1

CAPITOLUL 1

Ultima clasa de liceu, octombrie, Sunshine, Mississippi

Această poveste începe cu sfârșitul. Cel puțin, eu credeam că era

sfârșitul – al vieții și al visurilor mele. Pentru mine, totul era distrus, și asta
din cauza celor două cuvinte .
“Este pozitiv.”
Două cuvințele. Două liniuțe albastre.
Stomacul meu se strânge și genunchii încep să-mi tremure. Tricoul
meu de fotbal este muiat de transpirație, și asta nu are nimic de a face cu
căldura de afară. Iau testul de sarcină și îl scutur, rugându-mă ca liniuțele
să dispară.
Nu este cazul.
„Rahat.”
Chiar dacă nu am decât șaptesprezece ani, spiritul meu analitic este în
formă și propun un contra-argument, o explicație. O îndoială rezonabilă.
— Poate că nu l-ai făcut bine? Sau că este defect? Poate că ar trebui
să mai facem altul?
Jenny își trage nasul și frumoșii ei ochi albaștri se umplu de lacrimi.
— Am grețuri în fiecare dimineață de o săptămână, Stanton. Și mi-a
întârziat două luni. Testul este pozitiv, asta este tot, spune ea ștergându-și
obrajii cu dosul mâinii. Refuz să fur alt test de la domnul Hawkin ca să ne
spună ceea ce știm deja.
Aici are dreptate. Când locuiești într-un oraș mic – mai ales un orășel
din Sudul Statelor Unite –, toată lumea cunoaște pe toată lumea. Oamenii
îl cunosc pe bunicul vostru, mama voastră, fratele vostru mai mare puțin
cam nebun și pe adorabila voastră surioară. Ei știu că unchiul vostru a
făcut închisoare și că vărul vostru nu mai este el însuși de când cu
accidentul de tractor. Micile orașe fac să fie prea jenantă cumpărarea de
prezervative, prea dificil să procuri pilula de a doua zi, și imposibil să
cumperi un test de sarcină. Doar dacă, bineînțeles, vreți ca părinții voștri
să fie la curent înainte ca prietena voastră să fi făcut pipi pe bastonaș.
2
 Jenny își încrucișează brațele și văd cum îi tremură mâinile. Chiar dacă
sunt mort de spaimă, asta este nimic față de ceea ce simte ea. În orice caz,
este vina mea. Eu am fost cel grăbit și care era încins ca jăraticul. La naiba,
ce idiot!
Orice am spune despre feminism și despre egalitatea sexelor, am fost
învățat că bărbații sunt protectori. Femeile și copiii mai întâi. Dacă iubita
mea are probleme, este din vina mea, este problema mea.
— Ei, vino aici, îi spun trăgând-o în brațele mele. E în regulă. Totul va
fi bine.
— Sunt dezolată, Stanton, îmi spune în timp ce umerii ei sunt
scuturați de hohote de plâns.
Am întâlnit-o pe Jenny la grădiniță. I-am pus o broască în ghiozdan,
pentru că fratele meu a pariat că nu voi îndrăzni. Ea s-a răzbunat pe mine
timp de două luni, aruncându-mi ghemotoace de hârtie mestecată în gură,
pe ceafă. Într-a cincea, mă credeam îndrăgostit de ea, într-a șasea, eram
sigur că sunt. Era superbă, nostimă, și arunca mingea de fotbal mai bine
decât orice altă fată și decât o mare parte dintre băieții pe care-i
cunoșteam. Am rupt-o cu ea într-a patra, când Tara-Mae Forrester mi-a
propus să-i pipăi sânii – ceea ce am și făcut – și ne-am împăcat vara
următoare când i-am oferit ursul cel mare de pluș pe care l-am câștigat la
târg.
Ea nu este doar cea care mi-a dat primul sărut, este prima în toate.
Jenny este sufletul meu pereche, iar eu sunt al ei.
Îmi dau capul pe spate și îi mângâi părul lung, blond și mătăsos.
— Nu ai de ce să fii dezolată. Nu ai făcut asta singură. Eram și eu
acolo, îți amintești? îi răspund mișcând sprâncenele, reușind în fine să o
fac să surâdă.
— Da, a fost o seară frumoasă...
— Chiar genială.
Nu a fost prima dată pentru noi, nici a zecea, dar a fost una dintre
cele mai bune. Genul de noapte pe care nu o uiți niciodată – pe un pled la
marginea râului, o seară cu lună plină, cu un pack de bere și cu radio-ul
mașinii mele difuzând muzică. A fost la câțiva metri de locul unde ne aflăm
acum. O noapte de dulci sărutări, de șoapte fierbinți, corpurile noastre
transpirate, mâinile noastre care se plimbau peste tot, unghiile ei pe
spatele meu. O simbioză atât de perfectă, că nu mai știam unde se termină
corpul meu și unde începe al ei. O plăcere atât de intensă că îmi doream să
dureze pentru totdeauna. Ne-am fi amintit de ea peste ani, încercând să
3
reproducem această noapte, chiar și fără un copil care să ne-o amintească
pentru totdeauna.
Un bebeluș.
Rahatul dracului.
— Ce o să ne facem? mă întreabă Jenny, părând să-mi citească
gândurile.
Tatăl meu mi-a spus întotdeauna că nu este o rușine să-ți fie frică, că
ceea ce contează este reacția noastră în fața fricii. Lașii fug, bărbații
adevărați își asumă responsabilitatea. Eu nu sunt un laș.
Înghit în sec, înghițind cu această ocazie toate ambițiile mele,
speranțele și proiectele de a părăsi acest oraș. Privesc malul, de cealaltă
parte a râului, apa care strălucește în soare, și accept singura opțiune care
mi se oferă.
— Ne vom căsători și vom trăi la părinții mei, la început. Voi lucra la
fermă și voi urma cursurile serale, în felul ăsta vom economisi. Va trebui să
aștepți puțin până vei putea să mergi la școala de asistente, dar vom avea
până la urmă propria noastră casă. Nu-ți face griji, mă voi ocupa de tine –
de voi doi... adaug punându-mi mâna pe burta ei, încă plată.
Reacția ei nu este cea la care mă așteptam. Ea face doi pași în spate și
face ochii mari scuturând capul .
— Ce? Nu! Nu, tu se presupune că trebuie să pleci la New York după
bac!
— Știu.
— Ai refuzat bursa de atletism pe care ți-a oferit-o Universitatea din
Mississippi pentru că ai fost admis la Columbia. Este vorba de Ivy League,
Stanton!
Scutur capul și mint:
— Acum nu mai are importanță, Jenn.
Toți tipii din oraș s-ar fi bătut ca să joace în echipa de fotbal a
Universității din Mississippi. Nu și eu. Eu am vrut întotdeauna altceva, ceva
mai mare, mai strălucitor, mai departe.
Șlapii lui Jenny ridică valuri de nisip în timp ce se plimbă în sus și în jos
pe mal. Rochia ei de vară din bumbac alb se învolburează în jurul ei când
se întoarce țintind indexul înspre mine.
— Te vei duce acolo, Stanton, sfârșitul conversației. Vom face așa
cum am prevăzut. Nimic nu s-a schimbat.
Nu pot să-mi rețin ranchiuna să nu-mi străbată în voce.

4
 — Cum așa, nimic nu s-a schimbat? Totul s-a schimbat, Jenny! Nu poți
veni să mă vezi o dată pe lună, cu un bebeluș! Nu putem primi un bebeluș
într-o cameră de student!
— Știu, șoptește ea cu un ton resemnat.
— Crezi că te voi lăsa aici singură? Deja era destul de greu să facem
așa, dar acum... nu te voi abandona acum că ești însărcinată! Chiar crezi că
sunt genul ăsta de tip?
— Nu, îmi spune ea luându-mă de mâini. Tu ești genul de tip care va
merge la Columbia și care va termina șef de promoție. Un tip care va fi așa
de strălucit încât el își va fixa salariul. Tu nu mă abandonezi, Stanton, tu
faci ceea ce este mai bine pentru noi. Pentru familia noastră, pentru
viitorul nostru.
— Eu nu pot să plec.
— Bineînțeles că poți.
— Și tu, ce te vei face?
— Voi rămâne la părinții mei, mă vor ajuta cu bebelușul. Ei îi cresc
practic pe gemeni.
Sora mai mare a lui Jenny, Ruby, are doi copii și al treilea e pe drum. A
atras mereu cazurile sociale: alcoolici, șomeri cu vechime, buni de nimic...
Ea îi adoră.
— Între părinții mei și ai tăi, voi putea totuși să merg la școala de
asistente, spune Jenny trecându-și brațele în jurul gâtului meu.
La naiba, ce frumoasă este.
— Nu vreau să te las, murmur eu.
Ea pare că a luat deja decizia.
— Vei pleca și te vei întoarce când vei putea.
O sărut pe gură, gura ei cu buze atât de dulci și pline, cu un delicios
gust de cireșe.
— Te iubesc, Jenny. Niciodată nu voi iubi pe nimeni ca pe tine.
— Și eu te iubesc, Stanton Shaw, nu voi iubi niciodată pe altul înafară
de tine.
Ah, iubirea tinerilor este așa de puternică. Prima iubire este așa de
intensă. Ceea ce nu știm când suntem tineri – ceea ce nu putem să știm –,
este că singurul lucru pe care putem conta în viață, înafară de impozite și
moarte, este schimbarea. Și o grămadă de schimbări se profilau la orizont.
Ea mă ia de mână și ne întoarcem la mașina mea.
— Pe cine anunțăm prima dată? Părinții tăi sau ai mei? întreabă ea
scufundându-și privirea într-a mea.
5
 — Ai tăi, măcar să scăpăm de povara asta imediat.
Jenny nu se simte vexată, este lucidă.
— Sper ca bunica să nu pună niciodată mâna pe cartușele puștii

Șapte luni mai târziu

„Aaaaaahhhh”
Asta nu poate fi normal. Doctorul Higgens spune că da, dar e
imposibil.
„Grrrrraaaaaaa”
Am crescut la fermă. Am văzut nașteri – de vaci, de pui, de oi –,
niciuna nu semăna cu asta.
„Iiiiiiiihhhhhh”
Parcă am fi într-un film de groază. Ca Fălci... Este un masacru.
„Rrrrrrrrrrrrrrr”
Dacă asta este ce trebuie să suporte atunci când nasc, nu știu de ce
femeile își asumă riscul de a face dragoste.
„Aaaaaiiiiiee”
Cred că, până și eu nu mai vreau să-mi asum riscul de a face dragoste.
Deodată, masturbarea mi se pare mult mai atrăgătoare.
Jenny urlă atât de tare, că-mi vibrează urechile. Mă împiedic să gem
când mă strânge și mai tare de mână. Sunt leoarcă și mort de frică, în timp
ce doctorul Higgens este așezat liniștit pe taburetul său, ridicându-și
ochelarii pe nas. Când se apleacă să privească între picioarele lui Jenny, îmi
amintește de modul în care mama privește în cuptor de Thanksgiving
pentru a vedea dacă curcanul este bine făcut.
Jenny se lasă să cadă pe pat gâfâind.
— O să mor, Stanton! Promite-mi că te vei ocupa de bebeluș când nu
voi mai fi aici. Nu-l lăsa să devină un nenorocit ca fratele tău sau o stricată
ca soră-mea !
Îi ridic șuvițele de păr, închise la culoare din cauza transpirației, care i-
au căzut pe față.
— Oh, nu știu ce să spun. Nenorociții sunt adesea simpatici iar
stricatele au utilitatea lor.
— Nu-mi face morală, la dracu! O să mor! Înțelegi?

6
 — Ascultă-mă bine, Jenny, nici nu se pune problema ca tu să mă lași
singur. Tu nu vei muri, spun ferm, întorcându-mă către medic. Nu puteți
face ceva? Să-i dați sedative?
Și cu această ocazie, să-mi dați și mie? Nu am obiceiul să mă droghez,
dar mi-aș vinde sufletul pentru un joint în clipa asta.
Doctorul scutură din cap.
— Nu ar servi la nimic. Contracțiile se succed prea repede, bebelușul
vostru este grăbit să iasă.
Repede? Repede? Dacă 5 ore înseamnă repede, nici nu vreau să-mi
imaginez când nu este așa.
Dar ce facem, la naiba?
Viețile noastre nu trebuiau să se deruleze astfel. Eu sunt un fundaș,
cel mai bun din promoția sa. Jenny este regina promoției sale și căpitanul
majoretelor. Cel puțin, era înainte ca burta ei să nu mai încapă în
uniformă. Se presupunea că trebuia să mergem împreună la balul de
sfârșit de an, într-o lună. Ar trebui să ne gândim în clipa asta la toate
petrecerile care vor veni, la toate barbeque-urile verii, să ne-o tragem pe
bancheta din spate a pick-upului meu, și să profităm de prietenii noștri
înainte de a pleca la facultate.
În loc de asta, vom avea un bebeluș, unul adevărat, nu un ou ca cel pe
care l-am plimbat o săptămână pentru a învăța ce înseamnă să fii părinte.
Eu l-am spart pe al meu, de altfel.
— Cred că o să vomit.
— Nu! țipă Jenny. Îți interzic să vomiți când eu stau întinsă aici!
Înghite-ți bila și fii un bărbat adevărat! Și dacă supraviețuiesc și mai
îndrăznești să mă atingi, îți jur că-ți tai scula, mă auzi?
Asta chiar că este ceva ce un bărbat nu are nevoie să audă decât o
singură dată.
— De acord.
Am învățat acum câteva ore că e mai bine să aprob tot ce spune ea.
De acord, de acord, de acord.
Lynn, moașa surâzătoare, îi șterge fruntea lui Jenny
— Hai, hai, nimeni nu va tăia nimic. Veți uita totul odată ce bebelușul
va fi aici. Toată lumea adoooră bebelușii, sunt un cadou de la Dumnezeu.
Lynn e prea veselă și prea sinceră, pariez că ea a înghițit toate
anestezicele, de aia nu ne mai ajung și nouă.
A nu știu câta contracție sosește și Jenny scrâșnește din dinți gemând.

7
 — Văd capul, anunță Higgens lovindu-și genunchiul. Împinge o ultimă
dată și ar trebui să iasă.
Mă ridic și privesc între picioarele lui Jenny . Văd creștetul capului
care își face un loc de trecere în locul meu preferat de pe Pământ. Este
bizar și dezgustător, dar…este de asemenea de necrezut. Jenny se
prăbușește pe pat, palidă, epuizată. Hohotește și asta îmi frânge inima.
— Nu mai pot. Credeam că voi reuși, dar e prea greu. Stop, gata, sunt
epuizată.
Maică-sa voia să fie aici pentru naștere și s-au certat pentru că Jenny
voia să fim amândoi. Ea și cu mine, împreună.
Îi ridic cu delicatețe umerii lui Jenny, pentru a mă strecura în spatele
ei pe pat, cu câte un picior de fiecare parte a ei, și îmi petrec brațul în jurul
taliei ei. Spatele ei se sprijină pe torsul meu, și capul ei pe claviculă. Buzele
mele îi ating tâmpla, pe urmă obrazul, și murmur cuvinte fără sens, cum
făceam când linișteam un cal nervos.
— Psst, nu plânge , frumoaso. Te descurci super bine. Aproape s-a
terminat. Trebuie doar să mai împingi o ultimă dată. Știu că ești obosită, și
sunt dezolat că îți este așa de rău. Mai împinge o ultimă dată și te vei
putea odihni. Sunt aici cu tine, o vom face împreună.
Ea își întoarce capul și mă privește cu o privire îngrijorată.
— O ultimă dată?
— Tu ești cea mai puternică fată pe care o cunosc. Întotdeauna ai
fost. Poți s-o faci, scumpo.
Ea inspiră de mai multe ori pentru a se pregăti.
— Ok.
Respiră din nou.
— Ok, repetă ea.
Se îndreaptă și se apleacă înainte. Când noua contracție sosește, se
agață de mâinile mele cât de tare poate – și eu nu credeam că are atâta
forță – și sala de nașteri se umple de gemete și de sunete guturale timp de
o duzină de secunde, pe urmă…un strigăt strident le înlocuiește. Strigătul
unui bebeluș.
Al bebelușului nostru.
Jenny este cu respirația tăiată, fără suflare, ușurată. Doctorul Higgens
ține bebelușul nostru în mâini, care se foiește, și declară: “Este o fată.”
Eu am lacrimi în ochi și Jenny râde. Se întoarce spre mine , cu
lacrimile șiroindu-i pe obraji.
— Avem o fetiță, Stanton.
8
 — Dulce Iisuse.
Și râdem, și plângem, unul în brațele celuilalt. Câteva minute mai
târziu, Lynn, moașa cea veselă, aduce un mic pachețel roz pe care i-l pune
în brațe lui Jenny.
— Dumnezeule, este perfectă, suspină Jenny. Cum eu nu răspund, ea
se neliniștește. Ești dezamăgit că nu este un băiat ?
— Nu, băieții nu sunt buni de nimic, ei provoacă doar probleme. Ea...
Ea este... tot ce am dorit întotdeauna.
Nu eram pregătit pentru asta. Nu știam că va fi astfel. Un nas
minuscul, două buzițe perfecte, gene lungi, o claie de păr blond, și mâini
care sunt deja versiuni miniaturale ale mâinilor mele. Lumea se învârtește
în jurul meu iar eu sunt căzut în extaz. Deja sunt gata să fac fericită această
minusculă creatură.
— Hei, fetiță frumoasă, spun eu atingându-i obrăjorul catifelat.
— Ați ales un prenume? întreabă Lynn.
Ochii zâmbitori ai lui Jenny îi găsesc pe ai mei, pe urmă o privește pe
moașă.
— Presley. Presley Evelynn Shaw.
Evelynn este prenumele bunicii lui Jenny. Ne-am gândit că asta ar
ajuta dacă într-o bună zi ar găsi cartușele puștii sale. Și-a intensificat
eforturile în căutarea lor de când a aflat că Jenny și cu mine nu ne vom
căsători, cel puțin, nu deocamdată.
Lynn ne-o ia deja pe Presley pentru a-i face examenele obișnuite și
eu cobor din pat în timp ce Higgens se precipită între picioarele lui Jenny.
— De ce nu te duci tu afară pentru a anunța vestea cea bună familiei,
fiule? Au așteptat toată noaptea.
O privesc pe Jenny care aprobă din cap, și îi prind mâna pentru a o
săruta.
— Te iubesc.
Ea zâmbește obosită, dar împlinită.
— Și eu te iubesc.
Străbat culoarul până în sala de așteptare, unde se găsesc o duzină de
persoane care ne sunt cele mai apropiate; fețele lor sunt nerăbdătoare și
par neliniștite.
Abia am intrat în cameră, că Marshall, frățiorul meu mai mic – nu
nenorocitul, celălalt –, mă întreabă :
— Ei ? Ce este ?
Mă las pe vine pentru a fi în fața lui și zâmbesc.
9
 — Este o fată!

***
Două zile mai târziu, instalam scaunul auto în pick-upul meu ,
verificând de patru ori dacă este bine fixat, și le duceam pe Jenny și pe
Presley acasă.
Acasă la părinții ei.
Doar două luni mai târziu, le părăseam și parcurgeam două mii de
kilometri până la Universitatea Columbia, în Statul New York.

CAPITOLUL 2

Un an mai târziu

— Era așa de dulce, Stanton, spune Jenny râzând. Nu voia să atingă

glazura pentru că era lipicioasă, așa că s-a aruncat cu capul în prăjitură! Și
a fost furioasă când l-am luat să tai feliile. Mi-ar fi plăcut atât de mult să o
vezi – micuța asta are mai multă personalitate decât bunica, ți-o confirm!
Mi-ar fi plăcut atât de mult să o vezi.
Mă rodea vinovăția pentru că ar fi trebuit să fiu acolo să o văd pe
Presley descoperind primul ei tort aniversar, să-i văd reacția în fața
panglicilor, cum a preferat hârtia colorată mai curând decât cadourile
propriu-zise. Ar fi trebuit să fiu acolo pentru a aprinde lumânarea și să fac
fotografii.
Or, nu era cazul. Nu puteam să fiu cu ele pentru că era săptămâna
examenelor și trebuie să fiu aici, la New York. Mă forțez să surâd, făcând
tot ce pot ca să par entuziast.
— Este genial, Jenn. Pare să fi fost o super petrecere. Mă bucur că i-a
plăcut.
Pot eu să mă prefac entuziast, Jenny nu e proastă.
— Dragul meu, încetează să te învinovățești. O să-ți trimit fotografii și
un video prin email. Va fi ca și cum ai fi fost aici.
— Mda, doar că nu e cazul.
Ea suspină.
10
 — Vrei să îi spui noapte bună? Să îi cânți cântecul tău?
Am petrecut puțin timp cu fiica mea de când s-a născut, dar am
înțeles repede că lui Presley îi plăcea vocea mea. Chiar și la telefon, asta o
calma când îi ieșeau dinții sau era nervoasă. A devenit ritualul nostru.
— Tată!
Sunt tot timpul uluit de puterea pe care aceste două mici silabe o au.
Îmi încălzesc inima și mă fac să surâd pentru prima oară de la începutul
zilei.
— Aniversare fericită, micuța mea.
— Tată!
— Îmi lipsești, Presley, spun eu râzând. Ești pregătită pentru cântecul
tău?
Încetișor, încep să cânt.
You are my sunshine, my only sunshine.
You make me happy when skies are gray…
Presley, cu vocișoara ei adorabilă, încearcă să cânte cu mine. După
două cuplete, am lacrimi în ochi și nu mai pot cânta , atât de trist sunt că
nu sunt cu ea. Ele îmi lipsesc atât de mult, amândouă...
Îmi dreg vocea.
— Este ora de culcare, scumpo. Noapte bună.
— Mult noroc la examen, mâine.
— Mulțumesc.
— Noapte bună, Stanton.
— Noapte bună, Jenn.
Îmi arunc telefonul pe cuvertură și mă lungesc pe pat, cu ochii fixați în
tavan. Undeva, cu un etaj dedesubt aud râsete și îndemnuri de băut până
la fund – aparent, maratonul de băut bere care a început acum două zile
este la apogeu. Din prima mea săptămână la Columbia am învățat că nu
doar ceea ce știm construiește o carieră, ci și pe cine cunoști. De aceea m-
am alăturat unei fraternități – pentru legăturile de prietenie și loialitate
care se creează. Sunt, deci, în Psi Kappa Epsilon, o fraternitate bună, plină
de viitoare cadre în domeniul economiei, afacerilor sau dreptului. Marea
majoritate a membrilor vin din familii înstărite, dar sunt de asemenea și
băieți de treabă care lucrează din greu , studiază fără încetare și se amuză
fără oprire.
Semestrul trecut, unul dintre studenți și-a obținut diploma în avans și
a fost trimis în Europa de către o companie care este listată printre
primele cinci sute cele mai mari din lume. Fratele meu mai mare de
11
fraternitate, s-a zbătut ca eu să am o cameră în casa frăției. Un frate mai
mare, este tipul cu care faci binom atunci când postulezi pentru a deveni
membru: el este cel care vă face viața grea și vă transformă în sclavul său
pentru o săptămână. Totuși, odată ce ești membru – frate – el devine cel
mai bun prieten al tău. Mentorul tău.
De altfel, sunt la două degete să mă las înghițit de disprețul pe care îl
am pentru mine, când fratele meu cel mare trece prin fața ușii deschise.
Cu colțul ochiului, văd capul lui brun cum trece, pe urmă îl văd oprindu-se
și dând înapoi.
Drew Evans intră în camera mea ca și cum ar fi la el acasă. Este unic în
lume, nu cunosc pe nimeni care să-i semene. Este ca și cum un proiector l-
ar lumina în permanență – nu puteți să-l ignorați, este imposibil. Se
comportă ca și cum lumea i-ar aparține și când sunteți cu el, această
impresie are efect și asupra voastră.
Mă privește, și văd în ochii lui albaștri care le înnebunesc pe femei, că
dezaprobă atitudinea mea.
— Care e problema ta?
— Nimic, răspund ștergându-mă la nas.
— Mie nu prea îmi pare a fi nimic, spune ridicând din sprâncene. Ești
aproape gata să te smiorcăi în pernă, la naiba. Mi-e rușine pentru tine,
amice.
Dacă urmărește fetele sau adevărul, nu se lasă până nu obține ce
vrea. Drew nu se lasă, și este o calitate pe care i-o admir.
Telefonul meu dă un bip pentru a mă anunța că am primit un email –
sunt fotografiile pe care mi le trimite Jenny. Suspin, așezându-mă pe pat și
deschid fișierul.
— Îți amintești de fiica mea, Presley?
El dă din cap.
— Da, o puștoaică drăguță cu un prenume oribil.
— A fost aniversarea ei astăzi, îi explic arătându-i o fotografie de-a
bebelușului meu, mânjită cu prăjitură. Prima ei aniversare.
— Pare să se fi amuzat, spune el surâzând.
— Da, dar nu eram alături de ea, replic eu ștergându-mă la ochi. Ce
naiba fac aici, omule? Este greu de trăit... mult mai dur decât credeam.
Sunt talentat pentru orice fac, întotdeauna am fost. Fotbalul, la școală
– sunt de asemeni, un super iubit. La liceu, toate fetele erau geloase pe
Jenny. Toate voiau să se culce cu mine. În ce-i privește pe băieți, toți voiau
să fie în pielea mea. Pe atunci, toate păreau simple.
12
 — Doar că mă simt... am impresia că eșuez... în tot ce întreprind.
Poate ar trebui să arunc prosopul și să mă duc la o facultate mizerabilă mai
aproape de casă. Cel puțin le-aș vedea mai des decât de două ori pe an. Ce
fel de tată ratează prima aniversare a fiicei lui, la naiba?
Nu toți băieții gândesc ca mine. Cunosc tipi care le-au lăsat gravide pe
prietenele lor și au fost fericiți să plece fără să se uite înapoi. Le trimite
câte un cec doar dacă sunt târâți prin tribunal. Tații copiilor lui Ruby nu i-
au văzut mai mult de o dată.
Nu aș putea niciodată să fiu așa.
— Dar tu ai căzut complet, prietene! exclamă el. Nu-ți mai rămâne
decât să cânți din Celine Dion, și ai ajuns la fund...
Meditez în tăcere și Drew suspină, după aia se așază pe marginea
patului meu.
— Vrei să-ți spun adevărul, Shaw? întreabă el.
Evans este un fan al adevărului, adevărul dur, chiar dacă rănește. Este
altă calitate de-a lui pe care eu o respect, chiar dacă nu este distractiv
când vă este adresată.
— Da, presupun.
— Bătrânul meu este de departe cel mai bun tată pe care îl cunosc.
Nu îmi amintesc dacă a fost acolo la prima mea aniversare, nici la a doua...
și de altfel puțin îmi pasă. Mulțumită lui nu mi-a fost niciodată frig, este
mândru de mine când o merit și mă ceartă când fac măgării. Ne-a oferit
întotdeauna super vacanțe în familie și plătește taxele de școlarizare. Într-
un cuvânt, îmi servește pe un platou de argint o viață care se anunță
frumoasă și fără probleme. Ceea ce vreau să spun este că oricare debil
poate să taie un tort. Tu ești aici să lucrezi weekend-uri, să studiezi ca un
bolnav, pentru ca într-o zi fiica ta să nu o facă. Asta face din tine un tată
bun.
Reflectez la ce spune Drew.
— Da... da , presupun că ai dreptate.
— Sigur că am dreptate. Acum șterge-ți lacrimile și spală-te pe dinți.
Provoci milă. Ai zice că ești o tipă la ciclu.
Îi arăt degetul mijlociu, dar el îl ignoră. Face semn cu capul spre
enormul meu clasor Introducere în statistică.
— Ești pregătit pentru parțialul lui Windsor?
— Așa cred.
El scutură din cap.

13
 — Nu ajunge să o crezi, trebuie să o știi. Windsor este un nenorocit și
un snob. Nu așteaptă decât un lucru, să trântească un zero amărâților de
genul tău.
Eu răsfoiesc teancul de hârtii.
— O să-l mai recitesc o ultimă dată, dar asta e, sunt pregătit.
— Super, spune el dându-mi o palmă peste picior. Atunci pregătește-
te să ieșim într-o oră.
— Și unde mergem?
Evans se ridică.
— Dacă ar trebui să te învăț un singur lucru, aș vrea să fie ăsta: în
ajunul unui examen, ieși să bei un pahar – unul singur – și ți-o tragi. Este o
tehnică infailibilă pentru a reuși. De altfel, ar trebui să o noteze în broșura
pe care o distribuie bobocilor.
Mă frec pe ceafă.
— Nu știu...
— Care este problema? Sunteți un cuplu liber, tu și cu fata ta?
— Da, dar...
— De altfel, bine jucat. Este o super idee, tipule. Nu voi înțelege
niciodată de ce bărbații se dedică unei singure femei, când sunt atâtea de
descoperit.
Nu îl corectez. Nu îi spun că ideea a venit de la Jenny, ea a fost cea
care a insistat când ne-am certat de Crăciun. Nu îi spun că singurul motiv
pentru care am acceptat este că toți bărbații în călduri din Sunshine știu că
Jenny este femeia mea, mama fiicei mele și chiar dacă nu mă întorc decât
de trei ori pe an, nu m-aș sfii să-i aranjez nasul celui care ar îndrăzni să o
atingă.
Nici măcar o singură clipă.
— Nu am agățat niciodată o tipă într-un bar. Nu aș ști ce să-i spun.
Drew chicotește.
— Mulțumește-te să le vorbești cu accentul tău din Sud, în rest lasă-le
în seama mea. Să fii gata într-o oră, tipule, mai spune el înainte de a ieși
din cameră.

***
O oră și jumătate mai târziu, intrăm pe ușa lui Central Bar, unul dintre
locurile preferate de studenți. Se mănâncă bine, are un ring de dans cu un
DJ la etaj, și intrarea este gratuită. Chiar dacă este săptămâna examenelor
parțiale, barul este plin ochi.
14
 — Ce bei? întreabă Evans în timp ce ne apropiem de bar.
— Un Jim Beam, fără gheață.
Dacă tot nu beau decât un singur pahar, măcar să fie ceva bun.
Îmi zăresc reflexia în oglinda din spatele barului. Port un tricou bleu
uni, un început de barbă pentru că mi-a fost lene să mă bărbieresc, și claia
mea de păr blond ar avea mare nevoie de o vizită la frizer. Gelul nu are nici
un efect asupra lui, așa că îmi petrec zilele dându-mi-l deoparte de pe față.
Drew îmi întinde paharul cu bourbon și ia o înghițitură dintr-al lui. În
liniște, observăm sala timp de câteva minute, pe urmă mă împinge cu
cotul și își înclină capul în direcția a două fete care stau lângă jukebox.
Sunt genul de frumuseți care par naturale, atunci când de fapt au petrecut
două ore să se aranjeze. Una este înaltă, cu părul lung și drept, bine întins,
și cu niște picioare care nu se mai termină. Poartă un jeans găurit și un
tricou minuscul care lasă să se vadă sutienul de dantelă neagră și un
piercing în buric. Prietena ei este mai micuță, cu un păr brunet și buclat și
cu un jeans așa de strâns pe corp că pare să fi fost cusut pe ea.
Drew se îndreaptă spre ele cu un mers sigur pe el și eu îl urmez.
— Îmi place tricoul tău, îi spune blondei, arătând spre inscripția care
se întinde pe piept: Barnard Women Do It Right.
Ea îl privește din cap până în picioare, și un surâs seducător i se
întinde pe buze.
— Mulțumesc.
— Am unul exact la fel acasă, doar că pe al meu scrie: Columbia Guys
Do It All Night.
Ele chicotesc și eu îmi beau bourbonul în timp ce bruneta mă soarbe
din priviri.
— Mergeți la Columbia? mă întreabă ea.
— Da, răspunde Drew dând din cap.
Chiar dacă nu am nici cea mai mică idee despre ce fac eu aici, încerc
să urmăresc instrucțiunile lui Drew, și pun întrebarea cea mai puțin
originală din lume:
— Ce studiați?
— Uau, ce accent, tu nu ești de pe aici, spune bruneta pufnind în râs.
— Nu, vin din Mississippi.
Ea îmi observă bicepșii și sunt aproape sigur că o văd salivând.
— Îți place New Yorkul?
Aștept o secundă pentru a fi sigur că voi avea cel mai puternic accent
posibil.
15
 — Ei bine, ascultă, deja îmi plăcea, dar acum... din această seară... îl
ador.
— Noi suntem studente la Arte, răspunde blonda.
— Sunteți serioase? Studiați Artele? râde Drew. Nu vă interesează,
deci, să contribuiți la binele societății? întreabă înainte de a-și ridica
paharul. Atunci să ciocnim pentru diploma voastră inutilă!
Știu că pare un bădăran, dar credeți-mă, fetele adoră.
— Ce idiot! exclamă ele chicotind, deja seduse de farmecul lui.
Mai beau o gură de bourbon.
— Și în ce formă de artă sunteți specializate?
— Eu pictez, răspunde blonda. Îmi place mai ales body-paintingul,
adaugă devorându-l pe Drew din priviri. Corpul tău ar fi o pânză foarte
frumoasă, de altfel.
— Iar eu sculptez, răspunde bruneta la rândul ei. Sunt foarte talentată
cu mâinile...
Își termină cocktailul ei roz bonbon și profit de ocazie, chiar dacă nu
am încă douăzeci și unu de ani și nici o carte de identitate falsă la mine.
— Vrei altul? o întreb.
— Și dacă mai degrabă am pleca de aici? ne întrerupe Drew. Poate am
putea merge la voi? Ai putea să-mi arăți... arta ta, spune privind blonda.
Pariez că ești super talentată.
Fetele aprobă, eu îmi termin bourbonul și ieșim toți patru.

***
De fapt cele două sunt colocatare și locuiesc în cartier. Nu vorbesc
aproape deloc pe drum, prea distras de vinovăția care mă rodea deja. Îmi
imaginez chipul lui Jenny, surâzător și adorabil. Mi-o imaginez că o leagănă
pe fiica noastră în balansoarul pe care ni l-a dat tanti Sylvia când s-a născut
Presley. Mă întreb dacă ce fac, sau ce mă pregătesc să fac, este un lucru
bun.
Pentru două studente, apartamentul lor este deosebit de luxos.
Locuiesc la etajul trei al unui imobil cu portar, salonul este imens și
mobilat cu canapele de piele bej, și cu un covor persan care acoperă o
bună parte din parchetul de stejar. Bucătăria este spațioasă, complet
echipată, cu rafturi de lemn și cu blaturi de marmură.
— Simțiți-vă ca acasă, spune bruneta zâmbind. Lipsim două minute,
să ne facem frumoase.
Dispar în culoar, și Drew se întoarce brusc spre mine.
16
 — Care e problema ta ? Parcă ai fi un virgin în seara balului de sfârșit
de liceu.
Îmi șterg de jeanși palmele care s-au umezit.
— Nu știu dacă este o idee bună să fiu aici.
— Tu ai văzut țâțele brunetei? Cum ar putea să fie o idee proastă?
— Chestia e că... Jenny este singura femeie cu care m-am culcat.
— Oh, la dracu, spune frecându-și fruntea. Dar ea este de acord ca tu
să te culci cu alte gagici?
— Mhm... da, ea a sugerat asta.
— E genul meu de fată, răspunde dând din cap. Atunci, care este
problema?
Îmi masez ceafa pentru a încerca să mă destind.
— Ei bine... chiar dacă am vorbit... nu sunt sigur că... nu mi se pare
că... am impresia că o înșel.
— Te admir, Shaw, spune el cu o voce mai calmă. Ești un băiat bun.
Ești loial, îmi place asta. Și tocmai de aceea cred că este de datoria ta – și a
lui Jenny – să accepți să te fuți cu femeia asta.
Mă întreb, și nu e pentru prima oară, dacă Drew Evans nu este
personificarea diavolului. Nu mi-e greu deloc să mi-l imaginez dându-i
pâine lui Christos în timpul Postului Mare, ca și cum nu ar fi nimic grav.
— Tu chiar crezi cu adevărat toate tâmpeniile pe care le spui? îl
întreb, incredul.
— Ascultă-mă, vei vedea. Care este înghețata ta preferată?
— Nu văd ce legătură are...
— Răspunde la întrebare, la dracu. Care este înghețata ta preferată?
— Cu nuci de pecan, suspin eu.
Ridică sprâncenele, șocat.
— Nuci de pecan? Credeam că trebuie să ai șaptezeci de ani să îți
placă asta. Pe scurt... Cum de știi că e aroma ta preferată?
— Pentru că este, asta-i tot.
— Dar cum o știi? insistă el.
— Pentru că o prefer alt...
Nu-mi termin fraza pentru că înțeleg unde vrea să ajungă.
— Tuturor celorlalte arome pe care le-ai gustat? termină Drew fraza
în locul meu.
O găsești mai gustoasă decât vanilia, căpșunele, sau menta cu bucăți
de ciocolată?
— Mda.
17
 — Și cum ai fi știut că aroma de pecan este cea pe care o preferi dacă
nu le-ai fi gustat pe celelalte?
— Nu aș fi știut.
— Exact, spune el.
Vedeți? Diavolul personificat.
Totuși... Jenny a spus mai mult sau mai puțin același lucru, întrebând
dacă suntem sinceri spunându-ne că ne iubim când nu am cunoscut nimic
altceva, dacă suntem destul de puternici pentru a traversa acest tip de
încercări, și cu ce ar semăna viitorul nostru dacă nu am fi ?
Drew pocnește din degete pentru a mă face să revin cu picioarele pe
pământ.
— Ascultă, Shaw, ar trebui să fie distractiv. Dacă nu te simți bine, dacă
vrei să pleci, nu ți-o iau în nume de rău.
— Bineînțeles că da, exclam râzând.
— Ok, ai dreptate, admite surâzând. Probabil că-mi voi bate joc de
tine, dar nu le voi spune celorlalți. Va rămâne între noi.
Nu am timp să-i răspund, pentru că fetele se întorc. Sunt înfășurate în
cămăși de noapte din satin și simt mirosul pastei de dinți când blonda se
apropie de Drew să-i vorbească.
— Vino, mi-ar plăcea să-ți arăt ceva în camera mea, susură ea.
— În acest caz, este ceva ce mi-ar plăcea să văd, spune înainte de a se
întoarce spre mine. E-n ordine, tipule?
Totul e-n ordine?
Bruneta se holbează la mine așteptând răspunsul meu, iar eu înțeleg
deodată că... nu am nici un motiv să refuz.
— Da, da, totul este în ordine.
Drew îi ia mâna blondei și pleacă.
Singur cu noua mea prietenă, profit să o privesc – să o privesc cu
adevărat. Nu sunt obișnuit cu sâni așa de mari, chiar dacă talia ei este
minusculă și fesele mici dar rotunde. Este genul de cur pe care bărbaților
le place să-l strângă, să-l maseze, să-l dirijeze. Picioarele le are subțiri dar
musculoase și pielea ei este perfectă. Pentru prima oară în seara asta, sunt
străbătut de dorință și biata mea sculă, neglijată de cinci luni, iese în sfârșit
din hibernare.
Nu o întreb cum o cheamă iar ei puțin îi pasă de prenumele meu.
Libertatea pe care ți-o dă acest anonimat, este excitantă. Nu o voi mai
vedea niciodată pe fata asta, și ceea ce ne spunem sau ne facem, nu va
părăsi acest apartament. Deodată, mii de fantasme, unele mai delirante
18
decât celelalte îmi invadează spiritul – lucruri pe care nu aș îndrăzni să i le
cer niciodată lui Jenny pentru că probabil mi-ar trage o palmă. Dar unei
frumoase străine căreia nu-i cunosc numele... de ce nu?
— Vrei să-mi vezi camera? întreabă ea.
— OK.
Camera este un vârtej de roșu bordo, de maro și de ocru. Mă așez pe
pat, cu picioarele pe podea și genunchii depărtați. Orice urmă de ezitare a
dispărut.
— Tu ce studiezi? întreabă ea închizând ușa. Voiam să te întreb mai
devreme.
— Sunt la Drept.
Ea înaintează spre mine, se oprește la un metru, și mă privește cu un
aer suspicios.
— De ce vrei să devii avocat?
Eu surâd.
— Pentru că îmi place să mă lupt. Îmi place să le dovedesc
oamenilor... că greșesc.
Ea face un pas înainte, îmi ia mâna și o întoarce pentru a-și plimba
indexul pe palmă. Mă gâdilă și mă stimulează în același timp – inima mea
bate mai repede.
— Ai brațe musculoase, spune ea.
Contrariul ar fi imposibil când crești la fermă. Utilajele, frânghia,
gardurile, șeile, fără să vorbim de tot ce trebuie ridicat și de gropile care
trebuiesc săpate, întăresc pielea și fortifică mușchii.
— Știi ce îmi place cel mai mult la sculptură? întreabă cu o voce
suavă.
— Nu, ce?
Ea îmi lasă mâna și-și înfige privirea într-a mea.
— Eu nu mă gândesc în timp ce lucrez. Nu prevăd nimic. Îmi las
mâinile... să facă ce vor, ceea ce le face plăcere.
Își prinde marginea cămășii de noapte și și-o trece peste cap. Sânii ei
sunt palizi și generoși și minunat de noi. Stă la câțiva centimetri de mine,
goală și mândră.
— Vrei să încerci?
Ea îmi ia mâinile și le plimbă pe abdomen înainte de a mi le pune pe
sâni. Este momentul pentru mine să preiau controlul. Îi iau în palme și îi
masez ușor, mângâind sfârcurile cu degetele mari. Ele se întăresc și se

19
închid la culoare, și trebuie să-mi mușc buza pentru a mă împotrivi
dorinței presante de a le lua în gură, de a le linge și a le mușca.
Ultimul meu gând coerent, poate fi sintetizat într-o frază:
Uite un lucru cu care m-aș putea obișnui.

***

Trei săptămâni mai târziu

— Nenorocitule și mincinosule!
Mâinile lui Jenny zboară în toate direcțiile înnebunite, biciuind aerul,
lovindu-mi fața, umerii, și tot ce întâlnește și-mi aparține.
Buf.
Buf. Buf.
Buf.
— Jenny, încetează! strig când reușesc în sfârșit să-i prind brațele
pentru a o imoboliza. Oprește-te, la dracu!
Lacrimi de furie îi acoperă obrajii și are ochii umflați.
— Te detest! Mă faci să vărs! Te urăsc!
Îmi scapă și urcă treptele casei în fugă trântind ușa în spatele ei,
lăsându-mă înfipt pe gazon, devastat. Încerc mai mult decât remușcări, mi-
e frică. Am mâinile umede și frisonez. Mi-e frică să nu fi distrus totul și să
nu fi pierdut cel mai bun lucru din câte mi s-au întâmplat.
Îmi trec mâinile prin păr și fac tot ce pot ca să rămân calm. Mă așez
pe treptele de la intrare, cu coatele sprijinite pe genunchi. Păstrez un ochi
asupra lui Presley care se joacă pe cuvertură, aproape de balansoar unde
sunt verișorii ei. Buclele ei blonde sar când râde – din fericire, nu are nici
cea mai mică idee de ceea ce s-a întâmplat.
Ruby, sora lui Jenny, apare alături de mine. Își netezește fustița scurtă
din jeans și-și aruncă pletele roșcate de pe umeri.
— Ei bine, putem spune că de data asta ești în căcat, Stanton.
În mod normal, nu m-aș adresa lui Ruby ca să-i cer sfaturi, mai ales în
legătură cu relațiile amoroase. Dar ea are avantajul că este aici.
— Eu... Eu nu știu ce s-a întâmplat.
Ruby rânjește.
— I-ai spus surorii mele că i-ai tras-o unei alte tipe, iată ce s-a
întâmplat. Nici o femeie nu are chef să audă așa ceva.
— Atunci de ce m-a întrebat?
20
 Ea scutură din cap, ca și cum răspunsul ar fi evident.
— Pentru că ea voia să te audă răspunzând că nu.
— Dar ne-am pus de acord să ne vedem cu alte persoane, i-o întorc.
Și am spus că vom fi onești, că vom fi maturi.
— Să o spui și să o simți, sunt două lucruri foarte diferite, Don Juan.
Ascultă, tu și cu Jenny aveți doar optsprezece ani, sunteți încă niște copii..
asta trebuia în mod firesc să se întâmple. Nu era decât o noțiune de timp.
Abia reușesc să pronunț cuvintele, într-atât de strâns îmi este gâtul.
— Dar... eu o iubesc.
— Și ea te iubește, de asemenea. Tocmai de asta este așa de rănită.
Nici nu se pune problema să renunț, nu în modul ăsta. Frica este cea
care mă împinge să fac ceva. Să spun ceva, orice. Să mă agăț de ea ca de
un colac de salvare.
Urc scara până în camera lui Jenny și a fiicei mele, a cărei ușă o
deschid. Ea este trântită pe pat, cu capul înfundat într-un puișor, și umerii
ei sunt scuturați de hohote. Îmi vine să vărs. Mă așez pe pat și îi ating
brațul. Jenny are o piele incredibil de moale, mai moale decât o petală de
trandafir. Nici nu se pune problema să fie ultima dată când o ating.
— Îmi pare rău. Îmi pare rău, Jenny. Nu plânge... te rog, nu mă
detesta.
Ea se așează în fund și nu-și dă osteneala să-și mascheze disperarea.
— O iubești?
— Nu, răspund ferm. Nu, nu a fost decât o noapte. Nu a avut nici o
importanță.
— Era frumoasă?
Acum este viitorul avocat din mine, care ia cuvântul.
— Nu așa ca tine.
— Dallas Henry m-a invitat la film, șoptește Jenny.
Remușcările pe care le simțeam se împrăștie ca un fum, înlocuite fiind
de o furie teribilă. Dallas Henry era atacantul echipei mele de fotbal la
liceu, și a fost întotdeauna un nenorocit. Genul de individ care încearcă să
agațe cele mai băute fete la o petrecere, care chiar le-ar pune ceva în
pahare pentru a le ajuta să se îmbete mai repede.
— Tu îți bați joc de mine?
— Am răspuns nu.
Furia mea se calmează puțin, foarte ușor. Pumnul meu va avea totuși
o lungă conversație cu nasul lui Dallas Henry înainte de a pleca la New
York.
21
 — De ce nu ai spus nu, Stanton?
Întrebarea ei îmi scoate din nou vinovăția la suprafață. Mă ridic și mă
plimb de colo-colo.
— Am zis nu de un milion de ori! La naiba, Jenn... Credeam că... nu te
înșelam! Nu te poți supăra pe mine că am făcut ceea ce voiai tu. Este
nedrept.
Toți mușchii corpului meu sunt întinși în așteptarea răspunsului ei, și-
mi pare că au trecut săptămâni înainte ca ea să dea din cap.
— Ai dreptate.
Mă privește adânc, cu ochii ei albaștri înfipți în ai mei și sunt atât de
plini de tristețe că asta mă sfâșie pe dinăuntru.
— Doar că... detest să îmi imaginez ce ai făcut cu ea. Aș vrea să ne
întoarcem în trecut, înainte de a ști. Măcar m-aș fi prefăcut că nu am fost
decât eu. Este... patetic? hohotește ea.
— Nu, nu este, răspund căzând în genunchi. Nu ești decât tu, Jenn,
pentru tot ceea ce contează! Ceea ce se întâmplă când nu suntem
împreună nu are nici o importanță, dacă așa decidem noi.
Mâna mea îi urcă pe coapsă. Am nevoie să o ating, să o fac să uite, să
ne regăsim pe noi, așa cum am fost întotdeauna.
— Sunt aici pentru toată vara. Pentru două luni și jumătate, și tot ce
vreau să fac este să te iubesc, fiecare secundă în parte. Îmi dai voie să o
fac, iubito? Lasă-mă să te iubesc, te implor!
Buzele ei sunt calde și umflate de lacrimi. La început, le ating ușor, ca
pentru a-i cere permisiunea. Pe urmă apăs mai tare, făcând-o să deschidă
gura cu limba mea. Nu îmi răspunde imediat, dar la capătul câtorva
secunde îmi întoarce sărutul și mâinile ei micuțe se agață de tricoul meu
de care trage, atrăgându-mă spre ea.
Făcându-mă al ei, așa cum a făcut-o întotdeauna.
Jenny se lungește pe pat și mă trage cu ea. Sunt întins peste ea, fără
să o strivesc, lăsându-i pieptul să se ridice și să coboare sub mine, cu
răsuflarea tăiată.
— Nu vreau să mai știu niciodată, Stanton. Nu ne punem întrebări, nu
ne spunem nimic. Promite-mi.
— Îți promit, mormăi eu, gata să accept orice mi-ar cere... imposibil
să fac altceva când suntem în poziția asta.
— Încep școala la toamnă. O să întâlnesc și eu alte persoane, spune
ea. O să ies, și tu nu poți să te enervezi. Nu poți să fii gelos.
Scutur capul.
22
 — Nu va fi cazul. Nu vreau să mă cert. Nu vreau... nu vreau să te
împiedic să-ți trăiești viața.
Nebunia face ca ce spun să fie adevărat. O cred sincer.
O parte din mine ar vrea să o păstreze pe Jenny pentru mine, închisă
în această casă, și să știu că ea nu așteaptă decât întoarcerea mea. Totuși,
frica să nu sfârșească prin a mă detesta, pentru a se învinovăți pentru tot
ce a ratat, este mai puternică. Mai mult decât orice, nu aș vrea să mă
trezesc peste zece ani și să îmi dau seama că iubita mea își detestă viața și
că este vina mea.
Astfel, dacă trebuie să o împart din timp în timp pentru a evita o
astfel de situație, accept să tac, promit.
Îmi adâncesc privirea în a ei.
— Dar când sunt acasă, ești a mea. Nu ești al căcatului ăla de Dallas
Henry, nu ești a nimănui altcuiva decât a mea.
Ea îmi atinge bărbia cu vârful degetelor
— Da, sunt a ta. Sunt aceea alături de care vei reveni. Nu ele sunt cele
care contează, Stanton. Nici o altă fată... nu îmi va lua locul.
O sărut cu toată gura, tăindu-i vorba, parafând promisiunea noastră.
Îmi plimb gura pe gâtul ei în timp ce mâinile îi mângâie abdomenul și urcă
spre sâni.
— Părinții mei sunt jos, spune ea prinzându-mi pumnii.
Închid ochii și-mi rețin respirația.
— Vino la râu cu mine, în seara asta. Vom rula cu mașina până ce
adoarme Presley.
Jenny zâmbește.
— Adoarme imediat ce este în mașină.
— Perfect, zic sărutând-o pe frunte.
Mă întind pe o parte și ea se cuibărește lângă mine, jucându-se cu
gulerul bluzei mele.
— Nu va fi așa pentru totdeauna. Într-o zi vei termina facultatea și
lucrurile vor redeveni normale. Da.
Într-o zi...

CAPITOLUL 3

Zece ani mai târziu

23
 Washington, DC

Să aperi criminalii nu este pe atât de excitant pe cât am putea crede.

Nu este nici măcar pe atât de excitant pe cât o cred studenții la Drept. Asta
implică ore și ore de anchete și de cercetări în jurisprudență pentru a-ți
susține argumentele. Dacă lucrați într-un cabinet, când sunteți autorizați
în sfârșit să vă apărați clienții la tribunal, există prea rar revelații sau
răsturnări de situație de ultim moment cum vedeți în filme.
Exercițiul constă în principal, în a prezenta faptele, probă cu probă.
Una dintre primele reguli pe care o învățăm la facultatea de Drept, este să
nu punem niciodată o întrebare la care nu cunoaștem deja răspunsul.
Îmi pare rău dacă vă dezamăgesc, dar nu este prea exaltant.
În Statele Unite, acuzații pot alege cine le va decide destinul: un
judecător sau un juriu compus din jurați. Eu îi sfătuiesc mereu pe clienții
mei să opteze pentru juriu. Este deja un miracol ca douăsprezece
persoane să se pună de acord în alegerea unui restaurant, imaginați-vă
când trebuie să se pună de acord dacă un om este vinovat sau nu. De
altfel, anularea unui proces, ceea ce se întâmplă atunci când jurații nu cad
de acord, înseamnă automat victoria acuzatului.
Vi s-a povestit gluma despre juriu? Chiar vreți să fiți judecați de
douăsprezece persoane care sunt atât de puțin inteligente încât nu au
reușit să se sustragă obligațiilor lor? Ei bine, da, sunt exact persoanele pe
care le vreți să vă judece: oameni care nu au cunoștințe în drept și care
pot fi influențați de tone de elemente care nu au legătură cu faptele.
Dacă un juriu simpatizează un acuzat, îi va fi mai greu să-l condamne
la zece sau douăzeci de ani de închisoare, De aceea un tip acuzat de furt va
veni la tribunal în costum și nu în ținută de vagabond. Juriile ar trebui să
fie imparțiale, să își fondeze decizia pe probele și faptele care îi sunt
prezentate. Pe nimic altceva.
Totuși, natura umană nu funcționează chiar așa.
De asemenea este important ca și avocatul care-l apără pe acuzat să
facă o impresie bună. Dacă este morocănos, plictisitor sau neglijent, jurații
vor fi mai puțin dispuși să creadă versiunea lui asupra faptelor. Studiile au
arătat că dacă afirmațiile avocatului sunt măsurate și dacă se exprimă bine
– și dacă este frumos –, jurații vor avea încredere în el mai ușor. Dacă îl vor
crede pe avocat, prin extensie, îl vor crede pe client.
24
 Nu trebuie nici să dăm impresia că facem prea mult sau că ascundem
elemente – ultima imagine pe care vrem să o dăm este aceea a unui
negustor de covoare.
Totuși, iată lucrul cel mai important: atunci când este posibil, trebuie
să amuzăm juriul. Să îi oferim un spectacol. Ei speră să audă „obiecție” și
„nu poate fi admis”, la fel cum se așteaptă să audă lovitura pumnului în
masă. Au venit sperând să vadă un remake cu Tom Cruise și Jack Nicholson
în Oameni de onoare. Dacă sistemul judiciar este plictisitor, nimeni nu vă
obligă să fiți la fel.
— Ați putea să vă prezentați concluzia, Maestre Shaw.
— Mulțumesc, Domnule Judecător.
Mă ridic încheindu-mă la haina costumului meu gri. Gri-ul are un
succes enorm la femei în ultimul timp, și zece din cei doisprezece jurați
sunt de sex opus. Plimb asupra juriului o privire contemplativă, prelungind
tăcerea, mărind suspansul, pe urmă încep.
„Data viitoare când te voi vedea, îți voi tăia coaiele și te voi face să le
înghiți.”
Fac o pauză și îi observ din nou.
„Când te voi găsi, mă vei implora să te omor.”
O nouă pauză, și de data aceasta arăt cu degetul.
„O să mă vezi în curând, nemernicule. Sosesc.”
Trec în fața biroului meu și mă plasez în fața juriului.
— Sunt cuvintele omului care pozează în așa-zisa victimă în această
afacere. Ați văzut mesajele, l-ați auzit recunoscând că le-a trimis clientului
meu. În ochii mei, acest om este departe de a fi victimă.
Toate privirile mă urmăresc în timp ce mă plimb de colo-colo, precum
un profesor care susține o conferință.
— Mie, aceste mesaje îmi par mai curând amenințări – cât se poate
de serioase, în plus. De unde sunt eu, să ameninți pe cineva că îi tai
coaiele... merită, în mod sigur o bătaie bună.
Râsete ușoare se aud din boxa juraților. Îmi încrucișez brațele,
punându-mi privirea pe fiecare dintre ei, destul de mult timp ca să se
simtă incluși, pregătindu-i pentru „secretul” pe cere-l voi revela.
— De când a început acest proces, ați auzit lucruri puțin flatante
despre clientul meu, Pierce Montgomery. Chiar îngrozitoare. Pariez că nu
vă place prea mult. Pentru a fi sincer cu dumneavoastră, nici mie nu-mi
place. A avut o legătură cu o femeie măritată, a postat fotografii cu ea pe

25
rețelele de socializare fără să îi ceară permisiunea... Nu sunt acțiunile unui
om onorabil.
Este mai bine să scapi de partea negativă la început.
— Dacă clientul meu ar fi fost judecat pentru lipsă de decență, pot să
vă asigur că nu l-aș apăra astăzi. Totuși, nu aceasta este misiunea
dumneavoastră. Sunteți aici pentru a judeca acțiunile din noaptea de
cincisprezece martie. Societatea noastră nu condamnă indivizii care se
apără împotriva vătămărilor fizice. Și este exact ceea ce a făcut clientul
meu în acea seară. Când a dat nas în nas cu omul care l-a amenințat fără
încetare, avea toate motivele să creadă că aceste amenințări vor fi puse în
practică, și să-i fie frică pentru integritatea lui fizică, chiar pentru propria
lui viață.
Fac o pauză pentru a da timp cuvintelor mele sa-și facă efectul. Știu
că ei își imaginează acea noapte prin ochii putregaiului care are șansa să
mă aibă de avocat.
— Vechiul meu antrenor de fotbal spunea că un atac inteligent este
cea mai bună apărare. Este o lecție pe care o aplic în fiecare zi. Astfel, chiar
dacă Pierce a lovit primul, nu este mai puțin un act de legitimă apărare,
pentru că el acționa contra unei amenințări cunoscute – o frică rezonabilă.
Pe aceste fapte, Doamnelor și Domnilor, se bazează acest proces.
Tot în fața juraților, fac un pas în spate pentru a mă adresa întregului
grup.
— După ce veți delibera, sunt încrezător în faptul că veți ajunge la
concluzia că clientul meu a acționat așa pentru a se apăra, și că îl veți găsi
nevinovat.
Nu mă întorc pentru a mă reașeza, decât după ce adaug cireașa pe
tort.
— Vă mulțumesc încă o dată, pentru timpul și atenția
dumneavoastră. Ați fost... o adevărată încântare.
Obțin surâsul a opt femei – cred că cifrele sunt în favoarea mea.
Mă reașez și colega mea cu chipul mereu impasibil îmi scrie pe bloc-
notes.
Ele sunt seduse!
La tribunal, avocații comunică astfel pentru că nu este bine văzut să
șușotim. De altfel, un surâs sau o grimasă pot fi interpretate greșit de
juriu. Singura mea reacție este o scurtă înclinare a capului.
Seducția îmi iese cel mai bine.
Ai uitat?
26
 Nu există nimeni mai profesionist decât Sofia. Ea nu zâmbește, nu am
văzut-o niciodată roșind. Răspunde simplu:
Ce încrezut.
Îmi permit un mic surâs.
De fapt, fesele mele încă mai au urma unghiilor tale.
Asta te face să te umezești?
Este cât se poate de nepotrivit și o lipsă de profesionalism flagrantă,
dar tocmai de aceea este așa de amuzant. Faptul că idiotul nostru de
client, sau un spectator așezat în primul rând la balcon, ar putea să vadă
ce am scris, face jocul să fie mai palpitant. Este ca și cum ai pipăi o femeie
pe sub masă într-un restaurant plin ochi – vă recomand asta, de altfel.
Riscul de a fi descoperit face totul mai periculos și mai excitant.
Ochii ei au o strălucire machiavelică în timp ce scrie.
Eram deja udă la „Doamnelor și Domnilor”.
Acum încetează.
Răspund.
Să încetez? Păstrăm asta pentru mai târziu?
Sunt recompensat cu un surâs ușor și asta îmi ajunge.
Mai târziu... îmi convine.

***
După ce judecătorul a dat juraților o grămadă de instrucțiuni, aceștia
din urmă au plecat să delibereze și procesul a fost suspendat, dându-mi
ocazia să mănânc cu vechiul meu prieten de fraternitate. Cu orarele
noastre încărcate și cu viețile noastre de familie, nu ne vedem decât o
dată sau de două ori pe an, când unul dintre noi trece prin orașul celuilalt.
Drew Evans nu s-a schimbat prea mult din timpul studenției. Și-a
păstrat replicile ironice și această aroganță care atrage toate femeile.
Singura diferență este că astăzi, Drew nu le mai remarcă pe toate cele
care-l privesc când trece, cel puțin, nu le mai acordă aceeași atenție.
— Sunteți siguri că nu mai vreți altceva? Orice? întreabă tânăra
chelneriță, pentru a treia oară în cincisprezece minute.
Bea o gură de bere înainte de a răspunde.
— Nu, nu, totul e bine, mulțumesc.
Ea se răsucește pe tocuri, cu un aer dezamăgit.
Drew este bancher de investiții. Lucrează pentru întreprinderea
tatălui său, la New York, și mulțumită lui echivalentul primilor doi ani de
facultate ai fiicei mele sunt deja puși bine într-un cont bancar. Se spune că
27
nu e bine să amesteci banii cu prietenia, dar când prietenii voștri sunt așa
de talentați cu banii cum sunt ai mei, ideea este strălucită.
Telefonul lui anunță sosirea unui mesaj. El privește ecranul și un surâs
strâmb i se întinde pe față, genul de surâs căruia nu i-am fost martor decât
o singură dată înainte, acum opt luni, în ziua căsătoriei lui.
Mă șterg la gură, pun jos șervetul și îmi dau scaunul în spate.
— Și... cum îi merge lui Kate, zilele astea?
Kate este soția lui Drew. Soția superbă a lui Drew. Femeia incredibil
de sexy a lui Drew cu care am dansat la nunta lor, ceea ce a părut să nu-i
placă tovarășului meu. Deloc.
Ce fel de prieten aș fi dacă nu l-aș tachina cu asta?
— Lui Kate îi merge foarte bine. Este căsătorită cu mine, îi merge
obligatoriu bine.
— I-ai dat cartea mea de vizită? Pentru ca să mă poată contacta dacă
are nevoie de un avocat sau de orice altceva ar avea nevoie?
Zâmbesc când îl văd încruntând sprâncenele.
— Nu, nu i-am dat cartea ta de vizită, cretinule.
Se apleacă în față și ia un aer sigur pe el.
— În orice caz, Kate nu te place.
— Asta ți-a spus ea pentru a te asigura?
— Este adevărat, spune el râzând. Te găsește dubios. Tu aperi
criminalii, amice. Kate este mamă: ea gândește că datorită ție, pedofilii
sunt repuși în libertate.
Toată lumea face această greșeală, ori, avocații apărării sunt aici
pentru a se asigura că sistemul judiciar rămâne corect și sănătos. Noi ne
batem pentru individ: suntem singura protecție între el și puterile Statului.
Oamenii au tendința să o uite, pentru ei, noi nu apărăm decât pedofili și
pe giganții de pe Wall Street.
— Am o fiică. Nu aș apăra niciodată un pedofil.
Drew nu-mi găsește raționamentul suficient.
— Dacă vrei să ajungi asociat al cabinetului, îi aperi pe cei pe care
patronul tău îți ordonă să îi aperi, asta-i tot.
Ridic din umeri.
— Apropo de fiica ta. Ce vârstă are acum, zece ani?
Ca întotdeauna, să vorbesc de fiica mea, mă umple de mândrie.
— A făcut unsprezece ani luna trecută, spun scoțându-mi telefonul
pentru a-i arăta pozele de la aniversarea ei. Tocmai a fost admisă în echipa

28
de majorete, iar în Sud, te pot asigura că este un adevărat sport, nu doar
un dans cu pompoane.
Jenny și Presley trăiesc tot în Mississippi. După Columbia, când am
început școala de avocați de la George Washington University, am luat în
considerare ca ele să vină să trăiască la DC cu mine, dar Jenny nu credea că
orașul era cel mai bun loc în care să crești un copil. Ea voia ca fiica noastră
să crească la fel ca noi: să poată înota în râu, să meargă cu bicicleta pe
drumurile de țară, să fugă în picioarele goale pe câmpuri și să cunoască
grătarele de duminică, de după slujbă.
Am fost de acord cu ea. Asta nu mi-a plăcut, bineînțeles, dar am fost
de acord.
Drew fluieră, impresionat când îi arăt fotografiile lui Presley în ținută
verde cu auriu. Părul ei lung și blond este ondulat și prins într-o coadă de
cal înaltă, ochii albaștri sunt strălucitori, și surâde cu toți dinții.
— Este magnifică, Shaw. Ai noroc că seamănă cu maică-sa. Sper că ți-
ai pregătit bâta de baseball.
Am totul prevăzut.
— Nu, prietene, am un pistol cu bile.
El înalță capul.
— Salut, este ceva timp...
Ridic capul și o admir pe Sofia Marinda Santos, colega mea – printre
altele –, care avansează spre noi.
Haina nu îl face doar pe bărbat, pentru o femeie este o declarație, iar
cea a Sofiei este aproape de perfecțiune. Se îmbracă așa cum este și ea:
impecabilă, elegantă, cu clasă, fiind în același timp atât de sexy, că-mi lasă
gura apă. Bluza ei de mătase roșie este închisă într-o manieră în care să nu
arate decât puțin din pielea ei fină și bronzată, și nici un milimetru din
decolteu. Totuși, alegerea materialului pune în evidență bustul superb cu
care a dotat-o Dumnezeu, generos, ferm și splendid. O haină din tweed gri
îi acoperă brațele lungi și subțiri și fusta conică asortată se mulează pe
fesele ei magnifice înainte de a dezvălui picioarele musculoase care par că
nu se mai termină.
— Unde te ascundeai? o întreb oferindu-i un scaun. Alătură-te nouă!
Buzele ei roșii și pline schițează un zâmbet.
— Mulțumesc, dar nu, tocmai am terminat de mâncat cu Brent, ne-
am așezat înăuntru.
Arăt pe rând spre Sofia și Drew, pentru a-i prezenta.

29
 — Drew Evans, ți-o prezint pe Sofia Santos, altă apărătoare a
pedofililor, dacă e s-o credem pe soția ta. Sof, continui când aceasta ridică
sprâncenele, uite-l pe Drew Evans, vechiul meu prieten de facultate,
bancherul meu de investiții, și într-un cuvânt, cel mai mare nenorocit pe
care l-am întâlnit vreodată.
Drew ignoră ultimul meu comentariu și întinde mâna.
— Încântat, Sofia.
— La fel.
Ea privește ora pe Rolexul ei.
— Ar trebui să te grăbești să termini, Stanton, ca să nu ratezi
verdictul.
Scutur din cap, râzând, pentru că avem această dispută de când a
început procesul.
— Am tot timpul la dispoziție, scumpo. Poate chiar o să comand un
desert. Juriul nu va lua o decizie până luni, cel mai devreme.
— Poate că tu ești Vrăjitorul juriului dar eu sunt Profetesa juraților, și
îți pot spune că femeile acelea casnice vor să șteargă procesul de pe lista
lor cu treburi de făcut, înainte de începutul week-endului.
— Vrăjitorul juriului? chicotește Drew. Este atât de adorabil.
Îi arăt degetul mijlociu și mă hlizesc la Sofia.
— De data asta te înșeli.
— Vrei să faci lucrurile mai interesante, amice? întreabă ea schițând
un zâmbet în colțul gurii.
— De ce nu, pe ce vrei să pariezi, iubito?
Evans observă scena abținându-se să nu râdă.
Sofia își pune mâinile pe masă, se apleacă înainte, și îi mulțumesc lui
Dumnezeu că a inventat gravitația, pentru că bluza ei se îndepărtează de
corp și îmi oferă o vedere de neprețuit cu sânii ei splendizi, abia acoperiți
de un sutien de dantelă neagră.
— Porsche-ul tău.
Fac ochii mari, șocat. Nu pare să glumească. Sofia știe că 911 Carrera
4S cabriolet argintiu, este tot ce am mai prețios la Washington. Este primul
lucru pe care mi l-am cumpărat când am fost angajat în prestigiosul
cabinet Adams & Williamson, acum patru ani. Ea este ca nouă. Nu o scot
niciodată când plouă, nu o parchez în nici un loc unde o pasăre s-ar putea
căca pe ea, și nimeni nu o conduce înafară de mine.

30
 — Când juriul va ieși, astăzi, o să mă lași să iau Porsche-ul tău în cea
mai uimitoare plimbare a vieții sale, declară ea adâncindu-și privirea într-a
mea.
Îmi frec fruntea gândindu-mă la ce să răspund.
— Cutia de viteze este manuală, o previn eu cu o voce gravă.
— Pfff... joacă de copii.
— Și eu ce voi avea dacă – când - vei pierde?
Se îndreaptă, mândră, chiar dacă nu mi-a auzit încă condițiile.
Imaginea Sofiei purtând un minuscul bikini roșu, udă și acoperită de
spumă îmi invadează mintea, și nu mă pot abține să nu zâmbesc.
— Vei spăla Porsche-ul, manual, în fiecare săptămâna, timp de o lună.
— Afacere încheiată, îmi răspunde ea cu aplomb.
Înainte de a-i strânge mâna o privesc fix și îmi scuip în palmă.
Strângerea noastră de mână este lipicioasă și ea se strâmbă, dar privirea ei
este plină de o căldură pe care numai eu o pot recunoaște.
Îi place asta. Îi las mâna și ea se șterge cu un șervețel.
Brent Mason, un alt avocat al cabinetului nostru, iese și ni se alătură.
Împarte biroul cu Sofia și sunt apropiați, dar este strict platonic și amical. A
început în același timp cu mine și cu Sofia, chiar dacă pare mai tânăr. Ochii
lui albaștri migdalați, părul șaten ondulat și nepăsarea permanentă îmi
inspiră un sentiment protector, un pic ca și cum ar fi un frate mai mic.
Faptul că șchioapătă întărește imaginea copilărească, chiar dacă de fapt
este efectul protezei pe care o poartă la piciorul stâng – consecința unui
accident pe care l-a avut când era mic. Tragedia poate că i-a luat piciorul,
dar buna lui dispoziție nu a avut de suferit.
În treacăt fie spus, vine dintr-o familie atât de bogată, încât membrii
săi nu pot înțelege cum de nu toată lumea își petrece verile în sudul
Franței, nici week-endurile într-o vilă pe malul lacului Potomac, când au
nevoie să se rupă puțin de oraș. Tatăl său ar fi dorit ca el să se ocupe de
politică, și se gândea că o bună reputație ca procuror ar fi o bază bună.
Exact din cauza asta Brent a devenit avocat al apărării, în drept penal.
— Salut, Shaw, spune el.
Dau din cap.
— Brent, ți-l prezint pe Drew Evans, un prieten vechi. Drew, Brent
Mason este un coleg de-al nostru.
— Uau, toată lumea este avocat la DC? remarcă Drew strângându-i
mâna lui Brent.
Râd încetișor.
31
 — Aparent, este orașul cu cel mai mare număr de avocați pe numărul
de locuitori, al Statelor Unite.
— Ești gata, Sofia? întreabă Brent când îi sună telefonul. Am un client
care ajunge în douăzeci de minute.
— Da, să mergem. Încântată că te-am cunoscut, Drew. Stanton, ne
vedem în scurt timp la tribunal.
— Vrei să spui, la birou? întreb prefăcându-mă că n-am înțeles.
Ea scutură din cap și își potrivește pasul cu al lui Brent. O urmăresc
plecând, admirând vederea, ceea ce nu-i scapă lui Drew.
— Chiar crezi că este o idee bună? întreabă el.
— Despre ce vorbești?
— Să ți-o tragi cu colega ta. Crezi că e o idee bună?
Mă întreb mai întâi cum de a știut, pe urmă râd, pentru că este vorba
despre Drew și el nu ratează niciodată acest gen de detalii care pot
dezvălui o legătură.
— Tu vorbești despre asta? Tipul care s-a căsătorit cu colega lui acum
câteva luni?
Drew se trage înapoi pe scaun și se sprijină cu cotul de cel de lângă el.
— Este total diferit. Kate și cu mine suntem speciali.
— Ce te face să crezi că mă culc cu Sofia?
— Ei bine… am și eu ochi, și urechi. Oricine și-ar da seama de
tensiunea sexuală dintre voi. În trecere fie spus, ți-ai negociat foarte prost
pariul. Eu aș fi cerut să o fut pe capota mașinii mai întâi, și după aia să o
pun să o spele. Dar bine, este părerea mea. Să revenim la oile noastre…
După toate cele, nu am motive să neg.
— Sofia este femeia cea mai inteligentă cu care m-am culcat, nu este
nici un risc.
— Întotdeauna există un risc, prietene. Pregătește-te pentru situații
jenante și o mulțime de resentimente.
Îi înțeleg rezervele, dar se înșeală. Sofia este femeie în tot ceea ce
contează, dar are spiritul practic al unui bărbat. Atunci când își imaginează
viitorul, ea nu vede un Renault Espace și o căsuță la țară, ci mai curând un
birou la ultimul etaj al unui turn, și o listă infinită de clienți prestigioși. Este
francă și directă, rămânând totuși amuzantă. Eu o consider o prietenă, cu
care îmi place să vorbesc, dar pe care îmi place și să o ling.
Micuțul nostru aranjament a început acum șase luni. Prima oară a
fost sălbatic și spontan. Am știut întotdeauna că vreau să fie a mea, dar nu
știam cât de mult, până într-o seară când ne-am întâlnit singuri în camera
32
arhivelor cabinetului. Lucram până târziu, eram stresați și eram în lipsă de
timp. Discutam despre cazul Miranda versus Arizona, când deodată am
început să ne smulgem hainele de pe noi, sprijiniți de etajerele încărcate
cu clasoare legate în piele, făcând sex ca animalele.
Mi-e suficient să mă gândesc la zgomotele pe care le scotea Sofia în
noaptea aia, ca să mi se scoale – o simfonie de țipete, gemete și mârâieli.
Am făcut-o să juiseze de trei ori, și când în fine , am atins și eu orgasmul…
uau. Am rămas paralizat aproape cinci minute.
O discuție cu capul limpede ne-a permis să ne dăm seama că amândoi
avem chef să reîncepem, încă o dată și încă o dată. Era antistresul perfect
pentru programele noastre de lucru încărcate.
— Nu, prietene, îi spun surâzând. Sofia este ca… unul din prietenii din
banda noastră.
— Tu te fuți cu vreun tip din bandă?
— Hmm, este mai puțin excitant când o spui tu. Ceea ce vreau să
spun, este că ea trăiește pentru munca ei și vrea să devină asociată, ca și
mine. Asta lasă puțin timp pentru altceva. Este practic, și ea este superbă.
Știu că tu ești însurat, dar ar trebui să fii în comă ca să nu o remarci. Și
chiar și atunci, sânii ei ți-ar scula-o.
— Am văzut, nu ai grijă. Ea știe de aranjamentul tău sexual din
Mississippi?
— Jenny nu este aranjamentul meu sexual, idiotul dracului.
— Stanton, ea nu este nici prietena, nici soția ta. Este cea pe care o
fuți când ești în trecere fulger prin oraș. Îmi pare rău să te anunț, dar asta
este definiția unui aranjament sexual.
Câteodată, această aplecare a lui Drew de a spune lucrurilor pe nume,
îmi dă un chef teribil să-i dau un picior în coaie.
— Sofia știe de Jenn și de Presley.
— Ia te uită! Spun doar că o astfel de situație ar putea să devină
repede complicată pentru tine.
— Mulțumesc pentru avertisment. Dar mă descurc.
— Dacă o spui tu… Amintește-ți doar că atunci când vei realiza că nu
te mai descurci deloc, va fi prea târziu.
Își privește telefonul și se ridică.
— Astea fiind zise, trebuie să plec, trebuie să prind trenul.
Mă ridic și-i dau o palmă peste spate.
— De ce nu ți-ai petrece noaptea la DC? Aș putea organiza o partidă
de poker cu băieții, ca în vechile timpuri bune.
33
 El ridică mâinile și le pune orizontal ca pe niște talgere.
— Să vedem… să-i iau banii lui Shaw… sau să mă întorc lângă cea mai
frumoasă femeie care nu a încetat să-mi trimită mesaje nerușinate de
când am plecat? Îmi pare rău, omule. Țin mult la tine, dar nu chiar într-
atât.
Ne îmbrățișăm bătându-ne pe spate și promițându-ne să ne revedem
repede, când îmi sună telefonul. Îl iau, citesc mesajul, și trag o înjurătură.
Drew se apleacă să-și ia servieta și eu îi arăt mesajul.
— Juriul a dat verdictul.
El izbucnește în râs.
— Sper, de dragul tău, că ea este chiar atât de talentată cu
schimbătorul de viteze precum pretinde. De fapt, tu o știi deja, nu-i așa?
Hai, pe curând, amice.
— Îmbrățișeaz-o pe Kate din partea mea! Și dă-i cartea mea de vizită!
Nu se întoarce și nici nu se oprește, dar îmi face un semn cu degetul
mijlociu.

CAPITOLUL 4

Sofia

Chiar înainte de citirea verdictului, ambianța dintr-un tribunal este

electrizantă. Toată lumea este la limită, și îmi place să cred că romanii
simțeau aceeași tensiune așteptând să vadă dacă cezarul va ridica sau va
coborî degetul mare. Inimile bat nebunește, mâinile se umezesc,
adrenalina face ravagii. Este exaltant, ador asta. Creează dependență la fel
ca și partidele de sex care vă lasă urme și febră musculară – în timp ce abia
așteptați să o luați de la capăt, chiar dacă sunteți epuizați.
Am știut dintotdeauna că vreau să fiu avocată. Micuță fiind, eram
fanul seriilor judiciare, acelea în care femeile mai inteligente decât oricine,
salvau vieți din spatele somptuoaselor lor birouri cu geamuri, cu un maxim
de eleganță.
Pentru părinții mei, prioritatea era ca noi, copiii lor să primim o bună
educație, pentru că ei au fost privați de așa ceva. Dacă mama mea a
34
părăsit orașul ei natal din Para, pentru opulența din Rio de Janeiro când
era tânără, a rămas analfabetă până la șaisprezece ani, până când tata a
învățat-o să citească. Au emigrat împreună în Statele Unite, trăind visul
american, începând afaceri prospere, ridicându-se întâi până la nivelul
clasei mijlocii înainte de a deveni cu adevărat bogați. Conștienți de șansa
pe care noua lor situație socială le-o oferea copiilor lor, ne-au învățat
foarte devreme, pe mine și pe cei trei frați mai mari ai mei, că educația
este cheia care deschide toate ușile. Astfel, am reușit cu toții. Victor, cel
mai mare, a devenit medic; Lucas, cel mai mic, auditor financiar, și Tomas,
care nu are decât un an mai mult decât mine, inginer.
— Doamnelor și Domnilor jurați, sunteți de acord cu verdictul?
Clientul nostru, Pierce Montgomery nu ascunde faptul că este mai
interesat de sânii mei decât de persoana care se pregătește să declare
dacă își va petrece următorii zece ani în închisoare, sau nu.
— Da, Domnule Judecător.
Devenind avocată de drept penal și alegând să apăr acuzații, știam că
voi fi obligată să lucrez cu gunoaie ca Montgomery, dar asta nu m-a
speriat niciodată. Sunt cea mai tânără din familie și singura fiică, și
întotdeauna am fost răsfățată. Totuși, în loc să mă sufoce, instinctul
protector al părinților mei i-a împins să se asigure că voi fi pregătită pentru
orice mi s-ar întâmpla. Tatăl meu obișnuia să spună: Oportunitățile trebuie
prinse cu ambele mâini pentru că nu se știe niciodată când vor mai apărea
din nou. El m-a învățat că nu trebuie să mă tem de nimic. Mai curând decât
să-mi dorească să am un soț și copii, el a vrut întotdeauna să reușesc,
astfel încât să pot merge unde vreau și să fac ce-mi doresc.
În plus, crescând la Chicago, m-a învățat să fiu mereu vigilentă. Ca
toate marile orașe, poate să fie frumos dar nu mai puțin periculos. Am
învățat să merg repede, cu capul lăsat, dar să nu mă las păcălită și să mă
feresc de persoanele necunoscute, atâta timp cât nu mi-au demonstrat că
merită încrederea mea. Pe scurt, un pervers ca Pierce Montgomery nu-mi
provoacă frică. Fiu de senator sau nu, dacă încearcă să mă atingă cu
altceva decât cu ochii, îl pun la pământ cu o pocnitură din degete. Este cât
se poate de simplu.
— Ce ați hotărât?
Iată că a sosit momentul adevărului. Cu colțul ochiului, îl văd pe
Stanton cum își îndreaptă umerii ușor, în timp ce inspiră și își reține
respirația, la fel ca și mine.
— Nevinovat.
35
 YES!
Să ne exprimăm bucuria zgomotos nu este bine văzut la tribunal, deci
Stanton și cu mine ne limităm la niște surâsuri gigantice. Știm amândoi că
această victorie este un pas înainte spre notorietatea pe care o dorim
amândoi.
Montgomery îi mulțumește lui Stanton strângându-i mâna, dar, în
mod bizar, când este vorba de mine, mă strânge în brațe. Pentru că am un
vagin, fără îndoială, ca mulți alți bărbați crede că celor care au penis li se
strânge mâna, iar cele care au vagin, sunt îmbrățișate.
Nu ține cu mine, amice.
Îi întind ferm mâna înainte să-mi invadeze spațiul personal. El o
acceptă, chiar dacă nu uită să-mi facă cu ochiul într-un mod obscen.
Jurnaliștii ne așteaptă la ieșirea din tribunal. Sunt posturile locale, nu
cele naționale – v-am spus, avansăm pas cu pas. Încet dar sigur. Stanton,
ca avocat principal al procesului, este cel care ascultă întrebările, răspunde
cu un amestec bine studiat de farmec și de egoism – avocații nu le au cu
modestia. Totuși, nu mă uită, vorbind de apărarea noastră, spunând că am
fost încrezători, punând în față cabinetul nostru și precizând că toți clienții
de la Adams & Williamson au parte de aceeași apărare ireproșabilă.
Profit de faptul că vorbește pentru a-l admira, ochii lui verzi strălucesc
în soarele după-amiezii. Are gene lungi, negre și dese, pentru care
numeroase femei s-ar bate să le aibă. Câteva șuvițe blond închis îi cad pe
frunte, a la Robert Redford în Afacerea Chelsea Deardon. Nasul lui acvilin
și pomeții ascuțiți îi dau un aer nobil și puternic. Totuși, cred că partea pe
care o prefer la el este bărbia. Este divină, puternică și pătrată, cu doar o
urmă de barbă ca să ne facă să ne imaginăm că tocmai s-a dat jos din pat.
Măsoară aproape un metru optzeci și cinci, cu zece centimetri mai
mult decât mine, și picioarele lui lungi ca și torsul musculos sunt demne de
revistele GQ. Este genul de corp făcut să poarte un costum. Vocea lui este
gravă și are un ușor accent din Sud care poate să fie tăioasă ca un scalpel,
sau dulce ca un cântec de leagăn – utilă în procese. Totuși, surâsul lui este
cel care fascinează și destabilizează. Buzele lui sublime vă dau chef să
râdeți când el râde și vă aprind imaginația cu gânduri obscene când vă
zâmbește cu colțul gurii.
Un surâs pe care-l cunosc pe de rost.
— ... nu-i așa, domnișoară Santos? întreabă el, când, deodată, toate
privirile jurnaliștilor se întorc spre mine.

36
 Rahat. N-am nici cea mai mică idee despre ce mă întreabă. Eram prea
ocupată să-i admir bărbia – a dracului bărbie – și să mă gândesc cum mi-a
iritat coapsa ieri seară, făcându-mă să torc de plăcere.
Totuși, ies din această situație într-o manieră profesională.
— Absolut. Sunt total de acord cu dumneavoastră.
Jurnaliștii ne mulțumesc, și după ce clientul nostru a urcat în mașina
lui cu șofer, Stanton și cu mine hotărâm să mergem pe jos până la cabinet,
care este câteva străzi mai departe.
— Unde ți-era capul mai devreme? Erai total paralelă! spune cu un
ton amuzat care îmi spune că a ghicit.
— O să-ți fac un desen detaliat în seara asta, îi spun în timp ce el îmi
deschide ușa holului de la intrare.
Adams & Williamson este unul dintre cele mai vechi cabinete din DC.
Clădirea nu are decât zece etaje, respectând actul din 1910 care interzicea
construcții de imobile a căror înălțime depășea domul Capitoliului. Totuși,
ceea ce-i lipsește ca înălțime, compensează prin splendoarea istorică.
Plafoanele sunt din lemn de acaju lăcuite, luminate pentru a pune în
evidență ornamentele și gravurile care decorează toți pereții. Un șemineu
de marmură întâmpină vizitatorii iarna și îi încălzește în timp ce se
îndreaptă spre biroul din lemn de castan al recepționistei.
Vivian are în jur de cincizeci de ani și lucrează aici de zeci de ani.
Taiorul alb și cocul blond oferă tuturor celor care trec de ușa imobilului o
imagine de eleganță și de experiență perfecte.
— Felicitări amândurora, ne spune ea zâmbind. Domnul Adams ar
vrea să vă vadă în biroul dumnealui.
Noutățile se răspândesc repede la DC, pe lângă asta, bârfele din liceu
sunt la fel de lente precum Minitel. Nu este nici o surpriză că șeful nostru
este deja la curent cu victoria noastră. Totuși, dacă noutatea este
impresionantă sau nu, Jonas Adams, partener fondator al cabinetului și
descendent direct al celui de-al doilea președinte al Statelor Unite, nu se
mișcă niciodată de la etajul zece. Noi suntem cei care merg la el.
În ascensor, Stanton este la fel de entuziasmat ca și mine. Cum ieșim,
suntem imediat conduși spre biroul lui Jonas, unde îl găsim îndesând
dosare într-o servietă de piele. Asemănarea cu părintele fondator al țării
noastre este flagrantă. Dacă ar decide să se pensioneze vreodată, ar putea
ușor să se convertească în actor pentru documentare istorice. Jonas a
ținut conferințe în cele mai mari școli de avocați din țară și este considerat
ca fiind cel mai strălucit om din domeniul nostru. Totuși, la fel ca mulți alți
37
intelectuali supradotați , este dezordonat și vă duce cu gândul la cineva
care-și petrece timpul căutându-și cheile.
— Intrați, intrați, zice el pipăindu-și buzunarele, ușurat să descopere
că ceea ce căuta se află acolo. Plec în câteva minute să țin un seminar în
Hawai, dar țineam să vă felicit pentru victoria voastră în afacerea
Montgomery. Iese din spatele biroului său pentru a ne strânge mâinile. Ați
făcut o treabă excelentă. Senatorul Montgomery va fi încântat.
— Mulțumesc, domnule, răspunde Stanton.
— A câta este pentru dumneavoastră, domnule Shaw? Opt victorii la
rând?
Stanton ridică din umeri fără să afișeze nici cea mai mică modestie.
— Nouă, pentru a fi mai exact.
Jonas își scoate ochelarii și îi șterge cu o batistă având inițialele lui.
— Impresionant.
— Totul este o problemă de juriu. N-am găsit încă unul care să nu mă
iubească.
— Da, foarte bine, foarte bine. Și dumneavoastră, domnișoară
Santos? Nici măcar o înfrângere, nu?
Eu zâmbesc și-mi ridic bărbia, mândră de mine:
— Nu: șase din șase, domnule Adams.
Femeile au făcut multe progrese în mediul afacerilor. Suntem bine
înfipte în domeniul politic, juridic și economic, care erau până de curând
dominate de bărbați. Totuși, mai avem drum lung de parcurs. Cert este că,
în majoritatea cazurilor, nu noi suntem primele când este vorba de
promovări sau de oportunități în carieră. Dacă dorim ca șeful nostru să se
gândească la noi, nu ajunge să fim la fel de bune precum colegii noștri
bărbați. Noi trebuie să fim mai bune. Noi trebuie să ne evidențiem. Este
nedrept, dar este tristul adevăr. Din cauza aceasta , când șoferul lui Jonas
intră pentru a lua bagajele și iese cu un sac de golf al cărui conținut face
mai mult decât Porsche-ul lui Stanton, sar asupra ocaziei.
— Nu știam că jucați golf, domnule Adams.
Fals, știu de mult timp.
— Da, sunt un pasionat de golf. Este relaxant, știți, ajută mult contra
stresului. Abia aștept să joc puțin în timpul seminarului. Jucați?
— Ei bine, da, ce vreți... Am făcut un turneu, chiar în acest weekend la
Est Potomac.
El își așază înapoi ochelarii pe ochii bulbucați.

38
 — Este remarcabil! Când mă voi reîntoarce din Hawai, vă voi invita la
clubul meu.
— Va fi o plăcere, domnule, mulțumesc.
— Secretara mea îi va spune asistentei dumneavoastră să o noteze în
agendă. Dumneavoastră jucați, domnule Shaw?
— Bineînțeles. Golful este toată viața mea, răspunde el după o mică
ezitare pe care sunt singura care o vede.
Jonas își lovește mâinile.
— Excelent. Atunci vă veți alătura nouă.
— Formidabil, răspunde Stanton.
După plecarea lui Jonas, Stanton și cu mine luăm ascensorul să ne
ducem în birourile noastre.
— „Golful este toată viața mea?” repet ironizându-l.
— Și ce-ar fi trebuit să spun? mă întreabă privindu-mă cu un aer
amuzat.
— Eh, ar fi trebuit să-i spui ceea ce mi-ai spus mie acum trei luni: că
golful nu este un sport adevărat.
— Nici nu este ! insistă el. Dacă nu transpiri, nu este un sport.
— Golful necesită un talent și o concentrare care...
— Ping-pongul de asemenea. Și nici ăla nu este un sport adevărat.
Ce cap sec, tipul ăsta. Chiar și cu trei frați, cred că nu m-aș obișnui
niciodată cu o asemenea încăpățânare.
— Atunci, ce vei face? Jonas se va reîntoarce din Hawai în două
săptămâni.
— Asta îți lasă destul de mult timp ca să mă înveți să joc, spune el,
dându-mi o ușoară lovitură cu cotul în coaste.
— Eu? exclam.
— Bineînțeles, Domnișoară am făcut un turneu la Est Potomac. Cine
altcineva?
Scutur capul. Așa funcționează Stanton. În același mod în care
nepoata mea își tremură buza, Stanton își utilizează farmecul pentru a mă
face să cedez. Este irezistibil.
— E puțin timp, două săptămâni.
Își pune mâna pe umărul meu și-și plimbă degetul mare pe pielea
goală de pe gât. Simt cum pielea îmi ia foc imediat și mușchii de sub talie
mi se contractă.
— Vom începe weekendul acesta. Am încredere în tine, Sof. Și pe
urmă... învăț repede, adaugă făcându-mi cu ochiul.
39
 Ușile ascensorului se deschid. Se grăbește să-și îndepărteze mâna și
pentru o clipă, absența căldurii ei mă întristează.
— Va fi momentul perfect pentru a-ți onora pariul. Eu te voi duce
acolo cu Porsche-ul tău.
— Nu ar trebui să fiu făcut responsabil de un pariu care a fost încheiat
sub tortură.
— Ha! Despre ce tortură vorbești?
Stanton se oprește la câțiva pași de birourile noastre și îmi șușotește
la ureche.
— Tu subestimezi puterea sânilor tăi miraculoși. Mi i-ai băgat sub nas,
mi-era imposibil să gândesc. Eram la două degete să mă ridic și să strig
Amin... sau să mă pun în genunchi și să fac alte lucruri...
Îmi scapă un râs mic.
— Dacă toți sânii te-ar distrage atât de ușor, tu ai avea necazuri mai
mari decât felul în care conduc eu, scumpule.
Stanton mă privește din cap până-n picioare și ochii lui devin mai
calzi, mai tandri.
— Nu toți sânii, Sof. Doar ai tăi.
Mă prefac că nu sunt încântată.
— Bună încercare. Totuși nu ești scuzat.
— Nu mă poți condamna că am încercat.
Brent iese din biroul nostru pentru a intra în cel al lui Stanton. Se
oprește când ne vede și ridică brațele pentru a ne saluta.
— Ah, reîntoarcerea învingătorilor. Exact pe voi vă căutam.
Îl urmăm în biroul lui Stanton, pe care acesta îl împarte cu Jake
Becker, care tocmai citește un dosar cu picioarele pe birou. Abia își ridică
privirea la noi.
— Ați câștigat, din ceea ce se vede? Vă felicit că ați dovedit că justiția
este pe cât de proastă, pe atât de oarbă.
Stanton și cu Jake s-au întâlnit pe când erau încă studenți, când
Stanton avea o nevoie disperată de un colocatar pentru a reduce prețul
chiriei, și Jake căuta cu disperare să părăsească canapeaua mamei, pe care
dormea. Jake Becker nu are absolut deloc look-ul unui avocat. Mai curând
mă duce cu gândul la un boxer sau la un tip care bate oamenii în filmele cu
mafia. Are părul negru, ochii gri, o gură care nu surâde aproape niciodată
și pe care ies remarcile cele mai acerbe. Este cât o casă și mâinile lui sunt
enorme.

40
 În ciuda acestui fapt, Jake este gentlemanul perfect. Are un simț al
umorului negru, și este foarte protector cu prietenii, dintre care am și eu
șansa să fac parte. Nu l-am văzut niciodată să-și piardă sângele rece sau să
ridice tonul și cred că ar fi suficient să o facă o singură dată.
Stanton își pune servieta pe birou și se așază.
— Nu te face prea comod, îl previne Brent. Nu rămânem prea mult
timp. Este vineri, și victoria voastră ne dă scuza perfectă pentru a pleca
mai devreme.
Nu l-am cunoscut pe Brent în copilărie, dar sunt sigură că era clovnul
clasei, sau copilul al cărei hyperactivitate nu a fost niciodată diagnosticată.
Întotdeauna zâmbitor, povestește mereu bancuri, și nu este niciodată
obosit. Nu se așază decât rareori, chiar și când citește. Preferă să se plimbe
în spatele biroului său, cu dosarul într-o mână, și cu o minge de relaxare în
cealaltă mână – de care se servește pentru a-și tonifia mâna.
Ah, și nu bea cafea, o nebunie!
— Eu trebuie să termin de pregătit întâlnirea mea cu Rivello.
— Termină mâine, tu ești deja răsfățatul lui Adams, nu e nevoie să ne
faci să părem niște fraieri. În orice caz, avem un motiv să sărbătorim, doar
nu voi lăsa să treacă o ocazie ca asta. Este happy hour!
— Este de abia ora cincisprezece! exclam eu privindu-mi ceasul.
— Ei și, înseamnă că este ora șaptesprezece undeva! Să mergem,
copii. Prima rundă este din partea lui Jake.
Jake este deja în picioare, gata să-și umple servieta pentru weekend.
— Bineînțeles, răspunde el. Un pahar cu apă pentru toată lumea.
Stanton râde, petrecându-și brațul pe după umerii mei.
— Hai, Sof. O Tequila Sunrise te așteaptă. Am meritat paharul ăsta,
nu-i așa?
Am o relație de genul te iubesc, nu te iubesc cu Tequila Sunrise: o
ador la happy hour și o detest dimineața.
— OK, de ce nu, termin de spus suspinând.

CAPITOLUL 5

Stanton

41
 La sfârșitul lui happy hour, Sofia și Brent sunt mai mult decât veseli.
Jack este treaz în schimb, pentru că el este cel care ne conduce. Chiar dacă
îi place să mai deguste un pahar cu un scotch bun, ca toată lumea, nu l-am
văzut niciodată beat, spre deosebire de alte specimene care mă
acompaniază. Este ora optsprezece, este vineri, și străzile Washingtonului
sunt goale. Cei care nu au plecat pentru weekend, sunt deja în baruri.
Când Congresul nu este în sesiune, politicienii se întorc în districtele
de care aparțin. Cât despre cei căsătoriți și cu copii, ei se întorc în casele
lor de la periferie. Nu mai rămânem decât noi, celibatarii înrăiți în muncă,
flămânzi de reușită și de sex. Nu există o altă modalitate de a te destinde
după o săptămână interminabilă decât să bei un pahar într-o tavernă plină
de zgomot. Sofia numește asta efectul Anatomia lui Grey.
— O bulă de aer în perfuzie, sugerează Brent cu o voce diabolică
aplecându-se spre noi ca și cum ne-ar fi încredințat un secret. Este dificil
de detectat, și în afara cazului în care există o cameră de supraveghere în
camera pacientului, nu se poate proba că este intenționat. Este rapid,
eficace...
— Dar nu este deloc de încredere, răspunde Sofia bătându-l pe vârful
nasului pe Brent, cu vârful indexului. Cantitatea de aer necesară pentru a
provoca o embolie, depinde de persoană și ar trebui ca victima să fie deja
la spital. În plus, numele tău va fi pe lista vizitatorilor...
Crima perfectă. Sunt ani de când avem această dezbatere. Sunt chiar
surprins că nu sunt mai mulți juriști care să exploateze lipsurile sistemului
pentru a comite crime.
Dar... poate că este cazul? Înfricoșător, nu-i așa?
— Eu continui să cred că cel mai sigur mijloc rămâne otrava, spune
Jake așezat în capătul mesei. Ceva de genul ricinii sau al poloniului.
— Amatorule, suspin eu scuturând capul.
— Medicina legală este prea avansată astăzi, răspunde Brent.
— Și unde o să găsești poloniumul tău? adaugă Sofia. Cunoști mulți
spioni ruși?
— Amintește-mi să nu te iau niciodată de client, amice, o să pui capăt
seriei mele de victorii.
Pista de dans a încăperii de alături este plină ochi iar eu mă amuz
privindu-i pe oamenii care habar n-au să danseze dar nu sunt conștienți de
asta. Toți își ridică brațele când melodia Oh What a Night începe, și Sofia
se îndreaptă în scaun.
42
 — Este semnalul meu! Brent, vino să-ți miști curul cu mine.
— Nu pot, iubito, tocmai ce-a sosit tipa cu care am întâlnire, spune el
ridicându-se.
— Ai o întâlnire în seara asta? întreabă Sofia.
— Acum da, spune el făcându-i cu ochiul, doar că ea nu știe încă.
Brent pleacă și Sofia se întoarce spre Jake.
— Tu chiar vrei să-mi ceri să dansez? spune el.
Se întoarce atunci spre mine. Știe foarte bine că eu nu dansez
niciodată, dar asta nu o împiedică să încerce.
— Vrei să-mi arăți de ce ești în stare, Shaw? întreabă ea plimbându-și
indexul pe brațul meu.
Îmi mestec scobitoarea din gură.
— Scumpo, îți voi arăta tot ce vrei, dar nu pe o nenorocită de pistă de
dans.
Chicotește și pe urmă se alătură celorlalte corpuri în transă. O privesc
cu privirea unui om care știe că i-o va trage în seara asta, și că va fi bine.
Sofia își mișcă șoldurile perfect pe ritm, plină de încredere și stăpână pe
ea. Îmi închipui șoldurile ei pe mine, în timp ce mă călărește cu aceeași
viteză, și mă întăresc imediat. Tot așa își mișcă șoldurile și înainte de
orgasm, când caută să mărească frecarea dintre corpurile noastre.
Sug cu putere scobitoarea privind-o cum ridică brațele și face opturi
cu bazinul. Lui Sofia îi place să-i imobilizez brațele deasupra capului, pe
saltea, contra unui perete sau pe un birou din stejar masiv... Cu ea, sexul
este incredibil, dar este și mai bun când este în starea asta – doar atât de
amețită cât să se lase dusă mai mult. Atunci este mai sălbatică, mai
brutală, mă trage de păr un pic mai tare și mă imploră mai mult.
Bourbonul pe care l-am băut mi-a destins mușchii și mintea. Nu sunt
beat, doar suficient de dezinhibat pentru a nu-mi păsa de nimic. Fără a o
pierde pe Sofia din ochi, îmi slăbesc cravata și o devorez din priviri lăsând
să crească excitația.
Atunci se întoarce. Părul ei brunet zboară în jurul feței ei și eu mă las
înghițit de ochii de culoarea alunei – ochi mari migdalați care sunt aproape
lucioși din cauza dorinței. Nu dansează în fața mea, dansează pentru mine.
Mâinile ei coboară în lungul taliei și se opresc pe șolduri. Știu că își
imaginează mâinile mele pe ea. Cu respirația tăiată, deschide buzele
cărnoase deasupra cărora se formează mici perle de sudoare pe care aș
vrea să le ling, dar nu m-aș opri acolo. Mai întâi i-aș devora gura înainte de

43
a-i parcurge tot corpul cu limba mea, până când fiecare centimetru din
pielea ei ar fi marcat de buzele mele. De dinții mei.
Mă ridic și merg spre ea. Îmi întoarce spatele chiar înainte să ajung la
ea și continuă să se unduiască pentru a mă provoca. Totuși, în tot acest
timp privirea ei nu m-a părăsit iar eu continui să merg până mă lipesc de
ea. Mâna mea este pe abdomenul ei și o trag spre mine. Vreau să simtă
efectul pe care-l are asupra mea, să simtă fiecare centimetru dur și
fierbinte al erecției mele pe fesele ei.
— Ți-ai schimbat părerea? mă tachinează ea. Până la urmă, ai chef de
dans?
— Vreau mai ales să mă fut, șușotesc în urechea ei făcând-o să
frisoneze. Cu tine, în cazul în care aveai dubii. Imediat.
Ea își desprinde fesele de mine, se apleacă și se ridică frecându-mi
scula într-o manieră rafinată, smulgându-mi un geamăt.
— În acest caz, răspunde ea, ar trebui să plecăm.

***
Nu o ating în taxiul care ne duce la mine. Nu îi ating coapsa și nu îi
dau mâna pentru a o ajuta să coboare din mașină, pentru că știu că
așteptarea o excită și mai mult. În același timp, asta și pentru că dacă voi
începe, nu am intenția să mă opresc.
După două minute interminabile în ascensor, suntem în culoarul din
fața ușii mele. Bag cheile în ușă și simt corpul Sofiei în spatele meu. Nu mă
atinge, dar o simt – un parfum floral și dulce, cum e al gardeniei.
Nici nu am făcut bine doi pași în apartamentul meu, că mă întorc și
mă servesc de corpul ei pentru a închide ușa. Îi țin pumnii cu o mână,
deasupra capului, trăgând-o, făcând-o să se cambreze. Țipă ușor când
nasul meu îi atinge obrazul și respirația i se accelerează.
— Vrei să te fut? șoptesc.
Tresare și geme.
— Da.
Sofiei îi place să fie brutal, îi plac cuvintele murdare și mâinile ferme.
Degetele mele urcă pe coapsele ei ridicându-i fusta.
— Vrei să te fac să juisezi?
Mi-a spus într-o zi că ceea ce-i plăcea cu mine era faptul că putea să
se lase dusă, că era fără stres, fără griji, fără decizii de luat. Este singura
parte a vieții sale în care este fericită să lase pe altcineva – în speță, pe
mine – să facă toată treaba.
44
 Ridică bărbia și și-o freacă de barba mea incipientă.
— Te rog, da, imploră ea.
— Cât de tare?
O tachinez mângâindu-i sexul deasupra chiloților. Bazinul ei se
ondulează și ea se freacă de mâna mea când îndepărtez țesătura ca s-o
pătrund cu degetele mele. Păsărica ei este fierbinte, netedă și umedă.
— Cred că mi-am primit răspunsul, spun eu râzând.
— Stanton... murmură ea.
Gura mea o ia în posesie pe a ei, tăindu-i vorba, sugând buzele pline
pe care le-am privit toată ziua. Are un gust dulce, de afine și de tequila. Îmi
oferă limba și eu mi-o scufund pe a mea în gura ei fierbinte, abia lăsând-o
să respire, pe urmă îi mușc buza inferioară.
Încearcă să-și elibereze mâinile ca să mă atingă, să mă tragă spre ea,
dar eu îmi strâng pumnul. Îmi apăs corpul de al ei, savurând senzația
curbelor sale în timp ce ea geme. Îmi plimb buzele de-a lungul bărbiei,
lăsând o urmă de salivă pe pielea ei, până la gât, delectându-mă cu pielea
ei fină. Ea își reține respirația în timp ce ridică bărbia mai sus, oferindu-mi
mai mult din pielea ei iar eu cobor și mai jos până la nasturii bluzei.
Legăturile de o noapte, sexul fără emoții, am făcut asta de
nenumărate ori. Câteodată este bine, câteodată este pur și simplu...
mecanic. Această poveste de a satisface o necesitate fizică. Ceea ce se
întâmplă cu Sofia, în schimb, nu a fost niciodată mecanic. Este ca și cum
am fi fost doi amanți, separați de prea mult timp și de o distanță prea
mare.
Îi ling sânii peste bluză, lăsând o urmă închisă și umedă pe mătase. Nu
există nici un gând ascuns, nu sunt decât senzații pure și sentimente. Îi
eliberez mâinile, prind gulerul bluzei și trag de el ca să-l deschid, rupând
mătasea, descoperind carnația ei sublimă care mă fascinează atâta.
O să-i cumpăr o bluză, nici nu se pune problema să-mi bat capul cu
nasturii.
Ea își afundă mâinile în părul meu în timp ce eu cobor sutienul pentru
a-i devora sânul. Atât de cald, atât de dulce. Îl sug până când o aud țipând
și până când gura mea lasă o urmă, pe urmă îi excit sfârcul cu limba. Se
arcuiește când o iau cu totul în gură și-și lasă capul să-i cadă într-o parte.
— Oh, da... Dumnezeule, da...
Acord aceeași atenție și celuilalt sfârc în timp ce mâna mea se
adâncește în chiloții ei. Vreau să o aduc la orgasm, să o fac să urle de
plăcere. Își îndepărtează coapsele în timp ce degetele mele îi ating labiile și
45
desenează cercuri cu bazinul , în sens invers mișcării degetelor mele. Încă îi
mușc sfârcul când îmi vâr degetele în ea, și-i simt unghiile înfipte în spatele
meu.
— La dracu, șuieră ea.
O penetrez cu degetele mele, frecându-i clitorisul cu degetul mare.
Vocea ei devine mai ascuțită, mai disperată. Nu mai are mult. Ridic capul și
îi privesc chipul: ochii ei sunt închiși, genele lungi contrastează cu pielea ei
bronzată, buzele ei sunt întredeschise și îmi strigă numele. Dacă aș picta,
această scenă ar fi capodopera mea – momentul acesta de puritate, de
transparență, când Sofia se deschide pentru mine. Momentul în care își
lasă garda jos, lăsându-mă să-i ofer o plăcere brutală fără ca, totuși, să o
rănesc.
Nu pot să nu o sărut. Încet, îi deschid gura în timp ce degetele mele
accelerează mișcarea. Deodată, explodează. Îi înghit țipătul divin în timp
ce brațele ei mă trag spre ea și coapsele și vaginul i se contractă.
Când își revine din orgasm, își pune mâinile pe obrajii mei și mă sărută
cu tandrețe. Îmi îndepărtez fața și ochii ei arzători mă privesc cum ling de
pe degete lichidul ei fierbinte și dulce. Este mai bun decât toate Tequila
sunrise și tot bourbonul din lume – juisul Sofiei este elixirul zeilor, și eu l-aș
bea de la sursă de acum și până la sfârșitul nopții.
Totuși, pentru moment este timpul ca și ea să se amuze.
Privirea ei strălucește cu o lumină machiavelică în timp ce mă trage
de cravată ca să mă sărute din nou și să mă reazeme de ușă. Buzele
noastre nu se părăsesc, și eu îmi înfig mâna în părul ei ca s-o apuc, să o
trag exact așa cum îi place ei. Pe urmă îi împing capul în jos, până când se
află în genunchi în fața mea.
Își ridică ochii flămânzi spre mine plimbându-și mâinile pe coapsele
mele. Îmi desface cureaua și eu o privesc mângâindu-i părul. Îmi coboară
pantalonii și boxerii până la glezne iar eu ridic un picior după celălalt
pentru a-i scoate, după care ea îmi mângâie pielea picioarelor mele
musculoase.
— Picioarele astea... suspină ea, cu o voce admirativă. Sunt făcute
pentru a îngenunchea în fața lor.
Râd sumbru.
— Mulțumesc pentru compliment, iubito. Dar gata cu vorbăria, gura
ta are lucruri mult mai interesante de făcut.
Ea zâmbește și își linge buzele. Penisul meu tresare, conștient de ceea
ce-l așteaptă și eu îl prind ferm pentru a-l freca. Îmi plimb după aceea
46
glandul peste buzele Sofiei, etalând lichidul pe carnea trandafirie. Ochii
mei se adâncesc într-ai ei, ochi în care aș putea să mă înec, dacă nu aș fi
atent.
— Deschide, îi ordon.
Nu mă deranjează deloc dacă o femeie preia controlul. Totuși,
supunerea Sofiei este excitantă. Îmi place să fiu deasupra ei, să o dirijez.
Îmi place să îmi iau tot timpul pentru ca ea să simtă tot ce îi dau, decât să
o las să ia, pur și simplu.
Buzele ei sunt umflate și roșii de la sărutările noastre. Deschide gura
larg și eu îmi alunec mădularul în acest paradis cald și umed. O pătrund
încet în timp ce suflul meu devine sacadat, până îi ating fundul gâtului, și
mă las înghițit de această senzație divină. Atât, atât de bine.
Cobor capul pentru a-mi vedea scula retrăgându-se, buzele ei care se
închid peste pielea mea, ca și cum ea nu ar vrea să plec, pe urmă o
penetrez din nou, un pic mai tare, un pic mai profund. Nu mă mișc în timp
ce gâtul ei se strânge în jurul meu.
— Fuuuutu-i, gem eu.
Este o tortură delicioasă, o agonie perfectă care nu aș vrea să se
sfârșească niciodată. Dar mă retrag, pentru a-i putea pătrunde gura încă o
dată.
— Asta este, iubito, îi zic ținând-o de cap. Așa. Ține gura deschisă,
primește tot ce îți dau... drace...
Nu pot să mă rețin. Ridic ochii, și bazinul meu face mișcări de du-te-
vino. Nu vreau să-mi dau drumul imediat, dar nu mă pot opri. Doar un pic
mai mult, un pic mai mult timp.
Sofia geme, simțind aproape la fel de multă plăcere ca și mine, îmi
mângâie testiculele făcându-le să se contracte, să se pregătească pentru
valul de plăcere care este la două degete de a mă înghiți. Când simt că
sunt la marginea abisului, o prind de păr și-i îndepărtez capul, pe urmă o
ridic și îi sărut gura perfectă.
Unde să mergem acum? Pe jos, pe canapea, rezemați de perete?
Patul nu este o opțiune, este prea departe.
Îmi ridic pantalonii ca să scot un prezervativ, îl deschid și-l derulez pe
mădularul meu. Sofia mă privește în timp ce-și scoate fusta și chiloții, fără
să-i pese de bluza ei care oricum, nu mai acoperă nimic.
Va fi pe jos. O atrag în brațele mele și îi pătrund gura cu limba mea, în
timp ce mă las în genunchi antrenând-o cu mine, o lungesc pe jos
protejându-i capul cu mâna mea.
47
 — Grăbește-te, Stanton, mă imploră. Nu mai pot... Dumnezeule...
Sofia nu imploră decât atunci când face sex.
Își ridică șoldurile, frecându-și sexul de stomacul meu. Gemem
amândoi când o penetrez, când simt cum vaginul ei atât de minunat de
strâmt mă strânge, și mă afund în ea pe toată lungimea mea. La naiba, da.
Sunetele pe care le scoate sunt minunate. Își înfige unghiile în spatele
meu, smulgându-mi un șuierat de durere și eu o strâng de umeri pentru
mai multă intensitate. Bazinul meu îl lovește pe al ei și desenez cercuri în
timp ce sunt adânc înfipt în ea.
— Mai puternic?, îi șoptesc la ureche.
Își strânge genunchii în jurul meu și tocurile ei mi se înfig în fese.
— Dă-mi gura, mă imploră.
Cobor capul și limbile noastre se unesc. Simt mici frisoane pe coloana
vertebrală în timp ce accelerez mișcările de du-te-vino, oferindu-i tot ce
am. O simt cum tresare și se contractă în jurul sexului meu.
— Asta este, iubito, juisează împreună cu mine... acum...
Străluciri luminoase îmi acoperă vederea și-mi înfund fața în gâtul ei.
Șoldurile ei se mai ridică o ultimă dată înainte de a se imobiliza în timp ce
eu mă golesc cu frenezie în ea. Sângele pe care-l simt cum îmi pulsează în
urechi, nu mă împiedică să o aud cum îmi strigă numele. Juisăm în același
timp, împărțind acest moment minunat în care nu mai există nimic în afară
de ea, de mine și această plăcere uimitoare care ne unește.
Îi simt respirația pe umărul meu și am nevoie să-mi mobilizez toate
forțele ca să-mi ridic capul și să văd privirea strălucitoare a Sofiei. Surâsul
ei este așa de tandru, că aproape îmi rupe inima. Îi îndepărtez șuvițele de
păr de pe față și o sărut delicat. Fără un cuvânt, mă retrag și mă ridic,
luând-o în brațe și purtând-o până în dormitorul meu.
Cu toate acestea, noaptea este departe de a se fi sfârșit.

***
Sofia se prăbușește pe spate, râzând în hohote, cu respirația tăiată.
Îmi scot cel de-al doilea prezervativ folosit și îl arunc în coșul de lângă pat.
Rămânem alungiți confortabil, unul lângă celălalt, tăcuți, până când
chiorăielile stomacului Sofiei sparg liniștea noastră.
Încearcă să se ascundă în spatele mâinii sale, dar eu constat cu o
privire amuzată cum pielea ei se înroșește de la piept până la obraji.
„Am uitat să mâncăm, nu-i așa?”

48
 — Dacă nu punem la socoteală felia de portocală din Tequila sunrise,
da, răspunde ea.
— Vino, hai să vedem cum ne putem revigora.
Ies din cameră fără să-mi dau osteneala să mă acopăr. Îmi place să
simt aerul pe fese. Sigur, locuiesc pe o străduță de trecere și nu am
perdele, dar dacă oamenii vor să-și ridice capul să se uite pe fereastră,
măcar să le ofer un spectacol frumos.
Sofia mă urmează, acoperită cu pătura mea. Presupun că o face
pentru că-i este frig, a trecut deja destul de mult timp de când orice urmă
de pudoare a dispărut dintre noi – fără îndoială, în ziua în care mi-a călărit
gura.
Se așază la masa de bucătărie în timp ce eu scot un castron din
frigider pentru a-l băga la microunde. Pun două farfurii pe masă, pe urmă
două pahare cu apă proaspătă, și simt privirea Sofiei care mă urmărește în
timp ce mă mișc. Fără îndoială, se bucură de priveliște. Când un bip ne
anunță că cina este gata, scot castronul... și mă ard la degete.
— La dracu, auu!
Scutur mâna și îmi sug degetele.
— Atenție, mă previne ea. Nu deteriora jucăriile mele preferate.
Mă servesc de un șervet pentru a duce castronul la masă.
— Mulțumesc pentru că îți faci griji!
Ne servesc cu două porții enorme de macaroane cu brânză, aburinde,
și când Sofia geme înghițind prima bucată, mădularului meu o remarcă
imediat.
— Este super-bună, Stanton. Tu ai făcut-o?
— Nu, eu nu gătesc. Nici Jake, de altfel, dar este singura rețetă pe
care a învățat-o pe de rost dintre cele ale mamei sale. Nu poate să
supraviețuiască nici măcar o săptămână fără să le mănânce.
Mâncăm în liniște timp de câteva minute iar eu privesc cum părul
Sofiei cade pe umerii ei în cascadă, admirând strălucirea ochilor ei de
culoarea alunei. Mă simt bine, aici. Cu ea.
— Îți pot pune o întrebare? o întreb.
— Bineînțeles.
Îi dau la o parte pătura de pe umeri, descoperind rotunjimea perfectă
a sânului ei drept. Respirația i se oprește o clipă în timp ce îmi plimb
degetul în lungul cutiei ei toracice, pe cicatricea de douăzeci de centimetri
care-i marchează pielea perfectă.
— Cum ți-ai făcut asta?
49
 Prima dată când am remarcat-o nu am îndrăznit s-o întreb, nu mă
simțeam îndreptățit. La început, întâlnirile noastre constau în a ne
dezbrăca unul pe celălalt în cel mai scurt timp posibil și în a avea cât de
multe orgasme fără riscul de a ne deshidrata. Asta lăsa puțin timp
conversațiilor. Cu toate acestea, în ultimul timp... mă surprind că vreau să
știu tot mai multe despre Sofia. Nu vreau să știu doar cum îi place să fie
futută, vreau să știu mai multe decât Brent și Jake despre ea. Vreau să-i
cunosc fantasmele și secretele.
Nu depistez nicio durere sau vreo jenă pe trăsăturile ei, lucru pentru
care sunt recunoscător.
— Accident de avion, răspunde ea ca și cum nu ar fi nimic important.
— Tu glumești?
— Deloc. Când aveam opt ani, ne întorceam de la Rio, unde ne
vizitasem familia, și a fost o problemă la aterizare. Am luat poziția de
aterizare de urgență, a fost violent. A fost un zgomot monstruos, de asta
îmi amintesc cel mai bine. Sunetul metalului care se îndoaie, ca un
accident de mașină dar... de o mie de ori mai brutal. Suportul de cot al
scaunului meu mi-a fracturat două coaste, dar niciun organ vital nu a fost
atins. Am avut noroc, în termeni de prăbușire aviatică. Nu a existat niciun
mort, și toți răniții și-au revenit.
— Rahat.
Nu știu la ce m-aș fi așteptat, dar... sigur nu la asta.
— Al doilea frate, Tomas – filosoful familiei –, crede că a fost un
semn. O atenționare că viața este prea scurtă și prețioasă. Crede că avem
lucruri mărețe de înfăptuit, pentru că am fi putut să murim cu toții, dar
pentru un motiv sau altul, am fost cruțați.
Îi acopăr cicatricea cu mâna mea, imaginându-mi durerea pe care a
simțit-o, dorind să o absorb, să o fac să dispară. În același timp, asta face
parte din ea, din ceea ce este ea astăzi, și pentru nimic în lume nu aș
schimba-o, pentru că este incredibilă.
Îmi urc mâna până la sânul ei, simțind bătăile inimii sale sub piele.
Sunetul respirației ei, ascuțit și sacadat în același timp, mă încurajează și
pulsul i se accelerează în timp ce mă apropii. Îmi șoptește numele și cred
că niciodată nu a sunat mai frumos.
În același timp, nu am timp să o sărut că aud cheile în ușă și sărim ca
doi adolescenți surprinși de părinți. Fugim până în camera mea și închid
ușa râzând. Mă întind pe pat căscând și trag cuvertura pe mine. Sofia mă
privește o clipă, lasă pătura și își adună hainele.
50
 — Eu o să plec.
Așa funcționăm noi. Ne-o tragem, ne îmbrăcăm, plecăm: noapte bună
și pe curând, la birou.
Privesc ora de pe deșteptător. Este ora trei dimineața.
— Este târziu, constat căscând și remarcând zgomotul stropilor de
ploaie pe fereastră. Și plouă. De ce nu ai rămâne?
Nu avem reguli exacte, în orice caz nimic ce ar putea fi enunțat cu
voce tare. Am făcut mereu ceea ce ni s-a părut convenabil. Dacă ar exista
reguli, chiar și subînțelese, s-ar putea ca, a petrece noaptea împreună să le
încalce.
În același timp... puțin îmi pasă.
Îmi frec obrazul de perna pufoasă și deschid un ochi. Sofia stă în
picioare, superbă în nuditatea ei, cu sutienul în mână, cântărind
argumentele pro și contra.
Arunc cuvertura ca să o invit lângă mine.
— Afară e frig și aici e cald. Nu te gândi prea mult, Sof.
Nu există nici un sens ascuns, iar Sofia este dulce – sunt sigur că voi
visa frumos dormind alături de ea.
Își lasă sutienul și se întinde lângă mine. Spatele îi este lipit de torsul
meu, iar fundul de mădularul meu, deschizând perspective noi cu privire la
avantajul mângâierilor.
Îi pun o mână pe șold și cealaltă sub perna mea, și după ce se
frământă o clipă pentru a se face mai comodă, șoptește:
— Știi că îți apare accentul când ești obosit?
Părul ei îmi gâdilă nasul și mă face să strănut.
— A, da?
— Da. Și... mie îmi place mult.
Aproape am adormit când zgomotul surd al unei piese de mobilier
care se izbește de perete răsună în încăpere. Bang, bang, bang. Este
zgomotul făcut de tăblia patului colocatarului meu, care se izbește de
perete, însoțit de o voce feminină: „Da, da, da!”.
Ridic capul și strig cu fața la perete.
„Ei! Vă deranjăm? Unii încearcă să doarmă pe aici.”
Vocea nepăsătoare a lui Jake îmi răspunde:
„Ești drăguț dar sunt unii care încearcă să se fută!”
Loviturile se reiau, dar Dumnezeu fie lăudat, gemetele afirmative se
opresc.

51
 Sofia chicotește în timp ce trag cuvertura peste capetele noastre ca să
înăbuș o parte din zgomot.
— La dracu, chiar trebuie să-mi caut propriul apartament.

CAPITOLUL 6

Sofia

Nici nu s-a luminat bine când sunt trezită de erecția lui Stanton care
se împinge în fesele mele. Mâinile lui mari îmi urcă pe stomac și îmi
palpează sânii după care îmi freacă sfârcurile care sunt deja întărite. Dinții
lui îmi zgârie umărul – este animalic și periculos. Nu așteaptă să-i dau
permisiunea.
Pe urmă, degetele lui magice sunt între picioarele mele, îmi ia mâna și
o apasă pe clitoris desenând mici cercuri.
— Continuă, spune cu vocea groasă și adormită.
Căldura torsului său îmi părăsește spatele și greutatea lui dispare de
pe saltea. Aud zgomotul pe care-l face ambalajul unui prezervativ, pe urmă
revine – pielea lui fierbinte, gura umedă pe gâtul meu mușcând locul acela
atât de sensibil din spatele urechii mele. Respirația mi se accelerează și
măresc presiunea degetelor mele, intensificând plăcerea care începe să se
formeze în josul abdomenului meu. Respirația lui Stanton îmi gâdilă
umărul, în timp ce îmi prinde genunchiul și-mi ridică piciorul.
— Da. Asta. Acum, imediat.
Acum imediat, te implor.
Îmi dau seama că am spus asta cu voce tare, când îl aud râzând.
— Cred că am visat același lucru, spune el.
Pe urmă mă pătrunde în întregime, perfect, umplându-mi sexul cu
mădularul lui dur și gros. Îmi aplec capul spre spate gemând în timp ce el
respiră cu zgomot de fiecare dată când mă penetrează încet.
Îi simt sexul sub degetele mele și cobor mâna pentru a-l mângâia
acompaniind mișcările lui de du-te - vino.
Dumnezeule, ador felul lui de a se mișca.

52
 Știe care este unghiul perfect, care este viteza potrivită pentru a mă
face să-mi pierd capul. Nu am nimic de spus, nimic de făcut, decât dacă am
eu chef, sau dacă așa îmi ordonă el.
Mâna lui îmi strânge mai puternic piciorul și eu întind brațul în spate
ca să-l apuc de coapsă, pe urmă de fesă, împingându-l să mă penetreze
mai puternic și smulgându-i un mormăit.
— La dracu, Sofia, ador să te iau așa. Ador să te pot privi. Ești așa de
frumoasă, spune cu o voce răgușită.
Plonjează în mine mai puternic și camera se umple de zgomotul pe
care-l face bazinul lui care-mi lovește fesele.
— Îți place și ție? mă întreabă gâfâind.
Îmi eliberează piciorul dar eu îl las în aer, nevrând să stric plăcerea.
Degetele lui se ocupă de sfârcurile mele să le ciupească și să tragă de ele.
— Arată-mi, geme el. Arată-mi cât de mult îți place.
Țip, lovindu-mi fesele de el, întâlnind loviturile lui de bazin și mă aplec
în față pentru ca el să intre mai adânc în mine.
— La dracu, da. Așa, iubito.
Devenim o masă care pulsează și geme de plăcere pură. Îmi înfig
unghiile în pielea coapsei lui în timp ce mă las înghițită de orgasm, cu gura
deschisă spre saltea, pentru a-mi înăbuși strigătul.
Stanton mă împinge pe burtă și se așază peste mine. Încă trei lovituri
de bazin, și îmi geme în ceafă. Îl simt cum se umflă în mine în timp ce
juisează, și senzația pe care mi-o dă, zgomotele pe care le face, îmi fac
poftă să o iau de la capăt.
Rămânem nemișcați un lung moment, cu respirațiile întretăiate, cu
inimile bătând nebunește. Sunt deja adormită când se retrage, lăsându-mă
înghițită de această oboseală divină pe care o ai doar în urma unui astfel
de exercițiu fizic. Îmi dau seama vag că se mișcă și mă atrage în
îmbrățișarea brațelor sale, învăluindu-mă în parfumul puțin iute de după
sex și în căldura reconfortantă a unui bărbat.

***

Camera lui Stanton este scăldată în soare. Parfumul de cafea plutește

în încăpere și patul este gol pe partea de lângă mine. Nu mă ridic imediat,
mai profit puțin de patul lui, de parfumul viril pe care-l mai păstrează
așternuturile, retrăind în capul meu sexul nebun pe care l-am făcut în ajun.

53
 Faptul de a-mi petrece noaptea la el, este ceva nou. O alegere
spontană care... nu a fost, fără îndoială, prea inteligentă, pentru că mi-a
plăcut.
De fapt, totul mi-a plăcut în faptul de a petrece noaptea în patul lui:
brațele lui în jurul meu, pieptul lui sub obraz, erecția lui lipită de mine în
miezul nopții. Sexul mi se contractă când mă gândesc la asta și tresar,
minunat prinsă de dureri musculare – cea mai grozavă durere. Mă întreb
dacă și lui Stanton i-a plăcut să fiu aici. Mă întreb dacă ar vrea ca...
Nu.
Obiecție.
Nici nu se pune problema.
Știm cu toții ce se întâmplă atunci când ne jucăm cu focul, dar eu nu
mă voi arde. Eu sunt ca... o mână care trece prin flacăra lumânării și care
nu simte căldura.
Pentru că sunt pregătită. Voci care seamănă în mod ciudat cu cele ale
fraților mei, îmi răsună în cap. Conversații apropo de prietene care voiau
mai mult decât aveau ei de oferit. Strategiile pentru a scăpa din
tentaculele femeilor care se atașau prea tare. Adjectivele prin care erau
descrise femeile, începând de la „cool”, „geniale” sau „fără dureri de cap”,
și devenind inevitabil apropiate de „agasantă”, „insistentă” sau pur și
simplu „jenantă”. Prietenii care nu s-au mai reluat niciodată pentru că pur
și simplu au fost depășite limitele.
Mie nu mi se va întâmpla asta. Nu am nevoie de acest gen de
distracții. Nu vreau acest gen de complicații. Cariera mea este acolo unde
vreau eu să fie și nimic nu va schimba asta, nici măcar orgasmele care mă
fac să-mi uit până și numele...
Mă ridic brusc din pat să mă îmbrac, dar dau cu ochii de bluza mea.
Nu am văzut-o prea bine aseară, dar este distrusă. Nasturii nu mai servesc
la nimic și are o gaură destul de mare pentru a trece mâna prin ea – sau
sânul. Parcă ar fi o eșarfă roșie care i-a făcut față unui taur turbat, ceea ce
nu este foarte departe de realitate.
Atunci zăresc tricoul pliat pe marginea patului, lângă hainele mele.
Este gri, cu o inscripție cu majuscule: Sunshine, Mississippi.
Ce drăguț.
Îl iau și mi-e rușine să recunosc că îl duc la nas ca să simt mirosul de
balsam – și mirosul lui Stanton. Scutur din cap.
Nu îți uita obiectivele, Sofia. Orice ar putea crede clitorisul și vaginul
meu, superbul penis al lui Stanton nu face parte dintre obiectivele mele.
54
 Îmi leg părul, îmi bag bluza și sacoul în geantă și le mulțumesc zeilor
modei că au inventat gențile uriașe. Mă privesc rapid în oglinda lui Stanton
– ochi obosiți, păr zburlit, un tricou gri mult prea larg cu o fustă conică
care abia se vede din el. Este ceea ce numim walk of shame (drumul
rușinii).
Când ajung în bucătărie, Stanton este așezat la masă cu bustul gol, în
jogging bleumarin, cu părul la fel de puțin aranjat ca și al meu, doar că la el
este sexy. Este în fața laptopului, gata să vorbească prin Skype. Judecând
după ceașca de cafea aproape goală din fața lui, este treaz deja de ceva
timp. Își ridică ochii zâmbindu-mi, pe urmă îmi arată cafetiera așezată pe
blatul de lucru. O propunere pe care n-o pot refuza.
Nu văd ecranul dar recunosc vocea tinerei fete.
— ... și Ethan Fortenbury a spus că am mâini de băiat.
Stanton încruntă sprâncenele, consternat.
— Mâini de băiat? Ei, bine, asta nu a fost prea drăguț din partea lui
Ethan.
Poate că este pentru că știu cu cine vorbește, dar vocea lui îmi pare
mai dulce, calmă și protectoare. Aș putea să-l ascult vorbind așa toată
ziua.
O aud pe Presley mestecând cerealele, pe urmă răspunde.
— Nu, nu este drăguț, tată. Aș fi vrut să-l tratez de nenorocit, dar
mama mi-a spus că este nepoliticos și atunci i-am spus că este un cur de
cal, pentru că asta este.
Stanton izbucnește în hohote de râs când intră Jake, îmbrăcat cu un
jeans și o cămașă bleu deschis. Trece în spatele lui Stanton și aruncă o
ocheadă ecranului.
— Salut, Jake, strigă vocișoara plină de veselie.
El îi zâmbește cu gura până la urechi, ceea ce este foarte rar din
partea lui.
— Bună dimineața, rază de soare.
Jake mi se alătură și se servește cu o ceașcă de cafea, privindu-mă din
cap până-n picioare.
— Simpatică, ținuta ta.
Îi scot limba.
O blondă înaltă cu picioare interminabile iese din camera lui Jake.
Îmbrăcată cu o rochie de culoarea nisipului și cu pantofi asortați, este
mult mai prezentabilă decât ar avea dreptul după o seară de băut și o
noapte de sex – zgomotos.
55
 Abia privește în direcția lui Jake și fuge spre ușă.
— Salut! aruncă ea.
Jake nu pare tulburat.
— Pe curând, răspunde el.
— Pare simpatică, spun eu luând o gură din drogul meu matinal.
— A găsit ieșirea singură, și pentru mine, este femeia perfectă. Poate
chiar ne vom revedea.
Și cu asta, Jake își ia ceașca de cafea și se duce în camera lui.
— Deci, ce s-a întâmplat cu Ethan Fortenbury? întreabă Stanton.
— Ah! Păi i-am spus că dacă nu încetează să mă enerveze, îl voi
sugruma cu mâinile mele de băiat. De atunci, m-a lăsat în pace.
Stanton râde de nu mai poate. Un râs plin de dragoste și de mândrie.
— Bravo, asta-i fata mea.
— Trebuie să-mi găsesc bascheții înainte de antrenament, tată. Ți-o
dau pe mama. Te pup! Te iubesc!
— Si eu te iubesc, fetița mea, îi răspunde trimițându-i o sărutare.
Cred că mi-am udat chiloții. Un gol care nu mi-e străin se trezește în
uterul meu, o nevoie urgentă de a procrea cu acest bărbat. Este ceva pur
instinctiv, și din fericire, gândesc cu capul, și nu cu ovarele mele. Totuși...
nu este așa de simplu.
Îmi sorb cafeaua, în timp ce vocea ascuțită este înlocuită de o alta,
mai matură, dar cu un accent la fel de puternic.
— Bună, Stanton.
— Bună, scumpo.
— Atunci... trebuie să...
Face o pauză, după care reia.
— ... de ceva timp tot vreau să-ți vorbesc despre ceva...
Îi fac semn lui Stanton că voi lua un taxi pentru a mă duce acasă. El își
ridică indexul pentru a-mi spune să aștept.
— Jenny, poți aștepta o secundă?
Își închide laptopul.
— Nu lua un taxi , Sof, te voi conduce eu.
— Nu, ești ocupat, nu-ți face probleme, nu e nimic.
— Asta este ceva, pentru mine. Așteaptă doar un minut.
Se așază din nou și deschide laptopul.
— Jenny, îmi pare rău. Ce ziceai?
Ea ezită.
— Poate este un moment nepotrivit?
56
 — Nu, deloc, răspunde. Trebuie doar să conduc o prietenă. Hai, ce
voiai să-mi spui?
Îi așteaptă răspunsul și sunt sigură că o aud pe Jenny cum își reține
respirația – înainte de a respira.
— Știi ceva? Poate aștepta... tu ai musafiri... și eu trebuie s-o conduc
pe Presley la antrenament.
— Ești sigură?
— Da, desigur. Eu... eu te voi căuta mai târziu. Nu e... nu e nimic
urgent.
I se întunecă privirea, bănuitoare cu privire la cele spuse de ea, dar nu
insistă.
— OK, să ai o zi bună, atunci.
— Și tu la fel.
Bate două-trei taste pentru a se deconecta, pe urmă își îndreaptă
spre mine surâsul lui devastator.
— Bună.
Stanton și cu mine nu am mai dormit niciodată împreună, dar nu
există nicio jenă între noi.
Este doar... diferit.
— Bună, răspund ridicând ceașca de cafea.
— Îmi iau cheile și plecăm.

***
Stanton parchează în fața casei mele dar nu oprește motorul.
Aparent, nu are intenția să intre, ceea ce-mi convine perfect.
— Mulțumesc pentru că m-ai condus, îi spun dându-mi la o parte o
şuviță de pe frunte.
— Nici o problemă. Mulțumesc pentru... ieri seara, spune făcându-mi
cu ochiul.
— Obsedatule, spun râzând.
— De fapt, spune în timp ce cobor din mașină, nu uita că ne jucăm la
ora trei.
Aproape toate cabinetele de avocatură au propria lor echipă în Liga
de softball a avocaților din DC, și anul acesta, a noastră are o șansă să
câștige campionatul. Sunt talentată la sport – frații mei s-au asigurat de
asta –, dar mă antrenez de asemenea și pentru că sporturi precum golful,
tenisul sau squash-ul, pot deschide niște uși.
— Voi fi acolo, nu-ți face griji.
57
 Stanton pleacă și eu rămân pe trotuar privind mașina care dispare în
circulație. Un ușor... ceva ia naștere în pieptul meu, și mă trezesc
adulmecându-i tricoul. Încă o dată.
Asta nu e bine, fata mea.
O partidă de alergare. De asta am nevoie pentru a mă debarasa de
ultimele picături de alcool care mă împiedică să gândesc. Îi trimit un mesaj
lui Brent, care locuiește chiar în capătul străzii, să văd dacă mi se alătură.
Trec de ușa casei mele și sunt întâmpinată de treizeci de kilograme de
iubire îmblănită: rottweilerul meu, Sherman.
Pentru că mamei îi era frică de câini, nu am avut niciodată acasă.
Când am avut propriul meu apartament, mi-am realizat visul de copil și am
cumpărat cel mai mare câine pe care l-am putut găsi. Plătesc o fată tânără
să-l plimbe pe Sherman de trei-patru ori pe zi și pot să-l las o noapte singur
fără să facă prostii. Cu toate astea, el este puiul meu iar eu sunt mama lui,
și adorabilii lui ochi maro strălucesc de bucurie când mă vede.
Îi frec burta și urechile timp îndelungat, pe urmă îmi conectez
telefonul la difuzoare și dau până la capăt volumul. Am nevoie de ceva
vesel,. Still Standing, de eminentul Elton John. În buclă. Contrar disprețului
pentru câini, am moștenit gusturile muzicale de la mama mea. L-a auzit pe
Tiny Dancer pentru prima dată când era adolescentă, și încă este la fel de
îndrăgostită de el. Am crescut cu asta și-l voi vedea în concert imediat ce
voi avea ocazia.
Abia s-a terminat primul refren, că deja mă simt mai bine , sărind în
ritm în timp ce îmbrac un sutien de sport roz bonbon și un pantalon de
jogging negru. Îmi fac întinderile în salon pe când Brent intră pe ușă fără să
sune, în ținută sport și el – un maieu albastru care pune în evidență
bicepșii lui musculoși și un șort negru care depășește proteza de oțel pe
care și-o pune când aleargă.
Chiar dacă sunt la curent cu accidentul lui Brent și cu ce l-a costat,
sunt întotdeauna șocată să văd metalul care continuă carnea lui, de la
genunchi. Îmi este greu să-mi imaginez ce a îndurat, toate provocările pe
care a trebuit să le accepte și cum a putut să o scoată la capăt, cu o
personalitate așa de dinamică și pozitivă.
Mă studiază din cap până-n picioare, aplecându-și capul într-o parte și
întinzând urechea.
— Still Standing? Aveai nevoie să-ți ridici moralul, văd.
Brent mă cunoaște ca-n palmă.
— Te-ai întors târziu... sau deloc? întreabă el.
58
 Îmi iau cheile și o-ntindem la Memorial Park, cel mai bun loc din oraș,
pentru alergat. După ploaia de aseară, aerul este cald dar uscat, este o zi
frumoasă de vară.
— Am dormit la Stanton.
— A, da? întreabă el făcând ochii mari.
— Era târziu.
— Hmmm.
— Eram obosită.
— Mda.
— Ploua! exclam exasperată.
Aprobă din cap dar privirea lui îmi spune că nu s-a lăsat prostit.
Un avocat trebuie să știe să-și distragă martorul – să-l facă să schimbe
subiectul, când acesta devine deranjant pentru clientul său. E ceea ce fac
eu acum.
— Ei, cum a fost întâlnirea ta?
Brent zâmbește machiavelic.
— Un gentleman nu povestește lucruri de genul ăsta.
— Eu nu văd nici un gentleman pe aici.
Izbucnește în râs.
— Nu te înșeli. Să spunem doar că ea a plecat șchiopătând de
dimineață.
Când zilele sunt calme la birou, umple tăcerea cu recitalul celor mai
nebunești povestiri. Știu ce actriță l-a supt când erau o mie de paparazzi în
jurul mașinii; cărei moștenitoare dependente de adrenalină i-a tras-o când
aceasta era agățată de un candelabru într-un castel din secolul al XVI-lea...
Bineînțeles, nu toate poveștile lui vorbesc despre sex, sunt doar cele pe
care le preferă.
Ne începem cursa la Washington Monument, într-un ritm lent pentru
a ne încălzi, unul lângă celălalt, având grijă să-i evităm pe ceilalți
alergători, pe cicliști și pe cei cu role. DC este un oraș tânăr și activ și în
cartierul meu, atractiv. Aproape că se poate simți rivalitatea în aer: toată
lumea vrea să fie în vârful piramidei, fie urcând fiecare treaptă, fie
făcându-l să cadă pe cel care este deasupra. În DC, puterea este regele, și
toată lumea dorește exclusivitate.
— Ce părere ai despre bărbi? întreabă Brent ocolind o statuie.
Nu înțeleg de unde întrebarea asta. Îi privesc fața netedă și frumoasă.
— Depinde cine o poartă. De ce?
Își freacă maxilarul.
59
 — Ezit să o las să crească. Asta m-ar scuti de ochii dulci pe care mi-i
fac liceenele.
Izbucnesc în râs.
— Cred că ți-ar sta bine cu barbă.
Câteva minute mai târziu, trecem de Jefferson Memorial. Cred că
atunci când s-au ridicat monumentele, cineva nu îl plăcea pe Jefferson,
pentru că este departe de drumurile frecventate, și nu văd niciodată
niciun vizitator.
— Atunci... apropo de tine și de Stanton... , începe Brent.
Îl privesc cu colțul ochiului și îi văd trăsăturile neliniștite. Rahat. Se
simte prost, ca și cum s-ar pregăti să-mi spună un lucru dezagreabil.
— Ce, ți-a spus ceva? Apropo de mine?
Ăsta este un alt lucru pe care-l știu de la frații mei. Băieții vorbesc
între ei.
— Nu, nu. El n-a spus nimic. Doar că... tu ești conștientă că Stanton...
nu este liber? Din punct de vedere sentimental.
— Bineînțeles, este unul din lucrurile pe care le prefer la el. Crezi că
eu am timp pentru sentimente?
În prezent mergem la pas, recuperându-ne suflul.
— Dar... tu ai sesizat că el... aparține altcuiva?
— Sigur că da! Brent, el vorbește tot timpul despre Jenny și despre
Presley. Are o fotografie cu ele pe birou, și alte câteva zeci la el în cameră.
Într-adevăr, este o fotografie cu Stanton îmbrățișând-o pe Jenny pe
un pat de spital cu un nou-născut în brațele lor; Stanton și o fetiță cu
codițe blonde în fața unei biciclete; Stanton, Jenny și Presley în fața unei
roți mari, râzând în hohote. Toți trei sunt blonzi și perfecți, ca o carte
poștală cu familia ideală.
— Eu personal, cred că tu și cu Stanton formați un cuplu genial. În
plus, tu nici n-ar trebui să-ți schimbi monograma.
Izbucnesc în râs scuturând capul.
— Tu ești singurul hetero pe care-l cunosc care știe ce e o
monogramă și știe cum să o folosească într-o frază.
— Așa sunt eu, ce vrei. Ascultă... nu vreau să te văd suferind, asta-i
tot.
Brent este un play-boy, dar nu un nenorocit. A avut niște aranjamente
cu femei care ar fi vrut ceva serios. S-a simțit mereu vinovat să le rănească
pentru că nu avea aceeași dorință ca și ele.

60
 — Mulțumesc că-ți faci griji, dar totul e bine, Brent, îi spun luându-l
de mână. Este magia de a fi prieteni de sex, nimeni nu se atașează.
Brent îmi zâmbește și ne reluăm cursa cu un pas hotărât.
— Dintr-un punct de vedere egoist, ar fi nasol ca echipa noastră de
șoc să se spargă.
— Echipa noastră de șoc?
— Da, îmi răspunde dându-mi un cot. Suntem echipa care câștigă
totul – ca și Avengers. În fine, cei buni, în orice caz.
— Aah! Pot să fiu Thor? Mi-a plăcut mereu ciocanul lui.
Mă bate ușor peste cap.
— Nu. Tu, biată fetiță naivă, tu ești Văduva Neagră. Jake este Hulk, și
Stanton este Captain America.
— Și tu cine ești?
— Iron Man, bineînțeles, spune lovindu-și proteza.
— Hmm. Doar o sugestie, poate că ai fi mai puțin curtat de liceene
dacă ai lăsa referirile la benzile desenate, știi...
Închide un ochi, prefăcându-se că se gândește.
— Da, nu este posibil.
— Atunci barbă să fie!

***
Ca în fiecare duminică dimineața, mă trezesc devreme ca să pregătesc
o tavă de páo de queijo, - pâinici cu brânză. Este după o rețetă braziliană
pe care am învățat-o de la mama, și pe care încerc să o fac în fiecare
săptămână. Scot o tavă din cuptor și o las să se răcească pe planul de
lucru, când cineva bate la ușă. Este Stanton, care ține un sac de golf nou-
nouț, și cu Jake.
„Salut!”
— Ești gata să îmi dai o lecție, doamnă profesoară? întreabă Stanton
în timp ce Sherman se ridică pe labele din spate pentru a-l linge pe față.
— Da, sunt gata. Vii și tu cu noi, Jake?
— Nu, eu am venit doar pentru pâinicile cu brânză.
Îi servesc cu câte o ceașcă de cafea, când cineva bate la ușă – este
Brent.
„Salut!”
— Bună ziua tuturor! exclamă intrând în salonul meu.
Chiar dacă știu răspunsul, nu mă pot împiedica să nu-l întreb ce caută
aici așa de dimineață.
61
 — Este duminică, ne explică de parcă ar fi evident. Buletele cu brânză.
În felul acesta obișnuințele devin tradiții.
Așezați la masă, terminăm împreună micul dejun.
— Câinele tău începe să devină gras, Sof, spune Stanton aruncându-i
o bucățică de pâine lui Sherman.
Îl scarpin pe spate pe Sherman și îi iau apărarea.
— Nu este gras! Are doar pielea... groasă.
Brent își apleacă capul într-o parte inspectând jucăria mea cea mare.
— Nu știu, cred că Stanton are dreptate. Ar trebui poate să-i mărești
doza de exerciții, ar fi trist ca ceilalți câini să-și bată joc de el în parc.
Încrunt sprâncenele holbându-mă la el.
— Plătesc pe cineva ca să-l plimbe de trei ori pe zi!
— Cred că nu o plătești destul, spune Jake.
Bărbații sunt răutăcios de direcți. Nu o iau pe ocolite. Într-un tribunal,
ăștia trei pot să fie plini de tact și fermecători, dar între prieteni, sunt...
îngrozitori. Poate că cei trei frați ai mei m-au influențat, dar îmi place
această onestitate. Este simplă la modul agreabil.
— A remarcat vreunul dintre voi, cum se hlizea cretinul ăla de
Amsterdam la curul Sofiei în timpul meciului, ieri? întreabă Stanton
dovedind că nu m-am înșelat.
— Eu da, răspunde Jake ridicând mâna.
— Ai fi zis că are tipărită acolo formula pentru eradicarea cancerului,
adaugă Brent.
Richard Amsterdam este un avocat în afaceri de la Daily & Essex, alt
cabinet de elită, contra căruia am jucat ieri. Se apropie de patruzeci de ani,
câștigă bine, este atrăgător, și are reputația că sare pe tot ce mișcă.
— Cred că i-a plăcut ce vedea, spun ridicându-mă să pun vesela în
chiuvetă, pentru că după meci mi-a propus să mergem la un restaurant și
un film.
— Ah, exclamă Brent ridicând capul, un restaurant și un film – codul
tradițional pentru alcool și orgasm.
— Nu îmi place, spune Jake mestecând ultima bucățică de pâine cu
brânză. Își aruncă secretarele una după cealaltă, cum arunc eu
prezervativele. Nu putem avea încredere într-un tip care are o cotă atât de
ridicată de demiteri. În mod sigur este ceva putred, la el.
— Și tu ce i-ai răspuns? întreabă Stanton încruntând sprâncenele.
— Că sunt prea ocupată. Ceea ce este cazul, lăsând la o parte lecțiile
de golf.
62
 Privirea lui se luminează.
— Ah... este bine.
Pot și eu să fiu directă.
— Și pentru ce este bine?
Zâmbește în colțul gurii, cu zâmbetul ăla care mă dă pe spate.
— Pentru că poți face mai mult decât atât, Sof.

CAPITOLUL 7

Stanton

Este miercuri dimineața și suntem în biroul procurorului, ocupați cu o

sarcină rudimentară dar trepidantă, care ne permite să evităm ca întreg
sistemul judiciar să se prăbușească sub propria lui greutate: negocierile
pentru o înțelegere. Chiar dacă este ceva ce facem zilnic, încă nu m-am
săturat pentru că ador să negociez. Clientul meu este vinovat: o știu, și
procuroarea la fel. Totuși, eu trebuie să o conving că optând pentru o
victorie simplă și rapidă, ea câștigă timp și economisește banii
contribuabililor, ceea ce merită cu prisosință o sentință mai ușoară.
— El pune în contact oameni care au același interes, care caută
anumite atribute fizice la un partener, și care nu au timp să se ocupe de
asta, îi explic lui Angela Casselo, o mică bombă roșcată cu părul tuns scurt.
— Este un pește, remarcă Angela. Averea sa nu îl face mai puțin
criminal.
— Este un simplu Cupidon, un intermediar!
— Ha! exclamă ea. În curând îmi vei spune că liderii de droguri sunt
simpli farmaciști?
Ia uite, nu-i rea asta – o să păstrez acest argument pentru altă dată.
— Ascultă, zic sprijinindu-mă de zid pentru a o obliga pe Angela să se
oprească. Nu lucrează cu minori, afacerea lui nu se întinde în statele
vecine, și nu există abuz de putere. Este plevușcă, Angela, un minuscul
peștișor într-un ocean plin de rechini. Tu îi vrei pe rechini. El nu a făcut rău
nimănui. Dacă eram în Nevada, nici nu s-ar fi pus problema.
— Dacă clientul tău ar fi fost deștept, s-ar fi instalat acolo.
63
 — Va pleda vinovat pentru evaziune fiscală, dar trebuie să scoți
acuzația de proxenetism.
— Dar bineînțeles, pentru că o crimă financiară comisă de oamenii
foarte bogați este acceptabilă social, dar o crimă sexuală nu, așa e?
Câteodată este preferabil să nu răspunzi.
— Ai norocul că te apreciez mai mult decât îl detest pe clientul tău,
Shaw, suspină ea. Accept să păstrez doar evaziunea fiscală. Dar vreau ca el
să meargă la închisoare. Fără suspendare și fără arest la domiciliu.
— Fii de acord cu un centru de minimă securitate, și avem o
înțelegere.
Îmi întinde mâna iar eu i-o strâng.
— O să-ți trimit hârtiile în cursul săptămânii.
— Ești cea mai bună, Angela.
— Spui asta tuturor procurorilor, îmi spune împingându-mi ușor
umărul.
— Doar celor mai frumoase.

***
Întors la birou, îmi deschid servieta ca să scot dosarul peștelui,
precum și corespondența pe care am ridicat-o din cutia de scrisori ieșind
din casă, de dimineață. Mă așez cu o ceașcă de cafea în mână, triind –
publicitate, factură, publicitate, publicitate –, când o scrisoare îmi reține
atenția. Este micuță, albă, caligrafiată, cu adresa de returnare a părinților
lui Jenny. O deschid și scot un carton micuț din hârtie cerată.
Cred că tocmai am făcut un accident cerebral, pentru că brusc am
devenit analfabet. Nu sunt în stare să descifrez cuvintele.
Suntem onorați să vă invităm...
Jenny Monroe...
James Dean...
Iunie...
Căsătorie... căsătorie... căsătorie...
— Ce dracu este căcatul ăsta de glumă?
Jake se întoarce spre mine în fotoliul său.
— Ce se întâmplă?
Încerc să înțeleg. Să găsesc o teorie care ar avea sens.
— Tu ai făcut asta? Este o glumă?
— Tu m-ai văzut vreodată făcând glume? Expres?
Nu greșește, poantele nu sunt genul lui. Brent, pe de altă parte...
64
 O secundă mai târziu, năvălesc în biroul lui Brent și al Sofiei.
— Ar trebui să fie nostim?
Îmi smulge cartonul din mâini și îl inspectează încruntând
sprâncenele.
— Nu văd pentru ce ar fi, ivoarul nu este o culoare grozavă, spune
înainte de a citi invitația. Rahat! exclamă privindu-mă cu un aer uluit.
Rahat! repetă.
Sofia se ridică din fotoliul ei.
— Ce este? La ce vă uitați? De ce rahat?
Brent îi arată invitația.
— Rah... la dracu!
Am fruntea asudată și mi-e greu să respir, ca și cum aș fi făcut o criză
de panică. Iau înapoi invitația și mă întorc în biroul meu, urmat de Brent și
de Sofia. Simt nevoia teribilă să zbier la cineva, și știu cine va fi victima
mea.
Formez numărul pe care-l cunosc pe de rost, și mi se taie din scurt
elanul când aud vocișoara care-mi răspunde.
— Presley?
— Bună, tată!
— De ce nu ești la școală?
Decalajul orar între Washington și Sunshine este de o oră, dar oricum
trebuia să fie la școală.
— Avem o zi liberă pentru că profesoara este la niște cursuri.
— Unde este mama ta?
— Se pregătește să plece la serviciu.
— Dă-mi-o și mie, te rog.
Aud niște pârâituri, voci înfundate, pe urmă vocea fiicei mele care
revine.
— Mama spune că este în întârziere pentru serviciu, și te va suna ea
mai târziu.
Nu, chiar nu cred asta.
— Presley, spune-i mamei tale că trebuie să vină la telefonul ăsta
nenorocit imediat!
— Chiar vrei să spun asta? șoptește ea, șocată și încântată
deopotrivă.
— Da, cuvânt cu cuvânt. Nu vei fi pedepsită, scumpo, îți promit.
— Mamă! Tata spune că trebuie să vii la nenorocitul ăsta de telefon
imediat! strigă fericită fiica mea.
65
 Pot parcă să aud pașii lui Jenny pe sol, atât este de furioasă.
— Ti-ai pierdut mințile sau ce? țipă în telefon. Tu i-ai spus fiicei mele
să-mi vorbească așa? Ai înnebunit sau ce ai?
— Da, exact! i-o întorc. Știi la ce privesc acum, Jenn?
Nu poate să știe, bineînțeles. Trebuie să recunosc că nu este cel mai
bun atac al meu, dar este dificil să rămâi logic când lumea se prăbușește în
jurul tău.
— Nu știu Stanton, la ce privești?
— Ei bine, aș zice că la o nenorocită de invitație.
Ea își reține respirația cu un suflu ascuțit.
— O, Doamne Dumnezeule ! Mamă!
Urmează o dispută între Jenny și mama ei, amândouă la fel de
furioase, una ca și cealaltă, pe urmă Jenny revine la telefon.
— Stanton?
— Sunt tot aici, îi răspund strângând din dinți.
Jenny înghite.
— Știi ce trebuia să-ți spun în weekendul ăsta... ? Ei bine... , o să mă
mărit, Stanton.
Am impresia că vorbește o limbă străină, aud cuvintele dar nu le
înțeleg.
— La naiba, nu pot să cred...
— Voiam să-ți spun, dar...
— Când? În timpul lunii de miere?
— Știu că ești furios, dar...
— Am depășit demult stadiul furiei, Jenny! exclam privind din nou
invitația. Cine este James Dean ăsta? Și în orice caz, ce este cu numele ăsta
idiot?
— Este numele celui mai bun actor din toate timpurile! Rebel fără
cauză, Uriașul, cu Elizabeth Taylor... , comentează Brent.
— Elizabeth Taylor! Era mișto când era tânără.
Ignor comentariile celor doi idioți pentru a mă concentra pe ce spune
Jenny.
— Se fac deja câteva luni de când suntem împreună, povestește ea.
M-a cerut în căsătorie acum trei săptămâni.
Deodată, o idee teribilă îmi trece prin cap.
— Ești însărcinată?
— De ce mă întrebi asta? exclamă Jenny. Crezi că este nevoie să fiu
însărcinată ca un bărbat să vrea să se căsătorească cu mine?
66
 — Nu, dar între sora ta și tine...
— Nu te amuza să-mi critici sora! urlă. Nu când fratele tău trăiește
într-o rulotă și vinde iarbă adolescenților!
Dau cu piciorul în biroul meu înainte de-a răspunde.
— Nu am niciun chef să vorbesc de Carter sau de Ruby! Ce mă
interesează, este să știu de unde ți-a venit toana asta!
Deodată, altă idee, mai oribilă decât precedenta, mă paralizează.
— El o... el o cunoaște pe Presley? o întreb.
Jenny inspiră încetișor.
— Ea l-a întâlnit, da. Vine cu noi în parc, uneori, șoptește ea.
— O SĂ-L OMOR!
E mort. Dus. Terminat. Îmi imaginez simultan toate scenariile de
crimă perfectă pe care ni le-am imaginat, și cum i le-aș putea aplica pe
toate lui James Dean.
— Încetează să țipi! urlă ea.
— ATUNCI NU TE MAI COMPORTA CA O IDIOATĂ! rag eu.
Îmi îndepărtez telefonul de ureche ca să nu-mi spargă timpanul.
— FOARTE BINE! VREI SĂ ȚIPI? ATUNCI SĂ ȚIPĂM AMÂNDOI,
STANTON! ASTA VA REZOLVA TOATE PROBLEMELE, ÎN MOD SIGUR!
Sofia se grăbește spre biroul meu și scrie pe cât de repede este
posibil, pe un bloc-notes.
Oprește-te. Calmează-te!
O agresezi și asta nu va rezolva nimic.
Închid ochii și fac ce mi-a spus ea, înghițind valul de insulte pe care
eram gata să le scot. Totuși, deși încep cu o voce calmă, tonul meu devine
din ce în ce mai agresiv pe măsură ce vorbesc.
— Îmi pare rău, Jenn. Doar că... Este o bucățică a naibii de greu de
înghițit. Și ideea că un nenorocit pe care nu-l cunosc a stat pe lângă fiica
mea...
— Dar tu îl cunoști, Stanton! se grăbește să răspundă ca și cum asta ar
schimba totul. Era la liceu cu noi, dar are un an mai puțin. Pe vremuri, îl
strigau Jimmy. Jimmy Dean: era managerul echipei de fotbal.
Brusc, îmi apare în minte un slăbănog înalt, brunet, cu ochelari cu
lentile groase.
Suntem iarăși gata să strigăm.
— Waterboy? Crezi că te vei căsători cu cel care ducea apa?
Dincolo de furia care mă face surd, îi aud pe prietenii mei vorbind.
— Și-a ieșit din minți, spune Brent.
67
 — Este trist să-l vezi, răspunde Jake studiindu-mă cu un aer fascinat.
— Psst! îi ceartă Sofia.
Totuși, nimic nu mă poate opri.
— Avea o sculă minusculă! Îl numeam Knacki! Ratatul ăsta ne aduna
suspensoarele de protecție murdare de pe jos în vestiare! Tu ești regina
promoției, la naiba! Reginele promoției nu se căsătoresc cu cei care aduc
apa.
— Nu pot vorbi cu tine când ești în starea asta. Ți-ai pierdut capul.
— Dar asta din cauza ta! Mă înnebunești cu idioțeniile tale!
Sofia scrie alt bilețel.
Adună-te!!! Elaborează un plan!
Explică-te clar sau o vei pierde.
Ultimele ei cuvinte au efectul unui duș rece. Îmi frec fruntea și inspir
încet. Am impresia că am fugit la un maraton.
— Trebuie să merg la serviciu, îmi spune Jenny cu o voce glacială.
Vom vorbi mai târziu.
— Mă întorc, Jenn.
— Nu! Nu, Stanton. Rămâi la Washington. Lucrez de noapte până la
sfârșitul săptămânii. Nu voi avea timp să te văd...
— Voi fi acolo mâine. Asta îți dă 24 de ore să îi zici lui James Dean că
ai comis o mare greșeală.
— Dacă nu, ce se întâmplă?
— Dacă nu, va trebui să-l omor, răspund simplu. Nu glumesc, Jenn.
Rupe logodna sau îți vei petrece noaptea nunții cu un cadavru.
Îmi închide în nas, repun violent telefonul în furcă și mă prăbușesc în
fotoliu.
— Rahat, suflu trecându-mi mâna prin păr. La naiba! Iubita mea...
iubita mea se va căsători.
Doar în clipa asta, când spun cuvintele cu calm și cu voce tare, înțeleg
ce implică asta. Totuși, nu am timp să mă prăbușesc, că Sofia vine spre
mine fulgerându-mă din priviri.
— Ce a fost asta? întreabă ea, uluită și dezgustată. Tu ești avocat,
Stanton. Meseria ta este să argumentezi. Și eu nu am auzit niciodată o
pledoarie mai patetică.
— Nu este un proces, Sofia! Este viața mea, la naiba!
— Lumea întreagă este un proces... și trebuie să ne apărăm, Stanton.
Chiar ai crezut că țipând la ea vei câștiga niște puncte? Dacă ai reușit ceva

68
cu asta, este să le pierzi! Dacă pe mine m-ai fi tratat de idioată, ți-aș fi spus
să te duci dracului.
— Nu știu ce mi-a trecut prin cap, de acord? Și Jenny nu este ca tine,
adaug sec, ceea ce nu pare să o tulbure pe Sofia.
— Aparent, ea este un pic, pentru că ți-a închis în nas. Întrebarea pe
care trebuie să ți-o pui este ce vei face?
Are dreptate. Trebuie să-mi vin în fire. Trebuie să vorbesc cu Jenny, să
discut cu adevărat de data asta, să o conving să nu se mărite. Totuși, nu
pot face asta dacă sunt la Washington.
— Trebuie să mă întorc. Trebuie s-o văd, față în față. Am nevoie să
înțeleg ce s-a întâmplat și să repar catastrofa asta.
Sofia își pune mâna pe umărul meu.
— Câte un lucru pe rând, Stanton. Trebuie să o recucerești. Fii
fermecător. Fii... tu însuți.
— Voi trece pe la biroul de resurse umane pentru a cere să mi se dea
concediu, spun ridicându-mă și privindu-i pe cei trei tovarăși. Puteți să-mi
țineți locul?
— Bineînțeles, spune Sofia.
— Nicio problemă, spune Brent.
Jake dă din cap.
Sunt în pragul ușii când mă oprește vocea Sofiei.
— Stanton.
Mă întorc. Privirea ei este încurajatoare, dar surâsul ei îmi pare forțat.
— Succes.
Aprob din cap, și fără alt cuvânt mă pregătesc să mă întorc la
Sunshine.

CAPITOLUL 8

Sofia

Nu mi-am ridicat capul din ecran de când am intrat în casă. Escarpenii

mei sunt la intrare, acolo unde i-am lăsat, și paltonul bej este pe spătarul
fotoliului cu flori, unde l-am aruncat. Umbrela se usucă în colțul ușii de la
69
intrare, și Sherman este întins în fața ferestrei, urmărind cu ochii lui mari,
maro, picăturile de ploaie care se preling pe fereastră. Cele mai mari hituri
ale lui Elton John din 1970 până în 2002 mă acompaniază încet în timp ce
redactez o moțiune pentru a anula o dovadă, pe urmă alta pentru a muta
data unui proces, și o alta pentru a-l împiedica pe procuror să-l acuze pe
clientul meu de șaptesprezece ani, fiul unui dizident cunoscut, ca pe o
persoană majoră prinsă în posesie de droguri cu intenția de tăinuire.
Îmi pun laptopul pe canapea și îmi masez umerii în timp ce Elton
cântă I want to love, și-mi dau voie în fine să mă gândesc la ceea ce am
încercat să evit lucrând.
Stanton pleacă: se duce în Mississippi pentru a o recuceri pe „iubita
lui”. Aparent, nu s-a gândit niciodată ca Jenny Monroe să se căsătorească
cu un alt bărbat. Era categoric și foarte hotărât. Sunt sigură că se va duce
s-o vadă și să-i amintească tot ceea ce ea pare să fi uitat.
Mi-l imaginez dând buzna în biserică, fugind până la altar și ridicând-o
în brațele sale musculoase – precum Tarzan cu Jane – pentru a o convinge,
grație șarmului său și al surâsului irezistibil, să îi dea o a doua șansă. Când
ea va accepta, căci sunt convinsă că el o va seduce din nou, micul meu
aranjament cu el va lua sfârșit.
Închid ochii, cu gâtul strâns și inima grea. Recunosc aceste
sentimente, nu este prima dată pentru mine. Sunt o femeie celibatară de
douăzeci și opt de ani. Am avut numeroase aranjamente, mai ales în
timpul facultății de drept, pentru că n-am avut niciodată timp pentru ceva
mai serios. Asta umplea un gol și mă lăsa bine dispusă, ceea ce ajuta la
concentrare.
De aceea l-am scuturat pe Stanton astăzi, să-și revină. Înainte de
toate, este prietenul meu, și asta fac prietenii, se ajută între ei. Nu aș
merge așa de departe să spun că mă sacrific pentru el, dar... sunt loială.
Relația noastră este distractivă. Este fizică și practică, și – mai ales – ar
trebui să fie simplă. Totuși, greața care nu mă părăsește și gelozia care-mi
lasă un gust amar în gură îmi spun că situația nu este până la urmă, așa de
simplă.
Scutur capul, determinată să înlătur această melancolie. Nu sunt
genul ăsta de fată, genul care se lasă dominată de sentimente. O să
aranjez asta în fundul unui dulap, alături de geanta pe care am purtat-o
sezonul trecut. Absența lui Stanton îmi va face bine, fără îndoială, o să văd
lucrurile mai clar. Să te îndrăgostești de sex-prietenul tău, ar fi stupid, și eu
nu sunt idioată.
70
 Sherman ridică capul exact înainte ca cineva să bată în ușă. Se ridică,
dar nu latră, așa cum l-am învățat. Deschid ușa, și iată-l, cu respirația
tăiată, cu mâinile de fiecare parte a tocului, ud de la ploaie. Picături de
ploaie sunt agățate de genele lui lungi în timp ce se uită în ochii mei.
Tricoul din bumbac alb este lipit de torsul lui, subliniind conturul mușchilor
bine conturați și dunga de păr care dispare în șortul lui. Buclele lui aurii
sunt întinse pe craniul său, închise la culoare din cauza ploii.
— Vino cu mine, gâfâie Stanton.

***
Acceptă prosopul pe care i-l ofer și-și usucă capul și brațele.
— Repetă ce tocmai ai spus, te rog, îi cer, neînțelegând planul pe care
l-a făcut.
— Vreau ca tu să vii cu mine la Sunshine. Nu voi avea dreptul decât la
o singură șansă și nu vreau să distrug totul. Dacă îmi ies din minți ca astăzi,
ea îmi va scăpa pentru totdeauna. Femeia asta este la fel de încăpățânată
ca o turmă de măgari. Tu mă vei ajuta să rămân calm și concentrat, cum
facem la tribunal. În plus, vei putea să mă consiliezi cum să o fac să
înțeleagă că face cea mai mare greșeală din viața ei.
— Nici măcar nu o cunosc pe Jenny.
— Nu face nimic, tu ești femeie, vei ști ce gândește. Evident că ea nu
este satisfăcută de relația noastră, dar sunt gata să remediez asta. Vei fi
coechipiera mea.
Coechipiera lui, super. Ca Nick Goose în Top Gun. Acolitul mai puțin
frumos decât eroina – prietena. Cea pe care ne permitem s-o pierdem.
Tricoul lui face shlock când îl dă jos și mă pierd o clipă văzându-i pielea
caldă, bronzată, și care știu că are o delicioasă savoare sărată.
— Stanton, suspin. Nu găsești bizar să mă duci la tine atunci când
încerci să o recucerești pe fosta?
Sunt șocată să-l văd că stă să se gândească la întrebarea mea.
Aparent, asta nu-l ajută să-mi înțeleagă gândurile.
— De ce să fie bizar? Suntem prieteni.
— Prieteni care și-o trag! exclam.
Și care și-ar trage-o chiar în momentul de față dacă această scrisoare
nu ar fi ajuns să arunce totul în aer.
Își usucă pieptul cu prosopul și aprobă.
— Da, și ce? Nu are nimic de a face cu relația pe care o am cu Jenn.

71
 Eu am respirația tăiată, dar el nu o remarcă. Aș vrea să-i ard o palmă
grozavă ca să-l împiedic să vorbească tâmpenii. Totuși, mutra lui de puști
mă împiedică s-o fac, aerul lui deopotrivă inocent, naiv și curios. Sherman
mă privește în același fel când tocmai mi-a devorat unul din pantofii mei
de șase sute de dolari. O privire care spune: Ei, ce e , ce am făcut?
Decid să schimb tactica.
— Nu pot pleca, Stanton. Am prea mult de lucru.
Nu mă crede, pentru că îmi cunoaște programul la fel de bine ca pe al
lui, și vine spre mine ca să-mi ia telefonul pe care l-am lăsat pe masă în
spatele meu.
— Care este parola?
Nu spun nimic, refuzând să mă las convinsă. Își dă ochii peste cap și
compune câteva cifre, reușind să-mi deschidă ecranul de la prima
încercare. Cretinul.
— Data ta de naștere? își bate el joc. Ar trebui să acorzi mai multă
atenție protejării datelor tale, spune. Nu ai nici un proces în următoarele
săptămâni. Ai o depoziție și o consultație cu un client. Jake și cu Brent pot
foarte bine să se ocupe de asta.
Rămâi puternică, Sofia.
— Nu vreau să se ocupe ei în locul meu.
Stanton schimbă și el metoda.
— Ai crescut la Chicago, ți-ai făcut studiile la Boston, și acum locuiești
la Washington. Tu nu ai fost niciodată la țară și nu ai fost niciodată în Sud.
O să adori, va fi ca o vacanță.
— Mississippi? La mijlocul lui iunie? Ce vorbești! Vacanță de infern,
da! În orice caz, nu iau avionul.
— Cum așa? întreabă el, luat prin surprindere.
Îi arăt partea dreaptă a pieptului, acolo unde se găsește faimoasa
cicatrice.
— Accidentul de avion, când eram copil, îți amintești? Niciun membru
al familiei mele nu a mai luat avionul după aia.
Privirea lui se pierde undeva în spatele meu în timp ce caută altă
strategie.
— Vom merge cu mașina, spune cu o voce hotărâtă. Vom fi acolo în
două zile, e mai târziu decât îmi doream, dar îmi va lăsa totuși suficient
timp. În plus, vei putea să conduci Porsche-ul. Așa, îmi voi onora pariul:
două dintr-o lovitură!
În pană de idei, îi spun calm adevărul.
72
 — Cred că este o foarte – foarte – proastă idee să mă duci cu tine.
Stanton îmi susține privirea un moment, pe urmă coboară capul
suspinând. Are un aer... trist. Abătut. Nu l-am văzut niciodată în starea
asta. Deodată, am chef să-l iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Să îl
văd zâmbind din nou. Prietena din mine dorește cu adevărat să-l ajute. Dar
cea care vrea să rămână amanta lui, preia controlul.
— Știu că îți cer un serviciu enorm, spune cu o voce răgușită și plină
de emoție. Ți-o cer doar pentru că este super-important pentru mine. Și tu
ești singura care mă poate ajuta. Te rog, Sofia, am nevoie de tine.
La dracu. Era singurul lucru pe care trebuia să mi-l spună ca să mă
convingă, și speram să nu-l spună. De data asta, eu las capul în jos și
suspin.
— OK. Foarte bine.

CAPITOLUL 9

Stanton

Anumite idei vă lovesc ca o străfulgerare de geniu. Ca și povestea care

vi se spune la școala primară despre felul în care a descoperit Newton
gravitația când i-a căzut un măr în cap. Alte idei nu sunt așa de evidente.
Ele clocesc undeva într-un colț al minții voastre, până când clocotesc și ies
la suprafața, să se elibereze. Când vi se luminează lanterna, vă întrebați de
ce ați avut nevoie de atâta timp ca să o vedeți.
Am plecat să alerg ca să mă eliberez de frustrarea mea, și, la
întoarcere prin Lincoln Memorial, am realizat ce însemna întoarcerea mea
în Sunshine. Din punct de vedere al serviciului, nu vor fi probleme: clienții
mei vor fi îndrumați către ceilalți avocați ai cabinetului, și anumite
termene vor fi amânate. În ce privește apartamentul, se va ocupa Jake.
Totuși... Sofia va fi aici, la Washington. Fără mine. Înconjurată de o
grămadă de specimene ca Richard Amsterdam care se vor învârti în jurul ei
ca niște vulturi în jurul unui miel rănit.
Nu știu pentru care motiv, dar asta m-a deranjat teribil.

73
 Sofia este o femeie în toată firea: poate avea singură grijă de ea, și nu
are nicio obligație față de mine. Sunt conștient de asta. totuși, asta nu mă
împiedică să țin la ea: până la urmă, sunt prietenul ei. Ideea că m-ar putea
înlocui cu cineva ca Amsterdam, cu cineva care nu o merită, toate astea
datorită unor nevoi fizice... asta m-a tulburat enorm.
După aia, mi-am amintit de conversația mea cu Jenny. Am trecut-o în
revistă în capul meu, în același mod în care un atacant revede caseta video
a ultimului său meci, pentru a-și îmbunătăți jocul. Acum știu tonul pe care
ar fi trebuit să-l folosesc, cuvintele pe care ar fi trebuit să i le spun... Tot
răul ulterior pe care l-aș fi produs, dacă Sofia nu ar fi fost acolo să mă
calmeze. În felul ăsta mi-a apărut: IDEEA. Cu cât mă gândeam mai mult, cu
atât o găseam mai strălucitoare. Era cel mai bun lucru de făcut – pentru
amândoi. Am ridicat capul și eram în fața casei ei. Ca și cum picioarele
mele m-ar fi condus acolo din propria lor inițiativă. Se întâmplă ca
mădularul meu să mai preia astfel controlul, și niciodată nu m-a indus în
eroare.
Și iată-ne. Într-o însorită dimineață de joi, în fața aceleiași case, în
timp ce încărcăm bagajele Sofiei în Porsche.
Numeroasele bagaje ale Sofiei.
— Cred că am făcut o hernie, mârâie Jake punând jos o enormă
sacoșă Luis Vuitton, alături de altele identice și la fel de grele. Plecați
pentru o săptămână sau pentru un an?
Sofia iese din casă îmbrăcată într-o salopetă neagră, lejeră și
elegantă, fără mâneci, cu un decolteu în V care o plasează direct în top10
al ținutelor mele preferate. Poartă pe umăr o geantă galbenă, o pălărie
mare de paie pe cap și o pereche de ochelari cu lentile mari și rotunde,
care-i ascunde jumătate din față. Este frumoasă de îți taie respirația.
Brent este lângă ea, ținându-l în lesă pe Sherman, ascultând toate
instrucțiunile pe care i le dă ea. Tânăra care îl plimbă în timpul zilei va
continua să se ocupe, dar mamutul își va petrece nopțile cu Brent.
„Apreciez cu adevărat, Brent”, spune ea aplecându-se pentru a-și
mângâia și îmbrățișa jucăria preferată. Simte privirile noastre ațintite
asupra ei și ridică capul.
— Ce e, ce se întâmplă?
Îi arăt toate gențile de la picioarele noastre.
— Tu ai confundat Porsche-ul meu cu un Volkswagen combi?
Își scoate ochelarii de soare, dezvăluind o privire cu adevărat confuză.
— Subînțelegi prin asta că am luat prea multe lucruri?
74
 — Subînțeleg că va trebui să revezi toate astea și să iei doar ceea ce ai
absolută nevoie.
— Dar este doar ceea ce am absolută nevoie! exclamă ea.
— Nu avem decât un portbagaj mic și scaunele din spate care nu sunt
suficient de mari cât să pui un... Sherman.
„Ham”.
Chiar și câinele este de partea mea. Sofia îl privește încruntându-se.
— Nu am luat nimic inutil, insistă ea.
— Vrei să vezi ce iau eu? o întreb scoțând un sac vechi de sport din
spatele scaunului șoferului. Ăsta este bagajul meu.
— Ei, și? Trebuie să-mi schimb obiceiurile pentru că tu ai decis să
trăiești ca un vagabond? Nu, chiar nu cred asta, spune suflecând niște
mâneci imaginare înainte de a studia gențile, pe urmă mașina, pe urmă
iarăși gențile. Intră lejer, exclamă ea.
— Imposibil, comentează Jake scuturând din cap.
— Bineînțeles că da, răspunde Sofia zâmbind.
— Îmi pare rău, scumpo, dar este cu adevărat imposibil, repet.
— Luați aminte aici, băieți.
Cincisprezece minute mai târziu... toate gențile sunt aranjate într-o
manieră strategică în mașină, iar eu sunt al naibii de impresionat.
— Bun. Acum, spune Sofia a cărui privire strălucește de malițiozitate,
dă-mi cheile, te rog.
Întinde mâna cu palma în sus și mă pregătesc să-i explic care ar fi
motivele pentru care ar fi în avantajul ei să nu-mi conducă mașina. Totuși,
de abia deschid gura că ea-și întoarce mâna să-mi arate degetul mijlociu.
— Nu, spune cu fermitate.
Închid gura, pe urmă o deschid ca să o conving că...
Un al doilea deget mijlociu apare lângă primul.
— Nuuu! Tu m-ai rugat să te ajut, eu am acceptat. Dacă trebuie să mă
duc la mama naibii în fundul Mississippi-ului, eu sunt cea care conduce.
La dracu! Îi întind cheile și urcăm în mașină.
— Fiți prudenți pe drum și evitați șoferii periculoși, spune Jake în timp
ce Sherman latră și Brent ne face la revedere cu mâna.
Și astfel am plecat la drum.

***
Patruzeci de kilometri mai târziu, rulăm cu cea mai mare viteză, iar eu
am pierdut deja zece ani din viață. Nu pentru că Sofia ar conduce prost,
75
dimpotrivă. Doar că pur și simplu ea conduce Porsche-ul meu ca pe o
mașină de Formula 1.
— Încetișor! exclam prinzându-mă cu ambele mâini de tabloul de
bord.
Stă lipită de spatele camionului din fața noastră, schimbă banda în
ultima clipă și aproape că atinge bara de protecție a mini-vanului care era
deja pe bandă.
— Parcă ar fi o bătrânică! râde strigând pentru a se face auzită peste
vântul care îi suflă prin păr.
— Iar tu parcă ai fi o casnică ce tocmai a întârziat la antrenamentul
fiului său! îi răspund. Încetinește puțin și profită să conduci o mașină așa
de frumoasă. Crede-mă, nu o vei mai conduce niciodată.
Deschide gura mare și râde în hohote bătându-și joc de mine, pe
urmă atinge butoanele de pe volan ca să activeze Bluetooth-ul și să lege
iPhone-ul la difuzoarele mașinii. Deodată, se aude vocea lui Elton John,
cântând unul din cântecele preferate ale Sofiei, I Guess That’s Why They
Call It the Blues.
Nu mă pot împiedica să nu râd văzând-o cum cântă cât o țin plămânii,
marcând ritmul cu capul și cu umerii. Am văzut-o deja pe Sofia furioasă,
încăpățânată, hotărâtă și excitată. Dar nu am văzut-o niciodată adorabilă.
Este ceva nou, și asta îmi place – mult, chiar.
Privirea ei devine senzuală când își întoarce capul spre mine
cântând Rolling like thunder, under the covers, și nu e nevoie să o întreb
ce își imaginează – pe cine își imaginează, căci știu că sunt imagini cu noi.
La sfârșitul cântecului, debranșez telefonul ei, pentru a-l pune pe al
meu.
— Hei! Șoferul alege muzica! protestează ea.
— De fapt, întotdeauna o face pasagerul, dar am vrut să fiu drăguț.
Nu avem decât să facem cu rândul.
Ea aprobă iar eu parcurg lista de melodii până găsesc ce caut.
— Ascultă asta. Asta este muzică pentru un road trip.
Vocea lui Elvis Presley o înlocuiește pe a lui Elton cântând Burning
Love. Bat ritmul scuturând ușor capul și pocnind din degete – maximul pe
care-l pot face în materie de dans.
Sofia izbucnește în râs.
— Goniți Sudul din natura cuiva, că el revine în galop!
— Cât se poate de adevărat.
Îi simt ochii pe mine, care mă observă în timp ce cânt.
76
 — « Cause your kisses lift me higher, like a sweet song of choir… »
— De aici vine prenumele fiicei tale? Pentru că ești un fan de-al lui
Elvis? întreabă Sofia dându-și părul la o parte de pe față.
Surâd, amintindu-mi cum l-am ales, eu și cu Jenny.
— Nu, doar pentru că ne-a plăcut mult. Ni se părea diferit și ne-am
spus că ar fi drăguț pentru o fetiță.
— Ați ales de asemenea și un prenume de băiat?
— Da, Henry, pentru bunicul lui Jenny, sau Jackson, pentru al meu.
Rămâne tăcută un moment, schimbând rapid vitezele, apăsând
puternic pe accelerator.
— Familia ta contează mult pentru tine, nu-i așa? întreabă ea.
— Bineînțeles. Familia este singurul lucru pe care putem conta cu
adevărat. Să fiu cinstit, au fost zile când aș fi putut să-l strangulez pe
fratele meu. O să-l vezi, vei înțelege de ce. Dar... el rămâne fratele meu.
De aceea mă surprinde reacția lui Jenny, spun mărturisind ceea ce mă
roade de când am deschis scrisoarea aia. A fost întotdeauna puternică,
înțelegi ce vreau să spun? De încredere și rezonabilă. De aceea mi-e greu
să cred că este așa... nestatornică.
— Poate că tu îi lipseai, pur și simplu, sugerează Sofia cu o voce dulce.
Sunt pe punctul de a-i răspunde când kilometrajul îmi atrage atenția.
— Ar trebui să încetinești, Sof.
— Nu-ți face griji, mami, totul este sub control.
— Mă îndoiesc că poliția va fi de acord cu tine.
De abia am pronunțat cuvintele că zăresc girofarurile în retrovizor și
aud o sirenă sunând. Liniștită, Sofia trage pe margine, suspinând.
— Nu-mi place să-ți spun, ți-am zis eu, dar...
Nu-mi termin fraza, fascinat de Sofia care se grăbește să-si aranjeze
coafura în retrovizor, coborându-și decolteul și ridicându-și sânii.
— Ce faci? întreb uluit.
— Evit să luăm o amendă! spune, ciupindu-se de obraji și mușcându-
se de buză pentru a o face să se umfle și să se înroșească.
— Chiar crezi că este așa de simplu?
— Bineînțeles! zice bătând repede din gene. Bărbații sunt simpli:
sunteți toți subjugați de sâni , pentru că voi nu aveți. Asta vă lichefiază
creierul. O să scăpăm de asta în mai puțin de cinci minute, vei vedea.
Surâsul meu se întinde până la urechi când zăresc polițistul înainte ca
Sofia să-l vadă.
— Este vreo problemă, domnule... – Ah, rahat...
77
 Polițistul este o polițistă. Depărtați-vă, sâni, asta este o treabă pentru
Vrăjitorul juraților.
Mă aplec spre Sofia afișând cel mai frumos zâmbet și vocea mea cea
mai convingătoare.
— Bună ziua, doamnă polițist. Ce pot să fac pentru dumneavoastră?

***
După scuze sincere și promisiunea mea solemnă că nu o voi mai lăsa
pe prietena mea să se apropie de volan, evităm amenda și ne reluăm
drumul. Douăsprezece ore de drum. Când ne oprim la un motel ca să
dormim, este noapte, suntem flămânzi, însetați, prăfuiți și epuizați.
Am toate motivele să fiu încrezător, așa că ne rezerv o singură cameră
cu un pat king size. Sofia o întinde imediat la duș, în timp ce eu merg să
cumpăr niște pizza și băuturi – un pack de bere pentru mine și o sticlă de
vin alb pentru ea.
Revin în cameră în momentul în care ea iese de la duș, periindu-și
părul lung și ud, îmbrăcată cu o cămașă de noapte din mătase verde închis
care îi ajunge sub fese. Este demachiată și asta o întinerește și îi dă un aer
inocent cu care nu sunt obișnuit și care declanșează în mine nevoia de a o
proteja.
I se luminează chipul când vede pizza.
— Dumnezeu să te binecuvânteze! Mor de foame.
Trei sferturi de pizza mai târziu, Sofia ronțăie o bucată de crustă și
ridică capul spre mine.
— Deci, care este planul de atac? Cine sunt eu?
— Cum așa? întreb luând o gură de bere.
— Ei bine... sunt noua ta prietenă? Sau partenera pentru nunta? Nu ai
văzut niciodată Nunta celui mai bun prieten ?
— Nu, mulțumesc lui Dumnezeu, nu l-am văzut.
— Te întreb dacă se presupune că ar trebui să o fac geloasă pe Jenny?
Un bărbat nu este niciodată așa de atrăgător ca atunci când este la brațul
altei femei. Sau, aș putea flirta cu logodnicul ei ca să văd dacă este fidel.
Asta ți-ar da niște argumente grozave împotriva lui, ce crezi?
Nu știu ce mă deranjează mai tare: să aud cuvântul „logodnic” asociat
cu Jenny, sau că Sofia propune să flirteze cu el.
— Nu-mi plac jocurile de genul ăsta, este prea manipulator. E o lipsă
de demnitate, nu crezi?
— Uneori este necesar, spune ea ridicând din umeri.
78
 Îmi beau berea înainte de a-i explica de ce îmi displace ideea.
— Acum câțiva ani, mă vedeam cu o tipă care se numea Rebecca, ne-
am întâlnit la un seminar.
— Seminariile sunt la fel de propice întâlnirilor ca și un club echange-
ist, remarcă ea râzând.
Râd și eu, total de acord cu ea.
— Nu am intrat în detalii în legătură cu Jenny, dar am făcut-o să
înțeleagă că nu va fi nimic serios între noi și mi-a spus că asta-i convenea
perfect. Ne-am văzut de două ori și pe urmă ea a început să-mi facă chestii
murdare. Vorbea despre alți tipi cu care se vedea, accepta o întâlnire cu
mine, pe urmă anula în ultima clipă. Cred că voia să pară inaccesibilă, dar
asta nu o împiedica să treacă pe la mine pe nepusă masă. Devenise
insistentă și jocurile ei mă agasau. Era... patetică. Am încetat imediat să
mă mai văd cu ea.
— Ce te-a deranjat cel mai tare? Că ea era moartă după tine atunci
când nu trebuia să devină ceva serios? Sau că încerca să te manipuleze ca
și tu să simți același lucru pentru ea? întreabă Sofia.
— Amândouă, cred.
— În acest caz, să încercăm o abordare directă. Deci, eu sunt aici
pentru că...
— Tu ești aici pentru a te asigura că nu agresez pe nimeni, verbal sau
fizic. Pentru ca să-mi păstrez capul pe umeri. Jenny și cu mine avem o
istorie lungă împreună și o avem pe Presley. Mi-a spus că nu se vede decât
de câteva luni cu James Dean, nu cred deci ca sentimentele pentru el să fie
la fel de puternice ca cele pe care le are pentru mine. Cred mai ales că ăsta
este un strigăt de ajutor.
— Crezi că se simte neglijată?
— Da, deci îi voi dovedi că are toată atenția mea.
Sofia ia o înghițitură mare de vin, golind jumătate din pahar.
— Și după aia? Crezi că... o s-o ceri de soție?
Aș minți dacă aș spune că asta nu mi-a trecut prin minte.
— Este complicat, spun masându-mi ceafa. Nu vreau ca ea să se
căsătorească cu altcineva, asta este clar. Dar... Presley este încă la școală.
Nu știu dacă ele ar fi gata să se mute la Washington. Întotdeauna m-am
gândit că Jenny și cu mine ne vom căsători... mai târziu. Când vom fi mai
maturi.
Ea se încruntă.
— Te-ai văzut recent într-o oglindă? Tu ești mai matur.
79
 — Sunt în floarea vârstei!
— Exact.
— Ceea ce vreau să spun, spun eu ridicându-mă de la masă, este că
orice este posibil. Dacă trebuie să o cer în căsătorie pe Jenn pentru a o
împiedica să se mărite cu Knacki, o voi face.
— Uau, ești atât de romantic, își bate joc Sofia. Nu va putea să-ți
reziste, e sigur!
Îi arăt degetul mijlociu, strâmbându-mă.
— Romantismul are sens doar în acțiuni, nu în vorbe.
Cu asta o întind la duș.

***
Pe când ies din baia plină de aburi, Sofia este deja în pat. Televizorul,
care are sunetul oprit, proiectează o lumină albastră în cameră. Las să-mi
cadă prosopul pe jos și mă strecor sub pătură.
Sofia este cu spatele la mine, și părul ei este etalat ca un evantai pe
pernă. Realizez că am cinat, dar am uitat să servim desertul.
Mi-a plăcut mereu desertul cu Sofia.
Mă întind sub cuvertură până sunt nas în nas cu fesele Sofiei. Îi ridic
cămașa de noapte , dezvelindu-i pielea fină, eliberată din lenjerie. Inima
mea bate mai repede, trimițând o cantitate mare de sânge către părțile
mele intime și îmi pun gura pe fesa ei stângă înainte de a o mușca.
— Stanton.
Nu este un geamăt de încurajare, ci o declarație fermă. Un nu.
— Ce se întâmplă? întreb dându-mă înapoi.
Își coboară cămașa pentru a se acoperi și se întoarce spre mine. Mă
ridic, îmi pun capul pe pernă, la câțiva centimetri de al ei.
— Cred că ar trebui să punem o cruce asupra sexului cât suntem la
tine.
— De ce?
Posibilitatea ca Sofia sa nu se simtă în largul ei vis-a-vis de
sentimentele mele pentru Jenny, îmi traversează spiritul, dar o uit repede.
A știut întotdeauna de Jenn, chiar și înainte de a ne culca împreună prima
dată. Și pe urmă, în orice caz, din punctul meu de vedere, Sofia nu are nici
în clin, nici în mânecă cu Jenny – ele sunt precum două camere ale unei
case. Chiar două clădiri: Una este casa, cealaltă grajdul. Amândouă sunt
importante, dar funcțiile lor sunt foarte diferite.

80
 Ochii ei par mai închiși în această lumină difuză, mai strălucitori.
Deschide gura ca să spună ceva, pe urmă se răzgândește. Se gândește
câteva secunde înainte de a se lansa.
— Ar trebui... să-ți economisești pasiunea, nu crezi? Ca un atacant în
fața unui meci important.
Îi ridic o șuviță de păr de pe obraz și i-o pun după ureche.
— Dar... și tu?
Libidoul Sofiei este la fel de sănătos și de exigent ca și al meu. Se fac
deja șase luni de când ne culcăm împreună de trei sau patru ori pe
săptămână. Mi se pare nedrept că trebuie să facă legământ de abstinență
pentru următoarele două săptămâni.
Buzele ei pline schițează un zâmbet larg.
— Pot să mă ocup de mine însămi.
Mădularul meu se întărește.
— Mă omori, scumpo...
Mâna îi urcă în susul claviculei până la obrazul meu, mângâind barba
mea incipientă.
— Îmi pare rău.
Îi imit gestul, ezitând să pun o cruce pe desertul meu. Nu sunt sigur că
ea chiar își dorește ce propune.
— Nu o să-ți lipsească?
— Să-mi lipsească?
Îi dau deoparte mâna de pe obrazul meu, după aia îi mușc vârful
indexului , înainte de a-l suge și de a-l linge.
— Gura mea nu o să-ți lipsească? Felul în care te ling? Felul în care îți
îndepărtez coapsele ca să te penetrez încet, centimetru cu centimetru? Nu
o să-ți lipsească să-ți înfigi unghiile în coapsa mea pentru că mori de
dorința ca eu să te iau mai tare?
Respirația ei se amplifică și se accelerează.
— Euh... ba da. O să-mi lipsească, presupun.
— Și dacă ți-aș spune că vreau un ultim sărut? întreb atingându-i buza
cu vârful limbii. Că aș vrea să-ți gust gura o ultimă dată? M-ai lăsa să o fac?
— Dumnezeul meu... Da, geme ea. Da, te-aș lăsa s-o faci.
Alunec de-a lungul trupului ei , încălzind mătasea cămășii de noapte
cu suflul meu. Sărut pielea întinsă a stomacului ei, ling carnea netedă de la
interiorul coapsei, pe urmă îmi ridic ochii spre ea să o văd cum mă
privește.
Când vorbesc, am o voce disperată.
81
 — Și dacă ți-aș spune că trebuie să te mai iau o ultimă dată? Să simt
păsărica ta care se strânge peste sexul meu așa de strâns, încât văd stele.
Că nu suport ideea să nu-ți smulg sunetele alea minunate, să te aud că-mi
strigi numele – m-ai lăsa să fac asta încă o dată, chiar dacă ar fi ultima?
Degetele ei s-au înfipt deja în părul meu, trăgând de el pentru a mă
face să ridic capul.
— Da, Stanton, Și eu vreau asta.
Zâmbesc.
— Cu atât mai bine. Pentru că suntem departe de a fi ajuns la mine,
avem tot timpul care ne trebuie.
Surâsul ei se transformă într-un hohot de râs.
— Atunci vino aici și sărută-mă.

***
Câteva ore mai târziu, mâinile mele o strâng pe Sofia de șolduri și
unghiile mele se înfig în carnea feselor ei, ajutând-o să mă călărească. Îi
sug sfârcurile care sunt magnifice și sunt la câțiva centimetri de gura mea.
— Așa, iubito... călărește-mă, îi spun delectându-mă s-o văd că-și ține
respirația. Mâna mea coboară în locul unde corpurile noastre se întâlnesc,
pe clitorisul ei umflat și umed. Îl frec încet, cu exact atât de multă presiune
pentru a o înfierbânta mai tare, să se umezească mai mult. Respirația ei se
accelerează și se freacă de mâna mea.
— Mai tare, îi ordon cu o voce fermă, ridicându-mi bazinul ca să-l
întâlnesc pe al ei. Fute-mă mai tare.
Îmi apăs capul de saltea în timp ce Sofia face ce îi spun. Pentru o
femeie căreia îi place să păstreze controlul la birou, se supune al naibii de
bine ordinelor pe care le primește în pat.
Mă prinde de păr și mă face să-mi ridic capul să o sărut.
— Este așa cu ea? șoptește înfigându-și privirea în a mea.
— Ce? întreb puțin confuz, când se contractă în jurul mădularului
meu.
Își încetează brusc mișcările și devine serioasă.
— Așa este și cu Jenny? Ai această privire și cu ea?
Își așază palma pe inima mea care bate nebunește.
— Simți același lucru când ești cu ea?
Este mai ușor să fii sincer în penumbră. Și faptul de a fi într-o femeie,
de a o umple, de a fi pierdut în ea, face imposibilă minciuna.
— Nu. Nu așa.
82
 Așteaptă o secundă, și gura ei schițează un zâmbet.
— Cu atât mai bine.
Își reia mișcările, și tot ce ne înconjoară, dispare.

CAPITOLUL 10

Sofia

— Dar chiar îmi vine... .

Mă fâțâi pe scaunul meu ca un copil căruia... ei bine, îi vine să facă
pipi.
— Vom ajunge în curând, mormăie Stanton.
— Dar nu pot să mai aștept... Oprește-te la următorul Starbucks.
Mă privește de parcă i-aș fi propus o baie în ocean sau pe lună.
— Pe aici nu există Starbucks.
Privesc în jurul nostru, crezând că glumește.
— Ce este cu gaura asta uitată de lume în care m-ai adus?
Cu cât înaintăm mai mult în traversarea țării, cu atât se fac mai rare
centrele comerciale și imobilele, lăsând locul câmpurilor plantate cu
porumb și caselor izolate, departe de șosea. Câțiva kilometri mai înainte,
Stanton mi-a arătat panoul pe care scria Bine ați venit la Sunshine, dar nu
am văzut decât câmpuri și arbori de când l-am depășit. Astea fiind spuse,
în curând voi fi așa de disperată, că și un arbore mi-ar rezolva foarte bine
problema.
Ajungem pe o stradă liniștită cu puține mașini.
— Un restaurant, atunci, îl implor încercând să ignor presiunea
neîncetată care se exercită asupra vezicii mele. Când traversăm centrul
orașului?!
Izbucnește în râs dar nu înțeleg care este gluma.
— Euh, Sofie, suntem în centrul orașului.
Inspectez strada care este mărginită de câteva clădiri cu două etaje.
Celelalte clădiri nu au decât unul și sunt minuscule: biroul poștei, o
farmacie, un coafor, o librărie. Toate au niște vitrine rustice încântătoare și
nici una nu face parte dintr-un lanț de magazine.
83
 — Cum ar trebui să ghicesc că este centrul?
Stanton arată semaforul pe culoarea roșie la care am oprit, și care
este depășit de un panou.
— Semaforul roșu?
Zâmbetul lui se lărgește.
— Și da... nu este decât unul.
Ne urmăm drumul și sunt uluită să văd cât de goală este strada, mai
ales pentru o sâmbătă dimineața. Am frisoane când mă gândesc la filmul
De veghe în lanul de porumb, o adaptare a romanului lui Stephen King
care a ieșit în anii 80 și care m-a îngrozit pentru toată viața, pe când aveam
zece ani. Am refuzat să mai mănânc porumb timp de trei luni.
Stanton găsește în sfârșit un loc de parcare și îmi arată ușa din fața
noastră.
— Uite, poți să mergi în restaurantul acesta micuț.
Am ieșit din mașină înainte să aibă el timp să facă înconjurul mașinii
pentru a-mi deschide.
— Eu te aștept aici. Dacă intru cu tine, toată lumea va dori să îmi
vorbească și ne vor trebui ore să ajungem acasă.
Un clopoțel deasupra ușii îmi semnalează intrarea, și toate privirile se
îndreaptă asupra mea. Sunt câteva persoane în jurul vârstei de cincizeci de
ani , dintre care câteva poartă o caschetă de camionagiu iar alții pălării de
cowboy, două doamne cu rochii înflorate și cu ochelari cu sticlă groasă, și
o tânără femeie care pare să aibă dificultăți în a se descurca cu doi copii
care se află în fața ei pe banchetă.
— Bună ziua tuturor! exclam bucuroasă salutându-i cu mâna.
Cei mai mulți îmi răspund printr-o înclinare a capului și o întreb pe
chelneriță unde se găsește toaleta. Îmi arată o ușă care duce la unicul grup
sanitar mixt pe care-l are restaurantul.
Ușurată și mai lejeră, mă spăl și mă usuc pe mâini înainte de a arunca
șervețelul de hârtie la pubelă. Ies din toaletă și mă izbesc din plin de
pieptul persoanei care așteaptă la rândul lui să intre.
Este un tip înalt cu o burtă de băutor de bere, un tricou negru, o
pălărie de cowboy, cu murdărie sub unghii, și care duhnește a tabac
stătut. Mă prinde de brațe ca să nu cad în spate ca o minge de flipper.
— Îmi pare rău, spun automat, obișnuită să mă scuz tot timpul după
ani de viață citadină.
Totuși, atunci când încerc să-l ocolesc, el își potrivește pașii cu ai mei
pentru a mă împiedica să trec
84
 — Ei, încetinește, de ce ești grăbită, nu e foc, toarce el privindu-mă de
sus până jos înainte ca privirea lui să se fixeze pe pieptul meu.
— Ei, cowboy-ule! Ai pierdut ceva? Ochii mei sunt aici .
El își linge ușor buzele înainte să răspundă.
— Mda, știu un’s ochii tăi, spune el fără să îi privească, totuși.
— Simpatic, ia spune-mi. Mai vorbim de ospitalitate.
Își dă jos pălăria, ridicându-și în sfârșit capul.
— ‘ști în trecere? Vrei ș’te duc undeva? Bancheta mea din spate este
super primitoare.
— Euh, nu și... beurk.
Îi dau o lovitură de umăr pentru a forța trecerea și ies din maghernița
asta. Stanton este lângă mașină și vorbește cu o doamnă micuță cu părul
alb înfoiat. Poate că mai exact ar fi să spun că se mulțumește s-o asculte în
timp ce vorbește, pentru că Stanton dă doar din cap, imposibil să plaseze
cel mai mic cuvânt. Totuși, mi se pare că fața lui este roz iar urechile sunt
de-a dreptul roșii.
— Domnișoară Bea, v-o prezint pe Sofia Santos, spune părând ușurat
că mă vede.
— Bună ziua ! răspund.
— Încântată, Sofia. Dar ce frumoasă sunteți!
— Mulțumesc, spun zâmbind.
— Și ce înaltă sunteți! Trebuie să fie plăcut să fii deasupra tuturor
într-o aglomerație. Nu am cunoscut asta niciodată, personal.
— Nu am privit niciodată lucrurile așa, dar da, poate fi un avantaj.
Stanton își drege vocea.
— Ei bine, ar trebui să plecăm.
— Ah, da, spune domnișoara Bea continuând totuși să vorbească.
Mama ta o să fie atât de mulțumită să te vadă. Trebuie să fug și eu,
trebuie să mă opresc la farmacie să îi cumpăr un laxativ domnului
Ellington. Are o constipație afurisită. Patru zile de când nu a fost la toaletă,
sărmanul. Este morocănos ca un urs bătrân.
— Nu mă îndoiesc, răspunde Stanton.
— A fost o plăcere să vă întâlnesc, Sofia.
— Plăcerea este împărtășită, domnișoară Bea. Pe curând, sper.
Face trei pași înainte de a se întoarce.
— Și Stanton, nu uita să-i spui mamei tale că aduc puiul prăjit la după-
masa consacrată jocului de cărților, miercuri.
— Da, domnișoară, îi voi spune.
85
 Stanton și cu mine urcăm în mașină, și curiozitatea mea învinge.
— Ce are fața ta? De ce ești tot roșu?
Nu aș fi crezut că un tip ca Stanton, capabil să spună și să facă lucruri
atât de deocheate, ar putea să roșească în fața unei doamne în vârstă.
Dă din cap.
— Domnișoara Bea era profesoara mea într-a treia.
— Da, și ce-i cu asta?
— Într-o zi, cineva a tras alarma de incendii. Și ea s-a dus la toalete să
vadă dacă nu este cineva înăuntru. S-a lăsat în jos să privească sub ușă... și
eu eram într-un WC... și mă masturbam.
— Nu! exclam eu cu gura căscată.
— De atunci, nu o pot privi fără să devin roșu ca un cur de babuin.
— Este hilar! zic acoperindu-mi gura, râzând în hohote.
Chicotește și el, frecându-și fruntea.
— Sunt încântat că te amuză. Și mama a găsit asta distractiv, când
domnișoara Bea a chemat-o să-i povestească totul.
— Glumești! strig, râzând de nu mai pot.
— Măcar de-ar fi așa...
— Săracul Stanton! îi spun și îl masez pe ceafă. Cred că ești
traumatizat pe viață!
Afișează zâmbetul meu preferat.
— Bine ai venit la Sunshine, Sof, locul unde secretele se ascund
pentru a muri.
Stanton dă în marche arriere, în momentul în care cowboy-ul iese din
restaurant.
— Cine este tipul ăsta?
Privirea lui Stanton se întunecă și maxilarul i se contractă – este
foarte excitant.
— Dallas Henry, mârâie el înainte de a mă privi din cap până-n
picioare. Te-a supărat?
— M-a pipăit, dar numai cu ochii. M-am descurcat, nu-ți face
probleme.
— Dacă se mai apropie de tine, spune-i că ești cu mine. Nu va mai
îndrăzni niciodată să te mai privească.
— Este un prieten de-al tău?
— I-am spart maxilarul, spune ridicând din umeri.
— De ce?

86
 — Pentru că a încercat să ia ceva ce nu-i aparținea, spune Stanton
ațintindu-și privirea într-a mea.
Când Stanton mi-a spus că a crescut la o fermă, mi-am imaginat o
casă mare din cărămidă, cu un grajd de lemn vopsit în roșu, câțiva arbori.
Or, nimic din astea nu se compară cu realitatea, cu mărimea și
splendoarea ranchului familiei Shaw. Porsche-ul lasă în urmă un nor de
praf când urcăm pe un drum mărginit de arbori imenși, atât de lung că încă
nu se zărește casa. Descopăr că aceasta este mare, vopsită în alb, cu un
acoperiș ascuțit, o verandă primitoare, obloane verzi, și ferestre gigantice.
Zece dependințe roșii sunt împrăștiate în spatele casei, intercalate cu
țarcuri închise cu bariere de lemn. De jur-împrejurul casei, se întind pajiști
luxuriante cu iarbă mai verde decât smaraldele.
Ies din mașină și mă întorc jur-împrejurul meu pentru a putea admira
totul.
— Stanton... este magnific.
— Da, știu, răspunde el cu o voce plină de mândrie.
— Câte hectare au părinții tăi?
— Trei mii șapte sute optzeci și șase.
— Uau.
Mă gândesc la frații mei care abia își amintesc că ar trebui să curețe
plantele mamei mele pe balcon.
— Cum reușesc să se ocupe de toate astea?
— Din zori până la apusul soarelui, spune zâmbind.
Urmăm micuța cărare cu pietre albe până la ușa de la intrare când un
bărbat tânăr apare în colțul clădirii.
— În sfârșit ți-ai adus aminte de locul în care locuim?!
Pe parcursul întregului traseu, Stanton și cu mine am vorbit mult
despre familiile noastre. Băiatul ăsta frumos și blond trebuie să fie
Marshall, unul dintre gemenii de optsprezece ani care se pregătește să dea
bacul. Surâd când îi văd cum se iau în brațe și își dau palme peste spate.
— Salut, spune Marshall cu o voce timidă când fratele lui ne prezintă.
Asemănarea între cei doi este frapantă, au aceeași ochi verzi
luminoși, același maxilar puternic, același păr blond des. Umerii lui
Marshall nu sunt atât de lați și gâtul lui este mai subțire, dar dacă ar vrea
să știe cu cine va semăna peste zece ani, nu are decât să se uite la omul de
lângă el.
— Unde este mașina mea? întreabă Stanton.

87
 — Vrei să spui mașina mea? Este acolo, răspunde fratele său arătând
unul dintre hambare în fața căruia este parcat un pick-up negru cu
marginile pictate cu flăcări portocalii.
— Dar ce i-ai făcut pick-up-ului meu? exclamă Stanton strâmbându-
se.
— L-am îmbunătățit! răspunde Marshall în timp ce ne apropiem.
Vopseaua este pe măsură, are difuzoare noi, îmi trebuiau cu adevărat
niște bași, explică el trecând brațul prin fereastra deschisă să dea drumul
la contact.
Mișcă capul în ritmul muzicii care face să se miște praful la picioarele
noastre.
— Este Jay-Z, precizează el, în cazul că noi am fi prea în vârstă ca să o
știm.
În clipa asta, un alt pick-up, albastru cu alb, și mai vechi, sosește în
fața casei, cu un grup de băieți de vârsta lui Marshall în spate.
— Trebuie să plec, spune oprind motorul. Am antrenament. Ne
vedem mai târziu, frățioare.
— Încântată că te-am întâlnit, îi spun în timp ce se îndepărtează.
După plecarea fratelui său, Stanton stă un minut să inspecteze mașina
scuturând din cap.
Facem turul casei și intrăm pe o altă ușă care duce direct într-o
bucătărie mare și luminoasă. Blaturile de lucru sunt din lemn masiv,
deschis la culoare, rafturile sunt albe și pereții sunt verzi. Totul este simplu
și călduros.
Mama lui Stanton este o femeie foarte frumoasă; înaltă, slabă și mai
tânără decât mi-am imaginat-o. Părul ei blond ca mierea este prins cu
excepția câtorva șuvițe care se mișcă de la stânga la dreapta când
lustruiește o cratiță mare în chiuvetă. Are nasul mic și fața în formă de
inimă. Când întoarce capul la auzul pașilor noștri, îmi dau seama că
Stanton și Marshall au luat ochii tatălui lor, pentru că ea are ochii de
culoarea alunei.
Zâmbește până la urechi și nici nu-și șterge mâinile înainte de a-l
prinde pe fiul său în brațe. Stanton o ridică și o învârte în aer.
— Bună, mamă.
Când scoate un țipăt ascuțit, o repune jos și ea își dă capul pe spate.
— Lasă-mă să te privesc, spune mângâindu-i fruntea, pe urmă bărbia,
pe urmă umerii. Pari să fii în formă. Obosit, dar în formă, trage ea
concluzia.
88
 — Drumul a fost lung.
El se întoarce spre mine.
— Mamă, și-o prezint pe... ți-o prezint pe Sofia.
Nu am timp să-i întind mâna, că doamna Shaw mă ia în brațe cum a
făcut-o cu fiul său.
— Sunt încântată să te cunosc, Sofia. Stanton ne-a vorbit mult despre
tine. El spune că ești o avocată strălucită și că lucrați foarte bine, voi doi.
— Mulțumesc, doamnă Shaw, și eu sunt mulțumită să vă cunosc. Sunt
încântată să fiu aici.
Deodată, ceea ce mă frapează, este faptul că este adevărat. Sunt
încântată, cu adevărat fericită să văd locul unde a crescut Stanton, să
întâlnesc oamenii care au făcut din el bărbatul care este azi. Sunt atât de
exaltată, că nu încetez să zâmbesc.
— Spune-mi mamă, ca toată lumea. Dacă îmi vei spune doamna
Shaw, nici nu voi ridica capul.
— De acord.
— Hai, așezați-vă amândoi, trebuie să fiți lihniți, spune îndreptându-
se spre masă.
— Așa începe, șoptește Stanton, gâdilându-mi gâtul.
Ea se agită să ne pregătească de mâncare, în timp ce Stanton o
întreabă cum îi merge tatălui său.
— Este pe câmpul din nord, explică ea. Pentru tot restul zilei și pentru
cele următoare de asemenea. Repară gardul care a fost stricat de ultima
furtună.
Zece minute mai târziu, avem în fața noastră o grămadă de ouă
prăjite, de bacon și de biscuiți calzi unși cu unt.
— Este delicios, doamnă – mamă, mă corectez râzând.
— Mulțumesc, Sofia.
— Nu ar fi trebuit niciodată să spui asta, mormăie Stanton zâmbind cu
gura plină. Acum te va îndopa tot timpul cât vei sta aici.
— Ascultă-l ce zice, e adevărat! spune sora lui Stanton – geamăna lui
Marshall – coborând scările. Cu părul blond până la umeri și cu ochii de
culoarea alunei, ca ai mamei sale, imposibil să te îndoiești că aparține
clanului Shaw.
Fiind cea mai tânără dintre ei, cu trei frați, mă simt imediat apropiată
de ea. Mary se apleacă să-l sărute pe obraz pe fratele ei cel mare.
— Nu te-am mai văzut de atât de mult timp, că nu știam că ai părul
gri, își bate ea joc.
89
 Stanton o ciupește ușor de bărbie.
— Nu am părul gri.
— Nu încă, acceptă ea. Dar așteaptă ca Presley să aibă vârsta mea, vei
avea părul mai gri decât tata.
Mary se prezintă și își declară imediat dragostea pentru oja mea. Și
pentru rujul meu. Și pentru maioul meu argintiu, și pantalonul meu de in
negru.
— Mamă, putem merge să facem shopping? Te rog? întreabă cu o
voce plângăcioasă.
— Ți-au mai rămas bani de buzunar de săptămâna trecută? răspunde
mama ei debarasând masa.
— Nu, am cheltuit totul la cinema.
— Atunci ai răspunsul.
— Hmm... , mă duc la Haddie’s, declară Mary bosumflându-se.
— Nu atâta timp cât nu ai hrănit vacile.
Mary deschide gura să se plângă... pe urmă își mușcă buza, cu privirea
plină de speranță.
— Doar dacă... cel mai bun frate mai mare nu o face în locul meu?
— Fratele tău abia a ajuns, lasă-l să se odihnească un pic.
Ea își încrucișează brațele și aruncă versiunea sa a privirii lui Sherman.
Stanton surâde ușor și arată ușa.
— Du-te, hai, mă ocup eu de vaci.
Mary se aruncă în brațele lui strigând de bucurie.
— Mulțumesc. Salut, Sofia, exclamă plecând în fugă.
După ce masa a fost strânsă și vesela spălată, Stanton, mama sa și cu
mine, ne terminăm cafelele.
— O să-i arăt camera ei Sofiei, pe urmă mă duc la Jenn, spune
Stanton.
Mama lui înțepenește, pe urmă dă din cap și bea cafeaua.
— Ai fi putut să mă previi, totuși. Nu știu, un telefon sau...
— Asta-i între Jenny și tine, i-o întoarce doamna Shaw privindu-l în
ochi pe fiul său. Nu eu trebuia să ți-o zic. Atât timp cât asta nu o privește
pe Presley, treburile ei sunt ale ei.
Asta nu pare să-i placă lui Stanton.
Câteva minute mai târziu, ne luăm bagajele din mașină și ne
îndreptăm spre fosta cameră a lui Stanton, care este la primul etaj al unui
hambar. Este visul oricărui adolescent: etajul este încălzit, împărțit în două

90
camere identice legate de o sală de baie, pereți în lambriuri și parchet pe
sol, cu postere și trofee cam peste tot.
— Fratele meu Carter și cu mine am construit camerele astea într-o
vară. Tatăl meu ne-a zis că dacă facem o treabă bună, avem dreptul să
dormim acolo, atunci asta am făcut.
Mătur cu privirea încăperea, și dau peste pozele lui Stanton pe
noptieră: este tânăr, în ținută de fotbal, cu brațul în jurul unei Jenny
minuscule în ținută de majoretă. Cealaltă este o poză de-a lui Presley,
îmbrăcată într-un pulover roșu cu guler alb, zâmbind veselă.
— De ce nu s-au mutat aici, fratele tău Marshall și cu Mary, când tu și
cu Carter ați plecat?
— Ei bine, după ce Jenny a rămas însărcinată, mama le-a interzis. Ea
crede că Presley a fost concepută aici și nu vrea alți nepoți prematuri.
— Haha! Și a fost concepută aici?
— În nici un caz.

***
Treizeci de minute mai târziu, mi-am desfăcut bagajele și sunt gata să
mă pun pe lucru, instalată în patul dublu al lui Stanton. Cum acum suntem
prieteni fără sex, Stanton a zis că va dormi în camera lui Carter. Iese din
baie îmbrăcat acum cu un jeans uzat, cizme de piele, un tricou alb și o
pălărie de cowboy maro. Tricoul lui este foarte mulat, accentuând mușchii
bicepșilor și al abdomenului plat, în timp ce jeansul se lipește de fundul lui
și de fesele lui divine. Am apă în gură.
Încerc să-mi revin dar e prea târziu.
— Fă o fotografie, va dura mai mult, spune zâmbitor.
— Nu e nevoie, e suficient să smulg o reclamă Ralph Lauren dintr-o
revistă.
Izbucnește în râs și eu îi privesc mărul lui Adam cum se mișcă – e
atât de sexy și de viril... Am chef să-i smulg tricoul, să-i cobor jeanșii și să-l
las să mă ia fără ca măcar să-și dea jos cizmele.
— Te descurci, pentru câteva ore singură?
Îmi prind părul în timp ce el privește fiecare mișcare de-a mea.
— Bineînțeles. Trebuie să răspund la mailuri. Ah, și am nevoie de
parola pentru Wi-Fi.
Deodată, pare neliniștit.
— Nu există Wi-Fi, Sofia.
— Ce? Cum adică, nu există Wi-Fi? Cum este posibil?
91
 — Avem un radar, pentru a urmări prognoza meteo.
— Un radar? urlu eu luându-mi laptopul și ținându-l în aer, căutând
un semnal în cele patru părți ale încăperii. Cum se presupune că-mi voi
face cercetările? Sau să-mi citesc emailurile? Sunt ruptă de lume! Cum mi-
ai putut face asta? Ce gen de...
— Sofia, spune Stanton cu o voce dulce tăindu-mi elanul.
Ridică mâna în care ține un mic dreptunghi negru pe ca mi-l aruncă.
O cheie Wi-Fi portabilă!
— Mulțumesc!
Îmi face cu ochiul, pe urmă îmi privește picioarele, care sunt în
continuare încălțate cu escarpenii de piele.
— Nu ți-ai adus din întâmplare și niște cizme de piele, nu-i așa?
— Bineînțeles că da, zic deschizând dulapul pentru a scoate o pereche
de cizme Gucci negre cu tocuri de zece centimetri.
Stanton suspină adânc.
— Foarte bine. Uite ce vom face, atunci: când mă voi întoarce, ne
vom duce în oraș pentru a-ți cumpăra o pereche de cizme ca lumea de la
cooperativă.
— Tocmai ai spus în oraș? îl întreb izbucnind în râs.
— Continuă să râzi și să faci pe deșteapta. Vom vedea dacă ți se va
mai părea distractiv să-ți vezi încălțările tale de lux acoperite de bălegar și
de noroi.
Îmi mușc buzele și mă calmez imediat.
— Nu ar fi prea distractiv, nu.
— Poate doar un pic, totuși.
Zâmbește și îmi mângâie obrazul, un gest atât de dulce și de intim
încât uit unde sunt.
Pe urmă îmi revin. Sunt Goose, ajutorul.
— Deci, uite care sunt sfaturile mele de ultim minut. Discută cu ea
mai curând decât să țipi la ea, niciunei femei nu-i place asta. Întreab-o cum
au început lucrurile să meargă prost, ce crede ea că îi poate oferi James
Dean și tu nu poți. Pe urmă, spune-i că ești gata să faci toate schimbările
necesare ca ea să fie fericită.
El aprobă din cap, gânditor.
— Amintește-i povestea voastră, toți anii pe care i-ați petrecut
împreună. Dar mai ales, las-o să vadă tipul genial care ești tu, termin cu o
voce ironică.

92
 — Ultima parte va fi ușoară, cel puțin, remarcă schițând un surâs în
colțul gurii.
Îi dau un bobârnac în pălărie, arătând un entuziasm pe care nu-l simt.
— Hai, avântă-te, cowboy.
Ajuns la ușă, se mai întoarce spre mine o ultimă dată.
— Mulțumesc, Sofia. Pentru tot.
Îi aud pașii pe scară, și lăsând să iasă un suspin adânc, mă așez pe pat
ca să lucrez.

CAPITOLUL 11

Stanton

Stau puțin să contemplu casa părinților lui Jenny, care îmi pare ca
întotdeauna, uitată de timp. Vopseaua albă este tot timpul scorojită în
același loc al zidului. Leagănul cu care o împingeam pe Jenny când eram
mici, atârnă pe aceeași ramură a bătrânului stejar, și ramura pe care mă
cățăram ca să mă strecor tiptil în camera lui Jenny, este de asemenea tot
acolo.
Ca și a mea, familia ei cultivă același pământ de generații întregi.
Totuși, creșterea bovinelor este o activitate mai lucrativă și mai fiabilă
decât cultivarea porumbului, cu care-și câștigă pâinea familia Monroe. Nu
prea poți deveni bogat dacă nu obții mai mult de câteva centime pe
kilogramul de porumb, chiar dacă ați recoltat cu tonele.
— Jenny! strigă Mamie de pe balansoarul pe care șade pe veranda
casei. Băiatul ăla s-a întors!
Băiatul ăla.
Mamie nu este fanul meu cel mai mare, dar asta nu este o noutate.
M-a privit întotdeauna cu un aer suspicios și contrariat. Când Jenny a
rămas însărcinată și noi nu ne-am căsătorit, a devenit fățiș ostilă. Totuși,
carabina pe care o ține în mâini legănându-se pe balansoar, nu este pentru
mine – mă rog, nu numai.
Soțul lui Mamie a decedat când Jenny purta încă scutece. A căzut de
pe un cal care a intrat în panică, și a căzut greșit. De atunci, Mamie nu a
93
mai părăsit carabina scumpului ei Henry nici măcar în timpul somnului.
Dacă ar veni vreodată hoții, huliganii sau yankeii, Mamie ar fi pregătită.
Pușca nu este încărcată, și toți membrii familiei fac tot ce pot să se asigure
că nu va găsi niciodată cartușele.
Unii spun că și-a pierdut mințile, dar eu nu sunt prost. Spiritul ei este
la fel de ascuțit precum cuvintele care-i ies din gură. După părerea mea, în
loc să meargă cu pași mici și cu un baston, Mamie preferă să meargă cu
pași apăsați și cu o carabină între mâini.
Jenny scoate capul pe ușă. Părul îi este ridicat într-un coc dezordonat,
este încă îmbrăcată cu bluza roz de la spital. Se holbează la mine câteva
secunde, pe urmă trăsăturile i se destind și îmi surâde. Un zâmbet puțin
vinovat, dar nu este surprinsă să mă vadă: știa că voi veni. Îi arăt pack-ul
de bere pe care l-am adus și-mi înalț sprâncenele, punând întrebarea în
tăcere.
— Mă schimb și vin, doar două minute, răspunde ea.
Este una din tradițiile noastre. De când aveam șaisprezece ani, de
fiecare dată când mă întorc sau când vrem să fim singuri să vorbim despre
lucruri serioase, luăm un pack de bere și mergem la râu. Vechiul nostru
pled întins pe mal, este pentru noi echivalentul divanului unui psiholog, și
până acum – să bat în lemn –, ne-a reușit întotdeauna.
Jenny închide ușa și eu urc încet scările, cum m-aș apropia de un urs
bătrân în hibernare. Cred că nu mă paște niciun pericol, dar nu putem fi
niciodată prea prudenți.
— Bună ziua, doamnă, spun ridicând scurt pălăria.
— Nu-mi placi, băiete, îmi spune fulgerându-mă cu privirea.
— Da, doamnă.
— Ești dracu în carne și oase, șerpuiești mereu în grădina mea să o
tentezi pe micuța mea Eva, scuipă arătându-mă cu degetul.
— Da, doamnă.
— Nepoțica mea este cel mai bun lucru pe care l-ai făcut vreodată.
— Aici, nu o să vă contrazic, doamnă, spun zâmbind.
— Demult trebuia să mă debarasez de tine, mârâie ea.
Mă așez alături de ea și mă prefac că mă gândesc la ce tocmai a spus.
— Nu știu ce să zic... cine v-ar fi adus băutura preferată dacă m-ați fi
ucis?
Îmi ridic cămașa în maniera unui lider de droguri și-i arăt micuța
sticluță de whisky ascunsă în buzunarul meu. Mama lui Jenny i-a interzis
plăcerea ei vinovată de mai mulți ani, dar Mamie nu rămâne fără resurse.
94
 Devorează sticla din ochi și se linge pe buze ca unul care vede o oază
după ore întregi pe care le-a petrecut să parcurgă un deșert. Presupun că
ceea ce fac nu este foarte respectabil, dar nu e vorba de politețe, de
respect și nici de a mă comporta exemplar. Este vorba de a câștiga.
În plus, i-aș fi adus lui Mamie whisky-ul ei orice s-ar fi întâmplat. Îi
furnizez doza în mod regulat de ani întregi, dar asta nu o împiedică să mă
deteste.
— Vorbiți-mi de Jimmy Dean.
Este ca și cum aș fi pronunțat formula magică. Dintr-odată, Mamie
pare întinerită: grimasa i se șterge și lasă loc unui surâs visător. Nu am
văzut-o niciodată zâmbind.
— JD?. Un specimen frumos, ăsta. Dacă aveam patruzeci de ani mai
puțin, aș fi sărit pe el. Este fermecător, politicos... un băiat bun. Nu ca tine,
se strâmbă încă o dată.
— Și care este meseria acestui bun JD?
— Este profesor la liceu. De chimie, cred. Este inteligent, în orice caz.
Și talentat, că nu are decât un an de când s-a întors să trăiască aici și deja
este asistentul antrenorului de fotbal. Cred că el îl va înlocui pe acel Dallas
Henry când va fi dat afară.
Este chiar culmea că Knacki antrenează echipa de fotbal chiar în liceul
unde ducea apa, nu?
— Ce altceva? o întreb mângâind sticla, sub privirea vrăjită a lui
Mamie.
— Tatăl lui a murit acum câteva luni. JD a vândut ferma lor și și-a
construit o casă mare și frumoasă în cartierul ăla nou. Acolo va trăi cu
Jenny... și cu Presley.
Lovesc puternic cu piciorul, dar Mamie nici măcar nu tresare.
Niciodată Knacki nu o va lua pe Jenny a mea.
— Ei, nu lua tonul ăsta cu mine, băiete. Toate astea sunt doar din vina
ta. Nu ești un tată rău, de acord cu tine, dar Jenny are nevoie de un
bărbat... de unul adevărat, care să fie aici, cu ea.
— Dar eu sunt aici, șoptesc.
— Hmm. Și după câte mi s-a spus, tu n-ai venit singur. Ai adus cu tine
o fată frumoasă de la oraș. O Latină.
Mama lui Jenny strigă din casă, demonstrând o dată în plus că orașele
mici seamănă mult cu mafia: există urechi peste tot.
— Mamă! Fii amabilă.
Dar Mamie nu se lasă.
95
 — Nu-mi spune ce trebuie să fac! răspunde, înainte de a se întoarce
din nou spre mine. Unul dintre avantajele de a fi pe moarte, băiete, este
că nimeni nu te poate obliga să fii amabil cu cine-o fi.
Auzi, că este pe moarte! Este așa de când m-am născut. Doar că își ia
tot timpul ca să ajungă la capătul tunelului.
— Am adus pe cineva cu mine, da. O prietenă, Sofia. O să vă înțelegeți
super-bine, nici ea nu se lasă călcată în picioare de nimeni.
Bat sticla de whisky, holbându-mă la ea.
— Acum spuneți-mi ceva mai puțin cunoscut despre JD. Ceva ce tot
orașul ignoră.
Ochii ei însetați mă fixează.
— Ei bine... bea foarte puțin, pentru că nu ține la băutură, dar nu cred
că este un lucru rău pentru un bărbat. Nimănui nu-i plac bețivii.
Asta poate fi interesant.
— Ce altceva?
Caută în memorie timp de câteva secunde.
— Ah! Este alergic la piper. I se umflă capul ca un balon imediat cum
se atinge de așa ceva.
Uite ceva și mai interesant.
Mulțumit de răspunsurile ei, îi dau sticla lui Mamie, având grijă ca
nimeni să nu vadă schimbul nostru, de la fereastră. Ea mi-o smulge din
mâini, ca un copil căruia îi dăm bomboane și o alunecă sub pledul care-i
acoperă picioarele.
Jenny iese din casă îmbrăcată cu un șort din jeans și un tricou alb, la
fel de tonifiată și sclipitoare ca la optsprezece ani. Chiar dacă sunt nervos
pe ea, asta nu înseamnă că nu este sexy și dulce și că... mi-a lipsit cu
adevărat.
— Ești gata? întreabă ea.
Mă ridic și o salut pe Mamie ridicând ușor pălăria.
— A fost o plăcere, doamnă.
Se mulțumește să-mi răspundă cu o grimasă.
Jenny înaintează să o îmbrățișeze pe bunica ei pe obraz și le aud
șușotind.
— Nu o lăsa pe mama să simtă mirosul de whisky din respirația ta. O
să te trimită la culcare fără să mănânci de cină.
Mamie râde și o bate pe Jenny pe obraz.
Ne îndreptăm spre pick-up, dar ne oprim în josul scărilor când mama
lui Jenny iese din casă. În ciuda râsului ei răgușit și a ridurilor care-i
96
marchează fața, June Monroe este o femeie frumoasă, cu curbe și
rotunjimi acolo unde este nevoie, cu părul lung și blond cu șuvițe argintii.
— Stanton. Arăți bine, spune schițând un surâs forțat.
— Mulțumesc, June. Este bine să te întorci acasă.
June nu mă detestă la fel de mult ca mama ei, dar nu putem spune
nici că mă apreciază prea mult, contrar lui Wayne, tatăl ei, pentru care
sunt fiul pe care nu l-a avut niciodată. Totuși, presupun că nici unul, nici
celălalt nu sunt încântați că m-am întors ca să distrug căsătoria fiicei lor.
Ruby trăiește încă la ei – cu cei cinci copii –, și îmi imaginez că familia
Monroe ar răsufla ușurați dacă măcar una dintre fiicele lor și-ar lua zborul.
— Jenny, o atenționează mama ei, să nu întârzii, avem proba rochiei,
în după masa asta.
— Nu-ți face griji, mă voi întoarce înainte ca Presley să termine
antrenamentul.
Îi deschid portiera lui Jenn, și împreună ne îndreptăm spre râu.
Pe drum, mi-am repetat în cap ce trebuia să-i zic, cum fac în ajunul
unui final de proces. Jenny stă așezată cu picioarele încrucișate pe pled, în
timp ce eu stau în picioare, fiecare cu propria cutie de bere.
— Ai fi putut să lași de la tine și să cumperi niște sticle, spune Jenny
privind cutia de bere.
— Mă simțeam nostalgic.
— Da, dar nostalgia are gust mai bun într-o sticlă, răspunde ea.
Întoarce capul spre soare, și văd mici pistrui presărați pe nas și pe
pomeți, atât de micuți și de pali că nu se văd decât într-o anumită lumină.
Am impresia că parcă ieri îi număram după o baie care dura mult timp, și o
partidă de sex care dura și mai mult, când dormea acoperită doar de
umbra mea, pe același pled.
Ridică mâna să bea o înghițitură și diamantul de pe degetul ei
strălucește în soare, distrugându-mi amintirea ca o margaretă sub piciorul
unui elefant enorm.
— Ai uitat să-i dai inelul înapoi? După ce i-ai spus că e o mare
greșeală?
— Chiar vrei să joci așa, Stanton? mă întreabă fulgerându-mă cu
privirea.
Aproape că pot să văd cuvântul scris de Sofia pe bloc-notesul meu
galben, spunându-mi să abordez situația ca pe un proces în care Jenny ar fi
un martor ca ceilalți. Am nevoie ca ea să-mi vorbească pentru a înțelege
cum am ajuns aici ca să pot remedia situația cât mai repede.
97
 — Nu, îmi pare rău, admit eu suspinând. De ce nu mi-ai spus nimic?
Un zâmbet mic și trist îi apare pe buze.
— Pentru că știam că vei încerca să mă faci să mă răzgândesc.
Poate că are dreptate, pentru că exact asta am de gând să fac.
— Ar fi trebuit să-ți spun, admite cu o voce plină de remușcare. Ar fi
trebuit să o afli direct de la mine. Mama a pus invitația ta la poștă, pentru
că zicea că amân inevitabilul, și avea dreptate. Sunt dezolată, Stanton.
Iau o piatră și o întorc în mână.
— Îți accept scuzele. Din moment ce tu anulezi totul.
Își apleacă capul pe o parte și mă privește jucându-mă cu pietricica
albă.
— Am crezut că nu ai venit singur?
Văd foarte clar care a fost filiera prin care a aflat Jenny noutatea într-
un timp record. Domnișoara Bea i-a spus-o doamnei Macalister, care
lucrează la farmacie și care i-a spus-o bătrânei Abigail Wilson, când i-a dus
medicamentele pentru inimă, căci Abigail este aproape oarbă și nu mai
poate conduce. Abigail Wilson trebuie să-i fi spus verișoarei sale, Pearl,
care este cea mai bună prietenă dintotdeauna a lui June Monroe. Mă
întreb dacă June a lăsat-o pe Jenny să intre pe ușă înainte de a-i spune sau
a sunat-o pe mobil.
— Este o prietenă.
— Ce fel de prietenă? rânjește Jenn.
— Genul care vine cu mine când iubita mea mă anunță că se mărită
cu altul.
Cu o mică mișcare din încheietură, arunc piatra care ricoșează
deasupra râului.
— Eu am răspuns întrebărilor tale, este rândul tău să răspunzi la ale
mele. Cine este tipul?
Ea se joacă cu nisipul, luându-l în mână și lăsându-l să i se scurgă
printre degete.
— JD a plecat la facultate, în California, după liceu. S-a întors anul
trecut când tatăl său a fost diagnosticat cu un cancer. Ne-am întâlnit la
spital, într-o zi, și el și-a adus aminte de mine. Venea să-și vadă tatăl în
fiecare zi, și când eram acolo, discutam. Conversațiile s-au transformat în
cafele, pe urmă în cine. Moartea tatălui său a fost foarte dificilă pentru el,
iar eu eram acolo. El... el avea nevoie de mine. Era bine să mă simt utilă.
După asta, nu a mai avut nevoie de mine, dar mă voia totuși. M-am simțit
apreciată și... era chiar și mai agreabil.
98
 — Te-ai gândit la mine o singură secundă? În timp ce te simțeai
apreciată? scrâșnesc.
— Dar tu, tu te gândești la mine când le-o tragi tuturor femeilor din
capitală?
— Nu este așa.
— Bineînțeles că da. Tu crezi că timpul se oprește când nu ești tu aici.
Mă păstrezi ca plan de rezervă, aici, să o cresc pe fiica noastră așteptând
întoarcerea ta.
— Mai întâi, tu nu o crești pe fiica noastră singură, deci nu te
comporta ca și cum ar fi cazul. Pe urmă, asta a fost înțelegerea asupra
căreia am căzut de acord. Facem ce vrem când suntem separați, dar
nimeni nu se atinge de noi, de relația noastră. Nimeni nu se apropie. Dacă
asta nu-ți mai convenea, trebuia să mi-o spui!
Deodată sare în picioare.
— Ți-o spun acum! Am douăzeci și opt de ani, Stanton, și locuiesc în
continuare cu părinții mei.
— Asta este problema? Jenny, dacă vrei o casă, o să-ți cumpăr una.
Nu avem un aranjament oficial pentru pensia alimentară, pentru că îi
trimit bani în fiecare lună. Dacă vrea orice în plus, nu trebuie decât să-mi
ceară.
— JD vrea să-și întemeieze un cămin cu mine, o familie, o căsătorie,
tot ceea ce tu nu ai vrut niciodată.
Strâng pumnii, neștiind dacă vreau să o îmbrățișez sau să o scutur ca
să-i bag mințile în cap.
— Pentru că tu și cu Presley sunteți familia mea! Și m-aș fi căsătorit cu
tine acum zece ani, știi bine. Și ți-am spus-o chiar aici!
— Ai fi făcut-o, știu. Dar nu voiai asta.
— Tu mi-ai spus să plec! strig îndreptând indexul spre ea. Tu mi-ai
spus să mă duc! Pentru noi, pentru viitor și pentru familia noastră!
Deodată, lacrimi îi strălucesc în ochi, ca razele de soare reflectate în
râu.
— Dacă iubești pe cineva, lasă-l să plece. Dacă se întoarce, este al tău,
spune scuturând din cap. Tu nu te-ai întors niciodată.
— Prostii! M-am întors de câte ori am pu...
— Nu, după Columbia. Te-ai schimbat. A început să-ți placă asta,
orașul, munca, femeile...
— Era cât pe ce să crăp, Jenny! Era Facultatea de Drept, la naiba!
Munca, cursurile, stagiile, nu ai nici cea mai mică idee ce a fost!
99
 Deodată, revăd bloc-notesul. Nu rezolvăm nimic disputându-ne.
Discută cu ea mai curând decât să urli.
Număr până la zece, înaintez spre Jenny și-mi adâncesc privirea în
ochii ei. O văd pe adorabila mea Jenny, cea mai bună prietenă a mea,
iubirea vieții mele.
— Capul meu era acolo pentru că nu aveam de ales, dar inima mea a
fost mereu aici, cu tine. Nu a plecat niciodată de aici.
Ea își trage nasul, dar lacrimile nu curg.
— Nu te-ai întrebat niciodată de ce este așa de ușor?
— Trebuie să fie ușor, când ești îndrăgostit de cineva.
— Nu vreau să spun să fim împreună, vreau să spun să fim separați,
spune întorcându-mi spatele.
Privirea ei se pierde de-a lungul apei pe care o privește cum curge și
spală malul.
— În tot acest timp, în toți acești ani, continuă ea, faptul de a fi
despărțiți a fost prea ușor. Când JD își termină treaba, se întoarce acasă și
urcă treptele două câte două, pentru că nu mai poate aștepta o secundă în
plus să nu mă vadă. Nu suportă ideea să fie departe de mine, chiar și
pentru o zi. Ai simțit vreodată asta, Stanton?
O voce mică și răutăcioasă îmi șoptește că da, am simțit deja asta.
Doar că nu era pentru ea. O ignor și mă pun în fața lui Jenny.
— Te iubesc.
— Tu iubești o fată de șaptesprezece ani care nu mai există, Stanton.
— Este fals, ea stă în fața mea chiar în acest moment.
Jenny coboară capul și schițează un surâs minuscul.
— Sunt departe de a fi la fel de amuzantă cum eram în trecut.
Îmi pun mâinile pe obrajii ei și îi mângâi pomeții cu vârful degetelor.
— Te privesc și văd o mie și una de zile de vară, cele mai frumoase
momente din viața mea.
Deodată, emoțiile mă asaltează și mi-e greu să vorbesc. Iubirea mea
pentru această femeie îmi taie respirația.
— Te iubesc de când aveam doisprezece ani, și te voi iubi până la
sfârșitul vieții mele.
Lacrimile încep să-i curgă brusc și îmi apasă mâna de obrazul ei
pentru a-și usca lacrimile, pe urmă îmi sărută podul palmei.
— Și eu te iubesc de asemenea, Stanton. Este adevărat. Ceea ce simt
pentru tine și tot ceea ce reprezinți, este ceva prețios pentru mine. Nu
vreau să te pierd.
100
 Cred că am reușit, că am convins-o și că am recâștigat-o. Jenny îmi
aparține și totul este din nou minunat pe lume. Trebuie să admit că a fost
mai ușor decât credeam. Știam că sunt bun, dar nu chiar într-atât.
Pe urmă Jenny îmi lasă mâna, își usucă lacrimile și mă privește în ochi.
— Dar sunt îndrăgostită de JD.
Rahat.
— Te simți singură, asta-i tot. Am fost plecat prea mult timp.
— Nu. Sunt îndrăgostită de el. S-a întâmplat repede, dar sentimentele
noastre sunt puternice și cât se poate de reale. Trebuie să o accepți,
Stanton.
Următoarele mele cuvinte îmi scapă înainte ca eu să fi avut timp să
reflectez asupra lor.
— Mă voi întoarce. Voi demisiona, Jenn. Voi deschide un cabinet aici.
O să mă întorc.
Ea rămâne cu gura căscată. Ha! Nu se aștepta la asta. Să fiu sincer, eu
nici atât...
— Nu avem nevoie de avocați ai apărării în Sunshine.
— Pot practica alte forme de drept.
— Vei detesta asta.
— Dar o s-o fac, pentru tine și pentru Presley. Dacă asta este ceea ce
ai tu nevoie, o voi face.
Încruntă sprâncenele, uimită și nervoasă în același timp.
— Nu vreau să fiu sacrificiul tău! spune dându-se înapoi. N-am vrut
niciodată asta. Merităm mai mult, amândoi.
Deodată, se aruncă pe mine și mă ia în brațele sale. Își cuibărește
chipul în gâtul meu, refuzând să mă lase. O țin cât de tare se poate fără să-
i fac rău, pentru a o proteja, sărutând-o pe creștetul capului, murmurând
cuvinte dulci, respirând parfumul părului ei care miroase atât de bine și se
simte așa de moale. Rămânem astfel un lung moment, până ce lacrimile ei
au secat. Este pur și simplu trist.
— Mă voi căsători cu JD sâmbătă. Am nevoie ca tu să înțelegi,
Stanton.
Îi prind brațele și mă dau înapoi ca ea să-mi vadă privirea.
— Este o greșeală. Am revenit pentru tine și nu voi sta cu brațele
încrucișate. Eu, asta este ce vreau ca tu să înțelegi.
— Tu nu știi...
O întrerup, pentru că o idee strălucită îmi vine pentru a o face să
râdă. Nu este prima dată când Forrest Gump îmi vine în ajutor.
101
 — Nu sunt un om inteligent, Jenny, dar știu cu ce seamănă iubirea,
declar luând accentul lui.
Ea își acoperă urechile și începe să țipe.
— Nu face asta! Tu știi că filmul ăsta mă face să bocesc, monstru ce
ești! exclamă, lovindu-mi umărul în timp ce râde.
— Da, știu, spun ridicându-i părul de pe umăr pentru a-mi pune acolo
mâna să o mângâi pe pielea fină a gâtului cu vârful degetului. El o știe? Te
cunoaște el așa cum te cunosc eu, Jenn? întreb apropiindu-mă. Știe cât de
mult îți plac sărutările alea lungi și umede sau cât de mult îți place să ți se
lingă punctul acela în spatele...
Mâna ei îmi acoperă gura și mă privește ca și cum aș fi un adolescent
incorigibil.
— Ajunge. Mă cunoaște, da, pentru anumite lucruri, mai bine decât
tine. Și ceea ce nu știe încă, are tot timpul să învețe.
Îmi scot limba să-i ling podul palmei, făcând-o să urle și să facă un salt
în spate.
— Vreau să-l întâlnești, Stanton. Este un bărbat bun. O să-ți placă
mult de el, sunt sigură.
— Atâta timp cât respiră, nu o să-mi placă niciodată, răspund
încrucișând brațele.
— Hai, du-mă înapoi, acum. Antrenamentul lui Presley se va termina
în curând.
— Să mergem să o luăm împreună, îi va face plăcere.
— De acord.
Încerc să o iau de mână cum am făcut-o de un milion de ori, dar ea o
retrage. Încrunt sprâncenele și i-o iau cu forța, refuzând ca ea să-mi scape,
împletindu-mi degetele cu ale ei.
— Ai terminat? mă întreabă privindu-mă cu o figură plictisită.
Îi susțin privirea și duc mâna ei la gură ca să o sărut.
— Iubito, nici măcar n-am început.
Ea mă privește fix și pare să ezite între a începe să râdă sau să
izbucnească în lacrimi, poate amândouă deodată.
— Stanton, știu că nu m-am descurcat prea bine cu situația asta... dar
mi-ai lipsit.

CAPITOLUL 12
102
 Stanton

După ce am lăsat-o pe Jenny la părinții ei, o iau cu mine pe Presley la

ai mei. Ea și cu Sofia se înțeleg imediat. Fiica mea și cu mine ieșim să facem
niște pase cu o minge de fotbal american. Mingea se ridică in aer
învârtindu-se și coboară pentru a ateriza între mâinile ei. O pasă perfectă.
Presley își aliniază degetele pe șireturi, cum am învățat-o, și îmi trimite
înapoi mingea. Este talentată ca și tatăl său, este evident.
Nu e ca și cum aș dori ca ea să facă fotbal, doar că, mă gândesc că o
fată trebuie să câștige anumite competențe, pentru ca să nu fie
impresionată prostește când vreun puști arogant va veni să facă pe
deșteptul în fața ei. Am, deci, intenția de a o învăța cum să schimbe un
pneu, să urce pe cal, să conducă o mașină cu schimbător manual de viteze
și să schimbe uleiul la motor.
Totuși, pasele noastre ne lasă timp să vorbim, mai ales că au trecut
câteva luni de când nu am mai văzut-o. Mi-am imaginat întotdeauna că voi
aborda probleme majore – despre alcool, țigări sau sex – în felul acesta.
— Deci... ce gândești despre treaba asta cu căsătoria?
Ea râde prinzându-mi pasa.
— Ai fost surprins? Am vrut să îți spun săptămâna trecută, dar mama
mi-a zis să aștept... pentru că tu vei fi șocat.
— Ah, cât despre a fi șocat... am căzut în fund, spun zâmbind.
— Voi fi domnișoară de onoare! Rochița mea este bleu, de satin, și
mă simt ca o prințesă când o îmbrac. Mamie mi-a cumpărat niște balerini
bleu asortați. Și mama mi-a zis că voi avea o coafură specială, și voi putea
chiar să îmi dau cu gloss!
Entuziasmul ei aproape că mă face să zâmbesc.
— Este super, scumpa mea.
Alerg după pasa lui Presley care se duce pe gazon.
— Și JD ăsta... îți place de el?
— Da, este super drăguț, răspunde dând din cap. O înveselește foarte
tare pe mama.
Înveselește? Mă întreb dacă ar mai fi atât de veselă dacă i-aș reface
nasul logodnicului ei.
— Și care... cum îi vei spune... dacă mama ta și cu el se căsătoresc?
103
 Strânge mingea și încruntă sprâncenele în timp ce se gândește.
— Ei bine, îi voi spune JD! Este numele lui, prostuțule!
Îmi reiau respirația, ușurat.
— Dar ești sigură că îți place mult? o întreb prinzând pasa.
Se holbează la mine o clipă.
— Ai prefera să nu îmi placă, tată?
Sunt mereu luat prin surprindere de genul acesta de gândire. Avem
întotdeauna grijă să nu spunem anumite lucruri în fața copiilor, pentru a le
păstra inocența, sau să le ascundem obiceiurile ca ei să nu ni le copieze –
ca tatăl meu care se ducea să fumeze în spatele grajdului, acolo unde nu
puteam să-l vedem, doar că simțeam mirosul tabacului pe el, când se
întorcea. Totuși, copiii nu ascultă ce spunem, ei ne privesc cum o spunem.
Ei văd emoțiile și intențiile ascunse. Este ca un al șaselea simț.
Nu voi împărtăși afecțiunea fiicei mele pentru acest alt bărbat, dar nu
vreau să o fac să aleagă între tatăl său și mama sa. Nu ea trebuie să
vegheze asupra bunăstării părinților ei. Noi trebuie să o protejăm, și nu
invers.
Mă detest un pic pentru că ea a avut nevoie să pună întrebarea asta.
Mă duc spre ea și îngenunchez.
— Vreau ca tu să fii fericită, Presley, și mama ta de asemenea. Și dacă
într-o zi nu mai ești, vreau să îmi spui. Dar nu vreau să crezi că nu ai
dreptul să-l iubești din cauza mea. Mă înțelegi?
— Vei fi trist când mama și cu JD se vor căsători?
Ah. Cum ar trebui să răspund la asta, ei? Ei, bine, scumpa mea, am
venit pentru a face astfel încât asta să nu se întâmple niciodată.
— Dar tu, vei fi? o întreb, întorcându-i întrebarea.
Zâmbește timid, ca și cum s-ar pregăti să-mi reveleze un secret.
— Când eram mică...
— Și când a fost asta? Anul trecut? întreb râzând.
— Sigur că nu, tată, răspunde împingându-mă. Când eram micuță...
când aveam cinci sau șase ani, îmi puneam o dorință în fiecare seară
înainte de a mă băga în pat. După ce mama mă acoperea, mă duceam la
fereastră și priveam stelele, sperând că tu vei reveni acasă.
Nodul din pieptul meu se strânge tot mai tare, până când abia mai
pot respira.
— Sau speram că ne vei duce cu tine la Washington și că vom rămâne
acolo pentru totdeauna.

104
 Jenny și cu mine suntem niște părinți buni, nu mă îndoiesc de asta. În
ciuda acestui fapt, nu e ușor să-l auzi pe copilul tău că l-ai dezamăgit. Să
știi că a vrut ceva ce ați fi putut să-i dați... și nu ați făcut-o.
— Nu știam că făceai asta, Presley, spun coborând ochii pentru a rupe
câteva fire de iarbă. Încă îți dorești asta?
— Nu, suspină. Tu ești fericit acolo. Ai biroul tău, și Casa Albă... și îl ai
pe Jake. Mama este fericită aici și acum îl are pe JD să-i țină companie.
Super! Mama îl are pe JD, și eu pe Jake ursuzul. Ceva nu-i în ordine, nu
credeți?
— Și pe urmă, astfel, voi avea două Crăciunuri, cine ar spune nu la
asta? întreabă zâmbind vesel.
Izbucnesc în râs și o prind în brațe.
— Te iubesc, scumpa mea.
Ea își trece brațele în jurul gâtului meu și mă strânge cât de tare
poate.
— Și eu te iubesc, tată.

CAPITOLUL 13

Sofia

Presley Shaw este exact așa cum mi-am imaginat-o: cu un spirit viu,
adorabilă, cu o strălucire șmecherească în ochi care îmi amintește de tatăl
său.
Am continuat să lucrez după ce Stanton a venit să-mi spună că o duce
înapoi la Jenny, și încă îmi redactam depoziția când soarele a dispărut la
orizont.
Mi-am aranjat laptopul când doamna Shaw a venit să mă cheme
pentru cină. Când am intrat în bucătărie, Mary, și Carter Shaw Senior, tatăl
lui Stanton, erau deja așezați. Aparent, toate mesele serii erau luate în
familie și întotdeauna la aceeași oră. Domnul Shaw este înalt, musculos și
frumos, chiar dacă trăsăturile lui sunt un pic marcate de oboseală și are o
figură stoică – genul puternic și liniștit. În schimb, își privește soția cu o

105
asemenea tandrețe și îi vorbește cu atâta devotament, încât nimeni nu s-
ar putea îndoi că mariajul lor este fericit.
Am fost atracția principală a cinei, am răspuns întrebărilor privind
familia mea, copilăria mea la Chicago și i-am regalat cu anecdote din
tribunal. În schimb, mi-au povestit întâmplări despre Stanton: anii de
glorie în echipa de fotbal; gluma pe care a făcut-o pe când era adolescent
și care era să le transforme casa în cenușă; cum și-a rupt piciorul la cinci
ani pentru că a sărit de pe acoperiș, convins că pijamaua lui Superman îi
dădea puterea de a zbura.
Au păstrat un loc pentru Stanton, dar scaunul lui a rămas gol.
După cină, întoarsă în cameră, îl sun pe Brent să mă asigur că totul
este bine. Se pare că Sherman se obișnuiește foarte bine cu noul lux în
care trăiește și s-ar putea să nu mai vrea niciodată să se întoarcă să
trăiască la mine.
Fac un duș scurt și îmi pun o cămașă de noapte de culoarea ciocolatei
înainte de a-mi usca părul, pe urmă deschid fereastra și mă lungesc pe pat,
ignorând cuverturile. Noaptea e răcoroasă și îmi place senzația brizei pe
pielea mea. Și încerc să adorm privind pe fereastră, așteptând să văd faruri
de mașină, așteptând întoarcerea unui anumit pick-up.
Nu, e fals. Nu fac doar să aștept, este mai rău: sper.

***
Bing.
— Rahat!
Boom.
— Ce enervant!
Ploc.
— La dracu!
Aprind veioza acoperindu-mi ochii când lumina inundă camera.
Stanton tocmai intră pe ușă, dar în patru labe. Ridică capul, cu un aer
spășit.
— Solul mi-a pus o piedică!
Îl ajut să se ridice, dar greutatea lui ne face să ne împleticim până la
pat. Nasul meu este băgat în gâtul lui și simt un miros de praf și de foc de
câmp, totul dominat de un miros mai puternic de alcool. Nu spun că este
neplăcut, dar cred că dacă aș respira vaporii care îl însoțesc, suficient de
mult timp, aș termina amețită.
— Noroc că nu am aprins lumânări, ai lua foc!
106
 Stanton izbucnește în râs și îl așez pe pat, cu picioarele pe jos ca să
nu-și piardă echilibrul. Pălăria îi stă într-o parte – e adorabil – și ochii lui
sticloși mă inspectează din spatele genelor lui lungi și negre.
— Uau. Ce frumoasă ești!
Ei bine! Nu mă pot abține să nu zâmbesc.
— Îmi pare rău că te-am lăsat singurică tot acest timp, Sof.
Mă dau un pas în spate și scutur capul.
— Nu-ți face probleme. Pentru asta suntem aici, nu-i așa? Dar stai, tu
ai condus în halul ăsta?
— Mașina mea cunoaște drumul, răspunde ridicând din umeri.
— A fost un lucru prostesc, Stanton. Tu ai fost... cu Jenny în tot acest
timp? întreb ca să-mi ascund neliniștea.
El expiră încet.
— Nu, Jenn, maică-sa, sora ei și Presley au plecat să-și încerce
rochiile. Wayne, tatăl lui Jenny, m-a dus la cabana lui de vânătoare să-mi
arate capul cerbului pe care l-a împușcat anul trecut. am început să bem și
să vorbim... dar mai ales să bem.
Nu știu ce să cred despre ușurarea enormă pe care o simt. Rahat. Nici
nu am remarcat cât de încordată am fost la ideea că Stanton a fost cu
Jenny în tot acest timp.
Dar ce nu este în regulă cu mine?
Îl privesc deodată și toate sentimentele deplasate dispar, căci pare
teribil de abătut. Privirea lui și gura sunt triste și pare să poarte o greutate
enormă pe umeri.
— Cred că s-a terminat cu adevărat, șoptește. Am fost absent prea
mult timp și... am pierdut-o. Și asta nu deranjează pe nimeni! Wayne,
Jenn, Presley, chiar și propria mea mamă, găsesc cu toții că vestea
apropiatului ei mariaj este minunată! Oare sunt singurul care a crezut că
ce era între noi era pe termen lung? Eu eram de acord cu asta! Pentru
toată viața!
— Îmi pare rău, murmur înaintând pentru a-l prinde în brațele mele.
Îți apasă capul pe pieptul meu și răsuflarea lui caldă mă gâdilă.
Mâinile lui, puternice și delicate în același timp, îmi strâng talia înainte de
a aluneca pe spatele meu. Îi ridic pălăria pe care i-o pun pe pat și îmi trec
mâinile prin părul lui.
Vocea lui este dulce, aproape ca nu o aud, dar asta ajunge să mă
tulbure suficient cât să-mi întărească sfârcurile.
— Sunt așa de mulțumit că ești aici, Sofia.
107
 — Evident că ești mulțumit, răspund dându-mi ochii peste cap.
Tocmai ai fost refuzat, normal că egoul tău a suferit un șoc.
Unul dintre avantajele de a-ți petrece timpul cu bărbații, este că știi
cum gândesc. Asta mă face mai ales să știu ceea ce se subînțelege din
vorbele lor. Și când egoul unui bărbat este șifonat, nimic nu îl repară mai
repede decât să mângâie o femeie.
Stanton își ridică capul și își fixează privirea adorabil de încețoșată,
dar sinceră, într-a mea.
— Nu este doar asta. Eu nu sunt mulțumit că cineva este aici, eu sunt
mulțumit ca ești tu aceea.
Mâinile lui coboară încet pe fesele mele, smulgându-mi un gemăt.
— Dacă... vrei să-i dai niște sărutări magice egoului meu... sunt de
acord, murmură ridicând sugestiv sprâncenele. Râd, continuând să-i
mângâi claia de păr mătăsos, luându-mi timpul să reflectez. Să cântăresc
cele două opțiuni.
Îl doresc. Dar îl doresc întotdeauna. De ce ar trebui să mă abțin?
Credeam că asta m-ar ajuta să-mi păstrez mintea limpede dacă nu ne-am
culca pe timpul sejurului nostru aici. În același timp... îl privesc pe bărbatul
ăsta frumos, buzele lui pline... și mă întreb pentru ce nu aș putea profita
de el atât cât mai pot? Nu e ca și cum aș fi cealaltă femeie. La urma
urmelor, Jenny a fost cea care l-a părăsit.
Îmi strânge și îmi mângâie fesele, cunoscându-mi corpul pe de rost –
ritmul care-mi place, locurile secrete care mă excită până ajung să-l
implor, iar și iar.
De ce nu ar trebui să profit de toate aceste lucruri divine pe care ea
le-a aruncat prostește? După toate astea, nu este decât sex – o ușurare
minunat de excitantă... Oricât aș încerca să găsesc un motiv să refuz, nu
găsesc niciunul.
Iau pălăria și mi-o pun pe cap.
— Îți vine bine pălăria mea, toarce el.
— Mai este ceva care-mi vine bine. Vrei să știi ce? întreb cu un
zâmbet machiavelic.
— Ce?
— Tu, șoptesc atingându-i buzele.
Începe să râdă dar râsul i se transformă într-un geamăt când îl sărut.
Este un sărut ațâțător care nu lasă nici un dubiu asupra intențiilor mele.
Stanton ridică mâinile pentru a le înfige în părul meu și îmi mângâie fața.
Mă trage spre el să mă sărute mai puternic. Cred că suntem de acord.
108
 Un curent se strecoară între noi și o afecțiune nouă și brutală ne
apropie. Este pe rând, confortabil și familiar, fiind în același timp sălbatic și
excitant. Parcă nu sunt destul de aproape de el, vreau să-i simt pielea
peste a mea. Îmi desprind gura de pe a lui, și îi ridic tricoul. De abia
rămâne cu pieptul gol, că îmi coboară bretelele cămășii de noapte,
mușcându-mi umărul, sugându-mi pielea gâtului suficient de tare cât să-mi
lase un semn.
Presar sărutări pe pieptul lui bronzat, plimbându-mi mâinile pe
pectoralii săi, minunându-mă să-i văd mușchii contractându-se sub
atingerea mea. Îi lipăi sfârcul până-i scapă un geamăt, pe urmă
îngenunchez și îmi adâncesc privirea în a lui în timp ce-i desfac centura.
Pleoapele lui sunt grele. Îmi aruncă pălăria și mă trage de păr, zâmbind de
parcă ar ascunde un secret.
Simt o plăcere nebună, o excitație perversă să fiu îngenunchiată în
fața lui, să-i simt mâinile încleștate în părul meu pentru a-l trage, să-i aud
cuvintele murdare pe care mi le susură la ureche. Stanton știe ce face, știe
ce am nevoie. Eu îi ofer corpul meu și implorările mele, în schimb el îmi
oferă o plăcere care-mi taie respirația. Nu așteaptă să-i spun ce să facă. Nu
e nevoie să-i dau instrucțiuni.
Cu toate astea, nu sunt lipsită de putere, nici așa, îngenuncheată. El ia
ceea ce-i ofer, și are o nevoie disperată să îi dau – o văd în privirea lui, în
felul în care mâna lui mă împinge, în felul în care-mi șoptește să mă
grăbesc. Este pasiunea perfectă, echilibrul corect între dorință și plăcere.
Îi scot pantalonii și boxerii, eliberându-i erecția care cere întreaga
mea atenție, așteptând mâna mea. Sexul lui este minunat – grosimea lui
impresionantă, lungimea perfectă cu venele care îl acoperă, superb
umflate. Ar merita să fie sculptat.
Îl prind ferm în mână, mângâindu-l ușor.
— La naiba, iubito, mormăie Stanton.
Pentru o secundă oribilă, mă întreb dacă își imaginează că este mâna
lui Jenny cea care îl masturbează, că este capul ei blond la picioarele lui.
Cu toate astea, încep să-l ling, pe urmă să-l sug, și numele meu este cel
care-i iese pe buze.
— Sofia...
Sângele meu se înfierbântă în timp ce mă umezesc. Vocea lui mă
încurajează să-i produc plăcere, să-l fac să freamăte, să-i înghit gemetele,
să înghit pur și simplu. Vreau să-l fac să uite pentru ce am venit aici, să nu-
și mai amintească decât despre cea care l-a adus la orgasm.
109
 — Ești așa de dur... Ador gustul tău, șoptesc luându-i glandul în gură.
Îl sug și limba mea se răsucește în jurul glandului său, pe urmă aplec
capul și îl iau în întregime în gura mea, cum îi place lui. Îmi relaxez gâtul
pentru a-l lăsa să intre adânc și înghit, conștientă că mușchii gâtului se vor
strânge în jurul lui.
Își ridică brusc bazinul, vrând să intre mai adânc, mai multă căldură
umedă. Îl retrag încet sugându-l mai tare, pentru a-l lua din nou în gură,
accelerând ritmul și presiunea gurii mele în jurul sexului lui perfect.
Pieptul i se ridică și i se lasă rapid. Pumnul i se strânge în jurul părului
meu, trăgând exact atât de tare cât să nu-mi facă rău. Este recompensa
mea, încurajarea mea, căci știu că-l fac să-și piardă capul și că pierde
controlul.
Da, Stanton!
Vreau să mă împingă, să mă tragă, să se servească de mine, din
moment ce știu că la mine se gândește. Că pe mine mă dorește.
Accelerez mișcarea capului meu și îi prind testiculele în mâna mea să
le masez ușor, trăgând delicat de ele, pe urmă mângâindu-le.
— Oh, la naiba... mai profund... Sofia... oh... așa, iubito, da!
Sexul i se întărește și mai tare și i-l iau de la bază în mână, ca să-l
masturbez în timp ce îl sug. Pe urmă îmi ține capul în mâini, și el e cel care
intră și iese din gura mea mișcându-și bazinul.
— La naiba... juisez... juisez în gura ta perfectă... oh, drace...
Simt cum se umflă, și în secunda următoare, jeturi sărate îmi acoperă
limba, umplându-mi gura. Înghit tot ce îmi dă, până la ultima picătură,
pentru că îmi place să fiu eu cea care este la originea plăcerii lui, faptul că
eu i-am dat această plăcere.
Stanton gâfâie mângâindu-mi părul cu delicatețe, acum. Când devine
moale în gura mea, îi dau drumul și mă trezesc imediat trasă în sus și lipită
de el. Mă ține și se lungește pe pat, luându-mă cu el. Mă sărută pe frunte
și pe ochii închiși.
Mâna îi urcă în lungul coapsei mele în timp ce tot corpul lui coboară
gâdilându-mă pe burtă cu respirația. Se instalează între coapsele mele, mă
prinde de fese și mă ridică coborând capul. Îmi țin respirația și scot un
țipăt ascuțit atunci când buzele lui se pun pe sexul meu. Mă arcuiesc și el
mă prinde de șolduri ca să mă țină pe loc.
Limba lui mă linge și freacă clitorisul, care este deja fierbinte și umed,
declanșând un val de căldură care îmi traversează tot corpul și mă lasă
incapabilă să gândesc sau să vorbesc. Cobor capul să-l văd și mă prind de
110
cearșaf. Ochii îi sunt închiși și fața lui este liniștită în timp ce geme
încetișor de plăcere. Simt cum se acumulează presiunea, plăcerea se
adună în mine ca niște descărcări electrice.
— Dumnezeule, Stanton... da...
Îmi lasă bazinul care se freacă imediat de gura lui, vrând să-l simtă
mai profund, mai dur, mai cald. Își alunecă două degete în sexul meu în
timp ce limba lui desenează cercuri rapide și toți mușchii corpului meu se
încordează. Timp de câteva secunde sublime mă simt suspendată
deasupra unei prăpastii de senzualitate.
Pe urmă cedez, scoțând un geamăt profund. Umerii mei se scutură
sub forța orgasmului și sexul îmi pulsează în jurul degetelor sale în timp ce
o plăcere carnală curge prin toți nervii corpului meu. Durează mai multe
secunde, smulgându-mi spasme de plăcere care îmi taie respirația.
Când cobor, în sfârșit, deschid pleoapele și văd puncte mici și albe
care dansează în fața ochilor mei, în jurul figurii lui Stanton care mă
privește cu o tandrețe fascinată. Mâna lui îmi ține bărbia și când mă
sărută, simt pe buzele mele un amestec între gustul meu și cel de alcool.
Epuizați, ne prăbușim pe pat, ne punem capul pe perne si, cu
respirațiile noastre care se amestecă, închidem ochii.

CAPITOLUL 14

Stanton

Există sute de studii asupra somnului, asupra binefacerilor, ale

efectelor secundare, asupra celui mai bun mod de a adormi, pentru cât
timp, în ce poziție, pe ce fel de pat, pernă, la ce temperatură ambiantă.
Toți cercetătorii sunt de acord că cel mai bine este să te trezești în mod
natural, când corpul vă spune că s-a odihnit suficient. Dacă lucrați, fără
îndoială că este imposibil. Astfel, cel mai bine este atunci să te trezești
progresiv – de aceea există deșteptătoare care imită zgomotul valurilor
sau cu muzică clasică, și așa mai departe. Oricum, oricare ar fi sunetul, cel
mai blând este cel mai bun.
Nu este o teorie la care aderă și mama mea.
111
 Ding, ding, ding, ding, ding...
Sofia se așază brusc pe pat, gesticulând în toate sensurile.
— Ce e? Ce se întâmplă? A luat foc ceva?
Ding, ding, ding, ding, ding...
Abia reușesc să-mi mormăi răspunsul.
— Este triunghiul mamei. Se servește de el ca să ne cheme la masă.
Rahat. Îmi palpez fruntea și îmi trec măna prin păr, căutând toporul
care trebuie să fie înfipt acolo.
Ding, ding, ding, ding, ding... .
— Se apropie... strigă Sofia înainte de a se ascunde sub pernă. De ce
se apropie?
Îmi caut telefonul ca să văd cât e ceasul.
Și la naiba!
— Se apropie pentru că este duminică și suntem în Mississippi.
Ea lasă perna, ridică capul și mă privește deschizând un singur ochi.
— Și cam ce ar trebui să înțeleg din asta?
— Asta înseamnă că vom merge la slujbă.
Își aruncă din nou capul sub pernă, și știu exact ce simte.

***
Nu toate bisericile Convenției Baptiste a Sudului sunt la fel. Sunt cele
contemporane, cu edificii moderne, câteodată gigantice, care trec de la un
rock creștin la sonorizarea lor ultimul răcnet și care-i încurajează pe
oameni să danseze. Pe urmă sunt cele tradiționale, ca și cea din Sunshine,
care a fost construită înainte de războiul civil, care nu are climatizare, nici
calorifer, băncile sunt din lemn, cu credincioșii care o frecventează în
fiecare săptămână, și a cărui sonorizare constă în organist: domnișoara
Bea, profesoara mea din colegiu.
Suntem așezați pe o bancă spre mijlocul naosului, încadrați de părinții
mei, de sora mea Mary care scrie un mesaj cât de repede poate ca să n-o
vadă mama, și de Marshall care este adormit. Sofia a atras toate privirile
asupra ei când am intrat. Nu pentru că ținuta ei nu ar fi potrivită ocaziei;
pur și simplu pentru că este o față nouă – o față sublimă – cu părul brunet
ridicat în coadă de cal, rochia roșie care pune în valoare ochii ei de
culoarea alunei, și sandalele cu curelușe care îmi fac poftă să o leg de un
pat. Sunt sigur că va fi starul fantasmelor tuturor adolescenților din oraș și
a multora dintre tați.

112
 Slujba este pe punctul de a începe, când zăresc capetele lui Jenny și a
lui Presley câteva rânduri în fața noastră, alături de capul brunet al unui
bărbat.
Este a mea! spune o voce micuță în capul meu. Vreau să o strig, să o
scriu pe pereți, să o tatuez pe fruntea lui Jenny. El își apleacă capul spre
Jenny și îi șoptește ceva, făcând-o să chicotească. Scrâșnesc din dinți
oftând ca un dragon care scuipă foc, gata să mă arunc pe el să recuperez
ce-mi aparține.
Fără îndoială îmi simte privirea, căci Presley se întoarce și îmi oferă un
zâmbet radios. Îi trimit un sărut și vine spre noi după ce i-a cerut
permisiunea mamei ei. Se așază între noi, sporovăind vesel cu Sofia, ceea
ce are meritul să mă facă să uit durerea pe care o simt în piept.
Când începe slujba, o aud pe fiica mea care îi explică Sofiei:
— El este pastorul Thompson, are o sută douăzeci de ani.
— Are nouăzeci și doi de ani, o corectez râzând.
— Este în formă, pentru vârsta lui, spune Sofia dând din cap.
Îl știu pe pastorul Thompson de-o viață, așa cum este cazul cu cea mai
mare parte a oamenilor din biserica asta. El ne cunoaște numele,
aniversările noastre, a fost prezent să ne îmbărbăteze în momentele
dificile dar și să sărbătorească cu noi momentele de fericire.
Pentru prima dată de foarte mult timp, ideea că atâția oameni mă
cunosc atât de bine, nu mă deranjează. Dimpotrivă, găsesc asta agreabil:
știu că nu am nevoie să dau explicații, să spun de unde vin, unde am fost,
unde voi merge. Sunt unul de-al lor. Ei știu deja totul.
De aceea, când pastorul își începe predica, privirea lui scrutează
încăperea, și șmecherul îmi face cu ochiul, înainte de a deschide biblia și să
ne povestească despre fiul risipitor.

***
După slujbă, îi văd pe Jenny și pe brunet de cealaltă parte a peluzei și
constat că este mai scund decât mine, mai subțire, dar musculos totuși.
Este de o frumusețe mediocră, cu un nas acvilin și buze pline de femeie. Și
are gropița aia în bărbie ca John Travolta.
De acum înainte, o să-i spun Față de cur.
— El este? șoptește Sofia, urmărindu-mi privirea.
— El este, mârâi în maniera unui rotweiler care vede un os în botul
unui caniche.

113
 — Uau, exclamă cu voce joasă. Este mișto! Parcă ar fi un manechin
Calvin Klein sau Armani.
— De ce îmi spui asta? replic eu, încruntând sprâncenele.
— Vrei să mint? întreabă zâmbind.
— Da, te rog!
Îl privește din nou, pe urmă își acoperă ochii.
— Dumnezeule, ce urât este! Este așa de slut că am orbit! Mișcă de
aici, Quasimodo, fă-i loc lui James Dean.
Oftez.
— Sofia?
— Da, Stanton? răspunde cu o voce fermecătoare.
Mă apropii de urechea ei ca să șoptesc.
— Minte mai bine.
Mă întorc spre viitorii miri care vin înspre noi.
— Cum să o joc? o întreb pe Sofia cu colțul gurii. Să îi fac frică
amenințându-l, sau să-i sparg imediat gura?
Sper să aleagă a doua opțiune.
— Ar trebui să fii politicos, fermecător. Arată-i că ești deasupra
tuturor acestor lucruri. Ar trebui să devii amicul lui cât mai repede posibil.
Duceți-vă să beți câteva pahare, sau să vânați împreună, ce știu eu.
Păstrează-ți prietenii aproape, și dușmanii și mai aproape, nu așa se
spune?
Mă felicit pentru a „n”-a oară că am avut înțelepciunea să o aduc pe
Sofia cu mine. Accesul direct la mintea unei femei este cu adevărat cea
mai bună resursă a mea. Fără ea, i-aș fi dat o dreaptă lui Knacki-Față de
cur, și aș fi enervat-o și mai mult pe Jenny în loc s-o impresionez. Poate că
ar fi luat următorul zbor spre Las Vegas ca să-l ia de bărbat imediat.
— Nu știu ce m-aș face fără tine, spun fixându-mi privirea în a ei ca să
știe că sunt sincer.
Îmi întoarce o privire ciudată, încruntându-se, dar fericitul cuplu
sosește înainte de a o fi putut descifra.
Sunt în fața lui Jenny, privindu-l pe Knacki dintr-o parte.
— A trecut mult timp, Stanton. Sunt încântat să te revăd, spune
întinzându-mi mâna.
Îi studiez privirea, expresia, neștiind dacă este o glumă. Nu văd totuși,
decât un zâmbet sincer și o privire fără gânduri ascunse. Deodată, realizez
ceva: Jenny nu i-a spus nimic. Nu i-a spus că am fost la râu, ieri, nici de
felul în care am aflat de existența lui.
114
 — JD, răspund simplu, strângându-i mâna cât de tare pot.
Se strâmbă puțin, și omul din Cro-Magnon care trăiește în mine,
surâde din toți dinții lui stricați.
— Suntem fericiți că ai putut să te întorci pentru căsătorie, spune
trecându-și brațele în jurul umerilor lui Jenny. Nu ar fi același lucru fără
tine.
Nu zău.

Întâlnesc privirea nervoasă a lui Jenny și rânjesc, doar puțin.

— Este minimum pe care-l putem spune, da.
Le-o prezint pe Sofia și zâmbetul lui Jenny se șterge un pic, în timp ce
se măsoară așa cum fac femeile – și pisicile –, întrebându-se dacă este
nevoie să-și scoată în curând ghearele.
— După masă este un barbecue la familia Monroe. Veniți? întreabă
JD.
Jenny deschide gura, dar eu răspund înainte ca ea să fi putut
interveni.
— Nu am rata asta pentru nimic în lume. Voi aduce sosul meu special.
L-ai adorat mereu, Jenny, îți amintești? Îmi cereai din nou, mereu.
Ea mă fulgeră cu privirea și eu îi fac cu ochiul.
— Mamă, spune Presley luându-mă de mână, pot să merg la Mamie și
Papi Shaw cu tata și cu Miss Sofia?
— Bineînțeles, dar să nu-ți murdărești rochița, răspunde Jenny
zâmbindu-i tandru. Atunci, pe curând, spune privindu-mă.
— Contează pe noi.

***
Întorși la părinții mei, sunt în bucătărie încercând să fac ce pot în
puținul timp pe care-l am la dispoziție. Sosul barbecue este o adevărată
instituție în Sud, și pentru un bărbat este o problemă de mândrie. Sosul
meu are o reputație legendară, și nu vreau să-mi dezamăgesc fanii.
Prin fereastră, o văd pe Presley arătându-i lui Sofia țarcul unde sunt
câinii de vânătoare.
— El este Bo, ea este Rose, ei, și el este Lucky. Un cal i-a zdrobit
jumătate din cap când era mic, vezi gaura?
Ridic capul și o zăresc pe Sofia mângâind câinele înainte de a-l acoperi
cu pupături.
Adevărat, micuțul ăsta norocos și-a meritat numele.
115
 — Papi credea că ar trebui împușcat, dar tata a spus să-i dăm o șansă,
pentru că părea robust. Și a scăpat.
Cincisprezece minute mai târziu, cinci oale clocotesc în fața mea ca
într-un laborator de chimie. Sofia intră în timp ce Presley se joacă pe
balansoar. Mă privește amestecând ingredientele într-un vas de metal.
— Credeam că tu nu gătești?
Îi arăt oalele și tigăile.
— Asta? Nu este gătit, este barbecue, este altceva.
Zâmbește și se apropie.
— Tu farmeci juriul, salvezi cățeluși răniți, și acum barbecue? Este
ceva ce tu nu poți să faci?
Zâmbesc privind-o în ochi și am o poftă subită să o sărut până la
pierderea respirației. Totuși, mă abțin pentru că Sofia și cu mine nu ne
sărutăm în bucătărie, nu este ceva ce facem noi.
— Nu, nu este nimic, spun simplu.
— De ce nu faci niciodată un barbecue la Washington?
Mai amestec puțin sosul, pe urmă iau o lingură să-i dau să guste lui
Sofia.
— Gustă asta, spun după ce am suflat deasupra.
Întâi își moaie limba, pe urmă toată gura i se închide peste lingură.
Geme, și mădularul meu, totdeauna în alertă, se scoală.
— Mmmm, aș putea linge sosul ăsta sau ce-o fi.
— Proastă idee, răspund. Are piper înăuntru. Ar putea să te ardă.
Ea îmi înapoiază lingura cu un aer malefic.
— Mă voi mulțumi atunci cu un sos de ciocolată, spune plecând.
Hmmm... , poate că o mică arsură ar merita, până la urmă.

CAPITOLUL 15

Stanton

Când ajungem la familia Monroe, jumătate din oraș este deja acolo. În
fiecare săptămână după slujbă, toată lumea se duce la o familie aducând
116
mâncare și se instalează pentru o după masă de barbecue, de băut, și de
bârfă. Sunt oameni peste tot în grădină care râd și vorbesc, și grupuri de
copii care se fugăresc și țipă.
Presley se alătură unui trib de copii de îndată ce iese din mașină.
Mamie privește toate acestea de pe balansoarul ei din pridvor, asemenea
unui gargui bătrân. O duminica ca toate celelalte.
Îi dau sosul meu lui June, care îl duce soțului ei, postat la barbecue,
înconjurat de un fum gros. Ruby, sora lui Jenny, îmi aduce o bere și mă ia
în brațe. Precum casa părinților ei, anii trec, dar ea rămâne aceeași. Același
păr roșu strălucitor, același râs zgomotos, și același tip bărbos și tatuat al
cărui nume doar se schimbă. Pe ăsta îl cheamă Duke, sau Dick, prea puțin
contează – nu rămân suficient timp cât să am nevoie să-mi amintesc, și așa
este cel mai bine.
I-o prezint Sofiei, și văd imediat că nu o place – pur și simplu, pentru
că este cu mine. Dacă orașul întreg pare în culmea fericirii că Jenny se
căsătorește cu JD, sora ei pare să creadă că încă își mai poate schimba
părerea. Așa că, este inutil să devină prietenă cu cea pe care o percepe ca
pe rivala surorii ei.
Încerc să o descopăr pe Jenny, dar nu o văd nicăieri.
Mergem să căutăm un pahar pentru Sofia, și ne oprim de fiecare dată
când cineva mă interpelează, adică la fiecare doi metri. Este doamna
Mosely, cu pielea bronzată și păr blond – am fost la școală cu fetele ei, dar
toți băieții erau interesați de mama lor. Ne băteam toți pentru a ști cine se
va duce să-i tundă peluza, în speranța că o vom vedea bronzându-se în
bikini. După aia, este Gabe Swanson, istoricul orașului și librarul – unul
dintre tipii cei mai drăguți (și plicticoși) pe care-i cunosc. Iau o mentă julep
pentru Sofia și când ne întoarcem, îl văd pe pastorul Thompson care se
apropie zâmbind.
— Sunt fericit să te văd, Stanton.
— Și eu de asemenea, domnule pastor. A fost o slujbă frumoasă
astăzi, spun sorbind din berea mea.
— M-am gândit eu că o să-ți placă, spune bătându-mă ușor peste braț
cu mâna lui tremurătoare. De cât timp nu ai mai venit?
Îmi scarpin ceafa încercând să-mi amintesc, până când o voce pe care
aș recunoaște-o oriunde, răspunde în locul meu.
— Paisprezece luni și douăsprezece zile.
Mă întorc și o văd pe Jenny, în rochie de vară albă, cu părul prins cu o
fundă galbenă – un înger cu un trup de drăcoaică.
117
 Desigur, Față de Cur este și el aici.
— Nu se poate, am petrecut Crăciunul cu Presley.
Surâsul lui Jenny este ușor ranchiunos, lăsând să se subînțeleagă
„doar ți-am spus-o”.
— Pentru că i-ai cumpărat un bilet de avion și s-a dus ea la
Washington. Pentru că tu nu aveai timp să vii, încă o dată.
Sunt șocat când îmi dau seama că are dreptate. Vorbind cu Jenny
aproape în fiecare zi, văzând-o pe Skype... zilele au trecut, și... nu mi-am
dat seama.
Sofia îmi pune o mână pe braț.
— Aveai cazul Kripley în decembrie, îți amintești? întreabă ea.
Pe urmă, ca și cum m-ar apăra, continuă.
— A fost un caz important, un jaf armat cu o sentință minimă de 20
de ani. Domnul Kripley a fost considerat vinovat din greșeală, și Stanton a
demonstrat juriului că identificările făcute de martori nu sunt de
încredere. A fost declarat nevinovat, câteva săptămâni mai târziu
adevăratul vinovat a fost găsit în tren, pe când vindea marfa furată.
Sofia mă privește cu mândrie, dar când se întoarce spre Jenny,
privirea ei devine glaciară.
— A salvat viața unui om, găsind în același timp mijlocul de a-și
petrece Crăciunul cu fiica sa, nu crezi că este mai degrabă impresionant?
— Bineînțeles, toți știm în ce măsură munca pe care o face Stanton
este importantă, răspunde Jenny coborând privirea.
— Continuă să te bați pentru cauzele care merită, fiule, spune
pastorul Thompson ridicând paharul.
— Mulțumesc, domnule. Promit.
Pastorul pleacă și eu îmi încerc norocul, în ciuda prezenței lui Față de
Cur.
— Jenny, aș vrea să-ți vorbesc despre ceva. Ce zici dacă am merge...
Dar fratele meu debarcă, punându-mi o minge de fotbal în fața
ochilor.
— Salut, frățioare. Facem niște pase?
— Bună idee, Marshall, răspunde JD zâmbind. Pot să vin cu voi?
— Bineînțeles, antrenorule Dean.
Antrenorul Dean – ce glumă!
Astea fiind spuse, îmi va da ocazia să-i arăt că sunt mai bun.
— Dar desigur, duceți-vă să vă jucați cu mingiuța, băieți, ne ironizează
Jenny. Sofia și cu mine ne vom cunoaște mai bine.
118
 Ceva în vocea ei mă face să ezit și o privesc pe Sofia să mă asigur că
nu o deranjează. Ea îmi răspunde cu un surâs.
Iau mingea și o lansez spre abdomenul lui JD care este la câțiva metri.
— Autch, șuieră el prinzând-o.
Oh, da, după masa asta va fi genială.

***
După câteva minute petrecute schimbând pase, decid să profit de
ocazie să-l interoghez pe JD și să văd dacă voi găsi ceva ce pot să întorc
împotriva lui.
— Deci, tu ești antrenorul echipei liceului? Nu este ciudat, după atâția
ani?
Este modul relației prof/elev, și sper că JD este un tip modern.
— Ei, știi ce se zice, cei care nu știu să facă un lucru, îl predau, și cei
care nu știu să joace, devin antrenori. Am fost întotdeauna bun la
strategie, dar nu fizic. Nu am o coordonare prea bună.
Ca pentru a întări cele spuse, lansează mingea cam cu un metru
deasupra capului meu, iar eu trebuie să sar ca să o prind.
— Jenny mi-a spus că locuiai în California?
Deja mi-am făcut mica mea anchetă la poliția locală: nimic de
semnalat, totuși.
— Da, la San Diego.
Primesc pasa lui Marshall și o trimit cu forța cea mai mare în capul lui
JD. El o apucă mai bine decât ar fi făcut-o în liceu. Rahat!
— Trebuie să fi fost dificil să revii aici după ce ai fost plecat atât de
mult timp, să îți lași prietenii, serviciul... poate chiar o iubită?
JD afișează un zâmbet oribil de sincer.
— Prietenii mei vin să mă vadă din timp în timp. Le place să guste din
calmul unui orășel. Nu aveam o iubită serioasă, la drept vorbind. Și pe
urmă... având în vedere situația cu tatăl meu, atunci, întoarcerea nu a fost
dificilă. Trebuia să fiu la Sunshine. În final, aici mi-am găsit locul.
Îi arunc o ocheadă tatălui meu, care este de cealaltă parte a peluzei,
unde bea o bere cu Wayne Monroe, cu brațul în jurul taliei mamei mele.
— Îmi pare rău pentru tatăl tău, JD. Sincer.
Se oprește din aruncarea mingii pentru o clipă.
— Mulțumesc. Sunt mulțumit că m-am întors și că am apucat să
petrec puțin timp cu el.

119
 Spre sfârșit, a văzut ce se petrecea între Jenny și mine, și mi-a spus că
există un motiv pentru toate. Jenny este motivul meu. Datorită ei, toată
tristețea și suferința mea nu au fost în van.
Am chef să fiu furios. Jenny era motivul meu, pe vremea când acest
nenorocit mic nu cunoștea nici numele ei. Totuși, este atât de sincer...
Dacă l-aș agresa, ar fi ca și cum i-aș trage un picior unui cățeluș care dă din
coadă, și doar o brută ar face asta.
Îi trimite mingea lui Marshall și se întoarce spre mine.
— Putem vorbi un minut, Stanton?
— Nu asta facem?
— Vreau să spun, singuri.
Asta ar trebui să fie interesant.
— Bineînțeles.
Marshall pleacă în căutarea unui alt jucător în timp ce JD și cu mine
mergem puțin mai departe. O zăresc pe Presley însoțită de câțiva dintre
verișorii ei, urlând în timp ce își aruncă cu iarbă unul altuia. Îmi bag două
degete în gură și fluier tare.
— Ei, calmați-vă acolo!
Înțepenesc cu toții imediat. Mai ales Presley pare jignită că a fost
certată, dar cred că este bine pentru copii să aibă puțină frică de părinți,
mai ales de tată. Al meu îmi făcea pielea de găină, in condițiile în care nu a
ridicat niciodată mâna la mine, era suficient să știu că poate.
Îi fac cu ochiul fiicei mele ca s-o liniștesc.
— Dacă vă comportați ca niște animale, vă bag în grajd.
Presley zâmbește și își reiau jocul, mai calm de data asta.
JD și cu mine suntem la distanță față de ceilalți, sub un stejar.
— Voiai să îmi spui ceva? întreb.
Se așază mai drept și mă privește în ochi.
— Știu că ai fost surprins că Jenny și cu mine ne căsătorim așa de
repede. Dar am realizat recent, cât de scurtă este viața, de aceea nu am
vrut să mai așteptăm. Știu că Jenny și cu tine sunteți apropiați, că sunteți
strâns legați. Am încredere în Jenny, nu mă voi arăta niciodată gelos pe
relația ei cu tine. Cât despre Presley...
Mă crispez automat. Dacă spune cel mai mic lucru care nu-mi
convine, îl desființez.
—... este o fetiță genială și țin foarte mult la ea. Dar tu ești tatăl ei. Nu
am intenția să te înlocuiesc sau să te sabotez. În orice caz, nu aș putea nici
dacă aș vrea. Vreau doar să fiu prietenul ei, spune făcând o pauză să-și reia
120
suflul. Știu că și după ce eu și cu Jenny ne vom căsători, va fi mereu o parte
din tine care le va vedea ca fiind fetele tale. De aceea vreau să știi că am
intenția să-mi petrec restul vieții mele încercând să le fac fericite, încheie
întinzându-mi mâna. Și cred că asta le-ar face fericite, ca tu și cu mine să
fim prieteni. Ce zici despre asta?
Rahatul naibii.
Nu reușesc să mă decid dacă JD este un idiot sau un geniu. Tot ce știu,
este că abia așteptam să-l detest și că... el a făcut acest lucru imposibil.

***
Îi strâng mâna și mă întorc lângă Sofia și Jenny, care par să se
înțeleagă de minune. Părul Sofiei strălucește în soare în timp ce își apleacă
capul spre spate și râde în hohote, fără reținere, iar eu zâmbesc văzând-o.
Totuși, nu suntem decât la jumătatea drumului, când un zgomot ne
oprește. Și lucrurile astea sunt destul de frecvente. Serviți alcool
oamenilor care au trăit aproape unul de altul toată viața lor, și obligatoriu
unul îl va jigni pe celălalt.
De data asta, este Ruby și cu tipul ei.
— Cară-te! strigă ea.
El îi prinde brațul și își înfige unghiile în el.
— Cu cine crezi tu că vorbești așa, idioato?
Nu e prima dată când văd genul ăsta de scenă, și se pare că nici JD.
— Oh...
— Rahat...
O prinde pe Jenny când se ridică, totdeauna gata să-i ia apărarea
surorii ei.
— Jenny, așteaptă, o roagă el. Te amesteci mereu...
— Este sora mea! Nu vreau să stau aici în timp ce jigodia aia îi
vorbește ca unui căcat!
Trec prin fața lor, îndreptându-mă direct spre sursa problemei.
Se spune că există două tipuri de bărbați. Cei care nu ar îndrăzni
niciodată să ridice mâna la o femeie, și cei care își varsă frustrările
descărcându-se pe cea mai apropiată femeie. Totuși, eu nu sunt de acord.
Căci un tip care îndrăznește să lovească o femeie, este pur și simplu o
grămadă de rahat care se dă drept ființă umană.
— Ei, ZZ Top! A venit ora să pleci!
Ruby tresare când el își strânge mai tare mâna pe brațul ei.
— Și cine ești tu? mă întreabă salivând pe barbă.
121
 — Nu ești de pe aici, se pare, îi răspund surâzând.
— Nu e treaba ta. Întinde-o.
Se întoarce spre Ruby, dar eu îmi lipesc fața de fața lui și îi vorbesc cu
o voce calmă, dar fermă.
— Vezi, aici te înșeli. Pentru că fiica mea este acolo și ne privește, și
asta face să fie treaba mea. Atunci tu o să-ți iei labele murdare de pe
mătușa ei imediat, sau te voi face să-ți înghiți dinții, unul câte unul.
Ne holbăm unul la altul pentru un moment fără să clipim, și văd cum
creierul lui amorțit începe să lucreze și să se întrebe dacă mă poate bate.
Debilul ăsta poate că nu este complet idiot, pentru că o lasă pe Ruby și
pleacă împleticindu-se.
— Și să nu îndrăznești să te întorci! țipă ea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Ruby, spun scuturând capul.
Ea ridică mâinile în aer.
— Știu, știu, dacă ai ști cât de mult regret că nu sunt lesbiană...
Râd încetișor.
— Hai, îți dau un pahar.
Când o găsesc pe Sofia, ea ține două farfurii în mână, una pentru ea,
una pentru mine.
— Mulțumesc!
Ne așezăm la o masă de picnic să mâncăm.
— Ei bine, a fost interesant, spune ea.
— Ce vorbești, asta n-a fost nimic, este doar prânzul. Devine
interesant doar la căderea nopții.
— De ce, toată lumea se transformă în vampiri?
Scutur capul.
— Mai rău, în Rednecks, spun mușcând din cotletul meu. Deci, Jenny
și cu tine ați discutat?
— Oh, da. Am comparat notele noastre asupra priceperii tale sexuale,
asta ne-a apropiat mult. De fapt, ți-am dat amândouă un 16/20 de puncte.
— Doar 16? exclam zâmbind. Va trebui să mă ameliorez.
— Deci, cum a decurs discuția ta cu JD? Ți l-ai făcut prieten, așa cum
ți-am sugerat?
— O să-ți povestesc totul mai târziu, aș vrea să vorbesc singur cu
Jenn, spun ștergându-mă la gură.
— Hmm... cred că a intrat în casă, spune Sofia împingând farfuria.
Râsetele și țipetele care se aud de pe peluză, ne atrag atenția.

122
 — Retrag ce am spus despre căderea nopții. Aparent, acum devine
interesant.
Îl privesc pe Carter, fratele meu cel mare care vine pe alee, îmbrăcat
cu un jeans decolorat și cu un tricou alb cu efigia lui Bob Marley. Poartă un
lanț de aur în jurul gâtului, cu un medalion mare și bizar. Carter ar semăna
mult cu mine, fizic, dacă aș fi fost mai înalt, mai slab, cu o mustață groasă
și îngrijită cu atenție.
Mă ridic și îl las să mă ia în brațele sale.
— Uite-l pe frățiorul meu!
Carter are patru ani mai mult decât mine și era idolul meu când eram
puști. Nu visam decât un singur lucru: să merg pe urmele lui. Juca fotbal la
liceu și el deține încă și astăzi recordul pentru cele mai multe goluri
înscrise. A obținut și el o bursă de atletism, dar a lăsat facultatea după un
semestru. Când s-a întors, era... schimbat. Îi știți pe tipii ăia de treizeci și
doi de ani care continuă să se ducă la petrecerile de liceu și care furnizează
bere, printre altele, adolescenților din oraș? Ei bine, este fratele meu. Este
starul tuturor petrecerilor, și toți îl venerează.
— Îmi face plăcere să te revăd, Carter, îi spun zâmbind.
Mă cercetează din cap până în picioare lovindu-mă mândru peste
braț, pe urmă se întoarce spre Sofia care îi întinde mâna.
— Salut, eu sunt...
— Sofia, termină el.
O cuprinde de asemenea într-o îmbrățişare, care este prea lungă și
strânsă după gustul meu. O lasă într-un final, dar îi păstrează mâinile într-
ale sale și o măsoară de sus și până jos.
— Păsărelele mi-au șoptit numele tău.
Ea mă privește, dar scutur capul.
— Păsărelele? întreabă ea.
— Absolut. Sunt în comuniune cu ele în fiecare dimineață. Ai fi
surprinsă de ceea ce mă învață. Și tu ești tot așa de frumoasă pe cât mi-au
spus ele. Privește aceste șolduri, acești pomeți, aceste...
— Da, da, da, este magnifică, spun împingându-l în spate. Ce faci aici?
Credeam că tu nu te mai duci la biserică?
— Chiar și păgânilor le plac grătarele, afirmă ridicând din umeri.
Cele două fete care stau în spatele lui se apropie. Sunt blonde și părul
lor lung este împletit. Sunt micuțe, îmbrăcate în cămăși de hippie, cu veste
cu franjuri și mocasini de piele întoarsă decorați cu perle. Poate că sunt
gemene, ceea ce e sigur este că sunt surori.
123
 — Dați-mi voie să vi le prezint pe doamnele mele de companie. Iată-le
pe Sal și Sadie.
Cea din stânga face un pas în față.
— Eu sunt Sal, ea este Sadie, spune ciupindu-l de obraz pe fratele
meu. Tu ne confunzi tot timpul.
— Păi, bună ziua, spune Sadie chicotind.
— O să ne luăm ceva de mâncare, spune Sal. Vrei să-ți aduc o farfurie,
iubitule? îl întreabă pe fratele meu.
— Ești prea bună cu mine, spune sărutând-o pe frunte și dându-i o
palmă peste fund lui Sadie, când aceasta se întoarce să plece. Și nu uitați
să gustați din puiul fript al mamei mele.
— Sunt majore? îl întreb odată plecate fetele.
— Depinde de definiția pe care o dai tu pentru cine e major, spune
surâzând.
— Ei nu, vezi, aici te înșeli: fie ele sunt legal majore, fie nu sunt, nu
este subiectiv.
— Îți faci prea multe griji,Stanton.
— Iar tu, prea puține.
— Vorbești ca tata, îmi spune lovindu-mă peste braț.
— Cum ai putea să știi? îl ironizez. Doar dacă ați decis să vă vorbiți din
nou?
Când Carter a intrat la facultate, a hotărât că nu mai putea trăi sub
dictatura fascistă a lui tata. A cumpărat o rulotă veche la periferia orașului
Sunshine, a reparat-o, și a încercat să facă... agricultură. Recolta o singură
plantă care mai nou este legală în statul Colorado.
În acest timp, Carter a inventat și o băutură nutritivă, cu diferite
plante, care aduce echivalentul nutrienților dintr-o săptămână, în doar
câteva picături. A brevetat-o, pe urmă a vândut-o guvernului federal, și a
devenit foarte bogat. Totuși, acest lucru nu se vede, gusturile lui sunt
foarte simple. Trăiește în continuare în rulota lui, chiar dacă a cumpărat
toate terenurile înconjurătoare, pentru mai multă intimitate – și de
asemenea, pentru culturile lui –, și a devenit un fel de comunitate, unde
chiria și dragostea sunt gratuite și libere. Este un pic Woodstock în fiecare
zi. Puștii din oraș se duc să se refugieze acolo, și anul trecut când un
prieten de-al lui Marshall a condus amețit și a ciocnit o altă mașină, fugind
de la locul accidentului înainte de sosirea poliției, s-a ascuns la fratele
meu. Carter i-a vorbit, l-a calmat și l-a convins să se ducă la poliție; chiar l-
a condus până la comisariat.
124
 Totuși, tata nu reușește să accepte stilul de viață al lui Carter. Nu l-a
gonit de acasă. Carter continuă să vină la cină de sărbători și la reuniunile
de familie pentru că mama îl obligă, dar tatăl meu se comportă de parcă
nu ar fi acolo.
— Tata are doar nevoie de timp, răspunde fratele meu ridicând din
umeri. Se va obișnui cu lucrurile mai devreme sau mai târziu.
Beau o înghițitură de bere întrebându-mă dacă au coniac.
— Organizez o petrecere săptămâna viitoare, anunță fratele meu. Și
vreau să mă asigur că tu și cu sublima Sofia veți veni. La mine, marți seara.
— O marți seară?
— Mda, după mine, marțea este ziua cea mai neglijată a săptămânii.
Toată lumea se plânge de luni, miercurea este mijlocul săptămânii, joi este
aproape vineri, vinerea este ziua preferată a întregii lumi. Nimeni nu își
amintește de marți, rățușca cea urâtă. Ca și mine, încheie făcând cu ochiul.
Am prea multe lucruri de făcut ca să-mi pierd timpul la fratele meu cu
liceeni care fumează jointuri.
— Nu știu dacă vom putea veni.
— Jenny și JD vor fi acolo, spune cu un surâs încărcat de subînțelesuri.
Schimbarea nu este niciodată ușoară, frățioare, mai ales pentru cineva ca
tine care ai atâtea obiective. Aș vrea să îți propun ajutorul meu în timpul
acestei tranziții, și să reunim cele două familii ale noastre pentru ca ele să
devină una singură. Înțelegi ce vreau să spun?
Suspin, prea puțin încântat de viziunea lui New Age asupra vieții.
Totuși... dacă Jenny se duce acolo, voi avea poate ocazia să-i vorbesc
singură. Ca să o seduc, să-i reaprind sentimentele pentru mine, amintirile
noastre, toate lucrurile frumoase pe care le-am făcut împreună. Până la
urmă, asta s-ar putea dovedi a fi foarte util.
— Mda, văd.
— Cu atât mai bine. Mă duc să o văd pe mama. A fost o plăcere să te
cunosc în persoană, Sofia, spune pupând-o pe fiecare obraz. Abia aștept să
te primesc la mine marți seară.
Se întoarce pe călcâie și merge încet spre mulțime.
— Liniștește-mă, este drogat, nu? întreabă Sofia zâmbind până la
urechi.
— Este greu de spus cu Carter... dar aș fi surprins să nu fie.

***

125
 Orele trec, discutăm, bem, și Sofia și cu mine câștigăm un turneu de
Horseshoe. Oamenii încep să plece încet-încet ca să se pregătească pentru
săptămâna care vine, și curând nu mai rămâne decât o mână de oameni
așezați în jurul unui foc în timp ce soarele apune, oferindu-ne un spectacol
strălucitor. Jenny este aici cu Față de Cur, Sofia este alături de mine și
Presley este așezată pe genunchii mei. Îi mângâi părul, o sărut pe frunte, și
profit să o am așa în brațele mele, conștient că în curând va fi prea mare
pentru asta – în curând, în loc să fiu eroul ei, voi fi cea mai mare sursă de
rușine.
Mary stă cu picioarele sub ea pe iarbă, cu o chitară în mână.
— Cânți și tu, Stanton?
— Nu, nu acum, spun scuturând din cap.
— O, hai, insistă sora mea. A trecut prea mult timp. Nu cântăm decât
Stealing Cinderella, ador cântecul ăsta.
— Nu știam că tu cântai,spune Sofia.
— Stanton are o voce minunată, spune mama. Înainte cânta în fiecare
duminică la biserică.
— Erai băiat de cor? râde Sofia. De ce nu mi-ai spus?
— Aveam șapte ani, spun sec.
— Hai, tată, adaugă și Presley. Îmi place mult să te aud cântând.
Și uite cum nu mai pot refuza. Este chiar simplu.
Dau din cap și Mary începe să cânte primele acorduri. Melodia este
dulce, aproape tristă. Este un cântec care vorbește despre tați și despre
fiicele lor, despre felul în care se îndepărtează, rămânând totuși aceeași.
— She was playing Cinderella, riding her first bike…
Continui să o mângâi pe păr pe fiica mea, dar când ajung cu melodia
mai departe, simt privirea Sofiei pe mine, studiindu-mă, descoperind o
parte din mine pe care nu a văzut-o niciodată. Îl văd pe JD că o privește pe
Jenny, rugând-o în tăcere să întoarcă capul, dar ea n-o face. Dincolo de
flăcări și de fum, ochii ei sunt ațintiți pe mine. Continui să cânt apropo de
amintiri prețioase, de iubiri vechi ca și de cele noi, și îi întorc privirea.
— In her eyes I’m Prince Charming, but to him I’m just some fella,
riding in stealing Cinderella .

***
Fac parte dintre cei care ciugulesc resturile unui bufet, exact înainte
ca toată lumea să plece. Aparent, și JD este o astfel de persoană. Eu iau

126
ultima pulpă de pui, în timp ce el ia ultimul cotlet. Acopăr pulpa cu sosul
meu barbecue făcut în casă.
— Este sosul tău?
— Da.
— Mi s-a spus că este delicios.
— Nu te-au mințit, îi spun dându-i lingura.
Se servește cu o porție mare de sos, după care își linge degetele și
înghite o bucată de carne. Ridică degetul mare în timp ce mestecă.
— Fratele meu mi-a vorbit de o petrecere, marți seara. Crezi că vei
putea merge, sau ești prea ocupat? îl întreb.
Mă rog să aibă alte treburi de făcut, în felul ăsta o voi avea pe Jenny
doar pentru mine singur.
— Da, voi fi acolo. Am abroabe toată zâmbăda liberă.
Încrunt sprâncenele căci cuvintele lui devin aproape de neînțeles. Mă
apropii de fața lui pentru că... ceva nu este în ordine.
— Cabul tău este umflat, Stadtod? Îmi bare edorm.
— Iisuse, Marie, Iosef! exclam dându-mă înapoi brusc.
Jimmy Dean nu mai are fața unui manechin Kalvin Klein. Seamănă mai
mult cu Elephant Man.
— Zunt biberuri înăuntru? întreabă.
Piperuri?
Piperuri. Rahat.

***
— Nenorocitule!
— A fost un accident!
— Accident, pana mea, da!
— Eu nu știam că...
— Mamie spune că ți-a spus că e alergic la piper! urlă Jenny urcând în
mașina ei, alături de un JD îndopat cu antihistaminice.
— Am pus piper măcinat înăuntru, Jenn. Credeam că este alergic la
piperul proaspăt! Nu la praf!
Culmea este că spun adevărul. Va trebui să-mi recalibrez detectorul
meu de minciuni, când clienții mei declară că sunt nevinovați. Aparent,
uneori nu mint, chiar atunci când scuzele lor par false.
— Te detest!
— Este puțin cam extrem, nu crezi?
— Extrem? urlă ea. Ai încercat să-l otrăvești!
127
 — Dacă aș fi vrut să-l otrăvesc, ar fi fost mort! strig dând cu piciorul în
roata mașinii ei. Dar poate ar trebui să amâni nunta până când JD nu va
mai atât de... cum este, spun arătând spre el.
Privirea ei devine furioasă.
— Ăsta este motivul pentru care ai făcut asta? Crezi că poți să-mi
sabotezi nunta, gunoi ce ești?
— Ce? Nu este așa!
Bine, de acord. Acum mint.
— Ascultă-mă bine, pentru că nu o voi mai spune încă o dată, șuieră
ea. Mă căsătoresc sâmbătă și puțin îmi pasă dacă trebuie să-l împing pe JD
într-un fotoliu cu rotile ca să fac asta. Așteptând asta, lasă-ne în pace! Nu
vreau să te văd, nu vreau să te aud, nici nu vreau să știu că exiști!
— Când ai devenit atât de încăpățânată? îi strig.
— În ziua în care tu ai devenit atât de egoist! îmi răspunde în timp ce
urcă în mașină.
— Jenny! Așteaptă...
Nu aude. Trântește portiera și demarează în trombă pentru a-l duce
pe JD acasă ca să-l îngrijească. Sofia este în picioare lângă mine, privind
mașina care dispare în noapte.
— A fost într-adevăr un accident? întreabă ridicând sprâncenele.
— Da, cu adevărat! Un minunat accident inopinat.
Răspunde cu un surâs.
— La naiba, asta este! exclamă ea.
— Ce? Ce este?
Ea pocnește din degete și privește spre cer zâmbind până la urechi.
— O reacție alergică!
— De acord... ?
— Crima perfectă! Să declanșezi o reacție alergică!
— Ești serioasă? o întreb cu răceală. Viața mea e gata să se ducă de
râpă și tu încă te joci „moartea perfectă”?
Ridică din umeri.
— Ei bine... este o propunere bună. Brent și Jake vor fi impresionați.

CAPITOLUL 16

Stanton
128
 — Nu am văzut niciodată ceva așa de mare. E prea mare, Stanton.
— Oprește-te, nu e prea mare.
— Este monstruos! O să mor!
— Îți promit că vei adora, iubito. Atinge-l.
— Nu pot! exclamă ea.
O prind de mână pe Sofia și i-o apăs pe carnea caldă, obligând-o să o
mângâie.
— Vezi? Te place. Acum nu trebuie decât să îl călărești, și el te va
adora.
Luni dimineață, am dus-o în sfârșit pe Sofia la cooperativă să-i cumpăr
cizme adevărate. S-a îndrăgostit de o pereche din piele maro, cu cusături
roz, cu o pălărie de cowboy asortată. Trebuie să recunosc că femeia asta
știe să poarte o pălărie ca nimeni alta. Întorși acasă, am considerat că ar fi
bine să-i punem la încercare echipamentul și să facem o plimbare pe cal.
Ea pune a doua mână pe coama neagră a calului și suspină.
— Deci, așa o să-mi termin viața...
Îmi dau ochii peste cap.
— Și de când o dai pe melodramă? Și mai ales, de când ești o
fricoasă? Câinele tău este de dimensiunea unei vaci.
Suntem în fața grajdurilor, pe cale să-l înșeuăm pe Blackjack, un
armăsar cu un temperament blând și calm: este primul cal pe care l-a
călărit Presley.
— Câinele meu nu mă va arunca pe jos, nu mă va călca în picioare și
nu-mi va frânge gâtul.
— Nu, ai dreptate, el îți va sări direct la gât.
Nu-mi agreează remarca.
— Ăsta este un stereotip oribil despre rottweileri. Sherman nu ar face
niciodată așa ceva. Este copilașul meu scump.
— N-am văzut niciodată un copilaș cu dinți ca ai lui. Hai, urcă acum,
spun dând o palmă pe crupa lui Blackjack.
Ea se holbează la animal. Ochii ei sunt rotunzi și expresia ei este
intimidată și vulnerabilă. Cred că sunt puțin cam psihopat, pentru că asta
mă excită de nu se poate. Face un pas înainte, ridică mâinile, îndoaie un
genunchi... și se dezumflă.
— Nu pot! Nu pot, nu pot, nu pot, nu pot!
129
 Râd, masându-i umărul.
— Ok, calmează-te. Nu vreau să faci un stop cardiac. Va fi mai
distractiv în felul acesta, în orice caz.
Urc pe cal și îi întind mâna.
— Nu știu dacă oamenii ar trebui să urce pe ceva așa de mare,
răspunde încruntând sprâncenele.
— Haide Sof, ai încredere în mine.
Inspiră profund, îmi ia mâna și pune piciorul pe scăriță. Blackjack
rămâne perfect nemișcat în timp ce eu o trag și ea își trece celălalt picior
deasupra crupei, instalându-se în fața mea.
Fesele ei mulate într-un jeans sunt cuibărite lipit de mădularul meu.
Stă cu spatele la mine, și părul ei îmi gâdilă fața. Miroase a gardenie.
Plimbarea asta va fi o tortură delicioasă. O s-o simt, o să o țin strâns lângă
mine, dar nu voi putea face nimic – o minunată tortură. Îmi trec brațul în
jurul taliei sale și o lipesc de mine ținând frâiele cu o mână.
— Destinde-te, Sofia. Nu voi permite să ți se întâmple nimic.
— OK, spune întorcând capul și zâmbind.
Începem să înaintăm, și ea se prinde de coapsele mele.
— Ei! Încetișor, da? Țestoasa câștigă cursa, amintește-ți.
— Da, dar iepurele se amuză cel mai tare.
Urcăm colina la trap. Vreau să o duc în cel mai înalt punct al
proprietății părinților mei, de unde se pot vedea kilometri și kilometri de
preerie, ca un ocean de smaralde verzi.
— Știi, mai plăcut decât să călărești un cal, este să fii călărit pe un cal.
— Ai făcut deja asta? întreabă Sofia râzând.
— Doar în fantasmele mele neîmplinite. Nu este ușor, ar trebui luate
multe precauții pentru a nu-ți pierde echilibrul când îți treci picioarele în
jurul taliei mele sau pe umerii mei...
— Încerci să-mi distragi atenția ca să nu-mi mai fie frică?
— Poate că da, poate că nu. Funcționează? întreb lingându-mi buzele.
Mâinile ei încep să-mi frece coapsele.
— Ei bine, da... spune-mi mai multe...

***
— Dumnezeule... este minunat!
Am admirat această panoramă de sute de ori, dar să fiu aici cu Sofia,
și să-i văd chipul uluit și plin de bucurie... este contagios și mă simt

130
profund recunoscător că am crescut aici. Ea suspină, și profităm împreună
de calm, privind colinele și văile verzi presărate cu turme negre și maro.
— Hmmm...
Mă privește peste umăr.
— Ce?
Arăt cu degetul una dintre turme.
— Observi cum sunt lipite vacile una de cealaltă?
Dă din cap iar eu mi-l ridic pe al meu, căutând un nor și negăsind
decât un cer albastru și senin.
— Când vacile se regrupează așa, este semn de furtună care sosește.
Își ridică și ea capul spre cer.
— Vrei să spui că o simt venind?
— Da.
— E uimitor!
— Da, este destul de cool. Vrei să prinzi frâiele?
— Crezi că sunt pregătită? întreabă zâmbind până la urechi.
— Sunt sigur de asta.
Îl bate ușor pe Blackjack pe grumaz și ia frâiele.
— Foarte bine, Blackjack, între noi doi acum. Să fii indulgent, te rog.
Următoarele douăzeci de minute mi le petrec explicându-i cum se
dirijează un cal la dreapta sau la stânga, cum îl faci să se oprească, și
curând Sofia se descurcă singură.
Discutăm, despre toate și despre nimic, despre avantajele și
inconvenientele de a avea un ranch, despre antrepriza de construcții a
tatălui său, despre felul în care se desfășoară lucrurile pentru noi la
serviciu. Sofia îmi povestește despre prima oară când părinții ei au lăsat-o
să ia singură metroul în Chicago, și eu îi povestesc cum Jenny și cu mine
parcurgeam aceste pământuri după școală.
— Când eram mici, încercam să găsim arborele perfect în care să ne
cățărăm. Și când am crescut, îl căutam pe cel sub care să facem sex, spun
râzând.
Sofia râde și ea, dar redevine repede serioasă.
— O iubești cu adevărat, nu-i așa?
— Da, răspund fără să stau pe gânduri.
Rămâne tăcută un moment, cu ochii în jos.
— Te-ai întrebat ce vei face dacă nu vei putea împiedica nunta asta?
— Nici nu se pune problema să nu reușesc, spun scuturând capul. Nu
am un plan B.
131
 Sofia întoarce capul să mă studieze, și văd în ochii ăștia o emoție pe
care nu sunt în stare să o descifrez.
— Stanton... țin mult la tine. Și recent... eu... am impresia...
— Și eu țin mult la tine, Sof, răspund dându-i o șuviță după ureche,
— Știi... dacă reușești să o convingi pe Jenny să nu se căsătorească cu
JD, sunt șanse mari ca ea să vrea ca voi doi să fiți exclusivi. Și dacă este
cazul... eu nu vreau să ne simțim prost între noi. Nu vreau să pierd...
prietenia noastră.
Înaintez să o sărut pe frunte.
— Nu mă vei pierde, îți promit. Asta nu se va întâmpla niciodată.

***
După masă, odată întorși din plimbarea noastră, încerc să o sun pe
Jenny dar dau direct de robot. Îi trimit unul, pe urmă două, pe urmă trei
mesaje, dar ea nu răspunde. Încerc să o sun după cină – mesagerie.
La dracu. Este noapte când parchez în fața casei ei și bat la ușă.
— Ea nu vrea să coboare, Stanton, spune Wayne ieșind pe verandă.
Este încă furioasă pe tine.
— Nu voi pleca de aici atât timp cât nu am văzut-o. Voi dormi pe
verandă dacă este cazul.
— Îți garantez că un glonț între ochi te va ajuta să pleci, băiete! strigă
Mamie din salon. Adu-mi cartușele, Wayne!
Câteva minute mai târziu, Wayne intră să încerce din nou să o
convingă, și Jenny coboară scările cu un mers apăsat, părul lăsat,
îmbrăcată cu o rochie de casă de culoarea lavandei, furioasă la culme.
— Mi-am petrecut toată ziua ocupându-mă de JD și lucrez devreme
mâine dimineață! N-am nici un chef să-ți vorbesc acum, Stanton.
— În acest caz, ai fi putut să ridici telefonul când te-am sunat mai
devreme. Trebuie să vorbim.
Ea își încrucișează brațele și încruntă sprâncenele.
— Mi-a ajuns cât am vorbit cu tine.
Îmi încleștez maxilarele și fac un pas spre ea, făcând-o să se dea în
spate.
— Spune-mi ceva, Jenn. Ești chiar așa de supărată pe mine? întreb
fulgerând-o cu privirea. Sau îți este frică să fii singură cu mine? Să mă
asculți – pentru că tu știi că această căsătorie este o greșeală și tu încă mă
iubești?

132
 — Stanton, întoarce-te acasă și profită de prezența fiicei tale. Trebuie
să o duci la școală la ora opt, mâine dimineață.
Non-răspunsul ei este tot ce îmi trebuie.
— Știu la ce oră începe școala.
— Atunci noapte bună, Stanton, spune grăbindu-se să intre și să
închidă ușa în spatele ei.
— Noapte bună, Jenny, spun răsucind cheile în jurul degetului meu.

***
Douăzeci de minute mai târziu, urc scările spre camera mea, căutând
o altă strategie, ceva neașteptat pentru a o face pe Jenny să-și regăsească
rațiunea. Deschid ușa camerei lui Carter, când aud voci în spatele ușii
mele, râsete și chicoteli. Împing ușa zâmbind, și acolo, pe patul meu, în
pijama și papuci pufoși, o găsesc pe fiica mea, sora mea, și Sofia... mea.
— Hei, tată! strigă Presley cu gura până la urechi.
Îmi arată mâinile cu unghiile lăcuite în albastru deschis cu picățele
albe.
— Miss Sofia ne-a făcut manichiura!
Mary îmi arată mâinile și picioarele ei , roșii cu flori portocalii, în timp
ce se instalează în fotoliul cel mare ca să-mi facă loc pe pat.
— Minunat. Aveți cele mai frumoase unghii din oraș.
— Și urmărim un film, spune Presley apropiindu-se de Sofia. Regele
Leu.
— Regele Leu? Nu cred că l-am văzut pe ăsta.
Mă așez pe pat și privesc doi leușori care se plimbă prin junglă.
— Cum a fost? întreabă Sofia în șoaptă în timp ce-mi întinde un bol cu
floricele.
— Asta s-a întâmplat, răspund spunându-i cu ochii restul.
Presley își așază capul pe pieptul meu și eu mă destind, pupând-o pe
creștetul capului,, profitând că o am aproape de mine. O privesc pe Sofia
cum mănâncă floricele, le pune pe limbă și îşi linge vârful degetelor. Să o
știu aici, pe patul meu, cu sora și cu fiica mea, mi se pare extrem de
agreabil. Nu știu de ce, Sofia îmi pare mai frumoasă decât oricând.
— Mi-ar plăcea să am un Simba și eu, într-o zi, suspină sora mea. Un
bărbat puternic și păros care să se rostogolească pe jos cu mine, prin
junglă.
Păros?

133
 — Habar n-am ce ar trebui să răspund la asta, spun încruntând
sprâncenele.
— Eu nu. Toți băieții pe care-i cunosc sunt mici. Și urâți.
— Exact, răspund bătând-o ușor pe cap. Toți băieții sunt mici și urâți.
Ca niște troli.
Sofia mă privește râzând.
— Dar îmi place mult acest cântec, adaugă fiica mea mișcând capul.
Sofia țipă strident.
— Dumnezeule! Elton John, cel mai bun cântăreț din lume. Dacă tatăl
tău este de acord, voi descărca cele mai mari hituri ale lui, să ți le dau.
Ochii mari și albaștri ai fiicei mele mă fixează, așteptând răspunsul.
— Tata este de acord.
Îmi sare în brațe și mă îmbrățișează puternic.
Întind brațul de-a lungul tăbliei patului, și profit că mâna mea este
aproape de Sofia ca să-I masez ceafa și să-I mângâi părul lung și brunet,
savurând moliciunea lui.
Ea își apasă capul de mâna mea și suspină de plăcere. Împreună,
urmărim continuarea filmului.

CAPITOLUL 17
Stanton

Este ora zece seara, a doua zi când ajungem la fratele meu și parcăm
în mijlocul unui ocean de pick-upuri. Sunt atât de mulți adolescenți că s-ar
putea numi Spring Break. Mary și cu Marshall se pierd în mulțimea
tinerilor cu hormonii în fierbere care țin toți în mână un pahar de plastic
roșu. Sofia se oprește și privește în jurul nostru în timp ce înaintăm spre
ușă. Lampioane strălucesc în arbori, luna plină ne luminează și muzica lui
Led Zeppelin ne leagănă.
— Este plăcut aici. Este pașnic.
Profit că ea observă împrejurimile, ca să o examinez, încă o data. Este
superbă, în seara asta. Poartă un jeans slim albastru închis, cizme negre cu
toc și un tricou alb în V care se mulează pe toate curbele, unde trebuie.
Părul este desfăcut, ondulat la vârfuri și și-a pus un colier de perle. Bunica
mea purta întotdeauna perle, dar nu au arătat niciodată așa de bine ca pe
Sofia Santos.

134
 Întind brațul spre clanța rulotei când ușa se deschide. Una dintre
adoratoarele fratelui meu, Sal sau Sadie, se împleticește în fața noastră
zâmbind, cu ochii sticloși.
— Salut! exclamă ea, luându-ne în brațe, învăluindu-ne într-un
parfum de canabis. Bine ați venit în jungla noastră! Mergem la slip’n slide,
in josul câmpului, veniți și voi?
— Poate mai târziu, răspunde Sofia râzând. La naiba, am impresia că
sunt încă la facultate, îmi spune odată ce hippioata a plecat.
— Ha! Columbia era mai liniștită decât aici, și eu făceam parte dintr-o
fraternitate, ca să spun așa.
În clipa aia, un tip care trebuie să fie cam de o vârstă cu mine, trece
prin fața noastră, complet în pielea goală.
— OK, da, am impresia că sunt la Columbia, rectific eu acoperindu-i
ochii Sofiei.
Intrăm, după ce dăm la o parte perdeaua din perle turcoaz. Un bețișor
de tămâie arde pe o etajeră, umplând atmosfera cu un miros acru. Carter,
îmbrăcat cu niște jeanși și o vestă din piele întoarsă, deschisă peste un
rozariu, zâmbește cu gura până la urechi când ne zărește peste mulțime și
vine să mă ia în brațe.
— Fiți bineveniți, sunt încântat că ați putut veni, spune înainte de a o
strânge lung pe Sofia în brațe. Haideți să vă căutăm de băut.
Carter îi arată Sofiei rulota sa, și sunt ușurat să văd că nu sunt doar
adolescenți, de altfel, parcă ar fi o reuniune a foștilor colegi din liceu. Toți
cei care au fost cu mine la liceu și nu au plecat din Sunshine – adică
aproape toți –, sunt aici. Discutăm, și le-o prezint cu mândrie pe Sofia.
— Ies să iau puțin aer, îmi spune ea o oră mai târziu.
Lampioane chinezești sunt suspendate deasupra unor tufișuri de
trandafiri cu flori albe care înconjoară terasa. Mai jos, un foc de tabără
sfârâie, iluminând aproape toată grădina. Privesc diferitele grupuri de
oameni care sunt împrăștiați pe gazon, și în sfârșit, o zăresc pe Jenny.
Vorbește cu o brunetă micuță, fostă majoretă, Jessica Taylor. Și nu îl văd
pe JD.
E timpul să trec la atac. Îi întind Sofiei paharul meu de whisky.
— Poți să ai grijă de el?
— Bineînțeles, zice urmărindu-mi privirea.
Rup un trandafir alb și i-l arăt.
— Ce crezi despre asta?
Mâna ei se crispează pe pahar.
135
 — O să-l adore.
— Dacă totul merge bine, voi lipsi un timp. Marshall te va duce acasă
dacă vrei să pleci mai repede, OK?
— Ok, răspunde ea privindu-și picioarele.
— Ești cea mai bună, Sof. Urează-mi succes.
Totuși, eu mă îndepărtez, dar ea nu o face.
Jessica Taylor mă salută luându-mă în brațe în timp ce Jenny mă
privește cu o figură neliniștită.
— În semn de pace, zic întinzându-i trandafirul.
Fața ei se destinde puțin și schițează un mic zâmbet.
— Mulțumesc.
Jessica izbucnește în râs.
— Uau! Dacă aș fi și eu în termeni așa buni cu ex-ul meu. El nu și-ar da
nici măcar osteneala să-mi dea otravă pentru șobolani, atât de tare i se
fâlfâie de mine, spune ea. Dar voi doi, ați fost mereu cuplul perfect. Vă mai
amintiți de meciul ăla de fotbal când Stanton a marcat golul victoriei și a
ieșit din teren pentru a veni la tine, Jenn? Te-a prins în brațe și te-a sărutat
în fața întregului liceu. Parcă erați într-un film cu Drew Barrymore.
Privirea lui Jenny se umple de tandrețe și știu că își amintește, exact
ca și mine. Întârziasem să trec să o iau și ne certaserăm. Un lucru a dus la
altul, și până am ajuns la stadion, ea se jurase că nu va mai vorbi niciodată
cu mine. Gestul meu a făcut-o să-și schimbe părerea și și-a petrecut restul
serii pe bancheta din spate a mașinii mele susurându-mi o grămadă de
cuvinte dulci. Da, încă, mai tare…
Jessica pleacă să-și umple paharul, lăsându-ne singuri.
— JD se simte mai bine?
— Ca și cum ție ți-ar păsa de asta, mi-o întoarce ea. Dar da, îi merge
mult mai bine. Carter ne-a adus comprese cu uleiuri esențiale și astea l-au
ajutat să se dezumfle. A plecat la rulotă ca să ne aducă altele.
— Atunci îi voi mulțumi lui Carter, zic forțându-mă să zâmbesc. Și
dacă noi am…
Nu am timp să-mi termin fraza că auzim țipete și fluierături pe terasă,
în spatele nostru. Întorc capul, și văd patru tipi pe care nu-I cunosc și nu i-
am văzut niciodată, că se apropie de Sofia. Unul dintre ei îi lipește o palmă
de fund.
Nu îmi amintesc să mă fi depărtat de Jenny, nici că am traversat
peluza, dar deodată mâna mea era în gâtul nenorocitului pe care l-am izbit
de peretele rulotei.
136
 — Mai atinge-o o dată și îți smulg brațul.
Mâna lui încearcă cu disperare să o desprindă pe a mea, și atunci eu
îmi intensific strânsoarea.
— Calm, Stanton. Aici suntem pacifiști, spune fratele meu. Destinde-
te.
Aștept ca mutra cretinului să atingă un ton de roșu acceptabil ca să-l
las. Își ține gâtul horcăind după aer, și mă întorc spre fratele meu
fulgerându-l cu privirea.
— Nu-mi spune mie să mă calmez. Spune-i mai curând prietenului tău
să aibă grijă la locul unde își pune mâinile.
Cu o mână îl împing din nou pe boul ăla în perete, ca să fiu sigur că a
înțeles lecția, pe urmă îmi trec brațul în jurul mijlocului Sofiei și ne
îndepărtăm.
— Știi, m-aș fi descurcat foarte bine și singură, îmi spune privindu-mă
cu tandrețe.
— Știu, dar nu ar fi trebuit să fii nevoită să o faci.
Nu o mai scap din ochi nici o secundă până la sfârșitul serii.

***
La ora unu dimineața, petrecerea este încă în toi. Sofia este amețită și
veselă, așezată alături de mine pe un scaun de plastic, învățând-o pe Sadie
cuvinte urâte în portugheză. După șase-șapte pahare de whisky-cola,
recunosc că nu sunt într-o stare mai bună decât ea. Fratele meu iese din
casă fugind și îmi țipă să mă grăbesc să-l urmez. Îi întind mâna Sofiei și îl
prindem din urmă. Carter își pune degetul la buze și îmi arată pick-upul
meu cu un semn din cap. Ferestrele sunt aburite ca în scena cu mașina din
Titanic.
Carter se pune de o parte și eu de cealaltă. Bat cu pumnul în portieră
și urlu: „Poliția! Deschideți!”, în timp ce fratele meu o deschide pe cea de
lângă el. Explodăm de râs când fratele nostru mai mic iese din mașină, cu
jeanșii descheiați, pălăria de cowboy pe cap, înjurând ca un căruțaș. O
blondă cu obrajii roz îl urmează, și spre marele regret al lui Marshall, se
duce spre un grup.
— Sunteți groaznici! rage Marshall.
Puțin mai târziu, Carter, Marshall, Jenny, JD, Sofia și cu mine suntem
așezați în jurul focului. Carter trage puternic dintr-un joint, pe urmă mi-l
întinde. Scutur din cap, la fel și Sofia, dar Jenny îl acceptă și trage din el ca
o profesionistă.
137
 — Credeam că ai spus că tu nu mai ești așa de distractivă ca înainte,
spun ca să râd de ea.
Ea suflă fumul spre mine.
— La douăzeci și opt de ani fumez pentru alte motive decât la
șaisprezece.
JD fumează și el.
— Foarte bine copii, acum că suntem toți aici vreau să vă spun ceva,
anunță Carter. Când Jenny și JD se vor căsători, sâmbătă, vom forma toți o
mare familie.
Nu, chiar nu.
Deschid gura să-l contrazic dar el continuă.
— Ca și albinuțele într-un stup, trebuie să trăim în armonie și vrem să
prospere colonia noastră. Or, eu simt o tensiune între Stanton și JD.
— Nu există nici o tensiune, Stanton și cu mine ne înțelegem foarte
bine, răspunde JD.
Dar bineînțeles. Din ceea ce știu eu, ne-am înțelege și mai bine dacă el
ar pleca să trăiască în China, sau dacă ar încerca să escaladeze Everestul,
sau dacă ar... muri.
— Sunt de acord, Carter, zice Jenny ridicând mâna ca o școlăriță.
Relațiile sunt încordate. Tu ești prea drăguț ca să-ți dai seama, scumpule,
spune bătându-l peste coapsă pe JD.
— Trebuie ca noi toți să ne purificăm și să scăpăm de această
negativitate, explică Carter. Am un plan infailibil pentru a restabili ordinea
naturală și să instaurez o ierarhie care ne va conveni tuturor.
JD își scarpină capul.
— Uau, ai spus multe chestii, tipule, spune el. Nu vrei să repeți?
Ordine naturală. Ierarhie.
Poate că este din cauza whisky-ului, dar... ideea lui mi se pare
minunată.

***
Era din cauza whisky-ului. O știu acum.
Dar ce idee de căcat!
Viața este surprinzătoare uneori. Într-o zi purtați un costum care
costă mai mult decât salariul lunar al unui mare număr de oameni, și vă
impresionați patronul grație competențelor și expertizei voastre. Și pe
urmă, o săptămână mai târziu, sunteți în mijlocul unui câmp, la ora două

138
dimineața, prea amețit ca să vedeți clar, și vă pregătiți pentru o cursă de
tractoare.
Da, de tractoare. Asta era ideea strălucită a lui Carter. O competiție
sănătoasă, fie ca cel mai bun să câștige, et cetera. Tractoarele tatălui meu
scuipă fum și șuieră ca niște tunete. JD îl are pe al lui, și eu pe al meu.
Carter a pus melodia Holding Out for a Hero, a lui Bonnie Taylor, în pick-
upul meu care are ușile deschise, și Jenny este în fața mașinilor noastre.
— Pe locuri, fiți gata, plecați!
Aruncă pălăria lui JD în aer în timp ce tractoarele demarează în
trombă. Trebuie să ajungem lângă arborele care se află la patru sute de
metri, să-l înconjurăm și să ne întoarcem. Apăs pe accelerator și schimb
vitezele.
— Tăbăcește-i curul, JD! strigă Jenny.
— Asta este, băieți! Simțiți echilibrul care revine, spune Carter. Totul
este o chestiune de echilibru!
Sofia formează un con cu mâinile la gură.
— Hai, Stanton! Condu nenorocitul ăla de tractor!
Izbucnesc în râs și mă uit la JD care râde și el, pentru că totul este așa
de ridicol... dar e genial. Încep să fac ocolul arborelui, și atunci decid că
vreau cu adevărat să câștig. Ar fi sfârșitul ideal al acestei seri frumoase.
Un sfârșit ideal.
Totuși, există un motiv pentru care nu ar trebui să conducem – mai
ales mașinării așa de mari ca acestea – atunci când suntem sub influența
băuturilor alcoolice, și motivul devine evident când JD și cu mine nu ne
lăsăm suficient loc să ne întoarcem. Tractoarele se freacă unul de celălalt,
eu îmi trag piciorul exact la timp ca să nu fie zdrobit, dar mașinile noastre
se ciocnesc.
— Dă în spate! strig la JD întorcând volanul.
— Tu, să dai în spate! răspunde el.
Sunt cât pe ce să-i întorc o palmă și să fac marche arriere în locul lui,
când se aude un tir de armă care răsună de-a lungul câmpului.
Instinctiv, mă aplec în scaunul meu, cu urechile care-mi țiuie încă, mă
întorc... ca să-l văd pe tatăl meu în halatul de casă albastru și cu cizme de
cauciuc, cu pușca lui în mână.
Petrecerea este definitiv terminată.

***
— La ce vă gândeați, pentru numele lui Dumnezeu?!
139
 Suntem toți șase așezați la masa din bucătărie, cu capetele plecate și
gurile închise.
— Și voi doi, aveți un copil! Voi nu vă comportați așa nici măcar când
erați la liceu!
Este mai bine să-l lăsăm să evacueze furia. Cu cât veți vorbi mai mult,
cu atât va țipa el mai tare.
— Fiul meu, marele avocat, care-mi distruge fânul ca un idiot; cu
celălalt fiu, dealerul de droguri, care îi dă o mână de ajutor! urlă el cu
obrajii roșii și lucioși ca ai lui Moș Crăciun.
Carter alege acest moment să-și deschidă gura lui cea mare.
— A fost un exercițiu de apropiere. Eu sunt vindecător, tată.
— Nu ești decât un retardat!
Sunt primele cuvinte pe care i le adresează tata lui Carter în doi ani.
— Trebuie să te destinzi, răspunde el ridicându-se. Stresul omoară cu
încetul. Am ierburi care te-ar putea ajuta.
— Poți să-ți bagi ierburile acolo unde mă gândesc eu! țipă tata.
Carter însă nu se lasă, și îl ia de după gât pe tata.
— Te iubesc, tată. Sunt așa de fericit că ne vorbim din nou.
Pentru o clipă, tata îl bate pe spate pe Carter și privirea lui se
îmblânzește. Știu că este încântat să vorbească din nou cu fratele meu,
chiar dacă asta înseamnă să urle la el. Pe urmă îl respinge pe Carter și ne
fulgeră pe toți cu privirea.
— Fiecare dintre voi se va trezi în zori să-mi semene din nou câmpul,
dacă nu vă rup cururile în bătaie tuturor!
— Da, domnule, răspunde JD.
— Da, domnule, adaugă Jenny.
— Nu vreau să-mi rupi curul în bătaie, zic la rândul meu.
— Nici pe al meu, spune și Sofia.
Îmi acopăr gura ca să nu râd și să-l fac din nou pe tata să urle, dar
Marshall nu are această prezență de spirit. Se duce spre scări, când Mary
intră pe ușa din spate, îmbrăcată la fel ca mai devreme: un șort din blugi,
un tricou roșu, o vestă albă din denim, bascheți albaștri. Bineînțeles că
este aceeași ținută, nu s-a întors acasă până acum. Se oprește brusc în
pragul ușii, cu adevărat surprinsă, holbându-se la noi toți, ca o căprioară
prinsă în lumina farurilor unei mașini.
— Ce se întâmplă, a murit cineva?
Nu, dar încă noaptea nu s-a terminat.

140
 — Tu te întorci abia acum? întreabă tata cu o voce chiar și mai
amenințătoare.
Fața ei devine ca o marmură, chipul cuiva care vrea să ascundă că
minte.
— Bineînțeles că nu! exclamă ea. Nu am dreptul să ies decât până la
miezul nopții, și e trecut de el. Dacă nu m-aș întoarce decât acum... ar fi de
rău.
Sora mea joacă prost poker și ar fi un martor slab la tribunal. În ciuda
acestui fapt, tatăl meu, ca mulți alții care, atunci când vine vorba de cea
mai tânără, și unica fiică, este orb. Sau este prea bătrân ca să o
urmărească.
— În acest caz, unde erai? o întreb dându-mă în spate cu scaunul.
Mă fulgeră din priviri, dar nu durează decât o secundă.
— Nu puteam să adorm, și atunci... m-am îmbrăcat și am plecat la o
plimbare, spune cu o voce calmă și inocentă.
Îl pupă pe tata pe obraz.
— Ar trebui să te duci la culcare, tată. Pari cam la capătul puterilor.
El o bate ușor pe creștetul capului și urcă scările, mormăind ceva
apropo de copiii care-i vor provoca moartea.
Sunt gata să las lucrurile așa cum sunt, căci nu sunt în măsură să
vorbesc despre respectarea orei-limită, când sora mea scoate o carafă cu
suc de portocale din frigider și își scoate vesta, etalând o jumătate de
duzină de vânătăi pe gâtul și pe pieptul ei.
Marshall îmi ia cuvintele din gură.
— Dar ce naiba este asta?
Mary este cât pe ce să scape paharul din mână.
— Ce? Despre ce vorbești?
Carter, Marshall și cu mine ne ridicăm și o încercuim.
— Asta! exclam, arătându-i semnele roșii. Te-ai bătut cu un aspirator?
Ea coboară ochii.
— Ah. Eu... eu m-am zgâriat într-un tufiș, spune ea.
Carter îi inspectează gâtul mai de aproape.
— Sunt mușcături, domnișoară. Foarte recente. Cine a supt gâtul
surioarei mele?
— Prefer să nu spun, răspunde ea.
— Nu mai pot eu de ce preferi tu, o reped eu. O să ne spui, acum
imediat.
— Așteptați o clipă, spune Sofia ridicându-se.
141
 — Așază-te, Sofia, spun ridicând mâna. Este o treabă pentru bărbați,
tu nu poți înțelege.
Abia mi-au ieșit pe gură cuvintele, că le-am și regretat. Ea face ochii
mari, după care încruntă sprâncenele. Își încrucișează brațele la piept și
înaintează spre noi. Este postura pe care o ia la tribunal: a trecut în modul
apărare, și este sexy în draci.
— Scuzați-mă, spune cu un aer care numai dezolat nu pare. Tocmai ai
spus că e o treabă pentru bărbați? întreabă cu o voce groasă și răgușită.
— Eu nu vorbesc așa.
— A da? Pentru că așa vorbesc oamenii din Neanderthal, în mintea
mea. Nu mai lipsește decât să mormăi, să-ți lovești pieptul și să freci două
bucăți de cremene una de cealaltă. Dar poate că încă nu ai descoperit
focul?
— Sof...
— Nu am terminat, spune ridicând mâna. Nu am văzut să-l fi hărțuit
nimeni pe Marshall să vă spună numele fetei cu care era în pick-upul tău,
cu jeanșii pe glezne!
Mary își reține respirația cu un strigăt ascuțit.
— Cu cine erai, Marshall? întreabă ea.
— Prefer să nu spun, zice făcând un pas înapoi.
— Norma-Jean Forrester.
— Știam eu! strigă Mary lovind brațul lui Marshall. Ce mai târfă, și
asta!
— E adevărat că e o târfă, adaugă și Jenny. Ca toată familia ei, de
altfel.
— Putem să revenim la oile noastre, vă rog? întreb ridicând mâna și
fixând-o cu privirea pe Sofia. Motivul pentru care nu îl hărțuim pe Marshall
este că Norma-Jean Târfa, nu a plecat cu gâtul plin de vânătăi.
Sofia încuviințează, dând din cap.
— În cazul ăsta, vânătăile te deranjează?
Nu chiar, dar e mai bine decât să spun că nu suport ideea ca sora mea
să facă aceleași lucruri ca și fratele meu.
— Da.
Din nefericire, nu degeaba Sofia este o avocată strălucită. Nu este
proastă.
— Ești sigur? rânjește ea.
— Da.

142
 — Văd, spune coborând gulerul propriului tricou. În acest caz
presupun că aceste vânătăi sunt o mare problemă pentru tine, de
asemenea?
Pielea perfectă a Sofiei este înnegrită de cinci vânătăi și două urme de
mușcături. Doar privindu-le, penisul meu se întărește.
— Dumnezeule! exclamă sora mea. Ai devenit vampir în timp ce erai
la Washington?
— Pentru numele lui Dumnezeu, Stanton! spune Jenny râzând.
Ar trebui să mă supere să văd că pe Jenny nu o deranjează să aibă în
fața ochilor dovada relațiilor mele sexuale cu o altă femeie dar... în mod
ciudat,nu este cazul.
— Asta nu are nici o legătură!
— Și de ce? mă întreabă Sofia, sfidându-mă cu privirea.
— Pentru că tu nu ești sora mea.
— Dar este sora cuiva, remarcă Mary.
Sofia ridică trei degete fără să-ți ia ochii de la mine.
— Trei! exclamă Mary când înțelege. Ea este sora a trei cuiva!
— Și fratele meu cel mai mare ți-ar sparge fața fără să se clatine,
spune Sofia încrucișându-și brațele și plimbându-se de colo-colo. Atunci,
domnule Shaw, se pare că suntem într-un impas. Puteți să o lăsați pe sora
voastră să se ducă în camera ei fără să dea nici un nume,sau... femeile din
camera asta, ne vom duce în încăperea alăturată și vom face poze cu toate
vânătăile mele și i le vom trimite fratelui meu. astfel, vom vedea dacă și el
crede că este o treabă pentru bărbați.
Uit pentru o clipă că Sofia și cu mine nu suntem singuri în bucătărie.
— Ador când te joci de-a avocata apărării cu mine.
Ea se mulțumește să zâmbească dându-și ochii peste cap.
— Du-te să te culci, Mary.
— Yes! exclamă ea, lovindu-și palma de-a Sofiei.
Marshall ne anunță că și el se duce la culcare și se duce după Mary.
— Sunt terminat, cască Carter. Canapeaua mă cheamă.
Traversează bucătăria în timp ce se dezbracă, și când ajunge la ușă,
ultimul lucru pe care-l vedem este curul lui mic și alb. Îmi frec ochii, atât
pentru faptul că sunt mort de obosit, dar și pentru că vreau să-mi șterg din
minte această imagine.
— Eh, Stanton? întreabă JD. Având în vedere că toți ne trezim în...
două ore, spune după ce și-a privit ceasul, te-ar deranja dacă Jenny și cu
mine am dormi aici?
143
 — Deloc, spun fără să mă gândesc.
Plecăm toți patru în direcția hambarului. Jenny și cu JD se instalează
in vechea cameră a lui Carter, eu și cu Sofia, într-a mea.
— Ți se pare ciudat? șoptește Sofia. Este bizar, nu? Te deranjează că
ei sunt... aici? întreabă arătând ușa deschisă a băii care unește cele două
camere.
Încă o dată, asta ar trebui să mă deranjeze. Ar trebui să-mi doresc să-i
smulg capul lui Knacki sau să-l sufoc cu o pernă, sau poate să-l arunc de la
fereastră și să-l privesc cum aterizează două etaje mai jos, rugându-mă să
aterizeze în cap.
— Sunt prea obosit pentru ca să-mi pese, răspund trăgând-o pe Sofia
spre mine.

CAPITOLUL 18

Stanton

Marshall scapă corvezii de a replanta iarba pentru furaje pentru că

pleacă la liceu. Noi ceilalți – Sofia, Carter, Jenny, JD și cu mine – nu avem
norocul ăsta. Mâncăm împreună micul dejun și ne petrecem dimineaţa pe
câmpul tatălui meu, pentru ca acesta să nu fie tentat să ne tăbăcească
cururile. Totuși, după ce am terminat și mi-am făcut un duș, începe să
crească presiunea. Când vine seara, o greutate enormă apasă pe umerii
mei: sâmbăta se apropie cu pași mari și decid să iau lucrurile în mână.
„Au!” fac când o ramură îmi zgârie brațul și mă face să sângerez.
„Rahat!” mârâi când o rămurică pe care o îndepărtasem îmi sare și
mă lovește din plin în față.
„Pentru Dumnezeu, nu este posibil!” mormăi lovindu-mă cu capul de o
creangă groasă.
De ce era mai ușor pe când aveam șaptesprezece ani? Poate faptul că
eram fierbinte ca jăraticul mă făcea insensibil la durere. Reușesc totuși să
ajung până sus la fereastra camerei lui Jenny. Nu este închisă, așa după
cum mă așteptam, și o deschid ca să mă prind de margine și să mă strecor
înăuntru.
144
 — Sfinte Iisuse Christoase! exclamă Jenny.
Este așezată în fața oglinzii, îmbrăcată într-o cămașă de noapte roz cu
niște bretele minuscule.
— M-ai speriat de moarte!
Stă înțepenită pe fotoliu cu brațele încrucișate, holbându-se la mine.
— Chiar nu mă ajuți? Ești dură, Jenny, spun încruntându-mă.
Ea își dă ochii peste cap, oftează exagerat și îmi întinde mâna. Mă
împleticesc în față și mă prind de șoldurile ei ca să nu cad. Înțepenim
amândoi când ne dăm seama că fețele noastre sunt la câțiva milimetri una
de cealaltă.
— Nu ar trebui să fii aici, Stanton, spune Jenny clipind din ochi.
— Unde este Presley? întreb privind patul, ignorând ceea ce tocmai
mi-a zis.
Atunci privesc în spatele ei și văd rochia albă suspendată de ușa
dulapului ei. Mă lasă picioarele în timp ce sângele îmi îngheață în vine.
— Este rochia ta? șoptesc.
— Da, spune Jenny. E frumoasă, nu crezi?
Mi-o imaginez purtând-o – văd dantela cu flori acoperind corpul pe
care-l cunosc așa de bine – și frumoasă nu ajunge pentru a descrie
imaginea.
— Este magnifică.
Îmi amintesc în această clipă că ea o va purta pentru altcineva și inima
mea bate așa de tare încât cred că va exploda.
— Nu vreau să-ți fac rău, Stanton.
Mă întorc disperat, spre ea.
— Atunci nu face asta. Vorbește-mi. Ascultă-mă.
— Ți-am vorbit deja! Tu ești cel care nu mă ascultă! spune ea. Ești
atât de încăpățânat, ești blocat pe ceea ce ar trebui să se întâmple, după
tine, și nu vezi ce este sub nasul tău.
Mă așez pe patul ei trecându-mi mâinile prin păr.
— Vorbești la fel ca și Carter.
Remarc o grămadă de cutii la picioarele mele, deschise, cu panglici
roșii desfăcute.
— Ce sunt astea?
— Fetele de la clubul meu, mi-au organizat o petrecere surpriză.
Observ o bucată de material care iese dintr-o cutie. Negru și... de
piele? Trag de ea și descopăr o pereche de cătușe negre cu un bici asortat.
Ce naiba este asta?
145
 — Stanton, nu...
Sunt deja pus pe scotocit: un fular, un căluș, o cravașă care evident că
nu a fost concepută pentru un cal, un inel pelvian, o colecție întreagă de
vibratoare – violet, albastru... de sticlă...
— Ce drac de club ciudat e ăsta, la naiba?
Roșie la față, Jenny prinde vibratorul pe care-l țin încă în mână și
suspină.
— Ți-am spus că sunt aspecte sub care JD mă cunoaște mai bine decât
tine.
— Și lui îi plac lucrurile astea?
Ea dă din cap.
— De ce nu mi-ai zis niciodată?
— Nu știu, răspunde ocolindu-mi privirea. Tu îmi spui tot ce-ți place?
Sexul între Jen și mine a fost întotdeauna grozav, pentru că era
confortabil și cunoscut. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să o întreb dacă
vrea să o iau tare, nici să o las să mă implore ca s-o aduc la orgasm, nici să
o pun pe birou și să o iau fără să o dezbrac pentru că este mai murdar așa.
— Nu, presupun că nu. M-am gândit întotdeauna că m-ai pălmui dacă
ți-aș cere așa ceva.
— Ce mi-ai fi răspuns dacă ți-aș fi spus?
Îi iau din mâini vibratorul, îl deschid și îl fac să se rotească în mâna
mea.
— Aș fi zis... ai baterii de rezervă?
Ea râde, pune vibratorul în cutia lui, și își pune capul pe umărul meu.
— Te iubesc.
— Atunci nu face asta, îi spun redevenit brusc serios.
Surâde trist.
— Există diferite tipuri de iubire, Stanton. Iubirea noastră este genul
care a creat o legătură așa de puternică încât va dura toată viața. Dar nu
este genul de iubire făcut pentru o căsătorie.
— Este fals, îi zic prinzându-i fața între mâini. Sunt îndrăgostit de tine,
Jenny.
Ochii ei sunt uscați, dar vocea ei este tristă.
— Nu, nu ești. Este un ecou – a ceea ce am fost, a promisiunilor pe
care ni le-am făcut, a pasiunii pe care am cunoscut-o. Or, acest ecou nu
este real, nu putem construi o viață pe baza lui. Este amintirea a ceva ce
nu mai există.

146
 Îi mângâi obrazul cu degetul meu mare, înțelegând cuvintele fără să le
ascult.
— Mi-ar plăcea doar... Aș fi vrut să știu ultima dată când te-am
sărutat că era ultimul, spun atingându-i gura cu degetul meu. Aș fi avut
grijă să mi-l ancorez în memorie. Lasă-mă să te sărut, Jenn. Dă-ne asta.
După asta, dacă vei vrea în continuare să te căsătorești cu el, îți jur că nu
mă voi mai opune.
Văd dorința în privirea ei. Poate că și ea regretă că nu a prețuit acel
ultim sărut. Îmi privește gura, cu mâna pe obrazul meu. Avansez spre ea ,
dându-i răgazul să spună nu, ceea ce ea nu face.
Buzele noastre se ating, fuzionează. Ea geme ușor și se abandonează
sărutului și eu o atrag spre mine. Gustul ei nu s-a schimbat, este aceeași
aromă de cireșe.
Aștept să vină acel sentiment care vine mereu: pulsația aceea care mă
face să vreau să o ating peste tot deodată; certitudinea că sunt acolo unde
trebuie, la locul meu, cu această femeie.
Problema e, că nu vine nimic.
Inima mea nu bate nebunește, mâinile mele nu ard de dorința de a o
atinge. Nu e nimic. În fine, sunt într-o cameră cu o lumină difuză, și gura
mea este peste cea a unei femei, deci este ceva, dar nu are nici puterea,
nici tandrețea la care mă așteptam.
Asta nu are nimic în comun ca atunci când o sărut pe...
Doamne Iisuse.
Îmi amintesc de toate poveștile pe care i le-am citit lui Presley când
era mică și în care sărutările rupeau o vrajă rea.
Gurile noastre se îndepărtează, iar Jenny și cu mine ne uităm fix unul
la altul.
— Și tu o simți, nu e așa?
— Ce?
— Că este ca atunci când încerci să pui o piesă de puzzle în locul
nepotrivit... că lipsește ceva. O simți acum, nu?
Termin prin a o recunoaște.
— Da, este exact așa.
Pun mâna pe umărul ei.
— Jenny, eu...
Deodată, își acoperă gura cu mâna, face ochii mari, cu trăsăturile
deformate de vinovăție și de remușcări.
— Dumnezeule! Ce am făcut?
147
 — Jenn...
Se ridică și se plimbă prin cameră, cu privirea îngrozită.
— Dumnezeule! Te-am sărutat! Cu trei zile înainte de căsătoria mea!
Trei zile înainte de a-mi declara dragostea pentru un alt bărbat în fața lui
Dumnezeu și a familiei: un om care nu a făcut decât să mă iubească, să
creadă în mine și să mă respecte! Oh, Dumnezeule!
— Calmează-te. E în ordine. Noi nu...
— Nu-mi spune să mă calmez! JD a fost mereu intimidat de tine. Erai
ca un erou pentru el. Întotdeauna i-a fost frică să nu-l iubesc așa cum te-
am iubit pe tine. Întotdeauna i-a fost teamă că nu este destul de bun...
Nu pot să mă împiedic să zâmbesc puțin.
— Ești serioasă?
— Șterge-ți imediat zâmbetul de pe față, sau mă voi ocupa eu însămi
de asta!
Mă forțez să redevin serios.
— Cum îi voi spune? Cum aș putea să-i explic fără ca el să se simtă...
— Vom păstra asta pentru noi. Nu ești obligată să îi spui.
— Bineînțeles că da! suspină ea. Secretele sunt ca o otravă, distrug
relațiile puțin câte puțin.
— La naiba, Jenn, pentru numele lui Dumnezeu, chiar trebuie să
încetezi să stai pe lângă fratele meu.
Își îndreaptă arătătorul spre fața mea și mă face să dau înapoi până la
fereastră.
— Toate astea sunt din vina ta! M-ai prins în capcană!
— Nu te-am prins în capcană deloc!
— Mamie a mea are dreptate în ce te privește, ești diavolul în carne și
oase, spune prinzând primul lucru pe care îl găsește să arunce cu el în
mine, călușul. Piei, Satană! urlă aruncând apoi vibratorul albastru, pe urmă
cătușele.
Îmi protejez fața cu brațele în timp ce o grămadă de jucării erotice se
năpustesc spre mine. Vibratorul gigantic mă lovește în frunte. La dracu,
cred că mă voi alege cu un semn.
— Ar trebui să arunci cu apă sfințită, Jenn, nu cu vibratoare!
Mă întorc să o întind spre fereastră. Cobor din copac cât de repede
pot, dar la jumătate, piciorul meu alunecă și eu cad restul drumului până
jos.
— Auu!

148
 Aterizez pe spate și, atunci când respir încet și profund pentru a
calma durerea, o aud pe Jenny că închide fereastra. Privesc cerul negru,
spuzit de stele. Îmi acopăr fața cu cele două mâini. Lucrurile nu s-au
petrecut așa cum mi-am dorit în seara asta, și asta se întâmplă des în
ultimul timp.
În același timp, am înțeles ceva crucial. Genul de lucru care schimbă
cursul unei vieți. Sunt îndrăgostit. Doar că, pur și simplu, nu de Jenny
Monroe.
Rahat!
Al doilea lucru la care mă gândesc este că Drew Evans se va pișa pe el
de râs, atât îl va amuza asta!

***
Îmi dau timp să mă gândesc la ce mi se întâmplă, pe când mă întorc
acasă la părinții mei. Fratele meu mi-ar spune că ar trebui să meditez, și
pentru prima dată de când a devenit hippi, iau în considerare faptul că s-ar
putea să nu fie complet idiot.
Deschid încet ușa lui Sofia, și îi descopăr silueta în lumina lunii. Este
pe o parte, cu spatele gol întors spre mine.
Un val de tandrețe mă înghite, ca și un sentiment de dulce ușurare, ca
atunci când cineva se întoarce în confortul casei sale după o zi lungă.
Reduc la tăcere toate gândurile care-mi invadează creierul și mă dezbrac
complet înainte de a mă strecura sub pătură lângă ea, hotărât să mă
concentrez pe acest moment. Asupra ei.
Nici nu am atins-o, când ea se întoarce spre mine făcându-mă să
tresar.
— Ce s-a întâmplat cu Jenny?
Îi mângâi părul umezit spre spate.
— A fost... instructiv.
— Cum așa?
Adevărul e că nu am nicio idee. Este deja atât de mult timp de când
sunt convins că Jenny Monroe este femeia vieții mele... descoperirea că nu
este cazul și că asta nu mă deranjează, este un pas enorm pentru mine.
Mă întreb dacă nu asta au simțit oamenii când au descoperit că Pământul
nu este plat. Nu știu unde este locul meu în această nouă ordine.
În ce privește relația mea cu Sofia, nu știu cu adevărat ce să cred, într-
atât sunt de confuz. Ceea ce simt pentru ea depășește cu mult admirația
pe care o am pentru sânii ei superbi și inteligența ei minunată. Știu că
149
sentimentele mele sunt mult mai puternice – văd asta, acum. M-ar crede
dacă i-aș spune-o? E posibil să simtă și ea același lucru?
De asta nu voi face nimic. Când nu ești sigur, mai bine aștepți.
— Nu am chef să vorbesc.
Fața ei se închide, ca și cum s-ar pregăti să insiste, pe urmă se
întoarce pe spate.
— Este așa de cald, sunt pe punctul de a mă topi, spune ștergându-și
fruntea.
— Bunica mea spunea că Mississippi e mai aproape de Dumnezeu, și
că dezavantajul când suntem mai aproape de Paradis, este că e mai cald.
Sofia râde și își mișcă capul în toate sensurile.
— Nu o să reușesc niciodată să adorm, se vaită ea.
Atunci îmi vine o idee minunată.
— Vino, o să te duc undeva.

***
— Ești sigur că nu este periculos?
— Sigur, spun trăgând de ghidon să mă asigur că nu va ceda coarda.
Scrâșnește ca o casă veche în plină furtună, dar ține.
— Vezi?
Suntem la Sunshine Falls, la câțiva kilometri de locul unde Jenny și cu
mine aveam obiceiul să mergem. Toată lumea vine să facă baie aici, și ceea
ce e și mai bine, este că linia copacilor care se găsesc de o parte și de alta a
râului, au niște ramuri perfecte pentru niște leagăne.
— Singurul lucru pe care trebuie să ți-l amintești este că trebuie să îți
dai drumul.
Ea dă din cap, foarte atentă.
— Mai ales, nu trebuie să intri în panică și să uiți să îți dai drumul,
altfel vei pleca în celălalt sens și te vei izbi de un trunchi de copac. Ar fi
distractiv și nu te-aș lăsa niciodată să uiți, dar te vei răni. Așa că nu te
stresa.
— Eu nu mă panicam până nu mi-ai spus tu asta, spune ea foindu-se,
făcând să tresare minunatul ei bust în minusculul bikini roșu.
Mă ling pe buze. Ar fi așa de simplu să aplec capul și să sug
minunatele ei sfârcuri sub materialul costumului de baie... Cât despre tot
ce i-aș putea face cu această coardă și acest ghidon... Închid ochii scoțând
un geamăt, simțind erecția cum se întinde în slipul meu, dar o ignor, căci

150
este timpul să mergem să înotăm. Lui Sofia îi este cald. Este fierbinte,
chiar.
Repede, apă rece!
— Mă duc eu întâi, îi spun luând ghidonul.
Îmi strâng picioarele și mă avânt deasupra râului. O secundă înainte
ca funia să plece în celălalt sens, o las din mâini și plonjez în apă făcând un
salt înapoi periculos. Revin la suprafață și suspin de plăcere, imediat
răcorit și ușurat.
O zăresc pe Sofia pe mal.
— Hai, vino! E grozavă!
Cu un strigăt strident de să-ți spargă timpanele, se avântă spre mine,
lăsând ghidonul când îi spun să o facă, și aterizează făcând o bombă în
apă.
Urcă la suprafață hohotind de râs, înecându-se puțin.
— Mai am partea de sus a costumului de baie? mă întreabă.
— Din nefericire, da.
Fața ei este euforică, precum a unei fetițe care vede oceanul pentru
prima oară.
— Mă întorc imediat! exclamă ea.

***
Sofia este lungită pe mal, mișcând apa cu piciorul.
— Baia asta este cea mai bună idee pe care ai putut s-o ai vreodată,
oftează ea.
O privesc din apa puțin adâncă, cu valurile care-mi gâdilă buzele.
Vocea mea este răgușită, aproape de nerecunoscut.
— Am câteva idei în cap care sunt și mai bune, dacă vrei să știi totul.
Ea ridică capul și își adâncește privirea în a mea. Imediat, pieptul ei se
ridică și coboară puțin mai repede. Văd cum pulsul i se accelerează la gât.
— Vino aici, Sofia.
Ea nu mă părăsește din ochi când intră în apă.
— Ai spus fără sex cât timp suntem la mine, dar te doresc atât de
mult că am apă în gură.
Ea îmi privește buzele, părând să ezite. Nu mă pot împiedica să nu
zâmbesc și asta o face să cedeze. O secundă mai târziu, mă atrage spre ea.
— La naiba, șoptește.
Gem de îndată ce buzele mele le găsesc pe ale sale și când limba mea
îi invadează gura. Am impresia că a trecut o eternitate de când nu ne-am
151
mai sărutat. Mă prinde de brațe, își înfige unghiile în pielea mea, limba ei
este la fel de flămândă ca a mea.
Trag de șnurul bikinilor ei, eliberând carnea ei fină și voluptoasă. O
ridic și îi trec picioarele în jurul taliei mele coborând capul ca să ajung la
sfârcurile ei. Le sug și le ling, lingându-i apa de pe piele.
Senzații orbitoare și contradictorii mă copleșesc când realizez tot ceea
ce lipsea când am sărutat-o pe Jenny, cum ar fi această nevoie
inexplicabilă, această dorință nebună, această nevoie copleșitoare de a
petrece zile întregi cu această femeie în brațe. Dorința mea de a juisa este
atât de mare, că este aproape dureros, dar am de asemenea nevoie să fiu
în ea toată noaptea. Sunt prins în capcană, dar pentru nimic în lume nu aș
schimba ceva.
Sofia freamătă în brațele mele și își freacă bazinul de burta mea și
mâinile ei îmi prind capul și mă trag de păr.
Îmi iau tot timpul să savurez pieptul ei somptuos. Stau cu un braț pus
pe spatele ei, cu celălalt îi masez sânul, ciupind sfârcul până o fac să strige.
Totuși, Sofia nu pare să aibă la fel de multă răbdare ca mine.
— Stanton, te rog, mă imploră frecându-și bărbia în părul meu.
Dumnezeule, te rog, am nevoie să mă iei.
Retrasez vânătăile de pe gâtul ei cu limba, după care le sug din nou
pentru a le redesena.
— Nu încă.
Își deznoadă picioarele și alunecă în lungul corpului meu, făcându-mi
mădularul să tresare. Îmi împing bazinul ca să accentuez frecarea. Atunci
este momentul când preia ea conducerea adâncind mâna sub apă, în slipul
meu.
La naiba.
Gemetele ei devin mai răgușite, mai animalice și mâna ei liberă intră
în slipul meu să mă prindă de fese și să mă lipească de ea.
O ridic și mă duc spre mal unde o pun jos alungindu-mă pe ea, tors
contra piept. Își scoate bikiniul înainte de a mă elibera din al meu. Își
îndepărtează coapsele și eu îmi prind mădularul ca să i-l plimb pe buze,
simțindu-i căldura, dorind deja să fiu în ea și să o posed până ne pierdem
capul.
Drace, nu a fost niciodată așa, cu urgența și disperarea asta.
Abia o penetrez, doar cu glandul meu, că îi simt mușchii
contractându-se în jurul meu. este atât de fierbinte... atât de umezită și de
caldă. Aproape prea fierbinte.
152
 — Nu am prezervativ, Sofia, zic adâncindu-mi privirea în a ei.
Bineînțeles, am o cutie întreagă de prezervative acasă, în camera
mea. Rahat.
Ea scutură capul și vorbește cu o voce ascuțită și lipsită de suflu.
— Puțin îmi pasă.
Mă întăresc și mai tare la ideea de a o lua fără protecție. Îi zgârii
coapsa cu unghiile mele.
— Mă voi retrage, mormăi eu. Vreau să văd sperma mea pe tine,
continui plimbându-mi mâna pe stomacul și pe sânii ei. Aici, să
strălucească pe pielea ta perfectă.
Dă din cap gemând și mă atrage spre ea. Ridică picioarele și mă obligă
să o penetrez mai mult.
Plonjez în ea și pe urmă mă opresc, înecându-mă în această senzație
divină. Ea mă primește și eu o umplu perfect, fără bariere între noi. Nu-mi
mai amintesc când a fost ultima dată când am făcut sex fără prezervativ,
dar nu asta face ca de data asta să fie atât de diferit.
Este magnific, intens, dar doar pentru că este ea.
Mă retrag încet și ea se cambrează ca să se frece de mine. Plonjez din
nou în ea gemând, și mă las dus. O pătrund fără reținere, scuturându-i
sânii cu fiecare lovitură de bazin.
Trag de umerii ei și ea îmi prinde capul, placându-mă contra ei atunci
când limba ei îmi devorează gura. Buzele ei îmi ating bărbia, pe urmă o
mușcă și deodată juisează cu un țipăt înfundat contra pielii mele. Simt cum
se contractă, mă strânge atât de tare că este aproape dureros – cea mai
bună dintre dureri.
Când mușchii ei s-au destins, o penetrez din nou și vintrele mele se
crispează. Descărcări electrice îmi gâdilă coapsele și, în ultimul moment,
mă retrag să îngenunchez, pe urmă mă masturbez sub privirea ei
flămândă. Îmi acoperă mâinile cu ale ei, ajutându-mă să juisez.
Urechile îmi țiuie și ejaculez sub gemetele ei. Orgasmul meu pictează
pe ea pete lucioase care par să nu se mai termine. Cu un ultim mârâit, mă
prăbușesc pe ea și piepturile noastre în lipsă de aer se ridică la unison.
Rămânem așa până ce soarele își arată vârful nasului la orizont.
Sunt zorii unei noi zile.

CAPITOLUL 19
153
 Stanton

Pentru că viitorii însurăței nu au dorit să facă petrecerea burlacilor,

spre marea dezamăgire a lui Ruby, aceasta din urmă le organizează o
petrecere la părinții ei. Se pare că a dorit să-i ofere o petrecere a
burlăcițelor incluzând niște pompieri striperi și un rodeo pe un taur
mecanic. Se vede că Ruby nu cunoaște preferințele sexuale ale surorii ei,
care ar fi fost dezamăgită de un simplu strip-tease.
Sunt calm când intru pe ușa casei decorate cu ghirlande și cu baloane
cu „Trăiască mirii!”
Nu sunt în continuare încântat că Jenny se căsătorește, dar nu mai
sunt nici ros de gelozie și nu mă mai panichez. După seara de ieri, după
sărutul nostru, am înțeles că Jenny avea dreptate, și exact din acest motiv
nu are sens să-i mărturisească lui JD. Ar provoca probleme pentru nimic.
Asta încerc să-i zic lui Jenn, dar ea nu stă pe loc suficient de mult timp
ca să am ocazia să o fac.
— Nu acum, Stanton, spune ea ieșind din bucătărie.
Are o față obosită și privirea ei este roasă de remușcări. Afișează o
figură stresată și vinovată.
— Jenny, acordă-mi o secundă! spun urmând-o ca un caniche în
salon.
Dar ea deja se strecoară printre invitați. Afară, cerul gri antracit se
întunecă din minut în minut, de aceea toată lumea stă în interior. Privirea
lui JD se luminează când Jenny intră pe ușă, și ea se oprește brusc.
— Nu spune nimic, Jenn. Nu încă, îi șușotesc eu la ureche.
Ruby dă buzna în încăpere cu un microfon, moderând loteria nupțială.
— Atunci, mă adresez vouă tuturor: cine cunoaște data exactă a
primei întâlniri între JD și Jenny? Scrieți-o pe cartonașul vostru.
Se apleacă în fața micuței doamne Fletcher cu părul alb, care este
complet surdă, și strigă în microfon:
— Data primei întâlniri, doamnă Fletcher!
Doamna Fletcher dă din cap și scrie data de azi pe cartonaș.
— Voi fi onestă, mormăie Jenny, se spune că adevărul te eliberează,
nu?

154
 Nu. Eu știu bine că adevărul vă poate trimite dracului la închisoare.
Felul în care adevărul este prezentat, face diferența.
Ea înaintează deja spre JD și nu am timp să o rețin.
— Aici ești, iubito, spune JD zâmbind.
O văd înghițind în sec, albă ca o lenjerie, în timp ce se așază lângă el.
Parcă s-ar pregăti să vomite.
— Trebuie să îți spun ceva,îi spune ea.
— Ei, JD, vrei să facem câțiva pași afară? întreb.
Nu pare să mă audă, concentrat pe Jenny, deopotrivă curios și
neliniștit.
— Ce este, draga mea?
Eu am încercat.
— Foarte bine, toată lumea, pregătiți-vă pentru întrebarea
următoare, anunță Ruby, în picioare, între scaunele lui JD și a lui Jenny.
Jenn o să v-o pună!
Urmarea este precum un accident de tren: un accident lent pe care
nu-l putem opri. Ruby coboară microfonul în fața gurii lui Jenny în
momentul în care aceasta își face mărturisirea.
— L-am sărutat pe Stanton ieri seară.
Toată lumea se oprește și o privește. Nimeni nu se mișcă. Chiar și
doamna Fletcher a auzit-o.
— Ha! îi șoptește ea prietenei sale. Știam că băiatul ăsta nu va
renunța așa de ușor.
Totuși, altă voce este cea care îmi strânge stomacul.
— Ai sărutat-o ieri seară?
Cuvintele ei sunt acuzatoare și parcă nu-i vine să creadă, dar ce mă
termină este privirea Sofiei, plină de angoasă și de durere, pe care nu
încearcă să le ascundă. Deodată, am impresia că pot să-i citesc gândurile.
Se gândește la ieșirea noastră de azi noapte, la râu. Presupune că m-am
servit de ea ca să termin ceea ce am început cu Jenny.
— Sof...
Înaintez spre ea ca să-i explic, să fac să dispară durerea din ochii ei,
dar ea se întoarce pe călcâie și pleacă.
Nimeni nu încearcă să vorbească, și Ruby își drege glasul.
— Vom servi prăjituri și alcool pe terasă... dacă vreți să mă urmați.
Încăperea se golește, lăsându-ne singuri pe Jenny, JD, părinții noștri,
Carter și cu mine. JD își privește viitoarea soție, așteptând ca ea să-și

155
continue mărturisirea fără să fie sigur că dorește să audă urmarea. Nu
pare furios, mai degrabă șocat. Distrus.
— Jenny… știu că nu sunt prea grozav. Nu am o slujbă de vis și nu sunt
atacantul pe care și-l dispută toate fetele. Sunt un tip simplu. Îmi plac…
lucrurile simple, cum ar fi să te țin de mână și să privim la televizor în timp
ce te țin în brațe. Te iubesc mai mult decât voi iubi pe oricine în viața mea,
spune în timp ce se ridică. Dar nu mă voi lupta. Nu mai suntem la liceu.
Suntem adulți, acum. Trebuie să decizi ce vrei. Pe cine vrei. Și trebuie să o
faci chiar acum.
— Am decis deja, JD. Cu tine vreau să fiu. Pe tine te iubesc, spune ea.
Cuvintele ei parcă îl fac să sufere mai tare. Își trece mâna prin păr și
strânge pumnii.
— Ești sigură de asta? Că nu prea pari.
Este timpul să intervin.
— Ascultă, JD…
— Oh, tu să-ți ții gura! latră el.
— Poftim?
— M-am săturat de tine! Totul mergea foarte bine până nu te-ai
întors. Erai o jigodie la liceu și asta ai rămas!
— Dar Jenny a zis că eram eroul tău! exclam indignat.
— Eroul ticăloșilor, da! Te dădeai mare ca și cum ai fi fost mai bun
decât toată lumea, prea bun pentru acest oraș. Ei bine, te poți duce
dracului!
Acum chiar că mă simt insultat.
— Ceea ce este sigur, e că eram mai bun decât tine, waterboy!
— Eram managerul! scuipă el cuvintele aruncându-se pe masă ca să
mă lovească.
— Rahat, mormăie Jenny când June începe să țipe.
Piciorul meu lovește piciorul mesei, făcând să cadă lampa care se
găsea deasupra și care se sparge în mii de bucăți.
— În fine! Despre asta vorbeam, băieți, exclamă Carter. Eliberați
negativitatea!
— Credeam că nu voiai să te bați, șuier împingându-l pe JD.
— Mi-am schimbat părerea, spune dându-mi un pumn în ochi.
Capul mi se duce într-o parte dar revin și îi dau un uppercut în
maxilar, și-l lovesc așa de tare că îmi sângerează falangele. În curând ne
rostogolim pe jos lovindu-ne cu picioarele, dar Wayne și cu tata decid că e
suficient. Ne prind de gulere și ne ridică în picioare. Gâfâind, JD se zbate în
156
brațele lui Wayne care îi dă drumul în cele din urmă, și se întoarce spre
Jenny.
— Mă car, mi-a ajuns.
Pleacă și trântește ușa în urma lui.

***
După plecarea lui JD, Ruby a anunțat că petrecerea s-a terminat și i-a
trimis pe toți acasă, nu înainte de a jura că ne va trimite pe toți la Jerry
Springer Show. Douăzeci de minute mai târziu, stau așezat la masa de
bucătărie, cu un pachet de mazăre congelată pe pometele meu care și-a
dublat mărimea. Jenny stă alături de mine, și fiica noastră se plimbă de
colo, până dincolo prin fața noastră.
Se oprește în fața mea și mă fulgeră cu privirea.
— Pe aici, ne folosim de vocabular ca să ne rezolvăm problemele, nu
de pumni. Și i-ai făcut rău lui JD, spune ea. Trebuie să te duci să-ți ceri
scuze.
Amândoi dăm din cap. Să fii certat de un copil de unsprezece ani, nu
este vesel deloc. Presley scutură capul și își mișcă indexul de la dreapta la
stânga.
— Amândoi m-ați dezamăgit foarte tare. Acum veți sta aici și să vă
gândiți la comportamentul vostru. Și data viitoare, sper că veți lua decizii
mai bune, trage ea concluzia înainte de a părăsi încăperea.
Jenny își freacă unghiile în tăcere, este gestul pe care-l face când este
neliniștită.
— Îmi pare rău, Jenn. Nu voiam…
Mă opresc aici, căci până la urmă, să le stric nunta lui Jenn și a lui JD,
era exact ceea ce aveam intenția să fac. Credeam că mă voi simți victorios,
dar… mă simt patetic.
— Nu-ți face probleme, Stanton. Nu este totul doar din vina ta, spune
punând mâna pe genunchiul meu.
O fixez cu privirea.
— Bine, de acord, este doar vina ta, dar nici eu nu sunt nevinovată.
Dacă ți-aș fi vorbit imediat despre el, dacă ți-aș fi lăsat timp să accepți
ideea că mă voi mărita, nu am fi…
Ușa de la intrare se deschide cu zgomot și un vânt violent pătrunde în
casă, aducând cu el frunze, praf… și pe Jimmy Față de Cur Dean. Jenny se
ridică în timp ce el intră, cu o față de marmură, sprâncenele încruntate și
privirea… plină de panică.
157
 — Te-ai întors, suspină Jenny.
— Trebuia, ca să mă asigur că tu și cu Presley sunteți bine, spune
luând-o în brațe. Vine o furtună, spune privindu-mă. Au declanșat sirena
pentru tornade, am auzit-o pe când soseam în oraș. Am pierdut semnalul
radio acum un moment, dar după ce se spunea, vine înspre noi.
Rahat.
Tornadele sunt destul de frecvente în această regiune din Mississippi.
Este oarecum echivalentul viscolelor de pe Coasta de Est. Nu este aproape
niciodată atât de catastrofic ca în filme, dar faptul că s-a auzit sirena
înseamnă că tornada este aici, și ar fi mai bine să nu-i stai în drum.
Toată lumea intră imediat în acțiune: băgăm înăuntru mobilierul de
grădină și închidem ferestrele și obloanele. Nu toate fermele au un
adăpost special în beci, dar aceasta are. Tatăl lui Jenny apucă trusa de
prim ajutor de sub chiuvetă, în timp ce noi ne adunăm în bucătărie înainte
de a coborî în beci. Când vreau să mă asigur că toată lumea este acolo,
inima mea încetează să bată.
— Unde este Sofia?
Mă întorc în salon, deschid ușa ca să mă uit în grădină și trebuie să mă
prind de perete ca să fac față vântului.
— A plecat să dea o raită, spune Ruby cu o voce tremurătoare.
— Când? urlu.
— Acum ceva timp, înaintea bătăii. A ieșit pe poarta din spate.
Simt cum mă cuprinde panica. Am impresia că sunt prins de nisipuri
mișcătoare în timp ce mii de scenarii catastrofice îmi traversează prin cap.
Sofia omorâtă de niște resturi, sângerând și strigând numele meu. Sofia
blocată sub un copac prăbușit, cu privirea fără viață. Sofia alergând,
aproape ajunsă acasă înainte de a fi înghițită de o grămadă de pământ gri,
monstruoasă. Dispărută, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
Trebuie să o găsesc.
— Duceți-vă, le strig tuturor celor adunați în bucătărie. Eu plec să o
caut pe Sofia.
— Tată! strigă Presley aruncându-se în brațele mele, tremurând
toată. Tată, rămâi cu noi, te rog. Nu pleca!
Teroarea și nevoia ei de a fi cu mine îmi frâng inima. Îngenunchez ca
s-o privesc în ochi și o mângâi pe obraz.
— O să mă întorc. Îți promit, Presley. Mă întorc.
Buzele ei încep să tremure.

158
 — Nu o putem lăsa pe Miss Sofia singură afară, scumpo. Mă duc să o
caut și ne vom întoarce aici, continui mângâind-o pe cap.
O privesc pe Jenny, care-i ține mâna lui JD și știu ce trebuie să fac. O
iau pe Presley în brațe și o sărut pe obraz.
— Tu rămâi aici cu mama și cu JD. Ei te vor proteja.
Nu m-am gândit niciodată că într-o zi mă voi baza pe un alt bărbat ca
să-mi protejeze fiica. Totuși, nu simt nici un fel de gelozie, nici o pulsație să
o iau înapoi. Îi sunt pur și simplu recunoscător că Jenny nu mai este
singură.
Ea îi murmură ceva fiicei mele, și îmi face un semn cu capul privindu-
mă cu ochii plini de recunoștință. În clipa asta se aude o bubuitură
puternică afară și ne aduce pe toți la realitate. Mama îi grăbește pe toți
spre ușă, și eu îl prind pe JD de umeri când se întoarce cu spatele.
— Asigură-te că ai închis ușa în urma voastră. Înțelegi ce vreau să
spun? mă exprim cu fermitate privindu-l în ochi.
Nu mă aștepta. Închide ușa cu cheia și păstreaz-o închisă, chiar dacă
eu sunt încă afară. Protejează-le pe fetele mele.
El dă din cap, cu o figură solemnă.
— Da, am înțeles, Stanton. Ei, așteaptă! strigă atunci când plec în
salon.
Mă întorc când el îmi aruncă cheile.
— Fratele tău a pus niște pneuri uzate la mașina ta, o să te
împotmolești. Ia-o pe a mea.
Privesc cheile din mâna mea pe urmă ridic ochii spre el. El dă din cap.
Eu dau din cap. Și afacerea este reglată.
Sofia avea dreptate. Bărbații sunt niște creaturi simple. Acest scurt
schimb de cuvinte a reglat toate diferendele dintre noi: eu am acceptat să
nu fiu un obstacol nici pentru căsătoria lor, și nici pentru fericirea lor., el a
acceptat să nu-mi dea niciodată motive să-l omor.
Fug spre ușă și sprintez până la pick-up, conștient că nu am nici o idee
unde se află Sofia. Cunosc proprietatea Monroe la fel de bine ca pe a
noastră. Dacă a ieșit prin ușa din spate, sunt șanse mari să se fi îndreptat
spre câmpurile cu porumb.
Doar dacă nu s-a întors din drum.
— La dracu!
Conduc cât de repede pot, măturând cu privirea câmpurile, căutând
un semn care să-mi arate că ea a trecut pe aici. Mașina se balansează sub
forța vântului și începe să bată o grindină deasă. Mă gândesc la Sofia,
159
singură în furtună, fără protecție. Îi este frică? Îi este frig? Toți mușchii din
corpul meu sunt contractați din cauza neliniștii.
— Haide, iubito, mormăi strângând din dinți. Unde ești, la naiba?
Se spune că atunci când muriți, toată viața vi se derulează în fața
ochilor. Nu știu dacă este adevărat, dar știu că există un punct, atunci când
frica pentru cineva apropiat, pentru cineva pe care-l iubiți, devine atât de
intensă, de paralizantă, că tot restul dispare. Sunteți invadat de gânduri
pentru acea persoană, de amintirea râsului ei, al mirosului ei, al sunetului
vocii ei. Fiecare moment pe care l-am petrecut cu Sofia îl revăd în capul
meu, ca pe un film mut. Sofia alături de mine în sala de conferințe, sub
mine în pat, ciorovăielile noastre, gemetele noastre. Și fiecare imagine mă
face să-mi doresc să trăiesc altele. Vreau mai mult timp, mai multe
amintiri. Mă gândesc la toate momentele pe care încă nu le-am împărțit,
de tot ceea ce încă nu am trăit, de toate lucrurile pe care încă nu ni le-am
spus. Și pe care le vreau. Am nevoie de ele. Am nevoie de ea, mai mult
decât de oricine altcineva.
Închid ochii și mă rog în tăcere, implorând cerul să-mi mai dea o șansă
să îndrept lucrurile – să retrăiesc totul cu ea, să o adulez așa cum merită,
să o prețuiesc.
Dumnezeul meu, te implor!
Trebuie să credem că Dumnezeu există. Când deschid ochii, o văd
departe, cu părul fluturând în toate direcțiile, împleticindu-se sub forța
vântului, încălțată cu nenorocitele de tocuri înalte. Primul meu gând este:
din fericire, este bine. Al doilea este: o voi strânge de gât.
Pneurile scrâșnesc când mă opresc la câțiva metri de ea și mă forțez
să-mi fac drum prin vânt și grindină ca să ajung la ea.
— Ce n-ai înțeles când ți-am spus că vacile se regrupează când vine
furtuna? urlu ca să acopăr vântul.
— Ce?
În fine este în brațele mele, la pieptul meu, caldă și în viață. O strâng
atât de puternic, încât cu siguranță nu poate respira, dar puțin îmi pasă.
Nu pot să o mai las.
— Să nu mai faci niciodată asta, îi spun la ureche.
Ea ridică ochii ei mari spre mine, atât de frumoasă încât mă face să
tremur.
— Să fac, ce?
Îi dau la o parte părul de pe față și îmi pun mâinile pe obrajii ei.
— Să pleci, spun cu o voce tremurătoare.
160
 O strâng din nou la piept, utilizându-mi corpul ca pe un scut pentru a
o proteja. Mușchii mei se destind, ușurat că este în siguranță.
Totuși, ca multe alte lucruri pe care nu le putem controla, siguranța
nu este decât o iluzie. Când mă întorc să deschid ușa pick-upului și să o
ajut să urce, ținând-o pe Sofia în spatele meu pentru a o proteja, o durere
puternică și ascuțită îmi explodează în tâmplă, și totul devine negru și
tăcut.

CAPITOLUL 20

Sofia

Felul în care creierul nostru alege ce anume să-și amintească în viitor,

este ciudat. De exemplu, nu îmi aduc aminte să-mi fi fost frică în timpul
accidentului de avion pe care l-am trăit când eram mică, și totuși, fără
îndoială, a fost cazul. Nu-mi amintesc să-mi fi fost rău când mi s-au
fracturat coastele. Fără îndoială, șocul și adrenalina m-au anesteziat. Ceea
ce-mi amintesc după toți acești ani… este zgomotul. Impactul prăbușirii.
Vuietul avionului, alunecând pe burtă pe gudron. Un zgomot asurzitor. Îmi
amintesc că mi-am acoperit urechile, atunci când ar fi trebuit să mă agăț
de ce apucam.
Zgomotul ăsta, acum, este aproape identic. Scrâșnetul ascuțit al
vântului. Zumzetul asurzitor. Totuși, nu zgomotul este cel care mă
marchează, de data asta. Imaginea care mă va bântui până la sfârșitul
zilelor mele este Stanton, nemișcat pe pământ. Cu ochii închiși, cu corpul
lipsit de viață.
— Nu! Stanton!
Este de necrezut cum lucrurile devin evidente când este o problemă
de viață și de moarte. Un vânt glacial biciuiește aerul în jurul meu, îndoind
copacii, proiectând bucăți de lemn și de metal peste tot. Realizez dintr-o
dată, acum că sunt în fața posibilității de a-l pierde – sau de a-l fi pierdut
deja –, cât de mult țin la bărbatul ăsta.
— Stanton, trezește-te!

161
 Eram atât de furioasă cu puțin timp în urmă, când am plecat de acasă,
și acum asta nu mai are nici cea mai mică importanță.
Nu chiar. Este timpul să recunosc, sunt o adultă. Nu eram furioasă.
Eram jignită.
— Dumnezeule, Stanton, rămâi cu mine. Își interzic să mă lași așa!
Când am auzit mărturisirea lui Jenny, am avut impresia că mi s-a înfipt
un cuțit în stomac. Căci felul în care m-a privit, atins și ținut lipită de el, ieri
seară, mi-a dat impresia că nu era pur și simplu doar o altă partidă de sex.
Undeva, adânc în sufletul meu, am sperat ca și Stanton să fi simțit același
lucru.
Aparent, nu am înțeles nimic.
Toate scuzele pe care le-am formulat în capul meu în timpul acestor
ultime zile, explicațiile și justificările nu erau decât minciunile pe care mi le
spuneam pentru a putea ignora ceea ce simțeam. Nu voiam să admit. Nu
voiam să recunosc adevărul.
— Te iubesc, Stanton, șoptesc.
Este îngrozitor, o adevărată catastrofă, dar este cel mai cinstit
sentiment și cel mai pur, pe care l-am cunoscut în toată viața mea.
— Te iubesc, nătăfleț prost ce ești!
Dacă aș fi fost pe mințile mele, aș fi făcut o listă cu toate motivele
pentru care nu ar fi trebuit să-l iubesc: povestea lui cu Rebecca,
piedestalul pe care a urcat-o pe Jenny, faptul că în ochii lui nu suntem
decât niște prieteni care fac sex. Sentimentele mele sunt ultimul lucru
căruia un tip ca el le poate face față.
Cu toate acestea, nimic din toate astea nu mai are importanță, pentru
că sunt aproape sigură că vom muri amândoi. Am văzut filmul Twister.
Dintr-o clipă în alta, o casă sau o vacă o să aterizeze peste noi.
— Te rog, Stanton! Te iubesc!
Nu realizez că plâng decât atunci când îmi văd lacrimile căzând pe fața
lui perfectă. Capul lui se odihnește pe coapsele mele, stau cu spatele
îndoit ca să ne protejez sub părul meu agitat de vânt. Îi sărut fruntea,
nasul, pe urmă buzele lui calde. Deodată, simt mâinile lui Stanton cum i se
mișcă sub talia mea, prinzând materialul tricoului meu. Și mă dau în spate
doar cât să-i văd ochii care i se deschid. Pupilele îi sunt dilatate, privirea
tulbure. Totuși, are nevoie de doar două secunde pentru a-și aminti și a
înțelege unde suntem. Într-o clipă, este deasupra mea, protejându-mă de
resturile pe care vântul le proiectează în jurul nostru.

162
 — Ești bine? Mulțumesc lui Dumnezeu că ești bine! hohotesc.
Credeam că…
— Sst, sunt aici, Sofia. Te-am regăsit. Totul e bine, acum. Sunt aici,
șoptește el mângâindu-mă pe păr.
Chiar dacă știu că încă suntem în pericol, mă simt mai bine, în
siguranță. Sunt fericită că sunt în brațele lui, și el în ale mele. Ochii lui îmi
mângâie chipul și pieptul meu se strânge când îmi surâde. Oftează și îmi
ascunde capul sub bărbia lui.
— Cred că este oficial, nu sunt făcută pentru viața în aer liber.
Râde încetișor și îl mângâi pe spate. Stăm unul lângă altul, și
împreună, înfruntăm furtuna.

***
Privesc pe fereastră în timp ce ne întoarcem la familia Monroe.
Pagubele sunt mai puțin îngrozitoare decât ne-am imaginat. Câțiva copaci
sunt doborâți la pământ, câteva garduri smulse, dar hambarul și casa par
să fie în stare bună. Urmele petrecerii, mese, scaune, sunt împrăștiate în
grădină și o față de masa atârnă într-un copac, încurcată printre ramuri.
Stanton ocolește casa pentru a se gara în față, când domnul Monroe, tatăl
lui Jenny, se grăbește să urce în mașină, cu soția lui deja așezată pe
scaunul pasagerului. Demarează în trombă, făcând să scrâșnească
pneurile. Îi zăresc chipul exact înainte să plece – trăsăturile lui sunt
crispate, trase, înfricoșate. Jenny țâșnește spre propria ei mașină, cu JD
lângă ea, în timp ce Presley și cu Ruby sunt în spate, după care pleacă și
ele.
— Ce se întâmplă? Este cineva rănit?
Stanton se garează și fuge din mașină. Fug în urma lui, spre mama lui,
al cărei chip este la fel de îngrijorat ca al tuturor celorlalți.
— Ce se întâmplă, mamă?
Ea își pune mâna pe brațul lui.
— Este Mamie.

CAPITOLUL 21

Stanton

163
 Îmi amintesc de predicile pe care le ținea preotul despre Infern, când
eram mic. Auzindu-l, semăna cu gura unui vulcan în erupție, cu lacuri în
flăcări și de lavă în fuziune. Eu nu sunt totuși de părerea asta. Cred mai
curând că Infernul seamănă cu o sală de așteptare de spital – totul este
infinit de lent, de frustrant și de plictisitor, și fiecare secundă pare că nu se
mai termină.
— Mamie va muri, tată?
Sunt așezat între Presley și Sofia, care mă ține de mână. Jenny a
plecat la vânătoare de informații, dar chiar și lucrând aici, singurul răspuns
pe care l-a primit a fost „așteptăm rezultatele”. JD îi aduce o cafea și îi
spune să încerce să se așeze. Părinții lui Jenny și ai mei, la fel ca și unii
vecini ai căror membri de familie au fost răniți de furtună, sunt împrăștiați
în sala de așteptare.
— Nu știu, iubito. Mamie este puternică. Ar trebui să te rogi ca să se
facă bine.
În clipa asta, doctorul Brown iese pe ușă și June, Wayne, Janny, JD și
Ruby fug spre el.
— A avut o criză cardiacă, spune el. Este grav, dar starea ei este
stabilă. Va rămâne aici câteva zile. I-am făcut și alte teste, dar nu pare să
aibă probleme pe termen lung.
Suspinăm cu toții în același timp, profund ușurați.
— Putem s-o vedem? întreabă June.
— Da, poate să primească vizite, dar o singură persoană o dată.
Totuși, a cerut să-l vadă pe Stanton mai întâi.
Toată lumea încruntă acum sprâncenele.
— Eu? Sunteți sigur?
Fața lui îmi spune că Mamie a fost foarte penibilă cu subiectul ăsta.
— A insistat, pot să vă confirm.
Îmi încrucișez privirea cu a lui Jenny, care este la fel de confuză ca și
mine. Ridic din umeri și îl urmez pe doctorul Brown pe culoar, lăsând-o pe
June Monroe să bombăne în sala de așteptare ca o găină căreia i s-a luat
oul pe care tocmai l-a făcut.
Medicul mă lasă în fața ușii camerei lui Mamie. O deschid și intru
încetișor, cu precauție conștient că intru în vizuina unei femei care a
amenințat că mă ucide mai mult decât o singură dată, și care nu este
imposibil să fi ascuns vreo seringă sau un scalpel ca să termine cu mine.
164
 Când o văd însă pe Mamie în patul de spital, cu păturile ridicate până
sub bărbie, îmi spun că arată bătrână și fragilă. Înghit ca să scap de nodul
pe care-l simt în gât. Toți eroii au nevoie de un inamic, și realizez în clipa
asta ce dușman minunat a fost întotdeauna Mamie și cât de mult îmi va
lipsi când nu va mai fi aici să joace acest rol.
Când vorbește cu o voce slabă și sacadată, simt lacrimi în ochi.
— Bună ziua, băiete.
— Bună ziua, doamnă, răspund cu o voce tremurată forțându-mă să
zâmbesc.
Mâna ei micuță bate patul alături de ea și mă așez pe scaunul de la
căpătâiul ei. Mă privește cu ochii obosiți, dar și cu hotărâre.
— Știi de ce nu mi-ai plăcut niciodată, băiete?
Îmi dreg vocea înainte de a răspunde.
— Pentru că am lăsat-o însărcinată pe nepoata dumneavoastră?
— Ha! Nici pomeneală. Se făceau deja două luni de când micuța mea
June se cocea în cuptorul meu, când am trecut prin fața altarului.
Nu sunt sigur că aș fi vrut să știu asta.
— Atunci pentru că nu m-am căsătorit cu ea?
Ea scutură din cap.
— Nu, suspină ea. Pentru că, și când ai venit să o adulmeci pe
nepoțica mea pentru prima dată, la doisprezece ani, cu mingea ta de
fotbal în mână… știam că vei pleca. Aveai ceva în privire care îmi spunea că
vrei să fii în altă parte.
Aprob din cap, pentru că nu greșește.
— Și eu știam… că dacă ai avea ocazia… ai lua-o cu tine, spune
adâncindu-și privirea într-a mea. Dar tu nu o vei mai lua cu tine, nu-i așa,
băiete?
Expir tot aerul pe care-l rețineam în plămâni și mă trag înapoi în
scaun. Tot ce am rumegat în aceste ultime zile, este clar acum. Răspunsul
este simplu.
— Nu, doamnă. Nu o voi mai lua cu mine.
Trăsăturile lui Mamie se destind și pare ușurată că-i confirm
bănuielile.
— Sunt cai cărora le place să stea în grajd. Vor să aparțină cuiva, să
rumege iarba de pe pământul pe care-l cunosc. Nu au dorința de a se
aventura înafară.
Reiau deodată toate discuțiile pe care le-am avut, seara târziu pe
malul râului, pline de visuri și de focuri de artificii. Văd acum ceea ce nu
165
voiam să văd la șaptesprezece ani: entuziasmul lui Jenny era întotdeauna
pentru mine, niciodată pentru noi, căci inima ei era ancorată aici, în
orășelul ăsta cu locuitori așa de prietenoși și primitori. Ea nu căuta
altceva... în timp ce eu... eram deja departe.
— Știi, spune Mamie, este important pentru o femeie să nu se simtă
ca sora cea urâtă, aleasă pentru că nu există altă opțiune. Sunt
resentimente care nu trec niciodată.
Clipesc de mai multe ori din ochi.
— Cum de...
— Pentru că îmi pierd vederea, nu înseamnă că sunt oarbă.
Când închid ochii, este chipul Sofiei cel pe care-l văd. Zâmbetul ei,
râsul ei exploziv, buzele cărnoase, brațele ei care mă strâng atât de
puternic...
La naiba. Aș putea să-mi petrec toată viața cu ea.
— Am făcut totul aiurea, doamnă. Totul. E o catastrofă.
— În acest caz, repară-le, spune ea. Asta fac bărbații. Repară lucrurile.
— Dar eu nu știu de unde să încep. Și înainte să îmi ziceți „cu
începutul”, să știți că am început deja. Cum aș putea să-i arăt că nu a fost
niciodată decât ea, când tot ce am zis, tot ce am făcut, demonstrează
contrariul?
Mamie schițează un mic surâs răutăcios.
— Știi, băiete, Henry al meu, fie-i sufletul în pace, nu era un
meșteșugar. Într-o zi, a cumpărat o căsuță de grădină ca să-mi aranjeze
sculele. Avea instrucțiuni în zece limbi. Henry a montat-o și a fost cel mai
patetic lucru pe care l-am văzut în viața mea. Pereții erau aplecați, ușa era
pusă invers... Atunci a demontat-o piesă cu piesă și a luat-o de la capăt. A
avut nevoie de timp, dar a meritat, căci la final căsuța a fost perfectă. Și tu
trebuie să pleci de la zero.
Mă gândesc la Washington, la tot ce am chef să fac pentru ea, la tot
ce vreau să-i zic, să-i arăt. Totuși, va trebui să aștept până după nuntă, ca
totul să fie reglat între mine și Jenny. În felul ăsta, Sofia va vedea că am
întors pagina și că legătura pe care am avut-o cu Jenny nu o diminuează cu
nimic pe cea pe care o am cu ea. Ca să nu mai aibă dubii, pentru ca ea să
mă creadă.
— Dar mai ales să nu spui nimănui ce am vorbit, mârâie Mamie. Este
personal. Am o reputație de apărat.
Izbucnesc în râs în timp ce ea îmi arată ușa.
— Du-te acum. Adu-o pe fata mea până nu dărâmă ușa.
166
 Mă aplec să o sărut pe obraz pe Mamie.
— Mulțumesc, doamnă.
— Cu drag, băiete.

***
Întors în sala de așteptare, îi fac semn lui June să intre, pe urmă îi
răspund privirii întrebătoare a lui Jenny.
— Este bine. Nu-ți mai face griji. Femeia asta este pur și simplu prea
rea ca să moară.
Jenny râde, ușurată. Îi spun că o iau pe Presley la părinții mei pentru
noapte, și cu brațul meu în jurul Sofiei, plecăm toți trei.

CAPITOLUL 22

Sofia

Vineri dimineață, sunt trezită din somnul meu profund de o rază de

soare pe față... și de ceva care îmi gâdilă nasul. Deschid ochii și îl văd pe...
Brent Mason.
— Hai, în picioare, micuța mea prăjiturică!
— Aah! exclam dând brusc capul pe spate și lovindu-l în frunte pe
Stanton.
Presley a venit cu noi ieri seară și Stanton a culcat-o în patul lui
Carter, pe urmă am adormit amândoi de îndată ce am pus capul pe pernă.
Ce face Brent aici? În camera lui Stanton? În fundul Mississippiului?
Stanton mă trage spre el și îmi împinge capul pe pernă.
— Este un coșmar. Adormi la loc și vor pleca...
Mă așez pe pat și Jake Becker mă salută cu mâna, așezat într-un
fotoliu în colțul camerei.
— Ce naiba faceți aici? Și mai ales, unde este câinele meu?
Brent inspectează trofeele pe care le-a obținut Stanton la fotbal.
— Lui Sherman îi merge foarte bine, este cu Harrison, este noul lui cel
mai bun prieten.
Harrison este majordomul lui Brent. este un tânăr de douăzeci și unu
de ani, adorabil de stângaci, care descinde dintr-un lung șir de majordomi.
167
Unul dintre scopurile lui Brent este ca Harrison să se comporte ca un tânăr
normal – măcar pentru o singură dată.
— Dar de ce ați venit aici? întreb cu o voce răgușită.
Brent ridică din umeri.
— Am fost la Milano, Paris, Roma, dar niciodată pe coasta golfului.
Am vrut să văd orașul natal al lui Shaw, să-mi lărgesc orizontul. Jake a mai
fost aici și cunoștea drumul. Și pe urmă ne lipseați, prieteni, biroul este
pustiu fără voi. Părea să fie așa de frumos când îmi vorbeai la telefon, că
am vrut să văd cu ochii mei.
Jake însă ne dă adevăratul motiv.
— Părinții lui Brent soseau la Washington pentru week-end. A întins-o
cât de repede a putut.
Brent îl privește pe Jake cu o grimasă.
— Nu mă judeca, mama este o femeie înspăimântătoare.
— Măsoară un metru patruzeci și are patruzeci de kilograme și nu
vorbește niciodată mai tare decât un murmur, îl ironizează Jack. Terifiantă,
da.
— Doi dintre verișorii mei tocmai și-au anunțat logodna. Și un al
treilea a trimis un ferpar pentru un botez. Mama venea cu o listă de
debutante pe care vrea ca eu să le întâlnesc, și ar fi refuzat să plece atât
timp cât nu aș fi ales una. Era peste puterile mele.
— Vorbind despre mame, spune Jake ridicându-se. Doamna Shaw ne-
a trimis să vă căutăm pentru micul dejun, dar poate că ar trebui înainte să-
ți tragi niște pantaloni, tipule, spune aruncându-i un jeans lui Stanton.
Recunosc că sunt încântată că mi-am pus un pantalon de pijama
aseară când m-am culcat.
— Cum s-a petrecut Operațiunea Ruinării Nunții? întreabă Brent în
timp ce ne dăm jos din pat.
— Ei bine, ieri a fost o tornadă, asta ar trebui să întârzie lucrurile,
răspund cu o voce fals-lejeră.
Stanton își freacă fața.
— Nu, nu va fi cazul.
— Ah, da? Nu crezi? întreb, sincer surprinsă.
— Dacă este un lucru pe care știu să-l facă bine locuitorii din
Sunshine, este să scoată maximum din cele mai slabe resurse, explică
trăgându-și peste cap tricoul.
Le povestim despre tornadă lui Brent și lui Jake, în timp ce ne
îndreptăm spre casă. În bucătărie, mama lui Stanton termină de pregătit
168
micul dejun, iar Marshall își umple gura cu cereale, țipând la sora lui să se
grăbească. Domnul Shaw este plecat de câteva ore bune ca să evalueze
pagubele produse de furtună. Închid ochii când înghit prima gură de cafea.
Brent comentează despre frumusețea ranchului și îi mulțumește doamnei
Shaw pentru ospitalitate, și curând Jake povestește despre verile pe care
le petrecea aici cu Stanton, când erau la facultatea de drept.
Mary coboară în sfârsit, spre marea ușurare a fratelui său, îmbrăcată
cu o fustă bej și o bluză roz. Ne salută pe Stanton, Jake și pe mine, și
privire ei se luminează când îl vede pe Brent.
— De ce nu i-am fost prezentată acestui minunat specimen masculin?
întreabă ea întinzându-i mâna.
Brent înghite biscuitul și îi întinde mâna.
— Brent Mason, e o plăcere să te cunosc.
Mary se așază pe scaunul liber de lângă el și murmură:
— De asta, nu mă îndoiesc.
El mă privește cu un aer întrebător, dar nu pot decât să ridic din
umeri.
— Lucrezi cu fratele meu? întreabă Mary.
— Exact.
— Asta este foarte interesant, oftează ea sprijinindu-și bărbia pe
mână. Ești stagiar?
Brent își drege vocea.
— Nu... sunt avocat. Un avocat bătrân și plicticos. Foarte bătrân,
adaugă, în timp ce ea se holbează la el cu o față de îndrăgostită.
— Chiar aș prefera să rămâneți aici cu noi, mormăie doamna Shaw
cînd se așază în sfârșit să mănânce. Nu ar trebui să rămâneți la hotel.
— Brent poate dormi în camera mea, spune Mary și începe să râdă
când mama ei o fulgeră cu privirea. Glumesc!
Totuși, își întoarce capul spre Brent și articulează în tăcere „De loc!”.
Îmi acopăr gura ca să-mi ascund zâmbetul văzând privirea oripilată a
prietenului meu. Nimeni însă, în afară de mine, nu pare să fi văzut asta:
Jake este concentrat asupra farfuriei lui, în timp ce Stanton... stă cu ochii
pironiți asupra ceștii de cafea.
— Mulțumesc, doamnă Shaw, dar hotelul este foarte bun.
Mary se trage în spate cu scaunul și mâna ei dispare sub masă. Zece
secunde mai târziu, Brent tresare ca și cum ar fi fost electrocutat.
— Uau!
Toate privirile se pun pe Mary care bate din gene, cu nevinovăție.
169
 — Care este problema ta? întreabă Jake.
— Eu... eu doar am chef să vizitez ranchul! Să mergem! strigă el.
Îmi duc farfuria și tacâmurile la chiuvetă și o-ntindem toți patru către
ușă.
— La revedere, Brent! spune cântat Mary.
Brent îi face un semn cu mâna și se apropie de mine.
— Am decis, o să las să-mi crească barba! șoptește el.

***

Ne petrecem restul dimineții arătându-le ferma lui Jack și lui Brent.

Stanton este tăcut, gânditor.
Mai târziu, după masă, atunci când băieții au plecat să-l ajute pe tatăl
lui Stanton să curețe câmpurile, doamna Shaw mă anunță că toată lumea
se duce în seara asta, la singurul pub din oraș, și că ar trebui să mă duc să
mă pregătesc. Soarele este la asfințit când ies din baie, îmbrăcată cu
rochia mea roșie preferată, și îl găsesc pe Stanton în camera mea. Singur.
Mă privește de parcă ar fi pentru prima dată când mă vede, destul de mult
timp pentru ca un stol de fluturi să-și ia zborul în burta mea.
— Ești magnifică, spune cu o voce gravă.
Este un simplu compliment, dar venind de la el, este cel mai frumos
lucru care mi s-a spus vreodată.
Pubul este micuț, cu parchet pe jos, un bar din stejar masiv, câteva
mese împrăștiate, și două mese de billiard în sala din spate. La masă, Jake
și cu Ruby mor de râs, din nu se știe ce motiv, și Brent este mai destins
acum , că nu trebuie să se ferească de mâinile plimbărețe ale lui Mary.
Mă ridic de la masă ca să merg la toaletă, și când ies, mă opresc scurt.
Îl văd pe Stanton cum se duce la juke-box, în care îndeasă un pumn de
monede. Se aud niște note de pian, peste zgomotul din jur care umple
barul, și se duce spre masa lui Jenny și a lui JD. Îi văd vorbind, și JD înclină
din cap înainte de a-i strânge mâna. Jenny se ridică, și împreună, mână în
mână, Stanton și cu ea se duc spre pista de dans.
Îl privesc cum o ia pe Jenny în brațe, cu brațele sale musculoase care
m-au strâns și încălzit de atâtea ori. brațe de care m-am agățat de sute de
ori în focul plăcerii și al pasiunii. O atrage spre el, contra acelui piept pe
care eu mi-am pus obrazul, de abia ieri seară, legănată în somn de bătăile
inimii sale. Împreună, se leagănă în ritmul muzicii.

170
 Nu simt când îmi urcă lacrimile în ochi, dar deodată văd în ceață și
simt cum îmi curg pe obraji. Gâtul mi se strânge și o durere vie îmi
străbate pieptul. Nu mai am forță. O știu, în prezent. Nu pot să rămân aici,
să mă prefac că îl ajut să se bată pentru ea, căci vreau să se bată pentru
mine. Vreau să mă vrea, nu ca pe o prietenă, nici ca pe o amantă. Vreau să
mă dorească în viața lui pentru totdeauna. În același mod cum o dorește
pe ea.
Jenny își ridică capul și se uită direct în ochii lui. Discută, și fețele lor
sunt pline de tandrețe. Din fericire, nu aud ce vorbesc. El ridică mâna ca
să-i mângâie obrazul și eu închid ochii ca să nu mai văd.
În secunda următoare mă îndrept spre ușă, împinsă de instinctul meu
de supraviețuire. Afară, aerul este greu și umed și eu înghit cât de mult
pot, încrucișând brațele pe piept pentru a mă reconforta.
— Sofia?
Brent ajunge în spatele meu și eu mă întorc să-l privesc fără să încerc
să-mi ascund tristețea. Nu, nu acesta este termenul potrivit: disperarea
mea, pare mai adecvat. Am impresia că sunt o clădire pe punctul de a se
nărui. Fundațiile pe care le-am construit și stâlpii pe care i-am ridicat ca să
mă ajute să mă țin dreaptă sunt pe cale să se prăbușească la picioarele
mele, sub privirea lui Brent.
El își apleacă capul într-o parte, plin de compasiune, dar câtuși de
puțin surprins. Se așază pe banca din fața pub-ului și se bate cu mâinile
peste coapse.
— S-ar zice că cineva are nevoie să fie mângâiat. Hai, vino,
povestește-mi tot.
Mă așez pe genunchii lui, fără jenă.
— El nu dansează niciodată.
Brent dă din cap, așteptând să continui.
— Dar tocmai dansează cu ea.
— Asta mi se pare ridicol, spun cu o voce prea tare, dar puțin îmi
pasă. Scutul meu a căzut, nu mai am chef să fiu puternică. Credeam că mă
protejasem. Nu credeam că asta nu-mi va mai fi de ajuns și că voi vrea mai
mult. Nu sunt decât o idioată.
Un râs mic și grav se aude din pieptul lui.
— Nu ești idioată, scumpo. Aș zice mai curând asta despre cowboy-ul
orb care te face să plângi.

171
 Îmi ridic capul și mă uit în ochii albaștri ai lui Brent. M-a făcut
întotdeauna să mă gândesc la fratele meu, Tomas. Amândoi au această
atitudine reconfortantă care dă impresia că nimic nu-i poate destabiliza.
— Cum ar putea să nu știe? întreb. De ce nu vede cât de greu este
pentru mine?
Brent îmi dă la o parte părul de pe umeri.
— Ca să fiu sincer, tu ești o actriță foarte bună, Sofia. Și… câteodată,
bărbații nu reușesc să citească printre rânduri. Nu depistează toate
lucrurile rămase nespuse. Uneori avem nevoie să ni se spună clar lucrurile.
Brent mă ține în brațele sale câteva minute și eu îi absorb calmul. Îmi
trec degetul sub ochi pentru a-mi șterge rimelul care curge și care , fără
îndoială, îmi dă aspectul unui raton.
— Sof? spune o voce îngrijorată în spatele nostru.
Îl aud cum se apropie, dar nu mă întorc.
— Ce este? Ce s-a întâmplat?
Nu-mi place să recunosc, dar e agreabil să am toată atenția lui
Stanton, să-i aud îngrijorarea, și să știu, undeva adânc în mine, că ar muta
cerul și pământul pentru a mă apăra. Totuși, dacă asta mă mulțumea
înainte, asta nu face decât să accentueze tot ceea ce nu îmi dă.
Mă adun cât de bine pot și mă ridic ca să-i fac față. Stanton întinde
mâna să mă atingă, dar eu mă dau în spate.
— Mi-e bine.
— Văd bine că nu. Ce s-a întâmplat?
— Nu mă simt bine, spun scuturând capul. Vreau să mă întorc acasă.
— De acord, o să…
Mă dau mai mult în spate și mă lovesc de bancă.
— Nu. Nu tu.
Ideea de a fi închisă într-un spațiu restrâns cu el, mă terorizează. Am
nevoie de timp să mă calmez, ca să nu mai fiu redusă la o masă
tremurătoare din dragoste, atârnată de piciorul lui, implorându-l să mă
iubească și el, la rândul lui.
Nu este prea seducător, nu-i așa?
— Dar…
Pare cu adevărat confuz.
— O voi conduce eu, intervine Jenny.
Ne întoarcem toți spre vocea feminină. Jenny stă în ușă, blondă,
micuță, perfectă, alături de logodnicul ei, nici nu știam că am atras o
grămadă de oameni. Chiar dacă nu este persoana mea preferată, o accept.
172
 — Mulțumesc.
Trec, fără o privire, prin fața lui Stanton și o urmez pe Jenny care
scotocește prin geantă după chei, mergând în același timp cu un pas rapid.
— Ei! Așteptați o clipă! strigă Stanton urmându-ne.
— Întoarce-te la bar, Stanton, strigă Jenny. Bea o bere cu JD și vedeți
cum o să-l împiedicați pe fratele tău să se dezbrace, măcar de data asta.
Ea coboară vocea cu un ton, și mi se adresează mie pe un ton
conspirativ.
— Lui Carter i se face cald când bea, și reiese tendința lui nudistă.
Sunt gata să pariez că idiotul ăla va fi în curul gol înainte de miezul nopții.
Apasă butonul care deblochează ușile pick-upului negru și mă instalez
pe scaunul pasagerului la fel de repede ca o adolescentă care fuge de un
nebun cu o macetă. Motorul toarce și când aprinde farurile, îl descoperim
pe Stanton în fața noastră, cu mâinile pe capotă, blocându-ne drumul.
Jenny deschide fereastra.
— Măi, dacă nu te miști, te calc cu mașina. Nu te voi omorî, dar vei fi
mai puțin convingător într-un tribunal dacă șchiopătezi cu cârjele.
Fără ca mâinile lui să părăsească mașina, face turul până la fereastra
ei. Cât despre mine, eu îmi păstrez privirea drept înainte, dar simt cum mă
privește.
— Sofia, mă roagă cu o voce fermă. Sofia, privește-mă, la naiba!
Jenny se apleacă în față pentru a-i bloca vederea.
— Las-o, Stanton. Câteodată femeile au nevoie să fie între ele. Lasă-i
un pic de spațiu.
Cu colțul ochiului o văd cum îl bate ușor peste braț, și după câteva
secunde, mâinile lui părăsesc pick-upul. Ea nu îl lasă să se răzgândească, că
demarează în trombă și părăsește parkingul.

***
În afara zgomotelor ocazionale pe care le fac când îmi trag nasul,
rulăm în tăcere pe străzile goale. Nu știu ce ar trebui să cred despre femeia
care este alături de mine. Într-un fel, ea este rivala mea. Sunt obișnuită cu
competiția, este o situație cu care mă confrunt în fiecare zi, la tribunal, la
birou… Câteodată sunt mai bună decât rivalii mei, altădată trebuie să mă
autodepășesc pentru a-i bate pe cei care sunt egalii mei.
Diferența, în acest caz, este că îmi place mult Jenny. În alte
circumstanțe, am fi putut fi prietene. Este inteligentă și nostimă. Înțeleg
de ce o iubește Stanton.
173
 Partea din mine care este prietena lui și care vrea ca el să fie fericit,
nu vrea ca ea să se căsătorească cu JD. Totuși, cealaltă parte, cea care-l
iubește pe Stanton, ar vrea să-i scoată ochii lui Jenny, ar dori ca ea să
dispară, sau chiar mai bine decât atât, ea să nu fi existat.
— De cât timp ești îndrăgostită de el?
Întrebarea este pusă încetișor, ca un pediatru care vorbește cu
părinții unui copil bolnav.
— Încă de la început, cred. Dar… eu nu o admiteam. Credeam că e pur
și simplu o atracție fizică… o prietenie. Dar acum… înțeleg că totul a fost…
mai mult.
— Cred că toți bărbații din Mississippi sunt așa, au acest farmec din
Sud, este ceva natural. Dar Stanton… este și mai impresionant. Este
strălucit, lucrează din greu, este frumos, și face sex ca un zeu.
Mă sufoc de râs și Jenny râde și ea.
— Mama mi-ar trage o palmă dacă m-ar auzi vorbind așa, dar este
adevărul, spune atunci când râsetele noastre se potolesc. Ar trebui să fii
nebună ca să nu te îndrăgostești de omul ăsta, adaugă ea privindu-mă. Și
tu nu ești nebună, Sofia.
Eu continui să o privesc în timp ce ea se concentrează asupra
drumului.
— Cum ai făcut? Să încetezi să-l iubești?
Aceste ultime zile au fost o veritabilă tortură. Fiecare dovadă a
afecțiunii lui pentru ea era pentru mine ca o lovitură de bici. I-am văzut
tandrețea din privire, dorința de a fi cu ea și asta mi-a tăiat respirația de
fiecare dată, ca un electroșoc. Sexul cu Stanton este uluitor: să lucrez cu el
este un privilegiu. Dar să îl iubești, este o tortură.
— Nu cred că am încetat, de fapt. Doar că... dragostea mea s-a
transformat. A devenit mai puțin nebunească. Când suntem tineri ne plac
focurile de artificii pentru că sunt zgomotoase, luminoase și excitante. Or,
crescând, ne dăm seama că , dacă flacăra unei lumânări este mai puțin
spectaculoasă, reflecția ei asupra a tot ce ne înconjoară este și mai
frumoasă. Ne dăm seama că un foc de șemineu poate fi la fel de excitant,
și că este chiar mai bun pentru că ne ține de cald toată noaptea. Stanton
era focul meu de artificii... JD este focul meu de șemineu.
— Dar Stanton este îndrăgostit de tine.
Ea mă privește cu colțul ochiului.
— Chiar crezi asta?
— Prea puțin contează ce cred. Ce crede el contează cu adevărat.
174
 Ea scutură din cap.
— Ar trebui să-i vorbești, să-i spui ce simți.
E ușor de spus, pentru ea. Ea locuiește la celălalt capăt al țării. Eu va
trebui să-l văd în fiecare zi la birou. Pentru moment, am prietenia lui,
admirația lui, respectul, dar nu sunt sigură că aș putea suporta mila lui.
Jenny face turul casei și se oprește în fața hambarului. Mă întorc spre
ea înainte de a coborî.
— A fost o plăcere să te întâlnesc, Jenny. Fiica ta este minunată, și
sper... sper cu adevărat că mariajul tău va fi perfect.
Ea își apleacă capul într-o parte.
— Nu vei fi aici pentru ceremonie, nu-i așa?
Scutur capul.
— În acest caz... sper că vei reveni într-o zi, Sofia. Și că în ziua aceea,
va fi cu un surâs.
Mă ia în brațe și mă strânge la pieptul ei. Este un gest călduros și
drăguț, și înainte de orice, este sincer.

***
Nu credeam să îmi ia atâta timp să-mi fac bagajele. La naiba, de ce mi-
am luat atâtea lucruri? Trei dintre valize sunt pline, nu mai am decât două
să umplu. Iau ultimele tricouri din comodă și mă întorc să le pun în valiză,
când tresar.
— Pleci? spune Stanton cu o voce răgușită și neliniștită.
Chiar credeam cu adevărat că aș putea pleca fără să-l înfrunt? Fără
să-i vorbesc?
Nu îl privesc, pentru că știu că m-aș prăbuși. Am nevoie de timp, de
distanță.
— Trebuie să mă întorc. Am întârziat prea mult, am treburi de
recuperat...
Vine în fața mea. Păstrez ochii îndreptați spre pieptul lui, privindu-l
cum se ridică sub tricou.
— Nu te duci niciunde atâta timp cât nu-mi vorbești, spune luându-mi
hainele pe care le am în mâini.
Închid ochii simțind pulsul cum mi se accelerează periculos.
— Ce se întâmplă, Sofia?
Capul mi se ridică împotriva dorinței și privirile noastre se întâlnesc. A
lui este plină de neliniște și de confuzie... dar de asemenea, de afecțiune și
de tandrețe. Totuși, asta nu ajunge.
175
 — Ce se întâmplă? M-am îndrăgostit de tine, Stanton, șoptesc când
toate sentimentele le simt cum se strâng în gât ca un os înghițit greșit.
Iubesc totul la tine. Iubesc să te privesc la tribunal, modul tău de a vorbi,
de a te mișca. Iubesc felul în care îți muști buza când îți cauți cuvintele. Îți
iubesc vocea, mâinile tale și felul în care mă atingi. Iubesc... felul în care îți
privești fiica, felul în care îi pronunți numele.
Abia termin de vorbit, că vocea mea se frânge și izbucnesc în lacrimi.
— Nu, iubire, nu plânge, mă roagă el.
Ridică mâinile să-mi cuprindă fața, dar fac un pas înapoi, temându-mă
ca atingerea lui să nu mă distrugă complet.
— Știu că tu nu simți același lucru, mă grăbesc să zic. Și am încercat să
ignor, să-mi neg sentimentele. Dar era prea dureros să te văd cu...
El coboară capul.
— Sofia, îmi pare rău.. lasă-mă...
Scutur capul și închid strâns ochii.
— Să nu-ți pară rău, nu e vina ta. Trebuie doar să... îmi revin. Și voi
reuși. Dar eu nu pot... nu putem continua așa, Stanton. Știu că tu vei suferi
din cauza lui Jenny... Dar...
— Nu asta am vrut să spun! Oprește-te, te rog. Ascultă-mă, mă roagă
el.
Dar dacă îl ascult, nu voi reuși să-i spun tot ce am pe inimă. Nu va
înțelege niciodată, și eram sinceră când spuneam că nu vreau să-l pierd.
— Vom fi din nou prieteni. Asta nu va schimba nimic. Putem reveni
la...
Nu mai apuc să-mi termin fraza, că gura lui este peste a mea. Îmi
prinde fața și mă atrage spre el, atingându-mă ca niciodată până acum, ca
și cum ar muri dacă m-ar lăsa.
Las dorința lui pentru mine să mă înghită, să mă înece în timp ce el își
plimbă degetele peste tot pe mine, inflamându-mi pielea pe punctul de a
mă lăsa cu o cicatrice. Măcar dacă ar fi cazul... Voiam să am un semn
pentru a-mi aminti, o probă că am fost aici și că am simțit amândoi acceași
pasiune. Că și dacă asta nu a durat decât o clipă... am fost cât se poate de
reali.
Se întoarce și cădem împreună pe pat. Este deasupra mea, greutatea
lui înfundându-mă în saltea în timp ce mă dezbracă de parcă hainele mele
ar fi luat foc.
Nu este un lucru inteligent. Știu că mâine dimineață voi suferi, dar nu
spun nu. Vreau această ultimă oară. Respirația lui, buzele lui pe pielea
176
mea, gemetele lui, sărutările umede, sunt amintiri de care mă voi agăța
pentru totdeauna, căci sunt ultimele.

CAPITOLUL 23

Stanton

Vorbim mereu despre liniștea care domnește la țară, or nu este chiar

adevărat. Cacofonia începe la crepuscul: zgomotul greierilor, al țânțarilor,
al lăcustelor și al rozătoarelor e mai puternic decât ne imaginăm. În zori,
sunt lătrăturile, greierii, tropotitul copitelor și sonatele păsărelelor.
Păsările sunt cele care mă trag dintr-un somn profund, cel al unui
bărbat care este împăcat cu decizia lui, și știu că ea a plecat înainte chiar
de a deschide ochii. Simt spațiul gol de lângă mine, absența mirosului de
șampon și de gardenie, de Sofia. Mă așez brusc în pat, scanând încăperea
cu privirea.
Bagajele ei au dispărut. Jeansul care atârna pe birou, de asemenea, la
fel și rochița roșie care era pe jos.
Rahat.
Cum am putut să adorm fără să-i vorbesc? Fără să-i fi spus...
Fir-ar al dracului!
Trag pe mine un jeans și fug afară, fără tricou, cu picioarele goale.
Ajung la casă, sperând că...
Atunci când intru, singura persoană prezentă este Brent, cu o ceașcă
de cafea și cu o brioșă în mână.
— Unde este? mârâi, furios împotriva mea dar gata să mă descarc pe
el, dacă e cazul.
El își înghite bucata de brioșă, privindu-mă distant.
— A sunat la hotel la ora patru de dimineață. A întrebat dacă o
puteam conduce la aeroport. Jake nu a vrut să o lase să se întoarcă
singură, și-a schimbat biletul și a plecat cu ea.
Mă simt golit. La naiba, am ratat totul.
Atunci realizez ceva.
— Sofia nu ia avionul.
177
 — Ei bine, cred că era cu adevărat grăbită să plece, pentru că a luat
avionul azi dimineață, spune privindu-mă cu milă.
Mă las să cad pe un scaun, creierul meu se învârte cu o mie la oră,
caut modalități să îi dau de urmă și să o leg, dacă este nevoie.
— De ce nu m-ai trezit?
— Ne-a cerut să nu o facem. A spus că trebuie să-și revină și ne-a
promis, că la întoarcerea noastră, totul va reveni la normal. Îmi pare rău,
Stanton.
— Dar eu nu vreau ca lucrurile să revină la normal, la dracu! exclam
lovind cu pumnul în masă.
El își scarpină noua lui barbă.
— Nu sunt terapeut de cuplu, dar... ai fi putut măcar să-i spui, nu
crezi?
Sosește în viață un moment când fiecare bărbat se privește lung în
oglindă și admite că s-a comportat ca un nenorocit, un idiot mic și egoist.
Nu știu dacă este și cazul femeilor, dar dacă aveți o sculă, e inevitabil.
Chiar și bărbații buni și curajoși, puternicii acestei lumi, oamenii de știință
sau cei premiați cu Nobel, au ceva egoist în ei: o gaură neagră infantilă și
capricioasă care nu este niciodată satisfăcută. Privește-mă, ascultă-mă,
spune el. Vrea ceea ce nu poate obține, în plus față de ceea ce are la
îndemână. Știe că lumea nu se învârtește în jurul lui, dar asta nu-l
împiedică să provoace legile fizicii pentru a remedia acest lucru.
Este deci, momentul meu de nenorocit, abandonat de femeia pe care
o iubesc, această femeie excepțional de frumoasă fără de care nu am
intenția să trăiesc. Cel mai rău, este că văd ce nu a mers, toate greșelile pe
care le-am comis, toate alegerile proaste pe care le-am făcut. Dacă aș fi
avut prezența de spirit să iau distanță și să evaluez situația dintr-un punct
de vedere exterior, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Eram prea
adânc înfundat în această gaură neagră, cu mine, și doar cu mine ca
singură companie.
Brent se șterge la gură și se ridică.
— Orice ar fi, este ora nouă și jumătate și nunta începe peste două
ore. Trebuie să mă întorc la hotel ca să mă schimb. JD m-a invitat ieri
seară, este un tip ca lumea!
— Mda, JD este un sfânt.
Abia acum remarc ce liniștită este casa, ceea ce nu este niciodată
cazul.
— Unde este toată lumea?
178
 — Mama ta este la coafor, tatăl tău își face siesta – ceea ce nu se
întâmplă aproape niciodată, mi s-a spus –, Carter doarme profund pe
canapeaua din salon, în pielea goală, și frățiorul tău mai mic nu s-a întors
încă. Ah, și sora ta Mary? Îmi face pielea de găină, omule. Dacă dispar în
seara asta, promite-mi că primul loc unde vei căuta va fi în dulapul din
camera ei sau sub patul ei.
Izbucnesc în râs și mă forțez să fac să tacă sentimentele mele, panica
mea, lipsa ei. Înghit totul. Pentru că astăzi, iubita mea se mărită.

***
Biserica este plină ochi. Domnișoara Bea cântă Marșul Nupțial de
Mendelssohn la bătrâna orgă. Presley aruncă petale de trandafiri în fața
altarului, iar Jenny... Jenny este sublimă, așa după cum mă așteptam. Îi
privesc fața lui JD când întră în biserică, și este plină de recunoștinţă, de
încântare, de dragoste.
Asta nu-mi dă chef să-l bat, nici măcar un pic. Și asta nu mă face nici
trist. Am pur și simplu impresia... că totul intră pe făgașul normal.
Recepția se desfășoară afară, în spatele bisericii, sub corturile albe
decorate elegant, cu fețe de masă de picnic, și cu scaune pliante acoperite
cu perne decorative. Iarba este la fel de verde ca în preriile tatălui meu și
cerul aproape la fel de albastru ca ochii fiicei mele. Tot orașul este aici,
oameni care mă cunosc deja dinainte de a mă fi născut. Brent discută cu
pastorul Thompson, Marshall stă proptit de un copac, încercând să pară
cool în timp ce vorbește cu o fată, iar Mary este înconjurată de un grup de
prietene care chicotesc șușotind. Carter este pe peluză, predicând unui
grup de adolescente cu fețele fermecate, care îl privesc de parcă ar fi
Christos în persoană. Părinții mei dansează pe pistă.
Singura persoană care lipsește este ea... Sofia.
Încerc să o sun de mai multe ori, dar intru direct peste robot. Îmi zic
că poate a uitat să deschidă telefonul după ce a aterizat, chiar dacă nu pot
să mă conving nici măcar pe mine însumi – eu, Vrăjitorul juriului.
— Ți-am păstrat un dans, ești de acord?
Jenny este alături de mine, toată numai zâmbete.
— Ești sublimă, îi spun când începem să dansăm.
— Știu, spune bătând din gene.
Râdem amândoi.
— Sofia a plecat la Washington? întreabă ea, serioasă.
Dau din cap.
179
 — Îmi place mult, Stanton. Sper că nu o vei lăsa să plece.
— Nu, nu am intenția asta. Dar ea nu știe încă.
Îmi adâncesc privirea în ochii ei albaștri și o strâng lângă mine,
prietena mea dragă.
— Sunt mulțumit că nu l-ai lăsat să-ți scape pe JD. Meriți să fii privită
de cineva, așa cum te privește el.
Își trece mâinile prin părul meu.
— Și tu meriți asta, de asemenea.
Privește peste umărul meu o clipă pe urmă privirea ei revine asupra
mea.
— Îți amintești acum câteva zile, pe marginea râului când ai spus că
Presley și cu mine suntem familia ta?
— Da.
— Vom fi întotdeauna, spune cu ochii strălucitori.
Inima mea se încălzește, o căldură reconfortantă și tandră, în timp ce
vocea lui Presley ajunge la noi. Amândoi o privim pe adorabila noastră
fetiță care râde cu lacrimi.
— Am scos-o bine la capăt, nu, Stanton?
— Jenn, am scos-o minunat de bine la capăt, răspund cu o voce
răgușită. Ajunge să o privești ca să știi.

Pentru o clipă, este ceea ce facem. Legați intim prin amintirile și

iubirea eternă pe care o avem chiar pentru această mică făptură.
— Dacă aș putea să dau timpul înapoi și să reîncep totul cu tine,
Stanton, aș face-o. Nu aș schimba nimic.
Îmi arunc privirea în a ei, și o sărut pe frunte.
— Nici eu, Jenn. Nu aș schimba nimic.
Și astfel, Jenny și cu mine ne-am spus adio.

***
Puțin mai târziu, Presley și cu mine suntem așezați pe banca de lemn,
privind petrecerea care-și urmează cursul.
— Și după ce școala se va termina, vei veni la Washington peste vară.
— Pentru toată vara, hei? Mi-ai promis!
— Da, pentru toată vara. Ai cuvântul meu.
— Miss Sofia va fi acolo?
— Da.
Fiica mea mă privește cu colțul ochiului.
180
 — Ai cam dat-o-n bară cu ea, nu-i așa, tată?
— Un pic, da. Dar voi aranja lucrurile.
— Cu atât mai bine, spune cu fermitate.
Un băiețel blond, cu cămașă albastră și o cravată gri, o strigă, la câțiva
metri de noi.
— Hei, Presley, ne vom juca la râu. Vii?
— Sosesc! răspunde ea.
— Ăsta nu era Ethan Fortenbury? întreb încruntând sprâncenele.
— Ba da.
— Credeam că e un fund ce cal?
— Ei bine, și-a cerut scuze că a zis că am mâini de băiat. Mi-a spus că
a zis asta pentru că fratele lui i-a lansat o provocare.
La naiba, povestea asta îmi amintește de alta.
— Frații mai mari pot fi penibili, scumpo.
Ea zâmbește timid.
— Mă găsește drăguță. Și îi place cum joc fotbal.
La naiba!
— Atunci are o vedere bună.
— Da, răspunde ea.
Se ridică și își netezește rochia din satin albastru.
— Ei, iubito, îmi poți promite ceva? o întreb înainte să o ia la fugă.
— Desigur.
— Îmi mai poți da câțiva ani înainte de a-mi scoate peri albi?
Râde și mă sărută pe obraz.
— De acord, tată, promit.
Pleacă sărind intr-un picior și eu o privesc plecând, dând din cap.
Nenorocitul de Ethan Fortenbury. Rahat, rahat și rahat.

CAPITOLUL 24

Stanton

Brent și cu mine ne întoarcem la Washington într-un timp record. Am

împins Porsche-ul până la limită și nu m-a dezamăgit. Am refuzat să ne
181
oprim să dormim noaptea, deci unul dintre noi a dormit pe scaunul
pasagerilor în timp ce celălalt conducea. Pentru doi bărbați care au peste
1,80, nu se poate spune că a dormi într-un Porsche echivalează cu o
noapte de somn liniștit, dar Brent nu a comentat. Știa că mă ucide să fiu
așa departe de Sofia , a pus Cavaleria Walkyriei de Wagner în buclă,
pentru a ne destinde.
Parchez mașina în fața casei lui Brent și fug până la Sofia, care
locuiește în josul străzii. Când mă apropii, văd cartoane în fața casei ei, și
mobile pe trotuar. Inima mea bate mai tare. Se mută?
Bat tare la ușă, tropăind de nerăbdare. Se deschide... și mă găsesc în
fața unui gigant. Serios: un metru nouăzeci și opt, umeri de înotător, brațe
de boxer profesionist... și o figură încruntată.
— Ce doriți?
Am impresia că am zece ani.
— Sofia este aici?
— Depinde, cine întreabă? răspunde, măsurându-mă din cap până în
picioare.
Aș recunoaște oriunde ochii ăștia de culoarea alunei.
— Tu ești fratele ei, nu-i așa? Cel care ar putea să-mi spargă ușor
figura – medicul.
Nu mă aprobă, dar nici nu mă contrazice.
— Eu sunt... sora ta și cu mine suntem...
Refuz să spun că suntem prieteni, căci suntem mai mult decât atât.
Astfel, pentru prima dată în viața mea, răspund bâlbâindu-mă ca un cretin.
— Eu sunt... noi suntem... ea mi-a vorbit mult despre tine.
El își încrucișează brațele, ceea ce-l face să pară și mai mare.
— Ei bine, mie nu mi-a spus nimic despre tine.
Înainte să-i pot răspunde, un alt tip apare la ușă – ăsta are o talie mai
normală. Un pic mai scund decât mine, cu păr brunet scurt și des, un surâs
prietenos și un zâmbet ironic, așa cum mi l-a descris Sofia.
— Victor, vino, canapeaua nu se va mișca singură, îi spune gigantului
înainte să mă remarce. Salut.
Îi întind mâna, grăbit să mă prezint fratelui de care Sofia este cea mai
apropiată.
— Stanton Shaw. Tu ești Tomas, nu-i așa?
Îmi strânge mâna și zâmbetul lui se face mai mare.
— Asta este. Cum îți merge, Stanton? Intră, Sofia mi-a vorbit de tine.
Gigantul face un pas în lături ca să mă lase să trec.
182
 — Și mie de ce nu mi-a vorbit de el?
— Pentru că tu nu știi să ții un secret. Nimeni nu îți spune nimic,
spune Tomas privindu-și fratele cu un aer exasperat.
Îmi trage o palmă puternică peste spate.
— Ai venit să-ți ceri iertate?
Râd, chiar dacă este puțin nervos.
— Da, și cum o știi?
— O cunosc pe sora mea.
— Pentru ce trebuie să se facă iertat?
— Nu are importanță, din moment ce este aici.
Intrăm în salon, ocolind și trecând peste cartoane. Am impresia că
tornada a lovit mai curând aici decât în Sunshine.
— Sofia credea că ar trebui să redecoreze, explică Tomas. I se
întâmplă când este stresată, atunci a chemat trupele, și iată-ne.
În bucătărie văd un alt brunet cu ochelari rotunzi a la John Lennon –
Lucas, al treilea frate, presupun. Lângă canapea, alt gigant cu pielea
bronzată, dar cu părul cărunt. Tatăl Sofiei.
Mă duc până la el și îi întind mâna.
— Bună ziua, domnule Santos, sunt Stanton Shaw. Este o onoare să
vă cunosc, spun căutând în minte cuvintele potrivite. Fiica dumneavoastră
este o femeie incredibilă, domnule.
Mă fixează o clipă, pe urmă zâmbește și îmi întinde mâna.
— Încântat să vă cunosc, domnule Shaw.
Toate privirile se întorc către femeia care coboară scările. Este mai
micuță decât mi-am imaginat-o, cu părul brunet până la umeri și trăsături
care îmi sunt familiare. Mă recunoaște și mă fulgeră din priviri. Aparent,
Tomas nu este singurul căruia i s-a confesat Sofia.
Mă apropii și îi întind mâna.
— Doamnă Stanton, e o plăcere...
– Você é um homem estúpido que machucou a minha filha. Se eu
tivesse meu caminho, eles nunca iria encontrar o seu corpo.
Se pare că sunt un om prost și că dacă ar ține doar de ea, nu mi s-ar
regăsi niciodată corpul.
Simpatic.
Scutur capul.
– Estou aqui para fazer isso direito. Sofia significa… tudo par mim.
„ Sunt aici pentru a aranja lucrurile, căci Sofia este totul pentru mine”.
În orice caz, sper că asta am zis.
183
 Ea face ochii mari, surprinsă.
— Sofia mă învață portugheza, explic ridicând din umeri. Și învăț
repede.
Doamna Santos zâmbește cam fără chef și își apleacă capul pe o parte
cu o privire aprobatoare, pe urmă face un pas într-o parte.
— Este sus, se pregătește să-și vopsească camera.
— Mulțumesc, doamnă.

***
Intru în cameră fără să fac zgomot. Sofia este cu spatele la mine, cu
privirea îndreptată spre un pătrat de vopsea proaspătă de pe perete.
Profit ca să mă delectez cu silueta ei, ca o plantă care nu a mai văzut
soarele de un an. Părul îi este prins într-o coadă de cal și câteva șuvițe i-au
scăpat. Îi admir umerii delicați care se desenează sub tricoul roșu, și curba
elegantă a feselor ei într-un legging negru.
— Ce crezi, mamă? întreabă fără să se întoarcă. Nu sunt sigură că îmi
place galbenul ăsta. Este mai spălăcit decât pe eșantion.
— Parcă e pipi de câine, dacă mă întrebi pe mine.
Ea se întoarce brusc, cu ochii mari de parcă ar fi văzut o fantomă.
— Stanton! exclamă ea.
Își ia câteva secunde pentru a se calma, și se comportă de parcă nu s-
ar fi întâmplat nimic.
— Când te-ai întors?
— Tocmai am ajuns. L-am lăsat pe Brent și am venit direct aici. Să te
regăsesc.
Acum, o savurez pe Sofia din față: buzele ei, sânii delicioși în care
vreau să-mi culc capul, strălucirea verde a ochilor ei.
Arăt cu capul în direcția găleților cu vopsea.
— Ce e nebunia asta?
— Refac decorațiunea, aveam nevoie de un nou început.
Înaintez spre ea, nemaiavând răbdarea să mă rețin.
— La naiba, mi-ai lipsit, Sof. Ultimele două zile au fost interminabile.
Ea își privește picioarele.
— Îmi pare rău că am fost așa, dar aveam nevoie de...
— Nu, spun cu fermitate traversând restul distanței care ne desparte.
Ai avut timpul tău să vorbești, ți-ai făcut pledoaria, acum e rândul meu. Îi
dau un scaun pliant. Acum te vei așeza, și mă vei asculta.

184
 Ea face ochii mari, și, pentru o secundă cred că va refuza, dar termină
prin a mă asculta.
Stau în picioare, în fața ei.
— A început la meciul de softball, când Amsterdam nu a încetat să se
holbeze la curul tău.
— Stanton, ți-am spus că...
— Pst, zic apăsând indexul pe buzele ei. Când am vrut să-l pedepsesc
că se uita la fesele tale, a fost prima oară când mi s-a părut că e... mai
mult. Nu era treaba mea să-i spun să se uite în altă parte, dar aveam
oricum chef să o fac.
Îmi trec mâna prin păr, încercând să-i explic în așa fel ca să înțeleagă.
— Este adevăratul motiv pentru care ți-am cerut să mă însoțești, chiar
dacă n-am înțeles, atunci. Nu voiam să fiu departe de tine, nici să risc să te
pierd și tu să mă înlocuiești în lipsa mea. Și când te-am văzut acolo, în casa
copilăriei mele, cu oamenii care contează cel mai mult pentru mine... a
devenit mai intens. Simțeam nevoia să fiu cu tine, aveam nevoie de tine și
eram infinit de recunoscător că erai acolo. Totuși, eram tulburat apropo de
nunta lui Jenny, aveam impresia că trebuia să acționez pentru a nu o
pierde.
Sofia se apleacă ușor în față, agățată de cuvintele mele. Privirea ei îmi
rupe inima atât de tare este umplută de speranță și de teamă.
— Când am făcut în sfârșit ordine în capul meu și am avut coaie să
recunosc cât de mult țineam la tine... era deja prea târziu. Nu știam dacă și
tu simți același lucru. Nu știam cum să-ți spun ca să nu crezi că este un
plan B după nunta lui Jenny. Nu voiam ca tu să ai această impresie,
niciodată. Jenny va fi mereu prietena mea, mama fetiței căreia îi aparține
inima mea, prima mea iubire. Dar tu, Sofia... îți promit, că dacă-mi dai
voie... vei fi ultima.
Ochii ei magnifici sunt plini de lacrimi care, curând, i se scurg în lungul
obrajilor. Mă aplec în fața ei și îmi trec mâna în spatele umerilor ei ca să o
țin de ceafă.
— Și sunt așa de furios pe tine. Aș vrea să mă așez pe patul ăsta, să te
las în curul gol și să-ți trag palme până când micuțul tău cur va fi așa de
roșu ca peretele din josul scărilor.
— Fu... furios? plânge ea. De ce?
— Pentru că m-ai lăsat să-ți fac rău! Nu mi-ai spus nimic! Când mă
gândesc cum a trebuit să fie pentru tine... este îngrozitor.

185
 Îi țin fața și îi usuc lacrimile cu degetele mari în timp ce ea clipește din
ochi hohotind.
— A fost o concluzie grozavă, Stanton.
— Știu, sunt talentat, spun adâncindu-mi privirea într-a ei. Deci... care
este verdictul?
Ea își trece mâna prin părul meu și mă privește cu tandrețe.
— Verdictul e... nu.
Știam eu. Nu m-am îndoit niciodată de puterea mea de convingere.
Eram sigur că dacă aveam ocazia să-i explic, ea... așteptați – ce?
— Cum adică, nu? Tu nu poți să spui nu! spun în timp ce picături de
transpirație apar subit pe fruntea mea și inima mea bate nebunește.
— Ce înseamnă nebunia asta, Sof? Acum două zile ai zis că mă
iubești! Asta nu dispare în două zile, la naiba!
— Exact, șoptește ea.
— Nu înțeleg...
— Mi-am petrecut ultimele zece zile privindu-te cum curtai o altă
femeie. Sunt luni de când te aud vorbind de Jenny cât e ziulica de lungă. Și
acum, că ea nu mai este liberă, îți dai seama, dintr-o dată, că mă iubești pe
mine?
— Sunt ani de când nu mai sunt îndrăgostit de Jenny, Sof. Doar că nu
am știut-o până acum. Tu... nu mă crezi?
— Aș vrea să te cred, spune mângâindu-mă pe obraz. Cu adevărat.
Dar... eu nu vreau să fiu planul tău B. Nici nu se pune problema. Asta m-ar
distruge, Stanton. Acum o săptămână, aș fi fost mulțumită să iau ceea ce ai
fi vrut tu să-mi oferi, dar nu și acum. Te vreau cu totul. De-adevăratelea, și
pentru totdeauna.
Mai înaintez puțin spre ea privind-o drept în ochi.
— Iubito, tu mă ai deja. tu ai inima mea, coaiele mele, și tot ce vrei tu
de la mine. Sunt al tău cu totul, în întregime.
Ea schițează un surâs minuscul și îmi susține privirea.
— Dovedește-o.
Îmi mușc buza imaginându-mi tot ce aș putea face pentru a-i arăta tot
ce reprezintă ea pentru mine.
— Este o provocare? o întreb cu o voce amuzată.
Ea roșește și dintr-o dată atmosfera se schimbă în jurul nostru. Devine
mai intensă, mai caldă, dar nu se datorează doar atracției noastre
reciproce, ci și datorită promisiunii a ceva mai profund, a unui viitor
împreună.
186
 — Da, răspunde ea.
O atrag spre mine și buzele mele le ating pe ale ei.
— De acord. Atunci vom începe cu începutul. Nu mai suntem
parteneri de sex. Voi face lucrurile cum trebuie, te voi duce în locuri
superbe, te voi închide un week-end întreg în camera mea. Vreau ca tu să
te faci frumoasă pentru mine pentru ca eu să-mi dau osteneala de a te
dezbrăca. Vreau să-mi amintesc fiecare milimetru din corpul tău și vreau
să-ți cunosc fiecare gând. În felul ăsta, tu nu te vei mai putea îndoi că ești
singura femeie pe care o vreau, pe care o iubesc.
— Atunci... dacă am înțeles bine, îmi ceri să ies cu tine, asta este?
— Absolut.
Ochii ei strălucesc dintr-o dată cu mii de focuri.
— În cazul acesta, aș vrea să precizez că nu-mi pune nici o problemă
să mă culc cu tine din prima seară.
Mă arunc asupra ei și gurile noastre fuzionează. Ea o deschide pe a ei
și limbile noastre se întâlnesc. Îi simt mâinile că se agață de cămașă,
alunecă pe umerii mei, pe gât, îmi mângâie maxilarul. Eu o strâng lângă
mine și o țin atât de puternic cât este posibil, ca ea să știe că nu vreau să o
mai las să plece niciodată. Și simt același lucru și la ea, o profundă ușurare.
Sofia și cu mine ne-am îmbrățișat de sute de ori, dar niciodată așa. Este
diferit, este mai bine. Este perfect.

***
Marea majoritate a poveștilor se termină cu sfârșit.
Dar nu și aceasta.
Aceasta se termină cu un nou început.

EPILOG

Stanton
Septembrie

Suntem lungiți pe o pătură, pe iarba din Washington Mall, într-un

colțișor departe de aglomerație. Este noapte adâncă, dar luminile orașului
187
sunt prea puternice ca să putem admira stelele. Sofia e rezemată pe
pieptul meu, și mâinile mele se plimbă încet pe ea, urcând pe talia ei abia
acoperită de o rochie micuță de vară, roz. Aerul este cald și bate o ușoară
briză. Buzele ei care zâmbesc, lasă să scape un oftat de mulțumire, și eu
beau o gură din paharul meu de coniac pe care îl am de la începutul serii.
O sărut pe tâmplă pe Sofia în timp ce Elton John ne cântă ultimele acorduri
din noul lui single.
Evenimentele ca acesta, un festival de toamnă, sunt gratuite. Primul
venit, este primul servit. Chiar dacă Sofia tremura de plăcere la gândul că-l
va vedea pe idolul ei, nu ne-am bătut să avem locuri în primul rând. A fost
fericită să ne întindem aici ca să ne destindem după o săptămână
interminabilă la birou. Profităm de muzică... și unul de altul.
Totuși, când notele familiare din cântecul Your Song inundă parcul,
îmi apropii gura de urechea ei, făcând-o să frisoneze.
— Dansează cu mine, îi șoptesc.
Ea se cambrează ca să mă privească, cu ochii dulci și plini de tandrețe,
ca atunci când o privesc după ce am făcut-o să juiseze cu gura mea.
— Nu-mi spune că începe să-ți placă să dansezi?!
— Nu, îi răspund sărutându-i nasul. Nu voi fi niciodată un fan, dar...
voi dansa întotdeauna cu tine. Nu are importanță unde, nici când, spun
ridicându-mă și trăgând-o în brațele mele. Și pe urmă... este cântecul tău.
Am pregătit pentru ea o surpriză, un cadou. Va fi nebună de fericire și
abia aștept să-mi arate recunoștința ei mai târziu, când ne vom întoarce
acasă.
Exact la timp, vocea lui Elton John acoperă strigătele mulțimii.
— Avem o dedicație, Doamnelor și Domnilor. Acest cântec este
pentru Sofia, din partea lui Stanton, care o iubește din toată inima, anunță
înainte de a începe să cânte.
Ea face ochii mari și se sprijină pe mine, sub efectul șocului.
— Dumnezeule! Nu pot să cred că ai făcut asta! Cum ai reușit?
Înalț din umeri.
— Cunosc niște persoane, care cunosc alte persoane, care cunosc
anturajul lui Elton. Am dat câteva telefoane.
Ea se ridică pe vârful picioarelor și-mi ia gura în posesie. Este cu
adevărat, cea mai bună idee pe care am putut-o avea vreodată.
— Te iubesc, șoptește ea.
— Și eu te iubesc, răspund în timp ce ea își îngroapă fața în gâtul meu.
— Am cel mai bun iubit din lume.
188
 — Da, este adevărat, spun râzând.
How wonderful life is, while you’re in the world .
Și dansăm.

***
Noiembrie

— Împinge!
— Dar împing! E prea strâmt.
— Mai tare.
— Dacă împing mai tare, voi sparge ceva.
— Hai, bagă-l.
— Asta și încerc să fac, mormăi eu.
— Conversația asta mai excită și pe altcineva, sau doar pe mine?
întreabă Jake din cealaltă parte a enormului biroului pe care încerc să-l fac
să treacă pe ușă.
Până la urmă reușim, gâfâind, și îl instalăm în fața ferestrei din salon,
cum am hotărât eu și cu Sofia. Astfel, vom putea profita de ultimele raze
de soare în timp ce facem sex pe el.
— Sunt prea obosit ca să pot fi excitat, șuier ștergându-mi transpirația
de pe frunte.
Sofia intră în acest moment în încăpere și eu remarc puloverul cu
guler întors cum îi accentuează frumusețea minunatului ei piept.
— Uitați ce am spus, prieteni, dacă mă gândesc mai bine, nu sunt așa
de obosit.
— Arată excelent aici! exclamă ea zâmbind. Ei bine, era ultimul lucru
de aranjat, așa că am terminat.
Sofia mi-a cerut să mă mut cu ea, săptămâna trecută. Ca să spun așa,
trăiam deja aici încă din luna august dar ideea de a o face să fie oficial – să
ne trezim împreună în fiecare dimineață și să fim împreună în fiecare seară
– este fabuloasă. Casa ei este mai mare decât apartamentul meu, și este
deja mobilată, deci cea mai mare parte a lucrurilor mele rămâne la Jake. În
afara camerei lui Presley, care de acum încolo va fi în al treilea dormitor al
casei, singurul lucru pe care am dorit să-l aduc a fost biroul meu. Astfel, în
loc să păstrăm al doilea dormitor pentru oaspeți, am făcut un birou pentru
amândoi. Sofiei îi place enormul birou în stejar masiv, la fel ca și mie, mai
ales pentru tot spațiul pe care-l oferă să lucrăm deasupra lui, ca și pentru a
ne-o trage pe el.
189
 Brent intră cu niște cupe de șampanie și Sofia desface sticla pe care o
ține în mână. Umplem paharele și eu propun un toast.

— Mama spune că acasă este acolo unde-ți este inima, dar nu am

înțeles niciodată ce înseamnă asta, până acum. Tu ești inima mea, Sofia.
Unde vei fi tu, voi fi acasă, îi spun înainte de a o săruta.
— OK, acum chiar că sunt excitat, mormăie Jake. Ești gata? îl întreabă
pe Brent. Facem turul barurilor?
— Sunt întotdeauna gata, spune el. Veniți? ne întreabă apoi.
Sofia își trece brațele în jurul taliei mele.
— Nu, avem lucruri mai bune de făcut, spune înainte de a-și adânci
limba în gura mea.
— Beurk, sunteți dezgustători, spune Brent.
Mână în mână, îi conducem până la ușă.
— Nu, serios, nu veniți? mai întreabă o dată Brent.
— Nu pot, am o grămadă de treabă, îi spun lovindu-l peste umăr.
Le mulțumim și le spunem la revedere, pe urmă închid ușa cu cheia în
urma lor.
— Tu trebuie să mai studiezi dosarul Penderson? întreabă Sofia.
— Nu, Sof, nu vorbeam despre genul ăsta de treabă, răspund
zâmbind.
— Oh? Atunci despre ce vorbeai? insistă ea făcându-se că nu pricepe.
— Am intenția să botez toate încăperile acestei case, spun ridicând-o
în brațele mele. Va dura mult, va fi fizic și va fi delicios.

***
Ziua a fost oribilă. a început cu un client care m-a mințit în legătură cu
o pedeapsă anterioară, tot pentru agresiune, și lucrurile nu s-au petrecut
așa cum voiam la Curtea de Apel. Cireașa de pe tort, a fost o furtună
arctică care a decis să se abată asupra Washingtonului. Este așa de frig că
am senzația că o mie de ace mă înțeapă pe față.
Singurul lucru bun este că ziua aproape s-a sfârșit și că am reușit să
parchez în fața Palatului de Justiție. Urc scările și trec de securitate, intru
în sala de tribunal și mă așez în spate. Inspir, și o privesc cum pune
ultimele întrebări martorului. Se întoarce după aia la masă, cu tocurile
escarpenilor negri țăcănind pe parchet. Toate privirile sunt fixate pe Sofia,
și nu doar pentru că fundul ei arată divin în fusta conică neagră, dar și

190
pentru că este o prezență care farmecă. Prin postura ei, prin tonul vocii,
captează atenția tuturor celor care se găsesc în încăpere.
Frustrarea mea dispare puțin câte puțin, lăsând loc unei senzații de
pace liniștită, și a unei infinite mândrii, căci această femeie strălucitoare și
sexy este a mea.
Când procesul se amână, mă apropii de ea din spate în timp ce ea
aranjează dosarele în servietă. Îmi trec brațul în jurul taliei ei și o sărut pe
tâmplă.
— Frumos, spun.
— Mulțumesc. Ce faci aici? Credeam că ne vom vedea acasă?
— Este frig afară, nu voiam să te întorci pe jos.
În clipa asta scot buchetul de flori ascuns la spatele meu. Ochii ei ca
aluna se aprind și un surâs sublim se întinde pe buzele ei.
— Cu ce ocazie? întreabă mirosind florile.
— Niciuna, doar pentru că te iubesc.

***
Lampadarele de pe trotuar luminează toată casa. Sherman ne
acaparează atenția de îndată ce pășim pe ușă, mișcând coada pentru a ne
spune că a fost cuminte și că pantofii Sofiei nu au fost vătămați. Ea îmi
servește un coniac și își ia un pahar de vin în timp ce eu scot steak-urile
care au stat la marinat în sosul meu special, de câteva zile, pe urmă ies pe
balcon să dau drumul grătarului. Deoarece, chiar dacă este iarnă, și chiar
dacă nu este duminică, Sofia adoră asta.
Mai târziu, după ce am spălat și am pus la locul ei vesela, ies din baie
cu un prosop în jurul taliei. Sofia este lungită pe pat, cu un picior îndoit, cu
laptopul pe burtă, îmbrăcată cu un șort roz cu o bluză asortată. Își plimbă
ochii pe mine, devorând fiecare dintre mușchii mei tonifiați, și închide
calculatorul cu un pocnet.
Eu las să-mi cadă prosopul. Sar pe pat în maniera unui prădător, și ea
dă un chiot de bucurie când sar pe ea, cu picăturile de apă rece care o
stropesc.
— Ești ud, șoptește cu o voce suavă.
Îi ling buza și îmi plimb degetele pe corpul ei, coborând între picioare
unde este deja umedă, doar privindu-mă.
— Și tu, frumoasa mea.
Îmi iau tot timpul să fac dragoste cu ea într-un mod tandru, cu
această pasiune omniprezentă. După aia, devine animalic și zgomotos – ea
191
va avea vânătăi mâine pe șolduri, iar eu zgârieturi pe spate. Adormim
peste pătură, suficient de încălziți de carnea noastră fierbinte.
Ziua a fost nenorocită... dar seara a fost perfectă.
Cu adevărat perfectă.

***
Mai
Sunshine, Mississippi

Mașina lui Jenny urcă aleea care duce la casa părinților mei, și de cum
se oprește, Presley iese din ea în fugă.
— Bună, tată! Bună, Sofia! strigă ea strângându-ne pe amândoi în
brațe.
— Ia spune-mi, am impresia că ai mai crescut cu zece centimetri de
ultima dată când te-am văzut.
A fost în martie, când a venit să-și petreacă vacanța de primăvară cu
noi la Washington.
— Vrei să mergem să facem o plimbare călare? o întreabă Sofia pe
fiica mea în timp ce o ține de mână.
Presley dă din cap și eu zâmbesc răutăcios.
— Pentru că acum ai devenit o călăreață?
— Blackjack și cu mine suntem așa, răspunde încrucișându-și
degetele. Avem o legătură specială, tu nu poți înțelege.
Încă râd când mă duc la mașină să o ajut pe Jenny să coboare.
— Salut, îi spun sărutând-o pe obraz încercând să o îmbrățișez.
Dumnezeule, Jenny, ești enormă.
— Du-te naibii, Stanton, răspunde ea. Nu este genul de apropo pe
care i-l faci unei femei însărcinate!
— Și totuși, e adevărul. Nu îmi amintesc să fi fost așa de rotundă cu
Presley. Ești sigură că nu sunt doi, acolo înăuntru?
Ea își freacă burta rotundă de opt luni.
— Nu, nu este decât unul. Ajunge cu prisosință. Și de data asta vreau
medicamente.
— Atunci, sper pentru tine să nu fie Lynn cea care se ocupă de tine,
spun râzând.
— Am fi venit să o luăm noi de la tine, știi, spune Sofia luând-o în
brațe.

192
 — Nu, îmi face bine să ies. Sunt la faza în care pregătesc cuibul:
pardoselile strălucesc și sunt așa de alunecoase că JD se gândește să pună
panouri de semnalizare cu „Pericol”, cam peste tot.
Mai discutăm câteva minute și Jenny pleacă. Presley fuge la grajduri și
Sofia și cu mine mergem liniștiți ținându-ne de mână.
— Atunci... ți se mai întâmplă să te gândești la asta?
— Să mă gândesc la ce?
Arăt cu capul în direcția în care a plecat Jenny.
— Un bebeluș?
— Un bebeluș, da, răspund.
— Tu și cu mine?
— Ei bine... m-ar enerva să fii tu și cu altcineva.
Ea izbucnește în râs.
— Stanton, voi deveni asociată.
— Știu.
— Tu de asemenea, vrei să fii asociat.
— Adevărat.
Mai mergem câteva secunde în liniște, pe urmă mă apropii de ea.
— Atunci, asta vrea să spună că da?
— Da... o să mă gândesc, spune zâmbind.
— Cu atât mai bine.
— Dar nu acum.
— Nu.
— Transmite-i mesajul spermei tale. Bine?
— În regulă. O să trimit un memo spermei mele și voi pune ovarele
tale la copie.
Ea dă din cap.
— Dar curând, totuși, adaug.
— Curând, îmi convine.
— Ar trebui probabil să ne căsătorim înainte, nu crezi? întreb.
Sofia se oprește și mă privește cu gura căscată.
— Asta este cererea ta în căsătorie?
— Iubito, când ți-o voi cere, nu vei avea nici un dubiu. Dar va fi
curând, adaug sărutând-o.
— Curând, îmi convine, răspunde zâmbind până la urechi.

193