București, ora 22:05

Offff… m-am săturat de drumul ăsta! În fiecare zi același program, mă trezesc, mănânc,
mă îmbrac și plec la muncă sau la facultate. Niciodată nu se schimbă nimic, parcă aș fi un cățel
ce-și aleargă coada. Până și prieteni mei m-au lăsat, nu mai ieșim, iar când vreau să le vorbesc,
au tot timpul de împărțit ceva cu partenerii lor de viață. E așa drăguț când vezi cupluri ce ies din
mall ținându-se de mână și cum ele sunt așteptate de niște “ei”. Pe mine însă mă așteaptă decât
lungul drum către campus.
Același ritual, cobor la aeroport și de aici îmi continui drumul pe jos, căci la această oră
nu circulă prea bine traseul care m-ar conduce mai aproape de strada căminului studențesc. Nu
mă deranjează să merg pe jos, de trei ani de zile n-am pațit nimic, deci nici acum nu se va
întampla nimic. Muzica-mi duduie în urechi, azi sunt depresivă, așa ca melodia care ma însoțește
este “Je suis malade”. Trag aer adânc în piept și câteva lacrimi mi se rostogolesc pe obraz… mă
tot gândesc când o să întâlnesc și eu marea dragoste, când sufletul meu se va chinui să-i înțeleagă
absența atunci când nu sunt cu acel EL … atâtea semne de întrebare… atatea resentimente față
de mine, de corpul meu… atâtea frământări că nu-mi pot schimba principiile… și cu toate aceste
gânduri mă îndrept către cămin, către patul meu care îmi oferă căldură și protecție.
Dau colțul și în sfârșit intru pe ultima strada, este o strada posacă, în capătul căreia se află
lumea de jos, oameni săraci care abia își permit o pâine. E abstract cum la intrarea pe stradă vezi
numai blocuri de lux, iar apoi nivelul de trai scade îngrijorător. Campusul nostru se află undeva
la mijloc, în spatele unui liceu. Merg liniștita și prin gălăgia din căști aud niște țipete…
“Nenorocitule… miliardar împuțit!... meriți să mori!...”
Rămân încremenită când văd cum doi oameni bat cu bestialitate o persoană îmbrăcată la
costum. Mă ascund în curtea unei fabrici și urmaresc scena, aș vrea să fac ceva, dar nu știu ce…
de ce nu ripostează, pare un om destul de antrenat…
Deodată unul din atacatori scoate un cuțit,… observ că în stație s-a oprit un autobuz, îmi
iau telefonul îl pun la ureche și încep să strig: “ Hai odată, cât îți i-a să traversezi strada?!?”.
Poziția corpului meu este semi-întoarsă către incident, îl aud pe unul din ei zicând:
“Haide să mergem, frate! Vine lumea! Haide… îi ajunge, nu are rost să folosești cuțitul!”
“Ba da,…” spune celălalt… și în câteva fracțiuni de secundă îi înfige cuțitul în
abdomen… “ Să vedem dacă acum ți se mai pare ca faci bine…”
“Și acum ce facem?”
 “Nu-ți face probleme, dăm cu băutură pe el….”
“Hai odată, nu vreau să putrezesc în închisoare…”
“Stai liniștit, frate… nimeni nu se uită la un bețiv….”
Și fug amândoi de bezmetici, nu știu ce să fac, dar observ cum lumea trece grăbită pe
lângă mine și pe lângă EL… Aveau dreptate, toți au băgat de seamă, mirosul de băutură, dar nu
și faptul că sângera. De ce nu mă pot mișca, de ce nu pot reacționa… Mă întreb dacă mai sunt în
preajmă sau dacă el mai era cu cineva. Scutur din cap și într-un final, mă duc spre EL…respiră
greu, dar încă respiră, îi dau doua palme peste obraz, iar EL deschide ochii.
“Nu suna la 112!”
“Poftim? De ce?... De ce nu?...”
“Nu sun…” și se înecă într-o tuse morbidă, scuipând sânge. L-am întors pe-o parte pentru
a nu se îneca cu sangele ce i se scurgea din gura.
“Ce mă fac eu cu tine?” întreb destul de confuză. Mă uit pentru un moment la el, îi prind
capul între mâini și îl privesc atent în ochii, este pe cale să leșine… îl fac să mă privească și îi
spun:
“Crezi că dacă te sprijini de mine poți merge până în camera mea?”
“Daaa…” îmi răspunde cu greu.
Mă chinui să îl ridic și să-l sprijin de mine, acum urmează un drum anevoios. Mă întreb
ce fac, oare procedez cum trebuie? Unde îmi e capul, ce o să-i spun portarului de la cămin? E un
străin pentru mine, nici măcar nu știu daca e un mafiot sau un om bun… un criminal… deja
aberez...
 Capitolul 1
E luna octombrie, în sfârșit mă mut la camin. Am o camera nouă, am scapat de
monotonia de acasă, am un job și mă tot gândesc că asta e un nou început. Primul an de master,
… așa m-am gândit și în primul an de facultate și s-a ales praful. Trei ani de zile pierdută între
cărți și călătorii posace, pentru că nu ne permiteam luxul de a ne distra prea mult. Buget limitat,
dorința de independență, lucruri banale pentru viața de student!
O am alături de mine pe prietena mea cea mai bună din facultate, Natalia, am decis ca și
următorii doi ani să împărțim aceiași patru pereți. Din păcate însă, camera noastră este de patru
persoane și deci trebuie să conviețuim și cu Rebeca, o tipă de gașcă pe de-o parte, dar pe de altă
parte cu multe maști în componență. A patra persoană, e cineva cunoscut doar din vedere, dar s-
ar putea sa nu împărțim același aer pentru că nu este prea mulțumită de condiții.
Prima noastră dezamagire la vederea camerei, este faptul că paturile sunt supraetajate, așa
că mă aleg cu patul de sus. Nu e pagubă, dar totul trebuie decorat, atmosfera este mult prea rece.
Trec zilele și iată-ne instalate și pregătite pentru cursuri. Ceea ce este mult prea monoton.
Mă simt singură, dar plină de speranță. “E un nou început, ia totul cu calm” îmi tot repet
respicat în minte, dar parca nu funcționează. Cu dragostea e o mare problemă, nici măcar de
partea sexuală nu am o bucurie, fapt datorat problemei virginității. Toți fug de responsabilitatea
asta, deși le repet răspicat că nu o să vreau să mă ia de nevastă după.
Astăzi, după muncă, voi ramâne la cămin doar cu Rebeca, o fată de treabă, dar care se tot
joacă cu baieți. Acum are un “cațeluș” pe care îl tot găsim în cameră în fiecare seară. Mă întreb
ce intrare voi avea, poate o să întrerup un act sexual sau cine știe vreo atingere romantică ?!? Știu
că pare a fi egoism, dar chiar mă întreb ce are ea și eu nu ? Până și la conformație semănăm, dar
cred că mă prind ușor… diferența dintre noi este că Rebeca este caldă și zâmbește suav și
îndrăzneț, un amestec amețitor, pe când eu sunt mai rece ca un iceberg, iar fața mea nu inspiră
nimic mai mult decât indiferență.
Drumul spre cămin e un bun prilej să ascult muzică. Aleg o melodie ritmată “Totul va fi
bine”,și încep să fredonez:
“E, e, e va fi bine…eee va fi bine…” strada e pustie, e vineri, tot poporul e în drum spre
casa părintească sau spre distracție. Mă simt împlinită pentru moment, râd și mă învârt, un vânt
rece de toamnă crează o simfonie printre frunzele copacilor. Gălbui, portocaliu, verde este
fundalul, iar pomi parcă danseaza pe ritmul melodiei mele.
 “Atâta timp cât ești cu mine…inevitabil va fi bine…. “ dansez frenetic și mă opresc în
fața ușii de la cămin. Intru și salut politicos și mă îndrept spre cameră, în momentul ăsta sunt
convinsă că numărul la care stau mi se potrivește, mai exact 9, de la spitalul 9, spitalul de nebuni.
Intru pe ușă cu un zambet larg pe față, care mi se stinge rapid… așa cum bănuiam, Rebeca are
musafiri, dar nu e “cațelușul”, e o bunăciune. Ufff… are abdomenul gol și când mă vede o sărută
rapid pe frunte, se ridică, mă salută și pleacă.
- Buna, Rebe! O nouă cucerire? spun eu pe un ton sarcastic.
- Nu e ceea ce pare! E doar un amic!
- Un amic al naibii de bun! Și nimic, nimic? “Un amic al naibi de bun de pus pe perete și
de realizat un tablou erotic în realitate” îmi scutur capul și încerc să mă întorc la ceea ce ea îmi
spune.
-… nu știu cum de s-a uitat la mine! Miță s-a suparat pe mine, iar eu nu știu cum să tratez
problema. Nu vreau să joc la două capete pentru că nu știu cum va iesi!
Mă uit la ea foarte atent, dar cu greu îmi concentrez atenția asupra cuvintelor ei, după
câteva momente mă concentrez să-i răspund ceva.
- Da, ai dreptate, nu trebuie să-i ai pe amandoi. Încearcă să te gândești pe care îl vrei mai
mult și nu te gandi la viitor, traiește clipa! Ești încă în perioada experimentelor și dacă nu o faci
acum, atunci când!
Nu-mi vine să cred că am spus asta… Hello! Doamna virginitate… ai uitat de principiile
tale, oare tu de ce nu experimentezi !?! Aștepti bărbatul cult, bun la pat și cu ceva bani, pentru că
doar așa îți va dovedi că și-a dorit ceva de la viață. Îmi dau seama brusc că Rebeca vorbește.
-… experimentelor, mă simt la ora de biologie! Nu știu dacă asta îmi doresc! Îl plac pe
Mitza, dar îl doresc pe Cris!
- Cris?
- Da, cel care tocmai a ieșit!
- Aham… scuze, dar nu i-ai menționat numele! sau poate a făcut-o, dar nu am băgat de
seamă. Eram prea shock de ceea ce am scos pe gura.
- Nu-i problema!
Ba este, dacă nu ți-ai dat seama nu prea ascultam ce spui, nu ma interesa prea mult.
Discuția noastră continuă și eu tot pierdută în alte gânduri sunt până la un momendat când plec la
duș și seara se încheie brusc, când capul meu întâlnește perna.
 “Doar un ecou… În viața mea ca un ecou, … glasul tău”
Offff… ceasul deșteptător.. este semn că trebuie să plec la muncă…
Mă ridic din pat, parcă fără nicio vlagă. Azi sunt pesimistă și vreau ca ceva să se
schimbe. Îmi doresc să nu mai fiu nevoită să mă trezesc singură, să nu mai ascult tot timpul
plângerile scumpei Rebeca și să nu mai folosesc nenorocitul de transport în comun! Mă spăl pe
față, mă îmbrac cu câteva articole vestimentare lejere și îmi încep drumul anevoios spre muncă.
Astăzi e sâmbătă, e weekend-ul meu de lucru, dar mă simt fericită pentru că sunt cu două tipe
super de treabă, care mă fac să râd cu lacrimi. Ele sunt Evolet și Bella, le-am cunoscut la câteva
zile de când m-am angajat, când totul mi se părea extrem de plictisitor. Pe înțelesul tuturor, sunt
vânzătoare sau mai modern zis lucrător comercial, la început citeam, stăteam pe net, dar situația
scăpa de sub control și astfel le-am întâlnit pe cele doua “zuze” cum îmi place mie să le zic.
Drumul de azi pare interminabil și încă se mai văd umbrele ploii de aseară. Privesc cum stropi se
plimbă lin pe geamul autobuzului și mă gândesc cum s-ar prelinge pe două trupuri care se sărută
pasional într-un parc pustiu. Îmi revin din visare și zâmbesc, încă mă întreb când va deveni tot
ceea ce visez realitate. Hmmm… da, răsuflu apăsat… probabil și dacă aș avea ceea ce îmi
doresc, tot nu aș fi mulțumită pentru că m-aș plictisi, așa cum mă plictisesc și acum de același joc
pe care îl urmez.
Intru pe ușile mall-ului și sunt singură, încă! Fetele nu ajung niciodată la timp. Îmi
deschid standul, iar apoi încep să le deschid și pe ale lor. Fac asta pentru că știu că și invers ar fi
la fel. Suntem destul de unite, foarte unite, ne ajutăm reciproc și ne sprijinim reciproc. Evolet e o
tipă sexy, dar cu o gură foarte mare. Este cu doi ani mai mare decât mine, dar spre deosebire de
mine ea are o comoară de neînlocuit, un baiețel cârlionțat, cu buze cărnoase și cu o voce suavă ca
de îngeraș. Această Evolet este o îndrăgostită incurabilă, iar idila ei depășeste orice granițe.
Indiferent de ce spune și de ce face eu o iubesc necondiționat. Să trecem acum la rebela noastră
Bella, o super fată, cu ochii albaștri, ce lucesc ca niște aștiri, ca să fac și o rimă, care este tot
timpul plină de veselie și e tot un zâmbet. Rebelă pe dinafară, dar cu un suflet de aur pe
dinăuntru, dar la fel ca și mine, încă își așteaptă prințul, dar și ceva care să o motiveze.
Termin treaba și mă întorc în bârlogul meu, îmi deschid laptopul și stau și verific
corespondența. Simt în spate o prezență și mă întorc…
- Să dea naiba! Mereu mă simți! E Evolet, mereu încearcă să mă sperie, dar niciodată nu
reușește.
 - Normal! Nu te-ai obișnuit deja! și încep să râd.
- Ce faci? La cât ai ajuns azi?
- La și 17, ca de obicei.
Mall-ul se deschide la ora 10, dar noi trebuie să fim la ora 9:30 pentru a deschide standul
și pentru a deschide casa de marcat, fără a ne face clienții să aștepte. Și ce ai făcut ieri?
- Am umblat toată ziua, am stat cu Edward și după am fost prin mall să ne plimbăm. Dar
tu? Nu mi-ai raspuns la întrebare! mă ceartă Evolet încercând să se abțină din râs. Edward este
comoara ei, care o face cea mai bogată dintre noi.
- Bine… ce pot spune… Rebeca are o nouă cucerire și aseară erau amândoi în cameră,
dar când am intrat eu, tipul a luat-o la goană. Ce îți pot spune e că iar m-a pus pe gânduri și…
Suntem întrerupte de o voce caldă.
- Ce faceți fetelor?!?!?
Era Bella, a ajuns și ea în jurul orei 10:15. Mă vede cu o față posomorâtă și se oprește la
standul meu, unde eram cu Evolet.
- Ce ai pațit pasărică?
Asta e alintul ei pentru noi. Oricum mi-ar spune, eu tot o port în sufletul meu.
- Îi povesteam ce am mai găsit prin cameră! Îi răspund eu cu o voce gravă.
- Și de ce ești tristă?
- Nu sunt tristă, sunt mai degrabă geloasă sau pesimistă…
- De ce?
- Mă simt ca și cum aș vorbi cu un copil… și bufnesc în ras. De ce? De ce? De ce?
- Păi dacă ești prea scumpă la detalii. Trebuie să aflu ca să văd cum te pot ajuta.
- Nu există ajutor… e vechea poveste, ea de ce poate și eu nu pot!
- Păsărică… nu dispera… o să vină și rândul tău!
- Da.. poate într-o zi…
Mereu aud aceeași frază, dar cred că toți prietenii mei s-au săturat de stările mele, la fel
cum și eu m-am săturat de răspunsul lor. Terminăm discuția și amândouă se retrag din standul
meu, fiecare urmând să-și vadă de treaba lor. Rămân cu gândurile mele și încerc să mă motivez.
Îmi deschid pagina de Facebook și încerc să mă amuz cu distribuirile de pe wall-uri. Descopăr
astfel picturile minunate ale lui Jack Vettriano, erotica lui mă încântă. Ce-i drept inițial mi se
pare ceva exagerat, dar cuget pentru câteva momente și-mi dau seama că este artă. Așa cum
operele lui Mary Jo sau Sandra Brown sunt considerate desăvârșite, de ce nu ar fi la același nivel
și aceste imagini cu trupuri în acțiune. Natalia mi-a spus cândva: “tu ai numai gânduri porno” !
Ei dragă prietenă nu ești departe de adevăr, căci orice trup masculin aș privi îmi zboară gândul la
ceva sexual. Dau un search pe Google în cautarea mai multor picturi realizate de acest minunat
artist și mă delectez cu simfonia de culori ce pun în valoare trupuri expresive.
- Nu vă supărați?!? Mă puteți ajuta?!?
Mă dezmeticesc într-o secundă și fără să-mi dau seama mă întorc către clientul nervos ce
se răstește la mine.
- Sigur! Îmi cer scuze! Cu ce vă pot fi de folos?
Și așa începem o lungă discuție care parcă nu mai are sfârșit, iar eu îmi tot doresc să se
termine mai repede. Azi nu am chef de nimeni, îmi doream să stau în patul meu cu muzica mea
plângăcioasă și uitându-mă la serialele mele polițiste.
Mă uimește cât de politicoasă pot fi, când de fapt tot ce îmi doresc e să-i dau una în cap
clientului pentru că a picat în momentul nepotrivit, la locul nepotrivit. Scap triumfator din acest
teatru ieftin și mă întorc la gândurile mele.
- Păsărică… ți-ai baut cafeaua? Mergi la o țigară?
E Bella, întotdeauna grijulie! Nu sunt o fumatoare înrăită, ci mai gust câte una atunci
când chiar cad de tot în depresie.
- Nu pisic, n-am băut cafeaua, dar nici nu am chef… aș trage câteva fumuri în schimb…
- Pai hai atunci! Mai stau mult după tine ?!
- Mă ridic acum…
Îmi trag geaca pe mine și o urmez către ieșirea din față. Probabil o să avem o discuție
despre mine, dar și despre ea. Spre deosebire de ceilalți, ea însă mă înțelege pentru că trece prin
aceleași neîmpliniri. De data asta sunt surprinsă să văd cum amândouă evităm subiectul și ne
prefacem că totul e ok și discutăm despre orice altceva decât ceea ce ne doare. Ne întoarcem și
ne despărțim, fiecare mergând în “bârlogul” ei. Evolet vorbește de zor la telefon… mă bufnește
râsul, așa am lăsat-o și când am plecat.
Mă așez în scaunul meu și mă pierd într-o continuă visare. Privesc cum orele se scurg
greoi și parcă totul este fără sens. Îmi doresc doar ca aceasta să fie una din zilele alea proaste, în
care stările noastre se datorează condițiilor meteo. Așa trece încă o zi și mă pregătesc să închid și
să-mi încep drumul spre casă.
 Capitolul 2
Ma tot gandesc ce o sa spun portarului, Dumnezeule… ce este in capul meu, ii simt
corpul din ce in ce mai greu, semn ca isi pierde din ce in ce mai mult puterile. Nu cred ca fac
asta, cum o sa ma descurc, de ce nu ma lasa sa anunt politia sau macar salvarea…
- Ai buletinul la tine? Intreb pe un ton sfios.
- Daaa… Spune cu o voce stinsa.
Doamne ce intrebare pe mine, poate i l-a furat si nici macar nu a simtit. Am capul plin de
ganduri si imi dau seama ca indruga ceva.
- In buzunar… piept…
Ne oprim putin aproape de poarta campusului. Il sprijin de perete si ii desfac sacoul si
bag mana in buzunarul de la piept. Gasesc un portofel cu acte si cu carduri, printre care si
buletinul. Il scot si ii bag portofelul la loc. Din nou ma strapung sute de intrebari…de ce are
portofelul inctatct? de ce are incredere in mine?... Nu inteleg nimic pentru ca traiesc un cumul de
contradictii. Il trag din nou de pe perete si incepem sa mergem.
- Ai grija cand intram ca trebuie sa pari somnoros si turmentat. Ii transmit soptit.
- Siguu…
- O sa ii dau buletinul tau si o sa-i spun ca stai doar o noapte. Maine o sa vorbesc cu
administratorul. Asta daca va mai fi nevoie pentru ca la cum sangerezi nu stiu ce sa cred.
Il simt cum se ofileste langa mine, cat pe aici sa cada si il rezem de un pom de langa
intrarea in camin. Vad cum isi da ochii peste cap si ii inchide. Ii dau o palma zdravana peste fata
si il fac sa tresara.
- Deschide ochii si uita-te la mine! Nu stiu de ce fac asta si nici ce am de castigat, asa ca
te rog ajuta-ma sa te ajut!
Isi deschide ochii si-mi arunca o privire glaciala. Culoarea lor este de un albastru rece ca
gheata, iar parul lui este negru ca abanosul. Cine este EL si de ce mi-a aparut in cale ?!? In timp
ce vad ca a deschis ochii observ urma de sange de la gura. Imi scot de la gat esarfa, o umezesc
putin cu cateva picaturi din sticla pe care am avut-o la mine si incep sa-l sterg incet, incet! Dupa
ce termin de executat aceasta manevra, ii infasor in jurul gatului si putin mai sus esarfa mea,
astfel incat sa-i acopar buzele si incepem ultimi pasi. Incerc din rasputeri sa-i trag pardesiul peste
pata imensa de sange pentru a nu atrage atentia. Deschid usa si intram, nici nu facem doi pasi si
iata garda de fier se arata.
 - La ce camera mergeti?
- La camera 9. Dansul este un bun prieten de-al meu, ma insotit la o petrecere si nu a mai
fost in stare sa ajunga acasa. Va dau buletinul lui. Este in regula?
Imi doresc ca explicatia mea subtila sa fie de ajuns.
- Nu stiu ce sa zic, domnul Lis a spus ca…
- Va rog! Nu-l pot lasa in strada! Va promit ca o sa vorbesc personal cu domnul Lis
maine la prima ora, dar nu prea devreme ca este totusi duminica. Va rog! Nu va face nicio
problema!
-…hmm… nu stiu ce sa zic…
- Va rog!
Ma priveste pe deasupra ochelarilor si isi muta privirea catre el. Il studiaza atenta si
spune.
- Domnul este chiar oboist, ar trebui sa doarma un somn lung si odihnitor! Dar nu uita ce
ai promis! Daca se intampla ceva o sa ai de-a face cu mine!
- Multumesc! Nu uit sunt un om de cuvant!
Las buletinul si ma indrept catre camera noastra. Ce o sa fac… Ajungem in dreptul usi,
scot cheia si descui, ma bucur ca nu e nimeni. Intram si il asez pe un scaun. Ma bucur acum ca
avem un pat liber, scot un cearceaf din dulap si il intind pe patul gol. Iau perna mea si o asez
deasupra cearceafului. Ma intorc la EL si incerc sa-l dezbrac. Ii dau esarfa mea jos, apoi trec la
pardesiul lui… simt mirosul de fier intepator, semn ca hemoragia devine din ce in ce mai intense.
Ii scot sacoul si camasa si dau peste rana, arata oribil si imi dau lacrimile. In acest timp deschide
ochii si-mi sopteste:
- Tudor… suna… meu…
- Poftim?
Ma gandesc petru cateva momente si-mi dau seama ca are si telefon, dar intrebarea e
unde. Incep sa-i caut prin hainele pe care i le dadusem jos deja. Imi dau seama ca ingana ceva si
incearca sa-si duc mana la buzunarul pantalonilor.
- Gata, gata… usurel… am inteles…
Ma aplec si ii scot telefonul s ail caut pe acest Tudor. Surpriza… are parola…
- Hmmm… parola…
- 1704
 - Poftim ?!?
- 1…7…0…4….
EL nu se prinde, dar eu eram stupefiata de faptul ca e ziua mea de nastere. Tastez rapid si
intru in agenda, imi pare ca umblu pe un telefon extraterestru. Cred ca e IPhone 6, dar pentru
mine e ceva revolutionar. Il gasesc pe acest Tudor si il apelez, aud tonul si incepe sa sune. Ma
intreb ce o sa-i spun si cine e el? Cum ma prezint?
- Da, domnule! Raspunde o voce grava, ce inspira un barbat trecut de varsta medie.
- Buna seara! Sunt Sonia Pride si posesorul acestui telefon este grav ranit si refuza sa sun
la salvare. Ma indrumat catre dumneavoastra.
“Posesor”…. Doamne ce mai exprimare!
- Unde va aflati? Vin acum! Nu sunati la salvare.
- La campusul Blue, in zona aeroportului Baneasa.
- Vin acum!
- Stati ?!? Nu veti putea intra, abia l-am bagat pe el! O sa fiu in necaz!
- Nu pot discuta cu nimeni acest aspect?
- Nu, … de fapt de… domnul Lis, administratorul!
- In regula, incerca-ti sa-mi trimite-ti un mesaj cu numarul lui.
- Bine!
Inchid si execut! Ce se intampla cu mine ? Niciodata nu am executat asa usor ordinele. Sa
ne intoarcem la bolnavul nostrum. Imi indrept acum atentia catre pantofi, il descalt usor si ii scot
sosetele. Iau repede lighianul Rebecai si ma indrept catre baie. Ooo da, Rebeca! Oare unde e?
Trebuie sa o sun ca sa stiu la ce ma pot astepta. Las apa sa curga in lighian si imi scot telefonul
din buzunar… ma mir ca mai stiu unde imi este telefonul! Apelez:
- Alo!
- Buna Rebeca! Sunt Sonia! Pe unde esti?
- Aaa scuze, am uitat sa te anunt! Am plecat acasa, imi era dor de ai mei si plus de alta
am nevoie de putin timp de gandire.
Da, da, bla, bla… am un om aproape mort in patul de sub tine, asa ca i-ati tot timpul de
care ai nevoie…
- Am inteles! Pai ne auzim luni daca e… ma bag la somn ca sunt obosita.
- Noapte buna!
 -Pa!
Inchei conversatia cam necioplit, dar ligheanule este aproape plin. Imi bag telefonul in
blugi si cand ies din baie incui si usa, pana acest Tudor va veni. Las recipientul langa pat si ma
indrept catre dulap si scot un prosop curat. Ma intorc si ma asez langa EL. Umezesc bucata de
carpa si incep sa-l sterg usor pe fata, incercan sa-l ating cat mai usor. Incep sa cobor catre rana,
dar pana sa ajung in dreptul ei imi atrag atentia niste cicatrice de pe piptul sau. Ma trece un fior
si pielea mi se face ca de gaina. Cand ii ating cu prosopul pieptul tresare ca ars si ma prinde de
incheietura. Ma sperii si pentru un moment ne privim ochii in ochii. Imi da drumul la mana si imi
continui treaba. Ajung la rana si incep usor sa curat. E destul de adanca, dar nu e singura, ci este
inconjurata pe vanatai ce arata cat de intense au fost loviturile. Il termin de curat si nu stiu ce sa
mai fac. Ii ating fruntea si-mi dau seama ca incepe sa arda, … ce sa fac? Unde este acel Tudor?
Imi amintesc ca am o sticluta cu Betadina pe care am pastrat-o de la peripetiile mele din vara.
Ma duc spre sertarul cu medicament si scot micul recipient. Il iau si-l torn pur si simplu peste
rana, din cunostintele mele de prim ajutor nu este bine sa pui orice material peste o taietura. Ma
duc sa arun apa, clatesc si prosopul si apoi il trec prin apa rece si revenind langa el, il pun pe
frunte. Treaba devine grava pentru ca incepe sa arda din ce in ce mai tare!
Cioc, cioc, cioc… se aude incet in usa. Ma indrept catre usa in graba. Deschid si
protestez…
- Cand aveati de gand sa ajungeti?!?!?
- Imi cer scuze domnisoara! In spatele sau mai intra rapid un domn carunt, cu o mutra
posaca. El este doctoral Rin, iar eu sunt Tudor.
- Buna seara domnule Tudor…, dar cum naiba ati reusit sa intrati amandoi? Dumnezeule,
sper sa nu ajung sa fac naveta!
- Nu o sa ajungeti! Domnul Lis stie de strea firava de sanatate a varului dumneavoastra.
Vaaaarrrr??? Ce tot spune??? Parca as fi intr-un roman SF in care viata personajelor se
schimba in fiecare minut! In timp ce noi purtam aceasta conversatie, doctoral isi examineaza
minutios pacientul.
- Nu sunt vesti prea bune! Se aude o voce pe fundal. Trebuie sa ramana nemiscat pana se
intremeaza. E epuizat si a pierdut mult sange, o sa-l cos aici, dar era bine sa-l mutam intr-un
spital.
- Asta am gandit de la inceput! Zic eu foarte revoltata.
 - Stii parerea lui, Rin!
- Dar cum poate sa decida si cand e inconstient?
- Daca era de acord nu o punea pe domnisoara Sonia in aceasta ipostaza.
- Ai dreptate!
- Hello!!! Sunt si eu aici!!!
- Imi cer scuze domnisoara! Domnul are niste prejudecati legate de spitale si oameni! Ma
surprinde faptul ca a avut atata incredere in dumneavoastra!
- Poftim? Dar cine e EL? Ce am salvat? Sunt in siguranta cu el aici?
- Stati linistita! O sa fi-ti foarte protejata!
- Si cum adica va mirati ca a avut incredere?
- Nu crede in oameni, dare u nu va pot da detalii, daca va supravietui, probabil va va oferi
cateva raspunsuri.
- Cum adica daca va supravietui, trebuie sa supravietuiasca!
- Aveti sange pe bluza, mai bine mergeti sa va curatati, pentru ca eu nu voi putea ramane
mult timp aici. Ma voi duce sa-l conduc pe domnul Rin, apoi voi trece sa mai rezolv cateva
lucruri legate de absenta domnului.
- Si cu mine cum ramane? Cum o sa ma descurc? Am nevoie de schimburi, dar si de
acordul administratorului.
- Cu domnul administrator am rezolvat-o, iar schimburi o sa va aduc…
- Stop, stop, stop… nu stiu daca-mi pot asuma toate aceste lucruri... trebuie sa-l putem
muta!
-Ma tem ca nu! Se aude doctoral Rin. De acum in colo trebuie supravegheat! Mutarea ii
poate aduce o serie de problem grave! Trebuie sa intelegeti un lucru domnisoara, EL nu are decat
doua persoane de incredere pe domnul Tudor si pe mine! Eu lucrez intr-un spital privat si nu pot
lipsi, evident o sa vin in fiecare seara sa-l verific, dar doar atat. In schimb domnul Tudor ii va
prelua toate sarcinile pentru ca este singurul care este in stare sa o faca.
DDDDDDDDDaaaaaaaaaaaaaaa sigur!!! Mai are putin si-mi spune si tu esti un nimeni si
pentru ca l-ai adus aici trebuie sa vezi de el, pe modelul “ce-si face omul cu mana lui”. Presupun
ca fata mea spune tot, caci domunl Tudor ma priveste surprins. Stau putin pe ganduri si raspund
in voia sortie:
- Fie!
 Sunt nebuna… viata lui e un mister, nimeni nu-mi da detalii, are doar doi ameni de
incredere si nu stiu ce va fi in continuare, va supravietui, nu va supravietui…
- Va multumim! Imi raspunde domnul Tudor sfios. Pentru orice problema, ma contactati.
O sa iau telefonul domnului cu mine si o sa salvez numarul dumneavoastra de telefon. Plecam
acum si ma intorc peste o ora cu ceea ce va este necesar.
- Bine! Raspund plina de dispret.
Ii conduc si dupa ce ies incui din nou usa. Ma rasucesc pe calcaie si ma sprijin de usa cu
mainile la spate, las capul usor pe spate si simt cum ating materialul dur din spate. Ce fac? Inchid
ochii pentru cateva minute, apoi ii deschid si ma uit pe tavan.
- Oare ce fac? Doamne,… da-mi un semn…
Imi scot telefonul din buzunar si-l ridic deasupra capului, observ cinci apeluri nepreluate
si faptul ca e ora 1:30. Apelurile sunt de la scumpa mea mama, am uitat sa mentionez ca avem o
relatie stransa. Astazi, mai bine zis ieri, am tot evitat-o pentru ca nu mai vreau sa-mi simta
nelinistea fara sens.
- Fara sens!!! Bufnesc in ras. Acum are mult sens!
Ma uit catre patul nou ocupat si vad un trup fara vlaga, care se prinde de fiecare firicel de
aer. Ma apropii tiptil si vad ca inca arde. Ii iau prosopul de pe frunte si il inlocuiesc cu o batista.
- Ei domnule, acum esti doar al meu!
Rad si-mi dau seama de ce prostie am spus. Ii dau pantaloni jos si il copar cu pilota mea.
Patul meu e de obicei plin de pui de perna, dar acum il voi lasa cam gol pentru ca ma gandesc sa-
i pun pe langa el pana cand voi face si eu un dus si-mi voi face o cafea. Ii asez frumos pe langa
EL, apoi raman cateva momente privindu-I chipul.
- Daca ne intalneam in alte circumstante nici macar nu ma observai!
Ma trezesc eu vorbind.
Ma dezlipesc de langa el si ma indrept catre baie. Mirosul de fier imi devine insuportabil
si in cele din urma cedez, dandu-mi afara tot interiorul. Ma bag in dus si dau drumul la apa
fierbinte. Ma las pentru cateva clipe purtata de aburi si dintr-o data imi amintesc ca am uitat ca
azi, fata de zilele anterioare, ma asteapta cineva in casa. Nu prea viu, dar nici prea mort! Ies din
dus, imi trag pijamalele pe mine si merg langa EL.
- Cred ca am nevoie de o cafea!
“The world is a vampire…”
 - Dumnezeule! E telefonul meu! Un numar necunocut! Alo?
- Am uitat sa va mentionez ca in noaptea asta o sa mai faca febra, o sa trebuiasca sa ii
umeziti buzele si sa ii schimbati compresa de pe frunte!
Era doctoral Rin.
- Am inteles! Inseamna ca nu voi avea o noapte prea usoara… si maine munca…
- Ce munca? Va ramne singur?
- Cum adica ce munca! Ooo, nu pana si eu am uitat complet. Maine lucrez, nu am
inlocuitor! Ce o sa fac? Trebuie sa veniti!
- Nu pot sunt de garda! Iti pot scrie o scrisoare cum ca esti internata de urgenta cu niste
complicatii care nu ne ofera nicio pista pentru vindecare.
- Bla, bla, bla… nu inteleg nimic! Si plus de alta daca raman fara job, cum o sa am bani
pentru viitoarele mele planuri? In caz ca nu constientizati, virgula, am si eu o viata! EL este un
strain!
- Credeti-ma, nu veti regret!
- Cum… si conversatia se termina. Mi-a inchis telefonul! Nu pot sa cred! Domnule EL
esti o adevarata pacoste! Ai face bine sa fi mutabil destul de curand si sa nu-mi ditrugi viata!
Auzi “nu o sa va para rau”!
Vorbesc prin camera, singura, ca o nebuna. Inca nu cred cu ce m-am procopsit! Vreau sa
stiu cine e macar, dar nuuuu nimeni nu da informatii despre el pentru ca au nevoie de acordul lui.
Nu spital, nu politie, nu, nu, nu….
Cioc, cioc, cioc…
Ma trezesc din agonie si din nervi, niste sunete in surdina.
- Buna seara din nou!
- Mai bine zis buna dimineata sau nuuuu mai bine zis prosta dimineata! Ma asculta si pe
mine cineva…, se presupune ca in patru ore trebuie sa ma trezesc sa plec la munca, dar tocmai
am aflat ca o sa fiu in spital pentru ca domnul nu poate fi deplasat.
- Trebuie…
- N-am terminat inca… eu nici macar nu stiu cine este, ce face si de ce nu implica
autoritatile! Stiu doar ca e aproape mort, in patul colegei mele sic a pana nu-si revine nu stiu pe
cine adapostesc!
- Va inteleg perfect, dar..
 - Nu, nu aveti cum sa intelegeti! Am o viata si brusc toata monotonia ei a fost spulberata!
- V-am adus aici toate cele necesare si sper sa intelegeti ca sunteti in foarte siguranta, iar
daca pana atunci cand isi va reveni, veti pierde ceva, va face ca totul sa se resolve. Nu aveti
habar ce om influent este!
Bufnesc in ras!
- Pai tocmai asta e problema mea mare: HABAR NU AM CINE ESTE!
- Toate la timpul lor! Si se intoarce grabit catre usa. Daca mai aveti nevoie de ceva va rog
sa ma anuntati!
- Da, sigurrr…
Raman singura cu EL intr-un final. Aduc un bol cu apa rece ca sa-i pot schimba mereu
compresa de pe frunte. Imi fac o cafea si o savurez incet in timp ce il privesc. Prin minte imi
trece imaginea cu cicatricele de pe piept. Imi dau lacrimile pentru ca simt ca m-am bagat intr-o
mare incurcatura. Am vrut un tumult de evenimente in viata mea, dar dintr-o data, pentru o
singura persoana, pe care culmea nu o cunosc, se schimba totul. La fiecare 10 minute ii schimb
compresa, cand simt ca ma ia somnul observ ca i-am lasat hainele ravasite pe birou. Iau pantaloni
si ii asez dupa dunga, apoi ii pun pe spatarul unui scaun, imi indrept apoi atentia catre sacou si
cand ii indoi gulerul, mai ceva sa-l scap.
- ERMENEGILDO ZEGNA1!!!!!!!!!!!!!!
Ma trezesc tipand prin camera.
- Dumnezeule! Cine esti?
Ma asez pe parchetul rece de langa pat si-mi las capul pe spate pana cand salteaua imi
devine perna, iar in crestetul capului simt cum trupul lui arde pe sub asternut. Ma uit catre bec si
am senzatia ca adorm. Imi ridic capul si ma intorc pe-o parte si ajung aproape de bolul cu apa, ii
schimb compresa si apoi ma asez cu capul pe brate, ca o pisicuta ce sta cu boticul pe labute. Intr-
un moment de neatentie ma afund intr-un somn profund si …

1
Marca foarte scumpa de costume barbatesti, pretul unuia ajungand si la suma de 1970 de Euro.