Traducere JGI

1
 CAPITOLUL 1

— Ticălos nenorocit!
Kennedy se îndreaptă și se uită la mine de parcă nu m-ar mai
recunoaște. Ceea ce mi se pare destul de ciudat, având în vedere că
suntem goi-goluți în patul meu. Fiecare cunoaște intim până la ultimul
centimetru din corpul celuilalt.
Dar tonul vocii sale este cel care mă deranjează cel mai mult – este
sec, rănit, enervat. Ca și cum i-aș fi luat tot aerul din plămâni. Ca și cum i-
aș fi tras un pumn în stomac. Cuvintele ei însă nu mă îngrijorează foarte
tare, căci insultele sunt modul nostru de a flirta. Disputele dintre noi
servesc ca preludiu. Odată, s-a aprins așa de tare că mi-a tras un pumn, iar
reacția mea la asta a fost o erecție de toată frumusețea.
Nu este pe atât de ciudat pe cât vi se pare, pentru noi asta chiar
funcționează. Cel puțin, a funcționat până acum zece secunde.
— Ia stai puțin! Ce? întreb, cu adevărat surprins.
Mă gândeam că va fi recunoscătoare. Chiar fericită. Poate chiar să-mi
ofere un mic răsfăț pentru a-și exprima aprecierea supremă.
Totuși, ochii ei strălucesc periculos și să o las în apropierea sculei
mele, nu este probabil o idee bună.
Pentru că ea nu este o femeie pe care să o iei cu ușurință; este o forță
pe care trebuie s-o iei în considerare. Este sfărâmătoare de inimi și de
coaie.
— Ai prevăzut asta încă de la început, nu-i așa? Să mi-o tragi ca să-mi
pierd capul, să mă leagăn într-un fals sentiment de siguranță cât să-mi
cobor garda ca tu să poți câștiga procesul, șuieră ea.
Se mișcă să coboare din pat, dar o prind de braț.
— Crezi că penisul meu are puterea să te transforme într-o proastă?
Ah, scumpo, asta este cu adevărat măgulitor, dar nu este nevoie să mă
prostituez ca să-mi câștig cazurile. Ai luat-o razna pentru nimic.
— Du-te dracului!
Obișnuiam să știu cum să le iau pe femei. În alte vremuri...
Se zbate și coboară din pat, adunându-și hainele de pe podeaua de
lemn, cu gesturi bruște și furioase. Și pentru că o face complet dezbrăcată,
aplecându-se, mișcând tot ce trebuie, nu pot decât să o privesc. Are urme
de mușcături pe fese, al cărui autor sunt bineînțeles, eu. Poate că m-am
2
lăsat puțin luat de val ieri seară, dar curul ei este așa de rotund și de
dezirabil...
Îmi înșfac proteza care stă pe noptiera mea și o trag peste ciotul
piciorului stâng, căci o parte din piciorul meu a fost amputat când eram
copil – o amputare transtibiană, dacă vreți termenul tehnic, dar o să vă
vorbesc despre asta mai târziu pentru că Kennedy nu mă așteaptă. Este
unul dintre lucrurile care-mi plac la ea, este încăpățânată ca un catâr. Nici
nu-i trece prin cap să-mi facă concesii sau să mă trateze altfel decât ca pe
un bărbat pe deplin capabil, cum de altfel și sunt. Mă tratează pur și
simplu ca pe nemernicul care crede că sunt în acest moment.
Îmi fixez proteza și mă ridic în momentul în care ea își găsește al
doilea pantof pe care-l pune peste grămada de haine pe care-o ține în
brațe.
— Calmează-te, pisoi, îi spun cu o voce dulce.
— Nu-mi spune așa! țipă ea. Am spus că nu vom discuta cazul –
acesta a fost acordul nostru.
Mă apropii de ea, cu palmele în sus, semn că vin cu gânduri pașnice.
— Am fost de acord cu multe lucruri care nu se mai aplică, obrăjori
dulci.
Nările ei freamătă la auzul poreclei. Cred că pot adăuga „obrăjori
dulci” la coloana cu „Nu”, ceea ce este păcat pentru că i se potrivește
perfect.
— Am adus-o în discuție doar pentru că încerc să te ajut.
Este oficial. Sunt un idiot nenorocit. Dintre toate lucrurile greșite pe
care puteam să le spun, ăsta este cel mai rău dintre toate.
— Pentru că tu crezi că am nevoie de ajutorul tău? Condescendent
nenorocit!
Se întoarce spre ușă, dar o apuc din nou de braț.
— Lasă-mă. Plec.
Am chef să-i spun „Pe dracu pleci!” sau „Nu te duci nicăieri!”, dar asta
m-ar face să trec drept un psihopat, nu-i așa? Așa că în loc de asta, îi smulg
hainele din mâini și mă îndrept spre fereastră.
— Ce vrei să... Nu!
Prea târziu.
Fusta ei de designer, bluza de mătase fără mâneci și lenjeria ei intimă
de culoare roșie, zboară prin aer o fracțiune de secundă, pe urmă cad pe
trotuar, pe strada de sub noi. Sutienul ei se agață de antena unei mașini
care trece în acel moment, fluturând în aer ca faldurile majestuoase ale

3
unui drapel pe mașinile diplomaților dintr-o țară minunată numită
Titsland.
Simt că ar trebui să îl salut.
Închid fereastra, îmi încrucișez brațele și zâmbesc.
— Dacă încerci să pleci acum, bietul Harrison ar putea fi traumatizat
pe viață.
Harrison este majordomul meu. Încă o dată – voi vorbi despre asta
mai târziu.
— Tu... tu, nenorocitule!
Iar pumnii ei zboară prin fața mea. Toți acei ani de balet au făcut-o
rapidă, grațios de agilă. Dar oricât de rapidă ar fi și oricât de puternică ar
fi dispoziția ei belicoasă, nu măsoară decât un metru cincizeci și cinci. Așa
că înainte de a-mi aplica o lovitură sau să mă trezesc cu un genunchi în
biluțe, o iau și o arunc pe pat, fără nici cel mai mic efort. După aia, o
încalec peste talie, îi prind pumnii și mă aplec peste ea să îi țin deasupra
capului ei, pe saltea. Erecția mea este lipită de pielea ei fină și caldă, chiar
sub sânii ei, ceea ce îmi dă niște idei minunate – dar și asta va trebui să
aștepte. Păcat.
— Acum, piersicuțo, ne vom continua conversația.
Și porecla asta i se potrivește, pentru că ați ghicit, are pielea fină
precum cea a unei piersici. Cât despre parfumul și gustul ei... la naiba. Este
mai dulce decât o piersică bine coaptă, într-o frumoasă zi de vară.
Umărul ei este acoperit de șuvițe blonde în timp ce se arcuiește sub
mine, dându-i mădularului meu niște idei, unele mai grozave decât
celelalte.
— Du-te dracului. N-am niciun chef să îți vorbesc.
— Cu atât mai bine. Uite ce-ți propun. O să-ți ții închisă minunata ta
gură și o să mă asculți. Dacă nu... te-aș putea lega...
Poate că o s-o leg oricum, ca să mă amuz. Trebuia să-i fi păstrat
chiloții de dantelă.
— Te urăsc!
— Nu, e fals, spun râzând.
Îmi aruncă aceeași privire criminală pe care mi-a aruncat-o cu mulți
ani înainte.
— Nu ar fi trebuit niciodată să-ți acord din nou încrederea mea.
Îmi păstrez mâinile prinse deasupra capului ei și mă dau în spate ca
să profit de priveliște.
— Astea-s prostii. A fost cea mai bună decizie pe are ai luat-o în viața
ta. Acum ascultă-mă, scumpo...
4
 Și încep să-i spun tot ce trebuia să-i spun acum câteva săptămâni, sau
mai curând, acum mulți ani...

***

Patru săptămâni mai devreme

„Am avut un vis ciudat ieri noapte.”

Merg în sus și-n jos în spatele divanului cu o minge de squash în
mână. Când ajung la capăt, o fac să sară pe perete, o prind cu cealaltă
mână, mă întorc pe călcâie și o iau în celălalt sens. Vorbesc mai ușor dacă
mă deplasez.
„Eram la plajă... cel puțin, cred că era o plajă, nu-mi amintesc să fi fost
apă. Dar era nisip, pentru că săpam o groapă...”
Lansez, prind, mă întorc.
Unii cred că a merge la psihanalist este o slăbiciune, dar ăștia habar
n-au. Chiar ai nevoie de niște afurisite de coaie ca să-ți încredințezi
gândurile unei alte persoane, fricile, dorințele cele mai murdare. Este ca
un exercițiu pentru suflet, asta vă obligă să vă vedeți așa cum sunteți cu
adevărat.
De altfel, cred că tocmai asta este problema, cei mai mulți oameni nu
vor să se vadă așa cum sunt. Preferă să se gândească că sunt așa cum îi
văd ceilalți, când de fapt ei sunt niște nenorociți egoiști și niște perverși.
„Granulele erau mari, albe, negre și bej. Nu mă opream din săpat. Nu
știam ce căutam, dar am știut când l-am găsit.
Lansez, prind, mă întorc.
„Era un rubin. Cel mai ciudat este că, de cum încercam să-l prind, îmi
scăpa. Oricât am încercat să strâng pumnul, nu reușeam să-l țin. Este
nasol, nu-i așa, Waldo?”
Pe psihanalistul meu îl cheamă Waldo Bingingham. Este o persoană
calmă și visătoare care mai are câțiva ani până la pensie. Toți ceilalți
pacienți îi spun doctor Bingingham sau doctor Bing pe scurt, dar mie îmi
place să-i spun Waldo, este cel mai cool nume care poate fi dat. Dacă pe
fiul dumneavoastră îl cheamă Waldo, la un moment dat veți întreba „Unde
este Waldo?”, ceea ce este absolut hilar.
Se uită răbdător la mine. Își scoate ochelarii negri cu rame pătrățoase,
în stilul anilor 1960 și îi curăță încet cu o batistă din material. Este o
5
strategie pe care am văzut-o folosită des de el, în cursul numeroșilor ani
de când vin aici. Îmi dă timpul necesar ca să-mi răspund singur la
întrebarea pe care tocmai i-am pus-o.
De data asta însă, sunt hotărât să aud avizul său profesional.
— Ce dracu înseamnă toate astea, Waldo?
În cele din urmă, clipește.
— Am crezut că am decis ca săptămâna aceasta să vorbim despre
felul în care vă serviți de relațiile sexuale ca să evitați orice intimitate cu o
femeie?
Îmi dau ochii peste cap.
— Sexul, sexul, sexul. Numai la asta vă gândiți voi, freudienii, nu-i
așa? Asta este tot ce sunt eu pentru dumneavoastră, doctore? O bucată de
carne? Un gland cu picioare? În fine, cu un picior în orice caz, chicotesc eu
bătându-mă peste proteză. Soția dumneavoastră v-a mai făcut figura cu
migrena?
El scrie ceva pe un bloc-notes.
— Data viitoare, poate putem vorbi despre cum vă folosiți de un
umor inadecvat pentru a evita discuțiile care vă fac să vă simțiți prost.
Lansez, prind, mă întorc.
— Nu, sunt doar un tip amuzant. Viața este prea serioasă, nu vreau
să-mi subminez moralul. În orice caz, cred că vă amăgiți în problema asta
a intimității. Prin definiție, sexul este intim.
— Nu în felul în care-l faceți dumneavoastră.
— Mă judecați, Waldo?
Recunosc, îmi place grozav să-i spun numele.
— Vreți ca eu să vă judec, Brent?
— Credeți că ar trebui să vreau ca dumneavoastră să mă judecați?
Fac terapie încă de la vârsta de zece ani – mă pot învârti în jurul cozii
toată ziua.
— Cred că folosiți acest vis pentru a evita discuția despre modul în
care utilizați sexul pentru a evita intimitatea.
— Nu, încercați doar să mă zăpăciți de cap, Waldo. Vreau să știu ce
înseamnă visul meu.
Lansez, prind, mă întorc.
Waldo suspină și renunță.
— Visele sunt o reflectare a subconștientului nostru. Ele exprimă
sentimentele și dorințele pe care spiritul nostru conștient nu vrea să le
înfrunte. Nu are nicio importanță ce semnifică visul, ceea ce contează este

6
ce reprezintă el în ochii dumneavoastră. Cum îl interpretați
dumneavoastră, Brent?
Mă gândesc mai întâi că subconștientul meu îmi spune că am nevoie
de vacanță – într-un loc cald și tropical, cu cocktailuri cu umbreluțe și cu
femei fierbinți în bikini minusculi. Sau chiar și mai bine – fără bikini.
Asta însă este prea simplu. Visul ăsta era diferit. Mi s-a părut...
important.
— Cred că înseamnă că eu caut ceva.
Waldo își pune ochelarii înapoi pe ochi.
— Și?
— Și că mi-e frică pentru că atunci când îl voi găsi, nu-l voi putea
păstra.
El dă din cap asemeni unui tată mândru de fiul său.
— Cred că aveți dreptate.
Lansez, prind, mă întorc.
Fraza lui este suficientă să-mi ridice moralul, să-mi dea sentimentul
de putere și de încredere în mine, de asta mi se pare genial să faci terapie.
Nu știu ce mi se va întâmpla în viitor, dar sunt sigur că voi putea ține
rahaturile alea sub control.
— Acum... haideți să revenim la frica dumneavoastră de intimitate.
Scot un sunet gutural, mârâind precum un copil care a fost obligat să-
și facă temele. Mă așez pe canapea, cu un braț așezat pe spătarul
canapelei.
— Bine. De acord, dați-i drumul.
Își suprimă zâmbetul care-i înflorește în colțul gurii și aruncă un ochi
pe însemnările lui.
— Mi-ați spus că Tatianna trebuia să vină weekendul trecut la
Washington. Ați văzut-o?
Tatianna este o prietenă veche pe care o cunosc în sensul biblic. Este
de asemenea și o prințesă, una dintre cele mai adevărate. Dacă Disney ar
hotărî să devină obraznic, Tatiana ar fi în mod sigur muza perfectă. Nu
întruchipează imaginea pe care ne-o facem despre o prințesă așezată pe
un tron, dar sângele ei este cu adevărat regal. Și dacă există ceva ce
regalitatea știe să facă cu grație, este să petreacă.
— Da, ne-am văzut.
— Și cum a fost?
Îmi întind brațele deasupra capului și-mi trosnesc gâtul.
— Păi... A venit... A plecat.

7
 Nu fără să aibă orgasm, desigur: în pat, în bucătărie, în jacuzzi. O
vizită plăcută.
Waldo dă din cap.
— Ați spus că Tatianna este logodită, acum?
— Da. Data viitoare când va mai veni în Statele Unite, va fi Doamna
Ducesă.
Ultima veritabilă responsabilitate a aristocrației de astăzi este să se
asigure că averea rămâne în familie producând moștenitori – din
nefericire, asta vrea să însemne că Tatianna și cu mine nu ne vom mai
putea amuza ca înainte.
— Asociatul dumneavoastră, domnul Becker, este și el logodit, de
asemenea?
— Da, va avea căsătoria peste trei luni. Nu și-a pierdut încă de tot
capul, dar nu este departe.
Puține lucruri sunt mai amuzante decât să-l privești pe Jack Becker,
care este un tip imens, alegând buchetele care vor orna mesele la recepția
nunții lor.
— Și ceilalți asociați ai dumneavoastră, domnul Shaw și doamna
Santos, așteaptă primul lor copil?
— Da, un băiat. Micuțul Becker Mason Santos Shaw.
Este numele cabinetului nostru de avocați specializați în Dreptul
Penal. Suntem cu toții asociați și găsesc normal ca primul copil al
asociației să îi poarte numele. Nu am reușit încă să-i conving pe Stanton și
pe Sofia, dar lucrez în sensul ăsta. Astea fiind spuse, mă întreb, acum că
mă gândesc la asta, dacă ar fi împotriva ideii de a-l numi Waldo...
— Și ce simțiți în legătură cu asta, Brent? La ideea că atâtea persoane
din anturajul dumneavoastră, sau așteaptă copii, sau înaintează în viață?
— Găsesc asta genial. Sunt încântat pentru ei. Până anul trecut, Jake
era un celibatar înrăit, dur, dar acum și-a găsit o femeie minunată și o casă
plină de copii și este mai fericit decât oricând.
Waldo își însemnează ceva în bloc-notesul lui.
— Este ceva din toate astea pe care să v-o doriți? Căsătoria, copiii?
— Mama mea v-a sunat cumva din nou? îl întreb pe Waldo, privindu-l
cu un aer gânditor.
— În fiecare lună, îmi răspunde masându-și fruntea. Dar sper că știți
că eu nu discut despre conversațiile noastre cu ea.
Scumpa mea mamă ar trebui să profite că vorbește cu Waldo la
telefon ca să-și programeze o întâlnire cu el. Luna trecută i-a cerut lui
Henderson, majordomul ei, să se intereseze asupra modalității de a înfia
8
un nepot. Toate astea pentru că eu, unicul ei fiu, îmi neglijez
responsabilitățile și refuz să-i dau un nepot. Vă dați seama?
Mă aplec ca să-mi sprijin coatele pe genunchi.
— Foarte bine, uitați care-i treaba. Sunt încântat pentru ei, în mod
evident. Dar există o parte din mine care crede că acum sunt prinși în
capcană. Că sunt încurcați cu toate acele responsabilități. Pe când eu, deși
am mult de lucru, e clar, pot încă să sar cu coarda elastică în Elveția sau să
merg la pescuit în Noua Zeelandă dacă așa am chef. Ajunge să dau un
telefon ca să am o partidă în trei cu niște moștenitoare și să le privesc cum
își fac un cunilingus înainte de-a le-o mai trage o dată.
Ah, în cazul în care nu știați lucrul ăsta, nu există niciun subiect tabu
în cabinetul unui psihanalist.
— Și dacă mor din dorința de a fi înconjurat de o familie, ajunge să
trec pe la vreunul dintre prietenii mei ca să iau cina cu ei și să joc rolul de
unchi preferat al puștilor. În mare, am toate avantajele și nici cea mai mică
responsabilitate. Viața este scurtă, iar eu am chef să profit de ea. Și îmi
place să profit în cea mai deplină libertate.
Mă studiază un moment.
— Hmm, spune el într-un final.
Pe urmă... nimic.
— Hmm, ce? întreb. Cred că am depășit stadiul de hmm, nu-i așa
Waldo?
Își bate buza cu stiloul.
— Ei bine, în mod evident, sunteți convins de ceea ce spuneți. Credeți
că vă doriți această viață egocentrică cu puține responsabilități.
— Dar?
Întotdeauna există un dar.
— Dar, mă întreb dacă, de fapt, nu ați depășit vârsta la care să mai
puteți crede în teoria asta, dacă nu cumva căutați ceva mai profund.
Angajamentul nu este mereu o povară, Brent. Poate fi și o mare sursă de
bucurie și de satisfacție.
Îmi dreg vocea și mă adâncesc în gândurile mele – la fel ca Luke
Skywalker când Obi-Wan îl învăța să stăpânească Forța.
— Vă înșelați, bătrâne.
Își ridică umerii.
— În acest caz, puneți-vă această întrebare: așa de „prinși în capcană”
cum sunt prietenii dumneavoastră, credeți că și ei au vise cu rubine în
nisip?
V-am mai spus deja că Waldo este al naibii de perspicace?
9
 CAPITOLUL 2

Numele meu de familie este inscripționat pe ușile de intrare ale

bibliotecilor, spitalelor și altele asemenea, dar simt o emoție
extraordinară să-l văd pe Biroul de Avocatură Becker, Mason, Santos &
Shaw. Pentru că este al meu, nu al familiei mele, ceva ce am obținut prin
forțele proprii. Când ați crescut în umbra tuturor celor care au venit
înaintea voastră, acest gen de lucruri este important.
Jessica, stagiara noastră – și sclavă – pentru vară, mă întâmpină cu
ochi strălucitori și cu o mulțime de mesaje.
— Bună ziua, domnule Mason.
Iau mesajele și evit contactul vizual, păstrându-mi fața neutră. Este o
mișcare îndelung practicată, pentru că stagiarii, ca regulă generală, sunt
teribil de înfometați după cunoaștere, entuziaști și gata de orice ca să se
facă remarcați.
Și asta este în mod deosebit valabil pentru Jessica. Este cu adevărat
gata pentru orice, modul în care mă privește este flagrant, cum își freacă
accidental pieptul de brațul meu, felul în care apare în biroul meu când
lucrez până târziu să-mi spună că este cu totul la dispoziția mea.
De altfel, Jessica este foarte frumoasă. Este înaltă, roșcată, are niște
șolduri pe care absolut orice bărbat ar visa să le țină în mâini – din spate,
dacă înțelegeți ce vreau să spun. Este cât se poate de sexy. Și din
nefericire, are douăzeci și patru de ani.
Nu știu de când femeile de douăzeci și patru de ani au devenit prea
tinere pentru mine – știu doar că este cazul, sfârșitul discuției.
— Mulțumesc, Jessica.
Urc scările până la primul etaj. Podelele din lemn de culoare închisă,
mulajele originale și tâmplăriile sculptate care înconjoară vitraliile
ferestrelor, conferă zonei de lucru un aer profesional și elegant. Ajung în
fața a două birouri așezate față în față, unul pentru secretara noastră,
doamna Higgens și celălalt pentru asistenta noastră juridică. Două
canapele mari de piele permit clienților noștri să-și aștepte întâlnirile.
O salut pe doamna Higgens cu o înclinare a capului și mă grăbesc în
biroul meu unde lucrez restul zilei.

***
10
 La ora șaisprezece, mă duc la ușă ca să-mi întâmpin clientul, pe Justin
Longhorn. Genul tânărului geek, cu părul șaten în dezordine, cu blugii slim
uzați chiar dacă sunt nou-nouți, cu un tricou retro Nirvana, care este
acaparat cu totul de noul lui telefon IPhone.
Nici nu am timp să-i spun bună ziua, că Riley McQuaid, șaisprezece
ani, apare pe culoar. Lucrează aici câteva ore pe săptămână în timpul verii
și este cea mai mare dintre frații McQuaid. Cei șase copii McQuaid ai lui
Jake.
Dacă nu înțelegeți semnificația acestui lucru, o veți face într-o clipă.
Pentru că ceea ce se întâmplă în continuare este ca atunci când urmărești
un accident cu încetinitorul. Sau dansul împerecherii unor struți tineri.
Se măsoară reciproc din priviri, din cap până-n picioare – care sunt
încălțate, firește, în Converși.
— Salut, îngaimă Justin.
— Salut, răspunde Riley așezându-și o șuviță buclată după ureche.
Nimic bun nu va rezulta din situația asta, și nu sunt singurul care
gândește așa.
— Salut, mormăie și Jake, stând în ușa biroului său cu brațele
încrucișate, dominator, cu o privire glacială.
Jack Becker este un tip genial și este și unul dintre cei mai buni
prieteni ai mei. Când își propune, poate fi al naibii de înspăimântător.
Privirea criminală pe care i-o aruncă clientului meu, i-a făcut să aibă
frisoane reci pe mulți tipi, mai în vârstă și mai solizi decât mine. În
schimb, Justin nu o vede, pentru că nu și-a desprins ochii de pe Riley.
— Trebuie să-ți dau niște dosare pe care să le aranjezi, Riley, spune
Jake arătând cu degetul peste umărul său. Și asta se întâmplă în biroul
meu, adaugă el. Acum.
— Bine, sosesc, răspunde ea.
Doar că nu se mișcă din loc. În orice caz, nu imediat, nu înainte de a-și
mușca buza privindu-l pe Justin și mormăind obișnuitul: „Pe curând”.
— Absolut, răspunde Justin.
Ia te uită, nu aș fi crezut niciodată că Justin era genul sinucigaș, dar e
bine de știut.
Riley a intrat deja în biroul lui, dar Jake continuă să-l fulgere cu
privirea. Se pare că puștiul ăsta are un instinct de supraviețuire apropiat
de zero, pentru că înclină capul în direcția lui Jake, spunându-i: „Merge,
omule?”.
Fața lui Jake pare cioplită în piatră.

11
 Mă simt responsabil pentru Justin: este clientul meu. Este treaba mea
să-l țin departe de închisoare, sau în viață – dacă înțelegeți ce vreau să zic.
— Jake, mă ocup eu de asta. Îi voi... explica.
— Apreciez, îmi răspunde cu o privire sumbră.
Îl invit pe adolescent în biroul meu și închid ușa în spatele lui.
— Cine era... începe el să mă întrebe.
— Încetează imediat, îi spun arătându-i scaunul. Așază-te.
— Dar...
— Oprește-te, mormăi.
Sunt genul simpatic, destins și fără probleme..., până când nu mai
sunt așa. În astfel de momente, nimeni n-a putut să-mi facă față.
Justin se așază și eu mă instalez în fotoliul meu, de cealaltă parte a
biroului.
— Urmărești Game of Thrones, Justin?
— Da, bineînțeles.
— Îți amintești de episodul în care un tip îi rupe capul altuia cu
mâinile goale?
— Da?...
Îi arăt ușa.
— Continuă să te gândești la fata asta cum o făceai acum o clipă și
este ceea ce ți se va întâmpla ție în viitor.
Se dă în spate în scaunul său, gândindu-se la cuvintele mele. Fără
îndoială revede în minte scena brutală și oribilă, pe care oamenii din
lumea întreagă încearcă să o uite.
Puștiul ăsta este tenace și chiar dacă eu consider asta ca fiind o
calitate, trebuie să-i tai elanul.
— Dar eu...
— Tu ești un hacker de șaptesprezece ani care este acuzat de furt, de
fraudă și de o grămadă de alte capete de acuzație. Și, hai să fim serioși, ești
vinovat de toate astea. Această fată, îi explic arătând spre ușă, este fiica
asociatului meu. Fiica lui mai mare, ai priceput?
Pun mâinile pe birou și îmi strâng încet pumnii.
— Te strivește ca pe o boabă de strugure.
Justin nu este un băiat rău. Este inteligent, simpatic, mă duce cu
gândul la Matthew Broderick în WarGames. Nu și-a dat seama că era în
rahat și că a mers prea departe, decât când a fost prins. Riley este ca o
nepoată în ochii mei, așa că orice băiat care este încătușat de poliție și are
nevoie de un avocat, nu este destul de bun pentru ea.
Și pun punct cu atenționarea finală. Ca să fiu sigur că m-a înțeles bine.
12
 — Și înainte să îți faci scenarii despre o iubire imposibilă, amintește-
ți că Romeo și Julieta nu este un romance, este o tragedie. Ei mor, Justin.
Mai privește o ultimă dată în direcția ușii, pe urmă dă din cap cu
fermitate.
— În ordine, Șefule.
— Bine. Să vorbim acum despre procesul tău. Unde este mama ta?
Justin ridică din umeri.
— A primit un telefon de la avocatul ei și a trebuit să plece. Mă voi
întoarce cu autobuzul.
Părinții lui Justin sunt în plin divorț. Un divorț cu adevărat îngrozitor.
Se detestă atât de tare că nici măcar nu-și pot vorbi la telefon în prezența
avocatului lor. Mama lui este acrită și tatăl lui este un nenorocit. Sunt
amândoi complet egocentrici și orice are legătură cu fiul lor, nu-i
interesează câtuși de puțin.
Probabil pentru aceste motive a găsit de cuviință să facă pe hackerul
și să spargă serverul unei bănci internaționale. Puști inteligent + părinți
absenți = probleme.
Chiar dacă procesul lui va fi peste câteva zile, ei tot nu au timp să se
intereseze de copilul lor. Este trist.
— Este un nou procuror care se ocupă de cazul tău, spun netezind
dosarul. Un anumit K. S. Randolph. Nu am auzit niciodată de numele ăsta,
dar voi stabili o întâlnire cu el ca să-i propun o înțelegere amiabilă.
Justin dă din cap și-și încrucișează brațele.
— Pentru o suspendare, nu-i așa? Pentru că este pentru prima dată
când am probleme cu justiția?
— Exact. Și pentru că nu ai cheltuit niciun bănuț din banii pe care i-ai
luat. Nu-ți face griji, Justin. Nu vei vedea nici măcar interiorul unei săli de
audiențe, în ordine?
— Mulțumesc, Brent, spune el suspinând. Cu adevărat. Nu știu dacă
am spus-o, dar ești ca... un super-erou pentru mine. Mulțumesc.
Tatăl meu mi-a dăruit prima carte de benzi desenate. Mi-a oferit-o pe
când eram la spital după ce mi-am pierdut jumătate din piciorul stâng. Era
una din rarisimele cărți Superman nr.1, care costa aproape un milion de
dolari pe timpul acela. Mi-a arătat-o, a înlăturat ambalajul de plastic care
îi garanta valoarea și am citit-o împreună. Pentru că, să o citească
împreună cu mine valora mai mult decât un milion de dolari în ochii lui.
După asta, am devenit un cititor fervent și un colecționar încă și mai
entuziast. Grație BD-urilor, timpul trecea mai repede în acele luni care au
urmat și ajungeam aproape să-mi uit durerea și tristețea. Eroii îmi
13
vorbeau. Înțelegeam ce simțeau, pentru că fiecare a avut de suportat ceva
teribil, o experiență îngrozitoare. Ori, au ieșit cu bine din aceste încercări
și traumatismul lor i-a făcut mai puternici.
Așa am vrut să fiu și eu perceput și așa am vrut să-mi văd amputația.
Ar fi fost un lucru care mă făcea mai bun, mai bun decât aș fi fost fără
acest accident.
Chiar dacă Justin nu are nici cea mai mică idee despre ceea ce
reprezintă cuvintele lui pentru mine, ele sunt prețioase și mă ating cu
adevărat.
— Sunt aici pentru tine, prietene.

***
Am avut mereu un surplus de energie, încă de pe vremea când eram
un puști, chiar după accident. Crescând, cea mai mare pedeapsă pe care
mi-o putea da bona mea era să mă pedepsească să stau într-un colț, în fața
unui perete alb, fără să am nimic de făcut. Aveam impresia că eram o
maimuță în cușcă și mă înnebunea.
Trăsătura asta de caracter m-a urmat și la maturitate. Din cauza asta
alerg cincisprezece kilometri pe zi și primul lucru pe care-l fac când mă
trezesc dimineața este să fac o lungă serie de abdomene și flotări. Tot
pentru asta am patru mingi anti-stres la mine în birou, pe care îmi strâng
și-mi descleștez pumnii în timp ce dictez o moțiune sau în timp ce vorbesc
la telefon, grație acestor lucruri sunt musculos și rezistent – două lucruri
foarte apreciate de către femei.
Prea plinul meu de energie explică și de ce, atunci când am un
majordom care are și rolul de șofer, eu prefer să vin pe jos la serviciu, în
fiecare zi.
Când trec de ușa de intrare în imobilul meu personal, în ziua aceasta,
este deja noapte. Casa mea a fost decorată de un profesionist și chiar dacă
pare ridicolă alături de palatul în care am crescut – care era pe o stradă
plină de buticuri de lux, de BMW-uri și de Lexus hibrid –, ea este perfectă
pentru un celibatar.
În fine..., un celibatar și adjunctul său fidel.
— Scumpule, am sosit! anunț închizând ușa.
Fac asta doar pentru că-l enervează. Chiar și pentru un englez,
Harrison este bărbatul de douăzeci și doi de ani cel mai serios pe care-l
cunosc. Este fiul majordomului adorat al părinților mei, Henderson, iar
atunci când a decis să calce pe urmele tatălui său – și pentru că mama încă

14
mai face crize imaginându-și că trăiesc singur –, am fost încântat să-l iau
pe puști sub aripa mea.
Acum, că stă cu mine în casă, nu-mi mai imaginez viața fără el.
Harrison îmi ia servieta pe care o am în mână.
— Bine ați venit acasă, Domnule.
Înalț o sprânceană, simțindu-mă ca un părinte care a avut de o mie de
ori această conversație cu copilul său.
El încruntă sprâncenele.
— Brent, se forțează el să spună. Bine ați venit acasă, Brent.
Cu pielea lui smeadă și pistrui, Harrison nu își arată vârsta, este un
lucru pe care-l avem în comun. De altfel, pentru acest considerent mi-am
lăsat barba să-mi crească, dar și pentru că asta place femeilor.
— Cum a fost ziua dumneavoastră?
Îi trag o palmă peste spate.
— Genială. Mor de foame. Ce mâncăm?
— Pui cu lămâie. Am aranjat masa afară, m-am gândit că seara este
perfectă.
La fel ca și pentru casă, mi-am lăsat și grădina pe mâinile
profesioniștilor.
Garduri înalte din lemn alb o împresoară, ceea ce este necesar, pentru
că ar fi nepoliticos să îi oblig pe vecinii mei să mă privească făcând sex. Și
fac mult sex aici, pentru că aici se găsește enormul meu jacuzzi: chiar în
mijloc, înconjurat de gazon, de arbuști care rămân verzi tot anul și de
micuți arțari japonezi.
Mă așez la masa rotundă acoperită cu o față de masă și Harrison
ridică capacul argintat care acoperă farfuria.
— A sunat mama dumneavoastră, spune redresându-se, pentru a
rămâne în picioare în spatele meu. Verișoara dumneavoastră, Mildred,
organizează o petrecere pentru prima aniversare a fiicei ei, sâmbătă, la
proprietatea de pe Potomac. Cuvintele exacte ale doamnei Mason au fost:
„Insist să fie aici, dacă nu va veni la timp, voi veni eu însămi să îl aduc”.
Asta rezumă destul de bine felul de-a fi al mamei mele. Când vă dă un
ordin, ar fi mai bine să îi dați ascultare.
Îl privesc pe Harrison înainte de a-mi ataca mâncarea.
— Ce ai zice dacă mi te-ai alătura, Harrison?
Nu este pentru prima dată când îi pun întrebarea, dar răspunsul lui
este mereu același.
— Apreciez enorm invitația dumneavoastră, dar dacă o voi accepta,
tatăl meu mă va renega și eu țin la el.
15
 — Atunci, du-te să cinezi și tu, spun dând din cap. Nu mai am nevoie
de nimic.
Face o mică reverență, aproape imperceptibilă și se îndepărtează.
După câteva minute, îmi dau seama că totul este calm în jurul meu, nici
măcar greierii nu au ieșit. Îmi place liniștea la fel de mult pe cât îmi place
să stau așezat aici.
Înainte, ieșeam mult cu asociații mei. După serviciu cinam împreună,
mergeam să bem un pahar, câteodată mergeam să dansăm.
Cu toate astea, în ultimul timp, sunt leagăne de asamblat, copii de
condus în dreapta și în stânga, căsătorii de organizat. Sunt alți oameni cu
care aș putea ieși, cunoștințe, vechi prieteni de școală, femei care ar fi
încântate să primească un telefon de la mine, dar niciuna dintre aceste
opțiuni nu pare să merite efortul meu.
Liniștea care mă înconjoară mi se pare deodată sufocantă și iritantă,
ca o veche cuvertură de lână, așa că mă ridic. Îmi iau farfuria și intru,
pentru că, deși grădina mea este fantastică, prefer să mănânc în fața
televizorului.

***
Sâmbăta următoare, Harrison mă lasă în fața clădirii părinților mei,
cu o oră mai târziu după ce a început petrecerea. Îi spun să se ducă să-şi
facă treburile și să vină să mă ia peste trei ore – și niciun minut mai târziu.
Nu pentru că nu mi-aș iubi familia, este genială, dar... în doze mici. Dacă
îmi petrec prea mult timp cu ei... veți vedea.
Pașii mei răsună pe plăcile de marmură din holul de la intrare. Trec
prin fața sălii de muzică, a primului salon, al verandei, a bibliotecii unde
tronează un portret de-al meu. Am cinci ani în tablou, sunt îmbrăcat cu o
salopetă și o caschetă care-mi dau aerul unui pămpălău. I-am propus
mamei să-i dau primul meu născut – un copil pe care cu siguranță, nu-l voi
avea niciodată –, dacă acceptă să scoată această fotografie, dar ea a
refuzat. Dacă Stanton, Jake sau Sofia o văd într-o zi, am încurcat-o.
În spatele casei, bucătăria este în plină efervescență, dar în mod
ciudat, nu e pic de zgomot. Chelnerii rearanjează platourile cu șampanie și
caviar, sau umple din nou gălețile cu gheață ca să răcească platourile cu
fructe de mare și să mențină homarii și scoicile la rece.
Afară, în grădină, sunt aranjate mesele, orchestra și cei doi barmani
în spatele tejghelei de zinc de trei metri lungime. Singurele lucruri care
lipsesc sunt cărucioarele, baloanele multicolore și clovnii sau magicienii.
După toate cele, ar trebui să fie petrecerea unui bebeluș. În realitate, este
16
mai ales o petrecere pentru cei două sute de adulți care își strâng mâinile,
își lipesc sărutări pe obraz și discută prefăcându-se că se apreciază.
Da, ați auzit bine, cei două sute de adulți: doar prietenii apropiați ai
familiei au fost invitați.
Vedeți dumneavoastră, tatăl meu este cel mai mic dintre cei opt frați.
Mama, cea mai mică dintre doisprezece frați. Din cele două părți, toți sunt
într-o stare excelentă de sănătate, nu mor niciodată. Sunt deci, nepoți și
nepoate, unchi și mătuși, nepoței și nepoțele și verișori de nu se mai
termină. Și toți sunt astăzi aici.
În afară de sănătatea lor de fier, membrii familiei noastre mai au o
trăsătură de caracter care-i evidențiază. Unii ar zice că sunt... excentrici.
Eu aș zice că sunt complet duși cu pluta.
Să o luăm de exemplu pe mătușa Bette. Este femeia aia în rochie bej
care privește în sus, la vârful copacilor și care vorbește păsărilor ca un
cerșetor în grădina publică. Are patru copii și sunt ani de zile de când nu
le vorbește niciunuia dintre ei. Preferă compania porumbeilor ei călători;
fără glumă, cred că a câștigat chiar și un premiu cu ei.
Este important să ai un scop în viață. Sunt mai multe persoane din
categoria mea socio-culturală care mai curând mor din cauza plictiselii,
decât ca urmare a unui cancer sau a unei boli cardio-vasculare. Cea mai
mare parte a oamenilor lucrează pentru a-și susține nevoile primare, să
mănânce, să se îmbrace, să aibă un acoperiș deasupra capului și nevoile
astea le dau o motivație și o ambiție. Este rațiunea care vă face să vă
sculați dimineața. Ori, dacă aceste nevoi sunt deja asigurate, fără să faceți
nimic, cum să vă ocupați zilele?
Dacă sunteți prost, cădeți pradă drogurilor, alcoolului sau jocurilor
de noroc. Plictiseala este o adevărată boală. Fie vă faceți bine făcând ceva
ce vă place, fie muriți luptând cu ea.
— Salut, vere.
Pe urmă, mai este vărul meu Louis, un tip mic și îndesat, care
încearcă să-și ascundă calviția pieptănându-și părul de la stânga la
dreapta. Știm cu toții că e mai bine să-ți asumi că ești chel, bineînțeles, dar
Louis nu pare să fi înțeles. Bogăția îi face uneori pe oameni să fie răi. Louis
ar putea să nu aibă decât doi dolari în cont la bancă, tot o jigodie ar fi. S-a
născut așa.
— Louis, spun eu strângându-i mâna.
Remarcați că nu l-am întrebat cum îi merge? Pentru că oricum mi-o
va spune, că mă interesează sau nu.

17
 — Îmi merge super, amice. Tocmai am încheiat o afacere genială. Am
cumpărat o proprietate excelent situată și o s-o demolez ca să fac acolo un
parking. Servitorul meu distribuie deja ordinele de evacuare locatarilor –
călugărițe și orfani, sau ceva de genul ăsta – dar ce să-i faci, afacerile sunt
afaceri, nu-i așa?
— Nu, nu chiar.
El nu mă aude, din cauza zgomotului pe care-l face propria lui voce
care-i răsună în permanență în cap. Remarc că privirea lui se pune pe
fundul unei brunete din dreapta mea.
— Uau, s-ar zice că Cynthia Berdsley a crescut frumos, nu crezi?
remarcă el, înainte de a-și redirecționa atenția asupra mea. Mătușa Kitty
nu te-a însurat încă?
— Nu.
— Știi, toți trebuie să trecem pe aici, într-o bună zi. Pun pariu pe o
sticlă de Chivas Royal Salute 50, că ea te va logodi până la sfârșitul anului.
— De acord, spun strângându-i mâna.
Poate că Louis este un nenorocit, dar nu văd pentru ce aș refuza o
sticlă de zece mii de dolari.
Îl zăresc pe tatăl meu, de cealaltă parte a peluzei și fug în direcția lui.
În ce privește fizicul, este evident că semăn cu el: amândoi suntem înalți,
cu părul des și negru, ochi albaștri și o figură care pare mereu cu
cincisprezece ani mai tânără decât vârsta reală.
Ne strângem mâinile și el mă bate pe umăr cu afecțiune.
— Fiule.
— Tată.
— Și cum zici că le mai merge criminalilor, zilele acestea? întreabă el
sorbind din whisky.
Și iată-ne cum o luăm de la capăt!
Tatăl meu nu i-a suportat niciodată pe cei care își permit să nu facă
nimic sub pretextul că au un nume de familie celebru. Pe când eram
adolescent, cinele noastre familiale semănau cu Inchiziția Spaniolă: La ce
ai contribuit astăzi? Cum te-ai demarcat de ceilalți? De ce și-ar aminti de
tine? Când am început Facultatea de Drept, și-a băgat în cap că voi face
politică. Voi fi mai întâi Brent Mason, procuror al Republicii, pe urmă
Brent Mason, magistrat, pe urmă Brent Mason, senator și așa mai departe.
În loc de asta, am devenit avocat al apărării în Drept Penal, iar tatăl
meu nu și-a revenit niciodată.
— Sunt acuzați, tată, nu criminali.
— Există vreo diferență?
18
 — Ar trebui să fie una pentru cei care sunt nevinovați, da.
Desigur, aproape niciunul dintre clienții mei nu este nevinovat, dar
oamenii înfrâng rareori legea pentru a se amuza, aproape întotdeauna
sunt circumstanțe atenuante. Motivația mea este de a da o a doua șansă
celor care nu sunt născuți într-o familie unde totul este servit pe un platou
de argint.
— Joc squash cu cineva care este sus-pus în Ministerul de Justiție,
spune el.
Tatăl meu joacă squash cu toată lumea, dar nu îi place să dea nume,
pentru că pentru el, banii și rețeaua sunt ca în Fight Club – prima regulă
este să nu vorbești niciodată despre asta.
— Caută mereu băieți buni, gândește-te la asta, Brent.
— Am pus asta la păstrare undeva într-un colț din capul meu,
răspund bătându-mă peste tâmplă.
— Brent, scumpule, iată-te! spune mama cu o voce dulce, venind spre
mine.
Totul la mama este dulce, delicat și tandru. Ca un trandafir ale cărui
petale ar zbura dacă am sufla peste el. Nu a înjurat niciodată în viața ei, nu
a ridicat niciodată vocea, nici măcar la șapte ani când a trebuit să mă ducă
la urgențe pentru că mi-am înfundat nările cu floricele, ca să văd câte pot
să intre. Răspunsul este douăzeci și trei, în cazul în care vă puneți
întrebarea.
— Bună, mamă, îi spun sărutând-o pe obraz.
Ea își plimbă mâna pe bluza mea polo bleu.
— Culoarea asta te prinde foarte bine, dragul meu.
— Mulțumesc.
Mă privește cu ochii plini de devotament.
— Plimbă-te cu mine, Brent.
La naiba. La mama, fraza asta este echivalentul pentru: „Trebuie să
vorbim”, când suntem împreună. Și nu se termină niciodată cu bine.
Își trece brațul sub al meu și ne îndepărtăm de mulțime.
— În ultimul timp, am citit mult, începe ea. Și m-am și gândit mult. Ai
treizeci și doi de ani, scumpule. Ești frumos, te îmbraci bine, dansezi bine,
ești mereu un bărbat îngrijit.
Ultima ei remarcă este ciudată și o privesc confuz. Totuși, o las să
continue.
— Fiul Talulei Fitzgibbons s-a născut în același an cu tine și a anunțat
de curând că este homosexual.
Rahat!
19
 — Dar asta nu este tot, continuă ea. I-a spus că a angajat o adorabilă
mamă purtătoare și că așteaptă tripleți. Nu este o adevărată nebunie,
Brent? Tripleți!
— Mamă...
Din nefericire, când mama se pornește, nimic nu o poate opri.
— Și noi voiam să știi, că dacă ești homosexual, tatăl tău și cu mine te
vom iubi la fel de mult. Din moment ce ai copii, continuă ea bătându-mă
peste braț.
— Nu sunt gay, mamă.
Pare dezamăgită.
— Ești sigur?
— Mamă, nu aș putea să fiu mai puțin gay.
Își pune vârful degetului ei cu manichiura impecabilă pe buze și se
gândește.
— Foarte bine. În cazul acesta, mi-ar plăcea să vorbești cu nepoata
Celiei Hampshire. Este aici și este fermecătoare.
— Nepoata Celiei Hampshire este la liceu.
— Nu, a luat bacalaureatul luna trecută.
— De acord... dar mai întâi mă duc să-mi iau ceva de băut, spun
strângându-mă de baza nasului. Putem vorbi despre asta mai târziu?
— Bineînțeles, dragul meu. Sunt fericită că ești aici.
Cum o iubesc și sunt un fiu bun, nu pot face altceva decât să o mint.
— Și eu de asemenea, mamă.
Mama se întoarce lângă tata, fără îndoială ca să-l anunțe că nu sunt
gay, iar eu o întind înspre bar, care ar fi trebuit să fie prima mea oprire.
Nici nu fac bine trei pași că simt un braț care-l prinde pe al meu și
cineva îmi dă o lovitură cu șoldul.
— Ești sigur că nu ești gay? Îți dai seama că ai exclus-o pe mătușa
Kitty din grupul „in”?
O strâng într-o îmbrățișare puternică pe verișoara mea Katherine.
— Mulțumesc lui Dumnezeu că ești aici.
Ochii ei căprui strălucesc când începe să râdă.
— De ce, pentru că sunt singura din familie care nu este nebună?
— Da, exact pentru asta.
Katherine este verișoara mea preferată. Puțin cam băiețoasă,
vorbește tare și zâmbetul ei este atât de contagios încât nu poți să te
împiedici să nu-i zâmbești și tu. Când eram mici și ceilalți verișori ai mei
spuneau că sunt prea mic, prea plictisitor ca să mă alătur lor, Katherine se
asigura mereu că mă voi juca și eu cu ei. Când am împlinit douăzeci și unu
20
de ani, s-a înființat la facultate la mine și m-a dus într-un bar ca să-mi dea
prima mea bere legală.
Fiul ei de patru ani vine să mă cuprindă cu brațele de picior, urmat
îndeaproape de sora lui, de doi ani.
— Unchiule Brent! strigă ea.
— Annie, iubita mea, îi spun luând-o în brațe. Privesc în jos, spre
Jonathan.
— Hei, amice, ce mai faci?
Micuțul blondin își dă capul pe spate privindu-mă, fără să-mi lase
piciorul.
— De acum, nu mai fac pipi în pat.
— Bravo, ești un adevărat bărbat acum! îi spun bătând palma cu el.
Annie se foiește în brațele mele, așa că o pun pe jos și încep amândoi
să se fugărească în jurul nostru.
— Unde este Patrick? o întreb pe Catherine.
Ridică din umeri și strălucirea din ochii ei dispare.
— În Portugalia, într-o călătorie de afaceri cu secretara lui.
Patrick este soțul lui Katherine și eu îi voi rupe curul în bătaie data
viitoare când îl voi vedea.
— Hai, vino, nu te enerva, spune ea. Este ceea ce este.
— Mda, și este aiurea. De ce suporți toate astea, fără să spui nimic?
— Pentru că atunci când este aici, este un soț și un tată bun, iar copiii
îl adoră, și eu la fel.
— Meriți mai mult, Kate. Mult mai mult.
— Poate, dar eu îl vreau pe el.
Scutur din cap în timp ce Annie trage de blugii mei arătând spre niște
tufișuri.
— Unchiule Brent, vreau un fluture, dar nu vrea să vină!
— De acord, atunci tu, Jonathan și cu mine ne vom duce să căutăm
fluturele ăla.
Katherine îmi oferă un zâmbet recunoscător și plecăm toți trei la
vânătoare.

***
Două ore mai târziu, urmăresc mulțimea monocromă. Sunt în fața
unei mări de culoare bej: pantaloni bej cu rochițe maro, pentru că toți se
copiază și nu vor să fie etichetați drept prea țipători sau prea ostentativi.
Deodată, o strălucire de culoare roșie îmi apare în fața ochilor. Poate că
după masa asta nu va fi o totală pierdere de timp, până la urmă.
21
 Rochia roșie este și cât se poate de seducătoare. Ajunge până la
genunchi, este fără mâneci, cu decolteu adânc care se leagă la ceafă. Dar ce
este cu adevărat spectaculos, este corpul de sub rochie. Este minusculă,
dar nu lipsită de feminitate totuși. Cu pielea de culoarea piersicii, cu talia
subțire, brațele tonifiate, pieptul generos fără să fie enorm și picioare
perfecte, musculoase. Părul ei des este blond și câteva șuvițe aproape albe
i-au scăpat din cocul care arată ușor dezordonat. Nu am nicio idee cine
este, dar am intenția fermă să o descopăr.
Mă remarcă atunci când mă îndrept spre ea și ochii ei turcoaz mă
măsoară din cap până în picioare. Profită de priveliște, iubito.
— Bună, îi spun zâmbind.
Fața ei îmi este familiară și încerc să-mi amintesc de unde o știu, dar
nu reușesc să-mi dau seama. Mă întreb dacă este vreo prietenă a uneia
dintre verișoarele mele – poate vreo domnișoară de onoare pe care am
agățat-o la vreo nuntă?
— Îți place petrecerea?
Ea scanează mulțimea sorbind din șampanie.
— Da, starul zilei trebuie să fie încântat. Dacă este ceva ce un copil de
un an își poate dori la aniversarea sa, este cu siguranță șampania și
caviarul.
Sarcasm, îmi place asta, este un semn de inteligență și de încredere în
sine. Curul ei însă îmi place chiar mai mult, nu ratez să îl privesc de câte
ori am ocazia.
— Zvonurile care circulă spun că ți-ai deschis propriul cabinet, spune
ea. Că ai propriul tău imobil cu numele tău pe frontispiciu?
Sânii ei sunt destul de spectaculoși, deși prea mici, poate cupa B nu
mai mult, dar pun pariu că sunt fermi și delicioși. Avantajul este că ea își
permite să nu-și pună sutien și că sfârcurile trebuie să se vadă de sub
tricou când este excitată. Ador lucrul ăsta la femei.
— Da, se împlinesc aproape doi ani. Începem să ne facem cunoscuți.
— Trebuie să fii mândru de asta.
— Chiar sunt.
Ridică un umăr.
— Mi se pare cât se poate de prezumțios din partea ta.
— Scuză-mă? spun zgâindu-mă la ea.
— Este o farsă. Tânărul avocat curajos care-și părăsește cabinetul de
prestigiu pentru a servi oamenii simpli, răspunde cu o voce
batjocoritoare. Este ușor să fii curajos când ai banii bunicului în spatele
tău.
22
 — Este al naibii de impertinent din partea ta, răspund încruntând
sprâncenele.
— Nu, ceea ce este impertinent este să crezi că poți veni aici să te
holbezi la sânii și la curul meu și să presupui că eu nu voi spune nimic.
Se pare că nu am fost totuși chiar așa de discret.
— Există vreun cuvânt, zgâibilă? Dacă da, tu ești super zgâibilă. Multe
femei ar lua asta ca pe un compliment.
— Cea mai mare parte a femeilor sunt proaste, răspunde făcându-mi
față. Și ele nu știu ce idiot micuț, egoist și imatur poți fi.
Micuț?
— Dar cine naiba ești tu?
Mă fixează câteva secunde fără să-mi spună nimic, cu gura ușor
deschisă, pe urmă izbucnește în râs.
— Dumnezeule, dacă mi-aș fi imaginat sute de scenarii, niciodată nu
mi-aș fi imaginat că mă vei uita complet. Presupun că nu ar trebui să fiu
surprinsă, eram ușor de uitat pe vremea aia.
— Asta ce vrea să...
O femeie strigă „Kennedy”, tăindu-mi vorba și respirația. Mitzy
Randolph, una dintre cele mai bune prietene ale mamei mele și vecina
noastră, vine spre noi și o îmbrățișează pe frumoasa blondă de lângă
mine.
— Te așteptam, îi spune ea.
— Sunt douăzeci de minute de când sunt aici, mamă.
La dracu!
Doamna Randolph se întoarce spre mine fără să o lase pe fiica sa.
— Nu-i așa că este grozav că scumpa noastră Kennedy s-a întors,
Brent?
— Ba da... este grozav, răspund prostește, repetând ca papagalul
cuvintele ei.
Mitzy ia mâinile fiicei sale în ale ei și îi îndepărtează brațele
inspectând-o, evaluând-o, ca în vremurile bune.
— Sunt așa de încântată că ai plecat din Nevada! Toate cazinourile
alea urâte, praful ăla din deșert... Aerul ăla uscat i-a făcut mult rău pielii
tale. O să fac o programare la esteticiana mea, săptămâna asta. Vei vedea,
face minuni.
Kennedy suspină resemnată.
— Mulțumesc, mamă.

23
 — Acum vă las să compensați timpul pierdut, spune Mitzy. Văd că
familia Vanderblast este aici și dacă nu-mi petrec măcar zece minute cu
Ellora, va face o criză.
Când rămânem singuri, nu mă pot abține să nu mă holbez la ea. A fost
un timp în care, fata asta a fost cea mai bună prietenă a mea. Pentru
câteva minunate minute, a fost chiar mai mult de atât. Pe urmă m-a
detestat, după aia... A plecat.
Sunt paisprezece ani de când nu am mai văzut-o, iar ultima dată când
am făcut-o, nu semăna deloc cu cea de astăzi.
— Kennedy...? șoptesc, nu convins pe de-a-ntregul că este ea.
Mă privește cu capul lăsat pe o parte, cu o mână în șold, cu fața
disprețuitoare.
— Bună, Cretinule.
Ok. Acum m-am convins. Este chiar Kennedy.

CAPITOLUL 4

Am nevoie de câteva secunde ca să-mi revin din șoc, dar când o fac,
afișez un zâmbet batjocoritor. Pentru că dacă este un lucru pe care știu să-
l fac bine, este să dau înapoi la fel cum primesc.
— Kennedy Randy Randolph.
Zâmbetul ei dispare cu viteza unui butoi care cade în Niagara.
— Al doilea prenume al meu este Suzanne.
— Știu, dar nu ți-am găsit niciodată o poreclă. Acum că mă gândesc,
parcă am mai încercat o dată Randy. Nu se potrivea. Trebuie să mai caut.
Scutur capul și o privesc din cap până-n picioare încă o dată, pentru
că acum când știu cine este, sunt cu atât mai mult excitat că o văd.
— La naiba, tu ești...
— Da, știu, suspină ea privindu-și manichiura, în stilul scorpiilor din
filme. Mulțumesc, spune, fără pic de sinceritate, ca și cum ar fi auzit mii de
complimente la viața ei. Ceea ce, la cât de sexy arată, este desigur cazul. Cu
excepția unui lucru.
— Ce ți-ai făcut la ochi? o întreb apropiindu-mă de fața ei.
— Se numesc lentile de contact.
— Ei bine, scoate-le imediat. Nu-mi plac. Adevărata culoare a ochilor
tăi este incredibilă.

24
 Uluitori chiar, de culoarea alunei cu străluciri aurii. Aș recunoaște
ochii lui Kennedy oriunde.
— Și tu ce ai făcut cu fața ta? mă întreabă încrucișându-și brațele la
piept.
— Mi-am lăsat barba să crească, spun mângâindu-mi obrazul.
— Ai face bine să te bărbierești, arată ca un vagin dintr-un porno din
anii șaptezeci.
Îmi reprim un zâmbet – pentru că, la naiba, ce poate să-i iasă pe gură!
Întotdeauna mi-a plăcut să mă ciondănesc cu Kennedy, are niște replici
spontane și hilare.
— Încep să cred că nu-ți mai place de mine, dulceață.
Mă sfidează cu privirea.
— Presupui deci că a fost un timp în care te plăceam?
— Bineînțeles. Ai uitat vara în care mi-ai arătat sânii? Nu ai fi făcut
niciodată asta dacă nu m-ai fi iubit.
— Nu ți-am arătat sânii, răspunde ea.
— Ba sigur că ai făcut-o. Au fost primii pe care i-am văzut. Au rămas
gravați pentru totdeauna în memoria mea.
Scrâșnește din dinți.
— Am sărit în piscină și mi s-a ridicat costumul de baie.
— Eu aș numi asta un slip freudian, revelator de sfârcuri.
Subconștientul tău a vrut să o faci, pentru că îți plăcea de mine.
— Cred că ești un bastard încrezut. Ai fost deja diagnosticat ca
psihopat, sau nu încă?
— Asta nu înseamnă că nu mă iubeai, răspund ignorându-i remarca.
În spatele lui Kennedy o văd pe mama mea care ne observă zâmbind.
Ar fi mai subtilă cu un binoclu în mână.
— Mama ne privește.
Kennedy își pune paharul gol pe platoul unui chelner și se servește cu
altul plin.
— Bineînțeles că ne privește. Întotdeauna a sperat că voi da naștere
progeniturii tale.
— E ridicol, nu? răspund observându-i reacția.
— Bineînțeles. Nu aș putea să fiu niciodată cu cineva ca tine. Ai
maturitatea unui puști de doisprezece ani.
— Și tu ai sânii uneia de doisprezece, îmi dreg eu glasul.
Mă aștept ca ea să-mi arunce un răspuns asasin în plină figură, dar se
mulțumește să mă privească ridicând o sprânceană.
— Îmi probezi ce am zis.
25
 În mod ironic, prima mea reacție este să-i scot limba. Dar nu vreau
să-i dau satisfacția asta.
— În orice caz, adaugă cu un zâmbet arogant, sunt combinată cu
cineva. Poate ai auzit vorbindu-se de el, David Prince?
David Prince este un senator tânăr care vizează Casa Albă. Aparent,
este un rock star, se zice că este noul John F. Kennedy. Întregul Partid
Democrat, ca și o mare parte dintre republicani au fără îndoială o
fotografie de-a lui în birou – așa cum cele șaisprezece verișoare ale mele
(și doi dintre verii mei), aveau fotografia lui Bon Jovi în camera lor.
— Tu te întâlnești cu un politician? întreb de parcă ar fi o înjurătură.
După experiența mea, oamenii politici sunt toți corupți.
— Tu spui asta? Când erai cât pe ce să faci politică?
— Doar în cele mai nebunești visuri ale lui tata. Astea fiind spuse,
spuneai mereu că te vei căsători cu un prinț. Se pare că dorința ta este pe
punctul de a se realiza.
— Mama mea spunea asta, nu eu.
— În cazul ăsta, trebuie să fie în culmea fericirii. Tu ai devenit, în
sfârșit, tot ceea ce-și dorea ea, spun râzând de ea.
Game. Set. Match.
Văd că ceva se schimbă în privirea lui Kennedy și am deodată
impresia că nu mai glumim.
— Nu chiar tot. Mama dorea de asemenea să devin primă balerină.
Acum câțiva ani, știam că Kennedy studiază la Universitatea Brown,
dar în afară de aceste detalii, nimic. Tatăl ei este genul care nu tace
niciodată, iar mamei ei îi place să se laude, ori Kennedy nu face parte
dintre subiectele lor de conversație de când a părăsit internatul. Toate
informațiile în ce o privește sunt păstrate ca la Fort Knox.
— Asta făceai la Las Vegas? Dansai? Nu ești cam prea scundă ca să
faci striptease?
Trebuie să spun că dacă ar fi fost cazul, asta nu m-ar fi împiedicat să
fiu așezat în primul rând.
Ea dă încet din cap cu un aer satisfăcut.
— Da, prea micuță pentru striptease, dar sunt fix de talia potrivită ca
să fiu procuror federal.
Înțepenesc pe loc. Și deodată mă simt înrudit cu nenorocitul de fiu al
lui Ned Stark, pentru că: Nu știi nimic, Jon Snow! Se pare că nici eu.
— Tu ești...
— Cazul Moriotti, șeful Mafiei? Eu am fost. Tocmai am fost
transferată la biroul din Washington și abia aștept să joc acasă.
26
 În timpul ultimilor paisprezece ani, m-am gândit mult la ce aș simți
dacă aș revedea-o pe Kennedy Randolph, dar niciodată nu mi-am imaginat
că vom fi adversari la tribunal.
— Realizezi că asta face din noi doi dușmani de moarte? Ești
echivalentul lui Lex Luthor pentru Superman, Magneto pentru Professor
Xavier.
— Dacă este chiar necesar să vorbim ca doi copii, aș zice că mai
curând sunt echivalentul lui Wendy pentru complexul tău de Peter Pan.
Îi ignor ironia pentru că sunt prea ocupat să rezolv puzzle-ul.
— Stai o clipă – al doilea prenume al tău este Suzanne.
— Tocmai ți-am spus, dar felicitări pentru perspicacitate.
— Tu ești K.S.Randolph?
Zâmbește cu gura până la urechi, descoperind toți dinții ei albi și
frumoși.
— Yep. Este numele meu profesional.
— Tu ești procurorul din cazul meu Longhorn?
— Absolut! exclamă ea cu bucurie.
— Săptămâna trecută mi-am petrecut-o încercând să obțin o întâlnire
cu tine, ca să vorbim despre caz.
Se preface confuză.
— Și de ce am avea noi nevoie să vorbim?
— Păi, pentru a reduce acuzațiile contra clientului meu.
Nouăzeci și șapte la sută dintre cazurile criminale se termină cu
negocieri. Dacă vrei să ai o imagine reală a jurisprudenței în ziua de astăzi,
uită de Judge Judy – urmărește Let’s Make a Deal.
— Brent, Brent, Brent, ripostează Kennedy folosind un ton
machiavelic, eu nu negociez niciodată. Niciodată. Pentru asta sunt
cunoscută, de altfel. Ah, și nu am pierdut nici cel mai mic caz, de
asemenea. Și pentru asta sunt cunoscută.
M-am înșelat. Meciul ăsta este departe de a se fi terminat. Nu face
decât să înceapă.
— Justin Longhorn are șaptesprezece ani, răspund.
— Exact. Are pe deplin vârsta la care să știe că ce a făcut este ilegal.
— Este primul său delict!
— Și a făcut un iad cu debutul lui. O să cer pedeapsa maximă, Puștiul
tău riscă să-și petreacă douăzeci de ani în închisoare.

Când eram tineri, îmi amintesc de o Kennedy inteligentă, nostimă,

genul nepăsător. Dar niciodată nu a fost răutăcioasă. Ori, constat astăzi la
27
ea o ferocitate pe care nu o avea înainte. Ca un chihuahua căruia i s-a
umplut paharul.
O parte din mine, găsește lucrul ăsta teribil de excitant. Nu mai este o
fată, este o femeie puternică și foarte sigură pe ea. Genul de femeie pe
care ador să o țin de păr când mi-o suge. Genul care mă imploră să merg
mai repede când o iau contra unui perete.
Totuși, o altă parte din mine regretă dulceața ei de copil. Acea
creatură curajoasă, inocentă și sălbatică care se urca pe ghidonul
bicicletei mele și avea încredere în mine că nu o voi lăsa să cadă. Cea care,
imediat după accidentul meu, mi-a luat mâna ca să danseze, pentru că ea
se credea destul de puternică să mă prindă dacă mă voi împiedica cu noua
mea proteză.
Pe urmă, este avocatul din mine care este turbat de furie, pentru că ea
complică un caz care ar fi trebuit să fie foarte simplu.
— Ce joc joci tu, Kennedy? o întreb făcând un pas înspre ea. A dat
înapoi banii. A fost o greșeală. Este un copil.
Ridică capul spre mine și mă privește cu hotărâre.
— Ce a făcut nu este un delict, ci o crimă. Este în consecință, un
criminal. Și un tiran. S-a jucat cu economiile a unei duzini de oameni. Le-a
distrus sentimentul de siguranță, doar pentru că putea. A furat din
proprie voință și cu bună știință, mii de dolari – puțin importă că i-a
restituit – și eu mă voi asigura că va fi pedepsit.
— Uau! Salut, inspector Javert.1
Kennedy scutură capul chicotind.
— Ai făcut întotdeauna pe deșteptul, Brent. Atât de adorabil! Sper, de
dragul clientului tău, să ai la pachet mai mult decât drăgălășenie.
Îmi aplec capul în așa fel încât buzele mele să fie la doar câțiva
centimetri de ale ei.
— Până acum nu am avut nicio plângere în legătură cu conținutul
pachetului meu.
Se holbează la gura mea puțin cam mult timp, după care clipește din
ochi și își revine.
— Bun. În acest caz, ne vedem la tribunal.
— Poți paria pe curul tău cel dulce, că o vom face.
Kennedy mă atinge când trece în fața mea, nelăsându-mi altă alegere
decât să o văd cum pleacă.

***
1
Inspector de poliție în Mizerabilii, de Victor Hugo
28
 După schimbul ăsta de cuvinte, nu ne mai vorbim. Dar eu o urmăresc
cu privirea discret, pe Kennedy, tot restul după-amiezii – cu cine este, cu
cine vorbește. Mă cuprinde nervozitatea de îndată ce iese din raza mea
vizuală prea mult timp, dar când apare din nou, ușurarea îmi detonează în
piept. Pentru mult timp – ani –, m-am întrebat ce face, unde este, dorindu-
mi al naibii de tare să o văd – la fel cum un alcoolic își dorește încă un
pahar.
Nu a fost ușor, dar până la urmă am fost nevoit s-o las baltă, nu
servește la nimic să faci ipoteze când nu ai nicio modalitate să le verifici.
Astfel, oricât de mult mă bucur să o pot vedea din nou, nu am de gând să
mai trec o dată prin asta.
— Nu vreau să plec, mămico! strigă Jonathan trăgând de mâna mamei
sale și înfigându-și călcâiele în iarbă.
— Vreau să văd focul de artificii!
Katherine tocmai le-a spus copiilor că este târziu și că este timpul să
se întoarcă acasă, iar eu mă duc lângă ea să o ajut cu cei doi monștri.
— Mamă, o să ratăm focul de artificii! urlă Jonathan.
— Calmează-te, micuțule, îi spun eu. În seara asta nu există focuri de
artificii. Nu sunt decât de Anul Nou.

În fiecare an, părinții mei scot jocul cel mare și organizează un bal cu
ocazia Anului Nou – asta, încă de când m-am născut. Toată lumea se
îmbracă în smochinguri, în rochii de seară, cu fântâni de șampanie la
discreție. Și cireașa de pe tort, artificii la miezul nopții, care scaldă râul
Potomac în culori strălucitoare, sclipitoare. Copiilor mai mici din familie –
cum sunt Jonathan și Annie, nu li se permite să stea la petrecere toată
noaptea. Sunt trimiși la culcare într-una din cele câteva duzini de
dormitoare de sus, înainte de miezul nopții. Dar Jonathan și Annie, știu în
mod evident, despre focurile de artificii. Sunt convins că se trezesc și se
duc la fereastră ca să le urmărească. Asta făceam eu, în fiecare an, când
eram de vârsta lor.
Doar că eu nu le urmăream de la fereastră. Și nu le urmăream singur.
— Mă duc eu primul, îi spun lui Kennedy de la baza scării. Așa, voi
putea să deschid chepengul.
Chiar dacă avem amândoi nouă ani, ea este mult mai mică decât mine.
Este prima dată când urcăm pe acoperiș și eu sunt băiatul, deci e firesc să
merg eu în față. Ar putea fi păsări turbate sau lilieci.
Suntem în podul imens în care părinții mei își țin valizele vechi, cărți,
tablouri și rochii de seară. Este întuneric, aerul este plin de praf și dacă
29
priviți mult timp un obiect, aveți impresia că începe să se miște. Kennedy
adoră să vină aici.
— Grăbește-te, o să înceapă în curând, îi spun. Vom urca din nou
mâine.
Ochii ei mari sunt deschiși în spatele ochelarilor cu lentile groase și cu
rame galbene. Mai mătură încăperea cu privirea o ultimă dată și dă din cap.
— De acord.
Urc scara și deschid chepengul din plafon, pe urmă ies pe acoperiș și
mă aplec ca să-i întind mâna să o ajut să urce. Ea mi-o prinde și vine lângă
mine pe acoperișul plat. Uneori, Kennedy spune că locuiesc într-un castel –
castelul Mason –, din cauza sălii de bal. Ori, casa ei este la fel de mare ca și a
mea. Părinții ei nu au o sală de bal, dar au o sală de cinema, ceea ce e de o
mie de ori mai grozav.
Vântul glacial mi se strecoară sub halat și privesc aburii albi care
scapă din gurile noastre. Cerul este complet întunecat deasupra capetelor
noastre, iar stelele sunt așa de strălucitoare și de aproape încât am
impresia că ar fi suficient să întind mâna ca să ating una, la fel de ușor cum
aș culege un măr dintr-un copac.
Kennedy se învârtește în cercuri mici și părul ei lung flutură în vânt.
— Ai avut dreptate, este genial! exclamă ea zâmbind și aparatul ei
dentar strălucește în lumina lunii.
Zâmbesc și eu, până când se apropie prea mult de marginea
acoperișului, când o prind de mână și o trag înapoi, spre mine.
— Fii atentă!
Ne așezăm aproape de unul dintre coșurile celor cinci șeminee ca să ne
ferim de vânt. Cum lui Kennedy încep să-i clănțăne dinții de frig, îmi trec
brațul în jurul ei și ea se cuibărește contra mea. Vorbim, așteptând să
înceapă spectacolul.
—... mi-au permis să opresc scrima și să încep lacross-ul în schimb. Este
grozav.
— Ești așa de norocos! Mama spune că nu pot opri dansul nici măcar
dacă îmi rup piciorul. Mi-a spus că mă voi căsători cu un prinț și niciun
prinț nu își dorește o prințesă care să nu știe să danseze.
Muzica ajunge până la noi de la orchestra de jos, de la parter.
— Mă întreb dacă Clare dansează cu vărul tău Louis, spune Kennedy.
Mi-a spus că o să-l sărute în noaptea asta.
— De ce? întreb făcând o grimasă.
— Păi, a spus că asta trebuie să faci la miezul nopții. Trebuie sărutat
băiatul pe care-l iubești.
30
 Continui să mă strâmb, pentru că nu reușesc să înțeleg cum cineva ar
putea să-l iubească atât de mult pe Louis ca să-l sărute.
Deodată, zeci de voci se aud la noi, de pe terasa de jos.
„10... 9... 8...”
Câteva secunde mai târziu, orchestra începe să cânte „Auld Lang
Syne”2, si cerul se luminează în toate culorile. Explozii de roșu, albastru,
violet argintiu și de verde auriu se reflectă în suprafața râului.
În timp ce privesc focul de artificii, Kennedy mi se întoarce în brațe și
mă sărută pe obraz.
— La mulți ani, Brent, șoptește ea.
O privesc zâmbind.
— La mulți ani, Kennedy.
Îmi pun amintirile deoparte și scanez din priviri grădina în căutarea
rochiei roșii. Când o zăresc, nu simt doar ușurare, mai este ceva. Ceva mai
brut, mai fierbinte, mai insațiabil. Pentru că Kennedy se uită la mine. Nu
observă că am văzut-o. E prea ocupată să se holbeze la pieptul meu,
brațele mele, curul meu... Privirea ei este fierbinte și obrajii ușor înroșiți și
nu cred că este din cauza soarelui. Mă întorc spre ea cu brațele depărtate
de corp, ca să aibă o vedere mai bună asupra minunatului meu corp, iar ea
își ridică brusc ochii.
Zâmbesc în colțul gurii, ridicând o sprânceană. Deschide ușor gura și
obrajii ei virează de la roz, la roșu. Ridic mâna să o salut, dar ea își înalță
bărbia și o ia în direcția opusă mie.
Vreți să vă spun ceva? Simt că mă voi amuza o grămadă.

CAPITOLUL 5

Zece zile mai târziu, este prima zi a procesului Longhorn. Intru în

tribunal îmbrăcat în cel mai frumos costum bleumarin, la care am asortat
butonii mei de cămașă care sunt talismanul meu norocos. Sunt pregătit
pentru bătălie.
Doamna Eu-nu-negociez-niciodată-niciodată, mi-a dat de înțeles că
suntem în război. Și dacă asta vrea, asta va avea. Dar când mă bat la
tribunal, o fac ca să câștig. Dacă nu va juca frumos, voi juca murdar. Fie în
sala de audiențe, fie în altă parte.

2
Cântec scoțian cunoscut în Franța sub numele „ Ce n’est qu’un au revoir”, care se cântă de Anul Nou în multe
țări anglo-saxone.
31
 Îmi pun servieta la masa apărării, unde Justin deja este așezat. Pare
foarte tânăr și foarte respectabil în costumul său gri cu cravată bordo. S-a
panicat și este normal să fie așa, când i-am spus că programul s-a
schimbat și cazul său va ajunge până la urmă în fața juriului. Astăzi, tatăl
său îl însoțește. Este așezat în spatele fiului său, în primul rând rezervat
publicului, lipit de telefonul lui. Am pus la punct un program astfel ca
părinții lui să fie prezenți o zi din două, ca să-și arate susținerea în fața
judecătorului, fără să se intersecteze vreodată.
Intră Kennedy, trasă la patru ace.
Este superbă, îmbrăcată ca o eroină din benzile mele desenate –
jumătate stripteuză, jumătate asasin de profesie. Poartă o fustă conică de
piele neagră și o cămașă de mătase neagră care se mulează pe pieptul ei
peste tot unde trebuie – care este ușor descheiată, cât să arate un colier de
argint cu un pandantiv de onix negru. Are părul ridicat într-un coc înalt,
cu un machiaj lejer care-i accentuează frumusețea ei naturală.
Ia loc în spatele mesei sale, se întoarce spre mine și zâmbește. Penisul
meu reacționează ca șarpele în fața dresorului, tresărind și întărindu-se în
prezența acestui surâs care mă lasă fără aer în plămâni, pe rând dulce și
machiavelic: delicios, dar mortal. Este un surâs care spune: „Te voi
distruge, dar vei adora asta.”
Și-a pus din nou lentilele turcoaz și pot spune că sunt mai liniștit așa,
ochii ei naturali mi-ar fi venit de hac – mi-aș fi petrecut probabil restul
zilei, ștergându-mi saliva din colțul gurii.
Se întoarce cu fața spre masa ei ca să-și pună dosarele și ochii mei se
plimbă pe fizicul ei perfect. La naiba, poartă ciorapi de nylon. Au dunga
aceea neagră care urcă de la glezne pe gambă, coapse și dispare sub fustă.
Îmi șterg bărbia, în cazul în care..., dar e în ordine, nu am salivă.
Aprodul ne cere să ne ridicăm și judecătorul, Onorabilul Domn
Phillips, intră în sală. Se asigură că cele două părți sunt aici, pe urmă
aștept să-i instruiască pe jurați, ușor nerăbdător să o văd pe Kennedy în
acțiune.
Nu asta se întâmplă însă, pentru că vipera se ridică și îl interpelează
pe judecător.
— Onorată Instanță, am dori să depunem o moțiune pentru a-l
descalifica pe specialistul în informatică al apărării și să-l împiedicăm să
depună mărturie.
Un expert în informatică judiciară și un tehnician care examinează
datele lăsate după o infracțiune cibernetică. Expertul meu este cel mai
bun din țară și va susține că probele care se presupune că piratarea băncii
32
a fost comisă de Justin, sunt șubrede. El va spune că desigur, calculatorul
lui Justin ar fi putut fi utilizat, dar este o șansă infimă ca să fie cazul. Este
nevoie exact de asta, de o șansă infimă pentru ca să existe o îndoială
rezonabilă în ce privește culpabilitatea clientului meu.
Dacă ar fi un joc de șah, expertul meu în informatică ar fi turnul – nu
este piesa mea cea mai puternică în apărare, dar este de asemenea
esențială pentru strategia mea.
— Pe ce bază? întreb ridicându-mă.
— Pentru că nu este autorizat să depună mărturie, nici să lucreze,
spune ea. O audiență ar putea clarifica situația.
Judecătorul autorizează o audiență pentru această moțiune și două
ore mai târziu îl descalifică pe martorul meu pentru că lucrează la Londra
și nu și-a dat osteneala să își reînnoiască viza de lucru care este expirată.
Se pare că și Kennedy este gata să se bată. Și este al naibii de bună la
asta.

***

După audiență și după ce am prezentat declarațiile noastre

preliminare juriului, Kennedy deschide procesul cu propriul ei expert în
informatică judiciară. Întrebările ei sunt rapide, bine țintite și pline de
încredere. Răspunsurile tehnicianului sunt amănunțite și plictisitoare,
cum este adesea cazul cu tehnicienii, dar nu comite greșeli și simplifică
lucrurile în prezentare ca să înțeleagă și jurații.
Nu este deloc bine pentru Justin.
Puțin după aia, judecătorul mă invită să interoghez martorul la
rândul meu, ceea ce ar fi super dacă Kennedy m-ar lăsa să plasez măcar o
întrebare.
Vă dau un exemplu.
— Ați putea să-mi explicați...
— Obiecție!
Și încă una.
— Cum ați putea să fiți sigur...
— Obiecție!
Și alta.
— Și când ați determinat că...
— Obiecție!
Cea mai mare parte a obiecțiilor ei sunt trecute cu vederea, dar
scopul nu este să fie reținute. Este o strategie. Ea vrea să-mi distrugă
33
ritmul și să mă împiedice să găsesc o zonă de confort unde aș putea să-l
împing pe martor să spună ce vreau eu să aud pentru ca mai apoi, s-o
întorc împotriva lui.
Încearcă să mă enerveze și îi iese. Dacă credeam că va fi amuzant, mă
înșelam. Deja îmi imaginez cum îi iau micuțul ei gât între mâinile mele ca
s-o strangulez, iar aici chiar nu este vorba despre un delir sado-masochist.
Sfârșesc prin a ceda, ceea ce nu mi se întâmplă niciodată.
— Care sunt șansele să...
— Obiecție! strigă Kennedy ridicându-se.
— Obiecție! răspund întorcându-mă spre ea.
— Obiectați la propria întrebare? mă întreabă judecătorul scoțându-
și ochelarii.
— Nu... Onorată Instanță, mă bâlbâi eu. Mă opun obiecției ei.
— Asta este ceva nou, răspunde ridicând o sprânceană.
— Voi putea interoga martorul? În ritmul ăsta, pe când se va termina
procesul, clientul meu va putea ieși la pensie.
— Dacă domnul Mason și-ar formula corect întrebările, nu aș fi
obligată să obiectez, Onorată Instanță, răspunde Kennedy cu calm.
— Nu este nimic greșit în felul în care formulez întrebările, mormăi.
Judecătorul ne aduce la ordine.
— Mie trebuie să-mi adresați argumentele, domnilor, doamnelor.
Domnișoară Randolph, binevoiți să vă rețineți din a obiecta la tot pasul.
— Desigur, Onorată Instanță.
— Acestea fiind spuse, ședința se amână. Ședința va fi reluată mâine
dimineață la ora nouă.
De cum a ieșit judecătorul, îl asigur pe Justin cu o palmă pe spate și cu
un discurs motivațional. După aceea îmi aranjez documentele în servietă
și mă întorc să plec, în același timp cu însăși Scorpia în persoană.
— Desigur, Onorată Instanță, spun cu o voce ascuțită ca să i-o imit pe
a ei. Pup-în-cur-istă, șoptesc.
— Prefer să pup în cur decât să fiu debilă. Nu știam că ți-ai luat
diploma dintr-o cutie norocoasă de Cracker Jack pe care ți-a cumpărat-o
tatăl tău.
Trec înaintea ei ca să o privesc în ochi și îmi îndrept degetul spre fața
ei.
— Hei! Îmi cumpăr singur cutiile de cereale norocoase, țin să-ți spun!
— Dacă spui tu, răspunde ridicând din umăr.
O las să treacă în fața mea pentru că asta fac domnii și pentru că așa
pot să-mi clătesc ochii cu fundul ei, deja parcă mă simt puțin mai bine.
34
 Câțiva metri mai departe, Tom Caldwell o strigă pe Kennedy și ea se
oprește să-i vorbească. Tom este un procuror cu coloană vertebrală,
împotriva căruia cabinetul nostru s-a apărat de mai multe ori. Este un
băiat bun, defectul său este că e îngrozitor de perfect. Mi s-a spus de
curând că este logodit cu o profesoară drăguță pe nume Sally.
Mă aplec încet ca să-mi strâng șiretul la pantofi și să îi ascult. Nu mă
judecați, vă rog.
— Suntem mai mulți care mergem la Red Barron pentru happy hour,
îi spune Caldwell. Ar trebui să vii!
— Pare să fie grozav! Mulțumesc, Tom, include-mă și pe mine,
răspunde cu o voce veselă și amicală.
Sunt ani de când nu mi-a mai vorbit pe tonul ăsta. Îi privesc cum ies
afară și mă cuprinde gelozia. Cretinul ăsta de Caldwell. Îmi scot telefonul
din buzunar și îl apelez pe Stanton.
— Prietene, îi spun când răspunde. Pregătește-te, am nevoie de un
asistent de agățat. Tu și cu mine la happy hour, ca în vechile bune timpuri,
adică anul trecut.
— Îmi pare rău, amice, îmi răspunde cu o voce adormită. Nu pot, ne
facem siesta.
— Siesta? întreb privindu-mi ceasul. Este ora șaptesprezece!
— În cazul în care nu ai remarcat, Sofia este cât se poate de
însărcinată.
— Da, dar nu are optzeci de ani! Ea este însărcinată. Scuza ta care
este?
— Ne-am întors acasă mai devreme. Cum nu acceptă să se odihnească
decât dacă mă lungesc lângă ea, sfârșim prin a adormi amândoi. După aia,
eu nu mai pot dormi noaptea și recuperez munca pe care nu am făcut-o în
timpul zilei. Copilul ăsta mă va transforma într-un vampir!
— Ar trebui să-ți fie rușine, spun scuturând capul. Îmi tragi clapa,
amice!
— Unde este Jake?
— Este repetiția generală pentru gala de dans a lui Regan. Și-a
petrecut toată dimineața bombănind că trebuie să se ducă. Este suficient
de pedepsit cu asta.
— Îmi pare tău, Brent.
— Mda, mda, întoarce-te să-ți termini siesta, tăticule. Și nu uita să-ți
scoți proteza dentară.
— Du-te naibii, răspunde râzând.
Închid și suspin. S-ar părea că sunt singur în misiunea mea.
35
 ***
Nu mă duc imediat la Red Barron, ar fi prea bătător la ochi. Mai stau
la tribunal vreo patruzeci și cinci de minute și pe urmă o iau pe jos spre
micul bar. Este un bar de școală veche – bere, vin și whisky. Într-un colț
este o țintă pentru săgeți și un televizor mic în spatele barului. Câteva
mese și scaune, care au prins și vremuri mai bune, sunt înșirate de-a
lungul unui zid acoperit cu o oglindă imensă. Locul este aproape mizer,
dar este plin ochi. Mă strecor printre clienți și îl zăresc pe Tom Caldwell
aproape de bar, înconjurat de oameni îmbrăcați în costume sau taioare.
Se întoarce când îl bat pe umăr și ia un aer surprins, înainte să-mi
zâmbească.
— Salut, Mason.
Îi strâng mâna.
— Cum îți merge, Caldwell?
— Foarte bine, beau un pahar să mă destind puțin după o zi lungă la
tribunal.
— Mda, și eu la fel.
O reperez pe Kennedy în spatele lui Tom. Acei ochi cu îngrozitoarele
lentile de contact turcoaz se îngustează pentru o clipă – ca și cum s-ar
pregăti să-mi sară la beregată, pe urmă îşi îndreaptă umerii și scutură
capul. Poate e gata să cedeze și să nu mai fie așa de rece cu mine, măcar
pentru seara asta?
Traversez grupul micuț salutându-i pe cei pe care-i cunosc și ajung la
ea. Suntem așa de aproape unul de celălalt, că ea trebuie să ridice capul ca
să mă privească în ochi.
— Știi că este ilegal să urmărești pe cineva peste tot împotriva voinței
lui?
— Să te urmez peste tot? râd eu. Cineva are o părere prea bună
despre propria persoană. Vin aici mereu.
— Tu vii aici? În acest bar?
— Da, ridic eu din umeri. Nu fii paranoică.
Se ridică pe vârfurile picioarelor și respirația ei îmi gâdilă urechea.
— Nu este paranoia dacă este adevărat. Privește în jur.
O fac. Și atunci înțeleg de ce nu mă crede. Deoarece locul este plin de
ofițeri de poliție – unii încă în uniforme, alții în civil, cu armele și cu
insignele încă vizibile. E un bar de polițiști. Polițiștii și procurorii se mai
întâlnesc, pentru că în general sunt în aceeași tabără. Și știți cine nu sunt
de partea lor? Avocații în apărare penală.
36
 — Dorești să-ți reformulezi declarația? întreabă Kennedy ridicând
sprâncenele.
— Nu. Este versiunea mea și o susțin.
Ea rânjește.
— Hei, Brent. Nu te-am mai văzut de nu știu când!
Este Michelle Lawson, o superbă procuroare cu care m-am întâlnit un
timp acum doi sau trei ani. Vine lângă mine și mă sărută pe obraz. Este o
fată drăguță și am petrecut momente foarte plăcute împreună, dacă
înțelegeți ce vreau să spun, după care fiecare și-a văzut de viață. Fără
resentimente.
— Hei, Michelle. Ce mai faci?
— La fel ca întotdeauna. Arăți bine, Brent.
— Mulțumesc, spun făcându-i cu ochiul. Și tu la fel.
Fața lui Kennedy se întristează în timp ce se uită la schimbul nostru
verbal. Interesant.
— Ce bei? o întreb când Michelle pleacă.
Își linge scurt buza inferioară.
— Pinot Gri, răspunde ea.
Își pune mâna pe bicepsul meu în mod deliberat, aproape posesiv. Pe
urmă se apropie de mine atât de mult că simt mirosul vinului în respirația
ei.
— Îmi comanzi altul, te rog?
Nu știu sigur ce se întâmplă aici. Nu știu sigur cum am trecut de la
insultele pe care mi le-a adus acum o oră la tribunal, la flirtul ei de acum.
Dar dracu să mă ia dacă îmi voi pune întrebarea asta – o să-i dau doamnei
băutura cerută.

***
Ne petrecem următoarea jumătate de oră vorbind, tachinându-ne,
râzând – fără absolut nimic care contează. Uneori cu oamenii din jurul
nostru, dar mai ales unul cu celălalt. Kennedy mă privește de sus și până
jos. Îndrăzneț. Seducător. Îmi atinge brațul, pieptul. Se lipește strâns de
mine și-mi șoptește în ureche.
Sunt tare ca piatra în tot acest timp, dar nu mă plâng. Vreau doar să
știu care este jocul ei. De ce această schimbare bruscă de atitudine? Am
intenția să-i pun întrebarea asta de îndată ce vom rămâne singuri, dar ea
îmi taie brusc elanul.
— Ce zici dacă plecăm de aici? întreabă cu o mână în șold, cu cealaltă
mângâindu-mă pe piept în sus și-n jos. Înnebunindu-mă.
37
 — Mi-ai luat cuvintele din gură.
Ea îmi zâmbește discret, misterios.
— Atunci poate ar trebui ca tu să o umpli pe a mea pentru ca
schimbul să fie echitabil.
A spus într-adevăr așa ceva? La naiba, dacă e un vis, băgați-mă în
comă, vă rog frumos!
— Sună ca un plan, spun eu și inima mea bate nebunește.
— Trebuie doar să mă duc până la toaleta doamnelor, mai întâi.
Ea se întoarce și pleacă, iar eu îmi beau restul de bere, dorindu-mi să
fi fost ceva mai tare. Trebuie să fiu atent. Am multe întrebări – sunt atâtea
lucruri pe care mi-ar plăcea să le știu – și încă și mai multe poziții în care
mi-ar plăcea să o iau.
Se aude un zgomot de sticlă spartă și întorc capul spre fundul barului,
unde doi indivizi băuți se împing, pe punctul de a se lua la bătaie. Un
culoar îngust duce la toalete și Kennedy nu are prea mult loc să treacă
prin fața celor două brute.
Știu ce se va întâmpla și nici nu se pune problema să o permit.
Câteva secunde mai târziu, o prind pe Kennedy de talie și o plasez în
spatele meu ca s-o protejez. După aceea, împing bruta care ar fi intrat în
ea dacă nu aș fi fost aici.
— Dacă vrei să spargi gura cuiva, fă-o afară, urlu la el.
Idiotul uită că se pregătea să se ia de altul și se întoarce spre mine.
— Cine dracu ești tu?
Mă pun în fața lui, vocea mea este gravă și letală.
— Aproape că ai dat peste prietena mea. Dacă ar fi fost cazul, ai fi fost
într-o stare prea proastă ca să mai pui întrebarea asta tâmpită. Așa că eu
sunt tipul care-ți spune să încetezi să te porți ca un cretin. Dacă asta-ți
pune vreo problemă, putem ieși afară.
Se holbează la mine în tăcere, întrebându-se fără îndoială dacă sunt
serios. Sunt mai înalt cu câțiva centimetri decât el, maxilarul meu este
contractat, iar privirea mea este mortală. Sunt al naibii de serios. După un
moment, simte și el asta și face un pas în spate.
— Nu am nicio problemă cu tine, spune ridicând din umeri.
— Bine.
După ce se îndepărtează, mă întorc spre Kennedy. Îmi trec mâna
peste ceafa ei și îi studiez fața care dintr-o dată a devenit foarte palidă.
— Ești în ordine? Ce se întâmplă?
Clipește din ochi și îmi evită privirea, scuturându-și capul.

38
 — Nimic. Totul e bine. Eu sunt doar... cred că mai curând mă întorc la
mine cu un taxi. Singură.
— Ce? De ce?
— Pentru că nu pot...
Se oprește și se crispează.
— Pentru că mi-am schimbat părerea, reia ea.
Scapă de brațul meu și se strecoară printre clienți spre ieșire. Este cu
mult mai mică decât mine, așa că înaintează mai repede. Până să o prind
afară, un taxi s-a oprit deja în fața ei. Deschide ușa, dar eu o închid la loc.
— Unde te duci?
— Mă duc acasă, Brent.
Încearcă să deschidă ușa dar eu o închid încă o dată.
— Nu până nu îmi explici ce te-a făcut să intri în panică.
Acum nu mai pare nici surprinsă, nici speriată, nici confuză. Pare
doar foarte furioasă. Pe mine.
— Nu-mi spune mie ce să fac! Mai ales nu tu! strigă ea.
— Totul e-n ordine? întreabă Tom Caldwell, care tocmai a ieșit pe
ușă.
Pare amabil și sincer îngrijorat.
— Noi, hmm, am chemat un taxi, continuă el. Va fi aici într-un minut.
Vrei să vii cu noi, Kennedy?
Își aranjează părul spre spate și încearcă să se adune.
— Da, mulțumesc Tom, voi veni cu voi.
Mă fixează după aceea cu o privire glacială.
— Ne vedem mâine la tribunal, Brent.
Lovesc puternic cu palma în taxi, frustrat pentru că este o bătălie pe
care nu pot s-o câștig în seara asta.
— Mda, ne vedem mâine, Kennedy.

***
Mai târziu în noapte, spre orele două ale dimineții, mă trezește o
descărcare electrică care-mi urcă de la ciot, spre coapsă. Sunt transpirat,
înghețat, tot corpul meu este înțepenit și-mi simt mușchii contractați de
durerea asta agonizantă. Mi se mai întâmplă din când în când.
La început a fost, ceea ce se numește durerea membrului fantomă,
adică o suferință într-un membru care nu mai există. Pe vremea aceea
simțeam nevoia să-mi scarpin piciorul sau să-l mișc ca să îmi găsesc o
poziție mai confortabilă, normal însă că acest lucru nu era posibil.

39
 Zilele astea, este diferit. Durerea este la nivelul nervilor. Este motivul
pentru care pe unchiul dumneavoastră îl doare genunchiul când plouă,
chiar dacă a fost operat cu ani în urmă pentru accidentul pe care l-a avut
când juca fotbal. Există anumiți nervi care nu se pot relaxa, vor să se facă
utili și sunt furioși că nu pot face nimic.
Mi se contractă toată coapsa când simt o nouă descărcare electrică,
este ascuțită și mă arde. Gem și-l chem pe Harrison să-mi aducă scaunul
cu rotile. Mi-e imposibil să-mi atașez proteza și nu voi reuși niciodată să
adorm din nou.
Am fost să mă consulte numeroși specialiști și am primit numeroase
explicații, meteo, stres, dar niciun răspuns concret. Unul dintre ei voia să
mă opereze din nou, dar nu îmi garanta că-mi va rezolva problema într-un
mod permanent, așa că am refuzat. În loc de asta, încerc masajul
terapeutic sau acupunctura, sau strâng din dinți și aștept să treacă.

***
Dimineața, vine maseuza mea acasă. Este o chinezoaică bătrână care
înjură ca un birjar, dar care are niște mâini experte. Când pleacă, durerea
este ușor mai suportabilă – ușor. Îmi petrec ziua în scaunul cu rotile, în
tricou și pantaloni de trening.
Mai târziu, după masă, am parte de o vizită surpriză. Cineva bate cu
putere în ușă și Harrison se duce să deschidă. Revine în salon urmat de
Kennedy, la fel de frumoasă ca ieri, îmbrăcată cu o fustă albă, cu un blazer
negru și pantofi cu toc cui negri. Părul este lăsat liber, des și ondulat.
Și pare foarte furioasă.
— Domnișoara Kennedy Randolph, anunță Harrison.
— Tu ai un majordom?
Înalț umerii.
— Mama își face griji. Ce am făcut ca să merit această onoare?
Kennedy își îndreaptă degetul spre mine.
— Dacă tu crezi că vei scăpa pasându-i cazul asociatei tale ca un laș,
ți-ai ieșit din minți!
— Nu știu despre ce vorbești.
— Vorbesc despre faptul că nu ai fost astăzi la tribunal. Și că ți-ai
trimis asociata – o adevărată baracudă – în locul tău!
Chicotesc, în timp ce altă descărcare îmi străbate piciorul.
— Baracudă, Sophiei o să-i placă asta. O să-i transmit complimentul.
— Îți interzic să schimbi subiectul, Brent. Voi depune o reclamație la
tribunal, dacă va fi cazul. Voi contacta Baroul, voi...
40
 Deși tirada ei poate fi distractivă, îi tai totuși vorba.
— Cazul este al meu, Kennedy. Clientul este al meu. Nu eram suficient
de în formă astăzi și Sofia era liberă, asta-i tot. Dar sunt încântat să aud că
ți-am lipsit, adaug făcându-i cu ochiul.
Închide brusc gura și încruntă sprâncenele.
— Nu pari bolnav.
— Nu sunt bolnav.
Privește spre roțile scaunului, pe urmă la fața mea și știu că mi-a
văzut cearcănele sub ochi, maxilarul crispat, picăturile de transpirație de
pe fruntea mea.
— Este piciorul tău?
Mă forțez să schițez un surâs, dar știu că e plin de suferință.
— Sunt unul dintre puținii norocoși care încă mai are dureri după ani
de zile de la amputare. Nu-mi pot fixa proteza și nu îmi place să merg la
tribunal în scaunul cu rotile. Ar distrage juriul.
Se gândește la ce i-am spus și când începe să vorbească din nou,
vocea ei este mai dulce.
— Timp de un an și jumătate după amputația ta, părinții mei și cu
mine am venit să cinăm la tine. Eu mă fofilam sus, pentru că voiam să te
văd, aveam nevoie să știu dacă erai bine. Parcursesem deja jumătate din
distanța până la camera ta, când te-am auzit plângând. Henderson era cu
tine, dar părea... îngrozitor.
Plec capul.
— Era chiar mai rău, pe vremea aia. Eram tânăr, nu știam cum să-mi
stăpânesc durerea, acum știu.
Aștept un timp înainte de a o privi în ochi. Există o diferență între
milă și compasiune, deja sunt douăzeci și doi de ani de când mă antrenez
să fac diferența între cele două. Mila, înseamnă să fii trist pentru cineva,
fiind în același timp ușurat că nu ești în locul lui. Compasiunea, înseamnă
să împarți cu el suferința, care astfel devine și a ta.
Accept cu bunăvoință curiozitatea oamenilor sau jena lor în ce
privește piciorul meu, face parte din înțelegere. În schimb, nu suport mila.
Și mai ales n-aș suporta-o venind din partea ei.
Îi privesc în sfârșit chipul și sunt ușurat să văd că ochii ei sunt plini de
suferință: a mea și a ei.
— Este ceva ce aș putea face pentru tine, orice?
— Acum că mi-o spui, mă simt întotdeauna mai bine după o felație.
Presupun că nu ești interesată de așa ceva?

41
 Izbucnește în râs, un râs grav și dulce, iar durerea mea devine un pic
mai ușor de ignorat.
— Îmi pare rău, dar nu, nu sunt interesată.
— La naiba! îmi pocnesc degetele. Dar ce ai spune de un pahar? Este
groaznic să bei singur. Și Harrison refuză să mi se alăture, spun arătându-l
cu degetul pe majordomul meu.
Rulez scaunul până la canapea și îi fac semn să se așeze.
— Așază-te, te rog. Harrison, adu-ne sticla cea bună de coniac, te rog,
pe etajera de sus, în partea stângă.
— Medicamentele dumneavoastră..., mă previne el.
— Un păhărel nu-mi va face rău.
Kennedy se așază pe canapeaua de piele maro, suficient de aproape
de mine încât genunchii noștri aproape se ating. Harrison ne întinde
fiecăruia câte un pahar, pe urmă iese din încăpere fără să facă vreun
zgomot.
O privesc și mă întreb cu ce să încep. Am atât de multe întrebări... și
majoritatea sunt riscante.
— Unde ai plecat după internat? M-am dus la tine în vara aia, dar...
— Nu vreau să vorbesc despre asta, Brent, spune cu o voce fermă
privind drept în fața ei.
— De acord. Atunci... ce s-a putut întâmpla ca să devii așa? Părul tău,
hainele tale, lentilele pe care le porți... Mama ta și sora ta Claire au
încercat ani de zile să facă din tine păpușa lor Barbie. De ce le-ai ascultat,
până la urmă?
Zâmbește ușor.
— Nu le-am lăsat, răspunde în timp ce umerii i se destind ușor. După
un timp, m-am săturat să fiu mereu rebela familiei. Nu mă mai amuza la
fel de tare să o văd pe mama cum se isterizează la fiecare nouă ținută
vestimentară de-a mea. În vara care a urmat primului meu an de facultate
la drept, am făcut un stagiu la Curtea de Apel...
— La ce Facultate de Drept ai fost? o întrerup eu.
— Yale.
Bea o gură de coniac înainte de a continua.
— Deci... lucram cu Justice Bradshaw, care era nu doar o judecătoare
formidabilă, dar și o femeie magnifică. La o lună după ce mi-am început
stagiul, m-a convocat în biroul ei și mi-a spus că era foarte impresionată
de munca mea, dar dacă nu schimbam ceva în felul în care arătam, stagiul
meu cu ea nu va mai dura mult timp.

42
 — Ți-a spus ea asta? o întreb, aproape înecându-mă. La naiba, ar fi
făcut obiectul unui caz grozav de hărțuire sexuală.
Ea dă din cap.
— I-am spus că vreau să fiu judecată pentru munca mea și nu pentru
fizicul meu. Și ea mi-a răspuns „asta merge pentru La-La Land, draga mea,
dar asta este viața reală”.
Vocea ei se destinde și masca de gheață se topește puțin câte puțin,
revelând un chip care se îmblânzește și se deschide față de mine. Nu
reușesc să-mi iau privirea de la ea, pentru că în sfârșit, o văd pe fata cu
care am crescut. Cea pe care o cunoșteam pe de rost.
— Ea mi-a spus, că fie că suntem bancheri sau răufăcători, cu toții
suntem judecați după aparența noastră, că dacă am un aer neglijent,
oamenii vor gândi că tot ce fac este la fel. În schimb, dacă arăt impecabil,
îmi vor oferi o șansă gândindu-se că și munca mea poate fi perfectă. Am
început deci să fac eforturi ca să am mai multă clasă. După câteva
săptămâni eram vopsită, epilată și îmbrăcată pe măsură. A fost momentul
meu Diavolul se îmbracă de la Prada.
Dau din cap, chiar dacă nu știu despre ce vorbește, iar ea o ghicește.
— Nu știi despre ce e vorba, nu-i așa?
— Nu am nici cea mai mică idee.
Îmi zâmbește.
— Vreau să spun că această judecătoare a fost mentorul meu într-ale
modei. A fost vara în care am devenit frumoasă.
Privesc cu atenție curba ușoară a pomeților ei, pielea ei fină, genele
lungi și groase, buzele ei pline.
— Nu, chiar n-a fost.
Își înfige privirea în a mea pentru un lung moment, pe urmă întoarce
ochii. Înghite puțin coniac și tușește un pic.
— Puțin cam aspru, nu?
— Da. Cu riscul de-a te vexa, dacă asta e cea mai bună sticlă de
băutură a ta, mi-e frică să descopăr alcoolul obișnuit.
— Nu pentru gustul său îmi place coniacul.
Îi fac semn să se apropie și simt un miros de piersică pe pielea ei. Mă
concentrez totuși, și învârt lichidul în pahar.
— Vezi nuanța asta de maro deschis, ce moale pare, ca o catifea fină?
Kennedy privește paharul și încuviințează.
— Dar există acolo un maro mai închis care îl face mai complex. Îi
îmbogățește gustul.
— Mda.
43
 — Pe urmă mai este încă un strat auriu, care face lichidul aproape
celest.
Ca și cum ar fi iluminat de la interior.
— Da, răspunde ea.
Încetez să mai întorc coniacul în pahar și îi șoptesc.
— Este exact culoarea ochilor lui Kennedy Randolph.
Își reține brusc respirația.
— Este ceea ce am gândit prima oară când l-am băut și este ceea ce
îmi spun de fiecare dată când beau din el, de atunci. Nu te-am uitat
niciodată, scumpa mea. Departe de asta.
Nu se aștepta la asta. Pare surprinsă și pare deodată micuță și
vulnerabilă. Pe urmă expresia feței ei se închide și devine impasibilă,
dură.
— Te enervează că spun asta, reiau, încercând să-i prind din nou
privirea. De ce te agasează?
— Tu știi foarte bine pentru ce, răspunde voind să se scoale.
— Nu, Kennedy. Nu știu. Nu am știut niciodată.
Își retrage brusc mâna și-și pune paharul pe măsuța joasă. Face un
pas în spate, punând distanță între noi.
— Nu vreau să fac din nou asta, Brent. Refuz să o iau de la capăt cu
tine.
Maxilarul meu se contractă.
— Bine, vrei să începi prin a-mi explica ce vrei să spui cu asta?
— Ce ar fi să ți-o tragi singur cu bățul de lacrosse?
Oho, iată-ne că o luăm de la capăt.
Dau din cap ca și cum m-aș gândi la asta.
— Echipamentul sportiv este o limită dură pentru mine. Dar dacă vrei
să te distrezi cu alt tip de jucării, contează pe mine.
Nu-mi apreciază umorul.
— Plec.
— Fugi.
Strânge buzele și ochii ei scot scântei. La naiba, ce frumoasă e când e
nervoasă. Abia aștept să văd cum e când este furioasă. De fapt, ceva îmi
spune că o voi descoperi curând.
Își pune o mână în șold și pe cealaltă o mișcă în fața mea.
— În fotoliu sau nu, curul tău are interesul să fie la tribunal mâine,
dacă nu, voi face un iad din viața ta.
— Cum, contrar plăcerii pe care mi-o procură prezența ta acum?
Își aruncă brațele în aer și se întoarce pe călcâie.
44
 — Pe mâine, îngerul meu, îi răspund când ea deja mi-a întors spatele.
Un minut mai târziu, Harrison intră calm în salon după ce a condus-o
la ușă.
— Îngerul meu? întreabă el.
— Sigur, spun lipindu-mi paharul de buze. Tot un înger a adus cele 10
plăgi în Egipt.
— Aha, văd, dă el din cap. Dar ceva îmi spune că broaștele și lăcustele
au fost mai ușor de controlat.
Și eu nu pot decât să fiu de acord cu el.

CAPITOLUL 6

A doua zi ajung în zori la birou ca să compensez faptul că nu am putut

lucra nimic ieri. Mă pierd în moțiuni și apeluri și puțin câte puțin imobilul
se trezește la viață în jurul meu. Lumina orbitoare a soarelui pe pereții
albi îmi spune că este în jur de nouă și jumătate, ceea ce se confirmă
foarte repede când aud pașii doamnei Higgens pe culoar și mirosul de
cafea care plutește în aer. Cât despre zgomotul asurzitor care vine prin
perete, zgâlțâindu-mi desktopul și jocul de darts din cutie, asta e ceva
neobișnuit.
Ce mama dracului e asta?
Mă îndrept spre ușă când zgomotul se aude din nou, însoțit de
această dată și de un țipăt înfundat – șocat, suferind, în mod categoric
masculin.
Ce dracu se întâmplă?
Dau buzna în culoar și realizez că zgomotul vine din biroul lui Sofia.
Jake și cu Stanton mă urmează îndeaproape, afișând aceeași figură
îngrijorată. Când zgomotul se repetă pentru a treia oară, privirea lui
Stanton devine asasină. Ne-o ia înainte și debarcăm toți trei în biroul
soției sale.
Sofia este o adevărată bombă braziliană, dar cu noile ei curbe
datorate bebelușului de șapte luni din burta ei, este încă și mai frumoasă.
Același bebeluș care face ca faptul că ea ține un tip cu fața în jos peste
biroul ei, cu brațul răsucit într-o poziție nenaturală, să fie și mai uluitor.
Și... Absolut grozav.
— Auuuu, o să-mi rupi mâna! geme el.
— Totul e-n ordine? întreabă Stanton.
45
 — Super, răspunde Sofia zâmbind.
Face un pas în spate ca să-l lase pe Stanton în locul ei, iar acesta îl
prinde de cămașă și îl înfige în perete, prinzându-l cu cealaltă mână de
gât.
— Ce naiba ai făcut? mârâie Stanton.
Tipul face ochii mari.
— Eu? Ea era să-mi rupă brațul!
Stanton îl dezlipește ușor de pe zid, pentru ca apoi să-l izbească la loc.
— Ce ai făcut pentru ca ea să-ți rupă brațul?
— I-am spus că va face închisoare, explică Sofia aranjându-și părul și
întinzându-și gâtul. I-am spus că nu voi putea să-i mai aranjez o înțelegere
amiabilă care să nu includă de la doi la patru ani de închisoare cu
executare. Nu i-a plăcut și a încercat să-mi dea una.
— Ai încercat s-o lovești pe soția mea? strigă Stanton strângându-și
pumnul în jurul gâtului individului. Soția mea însărcinată?
— Sunt bine, Stanton. Cu adevărat. Te rog să-l lași să iasă de aici,
intervine Sofia fulgerându-l din priviri pe clientul ei. Renunț la cazul tău și
păstrez avansul. Oricare ar fi avocatul care ar accepta să îți ia cazul, nu va
fi suficient de bun ca să-ți obțină măcar între doi și patru ani de închisoare
cu executare, dar distrează-te la maxim, cretinule. Acum, ieși de-aici.
— Lasă-mă să te ajut, spune Jake cu o voce gravă și amenințătoare.
Îl ia pe tip din mâinile lui Stanton – literalmente – și îl târăște pe
culoar după el.
Stanton își plimbă mâinile pe burta Sofiei, pe brațe, pe umeri.
— Ești sigură că ești în ordine?
— Oh, bineînțeles, nici măcar nu m-a atins.
Stanton dă din cap și o atrage în brațele lui. Doar că, până revine Jake,
iarăși este furios.
— Asta este, Sof. Ai terminat.
— Nu, nu începe din nou cu asta, i-o întoarce Sofia.
Ar trebui să vă luați niște popcorn, pentru că dacă un bun avocat se
poate certa cu el însuși, doi avocați față în față sunt ca doi rottweilleri într-
o cușcă.
— Eu nu încep din nou, cu asta termin, Sofia. Concediul tău de
maternitate începe acum, răspunde Stanton.
Își încrucișează brațele, ceea ce nu este niciodată un semn bun.
— Oh, nu, Stanton. Poți să faci o cruce pe fantasmele tale, gen
desculță și însărcinată în bucătărie!

46
 — Poți foarte bine să-ți pui pantofii, știi cât îmi plac tocurile înalte,
glumește el, după care o ia razna. Tu ești soția mea și el este fiul meu! Nici
nu poate fi vorba ca eu să las să vi se întâmple ceva. Deci: gata cu
nenorociții violenți și cu dealerii de droguri. Dar dacă vrei, atâta timp cât
stai așezată după biroul tău, te poți ocupa de evaziune fiscală și albirea
banilor. Fii oaspetele meu!
— Asta nu este o hotărâre pe care să o iei tu!
— Tocmai am luat-o.
— Detest să-i văd pe Mama și pe Tata cum se ceartă, îi șoptesc lui
Jake, care-mi răspunde cu un surâs.
— Din fericire avem un parteneriat echitabil și luăm genul ăsta de
decizii împreună! îi spune soțului ei cu o figură satisfăcută.
Stanton încuviințează, sigur de el.
— Nu greșești. Ar trebui să votăm, pentru că este vorba despre o
decizie care privește firma noastră.
Surâsul Sofiei se șterge.
— Jake? întreabă Stanton, fără să-și mute ochii de pe soția sa.
Jake rămâne tăcut câteva secunde înainte de a răspunde.
— Sunt de acord cu Stanton.
Trăsăturile Sofiei se crispează, dar nu-i lasă timp să răspundă.
— Știi, femeile soldat, pompier sau polițist au sarcini limitate când
sunt însărcinate.
— Dar eu nu fac niciuna dintre meseriile astea! Nu car oameni în
clădirile cuprinse de flăcări și nu trag tiruri de mortiere, la naiba!
— Tot nu văd care este interesul să riști să iei o scatoalcă de la o
brută, i-o întoarce Jake cu o voce fermă. Și nu are nimic de-a face cu faptul
că ești femeie. Dacă Stanton era incubatorul, i-aș fi zis exact același lucru.
Dar, din fericire, nu este cazul.
— Brent? Ce votezi? întreabă Stanton cu o voce deja victorioasă.
Ochii Sofiei mă imploră să fiu de partea ei.
— Tu ești una dintre cele mai bune prietene ale mele, Sofia. De asta
pot să-ți spun când te comporți ca o idioată.
— Dar...
Ridic mâna ca s-o fac să tacă.
— Nu vei avea sarcini limitate decât pentru câteva săptămâni, nu e
sfârșitul lumii. Vom fii cu toții ușurați că nu trebuie să ne mai facem griji.
Fac apel la Waldo în forul meu interior.

47
 — Nu ai nimic de demonstrat, Sofia, chiar dacă tu crezi că trebuie să-
ți dovedești ceva ție însăți. Dar nu merită să-ți pui sănătatea în pericol,
sau al micuțului Becker Mason Santos Shaw.
— Mulțumesc, spune Stanton râzând.
— Nu așa de repede, răspund eu. Nu am terminat. Chiar dacă înțeleg
ce spui, Stanton, Sofia este majoră. Nu vreau să-i iau această decizie. Deci,
eu votez să facem ce vrea Sofia.
— Îți bați joc de mine? tună Stanton.
— Deloc.
Sofia își încrucișează brațele pe piept, victorioasă.
— Mulțumesc, Brent.
Stanton se întoarce spre mine și simt cum vine o lecție de morală.
Chiar dacă avem toți aceeași vârstă, toți mă privesc de parcă aș fi fratele
lor mai mic, sau ceva de genul. Ca și cum aș mai avea încă multe de
învățat. Nu știu de unde dracu vine asta. Nu cred că sunt singurul adult
care are un raft plin în biroul său cu benzi desenate, nu-i așa?
Stanton ia aerul de tată de familie responsabil și mă privește fix în
ochi.
— Într-o zi, vei întâlni pe cineva la care vei ține mai mult decât la
propria ta viață. Și în ziua aia, vei ști ce simt și de ce ai votat greșit.
— Voi încerca să îmi amintesc, dar îmi mențin votul, spun privindu-
mi ceasul, iar acum trebuie să mă duc să duc o bătălie la tribunal.
Mă duc spre ușă când îl aud pe Stanton amenințând-o pe Sofia că o
cheamă pe mama ei.
Sofia este puternică, dar este și o drama queen – exagerează uneori.
— Dacă o bagi pe mama în povestea asta, nu ți-o voi ierta niciodată!
— Eternitatea e cam lungă. Sunt gata să-mi asum riscul, i-o întoarce
soțul ei.

***
Câteva ore mai târziu, Kennedy cheamă în boxa martorilor pe una
dintre victimele lui Justin Longhorn. A încheiat încă de ieri partea tehnică
a cazului și chiar dacă Sofia a făcut o treabă bună cu examinarea
încrucișată, s-au produs pagube considerabile.
Dar nu la fel de mari ca cele pe care se pregătește să ni le facă acum.
Deoarece Kennedy, care arată delicios, ca o prăjitură cu vanilie, în
costumul ei crem mulat, se pregătește să-i ia mărturia lui Eloise Potter.
Este o bătrânică adorabilă și micuță, cu părul cărunt și o voce blândă.
Seamănă cu bunica mea, de altfel, seamănă cu toate bunicuțele din lume.
48
 Când ea termină de povestit cum și-a petrecut toată viața adunând
fiecare centimă, pentru a putea trăi când vor ieși la pensie ea și domnul
Potter – când ea povestește plângând, traumatismul și frica de care a fost
cuprinsă când a văzut toate economiile ei dispărând, jurații îmi privesc
clientul de parcă le-a omorât părinții.
Lucrurile nu se prezintă bine absolut deloc.
— Asta este tot pentru moment, Onorată Instanță, încheie Kennedy.
Îmi zâmbește diabolic și satisfăcută și se întoarce la locul ei, să se
așeze. Trece pe lângă mine și simt deliciosul miros de piersică.
Și mă întăresc. Genial. Acum trebuie să-i pun întrebările doamnei
Crăciun cu o semi-erecție. Inspir profund, mă ridic și-mi închei haina de la
costum.
— Bună ziua, doamnă Potter. Sunt Brent Mason, spun zâmbindu-i
călduros.
— Bună ziua, tinere, răspunde zâmbindu-mi la rândul ei.
— Doamnă Potter, detectivii care investighează cazul v-au spus că
banii au fost recuperați?
— Oh, da, ne-au spus, mulțumesc lui Dumnezeu. Harold și cu mine am
fost foarte ușurați.
— Nu mă îndoiesc. V-au explicat de asemenea că banii
dumneavoastră vă vor fi înapoiați?
— Da.
I-l arăt pe Justin, care stă așezat timid, atent, îmbrăcat cu pantaloni
bej și pulover în V bleumarin, cu mâinile strânse pe masă.
— Ce simțiți în legătură cu clientul meu, doamnă Potter? Știind că nu
are decât șaptesprezece ani. Vă gândiți că ar trebui să meargă la
închisoare pentru restul vieții lui din cauza unei presupuse greșeli
adolescentine?
Kennedy se ridică brusc, exact așa cum mă așteptam.
— Obiecție! Sentimentele martorului pentru acuzat nu au nimic de-a
face cu elementele cazului.
Doar că de data asta, sunt pregătit.
— Chiar domnișoara Randolph a deschis ușa sentimentelor doamnei
Potter, când ea a întrebat-o ce a simțit când a descoperit că banii lipseau
din contul ei, Onorată Instanță.
Judecătorul Phillips se gândește câteva secunde, pe urmă se
poziționează de partea mea.
— Obiecția este respinsă, domnișoară Randolph.
Satisfacția îmi pompează tare în vene și îmi scapă un „Ha!”, încet.
49
 După asta lucrurile derapează serios.
— Domnul Mason tocmai mi-a spus „Ha”? șuieră Kennedy precum o
pisică sălbatică.
Mă întorc ca s-o înfrunt față în față.
— Nu. Nu v-am spus „Ha”. Nu ar fi profesional.
— Am auzit categoric un „Ha”!
— În cazul ăsta, auziți voci, draga mea.
Ochii ei aruncă flăcări, pe urmă se îngustează. Îi vorbește
judecătorului, dar privirea ei rămâne ațintită pe mine.
— Cer Curții să dispună măsuri disciplinare domnului Mason, pentru
referințele pe care le-a făcut părții adverse în termeni derogatorii.
— Termenul „draga mea” nu conține nimic derogatoriu în el.
Dimpotrivă, este un semn de afecțiune.
— Este înjositor!
— Este admirativ!
— Ceea ce nu este nici apreciat, nici permis, rânjește Kennedy. Cum o
arată clar cazul Billings versus Hobbs.
— Ați avea dreptate dacă nu ar fi cazul Probst versus Clayton.
Ne fulgerăm din priviri și ea face un pas spre mine, respirând greu.
— Afacerea Probst versus Clayton a fost anulată.
Înaintez spre ea în timp ce inima îmi bate nebunește și nu mă opresc
decât atunci când practic suntem nas în nas.
— În cazul acesta, Dwyer versus Bocci. Și mormăi așa încât doar ea să
mă audă: „Suge-o!”
Ochii ei se concentrează pe gura mea: „Mușcă-mă!” îmi șoptește
înapoi. Apoi, mai tare.
— Accept Dwyer versus Bocci și răspund cu un Evans versus Chase.
La dracu, mor să o sărut. Este chiar acolo, ar fi așa de ușor. Ar fi așa
de bine. Judecătorul Phillips își drege vocea și noi ne separăm. Sala de
audiențe este într-o tăcere mormântală și toate privirile sunt fixate
asupra noastră.
— V-ar plăcea să fiți singuri? spune încruntându-se. Aș putea elibera
sala de audiențe.
Eu cobor capul și simt cum Kennedy frisonează de rușine.
— Nu, Onorată Instanță.
— Nu este necesar, Domnule Judecător.
— Aha, deci n-ați uitat că eu sunt judecătorul. Mie în schimb, mi-ar
plăcea să mă întrețin singur cu voi doi. Vineri deci, vom termina mai
devreme. Reluăm luni dimineața la ora nouă. Ședința se amână, spune
50
lovind cu ciocănelul în masă. Domnișoară Randolph, domnule Mason,
urmați-mă în biroul meu.
În sală izbucnește vacarmul și toată lumea se ridică odată cu
judecătorul. Publicul iese pe ușă, iar doamna Potter coboară din boxa
martorilor pentru a i se alătura unui domn în vârstă cu părul grizonant,
care trebuie să fie Harold Potter. Ea se oprește în fața mea și îmi vorbește
cu ochii strălucindu-i de malițiozitate.
— Eram sigură că o veți săruta! Am citit multe cărți și era ca în una
din scenele în care eroul se aruncă pe tânăra virgină.
— Eram mai curând la un pas de-a o strangula.
Bătrânica chicotește cu un ton complice.
— Atunci este un cu totul alt gen de carte, fiule.
O întind în biroul judecătorului, urmat îndeaproape de Kennedy.
Aprodul închide ușa în spatele nostru când judecătorul Phillips își agață
roba într-un dulap, își suflecă mânecile cămășii și ia loc în spatele biroului
masiv din acaju.
— Domnule Mason, domnișoară Randolph, avem o problemă, spune
ca un părinte obosit de copiii lui.
Kennedy sare direct la subiect.
— Aș putea să vă vorbesc deschis, domnule judecător?
— Nu suntem la armată, domnișoară Randolph. Spuneți ce aveți de
spus.
Mă arată cu degetul.
— Tipul ăsta este un nenorocit.
— Eu sunt un nenorocit? Ce zici despre tine? Îmi spargi ouțele încă
din prima zi.
Rămâne cu gura deschisă de oroare.
— N-am absolut nici un interes la ouțele tale.
— Protestezi puțin cam mult, nu-i așa?
Și iată-ne că o luăm de la capăt, nas în nas. Cu excepția momentelor
când este pe tocuri, Kennedy este foarte micuță, așa că trebuie să-mi
cobor capul.
— Am sentimentul că voi vă cunoașteți unul pe altul, ne întrerupe
judecătorul Phillips.
Kennedy și cu mine răspundem în același timp.
— Nu chiar.
— Este corect.
Îi arunc o privire exasperată, pe urmă îl informez pe judecător.
— Am crescut în case alăturate.
51
 Kennedy rânjește încrucișându-și brațele.
— În case separate de zece hectare de grădină, nu e ca și cum am fi
împărțit aceeași cameră.
— Am făcut-o o dată când eram adolescenți, continui. Pe urmă mi-a
rupt inima. A fost atroce.
Kennedy rămâne din nou cu gura căscată și ar fi o imagine plăcută
dacă nu mi-ar arunca o privire criminală.
— Ți-am rupt inima? Ha! Ce minciună!
— Ai ieșit cu William Penderghast înainte ca saliva ta să mi se usuce
pe buze!
Și înainte ca sperma să mi se usuce pe stomac, dar păstrez acest
amănunt pentru mine, pentru că sunt un domn.
— Pentru că deja te întorseseși la stricata ta de prietenă!
Judecătorul își drege din nou vocea.
Ups!
— Mda, deci vă cunoașteți, spune dându-se înapoi în fotoliul său și
studiindu-ne pe rând.
Kennedy face un pas spre biroul său și eu nu-i mai văd fața. În același
timp, vocea ei este mai blândă, mai limpede.
— Nu ne-am mai văzut de cincisprezece ani, Domnule Judecător.
Adevărul este deci, că nu ne mai cunoaștem deloc. Nu acum, adaugă
scuturând capul.
Poate pentru felul în care pronunță cuvintele, fără furie sau tristețe,
sau pentru că ce spune este adevărat, dar simt cum stomacul mi se
strânge ghem din cauza tristeții.
Judecătorul ne mai privește câteva secunde, pe urmă se răsucește pe
fotoliul lui ca să ia o fotografie de pe etajera din spatele lui pe care ne-o
arată.
— Am cinci băieți. Chiar și după primii trei, Alice era hotărâtă să aibă
o fată. După ce l-am avut pe Timothy, a acceptat în sfârșit că va trebui să
se mulțumească cu nurorile.
În fotografie, judecătorul și soția sa, care pare să îmbătrânească al
naibii de frumos, stau în picioare în fața unui far, înconjurați de cinci
bărbați bruneți în jurul vârstei de douăzeci de ani, toți îmbrăcați cu blugi
închiși la culoare și cămăși albastru deschis.
— Aveți o familie foarte frumoasă, Domnule Judecător, îi spun.
— Par să fie niște băieți buni, adaugă Kennedy.
— Sunt, astăzi. Când erau adolescenți, erau niște adevărați idioți
distructivi cu sângele fierbinte, care-și petreceau timpul certându-se.
52
 Zâmbesc, pentru că asta-mi spune și Jake apropo de frăția sălbaticilor
McQuaid.
— Când doi dintre ei depășeau măsura, continuă judecătorul, îi
închideam împreună într-o cameră și îi lăsam să-și rezolve problemele.
Câteodată se băteau, auzeam bufniturile sau lucrurile sparte de perete,
dar de cele mai multe ori își reglau problemele vorbind. Important e că eu
nu eram obligat să-i ascult.
Scoate portmoneul din geantă și scoate câteva bancnote de douăzeci
de dolari pe birou. Privește teancul, dă din cap de la dreapta la stânga și
mai adaugă câteva bancnote.
— Această strategie a funcționat așa de bine, că o voi aplica și cu voi
doi. Veți ieși să cinați împreună, să beți câteva pahare și să vă rezolvați
problemele care mi-au transformat sala de audiențe într-un circ.
Planul judecătorului îmi obține o întâlnire singur cu Kennedy, ceea
ce-mi convine de minune.
Nu și ei, este departe de a fi încântată.
— Domnule Judecător, este foarte neobișnuit...
— Da, așa este, domnișoară Randolph. Dar v-o ordon s-o faceți
oricum. Să vă văd cum vă mișcați și vă scuipați unul pe altul, m-a călcat pe
nervi.
— Domnule Judecător Phillips, vă asigur că...
— Nu vreau asigurările dumneavoastră, micuță doamnă. Vreau un
proces fără probleme. Arată din nou înspre banii de pe birou.
— Și vreau să obțin asta, datorită lor, adaugă el. Așa că, nici măcar să
nu vă gândiți să vă întoarceți luni, dacă problemele între dumneavoastră
și domnul Mason nu au fost soluționate.
Ea bate din picior.
— Nu avem probleme! Nu puteți să...
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Iau banii de pe birou și o iau pe
Kennedy de mână într-o strânsoare de oțel.
— Vom rezolva problema. Să aveți un weekend plăcut, Domnule
Judecător.
Ies din încăpere târând-o cu mine pe Kennedy ca pe un cățel care nu
vrea să se suie în mașină. Ea trage de mâna mea, dar eu n-o las.
— Încetează să mă tragi!
— Atunci mergi dracului! mârâi la ea.
Când simt că rezistența ei slăbește, îi las mâna și ea merge alături de
mine.

53
 — El nu poate să facă asta! Nu poate să ne oblige să cinăm împreună!
Cine crede că este...
— Este judecătorul, Kennedy. Poate să ne ordone să facem tot ce-i
trece prin cap. Și deja l-am enervat destul până acum, nici tu, nici eu nu
avem interes să-l enervăm mai tare.
— Dar...
Mă opresc și mă întorc s-o privesc în față.
— Este o cină. O conversație. După asta, putem lăsa totul în urma
noastră și te poți preface iarăși că eu nu exist. Nu asta este ceea ce vrei?
Mint, bineînțeles, pentru că acum că ea a revenit, aici, unde pot s-o
văd, s-o ating, să-i vorbesc, să râd de ea, poate chiar s-o fac să zâmbească...
nici nu poate fi vorba să o las să plece.
Îmi studiază fața fără să clipească din ochi pentru un moment, pe
urmă suspină.
— Foarte bine. O cină, o conversație. Asta-i tot.
Îi zâmbesc tandru.
— Vezi? A fost chiar așa de greu? O să te las chiar să alegi
restaurantul, Viperă.
— Nu-mi spune Viperă. Parcă ar fi porecla unei stripteuze.
— Și ce dacă? Ce e rău în asta? Cunosc niște stripteuze adorabile. În
orice caz, Vipera este un personaj foarte mișto din Captain America. A fost
personajul negativ preferat – și era sexy. Cei mai mulți adolescenți aveau
Playboy ca să le inspire fanteziile, Eu, aveam Marvel. Ar trebui să-l iei ca
pe cel mai frumos compliment.
Rânjește scuturând din cap, dar seamănă aproape cu un râs. Și asta,
acum, e ce se cheamă un progres.

***
Suntem așezați la o măsuță rotundă în spatele unui pub gol care este
la câteva străzi de tribunal. Luminile sunt slabe, muzica se aude în surdină
ca să putem vorbi normal, fiind totuși suficient de puternică pentru a
umple tăcerea.
— Doi cheeseburgeri cu bacon mediu făcuți, vă rog, îi spun
chelneriței. Doamna vrea rondele de ceapă în loc de cartofi și sos
barbecue, în loc de ketchup. Și două beri blonde, vă rog.
O privesc pe Kennedy, dându-i chelneriței meniurile.
— Ar fi mai bine să păstrăm alcoolul tare pentru mai târziu.
Chelnerița se îndepărtează și vipera mea mă fulgeră din priviri.
— Ce e?
54
 — Poate că voiam burgeri vegetarieni. Aș putea fi vegetariană, acum.
— Și ești? o întreb cu o grimasă.
— Nu.
— În acest caz, încetează să cauți motive de ceartă.
Mă dau în spate pe scaun, cu picioarele depărtate, confortabil,
căutând să văd de unde să încep, dar Kennedy rezolvă problema începând
discuția.
— Nu pot să cred că i-ai spus judecătorului că ți-am frânt inima.
Rânjește și scutură capul de parcă această noțiune ar fi absurdă.
— Este totuși cazul. Au trecut paisprezece ani de atunci, dar încă îmi
amintesc ce am simțit; am fost distrus când ai ieșit cu William.
— Tu nu știi ce înseamnă să fii distrus.
— Bineînțeles că da. Este atunci când îmi dai cel mai frumos orgasm
din tânăra mea viață de adolescent, când îmi gemi numele juisând într-un
mod spectaculos în jurul degetelor mele și zece ore mai târziu mă schimbi
pentru acest nenorocit de William Penderghast.
Răspunsul meu a fost amar? Cu atât mai bine.
Kennedy se apleacă în față cu coatele pe masă, fulgerându-mă din
priviri.
— Tu erai deja împreună cu Cashmere când am acceptat să ies cu
William!
Clipesc din ochi.
— Nu, deloc.
— Ba da.
Chelnerița ne aduce berile și noi amândoi, ne aruncăm pe ele.
— Să o luăm cu începutul, vrei? o întreb punând paharul jos.
— Foarte bine, acceptă ea. Eram în ultimul an de liceu și era
weekendul rezervat părinților.
Sunteți gata pentru un mic voiaj în timp? Pentru că e timpul să
petrecem ca în 1999.

CAPITOLUL 7

Internatul Saint-Arthur, clasa terminală

— Kitty!
— Mitzy!
55
 Mamele noastre se strâng în brațe, de parcă nu s-ar mai fi văzut de
ani de zile. Un banner cu „Bun-venit părinților!” este suspendat deasupra
intrării clădirii principale, soarele strălucește și aerul este cald în ciuda
înghețului de început de primăvară, din dimineața aceasta. La radio se
aude Eagle-Eye Cherry, iar familiile sunt împrăștiate ici și colo, pe peluză.
— Am impresia că a trecut o eternitate! exclamă Mitzy. Ar trebui să
dejunăm toți împreună! Este un restaurant micuț, absolut minunat pe
marginea lacului...
Mama acceptă propunerea, iar eu profit de ochelarii mei de soare gen
aviator, ca s-o sorb din priviri pe Kennedy. Este deosebit de drăguță, azi.
Părul ei brun este strâns într-un coc neglijent care arată sexy, poartă niște
blugi mulați, o cămașă în carouri pe care a lăsat-o deschisă și tricoul alb
care este destul de mulat ca să-i arate abdomenul plat și pieptul superb.
Cireașa de pe tort, luna trecută i s-a înlăturat și aparatul dentar.
În clipa în care o privesc, face ceva cu buza ei – o mușcă pe cea
inferioară și o suge ușor. Mania asta mică a ei mi-a adus și prima erecție
pe când aveam treisprezece ani și la naiba, are și acum același efect
asupra mea.
Kennedy și cu mine am fost întotdeauna... apropiați. Până anul acesta
când am devenit căpitan în echipa de lacrosse și treaba a devenit serioasă
cu Cazz. Când zic serioasă, zic că facem sex. Zilele astea, Kennedy își
petrece timpul cu colocatara ei, Vicki Russo, iar eu cu... alte persoane.
Își aranjează ochelarii și mă privește zâmbind.
— Hei.
— Hei.
Asemenea unei fantome blonde și dezaprobatoare, sora ei Claire
apare lângă ea.
— Ai fi murit dacă te-ai fi îmbrăcat un pic? Fără glumă, Kennedy,
mama și cu tata au făcut tot acest drum...
— Bună, Claire. Sunt încântat că te revăd, îi spun adâncindu-mi
mâinile în buzunar.
— Brent, spune ea cu un surâs crispat. Ești întotdeauna așa de...
Îmi observă blugii, bascheții, gulerul alb al cămășii mele sub
puloverul albastru.
—... clișeu, concluzionează ea.
— Te rog, Claire. Știu că sunt un specimen irezistibil al perfecției
masculine, dar obsesia ta pentru mine devine de-a dreptul jenantă.
Kennedy pufnește și mă apucă o poftă nebună de râs. Nu încerc să-i
rezist, pentru că figura ultragiată a lui Claire Randolph este pur și simplu
56
hilară. Se întoarce pe călcâie și își urmează părinții, lăsându-ne singuri pe
Kennedy și pe mine.
— Ești drogat? mă întreabă în șoaptă.
Mă apropii de ea.
— Ca naiba! Este singura modalitate pe care am găsit-o să trec peste
weekendul ăsta.
Cunosc oameni care-și petrec toată viața fumând, dar eu nu sunt așa.
Totuși, un mic refreshing pe bază de plante era cu adevărat necesar ca să
mă pregătească pentru această zi stresantă.
Ea scutură din cap exasperată, ceea ce este al naibii de drăguț.
— Văd că sora ta nu a hotărât încă să facă operația aia.
— Vrei să spui ca să-și scoată bățul din cur? Nu, nu încă.
Izbucnesc în râs.
— La naiba, Kennedy, parcă a trecut o eternitate de când nu am mai
stat împreună. Pe unde ai umblat?
Am mai zărit-o prin liceu, nu este așa de mare, dar nu am văzut-o cu
adevărat. Nici nu-mi mai amintesc când a fost ultima dată când i-am
vorbit cu adevărat, și este o fată super cool.
Întoarce capul spre mine și mă fixează câteva secunde.
— Am fost întotdeauna aici, spune așa de încet, că de abia o aud.

***
— Stai dreaptă, Kennedy. Doar fetele slabe își curbează coloana.
— De ce nu-ți pui și tu lentile, Kennedy? Ochii tăi sunt cel mai frumos
atu al tău și tu insiști să îi ascunzi.
— Mai mănânci pâine, Kennedy? Ai grijă, glucidele sunt inamicul unei
dansatoare.
Așa este de când ne-am așezat. De o oră Mitzy Randolph critică totul
la Kennedy, până și unghiile ei, la naiba.
Nu mai sunt drogat și am impresia că-mi va exploda capul și trebuie
să ascult în continuare comentariile răutăcioase ale doamnei Randolph.
— Kennedy ar fi reușit să fie primă balerină dacă ar fi fost mai înaltă,
spune în clipa asta.
— Ei bine, cu puțin noroc, tragerea pe roată va reveni la modă și veți
putea s-o mai întindeți puțin, răspund fără să mă gândesc.
Cei patru părinți înțepenesc și se holbează la mine. Sunt gata să le
spun să se ducă dracului, când Kennedy începe să chicotească alături de
mine. Este un râs forțat, un semnal pentru ceilalți că cineva a spus o glumă
și că ei trebuie să râdă ca să nu fie nepoliticoși. Din momentul în care nu
57
este vorba de fiica ei cea mai mică, Mitzy Randolph este politețea
întruchipată, la fel ca și mama mea.
— Brent, scumpule, dă-ți jos ochelarii ăia. Este nepoliticos să-i
păstrezi la masă.
Îi dau jos și încerc să îmi ascund ochii coborând capul, dar strigătele
mamei mele îmi spun că planul meu s-a dus naibii.
— Dumnezeule, de ce sunt roșii ochii tăi? Ai vreo infecție?
Claire Randolph zâmbește în sfârșit. Pariez că adora să smulgă aripile
muștelor când era mică.
— Nu, mamă, nu sunt infectați.
— Dar te sperie să îi vezi! exclamă ea. Donald, scumpule, poate că ar
trebui să chemăm doctorul să-l consulte pe Brent? îl întreabă ea pe tata.
— Alergii! strigă Kennedy, de parcă acum i-ar fi trecut prin cap. Ochii
lui sunt roșii din cauza alergiilor.
— Brent nu are alergii.
Kennedy îi zâmbește mamei și pare așa de sigură încât și mie îmi vine
s-o cred.
— Aici, toți avem alergii. Este din cauza unui anumit tip de arbore din
Connecticut. Din cauza polenului pe care-l... ejaculează.
Ejaculează?
Strănută, ca să întărească minciuna.
Evident, Claire nu crede niciun cuvânt, dar părinții nu văd nimic
anormal în asta. De altfel, conversația își reia curând cursul.
— Să faci o programare la coafor, Kennedy. Văd de aici firele tale
despicate.
Mă ridic așa de repede că paharele se ciocnesc între ele pe masă.
— O să ne plimbăm.
— De ce? întreabă mama făcând ochii mari.
Presupun că nu pot să-i spun maică-mii că îmi vine să-i înfund gura
cu fața de masă celei mai bune prietene ale sale.
— Tocmai am văzut... o pasăre pe care o căutam de mult, pe lac? Sunt
foarte rare. Kennedy și cu mine o studiem la horticultură.
— Horticultura este pentru plante! șoptește Kennedy.
— ... și la ornitologie.
Îmi înghit povestea.
Cinci minute mai târziu, merg pe malul râului cu Kennedy. Iau o
piatră și o arunc cu toată puterea în apă.
— Cum poți să suporți asta?
— Ce să suport?
58
 — Stai dreaptă, Kennedy; firele înspicate, Kennedy; glucidele,
Kennedy... Îmi venea să-mi înfig furculița în ureche doar ca să n-o mai
ascult, și nici măcar nu vorbea despre mine!
Kennedy zâmbește tandru.
— Nu vrea să mă rănească spunându-mi toate acele lucruri.
— Aha. Dar ce vrea, atunci?
Kennedy ridică din umăr și aruncă la rândul ei o piatră în apă.
— Vrea ca să fiu fericită, iar pentru ea fericirea depinde de fizic. Dacă
nu m-ar iubi, nu ar spune nimic. M-ar ignora, iar asta ar fi și mai rău.
Privirile noastre se întâlnesc și se susțin câteva secunde, iar eu
realizez cât de mult mi-a lipsit fata asta. Poate că nu o fi prea viril să o
recunosc, dar e adevărat. Cei cu care îmi petrec timpul, cărora le vorbesc
zilnic, nu sunt franci. Ei nu văd lucrurile așa ca ea.
Ei nu mă văd pe mine, cum mă vede ea. Chiar și acum, deși nu am mai
stat împreună de-o eternitate, nu există nicio jenă între noi, pentru că ea
mă cunoaște pe de rost. Cunoaște totul despre mine, cele bune ca și cele
rele.
Doar cu ea mă simt astfel, simt tensiunea din piept, inima care-mi
bate nebunește și mi se strânge stomacul.
— Sunt surprinsă că nu mănânci cu familia lui Cashmere, spune
Kennedy.
Stomacul meu se mai strânge puțin, dar pentru un cu totul alt motiv.
Cashmere este fata cea mai populară din școală, iar între noi lucrurile
au devenit imediat... Sălbatice. Dar de un an de când suntem împreună...
ea s-a schimbat. A devenit prea insistentă și autoritară, îngrozitor de
geloasă și de nesigură pe ea. Este un alt motiv pentru care nu mi-am mai
petrecut timpul cu Kennedy, pentru că nu-i plăcea lui Cashmere.
— Am rupt-o cu ea.
— Ah, da? Când? De ce? întreabă, ridicând sprâncenele.
Văzându-i privirea plină de bucurie, s-ar zice că nici ea nu o aprecia
prea tare pe Cashmere.
— Da. Ieri. Nu știu exact de ce.
— Nu știi?
— Au fost prea multe urlete; mi-a fost greu să disting frazele. Dar mi-
am dat seama că ea îmi reproșa că o sufoc prea tare și că nu-i dau atenția
pe care o merită, îi explic ridicând umerii.
Continuăm să mergem pe malul apei.
— Uau... Tu... tu nu pari prea trist.
— Nu sunt.
59
 — Kennedy! strigă Mitzy Randolph, din înaltul colinei.
Vocea ei mi-o amintește pe a mătușii Em strigând-o pe Dorothy, să-i
spună că se apropie tornada.
Ne face semn să ne întoarcem și noi ne executăm.
— Am avut cu toții o idee fantastică! Hotelul Remington este la doar
câțiva kilometri de aici și au un bar fabulos și un cazino foarte select. Așa
că ne vom petrece cu toții noaptea acolo și o să vă aducem dimineață la
școală. Nu este genial?
Îi zâmbesc lui Mitzy și îi înconjor umerii lui Kennedy cu brațul meu.
Asta înseamnă că voi avea mai mult timp singur cu Kennedy.
— Este o idee minunată, doamnă Randolph.

***
— Kennedy, dormi? șoptesc.
Ascult la ușa apartamentului familiei Randolph, dar nu aud nicio
mișcare de partea cealaltă. Sunt foarte dezamăgit, pentru că ne-am
petrecut toată ziua cu părinții, am mers și am vorbit, iarăși și iarăși. Am
luat cina târziu într-un restaurant „fabulos”, pe urmă părinții noștri ne-au
trimis să dormim în timp ce ei s-au dus la cazino.
Abia e trecut de miezul nopții, iar eu am o idee minunată. Dar ea nu
va funcționa decât dacă Kennedy este trează.
Mai bat o dată la ușă. puțin mai tare.
— Kennedy?
Ușa se deschide un pic și Kennedy ridică capul spre mine. Nu poartă
ochelarii și este pentru prima dată când îi observ ochii. Genele negre,
lungi și dese înconjoară niște iriși de culoarea ambrei, care sunt dulci și...
fierbinți. Sunt niște ochi în care un băiat visează să se piardă când stă
deasupra ei... genul pe care-i vrei deschiși când îți adâncești limba în gura
ei.
Cât despre restul aparenței ei... de mult timp am remarcat-o. Cred că a
fost în ziua în care și-a pus primul sutien de sport și când am descoperit
pentru prima dată deliciosul păcat al masturbației. Oricum ar fi, ar trebui
să fiu orb să nu-i remarc corpul acum. Poartă o bluză minusculă de mătase
roz deschis și chiar dacă nu-i arată pieptul știu că ar fi suficient să se
aplece doar un centimetru pentru ca să am cea mai frumoasă priveliște
din lume. Poartă un mini-șort asortat care-i revelă superbele picioare
musculoase.
Ia te uită, nu sunt singurul care se holbează la persoana din fața lui!

60
 Privirea lui Kennedy se plimbă pe tricoul meu și pe brațele mele
musculoase și bronzate, ca ale unui surfer. După aia, ochii ei coboară spre
talia mea, imaginându-și fără îndoială pătrățelele pe care le ascunde
tricoul meu, pe urmă continuă... mai jos. Mă întreb dacă și-a dat seama cât
mi s-a întărit privind-o cum mă soarbe din priviri.
Felul în care i se înroșesc ușor obrajii, îmi spune că, fără îndoială nu i-
a scăpat.
Își pune în sfârșit privirea pe fața mea și își linge buzele.
— Hei. Ce mai faci, Brent?
Îi arăt cheile de la Ferrari 250 GT California, a tatălui meu. Este o
ediție limitată din 1961 și este mândria lui. Și este garată în parcare.
Am descoperit că Kennedy nu și-a luat încă permisul de conducere,
pentru că, având atâția șoferi în familie, mama ei nu a văzut care ar fi
interesul să-l aibă.
Contez deci, să remediez acest lucru.
— Ești gata pentru prima ta lecție de condus?

***
— ... și îți ridici piciorul în același timp.
Suntem în parcarea goală a unui supermarket, la câțiva kilometri de
hotel. Kennedy ascultă cu atenție instrucțiunile mele, cu sprâncenele
strânse, aranjându-și ochelarii. Pare excitată, determinată și complet
adorabilă.
— Ai priceput?
— Am priceput, răspunde ea.
Și a plecat.
Motorul scrâșnește când schimbă vitezele și îi mulțumesc în mintea
mea ambreiajului, pentru sacrificiul său. Înaintăm zgâlțâindu-ne,
centimetru cu centimetru.
— Acum accelerează! Bagă tare!
Acum avansăm de-a binelea și zâmbetul lui Kennedy este așa de mare
și de splendid, încât am impresia că am în fața ochilor un copil pe care l-
am anunțat că anul acesta Crăciunul și ziua de 4 iulie, se vor sărbători în
aceeași zi.
Mașina tresare ușor când bagă în viteza a doua, dar totul devine lin
când ia piciorul de pe ambreiaj. Cu o mână pe volan, mă prinde de braț cu
cealaltă.
— Fac asta, Brent!
Este grozav, iar eu îi zâmbesc.
61
 — Da, o faci.

***
— Ai nevoie de o poreclă. Kennedy este prea lung de pronunțat.
Suntem parcați într-un loc special amenajat pentru picnic, în susul
colinei care domină orașul. Totul este calm și liniștit. Capota mașinii este
ridicată și cerul se vede ca un baldachin închis deasupra noastră, dotat cu
multe stele strălucitoare.
Nu am avut niciun accident, iar motorul încă funcționează, așa că în
ochii mei, lecția de condus a lui Kennedy este un succes absolut. Mi-a spus
că nu se simte pregătită încă pentru un drum deschis, dar o voi duce și
acolo, în cele din urmă. Fața ei stălucea de bucurie când a învățat să
schimbe vitezele... Am avut impresia că m-am născut ca să văd această
expresie.
— Prenumele meu este prea lung? Ai des probleme cu cuvintele care
au mai mult de două silabe? Poate ar trebui să te duci la un medic, mă
ironizează ea. Care este porecla ta?
— BC.
Încruntă sprâncenele, încercând să priceapă.
— Pentru că al doilea nume este Charles?
Scutur capul și-i răspund cu toată seriozitatea din lume.
— Big Cock.3
Kennedy izbucnește în râs.
— Ți-ai ales porecla singur?
— Nu, băieții din echipa de lacrosse mi l-au ales. Este o
responsabilitate grea, știi, nu vreau să-i dezamăgesc pe cei mai tineri. Dar,
așa cum a spus-o marele Spider-Man: „O mare putere implică mari
responsabilități”.
— Unchiul Ben, de fapt.
— Ce?
— Unchiul Ben a spus-o, nu Spider-Man. Îți aduci aminte?
Eu îmi aduc aminte, dar faptul că ea își amintește... este absolut
genial. Și asta trezește în mine lucruri profunde, emoționale și serioase.
Eu însă nu am fost niciodată genul serios.
— Ce zici de Randy?4 Randy Randolph. Pot să te strig așa?
— Nu, dacă vrei să îți și răspund.

3
Cocoșel mare, în original
4
Diminutiv de la Randolph, dar care mai înseamnă și „excitat”
62
 Continuăm să vorbim, despre de toate și despre nimic. Nu știu cum,
că nu era prevăzut și nici nu mă așteptam, brațul meu ajunge în jurul
umerilor ei și capul ei pe clavicula mea.
Îi ridic ușor ochelarii și îi pliez delicat înainte de a-i pune pe bordul
mașinii. Cobor capul să-i găsesc gura și mi se pare cel mai natural lucru
din lume. Buzele ei sunt minunat de dulci și de calde. Îmi plimb limba
peste ele, dar ea nu deschide gura și atunci eu râd încet.
— Ce? întreabă, dându-și capul înapoi.
Îmi înfig privirea în ochii magnifici ai acestei fete pe care am
cunoscut-o toată viața mea și singura întrebare pe care mi-o pun, este: La
naiba, de ce am așteptat tot acest timp?
— Ai mai sărutat pe cineva?
Ultima dată când am vorbit, anul trecut, nu era cazul. Totuși, ea nu
roșește și nu se crispează la întrebarea mea.
— Bineînțeles, de ce? Insinuezi că nu sunt bună?
Nu știu pe cine a sărutat ea, dar oricine ar fi fost, trebuie să fi fost tare
prost, ceea ce mă bucură.
— Nu, dar ești pe punctul de a cunoaște ceva mai bun.
Îmi apropii fața și buzele mele îi ating gura.
— Deschide-ți gura pentru mine, Kennedy.
În curând, nu se mai aude decât zgomotul sărutărilor noastre.
Capetele noastre se apleacă de o parte și de alta, gurile noastre se sorb,
limbile se mângâie. Gustul ei mă îmbată și felul cum îmi șoptește numele,
mă înnebunește. Hainele noastre sfârșesc pe jos și fiecare etapă care
urmează este simplă, naturală și minunată.
După aceea, stăm lipiți unul de celălalt, pe același scaun, epuizați.
Înțeleg deodată pentru ce atâtea filme de dragoste se termină așa, pentru
că nimic nu este mai frumos sau mai agreabil.
Kennedy ridică capul spre mine, o sărut pe frunte și împreună, privim
soarele care se ridică.

***
A doua zi dimineață, părinții mei se trezesc devreme. Mă lasă la
internat în zorii zilei și se întorc, deoarece tatăl meu are o urgență la
birou. E nasol că nu am putut-o vedea pe Kennedy înainte să plec, dar mă
consolez că o voi vedea la școală.
De acum, lucrurile vor fi diferite.

63
 Când ajung în camera mea, fug la duș și mă gândesc la seara de ieri –
la senzația pe care mi-au dat-o mâinile lui Kennedy care se plimbau pe
corpul meu, la zgomotele pe care le făcea.
Pică bine faptul că sunt sub duș.
— Bună, iubire, aud când ies de la duș cu prosopul legat în jurul
mijlocului.
Cashmere este întinsă pe patul meu, îmbrăcată cu maioul meu de
lacrosse și cu nimic în plus. Are pleoapele grele, afișează un botic și părul
este zburlit intenționat. Pare gata să pozeze pentru Playboy. A fost un
timp în care scula mea m-ar fi dus direct spre ea, iar eu aș fi fost încântat
să o urmez. Totuși, nu mai este cazul. Epoca în care mă lăsam condus de
penisul meu, a trecut, acum îmi urmez inima. Știu că este o dulcegărie, dar
puțin îmi pasă.
— Ce faci aici?
Îmbrac un boxer sub prosop, pentru că nu mă simt bine ca ea să mă
vadă dezbrăcat.
— Am nevoie de un motiv ca să-mi văd iubitul?
— Nu mai sunt iubitul tău.
Își dă ochii peste cap.
— Firește că ești.
— Ai rupt-o cu mine, îți amintești? întreb, îmbrăcându-mi tricoul de
antrenament.
Cashmere se târăște spre marginea patului.
— A fost o greșeală, toarce ea. Lasă-mă să mă fac iertată.
Se face un an de când sunt cu fata asta. Am făcut sex cu ea în toate
pozițiile imaginabile și credeam că este iubire. Ori, în clipa asta, în fața ei,
nu simt nimic. Este aproape înspăimântător. Nu simt nicio vină, niciun
regret, nicio urmă de tandrețe care m-ar putea împinge să-i protejez
sentimentele. De altfel, nici nu sunt sigur că are așa ceva.
— Dacă nu ai fi rupt tu cu mine, aș fi făcut-o eu. S-a terminat, Cazz.
Își pleacă ochii pe boxerii mei și își linge buzele, pe urmă se ridică în
genunchi ca să-și treacă brațul în jurul gâtului meu.
— Tocmai, nu pari că ai fi terminat-o.
O prind de încheieturi și o privesc în ochi.
— Crede-mă, s-a terminat.
Ochii ei sunt inflamați de o furie neagră când își scuipă veninul.
— Mi s-a spus că ți-ai petrecut weekendul cu ciudățenia ta de
prietenă.
Îmi strâng pumnii.
64
 — Nu îi spune așa.
— Ai făcut sex cu ea? De aia ești așa cu mine? șuieră ea.
Îi las mâinile și mă dau în spate.
— Nu are nimic de-a face cu Kennedy.
— Scutește-mă, te rog. Nu mi-ai fi dat papucii dacă nu ai fi avut pe
altcineva în care să-ți înfigi scula. Te cunosc, Brent.
Coboară din pat și-și plimbă degetul pe brațul meu.
— De aceea știu, că atunci când vei termina micuța ta experiență
patetică, vei reveni la mine în fugă. Ne e prea bine împreună.
Adoram să o aud spunând astfel de lucruri înainte. Este cea mai
populară fată din liceu și asta îmi stimula încrederea în mine. Acum mă
face să mă gândesc că nu este bună decât pentru sex.
— Scoate-ți maioul meu, te rog. Avem un meci mâine seară și-mi va
purta ghinion dacă îl porți. Lasă-l pe patul meu, vrei?
Nici nu a început să se dezbrace, că eu deja trântesc ușa camerei.

***
Antrenamentul de lacrosse se termină mai târziu pentru că unul
dintre cei mai buni apărători ai noștri și-a rupt glezna săptămâna trecută,
vrând să sară peste două pubele. Tipul este un idiot. Cel care-l înlocuiește
este nou – joacă bine, dar se stresează prea mult –, așa că antrenorul și cu
mine am rămas până la sfârșitul antrenamentului ca să-l ajutăm să se
pregătească pentru meciul de mâine. Când ies în sfârșit din liceu, soarele
este aproape de apus.
Merg spre dormitorul meu cu sacul de lacrosse pe umăr și mă simt
foarte bine. Nu cred că am încetat să zâmbesc vreo clipă, toată ziua. Cred
chiar că am și fluierat ceva vesel. Mama era fan Gene Kelly când eram
micuț, iar în mintea mea dansez Singing in the rain.
În fața dormitoarelor, pe trepte, stau trei băieți în picioare și chiar
dacă nu sunt genul care să stea să asculte convorbirile celorlalți, două
cuvinte îmi captează atenția: Kennedy Randolph.
— Ți-am spus eu că va spune da, idiotule. Nu știu de ce ai așteptat trei
ani ca s-o întrebi.
Cel care vorbește este Peter Elliot, genul elevului-geniu la biologie.
Anul trecut a primit o bursă guvernamentală ca să creeze o nouă specie de
omizi veninoase. Vorbește cu William Penderghast și Alfonso DiGaldi, alți
doi tocilari – calmi, un pic invizibili, care-și petrec weekendurile la
bibliotecă.

65
 — Nu trebuie forțate lucrurile. Trebuie ales momentul perfect. Dar
acum, destinul este de partea mea și Kennedy Randolph mă însoțește
vineri la film. Poate voi închiria o limuzină.
William râde fără motiv, zâmbind până la urechi, ca mine până acum
zece secunde. Merg spre ei, fără să îl pierd pe William din priviri.
— Tocmai ai spus că vei ieși cu Kennedy Randolph?
— Da, răspunde el mândru.
Nu se poate.
— Și când... Ai întrebat-o?
— Acum câteva ore, de ce?
Nu se poate.
— Pentru că... eu...
Nu există decât o explicație posibilă: există două Kennedy Randolph
în internatul ăsta.
Aleg răspunsul ăsta.
— Kennedy? întreb, arătându-i talia ei cu mâna. Micuță, cu ochelari,
brunetă? Kennedy a m..., această Kennedy?
Deodată, începe să se enerveze.
— Mda, exact. Este inteligentă, nostimă, iar eu nu cunosc pe nimeni
cu o inimă mai mare. Are un zâmbet uluitor de asemenea și ochii ei sunt
cei mai fascinanți...
El încă mai vorbește, când eu mă îndepărtez de el ca să nu-i trag una.
Merg direct spre dormitorul fetelor din ultimele clase de liceu. Nu mai
gândesc, nu mă opresc pentru nimeni și maxilarul meu este așa de
contractat că este un miracol că nu mi-am spart vreun dinte.
Bat la ușa ei cu pumnul până ce ea îmi deschide.
Ochii ei strălucesc în spatele ochelarilor și nasul e un pic roșu, ca și
cum ar fi răcită. Îmi studiază fața câteva secunde după care se îndreaptă.
— Ce te aduce aici?
— Vei ieși cu William Penderghast?
Vine alături de mine în culoar și închide ușa la camera ei, pe urmă îmi
năruie slaba speranță pe care încă o mai nutream.
— Da. De ce?
Timp de câteva secunde, mi-e imposibil să vorbesc. Am nevoie de
timp ca să-mi găsesc cuvintele.
— De ce? Ce faci cu seara de ieri? întreb, încercând să ascund cât sunt
de devastat. Credeam... voiam...
Ea îmi taie vorba și cuvintele ei au efectul unui duș rece.

66
 — A fost distractiv, dar știu că nu a însemnat nimic. Știu și eu să mă
amuz la fel ca toată lumea. Iar acum eu o să-mi fac treaba cu William, iar
tu o vei face cu...
— Tu o să-ți faci treaba cu William? Ești serioasă? Și eu, ce am fost?
Încălzirea? urlu eu.
— Ce se întâmplă, Brent? strigă și ea, furioasă. Te-am rănit? Te
așteptai să te urmez peste tot ca toate fetele din liceu? Să mă arunc asupra
firimiturilor pe care vrei să mi le dai când ești într-o dispoziție caritabilă?
Nu înțeleg tot ce spune pentru că sunt prea dezamăgit și sunt șocat.
Îmi face rău. E nasol să o spun, dar ce am făcut ieri seară a fost special,
pentru mine. Kennedy e specială pentru mine. Aparent, eu nu însemn
nimic pentru ea.
Fac deci, ceea ce mi se pare natural, și anume să-mi ascund decepția.
— Sunt doar surprins, asta-i tot. Dacă știam că ești așa frivolă, ți-aș fi
tras-o de mult.
Obrajii ei sunt stacojii – de rușine sau de furie, nu știu exact.
— Eu nu sunt frivolă.
— Ești sigură? Poate nu o crezi, dar acțiunile tale fac mai mult decât
cuvintele tale. Va trebui să-mi compar impresiile cu William, pentru că eu
nici nu am avut nevoie să încerc ieri seară. Mi s-a părut al naibii de ușor,
dacă vrei părerea mea.
Am spus un lucru îngrozitor și nu m-aș mira dacă mi-ar trage o palmă
–, asta fac fetele când sunt vexate. Totuși, așa cum am știut-o mereu,
Kennedy nu este ca alte fete. Ea nu-mi trage o palmă.
Ea îmi dă un pumn enorm. În gură.
Capul meu se duce brusc spre spate și gustul de sânge îmi umple
gura.
— La naiba!
Dar când deschid ochii și când o privesc, toată furia ei a dispărut. Ea
pare... distrusă. Își reține lacrimile – cu greu.
— Te urăsc, scoate cu greu cuvintele scuturând capul. Te urăsc.
Cuvintele ei îmi rezonează în oase și în cap, ca un ecou care nu se mai
sfârșește. La istorie, am privit un documentar despre războiul din
Vietnam, cu imagini filmate prin camera unui reporter. Ele arătau un
soldat, un copil, care a primit un glonț în piept. Fața lui arăta mai mult
surpriza lui decât altceva, pentru că deodată, în locul în care se găsea
inima lui, cu câteva secunde în urmă, acum nu mai era decât o gaură.
Când Kennedy se întoarce pe călcâie și îmi trântește ușa în față, simt
exact același lucru.
67
 CAPTOLUL 8

În prezent, în pub

— Am fost să te văd în camera ta, în dimineața aia. Ea mi-a deschis.

Purta maioul tău și mi-a spus că tu ești la duș. Mi-a propus să te aștept
înăuntru, dar m-a prevenit că sunteți din nou împreună, că eu dădeam
impresia că sunt disperată, apărând așa, la ușa ta.
Kennedy înghite și respiră adânc, ca și cum această amintire este încă
dureroasă.
— Ea nu mi-a spus niciodată...
— Nu, normal, continuă Kennedy zâmbind amar. Trebuia să aștept.
Credeam că meritam cel puțin s-o aud din gura ta. Dar Cashmere m-a
întrebat ce speram. Mi-a spus că tu erai un erou, iar eu o nulitate și că
nimic nu va putea schimba lucrul acesta. M-a întrebat dacă eu chiar cred
că tu vei schimba pe cineva ca ea, cu cineva ca mine.
Ochii ei devine strălucitori, iar vocea îi tremură ușor.
— Eram așa de exaltată încă din ajun, nebună de bucurie pentru ce se
întâmplase. Dar când ea a prezentat lucrurile în felul acela... Am crezut-o.
Așa că am plecat, iar William m-a oprit în curte, când mă întorceam spre
dormitor. M-a invitat la cinematograf... și am spus da.
Rămân fără voce, prea preocupat să retrăiesc acea dimineață din
punctul ei de vedere și să-mi dau seama de tot ce n-ar fi trebuit să zic sau
să fac.
— Tu îmi plăceai, șoptesc privind fața de masă. Îmi plăceai așa de
mult... precizez, ridicând ochii spre ea.
Încă este cazul. În spatele lentilelor de contact, sub machiaj și sub
hainele de marcă, ea încă este ea. Pot încă să-i simt gustul și să-i simt
sexul neted și umed sub degetele mele. Dorința ei pentru mine era
îndrăzneață, mă strângea puternic în brațe, de parcă n-ar fi vrut să mă
părăsească niciodată.
Încruntă sprâncenele, confuză.
— Dar tu te-ai împăcat cu Cashmere, până la urmă. Și nu mi-ai mai
vorbit tot anul până la...
În mod evident, Kennedy nu înțelege nimic despre comportamentul
bărbaților, sau mai curând al băieților, pentru că asta eram pe atunci.
68
 — Mi-ai spus că noaptea noastră împreună nu valora nimic în ochii
tăi. Că eu nu eram nimic și că tu ieșeai cu William. Când m-am enervat, mi-
ai spus că mă urai, spun frecându-mi barba. M-am întors la Cashmere
pentru că ea mă voia, în timp ce tu, nu. Nu era decât un substitut. Nu
voiam să arăt ca sunt înfrânt. Și nu am mai vorbit cu tine pentru că mi-era
prea greu.
— Eram prieteni...
— Pentru mine, nu. Nu după noaptea aceea. Nu mai voiam doar
prietenia ta, Kennedy. Te voiam pe tine. Și dacă nu te puteam avea, mă
prefăceam că nu exiști. Era singurul mod în care mă puteam convinge că
nu îmi lipseai.
Totuși, mă gândeam la ea. Visam cu ea și ea îmi lipsea tot timpul.
Kennedy privește masa, pierdută în gânduri. Pe urmă ridică privirea,
își linge buzele și pare că a luat o hotărâre.
— Înseamnă că de asta te-ai comportat așa, murmură ea. Voiai să-mi
faci rău, să te răzbuni. Ei bine, te felicit, ți-a ieșit planul.
Ceva în vocea ei, mă pune în gardă.
— Și ce crezi mai exact că am făcut?
— Mi-ai întins o capcană, îmi spune fulgerându-mă din priviri. M-ai
umilit. Tu... În seara aia, m-ai distrus, Brent.
— În seara balului promoției noastre?
— Da.
Deci asta e. Asta vreau să știu de paisprezece ani.
— Procedează ca și cum ai fi un martor chemat să depună mărturie, îi
spun. Începe cu începutul și povestește-mi tot. Fă-mă să înțeleg.
Ea își mușcă buza și respiră încet, privindu-mă în ochi.
— În aprilie, am început să primesc mesaje pe chatul liceului. Mesaje
de la tine. Spuneau că îți pare rău și că îți lipseam. Îmi spuneai cât de mult
voiai să fii cu mine, dar că nu puteai rupe cu Cashmere din cauza familiilor
voastre, că tații voștri erau asociați într-o afacere, sau ceva de genul.
Bea o gură de bere înainte de a urma.
— La început, nu am crezut că ești tu. Mă gândeam că este o glumă.
Dar mesajele nu se opreau și semănau cu modul tău de a vorbi. Deci,
pentru a te testa, am întrebat unde a avut loc primul nostru sărut.
Face o pauză, iar eu îmi țin respirația.
— Tu mi-ai răspuns că a fost pe acoperiș, în seara de Anul Nou, pe
când aveam nouă ani. Așa am știut că nu puteai fi decât tu. Eram așa de
exaltată, Brent! De atâta timp voiam... Pe scurt. Cu o săptămână înainte de
balul promoției, mi-ai trimis un mesaj spunându-mi că voiai să mă vezi, că
69
voiai să dansezi cu mine. Vicki nu a fost de acord, dar eu eram prea
fericită ca să o ascult. Am chemat-o pe Claire să vină să mă ajute să mă
machiez și să-mi aleagă o rochie. Era așa de fericită, se simțea ca Zâna cea
Bună.
Vocea ei începe să tremure și deodată am senzația de greață, pentru
că știu cum se termină povestea asta.
— Rochia mea era albă. Era superbă și mi se părea că sunt frumoasă
în ea. Îmi lăsasem părul pe spate, iar Claire mi-l ondulase, niciodată nu a
fost așa de moale și strălucitor, spune privindu-mă cu tristețe. Și pentru
prima dată în viața mea, mi-am pus lentile de contact.
Strâng pumnii și mi se strânge gâtul.
— Am așteptat aproape de lac, auzeam muzica din amfiteatru în
spatele meu. S-a auzit un zgomot de pași și te-am strigat, dar nu a răspuns
nimeni. Deodată, am fost lovită cu noroi în piept. Erau mai multe
persoane, care râdeau. Aveam impresia că noroiul venea din toate
direcțiile. O piatră mi-a tăiat obrazul, spune arătându-mi o cicatrice. Nu a
durat decât câteva secunde, dar mie mi s-a părut că a durat o eternitate.
Am căzut pe jos și i-am implorat să înceteze, pe urmă am început să plâng.
Acum nu mai plânge. Ochii ei sunt uscați și privirea ei e departe.
— Nu mi-am dat seama imediat că s-a sfârșit. Am rămas prăbușită pe
jos mult timp. Nu puteam să cred că tu mi-ai făcut una ca asta. Eram
furioasă, pentru că am crezut în tine. Am sfârșit prin a mă ridica și m-am
șters cum am putut mai bine. Știam că trebuia să trec prin fața
amfiteatrului ca să mă întorc și bineînțeles toată promoția era acolo.
Îmi amintesc că am văzut-o, cu privirea pierdută și rănită.
— Tu păreai îngrozit, Brent. Distrus. Când mi-ai pus haina pe umeri,
aproape am crezut că nu aveai nimic de-a face cu toată povestea asta. Dar
a apărut Cashmere, mi-a dat o batistă și s-a prefăcut că vrea să mă ajute.
Vocea ei era convingătoare, dar îi citeam în privire că se bucura în sinea
ei. Atunci am crezut că și tu făceai parte din această glumă crudă.
Aud și acum cuvintele pe care mi le-a spus, șoptind, în seara aia.
— Ești bolnav. Este ceva ce nu e în ordine cu tine. Stai departe de mine.
Doar... Stai departe.
— Vicki și Brian au ajuns acolo și m-au dus la infirmerie, pe urmă în
camera noastră.
Iată, deci, întreaga poveste. Sunt turbat de supărare și mâinile mele
tremură pe masă. Am spus vreodată că unii copii sunt niște nenorociți?
Nu, unii sunt sociopați. Se pare că eu ieșeam cu regina lor.
— Trebuia să vin cu tine, spun cu o voce răgușită.
70
 Dacă aș putea măcar să mă întorc în trecut să-i sparg gura celui care
eram eu, la șaptesprezece ani.
— În seara aia, trebuia să merg cu tine la infirmerie. Am regretat
mereu că n-am făcut-o.
Ea nu spune nimic.
— Când m-am dus în camera ta a doua zi, tu plecaseși.
— Claire a venit să mă vadă. L-a pisat pe directorul Winston la telefon
și l-a convins să mă lase să termin cursurile acasă.
— Te-am așteptat toată vara. Mergeam mereu la tine acasă, dar tu n-
ai mai venit.
Este important să știe că am căutat-o.
— Claire și cu mine ne-am petrecut vara în Europa. De fapt, toată
povestea asta ne-a apropiat foarte mult.
— Nu știam.
Scutură ușor din cap, neîncrezătoare.
— Zău, Brent...
Cu mare greutate mă abțin să nu țip.
— De ce aș minți? După toți acești ani, ce aș avea de câștigat
mințindu-te acum? Nu aș face asta. Nu știam, Kennedy.
Ea tot nu pare convinsă.
— Mesajele veneau din contul tău.
— Trebuie să fi fost Cashmere. Era mereu în camera mea și-mi
cunoștea toate parolele. Era singura care... care ar fi vrut să-ți facă atât de
mult rău.
Nu există niciodată un motiv destul de puternic pentru a ridica mâna
la o femeie. Totuși, dacă fosta mea ar fi aici, acum, mi-ar fi greu să mă
abțin.
Fața lui Kennedy este impasibilă în timp ce examinează probele din
toate unghiurile.
— Și cum de era la curent despre sărutul de pe acoperiș? Nu am
crezut că ești tu, până în clipa aia.
Mă crispez și îmi frec ceafa, care este dintr-o dată foarte tensionată.
— Poate că i-am spus-o într-o zi? Sau când ne jucam Adevăr sau
Provocare, într-o seară? Probabil mi s-a cerut să descriu primul meu sărut.
Privirea ei se îmblânzește puțin.
— Consideri asta ca fiind primul tău sărut?
— Tu erai o fată și buzele tale erau pe fața mea, așa că, da. Pentru
mine, ești prima fată pe care am sărutat-o.
Dă din cap și eu întind mâna să o mângâi pe obraz.
71
 — Mă crezi? Am nevoie să știu că mă crezi, Kennedy.
— Nu știu. Am fost așa de sigură în toți acești ani. Acum... ce spui tu e
logic. Dar refuz să mai fiu luată vreodată de idioată.
Îmi las mâna în jos și-mi termin berea în timp ce Kennedy rămâne
tăcută.
— Sunt terminată. Putem pleca?
O înțeleg. Revelațiile sunt epuizante. Am impresia că timp de trei ore
am fost bătut încontinuu peste piept cu un baros.
— Bineînțeles.
Arunc câteva bancnote pe masă, îmi dau înapoi scaunul și îi întind
mâna. Afară, îi propun să luăm un taxi.
— Locuiesc la câteva străzi de aici, prefer să merg pe jos.
— De acord, atunci te voi conduce.
Zâmbește și-și dă o șuviță după ureche.
— Nu ești obligat...
— Ba da, bineînțeles că da. Te rog, lasă-mă să fac cel puțin asta.
Mă studiază o clipă încruntând sprâncenele, ca și cum eu aș fi o
enigmă pe care ea trebuie să o rezolve.
— De acord. Este în direcția asta.
Mergem unul lângă celălalt în tăcere și zece minute mai târziu,
ajungem. Casa ei seamănă cu o casă de păpuși din epoca victoriană, cu un
turn rotund pe o latură, un balcon care înconjoară casa la primul etaj și
ferestre arcuite. Deasupra jgheaburilor, un grilaj ascuțit din fier forjat face
înconjurul acoperișului, iar mai jos, același grilaj închide grădina în colțul
străzii. Casa ar avea nevoie să fie vopsită, de niște storuri noi și de alte
trepte la intrare, dar are un potențial enorm. Cu un pic de dragoste, ar
putea fi magnifică.
— O renovez, ceea ce este la fel de îngrozitor pe cât îți imaginezi,
când locuiești în ea pe timpul restaurărilor, spune Kennedy. Dar merită.
Mi-a lăsat-o mătușa Edna.
Întorc brusc capul spre ea.
— Mătușa ta Edna a murit? La naiba, era mișto! De ce nu mi s-a spus?
— Erai la schi, am auzit pe cineva care a spus asta la înmormântare.
Probabil mama ta a uitat să-ți spună când te-ai întors.
— Mă bucur că ți-a lăsat-o ție.
Zâmbesc, pentru că mi-o imaginez pe Kenendy micuță, parcurgând
casa asta mare în căutare de aventuri, comori și mistere.
— Pariez că ai adorat să cotrobăi prin pod.
— Așa am făcut! spune, făcând ochii mari.
72
 Știam, pentru că oamenii nu se schimbă cu adevărat când vine vorba
despre aceste trăsături.
— Poate o să mi-o arăți și mie, într-o zi?
Încă pare neliniștită, ca și cum n-ar avea încredere în intențiile mele.
Presupun că vechile obișnuințe nu dispar așa de ușor.
Deschide ușa și se întoarce spre mine înainte de a intra.
— La revedere, Brent.
Îi mângâi brațul cu vârful degetelor, pentru că nu mă pot împiedica.
— Noapte bună, Kennedy. Eu... eu sunt mulțumit că am discutat. Dacă
nu ți-am spus-o încă, sunt încântat că te-ai întors.
— Eu de asemenea, spune zâmbind.
Este un zâmbet timid, dar tot un zâmbet este.
Îi strâng scurt brațul și cobor treptele spre poartă. Aproape am ajuns,
când mă strigă.
— Brent?
Mă întorc spre ea.
— Asta nu schimbă nimic pentru proces. Luni, mă aștept să fii la fel
de agresiv ca de obicei. Dacă mă iei cu mănuși, înseamnă că nu mă
respecți, că nu mă crezi destul de puternică să mă lupt cu tine. Și asta, nu
ți-aș ierta-o niciodată.
Încuviințez din cap, iar ea intră în casă închizând încet ușa.
De fapt, aveam dreptate la doisprezece ani: fetele sunt ciudate.

***
A doua zi dimineață, o sâmbătă, mă trezesc mai devreme decât de
obicei având în minte cuvintele lui Kennedy, care-mi trec în buclă prin
cap. Ceva mă roade, așa că zic pas alergării mele cotidiene și mă duc la
birou, unde timp de o oră fac niște cercetări online.
Este uluitor, ba chiar te îngrozești un pic când vezi câte informații
personale sunt pe internet și cât de simplu e să le accesezi. Când găsesc în
sfârșit informația pe care o caut – o adresă la o jumătate de oră de
Washington –, o bag în Google Maps, și ies.
Când bat la ușă, aud voci înfundate din interior, pe urmă zgomotul
pașilor care se apropie. Ușa se deschide și Victoria Russo, vechea colegă
de cameră a lui Kennedy, se holbează la mine.
— Brent Mason?
— Bună, Vicki.
Este în formă, de altfel aproape că nu s-a schimbat. Are câteva riduri,
dar părul ei tăiat drept este încă negru, cu reflexe albastre, nasul tot cu un
73
piercing de diamant și privirea ei te pune în gardă că nu ar trebui să te pui
cu ea. Ultima dată când am văzut-o, a încercat să-mi tragă un picior în
biluțe.
— Ce faci aici? întreabă ea.
Îmi adâncesc privirea în a ei, ca să vadă că sunt sincer.
— Am nevoie de ajutorul tău.

CAPITOLUL 9

Zece minute mai târziu, sunt așezat la masa de bucătărie a lui Vicki,
cu o ceașcă de cafea între mâini. Are o casă frumoasă – o casă familială –
într-o amenajare cu peluze verzi și căi de acces pietruite și cu piscine care
sunt mărginite cu arbuști verzi pentru mai multă intimitate. Bucătăria ei
este imensă, cu pereții colorați în mov și cu mobilier crem. Peste tot sunt
agățate fotografii cu fetițe cu părul negru și cu Vicki, împreună cu Brian
Gunderson.
Brian era și el la Saint Arthur. Era un tip înalt și slab, cu niște blugi
prea largi, care asculta Snoop Dog și era bursier. Îmi amintesc că i-am
văzut împreună în campus și că el a fost perechea ei la balul de sfârșit de
an. Și se pare că acum sunt căsătoriți...
În salonul alăturat văd un teanc de cărți care au pe coperți bărbați la
bustul gol, care, pe majoritatea cărților îmbrățișează femei, la fel de
frumoase și ele și pe jumătate dezbrăcate. Autorul cărților este V.Russo.
— Ești scriitoare?
— Da. Scriu romane de dragoste.
— Brian este norocos.
— Da, răspunde râzând. Efectiv. Ia uite... un erou cu o proteză la
picior ar fi o poveste interesantă.
— Ha! Dacă ai nevoie de un consilier tehnic, nu ezita să mă cauți.
Până atunci însă... mai ești în contact cu Kennedy?
Ea ridică o sprânceană și întoarce capul spre culoar.
— Louise, vino aici, te rog.
O fetiță cu părul lung și negru, care nu poate avea mai mult de cinci
ani, apare în bucătărie.
— Da, mamă?
Vicki se ghemuiește lângă ea.

74
 — Louise, acesta este un fost coleg de școală a lui mama. Îl cheamă
domnul Mason. Poți să-i dai bună ziua?
Micuța îmi oferă un zâmbet plin de încredere.
— Bună ziua, domnule Mason.
— Bună ziua, Louise.
— Îi poți spune tu domnului Mason care este numele tău complet,
scumpo?
— Louise Kennedy Gunderson.
Dau din cap.
— Este un nume foarte frumos, îi spun.
— Te poți întoarce la joacă, scumpo.
Louise iese din bucătărie și Vicki bea o gură de cafea.
— Kennedy este nașa fetelor noastre. Ei îi va reveni custodia lor dacă
noi murim, chiar dacă eu am doi frați însurați, iar Brian are o soră.
Fir-ar să fie, asta va face conversația noastră un pic mai complicată,
dar asta este.
— Atunci, presupun că ți-a vorbit despre procesul nostru?
— Cum șterge cu tine pe jos zilnic? Da, sunt la curent, spune zâmbind
până la urechi. Mi-a vorbit, de asemenea, despre conversația voastră de
aseară. Mi-a spus că ți-ai clamat inocența, adaugă pe un ton amar.
— Nu am nimic de-a face cu ce i s-a întâmplat la balul promoției.
— Ai totul de-a face cu asta. Iubita ta împreună cu prietenele ei, i-au
făcut viața un infern lui Kennedy din cauza ta, iar tu nu ai făcut nimic.
— Nu am știut că este așa de grav.
— Dar știai destul.
Nu am niciun răspuns, pentru că are dreptate. Este ușor, astăzi, cu
maturitatea unui adult, să văd ce trebuia să fi făcut altfel atunci.
— De asta sunt aici, continui cu o voce hotărâtă. Am nevoie să îmi
spui ce nu știu.
— Pentru ce?
— Pentru că nu cred că o va face Kennedy. În orice caz, ea nu-mi va
povesti totul. Pentru că vreau să mă revanșez față de ea. Mă simt ca un
bețiv care nu-și mai aduce aminte ce a făcut și care e pe cale să se
trezească. Trebuie să știu ce s-a întâmplat cât timp am fost inconștient.
Pentru că... Kennedy a fost mereu femeia vieții mele.
Vicki își dă ochii peste cap.
— Femeia vieții tale? Ești serios? Eu scriu romane de dragoste, și
chiar până și mie mi se pare prea dulceag.

75
 — Ceea ce vreau să spun e că... tu n-ai avut pe nimeni cu care să-i
compari pe toți ceilalți? Ăla e simpatic, dar nu ca..., aia e inteligentă, dar nu
la fel ca... Kennedy a fost mereu în gândurile mele, chiar și atunci când nu-
mi dădeam seama. Pe toate celelalte le-am comparat cu ea și ele nu
suportau comparația. Și... ea mi-a lipsit, Vicki. Vreau să învăț să o cunosc
din nou.
Se uită fix la mine câteva secunde mușcându-și interiorul obrajilor și-
mi răspunde.
— De acord.

***
Vicki îmi face recitalul celor doi ani de tortură psihologică și
emoțională pe care a suportat-o Kennedy. Unele întâmplări sunt
exemplele clasice de rivalitate școlară – priviri urâte sau izbituri în umăr,
pe culoarele școlii. În schimb, altele sunt mai sinistre: bilețele strecurate
pe sub ușa camerei în care i se spunea să se sinucidă, spunându-i-se că era
urâtă, că era un monstru și că nu valora nimic. Era o hărțuire calculată,
premeditată, continuă.
— De ce nu a făcut o plângere, la naiba? Ar fi putut să o denunțe pe
Cashmere directorului, nu-i așa?
— Pentru numeroase motive. Kennedy nu voia să-i dea satisfacție lui
Cashmere, că și-a atins scopul. Pe urmă, scorpia asta avea un clan întreg în
spatele ei. Dacă ar fi fost cuvântul meu și al lui Kennedy împotriva lor, pe
cine crezi că ar fi crezut directorul? Și dacă ea ar fi denunțat-o și școala ar
fi luat apărarea lui Cashmere, lucrurile ar fi devenit și mai rele.
Întotdeauna se întâmplă așa.
Sfinte Dumnezeule! Ar trebui ca cineva să dea foc școlii ăsteia!
— De ce nu mi-a spus mie? întreb strângând pumnii.
— Pentru că tu aveai capul atât de adânc înfipt în păsărica fetei ăleia,
încât Kennedy nu a crezut că ai fi făcut ceva.
— Bineînțeles că da, răspund.
— Îi era rușine. Trebuie să înțelegi că... tu erai totul pentru ea, Brent.
Când ai început să te îndepărtezi... poate că nu mai avea prietenia ta, dar
nu a vrut niciodată mila ta, explică Vicki. I-ai dat lumea peste cap, pentru
multă vreme. Și-a regăsit încrederea în ea, dar ai compromis pentru
totdeauna capacitatea ei de a avea încredere în alții. Și este normal, mai
ales după ce i s-a întâmplat la facultate.
— Ce i s-a întâmplat la facultate?
Vicki se strâmbă, regretând că a luat-o gura pe dinainte.
76
 Toate statisticile pe care le cunosc pe de rost se învălmășesc în capul
meu și mă crispez când un val de furie îmi strânge deja stomacul.
— A fost... A fost violată?
— Nu ar fi trebuit să...
— Dacă a fost violată, voi omorî pe cineva, Vicki, mârâi eu.
— Nu a fost violată, mă asigură. Avea un prieten la facultate – primul
prieten „adevărat”. Era membrul unei frății. Au ieșit împreună câteva luni,
iar ea credea că se iubeau. Până într-o zi, când el i-a mărturisit că a ieșit cu
ea din cauza unui pariu.
— Un pariu?
— O competiție în frăția lui. Ideea era, cine putea să le-o tragă cât mai
multor fete și erau puncte bonus pentru virgine.
Îmi frec ochii. Nu înțeleg cum procedează femeile. Nu înțeleg cum de
nu au chef să ne omoare pe toți. O proporție semnificativă a populației
masculine merită să fie castrată. Și nu o spun cu ușurință.
— Cel mai trist, continuă Vicki, este că nenorocitul ăla a sfârșit prin a
avea sentimente adevărate pentru ea. De aceea i-a mărturisit pariul, nu
voia ca relația lor să se bazeze pe o minciună. În mod evident, când
Kennedy a aflat, a rupt-o cu el. Iar acum, nu mai lasă garda jos pentru
nimeni. Nu mai are încredere decât în mine, Brian și sora ei.

***
Mai târziu, în fața ușii de la intrare, îi mulțumesc lui Vicki că a
completat lipsa mea de informații. Încă nu este sigură că poate avea
încredere în mine, dar pot trăi cu asta.
— O să-i spui că am venit, nu-i așa?
Zâmbește.
— Voi ajunge la telefon înainte ca tu să ajungi la mașină.

***
Pe drumul de întoarcere spre Washington, nu mă gândesc decât la un
lucru: nu i-am spus niciodată lui Kennedy că îmi pare rău. După tot ceea
ce mi-a povestit ieri seara, după toate lămuririle pe care le-am adus... eu
nu i-am cerut niciodată iertare. Și ar fi trebuit s-o fac.
Pentru că îmi pare sincer rău. Și ea merită să o audă.
Nu am apărat-o când ar fi trebuit. Nu am protejat-o. Nici măcar nu am
încercat. Nu există nimic mai mult pe lume pe care să-l regret mai tare.
Mă gândesc din nou la ce mi-a povestit Vicki, la toate porcăriile pe
care le-a suportat Kennedy și pe care, într-o anumită măsură, încă le mai
77
suportă. Cam la fel ca mine cu piciorul: nu îmi distruge viața, dar trebuie
să trăiesc cu asta în fiecare zi și face parte din cine sunt eu. Este în
schimbul unei părți din mine însumi pe care nu o voi recupera niciodată.
Cred că există o parte din Kennedy, din copilăria ei, din încrederea ei
în ea, care a fost transformată pentru totdeauna la Saint Arthur.
Trebuie să îi spun că îmi pare rău. Nu pot să mai aștept un minut în
plus.
Și așa mă trezesc în sala de bal a unuia dintre cele mai luxoase
hoteluri din Washington. Este gala strângerii de fonduri pentru David
Prince, fiecare bilet de intrare costând zece mii de dolari. A trebuit să-mi
sun doi sau trei verișori care cunosc persoanele potrivite, dar am reușit să
am invitația.
Îmbrăcat în cel mai bun smoching – și semănând al naibii de tare cu
James Bond –, mă fofilez printre invitați, cercetând mulțimea cu privirea,
în căutarea ei. Prince este pe scenă, ținându-și discursul. O zăresc pe
Kennedy în spate, aproape de bar. Poartă o rochie mulată, albă, care-i
ajunge până la jumătatea gambei, descoperind sandalele argintii cu toc
înalt, foarte sexy. Are părul lăsat care arată ca o perdea de aur pe spatele
ei. Vorbește cu cineva și râde. Și este atât de frumoasă că îmi taie
respirația.
Înaintez spre ea și mă vede apropiindu-mă. Când ajung la ea, cealaltă
persoană a plecat așa că acum suntem numai noi doi, la cel puțin un metru
unul de altul.
— Ce faci aici?
— Trebuia să te văd.
— Nu cred că...
— Îți cer iertare, Kennedy.
Orice ar fi fost pe cale să spună, o înghite. Trăsăturile i se destind și
maxilarul i se relaxează. Este ușurată. Poate că nu își dădea seama, dar
avea nevoie să audă aceste cuvinte.
— Trebuia să te susțin, și mă voi învinovăți toată viața că n-am făcut-
o. Am fost egoist și prost și tu meritai mai mult.
Întoarce privirea de parcă ar fi prea mult pentru ea. Totuși, când
întoarce din nou capul spre mine, ochii ei conțin o pace interioară pe care
nu i-am mai văzut-o demult.
— Mulțumesc.
Deodată, remarc ce este diferit la ea și de ce fiecare celulă a corpului
meu este încântată să stea plantată aici, să o privească prostește.

78
 Sunt ochii ei. Lentilele turcoaz au dispărut și eu mă înec în irișii ei de
culoarea ambrei.
Nu știa că voi fi aici în seara asta, dar îmi place să cred că le-a dat jos
pentru mine. Vreau să iau asta ca pe un semn, pentru că ochii ei sunt ai
mei – fata care se ascundea în spatele lor, era a mea, într-un timp.
Poate ar accepta să fie a mea, din nou...
Mă pierd cu bucurie în acești ochi pe care nu i-am mai văzut în tot
acest timp atunci când toate privirile din sală sunt pe Prince, care
zâmbește din toți dinții lui albi adresându-se publicului pe care l-a cucerit
deja.
— Și ce altceva mai minunat să vă mai spun, decât că Frumoasa
Kennedy Randolph va deveni soția mea!
— Ce a spus? exclam eu.
— Ce a spus? strigă Kennedy făcând ochii mari.
Toată sala aplaudă.
— Ești logodită? întreb.
— Nu... răspunde, aplecând capul pe o parte.
— Ești sigură de asta?
Nu prea pare să fie sigură, ori este genul de lucru care nu trece
neobservat și pe care nu-l uităm ușor, nu-i așa?
— David a fost să-l vadă pe tata săptămâna trecută. Mi-a spus că
trebuie să-i vorbească despre ceva important, explică Kennedy.
Închide ușor ochii ca și cum ar descifra niște hieroglife.
— Dar nu ți-a pus întrebarea?
— Nu. Trebuie să fi sărit etapa asta.
Mulțimea vine spre noi ca un tsunami și Kennedy este înghițită de un
val de oameni entuziasmați care o trag înspre scenă. Încrunt așa de tare
sprâncenele că sunt gata să am o crampă. Eleganta doamnă Randolph
apare alături de mine, în locul pe care de abia l-a eliberat fiica sa, privind
cu un zâmbet vacarmul.
— Se pare că trebuie să vă felicit, spun.
— Se pare, da.
— Ea îl iubește? o întreb pe Mitzy cu o voce răgușită, fără să o pierd
pe fiica sa din ochi.
Doamna Randolph se gândește un moment înainte să răspundă.
— David este un tânăr ambițios. Sunt sigură că va deveni președinte
într-o zi. Se potrivește cu fiica mea.
— Nu asta v-am întrebat.
Ea suspină.
79
 — Claire și cu mine am fost apropiate întotdeauna, ne-am înțeles
mereu. Dar Kennedy... mă tem că va rămâne întotdeauna o enigmă pentru
mine. Ce crezi, Brent? Are aerul unei femei îndrăgostite?
Kennedy este alături de Prince acum. Microfoanele negre sunt întinse
spre ea și flashurile aparatelor îi luminează chipul palid și ochii mari.
Îndrăgostită? Nu.
Moartă de spaimă? Absolut. Seamănă cu un șoricel prins într-o
capcană, gata să-și roadă laba ca să scape de acolo.
Am fost un prieten de toată jena pentru Kennedy când am fost la
internat. Dar știți ceva? Nu mai suntem la internat. Așa că merg spre scenă
cu un pas hotărât, dând din coate pentru a-mi face loc.
— Pardon. Scuzați-mă. Pardon.
Ajung în sfârșit lângă cuplu nefericit și îl salut pe Prince cu un semn
din cap.
— Salut, ce mai faci, Dave?
Pare confuz.
— Eh... foarte bine... mulțumesc.
— Cu atât mai bine, spun.
O iau pe Kennedy în brațe și o iau la fugă.
Elementul surpriză joacă în favoarea mea și trec mai multe secunde
înainte ca cineva să aibă cel mai mic reflex, să reacționeze.
— Ce faci? strigă Kennedy.
— Te salvez.
Timp de o secundă îngrozitoare, îmi spun că poate nu dorea să fie
salvată. Dar brațele sale se strâng în jurul gâtului meu și își lipește tot
corpul de al meu.
— Grăbește-te, sosesc!
Accelerez pasul, zâmbind.
— Destinde-te, ești cu mine acum.

CAPITOLUL 10

Ieșim în stradă izbind ușile și continuăm să fugim. Fără să încetinim,

îmi pescuiesc telefonul din buzunar.
— Harrison, ne întâlnim în spatele clădirii. Cod „Fast and Furious”.
Kennedy își trage în spate capul și mă privește în ochi.
— Fast and Furious?
80
 — Are douăzeci și doi de ani. Toți sunt fani ai unor astfel de filme. Nu
o să pretind că înțeleg asta.
Câteva minute mai târziu, Rolls-ul meu apare lângă mine, unde se
oprește într-un scârțâit de pneuri. Harrison iese repede din mașină și ne
deschide ușa în timp ce vocile care strigă se apropie. O arunc pe Kennedy
pe bancheta din spate și plonjez și eu după ea. Majordomul meu fidel
apasă până la capăt pedala de accelerație – cum cred că a făcut-o de vreo
mie de ori în visele lui nebunești –, și reușește să ne scape.
Kennedy se întoarce către mine, respirând repede și sacadat.
— O Doamne! Dumnezeule, Brent!
Ridic mâna ca să o fac să tacă.
— Dacă există vreo situație care să reclame alcool, aceasta este.
Apăs pe un buton din consola centrală din lemn de tec care ne separă
de șofer, dezvăluind mini-barul cu oglindă cu un decantor de cristal. Torn
scotch în două pahare și îi întind unul. Ea îl dă peste cap dintr-o
înghițitură. Impresionant.
Își golește tot aerul din plămâni și dă să vorbească.
— Nu încă, îi spun umplându-i încă odată paharul.
Începe să-l golească, strâmbându-se când alcoolul vechi de optzeci de
ani îi arde gâtul.
— Uau.
Beau la rândul meu o gură, și îmi îndrept indexul spre ea.
— Acum, dă-i drumul.
Mai suspină o dată.
— Tocmai s-a întâmplat cu adevărat ce cred eu?
— Așa cred, că a făcut-o.
— Nici măcar nu e ceva serios între mine și David! Sunt două luni de
când ne cunoaștem și am trăit în state diferite jumătate din acest timp. A
adus vorba să ne mutăm împreună, ceea ce deja era nebunesc, dar
niciodată de căsătorie! Cine face asta? Cum poate anunța într-o sală plină
de oameni și de camere de luat vederi că voi fi soția lui, fără ca măcar să-
mi vorbească înainte?
E posibil ca bietul David să fi vrut să fie romantic, dar nu o să i-o spun
lui Kennedy.
— Ce idiot! spun clătinând capul.
— Nu-i așa?
Îi mai umplu o dată paharul și ea îl soarbe.
— În plus, sunt sigură că mă înșală. Cu stagiara lui!
— La naiba, cine se crede tipul ăsta, Bill Clinton?
81
 — Exact!
Își studiază mâinile și vocea i se îmblânzește.
— Cel mai rău e că asta nu mă deranjează. Nici măcar un pic.
Înseamnă că ceva nu e cum trebuie în relația asta, așa-i?
— La naiba, sigur că da. Trebuia să scapi de mult de cretinul ăsta.
Își termină cel de-al treilea pahar și observ că gesturile ei devin mai
puțin sigure.
— Totuși, nu-mi vine să cred că am făcut asta. Când un bărbat cere o
femeie în căsătorie, nu merită ca ea să o ia la goană, nu?
— Tehnic, nu prea ai avut de ales pentru că eu te-am răpit. Dar ăsta
este doar un detaliu.
— Părinții mei... începe să spună, lovindu-și fruntea cu podul palmei.
Mama îl adoră pe David. Va fi atât de dezamăgită!
— Sunt ani de zile de când tata este dezamăgit de alegerile pe care le-
am făcut. Nu este sfârșitul lumii, crede-mă, îi spun, terminându-mi
paharul. Ar trebui să mergem să petrecem și să ne destindem. Tu o meriți.
Cheamă-i pe Vicki și pe Brian, putem merge să-i luăm.
Kennedy o cheamă pe cea mai bună prietenă a ei și îi face rezumatul
evadării noastre epice. Din puținul pe care-l aud, nici Vicki nu este fanul
lui Prince. Când Kennedy o întreabă dacă vrea să iasă cu noi, aud vocea lui
Vicki, de pe locul pe care stau.
— Brian, cheam-o pe maică-ta!
Și se pare că am devenit un cuartet.

***
Sfârșim într-un bar pentru studenți, aproape de casa lui Vicki și a lui
Brian. După câteva runde de băutură, Brian Gunderson își încearcă mâna
la karaoke și cântă I can’t feel my face în fața soției sale, care aplaudă și
dansează pe toată durata melodiei.
Câteva runde mai târziu, se lansează și Kennedy. Ea cântă Fight Song
și chiar dacă vocea ei nu este nemaipomenită, micuțul ei trup sexy,
îmbrăcat în rochia aceea albă care se rotește și se înfășoară în jurul ei,
este ovaționat în picioare de fiecare student aparținând unei frății, de aici
– și sunt o grămadă.
Cu o oră înainte de închidere, eu încep să fiu fericit, iar cei trei
tovarăși ai mei sunt mai mult decât amețiți. Vicki o imploră pe Kennedy să
cânte alt cântec, dar când ea încearcă să urce pe scenă, cade în fund,
tăvălindu-se de râs.

82
 Un student se duce să o ridice dar eu sunt deja acolo, uitându-mă urât
la el.
— Okaaaay. Este timpul să plecăm, aluna mea.
— Să plecăm? Dar e mișto aici, mă distrez!
— Da, întotdeauna este grozav, până când cineva își sparge arcada
într-un colț de masă, îi spun ridicând-o în brațele mele.

***
Brian iese din mașina mea în fața casei lor. Își apasă cotul pe
acoperișul mașinii și îmi întinde mâna.
— Amice, ar trebui să repetăm chestia asta curând. Sunt foarte
mulțumit că nu mai ești același cretin din liceu.
Cred că este un compliment. În orice caz, eu așa aleg să îl înțeleg.
— Mulțumesc, prietene. Înseamnă mult pentru mine.
Vicki o strânge pe Kennedy în brațele ei, pe bancheta din spate.
— Te iubesc, Vicki, mormăie Kennedy.
— Și eu te iubesc, Ken-ken, răspunde Vicki. Și tu – exclamă,
întorcându-se spre mine –, să ai grijă de Kenny a mea! Nu mă obliga să-ţi
sparg mutra, mă ceartă ea.
— Nu va fi necesar, promit.
— Cu atât mei bine! În acest caz, e ceva ce ar trebui să știi.
Expresia ei devine serioasă și îmi face semn să mă apropii ca și cum
mi-ar încredința un secret. Totuși, vorbește așa de tare, că până și Brian o
poate auzi de pe trotuar.
— Kennedy nu a mai avut un orgmasm... un ormasm... Kennedy nu a
mai juisat de muuuult timp. Genul, de ani de zile. În orice caz, nu cu un tip.
— Psssst! suflă Kennedy. Este un secret!
— Poate că Brent te poate ajuta?
O privesc pe Vicki ridicând degetul mare – și nu e singurul lucru care
se ridică, asta-i sigur.
— Nu-ți face griji, Vicki, mă ocup de asta. Și cred în datoriile
retroactive, așa că va fi compensată pentru toată distracția pe care a
pierdut-o.
Cu asta, Brian o ajută pe soția lui să iasă din mașină și să intre în casă.
Sunt puțin nebuni – într-o manieră care mă face să mă gândesc că s-ar
integra în peisajul meselor mele de familie –, dar nu mai puțin amuzanți.

***
— Îți amintești că la paisprezece ani am vorbit de masturbare?
83
 În schimb, conversația asta nu are nimic amuzant.
— Te-am întrebat dacă tu o făceai și mi-ai răspuns „Mi-au tăiat
piciorul, Kennedy, nu mâna, o fac tot timpul.”
Își cuibărește obrazul în gâtul meu și izbucnește în râs.
A început în mașină. Cu atingeri inocente, care nu se simțeau chiar
așa de inocent. Pe urmă a început discuția asta. Iisuse, cât îi mai place lui
Kennedy să vorbească când e amețită!
— După aia, m-ai întrebat dacă și eu o făceam, iar eu am răspuns
„Bineînțeles că nu!”.
Nu încetează să vorbească despre sex, oral, pe care adoră să-l dea și
să-l primească, de anal, pe care nu l-a încercat niciodată dar nu din cauză
că nu ar avea chef.
— Am mințit. O făceam în dormitorul meu, în liniște pentru ca Vicki
să nu mă audă.
Am dus-o în casă. Harrison ne-a deschis ușa, a închis-o și a plecat cât
de repede a putut, cu obrajii în flăcări. Am adus-o pe Kennedy la mine
pentru că vreau să fiu cu ea în cazul în care vomită. Ca să-i țin părul,
lucruri de genul ăsta. Kennedy este departe însă de a fi bolnavă. Din
contră, este în plină formă.
Ridică capul, își linge buzele și îmi studiază corpul cu o privire
flămândă.
— Și mă gândeam întotdeauna la tine.
Ăsta trebuie să fie Infernul. Exact aici, exact acum.
Se mișcă în brațele mele și își întinde picioarele ca să alunece de-a
lungul corpului meu, strivindu-și sânii de pieptul meu, frecându-și
șoldurile de ale mele.
— Eram acolo, întinsă în patul meu, îmi depărtam picioarele și...
Îi acopăr gura cu a mea ca să o fac să tacă și nu o mai las, pentru că
este al naibii de delicioasă. Ne sărutăm un lung moment, pe urmă rup
sărutul cât încă mai sunt capabil s-o fac.
— Te doresc atât de mult, Brent.
Ea nu gândește asta. Nu cu adevărat. E prea amețită, o știu. Mădularul
meu, în schimb... nu este așa de sigur.
— Fă dragoste cu mine.
Vocea ei a devenit mai joasă și fiecare silabă rostită de ea mai reduce
puțin din autocontrolul meu. Kennedy face un pas în spate și îmi susține
privirea plimbându-și degetele pe clavicula sa, pe urmă pe sâni, desenând
cercuri pe sfârcurile care s-au întărit sub rochia ei.
— Te rog... fă dragoste cu mine.
84
 Îmi regăsesc în sfârșit vocea.
— Nu putem, iubire, ești beată.
Îi prind mâna și o sărut pe frunte, mirosind parfumul șamponului ei.
— Nu vrei să faci dragoste cu mine?
Schimbă subiectul, repede! E o întrebare capcană, nu există un răspuns
bun.
— Ești beată. Nu putem face dragoste acum, spun punându-mi mâna
pe obrazul ei.
Își trece brațele în jurul gâtului meu și suspină pe pielea mea.
— De acord. Atunci, doar fute-mă.
Și nu mi-e rușine să recunosc că îmi scapă un geamăt. Pentru că dacă
există ceva care să-l aducă pe un bărbat în genunchi, sunt aceste cuvinte.
Este o tortură să spui asta, când el nu poate să facă sex. Ar fi o greșeală.
Genial și revoluționar, dar o greșeală.
Concretizarea a paisprezece ani de fantasme, dar o greșeală.
Cel mai grozav foc de artificii, dar o greșeală.
Repet mantra asta în capul meu ca să fiu sigur că n-o uit, dar e dur.
Atât de dur. Iar loviturile continuă să vină.
Kennedy își trece brațul în spate și trage de fermoarul rochiei. O
secundă mai târziu, țesătura mătăsoasă cade pe jos, dezvăluindu-i pielea
ca de piersică, perfectă. Sânii sunt goi și mai frumoși decât în visele mele
cele mai nebunești. Sfârcurile de un roz închis, îmi imploră buzele, dinții,
limba să se plimbe pe ele.
Se întoarce și se îndepărtează pe culoar, legănându-și grațios
șoldurile. Își coboară chiloții bej, care cad la picioarele ei dezvăluind niște
fese sub formă de inimă care merită să fie venerate. Cred că gem din nou,
dar nu pot fi sigur.
Începe să urce scările încet și nu are nevoie să privească peste umăr
și nici să mă strige.
Pentru că sunt în spatele ei.
O urmez la etaj, până în camera mea și închid ușa în spatele nostru.

CAPITOLUL 11

Aștept cu răbdare în șezlongul meu din colțul dormitorului, cu

picioarele întinse, privind-o. Profitând de priveliște, în timp ce ea stă
întinsă în mijlocul patului meu mare.
85
 Fără niciun semn prevestitor, Kennedy se așază în fund cu o viteză
așa de mare, că părul ei de culoarea mierii îi acoperă fața. Pufăie, expirând
aerul din plămâni, măturând cu ochii camera. Se uită în jos, la corpul ei
care este acoperit cu tricoul meu Spider Man negru – cel pentru care
aproape i-am încrucișat brațele, ca să i-l pun.
— Bună dimineața, dulceață, îi spun, zâmbindu-i.
Se uită fix la mine.
— Ai făcut sex cu mine?
Îmi bat buza cu degetul, gândindu-mă la întrebarea ei.
— Nu știu ce să aleg, să mă simt ofensat că tu crezi că aș face sex cu
tine când ești moartă de beată, sau că nu îți mai amintești că ai făcut sex
cu mine?
— Nu mi-ai răspuns la întrebare.
Îmi dau ochii peste cap.
— Bineînțeles că nu ne-am culcat împreună. Nu pentru că tu nu ai fi
încercat! M-am simțit ca un obiect. Orice alcool te transformă într-o pisică
în călduri, sau doar scotchul?
Dacă acesta este cazul, voi cumpăra imediat acțiuni în afacerea asta.
Poate chiar întreaga companie producătoare.
Își ascunde fața în mâini și se lasă să cadă pe pat.
— Îmi urăsc viața. S-o ia dracu!
Îmi privesc ceasul.
— Și stai așa! Încă nu ai auzit partea cea mai bună. Trei, doi, unu.
Telefonul meu sună pe masa de lângă mine.
— Bună, mamă.
Noutățile circulă repede, mai ales când este vorba despre fiul
dumneavoastră care poate că se întâlnește cu fata cu care ați decis că se
va căsători, încă pe când avea trei ani.
Mama se aruncă direct în interogatoriu.
— Da, este aici, răspund zâmbindu-i lui Kennedy, care-și scoate capul
dintre mâini și se uită la mine cu o figură amărâtă.
— Nu, mamă. Nu am fugit să ne căsătorim, îmi pare rău că te
dezamăgesc.
Acopăr microfonul cu mâna și îi dau vestea cea proastă lui Kennedy.
— Mama ta te caută.
Își acoperă ochii și mârâie când aude răspunsul pe care i-l dau mamei
mele.
— Nu, Kennedy nu este însărcinată cu mine. Cel puțin, din câte
cunosc eu.
86
 Primesc o pernă în figură.
— Nu i-a refuzat în mod oficial propunerea lui Prince, îi explic mamei.
Dar a pornit greșit toată povestea. Ah, o fotografie? O să mă uit la asta. Da,
și mie mi se pare că formăm un cuplu frumos.
— Unde mi-este telefonul? geme Kennedy.
— Ascultă, mamă, trebuie să plec, de acord? Da, o să te sun mai târziu.
Nu, nu vom pune asta în anunțurile familiale. Și eu te iubesc. La revedere.
Închid, privind-o pe Kennedy cum se târăște până la marginea
patului. Îmi aplec capul, încercând să revăd paradisul pe care l-am zărit
aseară.
M-am comportat ca un domn, asta nu ar merita o recompensă?
— Mama te salută, de fapt. Telefonul tău este în geanta ta, lângă pat,
dar mama ta a terminat bateria sunându-te non-stop ieri seară.
Kennedy își pune picioarele pe jos, își ține respirația, pe urmă se
ridică încetișor.
— Mă vor renega.
— Și asta ar fi așa de grav?
Se târăște până la scaunul pe care sunt împăturite cu grijă hainele ei.
— Tata a vrut întotdeauna un băiat. Mama nu m-a iubit niciodată.
Este momentul pe care l-au așteptat toată viața. Mă vor dezmoșteni.
Mă ridic și merg spre ea.
— Îți voi împrumuta bani. Cu dobândă foarte bună, pentru asta sunt
prietenii.
Mă privește în sfârșit în ochi și pare așa de abătută, că mi se rupe
inima.
— Viața mea este un dezastru, Brent.
Îi dau părul spre spate.
— Dacă vrei să faci omletă, spargi ouăle. Iar tu, micuța mea bețivă,
meriți doar ce e mai bun. Părinții tăi își vor reveni din asta. Totul va fi
bine, îți promit.

***
Înainte de a o conduce pe Kennedy înapoi la ea acasă, îmi dezbrac
hainele pe care le-am purtat în ajun și îmbrac un șort de sport și un tricou.
Ea coboară din mașină îmbrăcată cu treningul meu și chiar dacă l-a rulat
de mai multe ori la glezne și la mâini, tot îi este cam cu douăsprezece
numere mai mare.
Arată al naibii de adorabil.

87
 Ajungem lângă intrarea ei când David Prince coboară dintr-un SUV
negru, cu geamuri fumurii. Poartă ochelari de soare, iar părul său șaten,
impecabil coafat într-o parte, este categoric dat cu fixativ.
Chiar dacă sunt enervat că nenorocitul ăsta nu o lasă pe Kennedy nici
măcar în dimineața asta ca să proceseze ce s-a întâmplat, sunt încântat că
sunt aici pentru acest mic schimb de cuvinte. Pentru că vreau cu adevărat
să o privesc când îi va spune să se ducă dracului. Și în cazul în care ea nu
ar avea chef să o facă, o voi ajuta cu mare plăcere.
O urmez pe Kennedy în salonul mobilat cu gust, urmat la rândul meu
de Prince. Se privesc față în față, la câțiva metri depărtare, iar eu mă
instalez aproape de canapea, destul de departe ca să-i las să se confrunte,
dar suficient de aproape ca să intervin dacă este cazul.
Prince pare tare nemulțumit, ceea ce este de înțeles, dar nu distrus.
Să spunem că surâsul care apare pe toate pozele lipite în fiecare stație de
autobuz, a fost înlocuit cu o mutră bosumflată.
— Ce naiba e porcăria asta, Kennedy? întreabă aruncându-și brațele
în aer.
Ea își ia postura de tribunal, umerii înainte, bărbia ridicată, gata să se
bată.
— Aș putea să-ți pun aceeași întrebare, David.
— M-ai umilit, ieri seară!
— Te-ai umilit singur. Dar mila publicului te va face să urci în
sondaje, știm amândoi că de fapt asta te neliniștește. Dacă te-ai fi obosit să
mă întrebi ce voiam eu...
— Credeam că suntem pe aceeași lungime de undă, spune făcând un
pas spre ea.
— Nu, pentru că dacă ai fi gândit așa, nu mi-ai fi întins o ambuscadă.
— Era o surpriză! O dovadă de afecțiune!
— Ce voiai tu era să captezi atenția mass-mediei! i-o întoarce
Kennedy. Știm amândoi pe ce se bazează această relație. Sunt o femeie
ambițioasă care ar da bine lângă tine în fața jurnaliștilor, iar tu...
— Da, o întrerupe David, ce sunt eu?
— Tu ești practic. Ești cineva cu care îmi place să-mi petrec timpul,
dar la care nu țin suficient ca să-mi pese că i-o tragi stagiarei tale.
I se scurge imperceptibil sângele din obraji și o studiază îngustând
ușor ochii. Se duce să o prindă de braț, dar eu sunt mai rapid și îl prind de
încheietură.
— Dacă vrei ca încheietura să-ți mai funcționeze, te dai înapoi. Și te
calmezi.
88
 David coboară brațul și eu îi dau drumul. Mă privește din cap până-n
picioare înainte de a-și muta iar atenția asupra lui Kennedy.
— Cu ăsta m-ai înlocuit? Cu un handicapat?
Kennedy deschide gura ca să răspundă când eu izbucnesc în râs.
— Un handicapat, David? Asta este tot ce-ai găsit? Dacă tot trebuie să
insulți pe cineva, măcar ai decența să găsești o insultă cum se cuvine. Dacă
nu, nu doar că treci drept un nemernic, dar în plus, mai pari și un mare
prost. De altfel, pentru că tot suntem aici, du-te dracului, parazit cu două
fețe și sugător de sânge!
David face tot ce poate ca să mă ignore și o privește pe Kennedy cu o
expresie care se vrea persuasivă, dar nu prea îi iese.
— Suntem bine împreună, Kennedy.
— Nu destul de bine, scutură ea din cap.
— Am fi putut merge până la Casa Albă împreună. Încă o mai putem
face.
Ce romantic! Nenorocitul ăsta vrea o prietenă, sau un camarad de
campanie?
— Casa asta mi se potrivește foarte bine, mulțumesc. Am terminat. La
revedere, David.
Imbecilul renunță și sunt tentat să desenez cu mâna, pe fruntea mea
un L ca să-i arăt că este un looser, un perdant. Mă abțin doar pentru că aș
părea răzbunător. Se întoarce spre ușă, dar nici nu face doi pași că se
întoarce să o privească pe Kennedy.
— Știu că nu ai semnat niciun acord de confidențialitate, dar dacă te
gândești și pentru o secundă să vorbești cu presa...
— Tu ești serios? îi spune ea. Nu voi vorbi cu nimeni. Am altele pe cap
și să spăl rufele murdare în public, nu face parte din problemele mele.
Acum dispari, îi spune arătându-i ușa.
Îl ajut, deschizând-o larg.
— Bye-bye, Dave.
Și o las să se trântească singură în urma lui. Pe urmă mă duc spre
Kennedy și îmi întind brațele deasupra capului.
— Ei bine, mă simt cu mult mai bine acum că s-a rezolvat problema
asta.
Mă gândeam că ea va chicoti, sau măcar va zâmbi. Ori, ea se lasă să
cadă pe canapea, cu coatele pe genunchi și cu capul între mâini.
Îngenunchez în fața ei și îmi plimb mâinile pe gleznele ei.
— E-n ordine, mica mea Paietă?
— Paietă? repetă ea, ridicând capul spre mine.
89
 Îi mângâi umărul și îi arăt paietele care i-au rămas lipite de piele
după petrecerea de aseară.
— Sunt epuizată, îmi răspunde oferindu-mi un zâmbet micuț.
— Nu mă îndoiesc, îi spun ridicându-mă. Destinde-te, în cazul acesta.
Fă o baie, fă o siestă, încarcă-ți bateriile și să fii la mine la ora șase. O să-ți
fac de mâncare.
— Brent... mă previne Kennedy.
— Nu sunt la fel de priceput la gătit ca și Harrison, dar mă descurc, îi
spun înainte de a-i ridica bărbia și de a o privi în ochi. Am chef să te
hrănesc, Kennedy. Vreau să-ți vorbesc și vreau să te sărut mult timp,
știind că îți vei aminti de asta dimineața.
Deodată, flacăra se aprinde din nou în ochii ei superbi.
— Atunci, ne-am sărutat ieri seară? Știam eu! exclamă ea, înfigându-
mi degetul în coapsă.
— Tehnic, tu m-ai sărutat. De altfel, mai curând m-ai atacat, dar nu
mă plâng.
Mă aplec s-o sărut pe frunte.
— Vreau doar să-ți întorc favoarea.
Mă duc la ușă înainte ca ea să poată refuza, dar vocea ei mă ajunge
când pun mâna pe mâner.
— Ce facem noi aici? Vreau să spun, ce se întâmplă între noi?
întreabă, cu o voce curioasă.
— Începem din nou. Este un nou început.
— Dar procesul...
— Nu vom vorbi despre proces. Ne vom comporta ca niște adulți și
nu va fi niciun conflict de interese.
— Poate că nu vreau să pornesc de la zero, suspină ea. Sunt atâtea
lucruri între noi, nu știu dacă putem avea un nou început.
— În acest caz, vom vorbi în seara asta, de asemenea. La ora șase,
păpușico. Să nu întârzii.

***
Plec în direcția lui National Mall, pentru circuitul meu preferat. Mă
simt pe punctul de a exploda, când descărcări electrice îmi parcurg toți
nervii. Este similar cu puseul de adrenalină pe care-l simțeam înaintea
unui meci de lacrosse, dar de o mie de ori mai puternic.
Două ore mai târziu, intru pe ușa casei mele și îl găsesc pe Harrison
ștergând praful în salon.
— Harrison, scumpul meu, îi spun aruncând cheile pe măsuță.
90
 Se întoarce și mă privește curios și surprins.
— Da, Brent?
— O știi pe fata aia suedeză care stă în josul străzii și pentru care
oftezi tu de șase luni? îi spun cuprinzându-l cu brațul de tinerii săi umeri.
— Jane?
— Exact. Nu mă întreba cum o știu, dar seara asta este liberă. Este
timpul să te înfrupți din viață cu toți dinții, prietene, îi spun îndesându-i
trei sute de dolari în mână. Ia mașina, du-o la restaurant, fă-o să petreacă
o seară frumoasă și dacă ai noroc, ia și o cameră la hotel. Dacă nu ai noroc,
petrece-ți noaptea la tatăl tău. Orice vei face, să nu te întorci acasă.
Privește banii din mâna sa și încruntă sprâncenele.
— Nu înțeleg.
— Am companie, în seara asta.
Este pentru prima dată când îi cer să se facă discret, când de obicei
mai curând îl încurajez să privească.
— Kennedy vine acasă și îi pregătesc cina. Chiar dacă tu ești mereu
perfect de discret, vreau ca ea să se simtă în largul ei pentru ca să fim
liberi să vorbim despre sentimentele noastre.
Să vorbim... Să ne dezbrăcăm... Să spargem mobilele, să lovim pereții,
să profanăm toate suprafețele din casă. Poate că mă gândesc prea departe,
dar așa cum spun și cercetașii, mai bine să fim pregătiți.
Harrison înțelege și fața lui se luminează.
— Ah, acum înțeleg. Mă duc să-mi pun o ținută mai potrivită pentru o
vizită la Jane, spune lăsând pămătuful.
— La atac, tigrule! îi spun dându-i o palmă peste spate.
Deodată, privirea lui devine neliniștită.
— Și credeți... credeți că va spune da?
Îi zburlesc părul cum ar face-o un frate mai mare.
— Ar fi nebună să spună nu. Ești o partidă grozavă.
Harrison zâmbește, părând mai relaxat.
Mergem spre scara care duce spre bucătărie.
— Vreți să pregătesc cina pentru dumneavoastră și domnișoara
Randolph înainte să plec?
— Nu, vreau să o fac eu însumi, spun intrând în bucătărie și lăsându-l
pe Harrison afară.
— Foarte bine, atunci.
Harrison își continuă drumul pe scări, iar eu îl strig.
— Doar un mic amănunt vreau să știu. Cum aprind cuptorul?

91
 ***
La ora cinci și un sfert, puiul meu cu lămâie este gata să fie băgat în
cuptor. Îl pun la două sute de grade, cum scrie în rețeta de pe internet și
mă duc să fac un duș.
La ora cinci și jumătate, sunt îmbrăcat în blugi și o cămașă bleumarin
cu mâneci lungi.
La cinci patruzeci și cinci, masa este așezată – față de masă din in,
pahare de cristal, farfurii din porțelan chinezesc, tacâmuri de argint –
Harrison ar putea fi mândru de mine! Fac luminile mai slabe și pun o
sticlă de vin alb în frapieră.
La șase fără cinci minute, mâncarea mea s-a terminat de făcut, la foc
mic și sper că este mai gustoasă decât pare. Aprind lumânările de pe masă
și mă așez pe canapea, așteptând-o pe Kennedy să sosească.
La șase și un sfert, încă mai aștept, dar cum n-am întâlnit niciodată o
femeie punctuală, nu mă impacientez.
La șase și jumătate, dau drumul la televizor și strâng în fiecare mână
o minge anti-stres, plimbându-mă de colo-colo prin cameră.
La șapte fără un sfert, îmi torn un pahar cu vin.
La ora șapte, îmi permit riscul de a părea complet patetic și formez
numărul lui Kennedy. Cad peste căsuța vocală și nu las niciun mesaj.
La șapte și jumătate, îmi torn al doilea pahar cu vin și sting
lumânările.
La ora opt, mi se pare că este cineva la ușă, dar când merg să verific,
nu găsesc pe nimeni.
La ora nouă, începe să plouă torențial și fulgerele luminează în
noapte. Mă lungesc pe canapea, cu brațul îndoit sub cap, picioarele
întinse, cămașa deschisă.
Doar la ora zece accept că, fără îndoială, Kennedy nu va veni în seara
asta.

CAPITOLUL 12

Când redeschid ochii, sunt dezorientat. Nu știu ce oră este, nici de

când dorm. Realizez că sunt pe canapea, că este încă noapte și că toarnă
cu găleata și atunci îmi aduc aminte puțin câte puțin, cum mi-a tras clapa
Kennedy și înțeleg ce anume m-a trezit.
Cineva bate la ușă.
92
 Mă duc să deschid și ajung exact la timp cât să văd un căpșor blond
care coboară scările de la intrare.
— Kennedy?
Ea se oprește și se întoarce încet spre mine. Este udă, blugii ei s–au
lipit de curbele picioarelor ei, mânecile puloverului cu dungi albastru cu
alb, s-au lipit de brațele ei, părul i s-a lipit de țeastă și are buzele ușor
albastre.
— Nu am vrut să vin, declară.
— Mda, asta am înțeles și eu că nu o să apari, spun deschizând mai
larg ușa. Intră înăuntru.
Face deodată un pas înapoi.
— Nu știu de ce sunt aici, spune cu o voce confuză și panicată.
— Mă găsești irezistibil, în mod evident.
Vântul suflă cu putere și proiectează picături de apă înghețată care-
mi trec prin cămașă.
— Tremuri, dulceață, intră înăuntru.
Se holbează la mine și sunt atât de multe emoții care i se perindă pe
față! Este ca un pisoi fricos care nu a decis încă dacă să se lase mângâiat
de străinul ăsta, sau să se cațere cât de sus poate, în cel mai înalt copac din
apropiere, iar asta-mi frânge inima.
— Nu cred că pot, murmură.
Așa că mă duc eu la ea.
Ploaia este rece și înțepătoare și cămașa mea este udată pe loc.
Kennedy privește trotuarul, torsul meu, ochii mei, pe urmă din nou strada,
de parcă ar fi gata să-și ia picioarele la spinare. Dar stă aici. Atunci mă duc
spre ea, ca să mă audă în ciuda potopului.
— Îți amintești când am învățat din nou să merg pe bicicletă?
— Da, îmi amintesc, îmi spune zâmbind timid.
— Nu aveam decât bicicleta ta pentru fete, așa că tu te-ai așezat pe
ghidon în timp ce eu pedalam?
Ea dă din cap.
— Într-o zi am mers prea repede și am lovit o piatră și am zburat
amândoi de pe ea. După asta, n-am mai vrut să merg pe bicicletă, ca să nu
te rănesc. Îți amintești ce mi-ai spus?
Ochii ei îi întâlnesc pe ai mei și-mi susține privirea.
— Am spus... Am spus că trebuie să continuăm să mergem pe
bicicletă, pentru că fără plimbare, căzăturile nu au sens.
Dau din cap, privind-o cu tandrețe.
— Nu o să permit să cădem de data asta, Kennedy.
93
 — Nu știu...
— Tot ce ai de făcut, este să mă ții de mână.
Cum spuneam, nu putem cunoaște niciodată pe cineva profund.
Văzând-o atât de minunat de feroce la tribunal, nu bănuim că ascunde un
suflet atât de fragil și de delicat. Ezitarea ei nu este un semn de slăbiciune
– faptul că este aici, în fața mea, dovedește cât de puternică este –, pur și
simplu, instinctul îi dictează să fie prudentă.
Evităm toate lucrurile care ne fac rău sau care ne-au rănit în trecut.
Pentru asta există cicatricile. Ele ne protejează rănile cu un țesut gros și
insensibil, ca să nu mai simțim durerea. Ori, cicatricile pe care le poartă
Kennedy în interiorul ei sunt mai dure decât ciotul piciorului meu.
— Te rog, intră, spun în timp ce ea continuă să-mi fixeze cu privirea,
mâna.
Încet, cu prudență, mânuța ei se strecoară într-a mea și noi intrăm la
adăpost.

***
Lui Kennedy îi clănțănesc dinții, așezată pe patul meu. O învelesc într-
o pătură și îi frec brațele înainte de a-i lua mâinile într-ale mele, să i le
încălzesc.
— Iisuse, ești înghețată. Cât ai stat acolo, afară?
— Un timp. Am mers..., m-am gândit.
— Familia ta are mai mulți bani decât cele mai multe guverne din
țările mici. Data viitoare când te plimbi prin ploaie, oprește-te și cumpără
o umbrelă.
Kennedy frisonează în timp ce râde, iar eu o învelesc mai strâns în
pătură.
— Nimic nu se petrece așa cum mi-am imaginat, spune cu o voce
blândă.
— Nici la mine. Îmi imaginam că voi fi ocupat să-ți scot hainele, nu să
te împachetez ca pe un buritto.
Mai obțin un hohot de râs din partea ei.
— Vreau să spun... Să vin din nou aici, să te revăd..., mă gândeam că
va fi complet diferit.
O frec pe spate ca s-o încălzesc.
— Cum așa?
— Știam că ne vom întâlni, mai devreme sau mai târziu, dar când ți-
am văzut numele pe dosarul Longhorn, credeam că este destinul care îmi

94
oferea ocazia să mă răzbun. Credeam că vei cădea pe spate când îmi vei
vedea noul meu look, că vei cădea pradă șarmului meu...
Aici, nu s-a înșelat...
— ... mă vedeam flirtând cu tine, amuzându-mă cu tine – doar ca pe
urmă să-ți frâng inima. Tu ai fi fost distrus. Iar eu aș fi râs în fața
inimioarei tale sfărâmate în mii de bucăți.
— Ești o răzbunătoare mică, nu-i așa?
Privește câteva secunde plafonul și dă încet din cap.
— Uneori, la unele din cazurile mele, aș avea chef să-i pedepsesc pe
oamenii care le fac rău victimelor pe care le apăr. Dar tu... Ai rămas tu.
Când te-am văzut... Am simțit același lucru. Ca înainte de balul de sfârșit
de an, înainte de a mă duce în dormitorul tău, în dimineața aceea. M-am
revăzut la șaptesprezece ani, sperând că...
Se întrerupe, iar pieptul meu se strânge, cu acel amestec de excitație
și trepidare. Este acea senzație unică pe care o aveți când vă doriți ceva cu
toate celulele corpului și un nor negru vă face să vă temeți că nu veți
obține niciodată acel ceva. Vă temeți că veți rămâne doar cu amintirea a
ceea ce ar fi putut fi.
— Înțelegi ce vreau să spun, Brent?
— Da, bineînțeles.
Îi duc mâinile la gură și suflu ca să i le încălzesc, când un nou frison îi
parcurge corpul.
— Trebuie să îți scoți hainele ude, spun calm și fără niciun subînțeles.
Simt că suntem pe marginea unei prăpăstii și că trebuie să fiu foarte
atent, căci la cel mai mic pas greșit aș putea s-o fac să fugă pe Kennedy,
poate pentru totdeauna, de data asta.
În cameră domnește o tăcere de plumb. Îmi scot cămașa udă și o las
să cadă pe jos. Corpul meu se crispează, iar ochii ei se plimbă pe umerii și
pe curbele aurii ale pieptului meu. În fața ei, îmi deschei încet blugii, îi
cobor și îi las să-mi alunece pe coapse. Scot un picior, și mă sprijin de pat
ca să-mi scot proteza, rămânând în boxerii negri. Ochii ei mari îmi
urmăresc toate gesturile și îmi privește fața, așteptând.
Odată eliberat de frigul pe care mi-l dădeau hainele mele ude, mi se
pare că pielea mi-a luat foc dintr-o dată.
Îi scot mai întâi pătura de pe umeri. Apuc de baza puloverului pe care
i-l ridic, înregistrând fiecare bucățică din pielea ei cremoasă, care mi se
dezvăluie. Ridică brațele și i-l trec peste cap, pe urmă îl arunc alătur de
blugii mei uzi. Am văzut-o dezbrăcată ieri seara, dar era altceva. Încercam
prea tare să nu o privesc.
95
 Dar acum, o privesc.
Și, oh! Cât de mult îmi place!
Sânii ei fermi și rotunzi sunt prizonierii sutienului din dantelă albă,
iar sfârcurile ei de un mov închis sunt întărite și îmi tachinează privirea.
Clavicula ei este fragilă, umerii și brațele musculoase. Stomacul ei este
plat și i se disting mușchii abdominali. Îmi mușc interiorul obrajilor,
pentru că mor de poftă să-mi plimb limba peste ei și să o mușc până o fac
să geamă. Pieptul meu se ridică la fel de repede ca al ei, când îngenunchez
în fața ei să-i deschid nasturii blugilor. Și simt ochii ei chihlimbarii cum
mă cheamă, aidoma unei lumânări lăsate aprinsă într-o fereastră, pentru a
indica drumul spre casă. Își ridică bazinul și eu îi ating pielea fină
coborându-i pantalonii, lăsând-o doar în chiloții de dantelă albă.
Picioarele ei sunt superb sculptate și au lungimea perfectă pentru a mi se
încolăci în jurul taliei, a umerilor..., ai gâtului.
Mă ridic să admir din nou femeia din fața mea, aplecată peste
marginea patului meu.
— Bagă-te sub pătură, îi șoptesc.
Kennedy se instalează în mijlocul patului, cu capul pe pernă și eu mă
așez pe margine ca să-mi înlătur proteza, pe urmă mă întorc ca să alunec
sub pătură, lângă ea. Fără un cuvânt, se cuibărește lângă mine. Pielea ei
rece îmi trimite niște descărcări electrice la început, dar ea se încălzește
repede la contactul cu a mea.
Cu excepția picioarelor, care mă fac să tresar când îmi mângâie
glezna cu ele.
— Parc-ai fi un afurisit de cub de gheață!
Izbucnește într-un râs cam răutăcios.
Suntem față în față, aproape nas în nas. I se scurg în continuare
picături de apă din păr, pe gât, pe urmă pe piept și trebuie să mă rețin ca
să nu i le ling.
— Spune-mi... Spune încetișor. Te mai întâlnești..., te mai vezi cu
persoane din liceu?
— Nu.
— Vorbește-mi despre prietenii tăi. Despre asociații tăi. Cum sunt ei?
Este adevărat că putem spune multe despre o persoană, în funcție de
cine frecventează. Nenorociții au tendința să se grupeze, arătând mai bine
sau mai rău, în funcție de circumstanțe.
— Stanton este un tip genial. Și solid. Încearcă mereu să facă corect
lucrurile – este foarte important pentru el –, dar uneori își pune singur
bețe în roate. Este și genul de om pe care îl poți chema la două noaptea
96
când te-ai rătăcit în mijlocul ceții. Nu va ezita să sară în cizme ca să vină să
te caute.
Îi văd în penumbră surâsul lui Kennedy.
— Sofia are trei frați mai mari, nu se lasă călcată pe picioare cu
ușurință. Ascunde totuși o oarecare fragilitate, sau mai curând o dulceață
interioară. Este pasionată, nostimă..., este sora mai mare pe care n-am
avut-o niciodată.
Kennedy își plimbă mâinile pe bicepșii mei. La început ezitant, pe
urmă din ce în ce mai ferm.
— Și Jake... o să-ți placă Jake. Este foarte răutăcios.
— Răutăcios? repetă, râzând.
— Da. Pare cineva foarte dur, și așa și este, doar pentru că nu vrea ca
oamenii să-și dea seama cât de mult ține la ei. Remarcă totul, în cel mai
mic detaliu. Și ar ucide cu plăcere pentru cei pe care-i iubește.
— Par să fie niște prieteni foarte buni.
— Da. Sunt nemaipomeniți, am mult noroc cu ei.
Rămânem tăcuți câteva minute și bătăile inimii mele accelerează pe
măsură ce ea continuă să-mi mângâie brațul.
— Brent? șoptește, ca și cum ar proba să vadă dacă n-am adormit.
— Mmm?
— Tu... mi-ai lipsit atât de mult!
Nevoia de a o săruta și de a o atinge, care mă chinuiește din clipa în
care am văzut-o în fața scărilor de la intrare, mă copleșește și mă ia
curentul la aceste câteva cuvinte. Îmi apăs buzele de ale ei și ea se topește,
lipită de mine, suspinând în timp ce gurile noastre se unesc. Îmi așez
mâna pe obrazul ei și ea deschide gura să-mi primească limba. Pare ireal –
dulce și uimitor de familiar.
Am impresia că am din nou șaptesprezece ani și că sunt în Ferrari-ul
tatălui meu. Venele mele sunt parcurse de o excitație fierbinte, cu fiecare
bătaie a inimii mele. Mor de dorința de a o atinge peste tot deodată, vrând
în același timp să savurez fiecare secundă din acest moment.
Deodată, înțeleg de ce a fost așa de puternic ceea ce am simțit atunci.
Nu pentru că eram un adolescent obsedat care nu putea să mai aștepte să
aibă parte de partida lui de sex.
A fost ea.
Această fată superbă, adorabilă și puternică. Este mult timp de când
m-a capturat în mrejele ei. Mi s-a strecurat pe sub piele, în inima mea și a
fost mereu acolo, așteptând încă de atunci. Dar acum este aici, în patul
meu. Cu pielea arzând de excitație, degetele ei îmi prind umerii, dinții ei
97
îmi mușcă buzele într-un fel care mă face aproape să-mi pierd mințile.
Fără să pierd contactul cu gura ei, mă sprijin într-un cot ca să pot fi
deasupra. Stomacul i se contractă la contactul cu palma mea, când mi-o
plimb pe ea înainte de a o pune pe sânul ei. Mi se potrivește perfect în
mână și când îl strâng, Kennedy geme și îmi suge mai tare limba,
arătându-mi cât de mult îi place ce-i fac. Degetul meu desenează un cerc
în jurul sfârcului ei întărit. Îmi geme din nou în gură și se arcuiește, iar eu
risipesc sărutări micuțe pe obrazul ei, până la gât unde îi simt pulsul
bătând. Îi sug pielea, care are gustul ploii și al transpirației, amețindu-mă
cu parfumul ei unic.
Respiră greu și mâinile i se plimbă peste tot, în părul meu, pe spate,
trasându-mi mușchii umerilor și ai brațelor. Limba mea își face drum spre
urechea ei și o mușc, iar mâna se întoarce pe același drum. Coboară spre
bazinul ei, care se ridică în încercarea de a obține o fricțiune – în van.
Mă voi ocupa imediat de asta.
— E bine? o întreb când mâna mea se instalează între picioarele ei,
peste chiloți.
— Da.
Ce cuvânt magic!
Apăs cu degetele pe deschiderea ei, lăsând-o să-și imagineze ce bine
va fi când vor intra în ea. Un sunet frenetic îi scapă din gât și șoldurile i se
ridică spre mine, cerșind mai mult.
— Ce vrei să-ți fac, Kennedy?
Îmi alunec mâna înainte și înapoi, tachinând-o, excitând-o mai tare.
— Atinge-mă, îmi șoptește.
Mă trage de păr și-m aduce gura peste a ei. Limba ei mă caută și mă
devorează frenetic, se răsucește în jurul limbii mele, umedă și disperată.
Și mâna mea nu se oprește din mișcarea de alunecare. Îi simt clitorisul sub
mătase, umflat, cerând eliberarea.
— Mai mult, geme, cu ochii închiși. Te rog, atinge-mă mai tare.
Îmi urc mâna pe stomacul ei, pe urmă o alunec sub mătase și asta mă
excită și mai puternic. O clipă mai târziu, eu sunt cel care geme, amețit de
senzația pielii ei netede și moi, pe mâna mea. La dracu, este atât de udă! Și
este așa de fierbinte și de perfectă! Vreau să-mi introduc limba în adâncul
fierbințelii ei – să o simt cum se înfășoară strâns în jurul penisului meu.
Glisez două degete între buzele ei umflate, dar nu o penetrez încă.
Desenez cercuri mari în jurul clitorisului ei și ea își depărtează și mai mult
picioarele.
— Așa? glumesc eu.
98
 Deschide gura să scoată un geamăt și întoarce numaidecât situația
împotriva mea, adâncindu-și mâna în boxerii mei. Îmi prinde penisul și
exercită asupra lui exact atâta presiune cât să nu mă doară, pe urmă urcă
mâna răsucindu-și încheietura. Îmi simt dintr-o dată capul lejer, amețit de
atingerea ei.
Kennedy își apasă capul în pernă, îndepărtându-se de gura mea și
deschid ochii să o privesc.
— Așa? îmi imită ea tonul batjocoritor.
Degetul ei mare îmi atinge vârful glandului ca să etaleze lichidul
seminal în palma ei, dar nu începe imediat să mă masturbeze, pentru că
îmi așteaptă răspunsul.
— Mai repede, gem zâmbind.
Nu ezită nicio secundă și mâna ei lubrifiată reia mișcările, înainte și
înapoi.
Îmi dau ochii peste cap, nebun de dorință, dar reușesc să rămân
concentrat pe Kennedy, așteptând răspunsul ei.
— Mai adânc, ordonă ea.
Îmi înfig imediat două degete în ea și îmi scapă un mârâit, pentru că
sexul ei este un paradis fierbinte și umed. Mușchii ei îmi strâng degetele și
eu mi le mișc în ea în același ritm în care ea mă masturbează. Degetul meu
mare îi găsește clitorisul și ea își ridică bazinul, împingându-și în același
timp capul în pernă. O sărut din nou, pentru ca atunci când va fi cuprinsă
de orgasm – și am impresia că nu este departe –, vreau să-i înghit țipetele.
Îmi împing bazinul în mâna ei în același timp în care-mi adâncesc și
limba în gura ei fierbinte. Îmi simt testiculele strângându-se și coloana
vertebrală îmi este străbătută de frisoane, în timp ce vintrele mi se
contractă. La naiba, simt că orgasmul meu va fi foarte puternic, dar vreau
să-l avem amândoi în același timp. Vreau să atingem împreună Nirvana, să
fim o singură masă care tremură de plăcere.
Deodată, sexul lui Kennedy se strânge în jurul degetelor mele cu niște
pulsații rapide. Juisează strigându-mi numele, în gura mea și eu mă alătur
ei într-un mormăit. Venele mele sunt străbătute de valuri de plăcere și eu
îi pulsez în mână și mă golesc pe stomacul ei. Rămânem cuibăriți unul în
celălalt timp de mai multe secunde, gâfâind și văd lumini albe care
dansează în fața ochilor mei. Kennedy eliberează un suspin de mulțumire,
apăsându-și fața de brațul meu, iar eu mă aplec ca s-o sărut cu tandrețe.
Aș adora să-mi etalez sperma pe ea pentru ca pielea ei să o absoarbă,
dar presupun că încă este devreme pentru asta, deci îmi iau cârjele și mă
duc în baie să iau o mănușă. O moi în apa caldă și mă întorc să-i șterg
99
stomacul. Îmi urmărește gestul cu o privire voalată de plăcere și cu un
surâs satisfăcut și râde când o gâdil pe piept.
Arunc mănușa pe jos și mă prăbușesc alături de Kennedy. Se grăbește
să mi se cuibărească în brațe și adormim.

***
Câteva ore mai târziu, lumina gri a zorilor tocmai traversează
perdeaua când deschid ochii și o văd pe Kennedy, în picioare, în mijlocul
camerei mele, mișcându-și fesele ca să îmbrace blugii uzi.
Gura mea are nevoie de câteva secunde ca să primească mesajul de la
creier.
— Ce faci?
Se întoarce brusc spre mine, ca și cum nu s-ar fi așteptat să mă
trezesc.
— Trebuie să mă întorc. Trebuie să fac duș și să mă pregătesc pentru
tribunal.
— Bine, răspund căscând. Te duc eu.
— Nu, nu-ți face probleme. Un taxi va fi mai rapid.
Aha, deci Kennedy cea dulce și calină a plecat, lăsându-i locul lui
Kennedy cea defensivă și înțepătoare ca un cactus.
La naiba.
— Vrei niște haine uscate? o întreb când își ia puloverul ud de pe jos.
Nu ești obligată să...
— Nu, mulțumesc, spune trecându-și-l peste cap. Niște haine ude nu
mă vor omorî.
Mă așez pe marginea patului, complet treaz, acum.
— Kennedy, îi spun sec.
Înțepenește ca o căprioară prinsă în farurile unei mașini și mă
privește de parcă eu aș fi șoferul.
— Trebuie să vorbim despre seara de ieri, îi spun.
— Să spunem că am făcut-o, dar că nu o vom mai face, îmi răspunde.
Se întoarce pe călcâie și iese din camera mea.
— Sunt încântat că am decis să ne comportăm ca niște adulți!
Funcționează de minune! strig după ea.
Nu am alt răspuns în afară de zgomotul ușii de la intrare, care se
trântește după ea. Mă las să cad pe spate și iau o pernă să-mi acopăr fața,
încercând să înăbuș frustrarea pe care mi-o dă Kennedy Randolph.
Și nu-mi iese.
Aparent, vor fi, un pas înainte, doi înapoi.
100
 Super.

CAPITOLUL 13

Îmi petrec restul dimineții gândindu-mă la Kennedy. Ocazional, cum

ar fi dușul meu prelungit, clasat X, mă gândesc la ea în minuscula lenjerie
de dantelă albă.
Astea fiind spuse, ca să fiu complet sincer, mi-o imaginez mai curând
fără.
În realitate, mă gândesc mai ales la ea. La modul ei de a fi. Până să
ajung la tribunal, ajung la concluzia, că evident, Kennedy are probleme.
Niște probleme profund înrădăcinate, care vor fi foarte greu de depășit.
Totuși, asta nu mă sperie. Merg la psiholog de douăzeci de ani, deci
dacă cineva se pricepe la astfel de probleme, eu sunt acela. De altfel, este o
probă în plus că suntem perfecți unul pentru celălalt. Suntem două suflete
pereche, destinate să fie împreună.
Kennedy încă nu-și dă seama de asta, dar n-are importanță, pentru că
eu sunt răbdător – și încăpățânat. Când am decis ceva, nimic nu mă mai
poate opri.
Și eu am decis că voi fi cu Kennedy.
Vreau să o înțeleg, să învăț tot ce este de știut despre ea –, curbele ei
dulci, marginile ascuțite, colțurile întunecate și umbrite, pe care încearcă
să le ascundă.
Vreau să dărâm porțile și să urc în turnul ei de fildeș. Vreau să-i omor
toți balaurii.
Fără îndoială că nu va aprecia asta la început, dar va sfârși prin a mă
primi cu brațele deschise. Va fi nemaipomenit.

***
Când ajung în sala de audiențe, Kennedy nu este aici. Mă așez la masa
apărării, cu o mână pe umărul lui Justin și îl pun la curent cu strategia
zilei, asigurându-l că eu controlez situația și totul va fi bine. Se pare că
sunt singurul adult din viața lui căruia îi pasă ce se întâmplă cu el. Pentru
moment, niciunul dintre părinții lui nu a sosit.
Cu cinci minute înainte de începerea ședinței, o simt. Știu că este
ciudat și absurd, dar este adevărat. Aerul se încarcă de electricitate și eu
privesc spre ușă. Când apare, sunt incapabil să mai respir. Haina de la
101
taiorul pe care-l poartă este roșu bordo, sumbru ca un vin, cu gulerul înalt
și cu talia scurtă. Fusta asortată se oprește deasupra genunchiului și niște
ciorapi negri transparenți îmi ghidează privirea spre tocurile ei înalte de
zece centimetri. Picioarele ei sunt incredibile. În ochii oricui, Kennedy
este îmbrăcată într-o manieră profesională. Dar pentru mine, care-i
cunosc toate curbele pe care le acoperă, este de asemenea erotică, chiar
mai mult, ca un ansamblu pentru un iepure Playboy.
Oare lenjeria ei intimă este neagră? Roșie? De dantelă, de mătase?
Mădularul meu tresare când îmi trece prin cap că poate ea nu poartă
deloc. Chiar mai bine.
Kennedy intră în sală ca o regină care se îndreaptă spre tronul său.
Părul lung îl poartă strâns într-un coc pe ceafă și o șuviță rebelă îi atinge
urechea. Îmi amintesc ce suculent era punctul acela, aseară. Ca un fruct
bine copt.
Îmi acordă o privire înainte de a se așeza la masă. Dacă are o expresie
serioasă, privirea ei este plină de dorință și indiferență, de afecțiune și
excitație. Pare pierdută. Mi se strânge pieptul, pe când inima mea vrea s-o
protejeze, să o încurajeze, să îi promită că totul va fi bine. În orice caz, voi
face totul pentru asta.
Îi ofer un zâmbet care s-o asigure și mi se pare că văd ușurare în
trăsăturile ei. Înclină formal capul, pe urmă se întoarce spre masa ei.
Judecătorul deschide ședința și trece în revistă argumentele
preliminare. Scumpa noastră doamnă Potter este rechemată în boxa
martorilor, și eu mă ridic încheindu-mi nasturii de la haina costumului
meu gri-cărbune. Îmi continui interogatoriul, întrebându-mă dacă
lucrurile vor sta diferit între mine și Kennedy, la tribunal. Dacă ea va fi
diferită – mai drăguță, mai dulce, mai... Amicală.
Tocmai vreau să-i pun a doua întrebare doamnei Portter, când
Kennedy se ridică brusc.
— Obiecție!
Bun. Îmi am răspunsul.

***
Judecătorul de abia a lovit cu ciocănelul ca să pună capăt ședinței, că
aud tocurile înalte ale lui Kennedy țăcănind pe pardoseala de marmură.
Își prinde servieta și o întinde spre ieșire. O urmăresc din ochi, dar rămân
lângă Justin și îi propun să-l duc acasă, pentru că niciunul dintre părinții
lui nu a catadicsit să apară la tribunal.

102
 O oră și jumătate mai târziu, Harrison mă lasă în fața Tribunalului
Instanței Supreme, unde își are biroul Kennedy. Urc scările două câte
două și mă duc țintă spre biroul ei, care are ușa închisă. Secretara ei îmi
spune că este în ședință și când mă uit pe fereastra sa, îmi dau seama că
este o ședință importantă, văzând figurile serioase ale celor patru bărbați
în costum care sunt cu ea.
— Voi aștepta, îi spun secretarei.
Detest să aștept, mai ales când am o corecție de dat, și da, vorbesc de
niște palme trase la fund. Mă așez pe scaunul gol de lângă ușa lui
Kennedy, cu capul apăsat de perete, cu genunchiul meu care se mișcă
nervos.
La capătul unei eternități, ușa se deschide și parada bărbaților începe.
Ultimul care iese, un bărbat solid și grizonant, dă din cap trecând prin fața
ei.
— Vom vorbi în curând, Kennedy.
— Da. Țineți-mă la curent, răspunde ea cu fața ca un bust din
ceramică, din secolul al șaptesprezecelea. Un secol nefericit pentru
ceramică.
Aștept până când și ultimul din cei patru dispare după colțul
culoarului și intru în biroul lui Kennedy, închizând ușa după mine. Stă
așezată, cu ochii pironiți pe un dosar, de parcă ar încerca să-i dea foc cu
privirea.
Închid ușa cu cheia, las storurile în jos, ascunzând biroul privirilor
din exterior. Dacă Kennedy și-a dat seama ce fac, nu o arată.
— De ce acest aer serios? o întreb în cea mai bună versiune a mea de
Heath Ledger, maniera de a vorbi a lui Joker în Batman.
Kennedy suspină fără să lase dosarul din ochi.
— Cazul meu cu Mafia din Vegas tocmai a fost trimis în recurs.
Moriotti vrea un nou proces.
Mă aplec peste colțul biroului.
— Vei relua cazul?
— Absolut. Fiul ăla de cățea merită să putrezească pentru restul vieții
lui într-o gaură rece și întunecată și eu voi fi cea care-l va pune acolo.
Fluieratul meu este lung, ca să-i arăt cât de impresionat sunt.
— Nu știu dacă ți-am mai zis-o, dar latura ta răzbunătoare, este cu
adevărat sexy.
Ea nu râde, nici măcar nu zâmbește.
— Chiar nu am timp acum să vorbesc.
— Mda... nici eu nu prea am chef. Dar...
103
 O surprind trăgând de scaunul pe roți ca să o întorc spre mine și
apăsând cu palmele pe cotiere, blocând-o pe locul ei.
Pentru o fracțiune de secundă sunt distras de felul în care i se ridică
pieptul și de ochii ei, care se deschid larg. Gura i se deschide exact atât cât
să-mi pot strecura limba și îmi spun că penisul meu ar avea nevoie ca ea s-
o deschidă mai mare.
— Dar, fie că vrem să vorbim sau nu, s-ar părea că e nevoie să
stabilesc niște reguli de bază, îi spun cu o voce la fel de dură precum
penisul meu. În primul rând, tu nu-ți scoți nici măcar un deget de la picior
din patul meu, fără să mă fi trezit în prealabil. Niciodată.
Mă aplec să-mi plimb nasul pe gâtul ei, pe urmă e rândul limbii mele
să urmeze același traseu, până la pulsul ei pe care-l sug suficient cât să las
un semn. Este prețul pe care trebuie să-l plătească.
— M-am masturbat de două ori sub duș, îi susur cu nasul în gâtul ei.
Și cu toate astea am fost dur precum fierul când te-am văzut la tribunal.
Geme discret, dar eu n-am terminat încă.
— Și ți-o jur, încă te mai puteam mirosi pe degetele mele. M-a
înnebunit toată afurisita asta de zi.
Îmi aplec capul pe spate și o privesc în ochi. Privirea ei este
strălucitoare și minunat de excitată.
— Nu te mai uita așa la mine! latru eu.
— Așa cum?
— Ca și cum ai vrea să te sărut. Nu te voi săruta, Kennedy. Sunt
supărat pe tine.
Ea se foiește pe scaun și își freacă coapsele una de cealaltă, iar ochii ei
îmi privesc gura. Mă rețin să nu mârâi, pentru că se pare că ei îi place să
fiu furios pe ea.
Iisuse, ce amuzant poate fi.
Totuși, reușesc să rămân concentrat.
— În al doilea rând, discutăm. Nu despre proces, dar despre toate
celelalte. Încetăm să fugim.
Gâtul i se contractă când înghite și aproape îi aud inima cum îi bate.
Deși, ar putea fi a mea.
— În al treilea rând, luăm povestea asta, o zi după alta. Ți-e frică,
pentru că există un trecut enorm între noi, înțeleg asta. Nu te voi mai
întreba ce poți să-mi dai.
Își încruntă sprâncenele.
— Brent, nu cred...

104
 — Tocmai, spui prea des asta. Pari confuză, deci voi simplifica
lucrurile. În al patrulea rând, voi veni la tine în seara asta. Aduc de
mâncare. Ne vom petrece timpul împreună. Dacă printr-un noroc chior, ne
vom petrece o mare parte a serii fără haine, nu mă voi plânge. Acum,
spune da.
Rămâne tăcută câteva secunde, timp în care eu îmi țin respirația.
— Da, spune într-un sfârșit.
— Ești o fată cuminte.
Mă studiază cu o privire agasată, iar eu sunt atât de satisfăcut și de
frustrat, încă de azi dimineață, că îmi înghit cuvintele și mă arunc asupra
gurii ei. O sărut pătimaș, într-un mod pasional și posesiv. Dinții noștri se
ciocnesc, limbile se luptă și nu mă opresc până când nu tremură în brațele
mele.
Cred cu tărie în ieșirile bine programate. Odată cu concluziile finale,
ultima imagine pe care o lăsați juriului, ultimele cuvinte care rezonează în
urechile lor, sunt cele mai importante. Asta poate să facă diferența între o
sentință pe viață, sau o anulare de pedeapsă. Acest sărut a fost o concluzie
finală grozavă, deci mă ridic, mă întorc pe călcâie și ies din birou.

***
Chiar înainte de asfințit, sunt pe veranda șubredă a casei ei victoriene
și bat la ușa din față. Se deschide aproape imediat, ca și cum ar fi pândit
venirea mea. Kennedy stă în lumina soarelui care apune, îmbrăcată într-o
pereche de blugi deschiși la culoare, care se mulează pe șoldurile ei și în
care fundul ei dulce arată fantastic. Poartă o bluză de dantelă cu șifon, cu
bretele subțiri și un decolteu adânc în V, care atrage privirea asupra
sânilor ei perfecți, fără sutien.
Deja salivez și imaginația mea o ia la galop. Îmi mormăi: „O să-i trimit
lui Justice Bradshaw o notă de mulțumire”.
Ea chicotește și îi simt privirea care se plimbă pe blugii mei
decolorați, pe tricoul negru, oprindu-se pe bicepșii mei musculoși.
— Și tu arăți foarte bine.
Miau.
În spatele picioarelor lui Kennedy văd doi ochi mari negri atașați la
un ghem de blană gri. Pisicile nu sunt animalele mele preferate, vin după
câini, porci și cea mai drăguță creatură care există, ariciul. Cu toate
acestea, contrar colegului meu de cameră din primul an, care probabil
între timp a devenit un criminal în serie și care încerca să calce toate
pisicile pe care le întâlnea pe drum, nici nu le detest.
105
 — Cine este?
— El este Jasper.
Mă aplec și întind mâna.
— Salut, Jasper...
— Brent, așteaptă...
Dar înainte să am timp să reacționez, ochii lui Jasper se îngustează și
se repede cu laba asupra mâinii mele, parcă ar fi Wolverine într-una din
zilele lui proaste.
— Bastardule!
— Îmi pare așa de rău! spune Kennedy.
Îmi scutur mâna și îmi sug vârful însângerat al degetului.
— Îmi pare rău să-ți spun asta, dar pisicul tău este un psihopat.
Îmi ia mâna și inspectează rana.
— Este doar neîncrezător cu oamenii pe care nu-i cunoaște. Ca o
pisică de pază, spune privind în spatele ei. Jacob și Edward sunt mult mai
prietenoși.
— Câți ai?
— Doar trei, răspunde ridicând din umeri.
Dau încet din cap.
— Se pare că am revenit exact la timp în viața ta. O casă veche,
multiple companii feline, un interes nepotrivit pentru romane cu vampiri
pentru tinere virgine…, erai cât pe ce să devii fata bătrână tipică.
Îmi scoate limba.
— Fă asta mai târziu, spun zâmbind. O să-ți arăt cum poți folosi mai
bine limba aia.
Izbucnește în râs și scutură capul, presupun că o ia drept glumă.
— Foarte bine. Hai să mergem, avem ceva de mers, îi spun.
— Credeam că vei aduce mâncarea?
— Da, dar nu ți-am spus că vom mânca aici.
Îi întind mâna și ea mi-o oferă pe a ei, care este caldă, moale și
perfectă într-a mea.
— Unde mergem?
Mă aplec să-i șoptesc la ureche și o simt tresărind.
— Este o surpriză.

***
Mergem mână în mână prin oraș, sub cerul roz-portocaliu. Trecem
prin fața lui National World War II Memorial5 și al Reflecting Pool6, care
5
Muzeul național al celui de-al doilea război mondial
106
este în fața lui Lincoln Memorial7, mergând în zig-zag printre luminile
blițurilor aparatelor de fotografiat ale turiștilor. Ajungem după aia la Tidal
Basin 8, unde apa calmă reflectă lumina caldă a lampadarelor care
străjuiesc drumul care merge de-a lungul malului. Primăvara, cireșii sunt
acoperiți de flori care formează o coroană roz în jurul lacului, dar în
perioada asta a anului, florile s-au scuturat.
O conduc pe Kennedy pe marginea apei, unde ne așteaptă o cuvertură
întinsă pe iarbă, cu patru lanterne aprinse în cele patru colțuri. Tufișurile
care ne înconjoară ne ascund de cei care trec pe drum și de restul orașului
și ne dau impresia că suntem pierduți undeva, la țară. În mijlocul pledului
cu carouri roșu cu alb se găsește o sticlă de vin alb, într-o frapieră cu
gheață și două coșuri de picnic – unul conținând tacâmuri, farfurii,
șervete, iar celălalt este termoizolat ca să păstreze la cald mâncarea
chinezească pe care am comandat-o. Cum nu știam exact ce-i place, am
luat puțin din fiecare.
Kennedy se oprește să admire scena. Ochii ei reflectă lumina dată de
lanterne, iar zâmbetul ei este așa de radios că îmi taie pur și simplu
respirația!
— Este... magnific, Brent! Mulțumesc!
— Zâmbetul ăsta este toată mulțumirea de care am nevoie, îi spun
mângâindu-i buza de jos cu vârful degetului. În fine, acum că a venit
vorba, aș putea găsi alte idei despre cum ai putea să-mi mulțumești,
rectific făcându-i cu ochiul. Dar să vedem întâi cum se desfășoară seara.
Ne petrecem seara mâncând, bând, vorbind și râzând. Kennedy îmi
povestește călătoria ei cu scufundări în Belize, primăvara trecută, iar eu îi
povestesc despre excursia cu caiacul pe care-am făcut-o anul trecut în
Alaska. Îi spun despre echipa de lacrosse cu care joc în weekend și fața ei
strălucește de fericire când îmi povestește despre vânătoarea de
antichități la care merge în fiecare duminică, și de cele din garaj.
Schimbăm noutăți despre familiile noastre și facem schimb de anecdote –
cele mai amuzante, nostime sau înspăimântătoare, care ni s-au întâmplat
la colegiu și la Facultatea de Drept.
Pe scurt, este o întâlnire fantastică, genul pe care-l vezi într-o
comedie romantică sau într-o melodie veselă, pe fundal. Genul despre
care un tip le povestește prietenilor a doua zi, chiar dacă nu a mers până
la capăt cu partenera.
6
Cea mai mare arteziană din Washington
7
Clădire mare din marmură albă în formă de templu grecesc care adăpostește o statuie mare a lui Abraham
Lincoln
8
Braț al râului Potomac, parțial amenajat într-un lac
107
 Orele trec, fără ca vreunul dintre noi să-și dea seama și când ajungem
pe veranda lui Kennedy, este trecut de miezul nopții. Suntem amândoi
destinși și zâmbitori și obrajii noștri sunt îmbujorați din cauza vinului pe
care l-am băut, şi orice ne provoacă râsul.
— Vrei să intri? îmi propune ea, descuind ușa și întorcându-se spre
mine.
— Pentru o cafea? întreb, marcând cu ghilimele cuvintele.
— Nu, dar pot să-ți fac turul casei. Să-ți arăt cum merge restaurația,
cum am păstrat ornamentele originale...
— Da, știu cum se vor termina toate astea. Mai întâi, mă inviți să-ți
văd ornamentele..., pe urmă mă vei ruga să arunc un ochi la fundațiile tale,
iar la final să mă uit la parchetul de sub mochetă, asta e?
Izbucnește în râs.
— Nu uita de șemineu. Vrei să vezi marmura mea, Brent?
— Și încă cum, mereu am adorat să vorbesc cu tine despre funingine.

***
Casa este un superb amestec de confort modern ultimul răcnet și
farmec strălucitor al vechii lumi. Vorbim despre grinzile de lemn pe care
le-a lăsat expuse vederii în salon, ca și despre difuzoarele ascunse
Bluethoot, care vor fi instalate în fiecare cameră. Îmi arată un salonaș cu
tapetul original, în care, dacă te uiți mai de aproape, vezi nuduri de
bărbați și de femei. În epoca victoriană, toți erau niște perverși refulați.
Urcăm după aceea în dormitorul ei, cu o lumină slabă dar primitoare
– nu există decât o mică veioză de cristal pe noptiera din lemn de mahon.
Trei pereți sunt de un bej cald, iar unul este de un roșu puternic, în
spatele patului. Kennedy doarme într-un pat cu un baldachin imens, cu
perne mari care mă duc cu gândul la niște nori. Genul de pat în care am
vrea să ne petrecem zile întregi și văzând cum mă privește Kennedy,
poate că ăsta și este planul.
Mă opresc în fața șemineului, plimbându-mi mâna pe marmură.
— Este foarte frumos.
Kennedy mă privește din pragul ușii pe care tocmai a închis-o.
— Da... într-adevăr.
Când ochii noștri se întâlnesc și privirile se susțin, nu mai e nevoie să
ne spunem nimic. Bun sau rău, corect sau fals, tot ce s-a întâmplat în
viețile noastre ne-a adus aici, la acest moment.
— Vino aici, Kennedy, îi spun cu o voce joasă și dură.

108
 Ea vine spre mine cu un pas hotărât și eu o ridic în brațele mele
strângând-o la pieptul meu. Mâinile ei se îngroapă în părul meu, trăgându-
mă puțin, ținându-mă strâns. Și ne sărutăm de parcă ar fi sfârșitul lumii.
Gurile noastre se deschid și limbile se caută, din gât ne scapă gemete
disperate. Kennedy se arcuiește în brațele mele, lăsându-și capul pe spate,
iar eu îi explorez gâtul. Tensiunea devine palpabilă în jurul nostru și
timpul se oprește-n loc.
— Brent, șoptește, trecându-și degetele prin părul meu. E adevărat?
Spune-mi că e real.
Ochii mei se adâncesc în ai ei și o prind de bărbie.
— E real, Kennedy. Atât de real, că nu mă pot opri din tremurat.
Îmi studiază fața... Pe urmă zâmbește. Pentru că mă crede.
Mă simt deodată copleșit de sentimentele pe care le am pentru ea.
Este ca și cum... uită de Jack Dawson9. Am impresia că eu sunt regele lumii
acum. Îi dau la o parte o bretea pe care i-o alunec în jos pe braț, suficient
cât să-i expun sânul palid, perfect. Îmi îndoi genunchii, să mă aplec ca să-i
pot săruta pielea fină și să-i iau movilița întărită în gura mea, smulgându-i
un scâncet prelung. Îmi trec brațele în jurul șoldurilor ei și o ridic să o duc
în pat. O las jos continuând să-i devorez sânul și ea prinde marginea
tricoului meu. Îi eliberez sfârcul și-mi ridic brațele pentru a-i oferi pieptul
meu, pe care ea se grăbește să-l exploreze cu mâinile și unghiile ei. O
bretea de la bluza ei se rupe când trag de ea în jos și-i descopăr ambii sâni.
Îi devorez cu ochii pielea palidă și o sărut pe burtă, o ling și o zgârii cu
dinții, urcând încet spre fața ei. Kennedy se arcuiește și geme, cu mâinile
înfipte în părul meu. Fierbințeala pielii noastre, piepturile noastre care se
freacă – este aproape prea mult –, și totuși, parcă nu suntem suficient de
aproape. Îi mușc buza inferioară și imediat îi iau toată gura în posesie.
Sunt nebun după limba ei, gemetele ei, gustul ei. Îi desfac nasturele de la
blugi și cu ajutorul ei îl cobor împreună cu chiloții, lăsând-o complet
dezbrăcată.
Nevoia disperată de a o privi, îmi dă forța să mă ridic în genunchi în
patul ei ca s-o privesc, continuând să-i mângâi sânii și să-i tachinez
sfârcurile. Ochii mei sunt peste tot, memorând fiecare detaliu, pielea ei
perfectă, coastele de sub carnea mătăsoasă, cavitatea bazinului ei și
cireașa de pe tort, buzele ei netede, strălucitoare și voluptoase.
Gem în timp ce-mi gravez această imagine pentru totdeauna în minte,
pe urmă o prind de glezne și o întorc cu fața la mine ca să am o vedere mai
bună. Mârâi din nou, lung și gutural și-mi alunec degetele adânc în ea,
9
Personaj fictiv, creat de regizorul James Cameron, în filmul Titanic și interpretat de Leonardo DiCaprio.
109
croind un drum pentru gura mea. Mă lungesc pe burtă și respirația mea
caldă îi gâdilă pielea când îi îndepărtez buzele.
— La naiba, Kennedy, păsărica ta este atât de afurisit de frumoasă!
Îmi răspunde cu un geamăt.
— Este făcută pentru a fi sărutată și linsă toată ziua – și noaptea!
Îmi apăs gura deschisă peste pielea ei și ea țipă. Limba mea caută,
străpunge și simt cum ochii mi se dau peste cap, pentru că are un gust așa
de dulce. Păsărica ei îmi va aduce sfârșitul, pentru că nu știu cum voi reuși
să dau la o parte din mintea mea imaginea buzelor ei voluptoase. Barba
mea îi zgârie pielea fină a coapselor, probabil îi voi lăsa niște urme roșii,
ceea ce mă excită și mai tare.
Nasul meu îi freacă clitorisul în timp ce eu ling paradisul dintre
picioarele ei și când îmi urc limba, Kennedy își ridică brusc bazinul și
explodează în gura mea, cu picioarele tremurând, strigându-mi numele.
Îi las două secunde de respiro ca să-și regăsească suflul și întorc
capul ca s-o sug și să-i las o urmă pe coapsă.
— Vino aici, ordonă ea. Sărută-mă, Brent.
Iar eu mă supun cu cea mai mare plăcere.
Mâinile ei îmi mângâie întâi cu tandrețe fața pe urmă îmi împinge
torsul cu o putere impresionantă, până ce mă așez în genunchi. Trage de
nasturele blugilor și zâmbesc când bombăne că nu reușește să-l desfacă
imediat. Dar nu mai zâmbesc atunci când reușește, pentru că ea nu pierde
timpul. Coboară pantalonii suficient cât să-mi elibereze erecția și se
aruncă imediat pe ea. Își plimbă pe ea limba, muindu-mi pielea sensibilă,
urcând pentru a-mi lua cu totul glandul în gură. Bazinul meu tresare și
trebuie să mă prind de spatele ei ca să nu cad.
— Rahat.... futuuuu-i....
Încep să înjur când Kennedy face niște mișcări fanteziste cu limba ei,
înfășurând-o în jurul penisului meu și sugându-mă atât de tare că mi-e
frică să nu fac un stop cardiac, de atâta plăcere.
Pe de altă parte, nu ar fi o moarte sublimă?
Fermoarul meu deschis îi zgârie spatele mâinii când îmi ia testiculele
în palmă să le maseze, trăgând ușor dedesubt, declanșând în mine o
descărcare electrică, ce urcă de-a lungul coloanei mele vertebrale. Este
foarte bună la asta – chiar prea bună. O prind de părul ei mătăsos ca să o
trag ușor și ea îmi adulmecă sexul, trimițându-mi niște vibrații care mă
aduc pe marginea prăpastiei.
Doar că... deși aș vrea să-mi petrec toată viața cu sexul meu în gura ei,
nu vreau să termin așa. Dacă eu și cu Kennedy „am făcut-o” acum mulți
110
ani în Ferrari-ul tatălui meu, a fost lent, dulce și tandru, așa ca în cărți. Ori,
acum nu există nici lentoare, nici dulceață. Ne devorăm reciproc și este
sălbatic. În același timp, există tandrețe pentru că noi vrem să fim încă și
mai aproape unul de celălalt, să ne sărutăm încă și mai profund. Pumnul
mi se strânge în părul ei și o dau la o parte, aducându-i fața aproape de a
mea.
Și practic, mârâie la mine. O sărut râzând.
— Hoover10 pare a fi o poreclă destul de potrivită în acest moment.
Kennedy se uită în ochii mei și râde și ea și Iisuse, cât este de
frumoasă!
Pe urmă se întinde cu grația naturală a unui fluture care se așază pe o
frunză și se sprijină pe coate. Mă măsoară cu o privire fierbinte de sus în
jos și vocea ei devine suavă.
— Dă-ți pantalonii jos. Și vino aici.
Asta este comanda din care sunt țesute visele.
— Da, doamnă.
Mă întorc cu spatele la ea, stau pe marginea patului și îmi dau jos
pantalonii. Îmi scot cele trei prezervative din portofelul meu. Pe urmă îmi
scot proteza și jambiera, pentru că sunt mai mobil în pat fără ele și am
intenția să mă mișc foarte mult.
Se pare că lui Kennedy i se pare că sunt foarte lent. În loc să aștepte
să vin eu la ea, depune o mulțime de sărutări pe spatele meu, pe urmă pe
ceafă și-i simt sânii presați de spatele meu, smulgându-mi un mormăit. Mă
întorc și-i pun un braț în spatele cefei pentru a o menține pe loc în timp ce
mă delectez cu gura ei. Celălalt braț îi trece în spate și o trag spre mine în
timp ce mă ridic pe genunchi. Îi scapă mici gemete pe care eu i le înghit.
Mă surprinde împingându-mă ca să ne alungim și aterizează pe pieptul
meu dur. Mă sărută pe un pectoral, pe urmă se redresează zâmbind.
— Vreau să te privesc.
Și o face – cu ochi flămânzi și mâini exploratoare. Deodată, mi se
întâmplă ceva ciudat. Mă simt vulnerabil. Presupun că așa se simt femeile
care au vergeturi sau celulită, sau colăcei în jurul taliei – ceva ce ar
schimba la corpul lor, dacă ar putea.
Uite care-i treaba – am trecut de mult timp peste jena pe care piciorul
amputat mi-ar fi dat-o în relația mea cu femeile. Nu mă deranjează, iar
fetele cu care am fost au fost mai interesate de piciorul meu lung și gros,
dacă înțelegeți ce vreau să spun. Totuși, ca să fiu complet cinstit, absența
piciorului este... ciudată. El... lipsește. Creierul îmi spune că ar trebui să fie
10
Marcă cunoscută de aspiratoare în SUA
111
mai mult. În mod natural, te aștepți să vezi două picioare întregi, dar
unul... Se termină.
Pieptul meu se ridică și coboară cu rapiditate sub privirea
cercetătoare a lui Kennedy. Nu știu dacă este din cauza expresiei de pe
fața mea, sau dacă fac vreun gest inconștient, dar ea citește în gândurile
mele.
— Știi ce văd când te privesc, Brent?
— Ce? întreb cu o voce răgușită.
Ea îmi mângâie abdomenul, brațele, coapsele.
— Nu mă gândesc: „Oh, Brent este așa de puternic”, chiar dacă ești.
Nu mă gândesc: „A supraviețuit atât de multor lucruri”, chiar dacă este
adevărat.
Mă privește în ochi.
— Mă gândesc doar: „Perfect”. Tu ești... perfect.
Nu mi-am dat niciodată seama câtă nevoie aveam să-mi spună
cuvintele astea. O prind de brațe și o trag în jos, punând în sărutul meu
toate emoțiile sălbatice, dulci și nebune, pe care le am pentru ea. Destul cu
vorba! Ne-am privit și ne-am mângâiat destul. E timpul pentru sex acum.
Mă rostogolesc peste ea și gesturile ei devin la fel de bruște ca ale
mele. Unghiile ei mă zgârie, degetele mă ciupesc și mă pipăie, bazinul ei se
freacă de al meu și mă strânge așa de tare între coapse, că am impresia că
nu mai pot respira bine. Iau un prezervativ, îl deschid cu dinții și mi-l
derulez pe sex ca un expert. Mă ridic pe un cot și îmi împing mădularul
între buzele ei, mârâind de plăcere când îi simt căldura umedă prin latex.
Kennedy deschide mai mult picioarele și eu o penetrez încet.
Pentru un lung moment, niciunul dintre noi nu se mișcă. Sunt în
Kennedy. E atât de frumoasă! Îi las corpul să se întindă, să se obișnuiască
cu dimensiunile mele și mă delectez să-i simt mușchii cum i se strâng în
jurul penisului meu pe toată lungimea lui. Apoi, mă uit în jos la minunații
ei ochi maro și mă mișc. Mă retrag și pompez, aleg un ritm lent și constant.
Buzele ei sunt întredeschise și-i aud respirația dulce care-i scapă la fiecare
împingere. Nasurile noastre se ating și mă las purtat de senzații –
închizându-mi ochii, capturându-i gura – accelerând mișcările. Limba lui
Kennedy se răsucește în jurul limbii mele și ea geme.
— Știam... știam că așa va fi. Da..., oh, da, Brent.
Mâinile ei îmi strâng fundul, împingându-mă mai adânc. Eu îi mușc
gâtul și bazinul meu accelerează mai mult ritmul, desenând cercuri între
coapsele ei de fiecare dată când sunt îngropat adânc în ea. M-aș simți

112
jenat să știu că orgasmul îmi vine așa de repede, dacă nu aș ști că și ea
este în același stadiu ca mine. Pentru că este atât de bine!
Perfect – cum a spus ea.
Sexul lui Kennedy se încleștează în jurul meu și eu mai accelerez
puțin, frecându-mi pelvisul de clitorisul ei. Deodată, mi-e imposibil să mai
gândesc. Cu un strigăt ascuțit, se contractă așa de tare în jurul meu, că
este aproape dureros. Mă înfig pentru ultima oară în ea, juisând atât de
puternic încât sângele care-mi pulsează în urechi mă împiedică să aud
propriile mele gemete.
După câteva minute, îmi revine auzul. Mâinile lui Kennedy mă
mângâie pe spate, încet, ca și cum mi-ar mulțumi. Ridic capul și deschid
ochii și-i descopăr privirea voalată.
Am senzația că ar trebui să spun ceva elocvent și profund, dar
creierul meu nu funcționează încă. Mă mulțumesc deci să o sărut tandru,
cu toată gratitudinea mea. Îi simt bucuria și i-o împărtășesc, în timp ce ea
mă ține strâns contra ei, refuzând să mă lase.

CAPITOLUL 14

Nu dormim. Începem să ațipim, dar pupicii se transformă în sărutări

mai adânci, atingerile ușoare în zgârieturi –, în ciuda epuizării noastre,
facem sex toată noaptea.
Kennedy își petrece mult timp așezată pe burtă în timpul preludiului
celei de-a doua runde, pentru că de acum încolo sunt obsedat de
posteriorul ei – acea senzație rotundă, netedă și suplă, sub mâinile și
limba mea, felul superb în care se zbate atunci când mă împing în ea din
spate. Îmi înfig degetele în carnea ei, lăsând o pulbere de vânătăi ușoare
pe carnea ei în formă de inimă. O zgârii cu dinții, o sărut și o ador cu
buzele mele. Dacă fundul lui Kennedy ar fi turnat într-o statuie de bronz,
m-aș prosterna în fața ei și m-aș ruga.
În timpul celei de-a treia runde, ea este cea care mă călărește. A
urmat câteva lecții de călărie pe timpuri și la naiba, dacă nu merită toți
banii! Are orgasm în această poziție și vederea ei este încântătoare –, felul
în care îi saltă sânii când îmi călărește mădularul, felul în care spatele ei
elegant se cambrează când șoldurile ei pivotează și expresia sublimă,
uimitoare care se zugrăvește pe chipul ei când atinge orgasmul a doua
oară, strigându-mi numele.
113
 Kennedy nu are prezervative la ea, așa că după a treia rundă, stocul
este epuizat. Asta însă nu ne împiedică să o mai facem pentru o ultimă
dată. Mă costă puțină persuasiune, dar până la urmă o conving să-mi
călărească fața și o aduc la orgasm, cu limba mea adânc vârâtă în sexul ei.
După aia, se lungește pe spate, epuizată și eu îmi alunec mădularul între
sânii ei să-i fut, încetișor. Mai găsește doar atâta energie cât să ridice capul
și să-mi sugă glandul și geme când ejaculez peste tot, pe ea.
După asta nu-mi amintesc prea multe, dar cred că m-am prăbușit
peste ea și am adormit amândoi.

***
Mă trezesc din somnul bine-meritat când simt o limbă umedă și
rugoasă în spatele urechii mele. Mă gâdilă și deja zâmbesc când deschid
ochii. Mă rostogolesc pe spate, așteptându-mă să zăresc niște superbi ochi
maro. În schimb, cei care mă privesc sunt negri precum miezul nopții,
migdalați și sunt atașați la un cap alb, lung și pufos.
Miau.
Simt altă limbă pe picior și găsesc altă pisică tigrată, pregătită să facă
dragoste cu genunchiul meu. Îmi simt gâtul uscat și puțin sensibil, fără
îndoială din cauza tuturor acelor gemete. Mă forțez să înghit și privesc
ghemul de blană de lângă capul meu.
— Tu trebuie să fii Edward, îi spun.
Deduc asta din cauza blănii lui pale, pe când celălalt are mai curând
culoarea unui lup –, presupun deci că el este Jacob.
Și da, sunt îngrozit că știu asta.
Scarpin capul pisicii și mă așez căutând-o pe Kennedy, dar nu găsesc
decât un bilet pe noptieră, sprijinit de veioză.

A trebuit să plec la birou. Ne vedem la tribunal după masă.

Un bilet? Își bate joc de mine? După noaptea de ieri, după toate
sărutările, mângâierile și mulțimea de orgasme –, am dreptul la un bilet?!
Nu, chiar nu cred asta. De. Loc.

***
Dau buzna la mine să fac un duș, într-un timp record. Harrison îmi
oferă un mic dejun, privindu-mă așa cum Avengers îl privesc pe Bruce
Banner, chiar înainte ca el să se transforme în Incredibilul Hulk. Îmi

114
devorez omleta, îmi înhaț servieta și ies pe ușă cu cămașa doar pe
jumătate încheiată și cu cravata care-mi atârnă în jurul gâtului.
Zece minute mai târziu, intru în biroul lui Kennedy, trântesc ușa și las
storurile jos.
Ea îmi aruncă un zâmbet luminos din spatele biroului, cu mâinile
încrucișate la piept.
— Hei.
— Nu înțelegi conceptul de reguli de bază? îi spun cu o grimasă.
Zâmbetul lui Kennedy devine din strălucitor, uluit.
— Ce?
Înaintez încet spre ea, cu o privire asasină.
— Ai absolvit la Yale, așa că trebuie să înțelegi conceptul. Singura
concluzie la care pot să ajung este că ai înfrânt în mod deliberat regulile,
azi dimineață. Regulile înfrânte au consecințe, rebelă mică.
Mă aplec asupra ei, satisfăcut să văd că pulsul i se accelerează pe gât
și că ea se agită nervos sub privirea mea, dar cu ochii plini de excitație, de
dorință. De anticipare.
— Nu am fugit, Brent, pur și simplu am primit un email. Sunt niște
noutăți în cazul Moriotti și a trebuit să vin mai devreme..., să lucrez...
Cuvintele ei se pierd în timp ce ea se uită fix la linia dură a gurii mele.
Dau din cap. Și scot ușor cravata de la gâtul meu. Pe urmă, cu o
mișcare rapidă o smulg de pe scaun și o așez în fund pe mijlocul biroului
ei.
— Brent...
Nu mai spune nimic. Pentru că am legat-o la gură cu cravata și am
înnodat-o în spatele capului ei. Nu prea strâns, desigur – doar cât să nu se
miște și să acopăr orice sunet ar scoate.
Nu putem risca să fim auziți de cineva. Imagine profesională și chestii
din astea.
— Se pare că ieri nu m-am făcut înțeles destul de clar.
Îmi alunec mâna sub fusta ei, îi scot chiloții și îi bag în buzunar.
— Voi remedia asta imediat.
Îi îndepărtez picioarele, o trag la marginea biroului și îngenunchez în
fața ei. Îmi pun mai întâi limba, pe urmă buzele, pe fanta ei deja umezită,
sărutând și sugând frumoasa ei păsărică. Kennedy se lasă pe spate
gemând lung, cu o mână pe birou în spatele ei, cu cealaltă în părul meu
întunecat. Îi iubesc păsărica cu gura mea, așa cum am vrut s-o fac când m-
am trezit de dimineață. I-o pătrund cu limba, pentru că și asta am vrut s-o
fac. Cum timpul este prețios, mă concentrez asupra clitorisului ei, presând
115
și frecând, zgâriindu-l ușor cu dinții mei. Se întărește pe limba mea,
bucurându-se de atenția cu care este tratat.
În cinci minute, Kennedy se agită pe fața mea, pe marginea unui
orgasm enorm.
Este momentul pe care-l aleg să mă opresc. Mă ridic, îmi trag
fermoarul, îmi scot penisul, mângâindu-mi ușor erecția, cu pumnul strâns.
Kennedy mă urmărește cu ochii mari.
— Vrei să termini? o întreb ridicând sprâncenele.
— Hmmf.
Dau din cap, fără să mă opresc din masturbare.
— Numai femeile care respectă regulile au dreptul la orgasm.
Acum pare supărată. Cu adevărat supărată.
— Dar dacă te scuzi, treacă de la mine, de data asta.
— Scuz, spune fără să pară câtuși de puțin că se scuză.
— Pardon, nu cred că am înțeles bine, spun întinzându-mi urechea.
Poți să mai încerci o dată?
— Scuz, mârâie ea.
Încrunt sprâncenele, după care îmi destind fața, prefăcându-mă că
am înțeles dintr-o dată.
— Ah, dar nu poți să spui scuze, asta e? Pentru că ești legată.
Plescăi din limbă.
— La naiba, e nașpa să fii în situația ta.
Încearcă să-mi dea un pumn cu mâna dreaptă, dar o prind de
încheietura mâinii și i-o duc la spate. Își lansează atunci pumnul stâng, dar
i-l opresc și pe acesta, ținându-i cu o mână la spatele ei cele două
încheieturi ale sale.
— ‘u-te racu... ui, scrâșnește, fulgerându-mă din priviri.
— Acum, asta am înțeles. Și nu mă deranjează să o fac, zic zâmbind cu
gura până la urechi.
Îmi prind penisul de la bază, mă aplec deasupra lui Kennedy și mă
înfig complet în ea. Senzația sexului ei în jurul meu, este sublimă. O
pompez fără milă și ea închide curând ochii, apăsând fruntea de maxilarul
meu. Îi eliberez mâinile ca s-o apuc de șolduri să o trag mai aproape de
mine.
Mă așteptam să-și scoată legătura, dar în loc de asta ea își înfășoară
brațele în jurul meu ca să se țină. Nu e nevoie decât de câteva minute ca să
o aduc în pragul orgasmului –, simt pulsațiile mușchilor ei, îi aud
respirația sacadată și accelerez.

116
 Atunci îmi opresc mișcările bazinului. Încearcă să se miște singură
contra mea, dar din poziția asta nu va reuși.
— Dacă mă trezesc și tu nu ești alături de mine, te leg de pat. Dorința
și disperarea din vocea mea, diminuează efectul amenințării mele. Și voi
face asta ore întregi. Nu te voi lăsa fără să termini, pentru că nu sunt un
monstru, dar te voi obliga să mă implori și te voi face să țipi, înainte de a
te aduce la orgasm. Îi tachinez urechea cu limba înainte de a o săruta,
după care îi dezleg cravata.
— Acum, spune te rog.
Ea mă mușcă de ureche. Tare.
Dau capul în spate și râd.
— Ei, ușurel, Mike Tyson.
Mă retrag un centimetru și o penetrez din nou, ca s-o întărât puțin.
— Spune te rog, Kennedy. Pentru amândoi. Va fi așa de bine!
Îi simt buzele pe obrazul meu, pe urmă pe gât.
— Te rog, Brent. Oh, da... te rog.
Asta era tot ce aveam nevoie.
Îmi reiau împingerile și ne precipităm împreună spre orgasm, iar eu
mă prăbușesc odată cu ea. Juisăm împreună, mârâind și respirând
sacadat, ca două fiare sălbatice.
Și este minunat.
Nu mă mișc timp de câteva minute, timpul în care inima mea are
nevoie să-și reia un ritm normal și respirația să mi se calmeze. După aia
mă îndrept și-mi aranjez hainele. După ce m-am îmbrăcat rapid, îmi mișc
arătătorul în fața ei.
— Sper că ai înțeles lecția. O să-ți păstrez chiloții pentru restul zilei ca
pe un memento.
Nu pare să fie prea încântată și după partida asta de sex fenomenală,
este inacceptabil. Îi iau deci chipul între mâini și o sărut cu tandrețe,
mângâindu-i obrazul cu degetul mare.
— Seara trecută a fost cea mai grozavă noapte din viața mea. Ți-aș fi
spus-o de dimineață, dacă ți-ai fi dat osteneala să mă trezești înainte de a
pleca.
Simt cum furia ei se topește și cred că văd cum jubilează discret. O
sărut pe frunte pe urmă îmi ling buzele, simțindu-i gustul în gura mea.
— Pe curând, la tribunal, maestre Randolph.
Îi fac cu ochiul și ies din birou, cu mult mai bine dispus decât atunci
când am intrat.

117
 ***
În după masa aceasta, Kennedy este distrată, nu se poate concentra.
Poate unde nu este obișnuită să facă sex la birou. Poate pentru că i-am
reținut chilotul ca ostatic – și îl pipăi în timpul ședinței, pentru plăcerea
mea perversă. Oricare ar fi motivul, are o zi proastă.
Și mă face pe mine responsabil de asta.
Am confirmarea când se înființează la mine, în seara asta. Intrând
fără să bată. Harrison o servește cu un scotch, pe care-l bea din două
înghițituri, uitându-se urât la mine.
Întinde paharul gol majordomului și cu tonul cuiva care a crescut
într-o casă plină cu servitori, îi spune: „Mulțumesc, Harrison. Nu mai avem
nevoie de tine în seara asta.”
Pe urmă, își fixează privirea asasină pe mine.
— Brent, mi-ar plăcea să-ți vorbesc. În privat.
— După tine, micuța mea petardă. Te urmez oriunde te vei duce.
Ne conduce în dormitorul meu. Și în secunda în care am închis-o, mă
trântește de perete și îmi rupe hainele de pe mine. Ceea ce-mi dă toată
motivația de care am nevoie, ca să i-o trag în fiecare zi la tribunal. Pentru
că dacă așa funcționează, nu există un stimulent mai puternic decât ăsta.

***
Câteva zile mai târziu, iau prânzul cu Jake, Stanton și Sofia și îi pun la
curent cu povestea mea cu Kennedy.
Se holbează toți trei la mine, cu ochii cât cepele.
După care, Jake scutură încet din cap, de parcă ar vrea să vadă mai
clar.
— Așteaptă, vreau să mă asigur că am înțeles bine. Tu i-o tragi
procuroarei care se ocupă de cazul tău?
Înghit o bucată din sandvișul meu de curcan.
— Da. În fine, uneori ne-o tragem, alteori ne petrecem timpul
împreună.
Cum a fost ieri, la Kennedy, când ne-am ghemuit unul în altul pe
canapea, ca să vedem filmul. Ea a ales Mad Max: Fury Road, ceea ce, dacă
nu aș fi știut-o deja, mi-a confirmat că este o femeie grozavă. Ne-am
îmbrățișat și ne-am cam aprins puțin – m-a lăsat să-i pipăi sânii –, dar
atât.
— Uneori vorbim...
Ca în noaptea în care Kennedy s-a înființat la mine pentru o partidă
de sex furios și mi-a explicat situația din cazul Moriotti. Se pare că FBI a
118
auzit o conversație telefonică în care erau proferate amenințări la adresa
procurorului de caz, adică a lui Kennedy. Moriotti lăsa să se înțeleagă că l-
ar recompensa pe cel care ar da-o la o parte ca să nu-i poată face lui rău.
Este un lucru banal în procesele în care este implicată Mafia să se încerce
să se intimideze procurorii ca ei s-o lase moale. Agenții FBI nu au probe
concrete ale amenințării, dar i-au desemnat o echipă de protecție,
preventiv.
— Și uneori, facem dragoste.
— Și asta nu-ți afectează felul în care conduci procesul? întreabă
Stanton.
— Nu. În timpul ședințelor, suntem cât se poate de agresivi și ne
defulăm seara în pat. Este grozav.
— Și procuroarea asta, este prietena ta din copilărie, de care te-ai
îndrăgostit când aveai șaptesprezece ani, dar nu ai mai văzut-o timp pe
paisprezece ani? întreabă Sofia, mângâind brațul soțului ei.
Se înțeleg mult mai bine zilele astea, de la Marele Compromis încoace.
Stanton a fost de acord să n-o mai enerveze pe Sofia cu privire la alegerea
clientelei, din moment ce Sherman, enormul lor rottweiller, stă lângă
biroul ei. Inutil să spun că niciun client nu a mai ridicat vocea de atunci.
— Așa e, răspund mâncând un cartof prăjit.
Am ars o mare cantitate de calorii cu Kennedy, trebuie să mă refac.
Jake se încruntă, de parcă tot nu ar pricepe.
— Și tu vrei să ai o relație cu ea? Una adevărată?
Ridic din umeri.
— Încă nu alegem numele copiilor, dar într-acolo se îndreaptă, da.
Eu am deja lista pregătită, iar în capul listei este Waldo.
— Și Kennedy simte la fel? întreabă Sofia.
— Mai mult sau mai puțin, da. Are câteva probleme, dar lucrez la asta.
Va sfârși prin a fi pe aceeași lungime de undă cu mine.
Stanton își sprijină coatele pe masă.
— Ești sigur că nu este doar fiorul bătăliei care te face atât de
înfierbântat după ea?
— Cu siguranță nu, mă încrunt eu. De ce trebuie să întrebi așa ceva?
Sofia răspunde, căutând cu atenție cuvintele.
— Pentru că, în afară de părinții tăi și de psihanalist, noi trei suntem
singura ta relație serioasă și durabilă.
Hmm. Nu e greșit.

119
 — Exact, adaugă Stanton. Și ai spus că ea are probleme. Deci,
întrebarea mea este următoarea: dacă tu câștigi procesul, cum va suporta
ea să piardă primul caz la Washington, în plus, să-l piardă în fața ta?
Nu m-am gândit prea mult la eventualitatea asta – fără îndoială am
fost prea ocupat să fac sex –, dar ar trebui să mă gândesc un pic, presupun.
Dintr-o dată, nu-mi mai este așa de foame.

***
Mai târziu în acea zi, sunt în biroul lui Waldo. Nu e ziua mea
obișnuită, dar a reușit să mă strecoare între două ședințe.
— Sunteți foarte tăcut, îmi spune privindu-mă cu răbdare din spatele
ochelarilor săi. Tăcut și... imobil.
După cum știți, mă gândesc mai bine în mișcare. Astăzi însă, se petrec
prea multe în capul meu și trebuie să mă mulțumesc să stau așezat.
Mă aplec în față, cu coatele sprijinite pe genunchi.
— Credeți că mi-e frică de intimitate?
Privirea lui se luminează când înțelege că după săptămâni, luni, ani
de muncă sunt gata să am o revelație.
— Nu aș fi sugerat dacă nu credeam că este adevărat.
Îmi frec barba, gândindu-mă că poate are dreptate.
— Dar de ce crezi asta? Am relații minunate cu prietenii, cu familia
mea – sunt un prieten bun, un amant bun și generos...
— Când vine vorba de eforturile dumneavoastră romantice, Brent,
explică Waldo, faceți un efort important și inconștient, pentru a menține o
distanță emoțională. Ca să reiau propriile dumneavoastră cuvinte, faceți
în așa fel ca totul să rămână „distractiv” și „lejer”, pentru că
dumneavoastră considerați că oricum viața este prea serioasă. Nu căutați
partenere adevărate, doar femei cu care să vă petreceți timpul. Imaginați-
vă un lac înghețat. Patinați pe suprafața lui, dar niciodată nu vă gândiți să
plonjați sub gheață să vedeți dacă fundația este solidă. Nu vă interesează,
pentru că nu aveți intenția să rămâneți într-un loc suficient de mult ca să
cădeți.
Are dreptate și a funcționat foarte bine pentru mine... până acum.
— Știi de ce fac asta?
— Da, dă el din cap.
După aia, nimic. Ai dracu’ terapeuți, se joacă mereu cu mintea
voastră.
— Te-ar deranja dacă mi-ai explica? ridic eu o sprânceană.
Își drege vocea.
120
 — Ați avut o traumă severă la o vârstă fragedă. Spre deosebire de
majoritatea adolescenților, nu ați suferit niciodată „faza de invincibilitate”
– timpul petrecut în viața unui adolescent, atunci când aceștia dețin
credința nerezonabilă că nu li se va întâmpla nimic rău, indiferent de
comportamentele nesănătoase. Pentru că știați prea bine că se întâmplă
lucruri rele. Această siguranță este o iluzie și evenimente groaznice lovesc
la întâmplare, fără să fie din vina noastră. Pierderea piciorului v-a lăsat cu
două impresii pe care le purtați cu dvs. până în ziua de astăzi. Prima, este
că viața este imprevizibilă și crudă. Așa că o apucați, stoarceți cât mai
multe experiențe, realizând obiectivele cu o energie aproape frenetică –
pentru că niciodată nu știți când va trece timpul. A doua impresie, care
este contraproductivă din punct de vedere emoțional, față de prima, este
că vă protejați sentimentele, mai ales cele față de femei. Oferiți cu
economie afecțiunea, pentru că nu știți niciodată când timpul lor se va
termina, iar pierderea unei persoane pe care o iubiți, este cea mai mare
temere a dumneavoastră.
Cuvintele lui răsună în capul meu și cred că a văzut bine. Ceea ce
înseamnă că trebuie să le cred.
— Am întâlnit pe cineva. În fine, mai curând am refăcut cunoștința cu
cineva.
Este rândul lui Waldo acum să se aplece înainte, pentru că nu m-a
mai auzit niciodată vorbind despre o femeie pe tonul pe care-l folosesc
acum. Serios. Disperat.
Îi spun totul despre Kennedy. Despre copilăria noastră, internat,
cazul Longhorn și tot ce s-a întâmplat între noi de când am văzut-o din
nou la petrecere. Îi spun cât de mult vreau să fac să meargă lucrurile între
noi, cum vreau să o protejez și să-i îndeplinesc fiecare vis. Și mai mult,
vorbesc despre cât de mult nu vreau să stric totul. Inclusiv cu cazul
Longhorn.
— Crezi în suflete pereche, Waldo? îl întreb, în sfârșit.
Își scoate ochelarii să-i șteargă ca să câștige timp. După ce-i pune la
loc, răspunde.
— Cred că întrebarea cea mai potrivită este – dumneavoastră credeți
în asta, Brent?
— Acum, o fac.
Încerc să pun în cuvinte toate gândurile care mi se învălmășesc în
cap.
— În toți acești ani, Kennedy nu și-a deschis inima nimănui. Are
motivele ei, dar consecința e că nimeni nu a putut să treacă de barierele
121
puse de ea, de balaurul care aruncă flăcări. Și dacă... dacă motivul pentru
care nu m-am autorizat niciodată să mă îndrăgostesc de o femeie, este că
nu aveam nimic să-i dăruiesc? Pentru că deja îi oferisem inima mea lui
Kennedy când aveam șaptesprezece ani? Și că, în toți acești ani... Așteptam
ca ea să se întoarcă cu inima mea?
Amândoi suntem tăcuți un moment, doar acele orologiului se aud.
— Ce crezi despre asta, Waldo?
Încet, îmi zâmbește cu mândrie. Și încredere.
— Ei bine, Brent, mă gândesc că între cele două teorii ale noastre, o
prefer pe a dumneavoastră.

CAPITOLUL 15

— Dumnezeule, daaaa!
Kennedy tresare călărindu-mă și cursele bazinului ei devin bruște și
disperate. Îi iau un sân într-o mână, ciupindu-i un sfârc în timp ce îl sug pe
celălalt.
— Oh... oh...
Își apasă bărbia pe capul meu juisând și mușchii ei se contractă în
jurul sexului meu în timp ce explodez în ea, strigând.
Câteva minute după aia stăm alungiți în pat, cu membrele încurcate –
capul ei se odihnește pe pieptul meu, membrele noastre umede și
piepturile transpirate, se lipesc unul de altul într-un mod plăcut. Degetele
mele se plimbă pe brațul ei. Și mă gândesc.
Kennedy și-a încheiat cazul împotriva lui Justin acum câteva zile. Am
reușit să-l aduc pe noul meu expert în informatică, în boxa martorilor, în
ideea de a sugera o formă de îndoială rezonabilă. Acum, tot ce a rămas
este Justin. El va mărturisi în propria lui apărare... pe urmă se va sfârși.
Și mă întreb dacă așa se simte Serena Williams sau Peyton Manning
atunci când concurează împotriva surorilor lor. Al dracului conflict! Vreau
să câștig cazul – pentru Justin, pentru propria mea dorință de competiție.
Totuși, nu vreau nici ca Kennedy să piardă.
Suspin și încep să spun.
— Ascultă... știu că tu crezi că vei câștiga cazul...
Kennedy îmi răspunde cu vocea aia dulce și catifelată pe care o are
mereu după trei orgasme.
— Eu nu cred. Eu știu.
122
 — Bine, de acord, îi răspund strângându-i brațul. Chestia e că mâine
cazul tău va sări în aer. Îl voi chema pe Justin în boxa martorilor, iar jurații
nu-l vor băga la închisoare pentru douăzeci de ani lungi, după ce vor auzi
mărturia lui cutremurătoare. Cum nu le-ai lăsat posibilitatea să-l
condamne la mai puțin, este douăzeci de ani sau deloc. Va trebui atunci să
accepți să negociezi o înțelegere cu mine, Kennedy.
Se așază brusc și mă privește de parcă nu m-ar mai recunoaște.
— Ticălos nenorocit!
Deja cunoașteți urmarea. Încearcă să-mi ardă una, eu îi arunc hainele
pe fereastră, etc.

***
— Ascultă-mă acum, dulceață.
Mă uit în jos la fața ei frumoasă, înfuriată, ferecându-mi ochii în ai ei.
— Cred că mă îndrăgostesc de tine.
Kennedy se crispează toată sub mine și eu scutur capul.
— Nu. Mai curând, sunt îndrăgostit de tine. Când te privesc, când mă
gândesc la tine, nu pot decide dacă vreau să fac sex cu tine, să te
strangulez, sau pur și simplu să te țin în brațele mele. De obicei, toate trei
pe rând. Și dacă asta nu este dragoste, atunci nu știu ce e.
Deschide gura ca să argumenteze, dar nu-i dau șansa.
— Tu ești tot ce am căutat în viață, fără ca măcar s-o știu. Ți-am
vorbit despre negocierea unui acord pentru că este cea mai bună soluție
pentru cazul ăsta și pentru că sunt îngrozit la ideea că mă vei ține de rău
când voi câștiga. Și am deja prea multe lucruri pe care să mi le ierți,
pentru a face față.
Pieptul ei se ridică așa de repede că s-ar zice că a fugit într-un sprint.
Și fără îndoială că a făcut-o în capul ei.
— Lasă-mă să mă ridic, Brent. Imediat.
Îi las încheieturile și mă decalez pe saltea, alături de ea. Kennedy se
ridică, dar nu se mișcă, gândind cu viteză.
— Nu e nevoie să răspunzi ceva, îi spun aranjându-i o șuviță de păr
după ureche.
Ar fi drăguț dacă mi-ar spune că și ea mă iubește, bineînțeles, dar nu
este obligată.
Când vorbește, în sfârșit, ochii ei rămân fixați pe mâinile ei.
— Totul se întâmplă așa de repede...
— Știu. E rapid, dar este adevărat, Kennedy, îi spun luându-i mâna
într-a mea. Noi suntem reali.
123
 Ea se uită la mâinile noastre, dar nu o strânge și ea pe a mea. Și o simt
ca pe o greutate în palma mea.
— Țin la tine, Brent, cred că știi asta. Eu... eu nu știu dacă sunt
capabilă să te iubesc. Am visat să fiu cu tine atât de mult timp... și pe urmă,
după liceu, am lăsat visul ăsta să moară. L-am ars, l-am îngropat, l-am
scufundat în fundul unei...
— Mda, bine – văd tabloul.
Ochii ei se îngustează.
— Cred că... cred că prefer îngropat, Brent. Asta face lucrurile mai
ușoare. Relațiile mele cu David și cu alții au fost mai ușoare. Mă amuzam
și treceam la altceva când se termina, pentru că nu mă atașam. Relațiile
astea nu-mi schimbau nici rutina, nici cine sunt eu.
Mă gândesc la Waldo și la lacul lui înghețat.
— Tu preferi să patinezi la suprafață.
Încruntă sprâncenele, confuză.
— Dacă nu te arunci niciodată în apă, nu ai de ce să te temi că te îneci.
— Da, asta e, e ea de acord cu mine, dând din cap.
Își trage mâna și se ridică, pe urmă își freacă ochii și suspină.
— O să mă întorc la mine acasă ca să mă gândesc, bine?
Dacă sunt dezamăgit? Absolut. Învins? Cu siguranță, nu. Înțeleg ce
simte, mai bine decât crede ea și cum am mai spus, sunt răbdător. Și
hotărât. Nu cred nici măcar pentru o secundă că ea este incapabilă să mă
iubească. Există prea multă pasiune între noi, prea multe sentimente. Cred
chiar că ea mă iubește deja. Trebuie doar s-o ajut să vadă și ea asta.
Kennedy se întoarce spre mine și ia aceeași postură ca la tribunal,
chiar dacă e în pielea goală.
— Nu va fi nicio negociere, îmi mențin strategia. Dacă o schimb acum,
mă voi întreba mereu dacă am făcut-o pentru că era cel mai bine pentru
caz, sau că am făcut-o influențată de sentimentele mele pentru tine.
Dau din cap, resemnat, dar deloc surprins.
— De acord.
Îmi ia cămașa de pe pat și începe să o îmbrace, când o opresc. Deschid
ușa dormitorului și acolo, împăturite cu grijă și înșirate pe jos, sunt
hainele lui Kennedy, așa cum am știut că vor fi.
Kennedy chicotește când le adun și i le dau și strigă în culoar:
„Mulțumesc, Harrison!”
Ar trebui să-l plătesc mai mult.
Suntem tăcuți în timp ce ea se îmbracă – mai puțin sutienul. Dar nu
mă pot simți vinovat pentru asta.
124
 Se apropie după acea de mine, se ridică pe vârfuri și mă sărută încet.
— Ne vedem mâine.
Într-adevăr. Este confruntarea noastră finală. Ultima noastră bătălie.
Când va lua sfârșit, doar unul dintre noi va rămâne în picioare.

***
— Îl chem pe Justin Langhorn în boxa martorilor, Onorată Instanță.
Justin își aranjează cravata bleumarin, își șterge mâinile de pantalonii
bej și vine în boxă. Depune jurământul, se uită la mine, iar eu îi fac un
semn încurajator.
— Ce mai faci, Justin?
— Nu foarte bine, spune înghițind cu greutate.
Gesticulez, arătându-i sala de judecată.
— E o nebunie, nu-i așa? Cât de repede se poate mișca sistemul
juridic... cum te înghite în mașinăria ei rece și dură?
Kennedy se ridică.
— Domnul Mason are vreo întrebare relevantă pentru martor,
Onorată Instanță?
Mă uit înapoi la ea, privindu-i picioarele dulci sub fusta albastru
închis.
— Am mai multe.
— Haideți să ajungem atunci la ele, spune judecătorul.
— Da, domnule.
Mă uit din nou la Justin.
— Ce vârstă ai?
— Șaptesprezece ani, spune cu vocea lui în schimbare.
— Care sunt centrele tale de interes? Hobby-urile?
— În mare, doar computerele.
Îl fac să-și povestească copilăria, cum a început cu jocurile Xbox și
Game Boy, pe urmă cum a trecut la jocurile online și la coduri. Explică
cum a devenit prieten cu alți jucători anonimi pe care i-a descoperit pe
chat-urile secrete unde se întâlnesc hackerii. Povestește de asemenea cum
hackerii se lăudau mereu cu reușitele lor și că încercau mereu să
impresioneze și să se depășească unii pe alții.
— Vorbește-mi despre First Security Bank.
Se simte mai în largul său acum.
— Sistemul de securitate de le FSB era legendar. Era ca o medalie de
aur pe care toată lumea voia s-o câștige. Doar că toată lumea eșua, așa că
oamenii au început să spună că este impenetrabil.
125
 — Ai zis deci să-ți încerci norocul? Ai încercat să intri în sistemul lor
bancar online?
Ochii lui fug înspre juriu, dar apoi recunoaște.
— Ei bine, da... A fost o provocare. Cum ar fi ultimul nivel într-un joc
video.
Explică apoi cum a încercat timp de trei zile și trei nopți, fără să
doarmă, alimentat cu băuturile Monster și Hostess Twinkies.
— Și apoi? întreb.
Și nu poate să-și rețină zâmbetul pe fața lui tânără.
— Am intrat. Nu puteam să cred, dar erau acolo, în fața mea.
Conturile erau acolo.
— Ce ai făcut atunci? Hop pe chat-uri ca să le dai băieților vestea cea
mare?
Justin încruntă sprâncenele.
— Nu. N-am spus nimănui. Pentru o vreme m-am plimbat, am
verificat lucrurile. M-am așteptat să mă dea afară atunci când își dau
seama că sunt acolo. Vocea lui devine moale. Aproape tristă. Dar nimeni...
nimeni nu m-a văzut.
— Ce s-a întâmplat mai departe?
— Mi-am creat propriul meu cont, un cont fals.
— De ce? întreb, apăsându-mă pe masă.
— Ca să văd dacă remarcă cineva.
— Și au făcut-o, Justin? Te-a observat cineva?
Capul lui se mișcă imperceptibil.
— Nu.
— Ce ai făcut în continuare? îl întreb cu blândețe.
Și aici este jocul. Riscul pe care ni-l asumăm, pentru că, în esență, își
mărturisește vinovăția.
— A fost o greșeală. Nu am vrut să fac asta...
— Ce nu ai vrut să faci, Justin?
Respiră adânc.
— Am luat un ban dintr-un cont.
— Un ban? întreb, zâmbind cu colțul gurii.
El dă din cap.
— Da. Pe urmă am așteptat douăzeci și patru de ore. Să văd...
— Să vezi dacă te va remarca cineva?
— Da.
— A fost cazul?
Răspunde așa de încet, încât grefierul îi cere să repete răspunsul.
126
 — Nu.
— Ce s-a întâmplat după aia, Justin?
Ochii lui sunt fixați pe microfonul din fața lui.
— Am luat o sută de bani. Câte unul, din o sută de conturi diferite.
Arunc un ochi la jurați. Sunt opt femei, care toate sunt mame și șase
bărbați, dintre care patru sunt tați și doi sunt unchi. Doisprezece dintre ei
vor decide soarta lui Justin. Ei îi privesc fiecare gest, rețin fiecare cuvânt al
lui. Observă fiecare nuanță, așa cum speram. Niciunul nu pare supărat.
Expresiile lor variază de la curiozitate la interes, la... Simpatie.
Perfect.
Îmi aleg în mod deliberat cuvintele.
— În acel moment, te-a văzut cineva, Justin?
— Nu.
— Atunci, ce-ai făcut?
Face o pauză înainte de a-mi răspunde și mă privește, căutând un
sfat. Dau din cap ca să-l încurajez.
— Nu mai țin minte exact... nu-mi mai amintesc exact cum s-au
petrecut lucrurile..., dar m-am întors acolo. Și am luat mai mulți bani din
conturi.
— Prevăzuseși cumva cum vei cheltui banii? Un weekend la schi? O
petrecere într-un hotel de lux?
— Nu, nu voiam să fac nimic cu banii.
— Atunci de ce i-ai luat?
Scutură din cap, privindu-mă uluit. Pierdut – precum copilul care
este.
— Eu... eu nu știu. A fost... un accident. Nu am prevăzut toate astea.
Am lăsat cuvintele să-și facă efectul, făcând o pauză importantă, pe
urmă m-am întors la masă.
— Nu mai am întrebări pentru moment, Onorată Instanță. Este al
dumneavoastră, domnișoară Randolph, spun privind-o pe Kennedy.
Ea nici nu se uită la mine, fixându-și ochii pătrunzători asupra lui
Justin. Ca un prădător care a văzut o gazelă rănită la câțiva pași.
— Domnișoară Randolph, continuați, spune judecătorul.
Kennedy se aruncă asupra lui fără reținere și vocea ei este seacă și
tăioasă, aproape de nerecunoscut.
— A fost un accident? Am auzit bine? Ați furat 2,3 milioane de dolari
din fondurile de pensie ale unei duzini de victime care au lucrat toată
viața lor să câștige acești bani, și a fost un accident?

127
 Kennedy își alege și ea cuvintele cu grijă. Amândoi încercăm să
pictăm juraților tabloul pe care ne dorim să-l vadă.
— Da, răspunde Justin clipind repede din ochi.
Kennedy se mișcă în sus și-n jos prin fața lui. Este periculoasă,
amenințătoare. Dacă nu ar fi momentul culminant al procesului, sunt
sigur că aș avea o erecție.
— Cât timp a durat acest „accident”? întreabă ea.
— Eu... eu nu-mi amintesc.
— Mai mult de cinci minute?
— Da.
— Mai mult de zece?
— Eh... da.
— O oră?
— Aproape, da, răspunde Justin mișcându-se pe scaunul lui.
— Un accident, domnule Longhorn, este un eveniment supărător și
imprevizibil. Ca atunci când ne împiedicăm și cădem pe trotuar. Vedeți
care este diferența între acțiunile dumneavoastră și faptul de a cădea pe
trotuar?
Justin mă privește panicat.
— Pardon?
— Nu ai nevoie de o oră ca să cazi. Durata asta presupune
premeditare, o determinare, răspunde ea sec.
Își încrucișează brațele și schimbă tactica, ca un boxer care trece de la
o lovitură de dreaptă la un upercut.
— Două virgulă trei milioane de dolari, sunt mulți bani, domnule
Longhorn.
El dă din ezitant din cap.
— Ce am putea face cu 2,3 milioane de dolari?
— Eu... eu nu știu. Aproape orice, îmi imaginez.
— Exact, întrerupe Kennedy fixând arătătorul asupra lui. Aproape
orice. Banii ăștia cumpără libertatea. Puterea. Și dumneavoastră vă doriți
această putere, nu-i așa?
— Nu. Nu pentru asta...
— Vă credeți deasupra victimelor dumneavoastră, nu-i așa? V-ați
spus că nu aveți de ce să lucrați ca să strângeți banii ăia, pentru că v-ați
putea pur și simplu duce să vă serviți de câte ori aveți chef, nu-i așa?
— Eu...
Îl hărțuiește. Aș putea interveni, dar nu fac nimic. Rămân așezat și o
las să facă ceea ce știam că va face.
128
 — Ce ați simțit când ați trecut de sistemul de securitate al băncii,
domnule Longhorn?
— Nu știu, răspunde Justin încruntând sprâncenele.
— Bineînțeles că da. Erați mulțumit?
— Presupun.
— „Presupun”, nu este un răspuns. Da sau nu?
— Da. Eram mulțumit.
— Și ce ați simțit luând toți acei bani? Știind că planul dumneavoastră
era un succes?
— Nu era... Eu nu am...
— V-ați gândit la oamenii cărora le-ați luat totul?
— Nu chiar.
— Haideți, bineînțeles că da, domnule Longhorn. Nimeni nu crede în
joculețul dumneavoastră. Noi știm adevărul. Când ați spart sistemul de
securitate al băncii, v-ați simțit mai inteligent decât ceilalți hackeri, nu-i
așa?
— Da, dacă doriți...
— Și când ați luat banii, v-ați simțit puternic. Nu este vorba doar de
conturi, ci de oameni. Știați că oamenii ăștia vor fi terorizați să își vadă
toate economiile lor cum s-au evaporat, și asta v-a procurat și mai multă
plăcere, nu-i așa?
— Nu, eu nu am vrut niciodată...
— Ați vrut să le arătați că sunteți mai bun, mai inteligent. Ați vrut să
le produceți frică, să le faceți rău. Oameni nevinovați și fără apărare, ca
doamna Potter, spune arătând-o pe bătrânica din primul rând, care se
încruntă. Și ați reușit. Pentru că la urma urmei, nu sunteți decât o brută cu
un computer. Un ciber-terorist.
Obrajii lui Justin devin roșii și ochii i se umplu de lacrimi.
— Îmi pare rău!
— Da, domnule Longhorn, desigur că vă pare. Ei niciodată...
— Eu voiam doar să mă vadă cineva! urlă Justin, tăindu-i brusc vorba
lui Kennedy. Voiam doar ca cineva să știe că eram acolo!
Izbucnește în lacrimi, hohotind într-o mână, cuvintele se aud
înfundate, dar sfâșietor de clar.
— Nimeni nu mă vede! Nu am prieteni. Mă duc la școală și sunt ca o
fantomă. Ca și cum nici măcar n-aș exista.
Gesticulează spre locurile goale din spatele lui, unde ar trebui să fie
părinții lui.

129
 — Proprii mei părinți nici măcar nu sunt aici! Nu le pasă! Nimănui
nu-i pasă!
Un alt hohot îi iese din piept și toată sala de audiențe se uită la el cu
ochi uimiți.
Inclusiv Kennedy.
— Eu... Asta e...
Se bâlbâie, încercând să-și recapete calmul, dar cuvintele lui Justin se
rostogolesc peste ea.
— Aș putea să mă duc la închisoare timp de douăzeci de ani sau să
mor mâine și nu ar avea nicio importanță pentru nimeni.
Se uită la doamna Potter.
— Îmi pare atât de rău! N-am vrut să vă sperii. Am vrut doar ca
cineva, oricine, să știe că sunt aici.
Sala de judecată este tăcută, cu excepția sunetului pe care-l scoate
Justin care plânge.
Kennedy se uită la el, o mie de emoții jucându-se în spatele ochilor
săi. Și probabil, o mie de amintiri.
— Am putea avea o pauză, Onorată Instanță?
— Se acordă, reluăm în zece minute.
Bate cu ciocănelul și jurații ies din sală.
Trec prin fața lui Kennedy, care pare înțepenită în picioare și ajung
lângă Justin care este chiar în fața boxei. Își șterge ochii și eu îl bat pe
spate.
— E în regulă, amice.
Când ajungem la masa apărării, doamna Potter se uită urât la
Kennedy.
— Ar trebui să vă fie rușine să vă porniți așa împotriva acestui băiat
drăguț!
— Eu... Nu am făcut-o...
Doamna Potter vine până la noi și îl îmbrățișează pe Justin, frecându-l
ușor pe spate.
— Haide, băiatul meu. Vino cu mine, am niște prăjituri în geantă.
Harold, dă-i o prăjitură băiatului ăsta!
Din moment ce Justin pare să fie pe mâini bune, iau brațul lipsit de
vlagă al lui Kennedy și o trag afară.
— Conferință?
O duc jos într-una de sălile mici de conferințe, goale. O îndrum ușor
către scaunul pliabil de la masă.
— Dumnezeule, spune ea, încă uimită.
130
 — Respiră, Kennedy.
— Eu... la naiba...
— Kennedy, spun mai tare ca să-i atrag atenția. Respiră.
— S-a prăbușit efectiv, acolo, spune privindu-mă.
— Da.
— El... nu este un criminal. Este doar un copil care se simte singur.
— Știu.
— Dumnezeule! M-am dezlănțuit asupra lui!
— Mda, ai făcut-o.
— Pentru că mi s-a părut că e bine, Brent, admite ea. Mi-a făcut bine.
M-am simțit puternică.
— Da... Am înțeles asta.
Respirația ei este rapidă și șocată.
— Nu am vrut să mă mai simt niciodată slabă. Și atunci am făcut totul
să-l distrug. Pentru că m-am simțit puternică văzându-l că se simte rău.
— Știu, răspund cu o voce blândă.
Vocea ei se ridică uluită, realizând oribilul adevăr.
— Brent, eu sunt hărțuitoarea!
Lacrimile sunt iminente și eu îi pun o mână pe umăr.
Fruntea ei cade pe masă, lovind-o.
— Hei! Îmi pun mâna pe masă, ca să nu mai poată face asta. Ia-o ușor.
Se întâmplă să îmi placă ce este în capul ăsta al tău, așa că să nu-i facem
rău, bine?
Ridică spre mine niște ochi vinovați și strălucitori.
— Ascultă-mă, îi spun așezându-mă în fața ei. Justin este un băiat
bun. Se simte singur, de acord, dar își va reveni din povestea asta, crede-
mă. Știu că revelațiile sunt epuizante – am trecut și eu prin asta. Dar dacă
tot suntem aici și timpul ne este limitat, ce-ai zice să discutăm despre o
negociere acum?
Kennedy se îndreaptă imediat în scaun. Acum mă privește
procuroarea.
— Ce propui?
— Justin pledează vinovat, dar ca minor și nu îl va afecta în viața lui
de adult. Ia doi ani cu suspendare, pe care-i va petrece sub supravegherea
șefului informatician al FBI, cu un agent care să recunoască talentele lui
Justin și care să-l ajute să le folosească pentru a face bine.
— Este... un acord unic.
— Un prieten de-al meu a avut un acord asemănător când era tânăr și
a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat. În felul ăsta, Justin nu devine
131
un terorist cibernetic care se apucă să spargă codurile nucleare, pentru că
mama lui nu-l iubește. O să aibă pe cineva care să-l supravegheze. El va
conta pentru cineva, Kennedy și asta este tot ce contează – și cred că
despre asta a fost vorba de la bun început.
Bate cu unghia în masă, gândindu-se la asta.
— Patru ani. Vreau să fie supravegheat până la douăzeci și unu de ani.
Și fără „accidente” bancare! Dacă va reîncepe cu chestii din astea, va
merge la închisoare.
— Știi, latura asta a ta răzbunătoare, este al dracului de sexy, îi spun
zâmbind.
Îmi zâmbește, întinzându-mi mâna.
— Afacere încheiată, îi spun strângându-i mâna.
Kennedy vrea să se ridice, dar eu îi strâng mai tare mâna.
— Am trimis ceva la tine astăzi. Va fi acolo când te vei întoarce. Vreau
să o pui în seara asta, când vei veni la mine la ora șapte fix. Spune da, te
rog.
Ea face mai mult decât atât. Se apleacă peste masă să mă sărute, pe
urmă spune da.

***
Când toate formalitățile administrative s-au terminat, ies afară din
tribunal cu Justin, unde ne așteaptă o zi frumoasă și însorită. Are numărul
doamnei Potter în buzunar și o întâlnire în parc cu Harold, că joace
bocce.11 Din moment ce are nevoie să fie condus acasă, ne îndreptăm pe
jos spre colțul în care ne întâlnim cu Harrison. La jumătatea drumului,
Kennedy iese din tribunal să se ducă la biroul ei pentru restul după
amiezii. Doi agenți federali în haine civile o urmează la câțiva metri în
spatele ei, când se apropie de ea o jurnalistă în taior galben, cu un bloc-
notes în mână.
— Domnișoară Randolph, ce părere aveți despre noul proces al lui
Gino Moriotti?
Tonul lui Kennedy este încrezător. Aproape arogant. Și foarte sexy.
— Cazul nostru este la fel de solid ca și prima dată. Nu văd pentru ce
rezultatul nu va fi identic. Adică, va fi găsit vinovat la toate capetele de
acuzare.

11
Bocce este un joc italienesc de abilități și strategie. Principiul de bază este acela de a împinge o minge (boccia)
cât mai aproape de mingea țintă (pallina).
132
 — Și ce simțiți în legătură cu zvonurile care spun că Moriotti a pus un
preț pe capul dumneavoastră? Vă temeți pentru siguranța
dumneavoastră?
— Gino Moriotti și-a făcut o carieră din intimidarea altor persoane,
obținând ce-și dorea prin violență și prin frică. În ceea ce mă privește,
trebuie să se pregătească să fie dezamăgit.
O privesc pe blonda superbă care pleacă cu capul sus și-mi vine greu
să mă rețin să nu-i strig jurnalistei: „Este iubita mea!”.

CAPITOLUL 16

De data aceasta, Kennedy vine: la ora șapte fix, cineva sună la ușă.
Aștept în curtea din spate în timp ce Harrison se duce să deschidă ușa.
Întreaga după-amiază, nivelul meu de energie a fost chiar mai ridicat
decât de obicei. Am tot încercat să lucrez ceva, dar n-am încetat să mă
întreb dacă Kennedy s-a întors acasă.
Mama are o stilistă care cumpără hainele pentru ea, cu care lucrează
de ani de zile. Cu timpul pe care mi l-am petrecut plimbându-mi mâinile
pe Kennedy, îi cunosc măsurile cu ochii închiși. Suficient de bine pentru a-
i descrie stilistei mamei mele rochia care i s-ar potrivi ca o mănușă.
Și sunt așa de bun pe cum credeam eu că sunt.
Pentru că atunci când Kennedy pășește pe terasa din spate, îmi taie
respirația. Gâtul ei perfect și brațele delicate sunt goale în rochia ei albă
fără bretele, care aproape că strălucește în lumina lunii. Țesătura
mătăsoasă se mulează pe sânii ei și îi ridică, oferindu-le ochilor mei un
decolteu apetisant în care visez să-mi adâncesc limba. Rochia este strânsă
pe talia ei subțire, pe urmă se evazează ușor până la genunchi și juponul
flutură ușor în briza slabă, chiar deasupra genunchilor.
Rochia este minunată. Sexy, dar elegantă. Genul pe care o femeie o
poartă într-o seară specială... Sau pe care o fată o poartă la balul de sfârșit
de liceu.
Părul îi cade în valuri pe spate și se ondulează la vârfuri în jurul
delicaților ei umeri, buzele lucesc date cu gloss și zâmbește intrigată și
uluită. Privirea ei face turul grădinii, unde ghirlandele strălucesc în arbori
și lumânările luminează masa așezată pentru două persoane. Din boxe se
aude Kiss Me, de Sixpence None the Richer, un mare succes al anilor
nouăzeci. Când ochii ei uluitori se fixează pe mine, știu că a înțeles.
133
 — Tu nu ai putut să mergi la balul tău de sfârșit de liceu... M-am
gândit că ar trebui să remediem lucrul acesta.
— Bret... este... uau.
Îmi mușc buza inferioară dând din cap.
— Da, dar nu s-a terminat.
Deschid cutiuța de pe masă și înaintez spre ea.
— Mi-ai cumpărat un corsaj? întreabă râzând.
— Da, îi spun și încep să îi prind micuții boboci de trandafiri roșii. La
șaptesprezece ani, ți-aș fi cumpărat fără îndoială un corsaj pentru
încheietură, aș fi fost prea timid să îi prind aici.
Degetele mele îi ating pielea fină de sub corsaj.
— Dar astăzi sunt un bărbat, așa că acest corsaj nu mă mai sperie. Și
apoi, am putut să-ți ating sânul, așa că... este un bonus.
Hohotul ei de râs răsună în grădină și simt cum îmi încălzește
sângele. Își apleacă capul când melodia se schimbă și începe Photograph,
de Ed Sheeran. Surâsul ei este încă și mai frumos.
— Ador melodia asta.
— Mie nu-mi plăcea, înainte. Era difuzată prea des la radio și asta mă
enerva. Dar recent... Am început să o apreciez. Pentru că mă face să mă
gândesc la tine... la noi.
Dă din cap și mă prinde de mână.
— Dansează cu mine, Brent.
— Credeam că n-o să mi-o mai ceri niciodată.
O prind în brațele mele și o strâng puternic contra mea. Îi urmez pașii
micuți, dar ne mulțumim mai ales să ne legănăm. Kennedy își pune
obrazul pe reverul costumului meu, iar eu o sărut pe cap.
— Ești magnifică, îi spun.
Totuși, nu e nevoie să i-o spun, erecția mea care-i presează coapsa
cred că m-a dat deja de gol.
— Mulțumesc, spune ridicând capul. Îți mulțumesc că ai făcut asta.
Este... un vis care a devenit realitate.
— Da, sunt de acord, spun sărutând-o cu pasiune.

***
O săptămână mai târziu, Kennedy mă sună la birou, în mijlocul
dimineții.
— Hei, vrei să vii în seara asta la mine?

134
 Ea nu a văzut niciodată filmul Escape from New York, un film clasic și
cult, unul dintre filmele mele preferate și a fost de acord să îl vadă cu
mine.
— Nimic nu mă va putea opri.
— Ok, cu atât mai bine. Am nevoie de crosa ta. Îmi trebuie foarte tare.
Îmi ia o secundă să știu ce să-i răspund.
— Ăsta e un nume de cod pentru penisul meu?
Râsul ei îmi gâdilă urechea.
— Nu. Am un liliac în pod și am nevoie de crosa ta ca să-l prind.
Mă îndrept în scaun ca să pot procesa pe deplin o declarație așa de
ridicolă.
— Este un liliac în podul tău?
— Da.
— Și tu crezi că îl vei prinde cu o crosă?
— Asta am spus.
— Bine, Kennedy, lasă-mă să-ți explic. Ești superbă și inteligentă și
ești o zeiță în pat, dar ești incapabilă să te servești de o crosă. Te-am văzut
jucând. Nu ai putea nimeri nici o minge de baschet, chiar dacă ar fi fixată
de pământ.
Sunt aproape sigur că și-a dat ochii peste cap.
— Ei bine, trebuie să reușesc. Am sunat doi exterminatori și amândoi
au vrut să-l omoare. Ori, liliecii sunt inofensivi. Nu vreau să moară, vreau
doar să trăiască în altă parte.
— În acest caz ai noroc că am două crose, îl vom prinde împreună.
Iar prin asta înțeleg că Kennedy va agita degeaba crosa în aer și că eu
voi prinde animalul.
— Chiar speram că vei spune asta, spune ea.

***
Ajung la Kennedy exact înainte de apusul soarelui, ca să fim pe
poziție când se va înființa liliacul. Dau din cap să-l salut pe agentul care e
parcat în fața casei ei și intru fără să bat.
O găsesc pe canapea, lungită pe burtă, oferindu-mi o minunată vedere
a feselor ei într-un șort scurt, mângâindu-l pe Jasper. Încep să cred că este
Mephisto, stăpânul malefic al universului Marvel.
— Cine este cel mai drăguț pisoi? gângurește ea. Tu ești frumosul
meu motănel.
— Stăpâna lui este mult mai frumoasă decât el, râd eu.
Se întoarce pe o parte ca să mă vadă.
135
 — Ha-ha.
— Sunt foarte serios! Ești pregătită? o întreb arătându-i crosele.
Se ridică și își pune pe cap o caschetă de fotbal cu emblema Yale.
— Pregătită!
— Drăguță caschetă. Ai ieșit cumva cu vreun jucător de fotbal de care
ai uitat să-mi povestești?
— Nu, răspunde zâmbind. Era un costum de Halloween la facultate, în
primul an.
— Hmmm...
Încep să mă gândesc la toate costumele. Mai exact, Kennedy în toate
costumele – și mai ales, fără ele.
— Ai și un costum de majoretă?
Scutură capul.
— Nu. Dar în anul următor, am fost Supergirl.
Și mintea mea explodează.
Îmi mușc pumnul când mă gândesc la imaginea perfectului ei corp
micuț, înfășurat în lycra albastră, cu fustița scurtă roșie, chiloți asortați și
cu o capă de mătase care fâlfâie în urma ei.
Nu trebuie uitată capa.
— De ce aflu abia acum despre asta? Mai ai încă ținuta asta?
— Da, este în pod, spune oferindu-mi un zâmbet plin de
subînțelesuri.
Când o să prind liliacul ăla, o să-l sărut.
O oră mai târziu, după ca Kennedy era să-mi ia capul cu crosa aia, îl
ținem pe micuțul și urâtul intrus, într-o cutie de carton. Îl ducem la Tidal
Bassin, să-l eliberăm, după care ne întoarcem la Kennedy unde i-o trag lui
Supergirl, aplecată peste brațul canapelei. De două ori.

***
În săptămâna care urmează, Kennedy este prinsă până peste cap cu
pregătirile pentru redeschiderea dosarului Moriotti. Furăm câteva ore
împreună – când ea se strecoară, după miezul nopții în patul meu, sau
când eu trec pe la biroul ei să-i duc de mâncare, eu și penisul meu.
Sâmbăta aceasta a acceptat să lase lucrul deoparte și să vină cu mine la
casa părinților mei de pe râul Potomac. Ei își petrec weekendul la vila lor
din Saratoga, așa că vom avea casa doar pentru noi doi.
Abia aștept să fiu cu ea în casa copilăriei mele și să-mi realizez toate
fanteziile în fiecare încăpere din ea. Și sunt multe încăperi în casa asta.

136
 Mergem acolo în decapotabila mea, cu plafonul deschis, sub soarele
strălucitor, cu mâna mea pe coapsa ei, cu muzica lui Tom Petty la radio.
Henderson, majordomul părinților mei, ne salută călduros, ca un
unchi drag. Ne ia în primire pungile pe care le cărăm, iar noi plecăm cu
vaporul pe râu. După ce ne plimbăm o vreme, aruncăm ancora, apoi
înotăm și pescuim toată după masa. Apa este rece, dar soarele este cald
când ieșim pe țărm. Ne întindem pe o cuvertură, pe plajă și cum plaja este
complet ascunsă, ne încălzim... în alte moduri.
Kennedy miroase a nucă de cocos și a loțiune de plajă. Pielea din jurul
sexului ei este netedă și un pic sărată sub limba mea. Când îi depărtez
buzele cu degetele și le adâncesc în ea, genunchii ei se înfundă în nisip, de
fiecare parte a capului meu. Kennedy este întinsă deasupra mea, cu părul
ei blond între coapsele mele, ridicând și coborând capul sugându-mă.
Apăs pe fundul ei pentru a o apropia și a crește contactul gurii mele pe
sexul ei. Sângele mi se zbate în urechi și mă simt ușor amețit, dar continui
să o sug și să o ling.
Orgasmul ei nu este departe – o știu, pentru că bazinul ei începe să se
miște, căutând mai multă fricțiune. Îi strâng fesele și indexul trasează linia
între cele două orificii. Într-o zi mă va duce acolo. Și va fi minunat, Dar ca
să fie bine, analul are nevoie de puțină pregătire. Așa că, în loc de asta,
alunec un deget în orificiul ei în timp ce limba mea îi freacă clitorisul în
cercuri mici. Iar ea explodează brusc, spectaculos, gemând prelung, ceea
ce mă face să vibrez adânc în intestine.
Ne rostogolim pe o parte, în așa fel ca pieptul meu să fie apăsat de
spatele ei. Îi trag șoldurile peste pelvisul meu și îi ridic piciorul ca s-o
penetrez. Capul lui Kennedy este pe cuvertură în timp ce eu mă înfig în ea,
oferindu-mi gurii acces liber la gâtul și umărul ei. O zgârii cu bărbia mea și
îmi înfig dinții în carnea ei, dar mă opresc exact înainte de a-i face rău. Un
mârâit îmi iese din gât și mâinile mele se plimbă peste tot pe ea, frecându-
i clitorisul, alunecându-i pe stomac, strângându-i sânii catifelați.
Orgasmul explodează în mine și mă înec în valurile de plăcere care
vin unul după altul. Plăcerea este atât de intensă – atât de intensă –, că
pierd controlul mișcărilor. Și al gurii mele.
— Atât de bine... Ador... la naiba, Kennedy, te iubesc...
Când reiau controlul facultăților mele, fruntea mi se odihnește pe
umărul ei și greutatea ei se sprijină ușor pe mine. Dar în timp ce inima
mea reia un ritm normal, o simt cum se contractă, se crispează lângă
mine.
Pe urmă se îndepărtează.
137
 Rahat.
Mă sprijin pe un cot și mă întorc pe ea, ca să fie obligată să mă
privească.
— Hei, spun cu o voce adâncă, răgușită.
— Hei, răspunde, forțându-se să zâmbească.
— Ești bine?
— Da.
Nu o cred.
Rămâne tăcută o clipă pe urmă încruntă sprâncenele.
— Este datorită felului în care arăt acum?
— Ce?
Sincer, nu am nici cea mai mică idee despre ce vorbește.
— De asta mă vrei? De asta sunt aici?
— Nu, bineînțeles că nu!
Ochii mei rătăcesc pe trăsăturile familiare, amintindu-mi de ea la
nouă ani, la treisprezece ani și la toate vârstele la care am cunoscut-o
până acum.
— Tu erai cea mai bună prietenă a mea, Kennedy, întotdeauna te-am
găsit distractivă. Minunată. Și atunci când am mai crescut, mă gândeam că
ești foarte drăguță. Chiar și în spatele ochelarilor și a puloverelor tale
prea largi, tot te găseam frumoasă. Când am început să am frecvent
erecții, aparatul tău dentar m-a speriat puțin, dar nu m-a respins
niciodată.
Kennedy pare... gânditoare. Nu pare nici mulțumită, nici ușurată de
răspunsul meu așa cum mă așteptam. Se așază și eu mă îndrept,
apăsându-mi cotul pe genunchiul îndoit – pe când penisul stă epuizat, pe
coapsă.
— Îți amintești de ultimul weekend din vară, exact înainte de
începerea anului întâi, când i-ai invitat pe colegii tăi de echipă aici? Erau
în aceeași bandă ca și Cashmere.
— Hmm, mda, zic după un minut.
— Nu știam că sunt aici, am venit să văd dacă vrei să facem ceva. Voi
erați în piscină și eu eram pe terasă, dar niciunul dintre voi nu m-a văzut.
Vorbeați despre fete... despre mine.
Mi se strânge stomacul și închid ochii, pentru că acum îmi amintesc.
— Ei au spus că sunt ciudată. Că am un miros ciudat...
Întorc brusc capul spre ea.
— Vorbeau tâmpenii, bineînțeles că nu era așa.

138
 — Și au spus că sunt urâtă, murmură ea. Că ar trebui să-mi pună un
sac pe cap ca să....
— Kennedy... o implor.
Pentru că vreau să omor pe cineva. Să fac țăndări ceva. Aș vrea să
intru în mintea ei să-i smulg aceste amintiri oribile, pentru ca ea să nu le
mai retrăiască niciodată.
— După asta am plecat.
— Au fost niște nenorociți, de acord? îi spun punându-i mâna pe
umăr. Niște cretini mici. Eu nu am spus nimic din toate astea.
— Nu, știu asta. Vocea ei devine dură. N-ai spus nimic, tocmai. După
ce au plecat, ai venit la mine și am stat împreună... ca de obicei. Pentru că
eram destul de bună să fiu prietena ta – atâta timp cât nu era nimeni prin
preajmă să o vadă.
Nu pot decât să o privesc, să scot cuvintele din adâncul meu și să i le
ofer, în speranța că mă va crede.
— Îmi pare rău. Îmi pare rău că te-am rănit. Am fost un tâmpit și un
laș. Nu trebuia să-mi pese de ceea ce gândeau. Dar te iubeam, Kennedy.
Blondă sau brună, în costum de marcă sau în sac de gunoi, întotdeauna
am vrut să fiu aproape de tine. Chiar și pe vremea aia.
Coboară capul, dar o oblig să-l ridice să mă privească în ochi.
— Dacă aș putea să mă întorc în timp să schimb lucrurile, aș face-o.
Dar suntem aici, astăzi. Trebuie să mergem înainte. Te iubesc. Poate ai
nevoie de timp s-o accepți, dar voi aștepta. Pentru că tu meriți efortul. Tu
ai meritat întotdeauna efortul.

***
Până să ne întoarcem în casa părinților mei, lucrurile sunt iarăși bune
între noi. Ajungem ținându-ne de mâini și ne îndreptăm spre camera mea
să facem un duș.
Totuși, înțepenim în holul de la intrare când dăm nas în nas cu mama
mea, care ne privește cu mâinile strânse una în cealaltă, de parcă ar asista
la un miracol.
— Bună ziua, dragul meu! exclamă, zâmbind până la urechi. Kennedy,
scumpa mea, sunt încântată să te revăd. Aici. Cu Brent.
— Bună ziua, doamnă Mason. Și eu sunt încântată să vă revăd.
Se îmbrățișează și se sărută pe obraji.
Fac tot ce pot ca să nu mi se citească decepția în voce.
— Ce faci aici, mamă? Credeam că sunteți în Saratoga.
— Pe tatăl tău îl durea spatele, am hotărât să ne întoarcem.
139
 În clipa aia, tatăl meu trece prin fața ușii deschise a bibliotecii, cu
telefonul la ureche, iar spatele lui mi se pare a fi cât se poate de bine.
Ochii mei se îngustează când îl privesc pe Henderson. Și văd un
trădător.
— Voi doi ați petrecut o zi frumoasă? întreabă mama cu nevinovăție.
— Da, a fost minunat. Am luat barca. Tocmai urcam să facem un duș,
acum.
— E foarte bine, spune cu o voce mieroasă. Dacă ați prevăzut să faceți
altfel, cred că ar trebui să dormiți în camera ta Brent, și să vă folosiți de
baia din cameră. Din nefericire, celelalte camere nu sunt pregătite să
primească musafiri.
Bietul Henderson se uită în jos, insultat.
— Scuzați-mă, vă rog?
— Nu sunt pregătite, Henderson. Și asta este, spune mama cu un ton
sec.
Începe să mă sperie, deja. Una este că vreau s-o iau pe Kennedy într-o
duzină de poziții diferite, dar ideea că mama ne încurajează s-o facem,
devine... ciudat.
— Bine. Mulțumesc, mamă.
O conduc pe Kennedy la etaj, dar n-am ajuns nici de două minute în
cameră, când telefonul ei anunță un mesaj.
Se așază pe marginea patului să-l citească și de pe fotoliul biroului,
îmi bat fruntea ca un ghicitor.
— Așteaptă, nu-mi spune nimic. Cum mama mea nu s-a putut abține
să nu-i spună mamei tale că ești aici, este un mesaj de la mama ta. Și
suntem invitați să cinăm la ei.
— Ar trebui să produci un spectacol la Vegas, ai avea mare succes,
răspunde Kennedy arătându-mi telefonul.
Se lasă să cadă pe spate pe pat, inspiră puternic umflându-și obrajii,
după care scoate tot aerul din plămâni.

***
Cinele la familia Randolph sunt întotdeauna formale. Bărbații trebuie
să fie la costum, femeile în rochii de seară. Eu aveam o ținută potrivită la
părinții mei, iar mama i-a împrumutat lui Kennedy o rochiță neagră pe
care a cumpărat-o la Paris acum câțiva ani. Din fericire, avea încă eticheta
pe ea – dovedind că mama n-a purtat-o niciodată –, dacă nu, erecția
enormă pe care o am ar putea părea puțin bizară.

140
 Masa de sufragerie este destul de lungă cât să primească confortabil
treizeci de invitați. Fără muzica clasică care se aude în fundal, servitul
primelor trei feluri de mâncare ar fi fost extrem de jenant, pentru că
părinții noștri nu vorbesc, ei se mulțumesc să ne privească. Să aștepte.
Din fericire, tatăl lui Kennedy termină prin a încerca să lanseze o
conversație normală.
— Cum se prezintă procesul tău din Nevada, prințesa mea?
— El are o poreclă pentru tine? spun încruntând sprâncenele. De ce el
are dreptul să-ți dea una și eu nu?
— Nu acum, Brent.
Accept să tac pentru moment, dar poate paria pe curul ei cel frumos,
că vom vorbi despre asta mai târziu, chiar dacă ar trebui s-o leg de pat
pentru asta. Recunosc, poate doar caut un pretext ca s-o leg.
— Merge bine. Sunt încrezătoare. Sunt convinsă că voi obține o a
doua condamnare.
Mitzy își drege vocea, indicând faptul că partea de „observație” a serii
s-a terminat și că va începe partea de „interogatoriu”.
— Da, e drăguț, Kennedy, dar nu este ceva ce ar trebui să ne spui?
Poate, un anunț pe care vrei să-l împarți cu noi?
Kennedy clipește din ochi, confuză.
— Nu, nu-mi vine nimic în minte.
Mitzy aruncă pe masă șervetul din in și își îngustează ochii privind-o
pe fiica ei ca un șoim.
— Am fost la strângerea de fonduri a lui Prince, domnișoară. L-am
văzut pe Brent cum te-a răpit după cererea aia sordidă în căsătorie. Deci,
ce aș vrea să știu, ceea ce noi toți vrem să știm, este ce se întâmplă între
voi doi.
Se pare că examinarea încrucișată în forță este un talent al familiei lui
Kennedy. Mitzy Randolph ar fi fost foarte bună de avocată.
— Brent și cu mine suntem... prieteni.
Și naiba să mă ia, ce beneficii minunate!
— Nu fii pudică, Kennedy, nu te prinde!
Înțeleg de ce Kennedy nu are chef să-i vorbească mamei sale. Este ca
scena aia din filmul original Cenușăreasa. Când Cenușăreasa își face
singură propria rochie roz și surorile vitrege i-o rup în fâșii. O cunosc pe
Kennedy de când era mică și nu există niciun aspect al vieții ei pe care
Mitzy să nu îl critice vehement.
Dar de data asta este diferit. Pentru că sunt aici. Îmi arunc șervetul la
rândul meu și o apuc pe Kennedy de mână peste masă.
141
 — Într-adevăr, doamnă Randolph. Kennedy și cu mine ne întâlnim.
Vedem cum merg lucrurile... Pentru moment ne bucurăm unul de
compania celuilalt. Restul nu vă privește.
Kennedy mă privește de parcă aș fi prințul care a trezit-o când a
sărutat-o, care i-a găsit condurul de sticlă, care a pus-o pe un covor
zburător sau a învins-o pe vrăjitoarea cea rea.
Ne pierdem o clipă unul în ochii celuilalt, până când mama urlă
suficient de tare cât să spargă paharele de cristal, bătând din palme.
— Ai avut dreptate, Mitzy! Ai avut dreptate!
— Ți-am spus-o, Kitty, totul se petrece cum am prevăzut!
— Cum adică, cum ai prevăzut? strânge Kennedy din sprâncene.
Și ca ticălosul din benzile desenate cu Batman, Mitzy își dezvăluie
planul.
— Ai treizeci și doi de ani, Kennedy. Evident că nu te-ai fi măritat fără
ajutorul meu. Kitty și cu mine știam că dacă orchestram reîntâlnirea
voastră, a ta și a lui Brent, lucrurile vor veni de la sine. Și acum, totul a
ieșit perfect.
— Nu ai orchestrat nimic, mamă. Brent și cu mine ne-am văzut din
nou la petrecere. Am fost desemnați la același caz.
Mitzy își ridică sprâncenele desenate cu creionul.
— Și cine te-a adus acasă, făcând posibil să fii la petrecere și să
accepți cazul acela micuț?
Kennedy rămâne cu gura căscată.
— Mi-ai spus că tata e bolnav! Că trebuie să-și facă niște teste!
— Am făcut-o cu un scop, draga mea.
Ochii ei maro și indignați se apropie de tatăl său.
— Aveai o butelie de oxigen când am venit! Și treaba aia de la nas –,
își flutură ea mâna prin fața nasului.
— Era oxigenul mătușii Edna, răspunde Mitzy.
Tatăl ei, cel puțin, are decența să se arate puțin rușinat.
— Eu vreau doar ca tu să fii fericită, prințesă.
Mama mea se amestecă și ea în conversație.
— Știi ce nu pot decide, Mitzi?
— Ce anume, Kitty?
— Vară sau toamnă? Luna iunie este clasică, dar există mereu
amenințarea unei furtuni. Puțin îmi pasă dacă se spune că ploaia aduce
noroc, refuz să fie noroi la căsătoria asta!
— Depinde de locație. Locația e totul. În mod cert, nu va fi la New
York. Poate la Palm Beach?
142
 — Mamă... mârâie Kennedy.
— Cu toate că umiditatea din Palm Beach este atroce, dar cu
siguranță în aer liber. Corturi albe, dealuri verzi, apus de soare...
Kennedy se ridică.
— Mamă!
— Și flori albe! spune Mitzy. Dar nu crini, îmi amintesc de
înmormântare.
— Mamă! strigă Kennedy bătând din picior.
— Kennedy, pe cuvânt! dă din cap Mitzy nemulțumită. Ce
comportament este ăsta? Așa se poartă o viitoare mireasă?
— Nu vei face asta! Nu ești tu cea care decide!
— Vorbește mai încet. Țipând atâta o să-ți spargi un vas de sânge și
tenul tău nu-și poate permite asta.
— Ne vom lua singuri propriile noastre decizii și tu nu ai niciun
cuvânt de spus în problema asta, mamă. Dacă vreau să mă mărit în Tahiti,
o voi face!
— Dar bineînțeles, draga mea, spune Mitzy întorcând din nou capul
spre mama mea, pentru a o întreba cine i-a făcut rochia de mireasă lui
Ivanka Trump.
— De altfel, mormăie Kennedy, este ceea ce vom face. Ne vom
căsători în Tahiti! Tahiti! exclamă ea, bătând cu pumnul în masă. Într-un
bar!
— Asta este cererea ta? Este așa de brusc! mă prefac că mă gândesc.
Accept!
— În pielea goală! strigă Kennedy la mama ei. Și nu vom face nicio
fotografie!
— Dacă suntem goi, ar trebui să facem câteva poze. Insist. Sau un
videoclip.
Mamele noastre însă continuă să vorbească vesele, ca și cum
Kennedy și cu mine nu am mai fi aici. De altfel, este cea mai bună idee pe
care am avut-o întreaga seară.
Mă ridic și îi întind mâna.
— Vino.
Nu vine de bunăvoie la început, așa că trebuie s-o trag după mine.
— Nu te deranjează asta? se plânge ea, arătând spre părinții noștri
care nici n-au observat că am plecat.
— Nu, nu mă deranjează.
— Cum este posibil? Cum pot să...

143
 Îi tai vorba sărutând-o pasional, cu o mână la ceafă, cealaltă în
curbura spatelui, lipind-o de mine.
— Lasă-le să se amuze. Când va veni momentul, vom face ce vom
vrea, promit. Acum, hai să ne plimbăm. Poți să-mi arăți cabana ta din
fundul grădinii.
— Ăsta este un eufemism?
Sunt surprins că trebuie să întrebe.
— Da.

CAPITOLUL 17

Părinții mei sunt în consiliile de administrație a numeroase

organizații, instituții și societăți ale căror scopuri sunt apropiate de
inimile lor – hrănirea copiilor din lumea a treia, furnizarea de Ipad-uri
școlilor din învățământul public, protecția plantelor pe cale de dispariție
din pădurile tropicale. Galele pentru strângerea de fonduri fac parte
integrantă din afacerea lor și uneori părinții mei îmi cer să-i înlocuiesc și
să reprezint fundația Mason.
Așa se face că joia următoare, eu și cu Kennedy ne găsim la Institutul
Smithsonian12 pentru o gală de susținere a celor ce duc apă potabilă în
Africa. Sala este luminată strategic, cu lumini portocalii, care sunt
strălucitoare și calde și cu ghirlande luminoase care atârnă din tavan. Se
aude zgomotul constant de conversații și de râsete, ciocnitul cupelor de
șampanie din cristal, în timp ce bărbați în smoching se amuză la brațul
femeilor acoperite de diamante.
Kennedy arată remarcabil, ca de obicei, într-o rochie scurtă și mulată
de un albastru glacial, ai cărei umeri căzuți îmi dau impresia că dintr-un
minut într-altul ar putea rămâne dezbrăcată. Voi încerca mai târziu
această teorie. Bem un pahar și vorbim puțin cu organizatorul principal al
evenimentului, Calvin Van Der Woodsen, un vechi prieten de-al tatălui
meu. După câteva minute, Calvin trebuie să ne părăsească pentru că
bucătăria nu mai are varză roșie pentru garnituri. Și apare în locul lui
îngrozitorul meu văr, Louis.
— Salut, vere. Nu mă așteptam să te văd aici în seara asta.
— Louis, spun dând din cap.
— Pe cine avem noi aici? se zgâiește el la Kennedy.
12
Institut de cercetări științifice în domeniul editorial, muzeografic, pedagogic și educativ.
144
 — Kennedy Randolph, îți amintești de vărul meu Louis, nu-i așa?
Gura ei se strânge ca și cum ar fi supt o lămâie verde. Iau asta drept
un „da”.
— Randolph, nu? Mă giugiuleam cu sora ta pe timpuri. Claire... Îi
semeni. Ce face ea?
— Este căsătorită. Și foarte fericită.
— Păcat, spune. Apoi arată spre mine, vărsând niște scotch pe podea,
cu această ocazie. Vorbind despre căsătorie – din câte am auzit, sunt pe
cale să câștig pariul nostru.
Rahat. Am uitat de asta.
Kennedy se albește la față.
— Un pariu? șoptește ea.
— Da. Louis din cap. Mulțumesc, Brent, îmi datorezi o sticlă de scotch
de zece mii de dolari. Mă voi gândi la tine de fiecare dată când îmi voi
turna un pahar.
După ce pleacă, Kennedy îmi întoarce spatele. Mă aplec peste ea și îi
susur la ureche.
— Nu face asta. Să nu îndrăznești să faci asta! A fost la petrecerea de
aniversare acasă la părinții mei și am pariat că mama mea mă va căsători
până la sfârșitul anului. Așa că, așa să mă ajute Dumnezeu, mai bine mi-aș
tăia și celălalt picior decât să te mint.
O întorc spre mine și-i descopăr privirea pierdută, nesigură. Căutând
o asigurare că nu sunt așa cum pare.
— Mă crezi?
Inspiră încet.
— Vreau să o fac. Dar nu știu cum...
Blestem în sinea mea și o prind de braț.
— Să mergem.
Ne întâlnim cu Kelvin în drumul spre ieșire și îi spun că Kennedy are
o migrenă și nu vom putea rămâne pentru restul serii. Afară, îl zăresc pe
Harrison parcat pe stradă și îi fac un semn cu mâna. O instalez pe
Kennedy în spatele mașinii și apăs pe butonul care închide geamul care ne
desparte de șofer.
Pentru un minut, în mașină domnește o tăcere de plumb.
— Te rog, nu fii supărat pe mine.
— Supărat pe tine? râd cu amărăciune. Iubito, sunt furios pe sinele
meu mai tânăr, aș vrea să-i dau una în biluțe. Și sunt și mai furios pe
nenorocitul care ți-a făcut figura aia murdară la facultate. Lupt în fiecare
zi să nu-l caut ca să-i sparg mutra.
145
 Îmi așez palma pe obrazul ei și vorbesc în șoaptă.
— Dar niciodată n-aș putea fi furios pe tine. Nu pentru asta.
— Atunci de ce am plecat de la petrecere? întreabă încruntându-se.
Unde mergem...
— Nu ai încredere în mine. Așa că ne vom întoarce la mine acasă și
vom face dragoste până când o vei face.
Un plan genial, nu-i așa? Așa cred și eu.
— Asta... Ar putea să dureze ceva, spune cu căldură în ochi.
— În acest caz, pică tocmai bine că anduranța mea este ieșită din
comun. O să facem sex până când vei avea încredere în mine, sau până
vom muri de foame.
— Harrison nu ne va lăsa niciodată să murim de foame, spune cu o
voce excitată.
— Exact.

***
Două zile mai târziu, Kennedy încă mai este la mine. O trezesc cu
sărutări, iar ea îmi spune că dacă mai are un singur orgasm, chiar și unul
mic, va face un stop cardiac. Mi-e milă de ea, așa că plec să alerg. Când mă
întorc, ea se leagănă pe șezlong în salonul meu, îmbrăcată cu unul din
boxerii mei în carouri albastru cu alb și cu un tricou Green Lantern. Părul
ei mătăsos îi cade pe umeri și întoarce paginile unui raport în timp ce bea
cafea.
Căldura înflorește în pieptul meu și în jos pe brațe. Să o văd aici, în
casa mea, în hainele mele, mi se pare un lucru... just. Ce a spus Waldo
despre relații? Că pot da satisfacție. Având-o în casa mea, purtând hainele
mele – este mult mai mult decât satisfăcător. E fericire pură. Exuberant,
este termenul cel mai apropiat care ar putea descrie cum mă simt eu. Încă
vreau să-mi trăiesc liber viața, dar vreau să fiu liber cu ea.
Kennedy trebuie să fi simțit că o privesc, pentru că se uită în sus la
mine.
— Totul e bine?
— Da, totul e perfect, spun dând din cap și zâmbind.
O sărut pe creștetul capului și urc scările să-mi fac un duș. Când ies
din baie cu un prosop în jurul taliei, aud voci la parter. Una îi aparține lui
Kennedy, cealaltă este prea gravă ca să fie Harrison. Cobor scările ca să
ascult în timp ce picături de apă încă se preling pe pieptul meu.
— ... tu îi cunoști familia, dar trebuie să înțelegi că și noi suntem
familia lui. Nu te juca cu sentimentele lui.
146
 Este Jake. Vocea lui nu este amenințătoare, mai bine și-ar tăia limba
decât să amenințe o femeie, dar modul lui de a prezenta lucrurile seamănă
mai curând cu o atenționare.
— Crezi că aș putea face asta, domnule Becker? Să mă joc cu
sentimentele lui? răspunde surprinsă Kennedy.
— Văzând modul în care s-a dat peste cap pentru tine în ultimele
săptămâni – absolut.
Se lasă tăcerea, iar eu îmi imaginez expresia lui Kennedy, postura ei.
O văd îngustându-și ochii ca să-l studieze pe Jake și încrucișându-și
brațele împingându-și șoldurile, cam așa cum procedează la tribunal.
— Ești foarte protector față de el, nu-i așa?
— Da, răspunde Jake, simplu și fără să ezite.
Apoi Kennedy intră în defensivă. Poate chiar ofensată – în numele
meu.
— De ce? El nu are nevoie de asta. Poate foarte bine să aibă grijă de el
însuși. Dacă tu crezi că îl ajuți tratându-l cu condescendență...
— Nu mă îndoiesc că Brent poate foarte bine să se descurce singur cu
rahaturile lui, spune Jake râzând. Nu despre asta este vorba.
— Atunci despre ce este vorba?
Jake face o pauză. Și știu că se gândește cum să-și aleagă cuvintele
pentru a-și exprima poziția.
— Nu am avut niciodată frați. Până i-am cunoscut pe Brent și pe
Stanton.
Este momentul în care aleg să le fac semnalată prezența mea, intrând
în salon, îmbrăcat tot cu prosopul meu, ceea ce Jake nu apreciază prea
tare.
— La naiba, nu am chef să orbesc dacă arunc o privire accidentală la
nucile tale. Ce-ar fi să pui niște haine pe tine?
Ridic din umeri ți-mi trec brațul în jurul lui Kennedy.
— În stadiul ăsta, veșmintele sunt inutile. Ce te aduce pe aici,
prietene?
Sprâncenele lui negre se ridică și îi citesc reproșul în ochii lui gri de
oțel.
— Am sunat. Ți s-a stricat telefonul?
— Mamă, arăți diferit. Ți-ai schimbat coafura? îl tachinez eu.
Îmi răspunde ridicând degetul mijlociu.
— Am fost foarte ocupat. S-a întâmplat... mult sex.
Kennedy mă ciupește de piept – și doare al dracului!
Fața lui Jake rămâne impasibilă.
147
 — Felicitări.
— Ce se întâmplă, deci? De ce această vizită în persoană?
Abia l-am văzut la birou săptămâna asta A fost în instanță, cu un caz
de crimă. Și-a bătut capul cu adevărat pentru că este convins de
nevinovăția clientului său. Este un lux pe care nu ni-l permitem prea des.
— Organizăm un barbecue în după masa asta. Ești invitat, îmi spune
înainte de a-i zâmbi lui Kennedy. Și tu de asemenea.

***
În acea după-amiază, Kennedy și cu mine ne îndreptăm spre casa lui
Jake și a lui Chelsea pentru grătar. Casa lor este foarte potrivită pentru
distracție – o piscină încorporată, o grădină superbă și o bucătărie în aer
liber pe care Jake tocmai a instalat-o.
Sofia îi zâmbește călduros lui Kennedy, iar faptul că amândouă sunt
femei într-o profesie cum e cea de avocat, depășește orice animozitate
care ar fi rămas în urma confruntării lor la tribunal, cu câteva săptămâni
mai devreme. Probabil ajută și faptul că Kennedy este aici cu mine, că ea
este importantă pentru mine.
I-o prezint pe Kennedy trupei McQuaid și până îi prezint pe Riley,
Rory, Raymond, Rosaleen, Regan și Ronan, micuțul de trei ani, practic
capul ei se învârtește. Ne bucurăm de cerul senin, de soarele fierbinte și
de câteva beri, până când Jake plasează o tavă de burgeri și hot-dogi în
centrul feței de masă roșu cu alb, iar noi toți ne așezăm la masa de picnic
pentru a mânca. Riley McQuaid se așază trântindu-se pe scaunul din fața
mea, suspinând, cu ochii albaștri nefericiți aruncând săgeți în direcția lui
Jake. Între tată și adolescentă plutește o tăcere palpabilă – este greu și
ciudat. Trebuie deci să mă bag.
— Totul e-n ordine, între voi doi? întreb, privindu-l pe fiecare dintre
ei.
— Da, răspunde Jake mușcând din hamburger.
— Dacă tu consideri că e bine să trăiești într-o dictatură fascistă,
atunci da, presupun că totul e bine, spune Riley cu ochii îngustați.
— Fascist? Asta este drăguț, spune Jake zâmbind în colțul gurii.
Mă aplec spre Kennedy și-i șoptesc la ureche.
— Pare să fie o poveste savuroasă. Credeam că am trecut de stadiul
adolescentă neînțeleasă, îi spun lui Riley, că de acum ești o tânără
responsabilă care lucrează. Ce se-ntâmplă?
Riley și Jake devin tăcuți și Chelsea completează golurile.

148
 — Riley și Jake au avut o neînțelegere ieri. Ea și-a invitat un prieten.
Un prieten care este băiat. La ea în cameră. Cu ușa închisă.
Și totul devine foarte clar.
— Ai luat-o razna? îl întreb pe Jake.
— Nu am luat-o razna, dă el nonșalant din umeri. Doar am scos
șurubelnița din garaj. Problemă rezolvată.
— Rezolvată, cum? întreb zâmbind, pentru că știu că răspunsul va fi
distractiv.
Și nu sunt dezamăgit.
— Mi-a scos ușa! strigă Riley. Nu am nicio ușă! Sunt în vârstă de
șaisprezece ani, cu cinci frați și surori mai mici, fără ușă la dormitor!
— După cum am spus, problemă rezolvată, repetă Jake.
Jake zâmbește calm.
— Da, e adevărat, dar nu scrie niciunde că tu trebuie să ai ușă la
dormitor. Sau o fereastră, de altfel. Nu uita nici asta.
Riley scrâșnește din dinți, dar tace. Pariez că în mintea ei îi scoate
limba – sau, mai curând, îi arată degetul mijlociu.
— Hai, Riley, spune Stanton, nu fii așa. Putea să fie și mai rău.
— Nu văd cum, bombăne ea, încrucișându-și brațele la piept.
— Ai putea fi Presley – așa, de exemplu. Stanton se referă la fiica sa
de cincisprezece ani, care trăiește cea mai mare parte a anului în
Mississippi împreună cu mama ei. Are de gând să vină la facultate pe
Coasta de Est și Stanton e nebun de bucurie.
— I-am scris acum două zile, dar nu mi-a răspuns. Unde este?
întreabă Riley.
— În camera ei, fără internet, televizor sau telefon, unde va fi ceva
vreme de acum încolo.
La întrebările noastre, dezvoltă subiectul.
— Se pare că a încercat să-l urce pe Ethan Fortenbury pe stejarul
aflat în fața ferestrei dormitorului ei.
Îl observ pe Raymond, de unsprezece ani, care încruntă puternic
sprâncenele.
Apoi, Jake parcă îmi citește gândurile și-i spune lui Stanton.
— Pari surprinzător de calm față de această întâmplare.
— Jenny și cu mine anticipăm acest moment de ani de zile. Aveam
totul prevăzut. Cretinul mic s-a înființat și a găsit-o pe Jenny sub copac. Cu
pușca în mână. Așa că vezi, draga mea, ar fi putut să fie mai rău.
— Voi nu înțelegeți, suspină Riley scuturând capul.
— Dimpotrivă, ei înțeleg prea bine, asta este problema ta, îi spun.
149
 — Ador genul ăsta de povești, spune Kennedy. Ar trebui să ne
petrecem mai des timpul cu adolescenții.
Este prima dată când se referă la noi astfel. Ca la o entitate, ca la un
cuplu și găsesc asta ca fiind minunat. Și chiar dacă asta mă face să par cam
pămpălău, repet cuvintele ei.
— Ar trebui, ha?
Zâmbetul ei mă lovește chiar în intestine. Este cald și sexy, delicat și
obraznic într-unul singur.
— Da, ar trebui.
Ne privim câteva secunde așa cum fac noile cupluri care se închid în
bula lor de fericire, ruptă de lume, până când micul Ronan o sparge.
— Tată!
Se aruncă pe genunchii lui Jake, fără frică, încrezător că brațele lui
puternice îl vor prinde mereu.
— Sus, tati. Sus!
Fără să se ridice de pe scaun, Jake îl aruncă în sus deasupra capului
său și îl prinde în timp ce copilul râde și strigă. Zâmbetul lui Jake este
mare și strălucitor, iar pe mine mă cuprinde un amestec de bucurie, dar și
de gelozie. Îl așază pe Ronan pe jos și copilul fuge spre balansoar.
Terminând în timp record să mănânce, ceilalți copii pleacă și ei în fugă,
lăsându-ne doar pe noi șase adulții la masă.
— Și zi așa, tată, spune Stanton.
Jake se întoarce spre Chelsea și ochii lui devin ca mercurul lichid, în
fața privirii pline de dragoste cu care îl privește ea.
— Da.
— Când s-a întâmplat asta? întreb eu.
Chelsea își pune mâna micuță în cea imensă a lui Jake și ne explică.
— Weekendul ăsta, Ronan și Regan ne-au cerut să ne așezăm să
vorbim.
— A vorbit mai ales Regan, întrerupe Jake, dar Ronan a dat mult din
cap, aprobând-o.
— Ne-au spus că ei știau că Robbie și Rachel erau adevărații lor
părinți, continuă Chelsea și că știu că ei sunt în rai, dar că ei nu-și
amintesc de părinții lor, nu cum își amintesc ceilalți frați. Ne-au spus după
aia, că prietenii lor au mame și tați...
Când ea se întrerupe, Jake continuă povestirea.
— Și ne-au întrebat dacă am fi de acord să fim mama și tatăl lor.
— Uau, murmură Stanton, iar Sofia are ochii plini de lacrimi.
— Da, suspină Chelsea.
150
 — Ai plâns? îl întreb pe Jake.
Nu mi-e rușine să admit că în locul lui, în fața celor două fețe
adorabile și obositoare care mă priveau, m-aș fi pierdut naibii.
— Am fost destul de aproape, admite el.
— Eu am plâns ca un copil, ridică Chelsea mâna.
Dau din cap și-i dau un cot marelui Hulk, așezat lângă mine.
— Înseamnă că tu ești oficial tată, acum.
— Așa cred, răspunde Jack, zâmbind umil.
— Asta-i minunat, omule.
— Al dracului de adevărat!

***
Un pic mai târziu, Rory sosește fugind la masa noastră cu o minge în
mâini, urmat îndeaproape de fratele lui, Raymond.
— Vom juca kickball. Vrei să te joci?
— Contează pe mine, sunt campion la kickball.
— Grozav, răspunde Rory.
Raymond, de obicei îngrozitor de timid, își aranjează ochelarii și își
fixează privirea îndrăzneață asupra blondei fierbinți de sub brațul meu.
— Vrei să fii în echipa mea, Kennedy?
Kennedy zâmbește.
— Sigur.
— Ah, de ce ai ales-o pe ea? întreb strâmbându-mă. Este o fată și
lovește ca o fată. Și știu despre ce vorbesc, crede-mă.
Raymond ridică din umeri.
— Ea este mai frumoasă decât tine. Și pe urmă, ție îți place de ea așa
că o vei lua mai ușor.
— Nu este o strategie rea, Raymond.
— Strategia este punctul meu forte.
Kennedy se ridică și ia mingea de la Rory, o rotește în mâini și mă
provoacă cu acei ochi minunați.
— Loviturile mele de fată au fost suficiente ca să te bată, pe vremuri.
— Ce vorbești! Te lăsam să câștigi. Chiar și la unsprezece ani eram un
domn.
Ea râde și se apleacă să mă sărute, dar se oprește la doi centimetri de
gura mea.
— Iar la treizeci și doi, ești un mincinos.
Chiar când sunt pe punctul să o gust, Rory mă blochează.

151
 — Omule – fără sărutări. E suficient că trebuie să-i suport pe ăștia doi
de aici, spune arătând înspre Jake și Chelsea, care nu par să se simtă deloc
vinovați.
Bietul copil. Ce lucruri îngrozitoare trebuie să audă din dormitorul
lor!
Pe urmă, îndreaptă arătătorul spre mine.
— Și trebuie să lovești cu piciorul drept – niciun picior bionic nu este
permis.
Dau din umeri.
— Pentru mine, nu este nicio diferență. În calitatea mea de specimen
masculin perfect ce sunt, încă te pot bate la fund și fără asta, îi spun lui
Kennedy.
Hmmm... să o bat la fund..., asta da, idee.
Ea își dă ochii peste cap. Iar eu mă întăresc.
— Voi juca și eu! spune Sofia. Îmi place kickball-ul.
Rory ridică brusc capul și încruntă sprâncenele privind burta rotundă
a Sofiei.
— Ești nebună? Ar trebui mai curând să te odihnești.
— Mulțumesc! exclamă Stanton, uitându-se urât la soția lui. Și ține
cont, un copil a spus asta!
Dar Sofia nu se lasă păcălită. Se uită de aproape la Rory.
— Ți-a spus Stanton să spui asta?
— Nu, spune puștiul zâmbind. Jake mi-a dat cinci dolari ca s-o strecor
în conversație. Dar chiar dacă nu ar fi făcut-o, tot nu ai putea să joci. Doar
nu o să arunc o minge unei femei însărcinate!
Rosaleen sosește fugind pe terasă, ia mingea din mâinile lui Kennedy
și o consolează pe Sofia.
— Tu poți să fii arbitrul, spune ea după care i-o arată pe Regan. Și fii
atentă la asta – trișează.
Regan, care are cinci ani, bate din picior și se încruntă, ca răspuns.
Ronan se repede la Rosaleen, o lovește cu fruntea în stomac și întinde
brațele ca să prindă mingea.
— Eu!
— Tu nu poți să joci, Ronan, ești prea mic.
Fețișoara lui plină de pistrui se înroșește brusc.
— Eu!
Jake îl ia în brațe și îl pune pe umerii săi.
— Hai, vino, prietene. Să mergem să omorâm un pepene verde.

152
 Dar pe măsură ce Jake se îndepărtează cu el în brațe, el își întinde
brațele, strigându-și amarul.
— Euuuuuuu!

***
Echipa lui Raymond și a lui Kennedy, ne-a zdrobit. Am rămas în doi
oameni, când Riley ne-a părăsit ca să răspundă la un telefon „urgent”, iar
Regan a fost eliminată pentru că se certa cu arbitrul. Aș fi putut s-o ating
de două ori pe Kennedy, dar când spiritul meu competitiv și scula mea s-
au înfruntat în capul meu, cea din urmă a avut câștig de cauză pentru că
știa că va fi recompensată mai târziu. Și pe urmă... să-i privesc fundulețul
ăla mic îmbrăcat în pantaloni scurți cum fugea spre bază, nu era ceva ce aș
fi vrut să întrerup.
Rory mi-a spus că sunt un laș și a avut perfectă dreptate. Dar sunt un
laș care va face sex, așa că mi-o asum.
Mai târziu, când am aruncat-o pe Kennedy în piscină și ea, la rândul
ei, a făcut tot ce putea să mă înece și după ce copiii s-au aruncat cu toții în
piscină și am făcut o partidă de Marco Polo, ne-am luat la revedere și am
plecat.
Parchez mașina în fața casei mele și opresc motorul. Ochii lui
Kennedy sunt satisfăcuți și obosiți, iar obrajii și nasul sunt roz după orele
petrecute la soare. Părul ei este prins într-un coc dezordonat și câteva
șuvițe îi cad pe față. Este atât de frumoasă că este aproape înfricoșător.
Este chiar mai frumoasă decât prima oară când am revăzut-o în rochia aia
roșie, și nu credeam că ar putea fi posibil.
— Nici măcar nu mă vei întreba dacă vreau să mă duc acasă? mă
întreabă zâmbind, ridicând o sprânceană. Este puțin cam prezumțios, nu-i
așa?
— Prefer să o privesc ca pe un raționament deductiv.
Cobor din mașină, o ocolesc și vin să-i deschid portiera. Ea mă prinde
de mână și eu o trag imediat în brațele mele.
— Pe urmă... tu trebuie să faci duș, eu trebuie să fac duș și există
restricții de apă din cauza secetei...
— În California.
Încet, îmi apropii buzele de ale ei – o atingere de tachinare.
— Noi toți trebuie să contribuim...
Îi simt zâmbetul pe buzele mele.
— Vorbești ca unchiul meu Jameson.

153
 Asta mă perturbă. Din câte îmi amintesc eu despre unchiul ei
conservator, era o combinație între Generalul Patton și Cheech & Chong.
Un fel de militant hippie ciudat, la care nu vreau să se gândească în timp
ce o sărut.
Atunci renunț la rahatul ăsta și merg pe onestitate.
— Nu prea îmi pasă de economisirea apei.
Îmi plimb nasul pe gâtul ei, zgâriindu-i clavicula cu barba mea,
lăsându-i pielea de găină în urma mea.
— Eu vreau doar să ți-o trag la duș până când niciunul dintre noi nu
se va mai putea ține în picioare, îi șoptesc în ureche înainte de a o linge și
făcând-o să tremure.
— E greșit?
Când îmi răspunde, vocea ei sună slab.
— Nu sună greșit... pentru mine.
O trag de mână și îi dau o palmă peste fund.
— Hai să ne ocupăm de asta.

***
A doua zi dimineață, primul lucru de care devin conștient, încă
înainte de a deschide ochii, este senzația buzelor moi, zâmbitoare, al unei
respirații calde care mă gâdilă pe gât și a unor plete pe umerii mei.
De data asta, nu este pisica.
Kennedy își îngroapă fața în gâtul meu și mă miroase. Îmi întind
brațele deasupra capului și ne rostogolim în așa fel ca să fim față în față,
cu ea în brațele mele. O sărut așa cum se cuvine pe gură, în ciuda
respirației mele de dimineață. Atunci observ ce oră este, soarele a răsărit
deja.
— Trebuie să merg la birou, spune ea.
O mângâi pe păr și îi lipesc capul de pieptul meu ca să nu mai spună
prostii.
— Psst, visezi... întoarce-te la somn.
— Brent, spune ea râzând. Nu am lucrat deloc ieri. Trebuie neapărat
să recuperez întârzierea.
Mormăi ca să-i arăt nemulțumirea mea și Kennedy mă liniștește
mângâindu-mă și sărutându-mă cu tandrețe.
— Mă întorc în seara asta. Dar îi aduc și pe băieți cu mine.
Deschid un ochi.
— Au ce mânca și ce bea. Pisicile nu au nevoie de nimic în plus, spun
eu.
154
 — Au nevoie de dragoste, de atenție, insistă ea.
— Pisicile detestă dragostea și atenția. Sunt mai presus de asta.
— Nu și ale mele, râde ea din nou. Le-am neglijat și dacă lucrurile vor
merge între noi, nu vreau să-ți poarte pică.
Femeia asta chiar este talentată să aducă argumente convingătoare.
— Bine. Pisicile pot veni.
Depune un sărut pe pieptul meu și pe urmă îmi scapă... precum
nisipul printre degete.
Cred că am adormit din nou, pentru că în clipa următoare, Kennedy
este îmbrăcată. Sânii ei îmbrăcați mă apasă pe spate și ea îmi șoptește „
Ne vedem diseară”, înainte să mă sărute pe ceafă.
— Pa iubito, te iubesc..., mormăi, pe jumătate adormit.

***
Este trecut de amiază când îmi dau fundul jos din pat. Nu trebuie să
vă mai spun că este al naibii de ciudat pentru mine. În apărarea mea pot
să spun că Kennedy a fost ca o pisică sălbatică azi-noapte – m-a terminat
total.
Câteva ore și un Red Bull mai târziu, am destulă energie pentru o
alergare și mă îndrept spre traseul meu de jogging preferat, lângă
National Mall.
După aceea mă întorc acasă, mergând și zâmbind ca un idiot la fiecare
pas. Pentru că mă gândesc la o anumită blondă mică, care mă ține cu totul
în puterea sa. Aștept cu nerăbdare să o aud bombănind despre ziua ei, să
o privesc mâncând, să o ascult râzând. Are un râs nemaipomenit.
La naiba, sunt patetic.
Când ajung la intrarea casei mele, îi găsesc acolo pe Jake, Stanton și
Sofia. Cu priviri prea grave pentru o după-amiază de duminică.
— De ce aveți fețele astea lungi? glumesc eu. Cine a murit?
Niciunul dintre ei nu schițează nici măcar un zâmbet și un frison ca
de gheață îmi parcurge coloana vertebrală.
Stanton îmi evită privirea, Jake mă urmărește pregătit și tensionat, ca
și cum ar anticipa o reacție. Sofia pășește în față.
— Brent, dragul meu... s-a întâmplat ceva.

CAPITOLUL 18

155
 Ușile automate ale camerei de urgență se deschid și mă îndrept direct
spre recepție.
— Kennedy Randolph.
În spatele biroului său, gura tinerei femei se deschide ușor înainte să-
și revină.
— Hmm... nu există nicio Kennedy Randolph aici.
Chiar dacă nu ar fi făcut-o așa de prost, observarea automată a
oamenilor care ascund ceva sau mint, este necesară în meseria mea.
Acesta este al doilea spital, iar recepționera de la primul nu m-a mințit.
Unul din contactele lui Jake, un detectiv particular, l-a sunat de
dimineață după ce scena s-a derulat sub ochii lui. A văzut-o pe Kennedy
urcând într-o mașină neagră cu plăcuțe guvernamentale cu un șofer la
volan. Și la doar câțiva zeci de metri mai departe, la o intersecție, a văzut o
mașină de teren care s-a năpustit asupra ei și a răsturnat-o. S-au tras
focuri de armă, au sosit cei de la FBI. Pompierii de asemenea, cu sirenele
și cu girofarurile lor. Medici sosiți la fața locului.
A văzut de asemenea saci pentru cadavre.
Așa că este o ușurare faptul că recepționista mă minte: sunt șanse ca
Kennedy să nu fie într-unul din sacii aceia. În orice caz, nu era când a
ajuns aici.
— Eu știu că este aici, spun aplecându-mă peste birou și știu și de ce
spuneți că nu este...
Vocea mea este răgușită și îmi strâng pumnii, frustrat, panicat, pe
punctul de a scotoci toate colțurile spitalului pentru a o găsi, sau să plec în
căutarea nenorociților care au îndrăznit să facă asta și să-i distrug.
— Ar trebui să mă lăsați să o văd.
Înainte ca ea măcar să poată deschide gura, știu ce-mi va zice.
— Domnule...
— Sunt soțul ei.
Nu este o minciună prea inteligentă. Este ușor de verificat. Dar cel
puțin mă va lăsa să intru, sau să mă văd cu vreunul dintre superiorii ei pe
care-l voi putea convinge să mă lase să intru.
— O clipă, vă rog, spune cu o voce blândă tânăra femeie.
Ridică telefonul, întorcându-mi spatele și vorbind în șoaptă în
receptor.
Stanton, Jake și Sofia mă privesc în timp ce mă mișc agitat în fața
biroului, cu mâinile strânse pe ceafă, cu fiecare mușchi din corpul meu
crispat și tensionat. După câteva minute, un bărbat cu un maxilar
pătrățos, îmbrăcat în blugi și cu o cămașă albastră, iese pe ușa care duce
156
spre interiorul spitalului. Ochii lui sunt rapizi și atenți, dar fața îi este
impasibilă.
— Pot să vă ajut? mă întreabă el.
— Kennedy Randolph, îi spun.
— Nu este aici.
— Eu știu că este.
— Nu, nu știți.
— Eu sunt so...
— Nu, nu sunteți.
Am nevoie de toată stăpânirea mea de sine să nu-l iau de gât și să-l
strâng până îmi spune adevărul.
— Sunteți de la FBI? Se presupune că voi erați acolo s-o protejați! Ați
făcut o treabă a naibii de bună, amice!
— Nu am nicio informație să vă dau. E timpul să plecați. Acum.
— Este în viață? Vocea mea sună ca a unui prizonier care a fost
torturat să dea niște informații și până la urmă a cedat. Dă-mi doar
informația asta, la dracu!
Nu-mi pasă de restul – părul, fața ei, mâinile, picioarele – nu contează.
O iubesc și fără ele. Cât timp respiră încă. Cât timp mai este aici.
Fața de piatră nu-mi dă nicio informație.
— Informațiile dintr-un dosar în curs, nu pot fi date decât rudelor
apropiate. Nu confirm că s-a deschis o anchetă, spun doar că dacă ar fi fost
cazul, nu sunteți o rudă apropiată. Așa că nu vă pot spune nimic. Nu vă
mai spun încă o dată să plecați.
Fac un pas în față să-l înfrunt, dar Sofia îmi prinde mâinile de la spate
și mă trage înapoi.
— Vino, Brent. Asta nu va rezolva problema. Să plecăm.
O las să mă tragă afară pe trotuar.
— Fir-ar al dracului! urlu frecându-mi ochii. Futu-i morții ei de viață!

Oare prin asta au trecut și părinții mei? Când îl așteptau pe medic să

le spună dacă am supraviețuit? Am impresia că un fier înroșit este înfipt
în pieptul meu, apăsând pe stomac, pe plămâni, pe inima mea. Arzându-
mă de viu, luându-mi viața încet, din interior.
Brațele îmi cad de-a lungul trupului și mă întorc pe călcâie.
— Mă întorc să vorbesc cu agentul ăla. Îl voi obliga să...
— O să fii arestat, zice Stanton așezându-se în fața mea. Nu asta este
soluția, prietene.

157
 Îmi scrâșnesc așa de tare dinții, încât sunetul face ecou în urechile
mele.
Jake își pune mâna pe umărul meu, iar vocea lui este clară și calmă.
— Brent, revino-ți. Ai resurse: respiră adânc și fă apel la ele.
Întotdeauna i-am disprețuit pe cretinii care se folosesc de banii lor și
de relații ca să-și exercite influența și vă rog să mă credeți, am cunoscut
mulți din ăștia. Dar în momentul ăsta, sunt cât se poate de recunoscător
pentru numele meu de familie. Pentru că deschide ușile.
Pun mâna pe telefon și sun.
— Tată? Am nevoie de ajutorul tău. Cunoaștem pe cineva la U.S.
Marshal’s Service?13
Când îmi răspunde, îmi ridic sprâncenele.
— Directorul? Foarte convenabil. Vrei să-l suni pentru mine?

***
Zece minute mai târziu, Cowboy-ul de oraș se întoarce în sala de
așteptare.
— Brent Mason.
Ne ridicăm toți patru în picioare, dar el ridică o mână ca un polițist în
trafic.
— Doar tu.
Mă simt imediat înghițit în îmbrățișarea puternică a Sofiei.
— Sună-ne de îndată ce poți. Să ne spui ce face.
— O s-o fac.
Jake îmi strânge umărul, Stanton mă bate pe spate.
— Orice ai nevoie.
— Mulțumesc.
Apoi intru în lift cu Super Polițistul. Când se închid ușile, îmi spune:
— Ea se simte bine.
Plămânii mei intră în colaps. Fără aer. Pentru că mi-am ținut
respirația pentru o mie de ani în așteptarea acestor cuvinte.
— Are un braț rupt, două coaste fisurate, câteva contuzii faciale, dar
nimic grav.
Bine. E rănită, dar se va vindeca. O voi ajuta să se vindece.
Mulțumescu-ți ție, Doamne!
Pe măsură ce ascensorul urcă, îi simt privirea ațintită asupra mea.
— Șeful meu m-a sunat, mi-a spus să te duc imediat sus.

Serviciul Marshals asigură securitatea sistemului judiciar federal și gestionează programul de securitate al
13

martorilor.
158
 — Da, spun dând din cap.
— Mi-a spus că directorul în persoană l-a sunat.
— Da, cam așa este.
Se oprește pentru o secundă și pe urmă întreabă.
— Cine dracu ești tu?
Există un singur fel în care pot răspunde. Îmi fac vocea joasă și îl
privesc în ochi.
— Sunt Batman.
Iar el chiar schițează un zâmbet. Apoi ușile liftului se deschid la etajul
al zecelea și el mă conduce pe hol. Sunt câțiva agenți împrăștiați pe culoar,
dar o singură ușă este păzită de o gardă înarmată. Se salută unii pe alții
dând din cap, agentul îmi deschide ușa.
Intru și închid ușa după mine. Luminile sunt slabe și storurile sunt
trase. Kennedy este lungită pe pat, cu un braț pus în ghips și prins într-o
eșarfă. Rămân acolo pentru un minut să o privesc, amintindu-mi că este în
viață; remarcând fiecare vânătaie, cea mai mică tăietură. Fața ei arată
îngrozitor: buza inferioară este spartă la mijloc și acoperită de sânge
uscat, obrazul stâng este rană vie, de parcă ar fi fost răzuit, începând deja
să se coloreze în mov: ochiul de deasupra lui este umflat și complet închis
și are o linie de copci sus pe frunte.
— Ești aici, spune cu o voce moale, răgușită de parcă gâtul ei ar fi
dureros.
Mă așez pe pat și îi pun mâna pe maxilar, pe partea unde nu este
rănită. Ea se apasă de palma mea, iar gâtul mi se strânge atât de tare că
abia îmi ies cuvintele.
— Ești bine?
Încearcă să zâmbească, dar buza spartă o împiedică. Ochiul ei deschis
mă privește, cu acea nuanță de maro auriu, atât de dulce.
— Sunt bine.
Cealaltă mână i-o trec delicat prin păr, pe umăr și pe piept,
delectându-mă cu senzația inimii ei care bate puternic și ferm sub ea.
Înghit cu greutate și pleoapele mă ard, pentru că ea este Kennedy a mea și
este rănită... și aș fi putut s-o pierd. Pentru totdeauna.
— Iisuse, Kennedy... lasă-mă doar... Dar nu pot să termin fraza. În
schimb, o trag în brațele mele, piept în piept. Îmi întorc fața spre gâtul ei,
respirându-i pielea moale care încă mai păstrează mirosul de piersici sub
mirosul de antiseptic al spitalului. Ea tremură, așa că-i mângâi părul și o
frec pe spate, legănând-o ușor în brațele mele, cu buzele pe tâmpla ei.

159
 Și vreau să rămân exact așa. Unde știu că este în siguranță pentru că
brațele mele o înconjoară și că nu voi mai lăsa nimic, absolut nimic să o
mai rănească vreodată.
— Au lovit mașina în plină viteză, șoptește pe umărul meu, cu
degetele strângându-mă de bicepși. Nu îmi pusesem centura de siguranță
și am fost răsturnați pe o parte. Le-am văzut picioarele, știam că veniseră
pentru mine.
O apăs mai aproape de mine și trebuie să mă abțin să nu o strâng
prea tare.
Vocea ei începe să-i tremure și-i aud lacrimile.
— Și tot ce puteam gândi era că nu te voi mai vedea niciodată. Se
trage înapoi doar atât cât să mă poată privi în ochi. Că nu voi avea
niciodată șansa să-ți spun... că te-am iubit întotdeauna..., dar niciodată atât
de mult cât te iubesc acum, termină de spus hohotind.
Îi șterg lacrimile cu degetul meu mare și o sărut cu delicatețe, abia
atingându-i buza superioară.
— Te iubesc, și vocea mea este constantă, solidă când rostesc cele
mai ușor de rostit cuvinte pe care le-am spus vreodată.
O atrag din nou la mine și o sărut pe cap.
— Vom avea mult timp la dispoziție să ne-o spunem asta unul altuia,
Kennedy. Iarăși și iarăși. Mii de zile ca să ți-o arăt. Va deveni dezgustător.
Ea râde.
Și atunci știu sigur că ea va fi bine.

***
Un pic mai târziu, după ce o infirmieră îi dă calmante și un suc de
mere, o întreb ce s-a întâmplat cu nenorociții care au încercat să o
omoare.
— Agenții au tras asupra lor. Sunt morți.
— Cu atât mai bine, spun cu o voce lugubră.
Iau cutia goală de suc și o pun pe masă. Se întoarce pe pernă, părând
adormită. Medicamentul își face efectul. Își atinge obrazul decolorat.
— Poți să-mi spui Bruiser14 de acum încolo – uite o poreclă pentru
tine.
— Bruiser este un nume pentru cineva care produce vânătăi, nu le
are.
Ea îmi netezește ridurile de pe fruntea mea încruntată.
— Prea devreme să fac glume despre asta, ha?
14
Echimoză, vânătaie, contuzie
160
 — Un mileniu nu ar fi suficient ca să glumești despre asta.
Înainte ca ea să poată răspunde, o voce feminină și fermă se aude
prin ușa închisă.
— Crezi că mă preocupă politica spitalului? Nu-mi pasă dacă are un
vizitator, o să-mi văd fiica acum!
Ochiul cel bun al lui Kennedy se închide.
— Oh, nu!
— Dă-te singur la o parte din calea mea, tinere, sau vei suporta
consecințele!
— Oh, nu!
Mitzy Randolph intră în cameră cu o privire sălbatică, cu o bluză
șifonată și blugi negri. Perlele ei sunt strâmbe și părul îi scapă din agrafe.
N-am văzut niciodată părul lui Mitzy altfel decât să arate perfect – am
presupus că șuvițelor ei de păr le era prea frică să se miște.
Ca un bodyguard, mă ridic dar nu mă mișc niciun centimetru de lângă
patul lui Kennedy. Pentru că, mamă sau nu, dacă aud un singur rahat din
gura ei, îmi pierd cumpătul.
— Bună, mamă, spune Kennedy cu o voce calmă.
Respirația lui Mitzy este superficială și ochii ei încep să strălucească
pe măsură ce-și trece privirea peste fața umflată și roșie a lui Kennedy. Se
mișcă încetișor, parcă ar fi în transă.
— Oh, Kennedy, fața ta frumoasă...
— E în regulă, încearcă ea să zâmbească stoic. Sunt doar vânătăi.
Nimic permanent, nicio cicatrice.
Buzele mamei sale încep să tremure și ochii i se umplu de lacrimi
care încep să i se prelingă pe obraji. Nu am văzut-o niciodată plângând pe
Mitzy, și după cum o privește Kenendy, cred că nici ea.
— Draga mea, prețioasa mea fiică... – Vocea ei începe să tremure – ce
ți-au făcut?
Figura lui Kennedy se îmblânzește, pare dezolată și în același timp
fericită că mama ei o iubește suficient de mult ca să fie în starea asta.
— Nu plânge, sunt bine, cu adevărat.
Dar mama ei scutură din cap, plângând în tăcere.
Gesticulez spre ușă.
— Mă voi întoarce într-un minut.
Ochii lui Kennedy se mișcă repede spre mine și îmi mulțumește în
tăcere.
Înainte de a ieși, le privesc o clipă. Pentru anumite persoane, așa
funcționează. Trebuie să se confrunte cu posibilitatea de a pierde ceva
161
pentru ca să se trezească și să-și dea seama cât de mult contează acel ceva
pentru ele.
Mitzy mângâie părul fiicei sale privind-o ca și cum o vede în fine așa
cum este – și nu ca până acum, pretinzându-i să fie așa cum voia ea.
Era naibii timpul!

***
Pe culoar îl găsesc pe agentul care m-a condus la camera lui Kenendy
și îi fac semn să se apropie.
— Credeți că vor încerca din nou?
— Din moment ce Moriotti oferă bani, s-ar putea, răspunde
îngustându-și ochii.
Dau din cap, iau o carte de vizită din buzunar și cu un pix luat de pe
biroul asistentei, îmi scriu adresa.
— Orice aranjamente pentru securitatea ei care trebuie făcute, se vor
face la această adresă. Când pleacă acasă, vine acasă la mine. Și acolo va
rămâne.

CAPITOLUL 19

O țin pe Kennedy în pat următoarele trei zile. Din păcate, nu este așa
de fierbinte pe cât sună, pentru că are lovituri și vânătăi peste tot și
calmantele o fac să doarmă. Dar eu am grijă de ea – pufându-i pernele,
făcându-i de mâncare. Bine, Harrison este cel care gătește de fapt, dar eu îi
aduc mâncarea. O ajut de asemenea să se îmbăieze, ceea ce este un
veritabil infern.
Cu două coaste fisurate, sexul este imposibil. Nici măcar nu o pot face
să juiseze cu gura mea pentru că orgasmul i-ar produce tot atâta plăcere,
cât și durere. Ea îmi spune că ar merita efortul, dar eu rămân ferm pe
poziție.
Până în a cincea zi, când această drăcoaică ia problema în mână. La
propriu. Suntem în pat, este noapte și totul este calm în jurul nostru.
Deodată, Kennedy începe să-mi descrie în detaliu tot ce i-ar plăcea să îi fac
și toate lucrurile pe care de abia așteaptă să mi le facă ea, mie. Pe urmă mă
roagă să îi arăt – să-mi iau în mână penisul și să mă aduc singur la orgasm.
Pe ea. Și rezistența mea se prăbușește ca un castel făcut din cărți de joc.

162
 În genunchi, ridicat deasupra ei, respir greu și gem, imaginându-mi că
mâna ei e cea care mă mângâie. Dar mâna ei este ocupată între propriile
picioare, frecându-și clitorisul, mișcându-și degetele umezite în sexul ei.
Mă golesc pe sânii ei, iar ea mă impresionează demonstrându-mi că este
suficient de vindecată ca să se descurce cu un orgasm. Așa că bineînțeles,
îmi petrec cea mai mare parte din ziua a șasea cu gura mea pe sexul ei, ca
să recuperez timpul pierdut. Dar în ziua a șaptea, și-a pierdut răbdarea.
Bolnavă de atâta televizor și prea nervoasă ca să lucreze. Chem deci
trupele de susținere la mine acasă, la cină. Harrison pleacă să-i
supravegheze pe monștrii McQuaid pentru ca Jake și Chelsea să poată
veni, iar Stanton și Sofia sosesc împreună cu burta ei impresionantă, care
poate avea deja propriul cod poștal. Brian și Vicki vin și ei și îi prezint
restului trupei.
Mâncăm pizza în sufragerie și după cină trecem în salon, unde
bărbații privesc meciul, iar femeile vorbesc despre petrecerea pentru
viitoarea mireasă.
— Va fi un brunch, îi spune Sofia lui Kennedy. Nimic prea mare,
pentru că Jack și Chelsea sunt antisociali.
— Ha! exclamă zâmbind Chelsea. Stați să vedeți cât de sociabili veți fi,
Stanton și cu tine după nașterea încântătorului miracol. Pe urmă,
multiplicați asta cu șase.
— Chiar ar trebui să veniți și voi, le spune Sofia lui Kennedy și lui
Vicki. Va fi distractiv – bem mimosas și jucăm bingo obraznic. Cum ei au
deja tot ce le trebuie pentru casă, toată lumea oferă lenjerie care să-i facă
fericiți.
Ochii lui Jake se aprind.
— Da, voi ar trebui să veniți neapărat. Cu cât mai mulți, cu atât mai
bine. Pentru mine.
— Când va fi? întreabă Kennedy deschizând aplicația agendei ei pe
telefon.
— Pe douăzeci și trei.
— La naiba, nu voi putea fi aici, sunt la Las Vegas pentru proces.
— Despre ce vorbești? o întreb simțind cum îmi îngheață sângele.
Kennedy îmi întâlnește privirea și mă anunță cu o voce monotonă,
care parcă m-ar anunța starea vremii.
— Procesul începe în două săptămâni. Se pot ocupa de moțiunile
preliminarii și fără mine, dar trebuie să plec în câteva zile.
Îmi pun berea pe masă și îmi concentrez întreaga atenție asupra ei.
— Dar... tu nu te mai ocupi de proces.
163
 — Bineînțeles că da. De ce nu aș face-o? se încruntă ea.
— Ești rănită, îi spun arătând spre mâna ruptă și ochiul umflat.
— Nu, mă vindec. Până la începutul procesului, totul va reveni la
normal cu excepția ghipsului.
Inima mea bate nebunește, gata să sară din piept.
Mă ridic, pentru că argumentez mai bine când sunt în picioare și am
sentimentul că această discuție se va transforma într-o ceartă.
— Kennedy, asta este... o nebunie curată. Cumva comoția asta te-a
prostit?
— Poftim?
— A încercat să te omoare.
Ea se ridică încet, cu coloana rigidă și cu umerii trași în spate.
— Dar nu a făcut-o. Și este cazul meu.
— Vor desemna alt procuror.
— Nu, nu o vor face. Pentru că eu nu-i voi lăsa. Moriotti încearcă să
mă sperie și eu nu-i voi da această satisfacție. Nu-mi va lua acest proces.
Apăs cu degetele pe tâmple și ridic tonul.
— Rahat, Kennedy, nu este bruta hărțuitoare din curtea școlii, este un
nenorocit de psihopat care are mijloacele de a-ți înfige un glonț în cap. Și
tu ce vei face? Vei intra pe teritoriul lui să-i dai ocazia s-o facă? De ce nu-ți
desenezi o țintă pe frunte, mai bine?
Cred că vocea mea este la fel de panicată pe cât mă și simt, pentru că
postura ei se înmoaie. Îmi vorbește cu o voce calmă.
— Va fi bine, spune mângâindu-mi fruntea.
— Nu ai cum să știi asta! îi spun dându-mă brusc înapoi. Lucruri
oribile se întâmplă tot timpul! Arăt spre Sofia. – A fost într-un avion care
s-a prăbușit, știi asta? Cu întreaga ei familie – și a fost un noroc chior că nu
au murit. Și fratele lui Chelsea se întorcea liniștit în mașină cu soția lui
când au fost uciși, Kennedy. Aveau șase copii care aveau nevoie de ei și au
murit.
Mă frec pe ceafă și îmi trec mâna peste față, luptând să nu mă
prăbușesc complet.
— Și eu care eram doar un biet copil, mi-am pierdut piciorul fără
motiv. Se întâmplă lucruri îngrozitoare chiar când ai grijă, chiar când nu
meriți asta.
— Este munca mea, Brent.
— Este o muncă de care nu ai nevoie! Ai deja mai mulți bani în contul
tău în bancă decât vei câștiga în toată cariera ta.
— Nu asta contează...
164
 — Înțeleg, crede-mă. Ți-ai luat serviciul ăsta pentru că aveai nevoie
de un scop în viață, un motiv pentru care să te trezești dimineața. Dar
acum eu sunt aici, îi spun prinzând-o de umeri și privind-o în ochi. Putem
fi motivul nostru reciproc.
Se uită la mine de parcă i-am rupt inima. Nu – ca și cum inima ei s-ar
rupe pentru mine. Este o diferență.
— Tu ești motivul meu. Și tot ce-mi doresc, în lumea asta, este să fiu
motivul tău. Dar trebuie să merg până la capăt cu cazul ăsta.
Fir-ar al naibii!
Simt că ceva cedează în mine, pentru că ea nu mă ascultă. Este prea
încăpățânată. Prea al naibii de curajoasă. Și dacă nu reușesc să-i schimb
hotărârea, asta ar putea s-o omoare.
— Dacă mergi mai departe, s-a terminat între noi, îi spun cu răceală.
— Brent..., mă avertizează Jack, dar eu ridic mâna să-l fac să tacă.
Kennedy tresare și îmi studiază fața ca să vadă dacă blufez.
— Nu crezi ce ai spus.
— Ba da, cred al dracului de tare. Nu am de gând să stau aici și să
devin nebun de îngrijorare, făcându-mi griji pentru tine. Nu am de gând
să-mi petrec restul vieții purtând doliu după tine pentru că te-ai lăsat
ucisă. Dacă faci asta, am terminat-o, dracului!
O voce mică și îndepărtată, care se aude în mintea mea și seamănă
suspicios de tare cu a lui Waldo, îmi spune că ce am făcut este greșit. Că e
o manipulare. Dar îi spun că n-are decât să se ducă dracului, pentru că fac
asta ca să o păstrez în siguranță.
— Am făcut niște promisiuni oamenilor, Brent.
Figura ei reflectă multă suferință, poate chiar teamă. Ca și cum eu nu
doar i-am lovit armura, dar i-am băgat o rangă sfâșiind-o larg, expunându-
i cele mai vulnerabile părți ale corpului.
Dar nu am de gând să mă simt prost pentru asta.
— Atunci încalcă-le. Promisiunile sunt încălcate în fiecare nenorocită
de zi – așa funcționează lumea asta.
— Sunt martori care și-au riscat viața ca să depună mărturie
împotriva lui Moriotti. Care au intrat în programul pentru protecția
martorilor și vor trebui să fie protejați toată viața lor și care au trebuit să-
și schimbe numele pentru că i-am ținut de mână și le-am spus că fac ceea
ce trebuie. Pentru că eu le-am promis că-l voi trimite în spatele gratiilor.
Și acum... tu îmi ceri să le întorc spatele pentru că lucrurile au devenit
puțin dificile?
Fața mea este înghețată, inexpresivă – ca o statuie de gheață.
165
 — Da, vreau să le întorci spatele și să fugi în cealaltă direcție.
Scutură încet capul.
— Nu pot să cred că mă pui să aleg.
— Ei bine, da. Și dacă asta face din mine un nenorocit, nu îmi pasă. Îți
cer să alegi și te implor să mă alegi pe mine.
Încăperea este adâncită în tăcere. Cred că toată lumea și-a ținut
respirația.
Apoi Kennedy îmi cuprinde maxilarul între mâinile ei. Și vocea ei este
joasă, așa cum ai vorbi la o înmormântare.
— Te iubesc, Brent. Te iubesc cu adevărat și știu că și tu mă iubești.
Dar nu voi mai fi femeia pe care o iubești dacă nu fac asta. Și dacă am
putea doar...
Nu mai aud niciun cuvânt după asta, pentru că deja sunt la ușa de la
intrare pe care o trântesc după mine. Rătăcesc prin oraș pentru o oră –
sau trei – pentru că mi-e frică de ce i-aș putea spune dacă mă întorc prea
repede. Dar când în sfârșit o fac, nu mai trebuie să îmi fac griji pentru asta.
Casa este întunecată. Goală.
Ea a plecat.

CAPITOLUL 20

— Ce dracu e asta?
A doua zi dimineață, devreme, ochii lui Waldo mă urmăresc ca un
spectator la Wimbledon, în timp ce trec înainte și înapoi, prin fața
canapelei, povestindu-i cuvânt cu cuvânt cearta mea cu Kennedy. Abia
dacă am dormit azi-noapte – am fost prea ocupat să retrăiesc scena în
mintea mea. Și să aștept ca ea să sune. Să-mi spună că și-a recuperat uzul
rațiunii și că renunță la cazul Moriotti.
Dar telefonul meu a rămas mut.
Waldo își drege glasul.
— De-a lungul impresionantei dumneavoastră diatribe, nu ați spus
niciun singur cuvânt despre perspectiva lui Kennedy. V-ați gândit, câtuși
de puțin, la ce ar putea ea să simtă chiar în clipa asta?
— Nu, spun pe un ton acerb.
Am fost prea furios ca să stau să analizez ce simte ea despre faptul că
sunt furios.

166
 — Hai să examinăm atunci asta, zice Waldo dând din cap. Kennedy a
fost cea care a fost atacată și rănită. Ea a fost cea care și-a deschis inima
după ce v-ați bătut așa de tare să-i recâștigați încrederea. Ea v-a crezut
când v-ați declarat iubirea. Ea v-a văzut întorcându-i spatele când v-ați
confruntat cu prima provocare a cuplului vostru. – Degetele lui bat în
brațul scaunul. – După părerea dumneavoastră, ce simte ea în legătură cu
toate astea, Brent? Credeți că-i este frică? Că este rănită? Că este
devastată?
Este dificil să-i reziști unui psihoterapeut când te face să te simți
vinovat, dar eu reușesc s-o fac.
— Nu ar fi trebuit să simtă nimic din toate astea, dacă ar fi făcut
dracului ce i-am spus să facă.
Buzele lui Waldo schițează un mic zâmbet, dar nu unul agreabil. Mă
duce cu gândul la Jasper când a prins șoricelul de plastic între gheare și a
început să se joace cu el.
— Relațiile nu funcționează așa și dumneavoastră o știți. Kennedy are
nevoie de susținerea dumneavoastră, nu de directive.
Deschid gura ca să argumentez, dar el îmi taie vorba.
— Hai să nu ne pierdem timpul cu asta. Ce ar fi să fiți cinstit și să-mi
spuneți ce simțiți cu adevărat?
Mă frec pe ceafă, unde toți mușchii mi s-au înnodat din cauza
frustrării.
— Glumiți, sau sunteți doar orb? Sunt furios, Captain Obvious.15
Privirea lui este calmă și liniștită. Cunoscătoare. Al dracului de
enervantă.
— Nu îmi păreți furios. Îmi păreți îngrozit. Ce anume vă sperie,
Brent?
Îmi arunc mâinile în sus.
— Mă tem că va fi rănită!
— Că va fi rănită, sau că nu veți putea împiedica să fie rănită?
— Este vreo nenorocită de diferență?! spun aproape râzând.
— Da. Primul lucru, implică îngrijorarea dumneavoastră pentru ea. Al
doilea, se învârte în jurul persoanei dumneavoastră. Că veți eșua, că nu
veți putea să o protejați.
Adevărul este o bestie urâtă și rea, te zgârie și te roade, până îl lăsați
să iasă.
— Nu am putut-o proteja înainte, nu-i așa?

15
Personaj din benzile desenate
167
 Mă gândesc la balul de sfârșit de liceu, la fața ei acoperită de noroi,
însângerată. Mă gândesc la anii de insulte șuierate și de batjocuri otrăvite,
care pot rupe un suflet la fel de ușor precum ar rupe bastoanele și
pietrele, oasele. Am lăsat-o lupilor și ei au făcut un festin din ea. Asta nu se
va mai întâmpla încă o dată. În niciun caz. Încerc să o protejez, măcar de
data asta.
— Ați eșuat înainte pentru că erați egoist, dă el din cap. Un
adolescent care se gândea doar la propria persoană.
— Știu asta!
Deschide larg brațele, ca să tragă concluzia finală.
— Și iată că sunteți aici, repetând același lucru! Gândindu-vă doar la
ce vă doriți dumneavoastră. La sentimentele dumneavoastră. Ca un
adolescent iritat, din nou!
— Am treizeci și doi de ani, sunt un adult, pentru numele lui
Dumnezeu!
Se apleacă în scaun.
— Da, sunteți. Și în ultimele săptămâni v-ați și comportat ca unul.
Este, deci, dezamăgitor să văd regresul dumneavoastră peste noapte.
Scrâșnesc din dinți și-mi îndrept indexul spre el.
— Știți ceva? Să vă ia dracu, Waldo!
Și pe urmă ies pe ușă.

***
După acest dezastru, mă duc la birou supărat. De fapt, încă și mai
supărat, pentru că nu mi-a spus ce vreau să aud. Nu vede punctul meu de
vedere perfect rațional, cum ar fi să o țin pe Kennedy în siguranță în casa
mea, în patul meu – este cea mai bună și singura soluție acceptabilă. Sunt
femei care și-ar vinde sufletul ca să trăiască în cușca mea aurită. Dar eu n-
o vreau pe niciuna din ele.
În timp ce stau în fața biroului meu, amestecând hârtii și deschizând
și închizând sertarele cu zgomot, Jake intră pe ușă.
— În ce privește crizele tale de temperament, sunt destul de patetice.
Ai putea vorbi cu Regan – ți-ar putea vinde niște ponturi.
— Du-te dracu’, omule, îi spun fără ca măcar să ridic capul.
Își încrucișează brațele pe piept.
— Nu pot face asta, amice. O dai în bară prea grav ca eu doar să stau
și să te privesc.
Trântesc cu zgomot sertarul de sus și-mi îndrept arătătorul spre el.

168
 — Mai scutește-mă! De parcă tu ai fi altfel dacă ar fi vorba despre
Chelsea? Cum ai reacționa dacă ea ar intra în cușca leului?
Vocea lui Jack este calmă și letală.
— Chelsea ar putea să meargă unde naiba ar vrea ea. Pentru că eu
sunt leul. Și m-aș asigura că sunt cu ea.
Respir cu greutate când vine și se așază în fața biroului meu.
— Problema ta e că ai subestimat-o. Ai fluturat o amenințare pe care
nu aveai niciodată intenția să o pui în aplicare și ea ți-a luat în serios
nenorocitul tău de bluf. Ea se duce, Brent – nimic nu o va putea opri. Deci,
singura întrebare care se pune acum este, ce vei face acum?
Pe urmă intră Sofia în birou.
— Hei... băieți? Cred că...
O opresc imediat.
— Și tu, Sofia? Nu acum, bine?
— Știu, dar ascultați-mă...
— Contrar a ceea ce credeți voi, sunt un băiat mare. Asta este între
mine și Kennedy. O vom rezolva noi...
— Mi s-a rupt apa.
Sunt puține cuvinte în limba engleză capabile să-mi atragă atenția
mea imediată și exclusivă. Focul este unul dintre ele. Bingo, este destul de
sus pe lista mea. „Îmi dau drumul”, este unul dintre favoritele mele. Dar
„mi s-a rupt apa”? Este câștigătorul absolut.
Jake și cu mine ne întoarcem spre Sofia, care se sprijină de perete
acum. Partea din spate a rochiei ei verzi este udă și lichidul i se scurge pe
picioare, lăsând o urmă pe covor în spatele ei.
— Uau, este o grămadă de apă. Ai putea îneca un cățeluș cu toată apa
aia.
— O să-l sun pe Stanton, se oferă voluntar Jake.
Sofia ridică mâna să-l oprească.
— Nu! Este în instanță și nu vreau să conducă Porsche-ul până la
spital. Ar putea să omoare pe cineva sau chiar pe el însuși.
Respiră adânc și continuă să ne dea directive.
— Jake, du-te la tribunal și adu-l pe Stanton la spital. Doamna
Higgens știe unde îl găsești. Brent, cere-i lui Harrison să aducă mașina
aproape ca să mă duceți acasă să-mi iau geanta cu lucrurile mele, pe urmă
ne vom duce la spital, termină ea de spus și expiră încet aerul, aproape
fluierând.
Tot restul dispare în lumina acestui eveniment major. Pentru că deși
Sofia tot repetă că totul este în ordine, nimănui în mod special, fața ei este
169
crispată și palidă. Tremură ușor și este una dintre cele mai bune prietene
ale mele. Are nevoie de mine.
Jake și cu mine ne mișcăm în același timp. El, afară pe ușă, eu, cu Sofia
în brațele mele.
Brațele ei se strâng în jurul gâtului meu.
— Sunt în travaliu, Brent, nu sunt invalidă. Pot să merg.
— Bineînțeles că poți. Dar de ce să fii nevoită să o faci, când ai un tip
așa puternic ca mine alături de tine?
O iau pe scări în jos și încerc să echilibrez greutatea Sofiei în brațele
mele, deloc neglijabilă. Și desigur, observă și ea.
— Dacă îndrăznești să mă tachinezi cu greutatea mea, îți smulg firele
de păr din barbă.
— Să te tachinez? Eu? N-aș face-o niciodată cu privire la greutatea
unei femei, mai ales a uneia însărcinate. Deși... acum că vorbim despre
asta, cred că proteza mea de titan tocmai s-a pliat în două sub efort, spun
ajungând la baza scării.
Mă ciupește pe gât, pe brațe, peste tot unde apucă.
— Oh, Iisuse! Fără ciupituri! Nu e frumos să ciupești.
Sofia are niște degete asasine. Frații ei mai mari care râdeau de ea
încontinuu, cred că semănau cu niște dalmațieni, atâta îi ciupea.
Când ajung însă pe trotuar, Sofia râde veselă, deci misiunea mea a
fost îndeplinită.
Șaisprezece ore mai târziu, și misiunea Sofiei este îndeplinită. Căci
primul bebeluș al cabinetului nostru de avocați vine pe lume urlând.

***
— Samuel, ha?
Mă uit la pachetul adormit din brațele mele, un bebeluș care miroase
dulce. Oamenii spun mereu că noul născut are buzele mamei sale, sau
ochii tatălui său, dar eu n-am înțeles asta niciodată. Pentru mine, sunt
doar niște bebeluși. Adorabili, dar semănând toți între ei, mai mult sau
mai puțin.
— Aha, deci oameni buni, faceți chestia aia cu „S”? Ca și cum Sofia și
Stanton Shaw nu era destul de grețos?
Stanton se dă înapoi în fotoliul negru de lângă Sofia. Prinde o boabă
verde de strugure din punga pe care o ține pe genunchi și îl bagă în gură.
— Nee, arată ca un Samuel.
— Arată ca un extraterestru.
La încruntarea Sofiei, revin asupra comentariului.
170
 — Un extraterestru adorabil, desigur, dar ai văzut ce cap mare are?
Cum a fost când a ieșit?
Sofia îmi zâmbește tandru.
— Îmi doresc din tot sufletul să ai niște pietre la rinichi ca să vezi
cum e.
Rămânem tăcuți câteva minute, până când Sofia mă întreabă cu
blândețe.
— Ai vorbit cu Kennedy?
Mi se strânge pieptul și inima îmi bate puternic. Toată furia a
dispărut în timpul nopții. Acum, doar îi simt lipsa.
— Nu.
— De ce nu? întreabă Stanton mâncând o altă boabă de strugure.
— Încă mai sper să-și vină în fire.
— O iubești? întreabă Sofia, după care se întoarce spre soțul ei și
deschide gura.
— Aruncă-mi una.
Stanton aruncă liniștit o boabă de strugure în gura Sofiei. Îi mângâi
micuța mână perfectă a lui Samuel, imaginându-mi cum ar fi să țin în
brațele mele o fetiță nou-născută, copia miniaturală a lui Kennedy.
— Da, o iubesc.
— Atunci, îndreaptă situația, omule. V-ați certat, ai spus lucruri pe
care nu le gândeai. Bine ai venit în lumea cuplurilor. Dar nu te desparți
fără să lupți pentru ea. Nu dacă o iubești.
Sofia vorbește mestecând strugurele.
— Are dreptate. Dacă ne-am despărți de câte ori ne certăm, căminul
lui Samuel ar fi fost demult distrus.
Stanton dă din cap.
— E înfricoșător, știu. Să dai cuiva această putere, să știi că fericirea
ta depinde de a lui. Dar merită efortul, spune Sofia întinzându-i mâna lui
Stanton și zâmbindu-i tandru.
O frază auzită acum două decenii îmi vine în minte.
— Dacă nu există plimbare, căzăturile nu au sens.
Sofia își lasă capul într-o parte și eu ridic din umeri.
— O fată inteligentă și curajoasă mi-a spus asta într-o zi.
— Cred că ar trebui s-o păstrezi.
Nici nu știe ce dreptate are.

***

171
 În mintea mea, îmi imaginez toate dovezile de dragoste la care
visează adolescentele. Stau sub fereastra ei cu o cutie de bomboane în
mână. Fug la aeroport ca s-o prind cu câteva minute înainte de a se urca în
avion și îi declar toată dragostea mea nemuritoare. Îmi reamenajez biroul,
așezându-l pe al ei lângă al meu ca să-i dovedesc câtă nevoie am de ea în
viața mea.
În realitate, nu fac nimic din toate astea, că nu suntem într-un film.
Suntem în viața reală și Kennedy și cu mine suntem persoanele cele mai
ancorate în realitate și cu picioarele pe pământ pe care le cunosc. Ea nu
are nevoie de cadouri scumpe din partea mea, pe care și le-ar putea oferi
singură oricând. Ea are nevoie de cuvinte. Are nevoie să mă privească în
ochi când i le spun, ca să vadă ce gândesc.
Îl salut pe agentul federal de la intrarea în casa ei și el mă lasă să
intru. Urc scările de la intrare ca să bat la ușă. Am impresia că trece o
eternitate până când ea îmi deschide. Ochii ei strălucesc și stângul este
încă umflat, dar ea este la fel de frumoasă, chiar și cu vânătăi pe față.
Un val de culpabilitate mă cuprinde pentru că ea suferă încă, iar eu
am făcut-o să sufere și mai mult.
— Nu s-a terminat între noi, o anunț fără preambul. Nu o gândeam
serios.
Fața ei se îmblânzește, plină de simpatie – pentru mine. – Și mă simt
și mai vinovat.
— Știu, Brent.
Îi ating obrazul, pentru că nu mai pot să rezist nici măcar o secundă
fără să o fac.
— Îmi pare rău.
— Mie de asemenea, Brent. Îmi pare rău că nu pot face situația mai
ușoară pentru tine.
— Nu, eu m-am comportat ca un nemernic. Nu ai de ce să o faci mai
simplă pentru mine, nu vreau ca tu să-ți faci griji. Te iubesc, Kennedy.
— Și eu te iubesc, Brent.
Inspiră profund, pe urmă își ridică bărbia și vorbește cu o voce mai
puternică.
— Să nu mai îmi ceri niciodată să nu mă duc acolo. Nu cred că aș
putea să o suport.
— Nu o voi mai face, promit. Singurul lucru pe care ți-l cer este dacă...
dacă pot veni și eu cu tine.

172
 Bravura ei se topește și ea se aruncă în brațele mele. O strâng la
pieptul meu în timp ce lacrimile ei îmi udă cămașa și ea dă din cap, lipită
de torsul meu.
— Da, te rog, vino cu mine.

CAPITOLUL 21

În prima zi a unui mare proces, unii avocați doresc ca toată atenția lor
să se concentreze asupra cazului. Se gândesc la asta în timp ce își îndeasă
fulgi de ovăz în gură. Își repetă declarația de deschidere a procesului în
timp ce-și beau cafeaua și își lipesc cu scotch notițele pe oglindă, ca să le
recitească în timp ce-și fac nodul la cravată.
Dar nu și Kennedy. Pentru că în dimineața aceasta, la hotelul nostru,
Nevada, atenția ei este concentrată pe mădularul meu.
Stă în genunchi în fața mea, tachinându-mi în mod expert penisul cu
limba ei și este așa de plăcut că mai aveam puțin și mă decapitam când
mi-am lăsat capul brusc pe spate. Îmi înfig mâna în părul ei ca s-o țin pe
loc. Este atât de bine!
Este pentru prima dată în două săptămâni când îmi permit să fiu atât
de dur și ea adoră asta.
— Asta e, iubito. Ia-mă exact așa! îi spun privind în jos la penisul meu
care se pierde în gura ei.
O ridic și o arunc pe pat, apucând-o de glezne ca s-o trag pe marginea
patului. Apoi îmi îndoiesc genunchii și mă înfig în ea.
— Dumnezeule... Brent... da..., îmi spune privindu-mă cu ochii aceia
maro aurii, care ard ca un foc de frunze, toamna.
Vânătăile ei cele mai mari nu mai sunt decât niște umbre și nu i-au
mai rămas decât niște mici cicatrici roșii pe obraz. Cât despre buza spartă
și ochiul umflat, și-au revenit și sunt la fel de frumoase.
Fac cercuri cu bazinul meu, împingându-mă în ea, pe urmă schimb
ritmul penetrând-o lent, cu tandrețe.
— Joacă-te cu sânii tăi, mormăi eu. Ciupește-ți minunatele tale
sfârcuri de parcă viața ta ar depinde de asta!
Kennedy închide ochii gemând, pe urmă se supune și mâinile ei trag
de movilițele roz închis.
Mda, asta este fata mea.

173
 Se contractă în jurul sexului meu, încercând să mă țină în ea,
implorându-mă să merg mai tare, mai repede. Mai tare, Brent, mai adânc.
La naiba, nu există niciun sunet mai dulce pe pământ, decât să o auzi
pe Kennedy Randolph implorând!
După aceea nu se mai aud decât o serie de gâfâieli răgușite, gemete și
sunetul pielii izbite de altă piele. Tendoanele din spatele meu se contractă
și se întind, ca o coardă de arc întinsă până aproape să cedeze. Degetele de
la picioare i se strâng, iar picioarele ei micuțe se îndoaie și se ridică în aer,
ca și cum ar căuta un sprijin în aer. Îmi dau drumul în ea cu o serie de
mârâieli și îmi înfig degetele în carnea ei, dându-i tot ce am.
Mâinile ei se agață de așternuturi și ajunge și ea la orgasm,
strângându-și mușchii sexului și scurgându-mi și ultima picătură. Îmi simt
capul ușor și nu mai văd clar. Cred că mai am un pic și leșin.
Mă las să cad peste ea, gâfâind, extenuat.
Când și ultimele tresăriri se potolesc, ea începe să râdă în hohote și
vocea ei magică și plină de bucurie mă face să zâmbesc până la urechi.
Asta da – un mod potrivit de a începe un proces.

***
Când mă simt capabil din nou să mă țin pe picioare, o întindem sub
duș. Brațul lui Kennedy este tot în ghips, înfășurat într-o pungă de plastic,
să-și spele părul și toate părțile superbului ei corp, nu este treabă ușoară.
Firește că o ajut. Este singurul lucru decent pe care pot să-l fac.
Un pic mai târziu, eu sunt în costum – cel bleumarin, cu butonii care-
mi poartă noroc – și o ajut pe Kennedy să se îmbrace.
— Kevlar arată grozav pe tine, îi spun încheindu-i vesta anti-glonț.
Trebuie neapărat să o luăm acasă cu noi.
Părul ei de aur îi alunecă pe un umăr când se întoarce să mă
privească.
— Ești un ticălos nenorocit, nu-i așa?
— Nu ai nici măcar o idee. Dar nu-ți face griji – îți vei face una, îi spun
sărutând-o pe obraz. Pe urmă îi țin bluza deschisă, în timp ce ea își
alunecă brațele în ea.
— Cum te simți, campioana mea?
Dacă am văzut ceva în aceste ultime săptămâni, este că Kennedy știe
să-și gestioneze emoțiile, să le așeze pe compartimente. Și le reține pe cele
mai deranjante în timpul zilei, cum ar fi frica sau îndoiala, dar în timpul
nopții, demonii ies din cripta lor și îi șoptesc că este sortită eșecului –, sau
mai rău. Și sunt recunoscător să fiu aici –, să fiu omul care o ține în brațe
174
când tremură, cel căruia îi șoptește tot ce o neliniștește, cel care o ajută să
poarte această greutate pe umeri.
Nu va mai fi niciodată nevoită să o facă de una singură.
— Sunt bine, îmi spune ea.
Strălucirea din ochii ei îmi spune că este sinceră.
O sărut pe nas, îi închid nasturii de la bluză și când privesc urmele
rănilor ei – încă vizibile sub machiajul ei lejer –, îmi trece ceva prin minte.
Îi întorc capul, privind vânătaia care s-a îngălbenit deja, la lumină.
— Ce este? întreabă ea.
— Apărarea va cere judecătorului să te recuze din cauza vânătăilor
tale și al ghipsului. Vor spune că vor influența juriul.
— Crezi? răspunde încruntând sprâncenele.
— În orice caz, asta aș face eu.
Kennedy dă încet din cap, cu ochii fixați pe mochetă, vizualizând în
capul ei, schimbul de cuvinte.
— De acord, în acest caz voi fi gata să mă lupt pentru această
moțiune.
— Mda, îi spun sărutând-o pe frunte. Vei fi.

***
Kennedy intră în tribunal ca un general. Așa cum îmi imaginez că a
intrat și Ioana d’Arc pe câmpul de luptă, sfidându-i pe englezi să o atace.
Stau așezat în primul rând de scaune, rezervat publicului, chiar în spatele
ei. Stau chiar lângă Connor Roth, agentul cu ochii verzi și față de marmură,
care m-a condus în camera ei de spital. De atunci a fost mereu alături de
ea.
Ea le vorbește celorlalți procurori de lângă ea, iar eu îl privesc pe
Moriotti, în cealaltă parte a sălii de judecată, alături de propria sa echipă
de avocați. Cam în jurul vârstei de patruzeci de ani, scund, dar solid, cu
părul negru dat pe spate, care începe să devină grizonant la tâmple. Are
fizicul tipic unui gunoi, chiar îmbrăcat în costumul care trebuie să coste
mai mult decât chiria celor mai mulți dintre oameni. O urmărește pe
Kennedy din ochi și când îi remarcă brațul rupt, nenorocitul izbucnește în
râs.
Simt cum o furie teribilă îmi încinge sângele și deodată nu mai
gândesc. Încep să mă ridic de pe scaunul meu, hotărât să merg să-i smulg
ochii, când simt o mână puternică care mă prinde de umăr și mă reține.

175
 — Nu faceți asta, Batman, spune Roth. Nu o veți ajuta pe prietena
dumneavoastră dacă veți fi dat afară de la audiență și dacă veți fi arestat
înainte chiar ca procesul să înceapă.
Cuvintele lui mă trag înapoi din fantasmele mele lugubre, pentru că
are dreptate. E de rahat, dar are dreptate.

***
Trei zile mai târziu îi spun lui Kennedy că nu voi fi la tribunal după
masă. Când văd o umbră de neliniște străbătându-i chipul, îi spun că
trebuie să recuperez din munca mea. Este o minciună, căci Jake și Stanton
stăpânesc foarte bine situația și fără mine, chiar dacă acesta din urmă este
în concediu de paternitate. Este totuși, o mică minciună fără importanță.
Dacă Kennedy ar ști unde merg cu adevărat, s-ar panica.

***
Mafioții moderni sunt foarte diferiți de cei din timpurile lui Al
Capone, cu pălării fedora și cu puști ascunse în etuiuri de vioară. Clanul
Soprano se apropie cel mai mult de adevăr. Dacă nu ați ști deja, niciodată
nu ați bănui că Carmine Bianco – șaptezeci de ani, păr cărunt, față ridată,
așezat la o masă în fundul unei cafenele oarecare – este șeful unei
organizații criminale care albește miliarde de dolari și pe care FBI-ul
încearcă să-l prindă de câțiva zeci de ani. Seamănă cu bunicul sau unchiul
dumneavoastră tipic.
Cu excepția faptului că este păzit de doi tipi enormi cu armele puse
sub hainele lor.
Suntem singurii clienți din cafenea, deci atunci când unul dintre
malaci vine spre mine, îl las să mă caute de arme sau microfoane ascunse.
Toată viața oamenii mi-au spus că am o față tânără și m-au subestimat din
cauza asta. Acum, profit de acest avantaj și îi zâmbesc lui Carmine când
mă așez în fața lui.
— Domnule Bianco, sunt Brent Mason. Vă mulțumesc că ați fost de
acord să vă întâlniți cu mine.
El își pune sandvișul jos și mestecă îmbucătura enormă, ștergându-și
gura cu un șervețel.
— Vrei un sandviș?
— Nu, mulțumesc, spun scuturând din cap.
Privirea lui este ascuțită și strălucitoare ca o lamă de cuțit în timp ce
mă observă, analizând costumul meu gri, cravata slăbită, Rolexul meu.

176
 — Nu te cunosc. Nu știu cum de mă cunoști, dar consilierul meu
financiar mi-a spus că ar trebui să te întâlnesc, deci iată-ne. Ce poți să faci
tu pentru mine, puștiule?
Consilierul lui de afaceri este asociatul unui asociat al unui broker
vechi al familiei mele. Așa că am dat câteva telefoane, căci nu contează
dacă ești mafiot sau prinț, banii vorbesc întotdeauna.
— Cred că s-ar putea spune că..., am o propunere de afaceri pentru
dumneavoastră.
Vocea mea este tensionată, seacă. Nu știu dacă el a comandat moartea
lui Kennedy sau dacă băieții lui își curățau propria mizerie. Și nu pot
întreba – nici el nu mi-ar spune. Tot ce pot face, este să tratez cu el. Pentru
că atunci când ai de-a face cu un șarpe, vizezi capul.
Se dă în spate pe scaunul lui.
— Te ascult.
— Gino Moriotti. Lucrează pentru dumneavoastră.
— După zvonuri.
— Bineînțeles, după zvonuri, chicotesc eu.
— Ce e cu el?
Tratez lucrurile cu seriozitate și încetez să râd.
— Cât valorează pentru dumneavoastră? Câți bani veți pierde dacă va
fi aruncat în închisoare – și vă garantez că va fi.
Asta îi atrage atenția. Se uită la mine așa cum te uiți la cineva pe care
crezi că l-ai mai întâlnit, dar nu îți amintești unde. Ca și cum ar vrea să mă
plaseze undeva. Să mă descifreze.
Îi dau o mână de ajutor și joc cu cărțile pe masă.
— Procurorul principal al cazului...
— Blonda.
— Blonda, confirm eu.
— Este drăguță.
— Da, este. Este de asemenea și foarte importantă pentru mine. Când
acest caz se va încheia, o voi lua înapoi la DC. O să mă căsătoresc cu ea,
vom avea copii frumoși împreună și voi îmbătrâni cu ea. Și nu voi face asta
privind mereu cu ochii peste umăr, îngrijorându-mă că cineva din
organizația dumneavoastră va încerca să stabilească un scor.
Îl las să digere informația.
— Am bani, continui eu. Am proprietăți pe care nu le-am cumpărat,
mașini și covoare orientale, antichități și bijuterii, dar nimic din toate
astea nu înseamnă nimic dacă nu sunt cu ea. Deci – dați-mi un număr.
Ne privim unii pe alții.
177
 Când rămâne tăcut, adaug cu o voce joasă, cu un ton aproape
amenințător.
— Luați asta ca echivalentul morcovului meu – știu că nu atragi
muștele cu oțet. Dar fiți sigur că bățul meu este destul de letal și nu mă
tem să-l folosesc.
Râsul lui pornește din piept și îi scutură tot corpul, făcând să vibreze
masa.
— Oh, dar ia ascultați-l! Cineva are niște coaie grozave la dispoziție,
nu-i așa? Sună ca o amenințare. Se întoarce către unul dintre malacii lui. –
Poți să crezi acest copil, Tony?
Tony nu poate crede.
— Nu cred, dom’ Bianco.
— Cred că te-am înțeles greșit, nu-i așa... Brent?
La fel de rapid ca atacul unui șarpe, o energie asasină izbucnește din
bătrân, ca vaporii dintr-o oală de presiune.
Dar nu-mi pasă – pentru că mi-am făcut temele.
— Sunteți căsătorit, nu-i așa Carmine? îl întreb privindu-l direct în
ochi. Sunteți cu aceeași femeie de mai bine de cincizeci de ani. Este ceva,
fata din vecini – iubita ta din copilărie. Procurorul? Este iubirea mea din
copilărie. Deci... întrebați-vă mai curând dacă este ceva ce n-ați face ca să
vă protejați soția. Dacă există o singură oroare pe care nu sunteți gata să o
comiteți, o lege pe care să n-o înfruntați. Acum, spuneți-mi dacă vă
ameninț.
O tăcere apăsătoare se lasă peste noi, pe urmă mai mușcă o
îmbucătură din sandvișul lui.
— Îmi place de tine, puștiule.
— Cei mai mulți oameni o fac, dau eu din umeri.
Mai ia o mușcătură.
— Joci la cazino?
— Uneori.
El încuviințează, înghițind mușcătura.
— Vezi tu, pentru mine... trebuie ca probabilitățile să fie în favoarea
ta. Să agiți zarurile, să pui bila în roată, să numeri cărțile. Dar când ai jucat
mâna și ai pierdut, s-a terminat. Lași ce ai pierdut și te ridici de la masă.
Dacă te iei de crupier, enervezi cazinoul. Asta atrage atenția asupra ta
atunci când tu n-ai nevoie de asta. Înțelegi ce zic?
Sunt destul de sigur că da.
Bianco se dă pe spate în scaunul lui și mă privește direct în ochi.

178
 — Deci... când Gino va termina de jucat, tu te poți căsători cu fata ta și
să faceți o grămadă de bebeluși avocați cu ochii albaștri. Nu va fi nevoie să
te uiți în urma ta. Noi nu vom fi acolo.

***
Trei săptămâni mai târziu, jurații dau verdictul, iar eu sunt în spatele
lui Kennedy când președintele îl citește cu voce tare. Sunt primul pe care
ea îl ia în brațe când Gino Moriotti este declarat vinovat la toate capetele
de acuzare.
Kennedy și cu mine ieșim să petrecem cu ceilalți procurori și cu
agenții care au lucrat cu ea. Ea bea vodcă. Multă. Este o noapte grozavă.
După aceea, prințesa mea războinică își adună bagajele și eu o duc în
castelul meu.

EPILOG

Șase luni mai târziu

„Bine ați venit la promoția Saint-Arthur 2000!”

Genul ăsta de reuniune este una dintre cele mai penibile din toate
timpurile. După toate cele, ne punem la țol festiv ca să ne întâlnim cu
oameni pe care nu i-am apreciat suficient ca să păstrăm legătura cu ei în
ultimii cincisprezece ani. Bărbații se întreabă dacă oamenii își dau seama
cât de mult au chelit – răspunsul este da. Femeile se întreabă dacă mai
arată ca la optsprezece ani. Tristul răspuns este nu. Dacă este cazul, ce-și
injectează în corp este dezgustător și ar fi cazul să înceteze.
Vicki și Brian ne-au lăsat baltă, servindu-se de copii ca scuză. Și
Kennedy se temea să vină, dar după persuasiunea mea bucală continuă și
două orgasme, a cedat în final.
Cred că va fi bine pentru ea să se confrunte cu fantomele trecutului și
să vadă că și hărțuitorii îmbătrânesc. Ea spune că nu are nevoie de asta,
dar cred că undeva, în adâncul ei, mai există o mică rană lăsată de anii de
liceu. Revenind cu mine aici, s-ar putea ca în sfârșit această rană să se
închidă.
Ca să fiu cinstit, vreau să fiu aici cu ea. Vreau să mă laud arătându-le
tuturor diamantul de trei carate pe care i l-am pus pe deget luna trecută.
Nu doar pentru că ea este superbă. Aș fi vrut să fiu cu ea aici chiar dacă
179
încă mai purta ochelari, aparatul dentar și puloverele ei lălâi, pentru că
sunt mândru de ea, nu de felul în care arată.
Și dacă totul va merge așa cum sper eu, am și un motiv secret să mă
aflu aici.
Când eu și cu Kennedy intrăm în gimnaziu mână în mână, în
difuzoarele date la volum maxim se aude cântând Cher. Având în vedere
cât costă înscrierea în acest internat, m-aș fi așteptat ca evenimentul să
aibă mai multă eleganță. Mai multă clasă.
Dar nu. Sala este decorată după tiparele clasice, lumină slabă,
lumânări pe mese, lumină stroboscopică care luminează ca într-un club de
noapte şi un DJ de duzină. Ne luăm câte o băutură de la bar și ne plimbăm
puțin în jurul sălii, vorbind cu vechii mei coechipieri de lacrosse și chiar și
cu William Penderghast. Acum este CEO și este căsătorit cu un manechin
de la Victoria’s Secret. Cu atât mai bine pentru el. Amândoi știm însă că eu
am câștigat premiul cel mare.
— Rahat, Brent Mason! Vino încoace, ticălos frumos ce ești!
Sunt acostat de o femeie blondă, bronzată, într-o rochie cu paiete,
care trăsnește a Chanel Nr.5. Când se dă în spate, văd că este fosta mea
prietenă Cashmere Champlaine. Mi-ar plăcea să spun că a primit ceea ce a
meritat și că acești cincisprezece ani nu au fost generoși cu fața și cu
corpul de care ea era așa de mândră, dar nu ar fi adevărat. Este încă
frumoasă, cu o față întinerită prin chirurgie estetică și cu un corp care nu
pare să aibă un gram de grăsime. Am auzit spunându-se că acum câțiva
ani s-a căsătorit cu un jucător de fotbal profesionist de care a divorțat ca
să se căsătorească cu un coechipier de-al lui.
Îmi zâmbește agresiv, etalând niște dinți albi și foarte drepți, după
care îmi lovește reverul hainei.
— Cum îți merge, străine?
— Sunt bine, Cazz. Și ție? răspund cu răceală.
— Sunt super bine! Am propria mea agenție de modele la Los
Angeles, acum! Toate fetele se visează următoarea Giselle, deși cele mai
multe dintre ele nu ar primi nici măcar o publicitate pentru hemoroizi,
dacă nu l-ar suge pe fotograf în prealabil. Și tu, ce ai mai făcut?
Și acum intră în joc motivul meu secret.
— M-am logodit de curând.
Zâmbetul ei devine constrâns și privirea mai rece.
— Serios? Cât de frumos.

180
 — Este. Pe urmă o trag pe Kennedy, care discută cu cineva în spatele
meu, lângă mine. Logodnica mea este Kennedy Randolph, îți amintești de
ea, nu-i așa Cazz?
Buna ei dispoziție de fațadă se evaporă pe loc.
— Bună ziua, Cashmere, spune Kennedy fulgerând-o din ochii ei de
topaz, luând poziția de la tribunal. Neînfricată.
— Îți bați joc de mine? urlă Cashmere. Am știut-o! Întotdeauna am
știut că simți ceva pentru ea. Nu pot să cred!
Vorbesc pe un ton calm și cu falsă părere de rău.
— Ai dreptate. Am iubit-o întotdeauna. Treaba este că... aș avea o
mică mărturisire să-ți fac.
— Care?
— Te-am înșelat, Cashmere. Pe toată perioada liceului. Toate acele
seri în care-ți spuneam că mă duc să mă antrenez, sau că mă durea
piciorul, sau că trebuia să repet cursurile... de fapt, eu eram cu Kennedy.
Întotdeauna a fost ea. Întotdeauna, îi spun privind-o drept în ochi.
Privindu-i expresia, știu că mă crede. Știu că fiecare cuvânt a ajuns
direct în inima ei pentru a i-o rupe. Am învins și ultimul dragon al lui
Kennedy.
— Tu ești... tu ești serios?
— Absolut, ridic eu din umeri. Dar nu e mare lucru, nu-i așa? Toți
puștii sunt niște nenorociți, nu le pasă decât de ei înșiși. Puțin le pasă că
fac rău altora. Fără resentimente, nu-i așa, Cazz?
Cashmere înghite ce se pregătea să spună pentru că este înconjurată
de vechile ei admiratoare și fiecare dintre ele a auzit totul. Așa că-și
salvează fața așa cum poate.
— Mda, fără niciun resentiment, zâmbește ea strâmb.
— Minunat, spun mângâind-o pe Kennedy pe păr. Oh, ăsta este un
cântec frumos! Mă scuzați, vreau să dansez cu fata visurilor mele. Pe
curând, Cazz.
Mă întorc și o duc pe Kennedy pe pista de dans.
— De ce ai făcut asta? mă întreabă ea.
— Nu mă pot întoarce să schimb ce ai trăit, dar pot schimba modul în
care ea își va aminti despre asta. În felul ăsta, nu se va mai gândi niciodată
că este mai presus de tine, pentru că nu a fost niciodată și nici nu va fi
vreodată.
Kennedy suspină recunoscătoare și satisfăcută.
— Mulțumesc.

181
 Se cuibărește tandru la pieptul meu și dansăm unul strâns în celălalt
câteva minute. Deodată, ridică capul și mă privește cu excitație în ochi.
— Ei, știi ce ar trebui să facem?
— Ce?
— Ar trebui să ne întoarcem în vârful colinei, spune cu o voce joasă și
seducătoare. Am putea... să ne giugiulim... cum am făcut-o ultima oară.
Îi ating nasul cu al meu.
— De data asta mă vei lăsa să merg până la capăt?
Ea își mușcă buza inferioară, ca și cum s-ar gândi la asta.
— Nu sunt sigură... sunt o fată cuminte, știi asta.
— Dar este mult mai distractiv când ești o fată rea, mormăi prinzând-
o de șolduri.
Și fierbinte! Este fierbinte rău când nu este cuminte!
Capul lui Kennedy se lasă pe spate și ochii ei strălucesc. Doar pentru
mine.
— Vom vedea. Dacă-ți joci corect cărțile, lucrurile ar putea deveni
obraznice.
Drăguț. Sunt un jucător al dracului de norocos.
— Știi ce altceva am mai realizat? întreabă ea.
Mâinile mele alunecă de-a lungul coapselor ei și o apuc de fund.
— Ce?
— Că nu mi-ai găsit niciodată o poreclă.
O sărut cu tandrețe.
— Bineînțeles că da. Este cea mai bună poreclă din lume și în câteva
luni, o voi folosi de câte ori voi avea ocazia.
Capul ei se înclină într-o parte, încercând să ghicească, dar în cele din
urmă renunță.
— Care este?
Îi ridic mâna stângă la buze, sărutându-i inelul de logodnă. Unde,
foarte curând, va sta și cel de cununie.
— Soție.

EPILOG SUPLIMENTAR

A fost odată... pe proprietatea Masonilor, de pe Potomac...

— Robert? șoptește Vivian Mason. Te-ai trezit?

182
 Ea nu ar trebui să fie aici. Părinții ei au băgat-o în pat și au învelit-o
acum câteva ore. Mama ei i-a dat cu tandrețe părul blond pe spate și a
sărutat-o pe frunte. Frumoasa rochie albă a mamei sale strălucea în lumina
blândă a camerei, ca o stea pe cerul nopții. Tatăl ei i-a spus noapte bună,
numind-o Mica Vulpiță, căci el spunea că este îndrăzneață ca o vulpe.
Încearcă mereu să găsească porecle amuzante pentru ea, fratele ei mai mic
și surioara ei.
Cum se așteaptă ei ca ea să doarmă? Este noaptea Anului Nou și în sala
de bal de la parter este o mare sărbătoare.
— Robert! șoptește ea mai tare de data asta.
— Da, m-am trezit!
Cearșafurile de mătase fâșâie atunci când cel mai bun prieten al ei,
Robert Atticus Becker își scoate capul dintre ele. Chiar dacă au amândoi opt
ani, Robert este cu un cap mai înalt decât ea. Își freacă ochii gri-albaștri ca
gheața, să îndepărteze urmele somnului și își trece mâna prin părul său
negru înainte de a se ridica.
— Nu a început încă?
Vivian zâmbește cu entuziasm, abia așteaptă să vadă focurile de
artificii aprinzând lumea de afară, ca prin magie.
— Nu, dar începe în curând.
Robert o ia înainte, deschizând ușa să se convingă că drumul este liber.
Apoi se strecoară pe holul nesfârșit, picioarele încălțate în papuci ale lui
Vivian și cele goale ale lui Robert, nefăcând niciun zgomot. Întră în
dormitorul roșu și închid ușa după ei.
Aici păstrează bunica lor prețioasele albume cu fotografii – etajerele
sunt pline cu ele. Părinții ei au avut două cununii: una pe o plajă goală,
înconjurați de cocotieri, cealaltă, mai grandioasă, cu sute de invitați într-o
clădire antică cu arcade complicate și coloane de marmură. Și sunt
fotografii cu toate călătoriile părinților ei. Înainte ca ea să se nască, când au
sărit împreună din avion. Acum nu mai călătoresc mult, în orice caz, nu
dacă nu poate veni întreaga familie cu ei.
Tatăl ei i-a spus într-o zi că cea mai mare aventură a lui a fost să
devină tatăl ei.
Cei doi copii se cațără pe scaunul din fața ferestrei în formă de arc.
Vivian se ridică pe genunchi, cu mâinile pe ferestrele reci, încercând să
zărească oaspeții de la parter.
— Nu pot să cred că Samuel a avut dreptul să participe la sărbătoare și
noi nu, bombăne ea.
— Este mai mare decât noi, răspunde simplu Robert.
183
 Fiind cel mai mic dintre șapte frați, Robert știe ce înseamnă să nu poți
face lucruri pe care ceilalți au deja dreptul să le facă.
— Cel puțin, tu nu ești Nat sau Xavier, ei mai trebuie să aștepte mult
timp ca să poată participa.
Asta e adevărat. Fratele și surioara ei sunt în camera copiilor,
supravegheați de Harrison și de Jane, bona lor.
Vivian întinde gâtul în timp ce mulțimea de oaspeți iese pe verandă, cu
bijuteriile lor strălucitoare, rochiile elegante și smochingurile de gală.
Aproape că aude clinchetul cupelor de șampanie în timp ce chelnerii cu
mănuși albe le servesc de pe platourile de argint. Își zărește părinții în clipa
în care mama ei izbucnește în râs la ceva ce îi spune tatăl ei la ureche. Sunt
puține lucruri care-i plac mai mult lui Brent Mason, decât s-o facă să râdă
pe soția sa.
Pe urmă, încet, tatăl ei se întoarce și fața lui cea frumoasă se ridică
spre ea, ca și cum el ar căuta-o. Este aproape sigură că i-a făcut cu ochiul.
Își ține respirația pentru o secundă, pe urmă își aduce aminte că este
întuneric în cameră și sunt mult deasupra oaspeților. Nu au de unde să știe
că ei sunt la fereastră.
Îl zărește pe unchiul Stanton, înalt și blond, cum merge spre părinții ei
la braț cu frumoasa mătușă Sofia. Alături de mama ei, sunt părinții lui
Robert. Vivian presupune că mătușii Chelsea îi este frig, pentru că unchiul
Jake a învăluit-o în brațele sale puternice și a strâns-o lângă el, ca pentru a
o proteja contra vântului.
— Ce vrei să te faci când vei fi mare? întreabă Robert cu o voce
aproape plictisită. Eu vreau să fiu pușcaș marin – au misiuni foarte mișto.
— Eu vreau să fiu scriitoare, ca mătușa Vicki.
Robert se strâmbă. Școala este floare la ureche pentru el, îi este
suficient să citească o dată un text ca să-și amintească cuvânt cu cuvânt.
Asta însă nu înseamnă că îi și place să citească.
— Despre ce vei scrie?
Vivian privește cele trei cupluri de jos.
— Voi scrie despre trei super eroi. Toată lumea crede că sunt oameni
obișnuiți, dar ei au identități ascunse.
— Îmi place treaba cu identitățile ascunse, acceptă Robert dând din
cap. Și ce vor face?
Vocea lui Vivian devine dulce când își imaginează povestea.
— Vor fi un cowboy, un cavaler și un prinț.
— Vor omorî oameni?
Vivian întoarce brusc capul spre el.
184
 — Nu, îi vor salva. În fiecare zi. Și vor avea și niște femei super eroi
foarte frumoase cu ei.
— Nu știu ce să spun, Viv. Pare cam idiot.
— Poveștile mele vor fi grozave. Toți cei care le vor citi vor râde, vor
plânge și vor înțelege ce înseamnă să te îndrăgostești. Și se vor sfârși ca
toate poveștile grozave.
Robert se apropie de ea, captivat.
— Cum se vor sfârși?
— Și au trăit fericiți pentru totdeauna.

185