Cinci milioane de motive

Lexi B Newman

Prolog

― Mai bine nu te năşteai!

Urletul bărbătesc care vine din

casa de vis-a-vis, îmi distrage atenţia de
la harta pe care o am desfăcută pe
genunchi. Aş spune că e o seară perfect
normală pentru familia Kimble şi pentru
vecinii săi, dar în seara asta parcă totul e
mult mai grav decât de obicei.
 Deşi am doar şaisprezece ani şi nu
o duc mai bine decât ei, mi-e milă de
fetiţa care locuieşte vis-a-vis şi care acum
o zbugheşte pe uşă speriată şi se ascunde
sub verandă, pătrunzând printr-o
crăpătură pe care domnul Kimble nu
cutează niciodată să o repare. Are doar
zece ani şi e incapabilă să se apere în faţa
furiei părinţilor alcoolici, care mereu se
răzbună pe ea pentru eşecurile lor. De
fiecare dată când o văd, îmi dau seama
că situaţia mea e strălucită pe lângă a ei,
deşi sunt orfan şi de jumătate de an fug
de Serviciile Sociale. Mă pot declara
fericit cu puţinul meu, cu nopţile
petrecute sub cerul liber sau pe la
prieteni; un lucru pe care ea nu-l poate
spune.

E nefericită. Ba mai mult, e

terifiată. Nici nu mă îndoiesc, ţinând cont
că e complet neputincioasă în faţa
soartei sale, pe care nu o poate schimba
nicicum. Spre deosebire de mine, nimeni
nu pare să o ia în seamă. Nimeni nu
îndrăzneşte să pună piciorul în prag în
favoarea ei, să o apere în faţa furiei
părinţilor săi şi să-i ofere ceva mai bun,
aşa cum merită să aibă orice copil de
zece ani.
 Acum un an nu aş fi gândit aşa, nu
m-ar fi interesat că există oameni mai
nefericiţi ca mine. Nu aş fi mişcat un
deget şi nu aş fi compătimit. Abia după
ce părinţii mei au murit, mi-am dat
seama că viaţa nu e aşa cum aveam
impresia că este.

― Te-ai hotărât?

Tresar când Noah – prietenul care

m-a găzduit timp de aproape o lună – se
strecoară în spatele meu şi mă ia prin
surprindere. În ciuda faptului că e de
aceeaşi vârstă cu mine şi părinţii lui nu
prea par să mă placă, m-a lăsat să stau în
casa lui şi în camera lui mai mult decât
mă aşteptam.

Însă acum e timpul să plec.

― Mda, mormăi, aplecându-mi

privirea înapoi spre hartă. Cred că o să
merg în Parker, Colorado.

― De ce tocmai acolo? mă
întreabă mirat. E cam departe.
 Ridic din umeri, făcând o grimasă.
Habar nu am de ce vreau tocmai în
Colorado. Probabil pentru că e departe
de oraşul ăsta blestemat.

― Nu vreau să ajung să fiu săltat

de Serviciile Sociale, argumentez. Odată
ce ies din stat şi mă retrag într-un oraş
mic, unde nu mă cunoaşte nimeni, există
posibilitatea de a fi lăsat în pace.
Mulţumitor de departe.
 Noah mă priveşte curios din
picioare, dar nu spune nimic care să mă
contrazică. Nici n-are ce să spună. Cum
sunt pe cont propriu de ceva timp,
singurul care poate lua decizii pentru
mine sunt eu însumi. Nimeni altcineva.

― Aşadar, nu o să ne mai vedem

până nu fac optsprezece ani şi până nu-
mi cumpăr o maşină, constată el.

― Despre ce tot vorbeşti? mă

încrunt. Ai deja o maşină.
 Fac semn spre camioneta ruginită
de pe alee, ca să înţeleagă la care maşină
mă refer. Deşi e cea mai jalnică maşină
pe care am văzut-o vreodată, măcar e a
lui.

― Nu, mă contrazice. Tu ai o
maşină.

Face semn la rândul lui spre

camionetă, iar eu mă încrunt şi mai tare.
 ― Ţi-o dau ţie.

― Ba nu, nu mi-o dai! pufnesc. O

să te omoare maică-ta!

― E maşina mea şi fac ce vreau cu

ea. Iar eu ţi-o dau ţie! Oricum ai nevoie
de o maşină, mai mult decât am eu.

Mă uit la camionetă fascinat, de

parcă s-a transformat brusc într-un
Ferrari. Se presupune a fi prima mea
maşină din toate timpurile şi, deşi e
ruginită şi are nevoie de reparaţii
serioase, e perfectă să mă ducă direct
spre Colorado.

― Mersi, Noah!

Întind braţul spre el şi îi strâng

mâna, neputând să-mi abţin zâmbetul.

― Prietenul la nevoie se cunoaşte,

nu? Cu ocazia asta, ţin să menţionez că
îmi vei lua şi economiile, nu doar
camioneta. Ai nevoie de bani, omule. Nu
poţi pleca tocmai în Colorado, fără bani.
E imposibil.
 ― Doar cu condiţia de a-i returna
cândva. Poate la prima mea pensie.

― Fie! flutură din mână. Când

pleci?

― În seara asta.

Discuţia noastră se întrerupe când,

din casa de vis-a-vis începe un alt circ. De
data asta, cei care se ceartă sunt chiar
soţii Kimble, ţinând cont că micuţa Nikki
încă nu a ieşit de sub verandă.
 ― Încă aştept ziua în care o să-i ia
poliţia, bolboroseşte Noah în bărbie,
ofticat. Mă întreb unde e Nikki.

Fără să spun ceva, întind braţul şi

arăt cu degetul spre crăpătura din
verandă, iar Noah înţelege. Am stat aici
suficient de mult, cât să ştiu că asta e
ascunzătoarea ei preferată, de care tatăl
ei agresiv nu ştie, dar nu e ca şi când ţi-ai
putea imagina că ar intra cineva prin
gaura aia, dacă nu ai fi văzut cu ochii tăi.
Nikki e mult mai scundă şi mai slabă
decât e normal şi ar putea intra oriunde.

― Mi-e milă de ea, mărturiseşte

prietenul meu. Idiotul ăla o bate de-i
sună apa în cap, o ţine pe afară şi
flămândă.

Oftând, îmi mai strânge o dată

mâna, îmi urează drum bun şi intră în
casă, bolborosind câte ceva la adresa
familie Kimble. Rămas singur pe verandă,
mă uit la bagajele din dreptul meu, apoi
la camionetă şi, în cele din urmă, la
veranda de vis-a-vis, unde ştiu că se
ascunde Nikki.

Şi, cu toate că ştiu că fac o prostie,

cobor cele trei trepte şi trec strada,
oprindu-mă abia când ajung în dreptul
găurii. Fiind întuneric, nu reuşesc să o
zăresc nici după ce mă las pe vine, dar îi
aud clar suspinele şi scâncetele care
denotă faptul că încă nu s-a oprit din
plâns şi că încă e speriată de-a binelea.

― Nikki, sunt Seth, îi spun pe un

ton jos, aproape şoptit. Sunt prietenul lui
Noah, care locuieşte vis-a-vis.

― Ştiu, îmi răspunde.

― Vreau să te întreb ceva. Cât de

repede crezi că poţi să intri în casă, să-ţi
strângi câteva lucruri şi să-ţi iei actele?
 O aud cum îşi trage nasul, înainte
să-şi scoată capul cu păr cârlionţat, prin
gaura din verandă. Mă dau înapoi când
mă fixează cu ochii ei cât farfuriile,
expresivi şi albaştri.

― Foarte repede, replică amuzată.

Mama spune că sunt rapidă.

Chicotesc scurt, apoi redevin

serios când îmi amintesc ce prostie îmi
trece prin cap. O altă explicaţie, decât că
am înnebunit brusc, nu am.

― Uite cum facem, şoptesc. Tu te

duci înăuntru şi îţi aduni lucrurile într-un
rucsac, iar eu te aştept la maşină. Te duc
să vezi ceva frumos.

― La Zoo? întreabă cu speranţă,

făcând ochii şi mai mari. N-am fost
niciodată la Zoo.

― Da, chicotesc eu. Te duc la Zoo.

Dar grăbeşte-te, că închid.

Lovită brusc de energie, iese afară

de sub verandă şi ţâşneşte pe lângă
mine, alergând pe scări. Imediat ce intră
în casă, mă întorc în dreptul casei lui
Noah şi îmi recuperez bagajele, pe care le
arunc în pick-up-ul camionetei.
 Noah iese în prag şi îmi întinde
cheia în momentul în care Nikki iese din
casă cu un ghiozdan în spate. Pe măsură
ce se apropie de noi, ochii prietenului
meu se măresc de groază, parcă
ghicindu-mi intenţia.

― Ai înnebunit? Are zece ani!

― Ştiu, dar nu o pot lăsa aici. Te

rog să nu spui nimănui. Oricum, nu cred
că o s-o caute cineva.

Îi fac semn lui Nikki să tacă şi să

urce în camionetă. Spre surprinderea
mea, mă ascultă de îndată, cocoţându-se
pe scaunul pasagerului.

― Nici bine n-ai plecat şi deja te

bagi în necazuri, Seth! mă atenţionează
Noah pe cel mai serios ton pe care îl are.
Ai grijă ce faci.

― O să am. Mulţumesc pentru tot,

Noah! O să mă revanşez într-o bună zi!

Apoi urc şi eu în camionetă şi,

după ce mai arunc o singură privire
scurtă asupra casei familie Kimble,
pornesc motorul şi plec, luând-o şi pe
Nikki cu mine spre noua noastră viaţă.
După zece ani...

Capitolul 1

― Argh, s-a blocat! Seth, puţin ajutor

aici?

Trag de uşa duşului ca s-o

deblochez, însă ştiu că e în zadar.
Nemernica se blochează mereu în
momentele nepotrivite, cum e acesta.
Mai am fix o jumătate de oră la dispoziţie
să ies de aici, să mă pregătesc şi să ajung
la absolvire. Prea puţin timp pentru a
putea face atâtea lucruri.

― Seth!

― Sunt aici!

Uşa se întredeschide şi acesta

intră în baie cu mâna la ochi. Mereu îmi
spun că, pentru un băiat, e neobişnuit de
politicos şi simţit. Mai exact, îmi spun
asta de fiecare dată când rămân blocată
în cabina de duş, iar el intră să mă
salveze cu ochii închişi. La propriu.

― E liber? mă întreabă amuzat.

Se apropie de cabină cu braţul

întins, pentru a se asigura că nu există
posibilitatea de a se ciocni de ceva.
Totuşi, dat fiind faptul că baia e mult
prea mică, ia în plin chiuveta şi geme de
durere, aplecându-se de la jumătate.
 ― De ce nu mi-ai spus că e aici?

― Mereu e acolo, Seth! chicotesc.

Nu se mută niciodată.

― Dar trebuia să-mi spui că e fix în

calea mea.

Reuşeşte să ajungă în faţa cabinei

şi, cu ochii încă închişi, prinde cu ambele
mâini de marginea uşii din sticlă şi o
deblochează cu o singură smucitură
uşoară.
 ― Uneori am impresia că toată
lumea are super-puteri, doar eu nu,
bombăn nemulţumită.

Păşesc grijulie pe gresia udă, însă

oricât aş încerca să rămân pe propriile
picioare, aterizez direct în fund,
picioarele alunecându-mi ca pe patinoar.

― Pentru numele Lui Dumnezeu,

Nikki!
 Deschizându-şi ochii, se apleacă şi
mă ridică, încercând totodată să-şi
menţină privirea pe chipul meu, nu pe
trupul gol din faţa lui. Dar nu e ca şi când
ar fi prima dată când m-ar vedea goală,
dat fiind faptul că a dat buzna peste mine
de foarte multe ori.

Imediat ce mă pune pe picioare,

se întinde după un prosop şi mă
înfăşoară în el, încă uitându-se fix în ochii
mei.
 ― Nu ai nevoie de o super-putere
ca să poţi rămâne în picioare, replică uşor
nervos. Serios, Nikki, nu am mai văzut
până acum un om care să cadă mai des
ca tine. Parcă ai avea două picioare
stângi.

― Crezi că eu nu ştiu? Îmi

amintesc de asta de fiecare dată când
dau cu fundul de pământ. Dar de data
asta chiar nu e vina mea. E ud pe jos şi
am alunecat.

Strâng mai bine prosopul în jurul

meu şi abia acum caut să mă asigur dacă
am toate părţile importante acoperite.
Chiar dacă Seth m-a văzut goală de multe
ori, nu înseamnă că o să încep subit să
fac topless în faţa lui.

― Mereu îţi găseşti o scuză, nu?

zâmbeşte.

Simt nevoia să-mi dreg glasul, deşi

nu risc să deschid gura şi să vorbesc.
Vocea mea cu siguranţă ar suna ciudat
din cauza hormonilor care, practic, îşi
cam fac de cap pe undeva pe sub pântec.
 ― Haide, pregăteşte-te şi ai grijă
să nu te mai blochezi pe undeva! Te
aştept în living.

Se întoarce spre uşă, dar rămâne

blocat când îmi vede hainele aşezate pe
cuierul agăţat de clanţă.

― Oh, nu! Nici să nu-ţi treacă prin

cap că te las să ieşi din casă cu chestiile
alea! aproape se răsteşte.
 Îşi pune supărat mâinile în şolduri,
privindu-mă ca pe o puşlama, aşa cum
mă priveşte de obicei. Ochii lui de
culoarea furtunii aruncă fulgere spre
mine, tăindu-mi tot elanul.

― De ce nu? Ce are fusta aia?

― Ştii ce părere am eu despre

fuste! În plus, e prea scurtă! Uită-te la ea!
E cât palma mea!

Deschid gura să-l contrazic, dar

ştiu că nu aş rezolva nimic. Indiferent ce
aş putea spune, tot voi ieşi din casa asta
îmbrăcată cu ce vrea el. Aşa a fost
întotdeauna şi, culmea, nu reuşesc să mă
enervez şi să pun piciorul în prag.

Niciodată n-am trecut peste

cuvântul lui, pentru că sunt conştientă că
îmi vrea tot binele.

― Nici bluza nu e acceptabilă?

întreb pe un ton inocent.

― Nu prea.

― De ce?
 ― E prea decoltată.

Fir-ar să fie! Trebuia să mă

gândesc că o să aibă ceva de comentat în
privinţa lor, înainte să le împrumut de la
Kristen. Trebuia să-mi amintesc ce mi-a
spus Seth despre stilul prietenei noastre.

Kristen Cooper poartă doar haine

deocheate!

― Ok, o să-mi aleg alte haine, îi spun.

― Mulţumesc!
Se apropie de mine şi îmi depune un
sărut prelung pe frunte, atât de prelung
încât am timp să-i inspir parfumul
ameţitor, care pluteşte în toată casa
noastră din oraşul Parker şi care e
impregnat pe toate obiectele, inclusiv pe
perna mea – cu toate că n-a dormit
niciodată pe ea.

Îmi agăţ degetele de cămaşa lui

albă, trăgându-l mai aproape de mine şi
uitând complet că, tot ce mă îmbracă,
este un prosop. Nu ratez nicio ocazie de
a-l îmbrăţişa pe bărbatul pe care îl iubesc
în aceeaşi măsură în care îl venerez.
Practic, îi datorez toată viaţa mea. Din
momentul în care m-a luat din faţa casei,
promiţându-mi că mă va duce la Zoo, mi-
a schimbat soarta. M-a îngrijit, mi-a oferit
un acoperiş deasupra capului, o masă
caldă şi protecţie, m-a educat şi a muncit
pe brânci pentru a putea să-mi ofere tot
ce nu am avut înainte să-l întâlnesc. A
făcut toate astea fără ca măcar să se
plângă, deşi era el însuşi un copil.

― Dacă nu-mi dai drumul, o să fiu şi eu

nevoit să mă schimb! chicoteşte.

Abia când vorbeşte, îmi dau seama că m-

am lipit de el cu totul. Braţele mele sunt
strâns înfăşurate în jurul taliei sale şi mai
că îl sufoc.

Însă nu sunt pregătită să-i dau drumul.

Mirosul lui îmi aminteşte de prima
noapte în care nu mi-a mai fost teamă şi
pe care nu o voi uita niciodată. Noaptea
în care totul s-a schimbat.

― Nikki, o să întârziem la festivitate, mă

informează.

― Oricum nu vreau să merg, mărturisesc.

― De ce nu?
Mă apucă de umeri şi mă dezlipeşte de el
forţat, împingându-mă înapoi cât să mă
poată privi.

― Sunt singura din tot liceul care absolvă

la douăzeci de ani! O să fiu ca un elefant
fluorescent pe scenă, la care o să se
holbeze toată lumea!

Amuzat, îşi înclină capul şi mă priveşte

aşa cum mă priveşte de obicei. Intens,
cât să mă stânjenească. Ştie prea bine că
nu-mi place să fiu în centrul atenţiei şi
privită de oameni necunoscuţi, cum ştie
şi că am o fobie pentru aglomeraţii.
Norocul meu că stăm într-un oraş mic şi
că nu sunt nevoită să mă deplasez cu
metroul sau cu autobuzul.

― Asta-i problema? mă întreabă, râzând

tare. Ţi-e frică să nu fii privită?

Încuviinţez serioasă. Poate lui i se pare

amuzant, dar eu ştiu de acum că o să fac
vreo prostie şi toată lumea o să vadă. Ori
o să mă împiedic pe scări, ori o să îl
lovesc pe director într-un fel – cum am
mai făcut-o, de altminteri. Ceva o să se
întâmple.

― Chiar vrei să-mi răpeşti bucuria de a te

vedea absolvind?

Imediat ce îmi pune întrebarea, simt cum

tot cheful de stat acasă îmi piere subit.
Pe Seth nu-l bucură multe lucruri şi, dacă
ăsta e unul dintre acele lucruri, o să mă
urc pe scena aceea nenorocită cu un
zâmbet larg pe faţă.

― Ştii, dacă era după mine, le-aş fi cerut

să-mi trimită diploma prin poştă, spun
zâmbind.
― Sunt sigur că asta ai fi făcut!
chicoteşte. Acum, lasă pălăvrăgeala şi
îmbracă-te! Nu vreau să ajungem după
ce se termină, pentru că nu o să mai am
ocazia de a-ţi da cadoul de absolvire!

Îmi face cu ochiul jucăuş şi dispare

înainte să apuc să-l întreb ceva despre
cadou. Nu e corect! Ştie că sunt curioasă
şi nerăbdătoare, dar nu ezită să mă
perpelească puţin.

Oftând, mă întorc cu faţa spre oglinda

aburindă şi o şterg cu palma, ca să-mi
zăresc chipul îmbujorat. Nici nu vreau să-
mi închipui ce mă aşteaptă acolo. Numai
gândul că vor fi toţi cu ochii pe scenă,
inclusiv prietenii mei şi ai lui Seth, mă
face să mă cutremur de groază.

Apuc peria şi îmi pieptăn în grabă părul

brunet, tuns până la umeri. Privirea mi se
opreşte pe singura mea trusă de machiaj
şi nu pot să nu-mi dau ochii peste cap.
Nici nu ştiu de ce nu am aruncat-o până
acum. Lui Seth nu-i place să mă machiez.

De fapt, lui Seth nu-i plac multe. Nu-i plac

hainele deocheate. Nu-i place să-mi
coafez părul prea tare. Nu-i place să mă
vadă prea dichisită. Lui Seth nu-i plac
pantofii cu toc! Mă mir cum de nu a spus
nimic despre epilat, totuşi.

Şi, cu toate că mă scoate din sărite

uneori, încerc să-i fac pe plac.

În dormitor, aleg cele mai simple haine,

cei mai simpli tenişi, iau umeraşul cu
roba, toca în mână şi mă grăbesc să ies
din casă înainte să mă apuce toamna pe
drum.

Alerg până la camionetă, împleticindu-

mă în propriile picioare ca să ajung mai
repede în dreptul lui Seth, care mă
scanează curios. Probabil se asigură în
secret dacă m-am îmbrăcat
corespunzător, căci nu ar fi prima oară
când mi-aş lua bluza pe dos.

― Gata, am trecut testul? îl întreb după

ce pun roba şi toca pe bancheta din
spate.

― Poftim?

Îşi scutură capul, ca şi când tocmai a ieşit

dintr-o reverie.

― Sunt îmbrăcată pe placul tău?

Cu o mină gânditoare, mă studiază iar,
mângâindu-şi bărbia în semn de glumă.
Nu văd ce ar mai putea comenta de data
asta. Port o pereche de blugi şi o bluză
normală, care nu are un decolteu
ameţitor.

― E în regulă, zâmbeşte.

Îmi deschide portiera şi aşteaptă

răbdător să urc pe scaunul pasagerului.
Se mişcă din loc abia după ce se asigură
că îmi pun centura şi se urcă la volan,
trântind de două ori portiera din partea
sa, pentru a o închide.
― Chiar trebuie să ne luăm altă maşină,
comentează, înfigând cheia în contact.
Camioneta asta e mai bătrână decât noi
doi la un loc!

Întoarce maşina dintr-o singură manevră,

deşi strada e îngustă, iar pe partea
cealaltă e parcată maşina vecinului
nostru, morocănosul domn Reign.

― Ştii, am putea să ne luăm alta, dacă m-

ai lăsa să...
― Nici nu mă gândesc, mi-o retează
direct, fără ca măcar să aştepte să termin
ce am de spus.

Dar nu e ca şi când n-ar şti ce vreau să

spun. Am încercat să deschid subiectul
ăsta de cel puţin zece ori, numai anul
ăsta.

― De ce nu? întreb ofticată. Astăzi am

absolvirea, apoi...

― Apoi vei merge la colegiu, mă

întrerupe iar.
― Dar vreau să...

― Nu te angajezi nicăieri, Nikki! pufăie

iritat, aruncându-mi o privire fugară. Ţi-
am spus de atâtea ori că nu am nevoie de
ajutor. Mă descurc foarte bine şi singur!
Ţi-a lipsit vreodată ceva?

Prevesteam că o să mă întrebe asta. E o

întrebare pe care mi-a pus-o des, încă de
la şaisprezece ani.

― Nu-mi lipseşte nimic, Seth, dar nu

trebuie să o faci pe martirul! Am crescut.
Pot să îmi găsesc un job. Pot merge şi la
colegiu, dacă asta vrei.
De fapt, chiar asta vrea! Dat fiind faptul
că el nu are prea multe studii, ţine morţiş
să mă plimbe prin toate şcolile posibile ca
să nu am aceeaşi soartă ca el. Mai exact,
nu vrea ajung să-mi găsesc o slujbă de
duzină, cum are el. E mecanic auto. E
singurul lucru pe care îl poate face.

― Ştii ce părere am eu despre asta, aşa

că nu văd de ce insişti, Nikki. Prima oară
îţi vei termina studiile, apoi o să te
angajezi.

― Cât crezi că o să mai putem locui

împreună?
Întrebarea pe care i-o pun îi întrerupe
pledoaria şi ajunge să se uite la mine pe
jumătate mirat şi pe jumătate confuz.

― Vrei să te muţi sau să mă mut eu?

Trebuia să mă aştept că va înţelege astfel

lucrurile. Lui Seth îi place la nebunie să
tragă concluzii din orice spun.

― Nu, dar la un moment dat poate ne

vom găsi pe cineva şi...

― Ai pe cineva?
― Nu! pufnesc, iritată că mă tot
întrerupe. Aici mă refeream mai mult la
tine.

Chiar dacă şi-a ascuns mereu iubitele de

mine, ştiu şi eu cum stă treaba. Niciuna
dintre relaţiile lui nu a rezistat din cauza
mea, dat fiind faptul că locuiesc cu el.
Nicio fată n-ar fi în stare să accepte că
iubitul ei locuieşte cu o altă femeie.

Totuşi, nu l-am auzit niciodată

plângându-se sau vorbind despre asta. Ba
din contră, ezita să deschidă subiectul la
fel cum ezita să le aducă acasă. Nicio
iubită de-a lui nu a ajuns la performanţa
de a trece pragul.

― Dacă nu ai pe nimeni, nu avem de ce

să vorbim despre asta, îmi spune la un
moment dat, după o clipă de gândire. Fă-
mi, te rog, pe plac şi termină-ţi studiile.
După aceea vom vorbi despre un job.

Oftez şi decid să las baltă conversaţia

asta, căci nu ajungem la niciun
compromis. Seth e un om dintr-o bucată,
greu de manipulat şi greu de convins,
indiferent ce argumente ai aduce în
discuţie. De doi ani mă chinui să-l fac să
accepte faptul că pot face două lucruri
deodată, că voi putea să merg la colegiu
şi să şi lucrez.

Ajungem curând în faţa liceului Lutheran,

unde am învăţat patru ani. Emoţiile îşi fac
şi mai simţită prezenţa şi nu m-aş mira
dacă aş face un atac de panică, înainte să
apuc să cobor din maşină şi să dau piept
cu aglomeraţia.

Seth se întinde spre bancheta din spate şi

apucă umeraşul cu roba şi toca,
punându-mi-le pe genunchi.
― Haide, frumoaso! E prea târziu să dai
înapoi. O să se termine înainte să-ţi dai
seama.

― Spune-i asta şi inimii mele, de

preferabil înainte să-mi sară din piept!

Îmi şterg rapid palmele transpirate de

bluză, îmi pun toca pe cap şi îmi scot
centura, apoi ies din maşină cu genunchii
moi şi cu răsuflarea întretăiată. Ochii mi
se opresc pe gloata de persoane care se
îmbulzesc toţi spre curtea din faţă, unde
urmează să se ţină festivitatea. N-am nici
cea mai vagă idee cum voi trece prin
asta, ţinând cont că deja sufăr de un
episod de claustrofobie.
Seth vine lângă mine şi mă ajută să
îmbrac roba în acelaşi moment în care
prietenii noştri se apropie de maşină
pentru a ne întâmpina.

― Unde sunt hainele pe care ţi le-am

împrumutat? icneşte Kristen în clipa în
care îmi vede vestimentaţia.

Îşi pune mâinile în şolduri supărată,

ignorându-l pe Connor, care se agaţă de
gâtul ei cu un rânjet poznaş.
― Aş vrea să-ţi spun în momentul ăsta că
sunt la gunoi, replică Seth înainte să pot
deschide gura. Ce am vorbit eu cu tine?

Şatena face o grimasă urâtă, crispându-

se puţin. Îi înţeleg pe deplin reacţia. Nici
ea nu s-a gândit că Seth nu va fi niciodată
de acord să mă îmbrac astfel.

― Puteai să faci o excepţie, îi spune

ţâfnoasă. E un eveniment important în
viaţa ei şi merita să poarte ceva frumos.

― Nu vă certaţi acum, le cer. Chiar nu e

momentul.
Seth mă întoarce cu faţa spre el şi mă
mai studiază o dată, aranjându-mi toca
strâmbă de pe cap.

Dacă Oliver şi Dean nu ar face front

comun în faţa mea, probabil că aş fi rupt-
o la fugă până acum. Sunt mai speriată ca
niciodată, dar tot încerc să stau dreaptă
şi să zâmbesc când iubitul lui Kristen,
Connor, mai că îmi bagă camera video în
ochi.

― Zâmbeşte, Nikki! Tocmai ai terminat

liceul, fato! Ar trebui să fii fericită, dar tu
arăţi de parcă eşti constipată!
― Tacă-ţi fleanca, idiotule! îl
apostrofează Seth.

Inspir şi expir adânc, cu scopul de a-mi

ţine emoţiile în frâu dacă tot nu pot să le
fac să dispară. Nici nu mă îndoiesc că arăt
cu adevărat îngrozită, căci toţi se uită la
mine de parcă mi-ar fi crescut un ochi în
frunte.

― Poţi să închizi camera aia? îl întreb pe

Connor, deranjată. Nu vreau să am astfel
de amintiri.
Acesta face un pas înapoi, însă continuă
să ţină camera îndreptată spre mine,
filmând acest moment jenant.

― E în regulă, dulceaţă! încearcă Seth să

mă calmeze, atrăgându-mi atenţia la el.
O să supravieţuieşti!

― Nu vrei, totuşi, să-mi spui care e

cadoul de absolvire? întreb cu speranţă.
M-ar scăpa de o presiune în plus.

― Încă nu i-ai spus? intervine Kristen pe

un ton mirat.
Seth o ignoră cu desăvârşire, ca şi când
aceasta n-ar fi întrebat nimic.

― Ştiu cât ţi-ai dorit să mergem într-o

vacanţă, dar nu am putut, îmi spune. Însă
vara asta o s-o facem! Mergem în
Nederland!

― Oh, băga-mi-aş!

Înjurătura îmi iese pe gură înainte să

apuc să mă gândesc de două ori, iar Seth
se crispează enervat. Scrâşnind din dinţi,
se întoarce cu faţa spre Kristen – singura
persoană de la care aş fi putut învăţa o
înjurătură ca asta –, însă prietena noastră
deja e la o distanţă considerabilă şi mai
că fuge spre grămada de oameni, ca să
nu dea cu ochii de el.

― Mamă, ce iubită rapidă am! replică

Connor uluit. Nici n-am văzut când a
şters-o!

Kristen Cooper, o femeie care chiar ştie

cum să-şi asume vinovăţia.
Capitolul 2

― Nikki?
Un geamăt înfundat mă face să-mi întorc
capul în dreapta, spre uşa mereu închisă.
Cumva, în subconştient, ştiu că Nikki nu e
acolo, că n-ar trebui să-mi fac griji pentru
ea şi că ăsta e doar un blestemat de
coşmar, dar asta tot nu mă opreşte să mă
clintesc din loc şi să pornesc în direcţia
zgomotelor. Mereu fac asta. Atât de des
am avut coşmarul ăsta, încât ştiu deja la
ce să mă aştept şi ce am de făcut. Uşa din
faţa mea nu se deschide dacă apăs pe
clanţă şi împing. Mi-a luat în jur de trei
coşmaruri să înţeleg că e încuiată şi că se
va deschide doar dacă bat.
Şi bat. Dincolo de uşa a cărei vopsea e
sărită pe alocuri, se aud paşi. Paşi greoi.
Persoana din cealaltă încăpere cu
siguranţă nu are eleganţa şi graţia unei
femei, aşa că înţeleg din prima clipă că e
bărbat. Ştiu asta. Mereu e aceeaşi
persoană, mereu îmi deschide acelaşi
bărbat. Mereu şi mereu şi mereu.

Domnul Kimble îşi fixează privirea

albastră şi furioasă în ochii mei, iar un
fior rece îmi străbate imediat coloana. În
spatele lui, o siluetă stă ghemuită lângă
un fotoliu jerpelit şi murdar, plângând cu
o putere înspăimântătoare. Şi, deşi
mereu am acelaşi coşmar, niciodată nu
înţeleg din prima clipă de ce plânge; nu
reuşesc să pricep până nu văd cureaua
din piele din mâna domnului Kimble,
strâns înfăşurată în jurul pumnului. Nici
măcar rănile vizibile de pe trupul plăpând
al creaturii de lângă fotoliu nu mă fac să
înţeleg mai repede ce se întâmplă.

Şi, ca întotdeauna, chiar în momentul în

care îmi ies din fire şi năvălesc peste
bărbatul din faţa mea, gata să-l
pedepsesc, mă trezesc. Rupt de oboseală
şi cuprins de o furie nebună în aceeaşi
măsură în care sunt cuprins de neputinţă.
Întotdeauna se întâmplă asta!
Întotdeauna mă trezesc înainte să am
satisfacţia de a-i strivi faţa gândacului
care mi-a bântuit nopţile din ultimii zece
ani. Mă simt pe deplin nesatisfăcut şi pe
punctul de a-mi ieşi din minţi.

Arunc pilota de vară de pe mine şi mă

ridic la marginea patului, trecându-mi
palma peste fruntea transpirată. Dacă nu
aş şti prea bine că Nikki doarme dusă în
camera de alături, probabil aş face o criză
frumuşică de nervi, cu urlete şi tot
tacâmul. M-aş descărca cu siguranţă pe
tot ce mi-ar ieşi în cale.
Dar cum Nikki doarme, dat fiind faptul că
ceasul abia îmi arată ora trei dimineaţa,
înghit blestemele care îmi stau pe limbă
cu riscul de a-mi rămâne blocate în gât şi
îmi croiesc drum spre bucătărie pentru o
bere rece – singura capabilă să-mi stingă
focul din interior.

Trântit pe canapea, sorb leneş din sticla

care îmi îngheaţă mâna, butonând
totodată telecomanda. O maltratez fără
pic de milă, apăsând tare pe butoanele-i
de cauciuc, de parcă asta m-ar putea face
să mă simt mai bine şi m-ar lecui de
herghelia de draci din capul meu.
Da, vezi să nu. Singurul lucru din lumea
asta, care m-ar lecui odată pentru
totdeauna de nesatisfacţia pe care o
simt, ar fi să-l pocnesc pe domnul Kimble
direct în faţă. În ciuda celor zece ani care
au trecut, petrecuţi departe de oraşul în
care soţii Kimble convieţuiesc încă, nu
reuşesc să mă împac cu gândul că
nefericitul acela continuă să respire; mă
nemulţumeşte să ştiu că e viu şi
nevătămat, în timp ce eu mă lupt
împotriva gândului sumbru de a-l căuta şi
de a-i pune capăt, de a-l face să regrete
tot ce a făcut în toată viaţa lui de
creatură nefericită.
Scârţâitul discret al uşii camerei lui Nikki
mă distrage de la gânduri şi de la meciul
de baseball în reluare. Abia îmi pot
reprima zâmbetul când aceasta se aşază
lângă mine, înfăşurată strâns în pătura ei
verde şi pluşată. Un zâmbet cam strâmb,
ce-i drept, căci încă nu m-am liniştit pe
deplin.

― Îmi pare rău dacă te-am trezit, vorbesc

primul.
― Nu dormeam, se repezeşte să-mi
spună. Tună prea tare.

Îmi îndrept privirea spre fereastră în

momentul în care un fulger luminează
cerul. Plouă cu găleata încă de când
festivitatea de absolvire a luat sfârşit şi,
dacă aceasta nu se opreşte până
dimineaţă, vacanţa la care Nikki visează
cu ochii deschişi încă de la începutul
liceului va trebui să mai aştepte.

Lui Nikki îi e frică de furtunile cu

descărcări electrice, ca asta. Mi-aş fi
amintit dacă nu aş fi fost atât de prins în
furia mea. Mi-aş fi amintit că, în serile de
genul, dormim împreună.
― E doar o ploaie, scumpo.

Oftând, se întinde pe canapea şi îşi lasă

capul pe genunchii mei, cerând tacit să
mă joc în părul ei. Ceea ce şi fac. Îmi las
degetele să pătrundă în coama brunetă,
masându-i în treacăt scalpul.

E uşor să o faci pe Nikki fericită. Uneori e

de ajuns să-i strecori sub nas un
milkshake de căpşune şi ochii ei cât
farfuriile încep să strălucească de
bucurie. Alteori e suficient să îi faci un
compliment sau să o lauzi. Confirmarea
că nu e nefolositoare, aşa cum are
impresia de cele mai multe ori, o face
mereu fericită.

Dar astăzi, lucrul care a făcut-o cu

adevărat fericită a fost promisiunea de a
o duce în vacanţă, în niciun caz faptul că
tocmai a încheiat un capitol important
din viaţa ei.

Liceul.

Nikki a urât liceul. Cu toate astea, a reuşit

să-l absolve cu succes, aş spune. Nopţile
de supraveghere, în care urlam la ea de
fiecare dată când nu voia să înveţe sau
să-şi facă temele, au dat roade. Pot
afirma mândru că nimic nu mi-a scăpat.
Nimic nu m-a făcut să mă abat de la
planul de a o forţa – în cazul în care era
într-adevăr necesar – să-şi termine
studiile. Nici măcar ţipetele ei sau crizele
de adolescentă neîndreptăţită care, de
cele mai multe ori, ne făceau să ne
culcăm supăraţi unul pe celălalt.

Totuşi, acum pot spune că, cea mai mare

reuşită din viaţa mea, stă în creatura cu
ochi albaştri. Încă mă uit la ea şi nu-mi
vine să cred că am crescut-o. Încă nu-mi
vine să cred că am izbăvit. În urmă cu
zece ani, când aveam impresia că nu pot
avea grijă nici măcar de mine însumi, am
luat-o. Pur şi simplu. Şi i-am oferit tot ce
am avut eu înainte de moartea părinţilor
mei şi tot ce n-am avut după moartea lor.
Am reuşit să o menţin pe linia de plutire
şi pe drumul cel corect chiar şi în
perioada zbuciumată a adolescenţei.

Trebuie să recunosc, însă, că nu mi-a fost

prea uşor. Naivă din fire, Nikki avea
tendinţa de a se lăsa influenţată de cei
din jurul ei, ceea ce a făcut ca primul an
de liceu să fie un adevărat calvar. Nevoia
ei de a fi în pas cu restul colegelor sale
aproape că a adus-o în pragul de a nu mă
mai asculta; aproape că a transformat-o
în... Kristen, a cărei viaţă se învârte în
jurul pantofilor la modă.
― Cred că e cazul că mergem să dormim,
îi spun la un moment dat, deranjând-o
din moţăială. Mâine avem de parcurs un
drum de şaizeci şi opt de mile.

Ciufulită şi somnoroasă, îşi ridică ţeasta

de pe genunchii mei şi mă priveşte
printre gene, arătând puţin cam
debusolată.

― Chiar mergem în Nederland?

― Crezi că te-am dus de nas? chicotesc.

― Tu ai spune orice ca să mă destresezi.

Are dreptate. I-aş spune orice, dacă asta
ar face-o să treacă peste temeri.

― Dar eu mi-am făcut bagajul oricum,

adaugă pe un ton inocent.

― La somn, Nikki! îi ordon râzând.

Chicotind, sare de pe canapea cu energie

şi se grăbeşte să ajungă în dormitorul
meu. Când ajung şi eu în prag, ea e deja
strecurată sub pilota de vară şi aşteaptă
cuminte să mă aşez pe partea mea de
saltea.

― Seth!

Mintea mi se întoarce din rătăcire

înapoi în cafenea, tresărind.

― Credeam că am venit aici să ne

bem cafeaua, nu să facem concurs de
holbat în gol, comentează Kristen
distrată.
 Amuzat, îmi las privirea să coboare
spre ceaşca ei cu cafea. Am vaga
impresie că i-a dat bacşiş chelnerului ca
să-i strecoare în băutură puţin alcool,
altfel nu-mi dau seama cum poate să fie
atât de energică la o oră atât de obscenă.
Sigur a tras la măsea.

― Dacă am face concurs de

holbat, Seth ne-ar bate pe toţi, intervine
şi Connor în discuţie. Serios, omule, sperii
clienţii.

Mă uit în jurul meu ca să văd

despre ce clienţi vorbeşte. E abia şapte
dimineaţa, cafeneaua abia s-a deschis şi
singurii de aici suntem noi şi angajaţii.
Nimeni pe care să-l sperii cu apucăturile
mele.

― Nu ţi-a spus nimeni că gânditul

în exces dăunează?

― Eu măcar gândesc, spre

deosebire de alţii.

Pun accent pe ultimul cuvânt ca să

se prindă că mă refer strict la el. Drept
răsplată pentru obrăznicia mea, Nikki mă
loveşte pe sub masă.
 ― L-a sunat cineva pe proprietar?
vrea Oliver să ştie. Nu vreau să ajungem
acolo şi să dorm sub cerul liber. Ne-a
costat o grămadă de bani să închiriem
cabana aia.

Bruneta de lângă mine mă

priveşte curioasă şi ştiu ce vrea. Vrea să
ştie cum ne putem permite o şedere la o
cabană pe care cu greu reuşeşti să o
închiriezi.

Ei bine, cum asta nu-i treaba ei,

decid să nu-i spun nimic. Doar îi fac
jucăuş cu ochiul şi îmi mut atenţia înapoi
pe prietenii noştri, căutând să ignor
curiozitatea exagerată din ochii uriaşi
care acum mă fixează şi mai intens.

― L-am sunat eu aseară, îi

răspunde Kristen. O să ne aştepte acolo
cu cheile. Totuşi, trebuie să recunosc că
tipul mă cam înspăimântă.

― Nu l-ai văzut niciodată, pufăie

Dean, dându-şi ironic ochii peste cap.

Kristen îi trage o privire urâtă.

 ― Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată
să îţi faci o impresie despre cineva doar
după voce?

Dean clatină vehement din cap.

Discuţia asta începe să mă plictisească.

― Vă spun sigur că tipul ăla e un

ciudat, adaugă ea, strâmbând scurt din
nas. Sigur e vreun muntean al cărui
hobby e spartul lemnelor.

― Şi asta te sperie? întreabă

Connor oarecum surprins, uitându-se la
iubita lui de parcă i-ar fi crescut un ochi
în frunte.
 Kristen ridică din umeri cu un aer
nevinovat. Pe ea o sperie ideea că
muntenii au tendinţa de a trăi ca în evul
mediu. Probabil o sperie gândul că vom
merge acolo unde nu există electricitate,
apă caldă şi televiziune.

Ridicol.

― Eu propun să nu mai batem

câmpii şi să pornim odată la drum,
intervin. Cineva e foarte nerăbdător.

Fac semn spre Nikki cu un gest din

cap. Aceasta se foieşte cam prea mult pe
scaun, nerăbdarea spunându-şi cuvântul.
De fapt, şi-a spus cuvântul încă de când a
deschis ochii, dovada fiind faptul că era
cât pe ce să iasă din casă complet
desculţă.

Emoţionată, îşi aranjează ochelarii

de soare aviator mai bine pe cap şi sare
în picioare imediat ce mă ridic şi eu.

Cineva e foarte, foarte

nerăbdător.

― Eu vin cu voi, îmi spune Dean,

adunându-şi rucsacul de pe podea. Vreau
să dorm până la destinaţie şi n-o să am
loc de Oliver. În plus, maşina lui Connor
are o banchetă a dracului de incomodă.

― Muşcă-mă! îl atacă acesta, rănit

fiind că Dean tocmai s-a luat de maşinuţa
lui.

― Nu ştiu cât de comodă o să-ţi

fie călătoria pe bancheta camionetei
mele, replic spre Dean, ridicând mâinile
în semn de scuză. Vii pe propria
răspundere.

Îmi înşfac şapca de pe masă şi mi-

o pun pe cap invers. Dacă acesta vrea o
călătorie zbuciumată, cine sunt eu să-l
opresc?

― Măcar prinde douăzeci la oră?

vrea el să ştie.

― Muşcă-mă şi pe mine!
Camioneta aia e mai bătrână ca tine. Ai
puţin respect!

― Dacă o să mă zdruncine prea

tare, o s-o umplu de respect, replică
arogant. Şi aşa am stomacul cam sensibil
în dimineaţa asta.
 Strâmb scurt din nas şi culeg
rucsăcelul lui Nikki de pe marginea
scaunului, apoi pornesc spre ieşire
agăţându-mă din mers de umerii
acesteia.

După ce mă asigur că Nikki îşi

pune centura imediat ce urcă în maşină,
urc şi eu la volan şi arunc rucsacul mic
spre Dean, lovindu-l cu el în faţă. Mă
prefac că nu aud înjurătura colorată care
vine din spate şi pornesc motorul,
camioneta mea huruind cu putere în
parcarea cafenelei.

― Când o să scăpaţi şi voi de rabla

asta? mă întreabă Dean, căutându-şi o
poziţie confortabilă pe banchetă. Zici că
ai trezit la viaţă un T-Rex.

― Rablă e mă...

Mă opresc la timp, aducându-mi

aminte că Nikki înregistrează imediat
înjurăturile şi ultimul lucru pe care mi-l
doresc este să o aud vorbind colorat. Nu
că n-ar fi învăţat deja câteva. Kristen s-a
ocupat de asta.

― Mă rog, pufnesc.
 Scot cu grijă maşina din parcare,
lăsându-l pe Connor să-mi taie calea şi să
plece primul, deşi nici maşina lui nu pot
spune că e mai brează.

Mai arunc o privire scurtă asupra

lui Nikki, care îşi pune ochelarii de soare
pe nas şi zâmbeşte dulce, etalându-şi
dinţii mici şi albi, apoi pornesc pe urma
dârei de fum pe care rabla lui Connor o
lasă în urmă.

Capitolul 3
Intuiţia nu o lasă la greu. Kristen a avut
dreptate în legătură cu proprietarul
cabanei, e un muntean ciudat care mă
face să fiu puţin sceptic în privinţa lui.
Aspectul său şi modul răstit în care i se
adresează lui Dean mă face să stau la o
distanţă considerabilă. Are o barbă
colosală şi hainele murdare, iar pe cap
poartă o căciulă găurită sub care ascunde
cel mai probabil un păr unsuros. Pare a fi
dintr-o bucată şi cam iute la mânie.

Dar ce mă deranjează cel mai mult

la el e faptul că îşi înfige privirea în Nikki
o dată la cinci minute, analizând-o într-un
mod direct şi stânjenitor. O bagă în
sperieţi pe făptura care acum stă în
spatele meu şi mă strânge puternic de
degete.

Nu-mi dau seama care e problema

lui cu ea. Pe Kristen n-a privit-o nici
măcar o clipită, iar la Nikki practic se
holbează.

― Dacă stricaţi ceva, plătiţi! se

răsteşte la Dean.
 Îi întinde cheile de la cabana
situată lângă lacul Lost, apoi porneşte cu
paşi mari spre maşina lui de teren. Îl aud
pe Dean pufnind şi bolborosind o
întreagă serie de înjurături la adresa lui,
însă nu-l ascult prea mult. Privirea mea se
ţine după proprietar, nedorind să-l scap
din ochi. Nici el nu o scapă din ochi pe
Nikki. Se uită la ea peste umăr,
nepăsându-i pe unde calcă. Şi nu se lasă
până când nu mă postez în faţa brunetei
ca un paravan.

― Seth, mă sperie, mormăie Nikki

în spatele meu, strângându-mi şi mai tare
degetele.
 ― Ignoră-l, îi cere Kristen, venind
lângă noi. V-am spus eu că e un ciudat!
Uneori chiar aş prefera să n-am dreptate.

Clătinând din cap, şatena trece pe

lângă noi si se îndreaptă ţintă spre
portbagajul maşinii lui Connor pentru a-şi
recupara bagajul.

Rămân pe poziţii, cu ochii încă pe

proprietar. N-am nici cea mai vagă idee
ce naiba vrea şi de ce o fixează atât de
obsesiv pe Nikki, dar cert e că prezenţa
mea pare să-l întărâte. Se opreşte lângă
jeep şi rămâne complet nemişcat,
scanându-mă cu o intensitate care mă
face să-mi strâng pumnii pe lângă corp,
nervos.

Nu se uită la ea ca şi când i-ar fi

stârnit pofta trupească. Nu. O priveşte...
ei bine, nici eu nu ştiu cum o priveşte. Nu
ştiu cum să interpretez obsesia asta a lui,
dar mă calcă teribil pe nervi.

Cine naiba i-a spus că are voie să

se uite la ea?
 ― Hei!

Oliver îşi pocneşte degetele în faţa

mea, atrăgându-mi atenţia.

― Dacă nu te grăbeşti,
puşlamalele astea or să ia cele mai bune
dormitoare!

I-aş spune că puţin îmi pasă de

dormitoarele lor, dar tac şi o apuc pe
Nikki de braţ, începând să o trag după
mine spre pick-up-ul camionetei noastre.
Dacă nu aş fi cedat primul, proprietarul
nu s-ar fi urcat acum în jeep-ul lui şi ar fi
plecat. Cel mai probabil ne-ar fi prins
noaptea aici sau mi-aş fi luat inima în
dinţi şi l-aş fi întrebat care naiba e
problema lui.

― Deci ne-am înțeles, nu?

întreabă Kristen curioasă. Eu dorm cu
Connor, Nikki cu Seth și Dean și Oliver
dorm împreună.

― Grozav! exclamă Oliver ironic.

 ― Să nu crezi vreo clipă că eu aș fi
mai bucuros, bombăne Dean la fel de
nemulțumit.

Până la urmă ei sunt cei care sunt

nevoiți să împartă un pat.

Mă întorc spre Nikki și îi fac

ștrengărește cu ochiul, ignorând dinadins
roșeața din obrajii ei. Chiar dacă și noi am
împărțit patul de câteva ori, asta nu face
ca lucrurile să fie mai ușoare. De când a
crescut și am înțeles că în corpul ei
mișună hormonii, încerc să stau cât mai
departe.

Iar faptul că prietenii noștri încep

să creadă că se petrec lucruri între noi,
nu mă prea ajută. Nu de puține ori a
trebuit să-i închid gura lui Kristen ca să
nu mai speculeze la adresa noastră.

Ce mi-e cu adevărat greu la

întreaga poveste este că, de când Nikki a
crescut, am devenit mai conștient de
prezența ei. Sunt mai atent la ea decât aș
putea să recunosc vreodată și nu sunt
convins că acest lucru mă nemulțumește
într-adevăr. E ca un magnet. În
momentul în care mişcă, ochii mei se
întorc spre ea. Inevitabil. Nu-i pot
controla.

Aștept cuminte cât Dean descuie

ușa, simțind-o pe Nikki chiar în spatele
meu. Se fâstâceşte pe călcâie,
nerăbdarea spunându-şi cuvântul. E atât
de copilăroasă încât mă face să chicotesc
în sinea mea şi mă scoate din sărite
totodată.

Când o să se maturizeze?
 Dar oare vreau să se maturizeze?
Bănuiesc că personalitatea copilăroasă
face parte din farmecul ei şi ar trebui să
mă mulţumesc că partea asta a
caracterului său îi ţine pe nemernici la
distanţă.

Nu şi pe Oliver, din păcate. De

ceva timp, prietenul nostru comun îi cam
dă târcoale, iar asta clar mă
nemulţumeşte. Oliver nu e nici pe
departe potrivit pentru ea.

De îndată ce Dean deschide larg

uşa, Nikki o zbugheşte înăuntru
împiedicându-se de prag. O agăţ de braţ
înainte să se prăbuşească la picioarele
noastre şi să-şi învineţească genunchii.

Iar!

Să o prind înainte să cadă a devenit de

mult timp un reflex.

― Eşti bine? o întreb amuzat. Poţi sta în

poziţie orizontală dacă îţi dau drumul?

Nikki se înroşeşte din nou în obraji,

jenată de propria ispravă. Pragurile
mereu s-au dovedit a fi nişte obstacole
de care să se împiedice. Niciodată nu
ratează.

― Scuze, mormăie.

― Nu-mi cere mie scuze, Nikki. Cere-le

scuze degetelor tale de la picioare. De
zece ani continui să le nenoroceşti.

Îşi apleacă privirea spre ele, strâmbând

scurt din nas. Le mişcă jucăuş în sandale,
apoi se uită din nou la mine.

― Sunt în regulă, mă informează. Nimic

rupt.
Îmi smulge bagajul din mână şi o rupe la
fugă după Kristen, care e deja la baza
scărilor.

― Copii! pufneşte Conner, trecând pe

lângă mine. Mă culc cu un copil. Doamne,
iartă-mă!

Ridică mâinile spre tavan şi porneşte

după ele, bolborosind în bărbie. Nikki şi
Kristen încep să se îmbrâncească pe
trepte în întrecerea lor prostească, care
mă face să stau ca pe ghimpi. Ultimul
lucru de care am nevoie în vacanţa asta
este un cap spart şi o Nikki în lacrimi.
― Hei! urlu la ele. Potoliţi-vă! Cel mai
apropiat spital e la dracu în praznic!
Nicole Kimble, dacă vin la tine...!

Însă rămân cu vorbele în gură când

aceasta dispare la etaj, împreună cu
Kristen şi Connor. Rămânem doar eu şi
Oliver în livingul înghesuit şi amenajat în
stil rustic şi ne privim nedumeriţi.

Casa pe care am închiriat-o pentru câteva

zile mi se pare şi mai mică privită din
interior. Canapelele din imitaţie de piele
maronie parcă ocupă toată camera de zi,
iar şemineul din piatră face locul să pară
şi mai înghesuit. Trofee şi animale
împăiate. Simt cum mă cuprinde
claustrofobia numai uitându-mă la ce e în
jurul meu.

Însă etajul e mult mai rău. Deşi coridorul

e suficient de lung cât să cuprindă trei
dormitoare şi o baie, tavanul mai înalt
decât mine doar cu câţiva centimetri mă
face să mă simt captiv într-o cutie
dreptunghiulară.

― Arăta mai bine în poze, mormăi pentru

mine.
O găsesc pe Nikki în ultimul dormitor. Nu
e nici pe departe mai spaţios decât ce am
văzut până acum. Patul dublu şi acoperit
cu o pătură în carouri ocupă aproape
toată încăperea, iar dulapul de lângă uşă
nu face decât să-mi îngreuneze trecerea
pe partea stângă.

Trântesc bagajul pe pat şi mă uit la Nikki

urât.

― Ce ţi-am spus eu despre alergat? o

întreb ţâfnos. Picioarele tale nu sunt
făcute pentru asta. O să te loveşti. Mereu
te loveşti. Mereu îţi rupi sau îţi spargi
câte ceva!

― Sunt bine.

― Nu mai alerga, Nicole! Deloc! Poţi face

asta?

Cu o atitudine pleoştită, aceasta

încuviinţează din cap şi îşi pune bagajul
lângă al meu, pregătindu-se să-l desfacă.

― Dar pot înota? mă întreabă spăşit.

― Tu nu ştii să înoţi.

― Da, dar a spus Oliver că mă învaţă. Mi-

a promis că voi reuşi să înot ca o
profesionistă până la sfârşitul vacanţei.

Sunt pregătit să-i trântesc un „nu" mare

şi umflat imediat ce aud de Oliver, însă
mă opresc la timp. N-am niciun drept să
iau decizii în locul ei. Adică, am avut
dreptul de a lua decizii în locul ei atunci
când ea nu era suficient de matură ca s-o
facă, însă acum... ei bine, acum Nikki a
crescut. Ar trebui să mă împac cu gândul
ăsta. Ar trebui să mă împac cu ideea că o
să înceapă să iasă cu băieţii cândva.
Poate chiar cu Oliver.
― Bine, oftez, încercând să mă calmez.
Dar asta se va întâmpla doar sub
supravegherea mea. Nici Oliver nu e un
înotător prea grozav.

Nikki încuviinţează frenetic din cap,

arătând cu adevărat entuziastă de faptul
că am acceptat fără prea multe
argumente contra. Însă ea nu ştie că,
dacă ar fi doar după mine, Nikki nici
măcar nu s-ar apropia de lac.

― Dacă o faci fără ştirea mea, o să-ţi

tăbăcesc fundul! o atenţionez.
― Linişteşte-te, Seth. Nu fac nimic fără
ştirea ta.

Când seara se lasă, toate lucrurile

noastre sunt la locul lor, aşezate frumos
în singurul dulap din dormitor. În faţa
cabanei, Dean, Oliver şi Connor fac o
adevărată hărmălaie.

― Tu vii cu mine! îmi ordonă cel

dintâi.

― De ce? întreb încurcat.

 ― Kristen vrea foc de tabără, aşa
că mergem să aducem lemne. Doar nu
vrei să o enervăm pe Kristen, nu-i aşa?

Mă uit la şatenă impasibil. Puţin

îmi pasă dacă se enervează sau nu, dar
tot pornesc după Dean când acesta
începe să se îndrepte spre pădurea din
spatele cabanei.

Mersul prin pădure pe întuneric e

o adevărată aventură, mai ales când
avem la îndemână o singură lanternă.
Continui să mă ţin după Dean, deşi nu
cred că are habar unde vrea să meargă.
Drept e, totuşi, că se comportă ca un
muntean adevărat. Sau cel puţin
încearcă.

― Aşadar, tu şi Nikki...

De îndată ce începe să vorbească,

îmi arunc mâinile în aer cu exasperare.

― Ce? mă întreabă nedumerit.

Abia aşteptam să te prind la înghesuială.
Te aşteptai să nu pun întrebări?
 ― Sincer să fiu, mă aşteptam să fii
mai întreg la minte decât restul, replic
ironic. Nu există „eu şi Nikki". De câte ori
să vă mai explic?

― Dar ar putea să existe, propune

el.

Ar putea, dar ar fi o idee proastă.

Nu când mereu i-am fost ca un părinte. Şi
mamă şi tată totodată. Lucrurile nu s-ar
aşeza ca în cazul lui Kristen şi Connor.

― Astea sunt fabule, Dean! Nu o

să încep să-ţi explic de ce nu o să existe
niciodată „eu şi Nikki".
 ― E drăguţă, argumentează. Cam
împiedicată, dar drăguţă. Adică, am
văzut-o amândoi cum creşte şi în ce s-a
transformat. Nu-mi poţi vinde gogoşi şi
să-mi spui că tu nu ai observat cât de
mare s-a făcut.

Îmi dau ochii peste cap. Nu trebuie

să-mi atragă el atenţia asupra faptului că
a crescut. Am observat şi singur. Până la
urmă a crescut chiar sub nasul meu.

― Aşa, şi? pufnesc. Acum că a

crescut, te aştepţi să sar pe ea?
 ― Nu chiar. Nu suntem animale.
Dar, spre deosebire de tine, care porţi
ochelari de cal, Oliver a observat-o şi
pare pregătit să facă o mişcare în privinţa
ei.

― Oliver îşi mai poate pune pofta

în cui! E prea mare pentru ea.

Dean îmi aruncă o privire de „crezi

că îi pasă cu adevărat?", iar eu îmi dau
din nou ochii peste cap. Oliver e mai
mare decât Nikki cu opt ani. În concluzie,
nu l-aş lăsa niciodată să se apropie de ea.
Nu cât veghez eu.
 ― Lui Oliver nu-i pasă că e prea
mare pentru ea, mormăie Dean,
continuând să se afunde în pădure.
Adică, dacă mi-ar plăcea Nikki în felul
acela, nici mie nu mi-ar păsa că sunt prea
mare pentru ea. Inimii nu-i poţi dicta,
prietene!

Oftez. De fiecare dată când mă

abordează cu chestii Zen, îmi vine să-mi
bag unghia în gât. Dean se comportă de
parcă ar fi înghiţit o carte cu replici
filozofale expirate.

― Eu nu te înţeleg, sincer să fiu,

continuă să bombăne. Ai dădăcit-o pe
fetiţa aia. Practic, ai şters-o la nas de
muci. Iar acum vrei să-mi spui că nu simţi
nimic pentru ea?

Să-i şterg nasul e unul dintre

multele lucruri pe care le-am făcut
pentru Nikki. Probabil din cauza asta nu o
pot vedea altfel decât ca pe un copil.
Unul care şi-a păstrat inocenţa până la
ora actuală. Am îmbrăcat-o cu mâinile
mele, am spălat-o cu mâinile mele, i-am
dat să mănânce cu mâinile mele. Am stat
la capul ei de fiecare dată când era răcită
sau când se simţea rău. I-am îngrijit
genunchii juliţi de fiecare dată când
cădea în faţa casei. M-am jucat cu
păpuşile cu ea, la naiba! Am încercat din
răsputeri să îi ofer o copilărie normală,
chiar dacă asta a însemnat să mă
comport şi eu ca un copil.

Aşadar, nu. Nu o pot vedea pe

Nikki altfel. Nu pot opri faptul că mă uit
mereu la ea de parcă ar fi copilul meu,
indiferent că acum are douăzeci de ani.

― Îmi aduc aminte când aţi ajuns

în Parker, mormăie Dean, mergând în
continuare prin pădure. Nu înţelegeam
ce e cu voi. Adică, era mai mult decât
cert că nu sunteţi fraţi, pentru că nu
semănaţi deloc, iar grija cu care o fereai
pe Nikki de băieţii cu care jucam tenis în
faţa casei pe care aţi închiriat-o mă făcea
să mă uit strâmb la voi de fiecare dată.
Mi se părea ciudat. Voi eraţi ciudaţi.

Mă trezesc chicotind. Dean îmi

aminteşte de vremurile acelea, când am
ajuns în Parker. După două zile pe care
le-am dormit în maşină, am reuşit să
închiriez casa în care locuim şi acum, cu
banii împrumutaţi de la Noah. Prima mea
reuşită a fost faptul că i-am oferit lui
Nikki ceea ce nu a avut până atunci.
Propria ei cameră.

Apoi lucrurile s-au aranjat de la

sine din momentul în care l-am convins
pe domnul Jenning să mă angajeze la
service-ul său, în ciuda vârstei mele
fragede. Primul salariu s-a dus pe o
excursie la Grădina Zoologică.

„Seth, eşti cel mai tare!", mi-a

spus. Şi am fost foarte mândru de mine.

― Abia după ce ne-am

împrietenit, am înţeles care e treaba cu
voi, adaugă Dean, mai mult pentru el. Nu
că asta v-a făcut să arătaţi mai puţin
ciudat. Încă o fereai pe Nikki de noi de
parcă sufeream de râie.

― Dacă ai fi avut în grijă o fată pe

care ai furat-o de sub nasul părinţilor săi
şi tu ai fi procedat la fel, replic amuzat.
 ― Mda, mormăie el. Încă nu-mi
vine să cred că n-au căutat-o niciodată.
Prietenul ăla al tău ţi-ar fi spus, nu?

Se uită la mine curios, iar eu

încuviinţez din cap. Noah nu mi-a spus
niciodată că familia Kimble a căutat-o pe
Nikki după dispariţia ei. După spusele lui,
domnul Kimble a ieşit în faţa casei în
seara aceea, a strigat-o de două ori şi,
când a văzut că micuţa Nikki nu apare, a
intrat înapoi în casă. Prietenul meu a
supravegheat locul câteva zile şi nicio
maşină de poliţie nu a apărut. Niciun
poster.
 Familia Kimble nu a căutat-o
niciodată pe Nikki. Nu le-a păsat
niciodată ce s-a întâmplat cu ea.

Din fericire pentru mine, Dean se

satură rapid de pus întrebări. Adunăm
lemnele necesare pentru un foc imens de
tabără şi ne întoarcem la cabană, unde
Connor şi Oliver au amenajat deja locul.
Kristen şi Nikki ies din casă. Cea dintâi
cară nişte scaune pliabile, iar micuţa mea
brunetă are braţele pline cu pungi cu
nalbe.

Le abandonează la picioarele mele

şi mă cuprinde cu un braţ de mijloc,
înainte să-şi îndese nasul în pieptul meu.
O cuprind la rândul meu, strângând-o cu
putere şi lăsându-mi obrazul să se
sprijine de capul ei.

Dincolo de lemnele pe care

Connor şi Dean le aşază, Oliver ne
priveşte. Mai exact priveşte locul în care
eu o ating şi, instinctiv, îmi mut braţul din
jurul umerilor săi pe talie, strângând-o
mai bine lângă mine.

Oliver se uită o clipă în ochii mei,

apoi îşi mută privirea. Nikki şi-o ridică pe
a ei şi mă priveşte zâmbitoare.

Arată fericită.
Capitolul 4

― Oo!

Connor începe să zdrăngăne la

chitară pentru a mia oară. Cineva trebuie
neapărat să-l oprească, căci timpanele
mele nu o mai duc mult. Şi dacă mă iau
după expresiile celorlalţi, nici ale lor.
 Nikki îşi acoperă urechile cu
palmele, crispându-se.

― Connor! urlă Dean, scos din

sărite. Connor, opreşte-te, la naiba!

Însă Connor nici măcar nu-l aude.

Continuă să zdrăngăne şi să cânte, având
pe faţă o expresie care denotă că lui îi
sună bine toată gălăgia asta.

― Unde dracu a găsit porcăria aia?

întreabă Oliver.
 Connor se opreşte brusc şi spune:

― Era în pod, ascunsă sub trei

degete de praf. Mi s-a făcut milă de ea,
aşa că am salvat-o!

― Eroule! pufneşte Kristen, aflată

la o distanţă considerabilă de el. Mai bine
o lăsa-i acolo. Aşa nu ne mai chinuiai pe
toţi.
 Acesta îi trage o privire scurtă şi
începe din nou să cânte, mai tare decât
data trecută. Dean e cel care nu mai
rezistă, îşi iese din fire şi smulge chitara
din mâinile lui, urmând să o arunce în
foc.

Toţi răsuflăm uşuraţi.

― Doamne, am crezut că o să-mi

sângereze urechile! mormăie Oliver mai
calm.
 În schimb, Connor îşi priveşte
chitara în flăcări, arătând de parcă Dean
i-ar fi aruncat iubita în foc.

― Rămas bun, Susanne!

Îşi sărută două degete şi le ridică

în aer, iar Kristen îşi dă discret ochii peste
cap înainte să se retragă lângă el.

Acum că gălăgia a încetat, mă

aplec după berea mea şi sorb încet,
privind-o printre gene pe Nikki, care se
uită lung la mine.

― Vrei şi tu, scumpo? o întreb

amuzat.

― Da, sigur! intervine Kristen. De

parcă chiar ai lăsa-o să bea, Hitler!

― Hitler era copil mic pe lângă

teroristul ăsta, comentează Oliver, de pe
partea cealaltă a focului.
 S-a găsit tocmai el să deschidă
gura. Dacă Nikki ar fi fost în grija lui,
aceasta ar fi băut bere în loc de lapte.
Cele trei sticle goale de la picioarele lui
nu fac decât să mă aprobe.

― Ia mai ţineţi-vă gura! mă

răstesc la ei. N-aveţi niciun drept să
comentaţi.

În ciuda a ceea ce spun despre ce

aş face sau ce nu, îmi întind sticla cu bere
spre Nikki. Aceasta o prinde ezitant şi o
duce la gură, sorbind puţin înainte să se
strâmbe şi să mi-o înapoieze.

Chicotesc.

― Cred că rămân la shake-urile

mele, mormăie ea, îmbujorându-se uşor.

― Ce idee bună! o aprob. Aşa să

faci.
 Îl aud pe Oliver pufnind
dispreţuitor. Nu de puţine ori şi-a
exprimat clar părerea despre
comportamentul meu în privinţa lui
Nicole. După părerea lui, o ţin prea din
scurt. Nu-i las deloc libertate sau dreptul
la alegere. Îi înăbuş liberul arbitru.

Ei bine, mă doare fix în cot de ce

crede el. Tocmai din pricina
comportamentului meu, Nikki a stat
departe de necazuri. Chiar dacă i-am
înăbuşit liberul arbitru, i-am insuflat
abilitatea de a înţelege ce e bine pentru
ea şi ce nu.
 Nikki îşi lasă capul să se
odihnească pe umărul meu, iar Oliver se
ridică brusc în picioare şi începe să-şi facă
de lucru cu o pungă cu nalbe. Dean ne
priveşte pe rând, ochii lui poposind mai
mult timp pe mine.

Ştiu că Oliver e gelos pe

apropierea dintre mine şi fata cu cei mai
mari ochi pe care i-am văzut vreodată.
Cum mi-a spus şi Dean, acesta o place pe
Nikki şi, din păcate, nu o place în modul
în care o plac Connor, Kristen sau Dean.
Sau eu. Oliver s-ar putea să fie îndrăgostit
de Nikki, deşi niciodată nu a confirmat
bănuiala asta.

Din păcate – pentru el, evident –

Nikki nu pare să-i împărtăşească
sentimentele. Niciodată nu a manifestat
vreun interes pentru vreunul dintre ei
sau pentru oricine altcineva. Nici măcar
în timpul în care era elevă la liceul
Lutheran nu a prezentat vreun interes
pentru un băiat.

Asta mă face să mă întreb dacă nu

cumva Nikki ţine secrete faţă de mine.
 Îmi întorc capul spre ea şi o găsesc
moţăind pe umărul meu. Braţul meu e
captiv în braţele ei şi mi-l strânge la
pieptul său ca pe o pernă sau ca pe
vechiul ei ursuleţ de pluş – cu care
obişnuia să doarmă când era mică.

Mă aplec şi îi depun un sărut

prelung pe frunte, sărut care o face să
deschidă larg ochii albaştri.

― Du-te în pat, îi cer.

― Mai stau, se încăpăţânează,

agăţându-se şi mai tare de mine.
 ― Ţi-e somn. Du-te. O să vin şi eu
după ce îmi termin berea.

Ridic sticla şi i-o flutur pe sub nas,

ca să vadă că pe jumătate e deja
consumată şi că n-ar trebui să mai dureze
mult. Asta pare să o convingă şi mă
eliberează, se ridică în picioare şi,
aruncându-mi un zâmbet strâmb,
porneşte spre cabană, mergând încet şi
apăsat de parcă ar fi gata oricând să cadă
din picioare.

Îmi ţin ochii pe ea până dispare

înăuntru şi, când mă întorc cu faţa spre
foc, tresar. Oliver ocupă imediat locul lui
Nikki şi stă atât de aproape de mine încât
mă ia prin surprindere.

― Ce nai... Ce-i cu tine aici?

Acesta îşi mijeşte ochii la mine şi,

dacă este să judec după felul în care i se
încleştează maxilarul, e pregătit să-mi
spună ce îl deranjează.

― Vreau să vorbim despre ceva.

Imediat duc sticla la gură şi iau

câteva înghiţituri serioase, aproape
terminând-o. Ştiu că nu o să-mi placă ce
o să aud.

― Despre ce? întreb fără să-l

privesc.

― Cred că ştii despre ce. Dean mi-

a spus despre discuţia voastră din
pădure. Ţi-a spus ceva ce nu trebuia să-ţi
spună.

Îmi întorc într-un final capul spre

el.
 ― Aşadar, nu trebuia să ştiu că o
placi pe Nikki? întreb iritat.

― Aş fi preferat să o afli de la
mine. Uite, dacă este ceva între tine şi
ea...

Nu mă mai pot abţine şi îmi dau

ochii peste cap, ironizându-l. Deja m-am
săturat de speculaţiile lor absurde.

― Dacă ar fi fost ceva între mine şi

Nicole, s-ar fi observat, i-o trântesc.
 Oliver îşi arcuieşte uşor
sprâncenele, privindu-mă cam mirat.
Bănuiesc că a auzit şi el iritarea din vocea
mea.

― Tocmai asta e problema,

mormăie. Comportamentul vostru mă
face să fiu confuz.

― Dar asta nu înseamnă că te voi

lăsa să te apropii de ea, i-o retez şi mai
iritat.
 Mă uit insistent la el, ca să vadă
cât de serios sunt în privinţa asta. În
schimb, Oliver arată de parcă n-ar mai
înţelege nimic.

― Credeam că ai învăţat ceva din

experienţa lui Connor, adaug. Exact
aceeaşi greşeală a făcut-o şi el.

― Asta s-a întâmplat acum trei

ani, înainte să o cunoască pe Kristen.
Nikki avea doar şaptesprezece ani.

― Nu s-a schimbat nimic, îl asigur.

Nici tu şi nici el nu sunteţi potriviţi pentru
ea.
 Oliver începe să clatine din cap,
pufnind printre buze. Sunt sigur că mă
consideră ridicol.

― Dar există cineva pe lumea asta

pe care îl crezi potrivit pentru ea?

Deschid gura să-i spun un „nu"

mare şi lat, însă o închid imediat. Sincer
să fiu, nu am stat să mă gândesc prea
mult la asta. Şi, ipocrit cum sunt, îmi
mărturisesc mie însumi că ar exista
cineva care ar fi potrivit pentru ea şi asta
doar pentru că o cunoaşte cel mai bine şi
ştie cum să o facă fericită.
 Eu.

Dar bineînţeles că asta nu se va

întâmpla. Deşi nu aş putea niciodată să o
rănesc intenţionat, acea probabilitate de
unu la sută mă face să-mi anulez orice
gând îndreptat spre asta.

― Eşti egoist, îmi spune Oliver

posac. Nu te gândeşti decât la tine. Pun
pariu că nu te-ai gândit niciodată la ce
vrea ea.

― Nu m-am gândit, mărturisesc.

Însă ştii de ce? Chiar dacă îmi pare rău să
ţi-o spun astfel, Nikki nu a prezentat
niciodată vreun interes pentru tine sau
pentru Connor.

― Oare de ce? plescăie din buze.

Nu laşi pe nimeni să se apropie de ea
suficient de mult.

― Nu las, îl aprob. Ultimul lucru

pe care mi-l doresc este o Nikki cu inima
frântă de un dobitoc. Şi dacă dobitocul e
şi prieten cu mine, există posibilitatea
mare de a-i rupe picioarele dobitocului,
asta înainte să-l arunc de pe un pod.
 ― Mă cunoşti, Seth! aproape că se
răsteşte. Ştii ce fel de om sunt. Niciodată
nu mi-am bătut joc de o femeie şi n-am
de gând să încep cu Nikki.

― Ia-ţi gândul. Nu te apropii de ea

şi punct.

Oliver ajunge să se uite la mine

atât de urât încât mă aştept oricând să-
mi sară la gât. Pare să-l frustreze faptul
că-i spulber toate speranţele de a mă
convinge.
 Poate că ar fi avut vreo şansă dacă
Nikki l-ar fi plăcut pe Oliver în aceeaşi
măsură în care o place el.

― Ar trebui să o laşi mai moale,

îmi recomandă sec.

― Iar tu ar trebui să nu mă mai

calci pe nervi.

Se mai uită o secundă la mine şi

decide să o lase baltă. Se ridică de pe
scaunul pe care a stat Nikki în urmă cu
doar zece minute şi se întoarce la scaunul
lui, aflat pe partea cealaltă a focului
înălţător.
 În jumătatea de oră pe care o mai
petrec cu ei nu mă mai priveşte. Deloc.
Însă îmi dau seama după atitudinea lui
pleoştită că i-am stricat seara.

După încă o bere adăugată la

bord, mă ridic de pe scaun cu picioarele
amorţite. Pornesc agale spre cabană,
hlizindu-mă de faptul că par la fel de
împiedicat ca Nikki. Mă împleticesc de-a
dreptul spre intrare şi pe treptele care
duc la etaj şi spre camera pe care o
împart cu ea.
 O găsesc pe Nikki dormind
buştean, cu o mână în păr şi cu cealaltă
lăsată să se odihnească pe abdomen. E
dezvelită, cearceaful stând acum
mototolit sub picioarele ei goale. Abia
când mă apropii de pat îmi dau seama că
e aproape dezbrăcată şi că piesa
vestimentară care o îmbracă de la brâu în
jos nu e o pereche de pantaloni scurţi, ci
cea mai banală pereche de chiloţi.
Fereastra e deschisă, aşa că bănuiesc că
echipamentul ei de somn aproape
inexistent se datorează căldurii sufocante
care îmi face tricoul să mi se lipească de
spate.

Maioul alb care îi îmbracă partea

de sus a corpului îi stă adunat sub sâni,
lăsându-i abdomenul complet gol. După
o privire mai îndelungată, îmi dau seama
că nu poartă nici sutien, deşi sânii ei nu
sunt întocmai cei mai generoşi.

Iar eu mă holbez la ei.

Îmi revin în fire abia când se

foieşte şi îşi schimbă poziţia. Se răsuceşte
pe o parte, cu faţa spre fereastră,
ghemuindu-se.

Scuturând din cap, îmi scot tricoul

pe cap şi îl arunc direct pe podea înainte
să mă strecor lângă ea şi să trag
cearceaful peste amândoi.
 Nu. Nici eu nu sunt potrivit pentru
ea.

Capitolul 5

Nu simt nimic pentru Nikki. Adică, nu

simt nimic deplasat pentru Nikki.
Afirmaţia asta ar trebui să mă ajute să mă
împac cu ideea că aceasta a crescut şi că
e timpul să nu-i mai port de grijă. Cel
puţin nu atât de mult.
 Poate că ar trebui să-i permit lui
Oliver să facă o mişcare. Poate că Nikki îl
place la rândul ei, doar că nu ştie cum s-o
arate sau îi este frică să se manifeste.

Sau poate că bat câmpii. Da, sigur

bat câmpii. Nici bine nu deschid ochii, că
întregul trup începe să urle după cofeină.
E prea devreme să-mi pun astfel de
întrebări.

Cobor în bucătărie, unde Oliver şi

Dean par să aibă o dispută în privinţa
dormitului împreună. Încerc să-i ignor şi
mă îndrept direct spre cafetiera
medievală din colţ. Inspir adânc, în timp
ce îmi torn o ceaşcă plină.

Connor ni se alătură la scurt timp.

Oliver şi Dean încă n-au terminat de
împărtăşit injurii, iar eu încă nu mi-am
terminat cafeaua ca să fiu complet treaz.

― Aţi văzut-o pe Kristen? întreabă

Connor somnoros.
 Cei doi certăreţi se opresc şi ambii
îl privesc amuzaţi.

Eu mă trezesc brusc.

― Dar pe Nikki?

― Se poate să le fi văzut, mormăie

Oliver, purtând pe buze un rânjet
pervers.
 Îmi arcuiesc curios o sprânceană.
Acesta îmi evită privirea şi face semn din
cap spre fereastră, aşa că mă ridic de pe
scaun şi mă apropii să arunc o privire
afară.

Nikki şi Kristen stau lungite pe

şezlongurile pliabile şi fac plajă lângă lac.

― Aşa, şi de ce dracu râdeţi ca

proştii? întreabă Connor iritat, imediat ce
aruncă şi el o privire spre cele două. N-aţi
mai văzut femei la plajă, perverşilor?
 ― Am văzut, comentează Dean
senin. Dar malul lacului nostru s-a
transformat brusc în plajă de nudişti!

― Ce?! urlăm eu şi Connor la

unison.

Nici nu ştim cum ne înghesuim pe

uşă, dar ne întrecem până la şezlonguri.
În timp ce Connor înhaţă de nicăieri un
prosop, eu îmi dau tricoul jos din fugă,
pregătit să o acopăr pe Nikki şi pe
goliciunea ei.
 Însă abia când ajungem în dreptul
lor, ne dăm seama că Dean şi Oliver au
chef de glume în dimineaţa asta. Atât eu,
cât şi Connor ne blocăm în dreptul lor şi
ne zgâim lung la cele două, care poartă
câte un costum din două piese.

Nimic prea obscen.

Niciun sân la vedere sau un fund gol.

 Doar doi proşti.

Kristen îşi lasă ochelarii de soare

pe nas şi ne priveşte pe deasupra lor ca
pe două ciudăţenii.

― Ce aveţi, oameni buni? Connor,

te-ai pus fix în soare!

Şatena flutură din mână ca să-l

facă pe iubitul ei să se mute. În schimb,
Nikki doar îmi zâmbeşte amuzată înainte
să arunce o privire strâmbă asupra
tricoului pe care îl strâng în pumn.

― Te simţi bine? mă întreabă

nedumerită.

Îmi las umerii să cadă. Încă e prea

dimineaţă să gust gluma aparent
nevinovată a celor doi idioţi, care acum
stau în pragul uşii şi râd copios pe seama
noastră.
 Mă aşez pe marginea şezlongului
cu un oftat. Aş râde de moţul din vârful
capului său, însă costumul pe care îl
poartă îmi risipeşte de îndată orice urmă
de amuzament.

Poate că blestemăţia asta acoperă

părţile cele mai importante, dar tot poate
fi trecut în categoria „haine deocheate".
Nu mă îndoiesc că e al lui Kristen, căci nu
ţin minte ca Nikki să fi avut vreodată aşa
ceva în garderobă.

Şi aş comenta. Oh, Doamne, ce

scandal aş mai face şi cât de tare aş
strânge-o pe Kristen de gât! Dar tot ce
mă face să mă abţin este faptul că Nikki
pare să se simtă bine în propria-i piele şi
în costumul ăsta blestemat, cu toate că
sutienul nu e decât două petice mici
legate de o aţă.

Poate că ar trebui să mai las puţin

garda jos şi să trec cu vederea. Măcar de
data asta. Sau cel puţin aşa spun până în
momentul în care Oliver şi Dean se
apropie, căci – mai mult din instinct –
arunc tricoul din mâinile mele direct pe
trupul micuţei vrăjitoare, acoperind-o.

― Seth! strigă supărată.

 ― Da, Nicole? întreb cu un ton
inocent. Te ascult.

Deschide gura să comenteze, însă

după un moment de gândire, o închide la
loc. În schimb, îşi ridică braţele şi le
trânteşte pe şezlong, ca să-şi exprime
frustrarea.

― Poţi să fii mai ieşit din comun

decât atât? vrea Kristen să ştie. Doar nu
te aştepţi să facă plajă îmbrăcată?

― Nu m-ar deranja, mărturisesc.

Avem nişte perverşi printre noi.
 Oliver îşi drege glasul. Doar Dean
nu pare deloc deranjat de afirmaţie.

― Nikki, înotăm astăzi? o întreabă

cel dintâi, făcând abstracţie de mine.
Promit să nu te las să înghiţi prea multă
apă.

Nikki se uită la el, apoi la mine,

cerând acordul din priviri. I-aş spune
„nu", dar asta s-ar bate cap în cap cu
dorinţa mea de a lăsa garda jos.

Însă nici nu pot rosti un „da", aşa

că tac. O las să decidă singură ce vrea să
facă, dacă vrea să meargă cu Oliver sau
nu.

― Poate mai târziu, mormăie

încet.

Asta îi taie puţin din elan

prietenului nostru, iar pe mine mă face
să mă încrunt, căci Nikki ajunge să mă
privească oarecum confuză.

Cum nu ştiu ce să-i spun, mă ridic

de pe şezlong şi pornesc spre intrare.
Arunc o singură privire peste umăr şi
observ că porneşte după mine, grăbind
pasul să mă ajungă din urmă.
 Mă ajunge abia în bucătărie, unde
îmi regăsesc ceaşca cu cafea.

― De ce nu spui ceea ce gândeşti

de fapt? mă întreabă brusc.

― Nu ştiu despre ce vorbeşti.

Sorb din cafeaua mea,

prefăcându-mă atent la ce se întâmplă
afară. Adevărul este că sunt mai atent la
mişcările ei, decât la ce fac prietenii mei.
E imposibil să nu o simt când aproape că
se lipeşte de mine, iar ochii cât farfuriile
îmi fixează cu intensitate profilul.
 ― Nu-l placi pe Oliver şi nu vrei să
înot cu el, spune. De ce nu recunoşti?

― Dacă nu-l plăceam pe Oliver, nu

eram prieten cu el, răspund sec.

― Da, dar nu vrei să mă laşi să

înot cu el. Aminteşte-ţi că mă învârt pe
lângă tine de mulţi ani. Te cunosc. Ce nu
înţeleg este de ce nu spui ce gândeşti.

Îmi întorc capul spre ea. Tricoul

meu zace acum pe marginea blatului, iar
Nikki e doar în costum de baie. Ochii ei
caută să-mi prindă privirea rătăcită pe
valea dintre sâni.

― Eşti destul de mare să iei astfel

de decizii şi singură, îi spun aparent calm,
deşi în sinea mea fierb de nervi.

M-am obişnuit să-i spun ce poate

să facă şi ce nu. Mereu mi-a plăcut faptul
că mă ascultă, pentru că ştie că nu-i
comand de dragul de a o ţine sub
control. Nu e marioneta mea. Niciodată
n-a fost.
 ― Dacă vrei să înoţi cu Oliver, dă-i
drumul! adaug.

― Dar tu nu vrei, constată.

Mă abţin de la comentarii pentru

că, dacă n-aş face-o, aş confirma. Nu
vreau ca Nikki să înoate cu Oliver. Acesta
e purul adevăr. Nu ştiu mai mult decât
atât.

― Nikki, dacă vrei să înoţi cu

Oliver, nu o să te opresc. Nu o să te
opresc nici dacă o să vrei vreodată să ieşi
cu el sau cu orice alt băiat.
 ― Să ies cu el?

Aproape că am uitat cât de naivă

şi neatentă e. Toţi şi-au dat seama că
Oliver o place, doar ea nu. Nu mă miră
absolut deloc, ţinând cont că obişnuieşte
să fie cea mai aeriană persoană pe care o
cunosc.

Dar nu eu voi fi cel care o să-i

spună de sentimentele lui Oliver pentru
ea.

― Uite, dacă nu vrei să înot cu

Oliver, nu o s-o fac, spune categoric.
 ― Ce contează dacă vreau sau nu
vreau? întreb iritat. Nicole, nu te ţin din
scurt. Nu trebuie să-mi ceri aprobarea
pentru orice. Nu sunt tatăl tău.

Nikki face instantaneu un pas

înapoi, de parcă aş fi lovit-o peste faţă.
Trebuia să o spun şi pe asta odată şi-
odată. Poate că i-am fost ca un părinte,
însă asta nu înseamnă că o să continui să
mă port ca unul până când vom
îmbătrâni amândoi.

― Ai douăzeci de ani, oftez,

încercând să dreg busuiocul. Eşti suficient
de matură cât să faci propriile alegeri.
Am doar pretenţia să mă informezi în
cazul în care iei o decizie măreaţă, asta
doar ca să nu mă trezesc cu surprize.
Bine?

Aceasta nu încuviinţează şi nici nu

clatină din cap. De fapt, arată de-a
dreptul confuză. Ochii ei mari şi fixaţi în
continuare pe faţa mea, exprimă doar
neputinţă, nedumerire şi naivitate. Nu
vreau să-mi imaginez cum ar arăta
scăldaţi în lacrimi şi durere.

Îi vreau limpezi.

Şi plini de fericire.
 Mereu.

― Nu vreau să înoţi cu Oliver,

mărturisesc. Tu vrei?

Clatină din cap, ezitând pentru

câteva clipe.

― Atunci ce vrei? o întreb.

― Vreau să înot cu tine. În Oliver

nu am încredere şi ştim amândoi că nu e
prea răbdător.
 Sunt dezamăgit de faptul că astea
sunt singurele motive pentru care nu-l
preferă pe Oliver. Adică, sunt mulţumit
pe deplin că nu are încredere în el. Asta
înseamnă că a învăţat ceva şi că instinctul
de autoconservare funcţionează în
parametri aproape normali.

Ce mă nemulţumeşte este că mă
aşteptam să aibă motive mai
convingătoare, mai puternice. Nici eu nu
ştiu la ce anume mă aşteptam mai exact.

― În regulă, zâmbesc.
 Abandonez ceaşca pe pervazul
geamului şi înhaţ tricoul de pe marginea
blatului, pregătindu-mă să o îmbrac.

― Ăă... Nu putem negocia? mă

întreabă panicată, făcând câţiva paşi în
spate.

― Eşti goală!

― Am costum.

― Trei petice de material nu se

socot ca un costum. Ce are costumul tău
de baie? De ce te-ai simţit nevoită să
împrumuţi unul de la Kristen?

― Pentru că al meu e dintr-o

singură piesă.

― Exact! E mai frumos decât ăsta.

― Ba nu e. Nu mă puteam bronza.
Acoperă tot.

― Asta e şi ideea, argumentez. E

bine să acopere tot. Cel de pe tine nu
acoperă mai nimic.
 ― Asta e şi ideea, mă îngână,
bosumflându-se.

Îşi strânge braţele la piept, intrând

în defensivă. Pe mine nu poate decât să
mă distreze.

― Păstrez costumul, spune

hotărâtă. E sexy.

― Tocmai asta mă îngrijorează. E

prea sexy.

― Încă n-ai văzut partea din spate,

zâmbeşte.
 Fac un pas înainte, gata să-i trag
tricoul forţat pe cap, însă când se
răsuceşte cu spatele îl scap pe podea.
Fesele ei sunt complet dezgolite de
bikinii pe care îi credeam destul de
inocenţi. Până în momentul de faţă
credeam că sutienul e adevărata
problemă, însă nu e nici pe departe.

― Nicole Marie Kimble!

Până termin de rostit întregul ei

nume, puşlamaua o şi şterge pe uşă
chicotind.
 Fir-ar să fie!

Ridic tricoul de pe gresie şi

pornesc după ea. În dreptul uşii mă
ciocnesc de Dean, care îmi spune direct
în ce direcţie a întins-o vrăjitoarea, fără
să mai fiu nevoit să întreb.

O zăresc lângă lac, ascunzându-se

în spatele lui Connor, care stă în faţa ei
drept paravan. De îndată ce mă observă
îndreptându-mă cu paşi grăbiţi spre ea şi
cu tricoul în mână, o rupe la fugă din nou,
râzând şi mai tare.
 Accelerez. Anulez distanţa dintre
noi foarte repede, ţinând cont că
picioarele lui Nikki nu sunt atât de lungi
pe cât şi-ar dori. Întind braţele spre ea
când sunt la doar doi paşi distanţă, însă
îmi scapă printre mâini ca un peşte
alunecos. Se strecoară pe sub braţul meu
şi o rupe la fugă în direcţia opusă, ţipând.

― A fost la mustaţă, Seth! strigă

Connor de lângă şezlonguri, râzând pe
seama mea. Faci rasa masculină de
ruşine!

Îl salut cu degetul mijlociu şi

pornesc din nou după ea. Norocul meu
este că se împiedică de cele două trepte
ale verandei şi cade în mâini, încetinind-o
cât să o ajung. Până să se ridice, o şi înhaţ
şi îi strecor tricoul pe cap, imobilizând-o.

― Ia spune-mi, îi cer, în timp ce o

ajut să se îmbrace. Pe o scară de la unu la
zece, cât de tare ţi-ai julit genunchii?

― Unsprezece, dar să ştii că se

merită!

În cel mai neaşteptat moment îşi

împinge fundul înapoi, dezechilibrându-
mă. Aterizez pe spate în iarba tunsă şi tot
ce mai pot face este să o privesc cum îşi
trage tricoul pe cap şi îl aruncă pe
verandă, aranjându-şi apoi părul ciufulit
şi sutienul care mai că-i alunecă de pe
sâni.

Ştiu că am îmbătrânit în clipa în

care o zbugheşte în casă, deşi genunchii îi
sângerează, iar eu nu găsesc forţa
necesară să mă ridic de pe pământ.
Renunţ şi mă întind, lăsând soarele să-mi
încălzească faţa până când Oliver îl
acoperă cu trupul său.

― Nţ, nţ! Am spus bine. Hitler era

copil mic pe lângă tine, comunistule!
 Dă să plece şi să intre în casă, însă
profit de avantajul poziţiei şi îl înşfac de
gleznă când se aşteaptă mai puţin,
trântindu-l şi pe el la pământ.

― Să mă pupi!

Capitolul 6

Nikki se uită îngrijorată spre cerul din ce

în ce mai întunecat. Plimbarea noastră
prin împrejurimi s-ar putea să se
scurteze, iar prima ei lecţie de înot să se
anuleze. Atât norii fioroşi, cât şi vântul
rece, prevesteşte o ploaie ca la carte, aşa
că toate planurile noastre se duc pe Apa
Sâmbetei.

Însă nu ne grăbim. Păşim alene pe

potecă, atent fiind la fiecare mişcare pe
care o face. Chiar şi un drum aparent
fără prea multe accidentări poate fi o
întreagă aventură pentru picioarele
stângi ale lui Nikki.

― Sper să nu plouă toată vacanţa,

mormăie ea la un moment dat, cu o
atitudine pleoştită. Chiar vreau să învăţ
să înot.

― Mda, referitor la asta... tot nu

cred că e o idee bună, mă strâmb. Sunt
un înotător destul de bun, dar asta
presimt că nu o să mă ajute prea mult în
faţa ghinionului care pare să se ţină de
tine.

― Ce vrei să spui?
 Îşi ridică privirea spre mine,
analizându-mă curioasă.

― Şi cea mai scurtă lecţie de înot

s-ar putea termina catastrofal când vine
vorba despre tine, mărturisesc. Iartă-mă
că ţi-o spun astfel, scumpo, dar eşti
ghinionistă şi înspăimântător de aeriană.
Aşadar, cea mai bună idee este să nu te
apropii prea mult de lac.

Umerii ei cad în semn de

înfrângere. Ştiu că hotărârea mea o
dezamăgeşte, însă tot tind să cred că e
alegerea corectă. Între Nikki şi lac sigur
rezultă un dezastru.

― Tu chiar ştii să-mi strici tot

cheful, bombăne nemulţumită.

― Ăsta e adevărul, argumentez în

apărarea mea. Dacă vrei să te bălăceşti, o
poţi face de pe ponton.

Ideea mea nu o înveseleşte nici

măcar puţin. Totuşi, pare să renunţe la
gândul de a învăţa să înoate. Nu caută să
mă contrazică sau să aducă argumente
pro în discuţie.

― Nu e corect, să ştii! mă
informează. Eu o să fiu singura care o să
asiste la distracţie doar cu privirea.

Ochii ei mari se fixează în ochii mei

şi se uită la mine lung şi intens. Deja simt
cum mă ia durerea de cap. Mereu mă
doare capul când mă priveşte astfel,
descumpănită şi rugătoare, ca şi când m-
ar implora cu irişii ei de un albastru
electrizant.
 ― Nu te mai uita aşa la mine, îi
cer, mutându-mi privirea în altă parte. Nu
încerca să mă manipulezi cu ochii ăia!
Nu-ţi merge.

Ba da, îi merge perfect.

Întotdeauna a reuşit să mă manipuleze
cu o astfel de privire. Trebuie să recunosc
că „mutra de căţeluş plouat" îi merge de
minune.

― Nikki! mârâi frustrat.

 Ajung să mă zgâiesc la ea, simţind
cum încetul cu încetul pierd bătălia cu
ochii ei. Fir-ar să fie! Poate că nu e
conştientă de asta, dar e cu adevărat o
maestră în manipulare.

― Chiar era necesar să cobori

milităria din pod? întreb iritat.

― Păi, se pare că la tine nu merge

altfel, se scuză, strâmbând scurt din nas.
Dacă mă înveţi să înot sau cel puţin
încerci să o faci, promit să fiu cuminte tot
anul!

― Asta mi-ai promis şi când ai vrut

un telefon nou şi tot n-ai fost prea
cuminte, îi reamintesc ţâfnos. Încă am
fost nevoit să mă cert cu tine să-ţi faci
temele.

― Aia a fost demult, zâmbeşte.

Acum e altă situaţie. Nu vreau un telefon
nou... deocamdată.
 Îmi mijesc ochii, încercând să par
de neclintit, dar ştiu că i-aş cumpăra alte
zece telefoane noi dacă mi-ar cere asta.
Pur şi simplu nu pot să-i rezist. Din
momentul în care îşi aţinteşte privirea
rugătoare pe mine, am şi pierdut
războiul. Capitulez mai mult din instinct.

― O lecţie, propune entuziastă,

probabil simţind că sunt pe punctul de a
ceda. Una singură. Dacă ceva merge
prost, nu mai încercăm şi promit să stau
cuminte pe ponton pentru tot restul
vacanţei. Ba mai mult, promit să iau în
calcul înscrierea la colegiu.
 Mă opresc din mers, făcând-o şi
pe ea să se oprească şi să se întoarcă cu
faţa spre mine.

― Nu joci corect, mârâi. Că te

învăţ sau nu, tot te vei înscrie la colegiu!
Asta nu intră în discuţie.

― Eu tot cred că e o idee bună să

iau pauză un an şi să mă angajez undeva.
Am văzut un afiş la cafeneaua de la
intersecţia...

― Opreşte-te! îi cer pe un ton

sever, reducând-o la tăcere. Parcă ne-am
înţeles în privinţa asta. De ce naiba mai
deschizi subiectul?

Atmosfera începe să se încingă, în

ciuda vântului care bate din ce în ce mai
tare şi mai rece. Subiectul ăsta mă calcă
teribil de tare pe nervi. Încerc să-mi
păstrez cumpătul, însă încăpăţânarea lui
Nikki nu face altceva decât să arunce paie
pe foc.

― Vreau să lucrez, spune prompt.

E de ajuns cât te-ai zbătut tu. Dacă mă
angajez şi eu, în câteva luni am putea să
ne achiziţionăm o maşină nouă. Ştiu cât
de mult îţi doreşti asta.
 ― Mai mult îmi doresc să-ţi
termini studiile decât o blestemată de
maşină. Camioneta noastră e bună.

― E mai bătrână decât amândoi la

un loc! se răsteşte, aruncându-şi braţele
în aer de exasperare. Pocneşte din toate
piuliţele, e ruginită şi stă oricând să se
prăbuşească. După tot ce ai făcut, meriţi
o maşină nouă!

― Nu!

― Ba da! mă contrazice la fel de

înfocată, lăsându-mă cu gura căscată.
 Nu ţin minte să-mi fi răspuns
vreodată pe tonul ăsta. Unei părţi din
mine îi place să se certe cu ea, dar alteia
nu. Altei părţi îi vine să o bată la fund
pentru tonul obraznic cu care îmi
vorbeşte.

― Mă pot înscrie la colegiu şi anul

viitor! adaugă la fel de aprinsă. Nu fuge
nicăieri.

― Te vei înscrie la colegiu anul

ăsta, chiar dacă voi fi nevoit să-ţi
completez eu hârtia! Nu vreau să ai o
slujbă de rahat cum am eu!
 ― Mă mulţumesc şi cu o slujbă de
rahat! mi-o trânteşte arogantă.

Îşi strânge braţele la piept şi mă

aştept în orice clipă să înceapă să bată şi
din picior. Acelei părţi din mine, căreia îi
place să se certe cu ea, îi vine să râdă. O
consideră delicioasă aşa, cu obrajii aprinşi
de furie şi cu atitudinea ei bătăioasă.

Celeilalte părţi încă îi vine să o

bată la fund.

― Nicole!
 ― Seth!

― Nu te certa cu mine, scumpo, îi

cer. Ştim amândoi că tot vei face cum
spun eu.

― Eu tot vreau o maşină nouă,

care să nu zdrăngăne ca o navă spaţială.
Nu uita că pot să-mi bag mâna până la
cot în contul pentru facultate.

Scrâşnesc din dinţi atât de tare

încât mă doare maxilarul. E incredibil cât
de tare mă poate enerva subiectul ăsta şi
încăpăţânarea ei. „Colegiul" e o idee la
care n-am să renunţ, indiferent câte
ameninţări scoate la înaintare.

― Bagă-ţi mâna în contul tău

pentru facultate şi o să dormi numai pe
burtă o lună! O să mergi la colegiu cu
fundul roşu!

Îşi mijeşte şi ea ochii, vrând să

pară mai ameninţătoare. Nu-i prea
merge, ţinând cont că faţa ei nu exprimă
altceva decât naivitate. Trăsăturile
delicate şi dulci nu o ajută să arate
fioroasă.
 Însă eu mă uit o singură dată urât
şi Nikki dă un pas în spate. Ştie şi ea că nu
are cum să câştige şi totuşi se
străduieşte. Îşi dă silinţa să mă facă să-mi
schimb părerea.

― N-ai îndrăzni, mormăie

neconvingătoare.

― Încearcă-mă!

Fac un pas înainte, iar ea dă

înapoi. Toată îndrăzneala cu care s-a
avântat în discuţia asta se risipeşte.
 ― Când ne vom întoarce din
vacanţă, tot îţi voi cumpăra o maşină
nouă!

Atât mai spune înainte să

pornească din nou pe poteca denivelată,
îndreptându-se spre cabana care încă nu
se întrezăreşte la orizont.

Abia după câteva clipe îmi dau

seama că am un zâmbet prostesc pe faţă
şi mi-l şterg rapid. Nu înţeleg de ce naiba
râd ca tâmpitul când e mai mult decât
cert că încă nu i-am băgat minţile în cap.
Probabil pentru că e prima dată când
Nikki reacţionează ca o leoaică şi se
ceartă cot la cot cu mine, susţinându-şi
cu tărie punctul de vedere.

― Chiar asta vrei? urlu în urma ei,

pornind după ea. Să fii chelneriţă sau
casieră la o amărâtă de cafenea? Serios,
Nikki?

― Nu contează ce o să fiu, atâta

timp cât contribui la cheltuieli! îmi
răspunde în doi peri, continuând să
meargă agale.
 ― De ce? întreb iritat. Ţi se pare
că nu sunt capabil să le plătesc de unul
singur?

― M-am săturat să te văd

îngrijorat în fiecare lună, când vine
factura la lumină, mârâie, rotindu-se spre
mine şi oprindu-se. M-am săturat să te
văd nervos de fiecare dată când se strică
ceva la maşină, iar asta se întâmplă
aproape în fiecare săptămână. M-am
săturat să te văd atât de obosit şi m-am
săturat să te văd venind abia seara târziu.
M-am săturat să faci ore suplimentare
pentru câţiva dolari în plus. Dacă tu crezi
că o bluză sau un telefon nou mă face să
sufăr brusc de orbul găinii şi să nu văd ce
se întâmplă, te înşeli. Aşadar, ultimul
lucru pe care mi-l doresc este să faci şi
mai multe ore suplimentare sau să-ţi iei o
a doua slujbă ca să-mi plăteşti taxele
imense la colegiu. Tot ce vreau este să
mă laşi să mă angajez nu pentru a te
ajuta la facturi, ci pentru a-ţi oferi mai
mult timp liber pe care să-l petreci cu
mine. Vreau o blestemată de oră cu tine
în fiecare seară!

Ochii ei imenşi se umplu rapid de

lacrimi şi asta mă face să uit tot ce voiam
să-i spun. Mă chinui să articulez ceva în
timp ce ea se răsuceşte pe călcâie şi
porneşte hotărâtă spre cabană.
 Îmi trec degetele prin păr şi mă
prind de ceafă cu ambele mâini, pufnind.
Niciodată, dar absolut niciodată nu mi-a
spus despre asta. Am ştiut că observă
cum stau lucrurile de fapt, însă nu
credeam că le acordă atât de multă
atenţie.

Vrea o blestemată de oră cu mine

în fiecare seară. Asta nu-mi schimbă
părerea despre colegiu, dar îmi
reaminteşte de serile în care ajungeam
acasă prea târziu ca să o mai prind
trează. Îmi reaminteşte că au existat zile
în care pur şi simplu nu ne vedeam, deşi
locuim împreună.
 Ei bine, şi eu vreau o blestemată
de oră pe care să o petrec cu ea în
fiecare seară.

Când ajung în faţa cabanei, observ

maşina proprietarului parcată aproape
de intrare, iar Nikki nu e pe nicăieri.
Grăbesc pasul şi dau buzna înăuntru,
zărindu-i pe Dean şi pe Connor pe
canapea, discutând aprins despre...
pescuit.

― Ce caută munteanul ăla jegos

aici? întreb enervat.
 Ambii îşi ridică privirile curioase
spre mine.

― Ce muntean jegos visezi? se

încruntă Dean.

― Proprietarul. Jeepul lui e în faţa

cabanei.

― Serios? se miră Connor,

ridicându-se de pe canapea. N-a intrat şi
nici nu i-am văzut barba pe aici.

Mă răsucesc pe călcâie şi mă
îndrept vijelios spre bucătărie. E goală,
aşa că mă întorc în living, unde ambii
ajung să mă privească nedumeriţi, ca pe
o ciudăţenie.

― Unde-i Nikki?

― Ce tot ai, omule?! pufneşte

Dean. Tu ar trebui să ştii unde e Nikki. Era
cu tine!

― A plecat înaintea mea. N-a

ajuns?

Amândoi clatină din cap, din ce în

ce mai debusolaţi.
 Simt cum mă cuprinde frica. O
frică nebună, care îmi face sângele să
pompeze cu viteză prin vene şi care îmi
provoacă o undă de durere în capul
pieptului.

O strig. Urlu după ea, făcându-i pe

toţi să se strângă în living şi să se zgâiască
la mine ca la un nebun. Urc la etaj şi n-o
găsesc. Ies din cabană, iar Jeepul e tot
acolo.

O strig din nou.

Mă uit prin împrejurimi, înainte să
ocolesc cabana şi să-i văd. Proprietarul îi
întinde lui Nikki ceva şi o îndeamnă să
guste. Braţul ei se ridică spre gură, dar o
prind de încheietură înainte să apuce să
mănânce orice i-ar fi dat. Apariţia mea îi
face să tresară pe amândoi.

― Seth, ce te apucă? mă întreabă

bruneta buimacă, încercând să-şi
elibereze mâna.

Îi dau drumul şi când mă uit în palma ei

văd fructele strivite, care îi colorează
palma într-un roşu-sângeriu.
Frăguţe.

Munteanul ţine în palma lui mare şi

murdară, plină de bătături, alte câteva
frăguţe coapte. Ochii lui negri mă
studiază confuzi, iar eu încep să mă simt
din ce în ce mai idiot.

― Eşti bine?

Mă uit la Nikki uşurat.

― Nu m-ai auzit când te-am strigat?

întreb, izbucnind din nou. Niciodată să nu
mai dispari aşa!
― N-am dispărut, mormăie. Domnul
Mitchell voia să-mi arate că sunt frăguţe
prin apropiere.

Nikki întinde palma spre mine, arătându-

mi fructele strivite. Arunc o privire asupra
lor, apoi mă uit la domnul Mitchell, care
acum nu mai arată atât de fioros, ci mai
degrabă inofensiv. În ciuda prezenţei sale
şi a fizicului tipic de muntean, nu mai
pare atât de periculos.

Totuşi, nu sunt pregătit să-mi asum riscul

de a avea încredere în el. Încă n-am uitat
intensitatea cu care o fixa pe Nikki în
prima zi.

― Pot să le mănânc acum? întreabă

bruneta cu un ton inocent, de copil.

Capitolul 7

O tensiune ciudată pluteşte între mine şi

Oliver. Ceva îmi spune că vinovata e chiar
Nikki, care a ales să nu stea lângă niciunul
dintre noi, ci pe fotoliu.
 Atât eu, cât şi el, am păstrat un loc
pentru ea. El pe canapeaua pentru două
persoane, eu pe canapeaua pentru trei.
Am lăsat-o să decidă fără să-i influenţez
alegerea în vreun fel. Şi a ales. A ales să
nu dea coarne niciunuia. A ales să stea
oarecum între noi, dar lângă niciunul.

Oftez. Mi-am dat seama de la

începutul serii că m-am avântat fără să
gândesc în jocul prostesc al lui Oliver şi că
acum sunt un pion. Nici eu nu ştiu exact
pentru ce ne luptăm.
Pentru atenţia lui Nikki? O am deja.

Pentru inima ei? A fost mereu a mea.

Atunci? De ce m-am aruncat în

competiţia asta prostească? E o întrebare
la care încă n-am un răspuns plauzibil. Aş
spune că de dragul jocului, pentru
distracţie... Vezi să nu. Îmi place să cred
că nu sunt atât de copilăros.

― M-am plictisit, se plânge Kristen

pentru a treia oară.
Îmi mut privirea de pe Oliver, pe şatena
care stă cuibărită în braţele lui Connor.
Plouă de ceva timp, aşa că ne-am plictisit
cu toţii, nu doar ea. Nu găsim nimic bun
de făcut înăuntru.

― Propun să jucăm ceva, adaugă tot ea.

― Cum ar fi? întreabă Dean, pufăind

dispreţuitor de pe fotoliul său.
― Nu ştiu. Adevăr şi provocare?

― Da, că doar suntem copii de cinci ani,

comentez eu, dându-mi discret ochii
peste cap.

― Vezi? se răţoieşte Kristen la mine. Fix

atitudinea asta nu-mi place la tine! Ai
douăzeci şi şase de ani, dar te comporţi
de parcă ai avea optzeci!

― Doar pentru că nu vreau să joc un joc

prostesc cu sticla? întreb retoric.
― Avem Monopoly şi Ouija.

Îmi arcuiesc o sprânceană spre Nikki, a

cărei voce se face auzită pentru prima
oară în seara asta. Ştie că încă sunt
supărat pe ea pentru toată treaba cu
domnul Mitchell, aşa că îmi evită imediat
privirea.

Monopoly şi Ouija? Sigur, de ce nu? Abia

aştept să mă joc cu o planşetă vorbitoare
şi cu aşa zise spirite.
― Ridicol, bombăne Dean, ca un ecou al
gândurilor mele. Adevăr şi provocare
sună de un milion mai bine decât
Monopoly. Şi Ouija? Pe cine dracu să
invocăm? Pe Abraham Lincoln, ca să-l
convingem să ne dea jobenul lui?

― Nu e cazul să mă iei peste picior,

contraatacă bruneta într-un moment
neaşteptat, privindu-l pe acesta
răutăcios.
Mă uit surprins la ea. De fapt, toţi ne
uităm surprinşi la ea. E încordată şi vizibil
nervoasă. Poate că... trebuie să-i vină
menstruaţia?

― Nu trebuie să sari atât de sus,

scumpete, pufneşte Dean, nedumerit.
Doar glumeam.

― Ţine-ţi glumele pentru tine!

Cu coada ochiului îl văd pe Oliver

hlizindu-se. Nu-mi dau seama ce i se pare
atât de amuzant. Nikki nu tinde niciodată
să fie răutăcioasă cu cineva, aşa că mă
întreb întruna ce naiba se întâmplă.

Dean se uită la mine încurcat, iar eu ridic

din umeri. Sunt la fel de paralel ca el,
ceea ce nu-mi convine neapărat.

― Ouija nu e o idee atât de rea, îi sare

Kristen în apărare. Nu înţeleg de ce
reacţionezi aşa, Dean. Prefer să-l invoc pe
Abraham Lincoln decât să mai stau
degeaba.
Acesta flutură din mână, pesemne că nu-i
pasă ce preferă Kristen.

În schimb, eu sunt din ce în ce mai nervos

şi mai confuz. Nu-mi place că iubita lui
Connor sare în apărarea lui Nikki şi îi
încurajează astfel comportamentul.

Mă ridic brusc în picioare şi îi fac semn lui

Nikki să mă urmeze în bucătărie, unde
am de gând să aflu ce se întâmplă. Ajuns
înăuntru, umplu un pahar cu apă rece şi îl
dau peste cap, înainte să mă întorc cu
faţa spre ea.
― Care e problema? o întreb direct.

― Ce te face să crezi că am o problemă?

Tonul cu care îmi răspunde la întrebare

cu o altă întrebare nu face decât să mă
irite şi mai tare. O privesc surprins, cu
braţele strânse la piept şi cu răbdarea la
pământ.

― Ai fost rea cu Dean.

― Şi ce? El e rău cu mine tot timpul şi nu
ţin minte să-l fi târât vreodată în
bucătărie ca să-l tragi de urechi.

― Nicole, controlează-ţi limbajul! îi

ordon printre dinţi.

Imediat îşi apleacă privirea în pământ,

însă asta nu o supune câtuşi de puţin.
Obrajii i se aprind de furie şi, cu toate că
nu mă mai priveşte în ochi, o aud
scrâşnind din dinţi.

― De ce eşti nervoasă?
― Nu sunt.

― Acum mă minţi, constat. Spune-mi.

Are legătură cu faptul că nu te-am lăsat
să mănânci frăguţele de la domnul
Mitchell?

Clatină din cap şi se caţără pe scaunul

înalt din lemn din faţa blatului pentru
micul dejun.

― Nikki?

― Nu are legătură cu domnul Mitchell.

― Atunci are legătură cu faptul că am
ţipat la tine?

Nu-mi răspunde, ceea ce înseamnă un

„da" mare şi lat. Nikki e nervoasă pentru
că am ţipat la ea din cauza domnului
Mitchell şi a naivităţii sale, iar
constatarea asta aproape că mă face să
râd. Am ţipat de multe ori la ea. În afară
de perioada zbuciumată a adolescenţei
sale, nu a reacţionat niciodată aşa.

Ce e diferit de data asta?

― M-am speriat, încerc să-i explic. Nu-mi

place felul în care se uită la tine, iar tu ai
plecat cu el. E ca şi când un pedofil ţi-ar
flutura prin faţa ochilor o acadea, iar tu
te-ai urca în maşina lui. E incredibil de
nesăbuit!

Vocea mi se ridică inconştient, simţind

cum mă aprind din nou. Am mai purtat
conversaţia asta cu ea. La naiba, am
purtat absolut toate conversaţiile pe care
le poartă un părinte cu copilul său,
inclusiv acea discuţie despre sex – cu
toate că a fost de-a dreptul stânjenitor
pentru amândoi. Am crezut că a înţeles.
Am crezut că naivitatea ei are o limită,
însă astăzi m-am convins că nu are deloc
simţul autoconservării. L-a urmat pe
domnul Mitchell pentru nişte frăguţe, iar
şansele să n-o mai văd niciodată ar fi fost
infinite.

Un fior de gheaţă îmi traversează încet

şira spinării.

― Am ţipat la tine pentru că altfel se

pare că nu înţelegi, îi explic. Nu vreau să
mai dispari de sub ochii mei. Deloc. Dacă
domnul Mitchell se mai apropie de tine,
fugi în direcţia cealaltă!

― Nu mi-a făcut nimic, rosteşte cu

noduri, evitând în continuare să mă
privească. Nu m-a atins deloc. Doar mi-a
arătat unde sunt frăguţele, atât.
― Nu-mi pasă, Nicole! mă răstesc. Nu-mi
pasă cât de exemplar s-a comportat. Nu-l
mai laşi să se apropie de tine şi punct.
Cât despre comportamentul tău din
seara asta, ai face bine să ţi-l revizuieşti.
Nu te-am crescut ca pe o iapă nărăvaşă.

Încetişor îşi ridică ochii imenşi şi îi fixează

pe mine, având un zâmbet micuţ în colţul
gurii. Atât zâmbetul ei, cât şi expresia pe
care am folosit-o mă face şi pe mine să
chicotesc.
 Ne întoarcem în living mai
împăcaţi. Kristen deja pregăteşte terenul
pentru jocul ei prostesc, cerându-le
tuturor – inclusiv nouă – să ne aşezăm în
cerc pe podea.

Iau poziţie turcească cu un

presentiment rău. Ceva îmi spune că
şatena o să încurce cumva lucrurile. Nu e
prima oară când jucăm Adevăr şi
Provocare şi când complică situaţia.

Nikki se aşază între mine şi

Connor, zâmbind strâmb când vede sticla
goală de bere. Ultima oară când a
participat la jocul ăsta, a fost nevoită să-l
sărute pe Dean. Tot Kristen a fost
vinovata.

― Aveţi emoţii, dragilor? rânjeşte

şatena malefic.

― Nimeni nu joacă Adevăr şi

Provocare cum joci tu, mormăie Connor
puţin îngrijorat. Eşti nemiloasă. Încă ţin
minte că m-ai pus să ies pe balcon în
pielea goală şi să urlu în gura mare că te
iubesc. Ar trebui să impunem de pe acum
nişte reguli.
 ― Strici toată distracţia, iubitule,
mârâie Kristen nemulţumită. Fără reguli.
Fricoşilor!

― Nu mai sărut pe nimeni,

intervine Nikki în discuţie, impunând
prima regulă.

Dau mulţumit din cap, pesemne că

sunt de acord cu ea.

Kristen ne priveşte urât.

 ― Am spus „fără reguli". Vei
săruta pe oricine vreau eu să săruţi. Vei fi
femeie independentă şi curajoasă!

― Chiar aşa, Nikki, o încurajează

Oliver, făcându-mă să mârâi în sinea
mea. Sunt doar nişte săruturi.

Kristen mă aţinteşte cu ochii ei

căprui şi îmi mut privirea în pământ,
înghiţind în sec. Ceva îmi spune că va
profita la maxim de jocul ăsta. Sigur va
găsi ea o modalitate prin care să încurce
treburile.
 ― Învârt eu! bate din palme
entuziastă, luând loc între Dean şi Oliver.
Dar, înainte de asta, propun să facem
jocul mai interesant. Să-l numim...
„Adevărul gol-goluţ şi Provocare".

Imediat ce termină de vorbit, un

tunet puternic zdruncină întreaga
cabană, adăugând un efect de-a dreptul
dramatic. O simt pe Nikki tresărind lângă
mine.

― Sună ca titlul unei reviste de

scandal, mormăie Dean mai mult pentru
el.
 ― Pentru cei care nu s-au prins...

― Ne-am prins, o întrerup. Dă-i

drumul odată, că simt deja cum începe
să-mi crească barba.

Kristen învârte sticla şi nenorocita

se opreşte cu gura fix pe Nikki. Şatena îşi
freacă palmele între ele, pregătindu-se să
o distrugă cu ceva.

― Adevăr, alege în şoaptă.

 ― Ai fost vreodată îndrăgostită? o
întreabă Kristen, mijindu-şi ochii în mod
critic.

Răsuflu uşurat. Mă aşteptam la o

întrebare mai indiscretă, una care să o
aducă pe Nikki într-o lumină proastă.

― Nu uita, adevărul gol-goluţ. N-ai

voie să minţi deloc!

― Da, mărturiseşte Nikki, iar eu

îmi arcuiesc sprâncenele curios.

― De cine?
 Kristen se apleacă inconştientă
spre bruneta de lângă mine, căutând să o
încolţească.

― Eram în clasa a doua.

― Fă-mi o mărturisire mai nouă,

nu din evul mediu! o împunge şatena.

― Deja sari calul, o atenţionez. Ai

pus o întrebare şi ţi-a răspuns. Învârte
naibii sticla aia!
 Se retrage la locul ei, deloc
mulţumită de răspunsul evaziv al lui
Nikki. Spera la cu totul altceva.

Kristen învârte sticla a doua oară şi

– surprinzător sau nu – se opreşte tot pe
Nikki. Nici bine n-am început jocul, că
deja mi-e milă de ea. Kristen o să o
tăvălească cum ştie mai bine.

― Trebuia să-mi aduc popcorn,

mormăie Oliver amuzat.

― Reiau, zâmbeşte şatena, cu

ochii fixaţi pe sărmana Nikki, care începe
subit să transpire. Ai fost vreodată
îndrăgostită? Exceptând, evident, toată
treaba cu clasa a doua.

Dacă Nikki a găsit o modalitate să-i

dejoace prima întrebare, ei bine, Kristen
o încolţeşte de-a dreptul de data asta.

― Da, mărturiseşte bruneta cu

noduri.

― Când?

― Acum patru ani.

 Kristen se repede din nou spre ea,
agitată. Probabil simte că a prins un fir
destul de important pentru orice ar vrea
să afle de la Nikki, a cărei faţă începe să
se înroşească.

― De cine?

Nikki începe să se fâstâcească. Îşi

ridică privirea spre mine şi încuviinţez
discret.

― De Seth.

― Poftim? Spune mai tare.

 ― De Seth, rosteşte cu mai mult
curaj.

Toţi ajung să se uite la mine. Pe

faţa lui Kristen ghicesc că se aşteaptă să
reacţionez în vreun fel, însă nu e ca şi
când mărturisirea asta mă surprinde.

Am ştiut de la bun început. Nikki

nu-mi ascunde lucruri şi nu pentru că nu
ar vrea, ci pentru că nu ştie să mintă. Nu
ştie să ţină secrete faţă de mine.

Totuşi, subiectul ăsta nu mă

surprinde, dar mă incomodează. Îmi
privesc lung vârful tenişilor doar ca să nu-
i mai văd pe toţi holbându-se la mine.

― Şi ce s-a întâmplat? vrea Kristen

să ştie, debusolată fiind de mărturisire.

― Mi-a trecut, răspunde Nikki atât

de încet încât abia o aud, deşi e chiar
lângă mine.

Doar că răspunsul ei nu e atât de

convingător pe cât aş vrea să fie. Cu un
asemenea ton nu se poate convinge nici
pe ea însăşi, darămite pe ceilalţi.
 ― Nu, clatină Kristen din cap. Ce
naiba s-a întâmplat?! Adică, dacă este să
mă iau după lipsa de reacţie a lui Seth,
ştia despre asta. Aşadar, ce naiba s-a
întâmplat?

― Kristen, iubito, mormăie

Connor, încercând să-i atragă atenţia.
Întreci măsura. Las-o mai moale.

Îi mulţumesc în gând lui Connor că

îşi potoleşte iubita înainte ca situaţia să
devină şi mai stânjenitoare. Faţa lui Nikki
e deja stacojie şi evită cu vehemenţa unui
copil să-mi întoarcă privirea.
 Nu vreau să discutăm subiectul
ăsta cu nimeni, căci treaba asta ne
priveşte doar pe noi doi. E un subiect pe
care îl credeam închis şi pe care Kristen a
reuşit cumva să-l aducă în mijlocul
cercului, făcându-l cunoscut. E un subiect
pe care mă simt nevoit să-l las descoperit
pentru a-l deschide doar când vom fi
doar eu şi Nikki în încăpere. Căci
neconvingerea cu care i-a răspuns lui
Kristen ridică noi semne de întrebare.

Chiar am sperat să nu-mi mai

amintesc niciodată de perioada aceea.

Capitolul 8
Simt o durere în piept. O resimt de
fiecare dată când îi caut privirea şi ea mi-
o evită. Refuză să-şi mute ochii de pe
sticlă.

Încerc să fiu atent la declaraţia de

dragoste pe care Oliver i-o face lui Dean,
chinuindu-se să nu izbucnească în râs.
Sincer să fiu, abia aştept să se plictisească
de jocul ăsta tâmpit şi să încheiem. Abia
aştept să se retragă toţi ca să primesc
răspunsuri la întrebările mele, care nu
încetează să-mi mişune prin cap după
bunul plac.

Sunt frustrat.

Kristen învârte din nou sticla după

ce Oliver îşi termină şirul de complimente
pentru noul lui iubit, Dean. Gura sticlei de
bere se opreşte pentru prima oară în
acest joc pe mine. Mai mult din instinct
îmi îndrept spatele şi inspir adânc.
 La cum se uită la mine, Kristen o să
mă nenorocească cumva. Ochii îi sclipesc
de nerăbdare şi ştiu sigur că abia aştepta
să mă încolţească şi pe mine.

― Ce să fie, ce să fie? se întreabă

amuzată.

― Provocare, evident! pufnesc.

― Evident. Doamne fereşte să dai

ceva din casă!
 ― Unele lucruri prefer să rămână
nespuse. În plus, ai tras-o pe Nikki de
limbă suficient. Spune ce trebuie să fac.

Ochii ei căprui se mută pe bruneta

de lângă mine şi aceasta se cutremură de
groază.

― Vreau să o dezbraci de tricou,

îmi cere, arătând spre Nikki. Dar nu
oricum. Vreau să-i dai tricoul jos
folosindu-ţi doar gura.
 Mă uit la Nikki amuzat,
asigurându-mă în secret dacă poartă
ceva pe sub tricoul alb. Din fericire zăresc
aţele sutienului de plajă strânse la gâtul
ei.

Dar... să o dezbrac? Eu, care

mereu am avut obiceiul să o îmbrac mai
bine? Şi cu gura?

Kristen nu mă dezamăgeşte. Chiar

ştie cum să mă perpelească.
 ― Ai de gând să refuzi? întreabă
şatena nedumerită.

Îmi mut imediat privirea de pe

Nikki cea albastră la faţă când îmi dau
seama că mă holbez. Mai bine accept
provocarea asta, decât să-mi pună vreo
întrebare indiscretă.

― Nu, bombăn.
 Mă întorc cu tot corpul spre Nikki,
care îmi imită mişcarea şi se întoarce cu
tot corpul spre mine. Chipul ei arată de
parcă ar trece prin focurile Iadului în
interior. I se poticneşte respiraţia când o
prind de mijloc şi o trag mai aproape de
mine şi îmi dau seama că e emoţionată.

La naiba, şi eu sunt!

Mă aplec. Prind cu greu tivul

tricoului său între dinţi. Nikki se lasă pe
spate, sprijinindu-se în braţe.
 Îi urc încet tricoul pe abdomen,
străduindu-mă să nu-l scap. Îl prind mai
bine în dinţi şi strâng din pleoape când
buza de jos se freacă în trecere de pielea
abdomenului înfiorat. Se cutremură sub
mine, căci ajung cumva să o cuprind între
braţe şi să mă aplec spre ea, ridicându-
mă în genunchi.

Din instinct o cuprind de şold cu o

mână pentru a o ţine nemişcată. Îşi ridică
bazinul spre mine pentru a mă ajuta să o
scap de tricou mai repede, însă
avertizarea lui Kristen ne aduce în poziţia
iniţială şi, când Nikki îşi apleacă la loc
bazinul, aproape că scap tricoul dintre
dinţi. Mă reped să-l prind mai bine
înainte să-l scap de tot, însă totodată îi
prind şi sfârcul sânului stâng, muşcându-l
nemilos prin materialul tricoului şi al
sutienului subţire de plajă.

― Au!

Urletul lui Nikki îi face pe ceilalţi să

râdă, inclusiv pe mine. Chicotesc amuzat,
încercând totodată să nu scap tricoul.
Mormăi o scuză şi îi eliberez sfârcul cu
grijă, trăgând tricoul peste sânii ei.
 Trag de tricou, lăsându-mă pe
călcâie şi îndemnând-o pe Nikki să se
ridice în capul oaselor. Mişcarea mă
apropie mai mult de ea. Practic, nasul
meu ajunge să se afunde în scorbura
gâtului său acoperit cu un strat subţire de
transpiraţie. Îşi ridică braţele şi scot
articolul vestimentar, căci materialul fin îi
alunecă pe piele cu uşurinţă, scăpându-
mă de chin. Prind tricoul buclucaş în
mână şi îl flutur învingător, făcându-i pe
ceilalţi să râdă şi mai tare.

― A fost o scenă aproape

senzuală, comentează Kristen amuzată.
Însă mi-e milă de Nikki. Ai înhăţat-o
zdravăn.

Mă uit cu coada ochiului la

bruneta care îşi masează discret sânul
dureros. Ştiu şi eu că i-am prins sfârcul
bine între dinţi. I-am simţit textura pe
limbă, deşi era acoperit cu două rânduri
de material. Tare şi zvelt. Înfiorat şi
excitat.

Îi returnez tricoul şi mă reaşez la

locul meu, aruncând o privire fugară spre
Oliver – a cărui zâmbet lipseşte cu
desăvârşire. Evită să mă privească înapoi
şi îmi dau seama că toată scena asta i-a
adus un gust amar în gură, căci se
strâmbă. Incidentul cu sfârcul jucăuş,
care parcă s-a vârât de unul singur
înaintea gurii mele, îi displace.

― Oh! exclamă Kristen, începând

să-şi facă vânt cu o mână. După toată
scena asta ar merge să mă arunc direct în
lac!

Ne uităm toţi pe fereastră. Ploaia

s-a oprit, aşa că jocul se termină de
îndată ce Kristen se ridică în picioare, îşi
dă nonşalantă tricoul jos şi porneşte spre
ieşire. În scurt timp toţi se îngrămădesc
pe uşă pentru o baie nocturnă în lac, mai
puţin eu şi Nikki. Noi rămânem nemişcaţi
pe podea, vizibil stânjeniţi de ceea ce s-a
petrecut.

― Îmi pare rău pentru... toată

treaba cu... muşcatul, bombăn cu
bâlbâituri, încercând să găsesc cuvintele
potrivite.

― Sunt bine, îmi răspunde rapid,

încă masându-şi sânul.

― Eşti sigură? Cred că ar trebui să

verifici.
 ― E în regulă. Voi pune ceva rece
peste el.

Se ridică şi ea de pe podea şi urcă

grăbită treptele spre etaj, lăsându-mă de
unul singur în centrul livingului. Dau să o
urmez, însă mă răzgândesc rapid.

Adevărul este că nu vreau să mai

deschid subiectul în seara asta. Nu pare
momentul potrivit să pun întrebările pe
care i le-am pus în urmă cu patru ani şi
care ne-au adus în mijlocul unei cerţi
catastrofale. Nu mă îndoiesc că ar
decurge la fel ca atunci, cu urlete, cu
vorbe care nu ar trebui rostite niciodată,
cu lacrimi şi cu inimi frânte. Nikki ar
refuza să-mi mai vorbească pentru încă o
săptămână, ar refuza să mai mănânce
sau să mai iasă din cameră pe tot
parcursul vacanţei dacă aş lua-o de la
capăt.

Totuşi, tensiunea dintre noi

reapare de îndată ce ne aflăm în aceeaşi
încăpere şi febra jocului se risipeşte cu
totul. O găsesc în dormitorul cu aer greoi,
cotrobăindu-mi prin lucruri. Mă opresc în
prag şi îmi împreunez braţele la piept,
privind-o amuzat cum răstoarnă tot
conţinutul genţii mele pe podea.
 ― Nu mi-ai văzut pijamaua? mă
întreabă fără să-şi ridice ochii spre mine.
Ţin minte că am împachetat-o.

― Nu crezi că ar fi în geanta ta?

― Nu e.

Se întoarce spre cealaltă grămadă

de lucruri răsturnate. Prin grămada mea
de lucruri zăresc săculeţul din catifea
neagră şi pornesc spre el. Întind mâna să-
l apuc, însă Nikki e mai rapidă. Îl înşfacă şi
se uită lung la el, cântărindu-l în palmă.
 ― Ce e asta? întreabă curioasă.

― Ăă... nişte chestii rămase de la

părinţii mei, răspund evaziv, strâmbând
totodată din nas. De fapt, sunt ultimele
lucruri rămase de la ei.

Fără să-mi ceară acordul, deschide

săculeţul şi goleşte conţinutul pe podea,
lângă grămada de haine. Lucrurile
zdrăngăne la contactul cu parchetul, iar
inelul de logodnă al mamei mele se
rostogoleşte până în dreptul tenişilor
mei.
 Doar o privire aruncată asupra lui
îmi aduce un gol imens în stomac şi simt
cum mi se umflă o venă pe frunte.

― Nikki, la dracu!

Mă reped spre bijuterii,

smulgându-i-le nemilos din mână. Felul în
care le-a aruncat pe podea, pur şi simplu,
de parcă n-ar însemna nimic, aproape că
mă scoate din minţi.

― Îmi pare rău, bolboroseşte

speriată. N-am ştiut că sunt bijuterii.
 ― Ce naiba ar fi putut să fie?! mă
răstesc. Eşti atât de băgăcioasă!

Mă las să cad în capul oaselor,

trecându-mi palmele peste faţă. La
naiba! Niciodată nu m-am enervat atât
de tare pe ea, deşi are prostul obicei să-
mi umble mereu prin lucruri. Probabil de
aceea am ţinut să ascund săculeţul din
catifea neagră departe de mâinile ei
neîndemânatice, pentru că nu voiam să
le găsească. Nu voiam să le vadă. Nu
voiam să... la naiba!

Îmi întorc privirea spre ea şi o

găsesc ţinând în palmă lănţişorul de aur
cu cruciuliţă pe care i l-am dăruit mamei
acum mulţi ani, de ziua ei. Se zgâieşte la
el fascinată, de parcă ar fi prima oară
când vede o asemenea bijuterie. Şi doar
uitându-mă la ea începe să-mi pară rău
că am ridicat tonul şi că am jignit-o, deşi
pare să nu-i pese deloc de ceea ce am
scos pe gură.

E ca un copil curios. Lasă lănţişorul

jos şi îl înlocuieşte cu cele două
verighete. Le cântăreşte în palmă. Le
admiră şi le vâră înapoi în săculeţ, înainte
de a porni în patru labe după inelul de
logodnă rătăcit.

Îl admiră şi pe acesta de parcă ar fi

cel mai strălucitor lucru din lume şi care
are o valoare ce nu se poate măsura în
bani sau cuvinte, indiferent cât de simplu
şi banal e. Însă eu nu mă pot uita la el cu
aceeaşi admiraţie. De fapt, nu mă pot
uita la el mai mult de trei secunde şi atât.
Nu le pot privi. Nici nu le pot vinde. Nu
pot scăpa de ele.

Înainte să-mi dau seama, Nikki îmi

întinde săculeţul negru, având ochii mari
şi speriaţi. Se aşteaptă să o cert. Mereu
are exact aceeaşi privire atunci când se
aşteaptă să o mustrez pentru ceva. Şi aş
face-o, doar că nu mai găsesc puterea de
a deschide gura. Dacă aş deschide-o, cel
mai probabil aş rosti ceva greşit căci încă
sunt nervos pe ea.
 Îl prind între degete. Toate
bijuteriile sunt la locul lor, înăuntru, iar ei
pare să-i pară rău.

― N-am ştiut, se scuză. N-am ştiut

că ai păstrat verighetele lor.

Chicotesc amar. Dacă ar şti... Dacă

ar şti că nu le-am păstrat ca să am o
amintire de la ei. Dacă ar şti că mi-au fost
înapoiate cu forţa, pentru a mă ajuta de
ele ca să supravieţuiesc de unul singur.
Scopul lor era să ajungă într-un amanet,
apoi pe mâinile altor persoane, în timp ce
eu m-aş fi ales cu banii.
 Întind săculeţul spre ea.

― Nu le-am vrut niciodată, îi spun.

Nici nu ştiu de ce le-am cărat după mine
atâta timp.

― Şi ce vrei să fac cu ele?

― Ce vrei tu. Vinde-le şi cumpără-

ţi ceva, dacă vrei. Nu ştiu. Doar... ia-le.

Îi pun săculeţul pe genunchi

înainte de a mă ridica în picioare. Mă
arunc pe salteaua moale a patului şi
încerc să dau uitării întregul episod. Nu-
mi pasă ce are de gând să facă cu
săculeţul negru din catifea atâta timp cât
mă scapă de povara lui.

După jumătate de oră, Nikki se

întoarce în dormitor îmbrăcată într-un
tricou larg şi pantaloni sport. Se apropie
de patul din care nu m-am mai ridicat,
ştergându-şi părul ud şi lung până la
umeri cu un prosop pluşat.

O urmăresc cu privirea doar

pentru că nu am altceva mai bun de
făcut. O urmăresc cum îşi trece prosopul
peste păr, fredonând o melodie pe care
n-am mai auzit-o şi care cred că e doar
rodul imaginaţiei sale. Arată calmă. E
puţin îmbujorată şi mă priveşte fix cu
ochii ei mari şi albaştri.

După alte zece minute,

abandonează prosopul la marginea
patului şi ocupă partea ei de saltea,
răsucindu-se cu faţa spre mine. Întind
degetele spre ea şi scot lănţişorul mamei
de sub tricoul care o îmbracă,
întrebându-mă în sinea mea plină de
confuzie ce simt în legătură cu asta.

A ales să-l poarte, deşi i-ar fi adus

lucruri mai folositoare dacă ar fi ales să-l
vândă.
 ― Te deranjează? mă întreabă
încordată.

― Surprinzător, nu.

Dau drumul lănţişorului şi îmi ridic

privirea în ochii ei limpezi, ştiind de pe
acum că tot calmul ei se va risipi.

― Nikki, trebuie să vorbim.

Capitolul 9
― Nu!

― Mie poţi să-mi spui, spun calm,

încercând să îndulcesc conversaţia. Nu
sunt supărat pe tine. Vreau doar să ştiu.

― Nu sunt îndrăgostită de tine!

 Hotărârea cu care o spune mă
face să fiu din ce în ce mai confuz. M-am
înşelat?

Se apropie de fereastră. Îşi strânge

braţele la piept, supărată. Subiectul ăsta
ne incomodează pe amândoi, nu doar pe
ea. Sunt stânjenit de faptul că trebuie să
pun întrebări atât de directe, mai ales
întrebări atât de delicate. Sentimentele ei
pentru mine au fost o grijă acum mult
timp şi nu vreau să cred că o vom lua de
la capăt.
 Sunt zeci de motive pentru care
nu vreau să fie îndrăgostită. Sute.
Milioane chiar. Şi sunt motive bune.
Puternice. Motive care ne ajută să
funcţionăm. Motive pe care, în ciuda
percepţiei mele, cândva am fost cât pe ce
să le fac praf.

Totuşi, în ciuda convingerii cu care

o rosteşte, eu unul nu sunt convins. Ceva
îmi spune că mă minte. Ceva îmi spune
că încearcă să joace rolul vieţii ei.

― Nicole...
 Mă ridic de pe pat şi înaintez spre
ea. Tresare când o prind de umeri ca să o
întorc cu faţa la mine şi, pentru o clipă
scurtă, mă aştept să se ferească. Nu o
face, însă. Cu curaj mă lasă să-mi trec
mâinile pe umerii ei şi pe gât, până când
îi cuprind faţa între palme ca s-o oblig să
mă privească în ochi.

Astfel nu are cum să mă mintă. Se

spune că ochii sunt oglinzile sufletului. Aş
citi în ei ceea ce nu poate spune cu gura,
căci ochii ei nu au încercat niciodată să
mă mintă.
 ― Nicole, spune-mi, îi cer. Nu e ca
şi când n-am mai fost acolo.

― Am mai fost, recunoaşte. Şi ai

văzut cât de bine ne-a mers.

― Da, dar de data asta e diferit.

Ştii de ce nu putem face asta. Nu e
sănătos. Pentru noi, lucrurile nu au
decurs cum ar fi trebuit să decurgă ca să
putem s-o facem şi să şi reuşim.
 ― Nu e cazul să vorbim despre
asta, se încăpăţânează. Nu sunt
îndrăgostită.

E incredibil cât de bine se poate

stăpâni. Mă uit la ea uluit cum mă
priveşte fără să trădeze nimic. Ochii ei
mă mint de data asta. Nu ştiu cum aş
putea să explic de unde şi cum ştiu asta;
pur şi simplu o fac.

Mă minte.
 Cu maxilarul încleştat de furie, mă
apropii de ea. Mă aplec spre gura ei
încet, în ciuda impulsului de a ţipa. Nu
suport să mă mintă. Nu ea. Îmi place să
cred că merit mai mult decât să mă
privească în ochi şi să mă mintă în faţă.

O simt încordându-se lângă mine.

Respiraţia ei se accelerează şi acum
expiră zgomotos printre buzele
întredeschise, trădându-şi astfel emoţiile.
 Însă abia când i se taie genunchii şi
aproape că leşină în braţele mele, cu o
secundă înainte să o sărut, îmi dau
seama că emoţiile pe care le simte sunt
imense.

― La naiba, Nikki!

O pun înapoi pe picioarele sale.

Dacă ştiam că ăsta e preţul pe care
trebuie să-l plătesc ca să-mi confirm
bănuiala, preferam să trăiesc neştiutor.
 O conduc până la pat, unde se
aşază ameţită, şi îmi iau mâinile de pe ea,
trecându-le prin păr. E a doua oară când
mă pune într-o asemenea situaţie, în
care nu ştiu ce să fac. E a doua oară când
mă gândesc chiar şi pentru o clipă scurtă,
dacă să aleg între inimă şi minte.

Mereu am ales mintea. Ea e cea

care ne-a adus unde suntem acum, care
ne-a ajutat să trecem peste zece ani
petrecuţi împreună fără să ajungem în
punctul în care unul dintre noi să vrea să
plece. Dacă data trecută aş fi ales cu
inima doar ca să nu i-o frâng pe a ei, dacă
m-aş fi lăsat copleşit de sentimentele ei
pentru mine – pe care le-am crezut din
prima secundă ca fiind adevărate – nu
ştiu ce s-ar fi ales de noi.

Poate că ar fi mers.

Sau poate că nu.

Data trecută am ales să i-o frâng.

Nu puteam şi nu eram pregătit să-mi
asum un risc atât de mare, să mă avânt în
ceva ce avea toate şansele să eşueze.
Dacă eşua, convieţuirea împreună ar fi
fost imposibilă.
 Însă ce voi face de data asta? O să-
i frâng inima din nou? E o decizie mult
prea greu de luat, mai ales la o oră ca
aceasta.

― Cred că o să dorm pe canapea,

mormăi încurcat.

― Iar eu cred că la întoarcere voi

sta o perioadă la Kristen, spune şi ea,
privindu-şi mâinile împreunate în poală.

Sunt uimit. E pentru prima oară

când îşi exprimă dorinţa de a pleca din
casa noastră şi mă întreb dacă o coace de
ceva timp.
 Mă panichez. Nu vreau să plece.
Nu vreau să ajungem acolo.

― Nu trebuie să faci asta. O

putem scoate la capăt.

― Cum?

Îşi ridică ochii tulburi spre mine. E

pe punctul de a plânge. Vocea îi tremură
şi în colţurile ochilor săi imenşi se adună
lacrimi.
 Deja îi frâng inima şi nici măcar nu
am ales.

― Nu ştiu cum, dar o vom face.

Poate că... dacă ne-am îndepărta puţin, o
să reuşim. Să nu mai petrecem atât de
mult timp împreună.

― Asta e soluţia ta? pufneşte

stupefiată. E jalnică, Seth. Nu e ca şi când
chiar am petrece mult timp împreună.
Vacanţa asta e prima dată când petrecem
împreună mai mult de două ore. Aşadar,
soluţia ta nu e o soluţie.
 ― Ei bine, n-am nimic mai bun
momentan, îi spun iritat. Dar nu voi
accepta pur şi simplu să te muţi la
Kristen! Fuga nu e nici ea o soluţie.

Îmi trec din nou mâinile prin păr,

rezistând impulsului de a mi-l smulge. Mă
simt de parcă aş fi prins între ciocan şi
nicovală.

― Am încercat să-ţi ofer orice,

Nikki. Chiar am încercat, însă ăsta e
singurul lucru pe care nu-l pot face.
Riscurile sunt prea mari.
 ― Nu ţi-am cerut nimic, mârâie
enervată. De ce crezi că am preferat să
ţin pentru mine totul? Am înţeles de
prima dată că nu o să fii cu mine
niciodată. Mi-ai spus-o destul de clar cât
să-mi intre în cap. Şi sunt împăcată cu
asta. Dar, te rog, nu te preface că într-
adevăr crezi că îndepărtarea mă va ajuta
să nu mai simt.

Are dreptate. Nu cred că o va

ajuta să nu mai simtă nimic, dar totuşi
simt nevoia să mă prefac că o vom
rezolva cumva. Că există o soluţie pentru
asta.
 Adevărul este că mă simt depăşit.
Copleşit. Făptura din faţa mea mă
iubeşte şi altfel decât o iubesc eu pe ea şi
nu ştiu dacă să fiu fericit sau să mă simt
blestemat. Sunt confuz.

― Aşadar, cum va fi? întreb

încruntat. Te vei preface în continuare că
nu se întâmplă nimic în sinea ta? Că nu
mă iubeşti? Vei încerca în continuare să
mă minţi?

― Sau putem risca, propune cu

glas încet şi tremurând, expunându-şi
totodată emoţiile.
 Urăsc speranţa din ochii ei. Urăsc
că mă face să mă simt atât de... rău şi de
nemilos.

― Ce e în neregulă la mine? mă
întreabă. Nu sunt îndeajuns de drăguţă
pentru tine? Nu sunt atractivă? Până la
urmă, care e genul tău? Pentru că nu te-
am văzut niciodată cu o femeie, ca să-mi
dau seama ce anume preferi şi dacă mă
încadrez.

Simt cum mă umflă râsul şi

totodată aş vrea să o cert. Cum poate că
creadă că nu e drăguţă sau suficient de
atractivă?

Nu e drăguţă, e frumoasă.

Şi sunt destul de sigur că e

suficient de atractivă cât să mă ţină în
alertă.

― Nu e nimic în neregulă cu tine şi

nu contează care e genul meu, îi spun pe
un ton care se vrea a fi calm şi blând. Dar
nu se va întâmpla, Nikki. Scopul meu este
să te educ şi să te protejez, nu să fiu
prietenul tău.
 ― Deci, după părerea ta, nu eşti
nici măcar prietenul meu, constată
stupefiată, clătinând din cap. Atunci ce
suntem, Seth? Eşti un fel de tată? Să mă
comport ca atare, ca şi când ai fi
părintele meu?

Mă strâmb. Sună atât de urât

spusă cu voce tare.

― Nu sunt un fel de tată. Să

spunem că... sunt ca un fel de frate mai
mare.

Abia termin de vorbit, că şi sare în

picioare şi, într-un moment neaşteptat,
mă pocneşte peste faţă. În mod cert n-
am văzut-o venind, căci nu m-aş fi
aşteptat nici într-o sută de ani să
reacţioneze atât de agresiv.

― Du-te dracu'! îmi urează

nervoasă, rostind-o printre dinţi. Ai auzit?
Să te duci dracu'!

Dă să plece şi o prind de braţ, însă

nu reuşesc să o ţin pe loc mai mult de
trei secunde. Se smuceşte ca să se
elibereze şi părăseşte dormitorul
înfuriată.
 Se pare că asta e una dintre serile
în care vom dormi supăraţi unul pe
celălalt şi tot ce pot să spun este că nu-
mi era dor.

Cobor în căutarea ei abia

dimineaţa. În ciuda aşteptărilor mele, nu
s-a întors şi o pun pe seama faptului că
are nevoie de timp ca să se obişnuiască
iar cu ideea că noi doi nu vom fi niciodată
mai mult decât suntem.

Nu o găsesc nici în bucătărie, unde

toată lumea serveşte micul dejun. Deşi
Kristen mă îmbie să mă alătur lor, mă
rezum doar la cafea cu speranţa că-mi voi
încărca bateriile cât să nu arăt ca un
zombie.

― Ce-i cu faţa asta? întreabă

şatena curioasă. Arăţi de parcă...

Connor o întrerupe când îi trage

un cot în coaste într-un mod nu prea
subtil. O priveşte dojenitor. Doar ea e
vinovată de rahatul în care mă scald
acum şi mi-aş vărsa furia pe ea dacă nu
aş şti din start că e o idee proastă.

― Ce dai? îl apostrofează
supărată. Nu ştii şi tu să înjuri?
 ― Azi mergem în oraş, îmi spune
Dean. S-a terminat provizia de bere, aşa
că am nevoie de tine şi de camioneta ta.

― Nu sunt în stare să conduc,

mormăi.

― Conduc eu, se oferă Oliver,

terminându-şi micul dejun în fugă.

Ridic din umeri. Aş comenta în

privinţa faptului că vrea să-mi conducă
maşina, însă nu găsesc energia necesară
să mai deschid gura.
 Îi urmez afară. Îi înmânez cheile lui
Oliver şi, în loc să urc pe scaunul
pasagerului sau pe bancheta din spate,
prefer să mă caţăr în pick-up-ul
camionetei mele şi să mă trântesc în
colţul lui, pentru o plimbare în aer liber.

Simt cum mă fură somnul în timp

ce Oliver şi Dean încearcă să se
organizeze, certându-se cot la cot cu
Kristen, a cărei listă de cumpărături pare
a fi interminabilă dacă mă iau după tonul
lor ridicat şi nemulţumirile aduse la
adresa acesteia.
 ― Unde naiba te aştepţi să găsesc
lenjerie comestibilă?! se răsteşte Dean la
ea.

― Nu-mi pasă, i-o retează şatena

senină. Şi nu te uita aşa la mine! E cerinţa
lui Connor.

― Perverşilor! comentează Oliver

distrat. Îmi provocaţi greaţă.

Pufăi în spatele camionetei,

simţind cum încep să-mi pierd răbdarea.
Mai aştept câteva minute, bătând cu
degetele în marginea din tablă ruginită a
pick-up-ului.
 Nikki mi se alătură la scurt timp
după ce cei doi decid să urce în
camionetă. Se caţără stângace în pick-up
şi se retrage în colţul celălalt, fără să mă
privească sau să-mi adreseze vreun
cuvânt. Mă uit insistent la ea cu speranţa
că va ceda şi-mi va spune ceva, însă nici
după ce motorul porneşte, huruind
puternic, nu pare că ar vrea să deschidă
gura.

Oftez şi îmi scarpin iritat urma de

barbă. Ăsta cu siguranţă o să fie un drum
al naibii de lung.
Capitolul 10

Dean se apropie de mine cu o expresie

posacă, prinzându-mă cu mâna întinsă
spre o sticlă cu tărie.

― Îţi vine să crezi că oraşul ăsta

minuscul are şi un sex-shop? mă
întreabă, ridicând pachetul cu lenjerie
comestibilă şi fluturându-l pe sub nasul
meu. Tipul care vindea acolo mai că m-a
obligat să cumpăr şi un vibrator!
 ― Şi ai cumpărat? chicotesc. Nu
de alta, dar aşa nu te-ai mai plânge că
eşti mereu singur. L-ai avea pe B. O. B.
drept companie.

Acesta se uită urât la mine, dar nu

pare cu adevărat deranjat de replicile
mele. Ba din contră, arată ca şi când s-ar
abţine să nu râdă.

Trag de pe raftul burduşit de

băuturi cu mult alcool o sticlă pe care am
de gând să o beau de unul singur.
 ― Dar tu ce mai ai? mă întreabă
curios, aruncând şi el o privire asupra
ispitelor de pe raft. Nu eşti în apele tale
astăzi.

― Nikki m-a pălmuit seara trecută,

apoi m-a dat dracu', mărturisesc.

Răsucesc sticla în mâini, ca să

citesc eticheta de pe spate. Tot ce mă
interesează este să aibă atât de mult
alcool încât să mă trezesc în comă
alcoolică. Poate doar astfel reuşesc să-mi
alung starea de rahat pe care o am.

― Uau! exclamă Dean surprins.

Nikki a noastră a făcut toate astea?

― Mda.

― De ce? Are legătură cu ce a

obligat-o Kristen să recunoască?
 ― Oarecum, spun sec. Nu prea
contează. Ideea e că acum suntem
certaţi. E atât de supărată pe mine încât
nu mi-a vorbit tot drumul.

Dean îşi strânge buzele într-o linie

dreaptă.

― Priveşte partea bună a

lucrurilor, îmi cere. Nu a vorbit cu tine,
dar vorbeşte cu casierul. Tipul încearcă să
se dea la ea.
 Vestea mă face să-mi ridic privirea
de pe eticheta albastră şi să mă zgâiesc la
el uimit. Nu ceea ce îmi spune mă
împinge să reacţionez astfel, ci tonul cu
care o face. Parcă ar încerca să mă
întărâte. Să mă stârnească.

Şi îi reuşeşte de minune!

Plec grăbit de lângă raftul cu

băuturi, ocolindu-l în direcţia indicată de
el. Îi găsesc pe cei doi lângă dulciuri.
Casierul şi-a abandonat postul şi acum se
gudură pe lângă ea ca un câine în călduri.
 Dar ceea ce mă deranjează de-a
dreptul este că şi Nikki flirtează cu el.
Chicoteşte la orice naiba i-ar spune,
ferindu-şi des părul după ureche.

Mă apropii prin spatele lui şi prind

chiar cireaşa de pe tort, când casierul o
întreabă pe cel mai ispititor ton al lui:

― Aşadar, îmi dai numărul tău?

 Nikki deschide gura, cel mai
probabil pentru a-i da numărul său de
telefon, însă sunt mai rapid şi îi propun
senin:

― Ţi-l pot da pe al meu, dacă vrei.

Dacă noi am fi în desene animate,

iar asta n-ar fi imposibil, casierul ar sări la
cincizeci de metri distanţă de mine, la cât
de tare îl surprind cu prezenţa mea. Se
trage lângă Nikki speriat, scanându-mă la
foc rapid.
 ― Tu cine mai eşti?

Îl ignor şi îmi înfig privirea în

bruneta care astăzi se dovedeşte a fi ca o
durere în fund.

― Mişcă! latru la ea.

Decide să mă ignore şi ea şi îmi

întoarce brusc spatele, redevenind
atentă la casierul care nu-şi mai poate lua
privirea de pe mine.
 ― Nu-l băga în seamă, îi cere. E...
ca un fel de frate mai mare şi mai
protector.

Au! Mă uit răutăcios la ceafa ei,

sperând în sinea mea că simte şutul în
fund pe care i-l trag cu puterea minţii.
Totuşi, am confirmarea că face asta doar
ca să mă scoată din sărite.

― Oh, mormăie casierul,

calmându-se. Deci nu e vreun iubit gelos
sau ceva de genul ăsta.
 ― Nu sunt un iubit gelos, dar să
ştii că te pot bate la fel de tare ca unul, îl
avertizez serios.

― Seth, încetează! mă
apostrofează Nikki iritată, aruncându-mi
o ocheadă peste umăr. Nu ai niciun drept
să te bagi.

Rămân cu gura larg căscată,

nevenindu-mi să cred ce tocmai a spus.
Eu n-am niciun drept să mă bag? Eu, cel
care s-a zbătut până când i-a ieşit ochii ca
la melci, ca să am grijă de ea? Să o educ?
Să o cresc?
 Ei bine, eu am o cu totul altă
părere. Am tot dreptul din lume să îi stric
flirtul prostesc cu idiotul care se crede
vreun fel de Don Juan.

― Dispari! îi ordon casierului pe

cel mai ameninţător ton pe care îl am.

Şi o şterge. Mai repede decât aş fi

crezut, sincer să fiu. Abandonează
misiunea de a o agăţa pe Nikki şi pleacă
cu coada între picioare, retrăgându-se la
casierie.

Rămas singur cu Nikki la raionul cu

dulciuri, aceasta se întoarce cu faţa spre
mine şi îşi pune mâinile în şolduri ca să-
mi arate cât de supărată e. Nu că asta m-
ar impresiona.

― Te-ai ţicnit sau care e problema

ta? o întreb enervat.

― Nu eu sunt cea care s-a ţicnit, ci

tu! mi-o pasează cu acelaşi ton obraznic.

― Nu eu eram pe cale să-i dau

numărul meu de telefon unui străin! mă
răstesc şi mai enervat.
 ― Nu era un străin, argumentează
arogantă. Îl cheamă Brandon şi mi-a
cerut frumos numărul.

― Care număr?

Înşfac telefonul mobil din mâna ei

şi dau cu el de podea, făcându-l praf sub
ochii ei cât cepele. Halal mişcare. Îmi dau
seama că e prostească abia după ce o
fac, însă e mult prea târziu ca să mai
repar ceva. Acum, telefonul ei zace în
bucăţi la picioarele noastre. În concluzie,
nu mai există niciun număr de împărţit la
casieri dubioşi.
 ― De ce ai făcut asta? mă întreabă
şocată. Era telefonul meu, Seth!

― Şi eu aş vrea să te întreb acelaşi

lucru. De ce flirtai cu dobitocul ăla? Căci
refuz să cred că eşti atât de bătută în cap.
Încerca să te agaţe!

― Crezi că nu ştiu?! se răsteşte şi

ea, îmbujorându-se de furie. Nu sunt atât
de proastă pe cât mă crezi, Seth! Nu sunt
atât de naivă. Nu mai am zece ani, la
naiba!

― Ai grijă la limbaj, domnişoară!

 Deschide gura şi încearcă să spună
ceva. Bâjbâie după ceva cu care cel mai
probabil m-ar putea răni, însă cum nu
pare să găsească, tot ce face este să
ridice mâna şi să-mi arate nervoasă
degetul mijlociu.

Iar eu sunt din ce în ce mai şocat

de izbucnirea ei şi mă face să mă întreb
unde naiba a dispărut fetiţa mea
cuminte. Parcă s-ar fi transformat peste
noapte într-o fiinţă de-a dreptul
netrebnică, într-un pachet constant de
nervi şi într-o obraznică.
 Niciodată nu s-a comportat atât
de urât, mai ales cu mine.

O pocnesc peste mână drept

pedeapsă şi, surprinzător, mă loveşte
înapoi. Îşi strânge degetele într-un pumn
şi mă loveşte cu el în piept, căutând să se
răzbune.

― Potoleşte-te! îi cer răstit.

Mă mai loveşte o dată, mai

puternic. Mă dau un pas înapoi,
debusolat. Obrajii ei se aprind şi începe
să respire greoi. Scrâşneşte din dinţi. E
atât de nervoasă încât mă tentează să o
scot afară şi s-o las acolo, ca să se
răcorească.

― Calmează-te, îi cer mai blând,

sperând că asta are să o potolească.

― Să mă calmez? mârâie scoasă

din minţi. Îmi spui în faţă pe cel mai
nonşalant ton că nu vom fi niciodată
împreună, apoi intervii între mine şi un
alt băiat ca şi când chiar ai avea dreptul
ăsta şi, după toate astea, ai tupeul să-mi
ceri să mă calmez? Eşti atât de... măgar!

― Măgar? icnesc. Dacă eu sunt

măgar, tu eşti o nerecunoscătoare! Te-
am crescut ca pe copilul meu,
obrăznicătură!

― Asta e şi ideea, Seth! Nu ţi-am

cerut niciodată să mă creşti ca pe copilul
tău!

Fac un pas spre ea şi reacţionează

exact cum mă aşteptam. Dă înapoi, dar
mă priveşte cu aceeaşi înverşunare, de
parcă ar vrea să-mi ia capul.

― Nici nu aveai cum să mi-o ceri,

replic printre dinţi. Erai doar o mucoasă
când te-am luat din mâinile părinţilor tăi!
Habar nu aveai pe ce planetă trăieşti.
 ― Poate că ar fi trebuit să mă laşi
acolo, mi-o trânteşte cu voce
tremurândă. De la ei nu aveam oricum
aşteptări mari. Tot ce ştiau era să-mi
frângă inima şi oasele, dar măcar ştiam
că asta e tot ce pot să-mi ofere.

Pledoaria mea se opreşte, căci nu

credeam că poate gândi astfel. Chiar şi
venind de la ea e incredibil de absurd.

Gândul că asta e ceea ce crede mă

înnebuneşte. Încep să văd negru în faţa
ochilor, deşi îmi frec pleoapele cu
podurile palmelor, apoi încep să-mi
masez baza nasului ca să mă calmez.

― Ce vrei de la mine, Nicole?

întreb obosit şi pe punctul de a claca. Am
încercat să o fac cât de delicat am putut.
Am încercat să-ţi explic, la naiba! Nu
înţelegi nimic!

Înainte să-mi dau seama sau

măcar să gândesc ce fac, mă trezesc că o
îngrămădesc în raftul cu ciocolată şi că îi
strâng nervos capul în palme, băgând
astfel spaima în ea. Mă priveşte cu ochii
măriţi de frică, ca şi când se aşteaptă
oricând să o lovesc.
 Unde naiba e inocenţa ei? Unde
naiba a dispărut recunoştinţa? De ce
încearcă acum să distrugă totul? Toată
bunăstarea noastră o ia la vale şi habar
nu am cum aş putea să o împiedic. Tot ce
am încercat să construiesc în anii ăştia se
năruie în faţa ochilor mei şi nu ştiu cum
aş putea să opresc cutremurul care pare
să zguduie din temelii toată existenţa
noastră. Mă înspăimântă. Mă bagă de
asemenea în sperieţi.

O forţă din spate mă trage înapoi

şi Dean mă împinge departe de Nikki,
uitându-se la mine ca la un nebun.
 ― Ce dracu' te apucă, omule?

Oliver apare şi el de nicăieri şi o

cuprinde pe Nikki, lăsând-o să plângă în
braţele lui. O scoate din magazin sub
privirea mea, în timp ce eu încerc să
alung negreala care mi se fixează înaintea
ochilor şi să mă calmez.

― Hei, Seth! strigă Dean la mine,

dându-mi două palme peste obraji. Ce
naiba, omule? Chiar mă forţezi să-ţi trag
un şut în fund ca să-ţi revii?

― Sunt bine, îi spun. Nu mă mai

lovi.
 ― Să nu te mai lovesc? pufneşte.
Dacă nu interveneam, cred că o strângeai
de gât, idiotule! Ce s-a întâmplat cu voi?

― Kristen! urlu la el. Aia s-a

întâmplat! Cretina aia a distrus tot cu
curiozitatea ei!

― Cel care distruge tot eşti chiar

tu, mi-o trânteşte. Tu ai reacţii ieşite din
comun. Kristen doar a pus nişte întrebări
în cadrul unui joc tâmpit!

― Ei bine, întrebările alea trebuiau

să nu fie rostite!
 Mă eliberez din strânsoarea lui şi
ies şi eu din magazin, încă fumegând.
Toată furia mea se îndreaptă acum spre
Kristen. Doar ea poartă greutatea
vinovăţiei în toată povestea asta. A
scormonit exact acolo unde nu trebuia să
o facă. A scos la iveală lucruri care
trebuiau să rămână îngropate. Ne-a
călcat intimitatea de parcă ar fi avut
dreptul ăsta.

Ajuns în dreptul maşinii, observ că

Nikki a preferat să ocupe bancheta din
spate, alături de Oliver. Deşi îmi trece
prin gând să o scot afară şi să calmez
lucrurile, decid să urc în pick-up-ul
camionetei şi să las apele să se
limpezească de la sine, căci există
posibilitatea imensă să adun furtuni de
pe urma ploilor semănate de Kristen.

Capitolul 11

Camioneta se opreşte brusc la jumătatea

drumului dintre oraş şi cabană. Dean
coboară de la volan şi îmi face semn din
cap să mă dau jos din pick-up. Abia după
ce o fac, văd Jeep-ul proprietarului tras
pe dreapta pe partea cealaltă a străzii, cu
capota ridicată.
 Îmi dau ochii peste cap. Fix de asta
aveam nevoie acum, să o fac pe bunul
samaritean cu munteanul ăla ţicnit, care
acum ne priveşte cu speranţă.

― Ce coincidenţă să i se strice
maşina tocmai când trecem noi, bombăn
în bărbie, urmându-l pe Dean spre Jeep.

― Probleme cu maşina, domnule?

îl întreabă prietenul meu de îndată ce
ajungem în dreptul lui.
 Munteanul ne priveşte pe rând,
ştergându-şi mâinile cu o cârpă murdară.

― S-a stricat sărăcia! Nu mai

porneşte.

― Atunci aveţi noroc, rânjeşte

Dean, bătându-mă pe spate. Amicul meu
e cel mai bun mecanic cu care v-aţi putea
întâlni vreodată în viaţa asta.
 Domnul Mitchell îşi saltă curios
sprâncenele, studiindu-mă la foc rapid.
Nu ştiu ce caută, căci cu siguranţă n-am
diploma de specializare lipită pe frunte.

― Ăsta da noroc!

Se dă un pas înapoi şi îmi face

semn să mă apropii de maşină şi să arunc
o privire sub capotă. Doar mă aplec peste
ea ca să verific conexiunile dintre baterie
şi motor şi îmi dau seama ce e în
neregulă.
 ― Aţi venit cu ea până aici? îl
întreb nedumerit.

― Ei bine, sunt destul de sigur că

n-am împins-o.

― Interesant, mormăi mai mult

pentru mine. Nu seamănă deloc cu un
covor plutitor, ca să meargă pe bază de
magie. Bateria e vinovată.
 Munteanul îşi înclină capul,
privindu-mă acum apreciativ.

― S-a descărcat nemernica?

― E şi ăsta un fel de-a spune,

replic suspicios. Lipseşte.

Domnul Mitchell se apropie de

maşină şi îşi vâră capul pletos sub capotă,
holbându-se în gol la locul unde ar fi
trebuit să fie bateria Jeep-ului său fiţos.
 ― Să fiu al naibii! exclamă uluit.
Mi-au furat bateria!

Dean se întoarce spre mine şi se

încruntă. În sfârşit pare să intre şi el la
suspiciuni. Adică, cum ar fi putut să-i fure
cineva bateria din mers?

Mă trag înapoi şi arunc o privire

discretă pe bancheta din spate, prin
geam. Zăresc ţeava lungă a unei puşti
ieşind de sub o pătură verzuie şi îi fac
semn lui Dean ca s-o vadă şi el.
 Când îmi ridic ochii pe muntean,
observ că se uită lung la mine, apoi se
uită undeva în spatele meu, în direcţia
camionetei mele. Imediat ce aud portiera
trântindu-se, îmi dau seama că Nikki e
cea care i-a distras atenţia.

― Intră în maşină! mă răstesc la

ea, făcând-o să se oprească în mijlocul
străzii. Acum!
 ― Las-o să rămână, îmi cere
domnul Mitchell.

Da, sigur. Ăsta ar fi ultimul lucru

pe care l-aş face acum, să o las să se
apropie de el şi de puşca de vânătoare
din maşină.

Din nefericire pentru mine, Nikki

continuă să se apropie, ignorându-mi cu
desăvârşire ordinele. O apuc de braţ şi o
trag protector în spatele meu, ţinând-o la
distanţă de el.
 ― De ce aveţi o armă în maşină? îl
întreabă Dean serios. Şi cum aţi rămas
fără baterie?

Munteanul îşi mută ochii pe el,

arătând curios şi puţin surprins de tupeul
de a-l lua la întrebări al prietenului meu.
Nu spune nimic. Doar aruncă bucata de
cârpă pe marginea capotei ridicate şi
ocoleşte maşina ca să ajungă la
portbagaj.

Instinctiv, o împing pe Nikki mai

departe.
 Bărbatul care a început să ne iasă
în cale din ce în ce mai des, scoate din
portbagaj doi iepuri împuşcaţi, ţinându-i
de urechi.

― În zona asta cresc iepuri cu un

gust mai bun decât majoritatea
animalelor pe care le poţi vâna aici, ne
spune, ridicând captura la nivelul ochilor
noştri. Am cutreierat pădurile astea de
când eram mic şi n-am mâncat nimic mai
bun decât sunt vieţuitoarele astea. Ar
trebui să-i încercaţi!

Întinde iepurii spre Dean, iar el

ridică mâinile scârbit.
 ― Nu, mulţumesc! Prefer de un
milion de ori aripioarele picante de la
McDonald's.

Domnul Mitchell ridică din umeri

detaşat şi aruncă vânatele înapoi în
portbagaj, trântind portiera.

― Eram la vânătoare, continuă să

vorbească. Mi-am lăsat maşina aici. Nu e
prima oară când huliganii ăia ai soţilor
Clark mă lasă în drumul mare. Data
trecută mi-au tăiat toate anvelopele. Pot
spune că acum am scăpat uşor, cu
bateria luată şi cu capota puţin îndoită.
Habar nu aveţi cât de mult costă să
cumperi nişte anvelope în oraşul ăsta.

Îi verific în secret povestea,

trecându-mi privirea peste capota cu
îndoituri vizibile. Dacă ar fi fost altcineva,
probabil mi-ar fi părut rău pentru el.
Poate că, până la urmă, este o
coincidenţă că ne-am întâlnit cu el.

― Credeţi că mă puteţi lua cu

maşina până la intrarea pe drumul
forestier? ne întreabă dintr-odată. În
zona asta nu e semnal şi trebuie să chem
remorcarea ca să-mi scoată Jeep-ul de
aici.
 Mă uit la Dean şi clatin discret din
cap, însă prietenul meu face exact
opusul.

― Sigur!

Fir-ar!

Mă întorc spre Nikki, care acum

mă priveşte urât, şi încep să o împing
spre camionetă, îndemnând-o să meargă
înaintea mea. O trag înapoi când dă să
urce pe bancheta din spate şi o conduc
spre pick-up, deşi încearcă să opună
rezistenţă. Încă e a naibii de supărată pe
mine şi nu mă îndoiesc că restul drumului
spre cabană o să fie ca un colţişor de Iad
personal.

Încerc să o ajut să urce, dar mă

pocneşte imediat peste mâini când dau
să o cuprind de mijloc ca s-o ridic.

Deci, aşa o să fie. Eu voi încerca să

o ating şi să mă apropii, iar ea o să mă
respingă de fiecare dată. Gândul ăsta mă
face să fiu nervos.

Stau pe margine, cu braţele

strânse la piept, şi o urmăresc pe
jumătate amuzat şi pe jumătate iritat
cum se străduieşte să urce în pick-up de
una singură. Şi aş privi-o toată ziua cum
transpiră, cum alunecă şi cum o ia mereu
de la capăt dacă nu ar trebui să plecăm.

Pufnind, fac un pas înainte şi îi dau

un brânci, aruncând-o direct în pick-up.

― Măgarule!

Urc lângă ea şi maşina o ia din loc

cu o zdruncinătură puternică, prinzând-o
pe Nikki stând în picioare. Mişcarea o
dezechilibrează şi inima îmi stă în loc, la
fel şi respiraţia. Mă reped spre ea chiar
când e gata să cadă peste marginea din
tablă. O agăţ de partea de sus a rochie şi
o trag cu forţă înapoi, schimbând
traiectoria de cădere. În următoarea
secundă se prăvăleşte peste mine,
răsturnându-mă pe spate.

Atât impactul dintre corpurile

noastre, cât şi impactul dintre cap şi tabla
podelei mă face să gem de durere şi să
văd steluţe verzi când deschid ochii.
Creierii parcă îmi iau foc.

Cu o mână încerc să-i îndepărtez

părul brunet care-mi intră în gură şi îmi
gâdilă nasul. Faţa ei e ascunsă în scorbura
gâtului meu şi nu mă îndoiesc că arde de
ruşine. Pentru încă o dată a demonstrat
cât de aeriană şi neatentă e.

Cealaltă mână a mea e strecurată

pe undeva. Mişc degetele ca să-mi dau
seama pe ce parte a corpului său este,
pentru că simt multă piele în palma mea.
Multă piele goală. O mut mai jos şi dau
de betelia lenjeriei sale, aşa că o retrag
de îndată, mutând-o mai sus, pe spatele
dezgolit.

Îşi ridică într-un final capul şi mă

priveşte cu ochii măriţi de groază. Rochia
de pe ea se mai ţine într-un singur umăr,
lăsând-o aproape goală. Doar o privire
fugară în jos şi aş avea o privelişte de
excepţie spre sânii ei, care acum îi simt
lipiţi de pieptul meu şi care parcă mă ard
prin tricoul care mă acoperă.

Înghit în sec odată cu ea. Mă

prefac că nu observ modul în care îmi
priveşte gura, de parcă m-ar implora să o
sărut. Ba chiar începe să se aplece spre
buzele mele.

― Nikki, nu.

Înghit din nou în sec. Ceva în mine

tremură şi am pleoapele atât de strânse,
încât văd steluţe în spatele lor.
 Îşi sprijină fruntea de a mea şi
rămâne aşa, nemişcată, o secundă a
naibii de lungă şi agonizantă, în care îmi
trec o sumedenie de gânduri şi
contradicţii prin cap.

Mă întreb ce e în mintea ei. Ce simte

acum. Dacă e uşurată sau durerea ei e
mai mare din cauza faptului că nu-i
vorbesc. Că nu mă mişc.

Apoi, secunda aceea trece, dar

rămân la fel de agitat, cu inima cât un
purice. Când deschid ochii, ea nu mai e
peste mine. E în colţul opus al pick-up-
ului şi încearcă să-şi acopere goliciunea
cu ce a mai rămas din partea de sus a
rochiei. Are obrajii aprinşi şi e vizibil
stânjenită.

Mă ridic în capul oaselor şi mă trag

lângă ea ca s-o ajut. De îndată ce întind
mâinile, izbucneşte şi mă pocneşte peste
degete înfuriată. Mă uit la ea uluit, cum e
pe punctul de a plânge de nervi.

Încerc din nou, încăpăţânându-mă

să-i dau o mână de ajutor. Nikki
reacţionează exact la fel; mă pocneşte
peste braţe şi mă îmbrânceşte, căutând
să mă îndepărteze de ea.
 ― Încetează! mârâi enervat.

― N-am nevoie de ajutorul tău!

O privesc cum se străduieşte să-şi

lege rochia în dreptul umărului, însă
mâinile îi tremură atât de tare, încât nu e
capabilă să facă un nod banal.

Încerc pentru a treia oară, iritat de

faptul că mă tot respinge. De data asta o
pocnesc eu peste mâini când dă să mă
împingă.
 ― Lasă-mă în pace! se răsteşte din
ce în ce mai înfuriată. Nu am nevoie de
ajutorul tău, Seth!

― Taci din gură, Nicole! Nu mai fii

atât de dificilă.

― Eu sunt dificilă?! Tu eşti dificil,

Seth! Nu ştiu ce naiba vrei! Spui că nu e
nimic în neregulă la mine, dar te fereşti
de parcă aş suferi de cel mai grav caz de
ciumă! Iar acum vrei să mă ajuţi. Pot să
leg şi eu o blestemată de rochie!

― Ai grijă ce scoţi pe gura aia! o

atenţionez, privind-o cât de ameninţător
pot. Chiar dacă ai douăzeci de ani, încă te
pot pedepsi!

― Du-te naibii! Aia să faci. Să. Te.

Duci. Naibii!

Mă îmbrânceşte puternic şi cad în

fund, însă nu e ca şi când asta m-ar mai
surprinde. Astăzi am înţeles că Nikki cea
rănită e scăpată de sub control. Nu ştie
ce vorbeşte. Habar nu are ce spune sau
ce face.

― Spune-mi! îmi cere. Ce e în

neregulă cu mine? De ce nu mă placi? Nu
am sânii la fel de mari pe cât ai prefera?
Nu am un fund ca cele din reviste? Sau e
de vină faptul că sunt brunetă?

― Taci, mârâi.

― Nu vreau să tac! Vreau să ştiu!

De ce nu mă iubeşti?

― Dacă nu te iubeam, te-aş fi

aruncat din maşină până acum!
Dumnezeule, fato! Nu ştii ce vorbeşti,
Nicole! Ce vrei de la mine?

Urletele noastre acoperă zgomotul

curenţilor provocaţi de viteza maşinii şi
nu mă îndoiesc că ne aud şi cei din
cabină. Dar nu mă mai pot stăpânii.
Braţele îmi tremură de nervi. Simt un
ghemotoc de emoţii în mine şi sunt pe
punctul de a claca mai rău decât am
făcut-o la magazin. Mă scoate atât de
tare din sărite, încât abia mă abţin să nu
iau la pumni marginea din tablă de care
se sprijină.

― Spune! Ce vrei de la mine,

Nicole?!

― Vreau să mă săruţi!

― Vrei să te sărut?
 ― Da! Vreau să...

Îi închid gura când mă reped spre

ea. O înşfac de cap şi îi zdrobesc gura
care nu face altceva decât să mă ducă
spre pierzanie. O sărut. Îi ofer totul, aşa
cum am făcut-o mereu. O fac fericită, aşa
cum m-am obişnuit. O fac totodată să
izbucnească în plâns. Îşi strecoară mâinile
printre ale mele şi mi se agaţă de gât, în
timp ce eu îi caut disperat limba. Mă
răstoarnă înapoi în fund ca să mi se urce
în poală, în timp ce eu îmi las mâinile să
alunece pe spatele ei gol. Plânge şi mă
sărută de parcă i-aş provoca mai multă
durere decât fericire.
 Sunt atât de confuz şi totodată se
luminează ceva în mintea mea. Constat
că, indiferent de ce mi-ar cere, eu sunt
pregătit să-i ofer. A vrut să o sărut şi o
sărut de parcă lumea s-ar termina în
următorul minut. Îi devorez gura. O gust.
O muşc şi o zdrobesc iar. Şi ea îmi
răspunde. Savurează fiecare firmitură şi
se abandonează cu totul. Din ea sar
scântei şi vibrează chiar şi sub cea mai
mică atingere. Tremură cu o putere care
mă sperie, iar fiecare fâşie de piele pe
care o mângâi cu mâinile parcă
electrocutează.
 Apoi maşina încetineşte şi cea care
îi pune capăt e Nikki. Îşi îndepărtează
gura, iar eu încep să o caut inconştient
până îmi dau seama ce se întâmplă.

Se dă jos din poala mea şi îşi leagă

rochia în momentul în care maşina se
opreşte chiar la intrarea pe drumul
forestier ce duce spre cabană. Încă nu
sunt pe deplin conştient de tot ce se
petrece nici când domnul Mitchell
coboară din camionetă şi ne aruncă o
privire fugară, luându-şi la revedere cu
un gest scurt din cap.

Maşina porneşte din nou, după un

minut de staţionare. Nikki se retrage
lângă cealaltă margine a pick-up-ului şi
nu mai spune nimic.

Iar eu... ei bine, eu nu sunt capabil

nici măcar s-o mai privesc.

Capitolul 12

Acelaşi coşmar, doar că... mai diferit. Bat

în uşă, iar domnul Kimble îmi deschide.
Nikki e tot lângă fotoliul jerpelit din
centrul încăperii. Stă pe podea şi plânge,
acoperită de răni, însă nu mai e aceeaşi
Nikki. Creatura cu cei mai frumoşi ochi pe
care i-am văzut vreodată e mai mare. Nu
mai e aceeaşi copilă de zece ani, dar e la
fel de speriată. Nikki din coşmarul ăsta
are în jur de douăzeci şi e incredibil de
slabă, murdară şi... înspăimântată.

Blocat cu ochii pe ea, nu-l observ

pe domnul Kimble plecând de lângă
mine. Apare lângă Nikki şi îşi pregăteşte
încet cureaua, apoi o ridică asupra ei.

De îndată ce o loveşte, sunt smuls

din somn de propriul urlet. În primele
clipe am senzaţia că inima stă să-mi
plesnească în piept. Îmi înfig degetele în
speteaza canapelei, panicat. Mă simt
tremurând cu forţă şi obrajii mi-s scăldaţi
în lacrimi.

Plâng.

Nu mi s-a mai întâmplat până

acum. De fapt, niciodată n-am fost atât
de speriat de un coşmar încât să mă
trezesc urlând. Să mă trezesc atât de
transpirat încât mi-e scârbă de mine şi de
tricoul care mi se lipeşte de piept. Îmi
şterg faţa cu podurile palmelor, stânjenit
de propriile lacrimi.
 A fost doar un coşmar. A fost doar
un coşmar. Asta e mantra pe care mi-o
repet în minte ca să mă calmez. A fost
într-adevăr un coşmar, însă ceva îmi
spune că a fost şi o privire aruncată într-
un fel de univers paralel. Probabil ăsta
era viitorul lui Nikki dacă eu nu m-aş fi
hotărât să o iau cu mine în Colorado.

Încerc să-mi potolesc respiraţia

furtunoasă când aud paşii grăbiţi de la
etaj. Un minut mai târziu, Nikki e lângă
mine şi mă priveşte speriată, aprinzând
veioza de pe măsuţa de cafea.
 În momentul în care îmi vede faţa
scăldată în lacrimi, ochii ei se măresc şi
mai mult. Niciodată nu am lăsat-o să mă
vadă atât de vulnerabil şi de speriat.
Mereu am fost eu cel care o calma pe ea
când visa urât.

― Seth...

― Sunt bine, mormăi. Doar un

coşmar.
 ― De ce dormi aici? mă întreabă,
oftând.

Se uită în jurul ei, ochii oprindu-i-

se pe sticla cu tărie pe care Dean mi-a
cumpărat-o de la magazin. E pe jumătate
goală.

Imediat îşi apleacă privirea în

poală, la mâinile ei împreunate. Are o
expresie vinovată, ca şi când ar şti că ea e
principalul motiv pentru care am simţit
nevoia să beau. Şi are dreptate. Ea e
motivul pentru care beau.

― Îmi pare rău, murmură încet,

continuând să se joace cu degetele.

― Pentru ce?

― Că te-am pus în postura asta.

Am fost egoistă. M-am gândit doar la
mine.
 Îmi scarpin barba, încruntat. Deşi
are dreptate şi în privinţa asta, evit să o
aprob. Nu ar ajuta cu nimic.

― E bine să te gândeşti la tine. Am

vorbit cu Dean, schimb brusc subiectul,
iar ea se uită nedumerită la mine. Nu e
necesar să pleci. Voi sta la el o perioadă.

O undă de dezamăgire îi
traversează ochii imenşi, de păpuşă, dar
nu e ca şi când nu m-aş fi aşteptat la
reacţia asta.
 ― Crezi că asta e cea mai bună
soluţie?

― Trebuie să fie, pentru că alta nu

am. Între timp, o să te gândeşti la ce vrei
să faci mai departe. Dacă vrei să iei un an
pauză sau dacă vrei să te înscrii la
colegiu.

― Acum e hotărârea mea?

 Întrebarea ei mă face să chicotesc.
Mi-ar plăcea să-i spun că nu e, însă asta
nu ar mai merge. Dacă vreau ca
îndepărtarea asta să aibă vreun efect,
trebuie să o las să ia decizii singură.
Trebuie să înceteze cumva să mai fie
dependentă de mine.

― De acum îţi vei croi singură

viitorul, Nikki. Promit să fiu de acord cu
orice ai alege, atâta timp cât nu pleci.

― De ce ai vrea să rămân?

Asta e exact întrebarea la care

voiam să nu fiu niciodată nevoit să
răspund. De ce? Pentru că adevăratele
motive pentru care nu vreau să plece ar
putea să-i dea speranţe.

Nu vreau să plece pentru că e tot

ce am. Casa în care locuim nu s-ar mai
numi „acasă" dacă ea nu ar mai fi acolo.
Nu vreau să plece pentru că... ei bine, e
simplu. Nu pot să-mi imaginez un viitor
din care ea nu face parte. Refuz să cred
că există o asemenea posibilitate.

― Cred că ştii răspunsul la asta,

mormăi. Bănuiesc că din aceleaşi motive
pentru care nu vrei ca eu să plec. Mi-ar
lua toată noaptea să le înşir şi ar fi doar o
pierdere de timp, ţinând cont că le ştii pe
fiecare în parte.

― Dacă nu plec sau dacă nu eşti tu

cel care pleacă, cum va funcţiona?
întreabă confuză. Spui că riscurile ca noi
să fim împreună sunt prea mari ca să ţi le
poţi asuma şi înţeleg asta. Dar riscurile
astea sunt oricum inevitabile, Seth. Mai
devreme sau mai târziu va apărea cineva,
iar noi vom înceta să mai funcţionăm.

Acum că o rosteşte cu voce tare,

constat că nu am privit niciodată lucrurile
din unghiul acesta. Şi urăsc să recunosc
că are dreptate din nou. Cineva va
apărea, mai devreme sau mai târziu.
Viitorul din care facem parte doar eu şi
ea e unul de domeniul fantasy. Nu poate
să existe.

Îmi trec mâinile prin păr, şi mai

încurcat. Aşadar, asta are oricum toate
şansele să nu meargă. Indiferent cum aş
privi-o. Eu şi Nikki ne vom despărţi la un
moment dat.

Singura diferenţă dintre cele două

alternative este că, dacă eu şi Nikki vom
avea o relaţie care într-un final ar eşua,
nu am mai putea să ne privim, iar ăsta e
singurul sfârşit de care nu vreau să am
parte, în timp ce celelalte sunt într-o
oarecare măsură acceptabile. După atâta
timp petrecut împreună, ultimul lucru pe
care mi l-aş dori vreodată este ca noi să
ne urâm.

Vreau să o pot atinge în

continuare. Vreau să o pot îmbrăţişa, să
pot dormi cu ea. Vreau ca ea să aibă
mereu curajul să mă privească în ochi.

― Nu m-am gândit la asta,

mărturisesc. Atunci, bănuiesc că nu avem
încotro decât să aşteptăm să se întâmple.

― Sau...
 Se opreşte, clătinând din cap ca şi
când, orice i-ar fi trecut prin minte, e o
idee prostească.

― Sau?

― Nimic.

― Nu contează. Indiferent câte

soluţii aş găsi, deznodământul e acelaşi.

― Spune-mi, o îndemn. La ce te
gândeşti?
 Clatină în continuare din cap,
chicotind totodată. Orice i-ar fi trecut
prin minte acum pare să o amuze, aşa că
bănuiesc că într-adevăr e o idee de-a
dreptul prostească.

― Spune-mi, îi cer din nou.

― Sau ne-am putea căsători,

mormăie atât de încet încât abia o aud.

Şi rămân blocat. Îmi vine să râd şi

totodată să o întreb cum naiba i-a putut
trece prin cap o asemenea prostie.
Totuşi, trebuie să recunosc că ideea ei se
poate încadra la „soluţii". O căsătorie ar
putea rezolva unele lucruri.

Astfel nu va apărea o a treia

persoană.

Astfel niciunul dintre noi nu va mai

pleca şi viitorul în care suntem doar eu şi
ea ar avea o şansă să existe.

Doar că eşecul ar avea un efect

mai mare, mai amplu. Ar fi catastrofal.

― Şi cum vom face asta, Nicole? o

întreb buimac. Dacă eu nu mă pot gândi
la ideea unei relaţii, cum aş putea să mă
gândesc la ideea unei căsnicii?

― Ţi-am spus că deznodământul e

acelaşi, mă atenţionează. Nu vrei să fim
împreună.

― Nikki, niciodată nu a fost vorba

că ideea de a avea o relaţie cu tine îmi
repugnă. Nu e nimic în neregulă cu tine.
Eşti frumoasă, eşti deşteaptă, eşti
atractivă... Vreau să fiu cu tine. Chiar
vreau!

― Dar ţi-e teamă, mă completează

ea.
 ― Mi-e a naibii de teamă, iubito.
Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să
te pierd, indiferent de circumstanţe. Eşti
tot ce am, Nicole. Casa, maşina... nu dau
doi bani pe toate astea, dar cum am
putea să reparăm lucrurile între noi, dacă
le vom strica mai mult decât le-am stricat
deja?

Nikki nu spune nimic. Doar se

trage mai aproape de mine şi îmi
înconjoară gâtul cu braţele, lăsându-şi
fruntea să se sprijine de a mea.

Zâmbeşte.
Nu ştiu de ce zâmbeşte.

― Dacă le vom strica mai mult decât le-

am stricat deja, vom găsi o soluţie prin
care să le reparăm. Uită-te la mine, Seth.

Abia când mi-o cere îmi dau seama că îmi

ţin ochii închişi şi pleoapele strânse.
Apropierea ei mă face să simt multe. E o
încurcătură de sentimente căreia nu-i pot
pune un nume.

Mă uit la ea.
― Vrei să mă săruţi? mă întreabă brusc.

― Nikki, ce...

― Vrei să mă săruţi, Seth?

Mă uit la buzele ei, încercând să-mi dau

seama dacă vreau sau nu să i le sărut, ca
să-i pot da un răspuns adevărat. Dar cum
aş putea să nu vreau? Făptura din faţa
mea e atât de dulce încât nu i-am putut
rezista niciodată.

Dacă îmi cere să sar, eu mereu voi

întreba „cât de sus?"
― Da.

― E în regulă să vrei.

― Ba nu e.

― Ba da. Chiar e în regulă, spune

categoric, făcându-mă să înţeleg că vrea
să mă ajute să trec peste teama de a mă
implica în asta. E în regulă să vrei să mă
săruţi şi să mă priveşti şi altfel decât ai
făcut-o până acum. Avem toate şansele
să reuşim, Seth.
Îşi muşcă buzele pline pentru a-şi reţine
zâmbetul. Nu că ar fi necesar. Citesc în
vocea ei cât de mândră e de ceea ce
spune.

― Gândeşte-te la asta, îmi cere. Nimeni,

în afară de mine, nu ştie cât de
importantă e fericirea ta şi nimeni, în
afară de tine, nu ştie cât de importantă e
a mea. Şi chiar dacă nu simţi nimic acum,
e în regulă. Pot aştepta dacă îmi promiţi
că încerci. Dar, dacă nu poţi... şi asta e în
regulă. Trebuie doar să-mi spui.

Numai eu ştiu cât de mult îmi doresc să-i

pot promite că voi încerca să o iubesc în
toate felurile posibile, dar ceva nu mă
lasă. Nici eu nu ştiu ce anume, însă orice
ar fi, o va face să sufere.

― Nu pot.

Nikki încuviinţează din cap în semn că a

înţeles, apoi îmi depune un sărut mic pe
buze înainte de a se retrage.

Când îmi ridic privirea spre chipul ei,

observ că nu e neapărat supărată sau
dezamăgită de alegerea mea. E o
expresie de acceptare. E o expresie pe
care ştiu că o să şi-o bată în cuie, ca să nu
arate ce simte în sinea ei.
Însă eu unul simt cum mi se frânge inima
când se ridică şi porneşte spre trepte şi
nu încerc să ascund asta.

Capitolul 13

Ies din apă când o maşină străină opreşte

în faţa cabanei. Iau prosopul de pe
şezlongul gol şi mă apropii de noul venit,
curios să aflu cine e şoferul, căci mă
îndoiesc serios că maşina sport care a
sosit e a proprietarului. Imediat ce ajung
în dreptul ei, sunt surprins să-l văd pe
Noah coborând cu un rânjet larg şi
îmbrăcat în haine de vară, cu un tricou şi
pantaloni până la genunchi.

― Drăguţi şlapi! îi spun amuzat.

― Şi eu mă bucur să te văd, Seth!

Ai îmbătrânit.

Izbucnind în râs, îl îmbrăţişez scurt

şi îl bat pe spate, bucuros de revedere.
Nu l-am mai văzut de aproximativ... zece
ani. Din seara în care am plecat spre
Colorado cu Nikki cu tot.
 ― Nici cu tine nu mi-e ruşine,
mormăi când mă retrag.

― Hai, lasă-mă cu poveştile astea.

Unde e?

― Unde e ce?

― Cine! Unde-i Nikki? Sunt tare

curios.
 Simt cum zâmbetul îmi cade şi mă
uit buimac în jur. Toată lumea e afară,
doar ea nu. După ce am urmărit-o toată
dimineaţa mutându-şi micul dejun dintr-
o parte în alta a farfuriei fără să înghită
nimic, îmi dau seama că nu am mai
văzut-o.

― Să fiu al naibii dacă ştiu,

mărturisesc. Kristen, unde-i Nikki? o
întreb pe aceasta, distrăgându-i atenţia
de la grătarul care fumegă în faţa ei.
 Şatena ridică vag din umeri. La fel
ca restul, pare să fi fost ocupată cu
friptura pe care cu siguranţă n-o să o
mănânc. Niciunul dintre ei nu arată ca şi
când ar şti ce face.

― Cum poţi să pierzi o persoană?

se încruntă Noah, nedumerit.

― N-am pierdut-o, mârâi. E pe aici

pe undeva.
 Pornesc în căutarea ei, lăsându-l
pe Noah să se prezinte de unul singur
prietenilor mei. Intru în cabană şi mă
opresc în prag, ascultând. În afară de
linişte, nu aud nimic.

Ies înapoi afară şi îl văd pe Noah

arcuindu-şi curios o sprânceană. Nu am
nevoie de o oglindă ca să ghicesc ce
expresie am pe chip. Iritare şi puţină
spaimă.

Cobor grăbit cele două trepte ale

verandei şi ocolesc cabana. Un murmur
ca un plâns îmi atrage atenţia. Cotesc şi o
zăresc pe Nikki ghemuită la pământ,
sprijinită de trunchiul unui copac şi
hohotind cu putere. Şi, dacă n-ar fi
imposibil anatomic, stomacul mi-ar cădea
în călcâie la cât de greu îl simt.

Nu mă vede apropiindu-mă de ea,

cu pieptul încărcat de o emoţie care pare
să-mi sfâşie sufletul. Cu genunchii strânşi
la piept, micuţa mea plângăcioasă are
capul ascuns în braţe şi plânge
necontenit, crezând că nimeni nu o aude.

Mă opresc în faţa ei şi abia acum

constat cât de tare îmi tremură
genunchii. E atât de nefericită. În ciuda a
ceea ce mi-a spus cu atâta convingere,
nu e în regulă.

Lăsându-mă pe vine, îi ating blând

creştetul capului, iar ea tresare,
ridicându-şi brusc faţa scăldată în lacrimi.
Din albaştri, ochii ei sunt acum roşii şi
pleoapele sale sunt umflate, pesemne că
plânge de ceva timp.

― Nikki...
 ― N-am nimic, se grăbeşte să
spună, ştergându-şi rapid obrajii. Mi-a
intrat ceva în ochi.

― Ce ţi-a intrat în ochi, scumpo?

Un dinozaur?

Încuviinţează frenetic şi pare pe

punctul de a izbucni iar. Îmi înclin capul,
încercând să ascund zbuciumul interior.

Nu e fericită deloc cu alegerea

mea şi nu e capabilă să o accepte,
indiferent cât ar minţi. E de la sine înţeles
că îndepărtarea nu va spăla ceea ce
simte. Nici nu-mi pot imagina cum a
reuşit să ţină totul sub control atât de
mult timp şi cum a reuşit să se comporte
de parcă nu s-ar întâmpla nimic în sinea
ei.

― Lasă-mă să văd, îi cer.

Mă trag mai aproape de ea şi mă

las în genunchi la picioarele ei,
cuprinzându-i faţa între palme. Îi privesc
cu o atenţie falsă ochii, prefăcându-mă
că îi caut dinozaurul din ei.
 ― Cred că a fugit, că nu-l văd. Sau
s-a ascuns... aici.

Îmi trec degetul mare peste buzele

bosumflate, făcând-o să chicotească.

― Ce laş, mormăie.

― Parcă seamănă cu cineva, spun

şi eu. Hm. Oare cu cine?

― Nu eşti laş, mă contrazice. Doar

vezi ceea ce eu nu sunt capabilă să văd.
Cel puţin nu acum.
 Mă nemulţumeşte atitudinea ei.
Mă nemulţumeşte faptul că îmi caută
scuze, când adevărul e foarte simplu.
Sunt laş. Da, poate că eu văd ceea ce ea
nu vede acum, însă asta nu mă
transformă brusc într-un erou. Ar fi
trebuit să fie nervoasă pe mine, în loc să
stea aici şi să plângă. Aş fi preferat să-şi
verse frustrările asupra mea, în loc să se
consume.

― Eşti nefericită, spun mai mult

pentru mine şi o rostesc ca pe o
constatare, nu ca pe o întrebare.

― Sunt fericită, mă contrazice iar.

Doar lasă-mă un timp. Înainte de asta era
mai uşor de suportat, pentru că nu ştiam
care ar fi fost reacţia ta în cazul în care ai
fi aflat. Acum... doar e puţin cam
copleşitor. O să-mi treacă.

― Chiar crezi prostia asta? o

întreb, privind-o dojenitor.

Nikki îşi coboară ochii pe mâinile

sale, pe care le ţine împreunate pe
genunchi. Nu, nu crede. Vrea doar să-mi
spună ceea ce are impresia că aş vrea să
aud.

Numai că... nu asta e ceea ce

vreau să aud, nu neapărat. Am avut o
întreagă noapte să mă gândesc la asta.
Vreau să-i treacă, dar totodată nu vreau.
E bulversant chiar şi pentru mine.

Discuţia cu ea de seara trecută mi-

a ridicat multe semne de întrebare. A
avut dreptate în unele privinţe. Doar eu
ştiu cât de importantă e fericirea ei. Nici
Oliver şi nici alt bărbat nu ar da totul ca s-
o mulţumească, aşa cum aş face eu.

În acelaşi timp, ea ştie cât de

importantă e fericirea mea, altfel nu s-ar
mai strădui atât să pară că într-adevăr
crede în prostia asta. Are impresia că eu
sunt fericit cu alegerea pe care am făcut-
o, că sunt fericit fără ea.
 Ei bine, se înşeală. Nu voi fi
niciodată fericit dacă ea e nefericită.

Mă trag mai aproape de ea. Mai

exact, mă apropii mai tare de gura ei şi o
simt încordându-se.

― Seth, nu.

Clipesc uimit. Acum ea e cea care

îşi strânge puternic pleoapele şi mă
refuză. Sunt năucit.

― De ce?
 ― Pentru că tu nu vrei asta.

― Habar nu ai tu ce vreau eu,

replic iritat.

― Nu, dar ştiu că nu vreau să faci

asta doar din cauza maniei tale de a pune
nevoile mele pe primul loc, în defavoarea
alor tale.

Mă trag şi mai aproape de ea. Îşi

coboară genunchii şi se lipeşte de
trunchiul copacului atât de tare încât
parcă ar vrea să treacă prin el.

Şi o sărut. Blând. Scurt şi

folosindu-mi doar buzele, căci nu-mi
răspunde. Nu-mi întoarce sărutul. Nu
participă deloc. Mă retrag doar cât s-o
pot vedea, din ce în ce mai confuz. Are
ochii închişi şi buza de jos îi tremură,
trădând faptul că e pe cale să plângă iar.

Iar eu nu mai ştiu ce vrea.

O sărut din nou, devenind mai

insistent. Îmi trec un genunchi peste
picioarele ei şi o încalec, trăgându-i cu
mâinile capul pe spate. Îmi mişc gura
peste a ei până când o simt răspunzându-
mi ezitant şi mă cutremur când degetele
ei îmi mângâie în treacăt pielea înfiorată
de răcoarea umbrei.

Corpul meu răspunde cu o

zvâcnire când îşi deschide brusc gura şi
limba ei curioasă se înfige la propriu într-
a mea. Sunt luat prin surprindere de noul
ei val de curaj, dar mârâi apreciativ.
Degetele ei se înfig şi ele în umărul meu,
căutând să mă aducă mai aproape.

Şi simt cum o peliculă de ceaţă îmi

învăluie mintea, făcându-mă să uit de tot
ce m-ar putea distrage în momentul ăsta.
Trăiesc sărutul cu aceeaşi intensitate cu
care pare să-l trăiască ea. E o dorinţă
într-o formă pură, care ar fi măcinat-o
până acum şi pe care nu credeam că o
am şi eu. Se simte atât de... la locul ei,
parcă a fost mereu acolo.

Naturaleţea cu care o sărut mă

face să mă simt ca şi când aş face cel mai
corect lucru.

Pun capăt sărutului, iar buzele ei

scapă un oftat care se aseamănă cu un
geamăt de surprindere, amestecat cu o
notă de iritare.
Şi mă strâmb.

Sărutul nostru ne-a adus amândurora

câte o doză sănătoasă de excitare,
alimentată de faptul că Nikki îşi lasă
degetele să coboare alene pe pieptul
meu gol, îndreptându-se sigure spre o
zonă periculoasă. I le prind cu o clipă
înainte să le înfigă în betelia pantalonilor
mei uzi şi strâmţi, prin care se poate
vedea cu uşurinţă rezultatul episodului
precedent.

Nikki se uită la mine vinovată.

― E în regulă, încerc să o liniştesc. Doar...
lasă-mă puţin timp.

O descalec şi iau loc lângă ea, sprijinindu-

mi spatele gol de scoarţa dură a
copacului. Stăm în linişte câteva minute,
aşteptând tăcuţi să treacă vaporii
excitării. O observ cu coada ochiului cum
îşi muşcă buzele, încercând să-şi reprime
un zâmbet. Privirea îmi coboară apoi pe
coapsele ei dezgolite de pantalonii scurţi
şi zâmbesc la rândul meu când le văd
strângându-se ritmic. În zadar se
străduieşte să-şi mai aline din nevoie. Şi,
deşi refuz să recunosc, cel de pe buzele
mele clar e un zâmbet de mândrie.
― Cred că ar trebui să mergem, spun eu
după alte zece minute de tăcere.

― De ce? Îmi place aici. Avem şi frăguţe.

― Ştiu, dar a venit Noah şi vrea să te

vadă.

Nikki îşi întoarce capul spre mine,

privindu-mă curioasă.

― Noah e aici?
― Doar ce a ajuns. I-am spus unde merg
în concediu. Nu mă aşteptam să vină.
Oricum, dacă nu mergem, presimt că o să
vină el peste noi.

Mă ridic în picioare şi îmi scutur

pantalonii încă uzi de frunze şi crenguţe,
apoi o ajut să se ridice şi ea, prinzând-o
de mână.

Ne întoarcem la prieteni cu câte un

zâmbet micuţ pe buze. Kristen e prima
care începe să se uite strâmb la noi şi la
mâinile noastre împreunate, având
sprâncenele arcuite de curiozitate şi
nedumerire totodată. Îi trage un cot lui
Connor într-un mod nu prea subtil, vrând
să-i atragă şi lui atenţia asupra noastră. O
ignor, aşa cum am făcut-o în ultimele zile.

Noah se înfiinţează în faţa noastră şi îşi

înfige privirea în Nikki, care tresare.

― Lasă-mă să te văd, fato!

O smulge de lângă mine înainte să apuc

să reacţionez şi o răsuceşte ba cu faţa, ba
cu spatele, studiind-o pe toate părţile.
― Măi să fie, ce mare te-ai făcut! Aş fi
tentat să zic că nu eşti Nikki a noastră,
dar ochii ăia sunt imposibil de confundat.

― Ăă... mulţumesc. Cred.

― Pfiu, să fiu al naibii! Nu credeam că

poţi creşte mai mult decât erai.

― Aveam zece ani când ne-am văzut

ultima oară, Noah! îi replică aceasta,
vizibil stânjenită de atenţia pe care o
capătă.
Îmi maschez râsetul printr-o tuse falsă.
Nu mă îndoiesc că aş fi avut aceeaşi
reacţie ca Noah dacă aş fi văzut-o pe
Nikki după zece ani. Când am luat-o din
faţa casei sale, nu cântărea mai mult de
treisprezece kilograme, era incredibil de
scundă şi uscată. Arăta mai degrabă ca
un copil de şapte ani, în niciun caz de
zece.

Însă acum, Nikki a mea e femeie în toată

firea, deşi statura nu o prea ajută. Corpul
ei a căpătat în urma anilor rotunjimi
delicate.

― Dacă te-ai fi văzut cum te-am văzut

noi atunci, nici tu n-ai fi crezut că o să
mai creşti vreodată! Şi doar Seth e
vinovat de reacţia mea. Nemernicul nu a
vrut niciodată să-mi trimită o poză cu
tine, de frică să nu te fur. Însă nici acum
nu e târziu.

― Ai vrea tu, replic iritat.

― Aş vrea, mărturiseşte, incapabil să-şi

mai mute ochii de pe ea. E gata crescută
şi numai bună de luat de nevastă.

Mârâind, o agăţ de Nikki şi o trag înapoi

lângă mine, smulgând-o din mâinile
prietenului meu. Deşi ştiu că mă
cicăleşte, e de-a dreptul imposibil să mă
abţin.

― Eu îţi propun să o laşi baltă, intervine

Dean în discuţie, mânuind ca un samurai
o furcă pentru grătar. Toţi bărbaţii de pe
planeta asta sunt prea mari şi nepotriviţi
pentru ea, dacă este să-l întrebi pe Seth.

Mă strâmb copilăreşte spre el, arătându-i

limba. S-a trezit să comenteze.

― Îl vezi pe nefericitul ăla? îl întreabă

Dean pe Noah, arătând cu degetul spre
Oliver, care nu e deloc atent la discuţia
noastră. O place pe Nikki de ceva timp şi
sărmanul n-are nici cea mai vagă şansă.
Seth a ţinut morţiş să-i taie creanga de
sub picioare.

― Mi se pare normal, sar să mă apăr.

Chiar e prea mare pentru ea.

Nikki mă priveşte nedumerită. Bănuiesc

că nu e o idee bună să discut despre
Oliver de faţă cu ea. Nu acum când habar
nu avem cum stau lucrurile între noi.

― Şi tu îl laşi să facă ce vrea cu tine? o

întreabă Noah amuzat. Îl laşi pe Seth să ia
decizii în locul tău, când vine vorba
despre vreun potenţial iubit?
― Nu-l plac pe Oliver în felul ăla,
mormăie bruneta stânjenită.

― Eşti o mare frângătoare de inimi, nu-i

aşa? Dar pe mine mă placi?

Mă trezesc din nou mârâind la Noah. Nici

bine n-a ajuns, că deja caută să mă
enerveze.

― Tu nu doar că eşti prea mare pentru

ea şi n-ai nicio şansă, răspund în locul ei.
Mă disperă şi moaca ta!
― Din câte ţin minte, suntem de aceeaşi
vârstă! rânjeşte el, continuând să mă
cicălească. În concluzie, şi tu eşti prea
mare pentru ea?

Tac. Trebuie să recunosc că m-a prins şi

nu văd cum aş putea să întorc situaţia în
favoarea mea. Dacă este să-mi susţin
punctul de vedere până la capăt, aş
spune că da, sunt prea mare pentru ea. Şi
nepotrivit.

― Bine punctat, amice! îl felicită Dean,

bătându-l cu palma pe umăr. Ce ai de
spus în apărarea ta, Seth?
― Se arde friptura, bombăn.

Acesta flutură un deget spre mine într-un

mod dojenitor şi se întoarce la grătar.
Pentru moment pot spune că am scăpat.

― Parcă aş fi la matrimoniale, spune

Nikki mai mult pentru ea.

Porneşte spre Kristen, care se pregăteşte

pentru o altă sesiune de plajă. Rămas
singur cu Noah, îmi arcuiesc o
sprânceană la el, întrebându-l tacit ce l-a
apucat.
― Ce? mă întreabă. Nu m-am putut
abţine.

― Nu, zău?

― Serios, chiar nu m-am putut abţine. Ai

plecat după ea şi a durat ceva timp până
să vă întoarceţi. În plus, Nikki are frunze
în păr. Aşadar, o să presupun că aţi avut
o rundă de tăvăleală prin pădure. Totuşi,
ceva îmi spune că nu sunteţi împreună.

― Nu fi prostănac, dacă poţi! Nu ne-am

tăvălit.
― Îhm, rânjeşte. Dacă e aşa, bănuiesc că
nu o să te deranjeze dacă îmi încerc
norocul.

Îmi face ştrengăreşte cu ochiul şi sunt

tentat să-i şterg zâmbetul tâmp de pe
faţă cu un pumn în plină figură. Noah e
exact la fel. Cu siguranţă şi-a păstrat
talentul la scos din sărite.

― Iar eu bănuiesc că nu o să te deranjeze

când o să jupoi pielea de pe tine, replic
arţăgos. Stai departe de Nikki.

Drept răspuns, Noah saltă degetul

mijlociu şi mi-l arată în toată splendoarea
lui, demonstrând cât de tare îmi ia în
serios avertismentul.

Acum nu mă mai îndoiesc. Sunt complet

convins că a venit aici să-mi scoată peri
albi.

Îmi întoarce brusc spatele şi porneşte cu

paşi hotărâţi spre locul în care se află
Nikki, strigând spre aceasta:

― Nicole, iubito, te-a învăţat cineva să

înoţi? Nu de alta, dar am un chef nebun
să mă bălăcesc cu tine!
Capitolul 14

― Cum sunt?

Întrebarea pe care Nikki o pune nu

e adresată mie. Noah îşi ridică privirea
spre ea, arătând oarecum uimit.

― Părinţii mei, îi explică. Cum

sunt?
 Înghit în sec. Întrebarea asta îmi
displace. Nu credeam că are astfel de
interese. Însă e complet normal să vrea
să ştie cum sunt, în ciuda nemulţumirii
mele. Şi eu aş fi fost curios dacă eram în
locul ei.

― Foarte departe de tine, aşa cum

trebuie să fie, mormăi eu.

Nikki îmi aruncă o ocheadă scurtă

înainte să-şi mute atenţia pe Noah. El
pare încurcat de întrebare şi îmi dau
seama că l-a prins pe picior nepregătit, ca
pe mine. Se uită la mine ca şi când mi-ar
cere aprobarea.

― Ăă... Sunt cam aceeaşi ticăloşi,

mărturiseşte. Nu s-a schimbat mai nimic.

― M-au căutat?

Întregul corp mi se încordează. Ea

nu ştie. Nu i-am spus niciodată despre
conversaţiile mele cu Noah, conversaţiile
despre părinţii ei.
 ― Nikki, chiar vrei să vorbim
despre asta? o întreb agitat.

Sper ca răspunsul ei să fie negativ.

Nu e pregătită să afle adevărul. Nu vreau
să ştie că părinţii ei nu au căutat-o
niciodată.

― Trebuie să ştiu, îmi spune.

Ochii ei mari mă privesc rugători,

prinzându-mă din nou în capcana lor. Nu
pot să mă mai uit în ei, aşa că îmi mut
atenţia pe focul din faţa noastră.

― Nu, murmură Noah încet.

Instinctiv o cuprind pe Nikki cu

braţul, pentru că ştiu că răspunsul ăsta
are să o rănească. Nu e ca şi când
mişcarea mea ar ajuta-o într-un fel, însă
fac tot ce pot.

Când mă uit la ea, observ apogeul

dezamăgirii. E o expresie pe care am
sperat să nu o văd niciodată pe chipul ei.
Apoi se schimbă. Seriozitatea ia locul
dezamăgirii şi o aud spunând răspicat:

― Foarte bine au făcut!

Îmi arcuiesc curios sprâncenele.

Nu mă aşteptam la asta, sincer să fiu.

Noah se îneacă cu berea.

 ― Poftim? întreabă bulversat. Nu
te deranjează?

― Nu aveam oricum mari

aşteptări de la ei. Eram doar curioasă
dacă s-au schimbat. Se pare că nu.

Cad pe gânduri. Inevitabil, încep să

compar lucruri. Părinţii mei ar fi luat-o
razna dacă eu aş fi dispărut atât de subit
şi la o vârstă atât de fragedă. Nu ar fi
renunţat niciodată să mă caute. Ar fi
înnebunit de grijă şi pe mama ar fi
măcinat-o speranţa până în ultima clipă a
vieţii sale. Părinţii mei nu au fost deloc ca
părinţii lui Nikki, dar chiar şi aşa mă
întreb cum soţii Kimble pot trăi cu ei
înşişi. O făptură ca Nikki ar merita fiecare
gram de interes, speranţă şi grijă. Soţii
Kimble ar fi trebuit să înnebunească încă
din momentul în care cea mai mare
comoară a lor a dispărut.

Mama ar fi plăcut-o pe Nikki. A

fost genul de femeie care iubea copiii si,
indiferent ai cui erau, mereu i-a tratat ca
şi când ar fi fost ai ei. În ciuda acestor
lucruri, eu sunt singurul copil al lor.
 Aşadar, sunt mai mult decât sigur
că mama ar fi iubit-o pe Nikki şi ar fi
văzut în ea exact genul de femeie de care
am nevoie în viaţă.

Şi ar fi avut dreptate.

O viaţă fără Nikki ar fi fost o viaţă pustie.

Perioada adolescenţei mele ar fi fost un
dezastru. Mai mult ca sigur nu aş fi avut o
slujbă, cel puţin nu una care să dureze
atât de mult. Nu m-aş fi zbătut pentru o
casă. Nu m-aş fi acomodat undeva. Aş fi
fost mereu pe drumuri, în căutarea a
ceva ce ar fi meritat să rămân.
În ciuda vârstei pe care o aveam, din
momentul în care am luat-o pe Nikki din
faţa casei sale am ştiut de ce o fac. Ea era
responsabilitatea de care aveam nevoie
ca să-mi păstrez capul pe umeri. Ştiam că
am nevoie de ceva care să nu mă lase să
renunţ.

Dar acum lucrurile sunt mult mai

complicate. Ea are nevoie de mine de
data asta. Şi nu oricum. Nu mai are
nevoie de mine ca persoană care să aibă
grijă de ea, să o protejeze şi să o
îndrume. Are nevoie de mine să o iubesc
şi altfel decât am făcut-o până acum.
Vrea totul.
― Nikki, când te-a luat Seth din faţa
casei, în urmă cu zece ani, a fost cel mai
bun lucru care ţi se putea întâmpla, îi
spune Noah convins. Părinţii tăi nu ar fi
încetat niciodată. Nici acum nu pot spune
că sunt mai brezi, însă cel puţin nu mai
au un sac de box pe care să se descarce.

Aceasta se cutremură sub braţul meu

când pare să-şi aducă aminte. Nici nu
vreau să-mi imaginez prin ce dureri a fost
nevoită să treacă pe perioada în care a
stat în casa aceea, sub aşa zisa aripă
protectoare a părinţilor. De fapt, nu-mi
pot imagina cum ar fi putut-o lovi cineva.
E peste puterile mele de a înţelege.
Duc sticla de bere la gură şi iau câteva
înghiţituri serioase, sperând să-mi înghit
astfel valul de furie care pune stăpânire
pe mine într-un moment neaşteptat. Din
clipa în care mi-am dat seama că ţin la
Nikki, mi-am dorit să-i pot sparge faţa
domnului Kimble. E o dorinţă pe care s-ar
putea să nu mi-o satisfac niciodată, însă
rămâne la fel de puternică.

― Seth, eşti bine, amice?

Redevin atent la ce se întâmplă în jurul

meu.
― Sunt bine, mormăi. Doar mă gândeam.

― Ai auzit măcar ce te-am întrebat? vrea

Noah să ştie.

― Nu chiar. Ce ai întrebat?

― Dacă o pot scoate pe Nikki în oraş

zilele astea. Din câte am înţeles, trebuie
să-ţi cer acordul.

Mă uit la el uluit. De unde naiba a venit

asta? Adică, mă aşteptam ca Noah să-mi
ceară vreo tâmpenie cândva, însă nu
credeam că acel „cândva" o să vină atât
de repede.

― Bineînţeles... că nu! Ce fel de întrebare

mai e şi asta?

― Am ţinut totuşi să respect regulile şi să

te întreb, rânjeşte. Poate că ar fi trebuit
să o întreb direct pe Nikki.

Amândoi ne întoarcem spre bruneta care

se face mică sub ochii noştri. Ştiu de
acum că n-o să-l poată refuza atât de
ruşine, cât şi din bunătate.
― Vrei să ieşi cu mine, drăguţă? o
întreabă amuzat.

― Adică... la o întâlnire?

― E şi asta o idee.

― Nu.

Răspunsul vine din gura mea, nu din a ei,

şi abia când îl rostesc îmi dau seama că
gura-mi vorbeşte fără mine.
― Oricât de sexy ai fi, nu am apucături
homosexuale, mi-o trânteşte Noah
serios. O întrebam pe ea, nu pe tine.

― Cui îi pasă? Nu o s-o scoţi la o

întâlnire. Asta dacă nu vrei să te trezeşti
pe fundul lacului.

― Cred că am şi eu ceva de spus în

privinţa asta, intervine Nikki,
întrerupându-mi pledoaria.

Mă strâmb la ea în încercarea de a o
avertiza. Şi totodată nu-mi vine să cred
că am dubii în privinţa acţiunilor sale. Nu
ştiu dacă va refuza într-adevăr.

E pe cale să sară calul. Poate că nu ştiu ce

vreau şi poate că habar nu am cum stau
acum lucrurile între noi, dar oricum ar fi,
nu o s-o las să iasă cu Noah. Hotărârea
asta e bătută în cuie.

― Spune, o îndemn.

― Îmi pare rău, Noah, dar...

Izbucnesc în râs atât de tare, încât o

întrerup, apoi mă încrunt la fel de brusc.
Ce naiba e cu mine? De ce mă îndoiesc
cu ea? Nikki mă iubeşte şi, indiferent cât
de prost sunt uneori, nu ar căuta
niciodată să se răzbune.

― Îmi frângi inima, fato! exclamă Noah,

lipindu-şi o palmă de piept. O simt cum
se rupe.

― Iar mie mi se rupe că ţi se rupe, replic

arogant.

Sunt mândru de fata mea.

― Taci din gură, tăntălăule. E doar vina
ta!

Rânjesc, ca să-i arăt că nu îmi pasă.

Nikki mă atinge pe picior ca să-mi atragă

atenţia.

― Putem să ne plimbăm puţin? mă

întreabă senină.

Îmi las sticla jos şi mă ridic cu greu de pe

scaunul pliabil. Abia acum simt efectul
celor cinci beri pe care le-am sorbit cu
Noah, căci fac doi paşi înainte şi sunt gata
să-mi rup gâtul.

Totuşi, nu mă las. Întind mâna spre Nikki

şi aştept să mi-o cuprindă. Pornesc la pas
pe marginea lacului, lăsând în urmă focul
de tabără şi pe prietenii noştri
turmentaţi, care fac o gălăgie infernală. O
las să îşi strecoare degetele printre ale
mele şi să mă conducă spre intrarea în
pădure, deşi e noapte şi tot ce se poate
zări în faţa noastră sunt umbre.

― De ce ai reacţionat aşa când Noah m-a

invitat în oraş? vrea ea să ştie. Adică, de
ce reacţionezi mereu astfel când un băiat
prezintă vreun interes faţă de mine?
Mă aşteptam la întrebările de genul şi
ştiu ce urmăreşte. Cum lucrurile dintre
noi sunt încâlcite acum, caută să le
descurce. Caută să mă facă să
mărturisesc.

― Până acum nu am întâlnit un băiat

care să mi se pară potrivit pentru tine,
răspund prompt.

Ştiu că nu asta e ceea ce vrea să audă,

însă ceva îmi spune că vom ajunge şi
acolo într-un final.

― Nici când te priveşti în oglindă?

― Nici atunci.

― Nu ştiu ce să spun, Seth, chicoteşte.

Mie mi s-a părut că ghicesc o notă de
panică în glasul tău.

Îmi dă drumul la mână şi face câţiva paşi

înaintea mea, întorcându-se cu faţa.

― Când Noah m-a invitat în oraş, ai simţit

o urmă de gelozie?

― Nu ştiu ce am simţit, Nikki. Ştiu doar

că nu vreau să ieşi cu el.
Aceasta continuă să păşească cu spatele,
conducându-mă sigur spre pădure. Mă
ţin după ea, străduindu-mă să merg cât
de drept pot. Sunt puţin beat, iar jocul ei
nu face altceva decât să mă întărâte.

― Unde mergem, Nikki?

― Nu ştiu, zâmbeşte. Unde mergem?

― Eu am întrebat primul.

― Doar ne plimbăm, mă asigură. Mai am

câteva întrebări.
― Bănuiam, îi zâmbesc înapoi.

― Am auzit că oamenii beţi spun

adevărul întotdeauna.

Chicotesc. Aşadar, ăsta e jocul ei.

― Nu sunt beat. Adică, sunt puţin ameţit,

dar încă judec şi ştiu ce scot pe gură. În
plus, nu trebuie să fiu beat ca să-ţi
răspund sincer la câteva întrebări.

― Mă placi? vrea ea să ştie.

Îmi muşc buzele, căci simt din nou nevoia
de a izbucni în râs. Joacă murdar. Îmi
pune întrebări delicate, folosindu-se de
faptul că am băut în speranţa că voi da
totul din casă.

― Da, mărturisesc. Tu mă placi?

― Eu pun întrebările aici.

― Corect, chicotesc. Dă-i drumul!

― Când te uiţi la mine, ce ai vrea să faci?

Oh. Înghit prostia care îmi vine imediat
pe limbă. Nu pot rosti o astfel de
blasfemie.

― Când te privesc acum sau în general?

întreb amuzat.

― Acum.

― Acum aş vrea să-ţi astup gura ca să nu-

mi mai pui întrebări periculoase.

― Şi în general?
Aceeaşi prostie e gata să-mi iasă pe gură
aşa, negândită. Constat că, atunci când
sunt beat, mintea mea se îndreaptă într-
o singură direcţie.

― Întreabă-mă din nou când sunt treaz, îi

cer.

― Până să jucăm Adevăr şi Provocare şi

Kristen să mă forţeze să mărturisesc că
sunt îndrăgostită de tine, ai simţit
vreodată nevoia să mă săruţi?
Ştiu ce simt acum. Simt iar nevoia să-i
acopăr gura, ca să nu-mi mai pună
întrebări atât de grele.

― De câteva ori, spun cât de sincer pot.

Îmi vine să te sărut de fiecare dată când
eşti tristă.

Intrăm în pădure şi devin mai atent la

picioarele ei decât la ce întrebări îmi
pune. Faptul că păşeşte cu spatele mă
ţine într-o alertă continuă şi îmi fac griji
să nu se împiedice sau să calce strâmb.

― Şi de ce n-ai făcut-o până acum? vrea

ea să ştie.
― Ştii de ce, răspund rapid. Nicole, ai
grijă pe unde calci.

Însă nici nu pare să mă audă. Continuă să

meargă cu spatele şi să-mi provoace
palpitaţii.

― Vrei să faci dragoste cu mine?

Şi mă opresc. Atât din mers, cât şi din

respirat.

Capitolul 15
Fac câţiva paşi prin întuneric, sărind
peste rădăcini. Caut un răspuns în mintea
mea bulversată.

― Mai ţii minte conversaţia

noastră despre sex? o întreb brusc,
răsucindu-mă spre ea.

Deşi suntem în pădure, lumina

lunii reuşeşte să se strecoare printre
crengile copacilor şi mă ajută să o zăresc
lângă un trunchi.
 ― Da, îmi răspunde încet. A fost o
conversaţie stânjenitoare pe care n-am
să o uit niciodată.

― Şi ce am spus despre sex?

― Că e important să o facem cu
persoana pe care o iubim, redă cuvânt cu
cuvânt exact ceea ce i-am spus în urmă
cu cinci ani, imediat ce a împlinit
cincisprezece.
 Ei bine, pot să recunosc că am
încălcat de multe ori propriul sfat şi nu l-
am luat niciodată în considerare, însă în
conversaţia aceea de-a dreptul jenantă
am încercat să o fac pe ea să-l ia în
serios. Nu ştiu exact cât de tare a fost
atentă şi dacă a înţeles pe deplin ceea ce
voiam să-i comunic, pentru că viaţa
sexuală a lui Nikki a fost o chestie de care
nu am ţinut morţiş să mă interesez. Nu
pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că am
tins să cred că merită măcar atâta
intimitate.

Nici ea nu a vrut neapărat să mă

ţină la curent cu partea asta din viaţă. Am
evitat să pun întrebări. Doar am deschis
subiectul când am crezut că e pregătită
pentru o astfel de discuţie – pe care
oricum trebuia să o purtăm. Asta doar ca
s-o feresc de regrete şi să o pun în temă
atât cu definiţia sexului, cât şi cu ceea se
înseamnă protecţie şi cât de importantă
este.

― Şi ce crezi despre asta? întreb

curios.

― Cred că încerci să-mi eviţi

întrebarea, spune posacă şi îmi imaginez
cum se bosumflă.
 Are dreptate. Încerc să evit
întrebarea, dar totodată încerc să aflu ce
crede ea despre sex. Adevărul gol-goluţ,
cum ar spune Kristen.

― Vorbesc serios, Nikki.

― Nu înţeleg unde vrei să ajungi

cu asta.
 ― Cât de mult ai ţinut cont de
sfatul meu?

Imediat constat că aici voiam să

ajung, de fapt. Sunt curios. Probabil
mereu am fost curios dacă a lăsat
vreodată un băiat să o atingă, doar că
niciodată n-am găsit curajul să o întreb,
pentru că s-ar presupune să-i încalc şi
ultima fărâmă de intimitate pe care i-o
pot oferi.

― Vrei să ştii dacă am mai făcut

sex până acum?
 Mă strâmb. E aceeaşi esenţă, doar
că întrebarea e pusă într-un mod tăios de
direct.

― Asta vrei să ştii, Seth? insistă.

― Bănuiesc că da, mormăi.

O aud chicotind. Atât de gingaş

încât nu o pot lua drept jignire sau
batjocură. Nu râde de mine.
 ― Sunt virgină.

Confirmarea mă ia cumva pe
nepregătite. În sinea mea e un amestec
de contraziceri. Pe o parte sunt
dezamăgit, pentru că nu are câtuşi de
puţin habar despre asta. Pe de altă parte,
sunt mândru de ea. Nu ştiu cum am avut
tupeul să mă aştept la altceva din partea
ei. În ciuda ultimelor evenimente, Nikki a
fost mereu cerebrală. Şi-a preţuit corpul,
şi-a protejat inima şi mândria.
 ― Ai douăzeci de ani, încerc să
caut o explicaţie. Nu ai fost niciodată
curioasă să afli cum este să faci sex?

― Ba da, mi-o trânteşte. De la

conversaţia noastră am început să fiu
curioasă.

― Şi cum ai rezistat? Adică,

bănuiesc că au fost câţiva băieţi
interesaţi de tine la liceu. Cum ai rezistat
să nu încerci cu unul dintre ei?

Vocea îmi sună încărcată de

curiozitate.
 ― Pentru că mereu am sperat să-
mi arăţi tu cum este.

Înghit în sec. Până să mă întrebe

dacă aş vrea să fac dragoste cu ea, nu
credeam că are o astfel de dorinţă. Mă
copleşeşte. Mă doreşte şi doar gândul
ăsta îmi provoacă o zvâcnire în pantaloni.

― De ce eu?

― Tu ai mai făcut-o.
 ― Asta e explicaţia ta? pufnesc. Că
am mai făcut-o?

― Nu doar atât. Am încredere în

tine. Ştiu că nu o să mă răneşti. Mai ştiu
şi că nu voi regreta după aceea, pentru
că nu ai face-o niciodată din egoism, doar
pentru propria-ţi plăcere. Ai avea grijă de
mine.

― Normal, mă grăbesc să o aprob.

Mă încrunt. Pe asta nu am gândit-

o deloc. Discuţia asta în mod clar e una
ipotetică, aşa că nu văd de ce m-aş grăbi
să o aprob, în ciuda faptului că are
perfectă dreptate.

― Mai ştiu şi că mă iubeşti,

adaugă cu o voce senină şi sigură pe ea.
Nu m-aş simţi folosită.

Mă abţin să o mai aprob, deşi are

dreptate din nou. O iubesc şi dacă aş face
asta vreodată, nu aş face-o ca să-mi
satisfac vreo curiozitate.

― De aceea vreau să o fac cu tine.

 Izbucnesc în râs. Mă amuză faptul
că e atât de curajoasă să-mi spună toate
astea doar pentru că e întuneric şi nu-i
pot vedea clar expresia feţei. Cel mai
probabil e roşie ca racul şi abia stă în
picioare de emoţie. Nikki a mea nu mi-ar
spune niciodată toate astea într-un loc în
care aş putea-o privi direct.

Aud un foşnet. Crenguţele

pocnesc sub tenişii ei când se apropie. O
simt prinzându-mă de mâini.

― Acum, întrebarea ar fi dacă

simţi acelaşi lucru.
 ― Nu e suficient să ai încredere în
mine, îi spun calm. Sexul e mai mult
decât o curiozitate, Nicole. Nu o să fac
niciodată dragoste cu tine doar ca să-ţi
arăt cum e.

― Aşadar, e un „nu"?

― Aşadar, e un „mai gândeşte-te

dacă asta vrei cu adevărat".

― Ţi-am spus, vreau să o fac cu

tine. Sunt sigură de asta.
 ― Vrei să-ţi satisfaci o curiozitate
cu mine, o contrazic. Nu e în regulă.

Din nou nu-mi urmez propriul sfat.

― Nu sunt atractivă?

Întrebarea ei mă face să oftez. Nu

ştiu cum să-i spun cât de clar se poate că
e foarte atractivă, aşa că ţin să-i arăt. Îi
cuprind mâna şi i-o lipesc de erecţia mea,
ţinându-i degetele sub control când
acestea încearcă să se strângă în jurul
meu. Nu spune nimic, dar o aud inhalând
zgomotos.
 Îi mut imediat mâna, lăsând-o să
se lipească de pieptul meu.

― Eşti frumoasă, Nicole. Orice

bărbat ar vrea să aibă parte de toată
atenţia pe care mi-o oferi mie. Oliver,
Noah... Amândoi roiesc în jurul tău şi
cerşesc o fărâmă de atenţie. De ce mă
alegi pe mine?

― Te iubesc pe tine, murmură

încet. Sunt conştientă de cât de multe
putem pierde şi îţi înţeleg punctul de
vedere. Înţeleg de ce nu vrei să fii cu
mine. Dar nu e ca şi când pot schimba
ceea ce simt pentru tine. Aş vrea să pot
să-l iubesc pe Oliver sau să-l plac pe
Noah. Aş prefera să fac asta, decât să mă
lovesc de refuzul tău la nesfârşit. Am
putea...

Se opreşte, deşi nu o întrerup.

― Spune-mi, o îndemn când văd

că nu-şi mai găseşte curajul să vorbească.

― E prima vacanţă a noastră. E

prima oară când petrecem atât de mult
împreună. Vreau să facem ceva. Vreau să
profităm de ea.
 ― Ce prostie vrei să-mi mai
propui, Nicole Kimble? chicotesc, puţin
înspăimântat.

Mă sperie de fiecare dată ideile ei.

Am aflat cât de absurde pot fi din
momentul în care mi-a propus să ne
căsătorim.

― Vreau ca în vacanţa asta să

facem tot ce ne poate trece prin cap, fără
să gândim prea mult. Poţi face asta?

Întrebarea ei e mai dificilă decât

cealaltă. Mă pune într-o situaţie în care
nu ştiu cum să o gestionez în aşa fel încât
să nu o mai forţez să se lovească de un
alt refuz.

Devine din ce în ce mai greu să o

fac fericită şi, totuşi, să păstrăm relaţia
noastră intactă. Ideea ei nu doar că e
tentantă în aceeaşi măsură în care e
periculoasă, ci presupune că ar trebui să
uităm tot ce se întâmplă în vacanţa asta
din momentul în care se va termina.

Nici Nikki, nici eu nu am putea

îndeplini a doua parte, atâta timp cât se
vor întâmpla lucruri între noi.
 ― Ce vrei mai exact, Nikki? întreb
debusolat. Pentru că ideea ta cuprinde
multe lucruri pe care nu cred că le pot
face.

Aceasta oftează şi îmi dau seama

că nu e răspunsul la care se aştepta. Din
nou se loveşte de refuzul meu, deşi am
ţinut să nu-i spun „nu".

Nu o mai pot face.

Nu mai funcţionează.

― Ok, mormăie. Uită de asta.

 Dă să-şi retragă palma lipită de
pieptul meu, însă o prind la timp de
degete şi le oblig să se aşeze la loc. I le ţin
acolo, iar cealaltă mână i-o trec după
gâtul meu, aplecându-mă uşor spre ea.

Pierd teren. Simt asta.

― Nu te îndepărta, îi cer.

― Înnebunesc cu tine, Seth!

replică tare, vizibil iritată. Nu ştiu ce vrei.
 ― Nici eu nu ştiu ce vreau, iubito.
Tot ce ştiu este că nu-mi poţi cere să uit
tot ce se întâmplă aici. E imposibil. Aşa
că... la naiba cu asta!

Mă înfig în ea la propriu,
înşfăcând-o cu ambele braţe. Icnetul pe
care îl scapă îmi spune că nu era deloc
pregătită pentru un sărut. Nici n-am ţinut
să i-l cer sau să-i las răgaz.

Palmele mele îi cuprind fundul şi o

ridică spre mine. Bazinul i se freacă de
erecţia mea înainte ca picioarele ei să
atingă din nou pământul. Oftăm
amândoi. Ne înghiţim nemulţumirile cu
un sărut mai aprins, care nu mai are nici
măcar o notă din inocenţa de altădată.

Nu mai sunt blând. Deşi tremură

cu putere, o lipesc cu spatele de
trunchiul unui copac şi o sărut mai adânc,
invadându-i cavitatea cu o foame pe care
nu o recunosc. Pieptul mi se încarcă cu o
emoţie la care nu mă gândesc prea mult.
E o emoţie care mă face să fiu de
nestăpânit. E dorinţă pură.

Mâinile îmi urcă pe abdomenul ei

şi îi cuprind sânii prin tricou. Strâng ritmic
globurile elastice, aşteptându-mă oricând
să mă oprească. Vreau să mă oprească.
Însă în loc de asta, Nikki îşi împinge sânii
mai adânc în palmele mele, arcuindu-şi
totodată spatele. Caută să mă încurajeze,
dar nu e ca şi când aş avea nevoie de un
impuls.

Îmi înfig dinţii în buza inferioară şi

cărnoasă. Scapă un al doilea oftat, care
se aseamănă din ce în ce mai mult cu un
geamăt. Trag buza după mine când mă
retrag, apoi îmi cobor gura pe gâtul ei,
făcând-o să-şi încline capul. Cât îi sărut şi
ling pielea fierbinte, una dintre mâinile
mele îşi găseşte curajul să se strecoare
sub tricou. Agăţ cu degetele un sfârc
înălţător şi excitat şi îl cicălesc. Genunchii
ei încep să tremure şi mai tare şi de data
asta mă aştept oricând să leşine.

O întorc brusc cu spatele. Mâinile

ei se prind de trunchiul copacului ca s-o
menţină în picioare, iar eu mă trezesc
cotrobăind după nasturele pantalonilor
săi scurţi. I-l desfac şi mă opresc cu
degetele blocate sub betelie când aud
vocea lui Oliver venind din apropiere. O
strigă pe Nikki şi pare să se apropie din ce
în ce mai mult de locul în care suntem.

Îmi pun cealaltă mână lângă capul

ei, pe trunchiul copacului a cărei scoarţă
îmi zgârie palma. Pe cealaltă nu
îndrăznesc să o mişc, dar şi aşa simt cât
de aproape sunt de ţintă. Nu doar că e
strecurată sub betelia pantalonilor săi, ci
e strecurată chiar şi sub cea a lenjeriei
intime. Doar o mişcare şi aş putea să o
ating. Aş putea să aflu cât de udă e.

Îmi las fruntea să se sprijine de

creştetul capului său şi strâng din dinţi.
Atât de aproape. Am fost atât de
aproape să nu-mi ascult propriul sfat şi să
îmi satisfac curiozitatea. Simt nevoia
disperată de a şti cât de tare mă vrea.

Dau să-mi retrag mâna când îl aud

pe Oliver păşind zgomotos peste
rădăcini, chiar în faţa copacului după care
ne aflăm. O strigă din nou, iar Nikki îmi
cuprinde încheietura ca să-mi oprească
îndepărtarea. Cu mâna îmi împinge
degetele mai adânc, îndemnându-mă să
duc la bun sfârşit ceea ce am început.
Înţeleg că nu vrea ca Oliver să o găsească
şi că puţin îi pasă de prezenţa lui. Nici
măcar faptul că e atât de aproape de noi
nu o împiedică să-mi arate că, într-
adevăr, mă vrea.

Cu vârful lor îi ating clitorisul şi îi

simt imediat umezeala. Braţele îmi
tremură şi ele şi îmi las fruntea pe umărul
ei, îngropându-mi faţa în părul brunet şi
lăsat pe spate.
 Însă tot momentul nostru intim se
spulberă când înţeleg că Oliver nu o s-o
lase baltă. Îmi retrag mâna cu degetele
umezite şi, mânat de o curiozitate şi mai
nebună, le vâr în gură chiar sub ochii ei.
Apoi o ajut să-şi încheie pantalonii, în
ciuda opunerii sale.

― Nikki!

― Nu mai ţipa, amice! mă răstesc

iritat. Te-am auzit de prima dată.

Nikki oftează, pesemne că nu asta

e ceea ce voia ea să se întâmple. Oliver
apare brusc lângă noi, făcându-ne să
tresărim.

― Ce faceţi aici? întreabă curios.

― Căutam frăguţe, replic ironic.

Profit de faptul că e prea întuneric

să mă vadă şi îmi dau ochii peste cap,
ironizându-l şi mai mult. Apoi chicotesc.
Îmi imaginez ce ar adăuga Nikki la replica
mea. Mi-ar spune că nu cresc frăguţe în
pantalonii ei.

― Pe bezna asta?
 Pufnesc. Urmează o clipă de linişte
şi îmi dau seama că Oliver încă nu s-a
prins. Nici nu cred că îmi doresc să afle,
cel puţin nu într-un mod ca acesta.

― Am găsit câteva, mormăi,

vârându-mi din nou degetul care a atins-
o pe Nikki intim şi gustându-l. Sunt bune.
Delicioase chiar. Dulci, aşa cum mă
aşteptam.

Îmi pironesc privirea pe bruneta

lipită de copac şi o aud icnind.
 ― Grozav, mormăie Oliver la fel
de confuz. Ne întoarcem?

Porneşte înaintea noastră şi, când

dau să-l urmez, mâna lui Nikki mă prinde
de braţ şi mă opreşte.

― Unde pleci? mă întreabă încet.

De ce nu i-ai spus?

Oftez.

― Oliver e prietenul nostru,

Nicole, şoptesc. Cred că merită mai mult
decât să afle astfel.
 ― Şi ce propui? vrea ea să ştie,
vorbind de data asta printre dinţii
încleştaţi de iritare. Să ne ascundem doar
ca să nu-i frângem sentimentele? Cum
rămâne cu ale mele? Nu vreau să mă
feresc.

― Nu-ţi cere nimeni să te fereşti,

o asigur. Dar cred că ar fi mai indicat să-l
faci chiar tu pe Oliver să înţeleagă că nu
ai sentimente pentru el.

― Cum?
 ― Comunicându-i într-un mod cât
se poate de delicat. Dacă vrei să
continuăm, trebuie prima dată să ne
asigurăm că singurii care vor ieşi răniţi
din toată treaba asta, suntem noi.

Capitolul 16

Mă apropii de fereastră, gânditor. Nikki şi

Noah par să se cicălească pe ponton. O
face să râdă atât de tare, încât o aud
până aici, la etaj, în dormitorul nostru. Se
aruncă asupra ei. O gâdilă. O ia în braţe şi
se preface că o aruncă în lac, făcând-o
totodată să ţipe printre hohote.

Iar eu stau aici, înăuntru,

întrebându-mă cum o voi scoate la capăt.
Nikki vrea din ce în ce mai multe de la
mine şi nu ştiu dacă voi fi capabil să îi
ofer. Ba mai mult, toată chestia asta a
ajuns să mă macine şi să mă consume
atât de tare, încât am început să mă lupt
cu mine însumi, nu doar cu ea. Încerc să
mă opresc de fiecare dată şi nu mai
merge. Lucrurile au început s-o ia la vale
cu viteză şi sunt imposibil de oprit.
 Şi nu-mi vine să cred că am ajuns
să iau în calcul soluţia de a-i frânge inima
cu bunăştiinţă. Singurul lucru pe care îl
mai pot face în stadiul ăsta este să-i tai
creanga de sub picioare într-un mod cât
se poate de delicat, dar oricum o să fie
brutal. Oricât de blând aş încerca să fiu, o
s-o doară ca naiba. În concluzie, o să mă
doară şi pe mine ca naiba.

Ies din dormitor, clătinând din cap.

Îmi promit mie însumi că e ultima oară
când voi mai pune gura pe alcool. Nu
doar că îmi întunecă raţiunea, dar îmi
scoate la iveală dorinţe pe care nu le pot
ţine sub control atâta timp cât nu judec
cu întregul creier.
 Ajung afară şi hotărârea mea
rămâne la fel de intactă. Mă aştept să-mi
schimb decizia cu fiecare pas pe care îl
fac spre ea, însă nu se întâmplă deşi pe o
parte mi-aş dori.

Nu vreau să o rănesc.

Nu vreau să-i frâng inima.

 Nu vreau să o fac să nu mă mai
poată privi.

Şi totuşi rămâne cea mai corectă

alegere.

Ajung pe ponton, unde Nikki şi

Noah se opresc din joacă. Zâmbetul ei
frumos dispare când îmi vede expresia,
iar prietenul meu se retrage în linişte,
lăsându-ne singuri.
 Mă apropii. Deschid gura, iar ochii
ei se măresc de frică, pesemne că ştie că
n-o să-i placă ce o să audă.

― Nu, Seth!

― Dumnezeu mi-e martor că nu

vreau să-ţi fac asta, iubito. Ştii cât de
mult te iubesc şi ultimul lucru pe care l-aş
face cu intenţie este să te rănesc, dar nu-
mi dai de ales. Chestia asta trebuie să se
oprească. Aseară nu judecam la rece, aşa
cum o fac acum, şi lucrurile au
degenerat. Una este să te sărut, alta este
să mă laşi să te ating.
 ― Seth...

Face un pas spre mine şi dau

înapoi din instinct. Nu suport să se
apropie de mine când situaţia e atât de
tensionată. Aş da înapoi nu doar cu paşii
şi aş amâna inevitabilul.

― Alta e să vrei să te culci cu

mine, Nicole. Nu e sănătos deloc. Nu se
va întâmpla niciodată. Te-am crescut. Te-
am şters la nas de muci atunci când erai
răcită, te-am spălat ca pe un copil mic
când veneai murdară de la joacă. M-am
jucat cu tine cu păpuşile, la naiba! Mă uit
la tine şi îmi amintesc de toate astea. Nu
pot să te privesc altfel. Chiar nu pot. Aşa
că toată treaba asta trebuie să înceteze.
Trebuie să încetezi să mai ai sentimente
atât de profunde pentru mine şi să-ţi
revii, căci nu o să te iubesc niciodată la
fel. M-am lăsat târât în asta pentru că
voiam să te fac fericită. Numai eu ştiu cât
încerc să te fac fericită.

Restul discursului mi se opreşte în

gât. Ochii ei sunt plini de lacrimi şi nu mai
găseşte curajul să mă privească direct. Se
uită în gol la pieptul meu şi ştiu că se
străduieşte să se abţină. Braţele îi
tremură pe lângă corp, inerte. Umerii săi
sunt lăsaţi. Toate sunt semne ale durerii.

Şi simt cum mi se rupe sufletul. Eu,

cel care a încercat mereu să o facă
fericită, o dobor la pământ. Brutal.
Nemilos. O calc în picioare şi sunt
conştient de asta şi mă întreb cum voi
reuşi să mai trăiesc cu mine însumi.

Dacă eu simt că mi se frânge inima

în atât de multe feluri, ce simte ea
bănuiesc că întrece limitele normalului.
Toate cele care încep cu „nu vreau" se
întâmplă.

O rănesc.

Îi frâng inima.

O fac să nu mă mai poată privi.

― Ştiu cât de greu îţi este acum,

adaug. Dar o să fie mai bine. Îţi promit că
o să fie.

― Seth.
 Noah se înfiinţează în spatele meu
şi îmi atinge umărul. Mă uit scurt la el şi
mă dau înapoi, lăsându-i loc să treacă pe
lângă mine şi să o cuprindă în braţe în
momentul în care Nikki izbucneşte în
plâns atât de sfâşietor încât şi ochii mei
se umplu de lacrimi.

Şi mă retrag, pentru că ştiu că nu

am cum să o ajut. Ba din contră, dacă eu
aş fi cel care ar îmbrăţişa-o acum,
durerea ei ar copleşi-o şi mai mult.

Aşa că, tot ce pot să fac, este să

mă întorc în casă şi să stau într-un loc din
care nu mă poate vedea. Mă sprijin de
blatul din bucătărie, convingându-mă de
unul singur că e în continuare cea mai
corectă alegere şi că episodul ăsta va
trece într-un final. Am de gând să-i ofer
lui Nikki răgazul de care are nevoie
înainte să mă mai apropii de ea. Şi ştiu de
pe acum că o să fie al naibii de dificil să
mă mai primească în suflet. Pentru că da,
sunt sigur că o să facă tot posibilul să mă
scoată cu totul.

Tot ce a simţit pentru mine

vreodată... o să se ducă. Şi tot ce îmi
datora o să se şteargă. Acum suntem
chit. Eu am crescut-o, iar acum o oblig să-
mi plătească.
 Aşadar, nu sunt cu nimic diferit
faţă de Kimble.

― Ce naiba se întâmplă?

Kristen intră vijelios în bucătărie şi

tot ce mai apuc este să-mi şterg obrajii
de lacrimi. Pot spune că dracu' mi-o
scoate în cale în momentul ăsta prost.

― De ce plânge Nikki?

― Doar tu eşti vinovată! zbier la

ea, cuprins de o furie nebună.
 Şatena sare un pas în spate, luată
prin surprindere. Ochii ei căprui se
măresc de groază şi, în mai puţin de un
minut, bucătăria se umple.

― Ce se întâmplă? întreabă şi
Dean, privindu-ne nedumerit pe rând.

― Nu ştiu, mormăi. Întreab-o pe

idioata asta, care nu ştie să facă altceva
decât să-şi bage nasul în viaţa mea!

Connor îşi saltă curios sprâncenele

şi îşi priveşte iubita la fel de nedumerit.
 ― Eşti mulţumită acum, că ştii? o
întreb. Nu puteai dormi noaptea dacă nu
aflai ce simte Nikki?

― Ce?

― Ai distrus tot! o acuz. De fapt,

m-ai obligat să distrug totul. Dacă nu te
băgai...

Dean mă pocneşte brusc peste

faţă, făcându-mă să tac.
 ― Termină! îmi ordonă. Orice
naiba aţi distrus, sunt sigur că se poate
repara. Nu trebuie să urli la ea.

― Nu trebuie? pufnesc. Tot ce m-

am chinuit să construiesc anii ăştia s-a
dus dracului! Nikki mă urăşte. Dacă încă
n-o face, sunt sigur că o s-o facă într-un
final. Nu vom mai putea sta în aceeaşi
casă pentru că n-o să mai poată să mă
privească. Şi asta doar pentru că am fost
nevoit să-i urlu în faţă că nu o iubesc în
aceeaşi măsură. Aşa că, oare nu trebuie
să urlu?
 Acesta scutură din cap, bulversat.
Bănuiesc că nu a înţeles nimic din ce tot
turui aici, pentru că încă nu e pus la
curent cu totul. Dar când o să afle, sunt
sigur că el o să înţeleagă de ce simt
nevoia asta terifiantă de a urla la Kristen.

Sau nu.

Adevărul este că niciunul dintre ei

nu va înţelege cu exactitate ceea ce
tocmai am pierdut. Niciunul dintre ei nu
va înţelege cât de dureroasă e gheara
care îmi strânge acum pieptul. Mă face să
vreau să plâng.
 S-a terminat. Tot ce am avut va
dispărea şi voi rămâne cu nimic. Nikki va
pune între noi o distanţă mai mare decât
Marele Canion, o distanţă pe care nu voi
fi niciodată capabil să o străbat. O s-o
pierd, dar oricum o pierdeam într-un fel
sau altul. Era inevitabil.

Mă uit la cei din jurul meu şi

expresiile lor nedumerite nu fac altceva
decât să mă scoată din sărite. Părăsesc
cabana nervos, evitând să mai arunc vreo
privire spre ponton. Pornesc pe poteca
ce duce spre oraş pe jos, fără să mă
asigur dacă Nikki şi Noah mai sunt acolo.
 Pot spune că mi-am făcut-o cu
mâna mea. Am ajutat dezastrul, l-am
lăsat să intre în viaţa noastră. I-am dat
speranţe lui Nikki pe când eram pe deplin
conştient că nu se va alege nimic bun din
asta. Kristen nu poartă decât un gram de
vină, în timp ce restul e a mea. Kristen a
fost doar scânteia care a aprins focul, iar
eu am fost vântul care a îndreptat flacăra
spre pădure.

Dar ştiu. Ştiu că am făcut-o ca s-o

văd fericită. Ca s-o opresc din plâns.

Trei zile trec de parcă ar fi trecut

trei luni. Trei zile în care am fugit de ea şi
ea de mine. Trei zile în care nu ne-am
întâlnit deloc, deşi stăm sub acelaşi
acoperiş. Şi am ajutat la asta. Am rupt-o
la fugă din prima clipă în care o auzeam
pe scări sau ieşind din dormitor. M-am
ascuns cu gândul să-i ofer răgazul promis.

Şi nu mă simt mai bine. Nici ea nu

se simte mai bine. Căci o aud. O aud
întrebând-o pe Kristen de fiecare dată
dacă sunt acolo. Şi fug. Plec pentru că
altfel ştiu că nu o să-şi găsească
îndeajunsul curaj să coboare.

După trei zile ca Iadul mă trezesc

plimbându-mă din nou. A devenit un
obicei. Doar că, diferit de dăţile trecute,
de data asta nu sunt singur pe poteca ce
duce spre oraş, suficient de lungă cât să
mă gândesc la o mie de modalităţi prin
care aş putea muri. În faţa mea, la vreo
douăzeci de metri distanţă, e o maşină
pe care nu credeam că o s-o văd
vreodată pe un drum ca ăsta. E o maşină
luxoasă, un Bentley, iar şoferii nu se
zăresc pe nicăieri.

Mă apropii. Ţinând cont că drumul

forestier pe care se află duce doar spre
cabana noastră, mă face să fiu curios în
privinţa celui care o conduce şi a scopului
pentru care se află aici.
 Sunt la doar câţiva paşi distanţă
când văd mişcare în dreapta mea şi o
voce străină spune răspicat:

― Dacă m-ai târât până aici

pentru o simplă bănuială, Richard, nu ştiu
ce-ţi fac!

Grăbit, mă ascund după primul

copac şi rămân nemişcat şi într-o poziţie
din care reuşesc să văd în continuare
maşina. Doi bărbaţi ies din pădure şi se
opresc în faţa ei. Pe unul dintre ei îl
recunosc imediat. Domnul Mitchell,
proprietarul cabanei, stă alături de un om
vizibil avut, care nu s-a sinchisit să-şi
scoată costumul de firmă în favoarea
unui echipament mai potrivit pentru o
plimbare în natură.

― Vă spun, domnule Cohan. De

data asta nu e o simplă bănuială. Dacă aţi
vedea-o... e doamna Cohan în picioare!

Aşa zisul domn Cohan îşi strânge

pumnii de exasperare, arătând gata
oricând să-l pocnească pe Mitchell în
plină figură. E nervos, furios chiar. Iar
domnul Mitchell are o atitudine care
denotă doar supunere. Se comportă de
parcă ar fi servitorul lui.
 ― Şi câţi ani ziceai că are?
întreabă domnul Cohan, încercând să se
abţină.

― Nu ştiu, mormăie Mitchell,

aplecându-şi capul când celălalt bărbat se
uită urât la el. Dacă aţi vedea-o, domnule
Cohan, nici dumneavoastră n-aţi putea
să-i aproximaţi vârsta.

― Arată măcar de vârsta

Gabriellei?

Mitchell ridică vag din umeri,

incapabil să dea un răspuns concret. Iar
eu încă mă străduiesc să prind firul
poveştii.

Domnul Cohan îşi scarpină

încurcat ceafa plină de păr grizonat. În
ciuda albului care predomină peste
negrul din capul său, domnul Cohan are
în jur de patruzeci de ani şi e vizibil faptul
că e bogat şi maşina e a lui.

― Tu îţi dai seama că arătăm ca

doi proşti? îl întreabă pe muntean, din
nou iritat. Nu putem năvăli peste ei dintr-
o simplă bănuială.
 ― Am putea bate la uşa lor, doar
că lucrurile nu sunt atât de simple. E
înconjurată de prieteni, iar cel care pare
să-i fie iubit nu cred că ar fi prea bucuros
dacă ne-am exprima dorinţa de a vorbi cu
ea. E foarte protector cu fata.

Îmi dau seama într-un final că

vorbesc despre Nikki. Încă de la început,
Mitchell a prezentat un interes ciudat
pentru ea, însă nu la asta mă aşteptam
cu adevărat. Aveam multe ipoteze în
privinţa comportamentului său şi toate
se spulberă. Adevărul este că n-am nici
cea mai vagă idee ce vor de la ea.
 ― Cum ziceai că o cheamă şi de
unde ziceai că vin? întreabă Cohan şi mai
încurcat.

― O cheamă Nikki. Cred că e

prescurtare de la Nicole. Şi nu ştiu de
unde vin, domnule. Nu m-am gândit să
întreb.

― Ei bine, Richard. S-a terminat cu

plimbarea pe azi. Dacă nu vii la mine cu
informaţii solide, nu doar cu bănuieli, nici
nu vreau să te mai aud!
 Şi Cohan urcă în maşină pe
bancheta din spate, trântind nervos
portiera în urma lui.

Capitolul 17

Ajung la cabană abia spre seară, însă nu

intru. Pe fereastră observ că toţi sunt
strânşi în bucătărie pentru a servi cina,
inclusiv Nikki. Şi cum presupun că nu e
pregătită să dea ochii cu mine, rămân
afară şi iau loc pe verandă, pregătit să
aştept.
 După doar zece minute, uşa se
deschide şi Noah iese ţinând în mână o
farfurie. O pune lângă mine înainte de a
se aşeza pe aceeaşi treaptă şi a-mi zâmbi
stângaci.

― Te-am văzut aici, se scuză el.

Împinge farfuria mai aproape de

mine. Arunc o singură privire asupra ei şi
ştiu cine a pregătit-o. Nikki a avut mereu
obiceiul să mi-o taie în bucăţele mici,
numai bune de băgat în gură.

E mâncarea mea preferată. Ori

încearcă să mă ademenească, ori sunt
paranoic şi farfuria asta nu înseamnă
nimic, deşi aş vrea.

― Încă nu e pregătită, îmi spune

Noah, întrerupându-mi şirul gândurilor.
Mai aşteaptă puţin înainte să dai ochii cu
ea.
 ― N-am zis nimic, mă apăr.

― Ştiu, dar văd pe faţa ta dorinţa

de a da buzna în casă.

Noah ştie să mă citească. Aş da

într-adevăr buzna în casă, dar nu o fac.
Rămân pe verandă şi înfig iritat furculiţa
într-un cub de friptură de vită, vârând-o
grăbit în gură. O mestec încet doar ca să
nu vorbesc. Noah mă priveşte atent, pe
jumătate amuzat şi pe jumătate... nu ştiu.
 ― Am invitat-o din nou în oraş, îmi
mărturiseşte de îndată ce se asigură că
înghit.

― Lasă-mă să ghicesc, îi cer. A

acceptat.

― Aş fi vrut eu. M-a refuzat. Iar.

Chicotesc. Nici eu nu ştiu de ce mă

amuză asta. Ar fi fost o idee bună să
înceapă să iasă cu Noah, deşi nu mi-ar fi
convenit neapărat. Poate că el ar fi fost în
stare să o facă fericită.

Expresia lui tâmpă mă face să râd

şi mai tare.

― Ce te hlizeşti? Încă n-ai auzit tot

şi presimt că nu o să mai rânjeşti aşa
după ce ţi-o voi spune.

― Ce ar mai fi de auzit?
 Vâr în gură o altă bucată de
friptură.

― Nikki a început să-şi petreacă

din ce în ce mai mult timp cu Oliver.

Şi mă înec. Cel care râde acum e

Noah şi o face în hohote, în timp ce eu
tuşesc de parcă aş vrea să-mi scuip
plămânii.

Oliver. Aşa îmi trebuie. Oarecum

era de aşteptat. Oliver e oportunist. A
profitat de situaţie şi s-a strecurat cumva
sub pielea ei, iar Nikki nu l-a împiedicat.

Arunc furculiţa în farfurie, simţind

cum toată pofta de mâncare îmi dispare
subit. Aş fi preferat să iasă cu Noah, căci
îl prefer mai mult pe el. Cel puţin el nu
arată ca şi când singurul scop al său ar fi
să-i intre în chiloţi.

― Poate că...
 ― Se ţineau de mână, mă
întrerupe Noah înainte să-i caut lui Nikki
vreo scuză. Au fost cât pe ce să se sărute,
doar că prezenţa mea a amânat
evenimentul.

Oftez. Aşadar, m-am înşelat în

privinţa ei. Caută să se răzbune pe mine
pentru că ştie că nu-l plac pe Oliver când
îi dă târcoale. Vrea să mă rănească la
rândul ei şi o parte din mine simte durere
în momentul de faţă. Partea aceea care o
place mai mult decât ca pe o soră.
 ― E alegerea ei, mormăi.

Noah clatină din cap, pesemne că

nu-i place reacţia mea şi faptul că nu fac
nimic în privinţa celor doi. Şi chiar nu am
de gând să fac.

― Când am venit aici, nu mă

aşteptam să găsesc atâta dramă,
mărturiseşte Noah, smulgându-mă iar
dintre gânduri. Nici eu nu ştiu la ce mă
aşteptam, dar clar nu la asta. Parcă am
ajuns să fac parte dintr-o telenovelă.

― Eşti doar frustrat că l-a ales pe

el în detrimentul tău. Ce credeai? Că o să
umble după tine doar pentru că ai o
maşină sport?

― Am şi bani, rânjeşte.

Îmi dau ochii peste cap.

― N-am crescut-o materialistă.

Puţin îi pasă de lucrurile astea.

― Păcat, pufăie. M-ar fi tentat să

o iau cu mine acasă.
 Mă uit lung la el, cu o sprânceană
arcuită. Îmi dau seama că vorbeşte serios
în momentul în care îl văd că nu vrea să
mai adauge ceva ironic sau să
izbucnească în râs.

― Tu chiar ai impresia că ţi-aş fi

dat-o? întreb uluit. Nu e un lucru pe care
putem să ni-l împrumutăm, Noah! Nu e
camioneta pe care mi-ai dat-o!

― I-aş fi propus, dacă m-ar fi ales

pe mine în detrimentul lui Oliver, spune
sincer. I-aş fi aşternut în faţă o
oportunitate.
 Mă holbez la el din ce în ce mai
şocat. Nu e Noah cel care vorbeşte. Cel
puţin nu e Noah pe care îl cunoşteam eu.
Cel din faţa mea e doar un măgar care a
căpătat impresia că poate avea orice
odată cu faptul că s-a îmbogăţit peste
noapte de pe urma IT-ului. E un geniu cu
un caracter infect.

― Glumeşti? mârâi. De-asta ai

venit aici? Să o iei pe Nikki? Prietene, nu
a fost niciodată a ta!

― Nici a ta, mi-o trânteşte sec.

Doar pentru că ai luat-o din faţa casei şi
ai avut-o în grijă câţiva ani nu înseamnă
că e obligată să rămână cu tine doar
pentru că îţi datorează ceva.

― Nu i-am cerut nimic, replic din

ce în ce mai iritat.

― Poate că nu, dar te comporţi cu

ea de parcă ar fi proprietatea ta.

Scrâşnesc din dinţi.

― Îi controlezi viaţa.
 ― Încerc să o protejez,
argumentez în apărarea mea.

― Nu o poţi proteja la nesfârşit.

Nu mai e un copil. Trebuie să o laşi să
facă propriile alegeri.

― Cum ar fi să se întoarcă cu tine

în locul care nu i-a adus nimic altceva
decât suferinţă? întreb ironic.

Noah ridică din umeri, ca şi când

n-ar fi mare lucru.
 ― Pot să o protejez la fel de bine
ca tine, mormăie. Ba mai mult, îi pot oferi
o viaţă mult mai bună ca cea pe care o
are în Parker.

― Are aici tot ce îi trebuie, îl

contrazic. Nu i-a lipsit nimic. Am muncit
pentru ea mai mult decât am făcut-o
pentru mine. M-am lipsit de multe ori de
ceea ce aveam nevoie, ca să-i ofer tot ce
voia. Aşadar, ia-ţi oferta şi bagă-ţi-o în
fund! Nikki nu pleacă nicăieri cu tine.

― Tu nu o poţi iubi, mi-o

trânteşte. Nu aşa cum are nevoie.
 ― Şi tu poţi? pufnesc. Noah, eşti
aici de patru zile. Nu mă face să-ţi sparg
faţa.

Acesta izbucneşte în râs, deşi nu e

un râs care să-i exprime amuzamentul
faţă de ceea ce am spus. E un râs mai
mult forţat de care vrea să se ajute să
treacă peste momentul ăsta jenant.

― Relaxează-te, amice. Nu o s-o

iau aşa cum ai luat-o tu de la soţii Kimble.
Doar îi voi prezenta opţiunile, iar ea va
alege.
 Noah se ridică de pe verandă şi
intră în casă fără să mai adauge ceva. În
schimb, eu rămân şi privesc în gol,
întrebându-mă întruna ce naiba a fost
asta. Mereu a fost curios în privinţa ei,
însă n-aş fi crezut niciodată că vrea să
meargă atât de departe.

Doar că se înşeală. Nu e alegerea

lui Nikki. Nu o voi lăsa niciodată să se
întoarcă în locul acela, chiar dacă voi fi
nevoit să mă lupt cu ea.

Mai stau pe verandă aproximativ o

oră, apoi intru în casă şi mă îndrept direct
spre bucătărie. Cu gândul că toată lumea
s-a retras în dormitoare, nu mă asigur
dacă perimetrul e liber şi dau buzna chiar
peste ea.

Scapă brusc paharul cu lapte din

mână. Tot efortul meu de a-i lăsa răgaz
se spulberă, căci amândoi ajungem în
aceeaşi încăpere şi îmi dau seama că nu e
deloc pregătită pentru asta. Cu toate
astea, nu ies. Ba din contră, mă apropii
de blat şi las farfuria pe care Noah mi-a
adus-o.

Ne aplecăm în acelaşi timp spre

cioburile de pe podea, mascate într-o
baltă de lapte. Începe să le strângă
grăbită într-un morman pe care să-l
poată aduna mai uşor cu o mătură. Atent
la ea, înfig mâna într-un ciob şi îmi
crestez palma şi aşa plină de bătături şi
răni mai vechi sau mai noi.

Mi-o retrag ca ars şi o privesc cum

se umple rapid de sânge. Nikki mă prinde
de încheietură şi mă îndeamnă să mă
ridic de pe podea. O urmez până în
dreptul chiuvetei, unde dă drumul la apă
şi îmi ţine mâna rănită sub jetul rece,
care mai alină din arsură.

În schimb, eu îmi lipesc nasul de

creştetul capului său, făcând-o să
înţepenească. Îi inhalez parfumul şi o
cuprind cu cealaltă mână, ţinând-o
aproape de mine cu toate că mă aştept
să izbucnească oricând.

Şi niciodată liniştea nu a fost atât

de binevenită. Continuă să-mi ţină mâna
sub jetul de apă în timp ce degetele ei îşi
fac de lucru cu podul palmei mele. Le
simt mângâindu-mă cu reţinere, de parcă
i-ar fi frică să mă atingă.

Îi sărut prelung creştetul capului

înainte să se retragă. O urmăresc de
lângă chiuvetă cum se îndreaptă spre
trusa medicală din colţul bucătăriei. Se
întoarce lângă mine cu o bucată de tifon
şi caută să-mi oprească sângerarea
abundentă.

Zâmbesc. Un gând nărăvaş îmi

trece prin minte şi mă face să chicotesc
amuzat. Dacă aş fi ştiut că asta o va
aduce din nou aproape, cu siguranţă mi-
aş fi crestat mâna intenţionat.

― Ce e aşa amuzant? vrea să ştie.

― Mă gâdili, blufez.

Îşi ridică brusc ochii imenşi şi mă

priveşte nedumerită.
 ― Mai aveai puţin şi îţi retezai
mâna. Tăietura asta e cât un crater şi îmi
spui că te gâdilă?

― Am trecut prin altele şi mai

rele. Nu există zi de lucru în care să nu
mă aleg cu vreo tăietură sau să-mi
strivesc degetele sub o capotă.

Oftând, îşi coboară privirea din

nou pe palmă, tamponând rana cu o
delicateţe inutilă. Oricum nu mai simt
nimic.
 ― Ştiu, mormăie la un moment
dat. Eu am fost cea care îţi schimba
bandajele.

― Ca să vezi, încerc să glumesc.

Suntem chit şi n-am ştiut.

― Eu nu ţi-am şters nasul de muci,

comentează.

― Încă nu e târziu. Mai avem

timp.
 Se opreşte. Mă uit la ea
nedumerit.

― Am vorbit deja cu Kristen, mă

informează. O să stau la ea.

― Ba n-o să stai, i-o retez prompt.

― Ba da.

― Ba nu. O să stai cu mine, aşa

cum am făcut-o până acum. Dacă vrei să
fugi în continuare, ai o cameră proprie.
Te poţi ascunde acolo când nu îmi suporţi
prezenţa.
 ― O să stau la Kristen.

Deşi tonul ei nu lasă loc de

comentarii, nu mă pot abţine şi replic:

― Dacă tu o să stai la Kristen, o să

stau şi eu. Vom sta amândoi la Kristen.

― Voi sta la Kristen singură, Seth.

― Singură, o asigur. Are mai multe

dormitoare. Nu o să te deranjez.
 Abandonează misiunea de a-mi
opri sângerarea şi îşi ridică ochii spre
mine, fulgerându-mă cu o privire
răutăcioasă.

― Poţi să-ţi scoţi capul din

propriul fund măcar acum şi să asculţi ce-
ţi spun? mă întreabă iritată. Mă mut!

― Iar eu mă mut cu tine, insist la

fel de iritat. Dacă pleci, plec cu tine. Dacă
rămâi, rămân cu tine. Oricum ai da-o,
capul meu e prea adânc înfipt în fund ca
să ascult prostiile pe care le spui. Vom
trece peste asta împreună.
 ― Seth!

― Nicole!

― Eşti atât de...

― Şi tu! Să nu crezi vreo clipă că

eşti mai brează. Tu eşti cea care vrea să
plece.

― Da, pentru că nu o să mai pot

locui cu tine. După vacanţa asta, nu o
vom mai putea face. Lucrurile nu mai
sunt la fel.
 ― Ei bine, nu poţi spune că nu te-
am atenţionat în privinţa asta. Ai vrut să
rişti. Poftim. Ai riscat. S-a ales praful, aşa
cum am presupus încă de la început.
Acum nu mai putem să locuim împreună.
Ce chestie! Am ajuns exact acolo unde
credeam că vom ajunge. Cine ar fi
crezut?

― Nu mă mai lua peste picior,

mârâie. De ce nu recunoşti că eşti un
fricos? Tocmai teama de a nu pierde
totul te-a făcut să pierzi totul.

― Nu am pierdut, mă încăpăţânez
să spun, deşi nu sunt pe deplin sigur de
afirmaţia asta. Nu voi permite asta. Încă
eşti aici.

― Doar pentru că nu am cum să

plec. Ăsta e singurul motiv pentru care
mai sunt aici.

Pe naiba. Refuz să cred una ca

asta. Putea să plece oricând şi oricum. Nu
mă îndoiesc că Oliver s-ar fi oferit să o
conducă înapoi în Parker, dacă i-ar fi
cerut-o.

― Eşti aici pentru că nu vrei nici tu

să mă pierzi.
 ― Te-am pierdut deja.

― Nu. Sunt încă aici şi nu plec

nicăieri. Ai tot dreptul din lume să fii
supărată. Am nevoie să fii supărată pe
mine, dar mai am nevoie şi să fii suficient
de curajoasă să înfrunţi asta. Dacă pleci,
o faci doar pentru că eşti la fel de
fricoasă ca mine.

Clatină din cap, strângându-şi

buzele într-o linie dreaptă. Pare să se
gândească şi ştiu că în sinea ei îmi dă
dreptate. Dacă ar fugi, ar face-o doar
pentru că e speriată. Cel mai probabil
crede că nu e suficient de puternică să
depăşească situaţia. Iar eu sunt aici, să o
ţin pe loc.

― Am auzit că eşti cu Oliver acum,

schimb brusc subiectul. Chiar crezi că e
cea mai potrivită alegere?

― Mă ajută să uit, mormăie încet.

― Se foloseşte de faptul că ai
garda jos ca să se apropie.

― Cel puţin o face cu blândeţe.

 Îmi înghit icnetul de surprindere.
Nu joacă corect.

― Ce vrei să spui cu asta? o întreb

iritat. Şi eu am făcut-o cât de blând am
putut. Oliver nu e potrivit pentru tine.

― Atunci, ce bine că tu nu ai
niciun drept să te bagi!

― E prea mare pentru tine,

continui, ignorându-i înţepătura deloc
subtilă. Vrea doar să ţi-o tragă.

― Poate că o să-l las.

 ― Apoi o să te părăsească, adaug
printre dinţii încleştaţi de nervi.

― Noroc că m-ai ajutat să mă

obişnuiesc cu asta, mi-o trânteşte pe un
ton sec, care mă lasă cu gura larg
căscată.

Ce e în neregulă cu ea? Îi înşir într-

un mod cât se poate de direct motivele
pentru care nu ar trebui să fie cu el, iar ei
nu-i pasă.

― Mâine o să te desparţi de el, îi

spun senin.
 ― Du-te naibii, Seth! Nu-mi spui
tu mie ce să fac!

― Ba da, îţi spun! mă răstesc,

făcând-o să tresară. Mâine o să te
desparţi frumos de Oliver, altfel o să te
oblig s-o faci. Nu mă forţa să iau măsuri şi
să te pedepsesc, Nikki. Nu o să-ţi placă
deloc. Şi dacă mai vorbeşti astfel cu
mine, o să-ţi iei şi bătaie!

― Du-te naibii! îmi urează din

nou, mai senină decât prima oară. Du-te
naibii! Poftim! Să te duci naibii cu tot cu
ordinele tale, idiotule! Să le faci pachet şi
să ţi le bagi în fund!

― Nikki, mârâi.

― Direct în fund, iubitule!

Fac un pas spre ea, iar ea dă înapoi

cu unul, burzuluindu-se totodată la mine.
Vrea să pară curajoasă, însă în ochi îi
licăreşte o scânteie de teamă. Îi este frică
de ceea ce aş putea să-i fac.

Mă apropii şi mai mult. Înaintez

până când spatele ei se izbeşte de
marginea blatului. Mă lipesc de ea şi o
privesc cât de urât pot, făcând-o să
tremure.

― Mâine o să-i spui lui Oliver că

nu poţi fii cu el, replic. Dacă nu o faci, mă
voi asigura singur că nu o să se mai
apropie de tine veci!

Capitolul 18

Vâr ţigara în gură, deşi m-am lăsat. O

aprind. Trag din ea cu sete, necutezând
să mă clintesc de lângă fereastră. O
urmăresc pe Nikki de minute bune, poate
de ore. E înţepenită pe ponton şi nu pare
că ar vrea să plece de acolo prea curând,
deşi e târziu şi ar trebui să doarmă.

Dean îmi întinde o bere, dar o

refuz.

― Când ai de gând să pleci de

acolo? mă întreabă posac şi somnoros.
 ― Dar tu când ai de gând să pleci
de aici şi să nu-mi mai stai pe cap?

― Nu plec nicăieri, mă asigură.

Ştiu că ai nevoie să vorbeşti cu cineva,
aşa că sunt aici. Te ascult.

Îmi mut privirea pe el. Nu ştiu ce

anume a trădat faptul că am nevoie să
vorbesc cu cineva despre ce s-a
întâmplat, dar chiar am. Doar că nu cu
Dean simt nevoia să vorbesc. Vreau să
vorbesc cu Nikki, căci ea mi-a fost mereu
confidenta. Problema e că Nikki nu vrea
să vorbească cu mine.
 ― Ce vrei, Dean? Lasă-mă în pace.

― Te las... după ce torni tot.

Haide! Dă-i bice! Ştiu că vrei.

Flutură din mână, căutând să mă

îndemne să spun ceea ce mă macină. Oh,
şi cât de multe mă macină! Nu aş mai
termina de vorbit, iar Dean ar regreta
imediat că mi-a promis că o să mă
asculte.
 Oftez.

― O iubesc, mormăi, cu ochii din

nou fixaţi pe Nikki.

― Ştiu.

― Nu. O iubesc. Şi totodată nu pot

înceta să o privesc ca pe un copil.
 ― E ceva normal, mă asigură. Nu
v-aţi întâlnit în circumstanţele în care s-
au întâlnit Connor şi Kristen, de exemplu.
Ai avut grijă de ea.

― Atunci, cum naiba aş putea să-

mi dau seama în ce fel o iubesc mai
mult? întreb iritat.

Dean îşi scarpină încurcat ceafa.

Deja l-am pus în dificultate şi abia dacă
am deschis gura. Aşadar, încă tind să cred
că discuţia asta nu-şi are rostul. Dean nu
mă poate ajuta să descâlcesc ceea ce se
află în capul meu.
 ― Nu ştiu ce să spun, Seth. E
complicată treaba. Nu ar trebui să fie
important doar faptul că o iubeşti şi atât?

Îl privesc urât. Dacă ar fi fost atât

de simplu... Nu aş mai simţi că mă încurc
în propriile gânduri şi acţiuni. Poate că ar
trebui să-mi ascult doar inima. Ea nu pare
să fie atât de complicată. Să las la voia
întâmplării. Să risc. Să-i ofer lui Nikki tot
ce mai am şi să aştept să aflu unde ne va
duce asta.
 Da, ar fi mult mai simplu.

― Nu te înţeleg, Seth. Nu ştiu ce

anume vrei.

― În primul rând, aş vrea să

înceteze tot ce face cu Oliver. Nu vreau
să o văd pe lângă el deloc pentru că... nu
ştiu. Sunt gelos, cred.

Asta probabil ar explica de ce mă

simt atât de încărcat de o agitaţie stranie.
Sunt gelos. Mi-e teamă ca orice e între
Oliver şi Nikki să nu devină mai serios, iar
gândurile legate de cei doi mă fac să
scrâşnesc din dinţi şi să vreau să lovesc
ceva. Dacă în capul meu e aşa, cum ar fi
dacă într-adevăr i-aş privi împreună?

― Despre ce dracu' vorbeşti? mă

întreabă Dean încruntat. Oliver şi Nikki
nu sunt împreună.

― Noah mi-a spus că i-a văzut

ţinându-se de mână şi pe cale să se
sărute.
 ― Noah ţi-a spus asta?

Încuviinţez, iar Dean izbucneşte în

râs.

― Ce naiba e aşa amuzant?

― Ticălosul ăla...

Clatină din cap.

 ― Şi tu eşti mai prost decât el,
adaugă. Tipul ăla vrea numai să te
stârnească. Nu ţi-ai dat seama de asta?
Nu ştiu în ce viaţă anterioară ai putut fii
prieten cu el, dar mie unul nu-mi inspiră
încredere deloc. Se învârte în jurul vostru
de parcă ar aştepta momentul oportun
să vă despăgubească de ceva.

― Unde vrei să ajungi?

― Oliver şi Nikki nu sunt

împreună. Iubita ta, aia mică şi afurisită, îl
respinge în continuare de parcă săracul
Oliver ar suferi de rabie. Aşa că, orice
naiba ţi-a spus Noah despre ei, e exclus.
Cretinul ăla caută să te şicaneze pentru
că, probabil, viaţa lui e prea plictisitoare.

― Mamă, dar ce părere proastă ai

despre mine!

Noah apare de la etaj şi îşi

arcuieşte o sprânceană spre Dean. Celui
din urmă puţin pare să-i pese că a fost
prins vorbind urât şi îi înfruntă privirea,
parcă cerând scandal.

― Ca să ştii şi tu, viaţa mea nu e

atât de plictisitoare pe cât crezi. Ba cred
că e mai distractivă decât a ta.
 ― M-ai minţit? intervin în discuţie,
strângând ţigara între degete atât de tare
încât o rup în două.

Atenţia lui se îndreaptă acum spre

mine şi zâmbeşte.

― Omule, ai nevoie de câteva

şuturi serioase în fund, îmi spune senin.

― Dar ce spui dacă ţi le dau eu

ţie?

― Da, te-am minţit, mărturiseşte

amuzat. Dar nu pentru propria-mi
distracţie, se repede să spună de îndată
ce mă vede pornind spre el. Am încercat
să te sperii puţin, sincer să fiu. Să-ţi arăt
că există situaţii în care ai putea să pierzi
cam tot ce ai şi aici nu mă refer la casă
sau la camioneta aia puşcată de care
credeam că ai scăpat până acum. Mă
refer la Nikki. Fata te iubeşte. Evident că
o iubeşti şi tu pe ea, dar eşti prea chior ca
să mai vezi şi asta. Aşa că nu văd ce naiba
mai aştepţi. Să vină cineva şi să ţi-o fure
chiar de sub nas, cum aş fi eu sau cum ar
fi Oliver?

Clatin buimac din cap. Mă uit la

Dean şi pare să fie de acord cu el, cel
puţin în privinţa asta. Deşi are dreptate,
tot simt nevoia să-i înfig şuturile alea în
fund şi asta doar pentru că a avut tupeul
să se joace cu nervii mei, care oricum
sunt la pământ de ceva timp.

― Îmi pare rău, amice, dar de data

asta sunt de partea lui, îmi spune Dean.
Nici eu nu ştiu ce aştepţi. E chiar acolo.
Tot ce trebuie să faci este să întinzi
mâinile şi s-o iei.

― Voi chiar credeţi că e atât de

simplu? pufnesc.

― Într-adevăr este, comentează

Noah senin. Tu eşti cel care o complică. O
faci să sufere şi e mai mult decât cert că
planul ăsta idiot al tău de a-i urla nişte
chestii în faţă cu speranţa că va înţelege
şi va uita, nu merge. Nu faci decât să
prelungeşti agonia amândurora.

Deschid gura să comentez şi eu,

însă nu ştiu ce aş mai putea spune. Din
nou are dreptate. Planul meu nu merge.
Faptul că stau aici şi fumez dintr-o ţigară
a cărei filtru e rupt nu mă ajută cu nimic.
Nikki e tot acolo, singură pe ponton şi
tristă.

Dacă îmi ascult inima – pentru

prima oară în viaţa mea – aş da şansa
unui al doilea deznodământ. Ar putea
merge. Între mine şi Nikki. Am putea
avea o relaţie.

― Deci? mă întreabă Noah. Mai

rumegi mult la informaţiile astea sau sari
pe ea?

Dau drumul ţigării pe podea şi îi

arăt degetul mijlociu lui Noah, în timp ce
o sting cu piciorul.

― Niciunul dintre voi nu ştie cu

adevărat ce se întâmplă, replic. Aşa că,
de ce m-aş uita în gura voastră?
 ― Ai spus chiar tu că o iubeşti,
intervine Dean iritat. Ce naiba vrei mai
mult de atât?

― Am spus că o iubesc, dar am

mai spus şi că e mai complicat decât atât.

Noah îşi aruncă braţele în aer,

oftând.

― N-ai cu cine să vorbeşti! E bătut

în cap.

― Du-te naibii!
 Un zgomot ciudat vine de afară, în
urma unui ţipăt ascuţit. Sună de parcă
cineva ar fi aruncat un obiect greu în apă.

Mă reped spre fereastră. Nikki nu

mai e pe ponton, dar chiar lângă, apa se
învolbură şi înţeleg. Înţeleg ce se
întâmplă şi nu ştiu cum ies din cabană.

O rup la fugă spre lac, căutând-o

pe Nikki cu privirea. Totodată văd o
siluetă alergând pe ponton, însă nu e ea.
E un bărbat care îşi dă jos sacoul în fugă,
înainte să se arunce în apă fără ezitare. Îi
urmez exemplul de îndată şi las lacul să
mă înghită în întunecimea lui, cu tot cu
haine şi tenişi. Mă înghite cu totul.
 Deschid ochii şi nu văd nimic. Doar
beznă. O beznă atât de densă, încât nu-
mi văd nici propriile braţe.

Ies la suprafaţă după câteva clipe

de căutare. Chiar lângă mine e nimeni
altul decât Cohan şi îmi aruncă o privire
plină de subînţeles. Faptul că e în lac şi e
singur mă face să înţeleg că nici el nu a
avut parte de un noroc mai bun decât al
meu.

O strig pe Nikki. Mă uit în jurul

meu, cuprins de o disperare care
urmează să mă înghită precum lacul cu
apa lui rece. Suprafaţa lui e limpede,
singurele valuri fiind cauzate de corpul
meu şi al lui Cohan.

Nikki a mea nu e pe nicăieri.

Mai sare cineva în lac. Nu văd cine, căci

mă afund din nou în apă, înotând spre
fundul său. Şi cum vizibilitatea e un zero
barat, încerc să o găsesc în jurul meu.

Îmi simt plămânii gata să explodeze. Mă

afund mai mult în adâncimea lacului,
pregătit să mor, căci nu am de gând să
ies de aici fără ea. Nu vreau să ies de aici
fără ea.
Sute de imagini îmi trec prin faţa ochilor.
Sunt amintiri şi imagini al unui viitor fără
Nicole. Încerc să le alung, dar disperarea
mi le împinge în faţă iar şi iar şi iar,
făcându-mi inima să bubuie cu o putere
care parcă ar vrea să-mi spargă cuşca
toracică.

Vreau să mor şi eu cu ea, dacă moare. Nu

vreau să ies de aici viu. Aş vrea să mă
odihnesc pe fundul lacului cu apă rece,
învăluit în veşnicul lui întuneric. Vreau să
mor pentru că nu pot trăi cu ea. Nu pot
face parte dintr-un viitor fără ea. Vreau
să mor pentru că ea reprezintă totul.
Toată viaţa mea se învârte în jurul ei, de
parcă ar fi nucleul existenţei. Scopul.

Cum aş putea să mă întorc acolo fără ea?

Mai dau din braţe doar de câteva ori şi

renunţ. Refuz să mă mai mişc şi simt cum
corpul meu e preluat de forţa apei şi tras
la fund. Mă predau.

O mână mă prinde de braţ şi începe să

mă tragă spre suprafaţă. Mă opun. Nu
vreau! Nu vreau să ies! Vreau să mor
lângă ea.
Plămânii îşi iau aerul necesar fără voia
mea când forţa mă trage cu totul la
suprafaţă. Îl văd pe Dean lângă mine şi
caut să-l împing, să-l fac să-mi dea
drumul.

― Lasă-mă! urlu. Nu vreau! Lasă-mă!

Mă pocneşte, vrând probabil să mă facă

să încetez să mă mai zbat.

― Am găsit-o!

Mă calmez. Mă uit la el cu ochii mari şi cu

o durere groaznică în piept. Poate se
datorează faptului că mi-am ţinut
respiraţia mai mult decât puteam sau
poate că spaima tocmai e pe cale să-mi
provoace un atac de cord.

Aceeaşi siluetă care s-a aruncat prima

după ea, trage trupul inert al lui Nikki la
mal şi o culcă pe iarbă, pregătindu-se
apoi să o resusciteze. Încep să înot cum
n-am mai făcut-o niciodată, trecându-mi
prin minte o grozăvenie de gânduri care
mai de care mai sumbre şi mai negre.

Ies la mal în patru labe, picioarele

tremurându-mi mult prea tare ca să pot
sta pe ele. Mă târăsc până în locul unde
Cohan o resuscitează pe Nikki. Îl împing
de pe ea şi o încalec, continuând mai
disperat şi mai motivat ceea ce a început.

Apăs.

Apăs.

Număr.

Suflu în gura ei tot aerul pe care îl am în

plămâni şi pe care îl inhalez în grabă.

Apăs.
Iar.

Iar.

Mai tare.

Şi mai tare.

Totodată o implor.

Aproape că-i strivesc coastele.

Le simt sub palmele mele gata să cedeze.

Să se rupă. Să se sfarme.
Suflu iar în gura cu buze reci şi cu o
culoare care mă înspăimântă. Singurul
lucru pe care îl mai aud e propria-mi
numărătoare.

Unu, doi, trei...

Capitolul 19

Ţin minte prima ei zi de liceu. Am

aşteptat-o în faţa porţilor la terminarea
orelor, curios să-i aflu părerea.
Bineînţeles, nu i-a plăcut. Era considerată
o anomalie printre colegi. Majoritatea
credeau că a rămas repetentă, fiind
singura explicaţie logică pentru ei că e
mai mare. Apoi lucrurile s-au înrăutăţit.
Toată lumea m-a văzut aşteptând-o în
fiecare zi şi au început să-şi pună
întrebări. „Cine e băiatul care te aşteaptă
de fiecare dată?". Şi a minţit. Le-a spus
tuturor că îi sunt frate şi că părinţii noştri
au decedat. Norocul meu că eram major
şi considerat suficient de matur cât să
cresc un adolescent. Serviciile Sociale nu
mi-au luat-o. Vecinii ne plăceau şi, cu
toate că majoritatea ştiau adevărul, nu
ne-au trădat. Ba din contră, ne-au ajutat.
Au răspuns la întrebări în aşa fel încât m-
au scos pe mine într-o lumină bună, de
parcă aş fi fost vreun erou.

Însă eu nu m-am considerat

niciodată un erou. Faptul că am luat-o în
grija mea şi că am protejat-o ca pe ochii
din cap nu erau acte eroice. Nu aşa le
vedeam eu. Erau acte egoiste. O vedea
pe Nikki ca pe ancora care mă ţinea
strâns legat de pământ şi cu capul pe
umeri. Apoi am început să o văd ca pe
copilul meu şi, în cele din urmă, ca pe cea
mai bună prietenă.
 Şi totul s-ar fi putut termina
catastrofal. De ce? De ce mi-am închis
ochii tocmai acum? Îmi place să cred că
mereu am fost vigilent şi pe deplin atent
cu toate detaliile. Aveam poveşti
pregătite şi plauzibile în cazul în care
lucrurile aveau să se complice vreodată.
Eram pregătit să lupt ca s-o ţin lângă
mine, în cazul în care Serviciile Sociale ar
fi arătat vreun interes cum că ar vrea să
mi-o ia. Aveam să mint cum nu am minţit
niciodată.

Însă asta nu s-a întâmplat. Nu am

fost nevoit să mint cum n-am minţit
niciodată, pentru că nimeni nu a vrut să
mi-o ia.
 Totuşi, am fost atât de aproape să
o pierd, încât nu-mi vine să cred. Încă nu-
mi pot opri braţele şi genunchii din
tremurat, deşi totul s-a sfârşit. Nikki e
bine. Nikki e aici. Domnul Cohan o
consultă căci, surprinzător sau nu, e
doctor. După spusele domnului Mitchell,
care e şi el prezent, e cel mai bun doctor
care ar putea să existe.

Aşadar, nu pun întrebări. Nu

întreb cum de ei sunt aici, mai ales că
ceasul nu indică mai puţin de trei
dimineaţa. Nu pun întrebări acum, căci
sunt mulţumit de prezenţa lor.

Deşi nu-mi place să o recunosc, domnul

Cohan a salvat-o pe Nikki. A scos-o din lac
şi m-a dat la o parte când a văzut că
manevrele mele de resuscitare nu dau
roade. Bănuiesc că nu o făceam bine.

Şi a salvat-o. După minute întregi de

resuscitare, când deja toată lumea şi-a
pierdut speranţa – inclusiv eu – a trezit-o.
A făcut-o să scuipe toată apa şi a readus-
o la viaţă. Nu a renunţat. A continuat să-i
apese pieptul şi să-i sufle în gură
neobosit, controlându-şi disperarea cu o
putere incredibilă, în timp ce eu eram
măcinat şi condus de ea.

Am fost slab. Am plâns. Am fost cât pe ce

să renunţ. Stăteam pe malul lacului,
gândindu-mă la un milion de modalităţi
prin care să mă sinucid. Atât de slab am
fost. Mi-am pierdut puterea de a mai
spera şi ea a reînviat, de parcă ar fi vrut
să-mi dea o lecţie şi mi-a dat-o într-un
final. De parcă ar fi aşteptat cât să fie
sigură că am înţeles totul, înainte să-şi
revină.
Îmi întorc privirea spre ea. E pe canapea
şi încearcă să-l urmărească pe domnul
Cohan, care pare îngrijorat de zgârietura
ce o are pe frunte. După povestea ei, se
presupune a se fi împiedicat când încerca
să coboare de pe ponton. S-a lovit de
marginea lui când se afla în cădere.

― Ar putea fi o contuzie, mormăie mai

mult pentru el.

Se retrage de lângă ea şi se întoarce spre

mine. Abia acum îmi dau seama că mi se
adresează special şi devin mai atent.
― Am un cabinet în oraş, îmi spune.
Trebuie să o aduci la mine când se
luminează, să ne asigurăm că totul e în
regulă. Richard îţi va arăta drumul.

Munteanul încuviinţează din cap,

pesemne că e de acord. Încuviinţez şi eu.
N-am niciun motiv pentru care să refuz.
Şi eu sunt îngrijorat de rana de pe
fruntea lui Nikki, deşi pare superficială.

― O să fim acolo la prima oră, îl asigur.

Cohan încuviinţează şi el, mulţumit. Se
întoarce din nou spre Nikki, doar că ea e
atentă la mine acum. Chiar şi în
momentele în care o consulta era atentă
la mine, făcându-l pe Cohan să se simtă
nevoit să o dojenească în privinţa asta.

Munteanul părăseşte cabana. Cohan îi

urmează exemplu, aşa că mă trezesc
ridicându-mă din fotoliu în care am
înţepenit şi ţinându-mă după el.

― O să aduc maşina, domnule, îi spune

Mitchell înainte să plece.
Rămân singur cu Cohan pe verandă.
Acesta se întoarce cu faţa spre mine şi
aşteaptă.

― N-ai nicio întrebare? vrea el să ştie.

― Nu acum.

Întind mâna spre el. După o clipă de

ezitare, mi-o strânge puternic,
acceptându-mi mulţumirile, însă
niciodată nu aş putea să-l răsplătesc
îndeajuns. Deşi nu ştiu motivul pentru
care se afla prin preajma cabanei, pot
spune că a fost acolo la momentul şi locul
potrivit.
― Te aştept dimineaţă, îmi spune.
Richard o să fie aici la prima oră, pregătit
să vă conducă.

― Mulţumesc.

― N-am făcut-o pentru tine, mi-o

trânteşte. E tânără şi nu merită să moară
astfel.

Îmi mai strânge mâna o dată, înainte să

coboare treptele verandei şi să
pornească spre Bentley-ul pe care
domnul Mitchell îl aduce în faţa cabanei.
Abia când mă întorc şi eu înăuntru, îmi
dau seama că seara încă nu s-a terminat.
Singurul pe care îl găsesc în living e Dean
şi pare nervos.

― Ce naiba a fost aia? mă întreabă

printre dinţi.

― Nu e momentul, îi spun, cu toate că

habar nu am la ce se referă.

― Ba este, mă contrazice prompt. Când

am văzut că nu mai ieşi la suprafaţă, mi-
am dat seama că eşti pe cale să faci o
prostie.
― Oare? Era într-adevăr o prostie? E o
prostie să vreau să mor cu ea?

Dean tace, deşi încearcă să articuleze

ceva. Faptul că gândesc astfel pare să-l
lase fără cuvinte.

Oricum nu aştept răspuns. Urc treptele

spre etaj şi mă îndrept spre dormitorul
pe care îl împart cu Nikki, căutând-o. Şi o
găsesc. E în pat, învelită cu pilota de vară,
iar lângă ea stă Kristen, ţinând-o de
mână. Cea din urmă se ridică de pe saltea
când intru şi părăseşte dormitorul,
închizând încet uşa în urma ei.
Mă apropii de pat. Ea se ridică în
genunchi, ieşind de sub pilotă. Când
ajung în dreptul ei, primul lucru pe care îl
face este să apuce de tivul tricoului meu
încă ud şi să-l ridice. Îl scoatem
împreună.

Mâinile ei fierbinţi se lipesc de pielea

mea rece, cât eu îi cercetez chipul cu
privirea, insistând asupra rănii de pe
fruntea ei. Mă tentează să o ating, însă în
schimb, mă aplec şi îi zdrobesc buzele
care acum sunt rozalii şi pline de viaţă.
Totodată, îmi las mâinile să alunece pe
corpul ei, în căutarea tivului maioului
care o îmbracă. O dezbrac la rândul meu.
Îi scot obiectul vestimentar pe cap şi îl
arunc peste tricoul meu ud, care acum se
odihneşte pe podea. Apoi o sărut din
nou, îndemnând-o să se întindă pe saltea
şi să mă primească peste ea. Mă
cuprinde imediat cu picioarele,
strângându-mi talia între coapsele
desfăcute.

Sprijinit acum într-un cot, îmi las cealaltă

mână să alunece pe corpul ei, umplându-
mi palma cu un sân elastic, al cărui sfârc
încearcă să-mi zgârie pielea. Îl masez în
acelaşi ritm în care o sărut. Totodată
aştept o reacţie în contradictoriu, care
să-mi spună că nu vrea să facem asta. O
aştept, dar nu vine. Se lasă doritoare în
mâinile mele, permiţându-mi să o ating,
să o alin şi să o stimulez cu mişcări încete
din şolduri, peste miezul cu terminaţii
nervoase.

Îmi las gura să coboare pe gâtul ei,

executând aceleaşi mişcări blânde. Îl
sărut şi îl dezmierd în aceeaşi măsură în
care i-am dezmierdat gura care acum
scapă sunete dulci. Alunec încet spre sâni
şi prind între buze sfârcul pe care odată l-
am muşcat. Îmi las limba să-l
încercuiască, să-l guste şi să-l tragă spre
cerul gurii. Spatele ei se desprinde de
saltea şi se arcuieşte sub mine, înfigându-
şi degetele în părul meu şi trăgându-mi
capul în spate. Îi eliberez sânul şi mă
reped înapoi spre gura ei.

O dezbrac. O scap de pantalonii scurţi şi

de lenjerie. Îi agăţ coapsele şi îi împing
genunchii spre piept, înainte să îmi mut
gura pe miezul ei dulce-sărat. Şi o
tachinez. O înnebunesc cu vârful limbii
până când o văd lăsându-şi capul pe
spate cu un geamăt atât de profund,
încât răzbeşte până în vintrele mele. În
acelaşi timp mă înnebunesc pe mine
însumi.

Deşi ţin ochii închişi şi o savurez pe

îndelete, în faţa ochilor îmi traversează
aceleaşi imagini. Eu. În lac. Căutând-o cu
o disperare pe care n-am mai simţit-o
până atunci. Am fost atât de aproape să
o pierd, încât frica se strecoară din nou în
sufletul meu, cu toate că episodul a
trecut. Sunt atât de speriat încât o gust
mai adânc, căutând să mă conving pe
mine însumi că e aici şi că pericolul a
trecut. Îi las coapsele să-mi strângă capul
şi picioarele ei să se sprijine de umerii
mei, în timp ce mă conving iar şi iar.

E a mea. Mereu a fost. Asta mi-o spune şi

faptul că mă lasă să o ating şi să o sărut
fără să ezite măcar vreo clipă. Se
abandonează exact aşa cum fac şi eu.
Capitulez în faţa ei şi las ca totul să se
întâmple, fără să mai gândesc. Deloc.
Când mă retrag, observ că faţa ei e roşie
şi fruntea sclipeşte din pricina stratului
subţire de transpiraţie care o acoperă.
Gâfâie în aceeaşi măsură în care gâfâi şi
eu. Dar nu pentru că aş fi avut nevoie de
aer. Nu. Gâfâi pentru că am atât de mare
nevoie de ea. Gâfâi pentru că sunt atât
de nerăbdător să o pătrund, încât mă
doare.

O răsucesc pe burtă într-un mod nu prea

blând, care îmi trădează nerăbdarea.
Strecor sub ea o pernă, urmărind-o cum
se întinde, pregătită pentru orice are să
urmeze. Şi, cu toate că ştiu că o s-o doară
– şi cu toate că ştie şi ea că o s-o doară –
scap de pantaloni şi mă întind peste
spatele ei. Se înfioară şi îşi împinge
bazinul înapoi, parcă vrând să mă
grăbească.

O curprind în braţe. Îmi vâr un braţ sub

gâtul ei şi altul sub abdomen, apoi o fac.
O pătrund atât de repede şi atât de
adânc, încât nu-i las timp să reacţioneze.
Şi abia după ce o pătrund până la capăt,
înfigându-mă în ea la propriu, o simt
încordându-se. Cu toate astea, gura ei nu
lasă niciun sunet să-i scape.

Oftez, îngropându-mi faţa în umărul său.

E dureros chiar şi pentru mine, însă e atât
de bine, încât parcă aş fi acasă. Savurez
în mod egoist orice contracţie a
interiorului său fierbinte şi umed, căci mă
mişc, încercând s-o fac să se obişnuiască
cu mine. O invadez iar şi iar.

O fac a mea.

Iar.

Iar.

Înainte.

Înapoi.
Reped până când corpul ei devine
maleabil şi Nikki începe să participe. Îmi
iese în întâmpinare, împingându-şi
bazinul înapoi de fiecare dată când
înaintez. Ne stabilim un ritm, o
combinaţie între încet şi dur. O smucesc.
Pare să-i placă. Geme. Gem şi eu. O
descopăr. Încerc să-mi dau seama ce
anume o face să se simtă mai bine. Ce
anume o face să geamă mai tare. Şi
smuciturile par să o ducă pe culmi înalte,
căci gura ei devine chiar păcătoasă când
mă împing cu forţă în adâncurile sale.

Şi, totuşi, deşi corpurile noastre încep să

se mişte într-un ritm din ce în ce mai
nebunesc, facem dragoste. Pentru că o
simt mai aproape ca niciodată şi pentru
că o iubesc.

Mă mişc în ea neobosit. Totodată, mâna

pe care o ţin sub gâtul ei îşi croieşte
drum spre bărbie. O prind între degete şi
îi ridic capul, căutându-i gura care scoate
cele mai dulci şi erotice sunete. I-o sărut
cu aceeaşi dorinţă cu care mă împing în
ea.

Apoi se schimbă. Nikki ajunge deasupra

mea şi e rândul meu să-i ies în
întâmpinare, în timp ce-i ghidez
mişcările. Îşi îndreaptă spatele şi mă
priveşte. Îi zâmbesc. Ba mai mult, mă
trezesc chicotind. Chicoteşte şi ea,
amuzată de propriile ei mişcări. Dar nu o
las să renunţe. O ajut până când sunt
sigur că prinde ritmul, apoi îmi las mâinile
să se odihnească pe genunchii ei strânşi
lângă şoldurile mele, lăsând-o să-şi facă
magia. Şi ce magie! E născută să mă
înnebunească încet. Mişcările ei încete şi
stângace nu fac altceva decât să mă
omoare secundă cu secundă.

O rostogolesc pe spate când simt că

răbdarea mea atinge limitele. Îi acopăr
gura cu propriile mele buze şi încep să
pompez în ea mai puternic, înghiţindu-i
gemetele.
Mă mişc şi mă mişc şi mă mişc până când
interiorul ei e contractă iar, pregătindu-
se de orgasm. Pe al meu îl simt venind
atât de vijelios, urcându-mi cu viteză pe
şira spinării. Fiori reci. Fiori fierbinţi.
Împing mai tare. Îi caut climaxul, îl chem
la mine. Şi nu mă las până când nu o simt
încordându-se atât de tare sub mine,
încât mă aştept oricând ca muşchii ei să
explodeze. Corpul ei e preluat de un
tremur puternic şi nici gura mea nu mai
poate acoperii sunetele chinuitoare pe
care le scoate.

Şi mă abandonez şi eu. Termin pe

abdomenul lucios şi lipicios, înţepenind
deasupra ei.
Ne permitem să răsuflăm abia după ce
valurile de plăcere trec. Amândoi suntem
acoperiţi cu transpiraţie şi cu sânge şi ne
holbăm lung la tavanul de deasupra
noastră în timp ce ne reîncărcăm
bateriile suficient cât să ne putem ridica.

Mintea mea e ca suprafaţa unui lac

limpede. Nu mă simt cuprins de regrete
şi nici nu sunt izbit de vreun gând.
Singurul lucru care mă mai încarcă acum
este aceeaşi teamă pe care am resimţit-o
întreaga seară. Bănuiesc că am nevoie de
mai mult timp să trec peste asta.
Îi caut mâna lângă mine. I-o cuprind şi îmi
strecor degetele printre ale ei, făcând-o
să-şi întoarcă faţa spre mine. Părul ei e
ciufulit şi lipit de frunte, acoperind rana.
E îmbujorată şi vizibil satisfăcută.

― Sexul... doare, mormăie într-un

final.

Chicotesc.

― Da. Uneori.

― Dar e grozav.
 ― Da, o aprob. Este.

Urmează un moment de linişte, în

care doar răsuflăm. Greutatea întâmplării
din seara asta continuă să apese asupra
noastră. Simt cum tot entuziasmul îmi
dispare încetul cu început, ridicând în
urma lui aceleaşi semne de întrebare.

A căzut într-adevăr sau a încercat

să se sinucidă? Să-i fi provocat o suferinţă
de asemenea proporţii încât să-şi
dorească să se termine? Căci, dacă ar fi
aşa, o partidă de sex în care am pus pe
tavă tot ceea ce simt pentru ea, nu o să
fie deajuns să spele asta.
Capitolul 20

Zorile mă prind la fel de treaz şi cu capul

burduşit de gânduri. Deşi s-a luminat de
ceva timp, nu mă încumet să o trezesc pe
Nikki, care doarme atât de adânc pe
pieptul meu. Nu mă încumet pentru că e
obosită şi nu mă încumet pentru că nu
ştiu ce să-i spun în momentul în care se
trezeşte. După tot ce s-a întâmplat seara
trecută, n-am mai vorbit. Am făcut duş,
apoi am urmărit-o cum doarme,
necutezând să închid vreun ochi.
 Căci, de fiecare dată când o
făceam, simţeam că mă înec.

Mă joc absent în părul ei până

când aud un claxon. Bănuiesc că domnul
Mitchell e cel care a venit atât de
devreme. Îşi anunţă sosirea până când
Nikki deschide larg ochii, speriată.

O cuprind mai strâns în braţe. Ea

oftează şi îşi lasă capul înapoi pe pieptul
meu.
 ― Trebuie să mergem, îi spun.

― De ce? E doar o zgârietură.

― Te rog, murmur cu speranţă.

Nu o să ţi se întâmple nimic rău. Doar te
va consulta.

― Am o idee mai bună, îmi spune,

ridicându-şi capul de pe pieptul meu şi
zâmbindu-mi poznaş. Haide să rămânem
în pat toată ziua.

Chicotesc. Nu e o idee rea deloc şi

tocmai asta mă amuză. Sunt tentat să o
accept în ciuda faptului că Mitchell e jos
şi ne aşteaptă.

― Aş vrea, mărturisesc. Dar nu se

poate.

― Se poate dacă vrei cu adevărat.

Pur şi simplu nu ne dăm jos.
 ― Şi cu Mitchell ce facem?

― Îl lăsăm să aştepte, vine cu

ideea. La un moment dat o să se
plictisească şi o să plece.

Mă uit curios la ea, cu o

sprânceană arcuită. Deşi rana ei nu pare
a fi gravă, ci mai degrabă o zgârietură cât
se poate de superficială, încă mă
îngrijorează. Dacă nu se vede, nu
înseamnă că nu există, nu?
 ― Jos, Nikki! Haide! o îndemn.

Sar din pat înaintea ei, întinzându-

mi spatele amorţit. Se uită la mine lung şi
îmi dau seama abia după un minut întreg
că sunt gol puşcă şi ea nu e obişnuită. Mă
îndoiesc că a văzut prea mulţi bărbaţi
dezbrăcaţi. Ochii ei sunt cât două farfurii
pline de uluire.

Chicotesc. E puţin stânjenitor, dar

nu încerc să mă feresc.
 ― Haide, Nikki!

― Vin.

Coboară din pat încet. Îşi înfige

degetele în pilotă şi pare tentată să se
acopere cu ea. Deliberează un moment,
înainte de a se ridica în picioare la fel de
goală. Se îmbujorează şi se străduieşte să
stea dreaptă.
 Ieşim împreună din cameră după
ce ne asigurăm că perimetrul e liber. Ne
strecurăm imediat în baie şi, cât eu dau
drumul duşului, Nikki aşteaptă cuminte
lângă uşă, muşcându-şi stresată buzele.

Întind mâna spre ea. O aştept

răbdător să se strecoare în cabină şi să se
vâre sub jetul fierbinte. O împing ca să-mi
fac loc lângă ea, spaţiul mic obligându-ne
astfel să stăm lipiţi unul de celălalt. Asta
nu pare să o ajute prea mult. Nici apa
fierbinte şi nici apropierea mea atât de
bruscă. Încă nu e obişnuită, deşi seara
trecută am făcut atât de multe împreună.
 Îi sărut părul, amuzat.

Ne spălăm în grabă, încercând să o

ating cât mai puţin.

***

Ies primul afară şi pornesc spre Bentley-

ul domnului Cohan învârtind pe deget
cheile camionetei mele. Munteanul
coboară de la volan şi mă salută scurt cu
un gest din cap.
 ― Domnul Cohan insistă să vă
conduc eu la cabinet, spune sec.

― Eu şi Nikki venim cu maşina

mea, i-o retez. Tu poţi să ne deschizi
drumul.

― Trebuie să insist. Domnul

Cohan vrea ca domnişoara să
călătorească în siguranţă, iar camioneta
aia...

― Nu te lua de maşinuţa mea,

omule, îi cer. O fi ea bătrână, dar în cazul
unui accident, ar ieşi întreagă. Nu pot
spune acelaşi lucru despre maşina şefului
tău. S-ar încolăci perfect în jurul unui
copac.

― Asta e imposibil, mă asigură.

Sunt un şofer excelent. Conduc de peste
douăzeci de ani şi nu am făcut niciodată
accident.

De parcă mi-ar păsa, într-adevăr.

Tot ce vreau este ca toată treaba asta să
se termine şi Cohan şi Mitchell să dispară
din peisaj. Atenţia pe care Nikki o
primeşte din partea lor mă
nemulţumeşte în aceeaşi măsură în care
mă debusolează. Ce vor de la ea? Şi ce
căutau Cohan şi Mitchell lângă cabană
aseară?
Mă uit la ceasul de la încheietură.
Constat că în dimineaţa asta nu sunt prea
răbdător.

― Eşti sigur că s-a trezit? mă întreabă

domnul Mitchell, scărpinându-şi ceafa
încurcat.

Încuviinţez. Sunt mai mult decât sigur.

― Poate a adormit la loc, îşi dă el cu

părerea.
Asta ar fi imposibil. Am condus-o
personal până în dreptul băii. Am făcut
duş cu ea, desi nu era o mişcare
inteligentă neapărat. Acum lucrurile sunt
şi mai complicate.

― Mă duc să verific, mormăi.

Pornesc, însă fac doar doi paşi spre

intrarea în cabană. Nikki iese pe uşă în
cele din urmă, împleticindu-se în
propriile picioare. Încearcă să-şi prindă
părul într-o coadă ca să-şi ascundă
cârlionţii naturali. Nu i-am lăsat suficient
de mult timp la dispoziţie ca să-l întindă
şi să se prefacă în continuare că părul ei e
la fel de drept ca al lui Kristen. Nikki îşi
urăşte cârlionţii în aceeaşi măsură în care
urăşte spitalele. Îşi urăşte părul ba mai
mult decât a urât liceul.

― Acum veneam după tine, îi spun. Ce a

durat atât?

― Am căutat placa, replică încet. După

cum vezi, n-am găsit-o.

Trece grăbită pe lângă mine şi urcă pe

bancheta din spate a Bentley-ului
domnului Cohan când domnul Mitchell îi
deschide galant portiera. Mă uit în urma
ei uluit, însă încetez să-mi mai pun
întrebări şi îi urmez exemplul, aşezându-
mă lângă ea.

Pe toată durata călătoriei pe drumul

forestier, Nikki încearcă să-şi aranjeze
părul. O privesc mirat din colţul meu de
banchetă, aşteptând momentul în care
are să renunţe. Părul ei e mult prea scurt
ca să-l poată prinde pe tot. Şuviţele de
lângă urechi se dovedesc a fi rebele şi a
avea viaţă proprie, căci evadează de
fiecare dată din strânsoarea degetelor
sale.

Mă amuză şi mă enervează în aceeaşi

măsură. Mie îmi plac cârlionţii ei. Mi-au
plăcut din prima clipă, încă din momentul
în care am văzut-o întâia oară. Aceştia îi
încadrau chipul mic şi dulce, de copil de
zece ani.

Îl observ pe Mitchell aruncându-i o

privire fugară în oglinda retrovizoare. Nu-
mi convine neapărat că el e cel care ne
duce în oraş. Mă aşteptam mai degrabă
să ne deschidă drumul, căci aş fi preferat
de un milion de ori să facem călătoria
asta cu camioneta mea, decât în maşina
asta luxoasă. Mă cam incomodează.

― E departe cabinetul? întreb curios.

― La douăzeci de minute distanţă, îmi
răspunde sec bărbosul. Să dau drumul la
aerul condiţionat? E o dimineaţă
călduroasă.

Normal că are şi aer condiţionat.

Camioneta mea are doar... geamuri. Aer
condiţionat de calitate când le cobori pe
toate patru.

― Nu, spun prompt. Suntem bine.

Nikki îşi întoarce capul spre mine şi

chicotesc când îi observ coafura şi
expresia iritată de pe faţă. Aceleaşi şuviţe
răzleţe îi stau acum în sus.

― De ce râzi? întreabă enervată. Nu e

amuzant deloc.

― Este puţin, mărturisesc. Haide, arăţi

bine, adaug când văd că se bosumflă. Mie
îmi plac cârlionţii tăi.

― Mie nu, bombăne în bărbie,

întorcându-şi privirea spre fereastră. Sunt
oribili. Parcă aş fi o oaie.
Chicotesc din nou. Trebuie să recunosc
că părul ei cârlionţat o face să arate mai
copilăros decât arată deja. Poate că
tocmai de aceea îmi şi place. Îmi
aminteşte de anii aceia în care Nikki era
doar un copil, nu o tânără femeie
complicată.

― Cârlionţii dumneavoastră sunt

frumoşi, intervine Mitchell în discuţie.

Muţim amândoi. Nu ştiu ce anume l-a

făcut să simtă nevoia să mă aprobe. Şi,
deşi ţine cu mine, nu-mi convine.
― Şi doamna Cohan are părul creţ,
adaugă munteanul senin, ba chiar
zâmbind. De fapt, dacă stau bine să mă
gândesc, seamănă mult cu al
dumneavoastră.

Nu-mi dau seama unde anume vrea să

ajungă cu conversaţia asta, însă ceva mă
deranjează. Poate faptul că o aduce pe
doamna Cohan în discuţie şi îmi
aminteşte de conversaţia pe care am
auzit-o în pădure, dintre el şi domnul
Cohan. Mitchell spunea că Nikki seamănă
cu soţia celui din urmă. Că e doamna
Cohan în picioare.
Apoi au adus un alt nume în discuţie.
"Este măcar de vârsta Gabriellei?". Sunt
confuz.

― Cine-i doamna Cohan? întreabă Nikki

la fel de debusolată.

Se uită în special la mine, aşteptând un

răspuns, însă prefer să ridic din umeri.
Nici eu nu ştiu cine e doamna Cohan. Nu
ştiu nici cine e domnul Cohan şi de ce se
arată atât de binevoitor.

Deschid gura să-l bombardez pe şofer cu

întrebări, dar renunţ. Nu e momentul şi
nici locul potrivit pentru răspunsuri.
Nikki se apleacă spre mine, risipind puţin
din distanţa dintre noi. Apropierea ei
bruscă are un efect neaşteptat. Mă face
să tresar, de parcă e prima oară când
face asta sau când suntem atât de
aproape.

Expir zgomotos şi înghit în sec.

― Chiar era necesar să facem asta? mă

întreabă discret, privindu-mă atât de fix
cu ochii ei albaştri încât mă ia ameţeala.

― Ce? mormăi buimac.

― Să mergem la spital. Ştii că nu-mi plac
spitalele. Mă îngrozesc. În plus, rana mea
nu e atât de gravă încât să aibă nevoie de
copci.

― Nu începe, Nicole, îi cer blând şi

amuzat. E doar un control.

― Am o zgârietură, Seth, insistă. Dacă

mă duceai de fiecare dată la spital când
mă zgâriam sau cădeam, erai nevoit să-
mi faci abonament pe termen lung. Ce e
diferit acum?
Ce e diferit? Ce este diferit acum?! Aş
vrea să-i urlu în faţă, căci mânia pune
stăpânire pe mine atât de brusc încât
abia mă abţin.

― Era să mori, pentru numele Lui

Dumnezeu! mă răstesc.

Nikki se trage înapoi speriată. Încep să-mi

masez baza nasului pentru a mă calma.

Am văzut-o împiedicându-se şi căzând de

atât de multe ori încât nu am degete să
număr. Însă niciodată nu a fost atât de
grav. Niciodată nu a fost atât de aproape
de moarte. Genunchii juliţi erau singura
mea grijă până aseară. Doar că seara
trecută a schimbat totul.

Aceasta îşi întoarce capul spre fereastră,

bosumflându-se din nou. Aş lua-o de
mână, însă nu o fac. Rămân în celălalt
colţ al banchetei, aşteptând să mă
calmez.

Da, seara trecută a schimbat totul. Am

fost la un pas să pierd tot ce am. Am fost
la un pas să o pierd pe ea. Şi dacă
domnul Cohan n-ar fi fost acolo, probabil
şi acum aş fi căutat-o.
Domnul Mitchell ne mai aruncă o privire
în oglinda retrovizoare. Insistă asupra lui
Nikki. O studiază cât de mult poate,
înainte să redevină atent la drum. Se uită
la ea de parcă ar cunoaşte-o de mult
timp.

După aproximativ douăzeci de minute

ajungem în faţa unei clădiri cu un singur
etaj, situată în centrul oraşului. Mitchell
opreşte maşina în parcarea rezervată şi
coboară în acelaşi timp în care o femeie
se apropie.

Mă întorc spre Nikki şi o prind brusc de

mână.
― O să fie bine, o asigur. Promit.

Cobor din maşină în acelaşi moment în

care coboară şi ea pe partea cealaltă. Şi
mă opresc. Mă opresc când ochii mei se
înfig în femeia care aşteaptă la un pas
distanţă de locul în care mă aflu. Se uită
şi ea la mine, cu ochii mari, limpezi,
albaştri şi familiari. Prezenţa şi înfăţişarea
ei e atât de neaşteptată încât rămân
blocat, cu mâna pe portiera încă
deschisă.

Mă priveşte lung. Îşi frământă mâinile ale

căror degete poartă mai mult aur decât
am văzut în toată viaţa mea. E vizibil
putred de bogată şi... emoţionată.

Apoi privirea ei alunecă în jos în clipa în

care o simt pe Nikki prinzându-mă de
mână. Doar că sunt incapabil să-mi mai
mut privirea de pe cea din faţa mea.
Parcă m-aş uita la Nikki. La o variantă de-
a lui Nikki, una din viitor.

― Seth?

Vocea gâtuită a lui Nikki îmi distrage

atenţia şi mă întorc spre ea. E roşie în
obraji şi se clatină pe picioare. Degetele
ei se adâncesc în braţul meu şi o prind
înainte să îngenuncheze în parcare.

― Iubito?

― Să o ducem înăuntru, propune

Mitchell, înfiinţându-se lângă noi. O fi de
vină călătoria.

Îmi strecor un braţ în jurul şoldurilor sale

şi dau să o ridic, însă se opune.

― Pot să merg, mormăie. Doar am

ameţit puţin.
― Pe aici, vorbeşte femeia.

Porneşte înaintea noastră, conducându-

ne spre intrarea în clinică. Continui să o
susţin pe Nikki cu braţul, atent fiind mai
mult la paşii ei decât la ai mei.

― Doar o zgârietură, ha? mârâi iritat.

― Poţi să mă cerţi mai târziu? întreabă

inocent. Nu pot aduce argumente în
apărarea mea când îmi vine să vomit.

Când ajungem în dreptul uşilor din sticlă,

domnul Cohan ne iese în întâmpinare,
înfigându-şi privirea direct în Nikki cu o
mină îngrijorată. Latră nişte ordine şi
două asistente surescitate mi-o smulg din
mâini înainte să reacţionez, lăsându-mă
cu braţele goale şi încă întinse să o
prindă.

― Pot să merg singură! începe bruneta

să se revolte de îndată ce vede scaunul
cu rotile gata pregătit. Nu sunt
handicapată.

Însă, în ciuda încăpăţânării sale, cele

două asistente o trântesc în scaun.
― Urăsc spitalele, îmi spune dezgustată.
Adu-mi aminte să nu mai cad niciodată
de pe ponton.

― Nicio grijă, o asigur cu un aer serios.

După toate astea, n-o să mai vezi
niciodată unul.

Mă trag înapoi când una dintre asistente

apucă de mânerele scaunului cu rotile şi
începe să-l împingă pe coridorul steril,
urmându-l în tăcere pe domnul Cohan.

Rămas singur, mă întorc spre Mitchell şi

cea care pare a fi doamna Cohan,
strângându-mi braţele la piept.
― Ok, oftez. Acum îmi spuneţi şi mie cine
dracu' sunteţi?

Capitolul 21

Doamna Cohan se uită pentru o clipă

scurtă la Mitchell, care clatină
dezaprobator din cap. Eu continui să o
privesc uluit. Asemănarea dintre ea şi
Nikki mă debusolează, mă face să vreau
să pun multe întrebări.
 ― Am avut o fiică, începe ea să
vorbească pe un ton bland. Gabriella. La
vârsta de şase luni, a dispărut din
cărucior când eram în parc. O secundă
mi-am luat privirea de la ea şi nu mai era.
Am căutat-o. Autorităţile au spus că...

― Opreşte-te, îi cer, întrerupând-o

când vocea ei începe să tremure. Tu crezi
că Nikki e fiica ta?

Încerc să fiu calm, să o menajez,

pentru că e clar că încă nu s-a împăcat cu
ideea că fiica ei a dispărut. Totuşi, în
sinea mea fierb de furie. Chiar dacă Nikki
seamănă cu ea, nu e Gabriella. Nu e fiica
de mult pierdută a soţilor Cohan.

― Gabriella ar avea douăzeci de

ani acum, spune ea cu glasul încă
tremurând.

Şi Nikki are douăzeci de ani.

― Ar putea fi o coincidenţă, replic.

 ― Nikki e bucată ruptă din
doamna Cohan, intervine Mitchell în
discuţie, căutând să susţină punctul ei de
vedere.

― Ai măcar idee câte persoane

seamănă între ele? Da, într-adevăr
seamănă cu doamna Cohan, însă asta ar
putea să nu însemne nimic. Nicole s-a
născut în Massachusetts. Prietenul meu a
locuit vis-à-vis de ea încă dinainte ca
aceasta să se fi născut. De aceea cred că
e o pură coincidenţă.
 Noah mi-ar fi spus dacă Nikki ar fi
apărut miraculos în sânul familiei Kimble.
Tot ce se petrece în capul doamnei
Cohan e mânat de un set măreţ de
speranţe. Crede că şi-a găsit copilul după
aproape douăzeci de ani de la dispariţie.
Are nevoie să creadă asta pentru că, la
cum se prezintă situaţia, femeia din faţa
mea e pe punctul de a-şi pierde minţile.

Aş vrea să le pot spune mai tăios

că Nikki nu e Gabriella, însă durerea din
ochii doamnei Cohan nu mă lasă să fiu
atât de brutal.
 ― Am putea trece peste aceste
îndoieli dacă ne-ai permite să facem un
test ADN, propune ea.

― Glumeşti, nu-i aşa? pufnesc.

Doamnă Cohan, îmi pare rău pentru
pierderea ta, dar nu o să-ţi alimentez
speranţele. Nu o să permit să faceţi un
test ADN pornind de la baza unor
presupuneri.

― Ar putea decide Nikki, intervine

Mitchell iar, călcându-mă pe bătături.
 Mă uit urât la el. Discuţia asta îmi
lasă un sentiment ciudat. Mă simt de
parcă cei doi ar încerca să atenteze la
ceea ce-i al meu. Ca şi când ar încerca să
mi-l ia.

Sunt gata să-mi scot colţii la ei.

Întreaga poveste e o porcărie de-a
dreptul.

― Nikki se află sub tutela mea de

când avea zece ani, i-o retez. Să nu crezi
vreo clipă că ar face ceva din ce nu vreau.
De fapt, nici nu vreau ca Nikki să afle ce
prostii vă trec prin cap. Până să se afle pe
mâinile mele, a avut o copilărie pe care
nu i-o doresc niciunui copil. Nu o să vă
permit să o zăpăciţi cu presupunerile
voastre.

Doamna Cohan îşi apleacă spăşită

privirea, arătând ruşinată de întâmplare.
În schimb, Mitchell îşi mijeşte ochii la
mine, vrând probabil să mă avertizeze de
ceva.

― Înţeleg că treceţi prin momente

grele, însă Nikki nu e cine credeţi că este.
 ― Îmi cer scuze pentru neplăceri.

Femeia se retrage, pornind pe

urmele soţului ei şi urmând acelaşi traseu
pe care l-a urmat şi Nikki. Mă lasă singur
cu Mitchell şi mă aştept oricând ca acesta
să profite de ocazie.

― E doar un test ADN, mârâie. Ar

trebui să empatizezi cu durerea lor şi să-i
laşi să-şi satisfacă curiozitatea.
 Aş trebui, dar nu vreau. Nu vreau
ca Nikki să aibă de-a face cu asta. Nu
vreau să aibă vreo legătură cu ei.

― Dacă nu-i laşi, soţii Cohan o să

se întrebe toată viaţa lor dacă este sau
nu Gabriella. Nu ai cum să înţelegi
durerea unui părinte.

― Poate că nu înţeleg durerea lor,

însă cu siguranţă ştiu ce e mai bine
pentru Nikki şi ce nu. Între liniştea ei
sufletească şi liniştea sufletească a soţilor
Cohan, mereu o voi alege pe a ei. Nu
vreau să o deranjaţi cu ideile voastre
deplasate. Seara trecută a fost la un pas
să moară. Nu o să permit ca astăzi să se
transforme într-un şobolan de laborator.

Conversaţia se încheie când mă

întorc pe călcâie şi mă retrag în sala de
aşteptare.

O jumătate de oră mai târziu, Nikki

se întoarce pe propriile picioare şi
însoţită de domnul Cohan. Ambii se
apropie de mine şi celui din urmă îi
strâng scurt mâna.

― E totul în regulă, mă informează

zâmbitor. Domnişoara Cohan nu are o
contuzie, dar aş prefera să fie
supravegheată pentru următoarele
douăzeci şi patru de ore. După un episod
ca cel de aseară...

― O să preiau eu de aici, mormăi.

― De fapt, mă gândeam să
rămână peste noapte aici. Avem
resursele necesare în cazul în care
ameţeala şi senzaţia de greaţă revin.

Mă uit scurt la Nikki şi o văd

clătinând uşor din cap. Nu mă îndoiesc că
o îngrozeşte ideea lui Cohan de a rămâne
peste noapte în clinică.
 ― Am eu grijă de ea, îl asigur. Nu
o s-o scap din ochi nici măcar pentru o
clipă.

Şi am de gând să mă ţin de cuvânt.

După episodul de seara trecută, nu mai
am de gând să o scap o clipă din ochi
pentru toată viaţa.

― Atunci, aştept să apelezi la mine

în cazul în care apare ceva.

Cohan îmi întinde o carte de vizită,

pe care o iau ezitând. O vâr în buzunarul
din spate al blugilor, încuviinţând
totodată din cap în semn că sunt de
acord să apelez la el în caz că nu mă
descurc.

― Însănătoşire grabnică,
domnişoară.

După ce Cohan ne salută de la

revedere, eu şi Nikki părăsim clinica
tăcuţi. Afară, mă întâmpină o surpriză de-
a dreptul neplăcută. Oliver bate pasul în
parcare, învârtindu-se pe lângă maşina
lui Connor, aflată chiar lângă cea a lui
Cohan. Şi nu pot să nu mă întreb ce
mama naibii caută aici.
 ― Hei, eşti bine? o întreabă pe
Nikki de îndată ce ajungem lângă el.

O priveşte cu o mină îngrijorată,

iar eu scrâşnesc din dinţi. Îmi place asta
la fel de tare cât îmi place să mă strângă
papucii.

― E bine, răspund eu.

Oliver decide să mă ignore şi o

înşfacă pe Nikki de lângă mine,
cuprinzându-i faţa în palmele făcute
căuş. Sângele începe să-mi fiarbă
instantaneu şi o venă importantă e gata
să-mi pocnească în momentul în care văd
cum se uită la ea. E îndrăgostit. Iar el e
prietenul meu.

― Sunt bine, îi spune şi ea.

Se retrage discret de lângă el, însă

Oliver nu se lasă. O prinde de braţ şi o
trage spre portiera din dreapta a maşinii
lui Connor.

― Vii? mă întreabă senin.

 Strâng din dinţi cât pot de tare.
Mă uit în urmă, la Mitchell, care ne
aşteaptă lângă maşina domnului Cohan.
Îi cer să plece dintr-un semn din cap şi
urc pe bancheta din spate a maşinii
prietenului meu, aruncându-i lui Nikki o
privire scurtă. Aceasta se uită înapoi la
mine, cu o expresie greu de descifrat.
Încerc să mă abţin, deşi aş avea multe de
comentat.

Ce s-a întâmplat cu seara trecută?

De ce nu vine lângă mine? Sunt nişte
întrebări pe care nu le voi rosti cu voce
tare. Cel puţin nu de faţă cu Oliver, care
habar nu are ce a fost între mine şi Nikki
seara trecută.
 ― V-am văzut plecând azi-
dimineaţă, ne explică el, cu toate că nu-l
întreabă nimeni nimic. Nu am putut să nu
vin după voi.

― Mă descurcam şi singur,
bombăn nemulţumit.

― Ştiu, replică sec, privindu-mă

scurt în oglinda retrovizoare. Doar că îmi
pasă de Nikki la fel de mult cât îţi pasă şi
ţie.

Mă îndoiesc. Nimănui nu-i pasă de

Nikki la fel de mult cât îmi pasă mie.
Oliver doar are impresia că mă poate
ajunge din urmă, că simte ceea ce simt
eu. Diferenţa este că eu am crescut-o pe
Nikki. El doar a văzut-o crescând. Şi,
totuşi, e suficient cât să facă diferenţa să
fie de neîntrecut.

Îmi mut privirea pe geam când

acesta întinde un braţ spre ea şi o prinde
de mână. Înghit de două ori în sec.
Totodată încerc să mă calmez şi să-mi ţin
gura închisă. Nikki nu-l respinge, iar asta
ridică şi mai multe semne de întrebare.

De ce? De ce face asta?

 Încep să simt un gol în stomac şi o
durere surdă în piept. Bănuiesc că gelozia
are de-a face cu asta. Mă face să mă simt
nervos şi inutil. În plus.

Mă trezesc dregându-mi zgomotos

glasul în semn de avertisment, iar Nikki îşi
retrage mâna cât poate de delicat,
făcându-l şi pe Oliver să şi-o retragă pe a
lui.

― Aşadar, rana de la cap nu e atât

de gravă, porneşte el o conversaţie,
vrând probabil să anuleze liniştea stranie
dintre noi. Nu necesită internare sau
ceva de genul ăsta.
 ― Trebuie să fiu supravegheată
pentru următoarele douăzeci şi patru de
ore, chicoteşte Nikki amuzată.

― Nu-ţi face griji, o linişteşte el. O

să stau eu cu ochii pe tine.

Asta s-o creadă el. Nu sunt

programat să privesc mai multe încercări
de-ale lui de a se apropia de ea. Nu voi
permite să se întâmple asta.

Oliver încearcă să mă înlocuiască.

Acum mă întreb dacă Nikki o să-l lase să
o facă.
 ― Seth se ocupă deja de asta, îi
spune ea pe un ton grav.

Un zâmbet mic îmi înfloreşte în

colţul gurii.

― Cred că e timpul să-i dăm lui

Seth o pauză, glumeşte Oliver. A fost cu
ochii pe tine zece ani. Spun că merită o
mică pauză.

― N-am nevoie de pauză, îl asigur

eu, scrâşnind din nou din dinţi.
 Dacă el crede că o să scape aşa
uşor de mine, se înşală. N-am scăpat-o
niciodată din ochi şi nu o să încep să o fac
tocmai acum.

― Relaxează-te, Seth, chicoteşte.

O să am eu grijă de ea.

― Nu am nevoie să ai tu grijă de
ea, i-o retez. Asta e treaba mea.

― Uite, omule. Eu încerc să te ajut

aici. După episodul de aseară, meriţi să...
 ― Opreşte-te, îl întrerup. Eu şi
Nikki...

Îmi strâng buzele, oprindu-mă de

unul singur din vorbit. De data asta e
necesar să-mi reamintesc mie însumi că
Oliver e prietenul meu la urma urmei şi
că nu merită să afle astfel.

Nikki mă priveşte cu coada

ochiului, având acum pe chip o expresie
dezamăgită. Probabil aştepta să-l
informez pe Oliver de orice s-ar petrece
între mine şi ea. Însă cum aş putea să-l
informez de ceva despre care nu ştiu nici
eu?
 ― Nu înţeleg ce vrei să spui,
mormăie Oliver, atent fiind la drum. Tu şi
Nikki ce?

Chiar aşa. Eu şi Nikki ce?

― Nimic, oftez. Doar... nu mai

vorbi. Mă doare capul.

― Nikki s-a lovit la cap şi tu eşti cu

dureri? chicoteşte.
 Habar n-are. Dacă ar arunca o
privire în mintea mea, şi pe el l-ar lua
migrenele.

Când ajungem la cabană, Nikki e

prima care intră şi o face în stil măreţ. Ne
trânteşte uşa în nas amândurora,
făcându-ne să ne uităm miraţi unul la
celălalt. Pornesc primul după ea,
urmând-o în dormitorul pe care îl
împărţim.

După ce închid uşa în urma

noastră, mă întorc cu faţa spre ea şi mă
trezesc instantaneu cu o palmă. Luat prin
surprindere, tot ce pot să fac este să
clipesc nedumerit şi să-mi frec obrazul
care acum pare să ardă.

― Şi asta pentru ce a fost? întreb

confuz.

― De ce te-ai oprit? De ce nu i-ai

spus lui Oliver? Ţi-e ruşine cu faptul că
te-ai culcat cu mine?

Acum înţeleg. E supărată pentru

că nu am făcut eu treaba pe care, de
fapt, ar trebui să o facă ea.
 ― Tu te auzi vorbind? pufnesc.
Dacă era ceva cu care mi-ar fi fost ruşine
mai târziu, n-aş fi făcut-o de la bun
început.

― Atunci? Cum stă treaba între

noi, Seth? Pentru că eu una nu mai
înţeleg nimic.

Nu răspund. Nici nu ştiu ce aş

putea să-i spun, ţinând cont că nici eu nu
ştiu prea multe.

Nikki oftează şi se întoarce cu

spatele la mine, scoţându-şi rucsacul de
sub pat.
 ― Ce faci? o întreb uimit.

― Vreau să plec acasă. Nu-mi mai

place vacanţa asta. De fapt, mi-aş fi dorit
să nu am parte de ea.

― Nu spune asta, îi cer. Ai vrut

mereu să mergi în vacanţă şi am făcut tot
ce am putut ca să-ţi ofer una. Crezi că,
dacă ne întoarcem acasă acum, o să
uităm de toate astea?

― Bănuiesc că nu, mormăie. Dar

măcar ne vom preface că nu s-a
întâmplat. Cât timp încă suntem aici, nu o
pot face.

Să ne prefacem că nu s-a
întâmplat? Aş vrea să o întreb cum vom
face asta, pentru că nu e ceva de care
poţi uita atât de uşor. Nu e ceva pe care-l
poţi împinge într-un colţ al minţii şi să
trânteşti uşa după el.

Aici, eu şi Nikki am avut primul

sărut. Tot aici am făcut pentru prima
oară dragoste. Eu unul nu pot să locuiesc
în continuare cu ea şi să mă prefac în
acelaşi timp că toate lucrurile astea nu s-
au întâmplat. Si, sincer să fiu, nici nu
vreau să uit sau să mă prefac. Momentan
vreau ca ea să înceteze să-şi mai
împacheteze lucrurile şi să se uite la
mine.

O opresc. O prind de braţe şi o

oblig să se întoarcă cu faţa spre mine şi
să mă privească. Îi feresc părul după
urechi şi îi prind faţa în palme, ridicând-o
spre mine. Apoi îi depun un sărut pe
buzele bosumflate.

― Dacă vrei să plecăm, o s-o

facem. Dar nu sunt de acord să ne
prefacem că, ceea ce s-a întâmplat aici,
nu s-a întâmplat de fapt. Nu o să fiu
niciodată de acord cu asta.
 ― Atunci, ce propui, Seth? Să mă
împac cu ideea că nu merge, deşi nici
măcar n-am încercat? De ce ai făcut
dragoste cu mine?

Adevărul este că nu ştiu de ce am

făcut-o, dar dacă s-ar da timpul înapoi,
probabil aş face-o din nou.

Clatin din cap şi îmi lipesc fruntea

de a ei, oftând adânc. Da, aş face-o din
nou. În ciuda lucrurilor, când am făcut-o,
am simţit de parcă aş face cel mai corect
şi natural lucru. A fost ca şi când făceam
ce ar fi trebuit să fac de mult timp.
Ultima piesă din puzzle.

Şi sunt conştient de viitorul care

mă aşteaptă în cazul în care nu-mi
înfrâng teama. Mai devreme sau mai
târziu, ea va pleca. Mai devreme sau mai
târziu, eu voi pleca. Indiferent cum vor
sta lucrurile, o voi pierde, iar ăsta e exact
ultimul lucru pe care mi-l doresc.

În orice caz, e mult prea târziu să

dau înapoi, pentru că s-au întâmplat
lucruri între noi care nu ne vor lăsa să
uităm şi care ne vor bântui toată viaţa, în
cazul în care drumurile noastre se vor
despărţi cândva.
 ― Te iubesc, îi murmur, iar ea mi
se agaţă de tricou, trăgându-mă mai
aproape de ea.

― Te iubesc, mă îngână.

Înghit în sec, cuprins de o teamă şi

mai profundă.

― Atunci..., mormăi cu greu,

încercând să ignor nodul din gât,
căsătoreşte-te cu mine.
Capitolul 22

Kristen dă buzna în bucătărie,

surprinzându-mă cu braţul în aer. Dau
drumul feliei de lămâie să cadă în paharul
cu apă şi mă încrunt când văd expresia ei
îmbufnată.

― Nikki are o nucă de cocos pe

deget, mormăie.
 ― Nu înţeleg, mărturisesc. E o
întrebare sau o afirmaţie?

― Tu ai pus-o acolo?

Îmi dau seama că face referire la

inelul de logodnă a mamei, cu care am
cerut-o pe Nikki, însă ce nu pricep este
de ce Kristen pare să mă acuze.

― Vreau să ştiu dacă tu ai pus-o

acolo, insistă.
 ― Da, spun prompt.

Kristen îşi aruncă braţele în aer cu

exasperare, iar sprâncenele mele se
arcuiesc de curiozitate.

― La naiba!

― Ce s-a întâmplat? întreb calm.

 ― Connor s-a întâmplat. Ştii că
nemernicul m-a înşelat?

Îmi aplec privirea spre paharul cu

apă cu lămâie pe care l-am pregătit
pentru Nikki. Ştiam de aventura lui
Connor de acum câteva luni, însă nu a
fost niciodată treaba mea să o informez
pe Kristen de aceasta.

― Ştiai! exclamă stupefiată. Ce e

în neregulă cu voi, oameni buni? E
dreptul meu să ştiu că iubitul mă înşeală!
 ― Ce legătură are asta cu Nikki şi
cu inelul ei?

Mă uit urât la ea. Presimt că o să

se transforme într-o căţea. E mai mult
decât vizibil faptul că e rănită şi acum
probabil că o să caute să se răzbune.

― Nu voiam să mi-o trag cu Oliver

sau cu Dean, bombăne supărată. Tu erai
cea mai bună soluţie, dar se pare că am
ajuns prea târziu.
 Sunt îngrozit de ceea ce i-a trecut
prin cap. Ştiam că o să vrea să i-o
întoarcă lui Connor, însă nu mă aşteptam
să vrea să mă folosească pe mine. Sper
totuşi ca asta să nu mă afecteze pe mine
şi pe Nikki. Dacă cea din urmă ar şti ce
prostii îi trec prin cap lui Kristen, ar şoca-
o. E prietena ei cea mai bună şi singura.

― Spune-mi că glumeşti şi că nu
te-ai gândit într-adevăr la asta, îi cer
iritat, pronunţând cuvintele printre dinţii
încleştaţi.
 ― Vreau să i-o plătesc, mârâie în
apărarea ei.

― Şi te-ai gândit să mă foloseşti

pe mine ca să te răzbuni pe Connor?
pufnesc. Nu sunt idiot, Kristen. Iubitul tău
e prietenul meu şi nici dacă nu ar fi
existat ceva între mine şi Nikki, nu te-aş fi
băgat în seamă. Ai impresia că vrei să faci
asta doar pentru că eşti rănită.

― Serios, Seth? Connor m-a

înşelat şi voi ştiaţi!
 Mă întreb de unde ştie ea.

― Nu e treaba mea să-ţi spun! A

fost de datoria lui să-şi recunoască
greşeala.

― Oh, da? Dacă Nikki te-ar înşela,

nu ai vrea să ştii?

La naiba, are dreptate. Aş fi la fel

de supărat ca ea dacă prietenii mei ar fi
ştiut că Nikki e infidelă şi mi-ar fi ascuns
asta. Însă nu e cazul. Sunt ferm convins
că Nikki nu ar călca strâmb şi am o
încredere oarbă în ea. În concluzie, habar
nu am prin ce trece Kristen acum.

― Ipotetic vorbind, aş vrea să ştiu,

mărturisesc. Totuşi, nu aş căuta să mă
răzbun astfel. Faptul că vrei să te culci cu
unul dintre prietenii lui o să te rănească
şi pe tine în aceeaşi măsură în care o să-l
rănească pe el. Practic, ţi-ai bate joc de
corpul tău.

Kristen îşi mijeşte enervată ochii.

 ― Ar trebui să ai grijă de corpul
iubitei tale, nu să-ţi faci griji de al meu.
Pe degetul ei ai trântit o nucă de cocos.

Îmi strâng degetele pe marginea

blatului doar ca să nu-mi trântesc pumnii
de suprafaţa lui. Asta îmi mai lipsea. Să
fiu acuzat de cineva că am făcut ceea ce
credeam că e bine pentru mine şi pentru
fata pe care o iubesc.

― În primul rând, nu ai niciun

drept să-mi scoţi ochii, mârâi la ea. E
treaba mea cu cine vreau să mă însor, iar
tu eşti ultima persoană de pe Pământ
care are dreptul de a spune ceva legat de
asta. În al doilea rând, Nikki nu e ca tine.

― Nu e ca mine? pufneşte. Atunci

de ce nu îi spune lui Oliver despre voi?
Adevărul este că-i place la nebunie să se
joace cu sentimentele tuturor, în timp ce
o face pe inocenta. Pun pariu că şi-o
trage şi cu el. Ar trebui să fii mai atent.

Decid să nu-i dau curs provocării.

Eu ştiu mai bine cum stă treaba cu Nikki.
Ştiu că nu se joacă cu Oliver şi cu
sentimentele lui, ci doar amână
momentul dezvăluirii pentru că nu ştie
cum să-i spună fără să-l rănească. E pur şi
simplu altruistă.
 În plus, ştiu exact ce fel de femeie
am crescut. Spre deosebire de Kristen,
indiferent cât de tare i-aş frânge inima,
Nikki nu ar putea niciodată să întreacă
limita doar pentru a se răzbuna pe mine.
Ţine prea mult să-şi protejeze atât
conştiinţa, cât şi trupul.

― Oliver e prietenul vostru,

argumentează Kristen arogantă. La fel ca
mine, are dreptul să ştie.

― O să ştie, o asigur. Când o să

vină momentul, o să-l informez chiar eu.
Până atunci, vezi-ţi de treaba ta şi fă
cumva ca Nikki să nu afle despre prostiile
care-ţi trec prin cap.

Înşfac paharul cu apă de pe blat şi

trec pe lângă ea fără să-i mai adresez
vreun cuvânt sau să aştept să mai spună
ceva. Sincer să fiu, mă aşteptam ca
Kristen să dea cu bâta în baltă. N-ar fi
prima oară când sare calul în privinţa
mea şi mereu i-am ignorat apropourile
sau intenţiile ascunse de o inocenţă falsă.

Însă nu credeam că o să aibă

vreodată curajul de a face pasul ăsta.
 Ajung în dreptul şezlongului pe
care Nikki face plajă şi mă aşez pe
marginea lui, lăsând paharul jos. Îmi
zâmbeşte când mă aplec şi o sărut
prelung pe frunte. Ştiu că mă priveşte,
deşi ochii ei sunt ascunşi de ochelarii de
soare aviator.

Îi prind mâna care încearcă să mă

prindă de gât şi îi sărut şi degetele,
făcând-o să chicotească atunci când sărut
şi inelul. Nimeni, în afară de noi, nu pare
să-şi dea seama de ceva. Gesturile pe
care le fac sunt obişnuite pentru noi. E o
obişnuinţă să-i sărut mâna sau fruntea
sau obrajii în faţa tuturor, căci nu m-am
sfiit niciodată să îmi arăt afecţiunea
pentru ea.
 ― M-am gândit mai bine, îi spun.
Vreau să ne întoarcem acasă.

― Ce s-a întâmplat cu "m-am

chinuit mult să te aduc în vacanţa asta ca
să plecăm atât de devreme"? întreabă
amuzată.

― M-am răzgândit.

Omit să-i spun că Kristen însăşi e

cea care m-a convins. După discuţia din
bucătărie, o idee bună ar fi să mă
îndepărtez de ea. Să evit să mai dau ochii
cu ea. În plus, ceva îmi spune că lucrurile
sunt pe cale să se complice, ţinând cont
că şatena abia iese din casă şi porneşte
scandalul. Cearta dintre ea şi Connor
devine din ce în ce mai răsunătoare, se
aruncă cuvinte grele, injurii şi ameninţări
şi, indiferent cât încearcă prietenul meu
să o potolească, e în zadar. Kristen e atât
de pornită să-l facă pe Connor să regrete
încât nu pare să mai ştie ce scoate pe
gură.

― Ei au o legătură cu faptul că te-

ai răzgândit? vrea Nikki să ştie.
 ― Oarecum. Dar, pe lângă că sunt
pe cale să ne distrugă toată vacanţa, mai
sunt câteva zile rămase din concediul
meu şi vreau să le petrec doar cu tine.

Oftează melancolică şi îşi urcă

mâna pe gâtul meu, curprinzându-mi în
cele din urmă obrazul în palmă. Mă
mângâie o clipă, apoi îmi aranjează
concentrată părul, trecându-şi degetele
prin el.

Trebuie să recunosc că sunt curios

cum vor sta lucrurile între noi când vom
ajunge acasă, locul în care nu o să mai fie
necesar să ne ferim de cineva. În plus,
vom scăpa de tot. De lacul care nu
încetează să-mi amintească de noaptea
trecută, de Kristen şi ideile ei idioate şi de
Cohan şi presupunerile lui. O să fim doar
eu, ea şi liniştea care ne-a înconjurat
mereu.

― Când vrei să plecăm? mă

întreabă într-un final.

― Acum? chicotesc, rostind-o mai

mult ca pe o întrebare. Acum ar fi ideal.

― Nu cred că o să pot împacheta

lucrurile atât de repede.
 ― O să te ajut. Până deseară ar
trebui să fim gata de plecare.

Încuviinţează din cap, zâmbind.

― Voi chiar vorbiţi serios?

întreabă Oliver nedumerit, în timp ce
cobor scările cu ultimul bagaj. Plecaţi?

Îmi taie calea spre uşă, privindu-

mă iritat. Nu-i convine situaţia, mai ales
că am hotărât să plecăm fără ei. Dean,
Connor şi Noah au decis să rămână, iar
lui Kristen i-am spus destul de clar că nu
o să-i ofer un loc în maşina mea, deşi şi-a
exprimat dorinţa de a pleca odată cu noi.
N-am de gând să plimb lupul pe bancheta
mea din spate.

― Dacă într-adevăr vrei să pleci, o

poţi lăsa pe Nikki cu noi, propune Oliver
insistent. Am eu grijă de ea.

― Nikki vrea să plece acum,

mormăi.

Mă uit cu coada ochiului la ea. O

îmbrăţişează pe Kristen de rămas-bun,
ignorând faptul că aceasta nu-i răspunde
cu aceeaşi afecţiune.

― Serios, Seth, de ce trebuie să

plecaţi acum? se încăpăţânează Oliver,
atrăgându-mi din nou atenţia. Concediul
tău încă nu s-a terminat. Putem pleca cu
toţii peste câteva zile.

― Eu şi Nikki vom pleca acum, i-o

retez. După întâmplarea de aseară, nu e
o idee bună să o mai las prin preajma
lacului. Nu se mai simte bine aici.

Oliver oftează şi pare să o lase

baltă când Nikki se opreşte lângă noi.
Acesta se apleacă asupra ei şi o
îmbrăţişează scurt, şoptindu-i ceva la
ureche, în timp ce eu încerc să-mi păstrez
calmul.

Pornesc motorul camionetei cât

Nikki se caţără pe scaunul pasagerului şi
trânteşte portiera în urma ei.

― Ce ţi-a spus? întreb brusc.

Încerc să-mi maschez gelozia din

glas, dar nu-mi prea reuşeşte. Vocea îmi
sună încărcată de sentimentul straniu cu
care o să mă confrunt de acum înainte.
Nu o să fie deloc uşor să mă acomodez
cu el.

― Eşti sigur că vrei să ştii?

Îmi întorc capul spre ea, puţin

speriat.

― Mi-a promis că o să mă scoată

în oraş când o să se întoarcă, mormăie.
Trebuie neapărat să-i spunem, Seth. Mă
face să mă simt rău.
 ― O să-i spunem, o asigur. Când
se va întoarce, o să vorbesc cu el şi o să
înceteze.

Întorc maşina dintr-o singură

manevră, pornind spre drumul forestier
care ne va scoate de aici.

― Jur că nu i-am dat niciodată de

înţeles că aş vrea ceva de la el, se
grăbeşte să spună, uitându-se la mine cu
ochii mari şi nevinovaţi.

Zâmbesc şi întind mâna spre ea,

aşezându-mi palma pe coapsa goală şi
fierbinte, aproape de tivul pantalonilor
scurţi.

― Ştiu, iubito. Nu trebuie să-ţi faci

griji în privinţa asta. Oliver o să afle cât de
curând şi nu o să trebuiască să ne mai
ferim de el.

― Bun, mormăie mulţumită,

făcându-se mai comodă în scaun.

Îşi lasă capul pe tetieră şi închide

ochii, pregătindu-se de somn. Îmi dreg
glasul şi îmi îndrept din nou atenţia la
drum, pregătindu-mă şi eu pentru două
ore de condus. Însă fac ce fac şi privirea
mi se întoarce iar spre ea, alunecând fără
să o pot stăpânii, de pe chip în jos.

Clatin din cap şi îmi strâng

degetele pe coapsa ei, dojenindu-mă în
gând. Pe lângă gelozie o să trebuiască să
mă obişnuiesc şi cu dorinţa stranie pe
care o simt faţă de ea şi care devine din
ce în ce mai grăitoare. O să fie imposibil
de ignorat, indiferent cât de des mi-aş
spune mie însumi că e o idee mai bună să
aştept, cel puţin până când corpul ei se
va vindeca.

Îmi muşc buzele, dar tot scap un

chicot când îi simt coapsele strângându-
se ca răspuns. Nikki îşi dă brusc centura
jos şi mă încalecă, forţându-mă astfel să
frânez inainte de a pierde controlul
volanului. Camioneta se opreşte în
mijlocul drumului forestier, foarte
aproape de ieşirea pe autostradă.

În ciuda faptului că ne poate

vedea oricine, aceasta apucă de tivul
tricoului său şi îl scoate pe cap,
aruncându-l pe scaunul pasagerului pe
care a stat în urmă cu doar o clipă. Se
agaţă de gâtul meu şi mă trage mai
aproape de gura ei, iar eu dau drumul
volanului şi o înfăşor cu braţele, lipind-o
de pieptul meu când îi sărut cast buzele.
 ― Ca să vezi, mormăi amuzat. Am
creat un monstru.

― Te iubesc, îmi spune senină,

sărutându-mă la rândul ei cast. Ştiai asta?

― Unde vrei să ajungi? chicotesc.

― Bancheta din spate e prea

ademenitoare ca să scape nepedepsită.

― Bancheta din spate nu e atât de

comodă precum arată.
 Îmi zâmbeşte, aranjându-mi din
nou părul doar ca să nu se uite la mine.
Dar nu e ca şi când n-aş cunoaşte-o ca în
palmă ca să nu observ că nu e un zâmbet
sincer. Şi înţeleg. Înţeleg de ce buna ei
dispoziţie s-a schimbat atât de brusc.

― Nikki, nu am...

― Ştiu că ai mai avut prietene,

Seth, mă întrerupe. Nu e cazul să-mi
explici. Ştiu că bancheta din spate a mai
fost folosită, dar eu...

Scot un sunet indignat, făcând-o

să se oprească din vorbit şi spus prostii.
 ― Nicole, nici măcar Kristen n-a
urcat vreodată în maşina asta. Chiar crezi
că aş fi adus o altă femeie în camioneta
noastră? Ba mai mult, să mă culc cu una
pe bancheta din spate?

― Şi dacă ai făcut-o, este în

regulă.

― Poate că ţi se pare ridicol sau

greu de crezut, dar când spun că un lucru
este al nostru, înseamnă că este doar al
nostru. Singura femeie care a pus piciorul
aici eşti tu. Maşina noastră, casa noastră,
patul nostru. Înţelegi? Nu o să-mi bat joc
de asta.

Zâmbetul ei devine ceva mai

autentic şi se trezeşte chicotind amuzată,
în timp ce-şi sprijină fruntea de a mea.

― Ai avut vreodată o iubită, Seth?

Şi aici mă refer la una care chiar să se
poată numi aşa.

― Chiar vrei să vorbim despre

asta? o întreb, amuzat de curiozitatea ei.

― Vreau să ştiu.
 Oftez. Nu e chiar subiectul meu
preferat, însă decid să-i fac pe plac şi
mormăi:

― Au fost două.

― Şi ce s-a întâmplat?

― Nu a mers.

― Aşa, pur şi simplu?

 Izbucnesc în râs şi îmi las capul să
cadă pe umărul ei, depunând un sărut pe
pielea goală şi parfumată, aproape de
breteaua sutienului.

― Au făcut greşeala să mă pună să

aleg, Nicole.

― Şi ce ai ales?

Profită de ocazie şi îşi lipeşte la

rândul ei buzele de gâtul meu,
sărutându-l leneş. Mă retrag cât să o pot
privi şi îi zdrobesc gura cu scopul de a o
opri din pus întrebări. Limba ei îmi iese în
întâmpinare, însă dispare rapid şi mă
împinge. Când îi observ expresia, îmi dau
seama că încă aşteaptă răspuns.

― Ce ai ales, Seth?

― Ar trebui să ştii, murmur,

aplecându-mă din nou spre gura ei. Tu
eşti aici, iar ele nu.

― Te-au pus să alegi între ele şi

mine, nu-i aşa?

Dezamăgirea din glasul ei mă face

să mă încrunt. Ghicesc şi o urmă mică de
vinovăţie, pe care încearcă fără reuşită să
o mascheze.

― A fost cea mai bună decizie din

viaţa mea, îi spun sincer, trecându-mi
acum gura peste bărbia ei. Nici dacă
lucrurile nu s-ar fi aşezat astfel, n-aş fi
renunţat la tine pentru nimeni.

Îşi lasă capul pe spate când îmi

mut gura pe gâtul ei, alinându-l cu vârful
limbii. Oftează şi se înfioară în braţele
mele, tremurând uşor.

― Mereu te voi alege pe tine.

 Cobor mai jos, pe linia dintre sâni,
în timp ce împing cu mâinile bretelele
sutienului. Întorc cupele, eliberându-i, şi
prind un sfârc între buze, mângâindu-l cu
limba înainte să-l trag spre cerul gurii.
Cuprind celălalt sân în palmă, cântărindu-
l curios. Sânii ei sunt mai mici decât
mâinile mele şi dispar când îi acopăr, însă
să fiu al naibii de nu-i iubesc la fel de
mult cât iubesc fiecare celulă din corpul
ei.

În ochii mei, mereu a fost perfectă

şi mereu va fi.

Capitolul 23
Lumina farurilor ce ne scot din beznă,
toarnă apă rece peste noi și distruge tot
momentul pe care îl avem pe bancheta
din spate a camionetei noastre. Nikki se
desprinde din sărut și oftează, apoi se
încruntă.

― Vine din spate, spune confuză.

De la cabană.

Clătinând dezaprobator din cap,

caut cu priviirea tricoul ei și îi cer să se
îmbrace. Norocul nostru că nu am ajuns
prea departe, căci nu am fi avut deloc
timp să ne îmbrăcăm complet. Nikki abia
apucă să-și tragă tricoul pe cap, că și aud
o portieră trântindu-se. Oricine ar fi, nu
poate trece de noi. Camioneta e oprită în
mijlocul drumului.

Înțeleg că nu vrea să treacă de noi

abia când Oliver ajunge în dreptul mașinii
mele și așteaptă să ieșim. Și, chiar dacă
suntem îmbrăcați și totul e la locul lui,
faptul că ne găsește pe bancheta din
spate ne trădează.

― Acum ce? Mă urmărești? întreb

iritat, trântind la rândul meu portiera.
 O fac intenționat. Îi trântesc lui
Nikki portiera în nas dinadins și mă
postez în fața ei, forțând-o astfel să
rămână înăuntru.

Oliver își strânge brațele la piept.

Are o expresie greu de descifrat. O
combinație între dezamăgire,
surprindere și nepăsare. E o expresie
bulversantă.
 ― Kristen m-a atenționat în
privința voastră, însă credeam că minte,
mormăie. Credeam că e doar invidioasă
și că prietenul meu nu mi-ar ascunde o
asemenea chestie, mai ales când știe ce
simt.

Sincer să fiu, nu mă așteptam ca

Kristen să-i spună lui Oliver despre mine
și Nikki. Am înțeles că vrea să se răzbune
pe Connor, însă nu văd cum o ajută asta.
Cum l-ar putea răni pe Connor astfel?

Îmi strâng și eu brațele la piept.

Chiar dacă am trădat un prieten, nu mă
simt vinovat de nimic. I-am lăsat lui Nikki
dreptul la alegere, iar ea m-a ales pe
mine în defavoarea lui Oliver. Conștiința
mea e împăcată.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că

nu-mi pare rău pentru Oliver. În ciuda a
ceea ce am spus cândva, nu aveam de
gând niciodată să o las pe Nikki să fie cu
el și nu pentru că asta m-ar fi făcut să fiu
gelos, ci pentru că Oliver nu e bun pentru
ea nici pe departe.

― Ce vrei să-ți spun, Oliver? îl

întreb calm. Că îmi pare rău? Da, îmi pare
rău că trebuie să treci prin asta, dar nu-
mi pare rău că sunt cu Nikki.

― Nu-mi pasă de părerile tale de

rău, mi-o retează nervos. Mă așteptam să
vii la mine și să-mi spui!

― Eu nu am ce să-ți spun, i-o retez

la rândul meu. Ar fi trebuit să-ți dai
seama singur. Nikki nu te-a dorit
niciodată, iar tu ai continuat să insiști și
să o pui în tot felul de situații jenante. Ar
fi trebuit să înțelegi că nu vrea nimic de la
tine, în afară de prietenie. Așadar, nu-ți
vărsa nervii pe mine.
 ― Ești prietenul meu, Seth! zbiară
scos din sărite. Trebuia să vii la mine și
să-mi spui că ți-o tragi cu fata pe care o
plac! Așa ar fi fost normal.

Mă abțin, deși îmi vine să-mi dau

ochii peste cap în fața lui. Da, poate că ar
fi trebuit să-l informez eu, dacă Nikki tot
nu e capabilă să o facă, însă tot tind să
cred că nu e treaba lui ce se întâmplă în
viața mea. Nici acum, când Oliver stă în
fața mea și îmi cere explicații, nu sunt de
părere că ar trebui să i le ofer. Lui sau
altcuiva.
 ― Nu e doar atât, mormăi, vrând
să pun capăt acestei situații penibile. Nu
doar mi-o trag cu ea. Sunt logodit cu ea.
Urmează să mă însor cu ea. Și nu mai e
cazul să te prefaci că asta poate
surprinde pe cineva.

― Da, da, pufnește, fluturând

dintr-o mână. Toată lumea se aștepta ca
Seth și Nikki să fie împreună la un
moment dat. Totuși, asta nu te scuză
câtuși de puțin că nu ai avut tupeul să mă
informezi și pe mine de ceea ce se
întâmplă.

De data asta nu mă mai abțin. Îmi

dau ochii peste cap, ca să vadă cât de
mult îl ironizez acum. Ce vrea de la mine?
Scuze? Ei bine, n-am de gând să mă scuz
nimănui că am făcut, în sfârșit, ceea ce
trebuia să fac de mult timp.

― Dacă Nikki ar fi prezentat vreun

interes față de tine, lucrurile nu ar fi stat
astfel, îl liniștesc.

― Vrei să spui că, dacă Nikki m-ar

fi plăcut, nu ai fi intervenit?
 Nu, nu asta vreau să spun. Clatin
din cap. Oh, aș fi intervenit! Cel mai
probabil l-aș fi amenințat pe Oliver cu o
bătaie soră cu moartea.

― Nu ești bun pentru ea, spun

prompt.

― Și tu ești?

― Nu, dar spre deosebire de tine

sau de oricine altcineva, știu că sunt
capabil să fac orice ca să ajung la
performanța asta.
 ― De unde știi că eu nu sunt?

Întrebările lui sunt puerile, ca

întreaga conversație. Nikki nu înseamnă
nimic pentru Oliver, în comparație cu
ceea ce înseamnă pentru mine. Nu ar
sacrifica nimic, nu s-ar schimba. Faptul că
îl cunosc mă ajută să înțeleg asta, să
înțeleg că, în afară de mine, nimeni nu ar
fi dispus să se sacrifice pe sine ca să o
facă pe ea fericită.

Pentru că da, Nikki înseamnă totul

pentru mine, în timp ce pentru Oliver
înseamnă doar o posibilă aventură. O
relație pasageră de care nu și-ar mai
aminti la un moment dat.

― Ce vrei de la mine, Oliver? îl

întreb obosit. Să mă dau din calea ta? Știi
că asta nu se va întâmpla niciodată.

― Da, știu, bombăne,

strâmbându-se de dezgust. Măcar acum
pot vedea mai clar lucrurile. Kristen a
avut dreptate de fiecare dată când a spus
că ești la fel de obsedat de control cum
sunt soții Kimble. Dacă până acum ai trăit
cu impresia că i-ai făcut lui Nikki un bine
că ai luat-o din sânul familiei sale, află că
te înșeli. A scăpat de ei și a dat de tine,
care ești exact la fel!
 Înghit în sec în fața lui, impactul
cuvintelor sale lovindu-mă mult mai tare
decât mă așteptam. Nu credeam că
prietenii mei au o astfel de părere despre
mine. Faptul că mă compară cu soții
Kimble doare mai tare decât ar fi durut
dacă m-ar fi pocnit direct în față.

― Poate că ar fi fost mai bine dacă

o lăsai acolo, adaugă cu aceeași ură în
glas, care mă șochează. Totuși, te-ai
gândit vreodată dacă nu cumva sărmana
fată suferă de sindromul Stockholm și de
aceea te venerează?
 Refuz să deschid gura, căci îmi vin
pe limbă doar cuvinte odioase. Habar nu
are ce vorbește și tocmai ăsta e motivul
pentru care mă încăpățânez să nu-i
răspund atacului. La nervi, oamenii spun
lucruri pe care mai apoi le regretă, iar eu
chiar nu vreau să am astfel de regrete.

― Ce spui, Seth? continuă atacul,

vrând probabil să mă scoată din minți.
Poți paria pe asta? Căci eu nu pot. I-ai
oferit lui Nikki tot ce a vrut doar ca să nu-
ți observe ieșirile. Nu i-ai lăsat deloc
libertatea de a face propriile alegeri și
mereu i-ai interzis lucruri. Mai mult, i-ai
controlat inclusiv comportamentul. A
ajuns să se teamă să rostească un cuvânt
obscen, ca nu cumva să o cerți.
 Își înclină capul, așteptând un
răspuns din partea mea, un răspuns pe
care refuz să i-l ofer. Oliver scoate în
evidență lucruri la care m-am gândit și eu
cu mult timp în urmă. Și are dreptate în
mare parte, deși nu-mi place să recunosc.
Am controlat-o. I-am impus și i-am
interzis chestii.

Însă... sindromul Stockholm? Mă

întreb de unde i-a venit o asemenea idee
de-a dreptul penibilă.
 ― Bănuiesc că ți-e mai ușor să
accepți faptul că ea suferă de sindromul
Stockholm, decât să accepți că nu te
vrea, i-o trântesc brusc și pe un ton cât se
poate de nonșalant.

Acum nu-mi mai pare rău pentru

el. Faptul că a atacat totul, inclusiv modul
în care am ales să o cresc pe Nikki,
destramă prietenia dintre mine și Oliver.
Acum înseamnă pentru mine mai puțin
decât un străin.

― N-ai decât să crezi ce vrei,

Oliver. La finalul zilei, Nikki tot pe mine
mă iubește. Și încă un lucru, adaug de
îndată ce deschid portiera din față a
camionetei. Să-i spui lui Kristen să facă
cumva să nu-mi mai iese în cale. Nici mie,
nici lui Nikki.

Urc la volan și trântesc nervos

portiera, strângându-mi buzele. Nu astfel
credeam că o să se încheie seara. Nu
astfel credeam că va afla Oliver și nu
astfel credeam că va reacționa. Și
probabil aș fi trecut peste asta la un
moment dat, aș fi dat-o uitării, dacă
Oliver nu mi-ar fi spus ceea ce cred
prietenii mei despre mine.

Refuz să cred că sunt ca soții

Kimble și că i-am făcut un rău lui Nikki
atunci când am luat-o de la ei. În orice
caz, nu asta mi-a fost intenția, ci din
contră. Tot ce am vrut vreodată a fost să
o transform pe Nikki într-o femeie
educată și puternică și, nu în cele din
urmă, altruistă.

Și, totuși, dacă suferă de

sindromul Stockholm sau ceva
asemănător?

Pornesc motorul, aproape rupând

cheia în contact. Nikki se mută pe
scaunul din față, sărind peste
schimbătorul de viteze. Mă privește cu
ochii mari și temători, de parcă se
așteaptă să fac o criză de nervi.
 ― Nu-l băga în seamă, îmi cere.
Nu știe ce vorbește. E nervos și...

― Te-ai simțit vreodată captivă?

Sau nu știu, ca și când nu te-aș fi lăsat să
iei propriile decizii?

― Evident că nu.

― Dar trebuie să recunoști că au

fost multe momente în care ți-am interzis
chestii. Au fost momente când nu te-am
lăsat să participi la petrecerile colegilor
tăi de liceu sau la petrecerile în pijamale
organizate de fel și fel de fete din școală.
Ți-am interzis să mergi. Nu te-am lăsat să
pleci nici măcar în excursii. Nu te-am
lăsat să te îmbraci așa cum voiai și ți-am
cerut mereu să vii direct acasă după
terminarea cursurilor. Bănuiesc că viața
ta ca student a fost un calvar din cauza
alegerilor mele. Chiar dacă eu n-am fost
la liceu decât jumătate din primul an, știu
cum stau treburile. Probabil au râs colegii
tăi de tine, te-au batjocorit.

― Oprește-te, mă întrerupe,
ridicând o mână.

Clatin din cap și apăs pedala de

accelerație, ieșind pe autostradă. Mai am
o groază de lucruri de reamintit,
momente în care am înjosit-o cu
comportamentul meu și dorința de a o
ține sub control. Asta mă înfurie mai tare
decât a făcut-o Oliver. Mă înfurie pentru
că abia acum îmi dau seama cât de
obsedat sunt.

― Mi-ai vrut mereu binele, Seth,

mormăie ea, punându-și din mers
centura de siguranță. Chiar dacă în
momentele acelea nu prea știam asta,
acum știu. Ceea ce a spus Oliver despre
tine și despre mine nu e adevărat.

― E mai mult decât adevărat, o

contrazic. Te-am controlat.
 ― Și ce dacă? chicotește. Dacă nu
ai fi făcut-o, cine știe cum ajungeam.
Poate că aș fi călcat pe urmele mamei
sau ale tatălui meu. Poate că aș fi ajuns
să mă droghez sau să beau. O grămadă
din colegii mei au ajuns așa. Dacă nu mi-
ai fi cerut să vin acasă după ce se
terminau cursurile, aș fi mers cu ei și, cel
mai probabil, aș fi făcut vreo prostie, iar
asta e valabilă și în cazul petrecerilor.

Clatin din nou din cap. Nu pot să

fiu de acord cu ea din atât de multe
motive. Îmi caută scuze, dar ce nu știe
este că nimic nu mă poate scuza. Părinții
ei i-au distrus copilăria, iar eu i-am
distrus perioada de adolescență.
Excluzând faptul că nu am lovit-o
niciodată, sunt exact ca soții Kimble.

― Sunt la fel de nenorocit ca

părinții tău, mormăi mai mult pentru
mine, simțind nevoia să o rostesc cu voce
tare.

Mă prinde brusc de mână,

făcându-mă să tresar. Acum mă privește
furioasă, ochii ei albaștri strălucind de
nervi.

― Niciodată să nu mai spui asta!

mârâie. Nu ești ca ei!
 ― De ce nu sunt ca ei, Nicole?
Pentru că te-am dus la blestemata aia de
Grădină Zoologică, iar ei nu?

― Nu m-ai dat niciodată afară din

casă. Nu m-ai obligat să dorm sub
verandă. Nu mi-ai refuzat niciodată
porția de mâncare și niciodată nu m-ai
bătut pentru că am refuzat să fac un
lucru.

― Nu te-am bătut, dar am țipat la

tine, îi reamintesc. Te-am făcut să plângi
de nenumărate ori. De curând, te-am
făcut să vrei să pleci din casa noastră.
Poate că nu s-au întâmplat exact aceleași
lucruri, dar deznodământul e același.

― Tu mereu m-ai iubit.

Deschid gura să o contrazis și de

data asta, dar nu am cum. Da, mereu am
iubit-o. Și dacă aș fi fost în locul soților
Kimble, nu aș fi încetat niciodată să o
caut.

Oftând, îi prind mâna care îmi

strânge brațul și i-o ridic la gură,
sărutându-i prelung degetele.
 ― Nu voi înceta niciodată să te
iubesc, îi spun mai calm.

― Știu, zâmbește. Dar eu mereu

te voi iubi mai mult.

― De ce? întreb amuzat.

Ridică dintr-un umăr și se lasă pe

spătarul scaunului, sprijinindu-și capul de
tetieră și privind fix în față. Totodată, își
lasă mâna în mâna mea și îmi permite să
le las împreunate pe genunchi.
 ― Mi-ar lua prea mult timp să-ți
răspund, pentru că sunt milioane de
motive.

Capitolul 24

În momentul în care opresc camioneta în

fața casei noastre mici și modeste, care
nu are decât două dormitoare, o cameră
de zi, o bucătărie deschisă și o baie
înghesuită, lucrurile devin puțin cam
ciudate. Evident, rămâne același loc pe
care îl pot numi „acasă", doar că de data
asta văd totul altfel.
 Nu ne-am plâns niciodată de
spațiu, cu toate că e mică. Am iubit
diminețile în care ne înghesuiam
amândoi în bucătărie, Nikki la omletă, iar
eu la expresorul de cafea. Am iubit
fiecare moment în care ne bufnea râsul
atunci când ne ciocneam accidental. Și
mereu a fost tot ce am avut nevoie.

Doar că acum... ei bine, acum

gândirea mea și-a lărgit orizontul și
căsuța în care am locuit zece ani devine
ceea ce nu trebuie. Odată ce eu și Nikki
ne vom căsători, se presupune că,
cândva, vom avea copii. Casa asta clar nu
acceptă mai mult de doi membri sub
acoperișul ei.

Și, cum vacanța s-a terminat și

grijile revin în forță, îmi dau seama că nu
ne permitem o altă casă. Nu ne
permitem o casă mai mare decât ce
avem.

― Seth?
 Nikki îmi atinge brațul, smulgându-
mă din reverie. Mă întorc spre ea și o
găsesc confuză, având o cută de
nedumerire pe frunte.

― Ești bine? mă întreabă. Te

holbai în gol.

― Sunt bine.

Opresc motorul, scot cheile din

contact și ies din camionetă înainte ca
Nikki să apuce să-mi mai pună vreo
întrebare. Nu e momentul să vorbim
despre copii acum. Și așa lucrurile au
prins o viteză uluitoare, care mă cam
înspăimântă, iar ultimul lucru pe care mi-l
doresc este să o înspăimânt și pe ea.

Iau bagajele din pick-up și pornesc

spre intrare, auzind-o pe Nikki mergând
în spatele meu. Ea e cea care descuie ușa
cu cheia sa, dar eu sunt cel care intră
primul. Arunc bagajele pe podea și aprind
lumina pe coridorul scurt și îngust. Acum
mi se pare și mai aglomerat.
 Spre deosebire de mine, Nikki
pare să se bucure că a ajuns acasă.
Râzând, țâșnește de lângă mine și se
aruncă direct pe canapea, bătând cu
palma pe locul de alături.

― E trei dimineața, scumpo,

mormăi obosit, sprijinindu-mă în schimb
de perete. Nu crezi că ar trebui să
dormim?

― De ce? Mâine nu trebuie să ne

trezim devreme. Putem dormi până când
vrem noi.
 Ridică jucăuș din sprâncene,
provocându-mi un zâmbet. Atât. De atât
sunt în stare acum. Pe lângă problema pe
care am descoperit-o acum, continui să
derulez în minte conversația cu Oliver.
Nu am fost capabil să las deoparte nici
măcar un blestemat de cuvânt pentru o
blestemată de secundă.

Dacă până acum ai trăit cu

impresia că i-ai făcut lui Nikki un bine că
ai luat-o din sânul familiei sale, află că te
înșeli. A scăpat de ei și a dat de tine, care
ești exact la fel!
 Asta în mod cert n-o să o uit prea
curând.

Adevărul este că nu am fost în

stare să-i ofer lui Nikki ceva mai mult
decât îi ofereau soții Kimble, material
vorbind. Sunt la fel de sărac ca ei. Visele
pe care le aveam la șaisprezece ani nu s-
au împlinit, nu toate. Nu locuim într-o
casă mare, așa cum speram. Nu conduc o
mașină frumoasă, așa cum credeam că o
să se întâmple. O mașină ca a lui Cohan,
de exemplu, sau una care să aibă
vopseaua intactă, cel puțin.
 La gâtul, în urechile și la
încheieturile lui Nikki clar nu se află
bijuterii scumpe. Singura bijuterie pe
care aceasta o are e inelul pe care i l-am
dăruit cu puțin timp în urmă, însă nici
acela nu e al meu. Nu eu l-am cumpărat.

Așadar, tot ce i-am oferit femeii

din fața mea e un mare și lat nimic, tot
material vorbind.
 ― Iar te holbezi în gol, mă
atenționează îngrijorată.

Îmi scutur imediat capul.

― Scuze, mă gândeam. În plus,

sunt cam obosit.

― Te gândeai din nou la

conversația cu Oliver? întreabă curioasă.
Trebuie din nou să purtăm o discuție ca
cea din mașină?

― Oliver e ultima mea grijă acum,

mărturisesc.
 Decid să mă așez lângă ea și tresar
ca un idiot când brațul ei îmi înconjoară
imediat gâtul.

Cert e că atmosfera dintre noi e

puțin tensionată și nu știu care e
principalul motiv. Oliver, faptul că totul
între noi e prea proaspăt ca să mi se pară
normal sau faptul că e pentru prima oară
când stăm în casa asta în calitate de
altceva? Am plecat ca prieteni și ne-am
întors logodiți, după doar o săptămână.
 ― Atunci, ce te îngrijorează?
întreabă cu un ton ciudat, dregându-și
apoi glasul.

O simt retrăgându-și discret

brațul. Acum nu mă mai atinge, dar stă
suficient de aproape cât să nu mă simt
confortabil.

― Mai multe, mormăi.

― Cum ar fi?
 ― Cum ar fi soții Cohan, spun
repede, încruntându-mă. Nu ți s-au părut
ciudați?

Nikki își înclină capul gânditoare.

― Că tot ai adus asta în discuție,

mi s-a părut ciudată doamna Cohan. Ori
am avut eu halucinații din pricina loviturii
la cap, ori chiar semănam puțin.

Puțin? Cum spunea și Michell,

Nikki parcă e bucată ruptă din doamna
Cohan.
 ― Nu aveai halucinații, o asigur.

Mă uit la ea, amințindu-mi de ceea

ce am vorbit cu doamna Cohan la clinică,
în timp ce Nikki era consultată. Au
impresia că e fiica lor, Gabriella, și
trebuie să recunosc că nu sunt de deplin
convins că nu au dreptate.

― Seth?

Tresar din nou când mâna ei îmi

atinge brațul. Observ pe chipul ei o undă
de dezamăgire pe care încearcă să o
ascundă întorcându-și capul. Dă să-și
retragă mâna, însă o prind de încheietură
și i-o țin lipită de brațul meu, zâmbindu-i
strâmb. Nu știu ce dracu e cu mine, dar
n-am de gând să stric totul doar pentru
că sunt stresat și obosit.

― Cred că ar trebui să ne punem

în pat, propune.

Sare în picioare și, sub privirea

mea plină de nedumerire, se îndreaptă
țintă spre camera ei. Am crezut că e de la
sine înțeles că vom dormi împreună de
acum înainte. Chiar dacă la cabană am
fost nevoiți să împărțim un dormitor cu
un singur pat, lucrurile stau altfel acum.
 Suntem un cuplu.

Se presupune că trebuie să
împărțim un pat, nu?

Se oprește în prag și se întoarce cu

fața spre mine, zâmbindu-mi la fel de
strâmb, în timp ce eu încerc să spun
ceva.

― Noapte bună, îmi urează.

Apoi închide ușa în urma ei,

lăsându-mă cu gura deschisă și mai mult
decât confuz. Bănuiesc că alegerea ei are
de-aface cu ezitările mele. Probabil că i-
am dat de înțeles că nu sunt pregătit să
mergem atât de departe într-un timp
atât de scurt. Cum spuneam, la cabană
am fost nevoiți să împărțim, dar aici nu.
Aici, fiecare poate dormi în propria-i
cameră.

Mă ridic de pe canapea și bat la

ușa ei, puțin iritat. Îmi deschide după trei
secunde numărate și nu mă pot abține să
nu o privesc urât.

― Uite, înțeleg că singurele dăți în

care dormeam în același pat erau atunci
când ploua, dar nu crezi că lucrurile stau
altfel acum? E ridicol să dormim separat
când se presupune că suntem logodiți.

― A-am crezut că nu vrei, se

bâlbâie încurcată. Adică, nici să te ating
nu prea păreai să suporți. Am crezut că...

― Nu fi prostuță! Nici nu m-ai

lăsat să deschid gura.

Trec pe lângă ea și intru în

dormitor cam neinvitat. Știu exact cum
stau lucrurile aici, însă tot mi se pare în
neregulă. Dormitorul ei e tipic feminin,
decorat în culori calde care îmi provoacă
un sentiment de anxietate. Nu am dormit
niciodată aici, în patul ei de o persoană,
din fier și plin ochi cu perne decorative. E
complet diferit de patul meu din lemn
masiv, de două persoane, cu așternuturi
în culori masculine.

― Seth, arăți de parcă e pentru

prima oară când intri în camera mea,
chicotește amuzată. Te cuprinde panica?

― Prea multe flori, iubito.

― N-am mai renovat de când

aveam paisprezece ani, ai uitat?
 ― Mi-am amintit acum.

Arăt cu degetul spre posterele de

pe pereți, cu trupele de băieți de care
Nikki era puțin îndrăgostită.

― Nu pot dormi în camera asta, o

informez.

― Știu, spune stânjenită. Vom

dormi în camera ta.

― Dar cum rămâne cu lucrurile

tale?
 Nikki strâmbă scurt din nas,
aruncând o privire fugară spre șifonier.

― Nu e neapărat necesar să mă
mut cu totul.

O spune atât de încet încât abia o

aud și e imposibil să nu-mi dau seama că
vrea să se mute cu totul. Îmi reprim
zâmbetul, trecându-mi degetul mare
peste buza de jos, ca și când m-aș gândi.

― Adică, e încă devreme să ne

gândim la asta. Nu vreau să începi să te
simți... sufocat sau să crezi că lucrurile o
iau razna.
 ― Nicole, te-am cerut în căsătorie.
Crede-mă, lucrurile au luat-o deja razna.
Haide!

Întind mâna spre ea și mă prinde

ezitant, lăsându-mă să o trag afară din
dormitorul său și să o conduc spre al
meu, care e chiar lângă. O eliberez în
mijlocul încăperii și mă apropii de
șifonier, scoțând un tricou curat.

― Vom vedea ce facem cu hainele

tale mâine, îi spun, întinzându-l.
Deocamdată dormi cu ăsta.
 Îl agață cu degetele și îl strânge la
piept, fâstâcindu-se în loc intimidată.
Probabil simte și ea aerul ciudat ce
plutește între noi, încărcând atmosfera
cu tensiune. Și eu mă simt ciudat. M-am
obișnuit să o privesc ca pe o soră sau ca
pe cea mai bună prietenă a mea, iar
acum confortul parcă ar fi ceva imposibil
de atins.

Îndrăznesc să mă așez primul pe

pat, crezând să astfel va căpăta curaj. Și o
face. Se dezbracă în fața mea, rămânând
doar în lenjerie până când își strecoară
tricoul meu pe cap. Totuși, n-am putut să
nu observ mica ei ezitare. Pentru o clipă
a arătat de parcă ar fi vrut să iasă din
cameră ca să se schimbe.
 Se strecoară sub pilotă, apoi își
așază capul pe pieptul meu, tăcută și cu
răsuflarea ușoară. Situația devine și mai
stranie, iar mie îmi vine să râd. Ba chiar
scap un chicot.

― Ce? întreabă curioasă.

― Știi, nu credeam că o să
ajungem vreodată în situația în care
trebuie să învățăm cum să fim un cuplu.

― Nu e amuzant. Mă așteptam să
vină totul de la sine.
 ― De obicei așa se întâmplă,
mormăi. Doar că noi am locuit împreună
până acum și din cauza asta e totul atât
de straniu.

Se ghemuiește mai mult lângă

mine, evitând să mă privească.

― Crezi că am luat lucrurile prea

repede?

Poate. De fapt, sunt sigur că am

luat lucrurile prea repede, dar nu e ca și
când mai putem da înapoi acum. Nu
vreau să dăm înapoi. E mai mult decât
clar că nu ne mai putem întoarce la ceea
ce aveam înainte de vacanță.

― Cred că avem nevoie de timp. O

să ne obișnuim, spun optimist. Sunt sigur
de asta. Și când o vom face, nu vom mai
ști cum să trăim în alt mod.

― Sper, murmură încet, trecându-

și un braț peste abdomenul meu.

Entuziasmul îi lipsește cu
desăvârșire și încep să mă întreb dacă nu
cumva se gândește la ceva pesimist, cum
că a fost o greșeală să ne implicăm atât
de mult într-un timp atât de scurt, asta în
cazul în care nu e ceva mai rău.

― Ce te neliniștește, Nikki?

― Am impresia că te-am
constrâns, iar asta mă face să cred că
sunt mai egoistă decât mă așteptam.

Am avut dreptate. Chiar se

gândește la ceva rău.

― Ce vrei să spui?
 ― Înainte de accidentul cu lacul,
mi-ai spus destul de clar că nu mă vezi ca
pe o iubită și că nu o s-o faci niciodată.
Asta s-a schimbat mult prea repede ca să
nu-mi pun întrebări. Dar, după ce am
căzut în lac, lucrurile au stat cu totul
altfel. De aceea tind să cred că ai
acceptat să ne dai o șansă doar pentru că
te-ai speriat.

Înghit în sec și încep să mă joc

absent în părul ei. Nu se înșală în
totalitate. Am fost speriat și am luat
decizii sub influența fricii, deși nu ar fi
trebuit să o fac. M-am culcat cu ea în
aceeași seară în care am crezut că am
pierdut-o pentru totdeauna. N-am gândit
limpede. Nu aveam cum să gândesc
limpede.

Totuși, asta nu schimbă faptul că

mi-am dat seama în ce fel o iubesc mai
mult. Știu că nu m-am înșelat și nu a fost
o concluzie eronată pentru că sunt
convins că o iubesc.

― Iar acum nu dai înapoi pentru

că nu vrei să mă rănești, adaugă cu voce
tremurândă. Am fost egoistă. Te-am pus
în situații stânjenitoare și te-am
constrâns. Nu știu ce a fost în mintea
mea, dar știu că atunci mă gândeam doar
la mine.
 ― Unde vrei să ajungi, Nikki?

― Nu cred că vrei cu adevărat să

fiu aici.

Capitolul 25

Ora șase dimineața mă prinde în

bucătărie, încercând să pregătesc
cafeaua. N-am dormit deloc, așa că
expresorul nostru vechi devine brusc mai
dificil decât o problemă de matematică.
Nu reușesc să-l pornesc, indiferent cât de
tare apăs pe buton sau câte rugăciuni
spun în gând. Chiar am nevoie de o cafea
care să-mi limpezească mintea, căci
lucrurile au luat o întorsătură
neașteptată aseară.

Până la urmă, Nikki a dormit în

camera ei, asta doar pentru că am fost
incapabil să deschid gura și să-i spun că
se înșală. Mi-o doresc, dar tăcerea mea a
dat cu totul altceva de înțeles, apoi n-am
mai fost suficient de curajos să mă duc
după ea și să-i explic. Niciodată n-am fost
mai prost decât am fost aseară.
 Și totuși, cum ar fi trebuit să-i
spun? „Nu, Nikki, te înșeli. Chiar te vreau
lângă mine, deși te-am cerut în căsătorie
imediat ce era să mori."? Acum că ea
pune totul sub semnul întrebării,
instantaneu o fac și eu și devin confuz de
propriile sentimente, deși n-ar trebui.

Tot ce știu în momentul de față

este că o iubesc. Oh, și cât de mult o mai
iubesc! Atât de mult încât nu îmi pot
vedea viața fără ea.
 Pierdut în gânduri, mă trezesc cu
Nikki chiar în dreptul meu și primele
lucruri pe care le observ la ea sunt
craterele de sub ochi. Nu pare să fi
dormit mai mult ca mine, dar cel puțin nu
a plâns.

― Nu astfel mi-am imaginat că o

să fie, îi spun iritat, vorbind printre dinții
încleștați. Nu să dormim în camere
separate după doar o zi de când am ajuns
înapoi acasă. Dacă știam că lucrurile vor
sta astfel, nu mai plecam de la cabană.

― Seth...
 ― Nu, Nikki. Nu te-am cerut în
căsătorie din cauza fricii. Nu m-am culcat
cu tine pentru că eram speriat, ci pentru
că te iubesc. Nu-mi pot da seama cum te
poți gândi la un alt motiv.

Își apleacă privirea spre mâinile ei,

care și le frâmănântă stresată. Indiferent
că îi explic ceea ce trebuia să-i spun
aseară, nu pare deloc convinsă.
 Clatin din cap și mai apăs de
câteva ori pe butonul de pornire a
expresorului, încercând să-l pornesc. Încă
e prea dimineață pentru o astfel de
discuție. Sunt obosit atât fizic, cât și
psihic. Am obosit să mă mai gândesc la
încurcătura asta.

― Nu l-ai băgat în priză, îmi spune

încet.

Cu un pufnet, apuc cablul

expresorului și constat că are dreptate.
Ștecherul nu e băgat în priză. Ar fi trebui
să-mi amintesc de asta, dat fiind faptul că
eu sunt cel care l-a scot înainte să plecăm
în vacanță.

― Doamne, ce idiot sunt!

chicotesc.

Îl bag în priză și pornesc

expresorul dintr-o singură încercare.
Când mă întorc spre Nikki, o observ
punând inelul de logodnă pe blat și
zâmbetul îmi piere atât de repede, încât
parcă nici n-a fost acolo.
 ― Nicole, ce naiba înseamnă asta?

Apuc inelul între degete și

aproape îi scot ochii cu el, făcând-o să
dea un pas înapoi.

― Mă despart de tine, răspunde

cu voce joacă, de parcă i-ar fi teamă să
vorbească.

― De ce? întreb surprins. Pentru

că am fost eu atât de prost seara trecută,
încât n-am reușit să te contrazic la timp?
Ei bine, îți spun acum.

Trântesc inelul înapoi pe blat și o

apuc de bărbie, ridicându-i fața ca să nu-
mi mai evite privirea.

― Te-ai înșelat. Sentimentele

mele pentru tine sunt cât se poate de
reale. Nu m-am sacrificat, așa cum ai
impresia.
 ― Seth, n-are rost, mormăie, dând
dovadă de o încăpățânare enervantă. E
vina mea. Nu trebuia să accept. M-am
entuziasmat prea tare și n-am mai gândit.

― Nici acum nu prea gândești,

iubito, replic din ce în ce mai nervos.

Îmi dau seama că o strâng prea

tare abia când aceasta își smulge bărbia
din mâna mea și își mângâie maxilarul.
Pielea ei e roșie pe alocuri.

― Motivul pentru care te desparți

de mine e o porcărie, țin să o informez. O
să mă prefac că n-ai spus nimic.
 ― Asta nu schimbă lucrurile. Ne
despărțim.

― Taci, Nikki. Te rog, taci. E prea

devreme să vorbim despre asta. Nu am
dormit niciunul, suntem obosiți și nu
gândim coerent. Haide mai bine să nu
luăm astfel de decizii, bine? Vom vorbi
despre asta după ce vom dormi câteva
ore.

Iau cafetiera, două cești din

suportul de vase și torn cafeaua în ele,
observând cu coada ochiului cum mâna
începe să-mi tremure puternic. Nu-mi
dau seama ce s-a întâmplat cu răbdarea
mea în momentul ăsta. În dimineața asta
nu dispun deloc de ea, nici măcar de o
fărâmă. Nu sunt în dispoziția bună să
vorbesc despre o despărțire.

― Acceptă-mi decizia și nu face ca

lucrurile să devină și mai complicate
decât le-am făcut eu deja, îmi cere pe un
ton hotărât, ca și când mi-ar da un ordin.

― Taci, Nicole! mă răstesc,

făcând-o să tresară. Serios, taci! Ceea ce-
mi ceri e o prostie. Te-ai decis să ne
despărțim tocmai acum când am realizat
și eu cum stau treburile? E cea mai
proastă glumă!
 ― Nu e o glumă, mă contrazice.

Deși i-am spus cât se poate de clar

să nu vorbească, continuă să mă scoată
din sărite cu noua ei încăpățânare. E atât
de ridicol! Până acum îmi cerea să încerc
să dau o șansă unei relații între noi și
acum, când chiar am făcut-o, dă înapoi.
Invocă un motiv mai mult decât jalnic.

― Nu m-am sacrificat! i-o trântesc

nervos.

― Ai făcut-o, mă contrazice din

nou.
 ― Ba nu. Vreau să fiu cu tine
pentru că vreau să fiu cu tine, Nicole! E
atât de greu de înțeles?

― Până să cad în lac, n-ai vrut.

Până să cad în lac, mă iubeai ca pe o soră
pe care ai șters-o la nas de muci și pe
care ai spălat-o de fiecare dată când
venea murdară de pământ, după ce se
tăvălea ca o purcită prin noroi doar
pentru că i se părea distractiv. E imposibil
ca natura sentimentelor tale să se
schimbe peste noapte, Seth!

― Uite că a făcut-o!
 Cât de absurd sună asta! Natura
sentimentelor mele nu se putea schimba
peste noapte. Nu a făcut-o. Natura
sentimentelor mele a fost mereu alta
față de ceea ce credeam. Nu știu când
anume am încetat să o iubesc ca pe o
soră și am început să o iubesc ca pe o
femeie, dar s-a întâmplat. Singura
problemă din toată ecuația asta a fost că
eram prea orb să o văd.

Iar acum se desparte de mine doar

pentru că am decis să mă culc cu ea și am
decis să o cer în căsătorie după accident.
O greșeală care se dovedește a fi una
catastrofală.
 ― Te iubesc de mult timp, adaug
mai calm. Accidentul tău nu are nimic de-
aface cu ce s-a întâmplat între noi.

― Nu pot să te cred, clatină din

cap.

― Ăsta e adevărul, Nicole! mârâi.

Ne-am sărutat înainte de accident.
Întâmplarea din pădure... tot înainte de
accident a fost. Natura sentimentelor
mele a fost cu totul alta, indiferent de
ceea ce susțineam.
 ― Ai făcut-o pentru că nu voiai să
mă vezi că sufăr, mă scuză ea, total
convinsă de asta. Chiar tu ai spus că îți
venea să mă săruți de fiecare dată când
eram tristă. Ăsta e sacrificiu, Seth.
Adevărul este că nu voiai să mă vezi
nefericită, așa că te-ai sacrificat. Ei bine,
asta mă face și mai nefericită decât mă
făcea faptul că nu mă voiai.

Sorb din cafeaua mea fierbinte,

înghițind totodată cuvintele urâte care-
mi vin pe limbă și cărora aproape le dau
drumul să iasă. Chiar dacă știu că nu e
adevărat în totalitate, orice aș spune în
apărarea mea ar suna ridicol. Ar suna ca
o scuză penibilă, care nu m-ar ajuta cu
nimic în lupta asta.

Nikki e ferm convinsă că m-am

sacrificat. Și poate că am făcut-o o
perioadă. Au fost dăți în care am sărutat-
o doar ca să n-o mai văd atât de
nefericită. Voiam să o opresc din plâns,
așa că i-am oferit ceea ce voia.

Doar că acum lucrurile stau cu

totul altfel și mă înfurie să văd că Nikki nu
mă crede. Acum ea e cea care încearcă să
se sacrifice.
 Las ceașca înapoi pe blat și îi
cuprind fața între palme, deși dă un pas
înapoi și vrea să se ferească. O trag
înapoi lângă mine, mă aplec și încerc să o
sărut, dar mă refuză. Își întoarce în ultima
clipă fața, buzele mele sfârșind să-i atingă
obrazul în locul gurii.

Și nici dacă ar fi apucat cuțitul de

pe blat și l-ar fi înfipt în mine, nu ar fi
durut la fel de tare. Simt că pământul se
cutremură sub picioarele mele și un gol
imens îmi apare în stomac.

― Tu chiar vorbești serios, constat

cu voce tare, uluit peste măsură. Chiar
vrei să ne despărțim.
 ― Asta încerc să-ți spun.

― Dacă vrei să-mi cer iertare

pentru seara trecută, o fac. Îmi pare rău
că n-am spus nimic, iubito. Doar am fost
foarte surprins că gândești astfel. Încă
sunt.

Își ridică privirea în ochii mei și mă

tentează să încerc din nou să o sărut, însă
nu cred că aș putea să îndur o altă
respingere. Nu acum, când sunt atât de
buimac.
 ― Aș vrea ca nimic să nu se
schimbe, în afară de asta, îmi spune mai
senină, privindu-mă cu optimism, deși
lumea mea se zguduie. Vreau să
continuăm să locuim împreună.

― Și ce? Să ne prefacem că nu s-a

întâmplat nimic între noi?

Clatină din cap, iar eu strâng din

dinți. Mâinile mele încă îi strânge capul,
dar bănuiesc că ar trebui să mă
mulțumesc chiar și cu atât. Mă lasă să o
ating, deși nu mă lasă să o sărut și să-i
arăt că ceea ce simt pentru ea nu are
nicio legătură cu sacrificiul.
 Cum să mă prefac că nu s-a
întâmplat nimic între mine și ea, când s-
au întâmplat atât de multe?

― Nu voi face asta, replic

categoric. Nu mă voi preface.

― Nu ți-am cerut să te prefaci. Tot

ce îți cer este să reluăm lucrurile așa cum
le-am lăsat înainte de vacanță. Să
continuăm să locuim împreună.

― Până când? Până când unul

dintre noi își va ieși din minți sau până
când va apărea a treia persoană? Asta e
tot o porcărie, Nicole! O porcărie! E o
porcărie mare, mă înțelegi? Nu o să mă
prefac că nu ne-am sărutat de atâtea ori.
Nici că nu am făcut dragoste. Ceea ce
vrei tu e o porcărie. Un rahat. Cum să
locuim împreună ca înainte, când noi ne
iubim și ar trebui să fim un cuplu? Ar
trebui să ne căsătorim. Să facem copii. Să
fim fericiți, nu să așteptăm ziua în care
ceva se va întâmpla și noi vom înceta să
mai funcționăm. Nu pot să aștept ziua
aia, Nicole!

Îmi strâng buzele cu furie,

simțindu-le cum tremură. Fiecare celulă
din corpul meu tremură de nervi și de
neputință. Probabil așa s-a simțit și ea,
doar că nu reușesc să-mi dau seama cum
a putut să reziste atât de mult timp, pe
când eu simt că sunt pe cale să-mi pierd
mințile acum, pe loc.

O trag spre mine și o sărut de data

asta forțat, fără să mai cer vreun acord
sau să-i las timp să-mi anticipeze
mișcarea. Îi zdrobesc buzele și o împing
până o lipesc cu spatele de frigider, unde
o iau cu asalt, blocându-i calea cu brațele
și nelăsând-o să mă mai respingă. O
sărut, transpunându-mi sentimentele în
sărutul meu și totodată pedepsind-o că
se îndoiește de sentimentele mele
pentru ea și că mă face să trec prin niște
stări total necunoscute . Mă face
să disper atât de tare încât aș vrea să o
fac și pe ea să sufere.
Dar știu că deja o face. Deja suferă. Își
sacrifică fericirea doar ca să nu mi-o
sacrific eu, dar ce nu vrea ea să creadă
este că, dacă o va face, vom fii amândoi
nefericiți.

Încearcă de mai multe ori să încheie

sărutul, însă eu încă nu sunt pregătit să o
las. De fiecare dată când ea îi pune capăt,
eu îl reiau, sărutând-o și mai adânc, și
mai insistent. Mă împinge cu mâinile ei.
Mârâie. Încearcă să vorbească. Încearcă
să mă oprească.
În schimb, eu devin din ce în ce mai
insistent, împingând-o spre limite. O scot
din sărite când dau dovadă de o
încăpățânare mult mai mare decât a ei.

Cu ultimele forțe, reușește să mă

îndepărteze de ea cu un brânci puternic
care mă face să mă ciocnesc de dulapul
din spatele meu.

― Încetează! zbiară înfuriată. Ce naiba e

în neregulă cu tine?

Își șterge gura cu dosul palmei și dă să

pornească furioasă spre camera ei, unde
cel mai probabil are de gând să se încuie.
O prind de braț și o smucesc spre mine,
alegându-mă în schimb cu o palmă peste
față. O prind din nou.

― Seth, încetează!

Mă plesnește iar și, de îndată ce o

eliberez, o și rupe la fugă, ascunzându-se
în dormitorul ei precum am presupus.
Mârâind, ochesc cele două cești cu cafea
fierbinte și mă răzbun pe ele, lovindu-le
cu brațul și trântindu-le de podea.
Lichidul mă împroașcă, dar în momentul
ăsta puțin îmi mai pasă. Indiferent de
lucrurile pe care mă răzbun, nimic nu
schimbă situația.
Nicole e încuiată în camera ei și probabil
începe să creadă tot ce e mai rău despre
mine. Cu toate că sărutul meu avea
intenția de a-i schimba decizia, se pare că
nu am făcut altceva decât să înrăutățesc
lucrurile. M-am transformat brusc într-un
ticălos și, subit, am început să o abuzez,
tocmai ce nu credeam că o să fac
vreodată.

Dacă până acum ai trăit cu impresia că i-

ai făcut lui Nikki un bine că ai luat-o din
sânul familiei sale, află că te înșeli. A
scăpat de ei și a dat de tine, care ești
exact la fel!
Capitolul 26

Aceasta iese din dormitorul ei cu o oră

înainte de cină. Mă ignoră cu desăvârșire
și se îndreaptă direct spre bucătărie,
vrând cel mai probabil să pregătească
ceva de mâncare.

Mă ridic și eu de pe canapea și o urmez,

mergând în spatele ei prudent, ca nu
cumva să intre în defensivă. A avut
suficient de mult timp la dispoziție cât să
analizeze ceea ce s-a întâmplat între noi
și să creadă că am încercat să o abuzez.

Oprindu-mă lângă frigider, aștept să mă

observe sau, dacă a făcut-o deja, să
spună ceva. O urmăresc curios, decis să
am răbdare. Mă feresc din calea ei
pentru a avea acces la frigider și mă
feresc din nou când vrea să scoată ceva
din dulap. Se preface preocupată de
prepararea cinei doar ca să nu mă bage
în seamă, deși prezența mea insistentă
pare să o distreze oarecum.
― Seth, nu mai sta acolo! îmi cere pe
jumătate amuzată și pe jumătate iritată.
Mă distragi.

Fac un pas spre dreapta și înțepenesc din

nou, iar ea își aruncă brațele în aer
ofticată.

― Aici e bine? întreb.

― Serios, Seth! Lasă-mă să pregătesc

cina, altfel nu mai mâncăm nimic. Și așa
n-am mâncat nimic în restul zilei.
Știu! Stomacul meu e total de acord cu
ea. Plânge de foame și aș grăbi-o dacă nu
m-ar interesa mai mult starea ei, decât
mâncarea.

Nu pare să fi plâns, dar nici prea fericită

nu e. Ochilor săi îi lipsesc sclipirea.

Totuși, deși intenția ei de a mă scoate din

bucătărie e cât se poate de reală, refuz să
mă clintesc din loc.
― Te pot ajuta, propun. Pot tăia
legumele.

― În niciun caz! Mai bine te-ai duce la

supermarket.

― Pentru ce?

― Să cumperi lapte, mormăie.

― Lapte pentru ce?

― Mi-e sete, blufează.

Obrajii ei se înroșesc puțin, dovadă că

minte.

― Ți-e sete de lapte? întreb.

― Da, Seth. Mi-e sete de lapte. Te duci?

― Nu, spun prompt.

Deschid frigiderul și scot sticla cu lapte,

punând-o pe blat, lângă inelul uitat. Nikki
se înroșește și mai tare.

― E vechi, mârâie. Nu pot să-l beau pe

ăsta!

― E bun, Nicole.
Desfac capacul și iau două înghițituri
serioase. Încă are gust de lapte, dar nu e
ca și când chiar aș lăsa-o să-l bea.

― E perfect, blufez. Poftim, bea! Să-ți

treacă setea de lapte.

Împing sticla spre ea, dar refuză să o

apuce. În schimb, își pune mâinile în
șolduri și își strânge buzele într-o linie
dreaptă, trădându-și nervozitatea.
― Atunci, du-te să cumperi pâine!

― Tu nu mănânci pâine după șase seara,

ca să nu te îngrași.

― Te pocnesc, Seth! Ocupi tot spațiul în

bucătărie! N-am loc de tine. Nu ai altceva
de făcut?

― Nu, spun la fel de prompt. O să stau

cuminte. Mai mult, îți pot da la mână...
ăă... ustensile. Da! Îți pot da polonicul.
― Ce naiba să fac cu polonicul?

― Ai grijă la limbaj, domnișoară. Și nu

știu ce să faci cu polonicul, că nu sunt
bucătar. Doar am dat un exemplu ca să
înțelegi că pot fi folositor.

Pufăie furioasă și îmi întoarce spatele, iar

eu nu mă mai pot abține. Chicotesc în
surdină, distrat de toată situația.
Se apucă de tăiat legume, bolborosind în
bărbie despre prezența mea sâcâitoare și
despre faptul că niciodată n-am stat în
bucătărie înainte de vacanță. Pur și
simplu nu pare să mă suporte atât de
aproape lângă ea când gătește. Adică,
practic îi suflu în ceafă, dat fiind faptul că
bucătăria noastră e incredibil de mică.

Deschide dulapul suspendat chiar

deasupra ei, aruncând o privire scurtă
înăuntru.

― Uite, nu mai avem sare. Du-te și

cumpără sare.
O altă tactică eșuată de a scăpa de mine.
Dar, în loc să ies din bucătărie și să-i fac
pe plac, mă apropii de ea, mă strecor în
spatele său și îi dau sarea de pe raftul
înalt, trântindu-i-o în față. Totodată mă
împing în ea, lipind-o de blat.

― Uite sarea. Mai vrei ceva?

Iritată, mă împinge la rândul ei cu fundul,

vrând să pună o oarecare distanță între
noi. Profit de ocazie și o prind de șolduri,
smucind-o spre mine atât de tare încât se
agață cu mâinile de marginea blatului ca
să nu se prăvălească pe podea. O cuprind
în brațe și o sărut pe gât, aproape de
gulerul tricoului meu care încă o îmbracă.
― Nu mai fii încăpățânată, îi cer. Știi că te
iubesc.

―Știu, mărturisește. Acum ieși din

bucătăria mea.

― E și bucătăria mea, iubito. Tocmai ăsta

e farmecul. Asta e bucătăria noastră, aia
e sarea noastră, iar ăla clar e laptele
nostru, pe care te rog să nu-l bei pentru
că e stricat. În concluzie...

― În concluzie, trebuie să mergi să

cumperi lapte, mă completează ironic.
Încearcă să iasă din cușca brațelor mele,
căutând să le descleșteze din jurul ei, însă
tot ce face este să se frece din ce în ce
mai energic de mine, ceea ce nu e
întocmai indicat într-o situație ca a
noastră. Încă nu ne-am împăcat. Inelul de
logodnă încă se află pe blat și așteaptă,
pentru că eu nu-l vreau. Singurul loc în
care ar trebui să fie este pe degetul ei,
acolo unde a și fost până azi-dimineață.

― O să merg să cumpăr lapte doar dacă

vii cu mine.
― Și cine mai prepară cina? întreabă
enervată, gâfâind deja de la prea multe
încercări.

― Putem mânca în oraș. N-am mai

mâncat de mult timp în oraș. Da, haide să
o facem!

― Nu, Seth. Tu o să mergi după lapte, iar

eu o să gătesc. Asta am făcut mereu.

Asta am făcut mereu, doar că de data

asta vreau să schimbăm lucrurile. Vreau
să facem chestii împreună, cum ar fi să
mergem împreună după lapte. Ar fi un
început, bănuiesc.
― Vreau să ieșim în oraș, îi spun calm,
deși continuă să se agite. E vară, așa că
putem mânca înghețată și ne putem
plimba prin parc.

― Înghețată pe stomacul gol?

Îmi dau discret ochii peste cap. Bănuiesc

că va găsi nod în papură la orice o să
spun.

― Ok, oftez ofticat. Putem rămâne acasă

și să comandăm pizza. Ne putem uita la
un film. Putem dormi pe canapea. Putem
face ce vrem noi, de fapt.
Se oprește din zbătut, iar brațele mele se
strâng mai bine în jurul ei când o întorc
cu fața spre ieșirea din bucătărie și încep
să o împing spre living. O conduc până la
canapea, unde o îndemn să se așeze cât
eu caut un film.

― The Notebook, iubito? întreb cu

speranță. E filmul tău preferat.

― Ăă... ceva cu bătaie n-avem?

Îmi arcuiesc curios o sprânceană și, după
o secundă, înțeleg. Relația noastră nu e
întocmai lapte și miere, așa că nu suportă
să vadă ceva romantic.

― Ești sigură? Mereu ai urât filmele de

acțiune.

― Mai bine cu bătaie, decât The

Notebook.

Ridic nedumerit din umeri și aleg un film

din grămada mea, apoi mă așez foarte
aproape de ea, atât de aproape încât
coapsele noastre sunt lipite, iar Nikki
sfârșește cuprinsă între mine și brațul
canapelei.

― Credeam că ai înțeles, Seth, mormăie

la un moment dat. Astea sunt chestii pe
care le fac cuplurile, nu noi.

Faptul că nu ne mai consideră un cuplu

mă irită, într-adevăr, însă decid să am
răbdare. Nu știu dacă o face dinadins să
mă enerveze sau pur și simplu o face
neintenționat, cu obișnuita ei inocență.

― Și noi ce suntem?
― Noi suntem Seth și Nikki, răspunde
prompt, privindu-mă de parcă asta ar fi
evident.

Mereu am fost Seth și Nikki, dar acum

vreau să fim altceva. Nu vreau să ne
întoarcem la vechea noastră viață. De
fapt, nu cred că ne mai putem întoarce
după tot ce s-a întâmplat în vacanță.

― Din câte țin minte, și Seth și Nikki se

uitau la filme, mârâi iritat, neputând să-
mi ascund nervozitatea din glas. Ba mai
mult, se uitau la The Notebook împreună.
― Da, dar adormeai mereu, mi-o
trântește senină și, evident, fără intenție.

― Nicole, mă termini cu nervii. Da,

adormeam, dar asta nu înseamnă că nu
aveam intenția să mă uit cu tine la film.
Gestul nu mai contează chiar deloc?

Aceasta clipește surprinsă. Ei bine, nu

știu ce s-a întâmplat cu răbdarea mea,
dar în mod cert a dispărut.

― Nu e cazul să te enervezi, mormăie.

― Ba da, e cazul să mă enervez, Nicole.
M-ai bătut la cap zile întregi ca să dau o
șansă relației noastre și, când în sfârșit
am făcut-o, acum tu ești cea care dă
înapoi. Nu e corect. Nu mă iubești, așa
cum ai presupus, sau care e treaba?

― Normal că te iubesc.

Îmi mut privirea pentru că, în momentul

de față, nu suport să văd cum se uită la
mine. Ochii ăia mari mă privesc cu
inocență, cu nevinovăție, pe când ea e
singura vinovată de situația în care
suntem.
― Atunci, care e faza? întreb în doi peri.
Că nu pricep! Nu ne mai putem întoarce
la vechea noastră viață, Nicole. Nu mă
pot preface că nu s-a schimbat nimic! Te
iubesc și vreau să fim împreună. Vreau să
ne căsătorim. Vreau să facem o gașcă de
copii! Vreau să ne mutăm într-o casă mai
mare și să fim fericiți, nu să ne învârtim în
jurul cozii ca niște adolescenți idioți! Tu
ce vrei?

Când mă uit la ea, își apleacă privirea

spre mâinile ei împreunate în poală. Are
expresia unei persoane care știe ce vrea,
dar refuză să-mi spună. Și-a ales tocmai
momentul ăsta să fie mai tăcută decât un
perete, dându-mi impresia că tot ce am
spus, am spus degeaba.
Înfuriat, lovesc canapeaua cu pumnul și o
observ cu colțul ochiului tresărind.

― Ce naiba, Nicole? Chiar crezi că te-aș

lovi? Crezi și tu ceea ce cred prietenii
noștri, cum că sunt la fel de obsedat ca
părinții tăi?

― Bineînțeles că nu! se grăbește să

spună, privindu-mă de data asta direct în
ochi. Ar trebui să te calmezi.

Sugestia ei mă face să bufnesc ironic. Să

mă calmez? Am uitat ce e calmul astăzi.
Astăzi, făptura din fața mea m-a
transformat brusc într-un mănunchi de
nervi și sunt pe cale să-i explodez în față,
dacă nu cumva am făcut-o deja.

― Nu mai știu ce vrei, mărturisesc

printre dinți. De câteva zile mă sucești ca
pe o marionetă. Ce naiba vrei de la mine,
femeie?!

Mă trezesc răstindu-mă la ea mai tare

decât am făcut-o vreodată. Practic, îi urlu
în față întrebarea, făcând-o instantaneu
să plângă. Niciodată n-am fost atât de
agresiv și, totuși, nu mă pot opri, deși e
mai mult decât clar că o bag în sperieți.
Mă zăpăcește. Mă face să vreau să mă
dau cu capul de pereți.
― Bine! exclam tare, înfuriat până și de
lipsa răspunsului. Dacă așa vrei să fie, așa
o să fie!

Mă ridic vijelios de pe canapea și iau

teancul de hârtii de pe măsuța de lângă
perete, trântindu-i-le pe genunchi.

― Astea sunt aplicațiile pentru colegiu, îi

spun. Până mâine să te hotărăști la care
vrei să mergi.

― Dar...
― Niciun „dar", Nicole! Mergi la colegiu
și punct, chiar dacă asta înseamnă să aleg
în locul tău și să te târăsc personal acolo!

Capitolul 27

Mă retrag de lângă mașină când Nikki

iese din casă cu o cană cu cafea. Mi-o
întinde zâmbitoare și nu pot să nu mă uit
sceptic la ea.
― Ofrandă de pace, spune cu un aer
nevinovat.

Apuc cârpa aruncată neglijent pe

marginea capotei ridicate și îmi șterg
mâinile de ulei, înainte să apuc cana la fel
de sceptic.

― Crezi că asta te salvează de colegiu,

domnișoară? întreb dojenitor. Încă nu
mi-ai spus ce alegere ai făcut.
Oftând, scoate o hârtie împăturită din
buzunarul de la spate al blugilor săi scurți
și mi-o întinde cam indecisă. O prind cu
degetele și o desfac cu o singură mână,
curios să aflu la care Universitate vrea să
meargă din toamnă. Țin minte să-i fi dat
o grămăjoară consistentă de aplicații,
chiar și aplicații la Universități la care nu-
mi permit să plătesc o taxă.

― Universitatea din Parker, Nikki?

pufnesc iritat.
― Da, mormăie spășită, legănându-se
încet pe călcâie. E chiar în oraș și voi fi
aproape de casă.

― Nu, i-o retez. Nu o să mergi la

Universitatea din Parker.

Îi înapoiez hârtia, ca să înțeleagă clar că

ăsta e un răspuns cât se poate de
negativ.

― De ce nu? întreabă și mai spășită,

neputând să mă mai privească în ochi. E
în drum spre locul tău de muncă, așa că
mă poți duce cu mașina în fiecare
dimineață. Înapoi voi veni cu autobuzul.

― Nu vreau să mergi la Universitatea din

oraș, Nicole. Poți merge la oricare altă
facultate din cele pe care ți le-am
prezentat.

― Fii serios, Seth, chicotește prudent. La

unele dintre ele nu ne permitem taxa.
― Asta nu e problema ta, spun prompt.
Mă voi ocupa eu de plătitul taxelor și de
chirie. Tu trebuie doar să înveți la fel de
bine cum ai făcut-o în liceu.

Expresia ei se schimbă. Se uită la mine

descumpănită, frământându-și mâinile
stresată și aflându-se pe punctul de a
izbucni în plâns.

― Vrei să mă mut, o spune ca pe o

constatare, deși văd întrebarea în ochii ei
cât farfuriile. Nu vrei să merg la
Universitatea locală pentru că e prea
aproape de casă.
Bufnesc, nevenindu-mi să cred ce prostii
îi trec prin cap. Nu mă așteptam să
înțeleagă tocmai asta din tot ceea ce i-
am spus.

― Nu fi idioată, Nicole. Ți-am mai spus.

În cazul în care alegi o Universitate
departe de casă, voi veni cu tine. Tot ce
vreau este să nu te limitezi la cea de aici
doar pentru că e la îndemână. Cât despre
taxe, nu te gândi la asta. E problema
mea.
― E și problema mea, Seth! mă
contrazice înfocată. Nu crezi că te-ai
zbătut cam mult?

― E treaba mea cât mă zbat, i-o retez.

― Condiția ta a fost să îmi continui

studiile. Poftim, o fac! În ce circumstanțe
depinde doar de mine, iar eu vreau să mă
înscriu la Universitatea din Parker.

Flutur din mână, deja enervat de discuția

asta. Nu știu dacă și-a pus în gând să mă
scoată din sărite, dar aproape că îi
reușește.

― Vom vorbi despre asta mai târziu,

Nicole, mârâi printre dinți. Să nu crezi
vreo clipă că mă poți duce de nas! Nu o
să faci ce vrei tu.

― Am completat deja aplicația, mi-o

trântește enervată. O să merg la Rocky
Vista din toamnă, indiferent câte spume
faci!
Se răsucește brusc pe călcâie și intră
înapoi în casă, lăsându-mă cu gura larg
căscată. Mă tentează să o urmez și să
continui discuția, eventual să o
pedepsesc puțin, însă decid să o las pe
mai târziu. Încă sunt nervos și cel mai
sigur aș încinge spiritele și mai tare.

Cinci minute mai târziu, copilul soților

Anderson, care locuiesc la două case
distanță, se înființează lângă mine de
nicăieri, vârându-și subtil capul sub
capota camionetei mele prăjite, care nu
mai are mult și moare. Henry e un copil
curios; mereu a fost. Nu e prima oară
când vine aici și își vâră nasul în treburile
mele, ținând cont că avem aceeași
pasiune pentru mașini.

― Ce faci, Henry? întreb amuzat. Iar ai

venit să mă încurci?

― Am venit să dau o mână de ajutor, mă

contrazice cu o mină inocentă. Poate de
data asta mă lași să repar și eu ceva la
mașina ta.

― N-ai să vezi, amice! Dacă vrei să stai

aici, încearcă să nu pui mâna pe nimic.
Încuviințează frenetic din nas, aruncând
o privire spre ușa casei.

― Unde e Nikki? vrea să știe.

― De ce? Ți-e dor de ea?

Se îmbujorează la comandă, fâstâcindu-

se pe călcâie cu toată inocența lui de
copil de opt ani.

― Nu, blufează. E prietena ta. O să te

însori cu ea, nu-i așa? Mama așa crede,
că o să vă căsătoriți la un moment dat.
Înghit în sec. Nu știam că starea noastră
civilă este o grijă pentru vecinii noștri, dar
cum a spus și Oliver, toată lumea se
așteaptă ca eu și Nikki să fim împreună.

― Vrei să-ți spun un secret? îl întreb

discret, iar el încuviințează iar. Eu vreau
să mă însor cu ea, dar ea nu vrea să se
căsătorească cu mine.

― De ce? întreabă cu ochii mari. Nu i-ai

cumpărat suficiente flori?

Dacă ar fi fost atât de simplu, i-aș fi

cumpărat un camion de flori, nu doar un
buchet.
― Lucrurile nu sunt chiar atât de ușoare,
Henry. Femeile sunt greu de mulțumit.

― Eu tot cred că nu i-ai cumpărat

suficiente flori, mi-o trântește nonșalant,
făcându-mă să râd.

― Mda, cred că ai dreptate, mormăi

amuzat. Ar trebui să fiu mai atent data
viitoare.

― O vei cere în căsătorie iar?

Întrebarea lui mă surprinde în aceeași
măsură în care mă pune pe gânduri. Nu
am luat niciodată asta în calcul, o a doua
cerere. Probabil pentru că știu din start
că va spune „nu", dat fiind faptul că încă
trăiește cu impresia că m-am sacrificat
pentru ea. Nu cererea a fost problema,
deși n-a decurs într-un mod prea
romantic. Adevărata problemă se află în
mintea ei.

― Nu cred, răspund după un minut de

gândire. De ce ar trebui să o fac?

― Tata spune că femeile sunt indecise.

Mătușa Jenna a fost cerută în căsătorie
de trei ori de unchiul Jack până să
accepte.

Îmi arcuiesc delicat o sprânceană.

― De unde știi tu toate astea? îl iau la

rost. Sunt chestii de oameni mari.

― Am urechi și aud cu ele, răspunde

senin. Am auzit-o pe mătușa Jenna
povestindu-i la mama. Așa ai cerut-o și tu
în căsătorie pe Nikki? Te-ai pus în
genunchi?
― Nu chiar, strâmb din nas. Doar am
cerut-o, iar ea a spus „da", apoi mi-a dat
cu flit.

― Ce înseamnă ăla „flit"? întreabă

confuz.

― Adică, s-a despărțit de mine.

Conversația asta devine din ce în ce mai

ciudată și constat într-un final că am
început să mă plâng unui copil de opt ani,
ceea ce e mai mult decât jalnic din partea
mea.
― Dar tu vrei să te însori cu ea, nu-i așa?
întreabă Henry iar, zăpăcindu-mă.

― Da. Vreau să mă însor cu ea.

― Atunci... nu o poți obliga?

Izbucnesc din nou în râs. Aș fi vrut să pot,

dar nu e etic, deși în sinea mea știu că nu
s-ar plânge. În ciuda alegerii sale, Nikki
mă iubește. Mă vrea. Motivul pentru care
acum nu suntem împreună și fericiți, așa
cum ar trebui să fim, este că trăiește cu
impresia că am sacrificat prea multe
pentru ea. E din nou altruistă.
― Din păcate, nu, îi răspund, zâmbind
strâmb.

Ne întoarcem amândoi spre ușă când

Nikki iese a doua oară din casă, cu
mâinile în șolduri și puțin nervoasă.

― Prânzul e gata, îmi spune tăios. Mi-l

refuzi și pe acesta, cum ai făcut cu micul
dejun?

Deschid gura să o contrazic, însă Henry

mi-o ia înainte și îi spune acesteia:
― Ar trebui să te căsătorești cu Seth. Știe
să repare mașini.

Ochii ei se fac și mai mari și se ridică spre

mine, privindu-mă de data asta și mai
acuzator.

― Bună treabă, Henry, mormăi în bărbie.

― Te plângi unui copil de opt ani, Seth?

mă întreabă Nikki stupefiată.

Îmi arunc ofticat brațele în aer.

― Du-te în casă, Henry, îi cer băiatului. O
să mănânci cu noi.

Acesta o zbughește de lângă mine și

aleargă spre intrare, lăsându-mă singur în
fața unei Nikki mai mult decât furioasă.

― L-ai pus pe Henry să mă înduplece?

― Fii serioasă, Nikki! pufnesc. N-aș face

asta.

― Atunci? De ce mi se pare că tocmai m-

a acuzat de ceva?
Pentru că, practic, a făcut-o. Bineînțeles
că țin pentru mine comentariul ăsta și, în
schimb, ridic vag din umeri.

Ne întoarcem în casă, unde Henry e deja

așezat la masă și așteaptă cuminte ca
Nikki să-i pună o porție în farfurie. Eu
rămân în picioare, în spatele ei, făcându-i
semn băiatului să tacă, deși știu de acum
că e în zadar. Nu știe să țină un secret.

― Seth spune că el vrea să se însoare cu

tine, dar tu nu vrei să te căsătorești cu el,
spune dintr-odată.
Mă pocnesc peste frunte, frustrat de
faptul că, nici măcar de data asta, nu s-a
abținut. Ar fi trebuit să mă gândesc la
limbarița lui înainte să apuc să-i spun
chestii, dar acum e mult prea târziu. Nikki
e în stare de șoc și nu știu dacă îi vine să
leșine sau să mă lovească.

― Știe să repare mașini, argumentează

serios. Ar trebui să te căsătorești cu el.
Tata nu e bun de nimic.

― De ce spui asta? îl întreabă Nikki,

vizibil afectată de toată discuția.
― Așa spune mama. După părerea ei,
tata nu e bun nici la dus gunoiul.

Îmi maschez chicotul cu o tuse falsă când

izbucnesc dintr-odată, atrăgând privirea
urâtă a lui Nikki. Mă așez imediat la masă
și îmi dreg glasul, încercând să îmi
potolesc amuzamentul înainte să fiu
pocnit.

― Mama nu-l iubește pe tata, spune

Henry la fel de brusc și cu o mină
energică. Tu îl iubești pe Seth?
Se uită la Nikki cu ochii mari, așteptând
să i se răspundă. E rândul brunetei să-și
mascheze râsul cu o tuse falsă.

― Normal că îl iubesc.

― Atunci, de ce nu vrei să te căsătorești

cu el? Vrei să te căsătorești cu altcineva?

Nikki îi vâră farfuria în față, însă nici asta

nu pare să-l distragă. Încă se uită la ea cu
ochii mari.

― Nu, răspunde aceasta prompt.

Mănâncă!
Se așază și ea în fața mea, îmbujorată și
stânjenită de valul de întrebări indiscrete
cu care a fost lovită. Și, evident, singurul
vinovat de asta sunt eu, care mă aleg cu
încă o privire răutăcioasă.

În timp ce Henry începe să mănânce în

liniște, între noi se lasă o tensiune
ciudată, pe care se pare că o resimt doar
eu și ea. E mult prea devreme să ne
gândim la o posibilă căsătorie cu
altcineva, dar nu pot să nu mă întreb
dacă răspunsul ei a fost dat doar de
dragul de a-i închide gura puștiului sau
într-adevăr nu are în plan să se
căsătorească cu altcineva. Oricum ar sta
situația, înțeleg că încă nu s-a răzgândit
în privința despărțirii noastre. Inelul e
încă pe blatul din bucătărie și niciunul
dintre noi nu cutează să-l revendice.

― Te căsătorești cu mine?

Întrebarea lui Henry mă face să mă înec,

iar pe Nikki să înlemnească cu brațul în
aer și cu furculița la jumătatea drumului
spre gură.

― Puștiule, nu crezi că e cam mare

pentru tine? întreb cu greu, luat în plin
de un alt val de amuzament.
― Nu-i nimic, mă asigură. O să mă
aștepte.

― Nu știu ce să spun, Henry, mormăie

Nikki și mai îmbujorată. Trebuie să-i ceri
acordul lui Seth. El nu prea mă lasă să ies
cu băieți. E... pretențios.

Îmi mijesc ochii spre ea, avertizând-o din

priviri. În schimb, mă aleg cu un zâmbet
complice.

― Cum e asta, Seth? mă întreabă

curioasă. Accepți sau și el e prea mare
pentru mine?
Iritat, întind piciorul și o lovesc pe sub
masă, făcând-o să tresară pe scaunul ei
de surprindere. Înțepătura ei nu a fost
deloc subtilă.

― Henry, amice, îmi pare rău să-ți spun

dar Nikki e deja îndrăgostită de altcineva.

― De cine? mă întreabă curios.

De mine. Sunt convins de asta. Ochii ei

mereu îmi amintesc. Nikki e o persoană
transparentă. Indiferent cât se
încăpățânează să mă țină departe, știu că
mă iubește și face asta doar cu gândul că
sunt mai fericit fără ea.
Ei bine, se înșală. Dacă aș fi fost mai
fericit fără ea, acum n-aș mai fi un pachet
constant de nervi și nu mi-aș mai căuta
pofta de mâncare printr-un colț uitat al
stomacului.

― O să-mi treacă în curând, spune Nikki

la un moment dat, în așa fel încât parcă
ar încerca să se convingă pe ea însăși.

― Nu ți-a trecut atâția ani, dar o să-ți

treacă acum? întreb iritat.

― O să fac tot ce este necesar să se

întâmple, mă asigură ea.
― De ce? Nu ți-am cerut asta. Din contră.
Nu vreau să-ți treacă, ci să crească.
Eventual, mai vreau și să nu mai fii atât
de oarbă.

― Tu ești cel orb de aici, mă contrazice.

Și idiot. Nu vrei să înțelegi că nu vreau să
mai faci nici măcar un sacrificiu pentru
mine. Nu vreau să demisionezi și să te
muți din casa ta doar ca să merg eu la
Universitate într-un alt oraș sau chiar alt
stat. Vreau să merg la Universitate aici,
dacă tot vrei să-mi continui studiile.
― Ăsta nu e sacrificiu, Nicole! mârâi. E
devotament. Tu ești idioată și nu înțelegi.

― Înțeleg că vrei să părăsim o casă care

este doar a noastră, ca să stăm în chirie
într-un oraș străin, ceea ce e o porcărie.

― Porcărie e ceea ce spui tu, i-o retez.

Nu vreau să te pierzi în orașul ăsta. Ești
prea inteligentă ca să ajungi să lucrezi
într-o cafenea, Nikki. Vreau să o fac
pentru viitorul tău.

Aceasta aruncă tacâmurile și își strânge

brațele la piept cu încăpățânare,
sfidându-mă din priviri.
― O să plec din casa asta doar dacă mă
dai afară! exclamă categoric.

Capitolul 28

Seara ne prinde la cumpărături și eu iar

împing căruciorul, în timp ce Nikki mă
ignoră cu o răutate nou descoperită. Nu-
mi dau seama când a încetat să mă
asculte, dar cert e că începe să facă doar
ce-o taie capul, fără să mai aplece
urechea la ce-i spun, mai ales în privința
Colegiului. E de nemișcat în decizia pe
care a luat-o. Vrea să își continue studiile
în oraș și punct, indiferent cât bombăn
pe seama asta.

― Nu te mai uita urât la mine, că ți-o iei!

o avertizez serios, când se întoarce și îmi
mai trage o privire răutăcioasă.

― Nu o să mă bați, spune convinsă.

― Nu mă pune la încercare, iubito. Orice
om are o limită de răbdare. Știu că ești
supărată pe mine, dar îți vreau binele.

― Ăhă! Deci, vrei să mă trimiți de acasă

pentru că îmi vrei binele. Interesant.

Îmi mai trage o privire urâtă, tentându-

mă să abandonez coșul și să o pocnesc
peste fund. În schimb, strâng mai bine de
bară, abținându-mă. Acum o socotesc
drept enervantă. Nikki a mea, cea
cuminte, a fost înghițită de Nikki cea „să-i
scot peri albi lui Seth".
― Chiar trebuie să vorbim din nou
despre asta? întreb iritat. Ne învârtim de
jumătate de oră prin supermarket-ul ăsta
și n-am cumpărat nimic! Am impresia că
m-ai adus aici doar ca să mă plimbi ca pe
un prost printre raioane.

― Exact de-asta te-am adus aici!

Fir-ar!
― Ajungem noi acasă, bolborosesc și mai
enervat. Vezi tu!

― O să mă pedepsești iar, de parcă aș

mai avea zece ani? vrea ea să știe.

― Nu e exclus, Nicole! Deloc nu e exclus!

― Află că sunt prea mare să mă mai

pedepsești, Seth! Ieși puțin din bula ta
fericită și află că am douăzeci de ani deja!
Cad o clipă pe gânduri, apoi spun sec:

― Încă nu m-ai convins.

― Nu mă mai poți trimite în dormitor!

― Ba da, pot. Pot să-ți iau și telefonul,

dacă vreau.
Aceasta se oprește din mers lângă raionul
cu lactate și se răsucește cu fața spre
mine, punându-și mâinile în șolduri.

― Care telefon, Seth? Pe ultimul l-ai

spart dintr-o criză de gelozie și nu țin
minte să-mi fi cumpărat altul.

― Nici n-o să-ți cumpăr, i-o trântesc. Nu

mai vezi niciun telefon, Nicole! Nu până
nu-ți bagi mințile în cap.
― Sunt în cap, zevzecule! se răstește. Ale
tale rătăcesc aiurea! Înțelege odată că o
să merg la ce facultate vreau! De fapt, știi
ce? Nu mai merg nicăieri. În loc să-mi
continui studiile, așa cum vrei cu atâta
ardoare, o să mă angajez undeva, așa
cum vreau eu! Ai priceput?

Maxilarul meu e undeva pe jos, căzut de

uluire. Nikki a mea, cea cuminte, de fapt
a fost înghițită de Nikki cea nesimțită.

Dar nu asta e ce mă șochează.

― Ai priceput sau trebuie să-ți desenez?!

Abandonez căruciorul, o agăț de

încheietură, o trag spre mine și o sărut,
întorcând-o cu spatele spre sursa
surprinderii mele.

Soții Kimble.

Habar nu am ce caută părinții lui Nikki

într-un supermarket din Parker,
Colorado, dar cert e că prezența lor e
dovada vie că soarta e o jigodie.

Prin perdeaua de păr al lui Nikki, care îmi

răspunde la sărut cam absentă și
derutată, îi observ pe ticăloși
îndreptându-se spre noi. Asemeni mie,
domnul Kimble împinge un cărucior,
urmând-o pe doamna Kimble cu un aer
spășit de soț ținut sub papuc.

În ciuda făpturii din fața mea, care a

crescut și pe care o sărut haotic, ținând-o
intenționat cu spatele spre ei, cei doi nu
s-au schimbat deloc. De parcă anii n-au
trecut peste ei.

Și, în timp ce ei se apropie tot mai mult

de noi, eu sper din ce în ce mai tare că-i
confund. Nu că aș avea atâta noroc. Deși
nu înțeleg în ce circumstanțe i-a adus
karma nenorocită tocmai aici, înțeleg că
aceasta își bate joc de mine și vrea să-mi
răpească până și ultima fărâmă de liniște.

Redevin atent la Nikki când aceasta se

lasă moale în brațele mele, cu răsuflarea
întretăiată și complet pe dinafară cu ceea
ce se întâmplă. Mâinile sale rătăcesc pe
sub tricoul meu, atingându-mi încet
pielea abdomenului și legănându-se
periculos pe călcâie, de parcă ar fi pe cale
să leșine.

Pun capăt sărutului când împrejurimile

mă forțează, iar domnul Kimble, ajuns
deja în dreptul nostru, întreabă dintr-
odată:

― Băiete, e a ta camioneta veche de

afară?

Nikki se întoarce cu fața spre ei, iar eu

mă crispez instantaneu. Ochii ei să
măresc odată cu cei ai doamnei Kimble,
care se uită acum la ea ca la nave
spațiale.
În schimb, domnul Kimble e atent doar la
mine.

― De ce? întreb suspicios.

Nu e exclus ca soții Kimble să fi

recunoscut camioneta. La naiba, aceasta
arată exact ca acum zece ani, când era
proprietatea lui Noah. Deși i-am schimbat
numerele de înmatriculare, mă îndoiesc
că asta a ajutat prea mult.

― E a ta sau nu?
Mă uit spre căruciorul lor, care e la fel de
gol ca al nostru. Bănuiesc că nu au intrat
aici pentru cumpărături, ci din cauza
camionetei pe care, evident, am de gând
să o azvârl într-o groapă fără fund după
episodul ăsta.

Nikki mă prinde puternic de mână,

simțind-o cum tremură.

― Nu, blufez. Nu e a mea.

Doamna Kimble îl lovește pe soțul său

peste braț, atrăgându-i atenția asupra
creaturii de lângă mine, care începe să
tremure din ce în ce mai tare. Ei bine,
dacă domnul Kimble nu m-a recunoscut
pe mine, sunt destul de sigur că o va
recunoaște pe ea. Cu toate că Nikki a
crescut, transformându-se dintr-o copilă
dulce, într-o tânără femeie frumoasă,
trăsăturile îi sunt aceleași. O pereche de
ochi ca ai ei nu se uită niciodată.

― Nikki? întreabă doamna Kimble, vizibil

emoționată.

Nicole se uită la mine, apoi din

nou la doamna Kimble, clătinând ușor din
cap, în timp ce își împreunează degetele
cu ale mele într-un mod discret, de parcă
ar avea nevoie de susținerea mea pentru
a minți.
 ― Scuze, cred că mă confunzi.

Și minte cu o asemenea
convingere, încât doamna Kimble clipește
derutată. Derutat sunt și eu, însă nu de
asta. Sunt derutat de faptul că abia acum
observ ceva ce ar fi trebuit să observ cu
mult timp în urmă. Nikki nu a moștenit
nici măcar o trăsătură minoră de la
părinții ei, oamenii din fața noastră.
Ambii au ochi căprui și ambii sunt șateni.

Inevitabil, îmi amintesc de

doamna Cohan, a cărei asemănare
capătă o însemnătate. Oare e posibil?
 ― Da, cred că te confund. Semeni
foarte bine cu cineva pe care n-am mai
văzut-o de ceva timp.

Nicole ridică vag din umeri,

privindu-i acum rece și detașată, de
parcă într-adevăr aceștia ar fi niște străini
pentru ea. În schimb, mâna ei aproape
îmi strivește degetele de emoție sau de
nervi. Încă nu-mi dau seama.

― Să mergem, Sheila.
 Domnul Kimble își trece o mână pe
spatele soției sale, îndemnând-o să
pornească. După ce aceștia ne mai
aruncă o privire, se îndepărtează, iar eu și
Nikki răsuflăm ușurați la unison.

― Seth, ce caută ei aici?

Panica pune stăpânire pe ea dintr-

odată și mă trezesc agățat de tricou. Îl
mototolește în mâini disperată,
ascuzându-și fața la pieptul meu și
tremurând din toate încheieturile, ca și
când ar fi trecut printr-o sperietură
zdravănă. Încerc să o calmez, cuprinzând-
o în brațe.
 ― Nu știu, iubito. Poate e doar o
coincidență.

Mă cam îndoiesc de asta, totuși.

Ar fi o coincidență prea mare ca soții
Kimble să apară tocmai în Parker,
Colorado, la o distanță mare de casă. Și
asta e valabil doar în cazul în care într-
adevăr nu există ceva anume, ceva de
care nu-mi dau seama momentan, care îi
atrage aici.

Cum ar fi răpirea unui copil.

 Îmi masez baza nasului, încurcat.
Orice i-aș spune lui Nikki, sunt destul de
sigur că nu o s-o liniștească.

Părăsim supermarket-ul fără să

cumpărăm nimic și, înainte să ne urcăm
în camioneta problemă, ne asigurăm de
zece ori că perimetrul e liber. Drumul
spre casă îl parcurgem în liniște, fiecare
fiind prea prins în propriile gânduri ca să
mai aibă chef de o conversație.

Iar mintea mea îmi stă doar la

doamna Cohan, deși habar nu am de ce.
Poate că Nikki într-adevăr e fiica ei. Nu ar
fi primul caz de răpire și uimirea nu mi-ar
fi atât de mare. Soții Kimble n-au iubit-o
niciodată pe făptura din scaunul
pasagerului, care se uită pierdută pe
geam. Și nu doar că n-au iubit-o, dar
aceasta n-a moștenit nimic de la ei. Nici
măcar o blestemată de trăsătură.

Când opresc camioneta în fața

casei noastre, Nikki încă se uită pierdută
pe geam. Cobor și îi deschid portiera,
așteptând răbdător să-și revină în fire și
să mă urmeze.

Ajunși înăuntru, aceasta mă

împinge cu palmele în piept până când
mă lipește de peretele coridorului îngust.
Ochii ei încep să ardă, în timp ce degetele
sale caută să apuce de tivul tricoului meu
și să-l ridice. Din două mișcări, mă scapă
de el, urmând să-l arunce neglijent pe
podeaua noastră.

Se apleacă și buzele sale îmi sărută

delicat clavicula, coborând încet spre
piept și abdomen, în timp ce respirația
mea devine inexistentă. Sunt atât de
surprins de abordarea ei, încât sunt
capabil doar să o privesc, cu mâinile
ridicate și derutat ca naiba.

Și, deși îmi place încotro se

îndreaptă situația, mă simt nevoit să o
opresc. Pare a fi mânată mai mult de
frică, decât de dorință. O prind de umeri
și o împing ușor, căutându-i îngrijorat
privirea și încercând, totodată, să-mi dau
seama ce se întâmplă cu ea.

Își ridică fața și mă sărută, mâinile

sale alunecând pe pieptul meu, apoi pe
spate. Mă lipește de ea. În același timp,
deasupra noastră începe să planeze un
nor amenințător, care mă face și pe mine
să acționez din frică.

― Vreau să mă căsătoresc cu tine,

îmi spune, îndepărtându-se puțin pentru
a mă putea privi în ochi.

Clipesc surprins și debusolat. Mă

simt prea bătrân pentru astfel de
schimbări bruște. Nu pot ține pasul cu
ele.

― Ești sigură? întreb confuz.

― Sunt foarte sigură. Îmi pare rău

că am făcut asta. Că... m-am despărțit de
tine. Nu a fost corect să te resping, când
tu ai făcut tot posibilul să mă apropii. Am
crezut că ai făcut-o din altruism, dar...

― Vreau să mă căsătoresc cu tine,

o întrerup, având grijă să o rostesc cu un
ton cât se poate de hotărât.
 Încuviințează, drept semn că a
înțeles că, ceea ce am făcut eu, nu are
legătură cu altruismul. A avut cândva. Am
fost dispus să mă sacrific pentru fericirea
ei, însă acum, când mi-am dat seama că o
iubesc și eu în aceeași măsură în care mă
iubește ea, nu mai este sacrificiu.
Căsătoria e cel mai corect pas pe care îl
putem face și care, mai nou, ar putea să
ne țină departe de necazuri.

― Dacă nu vor renunța?

Întrebarea ei mă face să mă
încrunt. Îmi ia câteva clipe să-mi dau
seama că vorbește despre părinții ei și,
sincer, habar nu am ce să spun în
legătură cu ei. Așa cum nu știu motivul ce
i-a adus aici, nu nu știu nici dacă vor lăsa
întâmplarea de la supermarket să treacă
neobservată.

Doamna Kimble părea aproape

convinsă că ea e fata care a fugit din fața
casei sale, în urmă cu zece ani. Fata pe
care eu am luat-o.

― Cred că ar trebui să ne luăm

măsuri de precauție, iubito, mormăi.

― Cum ar fi?
 ― Cum ar fi să nu ieși din casă fără
mine, până nu ne asigurăm că au plecat
din Parker și, în al doilea rând, să scăpăm
de camionetă.

― Crezi că au recunoscut
camioneta?

Ridic din umeri, încurcat. Habar nu

am ce i-a atras în același loc în care ne
aflam și noi, dar cert e că nu sunt dispus
să îmi asum riscul de a o păstra.

― O s-o duc mâine dimineață la

atelier.
 Nikki clatină vag din cap, cu ochii
pierduți și cu o alură gânditoare. Arată ca
și când nu se aștepta să fim vreodată
nevoiți să ne acoperim urmele. Cel puțin
eu nu mă așteptam la asta.

― Și, dacă totuși nu vor înceta?

vrea să știe.

Înghit în sec.

― Vom pleca din Parker, spun cu

convingere.
 ― Dar... Seth, aici e toată viața
noastră! exclamă înspăimântată. Aici
locuim! Avem o casă aici, ai un loc de
muncă aici! Nu putem să le lăsăm, pur și
simplu, și să fugim!

― Nicole, o opresc blând. Ceea ce

am făcut eu în urmă cu zece ani se
încadrează ușor la răpire.

― Nu și dacă am fost de acord să

plec cu tine, mă contrazice convinsă.

Chicotesc.
 ― În cazul nostru, nu astfel stau
lucrurile, iubito. Aveai doar zece ani când
s-a întâmplat.

― Nu cred că are vreo relevanță,

zâmbește. Ei nu m-au căutat niciodată.
Dacă, prin absurd, ne-ar găsi și se va
ajunge la asta, singurii trași la răspundere
vor fi ei.

Îmi trec ambele palme peste față,

debusolat de-a dreptul. Încă mi-e greu să
cred că suntem aici și ne gândim la
posibilitatea de a fugi sau de a rămâne și
de a lupta cu domnii Kimble, fix în casa în
care am trăit zece ani într-o liniște
deplină.
 Și nu, nu mi-e frică să mă confrunt
cu părinții ei, ci mi-e frică să nu o pierd
pe ea, deși sunt capabil să fac orice ca s-o
păstrez. Orice, incluzând și să mă aliez cu
soții Cohan și de a le permite să facă un
test ADN.

Capitolul 29

*Capitol necorectat
Cum deschid ochii, primul lucru pe care îl
fac este să o caut pe Nikki lângă mine,
dar aceasta lipsește cu desăvârșire.
Cearceaful e șifonat, iar perna e întoarsă,
dovadă că a dormit aici. Mă întorc încet
pe spate, inspirând adânc. Îmi simt
mușchii încordați, iar pilota de pe jos și
faptul că sunt complet dezbrăcat îmi
amintește de seara trecută. Eu și Nikki
ne-am exteriorizat furia în sex. Oasele
mele înțepenite aprobă.

Am făcut-o lată. De mai multe ori! Aș

râde, dar până și mușchii facial mă dor.
― Nikki!

Sar din pat și arunc pe mine prima

pereche de pantaloni pe care pun mâna.
Nikki intră în dormitor chiar la timp,
având un zâmbet straniu pe buze. Știu
exact ce fel de zâmbet e ăsta. E zâmbetul
care mă anunță din timp că a făcut o
boacănă din cauza cărei, mai mult ca
sigur, o să-mi ies din minți.

― Nicole, ce ai făcut? întreb suspicios,

pregătindu-mă de veste.
― Îți spun, dacă promiți să nu te
enervezi, mormăie încet, stând la o
distanță considerabilă de mine.

Deja încep să-mi fac griji. O scanez rapid,

ca să mă asigur că nu e rănită. Nu mi-ar fi
mare surpriza, totuși. E Nikki, până la
urmă.

Imediat ce constat că nu sângerează de

nicăieri, îmi înclin ușor capul, devenind
puțin confuz. Nimic din ce ar fi putut face
nu m-ar enerva. Nu ar fi prima oară când
ar sparge, ar rupe sau ar strica ceva prin
casă.

― O să încerc, o asigur. Spune-mi.

― Știi că te iubesc și că sunt de acord cu

aproape orice îmi ceri, nu-i așa?

Devin și mai suspicios.

― Vrei să mor de inimă, Nicole? Spune-
mi odată! Încep să-mi pierd răbdarea.

Și într-adevăr încep s-o pierd. Acum sunt

sigur că a făcut ceva care o să mă scoată
din sărite, indiferent de cât de dulce face
introducerea. În plus, începe să-mi fie din
ce în ce mai greu să mă concentrez la ce
spune, când e îmbrăcată doar în tricoul
meu. Picioarele ei sunt distragerea
perfectă.

― Am cumpărat ceva din banii de

colegiu.
Turuie atât de repede, încât nici n-am
timp să reacționez. Își strânge pleoapele
și toarnă totul dintr-o suflare, așteptând
apoi să-i spun ceva. Doar că nu știu ce să
spun. Când îmi dă vestea într-un mod ca
ăsta, îmi piere tot cheful să urlu la ea. În
schimb, îmi vine să o sărut, ca să
înțeleagă că n-am de gând să fac ca toți
dracii.

La naiba, nici nu pot să mă enervez.Cu

toate că este vorba despre banii pentru
colegiu, nu pot să-mi ies din fire.
― Ajută-mă să înțeleg, îi cer. De câte
perechi de pantofi vorbim?

― Aici e chestia, Seth. Nu mi-am

cumpărat pantofi.

― Bluze? întreb cu speranță, simțind că

încep să intru în panică.

― Nu, zâmbește strâmb.

― Fuste mini?! aproape icnesc.

― Nu, Seth! pufnește. Nu mi-am

cumpărat nicio haină. Am cumpărat...
altceva. Altceva mai mare, care nu intră
pe ușă.

Altceva care nu intră pe ușă...

Posibilitățile sunt infinite. La cât de bine o
cunosc, ar fi în stare să cumpere o
fântână, deci nu pot exclude nimic.
― Dă-mi un indiciu, că nu mă prind. Ai
cumpărat Statuia Libertății?

Deja aiurez.

― Răspunsul ar fi fost „da", dacă Statuia

Libertății ar fi avut patru roți și un claxon.

Ochii mi se fac cât două cepe, când în

sfârșit mă prind. N-am nevoie de o
oglindă ca să-mi dau seama că încep să
mă înroșesc de nervi. Ar fi trebuit să mă
aștept la asta. Nu e ca și când nu m-ar fi
atenționat că îi trece prin gând să facă o
asemenea prostie, doar ca să mă facă
fericit, însă credeam că vorbește gura
fără ea, ca de obicei.

― Ai cumpărat o mașină?! zbier îngrozit.

Sper ca asta să fie o glumă. Să nu fi fost

atât de nebună, încât să dea toți banii de
colegiu pe o mașină. Cu toate că vom
rămâne curând fără un mijloc de
transport, dat fiind faptul că mă simt
nevoit să duc camioneta la service ca să
scap de ea, tot nu mă pot împăca cu
ideea că făptura din fața mea a cumpărat
o mașină cu banii care ar fi trebuit să-i
asigure viitorul.

― Ești nebună, femeie?

Nikki își strânge din nou pleoapele,

speriată. Acum chiar îmi vine să fac ca
toți dracii.

Desculț, fără tricou și mânat de o

herghelie de draci, trec pe lângă ea și nu
mă opresc din mers până când nu ies pe
veranda casei, ca să dau cu ochii de
ispravă. Lângă camioneta mea ruginită și
veche stă parcată o altă camionetă. E o
Toyota Tacoma neagră și nou-nouță, care
arată de parcă ar fi stră-stră-nepoata
celeilalte.

Fir-ar! E ca o bucățică de rai pe peluza

mea.

― O s-o ducem înapoi, îi spun de îndată

ce iese și ea din casă.

― Ba nu, mă contrazice. O păstrăm.

― N-o păstrăm.
― Ba da, mă contrazice iar. Îmi place și
știu că îți place și ție. Avem nevoie de ea.
Tu ai nevoie de ea. În plus, meriți să ai o
mașină nou-nouță.

M-aș întoarce să-i trag o privire urâtă,

dar nu pot să-mi mai dezlipesc ochii de
pe camionetă. Reprezintă tot ce aș putea
să-mi mai doresc de la viață. E fantastică.

― Nu ne-o permitem, insist cu noduri în

gât.

― Ne-am permis-o deja.

Mă răsucesc spre ea.

― Vreau să mergi la colegiu! mârâi.

― O să merg, mă asigură, ațintindu-mă

cu ochii ei imenși.

Simt cum deja mă ia migrenele și nu

pentru că se contrazice cot la cot cu
mine, ci pentru că, de fiecare dată când
mă privește astfel, ajung să spun „da". Nu
că aș avea nevoie de încă o grijă în plus.
Însăși camioneta aproape mă face să
cedez. Acum, că Nikki se uită la mine în
felul ăsta, mi-e și mai greu să spun „nu".
― O să iau o bursă, zâmbește.

Aș pune sub îndoială acest aspect, dar

știu că e în stare să ia o bursă.

― Iar tu o să păstrezi mașina, adaugă

amuzată. În plus, o să mă plimbi o tură
chiar acum!

― Acum?

― Da, acum!
Scoate de nicăieri o pereche de chei,
fluturându-mi-le pe sub nas cu un
zâmbet poznaș. O înșfac în brațe,
neputând să-i mai rezist. O îmbrățișez
strâns, îndesându-mi nasul în scobitura
gâtului său, în timp ce ea chicotește
distrată. Ăsta e singurul mod în care îmi
pot exprima bucuria și mulțumirea față
de ea. Dacă ar fi să-i spun ceva, n-aș ști
ce. Nu cred că există cuvinte care să
descrie ce simt.

Ne urcăm amândoi în mașină, Nikki

întâmpinând dificultăți la a se cocoța pe
scaunul din dreapta. Când pornesc
motorul, ceva în mine se umflă de
bucurie. Toarce frumos, total în
contradictoriu cu zgomotele dubioase pe
care le scotea vechea camionetă, de
parcă ar fi fost pe cale să se
dezmembreze oricând. La volanul noii
mașini, uit complet că sunt pe jumătate
dezbrăcat și desculț.

― Sper că ai lenjerie pe sub tricoul ăla,

iubito, spun la un moment dat. Dacă ne
oprește poliția...

Nikki strâmbă scurt din nas. Ăsta clar e un

„nu".

― Dumnezeule! Cine a adus mașina?

― Un tip.

― Și erai îmbrăcată așa, când tipul ăla a

venit cu ea?

― N-am avut timp să mă schimb, se

scuză. Dar, în apărarea mea, am fost cu
ochii pe el tot timpul, cât a coborât
mașina de pe platformă. N-a privit mai
jos de brâu.

Mă îndoiesc serios de asta. N-ai cum să

nu privești mai jos de brâu, când creatura
asta nu poartă nimic altceva decât un
tricou bărbătesc. Ochii ți se îndreaptă
instantaneu spre picioare și, inevitabil, te
gândești dacă poartă ceva pe dedesubt.

― Cât de naivă ești, Nicole, mormăi

încet, mai mult pentru mine.

Conduc ușor pe străzile din Parker, fiind

cu ochii în patru după mașini de poliție.
Niciun polițist n-ar aprecia să ne găsească
astfel, în plină zi.

În același timp, mă bucur de drum și

încerc să mă obișnuiesc cu mașina care
prinde mai mult de șaizeci la oră.
― Te pot întreba ceva? vorbește ea la un
moment dat.

― Orice.

― Crezi că venirea părinților mei în oraș

a fost o simplă coincidență?

Întrebarea ei mă bagă în încurcătură.

Mintea mea fuge în direcția greșită, adică
spre soții Cohan. Asemănarea dintre
Nikki a mea și doamna Cohan continuă să
nu-mi dea pace. Acum, că am văzut cu
proprii ochi că nu există nicio asemănare
între Nikki și părinții ei, nu încetez să mă
gândesc la ce am lăsat în Nederland.
Am văzut cazuri în care copiii semănau
mai mult cu rude îndepărtate ale familiei,
decât cu părinții, de aceea nu pot
exclude cu totul posibilitatea ca Nikki să fi
moștenit trăsături din partea unui alt
membru al familiei Kimble. Asta dacă nu
cumva tatăl adevărat al lui Nikki nu e
domnul Kimble, așa cum se presupune,
Nikki fiind doar rezultatul unei aventuri
extraconjugale. Totuși, e imposibil ca
ochii frumoși, de un albastru limpede, ai
lui Nikki să fie doar o trăsătură
întâmplătoare.

Sunt derutat.
― Nu știu ce să-ți spun, iubito. Dacă a
fost o coincidență, părinții tăi ar trebui să
nu mai fie în oraș.

― Nu și după întâlnirea din supermarket,

mă contrazice. Mama m-a recunoscut.

Ei bine, e de așteptat. O pereche de ochi

ca ai lui Nikki e imposibil de confundat. Aț
recunoaște-o oricând, doar după o
singură privire aruncată asupra ei.

― Nu-ți face griji, Nikki, îi cer. Nu o să

permit nimănui să te ia de lângă mine.
Ne întoarcem curând acasă. Parchez
mașina lângă cealaltă și o ajut pe Nikki să
coboare de pe scaunul înalt, care pare să-
i dea bătăi serioase de cap. O apuc de
mijloc și o pun cu picioarele pe pământ,
apoi o iau blând de mână și pornim
împreună spre intrare.

Motorul unei mașini ne face să ne oprim

chiar în prag. E o mașină pe care o
recunosc imediat ca fiind a lui Noah, dar
nu asta mă nedumirește. Ceea ce mă
face să mă încrunt sunt celelalte două
mașini care opresc în spatele lui. Una
dintre ele e mașina luxoasă a soților
Cohan, iar cealaltă e o mașină de poliție,
care mă informează că treaba e pe cale
să se împută.
― Du-te în casă, îi cer lui Nikki. Să nu ieși,
indiferent ce s-ar întâmpla.

Aceasta încuviințează și închide ușa în

urma ei, în același timp în care Noah iese
din mașina lui și pornește grăbit spre
mine.

― Am încercat să le explic, Seth! se

repede să-mi spună. Nu știu ce naiba se
întâmplă.

Ei bine, nici eu!

Mă întorc spre domnul Cohan, care se
înființează lângă mine cu un aer de
războinic.

― O facem cu frumosul sau cu forța? mă

întreabă.

Dă să mă atingă, însă îi îndepărtez mâna

cu un gest violent, fiind gata să dau cu el
de pământ.

― Nu mă atinge! tun la el.

― Spune-i să iasă afară, îmi ordonă

nervos.
― De ce aș face asta?

― Pentru că, cea pe care o ascunzi în

casă, e fiica mea!

Doi ofițeri de poliție se prezintă lângă

noi, punând o oarecare distanță între
mine și domnul Cohan. Nu mă îndoiesc
că s-ar isca o altercație între noi doi, dacă
acesta continuă să se rățoiască la mine.

Și am avut dreptate. Treaba chiar stă să

se împută. Afirmația și siguranța din
vocea lui mă fac să înțeleg că am aterizat
într-o mare încurcătură. Doar după
modul în care domnul Cohan mă
privește, îmi dau seama că mă consideră
vinovat pentru dispariția fiicei sale, deși e
realmente imposibil. Aveam doar șase
ani, când copilul lor a dispărut din
cărucior. Era peste puterea mea să
răpesc pe cineva.

Domnul Cohan se grăbește să scoată din

buzunarul sacoului o hârtie. Se strecoară
printre ofițeri și mă lovește cu ea în
piept, forțându-mă să fac un pas înapoi.

― E un test ADN, care afirmă faptul că

Nicole e fiica mea.
― Test ADN pentru care, din câte țin
minte, n-ai primit nicio aprobare, i-o
retez. Ce ai făcut tu, domnule, e ilegal și
lipsit de scrupule.

Iau hârtia din mâna lui și o fac bucăți

chiar sub nasul său, fără să mă sinchisesc
să citesc vreun cuvânt. Tocmai a venit pe
teritoriul meu, cu gândul să-mi ia ce am
mai de preț. Cei doi ofițeri prezenți nu or
să fie suficienți să mă împiedice să nu-l
fac ferfeliță.

Ar fi trebuit să mă aștept la asta. Domnul

Cohan a petrecut timp cu Nikki, departe
de ochii lumii. Ar fi fost floare la ureche
pentru el, să obțină o probă pentru test.
Un test la care m-am tot gândit în ultimul
timp, dar care acum nu mă face să fiu
mai blând cu persoana din fața mea.

― Am vrea să vorbim cu persoana care

se află în casă, domnule, intervine unul
dintre ofițeri.

― Sigur! exclam. Prezintă-mi mandatul și

vă las să intrați.

― Seth, mormăie Noah lângă mine.

Îngreunezi situația.
Pur și simplu, nu-mi pasă. Dacă vor să
ajungă la Nikki, prima oară vor fi nevoiți
să treacă peste mine.

Și, exact cum mă așteptam, nu au un

mandat. Ținând cont că proba domnului
Cohan a fost obținută prin modalități nu
tocmai legale, echipajul de poliție e
realmente nefolositor și inofensiv. Nu pot
trece peste mine. Nu mă pot acuza de
nimic.

― Domnule ofițer, v-am spus că e o

încurcătură, îi reamintește Noah.
Prietenul meu n-are de-a face cu nicio
răpire. Nu Seth a luat-o pe Gabriella.
― Atunci, cum poți explica faptul că fiica
mea e aici? sare domnul Cohan, înfuriat.

― E logodnica mea, i-o trântesc sec.

Unde ai vrea să fie, ținând cont că locuim
împreună?

Cei doi ofițeri ramoliți ne privesc pe rând,

arătând complet depășiți de situație.

― Sunteți logodit cu domnișoara din

casă? întreabă unul dintre ei.
― Vrei să-ți desenez? răspund în doi peri.
Da. Eu și Nicole suntem împreună. În
plus, e majoră. Nu știu ce și-a închipuit
domnul Cohan că va rezolva, aducându-
vă aici, dar vă asigur că nu încalc nicio
lege.

― Am vrea, totuși, să vorbim cu

domnișoara, insistă celălalt.

― O să vorbiți cu ea... după ce vă

întoarceți cu un mandat. Până atunci, vă
este interzis să intrați în casa mea.

Dând mulțumit din cap, mă răsucesc pe

călcâie și pornesc spre intrare, neezitând
să-l agăț pe Noah din mers și să-l trag
după mine.

― Ai niște explicații serioase de dat,

imbecilule!

Capitolul 30

― Seth?

Când îi aud vocea, primul lucru pe care îl

fac este să mă pocnesc peste frunte. N-
am nici cea mai vagă idee ce urmează să-i
spun sau cum să-i spun. Indiferent de
modul în care o s-o fac, o s-o doară. Rău.

― Nicole...

― Am auzit ce a spus domnul Cohan, mă

întrerupe. Vorbește prostii, nu-i așa? N-
are nicio logică ce spune.

Mă uit la Noah. El trebuie să aibă

explicația perfectă pentru asta, dat fiind
faptul că a crescut cu Nikki sub ochii lui.
O cunoaște de mică.

― Nu te uita așa la mine, amice! se

grăbește să spună. Habar nu am ce naiba
se întâmplă aici. Dacă ar fi să mă întrebi
pe mine, sunt de părere că domnul
Cohan ne vinde gogoși.

Aș vrea eu să fie atât de simplu, dar nu e.

Domnul Cohan e complet sigur că Nikki e
fiica lui și, chiar dacă nu-mi convine, îl
cred. Făptura din fața mea e bucată
ruptă din soția acestuia.
― Nu știu ce să-ți spun, Nicole, mormăi
într-un final. Nici pentru mine nu are
prea multă logică.

Noah se trântește pe canapeaua noastră,

în timp ce Nikki se încruntă nedumerită.
Bucuria mea este că nu pare prea
afectată de cele auzite. Din contră, pare
să pună la îndoială vorbele domnului
Cohan din start.
― Asta ar fi avut vreo logică, dacă mama
nu mi-ar fi spus despre doamna Kimble,
replică Noah, confuz. Ea e cea care o
supraveghea pe doamna Kimble, pe
timpul sarcinii. Avea tendința să uite că e
gravidă și să tragă la măsea.

Așadar, doamna Kimble chiar a fost

însărcinată cândva. Logic că a fost. Dacă
Nikki ar fi apărut de nicăieri în sânul
familiei, vecinii și-ar fi dat seama de asta.

Dar tocmai asta mă încurcă să fac o

legătură între Nikki și Cohan. Dacă e, într-
adevăr, fiica lor, cum a ajuns în familia
Kimble fără ca nimeni să-și dea seama?
Doar mă gândesc la asta și simt deja cum
mi se încurcă mintea.

― Ceva e putred în Danemarca, bombăn

buimac.

Mă trântesc lângă Noah, care îmi aruncă

o ocheadă scurtă.

― Eu zic să te calmezi, mă sfătuiește.

Oricare ar fi deznodământul la toată
povestea asta stranie, nu o va lua nimeni
pe Nikki.

Mă uit la creatura cu ochii cât farfuriile,

care nu mai spune nimic. Noah cel
imbecil are dreptate. Nikki va pleca din
casa asta doar dacă o să vrea să o facă și
mă îndoiesc că, după zece ani petrecuți
împreună, își va dori să mă părăsească.
Cel puțin, așa sper.

― Suntem într-o mare încurcătură,

dulceață, o informez amuzat.
― Nu o să depun plângere împotriva ta,
să știi! mă asigură, ridicându-și serioasă
bărbia. Doar așa vei putea fi acuzat de
ceva.

Nu mă pot abține să nu izbucnesc în râs.

Nikki cea serioasă e amuzantă.

― Mulțumesc, iubito.
― Ia stați așa! intervine Noah, arătând ca
băgat în priză. Voi chiar v-ați logodit sau
n-am auzit eu bine?

Când mă umflă râsul din nou, îmi

maschez amuzamentul printr-o tuse
seacă, lăsând-o intenționat pe Nikki să
răspundă pentru amândoi.

Bruneta încuviințează din cap, cu un

zâmbet larg pe buze. Momentan, pare să
fi uitat de tot incidentul cu Cohan.
― Să fiu al naibii! exclamă amicul meu,
șocat. Parcă acum câteva zile erați în
război. Ce am ratat?

― Simplu, replic. Ne-am logodit la

cabană, apoi, când am ajuns acasă, mi-a
dat papucii. M-a fiert la foc mic până
aseară, când și-a dat seama și ea că
despărțirea asta nu a avut sens de la bun
început.

Nikki îmi trage o privire urâtă.

― Ia uite cine vorbește! Tocmai regele
nehotărâților.

Strâmb din nas. Aici are dreptate. Eu am

fiert-o la foc mic mai mult timp și
bănuiesc că am meritat o mică răzbunare
din partea ei. Doar astfel mi-am dat
seama că relația asta e cel mai bun lucru
care mi s-a întâmplat vreodată.

Adio relații pasagere și pe furiș. Adio

relații care aveau să eșueze din start,
doar pentru că ele nu se puteau împăca
cu ideea că Nikki e mai importantă decât
oricine altcineva. Femeia perfectă pentru
mine mereu a fost sub nasul meu. Aveam
nevoie de un șut în fund ca să o văd și pe
asta.

― Ok, mormăie Noah încă derutat. Cred

că trebuia să mă aștept la una ca asta.

Toată lumea s-a așteptat la una ca asta,

inclusiv vecinii noștri. Doar eu nu m-am
așteptat. Vacanța asta a fost burdușită de
surprize colosale și continuă să fie, deși
se presupune că am încheiat-o.

― În loc să-ți faci griji pentru că ai ratat

lucruri, mai bine mi-ai spune de ce naiba
l-ai adus pe Cohan aici.
Îl apuc zdravăn de ceafă, făcându-l să
tresară. E doar vina lui că dimineața mea
perfectă s-a năruit atât de devreme,
apucând-o pe un drum neașteptat.

Apariția domnului Cohan complică

lucrurile. Sau nu. Încă sunt prea buimac
să anticipez ce are să se întâmple mai
departe sau măcar să-mi fac o idee. Cert
e, totuși, că toată treaba asta o s-o pună
pe Nikki serios pe gânduri. Deși acum nu
arată de parcă ar fi măcinată de ceva, o
cunosc prea bine să nu știu că, la un
moment dat, o s-o afecteze într-un fel
sau altul.
― Omul a dat buzna peste noi, la cabană,
explică amicul meu, cu un aer serios.
Când a aflat că voi ați plecat mai
devreme, mai avea puțin și ne strângea
pe toți de gât. A început să vorbească
prostii, cum că i-ai furat copilul și că vei
plăti pentru asta. Am încercat să-i explic
idiotului că era imposibil ca tu să fi fost
cel care a luat-o pe Gabriella, dar parcă
vorbeam cu un perete. De fapt, până și
un perete ar fi fost mai bun ascultător
decât el.

― Doar eu cred că omul s-a tâmpit?

întreabă Nikki cu un ton inocent.
Mă întorc spre ea, bulversat. Nu mă
așteptam să spună asta despre cineva,
chiar dacă ar avea dreptate.

― Mi-a spus că a luat o probă de sânge

de la Nikki, când ați fost la cabinetul lui
după accidentul cu pontonul, adaugă
Noah la fel de serios.

Mă uit din nou la Nikki, așteptând

explicații. Nu mi-a spus nimeni despre
nicio recoltare de sânge.

― Am crezut că e pentru analize, se

scuză ea.
― Și tu l-ai crezut? întreb sceptic.

― De unde să știu că e pentru altceva?

Nici măcar nu înțeleg despre ce vorbiți
aici!

Corect. Cum ar fi putut să știe despre

presupusa Gabriella, ținând cont că nu i-
am povestit niciodată despre discuția
dintre mine, doamna Cohan și Mitchell?

― Când tu erai în cabinet, am avut o

conversație cu doamna Cohan,
mărturisesc. După spusele ei, le-a fost
răpit copilul din cărucior în urmă cu
douăzeci de ani.
― Gabriella, mormăie ea.

― Da, afirm. După câte ai văzut, Nikki,

semeni foarte bine cu doamna Cohan.
Parcă ai fi sora ei mai mică.

Aceasta flutură din mâini, parcă vrând să

alunge un gând negru. Acum că știe
drama familiei Cohan, poate că o să
înceapă să facă legături. Pentru mine
începe să aibă sens.
― Am văzut testul, intervine Noah. Ești
fiica lor.

Mă uit urât la prietenul meu, care pare să

nu se priceapă deloc la a spune lucrurile
într-un mod mai subtil. Afirmația lui o
face pe Nikki să se ridice brusc din fotoliu
și să-și treacă amândouă mâinile prin păr,
înainte să spună prompt:

― Părinții mei sunt soții Kimble! Domnul

Cohan e complet nebun dacă e de altă
părere! Nu-i așa? Părinții mei nu m-au
furat dintr-un cărucior, nu-i așa?
Ajunge să zbiere la mine, privindu-mă cu
ochii măriți de groază. Iar eu... eu nu o
pot aproba. Nu pentru că aș fi sigur că
Nikki e Gabriella a soților Cohan, ci
pentru că m-aș aștepta la orice din
partea soților Kimble. E bulversant.

― Spune-mi, Seth! urlă.

― Nu știu ce să-ți spun, iubito.

Îmi trec mâna peste frunte, de-a dreptul

frustrat de întreaga situație. Nu știu cum
să o ajut în momentul ăsta. Un simplu
„calmează-te" e mai mult decât absurd.
N-am cum să-i cer să se calmeze, când ea
a primit o veste ca aceasta.

Nicole părăsește casa, lăsându-mă să

bombăn niște înjurături colorate în
bărbie. Se întoarce după doar un minut,
ținând în mâini cele două bucăți de
hârtie. Știu că nu o s-o ajute prea mult. E
de-a dreptul imposibil să îl poată citi.

― Nu înțeleg nimic din el! se răstește.

Sunt doar niște cifre peste alte cifre.

― Nikki, mai bine ai sta jos, o sfătuiesc.

Într-un moment neașteptat, aruncă cu
hârtiile în mine, de parcă eu aș fi
principala ei problemă. Și, deși mă scoate
din sărite atitudinea ei, încerc să rămân
calm. Prefer să-și descarce furia pe mine,
decât să facă ceva nebunesc.

― De ce nu mi-ai spus despre

conversația cu doamna Cohan? vrea să
știe.

― Pentru că, în perioada aceea, credeam

că aiurează. Femeia a trecut printr-o
traumă. Mă puteam aștepta la orice. În
plus, ideea mi se părea absurdă atunci.
― Chiar și când ai observat cât de bine
semăn cu ea?

Întrebarea ei mă pune în încurcătură. Am

observat din prima clipă cât de bine
seamănă cele două, însă am preferat să
nu văd, decât să-mi bat capul cu asta. Nu
a fost o idee prea strălucită, evident.
Acum, totul se revarsă asupra mea.

― Mi se părea o coincidență prea mare,

încerc să-i explic. Puteam merge oriunde
în vacanță, dar am mers tocmai în
Nederland și, culmea, am ajuns să
închiriem chiar cabana lor! Ei bine, scuză-
mă că am fost sceptic!
― Tocmai asta e problema la tine, Seth!
Dacă n-ai fi atât de sceptic mereu, poate
că nu ne-ar mai surprinde nimic!

Enervată și delicios de îmbujorată, pleacă

bombănind spre dormitor, unde se încuie
pe dinăuntru.

Trebuie să recunosc că reacția ei mă

uimește puțin. Mă așteptam să înceapă
să plângă sau să facă orice altceva, în
afară să-și verse nervii pe mine. Până și
Noah pare uluit de ieșirea ei nervoasă.
― Asta n-o să rămână așa, mă
avertizează.

― Nu zău, Sherlock? pufnesc. Ia cară-te

tu acasă!

― Aș face asta, dar casa mea e la

kilometri distanță, mormăie, făcându-se
mai comod pe canapea. Așadar, trebuie
să mă cazezi în casa ta. Măcar atât îmi
datorezi.

― Datoria mea față de tine s-a anulat în

momentul în care l-ai adus pe Cohan aici,
îl informez printre dinți. Acum că știe
unde locuiește Nikki, mă simt nevoit să o
mut!

Noah îmi trage o privire posacă, deloc

impresionat de problemele mele.

― Mă rog, pufnesc. Vrei o bere?

― Cum rămâne cu Nikki?

― E nervoasă acum, mormăi. Dacă intru

în cameră, există posibilitatea să ies cu
capul spart. O să iasă singură, când o să
se sature să se certe cu mobila.
Ne ridicăm împreună și înaintăm spre
frigider, din care scot două beri reci. Îi
întind una, apoi desfac cheița dozei mele,
luând câteva înghițituri zdravene. Mă
sprijin ușor de blatul din spatele meu,
privind în gol pentru câteva clipe.

― O să dormi pe canapeaua mea cu o

singură condiție, îi spun la un moment
dat.

― Care?

― Să nu sforăi. Dacă sforăi, te scot

personal pe preș afară!
Acesta se strâmbă scurt, părând a fi în
cumpănă.

― Dumnezeule! mormăi iritat.

― Nu e vina mea, se grăbește să

mărturisească. E o problemă de sănătate.

― Îhm, o problemă de sănătate.

― Pot dormi în camera lui Nikki,

propune. Acum, că voi doi sunteți
împreună, bănuiesc că doarme cu tine,
nu?
Rânjetul pe care îl afișează în fața mea
mă face să vreau să-i trântesc un pumn în
față. Mă face să mă gândesc la
obscenități și chiar nu e o idee bună să
mă apropii de Nikki acum. Încă o aud
înjurând în dormitor.

― Dacă nu, nu mă deranjează să dorm cu

ea, adaugă pe un ton poznaș.

― Tu chiar ți-o cauți cu lumânarea?

mârâi enervat.

― Doar spuneam, chicotește. Nu e cazul

să devii agresiv.
― Încearcă să-ți ții labele acasă, altfel jur
că te strâng de gât cu ele! Idiotule!

Capitolul 31

Opresc camioneta lângă mașina lui

Cohan, imediat ce o găsesc în parcarea
unui bar, la o oră destul de târzie. Să văd
că e încă aici nu mă surprinde prea mult.
Dacă aș fi fost în locul lui, nici eu n-aș fi
plecat. Și, cel mai sigur, mi-aș fi petrecut
noaptea exact ca el.
Deși nu-mi place cum s-au așezat
lucrurile, trebuie să recunosc că îl înțeleg
pe Cohan. I-am înțeles și reacția. După ce
îți regăsești copilul după douăzeci de ani
ai tendința de a o lua razna. Asta a făcut
și el. A luat-o razna și, ținând cont că îl
găsesc într-un bar, bănuiesc că se află
deja pe butuci.

Sar din camionetă și înaintez spre intrare,

pregătindu-mă de o discuție ca la carte,
în care sper să se lămurească toate
aspectele. Am de gând să-i spun totul, de
la A la Z, fără să mă dau după deget. Nu
mai contează dacă asta o să-mi aducă
probleme. Vreau ca Cohan să înțeleagă
că nu am de gând să îl țin departe de fiica
lui, dar că sunt și pregătit să-l înfrunt, în
cazul în care vrea să mă țină pe mine
departe de ea.

Îl găsesc la bar, cocoțat pe unul dintre

scaunele înalte și răsucind în degete un
pahar aproape gol. Privește pierdut spre
TV-ul micuț și suspendat deasupra, unde
rulează un meci de baseball, așa că nu
mă observă așezându-mă pe scaunul de
lângă el.

― Vreau ce bea și el, îi cer barmanului.

― Sigur, Seth! rânjește acesta. Dar prima
oară...

Scoate de sub tejghea un coșuleț și îl

întinde spre mine.

― Cheile de la mașină, amice, îmi explică

de îndată ce vede că nu pricep ce vrea de
la mine. Nimeni nu pleacă de aici la
volan, dacă are de gând să bea tărie.
Clipesc surprins, apoi mă uit lung la
cheile de la mașina mea cea nouă. Nu mă
lasă deloc sufletul să le dau cuiva,
darămite unui barman pe care habar nu
am dacă l-am cunoscut personal
vreodată. Cert e că el pare să mă
cunoască pe mine.

― Atunci, dă-mi apă, replic iritat. Cheile

nu ți le dau nici mort!

Barmanul ridică din umeri și ascunde

coșulețul la locul lui.
― Să fie cu lămâie? mă întreabă amuzat.

― Vreau apă, omule!

Acesta ridică mâinile în semn de predare

și se îndepărtează. În schimb, Cohan se
întoarce spre mine puțin cam turmentat.

― Știi că te lua peste picior, nu? mă

întreabă. Eu cred că a făcut asta pentru
că n-ai vrut să-i dai cheile. În orașul meu,
barmanii fac asta pentru a mai fura câte
ceva, nu pentru că își fac prea mari griji
pentru siguranța oamenilor.

― Tu i-ai dat cheile? vreau să știu.

― Da, replică prompt. Nu țin lucruri de

valoare în mașină. N-au decât să-mi fure
volanul, dacă vor, că altceva n-au ce să ia.

― Poate că ar trebui să treci și tu pe apă,

îl sfătuiesc. E bună la organism.
Cohan își privește paharul chiorâș.

― Atunci, ce bine că poșirca asta conține

șaptezeci la sută apă, nu? Are doar
aromă de whiskey.

Barmanul se întoarce cu apa mea. Mi-o

trântește cam nervos în față, apoi pleacă
bombănind la spălat de pahare.

― Vezi? întreabă Cohan cu o mină

inocentă. Ai enervat barmanul, băiete.
Nu e deloc frumos ce-ai făcut.
Se sprijină de umărul meu și aproape
cade de pe scaunul pe care stă cocoțat.
Se pare că poșirca aia nu e atât de rea
precum spune. Asta, ori a băut mai multe
decât îmi pot imagina.

Îl apuc de cot, pufnind printre buze. Nu

astfel mi-am imaginat că o să decurgă
discuția. Ultimul lucru pe care mi-l doresc
este să fiu nevoit să-l dădăcesc sau să-l
culc pe canapeaua mea.
― Ai băut cam mult, amice.

― Nu sunt amic cu tine, mă contrazice.

Spune-mi... tată socru.

Când o zbura porcii.

― Adică, urmează să te însori cu fiica

mea, nu-i așa? O să te însori cu ea, nu?
Trebuie să-mi cumpăr costum?

― La care întrebare vrei să-ți răspund

prima dată?
― O iubești pe fiica mea?

Continui să-l țin de cot, simțindu-l foarte

aproape să se răstoarne cu tot cu mine și
cu scaunul pe care stă. Se uită insistent în
ochii mei, cu expresia lui de om beat,
care altădată m-ar fi făcut să râd. Arată
descumpănit și plin de probleme.
Dezamăgit chiar.

― Da, îi replic prompt. O iubesc.

― Dar ea nu ne iubește pe noi, nu-i așa?

Întrebarea lui mă face să mă strâmb, mai
mult pentru că mă ia prin surprindere.

― Nu știu, mărturisesc. E cam bulversată

acum. Las-o să asimileze noile vești și o
să vină singură la tine.

Cohan mă privește cu speranță în ochi, ca

și când aș fi spus ceva care îi aduce o
bucurie enormă, un fel de bucurie pe
care n-a mai simțit-o de prea mult timp.

― Crezi?

― Sunt sigur de asta.

― Știi, soția mea habar nu are ce se
întâmplă, mormăie, schimbând subiectul
atât de brusc, încât mă încrunt. Are
impresia că o înșel și că de-aia lipsesc
nopțile de acasă.

― Are dreptate? întreb doar de dragul de

a continua conversația cu el.

Spre deosebire de ultima dată când ne-

am intersectat, aceasta discuție decurge
liniștit. Cohan e calm, chiar dacă e beat.
Nu mai încearcă să mă strângă de gât.
― Nu am înșelat-o în toată viața mea!
spune pe un ton sincer, lipindu-și palma
de piept. De când am primit rezultatul
ADN, am început să-mi petrec nopțile
prin baruri. Acum probabil crede că am
fugit în lume cu vreo amantă.

― Nu știe că ești aici?

Acesta clatină din cap.

― Încă nu i-am spus de Nikki. Nici nu știe

că am făcut un test. Am vrut să-i fac o
surpriză și să-i aduc copilul acasă, dar
acum bănuiesc că Nikki nu o să vrea să
vină cu mine.
Mă îndoiesc de asta la fel de mult cum
mă îndoiesc că voi fi eu capabil să o las să
plece. Vreau să cred că Nikki va înfrunta
asta alături de mine, pentru că eu cu
siguranță o să fiu acolo, să o sprijin.

― O s-o facă doar când o să fie pregătită,

îl informez.

Cohan încuviințează, pesemne că e de

acord cu mine. Chiar și beat pare să-și
dea seama că asta e cea mai bună idee,
să o lase pe Nikki să vină la ei când e gata
să înfrunte adevărul.
― Acum povestește-mi cum ai cunoscut-
o pe fiica mea, îmi cere, bătându-mă pe
umăr înainte să înceteze să se mai
sprijine de mine.

Strâmb din nas. Dacă cealaltă a fost o

idee bună, asta nu e. Am venit aici cu
gândul să torn tot, dar când îl văd în
starea în care e, înțeleg că nu o să
priceapă nimic din ce i-aș putea spune.

― O să-ți povestesc când o să te trezești,

îl asigur. Până atunci, cred că ar fi o idee
bună să te scot de aici și să te duc acasă.
Ești cazat la vreun motel?
Clatină din cap.

― La vreun prieten?

― Depinde. Mașina se socotește ca fiind

un prieten?

Pufnesc. E incredibil cât de repede

ajungem din nou la canapeaua mea. Dacă
până acum am fost doar eu și Nikki, casa
noastră începe să se umple din ce în ce
mai repede de oameni care au neapărat
nevoie de un acoperiș deasupra capului și
de un somn bun în livingul nostru mic.
Îi fac semn barmanului să-mi facă nota,
însă Cohan aruncă pe tejghea bancnotele
mai repede decât apuc eu să scot
portofelul din buzunar.

― Apa e din partea mea, chiar dacă n-ai

băut-o. O trecem la pierderi.

Amuzat, îl apuc de un braț și i-l petrec

după gâtul meu, ajutându-l să se dea jos
de pe scaunul înalt. Acum înțeleg de
unde a moștenit Nikki lipsa de înălțime.
Cohan e un bărbat scund și subțire, pe
care aproape că îl ridic de la pământ când
încerc să-l conduc spre ușă.
― Unde mergem? mă întreabă de îndată
ce ieșim afară.

― O să dormi pe canapeaua mea în

noaptea asta. Nu-mi pot lăsa tatăl socru
să doarmă în mașină.

Cohan se oprește din mers și îmi trage un

rânjet dubios, care îl face să arate ca un
măscărici. Câteva din trăsăturile lui îmi
amintesc de Nikki. Așa zâmbește și ea
când face boacăne și încearcă să mă
îmbuneze. E fix același zâmbet care mă
înmoaie și mă face să fiu mai iertător.
― Ești un băiat bun, Steve.

Simt cum mă bufnește râsul.

― Mulțumesc.

Îl ajut să urce pe scaunul din dreapta a

camionetei mele noi. Când urc și eu la
volan, Cohan bate cu palma în bord,
studiind împrejurimile cu o expresie de
atotcunoscător.

― Frumoasă mașină. Miroase a „nou".

― Mi-a cumpărat-o Nikki, spun mândru.

― E o mașină grozavă.

Mă îndoiesc că asta e adevărata lui

părere. Camioneta mea e total diferită
față de mașina lui luxoasă, de oameni
bogați și cu gusturi fine. El însuși e o
prezență bulversantă. Chiar și matolit
arată incredibil de bine în costumul lui
gri, care îl face să arate mai degrabă a om
de afaceri, decât a doctor.

Ajungem curând acasă. Din fericire

pentru mine, domnul Cohan nu
comentează nimic legat de casa mică în
care locuiesc cu fiica lui. Din contră, pare
nerăbdător să dea buzna înăuntru.

Se împiedică de prima treaptă a

verandei, moment în care cineva aprinde
lumina de deasupra ușii. Nikki e cea care
iese în prag, privindu-mă perplexă cum îl
car pe tatăl ei în spate.

― Nu-mi plac scările astea, bombăne

nemulțumit. Sunt niște scări idioate.

― Te rog să nu-mi jignești scările, îi cer.

Le maltratezi destul.
― Ce s-a întâmplat?

Nikki se grăbește să îl prindă pe Cohan de

celălalt braț, pentru a mă ajuta să-l bag în
casă înainte să-și rupă toate degetele de
la picioare. Bătrânul o cuprinde imediat
de umeri, zâmbind afectat.

― Unde e Noah? o întreb, așezându-l pe

Cohan pe canapea cu o grijă inutilă.

― A ieșit în oraș. Domnule Cohan, să vă

aduc ceva de băut? urlă la el.
― Nikki, iubito, e doar beat, nu și surd. Și
cred că a băut suficient.

Când mă uit la el, constat că acesta

doarme deja, cu capul aplecat și cu
bărbia fixată în piept. Poziția îl face să
arate de-a dreptul dubios. Încerc să-l
așez într-o poziție care să nu-i aducă a
doua zi dureri de gât. Îl întind pe
canapea, iar Nikki îl acoperă cu o pătură,
folosind mișcări blânde în timp ce îl
descalță de pantofi.

― Nu cred că o să mai miște până

dimineață, spun mai mult pentru mine.
Îmi petrec brațul pe după gâtul ei,
trăgând-o la pieptul meu și privindu-l pe
Cohan peste capul brunet al iubitei mele.
Totodată, mă întreb ce urmează să fac
mai departe. În momentul în care acesta
o să se trezească, Nikki o să vrea să ceară
explicații și răspunsuri la niște întrebări
care or să-l încurce pe bărbatul de pe
canapeaua mea. Unde era când soții
Kimble au luat-o din cărucior? De ce le-a
permis să facă asta? Și multe alte
întrebări care o să-i aducă doar
răspunsuri nesatisfăcătoare. Nimic în
lume n-ar putea să o pregătească pentru
un astfel de adevăr.
― Ce o să facem mai departe? mă
întreabă Nikki, ridicându-și privirea spre
mine.

Mă privește asemeni lui Cohan, cu

descumpănire. Se așteaptă să am eu
răspunsul la asta.

― Habar n-am, iubito. Momentan, tot ce

putem să facem este să așteptăm.

Capitolul 32
Mă încrunt la buzele ei bosumflate. Deși
abia s-a trezit, nu pare să aibă un început
de zi prea bun. Pe fruntea ei sunt niște
cute care n-ar fi trebuit să fie acolo și pe
care încerc să le netezesc cu degetul
mare. Arată de parcă s-ar certa în gând
sau de parcă se forțează să nu facă ceva.

― Ce e, iubito? întreb puțin amuzat,

continuând să netezesc din cute. De ce te
uiți așa urât la mine?

― Nu vreau să mă ridic din pat. Putem

sta aici până pleacă?
Acum înțeleg că adevărata ei problemă
este Cohan, pe care îl aud mergând prin
livingul nostru. Nu vrea să dea cu ochii de
el, deși văd în ochii ei dorința arzătoare
să-l ia la șuturi. Sau pe mine.

― Nu ar fi prea frumos din partea

noastră, o informez. E musafirul nostru și
mai mult ca sigur are nevoie de o cafea
amară, ca să-i mai treacă din
mahmureală.
― De ce să-i dăm noi cafea? întreabă
iritată. Noi i-am dat să bea? Să-i dea
cafea imbecilul care l-a îmbătat!

Îmi strâng buzele, străduindu-mă să-mi

ascund amuzamentul față de tirada ei. Cu
toate că spune lucruri nu prea drăguțe,
nu poate să fie răutăcioasă până la capăt.
Vorbește în șoaptă, probabil pentru a nu
o auzi Cohan și știu că, dacă acesta ar
intra acum în încăpere, Nikki s-ar face ca
o tomată la față.

― Haide, iubito. Știu că nu o să-l lași să

plece așa.
Nikki oftează, bosumflându-se și mai
tare. Profit de faptul că sunt foarte
aproape de ea și-i sărut buzele cărnoase
și țuguiate, cu încercarea de a o mai
îndulci.

― Putem să stăm aici și să facem sex,

propune ea, cu un rânjet micuț.

Izbucnesc în râs. Ideea ei mă îngrozește

mai mult decât mă uimește cu câtă
ușurință pronunță cuvântul „sex", de
parcă acesta a fost mereu în vocabularul
ei.

― N-o să fac asta cu Cohan în living,

mormăi puțin speriat.

― De ce nu? Bănuiesc că e suficient de

simțit cât să nu intre peste noi. Am putea
să o facem.

Arcuindu-mi sceptic o sprânceană,

continui să o privesc întrebător. Aceasta
începe să se sfiască. Se rostogolește pe
spate și pufăie, părând să accepte faptul
că asta e o idee proastă. Oricum nu o
credeam în stare. Nikki e reținută în
privința asta chiar și atunci când suntem
doar noi doi și nimeni altcineva care ar
putea să asculte pe la uși.

― Bine, cedează. O să-i fac o cafea.

Se ridică vijelios din pat și își aruncă

halatul pe umeri, strângându-l bine în
jurul ei, în timp ce privește lung ușa.
Exact cum mă așteptam, toată vitejia îi
piere în pragul dormitorului. Nu m-am
așteptat nici măcar o clipă să părăsească
încăperea cu același aer încrezător cu
care s-a dat jos din patul nostru. Se
blochează lângă ușă și se întoarce spre
mine, arătând de parcă e pe cale să
leșine.

― Nu vii? întreabă cu un ton inocent.

Amuzat, sar și eu din pat și îmbrac din

trei mișcări tricoul pe care îl găsesc la
marginea lui, urmând-o apoi afară din
dormitor.
Așa cum am prezis, domnul Cohan mai
are puțin și face șanț în mijlocul livingului
nostru. Se agită dintr-o parte în alta,
aranjându-și sacoul de mai multe ori,
înainte să se hotărască să-l dea jos. Când
acesta ne observă într-un final, toată
culoarea din obrajii lui dispare, făcându-
se mai alb la față decât se face Nikki.
Întreaga scenă e de-a dreptul hilară și aș
râde pe seama lor, dacă atmosfera nu s-
ar încălzi brusc cu câteva grade.

― Uau, câtă tensiune!

Îmi întorc privirea spre Noah, care ocupă
deja o bună parte din bucătăria noastră
minusculă. Are un bol cu cereale în mână
și înfulecă nestingherit, în timp ce
privește scena cu un aer interesat, de
parcă s-ar uita la un film dramatic.

― Acum o să înceapă cineva să plângă,

nu-i așa? întreabă el.

― Sper să-ți stea laptele ăla în gât!

Pe asta nu eu o spun. Iese surprinzător

din gura lui Nikki și șochează pe toată
lumea, inclusiv pe Cohan, a cărui gură se
deschide puțin.
― De ce mă blestemi, femeie? o întreabă
Noah, oripilat. Cu ce ți-am greșit?

― Îmi ocupi toată bucătăria, îl

informează arogantă, strângându-și
brațele la piept. Nu ajung la expresorul
de cafea de burta ta!

Prietenul meu imbecil își apleacă privirea

spre abdomenul lui, apoi se uită lung la
bolul din mâinile sale, urmând să-l
abandoneze pe blat cu o expresie
panicată, de parcă într-adevăr laptele și
cerealele pe care le mânca îl fac să se
îngrașe.
― Seth, omule, n-ai satisfăcut-o cum
trebuie, mă atenționează, părăsind
bucătăria.

Îmi strâng pleoapele intenționat, ca să nu

observ expresia consternată a domnului
Cohan, care mai are puțin și leșină în
living.

― Oare există un idiot mai mare ca tine?

mârâi printre dinți.

― Ei, haide! Nu e ca și când domnul

Cohan nu știe cum merg relațiile în ziua
de azi. Oamenii nu se mai păstrează
pentru căsătorie. Dacă o femeie refuză să
facă sex până se mărită, are toate șansele
din lume să crească doar pisici până la
bătrânețe.

Mă uit urât la el, abia abținându-mă să

nu-i trag vreo două peste ochi. Gura lui
nu scoate lucruri prea inteligente în
dimineața asta. Dar bănuiesc că are o
scuză, ținând cont că miroase de la o
poștă ca o distilerie ambulantă.
Nemernicul a băut toată noaptea, iar
acum pare mai mahmur decât domnul
Cohan.

― Seth, scoți tu gunoiul? mă întreabă

Nikki, arătând spre coș.
― Cu plăcere!

Mă pomenesc înhățându-l pe Noah de

guler și conducându-l spre ușă.

― Nu la asta mă refeream, se grăbește

Nikki să spună.

― Știu, iubito, dar Noah are neapărat

nevoie de o plimbare lungă și nesfârșită
pentru a-și oxigena creierul încins.

Îl scot afară pe verandă, închizând ușa în

urma noastră înainte să mă întorc spre
prietenul meu și să-l privesc răutăcios.
Dacă mai stă vreo clipă în preajma mea și
a lui Cohan, mai mult ca sigur ar complica
situația și așa destul de complicată. N-am
nici cea mai vagă idee ce se va întâmpla
mai departe, iar el cu siguranță nu o să
mă ajute cu nimic.

― Du-te, plimbă-te puțin și vino înapoi, îi

cer.

― Măcar dă-mi cheile de la mașina ta. A

mea nu mai are benzină.

― Atunci, mergi pe jos! mă răstesc.

Mersul pe jos face bine la picioare! Să nu
te întorci până când talpa tenișilor tăi nu
e tocită.

― Port sandale, rânjește.

― Și mai bine, rânjesc și eu. Mergi să-ți

cumperi teniși. Așa nu o să te plimbi
degeaba.

Îl bat pe umăr și intru înapoi în casă,

trântindu-i ușa în nas, dar nu înainte de
a-i vedea expresia consternată. La cum
arată, probabil că asta e pentru prima
oară când e dat afară din casă.
― Unde l-ai trimis? mă întreabă Nikki
curioasă, ieșind în pragul bucătăriei.

― Și-a dat și el seama că sandalele nu

sunt foarte masculine și s-a dus să-și
cumpere teniși, zâmbesc.

Două bătăi delicate în ușă îmi șterg

rânjetul de pe față și când deschid, îl
găsesc pe Noah puțin cam dezorientat.

― Am uitat să-mi iau portofelul.

― Nu-i nimic, îl asigur. Cumperi pe
datorie.

― Sunt nou în oraș, Seth. Nu-mi dă

nimeni pe datorie.

Pufăind, mă întorc spre măsuța din

dreptul ușii, scot două bancnote din
portofelul meu și i le trântesc în palmă,
zâmbindu-i din nou.

― Poftim!

Noah se uită chiorâș la banii din mâna lui.

Sunt două bancnote de câte un dolar și,
ținând cont că le privește de parcă ar ține
în mână vreo tehnologie pe care n-o
înțelege, îmi dau seama că n-a văzut
niciodată cum arată un dolar.

― Nu-mi ajung de teniși, argumentează

serios.

― Atunci, îți cumperi o cafea.

― Nu-mi ajunge nici de cafea.

― Atunci, cumperi doar zahărul.

― Dar eu vreau teniși, mă contrazice cu
aceeași mină serioasă.

― Cumpără-ți doar un tenis și îl porți pe

rând.

― Unde ai văzut tu tenis care să coste

doi dolari?

― Am văzut șireturi care să coste doi

dolari. Cumpără-ți niște șireturi.

Noah mă privește nedumerit.

― Unde ai văzut tu șireturi la sandale?

Fir-ar să fie!

― Nu-mi pasă, Noah! N-ai decât să

inventezi o nouă modă.

Colțurile gurii sale tresar, însă se abține

să nu zâmbească. Îmi dau seama că e
prea mahmur când observ că toată
situația asta îl distrează.

― Dar eu nu vreau sandale cu șireturi.

Vreau teniși cu șireturi. Trebuie să-mi mai
dai bani, dacă vrei să dispar.
― Dar ce naiba sunt eu?! mă răstesc,
enervat. Banca Națională?

― Pentru numele lui Dumnezeu, Seth!

intervine Nikki pe un ton iritat. Lasă-l să
intre!

Pufăind ca un tren pe aburi, mă feresc

din prag, iar Noah intră în casă cu un
zâmbet larg, trântindu-mi bancnotele în
mână.

― Păstrează-ți mărunțișul, bătrâne. Să

nu-i cheltui pe toți odată.
De-a dreptul iritat, mă întorc spre Nikki și
o întreb cu un aer serios:

― Pot să-l omor?

Noah izbucnește în râs, atrăgând atenția

brunetei care își strânge enervată brațele
la piept.

― Nu, iubitule, pentru că nu avem unde

să-l îngropăm.

― Sadici, plescăie prietenul meu din

buze.
Bruneta iese din bucătărie cu o cană
aburindă în mână și se apropie de Cohan,
care înțepenește în mijlocul livingului,
puțin panicat. Îmbujorată, iubita mea îi
întinde cana, ținându-și privirea aplecată
și departe de expresia lui șocată. Cohan
se comportă de parcă i-ar fi spus brusc că
îl iubește, nu ca și când i-ar oferi o simplă
cafea pentru mahmuri. Prinde cana cu
mâini tremurânde și o trage la piept,
zâmbind afectat.

― Mulțumesc.
― E fără zahăr, îi spune aceasta,
ridicându-și doar pentru o clipă privirea
în ochii lui.

― Exact cum o beau eu.

― Eu o beau cu zahăr, îl informează,

făcându-mă să rânjesc pe sub mustăți. Cu
mult zahăr și cu lapte.

Cohan se uită scurt la mine, arătând și

mai speriat. Nikki încearcă să continue
conversația, iar asta pare să-l deruteze.
Deși e o conversație ciudată, inocentă și
aflată pe un teren sigur, parcă îl încurcă
pe bărbatul cu expresie de copil certat.
― Așa o bea și soția mea, îi răspunde
într-un final.

― Atunci, poate ar trebui să bem o cafea

împreună cândva.

După ce o turuie, Nikki o șterge rapid în

bucătărie, lăsându-l pe Cohan cu un
zâmbet larg pe buze.

― Asta e de bine, nu-i așa? mă întreabă

pe mine. Adică, a spus că vrea să bea o
cafea cu ea. E un început.
Trebuie să recunosc că n-am văzut un om
care să se bucure atât de mult pentru un
lucru atât de mărunt. Faptul că Nikki le
dă o mică șansă face ca zâmbetul lui să
persiste. Cohan se așază pe canapea cu
un oftat fericit, punându-și cana pe
măsuța din fața lui.

― Eu tot nu înțeleg treaba asta,

mărturisește Noah, încurcat. Dacă Nicole
e fiica voastră, cum a ajuns la Kimble? Ei
să fi fost cei care au luat-o din cărucior?

― Nu știu cine sunt cei din familia

Kimble, șovăie Cohan, privindu-ne pe
rând. Sunt din Parker?
― Din Manhattan, replic eu.

Cohan se încruntă.

― Manhattan? Și cum a ajuns în

Colorado?

„Cu mașina" ar fi o replică cu care i-aș

închide gura, însă mă abțin. Noah se uită
pe furiș la mine, în timp ce eu inspir
adânc și mă pregătesc să torn tot.
Oricum aveam de gând să deschid
subiectul ăsta. Odată ce Cohan o să știe
întreaga poveste, poate că va veni el cu o
explicație logică pentru încurcătura asta.
― Am... furat-o de la soții Kimble, spun
cu noduri, îngrozit de cum sună asta
spusă cu voce tare.

Cohan se încruntă și mai tare.

― Ce vrei să spui?

― Noah locuiește chiar peste drum de

soții Kimble. Acum zece ani, părinții mei
au murit și am stat la el un timp, ca să nu
fiu luat de Serviciile Sociale. Așa am
cunoscut-o pe Nikki, care era maltratată
de soții Kimble.
― De ajuns, mă oprește Cohan, oripilat
de ce-i aud urechile.

Ei bine, pot doar să-mi imaginez cum

sună asta pentru el. Copilul lui a fost
bătut zilnic de niște străini. Asta îi rupe
sufletul cu siguranță, știind că, dacă Nikki
n-ar fi dispărut în ziua aceea, nimic din
toate astea nu s-ar fi întâmplat. Bruneta
care se ascunde în bucătărie ar fi avut o
altfel de copilărie, una în care probabil că
ar fi învățat să zâmbească. În schimb,
prima dată când am văzut-o pe Nikki
oferind un zâmbet autentic a fost în ziua
în care am dus-o la Grădina Zoologică,
după mult timp după ce am luat-o din
sânul familiei Kimble.

Nu e greu de ghicit ce-i trece prin cap

domnului Cohan în momentul de față și
nici nu mă îndoiesc că, dacă soții Kimble
ar fi în fața lui, i-ar omorî cu propriile lui
mâini. De multe ori mi-am imaginat cum
strivesc fața de gândac a domnului
Kimble. Asta îmi oferea o satisfacție
stranie, de care aveam nevoie.

― Trebuie să auzi, insist.

― Nu vreau să aud că niște străini mi-au

abuzat copilul pe care l-am căutat până și
în gaură de șarpe! se răstește el. E peste
puterea mea de a suporta. Nu-mi pot da
seama cum copilul meu a ajuns în familia
lor și nimeni nu și-a dat seama de asta!

― Poate pentru că doamna Kimble a

fost, într-adevăr, însărcinată acum
douăzeci de ani, intervine Noah. Mama i-
a fost asistentă. O supraveghea pentru că
doamna Kimble avea obiceiul să consume
alcool chiar și pe timpul sarcinii.

― Ei bine, e clar că această femeie nu a

fost însărcinată cu Nikki!
Aici nu-l pot contrazice. Un anumit test
ADN, care atestă că Nikki e fiica soților
Cohan, nu-mi permite să am îndoieli în
legătură cu familia din care iubita mea
provine, deși asta face ca lucrurile să fie
și mai incerte. Nimic nu are logică. Dacă
doamna Kimble a fost însărcinată și a
născut, unde e copilul lor? Doar existența
unui copil Kimble ar explica faptul că
niciunul dintre vecini nu a observat
apariția bruscă a lui Nikki.

― Am pus-o pe mama să caute în arhiva

spitalului, fișa doamnei Kimble,
mărturisește Noah, ridicându-și privirea
spre mine. Poate asta o să mai
descâlcească puțin lucrurile.
― Vreau să-i cunosc pe acești Kimble,
mormăie Cohan. Vreau să mă uit în ochii
lor și să-i întreb cum au avut puterea să
distrugă o familie și să tortureze un copil
care nu a fost a lor niciodată.

― Vrei să mergi tocmai în Manhattan,

chiar dacă nu ești sigur că vei primi vreun
răspuns la ce vrei să afli? îl întreabă Noah
confuz.

― Nu cred că o să fie nevoie să meargă

până în Manhattan, replic eu. Cred că
soții Kimble sunt chiar aici, în Parker.
Prietenul meu îmi trage o privire
suspicioasă, arătând surprins de vestea
asta.

― De unde știi?

― Pentru că m-am întâlnit cu ei acum

două seri, mărturisesc. Erau în același
supermarket în care eu și Nikki ne
făceam cumpărăturile. Probabil că au
văzut camioneta în parcare.

Noah își trece o mână prin păr, începând

să înjure printre dinți.
― Cred că m-au urmărit până aici,
adaugă printre dinți.

― De ce crezi asta? întreb curios.

― Cu câteva zile înainte să vin în Parker,

l-am văzut pe domnul Kimble urmărindu-
mă de la fereastră. De ceva timp a
început să se comporte cam dubios.

Mă poziționez în fața lui, cu brațele

strânse la piept și îmi aranjez cu grijă pe
chip o expresie care să-i dea de înțeles că
vreau mai multe explicații, de preferabil
unele mai puțin vagi.
― Mi-ai spus că nu au căutat-o niciodată,
mârâi.

― Nu au căutat-o, mă asigură. Doar mi-

au pus niște întrebări imediat ce Nikki a
dispărut. Singura care știe că Nikki a
plecat cu tine e mama și asta pentru că
și-a dat seama de una singură. Sincer să
fiu, Seth, nici nu era prea greu de ghicit.
Ai dispărut în același timp cu ea. Când
domnul Kimble a venit la mine a doua zi,
m-a întrebat în special unde ai plecat tu.

― Și i-ai lăsat să te urmărească până

aici?! mă răstesc la el, simțind nevoia să-l
pocnesc.
― De unde naiba să știu că or să vină
după mine? Au trecut zece ani de atunci,
omule! Credeam că au trecut peste asta!
Nici măcar nu au dat-o dispărută.

― Normal că nu au dat-o, inteligentule!

Cum să dea dispărut un copil pe care l-au
furat?

Noah își apleacă privirea cu un aer

vinovat, deși știm cu toții că acest lucru
era imprevizibil. Au trecut zece ani, până
la urmă. Noah putea pleca oriunde
altundeva; nu aveau de unde să știe că
acesta o să-i conducă tocmai aici.
Însă am nevoie să fiu nervos pe cineva.
Nu mă tem de soții Kimble, pentru că știu
că nu are cum să mi-o ia pe Nikki. Mă
tem pentru că prezența lor în Parker o să
complice lucrurile pentru ea.

E prinsă între cei care au crescut-o zece

ani și pe care îi considera părinții ei, între
mine și între soții Cohan, care mai mult
ca sigur or să calce și pe cadavre ca să-și
ia copilul înapoi.

Capitolul 33
Noah se foiește pe scaunul din dreapta,
puțin agitat.

― Ce ai, idiotule? Limbrici? îl întreb într-

un final, nedumerit.

― Niciodată nu mi-a plăcut să stau pe

locul mortului, strâmbă din nas. E ca și
când aș privi Moartea fix în ochi!

― Stai liniștit. N-am de gând să te omor...

încă. Dar, dacă mai faci vreo glumă
nesărată despre viața mea sexuală, s-ar
putea să mă răzgândesc.

Acesta flutură din mână, deloc

impresionat. Stă legat fedeleș cu centura,
într-o poziție înțepată, cu spatele drept și
lipit de spătarul scaunului. Mă face să
chicotesc, cu toate că am emoții încă de
când am plecat de acasă.

― Oricum, unde mergem? mă întreabă la

un moment dat, încruntat.
― La pescuit, mormăi.

― Fără undiță?

Îmi întorc încet capul spre el, trăgându-i

o privire din categoria celor răutăcioase.
E atât de prost uneori, încât mă
șochează.

― Și de ce am luat camioneta veche? se

încruntă și mai tare. De ce n-am luat
mașina ta cea nouă sau mașina mea?
― Pentru că mașina asta e specială,
zâmbesc. Atrage ticăloși ca cei din
spatele nostru, care se țin după noi de
vreo zece minute.

Noah se răsucește în scaun și aruncă o

privire spre „coada" cu care m-am ales
de ceva timp.

― Să-mi trag palme! Asta e mașina lui

Kimble.
Știam că, dacă scot camioneta veche pe
drumurile din Parker, o să-i găsesc pe
soții Kimble. Ăsta a fost planul de la bun
început, oricum. Camioneta mea ruginită
e ca un semn luminos pentru ei, așa cum
s-a întâmplat și în seara în care i-am
întâlnit în supermarket. Diferența este că,
de data asta, nu ezit să-i învârt puțin,
înainte să-i confrunt. Au de dat niște
explicații serioase.

― De-asta ne-am tot învârtit în jurul cozii

timp de o jumătate de oră, nu-i așa?
rânjește.
― De ce întrebi? Aveai cumva vreo idee
mai bună de a-i face să iasă din
ascunzătoare?

Cohan își drege glasul pe bancheta din

spate și întreabă, după un timp
îndelungat în care n-a scos niciun sunet:

― Ei sunt cei care au luat-o pe Gabr...

Nikki?

― Da, răspund prompt. Ești gata să dai

nas în nas cu ei?
― Depinde, plescăie din buze. Dacă îi
omor, există șanse mari să fac închisoare
pe viață?

Noah mă privește puțin speriat, în timp

ce eu mă înec în hohote isterice.

― De fapt, nici nu contează, adaugă

serios. Ar fi un târg corect.
― Ești pregătit să faci închisoare pe viață
pentru niște bețivi notorii? pufnesc
oripilat.

― Din cauza bețivilor notorii nu mi-am

văzut singurul copil crescând,
argumentează. Deci, ce crezi?
Închisoarea nu o să mai pară atât de
înspăimântătoare, odată ce pun mâna pe
ticăloșii ăștia!

Îl cred în stare să-i omoare. La naiba, și

eu aș fi fost în stare să-i omor, dacă aș fi
trecut prin ce a trecut el, doar că nu-l pot
lăsa să o facă. I-am promis lui Nikki că îl
voi duce înapoi acasă viu, nevătămat și în
stare de libertate.

În plus, soții Kimble nu merită atâta

osteneală din partea lui.

― Ce ai de gând să faci? mă întreabă

Noah, încă panicat.

― Doar o să le pun niște întrebări,

mormăi. Nimic mai mult.
― Și de ce naiba nu te cred? Uite care-i
treaba, Seth. Nu vreau să ajung la poliție.
Și așa am destule amenzi pe care nu le-
am plătit.

Îmi dau încet ochii peste cap, ironic. Când

s-a transformat Noah într-o fetiță
speriată? Țin minte că, în urmă cu zece
ani, Noah însuși era cel mai încăpățânat
și a dracu copil pe care îl putea cunoaște
cineva. Era însuși capul răutăților, un fel
de teroare publică și problemă locală. A
terorizat un întreg cartier.

Acum, însă, arată de parcă mai are puțin

și face pe el de frică.
― Să o chem pe maică-ta să ai sub fusta
cui să te ascunzi? mârâi.

― Nu e amuzant, Seth. Știi că, atunci

când e rost de bătaie, nu mă pot abține
să nu intervin. Abia am scăpat de un
proces, înainte să vin în Parker. N-am
nevoie de încă unul.

Așadar, nici la douăzeci și șase de ani,

Noah nu s-a potolit. Se pare că m-am
înșelat în privința lui.
― Nu de alta, dar sunt foarte
costisitoare, mai ales când știi din start că
o să-l pierzi.

― Nicio problemă, băieți, mormăie

Cohan, calm. Nimeni nu o să aresteze pe
nimeni în seara asta.

― De unde știi tu? pufnește prietenul

meu, uitându-se urât la drum. Cu gura ta
ai spus că vrei să-i omori. Fix asta îmi mai
lipsește, să fiu martor la o crimă dublă,
pe marginea unei șosele.

― Taci odată! mă răstesc la el. Cohan nu

o să omoare pe nimeni.
Mă uit scurt în oglinda retrovizoare, la
bărbatul cu idei copilărești, care îmi
ocupă bancheta din spate.

― Nu fi atât de sigur, bombăne.

― Te comporți ca un copil, bătrâne, îl

informez.

Oftând, aleg cu grijă o străduță

lăturalnică unde să trag pe dreapta,
urmărind mașina din spate în oglinda
laterală. Așa cum mă așteptam, îmi imită
mișcarea și oprește la câțiva centimetri în
spate, lăsând motorul pornit. Mă gândesc
pentru o clipă. Oare se merită să plătesc
o amendă colosală și să mă aleg cu vreun
dosar penal, doar ca să le dau o lecție?

Răspunsul îmi vine instantaneu în minte

și pun mâna pe bâta de baseball de sub
scaun, băgându-l pe Noah în sperieți.

― Ce dracului vrei să faci?

― Calmează-te. Doar le fac niște

modificări.

Cobor din camioneta mea cu gândul să

devin rapid coșmarul soților Kimble, așa
cum au devenit ei coșmarul meu din
momentul în care am ajuns să o iubesc
pe Nikki mai mult decât propria-mi
vedere. Mereu mi-a fost teamă de
momentul ăsta, însă acum tot ce pot să
spun este că sunt mai mult decât pregătit
să-i terorizez la rândul meu.

Și, de îndată ce ajung în dreptul mașinii

lor, îmi las bâta să zboare în parbriz,
înainte să trec la faruri și caroserie. Mă
aștept ca mașina să o ia din loc, însă mă
aleg în schimb cu tupeul uriaș al
domnului Kimble, care coboară furios și
gata de o tăvăleală.

― Ești nebun?!
Iritat, lovesc cu bâta și oglinda laterală,
smulgând-o de la locul ei, apoi replic sec:

― Ups. Mi-a alunecat.

― O să chem poliția. Sheila, cheamă

poliția! îi strigă soției, care nu-și găsește
curajul de a ieși din mașină.

― Da, Sheila, o încurajez eu. Cheamă

poliția! Abia aștept să le spun cum ați
răpit voi doi un copil de șas luni, din
cărucior când erați în plimbare prin
Nederland. Bineînțeles, asta după ce vă
bat măr!
Ridic bâta, pregătit să fac și alte daune,
însă o forță din spate mi-o smulge înainte
să apuc să-l lovesc pe bărbatul din fața
mea, a cărei față i-aș strivi-o cu plăcere
ca pe un gândac. Mă răsucesc enervat
spre Noah și Cohan, care mi se alătură la
scurt timp. Privirea lui Kimble se oprește
asupra lui Cohan, însă nu pare să-l
recunoască. Probabil că habar nu are
cine e, darămite că e chiar bărbatul a
cărui viață i-a distrus-o în urmă cu
douăzeci de ani.
― Despre ce tot vorbești? întreabă
Kimble încruntat, privindu-mă urât.

― Cred că știi foarte bine despre ce

vorbesc. Despre Nikki, evident!

Ochii lui se măresc brusc, de parcă

tocmai are o revelație.

― Știam eu că ești puștiul ăla care a stat

la familia Wright! Orfanul care a dispărut
pe nepusă masă, cu tot cu fiica mea!
Fac un pas spre el, mânat de o dorință și
mai arzătoare de a-l nenorocii. Niciodată
n-a meritat-o mai mult.

Noah mă prinde de braț înainte să mă

reped la gâtul lui și să-l fac ferfeliță, așa
cum am visat dintotdeauna.

― Nu e fiica ta! mârâi enervat. Niciodată

nu a fost.

― Despre ce tot vorbești, băiete? se

răstește Kimble la mine, înfuriat. Ai uitat
din casa cui ai luat-o?
Sunt gata să-i dau replica, însă doamna
Kimble mă lasă cu gura deschisă când
iese din mașină și întreabă enervată:

― Unde e Nikki?

Pentru prima dată aud scârțâitul

chinuitor al unor roți, înainte să văd
mașina care oprește în spatele mașinii lui
Kimble. Portiera șoferului se deschide și
Mitchell iese cu un aer încrezător.

Apoi văd strălucirea unui pistol, pe care

Mitchell îl scoate din buzunarul vestei
sale. Noah mă agață de umăr și mă trage
înapoi, speriat. Lucrurile o iau la vale într-
un mod rapid când, după două pocnituri,
soții Kimble se prăbușesc la pământ.

― La dracu! urlu.

Mă trag înapoi, căzând la picioarele lui

Noah, când mă împleticesc într-ale mele.
Prietenul meu încearcă să-și revină din
șoc și, totodată, să mă ridice, însă nu
pare să-i iasă niciuna. Tot ce face este să
mă tragă de tricou, în încercarea de a mă
repune pe picioare, ca să o putem șterge
de-aici.

― Stai! strig. Cohan!

Îl văd pe tatăl lui Nikki ocolind mașina
soților Kimble și, condus de Mitchell, se
vâră pe bancheta din spate a mașinii
servitorului, trântind portiera după el.

― Vino! urlă Noah la mine, continuând

să mă tragă de tricou. Trebuie să plecăm
de-aici!

Mă ridic cu greu de jos și, după ce îmi

recuperez bâta de baseball, mă arunc la
volanul camionetei mele, căutând
disperat cheile. Mâinile îmi tremură atât
de tare încât, deși cheile sunt deja în
contact, în încercarea mea disperată de a
porni motorul, le azvârl la picioare.
― Pornește odată! zbiară Noah, cu o
expresie terifiantă.

Arată, într-adevăr, de parcă Moartea i-ar

fi trecut prin fața ochilor. La naiba, până
și eu am văzut-o pe a mea! E atât de
oribilă, încât, în ciuda fricii care a pus
stăpânire pe mine, mă trezesc bâjbâind
orbește după chei doar ca să plec cât mai
repede de aici.

― La naiba! zbiară Noah iar. Știam eu că

asta o să se întâmple! Acum o să
înfundăm cu toții pușcăria! O să murim
acolo!
― Tacă-ți gura aia blestemată, Noah!
urlu și eu. Nimeni nu știa că o să se
întâmple asta.

Imediat ce găsesc cheile, le vâr stăpân pe

mine în contact și pornesc motorul,
apăsând apoi accelerația până la podea.

― Pe naiba, Seth! Am crezut că idiotul

ăsta glumește când spunea că o să-i
omoare!
Ei bine, și eu! În niciun caz nu mă
așteptam să pună la cale un asemenea
plan. La naiba, nu mă așteptam nici să fie
atât de dornic să-i vadă morți. Eu l-am
adus aici și eu i-am oferit ocazia să-i
privească în ochi, deși ar fi trebuit să știu
că niciun părinte care a trecut prin asta,
nu ar fi capabil să ierte. Însuși Cohan e
exemplul viu al unui părinte îndurerat,
care ar face orice pentru copilul lui.

― Ajunge! Din momentul în care ajung la

mașina mea, am șters-o de aici! La fel ar
trebui să faci și tu. Prietene, fă-ți
bagajele, ia-o pe Nikki și plecați din
Parker cât mai puteți, altfel...
Clatină din cap, arătând de-a dreptul
îngrozit de ceea ce-i trece prin cap. Ei
bine, și eu sunt îngrozit de ceea ce-mi
trece mie prin cap. E doar o chestiune de
timp până când poliția o să-mi bată în
ușă, iar eu nu sunt nici pe departe
pregătit să mă despart de Nikki. Nu sunt
pregătit nici să înfrunt ce are să vină
odată cu noaptea asta.

― Ce naiba o să fac? întreb mai mult

pentru mine.

― Tocmai ți-am spus! urlă Noah. Ia-o pe

Nikki și plecați. Crede-mă, când vine
vorba despre o problemă ca asta, soluția
cea mai bună este să o ștergi cu coada
între picioare, de preferabil unde vezi cu
ochii.

Inspir și expir zgomotos, încercând să mă

calmez pentru a mă putea gândi coerent
la următoarea mișcare. Dacă aș fugi,
Cohan m-ar urmări până la capătul
Pământului pentru fiica lui. În seara asta
am aflat că nu e nici pe departe așa cum
mă așteptam să fie, e capabil să facă
orice pentru ea.

La naiba, tocmai a omorât două persoane

pentru ea! Iar eu nu pot lua în calcul o
variantă în care aș pleca fără ea.
Bat stresat cu degetele în volan,
aruncând priviri dese în oglinda laterală și
în cea retrovizoare, căutând mașini de
poliție. Strada pe care ne aflăm e
aproape goală. Ca în fiecare seară, orașul
Parker e scufundat în tăcere.

― Eu îți spun, omule. Trebuie să plecăm

de-aici.

― Te-am înțeles, mârâi la prietenul meu,

stresat.

De îndată ce opresc în fața casei mele,

Noah sare din mașină și pornește cu pași
rapizi spre intrare, părând pregătit să
plece chiar în noaptea asta. În schimb, eu
încerc să mă calmez cu fiecare pas pe
care îl fac spre ușă, pregătindu-mă să dau
nas în nas cu Nikki.

Din fericire pentru mine, o găsesc

moțăind în pat. Întind o mână
tremurândă spre ea și feresc șuvița
cârlionțată care îi stă pe nas. Ochii imenși
și albaștri se deschid și se fixează pe
mine, somnoroși și tulburi.

― Te-ai întors, șovăie.

Mă așez pe saltea și, aplecându-mă
asupra ei, îi sărut prelung fruntea,
făcând-o să se rostogolească pe spate.

― Te iubesc, îi șoptesc.

Deși încerc să mă stăpânesc, vocea mea

sună ciudat, chestie pe care și Nikki o
observă. Își deschide ochii mai larg și se
încruntă.

― Ce s-a întâmplat? întreabă curioasă.

― Nimic, blufez. Doar m-am gândit că

vacanța asta pe care am avut-o nu a fost
tocmai pe placul amândurora și că am
putea să organizăm o alta.

― O a doua vacanță? zâmbește.

― Da, o a doua vacanță.

Aceasta mă privește insistent preț de

câteva clipe, apoi se răsucește pe o
parte, chicotind.

― Termină, Seth! Concediul tău e pe cale

să se termine, iar noi nu avem bani
pentru o a doua vacanță.
Urăsc să știu că, în cazul ăsta, chiar are
dreptate. Nu ne permitem o a doua
vacanță, însă asta e fix ultima mea
problemă. Să plecăm nu e o chestie
opțională. E necesară.

― Cohan s-a întors cu voi? mă întreabă,

schimbând brusc subiectul.

― Nu.

― Bun. Deja am obosit să mă străduiesc

să-l văd ca pe un tată.
Oftând, mă apropii de ea și îi sărut de
data aceasta umărul dezgolit de maiou,
apoi spun:

― Nicole, chiar trebuie să plecăm.

― De ce? întreabă somnoroasă.

― Pentru că, dacă rămânem, lucrurile se

vor înrăutății. Te rog să te ridici, să-ți
împachetezi câteva lucruri și să nu-mi
mai pui întrebări la care nu-ți pot
răspunde. Poți face asta?
Se întoarce din nou pe spate și își ridică
privirea întrebătoare spre mine, arătând
complet confuză de ceea ce se petrece.

― Mă duci din nou la Zoo?

Întrebarea ei mă transportă înapoi în

trecut, în seara în care am luat-o din fața
casei familiei Kimble. Lucrurile stau
aproximativ la fel, doar că Nikki nu mai
are zece ani. Doar că de data asta habar
nu am unde o să mă duc.

― Cel mai probabil nu.

― Seth, ultima dată când mi-ai cerut
asta, am dispărut timp de zece ani. De
data asta ce o să se întâmple?

― Sincer? întreb, iar ea încuviințează.

Probabil că o să dispărem pentru
următorii zece.

Capitolul 34

O urmăresc cum își împachetează hainele

și simt cum mi se rupe sufletul când o
văd atât de îngrijorată. Cu toate că se
abține să nu pună prea multe întrebări,
cuta de încruntare de pe fruntea ei spune
multe. Nu e pregătită să-și părăsească
locuința, așa cum nu sunt nici eu pregătit
să-mi las viața în urmă.

Nu știu dacă o să o pot lua de la capăt.

Gândul ăsta mă face să-mi trec palmele
peste chip, stresat. De fapt, adevărul este
că nu știu nici ce o să se întâmple mâine,
darămite în viitor. Dacă vom reuși sau
dacă vom eșua.

Dar, ce mă stresează cel mai tare, este

gândul că fac o greșeală imensă să o oblig
pe Nikki să treacă din nou prin asta. E
vizibil îngrijorată de viitorul incert pe care
i-l înșir în fața ochilor și, totuși, în ciuda
acestui fapt, o văd tăcând și înghițind, cu
toate că habar nu are ce se întâmplă.

― Oprește-te, îi cer într-un final, iar ea se

oprește din împachetat, ridicându-și
privirea confuză spre mine. Nu mai face
nimic. Doar... lasă-mă să mă gândesc
puțin.

― Te-aș putea ajuta, dacă mi-ai spune ce

s-a întâmplat, propune.
― Nikki, tocmai asta e problema. Nu știu
cum să-ți spun.

― Începe cu începutul. I-ați găsit pe

părinții mei? De fapt, pe...

Flutură din mână, confuză. Nici eu nu știu

cum să-i numesc, darămite ea.

― I-am găsit, îi spun calm.

― Și? I-ați confruntat?

Puțin spus. Cohan a făcut mai mult decât

să-i confrunte. S-a asigurat că nu or să
mai apuce ziua de mâine sau ziua în care
să se apropie din nou de fiica lui. Doar că
asta nu prea are logică pentru mine.
Nimic din ce s-a întâmplat în noaptea
asta n-are vreo logică pentru mine. Eu,
unul, aș fi vrut să aflu de ce mi-au distrus
viața, luându-mi singurul copil pe care îl
am, dacă aș fi fost în locul lui Cohan chiar
și pentru câteva clipe. Aș fi pus întrebări.
― Iubito, tot ce am vrut să fac este să-i
sperii suficient de tare, cât să plece din
oraș, dar a apărut Mitchell și a schimbat
toată situația.

― Mitchell?

― Da. A...

Bătăile puternice în ușă mă întrerup și un

val de teamă pune stăpânire pe mine, val
care mă face să transpir instantaneu.
Gândul că ar putea fi poliția, îmi face
inima să bată cu putere și să o privesc pe
Nikki speriat. Nu mă tem de siguranța
mea, cât mă tem de faptul că, de una
singură, s-ar putea să nu se descurce. Am
crescut-o în așa fel, încât să fie
dependentă de mine.

― Stai aici, îi cer, ridicându-mă de pe

saltea.

Ies din dormitor și dau nas în nas cu

Noah, care are în mână bagajul cu care a
venit. Pare a fi gata de plecare, doar că
persoana din spatele ușii s-ar putea să-i
încurce grozav planurile.
― Nu deschide, mă sfătuiește.

― Trebuie să deschid.

Bătăile devin și mai insistente și, într-un

final, îmi iau inima în dinți și deschid.
Cohan e cel care dă buzna înăuntru,
neinvitat. Mârâind, trântesc ușa în urma
lui și mă răsucesc spre el, pregătit să-l fac
ferfeliță. Până la urmă, din cauza lui
trebuie să-mi părăsesc casa.
― Te-ai țicnit de tot?! tun înfuriat. Ce
naiba a fost aia?

― Chiar așa, omule! intervine Noah, la fel

de înfuriat. Ce dracu a fost aia? Acum
vom avea cu toții probleme din cauza ta.

― Nu va avea nimeni probleme, ne

asigură sec.
Își dă jos sacoul și privește spre ușa
dormitorului, când Nikki iese din încăpere
cu o expresie confuză.

― I-ai spus? mă întreabă direct,

suflecându-și mânecile cămășii, stresat.

― Ce să-mi spună? vrea Nikki să întrebe.

― Nu, răspund sec, strângându-mi

brațele la piept.

Ignor întrebările din ochii imenși ai iubitei

mele, fixându-mi privirea pe Cohan, care
își aranjează grijuliu cămașa.
― De ce ai făcut-o? îl întreb.

― Sunt părinte, replică prompt. Am

milioane de motive pentru care am făcut-
o. Unele sunt logice, altele nu.

Îl privesc suspicios. Nimic nu are logică

pentru mine. Nu încă.

― Doar un alt părinte ar înțelege cum

este să afli că niște ticăloși cum sunt ei,
ți-au abuzat copilul, pe când tu nu ai avut
ocazia nici măcar să-l strângi în brațe!
― Seth, despre ce tot vorbește? mă
întreabă Nikki, privindu-mă acum
speriată. Ce ați făcut?

― Nimic, i-o retez. Doar... du-te în

dormitor. Te rog, du-te în dormitor și stai
acolo până terminăm noi.

― Nu...

― Nicole! mârâi la ea, enervat. Nu e

momentul să te încăpățânezi. Du-te în
dormitor!
― Nu te răsti la ea! mârâie și Cohan, dar
la mine.

― Tu nu te băga! îl apostrofează Nikki,

surprinzându-mă.

Se uită urât la el, arătând de parcă e într-

adevăr jignită de faptul că acesta își
permite să-i sară în apărare.

― Asta e între mine și logodnicul meu,

adaugă supărată. Nu ai niciun drept să te
comporți așa cu el, mai ales când te afli în
casa lui!
Cohan clipește debusolat, în timp ce eu
mă străduiesc să nu zâmbesc. Sincer să
fiu, nu mă așteptam ca Nikki să-l pună la
respect și să-l certe, de parcă ea ar fi
mama lui, nu el tatăl ei. Totuși, micuța
mea războinică are dreptate. Asta e între
mine și ea, iar Cohan n-are niciun drept
să intervină, ținând cont că Nikki nici
măcar nu l-a acceptat în viața ei.

― Nu am de gând să mă duc în dormitor,

până nu-mi spui ce naiba se petrece aici!
continuă ea, de data asta uitându-se urât
la mine. Și nu, nu am de gând să te rog
să-mi spui! Atâta timp cât mă privește și
pe mine, am dreptul să știu!
― Nu ești pregătită pentru asta, i-o retez
din nou, cu un aer serios.

― Nu-mi spui tu pentru ce sunt pregătită

și pentru ce nu! Dacă urmează să se
întâmple ceva rău cu tine, trebuie să știu.

― Nu o să se întâmple nimic cu el,

intervine Cohan iar.

― Ți-am spus să taci! se răstește la el,

înfuriată. M-am săturat să mi se ascundă
lucruri. Nu sunt un copil bătut în cap,
care nu poate face față lucrurilor
destinate oamenilor mari.
― Cohan i-a omorât pe părinții tăi.

O spun repede și pe un ton nonșalant, ca

să mă scap odată pentru totdeauna de
secrete. Deși știu că nu e pregătită
pentru un lucru atât de mare, are dreptul
să știe.

Nikki își mută ochii pe Cohan, apoi din

nou pe mine, șocată.

― Oh.

― Da, Nicole! spun enervat. Oh! Ți-am

spus să te duci în dormitor.
― Mai slăbește-o, mârâie Cohan, iritat și
el. Are douăzeci de ani deja. Poate face
față.

― Zău? îl întreb ironic, răsucindu-mă

spre el. Ciudat. Vorbești de parcă o
cunoști!

― Practic, e adult.

― Practic, eu am crescut-o și știu la ce

poate face față sau nu! Spre deosebire
de tine, o cunosc mai bine decât oricine
altcineva. Poate că ești tatăl ei, dar eu iau
hotărâri pentru ea! Să fie clar!

Nikki flutură din mâini, înainte să și le

pună în cap, îngrozită. Bănuiesc că, să ne
asculte pe mine și pe Cohan certându-ne
în legătură cu cine are mai multe drepturi
în situația asta, e ultimul lucru de care
are nevoie. Tocmai a aflat că cei pe care îi
considera părinții ei, au fost omorâți, iar
eu mă aflu fix în centrul întregii acțiuni.

― O să... o să mergi la închisoare? mă

întreabă temătoare, ochii ei mărindu-se
și mai mult.
Simt cum mi se frânge inima. Pare atât
de descumpănită de gândul ăsta, încât
mă tentează să o iau în brațe și să o mint
că totul o să fie bine.

― Nu o să se întâmple nimic cu
logodnicul tău, o asigură Cohan, calm. Îți
promit!

Se întinde spre ea, însă Nikki se ferește

de atingerea lui, arătând și mai îngrozită.

― De unde știi tu? întreabă Noah,

nervos. Să nu uităm că și eu sunt implicat
în prostia asta!
― Michell s-a ocupat deja de problema
asta, se grăbește să argumenteze.

― Ah, da, mormăi ironic. Am uitat că unii

dintre noi au oameni care să le curețe
rahatul!

― Nu asta e relevant, bombăne bătrânul,

dezamăgit de reacția fiicei sale. Ideea e
că nimeni nu o să plătească pentru
greșeala mea.

― Deci, recunoști că a fost o greșeală,

constată Noah, mai relaxat.
― Nu-mi pare rău pentru că am făcut-o,
dacă pentru asta îți faci griji, i-o retează.
Ticăloșii ăia meritau mai mult decât atât.

Oftez și mă apropii de Nikki, cuprinzând-o

în brațe. O văd în continuare înfiorată de
veste și chiar încep să mă întreb cum își
va reveni din asta. Până la urmă, tatăl ei
s-a dovedit a fi o persoană nu prea
iertătoare și care e capabilă să recurgă la
gesturi extreme.

Totuși, trebuie să recunosc că tot el e cel

care mă calmează în privința viitorului.
Gândul că nu sunt nevoit să-mi părăsesc
casa e liniștitor, o senzație prin care nu
credeam că o să trec vreodată.
Brațele tremurânde ale iubitei mele se
înfășoară în jurul mijlocului meu,
ascunzându-și chipul pe care Cohan îl
caută cu disperare. Nu vrea să-l
privească. Știe și el asta. În ciuda faptului
că nu sunt de acord cu mișcarea sa, știu
la rândul meu că i se frânge inima văzând
că fiica lui, pe care a căutat-o preț de
douăzeci de ani, nu vrea să se apropie de
el.

Apoi Cohan se uită la mine și văd în

privirea lui o notă de gelozie, care cel mai
probabil are legătură cu faptul că Nikki
mă preferă pe mine, în locul lui. Sunt
oarecum mândru de asta, deși o parte
din mine își dorește ca aceasta să-l
accepte. Are nevoie de el mai mult decât
îi place să recunoască, așa cum are
nevoie și de doamna Cohan.

― Iubito, dă-i o șansă, îi cer în șoaptă.

Strânsoarea ei devine mai puternică și

clatină din cap, încăpățânându-se să nu-l
privească.

― A făcut-o pentru tine, argumentez, în

speranța de a o îndupleca.

― A făcut-o pentru el, mormăie.

Poate că a făcut-o mai mult pentru el,
însă asta nu înseamnă că nu a vrut,
totodată, să o protejeze pe ea. Cohan e
suficient de matur, încât să știe că asta
nu schimbă cu nimic trecutul.

― Nicole, aș fi făcut același lucru, dacă ei

nu ar fi plecat din oraș, îi mărturisesc.

― Ba nu, mă contrazice.

― Aș fi făcut mult mai multe, ca să te

protejez. Nu i-aș fi lăsat nici în ruptul
capului să se apropie din nou de tine.
Nikki își trage zgomotos nasul, dovadă că
plânge. La altceva nici nu mă așteptam,
sincer să fiu. Nu e făcută să poată face
față la astfel de lucruri.

― Vreau să plece, îmi spune cu voce

joasă. Spune-i să plece.

Oftând, îmi întorc capul spre Cohan, iar el

încuviințează, pesemne că știe exact ce
vreau să-i spun. Acesta se apleacă spre
sacoul său, în timp ce Nikki se retrage din
îmbrățișarea mea și dispare în dormitor,
fără să-și ia rămas bun.
Îl conduc până la mașina sa, unde acesta
se răsucește spre mine și mă studiază
rapid, înainte să-mi spună:

― Uite care-i treaba, Seth. Înțeleg că

Nikki te iubește și că tu ești cel care i-a
schimbat viața. Înțeleg și faptul că ea
trăiește cu impresia că îți datorează ceva,
însă niciodată să nu mai intervii între
mine și fiica mea și să te comporți de
parcă ai deține-o. Crede-mă, nu mă
deranjează deloc să trec și peste tine,
dacă sunt nevoit.

― Mă ameninți? îl întreb calm.

Sincer să fiu, mă așteptam la asta. Mă
așteptam ca Cohan să nu înțeleagă pe
deplin relația dintre mine și Nicole.
Nimeni nu o înțelege și, asemeni
prietenilor mei, se grăbește să tragă
concluzii pripite și să denatureze tot ce
vede. Probabil că, pentru el, e dificil să
accepte faptul că fiica sa e devotată
unuia ca mine, așa cum îi sunt eu devotat
ei.

― Cohan, înțeleg că îți vrei fiica înapoi,

dar nu astfel o vei câștiga. Și crede-mă la
rândul tău că nici pe mine nu mă
deranjează să trec peste tine, în cazul în
care vei încerca vreodată să o iei de lângă
mine. Ce le-ai făcut tu soților Kimble e
minciună curată, față de ceea ce sunt eu
în stare să fac pentru ea.

Capitolul 35

Ultima mea zi de concediu e însorită și

fierbinte. După-amiaza mă prinde pe
hamacul din spatele casei și cu Nikki
întinsă pe pieptul meu, încercând
amândoi să stăm cât mai nemișcați, ca să
nu ne răsturnăm. Nu ar fi prima oară
când Nikki ar cădea de pe el, însă ar fi
prima oară pentru mine.
Și, evident, ne gândim la lucruri diferite.
Cu toate că Nikki nu spune nimic, știu că
mintea ei e în continuare la Cohan, așa
cum a fost în ultimele două zile. E tristă și
adesea meditativă, de parcă ar căuta prin
sufletul său chiar și cea mai mică șansă
pe care să le-o ofere. Iar eu știu că are
nevoie de ei. Știu că se întreabă cum ar fi
să-i primească în viața ei. Știu că se
întreabă și dacă ar fi fericită cu ei.

Iar eu... ei bine, eu încerc să-i distrag

atenția, pentru că e mai mult decât vizibil
faptul că se frământă prea mult.
― Când mă întorc la service, o să cer o
mărire de salariu, mormăi.

― Crezi că e o idee bună? mă întreabă

încet și cu un ton fără vlagă, evitând să se
miște.

― Trebuie să încerc. Dacă nu mi se oferă,

o să-mi schimb locul de muncă. Sunt
sigur că voi găsi altceva în orașul ăsta.
Nikki își ridică țeasta cu păr cârlionțat și
mă privește cu ochii ei mari și inocenți,
arătând puțin confuză de subiectul pe
care l-am ales.

― De ce vrei o mărire? vrea să știe.

― E simplu, zâmbesc. Vreau să avem o

nuntă frumoasă.

Întreaga ei față se luminează și pare chiar

uimită de faptul că vreau o nuntă, nu o
cununie restrânsă. Nikki mă cunoaște
foarte bine. La început chiar am vrut ceva
restrâns, care să cuprindă doar câțiva
prieteni, însă ceva mă face să mă
răzgândesc în privința asta. Poate faptul
că vreau să o fac fericită și că știu că o
nuntă în adevăratul sens al cuvântului e
ceva ce i-ar mai ridica moralul.

― O nuntă? întreabă mirată. Cu rochie?

― Mai ales cu rochie, chicotesc. E

obligatorie. Nu te poți prezenta la altar în
blugi.
― Știi, nu e necesar să ceri o mărire sau
să-ți schimbi locul de muncă, adaugă pe
un ton prudent.

Și deja știu unde vrea să ajungă. Nikki a

mea nu se lasă niciodată.

― Adică, știu că te pricepi la toate și că

ți-ai găsi cu ușurință un alt loc de muncă,
dar ție îți place să lucrezi la service și nu
cred că patronul tău o să-ți accepte
cererea de mărire. Aici aș putea interveni
eu.
― Vrei să-mi bați șeful? blufez, chicotind.

― Nu mă lua peste picior, Seth! Vorbesc

serios. Aș putea să mă angajez.

Amuzat, îmi ridic ochelarii de soare de pe

nas și o privesc poznaș cum se uită la
mine cu speranță. Acum, că avem un
motiv bun pentru a face niște schimbări,
își forțează norocul.
― Ok, mormăi.

― Ok? întreabă uimită.

― Da. Dacă vrei neapărat să lucrezi, cred

că putem face o excepție.

― Pot merge și la colegiu. Adică, le pot

face pe amândouă.

Pufnesc.
― În niciun caz! Și așa vom avea puțin
timp liber în care să ne vedem, în ciuda
faptului că locuim împreună. Dacă le-ai
face pe amândouă, ne-am vedea o dată
pe an.

― Mda, e o idee proastă.

Se întinde din nou pe pieptul meu.

― Cred că poți să-ți iei un an liber de la
studii.

― Uau! exclamă fără să mă privească.

Te-a durut când ai spus asta?

― A fost cam dureros, chicotesc. Dar

asta e valabil până după nuntă și în niciun
caz nu o să te angajezi la cafeneaua de
pe 19559 Mainstreet.

― De ce nu?
― Pentru că îl cunosc pe tipul care
conduce localul ăla. E un fustangiu și,
dacă se atinge de tine, s-ar putea să-i rup
gâtul. Deci, cafeneaua aia e exclusă. În
plus, cred că poți să faci mai multe decât
o chelneriță.

― Cum ar fi?

― Nu știu. De exemplu, te poți angaja ca

bibliotecară.

Nikki își ridică din nou privirea, doar că de

data asta mă privește ironic și puțin
iritată.
― Ce? întreb inocent. E o slujbă decentă.

― Ești sigur că n-are legătură cu

uniforma scurtă de chelneriță?

Strâmb scurt din nas. M-a prins. Are o

mare legătură cu uniforma scurtă de
chelneriță. Cum aș putea să stau liniștit,
când știu că iubita mea ar putea aduna
priviri grosolane din partea unor
derbedei?

― Seth? mârâie.

― Invoc al cincelea amendament.

― Nu suntem la tribunal, Seth! Chiar nu
e cazul să fii gelos.

― Nu sunt gelos, blufez. Doar... nu-mi

place uniforma de chelneriță. E urâtă.

― Seth! mârâie iar.

Fir-ar!

― Ok, poate că sunt puțin gelos,

mărturisesc.
― Doar puțin? întreabă enervată. Nu
sunt călugăriță, Seth. Pot purta fuste
scurte.

Proastă idee. Nikki nu trebuie să poarte

fuste scurte în afara casei. Poate că
înălțimea o dezavantajează, dar
picioarele ei sunt niște picioare, până la
urmă. Doar eu am voie să mă holbez la
ele.

― Poți purta fuste scurte, o asigur. În

casă.

― Ești incredibil! pufăie. Am obosit.

Avem aceeași problemă încă din
momentul în care am împlinit șaișpe ani.
Când o să te potolești?

Cad o clipă pe gânduri și răspund

prompt:

― Când o să faci optzeci. Până atunci,

fără fuste scurte. După optzeci, rămâne
discutabil.

Nikki oftează, dându-și totodată ochii

peste cap.

― Iubitule, țin să te informez că, uneori,

ești un idiot.
― Știu, iubito, știu, dar tot nu o să porți
fuste scurte.

Bombănind, se ridică brusc din hamac,

moment în care mă răstorn și aterizez pe
pământ total nepregătit.

― Hei! strig la ea. Ai făcut-o intenționat!

― Nici să nu te îndoiești de asta!

Se poziționează în fața mea, cu brațele

strânse la piept și cu o atitudine
bătăioasă, arătând de parcă e pregătită
să-mi tăbăcească fundul gelos.

― Nu e deloc frumos, să știi!

― Nici ceea ce faci tu nu e prea frumos,

mă informează. E vară și am tot dreptul
din lume să port ce vreau eu!

― Când ai devenit atât de obraznică?

chicotesc, ridicându-mă în capul oaselor.

Nonșalantă, își ridică mâna și, într-un

mod total neașteptat, mă „salută" cu
degetul mijlociu.
― Oh, n-ai făcut asta!

Mă ridic în același timp în care ea o rupe

la fugă spre intrarea din spate a casei,
râzând. O urmăresc, în ciuda faptului că
joaca asta mi se pare mai mult decât
copilărească.

Aproape îl răstorn pe Noah de pe

picioare, când mă ciocnesc de el în living
în momentul în care mă reped spre Nikki,
ca s-o prind. Bruneta cu spirit copilăresc
se strâmbă la mine și se maimuțărește,
știindu-se în siguranță pentru o clipă.

― Parcă ați fi doi plozi! comentează

prietenul nostru, dându-și ironic ochii
peste cap.

― Seth e un plod, îl corectează Nikki cu

un aer serios. Adică, se comportă ca unul.

― Nu fi obraznică, iubito, rânjesc. Poate

că scapi acum, dar la noapte tot pun
mâna pe tine!
Noah ne privește pe rând, brusc amuzat
de ceva.

― Ce ți-a făcut? mă întreabă.

― Mi-a arătat degetul mijlociu.

― Știi, asta nu s-ar fi întâmplat, dacă nu

exagerai atât de tare, comentează Nikki,
strângându-și brațele la piept.

― Bună treabă, Nicole! o felicită Noah,

mergând spre ea ca să-i strângă mâna.
Așa te vreau, fetițo! Pune-te cu bâta pe
el!
― Ai grijă, amice! îl atenționez. Poate o
să dormi la noapte afară!

― Ba nu o să doarmă, mă contrazice
bruneta. O să-l primesc înapoi în casă,
dacă îl dai afară.

Îmi înclin capul, curios. Când a devenit

atât de curajoasă încât să mă sfideze?

― Atunci, o să te dau și pe tine afară, i-o

trântesc amuzat.
― Nu poți, mi-o retează sec. E și casa
mea și, dacă mă mai enervezi și nu mă
lași să port fuste scurte, eu o să te dau pe
tine afară!

― Ce idee bună! o aprobă Noah. Să-l

dăm împreună afară!

Dă să-i înconjoare umerii cu brațul, însă

aceasta îl pocnește peste degete,
privindu-l urât. În schimb, eu izbucnesc în
râs. Trebuie să recunosc că îmi face o
plăcere deosebită să știu că Nikki nu se
lasă atinsă de un alt bărbat.
Îmi deschid brațele și Nikki se retrage la
pieptul meu, chicotind.

― Nicole, fetițo, începi să mă

dezamăgești, bombăne Noah, bosumflat.
Mai aveam o mică speranță în legătură
cu noi, iar tu mi-ai năruit-o. Mă simt ca
Oliver acum.

― Ce vrei să spui? întreabă ea,

întorcându-se spre el.

― Păi, după ce ați plecat voi, prietenul

vostru a făcut o criză nasoală de nervi. E
paranoic, vă spun eu! Are impresia că
Seth a complotat împotriva lui de la bun
început. A turuit o întreagă teorie a
conspirației, iar șatena aia, Kristen, îi
ținea isonul. Amândoi sunt la fel de duși
cu capul.

― Kristen?

Îmi strâng pleoapele și înjur, totodată, în

gând că am uitat să-i spun lui Nikki
despre prietena ei și despre ce s-a
întâmplat în vacanță. Are dreptul să știe,
mai ales că asta are legătură strânsă cu
motivul pentru care am plecat înaintea
lor.
Dacă i-aș fi spus, acum nu ar mai fi fost
atât de uimită că prietena ei a trădat-o.

― Cum adică îi ținea isonul? insistă ea.

Kristen știe că Seth n-ar putea niciodată
să-i facă așa ceva lui Oliver.

― Poate că nu ți-e așa de bună prietenă

cum crezi tu, sugerează Noah, privindu-
mă suspicios printre gene.

Fir-ar! Fix asta îmi mai lipsea, că în rest le

aveam pe toate. Doar mă uit la Nikki și
îmi dau seama că îi trec prostii prin cap,
prostii la care ar fi trebuit să mă aștept.
Până la urmă, eu sunt cel care ține
secrete.

― Nu te uita așa la mine, îi cer. Nu s-a

întâmplat nimic între mine și ea.

Se retrage din brațele mele pentru a mă

privi și mai dojenitor. Nici nu mă pot uita
la ea, fără să mă ia durerea de cap. E
ridicol.

― Chiar nu s-a întâmplat! o asigur pe un

ton convins. A aflat că Connor a înșelat-o
și voia să-i plătească cu aceeași monedă,
dar nu am acceptat nicio propunere din
partea ei.
― De-asta am plecat, nu-i așa? vrea ea să
știe. Kristen ți-a făcut ochi dulci chiar și
după ce a aflat că te plac?

Dezamăgirea de pe chipul ei îmi lasă un

gust amar. Kristen era singura ei
prietenă. Am doar o vagă idee despre
cum se simte acum, știind că singura ei
prietenă a încercat să-i îmbrobodească
iubitul.

― Ce e în neregulă cu oamenii din ziua

de azi?! se răstește iritată, aruncându-și
brațele în aer.
Pornește nervoasă spre dormitor și face
exact lucrul la care mă așteptam din
partea ei. Se încuie înăuntru, lăsându-mă
pe dinafară fără vreo șansă de a-i explica
cum stau treburile de fapt. A început să
facă asta din ce în ce mai des, iar pe mine
mă calcă pe nervi din ce în ce mai tare.

― Bravo, idiotule! mârâi la Noah,

trântindu-mă pe canapea. Altă zi în care
să deschizi subiectul ăsta, n-ai găsit? Și
așa e posacă de când a apărut Cohan în
peisaj.

― De unde naiba să știu eu că prietena ei

s-a dat la tine? pufnește el. Când am
venit aici, nu mă așteptam să găsesc
atâta dramă.

Ei bine, viața mea nu era atât de

dramatică, înainte să plecăm în vacanță.
Lucrurile erau destul de complicate între
mine și Nikki, dar nu mă așteptam să se
complice și mai mult. De fapt, nici nu
credeam că se pot complica mai tare
decât au fost.

― Știi ceva? întreb la un moment dat,

înșfăcând telecomanda. Să nu te aștepți
să primești vreo invitație la nuntă. La ce
piază rea ești, există șanse să fiu părăsit
la altar.
Capitolul 36

― Seth!

Tresar și, instantaneu, dau cu capul de

capota ridicată sub care m-am ascuns
încă de dimineață. Îi trag lui Jim o privire
urâtă, înainte să dau drumul cheii
franceze să cadă pe podeaua service-ului.
― Ce vrei? îl întreb în doi peri. E a treia
oară când mă întrerupi.

― Tot a treia oară e și când dai cu capul

de capota aia, rânjește. Unde ți-e
gândul?

Eu știu unde mi-e gândul, dar n-am de

gând să-i spun și lui. Și nu, în niciun caz
nu mi-e la mașina pe care mă chinuiesc
să o repar și care stă în service de vreo
două luni.
― A venit iubițica ta, aia ce nu măsoară
mai mult de un metru și o speranță,
continuă el, amuzat. Cică vrea să
vorbească cu tine.

― Nikki?

― Ai mai multe iubite atât de scunde?

Îmi dau discret ochii peste cap și înhaț

cârpa de pe capotă, ștergându-mi mâinile
murdare.
― Jim, când o că încetezi să fii atât de
dobitoc? îl întreb curios.

Rânjetul lui dispare ca prin farmec,

ajungând să se uite la mine ca la mașini
de lux.

― Dar ce-am spus?

Îl ignor și trec pe lângă el, ieșind din

service, observând-o pe Nikki lângă o
mașină străină și vorbind cu nimeni alta
decât doamna Cohan. Grăbesc pasul spre
ele, încruntat și iritat totodată. Trebuia să
mă aștept la asta. Trebuia să mă aștept
ca soții Cohan să apeleze la o altă
strategie de a-i intra sub piele lui Nikki,
iar iubițica mea cât un metru și o
speranță pare a fi pe cale să cadă sub
vraja mamei sale.

― Nicole?

Bruneta se răsucește spre mine, cu un

zâmbet uriaș pe buze, un zâmbet care îi
luminează întreaga față. În schimb,
doamnei Cohan îi dispare zâmbetul cu
totul de îndată ce dă cu ochii de mine.
Mă privește de parcă eu sunt sursa
principală a nefericirii sale.

Ignorând-o și pe ea, așa cum mi-am

ignorat colegul, mă apropii de iubita mea
și îi sărut delicat buzele pe care le țuguie
la mine amuzată.

― Ce se întâmplă? întreb derutat.

Nikki deschide gura, însă doamna Cohan

i-o ia înainte, replicând sec:
― Am înțeles că ție trebuie să-ți cer
acordul pentru a bea o cafea cu fiica
mea.

Deși nu-mi place deloc tonul ei, nu mă

grăbesc să-i răspund. Înțeleg printre
rânduri că Nikki a refuzat să plece cu
doamna Cohan fără să mă anunțe în
prealabil, iar asta pare să o supere pe
femeia care acum mă privește răutăcios.
În mintea ei probabil că se petrece un fel
de avalanșă, dat fiind faptul că, în cazul
nostru, rolurile sunt încurcate. În mod
normal, eu ar fi trebuit să-i cer ei acordul
pentru a ieși cu Nikki, nu invers.

Iar situația nu mă dezamăgește. E

straniu.

― Vrei să ieși în oraș? o întreb pe Nikki,

evitând intenționat să vorbesc direct cu
doamna Cohan.

― Ieșim la o cafea, zâmbește.

― Putem vorbi între patru ochi?

Zâmbetul ei frumos pălește, însă nu mă

refuză. Prinzând-o de mână, o trag mai
departe de doamna Cohan, la o distanță
de la care sunt sigur că nu ne aude.

― Nu poți aștepta până termin aici?

întreb cu speranță.

― O să fie în regulă, Seth, oftează. E doar

o cafea.
― N-am încredere în ea, i-o retez
prompt. Nu vreau să stai singură cu ea,
mai ales să te urci în mașina ei. Nu-mi
dau seama ce e în capul tău de ai făcut
asta, dar...

― Seth! mârâie brusc enervată. Înțeleg

că ți-e teamă, dar chiar vreau să aud ce
are de spus. Nu o să părăsesc orașul.

Ce mă irită cel mai tare este să mă simt

cu mâinile legate în cazul de față. Văd în
ochii ei dorința de a purta o discuție cu
doamna Cohan și de a forma o legătură
cu ea, iar eu nu pot să-i interzic asta. Nu
pot să o țin departe de adevărații ei
părinți, pe când abia acum îi cunoaște.

Însă, chiar dacă privesc astfel lucrurile,

mi-e greu să mă pot abține și să nu-mi
fac griji, cum mi-e greu și să nu pun sub
îndoială ceea ce vrea doamna Cohan cu
adevărat. Nu după discuția cu domnul
Cohan, soțul acesteia, care și-a exprimat
clar părerea față de mine. Doar uitându-
mă la ea, îmi dau seama că nu mă prea
are la suflet.

― Bine, spun cu greu, strângând din

dinți. În regulă.
― Seth...

― E în regulă, Nikki. Du-te și distrează-te.

În ciuda faptului că încerc să mă conving

de unul singur că e totul bine, cuvintele
îmi ies pe gură cu o notă stranie de
gelozie și una de teamă. Bănuiesc că le
percepe și ea, căci ajunge să se uite la
mine într-un fel ciudat.

― Te iubesc și mă întorc în maxim două

ore. Și, te rog, nu face vreo prostie.
― Cum ar fi? întreb inocent.

― Nu știu. Indiferent ce îți trece prin cap,

nu o face.

― Am înțeles, mami. Altceva?

Clipește surprinsă, însă o lasă baltă,

fluturând dintr-o mână. După ce mă
sărută fugitiv, pornește spre doamna
Cohan, care pare să ardă de nerăbdare.

― Cine e cucoana?
Tresar pentru a patra oară când Jim
apare în spatele meu și aproape îmi
vorbește la ureche.

― Drace, ce durere în fund ai devenit!

― Lasă astea, Seth. Cucoana. Cine e?

― De ce te interesează?

― Pentru că n-am mai văzut-o până

acum și e vizibil putred de bogată. De
când umbli tu cu bogătași?
Îmi dau din nou ochii peste cap în fața lui,
un gest care devine din ce în ce mai mult
un tic nervos. Trec pe lângă el și intru
înapoi în service, moment în care încep
să sufăr de niște mâncărimi stranii și de o
stare de agitație. Nikki m-a rugat frumos
să nu fac prostii, însă acum se dovedește
a fi mai greu decât mă așteptam.

Mă trezesc dezbrăcându-mă de
echipamentul de lucru, chiar sub ochii
bulbucați ai colegului meu tâmp.

― Spune-i șefului că mă întorc în

jumătate de oră. Dacă nu-i convine, n-are
decât să-mi taie din salariu.
Nu aștept să-mi răspundă. În doi timpi și
trei mișcări, mă arunc în mașină și
pornesc după doamna Cohan și după
Nikki, ignorând totodată sentimentul
jalnic care mă încearcă. Oficial, e pentru
prima dată când o urmăresc, în ciuda
faptului că mereu am fost un ghimpe în
coastele libertății ei și chiar dacă știu că
sunt de-a dreptul paranoic și patetic, nu
mă pot abține. Neîncrederea mea în soții
Cohan e cea care mă împinge la prostii.

Găsesc mașina doamnei Cohan în

parcarea unei cafenele pe care o
frecventez destul de des și care o să-mi
ofere avantajul de a mă apropia de ele
fără să fiu văzut. Le zăresc într-un colț,
aproape ascunse de băncile cu spătar
înalt, care formează un mic separeu. Mă
strecor la masa liberă de lângă ele,
așezându-mă cât mai aproape, pentru a
le auzi discuția.

― Așadar, el nu e doar un simplu iubit,

constată doamna Cohan cu voce tare,
părând oarecum surprinsă. Asta explică
de ce e atât de posesiv.

― Știu că poate părea ciudat, dar...

― Dar este ciudat, o întrerupe aceasta,
trântindu-i-o în față pe cel mai
convingător ton. Înțeleg că te-a crescut și
toate celelalte, însă asta nu-i dă dreptul
de a-ți controla viața.

Mai că îmi dau ochii peste cap pentru a

suta oară astăzi. Se întâmplă exact ceea
ce credeam că o să se întâmple. Se bagă
unde nu ar trebui să se bage.

― Nu-mi controlează viața, o contrazice

Nikki pe un ton serios. Într-adevăr este
mai posesiv și sceptic, dar are intenții
bune.
Zâmbind, fac semn chelneriței să-mi
aducă o cafea.

― Nu mă îndoiesc de asta, o asigură

doamna Cohan, posacă.

Ei bine, nu mă surprinde deloc faptul că

nu e nici ea de acord cu mine și cu felul în
care fac eu lucrurile. Știu că lor li se pare
ciudat cum acționez și că văd altfel
lucrurile din afară. E simplu, nu ne
cunosc. Nu au fost acolo în urmă cu zece
ani, ca să mă vadă străduindu-mă să
cresc de unul singur un copil, treabă la
care m-am înhămat cu bună știință. Nu
au fost acolo să vadă în ochii mei nevoia
uriașă de a face ceva bun cu viața mea și
a ei. Ei doar trag concluzii pripite din ceea
ce văd acum.

― În orice caz, nu despre asta voiam să

vorbim, continuă doamna Cohan, pe un
ton mai cald.

Mi-o închipui zâmbind, un zâmbet care o

face să arate mai tânără.

― Vreau să-ți propun ceva.

Asta nu-mi sună bine. Mă foiesc pe banca

a cărei spătar mă ascunde de ele și
ciulesc mai bine urechile.
― Să-mi propui ceva? întreabă Nikki
surprinsă.

― Da. Vreau să te muți în Nederland, i-o

trântește senină. Vreau să te muți la noi
pentru un timp, ca un fel de perioadă de
probă. Și înainte să spui ceva, știu să ți-e
drag orașul ăsta, dar poate că o să iubești
orașul în care te-ai născut.

Știam eu! Știam că ăsta e motivul pentru

care a venit în Parker, ca să încerce ceea
ce domnul Cohan a eșuat lamentabil.
Vrea să o ia de lângă mine. Strâng din
dinți, reprimând înjurătura care-mi stă pe
limbă, gata să iasă afară. Chelnerița care
îmi aduce cafeaua se uită strâmb la mine.
Probabil că nu am o privire tocmai
blândă.

― Poftim?

Nikki pare și mai surprinsă de propunerea

doamnei Cohan, pe lângă că e și puțin
iritată.

― Da, scumpo, adaugă doamna Cohan,

în continuare senină. Poate că o să-ți
placă acolo. Ai propria ta cameră, pe care
o poți amenaja cum vrei. Avem chiar și
servitori. Poți avea ce vrei.
― Și Seth? icnește bruneta.

Strâng și mai tare din dinți. Învârt încet în

ceașcă, străduindu-mă din greu să nu rup
lingurița în două de nervi.

― Mă gândesc că poate ți-ar prinde bine

o perioadă departe de el, iubito. O
perioadă în care să încerci să te
acomodezi cu noi.

Da, sigur! O perioadă în care soții Cohan

să încerce să o îndepărteze pe Nikki de
mine, mai degrabă. În mod cert, părinții
iubitei mele nu mă plac deloc. O fi de
vină faptul că am respins ideea de a face
un test ADN, cât și faptul că am avut
tupeul să-i închid gura domnului Cohan.

― Nu am de gând să plec fără Seth, i-o

retează Nikki prompt. Nu am de gând nici
să plec din Parker.

― Dar, Nikki, locuiești într-o casă cât o

cutie de chibrituri. Avem un hambar mai
mare decât casa aia.

― Te rog frumos să nu-mi jignești casa,

mârâie ea, enervată.
Zâmbesc brusc, simțindu-mă mândru de
ea.

― Nu e vorba de casă, neapărat, ci de

faptul că poți avea mai mult decât atât.

― Nu vreau mai mult decât atât, i-o

retează iar, mai hotărâtă decât niciodată.
Am tot ce-mi trebuie aici, în Parker. Seth
s-a asigurat de asta.

― Tocmai asta e ideea, Nicole. Asta nu e

treaba lui Seth, ci treaba părinților tăi.
― Seth a fost ca părintele meu. Mi-a
servit și ca mamă și ca tată, în timp ce voi
habar nu aveați dacă mai trăiesc sau nu.
Așadar, dacă ai venit aici să-mi jignești
traiul de viață și să încerci să mă
îndepărtezi de Seth, îți doresc drum bun
spre Nederland.

În momentul în care Nikki se ridică, sunt

descoperit și prins cu mâța în sac. Tot ce-
mi mai rămâne să fac când iubita mea
supărată își pune mâinile în șolduri, este
să rânjesc strâmb în semn de scuză,
sperând să nu facă prea mare scandal pe
seama asta.
― Îmi spui și mie ce naiba cauți aici?
întreabă în doi peri, cu o atitudine
bătăioasă.

― Ăă... beau cafea?

― Văd asta, dar de ce o bei acum și aici?

― Pentru că aveam poftă de cafea și îmi

place cafeneaua asta?

Nikki își închide ochii pentru o clipă și

inspiră adânc, în încercarea de a se
calma. Probabil că ar vrea să urle la mine
acum, doar că împrejurimile nu sunt
întocmai favorabile.

― Dă-mi un motiv să nu te iau la șuturi

chiar acum, îmi cere serioasă.

― Te iubesc, spun prompt.

― Mai încearcă, mi-o trântește.

― Mi-am făcut griji pentru tine.

― Tot nu e suficient.
― Dacă mă iei la șuturi acum, o să fim
dați afară, încerc din nou, cu o mină
amuzată. Nu poți să mă iei la șuturi
acasă?

― Seth, trebuie să-ți găsești neapărat un

alt hobby, mă informează. Nu ai talent la
spionaj. Te-am văzut încă de când ai
intrat în cafenea. Erai ca un elefant care
încerca să se ascundă după o piatră.

Fir-ar!

― Pentru asta o să dormi pe canapea o

săptămână, replică prompt și serioasă.
Dublu fir-ar! Ar fi trebuit să mă aștept la
asta.

― Glumești!

― Aș glumi dacă ți-aș spune că ești deja

iertat pentru prostia asta, ceea ce nu e
cazul. O săptămână pe canapea și, dacă
mai comentezi și mă mai urmărești
vreodată, o să îți mut personal fundul
obraznic pe bancheta din spate a mașinii,
unde o să-ți petreci restul vieții.

Triplu fir-ar!
Capitolul 37

Când intru în casă, nu mă întâmpină

nimeni, așa că o pun rapid pe seama
faptului că Nikki e în continuare supărată
pe mine. Însă, când mă apropii de ușa
dormitorului, îmi dau seama că Nikki nu e
acolo unde este de fiecare dată când mă
întorc de la servici, pentru că e mai mult
decât abătută. Plânge. O aud
smiorcăindu-se încă din prag și se
oprește de îndată ce mă observă,
ștergându-și nasul cu dosul palmei.

― Ce s-a întâmplat, fetițo?

Mă apropii de ea și mă așez pe pat,
întinzând brațul pentru a-i șterge lacrima
care i se rostogolește pe obraz. Și știu că
nu plânge din cauza mea. Chiar dacă am
dat dovadă că încă nu sunt pregătit să ia
singură propriile decizii, nu ăsta e motivul
pentru care acum i se îneacă corăbiile.

Am știut de la început că soții Cohan o să

ne aducă probleme. Pentru o clipă am
avut speranța că doamna Cohan va
aborda lucrurile altfel, dar m-am înșelat.
Niciunul dintre ei nu e pregătit pentru
Nikki, așa cum nici Nikki nu e pregătită
pentru ei.

― Părinții mei sunt o adevărată

dezamăgire, mormăie ea, trăgându-și
zgomotos nasul.

Și totuși, iată-mă aici, încercând să le caut

scuze.

― Mai lasă-le un timp, îi cer. Probabil că

nu se așteptau să te găsească în situația
asta.
― Timp pentru ce, Seth? Tatăl meu i-a
omorât pe... și ea... ea nu știa cum să mă
convingă să mă mut în Nederland.
Niciunul dintre ei nu m-a întrebat ce
vreau eu.

― Ce vrei? zâmbesc.

Scapă un chicot și se apropie de mine,

așezându-mi-se fix în poală.
― Vreau să mă căsătoresc cu tine.

― Altceva?

― Mai vreau copii, zâmbește.

― Copii? mă prefac uimit. Câți copii?

― Mulți copii. Maxim doi.

Izbucnesc în râs.

― Și eu care mă gândeam la o armată.

Știi, iubito, nu vom putea face copii, atâta
timp cât eu dorm pe canapea.

Zâmbetul ei se transformă într-unul

ironic și ajunge să-mi aranjeze meditativ
părul, înainte să se ridice în picioare.

― Bună încercare, Seth! Dar putem face

copii după ce îți ispășești pedeapsa.
Se apropie de șifonier și scoate din el un
rând de haine, în timp ce eu o urmăresc
posac.

― Nu putem uita de asta? întreb cu

speranță.

― Nu, mi-o retează prompt, cu o

seriozitate de neegalat. Poate că
săptămâna pe care o s-o petreci pe
canapea o să te ajute să îți dai seama cât
de josnic a fost ceea ce ai făcut. Nu m-ai
mai spionat până acum, Seth. Ce te-a
apucat?

Greu de spus. Nu mi-am închipuit

niciodată că o să ajung s-o fac, dar am
făcut-o, iar acum Nikki e foc și pară din
cauza asta.

― Nu putem negocia? Pot spăla vasele o

săptămână.

Își mijește ochii, neîncrezătoare.

― O lună? întreb nesigur.

― Două, negociază.

― O lună, insist.

― O lună și jumătate.

― O lună și pregătesc eu cina în seara

asta, rânjesc.
― Nu, mulțumesc, mi-o retează sec. Nu
vreau să ajung la spital.

― Hei! exclam deranjat, ducându-mi

palma spre inimă, ca să mă prefac rănit.
Ultima cină pe care am pregătit-o a fost
acceptabilă.

― Haide, Seth! Nu-ți mai amintești? Din

cauza ultimei cine pe care ai pregătit-o,
m-am ales cu o intoxicație alimentară.
Are perfectă dreptate. Nu pot uita seara
aceea, în care Nikki s-a transformat într-o
roșie ambulantă. Întregul său corp era
acoperit cu puncte roșii și am dus o luptă
grea ca s-o împiedic să se scarpine. Am
fost la un pas de a o duce de urgență la
spital.

― N-am uitat, bombăn.

― Stai departe de bucătărie! îmi

comandă serioasă. Te primesc înapoi în
dormitor, dacă îmi promiți chiar acum că
nu o să te apuci să gătești.
Cu o atitudine serioasă, ridic o mână și
spun:

― Jur pe roșu!

Iritată, înhață tricoul de pe pat, îl strânge

în mâini și îl aruncă spre mine, lovindu-
mă peste față.

― Nu mă mai lua peste picior, Seth. Ar

trebui să mulțumești sfinților că sunt atât
de iertătoare. Ceea ce ai făcut a fost de-a
dreptul jalnic.
― Eu aș fi fost un iubit jalnic dacă nu te-
aș fi urmărit, o informez arogant.

Nikki își strânge brațele la piept și mai

iritată.

― Cum vine asta? vrea să știe.

― Dacă te lăsam singură cu doamna

Cohan, iar aceasta te-ar fi răpit? Practic,
ar fi fost a treia oară când erai răpită. N-
am putut risca să te las să depășești
vreun record.

― Oh, n-ai spus asta!

Imediat ce o văd pornind furioasă spre
mine, mă ridic de pe pat și o rup la fugă,
ieșind din dormitor ca vântul. În două
clipe, Nikki se înarmează cu o spatulă și
se îndreaptă hotărâtă spre mine, părând
pregătită să mă altoiască.

― Retrage ce-ai spus!

― Aș retrage, dacă ar fi fost o minciună.

Recunoaște că am dreptate! Sunt un iubit
salvator! Te-am salvat de la a treia răpire.

― Nu mai spune, Batman!

Ocolesc canapeaua, folosind-o ca pe un
obstacol în fața adevăratei amenințări.
Nikki arată înspăimântătoare cu spatula
aceea în mână care, mai mult ca sigur, ar
provoca niște usturimi colosale.

― O să-ți tăbăcesc fețișoara aia drăguță!

mă amenință îmbujorată, fluturând
spatula înspăimântătoare.

― Nu fața, iubito! Nu fața! E tot ce am

mai frumos.

― Nu o să mai fie atât de frumoasă, după

ce termin cu ea. Treci aici!
La naiba! Să dorm o săptămână pe
canapea pare acum o idee strălucită. Nu
mă îndoiesc că, dacă aș lăsa-o să pună
mâna pe mine, ar folosi spatula aceea
într-un mod foarte practic.

― În loc să mă bați, nu mai bine facem

copii? întreb cu speranță în glas, fără să-
mi permit să o scap din ochi. E o
activitate mai plăcută.

― O s-o facem doar dacă stai la bătaie,

negociază și ea.
― Nicole, oftez. O să-ți spun o singură
dată și clar. N-ai să vezi!

Când se așteaptă mai puțin, o zbughesc

spre ușă, alergând spre libertate cât mă
țin picioarele. Însă nu alerg prea mult.
Ajuns în dreptul ușii, aceasta se deschide
și mă lovește direct în față, trântindu-mă
în fund.

― Hopa! exclamă Noah, privindu-mă

prudent.
― Erou la pământ! strigă Nikki, umflată
de râs.

Îmi duc mâinile spre față, ca să mă asigur

că nasul meu amorțit e în continuare la
locul lui și că nu se lasă cu o baie de
sânge. Asta n-a ieșit după cum am
plănuit.

― Ce faci pe podea, Seth? mă întreabă

prietenul meu, privindu-mă amuzat.
Cauți ceva?

― Probabil își caută dinții din față. La ce

ușă și-a luat, m-aș mira ca dantura lui să
fie intactă.
Bruneta se apleacă în fața mea,
studiindu-mă amuzată. Din fericire
pentru mine nu sângerez, iar dantura
mea e întreagă, deși nu m-aș fi așteptat.

― Ești bine, iubitule? Să chem

ambulanța?

― Foarte amuzant, păpușico. Ai răbdare

să-mi revin și-ți arăt eu ambulanță! Când
o să termin cu tine, o să dormi numai pe
burtă!
― Ia lăsați perversitățile pe mai târziu, că
am o veste bombă! intervine Noah,
trecând grăbit pe lângă noi.

Nikki mă prinde de braț și mă ajută să mă

ridic, conducându-mă cu grijă spre
canapea.

― Deci, care-i treaba? îl întreb pe Noah,

de îndată ce mă așez.

― Am vorbit cu mama. S-a uitat în arhive

după dosarul doamnei Kimble.
Deja știu unde vrea să ajungă. Amândoi
am încercat să descurcăm toată povestea
asta cu sarcina doamnei Kimble și cu
Nikki, însă niciunul dintre noi nu i-am dat
de capăt. În continuare n-are nicio logică.

― Surprinzător, doamna Kimble a născut

un băiat, nu o fată, adaugă el. Aș fi știut
asta dacă mama n-ar fi lipsit de la spital
în săptămâna în care a născut.

― Așadar, soții Kimble au un fiu? întreb

confuz. Și unde e?

― Tocmai aici e problema. Nimeni nu

știe. Nu există vreun certificat de deces
sau vreun dosar de adopție. Pur și simplu
a dispărut și a fost înlocuit de Nikki.

― Am un frate?

Vocea brunetei se face auzită și ajung să

mă uit la ea uluit, neînțelegând ce se
întâmplă. Cu toții știm că băiatul soților
Kimble nu este fratele ei, însă niciunul
dintre noi nu spune nimic.

Acum îmi dau seama că prezența

domnilor Cohan nu a schimbat nimic în
percepția lui Nikki. Pentru ea, tot soții
Kimble sunt adevărații părinți, în ciuda
tuturor defectelor și a vieții pe care
aceștia i-au oferit-o. E o percepție care
nu o să le ofere soților Cohan niciodată
ocazia să se apropie de ea în totalitate.

― Eu...

Noah începe să se bâlbâie confuz,

uitându-se la mine disperat ca să-i sar în
ajutor.

― Nicole, nu cred că e cazul să te

gândești la asta acum, mormăi. De fapt,
nici nu cred că mai are vreun rost să
purtăm discuția asta. Mulțumită
domnului Cohan, nu vom afla niciodată
adevărata poveste.
― Spui că ar trebui să uităm, pur și
simplu? mă întreabă bruneta, confuză.

O idee care mi-ar face cu siguranță viața

mai ușoară.

― Vrei să spui că ar trebui să uit de

oamenii care m-au crescut zece ani,
indiferent de condiții, și să-i primesc pe
soții Cohan în viața mea ca și când nu s-ar
fi întâmplat nimic?

― Nu trebuie să faci nimic.

Asta o spune Noah și la naiba dacă nu are
dreptate!

― Nu ești obligată să-i accepți, adaug eu.

Nu ești obligată să faci nimic. Dacă nu-i
vrei în preajma ta, trebuie doar să-mi
spui.

Privirea ei se întoarce spre mine și

întreabă uluită:

― Vrei să-i bați?

Trebuie să recunosc că întrebarea ei mă
ia oarecum pe nepregătite și mă trezesc
ridicând încurcat din umeri.

― Dacă trebuie...

― E ridicol, pufnește ea.

― Atunci, ce vrei, Nikki? întreb frustrat.

Sincer să fiu, nu mai știu cum să tratez
situația în care ne aflăm. Îi vrei pe Cohani
în preajma ta sau nu?

― Tocmai asta e idee, Seth. Nu știu ce

vreau! exclamă supărată. Toată treaba
asta... e prea mult pentru mine și știi că
nu reacționez bine sub presiune. Nu pot
lua acum o decizie definitivă, ca mai apoi
să mă trezesc că o regret.

Oftez. Deși simt că nu mai am răbdare,

știu că nu e cazul să pun presiune pe ea
ca să ia o hotărâre. Situația e delicată, iar
Nikki s-a transformat subit într-un pachet
de nervi. Am ajuns în momentul acela în
care nu știu cum să o ajut ca să treacă
mai ușor peste ceea ce i se întâmplă.
Parcă am face parte dintr-o telenovelă.

― Nu trebuie să iei nicio decizie acum, o

asigur. O să am eu grijă să nu te mai
deranjeze niciun Cohan până când te
hotărăști ce vrei să faci mai departe.

Nicole îmi mai aruncă o privire serioasă,

apoi face ceea ce a început să facă tot
mai des. Se închide în dormitor.

Nu mai e atât de fericită. Întâmplările

prin care am trecut și prin care
continuăm să trecem nu ne-au lăsat
oportunitatea nici măcar să ne bucurăm
de logodna noastră sau de faptul că
acum formăm un cuplu. Eu nu mai sunt
în stare să îi readuc zâmbetul pe buze,
așa cum obișnuiam.
― E nervoasă acum, dar stai să vezi cum
o să reacționeze când o să afle că s-au
întors prietenii voștri din Nederland,
mormăie Noah speriat. Ceva îmi spune că
o să iasă război între Nikki și Kristen.

Grozav! Fix ce-mi lipsea.

― Fir-ar!

― Ai încercat să-i explici care a fost

treaba, de fapt? vrea să știe.

― Crede-mă, orice i-am spus, i-a ieșit pe

urechea cealaltă. În plus, orice i-aș mai
putea spune, nu o să spele păcatele
prietenei sale.

― Asta nu sună bine. Știi, femeile calme

sunt în general cele mai răzbunătoare.
Dacă n-o să se înfigă în părul frumos al lui
Kristen, înseamnă că nu mă cheamă
Noah!

Capitolul 38

Când intrăm în cafenea, parcă m-aș

întoarce în timp, în dimineața plecării
spre Nederland. Doar că astăzi totul e
diferit. Eu și Nikki ne ținem strâns de
mână, în timp ce înaintăm spre masa
prietenilor noștri. Kristen și Connor stau
departe unul de celălalt, drept dovadă că
nu au reușit să se împace, iar Oliver
ocupă locul de onoare de lângă șatena
problematică, făcând front comun.
Singurul lucru care pare să nu se fi
schimbat e atitudinea lui Dean, care ne
întâmpină cu zâmbetul pe buze.

― Ia uitați-vă la ei! exclamă amuzat. Sunt

ca doi porumbei care se țin de mână.
― Dean, porumbeii nu au mâini, îl
corectează Nikki.

― Atunci... care se țin de aripi? Poftim.

Poți să stai pe genunchii mei, o invită. Jur
că sunt cei mai comozi genunchi din
lume!

Îmi dau discret ochii peste cap și trag

două scaune de la masa alăturată,
aranjându-le cu grijă între Dean și
Connor. Din fericire pentru mine, Kristen
stă la capătul celălalt al mesei, suficient
de departe cât să nu mă simt și mai
tensionat.
O asemenea tensiune n-a existat
niciodată în grupul nostru de prieteni.
Vacanța asta nu a schimbat doar lucrurile
dintre mine și Nikki, ci întreaga schemă
din peisaj. A distrus prietenii și o relație
de lungă durată, iar eu nu mă simt mai
ușurat să știu că nu doar în cazul meu s-a
schimbat situația.

O îndemn pe Nikki să se așeze între mine

și Dean. Evident că o fac intenționat, ca s-
o țin departe de Oliver, a cărui privire n-o
slăbește nici măcar o clipă. Se uită urât la
ea, ca și când micuța brunetă i-ar fi
produs o nefericire nemărginită.

Ridicol.

― Dacă te mai uiți urât la ea, o să te

pocnesc, îi șoptesc prietenului meu,
atrăgându-i atenția.

De data asta se uită urât la mine.

― Deja începem? întreabă cu o
surprindere falsă. Ai răbdare să comanzi
și tu ceva. Putem începe după.

― Nu am venit aici să începem ceva, îl

atenționez. Am venit ca să încheiem
ceva.

O aud pe Kristen pufnind ironică. Nu risc

să-i arunc vreo privire, căci cu siguranță
expresia ei m-ar scoate din sărite. N-am
de gând să mă cert cu ei. Din contră, am
venit aici pentru a o termina cu unii
dintre ei, odată pentru totdeauna.
Vacanța în Nederland mi-a deschid ochii
suficient cât să-mi dau seama că nu toți
îmi sunt prieteni, așa cum credeam.

În plus, aș fi ușurat ca și Nikki să-și

încheie socotelile cu Kristen odată pentru
totdeauna. Astăzi.

― Haideți, băieți! exclamă Dean, serios. E

o sâmbătă frumoasă. Nu putem trece
peste ce s-a întâmplat și să fim din nou
prieteni?
― Eu nu pot să fiu prieten cu cineva care
a încercat să-mi tăvălească iubita.

Asta o spune Connor și, sincer să fiu, nu

mă așteptam ca ăsta să fie primul lucru
pe care îl spune. Îmi întorc capul spre el
și îl privesc confuz, ca mai apoi să-mi dau
seama că vorbește despre mine.

― Ce vrei să spui? întreb debusolat.

― Știi exact ce vreau să spun, scuipă

acid.
O privesc pe Kristen, care ezită să mă
privească și ea, apoi mă întorc spre Nikki,
a cărei expresie denotă o surprindere
dusă la extrem. Ba mai mult, pare șocată
de asta.

― Poftim? întreabă la fel de derutată.

― Vorbești prostii, îl informez pe Connor,

printre dinți. Nu am avut nicio treabă cu
Kristen.
― Eu nu-mi aduc aminte să se fi
întâmplat astfel, intervine șatena,
strângându-și brațele la piept. Propun să
spui adevărul, odată ce ne-am strâns aici
ca să dăm cărțile pe față. Connor are
dreptul să știe.

Oftez. Trebuia să mă aștept la asta, să mă

aștept ca Kristen să arunce vina pe mine,
odată ce eu nu eram acolo ca să mă apăr.
Trebuia să mă aștept din partea ei să
denatureze lucrurile, ca să iasă într-o
lumină bună.
― Da, Connor are dreptul să știe, o
aprobă Nikki. Are dreptul să știe că iubita
lui e o jigodie.

Simt cum mă umflă râsul. Până și pe

Dean îl observ cum încearcă să se abțină,
ducându-și mâna spre gură ca să-și
ascundă zâmbetul.

― Ce s-a întâmplat cu „Nikki nu are voie

să vorbească urât"? pufnește Kristen,
iritată de intervenția iubitei mele.

― Nikki s-a dezmeticit suficient cât să

vadă că cea pe care o considera prietenă,
e o cățea mincinoasă.
― Ce vrei să spui? o întreabă Connor,
devenind mai atent la ce se întâmplă.

― Kristen e cea care a vrut să se culce cu

Seth, ca să se răzbune pe tine, îi explică
Nikki senină. Nu invers.

Connor își întoarce privirea spre cea care

i-a fost iubită în urmă cu puțin timp.

― Ce înseamnă asta? vrea să știe.

― Haide, Connor! E clar că Seth i-a

umplut capul cu minciuni. Doar nu era
atât de prost încât să-i spună adevărata
poveste!

Ei bine, nu e de mirare că prietenul meu

a ajuns să creadă tot ce-i mai rău despre
mine. Cu puțină străduință, Kristen ar
putea să mă convingă și pe mine că eu
am fost cel care i-a făcut avansuri. Minte
cu o convingere care ridică semne de
întrebare în rândul prietenilor mei, mai
puțin pentru Dean. După expresia lui îmi
dau seama că mă crede pe mine, nu pe
ea.

― Recunoaște, Seth! îmi cere Kristen

nervoasă. Tu ești cel care s-a dat la mine,
imediat după ce te-ai logodit cu Nikki.
Bănuiesc că nu voiai să ratezi ultima
ocazie, înainte să te însori.

― Femeie, ești nebună, o informez iritat.

Nikki mă prinde de mână pe sub masă,

atrăgându-mi atenția la ea. Îmi zâmbește
dulce, informându-mă astfel că nu crede
o iotă din povestea lui Kristen. Asta mă
mai relaxează puțin. Nu țin neapărat să
fiu crezut de Connor sau de restul
prietenilor, cât țin să fiu crezut de Nikki.
Nu vreau ca discuția asta să afecteze
relația noastră, după cum intenționează
Kristen.
― De ce ar face asta, odată ce mă are pe
mine? o întreabă Nikki, cu o seriozitate
imbatabilă.

Ba chiar îi zâmbește lui Kristen, vrând

probabil să o scoată din sărite.

― Probabil că nu îl mulțumești îndeajuns,

i-o trântește șatena, sec. Ce ar putea face
cu tine, drăguță? Ești doar o mironosiță.
Lui Seth îi trebuie o femeie pe măsura lui,
nu o copilă smiorcăită.

― Poate că ai dreptate, mormăie iubita

mea, calmă. Dar tu nu ești o femeie pe
măsura lui. Tu ești doar o târfă spălăcită,
care a încercat să se culce cu iubitul
prietenei sale.

Deși în mod normal aș fi obișnuit să-i

atrag atenția asupra limbajului, de data
asta mă abțin. Nu cutez să intervin în
războiul pe care îl duce cu atâta
înverșunare. Ba mai mult, îmi cam place
să o văd pe Kristen tăvălită prin noroi de
nimeni altcineva, decât de o mână de
femeie.

Connor urmărește schimbul de replici ca

pe un joc de ping-pong, arătând de-a
dreptul confuz. Probabil că nu mai știe pe
cine să creadă și pe cine nu. Nu mă
îndoiesc că îi este greu să se alăture unei
tabere, atâta timp cât conflictul o include
pe iubita lui, dar și pe prietena lui.

În momente ca astea, cel mai bine este

să fii imparțial.

― Nu spun că aș vrea să am de-a face cu

Seth, o contrazice Kristen, îmbujorată de
nervi. Spun doar că la un moment dat, o
să-și dea seama că nu ești nimic altceva
decât o mucoasă și o să dea bir cu fugiții.
Nu mi-ar fi mare mirarea dacă aș afla că
le face ochi dulci tuturor prietenelor tale.
― Vorbim despre Seth, drăguță, nu
despre Connor, i-o trântește Nikki sec.

Cel în cauză se trezește râzând prostește,

deși replica lui Nikki nu-i aduce deloc
cinste. Probabil e conștient și el că are o
problemă personală cu fidelitatea într-o
relație, iar asta nu pare să-l deranjeze
prea tare. Mai deranjat s-a arătat de
implicarea mea în povestea asta.

― Așadar, adevărul gol-goluț este că tu

ești o nesimțită și o mincinoasă, încheie
iubita mea, cu un aer amuzat. Tu ești cea
care i-ai făcut ochi dulci iubitului meu și
ai fost refuzată. În concluzie, nu mă miră
faptul că ești suficient de frustrată, încât
să inventezi o altă poveste.

― Avem de discutat, păpușă, o

atenționează Connor pe Kristen, privind-
o avertizator printre gene.

― Ce să mai discutăm, Connor? se

rățoiește aceasta. Tu ești cel care m-a
înșelat! Am tot dreptul din lume să mă
dau la cine vreau, odată ce nu mai
suntem împreună!

― Nu și la iubitul meu, idioato! sare Nikki

înfuriată, ridicându-se brusc de pe scaun.
Sincer să fiu, mă aștept ca iubita mea,
care a căpătat brusc un temperament
vulcanic, să o pocnească pe individă. În
astfel de circumstanțe, nu m-ar surprinde
deloc.

Se ridică și Kristen, iar eu intru în alertă.

Suntem într-o cafenea și ultimul lucru pe
care mi-l doresc acum, este să pornească
o adevărată ciufuleală între cele două.

― Taci din gură, Nicole! o apostrofează

șatena. Să nu crezi vreo clipă că ești mai
brează! Atât tu, cât și iubitul tău, l-ați
jucat pe la spate pe Oliver. Ați uitat că e
prietenul vostru?
Mă uit cu coada ochiului la Oliver, cum
amestecă în cafea nervos. Pare că abia se
abține să nu zbiere și el, ceea ce e ridicol.
N-am pentru ce să-mi cer iertare în fața
lui. Nu e ca și când Nikki a fost a lui
vreodată. A fost a mea. Mereu a fost a
mea.

― Nu e vina mea că Oliver nu a înțeles

ceea ce era foarte evident, îi replică Nikki
printre dinți. Dacă aș fi vrut ceva de la el,
i-aș fi spus.

― Asta nu ți-a dat dreptul să te joci cu

sentimentele lui. Recunoaște, Nikki. Ești
o jigodie smiorcăită și manipulatoare.
Joci teatru în majoritatea timpului. Te dai
rănită tot timpul și abordezi un
comportament copilăresc, ca să o faci
mai ușor pe victima. I-ai manipulat pe
toți.

― Nikki nu e ca tine, Kristen, intervine

Dean, chiar înainte să deschid gura și să
spun același lucru. Cea manipulatoare
ești tu. Ai venit aici cu gândul să te scoți
într-o lumină bună, fără să-ți pese dacă
minciunile tale ar putea să-i despartă pe
Nikki și Seth. Te gândești doar la tine.

Connor își trece ambele mâini peste față,

oftând.
― Doamne, nu-mi vine să cred la ce s-a
ajuns! Serios, băieți. Parcă eram prieteni!

― Eram, mormăi. Asta până când Kristen

a făcut ce a făcut, până când tu chiar ai
avut impresia că aș coborî atât de jos
încât să-i fac iubitei tale avansuri și până
când Oliver a început să aibă impresia că
l-am trădat, deși nu e cazul.

― Nu e cazul? întreabă Oliver într-un

final, deranjat de replica mea. Știai că îmi
place Nikki și nici măcar nu ai avut bunul
simț să mă informezi de relația dintre voi.
Pufnesc ironic. O luăm de la capăt.

― Știi care-i treaba, Oliver? Nu e ca și

când nu ți-aș fi spus de mai multe ori că
nu voi permite niciodată o relație între
tine și ea. Chiar dacă lucrurile dintre mine
și Nikki n-ar fi stat astfel, tot nu ți-aș fi
permis să te apropii. Ți-am spus-o de la
început.

― De ce? vrea să știe. Pentru că sunt

prea mare sau pentru că nu sunt
suficient de bun?
― Pentru că nu te iubește, la naiba!
exclam, scos din sărite. Nu te-a vrut
niciodată! E chiar atât de greu de înțeles?
E matematică de clasa a doua.

La fel de iritat, o îndemn pe Nikki să se

așeze înapoi pe scaun, prinzând-o de
șolduri. Discuția asta a deviat mult și
chiar n-am de gând să las scandalul să ia
amploare și să se transforme în cu totul
altceva.

― Uitați care-i treaba, băieți, adaug mai

calm. E clar că asta nu mai funcționează.
Lucrurile nu mai sunt atât de simple cum
erau înainte să plecăm în vacanță. Nu pot
să fiu prieten cu o femeie ca Kristen, care
preferă să arunce cu noroi în oricine,
doar ca să-și scape pielea sau cu Connor,
care nu are nici măcar un strop de
încredere în mine ca să-și dea seama că
nu aș fi niciodată capabil să-i fac ceea ce
credea că i-am făcut. De Oliver nici nu
mai spun, continui, întorcându-mi
privirea spre el. Nu o să fiu niciodată
prieten cu o persoană care trăiește cu
impresia că l-am sabotat, chiar dacă
lucrurile erau clare de la bun început. În
concluzie, cred că asta e ultima oară când
o să ne mai strângem și când mai
deschidem subiectele astea. Pentru mine
sunt închise începând din momentul ăsta.
Mă ridic, iar Nikki îmi imită mișcarea,
prinzându-mă de mână mai mult din
instinct.

― Deci pleci așa, pur și simplu, constată

Oliver pe un ton ironic.

― Nu o să-mi cer iertare față de tine sau

față de oricine altcineva, pentru simplul
fapt că m-am îndrăgostit, i-o trântesc
pentru ultima oară.

Singurul căruia îi strâng mâna e Dean,

fiind și singurul cu care mai vreau să
rămân prieten.
― Așa! Plecați! sare Kristen, înfuriată de-
a binelea. Cărați-vă! Nu are nimeni
nevoie de voi!

― Tacă-ți gura aia spurcată, idioato! o

apostrofează Connor, nervos.
Dumnezeule, nu-mi vine să cred cu cine
am împărțit patul atâta timp!

Decid să îi ignor și o trag pe Nikki spre

ieșire, însă se oprește chiar în mijlocul
cafenelei. Îmi dă drumul la mână, se
întoarce la masă și, într-un mod de-a
dreptul surprinzător, o pocnește pe
Kristen peste față, dându-i o palmă mai
zdravănă decât a încasat vreodată.
Apoi se întoarce la mine, cu o expresie
senină.

― Gata, m-am răcorit.

Ies din cafenea râzând. Îmi dau seama că

ziua noastră proastă încă nu s-a încheiat,
în momentul în care mașina soților
Cohan oprește lângă camioneta noastră.
Mă uit la Nikki, iar ea clatină din cap,
hotărâtă.

Deschid portiera din stânga și o las să

urce, în timp ce eu mă apropii de domnul
Cohan, care coboară din mașină cu
aceeași hotărâre.

― Dă-te din fața mea! îmi ordonă de

îndată ce mă poziționez în calea lui,
blocându-i-o intenționat. Vreau să
vorbesc cu ea.

― Las-o baltă, bătrâne. Ea nu vrea să

vorbească cu tine.

Însă domnul Cohan nu pare să accepte

situația. Mă îmbrâncește cu putere și dă
să treacă pe lângă mine, moment în care
îmi ies din fire și fac exact lucrul pe care
nu credeam că o să-l fac vreodată. Îl
înșfac de sacoul său de firmă și dau cu el
de pick-up-ul camionetei mele, înfuriat.

― Tu chiar nu înțelegi?! urlu la el. Nu

vrea să aibă de-a face cu voi! Lăsați-o în
pace!

― Nu ai niciun drept să te bagi, mârâie. E

fiica mea! Am drepturi!

― Serios? întreb ironic. Cine spune?

Singura care are drepturi aici e ea și ea
are dreptul să nu vă vrea. Simplu. Dacă
nu înțelegi și vei continua să o hărțuiești,
ce le-ai făcut tu soților Kimble e un fleac
față de ce o să-ți fac eu ție! Așadar,
mișcă-ți fundul de bogătaș înfumurat în
mașina ta de bogătași înfumurați și
dispari din Parker cât mai repede, altfel
jur pe ce am mai scump că vă dau foc și
ție, și soției tale fandosite! Și cu ocazia
asta, transmite-i minunatei doamne
Cohan că nu mă deranjează deloc să bat
măr o femeie, dacă mai încearcă
vreodată să o cumpere pe Nikki cu
bogățiile voastre.

Abia după ce termin de vorbit, dau

drumul sacoului acum șifonat și îl aranjez
cu o grijă ridicolă, înainte să urc în
mașină.
Sincer să fiu, după ziua asta, mă simt
neașteptat de ușurat.

― M-am gândit, vorbește Nikki într-un

final, când suntem la distanță mică de
casă.

― La ce? La ce urmează să faci cu părinții

tăi?

― Nu, mormăie încet. M-am gândit că

ne-ar prinde bine o vizită nouă la Zoo.
Îmi întorc privirea spre ea, uimit. În
primele clipe nu înțeleg ce vrea să spună,
însă după ce o privesc mai atent, îmi dau
seama că nu se referă la o Grădină
Zoologică adevărată, ci la cu totul
altceva.

― Vrei să ne mutăm? Ești sigură?

― E clar că părinții mei vor continua să

încerce, iar eu chiar nu vreau să-i mai
văd. În plus, nu mă deranjează deloc să o
luăm de la capăt în altă parte. M-am
plictisit de Parker și nu cred că vreau să
mai am de-a face cu oamenii de aici.
Putem merge oriunde.
― Dar, Nikki...

― Nu mă deranjează nici să locuim într-

un apartament mai mic decât casa
noastră sau să dorm în mașină o
perioadă, mă întrerupe. Atâta timp cât te
am pe tine, aș fi bucuroasă să dorm și
sub cerul liber.

Opresc mașina în fața casei noastre și mă

răsucesc spre ea, privind-o atent.
Expresia ei e senină, drept dovadă că e
împăcată cu ea însăși și cu hotărârea pe
care a luat-o în privința soților Cohan.
Ideea ei de a ne muta din Parker pare să
o încânte. Ochii ei imenși și albaștri
strălucesc, așa cum n-au mai strălucit în
ultimul timp. Iar eu vreau să o fac fericită.
Cea mai fericită. Indiferent ce ne
așteaptă urmând hotărârea asta, vreau
să-i ofer ceea ce vrea, chiar dacă asta
înseamnă să ne lăsăm viața pe care am
avut-o timp de zece ani, în urmă.

― Oriunde? întreb.

― Oriunde.

― Atunci, ce spui să ne întoarcem acasă?

― Acasă?

― În orașul în care am crescut amândoi,

îi explic. Vreau să-ți arăt casa părinților
mei și grădina în care m-am jucat când
eram mic. E o grădină perfectă pentru
copiii noștri.

― Copiii noștri? întreabă cu speranță în

glas, făcându-mă să chicotesc. Stai! mă
oprește. Ai păstrat casa părinților tăi?

― Bineînțeles că am păstrat-o. Are o

mătușă grijă de ea. Tot ce trebuie să fac
este să o revendic prin testament.
Ochii ei se luminează și mai mult. Am
ezitat să deschid subiectul despre casa
părinților mei tocmai pentru că nu
credeam că o să vreau vreodată să mă
întorc în Massachusetts. Nikki n-are nici
cea mai vagă idee că părinții mei au fost
oameni simpli, dar înstăriți. Nu la fel de
bogați ca soții Cohan, dar mai bogați
decât noi.

Instantaneu îmi vin în minte imagini vagi

cu casa în care am crescut. O casă în a
cărei living îmi imaginez alergând doi
copii cu ochi albaștri și păr șaten, copiii
mei. E exact casa pe care voiam să i-o
ofer lui Nikki, locul perfect în care să
întemeiem o familie.
― Ești sigur că vrei să te întorci acolo?
mă întreabă indecisă. Nu tu ai vrut să
pleci cât mai departe de Massachusetts?

― Au trecut zece ani, iubito. Cred că a

venit timpul să fim sinceri cu noi și să
recunoaștem că vrem să ne întoarcem
acasă.

Aceasta încuviințează din cap, zâmbind.

― Bine. Massachusetts să fie! Acum,

dacă mă scuzi, mă duc să împachetez
lucrurile.
― Deja? întreb surprins.

Nikki se oprește cu mâna pe mânerul

portierei.

― Doi copii, Seth! exclamă, privindu-mă

de parcă asta ar fi ceva evident. Avem
multă treabă. Nu se fac atât de ușor.

― N-aș fi atât de sigur, izbucnesc în râs.

― Nu e amuzant, Seth. Chiar avem multă

treabă. Multe lucruri de împachetat. În
plus, trebuie să pregătesc și prânzul.
― Pot pregăti eu prânzul.

Aceasta își mărește speriată ochii și, în

două clipite, sare din mașină și dispare în
casă, făcându-mă să râd și mai tare. Îmi
ridic privirea în oglinda retrovizoare și,
privindu-mă, replic amuzat:

― Bună treabă, Seth!

Epilog
Sunt aproape să reușesc. Degetele mi se
apropie unele de altele și sunt gata să
strecor firul în mărgeluța buclucașă, la
care mă chinui de aproximativ zece
minute. Sunt atât de concentrată, încât
simt cum îmi curge transpirația pe frunte.

― Iubito!

Tresar speriată, scăpând atât mărgeluța,

cât și firul. Bombănind câteva cuvinte nu
prea măgulitoare, mă întorc spre Seth și
nu ezit să-i trântesc o privire răutăcioasă.
― Nicole, te strig de o jumătate de oră,
mă dojenește. Ce s-a întâmplat cu
urechile tale?

― Eram concentrată aici și aproape că

mi-a reușit, până ai venit tu și ai stricat
tot.

Privirea lui coboară pe bancul meu de

lucru și, pufăind nemulțumit, se apropie
și mi le azvârle pe toate pe pe jos, făcând
numai mărgeluțe pe podea.
― De câte ori ți-am spus să lași prostiile
astea deoparte? mă întreabă cu un aer
certăreț. Uite, ai transpirat!

― Am primit multe comenzi, Seth! mă

rățoiesc și eu. Trebuie să le termin până
la sfârșitul lunii.

― Comenzi? întreabă mirat. De unde?

E atât de tolomac! Lucrez la bijuterii de

aproximativ două luni și abia acum aude
despre asta, deși țin minte că i-am spus
de multe ori despre comenzi. Asta clar e
o dovadă că nu mai ascultă nimic din ce
se spune în jurul lui.

― Seth, am impresia că, de când am

rămas însărcinată, ai început să surzești.
Ești bine?

― Da, doar că... nu-mi mai văd capul de

treabă. Și muncă, și cursuri....

Face o figură înspăimântată.

― O să-mi explodeze capul, adaugă. Să
nu mai spun de meditații. Am o
profesoară a dracului de severă.

Își înclină capul și mă privește din nou

dojenitor, în timp ce eu rânjesc inocent.
Poate că uneori sunt mai aspră cu el, dar
altfel nu ar da niciun randament. De la un
timp e cam aerian.

― Nu e vina mea că ești greu de cap

când vine vorba de matematică, mormăi.
― Urăsc matematica! exclamă categoric.

― Da, dar fără meditațiile mele, nu ai fi

aflat că suntem furați de propria
contabilă!

Acesta își înclină din nou capul. Știu și eu,

știe și el că eu sunt cea care și-a dat
seama de ceea ce face contabila pe la
spatele nostru.
― Oricât te-ai strădui, iubito, n-o să fiu
niciodată bun la matematică. În plus, mă
gândeam să te ocupi tu de partea de
contabilitate a service-ului.

― Ca să ai liber să-ți bagi nasul sub

capote? chicotesc.

Deși ne-am deschis propriul service auto

de un an, Seth tot nu pare să fi renunțat
de tot la vechea lui meserie. Spiritul de
mecanic nu-l lasă în pace și nu de puține
ori l-am găsit sub vreo mașină, meșterind
de zor, cot la cot cu angajații lui.
― Vrei să fii angajatul săptămânii?

― N-ar fi rău, rânjește. Poate primesc și

o medalie pentru asta.

― Ia-ți gândul, i-o retez. Nu am timp să-ți

desenez una. Vecinele noastre își
așteaptă comenzile.

Mă întorc spre bancul de lucru și oftez.

Toate mărgeluțele mele sunt împrăștiate
pe podea și mai mult ca sigur o să-mi ia o
veșnicie să le strâng pe toate.

― Nici să nu-ți treacă prin cap! mi-o

retează și el. O să te ridici și o să mergi în
pat. Acum!

Nu pot să nu-mi dau ochii peste cap. Face

asta încă de când sarcina a început să
devină vizibilă, ceea ce e absurd. El e
absurd.
Fără să am drept la apel, mă prinde de
cot și mă ajută să mă ridic de pe scaunul
pe care am stat atât de mult, încât mi-a
amorțit fundul. Aranjez stângace
puloverul peste abdomenul care pare să
fi explodat în ultimele zile, atrăgând
privirea curioasă a lui Seth. Își trece mâna
peste el, având un zâmbet mic pe buze.

De parcă ar ști că tatăl ei e atent la ea,

Marie face o răsucire, cauzându-mi o
stare ciudată, cu care încă nu m-am
obișnuit.
― Ha! exclamă Seth mândru. A bătut
palma cu mine.

― Nu te supăra, iubitule, dar cred că ăla

era fundul. Doar se dă în spectacol.

Seth mă scoate cu o grijă ridicolă din

cameră, ținându-mă de braț și de brâu de
parcă aș suferi de vreun handicap
locomotor.

În living e spirit de sărbătoare. Mătușa lui

Seth, Kim, aranjează masa pentru Ziua
Recunoștinței, mișcându-și șoldurile pe
ritmul muzicii de la radio. Deși are
aproape cincizeci de ani, apucăturile ei
copilărești mereu mă fac să râd. E ca o
adolescentă.

― Apropo, mormăie Seth lângă urechea

mea. Noah și Dean vin la cină. Noah își
aduce și soția.

Brusc, simt cum mă umflă râsul. Pur și

simplu nu mă pot abține când mă
gândesc la Noah și la soția lui. Când
prietenul lui Seth a dat lovitura și a
devenit milionar peste noapte, acesta și-
a trântit o nevastă cu un trecut puțin cam
dubios. E fostă actriță porno, un fel de
Miss America de plastic.

― Spune-mi, o să te holbezi din nou la

ea? îl întreb pe soțul meu, sceptic.

― Hei! Nu m-am holbat la ea!

― Ba da, ai făcut-o! strigă Kim pe un ton

melodios, de parcă ar cânta-o.
Îi trag lui Seth o privire de „ți-am spus
eu", iar el pufnește.

― Ok, poate m-am holbat puțin, dar nu e

ceea ce crezi. M-am holbat pentru că n-
am văzut niciodată atâta plastic într-un
om. Sânii ei stăteau, la propriu, pe masă.
Aproape că îi punea în farfurie.

― Idiot, bombăn nemulțumită. Și

mincinos.
― Bine, bine! Recunosc! se declară
învins. Am văzut-o într-un film porno și
brusc a apărut la masa mea. Era de
așteptat să fiu șocat de asta.

― Deci, te uiți la filme porno, constat cu

voce tare, umflată de râs.

― Nu! urlă înspăimântat. S-a întâmplat

acum o mie de ani. Tipa nu era atât de
siliconată pe-atunci, dar e imposibil să nu
o recunoști.
Încep brusc să urlu, un urlet care îl face
pe Seth să se albească la față în fracțiune
de secundă.

― Ce? Ce s-a întâmplat? Naști?! Să aduc

mașina? Kim, adu mașina! Ba nu, că n-ai
permis. Kim, naște!

La fel de brusc, mă opresc din urlat și mă

uit la el, ironic.
― Cum spuneam. Idiot! Sunt în șase luni,
normal că nu nasc! Așa o să faci și când o
să vină momentul?

Seth răsuflă ușurat, trecându-și o mână

peste frunte. Nu e prima oară când îl
testez și a reacționat exact la fel.
Concluzie: nu e deloc pregătit.

― M-am speriat, mărturisește spășit. Nu

e amuzant, Nikki! Puteam să fac infarct!
― Tocmai asta e ideea, Seth! mârâi la el.
Dacă faci infarct, cine mă mai duce la
spital?! Eu nu o să pot conduce cu
contracții, iar Kim nu știe să conducă. O
să nasc acasă?

― E primul copil, iubito. La al patrulea o

să fie cu siguranță mai ușor.

Speriată încotro o ia discuția, pornesc

singură spre scări, gata să o rup la fugă în
cazul în care e nevoie. Subiectul ăsta mă
sperie de fiecare dată, indiferent în ce
mod l-ar deschide. Lui Seth i s-a pus pata,
e clar! Nu mai vrea doi copii, ci patru.
― Naiba face patru copii, nu eu! urlu.
Naiba!

― Patru, Nicole! Patru!

Mă opresc la jumătatea scărilor și îi arunc

o privire peste umăr, înainte să spun
prompt:

― Internează-te la nebuni, iubitule. Te-ai

țicnit de tot.
Mai fac un pas și mă opresc din nou,
uitându-mă lung la peretele din fața mea,
înainte să zâmbesc. Dacă stau să mă
gândesc mai bine, patru nu e un număr
atât de rău.

Sfarsit