Traducere JGI

1
 CAPITOLUL 1

Iulie

Tot nu am un ceas deșteptător, pentru că la fel ca întotdeauna

orologiul meu intern este infailibil. Nu mă mai trezesc însă ca pe vremuri
la ora cinci dimineața – acum mă trezesc și mai devreme. Pentru că de
acum, ceea ce mă motivează să deschid ochii, nu mai sunt alergarea mea
de dimineață și cafeaua.
Acum este ea.
O simt pe Chelsea că deschide ochii. Îi simt șoldul lipit de piciorul
meu, brațul subțire așezat peste pieptul meu, respirația ei caldă care-mi
gâdilă umărul și îi simt parfumul de crini din păr. Asta este ce mă
motivează, promisiunea unor sărutări languroase, a gemetelor pe care le
scoate, a căldurii ei ferme și umede.
Au trecut doi ani de când suntem căsătoriți și nu există nici măcar o
dimineață în care să nu mă trezesc cu zâmbetul pe buze. Nici măcar una.
Căci ea este lângă mine, sau mai bine zis jumătate peste mine și cei șase
monștri pe care-i iubesc mai mult decât orice, sunt în siguranță în paturile
lor. Toți dorm până mai târziu, ceea ce este crucial.
Să faci dragoste cu șase copii în casă, poate fi o adevărată provocare.
Trebuie să ai un plan făcut dinainte și să fii discret. Spontaneitatea nu este
niciodată fără riscuri. Trebuie să fii cu urechile ciulite și să auzi cea mai
mică mișcare, cel mai mic zgomot de dincolo de ușă – pentru a ști ce fac
copiii, unde sunt și dacă ne vor întrerupe cu vreo întrebare idioată. Este
penibil uneori, dar pentru nimic în lume nu aș schimba viața asta.
Dar acum, imediat, în patul acesta, în obscuritatea liniștită a zorilor
de zi, lucrurile stau diferit. Putem să ne mișcăm cum dorim, putem spune
ce vrem, putem face sex în absolut orice poziție și pe orice suprafață. Este
momentul nostru absolut.
Nu mai suntem un avocat al apărării și o conservatoare de muzeu. Nu
suntem nici părinți. Suntem Jake și Chelsea – un bărbat și o femeie, nebuni
unul după celălalt.
Fără să-mi deschid ochii, mă eliberez din strânsoarea brațelor ei și
alunec la piciorul patului, trăgând după mine și păturile. Din când în când,
Chelsea mă surprinde trezindu-se înaintea mea, acelea sunt diminețile
mele preferate. Nici că există o modalitate mai frumoasă de a mă trezi
2
după o noapte odihnitoare de somn, decât cu capul lui Chelsea Becker
între picioarele mele și cu buzele ei voluptoase pe sexul meu.
Astăzi, totuși, eu sunt cel care ia problema în mână și este la fel de
amuzant. Mă întind pe burtă și ridic cămașa de noapte a lui Chelsea,
descoperindu-i sexul gol. Nu poartă niciodată chiloți în pat, că ar sfârși
oricum pe jos până dimineață. Sexul ei este roz și perfect – neted și epilat,
doar cu un mic smoc de păr care mă excită mereu. Îmi frec nasul de
smocul ei și o adulmec. Mirosul ei mă înnebunește – parfumul ei proaspăt
și dulce mi-l amintește pe cel al caprifoiului.
Își apropie piciorul de urechea mea, suspină, iar eu aleg chiar acest
moment ca s-o ling. Încet, sigur, profund între labii, înainte de a-mi
întoarce ușor limba în jurul clitorisului ei.
Piciorul ei urcă pe plapumă pentru a-l plia și suspinul ei se
transformă în geamăt. Deschid gura mai mult, fără să opresc mișcarea
dus-întors a limbii mele, delectându-mă să o simt cum se umezește sub
buzele mele.
Ador faptul că se umezește așa de repede. Uneori este deja udă,
înainte chiar să o ating. Am întrebat-o o dată dacă visează că îi fac cunni și
de aia este mereu pregătită. Dar ea a roșit și a refuzat să-mi răspundă.
Îmi adâncesc limba în ea începând mișcările de du-te-vino, sugându-i
delicat movilița roz.
— Te doresc, geme cu o voce joasă și răgușită din cauza somnului.
Nu știu dacă este o declarație sau o cerere, dar nici nu contează până
la urmă. Urc încet și o întorc într-o parte ca să mă cuibăresc în spatele ei.
Mâna mea o mângâie pe stomac și o prind de un sân frământându-i
sfârcul.
Chelsea mă apucă de ceafă ca să-mi aducă gura peste a ei. Îi las sânul,
îi ridic piciorul și îmi împing bazinul în față. Mădularul îmi alunecă printre
picioarele ei și Chelsea întrerupe sărutul. Își întoarce capul spre pernă și
împinge șoldurile – dându-mi de înțeles fără cuvinte că mă vrea chiar
acum.
Îmi prind sexul de la bază și îl plimb de-a lungul fantei ei, frecându-i
clitorisul. Micuța mea soție geme și-și înfige unghiile în carnea mea.
— Jake...
Râd pe sub mustăți, amuzat să constat că nu are chef de gâdilat. Îmi
convine. Îmi aliniez sexul cu al ei și intru în ea, adânc.
La naiba, ce bine este...
Se cambrează și-i scapă un geamăt. Îi îndepărtez picioarele cu
delicatețe și încep să intru și să ies din ea, încet, mai puțin adânc, ca să

3
cresc presiunea. Mușchii ei mă strâng delicios, iar restul corpului i se
destinde.
Îi sărut umărul și îi ling gâtul înainte de a-mi băga fața în părul ei
mătăsos. Doar zgomotul cărnii noastre care se izbește întrerupe tăcerea.
Corpurile noastre devin lipicioase și ea-și împinge fesele spre mine.
Timpul pare să se oprească. Mai mult decât atât, și-a pierdut
semnificația pentru că tot ce contează este plăcerea electrică care se varsă
în venele noastre.
Îmi place să facem dragoste și încet, cu preliminarii care durează ore
întregi. Aș putea să mă obișnuiesc cu petalele de trandafiri, cu băile calde
și cu lumânările aprinse pe marginea căzii. Nu trebuie însă subestimat nici
sexul brutal și rapid, pentru că este nemaipomenit. Chiar și pentru
cuplurile căsătorite, chiar și pentru cei care au copii.
Mai ales pentru cei care au copii.
Există ceva primitiv în faptul de a ceda acestei nevoi fizice, dar și ceva
minunat de intim, confortabil și satisfăcător în faptul de a avea orgasm cu
persoana pe care o iubești. Este un sentiment pe care nu l-am cunoscut
decât cu femeia care este în brațele mele – și nici nu voi cunoaște asta
decât cu ea. Până când moartea ne va despărți.
— Te rog, Jake. Te rog, te implor...
Când începe să geamă astfel, știu că se apropie de orgasm. Îi las
șoldurile și îmi trec mâna între coapse să-i mângâi clitorisul ușor cu un
deget, doar cu atât de multă presiune cât s-o fac să-și ia zborul.
Ridică capul și geme în timp ce toți mușchii ei se contractă. Respirația
mea este întretăiată și loviturile de bazin, haotice. O întorc pe burtă pe
Chelsea și mă așez peste ea ca să mă mai înfig în ea o dată, de două ori. Mi
se tulbură vederea când îmi dau drumul cu o asemenea intensitate încât
nu mai aud decât sângele care-mi pulsează în urechi.
La naiba.
Câteva secunde mai târziu respirațiile noastre se liniștesc și eu mă
întorc pe spate. Îmi șterg transpirația de pe frunte cu brațul și Chelsea se
ridică pe coate, punându-și pe mine privirea strălucind de bucurie.
— Bună dimineața, gângurește ea.
O sărut cu tandrețe pe sublima mea soție care mă face așa de fericit,
că este aproape ridicol.
— Ziua asta începe absolut minunat.
Deschid brațele și ea vine să se cuibărească lângă mine, chicotind. Nu
rămânem așa decât pentru câteva clipe, că e trecut deja de ora cinci și este
oficial ora să mă scol. Ca de obicei, Chelsea adoarme din nou și eu o sărut

4
pe frunte înainte de a mă duce să mă îmbrac pentru alergarea mea de
dimineață.

***
— Nu voi reuși.
— Ba da.
— O să mor.
— Ba nu.
— Dacă mor...
— Pe Dumnezeul meu, încetează să te mai smiorcăi, Rosaleen, nu vei
muri.
De obicei nu vorbesc așa. Totuși, după o discuție cu Chelsea – sau mai
multe – și după ce Ronan a repetat câteva din înjurăturile mele preferate,
educatoarei lui de la grădiniță, fac un efort să-mi supraveghez limbajul.
Partenera mea de alergare din ultimele două săptămâni, Rosaleen,
gâfâie lângă mine și buclele ei blonde sar la fiecare pas. Are unsprezece
ani în prezent. Nu-mi revin cât de mult s-a schimbat de când am cunoscut-
o. Pe atunci, era leită Shirley Temple și credea că la treizeci de ani ești
foarte bătrân. În fine... presupun că și acum crede că treizeci de ani e o
vârstă înaintată – și că la treizeci și patru sunt un adevărat bunicuț. Pe
scurt. Rosaleen este tot micuță, cu zulufi blonzi și cu ochi mari albaștri și
nevinovați. Totuși, a crescut și... s-a maturizat.
Acum câteva luni, a început să se neliniștească pentru că a luat câteva
kilograme în greutate. Tot atunci și-a pus și primul sutien, lucru la care
prefer să nu mă gândesc.
Chelsea i-a explicat că este un lucru normal și că în câteva luni se va
înălța, ceea ce va face ca cele câteva kilograme să se distribuie pe înălțime,
ca la toate fetele de vârsta ei. Rosaleen însă nu a vrut să aștepte. Așa că,
după ce alerg unsprezece kilometri singur, mă întorc acasă și mai alerg un
kilometru și jumătate cu ea.
Când o auzi nu s-ar zice, dar ea a făcut progrese în cele două
săptămâni.
— După moartea mea... dă-i Ipadul meu... lui Regan.
Izbucnesc în râs și ne întoarcem la dreapta să revenim pe urmele
noastre.
— Privește, aproape am ajuns. Adună-ți toată energia pe care o mai
ai.
Ca răspuns am doar respirația ei greoaie.
Nu sunt un tip care se apucă să cânte. Asta nu mi se întâmplă
niciodată. Sau aproape...
5
 Am făcut o excepție acum câțiva ani, când copilul de lângă mine m-a
implorat să îi cânt ceva să adoarmă, pe când avea o enterocolită. Am cedat
în ziua aceea și mi-am pierdut o parte din virilitate, cântând o melodie din
repertoriul trupei One Direction.
A fost umilitor? Absolut. Totuși... având în vedere că pagubele au fost
deja produse...
— Da ‒ nanana – nanana – nananaaaaa. Da ‒ nanana ‒ nanana ‒
nananaaaaa. Da ‒ nanana – nanana – nananaaaaa…
În cazul în care nu ați ghicit-o, este cântecul din Rocky. Dacă vă
lipsește vreodată motivația când faceți sport, ceea ce vă trebuie este
coloana sonoră din Rocky.
— Da ‒ nanana – nanana – nananaaaaa…
Izbucnește în râs și accelerează.
— Da ‒ nanana – nanana – nananaaaaa…
Rosaleen trece pragul ușii cu brațele ridicate, ca o miniatură a lui
Rocky Balboa în vârful scărilor muzeului din Philadelphia.
Când îi văd mândria de pe chipul ei micuț, umilința mea nu mai
contează.
Odată ajunsă în casă, Rosaleen se lasă să cadă pe jos în salon și acolo
rămâne. Iau din frigider două sticle mici cu apă, golesc una și i-o dau pe
cealaltă stării comatoase de pe podea.
— Vrei să vii să ridici haltere cu mine?
— Nuuuu...
O bat ușor în spatele capului.
— Săptămâna viitoare, atunci.

După ce am făcut niște exerciții pentru tonifierea musculaturii, la

subsol, fac un duș rapid și fug la bucătărie unde sunt întâmpinat de... haos.
Zgomot de ceartă și de râsete pentru că toată banda s-a trezit și s-a
instalat la masă pentru micul dejun.
— Pot să mai iau bacon? întreabă Rory cu gura plină de omletă, cu
bretonul căzut pe frunte.
Prima oară când l-am cunoscut pe Rory McQuaid, era un cretin mic și
încăpățânat, supărat pe toată lumea, care mai curând îi buzunărea pe
oamenii de pe stradă și fura mașini decât să se împace cu moartea
părinților săi. Este mai bine, acum. Este mai fericit. Este în continuare un
cretin care se amuză să-și tortureze frații și surorile, dar pentru moment
nu mai riscă să o sfârșească la închisoare.
— Este a doua oară când îți pui, îl ceartă Riley care are acum
optsprezece ani. Mai bine mănâncă tot platoul, dacă tot ai început!
6
 Rory și fratele lui geamăn au treisprezece ani și sunt în plină creștere.
Cresc cu cinci centimetri pe noapte – și cu o jumătate de număr de pantof
– și la fel ca și liliecii, își mănâncă echivalentul propriei lor greutăți, în
mâncare.
Rory deschide gura, arătându-i surorii lui ororile pe jumătate
mestecate din gura lui.
— Ești dezgustător!
— Și tu ești enervantă!
Riley îi aruncă o bucată de pâine prăjită în figură, cum face un ninja
cu o stea. Înainte ca el să se poată răzbuna, Chelsea se uită la ei cu privirea
ei ucigătoare, pe urmă îi dă lui Rory alte trei felii de bacon. Îmi torn o
ceașcă de cafea neagră la bar și când mă întorc, sunt gata să mă împiedic
de micuța Regan, care mă privește cu o perie de păr și cu un elastic în
mână.
— Poți să-mi faci o codiță, tată?
Regan și cu Ronan sunt singurii care ne spun „mamă” și „tată”, pentru
că erau prea micuți ca să-și amintească de părinții lor, Robert și Rachel.
Poate că unora li s-ar părea ciudat că micuții nu ne strigă cu același
apelativ, dar prea puțin contează.
Îi perii părul lung, șaten, pe urmă i-l împletesc într-o coadă într-un
timp record. Ea mă privește zâmbind cu cei doi dinți din față lipsă, pe
urmă se așază să-și termine ouăle.
În dreapta mea, Chelsea mă privește cu o privire fierbinte care-mi
spune că ar îngenunchea în fața mea să mă sugă.
— Ce? întreb.
Ea scutură capul și vine la mine, cu sânii perfecți care sar la fiecare
pas, sub tricoul ei mulat „San Diego” negru. Îmi ling buzele, regretând că
nu le-am dat mai multă atenție sânilor ei de dimineață și-mi promit să mă
revanșez mâine.
— Nu este nimic mai sexy decât să te privesc – cu mușchii și cu
tatuajele tale –, împletind părul unei fetițe de șase ani, îmi șoptește
Chelsea.
— Codițele mele sunt grozave, spun ridicând din umeri.
— Sunt, e adevărat, râde ea. Și eu te iubesc.
— Și eu te iubesc, spun coborând capul să o sărut.
— Ajunge cu giugiuleala asta, spune Rory după trei secunde. Sunteți
căsătoriți, ce naiba.
Chelsea chicotește și îmi șoptește la ureche.
— Trebuie să vorbim, mai târziu.
Vrea să vorbim? Grozav!
7
 Glumesc, bineînțeles. Nimeni nu vrea să audă fraza asta.
— Toate sunt bune?
— Da, așa cred. Doar că... vom vorbi mai târziu.
Îmi strânge brațul acolo unde sunt tatuate numele ei și al celor doi
copii, pe urmă se întoarce la copii cu o altă tigaie cu omletă.
Mă așez la capătul mesei, îmi iau o felie de pâine integrală prăjită și îi
întreb pe membrii echipei mele, care sunt planurile lor pentru astăzi.
— Eu mă duc la Peter, răspunde Riley.
Riley iese cu Peter Weinworth de șase luni. Pare să fie un băiat bun și
nu face pe el când mă vede, contrar celorlalți prieteni pe care i-a avut
Riley. Așa că a marcat câteva puncte. Totuși... este un geek: obsedat de
World of Warcraft și The Bing Bang Theory. Chiar dacă nu au decât
optsprezece ani și nu se vor căsători neapărat... el nu este destul de bun
pentru ea.
Raymond ridică mâna.
— Eu trebuie să mă duc la bibliotecă să-mi termin expunerea pentru
grupul de astronomie.
— Eu am pian, adaugă Rosaleen.
— Și eu am baseball, spune Rory.
— Eu am balet, anunță Regan.
În fine, Ronan, al cărui păr blond-nisipiu stă tot în sus pentru că
nimeni nu a avut timp să-l pieptene până acum, ridică mâna.
— Eu nu am nimic.
— Atunci tu vii cu mine astăzi, îi spun îndreptând degetul spre el.
Chelsea se așază în celălalt capăt al mesei.
— Te duci să-l vezi pe Judecător?
Dau din cap.
— O să-l iau pe Ronan cu mine și o să-l las pe Rory în drumul meu. O
să-l luăm la întoarcere.
— Rosaleen poate veni cu mine la cursul de balet al lui Regan, spune
Chelsea. Vom fi la timp înapoi pentru lecția de pian. Și tu, adaugă ea
întorcându-se spre Riley, îl vei lăsa pe Raymond la bibliotecă atunci când
te duci la Peter.
Este un plan bun – doar că Riley este o adolescentă și nu poate să nu
comenteze.
— Pfff... biblioteca este în celălalt capăt al orașului!
— Asta-i treaba cu mașinile, spun eu. Pot traversa distanțe mari cu
ele. Uluitor!
Își dă ochii peste cap.
— De ce sunt eu cea care trebuie să o facă?
8
 — Pentru că ai acceptat să ne ajuți să ducem copiii la activitățile lor
când am fost de acord să-ți cumpărăm o mașină nouă în locul uneia de
ocazie. A fost o înțelegere, îi răspunde Chelsea.

Robert și Rachel McQuaid au avut o asigurare de viață foarte

generoasă. Așa că, nici măcar cu șase copii, banii nu sunt o problemă.
Creditul pentru casă a fost plătit, fiecare copil are cu ce să-și plătească
facultatea și fiind membru fondator al cabinetului nostru de avocatură, eu
câștig bine. Totuși, sfătuiți de cel mai bun prieten al meu și asociat, Brent
Mason, care a moștenit mai mulți bani decât ar putea să cheltuiască într-o
viață, nu le-am spus copiilor. Este important pentru ei să aibă ambiții și
obiective în viață și eu nu vreau ca ei să se gândească că pot cheltui banii
pe care altcineva i-a câștigat pentru ei.
— De acord, suspină Riley. Cât timp vei rămâne la bibliotecă?
— Trei sau patru ore, răspunde Raymond curățându-și ochelarii lui
de Harry Potter.
— Bine. Trimite-mi un mesaj când ești gata de plecare.
El încuviințează din cap și dintr-o dată, haosul nostru este perfect
organizat.
Cu asta seamănă viaţa mea acum. Și este al naibii de grozav.

CAPITOLUL 2

Mă aplec să smulg iarba care a crescut în jurul pietrei de marmură

albă, pe urmă șterg inscripția care este gravată pe ea.
— Bună ziua, Judecătorule! cântă micuța voce a lui Ronan în timp ce
pune o vază cu flori de Nu-mă-uita pe mormânt. Ți-am adus astea, sunt de
aceeași culoare ca cerul, explică el cu mândrie.
Se întoarce spre mine și ridică capul.
— Pot să mă duc să privesc statuile?
Dau din cap zâmbind.
— Da, dar să rămâi pe aproape ca să te pot vedea. Și nu fugii printre
morminte, este o lipsă de respect.
— Am înțeles! spune el țopăind deja în direcția criptei celei mari din
mijlocul cimitirului.
Judecătorul a decedat acum șase luni, dar am impresia că ar fi trecut
mai mult timp. Ultimul an a fost dur. Era atins de Alzheimer și boala sa era
9
așa de avansată, că încetase să mai vorbească, să meargă sau să mănânce.
A fost aproape... o ușurare când a plecat. Pentru că adevăratul Atticus
Faulkner, cel care m-a salvat de la închisoare și de mine însumi, nu ar fi
dorit să trăiască astfel.
Îl vizitam în fiecare săptămână la azilul unde era internat și de când
ne-a părăsit, îl vizitez o dată pe lună, pentru ca el să știe că încă mă
gândesc la el, că îi voi fi etern recunoscător pentru tot ce m-a învățat... și
mai ales pentru că îmi lipsește.
— Salut, bătrâne, ce e nou?
Nu aștept niciun răspuns, bineînțeles. Chelsea este catolică, la fel și
copiii, dar eu... eu nu sunt nimic. Ne-am căsătorit în amurg, în grădina
unde am ținut și recepția. Aș fi îmbrățișat religia ei din dragoste pentru ea,
dar Chelsea era prea grăbită ca să aștepte să ne căsătorim la biserică. Nu
știu dacă cred în Dumnezeu... dar în Judecător?
Credeam în el.
— Bursa pentru studii a fost deja lansată de o lună și avem candidați.
Cei mai mulți dintre ei sunt copii inteligenți care au făcut câteva rahaturi
în viața lor.
Judecătorul nu a avut o familie, așa că mi-a lăsat toată averea lui, cu o
notă: „Vei ști ce să faci cu ea.” Nu a fost cazul la început și l-am urât că nu a
fost mai specific. Îmi închipui că l-a amuzat teribil, să-mi scrie acea notă.
În același timp, nu i-a plăcut niciodată să-mi facă viața ușoară. Pe urmă,
într-o zi, mi-a căzut fisa și am înființat bursa universitară Atticus
Faulkner. Este pentru liceenii care au avut un parcurs mai dificil, dar care
au dovedit că sunt inteligenți și sunt capabili să lucreze din greu. Bursa va
plăti pentru educația lor.
— Mulți dintre ei mă duc cu gândul la mine – ți-ar plăcea asta!
Mai petrec puțin timp la cimitir, vorbind cu Judecătorul și privindu-l
pe Ronan cum aleargă în cerc, la fel cum face Vărul It când aleargă în jurul
cozii.
— Pe curând Judecătorule, spun bătând peste piatra funerară.

***
Mai târziu în acea după-masă, sunt în salon în fața unui meci de
baseball. În afara lui Riley și a lui Raymond care încă nu s-au întors, toți
copiii sunt împrăștiați prin casă și este liniște –, un fapt extrem de rar.
Chelsea vine să mă vadă întinzându-mi un ceai rece.
— Mulțumesc.
— Pentru puțin, răspunde ea.

10
 Se așază în fața mea pe canapea, cu frumoasele ei picioarele adunate
sub ea. Da, Chelsea are picioare frumoase. Nu m-am gândit niciodată că
picioarele ar putea fi frumoase, înainte să i le văd pe ale ei.
— Știi... discuția despre care ți-am vorbit mai înainte? Ar trebui să
profităm că este liniște ca să vorbim.
Beau o gură de ceai și încuviințez.
— Da, chiar nu credeam că o să uiți...
— Foarte nostim, îmi răspunde ea zâmbind.
— Sunt foarte distractiv, o știi bine.
Rămâne tăcută pentru o vreme și o încurajez.
— Ce se întâmplă?
Acum chiar încep să mă neliniștesc. Stomacul mi se strânge în
așteptarea cuvintelor pe care mi le va spune ea – și chiar dacă nu știu
despre ce este vorba încă, deja caut soluții să rezolv problema, pentru că
asta fac eu și pentru că sunt talentat la asta.
— Am o întârziere.
Sunt doar câteva cuvinte, dar mii de gânduri îmi trec prin minte. Sunt
un tip solid: o sută de kilograme de mușchi la un metru nouăzeci și opt
înălțime. Bărbații în genul meu nu-și pierd niciodată vocea. Dar acum, în
clipa asta, nu sunt departe să o fac.
— Pentru... o întâlnire? întreb cu o voce ascuțită, plină de speranță.
Superbul chip al lui Chelsea este crispat și ochii ei albaștri plini de
angoasă. Trage adânc aer în piept și răspunde.
— Nu.
— Uau.
— Mda.
— La naiba... uau.
— Știu.
Presupun că, în mod normal, cuplurile vorbesc dacă să aibă copii
înainte de a se căsători. Dar nu a fost cazul nostru, pentru că nu copiii
lipseau din viața noastră.
— Cum... în fine – normal că știu naibii cum –, tu îți pui în continuare
plasturele?
— Da, dar nu sunt eficiente sută la sută. Și îți amintești acum câteva
săptămâni când se desprindeau mereu?
Nu-mi mai amintesc absolut deloc. Sunt norocos dacă-mi mai
amintesc și numele în clipa asta. Gândurile mele sunt încă încurcate. Îmi
imaginez un nou-născut în mijlocul celor șase copii pe care-i avem deja.
Ronan avea câteva luni când am întâlnit-o pe Chelsea, deci știu exact ce ne
așteaptă. Trezitul de mai multe ori pe noapte, durerile de dinți, plânsul
11
fără niciun motiv. Și scutece – la naiba! – Atât de multe scutece! Pentru
mai mulți ani.
În același timp, știu că sânii devin enormi în timpul sarcinii. Privirea
mea se pune pe pieptul deja impresionant al lui Chelsea și îmi spun că
doar avantajul ăsta ar fi suficient să șteargă toate inconvenientele.
— Ai făcut testul?
— Nu, nu încă.
Mi-am tras-o cu zeci de femei – poate chiar sute –, înainte de a o
cunoaște pe Chelsea. Totuși, nu am mai fost niciodată în situația asta
pentru că m-am protejat. Am crezut o singură dată că m-am ales cu o
boală, pentru că asta se poate întâmpla chiar și atunci când folosești
prezervativ, dar nimic altceva.
— Bine, spun ridicându-mă. Mă duc să cumpăr un test.
— Am cumpărat deja unul, spune zâmbind timid. De fapt, trei.
— Ah. Bine atunci, să mergem să le facem.
Îi întind mâna ca să o ajut să se ridice și mă întorc spre culoar când ea
îmi atinge brațul să mă oprească.
— Jake... ce simți la ideea de a avea un copil? mă întreabă, studiindu-
mi fața. Vreau să spun... dacă sunt însărcinată... e în ordine?
Sunt dezgustat că simte nevoia să-mi pună această întrebare.
— Bineînțeles că va fi în ordine, îi spun punându-i mâna pe obraz.
Clar că a fost un șoc afurisit, dar nu e ca și cum nu știam ce facem. Unul în
plus, nu poate fi decât mai bine. În fine, așa cred...
Îmi oferă un zâmbet mare și ușurat și eu o sărut tandru pe frunte.
— Hai, vino să facem pipi.

***
— Mi-a venit greu să cred când nu am avut ciclu. Mă așteptam să mă
apuce crampele, mi-am verificat de două ori calendarul și deodată... am
înțeles! Și mi-am spus, uau! Știi?
Chelsea a vorbit non-stop în timp ce făcea pipi pe trei teste și de
atunci nu s-a mai oprit. Se plimbă în sus și-n jos prin cameră în timp ce
așteptăm rezultatul testelor aranjând lenjeria, lucrurile din comodă,
incapabilă să stea nemișcată.
— Îmi spuneam că mi-ar plăcea ca bebelușul să stea aici cu noi, cel
puțin în primul an. Sunt atât de mici când se nasc, nu aș vrea să fiu
departe de el. Nu știu dacă va trebui să mărim camera, ceea ce ar fi nasol,
dar mai avem încă nouă luni. Mai e timp.
Zâmbesc, în timp ce ea se întoarce din nou.

12
 — O grămadă de timp. Și vorbind despre timp... spun privindu-mi
ceasul, îi arăt baia.
— Nu pot să privesc! Fă-o tu. Du-te să vezi.
— Bine, mă duc eu, spun râzând.
Vocea lui Chelsea mă urmează în baie.
— Copiii vor înnebuni. Ronan și Regan vor fi încântați, Riley se va
simți probabil ușurată...
Revin încet în cameră, cu stomacul strâns.
— Chelsea...
—... să plece la facultate într-un an. Va trebui să vorbesc cu șeful meu
la muzeu. Mă întreb...
— Chelsea, repet cu o voce mai fermă, atrăgându-i în sfârșit atenția.
Sunt negative.
— Ce? întreabă și zâmbetul îi dispare încet de pe față.
— Sunt negative. Toate trei.
Realizează ce îi spun și devine roșie la față.
— Ah.
Privește testele din mâna mea și mă simt deodată pustiit, golit. Își
drege vocea și ridică un umăr.
— Ei bine, presupun că este o veste bună.
— Presupun, mda, răspund.
Dar nu simt că este o veste bună.
Expiră tot aerul din plămâni și ia testele să le arunce la pubelă, pe
urmă face turul camerei și mută hainele pe care le deplasase din comodă.
— Bineînțeles. Ultimul lucru de care aveam nevoie...
Se întrerupe și scutură capul. E cu spatele la mine deci nu pot să-i văd
fața.
— Cred că am calculat greșit datele. Sunt o idioată. Voi fi mai atentă
pe viitor.
— Chelsea...
Se întoarce pe călcâie și se duce spre ușă cu capul plecat.
— Trebuie să bag hainele la spălat. Rory are nevoie de uniforma lui
mâine și....
O prind de braț și o trag spre mine. Își ascunde fața la pieptul meu și
deodată îi scapă un hohot de plâns gâtuit.
Chelsea nu este genul care să plângă sau să se supere. Este puternică
și încearcă mereu să facă cel mai bun lucru posibil în orice situație. Iar eu
mă asigur mereu ca ea să nu aibă niciun motiv să plângă. Pentru că și eu
sunt puternic. Dur. Unii ar zice chiar insensibil. Mai puțin când este vorba
de lacrimile ei. Mă distrug de fiecare dată.
13
 — Nici măcar nu știu de ce plâng, spune după un minut, sughițând.
Îi mângâi părul spre spate.
— Plângi pentru că ești dezamăgită. Pentru că, fie și pentru o clipă, ai
crezut că vom avea un bebeluș și te-ai bucurat pentru asta. Pentru că tu îți
dorești să ai un bebeluș.
Și conștientizez ce simt și eu în legătură cu asta, exact cu o secundă
înainte de a spune cuvintele.
— Ca și mine, de altfel.
Ridică brusc capul și îmi studiază fața.
— O faci?
Îi șterg lacrimile cu degetul meu mare.
— Până acum câteva minute nu o făceam. Dar acum... da...
posibilitatea de a avea un copil cu ochii tăi și cu personalitatea mea
fermecătoare...
Începe să râdă, pentru că am fost făcut în multe feluri, dar
fermecător, încă niciodată.
—... ar fi incredibil, Chelsea.
Își încruntă sprâncenele.
— Deci, ce vrei să spui? Că vom încerca să avem un copil? În mod
activ?
Unii ar spune că sunt nebun să adaug mai multe responsabilități și
stres situației noastre familiale. Mai cu seamă în acest moment, în care se
pare că avem situația sub control.
Dar... de ce nu, la naiba?
— Da, exact asta spun. Să facem un bebeluș. Adică, dacă ești sigură că
asta este ceea ce-ți dorești și tu. Acest lucru te va afecta mai mult pe tine
decât pe mine. Ar trebui să te gândești la asta.
Chelsea și-a terminat studiile de Istoria Artei chiar înainte de nunta
noastră. Lucrează cu jumătate de normă la un muzeu care aparține de
Smithsonian Institution, dar chiar și cu o bonă care vine câteva ore pe
săptămână, nu poate să lucreze mai mult pentru că eu sunt prea ocupat. Și
cu un nou-născut, nu va mai putea lucra nici cât a făcut-o până acum – în
orice caz, pentru o anumită perioadă de timp.
Chelsea își petrece brațele peste gâtul meu, se înalță în vârful
degetelor și mă sărută tandru și seducător. Când se trage în spate să mă
privească, lacrimile din ochii ei sunt lacrimi de bucurie.
— Să facem un copil, Jake.

14
 CAPITOLUL 3

Septembrie

Cel care a spus că e greu să faci un copil, nu e pe mințile lui. Viața

noastră sexuală era foarte fierbinte și înainte, dar acum că orice formă de
contracepție a dispărut, a explodat pur și simplu. Soția mea este creativă –
este o artistă, pictează și mai este și conservatoare de muzeu –, dar
modurile creative pe care le-a găsit să facem sex, sunt extraordinare.
În afară de sexul din zori de zi, sunt toate partidele de sub duș, de pe
biroul meu în timpul pauzei de masă, pe mașina de spălat din spălătorie,
sau din cămara unde ne ținem proviziile. Am profanat chiar și dulapul din
vestibul – foarte îngust, dar o experiență nu mai puțin fantastică.
Cireașa de pe tort a fost seara în care am cinat la Stanton și Sofia, cei
mai buni prieteni ai mei și colegi, care sunt și părinții lui Samuel care a
împlinit doi ani. Am golit trei sticle de vin în patru și când ne-am întors
acasă amețiți, copiii dormeau deja. Nu o mai avusesem niciodată pe
Chelsea pe canapeaua din salon.
Este inutil să vă mai precizez că sunt cel mai fericit om de pe Pământ.
În timp ce eu și cu Chelsea suntem ocupați cu încercarea de a face un
copil, restul echipajului încearcă să uite că se apropie luna în care începe
şcoala. În cea mai mare parte a vieții mele de adult, de când lucrez,
calendarul meu s-a învârtit în jurul carierei mele de avocat al apărării – cu
audieri, moțiuni, puneri în libertate, procese. Lunile anului îmi erau
absolut indiferente, fiecare lună semăna cu precedenta.
Toate astea s-au schimbat când i-am întâlnit pe Chelsea și pe copiii
McQuaid.

Astăzi, după o lungă vară fierbinte cu o casă plină de copii surescitați,

abia aștept să înceapă luna septembrie – cu la fel de mult entuziasm, ca
toți copiii din lumea întreagă care așteaptă ziua de Crăciun. Listele cu
rechizite sunt kilometrice și disperarea copiilor este palpabilă.
Septembrie este un moment bun.
Cu excepția... cumpărăturilor pentru începerea școlii. Astea sunt ceva
de care trebuie să te temi.
— Nu este cel bun, spune Rosaleen privind cu dispreț clasorul din
mâna ei.
Privesc LISTA – scrisă cu majuscule.
— Este verde. De ce nu este bun?
15
 — Lista spune că trebuie un clasor de culoare verde măr. Ăsta este un
verde brad.
Școala asta își bate cumva joc de mine?
Enervat, aranjez clasorul pe dezastrul care este raftul magazinului,
într-o poziție instabilă și împing căruciorul mai departe pe interval.
— Cutia asta are zece creioane, mamă. LISTA spune că trebuie să aibă
opt, îi explică Regan lui Chelsea, care pare la fel de îngrozită ca și mine.
— Nu există cutii cu opt creioane, Regan.
— Atunci trebuie să mergem la alt magazin, spune mogâldeața
ridicând din umeri.
Persoana care a scris LISTA nu are copii, este imposibil. Și ar merita
să fie împușcată. Aș fi dispus să-l apăr din oficiu pe cel care s-ar ocupa de
asta. Doar spun...
Rory îmi întinde un dicționar.
— Ăsta nu are decât nouăsprezece mii de cuvinte. Am nevoie de
ediția cu douăzeci și una de mii de cuvinte. Nu vreau să-mi încep prost
anul. Vreau să am toate șansele de partea mea.
Are dreptate aici.
— Jake! strigă Raymond fugind spre mine. Pot să cumpăr calculatorul
ăsta științific? Este nemaipomenit!
— Sigur, puștiule.
— Super cool!
Îmi împing căruciorul lângă soția mea.
— Cum ne descurcăm?
— Am luat deja douăzeci de articole, nu ne mai lipsesc decât vreo
sută, răspunde suspinând. Și asta fără să socotim alegerea ghiozdanelor.
Nu-mi amintesc să-mi fi trebuit atâtea lucruri când am fost la școală.
Profesorii mei se considerau norocoși când aveam un stilou în buzunar.
Chelsea își ridică geanta ca să-mi arate testul de sarcină care este
ascuns în ea.
— Am luat și asta. Se spune că pot avea rezultatul cu cinci zile înainte
de data presupusă la care ar trebui să-mi vină ciclul, deci și dacă nu am o
întârziere îl pot face chiar mâine dimineață. Să ținem degetele încrucișate!
Ochii ei strălucesc de bucurie și de speranță și mă gândesc la
grețurile pe care le-a suportat Sofia în timpul sarcinii ei cu Samuel.
— Nu-ți face griji, sunt sigur că-ți vei vărsa mațele în curând, îi spun
strângându-i umărul.
Îmi zâmbește și expresia ei devine serioasă când își amintește ceva.
— De altfel, trebuie să-i vorbești lui Riley astăzi. Nu ai uitat?
— Nu, nu am uitat. Din nefericire.
16
 Cum sexul și sarcina sunt în fruntea preocupărilor noastre în
perioada asta, Chelsea a decis că a venit momentul să-i vorbim lui Riley
despre importanța raporturilor sexuale protejate. Și prin „noi”, ea înțelege
de fapt „eu”.
A citit undeva un articol despre beneficiile pe care le poate avea o
relație sănătoasă între un bărbat și o fată tânără și s-a gândit că dacă vine
din partea unui bărbat, informația poate avea un impact mai mare.
Înțeleg asta –, doar că va fi conversația cea mai jenantă și mai
inconfortabilă pe care am avut-o vreodată cu cineva. Și am avut câteva, vă
rog să mă credeți!
Chelsea își plimbă mâna pe pieptul meu.
— Ce se întâmplă? Unui tip dur ca tine îi este frică să-i vorbească unei
adolescente?
— Frică? Nu. Dar nu am crezut că voi regreta vreodată vremurile în
care o duceam la concerte cu One Direction.
Chelsea izbucnește în râs și se duce la Regan care o cheamă să-i arate
un carnet cu cățeluși pe copertă.
— Mă plictisesc, strigă Ronan din căruciorul meu, unde este așezat.
— Aproape am terminat.
— E nasol, spune încrețind sprâncenele.
— Nu spunem „nasol”, îi spun cu cea mai frumoasă voce părintească.
Nu este o manieră frumoasă de a vorbi.
Își fixează ochii albaștri în ai mei.
— Doar că e adevărat – e nasol!
Mă rețin să nu-mi scape un zâmbet, pentru că am o slăbiciune pentru
adevărurile care le ies pe gură copiilor la vârsta asta, înainte de a învăța
să-și măsoare cuvintele și de a-și reține opiniile.
Îl frec pe cap și-i zburlesc părul blond.
— Da, știu.

***
Câteva ore mai târziu, mă arunc în apă. Îmi bag capul pe ușa camerei
lui Riley, pe care o găsesc lungită pe pat, cu telefonul în mână.
— Hei.
Își scoate o cască din ureche și se îndreaptă pe pat.
— Hei, ce se întâmplă?
— Ai o secundă?
— Nu am fost eu, spune încruntând sprâncenele.
— Cum nu ai fost tu?
— Despre orice ai venit să-mi vorbești. Nu am făcut-o eu.
17
 — Am notat. Vino cu mine, îi spun arătându-i camera de oaspeți.
Ea se ridică și își prinde părul lung brunet și ondulat, într-un coc
dezordonat. Intrăm în camera galbenă de la capătul culoarului și închid
ușa după mine. Riley se așază pe pat suspinând, ca și cum aș face-o să
piardă un timp prețios. De parcă nu ar fi sute de lucruri pe care aș prefera
să le fac în schimbul acestei discuții –, cum ar fi să suport o obturație de
canal fără Novocaină.
Îmi încrucișez brațele, o privesc și îmi imaginez că sunt la tribunal,
vorbind unui martor. Sunt calm, destins și grijuliu. Este treaba mea, sunt
talentat cu asta.
— Deci... tu și cu Peter... ce mai faceți?
Încruntă sprâncenele.
— Foarte bine. De ce?
— Șase luni, înseamnă o perioadă lungă când ești în liceu.
— Presupun că da.
— Și cum ai numi asta? O aniversare de zahăr?
Acum mă privește chiar mai ciudat.
— Despre ce vorbești, Jake?
— De acord, o să ți-o spun direct. Mătușa ta și cu mine am remarcat
că lucrurile între tine și Peter par să fie... serioase. Și... noi vrem să fim
siguri că voi vă protejați.
Ultimul cuvânt rămâne suspendat în aer. Riley se înroșește ca o
mașină de pompieri.
— Oh, Doamne. Asta chiar se întâmplă?
— Știu, știu, e îngrozitor, îi spun ciupindu-mă de șaua nasului și
închizând ochii. Dar este important, Riley.
Îmi adâncesc privirea în ochii ei și ea pleacă capul.
— Bine. Dar am avut deja această conversație. Cum ar fi, cu ani în
urmă. Cu mama. Știu că trebuie să ne protejăm, își dă ea ochii peste cap.
Era doar o noțiune de timp până s-o facă...
— A ști nu înseamnă același lucru cu a face. Mai ales când ești la liceu.
Deschid sertarul noptierei de lângă pat și scot o cutie cu prezervative.
– Asta va fi mereu aici pentru tine. Nu îți vom pune niciodată întrebări.
Mătușa ta și cu mine vom înlocui cutia de câte ori va fi necesar – și încă
odată, nu vom pune niciun fel de întrebări.
Credeți-mă, sunt răspunsuri pe care nu vreau să le aud.
— Dar ca să ne-nțelegem bine, asta nu înseamnă că suntem de acord
ca tu să ai raporturi sexuale. Doar că suntem realiști și vrem să fim siguri
că tu te vei proteja... când va veni momentul.

18
 Pun cutia cu prezervative înapoi în cutie și mă sprijin de zid,
încrucișând brațele, cu Riley care mă privește.
— Vor fi tipi care vor comenta când le vei spune să pună un
prezervativ. Dar în calitate de bărbat, îți spun să rămâi fermă pe poziție și
fute-i!
Ecoul propriilor mele cuvinte îmi sună în urechi.
— Vreau să spun, nu! Nu-i fute niciodată! Nu fără prezervativ!
Rahat! Chiar nu sunt bun la chestiile astea!
Lui Riley îi scapă un mic hohot de râs și eu mă frec pe bărbie.
— Nu o să fiu un ipocrit să-ți spun să aștepți până te căsătorești.
Chiar dacă ar fi foarte tentant. Vreau doar să-ți amintești că putem suferi
dacă avem relații sexuale înainte de a fi pregătiți pentru asta, dar
niciodată dacă așteptăm.
Riley nu îmi spune nimic și eu chiar nu mă aștept să o facă. Dar
privirea ei gânditoare îmi spune tot ce nu spune ea. Mă ascultă.
— Și dacă vreodată, cineva, va pune presiune pe tine sau te va răni...
O să-l leg de un copac și o să-l ard de viu.
—... dacă vreodată ai întrebări... tu poți întotdeauna să ne vorbești.
Mie sau mătușii tale. Nu există nimic despre care nu ne poți vorbi. Ai
înțeles?
— Am înțeles, spune dând din cap.
— Bine.
Riley se ridică și se duce spre ușă. La jumătatea drumului, se întoarce
și se uită la mine.
— Apreciez că ai o minte deschisă, Jake și că Chelsea și cu tine ați
decis să schimbați rolurile.
Asta am făcut?
— Dar... hai să nu mai purtăm conversația asta niciodată. De acord?
— Iisuse Christoase, da, de acord, și simt cum tot aerul îmi iese din
plămâni.
Îmi zâmbește și-și ridică degetele mari cu o figură jenată.
— Minunat, spune înainte să dispară pe culoar.

***
A doua zi de dimineață, Chelsea și cu mine ne regăsim în aceeași
situație de acum câteva săptămâni, închiși în camera noastră, numărând
cele trei minute pe care trebuie să le așteptăm înainte de a vedea
rezultatul testelor de sarcină. Chelsea este mai calmă de data asta, am
impresia că-și ține în frâu emoțiile.

19
 Stau așezat pe pat, bătând cu degetele pe coapsele mele în ritmul
melodiei din Iron Man. Rareori sunt stresat. Dar acum sunt, pentru că-mi
doresc bebelușul ăsta. Pentru că asta ar face-o fericită. Și pe mine la fel.
Chelsea își aranjează după ureche o șuviță de păr castaniu și mă
privește, nervoasă.
— Au trecut cele trei minute. Vrei să mă uit?
O prind de șolduri și o atrag între picioarele mele, sărutând-o
deasupra minunatului ei piept.
— O voi face eu.
De data asta când ies din baie, o fac zâmbind cu gura până la urechi:
mândru și surescitat. Și puțin amețit.
Lui Chelsea îi ajunge să-mi arunce o privire ca să cunoască rezultatul
testului, așa că se aruncă în brațele mele. O să avem un copil!

CAPITOLUL 4

Noiembrie

A fost un lucru bun că am avut parte de partide de sex din abundență

înainte ca Chelsea să rămână însărcinată. Asta m-a făcut să suport mai
ușor săptămânile care au urmat, când partidele de sex au dispărut cu
desăvârșire din program. Prima dată a lovit-o oboseala. A lovit-o pe
Chelsea ca un tren de marfă – nici măcar gura mea între coapsele ei nu a
mai fost capabilă să o trezească.
Nu am luat-o personal.
Pe urmă au venit grețurile.
Greţurile de dimineață au lovit-o după-amiază, ceea ce a fost mai bine
pentru că își petrecea după-amiezele la muzeu și asta ne-a ajutat să le
ascundem copiilor starea ei. Am decis să nu le spunem până când nu eram
siguri că totul decurge normal. Statistic, o sarcină din cinci se termină
printr-un avort spontan în primele trei luni. Și dacă asta ni s-ar întâmpla
și nouă, și copiii ar fi la curent, ar putea fi dezastruos.
Așa că în primele luni nu am spus nimănui. Am acompaniat-o la
prima vizită medicală. Chelsea a plâns când a auzit bătăile inimii copilului
nostru și s-a pus pe plâns și mai serios în timpul ecografiei.

20
 Eu n-am făcut-o. Să văd o pată gri pe ecran și să aud un zgomot
ciudat, nu mi-a făcut nicio impresie. Nu mi se pare ceva real. Bineînțeles
că nu i-am spus asta. Doar nu sunt idiot.

***
— Deci... am să vă dau o veste mare.
E o zi de joi după-masă, blândă și însorită, iar eu, Brent, Stanton și
Sofia luăm prânzul într-un steak house, la câteva blocuri de biroul nostru.
Brent se apleacă în față sprijinindu-se pe coate și ochii lui albaștri de
copil năstrușnic se fixează pe fiecare dintre noi ca să se asigure că-i
acordăm atenție.
Dacă Peter Pan ar decide vreodată să crească, îmi imaginez că ar
arăta exact ca Brent. A avut întotdeauna această atitudine nonșalantă,
spontană, care nu a făcut decât să se accentueze în acest an și jumătate de
când s-a căsătorit. Pentru că acum are și un complice.
Brent și Kennedy călătoresc mult în weekenduri – caiac, rafting,
salturi cu parașuta, vânătoare de antichități...
— Kennedy este însărcinată, ne anunță zâmbind cu gura până la
urechi.
Sofia trage un chiot și părul ei lung și brunet zboară când se ridică să-
l prindă pe Brent într-o îmbrățișare de urs. Stanton își ridică paharul, iar
eu mă aplec peste masă și îi trag o palmă peste spate.
— Felicitări.
— E minunat, omule.
— Cum a primit mama ta veștile? A avut o combustie spontană? îl
întreb zâmbind.
Doamna Mason așteaptă cu nerăbdare un nepoțel încă de când Brent
a ajuns la pubertate.
— Nu le-am spus încă nimic părinților. Încercăm să ținem secretul cât
de mult putem. Dar va trebui să le spunem în curând pentru că Kennedy
fiind atât de micuță, a început deja să se cunoască. Și dacă mama ei face
vreun comentariu asupra greutății sale, sunt toate șansele să-i spun să și-
o tragă singură. Asta ar putea face Ziua Recunoștinței jenantă, spune
Brent luând o înghițitură din limonada lui.
Nu sunt un fan al cuvântului „scorpie”, dar dacă este vreo femeie care
să merite eticheta, asta este mama lui Kennedy, Mitzy Randolph.
— În câte luni este? întreabă Sofia.
— Trei luni și jumătate.

21
 În ochii lui Brent este o lumină care parcă mă încălzește și pe mine pe
dinăuntru. Atât de tare, încât deși Chelsea mai are câteva zile până la
sfârșitul primului trimestru, mă trezesc spunând.
— Ei bine, pentru că suntem la momentul destăinuirilor, trebuie să vă
spun... și Chelsea este însărcinată.
Sofia mai țipă o dată de bucurie și Stanton izbucnește în râs când ne
felicită.
— Omule, ești terminat, declară Brent.
Îi arăt degetul mijlociu cu ambele mâini și el râde.
— De ce sarcina soției tale este a șaptea minune a lumii, iar a lui
Chelsea este sfârșitul meu? întreb, curios să-i aud răspunsul pentru că
raționamentele lui Brent sunt mereu hilare.
— Pentru că eu nu am deja șase copii. Riley își ia zborul într-un an și
tu deja o înlocuiești. Deși, dacă cineva ar trebui să aibă duzini de copii...
— Cred că ne vom opri la șapte, îl întrerup.
—... sunteți tu și Chelsea. Felicitări, prietene.
— Mulțumesc.
— Cât are Chelsea? întreabă Sofia.
— Duminică face douăsprezece săptămâni. Ar trebui să nască în
iunie.
— Poate se vor naște în aceeași zi, comentează Brent. Am putea să le
aranjăm căsătoria, așa am fi din aceeași familie.
— Ar putea avea același sex, geniule.
— Acum este legal, ridică el din umeri.
— Mda, pufnesc eu, nu este absolut nimic îngrozitor într-o căsătorie
aranjată!
— Tot ce vreau să spun este că dacă i-am fi ascultat pe părinții noștri,
eu și Kennedy am fi avut o relație fericită cu mult timp în urmă.
— Dacă vreunul dintre voi are nevoie de o bonă, Presley este mereu
în căutarea unor venituri suplimentare când este aici, se oferă Stanton.
Presley este fiica lui de șaptesprezece ani, pe care a avut-o cu iubita
lui din liceu, Jenny. Trăiește cea mai mare parte a anului în Mississippi, cu
mama ei, tatăl vitreg și doi frați mai mici. Cu cei doi și cu Samuel, Presley
ar putea deschide o creșă.
— Sunt atât de entuziasmată! bate Sofia din palme.
Și uitându-se la soțul ei, continuă.
— Totul este exact așa cum am prevăzut noi.
— Ați prevăzut? întreb.
— Sigur, răspunde Stanton. Samuel a depășit stadiul de bebeluș și
cum noi nu mai vrem altul...
22
 Sofia încheie ce vrea Stanton să spună – pentru că așa funcționează ei.
—... atunci am așteptat ca voi să vă lansați și să ni-i împrumutați pe ai
voștri.
Stanton preia.
—... și să vi-i restituim când ne-am săturat de ei.
Amândoi dau entuziaști din cap.
Sofia ridică paharul.
— Pentru noua noastră generație – să fie inteligenți, talentați și
frumoși, la fel ca părinții lor.
Bem cu toții pentru asta. Acum că am lăsat să iasă la iveală secretul
nostru, este timpul ca Chelsea și cu mine să le spunem copiilor.
Ar putea fi interesant.

***
Toți șase stau la masă... părând vinovați. De ce? Mă duc cu gândul la
prizonierii care speră ca gardienii să nu le găsească marfa de contrabandă
lipită cu scotch în rezervorul WC-ului. Îi studiez unul câte unul,
întrebându-mă ce ne ascund.
— Așadar... voiam să vă vorbim în seara asta pentru că avem niște
noutăți interesante, spune Chelsea prinzându-mi mâna peste masă.
Interogatoriile pot aștepta pentru moment.
— Ne ducem în vacanță în Aruba? întreabă Riley făcând ochii mari.
— Nu, îi spun eu.
— În Florida? mai încearcă ea o dată.
— Nu este o vacanță, copii, spune Chelsea spre marea lor dezamăgire.
— O să avem un alt câine? întreabă Regan cu speranță în glas.
— Nu, spunem la unison eu și cu Chelsea.
— Băieți, tăceți și ascultați, spune Raymond. De ajutor ca de obicei.
Ochii lui Chelsea se plimbă de la un copil la altul și aproape că le simți
anticiparea.
— Jake și cu mine o să avem un copil!
La început, nimeni nu vorbește. Nimeni nu se mișcă.
— Adică, adoptați? se aventurează Raymond.
— Nu, scumpule, răspunde Chelsea. Sunt însărcinată.
Riley este prima care se ridică de pe scaun și vine să ne îmbrățișeze.
— Felicitări, dragii mei, e minunat.
— Chiar am vrut un alt câine, spune Regan, dezamăgită grav.
Rosaleen se sprijină de masă, aplecându-se în față.
— Voi doi v-ați dus la doctor ca să aveți un copil? Ca cele două mame
ale lui Jackie Barbacoa?
23
 — Nu.
Se gândește la asta. În timp ce Rory dorește mai multe clarificări.
— Atunci cum s-a întâmplat asta?
Chelsea se uită la mine, apoi ridică din umeri.
— În modul tradițional.
— Cred că o să vărs, spune Rory acoperindu-și gura.
Și atunci toți încep să vorbească deodată – mai puțin Raymond, care
stă jos tăcut, amețit.
— Ce fel de mod tradițional? întreabă Regan.
— Uau, comentează Rosaleen.
— Pe bune, o să vărs, spune Rory.
— Ce vrea să însemne, tradițional?
— Nu voi mai fi eu cel mai mic? Am ajuns șeful cuiva? se ridică Ronan
pe scaunul lui.
— Corect, îi spun eu.
— Yeah!
Coboară de pe scaun și face turul mesei, strigând: „O să fiu șeful... o să
fiu șeful... ”, cu pumnul izbind în aer.
Rory se duce la suportul de umbrele, prefăcându-se că varsă: „Bleahh,
huhhh...”
— Cineva să-mi spună ce înseamnă tradițional! strigă Regan.
— Este atunci când un bărbat se îndrăgostește de o femeie și bărbatul
își pune penisul în vaginul femeii și după nouă luni iese un copil din ea,
explică clar exasperată, Rosaleen.
Regan mă privește de parcă aș fi un monstru.
— Ți-ai pus penisul în vaginul mamei?
Christoase, situația a luat-o repede la vale!
— De ce ai făcut asta?
—... O să fiu șef...
— O să vorbim despre asta când vei fi mai mare.
— Bleahh, huhhh...
— Și acum un copil se va târî din tine?
— Nu chiar.
— Ești atât de imatură, Regan.
— Taci, Rosaleen.
— Bleahh...
Ronan adaugă cireașa de pe tort.
— Cât de mare este vaginul tău, mamă?
— Nu este așa de mare, încerc să fiu eu de ajutor.

24
 Cum mi-au ieșit cuvintele din gură, capul lui Chelsea se întoarce spre
mine și nu ne mai putem abține, explodăm în râs.
Își acoperă ochii cu o mână, fluturând-o pe cealaltă spre copii.
— Sunteți nebuni. Voi, băieți, sunteți cu toții nebuni.
Dar niciunul nu o ascultă.
În timp ce haosul se desfășoară în continuare în jurul nostru, o
cuprind cu un braț pe după umeri și o trag spre mine, sărutând-o pe
tâmplă.
— Cred că a mers bine.

CAPITOLUL 5

Noiembrie

În prima săptămână din decembrie, Chelsea are o burtică rotundă și

fermă. Grețurile i s-au calmat și are mai multă energie decât niciodată.
Oricum, este destul de în formă ca să accepte munca în plus pe care șeful
ei i-o dă la muzeu. Se duce la serviciu mai devreme și se întoarce mai
târziu, atunci când e posibil.
Este de asemenea din ce în ce mai obsedată de ceea ce mănâncă
determinată să nu ingereze nimic din ce este fabricat pe cale industrială
sau care nu are un certificat bio. Cu un pic de încurajare din partea mea,
acceptă totuși un mic păcat minor cum ar fi biscuiții dubli Oreo, umpluți
cu ciocolată, muiați într-un pahar cu lapte.
Cam în același timp, primesc un caz foarte mediatizat, urmărit în
toată țara. Este vorba despre o serie de spargeri de bănci și în ciuda
alibiului dat de clientul meu, procurorul are dovada ADN-ului său pe
masca de schi pe care a purtat-o spărgătorul la fiecare jaf. Este genul de
caz pe care l-am visat încă de când am ieșit din facultate –, o provocare. O
mănușă aruncată care-mi va oferi gloria juridică în cazul în care voi
câștiga procesul. Și aș fi un mincinos dacă aș spune că nu ador să mă
scufund în toate moțiunile, căutând toate mijloacele care-mi vor permite
să-mi depășesc adversarul. Și este ușor să o fac în timpul zilei. Dar când
privesc pe fereastra biroului meu cerul întunecat, cazul mi se pare mai
curând o povară. Pentru că vreau să mă duc acasă, să-mi mângâi câinele,
să-mi văd copiii, să fac dragoste cu nevasta mea.

25
 Într-o seară, cu o săptămână înainte de Crăciun, plec de la birou
destul de devreme –, în jur de șapte și jumătate. Când intru pe ușă în casă,
Vărul It îmi adulmecă pantofii, în aer plutește mirosul buștenilor care ard
în șemineu și aroma de turtă dulce. Dinspre sufragerie se aud râsete și
strigăte, așa că-mi las jos servieta și mă-ndrept într-acolo. Copiii sunt toți
așezați în jurul mesei, la fel și Stanton, Sofia, Presley, Brent și Kennedy.
Împrăștiate peste tot pe masă sunt boluri cu glazură albă și
bomboane colorate, acadele în dungi albe și roșii și aproximativ vreo două
duzini de prăjituri rectangulare maro.
— Scumpule, ai venit! strigă Brent, sugând unul dintre degetele lui
Kennedy plin de glazură.
Regan, Ronan și Rosaleen se aruncă asupra mea arătându-mi ce fac,
dar vorbind în același timp. Așa că pricep doar un cuvânt din două. În
clipa asta intră și Chelsea, cu un șorț verde cu roșu, ținând în mâini un
platou încărcat cu prăjituri.
— Hei! mă salută cu o voce fericită, punând jos platoul ca să mă
sărute.
— Ce se întâmplă? o întreb.
— M-am cam lăsat luată de val cu turta dulce. În loc să construim o
casă din turtă dulce, putem construi un oraș.
Stanton îmi dă o bere rece luată din lada cu gheață.
— Bine ai venit la petrecere!
Sofia îl gâdilă pe Samuel, care râde în hohote, spunându-i ceva în
portugheză când el îi bagă o bucată de prăjitură în gură.
— Privește, Jake, spune Rory arătându-mi construcția făcută pe
jumătate din fața lui. Fac împreună cu Brent, firma de avocatură Becker,
Mason, Santos, Shaw și McQuaid. Sună bine, nu crezi?
Înainte să pot să-i răspund, o face Kennedy.
— Ar trebui să te gândești să devii procuror, Rory. Avem o clădire de
birouri excelentă.
— Nu o asculta – minte. Biroul ei este mic, o contrazice Brent.
Kennedy îi pune cu degetul glazură pe nas, dar nu pare să-l deranjeze
deloc.
— Acum va trebui să lingi asta, nevastă.
Ea mai adaugă și un M&M roșu peste glazură, ceea ce declanșează
isteria lui Regan!
— Bătaie cu mâncare!
— Nuuuu! râde Chelsea. Nu ne batem cu mâncare.
— Dai așa un exemplu rău! îi zice Brent soției lui, dând din cap.
Kennedy îi scoate limba.
26
 — Presley și cu mine construim clădirea Capitoliului. Împreună,
completează el.
Pe urmă, din spatele fetei de șaptesprezece ani, ridică degetul mare și
își joacă sprâncenele – se pare că încă este îndrăgostit de ea.
— Hai, așază-te, îmi spune Chelsea luându-mi mâna. Ce ai vrea să
construim noi doi?
Câteodată, privesc în jurul meu și mă întreb cum am ajuns aici. Totul
s-a întâmplat așa de repede... Pe urmă îmi spun că asta nu are nicio
importanță, important este că sunt nebun de fericire.
— Hai să construim casa noastră, îi spun lui Chelsea.
— Bună idee! Hai s-o facem, răspunde cu o sclipire în ochi.

***
În dimineața de Crăciun, copiii dau buzna în camera noastră să ne
trezească la ora patru dimineața –, este singura zi din an când pot intra
fără să bată la ușă. Când hârtia colorată cu care au fost împachetate
cadourile acoperă fiecare bucățică de parchet, după ce câinele și copiii s-
au lămurit cum funcționează noile lor jucării, o instalez pe Chelsea pe
canapea cu o ceașcă de ceai, iar Rosaleen și cu mine ne ocupăm să facem
clătite cu afine pentru tot tribul.
Rosaleen bate un castron mare de aluat în timp ce eu pregătesc
afinele.
— Crezi că veți iubi bebelușul mai mult decât ne iubiți pe noi?
Înțepenesc cu cuțitul în mână.
— Ce?
Ea ridică din umeri și buclele ei blonde saltă.
— Înțelegem dacă o veți face.
Îmi ia o secundă să găsesc un răspuns adecvat.
— Știi cum vi se spune la școală, că nu există întrebări prostești?
— Da?
— Vă mint.
Rânjește, dar nu ridică ochii să mă privească, concentrându-se pe
bolul din fața ei.
— De ce mă întrebi asta?
— Ei bine... copilul va fi al vostru. Al tău și al mătușii Chelsea.
Pun jos cuțitul pe tocător, îmi usuc mâinile, mă ghemuiesc în fața ei
așteptând să mă privească în ochi ca să vadă că spun adevărul.
— Și tu ești a mea. A lui Chelsea și a mea. Să nu te îndoiești niciodată
de asta, Rosaleen.

27
 Ea ascultă atentă ce îi spun... și după aia, zâmbește. Cu un zâmbet mai
strălucitor decât toate luminile de pe strada noastră, luate împreună.
— Bine.
Dau din cap și mă ridic.
— Acum hai să terminăm repede clătitele astea înainte ca frații tăi să
mănânce bradul.

CAPITOLUL 6

Ianuarie

După un Revelion relativ calm, copiii reiau școala. Fiind tot timpul cu
ei acasă pe timpul vacanței, am remarcat că Raymond a fost foarte tăcut.
Prea tăcut. Astfel, într-o zi când șeful lui Chelsea îi cere să ajungă mai
devreme la serviciu și eu mă ocup să-i pregătesc pe copii pentru școală, îl
rețin pe Rory în fața ușii de intrare.
— Ce se întâmplă cu el?
Rory îmi urmărește privirea până la fratelui său și ridică din umeri.
— Raymond își face griji.
Asta nu constituie o noutate pentru mine. Ca mulți alți copii
inteligenți, Raymond este anxios: încălzirea globală, secetele, războaiele
nucleare... Dacă există cea mai mică posibilitate să se întâmple o
catastrofă planetară, Raymond se neliniștește din cauza asta.
— Și despre ce își face Raymond griji zilele astea? Fii mai exact.
Rory devine stingherit și îmi dă impresia unui martor chemat în boxă.
— Nu pot să-ți spun pentru că e fratele meu. Dar... Raymond nu are o
parolă pe calculatorul lui. Dacă aș fi un băiat isteț, acolo aș căuta să văd ce
se întâmplă.
Coboară scările să aștepte autobuzul la poartă.
— Pe curând, Jake.
— Mda, să ai o zi bună, băiete.
Rămân să-i văd pe toți că urcă în autobuz, pe urmă o întind în camera
lui Rory și a lui Raymond. Sunt gemeni, dar dacă arunci o privire în
camera lor nu ai crede că sunt rude.
Patul de sus e al lui Raymond și este făcut perfect, în timp ce al lui
Rory, cel de jos, este un morman inform de perne și de pături. Unul dintre
birouri este un dezastru de hârtii împrăștiate, de controllere și cutii goale
28
de sucuri, în timp ce celălalt este imaculat, fără pic de praf, cu un
MacBookPro argintiu care stă în mijlocul biroului.
Sunt sigur că unii părinți s-ar simți vinovați că invadează spațiul
personal al copilului lor, dar eu nu fac parte dintre ei. Copiii vor avea
parte de intimitate când se vor muta de acasă.
Deschid laptopul lui Raymond și mă uit pe istoricul de navigare.
— Rahat, spun și simt cum mi se strânge stomacul.

***
După-masă mă întorc mai devreme ca să fiu acolo când se întoarce ca
să nu se adâncească și mai mult în gaura neagră a anxietății. Chelsea este
plăcut surprinsă să mă vadă, are ochii strălucitori și mă sărută languros
când intru în bucătărie.
— Uau, era să nu te mai recunosc la lumina zilei, spune plimbându-și
mâinile pe umerii mei.
Îmi pun mâinile pe burta ei rotunjită și o mângâi, vorbindu-i.
— Sunt tipul care te-a băgat la clocit, dacă mai aveai vreun dubiu.
Zâmbește cu buzele lipite de ale mele, când o mai atrag într-un alt
sărut.
Ronan își abandonează creioanele colorate pe masa de bucătărie și
fuge țipând în salon.
— Regan, dă-mi controllerul că este rândul meu la Wii, altfel te bag la
clocit!
De ce aud copiii numai ce nu trebuie? De fiecare nenorocită de dată!
Chelsea își ascunde fața la pieptul meu.
— Mâine vom fi chemați din nou la grădiniță de către educatoarea lui.
— O să vorbesc cu el, îi spun mângâind-o pe spate. Dar mai întâi trebuie să
vorbesc cu Raymond. Unde este?
— Este afară, joacă baschet. Ar trebui să-mi fac griji?
Îngrijorarea este contagioasă – trece de la o persoană la alta ca un virus. Și
ăsta este ultimul lucru pe care-l vreau acum.
— Nu – e o treabă de băieți.
Se oprește, caută să-mi citească pe față și dă din umeri.
— Bine atunci, distrați-vă.

Ies pe ușa franțuzească din spatele casei și merg până la careul cu gudron
unde este panoul de baschet.
— Hei.
— Hei, răspund ridicând mâinile ca să-mi paseze mingea.
O driblez de două ori, trag la coș și marchez.
— Ce mai faci? îl întreb când recuperează mingea.
29
 Trage și ratează.
— Nimic.
Trage din nou și prind mingea când sare din coș.
— Știi că poți vorbi cu mine, nu-i așa?
— Da, știu, răspunde el automat.
— Despre orice. Nimic din ceea ce-mi vei spune vreodată nu va schimba ce
cred eu despre tine. Ai înțeles?
De-a lungul anilor mei de rebeliune, când am fost un idiot mic, cred că
Judecătorul mi-a spus aceste cuvinte de o duzină de ori. Iar mama – probabil de
o mie de ori. Dar eu nu le-am mai spus încă niciodată. Acum o fac.
Pentru că nu există absolut nimic ce acest copil ar putea să zică sau să facă
vreodată – niciun ultraj prea mare, nicio greșeală prea stupidă – care să mă
poată opri să-l iubesc cu fiecare fibră a corpului meu.
Raymond îmi răspunde cu grijă, ochii lui albaștri scânteind în spatele
ochelarilor lui rotunzi cu rame negre.
— Ești chiar ciudat, Jake.
— Am văzut istoricul căutărilor tale în laptop, Raymond.
Îi pasez rapid mingea pe care o prinde cu ambele mâini și se holbează la
mine.
— Ai făcut asta?
— Da. Așază-te, îi spun arătându-i banca.
Se așază cu mingea pusă pe genunchii lui și mă observă în timp ce mă așez
lângă el.
— Te-ai uitat în laptopul meu?
Dau din cap, încuviințând.
— Te vei putea indigna mai târziu pentru asta, dar mai înainte vreau să
vorbim despre lucrurile pe care le-ai căutat, de ce ești așa de anxios și de ce nu
mai dormi. Ce se întâmplă cu tine, prietene?
Înghite în sec și îmi ocolește privirea. Când vorbește, vocea lui este
strangulată, de parcă i-ar fi frică de ce îmi va spune.
— Știi că prima cauză de mortalitate la femeile însărcinate este crima?
Se întâmplă să știu asta căci face parte din statisticile pe care toți avocații
apărării le cunosc. O femeie nu este niciodată mai vulnerabilă decât atunci când
poartă un copil.
— Știi că o mie patru sute nouăzeci și cinci de femei au murit anul trecut la
naștere? Femei sănătoase și aici nu vorbesc de cele care au murit din cauza
complicațiilor în timpul sarcinii.
— Raymond...
— Diabetul, hipertensiunea, cheagurile de sânge... sunt atâtea lucruri care
pot să meargă prost.
— Raymond...
— Și mai sunt dezlipirea placentei, o infecție, o hemoragie... O ființă umană
se poate goli de tot sângele în o sută douăzeci de secunde! Uneori...
30
 — Raymond, oprește-te, țip eu la el.
Mă privește clipind din ochi și tace brusc. Pun mâna pe umărul lui și îl
strâng.
— Nimic din toate astea nu i se va întâmpla mătușii tale.
— Nu ai de unde să știi.
— Nu voi lăsa să i se întâmple nimic.
— Nu o poți proteja împotriva acestui gen de lucruri.
— Al dracului să fiu dacă nu pot.
— Ba nu! exclamă Raymond ridicându-se dintr-un salt. Dacă vrei să-i minți
pe ceilalți copii ca să nu le fie frică, fă-o, dar nu pe mine. Eu nu sunt prost. Și nici
tu.
Respirația lui este greoaie și rapidă și mă privește de parcă ar putea să-mi
citească gândurile și mi-ar vedea cele mai mari frici. Îmi frec mâna de față și
privesc locul liber de lângă mine.
— Așază-te.
Când s-a așezat, mă forțez să par încrezător, căci optimismul nu este unul
din punctele mele forte.
— Există riscuri într-o sarcină, este adevărat, dar să devenim obsedați de
statistici și de toate pericolele posibile, nu ne va folosi la nimic. Trebuie să
gândim pozitiv, Raymond.
Privește în jos, la picioarele lui și când vorbește o face cu o voce și mai
moale. Monotonă.
— În noaptea în care au murit părinții mei, eram cu o bonă. Era de la
facultate, cred, o stagiară de-a tatălui meu. Ea nu ne-a spus că au... plecat, doar
că au avut un accident și că mătușa Chelsea era în drum spre noi. Ne-a spus că
trebuie să gândim pozitiv și să ne rugăm ca să le fie mai bine, spune el cu ochii
în lacrimi. Și asta am făcut. M-am rugat, Jake. Și asta nu a ajutat, spune cu vocea
sugrumată.
Întoarce capul ca să plângă, pentru că are treisprezece ani și băieții nu ar
trebui să plângă. Îmi petrec totuși brațul în jurul lui și-l trag spre mine, pentru
că în ceea ce mă privește poate să plângă cât vrea.
Umerii îi tresar și își împinge fața în cămașa mea. Îmi apăs buzele de părul
lui brunet care miroase a iarbă și a transpirație de copil. Mi se rupe inima
pentru el, dar nu pot să-i spun nimic. Nu există cuvinte care să-l facă să se simtă
mai bine. Este ceva ce trebuie să simtă, prin care trebuie să treacă.
Când ce-a fost mai rău pare să fi trecut, când tremuratul lui s-a oprit și
acum doar își mai trage nasul, mă las pe vine în fața lui și îmi pun mâinile pe
genunchii lui osoși.
— Raymond, uneori în viață ni se întâmplă lucruri brutale, nedrepte. Nu ai
nevoie de mine să-ți spun asta. Dar sunt și o grămadă de lucruri bune.
Neașteptate, minunat de bune. Și dacă îţi vei petrece tot timpul să-ți faci griji
pentru lucrurile rele, poate că le vei rata pe toate cele minunate. Nu vreau asta
pentru tine și nici părinții tăi nu ar fi vrut-o.
31
 Își șterge nasul cu dosul mâinii.
— Ți-e frică? Pentru mătușa Chelsea?
— Da, acum mi-e frică. Mulțumesc pentru asta, spun dând din cap.
Râde pentru că știe că glumesc. Dar realizez dintr-o dată că sunt cât se
poate de serios.
— Da, câteodată mi-e frică.
— Și ce faci când ți se-ntâmplă?
— Mă concentrez pe ceea ce pot să schimb, pe lucrurile pe care le pot face
ca să conteze. Vreau să spun, știi că mătușa ta este tânără și că are cei mai buni
doctori din oraș? Șansele ca totul să se petreacă fără nicio problemă sunt destul
de mari.
— Da, știu asta, spune și îmi zâmbește.
— Uite deci, ce vom face noi amândoi. Ne vom ocupa de ea. Ne vom asigura
că se odihnește și că mănâncă bine și ne vom imagina ce bine și ce nebunesc va
fi să avem un bebeluș în casă.
Obțin un surâs.
— Și când angoasele tale vor ieși iarăși la suprafață, nu deschide laptopul
în mijlocul nopții. Vino să-mi vorbești, de acord? Nu ești singur, Raymond. Vom
vorbi despre asta și vom găsi soluții împreună. Poți să faci asta pentru mine?
Își scoate ochelarii, îi șterge de tricoul său și îi pune la loc.
— Da, Jake. Pot să fac asta.
— Mulțumesc, prietene.
Îl mai sărut odată pe creștet, mă ridic și îl bat peste spate.
— Să ne întoarcem acasă să mâncăm.
— Mai pot sta aici câteva minute? întreabă privind coșul de baschet.
— Da, desigur.
Mă întorc să merg spre casă, dar nu fac decât câțiva pași că Raymond mă
strigă.
— Știi, Jake, tatăl meu a fost un tată minunat.
— Știu. Îmi dau seama după cât de geniali sunteți voi toți, copiii, îi răspund
zâmbind.
Raymond stă pe gânduri câteva secunde, căutându-și cuvintele.
— Ești destul de bun și tu ca tată.
Copiii sunt incredibili. Perspicacitatea lor și capacitatea de a se adapta, de
a accepta și de a iubi sunt impresionante. Am încurcat-o dacă își dau seama
într-o zi ce putere au asupra noastră. Ceea ce simt nu se poate descrie și
Raymond e responsabil de asta.
— Mulțumesc, Raymond, spun după ce-mi dreg vocea. Asta... asta
înseamnă enorm pentru mine.
Dă din cap și se întoarce să joace baschet.
Iar eu mă întorc în casă ca să-mi sărut soția și să o ajut să aibă grijă de
ceilalți micuți.

32
 ***
Mai târziu, după ce temele au fost făcute, vasele spălate, copiii băgați în
paturile lor, stau singur la masa de bucătărie cu o sticlă de coniac în față și cu un
pahar pe jumătate gol. Chelsea intră în bucătărie, cu părul prins în sus după
baie, îmbrăcată într-o pijama de bumbac de culoare roz pastel. Încetinește când
mă vede și privirea ei se plimbă întâi pe sticlă, după aceea pe figura mea.
Mă cunoaște perfect, știe că nu beau. Doar dacă am un motiv. Așa că
împinge scaunul de lângă mine și se așază în liniște. Ochii ei albaștri de cristal
care îmi stăpânesc visele, mă țin subjugat în puterea lor.
— Ce se întâmplă, Jake?
Înghit o gură de coniac, privesc lichidul de culoarea chihlimbarului și așez
paharul înapoi pe masă. Vocea mea este joasă, dar sigură.
— Te-aș alege pe tine.
— Ce vrei să spui?
În cele din urmă ridic ochii să o privesc și știu că vinovăția mi se citește pe
față.
— În scenariul ăla din emisiunile de la TV, în care un doctor îl roagă pe tată
să aleagă între viața copilului și a mamei..., eu te-aș alege pe tine.
Capul ei se înclină pe o parte și spune cu o voce blândă.
— Eu aș vrea să alegi copilul.
— Știu... știu asta. Dar tot pe tine te-aș alege, îi spun privind-o în ochi.
E la fel de ciudat cum mi se pare mie? Ridic paharul și îl golesc încercând
să mă debarasez de sentimentul de vinovăție.
Și cuvintele mele șoptite sparg liniștea momentului.
— Toate astea funcționează doar dacă tu ești aici. Încep cu tine și se
termină...
Nu sunt genul de bărbat care aduce flori și spune lucruri romantice. Dar ea
mă face să-mi doresc să fiu acel bărbat.
Pentru că ea este mai mult decât soția mea – mai mult decât stăpâna
sexului care mă îngenunchează. Ea este dragostea mea, căminul meu,
mângâierea sufletului meu, centrul întregii mele existențe. Singura rațiune
pentru care cred în propria mea bunătate, este că o văd reflectată în ochii ei
când mă privește.
— Fără tine... nu știu cum. Nu știu ce aș face.
Buzele roz ale lui Chelsea afișează un zâmbet trist când se ridică și mi se
cuibărește în brațe. Brațele mele se înfășoară automat în jurul ei.
— Știu ce ai face, spune trecându-și mâna prin părul meu, mângâindu-mă
pe ceafă. I-ai cuprinde pe toți copiii în brațele tale, pe toți împreună, pentru că
brațele tale sunt destul de mari ca să poți face asta. Și i-ai lăsa să doarmă pe toți
în patul tău ca să poți fi acolo dacă au nevoie de tine. Apoi, după câteva zile i-ai
aduce înapoi la rutina lor. Inima ta ar fi ruptă în mii de bucăți, dar ai face tot ce-
ți stă în puteri să o lipești la loc, pentru că ai ști că de asta au ei nevoie.
Mă sărută în apropierea urechii și respirația ei caldă îmi gâdilă gâtul.
33
 — Viața ar continua. Și după un timp ai întâlni pe altcineva. O femeie bună.
Inteligentă. Poate o avocată care și-a dorit mereu copii, dar nu a găsit niciodată
timp pentru asta.
— Iisuse Hristoase, Chelsea – strig eu, pentru că nu am chef să aud așa
ceva.
— S-ar îndrăgosti așa de ușor de tine! Și de ei. Și totul ar fi bine. Ar fi o
viață bună – diferită, dar totuși bună.
Ochii mă ard în spatele pleoapelor grele, pentru că nu vreau să fac parte
din viața asta nenorocită pe care mi-o descrie. Într-un fel are dreptate – aș
merge mai departe – doar că nu vreau s-o aud. Nu prea ai multe opțiuni când ai
copii –, când îi iubești așa cum se presupune că trebuie iubiți. Strângi din dinți
și muți cerul și pământul să te asiguri că sunt bine. Dar fiecare secundă fără ea
ar fi un coșmar îngrozitor pentru mine.
O strâng mai puternic în brațele mele și mă agăț de ea. O mângâi disperat
pe spate, pe coapsă.
— Să nu mă părăsești niciodată. Promite-mi că vei fi mereu cu mine. Știu
că nu e o promisiune pe care s-o poți face..., dar fă-o, oricum.
Chelsea punctează sfârșitul fiecărui cuvânt cu un sărut blând – pe frunte,
pe nas, pe maxilarul meu, pe obraji, pe pleoapele mele închise.
— Nu. Nu te voi părăsi niciodată, Jake Becker. Niciodată. Niciodată.
Niciodată.... În veci.
Când gura ei se apasă peste a mea, este ca atunci când cineva scapără un
chibrit să aprindă artificii sau un foc de tabără. Pentru că trebuie să o simt – vie
și vibrantă –, sub mine, în jurul meu.
Ar trebui să o duc în dormitorul nostru, dar nu o fac. Ar trebui să
încetinesc, dar nu pot.
Tot ce pot să fac este să o întind pe masă și să-i smulg cu mâini tremurânde
hainele de pe ea. Să o sărut ca și cum nu ar mai exista o zi de mâine, să-i ling
pielea și să-i înghit gemetele.
Îmi prind tricoul din spate și mi-l trag peste cap aruncându-l pe jos, urmat
de pantalonii de pe mine. Degetele mele alunecă între picioarele ei și ea este
deja umezită și alunecoasă, pe urmă mă împing înăuntrul ei. Prima lovitură de
bazin – felul în care pereții vaginului ei se strâng în jurul sexului meu fierbinte
și dur –, este ireal. Întotdeauna a fost așa cu ea și așa va fi mereu. Corpul ei mă
primește și pe urmă mă închide în el ca să mă împiedice să plec. Și ca de fiecare
dată înainte, îmi trece prin minte că nimic nu va fi vreodată mai bine de atât. Și
tot ca de fiecare dată înainte, îmi dovedesc că am greșit.
Mișcările mele de bazin sunt lente, profunde și mai bruște decât ar trebui
să fie. Îi țin capul lui Chelsea între mâinile mele, trăgând-o de părul care-i cade
liber pe spate. Picioarele sunt încolăcite în jurul taliei mele, trăgându-mă mai
aproape și piepturile ni se lipesc. Umflătura stomacului ei, unde doarme copilul
nostru, mă apasă pe abdomen. Chelsea își dă capul pe spate, susținându-mi
privirea atât cât poate, până când este prea mult.
34
 Mă aplec asupra ei trăgând-o de păr, accelerând loviturile mele de bazin.
— Jake... Jake... geme ea și tot corpul ei se contractă sub efectul orgasmului.
Se relaxează în fine, se ghemuiește în mine, iar eu îmi alunec mâinile sub
fesele ei ca s-o desprind de masă și să intru în ea cu o abandonare sălbatică, pe
care abia pot s-o controlez. Ea se agață de umerii mei, acordându-mi încrederea
și dragostea ei, oferindu-mi tot ceea ce am avut vreodată nevoie. Șoldurile mele
se mișcă în cercuri, încetinesc și pe urmă cu o ultimă pătrundere, scot un
geamăt care mă zdruncină și îmi dau drumul adânc în ea.
Pentru câteva lungi momente, rămân cu buzele lipite de creștetul capului
ei, cu mirosul dulce al părului ei curat în nări, în timp ce mâinile ei îmi urmăresc
în sus și în jos coloana vertebrală. Furtuna iscată de frica și vinovăția care m-au
stăpânit până acum, s-a calmat. Pentru că asta este puterea cu care este
înzestrată această bucățică de femeie – vocea ei mă calmează și atingerea ei mă
liniștește.
Chelsea ridică capul să mă privească, cu un aer adormit și satisfăcut.
— E mai bine?
— Da. Mai bine, spun jucându-mă cu părul ei.
— Bun, acum am nevoie de o altă baie. M-ai murdărit.
— Îmi place când ești murdară, spun eu zâmbind.
— Vrei să vii cu mine?
O las din brațe doar cât să adun hainele noastre împrăștiate pe jos, pe
urmă o ridic în brațe să o duc în dormitorul nostru.
— Absolut.

CAPITOLUL 7

Februarie

Chelsea a venit din nou târziu acasă noaptea trecută – după ora nouă. Nu
mă deranjează că trebuie să am singur grijă de copii, dar sarcina fiind trecută de
luna a cincea, ar trebui să o ia mai ușor. Așa că în dimineața următoare mă
îndrept spre muzeu să vorbesc cu șeful ei cel cretin. Știu că Chelsea nu va fi aici
până după-masă.
L-am întâlnit o singură dată pe tipul ăsta, așa că-i acord beneficiul îndoielii,
că este doar un cretin care nu înțelege că va trebui să se oprească să-i mai dea
lui Chelsea proiecte suplimentare și să rămână peste program să-l ajute. Ea
adoră serviciul ăsta, așa că voi fi diplomat. În orice caz, asta îmi propun.
Planul ăsta însă se duce de râpă când stau în fața biroului lui Gavin
Debralty, care are ușa deschisă și deși nu îi văd, aud tot ce-și spun cei doi
bărbați dinăuntru.
35
 — Cred că ești dezgustat că Chelsea este însărcinată. Știu că mureai de
poftă să i-o tragi.
— Oh, nu-ți face griji pentru mine, nu am renunțat încă. Doar că trebuie să
grăbesc lucrurile până nu devine prea grasă. În același timp însă, fie că are
cinzeci sau optzeci de kilograme, buzele ei vor fi la fel de bune pentru scula
mea.
Amândoi chicotesc și sângele îmi îngheață în vine.
Unii și-ar descrie furia ca fiind o explozie, o erupție de lavă fierbinte. Dar
eu nu sunt așa. Furia mea este rece – detașată, nepoliticoasă, brutal de dură.
Știți diferența între o arsură și o degerătură? Arsura vă ia pielea, pe când
degerătura vă ia membrul cu totul.
Înaintez până în pragul ușii cu pumnii strânși și privire asasină.
Nenorocitul cu care vorbește Gavin, un coleg de-al lui Chelsea cu care am văzut-
o vorbind de Crăciun, se albește la față când mă vede.
— Rahat.
Gavin se întoarce și îmi întâlnește privirea. Pentru câteva secunde pare
surprins, poate chiar înfricoșat. Pe urmă expresia lui afișează indiferență – ceea
ce îmi spune că el crede că poate să spună și să facă ce vrea el, și cu atât mai rău
dacă celorlalți nu le convine.
Ei bine, să profite de acest sentiment. Nu va mai dura mult timp.
Colegul său mormăie o scuză și o întinde strecurându-se pe lângă mine.
Gavin se întoarce să mă înfrunte când intru în cameră, trosnindu-și gâtul și
rotindu-și umerii ca să-i destindă, pregătit parcă pentru luptă. Debilul ăsta nu
știe că nu va avea niciodată ocazia să-și ridice pumnii.
— Ascultă, îmi pare rău că ai auzit asta, dar... așa ca-ntre băieți, trebuie să-
ți spun că micuța ta soție îmi place din prima zi când am văzut-o. Felul ei de a...
Îi tai și vorba și suflul când îl prind de gât ca să-l proiectez în peretele cel
mai apropiat.
— Un singur cuvânt dacă mai scoți, îţi rup gâtul, îi spun cu o voce calmă.
Aveam un temperament afurisit înainte ca Judecătorul să mă ia sub aripa
lui. Mulțumită lui am învățat să mă stăpânesc. Dar e vorba despre furie – ea nu
moare, rămâne în stare latentă. A mea tocmai s-a trezit, zgâlțâind barele cuștii
în care a fost închisă, cerând să iasă.
Doar câteva minute. Doar de atâta are nevoie.
Fața lui Gavin începe să se înroșească și încearcă frenetic să-mi desprindă
mâinile de pe gâtul lui. Este patetic.
— O să-ți pun câteva întrebări, mă aplec eu spre el și îi șoptesc –, dai din
cap sau îl scuturi ca să răspunzi. Dacă minți, o să știu și te voi răni.
Încetează să se mai zbată așa că iau asta ca pe un semn că a înțeles.
— Ai atins-o vreodată pe Chelsea?
Își scutură capul frenetic.
— Ai speriat-o vreodată?
Alt scuturat din cap.
36
 — Ai făcut-o vreodată să se simtă inconfortabil?
Face o pauză minusculă, pe urmă scutură din nou capul. Îi eliberez gâtul,
dar nu are timp să ia aer în piept că-i înfig pumnul în diafragmă. Pentru că
ultimul lui răspuns a fost o minciună. Se apleacă în față ca să-și vomite bila pe
parchet.
— Uite ce se va întâmpla, Gavin, îi spun luându-l de gulerul cămășii ca să-l
îndrept și să-l privesc în ochi. Chelsea nu se va întoarce aici. Demisionează. De
acum înainte, nu te vei mai gândi la ea, nu vei mai vorbi cu ea. Dacă vă întâlniți
pe stradă, fugi în celălalt sens și faci în așa fel ca ea să nu te vadă. Îi vei scrie o
scrisoare de recomandare ca să-și găsească o slujbă unde nu va trebui să
suporte un pervers ca tine. Ai tot interesul ca această scrisoare de recomandare
să fie elogioasă, Gavin – știm amândoi că ea o merită. O pui într-un plic, o lipești
cu scotch de ușa biroului tău și faci în așa fel ca să nu fii aici când va veni să o ia.
Încuviințează din cap și respirația lui este șuierătoare.
— Dacă te legi de soția mea, ai de-a face cu mine. Și dacă încă nu ți-ai dat
seama, este mai bine să nu mă enervezi.
Furia din mine, cea care are vocea tatălui meu, mă imploră să-i rup un os –
brațul, maxilarul, nu are nicio importanță. Dar îmi apar în fața ochilor șase fețe
zâmbitoare, așa că mă rețin. Ei sunt cei care-mi dau forța să mă întorc pe
călcâie, lăsându-l pe Gavin Debralty să-și reia suflul.

***
Folosesc mișcarea pe care o fac, mergând pe jos de la muzeu până la biroul
meu, ca să-mi vin în fire. Până ajung în sala de conferințe pentru întâlnirea
noastră săptămânală, presupun că arăt din nou normal.
Și... am greșit cu presupunerea mea.
Stanton, Sofia și Brent se uită la mine cu ochii mari când iau loc. Pentru
câteva secunde, nimeni nu vorbește. Apoi Stanton se aventurează.
— Ești bine, omule?
Mă uit lung la dosarul din fața mea, de pe masă.
— De ce nu aș fi?
Sofia își aranjează părul întunecat după ureche.
— Nu mi-o lua în nume de rău, dar arăți... ca un ucigaș, Jake.
— Asta are sens, spun scrâșnind maxilarul. Aproape am ucis un tip – nu am
făcut-o, dar aș fi putut s-o fac.
Brent își înalță sprâncenele.
— Ei bine, așa ceva nu auzi în fiecare zi – nici măcar în profesia noastră.
— Poate ar trebui să elaborezi un plan, prietene... în cazul în care..., spune
Stanton.
Probabil că este o idee bună.
După ce le spun toată povestea, Brent și Stanton sunt total de partea mea.
Ei înțeleg.
Sofia? Nu chiar așa de mult.
37
 — Stai o secundă. Ai demisionat în numele ei? Și crezi că Chelsea îți va
mulțumi pentru asta?
Privind retrospectiv, probabil că nu. Totuși, nu pot spune că regret că am
făcut-o pentru că sunt furios pe ea că nu mi-a spus că nemernicul ăla o făcea să
se simtă prost. Mă înnebunește gândul că a trebuit să suporte singură toate
privirile și apropourile lui – și la naiba, sper că sunt singurele lucruri pe care a
trebuit să le suporte.
— Și ce ai fi vrut să facă, Sof? întreabă Stanton. Eu nu aș putea să suport ca
tu să lucrezi pentru un cap de sculă ca ăsta, e clar.
Ochii Sofiei se îngustează, pentru că este femeie și răcnetele nu au
intimidat-o niciodată.
— Și de ce ar trebui să lase Chelsea un loc de muncă pe care-l adoră, iar
capul ăla de sculă poate să rămână?
— Nu greșește aici, spune Brent. Am învățat pe propria mea piele că nu
trebuie să interferez cu cariera soției mele. Îți amintești? În același timp...
Chelsea va fi în curând în concediu de maternitate.
— Da, dar ea ar fi avut posibilitatea să se întoarcă la serviciu după nașterea
bebelușului. Acum nu mai are de ales.
În clipa asta îmi sună alarma telefonului să-mi amintească să fiu la tribunal
în douăzeci de minute.
În drum spre tribunal, comentariile Sofiei își fac drum în capul meu și
hotărăsc să o informez pe Chelsea despre ce am făcut. Încerc s-o sun, dar ea nu
răspunde. Dacă Gavin mai are măcar un neuron în creierul lui, va face ceea ce i-
am spus... iar eu și cu Chelsea vom discuta față în față.

***
Ședința la tribunal se amână, așa că ajung acasă devreme, pe la patru.
Destul de devreme pentru a o trimite pe bonă acasă, care este de obicei acolo
să-i aștepte pe copii când coboară din autobuz. Chelsea termină de obicei
miercurea la ora șase, dar azi sunt surprins că nu este deja acasă.
Copiii vorbesc toți deodată, golindu-și ghiozdanele, vorbind despre teme,
întrebând dacă se pot duce la prieteni, ce avem de mâncare în seara asta și dacă
pot ciuguli ceva până atunci. Sunt așezat pe scaunul meu din capătul mesei, cu
picioarele întinse în față, brațele încrucișate și ochii pironiți pe ușă.
Deodată aud ușa de la intrare trântindu-se cu un „bang” semnificativ.
Și apare superba mea soție însărcinată, care mă străpunge cu fulgerele pe
care le scot ochii ei albaștri.
— Trebuie să vorbim. Afară. Acum! spune respirând tare pe nas.
Orice mișcare a copiilor îngheață pe loc. În alte circumstanțe ar fi amuzant
– modul în care atenția lor este captată instantaneu.
— Sigur că trebuie, vine răspunsul meu simplu.
Raymond începe să fluiere tema lui Darth Vader din Star Wars.

38
 Și în timp ce eu mă ridic și o urmez pe Chelsea afară din bucătărie,
Rosaleen cântă.
— Cineva are probleme...
— Și de data asta nu sunt eu, spune Rory. Vă rog să notați, oameni buni.

***
Străbatem bucătăria și ieșim pe ușa din spate, în grădină. De îndată ce s-a
închis ușa, Chelsea îmi flutură un plic deschis prin fața ochilor.
— Ce dracu este asta? Și de ce m-a informat Gavin – prin ușa închisă, aș
putea adăuga –, că tu i-ai cerut demisia mea?
Îmi încrucișez brațele.
— Sunt mai interesat să aud despre hărțuirea sexuală pe care ai suferit-o
în tăcere pentru Dumnezeu știe cât timp și de ce naiba nu mi-ai spus despre
asta.
Acum ea își încrucișează brațele și îmi susține privirea.
— Îmi place serviciul meu, Jake – nu era așa de rău – și știam că vei face
mare caz de asta.
Fac un mare efort ca să-mi stăpânesc vocea – și temperamentul –, dar lupta
nu este ușoară.
— Auzindu-l pe cretinul ăla spunându-i colegului tău că abia așteaptă să i-
o sugi, mi se pare destul de important ca să fac mare caz de asta. Cred că nu mă
amuză prea tare.
— A spus el asta? clipește Chelsea uitându-se la mine.
Aprob din cap.
— Și cuvintele lui au fost chiar mai puțin frumoase decât ale mele. Ar fi
trebuit să-mi spui că te hărțuia!
— M-am ocupat de asta!
— În mod evident, nu ai făcut-o suficient de bine pentru că spunea numai
rahaturi despre tine, spun cu o voce glacială. Asta nu va mai fi de acum încolo o
problemă.
Încleștează maxilarul și ridică bărbia – și dacă nu aș fi furios la culme, m-aș
aprinde chiar acum.
— Nu renunț la slujba mea, Jake.
— Ai făcut-o deja.
— Nu renunț la slujba mea, Jake.
Vocea mea devine moale, ca o șoaptă letală.
— Lasă-mă să te lămuresc cât se poate de clar. Dacă acel nenorocit ajunge
din nou la mai puțin de douăzeci de metri de tine, îl voi pune la pământ. Nu te
întorci acolo. Punct.
Chelsea își aruncă brațele în lateral și strigă.
— Cine ești?!
— Sunt soțul tău.

39
 — Serios? Pentru că eu nu-mi amintesc să fi schimbat inelele cu un
nenorocit de om al cavernelor!
Mă aplec peste ea și suntem aproape nas în nas.
— Atunci nu ai fost suficient de atentă.
Se uită la mine câteva secunde, după care-şi închide ochii și respiră adânc.
Când îi deschide din nou, furia a dispărut și a fost înlocuită cu ceva mai
periculos. Resentiment.
— Nu pot vorbi cu tine când ești așa.
— Sunt complet calm. Tu ești cea care se împotrivește. Și se pare că nu poți
vorbi deloc cu mine.
Cred că am niște probleme cu propriile mele resentimente. Brent ar spune
că este sănătos – lasă-le să iasă afară! Teoria lui poate s-o sugă!
Chelsea își pune mâinile pe burtă, pe care o mângâie în cercuri largi și
inspiră din nou, umflându-și plămânii, pentru a se calma.
— Copiii au teme, trebuie să cinăm, profesorul de pian al lui Rosaleen va fi
aici dintr-o clipă în alta. Vom termina această discuție mai târziu.
Mă ocolește, dar se oprește când îi spun numele.
— Chelsea, am terminat-o deja.
— Doamne, uneori ești așa de tâmpit! șuieră ea printre dinții închiși.
— Dacă spui tu...
Pe urmă facem tot posibilul să ne ignorăm restul acestei nenorocite de seri.

***
Cina? Terminată.
Vasele? Spălate.
Copiii? Adormiți. Sau pretinzând că sunt, mie îmi convine.
Chelsea și cu mine împărțim spațiul din baie și ne spălăm pe dinți,
mișcându-ne brațele cu care ținem periuțele de dinți cu o vigoare neobișnuită.
Evităm să ne întâlnim privirile în oglindă și privim robinetul de parcă ne-ar fi
insultat mama.
Termin primul și mă întorc în dormitor, mă dezbrac rămânând doar în
boxeri și alunec între cearșafurile reci. Un minut mai târziu lumina din baie se
stinge și o privesc cum ocolește patul în lumina lunii. Chelsea se urcă pe cealaltă
parte a patului sub cearșaf, având grijă să fie cât mai departe de mine fără să
cadă din pat.
Mă uit la tavan, cu un braț deasupra capului. Ascult respirația ei tensionată
și superficială și Doamne! – Cât de tare mor de poftă să o trag la mine în brațe!
Așa de frustrat cum sunt din cauza încăpățânării ei ridicole, așa de înfuriat cum
sunt din cauza întregului dezastru... o iubesc. Este un lucru constant, viu în mine
– nevoia asta de a o iubi. Brațele mele tremură, tentate să o tragă aproape, să o
simt caldă și suplă lipită de corpul meu.
Vocea mea iese într-o șoaptă blândă și răgușită.
— Chelsea...
40
 Se întoarce încet, pe partea ei, spre mine. Ne urmărim unul pe celălalt în
întuneric, pe urmă insistă blând.
— Discuția noastră nu s-a terminat.
— Bine.
— Și o să fiu din nou foarte supărată pe tine mâine dimineață.
Mâna mea îi găsește maxilarul, mângâind-o, înainte de a se mișca în părul
ei.
— Pot să trăiesc cu asta.
Face un semn mic cu capul, se mută mai aproape și își pune capul pe
pieptul meu. Îmi înfășor brațul în jurul ei, îmbrățișând-o strâns. Mă simt
reconfortat de ideea că și ea are nevoie de asta la fel de mult ca mine.
— Te iubesc, Chelsea.
Suspină lung.
— Știu. Și eu te iubesc.
Face o pauză, pe urmă adaugă.
— Chiar și atunci când te porți ca un nenorocit.
Mda. Chiar pot trăi cu asta.

***
A doua zi dimineață, armistițiul nostru de la miezul nopții s-a terminat în
mod sigur. Diminețile noastre sunt ocupate, nebunești, mai ales în zilele de
școală. Îi trezesc pe copii și sunt îmbrăcați, și aproape au terminat de mâncat
când intră Chelsea în sufragerie.
Este îmbrăcată cu o rochie frumoasă verde închis și cu un taior asortat.
Îmbrăcată ca pentru muncă.
— Drăguță rochiță, spun eu de pe scaunul meu de la capătul mesei.
Zâmbește forțat, cu un aer hotărât.
— Mulțumesc. Este nouă. Hainele de gravidă s-au schimbat mult de pe
vremea când Rachel era însărcinată.
— Ai deja un interviu pentru angajare? o întreb ridicând o sprânceană.
— Nu, pentru că am deja o slujbă. Sunt îmbrăcată ca să mă duc acolo.
La un moment dat, în timpul nopții, am hotărât să nu mă mai lupt cu ea.
Este însărcinată, la naiba, ar trebui să fii lipsit de inimă să te enervezi pe soția ta
care așteaptă un copil și în ultimul timp am făcut multe eforturi să-mi corectez
acest aspect al personalității mele.
Mă mulțumesc deci să dau din cap, pe urmă îmi scot telefonul ca să-l apelez
pe Brent. Ochii mei nu se abat o secundă de la fața încăpățânată a soției mele în
timp ce aștept ca el să răspundă.
— Hei. Ascultă, ar trebui să fiu la tribunal la ora zece, dar nu pot să ajung.
Mă poți înlocui ca să ceri o amânare a audienței?
Chelsea se strâmbă auzind întrebarea mea.
— Da, exact. Mulțumesc, îți rămân dator, îi răspund lui Brent.

41
 Închid telefonul și-l glisez în buzunar. Și toți ochii – ai mei și ai copiilor –
sunt pe Chelsea.
— Pentru ce ai făcut asta?
Îmi deschid brațele în semn că răspunsul e evident.
— Vom merge să lucrăm la muzeu. Sunt destul de talentat, dar nici măcar
eu nu pot fi în două locuri deodată.
Ochii ei se îngustează.
— Vii să lucrezi cu mine?
— Nu există niciun alt loc unde aș vrea să fiu, rânjesc eu.
— Ăsta e planul tău? Să fii mereu în preajma mea? Pentru totdeauna?
Mă aplec în față, cu coatele pe genunchi.
— Voi face tot ce trebuie să fac, scumpa mea, atât timp cât sunt nevoit să o
fac.
Își strânge sprâncenele, îmi evită privirea, pe urmă își scoate telefonul din
buzunar. După câteva secunde lasă un mesaj vocal.
— Gavin, sunt Chelsea. Se pare că ce mi-ai spus ieri este exact. Demisionez.
Eu... la revedere.
Închide și mă fulgeră cu privirea.
— Poftim. Ai câștigat, Jake. Ești mulțumit?
— Nu este vorba despre câștig aici.
— Ești sigur? Pentru că eu am impresia că da.
Se întoarce îndreptându-se spre bucătărie, dar nu înainte ca eu să-i zăresc
ochii scăldați în lacrimi. La dracu, mă face să mă simt cel mai mic om care a
existat vreodată!
Și chiar dacă nu credeam că mă pot simți mai prost, Regan înfige mai adânc
cuțitul.
— Tu și cu mama o să divorțați?
— Eu îl aleg pe Jake! ridică mâna Rory.
Riley îl lovește peste braț și-i spune să tacă.
— Nu, nu divorțăm, îi spun lui Regan mângâind-o pe căpșor.
— Așa au spus și părinții lui Abigail Stillwater, exact înainte să divorțeze,
răspunde ea. Dar la Ziua Porților Deschise, domnul Stillwater l-a numit pe
prietenul doamnei Stillwater o jucărie sexuală ambulantă, iar doamna
Stillwater i-a spus domnului Stillwater că este un bastard și că nu este stăpânul
ei. Au trebuit escortați afară din clădire.
Iisuse Hristoase!
Ronan vine lângă sora lui.
— Ești sigur că nu veți divorța? Spune adevărul! își agită el degetul micuț
prin fața mea.
— Da, sunt sigur, îmi frec eu fața cu mâna. Uitați cum stă treaba, băieți...
uneori adulții nu sunt de acord. La fel ca și voi – vă luptați tot timpul, dar tot vă
iubiți unii pe alții.
Se uită unii la alții, confuzi și ușor dezgustați.
42
 — O facem?
Dracu’ să mă ia.
— Bine, nu a fost un exemplu bun. Îți promit că mami și cu mine nu vom
divorța.

CAPITOLUL 8

Mai

Lunile martie și aprilie trec în viteză: procese, consultări medicale,

concerte, balet, teme și meciuri de baseball se succed cu o viteză incredibilă și
în tot acest timp, burta lui Chelsea continuă să crească.
E nebunie curată.
Prima dată când am simțit bebelușul mișcându-se, Chelsea dormea. Era
înainte de ora cinci dimineața și ochii mei tocmai se deschiseseră. Mă gândeam
că tavanul ar trebui vopsit din nou, când am simțit o lovitură în coaste. A fost
pentru prima dată când am realizat că în burta aceea era un bebeluș. O ființă
micuță, reală și unică pe care Chelsea și cu mine am făcut-o împreună.
Cum am spus – de-a dreptul o nebunie.
Atunci am înțeles ce a simțit Chelsea la prima ecografie. Entuziasmul,
totala uluire și nerăbdarea.
Am luat hotărârea cu luni în urmă să nu cunoaștem sexul copilului – spre
marea dezamăgire a copiilor. Rory a fost reprezentantul fraților săi și a
dezbătut problema cu noi săptămâni în șir. El a citat echilibrul precar dintre
băieți și fete din gospodăria noastră și modul în care bărbații, în mod special, ar
trebui să se pregătească mental dacă nu era, citez: „un penis înăuntru”.
I-am spus că erau puține surprize reale în viață, așa că să lase asta în
seama norocului.
Chelsea a încercat să-l consoleze spunându-i că va face tot ce poate în
treaba asta cu penisul.
Orice ar fi însă acolo, un băiețel sau o fetiță frumoasă ca mama ei... abia
aștept să-mi cunosc copilul.

***
Într-o sâmbătă seara, Chelsea și cu mine privim un film cu trei dintre copii,
când ușa de la intrare se trântește și se aud zgomote de pași pe scări și hohote
de plâns.
— Riley? o strigă Chelsea.
Niciun răspuns.

43
 Urcăm amândoi în camera ei. Ușa pe care i-o scosesem din țâțâni, este
acum înapoi la locul ei și Chelsea bate la ea. Când tot ce auzim este plânsul de
partea cealaltă a ușii, intrăm.
Riley e pe podea, cu spatele sprijinit de pat și cu capul pe genunchi. Obrajii
ei sunt uzi și roșii, iar umerii-i sunt scuturați de sughițuri de plâns.
— Scumpo? spune Chelsea, așezându-se cu greutate pe jos lângă ea.
Riley ridică capul.
— Peter s-a despărțit de mine. A spus că nu vrea să aibă o prietenă în
timpul ultimului său an de liceu, înainte de facultate.
— Oh, scumpa mea, îmi pare atât de rău, spune Chelsea îmbrățișând-o.
Mie nu-mi pare. Sunt încântat. Sunt cele mai bune vești pe care le-am auzit
astăzi. Bineînțeles că nu-i pot spune asta lui Riley. Nu ar înțelege. Așadar, îmi
ofer sprijinul în singura modalitate pe care o poate face un bărbat.
— Vrei să-i rup vreo două coaste? Ar fi o treabă simplă.
Riley închide ochii și scutură capul.
— Îl iubeam atât de mult! De ce nu mă iubește și el?
Chelsea îndepărtează părul din ochii nepoatei sale. Are un aer hotărât pe
față.
— Ascultă-mă Riley. Milioane de femei au trecut prin ce treci tu acum. Știu
că e greu și știu că doare... dar crede-mă, vei ieși din asta mai puternică decât
erai înainte. Există un motiv pentru asta. O poveste, încă și mai frumoasă te
așteaptă undeva, vei vedea. Și nu vei suferi pentru totdeauna. Într-o zi te vei
trezi și vei realiza că ai întors pagina și că l-ai uitat.
Cincisprezece minute mai târziu, Riley ne cere să o lăsăm singură, ca să
poată asculta melodii deprimante în buclă și un montaj pe YouTube cu
distopiile ei preferate după care s-au făcut filme.
Îi spun lui Chelsea când mergem pe hol.
— Păreai să ai destulă experiență în problema asta a rupturilor.
Ochii ei se îngustează când mă privește.
— Am avut și eu partea mea de decepții.
— Asta credeai și despre mine, pe atunci? Așteptai momentul în care să-ți
dai seama că ai întors pagina?
A fost o perioadă groaznică! Îmi amintesc când eu și cu Chelsea ne
comportam ca niște persoane civilizate, politicoase, ca niște prieteni platonici –
asta la insistența mea –, cu un amestec de rușine și de greață.
Își înfășoară brațele în jurul taliei mele și își pune obrazul pe pieptul meu.
— Nu. Mă resemnasem la ideea că-mi voi petrece viața prefăcându-mă că
sunt fericită. Pentru că eram sigură că nu era nicio cale... prin care să pot trece
peste tine.
— Da. Și eu am simțit exact la fel.

***

44
 Marțea următoare sunt la recepție unde-mi verific mesajele, când Brent și
soția lui foarte rotundă, foarte însărcinată, intră. Kennedy este îmbrăcată cu
colanți roz de velur, un tricou cu Batman de-al lui Brent și ghete bej îmblănite,
care cred că au costat o avere. Seamănă cu un om al străzii care a dat o spargere
într-un depozit de modă.
— Hei, Kennedy.
— Bună, Jake.
— Cum te simți?
— Ca o căpușă gata să explodeze, spune ea mângâindu-se pe burtă. Azi
este prima mea zi de concediu de maternitate.
Ar trebui să nască săptămâna viitoare.
— Felicitări. Dar ce faci aici?
Suspină și își dă la o parte o șuviță de păr blond de pe față.
— Plănuisem să mă culcușesc pe canapeaua mea cu pisicile și să recitesc
un roman de Stephenie Meyer, dar...
Privirea i se fixează pe soțul ei care ridică mâna, desemnându-se vinovat.
— Azi noapte am visat că lui Kennedy i se rupea apa și că eu pierdeam
toată distracția.
— Așa că m-a târât la birou după el.
— Te poți culcuși pe canapeaua din biroul meu! O să ne petrece timpul
împreună, va fi grozav! exclamă Brent.
Pocnește din degete și bate cu frenezie în piciorul lui, vibrând de energie
mai mult decât de obicei.
Kennedy observă și ea.
— De ce nu te duci să alergi?
— Nu pot să fac asta, spune Brent șocat de sugestie. Dacă ți se rupe apa în
timp ce sunt plecat? Nu vreau să pierd nimic.
— Este imposibil să pierzi ceva, Brent! își dă Kennedy exasperată ochii
peste cap. Dacă mă opresc, o să intri fix în fundul meu!
— Nu ar fi chiar așa de rău, rânjește Brent. Este al doilea loc preferat de
mine pe Pământ.
— Ajută-mă, mârâie Kennedy trăgându-se de păr și uitându-se la mine.
— Te-ai căsătorit cu el, ridic eu din umeri.
— Părea o idee bună, atunci.
— Terminați, voi doi. O să-mi răniți sentimentele. Sunt sensibil, să știți,
spune Brent trecând prin fața mea ca să se ducă spre biroul lui Stanton.
Deschide ușa, rămâne nemișcat câteva secunde, mormăie „O-kay” și revine
la recepție. Când trec prin fața lui cu un dosar pe care-l căuta ieri Stanton, ridică
mâna să mă oprească.
— Nu vrei să intri acolo, ai încredere în mine.
Am fost colocatarul lui Stanton timp de patru ani. Îl cunosc bine – am văzut
multe lucruri.
— Ce? O fac acolo?
45
 — Da. În fotoliul biroului, spune mustăcind. Știai că Sofia și-a făcut un
tatuaj?

***
O oră mai târziu, Stanton și Sofia ies din peștera dragostei – doar cu fețele
înroșite, ceea ce Brent se grăbește să remarce.
— Câini depravați ce sunteți... Ce s-ar fi întâmplat dacă doamna Higgens
intra peste voi?
— Îmi pare rău pentru asta, zice Sofia luând o sticlă cu apă din frigider.
— V-ați deshidratat, nu-i așa? o tachinez eu.
— Samuel vine noaptea în patul nostru, spune Stanton legându-și cravata
la gât. În fiecare noapte. Asta face ca lucrurile să fie... complicate.
Sofia îmi face cu ochiul și Stanton își îndreaptă degetul spre mine, Brent și
Kennedy.
— Vedeți la ce trebuie să vă așteptați?
— Stai puțin, intervine Brent. Asta este o regulă? Nu putem face sex în
birourile noastre decât dacă avem un motiv?
Ochii lui se îndreaptă spre Kennedy, care ridică din umeri.
— Oups.

***
Ajung târziu acasă în noaptea aia –, după miezul nopții. Casa este foarte
liniștită. Doar Vărul It este acolo să mă întâmpine și stă cu mine pe canapea în
timp ce mănânc mâncarea pe care mi-a lăsat-o Chelsea în cuptor, la cald.
Când intru în dormitorul nostru o găsesc lungită pe pat, trează, dar obosită.
Are o mână pe burta rotunjită și în cealaltă ține o carte groasă.
— Hei, spune ea și îmi zâmbește.
— Hei.
Îmi slăbesc cravata și încep să-mi deschei cămașa.
— Cum a fost în seara asta?
— Toată lumea e bine.
Sar pe pat și o sărut pe burtă înainte de a-mi lipi obrazul de pielea ei caldă.
— Ce citești?
Ea pune cartea jos și își trece degetele prin părul meu, masându-mi scalpul.
— O carte cu nume de copii.
— Ah. Și ai găsit ceva bun?
Degetele ei continuă să se miște și eu îmi închid ochii de plăcere.
— Mă gândeam... dacă avem un băiețel... ar trebui să-l numim Atticus, după
Judecător.
Deschid din nou ochii ca s-o privesc cu tandrețe.
— Este un nume bun.
Îmi ridic capul și-mi lipesc buzele din nou de burta ei, chiar lângă buricul ei
care s-a umflat ca un curcan bine gătit.
46
 — Dar... dacă e băiat, ce ai zice de... Robert? o întreb eu.
Ca pe fratele ei. Știu că asta i-ar face plăcere lui Chelsea și fără el noi nu ne-
am fi întâlnit.
— Și ăsta e un nume bun, răspunde ea cu ochii strălucitori.
Aprob din cap.
— Nu va avea același nume de familie ca ceilalți copii. Nu aș vrea să se
simtă exclus printre toți ceilalți al căror prenume încep cu litera R.
— Bună observație.
— Am stabilit atunci? Dacă va fi băiat, se va numi Robert Atticus Becker.
Nu mă voi obișnui niciodată cu frumusețea zâmbetului lui Chelsea.
— Îmi place, spune ea încet.
— Și mie.
O mai sărut o dată, mă ridic și mă duc la duș.

***
Când mă întorc de la duș, mă întâmpină imaginea soției mele goale, care se
privește în oglinda din colțul camerei, răsucindu-se în dreapta și în stânga,
verificându-se.
Și la naiba dacă penisul meu nu apreciază ce vede!
— Ai început fără mine? o tachinez eu.
Își mușcă buza și zâmbește privindu-și reflecția în oglindă.
— Nu, mă uit doar.
Își apleacă capul într-o parte, plimbându-și mâinile pe burtă, pe urmă pe
sânii grei și umflați.
— Este o formă ciudată. Nu mă deranjează pentru că este temporară, dar...
este bizară. – Privirea ei albastră devine brusc vulnerabilă când se blochează pe
mine. – Încă mai crezi că sunt drăguță?
Nu mă pot reține să nu pufnesc. Mă duc spre ea cu un mers hotărât și mă
lipesc de spatele ei, alunecându-mi penisul între fesele ei rotunde. Îmi scapă un
suspin ca și cum mă gândesc. Îi dau părul de pe umeri la o parte și-mi plimb
dinții pe gâtul ei.
— Tu nu ai fost niciodată doar drăguță, Chelsea. Ești senzuală de mi se taie
respirația. Ești incredibil de frumoasă. „Drăguță” nu este un cuvânt care să te
poată descrie.
Îmi mișc palmele mele de la șoldurile ei spre burtă, pe care o mângâi, îi
prind sânii în cupă și îi masez delicat, apoi le plimb pe claviculă și peste brațele
ei suple și lungi. Respirația ei se accelerează și inima îi bate mai repede în piept.
Ador să o văd sprijinită de mine. Contrastul între tatuajele mele colorate și
pielea ei palidă, netedă și impecabilă, este superb. Mâna mea revine pe burta ei
unde se oprește o clipă, pe urmă coboară între picioarele ei. Gem când o simt
deja alunecoasă și fierbinte. La naiba, ar trebui să fiu mort de spaimă să văd cât
de mult mă posedă femeia asta... dar găsesc atât de multă bucurie în asta, că
orice urmă de frică dispare.
47
 Depun mici sărutări de la gâtul ei până la ureche, sugând şi mușcând ușor
de lobul ei.
— Jake... suspină ea.
Mă dau înapoi câțiva pași, luând-o cu mine, până la marginea patului. Îi
cuprind un sân în cupă cu mâna și-mi aplec capul ca să suflu ușor peste sfârcul
ei roz. Pe urmă ochii mei se închid și îl ling ferm. Îmi închid buzele peste el,
sugându-l profund. Aș putea să fac asta ore întregi – să îl ling, să îl sug.
Îmi trece prin minte gândul despre cum va fi după ce naște bebelușul.
Laptele pe care-l va purta – cum se va simți, ce gust va avea.
Îi eliberez sfârcul și ridic capul ca s-o privesc în ochi.
— Vreau să te ling până-ți pierzi capul, pe urmă vreau ca tu să mă călărești.
Și îmi petrec toată noaptea arătându-i lui Chelsea cât de frumoasă cred eu
că este.

CAPITOLUL 9

Iunie

Kennedy intră în travaliu în prima săptămână a lunii iunie și naște o zi și

jumătate mai târziu. Brent nu pierde nicio secundă. Chelsea și cu mine le facem
o vizită a doua zi la spital, lor și... adorabilei lor fetițe.
Sunt o grămadă de îmbrățișări și sărutări în camera plină cu flori și
baloane roz. Kennedy stă în pat și are ochii obosiți, dar cel mai dulce zâmbet pe
care l-am văzut vreodată. Brent îmi plasează nou-născutul învelit în păturică
roz, în mâinile mele mari.
— Aceasta este Vivian, spune el cu adorație totală în fiecare silabă.
— Este atât de frumoasă! spune Chelsea privind în jos, sprijinită de brațul
meu.
Îl privesc în ochi pe cel mai bun prieten al meu, pentru că Vivian mi se pare
cunoscut.
— Ai numit-o după un personaj din cărțile de benzi desenate, nu-i așa?
Kennedy râde și Brent ridică din umeri.
— Desigur. E extraordinară, așa că trebuia să aibă un nume pe măsură.
Vivian Rose Victoria Randolph Mason este versiunea lungă.
— Este incredibil de lung!
— Se va obișnui.
— Cum a fost nașterea? întreabă Chelsea.
I se adresează lui Kennedy, dar Brent este cel care răspunde.
— Minunat. Nu lăsa pe nimeni să te sperie, Chelsea. Să naști bebeluși este
floare la ureche.
48
 Atunci Kennedy i-a dat adevăratul răspuns.
— Ia medicamente, Chelsea. Ia toate medicamentele pe care le poți lua!

***
Două săptămâni mai târziu sunt în instanță, luând interogatoriul
încrucișat, cu telefonul închis în buzunar pentru că încărcătorul meu s-a găsit
tocmai în dimineața asta să-și dea obștescul sfârșit. Chelsea este acasă, dar mai
are încă o săptămână până la termen, așa că nu este mare lucru.
Până când agitația din spatele sălii de audiențe îmi spune că ba da, este
mare lucru.
Riley, Rory, Rosaleen, Regan și Ronan intră, fluturându-și toți agitați
brațele ridicate, ca să-mi atragă atenția.
— De ce sunt toți copiii ăștia în sala mea de audiențe? mârâie judecătorul.
Este o excursie cu clasa?
Ridic un deget.
— Sunt ai mei, Domnule Judecător.
— Toți?
— Da, domnule.
— Ziua aducerii copiilor la lucru a fost acum câteva luni, domnule Becker.
Îl urmăresc pe Rory cum mimează un cerc mare pe burta lui, pe urmă se
strâmbă de parcă ar fi constipat grav și inima mea încetează să mai bată.
— Abilitățile mele de a ghici la mimă sunt destul de ruginite, dar dacă ar
trebui să ghicesc, cred că sunt aici ca să-mi spună că soția mea a intrat în
travaliu.
— Da! Asta e! strigă Regan.
— Pst! îi suflă Rosaleen la ureche.
— Nu-mi spune Pst!
Rosaleen deschide gura să-i dea replica, dar ciocănelul Judecătorului îi taie
elanul. Chiar ar trebui să-mi cumpăr unul pentru acasă.
— Aș putea să cer amânarea ședinței, Onorată Instanță?
El dă din cap.
— Se acordă. Mult noroc, domnule Becker. Se pare că veți avea nevoie.
Mai bate o dată cu ciocănelul și eu fug spre Riley, care are fața palidă și
privirea sălbatică.
— Mătușa Chelsea a intrat în travaliu.
Bine, în ordine. Am făcut planuri pentru asta. Nu este ca și cum nu știam că
o să vină. Mama mea va rămâne cu copiii, iar bagajul ei este gata.
— Este la spital?
— Nu, acasă. Raymond este cu ea. Ea nu voia să plece fără tine, iar tu nu
răspundeai la telefon așa că am venit să te iau. Toată lumea a vrut să vină și nu
voiam să pierd timp certându-mă pentru asta, așa că am luat camioneta.
— Ai condus camioneta?

49
 Riley nu a mai condus niciodată camioneta, este cam mult pentru un
adolescent.
Ea dă din cap.
— Am lovit două căsuțe poștale în drumul meu și nu m-am oprit să las un
bilet. Voi primi o amendă?
O iau de braț și o ghidez afară pe ușă, cu restul bandei pe urmele noastre.
— Nu, nu vei primi.
Cinci minute mai târziu, toată lumea este legată cu centura și conduc
camionul ca un campion NASCAR ca să ajung mai repede la soția mea. Pe
scaunul șoferului, Riley își coboară telefonul.
— Încă nu răspund.
— De ce dracu nu răspund? spun eu strângând de volan până mi se albesc
articulațiile degetelor.
— De ce o luați razna? întreabă Rory de pe scaunul din spate.
— Pentru că mătușa Chelsea o să aibă un bebeluș! spune Rosaleen.
— Și? Puicuțele nasc copii în fiecare zi. Care-i treaba?
— Ești așa de prost, Rory, spune Regan care se alătură și ea conversației.
— Taci din gură!
— Tu să taci din gură!
— Tăceți. Din. Gură. Nu țip, pentru că nu este nevoie. Duritatea ca de oțel a
vocii mele, le închide pe loc gura.
Cincisprezece minute mai târziu, oprim în fața casei. Nici nu am tras bine
frâna de mână, că deja fug în casă.
— Chelsea!
Casa este șocant de tăcută. Liniște mormântală.
— Suntem aici! strigă Raymond din dormitorul nostru.
Simt toți copiii care mă urmează pe culoarul pe care-l străbat din câțiva
pași uriași. Raymond mă așteaptă în fața ușii de la baie, palid și neliniștit.
— Ceva nu este în ordine, Jake. Continuă să spună că este bine, dar nu se
simte bine.
— În ordine, sunt aici, îi spun și-l strâng de umăr.
Intru în baie și înțeleg imediat că ce a spus Raymond este corect. Lui
Chelsea nu îi este bine. Stă pe podea, sprijinită de perete; fața ei lipsită de
culoare, este umedă de transpirație și de lacrimi. Între picioarele ei este o
băltoacă de lichid și rochia ei galbenă este udă la tiv. Își strânge telefonul în
mână când mă vede și îmi spune: „Ești aici!”.
Râde slab și spune în telefon.
— Da, soțul meu, Jake, este aici. Vi-l dau pe el.
Îngenunchez lângă ea și îmi întinde mobilul.
— Este Earl, de la 911. Am sunat la ambulanță, dar a fost o inundație în
oraș și va dura puțin timp până vor sosi.
Îi iau telefonul din mână, dar nu îl duc imediat la ureche.
— Pot să te duc eu la spital, acum.
50
 Ea face o grimasă din cauza durerii și dă din cap că nu.
— Îmi pare rău. Îmi pare așa de rău, Jake. Totul este doar din vina mea!
— Pst, e în regulă.
— Toate cărțile spun că durează ore și ore... Vreau să spun, Kennedy a fost
în travaliu două zile încheiate! Așa că atunci când au început azi dimineață
contracțiile, mi-am spus că pot aștepta până când vii acasă. Știam că ești în
instanță... sunt așa o idioată!
— E în regulă, Chelsea.
— Oh, Doamne, doare așa de tare! Simt atât de tare nevoia să împing! Nu
vom mai ajunge până la spital.
Nu pot să vă explic de ce, dar întreb.
— Ești serioasă?
Fața ei devine dură și furioasă.
— Arăt ca și cum aș glumi dracului?
Bine, e serioasă.
Rahatul dracului!
— Riley, Raymond, Rory, veniți aici imediat!
Mă întorc spre ușă, iar ei sunt deja acolo.
— Riley...
Nu trebuie să mai spun altceva, că ea îngenunchează lângă Chelsea și o ține
de mână.
— Da, sunt aici.
Chelsea o mângâie pe Riley pe păr și din ochii ei curg lacrimi.
— Ești o fată așa de bună! Întotdeauna ai fost.
Mă ridic ca să vorbesc cu băieții, care stau nemișcați și se holbează la noi.
— Rahat! spune Rory. Este în regulă?
— O să fie bine! îi spun, punându-i mâna pe umăr.
Se uită în sus la fața mea și îmi cere:
— Dă-mi cuvântul tău!
— Ți-l dau. Acum ia-i pe frații și pe surorile tale în salon și păzește-i, și stați
liniștiți. Poți să faci asta pentru mine, puștiule?
— Da, mă ocup de asta. Te iubesc, mătușă Chelsea, spune uitându-se în
spatele meu.
Chelsea zâmbește, în ciuda durerii ei evidente.
— Și eu te iubesc, Rory. Nu-ți face griji.
Cu un semn din cap, pleacă.
Îl prind pe Raymond de braț ca să-i atrag atenția.
— Mătușa ta va naște.
— Aici?
— Aici. Acum. Și chiar am nevoie de tine să nu o iei razna, Raymond. Adu-
mi prosoape, foarfece, șnur. Pe urmă, pune niște apă la fiert, în caz că...

51
 Din ce am citit, apa caldă este pentru sterilizarea lucrurilor și nu cred că
vom avea timp pentru asta. Dar îl va ține ocupat pe Raymond ca să nu se
îmbolnăvească de grijă.
— Ești cu mine? îl întreb strângându-i brațul.
— Da, ne descurcăm, spune cu multă determinare zugrăvită pe fața lui
tânără.
— Așa te vreau, băiatule!
Trag o gură mare de aer în plămâni când pleacă. Apoi îngenunchez din nou
lângă Chelsea. Din salon, se aud micuții care plâng, se ceartă și o strigă pe
Chelsea.
— Riley, du-te să-l ajuți pe Rory cu copiii. Am sub control situația aici.
Pare nesigură pentru o clipă. Apoi o sărută pe Chelsea pe obraz și pleacă.
— Singur, în sfârșit, spun cu cea mai calmă voce a mea. Bine, cu excepția lui
Earl, spun arătând cu capul spre telefon.
Asta îmi aduce un zâmbet slab din partea ei. Și chiar mai multe lacrimi.
— Sunt cu adevărat speriată, Jake.
Scutur capul.
— Știu că ești, dar nu trebuie să fii. Nu voi lăsa să se întâmple nimic cu tine
sau cu acest copil.
— Nu asta am planificat.
Îi prind în cupă fața ei frumoasă, cu mâinile mele.
— Nu te-am planificat pe tine, Chelsea. Și nici pe ei. Și cât voi trăi, ești cel
mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
Își închide ochii și se sprijină în palma mea.
— Astăzi vom avea un copil. Și vom avea o afurisită de poveste de spus
după aia. Bine?
Respiră adânc și fața pe care o iubesc atât se întoarce spre mine cu o
determinare feroce zugrăvită pe ea. Puternică – cum a fost întotdeauna.
— Bine.
Pun telefonul pe speaker.
— Aici este Jake Becker. Ești acolo, Earl?
Din speaker se aude o voce gravă, de om mai în vârstă. Care îmi amintește
mult de Judecător, încât pentru o clipă rămân fără voce.
— Sunt aici, Jake. O să-ți explic pas cu pas ce să faci, fiule.
— Sună bine.
— Bine. În primul rând, aruncă o privire și spune-mi ce se întâmplă.
Chelsea și-a scos deja lenjeria. Iau un prosop din teancul pe care l-a
aruncat Raymond în baie și îl așez sub ea. Pe urmă îi pun mâinile pe genunchi, îi
depărtez coapsele și mă uit între picioarele ei.
Iisuse Hristoase!
Văd o masă de păr întunecat care știu sigur că nu este al ei, ieșind din
deschizătura ei și dilatând-o.
— Văd capul. Este încă în interiorul ei, dar este chiar acolo.
52
 — Asta e bine. Acum vreau să-ți speli mâinile, Jake, să-ți iei niște prosoape
curate lângă tine și să te pregătești să-l prinzi.
Îmi frec și-mi usuc mâinile și o aud pe Chelsea care geme adânc și tare.
— Oh, Doamne! Trebuie să împing. Acum, imediat.
— Sunt gata, Earl, îi spun eu.
— Atunci, dă-i drumul, Chelsea. Câteva împingeri zdravene și îți vei întâlni
copilul. Respiră profund și concentrează-te, bine? Corpul tău știe ce să facă, nu
te opune, lasă să se întâmple.
Chelsea își prinde genunchii și își curbează coloana vertebrală. Bărbia îi
cade pe piept și mârâie din cauza efortului. Eu aștept între picioarele ei și în
liniște, fac ceva ce nu am mai făcut până acum.
Mă rog.
Încep prin a-i spune lui Dumnezeu să nu încerce să mi-o ia pe Chelsea, îl
ameninț că mă voi duce până în Rai să o aduc înapoi.
Te rog, Doamne, te rog să nu mă lași să o dau în bară, nu lăsa nimic să
meargă prost. Te rog, Doamne, te rog, te implor, te rog, te rog dracului s-o faci,
te rog!
Și pe urmă îmi aud vocea care face ecou pe pereții băii.
— A ieșit capul!
Fața copilului meu este imobilă și acoperită de o substanță albă și
vâscoasă.
— Nu s-a terminat! mormăie Chelsea.
Apoi, într-un val de lichid, fiul meu mi se strecoară în mâini.
— A ieșit! strig eu.
Iau un prosop curat și îi șterg fața, îi curăț nasul și gura.
— Plânge? întreabă Earl.
Răspunsul este un țipăt puternic și supărat. Și este cel mai frumos sunet pe
care l-am auzit vreodată.
Și nu este singurul.
Gura mică se deschide larg și indignată. Picioarele lui sunt minuscule,
perfecte, când le usuc cu prosopul. Sunetele pe care le scoate s-au transformat
în niște scâncete când îl înfășor într-un prosop nou și curat, și îl pun pe
stomacul lui Chelsea. În mâinile ei.
Plânge când îl ține și se uită la el, șoptindu-i cu o voce dulce.
— Hei, bună. Toți te-am așteptat.
Mă ghemuiesc lângă ea și îmi pun fruntea pe tâmpla ei, strângând-o în
brațe. Strângându-i pe amândoi aproape de mine.
— Am făcut-o, Jake.
Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc...
— Sigur că am făcut-o.

***
Și să mai spui că nu este o zi nenorocită!
53
 Paramedicii au apărut la câteva minute după ce s-a născut Robert. Au avut
grijă de cordonul ombilical, să-i dea primele îngrijiri lui Chelsea și de toate
lucrurile care trebuie făcute imediat după o naștere. Fiecare copil l-a privit
atent pe Robert, înainte ca el și Chelsea să fie duși la ambulanță. Băieții au fost
încântați că au un frate mai mic, iar fetele au spus că este așa de drăgălaș, că nu
mai contează că are penis.
Stanton și Sofia au rămas cu ei în timp ce eu am plecat cu Chelsea. Mama și
copilul au fost ținuți peste noapte, doar ca să se asigure că toată lumea este bine
înainte să fie lăsați să plece. Când s-au întors acasă, i-am lăsat pe copii să nu se
mai ducă la școală pentru restul săptămânii, ceea ce este mereu un motiv de
sărbătoare.
Suntem cu toții în pijama, în fața televizorului din salon, chiar dacă este ora
două după-masa. Din monitorul pentru copii se aude un țipăt jalnic care ne dă
de veste că ultimul apărut s-a trezit –, fără îndoială cineva este ud și înfometat.
O sărut pe Chelsea – mi-e imposibil să nu o fac –, de fiecare dată când țipă
copilul. Adică foarte des.
— Îl aduc el, șoptesc lipit de gura ei dulce.
Merg în dormitorul nostru de la capătul culoarului, îl ridic din pătuț și îi
schimb scutecul pe măsuța de înfășat. Și nu-i place asta.
Îl îmbrac și mă așez în balansoar ca să-l liniștesc. Puțin câte puțin încetează
să mai plângă și mă privește așa cum o fac bebelușii, parcă ar aștepta ceva.
După câteva secunde, mă gândesc dacă ar vrea să-i cânt un cântec.
În casa asta, există o trupă care se aude mai des la difuzoarele Hi-Fi decât
altele. Cam împotriva voinței mele, încep să cânt unul dintre cântecele lor.
Cânt cu o voce joasă, cu o voce calmă..., până aud un chicotit la capătul
holului, pe urmă un al doilea. Și încă unul. Curând, un cor de râsete se aude din
salon și se aude vocea lui Regan, care pe un ton înalt și pițigăiat îmi explică
motivul râsetelor.
— Te auzim cum cânți din One Direction!
Și acum îmi amintesc... nenorocitul ăsta de monitor! Scutur din cap și râd
singur de mine. Cobor capul ca să privesc în ochii fiului meu.
— Nu ne vor lăsa niciodată să uităm asta. Niciodată!

EPILOG

Șaptesprezece ani mai târziu

Lucrez de acasă astăzi, pentru că dacă am învățat ceva după ce am crescut

copiii, este că în momentul în care ai lăsat garda jos, în secunda în care-ți faci
planuri care nu se învârt în jurul lor, ai dat-o-n bară.
54
 Sunt deci în biroul meu citind o propunere de concediere, când ușa se
deschide și Chelsea își bagă capul. Este la fel de frumoasă și de fierbinte și acum,
în preajma vârstei de patruzeci de ani, cum a fost în ziua în care mi-a deschis
ușa și mi-a tăiat respirația. Sunt un afurisit norocos.
— E timpul, Jake.
Mă ridic în picioare, îmi iau jacheta din spatele scaunului și o urmez.
Ne oprim în salon unde Robert și Vivian sunt lungiți pe canapea, uitându-
se la televizor și hrănindu-se reciproc cu floricele. Sunt un cuplu încă din
gimnaziu, ceea ce nu-i de mirare având în vedere că și-au petrecut fiecare zi a
vieții lor lipiți unul de altul. Nu știu dacă vor fi împreună pentru totdeauna, așa
cum spun ei, pentru că sunt tineri și viața este imprevizibilă. Știu totuși că vor fi
prieteni pentru tot restul vieții.
— Mama și cu mine mergem la spital. Vii?
Fiul meu a luat de la mine constituția fizică și personalitatea. E încăpățânat
și răzvrătit, dar are și o parte jucăușă pe care eu n-am avut-o, deoarece copilăria
lui a fost diferită de a mea. Și niciodată nu voi înceta să fiu recunoscător pentru
acest lucru. Are ochii mamei sale, optimismul și hotărârea ei. Și pentru asta sunt
recunoscător.
— Nu, dar sună-mă după nașterea copilului. Voi veni atunci.
Fac trei pași spre ușă, pe urmă mă opresc și mă întorc spre ei.
— Și fără prostii în timp ce noi lipsim de acasă.
Pare ciudat să-i spun asta fiului meu – și fără îndoială, așa și este. Dar
credeți-mă, sunt realist și adolescenții sunt de asemenea.
Vivian rânjește răutăcios.
— Haide, unchiule Jack, tu ne cunoști, chiar crezi că am face asta?
Vivian este leit portretul mamei sale. Minionă și frumoasă, cu ochii
chihlimbarii, care par să strălucească cu o lumină interioară. Cu toate astea, are
personalitatea tatălui său și eu îl cunosc pe Brent de treizeci de ani.
— Da. Absolut, ați face asta.
Ea chicotește și își îngroapă fața în umărul fiului meu.
Îmi îndrept degetul spre el.
— Dar să nu o faceți. Serios vorbesc. Ronan se întoarce de la școală, va
ajunge dintr-o clipă în alta.
— Relaxează-te, tată. Totul este bine. Transmite-le mult noroc lui Rory și
lui Lori.
— Ne vedem mai târziu, copii. Aveți suc în frigider, le spune Chelsea.
Coborâm treptele de la intrare și eu mă uit la soția mea, încruntând
sprâncenele.
— Suc? Îi cunoști pe ăștia doi? Ar fi trebuit mai curând să închidem cu
cheia nenorocitul de bar.
Ea ridică din umeri.
— Adevărata marfă este ascunsă în dulapul nostru. Am înlocuit toată
băutura din sticle, cu apă. Dacă au chef de vreun coctail, vor fi dezamăgiți.
55
 Doamne, o iubesc pe femeia asta.
— Bine jucat.
— Nu este primul meu rodeo, domnule Becker, spune dându-mi un cot în
coaste.

***
La spital, Chelsea și cu mine stăm în sala de așteptare a maternității și bem
o cafea infectă. Părinții lui Lori se îndreaptă spre cofetăria spitalului și
cincisprezece minute mai târziu, Rory năvălește prin ușile duble, epuizat și
nebun de bucurie.
— Este băiat!
Chelsea trage un chiot și sare să-și prindă nepotul în brațe. Zâmbetul meu
este atât de larg, că mă dor obrajii. După ce îl lasă Chelsea din brațe, îl prind și
eu într-o îmbrățișare de urs.
— Sunt mândru de tine, puștiule.
Rory îmi oferă același rânjet care mi-a schimbat viața cu ani în urmă.
— Mulțumesc. Și eu sunt destul de mândru de mine.
— Cum se simte Lori? întreabă Chelsea.
— Este grozavă. Puteți intra, suntem gata să primim vizite.
Îl urmăm în camera veselă de spital, unde soția lui stă sprijinită de un
morman de perne pe pat. Este profesoară de liceu – și este superbă, încât
trebuie să respingă mereu avansurile bastarzilor ei de elevi. Rory a întâlnit-o
când ea a venit ca martor pentru unul dintre elevii ei, care era și clientul lui
Rory. Nu a fost chiar dragoste la prima vedere, dar a fost pe aproape.
Da, Rory a devenit avocat de Apărare Penală la firma mea. Este inteligent,
serios, dur – și are o feblețe pentru cazurile de apărare a minorilor. Nu este
partener al cabinetului, dar nu am nicio îndoială că în câțiva ani, numele
McQuaid va fi adăugat la firmă.
O pup pe obraz pe Lori.
— Felicitări, draga mea.
— Mulțumesc, Jake.
Chelsea ia bebelușul adormit în brațe și îl privește cu ochii plini de
dragoste.
— Oh, scumpo... este frumos. Arată exact ca tine, Rory.
— Sper ca personalitatea să o ia de la mine, îl tachinează Lori pe Rory.
— Karma e o târfă, îl bat eu pe umăr pe Rory.
Rory dă din cap râzând. Mă duc lângă Chelsea să privesc bebelușul pe care-
l ține în brațe – piele netedă, genele lungi și întunecate, o față minunat de
adorabilă. Asta se cheamă dragoste la prima vedere.
— Bună, dulceaţă, gângurește Chelsea. Eu sunt bunica ta.
Aș zice mai curând o G-MILF (Grand Mother I’d Like to Fuck). E ciudat,
dar... cât se poate de adevărat.
— Aveți un nume pentru el? îi întreabă Chelsea.
56
 Lori se uită la Rory, cu o privire specială, enigmatică.
— Da, am ales numele de ceva timp. Rory l-a ales și cred că este perfect.
— Ni-l vei spune sau trebuie să-l ghicim? o întreb când văd că nu ne spune
nimic.
Rory se uită în ochii mei și spune liniștit.
— Becker. Numele fiului meu este Becker McQuaid.
Mă uit la el până încep să mă ardă ochii. Știu că și Chelsea este în aceeași
stare lângă mine. Mă uit din nou la copil, cu privirea neclară.
Îmi curăț gâtul și mă apropii de Rory.
— Mă vei face să plâng, rahat mic.
— Ăsta a fost și planul meu machiavelic, bătrâne, rânjește el.
Îl îmbrățișez strâns, pentru că sunt onorat.
— Mulțumesc, Rory.
— Eu îți mulțumesc, Jake. Pentru tot, îmi spune și el îmbrățișându-mă la
rândul său.
Intră și părinții lui Lori câteva minute mai târziu, urmați de Regan și
Ronan, care se ceartă din cauza traseului pe care l-a ales Ronan ca să vină la
spital. Puțin după venirea lor, apar și toți ceilalți ca să-i ureze bun venit noului
membru al marii și frumoasei noastre familii.

***
Vă întrebați ce fac ceilalți? Unde sunt și ce s-a întâmplat cu ei? E ziua
voastră norocoasă, pentru că o să vă spun.
Riley locuiește la Los Angeles. Și-a deschis propria ei firmă care
organizează evenimente și lucrează mai ales pentru vedete. Nu este căsătorită,
dar locuiește cu același bărbat de zece ani. Deoarece și eu m-am mutat cu
mătușa ei înainte de a fi căsătoriți, Chelsea și cu mine nu am avut nimic de zis
despre asta. Tipul cu care este, e... în regulă. Nu-l urăsc, dar nici n-aș zice că îl
apreciez prea mult. O face fericită pe Riley, așa că n-am motive să-l omor,
pentru moment.
Mi-ar fi plăcut să vă spun că prima pasiune a lui Raymond a fost cea bună
și că el și Presley Shaw sunt fericiți și au o grămadă de copii, dar nu este cazul.
S-a adeverit că până la urmă, când ești adolescent, patru ani înseamnă o
diferență mare.
Presley a devenit avocată, la fel ca tatăl său și s-a căsătorit tot cu un avocat.
Locuiește la o oră distanță de aici, într-un ranch care mi-l amintește pe cel al
părinților lui Stanton din Mississippi.
Raymond și-a luat masterul în informatică, așa cum ne așteptam. În ultimul
an de facultate a făcut un stagiu cu o bandă de geeks, în Silicon Valley și una
dintre colegele sale, o frumoasă brunetă micuță cu ochi mari căprui, a crezut că
Raymond poate să atingă luna. A spus că era primul bărbat pe care l-a cunoscut
care era mai inteligent decât ea. În ce mă privește, încă încerc să mă obișnuiesc

57
cu ideea că Raymond este un bărbat – nu știu când s-a întâmplat. Sunt căsătoriți
deja de doi ani și sunt nebuni unul după celălalt.
Rosaleen a călcat pe urmele mamei sale, Rachel: s-a căsătorit cu iubitul ei
din facultate și a făcut repede copii. Are trei fetițe și încă nu s-a decis să se
oprească aici. Toate sunt frumoase, blonde și pline de energie, exact ca mama
lor. Soțul ei este un consultant politic și câștigă foarte bine și trăiesc la câțiva
kilometri de noi într-o casă mai mare decât a noastră.
Regan este logoped în Alexandria. Tocmai și-a luat diploma și împarte un
apartament cu cea mai bună prietenă a ei din liceu. Este tânără și superbă și se
distrează cu tipii pe care-i întâlnește. Jură că nu se va căsători niciodată pentru
că nu va întâlni pe nimeni care să-mi ajungă măcar până la glezne.
Și eu n-o pot contrazice.
Micuțul Ronan nu mai este micuț. Are douăzeci și doi de ani și este la
Facultatea de Medicină, în Georgetown. Vrea să se specializeze în obstetrică și
ginecologie, iar Chelsea și cu mine ne întrebăm în ce măsură l-a influențat
nașterea lui Robert, dar nu i-am pus întrebarea că preferăm să nu cunoaștem
răspunsul.
Chiar dacă toți copiii noștri sunt mari și au propria lor viață, revin acasă de
câte ori au ocazia. De Crăciun și de Paște, casa este plină ochi.
Bombăn eu că este o durere de cap, plângându-mă de zgomotul, de
nebunia și de haosul care domnesc, dar Chelsea râde de mine. Spune că ador
asta și nu aș schimba absolut nimic.
Și ca întotdeauna... are dreptate.

SFÂRȘIT

58