Traducere JGI

1
 PROLOG

Fac parte dintre cei care au un ceas intern care îi trezește la aceeași
oră în fiecare dimineață, oricare ar fi starea lor de oboseală sau ora la
care s-au culcat în ajun. Făceam parte din acea categorie de copii,
mamele mă vor recunoaște, ai căror părinți îi imploră să îi mai lase să
doarmă câteva minute, până în ziua în care se stabilește regula că
nimeni nu are voie să se scoale din pat până ce soarele nu se ridică pe
cer.
Astfel, chiar dacă este duminică, pleoapele mele se ridică singure
fix la ora cinci dimineața. Îmi întind mușchii anchilozați de lipsa
somnului... și de ședința cardio care a urmat după ce ne-am întors de la
bar. Îmi dau jos pătura și mă ridic, gol, trecând prin fața capului blond
care abia se vede din cearșaf, să mă duc la baie. Îmi golesc vezica, mă
spăl pe dinți și-mi dau cu apă pe față după care îmi aranjez spre spate
părul meu negru, indisciplinat. Întind brațele deasupra capului și
mormăi făcându-mi gâtul să trosnească.
Sunt prea bătrân pentru rahaturile astea.
Mă gândesc la toate detaliile din secunda plecării de la serată –
excitația dată de flirt, tehnica mea de flirt perfectă... preliminariile cu
transpirații, sexul fierbinte, picioarele lungi pe umărul meu... și zâmbesc
până la urechi.
Nu vei fi niciodată prea bătrân.
Mă întorc în cameră ca să-mi iau un tricou și un jogging și mă duc în
liniște până la bucătărie. Apăs pe butonul cafetierei care este deja
pregătită. Uitați tot ce se spune despre câini: cel mai bun prieten al unui
om este o mașină bună de făcut cafea. Aștept deci să se prepare cafeaua,
și aprind micuțul ecran plat care este agățat deasupra blatului de lucru.
Prezentatorii anunță ultimele orori, rezultatele sportive și starea
vremii.
Stanton, care era colocatarul meu încă din timpul facultății de
drept, s-a mutat anul trecut să trăiască cu Sofia, care lucrează și ea în
același cabinet de avocați ca și noi. Stanton e un tip grozav, iar Sofia este
o femeie de aur. Povestea lor a început ca o relație de sex, dar eu am
văzut cu mult timp înaintea lor că vor sfârși împreună. Să am
2
apartamentul doar pentru mine singur, este genial, nu pentru că
Stanton ar fi neglijent, dar și-a petrecut anii de facultate într-o
fraternitate, or, eu sunt un tip organizat. Îmi place ca lucrurile să fie
aranjate într-un anumit mod, în felul meu. Rutina și disciplina sunt
cuvintele mele de ordine. Mama mi-a spus mereu că aș fi fost un militar
grozav, dacă nu aș fi avut probleme cu acceptarea autorității. Singurele
ordine cărora mă supun, sunt ale mele.
Din ceașca mea de cafea neagră se ridică aburi când ies pe balcon
să privesc străzile Washingtonului cum se trezesc încet la viață,
ascultând vocea nazală a prezentatorului care se aude din bucătărie.
„Departamentul I-495 a fost blocat ieri, timp de mai multe ore, ca
urmare a unei coliziuni care a costat viața celebrului lobbist pentru
mediul înconjurător, Robert McQuaid și a soției sale. Cauzele accidentului
mortal sunt încă investigate. Tot local...”
Sunt înconjurat din spate de niște brațe slabe și două mânuțe se
pun pe abdomenul meu, în timp ce simt un obraz care se pune între
omoplații mei.
„Întoarce-te să dormi, gângurește ea. Este mult prea devreme.”
Îmi pare rău, Cenușăreaso, dar au bătut cele douăsprezece ceasuri
ale miezului nopții. Caleașca s-a transformat în dovleac și e timpul să-ți
recuperezi pantofiorul de sticlă. Nu am pretins niciodată că aș fi Prințul
Fermecat.
Există femei care acceptă foarte ușor ca o partidă de o noapte să
rămână așa. Dar cinstit vorbind, nu este cazul celor mai multe femei. Din
moment ce ele acceptă că nu este vorba decât despre sex, sunt gata să o
mai facem o dată. Dar de îndată ce văd tristețea din privirea lor sau îmi
dau seama că se simt jignite... s-a terminat. Nu am timp pentru jocurile
astea mărunte și nu am niciun chef să văd „unde ne duce asta”.
Îi desprind mâinile blondei și mă întorc în bucătărie să-mi pun
ceașca goală în chiuvetă.
— O să alerg. Ai cafea caldă și bani pentru taxi pe masă, la intrare.
Este inutil să aștepți să mă întorc.
Buzele ei pline, care erau delicioase când erau pe scula mea, se
bosumflă.
— Știi, nu este nevoie să fii un nemernic.
— Știu că nu sunt obligat, spun ridicând din umeri, dar este mai
simplu așa.
Încalț bascheții și închid ușa după mine.

3
 CAPITOLUL 1

Patru săptămâni mai târziu

„M-au tratat ca pe un delincvent ordinar! A fost umilitor!”

Milton Cooper Carrington Bradley este moștenitorul unui lanț
hotelier de lux, și unul dintre cei mai buni clienți. În acte, are douăzeci
de ani. În capul lui, are patru.
„Brutele alea de țărani nu știu cu cine au de-a face! Le-am spus că o
să-i dau pe toți afară!”
Da, chiar îl cheamă Milton Bradley. Se pare că prostia lui este
ereditară.
„ Mai ales șefa stewardeselor, era cu adevărat o scorpie. Tu joci
squash cu președintele companiei aeriene, nu-i așa, tată? Îi vreau
capul.”
Mă dau în spate în fotoliul meu, în timp ce el continuă să i se plângă
tatălui său de regulile nedrepte din avioane și de tot ce are de gând să
facă pentru a se răzbuna. Sunt avocat al apărării în Drept Penal la
cabinetul Adams & Williamson, și sunt unul de elită care și-a făcut
repede un nume în cadrul cabinetului. Anul ăsta însă este crucial. Este
timpul să ies din pluton și să le arăt asociaților că sunt unul de-al lor, cel
mai bun.
Contrar colegilor mei, care sunt și cei mai buni prieteni ai mei, eu
nu am o familie care să-mi pună frână, o iubită, o căsătorie sau copii –
care înseamnă sfârșitul unei cariere. Nu sunt distras de viața mea
personală, ceea ce înseamnă că mă pot angaja sută la sută în slujba
cabinetului. Îmi place munca mea. Nu aș spune că mă pasionează, dar
sunt al naibii de bun în ceea ce fac. Este interesant. Provocator. Mă ține
în priză. Treaba unui avocat al apărării nu este să îi protejeze pe cei mai
slabi și mai nevinovați – este un joc. Trebuie să luați mâna care vi s-a
distribuit, să studiați elementele cazului și să le utilizați în avantajul
dumneavoastră. Trebuie să fii mai inteligent decât cealaltă parte și să
poți câștiga atunci când nimic nu este în favoarea ta.
Dezavantajul este că trebuie să-mi petrec zilele cu nenorociți
precum Milton Bradley. Își ia o țigară din buzunar și o aprinde cu Zippo-
ul lui. Își ridică brusc capul făcând să-i zboare părul bond și rar de pe
4
frunte în timp ce scoate un nor de fum pe nas, ca un dragon neputincios
care nu știe să scoată flăcări pe nas.
— Nu poți fuma aici.
— A, da? Și de ce nu? întreabă sfidându-mă din priviri.
Mă ridic încet și mă aplec deasupra mesei acoperindu-l ca un nor
negru gata să fulgere. Sunt perfect conștient de înălțimea mea: am un
metru nouăzeci și opt și cântăresc o sută de kilograme. Este doar masă
musculară, și știu efectul pe care fizicul meu îl are asupra oamenilor.
Sunt intimidant, chiar dacă nu încerc să fiu. Dar în clipa asta? Vreau să
fiu.
— Pentru că așa am hotărât eu, spun cu o voce gravă și
amenințătoare.
Când credeți ce spuneți și spuneți ceea ce credeți, nu există niciun
motiv să ridicați vocea. Țipătul este un semn de disperare, este un
indiciu că nu aveți alte opțiuni și că nu aveți de ales decât să țipați.
Îi întind un pahar de plastic cu un rest de cafea rece pe fund. Fără
să se plângă, Milton aruncă țigara în restul de lichid, care se stinge cu un
sfârâit, lăsând un miros neplăcut în urmă.
Majoritatea clienților mei sunt bogați, alții nu chiar așa de mult. Dar
toți ajung în biroul meu datorită trăsăturilor de personalitate similare.
Sunt cei care înșală sau escrochează, oameni care cred că sunt deasupra
legii, scursuri a căror natură violentă se ascunde în spatele unor fețe
zâmbitoare. Apărarea în Dreptul Penal seamănă cu proctologia – o
gaură de cur după alta. Această muncă nu este pentru cei slabi de inimă
– trebuie să aveți stomac puternic. Și stomacul meu e din oțel.
— Cum să scăpăm de problema asta, Jake? întreabă Bradley Senior.
Ochii lui, aproape la fel de negri ca și costumul pe care-l poartă, mă
privesc cu un anumit grad de respect, pentru că el a înțeles ceea ce
progeniturii lui i-a scăpat: eu lucrez pentru el, dar el are nevoie mai
mare de mine decât am eu de el.
Mă întorc în spatele biroului meu și mă uit la raportul de arestare
din fața mea.
— Martorii spun că aveai un comportament instabil. Că erai
amenințător.
— Mint toți. Sunt invidioși, spune Milton.
— Stewardesa spune că a mirosit marijuana când ai ieșit din baie.
Milton îl privește îngrijorat pe tatăl său, dar durează doar o secundă. Își
pune ochii pe mine și își ridică bărbia de parcă l-aș fi ofensat.
— Și eu am mirosit-o. Trebuie să fi fost unul dintre ceilalți pasageri.
5
 Notez ceva în dosar, doar ca să mă distrez.
Am avut câțiva calculi renali mai mari decât creierul copilului ăsta.
Justificări, scuze... sunt zile când am impresia că le-am auzit pe
toate. Nu m-am putut abține. M-a obligat să o fac. Ea a căutat-o.
Dormeam. Plimbam nenorocitul de câine. Ar fi drăguț dacă măcar ar face
un efort când scornesc rahaturile lor. Originalitatea obișnuia să însemne
ceva...
— Un sfat pentru ce vei spune pe viitor? îi spun tânărului pe nume
Milton. Nu te pune cu Administrația Federală a Aviației. Este foarte
sensibilă zilele astea, și are resurse pentru a face din viața ta un infern.
Mă întorc după aia spre tatăl său.
— Și ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, Malcom, mi-ar fi
mai ușor să vă scap de problema asta dacă fiul dumneavoastră nu ar fi
arestat tot la câteva săptămâni.
Două arestări pentru conducere în stare de ebrietate, una pentru
tulburarea ordinii publice și încă una pentru o bătaie într-un bar, și asta
doar în trei luni. Dacă credeți că bate vreun record, din nefericire nu
joacă în favoarea lui.
— Deci spuneți că nu putem să câștigăm? întreabă Milton iar vocea
lui tremură de parcă ar fi Bobby în The Brady Bunch.
Buzele mele schițează o jumătate de zâmbet care se simte rece pe
fața mea.
— Bineînțeles că vom câștiga. Înainte de zbor ai luat medicamente
împotriva anxietății. Aceasta este abordarea noastră. O proastă reacție
adversă la pastile, care explică comportamentul tău ofensator. O
declarație semnată de medicul tău ar trebui să fie suficientă.
E aproape prea ușor.
Îmi îndrept mâna spre el.
— Dar pentru următoarele șase săptămâni trebuie să stai acasă. Nu
vreau să-ți văd numele în jurnale sau la canalele de mondenități. Nu
conduci, nu te duci în cluburi, să nu îndrăznești să-ți dai în petece.
Înțelegi?
Malcom zâmbește și pune mâna pe umărul fiului său.
— Înțelegem, da. Ca întotdeauna, îți mulțumesc, Jake, spune tatăl în
timp ce ne ridicăm toți trei. Suntem norocoși să te avem de partea
noastră.
— Vă țin la curent, le spun. Și cu o strângere de mână, pleacă.

***
6
 Două ore mai târziu, îmi îmbrac haina de costum, gata să merg să
iau prânzul. Îmi aranjez cravata și gulerul de la cămașă – ca să mă asigur
că nu mi se văd tatuajele care încep de la clavicula mea, se înfășoară în
jurul umărului meu drept înainte de a coborî până la capătul
încheieturii mâinii. Este cam nasol vara, dar prezența cernelii îi face pe
clienții noștri mai rigizi să nu se simtă în apele lor când îmi văd pielea
tatuată, și niciunui judecător nu-i place asta.
Secretara mea, doamna Higgens intră în biroul meu. Este imaginea
perfectă a bătrânei doamne clasice, până la colierul de perle și ochelarii
în formă de semilună – genul pe care-l poartă bunicuțele care stau în
balansoare și tricotează păturici pentru o duzină de nepoței. Este mai
ales secretara ideală.
— Este o femeie tânără care cere să te vadă, Jake. Nu are
programare.
La naiba, detest oamenii ăștia, sunt neașteptați și imprevizibili. Îmi
dau peste cap programul și programul meu este sfânt.
— Sunt pe punctul de a ieși.
Doamna Higgens își apleacă capul într-o parte și îmi vorbește cu o
voce scăzută.
— Este foarte drăguță.
Îmi privesc ceasul.
— Bine, dar spune-i că nu are decât cinci minute și nicio secundă în
plus.
Mă așez pe fotoliul meu, și câteva secunde mai târziu, o femeie
drăguță cu părul brunet intră în biroul meu. Aș zice că are cam douăzeci
de ani, seducătoare, cu un corp frumos sub pantalonii bej și puloverul
galben canar. Totuși, privirea ei care fuge în toate direcțiile și mișcările
ezitante o fac mai puțin atractivă.
Fizicul contează la o femeie, dar încrederea ei în sine o face
irezistibilă.
Doamna Higgens iese și închide ușa după ea iar bruneta vine până
în fața biroului meu.
— Bună, spune ea, aruncându-mi o privire scurtă, înainte de a privi
înapoi la podea, împingându-și părul în spatele urechii.
— Bună, cu ce te pot ajuta?
Asta o face să mă privească, până la urmă.
— Nu mă mai ții minte, nu-i așa? spune strângându-și mâinile una
în cealaltă.

7
 Îi studiez fața mai cu atenție. Nu este nici remarcabil de frumoasă,
nici îngrozitor de urâtă. Este... banală. Genul care se uită ușor.
— Ar trebui s-o fac?
Umerii ei se lasă și își ascunde ochii în spatele mâinii.
— La naiba, știam că va fi groaznic, dar...
Se așază pe unul din scaunele din fața biroului meu, pe margine, ca
și cum ar fi pregătită să o ia la fugă.
— Ne-am întâlnit acum o lună la Angry Inch Saloon? Purtam o
rochie roșie?
Nu, nu sună niciun clopoțel. Am întâlnit o mulțime de femei în barul
ăla și când sunt disponibile, mă duc direct la blonde. Nu sunt mai
distractive... doar mai fierbinți.
Își dă șuvițele întunecate de păr pe o parte, și încearcă din nou.
— Ți-am cerut să îmi cumperi o băutură, și tu ai făcut-o. Un
Cosmopolitan.
Tot nimic.
— Ne-am dus la tine după ce ți-am povestit că l-am surprins pe
iubitul meu făcând sex cu cea mai bună prietenă a mea.
Sunt în ceață.
— În timp ce purta cămașa mea de noapte roz preferată?
Bingo, avem un câștigător! Acum îmi amintesc. M-a făcut să mă
gândesc la Marv Albert, sportivul cu o slăbiciune pentru lenjeria de
damă – și molestare și ultraj. Și da, încă apare la televizor.
Doar în America se întâmplă.
— Da, acum îmi amintesc. Scotocesc în minte după nume.
— Lainey.
— Lainey, spun pocnind din degete. Și ce pot face pentru tine? Îmi
privesc ceasul, încă două minute și am întins-o.
Ea redevine nervoasă.
— OK, cum nu există o modalitate ușoară de a spune asta... o voi
spune pur și simplu.
Este un plan bun de atac.
Înghite adânc și se grăbește să spună.
— Nu s-a mulțumit doar să și-o tragă cu cea mai bună prietenă a
mea și să-mi poarte lenjeria preferată... mi-a lăsat și un cadou, de
asemenea.
Cât de poetic...
— Sifilisul.

8
 ***
Sunetul pe care îl auziți? Sunt eu, care mă gândesc. Ce naiba tocmai
a spus? Îmi înfig degetul în ureche să-mi curăț apa care evident, a rămas
acolo de la dușul de dimineață, distorsionându-mi auzul.
Dar pe urmă vorbește din nou. Și spune același lucru.
— Mda... sifilis.
Stomacul meu face un salt periculos și mă întreb dacă nu o să îmi
vomit micul dejun pe biroul meu.
— Am primit rezultatul testelor acum câteva zile. Și cei de la clinică
au spus că trebuie să-i contactez pe toți cei cu care am făcut sex. Și ești
doar tu. Mi-am adus aminte de numele tău și că ai spus că ești avocat
aici, în DC. Deci... iată-mă aici.
Ar trebui să se miște puțin mai la dreapta, sigur o voi stropi cu
voma mea.
Acum respiră mai ușor, ușurată că a spus ce venise să mă anunțe. Al
naibii de bine pentru ea.
— Ai întrebări, Jake? Ceva ce vrei să spui?
Rahatul naibii, ar fi trebuit să merg să mănânc fără să o văd...

CAPITOLUL 2

Nu am fost mereu așa de atașat de o rutină, cum sunt acum. Când

eram mai tânăr, am fost imaginea băiatului rău. Cu cât făceam mai
multe prostii, cu atât era mai bine. Am cicatricele, tatuajele, cazierul
judiciar pentru a dovedi asta. Aveam o mare problemă de
comportament și o furie chiar și mai mare, o combinație explozivă. Și le-
am lăsat pe amândouă să mă conducă, așa cum drogații se lasă conduși
de heroină. Și doar după o sperietură de proporții, una care era să-mi
distrugă viața, m-am lecuit. Sub îndrumarea unui bătrân judecător
ursuz care m-a luat sub aripa lui și mi-a dat câteva la cur – metaforic
vorbind –, am reușit să-l închid pe băiatul rău și să arunc cheia.
Pentru că el a văzut ceva în mine, ceva ce eu nici nu bănuiam că
există. Potențial. Promisiunea de a realiza lucruri mărețe. Desigur,
mama a prezis asta mereu, dar în creierul meu ciudat, nu prea conta ce
gândea ea. Oricare mamă gândește că progenitura ei este următorul
Einstein, sau Gates sau Mozart, așteaptă doar să se întâmple.
9
 Acest judecător m-a acceptat așa cum eram, cu defectele mele, dar a
refuzat să creadă că eram doar atât. Și când cineva crede în tine, atunci
când face eforturi enorme pentru tine deși nu e obligat să facă niciun
rahat, asta are impact asupra ta. M-a făcut să doresc să mă privesc în
oglindă și să văd omul care aș putea deveni.
Astăzi, este reflecția acestui om cea pe care o văd în oglindă.
Controlat. Puternic. În vârful piramidei. Sigur, vechii mei demoni mai ies
uneori din cușcă, dar reușesc să-i țin sub control. Băiatul rău își mai face
din când în când apariția, dar îl țin în lesă. Femeile adoră bărbații care
au și o latură sumbră, se dau în vânt după duri, atunci ăsta este locul lui
de joacă. Tocmai această stăpânire, pe care am învățat-o așa de greu, mă
face să nu anulez dejunul cu prietenii mei, chiar dacă mâncarea este
ultimul lucru la care-mi stă mintea. Dar este un ritual. Eu, Sofia, Brent și
Stanton – cei Patru Fantastici ai cabinetului – dejunăm, uneori în
birourile noastre, dar în general mergem în restaurantele din cartier.
Acolo suntem așezați acum, la o masă rotundă acoperită cu o față de
masă, la o terasă pe stradă, chiar dacă aerul de martie și soarele de
după-amiază abia încălzesc suficient pentru a mânca afară. Procesul lui
Stanton s-a terminat mai târziu decât a fost prevăzut, așa că ajunge
ultimul.
Sofia se ridică atunci când îl vede venind netezindu-și fusta neagră,
înălțată pe tocurile de zece centimetri care o face să aibă aceeași
înălțime ca și prietenul ei.
El o sărută cu un zâmbet pe buze.
— Hei, iubito.
— Hei, răspunde ea trecându-și mâna prin părul lui blond.
Brent se dă în spate pe scaunul său, cu un zâmbet răutăcios.
— Eu nu primesc un sărut?
Stanton trage scaunul pentru Sofia, pe urmă se așază și el pe
scaunul său.
— Curul meu este mereu disponibil pentru gura ta, Mason.
— De fapt, vorbeam cu Sofia.
— În acest caz, curul ei nu e disponibil, spune el uitându-se pe
meniu.
Stanton Shaw este un tip de modă veche. A crescut la o fermă în
Mississippi, și este un om onest și loial care nu tolerează nicio minciună.
Are un farmec natural pe care femeile – și juriile – îl găsesc irezistibil.
Ne-am întâlnit la școala de drept și am devenit colocatari. Deține un
palmares impresionant de victorii, la fel de frumos ca al meu și speră și
10
el să devină asociat al cabinetului. Dar spre deosebire de mine, Stanton
are un bagaj. Unul dulce și adorabil, desigur, dar tot un bagaj.
Nu-mi plac copiii, sunt plângăcioși și sâcâitori. Totuși, Presley, fiica
lui Stanton, este o excepție. Trăiește în Mississippi cu mama ei, dar vine
destul de des la Washington așa încât prietenul meu să merite porecla
de super tătic de care este atât de mândru. Dacă soarele ar lua o formă
umană, ca în mitologia greacă, ar semăna cu Presley Shaw. Este o
puștoaică genială.
După ce comandăm, vorbim despre dosarele noastre și despre ce se
întâmplă în firmă, despre cine calcă în teritoriul cui, cine calcă pe picior
pe cine, etc. Nu sunt bârfe, sunt lucruri pe care avem nevoie să le știm
pentru a ne poziționa mai bine în sânul cabinetului.
Mâncarea sosește și conversația se îndreaptă spre politică. DC, este
poate un oraș mare, dar când vine vorba de strategie și alianțe, seamănă
cu un episod din Survivor. Și toată lumea vrea să alunge pe cineva de pe
insulă. Ascult totuși doar cu o ureche, cealaltă încă sângerează după
revelația vizitatorului meu-surpriză, Lainey. E puțin probabil să-i uit
numele din nou. Încerc să mă liniștesc, dar palmele mele transpirate mă
trădează. Or, în afară de cazul în care lovesc sacul de box sau alerg cele
șapte mile cotidiene, eu nu transpir niciodată. Mă gândesc că sunt
destule șanse să fiu infectat și ce ar însemna asta pentru mine. Mă
gândesc la cum am ajuns în acest punct - alegerile diferite pe care
trebuia să le fac pentru a evita greața care-mi lasă prânzul neatins.
Vocea lui Brent mă scoate din gândurile mele.
— Ce nu e în regulă cu tine astăzi?
Ridic capul spre el.
— De ce crezi că ceva e-n neregulă?
El ridică din umeri.
— N-ai spus niciun cuvânt despre prânz, ai rămas închis în
mutismul tău. Ce se întâmplă?
Brent este vorbăreț. Ne povestește tot ce i se întâmplă. Provine
dintr-o familie extrem de bogată, cu o istorie de câteva generații. Dar
părinții lui nu sunt aristocrații reci și tăcuți pe care vi i-ați imagina.
Sigur, sunt excentrici, lucru pe care-l găsesc al naibii de amuzant, dar
sunt de asemenea calzi și generoși, trăsături pe care le-au transmis și
fiului lor. Dat fiind că nu lucrează, membrii familiei lui Brent au mult
timp liber. Sunt deci mult prea implicați unii în viața celorlalți. Nu există
secrete în familia lui Mason. Luna trecută, verișoara lui, Carolyne a

11
trimis prin email calendarul ei de ovulație, ca întreaga familie sa-și țină
degetele încrucișate ca să rămână ea însărcinată.
Nici măcar nu glumesc. Ar fi făcut o emisiune de genul reality show,
absolut hilară.
Când era mic, Brent a avut un accident: o mașină care rula cu viteză
a intrat în el. El a supraviețuit, dar a pierdut jumătatea inferioară a
gambei stângi. Însă ia ușor acest lucru, cred că este incapabil să-și
plângă de milă. Mutra lui frumoasă și faptul că femeile îl roagă să sară
pe ele, nu poate să-i facă rău. De altfel, Brent este un apărător fervent al
psihoterapiei. Pariez că a dat mai mulți bani psihologilor decât a dat
pentru casa lui.
Nu îmi place să-mi împărtășesc gândurile sau să vorbesc. Dar eu și
cu Brent ne înțelegem – suntem ceva gen yin și yang. Brent are un talent
să mă scoată din cochilia mea într-un fel care nu mă face să-mi doresc
să-l strâng de gât.
Dar nu și azi.
— Nu vreau să vorbesc despre asta.
Își fixează ochii pe mine așa cum un pilot de vânătoare își
urmărește ținta.
— Ei bine, acum ești obligat să vorbești.
— Nu, nu chiar, îi răspund sec.
— Haide, scuipă tot. Spune-ne. Spune-ne. Știu că vrei să vorbești.
Spune-ne.
— Mai bine spui, Jake, știi că n-o să se lase până nu va ști, râde
Stanton.
— Vă ofer o alternativă Aș putea de asemenea să-i sparg maxilarul,
i-o întorc și atunci nu va mai putea să spună nimic.
Brent își freacă ușor noua lui barbă aranjată cu atenție.
— Nu ai îndrăzni să strici această operă de artă. Ar fi o crimă. Hai,
spune-ne.
Deschid gura... fac o pauză... mă uit la Sofia, ezitând...
Citește în mine foarte clar și își rotește ochii de culoarea alunei.
— Am crescut cu trei frați, și stau cu el, spune arătându-l pe
Stanton. Nu poți spune nimic din ce nu am auzit până acum.
Bine. Respir adânc și forțez cuvintele să-mi iasă din plămâni.
— Se pare că o tipă cu care m-am culcat luna trecută are sifilis.
Trebuie să-mi fac testele.
Sofia se îneacă cu băutura ei.
— Bun, trebuie să rectific, asta încă nu am mai auzit-o niciodată.
12
 Brent, bastardul ăsta, râde.
— Omule, asta-i groaznic.
— Mulțumesc, ticălosule, pentru simpatia ta. Pari într-adevăr
distrus pe chestia asta.
Reușește să-și stăpânească râsul nebun.
— Nu mă înțelege greșit, toată treaba asta e de rahat, dar sifilisul se
tratează cu o injecție – ar fi putut fi mai rău. Dacă vrei să te joci, plătești
prețul. Se mai întâmplă și celor mai buni dintre noi. Și eu am avut o dată
o problemă cu scărpinatul...
— Cu scărpinatul? întreabă Sofia.
— Cu păduchii, explică Stanton.
— Beurk, spune ea strâmbându-se.
— Ți-am mai spus, că tot jucându-te, până la urmă o păsărică va
sfârși prin a-ți strica jucăria, arată Stanton cu degetul spre mine.
Când era celibatar, Stanton era departe de a fi un călugăr. Totuși,
atunci când se culca cu o femeie, era mai curând pe termen lung. Avea o
listă cu femei la care putea să apeleze în mod regulat atunci când voia să
și-o tragă. Eu nu funcționez astfel. Cere prea multă energie, prea mult
timp. Nu spiritul și personalitatea unei femei mă excită. Ci corpul lor.
Simt nevoia să mă apăr.
— Nu e ca și cum voi doi ați fi așa de selectivi. Le-am văzut pe unele
femei cu care v-ați tras-o, și unele dintre ele aveau destul de puțină
clasă.
— Nu sunt de acord cu asta, răspunde Brent zâmbind cu gura până
la urechi, dându-mi astfel dreptate.
— Măcar cunoșteam prenumele lor, un pic din cine sunt, ce gusturi
au, din povestea lor...
— Desigur, argumentez eu, pentru că imediat după ce ați discutat
despre starea vremii, o femeie îți va spune „ Hei, de fapt am sifilis ”.
Stanton se gândește o clipă la asta și ridică apoi din umeri.
— De fapt, ar putea. Ați fi surprinși câte lucruri poți afla dându-ți
osteneala să vorbești cu o femeie. Și chiar dacă nu ți-ar spune, când
începi să cunoști o femeie, îți dai seama ce fel de persoană este. Și asta
te ajută să iei decizia dacă-ți moi biscuitul în ea, sau nu.
Nu-mi place să admit că are o logică, dar are. Decid deci că – în
cazul în care analizele mele ies negative – să-mi dau osteneala s-o
cunosc pe următoarea tipă în care-mi voi băga scula. Măcar puțin. Așa
încât să nu mai am de-a face cu rahatul ăsta niciodată în viață.
Sofia își sprijină coatele pe masă și se apleacă spre mine.
13
 — Ți-ai sunat medicul?
— Da, am o programare pentru seara asta.
Evit medicii ca pe ciuma bubonică. La un anumit nivel, sunt
conștient că este o dovadă de ignoranță, dar cred că stresul de a ști că ai
o boală incurabilă ucide mai repede decât boala în sine. Prefer să nu
știu.
Dă-mi un atac de cord brusc în timp ce fac sex cu o femeie sublimă
sau argumentez în fața unui juriu, în oricare zi. Așa aș vrea să mor. Peste
mulți, mulți ani de acum încolo.
— Știi care este partea cea mai rea în toate astea, nu-i așa? spune
Brent. Ticălosul încă mai zâmbește.
— Nu ăsta este cel mai rău rahat?
— Nu. Este celibatul, prietene. Nicio distracție pentru tine, probabil
pentru două săptămâni. Până vei avea rezultatul testelor.
— Două săptămâni? Îți bați joc de mine?
Mădularul meu deja se strânge stresat, de parcă Brent ar fi spus doi
ani.
Prietenul își pune mâna pe umărul meu iar eu am chef să-i ard una.
— Mă tem că nu. Tu și cu Hanna veți fi monogami pentru un timp.
Mă uit cruciș la el, pentru că nu am nicio idee despre ce vorbește.
— Hanna... cine?
El își bate în palmă. Hanna Mâna ta, prietene.

CAPITOLUL 3

Brent avea dreptate. Cele două săptămâni au fost cele mai lungi din
viața mea. Am făcut atâtea abdomene că am distrus aparatul de
musculatură pe care lucrez, și am petrecut mult timp singur cu Hanna,
prea mult timp – e momentul să-mi iau adio de la ea.
Nu sunt un obsedat sexual. Nu am nevoie să fac sex în fiecare seară,
dar două săptămâni de abstinență, este prea mult. Nu a fost plăcut și
nici eu nu am fost agreabil. Cu fiecare zi care a trecut, iritarea mea a
crescut exponențial. Sunt tensionat. Și la capătul răbdării. La limită.
Cu alte cuvinte, chiar exasperat.

14
 Stanton evită să fie în același timp în birou cu mine – cred că e din
cauză că l-am amenințat că-i smulg limba în ziua când o întărâta pe
Sofia la telefon.
Astăzi este ziua în care ia sfârșit postul meu, dar eu sunt încă și mai
stresat să aflu în fine rezultatul testului pe care l-am făcut. Ceea ce este
o veste proastă pentru clientul meu care abia a intrat pe ușă.
Ați ghicit cine este? Milton-Eu-Nu-Pot-Respecta-Nenorocitul-De-
Ordin-Bradley.
Milton-Am-Fost-Arestat-Cu-10 grame-De heroină-În-Cutia-Pentru-
Mănuși.
Ușa se zdruncină din balamale când o trântesc în spatele lui,
fulgerându-l cu privirea. Își înfundă mâinile în buzunare și se duce să se
așeze cu atitudinea cuiva care se plimbă într-un parc, fără nici cea mai
mică grijă pe lume.
Ti-ai greșit ziua, rahat cu ochi.
În timp ce el se tolănește în fotoliu, îmi strâng mâinile pe birou să
nu fiu tentat să-i dau un pumn.
— Ce ți-am spus eu? îl întreb.
— Nu a fost al meu.
— Ce. Ți-am. Spus? repet din nou și vocea mea devine mai joasă.
Mai amenințătoare.
Își pleacă ochii, ca un cățeluș care este certat.
— Mi-ai spus să rămân acasă, dar...
— Nu există „dar”, ți-am spus să-ți ții curul acasă, dar ești prea idiot
ca să asculți.
El se ridică, fața lui schimbându-și culoarea de la alb, la un roșu
furios.
— Nu poți să vorbești așa cu mine! Tatăl meu îți plătește salariul!
Mă ridic și eu. Și sunt mult mai înfricoșător.
— Stai. Jos.
Se supune, dar eu rămân în picioare.
— Tocmai am vorbit așa cu tine, idiotule. Și nu am fost trăsnit de
fulger. În ce-l privește pe tatăl tău, nu el îmi plătește salariul. Și chiar
dacă ar fi cazul, tot nu aș ezita să te tratez de prost, pentru că asta ești.
Chipul lui devine tot mai roșu, iar eu mă așez și tonul meu devine
filozofic.
— Știi ce se întâmplă cu băieții ca tine în închisoare, Milton? Băieți
bogați, drăguți și care miros bine?
Pălește cu aceeași viteză cu care a roșit.
15
 — Dacă nu ai vreo fantezie secretă să-ți faci curul praf, trebuie să-ți
intre în capul ăla pătrat că singurul lucru care stă între tine și un coleg
de cameră care se numește Chewbacca, sunt eu.
În sfârșit, pare să i se fi făcut frică.
— Și cum asta este treaba mea, voi ține departe de închisoare
drăguțul tău cur, fie că vrei să cooperezi, fie că nu. Ai înțeles?
Dă din cap și nu spune niciun cuvânt.
— Acum: sunt amprentele tale pe vreunul din sacii de heroină?
El își scutură capul.
— Nu, nu le-am atins niciodată.
Cu atât mai bine, sunt șanse să pot să lucrez la această ultimă
arestare.
Iau o carte de vizită din sertarul meu de sus.
— Când pleci din biroul meu, du-te direct la această adresă.
Examinează cartea de vizită.
— Ce este?
— Este o companie de monitorizare. Îți vor pune o brățară
electronică care îi va informa de îndată ce pleci de acasă. Și dacă este
cazul, mă vor suna imediat.
Deschide gura ca să protesteze, dar nu îi las timp.
— Niciun cuvânt, Milton. Este ultima ta șansă. Dacă o dai în bară,
atunci punem în aplicare planul B.
— Și care este, planul B? întreabă el, ca și cum ar fi o opțiune pe
care ar trebui s-o ia în considerare.
— Îți sparg gura. Nu poți avea probleme dacă ești într-un fotoliu cu
rotile.
Înghite așa de tare că îl aud.
— Bine, strigă el. Promit să te ascult de data asta.
— Ai tot interesul. Pentru propriul tău bine, spun cu o voce glacială.

***
Două ore mai târziu, sunt într-o sală de consultație la cabinetul
medicului meu, așezat pe masa de examinare cu hârtia aia îngrozitoare
care ți se lipește de fese. Ca și cum nu eram deja destul de nervos,
întârzie.
Cum nu am nimic mai bun de făcut, mă uit pe pereții camerei.
Diplome de medicină de la Yale, un afiș cu tehnica adecvată spălării
mâinilor, o reclamă pentru un vaccin antigripal, și un memento pentru
efectuarea examenului de prostată.
16
 Împușcați-mă acum. Doar scăpați-mă din mizeria în care mă găsesc.
Și pentru a mia oară în două săptămâni, îmi jur că nu mă voi mai
găsi niciodată în această poziție. S-a terminat cu legăturile de-o noapte
cu femei pe care nu le cunosc. S-a terminat cu femeile cărora li s-au dat
papucii și vin să-și ridice moralul cu mine. De acum înainte mă voi culca
doar cu femeile pe care le cunosc, pe care le voi alege.
În cele din urmă, ușa se deschide și apare un bărbat cu o bluză albă,
pe care nu-l cunosc. Cu părul șaten închis, cu ochii căprui, cu pielea
cuiva care nu s-a ras niciodată – arată dracului, de parcă ar avea
doisprezece ani!
— Pot să te ajut? întreb.
Se uită zâmbind la dosarul pe care-l are în mâini.
— Bună ziua, domnule Becker. Sunt doctorul Grey.
Mă uit în spatele lui, sperând ca tatăl lui să vină pe urmele sale.
— Sunteți sigur?
Dinții lui albi strălucesc.
— Da, sunt sigur că sunt doctor. Sunt nou în cabinet. Doctorul
Sauer a avut o urgență familială și eu îl înlocuiesc astăzi. Întoarce o
pagină din dosar, studiind conținutul.
— Înainte de a discuta rezultatele testelor, să trecem în revistă
protocoalele recomandate pentru un raport sexual sigur, inclusiv
prezervative, lubrifianți cu spermicide, controlul nașterilor.
Îl opresc ridicându-mi mâna.
— Hai mai bine să nu. Sunt bun la toate astea. Doar spune-mi-o
direct – rezultatele mele sunt bune, sau rele?

***
Îmi ridic sticla de bere s-o ciocnesc cu celelalte trei ridicate, ale
prietenilor mei.
— Sunt curat!
Nu am mai zâmbit atât de mult de când am câștigat primul proces.
— Felicitări, exclamă Sofia.
— Sănătate, bogăție și înțelepciune, spune Stanton. Să ne rugăm ca
asta să rămână așa.
— Al naibii de adevărat, spun luând o gură de bere. De obicei nu
beau la prânz și niciodată nu mă îmbăt, nici măcar în week-end. Am
perceput asta ca pe o slăbiciune – pierderea controlului, gânduri tulburi
și acțiuni regretabile. Dar asta este o ocazie specială.

17
 — Deci, care este planul tău acum? întreabă Brent. Ah! Ca și cum nu
aș fi știut deja, obsedatule. Am văzut cum o priveai pe doamna Higgens.
Nu este totuși puțin disperat?
Îi răspund cu degetul mijlociu. Doamna Higgens este fără îndoială
singura femeie din anturajul meu pe care nu risc să o ating.
— Ei bine... și care este protocolul normal când ieși cu o fată? Cât
timp trebuie să aștepți înainte s-o fuți?
— Trei întâlniri, răspund prietenii mei pe o singură voce.
Ridic sprâncenele.
— Trei întâlniri? Sunteți serioși? Băieți, sunteți cumva... mai
religioși decât știam?
— N-ai auzit niciodată de regula celor trei întâlniri? întreabă Sofia
luând o gură din salata Cesar.
Scutur capul și Stanton continuă.
— La prima întâlnire, stați de vorbă să vedeți dacă puteți sta într-o
încăpere mai mult de o oră. A doua... este pentru a verifica dacă cealaltă
persoană este așa cum ți s-a părut la prima întâlnire. Și a treia întâlnire
este cea la care lucrurile devin amuzante.
Mi se pare cam mult efort depus doar ca să ți-o pui. Mă întreb dacă
păsărica este mai bună când știi numele fetei.
— Așteptați o secundă, intervine Sofia. Asta înseamnă că nu ai mai
avut nicio întâlnire? Nu ai mai avut niciodată o prietenă? Nici în liceu?
Scutur capul.
— Nu eram chiar prototipul prietenului în liceu. Și fetele cu care-mi
petreceam timpul nu erau interesate de asta, în orice caz.
— E chiar simpatic, Jake, râde ea. E ca și cum ai fi virgin.
Mă încrunt.
— Doar cu excepția că nu sunt, deloc.
— Am o întâlnire vineri. Cu Lucy Patterson de la Emblem & Glock.
Emblem & Glock este alt cabinet de avocatură cu care suntem în
competiție pentru a atrage clienți.
— Te culci cu inamicul? întreabă Stanton.
Brent ridică din umeri.
— Este inteligentă, superbă și nu crede că sunt un nemernic atunci
când mă plâng că un procuror nou refuză să facă o înțelegere pe cale
amiabilă. În plus, spiritul concurenței face lucrurile mai fierbinți. Pot să
o întreb dacă are o prietenă, am putea organiza o dublă întâlnire,
propune el privindu-mă.
Fac rapid calculele în capul meu.
18
 — Asta înseamnă, că în cel mai bun caz nu mă voi culca cu ea
înainte de duminică. Și asta dacă-mi pierd tot weekendul pentru o
femeie pe care n-am văzut-o niciodată.
Regula asta de trei întâlniri înainte de a trece la fapte, nu este pentru
mine.
— Ai o altă soluție? întreabă Brent.
De fapt, am.

***
Sunt anumiți bărbați cărora nu le place să se culce cu femeile cu
care lucrează, pentru că le e teamă ca acest lucru să nu devină
deranjant. Or, nu este cazul meu, mai ales în această situație particulară.
Ne cunoaștem deja prenumele pentru că ne-am tot întâlnit în timpul
ultimilor șapte ani. Asta ar trebui să elimine regula celor trei întâlniri,
nu? Îmi place să fiu eficient.
Camille Longhorn lucrează la contabilitate, la cabinetul nostru.
Celibatară, un metru șaizeci, trebuie să cântărească cam cinzeci și cinci
de kilograme, picioare lungi, sâni fantastici, păr blond murdar și o față a
la Elle Macpherson. Când am invitat-o la cină acum patru ore, am sperat
că părul ei nu era singurul lucru murdar la ea.
Dar asta a fost atunci.
Acum? Nu prea tare.
Pentru că după ce am ascultat-o pălăvrăgind despre lucruri de care
nu aș putea fi niciodată interesat, după ce i-am auzit râsul zgomotos pe
care-l scoate guițând ca un porc... mi-am pierdut orice urmă de
entuziasm. După ce am văzut-o cum își învârtește compulsiv o șuviță în
jurul degetului și cum își scarpină capul, am impresia că un milion de
păianjeni furioși se plimbă prin capul meu. Inutil să spun că nu mai sunt
interesat. Deloc.
Este ca în filmul ăla cu Gwyneth Paltrow, când purta costumele care
o făceau grasă. Acum e sexy... acum nu mai e.
— Și atunci i-am spus, este peste nivelul meu de salarizare!
Guiț, guiț, guiț.
Dumnezeule, încetează să vorbești, te rog.
Încerc să-i ignor maniile ca să mă concentrez pe ceea ce contează
cu adevărat – sânii ei generoși, cărora să le simt forma în mâna mea, sub
limba mea...
Ce scârbos, are spanac între dinți.

19
 Scula mea își pleacă capul. Și totuși, reușesc cumva să îmi păstrez
fața impasibil de politicoasă, pe măsură ce îmi îndrept privirea spre
gura ei și spun: "Ai o... ceva...“
— Oh, mulțumesc.
Ia un cuțit și-și cercetează dinții în reflecția lui.
Nu mi-am dat niciodată seama că dezavantajul de a cunoaște o
femeie în dorința de a sări pe ea, este posibilitatea de a-ți pierde total
cheful să i-o mai tragi. Nu mi-am dat niciodată seama că personalitatea
poate avea un efect așa de devastator asupra atracției exercitate de o
persoană. Este deprimant. Întreaga mea viziune asupra lumii a luat o
lovitură teribilă.
Când vine nota, Camille începe să caute în geantă după portmoneu,
dar nu o las, îi dau mâna jos, scot câteva bancnote pe care le las pe masă.
Ne ridicăm, ne îmbrăcăm și ieșim din restaurant. Am venit pe jos după
serviciu, deci vestea bună este că nu trebuie să o conduc acasă.
— Mulțumesc pentru cină, Jake. A fost distractiv, ar trebui să o mai
facem o dată.
Deschid gura ca să-i spun, nu, mersi. Politica mea a fost întotdeauna
onestitatea. Nu am timp sau voință ca să mă port cu mănuși. Dar mă
opresc, pentru că asta a fost o întâlnire, și asta implică jumătăți de
adevăruri, vezi minciuni, ca să nu închizi definitiv ușile. Poate că data
viitoare când o voi vedea nu mă va mai plictisi și agasa atât de tare. Nu
ar fi imposibil, nu-i așa?
Scot deci clișeul clasic.
— Te voi suna.
Camille se ridică pe vârful picioarelor și mă sărută pe obraz.
— Noapte bună, Jake.
— Noapte bună, Camille.
Și mă întorc singur în apartamentul meu gol. Amintindu-mi că ar fi
putut să fie mai rău. Să fiu singur și cu sifilis.

***
Îmi petrec cea mai mare parte a zilei următoare, examinând
rapoarte medicale pentru un caz de violență domestică. Senatorul
William Holten este un politician de carieră uns cu toate alifiile. Asta
face din el un adversar formidabil, și un aliat încă și mai puternic. A fost
acuzat de numeroase atacuri violente asupra soției sale cu care este
căsătorit de treizeci de ani. Patronul meu, Jonas Adams, care este un
bun prieten de-al lui, m-a rugat să mă ocup personal de cazul acesta. E
20
un lucru al dracului de important. Cu acest unic caz, aș putea face
carieră în această firmă.
De aceea l-am acceptat. Chiar dacă Holten are o privire sumbră, cu
niște ochi lipsiți de emoție, pe care îi găsesc tulburători. Chiar dacă
lectura rapoartelor medicale și fotografiile rănilor soției sale, îmi dau o
stare de rău. Toate astea îmi sunt prea familiare, și-mi înnoadă
stomacul.
La ora cinci după masa ies să iau puțin aer. Merg pe trotuar, în
spatele blocului, întinzându-mi picioarele. E o zi răcoroasă astăzi, cu
cerul de un gri murdar și cu un vânt destul de rece, dar asta-mi face bine
după ce toată ziua am stat închis. Închid ochii și inhalez adânc, simțind
cum aerul înghețat îmi dilată plămânii... și mă ciocnesc de o chestie care
îmi ajunge până la talie.
— Au, exclamă chestia căzând după ce s-a izbit de pieptul meu.
Cobor capul și văd un puști de nouă sau de zece ani, cu ochii gri, cu
păr brunet și ondulat, cu pielea palidă cu pistrui. Se holbează la mine
câteva secunde, cu gura deschisă și respirația sacadată și cu o figură
surprinsă. Se întoarce într-o parte și scotocește cu mâinile în rucsacul
lui cu multe buzunare, să se asigure că nu a căzut nimic din el.
— Ești bine, puștiule? întreb eu întinzându-i mâna să-l ajut să se
ridice.
Ochii lui se pun pe mâna mea și ezită înainte de a o accepta.
— Da, sunt bine. Îmi pare rău, domnule, spune băgându-și bărbia în
piept și punând rucsacul de piele maro pe umăr.
— Uită-te pe unde mergi, răspund. Dacă aș fi fost pe bicicletă, ai fi
avut niște vânătăi de toată frumusețea.
— Bine, mormăie el, se întoarce pe călcâie și pleacă.
Continui în direcția opusă, dar după câțiva pași îmi dau seama că
ceva este diferit, că mă simt mai ușor. Mă grăbesc să-mi caut prin
buzunarele sacoului meu. Telefonul este în buzunarul drept, și
portmoneul... portmoneul nu mai este în buzunarul stâng.
Mă întorc brusc și scanez cu privirea mulțimea de pietoni care
merge împotriva vântului, până dau cu ochii de copil, aflat acum la o
jumătate de bloc distanță.
— Hei! vocea mea bubuie ca un tun, și vreo câțiva pietoni, printre
care și copilul, se întorc să mă privească. Chiar și de la distanță, privirile
noastre se întâlnesc, și expresia diabolică de pe fața lui îmi spune tot ce
am nevoie să știu. Un zâmbet încrezător, cu dinții lui albi de copil, și o

21
privire victorioasă în ochii lui de pisică, pentru că el crede că nu-l pot
ajunge.
Își ține mâna dreaptă cât de sus poate, cu degetul mijlociu ridicat.
Căcăcios mic.
Se întoarce pe picioare și o ia la fugă.
Ei bine, stai că vezi tu, puștiule.

CAPITOLUL 4

Plec în urmărirea lui, făcând tot posibilul să nu-i răstorn pe

trecători în goana mea. Evit o mașină care claxonează și traversez
strada din trei pași, pe urmă urc scările unui centru comercial care dă
pe strada unde a dispărut puștiul.
— Ei, ai grijă! strigă un bătrânel cu părul gri, agitând bastonul în
aer.
Ies prin ușile din dos, direct în stradă. Privesc la dreapta, pe urmă
la stânga, și-l zăresc pe rahatul mic care continuă să alerge. Picături de
transpirație îmi curg pe frunte în timp ce accelerez, sărind pe deasupra
unui hidrant de incendiu, ca un atlet pe pistă. Întind brațul, cu degetele
răsfirate și-l apuc pe puști de gulerul cămășii lui.
Te-am prins!
El scoate un țipăt, indignat, după care se zbate ca un pește la
capătul undiței, încercând să îmi scape, dar nu va reuși.
— Lasă-mă! Lasă-mă să pleeec!
Îl scutur ca să-i atrag atenția.
— Calmează-te! țip la el.
Cu pumnii lui micuți mă lovește în braț și în stomac și îl mai scutur
o dată.
— Ți-am zis să te calmezi! Nu-ți voi face rău, îi zic cu o voce mai
caldă.
Cu toate astea, micuțul nemernic, este hotărât.
— Ajutor! strigă, încercând să atragă atenția trecătorilor.
Dar ca de obicei, martorii își urmează drumul, presupunând că
altcineva va interveni. Atunci scoate căcăciosul mic, discursul pe care
toți părinții hiperprotectori trebuie să-i învețe pe de rost pe copiii lor.
— Tu nu ești tatăl meu! Nu te cunosc! Ajutoooor!
22
 Îl scutur un pic mai tare de data asta.
— Chiar vrei să atragi atenția asupra ta atunci când portmoneul
meu se găsește în rucsacul tău?
Asta reușește să îl calmeze puțin. Gâfâind ca o vulpe prinsă într-o
capcană, se oprește din zbătut. Chiar are tupeul să se uite la mine cu o
privire plină de resentimente.
— Este vreo problemă aici?
Îmi întorc capul spre ofițerul de poliție care observă scena
încruntând sprâncenele, până când mă recunoaște.
— Salut, Becker!
Celor mai mulți polițiști nu le plac din instinct avocații apărării,
ceea ce pot să înțeleg. Își petrec zilele riscându-și viața pentru a băga
toate putregaiurile acestei lumi în închisoare și oameni ca mine sunt
plătiți ca să-i repună în libertate. Mie personal îmi plac polițiștii. Sigur,
sunt adesea niște ticăloși duri care sunt uneori obsedați de autoritate,
dar sunt mai ales oameni de bine care încearcă să își facă treaba care
este a naibii de dificilă.
Paul Noblecky este un polițist de cartier, care merge la aceeași sală
de gimnastică ca și mine. Am jucat de mai multe ori baschet împreună și
am ieșit să bem o bere după meci.
— Cum merge, Noblecky?
— Nu mă pot plânge, răspunde arătându-mi puștiul pe care încă îl
țin de guler ca pe un cățeluș vagabond. Despre ce este vorba?
Și înainte de a putea răspunde, cățelușul răspunde.
— Ne amuzam puțin. Becker este bona mea. Am pariat că fug mai
repede decât el.
Primul meu reflex este să izbucnesc în râs, pentru că este evident
că puștiul ăsta afurisit este un mincinos talentat. Mă întreb dacă a luat
în considerare o carieră de avocat sau una politică. Al doilea meu reflex
este să i-l dau lui Noblecky, să mă întorc pe călcâie și să scap de el.
Totuși, este ceva în expresia lui... care mă împiedică. Un amestec de
disperare și de amărăciune. Speră că îl voi salva, dar detestă să îmi
ceară ajutorul. În plus, există o inocență la puștiul ăsta, care nu mai
există la delincvenții înrăiți. Ceva îmi spune că pentru el totul nu este
încă pierdut și că merită să fie salvat.
De asta îi fac jocul și îi frec capul să-i zburlesc părul.
— Ți-am spus că vei pierde.
Noblecky izbucnește în râs.

23
 — Cineva te-a lăsat să te ocupi de puștiul lui? întreabă el privindu-l
pe băiat. Condoleanțele mele, spune el.
Puștiul se strâmbă scurt, dar cred că sunt singurul care a remarcat.
Noblecky îmi dă o ușoară lovitură cu cotul.
— Cât ceri pentru o oră? Dacă nu o duc în curând la restaurant pe
Amy, cred că o să ceară divorțul, glumește el.
Scutur capul.
— A fost un caz excepțional. Copiii nu sunt specialitatea mea.
— OK, pe curând, Becker, răspunde, se întoarce și pleacă.
— Mda, pe curând.
De îndată ce polițistul e destul de departe, îl trag pe puști de
cealaltă parte a străzii și întind mâna.
— Dă-mi-l înapoi.
Își dă ochii peste cap, pe urmă își bagă mâna în rucsac și-mi
trântește portmoneul în mână. Nu cred că a avut timp să-l golească, dar
îl verific totuși, să văd dacă banii și cardurile mele de credit sunt încă
acolo și pe urmă îl bag în buzunar, satisfăcut.
— Cum te cheamă? îl întreb.
— Ești copoi? răspunde încruntându-se.
— Nu, sunt avocat.
— Mă cheamă Rory.
— Rory și mai cum?
— Rory McQuaid.
Îl privesc din cap până în picioare: cămașă albă, pantaloni bej... este
uniforma unei școli particulare. În plus, are bascheți de două sute
cinzeci de dolari, rucsacul lui e J. Crew, aș spune că puștiului ăsta nu-i
lipsește nimic.
— De ce mi-ai furat portmoneul, Rory McQuaid?
— Nu știu, spune el privindu-și picioarele.
Dar desigur.
— Ca să văd dacă o pot face, cred, adaugă, ridicând din umeri.
Ăsta e momentul în care mă întreb ce dracu se presupune că ar
trebui să fac cu el. Să nu-l dau pe mâna polițailor, este una. Dar să-l las
să scape așa ușor, este altceva. Are nevoie să învețe că acțiunile
prostești au consecințe, unele grave, și trebuie să învețe asta acum. Dacă
nu, va lua decizii și mai idioate mai târziu și consecințele vor fi chiar mai
severe.
— Bine, Rory, mergem într-acolo, îi zic arătându-i capătul străzii.
Dar Rory nu se mișcă.
24
 — Nu mă duc niciunde cu tine. Ai putea fi un pedofil.
— Nu sunt un pedofil, îi răspund încruntând sprâncenele.
— Este exact ce ar zice un pedofil.
— Atunci, în afara faptului că ești un hoț, mai ai și o gură mare?
Grozav, este chiar ziua mea norocoasă. Te duc acasă. O să le explic
părinților tăi ce ai făcut, și se vor ocupa ei de soarta ta.
Mama era obișnuită cu genul ăsta de vizite, din partea profesorilor,
a consilierilor de orientare, a polițiștilor... Asta nu a schimbat niciodată
atitudinea mea catastrofică, dar ea a apreciat mereu să știe ce face fiul
ei, chiar dacă lucra prea mult ca să poată remedia situația.
— Nu ești obligat să faci asta, spune Rory în timp ce se întunecă la
față. Nu voi mai fura.
— Exact asta ar spune un hoț, spun reluând cuvintele lui, ceea ce-l
face să râdă.
Simt totuși că încă ezită.
— Ascultă, copile. Sau te duc la ai tăi și îi ai de înfruntat pe părinții
tăi, sau îl chem din nou pe ofițerul Noblecky. Tu alegi.
Dă un picior în perete suspinând, pe urmă își pune rucsacul pe
umăr și mă privește în ochi.
— Unde este mașina ta?

***
Când ajungem la Mustangul meu, Rory urcă în spate și își atașează
centura fără să fie nevoie să i-o cer. Îmi dă adresa lui, care nu este decât
la vreo cincisprezece kilometri de centrul Washingtonului.
— Chiar te numești Becker? întreabă după câteva minute.
Îl privesc în retrovizorul din mijloc.
— Da, Jake Becker. Câți ani ai?
— Voi avea doisprezece ani peste cinci luni.
— Da, deci ai nouă ani.
— Și eu sunt cel care face pe deșteptul? zice zâmbind.
Restul traseului îl parcurgem în tăcere. Totuși, pare să devină din
ce în ce mai resemnat pe măsură ce trecem de Whitehaven, Foxboro și
Hampshire. Pare să se închidă în el însuși și umerii lui, ca și maxilarul, i
se crispează.
— Nu vor fi prea severi cu tine, nu-i așa?
Vorbesc despre părinții lui. După toate cele, pentru că pare răsfățat
și sănătos, asta nu înseamnă că acasă nu-l poate aștepta ceva sinistru.
— Nu, răspunde. Va fi în ordine.
25
 Când ajung la adresa lui Rory, poarta de fier forjat se ridică
automat. Aleea lungă care duce la casă este mărginită de lampadare
vechi și de cireși. Drumul din piatră albă duce la o casă mare de
cărămidă în stil georgian, cu obloane negre și ornamente albe care
decorează cele paisprezece ferestre de pe fațada casei. Mai este un garaj
pentru trei mașini, o curte mare mărginită de ziduri mici de piatră și de
straturi frumoase de flori.
Opresc motorul și privesc casa întrebându-mă dacă mi-a făcut vreo
farsă.
— Tu locuiești aici?
— Da.
— Ești fiul grădinarului?
Rory încruntă sprâncenele, confuz.
— Nu, casa este a părinților mei. În fine, era..., șoptește el.
Nu spune mai mult și coboară din mașina mea cu rucsacul în spate.
Îl ajung din câțiva pași mari și așteptăm în fața unei uși mari din stejar
masiv. Îmi pun mâna pe ceafa lui, ca să fiu sigur că nu o va lua la fugă, pe
urmă sun.
Imediat se aud niște lătrături stridente. Aud un zgomot de pași, pe
urmă ușa se deschide.
Și eu rămân fără respirație.
Cred că măsoară un metru șaizeci și opt, poate șaptezeci. Picioarele
ei lungi și musculoase sunt puse în valoare de colanții negri pe care-i
poartă. Zăresc o talie subțire și un piept frumos sub cămașa de bumbac
alb. Are un gât frumos iar fața este sublimă. Pomeții înalți, buzele pline,
nasul în vânt, care îi dă un aer șmecheresc, iar ochii albaștri îi strălucesc
ca diamantele în soare. Părul castaniu roșcat este ridicat într-o coadă de
cal înaltă, din care au scăpat câteva șuvițe care-i încadrează fața cu o
piele palidă. Poartă niște ochelari dreptunghiulari care-i accentuează
ochii și o fac serioasă și sexy, în aceeași măsură.
Încerc să înghit, dar gura mea este dintr-o dată prea uscată.
— Rory... suspină ea ușurată, privindu-l pe băiatul de lângă mine.
Brusc, se enervează.
— Unde erai? Sunt ore de când trebuia să te fi întors! Și de ce este
închis telefonul tău?
Puștiul se lasă în jos ca să se elibereze de sub mâna mea și
traversează holul de la intrare în carouri negru cu alb, pe urmă urcă
scările fără ca măcar să o privească.
— Rory! Oh! strigă după el.
26
 Falangele i se albesc în timp ce strânge mai tare cadrul ușii și se
întoarce spre mine.
— Bună ziua.
— Bună ziua, răspund holbându-mă la ea, admirând priveliștea.
La naiba, mă excită teribil.
Scutur capul ca să ies din transa mea cretină.
— Bună ziua, reiau întinzându-i mâna. Sunt Jake Becker. Sunt
avocat.
Este întotdeauna util să comunici această informație căci, ca și în
cazul polițiștilor, oamenii au imediat încredere în persoanele care
lucrează în sistemul juridic, chiar dacă nu mereu este pe merit.
— Chelsea McQuaid, spune strângându-mi mâna.
— Eu l-am adus pe Rory acasă.
— Ah? zice cu o voce plină de suspiciune, lăsându-și capul într-o
parte.
— Trebuie să vă vorbesc despre fiul dumneavoastră, doamnă
McQuaid, spun făcând conexiunea logică între ea și băiat.
Ea continuă să mă fixeze și știu că se întreabă dacă trebuie să lase
un necunoscut așa de impozant ca mine să intre în casă. Cred totuși că
faptul că port un costum făcut la comandă și că sunt un brunet arătos,
joacă în favoarea mea.
— Foarte bine. Intrați, deci, domnule Becker, spune dându-se în
spate.
— Spuneți-mi Jake, vă rog.
Închide ușa în spatele meu și pune siguranța. Un ghemotoc cu păr
lung de culoarea caramelului și a ciocolatei apare din senin și sare pe
pantofii mei să-i adulmece, lătrând.
Ca toți cățeii micuți, și ăsta are clar un complex de inferioritate.
— Gata, It! îl ceartă Chelsea.
— Pe câinele dumneavoastră îl cheamă It? întreb zâmbind.
— Mda. Vărul It. Ca în Familia Addams, Vărul It, răspunde oferindu-
mi un surâs devastator.
It este din ce în ce mai surescitat ca un mop care a înnebunit.
— Apropo de fiul dumneavoastră...
— Rory este de fapt nepotul meu...
Ia te uită, o informație prețioasă. Îi privesc mâna și inima mea o ia
la galop, căci sunt șanse ca ea să fie mătușa celibatară a lui Rory. Este
cea mai bună veste a zilei.

27
 Plânsete de bebeluș se aud din încăperea de alături și Chelsea mă
privește.
— Ați putea veni cu mine? Eu trebuie...
Se întoarce pe călcâie și eu o urmez. Trecem prin fața ușilor boltite
ale unei biblioteci și de o verandă mare în care tronează un pian cu
coadă, și intrăm într-un salon imens cu un șemineu enorm și cu un
plafon mansardat. Zeci de poze cu copii acoperă pereții. Chelsea intră pe
o ușă care duce la bucătărie și plânsul se amplifică.
Bucătăria cred că are dimensiunea apartamentului meu, în
totalitatea lui. Are parchet pe jos, dulapuri din lemn de acaju, blaturi de
granit și două chiuvete care sunt pline cu ustensile de inox. O masă
mare, rotundă, pentru opt persoane, se află chiar în dreptul ușilor-
ferestre care dau spre o terasă pavată cu pietre și spre o grădină imensă
cu o piscină.
Într-un scaun rabatabil instalat lângă blatul de lucru, răcnește un
bebeluș.
— Ia-o, uite bebe, spune Chelsea luând suzeta care a căzut pe burta
copilului ca să i-o bage în gură.
Cred că este un băiat, în orice caz este îmbrăcat cu un minuscul
pantalonaș bleumarin și cu un tricou cu vaporașe. Ea îi mângâie
căpșorul blond și țipetele sunt înlocuite de gângurit.
O oală imensă fierbe pe aragaz, umplând bucătăria cu mirosul de
supă.
— Hei!
Întorc capul spre dreapta, unde o fetiță cu părul blond și ondulat,
îmbrăcată cu un tricou pătat, stă pe jos înconjurată de cărți și de cuburi
de toate culorile.
— Hei, răspund cu răceală.
— Hei! spune ea mai tare.
— Hei, repet dând din cap.
Ea se strâmbă, se apleacă în față ca și cum s-ar pregăti să-mi
reveleze un secret și șoptește: „Hei!”
— Are vreo problemă? întreb.
— Nu, răspunde Chelsea cu o voce ușor ofensată. Regan nu are
nicio problemă, are doar doi ani.
Regan îmi zâmbește din nou.
— Hei.
— Nu cunoaște alte cuvinte?
— Nu. Nu are decât doi ani.
28
 — Hei, hei, hei, hei!
Mă dau bătut și îi întorc spatele.
— Atunci, cum pot să mă întâlnesc cu părinții lui Rory? Trebuie să
le vorbesc despre ceva foarte important.
Ea arată dintr-o dată tensionată. Tristă.
— Este imposibil. Ei... fratele meu și cu soția lui au avut un accident
de mașină acum aproape două luni. Au decedat.
Deodată, bucățile de puzzle se asamblează în capul meu.
Comentariile lui Rory, furia lui contra întregii lumi... Totuși, numele este
cel care-mi reține atenția, numele și accidentul.
— Robert McQuaid era fratele dumneavoastră? Lobbistul pentru
mediu?
Ea îmi oferă un surâs trist și dă din cap.
— Îl cunoșteați pe Robbie? Washington este un oraș imens dar am
impresia că toată lumea cunoaște aici pe toată lumea.
Când este vorba despre cercurile politice și juridice... este exact așa.
— Nu, nu îl cunoșteam, dar... am auzit lucruri bune despre el, că era
sincer și onest. Ceea ce este rar, în părțile noastre.
Deodată Chelsea îmi pare mai tânără. Mai mică și... fragilă. Este
singură în această casă imensă cu copiii? Ea, Rory, Hei și bebelușul?
— Sunt tutorele lui Rory, deci orice ați fi vrut să le spuneți lui
Robbie și soției lui, va trebui să-mi spuneți mie.
Dau din cap ca să mă concentrez din nou asupra motivelor care m-
au adus aici.
— Da, deci l-am adus pe Rory, pentru că....
Nu am ocazia să-mi termin fraza pentru că un tropăit de picioare,
ca a unei turme de rinoceri, bubuie deasupra capetelor noastre, tăindu-
mi vorba. Chelsea și cu mine privim plafonul ca și cum ar fi gata-gata să
se prăbușească peste noi, iar zgomotul se deplasează, apropiindu-se de
noi. Sunt țipete, de asemenea. Țipete stridente care îmi sparg timpanele.
— O să te omor!
— Nu am făcut-o eu!
— Vino înapoi!
— Nu sunt eu de vină!
Chiar și Hei pare speriată.
Cavalcada coboară a doua scară și dă buzna în bucătărie, sub forma
a două fete care se aleargă în jurul blatului central, ca o versiune a
Jocurilor Foamei.

29
 — Ți-am spus să stai departe de camera mea! spune cea mai mare,
cu părul negru lung și ondulat.
— Nu am fost eu! strigă cea mai micuță.
Iisuse Christoase, dar ce casă de nebuni este asta?
Chelsea se interpune între cele două, prinzându-le de brațe pentru
a le separa.
— Ajunge!
Acum, amândouă țipă la ea, pledându-și cauza în același timp,
fiecare încercând să vorbească mai tare decât cealaltă. Nu înțeleg mare
lucru, dar mătușa lor pare să vorbească aceeași limbă cu ele.
— Gata, am zis! spune ridicând mâinile, făcându-le să tacă imediat.
Este destul de impresionant. Sunt judecători care nu au parte de
atâta respect în propriul lor tribunal.
— Una pe rând. Riley, tu mai întâi, spune întorcându-se spre cea
mai mare.
— A intrat în camera mea, când eu i-am spus de o mie de ori că-i
este interzis să o facă! Și a cotrobăit prin machiajul meu și mi-a distrus
rujul meu preferat!
Chelsea o privește acum pe cea mai mică, care, acum că nu mai țipă
ca o nebună, mă face să mă gândesc la Shirley Temple.
— Rosaleen, e rândul tău acum.
Hei și cu mine privim scena cu atenție, așteptând contraargumentul
ei dar ea se mulțumește să spună o singură frază.
— Nu am fost eu.
După mine, nu este neapărat o apărare slabă... dacă gura și bărbia
ei nu ar fi acoperite de o culoare roz fucsia.
— Tu nu ești decât o..., începe Riley.
Chelsea ridică mâna și o face să tacă.
— Pst, ajunge.
O ia după aceea pe cea mai mică, pe Rosaleen în brațele ei și o pune
pe blatul de lucru.
— Aș putea aproape să te cred, explică Chelsea luând două
șervețele pentru bebeluși și ștergându-i bărbia, dacă fața ta nu ar
dovedi contrariul, trage concluzia arătându-i rezultatul pe șervețele.
Fetița privește materialul umed și ca oricare acuzat care știe că a
fost prins, face singurul lucru pe care–l poate face: se pune la mila
Curții.
— Îmi pare rău, Riley.
Riley însă nu prea pare emoționată.
30
 — Asta nu-mi va aduce rujul înapoi, scorpie ce ești!
— Nu m-am putut abține, pledează micuța.
Fără să-mi dau seama, aprob cu capul. Bine jucat, micuțo, pledează
nebunia, asta este tot ce-ți rămâne.
— Rujurile erau acolo... strigau numele meu...
Vocile. Este foarte bine. Întotdeauna este credibil.
își îngroapă mâinile în buclele blonde ca să le zburlească.
— Am simțit că înnebunesc! Erau așa de frumoase, așa de roz... am
simțit nevoia să le ating!
Chelsea închide ochii și inspiră profund, umflându-și pieptul
fabulos. Profit de spectacol, rugându-mă ca un nasture să cedeze și ca o
fântână să țâșnească brusc din chiuvetă și să-i stropească bluza albă.
Un bărbat are dreptul să viseze.
— Riley, care sunt sarcinile tale săptămâna asta?
— Trebuie să așez masa pentru cină, răspunde tânăra fată.
— Foarte bine, spune Chelsea cu o voce fermă. Rosaleen, tu vei face
treburile surorii tale până la sfârșitul săptămânii. Și când vei primi banii
de buzunar duminică, te vei folosi de ei ca să-i cumperi un ruj. S-a
înțeles?
— De acord. Îmi pare rău, Riley.
Chelsea își trece mâna prin părul lui Rosaleen.
— Acum du-te să te speli pe față și revino să pui masa.
Ea dă din cap, coboară de pe masa de lucru și trece prin fața mea
sărind într-un picior.
— Asta este tot? bombăne sora ei. Asta este pedeapsa ei?
Chelsea suspină, cu un aer agasat.
— Are șapte ani, Riley. Ce vrei să fac? Să o bat cu lingura de lemn?
— Nu este corect! țipă ea.
— Ei bine, câteodată viața nu este corectă. Cu cât mai repede vei
înțelege asta, cu atât mai bine va fi pentru tine.
— Urăsc familia asta! urlă Riley lovind cu pumnul granitul.
Întoarce călcâiele și urcă scara cu un pas apăsat, cu capul întors
spre mine fulgerându-mă din priviri, ca și cum eu i-aș fi distrus rujul.
— Este adorabilă, îi spun lui Chelsea cu o voce ironică.
— Are paisprezece ani, este o vârstă dificilă. Într-o zi, va deveni...
umană.

31
 CAPITOLUL 5

— Îmi pare rău pentru toate astea, spune Chelsea.

Adună un cub care a primit un picior în timpul disputei și i-l dă
înapoi lui Hei. Pe urmă se întoarce spre aragaz și bagă o legătură de
legume verzi și fibroase în oală. Mișcările ei sunt grațioase și elegante și
mă întreb dacă a făcut cursuri de dans.
— Îmi vorbeați despre Rory?
— Ah, da. El...
Bineînțeles că nu am timpul să îi spun, ar fi fost prea simplu.
Un băiat care seamănă cu Rory ca două picături de apă, intră în
bucătărie. Este mai subțire decât fratele său, mai înalt, cu niște ochelari
rotunzi a la Harry Potter pe nas.
— Sunt doi? exclam cu o voce îngrozită.
— Dacă ăsta este felul în care mă întrebați dacă Rory are un frate
geamăn, răspunsul este da.
— Văd că l-ați întâlnit pe fratele meu, spune băiatul care pare
obișnuit cu genul ăsta de reacții. Nu mă judecați pentru că avem același
ADN. Cunoașteți expresia de geniu malefic?
— Da.
— Ei bine, Rory este maleficul, eu sunt geniul.
— Câți copii sunt în casa asta, de fapt? o întreb pe mătușă.
— Șase.
Se pare că Robert McQuaid nu avea multe hobby-uri.
Băiatul ia un skateboard dintr-un colț al încăperii și o privește pe
mătușa lui.
— Mă duc la Walter, alături.
— De acord, dar îți pui casca, Raymond.
— Arăt ca un cretin cu ea!
— Și crezi că vei arăta mai cool dacă îți vei fractura craniul pe
trotuar?
— Nu, mormăie Raymond. Doar că... Dumneavoastră sunteți bărbat,
mă înțelegeți, nu-i așa? mă întreabă el. Puteți să-i explicați?
— Da, spune Chelsea încrucișându-și brațele pe piept, vă rog,
explicați-mi cum faptul de a avea un penis vă scutește de a fi supus
legilor gravitației.
— O, Dumnezeule! exclamă Raymond strâmbându-se și roșind. Nu
spune asta!
32
 — Ce? întreabă ea privindu-mă. Ce am zis?
Ridic din umeri pentru că nu am chiar nici cea mai vagă idee.
— Penis? ghicește ea.
— Dumnezeule, chiar mi-e rușine cu tine! țipă el luându-și
skateboardul și fugind.
— Pune-ți casca, Raymond, dacă nu skateboardul va ajunge în
șemineu în seara asta!
Mă privește suspinând, pe urmă zâmbește.
— Sunt micile plăceri care mă fac să rezist toată ziua, spune cu o
voce sarcastică.
Mă abțin să nu râd. Chelsea nu este doar superbă, este și...
amuzantă, de asemenea. Se întoarce la aragaz și încearcă să ridice oala
enormă, dar mă grăbesc spre ea ca să i-o iau din mână.
— Lăsați-mă pe mine.
— Mulțumesc.
Îmi arată un castron de ceramică în care vărs supa, cu bucățile albe
de pui și cu legumele verzi. Suntem la doar câțiva centimetri depărtare
și privirea ei albastră mă străpunge.
— Deci... cum l-ați întâlnit pe nepotul meu, domnule Becker?
Nu o mai iau în jurul cozii, sperând că voi ajunge să-mi termin
fraza, de data asta.
— Mi-a furat portmoneul, Chelsea. Pe stradă. S-a izbit de mine, a
băgat mâna în buzunarul meu și a fugit.
Ea închide ochii și i se apleacă umerii.
— Ah, suspină ea masându-și fruntea. Îmi pare rău, adaugă ea.
— Nu-i nimic, răspund.
— Îi este foarte greu, spune cu o voce dulce și tristă. În fine, tuturor
le este foarte greu, normal, doar că Rory este așa de...
— Furios, termin eu fraza.
— Da. Furios, repetă. Mai ales pe mine. Ca și cum ar avea
resentimente împotriva mea. Pentru că eu sunt aici și ei nu.
— Ce vârstă ai, dacă nu te supără că întreb...
— Douăzeci și șase.
— Ai vreun ajutor? Părinții? Prieteni?
Rosaleen revine în bucătărie când mătușa ei neagă cu capul.
— Părinții mei au decedat acum câțiva ani și toți prietenii mei sunt
în California. Eram la facultate când... înainte să...
Vocea ei se stinge în timp ce o privește pe nepoata ei luând un
teanc de farfurii.
33
 — Când am ajuns, am chemat o agenție pentru a angaja o bonă cu o
jumătate de normă, dar...
— Era o scorpie, intervine Rosaleen.
— Ei…! o ceartă Chelsea. Nu vorbi așa.
— Asta a zis Riley.
— Ei bine, tu nu ai dreptul să o spui.
Abia pleacă micuța să așeze masa, că Chelsea se întoarce spre mine.
— Era o scorpie. Eu nu l-aș fi lăsat nici măcar pe Vărul It să stea cu
ea, darămite pe copii.
— Și serviciile sociale?
— Asistenta noastră socială este simpatică și încearcă să ne ajute,
dar sunt tone de hârtii de întocmit. Liste de condiții de umplut, de
întâlniri, vizitele surpriză și interviurile... câteodată am impresia că ei
abia așteaptă să fac o prostie. Ca și cum ei ar crede că nu sunt capabilă
să mă ocup de ei.
— Și... ești capabilă? o întreb încetișor.
— Trebuie, răspunde, iar privirea ei strălucește de hotărâre. Sunt
tot ce mi-a rămas.
— Vrei să spui că tu ești tot ce le-a rămas, o corectez.
— Da, asta de asemenea, răspunde surâzând trist.
— Puștiul ăsta ar trebui să meargă la un psiholog, spun masându-
mi ceafa.
În mod normal, nu aș sugera genul ăsta de lucruri. Totuși, Brent a
reușit să mă facă să cred în asta, mai ales când este vorba de
traumatisme din copilărie. Jură că dacă ar fi trebuit să facă față
amputației sale fără un psiholog, ar fi sfârșit alcoolic și nefericit.
— Știu, răspunde aranjându-și mai bine ochelarii pe nas. Este pe
listă. Cum voi avea puțin timp, voi găsi un psiholog bun pentru toți
copiii.
— Listă? întreb.
Ea arată spre frigider, unde este fixată o listă cu aproape o mie de
lucruri de făcut.
— Cumnata mea, Rachel, era obsedată de organizare. Reușea să
facă totul și avea o listă pentru orice, deci am început și eu o listă. Aici
sunt toate lucrurile pe care trebuie să le fac imediat ce va fi posibil. O
listă care nu se scurtează niciodată – este noua mea definiție pentru
Infern.
— OK.

34
 Am făcut ceea ce am venit să fac, acum Rory este problema ei. Toți
copiii sunt problema ei, nu a mea.
— Ei bine, ar trebui să plec.
Își pleacă capul pe o parte și o șuviță castanie îi cade pe obraz.
— Mulțumesc că l-ați adus și că nu ați depus o plângere. Eu... vreți
să rămâneți la cină? Este cel mai mic lucru pe care aș putea să-l fac
pentru dumneavoastră.
— Ce mâncați? o întreb arătând castronul uriaș.
— Supă miso și Croque-monsieur.
Asta se servește în închisorile cărora le-a fost redus bugetul, nu?
— Nu, mulțumesc, am treabă de terminat... și sunt mai curând
genul friptură cu cartofi prăjiți.
Chelsea mă conduce până la ușă.
— Bine. Mulțumesc, domnule Becker.
Ne oprim față în față, și simt patru perechi de ochi pe balconul de
deasupra capetelor noastre care ne fixează, dar cu atât mai rău.
— Poftim cartea mea de vizită, îi spun întinzându-i-o lui Chelsea.
Dacă ești liberă într-o seară și vrei să bei un pahar, sau să cinezi... sau
orice altceva...
Cea mai mare, cea care-și urăște familia, insinuează.
— Vreți să îi cereți să iasă cu dumneavoastră? exclamă ea cu o voce
șocată.
— Da, este exact ceea ce tocmai am făcut, răspund fără să o pierd
pe Chelsea din ochi.
— Dar ești așa de bătrân! strigă Shirley Temple.
Mă oblig să-mi ridic capul ca s-o văd pe puștoaică, încruntând
sprâncenele.
— Am treizeci de ani.
Grimasa mea nu pare să o impresioneze.
— Treizeci de ani! repetă, punându-și pumnii pe șolduri. Tu ai
nepoți?
Îmi vine să râd, dar mă abțin. Puștoaica asta are un caracter
afurisit.
— Nu avem nepoți la treizeci de ani, Rosaleen.
Îmi acordă din nou atenție și vocea ei coboară un ton.
— Mă îndoiesc că voi avea o seară liberă prea curând, dar...
apreciez propunerea dumneavoastră.
— Înțeleg. Păi, bună seara, Chelsea, spun înainte de a privi scurt
cele patru mutrișoare care mă observă. Și... mult noroc.
35
 Ceea ce este sigur, este că va avea multă nevoie.

CAPITOLUL 6

Sâmbătă, accept propunerea lui Brent pentru întâlnirea dublă. Din

punctul meu de vedere, treaba asta seamănă cu pescuitul: cu cât puneți
mai multe cârlige în apă, cu atât mai mult crește șansa să prindeți ceva
comestibil. Când vă este foame, și eu sunt lihnit, chiar și un păstrăv
vechi ar părea apetisant.
Prietena lui Lucy Patterson, altă avocată de la Emblem & Glock, este
departe de a fi un păstrăv vechi. Este drăguță, brunetă cu părul scurt,
înaltă și musculoasă. A menționat că este pasionată de tenis, și văzându-
i curul, nu povestește prostii. Petrecem o seară agreabilă, dar n-aș putea
spune că mor de nerăbdare să sar pe ea. Ne ducem într-un bar local, să
mâncăm niște tapas și să bem niște beri. Deoarece avem cu toții aceeași
meserie și ne învârtim în jurul acelorași judecători, procurori, avem
aceeași patroni rigizi, vorbim mai ales despre serviciu. Aș zice că este o
reuniune profesională relaxată, așa că atunci când ne luăm la revedere
cu toții în fața barului, hotărâm să ne întâlnim din nou sâmbăta
următoare.
Pentru întâlnirea numărul doi.
Cu un pic de noroc, o să fac sex până la sfârșitul lunii. Super!
Întors înapoi acasă, nu mă pot împiedica să mă gândesc la o
anumită tânără femeie cu părul ca o vâlvătaie. Este focoasă, îmi place
asta. Pare încăpățânată, dar... pare de asemenea dulce și feminină.
Și este depășită de situație.
Mă întreb ce a făcut cu Rory după plecarea mea. L-a pedepsit? I-a
dat alte sarcini, cum ar fi să smulgă buruienile din grădină sau să tundă
gazonul? Știu despre ce vorbesc când spun că treburile manuale lasă o
afurisită de impresie, chiar și asupra celor mai duri. În plus, peluza lor
este imensă.
Îmi iau laptopul și nu știu de ce, îi caut numele pe Google. Cea mai
mare parte a lobbiștilor sunt niște paraziți, niște prefăcuți pedanți care
nu vor decât să strângă bani și sunt amețiți de putere. Totuși, așa cum i-
am spus și surorii lui, Robert McQuaid avea reputația de a fi un om
corect care chiar ținea la cauza pe care o apăra.
36
 Există o tonă de informații despre cariera și despre moartea sa. Era
la o masă de caritate cu Rachel, soția sa, pe care o întâlnise la facultate,
acum șaptesprezece ani. Pe drumul de întoarcere, un șofer de camion a
adormit la volan și vehiculul a intrat pe sensul lor de mers, prea rapid ca
ei să poată evita lovitura, care i-a prins din plin. Necrologul detaliază
reușitele lui profesionale, ca și prenumele celor șase copii: Riley, Rory,
Raymond, Rosaleen, Regan și Ronan. Sora lui Chelsea, studia la
universitatea din Berkeley, în California. Există fotografii: câțiva dintre
copii cu părinții lor la diferite recepții și una cu Chelsea, cu capul plecat,
înveșmântată în negru, în dreptul unui mormânt dublu, cu un aer tragic
și sublim în același timp în spatele ochelarilor mari de soare.
Și foarte singură.
Dintr-o dată mă simt ca un pervers și închid laptopul înainte de a
mă duce la culcare.

***
Cum am spus deja, îmi place rutina. Îmi place o gestionare strictă a
timpului și o agendă plină pe care ți-e imposibil să o modifici. Îmi petrec
duminica dimineața la Sofia și Stanton, unde iau un mic dejun compus
din cafea și acele bulete de brânză delicioase pe care Sofia le face așa de
bune. Brent glumește spunând că eu nu mai sunt un virgin al întâlnirilor
și povestește că ne-am întors amândoi cu mâna goală ieri seară. Stanton
ne spune că Presley va fi în vacanță de săptămâna viitoare și va veni să-i
facă o vizită.
Este deja trecut de prânz când plec de la ei ca să mă duc la azilul din
Brookside, ca în fiecare duminică. Vă aduceți aminte de bătrânul
judecător ursuz care mi-a salvat viața când aveam cincisprezece ani și
care a făcut din mine un om respectabil? Ei bine, aici este. Nu-mi place
să fiu îndatorat nimănui, și am foarte puține datorii. Pe cele pe care le
am însă, le plătesc cu mare plăcere.
— Bună ziua, Jake.
— Bună ziua, Mildred.
— Bună, Becker.
— Cum îți merge, Jimmy?
Este important să fii în relații bune cu angajații din josul scării
ierarhice a unui astfel de stabiliment, că e vorba de un spital, un cabinet
de avocați, o școală sau un azil. Ei sunt cei care fac munca grea. Și dacă
se întâmplă ceva dubios, ei vor fi cei care vor da alerta, în timp ce
cadrele superioare vor încerca să mușamalizeze lucrurile. Cunosc deci
37
numele tuturor angajaților de la Brookside. Semnez în registrul de la
recepție și salut infirmierele și rezidenții pe care-i întâlnesc pe culoare.
Brookside este un azil particular și este unul dintre cele mai bune
din oraș. Camerele sunt decorate cu gust și sunt confortabile, cam în
genul hotelurilor de trei stele. Angajații au diplome și sunt bine plătiți și
își tratează rezidenții cu respectul, grija și demnitatea pe care o merită.
Știu că nu este cazul tuturor azilelor.
Intru în camera Judecătorului, scăldată în razele soarelui. Stă în
fotoliul de piele, aproape de fereastră, îmbrăcat cu pantalonii lui bej și
un pulover bordo, cu mocasini maro în picioare. Părul lui cărunt este
curat și aranjat cu cărare pe o parte.
Îl cheamă Atticus Faulkner, dar pentru mine va rămâne mereu
Judecătorul. Nu a fost mereu cum este acum. Acum zece ani era al naibii
de impozant: înalt și puternic, chiar și la șaptezeci de ani, activ, cu niște
ochi strălucitori care îți pătrundeau până în adâncul sufletului. Era un
detector de minciuni ambulant și poseda un spirit justițiar absolut
intimidant. Era eroul meu. Era tot ce voiam să devin eu însumi. Tot ceea
ce tatăl meu nu a fost niciodată.
Viața este totuși nedreaptă câteodată. Acum șase ani, medicii au
declarat că suferă de Alzheimer și că boala era deja într-un stadiu
avansat. Și-a ascuns excelent primele semne datorită unor trucuri, cum
ar fi post-it-urile și memento-urile, pentru ca nimeni să nu își dea seama
că nu știa în ce zi este. Câteodată, se întorcea pe jos de la tribunal pentru
că nu-și mai amintea unde își parcase mașina, sau petrecea ore într-o
cafenea, pentru că nu-și mai amintea adresa.
Eram foarte ocupat pe vremea aceea, tocmai terminasem
Facultatea de Drept. Ar fi trebuit să-mi dau seama că ceva nu era în
ordine, dar am ratat. Când nu a mai avut de ales decât să-mi
povestească ce se întâmpla, totul s-a prăbușit foarte repede. Durul pe
care-l cunoscusem și de care mă temeam mai mult decât de orice, a
dispărut cu o viteză îngrozitoare.
Judecătorul nu a fost căsătorit niciodată. S-a căsătorit cu munca lui
și atât prietenii cât și dușmanii lui, îl respectau. Nu a avut copii. A avut o
grămadă de prietene, unele mai tinere decât altele, unele mai
inteligente decât celelalte, dar toate au fost superbe. Și niciuna nu a fost
ceva serios. Judecătorul voia doar să se amuze.
Genul acesta de „prietene”, nu are chef să viziteze un bătrân care nu
le recunoaște și care nu le amuză cu figura lui frumoasă, gura lui bogată
și limba ascuțită cu poveștile lui nostime. Sunt singurul deci, care vine
38
să-l vadă regulat pe Judecător, ceea ce înseamnă că și dacă ar fi un viscol
și eu ar trebui să vin pe jos, sunt aici în toate duminicile.
Îi citesc din jurnal, îl țin la curent cu toate intrigile din Washington
DC, cu toată partea lor ridicolă; câteodată îi vorbesc despre cazurile la
care lucrez și despre toți mizerabilii pe care-i scap de închisoare. Cea
mai mare parte a timpului mă ascultă, dă din cap și îmi spune că
povestea mea este interesantă, fără să o înțeleagă cu adevărat. Are
totuși, din timp în timp, câte un moment de luciditate. Poate dura un
minut sau zece, dar pentru acea scurtă clipă, este din nou el însuși, își
amintește de mine. Îmi place să știu, chiar și în zilele dificile, că este
acolo, undeva.
Astăzi, ridică capul când mă vede și mă privește cum iau un scaun
ca să mă așez aproape de el.
— Bună ziua, domnule Judecător, cum vă simțiți?
— Bine, mulțumesc. Și dumneavoastră, ce mai faceți? întreabă cu o
voce politicoasă și ezitantă, ca și cum s-ar adresa unui necunoscut.
— Sunt bine, spun înainte de a deschide ziarul. Curtea Supremă a
ascultat argumentele în cazul acela despre Sănătate, joi. Am vorbit
despre asta săptămâna trecută, vă mai aduceți aminte?
Își pune degetul arătător care-i tremură, pe buze, concentrându-se.
— Nu, nu îmi amintesc. Despre ce caz era vorba?
Deschid ziarul la prima pagină.
— O să vi-l citesc. Este un articol bun. explică toată situația.
Se apleacă înainte și mă ascultă cu atenție.

***
Când am terminat să-i citesc ziarul, deschid televizorul și ne uităm
la un meci de baschet. Judecătorul a crescut la Boston, este deci un fan
necondiționat al lui Celtics. Cel puțin... era. Meciul se apropie de sfârșit
și eu îi vorbesc despre săptămâna mea – de Milton Bradley și de cina
mea catastrofică cu Camille –, pe urmă îi vorbesc despre Rory McQuaid.
— Ajunge la jumătatea străzii, mă privește în ochi și căcăciosul mic
îmi face un semn cu degetul mijlociu, spun râzând, pentru că acum mi se
pare amuzant.
— Am cunoscut un puști ca el odată, răspunde Judecătorul
zâmbind.
— Ah, da?
— O, da! răspunde și fața i se luminează. Inteligent și încăpățânat
ca un catâr! Cu niște ochi gri ca un cer pe timp de furtună. Puștiul ăsta
39
avea probleme, dar a stat în fața mea, cu bărbia ridicată, sfidându-mă
să-l trimit la închisoarea pentru minori. Ca și cum era gata să-i scuipe
diavolului în față! Dar eu am văzut că era mort de spaimă.
Și era adevărat. Pentru prima oară în viața mea, am cunoscut
spaima în ziua aia.
— Era ceva special în el, ca un diamant brut, neșlefuit. Atunci l-am
făcut să-și ispășească pedeapsa sub supravegherea mea. Timp de trei
ani, puștiul ăla a fost al meu.
Mda, trei ani foarte lungi.
— A trebuit să-l învăț să-și stăpânească furia, pentru că nu avea
nicio răbdare. Am început cu gazonul. De câte ori termina să-l tundă,
când era transpirat, mergeam să-i inspectez munca. Găseam mereu
locuri pe care le uitase. Atunci îl puneam...
Se întrerupe și nenorocitul începe să râdă.
— ... îl puneam să o ia de la capăt... cu...
— Cu foarfeca de grădină, spun.
— Da! Foarfeca de grădină! Oh, în primele luni, m-a urât. Cred că și-
a imaginat o duzină de moduri în care să mă omoare.
Mai curând vreo două duzini.
— După un timp, am lăsat la o parte grădinăritul și i-am arătat cum
să se ocupe de o casă, să meșterească, reparând lucruri. I-a prins bine, i-
a canalizat energia. Și chiar dacă lucra din greu, eu îi spuneam:„ Fă-o
bine...”
Sau nu o mai face deloc.
—... „sau nu o mai face deloc”. După aia, am început să-i vorbesc
despre munca mea. L-am învățat cum să facă cercetări, să înțeleagă
textele din lege. La capătul celor trei ani, i-am propus un stagiu
remunerat. Puștiul ăsta era capabil să privească o pagină timp de o
secundă și să-și amintească tot ce scrie în ea. Avea o intuiție și un
instinct, ieșite din comun, suspină el.
Mă privește și își pune mâna peste a mea.
— Credeți... credeți că îl puteți găsi pentru mine?
Mi-e greu să respir din cauza nodului enorm pe care-l simt în gât.
— Aș vrea să mă asigur că micuțului ăluia îi merge bine. Să văd
dacă are nevoie de ceva, spune adâncindu-și privirea în a mea.
Îmi dreg vocea.
— Hmm... eu... de fapt, eu l-am găsit deja. Am trecut să-l văd și îi
merge foarte bine, nu trebuie să vă îngrijorați. Este pe drumul cel bun
spre a deveni asociat într-un cabinet de avocați. Și el... el mi-a zis să vă
40
spun cât de recunoscător vă este pentru tot ce ați făcut pentru el. Pentru
tot ce l-ați învățat. El speră... lui i-ar plăcea să vă facă să fiți mândru de
el, termin cu lacrimi în ochi.
Judecătorul mă privește cu zâmbet liniștit și ușurat.
— Sunt sigur că voi fi mândru de el. A fost întotdeauna un băiat
bun.
Devenim tăcuți și privim sfârșitul meciului. Câteva minute mai
târziu cineva bate la ușă și Marietta, una dintre voluntarele care
lucrează aici, intră zâmbind aducând cina Judecătorului.
— Bună seara, domnule Atticus, bună seara, Jake. Cum vă simțiți în
seara asta?
Marietta este originară din Jamaica. Are ochii de un albastru închis,
pielea neagră și părul negru împletit în codițe care-i cad în cascadă pe
spate. Tatăl ei a fost internat aici și după moartea lui acum câțiva ani, a
devenit benevolă.
— Bună, Marietta.
Pune platoul pe masa pe care o împinge până la noi.
— Cum i-a fost, săptămâna asta? o întreb în timp ce Judecătorul
privește în continuare la televizor.
— Nu prea rău, răspunde ea. A fost nervos miercuri și joi seara. Nu
reușea să doarmă deloc, așa că doctorul i-a schimbat medicamentele. De
atunci, îi este bine.
Dau din cap și îmi pun mâna pe umărul său.
— Domnule Judecător, este timpul să mâncați.
— Nu mi-e foame, spune strâmbându-se.
— Nu mă enervați, domnule, spun scuturând capul. Trebuie să
mâncați. Știu că nu este o cină gastronomică, dar miroase bine. Hai, la
masă, adaug apropiind farfuria de el.
Mâna lui tremură în timp ce ia lingura și bagă în gură o bucată de
carne de vacă în sos. Mestecă și privește desertul de ciocolată de pe
platou.
— Vreau asta, spune el.
— O să mâncați asta după ce terminați ce aveți în farfurie, răspund
automat.
Mai ridică o lingură tremurătoare și își pune pe bărbie. Iau
șervețelul și mă grăbesc să-l șterg înainte să-i cadă pe haine.
— Știți, vizitele dumneavoastră îi fac mult bine, spune Marietta
zâmbind.

41
 — Nu e mare lucru. Încerc pur și simplu să-i mulțumesc pentru tot
ce a făcut pentru mine.
Judecătorul îmi oferă un zâmbet sincer, pe care i-l întorc.
— Și oricum, nu are pe nimeni, în orice caz.
— Bineînțeles că da, răspunde Marietta punând mâna pe umărul
meu. Vă are pe dumneavoastră.

***
Ziua de miercuri este liniștită. Îmi dau fotoliul în spate și privesc
strada însorită pe fereastră. O fată care plimbă câinii se luptă cu trei
dintre clienții ei care își încurcă lesele și se bat care să conducă haita. Un
autobuz cu două etaje, plin cu turiști, trece lăsând un nor de gaze
poluante, în urma lui. Un alergător trece fugind cu un cărucior
portocaliu, fiind cât pe ce să dea peste unul dintre câini, evitându-l în
ultima secundă.
Poate din cauza bebelușului din cărucior, poate dintr-a câinelui cu
păr lung, poate pentru că nu am mai făcut sex de trei săptămâni, dar
revăd corpul spectaculos al lui Chelsea, a „n”-a oară.
Este singura la care m-am gândit de fiecare dată când m-am
masturbat – ceea ce s-a întâmplat foarte des.
Ochii ei de un albastru glacial, buzele roz care zâmbesc ușor, gâtul
ei lung și cremos care mă implora să-l ling, membrele ei micuțe care
trebuie să fie foarte suple și mai ales sânii fermi și mărimea lor perfectă.
Mă detest că nu i-am luat numărul de telefon.
Este prea în vârstă și prea frumoasă ca să mai fie virgină la
douăzeci și șase de ani, dar era ceva la ea care părea... pur, ca și cum nu
a mai fost atinsă niciodată.
Îmi frec ochii: trebuie neapărat să mi-o trag! Nu credeam că va fi
așa de complicat să aștepți să cunoști o femeie înainte de a te culca cu
ea. Este chiar așa de teribil să riști o BTS?
Îmi amintesc deodată ce am simțit în timp ce așteptam rezultatul
analizelor. Frica îngrozitoare de a fi diagnosticat cu o boală, poate
pentru toată viața. Sau mai rău, cu o boală care să-mi scurteze viața. Da,
chiar ar fi teribil.
Nicio partidă de sex, oricât de incredibilă ar fi, nu merită acest risc.
Ăsta ar trebui să fie sloganul campaniilor anti-BTS, în licee.
Secretara mea deschide ușa biroului și îi sunt recunoscător că îmi
schimbă șirul gândurilor... până când mă informează că un client
neprogramat este aici. Îmi amintesc ce s-a întâmplat ultima dată când i-
42
am spus doamnei Higgens, că poate să se ducă la dracu orice vizitator
neanunțat. Pe urmă adaugă: „Se numește Chelsea McQuaid, Jack. Și are o
mulțime de copii cu ea”.
Zâmbesc până la urechi și îmi aranjez cravata.
— Să intre, doamnă Higgens.

CAPITOLUL 7

Doamna Higgens părăsește biroul și câteva secunde mai târziu,

Chelsea intră cu hoarda de nepoți și nepoate. Are o ținută lejeră. Este
fără îndoială o ținută de mămică, dar pe ea este incredibil de sexy.
Puloverul verde închis pune în valoare părul ei roșcat, blugii mulați
intră în niște cizme maro, accentuând picioarele ei lungi și fundul
rotund. Asta este o surpriză frumoasă, nu-i remarcasem fesele data
trecută.
— Bună ziua, domnule Becker, spune zâmbind cu un aer tensionat.
Mă ridic din spatele biroului meu.
— Chelsea, sunt fericit să te văd. Ce te aduce...
Scanez rapid toate fețele din biroul meu și realizez că lipsește unul.
— Unde este Rory?
Chelsea suspină și înainte să poată răspunde, fiica cea ursuză,
adolescenta de paisprezece ani, Riley, o face în locul ei.
— Idiotul ăla a fost arestat. A furat o mașină.
— O mașină?
Într-o săptămână, rahatul ăla mic a trecut de la hoț de buzunare, la
marele bandit. Deci așa, evoluează rapid.
Blondina, Rosaleen, continuă explicația.
— Și după aia a lovit-o!
Cea de doi ani completează cu efecte sonore: „Brooocshhh”.
Deșteptul, Raymond, adaugă.
— Și nu orice mașină! Un Ferrari 458 Italia, ediție limitată. Face cel
puțin nouă sute de mii de dolari.
O privesc pe Chelsea, care dă din cap.
— Asta ar cam rezuma faptele. Este la centrul de detenție pentru
minori. De data asta are probleme serioase.

43
 De data asta, înseamnă că nu este la prima măgărie pe care o face,
fără să mai vorbim de portmoneul pe care mi l-a furat.
Iisuse Christoase, copile!
— Fratele meu are zeci de avocați pe lista lui de contacte, dar
niciunul nu este avocat al apărării, spune Chelsea. Aveam cartea
dumneavoastră de vizită... și mi-ați dat impresia că sunteți bun.
— Ce ți-a făcut această impresie? întreb, curios.
Ea ridică bărbia și mă privește în ochi.
— Păreți că știți cum să câștigați o bătălie. Și asta este ce îmi
trebuie, ce are nevoie Rory.
Mă gândesc câteva secunde la planul meu de atac, ceea ce Chelsea
pare să interpreteze ca pe un refuz, căci atunci când vorbește din nou, o
face cu o voce disperată.
— Nu cunosc tariful dumneavoastră obișnuit, dar am bani pentru...
— Nu cred că este nevoie, spun întrerupând-o ridicând arătătorul.
Așteaptă-mă aici. Tu, tu vii cu mine, spun arătând spre Raymond. Și tu la
fel, Smiley, adaug luând mâna adolescentei.
— Mă cheamă Riley, spune urmându-mă pe culoar.
— Știu, dar eu îți voi spune Smiley.
— De ce? întreabă cu o voce jignită.
— Pentru că ești exact contrariul.
Își dă ochii peste cap și eu o ignor. Îi duc în biroul de alături, unde
Sofia este aplecată peste birou mâzgălind niște note pe un document.
Ridică capul când intrăm.
— Bună, Sofia. Ți-o prezint pe Smiley McQuaid, spun arătându-i-o
pe puștoaica ursuză din spatele meu. Mătușa ei este noua mea clientă și
trebuie să lipsim câteva ore. Poate să rămână cu tine?
Fata lui Stanton, Presley, are aproape treisprezece ani, îmi spun
deci că dacă este cineva în biroul ăsta capabil să se descurce cu o
adolescentă, Sofia este aceea.
— Bineînțeles, sunt aici toată după masa.
Riley face un pas într-o parte.
— Mă cheamă Riley, spune ea.
— Bună, Riley, spune Sofia arătând un fotoliu din colțul încăperii.
Încărcătorul pentru telefon este acolo.
Riley pare aproape că zâmbește. Aproape.
— Cool, spune ea.
Mă întorc spre colegul de birou al Sofiei, Brent, care studiază niște
poze pe ecranul său.
44
 — Brent, ți-l prezint pe Raymond. Raymond, uite-l pe Brent. Îl poți
supraveghea câteva ore?
Brent dă din cap și vorbește ca un puști căruia i s-a dat voie să vadă
primul său film horror.
— Vrei să vezi niște poze cu stropi de sânge?
— Este la fel de grozav pe cât pare? întreabă puștiul.
— Și mai grozav.
— Atunci normal!
Misiune îndeplinită.
Mă întorc în biroul meu și-i fac semn lui Rosaleen să mă urmeze. Ea
își privește mătușa, care dă din cap, pe urmă mă însoțește la biroul
doamnei Higgens.
— Doamnă Higgens, v-o prezint pe Rosaleen. Puteți să vă ocupați
de ea până când mătușa ei și cu mine mergem până la tribunal?
Rosaleen coboară timid ochii și doamna Higgens apropie un scaun
de al său.
— Bineînțeles. Am o nepoată care are aproape vârsta ta, Rosaleen.
Am cărți de colorat pentru zilele când mă vizitează. Îți place să colorezi?
Rosaleen mișcă capul cu putere și sare pe scaun.
Intru în biroul meu unde mă așteaptă Chelsea și cei doi cei mai
tineri din trib.
— Am impresia că voi sunteți adevărații drăcușori din bandă, așa
că voi veniți cu noi, declar.
— Hei! răspunde micuța de doi ani, zâmbind veselă.
— A, nu, nu mai încep încă o dată jocul ăsta cu tine, răspund.
Îi iau coșul din mâna lui Chelsea, și sunt cât pe ce să-l scap pe jos.
— Uau, exclam coborând ochii. Ești mult mai greu decât credeam,
Ronan.
Îmi răspunde cu un gângurit și cu un firișor de salivă care i se
prelinge din gură când îmi zâmbește.
— Tu, tu o iei pe cealaltă, îi spun lui Chelsea.
Sunt gata să mă întorc pe călcâie, când vocea ei mă oprește. Este
aproape o șoaptă.
— Jake?
Este prima oară când îmi spune pe nume, o mică silabă care-mi
înnoadă stomacul și îmi dă chef să o aud din nou și din nou, sub forma
unui strigăt, a unui geamăt de plăcere...
— Pot să te întreb ceva înainte de a pleca?
Și în plus mă tutuiește...
45
 — Bineînțeles.
Ea îmi studiază fața cu o privire curioasă și pătrunzătoare.
— Dacă nu este vorba despre bani... de ce ne ajuți?
Este o întrebare bună, pentru că nu este deloc genul meu. Cu mine,
este mai curând „fiecare pentru el”. Deci, de ce îi ajut? Pentru că vreau
să mă culc cu ea, bineînțeles și să-i fac un serviciu este primul pas spre
împlinirea dorinței.
— Sunt un suflet milos, ce pot să spun? mint eu.
Nu pot să mă abțin, așa că ridic mâna să îi mângâi delicat pielea
ivoar a obrazului ei, care se dovedește a fi mai moale decât mi-am
imaginat-o.
— Și pentru că tu ești irezistibilă.
Ajungem în garaj și Chelsea instalează copiii în timp ce eu inspectez
mașina ei. Sau mai curând enorma dubiță bleumarin.
— Este mașina fratelui meu, îmi explică atunci când îmi vede figura
uluită.
— Fratele tău, lobbistul pentru mediu, conducea o gaură neagră de
petrol? întreb ridicând sprâncenele.
— Cu șase copii, bicicleta nu prea era o opțiune, răspunde urcând
în spatele volanului.
Îi indic direcția Tribunalului Moultrie, unde a fost dus Rory după
arestare, în dimineața asta. Nu am prea multă experiență în dreptul
familial, dar cunosc destul de bine cum funcționează ca să-i explic lui
Chelsea.
— Lui Rory i se va da un ofițer de eliberare condiționată și el va
studia acuzațiile care i se aduc și va face recomandarea lui pentru BPG.
Agentul de eliberare condiționată va decide dacă Rory va fi eliberat sau
dacă va trebui să rămână la centrul de detenție pentru minori până la
proces. Tot el va asculta și pledoaria mea.
Vestea bună este că eu cunosc intim unul dintre ofițerii de la
Moultrie. Făceam sex regulat înainte ca ea să se logodească și ne-am
despărțit în termeni buni.
— BPG? întreabă Chelsea încrețind sprâncenele.
— Biroul Procurorului General. Este cel care va fi împotriva
noastră în acest caz, dar nu-ți face probleme, nu vom ajunge acolo.
Cazurile cu minori sunt foarte diferite de procesele împotriva
persoanelor adulte. Sistemul încă mai are speranțe pentru tinerii
delincvenți – se pune mai ales problema reabilitării și răscumpărării
greșelilor. E vorba de a fi salvați înainte de a fi prea târziu. În procesele
46
în care obișnuiesc să apăr, întrebarea care se pune este „Ați făcut asta?”.
În procesele minorilor, întrebarea primordială este „De ce ați făcut-o?”.
Un orfan de nouă ani care trebuie să se descurce cu moartea părinților
săi furând o mașină va obține clemența unui judecător, așa cum unul de
optsprezece ani nu o va obține niciodată.
Tribunalul Moultrie este o clădire mare, pătrată, de beton care este
foarte intimidantă. După ce am trecut de securitate, suntem îndrumați
spre o sală de așteptare cu mese și cu scaune puse ici și colo și cu
distribuitoare de snacksuri și de băuturi pe un perete întreg. Mai sunt
câțiva vizitatori în afară de noi, care șușotesc cu capetele plecate.
Chelsea și cu mine ne așezăm la o masă goală. Pun coșul deasupra
și blondina se agită pe genunchii mătușii sale. Un gardian deschide ușa
de cealaltă parte a încăperii și intră cu Rory, care încă mai poartă
uniforma de școală.
Buzele lui sunt strânse și ochii lui albaștri închis sunt plini de
resentimente, parcă aud de aici „duceți-vă naibii”. Nu este figura unui
băiețel trist care știe că a dat-o-n bară, este figura plină de furie a unui
puști care încearcă cu disperare să aibă aerul unui dur și care preferă să
meargă la închisoare decât să-și admită greșeala.
Pentru o secundă, mă gândesc să nu-l ajut – câteva zile de detenție
ar putea să-i facă mult bine.
Dar când Chelsea îl prinde în brațe și-l sărută pe frunte, pare
deopotrivă ușurată cât și nebună de furie... atunci decid să-l ajut.
— Mulțumesc lui Dumnezeu, ești bine! Totul va fi bine, Rory, nu-ți
fie frică. Dar la ce te gândeai, la naiba? O mașină? Nu vei mai ieși
niciodată din camera ta, mă auzi? Niciodată!
Îmi dau scaunul în spate și îi observ. Rory se eliberează din
îmbrățișarea ei ridicând umerii.
— Lasă-mă, mi-e bine. Nu e nimic.
— Nu e nimic? repetă ea cu o voce rănită. Ai fi putut să te omori sau
să omori pe cineva!
— Ei bine, n-am omorât pe nimeni, de acord? Atunci încetează să te
panichezi.
Am văzut destul.
— Chelsea, du-te să îi cumperi lui Regan un suc de fructe, vrei? îi
spun scoțând câteva bancnote din portmoneul meu ca să i le dau. Ea
ezită și eu îmi plec capul spre Rory. Lasă-ne să discutăm câteva secunde,
adaug.

47
 Nu pare încă sigură, dar o pune pe micuță pe jos și o duce spre
distribuitor.
Când suntem singuri, Rory se așază.
— Ce faci aici?
— Mătușa ta voia un avocat bun. Ai norocul că eu sunt cel mai bun
și că am fost disponibil în după masa asta.
— Dacă o spui tu.
Îmi apropii fața de a lui și îl fulger cu privirea.
— Chiar ești într-un mare rahat de data asta, micuțule.
— Am nouă ani, spune el. Care crezi că e cel mai rău lucru pe care
pot să mi-l facă?
— Pot să te țină aici pentru următorii nouă ani, cel puțin, îi spun
simplu.
Pentru prima dată de când a intrat în încăpere, pare neliniștit.
Obrajii lui se înroșesc și vocea lui devine puțin mai ascuțită.
— Nu este chiar așa de rău aici, spune el.
— Uite ce se va întâmpla, spun eu fără să mai pierd timpul. O voi
chema pe mătușa ta și tu te vei scuza că i-ai vorbit urât.
— De ce? întreabă el.
— Pentru că nu merită să o tratezi așa de rău.
Coboară ochii, aproape rușinat. Poate mai există o șansă încă
pentru el.
— După aia o s-o lași să te ia în brațe și să te strângă cât își dorește.
— Și dacă nu am chef? întreabă sfidându-mă cu privirea.
— Te voi lăsa să putrezești aici, răspund rece. Și fără nicio ezitare.
Nu pare mulțumit că a fost pus la colț. Are chef să facă exact invers
decât i-am spus, doar pentru că i-am dat un ordin. Știu ce simte, cunosc
tipul ăsta de comportament pe de rost. Are nevoie de o portiță de
scăpare, un mijloc de a abandona lupta fără să aibă impresia că a
pierdut războiul, așa că asta îi ofer.
— Nu ai nevoie să îmi arăți cât de solid ești, Rory, o văd foarte bine.
Eram exact ca tine când aveam vârsta ta: un nemernic mic care era
supărat pe toată lumea. Diferența este că am fost destul de inteligent ca
să nu mă cac pe oamenii care țineau la mine. Ești și tu?
Mă studiază câteva secunde cu acel al șaselea simț pe care-l au
copiii, pentru a hotărî dacă sunt sincer cu el. După un moment, dă ușor
din cap și spune cu o voce mică.
— OK, mă voi scuza. Și o voi lăsa să mă îmbrățișeze și să mă
mângâie dacă asta îi va face plăcere.
48
 — E bine, zic zâmbind. Ești un dur și ești inteligent. Deja îmi place
mai mult de tine, puștiule.

***
O las pe Chelsea cu copiii și urc la etajul ofițerilor de supraveghere
condiționată. Bat la ușa lui Lisa DiMaggio, chiar dacă este deja deschisă.
Ea se întoarce pe scaun pentru a mă privi și părul ei blond și lung
zboară în spatele ei.
— Jack Becker, anunță ea ridicându-se, oferindu-mi o imagine
perfectă a picioarelor ei musculoase și bronzate sub fusta neagră, ca să
mă ia în brațe.
Beneficiile unei despărțiri amicale sunt de-acum evidente.
— Ce faci tu pe aici? mă întreabă surâzând. Este o vizită de
curtoazie?
— Sunt aici pentru un client.
— Și de când te ocupi tu de afaceri familiale?
— Este o poveste lungă, răspund ridicând din umeri. Sunt aici
pentru Rory McQuaid.
— Ah, spune ridicând un dosar de pe birou. Hoțul meu de mașini.
Eu l-am înregistrat azi dimineață. A spus că a luat mașina pentru că,
citez:„a vrut să vadă dacă să conduci o mașină este la fel de ușor ca la
Mario Kart”. Îți jur, puștii din ziua de azi...
— Nu de asta a luat mașina, spun sprijinindu-mă de zid. Are
circumstanțe atenuante.
— Luminează-mă, te rog. Nu am avut încă timp să mă întrețin cu
părinții.
— Părinții sunt morți. Robert și Rachel McQuaid au fost omorâți
într-un accident de mașină acum două luni, lăsându-l pe Rory și cei cinci
frați și surori ai lui sub tutela mătușii lor, singura lor rudă.
— Rahat, spune Lisa așezându-se.
— Traversează o perioadă dificilă și stăpânește greu situația. Dar
locul lui nu este aici. Vorbește cu asistenta socială, eu pariez pe coiul
meu stâng că îți va spune că a fost un înger înainte de moartea
părinților lui.
— Nu e puțin lucru, eu știu cât ții tu la coaiele tale!
Dau din cap.
— Din nefericire, Rory a ales mașina greșită.
Îmi spune că Ferrari-ul aparține unui fost candidat la prezidențiale,
care vrea pielea lui Rory.
49
 — Să se ducă dracului, mormăi eu. În orice caz, nu văd cum un
funcționar se poate plimba cu o mașină ca asta.
Nu știu dacă este pentru că mătușa lui mă excită, sau pentru că mă
face să mă gândesc la mine când eram mic, dar dacă cineva vrea să-i
facă rău acestui copil, va trebui să treacă peste mine mai întâi.
— OK, spune Lisa. Ce propui?
— Obligația de a consulta un psiholog, o dată pe săptămână și
rapoarte lunare pentru progresele făcute.
— De două ori pe săptămână și eu aleg psihologul.
— Afacere încheiată.
Privirea fierbinte a Lisei se plimbă pe mine, de la cap până între
picioare.
— Mă surprinzi, știi, Jake. Nu-mi aminteam să fii așa... moale.
Înaintez spre ea și-mi pun mâinile pe cotierele fotoliului ei, ca s-o
prind captivă.
— Moale nu există în vocabularul meu. Sunt tot atât de dur pe cât
este posibil.
— Este bine de știut, răspunde cu o privire strălucitoare. Mai ales
acum că Ted și cu mine am rupt-o, adaugă arătându-mi degetul ei fără
inel.
Lisa face parte din categoria femeilor cunoscute, ceea ce înseamnă
că scap de neplăcerea primei întâlniri și de întrebări ale căror
răspunsuri nu mă interesează... Putem bifa direct căsuța sex.
Excelent.
— Este o poveste lungă, dar mă îndoiesc că vrei să o auzi.
Într-adevăr, Lisa mă cunoaște bine.
— Îți place în continuare tequila? întreabă.
— Absolut. Ai același număr de telefon?
— Da.
— Bine, atunci servește-te, spune cu-n rânjet.
— O voi face.
— Cu atât mai bine. Eu mă ocup de hârțogărie.

***
Câteva ore mai târziu, după ce Serviciul de Protecția Copilului ne-a
dat acordul și Rory i-a vorbit judecătorului, părăsim toți cinci tribunalul.
Ne întoarcem la birou să-i recuperăm frații și surorile care sunt toți
încântați să-l revadă – asta dacă expresii ca „idiotule” și întrebările
referitoare la ziua petrecută la închisoare, sunt niște indicatori buni
50
pentru afecțiunea pe care i-o poartă. Când o conduc pe Chelsea și pe
copii la mașină, este deja noapte. Aștept ca ea să termine să-i atașeze în
centurile de siguranță, pe urmă vine spre mine și mă privește cu căldură
și recunoștință. Femeia asta este superbă.
De aproape, observ niște pistrui adorabili pe nasul ei frumos și mă
întreb dacă are și în altă parte. Dacă aș avea ocazia, mi-aș acorda tot
timpul să-i descopăr.
— Îți mulțumesc Jack, atât de mult! Nu știu ce m-aș fi făcut...
— Mătușă Chelsea, mor de foame!
— Putem merge la McDonald’s?
— Tu știi ce bagă în McDo? Chiar și insectele refuză să le mănânce.
— Taci, Raymond! Nu-mi distruge dragostea pentru fast-food!
— Tu, să taci!
— Nu, tu, taci tu!
— Mătușă Chelsea!
— Heiiiiiii!
Nu mă pot împiedica să râd întrebându-mă dacă mutându-se aici,
și-a cumpărat și dopuri pentru urechi.
Chelsea își umflă obrajii și suspină zâmbind.
— Ar trebui să merg înainte să înceapă să se mănânce între ei.
— Poate că nu ar fi un lucru așa de rău. Sunt destui, nu?
Scutură din cap și se urcă în dubiță, pe urmă coboară geamul.
— Încă o dată. Îți rămân datoare, Jake.
Bat în aripa mașinii în timp ce ea demarează.
— Contez pe asta.
Este o datorie pe care abia aștept să o încasez.
Curând.

CAPITOLUL 8

Buzele ei fierbinți îmi ling gâtul înainte de a-l mușca. Unghiile ei îmi
zgârie abdomenul și pectoralii, aprinzându-mi sângele în vene. Cu
degetele ei abile îmi deschide nasturii de la cămașă și tot sângele meu
fuge spre mădular.
A trecut deja atât de mult timp – prea mult timp – de când n-am
mai făcut sex, dar celibatul meu încetează în seara asta. În sfârșit.
51
 Îi iau chipul în mâini și buzele mele le ating pe ale ei. Limba mea
pătrunde printre buzele ei și simt gustul de tequila. Este delicios.
Vineri după masă mi-am făcut timp să o sun pe Lisa DiMaggio. Cum
eu învăț din greșeli, am întrebat-o ce s-a întâmplat între ea și Ted iar ea
mi-a confirmat că nu s-au despărțit pentru că vreunul l-a înșelat pe
celălalt. Pe urmă am întrebat-o dacă și-a făcut analizele de curând,
pentru BTS. În mod miraculos, le-a făcut și este curată. Ca și cum
universul îmi spune că am suferit prea mult și e timpul să mă amuz un
pic.
Am hotărât să ne întâlnim la ea chiar în seara aceea și am venit cu o
sticlă de Patron pentru Lisa și cu una de vin roșu pentru mine, pe care,
până la urmă am lăsat-o în mașină.
Lisa îmi deschide cămașa și-și plimbă mâinile pe umerii mei.
— La naiba, tatuajele tale, geme urmând liniile desenelor cu vârful
degetului. Sunt așa de sexy... este partea mea preferată din corpul tău.
Îi mușc lobul urechii pe urmă o lipăi de parcă ar fi clitorisul ei.
— Credeam că scula mea e.
Chicotește cu gura pe pielea mea.
— Cred că trebuie să-mi reîmprospătez memoria, susură ea.
Nu sunt eu cel care se va opune.
Sunt gata să-i desfac nasturii bluzei când ecranul telefonului meu se
luminează și începe să vibreze pe măsuța joasă. Privesc ecranul, dar nu
recunosc numărul așa că nu răspund, las robotul să preia mesajul.
Îi frec sfârcul cu podul palmei și Lisa se cambrează aplecând capul
pe spate.
Telefonul sună încă o dată și este același număr.
La naiba, ce-i porcăria asta?
— Trebuie să răspund, spun dându-mă înapoi.
Lisa ridică din umeri și-și mai toarnă un shot de tequila. Își linge
mâna și toarnă sare.
— Becker, răspund ridicându-mă.
— Bună, Becker. Sunt Paul Neckleby, ce faci?
Cu mult mai bine, acum un minut.
— Sunt ocupat Paul, spun privind coapsele Lisei sub rochia ei
scurtă, neagră, visând să-mi afund acolo capul. Ce pot face pentru tine?
— Ei bine, tocmai am pus capăt unei petreceri în Cambridge. Nimic
prea teribil, o petrecere de liceeni la unul dintre ei, ai cărui părinți
lipseau de acasă. Câțiva puști erau amețiți, așa că i-am adunat la
comisariat ca să-i lăsăm să-și revină și să le chemăm părinții iar una
52
dintre puștoaice, care refuză să ne dea numele ei, spune că tu ești
avocatul ei.
Îmi dau ochii peste cap.
— Lasă-mă să ghicesc. Păr brunet, ondulat, în jur de un metru
șaizeci, ochi albaștri și o atitudine insuportabilă?
— Chiar ea, spune Noblecky râzând.
Îmi masez fruntea simțind cum mă ia o migrenă și pregătindu-mă,
pentru a „n”-a oară în trei săptămâni, să pun o cruce pe partida mea de
sex.
— O cheamă Riley. O poți chema pe mătușa ei, precizez dându-i
numărul lui Chelsea.
— Mulțumesc Becker, o voi suna să-i spun să vină s-o ia.
Este târziu, trecut de miezul nopții. Dar refuz să mă gândesc cum va
reuși Chelsea să-i scoată pe toți din pat, printre care și pe micuța de doi
ani și pe Ronan, să le pună paltoanele, să-i atașeze în centurile de
siguranță... noaptea... singură...
Nu e problema mea. Problema mea este erecția dură ca fierul care
stă sculată între picioarele mele și care-mi va pune capăt zilelor, într-un
final, dacă nu o fac în curând. Închid și mă prăbușesc pe canapea alături
de Lisa care-mi oferă un surâs ușor amețit.
— Era de la serviciu?
— Da, dar nu este nimic important.
— Nu atât de important ca asta, spune prinzându-mi sexul prin
pantalonul costumului. Asta, este cu adevărat importantă.
Îmi împing bazinul în mâna ei și mă aplec peste ea.
— Îmi plac femeile care își cunosc prioritățile.
Ne sărutăm, dar... nu reușesc să-mi scot din minte imaginea lui
Chelsea și a copiilor. Blondina cu ochii ei mari albaștri, Raymond cu
ochelarii lui rotunzi. Mi-i imaginez pe toți la comisariat – care nu este
cel mai sigur loc din oraș după miezul nopții. Mi-i imaginez întorcându-
se la ei acasă, cu Chelsea la volan, poate că ea cască, nu observă mașina
care a deviat de pe traseul ei...
— Și la dracu! exclam rupând sărutul. Trebuie să plec.
— Cum așa? mormăie Lisa. Nu... nu, rămâi. Nu este important, îți
amintești? Ai uitat deja noaptea de sex care ne așteaptă?
— Știu, îmi pare rău.
Și sunt sincer. Chiar îmi pare foarte, foarte rău.
— Trebuie să mă ocup de o treabă, explic.
Lisa își lasă capul să-i cadă pe brațul canapelei.
53
 — Mă torturezi, Becker.
Mă ridic și-mi închei cămașa.
— Vom relua asta altă dată?
— Bineînțeles, suspină Lisa și zâmbește șmecherește. Cel puțin m-
ai pregătit pentru Mister Pink, spune ea. Mă voi gândi la tine și la
tatuajele tale frumoase când mă voi juca cu el.
— Mister Pink?
— Vibratorul meu preferat.
— Drace, acum tu ești cea care mă torturează.
— Ăsta era și scopul, zice făcându-mi cu ochiul. Sună-mă, adaugă
sărutându-mă pe obraz.
— Promit.

Compun numărul lui Chelsea în timp ce merg spre mașină și ea

răspunde la prima sonerie.
— Alo?
— Chelsea, sunt Jake.
— Bună, șoptește ea cu voce joasă.
Copiii dorm încă, iar ea este lângă ei – cel puțin așa presupun.
— Te-a sunat agentul Noblecky în legătură cu Riley?
— Da, termin să-i dau biberonul lui Ronan și îi scol pe copii ca să...
— Nu-ți bate capul cu asta, eu sunt deja în drum spre comisariat.
Mă vor lăsa să semnez pentru Riley în calitate de avocat.
Rămâne tăcută pentru o clipă și nu aud decât respirația ei la capătul
firului. La naiba, chiar și respirația ei este sexy.
— Nu ești obligat să faci asta, Jake.
— Da, știu că nu sunt obligat, dar o voi face totuși, latru fără să
vreau, atunci spune-mi doar mulțumesc și închide.
— Hmmm... OK... mulțumesc. Și chiar dacă m-ai repezit fără motiv,
voi trece peste asta, pentru că îmi faci un serviciu enorm.
— A fost o seară... frustrantă, răspund râzând.
— Ah, asta pot s-o înțeleg.
Vreau să cred asta.
— Pe curând, Chelsea.
— OK, fii atent pe drum.

***
Ajung la comisariat unde sunt pus să semnez hârtiile și să aștept la
recepție până mi-o aduc pe Riley. Noblecky este aici, făcând câteva
54
remarci debile despre cariera mea de bonă. Nu îl ascult cu adevărat, dar
glumele lui îmi dau de gândit. Ce fac eu aici, de fapt? Am detestat mereu
complicațiile. Le-am evitat mereu, cu orice preț, până acum și este o
strategie care mi-a servit de minune.
Chelsea McQuaid este super bună, dar nepoții și nepoatele ei îmi
ocupă deja prea mult din timpul meu și nu sunt sigur că merită efortul.
Un ofițer o escortează pe Riley care este palidă ca varul și se
împleticește ușor. Părul ei este umed și mă întreb dacă a vomat pe el.
Rimelul i s-a scurs pe obraji iar ochii ei sunt roșii și ține o cutie cu o
băutură energizantă și de asemenea, o pungă de hârtie pentru vomă.
— Bună, mormăie ea. Mulțumesc că ați venit să mă luați.
Deodată, mi-e milă de ea. Nu doar că îmi aduc aminte cum te simți
când ești amețit în halul ăsta – este fără îndoială experiența cea mai
mizerabilă dintr-o viață –, dar mai ales îmi amintesc de ceea ce
înseamnă să ai paisprezece ani.
E nașpa.
— Hai, Smiley, mergem acasă.
Nu are nici măcar energia să-și dea ochii peste cap.
O conduc până la mașina mea, dar o opresc înainte să urce.
— Dacă vomiți în mașina mea, te întorci pe jos acasă.
Mă așez la volan și demarez și o văd în retrovizor pe Riley cum
închide ochii, de parcă vibrațiile motorului i-ar face greață.
— De ce nu le-ai dat numărul mătușii tale? o întreb pentru a o
distrage.
— Mătușă Chelsea are deja prea multe probleme pe cap. Nu voiam
să o deranjez.
Nu a avut însă nicio problemă să mă deranjeze pe mine.
— Ce ai băut? o întreb ieșind din parking.
— Jägermeister, mârâie ea apropiindu-și sacul de gură.
— Sper că ai profitat de asta, spun râzând, pentru că sunt șanse să
nu te mai apropii niciodată de el.
Când este vorba de beții și de intoxicații cu alcool, creierul poate că
uită, dar stomacul, el nu iartă niciodată.
Reușește să nu vomite controlându-și respirația și privind pe
fereastră.
— Ăsta e momentul în care îmi faci morală despre pericolul
consumului de alcool?

55
 — Nu. Tu știi deja că ai fost proastă, nu ai nevoie să ți se
amintească. Dar sunt curios: ce anume ți-a dat dorința de a te îmbăta în
halul ăsta?
Ea vorbește încet și cu precauție, ca și cum s-ar teme că dacă ar
vorbi mai tare și-ar pierde echilibrul precar care o împiedică să verse.
— Petrecerea a fost la Matthew Applegate. Mi-a vorbit despre ea
azi, la liceu. Este în ultima clasă de liceu, este super frumos, este perfect
și am avut impresia că îi plăceam.
Simt cum mă cuprinde o furie teribilă, căci sunt sigur că nemernicul
ăsta mic era interesat doar de o anumită parte a anatomiei lui Riley.
— Dar când am ajuns la petrecere, el era cu Samantha Frey.
— Lasă-mă să ghicesc: pariez că Samantha are reputația că este
ușoară? Că are sâni mari, o față frumoasă și este majoretă?
Riley dă din cap.
— A fost regina promoției, anul trecut și anul dinainte.
— Și după ce ai văzut asta ai devenit prietenă cu Jäger?
— Asta m-a ajutat să fiu fericită, spune ștergându-și obrajii. Puțin
îmi păsa de Matthew... puțin îmi păsa de tot.
Suspin prelung și decid să-i dau câteva sfaturi.
— Riley, băieții, la vârsta ta... nu prea merită ca tu să le acorzi timp.
Sunt egoiști și proști. Nu este vina lor; așa sunt programați. Cred că tu ar
trebui să eviți să-i frecventezi până vei avea cel puțin... douăzeci și cinci
de ani. Dacă nu... ai luat în considerare să devii lesbiană?
— Prostii, răspunde ea holbându-se la mine de parcă nu i-ar veni să
creadă.
— Încercam doar să te ajut.
Riley întoarce capul să privească pe fereastră și câteva minute mai
târziu, văd cum îi tremură bărbia.
Uite care-i treaba: nu am prea multă experiență cu femeile care
plâng. Am făcut un efort considerabil să evit toate situațiile în care sunt
implicate femeile, lacrimile și cu mine. În cazul în care nu ați remarcat,
empatia nu este punctul meu forte. Cât despre adolescenții care plâng...
este prima dată când mă confrunt cu așa ceva.
Riley își usucă fața cu mâneca.
— Părinții mei îmi lipsesc.
Uau, sărmana puștoaică!
— Știu, îi răspund.
— Mi-ar plăcea să fie aici, zice trăgându-și nasul.

56
 — Ce le-ai spune dacă ar fi aici? o întreb garând mașina în fața
casei.
Riley se gândește la întrebarea mea.
— I-aș întreba de ce Matthew nu mă iubește. Erau întotdeauna
foarte sinceri cu noi. Întotdeauna ne-au spus adevărul.
Îi privesc fața în reflecția retrovizorului central. Este frumoasă,
chiar așa obosită și înlăcrimată. Și mai există de asemenea în ea o forță
și o vivacitatea care îi vor servi în câțiva ani de acum încolo. Am întâlnit
asta la femei cu care am lucrat, cum este Sofia.
— Eu pot să-ți spun adevărul, spun ridicând din umeri.
Își întoarce capul spre mine.
— Pentru că Matthew este un idiot, spun ștergându-i o lacrimă de
pe obraz.

***
Chelsea deschide ușa înainte să batem. Este superbă cu părul
zburlit și cu ochelarii ei de secretară obraznică. Are o bluză neagră cu
un pantalon de mătase roșie și scula mea care este în continuare
enervată pe mine, se întărește imediat văzând pieptul ei care se revarsă
din bluza mulată.
— Trebuie să încetăm să ne vedem în astfel de circumstanțe, spune
zâmbind.
Riley se aruncă în brațele mătușii sale, care o mângâie pe spate.
— Îmi pare rău, mătușă Chelsea.
— Știu, spune mângâind-o pe cap. Ai vomat pe părul tău? întreabă
dezgustată.
— Mda, mormăie Riley cu o voce mizerabilă.
— Hai, fugi în pat, vom vorbi mâine. Dar așteaptă-te să fii
pedepsită. Intră, Jake, spune arătându-mi salonul. Vin în câteva minute.
Nu trebuie să mi-o ceară de două ori.
Aproximativ douăzeci de minute mai târziu, revine și Chelsea.
— Era un pic cam rece, așa că am aprins focul, spun arătând
șemineul. Sper că nu te deranjează.
Flăcările luminează încăperea și o încălzesc, creând o ambianță
plăcută și călduroasă.
— Deloc, spune privind focul așa cum privești o prăjitură de
ciocolată. Mulțumesc. Va trebui să-mi arăți tehnica ta...
Îi voi arăta tot ce va vrea.

57
 —... nu am reușit niciodată să-l aprind ca lumea. Buștenii se
consumă dar nu ard. Eram cea mai puțin talentată cercetașă, adaugă ea
zâmbind.
— Vrei un pahar cu vin? o întreb arătând spre sticla de Merlot pe
care am pus-o pe măsuța joasă.
— Robbie și cu Rachel nu păstrau alcool în casă, spune cu un aer
confuz.
— Era în mașina mea.
— Uau, exclamă zâmbind. Vin, un foc... ai de asemenea și lumânări
în mașina ta, Domnule Seducător ambulant?
— M-am gândit că poate ți-ar plăcea să bei un păhăruț și poate
chiar să vorbești cu un adult.
Cumva, am impresia că a trecut mult timp de când Chelsea nu a mai
vorbit cu o persoană majoră.
— Dacă ai ști cât de mult mi-ar plăcea, suspină ea. O să caut pahare.
Pleacă spre bucătărie dar se întoarce să mă privească și se oprește.
— Deci... nu încerci să mă seduci?
— Eu nu am spus asta, îi spun făcând cu ochiul.
— Este bine de știut.
Întoarce călcâiele și pleacă legănându-și fesele sublime.

***
Suntem la al doilea pahar, când mai pun un buștean în șemineu.
Picioarele lungi ale lui Chelsea sunt repliate sub fundul ei și ține paharul
cu o mână în timp ce cotul celeilalte stă pe brațul canapelei și își ține
capul pe mână. Postura asta îi expune gâtul delicat și sunt fascinat să
observ pulsul care-i bate sub piele. Mă simt ca un vampir care visează
să-și înfigă acolo colții. Mi-ar plăcea să-i gust și să-i simt pulsațiile care
bat sub limba mea.
Am întrebat-o ce studia la Berkeley și partea nebună este că sunt
chiar interesat de ce spune.
— Eram la un master de istoria artei.
— Deci ai cheltuit mii de dolari ca să te duci la facultate și să admiri
imagini frumoase? o întreb ironic.
— Nu, domnule cinic. E mult mai mult decât atât. Arta ne
povestește despre o cultură, ne explică ce conta pentru o populație la un
moment dat: la ce țineau ei, de ce le era frică sau ce detestau, ce
considerau a fi frumos.
Încrunt sprâncenele.
58
 — Vorbești ca o filosoafă.
— Iar tu vorbești ca și cum nu ai respecta prea mult filosofia,
replică ea încruntând la rândul ei sprâncenele.
— Toate întrebările filosofice au același răspuns concis.
— Și anume? întreabă Chelsea umplându-și paharul.
— De ce dracu ne-ar păsa?
Ea izbucnește în râs și constat că e un sunet minunat.
— Pictezi și tu? Sau studiezi pur și simplu arta altora?
— Fac crochiuri, spune roșind.
Privesc cu alți ochi desenul în creion care este agățat în dreapta
șemineului: este vorba despre un portret incredibil de realist al unei
tinere Riley ținând doi bebeluși pe genunchi, este vorba despre gemeni.
— Tu l-ai desenat pe ăsta?
Aprobă timid din cap.
— Ești talentată.
Și eu nu fac ușor complimente.
Mai târziu, mult mai târziu, îmi vorbește despre fratele ei.
— Robbie avea cu cincisprezece ani mai mult decât mine. Sunt
rezultatul crizei vârstei de patruzeci de ani a părinților mei. Tatăl meu a
murit de un infarct pe când aveam vârsta lui Riley iar mama a decedat
un an mai târziu, când eram la liceu, spune sorbind din vin, când o
strălucire machiavelică îi luminează ochii. După asta, am fost cam
nebună.
— Nu am fi fost cu toții? întreb ridicând paharul. Ai locuit cu fratele
tău după moartea părinților?
— Da, dar nu aici. Locuiam într-o casă mai mică aproape de Cherry
Tree. Pe vremea aceea, nu eram decât Riley, gemenii, Robie, Rachel și cu
mine.
— Deci, tu și copiii, ați crescut puțin împreună?
— Da. Rachel era ca o soră mai mare pentru mine și ca o mamă. Era
incredibilă, spune cu o voce tristă. Ea m-a împins să călătoresc, să
studiez în străinătate. Am studiat un semestru la Roma, câteva veri la
Paris... Dumnezeule, par o puștoaică răsfățată, spune plecând ochii.
Biata fată săracă, asta gândești?
— Nu, deloc, spun scuturând capul. Este o diferență între a fi
privilegiat și a fi râzgâiat.
Chelsea pare să fie conștientă de șansa pe care a are și să o
aprecieze în loc să i se pară normal, așa cum fac mulți alții.

59
 — Aș adora să pot să-i duc pe copii în Europa, într-o zi, să le arăt
cât de vastă este lumea.
Surâd gândindu-mă la un film cu Liam Neeson. Dacă vreun
nenorocit ar răpi un McQuaid, ar trebui să o implore cel puțin o oră pe
Chelsea înainte ca ea să-l ia înapoi.
Ne continuăm conversația și uit cât e ceasul admirând pielea ei care
strălucește sub lumina aruncată de flăcări. Și fără să-mi dau seama, este
deja ora patru dimineața. Chelsea pune paharul gol pe măsuță și își
acoperă gura ca să caște.
— Plec și eu, spun, chiar dacă nu am niciun chef s-o fac. Trebuia să
fii demult în pat. La ce oră sună deșteptătorul mâine?
— Ronan se trezește cam la ora șase. Dar... nu regret că mă culc așa
târziu. Mulțumesc pentru vin și pentru conversație, Jake. Am petrecut o
seară minunată.
Nu are nici cea mai vagă idee despre seara pe care aș fi putut să i-o
ofer... în alte circumstanțe.
— Și eu la fel, spun ridicându-mă și urmând-o pe Chelsea spre
intrare.
Suntem față în față, în dreptul ușii și există o atracție, ca un
magnetism care mă atrage spre ea.
— Chelsea... șoptesc, fără să știu ce voi zice.
Poate că pur și simplu vreau doar să-i spun numele.
Inima îmi bate nebunește. Întind fața... ea ridică fața și închide
ochii... și...
— Mătușă Chelsea! strigă blondina cu o voce stridentă.
Rahatul naibii!
— Am avut un coșmar! Poți dormi cu mine?
Chelsea face un pas în spate și suspină, resemnată.
— Sosesc, Rosaleen, spune privindu-mă cu un aer dezolat. Mă
cheamă datoria.
— Da, răspund lingându-mă pe buze.
Își pune mâna pe pieptul meu și mă simt străbătut de o descărcare
electrică.
— Încă o dată, mulțumesc! Voi găsi o cale de a-ți mulțumi.
— Aș avea câteva sugestii, dacă dorești.
— Noapte bună, Jake, chicotește ea.
— Bună.
Ies pe ușă și mă întorc la mine.

60
 CAPITOLUL 9

Când ajung la Sofia și Stanton pentru micul dejun duminical,

descopăr un invitat surpriză.
— Hei, raza mea de soare! spun intrând în sufragerie.
— Bună, Jake! strigă Presley aruncându-se în brațele mele.
Presley are aproape treisprezece ani acum. Ultima oară când am
văzut-o, a fost acum un an, când Brent și cu mine ne-am dus la nunta
mamei ei în Mississippi. De atunci, și-a pierdut rotunjimea feței de copil,
semănând din ce în ce cu frumusețea fatală, care sunt sigur că va deveni
în câțiva ani.
Adolescența ei va fi genială și abia aștept să-l văd pe Stanton cum
va stăpâni situația...
— Vă mai aduceți aminte de managerul pe care l-am apărat anul
trecut? întreabă Stanton când ne așezăm la masă. Cel care a condus în
stare de ebrietate?
Dăm toți din cap.
— Ei bine, lucrează pentru cei de la One Direction și sunt în oraș
pentru turneul lor. Mi-a trimis patru bilete în primul rând pentru
concertul de mâine seara. Voi merge cu Sofia și cu Presley.
— Cine sunt One Direction? întreb, chiar dacă mi se rupe.
— Cine sunt One Direction? exclamă Presley făcând ochii mari. Pe
ce planetă trăiești? Ei sunt One Direction, spune arătându-mi într-o
revistă fotografia a cinci puști în blugi slim. Sunt așa de încântată!
Concertul va fi prea stilat! strigă ea.
— Dezlănțuie-te, prietene, spun privindu-l pe Stanton.
El mestecă o bucată de pateu cu brânză, amuzat.
— Discutam cu Sofia și ne spuneam, că decât să aruncăm al doilea
bilet la gunoi, ai putea veni cu Presley și cu mine și să o aduci pe micuța
Riley cu tine.
— Ai înnebunit sau ce?
— Te rog, Jake, mă imploră Presley. Ar fi mult mai bine dacă ar fi o
fată de vârsta mea cu mine... Voi sunteți prea bătrâni ca să înțelegeți.
Fără să vă simțiți jigniți, se întoarce ea spre tatăl ei și spre Sofia.
— Nu-ți face probleme, știu că rămân cel mai cool tată din lume,
răspunde el.
61
 — Știi că te iubesc, tată, răspunde Presley așezându-și mâna pe
brațul lui. Dar tot ce ți se pare ție că e cool, te asigur că e demodat.
Stanton se preface jignit, iar fiica lui mă privește cu ochii Motanului
Încălțat.
— Haide, Jack. Pariez că-ți vor plăcea. Muzica lor e genială, mai
bună decât Beatles.
Dumnezeule, mi-e teamă de tineretul din ziua de azi.
— Poate că-i va face bine, spune Stanton.
Suspin, conștient că-mi voi regreta decizia, iau telefonul și o sun pe
Chelsea.

***
A doua zi, Stanton, Sofia, Presley și cu mine ajungem la Chelsea
după serviciu. Nu i-a vorbit încă lui Riley despre concert pentru că vrea
să fie o surpriză. Ah, Brent a venit și el pentru că i-am vorbit despre
Chelsea și despre copii de mai multe ori și vrea să-i întâlnească – și
pentru că nu are o viață a lui.
Suntem adunați în holul de la intrare unde fac prezentările. Chelsea
poartă o tunică bleu azur care-i dezvăluie lungile ei picioare bronzate.
Mă surprind că visez ca Stanton să le ducă singur pe adolescente și ca
Sofia și cu Brent să se ocupe de restul trupei pentru ca eu să rămân
singur, delicios de singur, cu Chelsea.
— Hei, îi spune Regan, Sofiei, când intră în încăpere cu un urs mare
de pluș.
— Hei, răspunde Sofia zâmbind.
— Hei! strigă Regan.
— Hei! exclamă Sofia râzând.
Și iată-ne că am luat-o de la capăt. Trebuie să o învăț repede alt
cuvânt pe puștoaica asta dacă nu vreau să înnebunesc.
Stanton și cu Brent își reiau discuția noastră de la prânz – jocul
nostru interminabil cu crima perfectă.
— Cea mai bună, este înecul, insistă Brent. Cu puțin noroc, când va
fi găsit corpul, starea lui de descompunere va fi prea avansată ca să se
știe precis dacă este vorba de un omor sau de un accident iar alibiul este
simplu, pentru că celălalt poate să spună că persoana a alunecat.
Stanton scutură din cap.
— Eu rămân la reacția alergică.
Raymond își aranjează ochelarii și se amestecă în discuția noastră.
— Vorbiți despre cea mai bună metodă de a omorî pe cineva?
62
 Ei aprobă din cap și Raymond trepidează de nerăbdare.
— Știu eu care este! Decupați un glonț foarte puternic dintr-un bloc
de gheață și trageți cu pușca unui lunetist. Trecând prin inimă, se va
topi, nu va lăsa nicio probă, nici amprente.
Rămânem toți tăcuți, sub șoc, puțin panicați.
— Am pielea de găină, spune Brent. Sunt singurul?
— De ce mergi așa? îl întreabă Rosaleen, studiindu-l pe Brent.
— Rosaleen! o ceartă Chelsea. E de-a dreptul nepoliticos să întrebi
așa ceva!
Eu știu totuși că pe Brent nu-l deranjează să răspundă la astfel de
întrebări și i-o spun lui Chelsea.
— Am fost lovit de o mașină când eram mic, explică Brent și mi-am
pierdut jumătate de picior, spune ridicându-și pantalonul ca să le arate
proteza din titan. Deci, să fii atentă când ești pe bicicletă.
Ea îl privește lăsându-și capul pe o parte.
— Și atunci ți-au dat un picior fals?
— Da.
— Poți să-l scoți și să mi-l arăți?
— Nu.
Rosaleen studiază o clipă răspunsul care tocmai i s-a dat.
— Vrei să vii să-mi vezi cabana afară? Are și perdele, spune ea.
— Ok, răspunde Brent, privindu-și ceasul. Am timp.
Riley coboară scările, confuză să vadă atâta lume în holul de la
intrarea casei ei. Îi prezint pe toți, inclusiv pe Presley, care-i zâmbește
făcându-i un semn cu mâna.
— Riley... începe Chelsea zâmbind. Jake are o surpriză pentru tine,
spune privindu-mă.
Îmi dreg vocea și pun biletele în mâna adolescentei.
— Oh Dumnezeule!!! urlă Riley.
Vărul It începe și el să urle cu ea.
— Sunt bilete pentru One Direction! În primul rând! Ești serios? mă
întreabă ea cu ochii plini de fericire.
— Din păcate, da.
Presley și cu ea încep să sporovăiască într-un fel de neînțeles
pentru mine și nu se mai opresc.
— Te duci la un concert al lui One Direction? întreabă batjocoritor
Rory.
Dau din cap.
— Ah! țipă el. O să-ți placă!
63
 — Taci din gură, puștiule, spun fulgerându-l cu privirea.

***
Patru ore de urlete de adolescenți mai târziu, am devenit surd.
Urechile îmi țiuie, iar pe traseul de întoarcere, cântecele și țipetele
fetelor din spate mi se par estompate, ca și cum ar fi sub apă.
Intrăm la Chelsea și o găsim în salon cu Brent și cu Sofia, cu o
ceașcă de cafea în mână. Privirea lui Stanton se luminează privindu-l pe
Ronan dormind în brațele Sofiei.
— Cum a fost? mă întreabă Chelsea, zâmbind ironic ceea ce găsesc
că e foarte excitant.
— Nu mă obliga să-ți povestesc acest coșmar, spun ridicând mâna.
Fac tot ce-mi stă în putință să uit.
Este deja prea târziu, căci Presley și Riley se grăbesc să le facă
recitalul concertului lui Sofia și lui Chelsea, în cele mai mici amănunte,
intercalând în recitalul lor câte un „OMG” și „Nu-mi vine să cred!”.
— Și atunci..., țipă Riley prinzând-o de mână pe mătușa ei, Harry m-
a privit!
— Care era Harry? îl întreb pe Stanton.
— Ăla care ar avea nevoie urgentă să meargă la frizer.
Încerc să mi-l amintesc, dar în capul meu, toți ar avea nevoie să
meargă la frizer.
— Tată, întreabă Presley, Riley ar putea să doarmă la noi?
Se pare că One Direction are puterea de a lega prietenii
instantanee. Cineva ar trebui să-i trimită să rezolve conflictul israeliano-
palestinian.
Stanton și cu Chelsea își dau acordul și adolescentele încep din nou
să urle – super –, înainte să fugă la etaj ca să adune lucrurile lui Riley.
— Unde sunt ceilalți copii? o întreb pe Chelsea.
— Dorm. Brent i-a obosit cu un joc de-a v-ați ascunselea pe
întuneric.
— Eu sunt cel care a câștigat, răspunde acesta zâmbind mândru de
el.
Fetele coboară cu un sac de dormit, perne și un rucsac și Riley se
oprește în fața mea privindu-mă cu o figură cu adevărat fericită.
— Mulțumesc, Jake. A fost... cea mai fericită zi din viața mea.
Aș putea răspunde că mi-a făcut plăcere, dar... nu-mi place să mint.
— Nu ai pentru ce, Smiley.
64
 Sofia i-l întinde pe Ronan lui Chelsea care-l pune cu grijă în
leagănul lui și când toată lumea se decide să plece, hotărăsc să mai
rămân puțin – sau mai mult. Nu vom fi cu adevărat singuri, dar un copil
mai puțin este deja o victorie. O privesc pe Chelsea și știu că mi-a citit
gândurile pentru că-mi zâmbește amuzată.
— Încă o dată, Jake. Mulțumesc.
Îi mângâi părul spre spate pentru a i-l îndepărta de pe față.
— Noapte bună.
Brent se bagă între noi făcându-i o mică reverență și sărutându-i
mâna lui Chelsea.

— Mulțumesc pentru seara asta minunată, m-am simțit foarte bine.

Deodată, ideea de a-i sparge mutra mi se pare foarte atractivă.
Chelsea închide ușa în spatele nostru și mergem spre mașina mea. Brent
sare vesel, căutând să mă agaseze și asta funcționează.
— Ei bine... Chelsea este foarte simpatică, ce să vezi.
Nu răspund nimic.
— Și curul ăsta! exclamă cu o voce fermecată. Mmm... superb.
Visam să...
Îl prind brusc de cămașă, strângând-o în mână, trăgându-l de ea
până ce suntem față în față.
— Taci din gură!
El mă cercetează cu privirea și zâmbește, ghicind ce se întâmplă.
— Îți place!
Îl las și trec prin fața lui să merg la mașina mea.
— Bineînțeles că îmi place. E o fată simpatică.
Brent rămâne lângă mine și își agită arătătorul sub nasul meu.
— Nuuuu, știi bine ce vreau să spun. Ți-ar plăcea să fie iubita ta!
— Ce naiba ți se întâmplă? Ai doisprezece ani, sau ce?
— Vârsta nu este decât o cifră, Jake. În orice caz, asta mi-a zis
unchiul meu când s-a căsătorit cu a treia lui soție care avea
nouăsprezece ani. Nu, pe bune acum, te porți de parcă ai fi cavalerul ei
în armură.
Scutur capul.
— Armura mea a fost pătată cu mult timp în urmă, Brent.
— Un cavaler în armură pătată rămâne totuși un cavaler.
Când nu răspund, insistă, pentru că este prea naiv când crede că nu
sunt capabil să-l lovesc.

65
 — În acest caz spune-mi când termini cu ea, vreau să-mi încerc și
eu șansa.
— Nici măcar să nu te gândești la asta, nu vei încerca niciodată
nimic cu ea, latru eu.
Nemernicul pare mulțumit de el însuși și zâmbetul lui se întinde
până la urechi.
— Ha! Jake este îndrăgostit... Jake este îndrăgostit...

***
Marți seară lucrez până târziu la birou ca să termin cazul
senatorului Holten, care este acuzat de violență domestică. Îmi dezleg
cravata, îmi frec ochii, îmi trosnesc gâtul. Sunt gata să mă pun iarăși pe
treabă când îmi sună telefonul și numărul lui Chelsea se afișează pe
ecran.
Zâmbesc când îi văd numărul, ceea ce este ciudat și nu-mi seamănă
deloc. Răspund și-mi lipesc telefonul de ureche, pregătindu-mă să o
întreb cum este îmbrăcată, dar din fericire mă rețin, căci o voce mică și
ascuțită îmi vorbește.
— Bună, Jake.
— Bună Rosaleen.
— Ce faci?
— Lucrez. Și tu, ce faci?
— Fac supă, răspunde ea cu mândrie în voce.
— Drăguț. Și mătușa ta este prin apropiere? întreb, pentru că am
sentimentul că Chelsea nu știe ce face nepoata ei.
— Este la toaletă. Este bolnavă.
— Cum adică, este bolnavă? întreb încruntându-mă.
— Vomită peste tot. De fapt, toți sunt bolnavi, în afară de mine și de
Ronan, dar lui oricum îi curg balele peste tot în orice caz, așa că nu
contează.
Aud plânsul lui Ronan, undeva, în fundal și mă îndrept în scaun.
— Fratele tău se aude plângând?
— Da, îi este foame. O să-i încălzesc biberonul imediat ce voi
termina supa.
Sunt gata să o întreb dacă folosește plita sau microundele, când aud
alarma de incendii care se declanșează.
— Oups! exclamă Rosaleen. Trebuie să plec, bye!
— Rosaleen, așteaptă...
Dar ea a închis.
66
 Rahat.
Sun din nou, dar sună mult timp înainte de a intra mesageria.
— La dracu!

CAPITOLUL 10

Nu este treaba mea. Nu mă privește. Am propriile mele probleme

de care să mă ocup.
Asta îmi spun închizând telefonul și încercând să mă concentrez din
nou asupra documentului pe care-l am sub ochi. Mai am multe ore de
lucru în seara asta.
Fii inteligent. Cunoaște-ți prioritățile.
Sunt bine. Oamenii se îmbolnăvesc tot timpul.
Până în ziua în care mor.
Detectoarele de fum se declanșează în fiecare zi...
Și casele se transformă în cenușă.
Și la dracu!
Iau din nou telefonul și formez din nou numărul lui Chelsea: din
nou niciun răspuns.
Scutur capul și îmi pun degetele pe tastatură... dar nu încetez să mi-
o imaginez pe Chelsea leșinată pe pardoseala sălii de baie.
„Rahat!”
Arunc prosopul și îmi bag laptopul și dosarele în servietă. Ajung la
mașină în timp record și mă întreb dacă ar fi prea exagerat să chem
pompierii. Încă ezit, dar mă abțin, în fond voi fi acolo în zece minute.
Șapte minute mai târziu, parchez mașina în fața casei într-un
scrâșnet de pneuri și merg spre ușă cu un pas rapid. Am gâtul uscat și
mâinile umede. Bat la ușă, dar nu am alt răspuns decât lătrăturile
Vărului It. Îmi lipesc mâinile de fereastră ca să privesc înăuntru, dar nu
văd pe nimeni.
— Chelsea! Rosaleen! Sunt Jake!
Tot niciun răspuns. Mă gândesc să sparg ușa când îmi trece prin
cap să mă uit sub covoraș. Și ce să vezi! O frumoasă cheie argintie!
Vărul It se învârte în jurul meu fugind, când Rosaleen coboară
scările ținând în mâini un platou mai mare decât ea, zâmbind când mă
zărește.
67
 — Jake! Când ai ajuns?
Pun cheia pe masa de la intrare și îi iau platoul din mâinile ei
micuțe.
— Unde este mătușa ta?
— Este sus, la toaletă. Mi-a spus să-i aduc biberonul lui Ronan din
frigider.
— Bine, ocupă-te de asta. Eu mă voi duce să o văd pe mătușa ta.
Urc scările și străbat culoarul urmând zgomotul făcut de cineva
care vomită. Mă opresc în pragul ușii proiectându-mi umbra asupra lui
Chelsea care este ghemuită și aplecată deasupra vasului de toaletă,
agățată de capac ca de un colac de salvare. Poartă un tricou negru foarte
larg și niște colanți gri. Are părul prins și șuvițele care i s-au desprins
sunt umezite de transpirație.
Mă aplec lângă ea și îmi pun mâna pe ceafa ei. Când spasmele se
calmează, își șterge gura cu o batistă și geme privindu-mă.
— Ce faci aici? Cum ai intrat?
— Rosaleen mi-a telefonat. Și am folosit cheia de sub preș. Știi că nu
ar trebui să o ții acolo.
— Nu ar fi trebuit să vii, geme ea. Fugi! Salvează-te, Jake!
— Când a început apocalipsa?
Ea închide ochii și respiră adânc.
— Luni, în mijlocul nopții. A început cu Raymond și am căzut toți ca
piesele de domino.
— De ce nu m-ai chemat?
— Am chemat-o pe vecină, pe mama lui Walter, dar mi-a spus că nu
putea risca să le dea virusul copiilor ei. Fiica ei participă la un concurs
de frumusețe, weekendul ăsta. S-a scuzat.
Ce drăguț, e adevărat, scuzele fac toată diferența!
Chelsea se târăște până la chiuvetă și își stropește fața cu apă.
— Trebuie să mă duc să-i văd pe copii, spune ea.
Întoarce călcâiele și e cât pe ce să-și spargă arcada când picioarele
îi cedează din cauza oboselii. O prind și o ridic în brațe.
— Hopa, încetișor. Nu te duci să vezi pe nimeni, îi spun cu
fermitate. Te duci direct în pat și asta acum, imediat.
— Nu, trebuie să...
— Nu mă contrazice. Unde este camera ta?
Până la urmă capitulează – fără îndoială, prea obosită ca să se certe
cu mine – și își pune capul pe umărul meu.

68
 — Camera mea este jos, dar vreau să rămân aici, în cazul în care au
nevoie de mine. Mă poți duce în camera de oaspeți? Este ultima ușă pe
dreapta.
Urmez direcția și intrăm într-o cameră cu pereții galben pal cu un
pat dublu, pe care o așez cu delicatețe. Deschide încet ochii ca să mă
privească.
— Nu-mi pot permite să fiu bolnavă, șoptește ea.
— Cred că nu prea ai de ales.
— Mătușă Chelsea! strigă unul dintre băieți.
Deodată, parcă ar fi fost electrocutată. Deschide ochii mari și
încearcă să se așeze în fund.
— Lungește-te, spun împingând-o pe spate.
— Trebuie să...
— Chelsea, sunt aici. Lasă-mă să te ajut, o reped, gata să o și scutur,
la nevoie.
Îi mângâi părul pe spate să-i eliberez fața albă ca varul, dar nu mai
puțin frumoasă.
— Mă duc să mă asigur că sunt bine copiii.
Mă fixează pentru un moment, ca și cum aș fi o apariție sau vreun
vis. Pe urmă, încet, ochii i se umplu de lacrimi care curg în tăcere pe
obraji și fiecare dintre ele mă distrug un pic mai tare.
— Nu plânge, Chelsea. De ce plângi?
Respiră încet ștergându-și ochii cu dosul palmei.
— Sunt... sunt așa de obosită, Jake. Așa de obosită.
Pentru prima dată de când am întâlnit-o, îmi imaginez ce a devenit
viața ei de când a fost anunțată de moartea fratelui său și a soției lui. Mi-
o imaginez făcând turul apartamentului, băgând în viteză lucrurile în
geamantane spunându-și că va reveni să ia și restul, mai târziu.
Presupun că a trebuit să părăsească facultatea, să-și anuleze contractul
de închiriere, să-și pună viața între paranteze.
Pe urmă a ajuns aici, unde mereu cineva are nevoie de ea, unde
trebuie să se ocupe de șase copii și să se ocupe de o sută de treburi
deodată. Trebuie nu doar să-i hrănească, să-i supravegheze la teme, să-i
ducă la școală, dar a trebuit să-i ajute să suporte de asemenea și doliul.
A trebuit să-i ajute să rămână în picioare.
Și a trebuit să facă toate astea singură.
Mai mult decât atât, sunt sigur că nu și-a luat niciun minut pentru
ea însăși, să-și rezolve propria ei suferință și propriul doliu. Aleargă de

69
atât de mult timp, ca un hamster în roata lui, că era normal să se
prăbușească până la urmă.
— Dormi acum, Chelsea. Îți promit că totul va fi bine.
Zâmbește în timp ce altă lacrimă îi curge pe obraz. Îmi prinde mâna
și o strânge puternic.
— Mulțumesc.

***
Când adoarme, trec în modul militar. Arunc o privire în fiecare
cameră. Rory și cu Raymond dorm amândoi pe patul de sus, în paturile
lor suprapuse. Fețele lor identice sunt palide și transpirate și fiecare are
găleata lui ca să poată vărsa, la piciorul patului. Riley și cu Regan sunt în
patul lui Riley, cu un coș de gunoi alături de ele. O observ cu atenție pe
micuța de doi ani care mă privește cu ochii tulburi.
— Hei, geme ea cu o voce epuizată.
Îmi trec fața prin părul ei fin de bebeluș.
— Hei, prințeso.
Fug după aia la bucătărie, unde Rosaleen este aplecată pe blatul de
lucru alături de frățiorul ei mai mic, ținându-i biberonul la gură. Spune
că știe cum s-o facă, a văzut-o pe mama ei și pe Chelsea făcând-o de o
mie de ori. Mulțumesc lui Dumnezeu, copiii sunt buni observatori!
— Dar tu va trebui să-i scoți gazele, îmi spune explicându-mi
procedura.
Îl scot cu grijă din scaunul lui, ținându-l cu brațele întinse de parcă
ar fi o bombă cu explozie întârziată. Urmez instrucțiunile lui Rosaleen și
îl lipesc de umărul meu bătându-l și frecându-l pe spate.
— Așa? o întreb pe micuța de șapte ani.
Face semn că da, cu capul.
— Ești oficial secundul meu, de acum, de acord? Tu și cu mine îi
vom arde una acestui virus.
— OK, răspunde chicotind.
Mă simt ridicol de mândru de mine, când lui Ronan îi scapă o
râgâială enormă, de care orice bărbat ar fi mândru. Nu o voi recunoaște
nimănui, dar cred că este preferatul meu.
Sunt gata să-l felicit, când observ că fesele lui par grele. Umede.
O privesc pe sora lui.
— Trebuie să-i schimbăm scutecul.
Dintr-o dată, pare neliniștită și ridică mânuțele ei mici.
— Nu mă privi așa, nu sunt decât un copil.
70
 — Aha, așa vrei să joci acum, pe cartea asta?
Ridică nemiloasă, din umeri.
OK. Pot s-o fac.
Am fost arestat și am petrecut o zi întreagă în arest cu indivizi
periculoși. Am fost implicat în bătăi de stradă unde nu era nimeni să ne
despartă – și am câștigat. Am reușit să-mi iau diploma de avocat și
reușesc să stăpânesc egoul supradimensionat al clienților mei fără să-i
iau de gât.
Este doar un scutec. Nu poate fi mai rău decât toate astea, nu-i așa?
Îl duc pe Ronan în camera lui, îl pun pe masa de înfășat și-l privesc
drept în ochi.
— Eu și cu tine formăm o echipă, ai înțeles, amice?
Îi pun o mână pe burtică să nu cadă, scot telefonul și caut
instrucțiuni pe Google. Asta este frumusețea tehnologiei: puteți accesa
atât procedeul de fabricare a unei bombe, cât și procesul de spălare al
curului unui bebeluș. Îi scot scutecul și-l curăț cu un șervețel. Îi pun o
cremă albă și groasă pe fese, chiar dacă nu sunt absolut sigur că are
nevoie, pe urmă îi ridic picioarele ca să-i pun un scutec curat sub fund.
În clipa aia, un jet de pipi cald țâșnește în aer și ajunge pe cămașa
mea.
— Ești serios, amice? întreb bebelușul, holbându-mă la el.
Zâmbește și continuă să-și molfăie mânuța.
Căcatul ăsta de Google nu a spus nimic despre riscuri.

***
Îl instalez pe Ronan în micuțul lui balansoar și o regăsesc pe
Rosaleen în salon. Mergem împreună în bucătărie să facem inventarul
proviziilor noastre, când ea se oprește în pragul ușii. Se albește brusc la
față.
— Ce nu este în ordine, Rosaleen?
Deschide gura să răspundă, dar pe gura ei iese un jet de vomă
galbenă și vâscoasă, ca o pastă de prăjitură stricată.
Om la pământ!
Tușește și privește, oripilată, ce a produs. Este împrăștiat peste tot,
pe pantofii cu paiete roz și pe tricoul roz.
— Îmi pare rău, Jake, spune, începând să plângă.
Îmi rupe inima și îngenunchez alături de ea, frecând-o pe spate,
desenând cercuri.
— Nu e nimic, Rosaleen. Este doar vomă. Nu e nimic grav.
71
 Câinele ajunge în fugă, precum un super-erou care vine să salveze
pe cineva, și începe să înghită voma fetiței. Sunt cât pe ce să o imit pe
Rosaleen, dar mă abțin.
— Vezi? îi zic încercând să nu-i arăt dezgustul meu. Mi-ai făcut un
serviciu, acum nu trebuie să mai hrănesc câinele.

***
Rosaleen își ia pijamaua și se bagă în același pat cu mătușa ei. Mai
fac un tur al răniților, pe urmă profit de calmul momentului pentru a-mi
chema rezerviștii.
— L-au luat toți? întreabă Stanton cu o voce șocată și amuzată.
— Toți l-au luat, da, declar pe un ton ursuz frecându-mi ochii. Nu
mi-e rușine să spun că mă simt depășit de evenimente, prietene.
— Toți au febră, sau doar greață?
— Cum pot ști dacă au febră?
— Ți se pare că sunt fierbinți?
Mă gândesc o secundă, dar asta nu mă ajută prea mult.
— Nu sunt reci, în niciun caz.
— OK. Sună la supermarket, o să-ți livreze la Chelsea. Spune-le că ai
nevoie de un termometru frontal, instrucțiunile le vei găsi în cutie. Ai
nevoie și de paracetamol, de crackers sărați, de Ginger Ale, supă de pui
și ceva ca Fanolyte.
Notez furios tot ce îmi spune de parcă mi-ar revela marile secrete
ale universului.
— Ce naiba-i Fanolytul?
— Este o soluție de hidratare pentru sugari, puțin ca și Gatorade.
Urmărește-l de aproape pe Ronan. Dacă începe să vomite, nu mai pierde
timpul și cheamă pediatrul. Fără îndoială, numărul lui de telefon este pe
frigider. Bebelușii se deshidratează foarte repede. La fel pentru micuța
de doi ani, supravegheaz-o. Dacă nu reușește să înghită o linguriță de
Fanolyte pe oră, trebuie să o duci la spital.
— Am înțeles. Mai este și altceva?
— Nu, asigură-te că sunt instalați confortabil. Să bea cu înghițituri
mici când sunt capabili s-o facă, dă-le crackers și supă de pui. Și cheamă-
ne când ai nevoie de ajutor.
— E-n regulă, mulțumesc, prietene.

***

72
 A doua zi, sunt îngropat sub un munte de lenjerie: cearșafuri,
pijamale pătate, mănuși de toaletă pentru frunțile bolnavilor. Din
fericire, mama s-a asigurat că știu să folosesc o mașină de spălat și cum
îmi place ca lucrurile să fie curate și organizate, știu cum să dau drumul
unei mașini de spălat vase și să strâng un prosop.
Miercuri după masă, trupele încep să se neliniștească. se simt puțin
mai bine, dar nu au atins capacitatea energetică optimă. Știu că se simt
mai bine pentru că se ceartă între ei: el pute, ea a luat toată pătura, el se
uită urât la mine...
Îi duc pe toți la parter și îi înșir în salon. Fiecare colț de canapea, de
fotoliu și chiar pe jos, este acoperit de cuverturi, de perne și de copii.
Chelsea este lungită pe canapea, de care sunt sprijinit și eu, stând pe jos.
Ronan este lungit pe burtă, pe o cuvertură, alături de mine.
Deschid televizorul și disputele încep din nou.
— Putem să vedem Bob Buretele?
— Bob Buretele este debil, mai bine pune MTV, ar trebui să fie
Șaisprezece ani și însărcinată.
Vă mai aduceți aminte de epoca când erau doar clipuri la MTV?
— Nici nu se pune problema să ne uităm la Șaisprezece ani și
însărcinată, îi ceartă Chelsea.
— Și dacă ne-am uita la National Geografic? întreabă Raymond.
Este un maraton de documentare despre vânarea leilor. Mănâncă o
grămadă de gazele.
— Bietele gazele! se smiorcăie Rosaleen.
Este un coșmar.
— Ascultați-mă bine! strig. Telecomanda este la mine, deci eu sunt
Stăpânul Universului. Și Stăpânul a decis că ne vom uita la baschet.
Un pic mai târziu, Rosaleen se târăște până la mine târându-și
perna după ea. Se lungește lângă mine și ridică ochii să mă privească.
— Poți să-mi cânți un cântec?
— Nu, răspund ferm.
— Te rog.
— Nu, repet scuturând capul.
Nu mă voi lăsa înduplecat.
— Asta mă va ajuta să adorm, spune punându-și mâna pe
încheietura mea.
Hotărârea mea începe să slăbească.
— M-ar ajuta să mă simt mai bine. Și mă simt îngrozitor de rău,
Jake.
73
 — Eu nu știu cântece!
Mă îndoiesc că Iron Maiden i-ar ridica moralul...
— Te implor... îmi cere, clipind de mai multe ori din ochi.
Și la naiba!
Îmi dreg vocea și încep să cânt cuvintele de la One Direction care-
mi trec în buclă prin cap de când cu concertul.
« Everyone else in the room can see it… »
Vocea mea este prea gravă și pur și simplu oribilă.
Băieții protestează mormăind la unison, dar Riley se îndreaptă și se
întoarce spre mine zâmbind. Chelsea își acoperă gura și știu că râde în
spatele mâinii sale. Cât despre Rosaleen... mă simt grozav sub privirea ei
admirativă și recunoscătoare.
Pentru prima dată în douăzeci și patru de ore surâde, deci continui.
« Everyone else but you… »
Termin nenorocitul de refren. Rosaleen aplaudă încetișor.
— Este cel mai frumos cântec din lume, spune Riley cu o voce
încântată.
Chelsea capitulează și izbucnește în râs iar eu întorc capul ca s-o
fulger din priviri.
— Mă detest, declar.

***
Joi dimineața, la trei zile după debutul atacului care a lovit casa,
Chelsea e din nou pe picioare. Tocmai iese de la duș și părul umed îi
miroase așa de bine a șampon și a vanilie că îmi vine să o ling din cap
până în picioare. Fără exagerare.
Este aproape sufocată într-o rochie de casă roz, pufoasă, înnodată
în talie.
Coborâm scările și ne oprim în fața ușii.
— Ești sigură că te simți mai bine? o întreb.
— Da. Pot să preiau de aici, spune privindu-mă cu o privire plină de
recunoștință.
Este încă foarte devreme, dar trebuie să trec pe la mine să-mi fac
un duș și să mă schimb înainte de a mă duce la tribunal, cam în trei ore.
Copiilor le merge mai bine. Sunt tot în pat și nu sunt încă gata să se
întoarcă la școală, dar nu mai vomită tot ce înghit, deci... este un
progres. Chelsea își pune mâna pe brațul meu și pielea începe să mă
furnice la contactul cu a ei, fără îndoială că sunt epuizat. Nu mă pot
împiedica să nu îmi imaginez ce aș simți dacă ar fi în întregime goală
74
sub mine. Va trebui neapărat să mă masturbez înainte de a o vedea din
nou.
— Mulțumesc, Jake. Încă o dată, spune scuturând capul cu o figură
frustrată și... de-a dreptul sexy. Nu voi putea niciodată să-ți mulțumesc
destul.
Am niște idei, totuși.
— Acțiunile valorează mai mult decât vorbele, spun făcându-i cu
ochiul. Și este cu mult mai amuzant.
— Ai dreptate. De aceea îți voi găti cea mai bună cină pe care ai
mâncat-o vreodată, ca să-ți arăt cât de mult apreciez tot ce ai făcut
pentru noi. Mâine seară. Vei veni?
Nu are nici cea mai mică idee ce plăcere îmi face propunerea ei. Mă
fac totuși că mă gândesc.
— Fără tofu, nu-i așa?
— Fără tofu, răspunde zâmbind.
Mă aplec spre ea ca să-i șoptesc la ureche, făcând-o să frisoneze.
— La ce te gândești pentru desert?
— Ce ți-ar face plăcere, Jake? răspunde cu o voce suavă și sexy.
— Aș mânca orice cu frișcă.
Ea roșește și chicotește timid.
— Atunci voi face plinul de frișcă bătută.
— Cu atât mai bine, răspund dându-i o șuviță după ureche. Voi
aduce un film pentru a-i ține ocupați pe copii. Riley a zis că nu au văzut
niciodată Goonies, ceea ce este pur și simplu o crimă.
— Ar fi perfect.
Îmi adâncesc privirea în a lui Chelsea.
— Și eu cred la fel.

CAPITOLUL 11

A doua zi seara, sunt din nou la Chelsea și cu riscul de a părea

fraier, trebuie să recunosc că merg spre ușă cu un pas lejer. Sunt bine
dispus și abia aștept să-mi petrec seara cu Chelsea – și cu copiii.
Desigur, mi-au pus bețe-n roată de câte ori am încercat să le sărut
mătușa, dar sunt amuzanți, simpatici și mai ales cool, la modul general.

75
Și natural, faptul că vreau în sfârșit să fac sex, are un cuvânt de spus în
buna mea dispoziție.
Bat la ușă, cu un buchet de trandafiri albi și cu un DVD în mână. Ușa
se deschide și eu mă găsesc în fața unui tip înalt și bronzat, cu părul
blond, meticulos zburlit, îmbrăcat cu un tricou alb, o pereche de blugi
prea largi care-i cade așa de jos că îi văd chiloții și cu un colier din colți
de rechin.
— Salut, spune el.
Cine naiba-i tipul ăsta și de ce deschide el ușa?
— Salut. Unde-i Chelsea?
Se dă în spate și deschide larg ușa ca să mă lase să intru.
— Iubito, este un tip la ușă! Un tip uriaș, spune privindu-mă. Cât
cântărești, o sută zece kilograme?
— Cam pe acolo, da.
Trec în fața lui, coborând buchetul de flori, simțindu-mă ridicol că
le-am adus. Chelsea iese din bucătărie, îmbrăcată cu o rochiță scurtă și
neagră cu bretele și cu sandale cu toc, iar părul ei este lăsat să curgă pe
umeri. Ținuta ei este simplă dar sexy.
— Jake! exclamă cu un surâs forțat.
— Ce s-a întâmplat? o întreb.
Este urmată de un cuplu de aceeași vârstă cu ea: o femeie brunetă
cu dreadlocks și cu o față magnifică și un bărbat cu părul lung șaten și
cu o cămașă verde anason, care, poate că o fi la modă dar asta nu
înseamnă că nu este oribilă.
— Prietenii mei de la Berkeley au venit în vizită, spune cu un aer
dezolat. Nu știam că vor veni... Ți-i prezint pe Nikki și pe Kevin, spune
arătând spre cuplu.
Nikki și Kevin îmi zâmbesc cam prea veseli – și cam pierduți,
părerea mea.
— Și el este Lucas, arată făcând un semn cu capul spre vânătorul de
rechini.
— Ce mai faci? întreabă Lucas.
Dau din cap, pe urmă îi dau buchetul lui Chelsea.
— Ia-le, sunt pentru tine.
Privește buchetul cu admirație în ochi, atingând petalele cu vârful
degetelor.
— Sunt minunate, mulțumesc.
Cred că și cina și partida mea de sex s-au dus pe apa sâmbetei! La
dracu!
76
 Rosaleen sosește în fugă, cu fața încadrată de două codițe care
pornesc din vârful capului și se aruncă pe mine.
— Jake! Ești aici! Ai adus filmul?
I-l arăt și ea sare pe loc. Riley și cu Rory ni se alătură și Lucas își
freacă falangele de capul lui Rory.
— Ei, micuțule, îmi aduci o bere? Dacă trebuie să ne uităm la un
film, o să am nevoie de-o băutură.
Chelsea își pleacă capul pe o parte.
— Nu avem alcool în casă, Lucas.
— Asta-i îngrozitor, mârâie el.
Mergem în salon și simt cum mi se contractă maxilarul când Lucas
își trece brațul în jurul umerilor lui Chelsea, ca și cum ar fi cel mai
natural lucru din lume. Chiar nu-mi place tipul ăsta și nu sunt singurul.
Rory vine lângă mine și-mi șoptește:
— Dacă se mai amuză să-mi aranjeze părul, îi dau un picior in
biluțe.
— Îmi convine.
— Putem să ne uităm la film în camera lui mami și-a lui tati?
întreabă Riley cu o voce precaută. Înainte, ne uitam la film acolo, o dată
pe săptămână, dar nu am mai făcut-o de când...
Înalță din umeri.
— Bineînțeles, spun eu.
— Este o idee grozavă, adaugă Chelsea.
— Hei, am o idee mai bună! exclamă Lucas întorcându-se spre
mine. Tu ești bona, nu-i așa?
— Dar desigur! Foarte bine! strigă Nikki care pare să vorbească
aceeași limbă cu celălalt debil. Băiatul ăsta frumos rămâne aici să aibă
grijă de copii, iar noi patru ieșim!
Aștept ca Chelsea să refuze, să le spună că preferă să rămână cu
copiii, cu mine. Dar ea n-o face.
— Ai vrea, Jake? întreabă ea.
Mă abțin să nu rânjesc, atunci când o frustrare fără precedent îmi
parcurge corpul și-mi cuprinde venele.
— Cum vrei, Chelsea, îi răspund sec.
— Super, spune Lucas, fără să-și ridice brațul de pe umerii lui
Chelsea.
Visez cum o să i-l rup.
— Ar trebui să te duci să te schimbi, iubire, spune privind-o lasciv.
— Găsesc ținuta ei perfectă, îi spun fulgerându-l din priviri.
77
 — Ei bine, este superbă, spune înainte de a se întoarce spre ea. Dar
seamănă cu o mamă. Fierbinte și sexy... dar tot ca o mamă arăți, înțelegi
ce zic?
Și acum am chef să-i smulg și limba.
— De acord, mă schimb repede și mergem, spune cu o figură puțin
jignită.
Revine zece minute mai târziu, îmbrăcată cu niște blugi mulați și cu
o bustieră albă care-i ridică sânii. Este superbă, dar... diferită. Mai puțin
elegantă – și mult mai bună pentru sex. În mod obișnuit, asta nu ar fi un
lucru rău. Dacă aș fi întâlnit-o într-un bar îmbrăcată așa, aș fi făcut totul
să o duc la mine acasă. Este pur și simplu pentru că iese fără mine, într-
un bar unde alți tipi or să se holbeze la ea și să se gândească la același
lucru, asta mă agasează.
Mă duce în bucătărie și-mi spune orarul biberoanelor lui Ronan,
lucruri pe care le știu deja. Când se oprește din vorbit, ridică ochii și mă
privește cu o expresie de regret.
— Îmi pare tare rău pentru cină.
— Să nu-ți pară.
— Jake, eu... eu nu i-am văzut de două luni. Nu știam... Ești supărat
pe mine?
Privirea ei este atât de plină de speranță, așa de... vulnerabilă, că nu
pot să rămân furios pe ea.
— Nu, nu sunt supărat.
Cât despre idioții ei de prieteni... asta-i altă poveste.
— Și nu te deranjează? Să ai grijă de copii pentru mine?
Când sunteți avocat, învățați importanța cuvintelor. Puneți
întrebări și formulați răspunsurile cu grijă, pentru că știți că pot fi
interpretate greșit. Am dezvoltat un talent deosebit în a rămâne evaziv,
ceea ce este foarte util.
— Prevăzusem să fiu aici toată noaptea, oricum.
Mă gândesc la imaginea hamsterului prins în roata lui, la tot ce dă
fără să primească nimic înapoi de mai mult de două luni și îi prind
mâna.
— Du-te să te distrezi cu prietenii tăi, Chelsea. Simte-te bine.
Chiar dacă asta mă face să fiu turbat de furie.
— Totul va fi bine.
Când îmi zâmbește, am impresia că o greutate enormă i s-a ridicat
de pe umeri și mă simt un pic mai puțin mizerabil.

78
 ***
Camera lui Robert și a lui Rachel McQuaid se află la etajul doi. Scara
care urcă până acolo se află la capătul culoarului etajului inferior – se
pare că țineau mult la intimitatea lor. Mi se pare normal atunci când ai
șase copii. Încăperea este imensă: are un mic salon, un jacuzzi, un
dressing imens care este tot atât de mare ca și bucătăria mea. Pereții
sunt roșu închis și mobilele din lemn închis la culoare. Într-un colț este
un șemineu cu tabloul lor de la nuntă deasupra – par tineri și fericiți și
că abia așteaptă să-și înceapă viața împreună. Pe comodă sunt înșirate
zeci de cadre cu fotografii de copii, fotografii făcute în baie, în dimineața
de Crăciun, la plajă sau în timp ce-și fac siesta.
Copiii sunt tăcuți când intrăm, de parcă ar intra într-un mausoleu.
După câteva minute însă, exuberanța lor naturală preia controlul și ei
pun stăpânire pe cameră. Când sar în patul imens al părinților lor, mă
duc cu gândul la niște cățeluși într-o cutie de carton, lovindu-se unii de
alții, băgându-se unii în alții până își găsesc locul și se fac confortabili.
Regan este pe genunchii lui Riley și judecând după felul în care-și
suge degetul și privește departe, nu va vedea din film decât genericul de
început. Raymond îl ia pe Vărul It în brațe ca pe o păturică și Rosaleen
bate cu mâna locul liber din mijlocul patului.
— Vino, Jake, este loc și pentru tine.
Nu știu ce spune legea apropo de un bărbat care stă alungit într-un
pat cu copii care nu sunt din familia lui, dar fețele lor pline se speranță
și de bucurie, mă liniștesc. Pun DVD-ul în cititor, iau telecomanda și sar
pe saltea făcându-i și pe ei să sară și să izbucnească în hohote de râs.
Mai târziu, când Goonies îi spun lui Troy și găleții lui să se ducă naibii,
Rosaleen întoarce capul spre mine.
— Unde a plecat mătușa Chelsea?
Mă crispez când mă gândesc la genul de loc în care s-ar fi putut
duce și la oamenii care sunt cu ea.
— A ieșit cu prietenii ei, răspund încercând să-mi ascund
enervarea.
— Nu îmi plac, șoptește Riley ca să nu-și trezească surioara. Fumau
iarbă în grădină.
— Ăsta era mirosul ăla? întreabă Rosaleen.
— Mda.
Dintre toate lucrurile egoiste și iresponsabile... Am fost și eu tânăr,
dar douăzeci și șase de ani nu mai înseamnă așa de tânăr. E prea matur
ca să mai poți scuza comportamentul ăsta debil.
79
 — Niște cretini, trage Rory concluzia.
Nu îl cert pentru limbajul său pentru că sunt de acord cu el.

***
— A fost genial! exclamă Raymond când Cyndi Lauper cântă
genericul de final.
— Există vreo continuare?
— Nu, răspund căscând. În anii 80, știau că nu trebuiau să strice
perfecțiunea.
Rosaleen îmi sare pe genunchi, smulgându-mi un geamăt. Își pune
mâinile cu palmele lipite de obrajii mei, alunecându-le una în sus, alta în
jos.
— Semeni puțin cu Sinok, Jake. Ești mare și faci mult zgomot, spune
studiindu-mă de aproape. Dar tu nu ești așa de urât.
Mai bine decât nimic, nu-i așa?
— Mulțumesc, spun cu buzele strânse.
Copiii se dau jos din pat întinzându-se și Rory mă întreabă dacă
sunt obligați să se spele pe dinți.
— Nu, cred că dinții voștri vor rezista o noapte fără să fie spălați.
Duceți-vă să vă culcați, le spun conducându-i până la etajul întâi.
Băieții fug în camera lor și când Riley iese din cea a lui Regan, unde
a culcat-o fără să o trezească, mă fixează cu privirea ei de adolescentă
blazată de viață, pe urmă zâmbește ușor.
— A fost cool. Mulțumesc.
O căldură ciudată îmi gâdilă pieptul.
— Da, a fost cool. Pentru puțin.
Rosaleen mă ia de mână și mă trage în camera ei, care este roz cu
motive de prințesă peste tot și pe plafon, cu o frescă cu un licorn sub un
curcubeu și un cer albastru.
— Poți să dormi cu mine, Jake? mă întreabă și sare în patul ei cu
baldachin.
— Nu, răspund scuturând capul.
Clănțăne din dinți într-o manieră teatrală și își trage cuvertura
până sub bărbie.
— Și dacă Willy cu un singur ochi, vine să mă caute?
Mă scarpin pe ceafă, ezitând.
— Păi... pot să-ți las ușa deschisă și lumina pe culoar aprinsă?
— Nu, nu e suficient.
— Și... o să mă așez în fața ușii tale până adormi.
80
 Mi-am adus laptopul și pot lucra pe jos la fel de bine ca și în biroul
meu, nu sunt pretențios.
Îmi face semn să mă apropii. Mă aplec peste perna ei decorată cu
zâne și ea ridică capul să mă sărute pe obraz.
— Noapte bună, Jake. Să visezi frumos.
O privesc cum se mișcă ca să-și găsească locul sub pătură și realizez
că ea întruchipează tot ce este pur, bun și inocent. Ceva în mine mă
împinge să promit că voi face totul ca să rămână așa. Scutur capul
întrebându-mă de când am devenit așa de sentimental, pentru că nu
este deloc genul meu. Sunt brutal de onest și de cinic, dar niciodată
dulce.
— Noapte bună, Rosaleen, spun stingând lumina.

***
Mai târziu, nu știu dacă peste treizeci de minute sau peste trei ore,
mă trezesc pe jos, cu laptopul meu pe coapse, cu bărbia în piept, cu
dureri în ceafă și fesele amorțite. La început, mi-e greu să-mi amintesc
unde sunt și de ce sunt pe jos. Privesc în jur, și-mi revine memoria.
Goonies, Chelsea și prietenii ei, copiii.
Închid laptopul și-mi frec ochii întrebându-mă ce m-a trezit.
Rosaleen doarme cu pumnii strânși și domnește o liniște de plumb în
spatele celorlalte trei uși de pe culoar, inclusiv a bebelușului. Mă ridic
și...
Boom.
Aud un zgomot jos, urmat de șușoteli.
Ce naiba este asta?
Mușchii mei se contractă și sunt în alertă. Poate că este un hoț? Mă
întreb dacă Chelsea a ascuns în altă parte cheia care era sub preș.
„Mmmm... mda...”
Era o voce de bărbat și un hoț nu s-ar apuca să geamă.
Cobor scările fără să fac zgomot, cu urechea întinsă.
— Lucas!
Asta a fost Chelsea.
— Ești atât de bună, iubire.
Mi se înnoadă stomacul și-mi strâng pumnii.
— Te doresc atât de mult, spune el.
— Lucas...
Vorbește încet pentru că se gândește la copii. Ea se gândește mereu
la copii. Cuvintele ei sunt totuși foarte clare.
81
 — Lucas, oprește-te.
La fel ca și ale nenorocitului.
— Nu mai face pe inocenta, știu că ai chef.
— Nu. Stop, Lucas, nu!
— Pst, destinde-te. Lasă-mă...
Îmi sare țandăra.
Năvălesc în salon. Sunt pe canapea, îmbrăcați. Este peste ea,
frecându-și bazinul de al ei, acoperind-o aproape în întregime, în afară
de picioarele ei.
Picioarele ei care se luptă.
Îl prind de gulerul tricoului și-l trag înapoi, ținându-l în aer ca să-i
trag un pumn cu cealaltă mână. Simt un os care se rupe sub degetele
mele și sunt satisfăcut când îi văd nasul sângerând. Sunt orbit de furie și
inima îmi bate periculos de repede, pulsând în urechile mele în timp ce-
mi iau elan să-l mai lovesc o dată și în maxilar. Ridică mâinile ca să se
protejeze și eu îl las să cadă pe jos.
Asta, doar pentru ca să-i mai pot trage și un picior. Vârful
pantofului meu se strivește în coastele lui, tăindu-i suflul. Totuși, nu
sunt încă satisfăcut. Vreau mai mult. Vreau să sufere.
El gâfâie șuierând, încercând să-și recapete suflul, dar eu nu-l aud.
De altfel, nici nu-l văd. Singurul lucru pe care-l văd, este Chelsea, dulce și
fragilă, luptând împotriva lui, spunându-i nu, implorându-l să se
oprească.
El nu s-a oprit, nu văd de ce eu trebuie să mă opresc.
Îl ridic de braț și-l izbesc de perete.
— A spus nu, nemernicule. Ești surd sau ce?
Mâinile mele îl prind de gât și-l strâng. Ochii îi ies din orbite și îmi
zgârie mâinile, încercând să le îndepărteze, dar nu va reuși.
— Jake, oprește-te, te rog.
Simt mâinile lui Chelsea pe umerii mei.
— Nu face asta, Jake. Oprește-te.
Vocea ei este ca un paradis de pace, solidă și calmă în mijlocul
apelor negre și tumultoase care mă acoperă, așa că mă opresc. Nu că el
ar merita asta. Doar pentru că Chelsea mi-a cerut-o.
Îl las și gunoiul ăsta alunecă de-a lungul peretelui până jos, tușind și
sângerând pe nas. Sunt amețit și inima mea bate în continuare
nebunește în timp ce-l privesc cu dispreț. Îi iau haina de pe fotoliu,
având grijă să-i scot cheile și i-o arunc.
— Ieși de-aici, mârâi.
82
 Își șterge fața însângerată cu haina și mă fulgeră cu privirea.
— Am nevoie de cheile mele, mormăie el.
Cretinule.
— Nu. Poți dormi în mașina ta. Când vei fi treaz, mâine dimineață,
vei putea să te cari unde vrei.
Deschide gura ca să protesteze, dar eu nu-l las.
— Ai două opțiuni: dormi în nenorocita ta de mașină, sau o termini
inconștient la spital. Știu pe care aș prefera-o eu.
Și nu este mașina.
— Fă ce îți spune, Lucas. Nikki și cu Kevin se vor trezi în câteva ore
și veți putea pleca cu toții.
O privește o ultimă oară și se duce spre ușă, cu spatele curbat. Îl
urmez și trântesc ușa în urma lui.

***
Închid ușa cu cheia ca să fiu sigur că idiotul ăla nu va încerca să
intre din nou și că nu voi ieși să-l ucid când doarme. Mâinile îmi tremură
violent și tot corpul meu frisonează sub imperiul furiei pe care de abia
mi-o pot controla. Mai este însă alt lucru. Ceva ce nu pot analiza.
— Nu-mi vine să cred că Lucas a încercat să..., murmură Chelsea cu
o voce care tremură.
Mă întorc brusc spre ea, explodând ca un vulcan în plină erupție.
— Bineînțeles că a încercat! La ce te așteptai? Credeai că a traversat
toată țara doar ca să te sărute pe obraz?
Ea își încrucișează brațele pe piept și le strânge puternic.
— Credeam că eram prieteni, șoptește ea.
— E drăguț să fii naivă, Chelsea, dar nu să fii proastă.
— Scuză-mă? strigă de parcă i-am tras o palmă.
— Prieteni? exclam ironic. Te îmbraci așa pentru toți prietenii tăi? o
întreb, studiind-o de sus și până jos. Au noroc, în cazul ăsta.
— Ținuta mea este cât se poate de potrivită, zice ridicând vocea.
— Ești beată? o întreb sec.
— Nu.
— Drogată?
— Nu!
— Ți-ai tras-o deja cu el?
— Asta nu te privește!
— Asta vrea să spună că da, spun zâmbind fals.
— Termină cu interogatoriul tău, nu sunt unul dintre clienții tăi!
83
 — Știi ce ți s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi fost aici? strig, uitând de cei
șase copii care dorm deasupra noastră.
De fapt, de asta am atâta poftă să-l omor sau să-l izbesc de un
perete. Din cauza lucrului îngrozitor pe care l-ar fi făcut dacă nu aș fi
fost aici. Am privit în ochi femei care au fost violate. Desigur, ele
continuă să trăiască. Unele reușesc chiar să întoarcă pagina. Totuși, ele
nu uită niciodată. Și nu mai sunt niciodată aceleași.
— Da, sunt conștientă, Jake. Contrar a ceea ce crezi tu, nu sunt
idioată. Sunt mulțumită că ai fost aici, spune cu răceală. Dar acum poți
să pleci.
— Nu mă duc niciunde atât timp cât nenorocitul este afară.
— Foarte bine, atunci simte-te bine pe canapea.
Se întoarce pe călcâie, rigidă ca un soldat și pleacă în direcția
camerei ei. După trei pași totuși, se întoarce și mă străpunge cu privirea.
— Înțeleg de ce ești un avocat așa de bun, Jake. Ești cu adevărat
foarte talentat să arunci vina asupra victimei.
Rămân înțepenit pe loc un moment, prea șocat, prea rușinat, ca să
răspund orice.
Ea urcă scările și rămân singur, ecoul tuturor lucrurilor pe care n-
ar fi trebuit să i le spun, răsunându-mi în urechi.

CAPITOLUL 12

Cinci minute mai târziu sunt în bucătărie, scotocind prin rafturi și

sertare ca un dependent care a uitat unde și-a ascuns drogul.
Și am un chef nebun să-l ucid pe fratele mort al lui Chelsea.
— Hei Robert, ți-am cunoscut copiii.
Privesc în spatele frigiderului, mutând o cutie de lapte, o bucată de
tofu și o pungă cu pere bio.
— Ai obligatoriu o sticlă de alcool ascunsă pe undeva.
În punctul ăsta, aș bea și sirop de tuse.
Trec după aia la congelator și acolo, sub sticlele de sos de roșii,
jackpot! O sticlă de lichior.
— Ei bine, Robbie, ești categoric genul meu de bărbat, despre asta
vorbeam, spun admirând eticheta.

84
 Deșurubez capacul și beau o gură, prea grăbit să mai caut un pahar.
Lichidul înghețat îmi arde gâtul, anesteziind tot în trecerea lui. Înainte
de a închide congelatorul, apuc o pungă de mazăre congelată pentru
falangele mele umflate. Iau un pahar din dulap și îl umplu pe jumătate
cu lichidul de culoarea ambrei. Îl întorc în pahar, când aud un zgomot de
picioare goale pe scară.
Câteva secunde mai târziu, Rory stă în cadrul ușii, într-un pantalon
de pijama bleu și o bluză albă, cu părul zburlit care-i stă în toate
direcțiile. Ochii lui albaștri în schimb sunt larg deschiși și alerți, ceea ce-
mi spune că este ceva timp de când s-a trezit.
— De ce ești treaz? îl întreb cu blândețe.
— Mi-era sete, minte el. Pot avea un pahar cu apă?
Îi fac semn să se așeze și îi umplu un pahar, pe care-l pun în fața lui.
Stăm câteva clipe să ne bem fiecare băutura lui în liniște.
— Te-am auzit cu mătușa Chelsea, mărturisește el în sfârșit.
Dau din cap și el mă privește cu o figură timidă și ezitantă.
— Vorbeați tare. Păreați... furioși.
— Da, eram furios, suspin eu.
Deja sunt ros de culpabilitate, dar când îl văd neliniștit, simt cum
mă cuprinde și remușcarea.
— Vei pleca?
Îmi pun paharul pe blatul de lucru și îl privesc în ochi.
— Nu, Rory, nu voi pleca.
Trăsăturile lui se destind.
— Cu atât mai bine, spune și ia o gură de apă. Pentru ce v-ați certat?
— Eu... eu m-am ambalat.
— Te-ai comportat ca un nemernic mic și furios? întreabă repetând
cuvintele mele.
Râd, pentru că puștiul ăsta este deștept.
— Da, cam așa ceva.
— Părinții mei se mai certau, din timp în timp...
Cu stresul tuturor copiilor lor, nici nu mă miră.
—... dar se duceau în mașină.
— În mașină? întreb zâmbind.
— Da, răspunde râzând. Cred că nu voiau ca noi să știm că se
ceartă, așa că ieșeau afară unde nu-i puteam auzi. Îi priveam de la
fereastră, de sus. Mâinile mamei făceau așa...
Își agită brațele deasupra capului ca o caracatiță epileptică.
— Și tata făcea...
85
 Își strânge nasul și scutură din cap, imitând perfect un bărbat care
încearcă să o aducă la rațiune pe o femeie în plină criză de isterie.
— Ce făceau când se întorceau în casă? întreb.
Se gândește o clipă înainte de a-mi răspunde.
— Se evitau un pic. Nu se mai priveau și nu-și mai vorbeau. Dar
după un timp, lucrurile redeveneau la normal, înțelegi ce vreau să zic?
Nu, nu chiar. Eu eram așezat în primul rând pentru „disputele”
părinților mei. Nu-i spun însă asta, mă mulțumesc să aprob din cap și
să-i spun ce știe deja.
— Au fost niște părinți buni, micuțule.
Oftează lung cu un aer trist.
— Mda.
— Hai, e târziu. Întoarce-te să dormi, spun golindu-mi paharul.
Rory coboară de pe taburet și urcăm împreună scările. Când
ajungem în fața ușii de la camera lui, ia atitudinea nepăsătoare cu care
m-am obișnuit deja.
— Nu mai sunt un copilaș, știi. Nu am nevoie să mă învelești.
— Da, știu, spun bătându-l pe spate.
În același timp, intru cu el în cameră.
Rory se întinde pe patul de jos, în timp ce deasupra lui, Raymond
sforăie încet. Îl învelesc cu pătura pe care a dat-o jos în somn și odată ce
Rory s-a instalat, fac același lucru și cu el.
— Noapte bună, Rory. Să visezi frumos.
— Noapte bună.
Se întoarce și își vâră capul în pernă. Aproape am ieșit pe ușă, când
mă oprește vocea lui.
— Mă bucur că ești aici, spune el.
Cel mai șocant este că... și eu de asemenea.
Mă bucur.
Mă întorc, căutându-i căpșorul în întuneric, surâsul lui timid.
— Eu de asemenea, îi spun.
Închide ochii.
Totuși, este cineva aici care nu este încântată că sunt încă aici, așa
că o întind în direcția camerei sale. Pentru că trebuie să vorbim, ea și cu
mine.

***
I-am auzit pe oameni vorbind de angoasă. Cu toate acestea, mie nu
mi se întâmplă niciodată. Nu mă stresez înainte de a lua cuvântul în
86
timpul unui proces, nu mă îngrijorez când patronul mă cheamă în biroul
său și nu mă panichez niciodată când mă culc cu o femeie. Fără îndoială,
nu am ținut niciodată suficient de mult la ceva sau la cineva, ca s-o iau
razna la ideea că lucrurile nu merg în direcția dorită de mine. M-am
gândit mereu că toate erau reparabile sau puteau fi înlocuite.
Știți deja ce vreau să spun, nu-i așa?
Ei bine, da, sunt în fața ușii lui Chelsea și sunt pe cale să mă stresez.
Mâinile mi s-au umezit, în stomac simt un nod care-l strânge, pielea mă
furnică și-mi simt inima că-mi bate în gât.
Cum pot oamenii să trăiască astfel? Este îngrozitor. Detest asta.
Cea mai bună modalitate să nu mă mai simt astfel, este să mă
grăbesc să-i vorbesc. Să-i prezint scuze că m-am purtat ca ultimul dintre
nesimțiți. Doar că, pentru asta, ar trebui să ajung să–i bat în ușă. Or,
tocmai aici intră panica în joc. Nu mă lasă să bat la ușă, pentru că... ce
voi face dacă mă trimite învârtindu-mă? Dacă nu vrea să-mi asculte
scuzele? Dacă a decis că sunt o brută violentă care reprezintă un pericol
pentru copii?
Rahat.
O mișcare la picioarele mele îmi atrage atenția. Este Vărul It care
mă privește batjocoritor – este pentru prima dată că nu-l văd dând din
coadă. Aproape că-l aud zicând că sunt o găină fricoasă.
— Taci din gură, îi spun.
Se întoarce pe jumătate și se îndepărtează țopăind.
Îmi trec mâna prin păr, inspir adânc și bat de două ori: nu suficient
de tare ca cele douăsprezece urechi să ne audă, un etaj mai sus, dar
destul de tare ca să par plin de siguranță. Ușa se deschide mai repede
decât mă așteptam și doar atât cât să încadreze fața lui Chelsea. Nu mai
mult. Ochii ei sunt roșii și strălucesc.
— Ești bine? o întreb apropiindu-mi fața.
Ea ridică stoică, bărbia, prefăcându-se indiferentă, dar e la fel de
nepricepută la jocul ăsta precum nepotul ei, hoțul de automobile.
— Foarte bine, da.
Îmi închide ușa în nas, fără să o trântească, chiar dacă-mi dă
impresia că asta i-ar plăcea să facă.
Mai bat o dată.
Ea deschide și se holbează la mine cu aceeași expresie.
— M-am comportat ca un nesimțit cu tine.
De data asta, ochii ei îmi studiază fața, evaluându-mi sinceritatea,
dar gura ei rămâne ferm strânsă.
87
 — Suntem de acord asupra acestui lucru.
Și închide din nou ușa.
Când bat pentru a treia oară și ea deschide ușa, îmi strecor piciorul
ca să n-o mai poată închide.
— Îmi pare rău, Chelsea.
Oare aude tensiunea din vocea mea? Remușcările, care nu-mi
seamănă deloc? Știe ea că vocea asta cu care vorbesc îi este rezervată
doar ei?
Bineînțeles că nu, idiot ce ești, pentru că nu i-ai spus-o.
— Eram furios pentru că a încercat să-ți facă rău. Mi-am descărcat
nervii pe tine și am greșit.
Chelsea clipește din ochi și determinarea ei de a fi îmbufnată pe
mine diminuează puțin, chiar dacă rămâne rece. Înalță din umeri și
aproape că m-apucă râsul, pentru că acum înțeleg mai bine atitudinea
lui Riley.
— Uită, Jake. Totul va fi bine.
— Nu, totul nu va fi bine, spun trecându-mi capul prin micuța
despărțitură dintre ușă și cadrul ei, simțindu-mă debil. Știi, o parte din
motivul pentru care eram furios, chiar înainte ca tu să pleci cu ei, e că...
eram gelos.
— Ah, da? întreabă ea făcând ochii mari.
Dau din cap că da.
— Pot să intru? Mă simt ca un cretin să-ți vorbesc așa.
— Ah, sigur, răspunde dându-se înapoi pentru a deschide larg ușa.
Intru și închid ușa în spatele meu. Deodată, mă pierd în... ea:
parfumul ei, hainele ei pe scaunul din colțul camerei, bijuteriile de pe
comodă, fotografia cu ea, Robert și Rachel în ziua decernării diplomei,
carnetul ei de crochiuri.
Chelsea este în picioare, în fața mea. S-a schimbat de haine, între
timp. Și-a înlocuit bustiera albă și blugii, cu un șort alb și un tricou cu LA
Dodgers, ceea ce o face încă și mai sexy. Fața ei este și mai frumoasă
fără machiaj și părul ei castaniu îi pune în valoare pielea palidă și
perfectă. Mor din dorința de a-mi trece mâinile prin buclele ei, de a
număra toate reflexiile care îi luminează părul.
— Ești sigură că ești bine? întreb.
Ea dă din cap că da.
— Mda. Nu este pentru prima dată când mă confrunt cu tipi prea
entuziaști, spune așezându-se pe pat și pipăind cuvertura. Doar că nu
mă așteptam ca Lucas să facă parte din listă.
88
 Nu prea am chef să pun întrebarea, dar masochistul din mine are
nevoie să știe.
— Era... prietenul tău?
— Nu, nu era așa. Eram... amici. Era ocazional, înțelegi?
Da, da, înțeleg chiar foarte bine.
— Mi-au scris un mesaj când au coborât din avion, era o surpriză.
Dar eu am știut de când au ajuns că era o greșeală. Am realizat cât de
mult s-a schimbat felul meu de a privi lucrurile de când trăiesc aici.
Presupun că asta se întâmplă când devenim responsabili, spune cu o
voce tristă, atunci când se gândește la fratele ei și la tânăra fată fără griji
care era, înainte de moartea lui.
— Îmi pare rău, murmur așezându-mă alături de ea pe pat.
Îmi pare rău că fratele tău a murit, că a trebuit să te maturizezi de la
o zi la cealaltă. Îmi pare rău că porți greutatea a șase lumi pe umerii tăi
micuți.
Îmi pun mâna pe genunchiul ei s-o reconfortez, dar contactul
devine ca un curent electric sub pielea mea și devine altceva decât
reconfortare – și nu sunt singurul care îl simte.
Ridică ochii, privirile noastre se întâlnesc și ea își apropie chipul de
al meu.
— De ce erai gelos pe Lucas, Jake?
Își trece scurt limba peste buza inferioară, dar nu cred că este
conștientă de gestul ei.
— Vreau să spun... este încă un copil care trăiește pe spatele
părinților și care petrece în fiecare seară. Tu ai o viață adevărată, o
adevărată carieră.
— Dar el, el te avea pe tine, răspund fără ca măcar să mă gândesc.
Există ceva în Chelsea care mă face să mă deschid.
Îi mângâi obrazul și șuvițele de păr mătăsoase îmi gâdilă degetele.
— În orice caz, te avea pentru seara asta. Cum să nu fiu gelos?
Ea se apropie mai mult și eu cobor capul până ce gurile noastre
sunt la câțiva centimetri una de alta. Suntem așa de aproape că simt
mirosul pastei de dinți în respirația ei.
— Este ceea ce vrei tu? întreabă ea. Tu mă vrei pe mine?
Mă pierd în ochii ei albaștri ca un om pierdut în mare.
— Tot timpul. Nu-mi aduc aminte să nu mă fi gândit la tine de când
te-am întâlnit.
Gurile noastre se contopesc în sfârșit și la naiba, este incredibil! La
început este lent, ca o explorare delicată, pe urmă îi prind ceafa și-i
89
apropii capul. Gura mea i-o acoperă pe a ei, care este moale, dulce și
flămândă. Sărutul îmi pare... electric. Și important. Ca și cum fiecare
sărut de până acum nu a fost decât un antrenament pentru a mă pregăti
pentru acesta. Limba mea se plimbă pe buzele ei înainte de a plonja în
gura ei pentru a explora cel mai mic colțișor și a-i înghiți gemetele.
Fără a rupe sărutul, ea se ridică în genunchi ca să mă domine,
atingându-mi bărbia, mângâindu-mi obrazul. Ne urcăm pe pat și ea se
lungește pe spate. Mă instalez între coapsele ei și îi simt dorința
fierbinte și care pulsează. Îi simt sfârcurile care s-au întărit sub tricou și
gem visând să i le prind în gură. Își apleacă capul și limba ei o mângâie
pe a mea.
Pe urmă își ridică ușor bazinul. Drace. Îmi împing șoldurile în ale ei
pentru că nu mă pot abține. Răspunde cu un geamăt gutural și lasciv și
mâna mea urcă pe coapsa goală și se oprește sub șoldul ei. O împiedic să
se miște ca să mă frec din nou de ea. Ea întoarce capul gâfâind.
— Jake, copiii...
Rahat. Dorința mea ar trebui să dispară când îmi imaginez
jumătatea de duzină de demoni care dorm la câțiva metri de noi, dar nu
este cazul. Erecția mea devine mai dură, ca și cum ar șopti Nu veți face
zgomot. Ei dorm. Aveți ore și ore în fața voastră până dimineața. Gândiți-
vă la tot ce puteți face în acest timp.
În clipa aia se aud țipetele lui Ronan, în monitorul de pe noptieră.
De parcă ar fi știut.
Mă ridic ca să mă întind pe spate și îmi acopăr ochii cu brațul,
gâfâind, de parcă aș fi fugit la maraton.
— Jake...
— E-n ordine... nu-ți face griji. Lasă-mă. Dă-mi un minut să-mi
revin. Sau o oră. Poate chiar o zi.
Chelsea râde, cu respirația tăiată și ușor frustrată.
— Nepotul meu are o sincronizare incredibilă. Cea mai proastă
sincronizare, desigur.
— Am remarcat...
Îmi ridic brațul de pe față și o privesc, obrajii roșii, buzele umflate:
look-ul ăsta i se potrivește grozav. Se așază pe pat, gata să meargă să-i
dea biberonul bebelușului și eu mă rostogolesc pe o parte să o atrag
spre mine.
— Lasă-mă să te invit la restaurant mâine seară, spun.
— Nu am pe nimeni care să aibă grijă de copii. Nu pot lua prima
bonă pe care o găsesc...
90
 — Mă ocup eu de asta.
De fapt cunosc cea mai fermă și mai răbdătoare dintre femei. Ea m-
a crescut și m-a făcut să ajung la vârsta adultă într-o singură bucată, iar
eu eram mult mai teribil decât cei șase McQuaid la un loc.
— A, da?
— Mda. Atunci spune da.
Ea mă sărută, brutal și sălbatic, așa cum îmi place, pe urmă coboară
din pat pentru că Ronan a ridicat tonul între timp.
— Da, spune ea zâmbind.

CAPITOLUL 13

Este în sfârșit, sâmbătă seara. Este ora optsprezece și aștept în

holul de la intrare la Chelsea, îmbrăcat în blugi și cu un bluzon negru și
o cămașă gri. Chelsea este încă în camera ei, se pregătește. Nu am mers
niciodată la un bal, dar dacă ar fi fost cazul cred că senzațiile ar fi
semănat cu asta: nerăbdarea plină de excitație, speranța că totul este
posibil. Este ceva inedit pentru mine și asta îmi place.
Cineva bate la ușă. Deschid și în fața mea stă cea care murmură în
urechile copiilor. Am fost chiar norocos că nu avea niciun program
pentru seara asta.
— Hei, mamă.
Mama mea este o femeie minusculă – un metru cincizeci, patruzeci
și două de kilograme – cu o față magnifică și cu niște ochi bleu-gri care
detectează toate minciunile. Ce îi lipsește fizic, este compensat de
personalitatea ei debordantă.
— Ursulețul meu, mi-ai lipsit! exclamă aruncându-se în brațele
mele.
Cu colțul ochiului, îi zăresc pe Rory și pe Raymond care se hlizesc
auzind porecla mea.
— Ursuleț? șoptește Raymond.
Și la naiba!
În spatele mamei stă Owen, prietenul ei. Intră, cu două pungi mari
de cumpărături în mână. Owen are cam cincizeci de ani, o burtă de
băutor de bere rotundă și mai are tare puțin până să fie chel complet.
Formează un cuplu ciudat și oamenii se întreabă ce face ea cu el, dar
91
Owen e un tip genial. Este răbdător, amabil, lucrează din greu și
venerează pământul pe care calcă mama, din ziua în care s-au cunoscut.
— Îmi face plăcere să te văd, Jake, spune punând punga jos, pentru
a-mi strânge mâna.
— Ah! exclamă mama, mă duc să aduc celelalte pungi din portbagaj,
nu vreau să le uit.
— Mă duc eu, G, relaxează-te.
Toți copiii, în afară de Ronan sunt aliniați la intrare.
— Ei sunt? întreabă mama.
— Ei sunt, răspund.
Ea se apropie de ei, încetișor și îi privește, unul câte unul.
— Bună ziua, copii. Sunt mama lui Jake și sunt bona voastră în
seara asta. Puteți să mă strigați Gigi. Și el este Owen.
— Ce este în pungi? întreabă Rosaleen.
— Ei bine, nu oi fi tu puțin curioasă? spune mama ghemuindu-se în
fața ei. În pungi, sunt de toate pentru a face prăjituri: pepite de
ciocolată, zahăr, unt de arahide, chiar și arome care nu au fost încă
niciodată inventate.
Doi copii din șase se ling pe buze.
Mama se ridică și se duce spre cea mai mare.
— Tu ești Riley?
— Mda.
— Aveți alergii de care ar trebui să știu?
— Nu, Gigi, nimeni nu este alergic.
— Perfect! zice mama oprindu-se apoi în fața lui Rory.
— Tu, tu ești Rory?
— Mda, răspunde el sfidând-o din priviri.
— Mi s-a spus că tu ești marele dur din bandă.
— Nu ați fost mințită.
— Știi ce este salmonela, Rory? întreabă mama, încrucișându-și
brațele peste piept.
El se gândește o clipă.
— Asta vine de la ouăle crude și de la lucrurile de genul ăsta, nu?
— Absolut. Știi că se găsește în aluatul de prăjituri crud, nu-i așa?
— Ouă? întreabă Rory, făcând pe deșteptul.
— Exact. Deci, având în vedere că tu ești așa de puternic, ce ai zice
să fii degustătorul nostru oficial și să joci ruleta rusească cu aluatul
nostru de prăjituri?
— De acord, răspunde el zâmbitor.
92
 — Bun! Acum luați toți câte o pungă și arătați-mi unde este
bucătăria.
Ei se supun și toată lumea pleacă. Toți în afară de Rosaleen, care
rămâne în hol cu mine. Înaintez până în josul scărilor și apăs o mână pe
balustrada de lemn, în așteptarea lui Chelsea.
Ca prin magie, un zgomot de pași se aude deasupra mea și boom,
urmarea se derulează cu încetinitorul. Ca în acele comedii romantice pe
care nu le-am urmărit niciodată. Rochia ei de mătase bleu plutește în
jurul ei în timp ce ea coboară treptele, dându-mi o minunată vedere a
coapselor ei albe. Rochia este strânsă pe talie, dar decolteul drapat este
adânc și dezvăluie suspiciunea unui piept perfect. Părul este lucios și
ondulat și saltă la fiecare din pașii ei... la fel ca și sânii.
Micuțul cap blond al lui Rosaleen ne privește pe rând.
— O vei săruta? mă întreabă ea.
— Absolut, răspund fără s-o pierd pe Chelsea din ochi.
Rosaleen încrețește nasul și se strâmbă ca un iepure care a mâncat
un morcov putred.
— Este dezgustător, Jake.

***
După ce le-am amintit copiilor să nu se comporte ca niște idioți cu
mama mea, o duc pe Chelsea să cineze în unul dintre cele mai bune
restaurante din oraș. Mesele sunt acoperite cu fețe de masă bordo, cu
lumânări, pereții au lambriuri închise și în salonul adiacent un pianist
cântă versiunea blues a unor piese clasice. I-o iau înainte ospătarului și
îi țin scaunul lui Chelsea să se așeze și după ce ne-a anunțat
specialitățile zilei, pleacă să ne aducă sticla de Cabernet Sauvignon pe
care am comandat-o. Deodată, un gând îngrozitor îmi trece prin cap.
— Nu ești vegetariană, nu-i așa?
— Nu, răspunde ea râzând.
Dăm comanda și realizez că nu am încetat să o privesc. Chelsea este
pur și simplu magnifică. Bea o înghițitură de vin și o picătură roșie
strălucește pe buza ei superioară. Și-o usucă cu o mișcare a limbii și eu
visez să o înlocuiesc cu a mea, să-i sug buzele, să beau vinul din
clavicula ei.
Îmi aranjez discret erecția la locul ei, pe sub masă și mai iau o
înghițitură de vin. La naiba, seara va fi lungă. Tot ce face, tot ce spune,
mi-o întărește și îmi imaginez că voi face sex cu ea toată noaptea.
— Mama ta nu este așa cum mi-am imaginat-o.
93
 Tot, în afară de asta.
— Și ce ți-ai imaginat?
— Păi... o femeie mai înaltă, cred. Cum a supraviețuit nașterii tale?
Cred că ai fost un bebeluș imens! Și... pare așa de tânără, spune Chelsea.
Cred că ai gene foarte bune, sper că i-ai mulțumit.
— Tatăl meu era înalt, am statura lui. Iar mama pare tânără, pentru
că este tânără. M-a avut la șaisprezece ani.
— Șaisprezece ani? repetă ea.
Își spune desigur că nu sunt decât doi ani în plus față de vârsta lui
Riley, ceea ce este al naibii de tânără.
Eu dau din cap.
— Deci părinții tăi sunt divorțați? întreabă cu o voce ezitantă, de
parcă nu ar îndrăzni să abordeze subiectul.
— Mda. Tatăl meu a plecat... când aveam opt ani.
— Îmi pare rău să aud asta.
— Să nu-ți pară, și nu pot fi mai sincer de-atât. Este cel mai frumos
lucru pe care l-a făcut pentru mine.
Ne sosește mâncarea și Chelsea face ochii mari când vede
antricotul, care este mai mare decât capul ei.
— Uau, uite o bucată enormă de carne, replică ea cu o voce
inocentă, pe care nu o pot lăsa să treacă așa.
— Nu ai văzut încă nimic, a mea este și mai mare.
Își apleacă capul pe o parte și râde pe un ton exasperat.
— Ce? o întreb, arătând spre farfuria mea. Asta este mai mare.
Credeai că vorbesc despre altceva?
Roșește și e adorabilă.
— Ai o minte murdară, Chelsea. Sunt de-a dreptul șocat.
Ia cuțitul și atacă friptura. Cât despre mine, am o plăcere depravată
să o privesc cum își alunecă furculița între buze, să o văd cum închide
ochii și geme gustând fiecare bucățică. Nu a mâncat nici măcar un sfert
din porția ei, că eu sunt nevoit să mi-o aranjez iarăși, pe sub masă,
încercând să găsesc mai mult loc pentru erecția mea în pantalonul care
devine din ce în ce mai strâmt.
— Ai crescut în DC? întreabă Chelsea.
Îi umplu din nou paharul înainte de a-i răspunde.
— Ne-am mutat de multe ori când eram copil. După ce a plecat tata,
mamei nu i–au rămas prea multe opțiuni. Avea douăzeci și patru de ani,
un copil și nu și-a putut termina liceul, așa că a intrat în armată.
— Uau! Îmi vine greu să mi-o imaginez în armată.
94
 — Crede-mă, este mai dură decât pare. Și-a luat bacalaureatul, pe
urmă a devenit mecanic în cadrul armatei, am trăit deci în diferite baze
militare. Nu a fost niciodată trimisă într-o zonă de război, dar a fost
deplasată de la o bază la alta, în funcție de nevoi.
— Înseamnă că ai fost un copil de militar?
— Mai mult sau mai puțin.
Logica spune că progeniturile militarilor trebuie să fie disciplinați,
dar nu este mereu cazul. Eram în permanență copilul cel nou, în locuri
în care forța impunea respectul. Ucide sau lasă-te ucis, ăsta era motto-ul
constant acolo unde locuiam. Cel mai bun mod de a se face respectat era
să-i calci pe toți în picioare în jurul tău.
— Când a părăsit armata, ne-am instalat la Baltimore.
— Acolo l-a cunoscut mama ta pe Owen? întreabă în timp ce bea
din vin.
— Da, și el este mecanic, are propriul lui garaj. Îl conduc împreună
acum, răspund zâmbind. S-au întâlnit pentru că m-am bătut cu alți doi
băieți în fața garajului lui. El ne-a separat, a chemat-o pe mama și... nu s-
au mai despărțit. Owen este un bărbat de bine.
— Stai puțin, tu te-ai bătut cu alți doi copii?
— Eram solid. Nu era chiar o provocare să mă bat cu unul singur.
— Erai deci un copil care crea probleme, ca Rory?
— Creea probleme? Ești drăguță, dar în comparație cu mine, Rory
este un înger.
— Becker?
Mă întorc și îl văd pe Tom Caldwell venind spre noi zâmbind.
Caldwell este un tânăr procuror cu ochi albaștri inocenți. Este genul
care este primul din clasa lui și nu a încălcat niciodată nicio regulă. Este
de asemenea și procurorul contra căruia lupt în procesul senatorului
Holten.
— Caldwell, spun strângându-i mâna.
— Mi se părea mie că ești tu. Cum îți merge?
Interacțiunile între procurori și avocații apărării sunt mereu
ciudate. În fața judecătorului, încercăm mereu să ne desființăm unul pe
celălalt, dar în afara sălii de tribunal, ne vedem în mod regulat în timpul
meciurilor de softball, care sunt urmate, în general, de o bere. Ce se
întâmplă la tribunal, rămâne în sala de tribunal. Sunt afaceri, face parte
din meseria noastră.
— Nu prea rău. Și tu?
— Bine. Sunt aici cu părinții mei, îi fac să viziteze Washingtonul.
95
 Întoarce capul spre Chelsea și privirea lui se luminează. Poate
crede că eu nu observ, dar se înșală. Politețea cere să îi prezint, dar
politețea se poate duce dracului. Din nefericire, Tom nu e genul care să
lase ceva să-i stea în cale.
— Bună ziua, sunt Tom Caldwell, spune întinzându-i mâna lui
Chelsea.
— Chelsea, răspunde ea zâmbind.
— Sunteți o clientă de-a lui Becker?
— Nu, dar îi reprezintă pe anumiți membri ai familiei mele.
— Sunt în mâini bune, atunci. Becker este un bun avocat.
— Și viața ta ar fi mult mai simplă dacă nu ar fi așa, răspund cu un
surâs răutăcios.
— Adevărat, răspunde privind spre ușa de la intrare. Trebuie să
plec, atunci vă doresc poftă bună și să aveți o seară frumoasă. Sunt
încântat că te-am cunoscut, Chelsea. Jake, pe curând, la tribunal, adaugă
bătându-mă pe umăr.
— Este un prieten de-al tău? mă întreabă Chelsea când el se
îndepărtează.
— Nu în mod deosebit, n-aș zice asta.
Ne terminăm mâncarea și comandăm un cheesecake pe care-l
împărțim, dar nu și cafea. Chelsea continuă să geamă la fiecare bucățică
de desert, iar eu continui să mi-o tot aranjez, în van. La naiba, eu care
am acuzat-o pe ea că are o minte murdară! Mădularul meu se zbate în
blugi, ca un prizonier care scutură barele celulei sale.
Chelsea are obrajii ușor înroșiți de la alcool. Ochii îi strălucesc, dar
sunt mai puțin expresivi decât de obicei, făcând sarcina de a ghici ce
gândește, mai dificilă.
Se dă în spate pe scaun și mă studiază, plimbându-și degetul pe
gura paharului de vin.
— Dacă ai fost un delincvent când erai mic, cum de ai devenit
avocatul onorabil și respectabil care se ține în fața mea azi?
Golesc restul sticlei în paharul meu.
— „Respectabil” este fără îndoială puțin exagerat... dar în mare, uite
ce s-a întâmplat. Aveam cincisprezece ani și-mi pierdeam vremea cu
niște nenorociți care erau mai mari decât mine. Într-o seară, pentru că
eram niște ratați, ne-am spus că ar fi genial să intrăm prin efracție într-
un magazin de sport. Ceea ce nu știam eu era că unul dintre ei avea o
armă. A tras asupra paznicului care ne-a prins, din fericire nu i-a atins
decât piciorul.
96
 Chelsea își ține respirația cu un strigăt ascuțit și erecția mea
tresare.
— Am fugit pe ușa din spate și am căzut direct peste o mașină de
poliție, explic gândindu-mă la cât de imbecil eram. Procurorul voia să
mă judece ca pe un adult și să mă trimită la închisoare și chiar ar fi
putut s-o facă. Aveam un temperament violent și nu era prima oară
când aveam probleme cu justiția. În afară de mama, cred că toată lumea
era împotriva mea.
— Și ce s-a întâmplat? întreabă Chelsea apropiindu-se de mine,
fascinată de poveste.
— Judecătorul Atticus Faulkner s-a întâmplat. Era un tip enorm, cu
adevărat impresionant, și era un dur afurisit și el. A văzut ceva în mine
care i-a plăcut și m-a judecat ca pe un minor. M-a lăsat în libertate
condiționată și m-a pus să lucrez în folosul comunității sub
supravegherea lui. Pe atunci, credeam că era indulgent cu mine, că îmi
făcea un serviciu.
— Și n-a fost cazul?
— Asta depinde de ce înțelegi tu prin indulgent. Mi-am petrecut
anii următori tăind gazonul de mână, cu foarfeca de grădină. Am cărat
pietre, am frecat podelele cu mâna, am curățat jgheaburile. Nimic nu era
suficient de bine pentru el. M-a făcut să vreau să fac lucrurile mai bine,
ca să nu mai aibă nimic de comentat. Apoi... m-a pus să fac niște
cercetări. Am studiat jurisprudența, am scris rapoarte, am analizat
opinii și am găsit că toate astea erau fascinante. Când pedeapsa mea a
luat sfârșit, judecătorul mi-a oferit un loc de muncă. Am avut timp să mă
maturizez, să mă cumințesc și aveam note bune la școală. Cu
recomandarea lui și cu o tonă de împrumuturi bancare, am mers la
Facultatea de Drept și... uite-mă.
— Găsesc toate astea ca fiind fabuloase, spune cu o voce dulce și
încântată.
— Mda, Judecătorul este un tip incredibil.
— Eu vorbeam de tine, răspunde zâmbindu-mi.
Sunt rareori luat prin surprindere, dar este ceea ce tocmai a făcut
această femeie. Întoarce capul în direcția încăperii unde pianistul cântă
o variantă a lui Crazy Love de Van Morrison.
— Ador cântecul ăsta, spune ea.
Arunc șervetul pe masă, mă ridic și-i întind mâna.
— Vrei să dansezi?

97
 Este rândul meu să o surprind, se pare. Îmi dă mâna atât de fericită
că decid imediat să reîncep cu prima ocazie. Pe pista de dans, îmi pun
mâna pe spatele ei ca să o țin lipită de mine. Își pune o mână pe umărul
meu, jucându-se cu părul de pe ceafă, iar cealaltă este în mâna mea,
chiar deasupra inimii. Dansăm încet, ochi în ochi.
— Voiam să te invit, dar nu pari genul care dansează.
— Nici nu sunt, răspund. Este doar o scuză ca să fiu aproape de
tine.
She give me love, love, love, love, crazy love.
Suspină și se topește în brațele mele. Capul ei se potrivește așa de
bine pe pieptul meu, încât am impresia că ea a fost făcută să fie acolo.
Îmi pun bărbia deasupra capului ei și simt mirosul de vanilie al părului
său.
— Jake?
— Da?
— Nu ai nevoie de scuză, spune privindu-mă în ochi.
Îmi cobor capul în momentul când ea și-l ridică pe al ei și mă sărută
cu atâta inocență și atâta tandrețe că aproape tremur. Oare doar ieri
seara ne-am sărutat pentru prima dată? Am impresia că a fost acum
mult timp. Îmi pun mâna pe obrazul ei, mângâindu-i pielea cu vârful
degetului mare, sărutând-o mai tare.
Cel mai nebunesc lucru dintre toate astea este că, deși nu am mai
făcut sex de trei săptămâni, dacă în seara asta ne vom mulțumi doar să
ne sărutăm și să fim unul în brațele celuilalt, voi fi cel mai fericit bărbat
de pe pământ și-mi voi petrece ziua de mâine zâmbind de parcă i-aș fi
tras-o unei întregi frății de fete.
Sper să o cunosc mai bine, căci vreau să aflu totul despre ea, dar
dacă doar asta voi primi în seara asta, va fi suficient.
Give me love, love, love, love, crazy love…

CAPITOLUL 14

Închid portiera după Chelsea și îi dau un bacșiș băiatului care a

adus mașina. Mă așez la volan și intru cu mașina în traficul aglomerat.
A venit momentul adevărului.

98
 — I-am instalat pe mama și pe Owen în camera de oaspeți de la
etaj, ca să nu fie nevoiți să se întoarcă la Baltimore în seara asta.
— OK, spune dând din cap.
— Asta vrea să însemne că putem merge la mine sau să ne
întoarcem...
— Să mergem la tine, se grăbește ea să spună.
— Foarte bine.
Pe durata traseului, îmi imaginez cum se vor derula lucrurile. Chiar
dacă visez la asta, nu pot sări pe ea de îndată ce am intrat pe ușă. Nu
vreau să par prea grăbit.
Trebuie să fiu răbdător și atenționat, să o seduc. Să îi ofer un pahar,
să îi arăt apartamentul. Nu este ca și cum ar fi prima femeie pe care o
aduc la mine, dar mi se pare diferit. Pentru că o cunosc.
Și... ea îmi place.

***
I-o iau înainte lui Chelsea ca să aprind micuța veioză aproape de
canapeaua de piele neagră. Pe jos este parchet și pereții sunt albi,
decoratul unei case nu este talentul meu cel mai mare. Chelsea închide
ușa în spatele nostru și eu arunc cheile pe masă înainte să o întreb dacă
vrea să bea ceva...
Dar nu mai am timp să pun întrebarea, pentru că ea se aruncă pe
mine, prinzându-mă de ceafă pentru a-mi apleca fața spre a ei. Este atât
de neașteptat și este excitant până la Dumnezeu!
Sânii ei se strivesc de pieptul meu și bazinul ei se întoarce spre al
meu, oferindu-mi cea mai delicioasă dintre frecări. Cât despre gura ei...
Dumnezeule! Îmi suge limba, îmi mușcă buza și trage de ea făcându-mi
aproape rău, dar mai ales, mă face să-mi pierd capul. Când mâna ei
coboară de-a lungul cămășii mele ca să-mi mângâie erecția, rup sărutul.
— La naiba, ia-o mai încet... mormăi.
— Nu am niciun chef s-o iau mai încet, spune gâfâind.
Pare atât de sigură pe ea, așa de încrezătoare și de excitată că inima
mea începe să bată mai repede.
— OK.
Îmi adâncesc mâinile pe sub rochia ei, strângând-o de coapsele
calde, exact sub fese și o ridic ca să-și înfășoare picioarele în jurul taliei
mele. Ea mă trage de păr și pune iarăși stăpânire pe gura mea. Când la
rândul meu îi sug buzele și le mușc așa cum visez să o fac de câteva
săptămâni, scoate un geamăt gutural care aproape că mă face să
99
ejaculez. Se ridică și coboară ca să-şi frece sexul de abdomenul meu, iar
eu mă împleticesc spre camera mea.
— Hainele, mârâi. Sunt prea multe haine.
Dă din cap râzând, încercând să-mi scoată haina în timp ce eu încă
o țin în brațe și reușește să-mi blocheze brațele în lungul corpului.
Chelsea îmi mângâie obrazul sărutându-mă, își deznoadă gleznele
ca să alunece în lungul corpului meu și pune picioarele pe pardoseală.
Îmi smulg haina de pe mine și mă opresc o clipă să-mi calmez respirația.
Îmi plimb mâinile pe brațele ei și gura mea suge acel punct pe gâtul ei,
unde văd bătând pulsul. Se aude un geamăt care răsună în cameră, dar
nu știu dacă este al meu sau al ei.
Fără să mă uit, reușesc să-i deschid rochia. Ea coboară brațele și
rochia cade la picioarele ei, lăsând-o în sutien și într-un chilot de
dantelă neagră.
Îmi iau timpul să o privesc, să-i admir sfârcurile care s-au întărit și
se văd prin sutien, burta ei plată și talia îngustă, picioarele lungi cu piele
fină. Între picioarele ei, un smoc de păr castaniu mă invită parcă să-mi
îngrop fața acolo. Am chef să-i smulg cu dinții bucata de dantelă care o
acoperă și să o pătrund cu limba mea până când ea nu va mai avea decât
numele meu pe buze.
— Ești perfectă, șoptesc cu o voce răgușită.
— Iar tu, tu ești prea îmbrăcat, răspunde ea.
Zâmbesc diabolic privind-o drept în ochi și deschizându-mi nasturii
de la cămașă. Privirea ei se înflăcărează în timp ce-mi privește pieptul,
pe urmă bicepșii și își linge buzele. Îmi desfac cureaua și șlițul
pantalonilor. Mădularul meu apare de sub boxer și o clipă mai târziu,
este în fine liber.
Sunt gol în fața lui Chelsea și sunt mai excitat decât am fost
vreodată în viața mea. Continuă să mă studieze cu o privire intensă și
când ochii ei îmi zăresc sexul, îi face mari și chicotește jenată.
Nu este chiar reacția la care m-am așteptat.
— Ceva nostim?
Chelsea roșește și mai chicotește o dată.
— O să mă complexezi, Chelsea...
— Nu, nu este... respiră... Ai mâini cu adevărat mari.
— Și? întreb cu o voce confuză.
— Și... tocmai îmi spuneam, că ce se spune despre bărbații cu mâini
mari... este adevărat.

100
 Am mai primit deja complimente de genul ăsta. Ce să spun? Când
Dumnezeu a distribuit penisurile, s-a arătat în mod deosebit generos cu
mine.
— Este... a trecut mult timp pentru mine, Jake, spune cu o voce
nervoasă.
— Cât timp?
— Opt luni.
Da, asta este mult timp, adevărat. Și perversul din mine este
încântat când se gândește ce strâmtă va fi păsărica ei – dar reușesc să
dau deoparte gândurile astea.
— În acest caz, uite ce vom face. O să te lungesc pe patul ăsta imens
și te voi face să juisezi cu gura mea și cu degetele, spun și încep să mă
masturbez. După aceea, te voi penetra foarte încet, centimetru cu
centimetru... până mă vei implora să te iau mai repede. Sună bine?
— Mda, nu este rău ca plan, răspunde cu o voce răgușită.
— Bine, vino aici, răspund.
Vine la mine și se ridică în vârful picioarelor ca să mă sărute.
Sărutul este mai lent decât cele de dinainte, dar mai profund și mai
intens. O sărut până simt cum i se destind umerii, pe urmă cobor capul
ca să ajung la gâtul ei, depunând o ploaie de mici săruturi până la
urechea ei. Își pleacă capul pe spate șoptind numele meu. Îi alunec pe
umăr breteaua sutienului înainte de a mușca pielea fină, pe urmă i-l
desfac ca să nu mai existe niciun obstacol între gura mea și sânii ei
perfecți. Pun stăpânire pe un sfârc și îl ling, făcând-o să tremure pe
Chelsea, lângă coapsa mea. O ridic, punându-i din nou picioarele în jurul
taliei mele ca să o depun în mijlocul patului meu. Mă întind peste ea,
între coapsele ei și ea mă sărută sălbatic mormăind și gemând.
Ce pot spune? Este pur și simplu grozav.
Mormăie înjurături, încercând să le rețină dar nereușind. Cobor în
lungul corpului ei fierbinte lingând și sărutând fiecare centimetru de
piele pe care-l întâlnesc, mușcând buricul, privind abdomenul ei cum se
contractă. Sunt gata să-mi scufund capul între coapsele ei când îmi
spune numele. Și nu este o șoaptă care spune, Jake, ia-mă acum, imediat.
Spune mai curând așteaptă! Ridic capul s-o privesc în ochi.
— Ce nu merge?
Mă privește cu o vulnerabilitate pe care n-am mai văzut-o încă
niciodată la ea.
— Ar trebui să știi că... nu am obiceiul să... am un orgasm așa.
— Așa cum?
101
 — Vreau să spun că... uneori, am nevoie de mai mult timp când un
tip mă...
— Îți face un cunni?
Roșește din cap până-n picioare.
— Da.
Mă gândesc o clipă la mărturisirea ei, mușcând ușor pielea
șoldurilor.
— Vrei să mă opresc?
Spune nu, te implor!
— Nu, e în ordine...
Uf.
— ... nu vreau ca tu să fii dezamăgit, asta-i tot.
Râd, pentru că este unul dintre cele mai absurde lucruri pe care le-
am auzit.
— Este imposibil.
Totuși, mi-a trezit curiozitatea. Urc până la capul ei ca s-o sărut și
ea își lipește sânii de pieptul meu. Îmi aliniez bazinul la al ei, astfel ca
sexele noastre să se frece unul de celălalt.
— De ce crezi că nu poți juisa cu capul meu între picioarele tale? îi
șoptesc la ureche.
— Trebuie neapărat să vorbim despre asta acum?
— Sunt avocat. Mă excită să pun întrebări. Și chiar mai mult să aud
răspunsurile.
— Doar că... nu ajung niciodată să mă destind suficient, știi? Nu mă
pot opri din gândit. Sunt mereu neliniștită...
Îmi plimb ușor limba pe urechea ei.
— Neliniștită apropo de ce?
— Păi... de zgomotele pe care le fac, de... cum miros... de ce gust am.
Glumește? Nici nu se pune problema să o mai las acum.
— Închide ochii, Chelsea.
Mă ascultă și îi pun mâna pe mădularul meu, ghidând-o să mă
masturbeze încetișor.
La naiba, ce bine e!
— Acum, spune-mi numele.
— Jake.
Iisuse Christoase.
— Încă o dată. Gemând de data asta.
— Jaaake.

102
 Devin mai dur și mai fierbinte în mâna ei. Îmi trec vârful degetului
mare pe lichidul seminal, etalându-l pe glandul meu.
— Simți asta?
— Da.
— Tu îmi faci asta.
Păstrează mâna pe sexul meu în timp ce mâna mea alunecă în
chilotul ei. Este netedă și umflată și atât de udă încât trebuie să mă rețin
ca să nu gem. Alunec două degete în vaginul ei, pe urmă ridic mâna ca s-
o plimb pe gura ei.
— Ce simți?
Respiră așa de tare că îi trebuie un moment până să răspundă.
— Eu... este un parfum curat... și cald. Ce oroare, s-ar zice că am o
poftă teribilă de tine!
Răspunsul perfect.
Îmi introduc din nou degetele în ea, pe urmă i le plimb pe buze,
impregnându-le cu propria ei dorință. Înțelege ce fac și își linge buzele
fără să fie nevoie să i-o cer.
— Ce gust ai, Chelsea?
— Este dulce... cald... gros... ca mierea.
Nu pot să mă mai rețin mult timp. Gura mea se strivește de a ei,
sugându-i dulceața de pe buze.
— Acum te voi face să juisezi și va fi la fel de bine pentru mine ca și
pentru tine. Chiar mai bine.
Îi dau jos chilotul, îi depărtez picioarele și gura mea se abate asupra
sexului ei ca s-o sug și s-o ling. Îmi adâncesc limba in deschizătura ei
dulce și ea ridică bazinul ca să se apropie de capul meu. O prind de
șolduri ca s-o țin lipită de pat și continui să o cercetez cu limba. Este
sublim. O devorez de parcă ar fi ultima mea cină pe acest pământ.
Limba mea desenează cercuri pe clitorisul ei și o pătrund cu două
degete. Mușchii ei se contractă iar eu gem. Deodată juisează, mult, cu
putere, pulsând în jurul degetelor și al gurii mele.
Mă oblig să părăsesc căldura coapselor ei, determinat să nu-i dau
timp să-și revină din orgasmul ei, incapabil să mai aștept. Îmi ia fața în
mâini ca să mă sărute în timp ce eu îmi prind mădularul să-l frec de
intrarea ei. Pe urmă, încet, o penetrez un pic.
La naiba, ce strâmtă e. Închid ochii în timp ce sexul ei se strânge în
jurul glandului meu, atrăgându-mă mai adânc în ea.
Așteaptă! strigă creierul meu. Așteaptă, așteaptă, așteaptă...

103
 Mă ridic pe coate în timp ce corpul și creierul meu își dispută
controlul asupra mădularului. Trebuie să mă retrag. Trebuie să caut un
prezervativ.
— Iau pilula, spune ea, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Eu... m-am
dus să-mi fac analizele, la facultate. Sunt sănătoasă. Nu am mai avut
alte... nu fac genul ăsta de lucruri. Niciodată. Dar vreau să fie bine
pentru tine...
Este deja mai bine decât toate celelalte experiențe ale mele și nici
n-am juisat încă.
— Și...
Îmi mângâie cu tandrețe fața și îmi adâncesc privirea în a ei.
—... am încredere în tine, Jake.
Nu este inteligent. Este chiar de-a dreptul idiot, mai ales pentru
mine, după spaima pe care am tras-o acum trei săptămâni. Totuși,
gândul de a o simți fără prezervativ... să alunec în ea fără să fie nicio
barieră între noi... cum să spui nu la așa ceva?
Cred că sunt complet nebun, pentru că nu pot s-o fac.
— Poți... Poți avea încredere în mine. Nu îți voi face rău, murmur.
Ea dă din cap și mă privește drept în ochi, dându-mi foc verde.
Avansez bazinul ca s-o penetrez încet, centimetru cu centimetru și
este o tortură delicioasă. O simt cum se dilată în jurul meu ca să mă
primească, când deodată, se contractă. este aproape dureros, dar este
cea mai minunată dintre suferințe.
— E-n ordine? întreb, fără suflu. Este bine?
Chelsea ridică capul să mă sărute.
— Da... așa de bine...
Mă retrag puțin și intru în ea până la capăt. Închid ochii, fermecat
de senzația sexului ei în jurul meu, de parfumul ei, de gemetele ei, de
gustul buzelor ei, unghiilor ei pe spatele meu, pe fesele mele. Tot restul
dispare, iar eu mă pierd în acest moment perfect.
Mă retrag, regretând imediat, ușurat să mă înfig din nou în ea. Nu
este sex. Este altceva. Ceva mai puternic... care nu are nume.
— Jake... Dumnezeule... mai repede!
Bazinul ei se ridică să-l întâlnească pe al meu și eu pierd noțiunea
timpului. Nu mai există decât corpurile noastre care tremură, săruturile
noastre, șoaptele noastre, mișcările de du-te-vino ale mădularului meu
în ea. Mai adânc, mai tare. este o plăcere minunată și inedită.
O căldură ca un curent electric îmi arde coloana vertebrală. Simt
pereții vaginului lui Chelsea cum pulsează în jurul meu și îmi strânge
104
mădularul în timp ce îmi strigă numele. Când îmi dau drumul, nu am
decât un cuvânt în gură.
— Chelsea... Chelsea...
Îmi imaginez cum mă golesc în ea, umplând-o complet și imaginile
îmi declanșează orgasmul.
Mai târziu, când plăcerea s-a estompat, îmi ridic capul care este
cuibărit în gâtul ei – noul meu loc preferat în lume – și descopăr că
zâmbește privindu-mă. Îmi trec mâna prin părul ei ud de transpirație și
mă retrag gemând. Mă întind alături de ea și o atrag în brațele mele ca
să-i sărut fruntea cu o tandrețe pe care nu mi-aș fi bănuit-o niciodată.

CAPITOLUL 15

Cred că nu mă voi sătura niciodată de pielea lui Chelsea, este pe

cale să devină obsesia mea. Nu mă pot împiedica s-o ating, să-mi plimb
degetele pe brațele ei, pe umeri, pe coloana vertebrală. Gura mea
urmează drumul mâinilor mele, savurând senzația de catifea sub buze,
această piele fină ca o petală de trandafir.
Chelsea nu se lasă nici ea mai prejos. Îmi linge sfârcul, îmi mușcă
umărul, explorează părul de pe piept cu vârful degetelor. Îi place să
simtă începutul meu de barbă pe pieptul ei și mie îmi place să-i simt
părul pe abdomenul meu. Ne petrecem ora următoare explorându-ne
unul pe celălalt, descoperind ce ne face să ne gâdilăm, ce ne excită, ce ne
face să gemem sau să strigăm.
O refacem curând dar de data aceasta eu stau întins pe spate,
ridicat pe coate, observând fascinat modul în care mă călărește Chelsea
cu un abandon total. Bazinul ei basculează în față și în spate într-un ritm
erotic. Clarul de lună care pătrunde pe fereastră în spatele ei luminează
silueta ei superbă: părul ei în dezordine, capul aruncat pe spate, sânii
care-i saltă, buzele întredeschise ca să geamă.
Aș putea să stau așa și să o privesc... pentru tot restul vieții mele.
— Oh, Dumnezeule... Jake..., geme ea accelerând mișcările de du-te-
vino ale bazinului ei.
Trag o înjurătură făcând tot ce-mi stă în puteri ca să nu–mi ridic
șoldurile, nu vreau să se termine imediat. Îi prind sânii, rulând
sfârcurile ei între degetul mare și arătător, smulgându-i un geamăt
105
chinuit, ceea ce mă face să-i prind unul în gura mea ca să o excit și mai
mult. Mâinile ei se înfig în părul meu ca să-mi țină pe loc capul în timp
ce eu îi sug movilița de carne întărită, după care îmi plimb gura pe tot
sânul ei, lăsând urme roșii în urma mea.
Își pune mâinile pe omoplații mei ca să mă strângă lângă ea.
— Jake..., suspină ea.
— Asta este, Chelsea, mormăi.
Este pe rând un ordin și o rugăminte, care este imediat ascultată
căci o simt cum se umezește și se strânge în jurul sexului meu.
— Hai iubito, călărește-mă. Dă-ți drumul și juisează. Nu ești
departe, nu-i așa?
Ea geme și dă din cap.
— Lasă-mă s-o simt, va fi delicios. Dă-ți drumul, Chelsea.
Este prea minunat ca s-o las să își dea drumul singură. Îi prind
șoldurile și mă înfig în ea, frecându-mi bazinul de clitorisul ei în timp ce
ea se apleacă peste mine. Îi mușc umărul când o simt cum se contractă
și atinge orgasmul cu un geamăt adorabil și sexy care pare că nu se va
termina niciodată. Cât despre mine, las orgasmul să-mi curgă prin vene,
scâncind prelung.
Timp de mai multe secunde, niciunul dintre noi nu se mișcă.
Corpurile noastre sunt asudate, respirațiile sacadate, membrele noastre
sunt epuizate. Orgasmul meu a fost așa de intens încât tot mai am
spasme când mă forțează să mă lungesc ca să se întindă peste mine. Își
așază capul pe inima mea, râzând pe pieptul meu, gâdilându-mi gâtul cu
părul ei mătăsos.
— Doamne Iisuse, exclam, când încă mai văd stele.
— Nu cred că are de-a face cu asta, ce zici? spune plimbându-și
buzele pe tuș neagră care-mi acoperă pielea. Vorbește-mi despre
tatuajele tale, Jake.
— De acord, ăsta este numărul sub care am fost arestat și care a
dus la întâlnirea mea cu Judecătorul.
— Și ăsta?
Pune degetul pe tatuajul care se întinde de la pectoralul meu până
la umăr, un copil angelic care zâmbește în colțul gurii cu o aură strâmbă.
— Asta este pentru Benny. Este un copil pe care l-am cunoscut
când aveam doisprezece ani. A fost agresat într-o seară, când se
întorcea acasă. L-au lovit cu o bară de fier și i-au fracturat craniul. A
murit pe loc.

106
 — Și asta? Este pentru mama ta? întreabă conturând litera G care
este lângă înger.
Dau din cap și îi simt buzele pe balanța lui Themis, care
simbolizează justiția și pe care mi-am făcut-o când am terminat
Facultatea de Drept. Gura ei atinge după aia dragonul și trandafirii, pe
care mi i-am făcut când mi-am pierdut virginitatea, copacul cu rădăcini
puternice care-l reprezintă pe Judecător și o duzină de alte tatuaje mai
mult sau mai puțin mari care se întind pe corpul meu.
— Și ăsta?
Este un model tribal sub formă de spirală care-mi înconjoară
brațul.
— Ăsta mi s-a părut cool, asta-i tot, spun zâmbind.
Simt cum mădularul meu se înmoaie în ea, dar nu am niciun chef să
mă retrag. Chelsea pare să fie de acord cu mine, pentru că-și pune
obrazul pe pieptul meu și respirația ei devine lentă și regulată. Încet-
încet, cad și eu într-un somn adânc, obosit de epuizarea dată de
activitățile noastre erotice.

***
Mai târziu, devin conștient că nu mai simt greutatea și căldura
corpului ei micuț. Aud ceva ca niște zgârieturi ciudate, care mă fac mai
întâi să mă gândesc la Vărul It care ne-ar fi putut urmări și încearcă
acum să dărâme ușa cu lăbuțele lui mici. Întind brațul în pat căutând-o
pe Chelsea, dar nu găsesc altceva decât cearșaful rece. Mă răsucesc pe o
parte și deschid ochii.
Chelsea stă așezată în fotoliul de piele maro care este în fața
ferestrei, cu picioarele strânse sub ea, luminată de clarul de lună. A
îmbrăcat cămașa mea, care nu a fost niciodată așa de frumoasă cum este
pe ea. Chelsea mă privește mușcându-și buza.
Tocmai face un crochiu. Cu mine.
— Ar trebui să-ți dau un bănuț, Jack? (n.t. - Aluzie la replica din
filmul Titanic) Vocea mea este răgușită din cauza somnului și a sexului.
Ea zâmbește și cred că nu am văzut ceva mai frumos în toată viața
mea.
— Este din partea casei, Rose, răspunde ea.
Mda, gluma a durat destul. Este timpul să-i arăt că nu am nimic
dintr-o femeie, dar am totul dintr-un bărbat. Îmi dau jos pătura ca să-mi
expun fesele goale, pe urmă mă așez pe marginea patului, cu picioarele

107
pe parchet. Îmi iau în mână mădularul, frecându-l exact atât cât să-l
trezesc din somnul profund, iar Chelsea încetează să deseneze.
— Nu am făcut niciodată crochiuri porno, spune ea. Vrei să te oferi
tu voluntar pentru primul?
— Voiam doar să mă asigur că nu te înșeli în privința proporțiilor.
— Mulțumesc, e al naibii de amabil din partea ta.
— Și tu? Ești și tu într-o dispoziție amabilă? întreb cu o voce
nervoasă.
În câteva ore se va lumina și nu știu ce va fi mai departe. Cu toate
astea, sunt disperat să o mai simt din nou, să nu ratez și să nu pierd
niciun minut, pentru că poate este unica mea șansă.
Își pune bloc-notesul pe brațul fotoliului și vine spre mine.
— Sunt exact în dispoziția necesară pentru a-ți face pe plac, spune
ea calm.
O prind de șolduri ca să o atrag spre mine și îmi lipesc fruntea de
burta ei.
— Deja îmi faci plăcere, spun șoptind.
Chelsea îngenunchează în fața mea.
— Atunci să încercăm s-o facem mai bine.
Depune un sărut pe glandul meu, pe urmă îl înconjoară cu limba.
Inima mea bate nebunește când ea mă ia în gură, atât de adânc cât
poate, înainte de a urca încet. Strânge baza sexului meu și îl
masturbează ferm în timp ce gura ei își continuă treaba, sugându-mă cu
o pricepere de excepție. După câteva minute, mi se contractă maxilarul
și nu mai sunt în stare să-mi rețin gemetele. Îmi dă drumul, ridică capul,
îmi ia mâna și mi-o pune în pletele ei castanii.
— Arată-mi cum îți place, Jake.
Sfinte Iisuse Christoase!
Mă ia din nou în gura și în mâna ei, în timp ce a mea îi indică ritmul
pe care-l prefer. Gestul îmi dă sentimentul puterii... fiind cu totul la mila
ei. Simt curând cum se apropie orgasmul și o strâng mai tare de păr ca
să-i îndepărtez capul.
— Urcă în pat, mârâi cu o voce disperată.
Ea se supune și mă ridic să smulg de pe ea cămașa mea. Îi prind
șoldurile și-mi înfig vârfurile degetelor în carnea fundului ei perfect,
arătându-i, mai curând decât să-i spun, cât de mult o doresc.
Stă în patru labe și este superbă. Îngenunchez pe pat în spatele ei.
Degetele mele îi găsesc sexul umezit, îmi aliniez mădularul cu el și mă
scufund în ea.
108
 Chelsea strigă și se arcuiește și îmi amintesc să o iau încet.
Loviturile mele de bazin sunt scurte și puțin profunde și ea îmi cere să o
iau mai repede, împingându-și fesele spre mine. Îmi plimb mâna pe
spatele ei, retrasând linia coloanei sale vertebrale. O prind ferm ca s-o
fac să gliseze pe sexul meu. Priveliștea este grozavă. Ador să-mi privesc
scula care dispare în carnea ei caldă, umedă și divin de strâmtă. Ador să
văd transpirația care-i acoperă pielea, să-mi aud numele pe buzele ei,
să-i văd părul care se mișcă cu fiecare penetrare de-a mea. Îi sărut și îi
sug pielea mătăsoasă a gâtului în timp ce accelerez mișcările de du-te-
vino. Îmi alunec mâna sub ea să-i găsesc clitorisul și să o fac să-și ia
zborul și ea se prinde de cearșafuri în timp ce mușchii i de încordează în
jurul sexului meu.
— Jake!
Cred că vocea ei îmi declanșează orgasmul. Cu gura lipită de
urechea ei, îi murmur numele dând o ultimă mișcare de bazin, când simt
cum o ceață albă îmi acoperă ochii și plăcerea cea mai pură din câte
există se revarsă în venele mele. Nu pot nici să mă mișc, nici să gândesc,
singura mea dorință este ca femeia asta să rămână sub mine.
Hotărăsc totuși, după un moment, că ar fi bine să o las să respire
așa că mă rostogolesc pe o parte. Fără un cuvânt, o atrag spre mine,
strângând-o puternic în brațele mele, cu fața cuibărită în părul ei.
Respirația ei devine uniformă și aproape că am adormit și eu, când simt
gura ei minunată care depune câte un sărut pe fiecare dintre degetele
mele. Îmi prinde mâna în a ei și adoarme.

***
Deschid ochii, fix la ora cinci dimineața, chiar dacă nu au trecut
decât două ore de când am adormit. Admir părul strălucitor al lui
Chelsea, corpul ei cald ghemuit în al meu. Mă îndepărtez ușor ca să n-o
trezesc și o întind la baie, unde fac pipi, îmi spăl dinții, mă întind și-mi
trosnesc gâtul.
Evit să mă privesc în oglindă în timp ce mă stropesc cu apă pe față
și-mi dau părul spre spate. Mă întorc în cameră fără să fac zgomot și iau
un tricou și un jogging din dulap, pe urmă mă duc la bucătărie. Dau
drumul televizorului, așteptând să mi se facă și cafeaua și când e gata,
ies pe balcon să privesc cerul portocaliu cum devine albastru puțin câte
puțin.

109
 Mă oblig să respir încet. Stomacul meu este strâns de o greață
ciudată pe care încerc să o ignor. Când intru din nou în bucătărie,
Chelsea stă proptită de perete, încă o dată îmbrăcată cu cămașa mea.
— Nu ești genul care să doarmă târziu atunci când are ocazia, nu-i
așa? spune ea căscând.
— Ah, nu, răspund scuturând capul.
Îmi încep discursul meu obișnuit, dar cuvintele sunt amare în gura
mea.
— O să alerg. Este cafea caldă și...
— Cafea? exclamă Chelsea. În niciun caz, eu mă întorc să dorm,
spune venind spre mine și plimbându-și mâna pe abdomenul meu. Dar...
dacă vrei să-ți țin companie sub duș când revii... pentru asta, mă trezesc
fără doar și poate.
Se ridică pe vârful picioarelor și mă sărută scurt iar eu mi-o
imaginez sub duș, cu sânii acoperiți de spumă...
Întoarce călcâiele să se ducă în cameră, dar vocea mea o oprește.
— Chelsea...
Am fost mereu onest și direct. Și nu-mi plac complicațiile... și la
dracu! Nu-mi mai amintesc ce mai era...
— Da?
Îi privesc fața generoasă și sinceră, buzele, încă zâmbitoare. Pe
urmă îmi amintesc cuvintele pe care mi le-a șoptit azi noapte.
„Am încredere în tine, Jake.”
— Am petrecut un moment super frumos aseară.
— Și eu, de asemenea, răspunde surâzând.

***
Alergarea mea este o veritabilă tortură. Alerg mai repede, îmi
forțez limitele. Simt cum îmi curge transpirația pe frunte, cum inima îmi
bate cu greutate în piept și picioarele îmi ard de la efort. Încerc să-mi fac
ordine în minte, să văd cum Chelsea și cu hoarda ei de copii, își pot găsi
un loc în viața mea. Eu am obiective clare. Priorități. Nu am ajuns până
aici lăsându-mă distras de femei, oricât de excepționale ar fi ele.
O oră și jumătate mai târziu, intru pe ușa casei mele și sunt
întâmpinat de Into the Mystic de Van Morrison. Iau o sticlă de apă din
frigider și mă abțin să nu râd văzând-o pe Chelsea, mult prea sexy în
fața aragazului, gătind în cămașă, unduindu-se în ritm cântând într-un
microfon improvizat din spatula cu care amestecă.
— I… want to rock your gypsy soul…
110
 Nu mă mai pot abține și izbucnesc în râs.
— Credeam că te întorci să te culci?
— Și eu am crezut asta, răspunde privindu-mă peste umăr, dar
Ronan cred că mi-a distrus pe vecie ciclul somnului. Nu am reușit să mai
adorm. După aia am hotărât să pregătesc un mic dejun pentru noi... doar
că tu nu ai nimic de mâncare. Dacă dau crezare frigiderului tău și
dulapurilor, te hrănești doar cu ouă, paste și bere.
— Fac niște macaroane cu brânză grozave. Altfel, iau mai mereu
mâncare gata pregătită.
Ea golește tigaia cu omletă în două farfurii și îmi întinde una cu o
privire care strălucește de bucurie.
— Poftă bună, este tot ce am putut face, date fiind circumstanțele.
Iau farfuria, dar o pun pe blatul de lucru, uitând instantaneu
obiectivele mele, onestitatea mea și agenda mea burdușită. Nu vreau
decât un singur lucru: s-o mai sărut.
Nu am totuși ocazia să o fac, că îmi sună telefonul care afișează
numărul mamei mele. Chelsea îl vede și ea și se apropie de mine, cu o
figură neliniștită.
— Mamă? Totul e bine? întreb după ce deschid telefonul.
— Nu, ursulețul meu. Trebuie ca Chelsea și cu tine să veniți la
spital.

CAPITOLUL 16

— Nu știu cum să vă spun cât de vinovată mă simt, spune mama

stând gata-gata să izbucnească în lacrimi, ea care nu plânge niciodată.
— Nu vă faceți probleme, spune Chelsea frecând-o pe umăr. Se
poate întâmpla, mai ales cu nepoții și nepoatele mele. Riley și-a rupt
clavicula când avea doi ani, Raymond și-a fracturat tibia anul trecut și
vă asigur că erau supravegheați în permanență de cumnata mea. Nu
este vina dumneavoastră, Gigi.
— Am știut de când l-am auzit țipând că ceva nu era în regulă...
Chelsea și cu mama continuă să vorbească în sala de așteptare în
timp ce eu mă ghemuiesc în fața lui Rory, care este așezat pe un scaun
de plastic portocaliu, ținându-și brațul cu mâna. Durerea i-a răpit toată

111
culoarea din obraji și ochii lui sunt plini de suferință în timp ce respiră
încetișor, cea mai mică mișcare accentuând durerea.
— Cum îți este, micuțule?
— Mă doare.
— Mda, știu.
Îi ating genunchiul, nevrând să-l bruschez și o fulger cu privirea pe
infirmiera care este la recepție pentru a-i spune să se grăbească pentru
că el este pe punctul de a leșina.
Ghicește că mint, dar mă simt puțin mai bine că am încercat.
Se pare că toți copiii se jucau în grădină sub supravegherea lui
Owen în timp ce mama pregătea micul dejun. Riley a pariat cu Rory că
nu va reuși să se cațere în vârful stejarului cel mare. Bineînțeles, Rory a
încercat și a reușit. Totuși... la coborâș a întâmpinat mai multe
obstacole. Și iată-ne aici...
— De ce nu te întorci acasă, mamă? Owen cred că a înnebunit cu
ceilalți cinci copii.
— OK, spune mângâind capul lui Rory. Pe curând, scumpule.
— Nu-ți face griji, Gigi, totul va fi bine, spune cu drăgălășenie Rory.
După cum se pare, mama i-a cucerit pe toți.
— Rory McQuaid? întreabă o infirmieră cu un scaun rulant.
— În sfârșit, mormăi eu.

***
Rory este așezat pe o masă de examen iar sosia lui George Clooney
îi explică lui Chelsea că nepotul ei are brațul rupt.
— Și-a fracturat cubitusul, dar fractura este curată, deci vestea
bună este că nu va avea nevoie de operație.
— Cu atât mai bine, spune Chelsea dând din cap.
— Atunci, dacă vreți să ieșiți amândoi, ne spune arătându-ne ușa, îi
voi pune osul la loc și după aceea vom trece la ghips.
— Să ieșim? repetă Chelsea încruntând sprâncenele.
— Da, acesta este protocolul, doamnă. Reducțiile închise pot fi
dureroase. Este stresant pentru părinți și cei care-i însoțesc, așa că le
cerem să aștepte afară.
— Eu prefer să rămân cu nepotul meu.
— Mă tem că acest lucru nu va fi posibil, răspunde George.
Toată angoasa lui Chelsea dispare, lăsând loc unei determinări
feroce. Rămâne calmă și politicoasă, arătându-i în același timp că iese
din discuție ca ea să iasă afară.
112
 — Vă înțeleg punctul de vedere, doctore Campbell și sper ca și
dumneavoastră să îl înțelegeți pe al meu. O să rămân cu Rory și o să-i țin
mâna în timp ce veți face reducția. Nici domnul Becker și nici eu nu vom
spune absolut niciun cuvânt. Dar refuz să îl las pe Rory singur. Dacă este
nevoie, vom merge la un alt spital.
Medicul se gândește un moment, pe urmă cedează.
— Nu va fi necesar.
Chelsea se așază pe scaun alături de Rory și îl prinde de mână. Îl
privește cu atât de multă dragoste și tandrețe, încât simt cum pieptul
meu se strânge. Medicul îl lungește pe Rory pe spate, pe urmă îmi arată
cum să-mi pun mâinile pe umerii lui ca să îl imobilizez. I-au dat
medicamente împotriva durerilor, dar știu că asta nu-l va împiedica să
sufere.
— Respiră calm, Rory, spune medicul.
Ca și cum asta ar schimba ceva.
George îi prinde încheietura lui Rory cu o mână și cotul cu cealaltă,
pe urmă începe.
— Auuuu! strigă Rory cu o voce ascuțită și șocată care parcă mă
lovește în stomac. Aaaah! urlă încercând să strângă din dinți.
Chelsea îl strânge mai tare de mână și îi spune cu o privire că este
aici pentru el și că îi împărtășește durerea, chiar dacă nu i-o poate evita.
— Te descurci foarte bine, micuțule. Aproape s-a terminat.
— Aaaah...
— E aproape gata, Rory... Curând se va termina...

***
— Ghipsul ăsta e prea mișto! exclamă Rory admirându-şi ghipsul cu
model de camuflaj militar care îi acoperă acum antebrațul.
Eu chicotesc zicându-mi că și-a revenit al naibii de repede din
emoțiile lui.
— Ei, Jake, ai putea desena un tatuaj pe el? Cum e al tău? mă
întreabă arătându-mi tușul care depășește tricoul meu.
— Bineînțeles, răspund.
— Mă întreb de ce le trebuie atât de mult timp să ne dea autorizația
de a pleca, spune Chelsea privind în jurul nostru. Oh, Bună Janet! îi
spune unei femei zâmbitoare care se apropie de noi.
Este negresă, trebuie să aibă cam la treizeci de ani și are părul tăiat
drept. Este îmbrăcată cu un taior bej și o cămașă albă.
— Bună, Chelsea, Bună, Rory. Mi s-a spus că ai avut un accident?
113
 Rory ridică umerii și o privește cu o figură suspicioasă.
Janet își dirijează atenția spre mine și remarc că ochii ei se opresc o
clipă pe tatuajele mele.
— Jake, ți-o prezint pe Janet Morison, spune Chelsea. Este asistenta
socială care se ocupă de noi, lucrează pentru Serviciul de Protecție al
Copilului. Janet, ți-l prezint pe...
— Avocatul ei, spun întinzându-i mâna lui Janet. Lucrez la Adams &
Williamson.
Janet dă din cap.
— Ah, da, dumneavoastră v-ați ocupat de cazul furtului de mașină a
lui Rory.
Poate este din cauza muncii mele, dar nu sunt fanul organizațiilor
de stat și al angajaților lor. Sunt prea mulți oameni care au prea multă
putere și se pot comite prea multe erori fără ca nimeni să fie tras la
răspundere pentru ele. Nu am avut niciodată încredere în ele.
— Deci, Janet, treceați prin apropiere din pură întâmplare? o
întreb.
— Nu, răspunde privind dosarul pe care-l are în mână. Când un
copil din evidența noastră are un accident la școală, dacă este la spital
sau are de a face cu poliția, suntem preveniți în mod automat. Vă
deranjează dacă vă pun câteva întrebări înainte de a pleca?
— Nu, deloc, răspunde Chelsea.
— Super. Medicul a spus că Rory a căzut dintr-un copac. L-ați văzut
căzând, Chelsea?
Am deodată un presentiment de rău augur, dar Chelsea nu pare să-
mi împărtășească neliniștea.
— Nu. Nu eram acasă.
Janet pare surprinsă.
— Și unde erați?
— Eram... cu Jake, răspunde Chelsea privindu-mă cu coada ochiului.
— Avocatul dumneavoastră?
— A fost mai mult sau mai puțin un mic dejun de afaceri, explic cu
calm.
— Văd, zice ea notându-și ceva în dosar. Atunci cu cine stăteau
copiii în timp ce erați în această ședință?
— Cu mama lui Jake.
— Puteți să-mi dați numele și adresa mamei dumneavoastră, vă
rog, Jake?
— Bineînțeles. Se numește Giovanna Becker.
114
 Îi dau după aceea adresa ei și numărul de telefon și îi spun lui Janet
să o sune când va dori.
— Asta este tot ce am nevoie pentru moment, Chelsea. Aș putea
vorbi cu Rory singură o clipă?
— Este minor, răspund.
— În astfel de cazuri, este absolut normal să vorbești cu copiii
singuri, domnule Becker.
— Astfel de cazuri? repet. Despre ce fel de cazuri vorbim, de fapt?
Janet nu este genul care să dea înapoi, se pare.
— Când este vorba despre o rănire, trebuie înlăturată orice
suspiciune de abuz.
— De abuz? chicotesc, sufocându-mă aproape. Dumneavoastră
credeți că ea a făcut asta? o întreb arătând spre Chelsea.
— Nu, domnule Becker, nu gândesc asta. Doar că, dacă ar fi fost
cazul, Rory ar fi fără îndoială, mai puțin înclinat să ne spună adevărul,
dacă dumneavoastră și Chelsea ați fi lângă el, nu credeți?
Văd exact ce vrea ea să spună, dar asta nu înseamnă că îmi și place.
— Te simți capabil, puștiule? Tu hotărăști, spun privindu-l pe Rory.
Rory este inteligent și ghicește că este o problemă pe care este mai
bine s-o rezolve pe loc.
— Da, o să vorbesc cu ea, Jake. Nicio problemă.
— Te așteptăm afară, îi spun și îi strâng umărul.

***
O duc pe Chelsea pe culoar, unde Janet nu ne poate auzi.
— Ce se întâmplă cu tine? exclamă de îndată ce ne oprim. De ce o
agresezi pe Janet?
— Nu o agresez, dar e important ca ea să știe că tu îți cunoști
drepturile.
Ea scutură din cap, confuză.
— Janet este cea mai simpatică femeie pe care am întâlnit-o, de la
serviciile de protecția copilului. Este asistenta mea socială. Treaba ei
este să mă ajute!
— Nu, Chelsea, nu este. Treaba ei este să se asigure că tu ești o
persoană stabilă pentru copii.
Pentru prima dată Chelsea devine conștientă de diferență și
rămâne cu gura căscată.

115
 — Tu crezi... vreau să spun... aș putea avea probleme? Mă vor găsi
responsabilă pentru brațul rupt al lui Rory? Pentru că eram cu tine ieri
seară?
Îmi pun mâinile pe umerii ei pentru ca să o asigur.
— Nu, e-n ordine, nu-ți face griji. Tu nu ai făcut nimic greșit și ei nu-
ți vor face probleme. Dar, de acum încolo, vreau să te gândești la modul
în care vei formula cuvintele. Câteodată, ceea ce se scrie într-un raport,
nu este reprezentativ pentru situația în sine.
O văd adesea în cazurile pe care le apăr. Termeni precum
amenințări teroriste sunt atribuite unor copii de șase ani care au mimat
un pistol cu mâna sau le-a strigat colegilor că sunt morți. Sau, expresia
„posesie cu intenția de trafic de droguri”, care te duce cu gândul la
afacerile cartelurilor de droguri, când de fapt e vorba de un nenorocit
care a avut șansa să pună mâna pe o sumă mare de bani.
Cuvintele sunt importante și câteodată contextul în care sunt spuse
fac toată diferența.
— Când îi vorbești lui Janet, nu trebuie să te gândești doar la
adevăr, ci și la maniera în care acest adevăr va fi perceput odată scris pe
hârtie, ai înțeles?
Ea dă din cap și au o iau în brațe ca să-i dau un sărut pe frunte.
— Nu-ți mai face griji, toate vor fi bune.
Mă strânge și ea tare dând din cap.
Ne separăm când Janet iese, împingându-l pe Rory în scaunul cu
rotile dat de spital. Odată ajuns afară, se ridică spunând că poate merge
pe picioarele lui până la mașină.
— Voi trece pe acasă săptămâna asta, de acord Chelsea? întreabă
Janet protejându-și ochii de soare.
— Nicio problemă, răspunde Chelsea. Mă găsiți acolo.
— Încântat că v-am cunoscut, Janet, spun ca să fiu politicos.
— Eu de asemenea, domnule Becker.
Rory merge între mine și Chelsea până ajungem la mașină. Ea și-a
pus brațul pe spatele lui iar eu mi-am pus mâna pe umărul lui, în cazul
în care ar cădea. Nu am nevoie să mă întorc ca să știu că Janet nu ne
pierde din ochi până când toți trei suntem în afara vederii ei.

***
Pe parcursul săptămânilor care urmează, Chelsea și cu mine
adoptăm o ciudată rutină familială. Trec pe la ea după serviciu ca s-o
ajut să se ocupe de copii și să-mi petrec timpul cu ea. Pe urmă, de îndată
116
ce copii sunt culcați, Chelsea și cu mine stăm împreună, uneori
dezbrăcați.
Sexul este... intens. Liniștit, ca să nu-i trezim pe monștrii care sunt
mereu încântați să ne întrerupă, dar asta nu ne strică plăcerea, departe
de asta. Situația este nouă pentru mine, dar într-un mod bizar,
confortabilă. Nu am avut timp să mă gândesc la asta, nu am discutat și
nu am pus o etichetă cuplului pe care-l formăm.
Pentru moment, este suficient.
Cât despre copii, sunt geniali. M-am obișnuit cu personalitatea lor
amuzantă, adorabilă și uneori agasantă. Odată, după serviciu, Chelsea
mi-a cerut să o duc pe Rosaleen la lecția sa de pian. Este ceea ce am
făcut... dar lucrurile nu s-au petrecut tocmai bine.
— Trebuie să adaugi „să caut un profesor de pian” pe listă, îi spune
Rosaleen mătușii sale când intrăm în bucătărie.
Televizorul este dat la maxim în salon, unde Raymond și cu Rory se
bat la Mortal Kombat, jocul video, dar s-ar părea că sunt pe punctul de-a
se bate de-adevăratelea. Ronan se dă huța liniștit în balansoarul lui și
Regan se amuză să bată cu o lingură de lemn în diferite vase care sunt
împrăștiate pe jos. O oală imensă fierbe pe foc, răspândind în bucătărie
un delicios miros de vită.
Chelsea înalță capul în timp ce taie morcovii.
— Cum așa? Tu ai deja un profesor de pian.
— Acum nu, răspunde fetița de șapte ani.
Chelsea mă privește cu suspiciune, dar nu resimt nici cea mai mică
vinovăție.
— Tipul ăsta nu ar trebui să predea nimic copiilor – nenorocit de
sadic.
Chelsea pune cuțitul lângă morcovi și inspiră adânc, încercând să
nu se enerveze.
— Monsieur Jacques La Rue este cel mai bun profesor de pian din
oraș. Rachel a trebuit să aștepte doi ani ca el să accepte să o ia pe
Rosaleen de elevă. Ce s-a întâmplat?
Fur o bucățică de morcov și o mestec înainte de a răspunde.
— Ce gen de individ își obligă elevii să îi spună Monsieur? Pariez că
nici măcar nu este francez. Sunt sigur că numele lui adevărat este Joey
Lawrence și că vine din Bronx.
Rosaleen se urcă pe scaun în fața mătușii ei și îi povestește veselă
tărășenia.
— Mi-a lovit falangele cu o riglă de lemn pentru că am greșit.
117
 — Ce gen de ciudat ar putea s-o lovească? spun arătând spre fața ei
adorabilă. Pe Rory, mai înțeleg, dar pe ea? Nici nu se discută.
Rosaleen continuă.
— Atunci Jake a plecat la mașina lui și s-a întors cu o bâtă de
baseball. Monsieur La Rue l-a întrebat ce face cu ea și Jake a răspuns
„dacă tu o mai lovești din nou cu rigla, eu te voi lovi cu asta”.
Chelsea se întoarce spre mine, cu capul plecat, cu gura căscată.
Eu rămân tăcut.
— Deci... ne-a dat afară, trage concluzia Rosaleen.
Își bagă o rondelă de morcov în gură și o mestecă zâmbitoare.
Chelsea ne observă și figura ei se îmblânzește.
— OK. Un nou profesor de pian. Pun pe listă.

Altă dată, cei patru mai mari aveau programare la dentist în

momentul în care Ronan și cu Regan aveau după masa lor de jocuri. V-
am spus deja că detestam medicii și dentiștii sunt medici de dinți. Deci,
am hotărât să merg cu cei mici la sesiunea lor de jocuri. La urma urmei,
sunt bebeluși, nu poate fi prea complicat, nu-i așa?
Sunt copii peste tot, de toate mărimile și de toate culorile. Unii se
cațără, alții cad, alții, cum este și Ronan se târăsc pe jos până când
învață să se cațere.
Cât despre părinți... sunt toți îngrozitor de rigizi și-și petrec timpul
gângurind pentru copiii lor. Sala de jocuri este colorată oribil – covorul
în culorile curcubeului, toboganul este verde și roz fluorescent și
pernele de culori așa de vii că mă dor ochii dacă le privesc prea mult
timp. O muzică îngrozitor de veselă urlă din difuzoare și o adolescentă
cu un tricou fucsia și un surâs înțepenit pe figură stăpânește acest circ.
Și nu vă mai vorbesc despre clovni. Sunt pictați pe pereți, sunt
marionete pe etajere și jucării de pluș în toate colțurile, cu zâmbetele
lor care te fac s-o iei razna. De parcă ar aștepta ca un copil să treacă prin
fața lor ca să îl muște de cap.
Am sosit deja aici de zece minute și o privesc pe Regan cum se joacă
la ocolirea obstacolelor. Alături de mine, un tată zgomotos îl încurajează
pe fiul său să înainteze ca și cum ar fi fost vorba de un meci de Super
Bowl.
— Este cel mai rapid, aici, îmi spune arătându-mi-l pe fiul lui.
Termină parcursul în patruzeci și cinci de secunde.
Cu atât mai bine pentru tine, prietene.
— Care este al dumneavoastră?
118
 I-o arăt pe Regan, în salopetă portocalie, superbă sub lumina albă a
neoanelor, care urcă sus pe tobogan cântând„ Hei, hei, hei, hei, hei”, ca
unul dintre cei șapte pitici mergând la mină.
— Are o problemă? întreabă cretinul.
— Nu, nu are nicio problemă. Ea e... concentrată, spun fulgerându-l
cu privirea. Și sunt sigur că poate face parcursul în mai puțin de
patruzeci și cinci de secunde, adaug doar așa, ca să mă amuz puțin.
— Mă îndoiesc foarte tare, răspunde el.
— Vreți să pariați?
— Ok, pariez cincizeci de dolari că fiul meu o întrece, declară el
trecându-și mâna prin păr.
— S-a făcut.
Îi strâng mâna înainte de a mă duce să o aduc pe Regan la începutul
traseului.
— Tu conduci, Regan. Nu îl lăsa să te distragă. Ai grijă la dreapta lui
și privește drept în față, îi spun, ca și cum aș fi fost Micky încurajându-l
pe Rocky Balboa.
Ea mă ciupește de nas și decid să îi vorbesc pe limba ei.
— Dacă câștigi, eu sunt hei al tău, pentru totdeauna.
Ea răspunde printr-un zâmbet.
Îi punem unul lângă celălalt, pe jos.
— Pe locuri, fiți gata, plecați!
Demarează. Cretinul și cu mine îi încurajăm, precum doi pariori
într-un hipodrom.
— Hai, iubitule, du-te!
— Așa! Depărtează-te de pluton! Preia conducerea!
Sunt cot la cot... până ce băiatul se lasă distras de un muc enorm
care îi atârnă pe buză. Se oprește să îl scoată și Regan câștigă cursa.
— Yes! Genial! strig cu mândrie ridicând-o și purtând-o deasupra
capului meu, făcând-o să urle de râs. În capul meu, Freddie Mercury
cântă « We are the champions… »
Tatăl vine să-mi dea cei cincizeci de dolari și adolescenta ne
descoperă.
— Ce se întâmplă? Aici este un loc de amuzament, nu sunt permise
pariurile!
— Ah, foarte bine. Noi plecam, în orice caz.
Îl recuperez pe Ronan și plec, el sub un braț, Regan sub celălalt.
— Păstrăm asta între noi, de acord? îi spun micuței.
Ea mă privește drept în ochi și-mi șoptește„ Hei ”, dând din cap.
119
 Îmi petrec toate sâmbetele cu Chelsea și cu copiii. Îmi aduc
dosarele cu mine și lucrez un pic la ele de câte ori mi se ivește ocazia. În
cele mai multe dintre sâmbete, nu sunt prea multe lucruri de făcut, pot
să mă amuz și să mă destind. În același timp... ei bine, sunt șase copii.
Din punct de vedere statistic, șansele ca lucrurile să derapeze, sunt
destul de ridicate.
Într-o dimineață, abia am ieșit din mașina mea că am și ghicit că va
fi o zi dificilă. Și nu, nu este al șaselea simț cel care mi-a spus-o, ci sunt
țipetele:
Deschid ușa de la intrare și urletele super ascuțite, pe care doar un
copil de doi ani le poate scoate, mă lovesc precum un curent de aer cald.
Regan este așezată pe jos în holul de la intrare, în fața dulapului,
plângând, bătând din picioare, înconjurată de pantofi de toate felurile.
Chelsea este ghemuită în fața ei, cu o sandală cu paiete în mână.
— Asta? întreabă ea cu o voce, pe rând, plină de speranță cât și de
enervare.
Regan prinde sandala și o aruncă scuturând din cap și urlând.
Se pare că nu era cea bună.
Chelsea observă că am sosit și fac tot ce pot să nu zâmbesc.
— Totul e bine?
— Nu, șuieră ea. Totul nu e bine, spune îndepărtându-și o șuviță de
păr de pe față.
Bluza ei este plină de pete, s-ar zice că sunt de mazăre iar obrajii ei
sunt roșii. Atunci remarc că nu doar Regan face un scandal monstru.
Este un adevărat cor de țipete care se aude din salon și de undeva de la
etaj, plânsul lui Ronan se alătură corului. Nu pare prea mulțumit.
După un nou refuz, Chelsea se ridică și aruncă sandala în partea
cealaltă a încăperii.
— Care, Regan? Pe care o vrei? exclamă ea.
Regan continuă să plângă arătând grămada de pantofi.
Nu am timp să spun ceva pentru că gemenii năvălesc în salon
ținându-se de gât. Se trântesc pe jos ca să se poată bate mai bine,
mormăind și rostogolindu-se pe jos ca două animale care-și dispută
același teritoriu.
— Știai că o păstrez pentru mai târziu! urlă Rory.
— Era în dulap! Este pentru toată lumea! mârâie Raymond.
— Opriți-vă! strigă Chelsea. Voi doi, încetați!
Doar că ei o ignoră total.
120
 — Ești un nenorocit! urlă unul dintre ei.
— Și tu ești un cretin! răspunde celălalt.
— Stop! urlă Chelsea apucându-l pe cel de deasupra, pe Rory, de
părul de la baza cefei.
Mi se face rău doar privind și Rory își pune amândouă mâinile pe
ceafă.
— Au! O să fiu chel, acum, bombăne el.
— Nu te bate cu fratele tău!
— A mâncat ultima prăjitură cu pepite de ciocolată! zice el. Știa că o
păstram și totuși a mâncat-o.
— Și a fost așaaa de bună! îl enervează Raymond.
Rory se aruncă asupra lui și eu îmi revin la timp ca să mă bag între
ei separându-i și apucându-i ferm de braț.
— Acum ajunge.
În clipa aia Rosaleen ajunge fugind cu o Riley furioasă în urma ei.
Bineînțeles.
— Dă-mi-l înapoi!
— Nu, e al meu!
— Nu e al tău, e al meu!
— Nu este adevărat!
Instinctiv, Chelsea întinde brațele când Rosaleen se ascunde în
spatele ei.
— Ce se întâmplă? o întreabă pe cea mai mare, cu o voce disperată.
— Mi-a luat stiloul! strigă Riley.
— Un stilou? strigă Chelsea. Vă bateți joc de mine? Vă bateți pentru
un nenorocit de stilou?
— Drăguț, limbajul, mătușă Chelsea, comentează Riley cu acea voce
tipic zeflemitoare a adolescenților.
— Scutește-mă, Riley! scrâșnește Chelsea din dinți.
— Nu, se presupune că tu ești adultul aici. Uită-te la noi! Nici nu e
de mirare că e o casă de nebuni!
— Și e vina mea că nu sunteți decât o bandă de drăcușori egoiști?
— Da! Este vina ta! răspunde Riley.
Chelsea își aruncă brațele în aer.
— Ajunge! Mi-a ajuns! Duceți-vă toți în camerele voastre!
— Dar eu n-am făcut nimic, scâncește Rosaleen cu o voce indignată.
— Am spus „în camerele voastre”! Imediat! repetă Chelsea
întorcându-se spre blondină.
Rosaleen face o grimasă și o se uită urât la ea.
121
 — Ești rea! Nu te iubesc!
Chelsea o ia pe micuță de braț și o împinge spre scări.
— Foarte bine, nu ai decât să nu mă iubești din camera ta!
Rosaleen urcă scările fugind și plângând, urmată de Riley care urcă
încet, cu spatele drept. Rory îi dă o ultimă lovitură de cot fratelui său
înainte de a urca în camera sa și când fratele lui vrea să-l urmeze,
Chelsea îl oprește.
— Raymond, tu te duci în camera de oaspeți. Nu vă vreau în aceeași
cameră.
— E nașpa!
— Mie-mi spui! îi spune ea cu o voce sarcastică.
După ce au urcat cei patru Călăreți ai Apocalipsei, se lasă o tăcere
ciudată asupra casei, ca un oraș care a fost traversat de o tornadă.
Ronan nu mai plânge, fără îndoială l-a răpus oboseala. Regan alege doi
pantofiori de step roz fluorescent din grămada de pantofi abandonați, îi
încalță, pe urmă părăsește holul trăgându-și nasul.
Chelsea inspiră adânc și eu mă apropii de ea cu precauție.
— Ești bine? o întreb încetișor.
Ea mă privește câteva secunde în ochi, pe urmă izbucnește în
lacrimi. Este așa de drăguță, chiar și atunci când o lasă nervii, că mor de
poftă să râd, dar mă abțin că simt că este capabilă să mă strângă de gât.
Îi frec umărul și o ghidez spre bucătărie.
— S-a terminat, nu te mai supăra. Sst, nu plânge, e-n ordine.
Scutură capul și se așază pe taburetul de la bar.
— Nu, nu e-n ordine. Sunt diabolici. Sunt niște mici monștri ingrați.
Deodată, simt nevoia presantă să o sun pe mama să mă scuz în fața
ei... pentru primii cincisprezece ani din viața mea.
Iau sticla de alcool din congelator și îi torn un pahar. Ea continuă să
plângă ascunzându-și fața în mâini, așa că îi mai torn puțin alcool.
— Ce s-a întâmplat? o întreb.
— Nimic! exclamă ea. Absolut nimic! S-au trezit așa!
Își usucă obrajii cu mâneca și bea o înghițitură. Își pune coatele pe
blatul de lucru și își ia capul între mâini.
— Dumnezeule! Nu-mi vine să cred că l-am tras de păr pe Rory,
spune cu o voce plină ce culpabilitate. Rachel nu ar fi făcut niciodată
asta. Ea și cu Robbie erau împotriva pedepselor fizice.
— Asta explică multe.
Nu că aș fi de acord în mod deosebit cu palmele trase copiilor, dar
sunt momente când o palmă peste cur este binemeritată.
122
 — Rosaleen are dreptate. Sunt rea! spune și izbucnește din nou în
lacrimi.
Nu mai pot să-mi rețin râsul.
— Scumpo, ești departe de a fi rea, crede-mă. Știu despre ce
vorbesc.
Își golește paharul.
— Eu nu pot să-ți spun cum să-i crești, dar copiii au nevoie de
disciplină. Ei își doresc asta, chiar dacă nu știu. Ar trebui să întocmești o
listă de pedepse. De exemplu, dacă spun un cuvânt urât, pierd dreptul
de a avea telefon, o zi întreagă. Dacă se bat, ar trebui să adune rahatul
câinelui. Codul Penal al familiei McQuaid.
— Nu este o idee rea, spune ea ștergându-și lacrimile.
Mă apropii de ea, depărtându-i picioarele ca să mă cuibăresc între
ele.
— Te simți mai bine? o întreb mângâindu-i obrazul.
— Nu, suspină ea.
— Hai să vedem atunci cum putem remedia asta.
Buzele ei fierbinți se topesc peste ale mele, deschizându-se ca să-mi
primească limba și ea-și reține respirația cu un strigăt ascuțit. Nu este
decât un sărut, nu va duce la nimic altceva, dar dacă și ei îi face la fel de
multă plăcere cum îmi face mie, atunci mi-am atins scopul.
— Acum, te simți mai bine? o întreb dându-mă în spate.
— Aproape, răspunde zâmbind.
— Să continuăm atunci, spun și o sărut în continuare.

Sunt zile când mi se întărește imediat, doar când o privesc, felul

cum se mișcă, cum zâmbește... cum se apleacă să strângă jucăriile. Dacă
am noroc, avem chiar ocazia să profităm de erecția mea, cu toate astea,
trebuie să fim discreți.
Într-o seară, Ronan a adormit devreme. Riley citea în salon iar
Rosaleen și cu Regan îi priveau pe Rory și pe Raymond cum se joacă pe
Xbox.
O iau pe Chelsea de braț și o trag spre scară.
— Băieți, supravegheați-vă surorile, le spun.
Câteva secunde mai târziu, Chelsea și cu mine suntem închiși în
baia camerei de oaspeți de la etaj. Dau drumul apei să curgă la duș și la
chiuvetă, ca măsură de precauție și mă lipesc de spatele ei, plimbându-
mi nasul pe gâtul ei, respirând parfumul ei dulce și dorința ei pentru

123
mine. Întoarce capul, mă sărută lacom și se apucă așa de tare de
chiuvetă, că i se albesc falangele.
— Nu prea e rezonabil, nu? întreabă cu o voce întretăiată.
— O să fiu rapid, promit.
Îngenunchez în spatele ei să-i ridic fusta și să-i dau jos chiloții de
dantelă albă. Gura mea se avântă între coapsele ei, devorându-i sexul,
lingând-o ca unul care este înfometat. Când voi avea mai mult timp,
promit să-i acord curului ei toată atenția pe care o merită.
Îi masez fesele și coapsele, pe urmă îmi introduc două degete în ea
ca s-o fac să se umezească mai tare. ea geme deasupra mea și se apleacă
în față, delicios de pregătită și excitată. Mă ridic, îmi desfac centura și o
penetrez cu o singură mișcare de bazin.
— Dumnezeule, nu există nimic care să fie la fel de bun ca asta!
Chelsea țipă scurt când șoldurile mele fac mișcări de du-te-vino și
întinde brațele în spatele ei ca să mă mângâie peste tot pe unde apucă,
cambrându-se, devenind chiar și mai strâmtă.
Pun o mână pe șoldul ei și îi prind obrazul cu cealaltă, întorcându-i
capul ca s-o pot săruta. Buzele noastre se caută și se mușcă și gemetele
noastre se amestecă. Accelerez loviturile de șale și îmi trec brațul sub
pieptul ei ca s-o apropii mai mult de mine. Mâna îi dispare între
picioare, unde se atinge desenând cercuri în jurul clitorisului ei, în timp
ce eu continui s-o penetrez prin spate.
— Oh, la naiba...
Sunt gata să-mi pierd capul când Chelsea scoate un țipăt scurt,
aproape torturat. Genunchii îi cedează, dar eu nu-i dau drumul.
Mișcările mele își pierd ritmul și devin sacadate și îmi vărs sămânța în
ea.
Câteva secunde mai târziu ne îmbrăcăm sărutându-ne.
— Uau, șoptește ea zâmbind. Cred că de fapt, îmi place când e
rapid!
Iar eu mă întreb dacă nu o iubesc pe ea.

CAPITOLUL 17

Chiar dacă îmi petrec cele mai multe nopți în patul lui Chelsea, nu
dorm cu adevărat la ea, căci am mereu grijă să mă întorc acasă înainte
124
să se trezească copiii. Am discutat despre asta și Chelsea nu vrea nici să-
i perturbe, nici să le dea un exemplu prost.
Deci, atunci când sunt din nou acasă după alergare și duș, este încă
devreme când îmi apare numărul lui Chelsea pe ecranul telefonului.
— Dă-mi voie să ghicesc, ai găsit o bonă care o face de rușine pe
Mary Poppins și care a acceptat să ia copiii pentru o săptămână
întreagă, iar tu vrei ca scula mea și cu mine să venim la tine cât de
repede se poate?
Ea izbucnește în râs.
— Este un vis minunat, dar rămâne un simplu vis, din nefericire.
— Mă gândeam eu.
— Te sun pentru cu totul altceva, ceva încă și mai frumos. Ești
așezat?
Curios, las în jos capacul toaletei și mă așez pe el.
— Acum da. Ce se întâmplă?
— Ascultă asta.
Aud un zgomot în timp ce Chelsea schimbă poziția telefonului.
Vocea ei îmi parvine de departe, acum.
— Regan, ai învățat alt cuvânt?
Vocișoara lui Regan se aude cu claritate.
— Nu.
— Ești sigură? întreabă Chelsea.
— Nu.
— Regan, spune nu.
— Nu, nu, nu!
În timpul care trece până reia Chelsea telefonul, mor de râs și sunt
șocat de incredibila mândrie pe care o simt.
— Deci, ce crezi despre asta? întreabă încântată Chelsea.
— Întotdeauna am crezut că fata asta este adevăratul geniu al
familiei.

***
La începutul lui aprilie, Chelsea are întâlnire cu Janet la biroul
Serviciului pentru Protecția Copilului. Îi ia cu ea pe cei doi mai mici și eu
plec mai repede de la serviciu ca să fiu acasă când se vor întoarce cei
mari de la școală. Sunt așezat pe terasa din fața casei, când Rory și cu
Raymond urcă aleea. Sunt cam la vreo zece metri de mine când observ o
umflătură mare și roșie pe pometele lui Raymond. Este încă nouă, dar
începe deja să devină albastră.
125
 — Ce s-a întâmplat cu fața ta?
Raymond îl privește cu coada ochiului pe fratele său înainte de a-mi
răspunde.
— Am căzut urcând scările la școală. M-am lovit de balustrada
metalică.
— Așază-te, îi spun arătându-i scaunul de lângă mine.
Plec să caut în grădină o piatră mare, pe urmă revin și îi lovesc
genunchii cu ea, privindu-i picioarele care se ridică din reflex.
— Ce faci? mă întreabă aranjându-și ochelarii.
— Verific dacă reflexele tale sunt bune.
— De ce?
— Pentru că ai nouă ani, Raymond. Și vezi tu, doar dacă o persoană
nu este prea bătrână sau prea bolnavă, reacția automată a corpului când
cazi în față, este să-ți protejezi fața și organele vitale punându-ți mâinile
în față. Deci... înainte de a te acuza că-mi vinzi gogoși, vreau să mă
asigur că n-ai o tumoră pe creier.
Îl mai lovesc o ultimă dată și pun piatra pe masa de tablă.
— Totul pare normal. Deci, cine ți-a tras un pumn, Raymond?
Suspină resemnat și Rory pleacă pe gazon.
— Trebuie să nu-i spui nimic mătușii Chelsea.
— De ce nu?
— Pentru că o să-l sune pe directorul școlii, va dori să convoace o
ședință și asta ar fi...
— Mai rău, spun dând din cap.
— Mda.
Mă aplec și-mi pun coatele pe genunchi.
— Nu-i voi spune nimic mătușii tale, dar îmi vei povesti totul.
Imediat.
— Îl cheamă Jeremy Sheridan și mă detestă.
— E un sportiv? Își petrece timpul să te enerveze ca să le
dovedească prietenilor săi ce dur este el?
— Nu, este la toate cursurile opționale pe care le am și eu. Este și în
National Honor Society, de asemenea. Nu face sport.
O brută intelectuală? Asta e ceva nou, timpurile s-au schimbat de
când n-am mai fost eu la școală.
— Dar am o medie mai bună decât el. Am întotdeauna note mai
bune decât el la lucrările de control, așa că mă detestă, explică Raymond
cu o voce deprimată.
— Când a început asta?
126
 — Hmm... în ianuarie. La început, erau lucruri mici: scotocea în
dulăpiorul meu, mă împingea ca să-mi scap cărțile pe jos, îmi punea
piedică... genul ăsta de lucruri. Dar în ultimul timp, lucrurile au devenit
mai serioase.
Aprob încetișor din cap, în timp ce simt cum mi se urcă sângele la
cap.
— Și tu cum reacționezi când Jeremy face căcaturile astea?
Ridică din umeri și roșește.
— Fac tot ce pot să nu-i ies în cale. Chiar m-am gândit să încerc să
obțin note mai mici decât el. Nu voiam să ajung la asta, dar poate mă va
lăsa în pace dacă ajunge primul din clasă.
În clipa asta îl remarc pe Rory pe peluză, cu o pungă de plastic în
mână.
— Ei, Rory, ce faci acolo? strig eu.
— Adun rahații lui It!
— De ce?
— Ca să pun punga în dulăpiorul lui Jeremy Sheridan și să-i dau
foc!
Ei bine... este și ăsta un mod de a regla problema, într-adevăr.
— Intențiile tale sunt bune, dar nu cred că este o idee bună. Vino
aici.
Am altă strategie în cap.
— Ești firav... slab, îi spun lui Raymond pe un ton solemn.
— Mda, suspină el. Știu.
— Dar... dacă ești rapid și dacă știi unde să lovești..., asta n-are
importanță.
— Vrei să-l lovesc pe Jeremy?
— Data viitoare când te supără? Vreau să-i spargi nasul ăla idiot. Și
îți garantez că după asta, nu se va mai apropia de tine.
Raymond își privește picioarele gândindu-se la ce i-am spus.
— Tatăl meu spunea întotdeauna că violența nu rezolvă nimic.
— Este adevărat. Dar nu este violență când ne apărăm, este o
diferență. Tatăl tău ar fi vrut ca tu să te aperi, Raymond.
Pare să fie de acord cu raționamentul meu.
— Dar... nu voi ști unde să îl lovesc.
Îmi pun mâna pe umărul lui și îi spun zâmbindu-i.
— Eu știu.

***
127
 Când Chelsea se întoarce acasă, îi duc pe băieți la sala mea de sport
unde ne petrecem următoarele două ore, lovind în sacul de box. Îi arăt
lui Raymond unde să țintească, cum să-şi concentreze toată greutatea
într-un pumn, cum să-ți atingă ținta fără să-și fractureze degetele. Când
ne urcăm în mașină ca să ne întoarcem acasă, pare mult mai bine
dispus.
În clipa aia îmi sună telefonul.
Este agenția de supraveghere.
— Cretinul ăsta de Milton, scuip eu cuvintele. Unde este? latru în
telefon.
Îmi dau adresa și întorc mașina.
— Țineți-vă bine, băieți, trebuie să facem un ocol rapid.
Un sfert de oră mai târziu, garez în fața unei vile enorme. Zăresc
grupuri de tineri cam de douăzeci de ani, poate mai puțin, cam peste tot
pe peluză, ținând pahare de plastic roșii în mână, fumând țigări.
Mașinile sunt parcate de-a valma pe alee și muzica face să vibreze
pereții casei. Rory și cu Raymond merg în spatele meu până la ușa casei.
— Rămâneți aproape de mine, băieți.
Cei doi fac ochii mari în timp ce trecem prin dreptul încăperilor
pline de femei, sau mai degrabă de fete, pe jumătate dezbrăcate. Întorc
capul ca să-i vadă pe tipii cu caschete de baseball și cu blugi de trei sute
de dolari, prizând pudra albă de pe mesele de sticlă.
În hol, o blondă frumoasă într-un șort minuscul și sutien, se
holbează la Rory.
— Ești așa de drăguț! spune, întinzând brațul ca să-i mângâie părul.
Doar că eu sunt mai rapid decât ea și o prind de încheietură înainte
ca ea să pună mâna pe el.
— Milton Bradley? mârâi eu.
— Este în sala de poker, în fund.
Îi las mâna și plec cu pași mari spre spatele casei, asigurându-mă că
gemenii sunt în spatele meu. Îl reperez pe nenorocitul în chestiune,
așezat la o masă rotundă, cu părul blond pe frunte, cu o cutie de bere în
mână și un fișic de jetoane în fața lui.
Ridică capul și mă vede.
— Rahat.
Se ridică brusc, gata să fugă pe ușa din sticlă din spatele lui.
— Nici măcar să nu te gândești! Dacă vei fugi, nu vei face decât să
mă enervezi și mai tare și va fi de o mie de ori mai rău pentru tine când
te voi prinde. Și crede-mă, te voi prinde.
128
 Rory încearcă să mă ajute.
— Pentru un bătrân, e super rapid, omule.
Umerii lui Milton se lasă în jos.
— Petrecerea s-a terminat, îi spun făcându-i semn să mă urmeze.
Plecăm.
Rory și cu Raymond își pun centurile pe bancheta din spate în timp
ce debilul se așază pe scaunul pasagerului.
— Îți pot explica totul, spune după ce trecem de poarta vilei.
— Fără îndoială, doar că mie mi se rupe de explicația ta.
Asta nu-l oprește însă să continue.
— Petreceam! Am motive să fiu fericit, nu mai sunt acuzat de
posesie de heroină.
— Pe bune! Eu sunt cel care l-a convins pe procuror s-o lase
moartă! Dar stai puțin, nu sunt sigur că am înțeles bine: te-ai gândit că
ar fi o idee bună să sărbătorești anularea acuzației de posesie de
droguri mergând într-un loc unde sunt droguri peste tot? Tu chiar nu
vezi care este problema?
El ridică din umeri.
Douăzeci de minute – de liniște, mulțumesc lui Dumnezeu – și
opresc în fața casei lui Milton.
— Unde îți sunt părinții? întreb.
— Nu știu. În Franța, cred. Mama a spus că avea nevoie de o
vacanță.
Fără îndoială ca să scape de idiotul de fii-su măcar pentru câteva
zile. Asta fiind spuse... părinții lui nu merită chiar medalia de „cei mai
buni părinți ai anului”.
— Atunci... vreți să intrați? Să stați cu mine? întreabă Milton.
— Nu, Milton, răspund frecându-mi ochii. Nu vreau să stau cu tine.
Hai, intră, închide ușa cu cheia și du-te și te culcă. Poate vei fi mai puțin
tâmpit mâine dimineață.
— Ok, răspunde făcând bot.
Aștept să închidă ușa în spatele lui înainte să plec.
— Pare să fie singur, spune Raymond la capătul a câteva minute.
— E un ratat, spun rece.
— E un ratat care este singur atunci, mă corectează el.
Lângă el, Rory este ciudat de tăcut și mă întreb ce gândește despre
lucrurile pe care le-a văzut în seara asta. Familia lui nu are atâția bani ca
cea a lui Bradley, dar pe aproape. Fără să-mi dau seama, încep să
vorbesc ca Judecătorul.
129
 — Știți de ce este un ratat, băieți?
— Pentru că bea alcool și se droghează? încearcă Raymond. Doar
ratații se droghează.
Este ceva atât de adorabil de încântător în răspunsul lui, este încă
atât de inocent.
— Este adevărat, zic intrând pe strada lui Chelsea. Dar nu este
singurul motiv. Milton mi-a promis că va rămâne acasă. Și-a încălcat
promisiunea. Dacă îi luăm tot restul – bani, haine, mașinile frumoase,
casele mari –, tot ce-i rămâne unui bărbat este cuvântul său. Faptul că
spune ce gândește și că face ce spune. Fără asta, nu este un bărbat.
Ei digeră în liniște cuvintele mele, pe urmă Rory ridică capul.
— Tatăl tău te-a învățat asta? El ți-a arătat cum... să fii un bărbat?
Există o urmă de neliniște în vocea lui și mă întreb dacă-și face griji
pentru el, fratele lui și surorile sale, pentru că vor crește fără propriul
lor tată, fără un exemplu pe care să-l urmeze. Răspunsul meu ar trebui
să-l asigure, cu atât mai mult cu cât este adevărat.
— Nu, Rory. Tatăl meu era... genul de bărbat care nu aș fi vrut să
devin. Dar a existat altcineva, un prieten, cel mai bun dintre prieteni,
care n-a suportat măgăriile mele. El m-a învățat tot ce aveam nevoie să
știu.

***
Mai târziu, când copiii s-au culcat, Chelsea și cu mine facem
dragoste cu tandrețe. brațele ei lungi sunt întinse deasupra capului și îi
sărut gâtul, venerându-i pielea fină și mișcându-mi bazinul spre ea. O
penetrez prin mișcări profunde și regulate și curând mușchii spatelui
mi se contractă de plăcere. Ea îmi suge lobul urechii, murmurându-mi
cât de mult îi place și mișcările mele de du-te-vino se accelerează fără
să-mi dau seama. Corpul meu preia conducerea și nu aș vrea să se
termine niciodată.
Oh, ce final spectaculos!
Chelsea își înfige unghiile în fesele mele ca să mă înfig mai adânc în
ea ridicându-și bazinul ca să mă întâmpine. Atingem orgasmul în același
timp, contractându-ne amândoi în timp ce-mi vărs sămânța în ea.
Când respirațiile noastre își revin la normal, mă lungesc pe o parte
și o atrag spre mine, cu spatele lipit de pieptul meu. Râde fără motiv
înainte de a-mi săruta mâinile. Îi respir mirosul în timp ce adorm, cu
nasul băgat în scobitura gâtului ei.
Dar o voce mică și plină de teamă rupe tăcerea.
130
 — Nuuuuu, nuuuuu....
Vine din monitorul lui Regan. Chelsea tresare, deschide ochii și vrea
să se dea jos din pat.
— Adormi la loc, mă duc eu, îi spun fără să mă gândesc, sărutând-o
pe frunte.
Îmbrac în viteză un jogging și un tricou și urc scările fără să fac
zgomot.
Regan e așezată în pătuțul ei, cu ochii somnoroși, părul zburlit, cu
chipul luminat de veioza cu Cenușăreasa. Ridică brațele de îndată ce mă
vede.
Deodată, cuvintele pe care mi le spunea mama, acum foarte mulți
ani, îmi ies pe gură.
— Care-i problema, buburuza mea?
O iau în brațe și îi mângâi părul și spatele. Buzița ei tremură în timp
ce-mi arată perdeaua din partea întunecată a camerei.
— Nuuu.
— Ai avut un coșmar?
Dau perdeaua de o parte, ca să-i arăt că nu este nimic în spatele ei
și că nu are de ce să-i fie frică și ea se agață de umerii mei înainte să-și
așeze căpșorul pe pieptul meu. Mă așez în balansoarul de lângă patul ei
și o bat ușurel pe spate.
— Nu există monștri, Regan.
În viața reală sunt, bineînțeles, dar nu în această casă. Nu atâta timp
cât eu voi fi aici. O sărut pe cap, legănând-o în brațele mele până când se
destinde și cade din nou într-un somn profund și liniștit.

CAPITOLUL 18

Câteva zile mai târziu, când lucrez până târziu la birou, Rosaleen o
face pe Chelsea să piardă zece ani din viață, când dispare. Chelsea o
ajută pe Riley la teme și ceilalți copii sunt împrăștiați cam peste tot prin
casă, cu ocupațiile lor. Când se face ora de culcare, Chelsea remarcă
lipsa blondinei. Ei o strigă cu toții, o caută prin camere, prin dulapuri,
căbănuța din grădină, în piscină și în grădina imensă. Chelsea cheamă
vecinii, care o caută și ei.

131
 Când își oprește căutările ca să mă cheme, este deja panicată ca
lumea, gata să cheme poliția și pe primarul orașului. Sunt deja în drum
spre ea când o întreb dacă s-a gândit să verifice în camera lui Robert și a
lui Rachel.
Chelsea exclamă că nu și fuge la etaj urcând scările câte două.
Acolo, ghemuită în poziție fetală în mijlocul dresingului mamei sale și
îmbrăcată în rochia ei de casă, doarme Rosaleen cu pumnii strânși.
Ajung acasă câteva minute mai târziu după descoperirea ei, când
Chelsea încă mai tremură de frică, cu ochii în lacrimi. Rosaleen se simte
vinovată, dar ne spune că îi place să meargă în dulapul mamei sale
câteodată ca să-și amintească mirosul ei.
Explicația ei o face pe Chelsea să plângă în hohote, ceea ce-mi
frânge inima.
După ce Chelsea se ocupă vreo jumătate de oră de Rosaleen,
abordez delicat subiectul camerei. Au trecut deja câteva luni de la
moartea lui Robert și a lui Rachel și camera lor a rămas intactă.
Nu mă pricep prea bine în materie de doliu și încă și mai puțin la
copii, dar asta nu mi se pare prea... sănătos. În același timp, Chelsea este
fără echivoc: copiii nu sunt gata să vadă lucrurile părinților lor aranjate
în cartoane, sau mai rău, date la opere de caritate.
După părerea mea însă, nu copiii sunt cei care nu sunt gata, ci ea.
Dă repede de o parte subiectul și refuză să mai vorbească despre
asta. Când privirea ei devine glacială, bat în retragere. După toate cele,
nu sunt treburile mele. Nu merită să avem o dispută pe subiectul ăsta.

***
Miercurea următoare dispariției lui Rosaleen, Chelsea mă cheamă
la birou spre ora șaptesprezece și jumătate.
— Ești liber?
— Depinde, la ce te gândești? întreb cu o voce plină de
subînțelesuri.
— Nu îți face iluzii, suspină ea. Sunt pe drum să-l iau pe Raymond
de la școală.
— Nu ar fi trebuit să fie deja acasă?
— Da, dar l-au ținut până mai târziu. Se pare că s-a bătut.
— Și a câștigat? întreb imediat zâmbind.
— Ce e cu întrebarea asta?
— Eh... este singurul lucru care contează, de fapt.
Râde încet.
132
 — Nu știu dacă a câștigat. Domnul Janovich, directorul, vrea să mă
vadă în biroul său. Poți să mă însoțești acolo? Am senzația că talentele
tale de avocat îmi vor fi utile.
Iar eu am senzația că ea are dreptate.
— Te găsesc acolo.
Până să ajung la școala privată a lui Raymond, ședința a început
deja. O secretară mă conduce într-o încăpere mare unde un om cărunt
cu un aspect prezidențial stă așezat în spatele unui birou enorm din
lemn de stejar. De jur, împrejurul lui pe pereți sunt diplome care-i
atestă toate talentele și etajere pline de cărți groase îmbrăcate în piele
care ne arată cât de cultivat este.
Chelsea este așezată în fața lui, separată printr-un scaun, de un
cuplu care pare avut și foarte enervat. Femeia este blondă, îmbrăcată cu
un taior albastru regal, cu unghii vopsite în roșu aprins și cu un colier de
perle. Soțul ei este mai mic decât ea și pare mai calm.
— Și dumneavoastră cine sunteți? întreabă domnul Janovich.
Îi întind cartea mea de vizită.
— Sunt avocatul familiei.
Blonda ridică sprâncenele.
— Și eu sunt avocat, mă previne ea.
— Chiar mă întrebam, o ironizez eu.
Mă așez alături de Chelsea, care pare nervoasă, cu mâinile așezate
pe coapse.
— Unde eram? întreb.
— Vor să-l dea afară pe Raymond din colegiu.
— Asta este foarte interesant, spun dându-mă în spate pe scaun.
Janovich își drege vocea, jenat.
— Aplicăm toleranță zero față de violență și hărțuire de orice fel.
Raymond l-a rănit grav pe colegul său.
— I-a spart nasul? întreb așa, într-o doară.
Directorul pare surprins de întrebarea mea.
— Nu...
Păcat. Se va descurca mai bine data viitoare.
—... dar colegul lui a sângerat mult. A fost o experiență
traumatizantă pentru toți cei implicați.
Incapabilă să mai tacă, blonda se ridică.
— Eu nu plătesc treizeci de mii de dolari pe an ca fiul meu să fie
agresat pe culoare. Vreau ca acest... delincvent să fie pedepsit!
— Să privim înregistrările video, propun.
133
 — Înregistrări video? repetă Janovich ca și cum nu ar ști despre ce
vorbesc.
— Înregistrările video, spun dând din cap. Am trecut pe lângă cel
puțin nouă camere de supraveghere venind încoace. Trebuie să existe o
înregistrare a altercației. Și cum asta s-a întâmplat acum câteva ore,
banda încă nu a fost ștearsă.
Directorul face ochii mari, dar nu îi dau timpul să vorbească.
— Doar dacă, nu ați văzut deja înregistrarea video? Aah, în acest
caz cred că am înțeles ce se întâmplă.
Și asta mă dezgustă.
— Ce credeți că ați înțeles, domnule Becker?
— Sunteți sponsori ai școlii, nu-i așa? o întreb pe blondă. Donați
bani acestei școli, în plus față de cei treizeci de mii de dolari pe an,
pentru a contribui la fondurile bibliotecii, noilor săli de curs, lucruri de
genul ăsta?
Tatăl își regăsește în sfârșit vocea.
— Nu văd legătura.
— Ei bine, are totul de-a face cu asta, domnule, spun fulgerându-l
cu privirea pe director, căci domnul Janovich s-a gândit că este mai bine
să-i pună toată responsabilitatea altercației în cârca lui Raymond a
cărui tutore nu ar fi poate în stare să se bată, decât să-i vexeze pe
sponsorii generoși. Am înțeles bine situația?
— În mod sigur, nu! țipă el. Și nu îmi place ceea ce subînțelegeți!
— De asta, nu mă îndoiesc.
— Am privit înregistrarea de care vorbește domnul Becker. Chiar
dacă niciunul dintre cei doi băieți nu a avut un comportament exemplar,
cred că dată fiind violența agresiunii lui Raymond, merită o pedeapsă
mai severă.
— Veți fi mai sever cu Raymond pentru că știe să se bată mai bine?
întreb râzând.
El deschide gura să vorbească, dar îi tai vorba.
— Mai întâi, să revenim la toleranța dumneavoastră zero. Unde era
aceasta când Raymond a fost hărțuit, încă din luna ianuarie?
Chelsea întoarce brusc capul spre mine.
— Ce?
Eu nu îl slăbesc pe director din ochi.
— Știu că Jeremy l-a lovit, l-a împins, i-a pus piedică și și-a bătut joc
de el în mai multe ocazii. Deci, fie alegeți să ignorați aceste agresiuni, fie

134
nu știți ce se întâmplă în sânul acestei instituții, domnule Janovich.
Orice ar fi, nu e de bun augur pentru dumneavoastră.
Fața și gâtul lui se înroșesc, dar eu nu-l las să respire.
— Ca lucrurile să fie foarte clare: dacă Raymond McQuaid mai este
vreodată hărțuit, voi face plângere împotriva acestei școli și contra
dumneavoastră, în mod special, spun înaintând spre el. Și când voi
termina cu dumneavoastră, ea va fi proprietara întregii școli și a casei
dumneavoastră, spun arătând-o pe Chelsea. Eu nu ameninț des,
domnule Janovich, dar când o fac... niciodată nu e în van.
Întorc capul spre blondă.
— Și e valabil și pentru dumneavoastră și pentru fiul
dumneavoastră.
— Stați o clipă! Fiul meu e victima! El era...
— Domniță, regret să v-o spun, dar fiul dumneavoastră e un rahat
mic, rău până în măduva oaselor, căruia îi face plăcere să se dezlănțuie
asupra celor mai slabi și mai inteligenți decât el. Și eu cer ca asta să
înceteze azi!
— Jeremy nu ar face niciodată astfel de lucruri! spune ea ridicându-
se din nou.
Dumnezeule, este una din femeile alea; alea care aleg să fie oarbe
când vine vorba de defectele micului lor îngeraș. Văd din astea în fiecare
zi în meseria mea.
— Și dacă Raymond McQuaid a spus asta, atunci nu este decât un
mic mincinos răutăcios!
Chelsea sare de pe scaun la rândul ei.
— Nu o să vă permit să-l tratați de mincinos pe nepotul meu! Este
un băiat drăguț și altruist și dacă fiul dumneavoastră i-a făcut rău...
— Poate că dacă fratele dumneavoastră ar fi fost un tată mai bun,
fiul său nu s-ar comporta ca un animal! scuipă cuvintele blonda.
Chelsea își ține respirația icnind și pălește brusc.
— Ce ați spus?
— M-ați auzit foarte bine! În loc să se ducă la petrecerea aia și să se
lase accidentat la periferie, poate ar fi fost mai bine să rămână acasă să...
Am citit undeva că bărbații mor pentru copiii lor, dar femeile ucid.
În orice caz, nu am înțeles niciodată ce înseamnă asta, până azi.
Adorabila femeie zâmbitoare pe care credeam că o cunosc așa de bine
dispare ca să lase locul unei nebune furioase care e gata să sară pe tot ce
mișcă.
Este super sexy.
135
 — Du-te dracului, nemernică ce ești! urlă ea.
— Chelsea! strig șocat.
Mă ridic și o prind de brațe când ea se pregătește să-i ardă o
dreaptă viperei blonde. Se zbate în timp ce o împing în spatele meu.
— O să te fac să-ți înghiți perlele, scorpie nefutută ce ești!
Dar scorpia nefutută nu are intenția să se lase mai prejos.
— Tu să te duci dracului, curvă ce ești!
Pe când soțul ei face tot ce poate să o rețină, Chelsea se aruncă pe
ea cu atâta forță, că aproape reușește să-mi scape.
— O să-ți sparg gura! Asta te va face să plângi, ha, după ce ai dat
miliarde să-ți refaci moaca ta împuțită!
OK, lucrurile au derapat cu adevărat, acum. O ridic pe Chelsea ca pe
un sac de cartofi și mă întorc spre director.
— Acceptăm o suspendare de o zi, îi spun. Din moment ce Jeremy
va avea aceeași pedeapsă.
— S-a făcut, spune Janovich, evident încântat să ne vadă plecând.
Mă îndrept spre ușă, asigurându-mă că o păstrez pe Chelsea
departe de vrăjitoare.
— Mult noroc, îi spun soțului. O să aveți nevoie.
În fața biroului directorului, Raymond și – dacă e să dai crezare
nasului însângerat, Jeremy – stau așezați calm.
— Drăguță mutră, îi spun micii brute. Vino, Raymond, plecăm.
El o privește pe Chelsea cu ochii ieșiți din orbite.
— Ce i s-a întâmplat mătușii Chelsea?
— Ah..., spun ca și cum n-ar fi fost mare lucru, a înnebunit puțin,
asta-i tot.

***
Până să ajungem în parcare, Chelsea s-a calmat puțin. Lejer. „Pune-
mă jos, Jake! Imediat! Nu glumesc!”
O ascult și ea se grăbește să mă ocolească îndreptându-se spre
intrarea în clădire.
— Atunci, să recapitulăm: în primul rând, deja mi-am petrecut prea
multe ore neplătite ca să mă asigur că membrii familiei tale nu ajung la
închisoare, spun așezându-mă ferm în fața ei. În al doilea rând, Serviciul
pentru Protecția Copilului nu va fi prea încântat să audă că tu ai agresat-
o pe mama unui coleg de clasă al nepotului tău, adaug când ea continuă
să mă ocolească.

136
 Ultimul meu argument reușește să o oprească. Ridică capul spre
mine cu privirea arzând de furie și de durere.
— Femeia asta este o scorpie fără inimă!
— Sunt cu totul de acord cu tine, răspund calm mergând spre ea.
Dar tu nu poți să faci nimic. Trebuie să accepți. E în ordine? spun,
mângâindu-i umărul.
Respirația ei se liniștește și pare să redevină ea însăși.
— Da. E-n ordine.
Se întoarce și merge cu pași mari spre mașină, unde Raymond o
așteaptă cuminte.
— Trebuia să-mi spui, Raymond! îl acuză ea arătându-l cu degetul.
— Nu voiam să agravez situația.
— Te iubesc! Eu sunt cea care ar trebui să te protejeze, ori eu nu
pot s-o fac dacă nu îmi spui când cineva îți face rău!
— I-am spus lui Jake, strigă el și el m-a ajutat. Totul va fi bine de
acum înainte.
Chelsea mă fulgeră cu privirea iar eu înțeleg că lucrurile nu vor
merge deloc mai bine, în orice caz, nu pentru mine.
— Bine, trebuie să mergem să-i căutăm pe ceilalți copii. Vom mai
vorbi despre asta din nou, acasă, spune simplu.
Traseul pe drumul spre casă se face în liniște. Cum am oprit
motorul, Chelsea se duce la vecini ca să le mulțumească pentru că au
avut grijă de copii.
— Jake, trebuie să-ți vorbesc în bucătărie, spune când copiii dispar
fiecare la treburile lui.
Abia am trecut de ușă, că ea se întoarce brusc spre mine.
— Cum ai putut să nu-mi spui ce se întâmplă cu Raymond?
Chiar nu înțeleg de ce face atâta caz din asta.
— Pentru că mi-a cerut să nu spun nimic.
— Acum două zile, Rosaleen mi-a cerut să-i vopsesc părul în trei
culori diferite! Nu suntem obligați să facem mereu ce ne cer ei! Credeam
că pot conta pe tine, se presupune că formăm o echipă, Jake!
Nu știu dacă este pentru că ea strigă, sau pentru că îmi dau seama
mai bine ce a devenit viața mea, dar situația începe să mă agaseze la
modul serios.
— Cum așa?
— Cum așa, cum așa? Suntem noi împotriva lor! Eu sunt deja în
minoritate; se presupune că tu ar trebui să fii de partea mea.

137
 Își adâncește privirea în a mea și deodată ochii ei se umplu de
îndoială și incertitudine.
— Nu?
Sentimentele de responsabilitate pe care le am pentru fiecare din
acești copii, apasă pe umerii mei ca un munte enorm de obligații – tot
ceea ce mi-am jurat mereu să evit. Și acum o face și ea? Ce dracu
așteaptă de la mine? Nu ajunge că mă gândesc la ea, la ei, tot timpul? Că
sunt complet distras? Că ajung la serviciu cu întârziere și că plec de
acolo la orice oră, la cea mai mică problemă, sau ca să-i văd mai curând?
La naiba, este... terifiant.
— Știi, singurul lucru care contează pentru mine, sunt eu, i-o întorc,
înfigându-mi arătătorul în piept. Ca să ne punem de acord, Îmi place să-
mi petrec timpul cu tine, iar copiii sunt geniali, dar eu nu sunt
partenerul tău, Chelsea. Asta nu este viața mea. Am priorități și proiecte
care nu au nimic de-a face cu cei care trăiesc sub acest acoperiș.
Respirația mea devine greoaie și sacadată, iar Chelsea este... tăcută.
Nu se mișcă preț de câteva secunde, pe urmă mă privește și șoptește:
— Scuză-mă, se pare că eu nu pricepusem, mulțumesc că ai
limpezit lucrurile.
Întoarce călcâiele și începe să scoată legumele din frigider. Liniștea
se prelungește și reiau în gând ce tocmai i-am spus. A fost... dur.
— Chelsea, ascultă, eu...
— Ei, Jake, vrei să ne jucăm la Xbox? întreabă Rory.
Chelsea își ridică în sfârșit capul și eu îi văd privirea plină de durere
și pieptul mi se strânge.
— Jake nu are timp să se joace, Rory. Trebuie să se întoarcă pe
partea lui de teren.
— Și eu ar trebui să înțeleg ce vrea să însemne asta? întreabă Rory
încruntând sprâncenele.
Ea poate că vorbea cu Rory, dar mi se adresa mie.
— Rory, du-te în salon, îi spun fără să o părăsesc pe mătușa lui din
ochi.
Printr-o minune, mă ascultă.
— Chiar vrei să te amuzi băgându-i la mijloc? Să te servești de ei ca
să mă lovești? Este aiurea, Chelsea, spun de îndată ce Rory a părăsit
bucătăria.
Face doi pași spre mine și mă privește cu o căutătură urâtă.
— Eu nu i-aș băga niciodată între noi. În orice caz, pentru asta ar
trebui să existe un noi și după tine, nu este cazul! Cât despre faptul că nu
138
vreau ca tu să fii acum cu Rory, nu are nimic de a face cu această
conversație și are totul de a face cu faptul că te comporți ca un idiot!
Vocea lui Rosaleen se aude din încăperea alăturată.
— Oooh! Mătușă Chelsea a spus un cuvânt urât!
— Brută? întreabă Rory.
— Nu.
— Debil?
— Nu.
— Nenorocit?
— Ce este un nenorocit?
— Rory! urlăm eu și cu Chelsea în aceeași clipă.
Privirile noastre se intersectează, dar niciunul nu este gata să
cedeze.
— Poate că aș face mai bine să plec.
Nu este o întrebare, dar Chelsea răspunde chiar și așa.
— Cred că ar fi cel mai bine.
Eu am propus-o, deci răspunsul ei nu ar trebui să mă rănească atât,
totuși este cazul. Fără să spun niciun cuvânt, mă întorc cu spatele și ies
din casă.

CAPITOLUL 19

Ziua de joi începe pe invers și lucrurile evoluează din rău, în mai

rău. Plouă și alergarea mea matinală este nasoală pentru că am dormit
foarte prost. Degeaba am dat cu pumnii în perna mea ca să-i schimb
forma, n-am putut găsi o poziție confortabilă. Ajung cu întârziere la
birou, pentru că o cizmă care nu știe să conducă prin ploaie, s-a
curentat, cauzând ambuteiaje interminabile. O oră după ce m-am
instalat în sfârșit la biroul meu, să atac vraful de dosare care este mai
mare decât mine, îmi vărs ceașca de cafea fierbinte pe cămașa mea
preferată.
— Futu-i morții mă-sii!
Stanton își întoarce scaunul spre mine și mă privește amuzat.
— Este vreo problemă?
Îmi frec pata cu un șervețel, nebun de furie.
— Mi-am vărsat cafeaua.
139
 Ridică sprâncenele.
— Și s-a pișat cineva în ea înainte? Ești într-o dispoziție
înfiorătoare, încă de azi dimineață. Chiar ai agresat-o pe doamna
Higgens, iar femeia asta este o sfântă.
— Este doar o zi proastă, spun dând din cap.
— Și este de abia la început, spune băgându-și nasul în dosarul lui
din nou.

***
Nu am noutăți de la Chelsea în dimineața asta și nici nu mă aștept
să am. De altfel, nici nu mă gândesc la ea. Nici la furia întipărită pe figura
ei, nici la durerea pe care am citit-o în ochii ei ultima oară când am
văzut-o. Nici la buzele ei dulci și pline care zâmbesc așa de ușor și care
izbucnesc într-un râs încântător. Nu mă gândesc nici măcar la copii – la
privirea perspicace a lui Riley, la întrebările delicate ale lui Raymond, la
aroganța ironică a lui Rory sau la râsul lui Rosaleen. Nu mă gândesc nici
la vocișoara lui Regan sau la gânguritul lui Ronan.
Refuz să mă gândesc la ei. Punct.

***
După ce am dejunat cu Stanton și cu Sofia – Brent fiind prins la
tribunal –, mă așez din nou la biroul meu și îmi petrec următoarele două
ore studiind dosarele, până când aud o agitație în fața ușii mele. O aud
pe doamna Higgens spunând că nu mă poate deranja fără o programare
și pentru o secundă mă gândesc că Chelsea a decis poate să vină cu
copiii.
Nu este cazul.
— Doamnă Holten.
Stă în picioare la ușa biroului meu. Este îmbrăcată cu o cămașă
albă, doar o idee mai închisă decât culoarea pielii sale și cu o fustă
bleumarin. Mâinile ei delicate au manichiura făcută și poartă încă
verigheta.
Doamna Holten este soția senatorului Holten. Ea l-a acuzat că a
bătut-o de mai multe ori, împotriva ei îl apăr. Și ea este în biroul meu.
— Trebuie să vă vorbesc, domnule Becker.
— I-am spus deja că dumneavoastră nu o puteți vedea, Jake. Eu
am...
— Nu vă faceți probleme, doamnă Higgens. Mă voi ocupa eu, o
asigur pe secretara mea.
140
 Doamna Holten suspină ușurată și face un pas spre biroul meu.
— Este adevărat?
— Doamnă Holten...
— Vin din biroul procurorului. Mi-a spus că în procesul soțului
meu... anumite... indiscreții... ale trecutului meu, ar putea fi făcute
publice. Că dumneavoastră le veți face publice. Este adevărat?
Mă ridic și vorbesc cu o voce calmă și fermă.
— Nu pot vorbi cu dumneavoastră. Sunteți martorul principal într-
un caz de drept penal împotriva soțului dumneavoastră.
— Trebuie să știu!
— Aș putea fi acuzat că vă influențez mărturia. Nu puteți fi aici,
doamnă Holten.
Ea scrâșnește din dinți, pe punctul de a izbucni în lacrimi, cu
mâinile tremurânde, dar mai ales, cu o figură îngrozită.
— M-am căsătorit cu William când aveam optsprezece ani,
domnule Becker. Nu am avut niciodată o carieră. Singura mea meserie a
fost să fiu soția lui, mama copiilor noștri și o marionetă în timpul
campaniilor sale. Este capabil să lungească divorțul nostru ani de zile. Îi
cunoaște pe toți judecătorii. Când se va termina, tot ce-mi va rămâne va
fi generozitatea câtorva dintre prietenii lui mai importanți și respectul
copiilor noștri. Dacă știți ceea ce cred eu că știți și dacă se va face public
la procesul lui William, nu mă vor mai privi niciodată în același fel. Vă
implor, domnule Becker, trebuie să mă pregătesc pentru ceea ce mă
așteaptă.
Îmi trec mâna prin păr și îi fac semn să se așeze. Acceptă, dar
rămâne dreaptă ca un băț.
— Doriți un pahar cu apă?
— Vreau, vă mulțumesc.
Îi umplu un pahar și i-l așez în fața, pe urmă mă așez din nou. Când
vorbesc, îmi aleg cuvintele cu precauție, făcând tot ce-mi stă în puteri ca
să deformez regulile fără să le încalc și să-mi ruinez și cariera cu ocazia
asta.
— Dintr-un punct de vedere strict ipotetic, fără să mă refer la acest
caz particular, acest cabinet și eu însumi avem obiceiul să angajăm
detectivi particulari care anchetează martorii dintr-un caz. Ei scotocesc
în trecutul lor și în relațiile lor ca să descopere informații care ar putea
servi la distrugerea credibilității lor.
— Distrugerea credibilității? întreabă ea. Ajunge deci, să minți o
dată ca să fii etichetat drept mincinos pe viață?
141
 — În anumite circumstanțe... da, răspund privind-o în ochi.
Doamna Holten bea o gură de apă.
— Deci, reia ea, dacă un potențial martor a avut o legătură și și-a
mințit soțul, copiii, prietenii... Dacă a dezvoltat o dependență de
analgezice și dacă a trebuit să-și petreacă un timp într-un centru de
dezintoxicare... dumneavoastră ați putea revela aceste lucruri pentru a
distruge credibilitatea martorului, domnule Becker?
După dosarul care este în sertarul meu, se face vinovată de toate
aceste lucruri. Stomacul meu se strânge, dar nu o voi minți.
— În măsura în care judecătorul le acceptă... da. Aș putea face uz de
aceste fapte în timpul procesului.
— Dar ăsta este șantaj!
— Este legea, doamnă.
Suflul ei devine sacadat și își duce mâna la gât.
— Pot să vă aduc ceva, doamnă? întreabă Stanton venind spre ea.
Ea închide ochii și încercă să-și calmeze respirația.
— Nu. Este în ordine. Doar că... am fost proastă să cred...
Își pipăie cocul perfect și se întoarce din nou către mine.
— Spuneți-i lui William că voi aranja totul. Și că mă voi întoarce
acasă. Spuneți-i...
— Eu nu pot să fac asta. Nu-i pot transmite mesaje din partea
dumneavoastră. Eu...
— Este important să știe că sunt gata să mă întorc acasă, insistă ea.
Și că voi pune totul în ordine. Știu că am semănat panică, spune
ridicându-se. Găsesc singură ieșirea, domnilor. Mulțumesc domnule
Becker pentru... onestitatea dumneavoastră.
Privirea ei devine dintr-o dată goală, ca a unui prizonier care știe
că-și va petrece toată viața în spatele gratiilor. Iese fără zgomot și eu
privesc mai multe secunde ușa închisă... și îmi amintesc...
— E-n ordine, Jake? întreabă Stanton.
— Da, e-n ordine, face parte din meserie, asta-i tot.

***
Câteva ore mai târziu, când deja afară s-a făcut noapte, altă agitație
izbucnește în fața ușii mele. Aceasta se deschide și Tom Caldwell,
tânărul procuror își face intrarea.
— Trebuie să fie ziua intrărilor catastrofice, ce șansă pe noi! îi spun
lui Stanton.

142
 Îi fac semn doamnei Higgens să plece în timp ce Tom Caldwell se
năpustește spre biroul meu.
— Ce i-ai spus?
Mă dau în spate pe fotoliul meu și-mi prind mâinile.
— Nu sunt sigur că știu despre ce vorbești, Tom.
— Nu mai face pe idiotul, știi foarte bine despre ce vorbesc! Sabrina
Holten a venit să mă vadă ca să retracteze acuzațiile împotriva soțului
ei. Mi-a zis că nu putea să riște ca indiscrețiile în ce o privește să fie
făcute publice.
— Martorii instabili sunt așa de penibili.
— Știu că a fost aici! latră el fulgerându-mă din priviri.
— A trecut, da. Părea destul de stresată.
Își apasă palmele de biroul meu.
— Ați vorbit despre caz?
— Bineînțeles că nu, doar pentru a-i spune exact asta, că nu puteam
vorbi despre caz cu ea. Am vorbit despre lucruri ipotetice, după aia a
plecat. Stanton a fost aici pe toată durata vizitei.
— Ipotetice..., scrâșnește el de parcă ar fi un cuvânt murdar, pun
pariu, da.
— Îl acuzi de ceva pe colegul meu, Caldwell? întreabă Stanton din
cealaltă parte a încăperii.
— Da, spune el privindu-mă fix în ochi. Îl acuz că este un ticălos.
— Chiar nu-mi pace ce insinuezi, Caldwell. Am avut o zi lungă, mai
bine ar fi să nu mă provoci, zic pe un ton lugubru.
— I-am spus că eu voi continua procesul în orice caz, spune
calmându-se ușor. Că o voi pune să-și facă mărturia în scris.
— Doar că eu nu te voi lăsa niciodată să faci asta pentru că eu nu
pot să fac un contra interogatoriu în scris!
— Era moartă de frică, Becker! Asta nu te deranjează? Nici măcar
un pic?
Nu răspund, pentru că uneori pur și simplu nu este nimic de spus.
— A spus chiar că va declara în favoarea soțului ei dacă nu renunț
la acuzațiile împotriva lui, continuă Caldwell. Că va spune că era
derutată și că asta face parte dintr-o vânătoare de vrăjitoare politică
împotriva lui. I-am spus că aș putea-o acuza de sperjur.
Stanton izbucnește în râs.
— Uau, îți vei da în judecată propriul tău martor? Asta te va face al
naibii de popular, Tom, spune el.

143
 — Nu aș fi făcut-o cu adevărat, spune procurorul. Voiam doar să
văd dacă își schimbă părerea. Și nu este cazul, spune el. Ai aruncat un
ochi pe dosarul ei medical? Sabrina nu este soția lui, este sacul lui de
box!
Îmi frec ochii. Deodată mă simt... obosit. De toate astea.
— Ce vrei de la mine, Caldwell? Nu înțeleg, ce vrei să fac eu?
Privirea lui se plimbă pe fața mea cu o expresie de dezgust.
— Mi-ar plăcea să știu cum reușești să trăiești știind ce faci, spune
în sfârșit.
Nu mă obosesc să-i răspund și o lungă tăcere se instalează în
încăpere.
— Las-o baltă. N-are importanță, nu am timp de pierdut cu tine.
Se întoarce pe călcâie și trântește ușa în spatele lui. Decid să fac la
fel și mă ridic să-mi aranjez dosarele în servietă.
— Eu plec, îi spun lui Stanton.
— Vrei să cinezi acasă la mine în seara asta? Cu mine și cu Sofia?
— Nu în seara asta, prietene. Cu cât mai repede voi dormi, cu atât
mai repede se va termina ziua asta nenorocită.

***
Până la urmă nu mă duc acasă. Mă duc într-un bar mic de cartier, o
gaură mizerabilă cu personal dezagreabil, cu o clientelă aproape
inexistentă și cu un whisky fantastic. În loc să mă confrunt cu barmani
amabili, care așteaptă bacșișuri și cu o clientelă feminină care este în
căutarea unei partide de sex, știu că aici voi fi lăsat în pace. Și este exact
ce am nevoie acum.
Mă așez pe un taburet la bar, în fața unui barman cu o constituție ca
de bou, care mă servește cu un whisky dublu, sec. Arunc câteva
bancnote pe barul din lemn putrezit, mai mult decât ar trebui.
— Lasă-mi toată sticla, îi spun.

CAPITOLUL 20

Câteva ore mai târziu, urc împleticit scările de la intrarea lui

Chelsea, fără să îmi amintesc exact cum am ajuns acolo.
Mă uit în spatele meu, la mașina mea parcată strâmb. Și pe gazon.
144
 Luminile din casă sunt stinse și totul este calm în reședința
McQuaid. Îmi fac socoteala că este prea târziu să mă înființez aici și mai
ales să bat la ușă. Atunci îmi aduc aminte de cheia de rezervă. Pentru că
sunt un nenorocit de geniu. Ridic covorașul și văd piesa din metal
strălucitor. Deschid ușa și intru în vârful picioarelor, atât cât îmi permit
cele o sută de kilograme ale mele. Ghemul de blană vine spre mine,
ghearele lui mici scrijelind pe pardoseală, adulmecându-mi picioarele.
„Hei, Shaggy. Unde e Scooby?” Râd – chiar dacă nu e amuzant.
Intru în bucătărie și iau o sticlă cu apă rece din frigider. Aproape
am golit-o pe jumătate când Chelsea sare în bucătărie, cu o bâtă de
baseball în mână, gata să lovească. Aerul ei panicat dispare când mă
zărește, trecând la unul enervat. Cel puțin, coboară bâta.
— Jake! M-ai speriat ca dracu!
— De câte ori ți-am spus să schimbi locul cheii? îngaim eu. Este
primul loc în care vor căuta spărgătorii. Vreau să spun – hei –, uită-te la
mine, am reușit să intru și acum ești blocată cu mine.
Îți pleacă capul într-o parte și își încrețește sprâncenele. Este
adorabilă. Am chef să-i ling sprâncenele și toată fața. Am chef să o ling
din cap până-n picioare și să mă frec de ea până se va impregna cu
mirosul meu. Pentru ca toată lumea să știe că ea aparține cuiva.
— Ești beat? șoptește ea.
Chiar trebuie să mă întrebe asta?
— Mda, beat mort, sunt.
Mulțumesc, Stăpâne Yoda.
— Tu ești... în regulă?
— A fost o zi groaznică la birou, dulceață. Mi-am meritat sticla de
whisky.
— Ce s-a întâmplat?
Evit întrebarea ei și spun încet:
— Trebuia să te văd. Tu faci ca totul... să fie mai bine.
Se uită fix la mine câteva secunde, pe urmă pune bâta de baseball
într-un colț.
— Să nu faci zgomot, de acord? spune întinzându-mi mâna. Să nu
trezești copiii.
Ar fi îngrozitor. Îmi închid gura cu o cheie imaginară.
Dar când începe să mă conducă spre camera ei, o trag spre mine,
obligând-o să se lovească de mine, pentru că trebuie să-i spun ceva ce
nu suportă amânare.

145
 — Chelsea... nu am crezut nicio clipă ce ți-am zis. Eu sunt de partea
ta.
Ea îmi studiază fața și îmi zâmbește cu tandrețe, pe urmă își trece
mâna prin părul meu.
— Știu că ești.
Ajungem în camera lui Chelsea fără să fim detectați. Ea închide ușa
în timp ce eu mă așez pe pat trăgând de cravată. Ea vine în ajutorul meu
și mi-o trece peste cap, pe urmă se ocupă să-mi scoată cămașa din
pantalon, lăsându-mă în boxeri și în tricou.
O observ cu privirea încețoșată, admirând modul în care se mișcă
cu atâta grație, descoperind pentru prima dată zâmbetul ei dojenitor.
— Ești atât de frumoasă!
Ridică capul aruncând pantofii mei peste umăr.
— Nici tu nu arăți rău, știi. Hai, lungește-te.
Fac ce mi-a spus, lungindu-mă pe spate, cu o mână sub cap. Chelsea
se ghemuiește lângă mine, punându-și capul pe pieptul meu.
— Ce se întâmplă, Jake?
Undeva, adânc în mine, se află adevărul. Este ascuns sub
nenumărate straturi de decepție și de rușine. În același timp vrea să se
arate, așa cum un animal rănit își arată burta când știe că a pierdut
lupta, ca să grăbească inevitabilul.
— Nu sunt un om bun, șoptesc.
Chelsea ridică capul și îi simt bărbia pe coastele mele.
— Ești unul dintre cei mai buni oameni pe care-i cunosc, pe toate
planurile, spune cu o voce incredulă și amuzată, ca și cum ar crede că eu
glumesc.
Nu o contrazic, până la urmă o va afla mai devreme sau mai târziu.
Adevărul te va elibera, nu? Ce glumă bună. Adevărul este urât și te ține
prizonier. Când iese la lumină, totul se prăbușește în jurul tău.
— Ți-am vorbit deja despre tatăl meu?
— Ai spus că a plecat când aveai opt ani.
— Da, a plecat, asta este clar, mârâi eu.
Scutur capul adâncindu-mă în amintirile sumbre pe care mai bine
aș fi făcut să le uit.
— Tipul ăsta era un nenorocit, chiar și în zilele lui cele mai bune.
Când bea... devenea cu adevărat periculos. Îmi amintesc că mama... era
mereu nemișcată. Aveam obiceiul să-i privesc pieptul doar ca să mă
asigur că încă respiră. Era ca și cum ar fi încercat să se piardă în tapet,
ca el să nu aibă niciun motiv să o...
146
 Totuși, oamenii precum tatăl meu nu au nevoie de motive ca să
lovească.
— Ultima dată, a fost pentru că ea a strănutat.
Încă mai revăd scena. Lovitura pe care a dat-o în platou, făcând să
zboare farfuria pe televizor și pe pereți, lăsând urme de grăsime. Felul
în care a apucat-o.
— Poți să crezi asta? Pentru că a strănutat, la dracu!
Îndrăznesc să întorc în sfârșit capul spre Chelsea, care mă privește
cu simpatie și tristețe, dar nu cu milă.
— Și ea era așa de micuță, Chelsea! Chiar și când eram mic, vedeam
că era minusculă pe lângă el, zic înghițind ca să pot spune și ce urmează.
A aruncat-o pe scări, iar eu mă gândeam că de data asta nu se va opri. I-
a spus că o va face, într-o zi. Și când se va întâmpla, o va îngropa unde
nimeni nu o va găsi. I-a spus că ea nu-i va lipsi nimănui, spun când
lacrimi îmi umplu ochii. Nimeni în afară de mine, adaug cu o voce
răgușită. Atunci am deschis cutia pe care o păstra sub pat – nenorocitul
ăla nu o descărca – și am mers în salon, unde l-am țintit pe tata. Pistolul
nu era greu iar mie nu-mi tremurau mâinile. Dar când l-am armat,
zgomotul mi s-a părut asurzitor. El s-a oprit imediat. A înțepenit pe loc.
Știa exact de unde vine zgomotul ăla. S-a întors, încet și eu am continuat
să-i țintesc pieptul. I-am spus să plece, să ne lase în pace..., dacă nu, îl voi
omorî. Și aș fi făcut-o.
Nu știu când, Chelsea a început să-mi mângâie pieptul și burta, dar
o constat abia acum și asta mă motivează să termin.
— Presupun că ce se spune este adevărat. Lașii nu se iau decât de
țintele slabe, de cele care nu se apără. Pentru că a plecat și nu s-a mai
întors niciodată.
Pentru un moment, singurul zgomot din cameră, este cel dat de
respirațiile noastre.
— De asta faci meseria asta, spune Chelsea cu o voce plină de
admirație.
— Ce vrei să spui?
— Tu aperi oameni. Cum ai apărat-o pe mama ta... și pe Rory. Le-ai
oferit șansa să pornească de la zero.
— Cea mai mare parte dintre oameni nu vede lucrurile în felul ăsta,
Chelsea, spun închizând ochii.
— Ei bine, eu, eu le văd așa, răspunde punând mâna pe obrazul
meu.

147
 Expresia ei este tot ce visez, tandră, afectuoasă, ca și cum eram
eroul din poveste. Și Dumnezeule, ce mult mi-ar plăcea să fiu egoist și să
termin de smuls hainele noastre ca să evit ca ea să mă vadă altfel decât
în clipa asta. Mi-ar plăcea atât de mult să o păstrez pentru mine.
Oribilul adevăr sfârșește mereu prin a ieși la iveală totuși și Chelsea
merită să-l audă din gura mea.
— Astăzi am apărat un om care este exact ca tatăl meu.
Mângâierile ei devin ezitante după care se opresc de tot.
— Soția lui... este cu el de treizeci de ani, a încasat toate loviturile și
a avut în sfârșit curajul să-l părăsească. Să-l trimită la dracu. Iar eu i-am
răpit această șansă. El i-a făcut rău, știu asta și din cauza mea, ea va
continua să sufere.
O privesc în ochi pe Chelsea sperând că voi găsi acolo un răspuns
pe care pot să-l suport.
— Este un monstru, Chelsea. Și eu l-am apărat. Ce face asta din
mine?
Ritmul ei cardiac se accelerează, ca al unei păsări care tocmai a
înțeles că este în colivie. Îmi studiază fața... căutând ce să-mi răspundă.
— Jake... uneori în viață... avem de făcut alegeri dificile...
— Exact, spun luând-o de brațe și trăgând-o spre mine, dacă aș fi
fost un om bun, alegerea nu ar fi trebuit să fie dificilă, ar fi fost evidentă.
Ceva în mine se prăbușește sub greutatea a tot ce ceea ce-mi
doresc. O vreau pe Chelsea, această femeie curajoasă și magnifică și
vreau copiii. Puștii ăștia perfecți, și îngrozitori, și geniali pe care ea îi
iubește din toată inima și din tot sufletul ei. Vreau să fie ai mei, ca să-i
pot proteja, să-i învăț ce știu. Să împart cu ei bucuriile, râsetele lor,
dragostea lor. Vreau să trăiesc aici, să fiu motivul fericirii lor.
Și mai ales, ce este cel mai important, vreau să-i merit.
Astăzi, am exact proba contrariului.
— Nici măcar nu ar trebui să fiu aici, îi spun. Tu meriți un bărbat
care știe ce e binele și care acționează în consecință. Vreau... la naiba,
Chelsea... vreau să fiu acel bărbat pentru tine.
Fără să spună un cuvânt, Chelsea se ridică în pat și își sprijină capul
de pieptul meu. Este dulce, caldă și miroase divin. Nu există niciun alt
loc pe Pământ unde mi-ar plăcea să fiu acum.
— Nu-ți face griji, Jake. Dormi. Pst... totul va fi bine.

148
 CAPITOLUL 21

— Cred că este mort.

— Nu este mort, încă mai respiră.
— Poți respira, chiar dacă ești mort?
— Nu. Adică, poate. Dar ar trebui un aparat de respirație artificială.
Cineva adulmecă.
— Miroase a mort.
Simt o presiune pe pleoapă care îmi este deschisă cu forța,
dezvăluind figura încețoșată a lui Rosaleen.
— Ești mort? strigă ea.
Se pare că ea crede că sunt și surd.
— Da, sunt mort, spun rostogolindu-mă pe o parte. Lăsați-mă să mă
odihnesc pe veci, în pace.
Totuși, durerea sâcâitoare din capul meu nu mă va lăsa să adorm
din nou. Simt ca și cum niște paraziți cu gheare lungi și-ar fi făcut un
drum în capul meu și ar încerca să-mi deschidă craniul de la interior.
Stomacul meu nu încetează să se învârtă, precum cuva unei mașini de
spălat și chiar dacă au trecut zece ani de când n-am mai vărsat din cauza
unei mahmureli, este posibil să se întâmple din nou astăzi.
— Știi, eu aș putea să te fac bine.
Este vocea lui Raymond. Mă întorc din nou pe spate și deschid
ochii. Sunt toți patru. Raymond, Rory, Reily și Rosaleen, care se
holbează la mine dezgustați, pregătiți de școală.
— Cum?
— Mama noastră era preocupată de homeopatie. Aș putea să-ți
pregătesc un cockteil.
— OK.
Asta arată cât de disperat sunt, să ascult un copil de nouă ani, la
naiba! Mă sprijin de pereți în drumul meu spre bucătărie. Chelsea este
acolo, îmbrăcată cu niște colanți negri și un tricou cu emblema
Berkeley, care îi face sânii să arate fantastic. Măcar dacă m-aș simți
destul de bine ca să-i arăt aprecierea mea reală. Îi bagă în gură lui
Ronan un compot verde, iar eu mai am puțin și vomit peste tot pe jos.
Lui se pare că îi place.
— Oh, te-ai ridicat, spune cu o față veselă. Arăți îngrozitor – și de
data asta este mai puțin veselă când o spune.
— Mi se pare logic. Îngrozitor, descrie exact cum mă simt.
149
 Stau pe taburet în timp ce Raymond scoate blenderul și începe să
verse în el sucuri de fructe, capsule și capsule gel. Dă drumul
blenderului. Și capul meu explodează. După două minute lungi, varsă
într-un pahar mixtura maro și vâscoasă și îl pune în fața mea. Mă
privesc toți – chiar și bebelușul – de parcă aș fi Omul-Lup din show-urile
alea de groază în carnavalurile de pe timpuri.
— Chiar crezi că o să aibă efect? îl întreb pe Raymond.
— Ei bine... spune mușcându-și buzele. Sau va funcționa, sau vei
vomita, în orice caz te vei simți mai bine.
Are logică. Mă sufoc, încercând să nu respir și îl beau din câteva
înghițituri. Râgâi cu zgomot și stomacul meu chiorăie, pe urmă îmi pun
fruntea pe blatul de lucru.
— Cineva să mă omoare, vă rog!
— Bun, copii, este timpul să mergeți la școală, spune Chelsea
distribuindu-le pachețelele și ghiozdanele, într-un cor de mormăieli
nemulțumite. Îi aud cum se târăsc pe hol și pe urmă ușa de la intrare se
trântește. Cred că am ațipit câteva minute, pentru că următoarea dată
când îmi deschid ochii, suntem doar Chelsea și cu mine în bucătărie.
Pune un pahar înalt cu apă în fața mea, cu o expresie neutră.
— Mulțumesc.
Nu-mi mai amintesc totul despre noaptea trecută, doar câteva
cuvinte și imagini, dar simt totuși nevoia să mă scuz.
— Îmi pare rău pentru aseară.
— De ce? întreabă ea băgând vasele în chiuvetă. Nu este ca și cum
ai fi sărit pe mine.
— Nu, de asta mi-aș fi amintit, sunt sigur.
Mă privește cu un surâs timid.
— Chelsea... încep cu o voce disperată. Îmi pare rău de asemenea și
pentru ce ți-am spus cealaltă zi. Eu nu îmi petrec doar puțin timp plăcut
cu tine, știi asta, nu-i așa? Vreau ca tu să știi... că e mult mai mult de atât.
Doar că eu nu prea știu ce să fac cu acest... mult mai mult.
Fața ei se îmblânzește și privirea i se umple de tandrețe. Își linge
buzele și pare că-și caută cuvintele.
— Mi-ai lipsit. Știu că nu a durat decât o zi și că asta sunt sigură că
te va speria... Dar îmi place să fii aici. Nu suntem obligați să... mergem
mai departe, dacă asta te face să nu te simți în largul tău. Putem păstra
lucrurile așa cum sunt acum, îmi convine și așa. Găsesc că toată situația
este mai curând... genială.

150
 Îi iau una dintre mâini într-ale mele, privind-o cum dispare, așa de
mică, așa de frumoasă.
— Și eu o găsesc mai curând genială, la rândul meu.
— Cu atât mai bine, spune cu un surâs larg pe față.
Casc și mă întind... și... uau. Cred că încep să mă simt mai bine.
Raymond cred că se pricepe la ceva, sper că a notat rețeta pe undeva.
— Trebuie să mă duc la serviciu, dar înainte de a trece pe la mine
să mă schimb, mi-ar plăcea să fac un duș.
Chelsea își trece degetele prin păr, masându-și scalpul.
— Sunt cinci dușuri în casa asta, alege-l pe cel pe care-l vrei.
— Îmi place mult cel din camera ta, îi spun zâmbind.
Două minute mai târziu, apa aproape fierbinte îmi destinde mușchii
încordați. Îmi dau capul pe spate sub capul de duș, lăsând apa să-mi
curgă pe față și să ducă cu ea și ziua de ieri. Conversația mea cu doamna
Holten, pe urmă cu Tom Caldwell și sentimentele pe care mi le-a trezit,
dispar în sifon.
Mă întorc în camera lui Chelsea cu un prosop legat în jurul taliei.
Este aici, aranjând mici bucăți de dantelă într-un sertar. Mă privește și
ochii ei urmăresc picăturile de apă care curg pe pieptul meu. Mădularul
meu se trezește la viață sub privirea ei arzătoare, iar ei nu îi scapă asta.
— Ne simțim mai bine?
— Mult mai bine, spun lingându-mi buzele.
Deodată, prosopul cade la picioarele mele.

***
În zilele care urmează, Chelsea și cu mine ne regăsim rutina, în
cameră ca și în afara ei. Viața mea redevine normală, o normalitate
ciudată și diferită care îi include pe Chelsea și pe copii. Într-o zi Chelsea
se alătură nouă, lui Brent, Sofia, Stanton și mie, pentru prânz și Sofia îl
ține pe Ronan pe genunchii ei tot timpul prânzului. Îl duc pe Rory
pentru probele de selecție ale echipei de baschet din cartier și
sărbătorim reușita lui mâncând pizza pe terasă. Rosaleen începe
cursurile de pian cu un nou profesor care vine acasă – iar eu asist la
întreaga oră ca să mă asigur că nu a adus vreo riglă de lemn. Riley
descoperă 5 Seconds of Summer și One Direction este declasată – după
mine, toate se aseamănă. Ronan începe să doarmă nopțile, ceea ce este
un bonus enorm și Raymond profită de zilele lui de școală fără
probleme. Cât despre Regan, face uz de noua ei putere, spunând „nu”
tuturor, cum prinde ocazia.
151
 Este mai curând genial...
Doar că... într-o zi... totul se schimbă. În mai rău.

***
După ce doamna Holten și-a retras plângerea și a refuzat să-l ajute
pe procuror, Tom Caldwell nu a avut de ales și a trebuit să renunțe la
acuzațiile împotriva senatorului. Este deci o victorie pentru cabinetul
meu și probabil un mare pas înainte pentru cariera mea. Am devenit
favoritul lui Jonas Adams și persoana preferată a senatorului Holten, un
om cu o influență considerabilă în Washington. Într-o vineri după masa,
senatorul își face un loc liber în agenda lui încărcată ca să vină la
cabinetul lui Jonas, să mă întâlnească. Pentru a discuta despre viitorul
meu. Și despre toate tranzacțiile pe care diavolul ăsta vrea să le facă.
Stăm așezați pe canapeaua de piele din biroul lui Jonas, savurând
un delicios whisky. Holten vorbește despre un „bun prieten” care este
acuzat de spălare de bani. Ochii lui negri, goi, fără suflet, îmi cam dau
fiori reci. Senatorul încă vorbește, când telefonul meu îmi vibrează în
buzunar. Îl privesc discret – numele lui Chelsea este afișat pe ecran.
Trimit apelul către mesageria vocală. Dar câteva minute mai târziu, simt
cum mi se ridică părul pe ceafă când telefonul îmi afișează din nou
numele ei.
Ezit o secundă, cu degetul deasupra ecranului, dar îl trimit din nou
la mesageria vocală. Această reuniune ar putea fi cea mai importantă
din cariera mea, să aflu câți metri a mers azi Ronan, mai poate aștepta.
Ne golim paharele și subiectul se îndreaptă spre cazurile mele
recente – cea mai recentă achitare. Pe urmă Veronica, secretara
particulară a domnului Adams intră în birou și vocea ei ezită să ne
întrerupă.
— Iertați-mă pentru deranj, domnilor. Domnule Becker, doamna
Higgens este la telefon, cu un apel urgent pentru dumneavoastră.
Mă gândesc imediat la copii – că Rory a avut din nou probleme, sau
că Regan a avut vreun accident. Nimic grav, bineînțeles, un os rupt sau o
tăietură care trebuie cusută. Îmi maschez totuși îngrijorarea cu o
ridicare din umeri.
— Îmi pare rău, domnilor. Riscul de a fi prea solicitat.
Domnul Adams dă din cap.
— Folosește-mi telefonul, Becker.

152
 Rămân în picioare în fața biroului său, în timp ce ei își reiau
conversația și apăs pe butonul care pâlpâie. se aude un clic, o pauză pe
urmă se stabilește conexiunea.
— Jake?
Din această unică silabă, știu că s-a întâmplat ceva foarte grav.
Chelsea respiră greu, ca atunci când vă este foarte rău și respirați adânc
ca să puteți suporta durerea.
— Ce s-a întâmplat?
— Janet este aici. Cu... polițiști. Au... un mandat pentru...
Inima începe să-mi bată nebunește.
— Îmi iau copiii, Jake.
Am impresia că mă prăbușesc într-o groapă fără fund.
— Plec imediat. Spune-le... spune-le că vin.
— Grăbește-te, mă imploră vocea ei înainte de a închide.
Pun telefonul în furcă și am nevoie de tot autocontrolul meu ca să
nu ies fugind din birou.
— Îmi pare rău, dar trebuie să plec, spun apucând servieta și
mergând cu pași mari spre ușă.
— Becker, senatorul Holten nu este liber decât în după masa asta.
Am prins deja mânerul ușii în mână, dar mă oblig să mă opresc și să
mă întorc.
— Știu, și îmi pare rău cu adevărat că nu am avut timp să vorbim
mai mult, domnule senator. Dar... e o urgență familială, spun instinctiv.

CAPITOLUL 22

Deschid ușa cu o lovitură de picior, nebun de furie, făcând tot ce-mi

stă în putință să nu-mi pierd controlul. Emoțiile te fac neglijent și astfel
se comit erorile. Și eu nu-mi pot permite să o dau în bară.
Holul de la intrare este gol, așa că mă grăbesc în salon. Prima pe
care o văd, este Riley cu un rucsac albastru la picioare, mângâind-o pe
spate pe surioara ei care are capul băgat în stomacul ei. Adolescenta de
paisprezece ani mă privește, cu ochii plini de lacrimi pe care refuză să le
lase să curgă.
— E-n ordine, spune făcând totul să pară curajoasă. Sunt bine.

153
 Remarc un polițist în uniformă într-un colț; pare tânăr, pun pariu
că abia a ieșit din școală. Mă întreb dacă, atunci când a semnat
contractul, se aștepta să smulgă copii morți de spaimă din singurul lor
cămin. El ia în mână o fotografie de pe măsuța joasă și o privește.
— Nu te atinge de asta, latru la el.
Pune înapoi fotografia și ridică mâinile în semn de capitulare. Trec
prin fața lui ca să ajung la Chelsea. În brațele ei, Regan pare pierdută și
la picioarele ei, Ronan observă situația din coșulețul lui. Ochii lui
Chelsea sunt sălbatici și îngroziți și nu încetează să-și frământe mâinile.
Suspină, ușurată că mă vede.
— Ce dracu se întâmplă, Janet? scrâșnesc cuvintele pe care i le
adresez asistentei sociale care stă lângă ea.
— Nu a fost decizia mea. Asta vine de mai sus, spune scuturând din
cap.
— Cine este, „mai sus”?
Cui va trebui să-i scot ochii?
— Directorul Serviciului de Protecție al Copilului a revăzut dosarul
și a decis să-i ia pe copii din căminul lor. Se numește Dexter Smeed.
Iau hotărârea tribunalului din mâinile lui Chelsea.
— „Neglijență și punerea în pericol a copiilor”. Este o glumă?
Janet strânge buzele, cu o figură dezolată.
— Nu știu ce să vă zic.
Citesc din nou hârtia, verificând data, formularea, semnăturile.
Căutând ceva, nu are importanță ce, care o poate invalida.
— O să poți face ceva, nu-i așa? întreabă Chelsea implorându-mă
din priviri. Dreptul de a răspunde, o amânare? Ca să rămână?
Vocea ei este plină de speranță și de încredere, este îngrozitor.
— Îi vom recupera, îi spun luând-o în brațe. Îți promit, Chelsea. Îi
vom recupera.
Mă fixează o clipă fără să clipească din ochi, de parcă nu ar înțelege
ce îi spun. Pe urmă, dintr-o dată, văd că pricepe. Închide ochii și inspiră
încet pe nas. Când deschide pleoapele, a ridicat un zid în jurul emoțiilor
sale, ca să rămână tare, pentru copii. Până... mai târziu.
Chelsea înclină capul și se obligă să surâdă, pe urmă se duce spre
Riley și spre Rosaleen, mângâindu-le părul și spunându-le că se vor
duce la niște prieteni de-ai lui Janet pentru câtva timp, că va fi super și
că se vor amuza copios.
Cât despre mine, eu mă rog ca ei să nu audă cum îi tremură vocea.
— Unde îi duceți? o întreb pe Janet.
154
 I-am citit luna trecută un articol Judecătorului, care vorbea despre
centrele de primire, pline până la refuz și de lipsa familiilor maternale la
Washington. Îmi imaginez în clipa asta trei mașini diferite, fiecare cu
câte doi copii, care o iau în direcții opuse.
— Nu vă pot spune.
— Atunci spuneți-mi dacă vor rămâne împreună, mârâi eu.
Cu toate astea, departe de a fi agresivă, vocea mea este mai degrabă
disperată.
— Este o familie cu care am mai lucrat. Oameni de bine. Sunt de
acord să-i ia pe toți șase... pentru weekend.
— Pentru weekend? Atât? întreb panicat.
— După asta, depinde cine va fi disponibil, spune reluând un ton
profesional. Este totul scris în dosarul pe care i l-am dat lui Chelsea,
drepturile ei, opțiunile pe care le are. Poate cere o audiență de urgență.
— La naiba!
Aud pași pe scară și apare Raymond cu o figură stoică, dar ochii
roșii și nasul pe care și-l trage, îl dau de gol. Își lasă pe jos rucsacul și
fuge în brațele lui Chelsea.
Încerc să găsesc ceva de spus, cuvinte care să atenueze acest
coșmar. De abia am deschis gura, că Rory sosește la rândul lui, cu ochii
larg deschiși, sub șoc. Mă aștept să se alăture fraților și surorilor lui în
brațele lui Chelsea, dar nu este cazul.
El fuge spre mine. Corpul lui micuț se strivește de al meu, mă
înconjoară cu brațele sale, agățându-se de mine cu toate forțele lui.
Vocea lui se aude înfundat din cauza hainelor, dar aud tot ce îmi spune.
— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Voi fi cuminte. Promit să fiu
cuminte.
Am lacrimi în ochi și inima frântă când îl aud pe bietul băiat distrus
cum spune tot ce are pe suflet...
Îngenunchez în fața lui și îl împing ușor în spate ca să-l pot privi în
ochi.
— Nu este vina ta, Rory. Nimic din ceea ce ai făcut tu nu a provocat
situația asta.
— Dar...
— Nu este vina ta, micuțule.
— Nu... îi... lăsa... să... ne ia..., se bâlbâie el.
— O să vă aduc înapoi acasă. O să vă aduc pe toți înapoi acasă, spun
cu o voce fără echivoc.
Își înfige privirea în a mea, căutând să vadă dacă sunt sincer.
155
 — Când?
— Luni, spun și blestem în gând momentul pe care l-au ales,
programul Curții și lipsa audiențelor în week-end. O să vă aduc pe toți
acasă luni. Îți amintești ce ți-am spus apropo despre un bărbat și
cuvântul pe care și-l dă?
Dă din cap că da.
— Tot ce contează, este cuvântul unui bărbat, să spună ceea ce
gândește și să facă ceea ce spune.
Îi surâd trist.
— Exact. Îți dau cuvântul meu, Rory. O să vă aduc înapoi luni.
Ridic capul și îi văd pe toți copiii din jurul ei care mă observă și mă
ascultă.
— Dar până atunci, îi spun lui Rory, tu va trebui să fii puternic, de
acord? Trebuie să aveți grijă unii de alții. Să nu vă certați. Ajutați-vă.
Rory ascultă ce îi spun, dă din cap, își încleștează maxilarul, pe
urmă își usucă obrazul. Este gata.

***
Instalăm cei șase copii în microbuz. Chelsea îi ia unul câte unul în
brațele ei și îi îmbrățișează înainte de a urca în mașină și pare că se
deșiră de fiecare dată când mai lasă unul să plece. Fața lui Rosaleen este
roșie și udă de lacrimi.
— Vreau să rămân aici, plânge ea.
— Știu, micuța mea, îi spun mângâindu-i obrazul cu dosul mâinii.
Nu va fi pentru mult timp. O să treacă super repede, o mint eu.
Buza lui Regan tremură și eu nu sunt sigur că ea înțelege ce se
întâmplă.
— Nuuuu...
Nu am forța să îi răspund. Tot ce pot să fac, este să o sărut pe
frunte.
Chelsea și cu mine ne dăm în spate în timp ce Janet închide ușa
culisantă a microbuzului care răsună ca o ușă de închisoare, pe urmă se
instalează la volan. Chelsea le face la revedere cu mâna și continuă să le
vorbească, chiar dacă ei nu o mai aud.
— Vă iubesc! Să fiți cuminți! O să ne vedem foarte, foarte repede! Să
nu vă fie teamă! Vă prom...
Vocea ei cedează.
— ... promit că totul va fi bine.

156
 Mâna ei este încă în aer când microbuzul coboară aleea, urmat de
mașina de poliție și trece de poartă înainte să dispară. De abia a ieșit din
raza ei vizuală, că Chelsea se prăbușește. Un șuierat ascuțit îi scapă din
gât și își ascunde chipul în mâini. Îi pun mâinile pe umeri, ca să știe că
sunt aici și ea scoate un urlet oribil. Un strigăt strident pe care nu-l voi
uita niciodată, o durere așa de vie și de profundă încât nu poate decât să
plângă, uitând aproape să respire.
Genunchii ei cedează și eu o prind. Îmi strânge cămașa în pumnii ei
și își ascunde fața, plângând așa de tare că este deja udă când ajungem
în casă.
— Le era atât de frică, Jake! Dumnezeule, erau îngroziți!
Este îngrozitor. Fiecare dintre cuvintele ei este ca o lovitură de bici,
care mă taie, transformându-mi măruntaiele într-o masă însângerată. O
duc direct în camera ei, copiii și-au lăsat urmele peste tot în această
casă – jucăriile lor, fețele lor zâmbitoare din pozele de pe pereți – acolo
nu va fi atât de bântuită. Mă așez pe pat, ținând-o pe Chelsea în brațe,
mângâindu-i părul, sărutând-o pe frunte, șoptindu-i cuvinte fără sens ca
să o îmbărbătez.
Hohotește mult timp și știu că nu este doar din cauza copiilor. Își
revarsă toată tristețea, tot ce a strâns în ea în ultimele luni. Tristețea
cauzată de pierderea fratelui ei și a cumnatei sale, singurătatea ei,
angoasa pe care nu s-a autorizat niciodată să o resimtă.
— Fratele meu a fost un frate bun, hohotește ea.
— Știu.
— Îl iubeam.
— Știu că îl iubeai, spun cu o voce dulce.
— Și el a plecat... Îmi lipsește... atât de mult...
— Știu, scumpo, spun strângând-o mai tare în brațele mele.
— Nu aveam decât un singur lucru de făcut. Unul singur... și am
eșuat! I-am pierdut...
— Pst... va fi bine.
— Au plecat... Dumnezeule... au plecat...
— O să-i aducem înapoi, ți-o promit.
Până la urmă Chelsea se epuizează plângând și cade într-un somn
profund. Rămân treaz toată noaptea și o țin în brațe, îi șoptesc
promisiuni când ea geme în somn, când încruntă sprâncenele sau când
are atacuri de panică. Mă gândesc la copii, la fiecare dintre ei, îi
vizualizez în mintea mea. Sunetul vocii lor, mâinile lor micuțe, mirosul
lor când s-au jucat afară, un amestec de pământ, de soare și de bunătate.
157
Încerc să mă conving că vor fi în siguranță, într-un fel sau altul, dacă voi
continua să mă gândesc la ei.

Dar imaginația poate lucra în două sensuri, poate fi și un lucru de

rahat, mă gândesc de asemenea și la ororile pe care le-am văzut. La ce
am citit sau la ce am auzit din gura clienților sau a colegilor. Mă întreb
dacă copiii o cheamă pe Chelsea sau poate pe părinții lor, dacă stau
ascunși sub pătură ca să plângă, pentru că sunt înconjurați de străini și
nu știu ce îi așteaptă mâine.
Este cea mai lungă noapte din toată viața mea.

CAPITOLUL 23

Când se face dimineață, o pun delicat pe Chelsea pe pat și o întind la

bucătărie. Pun cafetiera în priză, scot afară câinele și îi umplu bolul cu
crochete. Își privește mâncarea cu tristețe, o respinge, se face covrig pe
canapea și suspină.
— Știu ce simți, prietene, îi spun mângâindu-l pe cap.
Ham!
Îi duc o ceașcă de cafea lui Chelsea, i-o pun pe noptieră și mă așez
pe pat. Când îi pun mâna pe șold, ea deschide ochii mari reținându-și
respirația cu un strigăt, ca și cum aș fi trezit-o dintr-un vis urât. Privește
în jurul ei și privirea ei se întunecă când realizează că visul urât este de
fapt realitatea. Cade din nou pe pernă suspinând și mă privește în ochi.
— Mulțumesc pentru ieri. Mulțumesc că ai rămas cu mine.
— Nu îmi mulțumi, este normal, îi spun mângâindu-i părul pe
spate. Trebuie să mă duc la birou ca să pregătesc audiența de luni.
— De acord, mulțumesc, răspunde cu o voce lugubră. Pot să vin cu
tine?
— Bineînțeles.

***
Îi chem pe Stanton, Sofia și pe urmă pe Brent, în timp ce Chelsea se
îmbracă. Le povestesc ce s-a întâmplat ieri și le cer să ne regăsim la
birou. Procedurile în dreptul familiei sunt puțin diferite față de cele cu
158
care sunt obișnuit să lucrez și va trebui să mă familiarizez cu ele, dar
până la urmă, o audiență este o audiență. Voi avea nevoie de probe, ca și
de o tonă de acte de jurisprudență pentru a-mi susține argumentul și să
probez că locul copiilor este lângă Chelsea, că Protecția Copilului a
depășit linia retrăgându-i tutela.
Chelsea intră în încăpere bând din cafea, îmbrăcată cu un blugi și cu
o cămașă largă roșie. Părul ei ca o flacără, ridicat în coadă de cal,
strălucește în o mie de focuri în lumina soarelui care inundă încăperea.
Pare să îi fie mai bine, dar... nu aș spune că este în formă. Mă duce cu
gândul la o farfurie de porțelan care a fost lipită, dar cel mai mic șoc o
poate sparge din nou.
Ne oprim să cumpărăm covrigi în drumul spre casa mea, unde mă
schimb, pe urmă ne ducem la birourile Adams & Williamson. În mod
obișnuit, nu se lucrează sâmbăta aici deci mai sunt doar câțiva avocați
în ținute lejere. O duc pe Chelsea în biroul meu, unde îi găsim pe
Stanton, Sofia și Brent. Pe rând, o iau pe Chelsea în brațele lor, pe urmă
toată lumea se așază în jurul biroului meu.
— Au totul, le spun frunzărind raportul care însoțește convocarea
la audiență.
Și pe hârtie, nu arată bine.
— Arestarea lui Rory și brațul lui rupt, aceea a lui Riley după
petrecere, altercația dintre Raymond și Jeremy Sheridan. Vorbesc chiar
și de dispariția lui Rosaleen. Au pus microfoane prin casă, sau ce?
— Au interogat probabil vecinii, spune Sofia, sau pe părinții
prietenilor. Chelsea, raportul spune că Regan încă nu vorbește și că tu
nu te-ai ocupat de asta.
— Nu are o problemă de vorbire, răspunde Chelsea dând din cap.
Toți copiii au vorbit târziu. Rachel s-a speriat la început, dar medicul
pediatru a spus că este absolut normal.
— Ne trebuie o declarație scrisă a pediatrului, mă adresez eu Sofiei,
și a psihologului lui Rory, și a profesorilor tuturor copiilor care să spună
că sunt inteligenți și că au note bune la școală. Asta va juca în favoarea
noastră.
Stanton dă din cap.
— Voi încerca să sap ca să aflu mai multe despre acest Dexter
Smeed și despre Serviciul de Protecție al Copilului, să vedem care sunt
statisticile lor în ultima vreme.
Fiecare pleacă să se ocupe de sarcina lui, dar Brent se ocupă mai
întâi să o instaleze pe Chelsea pe canapeaua de piele de lângă fereastră.
159
Îi dă o cană cu ceai apoi scoate sticla cu monogramă din buzunar și îi
toarnă o porție generoasă în ceașcă.
— O dușcă mică de dimineață face bine. Ajută la circulația sanguină.
— Mulțumesc, Brent.
— Nu ai de ce să te neliniștești, Chelsea. Au trezit uriașul adormit.
Și Jack este cel mai înspăimântător uriaș din oraș.

***
Câteva ore mai târziu, sunt în biblioteca cabinetului căutând mai
multe volume groase de pe etajerele lungi și aglomerate. Simt privirea
lui Stanton asupra mea în timp ce scoate și el o carte de pe etajera de
jos.
— Ce faci, omule?
— Tu ce crezi că fac? spun fără să ridic ochii.
— Cred că ați fost total dați peste cap și că nu ai decis încă pe cine
vrei să omori primul. În orice caz, eu asta aș simți dacă ar fi fost vorba
despre Presley.
Face o pauză așteptând răspunsul meu. Eu scot o carte și o
răsfoiesc rapid.
— Vreau doar să știi că sunt aici pentru tine. Pentru orice ai nevoie.
Închid cartea cu o pocnitură și mă uit urât la el, nu pentru că sunt
supărat pe el, doar pentru că este aici.
— Casa unui copil este ca și fortăreața lui. Ea îl protejează de
monștrii care ies din umbra nopții. Iar ei au venit în casa lor ca să îi ia,
Stanton. Știi ce-i face asta unui copil?
— Da, știu, spune înclinând capul.
De fapt, nu prea am chef să vorbesc. Am nervii întinși la maxim.
— Vrei să mă ajuți să mă simt mai bine? Găsește-mi ceva ce pot
folosi când mă duc acolo luni, să dau cu nenorocitul ăla de toți pereții.

***
Încă alte câteva ore mai târziu, stau așezat la biroul meu,
pregătindu-mi răspunsul pentru Serviciul de Protecție al Copilului.
Chelsea își apropie scaunul, pe care este încovrigată ca o pisicuță și mă
privește.
— Ce este asta? întreabă, arătându-mi o carte enormă deschisă pe
biroul meu.
— Acestea sunt statute. Legi pentru custodia copilului.
Își proptește capul în mână.
160
 — De ce sunt scrise așa?
— Răspunsul clasic ar fi să îți spun: pentru ca să nu existe loc
pentru interpretări. Pentru ca nimeni să nu poată susține că asta vrea să
spună altceva decât ce este scris. După mine, eu cred că legile sunt
scrise astfel pentru ca avocații să câștige o grămadă de bani explicându-
le altora ce vor să spună.
Răspunsul meu îi smulge un zâmbet tandru.
— Și asta, ce este?
— Asta, este jurisprudența în legătură cu cazul nostru. Sunt
deciziile luate de alți judecători în procese similare cu al tău. Mă voi
servi de ele pentru a-mi susține punctul de vedere. Judecătorilor le
place să urmeze turma.
Ea zâmbește din nou, clipind încet din ochi, complet epuizată.
— Odihnește-te, Chelsea. Dormi un pic, îi spun mângâindu-i părul.
Nu are nici măcar forța să mă contrazică.

***
Este întuneric afară când Chelsea și cu mine urcăm în mașina mea.
Aduc niște dosare cu mine – ceva de lucru la care să mă uit mai târziu –,
dar se pare că am cam terminat. N-am mai putut rămâne la birou niciun
minut în plus. Și dacă Chelsea părea epuizată puțin mai devreme, acum
pare plină de energie, conectată parcă la un fir. Vibrează de energie care
se cere consumată. Pare disperată.
— Putem să luăm câinele și să dormim la tine în seara asta? spune
bătând cu picioarele în podeaua mașinii.
Nu am nevoie să întreb, fără copii, casa aia mare pare un mormânt.
— Bineînțeles.
Aprobă din cap.
— Hei, oprește aici, repede! spune arătând spre un magazin care
vinde băuturi alcoolice, cu o firmă de neon verde care strălucește în
întuneric.
Trag lângă bordură, iar Chelsea apare câteva minute mai târziu cu o
pungă de hârtie maro. Când ajungem acasă la ea, rămâne în mașină
până îl caut eu pe Vărul It, pe urmă ne îndreptăm spre casa mea.
Odată ajunși la mine, Chelsea pune câinele pe jos în salon și se
îndreaptă direct spre bucătărie. Stau în cadrul ușii și o privesc cum ia
două pahare de sticlă din dulap și le umple pe amândouă din sticla de
vodcă pe care o scoate din pungă. Gesturile ei sunt agitate, furioase. Dă
peste cap primul pahar ca o adevărată profesionistă, se servește cu al
161
doilea pe care-l termină imediat, respiră adânc și își fixează privirea
asupra mea.
Prinde unul dintre pahare și vine spre mine, vărsând un pic de
vodcă pe jos. Fața ei este serioasă și ochii ei albaștri strălucesc cu o
lumină de prădător. Energia și hotărârea ei mă excită de nu se poate și
mădularul meu se întărește pe loc. Iau paharul pe care mi-l oferă și fără
să îmi iau ochii de pe ea, îl dau scurt peste cap.
Își linge buzele și se dă un pas în spate. Apoi începe să-și descheie
încet nasturii de la cămașă... de parcă ar lansa o provocare. Câteva
secunde mai târziu, blugii ei ajung pe jos alături de cămașă.
— Nu pot să mă opresc din gândit. Vocea ei de obicei dulce, este
mai joasă, răgușită – aproape o mârâială.
— Nu pot să-mi pun pe „pauză” creierul, știi?
Ochii ei cad pe paharul de sticlă și își mai toarnă unul, dar nu-l bea
încă.
— Mă face să înnebunesc, dracului. Nu vreau să mă gândesc deloc –
despre nimic din toate astea.
Pe urmă mă privește printre genele ei lungi.
— Crezi că m-ai putea ajuta cu asta?
Mă mișc repede luând-o prin surprindere, o prind de ceafă și o
atrag spre mine până când pielea ei goală se presează de mine. Ridic
paharul.
— Deschide gura.
Ea mă ascultă și îi duc paharul la buze ca să-i vărs în gură lichidul.
De abia l-a înghițit și gura mea este peste a ei, dinții noștri se ciocnesc și
îi gust tăria vodcii și durerea ei. Când îmi dau fața înapoi, ea gâfâie.
Mâna mea i se plimbă pe stomac și urcă spre pieptul ei. Sfârcul i se
întărește sub palma mea.
— Da, cred că te pot ajuta.
Și niciunul dintre noi nu mai are nicio șansă să se mai gândească la
ceva în noaptea asta.

***
Duminică dimineața, Chelsea se trezește înaintea mea. O simt
mișcându-se prin cameră, adunându-și hainele ca să se îmbrace și să se
ocupe de câine. Când se întoarce, se așază pe pat, așteptând să deschid
ochii. Pare să se simtă mai bine decât ieri, este mai hotărâtă. Nodul care
îmi strânge stomacul de două zile, mai slăbește puțin.

162
 — Aș vrea să mergem la biserică astăzi, spune și văd cum i se ridică
colțul gurii. Rachel și cu Robbie duceau copiii în fiecare săptămână, dar
eu nu am reușit încă să îi duc, spune zâmbind. Să îi ai pe toți îmbrăcați
în același timp, așteptând în fața ușii, este o mare realizare. Se oprește,
imaginându-și probabil copiii cu toate dificultățile lor minunate. Dar mi-
ar plăcea să merg astăzi. Poți veni cu mine?
Sunt un cinic când este vorba despre religie. În afară de
înmormântări, căsătorii și slujbele la care am fost cu mama când eram
mic, nu am fost niciodată la biserică. În mod ciudat, mă aud răspunzând:
— Sigur, vin cu tine.
Îl lăsăm pe Vărul It la Chelsea, unde Chelsea se schimbă într-o
rochie galbenă cu mâneci scurte și cu niște pantofi cu tocuri asortați. În
timpul slujbei, urmăresc mulțimea care stă în picioare sau
îngenuncheată, dar cel mai mult o urmăresc pe ea. Felul în care buzele
ei îi ating mâinile când ține capul aplecat pentru rugăciune, expresia ei
senină când preotul ne dă binecuvântarea la sfârșitul slujbei.
Suntem în fața mașinii mele, parcată în fața bisericii.
— Nu știu ce să fac... Chelsea râde fără umor. În timpul tuturor
acestor luni, părea că nu am niciodată suficient timp ca să fac ce-mi
doream, iar acum că îl am... nu-l vreau. Ai treburile tale de duminică pe
care să le faci, nu-i așa?
A remarcat că dispăream în fiecare duminică, dar nu m-a întrebat
niciodată unde mergeam. Mă întreb dacă s-a așteptat să-i spun singur.
— Da, am.
Dă din cap, resemnată cumva să-și petreacă singură după masa,
când îi spun:
— Vrei să vii cu mine?
Capul i se dă brusc în spate și îmi răspunde.
— Numai dacă vrei să fiu cu tine.
— Vreau să cunoști pe cineva.

***
O țin de mână pe Chelsea în timp ce mergem pe holurile azilului.
Marietta tocmai iese din camera Judecătorului când ajungem la ușă.
— Hei, Jake, mă salută ea cu un zâmbet până la urechi.
— Bună, Marietta. Ce face astăzi?
— Oh, dragul meu, are o zi bună.

163
 Suspin, ușurat. Ultimul lucru pe care mi l-am dorit este să o văd pe
Chelsea mai deprimată decât este, iar Judecătorul într-o zi proastă, nu
este o priveliște fericită.
Dau din cap și intru în cameră, urmat de Chelsea. Judecătorul
citește în fotoliul său de piele, lângă fereastră, îmbrăcat într-un pulover
bleumarin și într-un pantalon bej.
— Hei, bătrâne.
Fața lui se luminează și văd că mă recunoaște imediat.
— Jake!
Își închide cartea, se ridică și mă prinde într-o îmbrățișare
puternică.
— Mă bucur să te văd, fiule. Ce mai faci?
— Fac bine, Judecătorule.
Ochii lui cad pe Chelsea și îmi aruncă un zâmbet care-i accentuează
toate ridurile de pe față.
— Și înțeleg de ce, spune întinzându-i mâna. Bună ziua, draga mea.
Sunt Atticus Faulkner.
Chelsea îi strânge mâna, zâmbind până la urechi.
— Sunt Chelsea McQuaid... Sunt încântată să vă cunosc. Jake mi-a
vorbit mult despre dumneavoastră.
— Numai minciuni, presupun! exclamă el, făcându-mi cu ochiul.
Așezați-vă, vă rog. O să vă servesc cu un ceai. Tocmai mi-a adus Marietta
ceainicul.
Se agită să ne servească și curând, suntem așezați, fiecare cu o
ceașcă de ceai aburindă, în fața noastră.
— Ești frumoasă, draga mea, îi spune Judecătorul lui Chelsea.
— Mulțumesc, răspunde ea roșind.
— Va trebui să mă scuz dinainte, Chelsea, dacă spun sau fac ceva
care te face să nu te simți în largul tău. Am tendința să uit repede
lucrurile... în ultimul timp.
Chelsea zâmbește. Și este mai frumoasă decât oricare dintre sfinții
pictați pe vitraliile bisericii sale.
— Nu vă faceți griji. Dacă uitați, suntem aici ca să vă amintim.
Și mă întreb deodată cum de cutia ei de scrisori nu este debordată
de flori și de ilustrate cu inimioare. O privesc cum vorbește cu
Judecătorul și mă întreb cine ar putea să o întâlnească fără să se
îndrăgostească nebunește de ea.

***
164
 Mai târziu în acea noapte, Chelsea și cu mine ne întoarcem la ea
acasă. Și suntem scufundați în cada ei de baie. Stă așezată cu spatele la
mine, cu părul ridicat și câteva șuvițe ude îmi gâdilă obrazul. De câteva
minute, este tăcută. Nu se aude decât clipocitul apei în jurul nostru.
— Și dacă pierdem, mâine?
— Nu vom pierde, îi spun sărutându-i umărul.
— Să presupunem că va fi cazul. Oare..., oare mă vor lăsa să-i văd?
întreabă cu o voce tremurătoare. Voi avea dreptul de vizită?
Întoarce capul ca să mă privească și eu îmi aleg cuvintele cu
precauție.
— Cunosc persoane... care ar putea afla unde sunt copiii. Și cunosc
altele care pot face pașapoarte false. Deci... dacă pierdem, îi voi căuta.
Vei retrage toți banii de care poți să faci rost și... vei pleca.
— Unde? În Mexic?
Râd încetișor.
— Nu, pielea albă a celor din familia McQuaid se va arde din
primele zile. Poate... în Canada? Mă întreb dacă Regan va învăța mai
repede franceza.
Chelsea mă fixează și ochii ei par să se întunece.
— Ai face asta pentru noi?
— Cred că nu există nimic pe lumea asta ce nu aș face pentru voi, îi
spun mângâindu-i obrazul.
Și gândul ăsta chiar mă sperie de moarte.
Apa se revarsă și curge pe pardoseală când ea se întoarce cu fața la
mine ca să mă călărească. Ne sărutăm timp de câteva minute care parcă
durează ore. Mâna ei intră sub apă ca să-mi mângâie erecția deja dură,
pe urmă se ridică să-și alinieze sexul cu al meu și se așază din nou, încet,
cu delicatețe. Îmi trec mâinile în spatele ei ca s-o aduc mai aproape de
mine și îi sărut sânii, gâdilându-i sfârcul cu limba mea. Bazinul ei urcă și
coboară, iar eu mă înfig în ea într-un ritm lent și delicios.
Când se contractă în jurul sexului meu cu un geamăt tandru și când
eu mă vărs în ea cu un mârâit, am impresia că se întâmplă ceva foarte
important. Nu am atins niciodată, cu nimeni, un asemenea extaz. Capul
lui Chelsea se odihnește pe umărul meu mult timp după ce apa începe
să se răcească. Până la urmă ieșim din cadă, ne uscăm și adormim în
patul ei, unul în brațele celuilalt.

165
 CAPITOLUL 24

La ora zece, a doua zi dimineața, Chelsea și cu mine trecem pragul

sălii de tribunal cu numărul 7A. Luăm loc la masa noastră, în timp ce
Stanton, Sofia și Brent iau loc în spatele nostru, în primul rând, rezervat
publicului. Chelsea este nervoasă dar face tot ce poate ca să-și păstreze
calmul. Iar eu sunt gata să-mi obțin victoria. Asta simt mereu, fără stres,
abia aștept să încep.
Avocata care reprezintă Serviciul de Protecție al Copilului este
așezat de cealaltă parte a culoarului, în stânga noastră, netezindu-și
fusta de la taiorul ei negru. Este roșcată, trebuie să fie cam în jurul
vârstei de patruzeci de ani și pare să fie la fel de încrezătoare ca și mine.
Aprodul anunță că sesiunea este deschisă și ne ridicăm atunci când
judecătorul, o femeie în vârstă, cu părul cărunt și cu ochelari, intră în
sală. Ea anunță numele avocaților părților adverse și îmi cere să încep.
— Îl chem pe Dexter Smeed, directorul Serviciului de Protecție al
Copilului, Onorată Instanță.
Dexter Smeed este exact așa cum ne imaginăm că trebuie să arate
cineva care poartă numele ăsta. Cu niște ochelari rotunzi, părul rar, o
cămașă albă bine călcată, un costum de tweed maro și cu un papion
verde deschis. Depune jurământul și se așază în boxa martorilor.
— Domnule Smeed, ați văzut-o pe doamna Chelsea McQuaid până
astăzi?
— Nu.
— Nu ați fost niciodată la ea?
— Nu.
— I-ați trimis un e-mail?
Smeed își drege vocea.
— Nu.
Eu aprob din cap.
— Ați interogat vreunul dintre copiii McQuaid?
— Nu.
Ocolesc masa și mă sprijin de ea.
— Cu toate astea, ați considerat că erați îndreptățit să treceți peste
recomandările asistentei sociale care se ocupă de această familie, Janet
Morrison, care i-a văzut, i-a vizitat, i-a interogat pe doamna McQuaid și
pe copii, ca să-i retrageți custodia?
— Da.
166
 — Și cum ați ajuns să luați această decizie, domnule Smeed?
— Recitesc în mod regulat dosarele asistenților sociali ai agenției
mele. Acesta conținea toate informațiile de care aveam nevoie. Rolul
meu este să fiu critic, să determin cine este apt să fie tutore și cine nu
este, spune privind-o pe Chelsea.
Tipul ăsta este ars. Atât de ars, că nici măcar un câine flămând nu l-
ar vrea.
Fac un pas spre dreapta ca să n-o mai poată vedea pe Chelsea.
— Soția dumneavoastră este norocoasă, spun scuturând capul,
pentru că trebuie să aveți o afurisită de pereche de coaie ca să...
— Onorată Instanță! exclamă avocata lui Smeed.
Judecătoarea se uită urât la mine.
— Comentariul ăsta vă va costa cinci sute de dolari, domnule
Becker. Să rămâneți politicos în sala mea de audiențe, altfel clienta
dumneavoastră va trebui să-și găsească alt avocat. Și nu o voi mai
repeta o dată, e clar?
Cea mai mare parte a judecătorilor chiar nu au umor.
— Foarte clar. Scuzele mele.
Mă concentrez din nou asupra domnului Smeed.
— Vom reveni mai târziu asupra acestui aspect. Mai întâi, puteți să-
mi spuneți dacă numele de Carrie Morgan vă spune ceva?
Se gândește o clipă pe urmă scutură din cap.
— Nu.
Iau un dosar de pe masă și-mi arunc un ochi în el.
— Acum trei ani, Carrie, șapte ani, a fost retrasă de sub tutela
mamei sale de către agenția dumneavoastră, atunci când aceasta din
urmă a fost arestată pentru posesie de droguri. Ați plasat-o într-o
familie maternală, sub supravegherea agenției dumneavoastră. Șase
luni mai târziu, ea a fost găsită moartă în urma unui traumatism
cranian. Autopsia a revelat urme de violență regulată, spun fulgerându-l
cu privirea. Tot nu vă amintiți?
— Nu cunosc detaliile acestui caz.
— Hmm. De acord, spun luând alt dosar. Și Michael Tillings,
paisprezece ani? Cunoașteți cazul?
— Da, răspunde foindu-se, vizibil stânjenit.
— Foarte bine. Vă rog să explicați Curții ce i s-a întâmplat lui
Michael Tillings.
— A decedat.

167
 — Decedat? Este un mod mai blând de a spune că a fost asasinat,
nu-i așa? În timp ce era într-un centru de primire controlat de agenția
dumneavoastră? A fost bătut de moarte de către alți băieți din acel
centru, nu-i așa?
— Da, noi credem că a fost o răfuială între bande, răspunde Smeed
cam fără tragere de inimă.
— Dacă a fost sau nu o răfuială între bande, acest băiat este mort.
Atunci când era sub responsabilitatea agenției dumneavoastră.
— Este corect, spune el.
— Și Matilda Weiss, patru ani? întreb luând alt dosar.
Avocata lui Smeed se ridică brusc.
— Care este legătura între aceste cazuri și competența lui Chelsea
McQuaid în calitate de tutore?
— Voi ajunge și acolo, Onorată Instanță.
— Atunci face-ți-o mai repede, domnule Becker.
— Vorbiți-mi despre dosarul Weiss, domnule Smeed. Este
semnătura dumneavoastră pe el.
Își freacă mâinile de coapse, pufnește și sfârșește prin a răspunde.
— Existau acuzații de maltratare din partea familiei Weiss.
— Și dumneavoastră ați condus propria anchetă? V-ați dus la ea? I-
ați interogat pe părinți?
— Da.
— Ce ați descoperit?
Face o pauză de parcă nu și-ar dori cu adevărat să răspundă. Din
nefericire pentru el, nu are de ales.
— Că nu erau suficiente probe ca să intervenim.
— Așa că ați închis dosarul?
— Da.
— Și ce s-a întâmplat două luni mai târziu?
— O vecină a găsit-o pe Matilda... care căuta prin pubele ca să
găsească de mâncare.
— Pentru că părinții ei nu o hrăneau, spun în timp ce mi se strânge
stomacul.
— Da.
— O maltratau, în timp ce dumneavoastră nu ați găsit nicio dovadă
de maltratare.
Pentru prima dată mă privește în ochi cu o figură stresată și
vinovată. Bântuit de fantomele tuturor copiilor pierduți, de toate acele
nume cărora nu le-a văzut niciodată chipul.
168
 — Unde vreți să ajungeți, domnule Becker?
Mă apropii de el.
— Ați spus că rolul dumneavoastră este să fiți critic și să
determinați cine este apt să fie tutore și cine nu. Unde vreau eu să ajung,
Dexter, este că uneori, dumneavoastră și agenția dumneavoastră sunteți
pe dinafară.
Las greutatea cuvintelor mele să-şi facă efectul în sala de audiențe,
pe urmă mă întorc la locul meu.
— Nu sunteți de acord?
— Nu.
— Ah, nu? spun luând un carton de pe jos ca să-l pun pe masa mea.
Această cutie este plină de exemple tragice care spun contrariul. Putem
face asta toată ziua.
— Fiecare caz... este diferit..., se bâlbâie el. Pentru că... anumite
lucruri au fost uitate într-un caz... nu înseamnă că vor fi uitate și în altul.
Dumneavoastră vorbiți despre acești copii, domnule Becker, dându-le
vârsta, pentru că pentru dumneavoastră sunt doar niște nume. Pentru
mine... fiecare contează.
Nici că s-ar putea înșela mai tare. Nu sunt doar nume, sunt chipuri.
Acela al lui Riley, al lui Rory, al lui Rosaleen – l-am văzut pe al fiecăruia
dintre ei în fiecare pagină ale acestor rapoarte oribile.
— Voi face tot ce stă în puterea mea să protejez copiii care sunt sub
protecția noastră spune Smeed bătând cu degetul balustrada boxei de
martori. Și exact pentru asta copiii McQuaid trebuie să rămână sub
aripa noastră. Au existat semnale de alarmă...
Bat cu palma în masă.
— Semnale de alarmă, sunt încântat că abordați acest subiect.
Haideți să vorbim despre ele, spun pășind înainte și înapoi prin fața lui.
Ați spus în raportul dumneavoastră că suma evenimentelor v-au împins
să-i retrageți custodia copiilor lui Chelsea?
— E corect.
— Unul dintre aceste evenimente este faptul că Riley a fost dusă la
comisariat după ce a fost recuperată de la o serată unde se consumase
alcool.
— Da, consumul de alcool la un minor este un semn al neglijenței
părinților.
Ridic sprâncenele.
— Sunteți la curent că cincizeci și unu la sută dintre adolescenți
gustă alcool înaintea vârstei de cincisprezece ani?
169
 — Nu pot nici să confirm, nici să resping aceste cifre. Nu cunosc
statisticile exacte.
— Dar dacă ar fi adevărat, cincizeci și unu la sută ar fi... jumătate
dintre tineri, nu?
— Asta nu face ca aceste lucruri să fie permise...
— Nu, Dexter, este adevărat. Le face pur și simplu normale.
Întorc pagina dosarului.
— Următoarea problemă, este Rory care și-a fracturat brațul?
— Da. Rănile grave, fracturile, sunt întotdeauna motive de
îngrijorare.
— Chiar dacă mai mult de șapte milioane de persoane și-au
fracturat un os în Statele Unite anul trecut? îl informez. Chiar dacă
oricare adult obișnuit își fracturează două oase de-a lungul vieții? Rory
este un băiat de nouă ani activ și sănătos. După aceste statistici ar fi
uimitor dacă nu și-ar fractura brațul toată viața.
Suspină și își freacă ochii pentru că îl obosesc. Cu atât mai bine.
— Ce alt semnal de alarmă a mai fost?
— Arestarea lui Rory McQuaid și altercația altui minor cu colegul
său de școală.
— Celălalt minor se numește Raymond și o să vă reamintesc că
certurile din curtea școlii, în timpul recreațiilor, nu au nimic anormal
pentru un copil de vârsta lui.
— Nu, spune Smeed ridicându-și ochelarii, dar împreună cu
celelalte probleme...
— Sunteți la curent că acești copii și-au pierdut amândoi părinții
într-o manieră violentă și bruscă?
— Da, dar...
— V-a trecut prin minte că ei pur și simplu își exteriorizau
suferința? Că fac tot ce pot ca să suporte traumatismul emoțional pe
care l-au suferit?
— În același timp...
Mă apropii de el și ridic tonul. Tipul ăsta nu și-a făcut nici timp, nu
și-a dat nici osteneala să îi cunoască. Toate astea pentru că s-a crezut
mai în măsură să judece prin ce treceau acești copii.
— V-a trecut prin minte că au fost atâtea „evenimente” pentru că
sunt șase copii? Niște copii perfect normali care traversează niște etape
în fiecare zi și că o fac toți deodată?
— Nu. Dumneavoastră nu știți...

170
 — O să vă spun ceea ce știu, Dexter. Știu că ați smuls acești copii
din unica familie care le-a rămas. I-ați luat din singura casă pe care o
cunosc, unde sunt doriți, iubiți și mai ales, unde sunt în siguranță!
— Ei nu erau în siguranță! țipă arătând spre Chelsea. Ea nu este
capabilă...
— Nu ați fi capabil să identificați pe cineva capabil nici dac-ar fi
sub...
Judecătoarea bate cu ciocănelul și ne aduce la ordine.
Inspir profund și mă calmez.
— Mai am doar una sau două întrebări de pus, Onorată Instanță.
— Dați-i drumul, spune cu o voce nemulțumită.
— Dacă Robert și Rachel McQuaid ar fi supraviețuit și dacă totuși ar
fi existat toate aceste semnale de alarmă, cum spuneți dumneavoastră,
tot ați fi retras copiii din custodia lor?
Asta este marea întrebare.
— Eu lucrez cu fapte, domnule Becker. Cu adevăruri. Nu mă voi
juca cu dumneavoastră cu joculețe ipotetice, ironizează el.
— De fapt, intervine judecătoarea, mi-ar plăcea să aud răspunsul
dumneavoastră, domnule Smeed. Dacă acești copii ar fi fost sub
responsabilitatea părinților biologici, situația ar fi fost așa de gravă
încât să justifice ridicarea custodiei?
Smeed clipește de mai multe ori din ochi și înghite, pe urmă se
foiește pe scaun. Din fericire, nu este atât de idiot încât să o mintă pe
judecătoare.
— Dacă părinții biologici ar fi fost aici... nu, fără îndoială că nu le-aș
fi retras custodia copiilor.
— Ar fi fost inspectați de serviciile dumneavoastră? întreb. Un braț
fracturat, o serată de adolescenți, ași fi auzit vorbindu-se de McQuaid?
Coboară capul.
— Nu, probabil că nu.
— Nu mai am alte întrebări, Onorată Instanță.

***
După ce directorul regional al Serviciului de Protecție al Copilului îl
interoghează pe Smeed, întărind acuzațiile absurde despre mediul
periculos în care trăiesc copiii cu Chelsea, pleacă de la bară. Îi strâng
genunchiul lui Chelsea sub masă și mă ridic să o chem ca martoră. Ea
depune jurământul și se așază în boxă, cu un aer timid, pare minusculă.
Îmi adâncesc privirea în a ei și îi surâd ca s-o asigur.
171
 — Sunteți nervoasă, Chelsea?
— Un pic, da.
— Nu mai fiți. Este doar o discuție între dumneavoastră și mine.
Ea dă din cap și eu încep.
— Vorbiți-mi despre copii.
Strălucește când vorbește despre femeia puternică și hotărâtă care
este pe cale să devină Riley, despre energia precoce a lui Rory care îl va
ajuta într-o zi să realizeze lucruri mari. Zâmbește când vorbește despre
natura blândă a lui Raymond și cum este imposibil să fii în aceeași
încăpere cu Rosaleen și să nu zâmbești. Își pierde vocea când povestește
cum Regan învață de la frații și surorile sale și spune cât de mult vrea să
fie prezentă să-l vadă pe Ronan crescând și devenind puștiul genial care
este sigură că va deveni.
— Aveți douăzeci și șase de ani, zic. Aveați viața dumneavoastră în
California, prieteni, un apartament, facultatea. Și ați dat totul deoparte
ca să vă ocupați de nepoții și de nepoatele dumneavoastră. Ați avut în
vedere vreo clipă să nu îi creșteți? Să lăsați Serviciile de Protecție a
Copilului să le găsească altă familie?
— Niciodată. Nici măcar pentru o secundă.
— De ce?
— Pentru că îi iubesc. Sunt ai mei. Educația lor este lucrul cel mai
important pe care-l voi face în toată viața mea, spune cu lacrimi în ochi
privind-o pe judecătoare. Sunt zile în care este dificil, Onorată Instanță...
dar chiar și în acele zile, simt o fericire imensă. Ei sunt totul pentru
mine.
Înclin capul ca să-i spun lui Chelsea că a răspuns bine, pe urmă mă
așez și o las pe avocata părții adverse să-i pună întrebări.
— Domnișoară McQuaid, care este natura relației dumneavoastră
cu avocatul care vă reprezintă, domnul Becker?
— Onorată Instanță, exclam ridicându-mă. Doar dacă adversara
mea nu consideră că eu reprezint un pericol pentru copii, această
întrebare este în afara subiectului.
— Sunt de acord. Treceți la altă întrebare.
Ceea ce face, încercând să arate că incidentele copiilor sunt din
cauza neglijenței din partea lui Chelsea, dar nu provoacă nicio pagubă.
Unde nu este fum, nu este nici foc.
Chelsea se întoarce să se așeze și eu îi dau judecătoarei declarațiile
pediatrului atestând starea bună de sănătate a copiilor și că sunt la zi cu
vaccinurile. Îi dau de asemenea declarațiile lui Sofia, Stanton și Brent
172
care atestă faptul că Chelsea este perfect capabilă să aibă grijă de copii
și arătând că are un anturaj bun. Serviciul de Protecție al Copilului nu
face decât să repete ce a spus deja și judecătoarea anunță că e timpul
pentru ea să delibereze și că va reveni cu hotărârea ei cât de repede este
posibil, pe urmă procesul se suspendă.
— Și acum ce se întâmplă? întreabă Chelsea când judecătoarea
părăsește sala.
— Acum... așteptăm.

CAPITOLUL 25

Luăm prânzul într-un restaurant la doi pași de tribunal, dar, în

ciuda eforturilor lui Brent, Chelsea nu se atinge de farfuria ei. Două ore
mai târziu, procesul se reia. Chelsea îmi ține mâna pe sub masă,
strângând-o așa de tare, că aproape mă doare. Judecătoarea își drege
vocea înainte să dea verdictul.
— Fiind născută într-o familie cu nouă copii, mă simt în mod
deosebit aptă să judec acest caz. Cum a spus domnișoara McQuaid,
continuă privind-o pe Chelsea, să crești șase copii nu este ușor, mai ales
copii care au între șase luni și paisprezece ani. În același timp, că este
vorba despre un singur copil sau de zece, este responsabilitatea
tribunalului să se asigure că ei vor crește sub responsabilitatea unui
tutore care se va ocupa de ei și le va asigura un mediu fără riscuri. După
ce am recitit toate probele care mi-au fost prezentate, eu cred că
Chelsea McQuaid este perfect capabilă să fie tutorele celor șase copii
McQuaid.
Strig victorie în capul meu în timp ce Chelsea izbucnește în lacrimi.
— ... dispun deci, ca responsabilitatea legală și fizică a celor șase
copii să îi fie dată domnișoarei McQuaid și asta imediat, spune înainte să
își îndrepte atenția spre cei de la Protecția Copilului. Organismul
dumneavoastră nu are doar sarcina să judece performanțele părinților,
trebuie de asemenea să-i ajute. Rolul nostru nu este să dezmembrăm
familiile spunând că este pentru binele lor, ci de a găsi un mijloc astfel
încât familiile să rămână împreună. Serviciul dumneavoastră va
prezenta rapoarte lunare Curții despre acest caz, iar eu aștept să vă
implicați mai mult de acum încolo pe lângă Chelsea McQuaid ca s-o
173
ajutați în misiunea ei. Mult noroc, domnișoară McQuaid, tribunalul a dat
verdictul său.
Chelsea se aruncă în brațele mele, în timp ce Brent, Sofia și Stanton
zâmbesc cu gura până la urechi.
— Putem să mergem să-i căutăm? mă întreabă Chelsea.
— Da.
— Imediat?
— Imediat, răspund râzând.

***
Mergem la Chelsea să căutăm dubița fratelui ei, pe urmă plecăm în
nordul orașului, la o oră distanță, să-i recuperăm pe monștri. Chelsea
vorbește și zâmbește pe parcursul întregului traseu, mai fericită decât
am văzut-o vreodată. Janet a prevenit familia maternală că suntem în
drum spre ei, așa că nu sunt surprinși când sosim. Este o casă frumoasă
și mare, pe o stradă liniștită. Blonda frumoasă care ne deschide îi spune
lui Chelsea că îi va găsi pe copii în grădină. Deschidem ușa de sticlă și se
precipită toți spre ea de parcă nu ar fi văzut-o pe Chelsea de doi ani și
nu de două zile. Se aruncă în brațele ei urlând, agățându-se de ea ca și
cum ar fi prevăzut să nu o mai lase niciodată din brațe.
— Tu ești aici! strigă Rosaleen în timp ce mătușa lor încearcă să-i
mângâie pe toți în același timp. Știam că vei veni! O știam!
— Putem să intrăm în casă? îl întreb pe Rory.
— Da, să intrăm în casă.
Când Regan se împiedică și cade în fund, o ridic ținând-o sus în aer
câteva secunde, înainte de a o strânge în brațele mele. Ea își pune
mânuțele pe obrajii mei și strigă al treilea cuvânt al ei:
— Jake!
Deodată, văd totul în ceață în jurul meu.
— La naiba, prințesă, ai un afurisit de talent pentru cuvinte.

***
Este aproape ora șaisprezece când ne întoarcem acasă. Copiii își
desfac bagajele cât de repede pot și sunt cu toții așa de fericiți, că o
conving până la urmă pe Chelsea să organizeze o mică petrecere.
Am o vagă impresie că ea nu le va mai refuza nimic de acum încolo.
Câteva ore mai târziu, pe masă sunt câteva cutii de pizza, baloane
peste tot și confetti în aer. Stanton, Sofia, Brent și Janet sunt aici, pe
lângă vecini, prieteni ai copiilor și părinții lor. Eu stau puțin retras,
174
observând petrecerea. Fac un pas înapoi. Păstrez distanța. Beau din
paharul meu de Cola, regretând că nu pot adăuga câteva picături de
whisky, care este în congelator.
Este întuneric deja când ies pe terasă. Zambile albastre și albe
parfumează aerul cu un parfum atât de puternic că mă ia greața.
Zgomotele petrecerii se aud afară, strigăte, hohote de râs, muzică.
Chiar dacă este mai curând răcoare, mă trec transpirațiile.
Îmi amintesc de predica de ieri, când m-am dus la biserică cu
Chelsea. Era vorba despre Isus, în grădina din Ghetsimani, rugându-se
pentru o iertare care nu va veni niciodată.
— Îi vei da papucii, nu-i așa?
Tresar și mă întorc să o văd pe Riley ascunsă de luminile
strălucitoare din casă, în umbra terasei.
— Știu ce te pregătești să faci. Ai evitat-o toată seara. Te comporți
exact ca băieții de la școala mea înainte de a se despărți de prietena lor
în fața întregii cantine, spune cu o voce confuză și rănită. Cum poți să
faci una ca asta? Mătușa Chelsea este cea mai bună persoană pe care ai
cunoscut-o vreodată. Și ea te iubește.
— Riley...
— Este adevărat! Se vede asta. Este așa de fericită cu tine, de ce vrei
să-i faci rău?
Îmi frec ceafa. Am argumentat în fața celor mai buni judecători din
țară, cu o viață de realizări în spatele lor. Cu adevărat mari judecători –
pe unii dintre ei i-am studiat la Facultatea de Drept. Și am fost de
gheață.
Nu pot spune același lucru când încerc să mă explic în fața unui
copil de paisprezece ani.
— Riley..., este complicat... Încerc.... tu nu poți...
Și scot un clișeu de încredere.
— Când vei fi mai în vârstă, vei înțelege.
Al naibii de patetic.
Scoate un sunet dezgustat și mă fulgeră cu privirea.
— Este prima dată când îmi vorbești de parcă aș fi un copil prost.
Atunci când tu ești prostul! exclamă scuturând din cap. Tu nu o meriți!
Nu ne meriți pe niciunul dintre noi! Nu ești decât un nenorocit! strigă,
întorcându-se pe călcâie, un vârtej furios de păr maro, deschide ușa și
intră în casă.
— Da, știu... șoptesc pentru mine.

175
 Înainte ca ușa să se închidă în spatele lui Riley, Chelsea iese pe
terasă.
— Aici erai! Riley nu părea prea fericită, spune trecându-și brațele
în jurul gâtului meu. Deja drame de adolescentă? Buzele ei perfecte se
apropie.
— Credeam că vom avea un respiro de câteva zile.
Mă dau înapoi, îi prind brațele pe care i le las ușor în jos.
— Chelsea... nu putem face asta, murmur încet.
La început este confuză, cu zâmbetul încă pe buze. După care
înțelege și zâmbetul i se șterge încet de pe față. Se strânge în brațe.
— Am crezut că o facem deja. Că ne descurcăm bine.
O făceam. Dar era așa de al naibii de mult! Prea repede, prea
intens,... distrăgându-mi atenția. Mă gândesc la ce i-am spus ieri: nu
există niciun lucru pe care nu l-aș face pentru ea. Pentru ei.
— Îmi pasă de tine, Chelsea, spun îndreptându-mă spre casă. Îmi
pasă de voi toți foarte mult. Dar o familie – acest gen de
responsabilitate, nu a făcut niciodată parte din planul meu. Pentru rolul
ăsta, modelele mele au fost un bețiv a cărui distracție favorită era să-și
lovească soția și un ursuz bătrân dependent de muncă și fustangiu,
căsătorit cu sala lui de audiențe. Nu știu cum să fac asta.
Mi-am asumat multe riscuri în cariera mea. Cu cât era riscul mai
mare, cu atât mai mare era răsplata. Dar nu pot să risc cu ei. Sunt prea
importanți, prea prețioși. Riscul de-a o da în bară, de-a le face rău
pentru că nu știu ce dracu fac... – Chiar și posibilitatea asta mă
îngrozește.
Îmi ling buzele, fără să o privesc.
— Și acum că știu că sunteți bine, că ei sunt în siguranță... am
nevoie să mă distanțez.
Povestea asta oricum era menită să se termine, în orice caz. Că este
astăzi, într-o lună sau în șase luni... niciodată nu s-ar fi terminat bine
pentru ea. Ar fi trebuit să-i pun capăt mai demult.
Dar ea a fost așa de... ea.
Iar eu am fost un egoist idiot.
Inspiră adânc și lasă aerul să iasă încet, ca atunci când vrei să-ți
liniștești bătăile inimii. Detest faptul că știu asta despre ea. Detest faptul
că știu deja ce gândește și ce va zice.
— Jake, știu că ți-e frică. Și mie mi-e frică, de asemenea. Dar
anumite lucruri merită să te sperie. Împreună, am putea...
Fă lucrurile corect sau nu le mai face deloc.
176
 Mă oblig să îmi înfig privirea în ochii ei minunați și mă forțez să o
mint.
— Eu nu vreau asta, Chelsea.
Își ține respirația cu un icnet, de parcă i-aș fi tras o palmă.
— Eu nu vreau viața asta. Pot să fiu prietenul tău, prietenul lor, dar
ce este între noi... orice ar fi... asta trebuie să se termine, spun trecându-
mi mâinile prin păr. Tu ești genul de femeie care va dori să se
căsătorească, într-o zi. Ar trebui să te concentrezi în căutarea acelui tip,
pentru că nu sunt eu acela. Tot timpul pe care-l vom petrece împreună
va fi... o risipă.
— Înțeleg, spune cu o voce abia audibilă.
Aud lacrimi în murmurul ei. Nu pot să ridic ochii, sunt incapabil,
dar parcă le simt cum îi curg pe obraji.
Își drege vocea.
— Băieții... Tu ești idolul lor, Jake. Tu ești idolul tuturor. Te rog, nu...
— Îți promit că nu-i voi abandona. Voi continua să te ajut. Cu tot ce
vei avea nevoie. Îi voi duce la antrenamente, voi fi acolo pentru
meciurile lor, pot avea grijă de ei când ai nevoie sau doar să-mi petrec
timpul cu ei. Nu o să te las baltă, Chelsea.
În sfârșit, am coaiele să o privesc în ochi, dar nu ar fi trebuit s-o fac.
Este palidă ca varul și o lacrimă îi curge pe obraz, lăsând o urmă pe
pielea ei catifelată.
— Îmi pare rău.
Și chiar îmi pare. Îmi pare cu adevărat rău.
Chelsea ridică privirea și postura ei este mai rigidă, își adună
forțele și curajul ștergându-și lacrimile.
— Înțeleg, Jake. Mulțumesc... pentru sinceritatea ta. Noi toți ținem
mult la tine. Dacă tu nu vrei decât o prietenie, atunci ne vom descurca să
rămânem prieteni.
Să aud cuvintele astea ieșind din gura ei, mă face să am pielea de
găină, dar nu las să se vadă nimic și dau din cap.
Chelsea pleacă spre ușa de sticlă a bucătăriei în timp ce fiecare
celulă din corpul meu îmi strigă să o prind, să o înșfac și să o sărut până
ce va zâmbi din nou. Să îngenunchez în fața ei și să retrag tot ce i-am
spus în ultimele cinci minute.
În același timp, încerc să fac ce este corect. Chiar dacă este mult mai
dur decât o credeam.
Chelsea se îndepărtează și eu închid ochii, obligându-mi mâinile și
picioarele să nu se miște... să o las să plece.
177
 CAPITOLUL 26

Zilele trec și se transformă în săptămâni. Îmi respect angajamentele

față de copii. Sunt acolo când coboară din autobuzul școlii, supraveghez
orele de pian ale lui Rosaleen. Din timp în timp, îi duc pe Regan și pe
Ronan la după-masa lor de jocuri, sau la meciurile de baseball ale lui
Rory, unde strig să-l încurajez mai tare decât oricare tată. Între Chelsea
și mine, lucrurile sunt... civilizate. Perfect politicoase. Aproape îmi
doresc ca ea să mă blesteme, să strige la mine, să-mi spună că sunt un
nemernic. Ar fi mult mai bine decât schimburile impersonale și stângace
pe care le avem. Vorbește cu mine în același fel în care o face
Judecătorul în zilele când habar n-are cine sunt.
Ca și cum aș fi un străin.
La două săptămâni după audiența pentru custodie, Brent se plimbă
prin biroul meu.
— Amice, în seara asta tu, eu, Lucy Patterson și prietena ei. O să
mâncăm ceva după serviciu.
— Nu cred, spun fără să-mi ridic privirea din laptop.
— Și chiar asta este problema ta, Jake. Gândești prea mult. Este
timpul să urci din nou în șa, bătrâne. Deja m-am întâlnit de mai multe
ori cu Lucy și ea mi-a spus că prietena ei te apreciază și că pune
întrebări despre tine.
Îmi frec ochii.
— Care era numele ei, oare?
— Habar n-am, răspunde ridicând umerii. Dar nu contează, vii
oricum. Nu accept un refuz ca răspuns.
Când Brent și-a pus o idee în cap, poate fi la fel de tenace precum
rottweilerul lui Sofia, nu se lasă. Mă predau deci, ca să mă pot întoarce
mai repede la lucru.
— OK.
— Grozav, zâmbește el. Ne întâlnim acolo la șase.

***
Cina cu Brent, Lucy și prietena ei cu fundul ferm, al cărui nume tot
nu-l cunosc, se petrece bine. Simplu. Nimic memorabil. Le întâlnim într-
178
un club unde mâncăm sendvișuri și ne ducem în sala din fund, unde
jucăm biliard. Prietena flirtează cu mine și încearcă să mă convingă să îi
arăt cum se ține tacul, dar nu sunt interesat. Trebuie să fac un efort
suprauman ca să nu fiu nepoliticos.
După ceea ce mi se pare a fi o eternitate, dar de fapt au fost doar
două ore, decidem să ne ducem acasă. Ieșim din bar, ne întoarcem spre
dreapta și mă găsesc nas în nas cu niște ochi superbi, strălucitori și
albaștri.
— Jake! exclamă Chelsea, la fel de surprinsă ca și mine.
— Chelsea... hei.
Copiii o înconjoară din toate părțile: Raymond împinge căruciorul
lui Ronan în stânga sa, Riley o ține de mână pe Rosaleen pe dreapta și
Regan este în brațele ei.
— Jake! strigă Regan.
— Hei, scumpa mea!
Chipul lui Chelsea trece de la surprindere la jenă când îi vede pe
Brent, blonda Lucy și bruneta de lângă mine. Devine brusc palidă, cu un
aer rănit.
— Hei, Jake! spune Rosaleen ca să nu-i lase ultimul cuvânt lui
Regan.
Îi zâmbesc, în timp ce bruneta de apleacă spre ea.
— Ești atât de drăguță! Sora mea va avea în curând un bebeluș și
sper că va semăna cu tine, spune ea prinzând-o pe Rosaleen de nas.
— Tu cine ești? o întreabă Rosaleen strâmbându-se.
— Vino, Rosaleen, spune Riley trăgând-o pe sora ei înainte și
fulgerându-mă cu privirea. Raymond, vino. Mătușă Chelsea, te așteptăm
la capătul străzii.
Ne ocolesc, în timp ce eu mă holbez la Chelsea.
— Ce... ce faci tu aici?
— Psihologul lui Rory a decalat ședința cu o oră și le-am promis
celorlalți că vom merge să căutăm niște înghețată așteptându-l. Bună,
Brent, îmi face plăcere să te revăd.
— Și mie la fel, Chelsea.
O ridică pe Regan mai sus pe șoldul ei și își dă părul după ureche.
— Ei bine... noi plecăm. Să petreceți... o seară plăcută.
Mă ocolește și își continuă drumul.
— Chelsea, îi spun cu o voce răgușită, ajungând-o din urmă. Îți pot
explica, nu este...

179
 — Jake, nu trebuie să-mi explici nimic, îmi spune scuturând din cap.
Nu îmi datorezi nimic.
Știu că este adevărat... atunci de ce mă simt de parcă aș fi primit un
picior în coaie?
Rămânem tăcuți câteva secunde, pe urmă întind brațele ca să o iau
pe Regan.
— Lasă-mă să te ajut cu înghețatele.
— Nu. E în regulă. Zâmbetul ei este atât de moale. De trist.
— Pot să o fac singură.
Și pleacă. Lăsându-mă pe trotuar. Singur.

***
Câteva zile mai târziu, sunt în biroul meu, cu Stanton așezat la
biroul lui.
— Veniți să vedem meciul acasă, în seara asta? îl întreb.
— Ah... nu... schimbare de planuri.
— Ce faceți?
Sofia tocmai intră în birou.
— Avem grijă de copii pentru Chelsea.
Mă dau în spate pe scaun scrutându-i cu privirea.
— De ce? Vreau să spun... de ce nu mi-a cerut mie s-o fac?
— Fără îndoială pentru că avea o întâlnire și nu voia să te facă să te
simți prost, spune Sofia înmânându-i un dosar lui Stanton.
— O întâlnire?
Mă gândesc mai întâi că vrea să se răzbune pe mine că m-a surprins
în timpul acelei stupide întâlniri duble, doar că Chelsea nu este așa. Asta
înseamnă că va ieși cu un tip pentru că este gata să întoarcă pagina, cum
i-am zis eu să facă.
Rahat.
— Și... știți cumva cu cine iese?
Sofia se uită fix la mine fără cea mai mică compasiune.
— Da. Tom Caldwell.
— Tom Caldwell? Îți bați joc de mine? Cum este posibil?
— Se pare că Chelsea l-a întâlnit când făcea cumpărături. Au
discutat, Tom a întrebat-o dacă era liberă... și a invitat-o.
Cretinul.
— Cum de știi toate astea? întreb sec.
— Vorbesc mult cu Chelsea. Suntem prietene. Nu are prea mulți pe
aici, Jake.
180
 Știu. Cu șase copii, nu are timp să-și facă prieteni noi. Chiar dacă,
după cum se vede asta nu o împiedică să-și facă timp ca să iasă cu
Caldwell, îmi spun cu amărăciune.
— O să am eu grijă de ei, spun pe un ton care nu lasă loc discuțiilor,
ceea ce nu o împiedică pe Sofia să încerce.
— Nu cred că este o idee bună.
— De ce nu?
Ea arată spre pumnii mei strânși. Nu are nevoie să spună mai mult.
Mă oblig să mă destind.
— Va fi în regulă. Va fi în regulă, promit. Vreau doar să mă asigur că
el știe că nu are niciun interes să-i facă rău.
— Stanton și cu mine suntem capabili să-l speriem, nu că ar fi
necesar. Tom este un tip de treabă.
— Vreau să am eu grijă de copii, îi spun uitându-mă urât la ea.
— Eu nu...
Din fericire, Stanton mă susține.
— Cred că Jake ar trebui să aibă grijă de copii, Sof. Dacă el și cu
Chelsea vor să rămână prieteni, cred că va trebui să se obișnuiască cu
faptul că ea iese cu alți tipi. Lasă-l să o facă, dacă se simte capabil.
Afișează cel mai frumos zâmbet al lui și Sofia îi cedează, ca
întotdeauna.
— OK. Dar să nu te comporți ca un nesimțit, Jake.
— Cine, moi?

***
În seara aia, bat la ușa lui Chelsea. Este închisă cu cheia și, în sfârșit,
a luat cheia de sub preș. Ușa se deschide și am senzația de deja-vu, ca și
prima dată când am venit aici. Ca și atunci, mi se taie respirația văzând-
o.
Poartă o rochie verde închis care este simplă, dar arată superb pe
ea. Brațele ei subțiri și lungi ies din mânecile scurte și o curea aurie îi
pune în valoare talia subțire. Cât despre picioare, par nesfârșite.
Chelsea face ochii mari și ghicesc că Sofia nu a prevenit-o despre
schimbarea de program.
— Bună.
— Jake, bună. Ce faci tu...
— Sofia și cu Stanton au avut ceva neprevăzut...
Nu îi spun că eu sunt acel neprevăzut.
— ... deci voi avea eu grijă de copii, dacă îți convine.
181
 Își revine din surpriză și deschide mai mult ușa ca să mă lase să
intru.
— Bineînțeles, intră.
Copiii sunt în salon.
— Hei, copii!
— Cool! Tu ai grijă de noi? exclamă Rory. Îmi ești dator cu revanșa
la Xbox.
Chelsea îmi spune că trebuie să termine de pregătit biberoanele lui
Ronan și pleacă spre bucătărie. Salut restul haitei și o urmez. Stă în fața
blatului de lucru, mai concentrată decât oricând să umple biberoanele.
Mă duc la ea, înaintând câțiva centimetri, destul de aproape cât să o pot
atinge.
— Ești superbă.
Mă privește cu colțul ochiului, zâmbind timid.
— Ah... mulțumesc.
Închide biberonul, îl pune pe blatul de lucru și se întoarce ca să mă
privească.
— Este bizar, nu?
— Nu, deloc.
— Este super bizar, Jake. Tu știi cum arăt când sunt dezbrăcată...
La naiba, da, este amintirea mea preferată!
— ... și acum, vei avea grijă de copii în timp ce ies cu alt bărbat. Este
însăși definiția unei situații bizare.
— Nu este obligatoriu să fie, spun zâmbind. Suntem adulți și
suntem prieteni. Este... ceea ce fac prietenii.
Își înfige privirea într-a mea, cu o expresie de tandrețe care merge
dincolo de prietenie.
Câinele începe să latre ca un nebun când cineva bate la ușă. Chelsea
îmi mai zâmbește o ultimă dată și se duce să deschidă ușa. Mă întorc în
salon în momentul în care Chelsea îl conduce acolo pe Tom ca să-i
prezinte copiii. Dinții lui albi strălucesc în timp ce el zâmbește
salutându-l pe fiecare în parte.
— Ești încântătoare, îi șoptește el lui Chelsea.
— Mulțumesc, răspunde ea. Trebuie doar să-mi iau geanta și putem
pleca. La revedere, copii, nu mă întorc târziu, spune trimițându-le
sărutări, înainte de a se întoarce să plece.
— Caldwell, spun cu răceală.
— Becker, răspunde zâmbind și întinzându-mi mâna. Sunt surprins
să te văd aici.
182
 — Nu ar trebui, îi răspund strângându-i mâna. Sunt adesea aici. Am
grijă de copii pentru Chelsea.
— Drăguț din partea ta, răspunde el.
Mda, exact ăsta sunt eu, tipul drăguț.
Îl conduc spre ușa de ieșire, vrând să vorbesc singur cu el.
— Vreau doar ca anumite lucruri să fie foarte clare. Dacă o tratezi
pe Chelsea altfel decât cu respect... dacă ai de gând să faci ceva care ar
putea să le facă rău copiilor, într-un fel sau altul... nu va rămâne nimic
din tine care să poată fi îngropat, spun cu o privire amenințătoare.
— Mă ameninți, Jake?
— Credeam că este clar.
Râde, bătându-mă pe spate de parcă eram prieteni vechi.
— Am reținut mesajul. Nu ai de ce să-ți faci griji, cu mine.
Chelsea coboară scările în grabă și Caldwell îi deschide ușa.
— Distracție plăcută, Becker.
Rămân în antreu după plecarea lor, fixând cu privirea, ușa închisă.
Rory vine alături de mine și privește în aceeași direcție.
— Mie mi se pare că este un cretin.
— Ești un foarte bun judecător de caractere, știi asta, puștiule?
Rory dă din cap și eu îl bat pe umăr.
— Hai să ne jucăm la Xbox. Simt nevoia să anihilez ceva.

***
În jurul orei douăzeci și trei, Chelsea se întoarce singură acasă.
Mulțumesc lui Dumnezeu. Întră în salon unde o așteptăm. Toți.
— Uau, salut... încă sunteți trezi?! exclamă ea scoțându-și pantofii.
Stau așezat pe mijlocul canapelei cu Regan pe genunchi. Rory și cu
Raymond sunt de o parte și de cealaltă a mea și Riley stă pe jos la
picioarele noastre.
— Copiii voiau să-ți spună ceva, îi spun.
— Ce se întâmplă? întreabă ea.
— Nu ne place, spune Rory.
Chelsea are nevoie de câteva secunde ca să înțeleagă.
— El? întreabă ea arătând cu degetul deasupra umărului său. Tom?
— Este un cretin, confirmă Rory.
— Nu pare prea inteligent, adaugă Raymond.
— Este plictisitoooor, se plânge Rosaleen.
— Este simpatic, spune Riley, dar ai putea alege mai bine.
Verdictul final vine din partea lui Regan.
183
 — Nu!
Dumnezeule, câtă elocvență!
Chelsea izbucnește în râs.
— De acord, mulțumesc că mi-ați împărtășit părerile voastre, le voi
lua în considerare. Acum, în pat!
Copiii încep să protesteze iar eu o susțin pe Chelsea.
— Haideți, copii, nu vă complicați viața. Rory, ajut-o pe Regan să se
spele pe dinți.
— Vin într-un minut să vă acopăr, spune Chelsea pe când ei trec
prin fața ei în șir indian. Pot vorbi cu tine afară? Acum? mă întreabă
uitându-se urât la mine.
Tonul ei este cât se poate de serios, dar asta nu mă deranjează
pentru că sunt încântat să am această conversație cu ea. Aș fi mai mult
decât încântat să mă bat cu ea, de câte ori va dori ea, de preferință goi,
transpirați și... la naiba! Ce se întâmplă cu mine?
O urmez dincolo de ușa de sticlă din bucătărie, mergând cu un pas
la fel de hotărât ca și al ei. Trântește ușa în spatele meu, pe urmă se
întoarce brusc cu fața la mine.
— Este nedrept! Nu poți să-mi faci asta!
— Și ce crezi că fac, de fapt?
— Tu îi întorci pe copii împotriva tipului cu care ies. Viața mea
sentimentală nu se supune la vot!
Cum adică „viața ei sentimentală”? Vorbește deja despre
sentimente?
— Tu ai o viață sentimentală? exclam cu o voce îngrozită.
— Am dreptul să fiu fericită! spune înfigându-și degetul în cutia
mea toracică.
Pic.
— O crezi sau nu, Tom mă consideră atrăgătoare!
Pic.
— Îi place să-mi vorbească și să-și petreacă timpul cu mine!
Pic.
— El mă vrea... spre deosebire de tine!
Îi prind mâna și o lipesc de peretele casei. Ea mă sfidează cu
privirea respirând cu greutate, cu ochii plini de furie.
Mi-am pierdut rațiunea când a început să vorbească despre alți tipi
și am uitat de consecințele actelor mele când a insinuat că eu nu o
voiam.
Ca și cum asta ar fi posibil.
184
 Eu nu mai funcționez decât cu instinctul meu, emoțiile mele,
dorința mea. Nevoia mea de a fi ultima persoană pe care ea o va atinge
în seara asta. Ca buzele mele să îi dea sărutul de rămas bun. Nu cele ale
lui Tom.
— Problema nu a fost niciodată aceea că eu nu te voiam, Chelsea.
Mă lipesc de ea, simțindu-i pieptul cum i se ridică pe torsul meu.
Îmi pun genunchiul între coapsele ei, acolo unde este fierbinte și
delicioasă. Fața mea se apropie de a ei și respirăm același aer.
— Bineînțeles că da! Este ceea ce mi-ai spus tu, că nu voiai asta – pe
mine!
Seara aceea îngrozitoare este tulbure. Am o vagă amintire că m-am
simțit nervos, plin de remușcări și că am spus numai prostii. Nu mai știu
exact ce am spus.
— Da? răspund apăsându-mă mai tare peste ea, lăsând-o să simtă
cât de tare o doresc. Atunci sunt un idiot. chiar mai rău decât atât, sunt
un mincinos.
O devorez din ochi, delectându-mă cu gura ei care tremură, cu
obrajii ei roșii, cu pulsului care îi bate pe gât. Pun stăpânire pe gura ei și
îi înghit geamătul. Îi eliberez pumnii ca să-mi plimb mâinile pe ea iar ea-
și trece brațele în jurul gâtului meu, atrăgându-mă spre ea. Îi sug buza
inferioară, pe urmă îmi scufund limba în gura ei.
A trecut atât de mult timp! Prea mult timp!
Ea se arcuiește împotriva mea și tot ce visez este să o ridic în
brațele mele și să fac sex cu ea pe peretele ăsta.
Acest ultim gând este cel care mă aduce la realitate.
Rahat. Ce naiba sunt pe cale să fac? I-am spus că trebuie să ne
oprim, și acum... la naiba, sunt un animal.
Îi iau cu blândețe brațele din jurul umerilor mei și mă oblig să fac
un pas în spate ca să ne separăm. Îmi privesc picioarele ca să nu-i văd
privirea.
— Chelsea, sunt... a fost o greșeală. Nu se va mai repeta. Îmi pare
rău.
Ea nu răspunde nimic, dar o simt. Îi simt, mai întâi confuzia, pe
urmă furia. Când ridic în sfârșit capul, îi descopăr fața care exprimă mai
degrabă enervare decât decepție. Încruntă sprâncenele și ochii ei
strălucesc de furie.
Cel mai rău este că nenorocitul care sunt, găsește asta și mai
excitant.

185
 — Știi, Jake, întotdeauna am știut că poți fi un nemernic când aveai
chef să fii așa. Dar niciodată nu am crezut că vei fi un laș.
Se întoarce pe călcâie, deschide ușa de sticlă și dispare în casă.
Iar eu mă simt ca o mizerie, minuscul. Ca mizeria agățată între
ghearele Vărului It. Ăsta sunt eu, murdăria dintre ghearele unui cățeluș.

CAPITOLUL 27

A doua zi la serviciu, sunt chiar în capul listei victimelor lui Sofia.

Dă buzna în biroul meu și trântește ușa în spatele ei, cu o privire
criminală. Își apasă palmele de biroul meu și se apleacă deasupra mea.
Poate fi al dracului de intimidantă când și-o propune și deodată, simt că
îl respect mai mult pe Stanton.
— Care este problema ta?
— Poți fi mai precisă cu întrebarea ta, Sofia?
— Te joci cu Chelsea, asta trebuie să înceteze.
Se pare că Chelsea i-a povestit mica noastră interacțiune din
grădină. Mă întreb ce i-a zis, cum i-a descris-o. Din alt punct de vedere,
nu mă deranjează că Sofia este de partea ei. Chelsea merită să aibă pe
cineva în tabăra ei.
— Nu a fost intenția mea, răspund moale.
— Nici nu știe pe ce picior dansează! strigă ea. Hotărăște-te, sau
ești prietenul ei, sau ești mai mult decât atât, nu poți fi amândouă în
același timp.
— Știu asta, la dracu! strig la rândul meu. Sunt prietenul ei.
Sofia se îndreaptă și își încrucișează brațele pe piept.
— În acest caz, te sfătuiesc să începi să te comporți ca atare!

***
Agresiunea Sofiei mă face să fiu într-o stare de spirit lugubră toată
ziua. nu reușesc să mă concentrez și termin prin a pleca mai devreme la
Chelsea ca să-i vorbesc și ca să mă asigur că lucrurile sunt în ordine
între noi doi.
Chiar am nevoie ca lucrurile să meargă bine între noi.
Când ajung, văd un SUV mare parcat în fața casei. Ușa de la intrare
nu este închisă cu cheia, așa că intru. Casa este tăcută, intru în bucătărie
186
și privesc prin ușa de sticlă. Chelsea este îmbrăcată cu o salopetă din
blugi și cu un tricou minuscul alb, iar părul ei este prins. Ronan se
cațără pe o cuvertură alături de ea. este în grădina de legume, săpând o
groapă cu lopata.
Și nu este singură.
Alături de ea, vorbind într-o manieră cât se poate de destinsă, stă
Tom Caldwell și... pare la locul său, aici, într-o casă cu o grădină mare,
un câine care seamănă cu un mop și un garaj pentru trei mașini. Este
genul de tip care se duce la ședințele cu părinții și care participă la
tombola cercetașilor. Le stă bine împreună, lui și lui Chelsea, chiar dacă
spunând asta îmi vine să vomit. Îmi vine în minte tabloul de la nunta lui
Robert și Rachel și îmi imaginez ușor figurile lui Tom și a lui Chelsea,
luându-le locul.
Întorc călcâiele și traversez bucătăria. Sunt în fața ușii de la intrare,
când cinci monștri trec la atac. Mi se pare că au ieșit de nicăieri, precum
niște zombi care sug creierele, într-un film de groază. Doar că ăștia sunt
cu mult mai drăguți.
— Deci o să pleci? Pur și simplu?
Mă holbez la ei timp de un minut și scutur capul.
— Tom este aici.
— Dar noi te vrem pe tine, spune Raymond.
— Tom este un tip simpatic, Raymond.
— Dar nu ești tu, adaugă Rory. Noi pe tine te vrem.
Dau toți din cap.
— Tu nu ne mai iubești, Jake? întreabă Rosaleen, rupându-mi inima
într-o mie de bucăți.
Acum, eu ce ar trebui să răspund la asta? Pe bune!
— Vino aici, îi spun.
Ea vine la mine și eu îmi dreg vocea ca să scap de nodul care și-a
făcut loc acolo.
— Bineînțeles că vă iubesc. Dintre toți monștrii din lume, voi
sunteți preferații mei. Dar încerc să fac ceea ce este corect, copii.
— Lăsându-ne baltă? întreabă Rory, încruntând sprâncenele.
— Nu vă las baltă, le răspund sec. Niciodată. Orice ar fi... între
mătușa voastră și mine, voi fi mereu prietenul vostru. Pentru tot restul
vieții voastre. Nu plec niciunde.
Aud voci în grădină și zgomotul ușii de sticlă care se închide. Mă
ridic când Tom și cu Chelsea ajung în holul de la intrare.
— Jake, nu știam că erai aici.
187
 Are o urmă adorabilă de pământ pe față, pe care visez să i-o usuc –
înainte de a o săruta.
— Da, tocmai am sosit. Este frumos afară. Mă gândeam să-i scot pe
copii în parc, dacă nu te deranjează.
— Bineînțeles că nu, răspunde ea zâmbind. Îi caut o vestă lui Regan.

***
Trece o săptămână. Nu mai accept o întâlnire dublă cu Brent, de
altfel, nu mai accept niciun fel de întâlnire. Încetez chiar să mă mai
masturbez.
Bun..., încetez, poate este prea mult spus, dar frecvența scade
considerabil.
Toate lucrurile mă irită. Mai mult decât atât, lucrurile pe care abia
le așteptam și care îmi făceau plăcere, cum ar fi o victorie la tribunal sau
să privesc un meci cu prietenii, îmi par inutile. Fără niciun interes.
Milton este arestat din nou, pentru vandalism și distrugerea
proprietății, iar eu nu am nici măcar forța să țip la el.
Mă întreabă dacă mi-a murit câinele și înainte de a ieși din biroul
meu, îmi spune să rămân puternic. Dacă lui Milton Bradley îi este milă
de tine, asta vrea să spună că într-adevăr, ai atins fundul gropii.
Dar mie puțin îmi pasă.
Abia mă suport eu însumi, iar la capătul a două săptămâni se pare
că toți s-au săturat de mine. Într-o zi, la începutul serii, Brent, Sofia și
Stanton debarcă în biroul meu și închid ușa în spatele lor. Brent îmi
închide laptopul, ca și cum aș fi pedepsit.
— Ce faceți aici?
— Este o intervenție, spune Brent.
— Nu am nevoie de o intervenție.
— De fapt, nu ai de ales.
Suspin și îi privesc pe fiecare dintre ei, așezați în fața mea.
— Mă simt foarte bine.
— Nuuuu, spune Sofia, scuturând capul. Ești opusul lui „foarte
bine”.
— De fapt, te simți mizerabil, adaugă Stanton.
Mulțumesc, prietene.
— Chelsea de asemenea, se simte mai curând mizerabil, adaugă
Sofia, ceea ce nu mă face cu nimic mai fericit.

188
 — Și amândoi împreună, îi faceți pe toți să se simtă mizerabil,
declară Brent. Asta îmi strică toată buna mea dispoziție, așa că trebuie
să înceteze imediat.
— Jake, începe Stanton, ridicându-se. Știm cu toții că tu vrei să fii cu
Chelsea, atunci de ce nu încetezi să te comporți ca struțul? Fii cu ea!
Îmi regăsesc puțin din aplombul meu.
— Pentru că nu vreau să-i fac rău.
— Dar ea suferă acum, mi-o întoarce Sofia.
— Dar în felul ăsta, nu o voi pierde! spun, sfidându-i pe toți cu
privirea. Știu să mă bat, știu cum să fiu avocat și știu să fiu un prieten.
Dar nu știu cum să fiu un tată de familie.
— Ne așteptam ca tu să spui asta, dă din cap Stanton. Femeile mai
întâi, spune privind-o pe Sofia.
Ea se ridică și se fâțâie de colo-colo, de parcă s-ar pregăti să mă
supună unui interogatoriu.
— Câte porții de lapte bea Ronan?
— Ce are de-a face asta cu...
— Răspunde strict la întrebare, la naiba!
— Șase. Mai puțin când se face ora de culcare, seara, când i se dă o
porție în plus.
Ea dă din cap, aprobând.
— Câte cuvinte cunoaște Regan?
— Trei: hei, nu și... Jake, răspund zâmbind. Este genială, puștoaica!
Sofia ia loc și se ridică Brent.
— Care este culoarea preferată a lui Rosaleen?
— Curcubeu, chiar dacă habar n-am ce înseamnă asta.
El dă din cap.
— De ce anume îi este frică lui Raymond?
Nu am nevoie să mă gândesc.
— De meteoriți, de asteroizi, de tot ce nu poate să prevadă sau să
controleze.
Brent se așază și se ridică Stanton la rândul său, apăsându-și
mâinile pe spătarul scaunului pe care stă Sofia, înfigându-și privirea
într-a mea.
— Ce vrea să devină Rory când va fi mare?
— Judecător la Curtea Supremă, Dumnezeu să ne păzească de asta!
— Cum îl cheamă pe băiatul de care este îndrăgostită Riley, zilele
astea?
— Preston Bavelard, răspund încruntând sprâncenele.
189
 Este un băiat adevărat, nu un personaj din Harry Potter, apropo.
Stanton vine lângă mine și-mi lovește brațul.
— Felicitări, Jake. Ești deja un tată de familie.
Mă gândesc la ce a spus el, la întrebările pe care mi le-au pus, în
timp ce Brent și cu Sofia zâmbesc ca niște cretini. Înțeleg, în fine, ce au
vrut să spună. Doar că...
— Nu știu ce să fac, admit eu.
Stanton își freacă bărbia.
— Îți voi revela un secret: niciunul dintre noi nu știe ce face. Tu
crezi că eu știam ce făceam când mi s-a pus o fetiță în brațe, pe când
aveam doar șaptesprezece ani? La dracu, prietene, am tremurat trei zile
non-stop!
— Tu crezi că Chelsea știa ce făcea când a debarcat aici ca să se
ocupe de copii? întreabă Sofia.
— Singurul lucru pe care trebuie să-l faci, este să-i iubești, spune
Stanton. Asta este prioritatea. Restul... va veni în mod natural.
— În orice caz, crezi că va exista altcineva care va face atâtea
eforturi să-i vadă fericiți?
Este cea mai simplă întrebare dintre toate.
Nu.
În acest caz... ce-mi pierd timpul pe aici, la naiba? Mă ridic, fără să
mă ating de servieta mea sau de toate dosarele.
— Trebuie să plec.
În același timp, când primesc palme peste spate și sunt împins spre
ușă, aceasta se deschide și șeful meu, Jonas Adams, intră.
— Bună seara, la toată lumea.
Îl salutăm cu toții, șocați, pentru că Jonas Adams, partener fondator
al cabinetului, nu vine niciodată în birourile noastre. Niciodată.
— S-a întâmplat ceva, domnule Becker. Doamna Holten, săraca, a
căzut pe scări, declară el.
Excitația și bucuria pe care o simțeam, tocmai au dispărut. Închid
ochii și înghit, pe când în încăpere se lasă o tăcere grea.
— Este în viață? întreb.
Adams își scoate ochelarii pe care-i curăță cu o batistă cu
monogramă.
— Da, Sabrina este în viață, are doar câteva vânătăi. Poliția l-a
arestat pe senatorul Holten, deci am nevoie ca dumneavoastră să
mergeți la comisariat să-l ajutați cu interogatoriul, să-l ajutați să
stabilească cauțiunea și...
190
 — Nu.
Această silabă minusculă îmi face un bine imens, aproape la fel de
mult ca numele lui Chelsea. Știu ce fel de om sunt și ce pot să fac. Și mai
ales, știu ce refuz să fac.
— Nu o voi face, domnule Adams.
Își strânge ușor ochii, ca și cum nu m-ar vedea clar.
— Pot să vă întreb de ce?
— Pentru că este vinovat.
— Asta v-a spus el?
— Nu. Dar știu că îi face rău soției sale.
Obrajii lui Adams se înroșesc și el expiră brusc tot aerul din
plămâni. M-am întrebat deja dacă Jonas era cu adevărat orb sau preferă
să nu știe.
— William Holten este un client fidel al acestui cabinet, dar mai
ales, este prietenul meu de patruzeci de ani. Merită să fie apărat.
— Nu de către mine, răspund scuturând capul și provocându-l cu
privirea.
— Domnule Becker, ar trebui să vă măsurați cuvintele pe care le
veți spune, pentru că ele vă vor decide viitorul...
— Demisionez.
— Jake, șoptește Stanton.
— Cererea mea de demisie va fi pe biroul dumneavoastră mâine
dimineață, domnule Adams. Este prietenul dumneavoastră, nu aveți
decât să-l apărați pe acest mizerabil.
— Considerați că demisia dumneavoastră a fost acceptată, spune
Adams înainte de a se întoarce să plece.
O greutate enormă parcă s-a ridicat deodată de pe umerii mei.
Autoritatea nu mi-a plăcut niciodată.
— Jake, ce ai făcut? întreabă Sofia făcând ochii mari.
O sărut pe obraz înainte de a-i răspunde.
— Am făcut ceea ce trebuia.
Îl bat pe Brent pe braț și îi strâng mâna lui Stanton zâmbind ca un
idiot.
— Și a fost foarte ușor, adaug. Vă sun mai târziu. Încă odată, vă
mulțumesc, nu știu de cât timp aș fi avut nevoie ca să-mi mișc curul, fără
voi trei.
— Hai, dă-i drumul, prietene, spune Stanton.
Nu e nevoie să mi-o mai spună o dată.

191
 ***
Înainte de a mă duce la Chelsea, mă opresc la biroul procurorului.
Iau ascensorul până la etajul lui Tom Caldwell, care este așezat la biroul
său. Mă sprijin de ușă, măsurând încăperea cu ochii.
— Este cu adevărat un birou minuscul. Mi s-a spus că sunt mici, dar
nu credeam că în halul ăsta... ai putea fi acuzat de cruzime contra
animalelor dacă ai lăsa un câine aici.
— Poți să-mi explici ce faci aici comparând birourile noastre,
Becker?
Eu dau din cap.
— Ai fost prevenit despre Holten?
— Bineînțeles, eu îl voi interoga pe fiul ăla de curvă. Cum de nu ești
la comisariat ca să eviți toate întrebările răutăcioase? mă întreabă pe un
ton sarcastic.
— Am renunțat la caz.
Face ochii mari de uluire.
— Nu glumești? Cred că lui Jonas i-a plăcut treaba asta!
— Am demisionat, răspund ridicând din umeri.
— Ia te uită, spune Caldwell studiindu-mă. Presupun că nu ești
interesat să vii să ni te alături de partea luminoasă a forței? Am avea
nevoie de cineva ca tine în aceste birouri minuscule.
Chicotesc.
— Nu... chiar nu este genul meu să închid oameni. O femeie superbă
mi-a zis într-o zi că eu sunt cineva care îi apără pe ceilalți.
Înaintez spre el scoțând o carte de vizită din buzunarul meu.
— Vreau doar să-ți las asta pentru Sabrina Holten. Are numărul
meu de fix și de mobil. Spune-i că mi-ar plăcea să o ajut.
— Cu ce să o ajuți? întreabă Caldwell studiind cartea mea de vizită.
— Nu are importanță cu ce, cu orice ar avea nevoie, spun întorcând
călcâiele să plec.
— Jake...
— Mda? întreb întorcându-mă.
Tom pare să ezite să spună ce vrea, pe urmă se decide.
— Chelsea a avut faimoasa conversație cu mine, acum câteva zile.
Știi, aia în care îmi spune că mă vede mai curând ca pe un prieten, spune
ridicând din umeri. M-am gândit că ai vrea să știi.
Buna mea dispoziție tocmai a revenit.
— Este cazul. Mulțumesc, Tom.
— Pe curând, Jake.
192
 Ați fi crezut una ca asta? Caldwell este chiar un tip de treabă, până
la urmă.

CAPITOLUL 28

Când parchez în fața casei, copiii sunt pe gazon. Riley o

supraveghează pe Regan, Rory fuge după Rosaleen, care urlă ca din gură
de șarpe și Raymond se antrenează cu skateboardul lui.
— La naiba, pune-ți casca, Raymond! strig eu.
Își dă ochii peste cap, dar se execută.
— Jaaaake! strigă Rosaleen. Ajutor!
Se aruncă în brațele mele, urmărită de Rory, care ține o omidă în
mână.
— Rory a spus că o să-mi bage omida în ureche și că ea o să-mi
mănânce creierul și o să depună ouă, iar când ouăle vor ecloza, creierul
meu va exploda!
Îi arunc o privire urâtă căcăciosului mic.
— Care este problema ta?
— Ce? Trebuie să învețe să nu creadă tot ce i se spune.
— Te voi salva eu, Rosaleen! strigă Riley trăgând două jeturi de apă
în aer.
— Super! Pistoale cu apă! strigă Rosaleen și cu Rory, aproape în
același timp.
Fug amândoi spre Riley, râzând.
— Să nu vă apropiați de piscină! urlu eu.
Îi privesc timp de un minut, profitând de toată fericirea pe care mi-
o aduc, pe urmă mă îndrept spre casă. Chelsea este în bucătărie, tocmai
șterge blatul de lucru. Părul îi cade în valuri pe spate și constat, că pe ea,
blugii și tricoul sunt mai sexy decât orice rochie de seară.
Ridică capul când intru în bucătărie.
— Bună, nu știam că vii astăzi.
Nu pierd nicio secundă, pe cinstite acum, am așteptat deja prea
mult timp. Înaintez spre ea și îi prind chipul în mâini. O sărut tandru,
încetișor, până când ea geme și se apropie de mine ca să nu cadă. Pe
urmă, îi mângâi pomeții cu degetele mari și îmi adâncesc privirea în a ei.
— Te iubesc, îi spun cu o voce răgușită.
193
 Chelsea mă studiază mai întâi cu un zâmbet plin de speranță. Pe
urmă, își amintește ce i-am făcut și surâsul ei dispare. Face doi pași
înapoi și își încrucișează brațele, prefăcându-se indiferentă.
— Și când ai decis asta?
Poate să se îndoiască de mine cât are chef, nu plec niciunde.
— O știu deja de ceva timp, dar... am hotărât să încetez să mă mai
comport ca un imbecil și să încetez să mai lupt împotriva sentimentelor
mele.
Îmi aplec capul într-o parte, spre fereastră, unde cei cinci copii
strigă și râd cu lacrimi.
— Pe ei de asemenea, îi iubesc, în cazul în care nu a fost clar. Sunt
îngrozitori și perfecți... și îi iubesc ca și cum ar fi ai mei. Ca și cum ar fi ai
tăi.
Își mușcă buza și ochii ei se umplu de lacrimi.
— Te implor, nu plânge, zic făcând un pas spre ea. Eu te... eu te
iubesc, Chelsea, mă bâlbâi cu lacrimi în ochi, eu de asemenea.
Chelsea își trage nasul și își încrucișează din nou brațele, făcând tot
ce-i stă în puteri să rămână puternică.
— Și se presupune că ar trebui să uit ultimele săptămâni? Lucrurile
pe care mi le-ai spus?
— Speram că vei reuși, mda, spun frecându-mi ceafa.
Ea lasă capul în jos, eu înaintez spre ea, luându-i bărbia în mâini ca
să ridice capul.
— Încercam să te protejez, Chelsea. Voiam tot ce era mai bun
pentru tine, pentru ei. Pe cineva bun. Nu mă vedeam capabil, nu
credeam să fiu cel de care ai tu nevoie.
— Și acum? întreabă ea cercetându-mă cu privirea.
— Acum o pot face. Pentru că... pentru că nimeni nu ar putea să te
iubească sau să aibă nevoie de tine, așa ca mine. Tu ești totul pentru
mine. Doar tu contezi pentru mine.
O lacrimă îi curge pe obraz și își apropie fața de a mea.
— Să nu îmi mai faci rău.
— Promit.
— Să nu te mai distanțezi, cum ai făcut-o.
— Este imposibil.
Se aruncă în brațele mele, strângându-mă așa de puternic că nu mai
pot respira, iar acesta este cel mai minunat sentiment din lume.
Aproape la fel de bun ca atunci când buzele ei sunt peste ale mele. Își

194
petrece picioarele în jurul taliei mele, de parcă nu ar fi destul de
aproape de mine.
Își lasă capul pe o parte ca să mă sărute mai profund. Degetele
mele se înfig în carnea spatelui ei și simt cum inimile din piepturile
noastre, se zbat nebunește.
O așez pe blatul de lucru lipindu-mă de ea, ridicându-i tricoul ca să-
i simt pielea.
— Copiii, exclamă ea.
Îi sărut gâtul și fiecare centimetru din fața ei.
— O să-i auzim. Dacă țipă, nu trebuie să ne îngrijorăm.
Îi auzim, într-adevăr, prin fereastră, jucându-se și râzând, urlând
fericiți.
Limba ei o mângâie pe a mea și îmi smulge un geamăt.
— Dar ar putea să intre în orice moment! Ar putea să ne vadă.
Are dreptate, la naiba!
Mătur încăperea cu privirea, căutând orice. Cămara! O duc acolo și
închid ușa în spatele meu cu piciorul, pe urmă îmi duc mâna la spate ca
să închid cu cheia.
— M-am întrebat mereu de ce era nevoie de o încuietoare în
cămară, spune Chelsea mușcându-mă de ureche.
— Încuietorile sunt minunate.
Izbucnește în râs și o las jos doar atât cât să-i dau timp să se
dezbrace, pe urmă o iau din nou în brațe și o lipesc de perete. O
penetrez încetișor, pentru că a trecut ceva timp și când sunt complet
adâncit în ea, nu mai există niciun milimetru între noi.
— Mi-ai lipsit atât de mult, șoptește Chelsea.
Încep ușor să mă mișc în ea și sunt o dată în plus lovit de
sentimentul de plenitudine care mă umple. Este perfect. Nimic,
niciodată, n-a fost așa de bun. Își lasă capul pe spate și eu închid ochii. Îi
devorez gâtul și îi șoptesc în ureche cât de mult o iubesc. Îi spun tot ce
vreau să-i fac, tot ce reprezintă ea pentru mine. Mă strânge puternic cu
picioarele, contra ei, înfigându-și degetele în părul meu.
— Eu... eu te iubesc, bâlbâie ea cuvintele, cu o voce sacadată.
Dumnezeule, Jake, te iubesc atât de mult!
Este prea mult. Prea bulversant și în același timp parcă nu este
suficient.
Presiunea crește și este fantastic. Simt cum o plăcere minunat de
pură se învârtește în vintrele mele și accelerez loviturile mele de bazin.

195
Ajungem împreună la orgasm, pulsând, fără suflu, gemând și agățându-
ne unul de celălalt.
Încerc să-mi calmez respirația în timp ce inima încă bate să-mi iasă
din piept și o privesc cum își împinge părul spre spate.
— Atunci, așa... mă iubești? o tachinez.
Chelsea zâmbește și lacrimile îi umplu ochii magnifici.
— Da. Te iubesc de când m-ai dus în pat, bolnavă ca un câine și mi-
ai spus că totul va fi bine. Iubesc totul la tine, chiar și acele părți din tine
pe care ți-era frică să mi le arăți. Și chiar dacă te porți uneori ca un idiot,
te voi iubi pentru totdeauna.
— Este bine de știut, răspund râzând și sărutând-o tandru.

***
În noaptea aia, după ce copiii s-au spălat și s-au culcat, rămân la
Chelsea. Ne petrecem jumătate din noapte vorbind și plănuind ce va
urma, iar cealaltă jumătate... fără să vorbim. Oricum, fără să spunem
ceva coerent.
A doua zi, îi înmânez cererea mea de demisie lui Adams și încep să-
mi pregătesc plecarea din cabinet. Nu am nici cel mai mic regret.
Chelsea și cu mine îi așteptăm împreună pe copii când se întorc de
la școală. Îi reunim în salon și îi anunțăm ce am hotărât.
— Știu că poate o să vi se pară cam rapid, spune Chelsea în timp ce
eu îl salt pe Ronan pe genunchii mei, dar era un film în anii optzeci –
părinții voștri îl adorau –, care se numea Când Harry o întâlnește pe
Sally...
— Pare nașpa, întrerupe Rory.
— Era un pic nașpa, zic cu colțul gurii.
— Nu era nașpa! exclamă Chelsea. Era perfect! Pe scurt, era o frază
în filmul ăsta care spune că atunci când găsești persoana cu care vrei să-
ți petreci restul vieții, vrei ca restul vieții să înceapă imediat. Asta este și
ce simțim eu și cu Jake, unul pentru celălalt, spune privindu-mă.
— Dar, spun privind copiii unul câte unul, dacă asta nu vă convine,
vrem să ne-o spuneți. Aveți dreptul să spuneți nu, nu mă voi simți vexat.
Vreau doar să mă mut aici dacă voi toți o vreți.
Se privesc toți și se gândesc. Sunt așa de tăcuți, că devine ciudat.
— Vă veți instala în camera lui mama și-a lui tata? întreabă Riley.
Îi fac cu ochiul lui Chelsea, pentru că deja am discutat despre asta.
— De fapt, ne-am spus că vom face câteva schimbări în camera
mea, explică ea. Am vrea să fie suficient de mare pentru doi, să mărim
196
baia și dulapurile. Cât despre camera părinților voștri... Jake și cu mine
ne-am spus că ar fi grozav să facem o cameră mare pentru familie. Un
loc unde am putea să ne petrecem cu toții timpul împreună. Am putea
să cumpărăm un biliard, o canapea mare, un televizor nou...
— Un flipper! exclamă Rory, căruia îi place în mod evident,
proiectul.
Chelsea aprobă din cap.
— Iar eu aș putea picta pe pereți, ce vreți voi. Îi vom picta
împreună.
— Ooooh, oooh, eu vreau fluturi! strigă Rosaleen. Și unicorni, și
curcubeie.
— Și camioane mari, spune Rory.
— Și skate-uri, adaugă Raymond.
— Și un perete întreg cu One Direction și 5 Seconds of Summer,
trage concluzia Riley.
— Mda, putem face toate astea, spune Chelsea.
— Va semăna cu camera unui schizofrenic, murmur eu.
— Și ce aveți de spus în legătură cu Jake, care va veni să trăiască
aici?
— Aș putea să-mi aduc și eu prietenul să trăiască aici, într-o zi?
întreabă Riley care nu pierde busola.
— Bineînțeles, răspund eu. Când vei avea douăzeci și șase de ani și
vei crește șase copii, vei putea să te muți cu prietenul tău iar eu nu voi
zice nimic. De-acum până în clipa aia, nu avem ce discuta.
Ea își dă ochii peste cap.
— Dacă o spui tu. Pe scurt, eu votez da. Jake ar trebui să vină să
trăiască aici.
— Asta-i clar, spune Rory.
Rosaleen zâmbește până la urechi și mi se aruncă în brațe.
— Da, da, da!
— E în regulă, zice și Raymond.
Ne întoarcem toți spre Regan, care zâmbește la fel ca ceilalți și care
pune punct discuției, pronunțând al patrulea ei cuvânt.
— Da!

***
În seara aia, când copiii și-au terminat lecțiile și toată lumea este în
pijama, stăm așezați în salon, în fața televizorului, când îmi sună
telefonul: este Brent.
197
 — Salut.
— Salut, ce faci?
— Perfect, răspund privind-o pe Chelsea.
— Cu atât mai bine, spune râzând. Ascultă, mâine la prânz, ești
liber? Mi-ar plăcea să-ți vorbesc despre ceva. Lui Stanton și Sofiei, de
asemenea.
— Da, sunt liber. Ce se întâmplă?
— Păi bine, de fapt... sunt proprietarul unui imobil...
— Tu ești proprietarul unui imobil?
— Da, este un imobil frumos și...

EPILOG

Un an mai târziu

Biroul în care lucrez de șase luni este mult mai mare decât fostul
meu birou. Este situat la ultimul etaj al imobilului și am o fereastră de
colț care îmi oferă o vedere spectaculoasă asupra orașului. Mai mult, nu
îl împart cu nimeni. Coduri civile și spețe juridice umplu biblioteca pe
un perete, iar pe biroul meu se găsesc poze de familie. Brent, Stanton și
Sofia, au fiecare dintre ei câte un birou pe colț, la ultimul etaj.
Să fii partener fondator al unui cabinet, oferă multe avantaje.
Imobilul de care ne-a vorbit Brent acum un an, a suferit reparații
capitale, iar acum este sediul cabinetului Becker, Mason, Santos și Shaw.
Sună bine, nu găsiți? Când am demisionat de la Adams&Williamson,
Brent, Stanton și Sofia au luat în considerare să-și urmeze propriul lor
drum. Noi toți doream să luăm propriile decizii și să ne alegem cazurile.
Era un risc, dar merita să ni-l asumăm.
Doamna Higgens a șocat pe toată lumea când a hotărât să mă
urmeze, și tocmai îți bagă capul pe ușă.
— Jake, o să întârzii!
— Nu o să întârzii. Niciodată nu întârzii.
Fotoliul meu de piele rulează în spate când mă ridic. Îmi verific
buzunarele costumului meu negru: cheile, portmoneul, telefonul, toate
sunt la locul lor.

198
 — Haide, grăbește-te, insistă doamna Higgens. Mă ocup eu să sting
toate și să închid.
— Bine, mulțumesc. Ne vedem acolo, doamnă Higgens.
Merg cu un pas rapid până la creșa unde Regan și cu Ronan își
petrec o parte din zi și care nu este decât la un pas de birou. Dau bună
ziua asistentelor și semnez în registru. Câteva minute mai târziu se
deschide ușa și simt cum mi se ridică părul pe brațe când aud melodia
Clean Up Song. Mi se aduc cei doi monștri, care merg ținându-se de
mână. Ronan are ceva mai mult de un an și jumătate, acum. Are o claie
de păr blond, pistrui pe nas și o privire machiavelică, amintindu-mi de
fratele lui. Merge cu un pas lent și nesigur, de aceea îl ridic cu un braț, în
timp ce o iau pe Regan în celălalt. Spun la revedere și o întindem.
— Astăzi, am făcut flori din hârtie și a mea a fost mai mare. După
aia, doamna Davis ne-a adus un urs de pluș când ne-a citit o poveste și
eu l-am ținut. Era gri, avea doi ochi negri, două brațe, două picioare, un
papion roșu și...
Regan mă prinde cu mânuțele ei mici de obraji și mă privește
încrețind sprâncenele.
— Tu mă asculți?
— Da, da, te ascult, răspund traversând strada. Două brațe, două
picioare, un papion roșu... abia aștept să aud și continuarea.
Acum opt luni, Regan a învățat o grămadă de cuvinte... și de atunci,
nu s-a mai oprit din vorbit.
— Și după aia am citit Grădina de zarzavaturi, și în poveste,
culegeau legume pentru supă. Erau morcovi, varză, cartofi...
Ronan râde în timp ce eu fug, făcându-l să salte în brațele mele și
ajungem la biserică cu un minut mai repede. Las copiii jos, îi netezesc
cămașa lui Ronan și îi leg funda galbenă din spatele rochiței lui Regan.
— Sunteți aici, îmi era frică să nu întârziați, spune Chelsea
coborând scările bisericii. Este absolut superbă. Rochia ei de mătase
albastră îi scoate în evidență pielea deschisă la culoare. Se mulează pe
ea acolo unde trebuie, căzând până sub genunchi, cu un decolteu frumos
de-mi lasă gura apă. Părul ei ondulat este lăsat pe spate și strălucește în
soare.
Îmi înfig mâna în el și o atrag spre mine ca să o sărut.
— Eu nu întârzii niciodată. Ești superbă. Rochia asta este frumoasă.
— Și încă n-ai văzut ce am pe dedesubt, șoptește în urechea mea.
— Oh, dar nu-ți face griji, am intenția s-o fac.
Ne sărutăm lung, până suntem întrerupți de restul haitei.
199
 — Știți, cu cât mai mult vă sărutați în fața mea, cu atât mai mult
timp petrec eu cu psihologul meu, ne ironizează Rory.
Îi arunc o privire urâtă și el ne privește rânjind.
Chelsea îmi șterge rujul de pe buze și îi văd inelul de logodnă
aruncând văpăi. Este un diamant de două carate, înconjurat de
smaralde, totul într-o montură de aur alb. I l-am oferit acum câteva luni,
chiar m-am pus în genunchi în fața ei. Mi-a răspuns cu un da foarte
entuziast.
Chelsea și-a reluat cursurile anul acesta și mai are puțin până să-și
ia licența în Istoria Artei. Chiar și-a găsit o slujbă cu jumătate de normă
într-o mică galerie, care o așteaptă după ce își va lua diploma.
Mă ia de mână și face semn cu capul în direcția lui Riley, care stă
alături de un brunet slăbănog.
— Riley voia să ți-l prezinte pe băiatul cu care a venit, spune
trăgându-mă spre ei.
— Jake, spune Riley zâmbind. Ți-l prezint pe Parker Elliot.
— Este o onoare să vă cunosc, domnule, spune puștiul întinzându-
mi mâna.
Îi privesc mâna, pe urmă fața, asigurându-mă că sunt cât de rece se
poate, pe urmă privirea mea îl măsoară până la picioare și fac un
zgomot dezgustat. Pe urmă plec.
— Nu-i da atenție, așa se poartă cu toată lumea, spune Riley ca să-l
liniștească pe prietenul ei.
Chelsea râde ajungându-mă.
— Foarte simpatică chestia asta.
— Cu atât mai bine. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca el să
creadă că sunt simpatic.
Cobor capul s-o sărut, pentru că este încântătoare și pentru că este
a mea.
Când ajungem la jumătatea scărilor, mă opresc și fac semn celor
șase care mă însoțesc, șapte cu prostul ăsta de Parker, să se apropie.
— Hei, ascultați-mă, le spun așteptând să captez atenția tuturor.
Este o zi foarte specială pentru Stanton și Sofia și vrem ca totul să
decurgă bine. Deci, pentru următoarele patruzeci și cinci de minute,
aștept să vă comportați ca niște persoane civilizate. Asta vrea să
însemne că nu vorbiți, nu vă ciupiți, nu vă trageți de păr, nu vă bateți joc
unul de altul și nu vă certați, nu râdeți, nu vă scobiți în nas, nu vă
insultați, nu plângeți...
Cobor capul ca să-i șoptesc lui Chelsea.
200
 — Am uitat ceva?
— Nu vă priviți, răspunde ea.
— Ah, da, și nu vă priviți! spun grupului.
Este cel mai important lucru, de fapt.
— Dacă nu, veți fi aspru pedepsiți.
Pentru ei, o pedeapsă aspră este un weekend fără televizor sau Wi-
Fi.
— Toată lumea a înțeles?
Ei dau din cap și eu îmi bat palmele.
— Foarte bine, atunci toată lumea înăuntru.
Chelsea îl ține pe Ronan și duce copiii în biserică, în timp ce eu
rămân în urmă să mă asigur că nu am uitat pe nimeni. Raymond este
ultimul care urcă scările, căci are ochii ațintiți asupra limuzinei cu care
sosește mireasa, a cărei superbă domnișoară de onoare tocmai coboară.
— Presley este minunată, nu-i așa? întreabă el cu o voce plină de
admirație.
O privește pe frumoasa blondă de treisprezece ani ridicând rochia
Sofiei, când aceasta coboară din mașină.
— Știi că este mai mare decât tine? îl întreb.
— Da, știu. De aceea voi fi răbdător. Când voi conduce cea mai mare
companie informatică din țară, voi face primul pas.
Îi dau o palmă atât de tare peste spate, că aproape îi cad ochelarii.
— Este o strategie grozavă, Raymond.

***
Nunta lui Stanton cu Sofia se derulează în cele mai bune condiții.
Rochia ei este un amestec perfect de elegant și de sexy: culoarea ivoar,
cu perle, mulată, doar cu atât de mult decolteu încât Stanton abia ridică
ochii. Amândoi au lacrimi în ochi când îți spun jurămintele, iar eu ador
să-i văd așa de fericiți.
Recepția, foarte elegantă, desigur, are loc la Ritz-Carlton din
Washington. Cred că Stanton a oferit bilete tuturor locuitorilor din
Sunshine, orașul din Mississippi de unde este el și pe lângă frații Sofiei
și familia lor, câțiva membri ai familiei ei, au venit din Brazilia. Inutil de
precizat că mâncarea este rafinată, băuturile delicioase și invitații sunt
toți grozavi.
Rosaleen mă găsește aproape de bar, cu ochii mari, foarte exaltată.
— Jake! Nu ai spus nimic despre glossul meu! Riley mi l-a
împrumutat pe al ei. Nu este frumos?
201
 — Ești superbă, frumoasa mea. La fel de frumoasă ca mătușa ta.
Zâmbește cu gura până la urechi și îl prinde pe Rory de braț ca să-l
ia la dans.
Mama lui Stanton mă privește ciudat.
— Știi, Jake, în ultima jumătate de oră te-am văzut zâmbind mai
mult decât în toți anii de când te cunosc.
— Ei bine... am niște motive al dracului de bune, astăzi, ca să
zâmbesc.
Mă bate pe braț și eu plec să o găsesc pe Chelsea. Mă intersectez cu
Brent, care vorbește cu Mary, sora cea mică a lui Stanton.
— Crede-mă, nu ai niciun chef să fii cu un tip ca mine, Mary. Eu sunt
un solitar... știi, un rebel...
Chelsea își trece brațul în jurul gâtului meu și dansăm în fața
orchestrei.
— Ghici, ce?
— Ce? o întreb atingându-i vârful nasului cu nasul meu.
— Vorbeam cu mama ta și ea și cu Owen au propus să ducă copiii
acasă și să doarmă acolo. Deci... am rezervat o cameră aici în seara asta.
Pentru noi doi.
— La naiba, ești genială, murmur. Ți-am spus deja cât de mult îmi
place spiritul tău?
— Credeam că-mi iubeai corpul, spune ironic, apropiindu-se de
mine.
— Oh, da, crede-mă. Îți voi da dovada în seara asta. Și mâine.
— Și vom dormi până târziu, mâine, Domnule mă scol la ora cinci
dimineață.
— Ei bine... putem să rămânem în pat... dar nu-ți pot promite că
vom dormi.
Chelsea își apasă obrazul de pieptul meu.
— Este perfect.
Și chiar este, nu-i așa?
Fără să vreau să mă laud, ca toate aspectele vieții mele, în ultimul
timp... pare perfect pentru că, la naiba, chiar este.

202