Cuprins

Pagina titlu
Drepturi de autor
Cuprins
Epigraf
Prolog
Capitolul 1
capitolul 2
capitolul 3
capitolul 4
capitolul 5
Capitolul 6
Capitolul 7
Capitolul 8
Capitolul 9
Capitolul 10
Capitolul 11
Capitolul 12
Capitolul 13
Capitolul 14
Capitolul 15
Capitolul 16
Capitolul 17
Capitolul 18
Capitolul 19
Capitolul 20
Capitolul 21
Capitolul 22
Capitolul 23
Capitolul 24
Capitolul 25
Capitolul 26
Epilog
Despre autor
Tot de Jaclyn Reding
ERICĂ ALBĂ
JACLYN REDING
Toate drepturile rezervate.

Nicio parte a acestei publicații nu poate fi vâ ndută , copiată , distribuită , reprodusă sau transmisă sub nicio formă sau prin
orice mijloc, mecanic sau digital, inclusiv fotocopiere și înregistrare sau prin orice sistem de stocare și recuperare a
informațiilor fă ră permisiunea prealabilă scrisă a editorului, Oliver Heber Books și autorul, Jaclyn Reding, cu excepția
cazului de citate scurte încorporate în articole și recenzii critice.

NOTA EDITORULUI: Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, locurile și incidentele sunt fie produsul
imaginației autorului, fie sunt folosite în mod fictiv. Orice asemă nare cu persoane reale, vii sau morți, unită ți de afaceri,
evenimente sau locații este în întregime coincidență .

Highland Pretender Copyright © 1997, 2023 Jaclyn Reding

Publicat de Oliver-Heber Books

0987654321

Creat cu Vellum
 CUPRINS
Prolog
Capitolul 1
capitolul 2
capitolul 3
capitolul 4
capitolul 5
Capitolul 6
Capitolul 7
Capitolul 8
Capitolul 9
Capitolul 10
Capitolul 11
Capitolul 12
Capitolul 13
Capitolul 14
Capitolul 15
Capitolul 16
Capitolul 17
Capitolul 18
Capitolul 19
Capitolul 20
Capitolul 21
Capitolul 22
Capitolul 23
Capitolul 24
Capitolul 25
Capitolul 26
Epilog

Despre autor
Tot de Jaclyn Reding
 „Este imaginea din minte
care ne leagă de comorile noastre pierdute,
dar pierderea este cea care modelează imaginea.”
— Colette
PROLOG
 OCTOMBRIE 1793 INVERNESS-SHIRE, HIGHLANDS SCOTTISH
"Ce durează atâ t de mult acolo?!"
Aplecată peste corpul umflat și care se zbă tea, moașa și-a mutat o clipă privirea că tre ușa
de dincolo de cameră . A fost singurul ei ră spuns la bă rbatul care aștepta cu atâ ta neră bdare
de cealaltă parte. Cu toate acestea, nici mă car umbrele înspă imâ ntă toare și lemnul gros cu
sâ mburi care le despă rțeau nu puteau împiedica veninul să u teribil să nu usture.
El a strigat: "Aș fi putut să -l scot pe puiul mic cu un câ rlig de oală pâ nă acum!"
Wickit Devil , se gâ ndi ea, încruntâ ndu-se în timp ce își întorcea atenția că tre tâ nă ra fragilă
care lucra pe patul înalt de teste din fața ei.
Tă cerea ei nu pă rea decâ t să -l incite mai mult.
„Mă auzi, vră jitoare scoțiană ?” O pauză de moment, apoi o bă taie cu pumnul în uşă : „Dă -te
repede afară pe tică losul ă la, altfel intru acolo şi mă ocup eu de asta!”
Fă -o și îți voi ară ta ce poți face cu câ rligul tă u albă strui ...
Dar Mary MacBryan i-ar fi retras ră spunsul ascuțit, unul care i-ar fi dezmințit postul social
și, fă ră îndoială , ar fi vă zut-o cenzurată pentru asta mai tâ rziu. Preocuparea ei era mai mult
pentru tâ nă ra femeie dinaintea ei decâ t instrumentul propriu al diavolului care pâ ndea în
afara acestei camere supraîncă lzite și prost luminate, una care nu fusese niciodată
destinată să fie folosită ca dormitor, ci cu siguranță doar ca celulă de închisoare.
Transpirația curgea pe fruntea lui Mary, alunecâ nd de sub batista de in uzată care îi lega
pă rul ca să coboare pe un obraz. L-a șters cu tivul șorțului ei, apoi a aruncat o privire
sumbră la lumâ narea unică conică așezată în suportul ei de lâ ngă pat. Încă un centimetru,
încă o oră , remarcă ea, pe aceasta a treia lumâ nare pe care o petrecuseră de câ nd
începuseră durerile mormă iitoare ale doamnei. Nașterea nu progresa bine, deloc. Lady
Catherine nu se odihnise de mai mult de o vrajă sau două din noaptea precedentă și totuși
puiul nu mai venea. Mary încercase s-o întoarcă , rostogolindu-l ușor pe Catherine dintr-o
parte în cealaltă a patului pentru a manevra copilul în pâ ntece, totuși capul stă tea bine
cuibă rit sub sâ nul ei umflat.
Mary se uită la chipul delicat al lui Catherine, observâ nd întunericul din ce în ce mai
nesă nă tos din ochii ei albaștri, ca aceeași lumâ nare a că rei flacă ră fragilă se stingea încet.
Ea este pe moarte, se gâ ndi ea, iar inima i se îngreuna cu piatra în piept. Dacă nu gă sea o
cale de a scoate puiul afară , și în curâ nd, atâ t el, câ t și mama s-ar fi pierdut. Timpul se
scursese. Nu mai putea aștepta ca natura să remedieze situația. Ar trebui să se ocupe ea
însă și de asta.
Inspirâ nd adâ nc, Mary se aplecă peste pat, cu gura aproape de urechea lui Catherine.
"Doamna mea?" spuse ea, în timp ce ținea o șuviță umedă de pă r întunecat în spatele ei. —
Sunt eu, Mary. Încă mă auzi?
Catherine gemu consimță mâ ntul ei, un sunet slab și zbă tut care era mai mult epuizare decâ t
durere. Ea a înghițit încet, laborios, înainte de a rosti, în cele din urmă , râ s: — Da, Mary.
Ș i Mary a știut atunci că doamna Catherine se stingea rapid.
„Să te facem să bei ultimul ceai din acest ceai de zmeură și lavandă pe care ți l-am desenat.
„Va ajuta să -ți aducă puțină ușurință de la durerile tale de naștere și te va întă ri pentru
nașterea puiului”.
Mary ridică ușor capul lui Catherine de pe perna umezită , înclinâ nd paharul de lemn spre
buzele ei uscate, în efortul de a-și scurge în gură ultima bucată de lichid că lduț. Catherine
reuși să înghită doar câ teva pică turi rare, restul picurâ ndu-i pe bă rbie pâ nă la câ rpa ținută
de Mary acolo.
Netezindu-și o mâ nă ușor pe fruntea doamnei ei în timp ce se întindea pe spate, Mary o
studie pe Catherine îndeaproape în lumina slabă care arunca o stră lucire sumbră și ostilă
într-o încă pere deja mohorâ tă și ostilă . Ea slă bea atâ t de repede. Pă rul ei întunecat era
umed, lipindu-i de frunte, pielea feței și a gâ tului îi înroșise atâ t din cauza eforturilor ei, câ t
și a că ldurii apă să toare din încă perea înghesuită .
În spatele lor, un foc ardea constant în vatra de piatră brută , un foc pe care Maria nu l-a
putut stinge, că ci avea nevoie atâ t de lumina lui, câ t și de că ldura lui pentru a ține de cald
puținul de apă pe care trebuia să -l folosească pentru cură țare după naștere. Celelalte
lumâ nă ri care înconjurau patul în suporturi ardeau la putere, una după alta stingâ nd mai
mult din lumina prețioasă la care lucra.
Diavolul refuzase să -i mai permită lui Mary să aprindă mai multe lumâ nă ri la scurt timp
după ce el îi refuzase cererea serioasă de apă suplimentară , afirmâ nd că va lucra mai
repede la nașterea copilului reținâ ndu-le.
Curâ nd aveau să ră mâ nă în întuneric, pentru că zidurile de piatră care îi înconjurau nu
țineau lampi de torțe și nici o fereastră mică care se deschidea pentru a lă sa să pă trundă
aerul nopții sau cea mai goală fă râ mă de lumina lunii de afară . Într-adevă r, ei erau
prizonieri în această cameră , o cameră a ororii.
— Se gâ ndește să ne coacă de vii aici, spuse Mary cu voce tare, deși mai mult pentru sine
decâ t pentru Catherine. „Diavolul e, ă la. Nu poate să aducă nici mă car niște bucă ți de gheață
de la gheață , ca să -ți pot ușura că ldura asta. El crede că nașterea este un lucru ușor. Oh, dar
aș vrea să -l vă d fă câ nd asta. " Ea îşi coborî vocea, lipind o câ rpă umedă pe fruntea încinsă a
lui Catherine. — Mă tem că infuziile mele vor face doar atâ t de mult și vor dura atâ t de mult
pentru a te ușura, doamnă .
Catherine ridică încet mâ na, verigheta de aur pe care încă o purta stră lucind încet în lumina
focului. Degetele ei delicate tremurau din cauza efortului extraordinar. Mary nu se simțise
niciodată atâ t de neputincioasă câ nd o privea pe această femeie, câ ndva atâ t de puternică ,
atâ t de vibrantă , care acum pă rea că pâ nă și sarcina de a-și lua urmă toarea respirație era
peste ea.
Mary închise pentru scurt timp ochii. Dacă laird-ul ar fi tră it suficient de mult pentru a-și
vedea tâ nă ra soție în siguranță în această noapte, se gâ ndi ea, cu lacrimile de tristețe
învă luindu-i ochii câ nd i-a deschis din nou.
Erau că să toriți de câ țiva ani, laird-ul și doamna lui, totuși dragostea pe care o împă rtă șiseră
umpluse fiecare moment al acelor ani cu o fericire de necontestat. Catherine era cea de-a
doua soție, prima a murit la naștere, iar el că lă torise pâ nă la Londra în că utarea ei. Spusese
că din momentul în care o vă zuse pentru prima dată pe Lady Catherine, un diamant în
mijlocul unei mulțimi într-o sală de bal îndepă rtată de basm, a putut auzi îngerii câ ntâ nd. Ș i
dragostea pe care o simțea pentru ea i-a fost returnată de două ori, Mary știa; nu trebuia
decâ t să te uiți la felul în care Catherine îl privise cu atâ ta adorație la Charles, ca să știe asta.
Catherine îi spusese odată lui Mary cum laird-ul îi fă cuse o serenată în fața ferestrei
camerei ei, câ nd o curtase. Era un lucru pe care nu l-ar fi fă cut probabil un alt bă rbat de
vâ rsta lui, iar Catherine știa atunci că el era dragostea, singura dragoste pe care ar fi avut-o
vreodată . La râ ndul să u, spiritul natural de homosexualitate al lui Catherine a adus înapoi
un tâ nă r la expresia cu zeci de ani mai veche a laird-ului, care doar înflorise.
Diminețile lor fuseseră petrecute plimbâ ndu-se împreună sau picnicâ nd la marginea
moșiei, nopțile lor unul în brațele celuilalt, fă câ nd dragoste doar cu lumina lunii prin
ferestre care stră lucea asupra lor. Mary își amintea bine ziua în care Catherine îi spusese
soțului ei despre copilul lor care urma. Laird-ul fusese atâ t de fericit, organizâ nd o
să rbă toare de genul care nu mai fusese vă zută de pe vremea clanului. Toată lumea, pe
kilometri în jur, venise să se ală ture jocului, chiar și nepotul lui laird, care sosise atâ t de
brusc, atâ t de neașteptat, chiar în dimineața acelei fericite adună ri.
La scurt timp după aceea, boala a venit la laird, rapid și fă ră avertisment, o boală curioasă
pe care ierburile și cordialele lui Mary nu reușiseră să o combată . Îi luase viața laird-ului la
fel de repede cum sosise, doborâ nd acel om mare și blâ nd. Catherine nu a putut să se
îngrijească de iubitul ei soț de teamă că această boală necunoscută ar putea dă una puiului
pe care îl purta. Îl implorase pe Charles, stâ nd pe un scaun mic în fața ușii închise a
dormitorului în fiecare zi, în fiecare noapte, pâ nă câ nd el în cele din urmă se retră sese,
permițâ ndu-i să stea cu el în ultima noapte fatidică . Parcă știa că va fi plecat pâ nă
dimineața. Moartea lui o lă sase pe Catherine să treacă urmă toarele câ teva luni tră ind
singură în acest castel turn îndepă rtat, așteptâ nd rezultatul sarcinii ei cu nepotul soțului ei,
prezumtivul moștenitor, urmă rind și așteptâ nd împreună cu ea.
Ș i acum venise momentul.
Mary a acoperit mâ na lui Catherine cu a ei, una care era calusită și uzată de o viață de
muncă , dâ ndu-i tinerei femei puterea de care ar avea nevoie pentru a trece peste noapte.
„Doamnă Catherine, trebuie să mă asculți. Nu cred că voi putea întoarce puiul. Am încercat
de aproape două sprezece ore acum și capul e încă strâ ns la burta ta. Nu putem aștepta, nu
mai mult. Nu ne mai ră mâ ne altă opțiune. Va trebui să luă m mai întâ i culoarul.
Catherine închise ochii. Câ nd s-a uitat din nou la Mary, lacrimi de neștire înspă imâ ntată au
venit în privirea ei albastră moale. "Va muri, Mary? Va muri pruncul înainte să mi se
nască ?"
Mary a zâ mbit, încercâ nd să -și pă streze vocea calmă , câ nd, de fapt, nu avea prea multe
speranțe pentru nașterea în siguranță a bebelușului. Într-adevă r, și viața lui Catherine era
în pericol. „Nu, doamnă , să nu-ți faci griji. Nu cred că puiul tă u va pieri, dacă îl putem scoate
curâ nd, adică . Am livrat mai înainte cu picioarele puiului să vină întâ i. Fiecare dintre ei un
bă iat și fiecare. dintre ei sunt mai în formă decâ t un cal. Dacă o luă m încet și mă asculți bine,
o să -l scoatem bine. Atunci o să -ți ai un copil de bă iețel .
Catherine trase aer zdrențuit și odată cu ea și-a adunat curajul slă bit. „Dacă Charles ar fi
putut tră i pentru a-și vedea fiul nă scut”. Ea ridică privirea spre tavan. „Dragă , dulce
Charles... câ t de dor mi-a fost de tine... încă te iubesc atâ t de mult, dragul meu”.
Ochii i s-au aburit atunci și a fost ca și cum domnia sa, soțul ei, plecat acum în aceste cinci
luni, a fost deodată acolo cu ea, îngenuncheat lâ ngă patul ei, în timp ce el îi șopti cuvinte
dulci la ureche, netezindu-i pă rul ciufulit, spunâ ndu-i cum. era foarte mâ ndru de ea, că ci un
mic zâ mbet atinse buzele uscate ale Catherinei.
"Charles..."
— E o fată îndrumă toare , spuse Mary, reluâ nd cuvintele pe care le auzise pe laird vorbind
lui Catherine în timpul scurt petrecut împreună , știind că dacă nu acționează repede, totul
va fi pierdut. „O să simți nevoia să împingi puiul din tine, doamnă , dar nu vreau să te
înfrâ ngi înainte să -ți spun. chiar înainte să o putem lua. „O să te dureze ceva câ nd fac” așa,
dar este singura cale. Acum ai nevoie de ceva timp să te pregă tești înainte de a începe?”
Catherine și-a mișcat încet capul dintr-o parte în alta. "Nu, Mary, nu. Te rog, fă tot ce trebuie
pentru a-mi salva copilul. Repede. Mă tem că pentru viața bebelușului."
Mary ridică tivul cearșafului murdar, împingâ nd-o înapoi peste burta enorm de întinsă a lui
Catherine. Era atâ t de mică , șoldurile ei atâ t de înguste, iar bebelușul era atâ t de mare, care
a închis-o în patul ei în ultimele opt să ptă mâ ni. Stâ nd în lateral și puțin peste ea, Mary și-a
pus o mâ nă pe burta lui Catherine, aplicâ nd o mică presiune în timp ce își strâ ngea degetele
celeilalte mâ ini înă untru. Catherine se încordă , tragâ nd aer în piept, în timp ce Mary
manevra ușor înă untru.
„Este în regulă , doamnă . Iată -l. Am gă sit piciorul puiului. Acum trebuie doar să -l gă sesc pe
celă lalt și...”
Catherine a strigat de durere la atac.
„Shh. E acolo. L-am gă sit. Nae, nu mai forțează , doamnă . Ș tiu că vrei, dar trebuie să o luă m
mai încet. Dacă naști puiul prea repede, vei rupe și bairn va..."
Catherine scoase un alt strigă t, mai tare de data aceasta, întrerupâ nd ultimele cuvinte ale
lui Mary.
— Ce naiba cauți acolo, vră jitoare? se ridică un alt strigă t furios din afara ușii. „Dacă îi
ră nești în vreun fel ei sau puiului acela, te voi vedea pedepsit pentru incompetența ta!”
Mary îl ignoră , concentrâ nd totul asupra lui Catherine. "Asta este. Te descurci, doamnă ,
foarte bine. Picioarele puiului sunt amâ ndouă afară . Acum, vreau să te relaxezi și să respiri
lent și adâ nc. Nu trebuie să o împingi, doamnă , nu contează cum vrei. Nu încă . Trebuie să
mă laşi să încep să aduc puiul prin mine."
Mary se mișcă între picioarele ridicate ale lui Catherine. Așternutul era îmbibat cu
transpirație și cu apa de naștere, amestecâ ndu-se cu că ldura și aducâ nd un miros greu în
aerul care stă tea. Mary și-a șters șorțul peste frunte, apoi se aplecă în față .
„Așa este, doamna mea, respiră adâ nc. „Este greu, știu. Acum poți apă sa puțin. Da, asta e,
doamna mea. Te descurci bine. Îți voi aduce puiul la ești foarte curâ nd acum. Ș i câ nd ai
terminat cu travaliul, o să -ți aduc o ceașcă bună de ceai pe care o fac cu mamă și busuioc.
Am pus puțină miere pentru a o îndulci împotriva amă ră ciunii. Apoi, după te-ai odihnit
puțin și te-am cură țat bine, te vom duce într-o baie ră coroasă de consolă . „Te va ajuta în
vindecarea ta. O să vezi.”
Mary a continuat, vorbind acum despre orice i-ar veni în minte, orice care să -i acapareze
atenția Catherinei, câ nd începu să -și strecoare mâ na înapoi în ea. Instantaneu, o simți pe
Catherine strâ ngâ ndu-se în jurul ei. „Nu, doamna mea, liniștește-te. Capul puiului este
moale, da, dar să ieși pe aici este cel mai periculos. să țin brațele puiului în jos cu mâ na mea,
ca să nu se rupă . „Este singura cale, doamnă . O să te dureze puternic, dar doar o clipă . Ș i o
voi lua câ t de repede pot."
Cuvintele ei pă reau să o liniștească pe Catherine, inducâ nd-o să -și slă bească mușchii
încordați. Catherine se lă să pe spate pe pat și Mary începu încet să -și scape forma
minusculă a bebelușului de pe corpul ei, cu ochii concentrați pe fața lui Catherine, urmă rind
să vadă dacă va expira din cauza durerii.
Catherine era un studiu al concentră rii și stă pâ nirii de sine, mușcâ nd durerea, strâ ngâ nd
maxilarul și punâ ndu-și toate energiile pentru această sarcină pe care trebuie să o
îndeplinească . Laird-ul ar fi fost atâ t de mâ ndru de ea, domnișoara lui engleză . Mary a
așteptat, privind pe Catherine pâ nă câ nd a simțit fesele bebelușului alunecâ ndu-i în mâ ini.
Abia atunci s-a uitat în jos.
Picioarele și picioarele bebelușului erau afară , iar pielea era albastră . Prea albastru. Trebuia
să scoată copilul repede, dar știa și că trebuie să aibă grijă de gâ tul și capul lui. Trecerea
umerilor avea să -i aducă cea mai mare durere lui Catherine. Ș i ar pune copilul la cel mai
mare risc. Mary și-a pus o mâ nă sub prunc, între picioarele sale minuscule și pe burtă , iar
cealaltă spre interior pentru a se curba în jurul capului. Încet, a început să tragă .
țipă Catherine.
"Asta e, doamnă , împinge acum. Da, este aproape. L-am prins, brațele și umerii îi trec și îi
pot vedea gâ tul acum..."
Strigă tul lui Catherine a atins punctul maxim, ră sunâ nd printre că priorii înșirate din pâ nză
de pă ianjen, înainte de a se întrerupe brusc tă cerea. Doar respirația ei, grea și neregulată ,
umplea liniștea din camera întunecată . Mary l-a tras repede pe bebeluș, l-a poziționat și l-a
lovit puternic în spate.
Nu se auzi niciun sunet.
Ea a întors copilul spre ea, închizâ nd ochii câ nd și-a dat seama că era un bă iat. Un fiu. Lady
Catherine își dorise atâ t de mult un fiu, încâ t să -i dea iubitului ei Charles moștenitorul
pentru care se rugase. Cu siguranță i-ar frâ nge inima să -l piardă acum.
Cură țâ ndu-și gura și nasul, Mary înfă șă copilul într-o câ rpă groasă și începu să -și frece
energic pielea albă struie. Ea i-a fră mâ ntat brațele și picioarele minuscule, masâ ndu-și
degetele mari în sus peste pieptul lui slă bit, dorindu-l să ia prima respirație dă tă toare de
viață . A muncit și a muncit și aproape că și-a pierdut speranța câ nd, deodată , pruncul a
pufnit, a tușit slab și apoi a început să plâ ngă . A fost un strigă t fragil, dar care în curâ nd a
devenit mai puternic. Niciun sunet nu a fost vreodată atâ t de frumos.
Mary și-a permis respirația uşurată . „Este un bă iat, doamna mea, o doamnă bună !”
Un zâ mbet slab s-a strecurat încet pe chipul lui Catherine, în timp ce Mary se fă cea să -și
întindă copilul pe burtă .
Dincolo de cameră , ușa s-a deschis brusc și diavolul însuși stă tea acolo, îmbră cat în negru,
cu o siluetă sinistră la lumina torțelor care stră lucea de pe coridor din spatele lui.
— Un bă iat pe care îl spui, scoţiană ? Vrei să spui că Lady Catherine a nă scut un moştenitor?
— Da, milord, ră spunse Mary, lă sâ nd capul în jos pentru a nu fi nevoită să se uite la el, în
timp ce lega cordonul de naștere cu un șnur subțire de piele și tă ia pruncul liber. Din prima
clipă în care îl vă zuse, în acea zi în care sosise atâ t de neașteptat să facă o vizită lairdului,
unchiul lui, Mary simțise ră utatea care îl înconjura ca pe o pelerină neagră . Ascunsă în
spatele cuvintelor sale politicoase și al zâ mbetelor la timp se pâ ndea lipsa de inimă a ră ului.
Mary a înfă șat copilul și a eliberat mă nunchiul care plâ ngea în brațele lui Catherine.
— Felicită ri, Catherine, spuse el, apropiindu-se de la uşă , deşi ceea ce ar fi trebuit să fie
cuvinte fericite au fost contrazise de privirea ră ută cioasă care stră lucea în ochii lui
întunecaţi. — S-ar pă rea că soțul tă u, unchiul meu, și-a asigurat responsabilitatea de a naște
un moștenitor al sâ ngelui să u înainte de a muri. A smuls mă nunchiul de plâ ns din brațele
lui Catherine, ținâ nd copilul în sus pentru a-l inspecta cu atâ ta grijă ca un că țeluș ră tă cit. —
Arată totuși palid, fă ră îndoială , din cauza amâ nă rii acestei scoțiene în a-l livra. Îl voi duce
pe flă că u direct la doica lui, ca să -l putem îngră șa și să ne asigură m că va fi unul să nă tos.
Se îndreptă spre uşă , ţinâ nd încă copilul în braţe. Mary a început după el. — Nae, milord,
puiul are nevoie de mama lui acum și...
El dispă ruse, trâ ntind ușa în urma lui și nu i-a dat lui Mary nicio șansă să o urmeze. Mary
stă tea acolo, tulburată și nesigură câ nd auzi geamă tul brusc al lui Catherine în spatele ei.
Nu a fost un geamă t de epuizare sau mă car unul de durere care se diminuează . Acesta a fost
un geamă t de surpriză .
Ea se gră bi spre pat. "Doamna mea?"
— Durerile, mă soară Catherine. „Vin din nou, Mary. „Este puternic încă o dată , foarte
puternic și în creștere.”
„Sunt durerile de după , doamnă . Trebuie să aduc povara de la tine, apoi mă voi îngriji să -ți
aduc niște apă de bă ut, ca să te ră coresc în timp ce-ți trag ceaiul vindecă tor”.
Mary și-a șters mâ inile pe șorț în timp ce se deplasa înapoi între picioarele lui Catherine.
Gâ fâ i, respirâ nd uluit la sâ ngele, stră lucitor și nou, care se prelingea din corpul lui
Catherine, ră spâ ndindu-se rapid pe cearșafurile de pat. Mary a aruncat husele înapoi și a
luat o câ rpă , lipindu-o de ea și încercâ nd în zadar să oprească curgerea acesteia. Niciuna
dintre compresele ei cu tinctură nu ar combate sâ ngerarea atâ t de gravă . Acesta nu a fost
sâ nge de naștere. Aceasta a fost sâ nge.
Mary s-a luptat să -și respingă cele mai profunde temeri de a ști ce avea să urmeze.
Catherine strigă brusc, aproape așezâ ndu-se pe pat în timp ce se strâ ngea de burta ei
umflată .
"Oh... Mary... durerea... crește..."
Mary și-a lă sat spatele, apoi a tras câ rpa. Acolo se încorona un cap mic. „Oh, dulce Dhia,
doamna mea, mai ai venit!
Mary și-a așezat repede mâ na sub capul mic care aproape i-a fost livrat, mult mai repede
decâ t celă lalt. Câ teva clipe, puiul era liber și deja țipă ia ca o furtună furioasă de toamnă .
Mary ridică pruncul, uimită pâ nă la lacrimi la vedere. „Este o fetiță , doamnă . O fetiță mică cu
pă r negru ca tine.”
Mary a eliberat-o repede pe bebe și a înfă șat-o într-una dintre pă turile de pe patul lui
Catherine înainte de a o aduce la mama ei epuizată . — E o frumusețe, e, doamnă . O fetiță
dră guță .
— Maria? Ochii lui Catherine erau închiși, iar respirația ei era superficială . Vocea ei
devenise atâ t de slabă , încâ t Mary abia o auzea.
— Da, doamna mea?
— Trebuie să mă asculţi. Te rog. Catherine trase o respirație lent, eșuată . "Nu știe că există
două bebeluși. El nu trebuie să știe niciodată despre asta. Îl va lua pe celă lalt, fiul meu, și îl
va ucide în noaptea asta. Ș tiu că este adevă rat." Catherine fă cu o pauză , luptâ ndu-se să dea
glas cuvintelor ei.
— Nu, doamna mea. Nu poate face așa ceva...
"Mary, te rog, ascultă -mă bine. Acum mor. Simt că spiritul meu pleacă de la mine în acest
moment. Nu mi-e frică . Sunt pentru a mă ală tura lui Charles în lumea cealaltă , dar trebuie
să -mi promiți..."
— Da, doamna mea, orice.
„Trebuie să -mi promiți... că o vei lua... pe fiica mea. Pă strează -o... ține-o în siguranță ... de el...
că ci el ar ucide-o... și el... dacă ar fi știi că tră iește.”
Pleoapele lui Catherine fluturau neputincioase.
„Nu, doamnă , te rog, să nu spui lucruri atâ t de întunecate. Nu-i bine. Deschide ochii.
Privește-ți fetița, doamna mea. Uită -te la ea, simți-i puterea minusculă . Ea este fiica ta
dulce.”
Ochii lui Catherine s-au deschis pentru scurt timp, suficient de mult pentru ca ea să vadă
copilul, iar un zâ mbet slab i-a venit în gură . Dar buzele ei își pierdeau deja culoarea, fața ei
acum înspă imâ ntă tor de palidă . Ea a ridicat o mâ nă pentru a atinge ușor fața roz să nă toasă
a fiicei ei. „E frumoasă , Mary... și ea este a ta acum. Nu există nicio speranță pentru mine... el
m-ar ucide dacă aș tră i această noapte. Este mai bine așa... că el nu știe adevă rul... despre ea.
Te rog... te rog doar promite... promite-i că o vei numi pentru m—"
Capul lui Catherine se lă să într-o parte și pieptul ei își fură ultima suflare de muritor,
eliberâ nd-o încet înaintea tă cerii puternice care urma. O singură lacrimă îi curgea pe
obrazul ei deschis, dispă râ nd în spatele curbei urechii.
Ea a plecat. Lady Catherine a fost în cele din urmă ală turi de iubitul ei Charles. O liniște a
apă rut deodată în cameră , o liniște care a fost plină de o tristețe ciudată și minunată . Mary
s-a uitat prin neclaritatea propriilor ei lacrimi și a vă zut că așternutul de sub corpul lui
Catherine era acum îmbibat cu sâ ngele ei. Atâ t de mult sâ nge. Bebeluşul ză cea încă legă nat
în braţele neînsufleţite ale mamei ei, clipind spre Mary, cu ochii ei, albaştri ceţoşi ca cerul
de vară , ca ai mamei ei acum moarte, afirmâ nd cuvintele pe care Catherine le rostise ultima
dată .
"Ce ar trebui sa fac?" îi șopti Mary încet, tristă .
Bebeluşul a gâ lgâ it, apoi a scos un „ Wah ” neră bdă tor .
Mary stă tea privind-o, fixată de nehotă râ re.
Nimeni nu știa de fată , nimeni în afară de Mary. Dacă ar lă sa-o cu el, acel diavol, pruncul nu
ar ști niciodată despre mama ei, câ t de specială era, câ t de mult era iubită cu adevă rat. Mary
s-a gâ ndit la cuvintele lui Catherine, la profeția ei despre ce avea să facă acel bă rbat cu fiul
ei. Dacă ea avea dreptate, dacă l-ar lua pe bă iat și l-ar ucide în noaptea asta, aceeași soartă i-
ar avea fiica ei, dacă nu...
Mâ na lui Catherine alunecă brusc în jos de unde se odihnise la pieptul ei pentru a atâ rna
peste marginea patului. Ceva stră lucitor, sclipind în lumina lumâ nă rilor care se stingea, i-a
atras atenția pe Mary. A întins mâ na spre ea. În degetele neînsuflețite ale Catherinei se
împletește un lanț de aur ră sucit, suspendat de care sclipea un medalion în lumina focului.
A fost primul cadou al lui Catherine și ultimul ei cadou pentru fiica ei nou-nă scută .
Ș i în acel moment, Mary a știut ce trebuie să facă .
 1
19 MARTIE 1815 WHITE'S, ST. JAMES STREET, LONDRA
Niciun om nu poate pierde ceea ce nu a avut niciodată .
IZAAK WALTON, PESCĂ TORUL COMPLET

Lordul Robert Edenhall se încruntă în timp ce trecea prin ușa din față în club. În jurul
lui, o colecție de domni pă reau peste tot, stâ nd în picioare, vocile lor concurente creâ nd un
zgomot consistent care umplea holurile inferioare aglomerate ale celebrului conac.
Venind de la un duș încurajator din Londra, el sperase la o cină liniștită înainte de a se
retrage. Ș i-a dat seama acum că nu avea să fie.
Era devreme, nu chiar ora opt, dar Salonul din față era plin de bă rbați îmbră cați elegant, iar
unii îmbră cați nu atâ t de elegant, toți luptă pentru atenție. Aproape fiecare cuier de sub
scara dublă din mahon lustruit fusese deja luat. Brummell și contemporanii să i se aflau la
locul lor obișnuit, în fața ferestrei late, care dă dea spre strada St. James, chicotind alternativ
din cauza unui biet bufon că ruia îi livraseră o tă ietură și ciupiseră diferite amestecuri de
tutun din cutii emailate elegante.
Mai înă untru, Camera de că rți era o pasiune. Cei care nu erau implicați în joc stă teau cu
ochii pe cei care erau, în timp ce averi erau câ știgate și pierdute la miza mare a că rților.
Se pare că sezonul începuse devreme.
Robert nu mai vă zuse o asemenea zbâ rcire de la Jubileul din iunie precedent, câ nd el, cea
mai mare parte a armatei, și distinsul lor comandant Wellington se întorseseră la Londra
pentru a să rbă tori marea victorie a Angliei asupra francezilor. Pentru o scurtă clipă , în timp
ce Robert își scotea mantia și i-o dă dea administratorului, se întrebă dacă ducele ar fi putut
fi numit prim-ministru pâ nă la urmă , zvonul apă râ nd pentru prima dată după ce Wellington
plecase să se întoarcă la discuțiile de pace de la Viena. Deși din fragmentele de conversație
pe care le surprinse Robert în timp ce se îndrepta spre scă ri, subiectul în mintea celor mai
mulți în zilele noastre nu era Viena, Wellington sau chiar Bonaparte, acum exilați în
siguranță în Elba. În schimb, tot ce ar vorbi oricine era dilema propusă de Lege de porumb,
care ar restricționa importul de cereale de pe continent.
Robert a gă sit în cele din urmă o masă goală în colțul îndepă rtat al Cinei, una dintre
puținele ră mase. A cerut o sticlă de bordel și trei pahare cu masa de la ispravnicul care a
venit imediat să -l întâ mpine.
La urma urmei, o să rbă toare era în ordine, pentru că aceasta avea să fie ultima lui noapte la
Londra ca burlac. Contractele fuseseră semnate mai devreme în acea dimineață , cea mai
lungă achiziție de pâ nă acum, dar despre care știa că se va dovedi că merită efortul. A doua
zi, Robert avea să plece spre Lancashire și Casa Devonbrook pentru a-și informa tată l
despre că să toria lui iminentă .
— Ei bine, cu siguranță nu ai aspectul unui bă rbat care tocmai a fost încercat în toate fazele
tale, Rob.
Robert ridică privirea în timp ce Noah, fratele să u mai mic, se lă sa pe scaunul tapițat cu
catifea, vizavi de el. Pă rul lui castaniu, doar cu o nuanță mai deschis decâ t al lui Robert, era
ciufulit de parcă ar fi fost prins de un vâ nt puternic. Cizmele lui, ca întotdeauna, aveau mare
nevoie de o lustruire proaspă tă .
"N-aș spune că Lordul Hastings a fă cut negocierile o afacere ușoară ", a spus Robert,
uitâ ndu-se la cravata deformată și la ridurile revelatoare din cravata lui Noah. "Dar am
reușit să trec cu bă rbă ția mea intactă ." Nu a putut rezista impulsului de a da din cap,
întrebâ ndu-se dacă fratele să u va reuși vreodată să facă un nod curat. „Ș tii că există
pamflete pe care le poți cumpă ra care demonstrează modul corect de a plia o cravată .”
Noah își ridică privirea de pe foaia de știri pe care începuse să o citească , lentilele
ochelarilor să i cu rame de broască țestoasă clipind la lumina lumâ nă rilor. "Nimic nu scapă
de observație, nu-i așa? Tocmai ați reușit să revendicați unul dintre cele mai că utate
diamante ale societă ții și tot ce vă puteți gâ ndi este starea deplorabilă a cravei mele?" Noah
clă tină din cap, întorcâ ndu-se la foaia de știri. — Ș i am vă zut acele pamflete, Rob. Exercițiile
de latină ale domnului Goodfellow au fost mult mai ușor de executat decâ t sunt.
Robert a zâ mbit la menționarea profesorului lor din copilă rie, un bă rbat care fă cuse
obositoare chiar și cele mai fascinante subiecte. Noah și Robert trecuseră multe dimineți de
primă vară , fă câ nd viața liniștită a domnului Goodfellow puțin mai puțin rezervată . De fapt,
ei îl chinuiseră pe bietul om la nesfâ rșit, dar plictiseala lui nu i-a mai atenuat niciodată .
— Chiar și Pietro a putut să înțeleagă pamfletele, Noah, și abia a început să citească în
engleză .
"Atunci aș putea la fel de bine să abandonez orice speranță pentru asta acum. În plus, nu am
venit aici în seara asta să să rbă toresc faptul că batman-cum-valetul tă u spaniol poate
executa o pliu de cravată mai bine decâ t mine." A împins foaia de știri deoparte. — Să
revenim la subiectul în discuție – nunta ta, în special. Câ nd este?
— Urmează să aibă loc la St. James, Piccadilly, pe 15 aprilie.
Noah s-a așezat pe spate, încrucișâ ndu-și brațele în fața lui și ridicâ nd o sprâ nceană
întunecată discernă toare sub moșul de pă r care îi că dea peste frunte. „Peste puțin mai mult
de trei să ptă mâ ni. Cu siguranță vei reduce la minimum, nu? Nu pierzi vremea?”
„O curtez pe Anthea de la întoarcerea mea din Peninsulă . Înțeleg că mai mult decâ t câ țiva
dintre domnii de sub scă ri au pierdut sume să nă toase, punâ nd pariu că aș fi atras-o cu mult
înainte de acum. Totuși, odată cu negocierile încheiate, nu am vă zut că nu. motiv să mai
aştept. N-aş vrea să -i dau domniei sale sau fiicei sale timp liber pentru a se reconsidera."
"Ș i ce-i cu tine? Dacă ai vrea să te reconsideri?"
Robert aproape că a râ s de absurditatea fratelui să u. "Ce este de reconsiderat? Am fă cut o
potrivire bună și nici una nehotă râ tă ușor. După cum ați afirmat deja, Anthea este o fată
dră guță , foarte că utată . Este puternic înzestrat și fiica unui conte. O cunoaște despre
societate și nu ar face niciodată nimic ră u. Ea are, pe scurt, toate cerințele unei soții
potrivite."
Chiar dacă unul reticent. Robert nu s-a putut abține să nu se gâ ndească la să rutul cast al
obrazului ei și la zâ mbetul modest pe care i-o acordase Anthea la plecarea lui din biroul
tată lui ei mai devreme în acea zi. Ș i-a imaginat deja prima lor noapte împreună ; fiecare
lumâ nare din cameră s-a stins, Anthea, soția lui, îmbră cată într-o balustradă delicată și
complet potrivită , realizâ ndu-și datoria față de el, desigur, dar tremurâ nd totuși la invazia
atingerii lui.
Ș i-a amintit atunci că pasiunea nu era una dintre cerințele lui la o soție. Pasiunea era un
lucru pentru care cineva își alegea o amantă , iar actuala lui amantă , Juliana Delafield, i-a
plă cut destul de mult preferința lui Robert de a avea camera în flă că ri de lumâ nă ri câ nd
fă cea dragoste cu ea, astfel încâ t să poată urmă ri momentul eliberă rii stră lucind în ochii ei.
a luat-o.
Soțiile, dimpotrivă , trebuiau alese doar avâ nd în vedere trei considerente: zestrele lor,
aspectul lor și distincția socială pe care le-ar aduce soților lor, toate pe care Lady Anthea
Thornby, singura fiică a contelui de Hastings, le avea. in abundenta.
— Dar dragostea? îl întrerupse Noah. "Tndrețea? Unirea a două suflete ca unul?"
Acum Robert a râ s și din suflet. Cu siguranță mai mult de cinci ani i-au despă rțit pe cei doi
ca vâ rstă . Un deceniu sau doi, poate. Oare el însuși fusese vreodată atâ t de nevă zut?
Ș i apoi și-a amintit că într-adevă r a fă cut-o, pentru că la un moment dat se gâ ndise să
devină un artist care să picteze pe cele mai frumoase femei din lume. El avea să
că lă torească din țară în țară , punâ nd creaturile cerești pe pâ nză , imortalizâ ndu-le pentru
secolele urmă toare. Nu-l descurasese deloc câ nd tutorele lui îl declarase incapabil să
amestece culorile în mod corespunză tor. Câ nd pierduse el euforia? La două zeci de ani?
Poate două zeci și cinci? Trebuia să fi fost cu ceva timp în urmă , pentru că acum avea doar
treizeci și doi de ani și de atunci i se pă rea eoni.
Ș i trecuse vremea că Noah învă ța aceeași lecție.
„Nu se că să torește din pasiune, frate. Ș i în ceea ce privește iubirea și unirea sufletelor, voi fi
bucuros să las poeților acea prostie abominabilă . Că să toriile se întemeiază cel mai bine pe
medii sociale asemă nă toare și pe un viitor financiar solid. Orice altceva este inutil."
Noah zâ mbea și, în același timp, clă tina din cap. „Faceți ca alegerea unei soții să sune la fel
de analitică precum decizia pentru care dintre tablourile lui Christie să licitați.”
„Nu este atâ t de diferit, știi. Ai face bine să mă crezi câ nd spun că am învă țat că sunt puține
lucruri în această viață care să nu fie o investiție și trebuie să te gâ ndești întotdeauna la ce
valoare are. fiecare va fi în anii urmă tori”.
— Atunci, spui că o crezi pe Anthea demnă să fie contesa ta?
Robert își îndreptă ochii spre fratele să u. — Ai auzit zvonul?
„Nu sunt mulți în oraș care să nu fi fă cut asta. Te-ai uitat în că rțile de pariuri în ultima
vreme? Chiar și la Brooke's se spune că va fi doar o chestiune de timp pâ nă câ nd regatul tă u
va fi declarat. Cu siguranță te-ai dovedit pe terenul luptă , Rob. Lady Anthea, fă ră îndoială , a
dat ureche și bâ rfelor. Probabil că a ajutat-o să ia decizia ei de a se că să tori cu tine, un al
doilea fiu, unul simplu." Noah a ezitat, apoi a adă ugat: „Ș i mai este achiziția recentă a lui
Lord Hastings de la Christie’s, care cu siguranță l-a ajutat să -l facă să favorizeze urmă rirea
ta după fiica lui”.
Expresia lui Robert nu dezvă luie nimic. "Lord Hastings este, la fel ca și mine, un colecționar
pasionat. Ș i-a exprimat interesul pentru piesa. L-am asistat doar la achiziționarea ei."
„Hastings joacă să fii colecționar pentru că este lucrul. Este la modă . Tu, pe de altă parte,
ești devotat acestuia. Acel Van Dyck a fost al tă u, Rob. Tata mi-a povestit despre asta ultima
zi de Michael, câ nd Lordul Fairchild a refuzat să vâ ndă . ți-a spus-o de-a dreptul. A spus că i-
ai plă tit lui Christie o gră madă de obștesc pentru a-ți da prima ochi atunci câ nd Fairchild a
început. Toată lumea știa că să nă tatea lui se dă dea — nu-mi amintesc o noapte câ nd nu era
atâ t de adâ nc în cupe în care ar putea forma o propoziție coerentă — dar ai descoperit
cumva că el se afla de mult timp pe un teritoriu încurcat cu creditorii să i. Ș tiai că
moștenitorii să i vor fi lă sați în dificultate financiară . Nu aveau de ales decâ t să -și pună
colecția la vâ nzare. Dacă ai fi jucat asta cu Fairchild de la început, poate chiar l-ați fi convins
să renunțe la piesa înainte de a muri, pentru un preț mult umflat, desigur. Dar pur și simplu
ați așteptat, așteptâ ndu-vă timpul. Apoi, pentru toate eforturile și ră bdarea dvs., câ nd În
sfâ rșit, ai piesa aproape împachetă pentru a fi livrată tată lui în Lancashire, te înclini și îi
permiți lui Hastings să o ia în schimb. Cred că îl vei gă si pe tată greu să înțeleagă acea
manevră .”
Robert a ridicat din umeri. „Desigur, acea lucrare specială a lui Van Dyck m-a scă pat de ceva
vreme. Nici nu a fost o sarcină ușoară , să -l conving pe viitorul meu socru să facă achiziția.
Vedeți, erau două articole la licitație din colecția lui Fairchild la Christie's. în acea zi.
Desigur, cel pe care l-a luat Hastings este cel mai cunoscut dintre cei doi. Acesta a fost, cred,
impulsul care l-a convins în cele din urmă să o accepte. Cu toate acestea, sursele mele
private mi-au informat cealaltă bucată , un Rubens pe care l-am avut' Nici mă car nu se știa
deținutul Fairchild, a fost alegerea mai înțeleaptă dintre cei doi.” Robert luă o gură de vin.
"Ș i promite să fie o achiziție foarte profitabilă . Valoarea acelei piese se va tripla cel mai
probabil în anii urmă tori. Pur și simplu am ales ceea ce am considerat că este cea mai bună
investiție dintre cele două ."
— În timp ce ai aranjat ca Christie să -l vâ ndă pe celă lalt lui Hastings.
"Nu i -a vâ ndut piesa lui Lord Hastings, Noah. A fost o licitație. Hastings pur și simplu a
licitat pentru piesa și a câ știgat."
„Ș i l-am luat de furat, din câ te am auzit”.
Robert a dezvă luit un zâ mbet ironic. „A plă tit puțin mai puțin decâ t a primit Christie pentru
vâ nzare”.
Noah se uită la fratele să u cu o clipă înainte ca el să -și dea seama. — Ai aranjat toată
tranzacția, nu-i așa? Ș i aș pune pariu că ai compensat singur diferența dintre oferta finală a
lui Hastings și prețul adevă rat de cumpă rare.
"Nu am avut de ales. Agentul lui Kinsborough trebuia să ia piesa dacă Hastings nu a fă cut-o.
Să permită piesei să meargă la Hastings este un lucru, dar dacă Kinsborough și-ar fi pus
mâ na pe ea..."
„Rivalitatea tată lui cu marchizul în jocul colecționarului a devenit o legendă în râ ndul
populației”, a încheiat Noah. „Fă ră eforturile tale de a achiziționa toate piesele pe care le-ai
fă cut în stră ină tate, visul tată lui de a avea cea mai mare colecție din Anglia nu s-ar realiza
niciodată . Cel puțin o colecție mai mare decâ t cea a lui Lord Kinsborough”
Colecția Devonbrook devenea într-adevă r o senzație, o senzație care avea să devină într-o
bună zi a lui Robert prin termenii aranjați între duce și al doilea fiu al să u. Picturile,
statuarele, că rțile și antichită țile clasice și medievale au cuprins cea mai mare parte a
colecției, precum și câ teva piese mai variate, cum ar fi bucă ți ciudate de arme.
În timpul ră zboaielor, poziția militară a lui Robert jucase bine în achiziții. După
achiziționarea comisiei de că pitan de la Gă rzi, regimentul lui Robert că lă torise mai întâ i în
Spania, staționâ nd oriunde își avea Wellington cartierul general. Comandantul a aflat
despre fluența lui Robert atâ t în limba franceză , câ t și în spaniolă și a pierdut puțin timp
dâ ndu-i o nouă misiune, aceea de recunoaștere. Cu pă rul negru și pielea bronzată de
soarele fierbinte din Spania, Robert – sau, în unele cazuri, Roberto – a trecut cu ușurință
drept originar din Peninsula.
Din ordinul lui Wellington, obiectivul lui Robert era să stabilească poziția franceză și să
trimită hă rți înapoi la cartierul general. Obținerea informațiilor pentru hă rți nu a fost
dificultatea. Cu ajutorul lui batman Pietro, ță ranii spanioli erau prea dornici să ajute în
speranța de a-și scă pa țara de flagelul Bonaparte. Transportul hă rților înapoi la sediu a fost
cel care a introdus riscul, dar Robert a venit cu un sistem pentru a realiza acest lucru cel
mai eficient.
Își amintea încă de furia lui Wellington câ nd se întorsese la sediu după o alergare deosebit
de periculoasă .
— Ce ar trebui să fac cu o pictură cu un bol cu fructe, că pitane?
Rulat, legat și îndesat în buzunarul hainei, fusese ușor de transportat. Oricine l-ar inspecta
ar crede că este exact ceea ce a apă rut; un tablou, nimic mai mult. Un suvenir.
Dar, în adevă r, era mai mult, într-adevă r, că ci ascunsă sub suportul fals al pâ nzei picturii se
afla harta pe care fusese însă rcinat să o aducă la Wellington.
Furia generalului se transformase imediat în hohote de râ s și îl bă tuse tare pe Robert pe
spate, spunâ nd cu mult mai puțin iritare: — Cu siguranță ești un tip plin de resurse, nu-i
așa, că pitane?
Fusese cel mai mare compliment pe care Wellington i-ar fi putut-o face.
Cu libertatea sa de mișcare ca soldat și conexiunile pe care le-a format pe tot continentul,
Robert a reușit să intercepteze o serie de lucră ri înainte ca acestea să treacă vreodată în
Anglia. La început, tată l lui Robert a finanțat achizițiile pentru colecție, în timp ce Robert a
acționat ca agent al lui, efectuâ nd lucră rile, achiziționâ nd lucră rile și piesele specifice. Pâ nă
la urmă a devenit mai mult. Nu toate piesele urmă rite de Robert au ajuns în colecție. Au fost
ră sucite și revâ ndute, iar profiturile au fost împă rțite între tată și fiu.
Ș i acum reputația lui Robert crescuse pâ nă la punctul în care puțini i-ar pune la îndoială
opinia de expert. Aventura fusese una profitabilă . În lunile de la întoarcerea lui de pe
continent, se știe despre investițiile lui Robert. Robert vă zuse că rțile de pariuri,
participanții pariau în ceea ce privește valoarea lui reală .
Nici mă car propriul să u tată nu era la curent cu adevă rata sumă a rezervelor sale. Numai un
bă rbat, în afară de Robert, știa de succesul să u — avocatul să u, Quinby, și era la fel de
strâ ns de parcă tocmai ar fi mâ ncat o duzină de lă mâ i. Totuși, ultima sa tranzacție a fost cea
care i-a adus lui Robert cea mai mare satisfacție: achiziția Lady Anthea Thornby.
— Plec mâ ine la Casa Devonbrook pentru a-i informa pe tată l și pe Jameson despre meci,
spuse Robert, împingâ ndu-și farfuria pentru cină . — Mă voi întoarce la Londra cu o
să ptă mâ nă înainte de nuntă cu amâ ndoi, cu Elizabeth și Jamie.
„Scuzâ nd astfel de oboseala pregă tirilor de nuntă . Cu siguranță te-ai descurcat destul de
bine. Ș i Lady Anthea? Pe dinafară este toată miere și zâ mbește. Este cu adevă rat agreabilă
cu plecarea ta bruscă din oraș?”
„Să spunem doar că perspectiva de a avea un duce cu reputația tată lui nostru la nunta ei,
precum și fratele nostru și soția lui triumfă toare din punct de vedere social, a depă șit cu
mult orice opoziție față de aceasta. După cum ai spus deja, Anthea se va ocupa cu pregă tirile
pentru nuntă , cel mai mă reț al anotimpului, fă ră îndoială . Îndră znesc să spun că abia dacă
va observa absența mea pâ nă în momentul în care va veni să mă întâ lnească la altar.
Noah clă tină din cap cu neîncredere amuzat. „Încă o dată , Rob, ai adus succesului o achiziție
aproape imposibilă .”
Robert ză ri un bă rbat, apoi se îndrepta spre ei prin aglomerația de mese. Era îmbră cat într-
un costum impecabil de bleumarin superfin, cu pantaloni catifelați și cizme de top care
stră luceau ca sticla. Pă rul lui nisipos era coafat în crop la modă Brutus și, spre deosebire de
Noah, cravata lui era rigidă , perfect îndoită și perfect albă .
— Să presupun, lord Robert Edenhall, după râ njetul viclean de pe chipul tă u, că frumoasa
Lady Anthea Thornby a reușit în sfâ rșit să te prindă în plasa ei de mă tase?
Bartholomew Archer, vicontele Sheldrake, și-a lă sat stilul pe unul dintre cele două scaune
ră mase la masă . Numit Tolley de majoritatea tuturor celor care l-au cunoscut, el și Robert
se întâ lniseră pentru prima dată câ nd erau la Oxford cu mai bine de un deceniu în urmă .
După facultate, au slujit împreună în Peninsulă și, în ciuda înfă țișă rii sale amețite, Robert
știa că Tolley este onorabil, înțelept cu proprietă țile sale, ceea ce îi aducea un venit anual
substanțial și pasionat de percepția lui despre tot ce se petrecea în jurul lui. Putea să se
potrivească inteligența cu majoritatea oricui din oraș, iar extragerea unei tă ieturi din el –
ceva ce nu fă cea niciodată decâ t dacă era temeinic justificat – ar putea însemna sinucidere
socială .
Tolley se uită la Robert acum, aşteptâ nd ră spunsul lui, dar Robert nu trebuia să -l dea. Fă ră
îndoială , în acel moment, știrile despre că să toria lui iminentă cu Anthea își fă ceau deja
drum prin camerele supraîncă lzite și supraaglomerate ale lui Almack.
— Îți datorez mulțumirile mele, Rob, spuse Tolley, îndepă rtâ ndu-și cu dezinvoltură
mă nușile din piele de ied și lă sâ ndu-le pe masă . „Tocmai mi-ai câ știgat cincizeci de guinee
din acea natură Natfield. A pariat că nu vei reuși, că Lady Anthea va rezista pentru Whiteby
și marchizatul tată lui să u, deși șansele lui nu au fost niciodată foarte favorabile, avâ nd în
vedere că Whiteby dansează temeinic. la capetele coroanelor poșetei mamei lui și ea dă
toate semnele că va continua să tră iască o viață lungă și plină de inimă . Biata Anthea nu ar
fi avut nicio șansă împotriva acelui grimalkin. Așa că acum, în schimb, Natfield s-a oferit să
ne dubleze pariul la mize de logodna voastră că zută de Michaelmas.”
Robert se lă să pe spate cu un zâ mbet ironic. — Pune la pariu, Tolley. Pâ nă la ziua de
Michael, mă aştept că Lady Anthea şi cu mine ne vom retrage în mediul rural pentru a ne
zgudui degetele pentru iarnă .
Tolley chicoti. — O să pariez pe cele cincizeci de guinee pe care le-am luat deja că te vei
ră suci mult mai mult decâ t degetele mari ale Lady Anthea în timp ce e plecat la ţară . Ea este
o creaţie, prietene. Oftă dramatic. „Ai vă zut vreodată pă r atâ t de blond? Ochi atâ t de perfect
verzi? Ea plutește prin cele mai bune să li de bal și s-ar jura că chiar are un gâ nd original sau
două care trec prin acel cap minunat. Înțeleg că tată l ei, contele, nu a scutit de cheltuieli
câ nd a venit la educația ei. Ea este bine educată , câ ntă la pian ca și cum s-ar fi nă scut în el,
câ ntă ca un înger și nu a privit niciodată un dolar tâ nă r cu o privire nepotrivită . Ș i mai
presus de toate , gustul ei în materie de modă este impecabil. Îndră znesc să spun că te-ai
descurcat bine, Rob. Foarte bine, într-adevă r."
Robert zâ mbi spre colegul să u. „La urma urmei, sunt un apreciator al artelor plastice”.
Tolley râ se. „Un apreciator care, fă ră îndoială , va „aprecia” această piesă specială așezată pe
pâ nza patului să u. Poate că ar trebui să triplesc miza așteptă rii unui copil pâ nă te vei
întoarce pentru sezonul urmă tor?
Robert se uită calm la prietenul să u. „Ar trebui să se dovedească un pariu bun”.
— La fel de bine ca șansele ca fiara aia portugheză a ta să mai câ știge la Newmarket?
Robert râ nji. Tolley l-a numit pe Bayard o fiară doar pentru că Robert refuzase
numeroasele oferte pe care le fă cuse pentru a cumpă ra armă sarul. Un Alter-Real gri cu
șaisprezece mâ ini și trei, calul atrasese multe astfel de oferte. El venise la Robert după ce
trupele franceze jefuiseră herghelia regală Braganzan la Alter, ucigâ nd o parte din rasa cu
sâ nge andaluz pentru mâ ncare și furâ nd restul. Robert a simțit că ar trebui să -i întoarcă
favoarea și, după ce a dat peste un soldat francez care moțenea sub un copac într-o noapte
ră coroasă de vară , a fă cut-o, ducâ nd după aceea calul pe care-l botezase Bayard acasă cu el
în Anglia, cu planul de a-l pă stra. rasa regală .
"Mă aştept ca Bayard să fie în formă maximă atunci câ nd va candida."
— Să speră m că da, spuse Tolley. „Ș i să speră m că noua ta soție nu va deveni geloasă pe
afecțiunea ta pentru nag”, a chicotit el, ajustâ ndu-și manșetele, „și te va ciufuli să -l vinzi”.
„Ș i apoi mai este dragostea lui Rob pentru arta și că rțile lui”, a spus Noah zâ mbind. „Încă nu
am vă zut o femeie frumoasă care să stea ală turi și să permită orică rui bă rbat să -și petreacă
timpul uitâ ndu-se la altceva decâ t ea.”
urlă Tolley. — Să rmanul Rob. Ș tii că nu este prea tâ rziu să te ră zgâ ndești.
— Deci poți interveni pentru a-mi lua locul? replică Robert. — Nu este foarte probabil.
Tolley zâ mbi, aruncâ nd o privire piezișă . — Anthea este o captură , da, desigur, dar te
asigur, prietene, că nu am de gâ nd să intru vreodată în locul tă u.
„Ș i vă asigur că nu am de gâ nd să -l pă ră sesc. Avocatul meu ar că dea apoplectic”, a spus
Robert. „Dincolo de asta, ce aș face cu casa pe care tocmai am cumpă rat-o azi dimineață ?”
"O casa?" Tolley repetă . „Aici, în oraș? Oh, dar erai încreză tor în succes, nu-i așa? Ș i unde se
află acest mare domiciliu?"
— Nu departe. Charles Street, lâ ngă St. James Square.
Tolley râ nji. — Impresionant și nu e de mirare că bietul tă u avocat ară ta ca el. I-ai dat mai
mult de care să se îngrijoreze în ultima să ptă mâ nă decâ t a avut tată l tă u în toți anii de câ nd
a lucrat pentru el.
Robert chicoti. — Ar fi trebuit să -l vezi pe bietul Quinby azi-dimineață . M-am gâ ndit că va
leșina chiar acolo, în biroul lui Hastings, câ nd contele a semnat în sfâ rșit contractele. Îți jur
că și-a ținut respirația pe parcursul întregii tranzacții și a uscat în secret cerneala pentru a
se asigura.
Tolley ridică paharul în pâ ine pră jită . „Din nou, bine fă cut, prietene! „Fie ca buzunarele să -ți
devină grele tot restul vieții și să nu prinzi niciodată o doză de guta spaniolă de la soția ta”.
Tolley fă cu o pauză în lejeritatea lui poetică doar suficient de mult încâ t să poată scurge
restul lichetului din pahar. „Nu-i ră u pentru cel de-al doilea fiu al unui duce care tocmai și-a
vâ ndut mandatul din armată , cu un regat despre care se zvonește în sine, care îl așteaptă .
acum, ca și cum lucrurile nu ar putea fi mai bune pentru tine. Ai dobâ ndit tot ce ai stabilit
vreodată : o soție dră guță și puternic zestretă , o adresă prestigioasă și un conte care se
zvonește. Te întreb, ce ar putea merge prost? "
 2
Ce ar putea merge prost?
T olley, rostite fă ră să știe în acea ultimă noapte de burlac fă ră griji din Londra, îi treceau
acum prin capul lui Robert, în timp ce stă tea nemișcat în biroul avocatului să u, abia
ascultâ nd în timp ce Quinby își cataloga metodic moștenirea.
„...moșia Devonbrook cu veniturile sale anuale, proprietă țile din South Yorkshire și din
Gloucestershire cu venituri, Edenhall House aici, în Londra, bineînțeles, precum și
proprietă țile dvs. încă nenumite, recent achiziționate de pe strada Charles... "
Casa pe care Robert intenționase să o boteze după anticipatul să u conte, aceeași casă pe
care trebuia să o împartă cu Anthea Thornby, frumoasa sezonului, care urma să -i fi fost
soția.
Cum s-ar putea ca, cu doar câ teva să ptă mâ ni în urmă , Robert să se fi simțit în vâ rful lumii,
de parcă totul ar fi că zut în sfâ rșit la locul lor așa cum sperase el, așa cum planificase
meticulos?
Tocmai se logodise să se că să torească cu o tâ nă ră femeie pe care cei mai mulți ar fi crezut-o
mai presus de el. Își cumpă rase o casă pe una dintre cele mai frumoase și mai la modă
stră zi din Londra. Așteptase un regat despre care se zvonește rolul pe care îl jucase în
timpul ră zboaielor napoleoniene. În mod prostesc, naiv, Robert crezuse profeția lui Tolley,
că nimic nu putea să -i strice lumea perfectă , acest basm pe care îl crease singur.
Ș i acum, în decurs de o lună , totul se schimbase complet. Viața pe care și-o imaginase,
că să toria, întregul să u viitor, totul dispă ruse, distrus de flă că rile care devastaseră scaunul
ducal, Casa Devonbrook.
Ș i mai ră u decâ t atâ t, incendiul luase cu el viața aproape a întregii sale familii.
Robert încă se întreba ce-l fă cuse să adoarmă în noaptea aceea, prima sa noapte înapoi în
Lancashire, la Devonbrook House, în biblioteca situată în siguranță la parter și separată de
casa principală printr-o arcade în aer liber. Cu toate drepturile, ar fi trebuit să fie la etajul
doi, în camera lui, în aripa familiei, chiar pe hol din apartamentul tată lui să u, camerele
fratelui să u mai mare, Jameson, și Elizabeth, soția lui și gră dinița. unde dormea nepotul lui
Jamie.
Dar Robert se trezise tâ rziu în noaptea aceea, petrecâ nd câ teva ore după cină cu tată l să u în
bibliotecă , vorbind în privat despre brandy. Au discutat despre achiziții, trecute și posibile,
și-au fă cut planuri pentru pasiunea lor comună , colecția Devonbrook. Râ seseră de contele
de Hastings și de cumpă rarea lui Van Dyck, rolul acestuia în logodna lui Robert cu Anthea,
fiica contelui.
„Nu contează prea mult că Hastings a luat tabloul”, spusese tată l să u, ducele. „Cu Anthea
fiind singurul lui copil, piesa va ajunge la ea și la tine, în cele din urmă indiferent.”
Ducele și Robert pră jiseră viitorul în acea noapte, viitorul lui Robert, un viitor pe care
Robert îl realizase de unul singur.
Câ teva ore mai tâ rziu, mult după ce toți ceilalți s-au retras, tată l lui se ridicase de pe scaun,
pregă tindu-se să -și ia concediu pentru noapte. Îi mai spusese un singur lucru, cel de-al
doilea fiu, înainte de a pleca. Îi spusese lui Robert că este mâ ndru de el. Erau ultimele
cuvinte pe care Robert le-ar auzi vreodată de la tată l să u.
Trecuse bine după miezul nopții câ nd tată l să u pă ră sise biblioteca în acea noapte, dar
Robert nu se simțise obosit. Fusese prea plin de realiză rile lui – că să toria iminentă ,
independența financiară și colecția, stabilitatea lui pentru viitor. Contetul care va fi în
curâ nd. Așa că stă tuse în bibliotecă să citească , nu-și amintea acum nici mă car ce, dar fie
cartea, fie paharul de porto cu care sorbise cu ea îl lă saseră curâ nd să doarmă acolo, pe
scaunul cu aripă umplut din fața camerei. vatră .
Câ tva timp mai tâ rziu, câ nd Robert fusese trezit de mirosul acre al fumului, primul lui gâ nd
a fost că hornul se închisese cumva, camera umplâ ndu-se de fum din vatră . Câ nd își dă duse
seama că fumul nu ieșea din șemineu, ci pă trundea din afara camerei, etajele superioare ale
pă rții principale a casei Devonbrook erau deja cuprinse de flă că ri, încurcâ ndu-se în jurul
pragului central al scă rii, ca degetele întinzâ ndu-se spre el în timp ce el stă tea la îndemâ na
lor.
Robert încă încercase să -și lupte drum prin foc, să salveze viețile familiei sale prinse de
cealaltă parte. Ajunsese pâ nă la ușa creșei, prima cameră de pe aripa aceea, unde îl gă sise
pe Jamie înă untru, cu trupul copilului să u ză câ nd inconștient în patul lui mic. Robert îl
apucase pe bă iat, alergâ nd cu el în timp ce striga, strigâ nd la oricine altcineva pentru ajutor.
Îl așezase ușor pe gazonul umed de rouă din fața casei principale, unde servitorii formau
deja o linie de foc și apoi se întoarse să se întoarcă .
Câ nd Robert intrase din nou înă untru, focul ardea scă pat de sub control, un zid de foc
portocaliu, roșu, galben care îl ținea la distanță . Încercase totul să gă sească o cale de
trecere, acoperindu-se cu draperiile grele din holul de jos și aproape că fusese zdrobit câ nd
o secțiune a tavanului din coridorul superior s-a pră bușit în jurul lui. Îi era dor să -l lovească
cu puțini centimetri, că ldura intensă și lumina pă trunză toare a focului zburâ nd împotriva
lui ca un val din iad.
Stâ nd acolo cu bucă ți din casa mă reață plouâ nd în jurul lui, Robert și-a dat seama în sfâ rșit
că va trebui să se întoarcă . Hainele i s-au stricat, i-a fost ars fata. Nu mai putea face nimic.
Abia a doua zi tâ rziu, focul s-a stins de la sine. Abia atunci Robert și-a dat seama de
adevă rata pagubă pe care o provocase.
Aripa de vest a Casei Devonbrook și cea mai mare parte din locuința principală fuseseră
complet distruse. Tot ceea ce a ră mas a fost carcasa de calcar, câ ndva curată , a casei moșiei
Devonbrook, acum mâ ngâ iată în negru de neșters de fumul care se învâ rtea și de flă că rile
furioase. Nimic nu a mai ră mas din Galeria Superioară , unde tată l să u și-a expus odată
multele sale piese prețioase din colecția Devonbrook și unde portretele fiecă rui stră moș
Edenhall din timpuri imemoriale îmbră caseră odată pereții eleganti acoperiți cu mă tase
chinezească . Tavanul înalt al să lii de bal, modelat de Grinling Gibbons cu aproape două
secole înainte, cu cele zece candelabre ornamentate cu cristal și peisajul pictat complicat, se
pră bușise complet.
Robert își amintea câ nd era copil, câ nd, în diminețile dinaintea unuia dintre balurile
elaborate ale mamei sale, Robert și cei doi frați ai să i fuseseră liberi să alerge prin camera
imensă în picioarele lor, alunecâ nd pe burtă și pe fundul îmbră cat în pantaloni. podeaua
lipe de marmură italiană . Mama lor, ducesa, spusese întotdeauna că nimic nu putea lustrui
o podea mai bine decâ t picioarele active ale bă ieților ei. Ș i acum, el, totul, a fost pierdut de
neșters, fiecare cameră a casei mari devastate.
Cu excepția unuia.
Biblioteca în care adormise Robert, cu cele treizeci de mii de că rți și scrierile și pamfletele
sale antice, stă tea acum departe de epavă , neatinsă , dar cu o ușoară decolorare de fum pe
partea de vest. Fusese protejată de efectele ulterioare ale focului de arcada lungă acoperită
cu iederă care o despă rțea de casa principală și de celelalte aripi.
În mod ironic, tată l să u plă nuise biblioteca separat, nu ca un mijloc de protecție, ci ca un
mijloc de a izola locul de restul gospodă riei ducale ocupate. Fusese întotdeauna refugiul
privat al ducelui, unde el putea să se ocupe de afacerile de care trebuia să se ocupe fă ră ca
cei trei fii tineri și agitați ai să i să fie distrași sau întreruperea celor mulți care se ocupau de
lucrul zilnic din jurul moșiei. După pierderea ducesei, mama lui Robert, din cauza variolei
cu opt ani mai devreme, biblioteca fusese locul în care ducele se retră sese, chiar dormind în
primele luni pâ nă câ nd în cele din urmă se hotă râ se să se întoarcă în apartamentul de la
etaj pe care îl avea. împă rtă șit cu draga lui soție. Acea bibliotecă , sanctuarul lui, se remarca
acum din epava care o înconjura, ca un soldat singur supraviețuitor pe câ mpul unei bă tă lii
sâ ngeroase și fumegă toare, un monument a ceea ce a fost odată .
Ceva mai tâ rziu, lui Robert i s-a spus că fratele să u mai mare, Jameson, fusese gă sit
acoperind trupul soției sale, o încercare zadarnică de a cruța viața lui Elizabeth și a
copilului pe care ea îl purta, copilul să u nenă scut, în schimbul vieții sale. În schimb,
amâ ndoi fuseseră zdrobiți de greutatea uriașă a podelei superioare a mansardei care că dea
peste ei. Ducele, tată l să u, murise ghemuit într-un colț, fumul abundent fiind cea mai
probabilă cauză a morții. Iar Jamie, dulcele Jamie în vâ rstă de cinci ani, care urma să fie
viitorul al cincilea duce de Devonbrook, nu și-a recă pă tat niciodată cunoștința, în ciuda
eforturilor lui Robert de a-l salva, trupul să u minuscul pur și simplu prea slab pentru a
combate efectele sufocante ale fumului nociv.
A existat o ultimă victimă care nu avusese nicio șansă de supraviețuire împotriva flă că rilor,
a fumului, a acelei mari structuri care că deau. Pietro, batmanul, valetul și însoțitorul lui
Robert de atâ ția ani, care adormise în dormitorul lui Robert, ultima cameră de-a lungul
acelei porțiuni de coridor, și unde, se bă nuia, focul izbucnise pentru prima dată . Acest
bă rbat, care îi salvase viața lui Robert în timpul campaniei pe continent, care stă tuse treaz
noaptea în pă durile Spaniei și pe dealurile din sudul Franței, veghâ nd în timp ce Robert îi
furase câ teva ore de somn și care că zuse adormit în timp ce aștepta cu fidelitate ca Robert
să se culce în acea seară , pierise și el în foc. Totuși, focul nu îi adusese sfâ rșitul. Era că derea
pe care o riscase împotriva posibilelor flă că ri, câ nd să rise de pe fereastra de sus în timp ce
încerca să scape de ea.
De asemenea, Robert a aflat că focul pă rea a fi suspect în natură . A auzit asta nu fă cuse
decâ t să înră ută țise groaza. A fi luat aproape întreaga familie de foc a fost destul de
groaznic, dar a crede că ar fi putut fi pus în mod deliberat l-a fă cut pe Robert să se trezească
în miezul nopții, țipâ nd cu voce tare, scă ldat în propria lui sudoare și lacrimi.
Cine ar fi putut să vâ rși un astfel de act odios? Cine ar fi vrut să distrugă o întreagă familie
nobilă ?
Robert nu ar fi fost capabil să îndure să ptă mâ nile urmă toare dacă nu ar fi fost fratele să u
mai mic, singurul celă lalt Devonbrook care a supraviețuit. Noah nu fusese acolo în noaptea
aceea, fusese încă la Londra. Dar venise imediat, în timp ce Robert și-a revenit de la arsurile
minore de pe mâ ini, pe față și pe partea superioară a corpului și de la fumul care îi
devastase plă mâ nii și gâ tul, fă câ ndu-l incapabil să vorbească o vreme. Noah, fiul cel mic, își
asumase responsabilitatea pentru aranjamentele care trebuiau fă cute. Era începutul
sezonului, dar aproape toată societatea londoneze a pă ră sit orașul, că lă torind în Lancashire
pentru a participa la slujbele funerare pentru această familie renumită . A venit chiar și
Regentul, îmbră cat sumbru și sincer în simpatiile sale.
Ș i asta a fă cut ca absența Antheei să fie mult mai vizibilă .
Scrisoarea lordului Hastings sosise chiar în ziua înmormâ ntă rii, mesagerul care a adus-o
udat de ploaia tâ rzie de primă vară care începuse în zori și nu încetinise pâ nă la amiază .
Robert stă tea tă cut pe scaunul mic din camera lui de la hanul de lâ ngă Devonbrook,
ascultâ nd în timp ce Noah îi citea cuvintele lui Hastings, exprimâ ndu-și sincere simpatii
pentru pierderea teribilă a familiei și urâ ndu-i lui Robert o recuperare rapidă și completă
după ră ni. A încheiat cu speranța că Robert va înțelege schimbarea bruscă a inimii lui
Anthea cu privire la viitorul lor împreună .
Cu alte cuvinte, nunta dintre ei nu ar avea loc.
Fusese o decizie dificilă pentru ea, scrisese Hastings înainte de a cita totul, de la momentul
inoportun la starea de ră u a femeii, în explicația despre dizolvarea logodnei de că tre fiica
lui cu el. Anunţurile, terminase el, rezumandu-şi discursul, fuseseră deja postate în ziare,
ferindu-l pe Robert de a fi nevoit să se ocupe el însuşi de sarcină .
În ciuda multitudinii de cuvinte, a propozițiilor atent compuse menite să dea un motiv
pentru acest act cel mai nerezonabil, Robert și-a dat seama că Hastings spusese într-adevă r
un singur lucru.
Fiica mea nu se va că să tori cu un orb.
Chiar și acum, la câ teva să ptă mâ ni după incendiu, orice lucru mai stră lucitor decâ t lumina
lumâ nă rilor îi aducea lui Robert o zguduire de durere diferită de orice, lă sâ ndu-l să nu facă
altceva decâ t să se retragă în agonie. În cea mai slabă ploaie de lumină , Robert abia putea
vedea umbrele celor mai proeminente obiecte din fața lui. În întuneric, unde în cele din
urmă era eliberat de durere, nu putea vedea nimic.
Medicul de lâ ngă Devonbrook, doctorul Dunbury, care l-a reparat pe Robert de nenumă rate
ori câ nd era copil, de la atelea gleznei câ nd să rise de pe acoperișul grajdului într-o
îndră zneală pâ nă la a-și coase capul câ nd că zuse de pe balustrada scă rii, l-a examinat mai
întâ i. Prognosticul să u era că leziunea la ochi se va vindeca... în timp. Cu toate acestea, câ nd
Robert încă nu și-a recă pă tat vederea la trei să ptă mâ ni după incendiu, chiar și doctorul
Dunbury pă rea să -și piardă speranța. Nervii optici au fost afectați de că ldura și lumina
intensă a focului, a concluzionat el și nu putea să spună cu nicio încredere câ nd și, de altfel,
dacă , Robert va mai vedea vreodată .
Mai tâ rziu, după ce s-a întors la Londra și la Edenhall House, Noah trimisese să cheme o
mulțime de medici pentru a-l examina pe Robert. Un șarlatan în special a sugerat aplicarea
directă de lipitori în ochii lui Robert pentru a „extrage sâ ngele ars”. Spă larea ochilor cu o
soluție de leșie era încă o rețetă . Robert i-a dat afară pe toți și și-a petrecut zilele închis într-
o cameră întunecată , cu nimic altceva decâ t coșmarul incendiului și pierderea vederii și tot
ceea ce conta cel mai mult pentru el, pentru a-i ocupa gâ ndurile.
În cele din urmă , opticianul să u, care mai degrabă decâ t să încerce să introducă în ochii lui
Robert toate substanțele stră ine, a creat în schimb o pereche de ochelari cu lentile opace
pentru a ușura disconfortul provocat de lumină . Ei vor proteja ochii, a raționat el,
prevenind durerea și daunele ulterioare, eliberâ ndu-l în același timp pe Robert de a-și tră i
viața într-o izolare totală întunecată . Abia purtâ nd acești ochelari, Robert a putut reapare în
societate, plimbâ ndu-se cu tră sura prin Hyde Park sau stâ nd într-un spectacol la Opera,
unde putea mă car să asculte, deși fă câ nd acest lucru, ochelarii serveau și să -l marcheze
oriunde. el a mers.
Fostul valet al tată lui să u, Forbes, care se aflase în camera lui în camera servitorilor în acea
noapte, și-a asumat poziția de valet al lui Robert, ră mas liber de pierderea lui Pietro. Forbes
nu și-a dorit poziția mai mult decâ t și-a dorit Robert acolo. Era un bă rbat mai în vâ rstă ,
depă rtat, crunt, chiar insolent uneori. Antipatia lui pentru Robert era evidentă . Dar, deși s-
ar putea să nu-i pasă în mod deosebit de noul să u stă pâ n, el nu era nici un prost. Ș i-a dat
seama că nu avea de ales. La vâ rsta lui înaintată , șansele lui de a gă si o poziție mai agreabilă
erau aproape inexistente și ierarhia strictă între servitori nu-i permitea să accepte un post
mai mic în altă parte.
Astfel, Forbes intrase în rol, iar Robert pur și simplu permisese. La urma urmei, nu era
Pietro. Forbes s-a ocupat de îndatoririle sale, ceea ce este tot ce i-a cerut Robert de la el. El
a pă strat hainele lui Robert în bună ordine și s-a asigurat că este bă rbierit în fiecare zi,
diferența fiind acum că , pe lâ ngă bă rbierit, Forbes trebuia să -l îndrume pe Robert mai întâ i
de la pat la chiuvetă . Îndatoririle lui se extinseseră de la un simplu valet la un însoțitor
constant. Robert nu putea trece dintr-o cameră în alta fă ră asistență . Nu știa unde erau
pă strate lucrurile și nu putea vedea unde să le așeze câ nd a terminat cu ele. Chiar și acum,
la biroul lui Quinby, Forbes a fost lă sat să stea tă cut în spatele scaunului lui Robert, ca un
bandog care urmă rește stă pâ nul să u invalid.
Robert a tolerat această manieră detașată , uneori disprețuitoare doar pentru că era prea
amorțit, prea copleșit de această nouă viață pentru a gă si pe altcineva mai pe placul lui. S-a
întrebat odată dacă a fă cut sau a spus vreodată ceva care să fi fă cut ca Forbes să nu-l placă ,
așa cum a fă cut clar. Abia după întoarcerea sa în oraș, Robert avea să descopere exact de ce
omul și-a îndeplinit îndatoririle ca și cum le-ar fi îndeplinit însuși pentru diavol. Era un
sentiment împă rtă șit de majoritatea tuturor celor din gospodă rie.
Poate că pierderea unuia dintre simțurile lui le întă rise pe celelalte sau, în schimb, Robert
așteptase reacția societă ții față de el, dar nu putea nega ceea ce se întâ mplase în noaptea
adevă ratei lui reapariții în viața publică .
Trecuseră aproape două să ptă mâ ni de excursii la adă post, care îl țineau pe Robert la
distanță de populație, oferindu-i legă tura fă ră intimitatea necesară . Dar știa că nu își poate
petrece restul zilelor evitâ nd orice contact cu societatea. Așa că Noah și Tolley îl hă rțuiseră
pe Robert să meargă la White la cină într-o seară . O masă simplă , spuneau ei. O șansă
pentru Robert să ia aerul și să se adapteze din nou la tonă . Fă ră adunare mare sau bal. Fă ră
mulțimi ascuțite. Doar o masă informală printre bă rbații pe care îi cunoștea — colegii să i —
bă rbați care îl cunoșteau de veci.
Suna rezonabil la acea vreme. Nu ar exista nicio interacțiune cu facțiunea feminină , acea
fațetă a societă ții care ar face o melodramă a apariției sale direct dintr-unul dintre
romanele lui Lane Minerva Press. Dincolo de aceasta, și mai precis, nu ar exista nicio
încrucișare de drumuri cu Anthea Thornby. În timp ce dizolvarea lor nu îi ră nise inima,
pentru că că să toria lor se bazase doar pe practic, aceasta îi ră nise cu siguranță mâ ndria lui
Robert. Totuși, o cină printre bă rbați care l-au cunoscut și care știau despre realiză rile lui?
Unii dintre ei slujiseră cu el, care nu ar permite ca tragedia incendiului să -și schimbe felul
de a trata cu el? Suna simplu. Chiar de dorit.
Nu se putea înșela mai mult.
Apariția lui Robert la club în acea noapte a provocat o liniște imediată și de netă gă duit,
reducâ nd la tă cere bă taia obișnuită care îl întâ mpina mereu în momentul în care intra pe
ușa din față . Indiferent de asocierile din trecut, Robert era acum duce, iar înă lțarea sa în
societate ar fi fost un motiv suficient pentru o asemenea observație. Adă ugați la asta
oroarea focului și orbirea lui, reclamă în mod amenință tor de ochelarii întunecați care îi
acopereau ochii nevă ză tori, și a trecut de la o conversație la un fenomen. Fă ră îndoială că
fuseseră fă cute pariuri cu privire la momentul în care avea să aibă loc evenimentul
important al întoarcerii sale. Acum că avea, ziarele de dimineață aveau o zi de teren.
Câ țiva indivizi i-au oferit salută ri liniștite, mai mulți dintre contemporanii tată lui să u, foști
colegi de universitate. Fiecare salut a fost urmat de expresia necesară de simpatie, în timp
ce Robert și grupul lui se îndreptau încet spre Cafenea pentru masă . Noah și Tolley au fă cut
o treabă eficientă de a-l îndruma fă ră să pară că o fac, murmurâ nd un „stâ nga” liniștit sau
„în sus” în timp ce treceau. Odată ajuns acolo, Robert a putut auzi zgomotele unei mese care
se limpezeau pentru ei, iar apoi, după ce s-au așezat și au servit bă uturi, emoția inițială a
apariției sale a început să scadă . Bă rbații din jurul camerei s-au întors la țuică și la că rți,
conversația s-a reluat și Robert și-a dat seama de speranța că viața așa cum va fi ar putea
începe în sfâ rșit.
Atunci a auzit vestea despre evadarea lui Napoleon din Elba.
— Napoleon este în Franţa? întrebă Robert cu voce tare, sperâ nd că se înșelase în ceea ce
credea că auzise la masa vecină .
A urmat un moment de tă cere înainte ca Noah să confirme în sfâ rșit. — Da, Rob, Bonaparte
a aterizat la Cannes în prima lună .
Oare se izolese atâ t de mult încâ t nici mă car un eveniment atâ t de important să nu ajungă la
el? "Primul? Asta a fost acum peste două să ptă mâ ni. Care este ră spunsul Franței? De la
Wellington?"
„S-a relatat în ziare că francezii par să -l primească acasă ca un fel de erou de ră zboi reînviat,
nu un exilat care a fost învins rușinos cu mai puțin de un an în urmă ”.
— Dumnezeule, spuse Robert, clă tinâ nd din cap. „Cu înfrâ ngerea din America și cu atâ t de
mulți care și-au demisionat comisiile, armata engleză a fost aproape dispersată ”.
Tolley a intrat atunci. — Wellington este încă la Viena. Fă cu o pauză , înainte de a adă uga
fă ră tragere de inimă : „De fapt, trebuie să plec mâ ine să mă ală tur lui. De aceea te-am
împins să vii la această masă în seara asta, Rob. Am vrut să -ți iau ră mas bun înainte să plec
pe continent. Nu sunt deloc sigur câ nd mă voi întoarce.”
Sau dacă te vei întoarce, termină Robert în interior. "Dar de ce nu am fost înștiințat de
evadarea lui Napoleon pâ nă acum? Indiferent că mi-am demisionat, cu siguranță
Wellington știe..."
Urmă toarele cuvinte ale lui Robert au dispă rut în uitare. Bineînțeles că nu ar fi fost anunțat.
Nici nu ar fi fost chemat înapoi să servească , comision sau nu. La urma urmei, la ce folosea
un orb la un ră zboi, în special un orb pe care se bazase pentru simțul să u acut de a
înregistra fiecare detaliu vizual?
Robert a vrut să -și bată pumnul de frustrare. Indiferent cum a încercat să o ignore, cum a
încercat să ocolească , faptul a ră mas.
Nu era decâ t un invalid.
Inutil.
Inutil.
— Îl voi informa pe Wellington despre ceea ce sa întâ mplat aici, Rob, spuse Tolley. „Cel mai
probabil, totul se va termina pâ nă câ nd voi ajunge oricum la Viena. Bonaparte nu poate
spera să creadă că va reuși să cucerească lumea de data aceasta câ nd a fost învins atâ t de
puternic o dată ”.
Robert se încruntă . — Sper că ai dreptate, Tolley.
Conversația s-a liniștit atunci pentru o vreme, câ nd farfurii cu mâ ncare au fost așezate în
fața lor pe masă . Noah și Tolley au început să mă nâ nce, Robert le-a auzit ustensilele
scâ rțâ ind în liniște pe porțelan. Peste masă , Robert stă tea nemișcat de piatră , cu mâ ncarea
neatinsă . Nu era deloc sigur dacă se putea hră ni fă ră ajutor. Ș i nu avea de gâ nd să încerce în
acel public un cadru.
Tă cerea era stâ njenitoare, dar îi fă cea posibilă și auzirea șoaptelor din jurul lor. Atenția lui
fusese concentrată înainte asupra discuțiilor despre Napoleon. Nu putea ști exact câ nd a
început cealaltă conversație.
La început, Robert a prins doar cuvinte rare.
Foc.
Vedere pierdută .
Medicii nu sunt siguri de recuperare.
Totul a dispă rut .
Deși tată l să u fusese un om foarte bogat, el își investise aproape toți banii gata înapoi în
moșia lui și în obsesia lui, colecția Devonbrook, o colecție care trebuia să fie moștenirea lui
Robert. Din câ te s-ar putea concluziona, cu excepția celor câ teva piese de la Edenhall House
din Londra, întreaga colecție fusese distrusă în incendiu. Ș i odată cu ea plecase și siguranța
lui Robert pentru viitor.
Costul reconstrucției Casei Devonbrook ar fi falimentat aproape un bă rbat cu baze
financiare solide. Averea personală a lui Robert era mare, da, chiar excepțională pentru un
al doilea fiu. Dar pentru un duce? Un duce al că rui scaun vechi de secole fusese distrus de
incendiu? În mod evident, educația Antheei includese elementele de bază ale criptă rii,
pentru că nu-i luase mult timp pentru a-și face o imagine despre viitorul ei ca soție a lui
Robert.
Ș i apoi a mai fost și acea altă speculație, care, fă ră îndoială , a jucat un rol important în
decizia ei.
Robert nu l-ar fi crezut dacă nu ar fi auzit el însuși în noaptea aceea la White. Vocile se
ridicaseră repede, râ sete izbucnind la o glumă despre un suflet nefericit a că rui soție fusese
gă sită într-o poziție compromiță toare cu valetul soțului ei. Luâ nd siguranța în fundal,
confuzia și zgomotul, cineva trebuie să fi crezut că Robert nu putea auzi câ nd a fost fă cut
pariul.
Două zeci și cinci de guinee au mizat pe credința că Robert, el însuși, a pus foc la Casa
Devonbrook în mod deliberat.
Robert nu ar fi putut să știe exact cine a rostit acele cuvinte disprețuitoare, dar, auzindu-le,
și-a pierdut orice simț al rațiunii. Se ridică , împingâ nd masa înainte și trimițâ nd totul
deasupra ei, farfuriile de cină , sticla de vin și paharele, pră bușindu-se pe podea. A început
să strige acuzații la adresa tuturor celor de acolo, cerâ nd să știe cine a fă cut pariul josnic,
amenințâ nd că va striga pe oricine ar fi fost. O vedere jalnică trebuie să fi fost, acest orb
că utâ nd satisfacție într-un duel, fluturâ nd cu pumnul spre vinovatul să u invizibil, fă ră să
știe nici mă car dacă bă rbatul stă tea în fața lui, în spatele lui sau, de altfel, în aceeași cameră .
Noah a reușit să -l liniștească pe Robert cu un șoptit: „Rob, nu face asta”, înainte ca atâ t el,
câ t și Tolley să -l escorteze pe Robert din camera acum tă cută , pe lâ ngă toți membrii uimiți
și pâ nă la cel mai apropiat antrenor hackney acasă . Din acea noapte, acum o să ptă mâ nă ,
Robert nu se aventurase deloc să iasă din casa orașului, nici pâ nă azi dimineață , câ nd fusese
chemat la biroul lui Quinby.
Era o sarcină pe care o evitase, auzind detaliile moștenirii care ar fi trebuit să fie a lui
Jameson și care acum era a lui. Îl amâ nase deja pe Quinby de câ teva ori, dar existau
documente care trebuiau semnate, detalii împă rtă șite, înainte ca proprietatea să poată fi
soluționată și înainte ca Robert să poată încerca să spere să lase ce e mai ră u în urma lui.
Vocea lui Quinby a rupt brusc gâ ndurile lui Robert în timp ce a rezumat restul
proprietă ților pe care tocmai le moștenise.
„...oh, și da, Doamna Voastră , există și proprietatea scoțiană ”.
Tot ce a spus Quinby despre care știa Robert, proprietă țile, veniturile, toate afacerile.
Robert fă cuse întotdeauna un punct de vedere să fie conștient de interesele familiei.
Această exploatare specială , totuși, îi era necunoscută .
El a vorbit atunci. — Proprietate scoțiană , Quinby?
— Da, Altceva. Cred că se pronunță „Ross-mor-eye”. Este un fel de locuință stră veche,
construită pentru prima dată acum vreo cinci secole. Un castel, l-ai numi, cred. A venit la
familia Devonbrook printr-un pariu cumva." Fă cu o pauză , ră sfoindu-și hâ rtiile. „De fapt,
vă d că aici trebuia să facă parte din moștenirea ta inițială chiar înainte de...” a că utat
cuvintele potrivite.
„Înainte de incendiu,” termină Robert pentru el, ră spicat. „Dar nu am știut niciodată despre
asta și ar trebui să cred că aș fi știut, mai ales dacă ar fi să -l moștenesc în cele din urmă .
Tată l meu nu a spus niciodată .”
Quinby a declarat: „Aici se citește că trebuie să te informez că tată l tă u ți l-a dat în mod
special pentru „comorile ascunse, pe care doar tu le-ai aprecia”. Nu sunt sigur ce înseamnă
asta, Excelență , dar se pare că a gă sit și pescuitul de acolo superb.”
Avocatul a continuat. „Cred că tată l tă u a câ știgat proprietatea de la un lord scoțian
nefericit, ale că rui finanțe au că zut într-o criză grea după ce comerțul cu tutun a că zut în
timpul ră zboiului cu Coloniile, primul ră zboi, vreau să spun.”
— Ceea ce ar însemna că tată l meu are această proprietate de ceva timp, spuse Robert.
— Într-adevă r, aprobă Quinby. „Se află într-o parte destul de îndepă rtată a Highlands-ului
de vest, accesibil doar pe o potecă de că ruțe, cred. Nu există un drum de antrenament la
două zeci de mile de el. Judecâ nd după rapoartele financiare pe care le-am primit de la
factorul tată lui tă u de acolo, nici nu este un holding foarte profitabil. Aici scrie că i-a sugerat
adesea tată lui tă u să vâ ndă proprietatea și să obțină tot ce i s-ar putea pentru ea, dar
ducelui a spus că nu-i pasă dacă va aduce profit sau nu. Îi plă cea să repare acolo uneori, să
vâ neze și să pescuiască și să -și liniștească în singură tate. A spus că era câ t de departe de
viața lui ar putea ajunge vreodată . Trebuie să fi devenit și el foarte îndră gostit de asta,
pentru că înregistră rile sale indică că fă cuse cinci astfel de vizite acolo numai în ultimii doi
ani. Dacă doriți, m-aș stră dui să vă d ce ar putea aduce la vâ nzare.”
Robert și-a amintit de vremurile în care tată l să u avea să dispară în mod misterios timp de
câ teva să ptă mâ ni. Întotdeauna fusese în toamnă , imediat după încheierea Sezonului.
Ducesa, câ nd fusese în viață , și restul familiei s-ar retrage la Casa Devonbrook. Ducele avea
să li se ală ture mereu câ ndva mai tâ rziu. Robert nu știa niciodată unde plecase ducele; nici
mama lui nu ar spune. Aflâ nd asta acum, nu se putea abține să nu se întrebe de ce.
Ș i ce a vrut să spună tată l să u spunâ nd că acest loc, acest Rosmorigh, avea „comori ascunse
pe care numai Robert le putea aprecia? Ș i de ce ar fi vizitat el, un duce care deținea alte
proprietă ți care îi justificau cu siguranță atenția mult mai mult decâ t o proprietate scoțiană
îndepă rtată , de cinci ori în ultimii doi ani?
Trebuia să fie ceva acolo. Cu siguranță asta a fost. Altfel, de ce tată l să u ar fi pă strat
proprietatea secretă atâ t de mult timp?
Robert și-a amintit atunci cuvintele lui Quinby câ nd descrisese proprietatea și atașamentul
tată lui să u față de ea. Câ t de departe de viața lui ar putea ajunge vreodată .
Departe de a fi curioși, asumați ochi. Departe de acuzații disprețuitoare.
Ducele refuzase să vâ ndă locul. Cunoscâ ndu-și tată l așa cum știa, Robert a crezut că trebuie
să fi avut un motiv. Curiozitatea frecvenței vizitelor sale acolo ar putea indica că ar putea
avea ceva de-a face cu incendiul. În orice caz, ar fi un loc de început la fel de bun ca oricare,
precum și i-ar oferi lui Robert un loc de evadare.
— Nu va fi necesar, Quinby. Robert se ridică , întrerupâ nd urmă toarele cuvinte ale
avocatului. — Nu va exista nicio vâ nzare a proprietă ții scoțiane, Rosmorigh. Avâ nd în
vedere atașamentul evident al tată lui meu față de ea și avâ nd în vedere că a intenționat ca
aceasta să fie moștenirea mea, am decis să mă stabilesc acolo — imediat și permanent.
 3
MAI 1815 VESTUL INVERNESS-SHIRE, SCOȚ IA
Atunci a venit regele Arthur la Galahad și a spus: Domnule, fiți binevenit, pentru că veți
muta mulți cavaleri buni la că utarea Sancgrealului și veți reuși ca niciodată cavalerii să nu
poată pune capă t. Atunci regele l-a luat de mâ nă și a coborâ t din palat să -i arate lui Galahad
aventurile pietrei.
— C atriona?
Catriona MacBryan și-a ridicat brusc capul din cercul mic de lumină emis de singura
lumâ nare de seu pe care o folosise pentru a citi. Ea aruncă o privire rapidă în jurul camerei
umbrite, cu inima bă tâ ndu-i în piept, câ nd se aștepta pe jumă tate să -l vadă pe Regele
Arthur însuși stâ nd acolo în fața ei, îmbră cat în catifea bogată , mormă ind numele ei.
Dar el nu era acolo. Nimeni nu a fost.
Camera era întunecată , iar ea stă tea cu picioarele întinse pe podea, cu picioarele ascunse cu
grijă sub fustele ei de lâ nă . Cartea pe care o citise, Malory, stă tea deschisă în poală , în timp
ce altele erau împră știate în jurul ei ca frunzele că zute dintr-un stejar mă reț. Pena și hâ rtia
pe care le folosea pentru a-și mâ zgă li notițele stă teau undeva printre ele, pierdute sub
mormanul înfloritor de literatură . Nu, ea nu era în Camelot și nu se gă sea niciun cavaler.
Era în biblioteca de la Rosmorigh și se pierduse din nou în lectură , în loc să facă ceea ce
venise acolo să facă .
— Catriona? veni din nou întrebarea, plutind ca un vâ nt rece de undeva în depă rtare.
Catriona se miji la întunericul care învă luia marginile îndepă rtate ale încă perii, apoi luă
micul ceas de buzunar de la locul în care îl purta, prins de fuste cu o fibulă . I-a fost dat de
colonel și era una dintre cele mai prețuite bunuri ale ei. Își amintea încă ziua în care i-o
dă ruise. El îi strâ nsese nasul cu degetul lui strâ mb și îi spusese că speră că o va ajuta să nu
mai piardă notarea timpului, așa cum fă cea atâ t de des.
Toată lumea știa că Catriona se distrage ușor, mai ales câ nd era vorba de că rți... sau de
animale. Ș i în timp ce se uita acum la ceasul mic, luminâ nd-o în lumina lumâ nă rii ei, nu-i
venea să creadă că era deja ora opt. Cu siguranță lumina slabă jucase o pă că leală ochii ei
obosiți. Era atâ t de sigură că tocmai se așezase, cel puțin așa pă rea, totuși cerul din afara
ferestrelor cu batran cu plumb se întunecase într-adevă r, ultima lumină purpuriu-gri a
soarelui abia se uita peste dealurile îndepă rtate ale Skye, semnalâ nd că , de fapt , trecuseră
cumva în mod inexplicabil trei ore. Trei ore și reușise doar să treacă peste câ teva dintre
celelalte că rți, notițele ei acoperâ nd abia jumă tate dintr-o pagină . Colonelul, se gâ ndi ea,
încruntat, nu avea să fie mulțumit de ea.
Catriona se uită lâ ngă ea că tre coridorul deschis de unde strigase vocea. Acum era tă cere,
cu excepția sunetului îndepă rtat al mă rii care ră sună dincolo de întuneric. Poate, se gâ ndi
ea, plecase. Poate ar mai putea fura încă o oră . Dacă ar putea să mai stea doar o oră , ar fi
mult mai aproape de a o gă si. Ș i apoi colonelul n-ar fi știut adevă rul, că își petrecuse tot
timpul citind din nou și nu că utâ nd așa cum ar fi trebuit. Ea aruncă din nou privirea că tre
coridor. Poate că , dacă nu ră spundea, Mairead pur și simplu ar pleca.
Catriona lă să deoparte cartea lui Malory, încă deschisă la locul ei dacă ar afla că s-ar putea
întoarce pentru a termina de citit restul pasajului mai tâ rziu. A luat urmă toarea carte cea
mai apropiată de ea și a început să ră sfoiască paginile ei velină . Sora ei, însă , a refuzat cu
încă pă țâ nare să o oblige în acea oră râ vnită .
"Catriona? Ești acolo sus?"
Catriona a continuat, notâ nd o notație pe pagina ei înainte de a trece la urmă toarea carte.
Ș i-a dorit deodată să nu-i fi ară tat lui Mairead intrarea ascunsă în castel.
„Catriona MacBryan, vă aud mâ zgă lirea și vă d lumina lumâ nă rilor fluturâ nd de pe zidurile
acestor castel mucegă ite. Acum, scoate-te de acolo înainte să ne aduci mai multe necazuri
decâ t ai avut deja.” Mairead fă cu o pauză . — Ca să nu uiți, tata vine acasă astă zi. Ș tii că te-a
avertizat să nu mai vii aici.
La această mențiune, Catriona a ezitat, pagina că rții ei la mijloc. Ea uitase de Da, ceea ce era
cu adevă rat ciudat, pentru că el era de obicei cel mai important în mintea ei câ nd venea la
castel. Angus MacBryan nu a ratat nicio ocazie de a-și avertiza fiica cea mai mare împotriva
pericolelor acestui vechi fortă reț, a pericolelor care s-ar întâ mpla pe ea dacă ar fi gă sită
vreodată acolo. Nu ar fi mulțumit de ea câ nd o va gă si plecată , mai mult ca sigur ghicind
unde. Dar, s-a gâ ndit Catriona, din moment ce el oricum ar fi deja supă rat pe ea, ar putea la
fel de bine să ză bovească câ t de mult ar putea. Cu ta venind acasă , aveau să treacă
să ptă mâ ni pâ nă să gă sească șansa să se întoarcă , punâ nd-o mult mai în urmă în că utarea ei.
Sora ei șefă nu era de aceeași pă rere.
— Îți mai las trei secunde înainte să vin acolo să te iau eu, insistă Mairead.
Un moment.
"Unu..."
— Mairead amestecată , mormă i Catriona pentru sine, bă gâ nd o mică panglică în pliul
paginii pe care o citise pentru a-și marca locul. Nu pă rea că va reveni la asta în noaptea asta.
"Două ..."
Ea începu să adune repede celelalte că rți, alunecâ ndu-le înapoi la locul lor pe rafturi.
„Catriona, dacă mă forțezi să vin acolo sus, jur că voi...”
"În regulă !" exclamă în cele din urmă Catriona. — Sună la fel ca bă trâ na domnișoară
Grimston, care se uită la mine cu ochii ei negri în timp ce eram la lecții. Continuă cu tine
acum și pornește înapoi spre casă . O să vin chiar în spatele tă u.
Câ teva minute mai tâ rziu, Catriona împingea fă ră tragere de inimă ultima dintre că rți,
Malory, pe raft, cu degetele ză bovind pe legatura din piele în relief. O carte atâ t de frumoasă
și, pentru o clipă , s-a gâ ndit să o ia cu ea. Chiar dacă cineva s-ar întâ mpla să vină la castel
înainte ca ea să se întoarcă , cum ar observa ei vreodată că lipsește această carte mică dintre
toate celelalte? Au umplut fiecare perete al camerei.
Dar chiar dacă gâ ndea asta, Catriona știa că nu va putea niciodată să îndră znească să ia
Malory acasă cu ea. A citit că rțile în timp ce era aici a fost un lucru. A le lua, chiar dacă
pentru o perioadă scurtă de timp, ar fi prea mult ca și a fura .
Catriona fă cu un pas înapoi pentru a cerceta rafturile, o ultimă privire pentru a se asigura
că niciuna dintre că rți nu pă rea deplasată , ca să nu observe cineva că fuseseră mutate. Dar
asta era o prostie, într-adevă r – puține suflete au venit vreodată la castel și, chiar și atunci
câ nd au venit, vizitele lor erau rare și îndepă rtate. Multe dintre că rțile din aceste rafturi
pă reau să nu fi fost deloc citite, totuși singura teamă a Catrionei era că într-o zi va fi aflată .
Ș i dacă s-ar întâ mpla asta, vizitele ei la Rosmorigh s-ar fi încheiat pentru totdeauna, iar
odată cu ele că utarea ei secretă . S-ar putea ca tata să fie supă rată pe ea pentru că a venit,
dar el avea să plece mereu spre coastă , iar ea s-ar întoarce mereu la Rosmorigh. Dar dacă
laird-ul a descoperit vreodată că a venit la castelul lui...
Catriona nu voia să se gâ ndească la ce i-ar face Sass'nach-ul dacă ar afla vreodată despre
vizitele ei clandestine. Mai ales ar trebui să descopere vreodată de ce.
Catriona și-a adunat hâ rtiile și cerneala, le-a bă gat în cutia mică de lemn în care le ținea,
înainte de a-și strecura picioarele în pantofi. S-a întors să plece și, câ nd a fă cut-o, a vă zut
portretul lui la lumina lumâ nă rilor. Ca întotdeauna, ea se trezi fă câ nd o pauză pentru a se
uita.
Atâ rna de peretele cu panouri, aparent plasat între cele două seturi falnice de rafturi
că ptușite cu că rți care flancau imaginea lui de ambele pă rți. Un cufă r sculptat cu aspect
antic, care ar fi putut fi excepțional dacă nu ar fi fost umbrit de el, era așezat dedesubt.
Catriona a crezut adesea că un covor roșu bogat ar fi fost mult mai potrivit. Imaginea lui era
încadrată în aur stră lucitor, care lică rea în pâ lpâ irea lumâ nă rii ei. Culorile bogate
mâ ngâ iate peste pâ nză pă reau să capete dimensiune în umbrele care se mișcau în jurul lui.
Îl studia acum, așa cum fă cea adesea. Ochii lui fuseseră tră să tura care îi atrasese mai întâ i
atenția asupra lui. Au continuat să o captureze de fiecare dată câ nd se uita la el. Pă trunți,
inteligenți, nestă pâ niți, erau de un maro auriu stră lucitor, ochii de șoim. O sprâ nceană
întunecată era ridicată într-o înclinație sceptică , pă rul negru ciufulit în jurul feței lui ras
aspră . Gura îi era aşezată ferm deasupra unei falci hotă râ te.
Purta o uniformă roșie glorioasă , care scotea umerii largi, picioarele lui lungi ușor
depă rtate, stâ nd cu îndră zneală deasupra bolovanului pe care îl depă șise. În spatele și în
jurul lui, a izbucnit o bă tă lie din care a fost îndepă rtat și totuși a ră mas parte din el. De
fiecare dată câ nd îl vedea pe el, imaginea lui, Catriona își dă dea seama de o atracție de
netă gă duit, de o alură profundă care pă rea să întindă mâ na și să o prindă . Ea nu-i știa
numele, dar inventase o imagine a lui care a fost un comandant curajos al unei armate
victorioase care susținea cauza binelui împotriva ră ului. El era gardianul ei câ nd venea
noaptea tâ rziu la castel, cavalerul ei veghâ nd-o și protejâ nd-o de umbre. Deseori vorbea cu
el, râ zâ nd de ea însă și câ nd pă rea să aștepte ră spunsul lui, de parcă un bă rbat ca el ar fi
umblat vreodată printre muritori.
Ea nu-i știa numele, nu-l întâ lnise niciodată și nu l-ar fi cunoscut niciodată , dar el era
bă rbatul al că rui chip îi umplea visele noaptea.
El a fost, pur și simplu, magnific.
Un original.
Ș i ea l-a iubit.
— Noapte bună , spuse ea, zâ mbindu-i încet, în timp ce își vâ ră o bucată de pă r ră tă cit după
ureche, înainte de a se întoarce să plece.
Un curent de aer înfrigurat a explodat în jurul picioarelor Catrionei, sub fustele ei, de îndată
ce ea a alunecat din cameră și a intrat în coridorul întunecat. Aerul era crud și umed aici,
indiferent de perioada anului, și își trase șalul uzat de tartan mai strâ ns pe umeri,
strâ ngâ nd nodul slă bit în fața ei. Luâ nd cutia ei mică de lemn, ea a eliberat pâ rghia care
avea să gliseze ușa secretă din biblioteca din nuc închisă , închizâ nd din nou acea minunată
bibliotecă Rosmorigh.
O auzea pe Mairead sub ea, așteptâ nd în josul treptelor, ascunsă de adunarea umbrelor și
mormă ind obiecțiile ei tipice pentru sine.
— Poţi să mergi mai departe acum, o strigă Catriona. "Vin."
Catriona a început să coboare treptele înguste de piatră care stă teau deasupra labirintului
de peșteri care curgeau în interiorul stâ ncilor stâ ncoase de sub castel. Din pereții de gneiss
întunecați de fum ieșeau suporturi antice de fier pentru torțe, cu gravuri și desene
decorâ nd lungimea lor. Era un loc care i-ar fi speriat pe cei mai mulți și, într-adevă r, a fă cut-
o. Dar nu Catriona.
Se simțise întotdeauna ca acasă , aici, printre oasele de mult uitate, care împră știau colțurile
întunecate (nu era sigură dacă erau animale sau umane), culese de creaturi minuscule care
se strecurau prin fiecare nișă întunecată , ascunsă . Sunetul ritmic al mă rii, în timp ce se izbi
de ță rmul stâ ncos de dincolo, a ră sunat în jurul ei, apele sale să rate strâ ngâ nd aerul,
strecurâ ndu-se ca un hoț de două ori pe zi pentru a umple cavernele de jos la maree înaltă .
Iubea acest loc, Rosmorigh, visa să locuiască aici și să -și petreacă zilele și nopțile citind
fiecare carte din acea bibliotecă magnifică . Ea și-a imaginat trezirea cu soarele stră pungâ nd
ferestrele cu plumb cristalin, în timp ce aerul mă rii pă trundea să fluture peste fața ei. Cu
toate acestea, nu intrase niciodată mai departe decâ t acea cameră , că ci, deși conștiința ei i-
ar fi permis să citească că rțile, nu i-ar permite să se mai amestece. Ar fi prea mult ca o
încă lcare .
Câ nd Catriona a ocolit ultima curbă a scă rilor peșterii, a gă sit-o pe Mairead încă așteptâ nd-
o la fundul întunecat. Pă rul castaniu deschis al surorii ei, de culoarea ierbii stufoase care
umplea câ mpurile de iarnă , îi trecea peste umă r într-o împletitură sfă râ mată , biciuită de
vâ nt. În lumina micului felinar de tablă pe care îl ținea în brațe, s-au ră să rit în jurul chipului
ei aspru. Ochii că prui-închis se uitau pietroși la Catriona în timp ce aceasta se apropia fă ră
tragere de inimă .
Mairead era sora mai mică a Catrionei și, în mod curios, era cu aproape un cap mai înaltă .
Avea pă rul castaniu de culoarea nisipului a mamei lor Mary și ochii că prui MacBryan. Câ nd
era fată , Catriona o întrebase pe mama ei de ce ochii ei erau albaștri, nu că prui, ca ai surorii
ei și ai ambilor pă rinți, iar Mary îi spusese că este pentru că se nă scuse noaptea câ nd stelele
stră luceau și luna. era plin. Catriona își aminti că se întreba dacă luna îi vopsise și pă rul mai
întunecat.
— Ț i-ai pierdut mințile venind aici sus? spuse Mairead, tră gâ nd-o pe Catriona fă ră să vrea
înapoi în prezent. "Da te-a avertizat să nu mai intri niciodată singur în castelul lui
Sass'nach. Ș tii că sunt fantome și altele asemă nă toare care curg prin acele holuri vechi." Ea
aruncă o privire în jurul lor, fă câ nd o strâ mbă la umbrele care au început să danseze la
lumina micului ei felinar de tablă . „Ș i peșterile astea. Un corp nu s-a simțit niciodată atâ t de
aproape de porțile lui Hades ca aici”.
Catriona își dă du ochii peste cap. „Nu sunt fantome aici, Mairead. „Este doar o legendă
inventată cu mult timp în urmă pentru a ține oamenii departe”.
„Da, oameni ca tine, Catriona MacBryan. Ș i Ian Alexander spune o poveste cu mult diferită .
Mi-a jurat că a venit aici tâ rziu într-o noapte și s-a trezit nas la nas cu unul dintre ei.
Îmbră cat ca un barbar, era, cu carnea atâ rnâ nd de față și gemâ nd ca un porc înțepenit,
spunâ nd că îl va ucide. A apă rut dintr-un nor de fum, a fă cut-o."
Catriona își înă buși un zâ mbet. "Ian Alexander îi place să toarnă o fire pentru a impresiona
fetele."
„Nu te deranjează cu fantomele și dacă sunt sau nu”. spuse Mairead, luâ nd strâ ns mâ neca
din casă a lui Catriona. — Mai ră u decâ t orice spirit, ce-ar fi dacă ai fi fost prins de
Sass'nach, Catriona?
Catriona s-a uitat la Mairead și a zâ mbit, total neafectată de teroarea care pă rea să o
cuprindă pe sora ei.
Ș i din motive întemeiate.
„Sass’nach-ul nu este aici acum, Mairead. Nimeni nu este aici și știi că ori de câ te ori
urmează să vină , acel factor al lui, Abercromby, vine din Edinburgh cu o să ptă mâ nă înainte
pentru a-i determina pe servitori să pregă tească casa și să aranjeze. își ridică magazinele
pentru el. Ș i nici mă car bă trâ nul Abercromby cu siguranță nu m-ar gă si aici la ora asta. El
este altul care crede poveștile fantomelor de la Rosmorigh. Nu va veni decâ t dacă se
luminează ziua și cu siguranță nu ar îndră zni ră mâ i câ nd se întunecă ."
Erau la capă tul coridorului, iar Mairead apucă mâ nerul de fier de la mica trapă care se
deschidea spre exterior. Era singura rută care ducea din peșteri care nu a fost scufundată
câ nd a venit marea.
În ceața amurgului tot mai îngroșat, Mairead privi peste întinderea de mlaștină goală care
ducea departe de castel spre casă . O adunare de nori întunecați s-a înă lțat deasupra
capului, vâ ntul zvâ cnind cu promisiunea unei furtuni.
„Oh, Catriona, nu voi ști niciodată de ce te-am lă sat să mă tragi din nou și din nou în
ră utatea ta. Va trebui să fugim dacă vrem să reușim înainte să vină această furtună . Tată l nu
va fi mulțumit, Catriona. Deloc.

Amplasat pe un deal înierbat, împroșcat cu mov cu erică , mașina MacBryan era mă rginită
de mlaștină deschisă și turbă ră pe partea sa îndepă rtată , întinzâ ndu-se pâ nă acolo unde un
pâ râ u de mică adâ ncime șopti fațada sa de est. Pe mă sură ce cele două surori se apropiau,
Catriona putu vedea o coloană de fum de turbă curgâ ndu-se în sus din hornul de piatră
brută , amestecâ ndu-se cu norii care atâ rnau jos și cu ceața de munte. Pereții cabanei de
pă dure stră luceau albi pe amurg, acoperișul ei din stuf ținut la loc împotriva vâ ntului
întortocheat din Highland de frâ nghii de brucă îngreunate cu pietre. Primitivă și chiar
singuratică pentru cei din afară , acea percepție s-ar schimba în momentul în care o
persoană trecea prin ușa de lemn uzată de intemperii pentru a fi imediat învă luită de
că ldura primitoare care se gă sește întotdeauna în interior.
Vâ ntul i-a tachinat pă rul Catrionei de sub șalul ei, fluturâ ndu-și fustele în jurul picioarelor
ei, în timp ce ea porni pe înă lțime ală turi de Mairead. Mirosurile amestecate de erică și
turbă și brizele să rutate de mare umpleau aerul crepuscular. În timp ce se apropiau,
Catriona observă plasele de pescuit cu câ nepă ale tată lui ei, pe care el însuși le înnodase la
lumina focului multor nopți, atâ rnâ nd să se usuce peste gardul joasă de piatră . Cizmele lui,
murdare și uzate, stă teau chiar în fața umilei uși, cu pelerină neagră de ploaie din piele de
ulei că zută de câ rligul care atâ rna deasupra.
Tata venise într-adevă r acasă .
În ciuda mustră rii pe care știa că era pe cale să o primească , Catriona simți că o că ldură i se
strecură prin membre, știind că tată l ei reușise încă o altă misiune. El venise din nou acasă
și era în siguranță . Ș i asta a fă cut ca furia lui iminentă să fie mult mai ușor de înfruntat.
Catriona deschise ușa cabanei, fă câ nd să intre prima, apoi se dă du repede înapoi, lă sâ ndu-i
lui Mairead de ales decâ t să meargă înainte. Sora ei i-a tras o încruntă tură severă . Catriona
zâ mbi și înclină o sprâ nceană impertinentă .
— Unde dracu ai fost? vocea tată lui lor mormă i, concurâ nd cu furtuna care se pregă tea cu
repeziciune afară . Catriona intră în spatele lui Mairead, complet ascunsă de umbră .
— Eu eram să o aduc pe Catriona, spuse Mairead, calm ca o vacă . — A plecat la colonel să -i
ia o gră madă de mâ ncare.
Angus MacBryan ieși înainte din foc, cu trupul să u formidabil, îmbră cat în că mașă de in și
kilt uzat, stingâ nd lumina din spatele lui. — Ș i atunci unde este sora ta? A stat acolo la
MacReyford la cină ?
Mairead se întinse în spatele ei și o apucă de brațul Catrionei, tră gâ nd-o înainte în lumină .
— Ah, spuse Angus, uitâ ndu-se cu privirea la fiica lui cea mare. — Ș i cum l-ai gă sit pe
colonelul MacReyford atunci, fetiță ? Am încredere în să nă tate?
Catriona a zâ mbit fă ră pretenții și s-a ridicat în vâ rful picioarelor pentru a-și să ruta tată l pe
obrazul lui împietrit de barbă și ars de vâ nt. Pă rul alb atâ rna în șuvițe în jurul umerilor
largi și mirosea a whisky și a amestecului lui familiar de tutun. Câ nd era fată , Catriona nu-i
plă cuse nimic mai mult decâ t să adoarmă în brațele lui mari de urs, cu fața lipită de pieptul
lui. Era ceva în a fi înconjurat de că ldura și parfumul lui, liniștit de bă tă ile lui tună toare ale
inimii aproape de obrazul ei, care îi oferise întotdeauna confort.
— Bine ai venit acasă , ta. Ne-ai lipsit. Ea porni, punâ ndu-și lucrurile la locul lor în dulapul
mic de lemn de lâ ngă uşă . — Colonelul este bine. Îmi pare ră u că nu am fost aici câ nd ai
venit acasă . Nu este vina lui Mairead. Nu mi-am dat seama câ t de tâ rziu era ora.
— Nu-i aşa acum? spuse tată l ei, privind-o cu privirea aia-deja-știu-unde-ai fost în ochii lui
întunecați stră lucitori.
Catriona se apropie de foc să -și să rute mama pe obraz. — Bună , mamă .
Mary MacBryan ridică privirea la Catriona din roata ei care se învâ rtea și zâ mbi, acel
zâ mbet dispă râ nd într-o încruntă tură afectată câ nd observă privirea de reproș pe care i-a
dat-o soțul ei. Ea verifică ră sucirea batistei care îi acoperea pă rul și se ridică de pe scaun,
îndreptâ ndu-se spre foc pentru a amesteca oala care fierbea acolo.
— Atunci ce ți-a luat atâ t de mult la colonel, fetiță ? întrebă Angus, lă sâ ndu-se pe scaun. Se
așeză în capul mesei de lemn brut din mijlocul încă perii modeste, ară tâ nd destul de mult ca
regele în fața supușilor să i.
"Avea un furtun care avea nevoie de încleștare. Nu poate să o facă singur. Mâ inile îi tremură
prea mult acum. I-am spus că mă voi ocupa de el", a ră spuns Catriona, luâ ndu-și locul în
siguranță pe partea opusă față de locul unde stă tea tată l ei. .
Nu a fost o minciună , nu tocmai. Fusese să -l vadă pe colonel, luâ ndu-i firul de mâ ncare,
chiar înfrunzindu-i furtunul, apoi așteptâ nd pâ nă câ nd adormise pe scaunul să u lâ ngă foc,
așa cum fă cea întotdeauna, înainte de a se strecura afară în liniște pentru a merge la
Rosmorigh.
— Ce bine, Catriona MacBryan, te vezi cu colonelul ca tine, mormă i Angus, rupâ ndu-și
pră jitura de ovă z și scufundâ ndu-i jumă tate în castronul cu bulion pe care tocmai îl pusese
Mary înaintea lui.
Catriona își ținea ochii în jos. A început să se întindă după coșul cu pră jituri de ovă z înainte
să se gâ ndească la ea. Ea cunoștea acel ton din vocea tată lui ei, știa bine la ce duce.
— Catriona?
Își ridică privirea și îl gă si pe Angus uitâ ndu-se la ea. Mama ei și Mairead stă teau acum la
masă , încă ca niște pietre stră vechi, uitâ ndu-se oriunde, peste tot, dar la ei doi.
— Da, ta?
— Ridică -ți mâ inile.
— Scuză -mă , ta?
— M-ai auzit. Ț i-am spus că trebuie să -ți ridici mâ inile înaintea ta acum, fiică , cu palmele
întinse.
Catriona mai aruncă o privire la mama ei, mestecâ ndu-și buza de jos. Mary dă du ușor din
cap, ca și cum ar fi vrut să spună că ar trebui doar să se supună și să înfrunte ceea ce ar
trebui să fie înfruntat. S-ar putea să se descurce cu nesupunere ocazională , dar un lucru pe
care Angus MacBryan nu l-ar fi acceptat era chinerie.
Catriona și-a ridicat încet mâ inile din poală , întinzâ ndu-le în afară . Vâ rfurile primelor două
degete de pe mâ na ei dreaptă erau înnegrite de cerneală , cu palmele punctate ici și colo. Nu
era nicio speranță pentru asta. A fost prinsă .
— Cu ce ai dracu ciorapii colonelului atunci, fetiţă ? Tar?
Catriona îşi coborî mâ inile şi izbucni imediat într-o explozie de cuvinte. — Da, în regulă , m-
am dus la colonel, așa cum am spus, dar am plecat după ce el a dat din cap. Am fost doar
puțin la Rosmorigh, înainte ca Mairead să vină să ia...
Mairead și-a dres glasul de peste masă , ară tâ ndu-i Catrionei că ar fi bine să nu se gâ ndească
să o tâ rască în lupta pe care și-o fă cuse pentru ea însă și. Catriona a mers mai departe cu
înțelepciune. „Da, știi că nimeni nu este în reședința la Rosmorigh acum. Soții Sass’nach
merg cu toții la Londra în aceste luni pentru sezon. Tot locul este pustiu. Toate acele că rți și
nimeni care să le citească . Care este ră ul? Ai vrut ca fiicele tale să fie educate. De aceea ai
venit pe domnișoara Grimston să ne învețe să citim și să scriem. Dar sunt atâ t de multe pe
care ea nu ne-a învă țat, lucruri pe care le-am învă țat citind că rțile la Rosmorigh. Ș tiai că că
există un om care a catalogat 47.390 de stele separate pe cerul nopții?"
Angus înghiți o înghițitură din bere, ștergâ ndu-și gura de mâ necă . — Este un fapt? Se uită la
Mary. "Deci, acesta este motivul pentru care oile alea au bă lă it ca niște proști albastrui
peste noapte. Prea multe stele albastrui!"
— Angus, a certat Mary, încruntâ ndu-se, limba ta.
„Oh, femeie, o mulțumești prea mult pe fetiță . Își petrece zilele umplâ ndu-și capul cu
asemenea prostii câ nd ar trebui să fie acasă , să vadă ce trebuie fă cut aici.”
„Nimeni nu știe că m-am dus la Rosmorigh”, a argumentat Catriona, „și mi-am terminat
toată munca aici acasă înainte de a pleca. Într-adevă r, tată , este doar...”
— Intră pe pă mâ ntul Sass'nach, spuse Angus, întrerupâ ndu-l pe Catriona de la un ră spuns
suplimentar. „Asta este greșit cu asta. Că rți sau nu, va fi caseta de taxare atâ t pentru tine,
câ t și pentru mine, dacă ești prins acolo. Te-am întrebat și te-am întrebat, fetiță , dar refuzi
să dai seama de cuvâ ntul meu. Acum îți spun. Nu vei mai merge la castelul ă la, ai auzit? Îți
interzic."
Catriona se uită la mama ei. — Mamă , te rog, fă -l să înțeleagă .
Mary MacBryan închise ochii și clă tină din cap. — L-ai auzit pe tată l tă u, Catriona.
Catriona se uită de pe o față pe alta. Mary își întoarse privirea, amestecâ nd bulionul în bolul
ei, ca și cum ar fi vrut să -l ră cească . Mairead se uită la Catriona de parcă ar fi vrut să spună
că i-a spus asta. Catriona și-a dat seama repede că nimeni nu i-a venit în apă rare.
"Dar, ta..."
— Mi-am spus bucata, Catriona. Acum hai să mâ ncă m înainte să se ră cească cina bună a
mamei tale.
Ș i cu asta, Angus MacBryan a închis efectiv cuvâ ntul pentru a discuta mai departe. Toată
lumea își ridică lingurile de corn la unison și începură să sorbească în liniște bulionul din
bolurile de lemn puse în fața lor. Toți, cu excepția Catrionei. Se uită doar la Angus, dorindu-l
să -și reconsidere.
Camera era tă cută ca un mormâ nt. Nici focul nu îndră znea să trosnească . Catriona și-a
desfă șurat pră jitura de ovă z, ciugulind din mici mușcă turi pră bușite în timp ce încerca să se
gâ ndească la o cale să treacă de edictul încă pă țâ nat al tată lui ei.
În cele din urmă , după ce și-a golit castronul, Angus a vorbit, punâ nd capă t tă cerii
incomode.
— Tâ nă rul Ian a devenit un bun kelper, el este.
Nimeni nu a recunoscut proclamația lui.
El a insistat. „În curâ nd își va stabili propria familie, luâ nd o locație la Crannock sub
conducerea lui Dunstron . El a ezitat un moment. „I-a plă cut Catriona noastră . Cred că va fi
doar o chestiune de timp înainte...”
" Nae! "
Toate capetele se întoarseră câ nd Mary își puse jos lingura din corn și se uită cu privirea la
soțul ei.
„Câ știg, Angus. S-ar putea să te gâ ndești la tâ nă rul Ian ca fiul tă u, deoarece și-a pierdut
pă rinții la vâ rsta fragedă pe care a avut-o și el a fost lă sat singur bunicii sale pâ nă câ nd
aceasta a murit în primă vara asta. Ș i știu că tată l să u Callum a fost cel mai drag prieten al
tau de cand erai domnisoara.I-ai promis lui Callum ca o sa ai grija de baiat si te-ai descurcat
bine cu el.Te-ai ocupat sa fie imbracat si hranit si sa aiba destula turba ca sa-l tina de cald
noaptea. pleci la aventurile tale, mă odihnesc mai ușor noaptea, singur în patul nostru,
știind că îl ai pe Ian cu tine ca să nu ai probleme. Dar spun asta acum și la final, Angus
MacBryan, Catriona va câ știga să se că să torească cu oameni ca lui Ian Alexander!"
Catriona nu putea decâ t să se uite la mama ei. Nu o auzise niciodată pe Mary vorbind atâ t
de puternic. Chiar și în copilă rie, câ nd ea și Mairead se certaseră din cauza unor lucruri
surori, Mary preferase calmul și rațiunea în rolul ei de pă rinte. Nu și-a ridicat niciodată
mâ na fetelor, nu a trebuit niciodată și nu și-a ridicat niciodată vocea că tre soțul ei. Angus a
fost cel care a fost predispus să facă fanfaroni. Pâ nă și Mairead se uită uluită la izbucnirea
mamei ei, strâ ngâ ndu-și lingura de corn strâ ns în pumn de parcă ar fi fost un talisman.
Angus deschise gura să se certe, dar Mary i-a tă iat repede.
„Oh! Nu vreau să aud asta de la tine, soțule. Poți interzice fetei să meargă la Rosmorigh și să
citească acele că rți, în ciuda faptului că nu face ră u nimă nui, dar nu o poți opri de la ceea ce
ar trebui. fii. Catriona nu se va că să tori cu Ian Alexander. Ea este pentru lucruri mult mai
bune decâ t să fii soția unui crofter."
Fața lui Angus a devenit roșie la această ultimă declarație. "Ș i ce dracu este greșit cu
crofting? Îți disprețuiești atâ t de mult viața cu mine, Mary?"
Catriona îi urmă rea, neajutorat, detestâ nd că a provocat această ceartă între ei.
— Nae, Angus, spuse Mary, acum mai calmă . „Dar crofting-ul nu va mai dura mult. Ai spus-o
tu însuți. Laird-ii îi împing pe crofters de pe pă mâ nt pentru oi. De aceea le-am învă țat fiicele
noastre să citească și să scrie, iar acum fiecare a început să scrie. merg pe drumul lor. Cerul
știe că nu ești aici destul de des ca să -l vezi, Angus. Dar eu sunt. Mairead țese o câ rpă și face
o cusă tură mai fină decâ t orice am vă zut pâ nă acum. Chemarea Catrionei se află în că rțile ei
și în lectura ei. Tu ai spus asta. Ea poate cifra mai bine decâ t poți tu." Vocea ei a început să
crească din nou. „O viață de trudă pe pă mâ ntul altui bă rbat nu este viața pentru Catriona.
Ea nu se va că să tori cu Ian Alexander și, cu siguranță , nu se va că să tori cu cineva cu care să
nu simtă în inima ei. Nici unul dintre noi. fiicele vor face asta. Ș i, pentru că sunt soția ta,
Angus MacBryan, o să mă descurc în acest sens!"
 4
C atriona închise ușa cabanei în liniște în urma ei, strecurâ ndu-se afară și în amurg. A
așteptat o clipă afară , apoi, neauzind nimic, și-a pornit pe drum.
Era destul de devreme încâ t toți cei dină untru dormeau încă . Cu ceva noroc, ei aveau să
ră mâ nă așa cel puțin pâ nă câ nd ea va fi prea departe pentru a merge după .
Strâ ngâ nd cutia mică de lemn care îi ținea strâ ns penele și pergamentele la piept, Catriona
să ri peste mlaștinile acoperite cu covoare și dealurile groase de mă turi care duceau departe
de cabana adormită . Mi s-a pă rut fericit să ieși afară , să recunosc din nou atingerea ierbii
înalte, umedă și rece, împovă râ ndu-i tivul fustelor cu rouă , în timp ce aceștia zvâ cneau de
picioarele inferioare.
Trecuseră aproape trei să ptă mâ ni de câ nd tată l ei îi interzisese să meargă la Rosmorigh și,
timp de trei să ptă mâ ni, Catriona îi ascultase cu ascultare dorința. De fapt, nu avea de ales. O
privise cu sâ rguința collie-ului lor, Jock, dâ nd-o înapoi ori de câ te ori pă rea că se
aventurează prea departe. Așa că , în schimb, își petrecuse timpul pe treburi mă runte,
cardâ nd lâ na împreună cu mama ei, în timp ce Mairead se ocupa de gă tit și de țesut. Dar își
gă sea mereu privirea abă tută spre fereastra mică așezată în peretele deșertat al cabanei și
vâ rful turnului de la Rosmorigh care se înă lța chiar peste vâ rfurile dealurilor în depă rtare
prin ea.
Așteptarea era înnebunitoare. Catriona s-a forțat să -și concentreze atenția asupra
sarcinilor sale de la cabană și o vreme s-a stră duit din greu să uite acel loc, cu că rțile,
promisiunile și visele lui. Pâ nă în ziua în care tată l ei a anunțat că va pleca din nou într-una
dintre „aventurele” sale, amintindu-i lui Catriona exact de ce, în ciuda avertismentului să u
sever, va trebui să se întoarcă la Rosmorigh.
Angus avea să fie plecat mai mult de data asta, spusese mama ei, vorbind de parcă s-ar fi
așteptat ca Catriona să zboare pe ușa acelui loc interzis în momentul în care i-o spusese.
Mary și-a cunoscut bine fiica. Totuși, Catriona nu plecase, nu imediat. Ea așteptase,
petrecâ nd noaptea cu mama și sora ei în liniște, torcâ nd lâ na și schimbâ nd o conversație
plă cută . Dar odată cu venirea dimineții, Catriona se trezise devreme, hotă râ tă să -și reia
că utarea. Poate că , de data aceasta, și-a dorit pentru ea însă și, va reuși.
Soarele tocmai începuse să ră sară roz și galben pe cerul dimineții devreme, ceața joasă a
vă ii învă luind zorii în misterul Highlandului, câ nd ea se apropia de ușa lui Rosmorigh.
Catriona se strecură repede și în liniște, urmă rind pasajele întunecate de sub castel,
coborâ nd treptele care duceau la ușa secretă a bibliotecii. Ea adusese cu ea doar o
lumâ nare, pe care o aprinsese pentru a o ghida prin tuneluri. Câ nd ajunse la el, camera de
cealaltă parte a ușii ascunse era întunecată , în ciuda dimineții și a luminii ei mici. Prea
întunecat pentru a citi, cu siguranță . Prea întuneric pentru a face ceva.
Ea traversă camera pentru a deschide draperiile care erau desenate pe ferestrele înalte.
Așezâ ndu-și suportul pentru lumâ nă ri pe masă lâ ngă ea, a apucat perdeaua și a trecut de o
țesă tură grea, lă sâ nd să intre lumina de afară .
— Închide draperiile naibii!
Catriona icni, aproape să rind din pantofi. Ea trase imediat draperiile închise din nou,
întorcâ nd camera în întuneric, apoi ră mase acolo cu degetele încă strâ ngâ nd brocartul gros.
Inima îi bă tea atâ t de puternic de frică încâ t o simțea în gâ t.
O singură fă râ mă goală de lumină se uita prin fereastră , unde materialul era încă ușor
despă rțit. Ea se uită la acea lumină , cu firele de praf plutind în ea, prea speriată ca să facă
altceva decâ t să clipească .
Venise din spatele ei, acea voce tună toare, direct în spatele ei, la nici trei metri depă rtare.
Nu avea loc pentru ea să fugă , nici cum să se ascundă și nici nu putea să pretindă că nu era
acolo. Ceea ce o prevenise Mairead, ceea ce prevestise tată l ei că se va întâ mpla, se
împlinise. Ea se afla în castelul lui Sass'nach, pă trunzâ nd pe pă mâ ntul Sass'nach, iar
Sass'nach era acolo.
Catriona se gâ ndi o clipă , realizâ nd că nu putea face altceva decâ t să se întoarcă și să -l
înfrunte, și poate să încerce să -i explice. Cu ceva noroc, ar putea evita arestarea. Dar ar fi un
miracol binecuvâ ntat dacă tată l ei nu ar afla despre asta.
Se întoarse cu fața că tre Sass'nach și, câ nd o fă cu, trase uimită respirație.
Nu era deloc Sass'nach-ul. În schimb, a fost el . Era bă rbatul din portretul atâ rnat pe perete,
cel în uniformă cu ochi de șoim care pă rea să -i vadă direct sufletul. Se materializase cumva,
magic, magnific și stă tea în fotoliul din fața vetrei, aceeași în care petrecuse atâ tea ore
încovoiată , citind la lumina lumâ nă rii. Nu-l observase câ nd intrase pentru prima oară
pentru că nu era aprins focul și nicio lumâ nare, în afară de cea pe care o adusese, nu ardea
în cameră . Cu draperiile trase atâ t de strâ ns închise și fiind atâ t de întuneric, nu ar fi putut
niciodată să știe că cineva era acolo.
Catriona nu a vorbit. Ea nu putea. Tot ce putea face era să se uite. La el. Cavalerul ei.
Gardianul ei. Ar trebui să fie speriată , da, pentru că confruntarea cu el acum în carne și oase
și nu pe pâ nză era mai mult decâ t puțin deconcertant. Totuși, dintr-un motiv ciudat, din
momentul în care se întoarse, recunoscâ ndu-l, teama ei de a fi fost descoperită dispă ruse.
În schimb, mintea ei era plină de întrebă ri.
Ce fă cea stâ nd singur în întuneric? Aflase cumva de vizitele ei anterioare la castel și stă tea
la pâ ndă acum sperâ nd să o prindă câ nd va veni urmă toarea? Mai important, cine era el?
Ea știa că Sass'nach era un bă rbat în vâ rstă , un domn din Anglia, cu pă rul că runt și o ușoară
burtă în jurul mijlocului să u care ară ta că tră ia bine. Acest om era mult mai tâ nă r și mult
mai interzis.
A trecut un moment. Apoi doi. Nu s-a mișcat și nici nu a vorbit. Catriona își aținti ochii
asupra lui, întrebâ ndu-se. Oare nu o putea vedea stâ nd acolo clar ca cu o zi înainte de
fereastră ? Dar poate că atunci câ nd deschisese draperiile, lumina de afară care stră lucea
atâ t de brusc în spatele ei o aruncase în obscuritate. Încet, cu prudență , a fă cut un singur
pas înainte. Lumina lumâ nă rii ei de lâ ngă ea clă tina odată cu mișcarea.
Mai aproape acum, Catriona îl putea vedea mai clar. Pă rul îi era întunecat ca noaptea de
lună nouă și neîngrijit ca și cum tocmai ar fi fă cut o plimbare. Ochii îi erau așezați sub
sprâ ncenele adâ nc arcuite, gura încrețită într-o încruntare austeră , punctată de linia întinsă
a maxilarului. Ea observă că degetele lui strâ ngeau marginile de catifea ale brațelor de pe
scaun. Singura urmă de lumină din jurul lui era că mașa albă pe care o purta, deschisă la
guler, dâ nd la vedere un gâ t puternic cu snur. Că mașa lui contrasta cu întunericul
pantalonilor lui și cu vâ rfurile cizmelor, care erau așezate deoparte și așezate ferm pe
podea.
Pă rea încordat, gata să primească în orice moment. Catriona se simțea ca vulpea câ nd se
confruntă cu câ inele, incapabil să scape, așteptâ nd pur și simplu inevitabilul.
Pă rea exact ca portretul să u – cu o excepție foarte notabilă . Ochii lui, cei de șoim care îi
atră seseră atâ t de mult atenția prima dată câ nd îl vă zuse, erau altfel în viață , cumva, slabi,
nu chiar atâ t de fascinanti. Ș i ceea ce a surprins-o ciudat a fost că nu se uitau la ea așa cum
ar fi trebuit. În schimb, ei au fost concentrați drept înainte pe un spațiu gol al peretelui.
„Îți aud respirația”, a spus el apoi, vocea lui venind atâ t de brusc încâ t a tresă rit-o. Era o
voce fermă , una care cerea să fie ascultată . "Nu te gâ ndi să scapi din cameră . Ș tiu că ești aici
și voi primi numele tă u de la tine."
Ș i în acel moment, Catriona și-a dat seama de ce se uita atâ t de ciudat departe de ea la
perete.
Era orb.
„Aveți exact zece secunde în care să vă identificați, altfel voi afla cine sunteți și vă voi
demite din serviciu”.
O credea o servitoare și ce altceva ar fi putut concluziona, fiindcă nu putea s-o vadă ? Avâ nd
în vedere acest lucru, nu putea ști niciodată cine era ea cu adevă rat. Catriona se uită la ușa
de la intrare, totuși întredeschisă . Gâ ndul de a strecura prin ea și de a pleca înainte ca el să
cheme pe cineva i-a trecut repede prin minte. Ea chiar fă cu un pas spre ea, dar câ nd îi
aruncă o ultimă privire, ezită .
Ceva despre el, chipul lui, expresia de furie, frustrare și disperare care se ară ta atâ t de clar
în pliul adâ nc al sprâ ncenei lui o fă cură să ză bovească . Ce ar putea face un bă rbat să doară
atâ t de deschis? Înainte să se gâ ndească mă car la ceea ce fă cea, spuse încet: „Vă rog să vă
iertați intruziunea, domnule. Nu știam că este cineva aici”.
Pliul din fruntea lui s-a atenuat puțin la sunetul vocii ei și el și-a întors ușor fața în direcția
în care stă tea ea. Totuși, ochii lui nu o vedeau, știa ea, că ci el era concentrat în centrul ei, în
locul în care degetele ei erau înnodate în fața ei, și nu spre fața ei unde ar trebui să fie.
— Încă nu mi-ai spus cine ești, spuse el, cu vocea mai blâ ndă , dar nu mai puțin intimidantă .
— Eu... nu sunt din gospodă rie, domnule.
A tă cut, apoi a spus: „Dacă este așa, atunci de ce ești aici?”
Catriona se întrebă dacă ar trebui să -i spună adevă rul și s-a hotă râ t rapid că va fi mult mai
puțin blestemă tor decâ t orice altceva ea s-ar putea gâ ndi să spună . „Am venit aici să
recuperez o carte pe care o citisem. Nu știam că este cineva în reședință ”.
A așteptat o clipă , digerâ nd cuvintele ei. — Această carte pe care veneai să o recuperezi.
Este cartea ta?
Catriona ezită . "Nu."
— Atunci este o carte aparținâ nd proprietarului acestui castel?
"Da."
— Ș i presupun că aveți permisiunea proprietarului să o împrumutați?
Catriona îl privea, confuză . Cine era acest bă rbat, se întrebă ea, iar mintea ei se amestecă
printre posibilită ți. Poate că era rudă cu Sass'nach și venise în Rosmorigh în vizită .
Câ nd ea nu ră spundea, el a presupus, pe bună dreptate, desigur, că ea nu avea de fapt
permisiunea nimă nui să fie acolo. — Cei mai mulți ar considera că veniți aici ca o încă lcare,
domnișoară .
„Promit că nu am luat sau nu am stricat nimic, domnule. Vin doar să citesc că rțile uneori.
Pare o risipă atâ t de îngrozitoare, avâ nd atâ t de multe dintre ele aici, fă ră nimeni să le
citească vreodată . Chiar nu am vrut să vă ră nesc ."
— Deci nu este prima, sau chiar a doua oară câ nd vii aici?
Catriona fă cu o pauză . "Nu, domnule."
S-a liniștit un moment, cel mai probabil pentru a decide ce să facă în privința intruziunii ei.
Ar fi arestat-o și aruncată în caseta de taxare? Se gâ ndi la puținii oameni pe care îi
cunoscuse, crofters care plecaseră în acel loc îngrozitor, pentru a nu mai fi revă zuți
niciodată . Dacă ar fi transportat-o și nu și-ar mai vedea familia?
Pierdută de gâ ndurile ei îngrijoră toare, nu s-ar fi putut aștepta la ce a spus el în continuare.
„Fiind că ești destul de evident familiarizat cu camera, aș presupune că mi-o poți descrie?”
— Vă cer scuze, domnule?
— Am întrebat dacă ai putea să -mi spui ce se află în această cameră .
Catriona se uită la el, nesigură . Încet, se uită în jur în decorul familiar. A venit acolo de
atâ tea ori, de nenumă rate, totuși, vă zâ nd-o acum cu ochi cercetă tori, și-a dat seama că nu se
uitase niciodată cu adevă rat la cameră , nu observase niciodată ce conținea dincolo de
pereții că ptușiți cu că rți, masa la care stă tea ocazional. scrie, și portretul lui. Ea dă du din
cap cu abstractie.
— Nu poți să -mi descrii camera? a întrebat el, spargâ nd în gâ ndurile ei. Catriona și-a dat
seama că nu ar fi putut să o vadă dâ nd din cap.
"Îmi pare ră u. Da, pot să vă spun ce este aici în cameră , dar ar trebui să deschid puțin
draperiile pentru a putea vedea clar."
Încruntarea lui s-a adâ ncit. — Desigur. Un moment, dacă vă rog. Întinse mâ na la masa de
lâ ngă scaun, lovind ceva din el cu un zgomot. — Al naibii!
Catriona se apropie imediat de el. "Este în regulă . O voi primi."
Ea a venit în jurul scaunului și a îngenuncheat lâ ngă el. Ea a simțit pe covor și a gă sit sub
masă o pereche de ochelari cu aspect curioasă , cu lentile înnegrite.
— Ai că utat astea? a întrebat ea și i-a pus în mâ nă .
Degetele lui se închiseră automat în jurul ochelarilor și, odată cu ele, mâ na ei. Nu a eliberat-
o, nu la început. Nici Catriona nu a încercat să se îndepă rteze.
Avâ nd în vedere că mâ na lui pă rea să o zdrobească cu ușurință pe a ei, era înșelă tor de
blâ ndă în felul în care o ținea pe a ei. Atingerea pielii lui atâ t de intim pe a ei a trimis un
sentiment ciudat, ca un fior, prin ea. Catriona se uită acum atent la fața lui. Tristețea pe care
o vă zuse, frustrarea și mâ nia pă zită care o fă cuseră să ră mâ nă mai degrabă decâ t să fugă ,
atunci câ nd oportunitatea îi fusese deschisă , îi reveniseră pe față . Pă rea de parcă nu și-ar
dori altceva decâ t să arunce pe fereastră vaza fină de cristal care stă tea pe masă lâ ngă el.
Dacă ar putea să -l vadă .
— Mulţumesc, spuse el în cele din urmă , dâ ndu-i drumul mâ na.
Catriona așteptă în timp ce își punea ochelarii întunecați peste ochi. El a dat din cap. — În
regulă . Poţi deschide draperiile acum.
A tras din nou brocartul albastru greu deoparte, încet de data aceasta, și l-a legat la loc cu
șnurul cu ciucuri atâ rnat acolo. Lumina soarelui dimineață pă trundea prin fereastră ,
filtră ndu-se prin certurile în formă de diamant și reflectâ nd un spectru de culori
stră lucitoare care erau împroșcate pe covor într-un model elaborat. A fost o priveliște
frumoasă .
"Ce vezi?" el a intrebat.
„Curcubee”.
"Curcubee?"
Catriona se întoarse și începu să se întoarcă spre el. "Da, lumina soarelui trece prin ferestre
și creează curcubee minuscule în toată camera. Este destul de minunat, într-adevă r."
A așteptat o clipă . — Ce vezi în afara ferestrei?
Ea se uită la priveliște. — Marea și dincolo de asta, Skye.
"Ce culoare este?"
"Marea?"
— Nu, cerul.
Catriona îi aruncă o privire, dâ ndu-și seama de ideea greșită . — Nu cerul , domnule, deși cu
siguranță vă d și asta, care este minunat și albastru astă zi. Mă refeream la Skye, insula. Se
află chiar lâ ngă continent.
— Insulele sunt atâ t de aproape de castel?
Catriona se uită înapoi la orizont. Ș uvița stâ ncoasă , fă ră copaci, a peninsulei Sleat se înă lța
din apele agitate ale mă rii, dealuri acoperite cu covoare verzi și galbene, presă rate cu mici
că suțe ale crofterului care se rostogoleau în depă rtare. Valurile s-au izbit de malul
accidentat, aruncâ nd stropi de apă de mare pe coasta. Uitase câ t de frumoasă era
priveliștea de pe stâ ncile de la Rosmorigh, câ t de magic putea fi locul. Același sentiment
magic l-a inspirat fă ră îndoială pe proprietarul inițial să construiască castelul în acel loc cu
aproape patru sute de ani mai devreme.
"Da", a spus ea, "Skye este foarte aproape. Sunetul este tot ceea ce separă peninsula
inferioară de continent, deși cel mai adesea este ascuns de ceață . Astă zi, totuși, cu lumina
soarelui, poate fi vă zut clar. " Ea se lă să pe spate pe umă r de peretele de piatră , încă privind
afară . "De obicei nu este atâ t de stră lucitor dimineața. În general, norii blochează lumina
soarelui." Ea a ezitat, mai bea în scenă o clipă , apoi a adă ugat: „Lumina se reflectă în apă ca
stelele într-o noapte tulbure”.
Câ nd Catriona s-a dat înapoi și s-a uitat din nou la el, expresia lui se înmuiase puțin. — Ț i-ar
plă cea, se aventură ea, să -ți descriu interiorul camerei acum?
"Daca ai dori."
Catriona porni de la ferestre, descriindu-i lambriurile de stejar întunecat care începeau de
la podea și acopereau atâ t pereții, câ t și tavanul. Sculpt într-un model în basorelief,
stră lucea maro auriu bogat în lumina soarelui. Ală turi erau rafturile de că rți, lucrate din
același lemn și se ridicau deasupra unei scari complicate atașată de un palier care dă dea
acces la rafturile din apropierea tavanului.
— Deci, există un numă r destul de mare de că rți aici? el a intrebat.
"Oh, da. Nici mă car nu m-am uitat la o parte dintre ei." Catriona ezită . „Îmi pare foarte ră u
că am venit fă ră să obțin mai întâ i acordul proprietarului”.
De data asta aproape că a zâ mbit. „Este în regulă . Secretul tă u va ră mâ ne în siguranță cu
mine. Tind să fiu de acord cu opinia ta că că rțile sunt irosite fă ră a fi folosite. Ș tiu mulți
oameni care strâ ng sute de ele fă ră să se gâ ndească la ce ar putea conține. Îmi amintesc. a
citi undeva odată că o carte care nu se citește niciodată este ca un tablou care nu se vede
niciodată ...”
Vocea i s-a scazut si tristetea i-a revenit din nou pe fata. Se referea la orbirea lui, desigur.
Catriona se întrebă înainte de a continua rapid cu descrierea camerei. "Biroul este imens.
Cel mai mare birou pe care l-am vă zut vreodată . Este fă cut dintr-un lemn pe care nu l-am
vă zut niciodată pâ nă acum. Este o culoare miere cu dungi cu un maro mai închis și un
aspect destul de neobișnuit."
„Se numește lemn de zebră ”, a spus el.
— Lemn de zebră , repetă Catriona, înregistrâ nd-o mental și crezâ nd că este un nume destul
de potrivit. Ea a continuat. „Biroul se află în mijlocul camerei, unde se vede vederea prin
ferestre chiar dacă cineva stă în spatele lui.”
— Vrei să mergi la birou, te rog.
Catriona îl privi curioasă , apoi fă cu ceea ce îi ceruse. — În regulă . Sunt în spatele ei acum.
— Deschide sertarul de sus.
— Dar, domnule, nu este biroul meu.
— Nici biblioteca dumneavoastră , domnişoară . Este, totuşi, biroul meu, precum şi
biblioteca mea, aşa că vă rugă m să deschideţi sertarul de sus. El a ezitat. — Este în regulă .
Îți dau permisiunea mea.
Robert ascultă în timp ce fata încerca sertarul. Chiar și fă ră vedere, știa exact cum arată
biroul. Fusese cu tată l să u câ nd îl cumpă rase la una dintre primele licitații la care ducele îl
dusese vreodată pe Robert. Inițial aparținuse unui nobil prusac excentric, că ruia îi fă cuse
biroul conform specificațiilor sale aparent ciudate. Lucrul era umplut cu sertare și
compartimente secrete și lucrat astfel încâ t acestea să fie ascunse în modelul natural criptic
al lemnului. Unul dintre compartimente era chiar prins în capcană , și-a amintit Robert,
echipat pentru a vă rsa cerneală asupra bietului nefericit care ar putea încerca să -l deschidă .
Neobișnuit, da, piesa a fost și o monstruozitate și o piesă cu adevă rat urâ tă . Mama lui
Robert, ducesa, așa cum fusese numită de toată lumea, inclusiv de soțul ei, cu siguranță că
așa crezuse. Ea le interzise chiar bă rbaților care îl livrau de la Christie's să -l aducă în casa
din Londra. Tată l lui Robert sosise și o mare bă tă lie urmase acolo, pe stradă , cu bă rbații
care încercau să livreze piesa în picioare și fiecare trecă tor încetinind să observe. Ducesa
câ știgase în cele din urmă și biroul fusese luat. Robert se întrebase de multe ori ce s-a
întâ mplat cu chestia asta, pentru că știa că asta îl costase scump pe tată l să u. Își dă du seama
că s-a vâ ndut cu mult timp în urmă , că ci după ce biroul fusese luat în acea zi și chiar și după
ce ducesa murise, ducele nu mai pomenise niciodată despre asta. Acum știa de ce. A fost aici
tot timpul.
— Sertarul este încuiat, spuse ea chiar dacă Robert credea că va fi cu siguranță .
„Ș i nu există loc pentru o cheie”, a adă ugat el.
Un moment. "Da, ai dreptate. Oricum se deschide?"
„Dacă îmi amintesc bine, există un fel de mecanism care îl va deschide, dar este foarte greu
de localizat”.
Ea zgudui ceva care suna ca un sertar.
„Fii conștient”, a spus el, „dacă ți se întâ mplă să dai cu sertarul greșit, s-ar putea să ajungi să
fii împroșcat cu cerneală ”.
— Intrigant, spuse ea. — Deși nu vă d niciun mecanism. Poate îmi poți ară ta unde să -l
gă sesc.
— Cu greu cred.
— De ce nu?
— În caz că nu ați observat, domnișoară , sunt orb.
A auzit-o venind spre el. — Asta înseamnă că ți-ai pierdut memoria sau folosirea celorlalte
simțuri?
A simțit-o luâ nd-o de mâ nă . Robert a fost puțin surprins de intimitate și de contactul brusc
neașteptat. Totuși, el nu s-a îndepă rtat câ nd ea l-a îndemnat să se ridice. În schimb, i-a
permis să -l conducă spre birou.
„Încearcă să te bazezi pe ceea ce ai, nu pe ceea ce îți lipsește”, i-a spus ea. — Ai vă zut acest
birou, vreau să spun înainte de a-ți pierde vederea?
"Da."
„Bine. Acum stai în spatele biroului. Imaginează -ți asta în minte. Există două seturi de
sertare de fiecare parte a gă urii centrale pentru genunchi. Există un sertar îngust deasupra
gă urii pentru genunchi. Îți aduci aminte unde este mecanismul de eliberare. încuietoarea
este localizată ?"
Robert a încercat să -și imagineze biroul, gâ ndindu-se la ziua aceea de demult la Christie's.
— Cred că este undeva sub sertarul din mijloc.
"Unde?" Se lă să jos și apoi îl îndemnă pe Robert să îngenuncheze lâ ngă ea în fața biroului.
Ea îi luă mâ na, o puse pe lemnul neted. "Ară taţi-mi."
Robert își trecu degetele pe partea de jos a biroului, că utâ nd, concentrâ ndu-și memoria așa
cum îi sugerase ea. Cu atingerea lui, a putut detecta liniile biroului, unde era situat fiecare
sertar, și a ajuns înapoi la locul în care și-a amintit că era amplasat mecanismul. S-a oprit
câ nd a simțit o mică porțiune ridicată în lemn. "Aici."
Ea se aplecă mai aproape și își puse degetele lâ ngă ale lui. În timp ce fă cea ea, el simți pă rul
ei perie de fața lui. Era moale în șoaptă și mirosea a în aer liber, proaspă tă , florală , un
parfum care în sine pă rea să o caracterizeze. Robert se trezi întorcâ ndu-și fața puțin mai
mult în ea.
— L-am gă sit, spuse ea. „Ce deștept este felul în care este mascat de boabele lemnului.”
Robert se mișcă să se ridice, îndepă rtâ ndu-se de ea, mai mult decâ t puțin deranjat de modul
în care camera devenise considerabil mai caldă din cauza contactului lor. „A fost proiectat
în acest fel, astfel încâ t oricine care nu ar trebui să aibă acces la el să nu poată . Nu există
niciun lacă t care să poată fi strâ ns. Dacă cineva nu știe că mecanismul este acolo, ar fi
imperceptibil”.
„Da, dar l-ai gă sit fă ră să fii nevoit să -l vezi. Era doar o chestiune de a te baza pe atingerea ta
și pe memorie în loc pe vedere. Mi-aș imagina că este un pic ca și cum ai face primii pași din
corzile conducă toare peste tot. din nou."
Robert nu se putea gâ ndi la absolut nimic de spus ca ră spuns.
„De unde ai știut despre mecanismul ascuns în primul râ nd?” ea a intrebat.
— Pentru că acesta a fost câ ndva biroul tată lui meu.
— Atunci ești fiul lairdului? Moștenitorul lui Rosmorigh?
Robert s-a înțepenit auzind cuvâ ntul „moștenitor”. Nu era ceva ce se considerase vreodată
în legă tură cu tată l să u. Asta fusese pretenția lui Jameson în viață , titlul lui de drept. Robert
nu dorise niciodată distincția și, cu siguranță , niciodată în circumstanțele în care i-a fost
conferită . Totuși, într-un fel, dintr-un motiv fă ră sens, îi venise și pentru prima dată de la
acea noapte oribilă cu luni mai devreme, Robert a descoperit că în sfâ rșit putea recunoaște
asta.
— Da, sunt Robert Edenhall, ducele de Devonbrook și laird-ul din Rosmorigh.
 5
R obert se așteptase la multe reacții de la fată la prezentarea lui, dar nici una dintre ele nu
era cea pe care avea să le primească .
„Este o plă cere să vă fac cunoștință , Excelență ”, a fost tot ce a spus ea și, dacă ar fi putut să
vadă , și-a imaginat-o fă câ nd o reverență . Fă ră șiruri simpatice care urmau, fă ră tă cere
gravidă , incomodă , a că rei greutate ar fi mototolit un bolovan, nici mă car o ușoară ezitare în
a-l numi cu titlul să u. Ea a fost imediată și sinceră în acceptarea sa de el, vă zâ ndu-l ca nimic
mai mult decâ t cine îi spusese că este, Robert Edenhall, Ducele de Devonbrook.
Dar atunci ea nu auzise, nu putea ști niciodată adevă ratele circumstanțe din spatele lui care
a devenit duce. Ea nu știa nimic despre el. Cu siguranță nu ar fi știut despre incendiu și nici
nu ar fi auzit zvonurile că , fă ră îndoială , încă mai umpleau saloanele la lumina lumâ nă rilor
din Londra, acuzațiile mizerabile că ar fi ucis cu sâ nge rece pe aproape fiecare membru al
propriei sale familii. Ș i, totuși, chiar dacă știa ce a fă cut ea, că el era orb, ea nu a reacționat
de parcă tocmai i-ar fi că zut nasul de pe față .
Această fată misterioasă , acest stră in, oricine ar fi ea, fă cuse singurul lucru pe care cei care
îl cunoscuseră pe Robert de-a lungul vieții lui nu fă cuseră . Ea îi permisese să ră mâ nă el
însuși, persoana care fusese înaintea incendiului, aceeași persoană după , bă rbatul și nu
curiozitatea de a fi privit și șoptit după aceea și conjecturat.
„Ș tii”, a spus el atunci, dorind brusc, nevoind să știe cine era această creatură complet
afabilă , „câ nd cineva se prezintă pentru prima dată , se obișnuiește ca cealaltă persoană să
ră spundă la fel”.
Ea a ră mas tă cută , destul de evident reticentă în a-și mă rturisi identitatea, poate chiar încă
puțin temă toare de pedeapsă pentru că a pă truns la castel.
— E în regulă , domnişoară . Nu voi...
O bă taie bruscă s-a auzit la ușa de peste cameră cu o secundă înainte să audă cum se
deschide. Robert simți zgomotul brusc al cuiva zburâ nd înainte de a auzi vocea severă a
valetului să u, Forbes, ră sunâ nd din direcția ușii.
— Altceva, ți-am adus cina și o corespondență livrată cu puțin timp în urmă de la Londra.
Robert nu trebuia să fi vă zut pentru a ști că fata dispă ruse. Atmosfera din cameră se
schimbase, devenind din ce în ce mai rece, mai interzică toare în momentul în care Forbes
intrase și ea scă pase. Dacă ar fi fost încă în cameră , Forbes ar fi venit deja asupra ei fă ră
îndoială .
Robert se gâ ndi brusc la Pietro și la care ar fi reacția lui față de această doamnă , cu
siguranță una cu mult diferită de cea a ostilului Forbes. Un fermecă tor desă vâ rșit, ori de
câ te ori cei doi întâ lneau un membru intrigant de sex opus în timpul petrecut împreună pe
Peninsulă , Pietro se stră duia imediat să -i cucerească inima. De cele mai multe ori, a reușit.
Ș i ar fi fost complet vră jit de acesta.
„Draperie”, a anunțat Forbes, după ce tocmai le-a observat. „Sunt deschise”.
„Da, Forbes, sunt”, a spus Robert, reafirmâ nd ceea ce era evident. A așteptat, ascultâ nd în
timp ce Forbes punea tava de cină pe masă lâ ngă el. Apoi a așteptat încă o clipă înainte de a
spune: „Mulțumesc, Forbes. Puteți pleca acum”.
— Dar, Excelenţă , cina dumneavoastră ...
„Sunt destul de capabil să mă hră nesc fă ră un însoțitor, Forbes. Cu câ t fac mai multe lucruri
simple pentru mine, cu atâ t voi fi mai bine.” Chiar spusese asta? "Aș aprecia intimitatea mea
acum. Vă puteți întoarce într-o oră sau mai mult pentru a ridica tava."
Forbes a mai ră mas o clipă înainte de a spune cu nemulțumire prost ascunsă : „Așa cum
doriți, Excelența Voastră ”. Robert l-a auzit începâ nd să plece, dar apoi a ezitat. — Dar
corespondența, Altceva?
Robert știa că întrebarea va veni, se așteptase la ea mai devreme. — Dar, Forbes?
— Să -l deschid și să ți-l citesc?
Robert se întinse lâ ngă el și cu degetele că utâ nd, gă si paharul care stă tea lâ ngă farfurie. Se
îmbună tă ți. Cel puțin de data asta nu-l ră sturnase, vă rsâ ndu-și conținutul pe fața că mă șii.
Întă rit de această mică urmă de independență , a luat o înghițitură din lichel înainte de a
ră spunde. — Nu va fi necesar, Forbes. Prin prezenta, mă voi ocupa eu de corespondență .
Robert și-a imaginat că Forbes se uită cu siguranță la el de parcă și-ar fi pierdut mintea,
precum și vederea, pentru că era pentru prima dată în nefericita lor cunoștință câ nd
bă rbatul pă rea lă sat complet lipsit de cuvinte.
— Mulțumesc, Forbes. Ș i poți lă sa draperiile așa cum sunt, dacă vrei.
Robert a așteptat pâ nă câ nd îl auzi pe valet plecâ nd și închizâ nd ușa în urma lui. Abia atunci
și-a permis liniștea.
I-a luat două ore să termine masa. Un pic ajunsese pe podea, dar pâ nă la urmă o reușise
singur. Ș i în acel timp, în timp ce stă tea pe scaun, chinuindu-se să direcționeze ceva aparent
simplu precum furculița la gură , Robert luase o decizie. Nu putea să -și petreacă restul
zilelor pierzâ ndu-se într-o cameră întunecată , în timp ce viața lui trecea. Mai important, nu
ar fi fă cut-o.
Din ziua în care pă ră sise universitatea pentru a servi în Gă rzi, nu a mai fost dependent de o
altă persoană pentru existența sa. Așa cum gă sise o modalitate de a se întreține atunci ca al
doilea fiu, va învă ța să depă șească obstacolul acestei orbiri acum. Nu lă sase niciodată ca
viața lui să fie modelată de alții și de opiniile lor despre ceea ce ar trebui să fie. El se
ridicase mai presus de existența lui planificată înainte. El ar depă și acest obstacol acum și,
mai important, va afla adevă rul. Avea să descopere cine a pus focul care i-a luat familia.
Plin de această hotă râ re, Robert se ridică de pe scaun și se îndreptă încet spre fereastră .
Mai devreme, își scoase ochelarii în timp ce mâ ncase și și-a gă sit ochii diferențiați între
lumina din afară și întunericul din interior. După ce a fost expus la lumină pentru un timp,
durerea de la ea era aproape de uitat. Aproape.
Însemna asta viziunea lui se vindecă ?
El a ezitat să -și permită speranța.
Mișcâ ndu-se încet, Robert traversă încă perea spre lumina ferestrei. În spatele ochilor, a
simțit o palpitație, dureroasă și constantă . A încercat să o ignore. Câ nd ajunse la fereastră ,
ridică mâ na și o turti de geam. Rece, solid, familiar cumva. I-a oferit altceva asupra că ruia să
se concentreze, în afară de durere. A simțit marginea ferestrei pâ nă câ nd a gă sit ză vorul
care o ținea, l-a slă bit și a deschis sticla spre interior.
Un vâ nt ră coros și puternic sufla pe fața lui, biciuindu-i pielea cu o vigoare încurajatoare.
Robert a inspirat atâ t de adâ nc câ t i-au permis plă mâ nii, bucurâ ndu-se de ră coare, de
senzație, înainte de a o expulza încet. Pulsă turile din capul lui erau încă acolo, centrate în
spatele ochilor, mai ascuțite acum din cauza luminii. Dacă și-a concentrat atenția în altă
parte, a descoperit că putea doar să o tolereze.
Dedesubt și departe de locul în care stă tea, auzea zgomotele surfului pră bușindu-se pe
ță rm. Ș i-a concentrat atenția asupra ei. Era un sunet liniștitor, oferindu-i mâ ngâ iere de
durere, mâ ngâ iere printre haos.
Simțea mirosul mă rii să rate și parfumul a altceva, ceva care îi amintea de fata pe care o
întâ lnise în dimineața aceea amestecâ ndu-se în briza. Întâ lnit. Nu a cunoscut-o cu adevă rat,
totuși, nu-i așa? Că ci încă nu-i știa numele. Se gâ ndi atunci la descrierea ei a priveliștii, a
luminii soarelui care stră lucea, spusese ea, ca stelele pe apă . A încercat să -și imagineze
insula pe care o numeau Skye, întinsă chiar lâ ngă continent, cu albastrul insondabil al mă rii
înconjurâ nd-o. El și-a imaginat-o stâ nd la fereastră , cu pă rul ei moale — se întreba care era
culoarea lui? — suflâ nd în briza, așa cum îi șoptise pe față mai devreme.
Câ t și-ar fi dorit să poată vedea priveliștea.
Câ t de mult și-ar fi dorit să o poată vedea.
Se întrebă dacă ea se va întoarce chiar dacă el știa că se va întoarce.
Ș i spera să nu treacă mult pâ nă ea.

După ce a fugit din Rosmorigh, nu a existat decâ t un singur loc în care Catriona putea
merge.
Colonelul MacReyford locuia într-o că suță mică pe pă mâ ntul Rosmorigh, de cealaltă parte a
glenului față de familia MacBryans, și direct între cultura lor și castel. Catriona îl cunoștea
pe colonel de mai mult decâ t își amintea și chiar înainte de a se îmbarca împreună în
că utarea lor, mergea să -l viziteze de fiecare dată câ nd reușise să scape. Chiar și în copilă rie,
ori de câ te ori mama Catrionei mergea să o caute, primul loc pe care știa să caute era al
colonelului, unde și ea ajungea să stea cel puțin încă o oră sau mai mult, împă rțind o oală cu
ceai de plante și ascultâ nd. la poveştile colonelului la fel de neră bdă tor ca Catriona.
Catriona nu auzise niciodată referindu-se la el sub nici un nume de creștin, doar „colonel”
de că tre oricine care îl cunoștea. Vâ rsta lui era un mister la fel de mult ca și începuturile
sale, deși în interior Catriona credea că colonelul trebuie să se apropie de un secol. Trebuia
doar să fie, pentru că vorbea despre evenimentele din secole în urmă cu familiaritatea cuiva
care fusese acolo. Nimeni nu știa de unde venise, cine era familia lui, clanul lui. MacReyford
era un nume necunoscut tuturor. Cu toate acestea, se pă rea că fă cuse parte din ei pentru
totdeauna, tră ind în că suța lui mică , dă râ mată , să rind-o pe Catriona pe genunchiul lui mare
câ nd ea era mică și povestind povești despre Marele 1945 și despre Bonnie Prințul Charlie
de că tre moale. lumina de chihlimbar a focului de turbă adormit.
Era singurul lucru care era sigur despre colonel, el fiind soldat în acea perioadă groaznică
cu zeci de ani în urmă . Chiar dacă nu știau, haina de uniformă pe care o purta în fiecare zi,
zdrențuită la coate, orificiul că scat în care fusese lovit de fulgi care îi sfă râ ma spatele, o
spunea oricui l-a întâ lnit vreodată .
Acum, câ nd Catriona ajunse la cabana colonelului, era aproape de amiază , soarele sus pe
cerul plin de nori. Sunetele îndepă rtate ale mă rii ajunseră la Catriona câ nd ajunse la ușa
mică , acoperită de vreme și bă tu încet în ea. Mirosul turbei care ardea în vatră umplea aerul
din jurul că suței, că ci, în ciuda soarelui, aerul încă își pă stra obișnuitul lui viteză Highland.
"Colonel?" strigă Catriona, împingâ nd ușa puțin câ nd sosi.
Prin ceata de fum care plutea deasupra interiorului, îl putea vedea stâ nd cu spatele la ea, cu
fața spre vatra centrală în acel balansoar antic sculptat la care pă rea să fie vreodată
înră dă cinat. Pisica lui portocalie neclară , Matilda, la fel de veche, se pă rea, așa cum el și
numită după soția decedată a colonelului, pe care nimeni nu o cunoscuse vreodată , și-a
ridicat capul la intruziune. Vă zâ ndu-i pe Catriona, o față cunoscută , ea clipi pur și simplu și
lă să din nou capul în jos, dezinteresată de orice nu era comestibil.
Catriona se strecură tă cută în interiorul cabanei, îndreptâ ndu-se spre forma nemișcată a
colonelului din spate.
— Colonele, ești treaz? şopti ea în timp ce se apropia de el.
El nu a ră spuns.
A observat atunci că focul din vatră abia ardea și Catriona a luat o turbă proaspă tă din
turba așezată în perete. Ea l-a aruncat pe foc și a stâ rnit jarul de sub el cu un puker de fier.
Ea a vă zut un coc din tunul lui preferat fierbinte pe foc și l-a amestecat puțin, testâ ndu-i
starea de fierbere, înainte de a-l scoate de pe foc pentru a se ră ci. Câ nd se întoarse, Catriona
vă zu chipul pașnic înțepenit al colonelului în lumina focului, acoperit pe jumă tate de barba
albă ca ză pada despre care el a asigurat-o la un moment dat că fusese un ghimbir de
morcov. Pă rul lui, de asemenea alb, era tras pe spate în coada lui obișnuită . Avea ochii
închiși, iar capul s-a lă sat ușor într-o parte.
"Colonel?" întrebă ea din nou.
Totuși nu a ră spuns. Catriona se apropie, punâ ndu-și mâ na pe umă rul lui aplecat. — Mă
auzi, domnule colonel?
Ea a simțit o înțepă tură de îngrijorare câ nd el nu a ră spuns nici după ce ea îl zguduise. Ea se
uită la pieptul lui. Ea nu a detectat nicio mișcare. Dragă Doamne, se gâ ndi ea, oare...?
Catriona și-a mișcat mâ na sub nasul lui înroșit de whisky. Nu simțea nimic, nici că ldură , nici
șoaptă de respirație. Ș i-a îndepă rtat mâ na, ochii deja umpluți de groază . Ea s-a luptat să nu
recunoască , dar câ nd el încă nu se mișcase câ teva clipe mai tâ rziu, se forța să accepte
adevă rul. El a plecat. Colonelul o pă ră sise. Ș i ea nu fusese acolo să -i spună Dumnezeul lui
Dumnezeu.
O tristețe a început să umple inima lui Catriona în timp ce stă tea acolo privindu-l, atâ t de
nemișcat, atâ t de liniștit, și se întrebă ce s-ar face fă ră el, prietenul ei special. Colonelul
fă cuse atâ t de mult o parte din viața ei atâ t de mult timp; indiferent de faptul că el era mai
în vâ rstă decâ t dealurile și nu se putea aștepta să tră iască veșnic, cumva ea se așteptase
întotdeauna să fie acolo. Ș i ceea ce o întrista cel mai mult a fost că el murise singur.
Catriona se aplecă asupra colonelului, mișcâ ndu-se să -și lipească buzele de fruntea lui într-
un ultim să rut de ră mas bun. Ea a țipat cu voce tare și s-a dat înapoi câ nd, deodată , el a
deschis ochii.
— Ce dracu crezi că faci, fetiță ?
Catriona a fost atâ t de surprinsă de învierea lui neașteptată , încâ t nu putea decâ t să se uite.
"Am fost... adică , am crezut..."
Colonelul chicoti, dezvă luindu-și numeroșii dinți pă tați și golurile și mai numeroase unde
nu existau, rezultatul pasiunii sale pentru lucrurile cu zahă r. Își mâ ngâ ie o mâ nă noduroasă
prin barba subțire și albă . — Hee, hee. Vrei să spui că ai crezut că în sfâ rșit mi-am dat
ultima suflare, nu-i așa, fetiță ?
Catriona nu se putea gâ ndi la nimic să -i spună și îl privi în timp ce își ducea mâ na în afară
cu iutețea unui bă rbat de o treime de vâ rsta lui, smulgâ nd veșnic prezentă sticlă de uisge
beatha care stă tea lâ ngă el. A înghițit o doză bună .
— Ah, spuse el, ștergâ nd whisky-ul condimentat din colțul gurii cu dosul mâ inii, asta cu
siguranță îi va trezi pe morți. Ș i apoi a chicotit din nou. "Da, cu siguranță că ar fi. Acum m-a
trezit, nu-i așa?"
Ochii lui lucizi, care nu erau de culoare naturală , sclipeau de o lumină diavolească , colțurile
încrețindu-se de veselia lui. „Ce se întâ mplă , fetiță ? Niciodată nu știam că nu știi cuvantul.”
El și-a zgâ riat pisica în spatele urechilor ei: „Mattie ți-ai prins limba?”
Catriona a zâ mbit în cele din urmă , lă sâ ndu-se jos pe podeaua de pă mâ nt în fața lui. — Nu
mă mai tachina, domnule colonel. M-ai speriat pe jumă tate de moarte. Ea îi zâ mbi, realizâ nd
încă mai mult pierderea pe care ar fi vă zut-o viața ei fă ră el. — Nu pentru că te-am crezut
mort, ţine cont, pentru că nu am fă cut-o. Pur şi simplu nu mă puteam gâ ndi ce m-aş face
fă ră tine.
Colonelul a mâ ngâ iat obrazul lui Catriona cu degetul aspru de timp. „Ah, fetiță , îmi aduci
aminte de dulcea mea Mattie, soția mea ține cont de tine, nu de această felină nesă buită .
Dumnezeu să -i odihnească sufletul, Mattie al meu. Ea a avut spiritul tă u. Ș i frumusețea ta.
Mi-e dor de ea fioros, îmi place. Dar tu. Că eram cu cincizeci de ani mai tâ nă r... A mai luat o
înghițitură din sticla lui de lut. "Acum, ascultă . M-am gâ ndit. Trebuie să -ți spun ceva."
— Are ceva de-a face cu comoara? întrebă imediat Catriona, cu urechile ciulite, aplecâ ndu-
se înainte chiar înainte să fi ră spuns.
„Bineînțeles că este vorba despre comoară , fetiță . Timpul se scurge pentru noi, pentru că aș
fi putut începe azi dimineață , și atunci unde am fi? Sunt ultimul care știe de aurul Prințului
Charlie. Restul ei — Lochiel, MacPherson și ceilalți — toți au jurat că vor duce secretul în
morminte cu ei, crezâ nd în continuare că Prințul Charlie și apoi rudele lui se vor întoarce
din nou să -l revendice. pâ nă câ nd nu pă rea nicio șansă de o altă rebeliune. Dar câ nd Stuart
a murit, au fugit ca muștele la ospă ț și au luat aurul ce era ascuns la Arkaig."
A tras o înghițitură rapidă din sticlă . Ochii i s-au aburit și Catriona a ascultat în liniște în
timp ce se pierdea în amintirile lui iacobite. „Au fost ultimele zile ale lunii aprilie câ nd
francezii au sosit la Loch nan Uamh, navele lor, Marte și Bellona , tră gâ nd ceea ce se spunea
că ar fi treizeci și cinci de mii de louis de aur trimis la Stuart pentru a-și finanța rebeliunea.
Da, dar era prea tâ rziu, era. Era în ’46, iar Culloden fusese deja luptat și pierdut, bă tă lia care
nu a durat o oră . Acel nenorocit de Cumberland a că utat fiecare Highlander în retragere,
fă ră să arate nimic. " milă pentru unul dintre ei, ră nit, femeie sau copil. Pe toți fugari, îi
spunea el. Chiar și pe cei care nu luptaseră ."
Colonelul se uită la Catriona, luâ ndu-i degetele cu ale lui. „Ah, fetiță , că ai fost scutită de
groaza aceea este singurul lucru pentru care pot să -i mulțumesc Domnului. Ochii
nevinovați ca ai tă i nu ar trebui să vadă niciodată ce au fă cut englezii aici.”
Catriona îi strâ nse mâ na. — Dar englezii nu au luat niciodată comoara.
Colonelul a zâ mbit. „Nu, fetiță , nu o iau. Ei nici mă car nu știu de asta. Stuart s-a ascuns,
alergâ nd în Highlands. Ș i-a petrecut urmă toarele cinci luni alergâ nd prin toate aceste pă rți,
așteptâ nd ca francezii să vină să -l ia. Iacobiții au auzit că au fost șase cutii de aur luate de pe
Bellona și că au fost mai tâ rziu îngropate pe pă mâ ntul Cameron, la Loch Arkaig. Ceea ce nu
știau cei mai mulți a fost că au fost într-adevă r șapte cutii de aur."
„Ș i al șaptelea este cel care este ascuns undeva lâ ngă Rosmorigh”, a adă ugat Catriona.
„Dacă l-aș fi îngropat eu, fetiță , atunci această sarcină pe care ți-am propus-o ar fi simplă ,
pentru că mintea mea este la fel de clară acum ca și atunci. Nu, ursul ă la, MacDonnell din
Barrisdale, a îngropat al șaptelea caz câ nd a descă rcat alții din Bellona . Numai el știa că
sunt șapte cazuri. Gâ ndul lui a fost să scape de el, desigur, așa că l-a îngropat undeva aici, la
Rosmorigh, unde nimeni nu va putea să -l recupereze în afară de el. Pâ nă atunci, el știa că
rebeliunea va reuși. La naiba dacă nu fă cea primii pași pentru a-i asigura eșecul. Era un
nenorocit tră dă tor, acel MacDonnell. Dar era și un nenorocit inteligent. Ș i-a desenat o hartă
cu imaginea unde a ascuns comoara așa că vag nimeni nu l-a putut descifra. Apoi a mâ zgă lit
cuvintele care ar explica imaginile sale înainte de a le ascunde.
— Dar ai harta ilustrată .
— Da, da, dar nici unul nu este de folos fă ră celă lalt, pufni colonelul, apoi tuși cu whisky-ul,
umerii tremurâ ndu-i de efort. — De aceea trebuie să gă sim acea altă hartă , spuse el,
revenind. „Harta cuvintelor. „Este ascunsă undeva în acea bibliotecă de la Rosmorigh,
împletită în textul uneia dintre acele multe că rți, astfel încâ t cineva să nu-și dea seama
niciodată ca nu cumva să știe exact ce caută . Fă ră acele cuvinte, fetiță , imaginile lui
MacDonnell de pe hartă ilustrată – o arsă , o peșteră , un stejar bifurcat – valorează mai puțin
decâ t hâ rtia pe care sunt scrise.”
Catriona s-a uitat la acest bă rbat, atâ t de bă trâ n, atâ t de înțelept, cu ochii stră luciți de vise
ale unei vieți nelegate de chirie și chirii în creștere, o viață în care tată l ei nu ar fi trebuit să
se implice în aventurile lui - afacerile lui de contrabandă - doar pentru a obține de.
Colonelul îi dă duse acele vise, insuflâ ndu-i credința că vor gă si comoara, al șaptelea butoi
de aur și, odată cu ea, îi puteau ajuta să -i elibereze pe bieții crofters din situația lor
mizerabilă .
— Mi-e teamă că tusea ta se înră ută țește, spuse Catriona, aducâ ndu-i puțină apă dintr-un
liver din apropiere. — O voi pune pe mama să -ți pregă tească una dintre tincturile ei de
plante cu bezele pentru a ți-o ușura.
Ș i apoi și-a amintit. Laird-ul. Dumnezeule, tocmai de aceea Catriona venise în primul râ nd la
colonel, ca să -i spună că ducele venise la Rosmorigh. Ascultâ nd poveștile lui, ea uitase
complet să -i spună .
— El este aici, colonele.
Colonelul mai luă o înghițitură de whisky. "Cine e aici, copile? Ș i oricine ar fi, de ce este
aici?"
Catriona o ridică pe Matilda în brațe și se lă să pe micul taburet unde colonelul își odihnea
de obicei picioarele. Ea a zgâ riat capul portocaliu al pisicii, stâ rnind un torc fericit din burta
ei supradimensionată . — Laird-ul este aici, colonele. Ș i a venit să stea la Rosmorigh.
Colonelul se împins să se aşeze drept, uitâ ndu-se atent la ea. — Laird, zici?
Catriona dă du din cap. — Da, dar este noul laird. Colonel, fiul celuilalt laird. Ș i, după cum
arată , pare că ră mâ ne definitiv.
Colonelul și-a frecat degetele noduroase peste barbă . "De ce naiba ar fi el pentru că a fă cut
asta? E tâ nă r, zici?"
— Da. Treizeci de ani, poate. Nu mult mai mult.
"De ce un tâ nă r ca el ar vrea să locuiască aici, în această zonă pă ră sită a ruralului? Nu este
nicio soție cu el?"
Catriona nici mă car nu se gâ ndise că ducele ar putea avea o ducesă . El ar fi putut foarte
bine, iar ea pur și simplu nu venise cu el la Rosmorigh. Dar apoi își aminti ceva, mâ na lui
câ nd o ținuse pe a ei. Nu avea niciun inel pe deget. — Nu, domnule colonel. Nu cred că este
că să torit.
— Ș i el este moștenitorul laird-ului, zici? Cu siguranță trebuie să aibă un alt loc unde să
tră iască mult mai mă reț decâ t Rosmorigh.
— Rosmorigh este mă reț, interveni Catriona. „Este cel mai grozav loc pe care l-am vă zut
vreodată ”.
„Da, e, fetiță , dar există locuri mult mai mă rețe în sud, palate de aur pline cu lucruri
minunate în care vei ajunge să crezi și sunt mai aproape de locul în care locuiesc oamenii
de genul lui. Trebuie să existe un motiv pentru venirea lui. . A că lă torit aici pentru ceva."
Colonelul se uită la Catriona, îşi miji ochii mici şi adă ugă : — Ş i probabil că pot ghici ce este
acel ceva.
— Nu, domnule colonel, spuse Catriona, clă tinâ nd din cap împotriva gâ ndului lui nerostit.
— Nu cred că noul laird a venit aici să ne caute comoara.
Colonelul și-a ignorat opinia. "De unde ai putut să știi asta? Ț i-a spus asta?"
"Nu."
— Atunci i-ai citit gâ ndurile?
Catriona zâ mbi. — Bineînţeles că nu am fă cut-o.
"Atunci ce? Ce este?"
„Nu este aici să caute comoara”. Catriona se uită la colonel. — Pentru că noul laird este orb.
Colonelul pă rea nedumerit de declarația ei. — Orb, zici?
„Da, dar nu cred că este o orbire pe care o are de foarte mult timp. Încă se luptă cu ea”. Se
gâ ndi la reacția ducelui câ nd i-au că zut ochelarii de la masă . „Îl face foarte frustrat și furios,
orbirea lui”.
— Ș i de unde știi asta?
„Pentru că am putut să -l vă d pe fața lui și să -l aud în cuvintele lui câ nd mi-a vorbit”.
Colonelul și-a înregistrat surprinderea. — Ai vorbit cu tâ nă rul laird?
„Da. Era acolo, în bibliotecă , stâ nd în întuneric, câ nd m-am dus la Rosmorigh azi dimineață .
M-a luat prin surprindere, dar nu era supă rat că am venit sau chiar că am fost înainte să mă
uit la el. că rțile."
— I-ai spus că ai vă zut că rțile?
— Bineînţeles că am fă cut-o.
„Oh, fetiță , de ce nu-i dezvă luii tot ce știm despre comoară atunci?”
Catriona se încruntă . Colonelul era supă rat, dar numai pentru că nu înțelegea. Ducele era
magnific, așa cum pă ruse în portretul să u. Nu era ceea ce oamenii credeau că este.
— L-ai întrebat dacă plă nuiește să ră mâ nă atunci? întrebă colonelul, încă iritat.
— Nu. Nu am putut pentru că a intrat omul lui și am plecat repede. S-a gâ ndit înapoi și a
zâ mbit. — Ciudat, totuși, nu i-a spus omului să u că am fost acolo, pentru că am așteptat de
cealaltă parte a ușii din coridor și am ascultat să aud dacă vrea.
Colonelul se gâ ndi o clipă , încruntat, apoi se uită la Catriona. — Trebuie să te întorci la
Rosmorigh, fetiță . Trebuie să te întorci să -l vezi pe tâ nă rul laird. El o luă de mâ nă , cu vocea
gravă . — Ș i atunci trebuie să scapi de el la fel cum am fă cut-o pe ceilalți.
 6
Biblioteca de la Rosmorigh era liberă și întunecată câ nd Catriona a strecurat pe ușa
secretă și s-a strecurat înă untru. Ora era tâ rzie, luna plutind sus deasupra turnului
singuratic al castelului, stele mici puncte clipind într-un cer nesfâ rșit de negru.
Catriona iubea cel mai mult locul câ nd era așa, învă luit în umbră , liniștit, retras, misterios.
Unii ar fi putut crede că este ciudată , chiar înfricoșă toare, liniștea și întunericul stigian. Dar
Catriona crezuse întotdeauna că nopțile din Highland la Rosmorigh sunt pline de mirare și
magie.
Era exact genul de loc la care s-ar putea aștepta să gă sească o hartă legendară a comorii.
Uneori înainte, câ nd venea noaptea la castel în felul acesta, uneori aștepta înainte de a
aprinde lumâ narea pe care o purta cu ea în buzunar pentru a începe să caute printre că rți.
În schimb, ea stă tea pe scaunul mic de la fereastră , cu genunchii întinși pâ nă la bă rbie, și
privea jocul nopții pe apa mult sub stâ ncile castelului. Întotdeauna o fă cea să se simtă
melancolică , stâ nd acolo singură , și se întreba de mulți dintre cei care ar fi putut să stea în
același loc, cine erau, care fuseseră viețile lor. Se gâ ndea uneori la Charles Stuart, Prințul
Bonnie, la lunile pe care le petrecuse ascunzâ ndu-se în Highlands, fugind pentru viață de
englezi după Culloden.
Colonelul îi spusese odată că prințul trecuse chiar și două să ptă mâ ni ascunzâ ndu-se într-o
peșteră undeva la Rosmorigh. Catriona și-a permis să -și imagineze că stă tea chiar în acel
loc lâ ngă fereastră , urmă rind să ză rească fregata franceză care avea să vină să -l ia în
siguranță . Odată , ea chiar adormise acolo și a fost trezită de culorile blâ nde ale zorilor care
se apropiau stră lucind prin numeroasele lumini ale ferestrelor.
Peste încă pere, draperiile fuseseră lă sate deschise, iar lumina lunii se revă rsa acum din
afară , aruncâ nd o stră lucire albă struie în acea parte a camerei. Catriona ză ri scaunul
ducelui, unde stă tuse mai devreme, cu catifea sa bogată ară tâ nd aproape neagră în lumina
umbrită , acum goală , dar pentru o mică înmuiere în perna care indică unde fusese.
O mică parte din ea sperase că ar putea fi în continuare acolo câ nd se întoarse, în timp ce
cea mai bună parte din ea, partea sensibilă , așteptase intenționat pâ nă câ nd cu siguranță s-
ar fi retras pentru noapte. După vizita ei la colonel, știa că nu își putea permite să se întrebe
despre el mai mult decâ t fă cea deja. Nu-și putea permite să -l cunoască , să -i pese, nu câ nd
avea să pă ră sească Rosmorigh doar o dată .
Trebuia fă cut.
Catriona se uită pe peretele din spatele scaunului, unde asemă narea lui atâ rna la locul lui,
pe deplin luminată acum în lumina lunii. Deși era încă o redare splendidă a lui, după ce l-am
întâ lnit acum, am vorbit cu el, l-am vă zut în persoană , asemă narea își renunțase la o parte
din sublimitatea ei.
Bă rbatul era mult mai impună tor, pictura o reprezentare pur și simplu. Ș i după ce a plecat,
câ nd a pă ră sit Rosmorigh, așa cum ar fi fă cut-o, Catriona știa că nu avea să -l mai privească
cu aceeași uimire și mirare pe care o avea înainte.
În schimb, l-ar privi cu regret.
Câ nd Catriona se întoarse pentru prima oară să -l vadă stâ nd acolo în umbră în acea
dimineață , se gâ ndise că sigur și-l fi imaginat, evocâ ndu-l ca un vis devenit realitate. Ea îi
vorbise – cu portretul lui – de atâ tea ori înainte, de nenumă rate, dar aceasta era prima dată
câ nd îi ră spundea vreodată . Ș i câ nd a fă cut-o, vocea lui fusese la fel de profundă , la fel de
poruncitoare pe câ t își imaginase ea întotdeauna că va fi. Ea visase la acest bă rbat de câ nd
își amintea. Ea se îndră gostise de imaginea lui, fă ră să -i știe nici mă car numele. Ea
inventase povești despre el, fă câ ndu-l să pară mai mare decâ t viața. Ș i acum, după toate
acestea, va trebui să -l trimită . Aceasta a fost cea care a tulburat-o cel mai mult.
Toată ziua, gâ ndurile despre duce îi ocupaseră mintea. S-a trezit atrasă de el așa cum fusese
înainte de portretul lui, cu atâ t mai mult acum pentru că era plină de o curiozitate pentru el
și viața lui, viața lui adevă rată și nu orice poveste pe care și-o imaginase anterior. Nu s-a
putut abține. Voia să știe cum își pierduse vederea. Să fi fost în timpul unei bă tă lii îngrozitor
de aprigă , gâ ndi ea, gâ ndindu-se la portretul și la scena descrise acolo?
Ea l-a imaginat că lare pe un mare destrier, cu pă rul negru suflat de vâ nturile ră zboiului, în
timp ce conducea o armată a oamenilor să i spre victorie. Ș i ce-l adusese pâ nă în Scoția? În
ciuda faptului că ar putea că uta uneori Ț ara de Nord pentru izolarea ei, proprietarii englezi
s-au să turat întotdeauna de proprietă țile lor scoțiene. Toată lumea știa asta. Erau prea
îndepă rtați, prea departe de Londra și de toată entuziasmul și gloriile ei. Puțini proprietari
englezi au pă strat vreodată proprietă ți din Highland, cei mai mulți concentrâ ndu-și
interesele în schimb de-a lungul Granițelor, unde pă mâ ntul era bogat și fertil și unde putea
fi întotdeauna gă sit un antrenor care să le ducă spre sud câ nd noutatea nordului dispă rea.
Pentru ei, Highlands erau ca o insulă pustie, pă ră sită , departe de restul lumii.
Întorcâ ndu-se de la portret, Catriona s-a mutat din nou pe scaunul ducelui. S-a coborâ t în
ea, trecâ ndu-și mâ na de-a lungul materialului moale. Scaunul și spă tarul moale al acestuia
încă mai pă strau un indiciu al că ldurii corpului să u. Nu plecase prea mult din cameră
pentru că mă car parfumul lui, cuișoare și bergamotă , se agă țase de catifea bogată . Catriona
se aşeză pe scaun şi închise ochii, dorindu-şi să nu fie nevoită să facă ceea ce era pe cale să
facă . Dorind...
Din hol din afara camerei se auziră voci. Catriona încremeni. Nu ar avea timp să se
strecoare din cameră . Oricine era acolo era destul de aproape ca să o audă . Așa că , în
schimb, s-a lipit mai mult de scaun, rugâ ndu-se oricine era acolo să nu intre în cameră .
„În cele din urmă s-a dat jos de pe scaunul ă la în pat”, a spus prima voce, o voce masculină
al că rei ton fă cea să se înțeleagă sarcasm.
— Ce mai poate face? ră spunse celă lalt.
Catriona a recunoscut această voce ca fiind omul, Forbes, care venise la bibliotecă mai
devreme în acea zi. "Schema lui i-a dat înapoi și din cauza lă comiei lui și-a pierdut vederea.
Cel puțin există un anumit punct de dreptate în asta."
„Este un om stricat, ducele este. Stă acolo toată ziua gâ ndindu-se la ce ar fi putut fi. Poate că
vina pentru ceea ce a fă cut îl mă nâ ncă ”.
Bă rbatul numit Forbes pufni. „Vă asigur că nu este vinovă ție de care suferă ducele. Harul lui
este mult prea nemilos pentru ceva atâ t de blâ nd ca atâ t. A obținut ceea ce și-a dorit
întotdeauna, ducatul, dar cu un preț mare de plă tit pentru asta. Este un socialist. paria. Ș i
acum crede că să se îndepă rteze în această gaură pă ră sită de Dumnezeu, departe de
societatea civilizată , va servi la liniștea limbilor bâ rfelor din Londra? Există unele lucruri pe
care un bă rbat pur și simplu nu le poate depă și."
În timp ce vorbeau, s-au deplasat mai departe pe hol și au ră mas în scurt timp la îndemâ na
urechii, lă sâ nd-o pe Catriona așezată în camera întunecată , contemplâ nd ceea ce tocmai
auzise.
Avea dreptate pâ nă la urmă . Ducele nu venise la Rosmorigh pentru comoara. Habar n-avea
de existența lui. Venise în Scoția pentru că dorise să evadeze de ceva din Londra. Din ceea
ce tocmai auzise, un scandal. Dar ce fel de scandal, se întrebă ea? Poate un duel pe care l-a
luptat pentru a apă ra o insultă adusă onoarei sale? Sau chiar onoarea unei doamne? Poate
că l-a ucis pe celă lalt bă rbat, dar și-a pierdut vederea câ nd pistolul i-a dat înapoi. Într-
adevă r, Forbes spusese ceva despre o întoarcere. Dar despre celelalte lucruri pe care
Forbes le spusese despre duce. Nemilos. Lă comie. Acestea nu erau cuvinte care i se
potriveau bă rbatului pe care l-a întâ lnit Catriona, nu atunci câ nd ar fi putut să o vadă cu
ușurință adusă sub acuzația de încă lcare, atunci câ nd a aflat de vizitele ei clandestine la
castelul să u.
Catriona a trebuit să se certe să nu mai speculeze. Ea nu venise la Rosmorigh să -și petreacă
noaptea îngrijorâ ndu-se de trecutul ducelui și nici de prezentul lui. În ciuda motivelor sale,
oricare ar fi fost acestea, un lucru era sigur: ducele nu mai putea ră mâ ne la Rosmorigh.
Catriona trebuia să se concentreze asupra că ută rii ei, comoara Prințului Bonnie, al că rei
secret îl aștepta să o gă sească undeva în această cameră . Se gâ ndea la tată l ei și la pericolul
în care se așeza din câ nd în câ nd câ nd ieșea. Contrabandiştii au fost închişi, chiar
spâ nzuraţi. Colonelul avea dreptate. Trebuie să gă sească o modalitate de a-l face pe ducă să
plece. Trebuia să -și reia că utarea comorii și nu va putea face asta cu ducele de acolo. Câ t de
mult și-ar fi dorit ea să nu fie necesar, dar într-adevă r nu era altă alegere.
Ar trebui să scape de el.
La fel cum le-a avut pe toate celelalte.

Robert nu era sigur ce a simțit mai întâ i, frigul care îi sufla încet pe obraz sau înțepă tura
ciudată care se simțea în ceafă . Înțepă turile i-au atras mai întâ i atenția, același tip care se
dovedise întotdeauna o prevestire a pericolului în timpul zilelor sale petrecute în
Peninsulă .
"Cine e acolo?" întrebă el calm. Nu a fost deloc surprins câ nd nu a primit un ră spuns.
Stă tea în bibliotecă , sorbind un pahar de porto înainte să se retragă pentru noapte. Fusese o
zi lungă și dezamă gitoare, pentru că sperase că fata misterioasă care venise cu o zi înainte
se va întoarce. De fapt, o așteptase toată ziua, întorcâ ndu-se de fiecare dată câ nd auzea
vreun sunet neașteptat. Dar ea nu se întorsese, iar el fusese lă sat să stea singur toată ziua
cu amintirile – și întrebă rile – pentru a-l pă stra.
Pâ nă acum.
Robert a mai așteptat un moment de tă cere. Nemai auzind nimic, îşi luă paharul şi sorbi din
el. Era un om ră bdă tor. Au trecut minutele. În afară de tică itul ceasului undeva în spatele
lui, camera era tă cută . Tocmai începuse să se gâ ndească că poate și-o imaginase pâ nă la
urmă câ nd o umbră s-a mutat brusc aproape în fața lui. Își dă dea seama după felul în care
lumina de la lumâ narea pe care Forbes o lă sase lâ ngă uşă s-a schimbat ușor. Forbes nu
venise încă să adauge lemne la foc, așa că lumina din vatră era scă zută , ceea ce fă cea lumina
lumâ nă rilor și mai semnificativă pentru vederea umbrită și stinsă a lui Robert. Atunci se
auzi un zgomot, ca tâ rîrea a ceva greu pe podea, imediat în dreapta lui.
„Forbes? Eşti tu?"
Tă cere.
Robert a așteptat, încă șezâ nd calm. Cine era acolo, clar, își dorea atenția, dar nu obținea
reacția dorită . În mod ciudat, în ciuda faptului că nu putea vedea, nu se simțea neliniştit.
Sunetul a venit din nou, mai aproape de el de data aceasta. Totuși nu s-a clintit. Pâ nă câ nd
lumina lumâ nă rilor s-a stins cu un jet de aer, aruncâ nd camera în întuneric total.
"Cine e acolo?"
O clipă de tă cere și apoi, încet, auzi un zgomot. Suna ca o șoaptă , un fel de murmur profetic
lâ ngă urechea lui.
Lasă ... acest... loc...
Robert se întoarse în direcția vocii. O bă taie de aer îi sufla pe față . "Ce vrei?"
Aproape de cealaltă ureche a lui, auzi din nou vocea, acum mai de ră u augur, aproape
gemeind.
Ești...în...pericol...
Ș i apoi, înainte de a putea reacționa, ceva s-a izbit de podea, ceva care a sunat foarte mult ca
sticlă . Dincolo de cameră , un țipă t nepă mâ ntesc, apoi din nou vocea, brusc stridentă și
alarmată .
Ai grijă !
Două bufnituri puternice au auzit pe podea. Fereastra s-a deschis și vâ ntul nopții nă vă li
peste fața lui Robert, biciuind prin cameră ca un furtună . Pagini din că rți s-au deschis
undeva lâ ngă el. Un fluierat se auzi de sus. Totuși nu s-a mișcat de pe scaun.
Vocea se auzi din nou, șoptind acum. Ai fost avertizat...
Lovituri, așa pe o ușă , veneau de peste cameră . Vocea se întoarse, ră sunâ nd amenință tor.
Du-te...acum...inainte...este prea tarziu...
Ceva moale și ușor atinse fața lui Robert, ca niște pâ nze de pă ianjen. Întinse mâ na spre ea,
fă ră să gă sească nimic. Bă tă ile în uşă au devenit mai puternice.
"Harul Tă u!" a auzit vocea lui Forbes câ nd a auzit o cheie tresă rind frenetic în broască . —
De ce ai încuiat uşa?
Zgomotele zgomotoase alertaseră personalul. — Nu l-am încuiat, Forbes.
Pâ nza moale de pă ianjen ceva i-a pă truns din nou obrazul, de data aceasta purtâ nd cu el un
miros, pă mâ ntesc și floral, un parfum care îi amintea de...
Robert apucă obiectul și îl ținu.
Dincolo de cameră , ușa s-a deschis. A auzit sunetul mai multor oameni care intrau repede.
— Excelența Voastră , spuse Forbes, venind înaintea lui. "Ce ai fă cut? Ferestrele sunt
deschise. Vaza este spartă . Sunt că rți întinse peste tot."
Dar Robert nu se mișcase de pe scaun. În mâ nă , strâ nse bucata moale de material care
fusese destinată , împreună cu restul spectacolului macabr, să -l sperie. În schimb, nu putea
decâ t să zâ mbească la comedia care fusese cu adevă rat.
— Ce este, Altceva? întrebă Forbes, evident agitat de vederea zâ mbetului stă pâ nului să u. —
Ş tii ce s-a întâ mplat aici?
— Da, Forbes, cred că da, ră spunse Robert calm. — Cred că s-ar putea să fi fost vizitat de o
fantomă .

Catriona știa că eșuase chiar înainte de a se strecura înapoi pe ușa secretă care ducea jos
sub castel. Ea eșuase și chiar mai ră u, aproape că fusese descoperită pentru că descuiiseră
ușa mult mai repede decâ t își imaginase ea. Ș i ceea ce a fă cut și mai ră u era că Ducele de
Devonbrook fusese complet indiferent la manevrele ei bâ ntuitoare.
Ajunse repede la capă tul scă rilor, dar în loc să urmeze poteca care avea să o conducă înapoi
acasă , s-a întors și s-a adâ ncit în burta stâ ncii. Aici era mai întuneric și mai rece, dar ea cu
greu a observat. Era prea agitată de eșecul ei deasupra scă rilor.
Ar fi trebuit să folosească lanțurile, se gâ ndi ea, ajungâ nd în camera mică în care își ținea
ascunse toate instrumentele spectrale. A pus vasul de tocat al mamei ei înapoi pe raftul care
s-a format în mod natural în peretele de stâ ncă . Mic și ușor de transportat, a dat doar un
raport potrivit vocii ei câ nd vorbea în ea. Ș i câ nd a șoptit în el, efectul a fost cu adevă rat
ciudat.
În castron, ea a scă pat șiragul de scoici mici care ră sunau ca dinți clă nță nind câ nd le-a
scuturat. Se zdră ngă neau încet de pă rțile laterale de lemn. Catriona a ză rit bucă țica de lanț
ruginit pe care o gă sise într-o zi pe jumă tate îngropată în nisipul de-a lungul ță rmului. Ea a
ridicat-o, scuturâ nd-o. Ea se încruntă . N-ar fi contat. Nici mă car lanțurile nu l-ar fi speriat.
Se pare că așa era la fel ca tată l să u.
Cu toți ceilalți, Catriona încercase vreodată să -i sperie pe Rosmorigh, reușise, chiar și
Mairead cu fața de piatră , amestecată . Catriona și-a amintit de ziua în care o întâ lnise pe
sora ei în biblioteca de la Rosmorigh, că utâ nd-o pe Catriona, desigur, care fusese acolo
că utâ nd printre că rți. Catriona tocmai nă scocise ideea de a „bâ ntui” castelul pentru a-i
împiedica pe alții să învețe despre comoară și să vâ neze ea după ea. Nu fusese deloc sigură
că va funcționa. Mairead, totuși, dovedise repede că va fi, fă câ nd prima victimă ideală .
Din clipa în care Catriona gemuse ca un suflet mort din spatele perdelei grele, chipul lui
Mairead devenise absolut cenușiu. Lanțurile care zdră ngă neau spre ea din umbră îi
fă cuseră picioarele să alerge mai repede decâ t o vă zuse vreodată Catriona mișcâ ndu-se.
După aceea, ori de câ te ori Mairead venea să o aducă acasă pe Catriona, nu punea nici
mă car piciorul pe treptele înguste de piatră care duceau la bibliotecă . În schimb, stă tea în
jos, chemâ ndu-l pe Catriona în timp ce privea umbrele din jurul ei cu prudență . Dar oricâ t
de speriată fusese, Mairead nu spusese niciodată nimă nui ce întâ lnise la Rosmorigh în acea
noapte. În schimb, ea l-a folosit pe Ian Alexander și experiența lui similară ca dovadă pentru
că spiritele credincioase locuiau în zidurile sale antice.
Câ nd Ian venise la Rosmorigh, că utâ nd-o, Catriona se folosise de țipă tul ei cel mai
înspă imâ ntă tor și de o stropire de pulbere neagră a colonelului în vatră . La fulgerarea
bruscă și la norul de fum alb care se ridica din șemineu, Ian pur și simplu se îndepă rtase din
cameră . In liniste. Calm. Ș i nu venise din nou să o caute pe Catriona. Pâ nă și factorul
Rosmorigh, bă trâ nul Abercromby împodobit, se plâ nsese ca un copil pâ nă câ nd una dintre
menajere venise în ajutorul lui. Toți, fiecare dintre ei, fuseseră pă că liți, convinși cu ușurință
să creadă că ființe de altă lume locuiesc în Rosmorigh. Fiecare dintre ei, adică în afară de
laird, tată l ducelui. Pur și simplu stă tuse acolo, în întuneric, chicotind la fiecare dispozitiv
folosit de Catriona, înainte de a izbucni în aplauze câ nd ea a renunțat la el.
Ș i acum, noul laird pă rea să fie la fel de vesel ca tată l să u – și la fel de hotă râ t să ră mâ nă la
Rosmorigh.
Abia câ nd s-a întors să plece, verificâ ndu-și mai întâ i toate uneltele, Catriona și-a dat seama
că nu are batista ei. Ea a folosit-o ca un ultim efort, lovindu-l de o parte a feței ducelui în
speranța că , din moment ce el nu o putea vedea acolo, stâ nd atâ t de aproape de el, atingerea
a ceva atâ t de neașteptat îl va convinge de prezența lui. o fantoma. Sa gâ ndit la ultima dată
câ nd și-a amintit că l-a avut. Se întâ mplase exact câ nd Forbes descuiase ușa. Fusese atâ t de
surprinsă , încâ t își smulsese celelalte lucruri și plecase câ t de repede putu. Ea a crezut că a
avut pâ nza cu ea câ nd a strecurat din cameră . Poate, gâ ndi ea plină de speranță , îl scă pase
undeva în coridor.
Sau o lă sase în bibliotecă .
Catriona se încruntă . Mama ei îi dă duse acea batistă câ nd era mică , spunâ ndu-i că o doamnă
specială a cusut C mic în albastru în colțul lui. Avea să o țină mereu în siguranță , îi spusese
Mary, înainte de a o avertiza pe Catriona că nu trebuie să o piardă niciodată .
Ș i acum Catriona fă cuse exact asta.

Câ teva ore mai tâ rziu, Robert stă tea singur în întunericul bibliotecii, ră sucind în degete
același pă trat de in. Ușor ca aerul și cusut cu ceva în colț, a simțit... o floare, poate? O
inițială ? S-ar fi putut convinge să creadă că este dovada unei fantome, dacă nu ar fi fost
parfumul special pe care îl purta. Chiar și acum, duse batista la nas. El știa chiar înainte de a
lă sa ea în urmă că fata care a furat în bibliotecă a doua zi dimineața și misterioasa lui
vizitatoare fantomatică în acea noapte erau una și aceeași.
Forbes și celorlalți le luase ceva timp pentru a readuce camera la ordine. O vază fusese
avariată , spuseseră ei, supă rată de suportul ei câ nd deschiseseră ușa. O duzină bună de
că rți ză ceau împră știate prin cameră și un cufă r greu fusese smuls de la locul să u. Fereastra
fusese larg larg și, deși Forbes nu ar îndră zni să recunoască , ideea că intrusul fusese un fel
de fantomă nu era complet lipsită de merit pentru el. Ș i Robert a gă sit că partea cea mai
amuzantă a tuturor. Forbes liniștit, neafectat.
Era impresionat de efortul prin care trecuse în speranţa de a-l speria. Impresionat, și într-
adevă r, curios. Ea fă cuse o producție extraordinară , și nu lipsită de anumite riscuri. Ea
dorise să -l sperie, evident, să -l inducă să pă ră sească castelul, iar întrebarea cea mai
importantă în mintea lui era acum de ce ?
Robert nu avusese ocazia să afle mai multe despre ea în dimineața precedentă , înainte de a
pleca. Care era numele ei, vâ rsta ei? Era tâ nă ră , da, putea să -și dea seama doar după sunetul
vocii ei, dar câ t de tâ nă ră ? Era o adolescentă plină de spirit? Abia ieșit din sala de școală ?
Acest lucru nu pă rea probabil, avâ nd în vedere că ea îi indicase că venea la castel de ceva
vreme. Ș i ea era suficient de bine vorbită și de inteligentă pentru a fi gâ ndit această
pă că leală fantomatică elaborată , nu numai de data aceasta, ci de multe ori, pentru că mulți
dintre servitori confirmaseră că aceasta nu era prima sau chiar a doua astfel de „bâ ntuire”
la castel. În mod clar, era ceva ce fă cuse pentru succes înainte și probabil explica reticența
pe care o simțise din partea factorului tată lui să u, Abercromby, de a veni acolo. Deveni din
ce în ce mai greu să gă sești vreunul dintre localnicii care să fie dispuși să ocupe o poziție
acolo. De fapt, acest spirit misterios care gemea în vâ nt, avertizâ ndu-l pe vizitatorul precaut
să pă ră sească Rosmorigh, ca nu cumva pericolul să -l apropie, devenea o legendă .
Robert a trebuit să zâ mbească în sine la inteligența ei. Ș i a fost îndră zneață , mai ales pentru
a încerca să sperie un orb. Dar a fost îndră zneală sau pur și simplu disperare?
Ce putea să urmă rească ?
Robert continuă , catalogâ nd restul a ceea ce știa despre ea. Venea des și regulat la
Rosmorigh, sosind neobservată , ceea ce însemna că avea altă cale decâ t intră rile cunoscute
în castel. Ea a speriat pe oricine ar putea interfera cu vizitele ei, așa că motivele ei pentru a
veni acolo erau ceva ce dorea să țină secret. „Bâ ntuirile” aveau întotdeauna loc în
bibliotecă , ceea ce ar indica că orice ar fi vrut ea să fie acolo.
Toate acestea nu însemnau decâ t un lucru pentru Robert.
Ea era după ceva.
Ș i încă nu a gă sit-o.
Curios însă , prin toate vizitele ei și după toate bâ ntuielile care fuseseră semnalate, nu
fusese luat niciun obiect din castel. Acest lucru nu l-a surprins cu adevă rat, pentru că
oricum ea nu l-a considerat un hoț, nu după câ t de preocupată fusese să -i explice vizitele ei
acolo. Oricare ar fi motivele ei, apariția lui bruscă trebuie să -i fi cauzat cu adevă rat multe
necazuri. Pâ nă și tată l să u, câ nd venise la Rosmorigh, nu stă tuse decâ t vreo două să ptă mâ ni
– servitorii îi spuseseră și lui Robert că fostul laird refuza să creadă că castelul bâ ntuie.
Putea, și evident că fă cuse, pur și simplu să aștepte ca el să plece din nou.
Nici ea nu-l pă că lise pe tată l lui. Acest gâ nd l-a fă cut pe Robert să zâ mbească și mai mult.
Pâ nă câ nd a luat în considerare posibilitatea, probabilitatea ca și tată l să u să fi că utat ceva
la Rosmorigh, poate același lucru pe care îl că uta fata, ceva care i-ar fi putut provoca
moartea.
Nu putea permite ca acest lucru să aducă ră u sau chiar moartea altei persoane. Trebuia să
se asigure că fata asta nu intră în pericol. Ș i singurul mod în care ar putea face asta ar fi să o
țină aproape. Ș tia că , dacă ar întreba-o, fata nu i-ar fi spus niciodată ce caută . Dar trebuia să
fie ceva cu totul special pentru ea să fi mers atâ t de departe încâ t să „bâ ntuie” locul pentru
a-i împiedica pe alții să intervină . Acest lucru nu a fă cut decâ t să fie și mai puternică
legă tura posibilă dintre castel și moartea tată lui să u. Tată l lui că utase ceva aici. Robert a
simțit asta. Ș i orice ar fi fost, Robert știa încă un lucru: și această fată îl că uta.
Iar Robert avea să se asigure că are toate oportunită țile să o gă sească .
 7
"La dracu!"
Robert smulse cravata neglijentă de pe cravată pentru ceea ce era acum a patra oară ,
tră gâ nd-o de la gâ t pentru a arunca blestemata bucată de material prin încă pere. Nu știa
unde ar fi putut ateriza și nici nu-i pă sa. Mai degrabă speră că zburase pe fereastră ,
fluturâ nd într-o dâ ră albă nefericită spre mare. Dar chiar și în timp ce gâ ndea asta, știa că
nu era nicio inadecvare a cravatei care îl fă cuse incapabil să facă un nod care nu-i că dea
deformat peste bă rbie. Pur și simplu trebuia să accepte. Era orb. Ș i ar putea fi pentru tot
restul vieții lui.
"Aici." Deodată , o voce blâ ndă a vorbit lâ ngă el și el a simțit o atingere, moale și blâ ndă ,
întorcâ ndu-și cravata înapoi în jurul gâ tului. Furia lui s-a calmat în clipa în care a simțit
degetele ei atingâ ndu-l ușor.
— Te-ai întors, spuse el.
Într-adevă r, în ultimele două zile așteptase ca ea să reapară , încă din noaptea în care
încercase să -l sperie. În acel timp, își petrecuse cea mai mare parte a timpului gâ ndindu-se
la ea, la ce avea să -i spună , cum avea să gă sească o modalitate de a descoperi ce se stră duia
ea să ascundă atâ t de mult. Soluția perfectă pentru asta îi venise chiar cu o seară înainte,
câ nd stă tea treaz în patul tată lui să u, așteptâ nd zorii.
Stâ nd acum lâ ngă ea, Robert se întrebă cum nu ar fi putut să -și dea seama câ nd ea a apă rut
pentru că mirosul ei, același parfum de la batistă , pă rea să umple brusc camera. Se întrebă
de câ t timp stă tuse ea acolo, urmă rindu-i încercă rile slabe la cravată , frustrarea lui
crescâ ndă , izbucnirea lui finală . Se simți brusc foarte prost.
Ea i-a legat rapid, eficient cravata. — Acolo, spuse ea. "E puțin șifonat, mă tem. Nu este un
nod perfect, dar cred că va fi bine."
Robert stă tea nemișcat ca o piatră . — Mulțumesc. Fă ră îndoială , ai fă cut un efort mai bun
decâ t am reușit eu, deși nu știam că arta de a lega o câ rpă pentru gâ t era ceva învă țat
tinerelor doamne scoțiene.
„Mi-aș imagina că nu este, dar am descoperit un pamflet aici în bibliotecă odată ce dă dea
instrucțiuni detaliate. Pur și simplu nu am putut rezista impulsului de a le încerca. Dacă nu-
ți pasă de acel nod anume, pot încerca un alt unul. Au fost mai multe ilustrate în pamflet."
Robert și-a imaginat brusc fratele să u Noah dublandu-se în râ s.
— Ă sta e bine. Robert a ră mas în picioare unde era. "Trebuie să vă rog să acceptați scuzele
mele pentru limba mea grosolană . Nu știam că sunteți aici."
„Este în regulă , Excelență . Frustrarea ta este de înțeles. Îmi imaginez că nu realiză m toate
micile sarcini pe care le facem în fiecare zi fă ră să ne gâ ndim. Va dura ceva timp și multă
ră bdare, dar vei putea pentru a face aceste lucruri din nou. Va trebui pur și simplu să
reînveți metoda de a-ți lega cravata fă ră a fi nevoie să te bazezi pe oglindă ."
Ascultâ nd-o atunci, explicația ei simplă , Robert aproape că îi venea să creadă .
„Poate data viitoare aș putea gă si pamfletul și aș citi instrucțiunile care vi s-au dat. S-ar
putea să vă ajute să executați mai bine cravata”.
"Într-adevă r." Robert se întinse în spatele lui, își gă si scaunul și se coborî în el. — Mă bucur
că ai decis să te întorci.
„Îmi pare ră u că am plecat atâ t de brusc zilele trecute. Bă nuiesc că este doar un instinct
exersat de mult timp. Asta și nu eram sigur cum ar putea reacționa alții din gospodă rie la
faptul că sunt aici. A fost o prostie din partea mea. , într-adevă r. Mi-am dat seama că după
ce am plecat. Ș i mi-am dat seama, de asemenea, că nu terminasem de descris această
cameră pentru tine."
Robert dă du din cap, bă nuind că nu era singurul ei motiv pentru care s-a întors. Fă ră
îndoială că venise să -și caute batista pe care el o bagase și acum în siguranță în buzunarul
hainei.
Fata se apropie de el, aşezâ ndu-se aproape, el ştia pentru că simţea greutatea fustelor ei
atingâ ndu-i picioarele câ nd ea se lă sa pe scaunul de lâ ngă el. „Ei bine, s-ar putea să nu-mi
mulțumiți dacă ați ști că motivele mele sunt într-adevă r destul de egoiste. Vedeți, în ciuda
faptului că nu terminasem să vă descriu camera, m-am întors și pentru că nu am preluat
acea carte pe care o aveam. venise și pentru ziua aceea. Speram să termin de citit, adică ...”
— E în regulă , spuse Robert, percepâ ndu-i reticența. — Ț i-am spus deja că nu sunt supă rat
că ai venit aici să citești. Secretul tă u este destul de sigur cu mine. El s-a oprit. "Totuși, mai
este un lucru..."
"Harul Tă u?"
— Nu mi-ai spus niciodată numele tă u.
Ea a tă cut pentru o clipă și aproape că se întrebă dacă ar refuza. În cele din urmă , ea spuse
cu o voce liniștită : — Catriona. Numele meu este Catriona MacBryan.
Din limba ei se rostogoli un strop de grozav scoțian câ nd își rosti numele, ascuns pâ nă
acum în spatele unei engleze vorbite concis. Catriona. Era un nume dră guț, dulce,
neobișnuit, foarte asemă nă tor cu ea. Batista pe care o luase, cusă turile de pe ea... să fi fost
un C ? Robert zâ mbi în sinea lui că și-a confirmat suspiciunile despre vizitatorul să u
spectral.
„Ești scoțian”, a spus el atunci, „totuși vorbești într-un mod foarte englezesc”.
„Da, Excelență ,” a spus ea. „Mi-am petrecut o parte din copilă rie cu o mă tușă care locuiește
în Manchester și am luat cea mai mare parte din școală acolo. să tră iesc în Highlands”.
Robert a gă sit asta interesant. — Atunci de câ t timp locuiești în Scoția?
"M-am întors să locuiesc cu familia mea câ nd aveam doisprezece ani. Acum zece ani", a
clarificat ea.
— Deci ai două zeci și doi de ani?
Ea a confirmat: „M-am nă scut în aceeași zi în care francezul a decapitat-o pe regina Marie-
Antoinette”.
"Într-adevă r?" Robert a fost puțin surprins de vâ rsta ei. O crezuse mult mai tâ nă ră , aproape
de optsprezece ani. Nu știa de ce. Poate că era sinceritatea ei sinceră sau modul ei simplu de
a vorbi, cum ar fi atunci câ nd pomenise de curcubeele create de lumina soarelui care
pă trundea prin ferestre. Nu multe femei de vâ rsta ei din Londra ar fi observat mă car jocul
de culori al luminii soarelui, cu atâ t mai puțin ar fi observat cu atâ ta încâ ntare nevinovată .
Nici mulți nu ar fi fă cut atâ t de mult să pună în scenă o pă că leală atâ t de elaborată pentru a
încerca să -l sperie.
Acum nu mai ră mâ nea decâ t să descopere de ce.
„Atunci”, a spus ea, rupâ ndu-i gâ ndurile, „de unde am ră mas să descriu camera?”
— Cred că ai fost la birou.
— O, da. Lemnul de zebră .
A auzit-o ridicâ ndu-se de pe scaun și îndepă rtâ ndu-se. Ș i-ar fi dorit să -l poată urmă ri, dar
gâ ndul că va că dea peste mobilier a fost suficient pentru a-l ține înră dă cinat în siguranța
scaunului să u. În schimb, s-a concentrat asupra imaginii sale mentale a camerei.
„În spatele biroului,” începu Catriona, „se află un scaun foarte mare. Este confecţionat dintr-
un stejar închis, cred, care pare mai degrabă spart cu un topor decâ t sculptat de orice
muncitor în lemn. Este acoperit cu un fel. de piele și este imens, așezâ nd ușor doi. Se pare
că ar fi putut fi la un moment dat tronul unui că pcă un stră vechi de pă dure." Ea a râ s încet.
„Are chiar și coarne care ies din partea de sus”.
Robert se trezi zâ mbind la imaginea scaunului care se formase în ochii minții lui. În ciuda
stilului să u rudimentar, își putea foarte bine să -și imagineze tendința tată lui să u pentru
piesa, un scaun de care își putea agă ța pă lă ria, precum și peruca pudrată pe care se agă țase
să o poarte, înnebunit de modă . Ducele a avut întotdeauna un ochi pentru utilizarea unui
obiect, ignorâ nd complet aspectul acestuia. Era o tră să tură pe care o transmisese fiului să u
cel mic, Noah. În acest sens, acest scaun a fost completarea perfectă pentru biroul deosebit.
Catriona continuă . „Există că rți că ptușind trei din cei patru pereți din această cameră . Pot fi
mii și includ aproape toate subiectele imaginabile.” Ea fă cu o pauză . — O, da. Există și un
portret între rafturi.
"Un portret?"
"Da. Din partea ta. Ești pe un câ mp de luptă și porți o haină roșie de uniformă ."
Robert simți un fior, mai mult un fior, trecâ nd prin el. Ș i-a amintit ziua în care pozase
pentru acel portret. Tată l să u îl trimisese pe artist pâ nă în Spania să -l gă sească . Fusese o zi
sâ ngeroasă , iar Pietro fusese acolo cu el. Pietro fusese mereu cu el.
Catriona trebuie să fi simțit schimbarea bruscă a dispoziției lui, fă ră îndoială că se vedea
clar pe chipul lui, pentru că ea a continuat rapid cu descrierea camerei. „Există un pistol
destul de vechi pe șemineu, deasupra vetrei și o sticlă de perspectivă așezată pe un suport
lâ ngă ferestre, cel mai probabil pentru a privi stele.” Ea se întorsese la el și se așezase din
nou pe scaun lâ ngă el. „Ș tiați că există un om care a catalogat de fapt 47.390 de stele
diferite?”
Robert dă du din cap. — Într-adevă r. Numele lui este Joseph Lalande.
"Da!" spuse ea entuziasmată . „Îmi imaginez că este un bă rbat destul de fascinant.”
Robert zâ mbi la entuziasmul ei. "Din pă cate, domnul Lalande a murit cu câ țiva ani în urmă .
Fratele meu, Noah, îl cunoștea și de la el am auzit că era un tip destul de crunt, bine
cunoscut în cercurile științifice și literare."
"Am citit despre el într-un pamflet. Sunt desene minunate în el. Este aici, în bibliotecă ,
undeva..."
Robert a ascultat în timp ce ea a început să -și croiască drum prin cameră . „Domnișoară
MacBryan...”
"Iată -l!"
A așteptat să vadă câ t îi va lua să -și dea seama...
— Oh, spuse ea deodată . "Îmi pare ră u. Am uitat."
— Că sunt orb, termină Robert. — Aş putea să fac la fel. Urmă un moment de tă cere. "Asta e
tot?" el a intrebat. „În cameră , vreau să spun.”
"Oh, nu", a spus Catriona. "E și un câ ine de pluș care stă pe podea lâ ngă scaunul tă u."
"Pardon? Un caine?"
— Da. Unul mic, un spaniel cu urechi că prui, un corp alb și ochi foarte mari, sticloși.
Un spaniel împă iat... Robert se gâ ndi la asta o clipă , gâ ndindu-se la tată l să u. Desigur.
Crumpet.
Fusese o creatură dulce, iar tată l lui iubea câ inele mai mult decâ t orice. Mersese peste tot cu
el, tră gâ nd în pă durea de stejar din spatele Casei Devonbrook, conducâ nd în Hyde Park
câ nd fuseseră în oraș, cu labele din față cocoțate pe pă rțile lustruite ale landului să u ducal.
Ea se dusese chiar cu ducele la scaunul lui de la Camera Lorzilor, fă câ nd o mare agitație
acolo, o adevă rată angajare de partea tată lui să u. Ea a tră it pâ nă să -și vadă cel de-al
șaisprezecelea ani, iar ducele fusese lovit de inima la pierderea ei, plâ ngâ nd câ nd se trezise
în acea dimineață geroasă de iarnă și o gă si nemișcată la picioarele patului lui. Mama lui
Robert, ducesa, remarcase chiar că se întreba dacă el ar fi atâ t de îndurerat de pierderea ei.
Robert și-a amintit cum încercase să ia câ inele în acea dimineață , pentru a-i scuti pe tată l
să u de sarcina de a-i înmormâ nta în gră dina din spatele casei. Dar ducele refuzase cu
fervoare, spunâ ndu-i lui Robert că știe exact ce trebuie fă cut cu ea. Robert știa acum ce
fusese asta.
Acest loc, acest castel, această cameră , erau tot ce fusese vreodată tată l să u. La fel ca
biblioteca de la Devonbrook House, Rosmorigh fusese, se pare, locul secret de refugiu al
ducelui, mijlocul lui de evadare. Dar ce l-a atras aici? Ce mister stă tea ascuns la Rosmorigh?
Robert și-a amintit brusc de planul pe care-l pusese la cale în ultimele două zile. Se ridică și
se îndreptă încet spre birou. Era un traseu pe care îl practicase de mai multe ori în timp ce
așteptase întoarcerea lui Catriona și o reuși acum fă ră complicații. O victorie atâ t de mică în
ceva ce fă cuse anterior fă ră niciun gâ nd conștient, dar acum îi cerea toată atenția, i se
simțea uimitor de uriașă . Degetele i-au pă șit de-a lungul blatului lustruit al biroului pâ nă
câ nd a gă sit teancul de scrisori care încă se afla acolo unde le lă sase Forbes zilele trecute.
— Iată , domnişoară MacBryan. Robert se întoarse și i le întinse. „Veți descoperi că acestea
sunt scrisori care îmi sunt adresate. Scrisori private și ceva corespondență de afaceri. Mă
întrebam dacă ați putea să mi le citiți, deoarece, evident, nu pot să fac asta. Desigur, v-aș
plă ti pentru timpul dvs. și aș aprecia că continuați să faceți acest lucru atunci câ nd este
solicitat. Cu alte cuvinte, aș vrea să vă angajez să fiți ochii mei."
Catriona se uită la scrisorile, întrebâ ndu-se de ce ar vrea ducele să i le citească ea, o stră ină
completă , și nu unuia dintre servitorii lui. Cu siguranță un valet sau factorul lui ar fi mai
probabil să ...
Se gâ ndi pe atunci la conversația pe care o auzise pe hol în acea noapte și la respectul lui
Forbes pentru duce atâ t de evident nefavorabil. Poate colonelul avea dreptate. Poate că era
ceva mai mult în venirea ducelui la Rosmorigh decâ t pur și simplu dorința lui să plece din
Londra. Colonelul îi spusese să încerce să descopere. Ș i acum ducele îi oferea acea
oportunitate, precum și șansa de a-și continua că utarea, că ci, venind să -i citească scrisorile,
i se va permite și accesul în continuare la bibliotecă .
— Aș fi dispus să funcționez ca secretarul dumneavoastră , Altceva, deși cu condiția să nu
mă plă tiți.
„Nu înțeleg”, a spus el. „Nu vrei să fii compensat pentru timpul tă u?”
"Nu în maniera obișnuită . În schimb, aș cere pur și simplu să mi se acorde accesul continuu
la bibliotecă , doar de data aceasta cu permisiunea ta."
Robert dă du din cap. — De acord. Dar mai este un lucru pe care aş dori să -ţi cer de la tine,
domnişoară MacBryan.
— Da, Altceva?
— Aș prefera dacă mi-ați adresa pur și simplu după numele meu.
Catriona se uită la el, întrebâ ndu-se la un nobil, un duce, care nu dorea să fie cunoscut ca
unul. — Da, desigur, Robert. Ș i te rog să -mi spui Catriona. Se uită la scrisori. „Ați dori să
încep acum să vă citesc corespondența?
— Da, a... Robert ezită la apropierea cuiva din hol, apoi spuse în schimb. "Nu. Adică nu în
acest moment. S-ar pă rea că suntem pe cale să avem un vizitator. Te rog, totuși, nu pleca.
Stai exact unde ești."
Ușa se deschise fă ră formalitatea unei bă tă i. Catriona a ră mas acolo unde stă tea.
„Scuzați-mă ”, a spus bă rbatul care trebuie să fie Forbes câ nd a observat-o, folosind vocea sa
cea mai îndră zneață . — Aceasta este biblioteca privată a ducelui, domnișoară . Cine ești și
cum ai ajuns aici?
— Eu..., se clă tina Catriona în fața lui. Era exact așa cum s-ar fi așteptat ea, după ce l-a
ascultat pe hol în noaptea aceea. Era înalt și slab și semă na puțin cu o bufniță cu urechi
lungi, toate sprâ ncenele stufoase și ochi mari și stră lucitori, cu un fel de nas câ rlig care
semă na cu un cioc. Își aruncă ochii îngustați asupra persoanei ei, a fustelor ei de casă și a
chemisei de in. Buza superioară i s-a ondulat puțin pentru a-și demonstra dezgustul.
Catriona nu mai întâ lnise niciodată un individ mai neprietenos.
— Forbes, spuse Robert, ră spunzâ nd în locul ei. — Aș vrea să o cunoașteți pe domnișoara
Catriona MacBryan.
Forbes s-a întors să -și privească stă pâ nul cu neîncredere. "Harul Tă u-"
„Este în regulă , Forbes. Domnișoara MacBryan este aici la cererea mea. De fapt, va veni la
Rosmorigh pentru a folosi biblioteca. Prin prezenta i se va da acces la castel și teren oricâ nd
dorește.
Forbes a tă cut, uluit, uitâ ndu-se cu privirea la Catriona de parcă ar fi fost un șoarece de
câ mp pe care îl dorea la cina lui. Era evident că Robert nu avea încredere în acest bă rbat,
servitorul lui, pentru că altfel i-ar fi cerut-o pe ea, o stră ină , să -i citească corespondența?
Înfruntâ nd Forbes acum, era ușor de înțeles de ce.
De fapt, Forbes s-a uitat apoi la birou, la locul unde fuseseră scrisorile. Se uită direct înapoi
la ea, de parcă ar fi știut de ce au plecat. Catriona putea să -și dea seama pe fața lui chiroșită .
Expresia lui s-a transformat apoi de la supă rare la dușmă nie totală .
Catriona a ră mas în picioare în timp ce Forbes a lă sat tava cu mâ ncare pe care o ducea fă ră
ceremonie pe birou și apoi s-a întors fă ră un cuvâ nt de despă rțire. Ea a așteptat pâ nă câ nd
a fost sigură că a plecat, pâ nă câ nd pașii lui ecou au dispă rut pe coridor, apoi a spus: „Nu
cred că a fost foarte încâ ntat să mă gă sească aici. Ară ta un pic de parcă tocmai ar fi că lcat pe
ea. un tac."
Robert chicoti la imaginea prezentată de cuvintele ei. „Nu mi-aș face griji. El a ară tat mereu
așa.
— Scrisorile tale. Ț i-ar plă cea..., se aventură ea, să ți le citesc în privat?
Robert dă du din cap. „Bă nuiesc că pereții au urechi pe care, avâ nd în vedere orbirea mea,
nu le pot vedea. Îmi doresc ca afacerea mea să ră mâ nă a mea, nu a fiecă rei persoane din
acest loc. Sincer să fiu, din moment ce nu mă cunoști, mă simt încreză tor. veți citi scrisorile
fă ră adaos sau deducere. Ar trebui să spun că sunt chestiuni despre care nu știți nimic, dar
alții cred că știu totul. Prin urmare, ar ajunge la propria lor interpretare a afacerii mele."
Catriona a înțeles. — Avâ nd în vedere acest lucru, aș putea să vă sugerez să mergem în altă
parte pentru a vă citi corespondența, departe de castel?
„Nu vă d cum ar fi posibil asta”, a spus Robert. „Cu siguranță nu vă d să că lă resc”.
— Dar poți să mergi, nu-i așa?
"Desigur."
„Atunci doar vino cu mine. Ș tiu un loc foarte aproape, unde putem merge chiar acum și
nimeni nu își va da seama că ai plecat.”
Fă ră să aștepte ră spunsul lui, Catriona îl luă apoi de mâ nă pe Robert și începu să -l conducă
prin cameră .
— O clipă , spuse ea, întorcâ ndu-se. „Veți avea nevoie de ochelarii voștri pentru că vom ieși
la lumina zilei”.
Robert aproape că uitase nevoia de ele. — Pe masă lâ ngă scaun.
Catriona le luă și le apă să în mâ nă . În timp ce le punea, Robert auzi zgomotul a ceva care se
mișcă , alunecă , zgâ rie încet, apoi a simțit un curent de aer curgâ ndu-i pe față . Mirosul mă rii
l-a lovit imediat, învă luindu-l în jurul lui. Dacă nu știa mai bine, ar putea crede că stă pe
ță rm pentru că putea auzi chiar sunetele slabe ale valurilor ră sunâ nd în jurul lui.
— Atenţie, scă rile pe care urmează să le coboră m sunt foarte înguste şi neuniforme, spuse
Catriona, luâ ndu-l de mâ nă . — Dar vom merge încet și te voi conduce.
Le-a trebuit ceva timp și câ teva opriri pentru ca ei să ajungă la fundul treptelor unde
zgomotul mă rii devenise mai puternic, ră sunâ nd de pe pereții din jurul lor.
"Unde suntem?" întrebă Robert.
„Există o serie de pasaje care trec prin stâ ncile de sub Rosmorigh. Au fost fă cute cu secole
în urmă pentru apă rare, câ nd castelul a fost construit pentru prima dată . Urmau să fie un
mijloc de evadare în timp de asediu, care să conducă la ță rm. Am crezut că ar merge acolo,
pe o mică porțiune de plajă care se află mult sub castel. O creastă de stâ ncă atâ rnă deasupra
ei, astfel încâ t nimeni să nu ne poată vedea acolo."
Catriona îl conduse pe Robert de-a lungul pasajului umed pâ nă câ nd simți brusc că ldura
soarelui pe fața lui. Era bucuros pentru protecția ochelarilor, pentru că îi permiteau acea
mică plă cere. A tras aer în piept. Deasupra capului, un pescă ruş a strigat împotriva
zgomotului mă rii. Era prima dată câ nd ieșea în aer liber de câ nd sosise la Rosmorigh.
Robert închise ochii și-și înclină fața în sus, savurâ nd briza să rată .
— Poţi să te aşezi aici pe acest afloriment, spuse Catriona după o clipă , ajutâ ndu-l să se
aşeze.
Robert și-a dat deodată seama că putea foarte bine să -l lase acolo, să -l abandoneze acolo
unde nimeni nu-l putea gă si, unde nimeni nu știa că este și nu va ști niciodată cum să -și
gă sească drumul înapoi. Cu oricine altcineva, chiar și cu Forbes, ar putea fi îngrijorat. Cu
Catriona, cumva, nu era.
— Cu sute de ani în urmă , spuse ea, spă rgâ ndu-i gâ ndurile, oamenii din Rosmorigh țineau
ascunse aici bă rci pentru a scă pa în cazul unui atac pe uscat.
— Raționament să nă tos.
„S-ar putea să credeți, totuși, în cele din urmă , le-a fă cut mai mult ră u decâ t bine. Un clan
invadator a aflat cumva de plajă , bă rci și peșteri. Au luat bă rcile și au atacat din ambele
pă rți, pă mâ ntul și marea, practic prinzâ ndu-i pe să racii din Rosmorigh în peșterile de sub
castel. S-ar putea să fi gă sit chiar și un mijloc de evadare atunci, dar din lipsă de timp.
Vedeți, majoritatea peșterilor se umplu cu mare de două ori pe zi pe mă sură ce vin mareele
înă untru și afară .. Să racii oameni nu au putut face nimic. Au fost prinși în capcană . Pe
dinafară ar fi mutilați, așa că în schimb au ales să se înece și trupurile lor au fost spă late cu
valul pâ nă la mare. Această tragedie este cunoscută în jurul acestui lucru. parte din
Highlands ca „Zorii Tristurilor”. După aceea, urmă torul laird al lui Rosmorigh, care a
recă pă tat inevitabil castelul, a să pat un alt pasaj prin care nu se umplea de val, ducâ nd încă
pe o altă cale, astfel încâ t același tip de atac să nu poată fi repetat. despre asta, iar după ce a
murit, a fost uitat de mulți ani”.
„Ș i celă lalt pasaj, așa reușești să vii și să mergi la bibliotecă atâ t de nedetectat?”
Catriona zâ mbi. "M-am întâ mplat din întâ mplare. O mare parte din zona din jurul
Rosmorigh este mlaștină și câ nd eram o fată tâ nă ră , obișnuiam să meargă prin mlaștini
că utâ nd fraoich geal ."
"Cel...?"
„Aceasta este traducerea în gaelică a ericiei albe, este o floare scoțiană rară , care se
presupune că aduce noroc oricui o gă sește.”
— Ș i ai gă sit-o vreodată , această rucă albă ?
„Nu, dar mama mea a fă cut-o câ nd era mică . Mă trimitea să -l caut în tușe câ nd eram fată ,
deși cred că era mai mult pentru a mă scoate de sub fuste decâ t pentru orice alt motiv.
Totuși, eram hotă râ t să gă sesc această legenda albă , dar nu am gă sit-o niciodată . Într-o zi,
în urmă cu aproximativ șase luni, m-am trezit aproape de Rosmorigh. Erica era în floare și
m-am oprit să caut din nou, așa cum fă cusem câ nd am fă cut-o. Era o fată . Atunci am
descoperit intrarea secretă . De fapt, am că zut în ea și apoi am ră tă cit prin peșteri, încercâ nd
să gă sesc o ieșire. Am descoperit din întâ mplare scă rile care duc la bibliotecă și un ușă care
este ascunsă în peretele cu lambriuri. Câ nd am gă sit întrerupă torul care deschidea ușa
aceea, am crezut că am ieșit într-un vis. Nu vă zusem niciodată atâ tea că rți pâ nă acum în
viața mea. Erau atâ t de multe de citit și din cauza pe pasaj, aș putea veni și plec fă ră ca
nimeni să știe vreodată . De atunci vin la Rosmorigh."
Robert și-a putut imagina încâ ntarea ei în acea zi, cu ochii mari de uimire la că rțile pe care
le-a gă sit acolo. — Ș i nu ai fost niciodată descoperit?
— Nu. Laird anterior, tată l tă u, venea la Rosmorigh doar ocazional. Factorul tă u,
Abercromby, vine câ nd este timpul să încaseze chiriile, desigur, dar nu stă niciodată la
castel peste noapte.
Vâ ntul a început să bată atunci, învâ rtindu-se în jurul lor. „Există o grupare întunecată de
nori care se deplasează spre ță rm”, a spus ea. „Se pare că o să plouă în curâ nd. Valul va veni
și această plajă va fi sub apă în alte două ore. Să încep să -ți citesc scrisorile că tre tine acum
înainte să devină prea tâ rziu?”
 8
Mă tem că lordul Cheveley nu a fost în stare să ofere nimic în plus câ nd m-am întâ lnit cu el
aseară la White's. El a spus că l-a întrebat pe tată l cu ceva timp în urmă cu privire la
frecvența absențelor lui, dar că tată l nu i-a divulgat nimic. Cu toate acestea, el a spus că ,
atunci câ nd tată l s-a întors la Devonbrook după cea mai recentă că lă torie a sa la Rosmorigh,
i-a spus lui Cheveley că este pe punctul de a avea un succes care va avea în curâ nd șahmat
Kinsborough în jocul de colecție.
R obert stă tea și ascultă în liniște în timp ce Catriona îi citea din scrisoarea fratelui să u.
Era ultimul dintre cei pe care i-o dă ruise, primul fiind de la avocatul să u, Quinby, iar al
doilea de la mă tușa sa, Amelia, din Suffolk, întrebâ ndu-se de bună starea lui. Această ultimă
scrisoare fusese însă cea mai interesantă .
În timp ce se așeza pe spatele acelui fragment stâ ncos de ță rm, cu brațele încrucișate în fața
lui, cu picioarele cu cizme încrucișate la gleznă , se gâ ndi la cuvintele lui Noah. șah mat.
Suspiciunile lui erau corecte. Tată l lui simțise ceva și se pă rea că era aici, la Rosmorigh.
Robert se întrebă dacă Lordul Kingsborough aflase cumva despre asta. Tată l lui Robert nu
era unul care să -și joace mâ na aproape de piept și, dacă i-ar fi spus asta lordului Cheveley,
ar fi putut foarte bine să -i spună și altcuiva, cineva care ar fi putut să -i scape lordului
Kinsborough.
L-a uimit că nu se gâ ndise niciodată la asta pentru că ar fi trebuit să fie cea mai importantă
suspiciune a lui Robert. Wallace Burnett, marchizul de Kinsborough, a fost cel mai mare
rival al tată lui să u.
Robert știa despre bă rbat doar ceea ce învă țase prin cercurile de colectare – și chiar și asta
era puțin prețios. Marchezul a ieșit rar la licitații, avâ nd aproape toate afacerile sale
gestionate de agentul să u. Robert știa că Kinsborough deținea o moșie de dimensiuni
considerabile în Yorkshire, că nu era predispus la vicii obișnuite ale jocurilor de noroc sau
bă uturii și că se vorbește despre el mai ales între semenii să i ca un om generos, un
exemplar în mijlocul societă ții. Singurul punct real al orică rei notorietă ți atașate lui era
rivalitatea lui binecunoscută cu tată l lui Robert și chiar și aceasta era considerată de cei mai
mulți ca fiind doar un pic de sport între domni.
Totuși, nu era nimic sportiv în felul în care tată l lui Robert vorbise doar despre bă rbat cu o
amă ră ciune vizibilă în voce. Se pare că rivalitatea lor se întorsese cu zeci de ani în urmă .
Robert și-a amintit că odată și-a întrebat-o pe mama sa, ducesa, motivele pentru care cei
doi bă rbați s-au opus atâ t de înverșunat. Ea doar clă tinase din cap peste ceașca ei de ceai,
spunâ ndu-i lui Robert că trecutul era mai bine lă sat în seama trecutului și că orice ar fi fost
care a provocat această dușmă nie reciprocă , se întâ mplase cu mulți, mulți ani în urmă , câ nd
Kinsborough frecventase Cambridge cu tată l lui. Acolo, la universitate, cei doi bă rbați s-au
întâ lnit pentru prima oară și, câ ndva, a izbucnit pentru prima dată scâ nteia competiției
dintre ei, o competiție de genul care avea să dureze toată viața. O competiție care, pâ nă la
urmă , își aminti Robert, nu durase pâ nă la urmă o viață întreagă .
Ar fi putut Kinsborough să aibă vreo parte în incendiu, o modalitate de a termina bă tă lia
dintre rivali odată și pentru totdeauna și înainte ca tată l să u să poată emite acest prevestit
„șah mat?” Dispariția colecției Devonbrook ar ridica cu siguranță propria colecție a lui
Kinsborough la o poziție de distincție stelară în râ ndul societă ții din oraș. Kinsborough, de
asemenea, trebuie să fi cunoscut rolul jucat de Robert în pasiunea tată lui să u. Ar fi putut să
înceapă să circule zvonurile că Robert ar fi fost cel responsabil de incendiu pentru a atrage
atenția și suspiciunea de la sine?
Robert se gâ ndi din nou la ceea ce scrisese Noah. Despre ce îi vorbise ducele lui Cheveley?
Fă cuse parte din acordul lor că Robert deținea control asupra tuturor achizițiilor pentru
colecție. Orice de asemenea natură s-ar fi ocupat de el. Totuși, era posibil că ducele ar fi
putut urmă ri o piesă fă ră să o discute cu Robert. Aflase oare cumva despre ceva atâ t de
extraordinar încâ t să -l urmă rească fă ră să -l implice mai întâ i pe fiul să u? Ș i ar fi putut
Kinsborough să afle și să fi decis că competiția dintre tovară șii de universitate a mers în
sfâ rșit prea departe?
— Asta e tot ce scrie fratele meu? întrebă Robert atunci, realizâ nd că Catriona tă cuse lâ ngă
el.
— Nu. Mai continuă un pic. continuă Catriona.
Am trimis de-a lungul ultimelor foi de știri care oferă ceea ce se știe despre situația din
Franța. M-am gâ ndit că poate Forbes le-ar putea citi cu voce tare pentru tine. Tolley scrie că
starea de spirit de la Bruxelles este cea de așteptare jubilatoare. Sunt baluri în fiecare
noapte, iar bă ieții dansează pâ nă în zori, fă ră să știe câ nd ar putea fi chemați să lupte.
Napoleon este încă la Paris și a refuzat să deschidă negocieri pentru pace. Pace! Îți vine să
crezi fierea lui? Britanicul și Prusia așteaptă urmă toarea lui mișcare, care va fi cu siguranță
una ofensivă . Wellington este gata să -l învingă și se va asigura că nu se poate întoarce la
putere a treia oară . Suspiciunea aici în oraș este că lupta va fi câ știgată în scurt timp și apoi
se pot întoarce cu toții la Paris pentru vacanțele mult așteptate. Voi transmite orice
corespondență suplimentară pe care o primesc de la el. Sper că totul este bine cu tine și
aștept ră spunsul tă u. Întotdeauna fratele tă u, Noah.
Robert a tă cut o vreme, contemplativ. Cunoștea bine acel sentiment de așteptare,
anticiparea de a ști despre lupta viitoare, dar fă ră să știe câ nd și unde va apă rea. L-a umplut
dorința de a fi ală turi de Tolley și de compatrioții să i de pe continent, dar a ră mas faptul că
nu va putea face nimic mai mult decâ t să ia în cale. Robert s-a rugat ca Wellington să iasă
învingă tor chiar dacă își spunea că nu trebuie să se concentreze asupra asta. El a fă cut parte
din evenimentele care au avut loc în Franța, dar a fost clar îndepă rtat de ea. În schimb, nu
putea decâ t să stea, să aștepte să audă de la Tolley și să spere.
Pâ nă atunci, trebuie să -și ia atenția departe de Continent și de incapacitatea lui absolută de
a face ceva. Modul de a face acest lucru ar fi să -și concentreze toate eforturile pentru a
descoperi adevă rul despre incendiu. Avâ nd în vedere scrisoarea lui Noah, posibila
conexiune a lui Kinsborough pă rea un loc probabil de început.
Atunci a vorbit cu Catriona. — Presupun că , din moment ce citești atâ t de bine, poți și să
scrii?
"Da, desigur."
— Ai fi dispus să transcrii fratelui meu ră spunsul dictat?
„Cel mai sigur. Deși este cam prea tâ rziu pentru a face asta astă zi. Mâ ine, poate?”
Robert dă du din cap. Habar n-avea câ t timp trecuse de câ nd fuseseră aici, dar i-ar oferi
noaptea să se gâ ndească la urmă toarea lui cale de acțiune. — Mâ ine ar fi bine.
— Voi veni la prâ nz, ca să pot citi mai tâ rziu. După amiază , atunci?
— Te voi aștepta.
Robert stă tea la fereastra bibliotecii câ nd Catriona s-a întors a doua zi.
— Nu porți ochelarii, spuse ea surprinsă .
„Durerea se diminuează ”. Se îndepă rtă , mai mult spre ea, oprindu-se la scaunul lui. Ș i-a pus
ambele mâ ini pe spatele lui. „În urmă cu două să ptă mâ ni, nu aș fi putut sta în fața unei
ferestre deschise ca asta fă ră să mă încâ nt. Dar acum, există de fapt momente în care
durerea este aproape tolerabilă ”. El s-a oprit. „Cu siguranță acesta este un semn bun. Nu am
decâ t să -ți mulțumesc.”
"Pe mine?"
„Da. Dacă nu m-ai fi scos ieri dincolo de aceste ziduri, aș fi ră mas aici închisă , în spatele
acestor lentile întunecate în restul zilelor mele. N-aș fi cunoscut niciodată atingerea aerului
mă rii sau că ldura din nou soarele pe fața mea. N-aș fi știut niciodată câ t de mult mi-ar fi dor
să am acele lucruri în viața mea. Este uimitor, într-adevă r, învă ț lucrurile pe care le-am luat
de bune câ nd au fost mereu prezente. Este doar câ nd au dispă rut și îți dai seama câ t de
vitali erau cu adevă rat.”
Catriona nu era deloc sigură cum ar trebui să ră spundă . Ea nu fusese niciodată capabilă să
ofere nimă nui ceva de vreo semnificație. Flori pe care le culesese pe un câ mp pentru mama
ei, o bandă de pă lă rie pe care o fă cuse din carouri MacBryan pentru tată l ei, dar asta? Să
știe că ea dă duse cuiva care se pierduse chiar și speranța la ceva mai bun și să i-o fi dat ; o
umplu de un sentiment de bucurie.
— Ai spus că ai vrut să redactez o scrisoare fratelui tă u astă zi? spuse ea și traversă camera
pentru a se așeza în spatele biroului din lemn dungat. Ea a luat pană care aștepta acolo.
— Dragă Noah, începu Robert. „Scrisoarea ta mi-a dat un gâ nd, unul pe care aș dori să -l
urmă rești câ t mai curâ nd posibil. Acesta este marchizul de Kinsborough. Îl poți înrola pe
Quinby să -l ajute în orice fel. Analizează -i starea finanțelor, unde se află în timpul ultimele
luni, în special în noaptea de 31 martie, și orice altceva la care vă puteți gâ ndi care ar putea
fi de considerație pentru noi. Voi aștepta urmă toarea dvs. postare și îmi voi continua
munca de aici. Întotdeauna fratele tă u, Robert. "
Catriona a fă cut praf scrisoarea pentru a o usca, apoi a împă turit-o cu grijă . — Ai un sigiliu?
— Tată l meu ar trebui să aibă unul pe birou. Sertarul de sus.
Catriona a deschis sertarul, dar a descoperit că înă untru era gol, cu excepția unei cutii mici
și plate de lemn, împinsă departe de spate. Ea a scos-o. „Oh”, a spus ea cu voce tare câ nd a
deschis-o.
"Ce este?"
— M-am gâ ndit că o cutie pe care am gă sit-o în sertar ar putea conține sigiliul tată lui tă u,
dar în schimb conține o cantitate de hâ rtie.
Robert ocoli biroul, simțindu-și drumul de-a lungul biroului în timp ce se îndrepta încet
spre ea. — Ce fel de hâ rtii sunt?
Catriona a scanat rapid foaia de sus. „Sunt pagini scrise. Se pare că ar putea fi un discurs
descriptiv. al patrulea duce de Devonbrook." Ea se uită la Robert. "Plă nuia poate tată l tă u să
scrie o cronică în care să detalieze timpul petrecut aici la Rosmorigh?"
— Aşa s-ar pă rea, ră spunse Robert. „Nici mă car nu știam de existența lui Rosmorigh. Ar
servi pentru a explica numeroasele sale vizite aici.”
Catriona continua să citească , ră sfoind paginile. „Cu fiecare secțiune a discursului, el pare să
aleagă un anumit decor în apropierea castelului. El îl descrie, dâ ndu-i propria sa estimare,
similar cu cel pe care Boswell a publicat-o descriind turul să u prin insule cu Johnson.” Ea a
chicotit atunci câ nd a început să citească prima parte a cronicii.
"Ce este?"
„Aici scrie că tată l tă u a mers să o vadă pe vă duva Gorrie devreme în excursiile sale. Vă duva
este chiriașă la Rosmorigh și descrierea ei este atâ t amuzantă , câ t și exactă . El scrie:
„Femeia care locuiește în această familie este cea mai curioasă . Pielea ei are o culoare câ t se
poate de nesă nă toasă , spre deosebire de orice am vă zut pâ nă acum. Mi-a oferit scaunul ei
să mă odihnesc, dar am refuzat politicos, dat fiind parfumul ei ciudat."
Robert a întrebat: „Ce este atâ t de ciudat la parfumul ei?”
„În mare parte, că nu poartă niciunul. De fapt, se scaldă rar pentru că crede că este
modalitatea Diavolului de a-și atinge sufletul prin carne. Cu atâ t mai mult, pentru a-l
îndepă rta pe Auld Clootie , așa cum îl numește ea, își freacă pielea cu un preparat pe care îl
face dintr-un amestec de plante. Una dintre plantele pe care le folosește ia dat porecla ei —
„Valeria”. Planta de valeriană pe care o folosește este cea care îi dă o aromă neobișnuită și,
mai ră u, folosirea acestui amestec așa cum o face fă ră baie i-a transformat pielea destul de
albastră !”
Robert zâ mbi, amuzat. — E supă rată ?
— Nu cu adevă rat. Doar un pic confuz uneori. Catriona se uită prin urmă toarele foi. „Se
pare că tată l tă u s-a angajat să -i viziteze pe toți chiriașii lui Rosmorigh de-a lungul
că lă toriilor sale. El scrie despre fiecare, precum și despre locurile în care s-a oprit în timp
ce s-a oprit și pe oricine a întâ lnit pe drum.” Ea a ră sfoit rapid paginile de sfâ rșit ale
scenariului. „A scris clar pâ nă câ nd a venit ultima dată la începutul lunii martie”.
"Catriona, ai putea să mă duci în aceleași locuri? Cele descrise în jurnalul tată lui meu?"
— Vrei să te duc acolo?
"Da. Aș vrea să merg în locurile în care a fost tată l meu și să -mi spui descrierea lui despre
fiecare. Sper că m-ar putea ajuta să înțeleg, să descopă r ce l-a adus aici atâ t de des. Trebuie
să știu de ce a a venit aici și de ce nu a spus niciodată nimă nui despre asta.”
Disperarea din vocea lui Robert era atâ t de ră spâ ndită , încâ t a fă cut-o pe Catriona să se
întrebe cu voce tare. — Robert, poți să -mi spui ce s-a întâ mplat cu tată l tă u?
Ea a privit cum chipul lui Robert se încremeni, cu o privire cea mai înspă imâ ntă toare pe
tră să turile lui. Catriona se aștepta ca el să refuze să -i ră spundă . De fapt, și-a dat seama că
nu ar fi trebuit să întrebe deloc. Nu avea niciun drept. — Îmi pare ră u.
Dar el a clă tinat din cap. "Nu, este în regulă . Am încercat să o închid prea mult timp,
refuzâ nd să mă gâ ndesc la asta, fă ră să vorbesc niciodată despre asta. Poate că a venit
momentul să spun cu voce tare ce sa întâ mplat cu adevă rat."
Catriona așteptă în tă cere, simțind emoția din vocea lui.
Începu încet. „A fost un incendiu, a fost la locul familiei mele din Lancashire. A fost
devastator și majoritatea familiei mele au fost ucise, tată l meu, fratele meu mai mare,
Jameson, și soția lui, și fiul lor tâ nă r, nepotul meu. Ș i Pietro. "
— Pietro?
— A fost valetul meu. Robert a ezitat. "De fapt, el a fost mult mai mult decâ t atâ t. Era
prietenul meu. Mi-a salvat viața odată ." Robert și-a lă sat capul în jos, în timp ce se lupta în
mod clar cu emoțiile sale, cu mâ na strâ nsă strâ ns într-un pumn lâ ngă el. Catriona aşteptă ,
simţind că Robert avea mai multe de spus.
„L-am întâ lnit prima dată pe Pietro câ nd eram în Peninsulă cu ani în urmă . Portretul despre
care mi-ai spus, eram soldat în armata britanică . Fusesem prins de o unitate franceză aflată
în patrulare. M-au închis într-un un fel de dulap de depozitare într-o fermă abandonată , în
timp ce ei încercau să decidă dacă eu eram curierul spaniol care pretindeam că sunt sau
soldatul englez care eram cu adevă rat. Explicația mea, în spaniolă , că mi-am luat haina roșie
de uniformă de pe un un englez mort nu fă cuse mare lucru să -i convingă . Erau pe punctul
de a pune capă t dezbaterii, hotă râ nd să mă omoare, câ nd Pietro m-a eliberat strâ ngâ nd
lacă tul ușii dulapului."
— Ș i-a asumat un mare risc ajutâ ndu-te.
„Riscul nu conta nimic pentru el. Pietro îi ura pe francezii. Îi ucisera familia – mama și
surorile lui – câ nd îi invadaseră satul, lă sâ ndu-l la șaisprezece ani fă ră mijloace de
supraviețuire. După ce m-a ajutat să scap din în dulap, l-am numit batmanul meu. Mergea
peste tot cu mine, iar apoi după ră zboi, l-am adus înapoi cu mine în Anglia, în speranța de a-
l educa, de a-l ajuta să învețe o meserie, de a-i oferi o viață mai bună decâ t el. ar fi pe cont
propriu în Spania”. Robert a închis ochii. „În schimb, i-am luat viața. Dacă nu l-aș fi convins
să se întoarcă cu mine, nu ar fi fost niciodată la Casa Devonbrook în acea noapte câ nd a
izbucnit incendiul. Este ceva ce nu mi-l voi ierta niciodată .”
Catriona simți un fior îngrozitor trecâ nd prin ea. Ea întinse mâ na și luă mâ na lui Robert. —
N-ai fi putut să știi niciodată .
Dar Robert doar a clă tinat din cap.
— Vederea ta, spuse ea atunci, realizâ nd brusc singurul lucru pe care Robert îl lă sase
deoparte. "Ț i-ai pierdut vederea din cauza incendiului, nu-i așa? De aceea ai venit în Scoția,
să te întristezi pentru familia și prietenul tă u?"
„Am venit aici pentru ei, da, dar nu numai pentru a mă întrista. Am venit în speranța că voi
afla adevă rul”. A respirat încet. — Focul nu a fost întâ mplă tor, Catriona. A fost pornit. În
mod deliberat.
— Ș i crezi că asta este într-un fel legat de Rosmorigh?
„Trebuie să fie. Tată l meu nu spusese niciodată nimă nui despre acest loc sau despre vizitele
lui aici. Am aflat despre proprietate doar după ce am primit detaliile moștenirii mele de la
avocatul meu, după moartea lui. El intenționa Rosmorigh pentru mine. Asta a fost cel mai
mult. spre deosebire de tată l meu, pentru că nu fusese niciodată un bă rbat secret. După ce
am aflat despre Rosmorigh, m-am întrebat dacă ar putea avea vreo legă tură cu focul. Este o
coincidență prea mare. Așa că , am venit aici să aflu singur. Am venit să caute adevă rul”.
Adevă r. Catriona și-a amintit de conversația pe care o auzise în acea noapte, de lucrurile pe
care Forbes le spusese despre Robert. A început să aibă sens pentru ea acum. "Valetul tă u,
Forbes, crede că tu ai dat focul, nu-i așa? De aceea vrei să -ți citesc scrisorile. De aceea nu ai
încredere în ele."
Robert se încruntă . „În general, slujitorii mei, și majoritatea tuturor celor din Londra, cred
că , din moment ce eram singurul supraviețuitor al incendiului, trebuie să fi stabilit în mod
deliberat pentru a moșteni titlul care trebuia să fie al fratelui meu. Dar Nu mi-am dorit
niciodată titlul. Doamne, fratele meu, soția și fiul lui au murit și ei în incendiu. Ș i Elisabeta
era însă rcinată . Ce fel de monstru mă cred?"
Robert închise ochii, încercâ nd în mod clar să -și stă pâ nească emoțiile. Catriona nu se putea
abține de lacrimile care acum îi umpleau ochii. Să -și fi pierdut vederea în incendiu a fost
destul de groaznic, dar să fi fost acuzat că și-a ucis intenționat propria familie. Nu este de
mirare că ar fi venit în Scoția.
Robert nu venise să caute comoara. Ceea ce că uta el era ceva mult mai prețios decâ t orice
cutie de aur.
Robert venise să -l gă sească pe persoana care i-a ucis familia, iar acum Catriona urma să -l
ajute.
 9
C atriona se întoarse câ nd Robert ieşea în curtea interioară să se ală ture ei. Un vâ nt ușor i-
a ciufulit pă rul întunecat deasupra gulerului în picioare al vestei. Nu purta jachetă , iar
cizmele lui de top se strâ ngeau pe aleea pietrișată , cu mâ necile albe pline. Ea i-a zâ mbit
înainte de a-și aminti că nu o putea vedea și a observat că purta ochelarii la lumina
puternică . Forbes, după ce s-a ocupat de sarcina conducerii stă pâ nului să u acolo, s-a întors
să plece fă ră să -i scoată un cuvâ nt, întorcâ ndu-se înapoi la ușa care ducea în interiorul
castelului.
"Sunteţi gata?" ea a intrebat. Își pusese cizmele și se îmbră case într-o rochie simplă de in,
cu o bonetă inteligentă de paie pentru a-și proteja fața de soare.
"Un moment." Robert stă tea nemișcat, zgomotele mă rii și pescă rușii ră sunâ nd în jurul lor în
curtea izolată . Ș i apoi a spus: „Mai întâ i, înainte de a pleca, descrie-mi cum arată ”.
Catriona s-a obișnuit cu asta și a fă cut tot posibilul să -i picteze un tablou cu cuvintele ei.
„Suntem în curtea centrală . Există o casă de poartă care iese spre uscat. Este acoperită
groasă de iederă , dar numai pe o latură . Turnul principal al castelului este înalt și lat și se
află deasupra stâ ncii, cu privirea în afară . pe mare. Strigă tul pă să rilor pe care îl auzi sunt
pisicii care cuibă resc în streașina castelului și ne privesc acum de pe crenelurile de
deasupra.”
Robert mai tă cu o clipă , imaginâ ndu-și ce descrise ea, apoi dă du din cap. — Putem pleca
acum.
— Dar ai un cal? întrebă Catriona.
Robert se încruntă la ea. — Mai degrabă m-am gâ ndit că vom merge pe jos.
a explicat Catriona. "Jurnalul arată că tată l tă u a plecat că lare. Este un peisaj destul de
accidentat și majoritatea locurilor în care a că lă torit ar fi destul de departe și puțin greu de
ajuns pe jos."
În mod clar, Robert nu se gâ ndise că ar trebui să că lă rească , iar Catriona și-a imaginat că
probabil că nu mai fusese pe spatele unui cal de la incendiu. Oriunde ar fi mers ar fi fost cu
ajutorul cuiva sau cu o tră sură .
„Am un cal”, a spus el atunci. „Un armă sar. Bayard este totuși puternic și poate fi puțin
însuflețit, mai ales că nu a mai fost că lă rit de ceva vreme. Dar, poate dacă am fi amâ ndoi
că lă rește-l, ai putea să -l direcționezi unde trebuie să mergem și aș putea să -l țin sub
control.”
Catriona a fost de acord și Robert a cerut mirelui să vină și să -l aducă pe Bayard din grajd.
Câ nd l-a scos afară , ea nu putea decâ t să se uite. Nu mai vă zuse niciodată un animal atâ t de
magnific, ca un cal într-o statuie. Ea l-a ghicit aproape de șaptesprezece mâ ini. Motată și gri,
cu o coamă lungă și mă tă soasă și un gâ t arcuit care vorbea despre reproducerea lui regală .
Catriona i-a întins mâ na deschisă , i-a permis să -i ia parfumul și să -și dea seama că nu a vrut
să -i facă ră u. El a adulmecat, i-a înghițit degetele și apoi și-a lă sat capul în jos pentru a-i
permite să -și frece urechea.
Mirele a ținut calul în timp ce Robert a urcat în șa prin intermediul unui bloc de piatră .
Catriona îi urmă ri expresia uşurată în timp ce se aşeză în şa familiară şi îşi imagina că îi era
dor să fie că lare. Odată ce urcase și ea, stâ nd deoparte, Catriona luă mâ inile lui Robert de
unde se odihneau și le puse pe frâ iele, punâ ndu-și ușor mâ inile peste ale lui după ce el le
trecu printre degete. Câ nd s-a așezat în fața lui, Robert și-a atins ușor că lcâ iele de pă rțile lui
Bayard și au pornit.
Robert a fost surprins de câ t de ușor a reușit să se aclimatizeze din nou la spatele calului
fă ră să -și vadă . Din cauza tensiunii de pe frâ iele pe care o simțea câ nd Bayard își lă sa capul
în jos pentru a smulge o mușcă tură de iarbă sau își încorda mușchii în speranța de a se rupe
la trap. După ce au pă ră sit castelul, l-a ținut la o plimbare ușoară , permițâ ndu-i să -și întindă
gâ tul și să se familiarizeze cu noua lui casă .
La un moment dat, Catriona i-a spus că sunt pe o întindere plată și i-a permis calului să
galopeze. Robert s-a bucurat de libertatea fericită a acesteia, împreună cu râ sul Catrionei.
Apropierea de ea era cu adevă rat deconcertant. Picioarele lui le strâ ngeau pe ale ei cu
fiecare mișcare a calului, iar în curâ nd ea se rezemă de el, cu capul lipit ușor de umă rul lui.
Robert se întrebă dacă știa mă car câ t de moale era pă rul ei, câ nd simțea că îi sufla obrazul.
Nu o dată se trezi întorcâ ndu-și fața în ea, absorbind parfumul lui. A trebuit să se certe să se
întoarcă .
Adevă rat, Robert luptase de la bun început cu o atracție față de ea, întrebâ ndu-se cum un
bă rbat ca el, care fusese atâ t de stă pâ nit de vederea lui înainte, putea fi vreodată ispitit de
cineva pe care nici mă car nu-l vă zuse niciodată . Una dintre cele mai mari plă ceri ale lui
înainte de foc fusese să privească femeile, cum se mișcau, fluide, grațioase, atâ t de diferit de
bă rbați, ca niște opere de artă vii.
Trecuseră acum printre niște copaci, pentru că briza îi sufla din nou liber pe față . Își
permise plă cerea de a-și strâ nge brațele în jurul ei. În depă rtare, putea auzi zgomotul apei
prelingâ nd încet. În aer se simțea un parfum de pă mâ nt proaspă t și mușchi. Pă să rile ciupau
în apropiere. Catriona îl trase pe Bayard să se oprească încet.
— Acesta este primul loc în care a venit tată l tă u în cronica lui, spuse ea. „Este o mică arsură
care se îndreaptă spre Loch Linnanglas și apoi mai departe în zgomot. A petrecut ceva timp
stâ nd pe un grup de bolovani, lâ ngă arsură , în timp ce scria despre ea. Să descă lecă m și vă
voi citi ce a a scris?"
În ciuda faptului că era reticent să se îndepă rteze de ea, Robert a fost de acord.
„‘Este o dimineață ră coroasă în această zi’”, a început Catriona, odată ce Robert stă tea la
marginea arsului, „‘dar nu puteam trece pe lâ ngă această priveliște fă ră să mă opresc mai
întâ i, atâ t pentru a-mi adă pa calul, câ t și pentru a mă bucura de această liniște. loc.Este
toamna si frunzele sunt de un portocaliu si galben stralucitor, stropite sub care este
podeaua verde din vale.Cred ca mi-ar placea sa o vopsesc candva pentru colectia mea.Apele
acestui parau sunt proaspete si limpezi si as putea Nu rezist nevoii de a bea eu însumi. Mă
trezesc uitâ ndu-mă cu mirare la locul, care pare atâ t de neatins de om, și la istoria pe care,
fă ră îndoială , a vă zut-o.”
Robert nu avea nevoie de vederea lui pentru a vizualiza această scenă , tată l să u o
descrisese atâ t de viu. Îl putea imagina pe duce, stâ nd chiar pe această stâ ncă , mâ zgă lind în
acest jurnal. În acel moment, s-a simțit aproape de el fiind aici. Dintr-un impuls, se ridică și
se îndreptă spre zgomotul apei.
„Robert?” întrebă Catriona. "Unde te duci?"
„Mi-e sete și am de gâ nd să iau ceva”. Robert îngenunche lâ ngă malul cu mușchi,
întinzâ ndu-se încet spre exterior, pâ nă câ nd degetele i se scufundă în lichidul rece.
— Ar trebui să fii atent, Robert. Este alunecos pe marginea arsului și...
Chiar înainte ca ea să poată termina, Robert și-a pierdut picioarele. Cu o stropire
ră sună toare, a înfipt cizma adâ nc în arsură .
— Al naibii! a scapat el în timp ce se ridica și a încercat să -și gă sească drumul înapoi spre
mal. Cizmele i se umpluseră și picioarele îi erau grele în timp ce se tâ ra prin apă . De fiecare
dată câ nd ajungea la margine, aluneca din nou doar pe terasamentul alunecos. De fiecare
dată , frustrarea lui a crescut. În cele din urmă , el pur și simplu ră mase în picioare, pâ nă la
genunchi, cu apa curgâ nd în jurul lui, pă rul umed că zâ nd peste ochii nevă ză tori, dorindu-și
să poată lovi cu pumnul în ceva tare.
— Robert, îi strigă Catriona, întinde mâ na şi te voi lua de mâ nă .
"Nu!" Ș i-a plesnit mâ na pe apă , împroșcâ nd-o în afară . „Sunt un om matur, nu un copil care
încă nu a învă țat să meargă . Nu voi fi îndurat ca un biet neajutorat! Vă fac să știți că am
escaladat pă rțile clă dirilor la câ țiva centimetri de la patrulele inamice. M-am infiltrat.
Lagă re franceze în care nimeni nici mă car nu bă nuia cine sunt. M-am luptat cu bă rbați și am
ucis bă rbați câ nd a însemnat viața mea sau a lor. Așa că cu siguranță pot să iau un pahar de
apă dintr-un pâ râ u fă ră a avea nevoie de asistența unei doicane însâ ngerate!"
Catriona a tă cut ceva timp înainte de a spune, înnebunitor de calmă : „Din moment ce ești
atâ t de capabil, Altceva, atunci cu siguranță poți să -ți gă sești singur drumul înapoi la
Rosmorigh”.
Robert trebuie să fi stat mai aproape de marginea arsului decâ t crezuse. El știa asta pentru
că câ teva secunde mai tâ rziu că dea înapoi, aterizand chiar pe fund în apă . Ea l-a împins. Ș i
neputâ nd să -l vadă venind, că zuse înapoi în apă ca un stejar doborâ t.
Robert tresă ri. A ră mas uluit, apoi a reușit să -și pună picioarele, apă picurâ nd acum din
fiecare centimetru din el. El ascultă zgomotul lui Catriona care se îndepă rta, cu fustele
foșnind peste iarba înaltă . El a meritat-o. Își dă du seama chiar dacă striga la ea ca un idiot.
Merita ca ea să fie supă rată pe el. Merita ca ea să -l lase acolo pâ nă la că derea nopții, în
picioare și înmuiat pâ nă la piele. Merita să -l prindă pe diavolul de o ră ceală și să -și petreacă
urmă toarele două să ptă mâ ni stră nutâ ndu-și capul nebunului.
De ce venise la ea așa? Catriona a fost singura persoană care nu l-a tratat ca și cum ar fi fost
o ciudă țenie sau un invalid pentru orbirea lui. Ea a refuzat să accepte limită rile acesteia și
doar a gă sit modalită ți de a o evita. Mai mult, ea nu-l fă cuse niciodată să se simtă ca și cum
ar fi fost ceva mai puțin decâ t un bă rbat întreg pentru că nu avea vedere.
Ș i după ce a aflat asta despre ea, și-a dat seama că nu l-ar fi lă sat niciodată acolo pentru a-și
gă si singur drumul înapoi la castel.
Capul îi bă tea cu putere. Simțea fiecare centimetru un fund. El a strigat-o pe nume, dar ea
nu a ră spuns, prelungindu-i și mai mult smerenia.
— N-ar fi trebuit să țip la tine. Am greșit din partea mea.
Inca nici un raspuns.
„Cu siguranță , nu plă nuiești să stai cu mâ inile în brațe și să mă vezi cum îmi însâ ngerez
nasul mergâ nd într-un copac?”
Ea a spus în cele din urmă : „Dacă faci un pas înainte și spre dreapta, există un loc în care
iarba crește în apă . Ar trebui să poți gă si o bază mai solidă acolo”.
Un profesor bun, pentru că avea să se asigure că lecția lui era învă țată cu adevă rat.
Robert se întoarse în direcția vocii ei. Ea stă tea mai aproape decâ t ar fi crezut el, aparent la
doar câ țiva metri de marginea arsului. Ea nu plecase.
Câ teva clipe mai tâ rziu, Robert stă tea pe malul înierbat, plin de noroi, umilit și ud. Își
întinse mâ na, habar n-avea dacă ea se afla în fața sau în spatele lui. — Putem numi asta un
armistițiu?
Câ nd i-a simțit mâ na alunecâ nd în a lui, s-a ținut de ea. "Îmi pare ră u."
A auzit-o inspirâ nd. "Stiu ca esti." Ș i apoi a adă ugat: „Este în regulă , știi, să ai uneori nevoie
de cineva, Robert. Nu te face jalnic sau neajutorat. Te face doar om”.
Nevoie. Robert nu-și amintea să fi avut cu adevă rat nevoie de cineva de câ nd era bă iat. Era
un lucru cu care se mâ ndrise mereu, autosuficiența lui. Întrucâ t fratele să u, Jameson, era
moștenitorul titlului, Robert trebuia să -și gă sească propriul mod de a-și câ știga existența
din alocația unui fiu mai mic. Opțiunile obișnuite ale dreptului, medicinei sau Bisericii nu au
avut un interes redus pentru el. Prin propria lui viclenie și realizare, el și-a fă cut locul și
averea în achiziționarea și vâ nzarea de artă . Nevoia era o slă biciune pentru el, o
vulnerabilitate la care refuzase mereu și cu fermitate să se renunte. Dar această rezistență ,
acest refuz de a accepta ajutorul cuiva aparținuseră întotdeauna tată lui să u sau fratelui să u,
o hotă râ re îndâ rjită de a se dovedi. Dar nu la acest derapaj a unei fete scoțiene.
Robert o auzi pe Catriona apropiindu-se de el. Ea întinse mâ na și împinse înapoi pă rul
umed de pe fața lui, ștergâ ndu-i umezeala de pe obraz. — Nu trebuie să faci totul singur,
Robert, dacă ai permite.
La cuvintele ei, Robert simți ceva, o strâ ngere pe care o ținea în sine și care încet a început
să se slă bească . Fă ră să se mai gâ ndească la logică sau la ce ar fi trebuit să fie, Robert
întinse mâ na spre el și o trase pe Catriona aproape de el. Ea nu a spus un cuvâ nt. El a atins o
parte a feței ei cu mâ na și apoi și-a lă sat încet gura peste a ei. A să rutat-o blâ nd, pâ nă câ nd
orice urmă de furie din cauza incapacită ţii lui de a vedea dispare. Își dorea, avea nevoie să
se simtă ca un bă rbat, un om complet. Ș i această femeie era singura persoană că reia el
spera că îi va permite asta.
Putea simți respirația Catrionei câ nd își ridică ușor gura de a ei. Ș i-ar fi dorit să -i poată
vedea fața. Ș i-ar fi dorit să se poată privi în ochii ei, să -i cunoască reacția. Niciunul dintre ei
nu a vorbit. Vâ ntul bă tea peste ei, înfă șurâ ndu-i într-o îmbră țișare puternică .
Atunci se auzi un murmur de tunet în depă rtare. Se rostogoli încet peste vale, iar vraja, acea
magie ciudată și minunată care îi învă luise din momentul în care Catriona venise lâ ngă el
pe malul arsului dispă ruse.
„Sunt nori care se adună în largul coastei”, a spus Catriona, ca întotdeauna cu ochii,
descriind lumea din jurul lor. Ș i apoi imediat după : „Ar trebui să -ți scoți că mașa și cizmele”.
Robert se linişti, întrebâ ndu-se dacă o auzise greşit. "Pardon?"
"Că mașa ta este udată și cizmele tale sunt înțepate cu apă . Se ră cește rapid. Se apropie o
furtună . Mă car îți voi storce apa de pe că mașă , ca să nu te ră cori de la acest vâ nt. Există un
loc în spatele tă u unde te poți așeza”.
Robert întinse mâ na, coborî și își scoase cizmele, unul și apoi altul, dâ ndu-i-le lui Catrionei.
Inima Catrionei bă tea cu putere în timp ce se întorcea spre ars pentru a goli cizmele lui
Robert și nu era sigură de ce. Se întrebă cum ar fi putut trece de la dorința să -l trâ ntească
pe cap într-o clipă la să nu-și dorească altceva decâ t să fie în brațele lui, să rutâ ndu-l din nou
în urmă toarea clipă . Era bucuroasă că el nu reușise să vadă adevă ratul efect pe care îl avea
asupra ei, cum își pierduse toată puterea în genunchi și simțea cu adevă rat că tocmai se
poticnise într-un vis. Ea știa că frustrarea lui era cea care îl determinase să o să rute, așa
cum frustrarea lui îl fă cuse să nă vă lească așa cum fă cuse. Amâ ndoi fuseseră acte comise
fă ră gâ nduri.
La fel fusese și câ nd ea îl împinsese în arsură . Catriona se enerva rareori. Doar că nu era
natura ei. Dar câ nd o asemă nuse cu o doică , ceva în interiorul ei s-a rupt, ca o crenguță . Ea
încă nu a înțeles.
Ea a terminat cu cizmele lui. — Vor fi încă puțin ude, dar cel puțin nu vei zdrobi câ nd mergi.
Acum, lasă -mă să vă d că ...
Catriona se întoarse spre Robert pentru a-și recupera că mașa udă și, câ nd a fă cut-o, a
înghețat.
Stă tea în fața ei, cu că mașa dezbră cată , pă rul negru umed și stră lucitor în lumina soarelui.
Doamne, gâ ndi ea. Vederea lui, cu pieptul gol, o uimi chiar mai mult decâ t să rutul lui. Era
mai magnific decâ t orice pictură , cu umerii largi și puternici. El era tot ceea ce ea și-ar fi
imaginat vreodată că este un bă rbat, tot ce și-a imaginat ea înainte de a-l cunoaște, câ nd
încă nu mai fusese decâ t o imagine într-un portret și un vis în capul ei. Inima îi bă tea acum
și ea a ră suflat încet pentru a o calma.
"Este ceva greșit?"
— Nu, spuse ea. „Uite, lasă -mă să iau că mașa aia și să vă d ce pot face ca să -l fac puțin mai
puțin plin de apă ”.
Catriona îi întinse lui Robert cizmele și luă că mașa, întorcâ ndu-se repede. Dar în timp ce
ră sucea țesă tura udă în mâ ini, se trezi aruncâ nd o privire înapoi la el.
Dumnezeule, înnebunise? La ce se gâ ndea?
Omul acesta era un duce. Era nobilime, un egal. Avea proprietă ți și bogă ții uriașe dincolo de
imaginația ei. Ea nu era decâ t fiica unui biet crofter cu o fantezie capricioasă a comorilor
îngropate și cavaleri în armură stră lucitoare.
Catriona își scoase ridurile de pe că mașă cu o pocnire ascuțită . "M-am uscat pe câ t de uscat.
Ar fi bine să ne întoarcem pentru Rosmorigh. Ne putem întoarce mâ ine și ne putem
întoarce să urmă m jurnalul tată lui tă u. Norii vin destul de repede. Se pare că suntem pentru
ploaie.

A fă cut ploaie.
De îndată ce pă ră siseră valea învă luită de copaci de lâ ngă ars și se aflau pe mlaștinile
deschise, cerul deasupra lor s-a deschis cu un tunet ră sună tor. Bayard se agita, dansâ nd sub
ei în timp ce pică turi grele, zgomotoase, începură să curgă peste ei. A fost uluitor. Adierea
blâ ndă care ridicase coama argintie a lui Bayard, în timp ce mergeau mai devreme de-a
lungul potecii mici, se biciuia acum prin iarba înaltă de mă turi și că ldura din câ mpurile de
mlaștină , ca o mâ nă neiertă toare care mă tură tot ce îi era în cale.
Bayard dă du din cap, evident enervat câ nd Catriona se stră duia să -l pă streze controlul.
Mirosul neliniștii lui se ridica din gâ tul lui transpirat și alunecat de ploaie. Câ nd un trosnet
de tunete a explodat chiar deasupra lor, el și-a ridicat copitele din față de la pă mâ nt,
strâ ngâ ndu-și picioarele din spate, vrâ nd să nă ruiască și, fă ră îndoială , nu ar fi luat Robert
repede frâ iele, strâ ngâ nd capul calului, la fel cum a avut câ nd în luptă în Peninsula.
— Există vreun loc în apropiere unde am putea gă si adă post? întrebă Robert, strigâ nd
deasupra vâ ntului acum aproape urlator.
"Da." Catriona își strâ nse degetele în coama groasă a lui Bayard, strâ ngâ ndu-și genunchii
strâ ns de șa. „Există o cabană a unui crofter la mică distanță . Ar trebui să putem ajunge la
ea înainte ca vâ ntul să se înră ută țească ”.
Le-a luat ceva timp să facă orice distanţă , pentru că Bayard dansa, ameninţă că se va
desprinde în orice moment. Vâ ntul și ploaia tot mai mare fă ceau greu de vă zut. Pă rea că
furtuna ar putea să -i depă șească câ nd Catriona distinge în sfâ rșit conturul cabanei de piatră
din față . Câ nd s-au apropiat, ea a că zut de pe spatele lui Bayard. Aşteptă pâ nă câ nd Robert
alunecase după ea, apoi conduse calul speriat înainte, luâ nd braţul lui Robert cu mâ na ei
liberă .
Ea a lovit ușa groasă , strigâ nd: " Hoo! Domnule Allan! Sunt Catriona MacBryan! Ne puteți
adă posti de furtună , domnule?"
Dar nu a venit niciun ră spuns. Ea a bă tut din nou. — Domnule Allan? Sunteţi acolo?
Ploaia a început să cadă și mai tare, zgomotul pe care îl crease înecâ ndu-i vocea Catrionei.
Un fulger a țâ șnit pe cerul deasupra lor, fă câ ndu-l pe Bayard să se întoarcă cu frică , cu ochii
mari și înspă imâ ntat. Catriona a trebuit să -l dea drumul lui Robert pentru a-și menține
stă pâ nirea frâ ielor.
— Catriona!
„Este în regulă . L-am prins”, strigă ea și trase calul speriat înapoi spre ușa cabanei. Îi trecu o
mâ nă peste gâ t pentru a încerca să -l calmeze. "Nu cred că domnul Allan este aici. Crezi că
poți sparge ușa?"
Robert și-a aplatizat mâ inile de ușa aspră de lemn. Fă câ nd doi pași înapoi, și-a ridicat
piciorul și a dat cu piciorul puternic. A rezistat. A doua oară câ nd a încercat, ușa s-a deschis.
„Hai,” strigă el și se mișcă cu ea înă untru. Catriona îl conduse pe Bayard în spatele lor,
ducâ ndu-l la capă tul despă rțit, unde podeaua era acoperită cu paie. Apoi a închis ușa
deteriorată cu un sac de ovă z pus în apropiere.
Sunetele furtunii pă reau o altă lume îndepă rtată în interiorul zidurilor groase și rezistente
de piatră ai că suței mici. Catriona a gă sit și a aprins o lumâ nare, apoi l-a condus pe Robert
la un scaun.
— Domnul Allan nu va fi supă rat de intruziunea noastră ? întrebă Robert.
"Dacă ar afla ce s-a întâ mplat, că am fost prinși de această furtună atâ t de aproape de locul
lui, s-ar simți mai jignit dacă nu am fi că utat adă post aici. Este un bun prieten al tată lui
meu."
— Ș i Bayard, ospitalitatea domnului Allan se extinde și la cai?
Catriona râ se încet. — Bineînţeles. Dacă nu ar fi fost plecat, mergâ nd pe coastă , propriul
turmă al domnului Allan ar fi deja înă untru. Tocmai le-a luat pentru a fi îngrijit de cineva
câ t timp el este plecat.
— Domnul Allan doarme sub același acoperiș cu animalele lui?
„Pe aici, mulți scoțieni se culcă cu animalele lor. Aceste case negre de piatră sunt construite
în mod special așa. Este un obicei practicat de mult, începâ nd din vremea reiverilor.
Crofters își așternu animalele înă untru pentru a nu le fura. ajută la menținerea că suței de
cald iarna. Ș i un lucru bun este că deocamdată există un loc și chiar fâ n pentru Bayard. O să
vă d să aprind focul și poate ceva de mâ ncare. Furtuna nu dă semne de încetă m în curâ nd,
așa că s-ar putea să fim aici o vreme.”
În scurt timp, Catriona a avut un foc bun arzâ nd în vatra de piatră . Apoi s-a apucat să se uite
prin că mară și le-a pregă tit boluri cu terci fierbinte și că ni de bere caldă , pe care le-a pus pe
masă în fața lor.
„Nu este cea mai luxoasă dintre mese, dar ne va umple și ne va ține de cald”, a spus ea.
Au stat de vorbă în timp ce mâ ncau, Robert punâ nd întrebă ri despre viața din Highland și
Catriona împă rtă șindu-și dragostea față de patria ei, astfel încâ t aproape că au uitat de
furtuna care nă vă li afară . Ocazional, o dâ ră zimțată de fulger stră bă tea cerul, care se
întunecase repede, stră lucind prin cele două ferestre mici așezate în pereți. Curâ nd, furtuna
a fost chiar deasupra lor, raportul ei aprig tremurâ nd peste micuța că suță .
— Tunetul îmi amintește de câ nd eram în Spania, spuse Robert, așezâ ndu-se pe spate, după
ce s-a să turat.
Catriona puse un ceainic pentru ceai. — Citisem despre ră zboaie în câ teva din foile de ştiri
pe care tată l tă u le-ar lă sa în urmă după vizitele lui la Rosmorigh. Mulţi dintre crofters
vecini au fii mai mari care au servit în regimentele din Highland.
Robert dă du din cap. „În Spania, ei numesc acest tip de furtună tempestad ” .
„În galică , se numește gailleann nan sliabh ”.
„Galeen-an-sli”, încercă Robert să repete pronunția dificilă .
— Nu tocmai, spuse Catriona. „Este în modul în care formezi cuvintele cu gura.” Ea îl luă de
mâ nă . "Vino mai aproape de mine."
Aplecâ ndu-se în față , cu fața aproape de a lui, Catriona îi atinse vâ rful degetelor de buzele
ei. Apoi ea repetă încet: „ Gailleann nan sliabh ”.
Era cel mai intim sentiment pe care îl cunoscuse vreodată . I s-a tă iat respirația și Robert nu
s-a mișcat nici după ce ea îi eliberase mâ na. Nu putea. Ș i-a ținut ușor degetele pe buzele ei.
Niciunul dintre ei nu a vorbit. Furtuna a ră cnit afară . Focul a trosnit în vatră . Inima
Catrionei bă tea cu putere. Ea urmă rea chipul lui Robert în lumina focului, ezitarea,
incertitudinea. Ea nu s-a mișcat. Câ nd el a venit în față și și-a înlocuit degetele cu buzele lui,
ea s-a topit de el, luâ nd să rutul lui și întorcâ ndu-l cu al ei. Parcă ar fi fost duși de un curent,
cei doi că lare în afara furtunii care începuse între ei.
Câ nd în cele din urmă s-a retras, Catriona nu s-a mișcat. Cuvintele erau dincolo de ea. Voia
să spună ceva, dar nu se putea gâ ndi la nimic. Tă cerea grea dintre ei ar fi devenit
stâ njenitoare dacă posesia pe care Catriona l-a lă sat să fiarbă peste foc nu ar fi fost ales în
acel moment precis pentru a fierbe, sfâ râ ind pe piatra vatră i.
Se gră bi de pe scaun, apucă un câ rlig de oală de lâ ngă vatră și ridică ceaunul departe de
flă că ri.
Câ nd se întoarse la masă , Robert se încruntă .
— Îmi pare ră u, spuse el. — N-ar fi trebuit să fac asta.
„Nu îmi pare ră u”, a ră spuns ea. "Deloc."
Se întoarse și se îndreptă spre fereastră . „Furtuna nu dă semne că va înceta prea curâ nd. Se
pare că va trebui să stă m aici noaptea”.
„Familia ta”, a spus el. „Cu siguranță vor fi îngrijorați.”
„Da, fă ră îndoială că o vor face, dar își dau seama și că știu să mă adă postesc. Oamenii tă i de
la Rosmorigh, slujitorii tă i, ei vor fi cei care vor face griji. Cel mai probabil vor crede că te-
am ademenit de la castel și apoi tu ai fă cut-o. în."
„Dacă ar fi așa, probabil s-ar bucura”.
„Atunci sunt cruzi, precum și proști”. Catriona ridică capacul pe un cufă r mare de lemn
așezat de perete. „Domnul Allan locuiește singur aici. Sunt pă turi și pot întinde acești paleți
de papură pe podea, în fața focului, ca să mă încă lzesc.”
În timp ce desfă șura cei doi paleți și îi poziționa în fața vetrei, Catriona se întrebă cum va
reuși vreodată să adoarmă lâ ngă el.
Robert a ascultat în timp ce ea a început să -și așeze paturile improvizate, întrebâ ndu-se
exact același lucru.
 10
Soarele stră lucea prin ferestre, pă tat și nou, stră lucind în interiorul că suței, câ nd
Catriona se trezi din cauza sunetului vocilor de afară .
"Dacă nu e aici la croft lui Allan, atunci nu pot să -mi dau seama unde altundeva ar fi putut
merge."
Cizmele scrâ șneau pe poteca de pietriș afară . Un câ ine a adulmecat la uşă şi s-a scâ ncit,
scă rpinâ nd-o. Catriona se agită pe paleta ei, ferindu-și ochii de lumina dimineții.
— Se pare că ușa a fost spartă . Trebuie să fie înă untru.
A durat un moment pentru ca vocile de afară să se înregistreze în mintea ei adormită . În
acel moment, ușa s-a deschis și Ian Alexander a ră mas încremenit în prag. În ciuda faptului
că încă purta tura, Catriona și-a tras instinctiv pă tura peste ea. Schimba ei. Își scoase rochia
pentru a o lă sa să se usuce lâ ngă foc cu o seară înainte, știind că Robert nu o putea vedea.
Doamne, se gâ ndi ea și se uită lâ ngă ea spre locul în care Robert tocmai începuse să se
trezească .
— Catriona? spuse Robert, aproape simultan cu Ian.
Vocea lui Robert era confuză , somnul plictisitor.
Ian's, totuși, era supă rat.
„Atunci e acolo, nu-i așa, Ian? Mulțumesc lui Lo...”
La vederea tată lui ei materializâ ndu-se în pragul ușii din spatele lui Ian, Catriona și-a dorit
să se poată scufunda în pă mâ nt, sperâ nd împotriva speranței că s-ar putea trezi și va gă si
totul un coșmar teribil.
Vocea tată lui ei a risipit rapid această speranță .
— Despre ce dracu sunteţi? strigă Angus, trecâ nd pe lâ ngă Ian cu privirea rapidă de crimă
în ochi. Nu a fost un coșmar, dar a fost aproape. Era tată l ei și nu se uita la ea, stâ nd acolo în
tura ei, ci la Robert, care se ridicase de pe paleta lui și stă tea lâ ngă ea. Catriona se întrebă pe
care dintre ei doi îl va ucide primul Angus. Din privirea furioasă din ochii lui, ea a stabilit că
probabil ar fi Robert.
Fă cu un pas spre tată l ei, poziționâ ndu-se între cei doi bă rbați. "Da, te rog, nu este ceea ce
crezi."
„Nu ce cred eu, zici, fetiță ? Stai întinsă aici în nimic, în afară de micuții tă i lâ ngă un stră in
care arată câ t de câ t un Sass’nach și ești pentru că îmi spui „Nu este ceea ce cred eu? Mă iei
de proastă , Catriona MacBryan? Ar fi trebuit să știu doar că rți care te-au fă cut să te strecori
pe furiș așa cum o faci. Ș i-ți spun ce cred, fetiță . Cred că o să vă d asta albastrui Sass'nach
legă nâ ndu-se din cel mai apropiat copac înainte de amiază !"
"Nu, Da! Nu poți... el este laird!"
Catriona se întrebă dacă tată l ei ar putea pur și simplu să izbucnească acolo unde stă tea el,
așa că atunci fața lui a devenit roșie. „Laird, nu-i așa? Deci ducele englezesc a decis în sfâ rșit
să scape de această bucată de pă mâ nt goală , a vâ ndut-o acestui tâ nă r dolar? Sau a pierdut-o
într-un joc de șansă , ca ultimul bun albă strui. Ei bine, nu contează , pentru că el poate deține
pă mâ ntul și se gâ ndește la el doar atunci câ nd își dorește, dar cu siguranță nu deține
oamenii care l-au lucrat mai mult decâ t cei care au pretins vreodată despre el. "
— Da! Încetează , spuse Catriona, ridicâ nd mâ inile spre tată l ei care înainta. — N-a fă cut
nimic.
Angus a scuturat-o. Ea l-a prins de braț. „Ascultă -mă , tată . Am fost prinși de furtună aseară .
Nu am avea alt loc unde să ne adă postim. Rochia mea era udată . Vezi, este acolo lâ ngă vatră
pentru a se usuca.”
— Dacă aș putea adă uga un cuvâ nt. Robert stă tea în fața lui Angus. Din momentul în care a
deschis gura să vorbească , a redus imediat la tă cere toată conversația. Catriona era
recunoscă toare că Robert nu putea vedea privirea de ură care întuneca tră să turile tată lui
ei.
„Domnule MacBryan, îmi pot imagina foarte bine furia dumneavoastră că v-ați gă sit fiica
aici. Dar, în ciuda aparențelor, vă asigur că nu a avut loc nimic nepotrivit.”
— Ș i te aștepți să cred asta, Sass'nach, câ nd fiica mea stă în fața noastră cu toți purtâ nd
doar o cusă tură de îmbră că minte peste ea?
Robert pă ru imediat confuz. — Îmi pare ră u, domnule. Nu știam...
„Ce vrei să spui prin a spune asta?”
— Adică nu știam starea dezbră cată a Catrionei. Îți jur...
"Crezi că sunt un idiot? Ea stă chiar în fața ta, nu-i așa?"
"Da, dar-"
„Niciun bă rbat adevă rat nu ar putea să se uite la ea și să nu vrea să ...”
"Da!" strigă Catriona, întrerupâ ndu-l înainte să -și poată termina gâ ndul și să o mortifice
complet. "Încetează -te! El nu poate vedea cum sunt îmbră cat sau nu. Nu poate vedea deloc.
Laird-ul este orb!"
Camera tă cu imediat. Angus se uită de la Robert la Catriona, nesigur dacă o putea crede. Ian
încă stă tea la uşă , cu ochii aţintiţi asupra Catriona.
Catriona întinse mâ na să -și atingă tată l pe braț. "Este singurul motiv pentru care mi-aș fi
scos hainele ude, Ta. N-aș face niciodată nimic care să -ți aduc rușine. A fost doar pentru că
eram udați pâ nă la piele și știam că grația lui nu mă poate vedea."
Chipul lui Angus a devenit palid. S-a uitat la fiica lui și a pă rut brusc de parcă tocmai ar fi
înghițit o piatră . „Ai spus „grația lui?”
Catriona dă du din cap. — Da, Da. El este Robert Edenhall, Ducele de Devonbrook și noul
laird din Rosmorigh.

Locul MacBryan era situat mai aproape de croft-ul domnului Allan decâ t Rosmorigh, așa că
acolo a că lă torit grupul pestriț după ce a pă ră sit cabana. Nimeni nu a rostit niciun cuvâ nt în
timpul că lă toriei nevesele prin vale. Angus mergea în față , conducâ nd drumul, cu pă rul alb
stră lucind în lumina soarelui dimineții. Ian a mers greu în spatele lui, câ inele lui ciobanesc,
Mackie, urmâ ndu-i la picioare. Pâ nă și Bayard pă ru să simtă starea de spirit sumbră în timp
ce se îndrepta cu greu în spatele lui Catriona și Robert, cu capul lă sat, copitele aproape
tâ râ ndu-și pe pă mâ ntul umed.
La zgomotul apropierii lor, Mary MacBryan se repezi de la cabană . A fost urmată de
Mairead și cei doi s-au oprit brusc câ nd au vă zut priveliștea care îi aștepta afară .
— Catriona, spuse Mary, privindu-l curioasă pe Robert, „ne-am îngrijorat pe jumă tate din
cauza ta”.
— Am fost prinși de furtună , mamă , spuse Catriona, să rutâ ndu-și mama pe obraz. Se
întoarse să -l prindă pe Bayard de stâ lpul de prindere din apropiere. — Eram prea departe
ca să ajungem acasă sau chiar să ne întoarcem la Rosmorigh, așa că a trebuit să ne
adă postim la croft-ul domnului Allan pentru noapte.
Catriona își putea imagina bine ce gâ ndea mama ei în timp ce privea pă rul să lbatic al lui
Catriona din jurul feței ei, rochia ei șifonată și aspectul la fel de dezordonat al lui Robert.
Oricum, oricare ar fi gâ ndurile lui Mary, le-a ținut bine ascunse. Mairead, în schimb, s-a
uitat doar la Catriona și a clă tinat din cap îngrozită .
— Mamă , spuse Catriona, conducâ ndu-l pe Robert înainte, acesta este Robert Edenhall,
ducele de Devonbrook. El este noul laird de la Rosmorigh.
— Este o plă cere să vă cunosc, doamnă MacBryan, spuse el.
Mary se înainta, ștergâ ndu-și mâ inile pe șorț, cu ochii mari și întrebă toare. Robert își
pusese ochelarii înainte de a pă ră si cabana, iar vederea lui stâ nd acolo, împreună cu șocul
de a afla cine era, trebuia să fie uluitoare pentru ea.
"Harul Tă u." Mary îi întinse mâ na în semn de salut, apoi se uită curioasă la Catriona, câ nd
Robert nu o luă imediat.
— Nu-ți poate vedea mâ na, mamă , explică Catriona. — Ducele este orb.
Robert întinse mâ na și Catriona luă mâ na mamei ei, punâ nd-o în a lui. Robert se înclină
politicos asupra ei. — Îmi cer scuze că te-am îngrijorat pentru siguranța fiicei tale. Catriona
a fost destul de amabil să mă ducă ieri pe ținuturile din jurul Rosmorigh și am fost prinși de
furtună .
Mary a zâ mbit. "Nu e nevoie-"
— Hai să intră m acum înă untru, a intervenit Angus între ei, îndreptâ ndu-se spre uşă . „Fă ră
îndoială , grației sale îi este foame în dimineața asta, după ce a petrecut noaptea în poporul
bă trâ n al bă trâ nului Eideard Allan. Singurul lucru pe care îl ține să mă nâ nce în acel loc este
bere și kail.
Catriona îl luă de braț pe Robert și începu să -l conducă înă untru. Se întoarse câ nd o vă zu pe
Mairead îndreptâ ndu-se în spatele ei și plecâ nd de la cabană . Ian începuse să se întoarcă pe
drumul în care veniseră , plecâ nd, cu Mackie aproape de el. Mairead îl oprise și încerca să -l
convingă să li se ală ture.
— Harul Lui va sta aici, spuse Angus, fă câ nd semn că tre propriul să u scaun obișnuit din
capul mesei uriașe de stejar. Mary se uită la Angus de parcă i-ar fi crescut un al doilea cap,
pentru că nimeni, în afară de Angus, nu avea voie să stea pe scaunul acela. Catriona
cunoștea bine motivele tată lui ei pentru a oferi locul onorat lui Robert.
În ciuda neîncrederii înnă scute a tată lui ei față de englezi, Robert era încă proprietarul
pă mâ ntului pe care locuia Angus și, ca atare, trebuia să i se acorde atâ t respectul, câ t și cea
mai caldă ospitalitate. A fost calea scoțienilor și a fost de secole. Dincolo de asta, evacuă rile
deveneau din ce în ce mai obișnuite, o amenințare din ce în ce mai mare pentru chiriașii,
deoarece s-a descoperit că creșterea oilor aducea mai mult profit proprietarilor de
terenuri, un venit constant, fă ră riscul mereu prezent al unei recolte proaste pentru Nimeni
nu-și putea permite să permită emoțiilor personale și mâ ndriei scoțiane să se ridice peste
responsabilitatea lor principală , aceea de a pă stra un acoperiș deasupra capului familiei.
Nici mă car mâ ndru de scoțian Angus MacBryan.
„Ei bine, soție, să nu stă m acolo cu privirea încurcată în față , așa cum ești acum. Avem ceva
de mâ ncare să -i oferim lairdului?”
Catriona s-a dus la Mary și împreună cu Mairead, care tocmai venise cu Ian, au început să
pună mâ ncare după fel de mâ ncare.
Angus avusese dreptate. Mary pregă tise un ospă ţ, fă ră îndoială trezindu-se înainte de zori
şi muncind pâ nă dimineaţa în efortul de a-i distrage atenţia de la grijile legate de fiica ei
dispă rută . Mary a copt întotdeauna ori de câ te ori era agitată , fă câ nd mult mai mult decâ t ar
fi putut consuma ei într-o să ptă mâ nă și lă sâ nd-o pe Catriona și pe sora ei să ducă ce le mai
ră mă sese crofters vecini, precum domnul Allen.
În timp ce ducea coșul cu pră jituri de ovă z la masă , Catriona aruncă o privire rapidă că tre
Ian. Stă tea la capă tul îndepă rtat al mesei, o parte a adună rii, dar încă îndepă rtat cumva.
Înalt, chiar și frumos în felul lui, cu pă rul castaniu nisipos și ochii de culoarea cerului de
vară , avea o manieră atâ t de liniștită , câ t și de neobișnuit. Ar fi într-o zi un soț bun pentru
cineva, dar nu și pentru ea, că ci chiar și fă ră obiecțiile lui Mary, Catriona știa că nu se putea
că să tori cu el. Îi ținea la el, da, dar așa cum ar fi un prieten sau un frate pentru care Angus
nu-l tratase întotdeauna pe Ian ca pe fiul pe care nu-l avusese niciodată ? Însuși tată l lui Ian,
Callum, fusese cel mai apropiat prieten al lui Angus, iar câ nd el și soția lui pă ră siseră Scoția
în America, își lă saseră fiul de paisprezece ani în urmă să stea cu bunica lui pâ nă câ nd putea
fi trimis după el. Angus promisese că va avea grijă de Ian, că va veghea asupra lui pâ nă în
ziua câ nd se va ală tura pă rinților să i în noul pă mâ nt.
Dar acea zi nu venise niciodată pentru că Alexandrii nu ajunseseră niciodată în lumea nouă
pentru care riscaseră atâ t de mult și visaseră să -și aducă fiul. Aceștia scă paseră de boală în
timpul că lă toriei în cartierul de transport supraaglomerat, cel în care folosiseră pâ nă la
ultima bucată pe care trebuiau să plă tească pentru trecerea lor.
Angus fusese bun la cuvâ nt. Se îngrijise de educația lui Ian și apoi, câ nd ajunsese în al 20-lea
an, îl adusese pe Ian în meserie, o meserie care era și riscantă și incertă – comerțul de
contrabandă .
Catriona ura că tată l ei s-a implicat într-o întreprindere atâ t de periculoasă , pentru că
trebuia să fie mereu în că utarea paznicilor – despre care se știa că tră gea primul înainte de
a pune întrebă ri. În același timp, totuși, ea nu s-a putut abține să nu se simtă mâ ndră de el,
deoarece datorită lui Angus, ei și vecinii lor au reușit să obțină cele pe care nu își mai
puteau permite să le cumpere de la comercianții scoțieni, bunuri care erau prea mult
impozitate. de guvernul englez. Ori de câ te ori Angus se întorcea de pe coastă , aducea
mereu înapoi cu el cantită ți de sare pentru leac, ceai și tutun, chiar și zahă r, riscâ ndu-și
libertatea și viața, pentru a le oferi toate aceste lucruri prețioase necesare. Ca atare, Angus
devenise un fel de erou în râ ndul comunită ții crofting, un erou la un preț care s-ar putea
dovedi într-o zi prea costisitor.
Catriona o auzise pe mama ei trezită tâ rziu în nopțile câ nd Angus era plecat, plimbâ ndu-se
pe podea în fața patului lor, sau legă nâ ndu-se la nesfâ rșit în scaunul ei lâ ngă foc. Dar totul
se va schimba, știa Catriona, ori de câ te ori reușea să gă sească butoia ascunsă de mult timp
care conținea aurul pierdut din comoara Prințului Charlie. Cu asta, Angus nu ar mai trebui
să se implice în contrabandă . Ar fi în siguranță și nu ar fi trebuit să -și facă griji niciodată
pentru plata chiriei din nou.
Rosmorigh a fost cheia tuturor. Undeva în acea vastă bibliotecă plină de că rți se afla
ră spunsul de care avea nevoie pentru a rezolva misterul. Catriona trebuia doar să o
gă sească și, cumva, înainte ca Robert să afle mai întâ i despre ea.
Oricâ t de mult nu i-a plă cut, a fost o înșelă ciune. Catriona nu avea de ales decâ t să joace.

La întoarcerea cu Catriona la Rosmorigh, gâ ndurile lui Robert fuseseră luate de ceea ce

spusese tată l ei câ nd i-a gă sit.
Niciun bă rbat adevă rat nu ar putea să se uite la ea și să nu vrea...
Acele cuvinte, acea singură propoziție, îi ocupaseră gâ ndurile lui Robert din momentul în
care au fost rostite.
A înghițit ce mai ră mă sese din cel de-al doilea pahar de coniac, amorțit acum de arderea pe
care i-a adus-o la gâ t. Ceea ce spusese Angus câ nd îi descoperise pentru prima dată în
cabană în acea dimineață , gă sindu-și fiica singură și aparent dezbră cată cu un stră in, îi
afectase profund întreaga ființă a lui Robert. În acele câ teva cuvinte, Angus rezumase rapid
exact ce pierduse Robert în incendiu, dincolo de familia lui, dincolo de capacitatea lui de a
vedea. Ș i nu conta că Angus nu-și terminase niciodată gâ ndul înainte ca Catriona să -i fi
strigat să se oprească . Erau acele prime trei cuvinte care purtau adevă rul incontestabil cu
care se confrunta Robert. Indiferent cum ar fi încercat, nu le-a putut lă sa deoparte.
Niciun bă rbat adevă rat.
Robert nu fusese niciodată genul dat indiscreției în viața sa privată . Amantele lui fuseseră
relativ puține în comparație cu semenii lui, întotdeauna dră guțe și întotdeauna destul de
dispuse să -și împartă patul. Robert i-a apreciat. Îi plă cea să se uite la ei, îi plă cea felul în
care privitul la ei îl fă cuse să se simtă . Nu fusese niciodată un amant gră bit sau egoist în
că utarea propriei plă ceri înainte de a aduce mai întâ i plă cere partenerului să u. Plă cerea lor
nu fă cuse decâ t să o sporească pe a lui, adă ugâ ndu-i împlinirea. Nu a fost vanitate sau
narcisism. Era doar o simplă masculinitate. Un lucru mult mai amețitor pentru el decâ t
orice altceva pe care îl experimentase în viață . Niciuna dintre femeile pe care le cunoscuse
nu ar fi putut spune cu vreo onestitate că nu era decâ t un amant atent. Ș i din această cauză ,
știa că nu ar fi petrecut niciodată o noapte singur, întinsă lâ ngă o tâ nă ră îmbră cată sumar,
complet uitatoare de ea.
Vremurile în care Catriona nu era cu el începuseră să se întindă în eternitate, pline de nimic
altceva decâ t gâ nduri despre ea, imagini despre cum trebuie să arate ea. Asta a fost partea
cea mai rea. Robert s-a gâ ndit la sutele de picturi pe care le vă zuse de-a lungul vieții sale.
Creații atâ t de remarcabile, atâ t de captivante, nu îndră znea să privești în altă parte de
teamă să nu mai privească niciodată așa ceva de o frumusețe absolută și minunată . Vă zuse
imagini atâ t de reale încâ t îi fă cuseră inima să bată cu putere pentru priceperea artistului.
Totuși, Robert știa cumva că niciunul dintre ei nu se va compara cu Catriona. El știa asta – și
nici mă car nu o vă zuse.
O bufnitură bruscă pe podea în fața lui, aproape de locul unde știa că Catriona stă tea citind,
l-a atras pe Robert din gâ ndurile lui.
"Ce este?"
— Există un jar, spuse Catriona. — A că zut din foc.
Foc.
O lovitură de panică a tras ca o să geată drept prin el.
Robert se ridică , îndreptâ ndu-se spre ea instinctiv pentru a o proteja, dar doar ră sturnă
masa și odată cu ea sticla de coniac. S-a zdrobit lâ ngă picioarele lui, dar abia a observat-o.
Nu o putea vedea pe Catriona. Nu o putea auzi. La fel ca noaptea la Devonbrook...
"Nu!"
Catriona veni la el, ținâ ndu-l de braț. — E în regulă , Robert. Jarul s-a stins. Îmi pare ră u că
te-am alarmat. Nu a existat niciun pericol real.
Robert nu scoase un cuvâ nt. El doar întinse mâ na spre Catriona și o trase strâ ns de el,
ținâ nd-o pâ nă câ nd frustrarea și furia lui – și frica – i-au dispă rut.
— Îmi pare ră u, spuse ea încet, apoi lâ ngă umă rul lui.
„Pentru ce ar trebui să -ți pară ră u?”
„Îmi pare ră u pentru ceea ce ți sa întâ mplat, Robert, pentru pierderea familiei tale și pentru
incendiu și pentru cum ți-a luat vederea. Îmi pot doar imagina cum trebuie să se simtă
totul.”
Robert a eliberat-o. Întinzâ ndu-se în spatele lui, și-a gă sit scaunul. S-a coborâ t în ea. — Sper
doar să -ți imaginezi mereu, Catriona, și să nu știi niciodată cu adevă rat.
Catriona se uită la Robert, simțindu-i durerea și realizâ nd că nu putea face nimic în privința
asta. El a avut dreptate. Ea nu avea să știe niciodată ce simțea el, câ t de ră nit la ceea ce
pierduse. Își putea imagina și putea să -l condoleze, dar nu cunoscuse niciodată groaza de a
pierde pe cineva pe care îl iubea de mâ na criminală a altuia.
Se gâ ndi la discursul tată lui să u. Dacă ea ar fi putut să -l ajute să descopere cine a luat viața
familiei sale, poate că atunci s-ar putea lă sa să se vindece. Poate, de asemenea...
— Ar trebui să mă întorc acasă acum, spuse ea, întorcâ ndu-se să plece. — Mă voi întoarce
mâ ine dimineață și putem continua să urmă m discursul tată lui tă u, dacă vrei.
Robert îşi întoarse faţa de la ea. Era încă zdruncinat, frustrat, furios. Catriona a mai așteptat
o clipă , dar a ră mas tă cut.
"Atunci noapte buna."
Robert ascultă în timp ce Catriona pă ră sea camera. După ce ea a plecat, el și-a scos ochelarii
de pe față și, cu un strigă t de suferință , i-a aruncat prin cameră . Apoi și-a întors fața direct
că tre lumina focului, singura lumină din cameră , stră lucitoare și aprinsă , și se forța să se
uite la ea.
Durerea îi stră bă tu capul, o durere atâ t de intensă încâ t a trebuit să -și strâ ngă maxilarul,
mușcâ ndu-l cu putere. Dar nu ar fi vrut să închidă ochii împotriva lui. Durerea creștea cu
câ t ară ta mai lung, schilod, ascuțit, crud. A luptat împotriva ei, refuzâ nd să mai fie o victimă
a orbirii sale.
Ș i apoi, după un timp scurt, șocul durerii a început încet să se uniformizeze. Forme
umbroase s-au materializat prin ea, plutind întuneric și lumină în fața lui. Nimic nu se putea
desluși pentru el, ca și cum vederea i-ar fi fost lipsită de focalizare, stinsă de o ceață
încețoșată și de nepă truns. Robert și-a înghețat vederea într-un loc în care lumina se
întâ lnea cu întuneric, încercâ nd să ignore durerea protestului din ochii lui. Se uită la el,
țipâ nd în capul lui să se concentreze, forțâ ndu-și ochii nevă ză tori să gă sească un sentiment
de recunoaștere în nuanțele contrastante.
Ce-a fost asta? Ce se afla acolo chiar dincolo de ceață , de neclaritate și de durere? Era ceva,
ceva în mișcare, ritmic, constant, lumina și întunericul trecâ nd încet dintr-o parte în alta.
Nu putea discerne ce era, nu putea distinge nici mă car conturul, dar cu siguranță era ceva.
Robert nu s-a mișcat. Îi era frică chiar să clipească , ca nu cumva nimicul pe care îl avea,
lumina și ceva întuneric, să nu dispară , să nu se mai întoarcă niciodată . În cele din urmă ,
câ nd nu mai suporta durerea, câ nd aceasta amenința să -l doboare complet, închise ochii,
lă sâ ndu-și bă rbia la piept și scoase un suflu greu de frustrare.
Ș i apoi trase o altă suflare. O respirație profundă și lentă . O suflare de vindecare. O suflare
de determinare. A deschis din nou ochii.
Nu ar renunța. Ar vedea din nou. S-a așezat pe acest scaun și s-a uitat în același loc, oră
după oră , zi după zi, pâ nă câ nd ar putea descoperi singur ce este. Lumina si intuneric.
Înainte și înapoi. Ceva era acolo. Trebuia doar să o gă sească prin tot întunericul și umbrele
și ar fi fă cut-o.
Ș i câ nd o fă cea, câ nd în sfâ rșit vedea acel ceva, trecea la altul, la altceva și se concentra
asupra asta pâ nă știa și el ce este. Va continua să lucreze la ea, în fiecare zi, pâ nă câ nd va ști
ce este fiecare obiect din această cameră , de la cel mai mare mobilier pâ nă la cea mai mică
noțiune.
El ar depă și asta. N-avea să -și petreacă restul vieții ca un orb, un invalid de care trebuia să -i
fie milă și să se șoptească . Își va reda vederea, avea să revadă , că ci, mai presus de orice, știa
că nu poate pă ră si această viață fă ră să o vadă mai întâ i pe Catriona mă car o dată .
 11
Mary MacBryan se uită pe fereastră în timp ce își lua coșul cu reparații din dulap. S-a
oprit o clipă , a zâ mbit, uitâ ndu-se pe Catriona sub membrele puternice ale fagului în care se
că ță rase în copilă rie, îngenuncheată deasupra că zii de lemn unde spă la că mă șile lui Angus.
Pe râ nd le-a luat din apa tulbure, le-a storcit și apoi le-a întins peste gardul joasă de stâ ncă
de lâ ngă stradă , ca să se usuce la soarele dimineții devreme.
Oala mică de fier cu ră dă cină de să pun pe care Mary o fierbise mai devreme pentru a spă la
că mă șile cu care se așezase pe pă mâ nt lâ ngă cadă . Catriona se ridică , apă sâ nd o mâ nă care
picură pe partea mică a spatelui ei, pentru a-și alina pușcă tura care, fă ră îndoială , venise
din poziția ei incomodă . Ea era cu spatele la Mary, iar Mary putu să vadă firele întunecate,
ruginite, ale pă rului ei, care se desprinseseră de la snood pe care Catriona încerca fă ră
succes să -l limiteze. Bucă ți mici din ea erau umede și încrețite în spatele gâ tului, câ nd se
aplecă din nou la cadă .
Fustele îi erau acoperite cu pete umede întunecate, iar mâ necile ei, pe care le împinsese în
sus pe antebrațe, erau îmbibate pâ nă la coate, lă sâ nd-o pe Mary să se întrebe care dintre
ele, că mă șile lui Angus sau Catriona, erau mai umede.
Mary se întoarse, prinse ceva cu privirea. Ea se uită înapoi.
Privind de data aceasta atent gardul, a observat că mai multe că mă și că zuseră de pe gard și
ză ceau ca niște soldați doborâ ți pe pă mâ ntul înierbat. Unul încă s-a agă țat de el cu
disperare, abia atâ rnâ ndu-se de un braț. Un altul era în pericol să fie că lcat în picioare de
stirk, deoarece că zuse la doar câ țiva centimetri de locul unde pă ștea fiara roșie. Catriona,
între timp, se întorcea înapoi la cadă și...
Mary trase ușa la timp.
— Catriona!
Se opri cu câ țiva centimetri înainte de a se pră buși cu capul întâ i în cada pâ nă la genunchi.
Se întoarse în direcția vocii mamei sale și atunci Mary a observat că jumă tatea superioară a
feței ei era ascunsă de pâ nza pe care o modelase în jurul capului.
"Da doamna?"
Mary a traversat repede curtea spre ea. — Ce naiba faci, fetiță ?
Catriona ridică câ rpa de peste ochi pentru a se uita curioasă la mama ei. — Îi pun că mă șile
lui Tată la uscat. Ea fă cu semn în spatele ei fă ră să se întoarcă . "Vedea?"
„Oh, da. Înțeleg”, a spus Mary zâ mbind, „și evident mai clar decâ t tine”.
Catriona se întoarse să -și vadă lucrarea. Ea s-a uitat în urmă cu sfială la mama ei. — Îmi
pare ră u, mamă . Îi voi spă la pe cei care au că zut.
Partea din față a fustelor albastre din casă ale lui Catriona era chiar mai umedă decâ t
spatele. Mary a așteptat, stâ nd pe un ciot jos, în timp ce Catriona se duse să adune că mă șile
că zute și le aruncă înapoi în cadă . Mary știa deja, chiar înainte de a întreba, care va fi
ră spunsul la urmă toarea ei întrebare. "Catriona, ce faci?"
— Îi spă l că mă șile lui Ta, desigur.
„Nu, fată . Mă refer la câ rpa aceea pe care ai legat-o în jurul capului”.
"Oh, aia." Catriona întinse mâ na și scoase pâ nza de unde o împinsese la frunte. „M-am
întrebat doar cum ar fi să fii orb”.
Mary și-a simțit inima tresă rind la acest gest. A așteptat o clipă înainte de a continua. „Din
cauza tâ nă rului laird, a orbului și a tot”.
Catriona a venit la Mary, abandonâ nd că mă șile în cada de spă lat. "Robert devine atâ t de
frustrat atunci câ nd nu poate face lucrurile pentru el însuși. Ș i după ce am vă zut rezultatele
propriilor mele eforturi, pot începe să înțeleg motivele lui."
Mary se uită la Catriona. — Ai sentimente pentru acest bă rbat, acest Robert, nu, Catriona?
— De ce ai crede asta, mamă ? spuse Catriona, uitâ ndu-se la mama ei, surprinsă de cuvintele
ei și poate și mai surprinsă că ceva pe care credea că a ascuns atâ t de bine era într-adevă r
atâ t de evident.
Bineînțeles că avea sentimente pentru Robert. Îl iubise în portretul lui chiar înainte să -i fi
cunoscut numele. Iar acum, că îl cunoscuse, ajunsese să -l cunoască , îl iubea și mai mult. Își
pierduse familia într-o tragedie îngrozitoare și fusese considerat, pe nedrept, responsabil.
Robert, acest bă rbat care fusese tutorele ei, cavalerul ei, de toate ori câ nd se dusese la
castel, ținâ nd-o în siguranță , protejâ nd-o, iar acum el era cel care avea nevoie de protecție.
Dar nu putea spune nimă nui acea parte a ei, știa ea, pentru că era o prostie pentru ea să
creadă că va mai fi vreodată ceva între ei. Ș i știa că mama ei cu siguranță va fi de acord.
„Catriona MacBryan, te cunosc de câ nd ai venit să te smulgi în această viață . Ești luat cu
tâ nă rul laird. Îți vă d în ochii tă i. Ș i cine va fi? O să spun că este unul frumos, acesta. duce."
Ea a zâ mbit încet, adă ugâ nd: „Acest Robert . Ș i dacă nu ți-a pă sat de el, vei fi aici afară cu
această câ rpă proastă legată de cap, gata să te arunci într-o cadă de spă lat.
Catriona s-a așezat pe ciot lâ ngă mama ei, lovind cu piciorul într-o pietricică și vorbind cu
degetele de la picioare. Mary MacBryan nu fusese niciodată una ușor de pă că lit. Chiar și
atunci câ nd Catriona era copil, Mary știa întotdeauna câ nd furișase o ceașcă din prețioasa ei
cremă pentru o pisică fă ră stă pâ n sau câ nd uitase să adune afine pentru conservare și, în
schimb, își petrecuse după -amiaza ascultâ nd firele colonelului. Zilele iacobite. Ș i din această
cauză , Catriona știa că nu i-ar fi de folos să încerce să mai ascundă adevă rul.
"Oh, mamă . Îmi pasă de el, da, dar ce contează ? Robert este un duce. El este nobilime.
Nobilimea engleză . Nu are rost de cineva ca mine. Venim din lumi diferite. Foarte diferiți."
S-a uitat la Mary, adă ugâ nd: „Mi-e teamă că prea diferit”.
Da , îşi spuse Mary, dar poate nu atât de diferită până la urmă.
Se gâ ndi la o noapte cu vreo două zeci de ani mai devreme, o noapte întunecată , o noapte
fatidică . În ciuda timpului care trecuse, pentru ea era la fel de viu ca și cum ar fi fost ieri.
Că ldura din camera aceea oribilă . Sâ ngele care se scurge prin pat. Frica oribilă care se
împlinise mai tâ rziu. Mary a închis ochii, alungâ nd amintirile de coșmar și și-a amintit de
bebelușul pe care îl ținuse în brațe pentru prima dată în acea noapte, în timp ce se uita la
frumoasa tâ nă ră în care devenise.
Pe vâ ntul care îi ciufulia fustele de lâ nă peste pantofii ei de piele uzați, ar fi jurat că suna de
parcă o voce i-ar fi șoptit atunci.
E timpul, Mary.
Mary a încercat să împingă gâ ndul la o parte, temâ ndu-se de ceea ce ar putea aduce, dar era
un vâ nt persistent, refuzâ nd să se liniștească .
Ea trebuie să știe...
Maria și-a deschis ochii și a recunoscut înțelepciunea cuvintelor profetice ale vâ ntului.
Trecuse vremea secretelor. Acum era momentul să -i spună fiicei ei adevă rul. — Catriona, e
ceva...
„Ceea ce vreau să spun este că cu siguranță nu pot schimba faptul că sunt fiica unui crofter
scoțian”, a spus Catriona, reducâ nd la tă cere urmă toarele cuvinte ale lui Mary. „Nici eu nu
mi-aș dori vreodată . Tu, tată și Mairead, sunteți totul pentru mine. Chiar dacă Robert ar
avea grijă de mine, așa cum îl fac eu, nu m-aș potrivi niciodată în viața lui, singura viață pe
care a cunoscut-o. Așa cum el nu s-ar potrivi niciodată în ale mele. Baluri de rochie
splendide și rochii de mă tase legate cu fundițe din satin — nu știu nimic despre ele, mamă .
Ș i chiar dacă ar vrea vreodată să mă dorească cu el, n-aș fi decâ t o rușine pentru el, o
ciudă țenie. Nu îi voi face asta nici lui, nici mie. Nu pot.”
Mary și-a temperat limba să nu renunțe la cuvintele pe care aproape le rostise. — Dar laird-
ul știe ce ești, Catriona. L-ai adus aici, în această cabană .
„Da, mamă , poate că știe ce sunt, dar nu poate vedea ce sunt. Ș tii diferența? N-aș ști
niciodată dacă m-ar privi altfel dacă ar putea să mă vadă , să mă vadă cu adevă rat pentru
cine sunt sunt, de unde vin. Scoția îi este la fel de stră ină precum mi-ar fi Londra. Pâ nă nu
mă va vedea ca persoana care sunt, nu aș putea niciodată să sper să ..."
Catriona nu și-a terminat niciodată fraza. Nu era nevoie ca ea. Mary a înțeles mai mult decâ t
își dorea să recunoască . Ș i-a dorit doar să știe ce să facă în privința asta.
Apoi a venit din nou vâ ntul.
A sosit timpul.
Catriona se ridică atunci și se întoarse la cadă și la că mă șile lui Angus. Mary se mai gâ ndi o
clipă .
— Dar, Catri, ce-ar fi dacă ai putea să -i dai lairdului vederea înapoi?
Catriona se întoarse și se uită la mama ei. "Mama?"
"Ai spus că ar trebui să știi dacă laird-ul ți-a întors sentimentele numai după ce te-a vă zut
așa cum ești, da? Așa că sunt pentru că te întreb dacă și-ar putea recă pă ta vederea?"
„Dar i s-a pierdut vederea din cauza ră nilor în urma unui incendiu, mamă . Nimeni nu poate
spune câ nd sau dacă va mai vedea vreodată . Cea mai mare lumină îl doare înverșunat și a
spus că medicii lui îi spun că nu există nicio schimbare în vederea lui. pâ nă acum, cel mai
probabil el nu va mai vedea niciodată ”.
Mary a zâ mbit. — Da, Catriona, dar unele leacuri pot veni doar din inimă . Nu din cap. Se
ridică , fă cu semn că tre Catriona. — Vino cu mine, fetiță .
Mary o luă de mâ nă pe Catriona și o conduse înapoi spre cabană . Odată înă untru, a lă sat-o
pe Catriona la masa uriașă de stejar, în timp ce a dispă rut într-una dintre cele două camere
din spate. „De ce nu ne pregă tiți fiecare câ te un mic strupag de ceai în timp ce mă duc să iau
ceva.”
Catriona a luat ibricul de unde stă tea mereu la fiert și l-a atâ rnat peste foc să fiarbă . A gă sit
două că ni de tablă și cutia de ceai. Mary s-a întors puțin mai tâ rziu, exact câ nd Catriona
turna apa. Ea ținea o cutie mică de lemn în mâ ini.
— Acum, Catri, nu trebuie să spui nimă nui despre asta, spuse ea, punâ nd cutia pe masă . —
Nici mă car sora ta. Ea s-a jucat cu fixarea lui și a deschis-o, scoțâ nd din interior o cutie mai
mică .
Apoi se uită la Catriona, punâ ndu-și ambele mâ ini cu dragoste pe vâ rful ei. „Câ nd eram o
fetiță , nu mai mult de nouă ani, bunica m-a chemat la ea într-o noapte. Era foarte bolnavă și
a spus că trebuie să -mi spună ceva înainte să moară . Vezi tu, mama mea a nă scut șase fiice.
înainte ea m-a avut și alte două după . Bunica mea a nă scut și fete, unsprezece dintre ele;
mama mea a șaptea dintre ele. Bunica a spus că asta m-a fă cut a șaptea fiică a celei de-a
șaptea fiice, ceva ce nu s-a întâ mplat niciodată în familia noastră . Ea a spus din această
cauză , aș fi binecuvâ ntat să fiu leighiche . Ea mi-a dat această cutie. My ciste à raichdeil este
așa cum o numește ea și mi-a spus că trebuie să o transmit în fiecare generație pentru a o
urma pâ nă acolo. era altul ca mine, a șaptea fiică a celei de-a șaptea fiice.”
Catriona se aplecă înainte pe scaun, ascultâ nd ră vă șită . — Ș i acum vrei să -mi dai această
cutie?
„Da, fetiță , da, dar nu este atâ t de mult cutia pe care vreau să ți-o ară t acum. Există ceva ce
conține pe care vreau să -ți dau.”
Mary a ridicat capacul cutiei mici, care era sculptată și lustruită și pă rea într-adevă r foarte
veche, și a scos ceva din interior. Era mic, se potrivea în palma Mariei și învelit într-o câ rpă
ușoară . „În această pâ nză veți avea nevoie pentru a-i reda vederea tâ nă rului laird.”
I-a întins-o lui Catriona.
Catriona ridică câ rpa cu ambele mâ ini, mâ nuind-o cu grijă . Apoi, foarte încet, l-a desfă cut.
Înă untru, ea a gă sit ceea ce pă rea a fi crenguța mică a unei plante de un fel. Frunzele și
petalele deveniseră maronii odată cu vâ rsta, lă sâ nd-o uscată și fragilă . Se uită atent la el și,
câ nd ridică privirea la Mary, ochii ei erau mari și stră lucitori, plini de fascinație.
„Este erica albă , nu-i așa?” întrebă ea, cu vocea blâ ndă de venerație, de parcă tocmai ar fi
descoperit un secret stră vechi, ascuns de mult de timp.
Mary a zâ mbit. „Da, fetiță . „Este gealul despre care ți-am spus mereu. „Este vechi și ofilit
acum, dar câ nd înflorise pe câ mpul de unde l-am cules câ nd eram o fată tâ nă ră ca tine, „era
la fel de pur și albă ca cea mai nouă ză padă ”. Mary a atins mâ na Catrionei. „Trebuie să mă
asculți, Catriona. Această floare este un lucru foarte special. Ea ține magie chiar și acum în
petalele ei fragile. Trebuie să iei că ldura și câ nd luna este plină și albă pe cerul nopții,
trebuie să mergi cu tâ nă r laird la Linnaglas”.
— Loch Linnanglas?
Mary a dat din cap, cu ochii mari. "Da. Trebuie să mergi acolo și să te așezi pe malul lacului.
Trebuie să zdrobești aceste flori uscate de brucă în mâ inile tale. Apoi trebuie să le lași să se
împră știe în vâ nt peste tâ nă rul laird, vâ ntul vindecă tor al lunii. După ce ai fă cut asta, laird-
ul trebuie să meargă în lac. Apele din Linnanglas îi vor reda vederea."
Mary și-a pus fața cea mai serioasă și a adă ugat: „Dar și tu trebuie să mergi cu el în ape,
Catriona, ca nu cumva să vină vreun kelpie peste el și să -i smulgă vederea înainte să -i fie
redată . Dacă s-ar întâ mpla asta. , atunci totul ar fi pierdut pentru totdeauna.”
Catriona a pă rut la început îndoielnică în legă tură cu povestea, dar pe mă sură ce Mary a
continuat, spunâ ndu-i despre legenda despre cum că nița a devenit albă pentru prima dată
și despre puterile ei magice, jucâ ndu-se pe propria fantezie a Catrionei pentru mistic, ea a
vă zut curâ nd că era cucerind-o. Dacă povestea nu ar fi adevă rată , atunci laird-ul nu ar fi mai
ră u, dar dacă ar fi adevă rat...
Nu era o șansă pe care Catriona era dispusă să o piardă .
— Dar dacă nu-l pot convinge pe Robert să meargă în lac?
Mary clă tină din cap, cu ochii mari. „Oh, trebuie, fetiță . Trebuie. Numai în felul acesta va
funcționa puterea fraoich geal pentru el. Dar nu poți să -i spui despre ce te afli dacă ar afla
despre pă dure și despre ce ai fă ceau, vederea lui va reveni la el. Atunci toate eforturile tale
ar fi în zadar.”
Catriona s-a uitat la crenguța uscată de erică o vreme, ținâ nd-o ca și cum ar fi fost tors din
cel mai fin aur. A luat în considerare cu atenție cuvintele lui Mary, apoi, după câ teva clipe, a
pus încă o dată câ rca în pâ nza ei de protecție, înfă șurâ nd-o înă untru. Se uită la mama ei și
ochii ei erau albaștri închis de mirare, ca marea de la miezul nopții, ca o altă fetiță care
ascultase câ ndva poveștile minunate ale Mariei. La fel ca adevă rata mamă a Catrionei, Lady
Catherine.
— O voi face, spuse Catriona.
ea luă erica înfă șurată în pâ nză și plecă din cabană fă ră alte cuvinte. Mary a stat și a privit-o
plecâ nd. Catriona ar trebui să decidă cum să -l convingă pe laird să iasă pe lac în miezul
nopții, cu atâ t mai puțin cum să -l convingă să se cufunde în apele sale reci. Mary zâ mbi în
sinea ei, imaginâ ndu-și gâ ndurile care, fă ră îndoială , curgeau nă valnic prin mintea ascuțită
a Catrionei.
În ciuda orică ror obstacole care i-ar putea apă rea în cale, Mary știa că Catriona va gă si
cumva o modalitate de a realiza planul. Ori de câ te ori acea fată își punea mintea la ceva, o
fă cea. Așa era ca mama ei.
Ș i într-o zi Catriona avea să învețe despre acea parte a vieții ei, dar nu înainte de a fi sigură
că tâ nă rul duce ține la ea, pentru cine era ea acum, fiica crofterului, înainte de a putea să -i
pese de cine va fi ea.
Mary își dă duse seama adevă rul atunci câ nd Catriona își exprimase aproape aceeași pă rere.
Pentru ca Catriona să fie sigură de sentimentele lairdului pentru ea, el trebuie să i le
dezvă luie înainte ca vreunul din trecut, trecutul ei, să poată fi dezvă luit. Altfel, ea s-ar
întreba mereu pe cine și-a dorit cu adevă rat. Ș i pâ nă s-a întâ mplat asta, pâ nă câ nd Catriona
și-a știut în inima ei că laird-ul i-a întors sentimentele tandre, adevă rul trebuie totuși ținut
secret, fie și doar pentru puțin timp.
Mary s-a gâ ndit la minunea din ochii Catrionei câ nd a vă zut pentru prima dată erica. Încă
de câ nd era o fetiță , câ nd Mary îi povestise pentru prima oară Catrionei despre această
legendară floare scoțiană , Catriona fusese obsedată să o gă sească singură . Era o obsesie pe
care Mary o hră nise de-a lungul copilă riei Catrionei cu povești despre magie și tradiție.
Dacă ar fi fost altceva conținut în acea cutie, o cutie pe care, într-adevă r, i-a fost dă ruită lui
Mary de bunica ei pentru a o transmite fiicelor ei, Catriona ar fi putut să nu fi crezut în ea.
Dar dacă era ceva în special pe care Mary știa și iubea cu adevă rat la Catriona, acesta era
tendința ei că tre toate lucrurile capricioase. De fapt, de data aceasta depindea de asta.
Pentru Catriona, ar fi ca și cum ar tră i una dintre acele povești legate de piele pe care le-a
strecurat noaptea la Rosmorigh pentru a le citi. Doi tineri, singuri în noapte, lâ ngă apele
să rutate de lună ale unui lac cețos. Lumile, acele lumi foarte diferite din care proveneau
fiecare nu ar conta deloc. Ș i cu siguranță nu ar fi pe mă sură pentru inevitabil.
Luna scoțiană avea un fel special de magie proprie. Stropiți-l cu un praf de erica albă și s-ar
putea întâ mpla orice fel de lucruri.
Ș i Mary depindea de asta.

— Ei, fetiță , ai venit să -mi spui că ai gă sit la Rosmorigh cartea care ne va conduce la
comoara noastră ?
Colonelul o aștepta pe Catriona în fața că suței sale câ nd ea a ajuns acolo mai tâ rziu în acea
zi. Așezat pe scaun, cu sticla de whisky lâ ngă el, pufă i întrebă tor cu pipa de lut. Mattie era
încovoiat, moțenind la picioarele lui în lumina soarelui.
— Încă nimic, mă tem, domnule colonel.
Colonelul o privi atent. „Câ nd n-ai mai venit în aceste zile trecute, m-am gâ ndit că s-ar putea
să fi gă sit textul și că ai plecat singur să gă sești comoara fă ră harta mea ilustrată .”
Catriona se întinse să o zgâ rie pe Mattie în spatele urechilor ei portocalii blă nite. — De fapt,
n-am avut prea multă ocazie să caut prin bibliotecă zilele trecute.
„Ah, fetiță , dar știu că încă mai mergi la acel castel în fiecare zi. Acum, dacă nu încerci să
sperii tâ nă rul laird și nu cauți prin acele că rți, atunci ce faci acolo sus în tot acest timp,
fetiță ?
Catriona se uită la el. Uneori se întreba dacă colonelul era un fel de vă ză tor, care urmă rea
faptele tuturor printr-un fel de cristal arthurian. Pă rea să știe întotdeauna despre ce se
referă toți ceilalți. — Am încercat să -l sperie, domnule colonel, dar este ca tată l lui. Vă
amintiți că nici nu credea că sunt o fantomă .
— Da, dar nici el nu va ră mâ ne mult timp la castel.
— Încă pot să caut textul. Ducele a spus că pot veni la bibliotecă ori de câ te ori vreau. Mi-a
cerut să -i citesc corespondența și să -i scriu scrisorile pentru el.
Colonelul deschise larg ochii injectați de sâ nge. "Acum, acum? Atunci poți să -mi spui ce face
aici pâ nă aici de la Londra, da? Îmi poți spune dacă ne caută el însuși comoara?"
„Nu știe nimic despre comoară , domnule colonel, și nici nu cred că i-ar pă sa dacă ar ști-o. A
venit aici dintr-un motiv complet diferit. A fost un incendiu și aproape fiecare membru al
familiei sale a murit în el. stabilit în mod deliberat și ducele crede că oarecum are legă tură
cu vizitele tată lui să u aici.”
Colonelul a ascultat-o, a dat din cap. — Ș i te-ai oferit să -l ajuți să afle asta?
"Da."
El a clă tinat din cap. "Oh, fată ..."
— Este singura cale, domnule colonel. Nu vezi că , de îndată ce laird-ul va stabili că
Rosmorigh nu a avut nimic de-a face cu moartea tată lui să u, va pleca? Ș i dacă îl ajut, atunci
asta cu siguranță îi va gră bi plecarea.
Catriona se uită la el, sperâ nd că va crede raționamentul ei, raționament care avea foarte
puțin de-a face cu adevă rul.
Colonelul și-a frecat bă rbia bă rbosă . — Ș i cum de poți fi atâ t de sigur că Rosmorigh nu are
vreo legă tură cu moartea fostului laird?
 12
C atriona întinse mâ na în micul bazin de maree, tră gâ nd de o lapă care se agă ța cu
încă pă țâ nare de marginea bolovanului pe jumă tate scufundat. Apa era rece pe picioarele ei,
degetele de la picioare afundâ ndu-se în nisip și alge marine de-a lungul fundului. Abia a
observat că fustele i se îmbibă și s-au acoperit cu nisip la tiv, câ nd a aruncat limpeta în
gă leată mică cu celelalte pe care le adunase pentru tocanita mamei ei.
Ea s-a întors. Robert s-a așezat departe de ea, sprijinindu-se de o dună ierboasă , aproape de
locul unde îi ză ceau îngră mă diți papucii și ciorapii. Bayard roncea fericit petecul de iarbă
de marram de lâ ngă el. Vremea a fost mai caldă azi, așa că nu purta haină , doar o vestă
maro, peste o că mașă albă de in, ale că rei mâ neci erau suflecate peste antebrațe. El tă cuse
atâ t de tă cut, încâ t ea se întrebă dacă ar fi putut ațipi, cu ochii încă ascunși în spatele
lentilelor întunecate ale ochelarilor. Pâ nă câ nd, o clipă mai tâ rziu, s-a întins să -l mâ ngâ ie pe
gâ tul lui Bayard, câ nd calul s-a apropiat de el pentru a pă și la picioarele lui cizme.
— Ai vrea să ajuți? Catriona sună , dar Robert doar clă tină din cap.
„Dacă vă amintiți, am încercat asta o dată și am ajuns cu fața pe primul loc într-o arsură
mucioasă ”, a spus el. — Cred că de data asta mă voi pă stra pe uscat, mulțumesc.
Ea a zâ mbit. — În regulă , dar vei avea numai vina pe tine că ai ratat-o. Este într-adevă r
destul de distractiv.
Cocoțat împotriva unei ridică ri, Robert s-a mulțumit în timp ce Catriona s-a întors la papă și
alge marine. Gâ ndurile lui s-au îndreptat că tre scrisoarea lui Noah pe care ea i-a citit-o mai
devreme în acea zi. În ea, fratele să u raportase că în cele din urmă reușise să confirme locul
unde se afla lordul Kinsborough în timpul incendiului. Vestea nu era ceea ce sperase
Robert.
Marchizul, scrisese Noah, se pare că fusese prezent la un bal în Londra, departe de
Lancashire, pâ nă seara tâ rziu, câ nd izbucnise incendiul. Nici nu se punea problema, pentru
că binecunoscuta matronă a societă ții care gă zduise aventura l-a asigurat pe Noah că
Kinsborough fusese într-adevă r prezent în acea noapte; ea îi permisese chiar să -și citească
lista de invitați ca o dovadă suplimentară în acest sens.
Robert nu era mulțumit de vești, pentru că însemna că suspiciunile lui cu privire la
Kinsborough fuseseră ră tă ciți, că la urma urmei, marchizul nu a avut nicio mâ nă în foc. Cel
puțin așa s-ar fi pă rut, dacă Noah nu ar fi continuat atunci în scrisoare, descriindu-i lui
Robert o vizită curioasă pe care o primise în acea dimineață a zilei pe care o scrisese de la
nimeni altul decâ t însuși marchizul de Kinsborough.
Marchezul venise la Noah pentru a prezenta o ofertă , o ofertă pe care dorea să o relaționeze
cu Robert, deoarece nimeni din oraș nu pă rea să știe unde dispă ruse fratele să u.
Kinsborough spusese că auzise că a auzit despre să lile de bal că incendiul lă sase
proprietatea Devonbrook într-o situație financiară destul de proastă . Dar oferta lui, deși
acoperită de îngrijorarea bunului samaritean, a fost într-adevă r destul de automotivată .
S-a oferit să cumpere toate piesele care au ră mas din colecția Devonbrook. Nu a indicat
nimic de interes deosebit, doar cea mai mare parte a ceea ce ar putea ră mâ ne, ceea ce
fusese ținut în siguranță în casa orașului din Londra sau „la oricare dintre celelalte
proprietă ți”. Ș i prețul oferit de Kinsborough a fost generos. Prea generos. Era un preț care i-
ar fi ispitit pe mulți, iar asta nu l-a fă cut decâ t să -l facă pe Robert să se întrebe și mai mult
despre ce ar putea fi omul.
De fiecare dată câ nd încerca să raționeze, rezultatul era același. A continuat să se întoarcă
la paginile de jurnal ale tată lui să u. Robert nu putea nega bă nuiala sâ câ itoare că vizitele
clandestine ale tată lui să u la Rosmorigh aveau o legă tură cu incendiul. La ultima lor ieșire,
cu doar trei zile în urmă , Robert și Catriona urmă riseră discursul ducelui pâ nă la o mică
peșteră care era ascunsă adâ nc în partea unui deal stâ ncos, bă tut de vâ nt. Acolo mâ ncaseră
un prâ nz la picnic al mamei Catrionei, orzul lui Mary și carnea de oaie rece, în timp ce
Catriona îi citise lui Robert din pagini. Ea descriase cum tată l lui venise într-o zi geroasă de
decembrie.
Fă ră explicații, nici indicii despre motivul pentru care alesese acel loc în special, dar din
descrierea peșterii și a decorului ei izolat fă cută de Catriona, nu pă rea probabil ca tată l să u
să fi dat pur și simplu peste ea. Cineva trebuia să -i fi spus despre asta. Mersese acolo cu un
scop în minte, deși nu fă cea niciodată aluzie la ce ar putea fi asta. Cu toate acestea, această
înregistrare a fost datată cu doar trei luni înainte de incendiu.
Robert fusese atâ t de pierdut în multele sale gâ nduri, încâ t nici nu o auzise pe Catriona
apropiindu-se pâ nă câ nd ea se lă sase jos în fața lui pe nisip.
— A renunțat deja la șpachete? el a intrebat.
„Cred că am destulă pentru tocană și chiar o mâ nă de rezervă pentru colonel. În plus,
bă nuiesc că ești mai interesat să mergi la urmă torul loc în discursul tată lui tă u, decâ t să stai
aici în timp ce mă stropesc în bazinele de maree. ."
Robert și-ar fi dorit atâ t de mult să o fi putut vedea. În ultimele zile, umpluse aproape
fiecare moment de veghe pe care îl avea pentru el însuși încercâ nd să -și recapete vederea.
Cu o zi înainte, petrecuse o oră concentrâ ndu-se asupra unui obiect de pe birou, ră splă tit în
cele din urmă printr-o scurtă privire a ceea ce simțea sigur că era o că limară înainte de a fi
nevoit să închidă ochii împotriva încordă rii. Dar a constatat că durerea de la folosirea
vederii creștea puțin mai puțin cu fiecare sesiune. Imaginile pe care le percepe începuseră
acum să capete dimensiune și culoare, chiar dacă doar pentru o scurtă clipă . În curâ nd, își
spuse Robert, în curâ nd își va recă pă ta vederea și va putea în sfâ rșit să se uite în ochii
Catrionei, să vadă zâ mbetul despre care știa că însoțește râ sul ei captivant, în timp ce ea
să rea de-a lungul nisipului. Abia aștepta ziua aceea. Catriona ridicase jurnalul și începuse
să -l ră sfoie pentru a vedea unde aveau să se îndrepte. „Din urmă toarea intrare din jurnal, se
pare că tată l tă u s-a mutat acum în interior, spre...”
Vocea ei a scă zut.
„Catriona?” întrebă Robert. „Ce este? Este ceva în neregulă ?”
"Ce? Oh, nu, nimic nu este în neregulă . Tocmai citeam ceva ce tată l tă u scrisese aici despre
un copac bifurcat aproape de locul unde s-a oprit. Curios că ." Ea închise cartea: — Atunci
plecă m?
Trei sferturi de oră mai tâ rziu, au ajuns la locul urmă toarei înregistră ri în jurnal a ducelui.
Inima Catrionei bă tea toba. În fața lor, pe potecă , aproape ascuns sub o suprafață de gă ini
care acoperea un mic deal, se afla un stejar uriaș ale că rui ramuri curbate se întindeau în
sus, spre chiar ceruri. Era un copac bă trâ n și trebuie să fi stat acolo de secole, trunchiul lat
în formă de V aproape perfect , ară tâ nd aproape ca și cum ar fi fost despicat în două de un
gigant. De fapt, a izvorâ t din două trunchiuri foarte distincte. Catriona a fost uimita pentru
că acesta era cel, exact același stejar bifurcat descris pe harta ilustrată a colonelului. Se
gâ ndi la celelalte imagini pe care le vă zuse desenate atâ t de grosolan pe pergamentul
îmbă trâ nit. O arsură sinuoasă . O peșteră izolată . Ș i acum un copac bifurcat.
Jurnalul.
Tată l lui Robert a mers în locuri similare și în urma directă a plasă rii lor pe harta
colonelului. Era oare posibil să fi știut despre comoara pierdută de mult?
— Suntem acolo? întrebă Robert, tră gâ nd-o pe Catriona din gâ ndurile ei încurcate.
— Da. Dacă vrei să stă m aici pe dealul ă sta și îți voi citi ce a scris tată l tă u.
Ea a început. Astă zi, am descoperit peștera în care știrile locale spune că Charles Stuart,
Prințul Bonnie, s-a ascuns timp de trei zile și nopți de soldații englezi care cercetau zona în
că utarea lui. M-am așezat pe un cacealm și am încercat să -l imaginez pe tâ nă rul prinț,
incapabil să se miște sau poate chiar să respire, ca să nu fie descoperit. Este o vedere care
cu adevă rat ar trebui să fie dedicată pâ nzei. M-am întrebat cum trebuie să se fi simțit,
privind în jos la Loch Linnanglas și fregata franceză care se spunea că îl așteptase acolo,
pentru a-l duce în siguranță . În timp ce ascult șoapta agitatoare a brizei, aproape că
simțeam durerea de inimă pe care trebuie să o fi simțit tâ nă rul prinț știind că nu-i putea
avertiza pe francezii cu privire la poziția sa, ca să nu fie descoperit, și apoi urmă rim fă ră
speranță cum fregata trebuia să se retragă în cele din urmă . și lă sați-l în urmă .
Lă sâ nd paginile jurnalului deoparte, Catriona se întoarse și cercetă orizontul.
Undeva acolo, o comoară aștepta. Ea știa asta. Îl simțea pâ nă în miezul ei. Ș i așa a fost
evident și tată l lui Robert, ducele. Dar cum? Gă sise oare cartea care conținea textul care
conținea indicii despre locul în care se află comoara? Dă duse el în biblioteca de la
Rosmorigh? Se gâ ndi la ceea ce spusese Robert despre tată l să u și despre pasiunea lui de a
colecționa lucruri rare și unice. Perspectiva unei comori ca aceasta ar fi fost o adevă rată
descoperire pentru un om cu mintea de colecționare. Ș tia oare ce îl aștepta la sfâ rșitul
că lă toriei sale, câ nd scrisese despre el și că utase, cu acest jurnal, să -și consemneze pentru
totdeauna că utarea lui? Sau, se gâ ndi ea mai departe, amintindu-și cuvintele lui despre
peșteră și istoria ei, îi spusese cineva despre comoară ? Cineva care cunoștea toate poveștile
iacobite, cineva ca...
...colonelul MacReyford.
Catriona și-a amintit atunci altceva, ceva ce îi spusese colonelul ultima dată câ nd se dusese
să -l vadă .
O întrebase cum putea să fie atâ t de sigură că Rosmorigh nu a avut nimic de-a face cu
moartea ducelui.

Era aproape de că derea nopții. Urme goale de amurg cenușiu îi luminară drumul Catrionei
că tre mica cabană retrasă care stă tea ca un câ ine adormit la baza unui creagan. Ferestrele
erau întunecate și, pe mă sură ce se apropia, ză ri toiagul înalt și lustruit pe care colonelul îl
folosea câ nd ieșea la plimbare, sprijinindu-se la locul lui lâ ngă ușa ră nită de vreme.
Catriona își lă să jos gă leata cu lapei, apoi deschise ușa, bă tâ nd încet. "Colonele? Ești aici?"
Nu a venit niciun ră spuns. Înă untru, cabana era întunecată . Catriona a împins ușa și mai
mult, permițâ nd luminii slabe de afară să stră lucească înă untru. Ea a observat imediat că
nu ardea foc în vatra centrală . Catriona nu-și putea aminti vreun moment în care să nu
vă zuse un incendiu acolo, cu poșeta preferată a colonelului fierbinte în vasul să u și, uneori,
un trio de heringi fumâ nd pe slowrie de deasupra , doi dintre ei pentru colonel și celă lalt
pentru Mattie.
Catriona a intrat complet înă untru și a gă sit tinderboxul la locul ei, deasupra dulapului de
lâ ngă ușă . Aprinse lumâ narea care stă tea mereu lâ ngă ea și se întoarse să privească în jurul
că suței tă cute.
Primul lucru pe care l-a observat a fost vizibilitatea neobișnuită . Fumul dens de turbă care
întuneca întotdeauna că priorii interioare, învâ rtindu-se în lipsa unui lum prin care să
scape, nu mai exista. Se pă rea că focul fusese stins de ceva vreme. A vă zut balansoarul din
lemn al colonelului așezat lâ ngă fereastră , unde îi plă cea să stea și să privească vizitatorii și
trecă torii. Acum scaunul era gol, scaunul lui, unde Catriona stă tea mereu fidelă câ nd o
vizita, stă tea liber în fața lui. O sticlă de whisky pe jumă tate goală stă tea pe masă , cu pipa lui
de lut lâ ngă ea. Totul era acolo la locul lui.
Catriona se îndreptă încet spre partea îndepă rtată a încă perii, unde patul stră vechi de cutie
al colonelului umplea colțul. Așternutul era ciufulit, dar nu desfă cut, ca și cum cineva s-ar fi
așezat recent pe el. Ajunse sub tocul patului, pâ nă la locul în care colonelul ținea punga
mică care conținea harta ilustrată a comorii prințului. A simțit o durere trecâ nd prin ea
câ nd și-a dat seama că , la fel ca și colonelul, dispă ruse.
Un foşnet se auzi de afară , de undeva pe acoperişul din paie. Catriona și-a stins lumâ narea,
a ascultat cu atenție în întuneric. Sunetul a venit din nou, mai aproape de uşă de data
aceasta. În tă cere, ea se îndreptă spre exterior, aruncă o privire afară .
Un fulger de portocaliu trecu pe lâ ngă fața ei. Catriona icni, tresă rită la mișcarea bruscă ,
pâ nă câ nd vă zu ochii verzi ai lui Mattie stră lucind la ea în amurg.
— Aproape m-ai speriat, Mattie, îi spuse Catriona, frecâ nd-o după urechile ascuțite. —
Atunci unde este colonelul, eh, Mattie?
Mattie scoase un miauit plâ ngă tor și începu să se plimbe înainte și înapoi, strecurâ nd cifra
numă rului opt în jurul și între fustele Catrionei. Atenția a fost destul de neobișnuită pentru
creatura care abia îi acordă vreodată atenției Catrionei o secundă . Urechile îi erau ciulite cu
îngrijorare înainte, în timp ce se uita la gă leata de papă pe care Catriona o lă sase lâ ngă uşă ,
miounind din nou. Catriona se uită în jos la vasul mic de tablă din afara ușii unde colonelul
punea de obicei mâ ncarea lui Mattie. Era gol, în afară de cele câ teva frunze ră tă cite care
suflă seră în el.
Bietul îi era foame.
Câ t timp fusese plecat colonelul?
Catriona o ridică . — Poți să vii acasă cu mine în seara asta, Mattie. Apoi, mâ ine, vom încerca
să află m unde a plecat colonelul.
Câ nd Catriona a ajuns înapoi la cabana familiei ei, ora era tâ rzie, luna aruncâ nd cu ochiul
lumina ei albă sclipitoare peste vâ rfurile copacilor îndepă rtați. O singură lumâ nare era tot
ce ardea deasupra mesei dină untru, dar arunca suficientă lumină pentru ca Catriona să
vadă că tată l ei venise din nou acasă . Traista grea de că lă torie pe care o folosea pentru a-și
că ra hainele și cele necesare stă tea chiar în pragul ușii.
"Catriona..."
Mary stă tea pe balansoarul ei lâ ngă focul din vatră , înfructâ nd unul dintre ciorapii lui
Angus. Purta noua ei rochie, una fă cută dintr-o muselină minunată de culoarea mă rii pe
care Angus i-o adusese acasă , împreună cu altele pentru Mairead și Catriona, ultima dată
câ nd venise acasă de pe coastă .
— Seara, mamă , spuse Catriona, lă sâ ndu-l pe Mattie pe scaun. — Avem vreo cremă ?
„Da, chiar acolo.” Mary dă du din cap spre locul în care cana și ceainicul ei stă teau pe masă
lâ ngă ea. Catriona a luat smâ ntâ na și a pus o farfurie din ea pe podea în fața pisicii
flă mâ nde. Mattie se apucă cu un torc entuziast, îngropâ ndu-și fața în vasul mic de lemn.
— Pentru ce ai adus creatura aia aici? întrebă Mary, inspectâ nd linia de cusă turi pe care
tocmai o terminase pe ciorapul de lâ nă al lui Angus.
Catriona luă o pră jitură de ovă z, ciugulind reflexiv. Ea nu a ră spuns, ci a întrebat: „L-ai
vă zut pe colonel astă zi?”
— Nae. Nu de ieri, câ nd Mairead a mers cu mine să -i ia o parte din mulţime.
„M-am oprit să -i aduc șpaoșe, dar nu e la croft și nu pare că a fost acolo de ceva vreme.
Vatra era rece”.
Mary se opri din cusut și se uită la Catriona. „Să te ia de griji, fetiță . Probabil că tocmai a
plecat să o vadă pe bă trâ na Valeria Gorrie. Ș tii cum o întreabă mereu.” Mary a zâ mbit. —
Încep să cred că s-ar putea să fie îndră gostit de ea.
Dar Catriona era încă neliniştită . Dar harta? De ce a lipsit? Doar dacă , desigur, nu-l luase cu
el pentru a nu risca ca cineva să -l gă sească la cabană în timp ce era plecat. Dar dacă nu ar fi
fost deloc în vizită ? Dacă aceeași persoană care aflase despre tată l lui Robert și despre
jurnalul să u ar fi aflat și despre harta ilustrată a colonelului? Chiar avea nevoie să
vorbească cu el.
Mary trebuie să fi citit îngrijorarea Catrionei pe chipul ei, că ci a spus: „Să te supă ri,
Catriona. Îl voi trimite pe tată l tă u să -l caute pe colonel mâ ine la prima oră . El îl va gă si.”
Catriona dă du din cap. Ș i-a spus că nu mai poate face nimic în noaptea aceea. Ar trebui să
aștepte pâ nă dimineața. Îndepă rtâ ndu-și mantia maro din casă , a atâ rnat-o de cuierul
așezat sus în perete. — Câ nd a venit ta acasă ?
— Imediat după că derea nopții, spuse Mary, mijindu-și ochii în timp ce își scruta mai mult
cusă turile. „Nu am mâ ncat cina, era atâ t de obosit”. Atunci din dormitorul lor se auzi un
zgomot de zgomot. „Se strâ nge ca un taur, este și miroase și a fundul unui butoi de bere. M-
am gâ ndit că , din moment ce voi dormi și eu în această noapte, aș putea la fel de bine să
profit de timp și să fac asta. '."
Catriona s-a așezat pe podea în fața mamei sale și și-a sprijinit bă rbia pe genunchii îndoiți.
— Rochia ta, este una bună , mamă .
— Oh, Mairead face o cusă tură mai fină decâ t pot eu. Fă cu semn spre locul unde rochia care
urma să fie a lui Catriona atâ rna pe perete. — Mairead spune că trebuie să -ți îmbraci
propria rochie ca să te asiguri că ți se va potrivi înainte ca ea să o coasă complet.
Catriona se ridică și luă rochia, dezbră câ ndu-se în chema, înainte de a o strecura peste cap.
Angus le adusese o dată o oglindă care fă cuse parte dintr-o aterizare. Fusese deteriorat în
timpul transportului, colțul drept al paharului rupt, dar Catriona încă putea vedea fiecare
centimetru din rochia minunată albastră stră lucitoare pe care Mairead o modelase pentru
ea.
I se potrivea perfect, îmbră țișâ ndu-i strâ ns deasupra taliei, cu fustele evazâ ndu-i peste
șolduri pentru a că dea în pliuri pâ nă la glezne. Mâ necile lungi pâ nă la cot erau împodobite
cu cea mai mică urmă de dantelă înză pezită , încă un pic din prada de la una din excursiile
lui Angus. Decolteul, pă trat și strâ ns strâ ns la sâ nul ei, era terminat cu o șuviță de panglică
de un albastru mai deschis, iar Mairead luase un pic de tartan, transformâ ndu-l într-un fel
de fustă supra, care se întindea ușor în jurul taliei. Tartanul, care fusese țesut de Mairead,
era fă cut din culorile MacBryan, verde închis și bleumarin, dungi cu alb. A scos cel mai
frumos albastrul rochiei.
— Este perfect, spuse Catriona și se întoarse să se uite la spatele fustelor în timp ce acestea
se drapeau grațios pe gleznele ei.
"Mairead are un adevă rat talent pentru cusă tură ." Mary s-a oprit o clipă , zâ mbind peste
cusutul ei și a spus: „Ș i venim mâ ine seară , tâ nă rul tă u laird va crede că ești o sirenă de
mare care a venit la viață muritor”.
Catriona se întoarse, uitâ ndu-se la imaginea ei din sticlă . Pă rul ei se desprinsese de pe
snood și se ondulase în jurul feței ei, un fir gros atâ rnâ ndu-i peste umă r. Obrazul îi era pă tat
de murdă rie, iar degetele îi erau colorate în negru, după ce redactase scrisorile lui Robert în
acea după -amiază . Mirosea mai degrabă a Bayard.
Dacă Robert ar vedea-o așa cum era acum, prima imagine de câ nd și-a pierdut vederea din
cauza focului, cu siguranță și-ar dori din nou orb.
— Mai probabil că m-ar crede un monstru marin, spuse ea mohorâ tă și își scoase rochia
nouă , atâ rnâ nd-o din nou de clema de perete. S-a dus la ligheanul de lâ ngă fereastră ,
turnâ nd apă rece în el ca să se spele pe față . Câ nd s-a întors, Mary nu mai stă tea pe scaunul
de lâ ngă vatră , ci stă tea chiar în spatele ei.
— Mamă , spuse Catriona, surprinsă câ nd a gă sit-o brusc acolo.
Mary îi întinse ceva Catrionei. „Iată . Acesta este o pră jitură cu să pun de brucă pe care l-am
salvat. Te duci la ardere mâ ine devreme, înainte ca Angus să se trezească , și înotă -te așa
cum faci întotdeauna. Acest să pun îți va face pielea să arate ca o smâ ntâ nă . și miros ca un
câ mp de flori. Cred că Mairead e'en mai are o bucată de panglică ră masă de la rochie. O vom
trece prin pă rul tă u, astfel încâ t să ară ți cu adevă rat ca o sirenă de mare care prinde viață
câ nd laird-ul va prinde vederea înapoi.”
Catriona și-a strâ ns strâ ns mama în brațe. „Dar, mamă , ce zici de Ta? Nu credeam că va fi
acasă atâ t de curâ nd de data asta. Ș tiu că îmi permite să merg la Rosmorigh să -i citesc lui
Robert corespondența, dar nu se va enerva dacă eu sunt plecat așa. tarziu in noapte?"
Mary zâ mbi, atingâ ndu-i încet pe obraz pe Catriona. "Să nu-ți faci griji pentru asta, fetiță .
Lasă -mi tată l tă u."
 13
ră să riteană abia se uita peste orizontul de est, câ nd Catriona pă ră si cabana și
porni spre ardere. Noaptea ză bovea sus, deasupra ei, aerul limpede, în timp ce mergea cu
picioarele goale pe podeaua de rouă . Purta că mașa de noapte și, în ciuda faptului că era
vară , iarba umedă era rece la picioare, cu degetele de la picioare furnică turi. Ea știa că lacul
va fi și mai rece.
A venit ziua, se gâ ndi ea în timp ce se lă sa sub o creangă de copac și ieșea în poiană . În seara
asta, îl va duce pe Robert la lac și, cu crenguța albă de erică pe care i-o dă duse mama ei, îi va
reda vederea. Somnul o scă pase de-a lungul nopții înainte, în timp ce se zvâ rlise și își
întoarse patul mic în așteptare. Dar ea nu era obosită , deloc. Gâ ndurile ei erau pline de
ideea de mirare, de care ar fi reacția lui Robert față de ea odată ce o va vedea.
O crede urâ tă ? Își va da seama, așa cum a fă cut ea, de diferențele aparent fă ră speranță
dintre ei? Ș i ce s-ar întâ mpla câ nd el nu mai avea nevoie de ea să fie ochii lui?
Catriona s-a așezat pe o stâ ncă în umbră de mușchi, care era îndepă rtată de arsuri,
întinzâ ndu-și rochia, ciorapii și pantofii pe pă mâ nt, lâ ngă picioare. Era o dimineață atâ t de
liniștită , o ceață învolburată se agă ța de apa liniștită și de lemnul dens din spatele ei,
îmbră țișâ nd-o, protejâ nd-o. Deasupra, cocoțată pe un brad, un câ ntec maro și alb îi striga
melodia lui dimineață , în timp ce mai departe, ea putea vedea două că prioare roșii fă câ ndu-
și drum cu precauție printre țâ șii de pă dure și roșii spre adă postul copacilor.
Lui Catriona îi plă cea să vină în acest loc. În arsura era o curbă unde apa încetinește,
formâ nd un bazin natural care era înalt și limpede. Ea venea adesea aici să facă baie câ nd
sezonul era cald, mai degrabă decâ t în camera din spate a cabanei, cu genunchii îndoiți
pâ nă la bă rbie, în timp ce stă tea în cada de spă lat a mamei ei.
Trecâ ndu-și chema peste cap, Catriona se îndreptă spre malul apei și se cufundă în picior.
Cură țarea apei a uimit-o o clipă , dar s-a aventurat cu celă lalt picior. Respirâ nd adâ nc, se
coborî în bazinul de mică adâ ncime. Ș ocul apei reci a fost în același timp surprinză tor și
revigorant, aducâ nd toate terminațiile nervoase. S-a strecurat sub apă și, câ nd a ieșit din
nou la suprafață , a înghițit adâ nc aerul dimineții.
Frigul de la apă se diminuase pâ nă câ nd ea abia dacă mai observase. Ea coborî suprafața,
alunecâ nd pe marginea ierboasă și luă pră jitura cu să pun, frecâ ndu-și brațele cu coșuri de
gâ scă . Mirosul floral moale al să punului și al dimineții s-au amestecat cu briza blâ ndă care
venea șoptind peste vale. Lumina roz a soarelui s-a strecurat peste dealurile din jur,
filtră ndu-se prin vâ rfurile copacilor și reflectâ ndu-se pe suprafața sticloasă a apei.
Catriona și-a spumat pă rul, tră gâ nd spuma cu să pun prin șuvițele sale elegante. Ș i-a lă sat
capul pe spate în apă pentru a o clă ti. I s-a pă rut că aude pocnetul crengului venind dintr-o
dată din pă dure din spatele ei. Ea se afundă astfel încâ t doar capul ei să fie deasupra apei,
cu ochii ră sucindu-se ca un iepure, că utâ nd ceva, orice prin ceață . Că prioara plecase și o
liniște a venit în locul care ar fi trebuit să însemne nimic, dar care a umplut-o curâ nd de
alarmă . Pă durea nu a fost niciodată atâ t de liniștită , nici la primele ore ale dimineții, câ nd
pă să rile trileau de obicei, fluturau în jurul copacilor. De ce totul tă cuse brusc?
Catriona așteptă . Câ nd clapeta și-a început din nou câ ntecul, ea s-a mai ușurat puțin și a
terminat de clă tit să punul de pe pă r înainte de a se muta acolo unde o aștepta câ rpa pe care
o adusese să se usuce. I-ar fi plă cut să ză bovească mai mult în apă , ră sfă țâ ndu-se cu acest
ră sfă ț simplu, dar neliniștea ei sâ câ itoare hotă râ se că cel mai bine se întoarce acasă .
Ascuns sub ramurile adă postitoare ale unui stejar cu picioare joase, Ian Alexander a privit
cum Catriona MacBryan se ridica din apă pentru a se usca. Își trase ră suflarea la poza pe
care ea o prezenta, glorios dezbră cată , apă picurâ nd din trupul ei, stră lucind pe pielea ei
palidă în lumina soarelui dimineață devreme.
Ară ta ca un înger.
El ajunsese pentru prima dată pe această scenă fericită câ nd Catriona se lă sase pe spate în
apă pentru a-și clă ti pă rul. Fusese instantaneu hipnotizat la vederea ei, sâ nii ei ridicâ ndu-se
din apă , încordați de frig, uitâ ndu-se chiar deasupra suprafeței. Chiar și doar gâ ndindu-mă
la asta acum, sexul lui s-a împins de lâ na grea a kiltului. Ian o crezuse întotdeauna pe
Catriona o fată dră guță , mult mai fină și mai delicată decâ t sora ei, Mairead, sau oricare
dintre celelalte fete din Highland care locuiau în apropiere. Nu se gâ ndise niciodată la ce se
ascundea în spatele fustelor de lâ nă , a că mă șii ondulate și a snoodului, toți acești centimetri
de piele albă și pă rul ă la. Voia să -i învelească toată lungimea în pumn și să -i tragă capul
înapoi pentru a-i expune gâ tul. Voia să se uite în jos la ea, în acei ochi albaștri, și să știe că o
va avea.
El ră mase la stingheritul lui, privind cum ea venea să stea lâ ngă arsura. Burta ei era plată ,
șoldurile evazate frumos, triunghiul de bucle întunecate dintre picioarele ei stă rui pe pielea
ei albă . Ian și-a mușcat buza și sâ ngele a început să -i bată în urechi. Ochii lui s-au mișcat din
nou pentru a se bucura de sâ nii ei minunați. El ră mase înghețat în timp ce ea își ridică
mâ inile deasupra capului pentru a-și usca pă rul cu câ rpa. Mișcarea îi ridică sâ nii, scoțâ ndu-i
afară . De data asta și-a mușcat atâ t de tare buza, încâ t a tras sâ nge.
Plin și perfect rotunjit, el și-a imaginat cum sâ nii ei se vor potrivi în mâ inile lui. Îi mâ ncă riră
palmele de așteptarea asta și și-a strâ ns degetele în pumni, luptâ nd împotriva dorinței de a
merge la ea apoi, a o trage de el și a fră mâ nta carnea aceea minunată cu mâ inile lui.
Catriona se întoarse atunci, cu pă rul tră gâ ndu-i în valuri ude, elastice, pâ nă la mijlocul
spatelui. A înghițit în sec împotriva dulceții promise pe care știa că o va gă si la ală ptarea ei.
O dorea, atâ t de tare, încâ t o durea.
Ian nu fusese încă cu o femeie, așa că nu cunoscuse niciodată atingerea moale a pielii pe
care o țineau ascunsă în spatele straturilor de fuste de lâ nă . Vă zuse un bă rbat și o femeie
împreună odată , câ nd deschisese din greșeală ușa greșită la un han unde el și Angus
stă tuseră într-una dintre că lă toriile lor pe coastă . Perechea fusese atâ t de implicată în
împerecherea lor, încâ t nici mă car nu-l observaseră stâ nd acolo. Fascinat, a privit cum
bă rbatul mâ râ ia și gemea și se împinge în femeia care ză cea gâ fâ ind sub el ca o că țea în
că lduri. Picioarele ei erau ridicate și strâ nse strâ ns la spatele bă rbatului și l-a implorat pe
bă rbat mai mult, întotdeauna mai mult. Dar Ian nu simțise nimic pentru acea femeie.
Femeia aceea fusese aspră și că rnoasă , vulgară și murdară . Catriona era diferită . Catriona
era curată . Era pură , neatinsă . Ian a știut întotdeauna că va fi frumoasă , îngerul lui, lebă da
lui. Pur și simplu nu și-ar fi putut imagina câ t de minunată ar fi frumusețea ei.
Ian care știa că Catriona simțea pentru el ca pe un frate, că nu-l mai luase în considerare
niciodată . Cu siguranță nu un amant. Dar odată ce a avut-o, odată ce a luat-o de soție și i-a
ară tat ce o aștepta în patul lor conjugal, știa că ea se va gâ ndi diferit la el. Era mâ ndru că se
abținuse să cadă în nelegiuirea altor bă rbați, care își iroseau să mâ nța pe curve și femei
libere. Câ nd în cele din urmă s-a dă ruit unei femei, și-a dat darul masculinită ții sale sacre,
va fi doar celei mai pure dintre fecioare.
Nu putea fi decâ t pentru Catriona.
Ian aşteptă în copaci, ascuns de ceaţă , pâ nă câ nd Catriona îşi luă lucrurile şi porni înapoi
spre cabana MacBryan. Închise ochii, amintindu-și vederea goliciunii ei, gâ ndindu-se cu o
anticipare vie la momentul în care o va avea pentru a lui. Ș i ar avea-o, pentru că i se
promisese asta.
A ieșit din copaci și a mers încet spre marginea arsului, unde ea se scă ldase în apa limpede.
Acum dispă ruse, dar spuma de la să punul cu care se spă lase încă plutea pe suprafața
nemișcată , plutind spre marginea piscinei odată cu briza.
A ză rit ceva alb în iarbă lâ ngă picioarele lui și l-a luat. Era un singur ciorapă de lâ nă pe care
Catriona îi scă pase. El ținea pâ nza, pâ nză care atinsese pielea îngerului să u în locuri
interzise, curba genunchiului ei, partea interioară a coapsei ei. El a ridicat-o la față ,
respirâ nd esența ei, a închis ochii și și-a imaginat să fie deasupra ei la marginea acestei
arsuri, în iarba moale, împingâ ndu-se în că ldura ei în timp ce ea îi striga numele, spunâ ndu-
i că ea îl iubea, implorâ ndu-l să nu o pă ră sească niciodată . El și-a imaginat-o atunci, cu
burta nu mai plată , ci umflată de copilul lui, un copil pe care l-ar fi plantat în ea. Vor avea o
duzină de copii, hotă rî el, pentru că știa că nu se va să tura niciodată să o urce și nu va rata
nicio șansă de a umple vasul femeii ei cu să mâ nța lui.
Fruntea lui Ian era plină de sudoare, iar respirația i se opri câ nd deschise din nou ochii.
Lemnul era liniștit, cu excepția ciripitului pă să rilor. Afară domnea pacea, în timp ce
înă untrul lui fierbea o furtună , o furtună de nevoi disperate, animale. Avea ciorapul
Catrionei strâ ns în pumni, întins între cele două mâ ini în fața lui. Mușchii picioarelor lui
erau rigizi și încordați. Erecția îi stă tea înțepenită din cauza corpului tremurâ nd. Sâ ngele i
se pâ râ ia prin vene, intens și fierbinte. În cele din urmă , câ nd n-a mai suportat, s-a stă pâ nit
pe sine și și-a alinat nevoia dureroasă în singurul mod în care știa.

Catriona ridică privirea spre cerul nopții câ nd ajungea în vâ rful ultimei înă lțimi înainte de a
ajunge la Rosmorigh. Luna era grasă , albă și plină , înconjurată de o stră lucire eterică
albă struie, suspendată în mijlocul unui cer negru și a sclipirii nenumă ratelor stele. Simțea
briza blâ ndă care sufla peste ea și simțea mirosul florilor să lbatice care o înconjura. A fost o
noapte glorioasă . O noapte specială , așa cum îi spusese mama ei. A fost o noapte pentru
toate lucrurile magice.
Înfiptată în buzunarul rochiei ei ză cea crenguța de erică albă , învelită în pâ nza ei de
protecție, ascunsă . Inima ei batea de entuziasmul ei, de anticiparea ei, de convingerea că
Robert va avea din nou vederea în curâ nd.
Purta rochia ei nouă , rochia pe care Mairead muncise toată ziua ca să o termine. Mary își
împletise o singură panglică albastră -cer prin pă r, care era slă bit și îi atâ rna pe spate.
Capetele panglicii trecură încet în jurul urechii Catrionei.
Robert stă tea la biroul din bibliotecă câ nd a intrat. Fața lui era coborâ tă aproape de o
statuetă mică deasupra ei, de parcă i-ar fi șoptit ceva.
— Robert?
Se lă să pe spate repede, prea repede, trâ ntind accidental statueta pe podea și spulberâ nd-o.
— O, dragă , spuse Catriona, traversâ nd camera. Ea a ridicat bucă țile a ceea ce a fost câ ndva
o figură a unui cal în creștere. „Mă tem că este distrus”.
— Lasă , spuse el. "Forbes se va ocupa de asta. Se obișnuiește mai degrabă să facă cură țenie
după stâ ngă cia mea."
— Renunţasem la tine, spuse el apoi, atră gâ ndu-i atenţia de la silueta. — Credeam că vei
veni azi mai devreme.
Pă rea dezamă git. Ea se uită la el. "Plă nuisem să vin mai devreme, dar trebuia să mă ocup de
ceva acasă . A durat ceva mai mult decâ t mă așteptam. Îmi pare ră u."
Era ceva de care trebuia să se ocupe și Catriona așteptase toată ziua ca tată l ei să se
întoarcă . Plecase de dimineață să -l caute pe colonel, să verifice culturile vecine și încă nu se
întorsese câ nd ea plecase cu mult după amurg. Nu dorise deloc să plece, dar în cele din
urmă mama ei o convinsese că trebuie să plece, asigurâ ndu-i că Angus îl va gă si pe colonel
și ce râ s grozav ar avea el din cauza îngrijoră rii pe care i-o provocase. Catriona s-a rugat ca
mama ei să aibă dreptate.
— În plus, spuse ea, ca o explicație, mi-am amintit că am citit că tată l tă u a mers noaptea în
urmă torul loc al discursului să u. M-am gâ ndit că ar trebui să facem același lucru, pentru a
recrea cu exactitate observațiile lui acolo.
Era o înșelă ciune, iar Catriona ura să -l mintă . Dar era singurul mod în care se putea gâ ndi
să -l determine pe Robert să meargă cu ea la lac la ora asta. Se întrebă ce i-ar putea spune
pentru a-l convinge să intre în apă odată ce ajung acolo. Nemulțumirea ei față de
înșelă ciunea ei a fost atenuată știind că în curâ nd va avea din nou vederea. Catriona se
întinse și atinse pâ nza care ținea crenguța de erică în buzunar. În curâ nd, își spuse ea, în
curâ nd totul va fi diferit.
Ea se întrebă câ t de mult va dura, odată ce au intrat în lac, ca Robert să -și recapete vederea,
că ci numai după ce va fi sigură că vraja ericii albe și-a fă cut treaba îi va spune adevă rul
despre comoara prințului. Ea știa că ar fi trebuit să -i spună în momentul în care și-a dat
seama că și tată l lui fusese pe urmele. Pentru asta venise Robert la Rosmorigh, adevă rul.
Dar ea nu i-a spus pentru că și-a dat seama că atunci câ nd va dezvă lui adevă rul, Robert va
pă ră si Rosmorigh. El avea să se întoarcă la Londra, iar câ nd o va face, ea voia să fie cu
vederea lui, astfel încâ t nimeni să nu îndră znească să -l batjocorească din nou.
„Tată l tă u s-a dus lâ ngă Loch Linnanglas”, i-a spus ea. „Este prea departe pentru a merge pe
jos, așa că m-am oprit la grajd înainte de a veni și m-am uitat la frâ narea lui Bayard,
deoarece mirele tă u era deja culcat. L-am lă sat așteptâ ndu-ne în Curtea."
Robert stă tea la marginea biroului, cu mâ inile lipite de vâ rful acestuia. „Din moment ce ai
trecut deja prin necazul de a aranja calul, atunci presupun că putem merge. Dacă vrei
totuși, înainte de a pleca, am primit astă zi o scrisoare de la prietenul meu, Tolley, din
Bruxelles.
Acum Catriona înțelese de ce pă ruse atâ t de îngrijorat la sosirea ei. Așteptase toată ziua să
afle cele mai recente știri despre revenirea lui Napoleon la putere. — Desigur, spuse ea și
rupse repede sigiliul scrisorii.
S-a terminat, Rob, și încă o dată Bonaparte a fost învins. Ultima bă tă lie decisivă a avut loc în
urmă cu doar două zile într-un loc numit Waterloo. A fost o luptă grea, cu pierderi grele de
ambele pă rți, dar în cele din urmă , puterea lui Wellington a fost învingă toare. Acum,
consiliul trebuie să decidă soarta lui Bonaparte. Mulți cer execuția lui, dar se crede mai ușor
că va fi exilat din nou, doar că de data aceasta mai departe și definitiv. Sunt pentru Paris
acum. Plă nuiesc să ră mâ n doar câ t să aflu ce se va face cu el înainte de a continua spre
Londra. Nu am primit nimic de la tine de la scrisoarea ta de acum câ teva să ptă mâ ni. Îți dau
speranța că vei fi acolo să mă vezi în oraș. Salută rile mele, ca întotdeauna, Tolley
Câ nd Catriona termină de citit, se uită la Robert. Avea ochii închiși și capul în jos, cu bă rbia
sprijinită de mâ nă . — Robert?
— Nu eram deloc sigur că se va întoarce de data asta. El a ridicat capul. „Le mulțumesc
sfinților care este”.
Catriona a întins mâ na lui, iar Robert a că utat, la râ ndul să u, o imagine a ei. Lumina scă zută
a focului juca umbre în vederea lui stinsă , iar prin imaginile distorsionate, se stră duia să o
gă sească . Se uită cu atenție, concentrâ ndu-se, că utâ nd ceva, ceva clar în mijlocul neclarită ții
culorilor împră știate. Ș i apoi a jurat că a vă zut ceva, un fulger de albastru, culoarea cerului
de vară , înainte să dispară .

Bă tă itul la ușa cabanei o tresă ri pe Mary în timp ce punea haggis-ul pe farfuriile puse
înaintea ei. A fă cut să ră spundă , dar Angus a întins o mâ nă ca să o oprească .
— Voi fi pentru asta, Mary. Ș tiu cine este.
Desigur, se gâ ndi ea. Trebuia să fie colonelul.
Angus nu-l gă sise în ziua aceea, nici la vă duva Gorrie, nici la vreunul din celelalte croft la
care s-a oprit, nici înapoi la propria lui cabană mai tâ rziu în noaptea aceea. Nimeni pe care
îl întrebase nu-l vă zuse pe colonel în ultima vreme. Dar auzind acum bă tâ nd în ușă , Mary și-
a dat seama că acum se întorsese și, după ce și-a gă sit pisica dispă rută , a știut că Catriona ar
fi adus-o aici. Catrionei i-ar pă rea ră u că i-a fost dor de el.
Angus deschise ușa, dar nu era deloc colonelul. În schimb, Ian Alexander a așteptat de
partea cealaltă .
— Bună ziua, Ian, spuse Mary, întorcâ ndu-se câ nd Angus începu să -și pună cizmele grele.
Erau cizmele pe care le purta ori de câ te ori pleca, cizmele pe care le purta câ nd avea de
gâ nd să întâ lnească o navă care aducea încă o încă rcă tură de marfă de contrabandă . Nu-i
spusese nimic despre plecarea lui la aterizare. Nici mă car nu-și fă cuse geanta. — Angus?
„Mă întorc pâ nă dimineața”, a fost tot ce a mormă it, tră gâ ndu-și haina grea și împingâ ndu-și
pă lă ria pe cap.
Poate că îl rugase pe Ian să -l ajute să -l caute mai departe pe colonel. "Dar ce zici de cina ta?
Trebuie să mă nâ nci. Ș i Ian, vino să stai aici și să mă nâ nci și tu."
Nae, Mary, spuse Angus. Vocea lui era joasă și gravă . „Avem o aterizare și timpul este
aproape”.
Mary se uită la el. — O aterizare atâ t de aproape de casă ?
„Da. Accizorii ne-au împiedicat să debarcă m această încă rcă tură în sud, la Mallaig. Ei
supraveghează îndeaproape coasta acolo, așa că am fă cut să ridice sunetul ca să o aterizez
mai aproape de aici. Nu mai am altă opțiune. eu. Este asta sau pierdeți halul."
Mary se uită la Angus, cu gura încruntă gravă . Nu a adus niciodată o captură aproape de
casa lor, deoarece riscul de capturare era mult prea mare. Dacă paznicul ajungea peste ei, ei
ar că uta în fiecare casă pe câ teva mile pentru a le gă si. Ar sparge orice loc unde ar putea fi
ascunse mă rfurile de contrabandă . Ș i ar aresta pe oricine credeau că ar putea adă posti
informații. — Dar unde poți să -l aterizezi aici?
„Nu știu asta tocmai acum. Nava așteaptă în largul coastei la Inverguseran, lâ ngă Loch
Hourn. Trebuie să -i trimit un semnal prin lampă câ nd gă sesc un loc unde este sigur să o
aduc la ță rm. ne întâ lnim cu ceilalți de mai sus la trecerea cairnului, ca să putem încerca să
decidem asupra locului de aterizare.” Apoi se întoarse că tre Ian. „Bă iete, du-te afară și
aruncă o privire lâ ngă Alt na Faolin. Mă voi duce spre nord și voi verifica punctul.”
Ian dă du din cap, își înclină pă lă ria că tre Mary și Mairead și apoi dispă ru.
Angus se întoarse, pregă tindu-se să plece. Luă un ghiozdan și felinarul care atâ rna de un
câ rlig de lâ ngă uşă . În timp ce își aruncă haina pe umerii lui largi, Mary s-a ră zboit cu ea
însă și, cu consecințele pe care le-ar fi adus cuvintele ei, înainte ca în cele din urmă să scapă .
„Poți ateriza încă rcă tura pe plajă , sub Rosmorigh”.
"Ești nebună , soție? Ș tii că laird este acolo."
"Nae, Angus. Nu în noaptea asta. Laird-ul este plecat și se va întoarce pâ nă dimineață ."
Angus o privi atent, întrebă tor.
— Poți ateriza încă rcă tura pe ță rm, sub stâ nci, spuse ea, ignorâ ndu-i privirea. — Nimeni nu
te va vedea acolo și apoi poți depozita încă rcă tura în peșterile de sub Rosmorigh pâ nă câ nd
nu o poți scoate în siguranță .
Angus miji ochii. — Ș i de unde știi că laird-ul este plecat în noaptea asta, Mary MacBryan?
Mary aruncă o privire rapidă la Mairead, apoi se uită înapoi la Angus. — Să nu mă întrebi
asta, soțule, pentru că nu pot să -ți spun despre asta.
Dar Angus nu trebuia să o întrebe. Ș i-a mutat privirea spre singurul scaun gol de la masa de
cină . Mairead, aşezat lâ ngă ea, a ră mas cu înţelepciune tă cută .
— Îți mulțumesc pentru ideea ta, soție. M-ai scutit de o gră madă de necazuri de la gardian.
Își smulse legă turile de piele de pe ghiozdan dintr-o clipă . — Câ t despre restul, voi lua asta
cu tine câ nd mă întorc mâ ine.
 14
L innanglas era un mic lac, alimentat de râ ul Linnan și adă postit pe partea sa nordică de o
vale înaltă și îngustă . Acolo unde ță rmul să u de vest era stâ ncos și sterp de secole de
vâ nturi aspre de vest, nordul era un brae verde și bogat, izolat de stră vechiul drum de
drum pe care îl urmaseră acolo de o pă dure de ulmi și stejari. La lumina zilei, câ nd se putea
vedea contrastul puternic al celor două pă rți, era o imagine izbitoare. Noaptea, efectul era
pur magic.
Bayard se opri încet la marginea lacului, lă sâ nd capul în jos pentru a adulmeca apa care
lă cea ușor.
— Suntem aici, spuse Catriona și alunecă încet din spatele lui Bayard. Ea lă să frâ iele după
ce Robert descă lecase, lă sâ ndu-i calului să pască de pâ lcurile umede de rouă de trifoi care
creșteau în apropiere.
Se întrebă cum va evita subiectul jurnalului tată lui să u. S-ar putea să -l inducă în eroare ca
să -l ducă acolo, dar Catriona nu ar putea minți de-a dreptul dacă o întreba ce a scris tată l
să u. Ș i atunci ar trebui să gă sească o modalitate de a-l duce în lac. Distragerea atenției. De
asta ar avea nevoie. Ceva, orice care să -l împiedice să se gâ ndească la jurnal. Dar ce putea
face ea pentru a-i distrage atenția de la asta? Se stră duia să vină cu ceva.
„Ș tii, câ nd eram o fată tâ nă ră , veneam aici și mă pretindeam că sunt o sirenă ”, a spus ea,
luâ nd mâ na lui Robert și conducâ ndu-l la o mică tă vă lugă care era plină de margarete și
viteză . Ea s-a lă sat în genunchi printre flori în timp ce el stă tea, cu picioarele întinse în fața
lui, pe un copac că zut. "Există o mică insulă care se află chiar în mijlocul lacului. Se numește
Eilean na..."
Cuvintele Catrionei au încetat câ nd a observat că Robert se uita la ea. Din cauza nopții, își
lă sase ochelarii la castel și ceva în expresia lui era foarte diferit. Nu putea să -l plaseze, dar
parcă ochii lui se uitau la ea. I-au amintit de ochii din portretul lui prima dată câ nd îl
vă zuse, de felul în care o surprinseseră . Catriona și-a dat seama atunci că el se concentra
asupra chipului ei, nu doar în direcția ei generală . Dar, de fapt, privind la ea, aproape ca și
cum...
"Robert, ce este? Nu vrei să -ți spun cum arată lacul?"
Dar Robert nu ră spunse. În schimb, el întinse mâ na înainte cu ambele mâ ini și îi atinse ușor
pă rțile laterale ale feței. A trimis un fior nă valnic prin ea, dar Catriona a ră mas nemișcată ,
respirâ nd încet și mă surat.
— Nu, Catriona, vreau să -mi spui cum ară ți , spuse el. Vocea lui era joasă , caldă ,
înfă şurâ ndu-se în jurul ei ca pe o mantie.
"Pe mine?"
— Cu siguranță te-ai vă zut pe tine însuți.
"Ei bine, da, desigur. Dar eu nu..."
— Catriona, pictează -mi o poză cu tine cu cuvintele tale.
Ea tă cu o clipă , gâ ndindu-se la cererea lui. Ea spuse încet: — Pă rul meu este șaten și ochii
mei sunt albaștri.
"Pă rul nimă nui nu este pur și simplu șaten. Este întunecat, ca samurul sau mai deschis ca
nisipul?"
„Tată l meu obișnuia să -i spună maro ruginit câ nd eram...”
Încet, Robert și-a ondulat o șuviță în jurul degetului.
—...fată , termină ea. Ea se uită la el adâ nc.
"Ce culoare sunt ochii tai?" întrebă el și, în timp ce fă cea, trecu ușor un vâ rf de deget peste
arcul sprâ ncenei ei, încet, ca o pană , trimițâ ndu-i un fel de senzație de tremur pe șira
spină rii, care nu era cauzată de frigul aerului nopții. Nu era niciun frig, doar o că ldură care
creștea rapid.
„După cum am spus, sunt albastre”, a ră suflat ea câ nd atingerea lui i-a urmă rit nasul pâ nă la
gură , periâ ndu-și buza de jos.
— Albastru ca culoarea cerului furtunii? el a intrebat.
"Da." Inima îi bă tea cu putere. Ar fi putut spune orice și ea ar fi fost de acord. Catriona
închisese ochii câ nd mâ na lui se mișcă în sus, trecâ ndu-i pe lâ ngă urechi pentru a-i atinge
pă rul.
"Ș i asta e tot pentru tine, atunci? Doar pă r și ochi și nimic altceva?"
"Bineînțeles că nu. Toate celelalte sunt aproape la fel ca oricine. Am două urechi și doi ochi,
o gură ..."
— Da, cu siguranță ai o gură . Robert își trase degetul mare peste buză și Catriona își trase
respirația. Își dorea atâ t de tare să o să rute. Ș i-a învă țat respirația rapidă . Îi era frică să se
miște ca nu cumva senzația pe care o crease atingerea lui să dispară .
Ea a încercat să continue. "Nasul meu este..."
"Perfect." Își trase din nou degetul pâ nă la gura ei. Catriona înghiți în sec, nervoasă .
— Dă -mi voie să termin. El îi luă mâ na și îi deschise degetele, punâ ndu-și pe ale lui de ea,
palmă în palmă .
Că ldura creată de un contact atâ t de intim era îmbă tă toare. Catriona știa că ar trebui să se
îndepă rteze, să împiedice asta să meargă mai departe. Nu acesta era motivul pentru care îl
adusese la lac... dar, Dumnezeule să o ajute, pur și simplu nu putea rosti cuvintele care să
facă să dispară acest sentiment.
— Ai mâ ini mici, spuse el. — Aproape că îmi închid degetele peste ale tale. Îi prinse
degetele cu ale lui, apoi le mișcă , puse un deget între al lui și degetul mare, mâ ngâ indu-l
ușor. — Degete fine, delicate.
Robert îi ridică mâ na la buze și să rută vâ rfurile fiecă rui deget. Catriona și-a amintit de
să rutul pe care îl împă rtă șiseră ziua de arsă și din nou, mai tâ rziu în aceeași noapte, câ nd
fuseseră prinși de furtună . Amintirea o fă cea doar să -și dorească din nou buzele lui Robert
pe ale ei, să cunoască din nou entuziasmul, fiorul. De atâ tea ori se uitase la portretul lui,
întrebâ ndu-se cum va fi...
Ce ar conta dacă ar mai fura doar un să rut?
Luâ ndu-și degetele din mâ nă , Catriona întinse mâ na spre el.
Robert se durea câ nd îi întorcea să rutul. Ea se ținea de umerii lui în timp ce el o întindea
încet cu spatele pe un pat de iarbă moale și flori să lbatice. Nu se simțise niciodată atâ t de
bine să fii cu o femeie, aici sub lună și stele. Niciodată o femeie nu se simțise atâ t de corectă
ca Catriona, ea care îl acceptase atâ t de complet și necondiționat.
Robert gustă dulceața gâ tului ei, în timp ce că uta legă turile care îi țineau rochia, bâ jbâ ind în
graba lui să o aibă goală sub el.
— Aici, şopti ea. "Lasa-ma sa te ajut." Ș i câ teva secunde mai tâ rziu, a simțit că materialul se
slă bește.
Voia să o ia, să o ia chiar atunci și să -i ușureze nevoia pe care o simțea, dar nu și-a permis să
se gră bească în noaptea asta. Nu pentru el. Ș i nu pentru ea.
Robert o ridică pe Catriona lâ ngă el în timp ce el se aplecă peste ea și îi trase rochia peste
șolduri, alunecâ nd materialul. Neputâ nd să o vadă , el a memorat-o în minte prin atingerea
lui. Nevă zutul își pă stra propria fascinație.
Îi simți degetele în fața că mă șii lui, desfă câ ndu-și împingâ nd materialul peste umeri. Robert
și-a mutat mâ na peste ea, convingâ nd-o pâ nă câ nd ea s-a lipit de el. O simțea că utâ nd acea
eliberare pe care încă nu o cunoștea, dar pe care fiecare impuls din ea îi spunea că o va gă si.
Dacă ar fi așteptat...
Ș i apoi ea a gâ fâ it lâ ngă urechea lui, iar Robert simți că trupul ei se cutremură , tremură de
eliberare.
Întinzâ nd-o cu spatele pe patul lor de flori să lbatice, Robert se eliberă repede de pantaloni.
Nu cunoscuse niciodată o asemenea dorință , atâ ta nevoie de o singură femeie. Trebuia să o
aibă , s-o cunoască , s-o ia, dar era o nevinovată și astfel nu știa nimic din ce se întâ mplă între
ei.
"Catriona, eu..."
"Te rog, Robert, nu vorbi. Doar arată -mi."
Era toată asigurarea de care avea nevoie. El a adunat-o la el și a luat-o iubind-o pâ nă câ nd
au ră mas acolo, strâ nși împreună , fericiți și nemișcați.
Catriona se ridică și îi atinse o parte a feței în lumina lunii. Ea nu cunoscuse niciodată o
fericire atâ t de completă . A fost mai minunat decâ t și-ar fi putut imagina vreodată . Ea a
salutat greutatea lui asupra ei, sentimentul de unitate.
"Ești ră nit?" el a intrebat.
"Nu." Catriona se uită la el, atâ t de perfect, atâ t de frumos. În lumina lunii, ea a observat că
rochia ei, care ză cea mototolită sub locul în care ză ceau ei, era plină de petale minuscule
uscate ale ericii albe. Îi scă pase din buzunar și acum era presă rată în jurul lor, sub ei, în
jurul lor.
Heatherul. Ea a închis ochii. Trebuia să fi împră știat-o peste el. Pe vâ nt spusese mama ei. Se
gâ ndi la restul cuvintelor mamei ei. Trebuie să zdrobiți aceste flori uscate de erica în mâ ini.
Atunci trebuie să -i lași să se împră știe în vâ nt peste tâ nă rul laird, vâ ntul vindecă tor al lunii.
Ea a devenit îngrijorată . Ce-ar fi dacă vindecarea ericilor s-ar fi pierdut? Dacă nu i-ar
readuce vederea lui Robert? Catriona se întinse lâ ngă ea și luă câ teva dintre petale între
degete. Ea îi lă să să cadă încet peste Robert, pete minuscule din el împră știindu-i ca fulgi de
nea prin pă rul lui. Ea i-a privit învâ rtindu-se în vâ ntul nopții, sperâ nd că nu era prea tâ rziu
câ nd plutea peste el, peste pieptul lui pentru a...
— Robert, există sâ nge.
El a să rutat-o pe frunte. — E în regulă , Catriona. Este sâ ngele fecioarei tale.
S-a uitat în jos spre ea însă și și a vă zut pata care îi marca interiorul coapsei. — Este și pe
mine.
Robert se ridică și o luă de mâ nă . — Mă poți conduce la lac ca să -l spă lă m împreună ?
Condu-mă la lac...
Catriona a mers cu Robert pâ nă la malul apei. Au intrat încet în apa rece pâ nă câ nd
suprafața i-a ajuns deasupra genunchilor. Întorcâ ndu-se spre ea, Robert o luă în brațe pe
Catriona și o să rută în lumina lunii. La distanță , ea și-a amintit de restul cuvintelor lui Mary.
După ce ați fă cut acest lucru, laird-ul trebuie să intre în lac. Apele mistice ale Linnanglas îi
vor reda vederea.
Catriona și-a simțit inima umflată de speranță câ nd Robert se desprinse de să rutul lor. La
urma urmei, nu a avut nevoie să -l ademenească în apă .
Stâ nd la marginea copacilor, înghețat, furios, crud de ură , Ian își urmă rea lebada, îngerul în
timp ce ea stă tea ală turi de englez, goală , curată . Apoi s-a întors și a plecat să -l întâ lnească
pe Angus la trecerea cairnului.

— Ră spunde-ne în jurul acelui perete de stâ ncă de acolo, bă iete, îi spuse Angus lui Ian,
aşezâ ndu-se vizavi de el în barca mică . Luna era afară , stră lucitoare, plină . Nu era genul de
noapte pe care îl prefera pentru o aterizare. Dar de data aceasta, nu a avut de ales. Ară tă
spre linia ță rmului, care se balansa la o jumă tate de cablu distanță . Ș uvița aia de lâ ngă
Rosmorigh ar trebui să fie aproape de ea.
Ian trase tă cut de vâ sle, îndreptâ nd barca prin curentul învolburat spre ță rmul umbrit. În
spatele lor, încă trei bă rci au urmat în întuneric, înclinâ nd în tă cere peste apa neagră ,
stropirea ocazională a unei vâ sle pe apă singura confirmare că erau încă cu ei.
Acești bă rbați formau echipajul de aterizare al lui Angus, crofters pe care îi cunoștea toată
viața. Erau bă rbați în care avea încredere, bă rbați care aveau să primească mă rfurile de la
tă ietor și, mai tâ rziu, câ nd erau siguri că paznicul nu mai reprezenta nicio amenințare, vor
transporta mă rfurile în interior pentru livrare printr-un sistem de contacte secrete ascunse
în întreaga țară scoțiană .
Angus a alunecat din barcă chiar înainte ca ei să atingă pă mâ ntul, tă indu-și volumul prin
apa mă rii pâ nă la genunchi și tră gâ nd mica ambarcațiune în spatele lui pe fâ șia nisipoasă a
ță rmului. Deasupra lui stâ ncile înalte din Rosmorigh se profilau ca o santinelă . Lâ na udă a
kiltului i-a plesnit picioarele în timp ce mergea. Ridică privirea spre castelul care stă tea sus
pe peretele stâ ncos, cu conturul să u întunecat siluit în lumina lunii.
Nu-i plă cea prea mult să aterizeze transportul atâ t de aproape de casa lui. Era un risc prea
mare și știa că își asumă un risc și mai mare folosind peșterile de sub castel pentru a
depozita contrabanda. La fel ca și veniturile, risca acum să fie detectat de laird. Încă lcarea
legilor unui rege englez era suficient de risc în sine, dar ruperea legă turii vechi de încredere
dintre un laird și chiriaș, în ciuda faptului că laird-ul era englez, era mult prea
asemă nă toare cu tră darea .
Totuși, Angus nu avea altă opțiune. Dacă încercau să debarce mă rfurile oriunde altundeva
pe coastă , riscau șansa de a fi vă zuți pe mlaștina deschisă care curgea de ambele pă rți ale
stâ ncilor Rosmorigh. Aici jos, izolați de pereții stâ ncoși și de castel, ofițerul de venituri și
dragonii să i nu i-ar fi putut gă si niciodată .
— Așteptă m aici semnalul, spuse Angus în timp ce celelalte bă rci aterizau, bă rbații care
intrau înă untru vă rsâ nd umbre pe plajă . A observat că câ țiva dintre ei împart o sticlă între
ei, prada de la ultima lor aterizare, pentru a se încă lzi împotriva vâ ntului rece care suflă din
apa agitată . Au râ s între ei de gluma mormă ită a cuiva, trecâ nd din nou sticla.
Angus se încruntă . Cu câ t stă teau mai mult timp în așteptarea navei și beau, cu atâ t oamenii
aveau să devină mai zgomotoși, sporind riscul de a fi detectați. Angus a cercetat apa în
că utarea unui semn că tă ietorul francez i-a adus hama, în ciuda faptului că știa că nu o va
vedea niciodată .
Că pitanul, un gudron corpulent numit Le Poisson pentru felul în care a ocolit capturarea de
că tre tă ietorii de venituri, era un maestru în ascunderea. Se spunea că odată a trecut la o
legă de un venit nedetectat și chiar se știa că a vopsit carcasa ambarcațiunii sale, Le
Caméléon , în verde mare pentru a evita mai bine capturarea pe apă în lumina zilei.
Angus scuipă în nisip. — M-am gâ ndit că s-ar putea să fi fost luat de gardian câ nd nu ai
ajuns atâ t de mult la trecerea cairnului, îi spuse el lui Ian, care stă tea tă cut lâ ngă el.
Ian nu a ră spuns. Se uita la apă și, în lumina lunii, Angus putea să vadă că își strâ ngea și
desface încet maxilarul.
Ceva a fost diferit cu bă iatul în seara asta. Ceva feroce, un umor negru în ochi.
El a continuat, încercâ nd să -l scoată din el. — Ce ai fă cut atâ t de mult, bă iete?
Gura lui Ian era întinsă , în timp ce continua să privească spre mare. "N-am putut să -l gă sesc.
Asta-i tot."
Într-adevă r, a fost o schimbare în el. Câ nd venise prima dată să -l ia pe Angus, stâ nd la ușa
cabanei, Ian avusese în ochi lumina aventurii, de parcă s-ar fi pregă tit să lupte în noaptea
aceasta împotriva forței excizorilor Majestă ții Sale. Dar acum, de câ nd s-a ală turat
petrecerii, venind peste ei exact câ nd se pregă teau să se îndepă rteze fă ră el, pă rea
neliniştit, chiar agitat, câ nd smuci brusc de frâ nghia legată de barca mică , întorcâ ndu-se
pentru a merge în umbră împreună cu cealaltă . bă rbați.
Angus a privit atunci câ nd Ian a luat sticla și a înghițit restul ei, în timp ce ceilalți bă rbați
râ deau și îl îndemnau să continue. Angus și-a spus că era doar nervozitatea bă iatului să u,
pericolul a ceea ce au întreprins ei era noaptea. Dar nu ar mai dura mult acum, așteptarea.
Într-un sfert de oră , Angus a vă zut fulgerul albastru de lumină pâ lpâ ind prin întuneric,
indicâ nd sosirea lui Le Caméléon .
— Iată -o, spuse el, luâ nd lanterna cu gura pe care o adusese cu el pentru că îi dă du
semnalul de întoarcere. Modelat pentru el de fierarul local, singura deschidere era printr-o
mâ necă lungă atașată pe o parte a carcasei felinarului, asigurâ nd că lumina va fi vă zută
doar în direcția în care a îndreptat-o Angus. Punâ nd felinarul în curba brațului să u, Angus
și-a pus mâ na peste orificiul gurii, apoi a scos-o pentru o clipă înainte de a-l acoperi din
nou. Fă cu asta a doua oară , indicâ ndu-i tă ietorului că coasta era într-adevă r liberă . Apoi a
așteptat semnalul de ră spuns.
„Vin”, a spus el câ nd a vă zut-o și a lă sat lanterna deoparte.
Bă rbații din jurul lui au abandonat imediat bă utul și conversația și au trecut la acțiune. Doi
dintre ei au împins de pe ță rm în primul skiff pentru a întâ lni barca cu cadă a lui Le
Caméléon care se apropia. De data aceasta aveau să -i aducă o marfă costisitoare, mult mai
costisitoare decâ t era de obicei. Din acest motiv Angus și-a asumat riscul pe care îl avea.
Erau butoaie de țuică și porto din Franța frâ nghie în perechi, mă tase și dantelă din Spania,
tutun din America și ceai și mirodenii din Indiile de Est olandeze comprimate în piele
impermeabilă . Acestea aveau să fie trimise în locuri din întregul regat, unele pâ nă la
Edinburgh, chiar și York, oriunde aventurierul, domnul MacAfee, gă sise pe cineva dispus
să -și plă tească prețul.
Abia după ce încă rcă tura ar fi fost dispersată cu succes, Angus avea să primească partea lui
din plată , precum și plata echipajului să u, de la agentul lui MacAfee, bagmanul pe nume
Drum, care s-a îmbră cat ca un om al pâ nzei pentru a se deplasa nederanjat de că tre gardian.
Primul echipaj al lui Angus se întorcea deja la ță rm, barca mică că lare jos în apă ,
împovă rată de o serie de butoaie grele.
— Bine, bă ieți, dați-mi butoaiele la peșteră și voi începe să le depozitez înă untru.
Angus se uită în jur după Ian să -l ajute. „Douglas”, strigă el încet că tre bă rbatul cel mai
apropiat de el, „știi unde a plecat tâ nă rul Ian?”
— Nae, Angus, ră spunse Douglas. Era un om considerabil care a venit la Angus purtâ nd câ te
un butoi pe fiecare umă r masiv. — L-am vă zut pe bă iat de câ nd am aterizat.
Încruntat, Angus se uită la locul în care îl vă zuse ultima oară pe Ian înainte de a ridica unul
dintre butoaie pe spate și de a-l duce în peșteră . Nu se putea opri acum să -l caute, nu atunci
câ nd aveau nevoie să depoziteze încă rcă tura câ t de repede puteau, astfel încâ t să poată
pleca înainte ca tă ietorul să poată fi observat ancorat în largul coastei.
În interiorul peșterilor, el deschise ușa mică de pe partea laterală a felinarului să u cu gura,
pentru a-și lumina drumul prin pasajele înguste. El însuși nu mai fusese niciodată în
peșteri, dar auzise de ele destul de des de la Catriona.
Catriona. Angus se gâ ndi trecă tor la Mary, soția lui și la privirea vinovată care fusese în
ochii ei câ nd îi spusese că laird nu va fi la castel în acea noapte. Angus știa că oriunde s-ar fi
dus laird-ul, Catriona va fi fă ră îndoială cu el. Ș i oriunde ar fi fost, era singură cu el.
Înghițind înapoi acidul gâ ndului să u, știa că avea nevoie ca toate atențiile sale să se
concentreze asupra încă rcă turii care soseau. Orice sunet sau mișcare ar putea însemna că
se apropie un venit. Probabil că acesta fusese și gâ ndul lui Ian, își spuse el și plecase să
supravegheze în timp ce ceilalți depozitau încă rcă tura. Bă iat bun era.
Angus a ieșit din peșteră și s-a întors să ia mai multe mă rfuri, uitâ ndu-se acum cum a doua
barcă se împinge, câ nd tă cerea nopții s-a despă rțit brusc de semnalul ecou al unui pistol.
 15
„ Aici să fie dragoni!” Douglas strigă și lă să cuferele pe care le purta în nisipul dens de la
picioarele lui Angus. Se întoarse, repezindu-se înapoi să ia restul încă rcă turii înainte ca
gardianul să ajungă la ei.
Angus se uită dincolo de ță rm. Nu putea vedea nimic în afară de luna care se deplasase în
spatele unei întinderi de nori, acoperindu-i brusc în umbră . Era îndoielnic că paznicul va fi
pe apă pentru că i-ar fi auzit apropiindu-se. Ș i din moment ce paznicul ar trebui să coboare
pe peretele stâ ncos din stâ ncă pentru a ajunge la ei, ar avea încă suficient timp să termine
de depozitat încă rcă tura ră masă înainte de a aluneca înapoi pe apă pentru a scă pa.
Angus se afla în interiorul peșterilor, ținâ nd un cufă r mare, câ nd a auzit izbucnirea focuri
de armă și strigă tele surprinse ale oamenilor să i de afară . S-a uitat și a ră mas uluit să vadă
că dragonii erau deja pe plajă și alergau pentru oamenii lui. Nu ar fi putut să coboare pe
stâ ncă atâ t de repede. Nu fă ră ca cineva să -i vadă mai întâ i. Nu putea să însemne decâ t că îi
așteptaseră , ascunși în adâ ncurile întunecate ale stâ ncilor de pe malul mă rii.
Ș i asta ar putea însemna doar că li s-a spus unde va fi aterizat transportul. Cum a fost
posibil asta câ nd tocmai se hotă râ seră asta în noaptea aceea?
Angus lă să jos un cufă r mai mic și îl împinse repede de peretele peșterii. Dragonii nu s-ar fi
putut ascunde suficient de aproape pentru a vedea unde Angus și echipajul să u
direcționaseră încă rcă tura că tre peșteri. Dacă ar fi fost atâ t de aproape de ei, Angus i-ar fi
vă zut, ar fi știut că sunt acolo. Mai ră mă sese destulă încă rcă tură pe partea înaltă a ță rmului
pentru ca paznicul să creadă că echipajul plă nuise pur și simplu să o lase acolo pâ nă câ nd o
va putea transporta mai tâ rziu în interior. Angus nu putea risca să fugă să recupereze mai
multe. Deschiderea peșterii era întunecată și obscură în peretele stâ ncii și chiar dacă
gă siseră intrarea în ea, butoaiele și cufoanele pe care le adusese deja erau depozitate destul
de departe în nișele umbrite care se întindeau de-a lungul pereților pasajului. Acel paznic
nu i-ar fi gă sit niciodată .
Deși ar putea pierde o parte din transport, totuși ar putea scă pa de arest. Echipajul lui
Angus știa bine ce să facă câ nd se confrunta cu paznicul. Era unul dintre primele lucruri pe
care le învă țase. Ei s-ar împră știa câ t puteau de bine, împingâ ndu-se în skiffuri sau înotâ nd
suficient de departe pentru a scă pa de captura, dacă era nevoie. Ș i Angus, pur și simplu s-ar
muta mai departe în peșteri și ar aștepta ca gardianul să se împră știe în urmă rirea
celorlalți. Nimeni nu s-ar întoarce acasă timp de multe zile. Se ascundeau oriunde puteau,
peșteri, ambii, pe una dintre multele insule nelocuite din sunet și așteptau pâ nă câ nd
paznicul mergea mai departe. Oricâ t de mult ar putea dura.

"Mary! Hoo, Mary MacBryan! Ești acolo?"

Vocea tună toare era însoțită de un bă taie puternic și insistent la ușa cabanei.
Catriona se ridică repede din pat. Ea se întorsese cu puțin timp înainte după ce l-a lă sat pe
Robert la Rosmorigh, după ce dormise deja somnul îndră gostiților înfă șurați în brațele lui
lâ ngă lac. Lâ ngă ea, Mairead tocmai se trezea, frecâ ndu-și ochii în întunericul apropiat, în
timp ce se îndrepta spre bucă tă rie și ușa cabanei.
Mary era deja acolo câ nd surorile au ieșit, ținâ nd sus o lumâ nare în mâ na tremurâ ndă .
"Cine e acolo?" strigă ea precaută .
— Sunt Douglas, Mary. Douglas MacKansie. Am venit să vă întreb dacă l-ai vă zut pe Angus
încă în noaptea asta.
Mary deschise ușa cu smucitura. Stâ nd în că mașa de noapte, cu pă rul slă bit în valuri subțiri
în jurul umerilor ei, abia ajunse la bă rbia lui Douglas. În spatele lui, cerul era încă întunecat,
cu ultimele ră mă șițe ale nopții și cu primele bă nuieli ale zorilor care vin. — Ce vrei să spui,
Douglas? Angus nu a fost cu tine aseară ?
Catriona și Mairead se dă dură înapoi, privind cum corpul lui Douglas MacKansie umplea
ușa joasă .
— Da, era, Mary, dar au fost nişte probleme cu aterizarea la Rosmorigh. N-ai auzit de asta?
Rosmorigh? Catriona a venit în față . — Ta a aranjat o aterizare aseară ? La Rosmorigh?
Mary și-a întors ochii tulburați că tre fiica ei. „Să fii supă rată pe tată l tă u, fetiță . Ș tiam că
laird-ul va fi acolo la castel aseară . Tată l tă u era într-o stare groaznică . Avea nevoie de un
loc sigur pentru a-și aduce hama, altfel l-ar pierde. Fă câ nd că l-au depozitat la Rosmorigh.
Am crezut că ar fi cel mai sigur loc, din moment ce tată l tă u a spus că paznicul se uită la
Mallaig. Nu cred că vor fi și ei la Rosmorigh.
"Nu doar să privesc. Au fost la pâ ndă ", a spus atunci Douglas. „Câ ini englezi. Era ca și cum ar
fi știut că vom ateriza acolo. A trebuit să o facă , pentru că erau deja pe ță rm, ascunși în
stâ nci câ nd am început să depozită m bunurile în peșteri.”
Catriona se uită la el. — În peșteri?
„Da, fetiță . Câ nd paznicul a venit peste noi așa cum au fă cut ei, acolo era tată l tă u, în peșteri.
Am depozitat totul înă untru pâ nă ne-am putut întoarce mai tâ rziu să -l luă m. Eu și bă ieții,
ne-am împră știat cu toții câ nd gardianul a venit fugind la noi din umbră . Nu-l vă d pe Angus
venind din peșteri. M-am gâ ndit că se va întoarce înă untru să se ascundă pâ nă câ nd
paznicul pleacă , apoi se va întoarce acasă pe uscat.”
— Dar Angus nu a venit acasă aseară , spuse Mary. Vocea ei devenise grea de spaima ei. Era
un risc pe care știau dintotdeauna că există , dar împotriva că ruia se rugau ori de câ te ori
Angus pleacă în aventurile lui. „Dar nu va veni acasă dacă crede că există vreo amenințare
ca gardianul să vină aici să -l caute. Va sta departe atâ ta timp câ t va trebui.”
Toată lumea a tă cut.
"Oh nu!"
Toate privirile s-au întors spre Catriona la izbucnirea ei neașteptată . Avea o mâ nă la gură și
avea ochii mari.
— Ce este, fetiţă ? spuse Mary, fă câ nd un pas spre ea.
Catriona se strâ nse de mâ inile mamei ei. „Marea, mamă . Marea va fi început deja să vină .
Dacă da este acolo în interiorul peșterilor, nu va ști înainte de a fi prea tâ rziu. Va fi prins în
peșteri, fă ră nicio modalitate de a scă pa de maree! "
Angus nu-și dă duse seama câ t de mult timp trecuse în timp ce stă tea în peșteri așteptâ nd,
lă sâ nd timp pentru ca veniturile să fi plecat, pâ nă câ nd se întoarse pe drumul pe care
venise și se scufundă pâ nă la glezna broguesului în apă și nisip.
Dia, valul venea.
A continuat, reluâ nd pașii pe care îi fă cuse mai devreme în acea noapte, pâ nă câ nd nu a mai
putut merge mai departe. Apa umpluse partea de jos a pasajului, învâ rtindu-se și
zvâ rcolindu-se astfel încâ t el nu-și mai putea vedea ieșirea. Incapabil să meargă mai
departe, Angus nu putea decâ t să se întoarcă și să se întoarcă pe drumul în care venise,
luâ nd poteca care pă rea să urce în sus, mai sus în burta stâ ncii.
Mergea din ce în ce mai departe, în întuneric, simțindu-și drumul pe pereții de stâ ncă cu
mâ inile, pentru că fusese nevoit să -și lase felinarul în urmă câ nd progresul lui devenise
dificil. S-a apucat de mâ nerele stâ ncoase, punâ nd vâ rful pantofului pe un pas pâ nă câ nd a
descoperit că nu poate urca mai sus. Calea pe care o urmase se termina într-un impas
stâ ncos.
S-a întors, a pornit din nou în jos și a devenit puțin alarmat să constate că nivelul apei din
camera inferioară urcase acum aproape pâ nă la jumă tatea coapsei. S-a deplasat de-a lungul
altui dintre numeroasele pasaje, doar pentru a fi fă cut să se întoarcă câ nd și acesta sa
încheiat brusc. Niciunul dintre pasajele ulterioare pe care le-a fă cut nu a dus în alt loc decâ t
în peretele solid fă ră compromisuri.
Putea simți cum pulsul îi bă tea în piept de fiecare dată câ nd se întorcea după o altă
încercare eșuată . Apa se ridica. Îi era greu să distingă ce că i de trecere încercase deja și care
mai ră mă seseră . Lanterna lui, pe care o așezase pe peretele din apropiere, blocâ nd-o într-o
inserție stâ ncoasă din perete, era periculos de aproape de a fi stropită .
Cel puțin unul dintre pasajele ră mase trebuia să ducă în altă direcție, pentru că Catriona nu
spusese atâ t de multe? Dar nu o ascultase cu adevă rat, gâ ndindu-se mai degrabă la prostiile
ei livreşti, precum cele patruzeci de mii de stele şi altele.
Pe ce cale să ia? Apa era rece și dinții lui Angus începură să clă nță nească de teama lui
crescâ ndă . A muşcat să o oprească , refuzâ nd să cadă pradă fricii. Din viteza cu care
pă trundea surf-ul, bă nui că va avea suficient timp să încerce una, poate încă două că i de
trecere.
Din ceea ce a putut determina Angus, trei opțiuni au ră mas neîncercate. Se uită la ei în
lumina clă tinitoare a felinarului, respirația lui rapidă ră sunâ nd pe pereții de piatră din jurul
lui. El s-a intrebat. Urmă rirea orică ruia dintre pasaje ar lua timp prețios. Dacă l-a ales pe cel
greșit, ar putea reuși să înoate prin apă pentru a încerca unul dintre celelalte două . Dar
lumina lui avea să dispară cu siguranță , lă sâ ndu-l să caute în întuneric total. Nu avea să -și
gă sească niciodată calea de ieșire, cu atâ t mai puțin înapoi de-a lungul zidului denivelat și
spart al peșterii.
A strigat „hoo” că tre pasajul cel mai apropiat de el, ascultâ nd un ecou care ar putea indica
că a mers mai departe decâ t celelalte. Zgomotul apei curgă toare și propriul puls care îi
bă tea în cap fă ceau aproape imposibil să audă ceva. Timpul se petrecea rapid. Trebuia să
aleagă . Nu se putea decide.
Pâ nă câ nd, o clipă mai tâ rziu, lumina de la felinarul lui s-a stins, acoperind spațiul din jurul
lui într-un întuneric complet.

Câ nd Catriona a vă zut turnul de la Rosmorigh care se uită peste orizont, soarele era bine să
ră sară . Luminile roz-portocalii ale unei dimineți glorioase stră luceau pe fundul norilor
joase care se întindeau peste sunet pâ nă la Skye.
O dureau pă rțile din cauza alergă rii, iar gâ tul îi era crud din cauza înghițirii în aerul curat al
dimineții. Nu se oprise să se odihnească de câ nd fugise din cabană , nici mă car câ nd că zuse
pe o pantă stâ ncoasă , zgâ riindu-și genunchii și fă câ nd o gaură într-un ciorapă . Totuși, ea
continuase să alerge.
Pieptul îi simțea acum ca și cum ar fi în flă că ri, în timp ce respira mă surat, în efortul de a-și
potoli panica. Dar nu se putea opri, își spuse ea. A trebuit să -și gă sească tată l.
Catriona era aproape de locul în care deschiderea peșterii ză cea nediscernibilă pentru
ochiul neștiutor, ascunsă în mijlocul unui câ mp plin de erici și țâ șni, câ nd auzi zgomotul
cailor apropiindu-se în spatele ei în pas gră bit. Ea se ridică și se întoarse în timp ce cinci
că lă reți au tunat spre ea, tră gâ nd din galop la câ țiva metri în fața ei. Patru dintre că lă reți
ză boviră înapoi, în timp ce cel care pă rea să conducă grupul își îndemna calul înainte, un
mare armă sar negru ale că rui nă ri se umflau și se aburiu în aerul curat al dimineții.
— Bună dimineața, domnișoară . Mă întreb dacă aș putea să vă deranjez un moment...
Catriona își ridică ochii spre ai lui.
Nu era un bă rbat care să fie în nici un caz mare, dar îmbră cat așa cum era într-o haină
grozavă și fină , așezat peste o rochie bogată , cu ornamente aurii în față , a că pă tat o
formidabilitate de care majoritatea celorlalți le lipsea. Pantalonii lui albi erau pă tați de
noroi deasupra lui Hessians lustruiți, iar pă rul, de o culoare nisipoasă sub pă lă ria de castor,
era suflat de vâ nt de la că lă ria sa. Ochii lui erau albaștri, foarte viu, dar câ nd se uită la ea s-
au întunecat cu o privire ciudată .
Se uită la ea și privirea lui deschisă o fă cu pe Catriona să facă un pas înapoi. Mișcarea ei
pă ru să -l rupă din transa lui de moment.
— Pot să te întreb ce faci pe pă mâ ntul Rosmorigh? întrebă el cu aerul autorită ţii sale
Ea a clă tinat din cap politicos. "Familia mea este chiriași ai laird-ului din Rosmorigh. Mă
duceam la castel."
— Chiriași la Rosmorigh. Privirea din ochiul lui s-a întunecat. "Ș i de ce te duci la castel? Ești
angajat acolo?"
Ochii i se mijiseră de suspiciune, fă câ ndu-l pe Catriona să se simtă din ce în ce mai
inconfortabil. — Am fă cut ceva îndoielnic, milord?
Armă sarul să u și-a biciuit capul în sus brusc, scuturâ nd frâ iele și lă buind îngrijorat în
pă mâ nt. Bă rbatul și-a strâ ns strâ nsoarea pe fiară . — Am dat peste o bandă de
contrabandişti aseară , sub stâ ncile de la Rosmorigh. I-am prins pe câ ţiva dintre ei. Acum îi
că ută m pe ceilalţi.
Fața Catrionei se îmbujora în ciuda aerului rece. Se rugă să nu-l fi gă sit pe tată l ei, chiar așa
cum și-ar fi dorit o mică parte din ea, mă car că atunci ea va fi sigură că el nu fusese prins în
peșteri de valul care venea. — Ați vă zut pe cineva, domnișoară ? întrebă bă rbatul, uitâ ndu-
se în continuare la ea, doar că acum privirea din ochi o îngheață . De ce se uita la ea așa?
— Nu, domnul meu. N-am vă zut pe nimeni. Eu...
Un strigă t slab se auzi de la distanță și bă tă ile copitelor bă tură pe pă mâ ntul umed, câ nd un
alt că lă reț se apropia curâ nd. A oprit lâ ngă bă rbatul de pe armă sarul negru.
„Ne-a prins un alt contrabandist, Lord Dunstron. Ș i unul francez. A tras în tâ nă rul Robbie cu
o carabină și l-a lovit bine în braț. L-a încolțit, dar spune că va ucide urmă torul dragon
Sass'nach. care se apropie de el.”
Lordul Dunstron . Catriona recunoscu numele. El era proprietarul castelului Crannock, o
proprietate care se afla la câ teva mile nord-est de Rosmorigh. Ea nu-l mai vă zuse niciodată ,
dar și-a amintit că tată l ei a spus odată că lordul Dunstron era un laird crud și intransigen.
El a evacuat un chiriaș de-al lui, o femeie de peste nouă zeci de ani, aruncâ nd-o cu ră utate,
purtâ nd nimic mai mult decâ t hainele ei de noapte pentru a vedea cum îi ardeau cabana în
fața ei, cură țâ nd-o pentru oile pe care plă nuia să le aducă în primă vară pentru a le înlocui. a
ei. Dar atunci fusese iarnă și una aspră și amară , iar femeia care fusese lă sată confuză și
disperată singură , expirase de frig câ nd nu reușise să gă sească niciun adă post.
Frigul pe care Catriona îl simțise mai întâ i la sosirea lordului Dunstron s-a transformat
acum în frică de gheață .
Lordul Dunstron se întoarse în şa să o privească din nou pe Catriona. — Se pare că trebuie
să plec acum, dar sper că am putea avea ocazia să vorbim din nou în curâ nd. Cred că ne poți
ajuta. Își înclină pă lă ria spre ea, cu mâ na înmă nușată neagră pe cerul dimineții. — Bună
ziua, domnișoară .
Catriona stă tea în picioare și privi cum Lordul Dunstron își învâ rtea armă sarul și striga
după ce oamenii să i să -l urmeze, în timp ce galopează înapoi pe panta, aruncâ nd bulgă ri de
pă mâ nt în spatele lor. Catriona spera că bietul om pe care îl urmă rea a reușit să scape.
Avâ nd în vedere ceea ce îi spusese Angus despre el, nu se putea spune ce avea să facă lordul
Dunstron odată ce l-ar fi capturat.
Catriona aşteptă pâ nă câ nd că lă reţii dispă ruseră din vedere înainte de a se strecura prin
deschiză tură spre peşteri. În graba ei, uitase să aducă o lumâ nare, așa că a fost fă cută să se
miște încet de-a lungul pasajului, simțindu-și drumul cu mâ inile lipite de perete în
întuneric. Ea se întoarse la un moment dat, luâ nd un alt pasaj care se ramifica spre dreapta,
în locul celui pe care îl lua de obicei, cel care ducea la biblioteca de la Rosmorigh.
În timp ce se mișca încet, ea a strigat-o în liniște că tre tată . Dar nu a existat niciun ră spuns.
A mers mai departe, îndreptâ ndu-se spre cealaltă deschidere a peșterii care dă dea spre
plajă . Nu exista niciun indiciu că Angus sau altcineva ar fi fost în apropiere de acolo.
Catriona a înghițit înapoi un nod în gâ t câ nd a simțit că pă mâ ntul se udă sub picioarele ei
papuci. Pereții peșterii erau alunecoși, mirosul de apă de mare umplea aerul. Marea venise
într-adevă r și aproape că se retră sese deja.
Poate că își gă sise calea de ieșire, își spuse Catriona, chiar dacă continua, mergâ nd din ce în
ce mai departe de-a lungul pasajului stâ ncos din stâ ncă . Mama ei avea dreptate. El scă pase
și se ascundea în altă parte, asigurâ ndu-se că ofițerii de venituri erau plecați înainte de a se
întoarce la cabană . Angus nu ar permite niciodată ca activită țile sale de contrabandă să
aducă pericol pentru familia sa. Nu avea de ce să -și facă griji, își spuse ea.
Catriona vă zu în fața ei o lumină slabă pe coridor, indicâ nd că venea în locul în care
peșterile se deschideau spre plajă de sub stâ ncile castelului. A trebuit să se oprească chiar
înainte ca deschiderea peșterii, pentru că apa era încă suficient de mare încâ t valurile să se
împroșcă înă untru. Cu excepția sunetelor ritmice ale mă rii care ră sunau prin ecou, peșterile
erau tă cute.
Angus nu era de vă zut nică ieri.
Catriona a ză rit un mic cufă r de lemn pe jumă tate îngropat în nisip și în apă puțin adâ ncă
lâ ngă picioarele ei. Fă ră să se uite, știa că era parte din transportul pe care tată l ei o
aterizase. Un fior terifiant a luat-o câ nd a observat o bucată de pâ nză ră sucită sub ea,
plutind încet pe suprafața mică a apei.
Era tartanul tată lui ei.
 16
R obert stă tea în spatele biroului tată lui să u, în biblioteca Rosmorigh. Era aproape amiază
și cafeaua lui se ră cise de mult pe tava de mic dejun pe care o lă sase abandonată lâ ngă el. O
bă taie i-a atras atenția de la micul glob de birou pe care se stră duia atâ t de mult să se
concentreze. Se încruntă la intruziunea nedorită . Câ teva clipe mai tâ rziu, Forbes a intrat,
anunțâ nd sosirea unui vizitator.
„Există un Sir Damon Dunstron de la Castle Crannock care cere să te vadă , Altceva. Să -i
permit să intre?”
Vederea lui Robert se îmbună tă țise aparent peste noapte, pâ nă la punctul în care acum
putea vedea conturul încețoșat al unui bă rbat, înalt, deși nu excesiv, care intra curâ nd în
cameră să stea în fața lui. Formele mișcă toare și întunecate ale unui numă r de alții
ză boveau la marginile camerei din spatele lui. Robert a ră mas așezat și a așteptat să
vorbească pâ nă câ nd Forbes a venit să stea lâ ngă el la birou.
— Bună ziua ție, Sir Damon, nu-i așa? întrebă Robert, fă câ nd un semn spre exterior. "Nu
vrei să ai loc? Pot să -l pun pe bă rbatul meu să -ți ofere ceva? Coniac, poate? Sau porto?"
Sir Damon a venit să stea în fața biroului, ignorâ nd oferta de scaun a lui Robert.
„Mulțumesc, nu, Excelență . Mă tem că nu am venit să fac un apel social. De fapt, ați putea
spune că motivele mele pentru care am venit aici sunt oarecum legate de alegerea
dumneavoastră de libație.”
Fă cu o pauză , iar câ nd Robert nu ră spunse, continuă . „Am venit pentru că am aflat recent
despre activită ți de contrabandă care au avut loc foarte aproape de Rosmorigh”.
Deja lui Robert nu-i pă sa de manierele bă rbatului. Vorbea pe un ton care ară ta că se credea
mult mai presus de compania lui actuală . În vocea lui ră suna disprețul, chiar și disprețul.
Robert era bine obișnuit cu acest tip, pentru că bă rbații ca el erau o boală în societatea
londoneză . Așa că Robert a așteptat intenționat un moment înainte de a ră spunde.
— Vă asigur, Sir Damon, că brandy-ul pe care vi-l ofer nu este nicio formă de contrabandă .
O tă cere stâ njenitoare pă rea să -l fi cuprins pe Sir Damon. Nu a ră spuns ușor. În cele din
urmă , a spus, cu vocea lui vizibil mai plă cută de data aceasta: — Desigur, n-am intenționat
niciodată să sugerez că ai fost deloc implicat în aceste activită ți, Altceva.
Dacă Robert ar fi fost capabil să -l vadă clar pe bă rbat, știa că gura lui Sir Damon s-ar fi
transformat într-un zâ mbet superficial și liniștitor. — Desigur, ră spunse el blâ nd.
„Dacă ați fi fost conștienți de aceste activită ți”, a continuat Sir Damon, „sunt destul de sigur
că ați fi anunțat imediat autorită țile. Oamenii care sunt implicați în această nelegiuire
nă prasnică nu sunt bă rbați de un calibru social similar cu tine sau cu mine. Sunt criminali
obișnuiți, care sunt conduși de depravarea pe care o practică împotriva legilor Majestă ții
Sale și împotriva celor care încearcă să le pună în aplicare”.
Robert nu a apreciat prea mult efortul bă rbatului de a le cupla la fel. — Înțeleg, Sir Damon,
că de multe ori această depravare este un rezultat direct al să ră ciei stricte care poate fi
provocată de aceleași legi.
„Poate, dar statutul social al unui om nu îl scutește de a respecta legea pă mâ ntului și de a
plă ti impozitul datorat”.
Bă rbatul îl momea. Robert nu a oferit nimic ca ră spuns. Cu siguranță nu era prima dată
câ nd auzea o astfel de opinie de la un membru al claselor superioare. Din pă cate, a fost o
credință deținută de mulți, o credință că nici mă car evenimentele teribile recente din jurul
revoluției din Franța nu au servit la risipă . Robert a decis împotriva unei dispute. Asemenea
argumente au fost rareori sau vreodată productive. Așa că a așteptat pur și simplu ca Sir
Damon să ajungă la motivele pentru care a venit acolo.
— Într-adevă r, Excelență , am venit aici să vă informez despre o aterizare care a avut loc
aseară pe mica porțiune de plajă care se află chiar sub aceste stâ nci ale castelului.
Ceva despre felul în care acest om vorbea, cuvintele lui atâ t de atent repetate, l-a fă cut pe
Robert să fie precaut instinctiv. — Într-adevă r? O aterizare? Aici la Rosmorigh?
— Da. Aş fi crezut că ai auzit focuri de armă care au fost schimbate între oamenii mei şi
echipajul contrabandistului.
Robert nu spuse nimic. Locația lui în noaptea precedentă nu era, cu siguranță , din interesul
acestui bă rbat.
— Dar poate că nu ai fă cut-o, spuse Sir Damon după tă cerea continuă a lui Robert. „În orice
caz, am reținut cu succes mai multe dintre pă rțile implicate și, într-adevă r, nu sunt decâ t
niște infractori obișnuiți, așa cum am spus mai devreme. Vor fi tratați și pedepsiți în mod
corespunză tor, cu toate acestea, există încă o serie de alții care au scă pat de noi. continuă să
urmă resc. Ceea ce mă aduce la motivele mele pentru care am venit aici. Există posibilitatea
ca pă rțile implicate în această întreprindere să includă persoane despre care se crede că
sunt proprii chiriași."
— Ș i chiriașii ă știa, Sir Damon, aș presupune că aveți numele lor?
Robert se concentra pe ceva stră lucitor pe care Sir Damon îl ținea în mâ ini, un obiect
oarecum de dimensiuni care pă rea să aibă dimensiuni pă trate. Era prea mic pentru a fi o
carte.
„Nu, Excelență , mă tem că nu am niciun nume. Cu toate acestea, am cu mine asemă narea
unei persoane despre care bă nuiesc că ar putea fi implicată sau, cel puțin, ar putea avea
informații care m-ar putea conduce la acești oameni. . Încerc să îi urmă resc unde se află . Mă
întrebam dacă ai putea să o recunoști.
A ei?
Sir Damon a pus obiectul pe care îl ținea pe birou în fața lui Robert. Nu era o carte, nici doar
asemă narea pe care o declarase Sir Damon. Era un mic portret și era înră mat în aur. Din
tablou, Robert nu putea vedea altceva decâ t un amestec distorsionat de culori, galben,
albastru și negru, înotâ nd în fața ochilor lui. Își ridică privirea de la portret la Sir Damon,
care aștepta.
— Mă tem că nu vă pot fi de ajutor, Sir Damon. Vedeţi, sunt...
„Altitudinea voastră ”, a spus Forbes deodată , de unde încă stă tea lâ ngă Robert. "Femeia din
portret. Este domnișoara MacBryan!"
— Aș crede că nu, Forbes.
„Dar este cu adevă rat ea. Deși pă rul este mai închis decâ t al domnișoarei MacBryan și
îmbră că mintea este, desigur, mult mai bogată decâ t a ei, ochii și fața sunt semnificativ
asemă nă toare. Nu mă îndoiesc că este ea”.
Robert a mormă it un avertisment: „Forbes...”
Sir Damon a intervenit atunci. — Omul meu bun, cum ai spus că o cheamă ?
— MacBryan și familia ei sunt într-adevă r chiriași ai Grației Sale aici, la Rosmorigh.
Robert s-a luptat împotriva impulsului de a-și înfige pumnul în gura blestemată de Forbes.
Bă rbatul nu rostise atâ tea cuvinte în toate lunile de câ nd cei doi fuseseră aruncați
împreună . Totuși, dacă portretul semă na atâ t de mult cu Catriona, atunci ceva clar nu era în
regulă . De ce avea acest bă rbat în posesia lui un portret încadrat în aur al cuiva care
semă na cu Catriona, dar evident că nu era? Ș i de ce a avut Robert impresia clară că
urmă rirea de că tre Sir Damon a acești contrabandiști era oarecum secundară față de
urmă rirea lui pe persoana din portret – Catriona?
Se gâ ndi la cuvintele pe care le folosise Sir Damon. Spusese că nu a putut să -i urmă rească
locul unde se află , ca un câ ine care urmă rește proverbiala vulpe...
În timp ce Forbes și Sir Damon continuau să compare diferențele dintre asemă narea
portretului și Catriona, Robert se uită în jos la vâ rtejul de culori din fața lui. Dacă s-ar putea
concentra doar pe față , pe această față despre care se spunea că seamă nă atâ t de mult cu a
lui Catriona, poate că ar putea să ...
Închizâ nd imaginile și vocile din jurul lui, se concentră asupra unui petic neclar de albastru
situat lâ ngă centrul portretului. Se uită la ea cu atenție, dorind ca ochii să înțeleagă clar
imaginea. Durerea din spatele ochilor lui a izbucnit ca ră spuns și a încercat să o ignore,
pâ nă câ nd a început să ardă . Ș i apoi, pentru o scurtă clipă , înainte de a fi nevoit să -și închidă
ochii împotriva durerii, ar fi jurat că a vă zut clar ceea ce pă reau a fi doi ochi albaștri dră guți,
mari pe o față palidă și delicată .
Ochi de culoarea cerului furtunii...
Robert și-a lă sat capul în jos, cu ochii închiși și a așteptat să treacă pulsațiile din cap. În
ciuda a ceea ce Sir Damon a sugerat cu motivele pentru care a venit acolo, Robert era
singura persoană care putea spune cu toată încrederea că Catriona nu fusese implicată în
nicio activitate de contrabandă în noaptea precedentă . El știa asta pentru că ea fusese cu el
pe lac, înfă șurată în brațele lui pâ nă câ nd lumina lunii încetase să mai stră lucească asupra
trupurilor lor adormite la primele ore ale dimineții. Catriona nu avea nici un gram de
înșelă ciune în ea. Dar dacă ...?
Ș i-a amintit atunci sugestia ei, oarecum insistentă , ca ei să iasă și cu siguranță să plece de la
castel în noaptea precedentă . Dacă Catriona ar fi știut despre aterizare și l-ar fi convins să
meargă intenționat din cauza asta? Dar într-adevă r... un contrabandist? Un criminal? Deși
era ceva ce ar fi fă cut multe dintre femeile pe care le cunoștea la Londra, pur și simplu nu
putea să creadă că aceasta fusese intenția lui Catriona, că ea folosea minciuna cu el ca un
mijloc de a-l ține departe. . Nu câ nd știa că ea fusese o nevinovată .
Ș i în timp ce Sir Damon ar putea foarte bine să fie un ofițer de venituri în urmă rirea unor
suspecți contrabandiști, Robert nu avea nevoie de abilitatea de a vedea pentru a-și da
seama că motivele acestui bă rbat pentru care dorea să o gă sească pe Catriona erau mult
mai nefaste.
Robert se ridică , uitâ ndu-se cu privirea la Forbes, într-un ultim efort de a-și opri limba care
zgâ ria. Gestul lui a reușit. Valetul-cu-majordomul idiot a tă cut imediat lâ ngă el.
— Îți mulțumesc pentru înțelegere, Forbes. Sunt sigur că i-ai fost de mare ajutor lui Sir
Damon. Apoi se întoarse din nou în direcția oaspetelui să u. „Vă asigur, Sir Damon, că nu
încerc în niciun fel să vă ascund nimic. Nu am recunoscut-o pe femeia din portret, pentru că
sincer nu o pot vedea. Vedeți, sunt orb. Voi, totuși, să verific. problema domnișoarei
MacBryan și orice rol pe care ea ar fi putut avea în aceste presupuse activită ți de
contrabandă . Puteți fi sigur că vă voi raporta orice am șansa să aflu. Sunt, la urma urmei, un
om care tră iește conform legii. Forbes va vedea tu și oamenii tă i afară . Bună ziua, Sir
Damon.
Damon aproape a pufnit. "Dar..."
Sir Damon ră mase tă cut o clipă înainte de a mormă i un „Ziu bună ” cu tentă de furie ca
ră spuns. Apucâ nd portretul, se întoarse să -și conducă oamenii din cameră .
Forbes s-a întors puțin mai tâ rziu, după ce ia scos. — Altceva, dacă aș putea să fac o
sugestie. Avâ nd în vedere aceste circumstanțe, accesul domnișoarei MacBryan la
Rosmorigh ar fi limitat pâ nă câ nd...
„Nu, Forbes, s-ar putea să nu faci nicio sugestie. Ai fă cut deja destule. Pune-mi imediat
șeaua calului. Ș i pregă tește o că lă rie pentru ca un mire să mă însoțească . Se pare că am un
apel de dimineață .”

Vâ ntul a suflat peste mlaștină la fel de agitat și neliniștit pe câ t se simțea Robert, biciuindu-i
fața și tră gâ ndu-și de marginile hainei în timp ce se îndrepta spre croft MacBryan. Îl
cuprinsese un sentiment de neliniște din momentul în care Sir Damon intrase în bibliotecă
în acea dimineață și știa că singurul mod prin care ar putea scă pa de asta ar fi să o gă sească
pe Catriona și să rezolve întrebă rile care îi treceau prin cap. Orb sau nu, știa că odată ce va
vorbi cu ea, o întrebă , va afla adevă rul.
Îl întrebase pe unul dintre mirii mai tineri, un bă iat de opt sau nouă ani, pe nume Willie, a
că rui mamă lucra la bucă tă rie la Rosmorigh, dacă știa unde se afla croft MacBryan. Willie l-a
asigurat pe Robert că da, pentru că mamei sale și doamnei MacBryan le plă cea să stea de
vorbă la un ceai uneori. Era mai mult decâ t dispus să -l ducă pe Robert peste moșie pâ nă la
ea.
După ce plecase cu Catriona în numeroasele lor ieșiri pentru a urmă ri paginile de jurnal ale
tată lui să u, Robert își recă pă tase acum încrederea de care avea nevoie pentru a-și așeza
calul fă ră a avea încă capacitatea deplină de a vedea. Deși, în timp ce mergeau, a constatat
că îi era dor de prezența Catrionei care stă tea pe șa în fața lui, felul în care capul ei se lă sa
pe spate pâ nă se sprijinea pe umă rul lui, pă rul ei suflandu-i pe față . La râ ndul să u, Bayard s-
a mulțumit doar să -l urmă rească pe poneiul pe care Willie îl că lă rea cu câ țiva pași înaintea
lui, în timp ce ronță ia iarba înaltă de pajiște prin care treceau.
Că lă reau de ceva vreme câ nd Willie încetini în cele din urmă poneiul să u pâ nă la oprire.
— MacBryan croft se află chiar în față , Excelență .
S-au apropiat suficient de unde Robert putea să vadă conturul cabanei stâ nd la mică
distanţă în faţa lor. Mirosul de copt umplea aerul, amintindu-i de prima dată câ nd venise
acolo, după ce Angus MacBryan îl gă sise singur cu Catriona în cabana Allen, după furtună .
Robert descă lecă și îi dă du frâ iele lui Bayard lui Willie. — Așteaptă aici, Willie. Nu voi
întâ rzia mult.
„Da, Excelență .”
În timp ce se apropia, Robert distinge forma mai întunecată a ușii pe alb-cenușiu deteriorat
al pereților de piatră ai cabanei. Clipi de câ teva ori și aproape că putea vedea ceea ce credea
că sunt flori care creșteau lâ ngă el, stropite într-o simfonie neclară de culori. În graba lui de
a o gă si pe Catriona, își uitase ochelarii, dar, în mod ciudat, nu simțea nicio durere
groaznică de la lumina zilei în această dimineață . În schimb, era mai mult o durere surdă .
S-a îndreptat spre uşă , a bă tut încet în ea.
"Harul Tă u..."
Recunoscu vocea lui Mary MacBryan, iar ea, evident, nu se așteptase să -l vadă stâ nd la ușa
ei în această dimineață .
— Doamnă MacBryan, spuse el. — Pot să am un cuvâ nt?
Ea a ezitat, dar doar o secundă . — Da, desigur. Vă rog, intraţi, Altceva.
Ea îl luă de mâ nă și îl conduse în interiorul cabanei, îndreptâ ndu-l spre un loc la masa din
centrul camerei. "Tocmai am fă cut niște bananocks și am fiert apă pentru ceai. Pot să -ți ofer
o ceașcă ?"
Robert dă du din cap. "Mulțumesc doamna."
Câ teva minute mai tâ rziu, Mary punea o ceașcă în fața lui, îndreptâ ndu-i-o că tre mâ ini. Ea
se lă să pe scaunul vizavi de el. — Aș presupune că nu ai venit să dai un apel social,
Excelență .
Robert luă ceașca pentru o înghițitură mică înainte de a ră spunde. Era un amestec puternic
și curat de ceai, nu Bohea la care s-ar fi așteptat, ci un Hyson luat în mod obișnuit de clasele
superioare. Cu siguranță nu era un ceai pe care s-ar fi așteptat să -l gă sească într-o cabană a
unui crofter din îndepă rtatele Highlands scoțieni. Dacă nu ar fi fost adus cumva... în mod
clandestin, poate...
— Speram să vorbesc cu Catriona în această dimineaţă , doamnă MacBryan. Mă aşteptam ca
ea la Rosmorigh în această dimineaţă devreme să se ocupe de o parte din corespondenţa
mea, dar nu a venit.
Mary a ră mas tă cută . Robert a decis să continue.
"Am primit, totuși, o vizită de la un proprietar de teren vecin și de la niște ofițeri de
venituri. Am devenit îngrijorat pentru că mă întreba cu privire la unele activită ți care se
pare că au avut loc recent și pă rea preocupat în mod deosebit de Catriona."
Acum Mary a ră spuns. — Cu Catriona? Dar de ce?
„Numele bă rbatului era Sir Damon Dunstron de la Castle Crannock. Îl cunoști?
— Da, Altceva. Îl cunosc. Vocea ei devenise goală , liberă .
Robert continuă . „Ceea ce mi s-a pă rut deosebit de ciudat este că avea un portret cu el. M-a
întrebat dacă pot să -i identific subiectul, ceea ce, desigur, nu am putut, avâ nd în vedere
orbirea mea. Cu toate acestea, valetul meu, Forbes, a considerat de cuviință să identifice
subiectul portretului. În mod ciudat, el pretinde că este o asemă nare cu Catriona."
Robert o auzi gâ fâ ind. „Dulce Dia , a vă zut-o”.
Mary se ridică apoi de la masă , împingâ ndu-și brusc scaunul pe spate. „Doamna Ta, nu
înțelegi...”
— Sunt conștient de asta, doamnă MacBryan. Acesta este singurul meu scop câ nd vin aici.
Ea se plimba în spatele lui câ teva clipe, aproape că o auzea strâ ngâ ndu-și mâ inile, destul de
evident agitată de vestea pe care tocmai o adusese.
„Doamnă MacBryan, Sir Damon m-a informat despre o aterizare, un transport de
contrabandist care urma să fi avut loc pe porțiunea de ță rm de sub Rosmorigh aseară .
Avâ nd în vedere amestecul excelent de ceai pe care tocmai mi l-ați oferit, este sigur să
presupunem soțul tă u ar putea fi implicat? Crede-mă câ nd spun că nu este preocuparea
mea. Preocuparea mea este pentru Catriona. Mi se pare foarte... neliniştitor că Sir Damon ar
avea un portret al cuiva care arată aproape identic cu ea, îmbră cat bine îmbră că minte câ nd
știu destul de bine că Catriona este fiica unui crofter. Mi se pare și mai neliniştitor că , sub
pretextul de a urmă ri contrabandişti periculoși, Sir Damon pare mai preocupat să gă sească
o tâ nă ră scoțiană . Cred că există ceva mai mult la poveste, nu-i așa?"
Mary se întoarse pe scaun. A stat ceva timp, gâ ndindu-se evident la ră spunsul ei la tot ce
tocmai îi spusese Robert. În cele din urmă , ea a vorbit. „Alte, am încredere în cuvâ ntul tă u
că nu ai în vedere decâ t siguranța Catrionei. Vezi, cred că îți pasă de ea, îți pasă de ea mai
mult decâ t de un laird pentru chiriașul lui. Așa că acum, descoperă că trebuie să -ți spun.
ceva ce nici mă car Catriona nu știe încă , ceva ce nu plă nuisem să -i spun pâ nă nu am simțit
că este momentul potrivit.”
Vocea ei începuse să se rupă de emoție și fă cu o pauză pentru a se recupera. „Am reușit să o
țin în siguranță în toți acești ani și poate că am devenit neglijent. Ar fi trebuit să știu că va
veni ziua câ nd o va vedea și cu siguranță ar ști. Se aseamă nă foarte mult.”
— Presupun că prin „el” vorbești despre Sir Damon?
„Da, Doamne. Vedeți, știu bine de acest om. Câ nd aveam vâ rsta lui Catriona, și înainte de a fi
că să torit cu Angus, locuiam cu familia mea pe pă mâ ntul Crannock. Tată l meu era chiriaș
acolo. Laird. atunci a fost un om amabil pe nume Sir Charles Dunstron.Tată l meu l-a
considerat întotdeauna un om corect și drept și toată lumea știa că își tratează bine
chiriașii.Lucrasem la Castle Crannock ca cameristă o vreme, pâ nă câ nd am ajuns să fiu un
slujnica doamnelor la noua soție tâ nă ră a laird-ului. Ea își aștepta copilul câ nd nepotul lui
laird, Sir Damon, a venit în vizită , după ce tocmai și-a terminat studiile universitare.
Mary fă cu o pauză pentru a lua o înghițitură din ceai și a-și aduna gâ ndurile. Vocea ei
devenise mai calmă . „Ș tiam de prima dată câ nd l-am vă zut vreodată că are diavolul în el”.
— Domnule Damon?
„Da. „Din cauza lui am fost fă cută să fiu slujnica lui Lady Catherine. A încercat să mă forțeze
o dată câ nd a venit peste mine schimbâ nd lenjeria din camera lui. M-a împins pe fața mea.
pe pat, m-a ținut acolo...” Vocea ei a devenit grea de emoție la amintire. „Nu puteam să
respir.”
„Doamna Catherine a trecut pe lâ ngă cameră chiar atunci și mi-a auzit lupta. Nu vreau să
mă gâ ndesc ce s-ar fi întâ mplat cu mine dacă nu ar fi ieșit pe ușa aceea câ nd a fă cut-o. Dar
câ nd Lady Catherine a adus problema în atenția lui Sir Charles, Sir Damon a spus „eu am
fost cel care am inițiat misiunea”.
Robert se încruntă . „Destul de des aceasta este scuza folosită în astfel de situații”.
„Da. Sir Charles a fost pus într-un loc tulbură tor. El și-a avertizat nepotul să se țină departe
de servitori și apoi i-a spus Lady Catherine că pot sta cu ea, deoarece ea crește și că se va
apropia de timpul ei de îngră dire. Mi-am ajutat mama câ nd a participat la alte nașteri.”
Apoi a tă cut o clipă , iar Robert a așteptat ca ea să continue.
„Nu a fost decâ t două să ptă mâ ni mai tâ rziu, câ nd Sir Charles a murit”.
— Vrei să spui că Sir Damon l-a ucis?
„Nu am putut dovedi, desigur, dar este ceea ce cred eu și este ceea ce a crezut și Lady
Catherine. Medicul a spus că Sir Charles a murit de febră , dar cred că a fost o febră
provocată de altceva. Cred că Sir Damon l-a otră vit pe Sir Charles. Am crezut că și viața lui
Lady Catherine era în pericol."
Robert a digerat ce i se spusese pâ nă acum. — Am dreptate să presupun că , din moment ce
moștenitorul nu s-a nă scut încă , Sir Damon va deveni moștenitorul lui Sir Charles dacă
Lady Catherine nu dă dea unul?
„Da. Odată ce Sir Charles a plecat, Sir Damon a tratat-o pe Lady Catherine cel mai
înfricoșă toare. Ș tiam că mi se datora, pentru că ea a intervenit așa cum a fă cut câ nd a venit
la mine. A mutat-o într-o cameră , a fă cut-o, nu era mai bună decâ t o celulă de taxă . Am
început să -i comand mâ ncarea pregă tită pentru ea, dar o voi pune să mă nâ nce tot ce i-a
adus el. I-am adus gă tit mamei mele și ne-am pă strat pentru noi, eu și Lady Catherine, în
acel loc. temnița unei camere. Eu am fost cel care a asistat-o la nașterea fiului ei."
„Așa că ea a livrat un moștenitor”.
„Da. L-a nă scut, iar apoi și-a pierdut viața la scurt timp după aceea. „A fost o naștere
groaznică pentru ea, Excelență . Nu puteam face nimic pentru a o salva. Dar a fost atâ t de
fericită câ nd a știut că va a avut un bă iat. Pâ nă câ nd Sir Damon a venit și a luat puiul chiar
din brațele mamei sale. Nu l-am mai vă zut niciodată pe bă iat după acea noapte."
Robert s-a concentrat asupra cuvintelor ei, în timp ce a întrebat: „Spui că crezi că Sir Damon
a fă cut ră u copilului?”
„El a ucis puiul, a fă cut-o”, a spus ea, cu vocea tremurâ nd de convingere. „Sunt sigură de
asta. El nu i-a permis nicio clipă lady Catherine să țină puiul în brațe. „în camera aceea
fierbinte, fă ră mă car o cană de apă , pentru a alina suferința bietei Lady Catherine.” Ea a
continuat: „Dar, dacă nu l-ar fi luat pe bă iat așa cum a fă cut el, ar fi fost acolo câ nd Lady
Catherine și-a nă scut al doilea copil în acea noapte. Ar fi știut despre fiica ei."
Gemenii. Un fiu și o fiică . Robert potrivi brusc piesele împreună . Desigur.
— Catriona.
"Da. Lady Catherine mi-a cerut să o numesc pentru dulcea ei mamă și să o iau și să o feresc
de acel diavol. Catriona era o fetiță puternică , dar să raca ei mamă nu a reușit să -și vadă
trecutul decâ t la câ teva clipe după ce s-a nă scut. Lady Catherine știa deja ce i-ar face Sir
Damon fiului ei. Nu vrea aceeași soartă pentru fetița ei. Înainte de a muri, Lady Catherine
m-a fă cut să promit că o iau pe Catriona de la Castle Crannock și o cresc ca a mea, așa că
domnule Damon nu a putut-o aduce la același ră u pe care l-ar aduce fratelui ei în acea
noapte”. Ea a fă cut o pauză . — Dar mai e ceva.
Mary s-a ridicat și a pă ră sit masa, scotocind în altă cameră înainte de a se întoarce câ teva
clipe mai tâ rziu. Ea a luat mâ na lui Robert și a apă sat ceva în ea. „Mi-a dat asta în acea
noapte ca să -l dau lui Catrionei, câ nd era timpul să -i spun adevă rul. Există asta și o batistă
pe care am pă strat-o era a lui Lady Catherine. „Este tot ce am să demonstrez ceea ce vă
spun acum este. Adevă rat."
Batista pe care o mai avea. Robert nu i-o returnase niciodată lui Catriona. C -ul pe care îl
simțise cusut pe el. Nu fusese menită să însemne Catriona. Intenționase să -și pomenească
mama, Lady Catherine.
Robert luă lanțul de aur pe care Mary îl strâ nsese în mâ nă . Pandantivul pe care îl ținea s-a
ră sucit în lumina focului de turbă , o neclaritate sclipitoare, care se învâ rte în fața ochilor lui
neconcentrați. Robert nu avea nevoie de alte dovezi de la Mary. Cuvintele ei, felul în care i le
spusese cu atâ ta frică și durere și durere profundă , profundă , îi spuneau tot ce trebuia să
știe. Secretul pe care îl pă strase atâ ţia ani, două zeci şi doi dintre ei, jucase foarte mult
asupra ei. "D-na. MacBryan?”
„Mary, te rog, Excelență .”
— Mary, corectă el, Lady Catherine avea vreo familie?
„Mi-a vorbit despre un frate, dar nu am știut niciodată numele de naștere al lui Lady
Catherine. Nu știu nici mă car de unde în Anglia era.
— Lady Catherine era engleză ?
„Da, a fost. Sir Charles a adus-o înapoi cu el după ce a plecat la Londra în că utarea unei soții.
Era îndră gostit de ea, iar ea, la râ ndul ei, l-a adorat. Au fost atâ t de fericiți împreună pâ nă
câ nd acel diavol a luat-o. pe amandoi..."
— Ș i va fi pedepsit pentru faptele lui, Mary, te asigur de asta. Dar trebuie să știu, unde este
Catriona acum?
Mary se ridică din nou. „Oh, dragă , am fost atâ t de ocupat să -ți spun despre Lady Catherine,
că am uitat de Angus.” Ea a ezitat. — Îmi pare ră u să vă spun, Altceva, Angus al meu a fă cut
parte din acel aterizare aseară , lâ ngă Rosmorigh.
Robert dă du din cap. "Am ajuns deja la această concluzie. Trebuie totuși să te întreb,
Catriona a fă cut și ea parte din acel plan?"
"Harul Tă u?"
"Ea... m-a scos afară , departe de Rosmorigh aseară . A fost destul de insistentă . Era asta ca să
nu fiu acolo, la castel, câ nd Angus era pe plajă , sub stâ nci?"
Mary gâ fâ i. „Oh, nu, Excelența Voastră . Catri nu știa nimic despre asta. „A fost sugestia mea
că tre Angus să -l aterizeze acolo, după ce ea plecase deja, pentru că știam că ești plecat cu
Catriona. îmi pare ră u pentru asta. Ș tiu că nu mă pot aștepta să înțelegi." Ea a ezitat, evident
tulburată . „Nu este un criminal, Angus al meu. Tră iește după legea lui Dumnezeu și face
ceea ce trebuie să -și vadă familia îngrijită . Aseară , câ nd depozita încă rcă tura în peșteri,
paznicul a venit peste ei. Sunt sigur că s-a ascuns, dar câ nd nu a venit acasă pâ nă azi
dimineață , Catriona s-a temut de val. A fost la prima oră azi dimineață să -l caute pe Angus
în peșteri. Câ nd nu s-a întors imediat la amiază , l-am trimis pe Mairead după ea Dar a trecut
prea mult timp acum.” Vocea ei s-a spart. „Ar fi trebuit să se întoarcă . Oh, Doamne, ce voi
face dacă acel diavol Dunstron a gă sit-o deja?”
 17
Că lă toria înapoi la Rosmorigh a fost lentă și lungă , înnebunitor. Robert a încercat să
nu se gâ ndească la Sir Damon și la posibilitatea că ar fi putut-o gă si deja pe Catriona, că i-ar
fi putut face ră u, dar imaginile au venit nedorite, umplâ ndu-i mintea nevă ză toare cu
imagini groaznice. Se agita în şa, îngrijorâ ndu-se de hă ţurile din mâ ini, în timp ce relua
cuvintele lui Mary.
Dacă acel negru îndră znea să o atingă , orb sau nu, Robert știa că îl va ucide.
Bayard trebuie să fi simțit frustrarea lui Robert, că ci el tră gea din picior, dansa, că utâ nd să
se desprindă de mersul lui încet și forțat. Voia să fugă și lui Robert nu i-ar fi plă cut nimic
mai bun, dar nu putea încerca asta, nu fă ră vederea. Ar exista orice fel de obstacol, o groapă
de iepure ascunsă , un șanț obscur, care ar putea doborî armă sarul fă ră avertisment. Așa că ,
în schimb, Robert a ră mas strâ ns de frâ iele cu speranța că Damon nu o gă sise încă pe
Catriona, că ea era în siguranță și chiar și atunci îl că uta pe Angus în peșteri sau îl aștepta în
biblioteca de la Rosmorigh.
Dacă ceea ce îi spusese Mary era adevă rat – și nu avea niciun motiv să se îndoiască de asta –
atunci Catriona era într-un pericol foarte real. Cel mai ră u era că nu știa nimic despre
trecutul ei și, prin urmare, nu putea avea nicio idee despre cine era cu adevă rat Dunstron,
un bă rbat fă ră conștiință , fă ră morală , fă ră reținere. El să vâ rșise cel mai ră u dintre pă cate,
luâ nd viața unui copil, o viață care abia începuse. Ș i apoi, un adevă rat testament al
caracterului să u, pă strase în posesia lui un portret al femeii de care abuzase atâ t de mult,
un fel de amintire macabră a faptelor sale teribile.
Dacă Sir Damon ar fi știut de existența Catrionei pâ nă acum, Robert nu avea nicio îndoială
că ar fi că utat să o omoare și pe ea. Doar prin existența ei, l-ar putea expune. Numai Robert
intenționa să se asigure că nu a avut niciodată această oportunitate.
Odată ce s-a întors în bibliotecă , Robert s-a îndreptat imediat spre peretele fals care se
deschidea spre peșteri. Încercă să -și amintească de numeroasele ori în care Catriona îl
dusese acolo, câ nd coboriseră pe plaja de sub castel pentru a-i citi scrisorile. Ce fă cuse ea să
deschidă ușa? Trebuia să existe un comutator ascuns acolo, ceva care să declanșeze
peretele să se deschidă . Dar unde?
El ar putea, presupunea că dacă avea nevoie, să ceară Forbes sau unul dintre ceilalți
servitori să -l ajute să -l caute, dar nu voia ca ei să fie implicați în asta în continuare. Forbes
fă cuse deja destule pentru a înră ută ți lucrurile.
Robert își trecu degetele de-a lungul marginilor panourilor de perete, simțind cu palma
mâ inii de lemnul neted și lustruit. Își trase degetele pe podea și apoi sus, că utâ nd peste
pergamentul sculptat care decora suprafața. Totuși nu a putut gă si nimic.
Se gâ ndea să bată cu forța cu piciorul în perete câ nd ceasul de lâ ngă el sună brusc de patru
ori. Sunetul blâ nd al clopoțelului l-a rupt din panica lui aproape și se întoarse spre el. În
lumina crengii de lumâ nare aşezată pe şemineu de lâ ngă el, aproape că putea să distingă
mişcarea mecanismului ceasului care leagă na în faţa lui într-o neclaritate sclipitoare.
O amintire l-a lovit atunci. Era ziua în care Catriona îi ceruse să o ajute să gă sească
mecanismul ascuns sub biroul tată lui să u. Nu crezuse că o poate gă si, dar ea îi spusese ceva
care îl fă cuse să se gâ ndească că poate că ar putea.
Încearcă să te bazezi pe ceea ce ai, nu pe ceea ce îți lipsește...
Constrâ ns de amintirea cuvintelor ei, Robert se întinse lâ ngă el spre vatră și se împinse de
piatra cioplită și cu sâ mburi. A testat fiecare cră pă tură , ducâ ndu-și mâ inile pe partea
inferioară a șemineului pâ nă câ nd, în cele din urmă , a gă sit un loc mic lâ ngă perete unde
piatra nu era cu adevă rat fixată . A aplicat o mică presiune asupra ei. A simțit un val de aer
rece ră sturnâ ndu-i fața câ nd peretele se pivotă ușor înapoi.
Întuneric încețoșat că scă în fața lui, rece, nesigur. Tot ce se putea gâ ndi era că Catriona ar
putea fi acolo.
Luâ nd ramura lumâ nă rii, Robert și-a așezat mâ na liberă pe peretele aspru și cu sâ mburi și
a început încet să coboare treptele înguste ale peșterii.
Sunetele mă rii l-au strigat, conducâ ndu-l, iar el a urmat pasajul care pă rea să urmeze în
direcția ei. S-a oprit o dată sau două , ascultâ nd în umbră . A calculat că trecuseră aproape
nouă ore de câ nd Catriona plecase în că utarea lui Angus devreme în acea dimineață . Nu
cunoștea mareele și, prin urmare, nu avea de unde să știe ce l-ar putea aștepta la capă tul
coridorului. Ș tia doar că trebuie să o gă sească .
Sunetul valurilor a început să devină mai puternic, ră sunâ nd în jurul lui. Robert a așezat
ramura lumâ nă rii pe o margine pe care a simțit-o tă iată din zidul de piatră . A crezut că va
merge mai departe în că utarea ei. El a decis că va lă sa lumina ca un far improvizat, așa că ,
dacă ar fi nevoie să se întoarcă , va fi capabil să o simtă pentru a-l ghida înapoi prin
întunericul vederii sale umbrite.
Robert s-a deplasat încet de-a lungul coridorului pâ nă câ nd a început să simtă apa
stropindu-se de cizmele lui. Încă nu ajunsese la plajă în afara peșterilor unde îl dusese
Catriona. Deja apa era pâ nă la glezne. Se gâ ndi la povestea pe care i-o spusese Catriona,
despre câ nd oamenii din Rosmorigh fuseseră prinși, înecați în aceleași peșteri. Ș i-a amintit
cuvintele ei...
Corpurile lor au fost spă late în mare...
Luat de o disperare, Robert strigă numele ei. Inima îi bă tea cu putere. Ș i dacă ...? Nu s-ar
gâ ndi la asta. Nu și-a putut permite. A strigat încă o dată , vocea lui ră sunâ nd adâ nc în
tunelurile ră tă citoare și nesfâ rșite, pierdute în zdrobirea valurilor de pe ță rm de dincolo. S-
a deplasat mai departe de-a lungul aceluiași traseu obscur pâ nă câ nd a simțit că apa
urcâ ndu-i aproape pâ nă la genunchi. Marea devenise mai zgomotoasă , lă sind de peretele
cavernei, înecâ nd orice sunet. Unde? Unde ar fi putut merge? Trebuia să fie aici, în peșteri,
undeva. Nu era niciun alt loc unde s-ar fi dus. Dacă nu...
Robert simțea apa învâ rtindu-se frenetic în jurul picioarelor lui, tră gâ nd, tră gâ nd de el de
parcă ar fi vrut deja să -l ia cu ea. A strigat din nou numele Catrionei. S-a deplasat încă puțin
mai departe de-a lungul coridorului, sprijinindu-se cu mâ inile lipite de peretele stâ ncos
denivelat.
A trecut timpul. Câ nd apa se apropia de talia lui, Robert și-a dat seama că timpul să u pentru
a o gă si acolo era scurt. Nu putea merge mai departe. Nu mai avea de ales. Va trebui să se
întoarcă pâ nă câ nd valul se va retrage, apoi să se întoarcă să o caute din nou mai tâ rziu.
Câ nd Robert se întoarse să caute în spatele lui lumina lumâ nă rilor, cizma lui alunecă pe
podeaua umedă a peșterii. L-a fă cut să cadă în valul învolburat. S-a izbit, că utâ nd o
strâ ngere de mâ nă . S-a sprijinit de perete și a că utat farul lumâ nă rii prin vederea lui
încețoșată . Nu l-a putut gă si. Nu putea vedea decâ t întuneric peste tot în jurul lui. Nu se
auzea nicio lumină , doar zgomotul apei care se repezi pentru a umple camera mică .
Robert nu avea de unde să știe cum își putea reveni pe pași. A intrat apa în jurul lui, lă pă ind,
ridicâ ndu-se, amenință ndu-l să -l depă șească în interiorul camerei goale. Fusese un prost.
Cum ar fi putut să creadă că va fi capabil să o gă sească pe Catriona singur? Ar fi trebuit să -l
aducă pe Willie cu el, pentru că , în ciuda faptului că vederea i se îmbună tă ți, el era încă orb
din toate punctele de vedere.
Ș i apoi...
— Robert?
Era vocea Catrionei și venea de undeva în întuneric, în spatele lui, îndepă rtată , ca de vis. Se
întrebă dacă și-a imaginat asta.
— Catriona, sunt aici.
Vocea ei se apropia. „Nu te mișca de unde ești”, a spus ea. — Voi veni la tine.
Robert ră mase acolo unde era sprijinit de peretele cavernei, apa învâ rtindu-se în jurul lui,
în timp ce asculta cum se apropie de ea în zgomotul valului care venea.
În cele din urmă , a auzit-o fă câ ndu-și drum prin apă că tre el.
— Ia-mă de mâ nă , spuse ea, atingâ ndu-l pe umă rul lui. — Te voi conduce afară .
Catriona l-a adus pe Robert pe un pasaj uscat care a fost amenajat din caverna de jos. "Va
trebui să -ți pleci capul. Tavanul de aici este jos pentru un spațiu, pâ nă ajungem în camera
interioară ."
Robert știa că , câ nd au sosit, aerul se ră cise imediat și zgomotele pașilor lor ră sunau în
jurul lor. Deodată , marea pă rea la kilometri depă rtare. Oriunde ar fi fost, această cameră
era liniștită , nemișcată . Robert ridică capul. Stră lucirea de la lumâ narea pe care o ținea
Catriona flutura odată cu umbrele din fața ochilor lui. A că utat-o, dar nu a putut să o vadă .
— Ce fă ceai aici jos? întrebă Catriona. „Dacă nu ți-aș fi gă sit ramura de lumâ nare în coridor,
nu aș fi știut niciodată că ești aici. Ș tii că ai fi putut să te îneci în val?
— Tocmai ajungeam la această realizare. Robert fă cu o pauză câ nd simţi mâ na ei încă lzită
pe a lui. Ea a fost aici. Era în siguranță . Sir Damon nu o putea atinge acum. Valul nu a putut
să o ia. A luat-o în brațe. — Am venit să te caut, murmură el. „Nu știam unde te-ai dus.
Acesta a fost singurul loc la care mă puteam gâ ndi să caut.”
Catriona tă cu și degetele ei se strâ ngeau strâ ns de brațele lui Robert. Trupul ei tremura,
tremura, deși nu era din cauza frigului.
"Catriona? Ce este?"
— Este tată l meu, Robert, spuse ea, cu vocea înă bușită pe pieptul lui. — Mi-e teamă că a
plecat.
— Ai plecat unde?
Ea s-a îndepă rtat de îmbră țișarea lui, dar și-a lă sat mâ inile sprijinite pe antebrațele lui. „Mă
tem că l-a luat valul. I-am gă sit tartanul în peșteră , iar lanterna lui era aproape îngropată în
nisipul de pe plajă . Oh, Robert, este toată vina mea. Nu știa despre camera asta mai sus în
perete de stâ ncă . N-ar fi putut să știe că este singurul care nu se umple cu apă de mare câ nd
vine valul. Ar fi trebuit să -i spun." Vocea i s-a rupt. „Nu ar fi putut să știe cum să ajungă în
siguranță câ nd a intrat apa”.
Robert o atrase din nou pe Catriona spre el, bă gâ ndu-și capul sub bă rbia lui. — Poate că a
gă sit o cale de ieșire înainte ca valul să vină complet. S-ar putea chiar să fie la cabană acum,
așteptâ nd să te întorci.
— Sper că da, Robert, dar vor trece ore înainte să ne putem întoarce. Pâ nă acum caverna de
jos va fi scufundată . Mă tem că suntem prinși aici pâ nă câ nd valul se va stinge.
Mary se agită la jarul roșu din vatră cu un poker, stâ rnind o flacă ră pentru a aprinde turba
pe care tocmai o pusese pe gră tar. Ea a privit că ră mida mică se prinde înainte de a pune
vasul pe câ rlig să fiarbă , știind că Angus i-ar fi fost foame câ nd se va întoarce. Ori de câ te ori
ar putea fi asta.
Își petrecuse ultimele ore pregă tind tot ce putea să -și pună mâ na, orice pentru a-și
împiedica mintea să se gâ ndească prea mult. Banocuri de ovă z proaspete pe care le coapse
pe gră dina de deasupra focului și o turtă dulce cu miros dulce erau deja puse pe masă să se
ră cească , umplâ nd cabana cu parfumurile lor reconfortante. Stovele de lapae pe care
tocmai le atâ rnase pe ciocanul deasupra focului aveau să fiarbă timp de o oră sau două și ar
fi trebuit să aducă niște turbe suplimentare înainte de a se apuca de decojirea midii pe care
Angus i le adusese acasă în ziua precedentă , pentru o zi. brose.
Mary se dă du înapoi, se uită în jur la cabana goală . Spera că fetele se vor întoarce curâ nd. Îl
trimisese pe Mairead la colonel să vadă dacă s-ar fi întors, apoi plecase și în că utarea lui Ian
Alexander, crezâ nd că bă iatul ar ști dacă Angus se ascundea undeva. Ș i apoi a fost Catriona.
Cum s-a rugat, laird o gă sise și în acel moment o aducea în siguranță acasă .
Mary s-a gâ ndit la vizita ei cu laird în acea dimineață . Harul să u, ducele, era un om bun,
credea ea, și știa că nu va permite niciodată acelui diavol, Sir Damon, să -i facă ră u Catrionei.
Mary era bucuroasă că i-a dezvă luit lairdului adevă rul despre nașterea Catrionei,
renunțâ nd în cele din urmă la povara, secretul pe care îl pă strase atâ t de mult timp.
Înainte de acea dimineață , doar o persoană , în afară de ea însă și, știa adevă rul despre
nașterea Catrionei. Mary se gâ ndi la momentul în care o adusese pentru prima dată pe
Catriona, copilul mic, acasă cu ea în acea noapte de demult. Mary era tâ nă ră atunci, doar
optsprezece ani și, deși i s-a promis lui Angus, nu erau încă că să toriți. Pă rinții ei, deși știau
că fă cuse singurul lucru pe care îl putea avea în luarea copilului, erau supă rați. Angus o
fă cuse curte, dar dorise să se instaleze pe propria sa familie înainte de a-și lua o soție. Mary
îl iubea prea mult pe Angus ca să se aștepte ca el să crească copilul altcuiva. Așa că se
dusese la el în noaptea aceea să -i spună că nu poate fi soția lui.
Dar Mary a descoperit curâ nd că și-a subestimat bă rbatul.
Angus îi refuzase scutirea. Sâ ngele MacBryan își avea ră dă cinile în tradițiile antice ale
clanului, tradiții în care deseori fiii marilor șefi fuseseră încurajați cu membrii clanului mai
mici ca mijloc de a construi loialitatea față de clan. Era o doctrină stră veche a scoțienilor,
unitatea întregului, nu doar o loialitate față de unul. Prin urmare, ideea de a o întreține pe
fiica lui Sir Charles, un laird pe care toți îl iubeau și îl respectaseră , nu era deloc o obligație
față de Angus. A fost o onoare.
Privind în focul pâ lpâ it, Mary a fă cut o rugă ciune tă cută ca familia ei să fie în siguranță
înainte de a pune pokerul înapoi pe piatra vatră . S-a dus la micul dulap din spatele că suței,
unde era pă strată coșul lat de lemn pe care Angus o construise pentru depozitarea turbelor
de rezervă . Era aplecată asupra ei, îndepă rtâ nd că ră mizile de pă mâ nt spumos din interior
câ nd auzi ușa cabanei deschizâ ndu-se. Ea se ușura. Prima dintre rugă ciunile ei fusese
ră spunsă .
— Mairead? strigă ea: „Tu ești? Există vreo veste despre colonel? L-ai gă sit pe tâ nă rul Ian?”
A luat coșul de turbă și s-a îndreptat spre bucă tă rie. „Am vrut doar să aduc niște turbe
pentru...”
Mary se opri în prag, cuvintele ei uitate câ nd a vă zut persoana care stă tea acolo. Nu era
Mairead. Nici Angus, nici Catriona.
Mary se uită la bă rbatul care o aștepta, cu hainele lui bogate clar deplasate printre
împrejurimile umile ale cabanei. Îmbă trâ nise, se gâ ndi ea, dar anii care trecuseră nu
fă cuseră nimic pentru a întuneca stră lucirea diavolului ră u din ochi. Iată o față pe care se
rugase să nu o mai vadă niciodată . Simțea ca și cum i-ar fi fost furată respirația câ nd el a
zâ mbit atunci, un fel de râ njet sinistru, care i-a trimis o fâ șie de frică de-a lungul coloanei
vertebrale.
"Bună , vră jitoare scoțiană . Credeai că n-o să vin după tine într-o zi?"
Mary nu i-a ră spuns. În schimb, lă să coșul de turbă la picioarele ei, se întoarse și alergă spre
spatele cabanei.

Creanga lumâ nă rii pâ lpâ i încet lâ ngă locul în care stă teau Robert și Catriona, stră lucind pe
pereții întunecați și umbriți ai cavernei. Deja două dintre cele patru lumâ nă ri pe care le
avuseseră arseseră , scă zâ nd pâ nă la nimic înainte de a se stinge complet. Catriona se uită la
lumina sclipitoare, dansul flă că rilor pe cele două lumâ nă ri ră mase, realizâ nd că în curâ nd
nu vor ră mâ ne decâ t cu întunericul și sunetul mă rii.
Lacrimile au început să -i umple ochii și un gol i-a umplut inima. Tată l ei nu dorise decâ t să
ofere familiei sale un trai adecvat, unul modest, dar decent, nu viața disperată și zbucioasă
pe care o sufereau acum mulți dintre crofters de la Culloden. Dacă ar fi existat o altă cale
decâ t contrabanda, Angus ar fi ales-o cu siguranță . Dar fă cuse singurul lucru la care se
putea gâ ndi, singurul mod în care putea gă si pentru a oferi familiei sale lucrurile de care
aveau nevoie pentru a supraviețui, iar acum ar fi putut muri pentru asta.
Robert nu putea să -i vadă lacrimile, dar trebuie să fi simțit tristețea ei pentru că a întins
mâ na spre ea, luâ nd-o de mâ nă . Tâ njea să simtă altceva decâ t tristețea goală care o fă cea
să -și dorească să se mototolească la pă mâ nt.
Tâ njea, mai mult decâ t orice, să se simtă vie.
Ea îi șopti numele încet și se întinse, strâ ngâ ndu-și mâ inile în jurul gâ tului lui. Voia să se
învelească în puterea lui, în că ldura lui. Iar Robert i-a întors să rutul, știind nevoia disperată
de a simți și de a uita, altceva decâ t durerea.
Fusese îngropat în propria lui durere atâ t de mult timp, încâ t aproape că uitase cum era să
simți ceva, pâ nă câ nd Catriona intrase în viața lui.
„Oh, Robert,” spuse ea, cu vocea sugrumată și tristă . „Shh, iubirea mea”, îi șopti el și îi netezi
o mâ nă pe pă rul ei. "Să nu ne gâ ndim la ceea ce ne așteaptă în afară chiar acum. Nu putem
face nimic. Suntem aici și suntem împreună . Să fim doar ceea ce are nevoie fiecare dintre
noi."
A luat-o la el și a să rutat-o adâ nc, cu mâ inile lui ținâ nd-o în timp ce o întinse cu spatele pe
pă mâ nt. O eliberă doar atâ t de mult încâ t să -și poată scă pa haina și apoi să o strâ ngă într-o
pernă pe care o așeză ușor sub capul ei.
Catriona se uită la Robert în lumina stră lucitoare a lumâ nă rilor. Ea și-a ridicat mâ na, și-a
închis ochii în timp ce el și-a trasat vâ rfurile degetelor în sus de-a lungul fiecă ruia dintre
picioarele ei, apoi, tră gâ nd în jos primul și apoi al doilea dintre ciorapi.
Catriona închise ochii în timp ce el desfă cu încet nasturii mici de pe partea din față a
rochiei. Ea simți ră coarea aerului pe pielea ei în timp ce el îi strecura rochia. Ea deschise
ochii, privind cum Robert își scotea pantalonii. El îngenunche lâ ngă ea, o trase în brațe.
Pă rea să știe exact unde să o atingă , cum să o aducă în viață , aprinzâ nd un foc pâ nă câ nd ea
era disperată pentru eliberare.
Ș i apoi a venit eliberarea, trecâ nd prin ea, depă șind-o pâ nă câ nd el a fost îngropat atâ t de
adâ nc încâ t s-a simțit cu adevă rat de parcă ar fi fost una. Nu a fost nicio durere, iar Robert a
luat-o, legă nâ ndu-se împotriva ei, pâ nă câ nd a icnit numele ei și ea era a lui. O ținea strâ ns,
cu fața îngropată în gâ tul ei, cu fiecare mușchi încordat.
După aceea, Robert și-a trecut ușor degetele prin pă rul ei și s-a îndepă rtat încet,
întinzâ ndu-și lungimea lâ ngă ea pe podeaua peșterii. Catriona și-a sprijinit capul de pieptul
lui și a ascultat sunetul pulsului lui bă tâ nd aproape de obrazul ei.
Ea l-a iubit pe acest bă rbat, l-a iubit cu tot ce avea de dă ruit în ea. Ea a visat la o viață pe
care o pot petrece împreună , chiar dacă ea credea că cu siguranță nu va putea fi niciodată .
Robert nu a putut-o iubi niciodată , nu în felul în care l-a iubit ea, că ci, în ciuda magiei și
minună rii pe care le împă rtă șeau ca iubiți, el a fost și va fi întotdeauna un duce, iar ea va fi
întotdeauna fiica unui crofter scoțian.
Ș i așa a fost ea, Catriona MacBryan, care a șoptit încet ceea ce dorea atâ t de mult să audă de
la el și ceea ce nu îndră znea să dezvă luie.
Tha Gaol Agam Ort.
Expresia gaelică care înseamnă te iubesc.
 18
Câ nd Catriona și-a deschis ochii, era întuneric, liniște, nemișcat, așa că putea auzi
șoapta propriei respirații. Obrazul ei stă tea moale pe pieptul lui Robert, brațul lui întoarse
protector pe umă rul ei. Era încă adormit.
Catriona ră mase nemișcată câ teva clipe, doar ascultâ nd ră suflarea blâ ndă a respirației lui în
timp ce îi plutea pe fruntea ei. Pâ nă câ nd și-a dat seama că nu mai putea auzi zgomotul
mă rii, atâ t de tare și atâ t de puternic ca înainte.
S-a ridicat și, mișcâ ndu-se, l-a trezit pe Robert.
"Catriona? S-a întâ mplat ceva?"
Ea stă tea deja în picioare. — S-a stins valul. Ne putem întoarce din nou la cabană să vedem
dacă s-a auzit vreo vorbă despre tată l meu.
Se simți lâ ngă ea și își gă si rochia culcată acolo unde fusese lă sată , împreună cu restul
hainelor lor. Chiar dacă era neră bdă toare să fie din nou acasă , simțea o reticență în a pă ră si
acest loc, refugiul lor, unde nimeni nu-i putea atinge, unde diferențele dintre ei nu mai
contau.
Dar ea trebuia să plece. Catriona și-a strecurat rochia și apoi a gă sit că mașa lui Robert,
pantalonii lui. — Iată lucrurile tale, spuse ea, lipindu-le de el.
În ciuda faptului că valul scă zuse, podeaua peșterii era alunecoasă , în timp ce se mișcau
încet de-a lungul pasajelor întunecate. La scurt timp mai tâ rziu, stă teau la poalele treptelor
care duceau la bibliotecă .
Noaptea se lă sase deja și Catriona simți de-a lungul șemineului că minului pentru a că uta
cutia. A lovit un silex și a atins un chibrit cu sulf de tinder stră lucitor, a gă sit o lumâ nare de
rezervă și a aprins-o.
— Catriona.
— O să vă d doar dacă mai gă sesc o lumâ nare aici, undeva, spuse ea, pornind să traverseze
camera.
Robert o apucă strâ ns de braț. Ea s-a întors.
— Catriona.
Se uită la el, nesigură , și se trezi privind în ochii care îi priveau pe ai ei. Nu s-a uitat la ea ca
întotdeauna, ochii lui au îndreptat doar în direcția ei. El o privea acum de parcă ar putea să
o vadă , să o vadă cu adevă rat, și zâ mbea, un zâ mbet pe care ea nu-l mai vă zuse pâ nă acum.
I-a luminat fața, ajungâ nd pâ nă la ochi. A fost un zâ mbet de recunoaștere.
Vocea lui era joasă , uluită . „Nici în visele mele nu mi-aș fi imaginat niciodată atâ t de
frumoasă .”
— O, Robert, vezi?
Încâ ntată , Catriona și-a aruncat brațele în jurul lui și, fă câ nd asta, și-a stins imediat lumina
lumâ nă rii.
Robert chicoti în gâ tul ei. „Nu lua lumina acum că te pot vedea cu adevă rat”.
Catriona l-a eliberat și a apucat cu mâ inile nervoase carcasa. I-au trebuit mai multe
încercă ri să reaprindă lumâ narea, dar câ nd a fă cut-o, se întoarse și se uită la Robert care
stă tea acolo în fața ei.
Ar fi jurat că visează dacă nu ar fi fost pulsația surdă pe care o simțea în spatele ochilor. Dar
vederea ei, imaginea clară , nemută a ei, valora de zece ori mai mult decâ t durerea. Pă rul îi
era slă bit în jurul umerilor și era într-adevă r un maro ară miu care era lustruit la lumina
lumâ nă rilor. Era mică , tră să turile ei delicate, dar era o forță în modul în care își ridica
bă rbia. Ș i ochii ei, nu și-ar fi putut imagina niciodată ochi atâ t de expresivi, excepționali.
Acum că le putea vedea, se uita în ei, nu voia niciodată să -și îndepă rteze privirea.
— A funcționat, spuse ea atunci zâ mbind.
"Pardon?"
„Nu am vrut să -ți spun mai devreme în caz că nu era adevă rat, dar...” fă cu o pauză , alegâ nd
cuvintele pe care să i le spună cu grijă . "Câ nd am fost la lac, te-am dus acolo ca să -ți redau
vederea. Totul se datorează că ldurii albe."
Pă rea sceptic. "Ce vrei să spui? Cel pe care ai că utat-o câ nd erai tâ nă ră ?"
„Mama mea mi-a dat o crenguță de erică albă pe care o gă sise câ nd era fată . A ținut-o în toți
acești ani, ascunsă . Mi-a spus că ar trebui să te duc la lac. A spus că dacă stropesc albul.
pă dure peste tine și apoi te-a dus în ape, ca să -ți recapete vederea.” Ea a râ s cu voce tare,
acoperindu-și gura cu mâ inile. — Ș i ai fă cut-o.
Robert a ascultat-o și i-a auzit convingerea absolută în cuvintele pe care i le spunea. Nu-i
spusese niciodată despre îmbună tă țirea vederii sale, despre exercițiile pe care le practicase
în eforturile sale de a-și reda vederea. Nu dorise pâ nă câ nd nu era sigur că va vedea din
nou. Ș i acum că a fă cut-o, a decis că nu i-ar spune, pentru că unul dintre lucrurile pe care le-
a iubit, pe care le-a iubit cu adevă rat la Catriona era credința ei nepă tată în bună tate, în
magie inexplicabilă , iar ea a împă rtă șit acea magie, stră lucindu-o asupra tuturor celor pe
care îi atingea. Nu era pe cale să -i ia asta acum.
Așa că , în schimb, el a zâ mbit și a spus: „Voi fi sigur că îi voi mulțumi mamei tale câ nd o vom
vedea”.

La lumina lunii în descreștere, Robert și Catriona și-au îndreptat drumul că lare peste
mlaștinile bă tute de vâ nt că tre cabana MacBryan. De la distanță , stră lucirea slabă a luminii
focului a pâ lpâ it prin geamul din față în timp ce coborau panta. Tocmai se apropiau de ușă ,
lă sâ ndu-l pe Bayard la incintă , câ nd ușa s-a deschis brusc și o Mairead în lacrimi apă ru de
cealaltă parte.
„Oh, Catriona...” a fost tot ce a reușit înainte să -și apuce sora și să o strâ ngă într-o
îmbră țișare strâ nsă și disperată . Corpul ei tremura de suspine.
— Ce este, Mairead? întrebă Catriona. "Ce s-a întâ mplat?"
Mairead nu putea decâ t să plâ ngă incoerent, fă câ nd semn spre interiorul cabanei.
Dar Robert știa deja. Privind pe ușa dincolo de Mairead, vă zu scaunele ră sturnate, vesela
împră știată și spartă . O roată care se învâ rtea ză cea în bucă ți lâ ngă vatră . Mica perdea
colorată care încadra fereastra fusese închiriată aproape în jumă tate. Scena a avut toate
ingredientele violenței. Ș i știa...
„Așa am gă sit-o”, a ră suflat Mairead, întorcâ ndu-se câ nd Robert a pă șit pe lâ ngă ea
înă untru. În lumină , putea vedea că ochii ei erau roșii și umflați de plâ ns. Trecuseră câ teva
ore de câ nd venise acasă cu această groază .
— M-am gâ ndit că poate a fost cineva care o că uta pe Da. Mairead ezită , alegâ ndu-și
cuvintele cu grijă în fața lui Robert. "Din cauza noptii trecute..."
— Este în regulă , îi spuse Catriona, privind uluită în jur la groaznica corp la corp. — Robert
știe deja adevă rul despre Da și despre aterizarea de la Rosmorigh aseară .
„Dar atunci, am gă sit-o pe mama...”
"Mama?" Vocea Catrionei devenise mică .
Mairead ară tă spre ușa din spatele cabanei. "Ea este acolo. Am reușit s-o duc în pat. Am
îngrijit-o câ t am putut de bine, dar nu știu ce mai pot să fac pentru ea."
Catriona începu înainte, dar Mairead o luă de braț. — Nu, Catriona, nu trebuie să vezi.
Catriona s-a îndepă rtat de sora ei. — Desigur, trebuie să vă d. Dacă mama are nevoie de
mine...
Robert o luă de mâ nă pe Catriona. "Catriona, lasă -mă să merg să o vă d mai întâ i pe Mary.
Mairead are nevoie de tine chiar acum."
Catriona a deschis gura pentru a protesta, dar și-a dat seama de adevă rul cuvintelor lui.
Pentru oricine se uita la ea era evident că Mairead era în stare de șoc. Ochii ei cu rame roșii
erau mari, pupilele pline și negre, vă zâ nd nimic altceva decâ t scena oribilă pe care o gă sise,
fă ră îndoială , câ nd se întorsese la cabană . Își ră sucea cu disperare fustele în degete,
murmurâ nd ceva încet împotriva pâ nzei înghesuite în timp ce se legă na înainte și înapoi în
picioare. Avea nevoie de îngrijire, de asigurarea pe care numai familia ei i-o putea oferi.
Robert nu ar fi în stare să facă asta.
Catriona o luă de mâ nă pe Mairead și o conduse încet la masă . Ea a luat unul dintre
scaunele ră sturnate și l-a așezat, ajutâ nd-o pe Mairead să se așeze, înainte de a se așeza vis-
a-vis de ea. Ea a luat mâ inile tremură toare ale surorii sale cu ale ei și i-a șoptit cuvinte
liniștitoare, în timp ce Mairead a început să se legă neze înainte și înapoi pe scaunul ei,
scandâ nd iar și iar:
"O, Catri, ce vom face... Ce vom face... Ce vom face...?"
Robert se îndreptă încet spre spatele cabanei. Camera de acolo era mică , potrivită doar
pentru patul de cutie și cu un cufă r de lemn modelat grosolan, cu un vas de spă lat și un
ulcior. Ochilor îi luă o clipă să se adapteze la lumina slabă . A auzit un sunet șuieră tor slab
venind din pat. S-a îndreptat spre ea, dar nimic nu l-ar fi putut pregă ti pentru vederea care
l-a întâ lnit la lumina singurei lumâ nă ri care ardea acolo.
Fața lui Mary fusese bă tută dincolo de recunoaștere. Ambii ochi erau umflați închiși,
învinețiți de o culoare bolnă vicioasă negricioasă -violet. Buza inferioară îi fusese despicată
și sâ ngele era uscat în colțul în care maxilarul i se lă sase rupt. Nasul ei ară ta de parcă ar fi
fost zdrobit. Pieptul ei s-a ridicat și a că zut în respirații neuniforme și zbă tute, indicâ ndu-i
lui Robert probabilitatea de a avea coaste rupte. Nu voia să se întrebe ce alte orori se
ascundeau sub pă tura de lâ nă care îi acoperea trupul firav.
Robert vă zuse oameni întorcâ ndu-se din luptă ară tâ nd mai bine decâ t atâ t. Aceasta nu a
fost doar o bă taie. A fost profanare. Ș i uitâ ndu-se la ea, știa că nu va tră i pâ nă să vadă
dimineața.
— Maria?
Lumina lumâ nă rii stră lucea în fantele ochilor ei, indicâ nd că încerca să se uite că tre vocea
care o chema. Un geamă t dureros ră suna din spatele gurii ei umflate.
„D-a Voastră ...”
Câ nd deschise gura chiar și cel mai puțin să vorbească , Robert își dă du seama că îi lipsea
unul dintre dinții din față . Respiră adâ nc pentru a-și stă pâ ni furia. — El a fost, nu-i așa? Sir
Damon ți-a fă cut asta.
Ea a încercat să -și miște capul într-un semn din cap, dar durerea era prea mare pentru ea. O
lacrimă a scă pat dintr-un ochi. — Da.
„Nu se va descurca cu asta. Voi vedea că are...”
"Vă rog..."
Ea ridică spre el o mâ nă slabă , tremurâ ndă . Unghiile ei spuneau despre lupta pentru care
luptase, erau rupte, mai multe aveau o ușoară întunecare a sâ ngelui sub ele. Sir Damon ar fi
marcat. Robert luă mâ na lui Mary și îngenunche lâ ngă pat, aplecâ ndu-și urechea înainte ca
să o asculte.
„Trebuie să -i spui lui Cat...” înghiți ea convulsivă „—Catriona adevă rul. Ce ți-am spus...
despre trecut. Nu pot acum.”
Robert dă du din cap. "O sa ii spun ei."
"Ș i tu... trebuie să -i dai asta..."
Robert se uită în jos spre locul în care o ținea de mâ nă . Lanțul de aur pe care i-o ară tase mai
devreme era împletit între degete și ea îi apă sa în palmă . Robert luă lanțul, bă gâ ndu-l în
buzunarul hainei.
"Te rog... tine-o in siguranta..."
— O voi. Îţi jur că o voi face.
O altă lacrimă i-a alunecat din spatele ochiului ei umflat și gura ei s-a întors ușor într-un
zâ mbet slab. — Trebuie să o aduci la mine.
Robert se îndreptă spre uşă .
— Catriona, vrei...?
Câ nd s-a apropiat, Robert i-a luat mâ inile și s-a uitat solemn în ochi. — Mama ta a fost
ră nită , Catriona. A fost bă tută foarte ră u.
Gâ fâ i, ochii i se umpluse deja de lacrimi.
— Trebuie să -ți amintești, spuse Robert, strâ ngâ ndu-și mâ inile. "Oricâ t te simți câ nd o vezi,
trebuie să ră mâ i puternic. Pentru ea. Trebuie să te vadă acum. Trebuie să te pregă tești
pentru asta."
Catriona se uită la el încă o clipă , apoi dă du încet din cap. Desprinzâ ndu-și mâ inile de pe ale
lui, a intrat în camera pă rinților ei.
Inima i s-a contractat și și-a strâ ns ochii strâ ns închiși, înghițind împotriva dorinței de a
vomita câ nd și-a vă zut prima dată mama. A încercat cu disperare să -și stă pâ nească emoțiile
tulburi. Dar vă zâ ndu-și mama atâ t de zdrobită , atâ t de neputincioasă , lacrimile au venit
nedorite. Catriona trase aer încet, greu, și se sufocă : — Mamă .
— Catri... Mary ridică mâ na. Catriona îngenunche lâ ngă pat, luă degetele mamei sale și le
lipi de obrazul ei.
— O, mami, ce monstru ți-a fă cut asta?
— O să fie în regulă , fetiță ... Ea trase o aer laborioasă . "Am fă cut... ceea ce am promis. Ce a
cerut mama ta..." Ea închise ochii apoi, de parcă chiar și să -i țină deschiși i-a depă șit
puterile.
Catriona se stră dui să înțeleagă . "Ce vrei să spui, mamă ? Eu nu..."
Mary trase încă o suflare zbă tută . — Laird-ul îți va spune. Trebuie să ai încredere în el... El
se va ocupa de tine acum...
Cuvintele lui Mary dispă rură atunci și capul ei s-a lă sat într-o parte într-un unghi nefiresc.
Mâ na ei, pe care Catriona încă o ținea strâ ns în a ei, a dispă rut. Ochii Catrionei se
încețoșară . "Mama? Mama, te rog... te rog..."
Dar ea dispă ruse.
Catriona simți mâ na lui Robert sprijinindu-se pe umă rul ei în timp ce își cobora capul spre
pă turi și plâ ngea, strâ ngâ nd mâ na lui Mary la sâ n, în timp ce Mairead plâ ngea în spatele ei
în prag.
 19
C atriona deschise ochii. Lumina moale a soarelui, dimineața cețoasă și roz, i-a atins
obrazul, luminâ ndu-se într-o multitudine de culori de curcubeu prin ferestrele care erau la
fel de înalte ca ea dincolo de camera imensă . Ea stă tea întinsă într-un pat care era mult mai
mare decâ t oricare în care stă tuse vreodată . L-ar fi putut culca cu ușurință pe Mairead cu
ea. Așezată la înă lțime față de pă mâ nt, trebuia să folosească treptele mici care stă teau lâ ngă
el pentru a urca în el cu o seară înainte. Heruvimi și pă să ri fuseseră cioplite în mahonul
lustruit și draperii din mă tase de trandafiri și albastru pal care se întindeau ușor deasupra
capului. Ca tot ce se afla în cameră , patul și chiar și pernele care îi legă nau capul miroseau a
flori și mirodenii.
Ea clipi, se uită din nou la ferestre, jocul colorat al luminii soarelui curgea prin. Curcubee.
Ș i-a amintit de prima zi în care îl întâ lnise pe Robert în bibliotecă , cum îi descrisese aceeași
priveliște atunci. Se simțea ca și cum asta ar fi fost acum o vâ rstă acum. Totul era diferit, iar
evenimentele teribile din zilele trecute acoperiseră acum toate culorile curcubeului ei în
negru doliu.
Catriona încercă să se gâ ndească înapoi, dar nu-și putea aminti exact câ nd pă ră siseră
cabana cu o seară înainte. Mairead le spusese unde plecase în toată ziua aceea, că utâ nd, dar
niciodată nu-l gă si pe colonel sau pe Ian. Din ceea ce a putut afla de la ceilalți bă rbați care
alcă tuiau echipajul lui Angus, se pă rea că Ian ar fi fost probabil unul dintre oamenii
capturați de paznicul în acea noapte, pentru că nimeni nu-l mai vă zuse și nu mai auzise de
el de atunci.
Robert a trimis după un așternut pentru a o aduce pe Mary înapoi la castel, unde avea să fie
spă lată în apă de trandafiri, înainte ca Mairead să o cuseze cu grijă și dragoste în cearșaful
ei de lâ nă . Atâ t Catriona, câ t și sora ei erau atâ t de epuizați, amorțiți; Mairead era într-o
stare nedumerită de neîncredere. Pentru Catriona, totul i se pă rea atâ t de iluzoriu, imagini
mult prea îngrozitoare pentru a fi înțelese, un coșmar îngrozitor realizat. Cum au putut
tată l ei și acum mama ei să dispară amâ ndoi? Tocmai fuseseră acolo, Angus mormă ind
peste cana lui de bere, Mary zâ mbind acel zâ mbet blâ nd în timp ce își îngrijea familia.
Trezirea într-o asemenea pace și frumusețe moale, într-un pat ciudat, nu a fă cut decâ t să
confirme adevă rul sfâ șietor și gol al zilei trecute.
— Catriona.
Catriona se întoarse să -l vadă pe Robert prin ceata lacrimilor ei stâ nd în prag. Ea nu-l
auzise intrâ nd.
A venit în față și s-a așezat lâ ngă ea pe pat. Lumina soarelui prin geamurile ferestrelor se
juca pe podeaua la picioarele lor. Afară , se ră să ri o nouă zi. Nici unul nu a vorbit de ceva
vreme.
În cele din urmă , Robert a întrebat: „Ț i-e foame?”
Catriona clă tină din cap.
— Trebuie să mă nâ nci ceva, Catriona. N-ai bă ut nimic de două zile.
„Îmi pasă puțin de mâ ncare în acest moment. Vreau doar să aflu cine a fă cut asta”.
„Vei avea nevoie de puterea ta...”
„Cum aș putea să mă nâ nc câ nd persoana, monstrul care a ucis-o pe mama mea este acolo?”
„Nu trebuie să -ți faci probleme din cauza cunoștințelor.” Robert se uită la Catriona. — Ș tiu
deja cine a fă cut asta.
Catriona ridică capul. "Ș tii? De ce nu mi-ai spus pâ nă acum?"
Robert trase adâ nc aer în piept, luâ ndu-i mâ inile. „Catriona, sunt multe de discutat, multe
trebuie să ți se spună . Mairead, de asemenea. Sora ta este trează și ne așteaptă în
sufragerie. La fel ca tine, este prea tulburată pentru a face multe, dar I-am spus, și vă spun
că nu voi începe să discut nimic pâ nă câ nd nu veți mâ nca amâ ndoi ceva.”
Catriona doar se uită la el, supă rată , da, dar și dâ ndu-și seama că fă cea ce credea el mai
bine. Renunțâ nd la luptă , s-a ridicat și a plecat din cameră cu picioarele goale în tura ei.
Mersese la jumă tatea unui coridor care se termina la un zid de piatră înainte să -și dea
seama că habar nu avea încotro se duce.
Robert a venit în spatele ei, a luat-o de mâ nă . "Vino cu mine."
Aproape că a râ s de ironie și ar fi fă cut-o, dacă nu ar fi plâ ns chiar atunci. De câ te ori îl
condusese ea câ nd nu reușise să -și vadă drumul? Câ t de ciudat că acum fă cea la fel pentru
ea, pentru că era atâ t de orbită de durerea și de furia ei, încâ t nu mai putea vedea dincolo
de ele.
Sala de mese era situată la etajul de mai jos. Se deschidea prin uși duble, un zid întreg
format din ferestre care dă dea spre mare. Insula Skye s-a ridicat prin ceață , obscură ,
misterioasă . Oricâ nd ar fi fost o priveliște uimitoare, dar Catriona abia a dat seama. O vatră
de piatră umplea peretele din partea opusă , iar o masă se întindea în centrul încă perii lungi.
Tapiserii acopereau pereții de piatră din jurul lor.
Mairead stă tea cu privirea mică și sumbră la capă tul îndepă rtat al mesei. Ș i ea avea o
privire îndepă rtată în ochi, de parcă ar putea să dispară în ceață . Câ nd Catriona și Robert au
intrat în cameră , ea și-a ridicat privirea, a încercat cu curaj să aducă cel mai vag zâ mbet, dar
a reușit în schimb doar o grimasă strâ mbă .
Catriona se aşeză pe locul cel mai apropiat de sora ei, strâ ngâ nd-o de mâ nă . Un lacheu a
venit imediat în față purtâ nd o farfurie acoperită . Apoi, lâ ngă ea, pe masă , o oală mică de
porțelan cu ceai, iar bă utura aburindă a fost turnată pentru ea într-o ceașcă asortată , tă iată
cu flori. Catriona vă zu că sora ei se uita la ea de parcă ar aștepta instrucțiuni. Niciunul
dintre ei nu fusese niciodată servit în acest fel, iar Mairead nu știa ce să facă din asta.
Robert stă tea, sorbind o ceașcă de cafea, în timp ce cele două femei își luau masa. Au
consumat puțin prețios și starea de spirit din cameră a trecut solemn. Robert i-a cerut
lacheului să elibereze masa. Odată gata, a cerut apoi ca ușile să fie închise și ei trei să fie
lă sați în pace.
Degetele de la picioare ale Catrionei bă teau nervos pe podeaua de sub masă . Îi trebuise
fiecare gram de putere și voință pe care o avea să stea acolo, mâ ncâ nd calm, câ nd își dorea
atâ t de disperat să facă ceva – orice. Acum se bucura de insistența lui Robert, totuși, pentru
că mâ ncarea o completase într-adevă r și îi oferise șansa să -și recapete raționalitatea. Ar
avea nevoie de el pentru ceea ce urma să audă .
Robert se ridică de la masă , adresâ ndu-se celor două surori. „În primul râ nd, aș vrea să știți
amâ ndoi că înainte de a muri mama voastră , ea mi-a spus cine a atacat-o”.
"Cine a fost?" întrebă imediat Catriona.
Mairead ră mase tă cută , uitâ ndu-se la masa goală .
— Era Sir Damon Dunstron.
— Ofiţerul de venituri? întrebă Catriona, șocată .
Robert se uită la ea. "Tu-l cunoști?"
„El este laird-ul de la Crannock. M-a oprit ieri dimineață câ nd mergeam pentru prima oară
în peșteri să -l caut pe Da.”
Robert dă du din cap. „Sir Damon a venit apoi aici la Rosmorigh să mă vadă în după -amiaza
aceea. Avea un portret cu el, un portret al cuiva pe care l-a întrebat dacă aș putea să -l
recunosc. A spus că bă nuia că această persoană a fost implicată în debarcarea
contrabandiştilor de la Rosmorigh. ." Robert se uită la Catriona. „Portretul era al cuiva care
semă na incredibil cu tine”.
Catriona nu a înțeles. "Pe mine?"
„Eu, desigur, nu te-am recunoscut, pentru că nu te-am vă zut niciodată , dar Forbes a fă cut-o
și el și-a comunicat pă rerea despre asemă narea cu Sir Damon. Nu aveam încredere în
modul în care Sir Damon mă întreba despre tine. , în special despre identitatea ta”.
— Dar, nu înțeleg, spuse Catriona. "Cum a putut Sir Damon să aibă un portret al meu? N-am
stat niciodată pentru unul."
„M-am întrebat exact. După cum am spus, ceva nu mi s-a pă rut în regulă , așa că după ce Sir
Damon a plecat, m-am dus la cabana familiei tale sperâ nd să te întreb. Numai că tu nu ai
fost acolo. Nimeni nu era, în afară de Mary. Atunci mama ta mi-a explicat totul."
Robert stă tea cu spatele la ferestre, lumina soarelui stră lucind în spatele lui.
"Catriona, nu știu nici un alt mod de a-ți spune asta. Mama ta, Mary MacBryan, nu a fost
adevă rata ta mamă naturală ."
Catriona se uită la el, uluită și deodată furiosă . Furios. "De ce, Robert? De ce ai spune așa
ceva?"
"Pentru că este adevă rul. Maria te-a crescut ca a ei, la cererea femeii care te-a nă scut.
Adevă rata ta mamă a murit în ziua în care te-ai nă scut tu și fratele tă u."
Catriona clă tină din cap, refuzâ nd să mai audă ceva. "Încetează . Nu este corect. Nu am
niciun frate. Există doar Mairead."
„Catriona, trebuie să mă asculți. Mama ta nu era Mary MacBryan, cel puțin nu prin sâ nge.
Da, te-a crescut și te-a iubit, dar femeia care te-a nă scut a fost Lady Catherine Dunstron. Era
soția lui. laird de Crannock, înainte de Sir Damon. Soțul ei, tată l tă u, a fost Sir Charles
Dunstron. A murit cu câ teva luni înainte de a te naște. Sir Damon a fost nepotul lui Sir
Charles. În funcție de rezultatul sarcinii lui Lady Catherine, el ar fi, sau nu ar fi fost
urmă torul laird. Mama ta, Mary, o îngrijise pe mama ta, Lady Catherine, în timpul închisorii
și al nașterii ei. Ea a nă scut mai întâ i un fiu. Sir Damon i-a luat acel fiu chiar în noaptea în
care s-a nă scut. Copilul nu a mai fost vă zut niciodată . Dar Sir Damon nu știa că Lady
Catherine a nă scut un al doilea copil în aceeași noapte. O fiică ." Glasul i se domoli. "Tu."
Lacrimile curgeau pe chipul Catrionei, astfel încâ t nu-l mai putea vedea pe Robert stâ nd în
fața ei. Pieptul ei se ridica și cobora în timp ce respira înghițituri de aer. Acest lucru nu
putea fi. Nu a fost posibil. Câ nd s-ar trezi din acest coșmar nenorocit? Se uită la Robert,
încruntat. "Eu nu te cred."
Robert se lă să pe scaunul de lâ ngă ea. „Catriona, știu că sună prea incredibil pentru a fi
crezut, dar te asigur că este adevă rat. Nu am nicio îndoială cu privire la ceea ce mi-a spus
Mary. După ce te-ai nă scut, în timp ce ea ză cea pe moarte, mama ta, Lady Catherine
Dunstron, a întrebat-o. Mary MacBryan să te ia, să pă ră sească Crannock înainte ca Sir
Damon să poată afla adevă rul despre tine. Se temea pentru viața ta. Ș i știa ce avea să -i facă
fiului pe care l-a nă scut, moștenitorul de drept. I-a cerut lui Mary să te crească ca ale ei,
înainte de a muri din cauza complicațiilor nașterii, complicații în care Sir Damon a jucat un
rol semnificativ.”
Mairead a să rit brusc înă untru. "De ce mama nu ne-ar spune nimic din toate astea înainte
de acum? Ș i de ce ți-ar spune ea despre asta mai întâ i?"
„Mama ta nu a spus nimă nui adevă rul pentru că se temea pentru siguranța Catrionei dacă
Sir Damon ar afla vreodată adevă rul. Ș i apoi, ieri, câ nd și-a dat seama că a vă zut-o pe
Catriona în acea dimineață și a recunoscut asemă narea ei cu Lady Catherine, mi-a spus
despre asta așa. că aș putea să o protejez pe Catriona. Am presupus că Sir Damon va pleca
în că utarea lui Catriona. Am lă sat-o pe Mary la cabană ca să o pot gă si înainte de el. Nu m-
am gâ ndit niciodată că ar fi venit după Mary, că va face ce a fă cut, altfel Aş fi insistat să vină
cu mine la Rosmorigh. Chiar dacă a vrut să stea şi să aştepte ca tu şi Angus să te întorci", a
terminat el, uitâ ndu-se la Mairead.
Catriona stă tea nemișcată acum și tă cută grav. Robert o luă de mâ nă . În cealaltă mâ nă , ținea
un lanț de aur cu un mic medalion.
— Acesta a fost colierul Lady Catherine, Catriona. Ea a rugat-o pe Mary să ți-l dea.
Catriona luă medalionul în mâ nă . Era rotund și delicat, iar pe față erau gravate inițialele C și
T și anul 1790. Degetele îi tremurau în timp ce încerca să elibereze clema minuscul care o
ținea închisă . Câ nd în cele din urmă s-a eliberat, înă untru au fost dezvă luite două mici
miniaturi pictate ale unui tâ nă r și o tâ nă ră . Deși pă rul ei era modelat într-o coafură care
fusese elegantă cu aproape jumă tate de secol în urmă , asemă narea dintre ei era sigură .
Micile realiză ri au început dintr-odată să devină mai clare. Câ t de diferit ară tase
întotdeauna. Catriona se întrebase mereu de ce fusese trimisă să locuiască cu mă tușa ei
Lizzy în toți acești ani mulți câ nd era copil. Ș tiind ce tocmai i se spusese, totul a început să
aibă sens. Mary o trimisese să o protejeze, să o ferească de adevă r, să o țină în viață .
Se întoarse brusc spre Robert. — L-ai arestat pe Sir Damon, nu-i aşa?
— Nu, Catriona, nu am.
"Ce vrei să spui? Nu i se permite să scape cu asta."
Robert dă du din cap. „Îmi dau seama, Catriona. Dar trebuie să procedă m cu prudență . Sir
Damon a ucis și nu ar ezita să o facă din nou. M-am gâ ndit la asta toată noaptea și am ajuns
la ceea ce cred că este cea mai bună soluție pentru noi. toate. De îndată ce vom vedea
lucrurile soluționate aici, vom că lă tori cu toții la Londra."
Catriona tresă ri la el, neîncreză toare. "Londra? Dar Sir Damon este aici!"
"Tocmai de aceea îmi doresc să plecă m. Mary mi-a spus că Lady Catherine era engleză .
Evident, era din noblețe, poate chiar din nobilime. S-ar putea foarte bine să aibă familie în
Anglia. Dacă mergem la Londra, putem încerca să descoperim cine a fost cu adevă rat Lady
Catherine Dunstron.”

Robert stă tea la ferestrele bibliotecii privind insula Skye, cu coasta ei accidentată abia
vizibilă în întunericul nopții.
Acum că putea vedea de la sine vederea lui, nu-i era deloc greu să înțeleagă de ce tată l să u
că lă torise acolo atâ t de des. Chiar și atunci câ nd nu reușise să -i vadă în mod clar
frumusețea, Rosmorigh avea o calitate, un simț care l-a atras pe Robert la ea. Zidurile
stră vechi, acoperite cu iederă , peisajul neîmblâ nzit care o înconjura, Robert știa că nu putea
să -i dea drumul niciodată .
Cu atâ t mai mult acum.
Valul de recunoaștere și emoție încă îl stră bă tea, așa cum sa întâ mplat chiar în momentul în
care ochii să i, ochii să i care vă d au vă zut acea primă pictură . Plasat în sala de mese, fusese
una dintre primele piese pe care Robert le achiziționase vreodată la licitație. Pe atunci nici
mă car nu-l cunoștea pe artist, dar piesa îl intrigase, licitația la licitație îl încâ ntase și nu
avea să uite niciodată sentimentul de triumf pe care îl gă sise la primirea licitației
câ știgă toare.
Ș i mai erau și celelalte, nenumă rate altele, pe care Robert le dobâ ndise de-a lungul anilor.
Erau cele mai multe dintre preferatele lui personale, piese pe care le cumpă rase pentru
potențialul lor de investiții sau pur și simplu pentru faptul că îl atraseseră într-un fel. Îi
crezuse pe toți pierduți în incendiul de la Devonbrook House, pentru că nu existau
înregistră ri care să indice că au fost gă zduiți vreodată aici, la Rosmorigh. Totuși au avut. Ei
fuseseră aici tot timpul, ascunși în siguranță de foc și, din cauza orbirii lui, ascunși și de el.
Totul îi era atâ t de clar acum, motivele pentru care tată l să u îi lă sase lui Rosmorigh. Ducele
alesese castelul special pentru el și apoi adusese piesele la care știa că Robert ținea cel mai
mult, pentru a ră mâ ne pâ nă în ziua în care Robert va veni să locuiască acolo ca laird.
Cu toate acestea, nu mai exista decâ t o singură piesă care încă mai lipsea colecției, acea
achiziție finală pe care o că utase ducele, cea misterioasă pe care o pomenise lordului
Cheveley. Ce că utase? Care era această achiziție care, în cele din urmă , îi luase viața?
Robert se întoarse câ nd auzi pe cineva intrâ nd liniștit în cameră în spatele lui.
— Oh, spuse Catriona, nu știam că ești încă treaz.
Ea stă tea în prag, cu degetele goale de la picioarele ei aruncâ nd o privire de sub chema ei de
noapte. Pă rul îi era împletit lejer peste un umă r. Ară ta minunat și, oh, atâ t de vulnerabilă .
Robert nu avusese ocazia să vorbească cu Catriona de câ nd i-a spus adevă rul despre
nașterea ei în acea dimineață . Ea și Mairead fuseseră împreună toată ziua, mâ ngâ indu-se
reciproc, îngrijindu-se de Mary. Ș tia că fusese șocată de vestea pe care i-o spusese și pe care
nu voise să creadă . Vă zuse durerea în ochii ei, frica și nu dorise altceva decâ t să o
liniștească , să -i spună că va avea grijă de ea, că o va proteja.
Ș i-a amintit că s-a simțit la fel câ nd a aflat pentru prima dată despre pierderea familiei sale
după incendiu. Nicio cantitate de cuvinte nu reușise să îndepă rteze acea durere, o durere
care fusese atâ t de adâ nc, încâ t credea că nu va mai ră mâ ne niciodată fă ră ea. Era o traumă
de care Robert avea nevoie pentru a o depă și, la vremea lui. Ș i Catriona ar trebui să facă
același lucru.
Numai câ nd ea a fă cut-o, se puteau gâ ndi la viitor. Viitorul lor. Împreună .
— Era ceva de care aveai nevoie? Robert a întrebat-o că încă stă tea în prag.
„M-am... m-am gâ ndit să gă sesc o carte de citit”. Ea a ezitat. "Eu nu am putut sa dorm."
Robert a trecut prin cameră . "Vroiam să beau un pahar de porto înainte de a mă retrage. Ai
vrea să mă ală turi cu un pahar de sherry? Mama obișnuia să spună că sherry-ul îi era de
mare ajutor în nopțile în care nu putea dormi."
Catriona a ridicat din umeri, a traversat camera. În timp ce Robert turna paharele, ea stă tea
în fața raftului de că rți, că utâ nd printre titluri. Nici mă car nu știa de ce venise acolo, cu
excepția faptului că s-a să turat doar să stea întinsă în patul ei, să fie singură în întuneric.
Crezuse că lectura ar putea oferi o distragere a atenției. Ochii i-au că zut pe Malory și l-a
îndepă rtat imediat.
— Ai o pasiune pentru Regele Arthur? întrebă Robert, notâ ndu-i titlul în timp ce se aşeza
lâ ngă ea.
A luat o înghițitură mică de sherry, mulțumită de felul în care o fă cea să se simtă cald
înă untru. Orice să ușureze frigul gol care pă rea vreodată în ea acum. — Îmi place să citesc
romanțele cavalerești, Sir Gawain , Arthur , fă cu o pauză , uitâ ndu-se la coperta că rții pe care
o ținea. „Îmi plac în mod deosebit legendele Graalului”.
El a dat din cap. „Am participat odată la o licitație în care a existat un potir despre care se
știa că este adevă ratul Graal. Pă rea într-adevă r destul de vechi, iar tată l meu era hotă râ t să -
l aibă cu orice preț. Pâ nă s-a descoperit, chiar înainte ca piesa să fie scoasă la licitație, că a
fost într-adevă r creat ca o farsă . Întotdeauna spunea că într-o zi va gă si adevă ratul Graal și
îl va avea pentru colecție.” El clă tină din cap, luâ nd o înghițitură din porto. — Poate că el
că uta aici, la Rosmorigh.
Catriona se uită la el. — Robert, trebuie să -ți spun ceva. Ea a ezitat. „Cred că s-ar putea să
știu de ce tată l tă u venea la Rosmorigh, de ce scria jurnalul pe care îl avea. Ai avut dreptate
câ nd ai spus că crezi că caută ceva. Ș i ai avut dreptate câ nd ai spus că nu era singurul care
că uta. pentru ea. Pentru că și eu îl că utam."
Robert o privi curios.
— Nu știam de intențiile tată lui tă u. Câ nd venea la Rosmorigh, plecam pâ nă pleca din nou.
Ea se uită la el, că utâ ndu-i chipul la lumina lumâ nă rilor. Ea a continuat. „Există un bă rbat,
prietenul meu, colonelul MacReyford, care este chiriaș aici, la Rosmorigh. Câ nd eram copil,
mi-a spus povestea unei comori iacobite, bucă ți de aur care fuseseră trimise de francezi în
Scoția în ajutor. lui Bonnie Prințul Charlie în timpul rebeliunii din patruzeci și cinci.
Legenda spune că comoara nu a ajuns niciodată la el și că este îngropată undeva lâ ngă
Rosmorigh."
„Dar cu siguranță acesta este doar un fel de basm...”, a spus el.
„Colonelul are o hartă . Ea arată în imagini vagi unde este ascunsă comoara, dar dacă o
privim singur, probabil că nu s-ar putea niciodată da seama la ce a dus. Sunt doar imagini
desenate grosolan. Vedeți, el mi-a spus că există o altă parte a hă rții care spune în cuvinte
cum să gă sești comoara. De asemenea, este prea vag în sine, spune colonelul. Numai atunci
câ nd cei doi sunt împreună , poate fi deslușită adevă rata locație a comorii. ."
Robert o asculta cu atenție. — Ș i cealaltă parte a hă rții, cea care spune în cuvinte locația
comorii, unde este?
— Nu știu. Colonelul a spus doar că a fost introdus undeva în textul unei că rți, o carte
despre care se știe că este aici, la Rosmorigh.
Încruntarea lui Robert se adâ nci. S-a gâ ndit la ce îi spusese ea la o altă înghițitură din portul
lui. "Deci de aceea ai venit la Rosmorigh? Ca să cauți această carte?"
— Da, dar nu numai din acest motiv. Că utarea că rţii mi-a dat şi o scuză să vin să le citesc pe
celelalte. Ea ridică cartea pe care o ținea. „Ca aceasta Malory.”
Robert se gâ ndi la asta un timp îndelungat. — Catriona, de câ t timp bă nuiești că și tată l meu
că uta această comoară ?
„Abia după ce i-am gă sit jurnalul și chiar și atunci, abia în ziua în care am mers acolo unde
era stejarul bifurcat”.
— Atunci de ce nu mi-ai spus despre asta?
Catriona se uită în jos la mâ inile ei. „Am vrut, Robert, dar trebuia să vorbesc mai întâ i cu
colonelul. Am început să mă întreb că s-ar putea să știe mai multe despre implicarea tată lui
tă u decâ t îmi dă duse seama. Așa că m-am dus să -l vă d în aceeași zi, după ce am Te-a pă ră sit,
dar a dispă rut. Ș i cu el harta sa ilustrată a comorii. Nu știu unde este. O, Robert, nu înțelegi?
Ce se întâ mplă dacă persoana care a dat foc la Casa Devonbrook a adus acum un fel de ră u
și colonelului?

Trecu o șase noapte mai tâ rziu, câ nd Catriona și Mairead se urcară fă ră tragere de inimă în
ambarcațiunea mică de pachete pe care Robert o aranjase să -i ducă pe coastă pâ nă la Oban,
apoi mai departe pâ nă la Liverpool. De acolo aveau să că lă torească pe uscat și le va dura
aproape două să ptă mâ ni pentru a ajunge la Londra.
Catriona nu s-a simțit bine să plece. Nu fusese nici un semn de Angus. Robert fusese
minunat în ultimele zile. Fă cuse aranjamentele ca Mary să fie înmormâ ntată în cimitirul din
Rosmorigh, unde acum ză cea cu o piatră sculptată lâ ngă un mă r minunat. După aceea,
Robert se dusese să recupereze puținele bunuri pe care aveau să le pă streze de la cabană ,
scutindu-le pe Catriona și Mairead de sarcina sfâ șietoare de a se întoarce acolo. Robert nu
vorbise despre comoară din noaptea în care Catriona îi spusese despre ea și pă rea că o
lă sase deoparte, concentrâ ndu-și în schimb toate eforturile pe Catriona și siguranța ei. Voia
să o ia departe de Rosmorigh, unde Sir Damon încă mai pâ ndea.
Robert i-a scris fratelui să u Noah pentru a-l informa despre sosirea lor iminentă și i-a cerut
să -l contacteze pe avocatul din Devonbrook, Quinby. El le-a cerut să înceapă să facă
întrebă ri discrete despre cine fusese Lady Catherine înainte de a se că să tori cu Sir Charles
Dunstron.
Catrionei încă îi era greu să se gâ ndească la cineva, în afară de Mary, ca fiind mama ei, chiar
dacă medalionul oferea dovezi contrare. Mary fusese cea care fusese mereu acolo,
mâ ngâ ind-o, îngrijind-o câ nd se îmbolnă vise, iubind-o necondiționat. Mary fusese cea care
stimulase dragostea lui Catriona pentru lectură , încurajâ nd-o în visele ei de aventură , știind
poate cumva de marea aventură cu care avea să se confrunte într-o zi.
20
 SEPTEMBRIE 1815 LONDRA
Draperiile se deschiseră dintr-o clipă , iar servitoarea se întoarse, icnind de
tresă rire, câ nd observă că Catriona stă tea deja la marginea patului, trează și o privea.
— Oh, Doamne, domnișoară , spuse fata, fă câ nd o reverență în timp ce o privea ciudat. „Nu
mă așteptam să fii treaz „aici în întuneric singur așa. Ai să bei ceai” aici în camera ta, sau jos
în sufragerie cu grația sa și cealaltă domnișoară ?
Catriona a privit cum fata scotea rochia de casă pe care o purtase cu o seară înainte, câ nd
sosiseră prima dată , privind-o curios.
— Voi coborî cu ceilalţi, spuse Catriona, uitâ ndu-se în jos spre locul în care picioarele ei
atâ rnau peste marginea patului pentru semitest. Toată viața ei dormise în paturi joase, ale
că ror saltele fuseseră umplute cu paie și erică . Se întrebă dacă s-ar fi obișnuit vreodată să
stea întinsă pe puf moale de gâ scă pe un pat atâ t de sus încâ t nu putea dormi de teamă să
nu cadă de pe el noaptea.
Ș i-a dat seama atunci că servitoarea se uita la ea. — Atunci, să stau să te ajut să te îmbraci,
domnișoară ?
Catriona clă tină din cap. — Nu, mulţumesc. Mă descurc.
Servitoarea a întins rochia lâ ngă ea pe pat, întorcâ ndu-se să pă ră sească camera. Catriona a
așteptat pâ nă câ nd a dispă rut înainte de a aluneca din pat pentru a se ridica.
Se trezise de dinainte de zori, sau cel puțin de câ nd zgomotele orașului o convinseseră că
nici mă car somnul agitat pe care îl avusese cu o noapte înainte nu va mai fi posibil.
Diminețile din Highlands se scurgeau încet, cu brize șoptitoare care mă turau în largul mă rii
și cu ecoul slab al cocoșului de munte de pe dealurile învă luite de ceață . Dimineața
londoneze a fost alcă tuită din zgomotul de cai și tră suri, deschiderea și închiderea ușilor în
toată casa în timp ce servitorii începeau să -și vadă de îndatoririle, câ inii lă trâ nd și strigă tele
ocazionale de undeva de sub acoperișurile înclinate.
Purtâ ndu-și o rochie și pantofi proaspete, Catriona și-a că ptuşit drumul pe coridorul îngust
din afara ei, pâ nă câ nd a gă sit scă rile care duceau la etajele inferioare. Își amintea foarte
puțin despre sosirea lor cu o noapte înainte, pentru că fusese destul de tâ rziu și întuneric și
fusese epuizată de că lă toria lor lungă . Acum, în timp ce mergea de-a lungul covorului gros,
nu putea decâ t să se uite la numeroasele tablouri, încadrate în aur, care umpleau pereții din
jurul ei. Mese laterale stră lucitoare așezate cu busturi de marmură și diverse alte obiecte
decorative umpleau încă perile bogat împodobite pe care ea le-a spionat prin ușile deschise.
Acest loc era mult mai mă reț decâ t Rosmorigh și Catriona nu se simțiseră niciodată atâ t de
deplasați în viața ei. Draperiile care încadrau ferestrele înalte purtau țesă turi mai bogate
decâ t orice cunoscuse ea vreodată . Catriona nu se putea abține de sentimentul sâ câ itor că
fă cuse o greșeală groaznică acceptâ nd să vină acolo.
Odată ce a gă sit sufrageria, după ce a intrat din greșeală în alte două camere, l-a gă sit pe
Robert înă untru, așezat pe scaunul de lâ ngă . Ea s-a oprit o clipă în prag, privindu-l în timp
ce citea o fișă de știri. Câ t de emoționant trebuie să fie pentru el, se gâ ndi ea, citind din nou
după lunga lui vrajă de a nu vedea nimic.
Ț inuta lui, observă ea, era mai formală decâ t cea pe care o purtase la Rosmorigh, o haină
visiniu bogată , vestă gri și pantaloni negri. O câ rpă de gâ t albă , cu amidon, îi ră sucea la
modă în jurul gâ tului, perfect legată , iar cizme negre stră lucitoare tă iate chiar sub genunchi.
El prezenta o privire de noblețe – aspectul ducelui care era.
Catriona își aruncă privirea în jos, rochia ei incoloră din casă , ciorapi îmbră cați, pantofi de
piele uzați. Se întrebă dacă s-ar putea întoarce înainte ca el să o vadă .
— Bună dimineața, spuse Robert, stingâ nd imediat acest gâ nd. Îi aruncă o privire peste
foaia lui de știri.
„Bună dimineața”, ră spunse ea în liniște, trecâ nd prin ușă pentru a se așeza pe scaun lâ ngă
el. Lacheul, care stă tea în picioare, așteptâ nd în livrea galben și albastru stră lucitor, a venit
imediat să -i turneze o ceașcă de ceai.
"Ai dormit bine?" întrebă Robert.
„Da”, a mințit ea, „destul de bine”.
Robert își împă turi hâ rtia și o privi atent. — Ț i-aș fi permis să dormi toată dimineața, dar
există chestiuni la care trebuie să ne ocupă m. M-am gâ ndit că ar trebui să ne ocupă m
imediat de ele.
Catriona dă du din cap, sorbind ceaiul în timp ce el continua.
— Mairead ar trebui să ni se ală ture în curâ nd și...
Ca la un semnal, sora Catrionei a intrat chiar atunci în cameră , uitâ ndu-se timioasă în jur și
mormă indu-și salută rile. Catriona a observat precauția pe care Mairead a folosit-o câ nd își
lua ceașca de ceai, de parcă s-ar fi teamă că s-ar putea strica. Mairead, de asemenea, se
simțea în mod evident copleșită de noile lor împrejurimi.
— Am aranjat ca o croitoreasă să vină mai tâ rziu în această dimineață , pentru a vă putea
îmbră ca cum trebuie pe amâ ndoi.
— O croitoreasă ? întrebă Catriona. — Dar avem propriile noastre haine, Robert.
— Da, ai, dar există foarte puțin. Vei avea nevoie de îmbră că minte mai potrivită pentru
viața orașului și, dacă vrei să participi la evenimente sociale, vei avea nevoie de...
— Evenimente sociale? Dar credeam că am venit la Londra să află m mai multe despre Lady
Catherine?
Catriona încă nu s-a putut decide să se refere la altcineva în afară de Mary drept mama ei.
„Avem, dar, mai important, trebuie să te protejă m de Sir Damon. Ț inâ nd cont de asta, am
ajuns la un plan.”
Catriona oftă , aşteptâ nd să meargă mai departe.
„Din acțiunile sale din trecut, nu există nicio modalitate de a prezice ce ar putea face Sir
Damon în continuare. El este destul de clar capabil de orice. Am analizat cu atenție situația
și cred că cel mai bun mod de a vă proteja este să vă aducem în societate ca moștenitorul
pierdut al lui Sir Charles Dunstron.”
— Dar, Robert, nu știu nimic despre societate. Nu ar fi mai înțelept pentru mine să ră mâ n
ascuns pâ nă câ nd vom afla mai multe despre familia Lady Catherine?
Robert nu a fost de acord. „Ș tiind că am dori să te protejă m, Sir Damon s-ar aștepta să
ră mâ nem ascunși. De-a lungul anilor petrecuți în Peninsulă , am învă țat că cel mai bun mod
de a deruta inamicul este să faci ceea ce se așteaptă mai puțin. Așa că te vom scoate afară .
ca domnișoara Catherine Dunstron de la Castle Crannock din Scoția.”
Catriona se încruntă . Cum tocmai o chemase? Catherine. Deja Catriona, fiica bietului crofter,
înceta să mai existe.
Robert a continuat cu planurile sale. „Ș i în acest fel, vom putea descoperi mai ușor orice
relație ar putea avea mama ta, Lady Catherine. Noah nu a avut încă prea mult succes în a-și
descoperi numele înainte de a se că să tori cu Sir Charles. acceptare în cercurile cele mai
înalte, că ci, în ciuda a ceea ce oamenii ar putea crede despre mine, eu sunt încă un duce.
descendența ta se va ocupa de restul."
Linie? Totul suna atâ t de steril. Catriona încerca cu disperare să digere tot ce tocmai
spusese, câ nd a continuat încă .
— Ceea ce aduce în atenție o altă problemă pe care aș dori să o discut cu tine. Robert
aruncă o privire scurtă că tre Mairead. — În privat, dacă ne-ai scuza doar o clipă , Mairead?
Mairead încuviință pur și simplu din cap, cu mâ inile strâ nse în poală , pă râ nd frică să nu se
miște.
Nu era nimic despre care să nu poată fi discutat în fața surorii ei, iar Catriona aproape că a
exprimat acele sentimente cu voce tare, totuși, în ochii lui Robert era o lumină ciudată care
o fă cea să -și țină limba, luâ ndu-l de braț în timp ce se ridica pentru a o escorta din spate.
cameră .
Robert i-a ară tat biblioteca în care intrase din greșeală mai devreme, închizâ nd ușa în urma
lor.
„Catriona, există un ultim element al planului meu pe care încă nu l-am adus în discuție. Mi-
am petrecut ultimele două să ptă mâ ni de câ nd am plecat din Rosmorigh fă ră să fac altceva
decâ t să mă gâ ndesc la ceea ce am să vă întreb, așa că nu credeți că am ajuns la această
decizie cu ușurință .”
Se uită la el cu o așteptare mută , în timp ce el stă tea deasupra scaunului pe care stă tuse ea.
— Catriona, aş cere onoarea mâ inii tale.
Ea clipi. De două ori. Oare Robert tocmai o ceruse să se că să torească cu el? Sigur nu. Cu
siguranță că ea trebuie să -l fi auzit greșit. "Scuzați-mă ?"
„Există o serie de lucruri pe care am ajuns să le iau în considerare, toate acestea m-au
determinat să -ți cer acum să -mi devii soția. În primul râ nd, este problema siguranței tale
care este cel mai important în mintea mea. În calitate de soție, eu ar putea să vă protejeze
mult mai temeinic decâ t în calitate de tutore sau protector. Că să torit, nu ar exista nicio
îndoială , nicio presupunere că suntem împreună în această casă ."
Proprietate? Asta a fost principala lui considerație? Dar respectul lui pentru ea, afecțiunea,
dragostea lui ?
Capul ei bâ zâ ia, a continuat el din nou.
„În al doilea râ nd, și mai presant, este problema a ceea ce am împă rțit împreună ”.
Micul nod care începuse să se formeze în gâ tul ei s-a diminuat oarecum. Ea a lă sat să
respire. El a avut sentimente pentru ea, sentimente pe care ea le împă rtă șea, dar pe care nu
se dorise să i le dezvă luie. "Oh, Robert, eu..."
„La urma urmei, există posibilitatea unui copil”.
Cuvintele Catrionei i s-au închegat în gâ t într-un nod de mă rimea unei nuci, împiedicâ nd-o
efectiv să termine ceea ce fusese pe cale să spună , că îl iubea cu tot ce avea și nu și-a dorit
nimic mai mult decâ t să -și petreacă restul vieții cu el. l. Se așteptase ca el să -și declare
sentimentele pentru ea, să -i spună că ține la ea la fel de mult și la fel de profund pe câ t îi
pasă ea de el. Dar nu a fă cut-o. În schimb, folosise aparentele de cuviință din societate,
societatea care îl tică loșise, drept motive pentru posibila lor că să torie.
Catriona îşi coborî ochii, ca să nu poată vedea sclipirea sumbră stră lucind acolo la începutul
lacrimilor ei.
El a venit înaintea ei, mai mult ca un pă rinte pentru un copil. — Nu ai ciclul tă u de câ nd
eram împreună , nu-i așa, Catriona?
Ea și-a aruncat privirea în sus la întrebarea lui sinceră și, fă câ nd asta, i-a confirmat imediat
suspiciunile. Nu, ea nu sâ ngerase, nici mă car după ce ar fi trebuit.
— M-am gâ ndit la fel de mult, spuse el, încruntat. „Acest lucru va necesita un pic de
exigență în timpul nostru”.
Exigenţă ? Sincronizare? De ce i-au spus cuvintele lui Robert că era dezamă git de
posibilitatea ca ei să fi conceput împreună un copil? Ș i de ce suna atâ t de oribil de formal?
Tocmai îi spusese că probabil că ar putea avea un copil, copilul lor, iar primul lui ră spuns a
fost să se îngrijoreze de momentul? Ce se întâ mplase cu bă rbatul, bă rbatul ră nit, pe care ea
îl iubea în Highlands?
Catriona s-a stră duit să -și mențină calmul, în timp ce conștientizarea situației ei i-a lovit
brusc toată forța. Robert o ruga să se că să torească cu el, da, ceva la care doar visase. Dar el
nu îi cerea mâ na pentru că o iubea și nu pentru că ceea ce împă rtă șiseră împreună îl
afectase la fel de profund pe câ t îl afectase pe ea. Robert o ruga să se că să torească cu el
pentru că simțea că este responsabilitatea lui.
Catriona se gâ ndi la ceea ce trebuie să se gâ ndească Robert, aşezâ ndu-se în poziţia lui. Era
un om onorabil, crescut în cea mai nobilă dintre familii, iar onoarea lui fusese pusă la
îndoială după incendiu, greșit, da, și asta îl uscase profund. Ș i cu posibilitatea, nu,
probabilitatea ca adevă rata ei mamă , Lady Catherine, să fi provenit dintr-o familie cu o
reproducere oarecum blâ ndă , nu putea să aibă această onoare pusă din nou sub semnul
întrebă rii de nașterea unui copil în afara că să toriei.
O arsură s-a instalat adâ nc în pieptul Catrionei, care a lă sat-o să se simtă crudă , învinețită ,
lipsită . Întrebă rile îi zbâ rneau prin minte. Oare ar fi cerut-o Robert să -i fie soție dacă nu ar
fi știut despre adevă rata ei filiație? O fi dorit-o chiar dacă ea nu ar fi fost altceva decâ t fiica
unui biet crofter? Nu putea, nu avea să -i dezvă luie sentimentele ei, pentru că nu dorea să se
simtă responsabil și pentru ele.
Robert a confundat tă cerea ei cu un acord. „Va trebui să te scoatem și să te prezentă m în
societate ca logodnica mea câ t mai repede posibil. Va crea o senzație, dar cu câ t mai mulți
oameni sunt conștienți de tine, cu atâ t vei fi mai în siguranță dacă Sir Damon decide să vină
în oraș. Am aranjat ca mă tușa mea, Amelia, să vină aici pentru a ră mâ ne. Ea va acționa ca
însoțitor câ nd vei pleca, oferind însoțitorul potrivit atunci câ nd este necesar. Este bine
cunoscută și bine gâ ndită și sponsorizarea ei vă va asigura acceptarea. De asemenea, ea vă
poate învă ța despre detalii despre mișcarea în societate. Voi pă ră si această casă după azi și
mă voi stabili într-o altă casă din Devonbrook din oraș, așa că nu va fi nicio problemă de
nedreptate. Personalul de aici va fii la dispoziția ta deplină . Mairead e aici să -ți țină
companie. Ș i câ t timp ești cu croitoresa azi dimineață mă voi ocupa de tipă rirea anunțurilor
în ziare înainte de..."
Robert trebuie să fi realizat brusc la ce se gâ ndise deja Catriona. În timp ce el îi dictase toate
planurile pentru ea, în timp ce stă tuse acolo, ră sturnâ ndu-și toate apă ră rile, nu recunoscuse
niciun detaliu foarte vital.
Catriona nu acceptase niciodată propunerea lui.
— Mă tem că încă nu mi-ai ră spuns, Catriona. Vei fi soţia mea?
O bă taie la uşă a venit în câ teva secunde după ce el şi-a pus întrebarea. Un majordom și-a
bă gat capul în uşă , întrerupâ ndu-l înainte ca ea să poată ră spunde.
— Domnia Voastră , a sosit modista.
Robert și-a ținut ochii pe ai ei, în timp ce el a ră spuns rapid: — Arată -o în salonul de
dimineață , Wiggin, și roagă -o pe domnișoara Mairead să o aștepte pe domnișoara Catherine
acolo.
Catriona se încruntă . Din nou, el o chemase cu acest nume, Catherine , de parcă Catriona nu
era tocmai potrivită pentru societatea londoneză . O scâ nteie de furie a lovit în ea, o
rezistență la toată această schimbare nedorită .
„Catriona?” a insistat Robert.
Se uită la Robert, încercâ nd să -și calmeze furia mocnitoare și să -și liniștească inima
nenorocită de durere. — Înainte să o fac, poate că ar trebui să te întrebi un lucru, Robert. Se
ridică de pe scaun. — Cui ceri să -ți fie soție? Catriona MacBryan sau domnișoara Catherine
Dunstron?
Robert o privi pe Catriona întorcâ ndu-se și plecâ nd încet din cameră . Era prea uluit ca să
ofere un singur cuvâ nt ca ră spuns.
 21
C atriona se dă du înapoi de pe sticla debarcaderului şi se uită la imagine, imaginea
stră inului care o privea dincolo de partea cealaltă .
O prezint pe domnișoara Catherine Dunstron.
Ea se încruntă . Abia s-a recunoscut.
Pă rul ei, care că zuse mereu eliberat, era acum strâ ns în sus, în vâ rful capului și strâ ns și
ondulat în colaci nenaturali cu cleștile încă lzite de foc. Întorcâ ndu-se și lă câ ndu-se, slujnica
care i-a fost repartizată , o fată dră gă lașă pe nume Sally, a asigurat-o că această coafură
anume era cea mai recentă furie . Catriona, totuși, a crezut că pă rea pur și simplu artificial.
Pâ nă și fața ei ară ta diferit, se gâ ndi ea, examinâ ndu-și reflexia, deși fusese lă sată liberă de
orice îmbună tă țire cosmetică . În timp ce Catriona s-a gâ ndit la asta, Sally se epilaa pe că
frumusețea „naturală ” era o chestie, și că ar trebui să fie recunoscă toare că a ei era cu
adevă rat a ei, că ci oh! lungimile cosmetice la care ar merge unele dintre domnișoarele
pentru a ară ta atâ t de proaspă t pe față ...
Atenția Catrionei s-a îndepă rtat de slujnica zgomotă toare, în timp ce privirea ei a că lă torit
în jos peste rochia care plutea în jurul ei.
Confecţionată din cea mai închisă mă tase albastră , modista, Madame Davenant, încercase
cu seriozitate să o descurajeze pe Catriona. Doamnă , Catriona a aflat în decursul celor peste
șase ore pe care femeia și minuscul ei asistent Marie-Anne petrecute cu ea, veniseră la
Londra cu două decenii mai devreme, după începutul Regatului Terorii. Ea îi îmbră case
anterior pe cei mai iluștri nobili francezi, chiar și pe tragica regina, Marie Antoinette. Acum,
după ce a fugit din țara natală pentru a-și menține mai bine capul, ea s-a ocupat de o
clientelă selectă din Londra, aducâ ndu-le cele mai noi dintre cele mai că utate modele de la
Paris. Iar cele mai noi și cele mai că utate, o asigurase ea pe Catriona, erau țesă turi ușoare și
peliculoase alese de orice altă domnișoară la modă din oraș.
Dar Catriona stă tuse pe poziție, insistâ nd asupra acestei țesă turi pentru prima rochie de
bal, o câ rpă pe care Madame Davenant intenționase să o folosească în schimb ca că ptușeală
pentru o pelisse. Dar lui Catriona nu-i pă sa. Efectul contrastant era exact ceea ce sperase ea.
Corsetul mic, care i se simțea deosebit de stră in în felul în care îi îmbră țișa sâ nii, era tă iat
extrem de jos, legat perfect sub sâ nul ei cu o bucată largă de dantelă palidă . Asta pâ nă câ nd
Catriona îi pusese pe Mairead sarcina de a schimba lucrul imediat după ce fusese livrat, în
acea dimineață , direct de la magazinul lui Madame. Dantela fusese primul lucru care
mergea și cusă cu pricepere în locul ei era un eșantion de tartan colorat, carouri MacBryan
de bleumarin, verde și alb. O altă mă sură a pâ nzei drapate ca un șal în jurul umerilor
Catrionei. Mairead trecuse apoi să îndepă rteze volanurile cu volane adă ugate de
croitoreasa doamnei de-a lungul tivului rochiei, precum și ambele fundițe care ieșiseră de
sub fuste pe degetele papucilor ei cu bijuterii. Cu aceasta, ultimele modifică ri aduse de
Catriona la rochie au fost complete.
Catriona se dă du înapoi, cercetâ nd întregul costum. Produsul finit a fost într-adevă r mult
mai pe placul ei. Întunecată , aproape neagră , în respect pentru doliu pă rinților ei, mă tasea
bogată stră lucea la lumina lumâ nă rilor, neîntreruptă de șireturi și volan, și aducâ nd mai
mult în atenție podoaba tartanului colorat. La acestea se adaugă medalionul pe care i-o
dă duse Mary, dovada clară a adevă ratelor ei începuturi. Atâ rna suspendată de lanțul lung
de aur în jurul gâ tului ei, ajungâ nd aproape pâ nă la talie și sclipind în lumina blâ ndă a
lumâ nă rilor. Dar era tartanul pe care l-ar fi observat primul și exact așa și-l dorise Catriona.
Deși ar putea fi într-adevă r fiica de mult pierdută a lui Sir Charles și a Lady Catherine
Dunstron de la Castle Crannock, în inima ei a fost și va fi întotdeauna o MacBryan.
O bă taie ușoară la ușă o trase pe Catriona din biroul ei critic. Se întoarse exact câ nd
Mairead se afundă în cameră .
Pâ nă și ea ară ta diferit. Piesele grele din casă și lâ na fuseseră înlocuite cu muselină ușoară ,
nu chiar la fel de splendidă ca a lui Catriona, dar mult mai fină decâ t o mai purtase vreodată
Mairead. Designul delicat al rochiei a scos în ea o eleganță , scoțâ nd-o în evidență statura ei
salcie, transformâ nd-o. Stră lucirea care intrase în ochii lui Mairead la țesă turile curate și
încâ ntă toare, cusă turile colorate, luaseră doar un pic din tristețea care pă rea să -i
umbrească vreodată de câ nd plecaseră din Highlands.
— Catri, ce bună ești, spuse Mairead, privind-o mirată . „Dacă mama și tata te-ar putea
vedea acum...”
La pomenirea pă rinților lor, vocea lui Mairead s-a înmuiat și ochii i s-au aburit.
„Tu ai fă cut rochia atâ t de frumoasă ”, a spus Catriona, sperâ nd să ușureze momentul ciudat.
„Va fi un vis pentru tine”, a spus Mairead. "Dansez în sala de bal cu toți acei oameni nobili..."
„Nu sunt mai buni decâ t oricare dintre noi”.
— Da, continuă Mairead, poate pentru tine, dar tu eşti una dintre ele, Catriona. Prin naştere.
Nu aş aparţine niciodată acestei vieţi.
Catriona se întoarse să se uite la sora ei, o luă de umeri. — Nu sunt altfel decâ t tine, soră .
„Dar ești, Catriona. Într-adevă r, ai fost întotdeauna. Crofting și așa ceva nu va fi niciodată
viața pentru tine. Ș i acum să crezi că te vei că să tori cu un duce. Crezi că grația lui va dori să
mă întorc. în Scoția după ce te că să torești?"
Catriona se încruntă . „Nu-mi pot imagina de ce ar face asta”.
Mairead a vorbit. „Dar nu-mi datorează nimic, Catriona. Tu ești aici. Eu nu sunt din viața
asta. Ș i el a fost deja atâ t de amabil cu mine. Mi-a dat haine noi, mai frumoase decâ t orice
am avut pâ nă acum și mi-a dat un pat în care să dormi, dar odată ce devii ducesa lui, el
poate..."
— Nu mai spune niciun cuvâ nt. Nu sunt cu nimic diferită decâ t am fost vreodată , spuse
Catriona, cu vocea ridicată . "Nimic nu va schimba asta. Indiferent de ce s-ar întâ mpla, voi fi
întotdeauna un MacBryan și voi fi întotdeauna sora ta."
Mairead dă du din cap și apoi o îmbră țișă pe Catriona. — Ș i nu mi-aș dori altul. Ea a fă cut un
pas înapoi. „Am altceva de purtat în seara asta...”
Chipul Catrionei s-a luminat câ nd a vă zut ceasul ei preferat, ceasul mic pe care i-l dă duse
colonelul. Mairead o cususe pe o mică panglică pe care acum o încercuia și o legase în jurul
încheieturii Catrionei. Ea a zâ mbit. „Nu am vrea să uiți să pă ră sești balul înainte de miezul
nopții, ca nu cumva tră sura ta să se transforme înapoi într-un dovleac.”
De fete, povestea lor preferată fusese povestea lui Cendrillon. Catriona și-a să rutat sora pe
obraz. „Mulțumesc, zâ na mea nașă .”
Sally, după ce s-a strecurat afară , a intrat deodată plină de forță pe uşă . — Prea Sa și Lady
Amelia vă așteaptă la ușă , domnișoară , iar antrenorul este afară gata să vă ducă la bal.
Cendrillon, într-adevă r. Era timpul. E timpul pentru marea ei performanță . Catriona trase
adâ nc aer în piept, se întoarse și ieși din cameră .
Robert s-a întors auzind coborâ rea ei pe scă ri și a ră mas imediat uluit, prea uluit ca să facă
altceva decâ t să se uite. Din momentul în care o vă zuse prima dată , o crezuse frumoasă pe
Catriona. Pă rul îi că zuse în jurul unei fețe intrigante, curioase, cu ochi plini de minuni, de un
albastru fă ră fund. Vă zâ nd-o acum, cu pă rul tras pe spate pentru a dezvă lui structura
clasică a feței ei, linia subțire a gâ tului ei, el a crezut-o zeița cu care fusese fă cută să semene.
Pe ceafa ei dansau bucă ţi de bronz lustruit. Mă tase în șoaptă s-a acoperit de ea câ nd se
mișca. Privind-o, Robert știa că din momentul în care a fost introdusă în societate în acea
seară , fiecare bă rbat prezent o va dori și fiecare femeie o va invidia.
Ea stă tuse în fața lui ceva timp înainte ca el să -și dea seama că încă se uita la ea ca un școlar
nervos. El a tras un loc înapoi, s-a înclinat peste mâ na ei înmă nușată . — Ară ți minunat,
Catriona. Apoi aruncă o privire spre tartan. — Aș presupune că acea parte din ansamblul
tă u nu a fost ideea doamnei Davenant?
Mâ na Catrionei se înțepeni în a lui. — Nu. A fost al meu.
„Este perfect”, a ră spuns el, observâ nd reacția ei. În zilele trecute, ajunsese să înțeleagă
ră spunsul pe care îl primise de la ea în ziua în care o rugase să se că să torească cu el. Nu
fusese greu, pentru că tot ce trebuia să facă el era să se așeze, la figurat, în pielea ei pentru a
ști la ce se gâ ndise în dimineața aceea.
Tot ce cunoscuse Catriona în viață se schimbase complet. Peste noapte devenise altcineva,
cineva cu totul diferit și cu totul stră in de ea. Nu era o schimbare pe care ea o saluta în mod
deosebit și Robert avusese puține probleme în a-i înțelege sentimentele. Focul și orbirea lui
îi fă cuseră exact același lucru nu cu multe luni în urmă . Tartanul, înțelesese el, era felul ei,
felul ei foarte public de a afirma tuturor că , în ciuda schimbă rii circumstanțelor ei, ea era
încă aceeași persoană .
Fusese prost să nu-și fi dat seama.
— Aș vrea să -ți ofer ceva de îmbră cat în seara asta, spuse Robert, tră gâ nd de pe masă o
cutie mică de lemn. A deschis-o și a luat ceva din interior.
Robert se întoarse apoi că tre Catriona. "Acesta a aparținut mamei mele. I-a fost dat de tată l
meu ca semn de nuntă și bunicii mele i-a fost dat de bunicul meu înainte. Aș fi onorat,
Catriona, dacă l-ai purta."
Robert a pus o bră țară din safire de un albastru intens, marcate de diamante stră lucitoare
și perle crem palide în jurul încheieturii înmă nușate a Catrionei. Ea ridică privirea în ochii
lui, atinsă că el îi va oferi o moștenire atâ t de personală .
— Mulţumesc, Robert.
El dă du din cap și apoi se întoarse să -i prezinte mă tușii sale, Amelia Edenhall. Sora tată lui
să u, era mai mare, scundă și oarecum plinuță , iar rochia ei avea mai multe volane de
dantelă pe ea decâ t vă zuse Catriona vreodată . Dar chipul ei avea o bună tate și o îmbră țișă
pe Catriona cu afecțiune sinceră , atingâ nd-o încet pe obraz în timp ce se dă dea înapoi
pentru a o privi. "Sunt atâ t de încâ ntat să te cunosc, draga mea Catriona. Ne vom distra atâ t
de bine împreună . Juci la pichet?"
Catriona zâ mbi, puțin surprinsă de întrebare. Din tot ceea ce se așteptase să -i spună această
femeie, poate cine era, de unde venise, acesta nu fusese unul dintre ei. „Mă tem că nu sunt
familiarizat cu jocul”.
— Ei bine, atunci va trebui să te învă ț. Își prinse brațul prin cel al lui Catriona și o conduse
spre uşă . „Draga mea, pâ nă termin cu tine, vei lua banii de pin ai lui Lady Darlington la fel
de ușor ca mine. Este într-adevă r cel mai distractiv.”
Catrionei i-a plă cut imediat mă tușa Amelia.

Fiecare gram de încredere a lui Catriona a dispă rut în momentul în care au pă șit în sala de
bal aglomerată și opulentă . Un lacheu i-a anunțat și parcă fiecare cap din cameră s-a oprit și
s-a întors să se uite la ei în timp ce stă teau în vâ rful celor trei trepte largi care duceau spre
podeaua aglomerată . Imediat, se pă rea, doamnele și-au șoptit fanii, bă rbații i-au aruncat un
ochi apreciator și au murmurat în cravatele lor amidonate. Catriona le putea ghici cu
ușurință gâ ndurile. Infamul duce de Devonbrook se întorsese în oraș și se adusese înapoi
un inadaptat.
Dacă Robert a observat reacțiile, cu siguranță nu a lă sat să se arate. Așezâ ndu-și mâ na
protectoare la cotul ei, el îi conduse încet prin mulțime. Amelia a flancat-o pe Catriona de
cealaltă parte, zâ mbind fiecă rei cunoștințe pe lâ ngă care treceau, recunoscâ ndu-i pe mulți.
Robert doar dă du din cap în timp ce mormă ia din câ nd în câ nd „bună seara”.
Majoritatea celorlalți oaspeți s-au uitat deschis și, odată , câ nd Catriona a încercat să -și
coboare ochii de la privirile întrebă toare, Amelia s-a aplecat spre ea și i-a șoptit încet la
ureche: „Nu ai de ce să te temi, draga mea. Sunt ei. cine sunt stră inii”.
Cuvintele ei i-au dat curaj Catrionei, astfel încâ t, la fel ca Amelia, să -și poată întoarce unele
priviri cu un zâ mbet politicos – și fă ră să se teamă că cea a lui Sir Damon Dunstron va fi
urmă toarea față pe care o va privi.
Aproape că traversaseră camera câ nd un tâ nă r a pă șit spre ei, luâ ndu-l pe Robert într-o
îmbră țișare familiară și caldă .
S-a dat înapoi. — Mi s-a pă rut scrisoarea ta o glumă câ nd am primit-o. Îi zâ mbi lui Robert.
— Mă bucur că m-am înşelat.
„Trebuie să fie Noah, fratele mai mic al lui Robert, se gâ ndi Catriona, detectâ nd uşoară
asemă nare dintre ei, şi chiar cu Amelia, în privirile lor şi în curba zâ mbetelor lor. Cu toate
acestea, diferențele dintre cei doi bă rbați au fost mai ușor de observat. Robert era mai
întunecat, aspectul lui mai formal, impecabil, în timp ce Noah avea un pă r castaniu umbrit
și ochi verzi care priveau din spatele ochelarilor. Ș i cravata lui pă rea într-adevă r, așa cum îl
descrisese Robert câ ndva, ca și cum ar fi fost folosită câ ndva ca steagul de semnalizare în
luptă .
— Noah, spuse Robert, întorcâ ndu-se că tre Catriona, permiteţi-mi să o prezint pe
domnişoara Catriona Dunstron, logodnica mea.
Ea a observat că el o numease Catriona. Ea a zâ mbit. — Este o plă cere să te cunosc, Lord
Noah.
Noah se înclină cordial. „Ș i este cea mai mare plă cere a mea”, a spus el. „Așa cum este de
asemenea să vă urez bun venit în familia noastră , așa cum sunt sigur că a fă cut-o deja
mă tușa Amelia. Domnișoară Dunstron, permiteți-mi să vă spun că sunteți la fel de dră guță
ca și caligrafia dumneavoastră .” El i-a strâ ns mâ na. — Ș i îți mulțumesc, de asemenea, că m-
ai menținut în comunicare cu fratele meu în timp ce era plecat la Rosmorigh.
Catriona a radiat. „M-am bucurat că am fă cut-o”.
Noah se întoarse spre fratele să u. — Este splendid să te am din nou acasă , deși înțeleg cu
ușurință de ce ai stat atâ t de mult în Highlands.
Robert dă du din cap, întorcâ ndu-se câ nd o voce se auzi brusc în spatele lui.
— Momentul tă u este impecabil, ca întotdeauna, Devonbrook. Tocmai mi-ai câ știgat un
pariu în valoare de cele treizeci de guinee pe care Sir Henry Porter le-a mizat împotriva
întoarcerii tale în oraș înainte de noul an.
Robert a râ s, bogat și profund. — Mă bucur să te vă d, Tolley, spuse el, strâ ngâ nd mâ na
prietenului să u, bă tâ ndu-l pe umă r. — Ș i vreau să spun asta în sensul cel mai literal al
cuvâ ntului.
Catriona nu vă zuse niciodată un bă rbat îmbră cat atâ t de colorat, deși costumul lui nu era
strident și nici mă car exagerat. Fiecare aspect al acesteia, de la haina lui verde-holly croită
fin pâ nă la pantalonii lui de culoarea savurului și cizmele lustruite, chiar și vesta lui cu
dungi, totul s-a reunit într-o prezentare simfonică .
— Ah, spuse bă rbatul, întorcâ ndu-se că tre ea înainte ca Robert să poată face prezentă rile. A
scos un pahar care atâ rna dintr-un lanț din față , peste un ochi. „Culoarea incredibilă , rochia
aceea și nuanța de tartan...” Fă cu cu ochiul. „...perfecțiunea, draga mea.” Îi dă du cotul lui
Noah cu un râ njet: „Chiar și fă ră vederea lui, Robert îi gă sește pe cei dră guți”. Apoi se
înclină , luâ nd mâ na lui Catriona. — Bartholomew Archer, viconte Sheldrake. Este cea mai
mare plă cere să vă cunosc, domnişoară Dunstron.
Catriona se înroși. — Ș i tu, lordul Sheldrake.
„Te rog, eu sunt Tolley pentru prietenii mei și sper că vom deveni tocmai asta.” Se întoarse
apoi că tre Amelia. — Ș i cine este această creatură afabilă ? spuse el, cu ochii zâ mbindu-i. S-a
uitat animat prin paharul de interogatoriu. — Sigur că nu Lady Amelia Edenhall? Trebuie să
avertizez toate vă duvele de la mesele de joc să -și pă zească reticulele cu sâ rguință .
Amelia l-a pă lmuit jucă uș cu bețele evantaiului ei. — Ești, ca întotdeauna, o tachinare de
nesuferit, milord.
Muzicienii de dincolo de cameră au început să -și acorde instrumentele, iar Tolley încă nu
renunțase la mâ na Ameliei. — Mă vei favoriza cu acest prim dans, nu-i așa, doamnă ? Într-
adevă r, vom tă ia cea mai splendidă siluetă împreună .
Catriona se întoarse câ nd Robert veni lâ ngă ea. Au stat împreună , urmă rind dansul timp de
câ teva minute, câ nd Catriona a observat că majoritatea oamenilor care stă teau în apropiere
nu priveau deloc dansul. În schimb, se uitau la Robert, șoptind și clă tinâ nd din cap. Din
încruntarea care și-a marcat adâ nc în gura lui Robert, Catriona știa că a observat și atenția
pe care o atrase.
Ea a devenit revoltată . Aceasta a fost societatea „politicosă ”? La urma urmei, Robert era un
duce și trebuia să i se acorde respectul pentru titlul să u. Își pierduse familia. Cum au putut
să fie atâ t de cruzi?
Câ nd a auzit clar cuvâ ntul „crimă ” în mijlocul murmurului, în cele din urmă nu a mai
suportat. Muzicienii treceau la un alt dans. Se întoarse spre Robert. — Ț i-ar plă cea să
dansezi, Altceva?
 22
Dacă Robert a fost surprins de întrebarea lui Catriona, nu a ară tat-o cu ușurință . De
fapt, fața lui nu și-a schimbat deloc expresia, deoarece el a ră spuns cordial: „S-ar putea să
faci bine să -ți amintești că este de obicei datoria omului să ceară astfel de lucruri”.
Catriona nu se descuraja. — Atunci de ce nu m-ai întrebat?
Robert aruncă din nou o privire spre adunare, cercetâ nd mulțimea. — N-aș crede că este o
idee deosebit de bună , Catriona. Atrag suficient atenția așa cum este.
— Atunci mă car le-ai putea oferi ceva de merit despre care să bâ rfească , Altceva. Vreau să
spun că acum nu au nimic. Ea îl luă de mâ nă , refuzâ ndu-i mai multe argumente. — Ș i la
urma urmei, l-ai plă tit pe domnul Wilson să mă învețe cum să dansez corect. Ar trebui
mă car să te asiguri că primești ceea ce ai plă tit.
Robert nu mai avea de ales decâ t să urmeze în timp ce Catriona se îndrepta pe lâ ngă ochii
holbați și gurile șoptite spre zona de dans.
— Cred că se pregă tesc pentru vals, spuse Catriona, întorcâ ndu-se spre el.
— Într-adevă r, ră spunse Robert ironic, iar colţul gurii i s-a strâ mbat în timp ce îşi strâ nse
mâ na de curba taliei ei.
Ea îl privi ră ută cioasă . "Poți să urmezi pașii? Domnul Wilson îmi spune că poate fi destul de
dificil, mai ales pentru bă rbați. Picioare mai mari și tot."
Expresia lui Robert s-a uşurat. — Mă voi stră dui să încerc.
Muzica a sunat și dansul a început, iar la început Catriona a încercat să vadă reacția din
inelul de privitori că scați, înainte ca Robert să o învâ rtească , împiedicâ nd-o să aibă o
privire concentrată . A doua oară câ nd o întoarse, strâ ngerea lui pe talia ei s-a strâ ns și a
tras-o înă untru, mai aproape de el, acolo unde trupul ei era lipit strâ ns de al lui. Câ nd își
ridică privirea spre el să spună ceva, cuvintele i se stingeau pe buze. El o privea cu atenție,
ochii lui captâ ndu-i pe ai ei la lumina lumâ nă rilor.
„Ț i-am spus câ t de excepțional de frumos ară ți în seara asta?” întrebă el, întorcâ nd-o cu
dibă cie.
Tot ce reuși a fost un „oh” blâ nd în timp ce camera se învâ rtea în jurul lor.
Deodată , privitorii și murmurul lor nu mai contau. Inima îi bă tea cu putere, bucurâ ndu-se
de dans, iar picioarele i se simțeau de parcă abia atingeau podeaua. Era aceeași senzație
amețitoare pe care o avusese câ nd ră mă sese blocată singură cu el în peșteră , departe de
necazurile lumii exterioare. Se simțea ca și cum ar fi intrat într-un vis. O lică rire de speranță
a izbucnit adâ nc în ea. Poate, doar poate, Robert ar putea ajunge să o iubească ...
Nu se gâ ndise la nimic altceva din dimineața câ nd el o rugase să se că să torească cu el. Se
întrebase dacă se așteptase la prea mult. Exista cu adevă rat ceva care să se compare cu
marile iubiri despre care citise toată viața? Poate că erau doar ficțiune de gă sit în paginile
că rților, nu de tră it. Se gâ ndi la Angus și Mary, la felul în care se iubeau cu siguranță . Dar să
fi fost genul de dragoste pasională , care să tră iască sau să moară din basme, sau una bazată
pe ceva mult mai fundamental?
Angus o avertizase întotdeauna că capul ei era plin de capricii și de vise care nu ar putea fi
niciodată . Catriona îl cunoștea pe Robert și nu era genul de om care își permitea să aibă
nevoie. El a preferat să fie cel necesar. Ș i ea îl iubea chiar înainte de a-l întâ lni. Poate, în
timp, lucrurile ar putea fi altfel.
În timp ce dansau, Catriona s-a gâ ndit la momentele pe care le împă rtă șiseră în brațele
celuilalt, la magia și la pasiunea pe care le creaseră . Cu siguranță Robert trebuie să simtă
ceva pentru ea, să se dă ruiască ei atâ t de complet. Era acea speranță de care s-a agă țat în
timp ce curgeau pe podea într-o armonie încâ ntă toare. Ș i felul în care o privea tocmai
atunci a fă cut ca acea speranță să crească . Catriona era atâ t de pierdută în privirea lui, încâ t
n-ar fi putut observa că podeaua se degajase de celelalte cupluri și doar ei doi au ră mas să
danseze. Ea se delectă cu puterea mâ inii lui în timp ce el o ținea de talie, cu cealaltă strâ nsă
de a ei. Era un dansator minunat, atâ t de fă ră efort încâ t a uitat chiar nevoia de a se
concentra asupra mișcă rilor ei. Ea a alunecat în pas după pas cu plumbul lui.
Chiar și după ce muzica s-a terminat, Robert nu a eliberat-o. Stă tea acolo în mijlocul
ringului de dans, ținâ nd-o lâ ngă el, privind-o în jos, sub luminile candelabrelor de deasupra
lor. Iar câ nd el o trase încet în sus, inima ei nă vă li în timp ce el își coborî buzele spre ale ei.
Gâ fâ itul colectiv al mulțimii abia s-a înregistrat în simțurile învolburate ale Catrionei, câ nd
Robert a să rutat-o în fața întregii societă ți de elită a Londrei.
Câ nd în cele din urmă s-a îndepă rtat, simțurile Catrionei erau complet în derivă .
Ea clipi și el îi zâ mbi. — Vă rog să -mi spuneți, doamnă , a fost asta de merit suficient pentru
ca alții să vorbească ?
Catriona nu putea să -i ră spundă . De fapt, era tot ce putea să facă pentru a gestiona o privire
uluită . Apoi a spus, doar suficient de tare pentru ca ea să audă : „Asta, draga mea, este ceea
ce Thomas Wilson Dancing Master ar numi „încheierea cu o înflorire”.
Robert a luat-o de mâ nă pe Catriona și a mers cu ea de pe ringul de dans, ca și cum l-ar fi
avut cu doar câ teva minute mai devreme. Catriona putea simți fiecare pereche de ochi din
cameră asupra lor, uitâ ndu-se de parcă nu le-ar fi putut să creadă la ceea ce tocmai fuseseră
martori.
Robert a fost diferit în seara asta. Nechibzuit. Periculos. A umplut-o pe Catriona de emoție.
Dar în timp ce se îndreptau spre marginea camerei, Robert se opri brusc. Nu avusese de
ales pentru că un bă rbat îi pă șise direct în cale, blocâ ndu-i drumul.
— Devonbrook, nu mă așteptam să te vă d prezent în seara asta.
Era un bă rbat mai în vâ rstă , care era lat în circumferință , cu gura prea mică pentru dinți și
cu capul prea mare pentru urechi. A pus un accent deosebit pe sunetul S câ nd vorbea, ca și
cum ar fi încercat să indice că ceea ce avea de spus era de o importanță majoră . Se uită la
Catriona, acordâ ndu-i atâ t de multă considerație câ t ar fi un muschiu, apoi se uită la Robert,
care era cu aproape un cap mai înalt decâ t el, așteptâ nd un ră spuns.
Expresia lui Robert dezvă luia puțin. — Bună seara, lord Kinsborough.
Kinsborough. Acesta era bă rbatul despre care Robert credea că a fost responsabil pentru
incendiu. Câ t de revoltat trebuie să se simtă , stâ nd acolo în fața lui. Dar, în schimb, Robert
și-a mascat sentimentele în spatele unei indiferențe blâ nde.
„Cred că fratele tă u ți-a adus în atenție oferta mea de a cumpă ra piesele ră mase din colecția
tată lui tă u”, a spus Kinsborough.
— A fă cut-o, milord. Cu toate acestea, sunteți puțin dezinformat cu privire la proprietatea
colecției. Colecția Devonbrook este acum a mea. Ș i nu este de vâ nzare.
Kinsborough îşi miji ochii de porc. — Nu fi prost, Devonbrook. Finanțele tale nu sunt în
mă sură să renunți la o ofertă atâ t de generoasă .
Maxilarul lui Robert se zvâ cni mereu ușor, altfel ră mâ nea cu fața de piatră . „Orice poziția
mea financiară , vă pot asigura, Lord Kinsborough, că nu sunt un prost. Dar permiteți-mi să
vă luminez. În calitate de apreciator al artei, veți fi, fă ră îndoială , încâ ntat să știți că marea
majoritate a colecției nu a fost, după cum mă temeam, pierdut în incendiul care a distrus
moșia.Tată l meu a avut prevederea de a transporta un mare numă r dintre cele mai rare
piese ale colecției departe de Casa Devonbrook.Din ceea ce pot aduna fă ră să fi vă zut
înregistră rile, se pare că , cu excepția mai multe piese personale, cea mai mare parte a
colecției ră mâ ne intactă . În cinstea memoriei tată lui meu și a viziunii sale pentru colecție,
mă simt în continuare obligat să vă informez că sunt și mai angajat decâ t el în continuarea
și pă strarea acesteia."
Strâ ngâ ndu-și degetele în jurul mâ inii Catrionei, Robert trecu pe lâ ngă un lord uluit
Kinsborough, lă sâ ndu-l pe bă rbat să -și stingă coada.
S-au îndreptat spre capă tul îndepă rtat al încă perii, lâ ngă ușile gră dinii, singurul spațiu liber
din încă perea acum plină pâ nă aproape de spargere. Robert a pă ră sit Catriona pentru o
clipă să le aducă câ te un pahar de șampanie. Catriona îl privea câ nd își croia drum prin
marea altora și nu era complet conștientă de apropierea bă rbatului din dreapta ei.
— Bună seara, verişoară .
Catriona se întoarse, tragâ nd o respirație speriată . Sir Damon Dunstron stă tea brusc lâ ngă
ea. El îi luă mâ na, să rutâ nd-o politicos. Catriona se uită la mâ na lui, cea care o bă tuse atâ t de
oribil pe Mary. Se trase de parcă arsă de atingerea lui tică loasă .
Nu era nimic politicos în felul în care se uita la ea, să rbă torind cu ea, de parcă ar fi fost o
bucată delicioasă pusă pe o farfurie pusă în fața lui. Catriona privi înapoi în direcția lui
Robert, dar acesta dispă ruse în mulțime. Se uită la bă rbatul care stă tea încă lâ ngă ea. "Ce
vrei de la mine?" spuse ea liniştită .
Dunstron zâ mbi, ridicâ ndu-i din nou mâ na. — Nimic mai mult decâ t un dans, draga mea.
Este prea mult să ceri de la cineva care este, pâ nă la urmă , familie?
Catriona se uită în jurul ei. A fost prima ei oară în societate și toată lumea o urmă rea pentru
un pas greșit. Ea a decis să nu atragă mai multă atenție protestâ nd sau încercâ nd să se
retragă . Își aminti că Robert îi spusese că Sir Damon nu-i putea face nimic în această
cameră plină de jumă tate din societatea londoneză . Evident, avea ceva să -i spună și, sincer,
Catriona era mai mult decâ t puțin curioasă să audă ce ar putea fi. Muzicienii se pregă teau
pentru un alt vals, dâ ndu-le cea mai puțin audibilă și cea mai vizibilă ocazie de a conversa.
Mâ na lui Sir Damon era strâ nsă pe talia ei câ nd se poziționa în fața ei. Era bucuroasă pentru
acoperirea mă nușilor pentru că atingerea mâ inii lui pe a ei îi dă du un fior. Catriona s-a
pregă tit și și-a ridicat privirea spre el, privind fix în ochii incolori ai unui criminal. A
așteptat să vorbească pâ nă a început muzica.
— Ară ți exact ca ea, știi, spuse el. Ochii lui stră luceau în lumina lumâ nă rilor din jurul lor.
— N-aş şti, ră spunse Catriona. „Nu mi-am cunoscut-o niciodată pe mama”.
„Ș tiam că ar fi trebuit să o arestez pe acea femeie din MacBryan pentru moașa ei ineptă în
acea noapte, dar bă iatul” – se uită la ea – „fratele tă u, ară ta atâ t de bolnă vicios. Am că utat
doar să -l duc imediat la doica lui. Câ nd am s-a întors în cameră , a dispă rut și Catherine
ză cea moartă pe pat.”
Așa că urma să încerce să pretindă nevinovă ția. Catriona și-a înghițit repulsia. — De asta ai
ucis-o pe Mary? Din cauza a ceea ce ai crezut că ia fă cut mamei mele în noaptea aceea?
"Oh", a întrebat el. "A murit, nu-i așa?" Maxilarul lui Damon se încordă atunci. „Ea merita
mult mai ră u decâ t bă taia mea pentru că i-am furat un copil direct din pâ ntecele mamei sale
pe moarte. Câ nd am aflat cine ești, că exiști cu adevă rat, am fost copleșit de emoție. Să cred
că tu, verișoara mea cea mai dragă , ai tră it în spatiu de cateva mile din mine toata viata ta si
nu mi sa permis niciodata sa te cunosc.Timpul pe care l-am pierdut impreuna.Amintiri pe
care am fi putut sa le impartasim.Ma doare chiar si acum sa ma gandesc la asta.Acea
vrajitoare scotiana poate arde. în pierzare”.
Catriona se stră dui să nu-și arate dezgustul total față de el. Ea aproape tresă ri câ nd
degetele lui se strâ nseră dureros în jurul ei. S-au întors și ea a aruncat o privire plină de
speranță spre marginea ringului de dans, că utâ ndu-l pe Robert. Ea nu putea să -l vadă .
„De ce ai plecat la Londra fă ră să fi venit să mă vezi mai întâ i la Crannock, Catherine? Acum
este casa ta, unde îți aparține. Unde ți-ai aparținut mereu cu adevă rata ta familie de sâ nge.
Ț i-aș fi explicat totul, știi. , dacă mi-ai fi dat ocazia.” A tras-o într-un vâ rtej. "De ce ai plecat?"
Catriona nu i-a ră spuns. În schimb, ea a întrebat: „Ce s-a întâ mplat cu fratele meu?”
Ochii lui Damon se încețoșară . „După cum ți-am spus deja, ară ta atâ t de bolnavă câ nd s-a
nă scut. L-am dus la doică , dar mă tem că nu a fă cut nici un bine. Nu a rezistat noaptea”.
— Nu ai trimis după un medic?
„Nu era nevoie. După cum știți, Crannock este îndepă rtat. Ar fi nevoie de zile pentru ca
cineva să că lă torească acolo, iar copilul expirase înainte de zori. Câ nd m-am întors la patul
lui Catherine pentru a avea grijă de ea, ea era deja plecată . Acea vră jitoare MacBryan a
lă sat-o întinsă într-un pat îmbibat cu propriul ei sâ nge. Nu știam că mai existase un copil.
Dacă te-aș fi știut pe tine, Catherine, aș fi stră bă tut zona rurală că utâ nd să te aduc înapoi."
Catriona ridică bă rbia. "Roagă -te, Sir Damon, de ce crezi că Mary MacBryan ar fi fă cut asta?
De ce m-ar lua așa în timp ce mama ză cea pe moarte."
„Puteți risca doar o presupunere. Poate că ea spera să câ știge ceva de pe tine să te aibă în
posesia ei. Tată l tă u, stră -unchiul meu, Charles, era într-adevă r un om bogat.”
— Într-adevă r, repetă Catriona. „Totuși, în toți acești două zeci și doi de ani, ea nu că utase
niciodată vreun fel de ră scumpă rare”.
Dunstron se încruntă . „Poate că a ajuns să -și dea seama de gravitatea acțiunilor ei și nu și-a
putut realiza intențiile.”
Catriona dă du din cap în semn de acord. „S-ar putea crede că o crimă ar afecta în mare
mă sură sufletul unei persoane”.
Damon se uită la ea. Dacă și-a dat seama de acuzația voalată , cu siguranță nu a dezvă luit-o.
„Putem doar să speră m, dragă verișoară . Cu toate acestea, acum te cunosc și intenționez să
recuperez tot timpul furat. Am aranjat ca un autocar să ne ducă la Liverpool, apoi o barcă cu
pachete de acolo înapoi la Crannock. Ne putem întoarce acasă pâ nă la sfâ rșitul lunii.”
„Nu pot să plec. O am pe Mairead cu mine și...”
strâ ngerea lui Damon asupra taliei ei s-a strâ ns. „Draga mea verișoară , acea fată este
ță rancă . Ea nu este familia ta adevă rată . Eu sunt familia ta acum. Aceștia...” mâ râ i el,
„...oamenii au beneficiat suficient de pe tine în viața lor, mai ales avâ nd în vedere faptul că
împrejură rile asocierii lor. Ei nu sunt altceva decâ t criminali de râ nd, oameni să raci,
oameni nelegiuiți. Nu ați fost niciodată cu adevă rat unul dintre ei."
Catriona avea din ce în ce mai greu să -și ascundă dezgustul. Ura să creadă că acest bă rbat
era înrudit cu ea în vreun fel. — Îmi pare ră u, dar tot nu pot merge cu tine. Trebuie să mă
că să toresc.
Damon zâ mbi atunci, un gest care o înfrigura profund pe Catriona. — Sigur că nu te referi la
Devonbrook?
Catriona se încruntă la el. „Robert mi-a cerut într-adevă r să mă că să toresc cu el și am fost
de acord”.
se batjocoră Damon, cu ochii îngustâ ndu-se la ea. „Catherine, în calitate de verișoară a ta,
trebuie să te sfă tuiesc cu fermitate împotriva asta, nu, să -ți interzic asta. Devonbrook este
un bă rbat cu titlu, da, dar fă ră mijloace financiare pentru a-l susține. A pierdut tot ce avea
familia lui în incendiu, un incendiu. care, trebuie să vă informez, majoritatea celorlalți din
această sală de bal cred că este responsabil. Ș tiați că întreaga lui familie a murit în acel
incendiu? Dacă el vă urmă rește, este doar pentru averea dvs. El vă folosește pentru a
recâ știga un poziția în societate. Nici tu nu trebuie să mă crezi. Întrebați-o pe Lady Anthea
Thornby. Ea a fost logodnica lui Devonbrook la un moment dat, doar că a avut norocul să
realizeze ce eroare gravă a fost înainte de a putea fi schimbate jură mintele. Nu condamna
de soarta pe care a fost destul de înțeleaptă să o evite. Putem face o vizită lui Brewster,
avocatul meu din Londra, și îi putem cere ajutorul pentru a te elibera de promisiunea ta de
logodnă .
Catriona se întrebă dacă Sir Damon și-a dat seama câ t de multe i-a dezvă luit în timp ce
fusese implicat în atacul verbal asupra personajului lui Robert. Ar trebui să -l facă să creadă
că s-ar putea gâ ndi suficient de mult pentru a-și confirma suspiciunile. — Mi-ai dat multe
de luat în considerare, spuse ea.
Ea a observat lică rirea luminii de speranță în ochii lui. „Este o fată bună .”
Muzica a ajuns la final. Câ nd s-au întors pentru a pă ră si zona de dans, Catriona l-a vă zut pe
Robert așteptâ ndu-i. Fața lui era așezată cel mai nefericit.
— Catriona, vino aici. Îl privea pe Sir Damon cu avertisment. „Dacă tu atâ t de mult ca...”
— Robert, îl interzise Catriona, luâ ndu-l de braţ, lipindu-i un zâ mbet stră lucitor. Ea a
observat că mai multe dintre persoanele care stă teau în jurul lor începuseră să observe
tensiunea care se crease între cei doi bă rbați. „Cred că l-ai întâ lnit deja pe vă rul meu, Sir
Damon Dunstron. A fost destul de amabil să mă roage să dansez în timp ce tu erai plecat să -
mi iei șampania. A profitat de ocazie pentru a-mi explica câ teva lucruri.”
— El are, într-adevă r?
— Da, ră spunse Catriona. "Totul este destul de bine acum." Ea îi forța un zâ mbet cordial lui
Sir Damon. — Mulţumesc, verişoară . Ne vom revedea curâ nd.
Damon zâ mbi, și-a plecat capul în fața ei. — Aştept cu neră bdare, dragă .

După bal, Catriona i-a spus lui Robert tot ce i-a spus Damon, versiunea lui despre ceea ce sa
întâ mplat cu Lady Catherine și fiul ei, cum o acuzase pe Mary că a orchestrat totul. Oricâ t de
disprețuitor era, Robert a subliniat ceea ce Catriona și-a dat seama deja. Întrucâ t nu era
nimeni care să respingă acuzațiile lui Damon, nu ar exista nicio modalitate de a-l vedea
adus sub acuzația pentru crimele sale. Era cuvâ ntul lui împotriva cuvintelor pe moarte ale
altuia, dar și mai ră u, cuvâ ntul unui nobil împotriva unui scoțian să rac.
Dar, relatâ nd totul cu el, Catriona i-a spus și lui Robert că Damon a lă sat să scape numele
avocatului să u, precum și referirea lui la posibila avere a Catrionei. Împreună , au ajuns la
decizia ca Robert să -i facă o vizită avocatului, domnul Brewster. Ar fi perfect acceptabil ca
el să facă acest lucru, că ci dacă ar fi existat vreo zestre care ar trebui să fie a ei, ca logodnic,
Robert ar fi cu siguranță interesat de ea.
Robert plecase devreme în acea dimineață să -l cheme pe Brewster și nu se mai întorsese de
atunci. Acum era aproape de amiază . Mairead se afla în camera ei, unde se închisese de
câ nd Catriona îi încredințase să -și facă rochia de mireasă . Mairead fusese uluită că Catriona
nu și-ar dori ca că utata Madame Davenant să creeze o rochie atâ t de importantă , dar se și
bucurase că a cerut-o. Primiseră o gră madă de publicații de modă de la vâ nză tor de că rți —
printre ele La Belle Assemblée și La Miroir de la Mode — și Mairead nu mai ieșise din
camera ei de câ nd le explorase pentru prima dată . Ea dă dea dovadă de un talent destul de
modist, iar Noah a raportat că un numă r de femei de la bal l-au abordat întrebâ ndu-l cine a
modelat tartanul deosebit de izbitor, favorizat de Catriona. Amelia, care își mutase lucrurile
și la Devonbrook House, dormea în prezent. Așa că Catriona nu putea decâ t să se uite pe
fereastră și să aștepte.
Câ nd, în sfâ rșit, Robert ajunse înapoi la casa orașului, Catriona îl aștepta, stâ nd la capă tul
treptelor ca o santinelă . S-au retras în bibliotecă de îndată ce el și-a scos haina mare.
Robert fă cu semn spre un scaun. Expresia lui nu dezvă luie nimic, dar Catriona simți în el o
tensiune care o fă cu imediat să se îngrijoreze de ceea ce ar fi putut afla din vizita lui la
avocatul lui Sir Damon. — Vrei să stai, te rog?
Catriona se lă să pe scaunul din spatele ei, bă tâ nd neră bdă toare cu degetul de la picior pe
podea.
„După cum știam deja”, a început Robert, „tată l tă u, Sir Charles Dunstron, a fost baronet și el
deținea lairdship-ul peste Crannock. Este o baronetă care a fost creată de James I. Este o
exploatație de familie care a fost transmisă . în ultimii două sute de ani.Ceea ce nu știam este
că , atunci câ nd tată l tă u, Sir Charles, a aflat că mama ta, Lady Catherine, era gravidă , i-a
scris avocatului să u din Londra stabilind condițiile de moștenire în cazul în care va muri.
Avocatul să u era Johann Brewster. Scrisoarea lui indica dorința ca, dacă copilul ar fi fiu, el
să moștenească întreaga proprietate și să -și asume baronetajul. În absența unui copil de
sex masculin, acesta ar reveni, desigur, la cea mai apropiată viață . rudă de sex masculin, în
acest caz, nepotul să u, Damon Dunstron. Cu toate acestea, în cazul unei fiice, el a stabilit un
set complet diferit de prevederi, separat de baronetă , o moștenire financiară . La moartea
lui Sir Charles, trebuia să i se alocă o parte, dar va fi administrată , supravegheată și suma
stabilită de moștenitor”.
— Damon, adă ugă Catriona, încruntâ ndu-se.
"Da. Dar nu ți-am spus totul. Chiar înainte să plec în dimineața asta, Brewster m-a chemat
înapoi în biroul lui. M-a informat că baroneta lui Crannock este una dintre puținele care pot
fi transmise prin linia feminină . Dar, desigur, va fi nevoie de dovada identită ții tale înainte
ca orice moștenire să poată fi asumată de tine."
Catriona și-a înțeles îngrijorarea de bază . „Sir Damon m-ar picta pur și simplu ca pe un
impostor. Gă sise deja o modalitate de a-și explica acțiunile de acum două zeci de ani,
punâ nd toată responsabilitatea pentru moartea Lady Catherine și a fratelui meu pe Mary,
care acum nu poate să se apere sau să ofere niciun sprijin pentru afirmația mea.
„Acum trebuie să facem un singur lucru. Trebuie să gă sim familia lui Lady Catherine. L-am
rugat pe avocatul meu, Quinby, să vadă ce poate gă si despre că să toria lui Sir Charles cu
Catherine. Ș tim că trebuia să fi avut loc acum vreo două zeci și trei de ani. Ș i cu același scop
în minte, și Tolley a pus la cale un plan. El gă zduiește o petrecere la moșia lui de lâ ngă
Epsom, în afara orașului, pentru a să rbă tori logodna noastră . Avâ nd în vedere popularitatea
sa în râ ndul populației și curiozitatea care deja bâ zâ ie despre tine, toți cei care sunt oricine
vor dori să fie prezenți. Cu siguranță cineva de acolo va fi știut despre Sir Charles Dunstron
și Lady Catherine.
23
 DRAKELY HALL, EPSOM
Autocarele au început să sosească la casa de țară a lui Tolley la prâ nz, înconjurâ nd
fața conacului în stil iacobian pentru a-și lă sa pasagerii la picioarele terasei mari care ducea
la ușa din față . Pe la ora două , așteptau un râ nd de ei, care se întindea pe aleea cu pietriș
alb, dispă râ nd din vedere în jurul cotului printre copaci.
Zeci de oaspeți veniseră de la Londra, aranjați în cele mai bune mijloace de transport,
barușe elegante stră lucind în lumina soarelui, șuruburi cu două roți conduse de tigri,
hainele lor cu dungi distinctive ară tâ nd stră lucitoare peisajului. A existat chiar și un faeton
la modă , tras de o echipă egală de șase. Iar ocupanții acestor vehicule elegante au fost la fel
de remarcabili. Îmbră cați cu pene de struț și mă tase curată , veniseră la moșia Sheldrake
pentru un weekend plin de distracție la țară .
Proprietatea, Drakely Manor, se întindea pe trei sute de acri de peisaj rural ondulat din
Epsom și peisaj adormit, cu o vie, un lac și o întindere de verdeață de curse. Casa era
oarecum mică după standardele nobilimii, totuși, pentru Catriona, pă rea un adevă rat palat.
Fusese construit de stră bunicul lui Tolley, îi spusese el în timp ce o luase în turneu cu ziua
precedentă , un tip excentric care se pare că îi plă cuse foarte mult rațele, așa cum se
dovedea oriunde s-ar fi uitat.
Deasupra ușii mari din față se afla stema Sheldrake. Purta o coroană de viconte de culoare
stră lucitoare, cu cele șaisprezece bile de argint în jurul marginii, cunoscute sub numele de
perle. Statui ale altor pă să ri de apă au fost sculptate în marmură care împodobeau galeria
inferioară și un numă r dintre cele paisprezece dormitoare au fost numite pentru ele.
Mallard, haps, eider; au fost chiar tă iate în lemn și pictate pe tavanele din stuc turnat
oriunde se întîmpla să se uite.
Mairead ar fi fost uimită , dacă nu ar fi optat în schimb să ră mâ nă în urmă în oraș. Catriona
își fă cuse griji că o pă ră sise, încercase totul pentru a o convinge să vină , dar Mairead fusese
cel care învingase în cele din urmă .
„Vreau să fii cea mai frumoasă mireasă pe care a vă zut-o Londra vreodată ”, spusese ea. „Ș i
că ați plecat cu toții din casă îmi va oferi șansa de a termina o mulțime de lucră ri la rochia
voastră ”.
Catriona fusese de acord, știind că , din moment ce sora ei îl va avea ală turi pe Wiggin și pe
ceilalți servitori, va fi în siguranță .
Avâ nd în vedere numeroșii oaspeți care erau așteptați în acel weekend, Catriona avea să
împartă o cameră cu mă tușa Amelia, ceea ce i-a fost destul de plă cut, deoarece patul din
camera care le fuseseră repartizați ar fi putut dormi cu ușurință pe amâ ndoi și pe alți doi.
Catriona era bucuroasă de compania femeii mai în vâ rstă . Amelia avea un mod de a o liniști
pe Catriona ori de câ te ori trebuia să se confrunte cu membrii societă ții. Ea spunea ceva cu
totul ciudat, șoptindu-l doar Catrionei, ca să nu audă nimeni altcineva. Odată , câ nd ieșiseră
cu mașina pe Rotten Row, Catriona își dorise să se cufunde în bă taia de antrenori în efortul
de a evita privirile speculative pe care le primeau. Amelia observase acest lucru și îi
sugerase cu blâ ndețe Catrionei să se gâ ndească la cum ar putea ară ta un bă rbat deosebit de
pompos, purtâ nd nimic altceva decâ t corsetul pe care știa că îl poartă sub redingotă , înainte
de a sparge frâ iele ca să poată trece pe lâ ngă el, în timp ce Catriona chicotea la imaginea pe
care o avea. a fost convocat.
Catriona stă tea acum în picioare, privind pe fereastra camerei lor spre gră dina din spate,
care era îmbră cată stră lucitor cu flori înflorite glorioase. Un labirint format din garduri vii
înalte umplea partea inferioară a gră dinii, iar de unde stă tea ea, Catriona putea vedea spre
verdele mai departe, unde câ țiva dintre ceilalți oaspeți se jucau la boluri. Una dintre cele
trei surori ale lui Tolley le ară ta copiilor ei cum să joace pe o parte și i-a vă zut dansâ nd în
timp ce reușeau să ră stoarne mai multe ace.
Privind dulcea scenă familială , mâ na Catrionei s-a mișcat instinctiv spre mijlocul ei,
întinzâ ndu-se pe micuța viață cuibă rită acolo. S-a uitat în jos la degetele de la picioare câ nd
a auzit un mielă it familiar lâ ngă picioarele ei. — Bună , domnișoară Mattie, spuse ea,
ridicâ nd pisica și ținâ nd-o aproape. — Te-aș fi crezut plecat în mansardă sau în pivniță ,
vâ nâ nd șoareci în colțuri întunecate.
Tolley fusese de acord cu bună voință ca Mattie să vină în weekend la țară . Pisica devenise
destul de afectuoasă cu noua ei stă pâ nă și se culca noaptea cu Catriona, strâ nsă în gheața
din spatele genunchilor și se ghemuia în poală în timp ce citea. Doar să o aveam acolo era
un mare confort, o mică relicvă tangibilă din casa ei din Highlands.
Pe lâ ngă anunțul oficial al logodnei lor, weekendul ar avea și un alt scop. Va începe să -l
ră scumpere pe Robert în ochii societă ții și, potrivit lui Tolley, totul era datorat ei.
„Ești un original cu adevă rat, draga mea”, îi spusese Tolley. „În primul râ nd, ești necunoscut
tuturor, un moștenitor de mult pierdut, un mister și, prin urmare, o senzație în devenire.
Te-ai logodit să te că să torești cu un duce scandalos și aș putea spune diabolic de frumos, iar
credința ta neîndoielnică în el a început deja să schimbe mințile acuzatorilor să i anteriori.
Ș i ultimul... Tolley se înclină în fața ei. „... înclinația ta pentru a purta culori închise care
contravin tuturor dictelor modei actuale, dar care, datorită priceperii Mairead cu acul ei și a
tartanului tă u, acum marca, are un stil remarcabil al tă u.”
În scurtul timp în care Catriona fusese la Londra, fă cuse la modă să fie scoțiană . Pachetele
din tartan începuseră să împodobească umerii lă ptoși, iar bonete împodobite cu carouri
erau așezate pe coafuri elegante. Chiar și acum, în timp ce se uita în jos la adunarea
oaspeților care se fă ceau pe gazonul de dedesubt, a putut vedea un domn purtâ nd o vestă
deosebit de carouri și o altă domnișoară cu o foaie de tartan. Pentru Catriona, aceasta ară ta
doar ridicolul total al societă ții, frivolitatea și se întrebă dacă vreunul dintre ei ar îndră zni
să îmbrace un kilt înainte de a se întoarce de la fereastră .
Catriona tresă ri câ nd vă zu că Robert stă tea acolo în prag. Nu-l auzise intrâ nd. — Robert.
„Am dat peste ceva, ceva pe care m-am gâ ndit că ți-ar plă cea să -l ai înapoi”.
Ț inea în mâ nă ceva mic, alb, pă trat, o bucată de material. Catriona o luă și recunoscu
imediat batista pe care o pierduse în noaptea în care încercase să -l sperie departe de
Rosmorigh. Ea ridică privirea spre el.
"Tu stiai?"
A dat din cap cu un zâ mbet. „Ș tiam chiar din noaptea aceea, dar nu ți-am spus niciodată
nimic. Câ nd Mary mi-a spus totul, despre trecutul tă u, a pomenit de batistă . A spus că a fost
a mamei tale, adică a lui Catherine. Am crezut că știind asta, s-ar putea să -ți dorească să -l
primești înapoi.”
Catriona se uită în jos la pâ nza fragilă . Ș tia în tot acest timp, știa că ea era cea care încercase
să -l sperie în noaptea aceea și nu-i spusese niciodată nimic. "Mulțumesc."
S-a aşezat la picioarele patului, cu faţa la ea. — Tolley m-a provocat la o cursă pe gazonul de
sud. Este hotă râ t că ar trebui să -l învingă pe Bayard cu noul golf pe care tocmai l-a
cumpă rat de la Tattersall. M-am gâ ndit că ți-ar plă cea să vii?
Catriona se ridică , aşezâ ndu-l pe Mattie pe scaun. — Desigur, aș face-o.

O mulțime se adunase chiar sub casă , pe întinderea de gazon unde Robert și Tolley aveau să
alerge. Stâ nd la punctul de plecare, îmbră cat cu o jachetă elegantă de că lă rie și o pă lă rie,
Tolley verifica elementele de fixare de pe șaua calului să u, un frumos armă sar, tot adanc,
maro închis, cu vâ rfuri negre. Bayard stă tea în apropiere, la fel de impresionant, cu corpul
să u cenușiu pă tat, care dă dea un contrast minunat cu fundalul înverzit al verdelui. Plă cea la
pă mâ nt, așteptâ nd ca Robert să urce.
— Ești gata să pierzi, prietene? îi spuse lordul Sheldrake tachină tor că tre Robert în timp ce
se pregă teau pentru cursă .
Robert chicoti. — Ai face bine să -ți înghiți cuvintele provocatoare, stă pâ ne, ca nu cumva să
te sufoce gră mada de murdă rie aruncată de calul meu în fața ta.
Mulțimea sâ câ ia la batjocura dintre cei doi prieteni de o viață , iar numă rul de privitori a
început să crească .
Tolley stă tea pe bloc să se încalece, iar calul să u dansa în timp ce se ridica în şa. Se uită la
Robert. "Termeni?"
Robert, de asemenea, se ridică pe spatele lui Bayard, aruncâ nd o privire spre adversarul
să u cu un râ njet ironic. — Ce zici? O sută de guinee, poate?
Mulțimea în creștere a emis un „oooh” entuziasmat.
Tolley clă tină din cap, chicotind. "Vino acum, prietene. Ești un duce. Cu siguranță poți face
mai bine decâ t atâ t. Spune, dublu?"
Pariurile circulau deja prin mulțime, cotele pă râ nd împă rțite în mod egal. Catriona se uită
în jur și atunci l-a observat pe lordul Kinsborough stâ nd la marginile exterioare ale
mulțimii. Se uita fix la Robert.
— Accept termenii dumneavoastră , onorabilul meu prieten, spuse Robert. A executat un
salut galant că lare. „Ș i învingă torului merge prada”.
"Splendid!" adă ugă Tolley. — Atunci hai să plecă m.
Cei doi cai veneau unul lâ ngă altul la marginea îndepă rtată a mulțimii de moră rit. O
frâ nghie era întinsă pe lă țimea potecii, ținută de doi lachei.
„Traseul cursei este urmă torul”. Tolley ară tă spre exterior. „Dincolo de gazon, peste gardul
din cealaltă parte, în jurul iazului, prin pâ râ u și apoi înapoi”.
— Pare destul de simplu, spuse Robert, privind în afară cu mâ na apă râ ndu-i fața.
— Vom vedea dacă mai crezi asta după ce te-am bă tut, Altceva. Tolley se aşeză în şa. —
Atunci ești gata?
Robert înclină o sprâ nceană . "Tu esti?"
S-au poziționat în spatele frâ nghiei întinse și au așteptat soneria de pornire a lui Noah.
"Aștepta!"
Catriona apă sa prin mulțime spre Robert. Câ nd ajunse lâ ngă el, scoase o fâ șie din tartan pe
care-l înnodase pe rochie. — Ar trebui să porți asta pentru noroc. Ea întinse mâ na și o legă
de vâ rful cizmei lui lustruite.
— Culorile doamnei mele pentru cavalerul ei în timp ce el pleacă la aventură ? a tachinat el,
amintindu-i în privat de dragostea ei pentru poveștile cavalerești.
Catriona zâ mbi. "Desigur."
Atunci i-a luat mâ na, să rutâ nd-o cu o înflorire. „Voi lua favoarea doamnei mele cu mine în
luptă . Mă voi întoarce în curâ nd să -mi cer să rutul învingă torului”.
„Ș i dacă câ știg?” întrebă Tolley.
Catriona râ se. — Atunci presupun că tu vei fi cel care va primi să rutul câ știgă tor, milord.
Tolley îi zâ mbi lui Robert, apoi îşi întoarse calul să stea gata.
Catriona se dă du înapoi. Noah ridică clopotul, fluturâ ndu-l cu un zgomot. Coarda de pornire
a că zut și ei au plecat, sfâ șiind peluza bogată în plin galop.
Robert și-a strâ ns picioarele strâ ns în jurul circumferinței lui Bayard, aplecâ ndu-se jos
peste gâ tul lui, câ nd au degajat peretele de stâ ncă de la capă tul îndepă rtat al verdelui. Îl
auzea pe Tolley că lare lâ ngă el, dar ignoră dorința de a se întoarce și de a privi. Mi se simțea
dincolo de entuziasmant să galopâ nd din nou că lare, vâ ntul biciuindu-i fața, o fiară
puternică zvâ rnâ ind ca furtuna de sub el.
Au rotunjit prima curbă a iazului de rațe calm și atunci Robert a observat pentru prima
dată că Tolley tră gea înainte. Ocolise malul interior al iazului și își fă cuse drum în fața lui
Bayard. Robert murmură cuvinte de încurajare la adresa armă sarului să u, în timp ce se
întorceau spre a doua viraj, gâ t și gâ t.
Odată ce s-au întins din nou, Robert i-a dat lui Bayard capul complet. Putea simți valul
armă sarului sub el, picioarele lui puternice spaniole împingâ nd pă mâ ntul sub copitele lui
bă tă toare. Câ nd se apropiară de pâ râ u, Robert se gâ ndi pentru o clipă trecă toare să -l tragă
puțin înapoi, să ia apa într-un ritm mai lent. Dar nu a fă cut-o. Calul lui Tolley s-a lă sat
înapoi, a țopă it nesigur prin apă și, cu un pufnit puternic, Bayard a navigat limpede,
traversâ nd pâ râ ul pe un bascul perfect. S-au oprit pentru a ajunge la final la un galop
puternic.
În timp ce se apropiau pentru final, Robert simți brusc că ceva zboară lâ ngă el, aproape de
urechea lui. O piatră poate aruncată în sus de copitele lui Bayard? O clipă mai tâ rziu, o a
doua lovitură a venit din spate. A simțit că îi zgâ iește umă rul cu o chinuri ascuțite.
L-a tras pe Bayard în sus.
Observâ nd oprirea sa bruscă , Tolley fă cu la fel, învâ rtind golful pentru a veni ală turi de el.
Nu erau la mai mult de zece metri de final.
De a treia oară , Robert a auzit raportul împușcă turii. S-a pră bușit în pă mâ nt lâ ngă copita
din față a lui Bayard, scuipâ nd pă mâ nt. Bayard se ridică alarmat.
— Cineva trage! se auzi un strigă t din mulţime.
— Din câ te știu, nu există vâ nă toare pe aici, îi spuse Tolley lui Robert. El cercetă orizontul.
"Acolo!" Ară tă spre vest, spre vâ rful dealului. O siluetă era acolo, că lare pe un cal, stâ nd ca o
umbră în lumina soarelui. "Hai, Rob. Hai să fim după el!"
Robert și Tolley se înfipră , lansâ nd după celă lalt că lă reț, care își învâ rti calul și se îndreptă
repede spre acoperișul copacilor. Câ țiva dintre oaspeții care erau că lare la marginea
mulțimii s-au ală turat în spatele lui Robert și Tolley în urmă rire, tunâ nd în sus pe versantul
dealului, după ei.
Catriona privea de la locul ei la linia de sosire, cu frica înnodâ ndu-i stomacul. Așteptarea a
fost interminabilă . Avâ nd în vedere avantajul pe care Robert îl avea asupra lui Tolley în acel
moment al cursei, nu exista nicio îndoială că loviturile au fost destinate doar lui. Câ teva
dintre doamnele care stă teau în apropiere au venit la Catriona, oferindu-i cuvinte de
mâ ngâ iere. Amelia o luă liniștitoare de mâ nă .
— O să fie bine, dragă . Vor descoperi că tică losul a fă cut asta.
Cine a facut asta...
Catriona se întoarse, că utâ nd prin mulțime unde își amintea ultima oară că l-a vă zut pe
Lord Kinsborough. El a plecat.
În cele din urmă , câ teva minute mai tâ rziu, cineva a sunat din mulțime. "Acolo sunt ei!"
Catriona a privit cum grupul de că lă reți venea în galop pe versantul dealului spre ei ca o
încă rcă tură de cavalerie. Câ nd l-a vă zut pe Robert că lare pe Bayard printre ei, a închis ochii
pe o suflare grea de uşurare.
Toți au început să vorbească , să vorbească , să pună întrebă ri deodată . Cine trase în
concurenți? Unde plecase? Catriona abia l-a auzit pe Tolley spunâ nd că că lă rețul pă rea a fi
un bă rbat și că , din pă cate, îl pierduseră în pă durea densă . Ea a ocolit mulțimea și s-a mutat
repede spre locul în care Robert tocmai cobora. Ea a intrat în brațele lui, sprijinindu-și
obrazul de pieptul lui. Ea a închis ochii.
„Sunt în regulă ”, a spus el.
Catriona deschise ochii. Își vă zu carourile încă legate de cizma lui prin neclaritatea
lacrimilor ei. Câ nd ridică din nou privirea spre el, observă pata întunecată care îi pă ta
umă rul jachetei. — Robert, sâ ngerezi!
"Sunt bine. Lovitura m-a zguduit. Nu este nimic."
Catriona și-a împins partea din față a hainei. Nu vă zuse rana imediat, deoarece bleumarinul
întunecat al hainei lui îi ascunsese rana. Dar câ nd și-a deschis haina, Catriona a vă zut că era
cu siguranță mai mult decâ t nimic. Gâ fâ i din cauza sâ ngelui, stră lucitor și roșu, care i se
înmuiase prin că mașa, acolo unde glonțul intrase chiar sub umă rul lui.

Doctorul trimis de Tolley a sosit aproape o oră mai tâ rziu. Cu ajutorul lui Noah și Tolley,
Catriona îl dusese deja pe Robert în cea mai apropiată cameră deschisă , biblioteca. L-au
coborâ t pe o canapea mică și ea a început să -i scoată că mașa, desfă câ ndu-i nasturii de la gâ t
pentru a vedea mai bine, câ nd Robert se întinse, luâ ndu-i de mâ nă .
— Catriona, doctorul se va ocupa de asta.
— Prostii, mă car pot cură ța rana. Dar trebuie să scoatem că mașa asta și...
— Catriona, spuse Robert, cu vocea scă zută , încă nu suntem că să toriţi.
A aruncat o privire spre prag. Afară , în hol, o colecție curioasă de privitori stă tea cu
privirea.
Doctorul a intervenit în cele din urmă . „Domnişoară , ştiu că sunteţi îngrijorat din cauza
graţiei sale, duce, dar vă asigur că este în mâ ini capabile. Am luat mai mult decâ t partea
echitabilă de la vâ nă torii locali. Dar rana va probabil că nu va fi foarte dră guță și n-ar fi de
folos să leșini.”
Slab? Catriona nu leșinase niciodată în viața ei. Ea fusese cea care stă tuse să privească câ nd
mama ei îi cusase piciorul lui Angus după ce acesta îl tă iase cu o coasă . Totuși, se uită la ușă
și la ochii interesați care așteptau acolo. — Te voi aștepta în salon, spuse ea, plecâ nd fă ră
tragere de inimă .
Catriona stă tea cu Tolley și Amelia câ nd medicul a venit aproape o oră mai tâ rziu să -și dea
raportul. Noah stă tea la ferestre în spatele lor. Se plimbase tot timpul. Discutaseră despre
posibilii suspecți și restrâ nseseră la cei mai probabili doi: Lord Kinsborough și Sir Damon
Dunstron.
— Lord Sheldrake, spuse medicul de la uşă , o clipă , vă rog, ca să discut despre starea
ducelui.
Tolley se uită la Catriona. „Cred că logodnicul grației sale este cel că ruia ar trebui să -i
vorbești.”
Doctorul dă du din cap, fă câ nd semn spre uşă . — Domnișoară ?
— Puteți vorbi liber aici, doctore, spuse ea. „Toți suntem cei mai apropiați prieteni și
familie ai lui Robert”.
„Foarte bine. Împuşcă tura a intrat în partea că rnoasă a umă rului ducelui, abia lipsind osul.
Mi-a trebuit ceva efort să -l îndepă rtez. Nu a fost fă ră vreo încercare asupra graţiei sale.
Rana a fost cură țată și bandajată și am l-am dozat cu laudanum pentru durere. Am rugat doi
dintre lachei ai lordului Sheldrake să -l ducă în camera de dormit cea mai apropiată . Va avea
nevoie de odihnă în seara asta. Trebuie să ne uită m la semne de febră rezultată . Mâ ine, dacă
totul este bine, poate lua aerul și plimbați-vă pe teren, poate, aproape de casă . Nimic mai
obositor."
Catriona dă du din cap. — Mă voi ocupa de asta, domnule.
Doctorul i-a întins o sticlă mică . "Iată o altă doză de laudanum dacă are nevoie. Mă voi
întoarce dimineața să verific pansamentul și să cură ț din nou rana."
 24
C atriona deschise încet ușa dormitorului lui Robert pentru a nu scoate niciun sunet. Era
tâ rziu, pâ nă la primele ore ale dimineții. Ea ză cuse trează , ascultâ nd neră bdă toare în
camera ei, pâ nă câ nd îl auzise pe ultimul dintre oaspeți retră gâ ndu-se. Destul de potrivit,
Amelia fusese cea care o ajutase să vină acolo, veghâ nd pe hol.
Amelia știa că Catriona era fă ră ea însă și de îngrijorare pentru ră nirea lui Robert și știa de
asemenea că n-ar mai dormi nici mă car dacă ar fi ră mas. Ar fi petrecut noaptea plimbâ ndu-
se pe podea și ținâ nd-o pe Amelia trează cu ea. Ea a vrut să fie cu Robert. Trebuia să fie
sigură că era bine pentru că , în ciuda asigură rilor lui Tolley că era, nu avea să creadă asta
pâ nă nu va putea vedea singură .
Catriona se întrebă dacă Tolley îi spusese încă lui Robert că nu gă siseră nici un indiciu
despre cine ar fi putut să tragă focuri de armă în el. După toată zarva, lordul Kinsborough
fusese localizat și nu știa nimic despre incident. El și un alt oaspeți ai lui Tolley, un conte a
că rui reputație era mult peste reproș, fuseseră tot timpul în salon, jucâ ndu-se la whist. Fă ră
Kinsborough ca suspect, Sir Damon a ră mas. Ș i asta însemna, desigur, că îi urmase pâ nă la
Epsom. Ar putea, în acel moment, să fie oriunde.
Lumâ narea pe care o purta Catriona aruncă un halou de lumină peste chipul adormit al lui
Robert, în timp ce ea se uita la el în pat. Stă tea în picioare, cu câ teva perne sprijinite în
spatele capului. Pieptul îi era gol, umă rul stâ ng înfă şurat cu bandaje. Așezâ nd lumâ narea pe
masă lâ ngă pat, Catriona se așeză pe scaunul din apropiere, cu cartea pe care o adusese să o
citească strâ nsă în mâ ini.
Robert îi dă duse cartea cu o zi înainte să plece din Londra. O dusese la un magazin numit
„Hatchard’s”, unde ea ră sfoise printre rafturile pline de că rți, în timp ce Robert stă tea să
citească ultimele foi de știri. Petrecuseră trei ore acolo și, câ nd plecaseră , el îi fă cuse un
cadou. Cartea pe care i-o dă duse era o poveste de aventură , i-a spus el, un fel de graal
modern, plasat în Ț ă rile înalte ale Scoției. Paternitatea sa a fost aparent un mister. Scrisă
anonim, cartea a fost în centrul unui numă r mare de pariuri între tonă . Deși mulți credeau
că știu cine l-a scris, în ciuda succesului uriaș al romanului, nicio persoană nu a venit să
revendice distincția. Trecuse deja prin numeroase tipă riri și, cu siguranță , va continua,
totuși editorul a refuzat cu fermitate să dezvă luie autorul că rții numite Waverly.
Lă sâ ndu-l pe Robert să doarmă , Catriona s-a deschis spre locul în care ră mă sese ultima
oară , scoțâ nd panglica pe care o folosea pentru a-și marca locul. Citi o vreme în tă cere,
încercâ nd să se concentreze asupra cuvintelor, dar și-a gă sit privirea abă tută constant spre
Robert. Nu putea șterge imaginea lui mai devreme în acea zi, chipul lui atâ t de palid,
sâ ngele de pe fața că mă șii lui atâ t de dur. Timpul pe care ea petrecuse stâ nd în salon,
așteptâ nd câ t îl consultase doctorul, îi dă duse șansa să ia în considerare o mulțime de
lucruri.
Îl iubea pe Robert. Îl iubea pe bă rbatul care era. Iar gâ ndul că ajunsese atâ t de aproape să
nu-l aibă în viața ei o umplea de o teamă pe care nu voia să o ia în considerare. Îl dorea pe
Robert în viața ei. Pentru totdeauna. Chiar dacă nu o iubea așa cum l-a iubit ea pe el, poate
că , într-o zi, o va face. Sau poate că pur și simplu nu putea. Nu-i mai pă sa. Voia doar să
vorbească cu el din nou, chiar dacă nu o putea auzi.
„Ș tii”, a spus ea apoi, încet, „Am citit această carte pe care mi-ai dat-o.” Ș i-a dat seama că
laudanum îl va împiedica să o audă , dar trebuia să facă altceva decâ t să se uite la el în acea
cameră întunecată și să se teamă . „Nu pot să înțeleg de ce există o asemenea controversă cu
privire la cine a scris asta, câ nd este atâ t de evident Walter Scott. . Se citește mult prea
asemă nă tor cu Marmion și chiar cu The Lady of the Lake . Sunt două dintre poeziile mele
preferate. Îți va pă rea ră u că ai pariat cu mine pentru asta.”
Ea îi aruncă o privire. Avea ochii încă închiși, pieptul ridicâ ndu-se și coborâ nd încet. S-a
mutat de pe scaun și s-a așezat la marginea patului. Ea îl luă de mâ nă , îi simți fruntea cu
dosul mâ inii. Dacă ar fi fă cut febră chiar în noaptea asta și nu s-ar mai trezi niciodată ? Dacă
Robert n-ar fi vă zut niciodată copilul pe care l-a purtat?
„Ș tii că te-am iubit chiar înainte să te cunosc? Obișnuiam să vorbesc cu tine, știi, cu
portretul tă u agă țat acolo în biblioteca de la Rosmorigh. Am crezut că ești magnific.” Ea a
zâ mbit. „Încă o fac. Ș i acum, îți port copilul.” Ea îşi lă să capul în jos, sprijinindu-l pe pernă de
lâ ngă el. „Oh, Robert, nu mi-am dorit niciodată să simți că nu ai de ales, că a trebuit să te
că să torești cu cineva ca mine din cauza copilului. Ș tiu că nu mă iubești, nu la fel cum te
iubesc eu. Dar, chiar cred îți pasă de mine și asta, a oftat ea, este suficient. Am greșit să mă
aștept că și tu mă poți iubi. Câ te că să torii se bazează pe mult mai puțin? Dar promit că te
voi face fericit, Robert. Îți promit că te voi iubi suficient pentru amâ ndoi.”
"Nu, nu v-ei."
Catriona își ridică capul, tragâ nd aer în piept. Ochii lui Robert erau deschiși, lucizi și alerti.
Era treaz. Câ t din ceea ce tocmai spusese ea auzise el?
El întinse mâ na și atinse o parte a feței ei. „Catriona, am fost o proastă . Mi-ai spus odată că
nu e o slă biciune pentru mine să am nevoie de cineva. Că zusem într-o arsă și, de furie, te-
am tratat ră u. Câ nd mi-ai spus asta, am Nu te-am crezut. Credeam că a avea nevoie de
cineva mă va face dependent. Dar m-am înșelat. Am nevoie de cineva, de tine, nu m-a fă cut
decâ t să mă întă resc."
Cu degetul mare, a îndepă rtat lacrima care i-a coborâ t pe obraz. „Ar fi trebuit să știu asta
din prima zi câ nd ai venit la Rosmorigh și ai adus lumina ta în lumea mea. Tu ai fost singura
persoană care nu m-a tratat ca și cum aș fi o ciudă țenie, un ciudat, un invalid. Erai ochii mei
câ nd nu puteam vedea, și erai inima mea câ nd nu-mi pă sa. Ș i acum porți copilul nostru, al
tă u și al meu. Cum te-ai putea mira de respectul meu pentru tine? Grijă pentru tine? Aceste
cuvinte nu vor descrie niciodată în mod adecvat ceea ce însemni pentru mine. Așa că îți voi
spune în cuvinte pe care știu că doar tu le vei înțelege, cuvintele pe care mi le-ai spus
câ ndva, doar că eram prea încă pă țâ nat ca să aud cu adevă rat ce spui. Tha Gaol Agam Ort. Te
iubesc, Catriona MacBryan.”

A doua zi dimineața, micul dejun a fost servit pe peluza de afară , lachei care au mutat masa
imensă afară din sala de mese, împreună cu o alta din sala de mese mai mică , unde familia
își lua masa de obicei. Au fost scoase tă vi cu mâ ncare într-o gamă uimitoare, pentru că
bucă tarul francez al lui Tolley se trezise cu câ teva ore înainte de zori pentru a pregă ti
să rbă toarea minunată . Tolley nu scutise nicio cheltuială pentru a aranja cel mai exotic
dintre meniuri.
Sunca Westfaliană , ouă cu unt, o serie de diferite tipuri de pește au fost servite cu sosuri
complementare, chiar și banane jamaicane au fost incluse în platourile cu fructe exotice. Cu
toate acestea, în ciuda curiozită ții ei, Catriona nu s-a putut decide să guste limba de ren pe
care tâ nă rul lord care stă tea vizavi de ea o consuma cu zel. De fapt, stomacul ei se simțea
mai puțin echilibrat în acea dimineață . Ea a constatat, totuși, că , dacă evita să se uite la
farfuria celorlalți, nu era chiar atâ t de ră u, așa că pur și simplu sorbi din ceai și ronță ia un
biscuit simplu.
— Câ t de bine duce ducele, domnişoară Dunstron?
Mama lui Tolley, vă duva Lady Sheldrake, venise în spatele ei. În mâ nă ținea o farfurie cu
kippers cu un câ rnați înotat într-un sos cu fructe. Din felul în care stă tea, câ nd Catriona s-a
întors să -i ră spundă , farfuria era poziționată chiar sub nasul ei. Catriona și-a simțit
stomacul zvâ cnind și s-a mișcat repede în sens invers, înghițind din greu împotriva stă rii de
greață .
Ea trase aer liniştit. — Încă nu l-am vă zut în această dimineață , doamnă . Cred că a fost încă
culcat.
Nimeni nu a fost mai surprins decâ t ea câ nd Robert a venit trecâ nd prin ușile duble pentru
a li se ală tura câ teva clipe mai tâ rziu. O praștie albă îi ținea brațul în fața lui într-o poziție
fixă , contrastâ nd cu verdele închis al redingotei. Câ teva persoane s-au întâ mpinat să -l
întâ mpine și i-a luat ceva timp să ajungă acolo unde stă tea Catriona la masă . Câ nd a vă zut-o,
a zâ mbit, luâ ndu-i mâ na și să rutâ nd-o galant.
"Bună dimineața, draga mea. Doctorul bun a venit deja azi dimineață . A spus că aș putea să
mă ridic în picioare atâ ta timp câ t îmi țin brațul imobil cu acest instrument pe care l-a
modelat. I-am spus că nu am nicio șansă că s-ar putea să gă sește pe altcineva cu care să -mi
petreci timpul în absența mea. A înțeles foarte bine. Am încredere că ai dormit bine?"
Catriona zâ mbi. Nu îl pă ră sise decâ t cu câ teva ore înainte, exact câ nd zorii începuseră să se
uite prin perdele. — Da, Doamne, am dormit bine, într-adevă r. Ș i tu?
"Foarte bine. Mă simt destul de restabilit. Nu sunt deloc sigur, dar bă nuiesc că laudanumul
trebuie să fi afectat simțurile mele. Am avut cel mai neobișnuit vis..."
Catriona simți că i se înroșează pe față . Se uită în jur, sigur că toți cei care stă teau la masă
știau exact unde își petrecuse noaptea. Se uită la fețele din jurul mesei. Atunci a observat o
anumită femeie blondă care se uita la ea destul de îmbufnat.
Ea stă tea la capă tul îndepă rtat al mesei și, evident, urmă rise întregul schimb. Era o fată
dră guță , care știa să se prezinte, care se simțea în mod clar confortabil printre tonă . Ochii ei
s-au mutat de la Robert la Catriona, la care se uită apoi, cu gura încruntă , de parcă ar fi
intrat amâ ndoi purtâ nd aceeași rochie. În cele din urmă , femeia s-a ridicat de pe scaun, s-a
întors și a dispă rut în casă .
"Cine a fost acela?" îl întrebă Catriona pe Robert. Stă tea acum și un lacheu îi adusese
farfuria.
„Aceasta este Lady Anthea Thornby”, a ră spuns el, concentrâ ndu-și atenția asupra ouă lor
sale cu unt.
Catriona și-a amintit că mai auzise acest nume. Sir Damon o pomenise în noaptea în care o
dusese pe ringul de dans. — Nu ai fost o dată logodit?
— Vă d că limbile bâ rfelor încă poartă povești vechi. Robert și-a lă sat furculița, ceea ce era
un lucru bun pentru vederea ouă lor umflate de deasupra, care îi dă dea stomacul o
întoarcere. — Da, am fost logodită cu Anthea, dar pentru scurt timp. Ea a rupt logodna după
incendiu câ nd a aflat că sunt orb.
Catriona se uită înapoi la uşă . „Din chipul ei s-ar pă rea că regretă decizia ei”.
Ea luă o înghițitură din ceai, aruncâ nd din nou o privire spre farfuria lui Robert. Cu
siguranță a avut pofta de mâ ncare în această dimineață . Ea se întinse să scoată o pietricică
care își gă sise drum în pantof. Câ nd își ridică din nou capul, Robert întindea o furculiță
plină din cea mai nocivă substanță pe care o vă zuse vreodată . L-a fixat chiar sub nasul ei.
„Trebuie să încerci iepurele de iepure, draga mea. Este destul de delicioasă .”
Ș i la asta, Catriona a ră spuns prompt, aruncâ nd conținutul stomacului ei în poala lui.

Catriona stă tea întinsă pe pat, cu o câ rpă umedă înmuiată în oțet de trandafiri lipită de
frunte. Se uita pe fereastră la norii care se învâ rteau și se întreba dacă se putea simți mai
umilită . Nu-i venea să creadă că fă cuse ceea ce fă cuse, deși o avea pe Amelia stâ nd în fața ei
acum, vâ ntâ nd-o încet, era cu siguranță o dovadă suficientă .
Ea vomitase. Pe Robert. La o masă de mic dejun plină cu ceea ce pă rea cu siguranță
jumă tate din societatea cea mai de elită a Londrei.
Tolley, binecuvâ ntează -și cataramele pantofilor, dă duse imediat vina pe iepure, ordonâ nd
servitorului să u să arunce gunoiul și avertizâ ndu-i pe ceilalți oaspeți să nu mai înghită o
mușcă tură .
Ș i apoi Amelia, dulce Amelia, urmâ nd exemplul lui Tolley, a declarat că și ea s-a simțit
destul de ră u după ce a mâ ncat și ea iepurele.
S-au adunat farfurii, au fost preparate vase cu ceai de plante pentru a calma numă rul tot
mai mare de stomacuri deranjate. Cu toate acestea, în ciuda șiretlicului lor bine intenționat
menit să alunge atenția de la ea, Catriona știa adevă ratul motiv al stă rii de ră u. Ș i cu
siguranță nu a fost vina iepurelui.
Acum, majoritatea știau și toți ceilalți.
— Îi porți copilul, nu-i așa? spuse Amelia, confirmâ nd acele suspiciuni de unde stă tea lâ ngă
pat.
Catriona a închis pur și simplu ochii.
„Nu e de ce să -ți fie rușine, draga mea. Copiii sunt o binecuvâ ntare.” Amelia și-a bă tut mâ na.
— Pot să -ți aduc niște ceai? Mentă , poate?
Catriona îi oferi un zâ mbet slab. „Nu, mulțumesc, mă simt mult mai bine acum”. A inspirat
adâ nc, acoperindu-și ochii cu mâ na. — Oh, ce trebuie să creadă toată lumea?
„Fata mea dragă , i-ai dat atâ t de multe nepotului meu. Îți voi fi pentru totdeauna
recunoscă tor. Câ t despre ceilalți... da, unii dau din cap și chic din limbă și șoptesc la ceai. Ei
spun asta. este la modă , respectul deschis pe care tu și Robert o aveți unul față de celă lalt.
Între timp, soții lor se furișează să întâ lnească un iubit în grajduri. Dacă au ghicit adevă rul
despre copil, îl vor uita la fel de repede după tine și Robert sunteți că să toriți, întoarceți-vă
la Rosmorigh și o altă bâ rfă apare mai scandaloasă decâ t a dvs. I-am auzit pe alții spunâ nd
că este învioră tor să vă d un bă rbat și o femeie atâ t de îndră gostiți. Dar mai mult decâ t atâ t,
dragă , l-ați restaurat pe Robert în ochii societă ții. Ei nu mai vorbesc despre foc și despre
rolul pe care la un moment dat credeau că a avut-o în el. Ei încep să creadă în puterea de
vindecare a iubirii, lucrul cu adevă rat magic care este, pentru că cu siguranță dragostea ta a
fost restaurată . Privirea lui Robert pentru el. Nimă nui nu ar trebui să fie niciodată rușinat
pentru ceva atâ t de frumos ca asta."

Catriona auzi râ sete venind din salon câ nd ajunse la fundul scă rii. Uitâ ndu-se la ceasul ei,
nu-i venea să creadă că ora trecuse atâ t de tâ rziu. După dezastrul din acea dimineață , ea
hotă râ se să tragă un pui de somn pentru a-și restabili spiritul. Abia se trezise să afle că
dormise pâ nă la cină .
La ușa salonului, se opri să cerceteze adunarea dină untru. Erau mese pregă tite pentru jocul
de că rți și un numă r de domni stă teau la vatră sorbind portul și discutâ nd despre facturile
în fața Camerei Lorzilor.
Câ teva doamne citeam în liniște sau cuseau mostre, în timp ce un alt grup înconjura pianul
unde câ nta Lady Anthea Thornby, înconjurat de o mulțime de admiratori.
Era un cadru confortabil, mă rturie pentru Tolley și ospitalitatea lui, iar Catriona s-a
strecurat cu ușurință înă untru. Îi luă o clipă să -l gă sească pe Robert, care stă tea pe un scaun
în colțul îndepă rtat. Tolley, Noah și Amelia stă teau cu toții aproape. Din grupul lor mic
veneau cele mai puternice râ sete.
Tolley vorbea câ nd se apropia.
„Ar trebui să fie o noutate de data aceasta, să că lă toresc la Paris pentru o dată fă ră să aibă
loc un ră zboi în jurul meu”.
Robert o ză ri atunci pe Catriona. „Începeam să -mi fac griji că ai putea dormi în restul
weekendului”, a tachinat el. "Te simti mai bine acum?"
— Mult, încuviinţă ea din cap şi se aşeză lâ ngă Amelia pe canapea. Tolley a continuat,
detaliâ ndu-și planurile pentru urmă toarea sa că lă torie pe continent, pe care urma să plece
în decurs de o lună . Robert l-a batjocorit, sugerâ nd că și-a gă sit o dragoste franțuzească în
timpul ultimei sale vizite. Tolley doar zâ mbi, încercâ nd să nu dezvă luie nimic, câ nd, în
schimb, aproape că a confirmat presupunerea lui Robert.
Un majordom a intrat, și-a aplecat capul spre Tolley pentru a-i șopti aproape de ureche.
"Splendid!" Tolley a ră spuns cu entuziasm. Îşi bă tu din palme. „Se pare că aceasta va fi o
noapte de surprize!”
Stă tea în picioare fă ră să mai spună un cuvâ nt și ieși gră bit din cameră , lă sâ ndu-și oaspeții
să privească în jur confuzi. S-a întors câ teva clipe mai tâ rziu, aducâ nd cu el un alt bă rbat,
ceva mai în vâ rstă și cu aspect destul de distins. S-au întors spre locul unde Robert și ceilalți
încă stă teau.
— Catriona, spuse Tolley. „Este pe cineva aici pe care aș dori să -l cunoști.”
Ea se ridică , dă du din cap, întinse mâ na înmă nușată . Domnul a fă cut un pas înainte, luâ nd-o
în timp ce o privea mirat. — Catherine?
Ea se uită la el curioasă . — Vă cer scuze, domnule?
Bă rbatul se uita fix. "Dar, desigur, nu poți fi ea. Scuzele mele, dar asemă narea este ciudată ."
Catriona era confuză . — Ne cunoaștem?
— Catriona, spuse Tolley, intrâ nd ca să explice. — Dă -mi voie să -l prezint pe Christian
Talbot, vicontele Plimlock. Este unchiul tă u.
Se uită la Robert, Tolley, apoi înapoi la noul venit. — Unchiul meu? Dar tată l meu nu avea
frați în viață , pentru că ei ar fi moștenit înainte ca Damon să poată fi.
— El este fratele mamei tale, spuse atunci Noah. „De fapt, fratele ei geamă n . Am reușit să
gă sesc numele de fată al mamei tale prin intermediul avocatului, Brewster. A fă cut câ teva
că ută ri prin documente vechi și a descoperit că ea era Catherine Talbot înainte de a se
că să tori cu Sir Charles. Apoi am fă cut câ teva că ută ri suplimentare pentru a vedea dacă avea
rude în viață , și l-am gă sit pe Lord Plimlock.
Catriona se uită imediat la medalionul pe care îl purta. Inițialele gravate pe el, două C și T .
Ea a deschis clema pentru a dezvă lui miniaturile din interior. — Tâ nă rul din imaginea aici.
Tu ești, nu-i așa?
Lordul Plimlock se uită la medalion și zâ mbi, dâ nd din cap. „Mama noastră i-a dat asta lui
Catherine câ nd era o fată de doar șaisprezece ani. Plecam la universitate și Catherine era
foarte supă rată . Vă zâ ndu-te, asemă narea ta cu ea și acel medalion, acum știu că nu există
nicio îndoială . Recunosc că Am fost sceptic câ nd am auzit prima dată că Catherine a avut o
fiică . Dar după ce am auzit de la Noah despre Sir Damon, a început să aibă sens. Moartea
Catherinei pur și simplu nu a stat niciodată bine cu mine. Au fost prea multe întrebă ri fă ră
ră spuns."
„Ați fost gemeni”, a spus Catriona, „la fel ca...”
El a dat din cap. — Înțeleg și tu, ai avut un frate.
— Da. A murit la naştere.
Catriona se gâ ndise destul de mult la fratele ei mic, care nu tră ise suficient de mult pentru a
ști că avea mă car o soră . Câ nd aflase pentru prima dată adevă rul despre nașterea ei, ea a
alungat cumva cunoștințele fratelui ei. Realitatea a ceea ce s-a fă cut a fost pur și simplu
prea îngrozitoare. Nu fusese pregă tită să facă față acelei pă rți din viața ei pentru că tocmai
o pierduse pe Mary.
Dar, de câ nd descoperise că avea un copil, gâ ndurile la fratele ei și la Lady Catherine
veniseră mai des la Catriona. Cum ar fi fost azi? Ar fi înalt? Ar semă na ceva cu ea? Cum ar fi
fost viața ei diferită dacă ar fi tră it amâ ndoi? Aflâ nd acum că mama ei, Catherine, avusese și
un frate geamă n, a fă cut să pară că piesele pierdute de mult dintr-un puzzle au fost în
sfâ rșit puse la loc.
— Voi doi veți avea multe despre ce să vorbiți, spuse Robert. „Îți vom permite
confidențialitatea.”
Câ nd ceilalți plecară să joace o rundă de că rți, lordul Plimlock se mișcă să se așeze lâ ngă
Catriona pe canapea.
„Am atâ t de multe întrebă ri”, a spus ea. „L-ai cunoscut pe tată l meu?”
"Da am fă cut." Christian se uită la ușa deschisă spre terasa din gră dină . „Eram împotriva
că să toriei lor, nu pentru că credeam că Charles nu va fi amabil cu ea. Că o iubește pe
Catherine destul de nebunește era evident pentru oricine. Dar am crezut că era cu mulți ani
mai în vâ rstă decâ t ea. Era atâ t de tâ nă ră , doar două zeci de ani. și el patruzeci și doi. Fusese
că să torit deja înainte, își pierduse prima soție la naștere. Mi-am fă cut griji. Dacă aș fi știut..."
Catriona întinse mâ na, punâ ndu-și mâ na pe a lui. La început a pă rut surprins de gest, apoi a
zâ mbit.
— Trebuie să fi iubit-o foarte mult, spuse Catriona.
"Am fost foarte apropiați, uneori pă rea că eram unul singur. Dar după ce s-a că să torit cu
Charles, am fost un cap fierbinte, un prost. Eram supă rat pe ea că m-a pă ră sit. Aveam încă
atâ tea aventuri de parcurs."
A închis ochii, respirâ nd adâ nc și obosit. „Ș tiu acum că de aceea am fost atâ t de împotriva ei
să se că să torească cu Charles. Pentru că ea mă pă ră sea și poate știam cumva că nu o voi mai
vedea niciodată . Mi-a scris atâ tea scrisori, rugâ ndu-mă să o iert, să înțeleg. Nu i-am ră spuns
niciodată . Aproape de sfâ rșit, ea a scris despre Damon, despre frica ei de el și pur și simplu
i-am ignorat rugă mințile, spunâ ndu-mi că ea a adus-o singură ." Se uită la Catriona, cu ochii
plini de regret. "Aș fi putut s-o salvez. Catherine ar putea tră i astă zi dacă nu pentru mine,
încă pă țâ narea mea, atâ t ea, câ t și fratele tă u. De ce? De ce am fost al naibii de egoistă ?"
Catriona se uită la el. „Nu. Nu a fost vina ta. Există o singură persoană de vină pentru ceea
ce s-a întâ mplat și aceasta este Sir Damon. El trebuie să fie tras la ră spundere pentru
faptele sale. Ș i îți promit acum, dacă îmi ia restul meu. viața, voi gă si o modalitate de a
vedea că o face.”
 25
C atriona și lordul Plimlock au petrecut împreună cea mai mare parte a zilei urmă toare,
fă câ nd cunoștință , recuperâ nd timpul furat. Au descoperit că împă rtă șesc o serie de
interese comune, dragostea pentru lectură pă rea a fi o tră să tură specială a lui Talbot, la fel
și pasiunea pentru legendă și aventură .
El i-a spus că mama ei și el fuseseră singurii copii ai pă rinților lor, amâ ndoi care nu mai
tră iau, mama lui, bunica Catrionei, prima Catherine Talbot, a murit de curâ nd, cedâ nd în
fața unei febre de care suferise. de ceva timp. I-ar fi plă cut să o cunoască pe Catriona,
spusese el, pentru că de la ea își dobâ ndiseră cu toții dragostea pentru lectură .
Dar de la bunicul Catrionei, primul viconte Plimlock, își că pă tase dragostea pentru
aventură . Christian a povestit cum a încercat odată să zboare, iar de la etajul de sus a
scaunului familiei lor, Lockwood, folosind aripi pe care le modelase din pene de gâ scă pe
care le țesese împreună cu sâ rmă . În schimb, ajunsese doar prin a-și rupe piciorul în
toamnă .
În timp ce Catriona își petrecea dimineața cu unchiul ei, Robert s-a apucat de treburile lui.
Stă tea acum în galeria Sheldrake, admira operele de artă colecționate de Tolley și stră moșii
să i și aștepta. Se uita la un tablou cu un mallard în zbor câ nd marchizul de Kinsborough a
intrat în cameră să i se ală ture.
— Am încredere că citarea ta aici indică că mi-ai reconsiderat oferta, spuse bă rbatul în
vâ rstă , încruntâ ndu-se câ nd venea să stea lâ ngă Robert.
Robert nu a recunoscut sosirea marchizului. În schimb, a ținut ochii ațintiți asupra
tabloului. „Ș tii, acum constat că ori de câ te ori mă uit la un tablou, la o statuie, sau chiar
afară la peisaj, sunt reticent să închid ochii de teamă să nu-i deschid și să mă trezesc din
nou orbit.”
Kinsborough se prefă cu indiferență . — Este adevă rat, spuse el, că ți-ai recă pă tat vederea.
— Da, nu-i aşa? Robert fă cu o pauză . "Din pă cate, ră nile suferite de restul familiei mele în
urma incendiului au fost mult mai grave. Moartea este un lucru destul de greu de
recuperat".
Kinsborough tuși, începea să pară inconfortabil. „A fost o tragedie, într-adevă r”.
Robert se întoarse să -l privească , cu expresia în mod deliberat stoică . — Ș tiai că Jamie, fiul
fratelui meu și moștenitorul Devonbrook, ar fi împlinit șase ani luna aceasta? Se uită din
nou la tablou. „El a fost un artist, Jamie a fost. M-am stră duit, desigur, dar talentele mele
stă teau în achiziție, nu în creație. Jamie, totuși, ar fi putut deveni cu adevă rat extraordinar,
doar dacă i s-ar fi permis timpul. Ș i cine poate spune ce ar fi putut deveni copilul pe care îl
purta soția fratelui meu? Din pă cate, nu vom ști niciodată .” Robert se uită la el.
„Moștenitorul tă u, presupun că se descurcă bine?”
Kinsborough și-a dres glasul. „Îmi pare foarte ră u pentru ceea ce s-a întâ mplat cu familia ta,
Devonbrook. Pierderea ta este evidentă , atâ t emoțională , câ t și financiară . Din acest motiv
m-am oferit să cumpă r ceea ce a mai ră mas din colecție, pentru a te ajuta să te recuperezi,
să mergi mai departe. ."
„Ironia este, domnul meu, uimitor, colecția ră mâ ne în mare parte intactă . Nu puteam să știu
asta, desigur, pâ nă nu mi-am recă pă tat vederea, dar se pare că tată l meu a trimis cele mai
multe dintre piesele colecției la Rosmorigh. . Nu erau la Devonbrook House câ nd a izbucnit
incendiul, așa că au fost ținuți în siguranță . După cum știți, colecția a fost obsesia tată lui
meu. El și-a dedicat viața acesteia. Ș i, posibil, și-a pierdut viața pentru asta." Robert fă cu o
pauză . „Nu cred că ar aduce vreun respect memoriei sale să se despart chiar de o singură
bucată din ea acum. În ceea ce privește oferta dumneavoastră , milord, pur și simplu trebuie
să refuz.”
Robert se întoarse, gata să pă ră sească prezența bă rbatului odată pentru totdeauna,
mergâ nd pe galeria lungă , lă sâ nd în urmă Kinsborough.
— Devonbrook!
Câ nd Robert se întoarse, vă zu că Kinsborough încă stă tea acolo unde îl lă sase. Ochii lui erau
disperați. — Trebuie să fac apel la tine, la onoarea ta, ca gentleman.
"Un gentleman?" se batjocoră Robert. — Dar n-ai auzit? Nu sunt un gentleman, milord. În
general se crede că mi-am ucis întreaga familie pentru un titlu.
Kinsborough s-a pierdut atunci și a început să -i smulge mâ inile. "Nu trebuia să se întâ mple
așa. A fost un accident. Cel mai ră u tip de accident. Nu am vrut niciodată să moară cineva!"
Robert stă tea în picioare, încremenit de fiecare cuvâ nt în timp ce marchizul se vă ita.
„Trebuia să gă sească tabloul, să -l distrugă . Dar nu-l gă sise cu ceilalți. S-a gâ ndit că ar putea
fi în camerele tată lui tă u. Lumâ narea a că zut, pur întâ mplă tor. Draperiile s-au prins repede.
Nu a existat. speranța de a-l stinge.Dar lașul, în loc să -ți avertizeze familia, în loc să încerce
să -i salveze, a fugit pur și simplu să se salveze.A lă sat tată l tă u, pe ceilalți, să moară .O,
Doamne, dacă aș fi putut lua locul tată lui tă u, l-aș fi avut. Îți jur că aș fi fă cut-o. Am fost la
universitate împreună . Toți acești ani. Nu l-am urâ t niciodată . L-am invidiat. Era un duce. O
avea pe Louisa. Avea tot ce am visat vreodată . de a avea. Ș i apoi am aflat că avea și el
tabloul..."
— Ce tablou, lord Kinsborough?
Kinsborough își ridică privirea din mâ ini, cu fața roșie, cu ochii bombați. "A fost soția mea.
Ș i-a luat un iubit, un tâ nă r artist la Paris. El a pictat-o, dezbră cată , întinsă pentru ca toți să o
vadă . Pentru ca toți să o recunoască . Am crezut că în sfâ rșit am prins chestia. L-am urmă rit
pâ nă la un dealer din Left Bank. Mi-a luat zece luni să -l gă sesc. Un bă rbat pe nume
Charleton a avut-o. I-am trimis o ofertă . El a acceptat. Dar apoi, cumva, tată l tă u a aflat de
asta. A plă tit o servitoare care lucra în gospodă ria mea să -i raportez afacerile mele. A
cumpă rat tabloul de sub mine. Urma să -l expună cu alte piese din colecție pentru ca toată
lumea să le vadă . La balul cumnatei tale. Tonul Toată lumea ar vedea-o. Toată lumea ar
vedea-o pe soția mea. Așezată așa. Ș i toată lumea ar ști."
Robert îl ascultă cu atenţie. Nu-i venea să creadă ce auzea. — Vrei să spui că tată l meu a
cumpă rat un tablou nud al soției tale și a plă nuit să -l expună societă ții? Cu bună știință ?
Kinsborough clă tină din cap. „Nu știa că este ea. Nu vă zuse încă tabloul. Era doar faptul că
era o piesă pe care o furase de sub mine.”
— Dar de ce nu i-ai fi spus pur și simplu adevă rul?
— N-am putut. El o luase pe Louisa, mama ta, de la mine cu toţi aceşti ani înainte.
Plă nuisem să o sosesc în că să torie. El râ se, un sunet sec, fă ră umor. „Luată . Louisa nu fusese
niciodată a mea. Întotdeauna l-a dorit pe tată l tă u. Mi-era prea rușine să -i spun adevă rul
despre soția mea. Ar fi trebuit. Ș tiu asta acum. Ar fi trebuit să fac apel la onoarea lui ca un
domn.Eram prea plin de mâ ndrie,de furie.M-am gâ ndit să -l recuperez cu propria lui
schemă .Am aflat despre servitoarea, cea pe care o angajase să mă spioneze.Așa că m-am
hotă râ t să -l întorc. Fă același lucru. N-ar fi trebuit să o fac. Ar fi trebuit să merg la el și să -i
spun adevă rul. Prea mulți ani de competiție. Prea multe pierderi pentru el. Pur și simplu nu
m-am putut decide să fac asta."
Vocea lui Kinsborough crescuse pâ nă câ nd era aproape un bocet, apoi brusc se opri. Că dea
la podea, strâ ngâ ndu-se de piept. Fața i s-a înroșit. Nu pă rea să respire. Robert alergă spre
el și îngenunche, simțind după puls.
— Lord Kinsborough!
Robert simțea pulsul cum îi batea nebunește. Marchizul se chinuia să respire. Robert și-a
slă bit repede pâ nza de gâ t, a început să -și desfacă nasturii vestei. Un servitor a venit la uşă ,
atras de sunetul tulbură rii.
"Alerga!" îi strigă Robert. "Gă sește-l pe Lord Sheldrake! Gă sește un doctor!"
Kinsborough se apucă de reverele lui Robert. — Trebuie să -ți spun... Gâ fâ i după aer. "Îmi
pare ră u... atâ t de ră u..."
— Pă strează -ţi puterea, milord, spuse Robert. — Trebuie să te calmezi.
Tolley a venit curâ nd în fugă cu medicul care îl îngrijise pe Robert în acea dimineață .
Robert stă tea în picioare și privea, reluâ nd în cap cuvintele marchizului.
Accident... îmi pare ră u... îmi pare ră u... îmi pare ră u... îmi pare ră u...
Ș i apoi i-a venit ceva ce spusese.
Adu-l înapoi cu propria lui schemă ... trebuia doar să gă sească tabloul, să -l distrugă ... laș, pur
și simplu a fugit să se salveze.
Ș i, dintr-o dată , tot ceea ce spusese avea sens.
Forbes.
Kinsborough mituse valetul pentru a primi tabloul înainte ca acesta să poată fi expus la
balul lui Elizabeth. Kinsborough nu fusese cel care a pus focul. Kinsborough nu dorise ca
colecția să fie distrusă . Își dorise doar un tablou, un tablou care să -l umilească , să provoace
un scandal uriaș, iar Forbes o încurcase, apoi se întoarse și aruncase vina pentru toate pe
Robert.
Ei bine, nu mai mult.
Robert a pă ră sit galeria câ nd a pă rut că marchizul era în afara orică rui pericol. Fața lui
revenise la o nuanță aproape să nă toasă și respira calm în micul sac ca un balon pe care
doctorul îl scoase din geantă . În timp ce își fă cea drum prin casă că tre dormitorul să u,
Robert a repetat ce avea să spună câ nd și-ar fi confruntat valetul știind că el, Forbes, fusese
cel responsabil de incendiu, cel care a provocat moartea familiei sale.
Tocmai ajunsese pe holul de jos câ nd o servitoare a venit peste el, oprindu-l.
"Scuzați-mă , Doamna Voastră , dar doamna, mi-a cerut să vă dau asta. A spus că este
urgent."
Servitoarea fă cu o reverență . Robert luă biletul.
Robert, trebuie să discut ceva cu tine despre nunta noastră . În mod privat. Este cel mai
important. Vă rog să veniți să mă întâ lniți în gră dină .
Primul gâ nd al lui Robert a fost să se întrebe ce era în neregulă . Catriona nu era genul care
să scrie o notă . Dacă nu...
De ce o lă sase în pace?
Robert a decis că Forbes va trebui să aștepte, doar puțin mai mult.
Câ nd ajunse la intrarea în gră dină , se uită în jur după Catriona. Nu era nimeni în apropierea
fâ ntâ nilor din centru sau lâ ngă paturile de trandafiri înflorite. Erau doar două locuri în care
ar putea fi. Livada de cireși, care se întindea în dreapta lui, sau labirintul din stâ nga lui.
— Robert?
Îi auzi numele, strigat departe. Se uită în direcția în care sunase. "Catriona? Unde esti?"
„Sunt în labirintul de gard viu”.
Robert a intrat în deschiză tura din gardurile înalte, întrebâ ndu-se ce joc juca. Probabil că a
vrut să -l cunoască în privat, departe de ochii curioși ai celorlalți oaspeți.
A rotunjit prima viraj, unde a vă zut copia lui Waverly pe care i-o dă duse ză câ nd pe pă mâ nt,
paginile deschise. A luat cartea. — Catriona?
— Sunt aici, auzi el vag înainte.
A continuat mai departe, dar și-a dat seama de un înțepă t de alarmă . Câ nd a ajuns în centrul
labirintului, a vă zut-o în cele din urmă . Ea era cu spatele la el, cu fața ascunsă după
marginea bonetei. A venit în spatele ei, și-a pus mâ na liberă pe talia ei și a întors-o în
îmbră țișarea lui. — Deci, doamnă , spune-mi ce truc vrei să joci?
Dar nu erau ochii albaștri ai Catrionei care se uitau la el de sub marginea bonetei. Acești
ochi verzi, ca de pisică , ochi familiari. Ochi care tră dează . — Anthea?
A lă sat-o să plece la fel de brusc, de parcă l-ar fi înțepat.
Anthea fă cu bofă . — Robert.
„Despre ce joc te referi?”
Ea și-a ridicat bă rbia cu gropițe. "Am vrut să vorbesc cu tine. Singur. Dar nu ești niciodată
singur. Ești mereu cu ea ."
— Ai scris nota? Robert se uită în jurul labirintului. — Unde este Catriona?
"Ea nu este aici." Ea a ridicat o sprâ nceană speculativă . — Avea alte lucruri de care să se
ocupe.
Robert se uită la ea. — Despre ce vorbeşti, Anthea?
"Mi s-a cerut să vă informez că domnișoara Dunstron s-a ră zgâ ndit. Ea a decis că se va
că să tori cu altcineva."
Nimic din toate astea nu suna real. — Ș i ea ți-a spus asta însă și?
— Da. M-a rugat să vă transmit scuzele ei sincere. În schimb, a plecat să se că să torească cu
vă rul ei, Sir Damon Dunstron.
— Ca naiba, mâ râ i Robert. El își pierdea rapid neră bdarea față de ea. — Unde este, Anthea?
Anthea se apropie de el, punâ ndu-și mâ na pe brațul lui. "Oh, Robert, nu vezi că acum putem
fi din nou împreună ? Va fi așa cum ar fi trebuit. M-ai vrut atunci. Putem fi că să toriți acum. O
să vezi. Nimic nu s-a schimbat."
— Totul s-a schimbat, fată proastă . Robert o luă pe Anthea de umeri, scuturâ nd-o. — Acum
spune-mi unde este logodnica mea.
Fața Antheei a devenit albă , cu vocea tremurâ ndă . "El o are. A fost ideea lui. A spus că te-aș
putea avea și că va avea grijă să o țină departe. Am atras-o aici sub pretextul de prietenie.
Dar a fost doar ca să o poată lua fă ră vede oricine altcineva.” Ea plâ ngea: „A scos-o în
celă lalt capă t al labirintului”.
Ea a început să leșineze în brațele lui, parcă leșina. Nedorind să mai piardă timpul, Robert a
lă sat-o pur și simplu pe iarbă și s-a întors să plece.
— Robert, aşteaptă !
El a ignorat cererea ei, a pornit pe cale. Întorcâ ndu-se o dată , se trezi într-un impas, un zid
de gard viu înalt de trei metri i stă tea în cale. Ș i-a revenit pe pași, doar pentru a întâ lni un
alt zid de gard viu printr-un alt pasaj. Frustrarea lui creștea, pentru că știa că , cu câ t dura
mai mult, cu atâ t erau mai mari șansele ca Damon să -i facă ră u Catrionei. Nu și-a permis să
se gâ ndească la posibilită ți. Câ nd a ajuns la al treilea impas, a ridicat privirea spre nori și a
strigat: „La naiba!”
O voce îi veni atunci în cap, o voce blâ ndă care îi mai oferise ajutor o dată înainte.
Bazează -te pe ceea ce ai și nu pe ceea ce îți lipsește...
Robert se uită în jos. Putea vedea că iarba din interiorul labirintului era înaltă , umedă ,
ară tâ ndu-și urmele pașilor. I-a urmat înapoi în centrul labirintului de unde Anthea
dispă ruse brusc. Se uită în jur la fiecare deschidere disponibilă din centru. A observat unul
în care pă rea că mai mulți oameni ar fi că lcat. A urmă rit urmele pașilor prin fiecare
întorsă tură a labirintului pâ nă câ nd acesta l-a condus pe partea cealaltă .
Acolo era o cale de serviciu, care trecea în spatele casei principale. Purta amprenta unor
șanțuri proaspete ale roților. Merseseră într-o tră sură .
Robert alergă de-a lungul potecii, îndreptâ ndu-se înapoi spre casă . I-a gă sit pe Noah și
Tolley stâ nd pe terasă . Robert se duse la ei, ignorâ nd durerea tot mai mare din umă r.
„Unde duce acea cale de serviciu?” l-a întrebat pe Tolley.
— Spre drumul de sud. De ce?
"Dunstron a luat-o pe Catriona. Ș i sunt într-un vagon. Am nevoie de un cal. Acum."
„Rob, nu poți să că lă ri cu umă rul într-o praștie”, a spus Noah. — Vino, lordul Plimlock se
pregă tea să o ducă pe Amelia la o plimbare de-a lungul râ ului. Tocmai i-au adus tră sura în
față . S-ar putea să -l putem opri înainte ca ei să plece.
Autocarul Plimlock tocmai se retră gea din vedere, plecâ nd deja în jurul curbei în momentul
în care ajunseră la unitatea din față . Noah apucă frâ iele unui cal prins de stâ lpul de
prindere, se înfă șoară în șa și l-a urmă rit. Tolley și Robert nu puteau face altceva decâ t să -l
privească plecâ nd.
— Rob, spuse Tolley, cu ochii concentraţi asupra braţului lui Robert, rana ta. S-a deschis.
O mică pată roșie sâ ngerase prin țesă tura albă a slingului. — În acest moment, Toll, chiar
nu-mi pasă . Trebuie să o aduc înapoi pe Catriona.
Câ teva clipe mai tâ rziu, Noah a revenit în galop pe alee, antrenorul Plimlock urmâ nd în
spatele lui în mijlocul unui nor de praf.
 26
C atriona se încruntă .
Stă tea într-un vagon în timp ce peisajul rural din Epsom șuieră lâ ngă fereastră , ducâ nd-o
din ce în ce mai departe de Drakely Hall.
Ș i din ce în ce mai departe de Robert.
În mod ciudat, totuși, nu i-a fost frică . Deloc. Era doar enervată .
Ea s-a uitat spre scaunul opus și cei doi bă rbați s-au așezat acolo. Nu a putut rezista
impulsului de a da din cap. — M-aș fi așteptat la asta de la tine, Sir Damon, dar nu de la tine,
i-a spus ea celuilalt. M-aș fi gâ ndit mai bine la tine.
Ian Alexander își întoarse rapid privirea pentru a evita orice contact cu privirea ei.
Damon a observat reacția și a intervenit repede: „Nu o asculta. Acesta a fost singurul curs
pe care l-am putut urma și știi asta. Nu a fost altă opțiune.”
Catriona se uită cu privirea la Damon. „Ș tiu bine de ce ai fă cut asta. Cauți să te protejezi de
pedeapsa pe care o meriți cu atâ ta dreptate. Dar tu, Ian? Ce te-a adus la asta? Omul ă sta este
un ucigaș. Mi-a ucis fratele mic abia din cauza asta. uterul. Ce fel de om ar ucide un copil
nevinovat?"
"Tă cere!" strigă Damon. „Ian nu va asculta minciunile tale. El știe că nu am fost eu. El știe că
a fost acea femeie, acea vră jitoare MacBryan, care a lă sat-o pe Catherine să moară și care a
fă cut-o pe copil să piară și apoi a că utat să mă învinovă țească . "
— Ș i așa ai ucis-o și pe Mary, ră spunse Catriona.
Evident, Ian nu învă țase atâ t de multe. Se uită cu gura că scată la Damon, neîncreză tor. — Ai
omorâ t-o pe Mary?
— Nu ți-a spus despre asta, nu-i așa? Catriona continuă . „Ș i Mary nu a provocat-o pe Lady
Catherine și copilul ei să moară . Ai cunoscut-o pe Mary, Ian. Chiar o crezi capabilă ? S-a
tratat întotdeauna atâ t de bine, ca și cum ai fi familia noastră . Ș tii ce are acest bă rbat. fă cut
familiei lui, oricui îi iese în cale? El îi ucide, iar câ nd se să tura de tine, cu siguranță te va
ucide și pe tine.”
Damon și-a tras mâ na înapoi și a pă lmuit-o, dâ nd-o peste gură . A usturat, șocâ nd-o, dar
Catriona a refuzat să se liniștească . Ea își ridică capul și se uită la el, atingâ nd vâ rful
degetului de locul în care mâ na lui o lovise.
"De ce ai lovit-o? Nu trebuie să o lovești", strigă Ian. Se uită la Catriona, cu ochii plini de
îngrijorare autentică . — Ești ră nit, Catriona?
"Nu, nu sunt ră nit, Ian, pentru că vezi, Sir Damon nu mă sperie. Ș tiu că Robert va veni după
mine și câ nd va veni, acest om va fi pus să ră spundă pentru crimele sale."
— Ah, da, spuse atunci Damon, batjocorind. „Bunul Duce de Devonbrook. Ian îl cunoaște
bine, destul de bine, într-adevă r. Nu-i așa, Ian. Poate că atunci câ nd vine după tine, Ian
poate termina sarcina pe care a eșuat-o prima dată și să -și dea lovitura asta. timp."
Catriona se uită cu privirea. "Tu? Tu ești cel care a încercat să -l omoare pe Robert? De ce,
Ian? De ce ai face așa ceva?"
Gura lui Ian se ră suci într-o grimasă . — Pentru că te-a murdă rit, Catriona. L-am vă zut. Pe
deasupra ta. El se uită la ea, cu ochii lui devenind sensibili: „Tu ai fost îngerul meu, lebă da
mea curată , dulce, neatinsă . N-ar fi trebuit să mergi niciodată la el.”
„Ah, da,” interveni Damon, captâ nd emoția, îndemnâ ndu-l pe Ian. „A fă cut-o pe ea, și mai
mult decâ t ocazia în care i-ai vă zut. Chiar și acum copilul englezului crește în burta ei.”
Fața lui Ian că zu.
Damon râ se crunt. "Continuă , dragă verișoară . Îndră znește să negi. Încearcă să -l convingi
pe idiotul ă sta nă pă stuit că nu ești tâ rfă a englezului."
Catriona se uită pur și simplu la Ian, ră mâ nâ nd tă cută .
— Ești, Catriona? Ai de gâ nd să ai puiul ducelui?
Catriona nu ră spunse. În schimb, ea a spus: „Robert mi-a cerut să mă că să toresc cu el. Îmi
pare ră u dacă te-am ră nit. Îmi pasă foarte mult de tine, dar îl iubesc pe Robert. Întotdeauna
am fă cut-o”.
— Acolo te înșeli, spuse Damon. A scos un pistol din interiorul hainei, antrenâ ndu-l la
Catriona.
— N-ai spus niciodată nimic despre uciderea ei! a exclamat Ian.
„Ce credeai că voi face cu ea? Închide-o într-un turn undeva, ca să poată gă si o cale de a
scă pa și să ne vadă pe amâ ndoi spâ nzurați? Da, Ian, ai fi spâ nzurat și tu, pentru că din cauza
ta s-a înecat tată l ei. în acele peșteri”.
— Angus nu trebuia să intre în peșteri. Ian se întoarse spre Catriona. „Trebuia să meargă pe
skiff-uri împreună cu ceilalți. Va fi arestat și Sir Damon ar fi lă udat pentru că a capturat
contrabandiştii. Apoi mi-aș primi recompensa, ca să putem înființa o companie și să ne
că să torim. planul era. Dar nu a mers așa.”
Catriona se uită la Ian, revoltată . "Angus te-a tratat ca pe fiul lui, Ian. A avut grijă de tine. Te-
a crescut. S-a asigurat că ești hră nit, protejat. Cum? Cum ai putut să -l tră dezi așa?"
Autocarul a virat brusc la stâ nga, ieșind de pe șosea. S-au împodobit o oarecare distanţă
înainte de a se opri în cele din urmă . Damon deschise ușa vagonului, fă câ nd semn cu țeava
pistolului. "Ieși afară . Ș i dacă te gâ ndești să fugi sau să țipi după ajutor, poți fi sigur că te voi
opri."
Catriona a coborâ t din antrenor. O perdea de copaci i-a adă postit de vederea drumului.
Catriona știa de ce s-au oprit, de ce se aflau aici în acest cadru retras.
Damon a vrut să o omoare.
— Mergi, spuse el, apoi o împinse înainte spre copaci. El ținea pistolul îndreptat asupra ei
în timp ce el și Ian o urmau în spate. Catriona se opri câ nd ajunse la marginea copacilor. Ea
s-a întors spre el. Ea nu ar pleda. Ea nu ar fugi. Ea își ridică bă rbia și îl privi pe Damon drept
în ochii lui incolori.
"Îți dai seama că , indiferent ce mi-ai face, Robert te va vâ na. Te va gă si, indiferent unde ai
încerca să fugi și te va ucide."
se batjocoră Damon. "Va trebui să mă gă sească mai întâ i. Odată ce voi dispă rea pe
continent, nu mă va mai vedea niciodată ."
„De ce ai fă cut-o, Damon? A fost averea lui Sir Charles, a tată lui meu? Titlul lui? Au meritat
toate astea pentru tine? Câ nd te-ai uitat la portretul mamei mele în toți acești ani, nu te-a
deranjat niciodată , nici mă car odată , știind ce i-ai fă cut?”
Damon și-a frecat o mâ nă pe față – oare să fie regret? "Catherine nu ar fi trebuit să mă
refuze niciodată . Am încercat să o conving, după ce Charles a fost plecat, că o voi face un soț
mult mai bun decâ t el. Era un bă trâ n. Ar fi murit curâ nd, indiferent de..."
— De otrava pe care i-ai dat-o?
Damon se încruntă la ea, mijind ochii. „Catherine era frumoasă , dar se credea mai presus de
mine”. El a râ njit și aspectul de pe chipul lui s-a schimbat. „Totuși, a învă țat consecințele
judecă ții sale greșite, iar acum și tu vei învă ța la fel.”
A bă tut ciocanul pistolului, a coborâ t vederea asupra ei.
"Nu!"
O umbră trecu printre ei ca un spectru, câ nd Robert să ri brusc înainte din copaci. A lovit
pistolul din mâ na lui Damon. S-au pră bușit pe pă mâ nt, rostogolindu-se, luptâ ndu-se,
aproape ascunși de iarba înaltă . Ian doar stă tea în picioare, privind înghețat.
Catriona a ză rit atunci pistolul, întins într-un pâ lc de iarbă lâ ngă picioarele ei. Ea s-a
îndreptat spre ea, dar exact câ nd s-a aplecat să atingă el, Damon a reușit să se desprindă . El
a luat pistolul înainte ca ea să poată . Se dă du înapoi, respirâ nd greu, îndreptâ ndu-l
alternativ atâ t spre ea, câ t și apoi că tre Robert, care nu stă tea la nici cinci metri de ea.
Catriona observă o pată roșie ră spâ ndindu-se rapid pe umă rul lui Robert. "Robert, brațul
tă u..."
— Nu-i nimic, Catriona, spuse el, dar ea observă că fruntea îi era plină de sudoare și
maxilarul strâ ns strâ ns.
— E de ajuns! strigă Damon, fluturâ nd periculos cu arma.
— E de ajuns, Damon! Catriona se uită spre locul unde venise Ian să stea între ei, privindu-l
pe Damon cu refuzul în ochi. „Nu vei ucide pe nimeni altcineva”.
— Dă -te din calea mea, prostule, şuieră el că tre Ian. — Crezi că îi pasă de tine?
Ian înainta spre el.
— Ai vă zut-o chiar tu, continuă Damon, pe spate.
a continuat Ian.
— Nu mă obliga să trag asupra ta, Ian.
Dar Ian era dincolo de influența lui Damon. S-a închis în el. Un foc tras. Ian tresă ri, întinzâ nd
mâ na spre brațul care fusese lovit. Apoi, o a doua lovitură . Damon se strâ nse de piept,
clă tinâ ndu-se înapoi. Pă rea confuz, de parcă n-ar fi înțeles, apoi s-a mototolit în picioare.
Nu s-a auzit niciun sunet după aceea. Doar tă cere.
Catriona se întoarse, vă zu că Robert se mișcase și stă tea chiar în spatele lor. În mâ nă , ținea
un alt pistol. Noah stă tea aproape în spatele lui.
Catriona gâ fâ i. Sâ ngele de la ră nirea lui trecuse prin bandaje. Fața lui devenise brusc palidă .
"Bratul tau."
— Nu contează , spuse el. — Tot ce îmi pasă este că te am înapoi.

Mulțimea de oaspeți s-a revă rsat din casă , pe terasa din față , câ nd autocarul a ajuns înapoi
la Drakely Hall. Robert a ajutat-o pe Catriona din interior, în timp ce Noah l-a luat pe Ian de
braț.
Tolley i-a întâ lnit la picioarele scă rilor. — Domnule Damon?
„Nu mai există nicio amenințare pentru nimeni”, a spus Robert. „Este undeva unde să -l
închidem pe acesta pâ nă îl vom chema pe polițist?”
"Nu!"
Robert și Catriona s-au întors amâ ndoi la strigă tul neașteptat, uitâ ndu-se la locul în care
Mairead se materializase brusc prin adunarea altora. Ea a venit în față , așezâ ndu-se
aproape de locul în care Noah îl ținea pe Ian.
„Mairead... cum ai fă cut?” Catriona se uită fix la vederea surorii. Apoi, deodată , și-a dat
seama că mai era cineva în spatele lui Mairead. Catriona clipi. Ar putea sa fie?
"Da?!" Ea a înaintat în grabă și și-a aruncat brațele în jurul lui. "Oh, ta, ești aici."
Angus se uită în jos la ea. „Da, fetiță , sunt. M-am ascuns pe dealuri, așteptâ nd ca gardianul
să meargă mai departe, dar apoi a venit Douglas MacKansie. Mi-a povestit despre Mary...”
„Oh, tată , îmi pare atâ t de ră u pentru mama...”
Angus închise ochii. „Întotdeauna a spus că diavolul va veni după ea. Parcă știa asta,
cumva.” A scuturat din cap. „Nu ar fi trebuit niciodată să o las singură .” Se uită la Catriona.
„Atunci mi-au spus la Rosmorigh că tu și sora ta ați plecat la Londra cu laird. Ș tiam că
diavolul va veni după tine. Trebuia să vin... pentru tine.”
Angus îi atinse obrazul. "Catri, Mary a mea a fă cut doar ce a putut pentru a te proteja. Ea
fă cuse o promisiune doamnei Catherine. Te-a iubit ca și cum ai fi a ei. La fel și eu. Eu am
fă cut-o mereu. Trebuie să știi asta."
Catriona simți că lacrimile îi ustură ochii. — Ș tiu asta, Da. Chiar știu.
Angus respiră , se uită la Ian. Fața i s-a întă rit de dezamă gire. — E bine că tată l tă u Callum
nu este aici să vadă ce ai fă cut, bă iete.
Mairead a intervenit. — Ian nu ştia ce face, tată , spuse ea. „Nu ar fi putut să știe câ t de oribil
era cu adevă rat omul acela”.
— Mairead, știai despre Ian și Sir Damon? întrebă Catriona.
Ea dă du din cap, privindu-l pe Ian. — Am bă nuit adevă rul după aterizarea de sub
Rosmorigh. Îl vă zusem pe Ian vorbind cu Sir Damon a doua zi, câ nd ieșisem să -l caut pe el și
pe Da.
Catriona se uită la sora ei. — Dar de ce n-ai spus niciodată nimic?
— Pentru că ..., ezită Mairead, cu vocea grea de emoţie. "Deoarece il iubesc." Se întoarse
că tre sora ei, cu lacrimi de regret umplâ ndu-i ochii. „Ș tiu că pe tine te iubește, Catriona, dar
nu-mi pasă . Îl iubesc pe Ian. L-am iubit mereu.”
„Ț i-a ră pit sora”, i-a spus atunci Robert. — Ar fi ucis-o.
Catriona a vorbit, și-a pus mâ na pe brațul lui. „Nu, Robert. Nu cred că Ian ar fi permis să se
întâ mple asta, chiar dacă nu ne-ai fi gă sit. Nu știa despre toate lucrurile groaznice pe care le
fă cuse Damon. Nu ar fi putut niciodată să știe câ t de adâ nc a fost luat. pâ nă câ nd a fost prea
tâ rziu. Ai vă zut ce a fă cut, cum a intervenit, și-a riscat viața pentru a ne cruța. Nu i-ar fi
permis niciodată lui Damon să -mi facă ră u. Ș tiu doar asta."
Robert se uită cu privirea la Ian, aparent neclintit, dar știa că ceea ce spunea Catriona era
adevă rat.
Catriona se uită la sora ei, stâ nd atâ t de speriată , atâ t de disperată , și spuse încet. —
Mairead îl iubește.
Robert o privi o clipă , tă cut. — Foarte bine, spuse el în cele din urmă . Se uită la Ian. „Îi
datorezi a doua șansă .”
În timp ce toată lumea a început să urce scă rile din față , întorcâ ndu-se înapoi înă untru,
Angus a rugat-o pe Catriona să ză bovească .
„Fă ră , e ceva ce ar trebui să știi.”
Catriona s-a uitat la Angus, tată l ei toată viața, a așteptat.
„Este colonelul. Câ nd m-am ascuns, l-am gă sit.”
Catriona simțea deja greutatea cuvintelor sale viitoare. "Este el...?"
Angus dă du din cap. „Se dusese în peștera Prințului Bonnie. Aici l-am gă sit. Dar era deja
plecat.”
Catriona închise ochii, înghițindu-și lacrimile.
Câ nd le deschise din nou, Angus îi întinse ceva.
„'Acesta a fost pus lâ ngă el în peșteră . Ț i se adresează .”
Catriona a așteptat pâ nă se întorseră înapoi, în bibliotecă , unde îl gă si pe Robert așteptâ nd-
o. S-a așezat pe un scaun lâ ngă foc și i-a deschis scrisoarea colonelului.
Doamna mea dulce,
Dacă citești asta, atunci știi că am plecat. Sper că într-o zi vei putea să -mi ierți că te-am
pă ră sit așa cum am fă cut-o. Dar, acum, e timpul. Mereu te-ai supă rat din cauza tusei mele,
dar un bă rbat știe câ nd e prea tâ rziu. Timpul meu pe acest pă mâ nt și-a terminat cursul. E
timpul să mă ală tur lui Mattie. Nu am vrut să -ți petreci zilele urmă rindu-mă cum mor, așa
că am plecat. Nu te voi lă sa să plâ ngi peste mine, fetiță , așa că usucă acele lacrimi chiar
acum. Ești o fată ghid și ai fă cut din zilele unui bă trâ n o aventură .
Ai grijă de pisica mea Mattie. Îți va ține picioarele calde noaptea. Îți trimit ceva pentru tine.
E al tă u acum. Ș tii bine ce să faci cu ea.
Prietenul tă u întotdeauna, colonelul Bertrand Reyford
Catriona se întoarse la a doua pagină a scrisorii, știind chiar înainte de a vedea ce i-a dat el.
Era harta ilustrată iacobită .
Legenda comorii a continuat.
EPILOG
 CASTELUL ROSMORIGH, SCOȚ IA, 1816
La sunetul chicotului soțului ei, Catriona își ridică privirea din scrisoarea pe care o scria.
Robert era dincolo de cameră , întins pe covor, în timp ce fiul lor, James Charles Robert
Edenhall, își naviga pe marginea canapelei. James încerca deja să stea în picioare, cu
picioarele lui de zece luni încă prea nesigure pentru a-l ține singur, așa că a croit o potecă
clă tinitoare prin cameră folosind orice mobilier care ar fi fost cel mai aproape pentru a-l
sprijini.
Catriona zâ mbi, uitâ ndu-se cum se întoarse încet, că utâ ndu-și urmă torul mâ ner, cu ochii
albaștri deschiși de mirarea unui copil. Două degete erau tot ce ră mă sese atașat de canapea,
mă suța laterală care îi aștepta strâ ngerea la câ țiva centimetri de cealaltă mâ nă întinsă . Ș i
apoi, acele două degete și-au dat drumul și el a împletit doi pași nesiguri pâ nă câ nd a ajuns
la marginea mesei.
„A fă cut primii pași!” exclamă Robert cu toată entuziasmul unui tată mâ ndru. "Ai vă zut
asta?"
„Acum începe ră ul”, ră spunse Catriona, care abandonase deja scrisoarea pe care o scria
pentru a li se ală tura pe podea. Ea îl luă pe James zvâ rcolit în brațe și îi să rută capul
întunecat.
Robert îi ghintui urechea. „Este la fel ca mama lui, mereu în că utarea de noi aventuri”.
— Da, deși mama lui nu a reușit niciodată să gă sească singura aventură pe care o că uta.
Gâ ndindu-se cu tristețe la comoara iacobită , Catriona ridică privirea spre pereții că rților
care că ptușeau pereții bibliotecii, zeci mai mult decâ t fuseseră acolo înainte, pentru că
Robert fă cuse mutarea bibliotecii supraviețuitoare de la Devonbrook la Rosmorigh. Ei
aveau să ră mâ nă pâ nă la finalizarea reconstrucției casei ducale din Lancashire. Catriona
parcursese fiecare dintre acele că rți și încă nu gă sise niciodată cealaltă jumă tate a hă rții
pentru comoara Prințului Bonnie.
Pentru moment, micuțul James a decis că preferă să se tâ rască în loc să meargă și se
îndrepta sub dulapul pentru genunchi a biroului din lemn de zebră , unde Mattie ză cea
moștenind.
Ș i unde Mattie nu mai ră mă sese ațițit mult.
Catriona se ridică . "Va trebui să termin acea scrisoare că tre Tolley dacă sper să scriu
urmă toarea postare. Se întoarce de la Paris peste două să ptă mâ ni. În ultima sa scrisoare, a
spus să vă spună că tocmai a cumpă rat un cal care ar putea să -l dea pe Bayard. este gata să -l
aducă înapoi cu ei .”
Lor.
Tolley se trezise într-adevă r un iubit în Franța și, la sosirea la Paris, se că să torise imediat cu
ea. Noua vicontesă Sheldrake se numea Elise și era fiica nobililor francezi destituiți. Își
pierduse pă rinții din cauza ghilotinei și, câ nd Tolley a cunoscut-o prima dată , locuia cu
bunica ei pe Rue Pavot. Acum, își aducea noua soție și bunica ei acasă cu el în Anglia.
„Un alt cal.” Robert a râ s. — Nu va renunța niciodată ?
„Se pare că nu o va face. A scris că intenționează să se oprească la Londra pentru a-i vizita
pe Ian și Mairead.” Mairead fă cuse o ucenicie la doamna Davenant, cu speranța de a-și
deschide într-o zi propriul magazin de modiste.După succesul rochiei de mireasă pe care o
crease pentru sora ei, o mă tase cremoasă a pornit cu o fâ șie de tartan, se pă rea că vorbea. a
că lă torit repede, iar acum doamnele veneau la ea, cerșind unul dintre planurile ei.
"Ian s-a schimbat acum, Robert. Mairead scrie că sunt foarte fericiți împreună . Ea spune că
știe câ t de greșit a greșit să fie atâ t de înșelat."
Robert luă una dintre jucă riile pe care James le abandonase pe covor. „Hmm.”
Catriona se uită la Robert. „Ș tii, l-ai iertat pe Lord Kinsborough. I-ai trimis chiar acel portret
oribil al soției sale, ca să -l distrugă și să fie sigur că nu va mai fi vă zut niciodată . Ș i Forbes,
acum că este în închisoare, nu putem gă si ceva mod de a-"
De sub birou se auzi o bufnitură puternică , urmată imediat după aceea de un bocet cel mai
plâ ngă tor.
"Oh!" Catriona s-a întins și l-a luat pe James care plâ ngea, să rutâ nd locul sensibil în care
tocmai se lovise cu capul. — Să rmanul meu bă iat. S-a liniștit repede, destul de repede, de
fapt, pentru că a început să tragă de colierul cu medalion al Catrionei, comoara lui preferată
cu care să se joace.
— Nu a fost deloc plă cut, nu-i așa? îi gutura ea, strecurâ ndu-i colierul de pe gâ t și
eliberâ ndu-l în mâ inile lui curioase. Nu după două clipe îl lă sase deja pe jos și se zvâ rcolește
să iasă din brațele Catrionei. L-a așezat pe covor și apoi s-a aplecat să ia colierul.
Atunci a observat ceva întins pe podea, sub biroul unde se juca James. Că zuse dintr-o trapă
mică ascunsă sub sertar, încă un alt compartiment din numeroasele compartimente pe care
nu le descoperiseră încă . Câ nd îl lovise cu capul, James trebuie să -l fi dat drumul.
Catriona întinse mâ na spre obiect, luâ nd o carte mică , legată din piele. L-a ră sturnat pentru
a-i citi coperta.
— Robert, spuse ea, tată lui tă u îi plă cea pescuitul?
Robert îl privea pe James. "Nu sunt sigur. De ce, iubirea mea?"
— Pentru că tocmai am gă sit această carte, The Compleat Angler . Era ascunsă în birou și...
Robert se îndreptă spre ea. "Ce ai spus că este titlul?"
„ Pescuitul complet. ” Ea îi întinse cartea.
Robert se ridică și se lă să pe spate de birou. Un zâ mbet i-a luminat fața și el a clă tinat din
cap. "Ar fi trebuit sa stiu."
— Ar fi trebuit să știe ce? întrebă Catriona, privind cum Robert începea să ră sfoiască
paginile.
„Câ nd Quinby mi-a catalogat prima dată moștenirea după incendiu, a menționat că tată l
meu a scris că ar trebui să mă încerc la pescuit. Imediat după ce mi-a scris că voi gă si
comori ascunse aici, la Rosmorigh. timpul, am fost în stare de șoc din cauza focului. Nu
puteam să știu ce a vrut să spună ." Se uită la Catriona. — Vrei să pariezi că aceasta este
cartea pe care am că utat-o în tot acest timp? Că a fost aici, pe acest birou ridicol?
Catriona fă cu ochii mari de entuziasm. "Uita pariul, doar deschide-l si hai sa vedem!"
Ș i iată , așa cum spusese întotdeauna colonelul. Dacă nu l-ar fi că utat, nu ar fi știut niciodată
ce este.
Textul fusese inserat în așa fel încâ t să apară o descriere a peisajului rural, locurile cele mai
potrivite pentru pescuit. Era descrierea arderii, a peșterii, a stejarului bifurcat. — Unde este
harta ilustrată a colonelului, Catriona?
S-a mutat să recupereze cutia mică de lemn în care își pă stra cele mai prețuite lucruri,
cufă rul pe care i-o dă duse Mary în acea zi în urmă . Înă untru, ea pă stra batista care fusese
câ ndva a mamei ei, o șuviță din pă rul negru al lui James, legată cu panglică , și alte mici
amintiri. Ea a scos harta de dedesubt.
— În regulă , spuse Robert, examinâ ndu-i pe cei doi împreună . „Judecâ nd după acest pasaj
de aici și urmâ nd locurile în care am mers deja pe hartă , s-ar pă rea că locul final în care va fi
ascunsă comoara este...”
„Este Loch Linnanglas!” a exclamat Catriona. "Trebuie sa mergem!"
Se întoarse și se opri brusc câ nd observă că James se tâ rase lâ ngă Mattie pe canapea și
dormea lâ ngă ea. — O voi pune pe Sally să -l ducă la pepinieră câ t timp tu pui caii în şa.
O oră mai tâ rziu, stă teau pe malul lacului Linnanglas, citeam cu voce tare ultimul pasaj din
carte.
Există un loc în care copacii cresc des și iarba este bogată și verde. Într-un bazin există o
margine stâ ncoasă unde peștii mușcă repede și puternic.
Robert și Catriona au mers de-a lungul malului lacului pâ nă au gă sit micul bazin care s-a
format dintr-o împră știere de bolovani.
— O margine stâ ncoasă ..., spuse Robert și îngenunche pe marginea piscinei, că utâ nd.
— Fii atent, Robert, a avertizat Catriona.
— Nu-ți face griji, iubirea mea, spuse el, scoțâ ndu-și haina. „Nu am de gâ nd să merg din nou
să cad în apă ”. Se întinse pe burtă peste marginea stâ ncii. Catriona îl apucă de vestă , ca să
fie sigur.
„Există o deschidere sub aceste stâ nci care merge înapoi cu un spațiu sub pă mâ nt. Dacă îmi
ții picioarele, ar trebui să pot să ajung înă untru și...”
Robert a alunecat peste marginea marginii cu o stropire ră sună toare.
Catriona nu s-a putut abține să nu râ dă . "Robert! Ești bine?"
Ea a încercat să se uite peste margine, dar nu a vă zut nimic. În cele din urmă , l-a auzit pe
Robert strigâ nd: „L-am prins! Este o cutie și este grea ca un bolovan”.
L-a auzit mormă ind și apoi l-a privit cum împinge cutia pe pervaz. S-a întors pe o parte, iar
Catriona l-a ajutat pe Robert să iasă din piscină . Hainele îi erau înmuiate, iar fața era pă tată
de murdă rie. Câ teva frunze ude i se încurcau în pă rul ud. Ară ta incredibil de frumos.
Robert a luat cutia și a adus-o mai departe în iarba de lâ ngă lac. Era un mic cufă r din lemn,
acoperit cu mușchi.
— Este încuiat, spuse Catriona câ nd l-a întors spre ei.
— Da, dar elementul de fixare este ruginit și uzat din tot acest timp lâ ngă apă . Ar trebui să -l
pot elibera cu această piatră .
Robert a lovit în lacă t o dată , de două ori. La a treia încercare, în cele din urmă s-a eliberat.
Își ridică privirea și se uită la Catriona, zâ mbind de sub petele de murdă rie de pe fața lui.
"Doamna mea, cred că tu ar trebui să fii cea care să -l deschidă . Aceasta a fost că utarea ta cu
mult înainte să fie a mea."
Catriona a îngenuncheat lâ ngă piept și a eliberat ză vorul care o ținea. Apoi, încet, cu grijă ,
ridică capacul. Ochii i s-au mă rit și gura i s-a că scat de uimire câ nd a vă zut ce stă tea
înă untru.
Monede de aur, sute, mii, stră lucind în lumina după -amiezii. Robert scoase o mâ nă ,
inspectâ ndu-le îndeaproape. „Ei bine, sunt cu siguranță francezi. Se pare că legenda comorii
Prințului Bonnie era adevă rată .”
Catriona nu spuse nimic ca ră spuns. Nu putea face altceva decâ t să se uite la comoara pe
care o că utase de atâ ta vreme. În timp ce stă tea acolo, minunâ ndu-se de priveliștea
dinaintea ei, aproape a putut să jure că a auzit râ sul chicotiitor al colonelului în timp ce el îi
șoptia în briza.
Ș tiam că poți face asta, fetiță ...
S-a întors în cele din urmă câ nd l-a observat pe Robert stâ nd lâ ngă ea, scoțâ ndu-și cizmele
și apoi aruncâ ndu-și că mașa deasupra lor.
"Robert? Ce esti...?"
„Sunt murdar și este o zi caldă de vară . Am chef de înot”.
Catriona își dă dea deja papucii și își scotea ciorapii. — Atunci sper să nu te superi dacă mă
ală tur ție.
Robert nu s-a opus deloc. Era prea ocupat să -și adune soția în brațe și să facă dragoste cu ea
pe malurile înierbate ale Lacului Linnanglas.
Unde este comoara ta,
acolo va fi și inima ta.
-Matei, VI. 21.
SFÂ RȘ ITUL
 DESPRE AUTOR
Romanele de dragoste istorice și contemporane ale lui Jaclyn Reding, premiate și bine vâ ndute, au fost traduse în aproape
o duzină de limbi. Finalistă la premiile National Readers' Choice Awards și nominalizată la premiul Romance Writers of
America RITA, ea este mama mâ ndră și mâ ndră a doi fii mari și slujitoarea dornică a unui cairn terrier în vâ rstă și a unei
pisici tuxedo. Acasă este cu familia ei în New England, într-o fermă antică despre care bă nuiește că este ținută împreună
doar de tapet vechi și pâ nze de pă ianjen. Ecvestră de-a lungul vieții, își petrece timpul liber în șa, parcurgâ nd intrigi și
arcurile personajelor împreună cu confidentul și cel mai dur critic al ei, un cal de curse pensionar foarte obișnuit, pe nume
Brunello.
Pentru mai multe informații, vizitați
www.jaclynreding.com
Ș I DE JACLYN REDING
Fiicele Ducelui

Pretendentul

Aventurierul
In curand

Darul Secret

A Doua Ș ansă

Vră jită

Heather alb

Magie Albă

Cavaler alb

Ceață Albă

Soarta ispititoare

Urmă rind visurile

Furtul Raiului

Mireasa Amă girii

 Cuprins
Pagina titlu
Drepturi de autor
Cuprins
Epigraf
Prolog
Capitolul 1
capitolul 2
capitolul 3
capitolul 4
capitolul 5
Capitolul 6
Capitolul 7
Capitolul 8
Capitolul 9
Capitolul 10
Capitolul 11
Capitolul 12
Capitolul 13
Capitolul 14
Capitolul 15
Capitolul 16
Capitolul 17
Capitolul 18
Capitolul 19
Capitolul 20
Capitolul 21
Capitolul 22
Capitolul 23
Capitolul 24
Capitolul 25
Capitolul 26
Epilog
Despre autor
Tot de Jaclyn Reding