Lo guardo in cagnesco. «Non c’è nessuna notizia, vero?»
Jake scrolla le spalle. «Potremmo crearne una noi trascorrendo insieme
una notte di passione sfrenata.»
«Sei un coglione», esclamo. «Tu non mi interessi.»
«Oh, ma dovrei.» Mi prende di nuovo per mano, e io lo colpisco sul
petto.
«Smettila.»
«Sono ventidue dollari», dice il povero cameriere, spostando lo sguardo
tra di noi.
«Non pagherò le patatine di questo imbecille», dichiaro con tono secco.
«A mai più, Jake», dico, precipitandomi fuori dalla porta.
«Emily… andiamo. Saremmo perfetti insieme», mi grida dietro.
Esco dal bar furiosa, con il fumo che mi esce dalle orecchie. Sono stata
in ansia per tutto il giorno, e per cosa? Per una bugia che quello stupido di
Jake mi ha raccontato per vedermi da sola. È un viscido verme. E ora non
posso nemmeno andare a casa perché ho mentito a Jay su dove sarei stata.
Entro in un ristorante thailandese e un cameriere si avvicina.
«Posso avere un tavolo per uno, per favore?» chiedo con tono triste.
Cenerò da sola e poi tornerò a casa dal mio uomo.
Non posso credere di essere caduta in un trabocchetto simile. Che
stronzo.
Almeno non c’è nessuna notizia.

Jameson
Mi chino e bacio Emily sulla fronte nell’oscurità. Sta ancora dormendo.
«Piccola, io vado.»
«Mmh.» Mi stringe le braccia attorno ai fianchi e mi attira verso di sé.
«No, non andare. Oggi saltiamo il lavoro.»
Sorrido tra le sue braccia. «Non posso, questa mattina ho una riunione.»
Sospiro. Devo limitare il più possibile i danni. Anche se la minaccia
immediata di una fuga di notizie si è conclusa, questa battaglia con i Ferrara
non è ancora finita. Anzi, sento che la situazione sta per precipitare. «Due
giorni e poi andremo via», le ricordo.
Mi sorride con gli occhi ancora chiusi. «Due giorni sono troppi, signor
Miles. Prima o poi ti rapirò.»
Ci baciamo dolcemente, ancora e ancora, e sento l’eccitazione crescere
tra le mie gambe. Mi allontano da lei. «Devo andare», le sussurro tra i
capelli. «Se rimango qui, finirò per scoparti e arriverò in ritardo.»
«Bene.» Fa un sorrisetto. «Scopami e arriva tardi.»
Ridacchio contro le sue labbra e poi, dopo averle dato un ultimo bacio,
mi alzo e la guardo stesa nel mio letto, che è tutto in disordine. Lei mi
sorride e mi si stringe il cuore. Niente mi è mai parso tanto perfetto… né
altrettanto giusto. Nonostante tutto il caos di questi giorni, Emily mi
trasmette un senso di calma, come se nel mondo esistesse ancora qualcosa
di buono, e tutto perché noi ci apparteniamo.
«Ti amo.»
«Io ti amo di più.» Mi sorride, sollevandosi e facendo un ultimo
tentativo di trascinarmi a letto. È dannatamente dura andarsene quando fa
così.
Scendo le scale e vedo il mio fidato amico Alan in piedi accanto
all’auto.
«Buongiorno», gli sorrido.
Lui mi risponde con un sorriso triste, e io mi acciglio. «Va tutto bene?»
Alan apre la porta della limousine, e io vedo Tristan, Christopher ed
Elliot sui sedili posteriori che mi aspettano. Aggrotto le sopracciglia.
«Ciao.» Lancio un’occhiata interrogativa al mio autista. «Cosa sta
succedendo?»
«Entra», sospira Elliot.
Li guardo uno a uno. Mi rivolgono tutti la stessa espressione cupa, e
capisco che deve essere successo qualcosa. «Papà sta bene?» gli chiedo.
 «Sì, sta bene.»
«La mamma?»
«Benissimo. Entra.»
Salgo in auto e chiudo la portiera, poi la limousine si immette nel
traffico.
«Voglio che tu sappia che non crediamo a niente di tutta questa faccenda
e che siamo semplicemente qui per te», dichiara Tristan.
«Che sta succedendo?» sbotto, preso dall’agitazione.
Elliot mi porge il giornale. Lo fisso per un momento, mi serve qualche
secondo per elaborare quello che sto vedendo. Sulla prima pagina del
Gazette c’è un’enorme immagine di Emily che sta baciando Jake,
l’investigatore. Lo tiene per mano e sta sorridendo mentre lui preme le
labbra sulle sue. Sembra che siano in un ristorante o un posto del genere.
Mi acciglio e sento una fitta al cuore. «Che cazzo è questa roba?»
esclamo con rabbia, aprendo il giornale. Leggo la storia.

Jameson Miles: la caduta in disgrazia del guru dei media

In quello che sembra il colpo di grazia per Jameson Miles, la sua

fidanzata, Emily Foster, ha intrapreso una relazione segreta. I due sono
stati visti in diversi luoghi e due mesi fa sono stati ripresi durante una
vacanza in Italia. Estratti conto bancari divulgati oggi dimostrano che
Jameson Miles ha sottratto indebitamente denaro per trasferirlo in un
conto offshore. Oggi il consiglio dovrebbe licenziarlo dalla sua posizione di
amministratore delegato della Miles Media, e verrà mossa a suo carico
un’accusa. A quanto pare, Emily Foster ha abbandonato la nave appena in
tempo.
Capitolo 21
 Jameson

A , .
Riabbasso gli occhi sulla foto di Emily. Indossa il vestito giallo… lo
stesso che portava ieri. Aggrotto le sopracciglia, cercando di trovare un
senso a tutto questo.
«Quando è stata scattata?»
«Non ne abbiamo idea, ma deve essere recente. Ha il braccialetto che le
hai comprato.»
Lancio un’occhiata al suo polso, e, in effetti, porta il gioiello in oro e
diamanti. È possibile? Mi acciglio. Ho un mucchio di domande… non la
mia Emily, no.
«Lo sappiamo che non sei stato tu», dice Elliot. «Siamo stati hackerati e
lo dimostreremo. Te lo prometto.»
«Cosa?» Aggrotto la fronte, incapace di mettere insieme una frase
coerente. Sollevo lo sguardo sui miei fratelli in preda alla confusione.
«Sono stati fatti dei trasferimenti di denaro, Jameson. Milioni di dollari
sono spariti dai nostri conti dopo alcuni accessi eseguiti con la tua
password», mi spiega Christopher.
Socchiudo gli occhi. «Di cosa state parlando?» bisbiglio. «Non
capisco.» Guardo di nuovo l’immagine. «Quando è stata scattata questa
foto?»
«È una montatura, ne sono sicuro», dichiara Tristan con tono secco.
«Emily non lo farebbe mai.»
«Cosa?» Non riesco a credere a quello che sento. Mi passo le mani tra i
capelli, iniziando a sudare. L’adrenalina mi scorre nelle vene.
«Sono stronzate e tu lo sai», sbotta Elliot. «La tempistica della
pubblicazione di questa foto non è una coincidenza.» Mi acciglio, alzando
gli occhi su di lui.
«Emily è mai stata da sola nel tuo appartamento?» mi chiede.
Lo fisso con la mente ingarbugliata.
 «Ha mai avuto accesso ai tuoi computer, Jameson?» sbotta Christopher.
Faccio una smorfia. «Sì… ma…»
Si appoggiano tutti all’indietro sui sedili, come se fossero arrivati nello
stesso momento alla medesima conclusione. Sposto lo sguardo tra di loro.
«Che c’è?» bisbiglio.
«Credo che Emily lavori per Gabriel Ferrara. È una coincidenza un po’
eccessiva, se lo chiedi a me. È stata mandata per tenerti impegnato mentre
lui progettava la tua rovina.»
«Cosa?» esplodo. «È ridicolo.»
«Sì, lo è», concorda Tristan. «È ridicolo, cazzo.»
«Pensateci», insiste di colpo Elliot. «Quella donna si presenta
casualmente qui e, in poche settimane, ti tiene per le palle.»
«Che cosa?» Faccio una smorfia. «Sono stronzate.»
Rileggo l’articolo, mentre dentro di me divampa un’ira mai provata
prima.
Elliot colpisce il giornale con il dorso della mano. «E allora cos’è questa
foto, eh?»
«Una montatura», dice Tristan.
Osservo l’immagine: Emily tiene Jake per mano e sta sorridendo mentre
lui la bacia… sembra che sia felice di essere lì. Getto uno sguardo
interrogativo a Tristan. Non so cosa pensare… che cazzo sta succedendo
veramente qui?
«Te lo assicuro, è solo l’angolatura della telecamera, sai meglio di
chiunque altro che la giusta angolazione può raccontare una storia
completamente diversa», insiste lui.
«Cazzate. Non c’è fumo senza arrosto», ringhia Elliot. «In ogni caso,
Emily Foster è del tutto irrilevante. Più tardi ti occuperai di lei. Ma sei stato
accusato di appropriazione indebita. Potresti finire in galera, Jameson.»
Mi infilo entrambe le mani tra i capelli, tornando a concentrarmi sui
fatti. Sento una scarica di adrenalina scorrermi in corpo, mi pizzica la pelle.
«Che cos’è successo?» domando. Riesco a udire i battiti furiosi del mio
cuore nelle orecchie.
«Non ne siamo sicuri. Sono stati fatti dei grossi trasferimenti dai nostri
conti bancari, e nessuno lo ha notato», risponde Christopher.
«Per dove?» Mi acciglio.
«Un conto offshore.»
 «Perché cazzo dovrei essere implicato io in questa faccenda?» Abbasso
di nuovo gli occhi sull’immagine di Emily che bacia Jake, e vorrei uccidere
qualcuno… Gabriel Ferrara. «Non capisco.» Sposto lo sguardo su mio
fratello per cercare di concentrarmi su ciò che sta avvenendo.
«Sembra che i trasferimenti siano stati fatti con i tuoi dati di accesso.»
«Che cosa?» Faccio una smorfia perplessa. «È impossibile, non uso i
nostri conti da mesi. Non avrei alcuna ragione per farlo.»
«È quello che ho detto io», sbotta Tristan. «Sono io che mi occupo del
lato economico, lo sapete tutti.»
«Abbiamo un appuntamento con il team legale e quello commerciale
alle otto in ufficio», risponde Elliot.
Gli lancio un’occhiata. «Papà lo sa?»
«Sì.» Emette un sospiro pesante. «Ci aspetta lì.»
Stringo i denti e guardo fuori dal finestrino mentre sfrecciamo attraverso
le strade di New York. Non vedo altro che rabbia, confusione e tradimento.
Mi passo una mano sul viso e inspiro a fondo, cercando di rallentare i battiti
del mio cuore. Mi sento persino più agitato di prima.
La mia reputazione… la mia attività.
La mia ragazza.
Fisso lo sguardo fuori dal finestrino, e qualche momento dopo arriviamo
al palazzo della Miles Media. Sono appena le 7:20, e saliamo fino all’ultimo
piano. Ho bisogno di rimanere solo prima che inizi tutta la baraonda. Entro
nel mio ufficio, chiudo la porta e mi lascio cadere sulla sedia dietro alla mia
scrivania.
La stanza è silenziosa… e vuota.
Attraverso le finestre vedo la vivace città di New York che si prepara
per la giornata. Tutto laggiù sembra così normale… e in ordine.
La mia ira ribolle come un vulcano, ed è pericolosamente vicina a
esplodere. Non so se sto per distruggere qualcosa o scoppiare a piangere. In
ogni caso, mi sento del tutto instabile. Con i gomiti sulla scrivania, lascio
cadere la testa tra le mani. Mi trema il fiato ogni volta che inspiro, nel
tentativo di calmarmi.
Ieri Emily mi ha detto che sarebbe uscita con Molly e Aaron. Ripenso
alla conversazione che abbiamo avuto quando è tornata a casa.
«Come stavano i tuoi amici?» le ho chiesto.
«Benissimo… è stato bello uscire con loro», mi ha risposto.
 Ha mentito.
Io ero a casa a sentire la sua mancanza… e lei era fuori con un altro
uomo. Sento un groppo ostruirmi la gola mentre la realtà mi piomba
addosso. Io mi stavo perdutamente innamorando di lei… ed Emily si stava
vedendo con qualcun altro.
Sento aprirsi la porta, e chiudo gli occhi per cercare di bloccare
Tristan… so che è lui. Mi conosce meglio di chiunque altro. Va verso il bar,
mette del ghiaccio in due bicchieri, poi odo il rumore confortante dello
scotch che viene versato. Me ne appoggia uno davanti, e io alzo uno
sguardo affaticato su di lui.
Fa tintinnare il bicchiere contro il mio, che ho stretto in mano. «Beh,
questa giornata fa già schifo.» Si siede sulla mia scrivania.
«Tu credi?» borbotto, bevendo un sorso. Sento il bruciore dell’alcol che
mi scivola giù per la gola.
«Quando è stata scattata la foto?» mi domanda.
«Ieri sera.» Si acciglia.
Serro la mascella, fissando fuori dalla finestra. Mi vergogno che la
donna che amo non mi ricambi.
«Ha detto che era fuori con Molly e Aaron.»
Tristan beve un sorso del suo scotch e solleva le sopracciglia, come se
fosse sorpreso che mi abbia mentito.
«Credevo che fosse quella giusta.»
Corrugo la fronte, e sento di nuovo una fitta al petto. «Siamo in due.»
Il silenzio cala tra di noi.
«Superiamo la giornata e dimostriamo la tua innocenza», sospira lui,
scolando il resto del contenuto del suo bicchiere.
Annuisco.
Mio fratello mi guarda per un momento, e alla fine mi domanda: «Stai
bene?»
Annuisco di nuovo, non riuscendo a pronunciare ad alta voce quella che
sarebbe una bugia a tutti gli effetti.
«Dimostreremo che sei innocente, Jay.» Mi appoggia una mano su una
spalla, provando a confortarmi. «Te lo prometto.»
Finisco il mio scotch e vado al bar per riempire di nuovo il bicchiere.
Tristan mi fissa, e so che sta scegliendo con cura le sue parole. «Dimmi
che stai bene.»
 Stringo le labbra e alzo gli occhi su di lui. «Sto bene.»
«Perché ho la sensazione che tu stia per perdere la testa e uccidere
qualcuno?»
«Se oggi vuoi salvare una vita, liberati di Jake Peters.»
«Già fatto. L’ho chiamato e l’ho licenziato questa mattina alle cinque,
non appena ho visto l’articolo.»
Mando giù un sorso del liquido ambrato, che mi riscalda la gola nella
sua discesa.
Si interrompe prima di chiedermi: «Vuoi che licenzi Emily?»
Fisso la città fuori dalla finestra. «No.»
«Stavo pensando…» continua.
«Esci», gli ordino con tono secco.
«Ma…»
«Ora.»
La porta si chiude piano dietro di lui, e io mi alzo per andare alla
finestra e guardare New York. L’adrenalina mi scorre nel corpo, e ho la
sensazione che la terra si stia sfaldando sotto ai miei piedi. Bevo il mio
scotch mentre una fredda e distante determinazione invade la mia anima.
Nessuno mi prende per il culo in questa maniera e la passa liscia.
Preparati ad andare al Creatore, signor Ferrara.
Il tuo giorno si avvicina.

Emily

Mi dirigo verso la limousine in attesa e vedo il fedele Alan in piedi accanto

alla macchina. Mi apre la portiera. «Buongiorno, Alan.»
Lui mi fa un cenno. «Buongiorno.»
Aggrotto le sopracciglia e salgo. Oggi non è di buon umore. Chiude lo
sportello dietro di me e io mi guardo attorno alla ricerca del giornale.
Mmh… questa mattina, Jameson deve averlo preso con sé. Sono ancora
assonnata e letargica. Fare esercizio di prima mattina ha molti pregi, tra cui
quello di svegliarti e prepararti a dovere per la giornata. Avrei dovuto farlo
anche oggi. Appoggio la testa all’indietro e chiudo gli occhi mentre
avanziamo in mezzo al traffico.
Dopo quelli che mi sembrano dieci minuti, l’auto si ferma e si spegne.
Alzo lo sguardo. Siamo davanti al mio palazzo. Eh?
Alan apre la portiera.
«Che cosa stai facendo?» gli chiedo.
«Il signor Miles mi ha chiesto di portarla qui questa mattina.»
«Cosa… perché?»
«Ha suggerito che si prendesse una giornata libera.» Mi fa cenno con la
mano di uscire dalla macchina.
«Eh?» Mi acciglio. «Che cosa sta succedendo, Alan?»
«Non ne sono sicuro, ma il signor Miles ha detto che non vuole che
vada in ufficio e che si metterà in contatto con lei.»
Faccio una smorfia. «Si metterà in contatto… cosa significa? Perché
non posso andare in ufficio? Sono confusa.»
«Deve uscire dall’auto, Emily», dichiara.
«Cosa?»
Mi fa di nuovo un cenno con la mano, e io esco indignata.
«È successo qualcosa?» farfuglio, superandolo. «Jameson sta bene?»
«Deve parlare con lui.»
«Va bene, lo farò», sbotto, tirando fuori il telefono e facendo il suo
numero.
«Arrivederci, Emily», dice Alan, prima di entrare nella limousine e
andarsene in fretta.
Il cellulare di Jameson squilla senza che nessuno risponda. Lo chiamo di
nuovo… e mi risponde direttamente la segreteria telefonica. Ha spento il
telefono.
«Ma che cazzo?» bisbiglio, irritata.
Faccio per chiamare Sammia, la sua assistente personale, ma poi mi
rendo conto che sono solo le otto del mattino e che lei non è ancora al
lavoro.
Che diavolo sta succedendo? Attraverso la strada e raggiungo quasi
correndo l’edicola all’angolo. Vedo la prima pagina del Gazette, e sbianco
non appena noto la grande foto di me e Jake che ci baciamo. «Buon Dio»,
sussurro, poi leggo la storia.
Jameson Miles: la caduta in disgrazia del guru dei Media

In quello che sembra il colpo di grazia per Jameson Miles, la sua

fidanzata, Emily Foster, ha intrapreso una relazione segreta. I due sono
stati visti in diversi luoghi e due mesi fa sono stati ripresi durante una
vacanza in Italia. Estratti conto bancari divulgati oggi dimostrano che
Jameson Miles ha sottratto indebitamente denaro per trasferirlo in un
conto offshore. Oggi il consiglio dovrebbe licenziarlo dalla sua posizione di
amministratore delegato della Miles Media, e verrà mossa a suo carico
un’accusa. A quanto pare Emily Foster ha abbandonato la nave appena in
tempo.

Cosa?
Mi porto una mano alla bocca, in preda all’orrore.
Oh mio Dio, povero Jameson.
«Non sono la sua fidanzata, imbecilli», dichiaro con disprezzo. «Quanti
dettagli potete sbagliare in un unico articolo?»
Mi volto e inizio a dirigermi verso il mio appartamento, componendo il
suo numero con urgenza.
«Ehi», mi chiama l’edicolante. «Non mi ha pagato per quello!»
«Oh, mi dispiace», mi scuso, tornando indietro per tendergli una
banconota. «Ero distratta. Grazie.»
Ancora una volta mi risponde direttamente la segreteria telefonica di
Jameson.
Che cosa faccio? Che cosa faccio? Vado a sbattere contro un uomo che
mi sta superando.
«Ehi, guarda dove vai», mi grida.
«Scusi», balbetto.
Faccio il numero di Tristan.
«Ciao, Em.»
«Tristan, che diavolo sta succedendo?» esclamo.
«Siamo in riunione, ti chiamo più tardi.»
 «Cosa?» Riattacca. «Ah!» strillo. I miei occhi si riempiono di lacrime
per la frustrazione.
Non ci crederebbe. Di certo sa che non è vero… ma c’è una foto come
prova.
Compongo il numero di Molly.
«Ehi, bella, vuoi un caffè?» mi chiede allegramente.
«Molly», esclamo, sollevata che qualcuno abbia risposto al dannato
telefono. «Oh mio Dio, sono tutte bugie.» Mi blocco dove sono sul
marciapiede affollato e mi sposto di lato verso un edificio per parlare.
«Che sta succedendo?»
«Il Gazette», farfuglio. «Cerca il Gazette su Google. Sulla prima pagina
c’è una foto di me mentre bacio Jake, e l’articolo dice che abbiamo una
relazione.»
«Cosa?»
«Qualcuno deve avermi seguita, o…» Scuoto la testa per cercare di
trovare una spiegazione logica. «Che diavolo sta succedendo?» bisbiglio
furiosa.
«Porca puttana.» Si blocca. «La sto vedendo. Aspetta… quando cazzo
hai baciato Jake?»
«Lui mi ha baciata ieri sera», balbetto. «Per l’amor del Cielo, non l’ho
ricambiato. Tu…»
«Un secondo, sto leggendo», mi interrompe.
Mi passo una mano sul viso, aspettando che finisca.
«Oh mio Dio», sussurra lei.
«Alan mi ha riportata al mio appartamento e mi ha detto che oggi non
devo venire al lavoro.»
«Cosa?»
«Secondo lui il signor Miles mi contatterà in seguito.»
«Beh, e Jameson cosa ha detto?»
«Non risponde al telefono. Ho chiamato Tristan, ma lui mi ha detto che
sono in riunione e che mi avrebbe chiamata più tardi.» «Porca puttana… è
una brutta situazione.» «Tu credi?» grido.
«Che cosa hai intenzione di fare?»
«Non lo so. Che cosa faccio?»
«Beh, se Jameson ti ha detto di rimanere a casa, forse dovresti farlo.»
«Perché?»
 «Perché non ha bisogno di altre attenzioni su di lui, qui c’è scritto che è
stato accusato di furto.»
Sgrano gli occhi, immaginando la tempesta mediatica che si scatenerà
su di lui dopo quell’articolo.
«Ma se Jameson ci credesse?» balbetto. «Non sono mai stata con Jake.
Sono tutte cazzate. Io amo lui.»
«Ti ha detto che si sarebbe messo in contatto con te… lo farà.» La
ascolto, con la mente che sfreccia a un milione di chilometri all’ora. «Devi
solo aspettare.»
Faccio una smorfia mentre piango. «Non credi che dovrei venire lì?»
«Dio, no. Non ha il tempo per preoccuparsi anche di te.» «Ma io non
ho fatto nulla», sussurro.
«Lo so. Andrò nel suo ufficio e gli racconterò tutto.»
«Davvero?» bisbiglio, speranzosa.
«Em, se ora vieni qui, tutto il palazzo ti attaccherà.»
Mi appoggio una mano sul volto, sconvolta, pensando al fatto che si
sono svegliati tutti con questa notizia. Diventerò il nemico pubblico numero
uno della Miles Media.
«Vado al lavoro e scopro che diavolo sta succedendo, poi ti richiamo, va
bene?» mi dice.
Annuisco con gli occhi pieni di lacrime. Non posso credere che stia
succedendo tutto questo. «Okay.»
«Torna al tuo appartamento e aspetta. Mi farò viva io.»
«Grazie», bisbiglio, rimanendo in linea. «Aspetta, cosa dirai a
Jameson?»
«Gli dirò solo la verità. Ti richiamo tra mezz’ora.»
Chino le spalle. «Okay, grazie.» Riattacco.

Esco dalla cucina per andare in salotto. Mi volto e torno da dove sono
venuta. Sono passati quaranta minuti. Jameson continua a non rispondere al
telefono, e Molly non mi ha ancora richiamata.
Che diavolo sta succedendo là?
Mando un messaggio a Jameson.
I : Jay, non so che diavolo stia succedendo. Quella foto è una montatura.
Lo sai che ti amo e non farei mai una cosa del genere. Richiamami, ti
prego. Sto impazzendo!!!

Getto il telefono sul divano e continuo a camminare avanti e indietro.

Perché nessuno si fa vivo?
Aspetto venti minuti e poi gli scrivo di nuovo. Mi squilla il cellulare, e
mi affretto a rispondere. È Molly.
«Pronto.»
«Ciao.»
«Cos’è successo?»
«Non sono riuscita a entrare per vederlo, era in riunione con gli
avvocati», sussurra lei. «Ha cose più grosse a cui pensare al momento, Em.
Potrebbe finire in prigione.»
Mi acciglio. Cosa? «Oh mio Dio.»
«La direzione sta andando fuori di testa. Devo chiudere prima che mi
licenzino.»
«Come?» Mi si riempiono gli occhi di lacrime… Io non ho fatto niente.
«Adesso non me ne frega un cazzo della compagnia. Ho bisogno che lui
sappia che non ho fatto niente con Jake. Tutta questa storia è fasulla.»
«Lo so. Tornerò su durante la pausa pranzo. Ma per ora tieni duro.» Mi
premo una mano sulla bocca e un attacco di nausea mi stringe lo stomaco.
«Ti richiamo non appena ho parlato con lui.» Aspetto in linea, sperando che
mi dica ancora qualcosa. «Okay?» mi chiede.
«Sì, okay», bisbiglio prima di riattaccare.
Inizio di nuovo ad aggirarmi avanti e indietro per il mio appartamento
con un rinnovato senso di angoscia. E se Jameson credesse a questa storia?
E se il consiglio credesse che lui ha rubato quei soldi?
E se fosse accusato… e finisse in prigione?
Oh mio Dio. Gli mando un altro messaggio.
I : Dico sul serio. Richiamami SUBITO!!! Sto andando fuori di testa qui.
Passano altri trenta minuti, che trascorro camminando avanti e indietro. Non
posso sopportare questa attesa. Chiamo Molly, e mi risponde subito la sua
segreteria telefonica. Riattacco in fretta e chiamo Aaron. Il suo telefono
squilla senza che lui risponda.
«Ma che diavolo!» grido tra le lacrime. «Che sta succedendo laggiù?»
Scrivo di nuovo a Jameson.

I : Chiamami subito, o verrò in ufficio!!! Mi sto arrabbiando, sappi che sto

dando di matto.

Il mio telefono squilla, e la lettera J illumina lo schermo. Rispondo subito.

«Oh mio Dio, Jay.»
«Ciao», mi risponde con la voce piatta.
«Che sta succedendo?» bisbiglio. «Jay, non puoi credere a quelle bugie.
Mi ha baciata una volta e io l’ho colpito. Ti giuro che non sto uscendo con
quel verme.» Lui non dice niente. Sono colta da un senso di terrore. Perché
è così silenzioso? «Jay.»
«Non hai pensato di dirmelo?»
«È successo ieri sera.»
«Avevi detto che eri con Molly e Aaron, cazzo!» esplode.
Sentendo quanto è arrabbiato, i miei occhi si riempiono di lacrime. «Hai
ragione, ma Jake mi aveva detto di avere delle informazioni su un articolo
che i Ferrara avrebbero scritto su di te, e sapevo che non avresti voluto che
lo incontrassi da sola.»
«Mi chiedo come mai!» urla lui.
Faccio una smorfia. «Non essere arrabbiato con me», sussurro. «Quella
foto è…» Scuoto la testa, cercando le parole giuste per dirgli ciò che devo.
«È estrapolata dal contesto, te lo garantisco.»
«Devo andare. Non farti vedere in ufficio. Non posso pensare anche a
te.»
«Cosa?» balbetto.
«Sono troppo impegnato.»
 «Non andare», lo supplico. «Jay, dobbiamo parlarne. Ora vengo lì da
te.»
«Non osare», mi ordina con il tono carico di disprezzo.
Sgrano gli occhi. «Che cosa vuoi dire?»
«In questo momento ho più di un milione di persone nel mio ufficio, e
non ho il tempo per occuparmi delle tue stronzate», ringhia.
Sussulto… Dio, non l’ho mai sentito tanto furioso. «Ti vedrò stasera?»
sussurro.
«Ciao, Emily.» La chiamata si interrompe.
Mi lascio cadere sul divano e fisso il muro… una paura ben precisa
inizia a farsi strada in me… Ci crede. Porca puttana.

Quella sera, ore 20:00

Sono seduta sul divano e ascolto il rumore di un film in onda sulla

televisione. Non riesco a guardare il telegiornale. Ho dovuto cambiare
canale. Non facevano che parlare delle prove contro Jameson e del caso di
appropriazione indebita.
La mia mente è lontana chilometri da qui. Jameson non mi ha
richiamata per tutto il giorno, e non so cosa stia succedendo alla Miles
Media, ma deve essere davvero un circo mediatico.
Sono divisa tra la necessità di lasciargli lo spazio che gli serve e il
desiderio di correre da lui il più in fretta possibile, ma ho deciso che farò
come mi ha chiesto e rimarrò qui ferma e buona. Mi chiamerà lui non
appena potrà. Lo so che lo farà. E ha ragione, la mia presenza là fuori
servirebbe solo a gettare altra benzina sul fuoco. In questo momento, non
può permettersi di pensare anche a me.
Ho finalmente compreso quanto sia grave l’intera situazione. Che cosa
succederà se non riescono a scoprire chi ha trasferito quel denaro? Quanto a
lungo Jameson potrà sopportare questo tipo di pressione?
 Con un groppo in gola inizio a camminare avanti e indietro. Devo aver
consumato la moquette con il mio andirivieni di oggi. Non riesco a
ricordare di essere mai stata tanto in ansia per qualcosa.
Alle ventitré, non ho ancora ricevuto notizie da Jameson, e ho
letteralmente la nausea per la preoccupazione.
Ho dato di stomaco due volte. Decido di chiamarlo un’ultima volta…
dov’è?
Con le dita tremanti, compongo il suo numero. Il telefono squilla, ma
poi mi risponde la segreteria telefonica. Ha rifiutato la chiamata. Mi
sprofonda il cuore nel petto e i miei occhi si riempiono di lacrime.
«Sono Jameson Miles, lasciate un messaggio», dice la voce registrata.
«Ciao.» Mi interrompo. «Jay», sussurro. «Piccolo.» Mi si stringe la
gola. «Mi dispiace di averti mentito. Stavo cercando di scoprire di più sul
caso, e poi lui mi ha baciata e…» Mi si rompe la voce. «Lo so come
sembra, ma devi credermi. Jake non mi interessa nemmeno come amico, lo
sai.» Vado alla finestra e guardo il traffico. «Sto impazzendo qui… Ti amo.»
Rimango in silenzio, incerta su cosa dire. «Non lasciare che ti avvelenino la
mente, Jay. Tu sei l’unico a sapere cosa c’è tra di noi», sussurro tra le
lacrime. «Vieni a casa da me, dove è giusto che tu stia.» Mi interrompo di
nuovo, sperando che le mie parole lo stiano raggiungendo. «Non voglio
nemmeno riattaccare… ho bisogno di te. Ti prego, vieni da me… ti sto
supplicando.» Dall’altro capo mi risponde solo un silenzio mortale, e io
faccio una smorfia di dolore. «Ti amo», bisbiglio. Suona un bip, e vengo
interrotta. Getto il telefono sul divano e scoppio a piangere. Che diavolo sta
succedendo?

Con il cuore in gola, entro nel palazzo della Miles Media. Sono le otto e
mezza del mattino e sto andando al lavoro.
Ieri notte Jay non mi ha richiamata, e non posso dire di biasimarlo.
Ho pianto fino a addormentarmi… beh, in realtà non ho proprio
dormito, quindi non credo che conti. Sento un peso sullo stomaco che non
vuole andarsene via. Posso incolpare solo me stessa per questo pasticcio.
Ho mentito al mio amore, la cosa mi si è ritorta contro, e ora lui pensa il
peggio. Quindi oggi sono qui per cercare di farmi perdonare.
È ferito… so che lo è.
Sembra che il mio povero uomo abbia tutto il mondo contro di lui e
sono terribilmente in ansia. Quanto stress può sopportare prima di cedere?
Entro nell’ascensore e striscio il mio tesserino di sicurezza per accedere
ai piani alti, ma si accende una luce rossa. No. Lo striscio una seconda volta
e vedo di nuovo lampeggiare rosso.
«No, Jay… non farlo», bisbiglio tra le lacrime. «Non chiudermi fuori,
cazzo.» Lo striscio ancora, ma per la terza volta si accende la luce rossa.
«Che figlio di puttana», mormoro con tono rabbioso.
Premo il pulsante per il quarantesimo piano, e appare una luce verde. Il
cuore mi martella nel petto. Ha bloccato il mio accesso al suo piano. Tiro
fuori il cellulare e gli mando un messaggio.

I : Fai sul serio? Non vuoi nemmeno parlare con me?

Le porte dell’ascensore si aprono, e io esco al mio piano, cercando di

placare la mia ira. Lo so che ha parecchio a cui pensare, ma lui è
consapevole che mi sta facendo del male e sembra che non gli importi
nulla. È così che intende agire? Vuole tagliarmi fuori dalla sua vita senza
nemmeno lasciarmi spiegare?
Mi siedo alla scrivania e fisso il vuoto. Tamburello un piede a terra per
il nervoso… che cosa faccio? Come posso fargli capire che è tutto un
malinteso se non vuole nemmeno parlare con me?
Alcune ragazze escono dall’ascensore per incamminarsi lungo il
corridoio, ma si bloccano di colpo quando mi vedono, come se fossero
scioccate. Le fisso e loro si scambiano delle occhiate per poi sogghignare.
«Ciao.» Una di loro finge un sorriso.
«Ciao», rispondo. Mi volto e accendo il computer.
Fantastico. Ora tutto l’ufficio sta spettegolando su di me. La situazione
può andare peggio di così?
«Evviva, sei qui.» La voce familiare di Molly risuona alle mie spalle.
 Ruoto sulla sedia per voltarmi verso di lei, e la sua espressione si
intristisce non appena vede la mia. «Oh, piccola», mormora, stringendomi
in un abbraccio. «Stai bene?»
«Ha bloccato il mio accesso al suo piano», sussurro contro la sua spalla.
«Cosa?» replica piano, sistemandomi i capelli. «È solo un…» Esita.
«Dio, non so nemmeno cosa dire, Em.»
Guardo tristemente il mio computer.
«Facciamo il nostro lavoro, così poi possiamo pensare a una soluzione
durante il pranzo.» Mi sorride e mi accarezza una spalla.
«Va bene.»
Nella mezz’ora seguente, vedo il resto del personale entrare per iniziare
la giornata, notarmi, e poi mettersi a bisbigliare con la persona più vicina.
Non solo tutto l’ufficio spettegola su di me, ma mi ritiene anche una
puttana. L’idiota che ha tradito l’amministratore delegato con il viscido
dell’ufficio… sono imbarazzata, mi vergogno, e tutta questa situazione è
spaventosa.

Sono le quattro del pomeriggio, e Jameson non ha risposto a nessuna delle

mie telefonate. Credo di essere sul punto di perdere la testa.
Aaron pensa che dovrei dargli tempo. Secondo Molly dovrei farmi
portare nel suo ufficio in elicottero… quello, oppure dovrei bombardare
tutto il piano.
Io… vorrei solo strisciare sotto una roccia e nascondermi.
La mia collega torna dalla sala della fotocopiatrice e mi rivolge un
sorrisetto soddisfatto.
«Che c’è?»
«Di’: Grazie, Molly. Sei la mia salvezza.» Fa un altro sorrisino. Io mi
acciglio. Mi consegna un tesserino di sicurezza, e io lo fisso sulla mia
mano. «Cos’è questo?»
«È la tessera di Melissa per salire ai piani alti. L’ho rubata.»
Sgrano gli occhi. «Hai rubato il suo tesserino?» sussurro, guardandomi
intorno con aria colpevole.
 «In che altro modo potresti salire per vedere quello stupido bastardo?»
mormora lei.
Sorrido per la scelta eccellente di termini con cui lo ha appena descritto.
«Grazie.»
Vado in bagno e guardo il mio riflesso allo specchio: ho un aspetto
terribile. Raddrizzo le spalle e inspiro a fondo per prepararmi. Devo farcela.
Prendo l’ascensore per l’ultimo piano, con il cuore che mi martella nel
petto. Non ho idea di cosa troverò ad aspettarmi, ma qualunque cosa sia che
si faccia sotto, perché ora mi sto arrabbiando. Come osa non lasciarmi
nemmeno spiegare?
La cabina si apre, e, non appena si accorge di me, Sammia mi rivolge
uno sguardo carico di sgomento.
«Emily», balbetta, alzandosi. «Il signor Miles non è qui.»
La supero a grandi passi e attraverso il corridoio per aprire di colpo la
sua porta… e lui è lì, seduto alla scrivania, con quella maschera fredda e
controllata sul volto.
Elliot è insieme a lui, e alza di scatto gli occhi appena mi vede. «Come
sei arrivata qui?»
Incontro lo sguardo di Jameson dall’altra parte della stanza, e riesco a
vedere da qui il dolore che prova.
«Puoi lasciarci un momento, per favore?» chiedo a suo fratello.
«No», sbotta lui. «Ora puoi andare.»
La mia ira ribolle. «Con tutto il dovuto rispetto, questi non sono affari
tuoi», replico con tono secco.
Elliot socchiude gli occhi e si alza. «Come ti permetti… certo che sono
affari miei!»
«Oh, mi permetto eccome», rispondo subito.
Jameson stringe i denti, e in quel momento Tristan entra nell’ufficio.
Quando mi vede, ha un attimo di esitazione. «Emily.» Aggrotta la fronte,
spostando lo sguardo tra noi tre.
«Tristan, ho bisogno di un momento con Jameson, per favore», gli
chiedo speranzosa.
«Certo.» Si costringe a farmi un debole sorriso. «Elliot, fuori.» Suo
fratello mi lancia un’occhiataccia. «Ora», ripete Tristan.
I due escono dall’ufficio, e Jameson ed io rimaniamo da soli. Lui si alza
per andare alla finestra, dandomi le spalle.
 Oh, Dio, come risolvo questa situazione?
«Jay», sussurro, avvicinandomi a lui. «Piccolo, non fare così… devi
credermi. So come sembra.» Rimane in silenzio. «È stato lui a baciarmi, e
io l’ho colpito. Non avevo idea che qualcuno ci stesse scattando una foto»,
farfuglio. Silenzio. Da dove sono, lo vedo serrare la mascella mentre
continua a guardare New York al di là delle vetrate. «Hai almeno intenzione
di parlarmi?» esclamo. «Perché hai bloccato il mio accesso al piano?»
Si volta, furioso. «Perché non mi fido di te.»
Faccio un passo indietro, sconvolta. «Cosa?»
«Mi hai sentito. Non mi fido di te. Ora vattene.»
Gli rivolgo un’espressione sconvolta. «Jameson, lo so che sei sotto
pressione.»
«Questo non ha un cazzo a che fare con la pressione che sto subendo!»
grida lui.
Dentro di me, mi riduco in mille pezzi. «Ti puoi fidare di me, te lo
giuro.»
«Dove mi hai detto che ti trovavi giovedì sera, Emily?» mi domanda
con disprezzo.
Lo fisso tra le lacrime. «Stavo cercando di capire che informazioni
avessero su di te i Ferrara.»
«Mentendomi?»
Annuisco. «Lo so come sembra…»
«Come se non potessi fidarmi di te.» Si volta di nuovo e solleva la testa
con aria di sfida. «Al momento ho ben altro a cui pensare che a una
fidanzata disonesta.»
«Jameson», mormoro.
«Non abbiamo nient’altro da dirci, Emily… esci», dice con calma.
«No», lo supplico. «Non me ne vado. Io ti amo.»
Si gira e il suo sguardo gelido mi inchioda. «Ti eri preparata questo
discorso?»
Mi sprofonda il cuore nel petto… oh, è così incazzato…
«Jay…»
«Se non te ne vai tu… lo farò io.» Avanza a grandi passi verso la porta,
la attraversa e la richiude piano dietro di sé.
Serro le palpebre nel silenzio dell’ufficio e mi concedo alcuni respiri
tremanti.
 Ha chiuso la nostra storia?
Non può succedere per davvero.

Sono le sei del pomeriggio, e io sono seduta nel bar di fronte al palazzo
della Miles Media. Sto guardando il circo dei giornalisti che si sta
raggruppando in attesa che Jameson lasci l’edificio.
Questo scandalo dell’appropriazione indebita è una notizia… una
notizia molto grossa, e, mentre il mondo segue la vicenda, io ho passato la
giornata trovandomi sempre sul punto di piangere.
Non so cosa fare o come raggiungerlo. Ha sollevato le sue difese, e, con
tutto ciò che gli sta capitando al momento, non so quanto poter insistere
senza fargli perdere del tutto la testa. Non voglio stressarlo ancora, ma
adesso più che mai so che ha bisogno di me.
Mi prendo il capo tra le mani. Perché diavolo sono andata a
quell’incontro con Jake? A che cazzo stavo pensando? Come ho fatto a
credere che fosse una buona idea?
Rivivo quella sera nella mia mente, e mi sento mentire a Jameson
quando torno a casa… perché? Sul momento, ho creduto che così lo avrei
protetto. Ora so che ho sbagliato. È un gran disastro, e non ho idea di come
risolverlo. Ripenso al denaro che è stato sottratto dai loro conti. Sono tutti
convinti che sia stato Ferrara, ma perché un uomo come quello, che
guadagna già miliardi di dollari ogni anno, dovrebbe rischiare ogni cosa per
rovinare un concorrente? Non ha proprio alcun senso per me. A mio parere,
una persona che ruba dei milioni ha bisogno di quei soldi.
Ma chi è stato? E come diavolo ha avuto accesso ai dati bancari di
Jameson?
C’è sotto più di quanto sembri.
Domani a colazione, Aaron, Molly ed io faremo una riunione
d’emergenza e, con un po’ di fortuna, riusciremo a organizzare un piano
d’attacco.
Mi accorgo di un certo fermento, e alzo lo sguardo appena in tempo per
vedere Jameson lasciare l’edificio, circondato da alcuni agenti della
sicurezza, mentre i giornalisti si affollano attorno a lui, gridando il suo
nome e scattando foto. Lui tiene la testa bassa senza rilasciare commenti, ed
entra nel retro della limousine.
 L’auto si allontana dal marciapiede e lo porta via nella notte… ancora
più lontano da me.
Un’insopportabile tristezza mi penetra fin dentro le ossa.
Cosa potrei fare per aiutarlo?

«Okay, questi sono i fatti», dichiara Molly. Stiamo facendo colazione,

cercando di analizzare quel casino che è la mia vita. Dopo due notti insonni,
sono più uno zombie che un essere umano. Sto bevendo già il mio secondo
caffè, e sono solo le sette del mattino. «Hai mentito a Jameson su dove stavi
andando e sei uscita a cena con Jake», continua la mia amica. Roteo gli
occhi. «Sei tornata a casa e gli hai mentito di nuovo su dove eri stata.»
Emetto un profondo respiro. «Corretto.»
«Adesso», va avanti lei, «tutta la vita di Jameson sta andando in pezzi,
ed è stato accusato di un crimine che non ha commesso.» «Sì», confermo,
prima di bere un sorso del mio caffè.
«L’intero mondo lo sta guardando, e tu sei il nemico pubblico numero
uno.»
«Come fa a essermi d’aiuto tutto questo?» domando, nervosa.
Aaron e Molly si scambiano un’occhiata attraverso il tavolo. «Non si
mette bene», commenta lui.
«Lo so.» Mi prendo la testa tra le mani. «Non so come aiutarlo. Ho
rovinato tutto. Sono la cattiva della storia, quando invece vorrei essere
l’eroina.»
Il silenzio cala tra di noi mentre beviamo i nostri caffè.
Aaron si illumina. «Ci sono.»
«Eh?»
«So come puoi diventare l’eroina.»
Alzo gli occhi al cielo. «E come?»
«Risolvi il caso… sei una giornalista, hai già fatto queste cose.» Mi
raddrizzo, improvvisamente interessata alle sue parole. «Quegli
investigatori privati sono chiaramente inutili, non stanno facendo un
cazzo.»
«Questo è vero.» Mi acciglio. «Ma non so niente di computer. Da dove
potrei cominciare per risalire a quei trasferimenti?»
 «Non lo so, ma, secondo me, l’unico modo per tirare Jameson fuori da
questo guaio è scoprire dove sono finiti quei soldi.»
Molly scrolla le spalle. «Noi potremmo aiutarti?»
Ci penso su per un momento. In effetti, perché non potrei riuscirci? Ho
già risolto dei casi simili in passato, e anche grossi.
«Sapete una cosa? Avete ragione.» Sento un fuoco ardermi nelle vene.
«Scoprirò chi è il colpevole.» I miei due amici sorridono. «E quando lo avrò
fatto», mi sferro un pugno contro una mano, «desidererà essere morto,
invece di aver infastidito il mio uomo.»
«Brava ragazza», esulta Molly. Lei e Aaron si battono il cinque.
Mentre bevo un sorso del mio caffè, per la prima volta dopo giorni, mi
sento speranzosa. Sollevo la mia tazza e brindiamo insieme.
«All’Operazione Eroina.»

Jameson

Corro lungo la strada più velocemente che posso, la mia mente è immersa in
una fitta nebbia. Mi sento meglio dopo ogni passo che faccio. Sono passati
tre giorni da quando l’ho vista… tre giorni incarcerato all’inferno.
Non posso vederla. Non posso più cacciarmi in una situazione come
questa.
Nessuno vale tutta la sofferenza che sto provando… nessuno.
Giro l’angolo e supero rapidamente una fila di ristoranti per raggiungere
un parco, e vedo qualcuno davanti a me nell’oscurità. La sua posizione mi
sembra familiare, così strizzo gli occhi per vedere meglio. Mentre corro,
sono colpito dalla gelida consapevolezza di sapere di chi si tratta. Gabriel
Ferrara. È al cellulare e sta fumando un sigaro, appoggiato alla sua Ferrari
nera. Non mi ha ancora visto.
Rallento e mi avvicino a lui, ansimando.
Cane bastardo.
 Non sopporto che abbia messo quella foto di Emily sulla prima pagina
del suo giornale. È stato un attacco diretto nei miei confronti… e ha colpito
in pieno il bersaglio.
Girandosi, mi nota e la sua espressione si fa cupa. «Devo andare.»
Chiude la telefonata.
«Guarda chi è strisciato fuori dalla fogna», sbuffo.
Lui sogghigna e dà un tiro al suo sigaro. «Miles.» Lo guardo di traverso.
«Come sta la tua ragazza?» mi chiede, facendomi l’occhiolino. «Dovresti
tenerla al guinzaglio.»
Lo fulmino con lo sguardo. Gabriel scrolla il sigaro verso di me, e io
comincio a ribollire di rabbia. Faccio un passo in avanti.
«Lo sai che ci ha provato anche con me? Sembra che tu abbia perso il
tuo tocco con tutto: con la compagnia, con i conti in banca, con il sesso.
Come ci si sente a sapere che la propria donna deve andare alla ricerca di
qualcun altro che la soddisfi?»
Inizio a vederci rosso… la rabbia mi sta accecando. Perdo il controllo e
gli sferro un violento pugno in pieno volto, e poi lo colpisco ancora e
ancora in rapida successione.
Cade a terra accanto alla sua auto, e io sento qualcuno gridare:
«Chiamate la polizia!»
«Cazzo…» Abbasso lo sguardo sul suo corpo accasciato a terra e sul
sangue che gli cola dal naso.
Cosa ho fatto?
Mi giro e corro più in fretta che posso nell’oscurità. Supero un isolato e
taglio in mezzo al parco, sentendo le sirene della polizia in lontananza.
Cazzo.
Attraverso la strada e un’auto sbuca dal nulla.
Una luce accecante, un clacson, la vista annebbiata.
La macchina mi colpisce e io volo per aria.
Le tenebre piombano su di me… poi il nulla.
Capitolo 22
 Emily

S . Non ho niente su cui lavorare oltre a Hayden. Non mi viene in

mente nessun altro che abbia un passato oscuro e che tradirebbe la Miles
Media. Ma vendere articoletti è ben diverso da rubare milioni di dollari da
una società di importanza globale. Non credo che sia capace di un gesto
simile.
Quindi perché l’istinto mi dice che è coinvolto?
Controllo il telefono… nessun messaggio.
Ti prego, chiamami.
Ho una visione del mio Jameson tutto solo nel suo grande appartamento,
e mi si stringe il cuore nel petto. Ho deciso che domani notte andrò da lui e
busserò fino a buttare giù la porta, se si rivelerà necessario. Non posso
lasciargli lo spazio che gli serve… ho bisogno di lui.
Il mio campanello suona, e io balzo in piedi, emozionata. Jameson.
Corro al citofono, ma nello schermo vedo due agenti di polizia. Premo il
pulsante.
«Chi è?»
«Parlo con Emily Foster?»
«Sì.»
«Possiamo salire, per favore?»
«Che succede?» sussurro.
Oh mio Dio, cosa è capitato?
«Dobbiamo parlare con lei.» «È
successo qualcosa?» balbetto.
«Ci faccia salire, per favore.»
«Okay.» Premo il pulsante d’apertura con il cuore che mi batte
all’impazzata.
Qualche momento più tardi, bussano alla porta, e io la apro di scatto.
«Salve.»
 Due agenti di polizia dall’aria solenne si costringono a sorridermi. «È
lei Emily Foster?»
«Sì.» Mi batte forte il cuore.
«Possiamo parlarle per un momento, per favore?»
Mi faccio da parte. «Sì, prego, entrate.»
«Vorremmo parlare con Jameson Miles.» Si guardano intorno nel mio
appartamento e poi riportano l’attenzione su di me. «È qui?»
«No, non c’è.» I battiti del cuore si fanno sempre più violenti contro la
mia cassa toracica. «Di che cosa si tratta?»
«È ricercato perché dobbiamo interrogarlo relativamente a
un’aggressione avvenuta questa sera.» «Cosa?» Mi acciglio.
«Questa notte Gabriel Ferrara è stato aggredito dal signor Miles davanti
a un ristorante. È stato emesso un mandato di arresto nei suoi confronti.»
«Sta bene?»
«Il signor Ferrara ha riportato gravi ferite al volto ed è stato portato in
ospedale.»
Mi copro la bocca con una mano, in preda all’orrore. «Cos’è successo?»
domando.
«Il signor Ferrara stava entrando in auto quando il signor Miles gli si è
avvicinato nel buio. È scoppiata una rissa, e il signor Miles lo ha
aggredito.»
«Dov’è successo?»
«Davanti a Bryant Park, di fronte al Lucina’s.»
«Oh mio Dio», sussurro. «Jameson sta bene?»
«I testimoni dicono che è scappato nel parco.»
Chiudo gli occhi, sollevata… grazie a Dio.
«State dando la caccia alla persona sbagliata», balbetto. «Jameson non
aggredirebbe mai nessuno. È l’amministratore delegato di una prestigiosa
compagnia, non un attaccabrighe.» È assolutamente falso, so che Jameson
adorerebbe ridurre Ferrara in poltiglia… «Non so dove sia», dichiaro con
rinnovata determinazione.
«Possiamo controllare il suo appartamento?» mi chiede un agente.
«Certo, ma lui non è qui.» Indietreggio per lasciarli entrare.
Gli agenti perquisiscono il mio appartamento e poi tornano in
soggiorno. Mi porgono un biglietto da visita. «Ci chiami non appena avrà
sue notizie. Se non lo farà, potrebbe essere accusata di intralcio alla
giustizia. Nascondere un sospettato alle autorità è un reato molto grave.»
«Okay.» Vado in fretta alla porta e la apro rapidamente. «Buona serata.»
Loro se ne vanno, e io la richiudo di colpo.
Mi porto le mani alla bocca per l’orrore, poi afferro il cellulare e
compongo il numero di Jameson. Il suo telefono squilla a vuoto… ma tanto
non avrebbe mai risposto a una mia chiamata. «Dannazione.»
In preda al panico, chiamo Tristan.
«Pronto.»
«Tristan», balbetto. «Sai dov’è Jameson?»
«Che succede?» mi chiede.
«La polizia è appena stata qui. A quanto pare, Jameson ha aggredito
Ferrara. Hanno emesso un mandato d’arresto. Sai dove si trova?»
«Che cosa?»
«Non risponde alle mie chiamate, e dei testimoni dicono che è scappato
in mezzo al parco.»
«Ma che cazzo!»
«Che cosa faccio?»
«Provo a chiamarlo e poi ti faccio sapere.»
«Okay.» Riattacco e inizio a camminare avanti e indietro… Dove sei?
Qualche momento più tardi, Tristan mi richiama. «Non mi risponde. Sto
arrivando.»
«Grazie.»

Un’ora più tardi, Tristan ed io stiamo attraversando Bryant Park. Non ci

siamo detti una parola, al di là del necessario per metterci a cercare
Jameson. Ce l’ha con me per via di Jake e ovviamente non ne vuole
discutere. È furioso.
È l’una del mattino e ormai sto diventando nervosa. Osservo il parco
avvolto nell’oscurità.
«Dove può essere?» sussurro.
«Non lo so. Prova a chiamarlo di nuovo», dice lui.
 Faccio il suo numero continuando a camminare nel parco buio, quando
sentiamo qualcosa.
Tristan sgrana gli occhi e solleva una mano. «Shh, ascolta.»
Dalle tenebre si alza il rumore fioco di una suoneria. Non appena si
interrompe, io rifaccio il numero. Entrambi ci guardiamo intorno con una
certa frenesia, e poi notiamo il chiarore di uno schermo illuminato.
«Qui!»
Corro da quella parte e trovo il telefono nell’erba. Sgrano gli occhi,
spaventata, mentre Tristan lo solleva. Lo ripulisce per inserire il codice e
accede alla schermata principale.
Sposta lo sguardo su di me. «È il telefono di Jameson.»
Entrambi lanciamo un’occhiata al parco buio, e un senso di timore mi
pervade. «Che diavolo gli è successo?» bisbiglio.

Sono le quattro del mattino, e Tristan ed io siamo disperati. Camminiamo da

ore. Alan, Elliot e Christopher sono anche loro in giro a cercare Jameson.
«Probabilmente si sta nascondendo da qualche parte dalla polizia.
Vedrai che sta bene», cerca di consolarmi Tristan.
Ormai sono in lacrime, è inutile nascondere la mia angoscia. «È tutta
colpa mia», mormoro mentre camminiamo. «Se non fossi caduta in quella
trappola, non sarebbe successo niente di tutto questo.»
«Che cosa intendi dire con trappola?»
«Jake mi ha detto di avere delle informazioni a proposito di un articolo
su Jameson, che Ferrara avrebbe pubblicato il giorno seguente, e che me ne
avrebbe parlato dopo il lavoro. Non volevo far preoccupare Jay, quindi gli
ho mentito e sono andata a incontrarmi con quell’uomo. In realtà lui voleva
solamente rimanere da solo con me, e mi ha baciata. L’ho colpito e me ne
sono andata, e poi il giorno dopo…» Scrollo le spalle. «Hai visto la foto.»
Si acciglia. «Quindi non ti stavi frequentando con Jake?»
«No», esplodo. «Sono innamorata di Jameson, idiota che non sei altro.»
Inizio a singhiozzare. «E lui non mi permette di spiegarmi.»
«Cazzo, che casino.» Il suo telefono squilla, e Tristan risponde subito.
«Pronto.» Resta in ascolto. «Sì.» Continua ad ascoltare. «Sta bene?»
Sussulta, posandosi una mano sul petto. «Grazie a Dio.»
«Cosa?» gli chiedo a bassa voce.
«Grazie. Sto arrivando.» Riattacca.
«Che c’è?» gli chiedo piano.
«Jameson è in ospedale.»
«Che cos’è successo?»
«È stato investito da un’auto.»
Mi premo le mani sulla bocca per l’orrore.
«Sta bene, ha solo una commozione cerebrale.»
«Oh, grazie a Dio.»
«Vado a prenderlo.»
«Vengo con te», dichiaro decisa.
«Em…» Si interrompe. «Non credo che sia una buona idea. Dopo
questa cazzata con Ferrara, ci saranno paparazzi ovunque, e a Jameson non
serve altra pubblicità. Chissà quanti giornalisti saranno già all’ospedale…
Mio fratello ti vuole lontana dai riflettori. Lascia che parli con lui, e, quando
saremo a casa, ti chiamerò.» La speranza mi sboccia nel petto.
Sta cercando di proteggermi?
«Ma io non ho fatto niente di male, Tristan. Voglio vederlo.»
Si lascia travolgere dalla compassione e mi stringe a sé. «Lascia che lo
porti a casa, al sicuro, e poi ti chiamerò.» Fa un passo indietro e mi studia,
tenendomi per le braccia. «Ti prometto che ti chiamerò. Adesso ti
riaccompagno a casa, mi occupo di lui e poi mi metterò in contatto con te.
Hai la mia parola.» Mi fissa negli occhi.
«Okay.»
Camminiamo in silenzio per un momento.
«Scoprirò chi ha rubato quei soldi, anche se dovesse essere l’ultima cosa
che faccio», mormoro.
«Emily, è una pessima idea. Lascia fare ai detective. Sei stanca ed
emotiva in questo momento. Andiamo a casa.»
Annuisco, sapendo che ha ragione su tutto e detestando ancora di più
questa situazione.
Jameson
Guardo l’infermiera che mi sta tenendo per mano per misurarmi i battiti e
inspiro profondamente. È una signora anziana e dall’aria materna, il tipo
che vorresti per prendersi cura di te.
«Come va il mal di testa?» mi chiede.
«Ancora lì.»
Mi sorride e prende la torcia per puntarmela negli occhi e controllare le
mie pupille. «Hai preso un brutto colpo. Sei fortunato a essere ancora vivo,
giovanotto.»
Sento delle voci fuori dalla camera, e Tristan appare sulla soglia. «Ehi.»
«Ciao.» Faccio un sorrisetto, notando l’ansia sul suo viso.
Mio fratello accorre al mio fianco. «Stai bene?»
«Certo.»
«No, che non sta bene», interviene l’infermiera. «È stato investito da
un’auto. Avrebbe potuto morire. Per il momento, ha una grave commozione
cerebrale.»
Tristan si passa una mano sul viso. «Gesù.»
«Rimarrà qui per la notte e domani, se i test preliminari saranno buoni,
potrà tornare a casa.»
«Okay… grazie.» Lui si accascia su una sedia accanto al letto.
«Tornerò tra un’ora con degli antidolorifici.» L’infermiera mi sorride.
«Non mi servono», replico.
«Tornerò in ogni caso.»
Alzo gli occhi al cielo, e la donna ci lascia da soli.
«Scusami», mormoro.
«Cazzo, Jay, stavamo impazzendo di paura. Ti abbiamo cercato per tutta
la notte.» Mi riempio le guance d’aria e poi espiro lentamente. «La polizia è
andata da Emily, lei mi ha chiamato, e poi abbiamo trovato il tuo telefono a
Bryant Park.»
«Emily?» Mi acciglio. «Perché l’hai coinvolta?»
«È terrorizzata, Jameson. Voleva aiutarci a trovarti.»
Roteo gli occhi. «Ne dubito fortemente.»
«Lo sai, non credo che stia con quell’imbecille di Jake. È stato tutto un
equivoco.»
«Ma chiudi il becco», lo zittisco.
«No, chiudilo tu. Perché non vuoi nemmeno parlare con lei?»
 «Perché mi hai mentito guardandomi negli occhi e sei uscita con un
altro uomo.» Mio fratello mi guarda. «E non ho bisogno di questo tipo di
stronzate nella mia vita. Ho già abbastanza a cui pensare, nel caso non lo
avessi notato.»
«Vuole vederti.»
«Sì, beh, io non voglio vedere lei», sbotto.
«Allora devi lasciarla una volta per tutte. È fuori di sé per l’ansia.»
Faccio una smorfia irritata. «Vattene a casa e basta. Domani chiederò ad
Alan di venire a prendermi.»
«Perché non vuoi neanche parlarne?»
«Perché non sono affari tuoi. Emily ed io abbiamo chiuso. È finita nel
momento in cui ha iniziato a mentirmi.» Riappare l’infermiera. «Sono
stanco», annuncio.
La donna mi sorride. «Certo, okay.» Rivolge l’attenzione verso Tristan.
«La chiameremo in mattinata, quando sarà pronto per essere dimesso.»
«Sì, va bene», risponde lui. Sostiene il mio sguardo, ed è chiaro che ha
capito che non sono stanco per niente.
L’infermiera va in bagno.
«E cosa dovrei dire a Emily? Sta aspettando una mia telefonata»,
bisbiglia furioso.
«Non me ne frega un cazzo di cosa le vuoi dire. Non è un mio
problema.»
Si stropiccia di nuovo il viso con una mano, sospirando. «A volte sei
davvero un figlio di puttana egoista.»
«E con questo?»
Mi fissa per un lungo momento. «Ci vediamo domani.»

Emily
Il mio telefono vibra sul tavolino da caffè, e io rispondo subito.
«Sta bene», sospira Tristan.
«Grazie a Dio.» Chiudo gli occhi per il sollievo. «Posso vederlo?»
«Ha riportato una commozione cerebrale e dovrà rimanere in ospedale
per qualche giorno.»
«Cosa?»
 «Ha detto che è meglio che tu non vada là, non vuole generare un altro
circo mediatico.»
Mi si riempiono gli occhi di lacrime. Dannazione. In questo momento
mi sembra di non far altro che piangere.
«Ora sta dormendo.»
«Ha detto qualcosa? Su di me?» Mi fermo, cercando di articolare i
pensieri. «Come posso convincerlo ad ascoltarmi, Tristan?»
Lui espira profondamente. «Non lo so. Ha un sacco di casini a cui
pensare, Em. Non credo che al momento sia molto lucido. Cercherò di
parlargli domani mattina.»
Serro le palpebre, rischiando di essere sopraffatta dal pianto. «Okay»,
mormoro. «Potresti richiamarmi… per favore?» Dio, sembro la più grande
sfigata del mondo, ma non so cos’altro fare. «Sono così preoccupata per lui,
Tristan…»
«Lo siamo tutti, Em. Ti chiamo domani. Cerca di dormire un po’.»
«Okay. Buona notte.» Riattacco e vado a farmi una doccia, e lì scoppio
a piangere per il sollievo. Almeno sta bene, e domani è un altro giorno.
Tornerà da me. So che lo farà.

Mi abbasso sul sedile, scrutando dall’altra parte della strada. Sono

impegnata nell’Operazione Spie-Come-Noi. Hayden è il soggetto che sto
seguendo. Non so perché, ma non riesco a lasciarlo perdere.
Mi sono data malata al lavoro. Credo che questo potrebbe essere il caso
più importante della mia carriera. Non ho ancora parlato con Jameson e, a
mano a mano che i giorni passano, perdo sempre più la speranza.
Sono le sette di sera. Porto una parrucca bionda e un paio di occhiali
scuri, e ho persino noleggiato un’auto. Sono seduta qui da otto ore, ma
ancora nessuna traccia di quello stupido di Hayden. Vive in una zona
movimentata della città, dentro a un bel condominio, la strada è affollata e
c’è gente ovunque. Devo rimanere concentrata per non perdermi nulla.
Maledizione, vuoi uscire?
 Ho mangiato tutti i miei snack. Ho fame e devo assolutamente andare in
bagno, ma, accidenti, voglio un indizio o qualcosa… qualsiasi cosa… un
po’ di pietà.
Getto uno sguardo lungo la strada buia e poi dall’altra parte. Dio,
Hayden ormai sarà in viaggio verso Istanbul. È quello che farei io se venissi
licenziata per aver rubato sul lavoro. Ma, a quanto pare, non ha idea di
essere ancora sotto indagine. Crede che sia finito tutto con il licenziamento.
Mi allungo sul sedile ed emetto un sospiro sconsolato. Getto uno
sguardo alle mie spalle e vedo che Hayden è fermo sul marciapiede, intento
a parlare con una donna.
Merda.
Mi abbasso ancora di più. Saranno appena tornati da chissà dove.
Sembrano essere immersi in una conversazione seria, e lei ha una grossa
borsa sulla spalla. Tiro fuori il telefono e scatto una foto. Zoomo e ne scatto
ancora qualcuna. Chi è? È la sua ragazza?
Scrivo a Molly e ad Aaron in una chat di gruppo e invio loro le
immagini.

I : Conoscete questa ragazza?

Continuo a guardarli mentre loro parlano. Li tengo d’occhio per cinque

minuti, e poi Molly mi risponde.

M : L’ho già vista, ma non mi ricordo dove. Lavora in un bar o in un posto

del genere??

Mmh. Le rispondo.
I : Non ne ho idea.
Arriva un messaggio da Aaron.

A : Sì, lavorava alla Miles Media.

Sgrano gli occhi, e gli scrivo a mia volta.

I : Quanto tempo fa?

Lui mi risponde.

A : Non ne ho idea, ma non la vedo da un po’.

Merda. Mando una foto a Tristan e gli scrivo.

I : Tristan, sembra che questa ragazza lavorasse per la Miles Media, puoi
scoprire chi è dalle risorse umane, per favore?

Ricevo immediatamente una risposta.

T : Certo. Stai bene?

Replico.
I : Sì, sono nel bel mezzo di un appostamento.

Lui mi manda subito un altro messaggio.

T : Vuoi che venga a darti una mano?

Faccio un sorrisetto.

I : Credevo che la ritenessi una pessima idea.

Lui mi risponde.

T : È così, ma non voglio che tu ti metta nei guai.

Gli scrivo a mia volta.

I : Non è necessario che tu venga, ma puoi parlare con le risorse umane

per me, per favore?

Arriva subito la sua replica.

T : Ok.
Aspetto, aspetto e aspetto, e alla fine ricevo un nuovo messaggio.

T : Si chiama Lara Aspin. Domani mattina quelli delle risorse umane

cercheranno il suo curriculum. Ti tengo aggiornata.

Sorrido, felice di aver scoperto almeno un piccolo indizio. Non ho idea di

cosa significhi, ma almeno è qualcosa. Gli rispondo.

I : Grazie.

Controllo il telefono… nessuna chiamata persa.

Faccio partire l’auto e mi immetto nel traffico, con un brutto
presentimento a stringermi lo stomaco. La notte è il momento peggiore, il
mio letto è freddo senza Jameson al mio fianco. C’è un vuoto dove
dovrebbe esserci lui. Mi fa male il cuore.
Sto perdendo la speranza per noi… E lui mi manca.

Sono stesa sul divano e fisso il televisore. Il cuscino sotto alla mia testa è
bagnato di lacrime.
Sono passati tre giorni da quando Jameson è stato investito da un’auto.
Sei giorni da quando l’ho visto l’ultima volta… Non riesco a mangiare. Non
riesco a dormire.
Sono all’inferno.
Peggio ancora, l’altra sera mi sono messa in imbarazzo andando fino al
suo appartamento e piangendo di fronte alla telecamera di sicurezza, mentre
lo supplicavo di farmi entrare. Non lo ha fatto, e, dopo mezz’ora, il suo
portiere mi ha accompagnata fuori dal palazzo.
Mi vergogno.
 Non so cosa fare… Non vuole vedermi, non vuole parlarmi.
Tutto l’amore e la gioia che abbiamo condiviso sono state ridotte in
niente. È come se non fossi mai stata nulla per lui… e forse è proprio così.
Sapevo che aveva la fama di essere freddo, ma questo… questo gelo è tutto
un altro livello.
Come ha potuto guardarmi singhiozzare e supplicarlo dalla telecamera
senza nemmeno farmi entrare?
Prendo il telefono e gli mando un messaggio.

I : Mi manchi.

Fisso il cellulare, e poi vedo animarsi i puntini. Mi alzo a sedere… sta

scrivendo qualcosa. Il mio cuore inizia a battere più velocemente. È la
prima volta. Guardo i puntini continuare ad apparire e rimango in attesa…
ma, dopo poco, quelli svaniscono.
No… cosa? Dov’è il messaggio?
Aspetto.
I puntini riappaiono, e io sorrido tra le lacrime… sì. Sta rispondendo.
Aspetto e aspetto.
Poi svaniscono di nuovo.
«Manda questo messaggio, maledizione!» esclamo.
Rimango in attesa, ma non arriva niente per una buona mezz’ora. La
mia rabbia inizia a ribollire. Come si permette di ignorarmi in questo modo?
Chi si crede di essere quello stronzo?
Gli riscrivo, furiosa.

I : Almeno abbi il fegato di dirmi a cosa stai pensando.

Ricevo subito una risposta.

J: Volta pagina, io l’ho fatto.

Leggo il messaggio e poi lo rileggo di nuovo tra le lacrime… cosa? Come
se niente fosse… voltare pagina? Che bastardo.
Mi alzo e scaglio via il cellulare più forte che posso. Lo schermo si
frantuma sul tavolino da caffè. Sono così furiosa che non ho alcun controllo
sulla situazione. Mi precipito in bagno, mi infilo sotto la doccia e, non
riuscendo a trattenermi, piango… e piango… e piango. Dei singhiozzi
rumorosi mi scuotono il petto, mentre ansimo tanto che devo reggermi alla
parete per non crollare.
Lacrime di rabbia, di frustrazione e di dolore.
Sapevo che stava per succedere… nel profondo, per tutto questo tempo,
lo avevo saputo, ma, porca puttana… quanto fa male.

Jameson

Raddrizzo le spalle, seduto sui sedili posteriori della mia limousine, e mi

preparo per quello che sto per fare.
«Ne è sicuro?» mi chiede Alan, aprendo la portiera.
«Sì. Vada come vada, non ho più intenzione di nascondermi», dico,
uscendo dall’auto. Alzo lo sguardo sull’insegna del Dipartimento di Polizia
di New York sopra la porta ed entro.
L’agente alla reception sorride. «Posso aiutarla, signore?»
«Sì, mi chiamo Jameson Miles e vorrei consegnarmi.»
L’espressione del poliziotto vacilla. «È ricercato?»
«Sono stato coinvolto in un alterco con un uomo di nome Gabriel
Ferrara e poi sono andato in ospedale. Fino a ieri notte non sapevo che mi
steste cercando. Le mie scuse per averci impiegato tanto a venire qui.»
L’agente sorride di nuovo. «Grazie a lei per essere venuto.» Apre una porta
sul lato della reception. «Prego, da questa parte.»
Cinque ore dopo, sono sul marciapiede davanti al palazzo dei Ferrara e sto
guardando verso i piani più alti. Compongo un numero che ho da anni ma
che non ho mai chiamato.
«Gabriel Ferrara», risponde una voce profonda.
«Sono Jameson Miles. Mi trovo davanti al tuo palazzo, vieni giù
subito.»
Chiudo e inspiro profondamente, poi mi appoggio alla mia limousine.
Dopo aver passato le ultime cinque ore alla centrale di polizia, non ho
voglia di aspettare quel coglione, ma c’è una cosa che devo dirgli, o
continuerà a marcirmi dentro. Ho detto alla polizia che il pugno che ho
sferrato a Ferrara è stato per autodifesa e che avrebbero dovuto controllare
per bene i video di sorveglianza. Non so se basterà, ma così avrò un po’ di
tempo. Gli agenti di polizia sono stati tranquilli e mi hanno detto che, dato
che Gabriel ha agitato il sigaro verso di me, probabilmente sarò accusato
solo di aggressione e mi sarà concessa la cauzione per buona condotta.
Posso sopportarlo.
Gabriel Ferrara appare dalla porta principale, accompagnato da quattro
guardie di sicurezza. Ha un occhio nero e uno zigomo gonfio. Sogghigno,
vedendo il suo viso conciato in quel modo.
«Hai un aspetto terribile.»
«Sì, beh, sono stato aggredito da un pazzo», borbotta lui con tono secco.
Faccio un passo in avanti, colto di nuovo dalla rabbia. «So cosa stai
facendo.» Gabriel mi lancia un’occhiataccia. «Non mi fai paura. È ridicolo
quanto tu sia diventato vile.»
Alza gli occhi al cielo. «Vaffanculo, Miles.»
«Se credi di poter distruggere la Miles Media con questo subdolo
comportamento criminale, ti sbagli di grosso», lo schernisco. Mi fissa in
cagnesco. «La Miles Media è leader del mercato da trent’anni e continuerà a
dominarlo. Dimmi, tuo padre lo sa cosa ti sei ridotto a fare?»
Il mio avversario solleva il capo con aria di sfida. «Comportamento
criminale… di che diavolo stai parlando? Quell’incidente d’auto ti ha reso
folle.»
«Sai esattamente di cosa sto parlando.» Ci guardiamo di traverso, l’odio
aleggia nell’aria come un gas velenoso. «So cosa stai facendo», bisbiglio.
Lui sostiene il mio sguardo. «E, non appena avrò le prove, ti distruggerò in
tribunale.»
 «Vorrei proprio vederti mentre ci provi.»
Lo fisso, ripensando a quanto sia stato piacevole colpire quel bastardo.
«Ti ho rotto lo zigomo?» Mi lancia un’occhiataccia, e io capisco che è così.
«Lascia che ti dica una cosa… manca di nuovo di rispetto a Emily Foster, e
la prossima volta… non ti spaccherò solo uno zigomo. Ti ucciderò», lo
avviso, la voce carica di disprezzo.
Lui solleva un sopracciglio, come se fosse sorpreso da quella
dichiarazione. «È una minaccia, Miles.?»
«È una cazzo di promessa», ringhio. «Lasciala fuori da questa storia.»
Mi volto per salire in auto, Alan mette in moto e ci allontaniamo lungo
la strada. Guardo Gabriel Ferrara precipitarsi come una furia dentro
l’edificio, circondato dalle sue guardie.
Il giorno in cui distruggerò questo stronzo la vittoria sarà dolce.

Corro lungo la strada, avvolto dal buio. È appena mezzanotte. Non vengo
qui da un po’, ma, per qualche motivo, questa notte ne avevo bisogno.
Il palazzo di Emily.
Conto le finestre fino a raggiungere il suo appartamento con lo sguardo
e lo fisso. Che cosa starà facendo? Sentirà la mia mancanza almeno quanto
io sento la sua?
Mi immagino di suonare il suo campanello e di chiederle di salire. Ci
abbracceremmo, e io sarei felice… proprio come un tempo. Ma poi ricordo
la sofferenza che ho provato la settimana scorsa dopo che mi ha mentito, e
quanto mi sento privato del controllo ogni volta in cui sono con lei, la
maniera in cui i miei nemici l’hanno usata per arrivare a me, e il modo in
cui Emily ha regalato loro munizioni come fossero caramelle…
E so che niente potrebbe distruggermi… niente, tranne lei.
È la mia unica debolezza.
E la debolezza è qualcosa che non posso permettermi di avere.
Né ora né mai.
Rimango a guardare a lungo il suo appartamento, e poi, con il cuore
pesante, mi giro e inizio la deprimente corsa verso casa. Non mi sono mai
sentito tanto solo.
 Emily

Fisso il caffè di fronte a me, ma il pensiero di berlo mi dà la nausea. Sono

passati quattro giorni da quando ho ricevuto quel terribile messaggio di
cinque parole da Jameson.

J: Volta pagina, io l’ho fatto.

Quattro giorni sono un tempo molto lungo da trascorrere con il cuore

spezzato, debole e a malapena aggrappato alla vita. Continuo a sperare e a
pregare che torni indietro con qualche gesto grandioso. Allargherebbe le
braccia, io correrei da lui e finalmente questo incubo finirebbe.
Se solo fosse così…
La mia mente è invasa dai ricordi dell’uomo che credevo di conoscere.
Questo vuoto nella mia vita è immenso, e io non capisco come ci si possa
innamorare tanto di qualcuno in un periodo così breve.
Sarei dovuta restare con Robbie, perché, con il senno di poi, il mio ex
ragazzo era sicuro. Non avrebbe mai potuto ferirmi tanto in profondità…
ma così non avrei conosciuto Jameson e non avrei scoperto com’è avere
questo amore divorante dentro di me. A prescindere da come è finita, non
scambierei quella sensazione con nient’altro. Anche se è stata mia solo per
poco.
Attualmente, gli unici che mi spingono a tenere duro sono Molly e
Aaron. Sono stati fantastici. Mi hanno sostenuta dalle retrovie,
ricordandomi perché sono venuta a New York quando invece mi sono
trovata a pensare quanto sarebbe stato facile scappare a casa con la coda tra
le gambe.
«Quello non lo finisci?» Molly indica il mio panino mezzo
sbocconcellato.
Arriccio il naso. «No, lo vuoi?»
 «Dimentica di averlo mai incontrato, Em», sospira Aaron. «Nessun
uomo vale tanta sofferenza.»
Mi costringo a sorridere debolmente. «Tornerà, Aaron. So che lo farà.»
«Tu continui a dirlo, Em, ma dov’è quel maledetto bastardo?» replica
Molly.
«È solo…» Scrollo le spalle, cercando di articolare in maniera coerente i
miei pensieri. «È solo che in questo momento si è perduto.»
«No, sai cos’è? È uno stronzo egoista», sbuffa lei. «Tanti saluti, dico io,
hai schivato un proiettile.»
Non corre buon sangue tra i miei due amici e Jameson.
«Forse.» Sospiro con aria mesta.
«Andiamo, dobbiamo tornare indietro.» Il mio collega si alza. «La
pausa pranzo è finita.»
Usciamo in strada e ci incamminiamo verso il palazzo della Miles
Media, quando, all’improvviso, Molly si blocca sul posto. «Cazzo»,
bisbiglia.
«Che c’è?»
«Guardate.»
Alziamo lo sguardo e vediamo Jameson diretto verso di noi insieme a
una donna. Lui indossa il suo classico completo blu scuro e ha un aspetto
impeccabile. I due sono assorti in una fitta conversazione.
«Oggi è venuto al lavoro?» Lo guardo accigliata. Non sapevo nemmeno
che fosse tornato. Jameson non ci ha notati, e continua a parlare mentre
cammina. «Chi è la donna?» chiedo. Ha un’aria familiare, ma non riesco a
ricordare chi sia.
Molly mi afferra un braccio con una certa urgenza. «Andiamo, da questa
parte.» Cerca di spingermi dentro a un negozio.
«Chi è la donna?» ripeto mentre loro si avvicinano.
«Claudia Mason.»
Rimango di colpo senza fiato… La sua ex.
È con la sua ex?
Inizio a sentire i battiti del mio cuore rimbombarmi nelle orecchie e la
terra tremare sotto ai miei piedi.
«Andiamo, è meglio che non ci veda.» Molly mi spinge via,
afferrandomi di nuovo per un braccio, ma io mi libero dalla sua presa e
rimango ferma dove sono.
 Quando Jameson ci raggiunge, alza il capo e mi nota. Esita sui suoi
passi, ma poi stringe i denti e non incrocia il mio sguardo.
I miei occhi si riempiono di lacrime.
Si ferma con la schiena rivolta verso di me, e io trattengo il fiato.
Girati… girati.
Dopo un momento, riprende a camminare accanto alla donna e sparisce
in strada senza guardarsi indietro.
Un dolore bruciante mi stringe il petto mentre lotto per trattenere le
lacrime. Chino il capo per la tristezza. Ecco la mia risposta. È vero… tra di
noi è finita.

È venerdì sera, e io sono sprofondata nel sedile dell’auto che ho noleggiato,

mentre scruto dall’altra parte della strada buia. Mi sono gettata anima e
corpo nella risoluzione di questo caso, quantomeno per distrarmi. Mi trovo
davanti all’appartamento di Hayden, e so che probabilmente è del tutto
inutile stare qui, ma cos’altro dovrei fare? Mi sono stancata di piangere e
fissare il muro.
In quel preciso istante, mi arriva un messaggio sul telefono, e io abbasso
lo sguardo. Quando vedo la lettera J sullo schermo, il mio cuore salta un
battito.
Lo leggo e quasi lascio cadere il cellulare per lo shock.

J: Un ultimo scalo. Aeroporto JFK. Sabato, alle 20:00. JFK Clubhouse Bar.
Ho bisogno di vederti. J xxx
Mi raddrizzo a sedere. Cosa?
Ha bisogno di vedermi… ha bisogno di vedermi?
La speranza mi sboccia nel petto. Oh mio Dio. Chiamo immediatamente
Molly.
«Pronto», mi risponde.
«Jameson mi ha appena scritto. Vuole vedermi domani sera!» le dico di
colpo.
«Cosa?» esplode lei. «Gli hai detto di andarsene a fanculo?»
 «No.»
«Perché no?»
«Perché…» Cerco di pensare alla spiegazione perfetta. «Magari vedere
Claudia lo ha fatto tornare in sé, e anche io lo voglio incontrare, Moll. È
quello che ho desiderato per tutto questo tempo.»
«Oh Dio, ma riesci a sentirti? Perché vorresti vederlo? È un gran
bastardo.»
«Lo so, ma è stato molto sotto pressione. Ho solo bisogno di parlare con
lui.»
«Per la cronaca, io credo che sia una pessima idea», sospira lei.
Sorrido tra me e me. Si sbaglia… è un’idea eccellente. Rispondo a
Jameson.

I : Ci vediamo lì. x

Guardo fuori dal parabrezza con un’espressione beata e vedo che Hayden
sta parlando con la stessa ragazza che lavorava alla Miles Media.
Lara Aspin… C’è qualcosa di losco anche in lei, e io ne voglio sapere di
più, soprattutto perché finora non sono riuscita a scoprire niente, nemmeno
un indirizzo. La giovane donna conclude la conversazione e si avvia lungo
la strada. Sposto lo sguardo tra lei e l’uomo.
Merda, che cosa faccio?
Guardo Hayden sparire dentro il suo palazzo.
Beh, so già dove vive lui. Se lascio andare la ragazza, rischio di non
ritrovarla mai più. Devo davvero scoprire dove abita. La seguo con gli occhi
mentre cammina lungo la via. Dannazione. Salto fuori dall’auto e attraverso
la strada, tallonandola sul marciapiede.
Scende le scale per entrare in metropolitana, e io esito. È buio, e solo
Dio sa dove sta andando… Merda.
La guardo sparire giù per la scalinata, e mi faccio forza. Maledizione.
Devo seguirla.
 Aspettiamo sulla banchina della metro per un po’, e, quando sale sul
vagone, io entro dietro di lei. Mi fermo vicino alle porte e guardo fuori dal
finestrino, assicurandomi di tenerla nel mio campo visivo.
L’adrenalina mi scorre nel corpo, e devo ammettere che è persino
divertente. Avrei dovuto fare la poliziotta.
Superiamo quattro stazioni, e poi la ragazza si alza e si avvicina alle
porte. È la fermata della Central Station, cosa che mi porta a trarre un
sospiro di sollievo. Almeno questo è un posto sicuro.
Scendiamo dal vagone e io rimango un po’ indietro rispetto a lei per
evitare che si insospettisca. Camminiamo ancora, ancora e ancora…
accidenti, ma dove sta andando?
Svanisce tra la folla, e di tanto in tanto io faccio un saltello per vedere se
riesco a ritrovarla. Procedo, ma non la vedo più. È sparita nel nulla.
Dannazione.
Mi volto e lancio un’occhiata lungo la strada che abbiamo appena
percorso. Dov’è andata? Faccio qualche passo indietro, e finalmente la
intravedo dentro a un negozio.
Grazie a Dio.
Entro, notando solo dopo che è un banco dei pegni. Fingo di guardare
qualcosa sul fondo del negozio mentre Lara Aspin parla con l’uomo al
bancone.
«Beh, non vale molto», le sta dicendo lui.
«Vorrei cinquecento dollari. Funziona ancora perfettamente», risponde
la ragazza.
«Te lo sogni. Scordatelo.»
Sbircio attraverso uno spazio vuoto di una libreria esposta e noto un
MacBook. Merda… sta vendendo il suo computer. Perché mai dovrebbe
fare una cosa del genere? Inizio ad arrovellarmi sui possibili motivi mentre i
due contrattano sul prezzo. Alla fine, il venditore la spunta e le consegna
duecento dollari. Guardo Lara Aspin sparire al di là della porta. Aspetto
qualche minuto e poi vado al bancone.
«Salve.» Faccio un sorriso disinvolto.
«Ehi», borbotta il venditore sovrappeso, contando il contenuto della
cassa.
Questa potrebbe essere la cosa più folle che io abbia mai fatto, e dire
che ne ho fatte tante. «Vorrei comprare quel computer, per favore.» L’uomo
si acciglia, lanciandomi un’occhiata. «Quale?» Indico il MacBook che Lara
Aspin gli ha appena venduto.
«Nah, non l’ho ancora svuotato. Vai all’armadietto sulla sinistra e
trovatene un altro.»
«No, deve essere quello lì.»
«Non è ancora in vendita. Torna tra due giorni.»
Quando tornerò tra due giorni, lo avrà ripulito. «Mi dica quanto vuole»,
dichiaro, sentendomi coraggiosa.
Lui si interrompe e alza lo sguardo su di me. «Mille dollari.» Inarca un
sopracciglio in una sfida silenziosa.
«Lo ha appena pagato duecento dollari… è impazzito?» balbetto.
Il venditore scrolla le spalle e torna a quello che stava facendo.
Fisso il computer sul bancone, e non so perché ma il mio istinto mi sta
dicendo di comprarlo. «Dannazione, okay, va bene. Così com’è, subito, per
mille dollari.»
Mi fa un sorriso viscido. «Okay, tesoro.»
Gli porgo la carta di credito di mia madre, quella che dovrei usare solo
per le emergenze… Scusa, mamma.
Pago i mille dollari, prendo il computer ed esco.
Il mio telefono squilla, e il nome di Tristan illumina lo schermo. Che
tempismo perfetto.
«Pronto», rispondo.
«Scusa se ci ho messo così tanto per richiamarti. Senti questa: quella
ragazza su cui mi hai chiesto di indagare, Lara Aspin… lavorava nella
contabilità», mi dice rapidamente.
«Che cosa significa?» Mi acciglio.
«Che aveva accesso ai nostri dati bancari.»
«Oh mio Dio, Tristan», bisbiglio, guardandomi intorno con aria
colpevole. «L’ho appena seguita in metropolitana. Ha venduto il suo
computer a un banco dei pegni, e lo so che è pazzesco, ma l’ho ricomprato
per mille dollari.»
«Cosa? Ce l’hai tu? Hai il suo computer?»
Sorrido orgogliosa. «Già.»
«Dove sei? Vengo subito a prenderti.»
Attraverso l’aeroporto con il cuore in gola. Mi porto dietro il trolley per
interpretare la parte della viaggiatrice stanca… o forse sto solo cercando di
fingere con me stessa che questa non sia una pessima idea.
Perché so che lo è. Nel profondo, so che non dovrei partecipare a questo
gioco pericoloso con lui. Dovremmo metterci seduti e fare una
conversazione civile, da adulti.
Ma la disperazione mi ha resa debole, e spero che stanotte io e Jameson
riusciremo parlare… e che lui mi supplichi di tornare indietro, così io potrò
punirlo e poi torneremo a vivere la nostra storia con serenità.
Non ho più visto Claudia, quindi non ho idea di cosa stia succedendo
con la sua ex, ma il fatto che questa sera Jameson abbia voluto vedermi mi
dice che non deve essere niente.
Spero che non sia niente… Dio, lo spero…
Smettila.
Mi infilo in bagno per farmi un ultimo discorsetto di incoraggiamento.
Mi passo di nuovo sulle labbra il rossetto rosso, il suo preferito, e fisso il
mio riflesso nello specchio. I miei lunghi capelli scuri sono sciolti e
acconciati in boccoli morbidi. Avrei voluto indossare un vestito, ma non
volevo sembrare troppo impaziente, quindi mi sono decisa per un paio di
pantaloni neri aderenti e una camicia di seta dello stesso colore, con il
bottone in cima strategicamente aperto. Se mi muovo nel modo giusto, al di
sotto si intravede il reggiseno di pizzo nero. Ho messo il profumo che ama
di più, e credo di essere sexy senza sembrare che mi sia impegnata…
sempre che sia possibile.
Solo Dio lo sa. Immagino che presto lo scoprirò.
Non essere appiccicosa… lamentosa… ed eccessivamente
melodrammatica, ricordo a me stessa. Sii sexy e seducente… come eri la
prima volta in cui vi siete incontrati.
Giusto, posso farcela.
Raddrizzo le spalle, faccio un respiro profondo e mi preparo per la
serata che mi aspetta. Da questa notte dipende il mio futuro. Devo
ricordargli perché si è innamorato di me… come diavolo ha potuto
dimenticarselo?
Questo, in sé e per sé, è un problema… chiudo gli occhi, disgustata.
Smettila di rimuginare.
 Mi avvio lungo il corridoio fino a quando non trovo il Clubhouse Bar. È
animato e vivace. Entro e mi accomodo a un tavolino per due in un angolo.
Se vuole vedermi, può venire a cercarmi. Sono a uno scalo e sono del tutto
ignara di ciò che mi circonda.
Tiro fuori il mio portatile e apro le e-mail.
«Posso portarle da bere?» chiede il cameriere, che si è avvicinato al mio
tavolo.
«Sì, per favore.» Sorrido, porgendogli la carta di credito. «Un Margarita
della migliore qualità, per favore.»
Lui ricambia l’espressione e se ne va dopo avermi lanciato un
occhiolino sfacciato. Dannazione, Jameson Miles mi ha viziata. A quanto
pare, mi sono abituata alla roba di prima qualità, e ormai l’ordinazione mi
sfugge dalla bocca fin troppo facilmente.
Riporto l’attenzione sulle mie e-mail e fingo che siano
interessantissime.
Non è così.
E ciò che vorrei fare davvero è controllare questo posto con un occhio
di falco… lui sarà qui?
Il cameriere torna con il mio drink. «Ecco a lei, un Margarita di prima
qualità.» Lo appoggia sul tavolo. «E il gentiluomo al bar mi ha chiesto di
portarle queste.» Mi lascia un grande piatto di fragole e una tazza di
cioccolata calda.
Lancio un’occhiata nella direzione che sta indicando e vedo Jameson
seduto al bancone del bar. Indossa dei jeans scuri e una camicia bianca che
gli ho comprato io. I suoi capelli scuri sono scarmigliati alla perfezione.
Incrocio il suo sguardo, e lui solleva il suo bicchiere prima di bere un sorso.
Mi si stringe lo stomaco per l’eccitazione. Non mi guarda in questa
maniera da moltissimo tempo.
«Grazie», rispondo al cameriere, completamente distratta dal magnifico
uomo al bar.
Sorseggio il mio Margarita, cercando di levarmi il sorriso ebete dal
volto, e torno alle e-mail per fingere disinteresse.
Fragole e cioccolata calda, è impossibile mangiarle senza succhiarle e
sembrare un animale.
Faccio un sorrisetto… forse è quello che vuole?
Allora giochiamo.
 Con gli occhi fissi sullo schermo del computer, prendo un frutto e lo
immergo nella cioccolata prima di leccarlo e infilarmelo in bocca con aria
seducente. Succhio la cioccolata e mi strofino la fragola sulle labbra.
Bevo un sorso del mio Margarita e ripeto la mossa.
Sorrido tra me e me… Che diavolo sto facendo? Sono nel bar di un
aeroporto, pur non dovendo andare da nessuna parte, e fingo di non
conoscere un uomo, che invece conosco benissimo, mentre faccio un
pompino a una fragola. È del tutto assurdo.
Se solo Molly e Aaron potessero vedermi ora…
Il cameriere arriva con un altro Margarita. «Con i complimenti del suo
amico al bar.»
«Grazie.» Tengo basso lo sguardo, partecipando al gioco e rifiutando di
guardarlo.
Dieci minuti dopo, bevo l’ultimo sorso del mio drink e mi permetto di
lanciare un’occhiata verso Jameson: i suoi occhi scuri sono su di me, e un
fuoco divampa tra di noi. Conosco quello sguardo, dice: “Ti scoperò…
come non mai”.
Sento l’eccitazione iniziare a pulsare e, con gli occhi fissi su di lui,
prendo un’altra fragola e la lecco.
Jameson si alza come se fosse stato evocato dalla mia lingua. Non
smettiamo di guardarci, e io succhio il frutto mentre lui si avvicina al mio
tavolo.
«Ti dispiace se mi siedo?» mormora con la sua voce profonda e sexy.
«Niente affatto.» Abbasso lo sguardo sul rigonfiamento nei suoi
pantaloni e inarco un sopracciglio.
«Non giudicarmi.» Sorride, lasciandosi cadere sul divanetto accanto a
me. «Ho appena ammirato il miglior porno con le fragole della mia vita.»
«Davvero?» Faccio un sorrisetto. Sento il calore della sua vicinanza e
devo lottare per non sporgermi verso di lui.
Allunga una mano verso di me. «Sono Jim.»
Sento il cuore precipitarmi nel petto. Proprio come la prima volta.
Stringo le sue dita e sento una scarica elettrica attraversarmi il braccio.
«Salve, Jim, io sono Emily.»
Quindi vogliamo fare questo gioco? Fingeremo di non conoscerci.
Stiamo davvero rivivendo lo scalo. Farò tutto ciò che serve pur di spezzare
il gelo tra di noi.
 Appoggiando i gomiti sul tavolo, Jameson unisce le mani sotto il mento.
I suoi occhi brillano, pieni di malizia. «Dove sei diretta, Emily?»
«Londra.» Sorseggio il mio drink. «Tu?»
«Dubai. Il mio volo è in ritardo.»
«Anche il mio.»
Senza smettere di guardarci, beviamo un sorso dei nostri drink. L’aria
tra di noi è elettrica, e, a prescindere dall’amore che provo per quest’uomo,
l’intesa sessuale che ho con lui è innegabilmente fuori da questo mondo.
«Grazie per il drink.» Sorrido con dolcezza.
«Non c’è di che.» I suoi occhi cupi sono socchiusi, e io riesco a sentire
la sua eccitazione fino a qui.
«Che cosa fai per vivere?» gli chiedo.
«Sono una guida turistica», risponde senza esitazione.
«Davvero? E che tour organizzi?»
«Visite ai campeggi.»
Mi finisce il drink di traverso mentre ridacchio. «Oh.» Tossisco.
«Quindi… sei un amante dell’aria aperta?»
«Certo.» Beve un sorso del suo Margarita. «Sono un tutt’uno con la
natura.» Incrocia le dita per dimostrare esattamente quanto vi sia legato.
Cerco inutilmente di nascondere il mio ampio sorriso. «Buono a sapersi.
I cavernicoli mi eccitano moltissimo.»
Il suo sguardo brilla, deliziato. Gli piace questo gioco. E piace anche a
me.
«Tu cosa fai?»
«Sono una sensitiva.»
Scoppia a ridere. Oh, è bello sentirlo ridere di nuovo. «Una sensitiva?»
Sgrana gli occhi per la sorpresa. «Sì.»
«Quindi… leggi la mente?»
«Esatto.»
«Va bene.» Si guarda intorno nel bar e indica una donna con il suo
bicchiere. «Dimmi cosa sta dicendo quella signora laggiù.»
Lancio un’occhiata e studio la sconosciuta di mezza età che sembra
impegnata a riprendere il marito, mentre quello si beve una birra. «Gli sta
dicendo che dovrebbe sbrigarsi a mettere le sue calze a compressione prima
del volo, e che ha bevuto abbastanza. Non lo lasceranno salire in aereo se è
ubriaco.»
 «Mmh.» Jameson fa un sorrisetto e guarda di nuovo in giro. «E lui?»
Mi volto verso un uomo che sta fissando il cellulare. «Sta cercando
delle prostitute per il suo viaggio di lavoro.»
«E quello?»
«Si sta chiedendo se la moglie vada a letto con il suo capo.»
Il suo sorriso si allarga. «Sei brava.»
Piego la testa di lato. «Lo so.»
«E lei?»
«Sta cercando infezioni fungine su Google. È preoccupata di aver preso
qualcosa dopo un sabato sera scatenato e una scappatella non protetta.»
Gli brillano gli occhi per il divertimento mentre si guarda intorno nel
bar, e infine torna a girarsi verso di me. «E io?»
«Vuoi sapere che cosa stai pensando?»
«Sì.»
Ci fissiamo a vicenda… merda, mi ero promessa che stanotte non avrei
fatto la melodrammatica, e questo è di sicuro un modo per provocarmi.
Potrei dire addio ai piani che ho fatto e dirgli quanto sia stato stronzo… e lo
farò, ma più tardi.
«Adesso?» gli chiedo.
«Sì.» Mi fissa con lo sguardo cupo per il desiderio.
«È bello vederti.»
Mi fa un lento sorriso sexy e si sporge verso di me. «Lo è.» Mi appoggia
una mano su una guancia, e il mio cuore si blocca. «Anche se non stavo
pensando solo a quello.»
«No», ansimo. «Lo so.»
Sorride come se fosse intrigato, i nostri volti a pochi centimetri di
distanza. «Perché non mi dici a cos’altro stavo pensando?» Abbassa gli
occhi sulle mie labbra.
«Ti stavi chiedendo com’è il sapore del cioccolato sulla mia bocca»,
bisbiglio. Come faccio a mettere insieme delle frasi di senso compiuto
quando lui mi guarda così?
Al rallentatore, si china in avanti e lecca le mie labbra socchiuse. Il mio
punto più sensibile si contrae per la scarica improvvisa di eccitazione.
Oh Dio…
«Stai flirtando con me, Jim?» sussurro.
Mi lecca di nuovo. «Sì. Come me la sto cavando?»
 Mi viene la pelle d’oca lungo tutta la schiena, e deglutisco il groppo che
ho in gola. «Non male.»
«Solo non male?»
Annuisco, senza fiato per il suo tocco.
«E quando faccio così?» Mi bacia con estrema lentezza, infilando la
lingua dentro la mia bocca aperta e carezzandomi con dolcezza.
«Potrebbe funzionare», mormoro contro le sue labbra.
«E così?» Il bacio si fa più profondo, e io sento la mia eccitazione
risvegliarsi dal suo torpore.
Chiudo gli occhi, attraversata dall’emozione… non va bene. Un solo
bacio, e sto già per scoppiare a piangere.
Come hai potuto trattarmi tanto male?
Non fare la pappamolle…
Devo tenere sotto controllo i miei sentimenti… almeno per ora. Domani
sarà tutta un’altra storia, ma questa notte è per celebrare ciò che c’è tra di
noi.
Interrompo il bacio. «Non so che razza di donna tu creda che io sia, Jim,
ma posso assicurarti che rimorchiare guide turistiche di campeggi in un bar
dell’aeroporto non è nel mio stile.» Mi appoggio all’indietro contro lo
schienale del divanetto e raddrizzo la camicetta, sorseggiando il Margarita.
Jameson stringe le labbra come se fosse divertito dal gioco, e mi solleva
una mano per portarsela alle labbra. Inizia a baciarla, e poi la gira e mi lecca
il palmo. Sento di nuovo la stessa scarica elettrica accumularsi tutta nel
basso ventre… cazzo. Sto perdendo il controllo della situazione.
In fretta.
Alzo gli occhi e vedo due ragazze sedute accanto a noi, incantate, che lo
fissano con la bocca spalancata. Come gli sembreremo? Un uomo
affascinante seduto qui a pomiciare con la mia mano, mentre io mi fingo
completamente disinteressata. Fingo è la parola cruciale.
«Stai dando spettacolo», mormoro, guardandolo.
«Non posso farci niente», bisbiglia lui contro la mia pelle. «È passato
troppo tempo.»
«Quanto?» gli chiedo.
«Quindici giorni.» Mi bacia di nuovo la mano. «Quindici lunghi
giorni.»
 È il tempo che abbiamo trascorso separati… sa con precisione da quanto
non ci vediamo. Anche lui vuole spezzare il gelo tra di noi. Ha sentito la
mia mancanza, so che è così. All’improvviso, non voglio fare la preziosa.
Lo desidero intensamente… e subito.
Allontano la mano dalle sue labbra. «Offrimi un altro drink, e forse
dopo ti libererò dalle tue sofferenze.»
I suoi occhi brillano per l’eccitazione, e alza immediatamente le dita per
chiamare il cameriere. «Sì, signore.»
«Due…»
«Quattro», lo interrompo.
Lui si acciglia, probabilmente scoraggiato dal tempo in più che ci
servirà per berli. «Quattro Margarita, per favore», ripete poi al cameriere.
«Sì, signore.»
«In fretta, per cortesia», aggiunge.
Il cameriere aggrotta la fronte davanti alla sua apparente disperazione.
«Sì, signore, certo.» E si affretta verso il bar.
Ci fissiamo a vicenda mentre l’elettricità sfrigola tra di noi. Non
servono parole. Entrambi sentiamo questa attrazione magnetica che ci
unisce, è troppo forte per negarla.
«È davvero… è davvero bello vederti, Em», sussurra.

Un’ora più tardi stiamo camminando lungo il corridoio dell’albergo, mano

nella mano. Siamo entrambi silenziosi, persi nei nostri pensieri. Il mio
cuore batte all’impazzata, perché so cosa sta per succedere… e non vedo
l’ora.
Lui apre la porta e mi guida dentro la suite. Mi guardo intorno e subito
mi rendo conto della persona con cui mi trovo qui. Per me, certe volte, è fin
troppo facile dimenticare quanto sia ricco, ma lui, in verità, non smette mai
di esserlo. La porta si chiude alle nostre spalle, e Jim si gira verso di me. Ci
fissiamo a vicenda, poi lui mi prende tra le braccia per stringermi forte e
appoggiare la mia testa nell’incavo del suo collo. Continua a tenermi stretta
a sé… come se avesse paura di lasciarmi andare.
 L’amore tra di noi è palpabile. Proviamo così tante emozioni, così tanti
rimpianti, che mi ritrovo in lacrime. Vorrei dirgli quanto lo amo, che mi ha
ferita, che sono arrabbiata, ma preferisco lasciare che questo momento
trascorra così. Preferisco che i sentimenti che proviamo l’uno per l’altra
parlino al nostro posto, le parole sembrano irrilevanti in confronto a quello
che c’è tra di noi.
Jameson indietreggia e mi scruta negli occhi. «Mi sei mancata»,
sussurra.
Gli prendo il viso tra le mani e lo bacio a lungo e lentamente, proprio
come piace a lui. Sorride contro le mie labbra mentre mi sbottona poco alla
volta la camicia e la getta di lato. Mi sfila il reggiseno e mi stringe i seni,
muovendo i pollici sui capezzoli turgidi. Le nostre labbra sono ancora
incollate quando lui mi apre i pantaloni per abbassarmeli e togliermeli.
Si lascia cadere in ginocchio, e io trattengo il respiro mentre mi fa
scorrere le mutandine lungo le gambe e me le sfila. Si sporge in avanti e
inspira a fondo il mio odore. Socchiude gli occhi per il piacere e poi inizia a
baciarmi proprio lì.
Oh… mi era mancato.
Ripenso alla prima notte che abbiamo passato insieme durante il nostro
scalo. È stata così diversa da questa… All’epoca, il suo tocco era carico di
lussuria, ora è pieno di amore e adorazione.
Mi solleva una gamba sulla spalla e lecca la mia parte più privata, quella
che nessuno tranne lui conosce. Istintivamente gli appoggio le mani sulla
testa.
È pazzesco. Non l’ho toccato nemmeno una volta, e lui è in ginocchio di
fronte a me, completamente vestito… a godersela come non mai.
La sua lingua trova un ritmo, e il mio corpo inizia a muoversi da solo,
guidandolo nel punto giusto. Inizio a tremare, e chiudo gli occhi per cercare
di bloccarlo. Mi sta toccando da soli quattro minuti e sto già per venire…
Resisti.
Mi cedono le ginocchia e vacillo contro di lui. Lo sento sorridere su di
me. Mi lecca e poi mi spinge sul letto. Mi fa sistemare come vuole lui,
spalancando le mie gambe per godersi ogni parte di me.
«Sei così… maledettamente perfetta», bisbiglia tra sé e sé.
Con urgenza, si sfila via la maglia da sopra la testa e si abbassa i jeans.
Il suo cazzo è duro e pronto tra le sue gambe.
 È così bello… il tipico esemplare di uomo.
Gli sorrido, e lui infila una mano in tasca per tirare fuori un
preservativo. Sono colta dall’inquietudine.
«Che cosa stai facendo?»
«Ti voglio più di una volta, e non voglio perdere la sensibilità.»
Mi acciglio, guardandolo mentre se lo infila… È strano, in passato lo ha
sempre fatto fare a me, come se lui non potesse.
Si stende sul letto al mio fianco e mi passa le dita tra i capelli,
guardandomi. Questa notte non riesco a capirlo per niente. Ha un’aria… più
intensa del solito.
«Mi sembra molto sentimentale questa sera, signor Miles», bisbiglio.
«Forse lo sono.»
Allungo una mano verso di lui e gliela appoggio sul viso. Sembra quasi
sperduto. «Stai bene?»
«Questa notte sì.»
Si china e mi bacia, e io sento l’emozione che c’è dietro quel tocco. È
come se stesse incanalando tutto il suo amore nelle labbra, cancellando ogni
mio pensiero coerente. Si sdraia su di me e i nostri corpi si muovono come
se avessero una propria mente, prendendo forma l’uno sull’altro. Il nostro
bacio si fa frenetico, e lui mi solleva una gamba per scivolare dentro di me.
Mi sento quasi lacerata dalla sua invasione. È impossibile dimenticare
quanto sia grosso. È osceno.
Entrambi gemiamo per il piacere. Jameson scivola fuori e poi rientra
lentamente dentro di me. Sono bagnata, davvero bagnata, e il suono della
mia eccitazione riecheggia nell’aria.
«Gesù Cristo, Emily», sussurra, perdendo il controllo. Affonda dentro di
me e mi lascia senza fiato.
E poi cominciamo a darci dentro. Il letto colpisce il muro con forza,
mentre noi ci fissiamo in silenzio… con reciproca ammirazione. Questa è
tutta un’altra storia. I nostri corpi sono fatti per stare insieme. Noi siamo
fatti per stare insieme.
Jameson fa una smorfia, come se stesse soffrendo. «Non riesco a
trattenermi, piccola», ansima.
Sorrido. Mi piace sapere che non può resistermi.
«Lasciati andare», sussurro contro le sue labbra. «Abbiamo l’intera
notte. Dammi tutto.»
Mi giro e sussulto quando sento un dolore sordo esplodermi dentro.
Oh, accidenti. Sono distrutta. Jameson Miles mi ha scopata per tutta la
notte. Con forza e in ogni modo, e oggi ne pagherò le conseguenze.
Mi volto verso di lui. È sdraiato su un fianco, puntellato su un gomito, e
mi sta guardando.
«Ciao.» Gli sorrido dolcemente, imbarazzata da ciò che deve aver visto.
«Ciao.» Si china e mi bacia, prima di prendermi tra le braccia e
stringermi forte.
«Sono tutta dolorante», bisbiglio.
«Siamo in due.» Sogghigna.
Chiudo gli occhi contro il suo petto, e rimaniamo sdraiati in pace per
un’altra mezz’ora, sonnecchiando.
Più tardi, quando mi alzo per andare in bagno, noto il cestino dei rifiuti
pieno di preservativi… mmh, li ha usati per tutta la notte. Sul momento, non
me ne sono accorta.
Torno a letto accanto a lui e mi accoccolo contro il suo petto. «Perché
ieri notte hai usato i preservativi?» Lo sento irrigidirsi sotto di me, e capisco
subito che lo ha fatto di proposito, ma lui non mi risponde. «Jim?» Mi alzo
a sedere, con la fronte aggrottata.
«Non farlo.» Fa per attirarmi di nuovo contro il suo petto. «Godiamoci
una mattinata tranquilla insieme.»
Lo fisso. «Perché li hai usati quando so quanto li detesti?»
Lui espira profondamente, come se fosse irritato, e si alza dal letto.
«Non voglio incidenti.»
«Cosa?»
Emette un lungo sospiro, con aria frustrata.
Mi raddrizzo. «Credi che sarei in grado di intrappolarti di proposito con
una gravidanza?» Jameson rotea gli occhi. «Ma che cavolo!» sbotto,
saltando giù dal letto. «Fai sul serio?»
«Non stiamo insieme, Emily. Sarei un idiota se non prendessi
precauzioni.»
La mia espressione si riempie di sgomento. «Che cos’è stato per te ieri
notte?»
 Jameson sostiene il mio sguardo. «Un addio.»
«Cosa?» Sento i miei occhi riempirsi di lacrime per lo shock.
«Non prendertela», dice lui.
«Non prendertela?» grido, iniziando a perdere il controllo. «Mi hai
chiesto di incontrarci qui anche se non avevi nessuna intenzione di tornare
insieme a me?» Mi fissa. «È così?» strillo.
«Non sono l’uomo per te, Emily», risponde con calma, e io capisco che
questo è un discorso che si è preparato.
Mi acciglio e ho l’impressione che le pareti inizino a chiudersi attorno a
me. «Cosa?» sussurro.
«Tu sei innamorata di Jim.»
Con un gesto rabbioso mi asciugo le lacrime che iniziano a scendere
lungo le mie guance.
«Io sono Jameson. Jim non esiste, Emily. È frutto della tua
immaginazione, è l’uomo che vorresti che io fossi.» «Di che cazzo stai
parlando?» ribatto. «Del fatto che starai meglio senza di me.» «Se è per
Jake…» balbetto.
«Non si tratta di lui, anche se odio che tu mi abbia mentito.»
«Ti giuro che non è successo niente!» esclamo.
«So che è così.»
«Allora perché?» bisbiglio. «Non capisco. Noi ci apparteniamo, Jay.»
«Non posso.» Chiude gli occhi e si interrompe per un istante, come se si
stesse preparando a spingere quelle parole fuori dalla sua bocca. «Io non
voglio sposarmi, né voglio avere dei figli. Non voglio le stesse cose che
vuoi tu. Non sono fatto per essere normale, Emily. Sono sposato con il mio
lavoro, e questo non cambierà mai. Ci ho riflettuto molto a lungo.» Mi
allontano da lui mentre l’orrore mi pervade. Riesco a sentire i battiti del mio
cuore nel silenzio. «Ti amerò per sempre», mormora.
Lo guardo tra le lacrime… che cazzo sta succedendo?
Mi sorpassa per andare in bagno e chiude la porta. Fisso un frammento
della moquette per terra, sconvolta fino al midollo. Dopo la splendida notte
che abbiamo passato insieme… è così che mi tratta?
Riappare completamente vestito e mi guarda negli occhi. «Posso
accompagnarti da qualche parte?»
«Se ora esci da quella porta, noi avremo chiuso per sempre», sussurro.
 Sostiene il mio sguardo. «Lo so.» Fa un passo verso di me e mi bacia
con dolcezza, tenendomi il viso tra le mani. Sul suo volto scorgo la
medesima smorfia di dolore che so troverei sul mio. «È meglio così,
soprattutto per te, un altro uomo potrà renderti più felice.»
Faccio un passo indietro, furiosa. «Non osare propinarmi queste
cazzate.»
«Vuoi un passaggio o no?»
«Vai all’inferno», sibilo.
Mi guarda con gli occhi fiammeggianti. «Ci sono già.» Si volta ed esce
dalla porta, richiudendola piano alle sue spalle.
Singhiozzo nel silenzio. Mi ha spezzato il cuore. Di nuovo.
 Capitolo 23

Emily

S ,
appoggiata al divano, e sto facendo roteare il telefono. Lo guardo girare fino
a quando non perde lo slancio, e poi gli do un altro colpetto.
Oggi è stata una giornata strana, durante la quale ho tratto delle
conclusioni ben precise e ho chiuso un capitolo della mia vita.
Non sto piangendo. Non mi rimangono più lacrime da versare per
Jameson Miles.
A essere sincera, sono solo arrabbiata, soprattutto con me stessa, per
averlo incontrato la notte scorsa e per essermi fatta trattare come una
marionetta per l’ennesima volta.
Su Netflix c’è Magic Mike XXL, e io lo sto guardando di nuovo. È
davvero ironico che abbiamo iniziato la nostra relazione davanti a questo
film e che ora lo stia riguardando dopo la fine della nostra relazione.
Ho riflettuto a lungo. Devo prendere alcune decisioni, delle decisioni
molto importanti. Su cosa voglio fare della mia vita… con la mia carriera e
il mio futuro alla Miles Media. Ma so già cosa devo fare. Alzo lo sguardo
verso il televisore. C’è una scena di un falò in spiaggia, e gli uomini stanno
parlando di una donna di cui uno di loro era innamorato.
“Quando qualcuno ti mostra chi è… credigli.”
Mi si stringe il cuore pensando alle implicazioni di questa frase. Ho
passato settimane a rifiutarmi di credere che Jameson Miles avesse un cuore
di ghiaccio. Ma è così. A prescindere da come l’uomo che credevo di
conoscere si presentava… la sua realtà è una menzogna.
“Jim non esiste”, mi ha detto.
Il mio telefono squilla e il nome Tristan illumina lo schermo. Mi
acciglio. «Pronto.»
 «Oh mio Dio, Em. Pensano di averle trovate.»
Mi raddrizzo a sedere. «Cosa?»
«Il computer di Lara Aspin… dentro ci sono le prove che è stato usato
per accedere ai nostri conti bancari.»
«Che cosa?» ripeto piano, sgranando gli occhi.
«Non abbiamo ancora i dettagli, ma gli analisti dei computer hanno
appena chiamato per farci sapere che la sua cronologia sembra molto
promettente.»
Sorrido. «È fantastico.»
«Ci vediamo in ufficio domani mattina? Sali all’ultimo piano appena
arrivi.»
«Sì, certo.» Rimango un attimo in silenzio, poi aggiungo: «Ehi, grazie
per avermi informata».
«Ci vediamo domani», dice lui con tono allegro.
Chiudo e mi perdo a fissare il vuoto per un momento, un sorriso triste
sul mio viso. Mi alzo e accendo il portatile sul tavolo della cucina per
iniziare a scrivere.
Ti credo, Jameson… Finalmente ti credo.

«Oh mio Dio, Em, lo hai saputo?» Aaron mi rivolge un sorriso entusiasta,
girando la sedia verso di me.
È mattina, sono appena arrivata al lavoro e sto appoggiando la borsa
sulla scrivania. «Cosa?»
«I giornali di oggi dicono che è stato fatto un arresto per il caso di
appropriazione indebita.»
«Davvero?» Fingo un sorriso. «È fantastico.» Mi guardo intorno.
«Molly è già qui?»
«No, ma arriverà presto.» Torna a voltarsi verso il suo computer.
«Okay. Torno tra un momento.» Prendo una busta dalla mia borsa e poi
striscio il mio tesserino nell’ascensore per salire all’ultimo piano.
Stranamente, oggi funziona.
Le porte si aprono e Sammia mi fa un gran sorriso, come se fosse felice
di vedermi. «Buongiorno, Emily.»
 «Ciao.» Mi guardo intorno. «Tristan c’è?»
«Sì, è nell’ufficio di Jameson. Vai pure.»
Lo stomaco mi sprofonda fino ai piedi. «Okay, grazie.» Attraverso il
pavimento piastrellato e prendo mentalmente nota del rumore. Ora le mie
scarpe non ticchettano più sul marmo, e ripenso a quando lo facevano.
Lancio un’occhiata attorno a me e scatto una fotografia mentale. Amo
questo palazzo… ho tanti ricordi emozionanti di quando ho iniziato a salire
fino a questo piano.
Busso alla porta e sento la voce autorevole di Jameson dire: «Avanti».
Ci siamo.
Cerco di tenere a bada i nervi e apro la porta. Quando Tristan si accorge
di me, il suo volto si illumina. «Eccola qui. L’eroina della giornata.»
«Ciao.» Incontro lo sguardo di Jameson dall’altra parte della stanza.
«Buongiorno.» Lui china il capo come se si vergognasse per qualcosa.
«Tutte le prove erano su quel computer, Em.» Tristan è entusiasta. «Ce
l’hai fatta, hai risolto il caso. Non so perché tu abbia continuato a seguirla,
ma, accidenti, ti sono incredibilmente grato per averlo fatto.»
«Sono felice di essere stata d’aiuto.»
«Grazie.» Jameson aggrotta la fronte come se vedermi qui lo facesse
soffrire. «Ti sono molto riconoscente per il tuo impegno nella risoluzione
del caso.»
Tristan guarda prima lui e poi me, e sembra accorgersi della tensione tra
di noi. «Vi lascio da soli. Dobbiamo festeggiare… stasera», ci grida,
lasciando la stanza in un turbine di eccitazione. Per lui la conclusione
dell’indagine contro Jameson deve essere un vero sollievo.
Chiudo gli occhi. Dannazione, devo farla finita. Porgo la busta a
Jameson, e lui la fissa con aria confusa. «Che cos’è?» mi domanda.
«La mia lettera di dimissioni.»
Mi guarda con la fronte aggrottata. «No, Em.» Scuote la testa. «Non
posso accettarle.»
Le emozioni mi travolgono, e sbatto le palpebre un paio di volte per non
piangere. «Non posso più lavorare qui, Jameson.»
«Tu ami la Miles Media… lavorare qui era il tuo sogno», bisbiglia.
«No. Ti sbagli. Io amavo te… eri tu il mio sogno. Ho accettato
un’offerta di lavoro da Athena, nel posto in cui ho fatto il tirocinio. Inizio
lunedì prossimo.»
 Mi scruta dritto negli occhi. «Em…»
Mi sfugge una lacrima lungo la guancia, e la asciugo con un sorriso
nervoso. «Sai, ho guardato Magic Mike XXL ieri sera.» Mi ascolta. «E nel
film c’è una frase toccante che mi ha aiutata a dare un senso a tutto quanto.»
«Quale frase?»
«Quando qualcuno ti mostra chi è… credigli.» Lui si acciglia, senza
capire. «Finalmente ti credo, Jameson.»
«Credi a cosa?»
«Che sei un codardo.» Lui serra la mascella. «Che hai troppa paura di
amarmi.» Ci fissiamo negli occhi, mentre tra di noi scorre una corrente di
rabbia. «E io merito qualcuno che sappia che valgo il rischio.» Jameson mi
fissa, serrando la mascella. «È solo che tu non sei abbastanza coraggioso da
amarmi.»
«Questo non è giusto», sussurra.
«No.» Scuoto piano la testa. «Innamorarmi di te non è stato giusto. Non
ho mai avuto alcuna possibilità… e tu lo hai sempre saputo. Il tuo cuore è in
un congelatore ermeticamente chiuso di marca Miles-High, e si può solo
ammirare dall’esterno.»
La sua espressione si incupisce, e io mi volto per lasciare il suo ufficio.
Chiudo piano la porta quando esco, e la fisso per un momento mentre
raccolgo il coraggio che mi serve per allontanarmi da lì per l’ultima volta.
In qualche strano e assurdo modo, questo è stato il periodo migliore e
peggiore della mia vita.
Addio, signor Miles. Mi mancherai per sempre.

Jameson

Guardo Emily uscire dall’ufficio con il cuore in gola. Richiude piano la

porta, e le pareti iniziano a stringersi attorno a me. In automatico, mi verso
un bicchiere di scotch e vado alla finestra. Fisso New York, lottando contro
un’ondata travolgente di tristezza.
Se ne è andata.
 Toc, toc. Tristan appare e fa un ampio sorriso vedendo il mio drink.
«Stiamo già festeggiando?»
«Sembra di sì.»
Si guarda intorno. «Dov’è Emily?»
«Se ne è andata.» Sorseggio il mio scotch e sento il calore del liquido
ambrato scorrermi nella gola. Lo ammiro dentro al bicchiere. «Si è
licenziata. Con effetto immediato.»
«Cosa?» Tristan rimane sbalordito. «Non puoi dire sul serio.»
«È la cosa migliore.»
«Ma che cazzo dici? Come fa a essere la cosa migliore?»
«Le cose tra di noi non avrebbero mai funzionato, Tris, lo sapevi.» Mi
interrompo. «Ci sarà sempre uno stronzo come Ferrara pronto a sfruttarla
per distruggermi. Non voglio che venga trascinata di nuovo nel fango.»
«È questo che ti stai raccontando?» Sbuffa. Io guardo fuori dalla
finestra, senza rispondere. «Cazzo, non ti capisco. Sei follemente
innamorato di lei. Perché la stai lasciando andare?»
Mi fermo, riflettendo sulla domanda. «Si merita di meglio della vita che
le posso dare io.»
«Ma vaffanculo», sbotta mio fratello. «Non potrebbe mai avere una vita
migliore di quella che le potresti dare tu. Non le mancherebbe nulla.» «Non
le interessano i soldi», borbotto con tono secco.
«E cosa vuole?»
«Cose…» Mi acciglio, cercando di esprimere i miei pensieri. «Cose…
che non sono in grado di darle.»
«Tipo quali?»
«Il tempo.»
Tristan mi fissa, smarrito. «Ma ti sei impegnato senza problemi con
Claudia.»
Sollevo le sopracciglia mentre sorseggio il mio scotch.
«Che cosa significa?»
«Non mi importava se Claudia era a casa ad aspettarmi. Non mi
importava di quanto tempo passavo lontano da lei. Potevo viaggiare,
lavorare, concentrarmi… ero soddisfatto di metterla in quarta o quinta
posizione, e lei non si è mai aspettata niente di diverso.» Espiro
profondamente, sentendo il peso del mondo sulla mia schiena. «Stare con
Claudia era semplice.»
 «Perché non la amavi veramente?»
Faccio spallucce, non riuscendo a dare un nome ai miei sentimenti.
Lui mi appoggia una mano sulla spalla. «Tu non sei solo un
amministratore delegato, Jameson. Anche tu meriti di essere felice. Perché
credi che debba essere o l’una o l’altra cosa?» Mi acciglio, addolorato.
«Non permettere all’amore della tua vita di andarsene perché hai paura di
perderlo.»
«È inevitabile, Tristan… presto o tardi, lei se ne sarebbe andata
comunque. Sarebbe stata costretta.»
«E cosa ne sarà di te?» sbotta. «Diventerai il classico amministratore
delegato solo, stressato e alcolizzato?» Alzo lo sguardo per incontrare il
suo. «Oh, aspetta.» Indica il mio drink. «Sta già succedendo.» Scuote la
testa, disgustato. «Quando troverò la donna adatta a me, smuoverò mari e
monti per tenerla al mio fianco.»
«Vattene», sospiro. «Non hai nessuna idea di cosa stai dicendo.»
«In realtà, sono quasi felice di vederti mandare a puttane la tua vita»,
grida, dirigendosi verso l’uscita. «Ora so cosa non dovrò fare.»
Bevo un sorso del mio scotch, mentre lui sbatte la porta dietro di sé.
L’interfono sulla mia scrivania emette un trillo, e io premo un pulsante.
«Sì, Sammia.»
«I detective sono qui per vederla, signore.»
Scolo il mio bicchiere… bene, una distrazione.
«Grazie, mandali dentro.»

Emily

«Un brindisi.» Molly sorride, sollevando il suo bicchiere.

Aaron ed io alziamo i nostri e li facciamo tintinnare contro il suo.
«Ai nuovi inizi.»
«Ai nuovi inizi», ripetiamo.
«Te la caverai benissimo», mi garantisce Aaron. «Dammi retta,
conquisterai la redazione in un batter d’occhio.»
 Siamo in un bar per cenare e festeggiare. Domani inizio il mio nuovo
lavoro. È passata una settimana da quando ho lasciato la Miles Media.
Mi sembra sia stato una vita fa.
Avevo intenzione di tornare in California per andare a trovare i miei
genitori, ma mi è mancata l’energia mentale per farlo. Invece sono rimasta a
casa per prendermi cura di me. Avevo bisogno di trascorrere un po’ di
tempo da sola per leccarmi le ferite e guarire. Mi sono fatta fare qualche
massaggio e qualche seduta di Reiki per lenire il dolore, ho mangiato cibi
sani e sono andata a correre due volte al giorno per sfogare l’energia in
eccesso, in modo che la notte il mio corpo non potesse far altro che dormire.
Sto bene… sono svuotata, ma me la cavo bene.
Ho smesso di leggere i giornali, così non devo vedere il suo nome.
Durante la corsa, vado nella direzione opposta per non vedere il palazzo
della Miles Media, i ristoranti o qualsiasi luogo che mi ricordi lui o il tempo
che abbiamo trascorso insieme.
Lui…
Non riesco nemmeno a costringermi a dire il suo nome.
L’ho chiuso in una cassaforte, e nessuno osa parlarne quando sono nei
paraggi. È come se non fosse mai esistito… e magari è così.
«Che cosa indosserai domani?» mi chiede Molly, iniziando a tagliare la
sua bistecca.
«Stavo pensando al completo blu.» Prendo un boccone della mia cena.
«Voglio sembrare professionale ed elegante.»
«Niente gonna grigia?» domanda Aaron con un sorrisetto.
Mi pulisco la bocca con il tovagliolo. «Ho gettato via quella robaccia.»
«Cosa?» strilla Molly. «Adoravo quella gonna! L’avrei presa io.»
«Era un oggetto sfortunato», replico. «Fidati di me, non vuoi quel tipo
di negatività nella tua vita.»
«Parole sante.» Aaron alza il bicchiere e brindiamo di nuovo.
«Michael mi ha invitata a uscire sabato sera», ci informa Molly con
noncuranza.
Per lo stupore, lascio cadere le posate, che colpiscono il piatto con
fragore, e alzo gli occhi per incontrare i suoi. «Cosa?»
Lei scrolla le spalle. «Non so davvero cosa pensare.»
«Ti ha semplicemente invitata fuori a cena? Sei sicura che sia un
appuntamento?» le domanda Aaron, accigliandosi.
 «Beh, le sue parole esatte sono state: Sabato sera ti va di uscire con me
per un appuntamento?»
Le sorrido. «Ci andrai?»
«Non lo so.» La mia amica sospira. «È passata talmente tanta acqua
sotto i ponti da quando ci siamo lasciati… Siamo riusciti a ricostruire un
rapporto di amicizia e di fiducia. Non voglio rovinarlo…»
«Scopandotelo?» sogghigna Aaron prendendo un boccone del suo pasto.
«Beh, se lo scopassi e lui non si esibisse nel trucchetto del doppio
Viagra, rimarrei mortalmente offesa. Ora so quali assi ha nella manica.»
Tutti e tre ridacchiamo.
«Dio, quanto è stata divertente quella notte», aggiungo, ricordando
quando era svenuto per il troppo sangue affluito al suo membro. Molly rotea
gli occhi. «Forse per te.»
Torniamo in silenzio mentre mangiamo.
«Buona fortuna per domani, tesoro», mi augura Aaron.
«Grazie, ragazzi.» Gli sorrido. «Siete le due cose migliori di New
York.»
«Dio, hai proprio ragione», borbotta Molly, le labbra accostate al
bicchiere. «E anche questi Margarita non sono da meno.» Solleva il suo
drink verso di me. «Quindi dovrei uscire con Mike?» «Certo», esclamiamo
io e Aaron. «Vai.»

«Emily.» Athena mi sorride, stringendomi tra le braccia. «È bello vederti.

Benvenuta.»
«Ciao.» Ricambio nervosamente il suo sorriso.
«Ti piacerà moltissimo qui.» Dopo avermi presa per mano, mi trascina
attraverso la stanza. «Ecco il tuo ufficio.»
Mi illumino, sorpresa. «Ne ho uno tutto mio?»
«Certo che sì.»
Mi guardo intorno nel piccolo spazio. Non è un ufficio da manager ai
piani alti, ma per me è perfetto. Ha una finestra e in un angolo c’è una
scrivania con una sedia. È piuttosto accogliente. Mi giro verso di lei.
«Grazie per avermi assunta. Te ne sono davvero grata.»
 Athena mi sorride, carezzandomi un braccio. Quando l’ho chiamata per
avere un lavoro, non mi ha nemmeno domandato che cosa fosse successo
con la Miles Media o alla mia relazione con Jameson. In ogni caso, doveva
sapere che ero a pezzi e che non avevo nessun altro posto dove andare, ma
che correre a casa con la coda tra le gambe non era un’opzione praticabile.
E aveva ragione.
Ho intenzione di ripagarla: sarò la migliore giornalista che abbia mai
avuto.
«Ti lascio», mi dice con gentilezza. «Alle dieci ci sarà una riunione con
lo staff per presentarti agli altri. Abbiamo delle ciambelle di benvenuto.»
Le sorrido. «Grazie, sarà fantastico.»
Lei sparisce lungo il corridoio, e io mi accomodo alla mia nuova
scrivania, guardandomi intorno in quello spazio vuoto. Mi mancano Molly e
Aaron… e il fermento della Miles Media.

Jameson

«Con questa proiezione, la previsione è di una crescita del dieci percento

nei prossimi dieci mesi.» Harrison del dipartimento finanziario tamburella
sul grafico sullo schermo di proiezione mentre si rivolge al consiglio di
amministrazione.
Il tavolo si anima di un chiacchiericcio entusiasta. Dopo i problemi
degli ultimi quattro mesi, la strategia per la rimonta è in atto.
Ma io… sono a chilometri di distanza. Non riesco a concentrarmi… non
riesco a pensare… Mi sento come se non potessi respirare. Forse non sto
bene.
Oggi Emily ha iniziato il suo nuovo lavoro, e io avrei voluto chiamarla
per augurarle buona fortuna. Ci ho pensato così tanto che non sono riuscito
a dormire, e ho persino preso il telefono un paio di volte. Chino il capo.
Ma che senso ha…
Mi chiedo se questa mattina sia andata a correre. Ha messo le scarpe
con le rotelle di cui mi ha parlato? Sorrido tra me e me, ricordando che
Elliot aveva pensato che stessi parlando di scarpe con Zuckerberg. Idiota…
Mi sistemo sulla sedia per raddrizzare la schiena. Avrei proprio bisogno di
un massaggio.
A Emily non piace che me li faccia fare. Ripenso al tipo di massaggi
che ricevevo un tempo, e mi sembra un’altra vita. PE: Prima di Emily…
Smettila.
«Jameson ve ne parlerà questa mattina.»
Alzo lo sguardo, smarrito. Di che cosa stanno parlando?
Tutti i membri del consiglio attorno al tavolo mi fissano, aspettando la
mia risposta, e io getto uno sguardo a Tristan perché mi dia una mano.
«Quando questa sera andrai a Seattle…» mi suggerisce gentilmente mio
fratello, sollevando le sopracciglia.
«Sì.» Annuisco. «Giusto.»
In questo momento, Tristan mi sta puntellando sul lavoro, ben
consapevole del mio stato mentale.
La riunione prosegue, e io bevo un sorso d’acqua per cercare di
riportare la mente dove deve essere.
Così non basta, Jameson. Concentrati.

Salgo sull’aereo.
«Buonasera, signor Miles. La sua poltrona è da questa parte, signore.
Posto A1.»
«Grazie.» Mi lascio cadere sul sedile in prima fila nella prima classe.
L’aereo si riempie lentamente, mentre io guardo fuori dal finestrino.
Volare non mi ha mai dato fastidio, ma ora lo odio. Detesto che mi ricordi
lei… e il modo in cui ci siamo conosciuti. La notte che abbiamo passato
insieme. E quanto sono andate male le cose alla fine.
Con un gomito appoggiato sul bracciolo, mi stringo la base del naso.
Voglio solo arrivare a destinazione, raggiungere il mio albergo e dormire.
Sono stanco e non sono dell’umore giusto per queste cazzate.
«Posso portarle qualcosa, signor Miles?»
«Uno scotch, per favore.»
 Un uomo anziano si accomoda sul sedile di fronte a me. Mi fa un cenno
con il capo. «Salve.»
«Buonasera», lo saluto con un sorriso.
Riporto l’attenzione fuori dal finestrino, verso l’equipaggio che si sta
occupando dei bagagli sulla pista; sono tutti impegnati a svolgere il loro
lavoro e a correre in giro per fare gli ultimi controlli di sicurezza.
Si muovono a bordo di carrelli, fanno segnali luminosi e agitano
bandiere.
A me non importerebbe niente se l’aereo si schiantasse.
Bruciare all’inferno deve essere meglio di questa vita.

Quattro giorni dopo

Sorrido ad Alan, che è in piedi accanto alla limousine in aeroporto. «Salve,

signore. Ha fatto buon viaggio?»
«Tutto tranquillo, grazie», rispondo, salendo sui sedili posteriori.
«Vuole prendere la solita strada, signore?» mi domanda lui dalla
portiera.
«Sì, per favore.»
Mi sorride. «Molto bene.» Chiude lo sportello, e qualche istante più
tardi l’auto si avvia in mezzo al traffico.
Mezz’ora dopo, rallenta mentre passiamo di fronte all’appartamento di
Emily, e io scruto fuori dal finestrino.
Sarà qui?
Lo faccio ogni sera prima di tornare a casa. È il mio stupido modo per
augurarle la buonanotte… Se non lo faccio, più tardi finisco per tornare fino
a qui di corsa. Chi voglio prendere in giro? In realtà corro fino a casa sua
quasi tutte le sere.
Trattengo il fiato mentre superiamo la palazzina, sperando di
scorgerla… Non mi è mai successo. Mi sprofonda il cuore nel petto. Non è
qui.
 Guardo indietro attraverso il lunotto posteriore, mentre avanziamo
lungo la strada.
Emily… dove sei?
Emily

Sto tornando a casa in autobus e sono seduta a leggere un libro sul mio
Kindle. È buio e sono appena le sei di sera. Sono più felice… più forte.
Ormai ho iniziato il mio nuovo lavoro da tre settimane e lo adoro. Ho fatto
la scelta giusta. Le persone sono tutte fantastiche, fortunatamente non sono
più l’oggetto delle chiacchiere in ufficio, e ho un ruolo più importante
rispetto a quello che ricoprivo alla Miles Media. Mi vedo ancora spesso con
Molly e Aaron per bere e cenare insieme, e ho in programma di tornare dai
miei genitori nel weekend.
Sto correndo molto… e stranamente non devo fingere di essere
inseguita da un maniaco armato di ascia. Sono così arrabbiata che non
posso fare a meno di sfrecciare con tutte le mie forze. Il jogging pacifico
non fa più parte del mio repertorio.
L’autobus rallenta. Spengo il Kindle e mi alzo, aspettando che il mezzo
si fermi. Scendo i gradini e inizio la camminata di due isolati per
raggiungere il mio appartamento. La stagione si sta facendo fredda. Ogni
mio respiro crea una nuvoletta di condensa, e io mi stringo nell’ampio
cappotto per tenermi al caldo mentre avanzo.
Potrei prendere del cibo indiano per cena.
No… attieniti al budget, nel frigo hai gli avanzi dell’altra sera.
Raggiungo il mio palazzo e frugo nella borsa alla ricerca delle chiavi.
«Ciao, Em», dice una voce familiare alle mie spalle.
Mi volto, sorpresa. Jameson è di fronte a me, e, non appena lo vedo, mi
si stringe il petto come in una morsa. «Che ci fai qui?»
Mi scruta dritto negli occhi. «Avevo bisogno di vederti.»
La sua apparizione risveglia un’ondata inaspettata di emozione, che in
precedenza avevo creduto di avere sotto controllo. Lo fisso tra le lacrime
che minacciano di iniziare a scendere.
Lui fa un cauto passo in avanti. «Come stai?»
 All’improvviso, sono furiosa… come un toro scatenato, e chino la testa
per armeggiare dentro la borsa. Devo allontanarmi da lui.
Dove cazzo sono le chiavi?
«Bene», sbotto. Finalmente le trovo e mi giro verso la porta.
«Mi manchi.»
Mi fermo e chiudo gli occhi.
«Non riesco…» Si interrompe. «Non riesco a voltare pagina se non so
che siamo a posto.»
Corrugo la fronte e torno a guardarlo. La sua espressione è addolorata,
sembra nervoso. I nostri occhi si incontrano, i miei pieni di lacrime… i suoi
pieni di rimpianto. Si gira per lanciare un’occhiata verso la sua macchina,
che non avevo notato, parcheggiata nel buio.
«Ti ho portato una cosa.»
Praticamente corre fino all’automobile per prendere un enorme bouquet
di rose gialle, poi torna da me per consegnarmelo.
Lo fisso confusa. «Rose gialle?»
Mi sorride con dolcezza. «Dovrebbero essere un simbolo di amicizia.»
«Vuoi essere mio amico?»
Lui annuisce speranzoso. «Possiamo ricominciare da capo?»
Qualcosa dentro di me si spezza. «Hai un bel coraggio, cazzo.» La sua
espressione si intristisce. «Torni qui dopo avermi spezzato il cuore e mi
porti delle cazzo di rose gialle?» grido. Jameson fa un passo indietro,
sconvolto dall’astio nel mio tono di voce. «Non sarei amica di un coglione
egoista come te neanche se fossi l’ultima persona sul pianeta Terra!» urlo,
mentre le lacrime di rabbia iniziano a scendermi sul volto.
Perdo del tutto il controllo e inizio a fare a brandelli le rose, strappo i
fiori, li distruggo, poi li getto a terra e ci salto sopra. Voglio ferire queste
stupide piante tanto quanto lui ha ferito me.
Jameson mi guarda con gli occhi sgranati.
L’adrenalina mi scorre nel corpo, e, ancora insoddisfatta dallo stato delle
rose, sollevo il mazzo da terra e scendo in strada per gettarlo con più forza
possibile sull’asfalto. Un autobus gli passa sopra.
«Ecco cosa puoi farci con la tua amicizia», gli dico con il tono carico di
disprezzo, superandolo.
Apro il portone ed entro nel mio palazzo senza guardarmi indietro.
Premo con forza il pulsante dell’ascensore e, con la coda dell’occhio, vedo
Jameson al di là della porta a vetri, che ancora mi guarda. Le lacrime mi
scorrono giù per il viso, e sono furibonda per avergli lasciato vedere quanto
sono fuori di me.
L’ascensore si apre, così entro e premo di nuovo il pulsante.
Le porte si richiudono, mentre il mio viso si contorce per il pianto, e io
inizio a singhiozzare.
Che tu sia maledetto, Jameson Miles…
 Capitolo 24

Emily

C
dimenticare. Certe situazioni che sono fondamentali e determinano chi sei.
La notte scorsa è stato uno di quei momenti.
Che razza di psicopatica fa a pezzi un mazzo di rose a mani nude,
gridando come una matta? Mi vergogno di me stessa. Questo… questo è il
livello a cui mi sono abbassata.
Stranamente, la notte scorsa è anche stata la prima volta in cui ho
dormito bene dopo settimane. Come se aver rilasciato un po’ di vapore dalla
pentola a pressione mi avesse placato l’anima.
Non mi sento in colpa per essere stata tanto cattiva… di norma, ci starei
male. Ma Jameson Miles, in sé e per sé, è un enigma… uno per cui non
provo più compassione.
“Non sarei amica di un coglione egoista come te neanche se fossi
l’ultima persona sul pianeta Terra”, gli ho detto… anzi, glielo ho urlato. È
stata una cosa dura da dire, la peggiore, ma lui ha avuto quello che si
meritava.
Le porte dell’ascensore del mio palazzo si aprono, così esco e raggiungo
la strada.
«Che diavolo è successo qui?» sento borbottare sottovoce la donna
davanti a me, che si è fermata per guardare il massacro.
Ci sono petali di rose gialle sparsi ovunque, boccioli ammaccati e
rovinati gettati sull’asfalto. In strada giace la carcassa del bouquet
schiacciato con il suo grande fiocco di seta color crema.
Gesù…
 Abbasso la testa e supero quella carneficina. Lancio un’occhiata verso il
tetto, per controllare le telecamere. Mi chiedo se qualcuno abbia visto
quello spettacolo nelle riprese di sicurezza.
Spero di no… che imbarazzo.
Salgo sull’autobus e accendo il mio Kindle. Non sto leggendo uno dei
miei soliti romanzi rosa. Non riuscirei a sopportare il pensiero di tutte
quelle stronzate. Ho variato un po’ e sto leggendo Pet Semetary, e forse è
colpa sua. Stephen King mi sta portando verso il lato oscuro. Quello in cui
non accetti cazzate e la vendetta sulle rose gialle è doverosa.
Bene… Fatevi sotto. Ho voltato pagina.
Questo è il mio momento di gloria.

Jameson

Bevo il mio caffè seduto nel bar di fronte alla Miles Media. Da un paio di
giorni vengo qui prima del lavoro. Alan mi ha detto che Emily era solita
trovarsi qui con i suoi amici. Spero di incontrarli.
Perché? Non lo so.
Le parole che mi ha gridato l’altra notte continuano a risuonarmi nella
mente.
“Non sarei amica di un coglione egoista come te neanche se fossi
l’ultima persona sul pianeta Terra.” Nemmeno io vorrei essere mio amico,
se mi trovassi al suo posto.
Non l’ho mai vista tanto arrabbiata… e magra. Ha perso molto peso.
Odio averla fatta soffrire così tanto, non lo meritava.
Sorseggio il mio caffè e sento una mano appoggiarsi sulla mia spalla.
«Ehi», dice Tristan, sedendosi su uno sgabello accanto a me.
«Ciao.»
«Stai cercando Emily?» mi chiede con aria noncurante.
«No.»
«Bugiardo», replica con un sorrisetto sfacciato. «Ehi, io e i ragazzi
abbiamo organizzato un viaggio a Las Vegas per questo weekend. Il jet è già
pronto.» Faccio una smorfia. Non riesco a pensare a niente di peggiore.
«Sarà fantastico. Beviamo, giochiamo d’azzardo. Introduciamo qualche
bella donna al Miles High Club. Devi riprenderti e tornare in sella. Ho in
mente una bionda o due… per un po’ lasciamo perdere le more, e, oltretutto,
dobbiamo festeggiare la tua assoluzione. Elliot e Christopher arrivano
questo venerdì.» Mi fa l’occhiolino, cercando di rendermi appetibile la
proposta.
«Sì, mi sembra una vera merda», borbotto con tono secco.
«Non mi importa cosa ne pensi. Tu ci vieni.»
Guardo fisso davanti a me. Ultimamente ho perso la capacità di
entusiasmarmi per qualsiasi cosa.
Lui si fa serio. «Sono preoccupato per te, Jay.» Alzo gli occhi al cielo.
«Lo siamo tutti. Non ti stai comportando da te.»
«Sto bene», mormoro con il viso rivolto verso il mio caffè. Mi guardo
intorno ancora una volta, ricordandomi perché mi trovo qui.
«Perché non vai da lei, se la vuoi vedere?» mi chiede.
«Ci ho provato, la notte scorsa.»
«Com’è andata?»
Mi concedo un lungo respiro. «È andata fuori di testa e…» Mi
interrompo, cercando le parole giuste per spiegare la situazione. «Le ho
portato delle rose gialle, e lei le ha fatte a pezzi come una matta.»
«Ah, davvero?» Mio fratello sogghigna, e poi il suo sorrisetto si allarga,
come se fosse colpito. «Perché portarle rose gialle e non rosse?»
«Ho pensato…» Espiro profondamente. «Ho pensato che quelle gialle
fossero più sicure perché sono un simbolo di amicizia. Così Emily avrebbe
acconsentito a parlare con me. Volevo solo scambiare due parole.»
«Ma questo non glielo hai detto, vero?»
«Sì, invece.»
Lui scuote piano la testa, come se io fossi uno stupido. «E lei come l’ha
presa?»
«È stato a quel punto che si è trasformata in Hulk.»
«A dire la verità, non la biasimo.» Gli lancio un’occhiata interrogativa.
«L’hai fottuta alla grande.»
«Non l’ho fottuta», sibilo. «Sto cercando di proteggerla.»
 «Ascolta, puoi mentire a te stesso quanto ti pare, ma non disturbarti a
raccontare queste cazzate a me. Sei un pessimo bugiardo… il peggiore.»
«Vaffanculo, Tris, è troppo presto per queste stupidaggini.» Sospiro.
«Tristan», lo chiama la ragazza dietro il bancone.
Lui si alza, va a prendere il suo caffè. Quando torna verso di me, mi dà
una pacca sulla spalla. «Rimani qui a fare il cazzone depresso?»
«Fottiti», grugnisco. Lui mi sorride e se ne va senza un’altra parola.
Faccio un lungo sospiro e abbasso lo sguardo sul mio caffè. Ripenso alla
sofferenza che c’era sul viso di Emily la notte scorsa, e mi si stringe il petto.
Continuo a rivederla nella mia mente, vorrei solo sapere se sta bene. Forse
così riuscirei a perdonare me stesso e a smettere di pensare a lei in ogni
istante della giornata. Tiro fuori il telefono. La chiamerò. No,
riattaccherebbe e basta. Meglio scriverle… ma cosa?

I : Buongiorno. Hai assassinato qualche rosa oggi?

Premo Invio e aspetto. Bevo il mio caffè e fisso il telefono, in attesa che mi
risponda… ma non lo fa.

I : Ti prego, rispondimi.

Ordino un altro caffè mentre rimango in attesa. Sono le otto e un quarto del
mattino e so che non ha ancora iniziato a lavorare. So anche che deve avere
il telefono con sé e che sta ignorando di proposito i miei messaggi.
Fanculo. Compongo il suo numero. Il cellulare squilla… Aspetto con gli
occhi chiusi, ma quello squilla fino a spegnersi.
Cazzo. Ha rifiutato la chiamata.
Le scrivo ancora una volta.
I : Rispondi al telefono o vengo lì.
Il messaggio non parte… Eh? La chiamo di nuovo, ma il telefono non
squilla nemmeno. Che sta succedendo? Ci provo ancora una volta… niente.
Per dieci minuti, tento di connettermi. Non ci riesco. Cosa succede?
Digito su Google: “Perché non posso scrivere a qualcuno o chiamarlo?”
La risposta che ricevo mi ferisce quasi a morte: “Sei stato bloccato”.
Ha bloccato il mio numero? Ma che cazzo?
La rabbia mi monta dentro, nessuno mi ha mai bloccato prima. Non
nella vita professionale, né in quella privata… né tantomeno una donna. È
proprio vero che non vuole essere mia amica… in nessun modo.
Mi sprofonda il cuore nel petto. Come diavolo ho fatto a sbagliare
tanto?
Fisso il palazzo della Miles Media attraverso la vetrina del locale, e il
pensiero di entrare lì e di fingere che vada tutto bene rischia di sopraffarmi.
Scrivo a Tristan.

I : Mi prendo il giorno libero. Ci vediamo domani.

Rimango seduto a finire il mio caffè, e in quel momento inizia una canzone:
Bad Liar, “Pessimo bugiardo”, degli Imagine Dragons.
La ascolto… Mio fratello mi ha detto che non so mentire e,
ironicamente, i versi della canzone risuonano veritieri. Con
un’imprecazione, mi trascino fuori dal bar per prendere un taxi.
«Dove la porto?» mi chiede il tassista.
«A Park Avenue.»
L’auto si immette nel traffico, mentre io mi infilo le cuffie, accendo
Spotify e ascolto di nuovo la canzone.
Bad Liar… il mio nuovo inno.
Cerco su Google le foto di alcuni posti all’estero. Voglio andare a sciare.
Penso alla Svizzera. Ho bisogno di allontanarmi. New York è troppo
piccola… o soffocante… o minacciosa… o qualcosa che non riesco a
comprendere del tutto. In ogni caso, devo andarmene da qui.
Mi ha bloccato.
 Potrei lavorare da Londra per un po’… sì, potrei fare così. Avrebbe
senso. Avrei l’occasione di passare più tempo con Elliot e Christopher. Mi si
stringe il petto quando mi ricordo che anche qualcun altro vive lì. Sarei più
vicino a Claudia, ma proprio qualche giorno fa ho spezzato il cuore anche a
lei. Voleva tornare insieme a me, e io le ho detto che probabilmente non
l’avevo mai amata per davvero… Lei si è arrabbiata, e di base è una
situazione del cazzo su tutti i fronti.
No, non posso lavorare da Londra… troppo complicato. Idea cancellata.
Per quanto tempo potrei rimanere in Svizzera? Rifletto sulle date.
Magari un mese? Mmh… Apro la mia agenda del lavoro e inizio a
sfogliarla. Mi spettano un mucchio di ferie arretrate e tanto vale che me ne
faccia un po’.
Non appena entro nel mio appartamento, l’interfono di sicurezza squilla,
e io rispondo. «Pronto?»
«Buon pomeriggio, signor Miles. La signora Miles è qui all’ingresso per
vederla.»
Chiudo gli occhi. Merda.
«La faccia pure salire, grazie.»
Qualche istante più tardi, le porte dell’ascensore si aprono, ed esce mia
madre. Il suo volto si illumina non appena mi vede. «Ciao, caro.»
«Ciao, mamma.»
Mi prende tra le braccia e mi stringe a sé per un momento, come
percependo che c’è qualcosa che non va.
«Che ci fai qui?» Le sorrido, liberandomi dal suo abbraccio.
«Dovrei farti la stessa domanda», risponde lei, seguendomi per
accomodarsi sul divano.
«È solo che…» Mi interrompo, mentre cerco di delineare la bugia adatta
da propinarle. «Ho solo bisogno di un po’ di tempo per me dopo tutto quel
casino dell’appropriazione indebita.»
Mia madre incrocia il mio sguardo. «Bene, ne sono felice.»
«Posso offrirti qualcosa?» Mi alzo, sentendomi a disagio all’idea di
continuare a mentirle.
«Un po’ di tè, caro, grazie.»
Vado in cucina e inizio a prepararlo. Tiro fuori la sua teiera di porcellana
rosa e oro e una tazza, quella da cui beve sempre quando è qui.
Lei mi segue e si siede al bancone in mezzo alla cucina.
 «Ti ha mandato Tristan?» le chiedo, dandole la schiena.
«È preoccupato per te.»
«Sto bene, mamma.»
«Questo lo giudicherò io. Che cosa sta succedendo con Emily?»
«Niente.»
«Perché?»
«Non stiamo più insieme.»
«Per quale motivo?» Continuo a preparare il tè. «Guardami, Jameson.»
Trascino lo sguardo fino a lei. «Perché non stai più insieme a Emily?» mi
chiede ancora.
«Merita di meglio.» Mia madre mi osserva. «Ferrara.» Corrugo la
fronte, per cercare di trovare le parole giuste. «Non voglio questa vita per
lei.»
«Cioè, non vuoi che stia con un maniaco del lavoro?»
Scrollo le spalle, porgendole la tazza.
«Quindi, l’hai lasciata… per il suo bene?» Serro le labbra, rimanendo in
silenzio. «Beh, questa ne è la dimostrazione, Jameson.»
«Di cosa?»
«Del fatto che è quella giusta.» Mi acciglio. «Sai, è da quando eri un
bambino che fai così.»
«Che faccio cosa?» Di
che cosa sta parlando?
«Quando eri molto piccolo, forse a tre o quattro anni, avevi questo
piccolo pick-up giocattolo azzurro chiaro.» La ascolto. «Lo adoravi. Stava
nel palmo della tua mano, e te lo portavi sempre in giro. Era il tuo orgoglio
e la tua gioia.» Sorrido appena. «Il fatto è che anche a Tristan piaceva. Ne
aveva uno tutto suo, ma il tuo era speciale. E, anche se tu adoravi quel
giocattolo con tutto il tuo cuore, non appena Tristan si arrabbiava per
qualche motivo… lo davi a lui. Non riuscivi a sopportare di vederlo turbato
e ti sentivi responsabile per la sua felicità.» Mi acciglio. «A mano a mano
che sei cresciuto, te l’ho visto fare molte volte, Jameson, e con tante cose
diverse. Per il mondo esterno tu sei sempre stato un uomo freddo e distante,
ma per i tuoi cari faresti qualsiasi cosa pur di renderli felici. Hai più cuore
che buon senso.» Sostengo il suo sguardo. «Perché credi che Emily non
sarebbe felice con te?»
 La fisso per un momento, attraversato da una miriade di emozioni
confuse. «Perché prima o poi la deluderei», sussurro.
La sua espressione si addolcisce. «Jameson, caro, come? Lavorando
troppo? Comportandoti con troppo onore nei confronti della compagnia
della famiglia?» Chiudo gli occhi. «Io sono innamorata di un uomo che è
fatto proprio come te. Tu lo conosci bene, visto che si tratta di tuo padre.
Come te, anche lui è uno stacanovista.»
«Come…» Aggrotto la fronte. «Non so come tu riesca a farcela,
mamma.»
«Cerca di capirlo.» La fisso. «Emily ama te, Jameson, non i tuoi soldi…
o la tua società. Ama te… per quello che sei.» Abbasso la testa. «Smettila di
essere così maledettamente altruista e fai quello che vuoi.» «Non so più che
cosa voglio», bisbiglio.
«Oh, sciocchezze», sbotta lei. «Dimmi una cosa. Se fossi su un’isola
deserta, chi vorresti al tuo fianco?»
«Emily», mormoro senza alcuna esitazione.
«Essere innamorati è come trovarsi su un’isola deserta, Jameson. Puoi
concentrarti solo e unicamente sull’altra persona, e devi fare in modo che
tutto il resto le si adegui.» Inspiro profondamente. «Se non vuoi affrontare il
tuo futuro con lei, allora non farlo. Ma non osare allontanarti dalla felicità
per proteggerla.» La ascolto, serrando i denti. «Non capirò mai come fa un
uomo a essere tanto spietato negli affari e così generoso con chi ama… ma
il fatto è che tuo padre è come te, e io so che è fattibile.» Mi prende il viso
tra le mani. «L’uomo che io amo e quello che il mondo conosce sono due
persone molto diverse… ed è così che mi piace. Mi piace essere l’unica a
vedere la sua parte più tenera.» Le rivolgo un sorriso dolce. «Per tuo padre
io sono tutto il suo mondo, ha fatto funzionare la nostra relazione
nonostante la compagnia. Non mi sono mai sentita ignorata o trascurata. Per
lui sono sempre stata una priorità.» La guardo mentre quelle parole
aleggiano nella mia mente. «L’uomo che Emily ama e quello che tu credi di
essere sono due individui molto diversi. Devi permetterti di essere la
persona che sei davvero con Emily e anche il Jameson Miles che il mondo
conosce. Non devi scegliere tra l’uno e l’altro come pensi. Il fatto che tu
abbia messo la felicità di Emily davanti alla tua è la prova che lei è la donna
giusta per te.»
«Non vuole parlarmi», sussurro.
 Si alza. «Allora convincila a starti a sentire.» Mi stringe tra le braccia.
«Vai a riprenderti la tua innamorata, afferrala con entrambe le mani… e non
lasciarla mai più andare.» Mi dà un bacio sulla guancia e, senza dire altro,
esce dal mio appartamento.
Le parole di mia madre mi risuonano dentro, forti e chiare.
“Devi permetterti di essere la persona che sei davvero con Emily e
anche il Jameson Miles che il mondo conosce. Non devi scegliere tra l’uno
e l’altro come pensi.”

Sono le cinque del mattino e sono steso sul divano a fissare il soffitto del
mio salotto. Ho ancora indosso i vestiti che portavo ieri. Non ho dormito
per tutta la notte. Continuo a ripetermi nella testa le parole di mia madre. È
convinta che io possa diventare l’uomo che Emily desidera e allo stesso
tempo quello che devo essere.
Per come la vedo io, ho tre possibilità: la prima è lasciare la Miles
Media per diventare un uomo con cui valga la pena di stare; la seconda è
lasciare che Emily esca per sempre dalla mia vita, ma mi si stringe lo
stomaco al solo pensiero di trascorrere la mia esistenza senza di lei; la terza
è provare a essere entrambi… ma è davvero possibile vivere come due
persone diverse?
Mi alzo e, per la prima volta da molto tempo, mi ritrovo a essere
completamente lucido.
Vaffanculo.
Ci proverò e, se non riuscirò a farlo funzionare, lascerò la Miles Media.
Mi riprenderò la mia ragazza.
È lei la mia priorità.
Capitolo 25
 Emily

S ,
l’ascensore. Sono una degli ultimi a lasciare l’ufficio. È stata una lunga
giornata, ma ho raggiunto dei grandi risultati. È stranissimo, ma bloccare
Jameson ieri è stata la cosa più soddisfacente che io abbia fatto da quando
ho assassinato quelle rose.
In qualche modo perverso, essere cattiva con lui mi permette di sfogare
una parte della rabbia. Ferirlo è la migliore terapia. Devo essere davvero
messa male, oppure la vendetta è semplicemente molto appagante. Ieri sera
ho guardato il film John Wick e ho sorriso per tutto il tempo… questa cosa
dice molto sul mio attuale stato mentale.
Prendo l’ascensore ed esco in strada. È freddo e buio, e io alzo il
colletto del pesante cappotto per stare più calda e riparata.
«Emily.»
Sento una voce dietro di me. Mi blocco sui miei passi… merda.
Jameson… che ci fa qui? Abbasso la testa e continuo a camminare.
«Emily», ripete lui.
Mi volto di scatto. «Che c’è, Jameson?» esplodo.
«Posso parlare con te?»
«No. Vattene.» Mi giro e inizio a dirigermi a grandi passi verso la
fermata dell’autobus.
Mentre cammino, Jameson mi segue. «Voglio solo cinque minuti del tuo
tempo.»
Rimango in silenzio.
Corre per raggiungermi. «Lo so che ho fatto un casino… un
grandissimo casino.»
Lo guardo di traverso, immaginando di prendere a pugni la sua stupida e
bellissima faccia. Riesco a visualizzare la sua testa che scatta all’indietro
quando lo colpisco.
 «Ti prego», balbetta, continuando a seguirmi. «Devo spiegarti il
perché.»
«Non sono interessata.» Procedo a passo di marcia.
Mi corre dietro ancora per un po’, come se non sapesse cosa dirmi.
«Continuerò a venire con te fino a quando non mi parlerai. Possiamo bere
qualcosa insieme?»
«No.»
«Una cena?»
«Va’. Via. Jameson.»
«Non ti lascerò», farfuglia, affrettando il passo per starmi dietro.
«Lo hai già fatto. Levati di torno.»
Mi si para davanti e si gira verso di me, cominciando a camminare
all’indietro. «Intendo dire che non ti lascerò più… mai più.»
«Allora sarà una relazione a senso unico, perché non voglio avere più
niente a che fare con te. Mai più.»
La sua espressione si intristisce. «Non dire così.»
Un uomo va a sbattere contro di lui, mentre Jameson continua a
muoversi all’indietro. «Stai attento», sbotta il tizio, sorpassandolo.
«Voglio solo dieci minuti del tuo tempo», insiste ancora lui.
«No.» Arriviamo alla fermata, e io mi metto in fila. Jameson si ferma
accanto a me.
«Alan può venire a prenderci, sai?» Guarda la lunga fila di persone.
«Non dobbiamo per forza prendere l’autobus.»
Gli lancio un’occhiataccia, poco colpita.
Moccioso viziato.
Mi sorride. «Sei sempre bellissima quando sei arrabbiata… lo sai
questo?» commenta ad alta voce, e il resto della fila inizia a voltarsi verso
di noi.
Mi esce il fumo dalle orecchie di fronte a questo suo spettacolo.
«Jameson, vattene a casa, cazzo», bisbiglio furiosa.
«No.» Incrocia le braccia al petto come un adolescente petulante. «Non
me ne vado senza di te.»
La gente attorno a noi ci guarda. Tiro fuori il mio Kindle e lo accendo…
qualsiasi cosa pur di ignorarlo.
«Che cosa stai leggendo?»
Rimango in silenzio, fingendomi concentrata sulle parole.
 Maledetto… crede di poter venire qui e pretendere di vedermi… può
baciarmi le chiappe.
«Io sto leggendo un bel libro, al momento», ricomincia a parlare, mentre
io continuo a leggere. «Si intitola…» Si interrompe, riflettendoci un
momento. «Si intitola Come riprendersi la propria ragazza dopo una crisi
di mezza età.»
Le ragazze dietro di me fanno un risolino.
Faccio una smorfia per cercare di nascondere un sorrisetto.
Ora non fare il carino, stronzo.
«Il primo capitolo si chiama Missione autobus», continua. Mi mordo
l’interno della guancia. «Sì, dice di seguirla fino alla fermata del bus e di
continuare a parlare a vanvera fino a quando non si stanca del suono della
tua voce e deve per forza risponderti… anche se le prime parole sono Stai
zitto… è sempre qualcosa, giusto?»
Giro le pagine sul mio Kindle per impedirmi di cascare nella sua
trappola e intimargli di stare zitto. Le donne dietro di me ridacchiano di
nuovo. Guardo in cagnesco il dispositivo che ho tra le mani. Non rimarrei
sorpresa se lo schermo si frantumasse sotto quella pressione.
«Cosa dice il secondo capitolo?» gli chiede una delle donne alle mie
spalle, mentre l’autobus arriva e si ferma. Salto a bordo.
«Di salire sull’autobus», lo sento dire dietro di me.
Continuo a camminare per fermarmi a un sedile in fondo accanto al
finestrino, e lui si siede accanto a me. Mi prende in giro? «È un ottimo
posto», bisbiglia. «Mi piace.» «Smettila di parlarmi», ringhio.
«Non posso. Vedi, finalmente l’ho capito. E ho bisogno che tu mi
ascolti, così possiamo risolvere questo pasticcio.» Fisso lo sguardo fuori dal
finestrino.
«Voglio dire, come possiamo aggiustare le cose se tu non mi rivolgi la
parola?»
«Non lo faremo. È questo il punto», borbotto con tono secco.
«Non dire così, FB.»
Lo guardo storto mentre un chiarore rossastro invade il cielo.
Non abboccare, non dargli questa soddisfazione.
Mi sorride con dolcezza, totalmente ignaro della mia ira. «È così bello
rivederti…»
Roteo gli occhi e sposto di nuovo lo sguardo fuori dal finestrino.
 Non parlargli… nemmeno una parola… non cedere.
«Dio… quanto mi sei mancata, Em», mormora.
Qualcosa dentro di me si spezza.
«Non hai il diritto di dirlo», sbotto.
«Ma è vero.»
«Stai zitto, Jameson. Il tempo di parlare è finito.» Il veicolo raggiunge
la mia fermata, e io mi alzo e lo supero. Lui mi corre dietro mentre avanzo a
grandi passi sul marciapiede.
«Non me ne vado fino a quando non avrai parlato con me.»
Continuo a camminare.
«Aspetterò qui fuori tutta la notte.»
Continuo a camminare.
«Em, andiamo», sospira.
Continuo a camminare.
«Come puoi essere tanto fredda?» mi domanda.
Mi volto, come indemoniata. «Non osare definirmi fredda, ipocrita che
non sei altro. Sei tu quello freddo, cazzo.»
«Ed eccola qui.» Mi sorride come se fosse orgoglioso di sé per avermi
costretta a rispondergli.
Rimango sgomenta di fronte alla mia stessa debolezza. «Jameson»,
bisbiglio.
«Piccola.» Mi prende le mani nelle sue. «Ti prego, parla con me. Mi
manchi e so che anche io ti manco. Devo risolvere questa situazione tra di
noi, possiamo superarla.»
Al suo tocco le lacrime mi riempiono gli occhi, e sono furiosa con me
stessa per avergli permesso di avvicinarsi tanto a me. «Non posso.» Lo
sorpasso.
«Ti prego, Em», mi chiama, dietro di me. «Sono pronto a supplicarti.»
Continuo a camminare.
«Vuoi che mi metta in ginocchio proprio qui? Perché lo farò.»
Non mi fermo, e lui mi corre dietro. «Dimmi come aggiustare le cose.
Dimmi cosa fare, e io ti obbedirò.»
Mi giro verso di lui. «Volta pagina… io l’ho fatto.»
Rimane senza parole. «Okay… me lo sono meritato.»
«Io no», dico tra le lacrime, oltrepassandolo e riprendendo a camminare.
 «Lo so, Em», grida. «Mi dispiace davvero tanto. Quell’uomo…
quell’uomo è stato un pazzo a lasciarti andare in quel modo. Ero
completamente fuori di testa, cazzo.»
Raggiungo la mia palazzina, e lui mi arriva alle spalle proprio mentre
inserisco la chiave nella serratura. Mi passa un braccio attorno alla vita e mi
attira a sé. «Ti prego», mormora tra i miei capelli. «Io ti amo.»
Chiudo gli occhi per il dolore che il suo tocco scatena dentro di me…
Mi manca.
Poi mi divincolo dalla sua presa. «Non toccarmi», sputo. «Che cosa ti fa
pensare di poter tornare qui e dirmi una cosa del genere?»
Mi scruta dritto negli occhi. «Perché tu mi ami… e due torti non fanno
una ragione. Se non mi permetterai di aggiustare questa situazione per pura
testardaggine, cosa che è estremamente possibile…» si interrompe,
cercando di trovare le parole giuste, «entrambi ce ne pentiremo per sempre.
Sai che sarà così.»
Lo fisso per un momento, mentre quella dichiarazione aleggia nella mia
mente. Mi volto, entro nel palazzo e chiudo la porta dietro di me. Lui mi
guarda attraverso il vetro.
Premo il pulsante dell’ascensore, che si apre immediatamente. Mi
affretto a entrare e premo i tasti per richiudere le porte, con gli occhi pieni
di lacrime.
Bastardo.

Esco dal mio palazzo alle otto precise del mattino. Non ho dormito molto e
continuo a vedere l’espressione triste che Jameson aveva ieri notte quando
l’ho lasciato. Detesto essere preoccupata per lui. Le sue parole hanno
continuato a risuonarmi in testa, ancora e ancora. Detesto che le abbia
pronunciate. Detesto che abbiano senso.
“Perché tu mi ami… e due torti non fanno una ragione. Se non mi
permetterai di aggiustare questa situazione per pura testardaggine, cosa che
è estremamente possibile… entrambi ce ne pentiremo per sempre. Sai che
sarà così.”
Dio, che disastro.
 «Buongiorno.»
Sento una voce allegra dietro di me. Jameson è in piedi accanto alla
porta, avvolto nel suo completo blu, tutto agghindato e niente affatto
scoraggiato come invece dovrebbe essere.
«Che ci fai qui?»
«Ti stavo aspettando.» Mi sorride, afferrando la mia borsa della palestra
per caricarsela su una spalla. «Prendiamo l’autobus oggi?»
Lo fisso, impassibile. «Io prendo l’autobus. Quello che fai tu… non
posso proprio saperlo.»
«Ti seguirò fino a quando non accetterai di uscire a cena con me.»
«Non succederà, Jameson.»
«Okay», risponde lui, iniziando a incamminarsi verso la fermata.
«Allora ti seguirò per sempre.» Lo fisso, e lui mi rivolge un sorrisetto sexy.
«Sei bellissima oggi.»
«Smettila.»
«No.»
Mi dirigo verso la fermata, accompagnata da Jameson. Resto in silenzio,
mentre lui continua a blaterare.
«Sei andata a correre questa mattina?» mi chiede. «Io l’ho fatto.» Lo
guardo. «Sono piuttosto in forma, in questo momento. Tutta questa
sofferenza mi spinge a correre a velocità record», continua.
Siamo in due… ma io tengo la bocca chiusa. Non voglio fargli sapere
che anche io sto correndo perché spronata dalla rabbia nei suoi confronti.
Prendiamo l’autobus. Continuo a non dire niente, mentre lui chiacchiera
come se fossimo due migliori amici che si sono ritrovati dopo molto tempo.
«Vuoi andare in campeggio questo weekend?» chiede, aprendo il
giornale.
«No. Andrò dai miei genitori», rispondo impassibile.
«Oh.» La sua espressione perde tutto l’entusiasmo. «Beh, sarà
imbarazzante.»
«Cosa?»
«Quando ti seguirò dai tuoi genitori.»
«Non verrai dai miei», sbuffo.
«Scommettiamo?» Gli brillano gli occhi di malizia. «Se non parli con
me, continuerò a seguirti fino a quando non cambierai idea.»
 «Non voglio che tu mi segua. In effetti, non voglio avere niente a che
fare con te.»
«Non c’è bisogno di fare la bisbetica», dice lui, girando la pagina del
giornale. «È sconveniente.»
Gli lancio un’occhiataccia. «Lo sai che cosa è sconveniente?» bisbiglio
furiosa. «Gli stronzi che spezzano il cuore alle ragazze e credono di poterle
riavere indietro in un batter d’occhio, solo schioccando le dita.»
Jameson mi fa un sorrisetto. «Sì, devo concordare. Ma se i due sono
destinati a stare insieme, e lui era convinto di fare la cosa giusta…»
«Oh, ti prego», dico, irritata. «Ma ti senti?»
«Vieni a cena con me stasera?»
«No.»
L’autobus raggiunge la mia fermata, e lui si alza per prendere la mia
borsa da palestra e mettersela in spalla. Lo guardo attraversare il veicolo per
scendere, e sorrido tra me e me. Ha mai preso un autobus prima d’ora?
Idiota.
Ci incamminiamo in silenzio lungo la strada, e, quando mi volto, noto
subito la limousine parcheggiata di fronte a noi. Alan è appoggiato al
veicolo e mi sorride, facendomi un cenno.
«Alan sa che sei qui?» sussurro mortificata.
«Lo sanno tutti», dice lui con noncuranza, restituendomi la borsa. «Non
è un segreto che ti rivoglio con me. Ho dichiarato le mie intenzioni.» Lo
fisso. «Ci vediamo questo pomeriggio.» «Jameson», sospiro.
«Non ho intenzione di rinunciare a noi, Em… mai.» Mi sorride con
dolcezza. «Noi siamo fatti l’uno per l’altra.» Mi gratto la testa per la
frustrazione. «Passa una bella giornata.» Mi guarda con le mani nelle
tasche, a distanza di sicurezza.
«Ciao.» Mi volto ed entro nell’edificio. Subito dopo, il mio telefono
notifica l’arrivo di un messaggio. Arriva da un numero sconosciuto.

Passa una bella giornata. Questo è il mio telefono usa e getta in caso di
emergenza.
Jameson. Si è procurato un altro cellulare, uno che non ho bloccato. Salgo
in ascensore e mi ritrovo a fare un sorrisetto verso terra.
Smettila… è uno stronzo… non dimenticarlo mai.

Sono le tre del pomeriggio e io sto finendo un’inchiesta che verrà

pubblicata in settimana. Adoro questo lavoro. Voglio dire, non quanto
amavo la Miles Media, ma quella nave ormai è salpata. Tanto vale
approfittarne. Tutti i colleghi sono molto amichevoli e gentili, e mi hanno
accolta a braccia aperte.
«Consegna per Emily Foster», sento dire a qualcuno.
Alzo lo sguardo e vedo un uomo attraversare il piano con una scatola
bianca tra le mani. Ma che cavolo?
«Oh, è in quell’ufficio laggiù», lo informa uno dei miei colleghi.
Lui bussa alla mia porta. «È lei Emily Foster?»
«Sì.»
«Ho una consegna per lei.» Mi porge la scatola bianca.
La accetto. «Grazie.»
«Ehm.» L’uomo fa un sorrisetto, spostando il peso da un piede all’altro
con fare imbarazzato. «È da parte di Kung Fu Panda.»
«Cosa?»
«Mi è stato detto di dirle che la manda Kung Fu Panda.»
Cerco di nascondere un sorriso, ma fallisco miseramente. «Grazie.»
Se ne va, così io ne approfitto per aprire la scatola: all’interno trovo
un’enorme cheesecake al caramello con un bigliettino bianco lì accanto.

Una cheesecake per la mia cheesecake.

xoxoxo

La richiudo e sogghigno. È un idiota, e io non sono una cheesecake. Se

crede di poter tornare nelle mie grazie facendo il carino, ha capito male.
Kung Fu Panda… da dove gli escono queste cazzate?
 Una ragazza dell’ufficio accanto fa capolino sulla soglia. «Cos’è
quella?»
«Una cheesecake, ne vuoi una fetta?»
«Certo che sì, prendo i piatti.» Sparisce in cucina.
Fisso il telefono per un momento. Dovrei scrivergli per ringraziarlo?
No, è per questo che lo ha fatto, per ottenere una reazione. Sa che sono una
persona educata e che non accetterei mai un regalo senza ringraziare il
mittente. Starà aspettando la mia chiamata. Beh, peccato per quello stupido
Kung Fu Panda. Peggio per lui. Ha creato questa bestia e può vivere con la
mia scortesia. Mi ha fatta incazzare.

Alle sei di sera mi dirigo verso il piano terra. È possibile che mi sia
sistemata i capelli e mi sia data il rossetto… non che lo ammetterei mai,
certo.
Lascio l’edificio per uscire in strada, e vedo Jameson appoggiato al
muro. Indossa il suo completo grigio, quello che mi piace tanto. I capelli
scuri gli ricadono sulla fronte, e rivedere la sua mascella scolpita risveglia
delle sensazioni nascoste dentro di me. Mi fa un ampio sorriso e si stacca
dalla parete con una spinta non appena nota che sto arrivando. Da quanto
tempo è lì?
«Buon pomeriggio, signorina Foster.»
«Non sapevo che conoscessi il kung fu», dico, superandolo.
«Oh, sì», risponde, seguendomi a ruota. «Ci sono molte cose su di me
che non sai. Ti ho detto che sto diventando un grande appassionato di sport
estremi?»
Rimango in silenzio mentre camminiamo. È difficile mantenere
un’espressione seria quando lui è di questo umore.
«Sì, ho pensato che potrei iniziare a scalare montagne e ad andare in
campeggio. Potrei accendere un fuoco a mani nude e fare altre cose così.»
Sogghigno, non riuscendo a trattenermi, e continuo a camminare di
fianco a lui. «Davvero?»
«Già. Vedi? Sto diventando un tutt’uno con la natura.»
 «Tu. Un tutt’uno con la natura. Mi piacerebbe vederlo», borbotto con
tono secco.
«Okay, possiamo fare un’escursione in montagna questo weekend,
allora. Che ne dici del monte Kosciuszko?»
«Sono impegnata», replico, continuando a procedere.
«Giusto, hai ragione, questo weekend andiamo dai tuoi genitori.»
«Tu non verrai con me, Jameson.»
«Quando ho chiamato tua madre, mi ha detto che posso, invece.»
Mi volto verso di lui, incredula. «Hai chiamato mia madre?»
«No, ma lo farò se non vieni a cena con me.» Mi sorride con fare
speranzoso.
Lo fisso. «Jameson, se secondo te basta che Kung Fu Panda mi mandi
una torta e mi chiami cheesecake per riparare i danni che hai causato, allora
sei proprio un illuso.»
Mi prende le mani tra le sue. «Non è così, Em, ma, ti prego…
permettimi solo di dirti quello che devo.» Lo guardo. «E poi, se non vorrai
vedermi mai più, smetterò di seguirti.» Sostiene il mio sguardo. «Dobbiamo
parlarne, sai che è così.» Roteo gli occhi. «Ti prego.» Sbatte le ciglia per
cercare di fare il carino, ed è piuttosto irritante che riesca nel suo intento.
«Va bene, hai dieci minuti», sospiro.
«Dove vuoi andare?» Mi sorride.
«Va bene qualsiasi posto, basta che sia vicino.»
«Okay.» Si guarda intorno. «Che ne dici di quel ristorante italiano
dall’altra parte della strada.»
«Va bene.» Cerca di prendermi per mano, e io lo allontano di colpo.
«Vorrai scherzare», sbotto.
«Gesù, calmati», borbotta lui.
Lo seguo attraverso la strada e all’interno del ristorante, e ci
accomodiamo in fondo al locale. È piccolo e buio, e ci sono delle candele
sopra ai tavoli coperti da tovaglie rosse. È tutta un’altra cosa rispetto agli
esclusivi ristoranti italiani in cui andavamo di solito, ma andrà bene.
«Posso portarvi da bere?» chiede il cameriere.
Jameson fa un sorrisetto e mi indica. «Prendo quello che prende lei.»
Lo fisso per un momento e apro il menù. «Va bene, vorremmo una
bottiglia dell’Henscheke Hill of Grace, per favore.»
«Sì, signora.» Il cameriere sparisce in fondo al bar.
 Jameson sposta lo sguardo su di me e, con un sorrisetto, mi prende le
mani sopra il tavolo.
«Lo sai quanto mi sei mancata?» sussurra. Lo guardo con uno strano
senso di distacco. «Io ti sono mancato?»
All’improvviso, sono travolta dai sentimenti che provo. Rimango in
silenzio, lottando contro il groppo che ho in gola. Detesto quanto debole e
vulnerabile lui mi faccia sentire. Tiro via le mani dalla sua presa. Ho
bisogno di creare un po’ di distanza tra di noi.
«Em.» Aggrotta le sopracciglia. «Io…» È chiaro che non abbia la
minima idea di cosa voglia dire. «Quando ho visto la tua foto mentre
baciavi Jake…»
«Jameson…» balbetto io.
Alza una mano per chiedermi di fare silenzio, e io chiudo la bocca.
«Qualcosa si è spezzato dentro di me. Ero così sconcertato da quanto
profondamente fossi sconvolto che io…» Si acciglia, ripensandoci. «Ero
furioso… innanzitutto con te, ma poi con me stesso.» Ci fissiamo negli
occhi. «Stavo avendo così tanti problemi sul lavoro, e l’ultima persona sulla
Terra che credevo mi avrebbe mentito… eri tu.» Chino la testa per la
vergogna. «Ma poi, quando qualche giorno più tardi, mi sono calmato, mi
sono reso conto che ti avevano teso una trappola e ho capito che il futuro
era già segnato.» Aggrotto le sopracciglia, confusa. «Ci sarà sempre
qualcuno come Ferrara, pronto ad attaccarti per ferire me.» Mi sprofonda il
cuore nel petto. «E non è ciò che voglio per te.» «Jay», bisbiglio con tono
triste.
«Non voglio che tu sia sposata con un maniaco del lavoro
costantemente in viaggio e fuori di sé per lo stress, che tu debba ricordare a
tuo marito di non bere troppo o di non essere scortese con gli altri solo
perché è troppo impegnato per pensarci, né che tu debba fargli presente che
ti sta trascurando.»
«La vostra bottiglia.» Il cameriere appare dal nulla. La apre e versa il
vino a entrambi.
«Grazie», rispondo, poi riporto lo sguardo su Jameson.
Il cameriere ci lascia soli.
«Non voglio che tu sia meno importante della Miles Media, né di
qualsiasi altra cosa.»
«Ma…»
 «Lasciami finire, per favore», mi chiede.
Mi appoggio allo schienale, irritata dal fatto che voglia parlare per
primo.
«Il punto è che, se starai con me, se diventerai mia moglie, è così che
andrà la tua vita.» Il groppo che ho in gola si fa più pesante. «Ti amo troppo
per farti vivere così, Em.»
Mi sta lasciando di nuovo. Mi si riempiono gli occhi di lacrime.
Mi prende una mano da sopra il tavolo e se la porta alle labbra per
baciarla. «Non piangere. Detesto il pensiero che tu abbia pianto per colpa
mia.» Sbatto le palpebre per cercare di scacciare quelle stupide lacrime.
«Ho preso la decisione di proteggerti da quella vita. Di allontanarti. Perché
sapevo che, un giorno, avresti finito per essere infelice… e non posso
sopportarlo.»
«Non stava a te prendere quella decisione», bisbiglio con tono rabbioso.
Lui aggrotta la fronte. «Il mio compito è prendermi cura di te e
compiere le scelte difficili che non riesci a prendere tu stessa.» «Jameson.»
Lo guardo tra le lacrime.
«Ma è successo qualcosa mentre ero lontano da te.» Si china in avanti e
mi appoggia una mano sul viso. «Mi sono reso conto che neanche io volevo
vivere in quel modo.» Lo scruto dritto negli occhi. «Non posso vivere senza
di te, Em. Sono stato tanto miserabile da non riuscire a sopportarlo.» Si
china su di me e mi bacia con delicatezza, poi mi fissa, sfiorandomi il
labbro inferiore con il pollice. «Se non mi vuoi come sono adesso, mi
licenzierò subito dalla Miles Media e poi potremo trasferirci in mezzo al
nulla e, non lo so, vivere in una cazzo di tenda chissà dove.»
Faccio un sorrisetto. «Che idiota», mormoro.
Mi sorride, continuando a tenere il mio viso tra le mani.
«Ti amo così come sei. Non voglio che cambi niente.»
«Davvero?»
«Ma non…» Mi interrompo, cercando di esprimere quello che provo.
«Come posso dimenticare il modo in cui mi hai trattata?»
«Non lo so.»
«Non posso fingere che non sia mai successo, Jameson. Mi hai ferita
troppo in profondità.»
«Lo so, e non voglio che tu lo faccia», balbetta. «Ma non possiamo
solo…» scrolla le spalle, «iniziare a frequentarci da capo? Prenderla con
calma?» Lo fisso con aria confusa. «Lo so che ci vorrà del tempo per
tornare come prima, ma abbiamo il resto delle nostre vite. Questa volta
potremmo uscire insieme e imparare a conoscerci davvero.»
Mi appoggio all’indietro contro lo schienale, riflettendo sulla sua
proposta e bevendo un sorso del mio vino. «Lo sai, ho sempre sognato di
incontrare l’uomo dei miei sogni, di innamorarmi e di vivere un finale
smielato.»
Lui arriccia il naso. «Un finale smielato? Sembra noioso.»
Ridacchio, immaginando a cosa stia pensando. «No, intendo una
proposta.»
«Vuoi una proposta sdolcinata?» Si acciglia. «Non ne preferiresti una
semplicemente romantica?»
«In realtà no. Ma quello che voglio dire è che non mi aspettavo che le
cose andassero così.»
«Neanche io.» Prende una delle mie mani tra le sue. «Anzi, pensavo
proprio il contrario. Sono ufficialmente un idiota. Concedimi un’altra
occasione, Em. Non farò un casino, te lo prometto.» Lo fisso. «Io ti amo e
tu ami me.» Scrolla le spalle. «Possiamo superare questa situazione, e forse,
con il tempo, riuscirai a dimenticarti che sia mai avvenuta, per vivere per
sempre felice e contenta con un Kung Fu Panda amante degli spazi aperti e
della natura.» Mi sorride fiducioso.
«Sei un idiota, signor Miles.»
«Un idiota che è perdutamente innamorato di te.» Si sporge verso di me
per baciarmi ancora una volta con dolcezza, e io sento svanire le mie
resistenze. «Ti amo, cheesecake», mi sussurra.
«Non osare chiamarmi così.»
Ridacchia contro le mie labbra. «Esagerato?»
«Decisamente.»
Capitolo 26
 Emily

C , .
Jameson sembra su di giri e parla di continuo, mentre io rimango in
silenzio. Mi irrita che sia bastato un incontro a cena per ritrovarmi qui con
lui.
Sono ufficialmente una pappamolla.
Debole come un fuscello.
Il suo cellulare squilla per l’arrivo di un messaggio. Lui fruga in tasca
per recuperarlo e sorride. «Tristan.» Legge il testo ad alta voce. «Com’è
andata?»
Io roteo gli occhi. «Scrivigli: Non sono ancora fuori dai guai. C’è
sempre il rischio che domani mi trovi morto in un fosso.»
Jameson sogghigna. «No, meglio di no. Non vorrei che finissi in
prigione se succedesse per davvero.» Si volta verso di me e mi passa una
ciocca di capelli dietro un orecchio. «Non mi uccideresti mai.» Si china e
mi bacia con dolcezza.
Sostengo il suo sguardo. «Dici di no?»
Mi sorride e, continuando a tenermi per mano, mi accompagna fino alla
porta.
«Buonanotte», annuncio.
«Cosa?»
«Non puoi entrare.»
«Perché no?»
«Jameson, all’ottanta percento sono ancora arrabbiata con te.»
«Sì, lo so. Lasciami rimediare.» Mi rivolge un sorriso, lo sguardo
annebbiato dal desiderio.
Mi libero dalla sua stretta e indietreggio. «Non mi puoi scopare per
farmi dimenticare come mi hai trattata.» La sua espressione si rabbuia.
«Quando ho accettato di riprovarci, è stato solo questo… un nuovo
tentativo. Non ti prometto nulla e non so come andrà a finire. Sinceramente
non sono sicura che riusciremo a tornare come prima. Quella mattina in cui
mi hai lasciata, dopo il secondo scalo, hai distrutto qualcosa che c’era tra di
noi. Non mi sono mai sentita tanto devastata in tutta la mia vita. È stato
terribile. Venire a letto con te ora è l’ultima cosa che voglio fare.»
«Em», dice a bassa voce. «Non potevo parlartene perché essere costretto
ad allontanarti mi uccideva. Ero in lotta con me stesso.»
«Buonanotte, Jameson.»
Lui si guarda attorno, in preda all’agitazione. «Beh, quando ti vedrò di
nuovo?»
Scrollo le spalle. «È giovedì e questo weekend sono via, quindi direi la
settimana prossima.»
«La settimana prossima?» sbuffa lui. «È tra quattro giorni.»
«Davvero?» rispondo impassibile, iniziando a cercare le chiavi nella
borsa. Devo mettere più in ordine questa maledetta borsetta. È una specie di
Triangolo delle Bermuda.
«Beh, è troppo tempo», farfuglia. «Non ti vedo da un mese. Ho bisogno
di stare di più con te.»
«Prendere o lasciare», rispondo.
«Em?»
Mi volto e lo bacio sulle labbra, e lui mi stringe subito in un abbraccio
passionale. Per qualche minuto, rimaniamo immobili l’una tra le braccia
dell’altro, tenendoci forte, sentendo il bisogno della nostra reciproca
vicinanza. Mi è mancato disperatamente e adesso sarebbe così semplice
portarlo su da me…
No… Ho dei seri problemi di fiducia da risolvere. E anche lui.
«Dormirò sul divano», mormora. «Non posso stare lontano da te per
un’altra notte. Non chiedermelo.»
Mi allontano, sapendo come andrebbe a finire se rimanessi tra le sue
braccia. «Buonanotte, Jameson.»
Mi fissa negli occhi, supplicandomi silenziosamente di farlo salire con
me.
Mi costringo a sorridere e apro la porta, mentre lui rimane sul
marciapiede. Gli faccio un cenno di saluto e, ancora seguita dal suo
sguardo, sparisco all’interno dell’ascensore. Le porte della cabina si
chiudono, e io emetto un sospiro di sollievo. Brava ragazza… continua a
resistere.
Mi do una passata di rossetto e sorrido al mio riflesso nello specchio.
Ieri, non appena è tornato a casa, Jameson mi ha chiamata per
augurarmi la buonanotte. Mi sento stranamente bene a riaverlo nella mia
vita… ma quanto durerà? Nel mio cervello c’è una vocina irritante che
continua a ricordarmi cosa mi ha fatto e quanto mi ha trattata male. Sto
cercando di dare retta alle sue ragioni e di fidarmi delle sue parole, ma è
difficile fingere che non sia successo niente tra di noi. Non è stato niente. È
stata un’Apocalisse, e mi è crollato il mondo addosso. Non mi piace il
modo in cui dipendo da Jameson per essere felice.
Non succederà più. Non lo permetterò… anche se dovesse significare
tenerlo a distanza per il resto della mia vita… o per il tempo che
trascorreremo insieme.
Ed eccoli di nuovo.
I pensieri negativi… uffa.
Scendo al piano terra, portando con me la valigia per il weekend, esco e
vedo Jameson appoggiato al muro: completo grigio, splendido viso e un
sorriso da mozzare il fiato… solo per me. «Buongiorno, bellissima.»
«Ciao.» Gli sorrido.
Si china per prendermi il viso tra le mani e baciarmi, e io sento cedere le
ginocchia. «Come ha dormito la mia ragazza?» Mi prende per mano e
afferra la mia valigia.
«Bene, grazie.»
«Oggi possiamo farci portare al lavoro come persone civili?» mi chiede.
Mi guardo intorno e noto Alan con la limousine parcheggiata sul bordo
del marciapiede, dall’altra parte della strada. «Ehm.» Aggrotto la fronte.
«Tu vai pure con Alan. Io voglio prendere l’autobus.»
Lui inarca un sopracciglio con aria poco entusiasta. «Okay, vada per
l’autobus.»
«Non sei costretto ad accompagnarmi al lavoro, Jameson. Sono
perfettamente in grado di andarci da sola.»
«Lo so, voglio solo passare questi venti minuti con te. Non ti vedrò per
tutto il weekend, ricordi?» Mi fa un occhiolino sexy, e il mio stomaco fa
una capriola. Ci avviamo verso la fermata, mano nella mano.
 «Hai saputo più niente su Lara Aspin e Hayden?»
«No. Sono stati incriminati, ma ci vorrà un po’ per il processo. Non
riesco a credere che tu abbia risolto il caso. Non sai quanto ti sono grato.»
Sorrido, sentendomi orgogliosa di me. «Come ti trovi al tuo nuovo posto di
lavoro?» mi chiede.
Scrollo le spalle. «È fantastico.»
Jameson mi guarda negli occhi. «Sarebbe a dire davvero fantastico o
accettabile?»
«Sarebbe a dire che mi ci sto abituando.»
«Perché non torni alla Miles Media?»
«No. Da adesso in avanti, terrò separate le nostre vite professionali.»
«Mmh.» Si acciglia, poco convinto. «Vedremo.»
L’autobus arriva e noi saliamo. Oggi è affollato, io trovo un sedile, ma
Jameson deve restare in piedi. Si ritrova strizzato tra un tizio puzzolente e
una donna che sembra avere la rabbia. Dal mio posto, ammiro lui e l’orrore
dipinto sul suo viso mentre la gente gli si stringe attorno. Mi devo mordere
il labbro per impedirmi di scoppiare a ridere. Finalmente l’autobus
raggiunge la nostra fermata, e Jameson scende in fretta.
«Basta così», sbuffa, lisciandosi il completo come lo snob che è. «Basta
con questi cazzo di autobus. Ora dovremo farci disinfettare. Hai visto che
gente c’era là dentro?»
Ridacchio. «È stato solo un viaggio un po’ scomodo.»
«Dico sul serio, Emily», insiste. «Basta autobus. D’ora in avanti, Alan
sarà il tuo autista. Dovrai uccidermi prima di convincermi a salire di nuovo
là sopra.»
«Sì, capo.» Mi illumino quando mi prende di nuovo per mano e ci
incamminiamo verso il mio ufficio.
«A che ora hai l’aereo?» mi chiede.
«Alle tre.»
Si immusonisce. «Vai via così presto?»
«Sì, oggi lavoro solo mezza giornata.»
«Avevo intenzione di accompagnarti in aeroporto.» Mi guarda con la
fronte aggrottata. «Ho una riunione del consiglio alle quattro e non posso
liberarmi.»
«Fa lo stesso.»
«Merda… magari posso annullarla?»
 «Jameson, va bene così. Non annullerai una riunione per portarmi in
aeroporto. Smettila. Ci vedremo quando ci vedremo.»
Mi fissa, elaborando le mie parole. «Ti accompagnerà Alan.»
Annuisco, sapendo che, se non accetto, annullerà davvero la sua
riunione. «Okay.»
Arriviamo al mio ufficio, e Jameson mi fa voltare verso di lui. «Mi
chiamerai quando arrivi?»
«No.»
«Perché no?»
«Ti chiamerò prima di andare a letto.» Continua a fissarmi. «Che cosa
farai questo weekend?» gli chiedo.
«Questa sera i miei fratelli andranno a Las Vegas.»
«E tu?»
«Io no.»
«Perché no?»
«Vanno a sbronzarsi e a correre dietro a donne disinibite.»
Faccio una smorfia, e Jameson mi avvolge in un abbraccio. «Io ne ho
già una, non sono interessato a quello che andranno a cercare.» Gli sorrido,
sorprendentemente grata che rimanga a casa.
«Sentirai la mia mancanza?» mi domanda.
«Probabilmente no.»
«Magari potresti tentare di flirtare un po’ di più durante le nostre
conversazioni, che ne dici?»
«Potrei?» Le nostre labbra si incontrano e lui mi bacia con tenerezza.
«Sei sicura che devi andare?» mormora contro la mia bocca.
«Sì, Jameson.»
«Ti amo», sussurra.
Mi sobbalza il cuore nel petto, sentendo quelle parole tanto preziose.
«Passa una buona giornata.»
«Non è quello che volevo sentirmi dire.»
«Ma è tutto ciò che otterrai.» Gli poso un rapido bacio sulle labbra e mi
libero dal suo abbraccio. «Ti prego, smettila di farmi pressioni. Ti chiamerò
stasera.»
Jameson si infila le mani nelle tasche del completo e mi rivolge
un’espressione sensuale mentre mi guarda entrare nel palazzo.
 Salgo in ascensore con il cuore che mi martella nel petto e le guance
arrossate. Perché è così maledettamente affascinante?

Esco dal lavoro appena dopo l’una del pomeriggio, trovando ad aspettarmi
la limousine e Alan in piedi accanto all’auto. Lui mi rivolge un sorriso
caloroso e apre la portiera posteriore, invitandomi a entrare. Lo ricambio
mentre lo raggiungo. Non ho notizie di Jameson per tutta la giornata e non
ero sicura che Alan sarebbe venuto a prendermi.
«Salve.»
Lui mi rivolge un’espressione affettuosa. «Salve, Emily. È bello
rivederla.»
Salgo nel retro della limousine e vedo una singola rosa rossa ad
aspettarmi sui sedili.
Oh.
Sorrido e inspiro a fondo, un dolce profumo riempie lo spazio attorno a
me. L’auto si allontana dal marciapiede, e io mi rivedo mentalmente mentre
distruggo le rose gialle, solo un paio di notti prima.
Che pazza.
Speravo quasi di ritrovarmi Jameson seduto nell’auto ad aspettarmi.
Non sono neanche certa se adesso sia giusto che me ne vada. Non sarebbe
più importante risolvere la situazione con lui?
No. Avevi fatto questo programma prima che Jameson decidesse di
tornare nella tua vita… rispettalo.
Ma dovrei almeno chiamare per ringraziarlo. Compongo il suo numero.
«Pronto», mormora la sua voce sexy dall’altro capo della linea.
Quando sento quel suono, lo stomaco mi si stringe in una morsa.
«Ciao», sussurro.
«Sei con Alan?»
«Sì. Grazie per la rosa.»
«Quindi è meglio rossa?»
«Sembra di sì.» Sento le mie guance avvampare per l’imbarazzo.
«Appunto mentale: non comprare mai più niente di giallo.» Io ridacchio,
imbarazzata. «Passa un buon weekend», mi dice poi.
 «Anche tu.»
«Non ti chiamerò in questi giorni.»
«Perché no?» gli domando.
«Le tue parole continuano a risuonarmi in testa.»
«Quali?»
«Mi hai detto di non farti pressioni.» Lo ascolto. «Quindi farò un passo
indietro.»
Mi sprofonda il cuore nel petto. «Ti stai arrendendo?»
«No. Proprio il contrario: sto facendo dei piani per il nostro futuro. Ma
capisco che ti serva del tempo. Non è una mossa furba spingerti a
perdonarmi prima che tu sia pronta a farlo davvero.»
Sorrido dolcemente, sentendo quelle parole, e la speranza mi sboccia di
nuovo dentro.
«Chiamami ogni volta che vorrai parlare con me», mi dice.
«Okay.»
«E può anche essere cinquanta volte al giorno. Aspetterò le tue
telefonate come un ragazzino innamorato.»
Continuo a sorridere, rimanendo in linea… Questo weekend vorrei
davvero vederlo.
No.
«Okay.» «Ciao,
Emily.» «Ciao»,
sussurro.
Riattacco, poi annuso la rosa e sorrido in modo malinconico, mentre
New York sfreccia fuori dal mio finestrino. Mi sento sospesa in un limbo,
intrappolata tra due uomini. E di entrambi ho dei ricordi ben precisi: la
freddezza con cui mi ha respinta Jameson e l’amore con cui mi ha travolta
Jim. Ogni volta che mi ritrovo ad avvicinarmi a uno dei due, l’altro si mette
nel mezzo. Non sono sicura di come risolvere la situazione, ma devo trovare
un modo… il prima possibile.
Mezz’ora dopo, la limousine si ferma in aeroporto, e Alan apre lo
sportello per farmi scendere. Stringo forte la rosa, sapendo di non poterla
portare con me.
L’autista recupera la mia valigia dal bagagliaio. «Vuole che la porti per
lei?» mi chiede.
 «No, grazie.» Abbasso gli occhi sul fiore. Mi sento stranamente legata a
esso e non riesco a sopportare il pensiero che muoia. «Riusciresti a metterla
nell’acqua per me, per favore?» gli domando.
Mi fa un sorriso pieno di calore. «Ma certo.» La prende. «La metterò in
un vaso nell’appartamento del signor Miles per lei.»
«Grazie.» Scrollo le spalle, sentendomi stupida all’improvviso.
«Arrivederci, Alan.»
«Ci vediamo domenica, quando la verremo a prendere.»
«Okay.» Con un debole cenno di saluto, mi dirigo verso il banco del
check-in, e sorprendentemente non trovo fila. «Salve. Ho una prenotazione
a nome Emily Foster.» Spingo la patente sul ripiano verso l’impiegata.
«Salve.» La donna scrive il mio nome nel suo computer. «Ah, sì,
signorina Foster. Vedo che si è fatta spostare in prima classe.»
Mi acciglio. «No, deve esserci un errore.»
Ricontrolla le informazioni. «Sì, i suoi due biglietti sono stati modificati
ieri notte.»
«Due biglietti?»
«Sì, ne è stato prenotato un altro, ed entrambi sono stati spostati in
prima classe.» Jameson.
«Oh, capisco. Okay, grazie.» Prendo il mio biglietto e attraverso il
controllo di sicurezza per recarmi al bar. Ho quasi due ore prima che il mio
aereo parta.
«Cosa le servo?» mi chiede il barista mentre mi accomodo.
«Un Margarita, grazie.» Scrivo a Jameson.

I : Signor Miles, grazie per avermi spostata in prima classe. L’ho davvero
apprezzato. Dimmi, il secondo posto è per te o è per essere sicuro che non
mi sieda accanto a nessun altro?

Il cameriere mi serve il mio drink, e intanto ricevo un messaggio in risposta.

J: Mia cara signorina Foster, mi indigna pensare che tu mi creda tanto
calcolatore. È ovvio: non voglio che tu ti sieda accanto a nessun altro. So
quanto sei irresistibile. xoxoxo
Sorrido, bevendo un sorso del mio Margarita, e ricevo un altro messaggio.

J: Ma, se non stessi facendo il gioco duro e non mi fossi deciso a non
insistere, ti avrei portata dalla tua famiglia con il jet della compagnia e ti
avrei introdotta al vero Miles High Club. Non avresti camminato per una
settimana. Goditi la calma e il silenzio. xoxoxo

Stringo le labbra per nascondere un sorrisetto e gli rispondo.

I : Ciao, Jameson. È bello sapere che il tuo comportamento deviato è

sempre presente. Mi stavo preoccupando. xoxoxo

Ricevo subito un altro messaggio da parte sua.

J: Non ne hai idea. E niente Magic Mike. Guarda invece Vecchi Uomini
Brontoloni, così io ti sembrerò più affascinante. xoxoxo

Sorseggio il mio drink e mi ritrovo a sorridere come una sciocca guardando

nel vuoto. Le cose si stanno mettendo bene… per la prima volta dopo tanto
tempo, mi sento più emozionata per il futuro. Vedremo cosa succederà.

Fisso il soffitto buio, stesa sul mio letto. È mezzanotte. La mia vecchia
camera mi dà un conforto sorprendente, di cui non sapevo di avere bisogno.
È fantastico essere qui con la mia famiglia, ma New York mi sembra così
lontana…
 Non ho chiamato Jameson come avevo detto che avrei fatto; in effetti,
non ho parlato con lui per tutta la sera.
Stare qui, insieme a delle persone che mi vogliono bene, mi ha fatto
capire quanto sono stata fragile. Ero completamente sola e affranta a New
York. Voglio dire, ho Molly e Aaron, certo, ma li conosco da appena tre
mesi. Non è come avere attorno la propria famiglia, disposta a starti accanto
nel bene e nel male.
Non so cosa succederà con Jameson, so solo che questa sera non volevo
parlare con lui. Perché?
Forse non mi libererò mai di questo dolore, magari mi ha inflitto un
danno irreversibile. Forse sono troppo per lui e per le sue cazzate… e non
dovrebbe esserci un forse in questa frase, perché so che è così.
Il telefono vibra sul comodino, e io mi acciglio vedendo la lettera J
illuminare lo schermo.
Espiro a fondo e rispondo: «Pronto».
«Ciao.» Fa una breve pausa. «Non dovevi chiamarmi questa sera?»
«Sono stata occupata.»
Silenzio lungo la linea. Alla fine parla: «Em».
«Sì.»
«Sei andata dai tuoi per allontanarti da me?»
Alzo gli occhi al cielo per la frustrazione. «No, Jameson», bisbiglio con
tono rabbioso. «Perché deve riguardare tutto quanto te? Ho organizzato
questo viaggio due settimane fa.»
«Okay. Ho solo chiesto. Gesù. Perché sei così arrabbiata?»
Sento le lacrime pungermi gli occhi. «Devi davvero chiedermelo?»
«Dimmi tu il perché.»
All’improvviso, un vulcano, di cui non conoscevo nemmeno l’esistenza,
esplode dentro di me. «Perché sono innamorata di uno stronzo egoista, non
so come smetterla e sto aspettando che succeda qualcos’altro e che tu te ne
vada via di nuovo», sbotto di colpo. Rimane in silenzio. «E il modo in cui
sei tornato indietro e pretendi il mio perdono mi fa incazzare.» Mi sta
ascoltando. «Potresti avere qualsiasi donna al mondo, sono tutte in fila per
te. Quindi perché mi stai facendo passare questo inferno? Non voglio più
soffrire, Jameson.»
«È questo che pensi? Che io voglia una donna qualsiasi?»
 Le lacrime mi scivolano lungo il viso, e me le asciugo con rabbia. «Non
ho più idea di che cosa tu voglia.»
«Basta con queste stronzate, Emily», esplode lui. «Ascoltami, e stai
bene attenta. Io non voglio nessun’altra. Faccio sesso da quando ho diciotto
anni. Sono andato a letto con un mucchio di donne… e intendo davvero
tante. Tu sei l’unica con cui abbia mai sentito questo legame. L’unica donna
che abbia mai amato così. Quindi non osare gettarmi in faccia queste idiozie
sul volere qualcun altro. Ti ho mai dato ragione per dubitare di me?» «La
tua massaggiatrice», dico con tono secco.
«È stato prima che ti incontrassi, cazzo», ringhia lui. Riesco a sentire
l’ira nella sua voce. «Se non mi vuoi, allora va bene, ti lascerò in pace. Ma
non tenermi in sospeso a cercare disperatamente di far funzionare le cose, se
sai già che non hai intenzione di tornare con me.» Contorco il viso in una
smorfia mentre piango. «Solo tu puoi decidere se lo vuoi, Emily. Il perdono
è una scelta.» Rimango in silenzio. «Vuoi allontanarti per sempre da me o
vuoi provare a far funzionare la nostra relazione?»
Non gli rispondo.
«Beh?» insiste lui.
«Lo sai che voglio provarci», bisbiglio.
«Allora smettila di pensare alle cose negative e pensa a ciò che c’è di
buono tra di noi.»
«Non posso.»
«Perché no?»
«Perché tu mi spaventi.»
Jameson ammutolisce. «Hai paura di me?»
«Sì.» Annuisco tra le lacrime.
«Piccola», mormora, la sua voce si riempie di compassione. «Non devi.
Ti prego, non avere mai paura di me. Io ti amo.»
«Ci sto provando», singhiozzo. «Ma non posso farci niente.»
Rimaniamo entrambi senza parlare per un po’, persi nei nostri pensieri.
«Voglio che tu ti prenda questo weekend per pensare a noi. L’altra sera
dicevo sul serio: se non vuoi vivere a New York, possiamo andarcene in
qualsiasi posto desideri. Mi dimetterò immediatamente dalla mia
posizione.»
«Jameson», sospiro. «Perché faresti una cosa del genere?»
 «Perché voglio che tu sappia che ora sei la mia priorità. Tutte queste
stronzate, i miei soldi, il mio appartamento, il mio lavoro, New York, non
significano un cazzo se sono infelice, Emily. E, credimi, sono davvero
infelice senza di te. Se vuoi vivere in una tenda nel bel mezzo del nulla,
allora possiamo farlo.»
Vengo colpita da un’immagine di Jameson in una tenda, mangiato vivo
ogni giorno dalle zanzare. «Che idiota.» Sorrido. «Non voglio vivere in una
tenda. Adoro New York. Adoro che tu gestisca la Miles Media. Non
cambierei niente di te. Perché pensi che lo voglia?»
«Perché so che è difficile accettarmi. Una volta mi hai detto che amare
significa essere coraggiosi. E io ho bisogno che tu sia coraggiosa, Emily, e
che superi tutto questo. Ti prego, pensaci. Torna a New York e a me al cento
per cento, così potremo iniziare una nuova vita insieme. Tenermi a distanza
non è il modo giusto per affrontare la situazione. Non riusciremo a
risolverla se non siamo insieme.» «Lo so», sussurro.
«Penserai a cosa vuoi davvero?»
Ancora una volta, non gli rispondo.
«Ti prego, Em.»
«Sì, okay. Lo farò. Te lo prometto.» Per un momento, il silenzio aleggia
tra di noi, e io sento il bisogno di cambiare argomento. «Che cosa farai
domani?» gli chiedo.
«Vado a fare compere.»
«Compere? Tu? Che cosa devi comprare?»
«Beh, dove si comprano le tende con dentro il bagno?»
Sorrido. «Nel bel mezzo del nulla.»
Lui ridacchia, ed è un suono bellissimo, che mi smuove qualcosa dentro.
È passato molto tempo da quando l’ho sentito ridere.
«Em… non ho intenzione di chiamarti più fino a quando non ti verrò a
prendere in aeroporto domenica sera. Voglio che rifletti davvero sul tuo
futuro e su chi vuoi che ci sia con te. O torni da me a braccia aperte, e ci
impegniamo con tutti noi stessi, o mi lasci definitivamente.» Mi sprofonda
il cuore nel petto. «Deve essere così. Se non posso avere tutto di te,
preferisco non averti per niente.»
Lo ascolto e la mia mente va in sovraccarico… mi sta dando un
ultimatum.
Tutto o niente.
 Sinceramente, non so se posso dargli il mio tutto. Non credo che il mio
tutto esista più.
«Ci vediamo lì, allora?» mi chiede speranzoso.
«Okay.»
«Ti amo.» Chiude la telefonata.
Mi giro nell’oscurità e faccio un profondo sospiro. Che cosa voglio per
il mio futuro? Voglio lasciare Jameson? O voglio dargli tutta me stessa?
Quantomeno ciò che resta del mio cuore, che è stato ridotto in mille pezzi.
Non ne ho davvero idea.
 Capitolo 27

Jameson

T ’
collo per guardare attraverso il traffico fermo davanti a noi. Merda. Premo il
pulsante per parlare con la parte anteriore della limousine.
«Arriveremo tardi?» chiedo ad Alan.
«No, signore. Siamo in anticipo di un’ora. Abbiamo tutto il tempo
necessario.»
«Non voglio perdermi il suo arrivo. Fai la strada da dietro.»
«Non succederà. Si rilassi.»
Mi appoggio contro lo schienale e cerco di tenere l’agitazione sotto
controllo. Emily non mi ha contattato per tutto il weekend, e sono
abbastanza certo che stia tornando a casa per lasciarmi. Sono andato a
correre di continuo. Solo dopo aver percorso tutti i marciapiedi di New
York, sono riuscito a trovare una parvenza di pace.
Non riesco ad accettare la possibilità di non essere nella sua vita, e che
lei non sia nella mia… il solo pensiero mi dà la nausea.
Come ho potuto essere così stupido, cazzo?
Ho cercato di trovare nella mia testa un’argomentazione logica con cui
replicare, se dovesse chiudere la nostra storia… ma finora non mi è venuto
in mente niente.
La limousine si ferma all’aeroporto, e io esco in fretta e furia. «Ci
aspetterai qui?» chiedo ad Alan.
«No, faccio un giro qui intorno. Mi faccia sapere quando la troverà, e io
tornerò indietro. Ha ancora cinquanta minuti prima che il suo aereo atterri.»
«Sì, sì, lo so.» Mi tasto le tasche, guardandomi nervosamente attorno.
«Ho tutto?» Sono agitato e confuso.
«Sì, signore.»
 Raddrizzo le spalle ed emetto un lungo sospiro. «Augurami buona
fortuna.»
Alan mi rivolge un ampio sorriso e, con un cenno gioviale, mi dice:
«Buona fortuna, signore».
Mi addentro nell’aeroporto fino al gate di arrivo del suo aereo. Ho
ancora quaranta minuti. Getto uno sguardo al bar, che chiama il mio nome
con voce suadente. Uno scotch sarebbe perfetto adesso… mi libererebbe da
questa tensione.
No.
Devo piantarla con quella merda. Non mi sono concesso nemmeno un
drink per tutto il weekend. Emily si merita ben più di un ubriacone.
Nervoso e teso come una corda di violino, attraverso tutto l’aeroporto
fino in fondo e poi torno indietro, verso la sala d’aspetto. Do un’occhiata
all’orologio. Mancano trentacinque minuti. Lo faccio ancora e ancora.
Non riesco a stare seduto.
Non so cosa stia per succedere e non sono mai stato tanto in ansia per
qualcosa.

Emily

Entro nella sala d’attesa con il resto della folla. Il mio volo è appena
atterrato, e il cuore mi batte all’impazzata nel petto. Questo weekend ho
scavato fino in fondo alla mia anima alla ricerca di risposte. Per cercare di
capire cosa fare della mia vita e con chi farlo.
Una cosa è chiara. L’unico dettaglio di cui sono certa… è di chi sono
innamorata. Non posso negarlo.
Jameson Miles è inciso nel mio cuore, e, per quanto io sia terrorizzata
all’idea che mi ferisca di nuovo, continuo a pensare alle sue parole: “Amare
significa essere coraggiosi”.
Manderò giù il mio orgoglio e sarò coraggiosa. Mi lascerò andare…
sperando con tutto il cuore che sia la cosa giusta, perché non potrei farlo di
nuovo.
 Jameson appare nel mio campo visivo e, non appena incrocia il mio
sguardo, mi sorride. Sono colta dall’eccitazione e, dopo aver fatto un balzo
in avanti, inizio a correre per gettarmi tra le sue braccia spalancate. Ci
stringiamo a vicenda in un abbraccio a dir poco stritolante. Non parliamo,
non ci baciamo, ci limitiamo a rimanere l’una tra le braccia dell’altro. Ci
aggrappiamo disperatamente alla speranza di riuscire a superare tutto
questo.
Per un po’, le mie incertezze e le mie paure vengono spazzate via.
«Mi sei mancata», mi sussurra tra i capelli.
«Anche tu.»
Si china su di me e la sua bocca cattura la mia mentre ci dimentichiamo
persino di chi siamo. La sua lingua mi accarezza lentamente tra le labbra
socchiuse. Jameson mi prende il viso tra le mani ed entrambi ci perdiamo
nel momento. Il suo bacio è dolce e, cosa più importante, familiare.
Con lui mi sento come a casa.
Un’ora più tardi, entriamo nel mio appartamento mano nella mano.
Quasi non abbiamo parlato lungo la strada di casa. Sono stata seduta sul
suo grembo, al sicuro tra le sue forti braccia, e mi sono goduta la sua
vicinanza. Jameson mi ha sfiorato una tempia con le labbra, stringendomi
forte, come se fosse incredulo che mi trovassi lì con lui.
Mi era mancata quell’intimità. La nostra intimità.
Non si tratta più nemmeno di sesso, ormai. Voglio dire, all’inizio lo era.
Ma il mio cuore ha eclissato qualsiasi bisogno fisico del mio corpo… e so
che per lui è lo stesso.
Mi fa voltare verso di sé e mi guarda negli occhi. «Em…» Si
interrompe, come per cercare di trovare le parole giuste nella sua mente. «Ti
giuro, da questo momento in avanti… tu sarai il mio tutto. La nostra nuova
vita insieme inizia ora.»
Gli sorrido e i miei occhi si riempiono ancora di lacrime. «Ti amo.»
«Anche io ti amo.» Ci baciamo e, invece della tenerezza che abbiamo
condiviso nell’ultima ora, veniamo colti da una nuova disperazione.
All’improvviso lo desidero… desidero tutto di lui. «Portami a letto.»
Mi solleva tra le braccia e mi porta in camera come una sposa, per poi
rimettermi a terra di fronte a sé. Abbassa le labbra sul mio collo, e io sorrido
verso il soffitto, sentendo la pelle d’oca lungo tutto il corpo. Mi mordicchia
con una passione che ricordo molto bene. Oh, quanto mi è mancato…
 Gli sollevo la maglia sopra la testa e la getto di lato, e lui fa lo stesso
con la mia. Diventiamo animali, strappandoci di dosso i vestiti con una foga
che conosciamo bene. Ora non resta niente tra di noi. Solo pelle… e amore.
Le sue labbra catturano le mie mentre mi spinge sul letto, poi si spostano
sul mio collo e iniziano a scendere. Io mi stringo a lui.
«No, ti voglio quassù con me.»
Ci fissiamo a vicenda, in una specie di esperienza ultraterrena. Questa
volta è speciale. Vorrei poter fissare nel tempo questo momento.
«Ora, Jim», sussurro. «Ora ho bisogno di te.»
Chiude gli occhi in un’espressione di puro piacere, stendendosi sopra di
me. Le nostre labbra sono incollate le une alle altre, mentre le mie gambe
sono aperte, pronte ad accogliere il suo grosso corpo che si preme contro il
mio, alla ricerca dell’orgasmo. Con una profonda spinta ben mirata scivola
dentro di me, ed entrambi gemiamo per l’estasi.
«Cazzo, Em», bisbiglia contro il mio collo.
Mi stringo a lui, cavalcando l’onda di piacere. «Lo so, piccolo, lo so.»
Jay indietreggia, spingendosi di nuovo dentro di me, e io inarco i fianchi
per andargli incontro. Il desiderio di qualcosa in più ci travolge, mentre io
inizio a inarcarmi sotto di lui.
«Scopami», lo supplico. «Dio, dammi tutto di te.»
Si tira fuori e poi affonda in me, lasciandomi senza fiato. Si appoggia le
mie gambe sulle spalle e, guardandomi con gli occhi annebbiati dal
desiderio, mentre io lotto per tenerlo dentro di me, inizia a montarmi. Spinte
intense e possessive. Il letto inizia a sbattere contro il muro e io non posso
fare altro che ammirare questo perfetto esemplare di uomo in tutta la sua
gloria.
Jameson Miles è l’essere più sexy ed eccitante che abbia mai
conosciuto.
Tutto in lui grida “scopami”.
Guardarlo in preda alla passione, mentre cerca di mantenere il controllo,
è la fantasia definitiva di ogni donna, è come una bomba sessuale a
orologeria pronta a esplodere. Il sudore gli imperla la pelle, i suoi capelli
scuri gli ricadono sulla fronte e il suo respiro inizia a farsi tremante, nel
tentativo di trattenere l’orgasmo.
 Le sue spinte diventano violente come colpi di pistone, e il fuoco della
passione mi travolge, spingendomi nell’abisso. Grido, fatta a brandelli da
un orgasmo potente, poi mi contraggo con forza attorno a lui.
«Cazzo, cazzo, cazzo», geme, affondando ripetutamente dentro di me. Il
rumore del letto che colpisce il muro riecheggia nell’appartamento.
Getta la testa all’indietro, si spinge fino in fondo e geme ad alta voce,
venendo con violenza nel mio corpo. Poi ci baciamo, e tutto il mondo
ritorna bello, ritrasformandosi nel luogo che mi era mancato così tanto.
L’emozione tra di noi è così intensa da farmi venire le lacrime agli occhi.
«Bentornata a casa, coniglietta», bisbiglia contro le mie labbra.
«Bentornata.»

Una settimana dopo

«Dobbiamo realizzare un seguito, un articolo del tipo Dove sono adesso»,

sta dicendo Athena, al mio fianco davanti alla stampante.
«Sì, lo so. Darò un’occhiata agli appunti questo pomeriggio, non appena
ne avrò modo.»
Oggi l’ufficio è in fermento, perché questa notte si è diffusa una grossa
notizia. Un senatore sposato è stato sorpreso insieme alla sua segretaria, uno
scandalo vero e proprio, e i nostri telefoni stanno impazzendo. Tutti sono
all’opera per cercare di distinguere la verità dalle voci che si stanno
spargendo a macchia d’olio.
E, se devo essere sincera, io sto facendo fatica a concentrarmi. Sono
ancora al settimo cielo per via di Jameson. Credo si potrebbe persino dire
che mi sono unita al Miles High Club, da quanto sto volando in alto.
L’ultima settimana è stata… magica. Sono assolutamente e completamente
innamorata di quell’uomo. Durante il weekend, mi sono trasferita nel suo
appartamento. Qualsiasi apprensione provassi è finalmente sparita.
Sento un rumore insolito provenire dall’ufficio, e io e Athena alziamo
gli occhi, sotto lo sguardo di tutto lo staff. È The Piña Colada Song, e io
aggrotto le sopracciglia non appena Jameson appare tra le scrivanie.
 Tristan è con lui, e tiene tra le mani uno stereo vecchio stile. La
familiare canzone risuona per tutto il piano.
If you like piña coladas, And
getting caught in the rain.

«Ma che accidenti…» Mi acciglio.

Non appena mi raggiunge, Jameson mi sorride speranzoso. Mi guarda
negli occhi.
L’ufficio tace e tutti continuano a fissarci.
«Emily Foster», dice lui.
«Sì?»
Si abbassa su un ginocchio, e i miei colleghi sussultano all’unisono,
mentre io mi porto una mano alla bocca.
«Vuoi sposarmi?» Apre una scatola nera e mi porge un anello con un
diamante.
Lo guardo per un momento, con il cervello in pappa. Sta succedendo
davvero? Lancio un’occhiata a Tristan. Sono in stato di shock.
«Io sono il DJ.» Lui mi sorride, tamburellando le dita sullo stereo come
se fosse molto orgoglioso di sé.
«Sei pazzo», bisbiglio io.
«E questa ne è la dimostrazione», borbotta Jameson con tono secco,
alzando lo sguardo su di me da dove si è inginocchiato.
Sgrano gli occhi, sconvolta fin nel profondo.
«Rispondi alla domanda», mi esorta lui.
Annuisco tra le risate, mentre The Piña Colada Song riecheggia
nell’ufficio. «Sì.»
Jameson mi infila l’anello al dito. È un diamante ovale su una sottile
banda d’oro, e io lo fisso, ancora incredula che tutto questo stia succedendo
davvero. Poi mi chino verso di lui e ci baciamo, mentre i miei colleghi
esplodono in risate e applausi. Ridiamo senza interrompere il bacio, sotto a
una pioggia di applausi.
Non posso credere che stia succedendo davvero.
 Jameson si alza e mi prende tra le braccia. «Abbastanza sdolcinato per
te?» Mi sorride.
Lo stringo forte, facendo una risatina. «Sdolcinato da morire… e
perfetto. Ti amo, signor Miles.»
La canzone finisce, Tristan preme Play e la fa ripartire. Tutti gli
impiegati esultano.
Jameson ride imbarazzato e si china per baciarmi. «Cosa non farei per
te, Emily Foster, cosa non farei…»
 Epilogo
Un mese dopo

Emily

L .

Oggi, Hayden Morris e Lara Aspin sono stati dichiarati colpevoli per
l’accusa di appropriazione indebita di sette milioni di dollari di proprietà
della Miles Media.
In quella che è stata descritta come una moderna storia alla Bonnie e
Clyde, i due, fidanzati da cinque anni, hanno compiuto la frode in un
periodo di tre anni. Il crimine sarebbe potuto passare inosservato, e sono
stati scoperti solo quando Morris è stato licenziato dalla Miles Media.
Spinti dal desiderio di vendetta, hanno scioccamente deciso di
incastrare Jameson Miles per il crimine. La cosa gli si è ritorta contro in
maniera spettacolare, e tale decisione ha segnato il loro destino. La coppia
sconterà una pena di dieci anni in diverse prigioni dello stato.
Jameson Miles è stato completamente scagionato. La Miles Media
tocca oggi un nuovo picco nel mercato azionario, mai raggiunto dopo
l’aprile del 2018.
Faccio un ampio sorriso. Sembra che sia successo talmente tanto tempo
fa… una vita intera fa, se devo essere sincera.
Grazie al cielo è finita.
Abbiamo un matrimonio da pianificare. Jameson mi ha dato tre mesi di
tempo. Ci sono così tante cose da fare e decisioni da prendere… Dove ci
sposeremo? Non ne ho idea. Jameson mi ha detto che sta a me scegliere un
posto, perché, finché ci sono io, a lui non importa dove lo terremo.
Aspetto sul marciapiede del garage sotterraneo. È venerdì pomeriggio.
 «Che cosa ha detto che stava facendo?» chiedo perplessa ad Alan.
«Credo che ne sarà piacevolmente sorpresa», mi sorride lui.
Aggrotto la fronte, considerando le varie possibilità. È tutta la settimana
che Jameson si comporta in modo strano. Fa telefonate di nascosto e ha
l’aria di essere molto soddisfatto di sé. Magari ha prenotato in segreto la
location per il matrimonio?
Lo spero proprio… mi sarebbe di aiuto.
Sento lo stridio tipico di una frizione, alzo lo sguardo e sbatto le
palpebre un paio di volte, incredula. Bessie avanza a balzelli davanti a noi,
con Jameson al volante. Alan scoppia a ridere.
Rimango a bocca aperta per la sorpresa. «Ma che accidenti…»
Si ferma accanto a me, e io apro la portiera.
«Vai da qualche parte?» Sorride, strizzandomi un occhio con aria sexy.
Rispondo con una risata fragorosa. «Che cosa stai facendo?»
«Ti porto via per qualche giorno.»
«Davvero?»
«Le tue cose sono già nel bagagliaio.» «E
andiamo via con Bessie?» farfuglio io.
«Sì, con Baracca. L’ho presa in prestito da Viagra Mike. Ma, devo
dirtelo, ti ho ordinato una nuova Range Rover. Questa auto è
insopportabile.»
«Che snob.» Ridacchio, poi mi giro e abbraccio Alan per la felicità.
Lui ride. «Passi un bel weekend, signorina Foster», mi augura,
aiutandomi a salire in auto. Mi allungo per afferrare Jameson e baciarlo
dritto in faccia. Adoro che abbia preso in prestito Bessie per me.
Lui suona il clacson. «Ciao, Alan», grida, in un saluto esagerato.
Rido di nuovo per quel comportamento, così inusuale per lui. «Ciao,
Alan!»
Usciamo dal parcheggio, e lui mi prende una mano per baciarne il
dorso. «Dove vuoi andare, mia piccola coniglietta?»
Sorrido al mio splendido uomo. «Nel bel mezzo del nulla.»

Due ore dopo

Jameson entra nel vialetto di ingresso della tenuta Arndell, e io saltello sul
sedile, preda dell’eccitazione. «Andiamo alla nostra casa?» strillo, felice
come non mai.
«Sì, l’ho prenotata per tutto il weekend.»
Sgancio la cintura di sicurezza, scivolo accanto a lui e inizio a coprirgli
il viso di baci, mentre Jameson ridacchia per il mio comportamento
infantile. Arriviamo alla vecchia tenuta, e io balzo fuori dall’auto prima
ancora che si fermi, per correre fino alla porta principale. Mi giro e ammiro
la vista dello splendido terreno che avvolge la casa.
«Oh, Jameson, adoro questo posto.» Sorrido con aria sognante, mentre
lui mi raggiunge.
«Lo so.» Mi consegna un portachiavi a cui è legato un fiocco rosso. Mi
acciglio, fissando l’oggetto che ho in mano. «È per questo che te l’ho
comprato.»
Incontro il suo sguardo. «Cosa?»
«Hai sentito bene. Ho pensato che potremmo stare qui nei weekend e
durante le vacanze.»
«Vuoi diventare un uomo delle paludi insieme a me?» bisbiglio,
sorpresa.
Lui si raddrizza e mi prende tra le braccia. «Posso essere tutto, Emily
Foster… finché sono con te.»
Ringraziamenti

Non ci sono parole abbastanza profonde per ringraziare il mio magnifico

team.
Non scrivo da sola i miei libri. Ho un esercito. Il migliore del mondo.
Kellie, la più fantastica assistente personale sulla Terra. Sei incredibile.
Grazie per tutto ciò che fai per me.
Keeley, non sei solo una figlia meravigliosa, ora sei anche una
dipendente eccezionale. Grazie per aver voluto lavorare insieme a me.
Significa davvero tanto.
Alle mie favolose beta reader: mamma, Vicki, Am, Rachel, Nicole, Lisa
K., Lisa D., Nadia e Charlotte. Grazie. Ne avete sopportate tante e non vi
siete mai lamentate, nemmeno quando vi ho fatto aspettare per il capitolo
successivo. Non so come mi sia capitata la fortuna di avervi nella mia vita e
di potervi definire mie amiche.
A Rena, sei entrata nella mia vita come una ventata d’aria fresca e chissà
come mi hai adottata. Grazie per aver creduto in me. Sei lo yin del mio
yang, o il tic del mio toc.
Vic, mi rendi una persona migliore, e apprezzo moltissimo la tua
amicizia.
A tutti i bastardoni che mi hanno motivata. Vi adoro. Voi sapete chi
siete.
A Linda e al mio team di PR di Forward. Siete con me sin dall’inizio, e
mi starete accanto fino alla fine. Grazie di tutto.
Alle mie ragazze della Swan Squad. Sento di poter fare qualsiasi cosa
con voi al mio fianco. Grazie perché mi fate ridere ogni singolo giorno.
Quest’anno aggiungo qualcuno di nuovo al mio elenco.
Amazon.
Grazie per avermi fornito una fantastica piattaforma su cui trasformare i
miei libri in realtà.
Ora sono il capo di me stessa.
La tua fiducia e il tuo sostegno del mio lavoro in quest’ultimo anno sono
stati assolutamente incredibili.
E alle mie quattro ragioni di vita, il mio affascinante marito e i miei tre
figli. Il vostro amore è la mia droga, la mia motivazione e la mia
ispirazione. Senza di voi, io non ho niente. Tutto ciò che faccio è per voi.
Gratitudine.
La qualità di essere grati.
Disponibilità a dimostrare apprezzamento e a ricambiare la gentilezza.
Credete all’universo.
Vi ripagherà sempre.