COPERTA COLECŢIEI : TUDOR JEBELEANU

ROMULUS COJOCARU

POVESTE
DE DRAGOSTE
ROMAN

1988

Editura Eminescu
BUCUREŞTI. PIAŢA SClNTEII 1
 1

Cobor din tren. Scap de căldură şi transpiraţie. Nu

mă grăbesc. Sînt pe peron. Pun geam antanul jos. Toată
averea mea a încăput în el. Privesc oamenii : unii co­
boară, alţii urcă, îm brăţişări, lacrimi, alte coborîri, alte
peroane, alte lacrimi.
Fericirea mă înăbuşă. Trag aer cu nesaţ în piept. Să
fie numai o iluzie ? Nu ! Nu este o iluzie ! De cîte ori
sînt fericit îmi ream intesc de tata. De tata, ţăranul din-
tr-un sat din cîmpia Dunării. Culmea, numai cînd sînt
nefericit mă gîndesc la mama. Am douăzeci şi patru de
ani şi sînt judecător în acest oraş. Repartiţia o am în
buzunar. îm i vine să mă trag de mînecă să revin la reali­
tate. Gata. Aprind o ţigară şi iată-m ă îm păcat cu mine.
Trenul porneşte. Fac spre tren cu mîna. Cui ?
Eu, Dorin Popescu, fiu de ţărani, sînt pe peronul unei
gări şi nu ştiu încotro să-mi îndrept paşii. Nu cunosc pe
nimeni în acest oraş. Mai mult, nici nu i-am pronunţat
numele vreodată.
Şi ce num e banal am. Popescu. Şi pe deasupra Dorin.
Dacă cineva deschide un catalog, luat la întîm plare, e
imposibil să nu dea peste cel puţin patru Popeşti. Dar
de ce Dorin ? Niciodată tata nu mi-a spus. Mama îmi
spunea să-l întreb pe tata. Rîdea şi nu-m i răspundea la
întrebare.
Acesta e chipul fericirii mele. Aşa arată fericirea. Eu
sînt fericit şi gîndesc că mă nurtiesc Popescu.
O tînără se împiedică şi căzu peste geamantan. Alerg
spre ea. îi întind mîna. îm i apucă mîna şi se ridică. Tre­
sar uluit cînd îi văd faţa. E înspăim întător de frumoasă.
Nu pot să scot o vorbă. Ea mă priveşte insistent. Simt

5
 eu ar vrea să mă audă vorbind. S-a dus pe apa sîmbetei
fericirea mea. îi iau geam antanul şi i-1 duc lîngă gea­
m antanul meu. Bag m îna în buzunar, scot portofelul şi
îi întind repartiţia. în timp ce citeşte îmi vine să-mi dau
cu ceva în cap. O gafă mai m are ca asta nici că se putea.
Miroase de la o poştă a laudă. îm i întinde bucăţica de
hîrtie şi începe să rîdă. Rîsul ei e o muzică pentru u re­
chile mele. Nu am auzit pe nimeni pînă acum să rîdă aşa
de cum să zic, da, muzical. Nu muzical că e u rît cuvîntul,
urît. Da, am găsit. Să rîdă atît de frumos. Cuvîntul fru ­
mos e atît de universal, încît te scoate din toate încurcă­
turile.
— Şi eu sînt repartizată tot în acest oraş.
Ah ! această frum useţe vorbeşte. O privesc cu atenţie.
Să fiu mai reţinut... Ne privim. Sînt sigur că arăt destul
de pleoştit. Ce impresie proastă am despre mine. Unde
e fericirea mea ? Pe ce uşă a ieşit ? Unde eşti fericire ?
De ce, domnişoară îmi izgoneşti fericirea ? De ce neliniş­
tea a pus stăpînire pe mine ?
— Ce facem, aşteptăm alt tren ?
Mă ruşinez. încerc să iau geam antanul meu cu o mînă
şi al ei cu cealaltă. Cum vine vorba, să mă încadrez între
geamantane.
— Ce faci, dragă Dorine ?
îmi spune pe nume. Ce nume frumos am. Dintr-o dată
numele meu sună extraordinar de frumos.
— Du-te, Dorine şi caută un getax. Eu răm în de pază.
O zbughesc spre uşa pe care scrie ieşire. într-adevăr
găsesc un taxi. Vorbesc cu şoferul. îi ofer un avans de
25 lei. Şi refuză.
Tînăra frum useţe îmi zice :
— Fiecare să-şi ducă geamantanul. Ca melcul cochilia.
Tot tim pul îmi ia înainte. Pînă acum eu sînt un mut.
Şoferul ne întreabă :
— Unde să duc pe doamna şi domnul ?
Izbucnim amîndoi în rîs. Auzi, doamna şi domnul...
— Păi unde, la hotel, zice ea.
— Da, la hotel, zic şi eu.
— La care ?, întreabă şoferul, aranjîndu-ne bagajele
în portbagaj.
Şoferul deschide portiera şi luăm loc pe bancheta din
spate.
 — Dorin, dragule, ce fericită mă simt în acest conce­
diu, tu nu ? şi-mi face cu ochiul.
Extraordinar cum inventează, zic :
— Nu fericită, dragă, ci ultrafericită. Uiţi şi tu pen­
tru o clipă de cratiţe şi linguri, de bucătărie, scumpo.
Na, aşa îţi trebuie. îm i vine să rîd în hohote.
— Lasă, dragă, nu te îm păuna aşa, că, dacă socotim
bine, în ultim a lună numai tu ai spălat vesela. Nu m-ai
lăsat să fac nimic.
Rămîn cu gura căscată. Cine o fi individa din stînga
mea.
Şoferul opreşte maşina. Sîntem în faţa hotelului. O
clădire cu m ulte etaje. Coborîm. Mă apropii de şofer şi
plătesc.
întorc capul. Domnişoara, doamna, însă, îşi duce gea­
m antanul spre intrarea în hotel. O urmez. Se duce la un
fotoliu şi se aşează. Mă aşez şi eu pe cel alăturat.
Tăcem. Privesc covorul. îm i aprind o ţigară.
— Pe mine nu mă serveşti, zice m ustrător.
— Iartă-m ă, zic şi-i întind pachetul de Carpaţi fără
filtru.
— Nu fumez.
— Aceasta este ţigara pe care o fumez eu.
— Nu sînt fumătoare, domnule judecător. Nu am în­
cercat niciodată să fumez şi nici nu am de gînd să încerc.
— Do ce „domnule judecător14 ? Era mai frumos Dorin.
— Eu cînd trec la chestiuni serioase schimb tonul.
Adică nu mai glumesc...
O întrerup aproape nervos.
— Şi asta a fost o glumă ?
— Nu. Acum e o glumă.
— Şi ce să înţeleg.
— Sîntem două persoane care ne-am cunoscut prin-
tr-o întîmplare. Cum s-ar spune întîm plarea ne-a jucat
festa. Ne-a apropiat. Apropiindu-ne descoperim că sîntem
străini de acest oraş. Mai descoperim că sîntem reparti­
zaţi îh acest oraş. Tu judecător, eu altceva.
— Ce? zic, întrerupînd-o.
— Ce, mă întrebi ? Ei bine tocmai aici doream să
ajung. Şi iată care e dorinţa mea, rugăm intea mai bine
zis. Deocamdată nu doresc să-ţi spun cine sînt şi unde
lucrez, unde sînt repartizată, unde voi lucra. Deocamdată

7
 vom locui l.i hotol pînă ne vom găsi locuinţe. Pînă ne
v »r li r<*|).wti/,;ite. Parcă e o lege care zice că absolvenţi­
lor vi li se repartizeze locuinţe. Tu ca ju rist o ştii mai
hlnc i i mine. Eu îţi voi spune Dorin, iar tu îmi vei
pune Megaluza.
Cum, cum ? Nu înţeleg.
- Me*-ga-lu-za.
Dar ce nume mai e şi ăsta.
— E numele meu.
— Cel de pe buletin.
— Nu. Cel de pe buletin e altul. Şi tocmai aici e
<> mică încurcătură. Dacă răm în la hotel înseamnă să-mi
fio înregistrat numele. Şi eu ţin să nu-m i fie cunoscut.
— De cine ? întreb ca un năuc.
— De tine.
— De ce ?
— De ce, de ne ce... Nu doresc să-mi cunoşti nu­
mele. Ba mai m ult nici unde lucrez. P entru tine sînt
Megaluza. A tît şi nimic mai mult.
— Dar ce nume e ăsta ?
— E numele meu. Sînt cunoscută sub acest nume.
— Miroase a conspiraţie. Parcă am fi în paginile unei
cărţi de la sfîrşitul veacului trecut.
Rîd în hohote.
Megaluza se încruntă. Iată, o şi numesc Megaluza.
— Pe m ulţi îi cheamă Ion şi pentru alţii sînt Nelu,
ori Ionuţ. Maria e Meri, ori Mari. Eu sînt Megaluza.
încep să rîd. Zic :
— E nume de turcoaică ?
Ochii ei migdalaţi încep să-i sclipească ciudat, iar
pleoapele să prindă un uşor trem ur. îm i vine să în-
genunchi în faţa ei şi să o rog să mă ierte.
— Iartă-m ă.
— Sîntem înţeleşi. Da ?
— în ce sens ?
— Că nu te vei interesa la recepţie nici azi, nici
mîine, nici niciodată să afli cum mă cheamă şi unde
sînt repartizată. Dă-ţi cuvîntul !
Mă grăbesc să-mi dau cuvîntul. Vocea îmi vibrează.
— Pe stradă, dacă cumva mă vei întîlni, nu mă vei
opri şi nici nu mă vei saluta şi nici nu vei face vreun

8
gest din care să rezulte că mă cunoşti. Indiferent că voi
fi singură, ori însoţită de cineva.
Parcă ceva moare în mine. Parcă nu pot să mai
respir.
— Eşti căsătorită ?
— O, nu dragă Dorin. Nu-mi place să fiu acostată
nici chiar de prieteni pe stradă, înţelege-mă.
— Te opreşte o rudă, o colegă...
— E cu totul altceva.
— Megaluza, ce să cred ?
— Să crezi că pentru tine sînt altcumva şi altcineva.
Să mergem la recepţie pentru camere. Mai întîi tu.
O ascult. Merg la recepţie. Sînt un om norocos. Găsesc
cameră. Spun că sînt cu o colegă. Ultima cameră e a
ei. Stau liniştit pe fotoliu şi fumez. Megaluza îşi com­
pletează fişa de recepţie. Cine să fie Megaluza asta. îmi
vîjîie capul. Să fie o tânără căsătorită cu un ins în
vîrstă şi acum caută o aventură ? O, nu, nu, de o mie
de ori nu. Atunci de ce acest secret ? Cine e, totuşi ?
Cît e de frumoasă. U ite cum întorc bărbaţii capul
după ea. Sînt cineva, dacă această femeie frumoasă e
cu mine. Fie cine o fi pe mine nu mă interesează.
— Fumează-ţi ţigara şi să mergem fiecare la camera
lui. Ce num ăr ai ?
— 454, îi răspund rîzînd.
încruntă din sprîncene.
— De ce rîzi ?
— Fiindcă tu ai camera 455.
— Să am încredere în cele discutate şi stabilite ?
— Absolut, zic silabisind cuvîntul. Erau ultimele
camere libere. Fuseseră reţinute pentru doi tovarăşi de
la M inisterul Industriei Uşoare. Aşa mi s-a spus la re­
cepţie. E firesc să rîd, nu ?
Cît e de frumoasă. în faţa frumuseţii nu găsesc cu­
vîntul ori cuvintele care să o exprime.
Această zeiţă stă liniştită în fotoliu şi aşteaptă să-mi
fumez ţigara. Eu fumez cu indiferenţă. Fără grabă. Le­
neş. O veşnicie aş sta pe acest fotoliu lîngă Megaluza.
— Megaluza, mă aud zicînd. Vrei să facem un tur
de recunoaştere a oraşului ?
— Gînd la gînd cu bucurie, scumpul meu Dorin.
— Numai scump, fără Dorin.

9
 Se prinde în joc.
— Da, scumpule.
— Atunci să mergem în camere, scumpo.
— Peste zec£ m inute coborîm.
No îndreptăm spre lift. Scoate limba la mine în
oglinda din lift.
Rîdem fericiţi.
Deschid geam antanul şi-mi aleg o cămaşă în carouri
pe care o port peste pantalonul bej care e puţin şifonat,
îmi fac un duş şi mă bărbieresc în m are viteza. F re­
donez o melodie. Mă privesc în oglindă şi-mi fac cu
ochiul şmechereşte. îmi plac. Sîntem o pereche potri­
vită. Acum fie vorba între noi : nici eu nu sînt de ici
de colo. Vorba profesorului meu de dreptul familiei, Tu-
dor R. Popescu, care spunea cam aşa : un bărbat bine
trebuie neapărat să fie înalt şi brunet. Eu sînt un băr­
bat bine, adică înalt şi brunet. Mai m ult am fost curtat
decît am făcut curte pînă acum. Eu am rămas cu men­
talitatea ţăranului. Intîi treaba şi pe urm ă nevasta. Întîi
să învăţ şi să term in facultatea şi pe urm ă însurătoarea.
O gîndire simplă, dar gospodărească.
Cobor cu liftul. Merg spre fotoliile noastre. Mă aşez.
Aprind o ţigară mai m ult din reflex. Nu-mi cred ochi­
lor. O văd pe Megaluza ! E îm brăcată într-o rochie de
culoarea celui mai senin cer. P ărul scurt îi e dat băie­
ţeşte peste cap. La urechi are prinse mici tortiţe de aur.
Rochia e m ulată pe corp, proeminenţele scoase în re­
lief. Nu vulgar. Ci oarecum, discret. Mă ridic şi fac cîţiva
paşi în întîm pinarea ei. îm i întinde mîna. I-o sărut.
Ţin buzele m ult pe mîna ei. Nepermis de mult.
îm i zice rîzînd :
— Ce faci ?
Rotesc privirea. în hol e o mulţim e de lume. Mega­
luza îmi vine pînă la umăr. Nu, mai sus puţin. Pînă la
bărbie. Sînt cu un cap mai înalt decît ea.
Ii ofer braţul şi ieşim din hotel. Mergem pe strada
hotelului. E un bulevard lung, plantat cu castani. Pe
stînga şi dreapta trotuarului sînt rînduri de castani.
Oraşul e pe malul Dunării. Mergem încet. Doar ne
plimbăm. Eu merg şi inima îmi bate de parcă ar fi un
eal care aleargă pe o cîmpie imensă. Dar inima Mega-
luzei ? Ce face inima Megaluzei.

10
r
Megaluza, ce-ţi fa<ce inima ?
! — Trăieşte, dragule...
— Dorin.
— Nu, numai dragule.
La o intersecţie ne schimbăm direcţia. Trecem pe
lingă vitrine aranjate cu gust. Ne vedem chipurile. Ne
oprim în faţa unei librării. Auzim :
— Sînt o pereche superbă.
Cineva îi spune unui altcineva cu chelie şi cu oche­
lari cu ramă de aur.
Megaluza roşeşte de plăcere. Eu trem ur.
— Megaluza.
— Da.
— Ce zici ?
— Simt că aceasta e una din zilele mele frumoase
din scurta mea viaţă.
— Eu zic altcuînva. Acest moment.
— întocmai. îm i venea să-i sărut obrajii bătrînicii
aceleia.
Mergem tăcuţi pe străzi. Eu nu mai văd nimic. Uit
cu totul de Megaluza. Aş vrea să fiu cu ea pe uliţele
satului meu. Să mă vadă tot satul. Nu pe mine, a nu,
ci să o vadă pe Megaluza. Care mă duce docilă de braţ.
Care mai bine zis se sprijină de braţul meu. Cel puţin
aşa pare. Aşa lasă să se înţeleagă. Parcă de cînd lumea şi
păm întul am fi împreună. Şi mai cu seamă aş vrea să mă
vadă fosta mea învăţătoare Maria Penga, care cu greu
l-a convins pe tata să mă dea la liceu. în fiecare vacanţă
îi duceam flori şi-i mulţumeam. Acum e moartă. A m urit
acum doi ani. Atunci am plîns pentru prim a oară de
cînd ajunsesem tînăr în toata plenitudinea cuvîntului.
— Dorin, cred că ne-am rătăcit.
— Ce spui, Megaluza.
— La ce te gîndeşti ? Nu-mi răspunde. Sînt sigură
că te gîndeşti la părinţi. Sigură, fiindcă şi eu mă gîndeam
la părinţi. Părinţii mei trăiesc în tr-u n sat.
— Şi ai mei. Sînt ţărani. Ai tăi ?
— Nu ! Te rog m ult să nu mă mai întrebi nimic în
legătură cu persoana mea. Lasă-mă să-ţi spun eu ce cred
că trebuie să-ţi spun. Nu te întrista. Din cîte ţin minte
am făcut o conversaţie, ori pact, în acest sens. Da ?
— Să mergem la hotel.

11
 — Mie îmi e foame.
— Mie îmi e o foame de lup. Eu sînt lupul care a
m încat Scufiţa Roşie.
— Ori iezii lui Creangă.
— Era să te întreb ceva.
— Ce ? întreabă-m ă ! *
— Eşti profesoară de Limba română ?
— Aş fi vrut, dar n-au v ru t părinţii.
— Şi eu aş fi vrut, dar nu a v ru t tata. Zicea că
dacă nu fac dreptul el nu-m i dă bani. Şi am făcut dreptul.
Bineînţeles că am fost bursier.
— Nu mă îndoiesc.
Trecem pe lîngă oameni fără să-i vedem, fără să le
acordăm atenţie. Ne vorbim aproape şoptit. Tremur.
Simte că trem ur. îmi strînge uşor braţul. Sînt încordat
la maximum. Şi gura sim t că se încleştează. Acesta este
un oraş grozav. Cel mai grozav din ţafă.
— Ce-ai spus ?
— Nimic.
— Nu se poate. Cum nimic. Ai spus că acesta e cel
mai grozav oraş din ţară.
— Megaluza, eu...
— Taci. Te rog .să taci.
— Trăim aceleaşi clipe. Aceleaşi cuţite ni se înfig în
inimă. Sufletul respiră tinereţe şi dragoste prin toţi porii.
— Megaluza.
— Da !
— Lasă-mă să-ţi spun de o mie de ori Megaluza. Nu
de o mie de ori, ci de un milion de ori, de milioane
de ori.
— Te las, dar să-mi scrii numele nu să mi-1 pronunţi.
Oare aceasta să fie iubirea ? Căldura aceasta care
pleacă de la inimă prin tot corpul. Şi acest nod care ţi
se pune în gît. Şi gura care ţi se usucă. Şi acest trem ur.
Şi aceste cuvinte banale spuse ca pe nişte formule sacre
de cine ştie ce învăţat din antichitate. Oare aceasta să
fie femeia vieţii mele ? Aceasta cu adevărat e femeia
pe care o caut de cînd mă ştiu. Şi iată că am găsit-o
căzută peste valiză pe un peron de gară.
— Megaluza, Megaluza, Megaluza...
— -Dorin, Dorin...
Rîdem fericiţi.

12
 Intrăm în hotel. întreb pe portar unde e restaurantul.
— Du-te şi caută o masă. Te voi găsi. Urc pînă în
cameră.
Mă supun ca un mieluşel. Găsesc cu uşurinţă, după
indicaţiile portarului, restaurantul. Un ospătar mă ia în
prim ire şi mă conduce la o masă. îi spun că îmi aştept
logodnica. îm î întinde o listă să o consult. Bineînţeles
după ce mă întreabă dacă dorim să servim masa. E şi
cazul, fiindcă deja e întuneric afară şi ora tocmai potri­
vită pentru cină. Consult lista lăsată de ospătar.
. — Iată-m ă Dorin.
Ridic capul. Megaluza ia loc la masă. E de nerecunos­
cut. E rujată, uşor fardată. Şi-a schimbat rochia. Acum
are una de culoare închisă. Pare-m i-se că e un grifer.
E încinsă într-un cordon îngust care are o cataramă nea­
gră de abanos.
— Servim masa cu o singură condiţie : Să plătim
pe din două. Altfel mă supăr. Auzi, mă su-păr.
Desparte ultim ul cuvînt în silabe ca să-i dea im por­
tanţă. V rînd-nevrînd mă supun dorinţei ei. Nici nu mă
dau banii afară din casă. Tata mi-a trim is cîteva sute
să am pînă la prim ul salariu. Megaluza e formidabilă.
Ghiceşte totul. Nu ghiceşte, ci ştie. Ei, m are lucru să
bănui că un absolvent nu are bani cînd nici tu nu ai,
fiind tot ca şi el absolventă şi fără bani.
Mă priveşte întrebător.
— Să plec de la masă ?
— Nu. Plătim pe din două. De acord.
Fac semn ospătarului să vină. îi comand două frip­
turi de porc cu salate şi bere. După ce pleacă zic :
— Toată lumea consultă lista de bucate şi sfîrşeşte
comandînd veşnica frip tu ră de porc ! Ospătarul ştie şi
zîmbeşte...
— Eu cred că a zîmbit deoarece ai comandat bere
fără să mă consulţi şi pe mine. Poate că beau vin. Poate
un citro...
Simt că roşesc. încerc să mă ridic de pe scaun. Mă
opreşte cu un gest.
— Stai. Beau bere. Ar fi o greşeală să mergi după
ospătar.
Se lasă o tăcere apăsătoare.

13
 — Glumesc, Dorin. îmi place berea. Să-l rogi pe
<'Spătar cînd toarnă în pahar să facă spumă. Eu să beau,
si spuma să-mi rămînă puţin pe buze. Da ?
Dau din cap, semn că aşa voi face.
— Dorin, spune-mi ceva despre părinţii tăi. Mai întîi
despre mama ta.
Tresar. îmi iubesc nespus de m ult părinţii. Da, îi iu­
besc. Toată viaţa m-am m îndrit că sînt fiu de ţărani,
că părinţii mei sînt ţărani. Ziceam de cîte ori aveam
ocazia că blazonul meu e un lan de grîu cu maci prin
el. Chiar să-i facă plăcere să mă asculte povestind des­
pre mama mea, ori despre tatăl meu ? Şi, în definitiv,
de ce să nu-i povestesc cîte ceva din viaţa părinţilor
şi, fireşte, din viaţa mea, a satului în care m-am născut.
Satul are o viaţă a lui. O viaţă veşnică. Satul trăieşte
cît ţara, veşnic ! Satul e ţara, o bucăţică din ţară. Voi
bea bere şi voi povesti ce-mi va trece prin minte. Co­
legii îmi spuneau că povestesc minunat. Cînd mă apucă
dorul de satul meu, satul în care m-am născut.
îmi scutur capul. Megaluza pare emoţionată. Nu pare,
ci e chiar emoţionată. Oare cine o fi această Megaluză ?
Această fiinţă care cere să-mi deschid porţile sufletului
pentru ea. îmi e dragă. Am impresia că s-a născut pentru
mine. îi mulţumesc pentru naşterea ei. O privesc în
adîncul ochilor. Nu clipeşte. îm i întinde o mînă. O iau
şi o duc la buze. O ating mai m ult cu respiraţia.
— E o ordine a fiinţei mele rînduită de nici nu ştiu
cine. Mai întîi satul, şi hăt tîrziu, oamenii lui, lumea
lui, lumea care a trăit odată, care trăieşte acum. Legen­
dele lui, poveştile lui, întîm plările oamenilor care au
trăit dem ult-dem ult tare dem ult şi care se povestesc şi
acum. Ai impresia că s-au petrecut acum o lună. Nu e
un elogiu pufos. E o realitate. Fiecare sat are o legendă,
adică un început. Şi în legendă e un bob de adevăr.
Devin sentimental...
— Te ascult. Vorbeşte.
— Mama ? Prim eam cu regularitate scrisori de la
mama cît am fost elev şi student. Eram într-un fel obli­
gat să-i răspund. îmi scria pagini întregi de caiet. Ştie
să scrie drept numai pe pagini de caiet liniate. Toate
scrisorile aveau acelaşi titlu. Adică : Dorine, copilu meu.
Litera d o scria cu literă mică. Tot cu literă mica scria

14
 şi litera c. Acum, aici e aici. Litera r o scria cu literă
mare. Iar grupul de litere ine tot cu litere mici. O naivi­
tate monumentală. Scria despre neamuri, ce fac, ce au'
păţit, despre vecini, porci, oi, vacă, despre cutare şi
cutare din sat, cine cu cine s-a însurat. Cum a m urit
boul cutăruia um flat de lucernă. Da ! Mama a învăţat
două clase primare. Să scrie şi să citească silabisind. Dar
nimic nu o împiedică să fie un filozof. O filozofie sănă­
toasă, aparte, poate primitivă, o filozofie a omului sim­
plu. Să respecţi şi să iubeşti pe cei din jurul tău. Nu
am auzit-o niciodată vorbind de rău pe careva. Şi mulţi
m eritau să fie arătaţi cu degetul. îi apăra într-un fel pro­
priu. Că ce-a făcut a făcut un om ; că aşa e omul făcut,
adică să mai şi greşească. Megaluza nu pot, nu ştiu ce
să-ţi mai spun despre mama, ori despre tata. Ai trăit
la ţară Megaluza şi cred că ştii cum e ţăranul. Sim t că
obosesc vorbind. Obosesc pur şi simplu. Obosesc din
dorinţa de a spune dintr-o dată tot ce ştiu despre ţăran,
eu fiul de ţăran, eu ţăranul care încă mai sînt şi care
voi mai fi.
Megaluza îmi mîngîie mîna.
— Megaluza, nu eşti obosită ?
îmi surîde trist. De ce e tristă ? Oare de ce să se
fi întristat ?
— Şi eu am copilărit într-u n sat, Sînt şi eu ţărancă
poate mai m ult decît eşti tu. Nu te insult. Eu niciodată
nu am spus-o. Şi de ce să o spun ? Cui ? Şi de ce ?
De ce ?
— Păi să se ştie, îi zic aproape tăios.
— Cei care vin de la ţară ştiu, iar cei de la oraş nu
pot să înţeleagă deplin ce e cu Mioriţa ori Meşterul
Manole. Nu mă înţelege greşit. Basmele, m iturile vorbesc
în locul nostru, al nostru, al ţăranilor. Al meu şi al tău.
Nu sînt obosită. E ceva molatec care mă înfăşoară ca o
mantie, ca o înserare.
îşi consultă ceasul-brăţară.
— E puţin trecut de unsprezece, adică douăzeci şi
trei.
Rîde. Rîd şi eu. U it pentru o clipă de ţăranii mei,
adică de noi ţăranii. Şi Megaluza e o ţărancă.
— Dorin, dragule, cred că o să ne înţelegem m inu­
nat. Simt. Bucuria o să ne însoţească pretutindeni.

15
 Observ un tînăr clătinîndu-se venind printre mese.
Sînt sigur că vine spre masa noastră. E la un metru.
Pune o mînă pe um ărul Megaluzei. Simt că mi se urcă
sîngele în cap. Tîmplele îmi zvîcnesc.
— îl iubeşti pe moacă ăsta ?
Dau să mă ridic să-l pocnesc. O spătarul care obser­
vase totul şi care era în spatele meu îşi pune mîinile pe
umerii mei şi zice :
— Staţi liniştit.
Apoi se adresează insului :
— M înă-scurtă, calmează-te, şi lasă consumatorii în
pace.
— Păi nu vezi, nea Mişule, ce gagică mişto are găi­
narul ăsta.
Simt o plăcere diabolică să-l pocnesc pe acest beţiv
peste gură. Ar fi penibil. Ar fi culmea. Frumos debut
al judecătorului Dorin Popescu în acest oraş. Cetăţenii
de la mesele vecine se impacientează.
— A nunţă careva miliţia.
— Să vină miliţia.
Beţivul zice :
— Unul e M înă-scurtă în oraşul ăsta şi ăla sînt eu.
îm i place de puichiţă şi pace. Vreau să i-o suflu lu’
ăsta. Bă cară-te că nu prea pot să-mi ţin mîna din cot
şi poate sare şi te ia ospătarii cu făraşu’ dupe covor.
Tremur. Megaluza mă strînge de mînă. Mă roagă cu
ochii să fiu calm.
P rin tre mese îşi fac apariţia doi miliţieni. E xtra­
ordinar, dar repede au şi sosit. Cine să-i fi anunţat ?
Prim ul îl prinde de mînă. Cel de al doilea ni se
adresează. Nu apuc să răspund că un cetăţean de la
masa vecină zice :
— A vorbit foarte jignitor dumnealor. Eu nu aş fi
p u tut să mă abţin şi-i dădeam cu scaunul în cap.
— Ce vorbeşti, bă, zice beţivul.
— Auziţi, tovarăşe locotenent, cum vorbeşte. Mă ia
cu bă.
Locotenentul ni se adresează :
— Depuneţi plîngere ?
Zic încet :
— Sînteţi deja sesizat. Continuaţi ancheta pentru in­
fracţiunea de ultraj la bunele moravuri.

16
 — Sînteţi jurist.
— Da, şi îi întind repartiţia.
După ce o citeşte zice : 1
— Dînsul e judecător. E repartizat în oraşul nostru.
Acum a absolvit facultatea.
— Au, fire-aş eu al dracului să fiu peste cine dădui.
Precis o să iau trei coţi.
Ospătarii se uită la mine ca la o minune. Megaluza
are lacrimi în ochi.
— Vă rog să-l luaţi. Doresc să se term ine odată
această poveste tristă.
Subofiţerul îl ia şi-l duce spre uşă. Ofiţerul mai în-
tîrzie puţin. îi spun :
— Cred că ar fi bine să-i încheiaţi un proces-verbal
de contravenţie şi cu asta basta. Cred că ar fi mai bine
aşa. Nu doresc să se facă discuţii în legătură cu per­
soana mea.
— Aveţi dreptate, tovarăşe judecător.
Mă ridic în picioare şi îi strîng mîna ofiţerului de
miliţie care se prezintă : •
— Mircea Pîinişoară.
Salută şi pleacă. Toate privirile consumatorilor sînt
îndreptate spre masa noastră. Megaluza zice :
— Stranie întîm plare.
Nu o contrazic. Are dreptate. Şi cînd mă gîndesc
că de mîine încolo voi mai avea de a face cu astfel
de specimene, parcă îmi vine să mă urc în prim ul tren.
Rîd.
— De ce rîzi ? întreabă Megaluza.
— Fiindcă mi-a venit un gînd năstruşnic. Să pără­
sesc oraşul cu prim ul tren, fiindcă de azi încolo obiectul
muncii mele vor fi dosarele şi în dosare sînt faptele oa­
menilor. Ale unora ca M înă-scurtă acesta.
— Numai trădătorii fug de pe cîmpul de luptă. Ori
tu nu eşti un trădător.
— Tocmai din această cauză rîdeam. Megaluza, m er­
gem la culcare ?
— Da, însă cu o condiţie.
— Care ?
— Să mai stăm zece minute.
Fac semn ospătarului. Se apropie cu grabă. Şi cu nota
de plată. O avea pregătită. O întind Megaluzei. Scoate

17
 bani din poşetă. Scot şi eu bani din portofel. Respectăm
. convenţia. Pe faţa ospătarului citesc mirarea.
7 — Nu sîntem soţ şi soţie, zic. încă nu.
\ — Şi pînă atunci fiecare cu bugetul lui, ţine să com­
pleteze Megaluza.
Ospătarul pleacă. încerc să-i prind mîna Megaluzei.
Ea şi-o retrage repede.
— Nu mai eu am dreptul să te mîngîi, tu, încă nu.
Stranie femeie mai e şi această Megaluză, această ne­
cunoscută.
— Te ascult. Deja au trecut cele zece minute.
— Tot timpul avem minutele în faţa noastră. Te gră­
beşti ? Eu nu ! Vrei să scapi de mine ?
— Niciodată. Toată viaţa aş vrea să stăm împreună.
— E o declaraţie de dragoste ori o cerere în căsătorie.
— Da !
Acest „da“ sună metalic. Mă înfior. Megaluza mă pri­
veşte speriată de-a binelea. Ospătarul se apropie de masă.
— Doriţi ceva ?
— Nu.
Pleacă ofensat.
Megaluza se ridică. Mă ridic şi eu. Ne îndreptăm
spre ieşire. Ajunşi în hol zic :
— Mă duc să iau cheile de la recepţie.
în cîteva m inute sosesc. Ne urcăm în lift. Ajunşi în
dreptul camerelor, care sînt una lîngă alta, ne oprim. Me­
galuza introduce cheia în broască. Deschide. Se întoarce
pe jum ătate spre mine şi-mi spune :
— Noapte bună !
Nu apuc să-i răspund că uşa se închide. Rămîn sin­
gur... Deschid uşa camerei mele şi intru. Aprind lumina.
Mă trîntesc îm brăcat în pat. închid ochii. Lumina mă
deranjează. Dar îmi e greu să o sting. Sînt sfîrşit, obosit,
extenuat.
Cine eşti, Megaluzo ? De ce această întorsătură ? Cu
ce să fi greşit. Se pot naşte sute de întrebări la care nu
pot să dau un răspuns cît de cît plauzibil. Nu pot să
dorm. Voi încerca. Am metoda mea simplă de a adormi.
Mă imaginez că tai lemne, ori că merg printr-o pădure,
ori să joc baschetbal. în cîteva m inute sînt adormit. Dar
cine să-mi stingă lumina ? Mă întorc într-o parte. în fe-

18
Iul acesta nu-m i mai cade direct pe faţă. La ce să mă
gîndesc ? Ah, da ! Sînt cu capra la păscut. Nu, nu. Nu
se poate, cu capra mă duceam cînd eram mic. Trebuie să
fac ceva de om matur. Am găsit. Sigur că da. Sînt într-un
car şi mîn boii. Carul e încărcat cu saci. Merg la moară
la Oprişor. Boul •'de cea e mai leneş. Se lasă pe tînjali,
Greul îl duce cel de hăis. îl lovesc cu biciul pe cel de cea
să tragă cu inimă la jug. De ce să ducă greul cel de hăis.
Cu mine nu-i merge. Se văd primele case din satul Drin-
cea. După Drincea urmează Oprişorul. Ia să mănînc ceva.
Parcă am brînză şi pîine într-u n săcui. Mănînc. E bună
brînza cu pîine cînd îţi e foame. Beau şi o gură de apă
dintr-o ploscă. Ar fi fost mai bun vinul decît apa. Dar
de unde vin cînd în ploscă c apă...

Camera de hotel e lum inată puternic de soare. E în

partea de răsărit. Da, sînt într-o cameră de hotel. Ime­
diat îmi aduc am inte de Megaluza. Nu ştiu ce să fac. Să-i
dau un telefon ori nu. Limbile ceasornicului arată ora
nouă fără un sfert. Am dormit tun. Şi pe deasupra şi
îmbrăcat. Mă spăl pînă la brîu. Apa rece îmi face bine.
Mă înviorează. Pantalonii nu sînt chiar aşa de şifonaţi.
Probabil că nici nu m-am întors prin somn. îm i îmbrac
aceeaşi bluză cu carouri. Ridic receptorul şi cer telefo­
nistei camera vecină. Aud telefonul sunînd. Sună, sună.
Telefonista îmi spune că nu răspunde nimeni. Probabil
că o fi plecat ocupantul, ori ocupanta. Ies din aparta­
ment. Iată-m ă le recepţie. Cercetez holul. Fotoliile pe
care am stat noi sînt libere. Holul mi se pare pustiu şi
imens. Cît un stadion. Mă duc plouat spre recepţie să
predau cheia apartam entului. Recepţionera, nu cea de
aseară, ci alta, îmi surîde profesional şi îmi întinde un
plic.
— Colega care a fost de serviciu ieri mi-a dat această
scrisoare. I-a fost dată de o doamnă, aseară înainte să

19
 plcce cu un domn şi o doamnă care au venit şi au luat-o
de la hotel.
— Mda... zic şi mă îndrept spre ieşire.
Fac cîţiva paşi pe sub castani. Mă aşez pe o bancă.
Respir adînc, să mă liniştesc. în sfîrşit, deschid plicul şi
scot o bucăţică de hîrtie pe care citesc : „Dragule, te voi
căuta. Megaluza." Rup plicul, bucăţică cu bucăţică. Me­
galuza asta e piaza rea a mea. A apărut tocmai cînd cre­
deam că sînt cel mai fericit om din lume. O individă s-a
distrat o după masă cu un individ şi acel individ eram
tocmai eu. Atenţie, flăcău ! Vîr biletul în portofel şi por­
nesc pe bulevard în jos, adică spre tribunal. Aseară, cînd
m-am plimbat cu Megaluza în jos, am rem arcat o clădire
impozantă care avea o firm ă şi pe care scria „Tribunalul
Judeţean..."
Calc hotărît şi cu încredere. în definitiv m-am simţit
bine şi tot nu aveam cum să-mi petrec după-amiaza şi
seara. M-am sim ţit bine lîngă o femeie graţioasă şi cu
gesturi afectuoase. Mă gîndesc la acele strîftgeri de mînă.
Parcă într-un ungher al sufletului simt ceva care mă de­
ranjează. E acolo o certitudine care parcă înţeapă. Zice
că e imposibil ca Megaluza să fie o femeie care a jucat
teatru. Şi încă un teatru atît de ieftin. De trei parale.
In tru în curtea tribunalului. Simt de această dată
cum îmi bate inima de emoţie. în clădirea din faţa mea
voi lucra. în curte sînt flori şi brazi în partea din stînga.
Lume multă. Urc scările. în sala paşilor pierduţi lume
multă. îm pricinaţi şi martori. Un zumzet continuu. Parcă
ar fi albine uriaşe. Uşile sălilor de judecată se deschid si
aprozii strigă nume. Clădirea are două etaje. La primul
etaj e procuratura. Urc la prim ul etaj. Citesc pe uşi. „Ju­
decători", „Preşedintele judecătoriei”, „Judecători", „Sec­
ţia civilă", „Secţia penală", „Preşedinte judecătorie",
„Preşedinte Tribunal Judeţean". Aici trebuie să intru.
Zăbovesc puţin. Diferite persoane trec grăbite pe lîngă
mine. Bat la uşă. Intru. O încăpere largă. Un birou în-
tr-un colţ. în birou o femeie. Salut. Zic :
— Sînt repartizat judecător la acest tribunal. Doresc
să vorbesc cu tovarăşul preşedinte.
Mă priveşte cu interes.
— Vă aşteptăm de azi-dimineaţă.

20
 Pune degetul la buze semn că trebuie să vorbesc mai
încet. Apoi arată spre o uşă. înţeleg ce însemnează aceste
gesturi. Să nu audă şeful ce vorbim.
— Aseară aţi fost victim a unei agresiuni. Tovarăşul
preşedinte s-a mîniat.
Se ridică de la birou şi se îndreaptă spre uşa preşe­
dintelui pe care o deschide şi intră. Imediat apare şi mă
pofteşte să intru.
Calc cu emoţie. Parcă mă strecor prin uşa întredes­
chisă de secretară. Intru într-o încăpere largă. în dreapta
o masă lungă. De o parte şi de alta scaune aşezate în or­
dine, adică aliniate perfect. Un birou în partea stîngă.
Un ins, care e precis preşedintele tribunalului. Se ridică
în picioare şi-mi întinde mîna peste birou. Are ochi sfre­
delitori, ochi care îi joacă în orbite, care nu se odihnesc
o clipă măcar. Ba nu, acum se fixează asupra mea. Simt
că sînt străpuns de aceşti ochi. Preşedintele e un om nici
înalt nici scund. E bine proporţionat. Are frunte înaltă
şi părul puţin albit pe la tîmple.
— Bine ai venit judecător Popescu Dorin.
Formidabil, îmi ştie numele. Păi sigur că da. Neferi­
cita întîm plare mi-a scos numele în faţă.
— Sînt m ulţum it de dumneata. Ai dat dovadă de
calm şi tact. De dim ineaţă m-a inform at comandantul
miliţiei.
îl ascult pe preşedinte. încă nu-mi veni rîndul să
spun un cuvînt.
— Se obişnuieşte pe la noi că atunci cînd vine un
nou judecător să fie prezentat viitorilor colegi, procurori­
lor şi avocaţilor.
Intră secretara.
— Da !
Cînd o fi chemat-o ? A apăsat pe vreun buton al so­
neriei ? !
— Anunţă-1 pe Udrescu, să strîngă la el în cabinet
pe judecătorii care nu sînt în şedinţele de judecată să le
prezint pe noul nostru coleg.
Secretara dispare.
— Unde ai absolvit facultatea ?
— La Bucureşti...
Iată că vorbesc pentru prima dată.

21
 — Mă bucur. Cei care âU absolvit facultatea în Bucii-1
reşti şi Cluj zic celor care au absolvit facultatea în Iaşi
că ei nu sînt absolvenţi de facultate, ci de şcoală juridică.
O glumă, fireşte ! Şi eu cu mulţi ani în urm ă am absolvit
facultatea din Bucureşti. Cîţiva colegi sînt cadre didac­
tice, profesori. Sînt sigur că îi cunoşti.
Secretara îşi face apariţia discret şi face un semn
afirm ativ din cap. Urmez pe preşedinte. Trecem prin co­
ridoare largi şi lungi. Intrăm în biroul preşedintelui ju ­
decătoriei. Cîţiva judecători şi judecătoare sînt prezente,
îi num ăr numaidecît. Cinci judecători şi patru judecă­
toare.
— Vă prezint pe noul vostru coleg Dorin Popescu.
Deja îl cunoaşteţi din auzite. Mă refer la întîm plarea de
aseară.
Dau mîna cu fiecare judecător. Judecătoarelor le să­
ru t mîna. Fiecare îşi spune numele, dar nu reţin nici unul.
— Vă las. Preşedintele judecătoriei Udrescu te va în­
druma. încă nu m-am prezentat. Mă numesc Grigore
Dragu.
Părăseşte încăperea. La fel şi judecătorii şi judecă­
toarele. Rămîn eu şi preşedintele judecătoriei Udrescu.
Mă pofteşte să iau loc pe un scaun din faţa biroului său.
Mă execut. Şi cer permisiunea să aprind o ţigară. Văd
scrum iera pe birou cu chiştoace în ea. Semn că e fumător,
îmi permite. Aprind ţigara. îşi aprinde şi el ţigara. Fiecare
cu ţigările lui.
— Colegii sînt minunaţi. Stăm cam prost cu spaţiul.
Cred că ar fi bine să stai în încăpere cu Viorel Răduţ.
Dau dispoziţie să instaleze un birou. De fapt de dimi­
neaţă am discutat cu el această problemă şi a fost de
acord. îmi spunea mereu că nu-i place să stea singur
într-o încăpere. El urăşte singurătatea. E un om minunat.
Un bun coleg şi un judecător bine pregătit. Ai ce învăţa
de la el. în facultate se învaţă abecedarul, aici, în prac­
tică se învaţă cum se citeşte şi vorbeşte în toate limbile.
Cred că mi se înţelege această metaforă. Mă scuzi.
Iese din birou. Rămîn singur. Privesc în jur. Pe, birou
mulţime de dosare. Sînt zeci şi zeci de dosare aşezate
unul peste altul. îşi face apariţia preşedintele Dragu.
—r Te rog să mă scuzi. Uitasem. Să mergem să te
prezint procurorilor şi avocaţilor.
 Intrăm în birourile procurorilor. Sînt prezentat. Strîn-
geri de mînă. Urări de succes în cariera de magistrat.
Avocaţii sînt strînşi într-o sală mare cu imense dulapuri
pe lîngă pereţii doldora de cărţi. Se văd prin sticla de la
uşi. O masă lungă cu serviete aruncate în dezordine pe
ea. Alte strîngeri de mînă. Sînt dus în biroul preşedinte­
lui Colegiului de avocaţi. Un ins între două vîrste înalt,
brunet, cu părul pu rtat tinereşte spre frunte cam rebel,
îi reţin numele. Romulus Bălteanu. Preşedintele Dragu
mă duce înapoi în biroul preşedintelui Udrescu care la
rîndul lui mă duce înapoi în biroul vicepreşedintelui Ră-
duţ, birou care va fi şi al meu.
— Acesta e biroul la care vei lucra, îmi spune pre­
şedintele Udrescu şi îmi arată un birou simplu. Este aşe­
zat faţă în faţă cu biroul vicepreşedintelui Răduţ.
— Vă mulţumesc.
— Eu te las. Am atîtea pe capul meu. Vicepreşedin­
tele Răduţ este în şedinţă de judecată. Ia o carte de pe
biroul lui şi citeşte. Ori plimbă-te pe coridoare, ori intră
într-o sală de judecată şi asistă la judecată. Azi atît. De
mîine vei intra în probleme. îţi voi aduce la cunoştinţă
ce ai de făcut. în două-trei zile vei căpăta o garsonieră
într-un bloc din apropierea tribunalului. Pînă atunci vei
sta la hotel.
Rămîn singur în birou. Mă aşez pe scaun la biroul
meu. Iată-mă şi pe mine ajuns cineva. Cineva care are
birou. Vorba aceea : unde e tata să mă vadă, adică să
vadă cine a ajuns fiul său, puiul de ţăran. Of, păcătoasa
asta de inimă cum mai pulsează, cum bate de repede. îi
simt bătăile în auz. Parcă sînt bubuituri. Am învăţat ani
de zile cu sîrg să pot sta la acest birou ca un suveran
pe tron. E banală comparaţia. Suveranul moşteneşte tro­
nul, pe cînd eu am muncit de cînd mă ştiu.
Uşa se deschide şi apare un ins rotofei îm brăcat în
robă. E urm at de alt ins tot îm brăcat în robă. Sînt sigur
•că e vicepreşedintele Răduţ. Cînd mă vede se luminează
la faţă şi se apropie de mine cu mîna întinsă.
— Bravo, omule. Am auzit că eşti om de milioane.
După ce că haimanaua aia ţi-a insultat prietena ai rugat
pe ofiţer doar să-l amendeze. Păi se poate ? ! Mîine poi-
mîine se trezeşte un m agistrat bătut în mijlocul străzii.

23
 Ţi-1 prezint pe judecătorul Curelaru. Cu el formez com­
pletul de judecată.
‘J udecătorul Curelaru pleacă din birou. Rămînem sin­
guri. Vicepreşedintele Răduţ îşi ia scaunul şi trece în
faţa mea, la biroul meu. Se aşează pe el şi-mi zice :
— Mie să-mi spui aşa : nea Răduţ. Da ?
— Bine, nea Răduţ.
— Mă, tu pari un tip interesant. De dimineaţă cum
am auzit întîm plarea prin care ai trecut cum mi-am şi
m anifestat dorinţa să stai cu mine în această încăpere.
Mie nu-m i place singurătatea. Eu şi cînd lucrez vorbesc.
Dar să am cu cine. Dacă nu am cu cine fluier. Dacă nu
fluier ascult muzică la aparatul de radio. Uite-1 pe birou
în spatele dosarelor. E un aparat mic, dar al dracului de
bun. Are toate undele şi e foarte silenţios. Cine era,
domnule, femeea aceea frumoasă care te însoţea ?
Roşesc. Ce să-i spun ?
— Nu ştiu cine e. Am întîlnit-o la gară. Am luat ca­
mere la hotel. Una lîngă alta. Am servit masa împreună.
Ne-am culcat fiecare în camera lui şi azi-dimineaţă am
găsit acest bilet într-un plic.
Deschid portofelul şi-i întind biletul. 11 citeşte şi în­
cepe să rîdă în hohote. Rîde de vibrează ferestrele.
— Măi frate dar ageamiu mai eşti. Eşti un fleţ. Du-te
frate şi află cum o cheamă. Stai puţin. Dau eu un telefon
la hotel şi aflu cine e în trei timpi şi trei mişcări.
Se îndreaptă spre birou. Ridică receptorul şi cere la
inform aţii num ărul de telefon al hotelului. Âpoi cere
recepţia şi se informează cum se numeşte persoana care
a. ocupat camera 455.
— Cum ? zice nenea Răduţ.
Lasa receptorul pe furcă şi .începe iar să rîdă. Şi rîzi
şi rîzi.
— Dorine dragă, află că s-a dat drept sora ta, a ju ­
decătorului Dorin Popescu. A scris negru pe alb numele
şi prenumele : Maria Popescu şi alte bazaconii. Mă, fe­
meia asta ori te iubeşte, ori trebuie dată în urm ărire pe
ţară ca escroacă. De fapt a comis şi infracţiunea de fals
în acte publice.
— Nu cred să fie o escroacă. Are motivele ei să nu
spună cine e. E frumoasă ca o zînă. Eu cred că Ileana
Cosînzeana a fost frumoasă ca ea.
24
I
— Ce nume : Megaluza. Dar să ştii că e frumos.
Aduce a nume spaniol, ori mexican. Mă, mexicana asta
<i ta e o femeie şi jum ătate. Să nu-ţi scape dacă e sinceră,
însoară-te cu ea. Uite aşa îmi spune mie acum inima. '
Dar dacă o fi căsătorită, sau a fost ? Uf, uite cum mă
încurc în sfaturi, în păreri. Fii cavaler şi nu o întreba
cine e şi de unde vine. Bineînţeles, dacă apare. Atunci nu
« escroacă. Am făcut o greşeală că am dat telefon. Mă,
cuvîntul e cuvînt. Ţi l-ai dat şi ţi-1 respecţi. Şi zici că
era frumoasă ?
— Ca o zînă.
— Mă, tu o iubeşti. Şi de ce să nu o iubeşti ? Ce, tre­
buie să treacă un secol ca să te îndrăgosteşti ? Dragostea
te păleşte într-o secundă. De dragoste şi pojar nimeni
nu scapă. Ai făcut pojar ?
— Cînd am fost mic. •
'— Dar dragoste ? Adică ai fost îndrăgostit lulea. Să
bati cîmpii, să vinzi cai verzi pe pereţi, hai spune.
’— Nu !
— Ei bine, atunci acum eşti îndrăgostit. Şi ştii de ce.
Uite de ce ! îţi face plăcere să discutăm despre ea. Am
j dreptate. Nu te ruşina. Spune-i lui nenea Răduţ adevărul
că poate te aju t cu un oftat.
îmi place enorm nenea Răduţ. E formidabil. E teribil.
E grozav. E nemaipomenit. E, cum mai e ? Nu ştiu cum
mai e. E de toate.
— Unde mănînci ?
Salt din umeri.
Se repede la telefon. Face un num ăr şi-l aud zicînd.
— Eu sînt dragă. Te pup. Avem oaspeţi la masă. Un
tînăr. Coleg. Da, judecător. E boboc. Absolvent. Cum ?
Sigur că da. Se înţelege. îm i place de el. Stă cu mine în
birou. Ce faceeee ? Gata te pup.
Pune receptorul în furcă.
— îm i spune să te iau mai încet. Să nu-ţi scot sufle­
tul cu întrebări şi nici să nu te mitraliez cu vorbele mele,
cam o sută pe minut. Nevastă-mea e o comoară. E profe­
soară de chimie. Are m inte organizată, fixă, după for­
mule. Sîntem căsătoriţi de şaisprezece ani şi nu ne-am
certat niciodată. De ce. Nu prea mă bagă în seamă în
sensul că, eu vorbesc m ult şi multe, de toate, dau fel de
fel de soluţii, iar ea face tot ce ştie. Şi face bine. Adică
25
micile noastre necazuri le rezolvă bine, cu luciditate cum
ar spune un coleg de-al nostru, judecător, Bezdechie
Jean.
Vorbeşte, gesticulează, se mişcă în jurul biroului,
mută un dosar din loc în loc. Se aşează pe scaun, se ri­
dică, iar se aşează. Poartă părul cu cărare în partea
stingă. Faţa îi e ovală, cu buze cărnoase şi sprîncene
groase, ca două cozi de rîndunică. Sînt sigur că această
faţă nu se uită îndată, adică acest om rotofei, dar puţin
înalt.
Continuă să-mi pună fel de fel de întrebări. Răspund
prom pt şi răspicat. înţeleg de pe figura lui că e m ulţum it
de răspunsurile primite. îmi pune întrebări în legătură
cu mine.
— Gata, bate palma. Şi eu sînt fecior de ţăran.
Vine la mine cu mîna întinsă şi dăm mîna.
— Românul s-a născut la ţară. Dacă nu are pe tată-
său ţăran, a fost bunică-său, ori cu precizie străbunică-
său. Eu ştiu că prea am idei de ţăran şi nu mă pot des­
părţi de ele. Odată cînd l-am supărat pe Dumitrăşcuţă,
de altfel judecător foarte capabil, mi-a zis Răduţ Tără-
noiu. Bineînţeles că im ediat a venit un coleg şi mi-a spus.
L-am dat afară din birou. Parcă eu nu ştiu că sînt exa­
gerat. Mă fac că uit de industrie, de fabricile din oraş,
din toată ţara, dar zic ce, mă, nu sînt muncitori de la
ţară, ori părinţii lor. Ocolesc prim ejdia cu abilitate, atunci
cînd nu am dreptate pe deplin.
Sună telefonul, nea R ăduţ răspunde. Pune pe birou
receptorul şi părăseşte încăperea.
Mă gîndesc cu groază la tim pul de după masă, de
seara. Ce o să fac diseară. Dar mîine după masă, dar în
toate zilele ?
Intră în birou nea R ăduţ însoţit de unul din judecă­
tori care mi-a fost prezentat de preşedintele Dragu. Vor­
beşte la telefon. Nu-1 aud ce vorbeşte. Nu mă interesează.
Eu mă gîndesc la ale mele. Iată că îmi vine în minte Me­
galuza. Devine o obsesie. Cum să scap de ea, de această
obsesie, viitoare obsesie. Simplu. Găsind-o. Cum ? Toate
problemele au o soluţie. Pînă la urm ă se va găsi soluţia
şi în problema Megaluza.

26
 3

Mă ruşinez gîndindu-m ă că pînă acum nu prea am

mîncat atîtea feluri de mîncare la o masă şi destul de
sofisticate. Am mîncat mîncare pregătită de mama, şi pe
la cantine de liceu şi facultate. Plus armata. O mîncare
«tas.
Doamna Olimpia, nevasta lui nenea Răduţ, e grozavă,
a servit fel de fel de gustări, precum şi m încăruri şi dul­
ciuri. Mă m ir cînd a avut timp să le pregătească. E profe­
soară şi încă n-au început şcolile. Deci, tim p suficient
pentru bucătărie.
îmi vine să rîd şi mă abţin. E normal să fie atît de
rotofei nea Răduţ. Cu aşa o gospodină poţi atinge suta
de kilograme în două-trei luni. Sînt un caraghios. Omul
mă invită la masă, e ultra-om, e super-om şi eu caut pete
în soare. Ruşine din partea mea.
Doamna Olimpia parcă e un jongleur de circ, aşa de
rapid mînuie farfuriile şi farfuriuţele, cuţitele şi paharele
şi păhărelele.
Acum bem vin alb. Un vin sec lăudat de nenea Ră­
duţ. Zice că l-a cum părat direct de la o cramă vestită.
De la Corcova. Eu nu mă pricep la vinuri. Nu sînt băutor.
Nu simt nevoia. Trec şi luni de zile fără să beau o sticlă
de bere ori un pahar de vin. Nici tata nu bea. însă bu-
nicu-meu „stingea", cum îi plăcea lui tata să zică de cîte
ori îl vedea cherchelit. Vorbea vrute şi nevrute cu cine
se nimerea. Dacă nu găsea om, vorbea cu animalele din
curte ori cu păsările. Mie îmi făcea o plăcere deosebită
să-l aud cum vorbeşte cu cîinele. îl întreba de sănătate,
dacă ştie cine îi e mamă, tată, dacă îi mai trăiesc fraţii.
Ciinele parşiv, îl privea în ochi şi din cînd în cînd îl lă­
tra. Se bucura bunicu-meu cînd îl auzea lătrînd tare mult.
Credea că e înţeles de cîine şi îi aducea un codru de pîine
ori mămăligă drept recompensă pentru inteligenţa lui.
Pe cîine îl chema Caizăr. Nu ştiam pe acele tim puri sem­
nificaţia acestui cuvînt. Auzisem slugile unui boier din
comună cum strigă la cîine şi mi-a plăcut şi l-am pus şi
eu prim ului căţel cînd a făta t căţeaua Pipiţa. Dar de ce
îmi vin astea în minte acum ? De ce ?

27
 Nea Răduţ îmi toarnă vin în pahar.
ii mulţumesc. Rîde în hohote.
— De ce să-mi mulţum eşti ? Păi eu să-ţi mulţumesc.
Nevastă-mea ca ori şi ce femeie, a i să vezi tu cum sînt
femeile cînd îţi vei pune verigheta pe deget, nu-i prea
place să mă vadă că beau mai m ult de trei, hai patru
pahare. De m încat mă îmbie, insistă, dar de băut...
îmi place limbajul simplu al lui Răduţ.
— O să-ţi găsesc o fată plăcută, domnule ! Profesoare
sînt destule. Numai la şcoala mea sînt vreo trei. Plus alte
şcoli din urbe. Profesoara are cel m ult cinci ore pe zi
şi gata programul. Se poate dedica familiei cu uşurinţă.
Să-ţi iei' domnule o soţie profesoară şi în prim ul an să-ţi
facă un copil. Ce bine să ai copii la tinereţe.
Nea Răduţ se lasă pe speteaza scaunului şi pronunţă
numele Megaluzei fără grai, adică fără sonor. Ca surdo­
muţii. Pune degetul la buze, adică să fiu mut, apoi pen­
dulează degetul semn că e interzis să vorbesc ceva faţă de
doamna Olimpia. Secretul doar fiind al nostru.
— Vă mulţumesc doamnă Olimpia pentru intenţie.
Dar vă m ărturisesc cu sinceritate că încă nu m-am gîndit
la însurătoare. Deocamdată sînt un începător, sînt urt
novice, un nou angajat, un nou repartizat. Acesta e sta­
tu tu l meu. Nici locuinţă nu am...
— Cuuum, zice doamna Olimpia, ţuguindu-şi buzele..
— Dragă, e ca şi cu locuinţă. Ştii cum se rezolvă to­
tul cînd preşedintele Dragu promite. Dar nu e vorba de-
promisiunea lui, ci legea zice că tinerilor absolvenţi să
îi se repartizeze spaţiu locativ. în două zile va avea lo­
cuinţă.
— Deocamdată va face contract şi va cumpăra strictul
necesar în rate.
Se îndreaptă cu faţa spre mine şi zice :
— îţi dăm noi bani în avans şi ni-i dai cînd vei
avea. Da ?
Cum să le mulţumesc acestor oameni pentru atîta dră­
gălăşenie, omenie. E banal spus cuvîntul mulţumesc.
Mă ridic în picioare şi întind mîna spre doamna Olim­
pia. îi sărut mîna. Simt o lacrimă că se rostogoleşte pe
obraz spre bărbie. Parcă arde.
— Dă noroc Viorele cu domnul Dorin, ce mai stai_

28
 Formidabilă femeie cum ştie să mă scoată din în­
curcătură.
— Hei drăcie, unde să însemn, că auzii şi eu odată
pe nevastă-mea că-mi zice să beau.
Doamna Olimpia iese din sufragerie.
— Mă, să ştii, soţia mea e de aur. E un unicat. Păi
ce, nu am ştiut eu de cine să mă îndrăgostesc şi să fac să
se îndrăgostească de mine ? E o poveste încurcată, cum
să zic, povestea căsătoriei noastre. Odată o să ţi-o poves­
tesc. O să rămîi cu gura căscată ca la dentist. Ieşi emo­
ţionată din cameră. Cred că acum e plînsă. O mişcă ges­
tul tău omenesc, sincer. Ba o impresionă şi lăcrămioara
aceea parşivă care îţi alunecă pe obraz. Mă, să nu fii
cumva un actoraş că îţi mănînc zilele. Iţi repartizez cele
mai grele dosare. Nu acum, ci cînd vei avea drept de ju­
decată şi semnătură, peste şase luni după ce vei fi supus
unei testări la minister. Ce crezi, nenicule, că e uşor să
îm părţi dreptatea ? Trebuie chibzuinţă, prudenţă, atenţie.
Totul trebuie cîntărit în cîntarul dreptăţii ca la farmacie.
Fii atent că nu glumesc. E vorba de libertatea oamenilor,
de bunurile oamenilor, de valori materiale. Punct. Gata
cu vorba despre slujbă.
Mă simt m inunat, repet, în casa acestor oameni de
ispravă, binevoitori. Trebuie să plec. Deja e întuneric
afară.

Rătăcesc pe străzi. Pe străzile pe care am mers cu

Megaluza. Le recunosc cu uşurinţă. O caut printre oa­
meni. Ştiu că nu o voi întîlni, dar o caut. Nu regret că
am întîlnit-o. Inima parcă era un canar, cînta. Acum tră ­
iesc această nelinişte care totuşi e binefăcătoare. Ce aş
fi făcut acum dacă nu ar fi fost Megaluza ? Sînt sigur că
aş fi fost la un cinematograf. Pînă cînd mi-aş fi făcut prie­
teni ar fi trecut timp. Noroc însă cu nea Răduţ. Mi-a
întins mîna tocmai cînd aveam nevoie de un prieten. Nu
o mînă mi-a întins, ci mîinile amîndouă. Un om ca acest

29
Răduţ nu se uită cu uşurinţă şi nici nu se găseşte pe
toate drumurile.
Întreb la recepţie de cîteva ori dacă nu există un me­
saj pentru mine. Recepţionera ridică din um eri profesio­
nal, dar mă priveşte cu m ultă curiozitate. Probabil că e
inform ată despre telefonul prim it de la nea Răduţ, de că­
tre colega ei, de dimineaţă.

Mă culc şi încerc să adorm. Mă simt obosit. Mi-o re­

amintesc pe Megaluza. Elegantă şi surîzătoare îi simt
mîna cum îmi atinge mîna. E fierbinte. îi simt suflarea.
O simt pe ea cum se apropie de pat.

Of, zilele astea cum trec. Nici nu ştiu cum au zburat

patru zile. Mi se pare un secol. Ori patru secole. Am in­
trat zilnic cîteva ore în sălile de judecată. Am luat loc
pe banca avocaţilor şi am asistat la desfăşurarea procese­
lor, judecarea proceselor. E un amalgam în capul ineu.
Una e teoria şi alta e practica. în teorie se spune că un
m artor e interogat de judecător. Că m artorul e obligat să
spună numai şi numai adevărul. Dar de aici pînă a şti
întregul dosar şi ce trebuie să spună m artorul cînd şi
unde se ascunde o parte din adevăr, ori îl alterează. Şi
cîtă răbdare trebuie să aibă un judecător. El pune între­
barea şi m artorul răspunde cu totul altceva. Judecătorul
Curelaru întreabă pe m artor de unde e, adică localitatea.
M artorul trecut bine de şaizeci de ani răspunde simplu,
firesc : din satul meu. în sală se aud rîsete. Judecătorul
trebuie să stăpînească sala. Chiar dacă s-ar spune cea
mai trăsnită absurditate, el nu trebuie să zîmbească.
Dacă judecătorul zîmbeşte, asistenţa din sală, aceea care
aşteaptă să le fie judecate cauzele ori aceea care sînt
m artori ar rîde în hohote.
Femeia de serviciu conduce pe o tînără în biroul meu.
Sînt singur.' Nea Răduţ are zi de dactilografiat. Dictează

30
dactilografiei hotărîrile. O privesc pe tînără. Are în jur
de 25 de ani.
îi răspund la salut. îm i întinde un plic mare şi zice :
— M-a trim is Megaluza. Vă rog să nu-m i puneţi în­
trebări că nu voi răspunde. Eu păstrez consemnul în
sfinţenie.
Gura îmi e uscată. Nu pot să scot un sunet. Sînt con­
vins că tinerei îi e milă de mine. I-au roşit obrajii. De
milă ? De ruşinea ruşinii mele ?
— îi voi spune că nu m -aţi întrebat nimic. Că sînteţi
un om care îşi respectă cuvîntul dat.
îi mulţumesc în gînd pentru aceste cuvinte care vin
în ajutorul meu, care fac. să-mi prind graiul, să-mi vină
vocea.
— Vă mulţumesc. îi mulţumesc că şi-a adus am inte
de mine.
— O, tot tim pul îmi vorbeşte de dumneavoastră. Sîn­
teţi răutăcios că o bănuiţi pe nedrept de uitare, că uitarea
a cuprins-o. Nu-mi c permis să spun mai mult. Rămîneţi
cu bine.
— Altceva.
— Atît.
Părăseşte biroul înainte ca eu să fac un pas. Am p li­
cul în mfnă. Iau loc pe scaun şi-l deschid. Cîteva file, în­
gălbenite de vreme, sînt prinse cu un bold. Sînt scrise
cu tuş roşu. Lîngă acele file vechi, se observă cîteva
scrise pe coaie noi. E scrisul Megaluzei. îi cunosc de-a-
cum scrisul. De cînd cu biletul lăsat la recepţia hotelului.
Citesc cu lăcomie :
„Dragul meu, Nu-ţi explic de ce am părăsit hotelul
fără să te anunţ. Sînt convinsă că mi-ai înfierat compor­
tarea. Odată, poate că va fi şi acest odată, o să-mi dai
crezare. Pînă atunci acuză-mă. Eu nu mă apăr. Filele
îngălbenite de vreme nu le distruge. Te rog. Au povestea
lor. Greşit povestea lor, ci poveştile lor.
Fratele tatălui meu era preot într-un sat învecinat
cu satul în care m-am născut eu. Peste casa lui s-a
abătut o m are nenorocire, aproape incredibilă. Ceva
ieşit din comun. Această nenorocire s-a întîm plat în
timpul războiului. Avioanele treceau cu zecile şi bom­
bardau oraşele ţării. Nu intru în amănunte. Unchiul meu,
deci fratele tatei, preotul, avea doi copii. O fetiţă de

31
 8 ani şi un băieţel de 7 ani. Avioanele aruncau fel de
fel de obiecte explozibile. Fetiţa, Mioara a găsit în
curtea casei o cutie ca o tabacheră. L-a strigat şi pe fră­
ţiorul ei, mai mic, Lucian să vină să vadă ce a găsit ea.
S-au dus în beci să deschidă tabachera. Mioara se căsnea
să o deschidă. La un moment dat cutia a făcut explozie.
Lucian a m urit pe loc. Tanti Aglae a alergat în beci cînd
a auzit detunătura. A rămas îngrozită de ce i-au văzut
ochii. Băieţelul mort, cu abdomenul deschis. Fetiţa, plină
de sînge, căzută jos, încă mai respira. Unchiul Ilarie a
ajuns acasă prea tîrziu. Murise şi Mioara. Tanti Aglae s-a
sinucis. A băut sodă şi a m urit. Unchiul Ilarie a părăsit
apoi satul după ce şi-a vîndut gospodăria. Banii i-a dat
unui orfelinat. El s-a călugărit.
Cînd eu aveam vreo 6—7 ani a venit în vizită pe
la noi. îţi închipui cu ce ochi l-am privit. Să nu mai
lungesc vorba. Atunci mi-a zis Megaluza. Fără alte ex­
plicaţii numele a prins şi sînt cunoscută sub acest nume :
Megaluza. Citeşte şi, repet, nu distruge ori să pierzi filele
alăturate în care vei găsi povestea Megaluzei scrisă de
unchiul Ilarie, călugărul Evghenie. Cînd m-am făcut mai
m are şi am învăţat să scriu, l-am rugat să-mi trim ită
această poveste. E un document, dar şi yn nume geogra­
fic în acelaşi timp. Dorin, iartă pe Megaluza ta dacă te-a
necăjit. Megaluza44.
Revin la birou şi citesc filele îngălbenite şi scrise cu
tuş roşu, ori cerneală roşie.
„Albina, 1898, p. 534“
„Poiana Ţigăncii44
„în spatele m înăstirii Văratecul, într-una din poziţiu-
nile cele mai pitoreşti ale codrului secular de brad, de
pe munţii Ciungi, se află o poiană de o rară frumuseţe.
Poiana e o minune, pierdută acolo din vremile de
aur ale basmelor. De la m înăstirea Văratecul pînă la ea,
călătorul merge mereu în pădure şi urcă potecuţa din
valea stîncoasă a pîrîiaşului care şerpuieşte şoptind în
taină poveşti neînţelese, dar care te uimesc şi te ţin locu­
lui. Cam la o bătaie de puşcă de mînăstire, e poiana. Cînd
dai de ea sufletul ţi se umple de o m ulţum ire care nu se
poate rosti în vorbe şi parcă-ţi pare bine, ca de nu ştiu
ce comoară scumpă ai fi găsit.

32
 Poiana aceasta poartă numele de Poiana Ţigăncii şi
la auzul acestui nume se deşteaptă în m intea tuturor,
fără de voie, gîndul că aici, în acele locuri, s-o fi petre­
cut altădată o idilă simplă de dragoste, căci locul num ai (
la dragoste te îndeamnă şi eşti cuprins de o chemare
la viaţă, la trai lipsit de grijă şi necazuri.
Şi, în adevăr, o dragoste s-a ţesut aici în Poiana
Ţigăncii, o dragoste caldă şi nevinovată, dar care a avut
sfîrşit trist, trist, mai cu seamă pentru biata fată, căreia
i se zicea de» toţi ţigancă, nu doară pentru că era chiar
ţigancă de felul ei, dar pentru că era zmolită la faţă, cu
ochi mari, negri şi cu părul ca şi cărbunele stins.
Fetei îi zicea pe numele ei adevărat, Megaluza, era
soră la mînăstire. Frumoasă, cum nu în toate zilele şi pe
toate drum urile se vede, Megaluza mergea de veste prin
toată m înăstirea şi faima ei a mers şi dincolo de Ceahlău
şi de Borsec. Era fată straşnic de frumoasă, mică la stat,
subţirică şi vioaie. Harnică, curăţică, îndatoritoare, Mega­
luza era iubită de toată lumea.
Fusese ea săracă şi străină cînd a venit la mînăstire,
orfană de mititică şi luată de suflet de maica Fevronia.
Iată că într-o zi vine de la oraş la m înăstire un băietan
care a fost crescut şi el de maica Fevronia. De m ult
nu-1 mai văzuse ea şi m are bucurie a sim ţit cînd şi-a re­
văzut odorul. Constantin, aşa se numea băiatul, de cum
a zărit-o pe sora Megaluza, cu care locuia de acum sub
acelaşi acoperămînt, nu pusese gînd bun pentru biata
fată.
Nu era nici el băiat urît. Era ’nalt, bălan, cu ochii
albaştri, era vorbăreţ şi toată ziua nu-i mai tăcea
fleoanca, glumea şi spunea la m ofturi şi la minciuni, că
se prăpădea lumea de rîs ascultîndu-1. îndruga verzi şi
uscate şi toca la palavre de prin m ahalalele oraşelor,
pe unde-şi petrecuse timpul.
Nu fu dar lucru m are ca o biată fată ca Megaluza să
cadă în laţul lui Constantin. Azi aşa, mîine aşa, cînd una,
cînd alta, Constantin ju ră credinţă veşnică Megaluzei.
Că o iubeşte numai pe ea, pe Megaluza, cît o fi soarele,
luna şi stelele...
Istoria-i cam veche, dar aşa a fost de cînd e lumea
şi păm întul, mereu aşa şi tot aşa.

33
 Cîte nopţi n-au petrecut ei amîndoi, Megaluza cu
Constantin, în tăcuta poiană care avea să poarte mai tîr-
ziu numele Poiana Ţigăncii şi în liniştea codrului poleit
de luna argintoasă, legănat de boarea vîntului, în şoptitul
frunzelor, la suspinul firicelelor de iarbă şi la geamătul
pîrîiaşului neastîm părat. Se reîntorcea la m înăstire abia
în revărsatul zorilor şi lumea se m ira a doua zi şi nu
putea înţelege de ce iarba e călcată şi presurată ici-colo,
cu cîte un m aldăr de busuioc.
A ţin u t dragostea lor tocmai o vară în cap, nici mai
mult, nici mai puţin : a început în Florar şi s-a isprăvit
în Brumărel.
Nu fie nici un bănat, firea omului, bătu-o-ar focul
s-o bată, e -zburdalnică ca o păsărică şi nestatornică ca
vremea din luna lui Prier.
Jurăm inele lui Constantin, cu soarele, cu luna, cu
stelele e... he... he s-au dus, au zburat, vorba cîntecului :

Soarele nu s-a gătat,

Şi pe m ine m -ai lăsat
Stelele nu s-au isprăvit,
Şi pe m ine m -ai părăsit.

Constantin a început a se arăta mai rar numai noap­

tea la poiană, rar, rar de tot şi, cînd venea, era ursuz,
plictisit şi căuta să plece cît mai repede.
Megaluza, săraca, într-una o podideau lacrimile şi
numai furca pieptului ei ştia ce noian de patimi şi ce
dogoare o m istuia şi de dorul lui Constantin şi de ru ­
şinea faţă cu lumea.
Cum slăbise sărmănica, de ai fi suflat peste ea, se
frîngea în două.
Toamna se apropia şi sfîrşitul istoriei noastre vine.
într-o seară, sora Megaluza, după vechiul ei obicei,
rătăcea prin poiană, aşteptînd m ereu pe Constantin să
vie. Dar Constantin nu se arăta nicăieri.
Megaluza stătea trîntită pe pajiştea verde, capul îi
ardea şi trupul îi era m istuit de frigurile nerăbdării.
Luna, liniştită şi nepăsătoare, ca întotdeauna, trim etea
razele ei dulci şi blînde peste întreaga fire şi o nelinişte
desăvîrşită cuprindea poiana.

34
 Dar ce foşnet se aude acolo ?... Ce se mişcă în tufişul
de-a lungul pîrîului ?... O um bră de om... şi încă una.,
da, Megaluza nu se înşeală... Recunoaşte pe Constantin...
este el... e însoţit de o maică şi amîndoi se înfundă pe
furiş în buceag.
Pe loc ameţeala cuprinse pe biata Megaluza, şi, fără
a mai şti ce face se repezi între stîncile pîrîului, luîndu-se
după urmele tîlharului vieţii ei. Ajunsă la pîrîu, prăpas­
tia era mare, voia să treacă numai decît dincolo şi-n ne­
ştire, cum era, se prăbuşi din înălţimea stîncilor, drept
în pîrîu...
Peste cîtva timp, luna dispăru în nori şi o furtună se
stîrni, cum sînt cele de la munte, parcă ar fi fost pră-
pădenia păm întului, care dezrădăcinează arborii şi ros­
togolesc din locul lor stîncile şi le m ută unde puterea de
om nu e în stare.
A doua zi se întinse vestea la m înăstire că, printre
stîncile de lîngă poiană s-a găsit trupul neînsufleţit şi
zdrelit al unei surori. Sora Megaluza abia era de re­
cunoscut. ,
Şi aşa s-a isprăvit cu dragostea bietei fete. Şi de
atunci poiana asta frumoasă, din spatele mînăstirii Vă­
ratecul, poartă num ele de Poiana Ţigăncii, în amintirea
sorei Megaluza."*
Parcă sînt rătăcit într-o pădure, şi în jurul meu urlă
haite de lupi. Inim a bate şi bate, iar corpul îmi zumzăie
ca un stup de albine.
Uşa se deschide şi intră nea Răduţ. Mă priveşte o
clipă. Stă pe scaun la biroul său. După un timp îmi zice
parcă rugător :
— Ce ai, frate, Dorineaţă, de arăţi ca după o boală
care te-a ţin u t la pat luni de zile ? Spune-mi ce ai. Dacă
nu vrei să-i spui prietenului, atunci spune-i şefului.
Mă ridic de pe scaun. Şovăi puţin. Mă hotărăsc şi în
sfîrşit îi spun.
— Am prim it veşti care m-au dat gata. Parcă mă
toacă o maşină de tocat furaje pentru animale.
— Ceva rău cu părinţii.
— Nu.
— Spune-mi odată, nu mă fierbe.
Ii întind plicul şi filele îngălbenite şi scrisoarea Mega­
luzei.

35
 — Părăsesc biroul pentru o oră, orj mai mult. Ies
în curtea tribunalului.
îm i aprobă din cap hotărîrea luată. întinde mîna şi
ia „hîrtiile".

Am memorie bună. Aproape că reţin scrisoarea Mega­

luzei din cuvînt în cuvînt. Povestea Megaluzei copiată de
unchiu-său din revista „Albina" e pufoasă, dar cu sfîrşit
tragic. Stau pe o bancă în curtea tribunalului şi nu văd
nimic ce se petrece în jurul meu. Am de a face cu gîn-
durile mele. G înduri care mă stăpînesc. Privesc ceasul.
Au trecut două ore de cînd stau pe această bancă. Mă
ridic şi mă îndrept spre scările tribunalului.
îl găsesc pe nea Răduţ răvăşit.
— Săracul popă. Teribil a fost de lovit în viaţă. O
asemenea întîm plare, cu dimensiunile ei nu o uiţi o viaţă
întreagă. Sînt sigur că o voi povesti şi altora. Blestematul
de război cum a ucis de la distanţă doi copii... apoi...
mama... şi bietul popă frînt... Tragic.
Ridică filele îngălbenite în sus :
— Iar aceste file conţin o povestioară de dragoste de
doi lei bucata. S-au iubit, ei şi ? S-au culcat, ei şi ? A
căzut din neatenţie în prăpastie. Atît. îm i închipui ce ra-
vaje a făcut întîm plarea printre călugăriţe. Zile şi nopţi
au întors-o pe toate feţele, întîm plarea. Din gelozie Do­
rine, din gelozie. Erau geloase pe Megaluza şi după
moarte. Geloase fiindcă ea se culcase cu un bărbat iar
ele, poate, că nu. Zic poate, deoarece Constantin fusese
văzut de Megaluza cu o altă călugăriţă. Mă întorc la
Megaluza ta. Ce are cu tine să-ţi bea sufletul cu lingu­
riţa. De îţi dă dragoste cu ţîrîita. Pune cuvîntul dragoste
între ghilimele. Şi asta e tot un fel de Megaluză, o Me-
galuză modernă. Sînt sigur că te iubeşte. Lasă-mă să gîn-
desc eu în locul tău. Nu te încrunta. Poţi să ai încredere
în judecata mea şi tot atît de bine poţi să nu ai încredere
în ea. La prim ul coş de gunoi ce-ţi iese în cale poţi să o

36
 arunci. Că eu nu te văd să te trag de mînecă. Ba mai
mult, poţi să-mi spui şi în faţă că mă înşel, că nu sînt
logic. Nu mă supăr, nu mă deranjează cînd sînt contrazis
de cineva.
Megaluza te iubeşte. îţi trim ite plicul printr-o per­
soană de încredere. Persoană care e la curent cu dra­
gostea ei. Care o vede cum se frăm întă şi văzînd-o o
ajută. Vine la tine cu plicul, fără ca să se teamă de
cineva. Mizează pe tine, pe corectitudinea ta. Ştie de la
Megaluza că eşti un oţm ales. Altfel nici nu se poate.
Ea fiind o tînără aleasă şi tu trebuie să fii un tînăr ales,
musai, altfel nu se poate. Nu se teme că tu ai putea
să pui spatele la uşă şi să nu-i dai drum ul pînă nu
spune cine e şi cine e şi Megaluza. Ai fi p u tu t foarte
bine să chemi şi m iliţianul de serviciu în ajutor. Mili­
ţianul care supraveghează ordinea pe coridoare. Uneori
părţile cînd ies din proces mai vociferează. Megaluza te
cunoaşte bine. Te-a cunoscut în cîteva momente şi are
încredere în tine. încrederea i-a fost transferată şi
mesagerei ei. Dar şi aceasta avea o scăpare, dacă era
strînsă cu uşa. Spunea cum o cheamă. A răta şi buletinul.
Dar cine e Megaluza ? Răspundea că o tînără a rugat-o
cînd a fost la policlinică cu o zi înainte să-ţi aducă
acest plic. Tînără era bolnavă şi urm a să se interneze.
Vezi ce ar fi p u tu t să spună. Cu femeia să nu te pui
niciodată. Aceasta e o varaintă destul de cusută cu aţă
albă. Ele au pus la punct scenariul cu m ult tact. Au
făcut probabil şi repetiţii. Ştiu ce-ţi mai spusei şi anum e :
Megaluza te iubeşte. Fii bucuros. Ştiu că te frăm înţi,
că nu poţi dormi. Ştiu că o iubeşti şi tu. Ştiu... ştiu... ştiu...
Tăcerea coboară ca o înserare. Eu nu ştiu ce să spun.
Nea Răduţ e obosit. E răvăşit. Eu sînt mototolit, şifonat.
Program ul se term ină peste cîteva minute. îm i strîng
cărţile de pe birou şi le închid în fişet. Nea Răduţ nu-m i
*acordă atenţie. Stă cu mîna la falcă, trage din ţigară,
dă fumul în rotocoale şi priveşte în gol. Aprind şi eu o
ţigară. Mă prefac că mă înec cu fum ul să pot să tuşesc,
crezînd că îi atrag atenţia asupra mea. Nu-mi reuşeşte
stratagema.
— Gata programul, zic cu voioşie.
Nea Răduţ se ridică în picioare şi zioe cu durere în
glas :

37
 — Mama lui de război. Tatăl meu a m urit în război.
Eu am rămas mic cînd el a plecat pe front. Aveam
doar două luni. Eu nu am zis cuvîntul tată. Auzi Dorine ?
Eu nu am zis cuvîntul ta-tă. Mi-a luat acest drept na­
tural războiul. Tata avea 21 de ani cînd a m urit. Şi cîteva
luni în plus. Nu s-a fotografiat niciodată. Nu-1 ştiu. P ă­
rinţii mei erau oameni săraci. De ce să se fi fotografiat
şi unde ? în oraş. Păi de ce să se fi dus la oraş ? P entru
poză ? Erau prea săraci. Viaţa lor e viaţa ţăranului din
totdeauna. Mă refer la viaţa lui dinaintea zilelor noastre.
Gîndeam la tata, la război şi la am ărîtul acela de popă
care şi-a trăit am ărîta de viaţă între zidurile unei mînăs-
tiri. Cu cît eşti mai singur cu atît gîndeşti mai m ult la
ale tale. Popa a fost o fiinţă robustă sufleteşte. A vrut
să trăiască m ereu cu soţia şi copiii lui. îl admir. Dacă nu
se călugărea, dacă nu trăia între zidurile mînăstirei, era
atras de viaţa satului, de întîm plările satului, ale oameni­
lor şi uita. Se aşterneau peste durerea lui durerile oa­
menilor şi rănile se cicatrizau. D ar popa ăsta nu a dorit
să-şi uite pe cei dragi. A v ru t să se refugieze cu ei
departe de lume şi să trăiască în linişte. In mine se
strînge inima de fericire cînd îmi aud copiii că-mi spun
tată. Eu nu am spus tată. Ne jucam noi copiii şi cînd te
joci te mai şi loveşti, că de, aşa e joaca copiilor. Cel
lovit ne am eninţa cu tata. Eu cînd eram lovit răbdam.
Nu aveam cu cine să-i ameninţ. Of, lasă-m ă Dorine.
Du-te.
îl salut şi plec. îm i pare tare rău de nea Răduţ. Cît
de m ult a suferit în copilărie. Cît de m ult o fi m uncit
mama lui să-l crească, să-l facă ceea ce este.

Astăzi pe seară trebuie să trec pe la magazinul de

mobilă cu vînzare în rate. Am prim it ieri o garsonieră.
Tata m i-a trim is o sumă frumuşică. Am prim it şi prima
de instalare. Preşedintele tribunalului Dragu a fost la
înălţime. în cîteva zile m i-a găsit locuinţă. Şi, culmea,
în centrul oraşului. La cîteva sute de m etri de tribunal.
Doamna Olimpia, soţia lui nea Răduţ, a zis că doreşte
să-mi cumpăr lucruri pe care le va alege dînsa. Mă va
însoţi.
Acum mă voi duce la hotel să mă odihnesc o oră.
Sînt de-acum cunoscut de toţi funcţionarii hotelului. Cînd

36
 au auzit că sînt judecător în oraşul lor m -au m utat
într-o cameră mică şi cochetă şi se poartă toţi foarte
frumos cu mine.

Cît e omul de fericit cînd are o locuinţă a lui şi cînd

această locuinţă e aranjată destul de frumos. I-am mul­
ţum it doamnei Olimpia pentru mîna de ajutor pe care
mi-a dat-o în a alege obiectele din casă, lucrurile. Sim­
plu, cu gust şi normal, ieftin. Dar nici nu am fost unghie
în gît. Gestionarul cînd l-a văzut pe nea Răduţ a cam în ­
gălbenit. Voia să ne bage pe gît mie şi doamnei Olimpia
o mobilă de dorm itor-sufragerie cam scumpă şi ne­
funcţională. Cînd a apărut el, situaţia s-a schimbat. Am
intrat în depozit şi am ales. Frica păzeşte via.
— Mă, să ştii că ăsta nu prea e curat la suflet de a
sfeclit-o cînd m -a văzut. Prea a îngălbenit şi a trecut
în partea ailantă, cea a amabilităţii. O fi cu musca pe că­
ciulă.
Nea Răduţ îmi vorbea, iar doi inşi pe care îi adu­
sese cu maşina lui, că nea Răduţ avea maşină, încărcau
camionul cu mobila cumpărată.
Doamna Olimpia a ţin u t să-mi cumpere un ceas
cu cuc. Model nou. Mi l-a făcut cadou. A zis :
— Domnule, eu şi bărbatul meu ţi-1 facem cadou că
aşa e obiceiul. Să se facă un mic cadou cînd intri în casă
nouă. în casa unui amic şi de, dum neata drăguţă ne
eşti amic. Şi pe urm ă să ştii că cucul umple casa cu sem­
nalele lui şi nu te mai simţi singur.
— Lasă-1 dragă pe băiat cu singurătatea lui... O să-şi
aducă el în scurt tim p privighetoare şi o să oprească
im ediat cucul tău.
Mi-a făcut cu ochiul.
— îl felicit de pe acum.

39
 — Şi să ştii că nu o să te întrebe pe tine dacă îi
dai voie să o aducă în casă, ori nu. Dacă e slabă ori grasă,
mică ori înaltă.
începem toţi trei să rîdem.
— Te pomeni că i-ai şi găsit-o.
— Sigur că da. E profesoară de biologie. Ieri s-a pre­
zentat la post. Fosta profesoară s-a pensionat.
— Şi cum i-ai zis ? Bineînţeles dacă i-ai zis.
— Aşa cum se zice. Ne-a fost prezentată de director
în cancelarie. U n profesor una, altul alta, o profesoară
altceva, iar. eu i-am spus că e o fată frumoasă, că poate
o să-i prezint eu un băiat. Atît.
— Măi frate, mai avea să-ţi fixeze şi nunta şi te
făcea om în tr-u n minut.

Sînt îmbrăcat. E o după-amiază de toamnă minunată.

Merg să mă plimb. Şi de ce să nu fiu sincer poate o voi
găsi pe Megaluza. Să o văd doar. Uneori nu ştiu cum
mai arată. Oraşul e frumos. M ult mai frumos decît mi
s-a p ărut la început. Are bulevarde largi, drepte, stră­
zile la fel. Şi e plin de arbori şi parcuri. Un bulevard
lung de cîţiva kilometri e plantat cu castani şi în dreapta
lui e un parc continuu. Am auzit că muzeul este
extraordinar. îl voi vizita peste cîteva zile. Acum încep
să in tru în normal. Să am o viaţă proprie, o slujbă şi o
locuinţă. Mi-am cum părat cărţi. Romane şi plachete de
versuri. Cîteva cărţi de călătorie. Ce am găsit. Deocam­
dată atît, mi-am zis. Micii mele biblioteci îi stătea u rît
fără cărţi. Am scris părinţilor să-mi trim ită o parte din
cărţile strînse cu gust prin ani, dar şi cu sacrificii. P u­
ţini studenţi cum pără un roman. P referă altceva. Poate
un film, poate un teatru. Cărţi îm prum ută de la biblio­
tecă. Eu aproape săptăm înal treceam pe la librărie să
văd noile apariţii. în fiecare vacanţă duceam acasă pa­
chete cu cărţi. Tata se bucura. Zîmbea pe sub mustăţi,
cum vine vorba, cînd le vedea.
Eu mă plimb şi Megaluza n u se arată. Caut acul în
carul cu fîn. P rin centru e furnicar de oameni. Iar pe
străzi lăturalnice cum să mă plimb ? Aş fi u n caraghios.
Parcă acum nu sînt un caraghios ? S î n t ! Merg fără ţintă

40
printre oameni, căutînd cu privirea o tînără. Era să-i
zic caraghioasă.
De cînd cu scrisoarea şi filele scrise cu cerneală ori
tuş roşu, ce o fi fost nu ştiu, nea Răduţ nu m -a mai în­
trebat nimic. A ocolit acest subiect. A fost răscolit de
felul în care au m urit copiii. Şi-a ream intit de război şi
de tatăl său. Cît a fost de răscolit, cît ! A doua zi nici
nu prea a vorbit cu mine, el care nu tace nici cinci m i­
nute. El care mă întreabă vrute şi nevrute. Care îmi pune
cîte o întrebare de mă lasă cu gura căscată. Oare se pot
construi oraşe în oceane ? Oraşe de sute de mii de lo­
cuitori ? Acesta e doar un exemplu. Trece cu uşurinţă
de la una la alta. E un om documentat, cult. Pus la zi
cu literatura şi arta. Toate revistele literare le citeşte,
li place să dezlege şi cuvinte încrucişate. Mă m ir cînd
doarme acest om.
Nu e ea. O femee trece grăbită pe lîngă mine. Inim a
începe să-mi bată. O confund cu Megaluza. Ce ase­
mănare...
Mă întorc spre casă. Urc scările. Garsoniera mea
e la etajul întîi.
Deschid uşa. Aprind lumina. Ceva alb pe mocheta de
pe covorul din hol. E un plic. Cineva l-a v îrît pe sub
uşă. îl deschid şi citesc : „Dorine dragule, Mîine (joi)
la orele 17 (5) aşteaptă-m ă în faţa hotelului nostru.
Megaluzaw.
Sînt sigur că nu voi putea să dorm. Mă hotărăsc re­
pede. Cobor să-mi cum păr de la farmacie ceva de somn.
Farmacia e la trei case de blocul în care locuiesc eu. In tru
în farmacie. Farmacista mă priveşte mirată. Mă întreabă
cu privirea. Care privire înseamnă ce am.
— Azi noapte nu am dormit. Cred că nici la noapte.
Daţi-mi „cevaMsă pot dormi.
îmi dă doar două pastile. Zice :
— Fără prescripţie nu pot să dau mai m ult de două
pastile. Şi cum nu aveţi prescripţie medicală, adică re­
ţetă...
îi mulţumesc şi plec. Mai rătăcesc pe stradă puţin.
Şi bucuria uneori e un rău care mistuie, care doare. Mă
sim t ameţit. A început toamna, dar tem peratura nu s-a
schimbat. E tot cald şi oamenii merg pe stradă în talie.

41
 8

Pe nea Răduţ îl găsesc la birou. E trist. P ur şi simplu

e de nerecunoscut.
îl salut. îm i răspunde dînd din cap de sus în jos
fără să-mi zîmbească. Ce o fi păţit ? mă întreb.
— Trăiesc momente grele. Un bun prieten de-al meu,
prieten vechi şi de nădejde a păţit un necaz. E necăjit.
Da ! E necăjit. D ar e vinovat. El şi-a adus necazul în
casă, el singur şi-a distrus cariera, viaţa cum s-ar spune.
Ne-am întîlnit în tren cu m ulţi ani în urmă. Eu eram re­
partizat judecător în acest oraş, iar el economist la Şan­
tierul naval. Acum a şef contabil. Adică a fost. Bine
zis că a fost. Ne-am îm prietenit de cum ne-am văzut.
Soţiile noastre sînt prietene şi colege, profesoare. Şi copiii
noştri sînt prieteni. Soţia lui a venit aseară la noi. Toată
noaptea nu am dormit. Ce să mai lungesc vorba. Prietenul
meu Ilie Manea a săvîrşit o infracţiune şi e reţinut de
organele de miliţie. Se face vinovat de infracţiunea :
omor prin im prudenţă. Dintr-o neatenţie aseară a omorît
o femeie la o intersecţie. Femeia trecea nepăsătoare pe
marcaj, pe zebră cum se spune. El, prietenul meu, din
neatenţie, din uşurinţă, a lovit-o mortal. După femeie au
rămas doi copii minori. Pare-m i-se că cel m are are 11 ani,
iar cel mic 5. Iată cum sînt neputincios în faţa acestei
probleme. Nu se poate face nimic. Nici gînd. Şi eu nu
sînt omul care să intervin pentru asemenea treburi. J u s ­
tiţia e justiţie. Noi judecătorii putem să ne ajutăm prie­
tenii, aproapele în alte probleme, în afară, însă, de cele
de justiţie, cele din cîmpul infracţional. Aseară şi toată
noaptea am dus o luptă cu Melania, soţia prietenului, şi
cu Olimpia. Le-am explicat de zeci de ori că nu e nici un
fel de scăpare. Nu le venea să creadă. Noaptea care a
trecut a fost un chin. Sînt sigur că şi astăzi după masă va
începe alt „bal“. Ei vezi, ce însemnează să fii judecător,
să ştii că nu poţi să-ţi ajuţi prietenul. Şi alte familii prie­
tene de-ale noastre mă vor condamna pe nedrept. Unii
cred că dacă eşti judecător, ţac-pac şi totul se aranjează.
Adică omori omul şi un judecător care îţi e prieten te
scapă cît ai bate din palme.

42
 Iese din birou cu un dosar în mînă. Şi eu caro voiam
să-i arăt scrisoarea de la Megaluza, mai bine zis biletul
în care îmi fixează întîlnirea. Rămîn mofluz. Nu c cazul ,
să comit o greşeală, adică să încerc să-i arăt tocmai acum
scrisoarea prim ită atît de nefiresc.
Pentru astăzi mi-a fost repartizată o cauză a unui
cetăţean dintr-o comună din judeţ care se plînge la ziar
că nu i se judecă odată procesul, că e pus pe drumuri
de luni de zile de un vecin de rea-credinţă. Voi cercota
dosarul şi voi face referatul de constatare.
Voi intra şi într-o sală de judecată să asist la jude­
carea cauzelor.
Nea Răduţ revine în birou. Mi se adresează :
— Vrei să-mi spui ceva. Te simt. Hai spune odată
că sînt sac fără fund. In sufletul meu încap şi rele şi
bune.
îi întind scrisoarea Megaluzei şi părăsesc biroul. Mă
duc la arhivă să cer dosarul cetăţeanului care s-a plîns
ziarului că este pus pe drum uri.
Pe coridor întîlnesc o colegă judecătoare cu care nu
am discutat niciodată. Ne-am salutat doar. E necăsăto­
rită.
— Dar scump sînteţi la vorbă, colega !
îmi zice şi se opreşte locului. Mă opresc şi eu. Ce
să-i răspund ? O banalitate bineînţeles.
— Sînt băţos din fire, zic şi încep să rîd.
— Nu băţos, dar puţin încrezut da.
Văd că vrea să lege o discuţie de durată, fiindcă în­
cearcă să mă tragă mai lîngă un colţ. O urmez. Calm.
— Şi cum îţi petreci tim pul liber colega ? Nici nu ai
observat că sînt şi eu pe-aici. M-am prezentat cu două
zile înaintea ta la post. Eu am făcut facultatea în Cluj.
S înt din acest judeţ.
Ce să-i răspund ? Cum îmi petrec tim pul liber ori
să o felicit că a ajuns judecătoare în judeţul ei.
, — Sînt sigură că nici n u ştii cum mă cheamă.
— Da, de ce să mint. Pînă acum nici nu am ştiut că
sînteţi ca şi mine boboc în meserie. Să facem cunoştinţă.
Dorin Popescu.
— Ştiam din prim a zi. Eu mă numesc R uxandra
Mirciulescu.
— Frumos nume.

43
 — Zău ? Mulţumesc. Ce faci după masă ?
lată-m â atacat fără jenă. M int cu neruşinare :
— Am de făcut diferite cum părături. Din magazin
în magazin îmi va trece toată după-amiaza. Dragă Ruxan-
dra, altă dată îţi sînt la dispoziţie.
îi zic pe nume fiindcă şi ea mi-a zis la fel.
Văd în ochii ei o sclipire nefirească de om care nu
iartă cînd nu i se face pe plac. Caut totuşi să o îmbunez.
Să mai îndulcesc din veninul pe care i l-am strecurat în
inimă refuzîndu-i întîlnirea.
— Prom it că în altă zi te voi invita la un film, ori
la teatru, ori unde vei dori tu.
— Şi altă dată va fi la Pastile cailor, domnule, pen­
tru că te voi refuza categoric. Eu odată invit un bărbat,
odată u it că sînt femeie şi invit. Sînt o fiinţă orgolioasă.
îm i întoarce spatele. îm i pare rău că am indispus o
colegă, o femeie. Dar ce puteam să fac ? Sînt sigur că
din R uxandra mi-am făcut un duşman.
Plec spre arhivă cu sufletul am ărît. Cer un dosar
şi încep să-mi iau note.
într-o jum ătate de oră term in de studiat dosarul.
Plîngerea cetăţeanului Ion Goiceanu e neîntemeiată. A
fost dat în judecată de vecin pentru că a construit u n
alt gard despărţitor, dar că nu a păstrat vechiul hotar.
A in trat cu un m etru în proprietatea vecinului, care
bineînţeles l-a dat în judecată. Au fost audiaţi martori,
s-a depus la dosar actul de proprietate de către vecinul
care a reclamat, s-a efectuat cercetare la faţa locului de
către instanţă, precum s-a dispus şi o expertiză tehnică
să se facă m ăsurătorile terenului şi să se constate dacă
suprafaţa trecută în actul de proprietate coincide cu cea
de pe teren. Urc să-mi redactez referatul. Unul pentru
şef. Celălalt pentru ziar. Conform uzuanţelor.
Cînd mă vede nea Răduţ îmi zice :
— Una caldă, alta rece. Ţi-am spus că Megaluza te
iubeşte. Află că e o fată dintr-o stirpe rară. Poartă-te
frumos cu ea că cine ştie ce îţi fac. Pînă la urm ă îmi
place felul ei de a fi. Mereu s-a interesat de tine. Sînt
sigur că ea ţi-a strecurat pe sub uşă scrisorica aceasta
pe care să o păstrezi ca pe o relicvă, na, sfîntă.
îi prom it că aşa voi face, că îl voi asculta.

44
 — Să cum păr un buchet de flori ?
— Nu. Ce te duci la cununie. Te duci să te plimbi,
ori să bei o bere, ori o cafea, ori să intri într-o cofetărie
şi atunci ce să facă, să poarte florile după ea. Intr-un
fel n-ar strica. Da ! E bine să cumperi un fir de floare,
o singură floare, aşa simbolic.

îmi cîntă inima de atîta fericire. O revăd pe Mega­

luza. Mă privesc în oglindă după ce mă bărbieresc. îm i
plac şi-mi fac cu ochiul. Credeam că n-o s-o mai văd
niciodată. Peste cîteva m inute ne vom revedea. Am în­
credere în ea.
Iată-m ă în stradă. Totuşi, cred că era bine să cumpăr
cîteva flori. Acum degeaba regret. Nici nu ştiu o floră­
rie măcar.
Calc calm. Parcă sînt prea băţos, prea ţeapăn. în ­
torc capul în stînga şi-n dreapta. Fac pe nepăsătorul.
Fac pe omul plecat la plimbare, pe omul care merge
fără nici o adresă. Mai am o sută de metri. Mă uit la
ceas. Mai sînt două m inute pînă la fix. Acum e acum.
Gata, sînt în faţa hotelului. Din direcţie opusă vine
Megaluza. Da. Vine Megaluza. Acum totul e atît de
simplu.
Merg spre ea. Mă plec şi-i sărut mîna. Ea cu mîinile
îmi prinde capul şi mă sărută pe obraz. Sînt gata să cad
jos. Fericirea uneori ucide. E otravă mortală.
Mă ia de mînă şi mă trage după ea. Parcă ar fi o
mamă care îşi tîrăşte copilul după ea, luat cu forţa din
faţa unei vitrine pline cu jucării.
îmi revin definitv. Mîna o las în mîna Megaluzei. Mă
sim t bine aşa. E şi ea destul de emoţionată. Mă las
condus de ea. Dar cine o să rupă tăcerea asta ? Care va fi
prim ul cuvînf spus ? Pun pariu că Megaluza îl va pro­
nunţa.
— Să intrăm într-o cofetărie.
A cîştigat pariul.

45
 — în acea cofetărie. Se serveşte şi cafea.
îm i arată pe trotuarul celălalt cofetăria în care se ser­
veşte cafea. Traversăm strada. Noroc că pe această stradă
e interzisă circulaţia autovehiculelor, că am fi lovifî cum
mergem noi de neatenţi. încă mă mai ţine de mînă şi eu
sînt parşiv şi nu-mi retrag mîna. în momentul acesta
încep să devin eu. încep să am încredere în mine.
Luăm loc la o masă. E cofetărie cu autoservire. Mă
duc şi stau la rînd. Cînd îmi vine rîndul cer două cafele
şi o ciocolată pentru Megaluza.
Aprind o ţigară. Fum atul nu este interzis. Şi alte per­
soane fumează. E şi scrumieră pe masă.
— M-ai căutat ?
M in t:
— Nu. Ştiam că o să mă cauţi.
îm i zîmbeşte îngăduitor. E un mom ent penibil pen­
tru mine. Sînt prins cu mîţa în sac.
— Ai fost văzut m ereu plim bîndu-te seara.
— Ce să fi făcut altceva ? Megaluza încă nu vrei
sa-mi spui cine eşti, cu ce te ocupi, adică ce hram porţi ?
— Respectă convenţia, domnule m agistrat. Altfel...
Femeia asta o să mă dea gata. Cît e de calmă cînd
îmi vorbeşte, cînd eu ard de nelinişte. Doresc să ştiu
unde lucrează, ce meserie are într-un cuvînt. Adică să
ştii ceva-ceva cît de cît despre ea. E normal, firesc,
consider.
— Să fim fericiţi că sîntem împreună. Hai să discutăm
despre altceva. De pildă : doamna Olimpia, ce zici, are
gust ?
Rămîn perplex. Pun mîna şi-mi pipăi buzele să văd
dacă am gura căscată.
Declanşez atacul. Continui :
— Fiindcă prea ştii multe. Ori poate eşti Femeia in­
vizibilă ?
— Sînt. Ştiu totul despre tine. Ţi-ai mobilat garso­
niera cu m ult gust. Ai o lustră cu trei braţe. Ai fi v ru t
una cu cinci, dar nu ţi-au ajuns banii. Da ?
Extraordinar, ştie tot. Dar de unde, de la cine ?
— Lustra are două braţe. Lumina puternică nu-mi
face bine la ochi cînd citesc.
— Dorin, dragule, de ce ne împungem acum ? Ce
avem ! Sînt vinovată, iartă-m ă.

46
 întind mîna spre m îna ei. întinde şi ea mîna spre
mîna mea. Pacea s-a aşternut între noi.
— Megaluza, sînt atît de...
— De fericiţi !
Deci e şi ea fericită că ne-am întîlnit.
— Fiindcă tot văd că ştii totul, ei bine, află că nea
Răduţ e un om extraordinar. Nu ştiu ce m-aş fi făcut
fără el...
— Acela care a telefonat la recepţie şi s-a interesat
de mine ?
Mi se taie respiraţia. Nu cumva...
— îl cunoşti ?
— încă nu am vorbit niciodată. Poate mai tîrziu.
Am auzit că e extraordinar, într-adevăr, aşa cum zici tu.
De văzut l-am văzut de cîteva ori. Prim a dată cînd ţi-ai
luat mobilă.
— Cine eşti tu Megaluza ?
— Sînt Megaluza, fata pe care o iubeşti tu aşa cum
îţi spui în gînd m ereu şi cum ai afirm at în două rînduri.
— E ceva grav în a iubi pe cineva ?
Simt cum roşesc pînă în vîrful urechilor şi nasului.
Mă simt torturat. Mă trece prin zece iaduri şi doar cîte-
odată îmi arată o bucată de rai pricăjit.
— Nu. Eu sînt fericită că sînt iubită. Că mă iubeşti,
dragule.
— Acum îţi voi pune şi eu o întrebare...
— Dacă te iubesc ? Da ! Te iubesc.
— Vrei să mă vezi la casa de nebuni ?
— Nu, domnule judecător ! De ce să te văd la casa
de nebuni ? Ce-ai vrea ? Să-ţi sar de gît şi să merg la
tine acasă... Să ascultăm muzică şi să ne distrăm ?
Cuvîntul distrăm e pronunţat printre dinţi. îi văd
gura încleştată.
Sînt luat în vîrful acului ca un biet fluturaş.
— Iubirea poate că nu e nici cum o crezi tu, nici
cum o cred eu. Poate că e altcumva. E chiar aceasta. Acest
moment de hîrjoană. Eu sînt fericită că te văd. Că văd
omul pe care îl iubesc. Mă tem de iubire, dar nu pot să
fug de ea. Iată că îţi fac cea mai sinceră declaraţie de
dragoste. Vrei cumva să ne căsătorim ? A r fi banal î
Ar fi trist şi caraghios. Ne-am despărţi după cîteva zile.
Din prea m ultă dragoste. Ne-am pierde slujbele...
 Oare încearcă să mă domine ştiind că e frumoasă,
ştiind că sînt îndrăgostit de ea ? Oare aşa să-i fie firea ?
— Nu spui nimic de sora Megaluza de la mînăstirea
Yăratec ? Ţi-a plăcut trista şi banala ei poveste de iu­
bire ? Mie în copilărie mi-a plăcut. Acum nu. O legendă
şi nimic mai mult. E un nume geografic această legendă
acum : „Poiana Ţigăncii". Un punct geografic cu legenda
lui, adică povestea lui mai bine zis. Cît e adevăr în
această legendă nu ne interesează.
— Viaţa pentru preotul Ilarie, unchiul tău, a fost,
sînt convins, un calvar.
— Lasă-1, te rog, pe unchiu-m eu deoparte. Du-te şi
mai ia cîte o cafea. Stăm cam de m ult aici.
Mă execut cu promptitudine.
— Eşti atît de frumos. îm i e frică să nu mi te ră­
pească alta.
îi duc mîna la buze şi i-o sărut. O ating doar cu bu­
zele, uşor, ca o mîngîiere de fulg.
— îţi mulţumesc.
— Şi eu îţi mulţumesc.
— Să mergem.
— Şi cafeaua ? o întreb.
— Simt că mă înăbuş. Să mergem să ne plimbăm.
— O, nu, nu, să stăm aici. Nu sînt în stare să fac
un pas.
Soarbe din ceaşcă ţuguindu-şi buzele caraghios, dina­
dins, văzînd că o privesc cu atenţie.
îm i vine să rîd. Mă abţin. îm i aprind o altă ţigară.
E a cincea. Cam m ult fumez.
— Sînt convins că mi-am ales cea mai plină de res­
ponsabilitate profesie. Am in trat în sălile de judecată
şi am văzut cum se judecă. Am urm ărit întrebările puse
de judecător inculpaţilor, m artorilor, pîrîţilor şi mi-am
dat seama cîtă logică e în ele. Mi-am dat seama că un
dosar trebuie stăpînit bine, studiat. E vorba de libertatea
oamenilor care are urm ări grave, dacă o judecată a fost
pripită, o hotărîre dată pe nedrept.
Brusc tac. Oare o interesează pe Megaluza spusele
mele ? îm i e ciudă pe mine că îmi vine în gînd mereu
cuvîntul oare ?
— De ce taci ?
— Ştiu eu. Poate nu te interesează.
 — Mă interesează tot ce spui.
— S-a ru p t firul acum. Altă dată. M ateria primă a
justiţiei sînt faptele oamenilor şi ce ar fi trebuit să facă
şi nu au făcut. Megaluza de ce eşti atît de frumoasă ?
— P entru tine sînt frumoasă. Numai şi numai pentru
tine. Mîine e sîmbătă. Ce facem duminică ?
Ridic din umeri. întind degetul spre ea.
— Să facem o excursie prin îm prejurim i. Am auzit
că e o pădure splendidă la cîţiva kilometri de oraş. Se
numeşte Crihala. E autobuz din oră în oră pînă acolo.
— Mergem. La ce oră ne întîlnim şi unde.
— La ora zece în faţa hotelului nostru.
De această dată rîd.
— Hotelul nostru zici ?
— Altfel cum. Nu-i hotelul nostru ? Nu ne-a prim it
el pe noi cu braţele deschise, bun şi prim itor cînd eram
nişte străini ?
Pun mîna la inimă şi mă înclin puţin în faţa ei.
Peste cîteva m inute ieşim în stradă. Mă prinde de
b raţ şi păşim printre oameni. Simt cum creşte inima
în mine de atîta fericire. Cum să fac să elimin din
vorbire cuvîntul fericire. Mă enervează. Care îi e echi­
valentul ? Păi care să fie, tot fericire, acesta e echivalen­
tul. Sînt grozav în judecăţi.
Sînt un tip încrezut acum. Calc cu precizie şi întorc
capul să observ dacă persoanele care trec pe lîngă noi
întorc capul. Da, aşa e. Păi cum altcumva. Sîntem tineri
şi frumoşi. Eu îmi cam iau nasul la purtare. încep să de­
vin infatuat. Am oroare de asemenea tipi. Atenţie Do­
rine ! îmi zic cu toată convingerea.
La colţul unei străzi Megaluza se opreşte.
— Ne vedem duminică la ora la care am stabilit.
Cedez de teamă să nu o supăr. Doresc să mai răm înă,
să nu plece.
— Bine, zic moale.
Se ridică pe vîrful picioarelor şi mă sărută pe obraz.
— Nu uita că sărutul e frăţesc. Al iubitei încă nu
a sosit. E pe drum.
îm i ia maul. Zic maul, cum zice unchiul meu Nicu,
fratele tatei, ţăranul, cînd nu mai are replică.
Eu îi sărut mîna. Sărm anul de mine.

49
 10

Revăd într-o clipită despărţirea. Ea a plecat fără să

întoarcă măcar capul. Stam în stradă ca o stană de pia­
tră. Mă ocoleau trecătorii. Sim t o cocleală în gură şi la
m arginile sufletului cum rugina se prinde. Ce-ţi e şi cu
omul. în loc să fiu bucuros că sînt iubit, că iubesc, iată
ce fel de gînduri îmi trec prin minte.
Scrisorile prim ite de la părinţi m -au bucurat peste
măsură.
Rămîn întristat aflînd că fratele tatălui meu, unchiul
Nicu, a căzut din car şi şi-a fracturat un picior. Că e de
mai multe luni de zile în gips şi nu i se leagă oasele. Ne-
vastă-sa, m ătuşa Mariţa, duce tot greul gospodăriei, dar
că o ajuta tata din ce poate şi cu ce poate.
P entru nea Răduţ Megaluza răm îne o fată de ex­
cepţie, iar eu un biet ins cu lacrimi pe obraji, fără per­
sonalitate şi amor propriu.
Sună telefonul. Ieri mi-am instalat telefon, adică mi-a
fost instalat. Cine poate să fie că încă nimeni nu-mi ştie
num ărul de telefon.
Ridic receptorul.
— Alo, zic.
— Ce faci, dragule ?
— Tu eşti Megaluza, zic parcă ieşit din minţi.
— Da, eu s î n t ! ce ai domnule de ţipi aşa. Ce, dau
turcii.
— Cum să nu fiu m irat cînd nimeni nu-m i cunoaşte
num ărul de telefon.
— în afară de mine. Eu ştiu tot ce vreau în lumea
asta. Ştiu şi ce vis ai avut azi noapte. M-ai visat pe mine.
Femeia asta e dracul gol. Am visat-o azi-noapte
într-adevăr.
— Da, te-am visat...
—• M-ai visat pentru că şi eu te-am visat. M-ai visat
pentru că te gîndeşti la mine. Eşti şi puţin parşiv, fiindcă
mă şi doreşti. Eu te visez numai cînd vreau. La noapte
voi visa că suferi un accident. Accidentul va fi banal. Dar
eu voi suferi mult. Şi voi suferi fiindcă aşa îmi doresc,

50
aşa îmi voi dicta visul. Nu ştiu dacă poţi să înţelegi ce e
cu mine şi cu visul meu...
— Cu visele tale, cu halucinaţiile tale...
— Nu fi...
— Da, sînt, sînt tot ce vrei tu !
— Să lăsăm gluma. Vom da o raită prin îm prejuri­
mile oraşului,aşa cum am stabilit.
— Sigur, fără îndoială.
— De unde îmi ştii num ărul telefonului ?
— Iar pui întrebări fără rost. Lasă-te, domnule,
odată de acest cusur feminin. Ţine-ţi cuvîntul, promisiu­
nea. Te pup.
— Stai, nu închide.
— Ce doreşti ?
— Să-ţi spun...
— Ştiu...
Şi aud declicul telefonului.
într-o secundă mă hotărăsc să fac o plimbare. Ies în
stradă. O iau spre malul Dunării. Suflă un vînt puţin
rece. îm i face bine aerul rece. Merg fără să gîndesc la
ceva anume. Voi dormi toată noaptea ca un nou-născut
după o baie fierbinte.
Mă simt tot mai angajat faţă de Megaluza. E o parte
din organismul meu. O părticică dintr-un întreg. E prea
puţin. E inima sufletului meu.

11
La ora fixată aştept în faţa hotelului. îm i aprind o
ţigară. Trag nervos din ţigară. Sim t fum ul cum pătrunde
pînă în fundul plămînului. Mă plimb de colo pînă colo.
Mă uit la ceas. Au trecut cinci m inute de la ora sta­
bilită. încep să trem ur. îm i aprind altă ţigară.
Iat-o cum apare pe uşa hotelului. Cred că s-a amuzat
destul pe seama mea văzîndu-mă prin peretele de sticlă
cum mă frăm înt. Poartă un pantalon de culoarea gri şi o
jachetă tot gri. O prinde bine culoarea gri. Părul negru îi
cade în bucle pe spate.

51
 Fac pe mîniosul. Nu scot o vorbă. E în faţa mea şi mă
priveşte în ochi. Nu clipesc. Întinde degetul arătător de
la m îna dreaptă şi buf, mă împunge în stomac.
— Na, să te saturi, să mă mai priveşti atît de încrun­
tat. Ia-m ă de braţ şi să mergem în staţia de autobuz.
P este cîteva m inute pleacă autobuzul spre pădurea Cri-
hala unde este un motel bine pus la punct.
Ne urcăm în autobuz. Găsim locuri libere. Ne instalăm
unul lîngă altul. Nu mă interesează nimic din ce se pe­
trece în ju ru l meu.
Peisajul care rulează în stînga mea nu mă atrage. Co­
paci verzi şi ruginii defilează ameţitor. Semn că şoferul
se grăbeşte. Eu nu mă grăbesc. îm i e indiferent unde mă
aflu. în autobuz, tren, vapor, caleaşcă îmi e egal. Sînt
cu Megaluza.
Coborîm din autobuz. Mai întîi Megaluza, apoi eu.
Privesc motelul. O clădire cochetă.
Intrăm fără prea m ultă reţinere. Parcă am fi trecut
de zeci de ori pragul acestei intrări. în tot restaurantul
sîntem numai noi. Ceilalţi cetăţeni unde or fi dispărut ?
Luăm loc la o masă într-un colţ. Nici ţipenie de ospătar.
Oare să fie prea devreme ? Privesc cadranul ceasului. E
ora 10 fix. îm i aprind o ţigară. Megaluza caută ceva nu­
mai de ea ştiut în poşetă.
Trim it un nor de fum spre ea. O îneacă fumul şi tu ­
şeşte.
— P atru zile nu ne vom mai întîlni. Şi pe deasupra
vei plăti întreaga consumaţie. Azi voi fi întreţinuta ta.
— Gînd la gînd cu bucurie. Mă încîntă pedeapsa ta,
care acum e un gînd care coincide gîndului meu. Gîndul
meu era să plătesc eu, că de, sînt bărbat.
— Ceee, eşti bărbat ? Gînd la gînd cu bucurie ? Atunci
schimb pedeapsa. Voi plăti eu consumaţia. Te voi umili
în faţa ospătarului cînd voi scoate banii din poşetă şi
voi achita nota de plată.
în sfîrşit îşi face apariţia u n tînăr ospătar. Ne în­
treabă profesional ce dorim, pe un ton mieros. îmi cam
sare ţandăra şi-l apostrofez :
— Ce ne oferi ca să ştim ce comandăm ţinînd cont
de ora la care ne aflăm.

52
 Comand pînă la urm ă o gustare alcătuită de el. To­
nul tăios l-a adus cu picioarele pe păm înt. îşi schimbă
felul de a vorbi.
Megaluza doreşte puţin coniac într-u n pahar cît un
degetar de mare. O spătarul îşi holbă ochii cînd auzi
această comandă. Eu o întăresc :
— în cel mai mic pahar pe care îl aveţi. Vei turna
patru lacrimi de coniac.
— însemnează patru picături.
— Ei şi ?
Pleacă mofluz. Megaluza rîde în hohote. Eu la fel.
între tim p îşi mai făcură apariţia în local şi alte
persoane.
— Te iert. îţi ridic pedeapsa. Ba mai m ult te gra­
tific. Sărută-m ă pe obraz.
Mă închin şi o sărut.
— Ce faci domnule ?
— Eşti o icoană. De ce să mă închin cînd sărut u n
lemn şi de ce să nu mă închin cînd sărut obrazul femeii
iubite, chiar luat aşa pe nepregătite. Aha, te temi de
lume. îţi e frică să nu mă vadă careva şi eventual să
spună undeva, cumva, ceva.
Ne bucurăm şi ne sorbim din ochi. Nu vedem nimic
şi pe nimeni. Dacă aş fi întrebat încotro e răsăritul,
nu aş şti. Nu aş şti nici cum arată pereţii, mocheta, cîte
mese sînt ocupate, nimic-nimic. O văd doar pe Megaluza.
— O, dragul meu, drag şi trebuie să-ţi aduc o veste
puţin tristă...
O întrerup.
— Nu acum, nu ! Mai tîrziu.
— Deja e tîrziu...
— Cum ?
— Peste două ore voi pleca din localitate pentru o
săptămînă. Mi-am cum părat şi bilet de tren.
Simt că se clatină clădirea. Parcă sînt în tr-u n scaun
de linghişpir şi nu se mai opreşte din rotaţie, din în-
vîrtire. îm i e rău.
— A fost imposibil să refuz.

53
 Fac semn ospătarului să se apropie. Achit consumaţia.
Megaluza melancolică mă priveşte. Renunţă la glumele
ei atît de binevenite.
— Auzi ? A fost imposibil să refuz.
Zice după ce ospătarul pleacă salutîndu-ne.
Ne ridicăm de la masă. Ne ducem în faţa motelului
unde e staţia de autobuz. Tăcem. E cald. O zi de toamnă
m inunată. De început de toamnă.
întoarcerea e tristă. Stăm unul lîngă altul în auto­
buz. Tăcerea se cuibări în sufletele noastre.
De ce o pleca ? Mă revolt. Tac. Iubirea e mai puter­
nică decît revolta.
Coborîm în faţa hotelului. S-a ales praful şi pulberea
din această zi. Ce femeie, domnule.
— îţi voi telefona cînd mă voi întoarce,
îmi întinde mîna. I-o sărut.
— Du-te mai întîi tu. Eu am puţină tfreabă la poştă.
Plec supus ca un cîine tăvălit de o haită de cîini
dintr-o altă mahala.
S-a dus liniştea mea.

12

Judecătorul Curelaru mă găseşte singur în birou. Dis­

cutăm despre fotbal. E un stelist înfocat. După ce mă
întreabă în prealabil dacă ştiu să păstrez un secret,
adică o inform aţie pe care mi-o va da şi care mă pri­
veşte, zice :
— Colega Ruxandra Mirciulescu a afirm at faţă de mai
mulţi colegi că dumneata discuţi prin oraş de rău pe unii
colegi şi mai cu seamă pe preşedintele tribunalului Dragu.
Rămîn uluit.
— Dar nu cunosc pe nimeni în oraş. Absolut pe ni­
meni.
— Spune că ea te-a văzut cu o femeie de braţ, că
această femeie a spus altor femei şi de-aici vorba s-a
dus, s-a lăţit .şi a prins rădăcini. Cred că ar fi bine să

54
discuţi cu Ruxandra să vezi de unde ştie, de la ee per­
soană şi vezi ce ai de făcut.
Mă salută şi părăseşte biroul.
Dar această poveste e cusută cu aţă albă. Probabil
să mă fi văzut pe stradă cu Megaluza de braţ. Dar de
aici şi pînă a afirm a că îmi vorbesc de rău, urît, colegii
e un drum lung. Gîndesc că e o răzbunare. S-a simţit
ofensată cînd i-am refuzat întîlnirea. E o pedeapsă pe
care m i-a aplicat-o. Dar pot să fac o asemenea afirm aţie
faţă de colegi ? Sigur că nu. Ar fi incredibil şi totodată
necavalereşte.
îl aştept pe nea Răduţ să-i explic cum vine treaba.
E plecat în oraş cu treburi adm inistrative. P en tru car­
buranţi de iarnă pentru întreaga clădire.
Stau ca pe ghimpi.
Cum îl văd cum îi spun toată povestea. Nu u it nici
un am ănunt.
Nu scoate nici un cuvînt. Tace. A ştept cu înfrigurare
să-l aud vorbind.
— E o problemă delicată. Foarte delicată. Am auzit
şi eu ceva-ceva ieri, dar nu am dat im portanţă micilor
bîrfe. Dar acum văd că e ceva im portant şi neserios în
acelaşi timp. Preşedintelui Dragu nu-i plac asemenea oa­
meni, bineînţeles dacă cele auzite sînt reale, dacă bine­
înţeles i-au ajuns la urechi. Te rog să ai răbdare. în
cursul zilei de azi pun lucrurile la punct. Adică rezolv
problema definitiv şi pentru totdeauna. Şi ca să nu-ţi
treacă tim pul greu, ci mai uşor te vei duce la Şantierul
Naval şi vei vorbi muncitorilor, după ce se va term ina
şedinţa de sindicat, despre infracţiunile care pot aduce
o atingere avutului obştesc. Peste o oră începe şedinţa.
E o şedinţă scurtă. Vei fi explicit şi la obiect. Planifi­
casem pe Popa, dar te duci tu în locul lui din motivul
mai sus-amintit. Numele judecătorului nu a fost cp-
municat. E aşteptat un judecător. Acela eşti tu bădie.
C lar?
Trag sertarul de la birou şi iau un cod penal. îl răs­
foiesc în pripă. Un subiect care m -a atras. în facultate
am susţinut şi un referat la un seminar avînd acest
subiect.
Plec grăbit.

55
 13
Nu sînt în stare să cobor din pat. Am febră şi nu pot
să mă ţin pe picioare. îm i e frig. Trebuie să merg la tri­
bunal. îl anunţ pe nea Răduţ. îm i spune să stau liniştit
cîteva clipe. Va veni el la mine.
Stau liniştit. Privesc în tavan şi mă gîndesc la co­
lega Ruxandra Mirciulescu care a început să plîngă,
aşa cum afirm ă nea Răduţ, cînd a luat-o tare şi a acu­
zat-o că e o inventatoare de zvonuri dăunătoare nu
numai unui magistrat, ci tuturor magistraţilor. Preşedin­
tele Dragu nu ştie nimic. Ceilalţi colegi au înţeles cauzele,
cauza, s-a aşternut tăcerea şi uitarea. A doua zi mi-a
cerut scuze. I le-am prim it zîmbindu-i cald şi mai m ult
ponegrindu-m ă pe mine, că eu sînt cam neserios. I-a
plăcut ţinuta mea, felul meu de a fi şi ne-am împăcat,
bineînţeles, fără să ne fi certat vreodată. Mi-a întins
mîna. I-am săru tat tandru m îna şi am condus-o pînă
la uşa biroului ei.

Cobor îm pleticindu-m ă şi descui uşa. Mă întorc cu

greu pînă la pat. Sînt ameţit. Merg cu ochii închişi şi
cu mîinile înainte ca orbii. Sînt sigur că aş cădea din
cauza ameţelii dacă aş avea ochii deschişi.
Se aude soneria. Pînă la urm ă vor încerca să deschidă
uşa cu forţa şi atunci vor observa că uşa e deschisă.
Aşa se întîmplă.
îşi face apariţia doamna Olimpia, cărînd după dînsa
o sacoşă doldora, apoi un domn şi ultim ul nea Răduţ.
— Dînsul e medic. Un amic de-al familiei. E inter­
nist. Dezbracă-te imediat. Treci Mircea şi fă-ţi meseria.
Mă consultă, cum se zice, mă întoarce pe o parte şi
pe alta. Mă pune să tuşesc, să respir adînc, să zic 33,
să scot limba şi să-i răspund pînă la urm ă la anum ite
întrebări.
îşi aranjează tacticos trusa medicală. Se uită spre
nea Răduţ şi zice simplu :
— Congestie pulmonară. •
Apoi către mine :
— Unde ai răcit, domnule, atît de grav ?

56
 Nu pot să dau explicaţii. Nu ştiu să fi depus eforturi
fizice să transpir ca eventual să răcesc, ori să fi stat
intr-un curent puternic. Ştiu că am dorm it cu fereastra
deschisă şi peste noapte m-am trezit dezvelit şi trc-
murînd. Să fie o cauză ? Ii spun medicului.
Zice :
— S-ar putea. Altceva.
— Am mîncat două îngheţate.
Zice caustic :
— S-ar putea. Altceva.
— Nimic altceva.
— Trebuie făcute o radiografie şi o serie de analize.
Către nea Răduţ :
— Bătrîne, urcă-1 în maşină şi direcţia Spitalul T.B.C.
Cînd aud de Spitalul T.B.C. casc ochii m ari şi vreau
să zic ceva, dar din coardele vbcale ies cîteva bîlbîieli.
— Dar unde vrei să ţi se facă radiografia domnule ?
La m aternitate, la stomatologie ?
Doamna Olimpia intervine în discuţie :
— Să bea un ceai. E gata. Termoplonjonul e în priză.
Mi-am adus toate ustensilele şi ceaiurile. Ştiam că nu
are. Unui bolnav îi sînt necesare.
Beau un ceai arom at cu m are plăcere, fierbinte. încep
să transpir.
— Sînt ud de transpiraţie.
— Mai stai puţin. Apoi te schimbi, te îmbraci bine
şi mergem la spital. Merg şi eu, zice doctorul binevoitor.
Nea Răduţ îl anunţă telefonic pe preşedintele jude­
cătoriei, Udrescu, de starea mea.
— Eu răm în aici. Vă aştept. Am de pus la punct
unele mici, cum zice Viorel, bărbatu-m eu, probleme,
zice doamna Olimpia.

14

De trei zile stau în pat şi urmez cu sfinţenie tra ta ­

mentul indicat de medicul radiolog şi medicul internist,
înghit pilule de diferite culori şi mărimi. Seara vine o

57

soră medicală şi-mi face injecţii. Am refuzat cu încăpăţî-
nare internarea în spital. Am oroare de spital. Mă prinde
frica şi cînd trec pe lîngă un spital, dar să mă mai şi
internez.
Doamna Olimpia îmi aduce la prînz mîncare, înainte
să se ducă la şcoală. Are ore după-amiaza. îm i aduce
mîncare şi am şi seara. Mă trec lacrimile de cîte ori aud
uşa. deschizîndu-se. Ştiu că vine. Tocmai din această
cauză nu încui uşa. Mă sim t slăbit. Nu mai transpir.
Tem peratura a scăzut.
în tot acest tim p m-am gîndit la Megaluza. Nu a
dat nici un semn. De cîte ori aud telefonul sunînd cred
că e ea. Ridic receptorul cu emoţie. Mă sună mereu nea
Răduţ, doamna Olimpia şi preşedintele Udrescu. Mă gîn­
desc ia Megaluza ca la o persoană îndepărtată. Parcă ar
fi pe malul celălalt al unui rîu care ne desparte.
Citesc de două zile rom anul „Vînătoare regală". Tică
D unărinţiu nu se uită cu uşurinţă, parcă e într-un ungher
şi mâ priveşte.
Aud soneria. Care e oare ? Cea de la intrare ori e
soneria telefonului, sună telefonul.
Mă ridic din pat şi deschid. Uşa o ţin încuiată cu cheia
(de azi dimineaţă).
Mă mir.
La uşă Ruxandra Mirciulescu. Se strecoară în interior
printre mine şi tocul uşii.
— Ce faci, domnule, nu vrei să prim eşti în vizită co­
legii nici cînd eşti bolnav ? Mai-mai să nu mă laşi să
in tru în apartament...
Rîde ca de un banc bine plasat. Chiar aşa. Rîd şi eu.
Fata asta zău că are haz şi nu e chiar nesuferită cum am
avut im presia la început. Fiind orbit de dragostea pe care
o port Megaluzei nu i-am dat im portanţă, nu am văzut
în ea o colegă, tot ca şi mine, străină de oraş, tot ca şi
mine, singură. Regret, dar nu-i spun. Uneori nu e bine
să-ţi spui gîndurile, să-ţi trîm biţezi regretele.
— E o dezordine m are în apartam ent. S înt şi neîn-
demînatic şi bolnav.
— Nu-mi e ruşine să-ţi m ărturisesc că am venit să
te văd, fiindcă am auzit că eşti bolnav şi totodată să-ţi
pun puţină ordine, na, în dezordine.
58
O privesc de sus pînă jos. E dichisită fără nici un
cusur. E o blondă reuşită. Iată că o văd acum chiar fru ­
moasă, şi nu numai că o văd, ci chiar e frumoasă. Ce-ar
fi să-i spun această constatare. Ar fi un compliment de
trei parale.
— Eu îţi voi spune Ruxandra.
— Iar eu Dorin.
Şterge praful de pe şifonier cu o cîrpă udă luată din
baie. îndreaptă faţa de masă. Aşează scaunele la masă.
Intră în bucătărie. O aud :
— Ce femeie te vizitează.
— De unde ştii ?
— Văd o pată de ruj pe bufet.
— Doamna Olimpia.
— A, da, soţia vicepreşedintelui R ăduţ căruia i-ai
in trat pe sub piele. Stai, nu te înfuria. E o glumă doar.
O glumă nevinovată. Eu nu o cunosc. '
— Dacă întîrzii o jum ătate de oră o vei cunoaşte.
Cînd trece la şcoală îmi aduce mîncare.
— Cum ? Va trece pe-aici ?
— Absolut. Toate cele de bucătărie sînt ale dînsei.
Eu încă nu mi-am cum părat nimic. Cîteva lucruri fără
importanţă. Aha, da, cîteva pahare.
— Păi atunci plec. A r fi o ruşine să fiu găsită la
tine.
— Faci ce vrei şi cum vrei, zic pe un ton filozofic.
— Fireşte că plec. De-acum îţi voi telefona înainte
să vin. E bine.
— Fireşte, zic nepăsător.
O conduc spre ieşire. îi sărut mîna cu m are artă,
cu prefăcătorie, ca un parşiv, cu afecţiune. O văd cum
roşeşte de bucurie.
După ce pleacă rîd în hohote. îmi vin în gînd vorbele
fratelui tatei, ale unchiului Nicu, care îmi zicea că tot
tim pul să fac în aşa fel să fiu iubit de cel puţin două
femei, că nu se ştie ce se întîm plă cu prima, adică, cu
acea pe care o iubeşti mai m ult şi dacă e cazul ai la
îndemînă pe a doua. Iată-m ă în această situaţie.
Voi avea grijă, cînd voi fi sunat la telefon, ce să-i
spun să o fac să renunţe la vizită, ori să mă viziteze şi
în prezenţa altor persoane.
59
 I

Medicul mi-a spus să stau la pat cel puţin o săptă-

mînă. Apoi să-mi fac o nouă radiografie. Să mă alimentez
bine şi să urmez întocmai prescripţiile date.

15

Aud uşa deschizîndu-se. Cine să fie aşa de dimi­

neaţă ? Nea Răduţ mi-ar fi telefonat.
Ah ! Megaluza. Vine precipitată spre mine. Mă ridic
în capul'oaselor. îmi prinde capul în mîini şi mă sărută
cu furie peste toată faţa : pe obraji, gură, nas, ochi. E
nebună. Nu se mai opreşte. Dar şi mie ce mult îmi place.
— Vin direct de la gară. De cînd am auzit să eşti
bolnav aproape nu am închis ochii.
îşi şterge cîteva lacrimi cu mîneca flanelului. Jacheta
o dezbracă. E cald în cameră. Ţin reşoul în priză. Reşoul
adus de doamna Olimpia.
— Vai ce palid eşti. Să nu rîzi de lacrimile mele. în
tren m-am trezit de cîteva ori plîngînd. Căutam să mă
opresc, dar degeaba. Curgeau în neştire.
Stă pe pat lîngă mine. Eu lungit cu faţa în sus, iar
ea stă pe marginea patului. Mă mîngîie uşor. Închid ochii.
Sînt fericit.
— Te rog să te duci să încui uşa.
Se duce şi încuie uşa.
— Dar ce ai mîncat tu ? Cine îţi pregăteşte mîncarea ?
îi explic cine. Mă ascultă foarte atentă. Clipeşte des
din ochi. Nu-i place că nu m-am internat în spital.
— Dacă ai fi un copil te-aş pune cu faţa în jos şi
ţi-aş trage cîteva scatoalce la fund să mă ţii minte.
Dacă eram eu aici, ai fi acum în spital. Te internam în
primul moment, în prima clipă cînd aflam că eşti bolnav.
Nu e de glumit cu congestia pulmonară.
— Bate-mă acum.
Şi imediat mă întorc cu faţa în jos. Mă loveşte cu
palma de cîteva ori, încet, peste spate.
— Mai bate-mă.

60
 Ea mă loveşte iar. Ne amuză acest joc. Brusc întind
mîna şi o trag lîngă mine. Se lasă moale. O sărut. Îmi
cuprinde capul cu mîinile. O mîngîi înfrigurat. Nu se
opune.
O pală de vînt sau, poate, întîmplarea deschide gea­
murile. Pătrunde în cameră aerul jilav din Poiana Ţi­
găncii de atunci... Şi iarăşi veşnicia mărunţită şi li­
niştea codrului poleit cu lună argintoasă, legănat de
boarea vîntului, în şoptitul frunzelor, la suspinul firi­
celelor de iarbă şi la geamătul pîrîiaşului neastîmpărat...
Megaluza îmi surîde complice. De ce ?!
— Trebuie să mă duc acasă şi la slujbă pentru cîteva
ore. Te las. îţi voi telefona după masă. Stai în pat. Nu
e nevoie să mă conduci. După ce plec eu, vei închide uşa
cu iala.
Părăseşte apoi camera. Cînd ajunge la uşă, doar, în­
toarce capul şi pune arătătorul la buze semn că mă pupă.
Rămîn cu gîndurile mele. Parcă dintr-o dată firea
îmi e altcumva. Nu cumva orgoliul de bărbat îşi spune
cuvîntul ? Aş fi un mizerabil.

16

E ultima zi în care mai stau în casă. Mă simt bine. Me­

dicamentele şi medicii rămîn o amintire. Eu sînt medicul
meu, cel mai bun medic. Simt că sînt sănătos tun.
Megaluza îmi telefonează că într-o oră e la mine. Nu
ştiu ce să cred, nu ştiu cum să procedez să aflu care îi
e numele şi unde lucrează.
Ieri era să o găsească pe Ruxandra aici. Noroc că mi-a
telefonat. A trebuit să inventez ceva plauzibil ca să plece
Ruxandra. Mi-a spus de cum a intrat că am fost vizitat
de o femeie care se parfumează cu un parfum a cărei
denumire am uitat-o.
Se aude soneria de la intrare. E Megaluza ! Ah, ce
cochetă e. Poartă un troacar gri perlat şi o rochie ase­
mănătoare. Pălăria, pantofii şi mănuşile asortate, de cu­
loare neagră. Dezbracă cînd ajunge în hol, troacarul şi

61
 ies la iveală o bluză mov, din mătase naturală, un mov
deschis, lila.
Intră în camera sufragerie-dormitor şi stă pe un
scaun. Pune cotul pe masă şi îşi rea:.emă capul în palmă
şi mă priveşte ca şi cînd m-ar fi văzut pentru prima
oară. Simt un sentiment de jenă. Mă aflu în pijama privit
de o femeie atît de elegantă şi distinsă, un star de ci­
nema. Visez oare ? Ochii îi sînt puţin creionaţi, iar rujul
şi fardul dau o notă de naturaleţe prin culoarea lor. In
cameră miroase a parfum de tămîioasă. Respir aer
proaspăt şi îmbietor !
Megaluza încet începe ,să se dezbrace. Rămîne în
desuuri albe, fine, mătăsoase. Se strecoară sub pătură.
Priveşte cu ochi ficşi în tavan. întoarce capul spre
mine şi îmi face semn să sting lumina. într-adevăr toate
becurile de la lustră sînt aprinse.
Uităm de noi şi de timp. Trupurile noastre se odih­
nesc înlănţuite.
Sună telefonul. Ridic receptorul şi îl las imediat pe
furca aparatului. Nu doresc să vorbesc cu nimeni. Peste
puţin timp sună iarăşi. Repet figura enervat. Sper ca
de această dată să fiu lăsat în pace, să vadă cine o fi
acel care doreşte să vorbească cu mine că nu am chef
să răspund solicitărilor. Totuşi telefonul sună. Doresc să
întind mîna să ridic receptorul. Megaluza mi-o ia înainte.
Ridică receptorul şi răspunde.
— Da. Cine e ?
— O colegă, aud eu care sînt cu urechea aproape li­
pită de receptor, cum stăm unul lîngă altul întinşi în pat.
— Nu are nume ?
— Dar dumneata cine eşti ?
— Eu sînt soţia. Auzi stimată colegă a soţului meu,
eu sînt so-ţi-a. Şi de azi încolo să nu-1 mai sunaţi. Aveţi
timp suficient să discutaţi la serviciu. E clar ?
Închide telefonul. Se întoarce spre mine. Pune cotul
pe pernă să stea mai comod.
— Nu mă interesează cum era tipa. Eu sînt conştientă
că tu mă iubeşti numai pe mine. De unde ştiu ? E secretul
meu şi numai al meu. Un secret pe care îl deţin toate
femeile. Simţul de apărare, simţul de proprietate pe care
îl ai faţă de bărbatul pe care îl iubeşti. Ei bine, acest
simţ e la mine cu certitudine foarte dezvoltat. Ştiu, deci,

62
 că numai şi numai pe mine mă iubeşti. Eu nu te iubesc
fiindcă mă iubeşti tu. Nu. De o mie de ori nu. Eu te iu­
besc că te iubesc. La fel şi tu. Mă iubeşti fiindcă mă
iubeşti. Nu există nici un fel de legături între iubirile
noastre. Sînt independente şi libere. Nu au obligaţii.
Dar să nu înţelegi prin asta că e o simplă chemare a
simţurilor. E o iubire cosmică, poate halucinantă. îmi e
indiferent că mă iubeşti ori nu mă iubeşti. Eu ştiu că
iubesc. Tocmai din această cauză nici nu-ţi spun cine
sînt. Ce importanţă ar avea ? Ar fi un moft. O Dumi-
trească îndrăgostită de un Popescu. Ei şi ? Stă soarele în
loc în drumul său printre galaxii, ori pămîntul nu se
mai roteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui. Sigur
că da. Sîntem două boabe de nisip care ne iubim fără
nici un fel de obligaţii. Atît şi nimic mai mult. Iubirea mea
nu e posesivă. Poţi în fiecare clipă să-mi dai cu piciorul.
Sînt pregătită pentru o asemenea eventualitate. Niciodată
nu mi-am făcut iluzii. Trăiesc cu picioarele pe pămînt şi
simt pămîntul. Nici capul nu-1 am în nori, ci deasupra
umerilor. Da ! Ei bine, iubirea mea e o iubire raţională.
Văd dincolo de iubire. Văd tot iubire.
Pentru un moment tace.
— Plec ! Ar însemna să spun mai multe acum. Re­
nunţ. Parcă mi se rupe ceva din suflet cînd intru în el
şi caut adevărurile.
Se îmbracă leneş. Parcă o dorinţă ascunsă o îndeamnă
să procedeze astfel. îi admir corpul perfect care se în­
veleşte în desuuri dantelate, albe.
— Dă-mi o ţigară !
— Dar tu nu fumezi, zic contrariat.
— Nu contează. Doresc să aprind acum o ţigară.
li aprind o ţigară şi i-o întind. O ia neîndemînatec
şi o duce la buze. Trage din ţigară, se îneacă şi tuşeşte.
— Să ştii, dragule, că nu toate bătăliile cîştigate duc
la victorie. De multe ori o bătălie cîştigată duce la un
dezastru. Alteori o bătălie pierdută duce la o răsunătoare
victorie. Intervine şi diplomaţia cînd încetează bubui­
turile de tun şi ce nu au făcut tunurile face diplomaţia.
Se apropie de mine şi mă sărută pe obraz.
— Ştiu unde să te găsesc. Pa !

63

i
 Părăseşte camera lăsîndu-mă total nedumerit. Nici
nu apuc să fac un pas că ea e deja pe hol.

17

M-am obişnuit cu orele de program după boală. La

început mi-a fost greu. Oboseam. Acum, cînd ajung acasă
dorm cîteva ore. Apoi o scurtă plimbare, şi cîteva file
citite dintr-o carte. Am un obicei să citesc la mai multe
cărţi deodată. întind mîna la întîmplare. Deschid cartea
la pagina îndoită şi citesc. Am şi obiceiul urît de a îndoi
colţul filei, să ştiu unde am rămas cu cititul. Cînd mă
plictisesc las cartea, adică îndoi colţul şi iau alta.
Ruxandra m-a salutat bucuroasă că mă vede la slujbă.
Se grăbea că avea unele lucrări de făcut urgent, de re­
zolvat. Nu am mai văzut-o din prima zi. Biroul ei este
în altă aripă a clădirii. Colegii dacă nu se caută nu se
întîlnesc, bineînţeles excluzînd şedinţele necesare, ori
cele de judecată.
Nea Răduţ îmi spune că arăt mai slab. Mă sfătuieşte
să mă supraalimentez. într-adevăr, am slăbit.
Nu am poftă de mîncare. După cîteva înghiţituri mă
simt sătul. Apoi mă forţez să mănînc. Parcă înghit no­
duri, arici.
Nu m-am dus la medic să-mi facă o nouă radiografie
cum m-a sfătuit. Trebuie să mă duc. Cînd ? După ce mă
voi prezenta la minister pentru a discuta la Direcţia
Învăţămînt, în vederea obţinerii dreptului de semnătură,
adică dreptului de judecată. Şi trebuie să mă prezint
exact peste opt zile. între tirrîp voi reciti unele tratate
şi articole din „Revista română de dreptu. Discuţia va
fi liberă, fără bilete, ca în sistemul universitar. Propriu
zis va fi un seminar. Nu mă tem de el, nu am frică. Do­
resc însă să-l trec cu brio, precum examenele în facultate.
Deja mi-am strîns materialul şi la serviciu citesc cîte un
articol.

64
 Acum trebuie şi trebuie să le scriu părinţilor. Mi-a
scris mama şi încă nu i-am răspuns. Dacă întîrzii cu scri­
soarea tata îmi va telefona. Sînt sigur.
Aprind lumina şi scriu. Afară se lasă întunericul,
în cameră la fel.
Of, sună soneria de la intrare. Mă duc şi deschid.
E Ruxandra. Are în mînă o sacoşă doldora de cum­
părături.
— Ajută-mă, domnule, nu fă ochii cît cepele de mari.
Ce, nu ai mai văzut femei ? Nu vezi că sacoşa asta e
teribil de grea.
îi iau sacoşa şi o urmez. Se duce direct în bucătărie.
Mă mir. Şi cum să nu mă mir cînd văd că scoate pa­
chete şi pacheţele din plasă.
— M-am gîndit că ar fi bine să mîncăm împreună
astă-seară. De ce nu te-am întrebat ? De aia. Acuma ştii
de ce. Am adus reşoul meu de-acasă pentru că ştiu că
tu nu ai aragaz. Imediat prepar o mîncare pe cinste. Tu
taie pîinea. Aşa e frumos. îţi voi pregăti o mîncare nu­
mită „spaghete milaneze14. Mai întîi se fierb spaghetele.
în timp ce vorbeşte taie şunca în cuburi, rade caş­
cavalul, iar spaghetele sînt puse la opărit, fiert.
— Acum să rad şi brînza. Am luat şi puţină brînză
şi cîteva ouă şi chimion. Voi face o „omletă rulată“ . Ouăle
se bat bine. După aceea se pun în tigae ca o plăcintă şi
la mijloc se pune brînza rasă cu chimion. *Va fi o mîn­
care excelentă.
Dau afirmativ din cap.
Sună telefonul. Mă îngrozesc. Să nu fie cumva Me­
galuza. Mai mult mă tîrăsc decît merg spre telefon. Mă
clatin. Totuşi ridic telefonul si zic :
— Da !
— Vă caută provincia, aud vocea telefonistei.
Ah ! sînt salvat. Probail e tata. Sînt sigur că e el.
— Alo, Dorin.
— Da, tată.
— Ce faci, domnule, de nu scrii ? Ce, vrei s-o bagi
pe mumă-ta de vie în groapă ? Scrie că de aia te-a făcut
şi te -a legănat şi te-a dat la şcoală să-i scrii.
— Spune-i că sînt sănătos.
— Păi ştie că eşti sănătos, dar vrea să citească o
scrisoare de la tine. Că le citeşte pînă le învaţă pe din-

65
afară şi pe urmă mi le spune mie şi eu mă fac că sînt
curios şi o ascult aşa să o mulţămesc pe ea. Ţi-ai cum­
părat lucruri ?
— Da, dar mai am nevoie. Le voi cumpăra mai
tîrziu.
— De cît mai ai nevoie ?
— O, nu...
— Gura, Dorine tată, că te am doar pe tine şi nu am
ce să fac cu munca mea, cu banii. Sînt ai tăi. Bine. îţi tri­
mit cît ştiu eu. Ce să-i spun eu lu mumă-ta ?
— Că îi voi scrie.
— Atît.
— Că îmi e dor de dînsa.
— De mine nu ?
— Tare mult.
— Te pup mă judecătoru’ lu tata.
Aud pe Ruxandra chicotind în bucătărie. Cînd mă
vede îmi zice :
— Te ceartă babacu, nu !
— Absolut. Şi are dreptate. Nu le-am scris cam de
mult.
— Din lene ?
— Ştiu eu.
— Peste puţin timp vom mînca.
E îmbrăcată într-o rochie de un roşu dur care se mu­
lează bine pe corp. Pantoful e negru cu un toc înalt,
cui, iar ciorapul tot de culoare neagră. în hol îşi dez­
bracă un pardesiu tot de culoare neagră, bogat, amplu, cu
o broderie din piele aplicată pe piepţi. Are şi ea gust.
Ruxandra e blondă, cu păr bogat care îi cade în bucle
peste umeri. Megaluza brună, cu păr scurt, dat pe spate
băieţeşte. Poartă în urechi cercei mari, din aur.
Mîncăm. înghit în silă. Fac în aşa fel să nu se observe
că nu pot să mănînc din cauză că nu am poftă de mîncare.
înghit şi înghit în silă. Spun că spaghetele sînt minunate.
Mai îmi pune în farfurie. îmi vine să mă dau cu capul
de zid. Aşa îmi trebuie. Chiar dacă mor voi mînca tot.
E groaznic să mănînci fără poftă, să simţi chiar o greaţă
care îţi dă tîrcoale.
Tai o bucată şi din omletă. O înfulec şi plec la baie.
Vomit toată mîncarea. Mă privesc în oglindă. Par des-,
figurat. Mă spăl bine pe faţă. Degeaba. Sînt palid. încep’

6$
 să mă 'bărbieresc. Poate voi arăta mai bine. Mă aud
strigat.
— Dorin ce faci ?
— Mă bărbieresc.
— Lasă dragă, tu arăţi bine şi nebărbierit. Mie îmi
placi indiferent cum eşti. Poţi să ai barba şi de un cot.
Poate să fie şi albastră.
Ies din baie. Arăt mai bine. O găsesc stînd pe scaun
în dormitor şi frunzărind o carte. Rezemată de piciorul
mesei zăresc sacoşa.
■
— Ce, ţi-ai făcut bagajul ?
— E tîrziu...
— Da, e tîrziu.
îmi vine să urlu de ciudă. Trebuie să expediez această
'fată minunată cît mai repede. Trebuie.
— Mulţumesc mult pentru masă.
— Cu multă plăcere, Dorine.
O conduc pînă în stradă. Ne luăm rămas bun. Ce o
fi în sufletul ei ?

18

Cobor din tren. Megaluza mă aşteaptă în faţa farma­

ciei din gară. Alerg spre ea, cu toată oboseala care mă
încovoaie. Ne îmbrăţişem.
— Felicitări.
— De unde ştii ?
— Păi e normal să te felicit şi e normal să treci
aceste discuţii, cum numeşti tu examenul.
Pornim spre ieşire de pe peron. O luăm în sus prin
parc spre bulevard. în cîteva minute sîntem acasă la
mine.
— Tu eşti palid, Dorin.
Se apropie de mine şi-mi pune mîna pe frunte. îmi
ia mîinile în mîinile ei. Simt că îi tremură mîinile.
— Ai febră. Palmele îţi sînt jilave. Ţi-ai făcut radio­
grafia ?

67
 — Nu ! Am neglijat. Apoi am citit pentru aceste dis­
cuţii care au fost foarte interesante. Ei, află că cel mai
greu examen sînt discuţiile libere despre o materie decît
un examen limitat la cîteva subiecte înşirate pe un bilet.
Discuţiile nasc şi capcane, duc şi în fundături. Dacă stă-
pîneşti materia treci peste toate hîrtoapele, dacă nu,
te ruşinezi ca cel mai silitor şcolar care odată în viaţă
a fost prins cu mîţa în sac, cu tema nefăcută. Dar să las
deocamdată astea. Megaluza mă simt obosit. Nu am poftă
de mîncare. Transpir noaptea rău. Pijamaua e udă în
servietă. Nu pot să dorm.
— Promite-mi că mîine te vei duce la medic.
— Mă voi duce la medic mîine.
Se apropie de mine şi mă sărută pe obraz cum îi e
obiceiul.
— Trec în bucătărie pînă te dezbraci şi intri sub
plapumă.
— Mi-am cumpărat plapumă. După gustul Megaluzei.
Am fost cu ea la magazin. Tot ea mi-a cărat-o pînă acasă.
Aşa a vrut. Nu m-am opus.
Mă dezbrac. îmi caut pijamaua uscată în şifonier şi
nu o găsesc. E pe spătarul unui scaun. Am orbul găinilor
şi nu o văd. Megaluza revine în cameră. Trage un scaun
lîngă studio şi stă pe el. îmi ia mîna dreaptă în mîi­
nile ei.
— Dragul meu, ce ai ? Cum îţi e. Deşi, ştiu, însă
vreau să te mai aud încă o dată spunîndu-mi.
Stau cu ochii închişi. Nu-i răspund ! Uşor îmi strînge
mîna pe care încă o ţine în mîinile ei ca pe o mică şi
scumpă comoară. Mîna într-adevăr e jilavă. O simt. Do­
resc să mi-o retrag, însă Megaluza nu-i dă drumul.
— Megaluza...
— Taci, nu-mi mai spune ! Ştiu !
Vede pe televizor cutiile cu medicamente. Se ridică
de pe scaun. Citeşte pe cutii. Desface una şi ia o pastilă.
— Iei această pastilă. E un somnifer.
— Ştiu. Am mai luat.
Se duce în bucătărie şi vine cu un pahar cu apă. Iau
pastila.
— Voi sta lîngă tine pînă vei adormi. Apoi voi stinge
lumina şi voi pleca. Ai două rînduri de chei la yală.
O cheie o iau eu.

68
 Se duce la întrerupător şi stinge două becuri de la
lustră. Mai rămîne unul aprins.
— Trebuie să-l sting şi pe acesta. Aprind în schimb
veioza.
E mai bine aşa. Stă pe scaun, lîngă studioul pe care
stau eu lungit în aşteptarea somnului. îmi vine o idee
nemaipomenită. Zic :
— Megaluza vrei să-mi fii soţie ?
Se apleacă şi mă sărută pe frunte părinteşte.
— Da, dragule ! Cînd doreşti tu ! E uşor să se că­
sătorească oamenii.
Pleoapele îmi devin grele. Nu doresc să adorm toc­
mai acum cînd Megaluza îmi promite că se căsătoreşte
'cu mine.

19

Mă scol cu greu din pat. Mă uit la ceas. E tîrziu.

E ora 9 fără un sfert. Văd pe perna albă o pată de sînge.
Mă apropii şi iau perna în mînă. Am dormit pe o parte,
cea dreaptă. Simt deodată sînge cald în gură. Merg spre
baie. Mă aplec peste chiuvetă. Sîngele curge, parcă ţîş-
neşte dintr-o venă, ori arteră. Frica de moarte pune stă-
pînire pe mine. Alerg la telefon. îl sun pe nea Răduţ.
în cîteva cuvinte îl pun la curent cu cele întîmplate.
Zice că trebuie să stau liniştit în pat că în cîteva minute
va fi la mine cu medicul. îmbrăcat, mă trîntesc pe pat.
Se aude soneria. Mă ridic şi mă duc să deschid. Intră
preşedintele tribunalului Dragu, nea Răduţ şi medicul
care mi-a făcut radiografia. Medicul Mareş Petre. Parcă
aşa s-a recomandat. Vede sîngele pe pernă, apoi se duce
la baie şi se întoarce cu o figură îngrijorată. îmi zice să
mă dezbrac pînă la brîu. Mă ascultă cu stetoscopul. Mă
ciocăneşte, mă ascultă cu urechea pusă direct pe spate.
Respir adînc. Respiraţia parcă e un şuierat. Obosesc. Simt
iarăşi sînge în gură. Fac un semn că trebuie să mă duc la
baie. Medicul Mareş mă urmează. Scuip sînge. Nu mult.
O gură. îmi zice să-mi clătesc gura.

69
 — Mergi în bucătărie şi pune sare de un deget lăţime
într-un pahar mare. Toarnă apă şi adu-mi-1.
Mă execut. îmi cere o linguriţă. Mestecă sarea cu
apă. Cînd sarea e diluată, pe cît se poate mă pune să
beau. Beau conţinutul.
Se adresează preşedintelui Dragu :
— Sarea e un hemosiston. Opreşte hemoragia.
— Care de unde provine ? întreabă preşedintele Dragu.
Medicul miştă din cap dintr-o parte în alta.
— încă nu pot să mă pronunţ.
îi face un semn discret preşedintelui. Mă fac că nu-1
observ. Se duce la telefon şi are o convorbire scurtă cu
un medic din cîte înţeleg. Deci va veni Salvarea cu un
medic să-mi facă injecţii mai înainte de a fi transportat
la spital în vederea internării.
Preşedintele Dragu şi nea Răduţ schimbă priviri alar­
mate. De-acum fie ce o fi. îmi e totuna. Adică cum tot
una ? Cum ? Aha ! Păi dacă e aşa trebuie să lupt să în­
ving boala. Şi voi lupta cu toată fiinţa mea. îi scriu cîteva
rînduri Megaluzei. Las mica scrisoare pe masă. Poate mă
caută. Şi cum o cheie e la ea poate intra în casă.
Se-aude soneria. Nea Răduţ se precipită spre uşă.
Intră un ins, care probabil e medic, însoţit de o soră
îmbrăcată în halat alb. Sora duce o trusă stil valiză. O
pune pe pat şi caută în ea. Medicul Mareş se trage mai
la o parte împreună cu medicul nou sosit şi cu preşedin­
tele Dragu. Medicul Mareş vorbeşte aproape şoptit.
Sora îmi leagă garoul la mînă. Mă bate cu dunga
palmei peste venă să poată să-mi facă injecţia. Nu simt
dureri cînd sînt înţepat de ac. Doar o pişcătură. Lasă
acul în venă. Trage cu seringa conţinutul din alte două
fiole. Nea Răduţ e lîngă mine. Are ochii umezi. îi zîm-
besc.
Noul medic se apropie de mine şi îmi pune anumite
întrebări care mă cam deranjează. Mă întreabă dacă pă­
rinţii mei au suferit de tuberculoză, ori bunicii, ori fraţii,
îi răspund totuşi cuviincios. Nimeni nu a fost bolnav
de o asemenea boală. Dar totuşi de ce asemenea între­
bare ?
De unde pînă unde tuberculoza ? Ce legătură am eu
cu tuberculoza ? O lumină îmi trece ca un fulger prin

70
 creier. Dar dacă sînt bolnav de tuberculoză ? Altfel ,nu
se explică sîngele...
Preşedintele Dragu îmi pune mîna pe umăr şi-mi
zice :
— Dorine, fii bărbat! Vei fi internat în spital. Co­
lectivul din care faci parte nu-şi uită colegii, tovarăşii
de muncă. Dovadă că mă aflu lîngă tine împreună cu
vicepreşedintele Răduţ. în scurt timp vei fi sănătos tun.
Doctorul Mareş intervine :
— în foarte scurt timp. Să mergem.
Ii întind cheia de la uşă lui nea Răduţ. Acesta o ia
întorcîndu-şi faţa în altă parte, să nu-i văd lacrimile. Mi­
nunat om e nea Răduţ.
, Ies primul pe uşă. Mi se face loc şi sînt poftit, tacit,
de toţi să ies primul. Păşesc fără să întorc capul.
în faţa blocului staţionează maşina Salvării. Preşedin­
tele Dragu şi nea Răduţ îmi strîng mîna. Le strîng mîna
ca un automat, parcă, fără ca să ştiu ce fac, ce e cu mine.
Eu şi sora urc în Salvare. Medicul Mareş şi celălalt medic
urcă într-o Dacie 1300.
Refuz să mai gîndesc la ceva. Doresc să-mi golesc
capul de amintiri, de senzaţii. Fac din gînd o minge care
ţopăie pe un imens teren. Primul act s-a terminat. Cor­
tina cade. Nimeni nu aplaudă. Sala e goală !

20

Citesc în mine ca într-o altă carte groasă, grea, scrisă

de mult, prăfuită, dar proaspătă prin ineditul ei.
E a doua zi de cînd sînt internat în spital. Medicul
Mareş s-a întrecut pe sine. Mi-a oferit o rezervă nu­
mai cu un pat, dar pînă la urmă tot el a revenit asupra
soluţiei. A zis că nu e recomandabil ca cineva care stă
mai mult timp internat în spital să stea singur într-o în­
căpere. Deci e vorba să stau mai mult timp, mi-am zis
îngrijorat, în gînd, observ că am devenit un taciturn.
Pînă la urmă a aranjat în aşa fel ca totul să fie bine.
Şi binele a constat în aceea că mă aflu într-o rezervă

71
 de două paturi. Un pat îl ocup eu, iar pe celălalt un in­
giner de la Combinatul chimic. L-a adus din alt salon. E
un ins optimist şi jovial. Doctorul Mareş a fost convins
şi aşa este că a făcut o faptă bună dîndu-mi un tovarăş
de cameră vesel, şugubăţ. E un om minunat. Ştie sute
de bancuri, de pilde şi proverbe. E tonic şi exploziv.
— Lasă, domnule, că nu se moare cu una cu dou
sînt medicamente şi medici buni. Ascultă-mă pe mine
care am văzut multe în cele trei luni de cînd sînt in­
ternat aici. Am văzut cum unii au venit cu targa şi acum
se plimbă pe aleile parcului. Ai văzut parcul spitalului ?
E o splendoare. Am stat cu mulţi de vorbă. Cu cei care
au plecat, cu cei care mai sînt internaţi în spital. Nu e
dracul atîţ de negru pe cît pare. îi faci buzele cu roşu,
dai cu alb pe lîngă ochi, îi vopseşti genele şi sprîncenele
şi iese drăcuşor. Principalul e odihna şi hrana. Mîncarea
e suficientă, consistentă. Odihna la fel. Poţi să dormi
continuu. Dar, măi frate, Dorine, că a fost vorba încă
de ieri că sîntem la pertu, buba e în altă parte. E în tine.
E în moralul tău. Dacă ai un moral scăzut, lacrimogen,
păi atunci te vindeci cu încetinitorul. Moralul e totul,
bineînţeles, excluzînd hrana şi medicamentele. Un om
sănătos dacă se gîndeşte că pînă la paşti moare şi-i intră
gărgăunele ăsta în cap, păi să ştii că pînă atunci moare.
Unii sînt prăpăstioşi. Să nu-i bagi în seamă. Alţii se ţin
de şotii. Vor să-i sperie pe noii internaţi. Anunţă, cu
tristeţe, că unul de la etajul trei care cu o zi înainte
arăta minunat, a murit azi-noapte... O mascaradă. Să fii
atent. S-a dus sfoară în spital că e internat şi un judecă­
tor. Te văd abătut. Fii serios coane. Nu te lăsa pradă gîn-
durilor de culoarea ciorilor. Dă cu var pe ele şi fă-le
albe. Şi în fond ce ai tu. Mai nimic. Un infiltrat. Tu ştii
ce e ăla infiltrat ? Nu ai de unde să ştii, fiindcă nici eu nu
am ştiut cînd m-am internat. Cu timpul devii expert. De­
vii medic specialist în tuberculoză. Ştii aproape totul des­
pre ea şi cum se tratează. Infiltratul e o mică găurică în
plămîn. I se mai zice cavitate, ori cavernă. Eu am avut
patru caverne în stîngul şi trei în dreptul. Sper ca în
trei-patru luni să părăsesc spitalul sănătos deplin. De
tuberculoză, repet, nu se mai moare. E boală boierească.
Şi trebuie odihnă, să leneveşti, să te distrezi între cure.
Dar tu nici nu ştii ce e aia o cură. De dimineaţă, după
masă, pînă la ora 11 se stă în pat şi dacă e posibil cu faţa
în sus. La 12 masa. De la ora 1 la 4 iar cură. Puţină
plimbare prin parc, la televizor, ori club. Discuţii şi fie­
care se distrează în felul său. Trîndăvie şi distracţie, asta .
e viaţa în spital. Fiecărui bolnav i se face tratament.
îl întrerup :
— Ajunge domnule Dinu Stuparu, mă doare capul...
— Pardon, nu domnule Dinu Stuparu. Simplu : Dinu.
A fost vorba că ne spunem pe nume. Eu Dorine, tu Dinu.
Să fim înţeleşi, altfel mă mut în altă cameră.
îmi face cu ochiul.
îmi urlă capul ca o moară. Sînt înspăimîntat cînd
au4 că în spital se stă cu lunile. Medicul Mareş mi-a spus
că a primit un telefon de la o doamnă ori domnişoară
care a spus că se numeşte Megaluza. Că l-a rugat să-mi
transmită că nu poate să vină acum la mine la spital din
cauză că ar plînge continuu, că în acest fel mi-ar face
mare rău. De fapt va veni într-o zi în care nu voi avea
vizitatori. îşi dă seama că în primele zile un bolnav e
vizitat de mai multe persoane. Cu trecerea zilelor vizita­
torii se răresc. Totul intră în normal, în obişnuinţă. I-am
mulţumit medicului Mareş care e un medic de ispravă,
cum se vorbeşte în tot spitalul, de la bolnavi pînă la cea
mai măruntă soră. Nu e însă prea agreat de toţi colegii.
Din cauza popularităţii. Medicina nu e o profesie, cred.
Trebuie să ai şi talent pentru ea, chemare. Mulţi au
ratat-o, fiindcă n-au avut talent. Au avut numai ambiţie
şi altceva nimic.
Părinţilor încă nu le-am scris că sînt în spital. Am ru­
gat pe medicul Mareş să-mi admită să-i telefonez lui tata
că voi pleca la un curs în Bucureşti. Mi-a admis şi i-am
telefonat.
Zilnic m-au vizitat, seara, nea Răduţ cu doamna
Olimpia. Mi-au adus tot felul de bunătăţi. Nu ştiau cum
să-mi vorbească de blînd, cum să-mi aline probabil
spaima de boală şi spital care se citea pe faţa şi ochii mei.
M-au asigurat, pentru a cîta oară, că medicul Petre Mareş'
e un medic de excepţie. Au discutat foarte curtenitor cu
Dinu Stuparu care a cam tăcut tot timpul. Vizitele sînt
scurte, dar tonice.
Mi se spune că la analize nu se găseşte activ bacilul.
E un punct cîştigat de bolnav, adică de mine. Boala mi

73
 se trage de la congestia pulmonară avută, pe care nu am
tratat-o suficient, nu m-am îngrijit; am procedat cu
uşurinţă că nu m-am internat în spital. Cauza, geneza, e
congestia pulmonară ! Şi toate acestea de trei ori pe zi.
Eu şi Dinu sîntem o excepţie. Nu mergem în sala de
mese. Ni se aduce mîncarea în cameră, rezervă cum i se
spune, mai simplu salonul 38, aşa cum e scris pe uşa
camerei.
Lichidul dispare încet din borcan şi eu gîndesc la tot
felul de chestii, uneori mă văd rătăcind printr-o pădure
cu vegetaţie luxuriantă, alteori mergînd încet pe o cîm-
pie întinsă, călcînd pe o iarbă, ca un fel de gazon.
— Dorine, ce faci domnule dormi cu ochii deschişi
şi vorbeşti prin somn ?
— Ce-ai spus, Dinule ?
— Că dormi şi vorbeşti prin somn.
— Nu se poate să vorbesc prin somn pentru că nu
dorm, pentru că mă vedeam călcînd pe iarba unei cîmpii
întinse, un fel de Bărăgan. •
— Mofturi sînt astea, Dorine tată. Tu vorbeai prin
somn. Şi spuneai uneia Megaluza că o iubeşti. Să mă trăs­
nească dacă mint. Na, să mor într-o lună dacă spun o
minciună.
îmi simt obrajii cum ard de ruşine.
— Cine e această Megaluză. Mă, tu ai fost în Spania
şi nu-mi spui. Ori poate ai cunoscut pe litoral o spa­
niolă de care te-ai îndrăgostit lulea şi-acum îi spui prin
somn că o iubeşti.
Mă întorc pe o parte, cu faţa spre patul în care stă
lungit el cu faţa în sus, că aşa e indicat să stai în timpul
curei :
— Uită acest nume pentru totdeauna. Te oblig. N-a
venit în vizită. O aştept. Uită, repet, acest nume.
Mă întorc în poziţia iniţială, cu faţa în sus şi privesc
tavanul. îl împart cu ochii în patru părţi. Privesc o
parte. Văd dacă are pete. Dacă e văruit bine. Ce proemi­
nenţe sînt.
Gata, nu mai e lichid în borcan. S-a terminat pe ziua
de astăzi cu această perfuzie. Mi s-a spus că îmi sînt ne­
cesare minimum 50 de perfuzii. Adică 50 de zile de-aici
încolo să stau cîte două ore cu ochii în tavan, să văd cum
trece lichidul din borcan în organismul meu.

74
 Sora îşi face apariţia. E o doamnă în vîrstă şi tare
bună, respectuoasă. Răspunde de salonul nostru, salo­
nul 38. îmi scoate acul din mînă cu mare dexteritate.
Tamponează înţepătura cu vată. Ţine degetul apăsat să
nu curgă sînge.
— Peste puţin timp o să vă văd cum o să plecaţi
zburdînd ca un mieluşel.
— Şi cît e acest puţin timp ? întreb liniştit.
— 6— 7— 8 luni. O nimica toată. Unii stau şi cîte un
an, alţii 3—4 luni. Dumneavoastră din cîte am auzit eu
o să staţi cam 5 luni.
— Nu 6— 7— 8 luni ?
— Sigur că nu ! Dar după cît socot eu aşa ar trebui.
— De ce ? zic cu interes.
— Odihna multă nu strică, de aia. Eu am văzut multe
în viaţa mea. Unii au venit pe picioare şi-au ajuns la
morgă. Alţii cu targa şi trăiesc şi acum.
Sora pleacă. Dinu rîde satisfăcut. îmi vine să-l înjur.
— Ce ţi-am spus eu. Tu crezi că într-o săptămînă se
vindecă o rană de la pulmon. Mă, cavitatea, caverna
asta e o rană. E în corp. E umezeală. Nu e aerisită, arsă
de soare şi biciuită de vînt. Una e să tratezi o rană la ex­
terior şi una e să o tratezi în interior. Te arzi cu ţigara
la un deget şi arsura pînă se vindecă trece timp, nu ? Nu
te încrunta.
Revine sora.
— Trebuie să mergeţi la domnul doctor Mareş. E în
sala de tratament.
Mă scol din pat, îmbrac halatul şi o urmez. Camera
de tratament e la capătul coridorului. Cînd mă vede îmi
surîde vesel.
— Salutare jude.
— Bună ziua, răspund îngrijorat.
— Ia loc pe scaun şi ascultă-mă atent. Voi întrebuinţa
termeni nemedicali să mă înţelegi despre ce e vorba. în
plămînul stîng, lobul superior, ai o cavitate. Eu, ca şi
dumneata, urmăresc să se vindece pe calea cea mai po­
trivită. Adică să aplicăm cel mai potrivit tratament. Şi în
acest caz cel mai potrivit tratament e să introduc aer în
plămîn. Nu te speria. Aerul se introduce între pleură şi
plămîn. Aerul introdus între pleură şi plămîn nu-i mai
dă voie să se umfle. E imobilizat, deci. Fiind imobilizat

75
 nu mai funcţionează şi de-aici concluzia : nu depune efort
şi se vindecă. Sarcina o preia celălalt £>lămîn. Respiraţia
o să fie mai greoaie, dar te vei obişnui în cîteva zile.
Odată pe lună vom proceda astfel, timp de 5 luni. Acum
altceva. Să nu te sperii că nu e dureroasă afacerea asta,,
e ca o injecţie. Aparatul e acela. Te vei întinde pe acel
pat de lemn aşezat pe partea dreaptă. închide ochii. E mai
bine aşa. în cîteva minute treaba e gata. Treci soră lîngă
dînsul.
Mă dezbrac pînă la brîu. Mă aşez pe patul din scîn-
dură pe partea dreaptă. Sînt frecat cu vată şi spirt pe
coaste. Simt cum sînt palpat cu toată mîna. Mă apasă.
Simt o durere şi parcă aud o pîrîitură. îmi e introdus
acul. Nu deschid ochii. Şi chiar dacă i-aş deschide tot nu
aş putea să văd nimic, fiindcă sînt aşezat cu faţa spre
perete.
— Simţi ceva ?
— Da ! Parcă o mînă îmi umblă prin piept.
— Altceva ?
— Nu mă satur de aer.
— Nu-i nimic. Trece. E bine.
După puţin timp aud.
— Pune tamponul soră că scot acul.
Sora se ^execută.
— Două zile să nu cobori din pat. Doar la toaletă-
Da ?
— Da, sigur că da.
Sora mă duce de braţ în salonul 38.
— Ce-a fost, domnule ? întrebă Dinu.
— Mi-a introdus aer.
— Zău, mie nu mi-a introdus. O să-i zic. Am auzit
că e un tratament scump şi de, numai pentru unii... iar
alţii...
Dinu devine invidios. Omul care mi-a împuiat capul
cu atîtea pilde sănătoase. Cînd s-a simţit cît de cît pre­
judiciat s-a zburlit ca un arici.
— Poate ţie nu-ţi foloseşte. Nu spuneai tot tu că
fiecare boală are particularitatea ei. Crezi că dacă îţi
era necesar acest tratament medical Mareş nu ţi-1 aplica ?
îl pun în derută. Oftează. După un timp îl aud cum
tuşeşte.
— Dorine, dormi ?
 — Nu, Dinule.
— lartă-mă. Sînt om şi eu.
— Parcă o mînă nevăzută mă apasă pe piept de nu
pot respira cum eram obişnuit, acum respir mai des,
parcă cineva mă forţează. Atenţia îmi e atrasă de respi­
raţie. îmi urmăresc respiraţia fapt ce mă enervează la
culme. Partea proastă e aceea că nu pot să merg, să fac
cîţiva paşi. Îmi e interzis. Sînt amorţit. Mă doare spa­
tele de atîta zăcut cu faţa în sus ori într-o parte, cu
toate că patul e moale.
— Vorbim prea mult. Vorba oboseşte. In special pe
tine acum.
Apasă pe cuvîntul acum. De fapt medicul Mareş mi-a
interzis taifasul. Aşa a numit el discuţiile interminabile
dintre bolnavi.
Intră sora şi mă anunţă :
— Domnul doctor Mareş mi-a spus să vă anunţ că
toate analizele au ieşit bune. Aveţi, în rest, un organism
sănătos tun. Sănătatea celorlalte organe ajută, influen­
ţează la vindecarea organului bolnav. Vine dînsul mai
tîrziu, la vizită, şi vă anunţă.
— Bucură-te Dorine. Ia imaginează-ţi că îţi găsea fi­
catul bolnav. Păi ai fi putut să mănînci grăsimi şi alte
marafeturi cu un asemenea ficat ? Te punea la regim. Re­
gimul influenţa asupra bolii tale în mod hotărîtor. Bolii
noastre îi trebuie hrană multă şi variată, sau dacă îţi gă­
seau o colită, ori o gastrită, ori pe mama dracului.
— Ce ai domnule Dinu.
îl enervez zicîndu-i domnule.
— Păi am, cum să nu am. Sînt cam pus pe ceartă.
De două zile trebuia să vină nevastă-mea pe la mine şi
n-a venit. Păi poţi să nu fii nervos ? Cînd o veni o să-i
trag o chelfăneală să mă ţină minte toată viaţa.
Nu-1 mai ascult pe Dinu. Gîndul îmi fuge spre Mega­
luza. încep să se nască întrebările. De ce, de ce, de ce ?
Unde o fi ? De ce nu vine, dracului odată, de ce ? Oare
să nu-mi mai poarte vechiul interes, dragostea ei a mu­
rit ? A fost efemeră ? Şi în definitiv de ce să iubească un
ofticos ca mine, de ce ? Ce, nu sînt atîţia bărbaţi. Şi cum
e atît de frumoasă poate să-l aleagă'pe care vrea. Poate
că a şi făcut-o pînă acum ? Simt că mă sufoc. îmi vine
să-i cer medicului o pastilă, dacă s-a inventat, care să-mi

77
 şteargă anumite amintiri. Numai pe unele. Nu întreaga
memorie. Să-mi şteargă din memorie pe Megaluza şi tot
ce aparţine de ea. Să rămînă un gol. Şi golul acesta să-l
umplu cu un vis frumos pe care să-l cred real.
Peste cîteva minute se termină cura de după masă.
Mă îmbrac bine. Am de gînd să ies prin curtea spitalu­
lui. Pe sub halat îmbrac un flanel gros, de lînă. Mi l-a
împrumutat judecătorul Curelaru. Nu puteam să-l re­
fuz. Mi l-a dat cu atîta naturaleţe, încît parcă mi-a venit
greu să-i şi mulţumesc. Parcă era un bun al meu
împrumutat şi acum mi se restituia.
Mă simt viguros. Îmi vine să alerg. Nu-mi produce
tristeţe sfîrşitul de toamnă. Odată mişcarea corpurilor
de sus în jos, căderea frunzelor, a stropilor de ploaie,
îmi produceau o tristeţe imensă. Refugiul îl găseam în
vise. Visam în zilele de primăvară însorite, cu explozii
colore.
Cum spitalul e la marginea oraşului, construit pe o
pantă la deal şi înconjurat de brazi şi cu alei de pomi
înalţi am credinţa că sînt la munte. Primăvara, mi-a
spus Dinu, e o frumuseţe parcul spitalului. Aleile de flori
sînt feerice. Doi grădinari muncesc şi îngrijesc parcul.
Sînt în vîrstă. De ani de zile aceasta le-a fost munca,
meseria lor fiind îngrijirea parcului.
Merg pe alei călcînd pe frunze ruginite. De o zi nu
au fost strînse. Pe lîngă gard, care e hăt departe, văd si­
luetele plopilor înalţi. Crengile lor le asemui unor flo­
rete. Cîteva ciori sînt prinse de aceste florete. Parcă
sînt nişte frigărui, dar negre, puse la-fript în acest amurg
asemănător unor tăciuni ce dau să se stingă !
M-am îndepărtat destul de mult de clădirea spitalu­
lui. Rar ajung bolnavii pe-aici. Sînt deja obişnuit cu
respiraţia. Trag aer în singurul plămîn care îmi funcţio­
nează şi simt că îmi satur organismul de oxigen.
Gîndesc că pînă la urmă trebuie să le scriu părinţilor
unde sînt şi de ce sînt aici. Voi avea însă grijă să le
spun mai pe ocolite numele bolii, ori forma ei. Le voi
spune, vorba lui Dinu, că am o pleurezie şi pace bună
şi noroc. Pînă la urmă tot se va afla. Da ! îi voi telefona
tatei mîine. Doctorul Mareş îmi va admite să folosesc te­
lefonul spitalului. Din cîte se discută prin spital, de către

73
personalul spitalului, medicul Mareş va fi numit director.
Locul e vacant prin pensionarea fostului director.
Iată că şi încâlcind prescripţiile medicului, în cazul
jde faţă, te simţi bine. Acum ar trebui’ să fiu la pat,
pe cînd eu rătăcesc vesel pe aceste alei.
Merg normal, pas normal, fără teamă. în prima zi
puneam mîna la piept, unde credeam eu că e cavitatea,
parcă avînd o teamă că ceva s-ar putea sparge ori de­
plasa. Mi-a atras atenţia Dinu şi nu am mai repetat acest
gest, deşi îmi venea mereu să duc mîna spre piept. A
făcut haz mare însă şi eu i-am ţinut isonul.

21

E imposibil să stai ore întregi cu faţa în sus, în timpul

curei, fără să vorbeşti. Atît eu cît şi Dinu ne silim să
păstrăm tăcerea.
— Măi, să ştii că avem o poftă de viaţă drăcesacă, şi tu
şi eu, altfel nu se explică de ce nu vorbim. Unele pre­
scripţii sînt, cred, de-a dreptul idioate. Nu .să vorbeşti
toată ziua, dar din cînd în cînd să mai rupem dracului
tăcerea asta care îmi pune ghiara în beregată. Cine eşti
tu omule de lîngă mine ? Ştiu ! Eşti cutare. Dar vorbind
aş putea să aflu ce gînduri ai despre cutare chestiune,
ori cutare faptă, ori fenomen. Păi nu ? Cred că da ! Tu
ştii cine sînt eu...
Auzim bătăi în uşă !
Ne uităm unul la altul. Aici, în acest spital nu prea se
obişnuieşte să se bată la uşă cînd intră cineva, adică per­
sonalul spitalului. Bolnavii nu ne vizitează. Astăzi, ne-
fiind zi de vizită, cine bate ?
— Intră !, zice Dinu maliţios, tare, să se audă destul
de bine.
Uşa se deschide şi intră Megaluza îmbrăcată în halat
alb însoţită de medicul Mareş. Vizitatorilor li se dau ha­
late albe, dacă se întîmplă să-ţi facă vizită, nu în zilele
cu vizită programată. De aceea Megaluza e îmbrăcată în.
halat alb. E minunată îmbrăcată în alb.
 — Domnişoara m-a rugat să-i îngădui o vizită, zice
medicul Mareş.
Megaluza stă încremenită în mijlocul camerei, salonu­
lui 38 cum e denumită această cameră, ori rezervă. O
privesc fără să-i zic o vorbă măcar. Medicul Mareş pără-
setşe încăperea. Dinu tace şi el.
Vede un scaun şi-l trage mai spre uşă şi stă pe el.
Simt sîngele cum mi se urcă în cap. Cum, atît ? Măcar de
formă să se fi apropiat de pat, că nu o lăsam eu să mă
sărute, dacă probabil intenţiona şi ar fi făcut un gest în
acest sens. Ah, femeia asta se teme să nu fie contami­
nată ? Atunci de ce a venit ?
Mă scol pe marginea patului şi întind mîna şi arăt
uşa şi răcnesc din tot plămînul meu sănătos :
— Afară, afară...
Mă sperii de acest răgnet de fiară încolţită.
Ştiu că nu mai ştiu nimic.

22

— Domnule, frate Dorine a fost un strigăt inuman,

un strigăt care s-a auzit în tot spitalul. Medicul Mareş
a sosit imediat. Tu ai făcut hemoptizie. îţi curgea sîngele
pe gură în valuri. Făptura aceea, Megaluza, cum ai nu­
mit-o, în timpul cînd aiurai din cauza febrei care a pus
stăpînire pe tine a căzut jos de pe scaun în nesimţire.
Medicul Vlad s-a ocupat de ea. A scos-o din salonul nos­
tru imediat. I-ai dat de furcă multe zile medicului Ma­
reş. Eu am fost mutat din această cameră. Mă, eu came­
rei asteia nu-i mai zic salon, îi zic cameră. Nimeni nu
avea voie să intre la tine în cameră. Medicul Mareş şi
sora, ori asistenta care era de serviciu lîngă patul tău.
Nici o secundă nu ai fost lăsat liber. Mereu, repet, a stat
cineva lîngă tine. Conducerea voastră, a tribunalului a
intrat în panică. Ore întregi preşedintele Dragu şi alţi
judecători au venit. Se interesau de starea în care te afli
şi plecau. Nu ceda temperatura. Judecătorul Răduţ a fost
la Bucureşti pentru un medicament care nu s-a găsit în

80
oraşul nostru. A venit cu el. Cînd a cedat temperatura
ţi-ai revenit la viaţă. Te las să te odihneşti... A, da. Ai
zis mereu printre aiurelile tale că nu vrei să o mai vezi
pe Megaluza. Se-aude că medicul Mareş i-a interzis să te
mai viziteze. Se zice că tu l-ai rugat. Aşa e ?
Dau din cap.
Megaluza ? Parcă o văd cum a stat pe scaun spre uşă,
departe de patul meu, de mine. Se temea să nu se con­
tamineze, sînt sigur ! Şi eu sărmanul care o aşteptam,
care aş fi vrut să-mi spună vorbe blînde, calde, să fi ve­
nit şi să fi stat pe dunga patului meu şi să-mi ia mîna în
mîna ei, dar nu a fost să fie aşa, nu.
Dinu doarme. I se aude respiraţia ritmică. Respiraţia
omului care doarme.
Intră medicul Mareş.
— Trebuie să ţi se facă o radiografie şi o tomografie.
Urmează-mă.
Ieşim în coridor. Intrăm în încăperea în care sînt in­
stalate aparatele.
Totul durează în jur de zece minute.
Sînt atît de nepăsător, încît nu mă interesează re­
zultatul. Simt că nu mă paşte nici un fel de necaz. Am
moralul ridicat. Şi în definitiv ce contează că voi sta cî­
teva luni în acest spital. îi voi telefona lui nea Răduţ
să-mi aducă de urgenţă cîteva cărţi. Voi citi tot timpul.
Plimbări şi citit. Era să uit. Spitalul are un dulap plin de
cărţi în sala de club. Voi întreba cine e bibliotecar şi voi
cere cîteva pînă îmi va aduce nea Răduţ, cărţi din autori
preferaţi, bineînţeles dacă va avea.
Dinu stă rezemat de pernă şi îşi taie unghiile. Cînd
mă vede, întrerupe operaţia şi aşteaptă să-i spun ce am
de spus dacă am.
— Mi-au făcut o tomografie şi o radiografie. într-o
oră aflu rezultatul.
— Din cîte îmi spui nu te simţi slăbit cu toate că ai
fost alimentat artificial şi ai avut febră cîteva zile. E un
semn bun. Febra cred că a fost de natură nervoasă. Oare
să fie febră de natură nervoasă ? Dar sîngele, hemopti­
zia ? Sigur că a fost un efect al cauzei, al febrei care a
fost de natură nervoasă, febră care a urcat brusc.
— Că e febră de natură nervoasă, că nu e, eu nu ştiu.
Ştiu însă că mă simt bine fizic, Simt că am forţă.

81
 îi întorc spatele şi încerc să dorm. Pînă la masa de
prînz mai e. Nu mă interesează nici rezultatul tomografiei.
Ştiu că va fi bun. S im t!

23
/
Intră unul după altul pe uşă. Doamna Olimpia, Ru­
xandra şi nea Răduţ.
Dinu îmi zice :
— La ai mei le spui că sînt la club.
Iese. Ruxandra îi ia înainte doamnei Olimpia şi vine
şi mă sărută pe amîndoi obrajii. Tremur ca o frunză. îmi
apare în faţa ochilor pentru o secundă Megaluza cum
stă pe scaun lîngă uşă. Scutur capul. Mă plec să-i sărut
mîna doamnei Olimpia şi mă îmbrăţişez cu nea Răduţ
care vine cu mîinile întinse spre mine.
— Am întors Bucureştiul pe dos pentru tine frăţioare.
Reţeta nu a scris-o medicul Mareş. El a dictat-o unei
domnişoare medic stagiar. El a pus doar parafa. Era ocu­
pat pînă peste cap cînd m-am dus peste el să vedem ce
mai e de făcut în cazul tău, pentru tine. Nici bătut nu
pot să-mi reamintesc cum se numeşte medicamentul. Păi
eu cam atît am de spus. Dar tu dragă ?
— Eu îi las aceste pungi, zice doamna Olimpia.
— Să mergem atunci, hotărăşte nea Răduţ.
— Numai noi. Domnişoara Ruxandra rămîne...
— Sigur că rămîne, zic eu automat.
Ruxandra se îmbujorează.
Iată-ne singuri. O privesc în ochi. Nu clipeşte.
— Te ocupi cu hipnoza ? De cînd ?
— Da ! De cînd observ că eşti o fată frumoasă !
îi spun realitatea fără ocolişuri, fără rezerve. Ruxan­
dra e o fată frumoasă. O blondă minion, de buzunar.
— Dorin, lasă-mă să trăiesc liniştită, auzi ?
Apasă prea mult pe cuvînul trăiesc. E pronunţat
odată şi jumătate mai tare decît celelalte cuvinte.

82
 — Nu spun un neadevăr Ruxandra. Tu eşti o fată
foarte frumoasă. Nu sînt primul bărbat, sînt sigur care
îţi spune acest adevăr. Cu ce îţi greşesc ?
Una caldă, alta rece. Mai bine tăceam. Simt că gre­
şesc. în loc să dreg, stric. E inteligentă şi înţelege gafa.
mea. Mizez pe inteligenţa ei.
— Şi mă rog, de ce să nu-ţi spun că eşti frumoasă ?
Fiindcă sînt bolnav, Ruxandra ?
Se repede spre mine şi... şi vrea să îngenuncheze în
faţa mea, dar o opresc.
— Stai, ce faci ?
— Eu te iubesc Dorine. Mult, mult...
Stăm unul lîngă altul pe dunga patului metalic. Pat
' vopsit în alb ca toate paturile din toate spitalele.
— Nu puteam să mănînc în timpul în care ţi-a fost
atît de rău. Beam apă multă, multă. Eram însetată ca o
prigorie. O fîntînă de apă aş fi băut şi tot nu-mi poto­
leam setea. Cel mai mult a fost şi este afectat de boala
ta vicepreşedintele Răduţ Viorel. Restul de colegi mai
puţin ori aproape deloc. S-a discutat la început, în prima
zi, ca un fapt divers, apoi viaţa şi-a urmat cursul.
Preşedintele tribunalului Dragu, spune secretara, aproape
zilnic discută telefonic cu medicul Mareş despre starea
ta, evoluţia bolii. Eu nu am avut cu cine să discut. Ştiu
că îţi e prieten vicepreşedintele Răduţ Viorel, dar m-am
ruşinat să-l întreb ceva. Acum îl înt.îlnii pe el şi pe
doamna Olimpia la poarta spitalului. Doamna Olimpia
mă prinse de braţ şi mi-1 strînse a complice. A complice
la ce Dorine ? Că ştie că te iubesc ? Că nu ar fi rău ? Ori
că e zadarnică iubirea mea ?
Nu ştiu ce să-i răspund. Un răspuns acum, fie spus
şi de circumstanţă, angajează relaţiile noastre şi prezente
şi viitoare. Mă dau după vorbe, mă plasez în spatele unui
compliment banal.
— Tu eşti Ruxandra atît de drăguţă şi bună încît şi
pietrele pot să-ţi fie prietene. #
— Dar tu ?
— Mai încape îndoială, mint cu neruşinare.
Da, prieten, da ! Dar iu b it! Tocmai aici e buba. Dar
bătrînul atotştiutor va rezolva şi această problemă,
timpul. El, timpul vindecă rănile şi face altele pe care
tot el le vindecă. Şi în definitiv prea sînt pus pe corecti-

83 '
tudine pînă şi în dragoste, ori dragostea are legile ei.
Legi stabilite de inimă, dar în cadrul umanului, nobleţei
sufleteşti. Nu strică uneori să fii şi puţin egoist. Prea în­
cerc să fiu omul legii chiar şi în dragoste, omul dreptăţii.
— Prieten ştiu că-mi eşti Dorine, ştiu, dar intervine
un dar.
— Dar ce, ce dar ?
— Dar, iată, ce fel de prieten ?
Trăsnete şi furtuni. Iată-mă prins în cleşte. între cio­
can şi nicovală. Eşti ras prietene Dorin. Eşti zdrobit.
O privesc. Văd că aşteaptă încordată răspunsul meu'
care întîrzie. Mă ridic în picioare şi fac cîţiva paşi prin
cameră. Mă întorc brusc spre ea şi zic :
— Fireşte că eşti o fată frumoasă care mă atrage, fi­
reşte...
— Taci ! E de-ajuns. Nu vreau să aud şi altceva din
gura ta. Poate că dărîmi cu un cuvînt ce ai zidit pînă
acum.
Ne prindem de mîini şi ne zîmbim bucuroşi. Uşa se
deschide şi intră preşedintele Dragu însoţit de judecăto­
rul Sîrbu.
Ne fîstîcim. Parcă sîntem prinşi furînd cireşe.
— Dă-i domnişoară Ruxandra din partea mea şi a
judecătorului Sîrbu această pungă în care sînt portocale
şi spune-i prietenului dumitale că îl dorim printre noi
cît mai repede.
Se retrag. Ruxandra nu ştie ce să facă deocamdată cu
punga în care sînt portocale. Eu înghit în sec. E clar.
Preşedintele Dragu de-acum e convins că eu şi Ruxandra
sîntem, cum să zic, la un pas de căsătorie. Bineînţeles
că mai întîi să mă vindec. Dar pînă atunci mai curge apă
pe Dunăre, adică mai va.
Ruxandra dintr-o dată începe să rîdă. Rîde tare şi în
hohote. îi cade punga din mînă. Punga se rupe şi porto­
calele se rostogolesc prin cameră. Intră şi pe sub pat.
Punga era cam mărişoară. Mai rău rîde Ruxandra. Ce
frumos zis : mai rău rîde, adică mai frumos rîde, cum
s-ar spune. Rîd şi eu de rîsul ei.
Se linişteşte.
— După cît îl cunosc pe preşedintele Dragu e în
stare să ne fixeze şi nunta. Asta din dorinţa de a ajuta.
De a-i ajuta pe subalternii dînsului. Dar şi cînd cineva
greşeşte e foc şi pară.
— Ce fac, intru sub pat după portocale, zice Ruxan­
dra păstrînd în glas o notă de rîs cu iz de ironie.
Se apleacă şi le adună pe cele care sînt la vedere, în
mijlocul camerei şi cele rămase în pungă.
— Le va aduna femeia de serviciu.
— Dorine, stai liniştit pe marginea patului. Eu plec.
Promite-mi că mă vei asculta.
— Da, te voi asculta.
Fie ce o fi îmi zic în gînd.
Mă prinde cu mîinile de tîmple şi mă sărută uşor,
scurt, pe gură.
Pînă să mă dezmeticesc eu, ea e afară. Uşa e închisă
în urma ei.

24

Privesc pe fereastră cum ninge. De cîteva ore ninge

calm, fără vîrtejuri, fără să fie zăpada spulberată, visco­
lită. E un calm de basme. Dinu a plecat, i s-a făcut ieşi­
rea. Vorba lui : „gata, sînt lăsat la vatrău. Medicul Mareş
dimineaţa l-a anunţat că la prînz i se face ieşirea din
spital. S-a mirat mai mult decît m-am mirat eu. Nu-i
venea să creadă, deşi bănuia că s-a apropiat ziua mult
aşteptată după rezultatele care se consemnau în fişa me­
dicală, rezultate comunicate de sora Ana cu dezinvoltură.
Ne-am îmbrăţişat.
Zilele trec încet, fără denivelări, calme. Acum citesc
în timpul curei. Plimbări scurte. Medicul Mareş sfătuieşte
bolnavii să nu se îmbrace peste normal, încotoşmănaţi,
de teamă să nu răcească, ci să se îmbrace firesc, normal.
Ies afară din clădirea spitalului. Fac cîţiva paşi pe o
alee. Ridic capul şi privesc în sus. îmi cad pe faţă fulgii.
Simt cum se aşează pe gene, sprîncene. Mă aplec şi iau
zăpadă în mînă şi mă frec cu ea pe faţă, mă spăl cum
s-ar zice. Aud bătăi în geam. Medicul Mareş îmi face
semne cu mîna. Fac rej>ede un bulgăre de zăpadă şi-l

85
 arunc spre fereastră. Nu ajunge. E distanţa prea mare.
îmi face semn cu mîna a salut şi dispare de la fereastră.
îmi vine să mă întind pe albul imaculat şi să mă tă­
vălesc ca în copilărie. Ca atunci cînd mă bucuram din toţi
porii sufletului că ninge, bineînţeles dacă sufletul are
pori. Doream să ningă, să mă dau cu sania pe derdeluş.
Parcă ieri a fost copilăria. Uneori, ca acum, o simt
aproape, atît de aproape încît dacă aş întinde mîna aş
atinge-o. Alteori o simt îndepărtată, undeva parcă as­
cunsă după o pădure prin care nu pot trece, să o văd
pentru o clipă doar.
încă nu s-a hotărît medicul Mareş dacă să-mi aducă
un tovarăş de cameră sau nu. Nici eu nu m-am hotărît
într-un fel. Sînt sigur că aşteaptă o vorbă de la mine.
Mă simt atît de bine singur. Citesc, dorm, ascult muzică
de la micuţul aparat de radio adus de Ruxandra. După
plecarea ei l-am găsit învelit într-un ziar sub un vraf de
cărţi. Cărţile pe care mi le-a cumpărat doamna Olimpia.
Sînt sigur că Ruxandra are bilet de voie permanent să
mă viziteze. I l-a semnat medicul Mareş. Secretul l-a
divulgat sora Ana care cam ascultă pe la uşi. Pînă acum
nu m-a vizitat în afara orelor programate. Ieri am aflat
de la sora Ana acest secret. Biata fată. Cît o fi aşteptat
un gest — un gest mai tandru din partea mea, care să
o îndemne să profite de biletul de voie permanent. Sînt
o mică secătură.
Da. îi voi da un telefon chiar acum. Telefonul pentru
bolnavi e instalat în hol, la parter. Fise am în cameră,
cameră.
Dacă mă angajează acest telefon ? Cum ? în ce fel ?
Ei şi ? Nu cumva sînt deformat, fiind absolvent al Facul­
tăţii de drept. Uneori dreptatea pe care o cred eu este
o biată strîmbătate putredă.
Introduc fisa. Telefonul sună.
— Alo, Ruxandra !
— Da, Dorine !
— Ce faci ?
Pauză.
— Te întreb ce faci ?
— Nu pot să-ţi răspund ce fac.

86
 — Te rog.
,— Iţi împletesc un pulovăr, na, dacă insişti atît de
mult.
— Şi măsurile ?
— Din imaginaţie.
— Mai ai mult de lucru ?
Pauză. Tace.
— Te-am întrebat dacă mai ai mult de lucru la fla­
nel. Nu-mi răspunzi ?
— E gata...
— Hai, vino, te rog, vino cu el. Te aştept acum, auzi,
acum !
— Ajunge, vin imediat. Pa.
Închide aparatul.
Deschid fereastra să intre aer proaspăt. Fac ordine
prin cameră. îmi schimb pijamaua. îmbrac una nouă.
Sora Ana are grijă de mine ca de propriul ei copil.
Aproape zilnic îmi aduce halat curat. Acesta e nou. Mi­
roase a naftalină. E un halat pentru medici. Diferă prin
calitate şi croială de cel al bolnavilor*
Aştept un musafir drag inimii mele.
Gîndul îmi alunecă spre părinţi. A trebuit să le scriu.
Le-am scris multe pagini. Am ocolit puţin adevărul.
Clipele au fost zguduitoare cînd au venit şi m-au găsit
în pat. Au venit cu nea Răduţ. Aşa le scrisesem eu. Acesta
bine a făcut, aşa cred, că nu m-a anunţat mai întîi, tele­
fonic, de venirea lor. Mama era nedormită şi plînsă. Tata,
omul robust şi fizic şi sufleteşte, se clătina pe picioare.
Ofta. Mama iăcea. Nea Răduţ vorbea continuu. Erau obo­
siţi. Nea Răduţ i-a dus să se odihnescă la mine acasă. A
doua zi au venit altcumva. Tata era radical schimbat.
Mama mi-a strecurat în mînă o batistă în care era o sumă
considerabilă de bani.
Firesc să fie înspăimântaţi. Cînd eram mic auzeam că
a lu’ cutare a murit de uscătură. Aşa i se mai spunea
tuberculozei pe la noi prin sat, uscătură. Simplu. Insul
bolnav de tuberculoză slăbeşte pînă rămîne numai pielea
pe os.
Uşa se deshide. Intră ca o vijelie Ruxandra. Aruncă
pachetul, fireşte, flanelul în patul lui Dinu, cel plecat,

87
acum rămas liber şi se aruncă în braţele mele. îşi rea-
zimă capul de pieptul meu. Caut să-i ridic capul, dar mă
împinge. Ce are ?
— Numai eu am dreptul să te sărut. Tu încă nu ai,
nu ţi-ai cîştigat acest drept. Şi pentru că eşti înalt şi nu
ajung să te sărut, aşează-te pe marginea patului să te pot
săruta. M-ai înţeles ? Executarea.
Mă execut.
Mă sărută. Dar o prind cu stînga după cap şi o sărut
eu bărbăteşte, mai bine zis ţărăneşte. Cred că are buzele
strivite.
— Ce ai domnule. Vrei să mă mănînci. Eşti canibal.
Unde dracului am mai auzit eu aceste cuvinte. Ori eu
le-am spus, ori altcineva mi le-a spus, ori le-am citit în
vreo carte. Prea îmi par cunoscute.
— Sînt canibal şi vei fi prima mea victimă. Fe-
reşte-te !
Intră în joc. Se fereşte schiţînd că fuge spre uşă. O
prind şi o sărut mai omeneşte de această dată.
— încearcă flanelul.
— Cum, să-l îmbrac peste pijama ?
— Pune-ţi pantalonii pe tine şi o cămaşă.
Hainele nu mi-au fost duse la magazie.
— Şi tu...
— întorc spatele.
Imediat mă execut. Ca la armată. Flanelul îmi vine
minunat. E gri şi pe gît. Mînecile sînt întoarse.
— Intenţionat le-am făcut mai lungi ca să le întorci,
să fie un fel de manşetă.
Dau să o sărut. îmi pune degetul pe buze.
— Ce e mult strică. Mă vei săruta la plecare.
îmi povesteşte despre colegi, pe care încă nu-i cunos­
cusem bine. O ascult. Timpul trece repede. îmi e adusă
mîncarea în cameră de o soră. Ruxandra se ridică să
plece. Cu un gest o opresc. *
— Te rog să vii pe la mine cînd vrei. îmi face o plă­
cere deosebită. Nu neglija un...
Ţipă.

88
 — Să nu pronunţi un cuvînt nefiresc că te pălmui.
Auzi, te pălmui !
îşi îmbracă îmbufnată paltonul şi se îndreaptă spre
uşă.
— Era să uit. Sărută-mă.
O sărut moale. Atacă :
— Eu nu vin la un bolnav, eu vin la un bărbat pe
care îl plac, de care mi-a plăcut şi de care îmi va place
şi în viitor. Te iu-besc !

25

Descopăr cu tristeţe că sînt în urmă cu cititul. Cre­

deam că am citit mult din literatura română şi multicel
din cea universală. Da, într-adevăr bine spus, credeam,
pentru că acum constat cu ciudă că nu am citit mai ni­
mic. De unde scoate doamna Olimpia aceşti scriitori ?
Cum de n-am auzit pînă acum de ei sau de cărţile lor ?
Parcă am trăit în altă lume, ori în afara lumii. De cînd
mă ştiu am citit şi nu credeam că voi ajunge vreodată
să constat că n-am citit cît trebuia şi ce trebuia.
Afară e viscol. Suflă vîntul lugubru. Fulgii de zăpadă
care ar trebui să cadă în curtea spitalului cad la zeci de
kilometri depărtare. O fereastră scîrţîie afurisit de ener­
vant. E aşezată în faţa viforniţei. Nu pot să închid ochii
cu toate tranchilizantele luate. Nici nu pot să citesc.
Ruxandra ştie cînd să pice în camera mea. Exact cînd
îi simt lipsa, exact cînd o doresc mai mult. Nu depăşeşte
anumite limite, probabil impuse de ea. Cred că şi-a fixat
o conduită anume de la care nu se abate şi în care per­
sistă.
Anul Nou l-am petrecut împreună. Seara, cîteva ore
în club, unde medicul Mareş a organizat o masă festivă.
Un brad frumos împodobit lumina feeric. Pe cîteva mese
erau tăvi pe care se aflau sandvişuri. Bolnavii care au
vrut au participat la această festivitate. Televizorul func­
ţiona. Bineînţeles că medicul Mareş a ţinut să fie prezent

89
cîteva ore. Apoi a plecat pe neobservate. Medicul de
gardă şi cadrele sanitare medii care erau de serviciu au
avut grijă ca la o oră potrivită să invite bolnavii în
saloane.
Noi, adică eu şi Ruxandra, am părăsit clubul înaintea
modicului Mareş. In cameră era cald, prea cald. Am des­
chis pentru cîteva minute fereastra. Ruxandra era îmbră­
cată într-o rochie de culoarea portocalei. O prindea de
minune. Cum s-ar spune, rima cu rochia. Ea fiind blondă
cu pâr asemănător portocalei, lăsat în valuri, bucle peste
rochie, pe spate, rochia fiind de culoarea portocalei. I-am
spus că e o portocală. „Din ce ţară44 m-a întrebat. I-am
răspuns : „Din Portocalia44.
Mai mult de o săptămînă nu va mai dura vremea asta
colţoasă. M-am săturat de iarnă pînă peste cap. Februarie
este pe sfîrşite. Încep babele. Vrînd-nevrînd iarna cedează
locul primăverii. Să vie odată primăvara.
Medicul Mareş mi-a oprit tratamentul cu perfuzii.
M-a bătut pe spate cu mîna, uşor, spunîndu-mi că ce a
fost greu, rău, a trecut. Nu i-am pus întrebări. înghit
însă hidrazidă şi P.A.S. cu zecile pe zi. De trei ori pe zi.
Mi-a recomndat gimnastică dimineaţa. Spunea că tre­
buie să mai dau jos din greutate. M-am îngrăşat. Am cî­
teva kilograme în plus. Trebuiesc date jos prin gimnas­
tică, nu prin regim. O gimnastică uşoară şi plimbări
seara. Cu condiţia să nu răcesc. Un bolnav a auzit pe sora
Ana că fac gimnastică dimineaţa. A năvălit în cameră
peste mine. Era roşu la faţă. Mi-a explicat că gimnastica
e sinucidere. Spune că are experienţă, că a trecut prin
cinci spitale şi şase sanatorii pînă acum, dar de asemenea
parascovenie încă n-a auzit. Calm l-am ascultat şi i-am
mulţumit pentru cele spuse şi l-am poftit afară. Mereu
dimineaţa dă tîrcoale pe la uşă să asculte, să audă, să
vadă dacă mai fac gimnastică. Mereu am făcut gimnas­
tică. Mi-a intrat acum în obişnuinţă. Dacă nu fac într-o
dimineaţă gimnastică toată ziua sînt neliniştit şi puţin
adormit, ce mai, nu sînt în apele mele.
Insul cu pricina m-a spus medicilor, m-a spus bolna­
vilor. A rugat medicii să-mi interzică să mai fac gimnas­
tică. A provocat un micuţ scandal în spital. Un medic în
vîrstă l-a susţinut. Argumentele lui enervau.
90
Sînt aproape de normal cu greutatea acum. Continui
zilnic, deci, să fac gimnastică. Medicul Mareş mă îndrumă.
Uneori asistă cînd fac gimnastică. Deschid fereastra şi trag
aer mult în piept, cu nesaţ, cu lăcomie.
Cînd toată lumea era fericită şi cu lacrimi pe obraji
cum zice zicala, iată că vine un ins în anchetă. Obiectul
anchetei cazul bolnav Popescu Dorin. Bătrînul medic
care era împotriva medicului Mareş jubila. Se foia pe
coridoare şi prin saloanele bolnavilor. Am simţit că mă
revolt. Simţeam că e pornit împotriva medicului Mareş,
înainte de a păşi la anchetă. Am fost scurt, concis şi
clar. Am cerut să mi se verifice fişa medicală în care cu
uşurinţă se poate constata evoluţia bolii. I-am spus ziua
în care am început să fac gimnastică. Mă privea încrun­
tat. L-am înfruntat cerîndu-i să se poarte altcumva de
cum se poartă el cu un bolnav. M-a întrebat ce meserie
am. Am înţeles din această întrebare că viza să schimbe
pe medicul Mareş din funcţia de director, cazul meu fiind
un pretext. Probabil că era un partizan al medicului
care lucra din umbră la demolarea medicului Mareş. Era
imposibil să nu ştii cine e un bolnav care depăşeşte anu­
mite precepte stabilite de medici. M-a crezut un oarecare
şi m-a enervat într-un fel, m-a iritat. L-am înfruntat cu
dîrzenie. I-am demonstrat că sînt sănătos, că mişcarea
e binefăcătoare. Eu făceam o gimnastică medicală, nu de
sportiv de performanţă. I-am acuzat pe probabilii inamici
ai medicului Mareş de parvenitism, i-am pus la stîlpul
infamiei. Dacă e pe reclamaţii, i-am spus, atunci voi re­
clama eu cui ştiu şi cum ştiu. Am ieşit furios din încă­
pere.
A doua zi m-a vizitat în timpul curei insul. M-a
anunţat că dreptatea e a mea şi a medicului Mareş. Eu
l-am contrazis spunînd că dreptatea e a medicului Mareş
care e un medic de excepţie. Am lăsat loc să se vadă că
nu sînt de specialitate ca să pun calificative, însă eu le
pun ca bolnav. Şi bolnavul nu greşeşte în majoritatea
cazurilor. Ne-am despărţit în termeni cordiali.
Medicul Mareş, bunul om Mareş, s-a întristat puţin
de această întîmplare, „bîlciuleţ44, cum s-a exprimat nea
Răduţ cînd i-am spus despre cele întîmplate.
Viaţa curge şi omul se obişnuieşte cu răul, se adap­
tează mediului. Eu m-am obişnuit cu spitalul, cu singură-
91
tatea deplină în care trăiesc. Sora Ana încearcă uneori
să-mi spună că sînt bîrfit, că nu discut aproape cu ni­
meni. Da. Trăiesc între zidurile camerei 38 singur.

26

Cineva bate la uşă. Las cartea din mînă şi mă ridic

într-un cot. Ii spun să intre. Sînt curios să aflu cine e.
Şi cum să nu fii curios cînd trăieşti aproape în singură­
tate. într-o lume închisă, o lume care tuşeşte şi scuipă
sînge, care speră să reintre în circuitul uman în cîteva
luni. Arareori devin nepăsător şi întorc spatele tuturor
tentaţiilor venite din afară.
Uşa se deschide şi apare o femeie tînără. Nu depăşeşte
25 de ani. Cine a lăsat-o să pătrundă în spital că nu e zi
de vizită ? E în jur de ora 10 !
— Nu vă spun cine sînt...
— Zău ?
O întrerup caustic.
— Despre dumneata am auzit vorbindu-se frumos. Nu
mă întrerupeţi. Şi tocmai că am auzit vorbindu-se frumos
am acceptat să vin aici, să vă aduc un mesaj verbal.
— Tot de la o necunoscută ! Da ? Se vede de la o
poştă că sînt sortit să-mi apară din cînd în cînd femei
frumoase, vă anunţ că sînteţi frumoasa care nu-şi spune
numele. Şi ce doriţi scumpă necunoscută, frumoasă dom­
nişoară ori doamnă de la un ins bolnav. Acum vă rog eu
să nu mă întrerupeţi. Nu doresc să ascult nici un mesaj
verbal.
Apăs pe cuvîntul mesaj. O privesc în ochi fără să
clipesc. Ea, necunoscuta, clipeşte des din pleoape, dar nu
pleacă privirea.
Continui :
— Nu-1 primesc. Insist. Mă voi afla în postura să...
— Să mă daţi afară...
— întocmai !
încep să o studiez, să o analizez, să o privesc bucată
cu bucată. Cum priveşte un ţăran în tîrg un animal pe

92
care vrea să-l cumpere. Tace. Se lasă privită. Cu privirea
îmi urmăreşte privirea care alunecă de sus în jos şi de
jos în sus pe corpul ei. Straşnică femeie. Cînd ajung la
această constatare încep să rîd în hohote. Ha-ha-ha. Ne-
cunocuta tace. Nu dă semne de nervozitate. E calmă.
Probail că a învăţat bine lecţia. E pregătită. Sînt sigur
că dacă aş înţepa-o nu ar clipi din ochi. Şi iar rîd.
Ha-ha-ha.
— Afurisite gînduri îmi trec prin cap. Şi de ce să nu
rîd. Rîd. Rîde cineva care a fost scos din societate pentru
o vreme de o banală boală căreia, însă, ne trebuie timp
să-i venim de hac, să ne lecuim. Şi cînd te gîndeşti, ne­
cunoscută dragă, auzi dumneata, că eram în al nouălea
cer de fericire... Să te trezeşti redus la zero şi aruncat în
această cameră unde din cînd în cînd apar femei fatale.
Nu-i frumos ? Am spus femei fatale ? Da, aşa am spus.
E greşit spus. Femei care nu-şi spun numele. Acum e
bine spus. Sper să vă convină acest termen.
— Nu insist. De fapt eram convinsă că aşa se va în-
tîmpla...
— Eu am rîs tocmai că sînteţi pregătită pentru ori şi
care situaţie.
— Întocmai.
— Chiar să vă înjur.
— Chiar ! Sînteţi convins. Ştiu. Nu am altceva de fă­
cut decît să plec.
— Cu aprobarea medicului Mareş aţi pătruns în
spital ?
— Ce importnaţă are ?
— Da, chiar. Ce importanţă are.
Se îndreaptă spre uşă. întinde mîna spre clanţă, dar
renunţă şi se întoarce brusc.
— Cînd ne vom întîlni sînt sigură că veţi fi cel real
nu cel de-acum, cel care sînteţi. Cel care v-aţi impus
să fiţi. Atunci poate, zic poate, să ţineţi minte, va fi
tîrziu şi nici chiar eu nu voi putea să vă ajut cu nimic
cu toate rugăminţile repetate.
Se întoarce demn şi fără să mă salute deschide uşa
şi dispare.
Mă aşez pe marginea patului. Parcă îmi sînt secerate
picioarele. Sînt sigur că e trimisă de Megaluza. Ah. Cît
de mult am ocolit acest gînd. Sertarul memoriei în care

93
e închis acest nume. L-am sigilat, dar se vede că sigiliul
e şubred. La cel mai mic seism cedează.
închid ochii. O văd pe Megaluza. întind mîinile să o
ating. Zadarnic. Nu e. E doar în amintirea mea. Imaginea
ei e vie, proaspătă.
Sora Ana îmi aduce mîncare. Nu lasă pe altcineva
să se ocupe de mine. Mă întreabă cîte-n lună şi-n stele,
îi răspund cu mare plăcere. Doresc să uit, să treacă mai
mult timp să-mi recapăt calmul. Văzînd că mă port fru­
mos, mă întreabă de ce nu mă însor cu Ruxandra care,
zice ,e un soi de muiere rară. îi sărut mîna.
— Ce ai, domnule Dorin, de eşti aşa de nu ştiu cum ?
— Păi ce să am, nimic !
— Ei, nimicul ăsta e un foc pe inimă. Eu care am
văzut multe în viaţa mea văd şi acum, văd că vă arde pe
dinăuntru dorul, vă roade dragostea, domnule Dorine.
Şi de dragoste ca şi de vărsat în copilărie şi armată nu
scapă nimeni. Pe mata te-a pălit acum cînd eşti bărbat
în toată firea, nu cînd ţi-au dat tuleii pe obraz ca pe alţii.
De, fiecare cu scrisul lui. Că fiecare e înscris în cartea
vieţii de cînd se naşte. Cum e scris aşa se întîmplă. Ţi-a
fost dat, scris, să iubeşti atunci iubeşti curat. Să nu pă-
cătuieşti că e murdar. Că dragostea e curată. Eu zic că
dragostea e albă. Culoarea ei e albul.
— Ba, eu zic că e neagră.
— Păi aia nu e dragoste. Cine minte în dragoste ■
nu leagă două în trei, cum se zice în satul meu, din care
am plecat de mică.
— Da’ multe mai ştii soră Ana, o flatez puţin.
— Păi trăind de atîta amar de vreme pe lîngă doc­
tori te faci deştept fără să vrei. Da’ eu ştiu ce ştiu mai
mult din satul meu, de la muma şi tata şi vecini. Că omul
să fie om şi culcat şi în picioare. Mă duc că am atîtea de
făcut.
Sigur că da. Unul iubeşte şi altul primeşte. Cel care
primeşte murdăreşte dragostea şi o face neagră. Pe
undeva e şi firesc să fie aşa. Un ins iubeşte o insă. Nu e
obligată să-i primească dragostea. Poate şi ea la rîndul
ei iubeşte un altul care şi el iubeşte pe alta... Hei, drăcia
dracului ajung de mă învîrt pe loc cum cîinele care
vrea să-şi prindă coada.

94
 Mă îmbrac şi ies afară. Voi mînca la întoarcere. O
plimbare nu strică. Şi voi telefona Ruxandrei. Cui pe cui
se scoate.

27

Sînt semne de primăvară. Vrăbiile sar pe crengile

teiului din apropierea ferestrei mele. Vrăbioiul e dat
naibii de gureş ce e. Fereastra o ţin cîteva ore pe zi des­
chisă. Au trecut zile, au trecut luni şi iată că sînt tot
în spital.
Nu-1 întreb pe medicul Mareş dacă mai e mult pînă
se apropie ziua în care să părăsesc spitalul. Medicamente
aproape că nu mai iau. Cîteva pastile la trei zile. „Sin­
gurul medicament e odihnau, îmi zice rîzînd de fiecare
dată cînd mă vizitează, dimineaţa.
Ieri părinţii au plecat. Au stat două zile. Sînt sigur
că nea Răduţ i-a dus acasă la medicul Mareş să stea pe
îndelete de vorbă. Tata mi-a spus că după ce voi ieşi
din spital o lună încheiată voi sta acasă. De-aici am tras
concluzia că a discutat cu medicul Mareş. într-o discuţie
anterioară mi-a spus că îmi va da concediu medical o
lună de zile la ieşirea din spital.
Peste cîteva minute soseşte Ruxandra. Vizitele ei
sînt tonice. Şi să nu fiu păcătos, dar eu i-am telefonat
aseară să vină astăzi. Am rugat-o să-mi aducă un dic­
ţionar mitologic. Indiferent care. A fost un pretext. S-a
văzut de la o poştă că e cusătură cu aţă albă !
Privesc la ceas. Mai sînt două minute şi soseşte. Ar
trebui. I-am spus la şi jumătate. Neliniştea aceasta e
un semn că, da, o îndrăgesc. Şi încă mult de tot. Şi
de ce nu...
Of, în sfîrşit, iat-o.
îndeplinim ritualul. O convenţie care a devenit ri­
tual. Ea mă sărută la venire, eu la plecare.
Mă sărută. Moft. Ne sărutăm.
— Ruxandra, unde eşti.
— Sînt aici, Dorin.

95
 — îmi era tare dor de tine.
— îţi mulţumesc.
— De ce ?
— Fiindcă mă faci fericită.
Ne prindem de mîini şi ne învîrtim cum se învîrtesc
copiii, dar ne lovim de paturi. Renunţăm. Ea stă pe mar­
ginea unui pat, iar eu pe marginea celuilalt pat.
— Dorine, hai să mîncăm prăjituri. Dar ştii, prăjituri
făcute de mine. Toată noaptea m-am chinuit.
Desface o pungă pe care o pusese pe scaun cînd in­
trase, dar pe care eu nu o observasem pînă acum. Des­
chide geanta şi scoate un ştergar înflorat. îl întinde pe
noptieră după ce anumite nimicuri pe care le aveam puse
pe ea le mută pe noptiera de lîngă patul celălalt. Pune
încet, cu teamă, prăjiturile pe ştergar. Imediat iau una.
Mestec cu satisfacţie.
— Cum sînt ? mă întreabă cu teamă.
Dau din cap, semn că sînt bune. Nu pot vorbi din
cauză că gura îmi e plină.
— Sînt excelente. Cum se numesc ?
Rămîne cu gura căscată. Nu se aştepta la o asemenea
întrebare.
— Prăjitură.
— Atît ?
Roşeşte pînă în vîrful unghiilor, cum vine vorba.
— Aseară i-am telefonat doamnei Olimpia să-mi
spună reţeta unei prăjituri. Mi-a dictat-o şi eu am scris-o.
Material aveam. Ouă, făină, zahăr, nucă, lămîie şi altele.
I-am mulţumit şi atît. N-am prevăzut că mă vei întreba
cum se numeşte...
Sînt excelente prăjiturile. Mănînc pe tăcute. îmi e
frică să nu-i greşesc cumva o vorbă, să se supere.
Rîde în hohote. De atîta rîs o trec lacrimile.
— Vrei nu vrei, paşte murgule iarbă verde. Aşa şi
cu tine. Vrei nu vrei, îndoapă-te Dorine, cu prăjituri.
Eu mănînc fără să-i răspund.
— Opreşte-te, omule, ce ai, te-ai hotărît să le ter­
mini ?
Fac pe surdul şi întind mîna să mai iau o prăjitură.
Mă loveşte peste mînă.
— Stop. Gata. Dacă nu te astîmperi te arunc pe
fereastră.
 — Şi ce, nu am voie să fac ce vreau eu, zic pe un
ton copilăresc, atît de caraghios, încît amîndoi bufnim
în rîs.
— Sîntem nişte copii puţin mai mici, aproape sugari,
zic rîzînd.
— Eu nu, tu, însă, da !
— Fiindcă tu eşti mai mare cu o zi ca mine.
— Fiindcă ştiu eu ce ştiu.
— Şi nu-mi spui.
— Fiindcă...
— Fiindcă ce...
. — Fiindcă... ne...
— Aha ! ne iubim vrei să spui !
— Nu, ne copilărim, vreau să zic.
Ruxandra pune prăjiturile rămase în pungă, apoi scu­
tură ştergarul în coşul de gunoi care este la locul lui
ştiut, după uşă. Ruxandra observă că mă uit cu interes
la ştergar. îmi zice :
— E de la părinţii mei. E cusut de mama. Am multe
cusături de la mama. în satul meu, odată fetele de mă­
ritat erau la întrecere în lansări de modele de cusături.
— Te-ai gîndit, spune-mi cinstit, că îmi faci o bucurie
dacă îmi serveşti prăjiturile pe un ştergar, gîndindu-te
că şi eu sînt fiu de ţărani, da ?
— întocmai.
— Mă duc spre ea. întind mîinile să o prind. Se
fereşte.
— Stai că altfel ţip. Ce, devii huligan.
Se răzgîndeşte şi se apropie de mine. îmi pune în
vîrful nasului arătătorul de la mîna stîngă şi face :
— Bibiiii... bibiiii-bi-biii.
Simt cum sîngele mi se urcă la cap. Urechile îmi ţiuie,
huruie, vîjîie, fac ca toate morile şi ţignalele pămîntului.
Trebuie să mă abţin. Trebuie. Primul impuls fu să închid
uşa, să o încui, apoi să sting lumina. E atît de aproape,
atît de... îi simt respiraţia întretăiată. Păţeşte şi ea ce
păţesc şi eu. Mă tem de mine. Tuşesc fără să fie necesar,
să prind ^imp, să treacă ceasul rău, poate clipa. Tuşesc
fals.
— Gata, vine trenul, să ne pregătim de plecare, zice
şi întinde mîna şi-şi ia poşeta din pat şi se grăbeşte
spre uşă.

97
 Toate întîmplările de cînd sînt internat în spital încep
de la uşă şi se termină la uşă. Nici nu respectăm ritualul.
Era rîndul meu să o sărut. Asta ar mai fi trebuit, focul
era făcut, gazul lipsea.

28

Mă gîndesc la vrăbiile jucăuşe pe care le-am văzut

adineauri pe creanga copacului din apropierea ferestrei
mele.
E primăvară. Mugurii au plesnit în frunze şi flori.
Ceva în mine vibrează. Dacă sînt atent aud cîntînd
sîngele.
Ies afară din cameră. Mă salut cu cîţiva camarazi de
spital care stau pe băncile din faţa clădirii. O iau de unul
singur pe o alee. Mă tem de ziua în care voi pleca. Simt
că e aproape. Parcă mă tem de lume, de viaţă. Să fi ră­
mas cu această infirmitate sufletească, teama, teama de
viaţă ? Nu e teamă de viaţă, e frica omului care a stat
în spital, care încă mai e în spital. Nu teama de lume,
ci zgomotul, viaţa trepidantă de care a fost lipsit luni
de zile, îl micşorează în proprii lui ochi. Dar eu nu sînt
obişnuit să pierd în viaţă. Eu am trecut peste obstacole
fără teamă. Dovadă că m-am acomodat cu imposibilul în
cîteva ore. Cînd eram sănătos, simţeam că mi se face
părul măciucă numai cînd auzeam pronunţîndu-se cu-
vîntul spital. Aştept să fiu liber pe mişcările mele, liber
în hotărîri. Medicul Mareş spune că viaţa o să fie ca îna­
inte. Dar cu o condiţie : să nu sari peste cal. Eu ţot timpul
am fost pe cal. Şi de muncă nu mă tem. Am ştiut să fac
din muncă o distracţie, să fie o plăcere.
Eram un fumător împătimit. Nil credeam să vie vreo­
dată o zi în care să nu fumez. A venit. Şi e atît de de­
parte acea zi. Nu am fumat niciodată ! Chiar sînt convins
că nu am fumat niciodată. Iată o dovadă de voinţă. Felici­
tările mele, Dorine ! Mulţumesc, amice !

98
 Mă întorc spre clădirea spitalului. Fluier un cîntec
vechi, haiducesc, din satul meu. îi voi da un telefon
Ruxandrei.
Telefonul sună şi nu-mi răspunde. Mă mir. Nu se
poate. Poate am greşit numărul. îl mai formez încă o dată •
atent. Sună. Păi să sune că am răbdare. Aud clic şi o
voce.
— Cine e ?
E vocea Ruxandrei. ✓
— Lupul cu patru capete de balaur.
— Sună-mă mai tîrziu. Eram în baie.
— Stai.
— Mă, lupule, nu auzi că sînt dezbrăcată şi udă.
Lasă-mă să mă limpezesc. Ştiam că eşti tu. Altfel nu
răspundeam.
— Bine !
— închide !
O ascult. Pun receptorul în furcă. Ies afară din spital.
Telefonul e pe hol. Mă plimb de colo pînă colo prin faţa
spitalului. Salut şi răspund la saluturi.
Mă întorc la telefon. O sun pe Ruxandra. Imediat o
aud zicîndu-mi :
— Vrei să vin la tine. Sînt îmbrăcată deja. Bănuiam.
Primăvara se fac minuni. Natura reînvie.
— Doream din tot sufletul să te văd. Te aştept la
poarta spitalului. Vreau să mă plimb cu tine cîteva mi­
nute.
îmi închide telefonul. Mă uit necăjit la receptor. Ce
să fac, îl pun în furcă. Merg încet spre poarta spitalului.
E de serviciu, observ la poartă, portarul Ion. Ion şi nu
ştiu mai cum. Cînd mă vede mă salută ceremonios.
— Să trăiţi don’ judecător.
— Lasă gluma, nea Ioane.
îi zic nea Ioane în glumă.
— Păi ce, nu sînteţi judecător. Păi dacă sînteţi de
ce să nu vă zic. Cum era să zic ? Să fi zis don’ Dorin.
Era prea de tot. Parcă ne-am fi bătut cîndva pe burtă.
Eu ştiu să respect omul. Vine numai lume bună şi vă
vizitează. Toţi sînt mahări în oraş. Parcă eu nu i-am
văzut şi i-am întrebat unde lucrează, făcîndu-mă că îi
trec la registru. Odată â venit şi o doctoriţă ochioasă.
A stat puţin.

99
 — Ce-ai spus, doctoriţă ?
— Da, doctoriţă.
— De unde ştii ?
— Păi domnul director Mareş cînd a condus-o pînă la
poartă i-a zis „sărut mîna, domnişoară doctor14.
— Cît e de-atunci ?
— Hai, că ştiţi cît e, de ce vă prefăceţi. il-a mai zis :
„eu nu pot să-i impun nimic, nici să-l rog. Odată era
să moară din cauza dînsei“ . Ştiţi, atunci cînd a venit fe­
meia aia frumoasă. Am văzut-o. Eram de serviciu. Doc­
toriţa asta pentru ea a venit la dumneavoastră. Domnu’
director Mareş a zis că nu se bagă, gîndesc eu şi bine
face. Atunci era să muriţi. Aţi fost la un pas de moarte.
Datoria mea de portar e să ştiu tot ce e în acest spital.
— Şi n-a mai venit de-atunci doctoriţa asta ?
— Nu. Eu vorbesc de tura mea. Poate în alte ture.
— Şi nu ştii la ce spital lucrează ?
— Nu.
Il las şi mă îndrept spre prima bancă. Mă aşez. Prie­
tena Megaluzei e medic. Ei şi ! Poate să fie şi popă.
Dintr-o dată devenii curios peste măsură. Iat-o pe
Ruxandra.
Calc toate convenţiile din lume. Nu ţin cont că îmi
întinde un buchet de flori şi o îmbrăţişez fără pic de
ruşine. Florile cad la picioarele noastre. Mă aplec şi le
ridic.
O iau de braţ şi o conduc pe. o alee lăturalnică. Aleea
mea. Mereu m-am plimbat pe această alee. Mă opresc
brusc şi zic :
— Vrei să-mi fii soţie ?
Sînt un caraghios. Ce mod tîmpit de a cere o fată în
căsătorie, altul cred că nu se putea. Sînt idiot.
O simt cum tremură.
Plînge !
— Plîngi, Ruxandra ?
— Plîng că sînt fericită !
— La toamnă, nunta, ^
— Bine, dragul meu. Cum vrei tu.
Gîndul mă duce spre mama şi tata. Cît de mult se
vor bucura cînd vor afla hotărîrea luată. Le voi scrie
şi-i voi ruga să vină să o vadă pe Ruxandra.

100
 înserarea ne acoperă. Şi ne sărutăm şi rîdem şi iar
ne sărutăm.
O conduc pînă la poartă. Portarul se pleacă respectuos,
profesional. îmi face cu ochiul. Măgarul.
Ies în stradă.
— E un secret, Dorin.
— Nu ! De ce ?
— Să-mi anunţ părinţii.
— Gînd la gînd cu bucurie. Şi eu gîndeam să-i anunţ.
Nu uita nunta va fi la toamnă în satul meu.
— Nu, în satul meu. Sînt singură la părinţi.'
— Şi eu.
— Facem două nunţi.
Ne despărţim rîzînd.
Trec pe lîngă portar fără să-i acord atenţie.

. - 29

Dacă m-ar întreba cineva acum cînd privesc pe fe­

reastră ce dorinţă am i-aş răspunde simplu : multe. Aş
înşira dorinţă după dorinţă de s-ar face lista de un cot.
Dar cine să mă întrebe ? Ieri preşedintele tribunalului,
Dragu, mi-a pus asemenea întrebare. M-am' bîlbîit. N-am
ştiut ce să-i răspund. Uite că acum mi-o pun eu, se naşte
singură în cap, se pune singură şi am o listă conside­
rabilă de dorinţi. Să numesc numai una. Să fie toamna şi
ziua nunţii mele. Ruxandra în stînga mea, ori poate în
dreapta îmbrăcată mireasă. Cred că e de-ajuns una. Să-l
aud pe tata dînd chiot la nuntă olteneşte, ca din bă-
trîni. Cum chioteau bătrînii bătrînilor noştri. Şi cum s-a
păstrat acest obicei.
Iar aud bătăi în uşă. Of, uşa asta. Mama ei de uşă.
Cine a mai inventat şi bătutul în uşă şi uşa şi casa şi...
Uşa se deschide. Intră doamna Olimpia şi nea Răduţ.
îi întîmpin zgomotos.
— Poftiţi, onoraţi vizitatori. Luaţi loc, doamnă Olim­
pia. Vă rog, pe acest scaun. Nea Răduţ va sta pe pat.

101
 — Nu, fiindcă nu avem timp. Ne grăbim. Sîntem
toţi aşteptaţi.
— Da, Dorine prietene, sîntem toţi aşteptaţi.
Mă las moale pe marginea patului. Ce să înţeleg?
Nea Răduţ îmi întinde o bucată de hîrtie tipărită. O
iau şi citesc. Nu-mi cred ochilor. E biletul meu de ieşire
din spital.
— Fii calm băiete, zice doamna Olimpia, luîndu-mă
de mînă.
— Hai, fă-ţi bagajul. Sîntem cu maşina.' Strînge lu­
crurile pe care le ai. Ajută-1, Olimpia. Eu asist doar. Şo­
ferul nu se ocupă cu împachetatul, de teamă să nu-şi
rupă mîna. Şi atunci cine mai conduce maşina.
Doamna Olimpia văd că e pregătită. Dintr-o plasă
scoatc alte trei plase. începe să bage cărţile în una. Eu
în alta nimicurile care sînt pe noptieră. îi pun să pri-*
vească pe fereastră sâ mă îmbrac în civilie. Hainele le
am în dulap.
-— Să-mi iau rămas bun de la medicul Mareş.
— Nu e în spital.
îmi e ciudă. încep să-mi curgă lacrimi. Cum nu pot
să-mi iau rămas bun de la acest om cînd plec din
spital ?
— Dorin. Intenţionat lipseşte din spital. E un om
sentimental ca o îndrăgostită. Nu poate să te vadă ple-
cînd. O să ai destul timp cînd să-i mulţumeşti pentru tot
ce a făcut pentru tine. Ţi-a scris o reţetă. Poftim citeşte.
O iau şi citesc :
„Nici un fel de tratament. Viaţă normală“ . O sem­
nătură şi parafa. Atît.
Plecăm din cameră, din curtea spitalului şi ne urcăm
în maşină. Nea Răduţ conduce fără grabă, calm, dînd
prioritate tuturor pietonilor. Parcă sînt într-o vizită
într-un oraş străin. Mi-1 arată cu încetinitorul.
Opreşte în faţa blocului meu. Urcăm şi o dată cu noi
şi puţinul bagaj. Doamna Olimpia pune mîna pe clanţă.
Vasăzică uşa nu e încuiată. O urmez. Nea Răduţ mă pof­
teşte să intru înaintea lui.
Nu-mi recunosc garsoniera. Văd lucruri noi. Cele
cumpărate de mine au dispărut. O masă întinsă, dar...
unde mă aflu ? Nu cumva am greşit etajul ?

102
 — Eşti la tine acasă. Cu un etaj mai sus. Acest
apartament are două camere, adică dormitor, sufragerie,
bucătărie, baie, două holuri şi un balcon, zice nea Răduţ
plin de importanţă.
— Mobila cumpărată de tine a vîndut-o tatăl tău la
o cooperativă specializată în achiziţionare de mobilă şi
ţi-a cumpărat tot ce vezi aici pe gustul nevestei mele,
a doamnei Olimpia.
Văd pe masa întinsă farfurii cu toate bunătăţile.
— Intră, domnule, şi vizitează-ţi apartamentul. Intru
în dormitor, în baie şi cînd intru în bucătărie dau de
Ruxandra care are un şorţ prins peste rochie şi spală o
oală, ori o cratiţă. în bucătărie mobilă nouă şi cratiţe,
farfurii, pahare.
Mă apropii de ea cu gîndul să o sărut. Ghiceşte in­
tenţia şi-mi arată obrazul.
Doamna Olimpia şi nea Răduţ bat din palme. Ne
aplaudă.
— Bis, zice nea Răduţ !
— Cu repetiţie, adaugă şi doamna Olimpia.
Ne sărufăm în lege.
— Aşa, copii.
— Da, foarte bine. Are dreptate nevastă-mea. Unde
mă mai fac eu de vîrsta ta Dorine că aş face prăpăd.
— I-auzi tătarul ce vorbeşte. Cere-ţi scuze turcule că
nu mănînci cald o lună de zile, auzi ?
— Eu îi fac un compliment lui Dorin şi tu o ei pe
altă uliţă.
— Să trecem în sufragerie. Peste cinci minute sosesc
invitaţii.
într-adevăr peste cinci minute se aude soneria. Intră
preşedintele tribunalului Dragu, preşedintele judecătoriei
Udrescu, judecătorii Sîrbulescu şi Crivinescu. Toţi cu
soţiile.
Toţi dau mîna cu mine. Sărut delicat mîna doamnelor.
Doamna Olimpia arată locul fiecăruia. Fireşte, preşe­
dintele Dragu este aşezat în capul mesei.
Sună telefonul. îl caut cu privirea. E lîngă televizor
aşezat pe o măsuţă mică. Ridic receptorul şi zic da.
Imediat aud cum la capătul celălalt al firwlui receptorul
e pus în furcă. Mă enervează acest telefon. îl scot din
prizâ.

103
 Ruxandra ne serveşte.
O sorb din ochi !
E frumoasă !
Frumoasă !

30

De cîteva zile simt nevoia să aflu cine era persoana

care dorea să-mi transmită un „mesaj verbalu din partea
unei persoane care cu certitudine cred că era Megaluza.
Mi-ar fi fost simplu să aflu. Dar tocmai această simpli­
tate e grea. Sînt sigur că voi fi refuzat. Portarul mi-a
spus că medicul Mareş o cunoaşte. Sînt sigur că nu mi-ar
spune cine este. Pînă acum putea să-mi spună de zeci
de ori. Iată cum simplitatea este atît de complicată, de
grea, de nerealizat. Şi nici eu nu-1 voi întreba. La ce
bun !
Acest gînd m-a ţinut pe loc. Mîine voi pleca la pă­
rinţi pentru cîteva zile. Nu pentru cîte ar dori dînşii,
ci pentru două-trei !
Ruxandra mi-a spus că ar dori să meargă şi ea, dar
i-am explicat că nu se poate. A înţeles punctul meu de
vedere, adică al părinţilor mei. La noi în sat indiferent
cine ar fi fata, nu intră în casă la băiat fără nuntă.
îmi pregătesc bagajul. îmi pun pijamaua şi încă o
cămaşă în servietă.
Cobor să cumpăr ceva pentru părinţi. Mă £îmt minu­
nat de bine printre oameni. Intru în magazine. Cumpăr
pentru mama o basma de un albastru închis, de iarnă,
mare, aproape ca o broboadă de mare. Pentru tata cum­
păr un cuţit de vînătoare. Se va bucura. E un vînător
„înrăit44. Aşa se numeşte singur cînd vine vorba de vînă­
toare şi vînători.
Mă plimb pe sub castani pe marele bulevard care
străbate oraşul de la un capăt la altul, drept ca* o riglă.
Castanii sînt înfloriţi. Florile castanilor sînt asemănă­
toare unor candelabre.

104
 Dar pe cine caut ? Mă enervează acest gînd. Auzi, dar
pe cine caut ? Mă plimb. Sînt obişnuit să-mi fac plim­
barea de seară, să fac mişcări. Nu am de gînd să devin
un sedentar căruia să-i crească osînza de trei degete
pe burtă.
Sînt în faţa clădirii teatrului. Citesc un afiş. Nu reţin •
măcar numele piesei, darmite al autorului ori actorilor.
Plec plouat. Nu pot să mă concentrez. Nu sînt în apele
mele. Totul începe cu nu.
îl zăresc de la distanţă pe nea Răduţ. E cu doamna
Olimpia. Bucuria o citeşte în ochii mei şi-mi zice :
— La ora asta pe stradă singur ? Un cavaler e
musai să însoţească o duducă.
— Unde e duduca, preia ideea doamna Olimpia.
— Trebuie să fie acasă.
— Vezi că poate ţi-o fură vreun smeu.
— Tot timpul, Viorel, Făt-Frumos a învins pe smeu,
tachinează doamna Olimpia pe nea Răduţ.
— încotro ? mă întreabă nea Răduţ.
— Mîine doresc să plec pentru cîteva zile să-mi văd
părinţii. Am trecut prin magazine pentru mici cum­
părături.
— Să facem cîţiva paşi împreună, de acord ?
— De acord, doamnă Olimpia.
Doamna Olimpia ne prinde de braţ şi păşim pe sub
castani. Deodată mă întreabă :
— Cînd erai internat în spital a venit cineva la tine
să-ţi trimită un mesaj ? Spune-mi adevărul.
— Da, zic moale.
Picioarele nu mă ascultă. Parcă sînt proteze. Le mut
ca un robot, ca un automat.
— Explică-mi ori explică-te. îţi cer.
— A venit o domnişoară care nu şi-a spus numele,
voind să-mi transmită un mesaj de la o altă persoană al
cărei nume nu-1 ştiu.
Nenea Răduţ rămîne mai în urmă şi-mi face cu
ochiul, săltînd din umeri, semn că doamna Olimpia nu
ştie nimic despre Megaluza.
— Şi-ai înjurat-o.
— Credeţi ?
— N-am crezut !
— O ştiţi ? atac eu de data asta.

105
 Doamna Olimpia se opreşte locului. Nea Răduţ îi zice :
— Răspunde-i băiatului odată nu-1 vezi că e galben
ca şofranul. Crapă de curiozitate.
— Dragă Dorin, ştii că ţin foarte mult la tine. Nu pot
să-ţi spun nimic mai mult. Mi-am dat cuvîntul. Ce pot
să-ţi spun îţi spun. Nu ştiu încă cine e persoana care
te-a vizitat. Greşit spus. O ştiu, dar nu am discutat cu
ea niciodată. Ii cunosc mama. Eu am susţinut că eşti un
băiat manierat, mamă-sa invers ! Mi-a cerut să nu-ţi
spun că s-a interesat de tine. I-am promis. Cu toată pro­
misiunea făcută, eu totuşi i-am pus'această întrebare. Mă
mulţumeşte răspunsul. Te cred. Uită cele discutate.
După un sfert de oră ne despărţim. Tăcerea ne rodea,
şi aducea stînjeneală între noi. La prima intersecţie
ne-am despărţit urîndu-ne noapte bună.
Da, noapte bună pe dracu. Iar mă încolţeşte această
Megaluză. Parcă sînt blestemat. Cînd îmi e lumea mai
dragă, hop, ceva, cineva, care să-mi amintească într-un
fel că trăieşte. Şi încă în acest oraş. Ce-ar fi să o întîl-
nesc ? Mă scutur şi măresc pasul spre casă.
Cum ajung, cum o sun pe Ruxandra. Sporovăim la
telefon minute în şir. îi spun că a doua zi plec. Doreşte
să mă conducă la gară. O refuz, fiindcă e la o oră prea
de dimineaţă. E ascultătoare şi nu insistă.
—r'Te-am visat mireasă, mint să-i fac plăcere.
— Ah. E de rău cînd visezi mireasă.
Dau cu oiştea în gard.
— Nu în vis, dragă, ci în visele mele cu ochii des­
chişi, cînd mă plimb nepăsător pe sub castani, caut să
o dreg, să spulber minciuna.
— Cînd minţi, Dorine, cînd spui că m-ai visat ori
cînd spui că mă visezi pe sub castani ?
— Ruxandra, scuză-mă, vreu să glumesc, văd că nu
reuşesc.
— Primesc scuzele cu o condiţie.
— Care ? zic repede.
— Să mă suni cum vii. Chiar şi la tribunal.
— S-a făcut.
— Te pup.
— Şi eu.

106
 31

în ciuda faptului că mă scol de dimineaţă, mă simt

excelentr Fac cîteva mişcări, mă spăl pînă la brîu şi
cobor în stradă vesel ca un vrăbioi. Ca vrăbioiul de la
spital, din crengile teiului, unde pînă la urmă şi-a făcut
şi cuib, dar n-am apucat să-i văd şi progeniturile, de­
oarece medicul Mareş m-a lăsat la vatră.
La casa de bilete nu e înghesuială. Sînt al patrulea.
Cu biletul în mînă ies pe peron. Trenul vine peste trei
minute. E anunţat şi nu are întîrzierea de care mă te­
meam eu. Trebuie să prind autobuzul care mă duce la
mine în sat la oră fixă. Cu trenul merg 50 km. Cu auto­
buzul doar 15 km. Parcă mă şi văd acasă înconjurat de
neamuri.
Stau la fereastra trenului şi privesc lanurile. Parcă
mă văd cînd eram copil cu picioarele juliţe de mirişte şi
îriţep<îte de mărăcini. Unde e copilăria ? Pe uliţele satu­
lui şi cîmpul care o înconjoară şi pădurea dinspre Pă-
tule. Pluteşte ca un abur peste aceste locuri. Dacă o
strig mă aude, dar nu-mi răspunde de teamă să nu mă
tulbure.
Dintr-un salt sînt în autobuz. Şoferul îmi e cunoscut.
Mi-a fost coleg de şcoală. Clasele 5—7 le-a făcut în satul
meu. în satul lui nu era ciclul doi. Stau lîngă el şi îi
răspund la întrebările pe care mi le pune. îl întreb şi
eu de foştii colegi. Pe unde sînt şi ce au ajuns. Unii,
îmi spune că au copii mari, de şcoală. Pe cei din satul
meu îi ştiu, dar pe cei din satele din jur care au venit
la şcoala din satul meu nu, şcoala fiind şcoală de centru,
întreb de care îmi aduc aminte.
La prima staţie urcă un consătean. Locuieşte 1% cîteva
case depărtare de noi. Ne strîngem mîna. E de-o vîrstă
cu tata. E Gheorghe Pogon. Vede locuri libere şi mă
lasă lîngă şofer. Pleacă şi ocupă un loc.
— Dorine, ce eşti, mă ?
— Păi, ce să fiu, judecător.
— Am auzit, dar musai să aud din gura ta. Auzi, mă,
dacă fac ceva şi tu mă judeci, mă scapi ?
Eram sigur că îmi va pune această întrebare.

107
 — Din cîte te cunosc bine tu eşti un om corect. Nu
ajungi tu să te judec eu.
— Mă, nu înţelegi, eu vreau să ştiu dacă mă scapi de
puşcărie ?
Conduce precipitat. Probabil că îl enervează faptul
că mă eschivez. Că nu-i răspund cum ar dori el. Ii fac
pe plac :
— Sigur Guţă, mai încape îndoială, doar am fost co­
legi.
— Chiar dacă omor pe unu’ cu maşina şi sînt vinovat.
— Ei, atunci se schimbă treaba. Iţi dau mai puţin,
în loc de cinci ani, îţi dau patru ani şi şase luni.
— Cuuum ? Ce zisăşi ? Păi e mai puţin ? E bine să
nu ai de-a face cu voi. Să stai în banca ta şi să-ţi vezi
de treabă.
— E mult mai bine.
Conduce îmbufnat. Sînt sigur că şi alţi colegi şi con­
săteni îmi vor pune asemenea întrebări.
Se zăreşte satul. Guţă, şoferul, acum mări viteza,
parcă voind să-mi arate că nu are nevoie de mine.
Opreşte în faţa cooperativei. Cobor. îl văd pe tata.
Mă aşteaptă. Ştia că sosesc. Ne îmbrăţişăm. Dau mîna cu
cîţiva consăteni şi pornesc cu tata spre casă.
— Mama ?
— Te aşteaptă. Fierb oalele ca la botez. îţi pregă­
teşte bunătăţi.
Întîlnesc învăţătoarea care mi-a pus tocul în mînă în
prima zi de şcoală şi care m-a învăţat să scriu şi să
socotesc. Fostă domnişoară Penga, în prezent Nicu. E
pensionară. îi sărut mîna eu emoţie. Dînsa mă sărută pe
frunte.
— Am auzit că eşti judecător, da ? ,
Confirm. îmi întinde mîna să i-o sărut şi pleacă.
Rămîn «puţin pe loc şi o privesc cum păşeşte încet, parcă
şovăind. Simt o lacrimă cum mă arde pe obraz.
Tata mă prinde de mînă şi mă trage uşor spre casă.
— Hai că ne aşteaptă mumă-ta. O fi cu ochii pe ceas.
Intrăm pe poartă. Inima, inima sărmana, cum începe
să bată de tare. Mama ne vede pe fereastră. Gîştele, ra­
ţele, găinile, purceii fug pe bătătură. Cîinele mă latră.
Nu mă cunoaşte. Mă grăbesc să o întîmpin pe scară.

108
 — Dorin, copilu’ meu, te văzui iară în curtea ta,
muică copilu’ meu.
Şi dăi, mă pupă cînd pe un obraz, cînd pe altul. Mai
zice ceva, iar mă pupă.
— Tu ce te uiţi aşa, ca la panoramă, cu gura căscată.
Tata nu-i răspunde.
Intrăm în casă. în bucătărie miros îmbietor de mîn­
care. Simt că mi se face dintr-o dată foame.
— îmi e o foame de lup, mamă.
— Pune mîna bărbate şi ia postava de pe masă şi
du-o în pivniţă, că i-auzi copilului îi e foame de lup.
Tata făcîndu-mi cu ochiul ia postava. Mama şterge cu
o cîrpă muşamaua şi pune peste muşama o faţă de masă.
Eu şi tata mîncăm. Mama e fericită. Se învîrteşte pe •
lîngă masă fără rost. Mută cîte o farfurie de colo pînă
colo. Aduce pîine tăiată în felii deşi e, mai aduce încă
o dată friptură, deşi terminarăm de mîncat friptură. Se
învîrte, deci, fără rost pe lîngă masă. Tata zice încet :
— Să mai mîncăm încă o dată că ne ceartă mumă-ta.
Salt din umeri.
— O înghiţitură măcar.
— Stăm la masă şi gata. Ea nici nu bagă de seamă că
noi terminarăm de mîncat, ne săturarăm, de fericită
ce e. Nu o vezi cum umblă, parcă e beată.
După puţin timp, tata îmi zice :
— Şi cu nunta tot aşa e ?
— Tot, îi răspund scurt.
— Păi dacă e aşa, să ştii că eu m-am pregătit de
nuntă. Fata e grozavă. Lu’ mumă-ta i-a mers la inimă.
Ne-a spus prietenul tău Răduţ. Ne-a adus-o s-o şi vedem
că murea mumă-ta de nu o vedea. Mă, tată, da’ e fru­
moasă, mă ! Ai gust. Aşa fată mai zic şi eu. Parcă e din
televizor, artiste de alea.
Mama trage cu urechea la ce discutăm noi şi zice :
— O să fie o mireasă clasa una. Parcă e ruptă din
soare. Are părul galben ca floarea de floarea-soarelui !
Zău aşa. Of, de cînd aştept ziua să-mi văd nora şi-am
văzut-o şi m-a uns pe inimă cînd mi-a zis mamă. Să ştii
că aşa mi-a zis. Tată-tău a băgat mîna în chimir şi a soos
cecul şi a ridicat bani şi ţi-a împodobit casa cu toate fru-
museţurile. Cu tată-tău s-a dus doamna aia Olimpia şi cu '
Ruxandra ta. Da’ ce-am păţit pînă m-am învăţat să-i

109
zic numele că e tare greu. ll ziceam greşit. L-am tot zis
pînă m-am învăţat. M-am gîndit să-i zic Ruxăndriţa. Ce
zici, se supără ?
— Eu ştiu, s-o întreb !
Glumesc ! Mama pune mîna la gură semn că se miră,
cum se miră ţăranul cînd vede pe altcineva că nu e du­
mirit de un lucru normal.
— Mamă, grumesc. Ruxandra va fi fericită cînd se va
auzi strigată astfel de mata.
Tata îmi face semn cu mîna că vrea să zică ceva.
— Am vorbit cu naşu-tău că e rost de nuntă şi s-a
bucurat.
Şi vorbisem cu doamna Olimpia în acest sens. Nea
Răduţ s-a bucurat enorm. Cum să rezolv această pro­
blemă. Trebuie chiar acum. Nu se poate amîna o astfel
de discuţie atît de importantă.
Zic :
— Tată, nu te-am minţit de cînd mă ştiu pe lume
şi nici nu am de gînd nici pe viitor să te mint cu ceva.
Eu am cunoscut o familie de oameni care s-au purtat
cu mine mai mult decît omeneşte, s-au purtat părin­
teşte. Ii cunoşti şi mata. E vorba de doamna Olimpia şi
nea Răduţ. I-am rugat să ne fie naşi. Mai pot eu acum
să-mi retrag cuvîntul ? Dumneata ce zici ? Gîndeşte !
Tata tuşeşte. Se scarpină în cap, în creştetul capului
cum îi e obiceiul cînd e în mare încurcătură.
— Eu sînt de-aici. Tata a fost de-aici. Bunicul tot
de-aici. Tatăl-tatăl tatălui său şi stră-străbunicul lor tot
de-aici. Eu m-am pomenit cu naşi ai alor mei, alor noştri
cu ai lu’ Plăsa, cu naşu Iancu însamnă, fiule că nu se
poate altcumva. Nu încalc eu legea din bătrîni că vrei
tu. Naşu’ în legea noastră a ţăranului din satul nostru,
însamnă că e mai mult decît tată, decît tot ce e pe lu­
mea asta, el e deasupra tuturor, el e naş asta e. Naşu’
nu se schimbă cum schimbi cămaşa. El e un fel dei sfînt.
Nu de ăla din calendare că eu nu sînt bisericos din naş­
tere. Mă, eu zic şi zic să fie naş, naşu’ Iancu Plăsa că
neamu’ lui a fost naş neamului nostru din moş-strămoş
şi nu rup eu legătura asta că vrei tu. Poţi să fii şi Cristos
nu judecător, eu nu v-r-e-a-u că aşa zic morţii noştri din
groapă, din pămîntu’ ăsta pe care îl muncim şi care ne
ţine pe toţi. Eu o să vin şi o să-i spun lu’ doamna asta
a ta Olimpia vorbele astea şi n-o să se supere pe tine
că am văzut că e omenoasă şi bună cum zici tu. Mai
vorbeşte cu mumă-ta că eu mă duc la ale mele la co­
lectiv că am multe pe cap.
îl cunosc pe tata. Vorba mamei, îl ştiu pe dinafară
cum e pe dinăuntru. E supărat şi cînd e supărat pleacă.
Spune ce are de spus şi pleacă. Nu-i place să se certe
cu nimeni, dar nimeni nu-1 face să nenunţe la ideea lui
cînd ştie că e bună, sănătoasă.
— Hai să te hodineşti puţin că eşti obosit după drum.
îţi pregătii patul. Pe urmă vin neamurile. Trebuie să
stai cu toţi de vorbă. Unii vin, alţii pleacă. Aşa le spun
că dormi şi vin mai tîrziu.
O ascult pe mama şi intru în camera mea. Nimic nu e
schimbat. Acelaşi miros. Miros de gutui. Mă dezbrac şi
intru sub plapumă.

32
Brusc după două zile am simţit că trebuie şi trebuie
să plec. O nevoie asemănătoare cu setea care îţi crapă
buzele şi-ţi usucă gura.
Problema era cum să-mi conving părinţii, cum, deci
să-mi justific plecarea grăbită şi lipsită de sens. Ştiau că
sînt în concediu medical. Am mizat pe înţelepciunea ta­
tălui. îi voi spune pur şi simplu că îmi e dor de Ruxan­
dra ! Dar, oare, aşa o fi, ea, Ruxandra să fie magnetul
care mă atrage ?
Rudele toate m-au văzut. Mi-au urat sănătate multă
şi fericire în căsnicie. Mama se lăudase cu viitoarea noră.
Mult am regretat că nu am adus o fotografie de-aj Ruxan­
drei să se fălească mama cu ea. O verişoară primară,
Mioara, o frumuseţe, învăţătoare, nu-i venea să creadă
că poate fi o femeie atît de frumoasă cum spunea mama.
Bineînţeles că mama spunea un adevăr care părea exa­
gerat comparînd-o cu Ileana Cosînzeana din poveşti, dar
şi vară-mea Mioara se simţea jignită din cauza frumu­
seţii. Niciodată nu se simte bine o femeie frumoasă cînd
se vorbeşte la superlativ despre frumuseţea altei femei.

111
 îl aşteptam pe tata să vină acasă. Deja' era tîrziu. Ori­
şice şedinţă care ar fi avut loc putea să se termine. Tata
nu era băutor să se încurce la băut cumva. Însemna că e
reţinut de probleme urgente şi presante.
Răsfoiam un almanah fără să pot citi vreun rînd.
Treceam cu ochii peste file, peste fotografii ca să-l aud
cînd, deschide poarta.
In sfîrşit iată-1 că vine. Il aud vorbind cu dinele. Un
obicei vechi. Să stea de vorbă cu cîinele. Să-l întrebe cum
o mai duce cu viaţa şi sănătatea. Vecinii ştiau această
meteahnă a tatii şi nu se mirau cînd îl auzeau vorbind
cu cîinele.
Ies pe scară. Mă vede în lumina venită din casă, cum
stau pe scară în dreptul uşii.
— Ce e, domnule, îi luaşi locul lu’ mumă-ta ? Numai
ea mă aşteaptă pînă vin. Acum unde e ?
— Sînt aici, răspunde mama din bucătărie.
Eram sigur. Păi se putea altcumva. Toată viaţa m-ai
aşteptat. Dar tu, copilule, de ce nu te culci, că de aia eşti
în concediu. Odihnă şi mîncare.
Ii spun rîzînd :
— Să ajung cu burtă, ca Bucă ?
Tata mănîncă şi eu îl privesc. Mama îşi face de lucru
pe lîngă aragaz.
Cînd îi prind privirea tatei, îi zic, făcîndu-i cu ochiul :
— Tată eu sînt hotărît să plec mîine la oraş. Am mo­
tivele mele...
— Hă-hă-hă, mă mir cum ai stat şi pînă acum.
Tata e genial. Imediat înţelege unde bat eu. Mama
se zburleşte la mine ca o cloşcă cînd puii sînt în pericol.
— Dar eşti în conced de boală maică, Dorin !
Tata o înfruntă.
— Şi ce-ai vrea tu acu ? El să stea lîngă tine şi cu
gîndu’ la fata aia frumoasă, hai ? Mă muiere ai uitat
cum îţi dam tîrcoale pe lîngă gard, cum treceam pe uliţă
să mă vezi şi să te văd înainte să ne luăm. De, omu’ uită.
Se ridică în picioare şi mă sărută zgomotos pe amîn-
doi obrajii.
— Ai noroc, bată-te să te bată norocul. Mîine tot
pleacă în oraşul tău un camion al ceapeului să aducă în­
grăşăminte. Te,sui în el şi valea.
Mama începe să plîngă.

112

v
V
 — Şi tu muiere nu te smiorcăi acu’ degeaba. El a zbu­
rat de mult din cuib. Du-te, mă, că te aşteaptă logodnica.
Ce, vrei să găsească alt logodnic.
îmi face cu ochiul.
— Muiere apucăTte şi fă-i un pachet mai dolofan cu'
de-ale mincării, să aibă.
îi fac şi eu cu ochiul.
O sărut pe.mama pe obraz şi mă pregătesc de culcare.
Sînt bucuros ca după o izbîndă care a necesitat efor­
turi mari.
Cred că voi adormi în mai puţin de cinci minute.

33

în cabină lîngă şofer sînt cuprins de nerăbdare. Ştiu

că peste puţin timp o voi întîlni pe Ruxandra. Şoferul
e un băiat simpatic. E venit în sat la noi prin căsătorie.
E căsătorit cu fata cea mică a lui Ion Capmare. Nu mi-o
reamintesc şi nu-i spun să nu-1 întristez fiindcă prea o
laudă. Sigur că e aşa. Toate fetele din satul meu sînt
harnice şi frumoase. A cunoscut-o, zice, în tren. El era
militar, iar ea venea de la sorU-sa care e măritată în
Bucureşti. O ştiu şi pe ea şi pe soţul ei, Picu, e din
neamul Bourenilor, al lui Nae.
— Văi duc pînă la scară dacă vreţi.
— Nu. îţi voi spune unde cobor. La a doua intersecţie
cu semafoare. E o staţie după intersecţie. Stau la cîţiva
paşi.
Intrăm în oraş. în stînga e fabrica de celuloză. Gata,
am ajuns. Şoferul opreşte în apropiere de staţie, li mul­
ţumesc şi cobor.
Ştiu un telefon public într-o alimentară. Intru să-i
dau telefon Ruxandrei. îi formez numărul. Sună. Aştept
să răspundă. Ce-ar fi să nu fie acasă ! Să nu fi venit de
la serviciu, ori să fie după cumpărături. Tata uitase să-mi
spună ora plecării. Nu dimneaţa, ci la prînz. Şoferul s-a
mai învîrtit pe lîngă maşină, de, ca şoferii care nici-

113
odată nu sînt în regulă : ori fără foaie de parcurs com­
pletată, ori maşina nealimentată, ori cauciucul de re­
zervă înţepat.
— Da, cine e ?
— Eu... !
— Care eu ?
— Dorin f
— Ai venit ? Unde eşti ?
— într-o alimentară. Vin la tine.
— Nu, nu, nu... te rog.
— De ce.
— Nu am încredere în mine.
— Cum ?
— Ce ai auzit. Nu am încredere\în mine.
— Dar la mine cum ai ?
— La tine e altceva. Mă apăr. E cum nu poţi să ştii
tu. Vin imediat la tine.
Pornesc spre casă. Duc în fiecare mînă cîte o papor-
niţă cu alimente.
E în apartament o curăţenie demnă de invidiat. Cred
că în fiecare zi Ruxandra a şters praful. Şi-a făcut de
lucru să-i treacă timpul. Ah, să nu uit. 11 sun pe nea
Răduţ.
— Alo.
— Da !
— Sărut mîna, doamna Olimpia. Vorbesc de-aici.
Acum am sosit cu un camion. Vă rog să treceţi pe la noi.
Nea Răduţ e acasă ?
— Ţi-1 dau ?
— Nu. Sînteţi invitaţii noştri.
— Venim.
Deşert paporniţele pe masă în bucătărie. Treaba Ru­
xandrei. Să se descurce cum o şti cu bucatele. Pun în
priză frigiderul. Am păsări tăiate. Să nu se strice.
Intră val-vîrtej pe uşă. Mi se aruncă în braţe cum mă
vede. Stăm îmbrăţişaţi o veşnicie, două. Rup firele veşni­
ciei care ne leagă şi ca să-mi revin brusc o întreb :
— Te temi de tine, Ruxandra, şi-mi spui, şi eu te
asigur că mă tem tot atît de mult de mine. Fiecare cu
teama noastră. E un fel de umbră care ne însoţeşte.
Cînd e concentrată asupra unui gînd, ori cînd ascultă

114
cu atenţie pe cineva, clipeşte des. Acum e concentrată.
Clipeşte şi faţa îi capătă o expresie rece.
— Teama, Dorin, poate să aibă izvorul într-o nesigu­
ranţă, într-o nestatornicie. Fiecare ne controlăm, cred,
prea mult gesturile.
E altcumva acum. Parcă e schimbată. Parcă au trecut
ani de suferinţă peste ea şi i-au lăsat un gust amar peste
viaţă.
Vorbeşte şi nu mă priveşte. Aranjează carnea în fri­
gider. Taie felii de pîine, de brînză. Găseşte un cocoş
fript pe care îl dezmembrează şi bucăţile le pune pe o
farfurie-platou.
Din clipă în clipă pot să sosească invitaţii. Doamna
Olimpia cu soţul, nea Răduţ. Bunii noştri prieteni.
Simt că discuţia noastră alunecă pe un teren minat.
Pericolul fiind mare, mă retrag în tăcere. N6roc că se
aude soneria de la intrare. Sosesc oaspeţii.

34
Continui să-mi respect programul. Seara citesc cîteva
pagini, ori privesc la televizor. Dimineaţa, gimnastica a
devenit un punct peste care nu pot trece. Un punct al
existenţei mele. O necesitate cum e aerul şi apa, hrana !
Plimbările prin parcuri şi străzi, fără un scop anume
îmi fac bine. Am uitat cu desăvîrşire zilele, săptămînile
şi lunile de spital. Parcă au trecut ani de-atunci. Parcă
a fost o poveste spusă de cineva într-un moment de tris­
teţe.
Exact peste o zi încep serviciul. în acest gînd simt o
bucurie care îmi inundă sufletul. E ca un soare de pri­
măvară după o lungă iarnă grea şi geroasă.
Ruxandra e fericită că încep serviciul. Vrea să mă ştie
lîngă ea toată ziua.
A hotărît ca noi împreună cu părinţii mei să-i vizităm
părinţii. I-a anunţat în acest sens. A rămas să stabilească
data care nu va fi în nici un caz mai repede de o lună
de zile. Nu mi-a motivat de ce peste o lună. Nici nu am
întrebat-o. La rîndul meu am comunicat părinţilor mei
hotărîrea pe care am luat-o eu şi Ruxandra. Am zis că

115
ne aparţine amîndurora. Tata nu prea înţelegea ee-i spun.
T-am comunicat telefonic. Sînt sigur că se prefăcea că nu
înţelegea, că nu se aude bine, dar înţelegea. Probabil că
erau mai mulţi consăteni în camera unde e instalat tele­
fonul şi dorea să audă şi ei că mă însor, *că va merge
împreună cu soţia, cu mama, să-şi cunoască viitorii cus­
cri. îmi venea să rîd, dar mă abţineam. Acest truc al
tatei îmi e cunoscut. Cînd îl încîntă ceva se face că nu
aude, că nu se înţelege, numai să te facă să mai spui încă
o dată să-şi satisfacă plăcerea.
în definitiv sînt om şi trăiesc între oameni. Mă bucur
alături de oameni şi mă întristez cînd oamenii sînt trişti.
îmi surîde o viaţă uniformă. Adică slujbă şi familie
fără ca sâ uit micile distracţii. Exemplul îl am în faţa
ochilor. E familia Răduţ. Să am în jurul meu doi-trei
copii care să-mi producă bucurii şi inevitabilele necazuri
ale copilăriei.
Planuri şi planuri.

35

Prima zi de serviciu e grea. Vorbesc cu colegii şi răs­

pund întrebărilor puse. Sînt atent la răspunsurile pe care
le dau. Unul din colegi, Curelaru, face aluzie la apropiata
nuntă. Răspund printr-un zîmbet şi ridic din umeri. Din
aceste gesturi cîte nu se pot înţelege. Ori se va face
nunta, ori nu. Să-şi aelagă semnificaţia care îi convine,
semnificaţia gestului.
Nea Răduţ îmi zice spre amiază :
— Cred că te doare capul. Fiecare vrea să-şi exprime
în felul său compasiunea, dar iese cu încurcături. Ba te
simţi şi puţin jignit, ofensat. Nu este uşor să răspunzi
unor întrebări puse de circumstanţă, ştii cum, ca să fie, că
de, cum să întrebi pe un coleg cum se simte, cînd a stat
în spital cîteva luni ? Cum să nu-1 întrebi dacă se însoară,
că de, ai auzit că se însoară. Du-te acasă ! Eşti învoit.
Mîine eşti planificat să intri în şedinţă de judecată cu
Dumitrăşcuţ, formezi cu el un complet de judecată de azi

116
înainte. E calm, blînd şi cu multă experienţă. Ai ce în­
văţa de la el. La revedere.
îmi întinde mîna. Sînt nevoit să-i strîng mîna întinsă.
— Lasă dosarele pe birou. I le voi da eu judecăto­
rului Dumitrăşcuţ. Acum du-te !
Ruxandra e în sala de judecată. în sala numărul patru.
Intru pe uşa avocaţilor şi mă aşez pe banca avocaţilor şi-i
scriu cîteva rînduri. O rog să treacă pe la mine. îmi ghi­
ceşte gîndul, că îi scriu şi-l roagă pe judecătorul Micu,
care conduce dezbaterile, să suspende şedinţa pentru cî­
teva minute.
— Sînt sigură că mie mi-ai scris, da ?
— Da, confirm. Te aştept la mine.
— Nu pot astăzi.
Rămîn surprins de acest refuz. E pentru prima oară.
Ce se întîmplă cu Ruxandra ?
— Nu pot pentru că nu pot !
— Tradu-mi acest nu pot pentru că nu pot.
Se roşeşte.
— Am program administrativ. E ziua în care spăl.
S-au strîns atîtea de spălat... Nu am ce îmbrăca. Sînt cam
sărăcuţă. Garderoba mea nu e pusă la punct. Ce cuvînt
pompos, garderobă. îmi spăl lenjeria de corp.
Pleacă. Minutele au trecut. Instanţa îşi reia judecata
cauzelor.
Ies în stradă şi în loc să o iau spre casă, o iau în sens
invers. Spre centrul oraşului. Ţinta mea e Parcul Rozelor,
îmi plac mult copiii. Aici e imperiul lor. Copiii sub cinci
ani. Vin cu bunici şi bunice şi se joacă. Ţipă să se foto­
grafieze lîngă „Capra cu trei ieziw, ori lîngă lupul care a
mîncat pe bunica Scufiţei Roşii.
, Atenţia îmi e atrasă de un copil care plînge. Mă uit
într-acolo. Văd un copil căzut jos şi o tînără femeie care
îl ridică. Tresar. Inima începe să-mi bată. Parcă sînt
aruncat de un resort de pe bancă. Sînt în picioare şi pă­
şesc spre tînăra femeie care nu e alta decît necunoscuta
care dorea să-mi transmită un mesaj din partea Mega-
luzei. Nu pot să mă opresc. Iată-mă lîngă tînăra femeie
şi copil. Se apropie o băbuţă şi ia copilul de mînă. Rămîn
faţă în faţă cu tînăra. Dă să plece.
— Domnişoară medic, o clipă.
— Ce doriţi, domnule ? Nu vă cunosc !

117
 — Eu vă cunosc şi tot atît de bine mă cunoaşteţi şi
dumneavoastră...
— Repet : nu vă cunosc. în consecinţă, nu discut cu
persoane necunoscute.
Porneşte pe alee. Eu o urmez. îi zic :
— Să-i spuneţi Megaluzei că... o urăsc.
Se opreşte şi ridică tonul.
— Vă rog să-mi daţi pace. Altfel voi chema ajutor.
Nu sînt obişnuită să fiu acostată prin parc. Miliţianul e
în colţ.
Sînt într-o stare de nervi jalnică. Merg buimac pe
străzi fără să am noţiunea timpului. Nu ştiu cît e ceasul,
nici în ce parte a oraşului mă aflu. Din sute de milioane
o cunoşteam. Ea e. Tînăra care m-a vizitat în spital ! Nu
pot să mă stăpînesc. Se pun întrebările singure. Le ase­
măn stropilor de ploaie căzînd pe un acoperiş de tinichea.
Totuşi am puterea de a mă opri pentru o clipă locului.
Văd cîmpul. Sînt la marginea oraşului. Mă întorc. La
prima staţie de autobuz mă opresc. Cu primul autobuz
mă întorc în centrul oraşului. Nu simt nici oboseală, nici
foame.
Pornesc spre casă şi imediat mă culc !
Şi prima zi de slujbă e pe sfîrşite. Cine mai ştie ce
va fi deseară ?
Dorm !

36

Şovăi. Să-i dau telefon ori nu, Ruxandrei. Aseară

parcă un bloc de gheaţă era' între noi. Nu se lega nici o
discuţie. Mă sileam din toate puterile să găsesc ceva de
spus. Spuneam banalităţi. O vedeam şi pe Ruxandra cum
ar vrea să-mi comunice o anumită stare a ei, dar nu pu­
tea nici ea să reuşească. Ne plimbam la braţ pe sub cas­
tani şi simţeam cu fiecare minut trecut cum ne cuprinde

118
 tot mai mult sfiala, cum tăcerea prinde rădăcini şi cum
ne chinuim să fim tot noi care am fost.
Şi pe muţeşte, adică fără să ne consultăm o conduc
pînă în faţa locuinţei ei, a blocului. Mă sărută pe obraz,,
ridicîndu-se mult pe vîrful picioarelor. Fuge pe scări,
ascunzîndu-şi o lacrimă.
Să-i dau telefon ? Cu cît îmi pun această întrebare
cu atît mă tem mai mult să nu comit o gafă. De-aici, fi­
resc şi alte întrebări ! Nu le răspund. Nu am cum. Sînt
fără soluţie, absurde. Cum absurd stau lîngă telefon şi
nu mă hotărăsc odată.
Parcă îmi sînt lipite picioarele de parchet. Nu pot să
le mut. Se simt butucănoase şi nu-mi aparţin.
Formez totuşi numărul. Sună şi sună şi sună şi nu mi
se răspunde. Unde eşti, Ruxandra ? Astăzi puteam să-i
vorbesc, dar tot amînînd minut după minut s-a făcut ora
plecării şi cînd să o caut intră în biroul nostru judecăto­
rul Curelaru şi-l anunţă pe nea Răduţ că judecătoarea
Ruxandra Mirciulescu astăzi a lipsit de la serviciu. Cauza
nu o ştie. Iese fără altă explicaţie.
Nea Răduţ mă priveşte scrutător. Nu pot să-i rezist
privirii. Plec fruntea în jos. îl aud cum îşi mută dosarele
de pe un colţ al biroului pe alt colţ. Semn că se concen­
trează asupra unei idei ori că e muncit de un gînd.
— Cum ? îmi zice nea Răduţ pînă la urmă.
— Ieri am simţit că ceva este în neregulă. Nu puteam
să legăm două vorbe. Ne-am trezit în faţa locuinţei ei.
Nu am înţeles nici eu cum de ne-am dus ca două auto­
mate spre locuinţa ei, cînd pînă acum a fost de nenumă­
rate ori în locuinţa mea. Eu niciodată nu am fost la ea.
Am vrut, dar m-a refuzat.
Nea Răduţ încruntă sprîncenele.
— Răspunde-mi scurt prin nu ori da. Urmează între­
barea : te-ai culcat cu ea ?
Fără şă ezit răspund adevărul.
— Nu !
— Eram sigur. Te-a vizitat cineva ieri ?
— Nu !
— Te-a sunat la telefon cineva ?

119
 — Nu !
— Răspunde-mi sincer, ştii ceva de Megaluza 7
încep să tremur.
— Am întîlnit în parc pe necunoscuta care venea din
partea ei cu un mesaj pe timpul cînd...
— Ştiu, nu repeta faptele ştiute. Eu am un fir al meu
pe care îl urmăresc. Scuză-mă. Hei, şi ?
— Şi a refuzat să discute cu mine. Voia chiar să
anunţe miliţia. Spunea că nu ştie cine sînt. Eu sint sigur
că ea era !
— Altceva ?
— Nimic.
— Du-te şi dă-i un telefon, dar spre seară ! Mă vei
suna şi pe mine. încă nu pot să spun ce am de spus.
Mă îmbrac. Cobor scările şi mă îndrept spre locuinţa
Ruxandrei. Urc cîte două trepte odată. Apăs pe butonul
soneriei. O dată scurt. Apoi lung-prelung. Nici un răs­
puns. Bat în uşă. Aştept. Nici un răspuns. Bat mai pu­
ternic.
Aud că se deschide o uşă pe coridor. O doamnă scoate
numai capul pe uşă şi-mi zice :
— încetaţi cu bătutul în uşă. Domnişoara e în conce­
diu medical şi e plecată la părinţi. îmi lasă mie să plătesc
la poştă banii pentru telefon. Da’ cine sînteţi ?
— Un coleg, răspund ca un automat la întrebarea
pusă atît de direct.
Dau bună ziua şi plec.
în stradă simt că mă sufoc. Sînt sortit să am necazuri
în dragoste, să mă îmbolnăvesc cînd îmi e lumea mai
dragă, nu ? Da, lumea mai dragă, nu greşesc cu nimic,
adică tocmai atunci cînd ar trebui să fiu fericit. Expresia
îi aparţine tatălui meu. Mi-a plăcut şi în diferite ocazii
o folosesc.
Zis şi făcut. Pun în aplicare gîndul. Nu-i dau telefon
lui nea Răduţ* ci mă duc la el. Odată ce-mi veni acest
gînd independent, picioarele începură să se mişte repede
al dracului. Parcă sînt concurent la maraton.
Sun. Mi se deschide uşa şi intru !

120
 'i

37

După ce discut cu familia Răduţ, ies pe străzi. Dar ce ,

s-a întîmplat ? înnebunesc. Merg pe străzi pe care nu am
trecut niciodată. Capul îmi e încins de o roată de foc care
strînge şi strînge. în cap simt un roi de albine. O sufe
rinţă fără margini. Simt că îmi plesneşte capul ca un pe­
pene. Doamna Olimpia părea enigmatică. Mă privea cu
alţi ochi. Nea Răduţ sfios îmi făcea cu ochiul. Ceva nu
e în regulă. Aceşti oameni ştiu ceva. Dar ceva ce nu pot
să-mi spună. Ştiu probabil şi de ce a dispărut Ruxandra.
Doamna Olimpia şi nea Răduţ au dat dovadă de mare
prietenie faţă de mine. Nu o dată, ci în nenumărate ocazii.
Au fost alături de mine. Şi acum îi simt că nu-mi sînt,
cum să mă exprim, inamici. Sînt tot alături de mine, dar
îi simt, îi observ că sînt reţinuţi şi-mi ascund ceva. Ei
bine, tocmai acest ceva doresc să-l aflu ! Minutele că­
deau cu zgomot şi rupeau în dinţi tăcerea care se insta­
lase. Doamna Olimpia reţinută, contrar felului dînsei de
a fi. Nea Răduţ mereu intra în camera copiilor să-i con­
troleze dacă învaţă. Cînd se întorcea el, doamna Olimpia
intra în bucătărie.
Simt o plăcere deosebită ca acel autobuz să treacă
peste trotuar şi să mă calce sub roţile lui. Să fiu sfîrtecat,
tocat.
Iată-mă în faţa casei. încotro să-mi îndrept paşii ?
Unde ? în ce parte ? Recunosc cu tristeţe că nu am unde.
Nu am ce uşă să mai deschid să uit pentru o clipă de
mine.
Urc scările şi intru în apartament. Cum deschid uşa,
cum aud telefonul sunînd. Mă reped ca un apucat spre el.
— Da !
— Dorin Popescu ?
— Da !
— Peste cîteva minute veţi primi o vizită, îmi spune
o voce de femeie.
Na, drace, zic contrariat, iar încep femeile misterioase
să-mi dea tîrcoale.
Pun ordine repede în casă. Aranjez obiectele la locul
lor. Ah ! îmi cade din mînă un cîine din porţelan chine-

121
 zesc făcut cadou de Megaluza şi se face ţăndări. înge-
nunchi să strîng cioburile. îmi sim t ochii plini de lacrimi.
Era un obiect scump inimii mele. îl ţineam pe televizor.
De ce să-l mişc ? Stătea destul de bine în poziţia în care
era pus. Voiam să-i schimb poziţia.
Aud uşa deschizîndu-se. Cum stau aşa îngenuncheat
cu cioburile fostului cîine în mîini întorc capul şi privesc
peste umăr. Sînt cu spatele spre uşă. Ce-mi văd ochii,
doamne ? Mi se înmoaie mîinile şi cioburile cad pe covor.
Iat-o în mijlcul camerii pe necunoscuta din spital, pe iras­
cibila din parc, pe domnişoara doctor, cum mi-a spus
portarul spitalului că a num it-o medicul Mareş.
Se uită la mine ca la o gîză. Pînă la urm ă reuşesc să
mă ridic. Cioburile le am în mîini. Părăsesc sufrageria şi
intru în. bucătărie cu gîndul să mă debarasez de cioburi.
Le pun pe colţul mesei.
Mă duc în baie să mă spăl pe mîini. Acesta fiind un
pretext. Doresc să cîştig timp, să-mi revin. Mă spăl cu
m ultă apă pe faţă. Apa rece mă înviorează. îmi capăt
stăpînirea şi încrederea în mine. Sînt hotărît să o înfrunt
cu demnitate.
Stă pe un scaun picior peste picior. Rochia subţire,
m ulată pe trup, lasă să se bănuie că sub ea, sub rochie,
e ascuns un trup de madonă, parcă făcut de o mînă di­
bace pentru un mare concurs.
Observ că are o ţigară în mînă şi bricheta. Imediat
mă duc în bucătărie şi vin cu o farfuriuţă de la serviciul
de dulceaţă, cum părat de doamna Olimpia, în loc de scru­
mieră. De' cînd nu fumez nu am scrumiere în casă. Au
dispărut o dată cu viciul.
îşi aprinde ţigara cu gesturi calculate, gesturi studiate,
gesturi care impun.
O urm ăresc stăpîn pe mine. încă pînă acum nu se
scoase nici un sunet. Tăcem. Ne studiem.
Rup tăcerea brusc.
— Vă ascult.
— Aţi cîştigat. Vă spuneam, odată, că atunci cînd mă
veţi căuta, va fi prea tîrziu. Eram convinsă de spusele
mele. Toate datele problemei duceau spre această rezol­
vare. Să fie prea tîrziu pentru dumneata. Iată că o ne­
norocire a făcut să se inverseze datele problemei şi dum­
neata să trium fi. Aţi cîştigat, domnule. Iată-m ă venind

122
în casa dumneavoastră şi spunîndu-vă : citiţi acest caiet.
Pe ultima filă e notat num ărul meu de telefon. Sînt acasă.
Caută într-o sacoşe, printre alte pachete, şi-mi întinde
un caiet gros, cred că de circa 200 de.file. îl iau şi-l pun
pe masă. Dorinţei de a-1 răsfoi îi pun lacăte, o ferec.
— In situaţia că voi telefona de cine să întreb ?
întrebarea mea îi pare firească. îmi răspunde :
— De nimeni. Voi răspunde eu.
Se îndreaptă spre uşă. îmi vine să o prind de haină
şi să o reţin cu forţa. Apoi să-i pun o sută de întrebări.
Rămîn singur. Caietul e pe masă. îl iau în mînă.

38

Deschid caietul la întîmplare. Sînt însem nări zilnice.

Ale cui ? Pe prima filă citesc : Monica Moşteoru. Cine să
fie această Monica Moşteoru ? E clar. Păi cine să fie
decît Megaluza !
Citesc cu lăcomie :

Marţi
Sînt ca un fulg. Visele îmi sînt împlinite. Iată-m ă me­
dic stomatolog. Fericire. Părinţii în al nouălea cer. Iată
învăţătorul, bătrînul învăţător, Vasile Moşteoru are fiica
medic stomatolog. Am repartiţia în buzunar. Oraşul în
care sînt repartizată e la o aruncătură de băţ de satul
meu. Am făcut liceul în el. Un oraş pe malul Dunării.
Miercuri
Umblat toată ziua prin oraş — capitală — pe la dife­
rite redacţii. îmi iau rămas bun de la redactorii care
mi-au publicat poezii. Trec şi pe la editură să văd ce se
aude cu placheta de versuri. Mi-am scos bilet pentru
mîine la trenul accelerat de ora 10 şi 35. Telefon verişoa-
rei mele prim are Lăcrămioara să nu mă aştepte în gară.
Nu ştiu de ce. Ea e medic pediatru de anul trecut. Mama
ei, tanti Coca e soră cu mama mea. La ei am stat în tim ­
pul liceului. Sîntem ca surorile. Colegii şi colegele s-au

123
 rîsipit după repartiţie prin ţară ca puii de potîrniche.
Nici rămas bun nu ne-am luat. Mor de indignare. Poetul
I.G. îmi propune să mă căsătoresc cu el. Zice că are re­
laţii şi rămîn în Bucureşti. Ii rîd în nas. Cînd ai ceva de
spus oamenilor poţi să trăieşti şi în vîrf de munte şi scri­
sul tău tot va străbătea pînă la ei. Totul e să scrii bine.
Bietul I.G. cu tot maldărul lui de cărţi e un diletant. E
de poşta redacţiei. Sărmanul poştaş. Păcătosul om. Au
divorţat pînă acum două neveste de el.
Joi
Trenul aleargă cum niciodată nu a alergat un tren
pînă acum. Ies pe coridor. Un domn fumează ţigară din
a ţigară. Privesc pe fereastră. Lanuri şi lanuri, păduri şi
pomi răzleţi. Văd în faţa unui compartiment, cam al
treilea de la al meu, spre stînga, cum priveşte şi el pe
fereastră. Fumează. Simt că îmi place. Ceva asemănă­
tor, ce sim t acum, nu am sim ţit pentru un alt bărbat.
E înalt, brunet, suplu. Zău că mă simt îndrăgostită de
el. Da, ce sim t eu acum e dragoste. Sufletul şi inima
mea, ca şi trupul sînt virgine. Pînă acum. Inima nu mai
e. Se îndrăgosti. Cum să-l cunosc. Iată-1 că intră în
compartiment. îm i vine să plîng de ciudă.
Stau şi aştept să iasă din compartiment, dar degeaba.
Ce-ar fi să mă duc la el şi să-i spun că îmi place de el ?
Ar fi o trăsnaie de-a Megaluzei, cum zice deseori Lăcri­
mioara cînd fac cîte o boacănă.
Of, peste cinci m inute ajung în oraşul în care trebuie
să cobor. îm i iau gemantanul. Ies pe coridor. Ah, cul­
mea. Coboară şi el. Se îndreaptă spre capătul celălalt
âl vagonului. Eu spre celălalt. Iubesc pentru prima oară.
Ce să fac ? Cine să mă ajute să-l cunosc ? Ce dorinţă
neruşinată. Cred că îmi pică sînge din obraji de roşie
ce sînt.
îşi pune geamamtanul jos şi aşteaptă. încetinesc
pasul. Sînt cu ochii pe el. Stă încă locului. Da, aşa voi
face ! Merg cîţiva paşi şi mă împiedic şi cad peste gea­
m antan. întocmai cum prevăd. E lîngă mine şi mă ajută
să mă ridic. Mi se prezintă. Aflu că e judecător. Tînăr
absolvent ca şi mine. Vine pentru prim a oară în oraş.

124
 Îmi vine un gînd năstruşnic. îl pun în aplicare punct
cu punct. îi fac o impresie bună. Gata, îi sucesc minţile
în cîteva minute. Cocoşelul începe să cînte. îm i face
curte. Mă înconjoară cu vorbe frumoase. Avantaj eu.
Inima mea cîntă cel mai frumos cîntec din lume. Il iu­
besc pe acest bărbat şi sim t că e îndrăgostit de mine.
îi spun că mă cheamă Megaluza. Rămîne mirat. In­
sistă să afle adevăratu-m i nume.
Doresc să răm în cît mai mult timp în preajm a acestui
bărbat. Fac în aşa fel să ne luăm camere la hotel. Fata
de la recepţie îmi e fostă colegă de şcoală. îi fac semn
să tacă.
Coborîm fiecare din camera lui. Mergem în restau­
rant. Lăcrimioara zice la telefon că sînt nebună. îi pro­
m it că nu voi dormi în hotel. La cinci m inute după ce
voi intra în cameră voi dispare.
Lăcrimioara e un demon. E la o masă apropiată cu
un bărbat. îmi face semne că îi place Dorin. Pe iubitul
meu îl cheamă Dorin Popescu.
Dorin are un conflict cu un beţiv din cauza mea. Vine
miliţia. Beţivul e luat.
îi mîngîi mîna. îi spun în gînd că îl iubesc. El, tot
în gînd, nu mă crede. îi fac jurăm inte de dragoste.
Ne sculăm de la masă. Plătim nemţeşte la propunerea
mea. Cu greu e înduplecat.
Era să uit. Se laudă şi te mîndru că e fiu de ţărani.
Lăcrimioara e în spatele nostru cu tipul ei. Iau loc
ea şi tipul ei pe fotolii în hol la recepţie. Mă voi
grăbi. Colega de la recepţie îmi face cu ochiul şi arată
spre Lăcrimioara.
Cobor cu liftul. Duc un bilet pentru Dorin la recep­
ţie. Lăcrimioara e lîngă mine. îmi prezintă pe insul
care o însoţeşte. E inginer. Nu-i reţin numele. Deodată
izbucnesc în rîs. îi m ărturisesc că îl iubesc pe acest
Dorin Popescu. Ba mai mult, îi spun că e îndrăgostit de
mine lulea.
Tanti Coca ne aşteaptă. Pe inginer îl evaporăm pe
drum. îmi face o scenă tanti Coca de milioane. Cînd mă
vede atît de fericită^ rîde şi ea alături de mine şi Lă­
crimioara. Unchiu’ Traian e taciturn cum îi e felul. El

125
9
aprobă pe toată lumea. în special pe mine. Clipeşte des
din ochi. Semn că e de partea mea.
Vineri
Dorm pînă tîrziu. Cînd mă trezesc din somn tanti
Coca îmi spune că sînt aşteptată de Lăcrimioara la spi­
tal. în cîteva minute sînt la spital. Tot drum ul mă gîn-
desc la Dorin. Oare ce zice de biletul găsit la recepţie ?
Îmi spune că vrea să mă prezinte viitorului meu şef.
îl cunoaşte. Citesc firm a : „Policlinica de stomatologie41.
Păşesc alături de Lăcrimioara. Am emoţii.
Intrăm în cabinetul şefului. Mai mulţi medici sto­
matologi, probabil flăcăii, îmi dau seama că o aşteaptă
pe Lăcrimioara. O cunoşteau, ori auziseră că e o fru­
museţe. Cînd dau cu ochii şi dc mine răm în „ca la den-
tistw. La acest gînd îmi vine să rîd. Nu mă las şi i-1
şoptesc Lăcrimioarei care îl spune în gura mare. Se
rîdem mult. Şeful meu, viitorul, e un bărbat în jur de 40
de ani. îi reţin numele : TitorovNNume slav.
Acasă scriu. Tanti Coca mă invită la masă, dar refuz.
Scriu versuri. Scriu cîteva poezii. Le transcriu pentru
reviste.
Î N S U S ŞI I N JO S

Nu te ascunde în linişti foşnitoare

Cînd pădurea răm îne îm p ietrită
Şi cînd printre crengi alunecă
Păsări de lut.
Unde niciodată frunzele
Nu au îndrăznit să fie flacără
Şi rădăcinile piatră.
Treci peste rîuri de gheaţă
Şi nu te întrista şi nu
Te lăsa pradă glasurilor care
Se aud în sus şi în jos.

O ZI Î N C A R E S P U N

O zi în care îm i ream intesc

De cei plecaţi în deşert
Cu am intiri , îm i spun,

126
 Nu p o ţi omule să întorci
A p ele în nouri şi
Sîngele scurs.
N um ai bătăile inimilor.
Se a u d ;
Num ai prin aer trec aripi
Şi prin suflet iluzii
Şi num ai atunci ştii
C ît de aproape îţi sînt
Oasele.
Şi cît de în depărtat îţi eşti
Tu, ţie.

A C U M O V E ŞNI CI E

Prin pădurea de aluni n um ele tău

îl spune ecoul, îl .desenează
Pe frunze vîn tul.
C ît e de greu să-ţi ştiu ziua
La capătul apei
Unde să te apleci să bei însetat.

Lăcrimioara e în al nouălea cer. Spune că pot să

mă căsătoresc într-o zi. Pe ales. Zice că o să năvălească
bărbaţii peste mine cu cariile lor. Rîdem ca în copilărie.
Tanti Coca se frământă pe la bucătărie.
Cînd dă cu ochii Lăcrimioara de poeziile scrise îmi
zice : „Lasă prostiile44. Caietul e ascuns.
Dorin te iubesc şi-mi doresc vise în care să mă
săruţi.

Sîm bătă
Coco, finul tantei Coca, e vecin. E în clasa a X-a.
Are capul plin de romane poliţiste. Vrea să se facă ofi­
ţer de miliţie. Il felicit. Toată ziua e în casa noastră.
E simpatic şi îndrăgit de noi şi stradă. Il iau de-o parte
şi-l pun să-l urmărească pe judecătorul Dorin Popescu.
Ghiceşte că îl iubesc. Se şi vede erou de film. îm i vor­
beşte de filmul serial „Pistruiatul44. E încă în vacanţă.
Lăcrimioara mă invită în oraş. O refuz. îm i e teamă
să-l întîlnesc pe Dorin. O, şi cît de m ult doresc. Sînt ca

127
o năucă. Fug din calea iubitului. în loc să-l caut, fug.
îmi vine să strig pînă mă vor auzi stelele.

Miercuri
I-am trimis un plic. Povestea Megaluzei. Combinaţia
mi-a reuşit de minune. Nu poate afla cine sînt. La ser­
viciu sînt curtată. Mă port atît de rece, încît se şopteşte
că sîn t alcătuită din gheaţă.
Cîţiva crai îmi dau năvală. Refuz florile aproape
brutal.
Gîndul meu e la Dorin. Nopţile sînt o spaimă. Un
coşmar. Visez aproape trează monştri.
Şi cît. de simplu ar fi să-l sun, să-l caut la tribunal.
Ştiu că mă caută. U rîtă iubire găsesc în fiinţa mea.
Zgrunţuroasă.
Coco vine într-un suflet. îm i spune că Dorin îşi insta­
lează telefon. îmi spune num ărul : 11560. Printr-o
şmecherie l-a aflat. Păi altcumva cum ? îi dau două
romane poliţiste. Vrea să le refuze. Tentaţia e prea
mare. Zice că mi le aduce după ce le va citi.
îl sun. S înt fericită că îi aud glasul. Sînt supărată.
Nu mă suport. Aceste şicane mă enervează pînă şi pe
mine.
Zilele trec !
Sînt hotărîtă. Mîine îl întîlnesc.

Joi
Ne întîlnim. Ne supraveghem unul pe altul. Lăcri­
mioara ştie. O văd la un moment dat trecînd pe lîngă
noi. îi spun că îmi e drag. îl văd că se îneacă. Are un
nod în gît. Săracul băiat. îl iubesc şi mă hotărăsc brusc,
îmi va fi soţ. Această hotărîre face să devin într-o clipă
o im ensitate de fericire. Parcă ar fi actor. Are tact. Se
teme să nu mă supere.
Se poartă atît de atent cu mine şi cu cei din jur,
încît ai credinţa că se teme să nu comită fapte repro­
babile.
Tanti Coca ştie multe despre Dorin. Parcă pot să-i
ascund ceva. E a doua mea mamă. Se bucură că am
ajuns să iubesc. Ar vrea să o vadă şi pe Lăcrimioara

128
iubind. Zice că e rece ca tată-său. O conving că nu are
dreptate. încă nu şi-a găsit omul pe care să-l poată iubi.

Vineri
îl vizitez. Dragostea asta năbădăioasă care mi-a sfîr-.
tecat inima ca o căţea cu dinţi de aur mă îndeamnă
să-mi calc micuţul meu orgoliu, să trec peste ruşine, dar
cu teamă să nu mă piardă. Sufletul îmi plînge.
Prea îl iubesc.

P l N Ă CIND SE A L B E Ş T E I A R B A

Frînge-ţi inima şi vindecă trecerea

P ietrei în carne,
A ochilor în arbori — şi plîngi
Cu flori, leagă-ţi ochii ,*
Pînă cînd sim ţi cum se albeşte iarba,
Pînă cînd ochii d ev in prada vulturilor.
A scu ltă cum creşte tim pu l
în copii.
Frînge-ţi inim a şi vindecă trecerea.

Tanti Coca spune că a întîlnit pe o fostă colegă de

profesorat, pe o doamnă Olimpia. Tanti Coca e pensio­
nară. A fost profesoară de geografie. Uşor a aflat cam
multe despre Dorin, care e coleg cu bărbatul acesteia,
tot judecător fiind. Zicea că pe bietul băiat îl chinuie una
Megaluza.
Lăcrimioara mă întoarce pe toate feţele. Să afle ce
simţi cînd iubeşti. Am impresia că şi ea şi-eu sîntem două
întîrziate. Cred că o puştancă dacă ne-ar auzi ce discutăm
ar rîde de noi cu lacrimi. Şi cînd te gîndeşti că sîntem
medici, cunoaştem corpul, dar iubirea nu. Unde stă iubi­
rea, care îi e locul ? Iar tu, Dorine, ce faci acum, mi-ai
m uşcat buzele ca un călău.
Marţi
Mint cu neruşinare. O mint şi pe Lăcrimioara şi pe
tanti Coca. M-am iubit cu Dorin. Da. M-am iubit. Eu sint
vinovată. L-am aţîţat, l-am ademenit şi m-am dăruit lui.
Lor nu le spun. Ar fi dramatic. Mi-au apărut poeziile.

129
 Toate. Mi se spune să trim it tot ce scriu. Sînt pe o cala
bună. Mulţumesc.
Dorin e bîntuit, am impresia, de furtuni. Sufletul lui
e o contradicţie.
Prim eşte scumpul meu iubit această scrisoare. Ţi-o tri­
mit pe-o rază de lună.

Miercuri
Dorin are congestie pulmonară. In tru în panică. II oblig
să urmeze un tratam ent. E ca un copil. E ascultător.
Inevitabilul iată-1 împlinit. Sînt gravidă. Nu mă tem.
Doream în subconştient să răm în gravidă. Iată-mi dorinţa
împlinită. Nu-i spun. De ce ? E copilul meu. Al meu fi­
indcă eu' ştiu că a început să existe. Cînd îi voi spune va
fi şi al lui.
Va fi un mic scandal în familie şi se va term ina cu
lacrimi şi cu grija de ziua de mîine a copilului. Parcă
o văd pe mama cu ochii umezi cum se bucură pînă la
urmă.
Tanti Coca va fi cîteva zile zgripţuroaică. Lăcrimioara
va sfîşia în stînga şi în dreapta pentru mine. li doresc lui
Dorin o fetiţă. Fetiţa noastră va fi cea mai frumoasă fe­
tiţă din lume.
Noapte bună, iubitul meu.

Joi
Un coleg mă scoate din răbdări. Găsesc în cabinetul
meu în fiecare dimineaţă un buchet de flori. I le trim it
înapoi. Insistă. Am de gînd să-l jignesc dacă nici trim iţîn-
du-i florile înapoi nu se învaţă minte. Cum ? Voi găsi so­
luţia. După îm prejurări.
C ertitudinea că voi avea un copil îmi dă încredere în
viaţă, în oameni. Dorin e zeul meu. Un zeu pămîntean.

Vineri
Dorin nu mai transpiră. îmi vine să-mi dezvelesc
pîntecul şi să-i zic : „Aici e copilul tău !w Numai la acest
gînd mă ruşinez...
Voi fi mamă.

130
 S îm bătă
•Plec învoită de la serviciu. Am grijă de Dorin. Măgă­
ruşul se lasă dădăcit ca un prunculeţ. Şi eu sînt o mă­
mică bună. Luni se va duce la serviciu. îm i spune că va
susţine un fel de examen, o convorbire, la Bucureşti, să '
capete drept de sem nătură. Succes.

D uminică
Tanti Coca mă îndemnă să-i duc p răjitu ri lui Dorin.
Aici e mîna Lăcrimioarei. Mă fac căuiu înţeleg şi iau pră­
jiturile. La poartă îl întîlnesc pe Coco îi dau lui prăjitu ­
rile sub cuvînt de onoare că nu-i va spune un cuvînt
naşi-sei. îşi dă cuvîntul. Merge pe lîngă mine mîncînd
prăjituri. îmi vine să rîd. Mi se face poftă. Cer şi eu o
prăjitură. Stăm în mijlocul trotuarului şi mîncăm prăji­
turi. Fireşte eu o bucăţică. Coco mă însoţeşte pînă în
faţa blocului.
Fac curat. Sînt o neruşinată. Fără ifose îi cedez ime­
diat. Ba îl şi aţîţ mai întîi aplecîndu-mă cam prea m ult
cînd aşez covorul.
Da. Dar sînt mama copilului său. El nu ştie. Eu fiindcă
ştiu am dreptul să fac tot ce mă taie capul.
La serviciu. Nervi. Sînt curtată prea vizibil şi obraznic.
Simt că o să fac explozie.
Mama şi tata ne vizitează. Rămîn m iraţi cînd văd că
vin aşa de tîrziu. Tanti Coca şi Lăcrimioara nu scot o
vorbă. Spun că am o şedinţă. Ne aduc de toate de la ţară.
Joi
Vin de la serviciu obosită. Citesc o filă-două. Adorm
cu cartea pe piept. Mă trezesc lac de sudoare. îl visez pe
Dorin mort într-un parc. întins pe o bancă.
Ies din pat. îl sun. Nu-i spun visul. Mă cheamă la el.
Refuz. Peste exact o săptăm înă are examenul. Ne hîrjonim
prin telefon. Refuzul meu e categoric.
Mă gîndesc la copilul meu. Nu prea am poftă de mîn­
care. Am şi greţuri uneori
Sînt hotărîtă să nu-i spun lui Dorin nimic. Vorba vor­
bei : Cînd va vedea atunci va afla. Nu am de gînd să-mi
strîng mijlocul de teama gurii şanţului. Părinţii ? Văd în
faţa ochilor copilul meu, copilul pe care îl port în pîntec
şi pe care mi-1 doresc atît de mult.

131

*
 N eputinţa dc a nu fi tu, de a fi altcineva îmi dă tîr-
coale ca o lupoaică. De ce, mă întreb, să-l iau pe Dorin de
guler şi să-i spun : priveşte-m ă mai m ult, priveşte-mi
ochii, pîntecul ? Nu ţi se pare, domnule, că sînt puţin alt­
cumva. Mai plină. Poate şi mai frumoasă. Femeia e fru ­
moasă în primele luni ale sarcinei, cum nu va mai fi în
tot restul vieţii şi cum nu a fost niciodată. Tanti Coca mă
îmbie cu tot felul de bunătăţi. Parcă nu pot să înghit.
Ciugul cîte puţin. Intru în panică. Trebuie să-mi alimen­
tez copilul. Vorbesc de el parcă ar exista. Parcă ar fi
printre noi.

V ineri
Scriu pînă plec la Dorin. O oră şi jum ătate. De cîteva
ori bagă capul pe uşă Lăcrimioara să vadă ce fac. Scosei
limba la ea.
Dorin e palid. Fumează m ult şi tuşeşte. îi fac cafea.
Eu nu beau cafea de cînd cu sarcina. Insistă să beau şi eu,
dar îi spun că am dureri de cap. Se îngrijorează. Deschid
fereastra să intre aer curat. Aerul înţeapă. E rece. Toamna
e în parcuri şi în suflet.
Dintr-o dată mă priveşte lacom. îl văd cum îi sclipesc
ochii. încep să mă dezbrac cu gesturi încete. Desuurile
sînt albe. Mă arunc în pat ca într-o apă. îl simt înfiorat
lîngă mine. E doar tatăl copilului meu. Mă las în voia lui.
Seara tîrziu încep să plîng. Brusc mă prinde tristeţea.
Ce se va întîm pla cu mine şi copilul meu ? De unde acest
gînd.
Mă strigă din sufragerie Lăcrimioara. Mă şterg repede
la ochi. Ce-o avea cu mine la ora asta ? Nu are nimic. Are
insomnie.. Ştie că nici eu nu pot să dorm. Mă vede plînsă.
Nu-mi cere explicaţii şi nici eu nu-i dau explicaţii. Se
miră de schimbarea survenită în felul meu de a fi. Să
ajung o fată interiorizată dintr-o fată care era atît de
veselă, de plină de viaţă, chiar zgomotoasă uneori. Rîd.
Ce pot să-i spun. Mă invită pentru a doua zi după masă
la un film. Zice că e grozav. A citit o recenzie în „Con­
te m p o ra n u l despre acest film .Nici nu-1 reţin cum se
numeşte, dar să mă şi duc să-l văd.
Am poftă să mănînc un ou moale. Trec în bucătărie
să-mi pregătesc oul. Mă urmează Lăcrimioara. Sînt în

132
 cămaşa de noapte. E transparentă. Nu ne ruşinăm una de
alta, doar am crescut împreună. Deodată o văd că îngăl­
beneşte şi începe să trem ure. P rintre lacrimi mă întreabă
dacă nu am să-i spun o taină, un secret adică. înţeleg cu
dintr-o privire îşi dăduse seama de realitate.
Nu neg. îi spun tot-tot-tot. Cu amănunte. Mă pedep-
sesc spunîndu-i. Dar ea înţelege că e o laudă, că mă laud,
că miroase a laudă şi mă ceartă blînd.
Stabilim tăcere. Tăcere pe toată linia. Mă sărută şi
plînge pentru mine.

S im bătă
La serviciu bătaie de cap. Frimu a ajuns pînă acolo
încît îmi trim ite zilnic bilete prin cineva, o tehniciană.
Ce frază pompoasă, luată din Ionel Teodoreanu. Scriu o
înjurătură grosolană şi o rog pe tehniciană să i-o dea me­
dicului stomatolog. Prostul, în loc să tacă, a citit-o unui
coleg care în cîteva m inute l-a făcut de haz în toată poli­
clinica. Fireşte că unii au venit să rîdă şi în cabinetul
meu ca de una bună, fireşte în viziunea lor. Dcschid uşa
larg şi-i poftesc afară. Unii o iau tot ca o glumă, alţii nu.
Dorin jubiliază. îmi spune că e stăpîn pe materie. Mă
îngrijorează tuşea. O dă pe seama tutunului.
Sînt fericită cînd îi aranjez prin casă, cînd deretic.
Visez la o casă a noastră. Copilul nostru să fie stăpînul
nostru.

Duminică
Aseară am adormit bine. însă sînt trează şi scriu de la
orele 5. Am impresia că scriu o poezie care mă prinde,
în care sînt eu cea adevărată, în care nu mă asemăn cu
nimeni. Sînt pe un drum pe care mi-1 croiesc singură cu
fiece pas făcut. Şi acesta e drumul meu cînt mă uit în
spate. în faţă hăţiş.
Lăcrimioara mă îndeamnă să-i m ărturisesc lui Dorin
că sînt însărcinată. Refuz. Deocamdată e numai al meu.
Cînd va vedea lum ina zilei va fi şi al lui. Aşa vreau eu.
Cînd iau unele vitam ine mă feresc de tanti Coca. S-ar
alarma şi m i-ar alarm a şi părinţii.
Dorin e fermecător. îmi aduce prăjituri cu frişcă. Simt
nevoia să mănînc dulce.

133
 Miercuri
Sînt în aşteptare. Aştept să treacă şi jum ătatea asta
păgînă de oră să plec la gară să-l aştept pe Dorin. Plec
odată de-acasă că altfel simt că înnebunesc.
Trenul e la cîţiva metri. Se aud frinele scrişnind.
Iată-1. Mă caută cu privirea. Iată-m ă dragul meu. Mă duc
spre el. Ne sărutăm . Nu-1 întreb. Ştiu dinainte rezultatul.
Dorin nu e un om care să rateze un asemenea examen.
Timpul se joacă. Sîntem jucăriile timpului. Cînd ne
trezim la realitate e aproape miezul nopţii. Dorin vrea să
mă conducă. Refuz. Ii reamintesc convenţia.
Pe stradă sim t cum mi se zbîrleşte părul de frică. Merg
pe mijlocul străzii.
Lăcrimioara mă întîmpină zîmbindu-mi amar. A avut
o discuţie aprinsă cu tanti Coca. Nu-mi dă amănunte. Ri­
dic din umeri. Insistă să mănînc barem o aripă de pui
fript. Refuz. Se zbîrleşte la mine şi vrînd-nevrînd mă­
nînc. Amîndouă plîngem ca nişte prostuţe. Sîntem două
gîsculiţe şi ditamai doctoriţele pe deasupra.

Joi
P uţin sînt ameţită. Năvălesc bărbaţii spre cabinetul
meu. Dorin se străduie să fie calm. îl sim t că ar vrea să
ştie cine sînt. Va afla. E palid. îmi promite că va rări fu­
matul. Nu-1 cred. Mi-a promis şi acum cîteva zile.
Scriu. Trebuie să găsesc pe cineva să-mi dactilogra­
fieze poeziile. Mă gîndesc la Dorin, ce ochi va face cînd
îmi va vedea fotografia pe-o carte şi totodată numele
Monica Moşteoru.
Ce-ar fi să am doi copii gemeni ! Copilul din pîntec şi
cartea. Mă sufoc. Gîndul îmi taie respiraţia.

S îm b ătă
Intru în cameră. Mă învîrt să fac puţină ordine. Gă­
sesc un bilet pe masă pentru mine. Rămîn îm pietrită.
Cad jos. Nu ştiu de cît timp zac pe covor. Simt dureri în
tot corpul. încerc să mă ridic dar nu pot. întind mîna după
telefon. îl iau de pe piedestalul lui şi-l pun jos. Formez
num ărul de telefon de la spital. O chem pe Lăcrimioara,
îi explic în ce stare sînt. O rog să nu vină cu Salvarea.
Mă duce acasă. Tanti Coca se zbate de ceasul morţii.
Nu ştie ce să-mi facă. Mă sfătuiesc în şoaptă cu Lăcri­

134
mioara. Poate o fi necesar un medic ginecolog ? Lăcri­
mioara refuză acest gînd. Mă întreabă dacă sim t dureri in
pîntece ori în spate. Nu. Leşinul s-a datorat spaimei.
Bietul D o rin ! Sufletul meu. Tatăl copilului meu !
Lăcrimioara pleacă în oraş să ia relaţii discrete despre
Dorin. Prin telefon nu se poate. Ar auzi tanti Coca.
Adorm. Mă trezesc. E întuneric. Aud şoapte în sufra­
gerie. O strig pe tanti Coca. Vine Lăcrimioara. îm i aduce
veşti triste. Dorin e bolnav de tuberculoză. A avut hemop­
tizie. Ameţesc. Lăcrimioara cheamă un medic. Mă con­
sultă. Nu ginecologic. Zice că sînt slăbită. Ameţelile se
datoresc unor cauze pee care nu le cunoaşte încă. De u r­
genţă trebuie făcute analize. E necesară internarea. O re­
fuz. Mi se recomandă injecţii întăritoare. Sînt absentă
total. Lăcrimioara mi le face. înghit şi pastile.
Gîndul meu e la Dorin.
Luni
Doresc din tot sufletul să cobor din pat să merg la
spital să-l văd pe Dorin. Lăcrimioara e prietenă cu medi­
cul Mareş. îl roagă să nu spună nimănui că se interesează
de el. Promite. E om de cuvînt din cîte spune Lăcrimioara.
Medicul Mareş are im presia că Lăcrimioara e îndrăgostită
de el. E internat într-o rezervă cu două paturi. îi trebuie
odihnă şi răbdare. Cavitatea nu e mare. Cît o monedă de
25 de bani. în cîteva luni e rezolvată.
Scrîşnesc din dinţi din cauza neputinţei. Mă simt ne­
putincioasă.
Trebuie şi trebuie să fiu calmă, să nu-m i pierd sar­
cina. Dacă, cumva, s-ar întîm pla să pierd sarcina, nu ştiu
ce-aş putea să fac... Ar fi groaznic. Copilul lui Dorin simt
că e o obligaţie pentru mine, trebuie să se nască, în acest
sens sînt obligată să fiu calmă.
Acest gînd îmi dă forţă, acest gînd e tonic, acest gînd
că trebuie să se nască la timp şi sănătos copilul lui Dorin,
îmi schimbă ca prin farmec, hocus-pocus — starea fizică
şi morală. Parcă sînt o planetă care se înviorează după
ploaie în urm a unei secete îndelungate.
Îmi e foame. O strig pe tanti Coca. Cer mîncare. Mă­
nînc. Mai cer. Tanti Coca se miră. O aud că vorbeşte la
telefon cu Lăcrimioara. îi spune că mănînc.
 Cobor din pat. Fac cîţiva paşi. Mă reîntorc în pat. îmi
e teamă de tanti Coca. M -ar certa.
O aud pe Lăcrimioara iptrînd val-vîrtej în casă. Vine
lîngă pat şi mă sărută. îi spun în şoaptă că deja am făcut
cîţiva paşi. Se bucură de bucuria mea.
Cu eforturi disperate a convins pe tanti Coca să nu-mi
anunţe părinţii.
Mă mîngîie peste pîntec cu mîna. îmi curg lacrimi de
fericire. Simte că sînt fericită. Mă sărută pe frunte şi
aleargă afară din cameră. Se reîntoarce după un timp.
Sporovăim vrute şi nevrute. Adorm. Mă trezesc cînd
deja e seară. Mă ridic şi cobor fără să sim t ceva. Ameţe­
lile şi slăbiciunea pe care o simţeam în organism sînt de
domeniul am intirilor. în cameră e cald. Tanti Coca are
grijă. îm brac un capot şi ies din cameră. Merg direct la
bucătărie. Găsesc pe tanti şi Lăcrimioara. Se uită la mine
ca la o statuie. Cer să mănînc. Lăcrimioara rîde în ho­
hote. Rîd şi eu. Tanti Coca se uită la mine de parcă cine
ştie ce arătare are în faţă. Mănînc tot ce-mi dă. Am o
poftă nebună.
Discut cu Lăcrimioara cum să procedăm cînd voi da
cărţile po faţă. Că sînt gravidă. Ajungem la concluzia să
nu ne grăbim. Mai e timp. Numai un ochi avizat ar ob­
serva sarcina.
Marţi
Vorba aceea, să nu zici hop pînă nu sari. Eu am zis.
Iată că sînt ameţită. Puţin.
Spre prînz dispare ameţeala.
Gîndul îmi e lîngă Dorin. Parcă îl văd lungit în pat
cu faţa palidă urm ărind cu privirea un punct imaginar.
Cît doresc de m ult să fiu lîngă el cînd are nevoie atît de
mine. Să-i spun cine sînt, să-i spun cum mă cheamă, să-i
spun de o mie de ori că îl iubesc. Ah şi să-i mai spun că
sînt însărcinată. Să-i iau mîna încinsă de febră şi să i-o
pun pe pîntec unde e „ascunsu copilul său.
Lăcrimioara îmi aduce veşti. Sînt încurajatoare. Cu
mult mai repede vindecarea. îm i vine să chiui de bucurie.
Medicul şef, de la mine de la policlinica stomatologică,
prim eşte certificatul medical, scos de Lăcrimioara de la
interne, punînd fel de fel de întrebări. I se răspunde că
sînt bolnavă şi atît.

136
 Familia Răduţ e alertată, intrată în panică. Familie
devotată prieteniei pe care o are faţă de Dorin.
Pe seară ne trezim cu mama că intră pe uşă. Rămînem
tcţi cu gurile căscate. Sîntem în sufragerie. îşi dă seama
că sînt bolnavă, că ceva nu e în regulă, cum zice, că sînt
cam palidă şi cu cearcăne pe lîngă ochi.
Mă străduiesc să fiu veselă. Lăcrimioara mă ajută.
O răceală şi nimic mai mult.
Miercuri
Mă simt foarte bine. Am poftă de mîncare.
Gîndul fuge spre Dorin. O rog pe Lăcrimioara să-mi
facă rost de un bilet de voie cu care să pot intra în spital,
în afara zilelor planificate pentru vizită. îl sună pe medi­
cul Mareş. S-a aranjat.
Mă plimb cîteva m inute prin faţa casei cu Lăcri­
mioara. Aerul rece şi vîntul care mă biciuie peste faţă
îmi fac bine. Discutăm despre copil. Lăcrimioara zice,
e convinsă, dar nu are argum ente că va fi băiat. Eu tot
fără argum ente susţin că va fi fetiţă. Ne gîndim ce nume
să-i punem. Cădem de acord. Dacă e băiat. Lăcrimioara
să-i puie numele pe care-1 va dori ea. Dacă e fată, bine­
înţeles că eu îi voi pune numele pe care i-1 voi alege. De
fapt i l-am ales. Cînd vreau să-l pronunţ, Lăcrimioara mă
opreşte, spunîndu-m i să-l scriem fiecare pe un bileţel şi
bileţelele să le punem undeva şi cînd se va produce eveni­
mentul să le citim.
Terminăm plimbarea. Intrăm în camera Lăcrimioarei
şi fiecare îşi scrie numele. Lăcrimioara pune bileţelele
într-o casetă pe care o ascunde în şifonier.
Vineri
Vreme urîtă. După-amiază mă duc la Dorin. Lăcri­
mioara îmi aduce biletul de intrare în spital. E luat pe
numele ei.
Fierb de nelinişte. Tanti Coca mă întreabă cînd încep
serviciul. îi spun că mîine. O satisface răspunsul.
li telefonez Lăcrimioarei să se grăbească, să nu în-
tîrzie. Am poftă de vorbă. Scriu. îm i curg rîndurile pe
coala albă. Recitesc ce scriu şi sînt nespus de mulţumită.

137
 Lăcrimioara mă însoţeşte. Se foieşte în jurul meu.
Mă piaptănă. Ea îmi alege rochia pe care s-o îmbrac şi
o scurtă — băieţească. Mă însoţeşte pînă la poarta spi­
talului.
In tru pe poarta spitalului. Inim a îmi bate puternic.
Nu cred să rezist. Un gînd mă îndeamnă să mă întorc
să o iau pe Lăcrimioara să am de cine mă sprijini. Mai
am o treaptă de urcat. A doua uşă pe dreapta. Da. Intru.
11 văd pe Dorin în pat. I se face perfuzie. Nu pot să mai
fac un pas. Mă aşez pe un scaun care e lîngă mine, lîngă
uşă. Mă ţin tare. închid ochii să nu cad. Sînt ameţită.
Parcă s-a răstu rn at camera cu mine.

Luni
Zilele aleargă ca un cal nărăvaş. Sufletul meu e
chircit în trup. E ca un ecou într-o imensitate, într-un
pustiu.
Sînt fericită că sarcina continuă să fie normală. Cînd
pentru prima oară am sim ţit mişcînd copilul am scos
un ţipăt. De fericire am plîns.
Am zăcut la pat după acea întîm plare zile în şir.
Lăcrimoarai s-a întrecut pe1 ea. Şi mama şi tanti Coca
şi tata şi toate nemurile, cele mai apropiate au aflat, le-a
spus că sînt însărcinată. A fost scurtă şi concisă. Viaţa
mea, le-a spus, depinde de această sarcină.
Lăcrimioara mi-a fixat datele pe care să le respect.
La fel şi anum ite pre'cepte. Peste cîteva zile voi intra
în tr-u n concediu de boală. Certificatul e luat de la psi­
hiatrie. Nu, nu e fals. Ce secţie se ocupă cu sufletele ?
Încă nu e inventată.
Nici un cuvînt nu adm it să se vorbească despre Dorin.
Singura care ştie e Lăcrimioara. Părinţii nici nu m-au
întrebat cine e. Aşa a dat ordin domnul general Lăcri­
mioara. Ordinul e ordin şi dacă e ordin se respectă.
Peste o lună voi intra în concediu de m aternitate.
Va fi o bombă pentru persoanele care mă cunosc. Pentru
rude.
Trebuie să plec, pînă nasc, din oraş. Nu pot să mă
plimb pe străzile oraşului gravidă... şi să nasc un bastard.
Mişcările sînt necesare.
 Program ul e alcătuit pe puncte de Lăcrimioara. Eu
mă conformez. Nu obiectez.
Prim ăvara îşi face loc printre arbori. Am o poftă
de mîncare de lup, ba nu, ci ca de o haită de lupi. Co­
pilul meu e un mîncău. Nu mă mai încap rochiile. Am
făcut două rochii-sac. Să-mi crească burta .cît o vrea.
Să nasc şi doi copii. Sînt fericită că voi fi mamă. Mi-am
dorit să fiu mamă.
într-o zi, Coco, finul lui tanti Coca, a venit şi mi-a
spus o mulţime de veşti. Nu l-am întrerupt. El, viitorul
ofiţer de miliţie, în prezent elev şi detectiv amator
aflase multe. Spune că a tras de limbă pe o soră Ana.
Aceasta i-a m ărturisit, ca unui preot, tot ce se întîmplă
în salonul 38, salonul lui Dorin. E vizitat zilnic de o
judecătoare, Ruxandra. Sora Ana are obiceiul să asculte
la uşi, de, ca omul în vîrstă, zice detectivul amator, şi
i-a auzit. Se plimbă îm preună prin parcul spitalului. îl
vizitează zilnic. A văzut-o. A urm ărit-o. Spune că e
blondă. Are părul ca de oaie. Nu-i place de ea. O bîrfeşte
să mă încurajeze pe mine. Lacrimile îi jucau în ochi.
L-am sărutat şi am v rut să-i dau bani pentru film şi
bomboane, dar a zbughit-o pe uşă afară.
Dacă m -ar afla Lăcrimioara m -ar pune în frigare.
Nu-i spun. Nu are stare copilul deloc. îmi place să-l nu­
mesc copil. Dar, ce, nu e copilul meu. îi spun uneori
şi poveşti. Dacă m -ar auzi tanti Coca ar crede că sînt
nebună. Se răsuceşte în mine, îşi schimbă poziţia. E
năstruşnic. Cred că pierd pariul cu Lăcrimioara. Va fi
băiat.

Vineri
De o săptăm înă sînt la ţară la părinţi. Stau în casă.
Seara mă plimb prin faţa casei ori prin grădina cu pomi
din spatele casei. Plouă şi mă îmbrac gros. Iau o şubă
de-a tatei pe mine. Vîntul şuieră. Cizmele mamei din cau­
ciuc de-abia le tîrăsc. Se încarcă de noroi şi-mi sînt
largi.
Părinţii mei sînt veniţi de ani de zile în acest s;it.
Tata cu un an înaintea mamei. Aici a fost repartizat cînd
a absolvit Şcoala Normală. în două săptăm îni s-a în­
surat cu mama. S-au rostuit. Anii au trecut şi aşa au

139
ajuns la vîrsta pensionării. Eu am venit mai tîrziu pe
lume. Nu a v rut barza. Au fost şi sînt respectaţi aici.
Citesc ori scriu dimineaţa. Mai m ult scriu. Mă gîn-
desc să scriu un roman. Mă tem. Nu cred să am suficient
m aterial de viaţă să pot trece cu succes acest examen,
să scriu un-rom an. Faptele de viaţă, dense, păstoase sînt
roman. Restul e glazură. Ori eu doresc să scriu un roman
care să gîlgîie de viaţă, de oameni încrîncenaţi cu viaţa,
oameni care muncesc şi visează frumos.
E băiat. Prea e neastîm părat. Mă izbeşte din inte­
riorul lui în afară cu picorul, parcă ar lovi o minge.
Tata se bucură ca un copil că va fi bunic. Nu-1 in­
teresează cine e tatăl lui nepotu-său. Nici o aluzie nu
a făcut. Nici mama.
Mă vizitează fostele colege de şcoală care au rămas
în sat. Sînt căsătorite şi au copii la şcoală de-acum.
Nici ele nu mă întreabă cînd m-am m ăritat ori ce e
soţul meu. E o tăcere totală. Buni consăteni am.

S îm bă tă
Rămîn stupefiată cînd o văd pe Lăcrimioara intrînd
pe uşă. îi sar de gît şi o sărut pe toată faţa. O dezbrac
cu forţa.
O întreb ce vînt o aduce cînd rămînem amîndouă în
cameră. Zice că îi era dor de mine. Aşa să fie ? Rămîne
pînă luni dimineaţa.
P ărinţii ne lasă în voie să discutăm. Ies prin curte cu
treburi. Tata e în deplinătatea forţelor fizice şi intelec­
tuale. Mama la fel. Curtea e plină de păsări şi porci.
Toată ziua muncesc.
Lăcrimioara se face comodă. îm bracă o pijama domino
şi se ghemuieşte în pat. îmi povesteşte despre ce mai e
prin oraş. O întreb ce-i fac, bineînţeles, părinţii. Tanti şi
unchiu’.
O simt că vrea să-mi spună ceva, dar nu ştie de unde
să înceapă. O las în apele ei. Nu forţez nota. Sînt sigură
că pentru asta a venit.
în sfîrşit o rupe şi-mi spune că e îndrăgostită de un
tip care e inginer la Uzina de vagoane. Spune că are 30 de
ani. îl descrie în culori trandafirii. îm i vine să rîd, dar
mă abţin. Iat-o şi pe Lăcrimioara devenind pămînteană.
Zice că e un tip original. L-a cunoscut cînd a venit cu

140
 un coleg de-al său la spital. Colegul avea copilul internat
îm preună cu soţia. Era îmbrăcat muncitoreşte. P urta o
pufoaică de parcă ar fi fost o togă romană. Cînd i-a în­
tins mîna să i-o sărute a prins-o brutal de a crezut că
îi fracturează cîteva degete. Nu pot să mă abţin şi rîd'
în hohote. Se burzuluieşte. Nu-i place. A doua zi a venit
cu un buchet uriaş de flori şi a in trat peste portar în
spital. Nu i-a păsat. Cît e de fericită cînd povesteşte. Cînd
a văzut-o i-a zis : „Am bilete pentru film la ora 18. Ne
întîlnim în faţă la cinematograful «Flacăra»- din Crihala“.
îmi dă detalii, vorbeşte cu lux de am ănunte despre un
gest minor, despre sprîncenele lui, despre mîinile şi bra­
ţele viguroase. Că ar omorî un taur dacă l-ar apuca de
coarne. Taurul ar fi m ort dacă ar răsuci coarnele.
Lăcrimioara îndrăgostită ! li pun întrebări acum ca
să-i satisfac dorinţa de a vorbi despre omul pe care îl
iubeşte. O întreb cum îl cheamă. Parcă e căzută din
lună. Nu ştie. Formidabilă e dragostea asta. Să ştii cum
e îmbrăcat, că are un mic neg la coada sprîncenii stîngi şi
că foloseşte mereu cuvîntul care, dar să nu ştii cum îl
cheamă e culmea, nu ? Se fîstîceşte. E tare îndrăgostită
Lăcrimioara. E bolnavă de îndrăgostită ce e, de dragoste !
A doua zi, spune zîmbind cald, a venit la spital fără
flori, fiind învoit de la serviciu pontru o oră. I-a spus
direct că doreşte să se însoare cu ea. Motivaţia a fost însă
caraghioasă. Nu are tim p să aştepte, să cumpere flori, să
se plimbe ca copiii prin parcuri ori cafenele ca pînă la
urmă să ajungă tot aici, să se căsătorească. E din oraş.
Tatăl lui e strungar, iar mama casnică. Fraţi nu are. A
spus că vine luni după rezultat. Speră să fie favorabil. E
convins.
Aşa se explică această vizită. E clar ! Fiind îndrăgos­
tită îi va spune că îi acceptă propunerea. O încurajez.
Mă sărută de bucurie.
Vorbeşte despre nuntă o jum ătate de oră. Privesc la
pendulă care e aşezată pe peretele din faţa mea. Vrea
imediat nuntă. îi spun că toamna se fac nunţile. Scoate
limba la mine în stilul ei. Adică fără comentarii.
Eu trec pe planul doi. Nu mă întreabă nimic, ori
aproape nimic. Pune mîna să simtă cum mişcă el ori ea.
Seara se repetă. îm i spune cum arată, cum are mîini
şi braţe puternice, buze senzuale. Iar o tachinez între-

141
bînd-o cum îl cheamă. Uită şi-i fabrică un nume pe loc :
Ionel M unteanu. Rîd de mă prăpădesc, auzi. Ionel ? De
ce nu Ion ? Fiindcă aşa îl cheamă, îmi răspunde înţepată.

Duminică
Mă trezesc cu Lăcrimoara că vine în cameră la mine
dis de dimineaţă. îi fac loc lîngă mine în pat. Noi, fetele
tomnatice sîntem de rîsul liceenelor. Lăcrimioara are 26
de ani. E lipsită total de experienţă în m aterie „de dra-
gosteu. E sora mea la acest capitol. Şi sîntem ditamai
medici.
E ar vrea să rămînă tot la părinţi, dar dacă el nu
va vrea îl va urma, că de, femeia trebuie să-şi urmeze
soţul. Aşa Lăcrimioara ! Tigroaica din tine a devenit o
mieluşică.
Mîine, luni, îi va spune lui că e de acord cu căsăto­
ria şi seara îl va invita să vină acasă să o ceară de la
părinţi. Oho-ho, forţează nota. îi e frică să nu i-1 ră ­
pească alta.
E sigură că tanti Coca va răm îne pietrificată. Nu o
interesează. Ce, dînsa nu s-a căsătorit ? A întrebat-o pe
ea ? Cum să nu rîd. Sîntem amîndouă nişte zăpăcite.
Ameţite de dragoste.
Ne plimbăm prin sat. E cunoscută aici. Vacanţele de
vară le petrecea la noi. A fost curtată de unu’ Mircea
Grecu, cînd eram în liceu, acum e profesor de istorie.
Zicea că e prea scund pentru ea. E profesor la oraş.
Seara ne culcăm devreme, vorba vine. Cînd părinţii
mei intră în camera lor să se culce, Lăcrimioara vine
în camera mea.
Şi iar începe să ciripească, să-mi spună că e grozav
bărbatul pe care îl iubeşte. O încerc. Cum îl cheamă ?
o întreb. îmi răspunde simplu : Doru Mutulescu. Mă
paralizează răspunsul. De la nu ştiu, la Ionel M unteanu
şi, apoi, Doru Mutulescu e o cale lungă. Lungă şi pre­
sărată cu uitare. Invenţii. Cert este că nu ştie cum se
numeşte.

Marţi
Stau pe un scaun în balconul casei. Căldura soarelui
de prim ăvară îmi face bine. Un cocoş vine pînă aproape

142
de mine, uşa fiind deschisă şi cîntă. Ce-mi vesteşte acost
cocoş ? Se zice că veştile sînt bucurii. Şi din caro parte
să-mi vină o bucurie ?
Mama vine lîngă mine şi mă întreabă : cîntă cocoşul
cu faţa spre tine ?
Constat cu durere că mama a îm bătrînit în cîteva luni
şi parcă s-a mai m ititelat şi gîrbovit. Cîtă durere în inima
şi sufletul mamei. Să-ţi vezi unica fiică ajunsă în pră­
pastie. Mă acuz cu neîndurare şi dau dreptate mamei,
în faţa mea sînt mîndră.
Cocoşul e un crainic minunat. Poştaşul ne aduce o
scrisoare de la fratele tatei, călugărul Ghenadie, în care
ne anunţă că peste cîteva zile ne va face o vizită de o
zi, că nu se ştie dacă va mai putea altă dată să mai în­
dure un drum aşa de lung şi obositor. E bătrîn, zice.
De-acum îşi aşteaptă ceasul cel de pe urmă. Mi se ume­
zesc ochii de lacrimi. Şi Megaluza lui, adică, eu sînt
tristă, dar fericită. Fericită că voi avea un copil. Tristă
că acest copil nu va avea tată. Sub nici un motiv nu voi
admite un compromis. Nu ştiu ce fel de compromis, cum
se va numi, dar nu-1 voi admite.
Tata e emoţionat. Un trem ur i se instalează în colţu­
rile gurii şi uşor îi trem ură bărbia. îşi iubeşte m ult fra­
tele. L-am auzit de nenum ărate ori belstemînd războiul
şi pe aceia care îl doresc.
Mama începe pregătirile. Ştie ce m încăruri de post
îi plac unchiului. E vegetarian.
Nu ştiu dacă am să pot fi liniştită în prezenţa acestui
om care şi-a chinuit viaţa, ca un protest îm potriva răz­
boiului, călugărindu-se. Şi-a iubit familia. Copiii şi soţia.
Mă cutrem ur !

Duminică
Cu greu mă scol din pat. Mama zice că se apropie
naşterea. Mă întreabă, pe ocolite, dacă îmi reamintesc
data să calculeze... Roşesc. Simt că îmi vine să plîng.
Mama pleacă.
Da ! Lăcrimioara avea dreptate.
Mă hotărăsc. Peste două zile plec la oraş. îm i anunţ
părinţii. îmi pregătesc bagajul. Mă va însoţi tata.

143
 Luni
A început să fie cald. Rog pe tata să facă în aşa fel
încît să-l convingă pe preşedintele ceapeului să mă re­
peadă cu maşina la oraş. Pe şofer îl voi ruga eu. Mi-a
fost coleg.
Da ! Preşedintele ceapeului e încîntat că poate să-mi
facă acest mic serviciu. Tot avea treabă la oraş.

Marţi
Lăcrimioara e în al nouălea cer. E iubită şi iubeşte,
îl anunţă telefonic pe Marin de venirea mea.
Rîd în hohote. De m ult n-am mai rîs cu atîta poftă.
Nu înţelege de ce rîd. Rîd fiindcă iubitul ei se numeşte,
în sfîrşit, Marin. Ştie cum îl cheamă. îi reamintesc cele­
lalte nume. Rîde şi ea. Da ! Are nume frumos : Marin
Constantinescu ! Ea îi zice/Puişor. Eu o tachinez zicîndu-i
că îi zice Puişor de frumos ce e num ele Marin. Sare la
mine. îi zice puişor ca un contrast. El m are şi numele
care exprim ă ceva mic. E straşnică Lăcrimioara.
Tanti Coca e fericită că şi-a găsit Lăcrimioara ursitul,
îmi spune confidenţial că l-a rugat să vină el să locuiască
aici, adică la tanti Coca. Lăcrimioara nu ştie. A promis.
E seară şi mă plimb prin faţa casei. Vecinii toţi mă
cunosc de cînd eram elevă de liceu. Salut şi sînt salu­
tată. C artierul e liniştit.
Lăcrimioara vine la masă cu Marin. Ţine să mi-1
prezinte. Sînt curioasă să-l văd.
Tanti Coca îl laudă. Păi altcumva se poate. Unchiu’,
tatăl Lăcrimoarei e taciturn. în casă cîntă găina. Şi e
fericită de acest cîntec. Nu e întrebat de nimic şi în
consecinţă nu i se im pută nerealizările.
Stau în pat, în camera mea, cu o carte în mînă, dar
nu citesc. Gîndul îmi zboară spre Dorin. Oare să fiu ge­
loasă pe Lăcrimioara ? E o absurditate. Probabil că acela
din pîntecele meu îşi cere tatăl.
Aţipisem. Mă trezeşte din somn Lăcrimioara. Intru în
baie să pun ordine în înfăţişarea mea. Mă spăl şi mă
pieptăn.
Cînd îl văd pe Marin mă sperii. E aproape un uriaş,
îmi fuge gîndul spre Portos din „Cei trei m uşchetari14.
Mă tem să nu fie şi la m inte tot un Portos.

144
 Nu este ! E inteligent. Taie. E diamant. E plăcută sin­
ceritatea lui care la prim a vedere pare brutală.
Mă uit cînd la Lăcrimioara cînd la acest Portos şi
constat că se potrivesc de minune. El e făcut să ocro­
tească, iar ea să fie ocrotită.
Probabil că e pus în temă de Lăcrimioara ce-i cu mine
şi ce hram port.
Bem bere, după masă, în continuare şi rîdem. Cei
bătrîni sînt în camera lor.
îmi zice : „Spune-mi-1 mie să-l prind de guler şi
să dau cu el de pămînt, javra“. Rămîn înm ărm urită. Lă­
crimioara ţipă : „Taci“. Se vede că nu ştie cine e. Lăcri­
mioara nu i-a spus prea m ulte probabil.
Vede că gafa e comică. Se ridică de pe scaun şi vine
spre mine. Cu mîinile lui mari mă mîngîie pe frunte
ocrotitor. îmi dau lacrimile şi fug în camera mea.
Mă liniştesc cu greu.

Vineri
Coco, finul lui tanti Coca, cînd mă vede la poartă vine
lîngă mine şi mă priveşte în ochi. îl rog să-mi spună
tot ce ştie. A făcut tot posibilul şi s-a îm prietenit cu bă­
iatul Judecătorului Răduţ care e un puşti simpatic. L-a
dus de nas cu uşurinţă. Dorin se însoară cu Ruxandra,
colega lui, în toamnă ori mai repede. Părinţii lui Dorin
n-au adijlls să fie naş, la nuntă, Răduţ, care s-a cam
supărat, dar i-a trecut pînă la urmă. Coco pleacă î n c e t,___
parcă vrînd să nu-mi tulbure neliniştea care mă cu-
prinsese.
Oare tot îl mai iubesc pe Dorin ? Răspunsul e un c u ţit. ^
cu două tăişuri !

Luni
Doresc din tot sufletul să nasc odată. Dorinţa aceasta
•are izvorul în altă dorinţă şi anume : să-mi văd odată co­
pilul. Mă vizitează un mamoş adus de Lăcrimioara. Con­
sultaţia durează puţin. Se apropie, în sfîrşit, naşterea.
E cazul să mă internez.
Of, of'şi iar of.

145
 Marţi
Sînt internată singură într-o rezervă. Aşa vrea Lăcri­
mioara. A aranjat totul cu medicul Dinei Socolescu. Nici
asistenta nu ştie că sînt medic stomatolog şi dintr-o
greşeală fişa încă nu poartă numele meu.
Seara mă vizietează Lăcrimioara cu Portos al ei, care
îmi aduce flori. Un buchet uriaş. P entru mîna lui mare
sînt cîteva fire.
La contravizită, medicul Socolescu, după ce a plecat
Lăcrimioara şi Portos, îmi spune că ar fi posibil să se
producă evenimentul în noaptea care vine. Mă întreabă
dacă simt dureri. Nu încă.
Peste nici o oră simt dureri. Apăs pe sonerie care e
instalată pe perete lîngă noptieră. Vine degrabă asis­
tenta, apoi medicul Socolescu. Sînt dusă în sala de
naştere.
Se term ină, în sfîrşit, cu acest chin sufletesc. Poate
va începe altul. Mîngîierea mea va fi copilul care îl nasc.
Ce-o face Dorin ?

39

închid caietul. Obiectele din jur parcă dansează. Cli­

pesc des din ochi. îmi şterg ochii cu dosul mîinilor. Dan­
sul se opreşte. Obiectele prind contur. Ameţeala dispare.
Deschid fereastra şi respir aerul rece. Inspir-re^pir. Ce
e de făcut ?
Megaluza, copilul nostru. Poate că acum sînt tată. Da,
num ărul de telefon. Il formez imediat. Cine o fi această...
păi cine să fie decît Lăcrimioara ?
— Alo, duduia Lăcrimioara ?
— Da !
— Vă cer ajutorul. Unde să vă întîlnesc ? Cum ?
îmi dă adresa.
Imediat mă îmbrac şi ies în stradă. Ştiu cam pe unde
vine strada. Mai greu cu numărul. Nu disting numerele
caselor. Văd o siluetă în mijlocul străzii. Grăbesc pasul.
E Lăcrimioara. O recunosc.

146
 — Să mergem, îmi zice.
Pornim alături. Nu întreb încotro. După cîteva colţuri
de stradă şi cîteva traversări de străzi îmi dau seama că
mergem spre m aternitate. Tremur.
în faţa spitalului se opreşte. îmi zice :
— A născut. Băiatul e sănătos. Ea e la reanimare.
— Tăceţi, vă rog.
— Vom intra în spital. A cerut să vă vadă.
Intrăm într-un hol, după ce Lăcrimioara îi spune
cîteva vorbe portarului.
Nu pot să articulez un cuvînt.
Urcăm două etaje. îm i face semn să iau loc pe un
fotoliu. Sînt trei fotolii aşezate simetric în jurul unei
măsuţe. Ea dispare pe o uşă.
Mă uit la ceas. E patru Tără un sfert. Peste puţin timp
începe să se lumineze de ziuă. Nu pot sî^ stau locului.
Fac paşi, mă învîrt pe două fotolii. Apare Lăcrimioara.
— Medicul de gardă spune că doarme acum. A în ­
trebat de...
— Mine...
— Da, de tine, pînă a adormit.
Lăcrimioara stă pe un fotoliu. îm i arată şi mie cu
degetul un fotoliu. Iau loc. Lăcrimioara se ridică din fo­
toliu şi dispare. Geanta o lasă pe măsuţă. Revine într-un
tîrziu.
— Copilul rfu pot să-l văd ?
— Cred că da. Puţin mai tîrziu.
Trece o asistentă care o salută. O roagă să ne în­
lesnească să vedem copilul.
— Are deja nume. Eu îi sînt naşă.
O întreb cu privirea.
— Dorin. '
Mîinile îmi trem ură. Nu le pot, totuşi, opri.
— Numele meu... E o poveste interesantă, povestea
numelui...
O asistentă apare şi-i face semn Lăcrimioarei să se ducă.
Rămîn singur. Ce să fac ? Un ochi îmi plînge, un ochi
îmi rîde. Sînt atît de fericit că sînt tatăl unui băiat încît
îmi vine să joc de bucurie. Celălalt ochi îmi plînge şi
plînge pentru iubita mea Megaluza, cea de totdeauna.
Ruxandra e un nume doar, rămas undeva departe. Simt
o plăcere diabolică să cad, să-mi rup o mînă. Numai în

147
faţa durerilor fizice scad din intensitate durerile sufle­
teşti. Parcă şi bătăile inimii atunci bat spre normal. îmi
vine să-mi bag mîna la ţîţîna uşii şi să mi-o zdrobesc.
Barem un deget.
— Hai să mergem.
O urmez pe un coridor. Merg. Ne oprim în faţa unei
uşi. Intră şi eu o urmez. Cu faţa în sus, cu un tub de
oxigen lîngă ea, Megaluza. îi apuc mîna. Plîng acum.
Niciodată nu am plîns astfel.
Lăcrimioara mă bate pe umăr. Ridic capul.
Megaluza, cu ochii ei m ari mă priveşte. Ridică încet
m îna şi încearcă să mă mîngîie pe faţă, cum stau eu,
aproape îngenuncheat lînga patul ei.
— Dorin !
— Megaluza !
— Să meraem.
— Nu, staţi.
— Să nu te obosim, zice Lăcrimioara.
— Nu. Staţi pe scaune şi eu să încerc să dorm. Pro-
m iteţi că nu plecaţi.
Promitem. Vorbeşte atît de încet şi rar. Abia mişcă
buzele.
Apare medicul de gardă. Se prezintă. Vorbim în
şoaptă. Pune degetul la buze şi ne arată scaunele pe
care să stăm.
M inutele trec încet. Nu vorbim de frică să nu o tre­
zim pe Megaluza, carc acum doarme. îi auzim respiraţia
ritmică, semn că doarme profund. închid ochii şi mă
aşez bine în scaun.
Gîndul îmi zboară spre părinţii mei. Ei se pregătesc
de nuntă şi nici nu le trece prin gînd că sînt bunici. Tata
se va bucura. Va înţelege imediat cum stau lucrurile. îi
va explica şi mamei.
Cîtă vină port. Cu cîtă uşurinţă am alungat-o. De
unde să fi ştiut eu, mă apără un gînd. Uşurinţa e o părti­
cică din prostie, e graba de a găsi o soluţie, care, din ne­
fericire, nu e potrivită.
O rog pe Lăcrimioara să-mi îngăduie să dau un te­
lefon familiei Răduţ.
— Ştie, îmi răspunde în şoaptă.
— Cum ?
— Ştie şi Ruxandra.

148
 Mă simt sprijinit de Lăcrimioara.
— Eşti mai rău ca o femeie. Aveam altă impresie.
Un puşti Coco, care o iubeşte m ult pe Megaluza, şi-a ieşit
din minţi şi i-a telefonat Ruxandrei, spunîndu-i adevărul.t
Apoi a telefonat şi familiei Răduţ. E elev. Un fel de
detectiv. Te-a urm ărit to t timpul. Acum te urăşte. De
două zile nu se duce la şcoală. E în pat.
Toate misterele au dezlegările lor. Şi Megaluza a scris
despre acest Coco în caiet. Merită felicitări. Sînt alături
de el. Probabil, zic probabil, dacă nu trăgea Coco sem­
nalul de alarmă, eu nu aş fi aici. Poate mă căuta Lăcri­
mioara, cum a şi făcut.
De două ore Megaluza doarme. Lăcrimioara mă vede
că privesc la ceas.
— E imposibil să plecăm. Cînd se va trezi din somn
e obligatoriu să ne găsească aici. Altfel va crede că a fost
un vis, o halucinaţie...
— Sigur, stau aici pfnă diseară, pînă mîine...
Uşa se deschide încet. Intră medicul. O vede dor­
m ind şi-ntreabă :
— De-atunci ?
— Da, îi răspunde Lăcrimioara.
— Semne bune !
Pleacă imediat.
Cît de palidă e la lumina zilei. înţeleg că i s-au făcut
■transfuzii, un tratam ent oportun şi fără economie de
medicamente. îmi şopteşte Lăcrimioara :
— Sînt sigură că o să ceară să mănînce după acest
somn. Lipsesc pentru un moment. Dau un telefon. Ii
trebuie mîncare adecvată, uşoară.
Parcă nici nu-mi vine să respir de teamă să nu o tre­
zesc din somn. Are broboane de transpiraţie pe frunte.
Uşa se deschide. Intră Lăcrimioara. Mă aştept din
clipă în clipă să apară şi Portos. E imposibil să nu-i fi
telefonat. Poate o fi în hol.
— A mai trecut încă o oră, remarcă Lăcrimioara.
— Da, confirm eu abia şoptit.
Lăcrimoara mă studiază, mă examinează bucată cu bu­
cată. O observ. Ea mă priveşte cu coada ochiului, cum
stăm unul lîngă altul pe scaune, eu o privesc la fel, cu
coada ochiului. Privirile nu au cum să se întîlnească...

149
 Simt nevoia să fumez. M-am lăsat de tutun de cînd
m-am internat în spital. O aiureală această nevoie de tu ­
tun pe care o simt în acest moment de cumpănă.
Megaluza clipeşte des din pleoape. Inima îmi bate
să-mi spargă pieptul. Parcă ar fi un tropot de cal.
— Dorin, o aud spunîndu-mi pe nume.
întinde mîna spre mine. îi apuc mîna. O ţine între
palme cu grijă cum ai ţine o vrabie.
— Megaluza, sînt aici.
— Mulţumesc. Ce face copilul nostru ?
In tră medicul :
— Gata. Vizita a luat sfîrşit. Pacientei îi trebuie
odihnă. Peste cinci ore vă perm it să reveniţi.
O sărut pe frunte pe Megaluza.

.40

Culmea ! Ce prevăzusem se împlineşte. în hol, şi pe

fotoliul pe care stătusem eu înainte de a merge la
M egaluza,'observ un ins. Cum ne vede se ridică în pi­
cioare. E Portos. îmi întinde mîna şi se recomandă sim­
plu :
— Marin.
— Vă cunosc.
O priveşte întrebător pe Lăcrimioara. Văd că fac o
gafă. Nu ştiu cum să o repar.
— Megaluza, într-un caiet şi-a făcut anumite în­
semnări pe care i l-am dat lui să-l citească.
— Şi scrie şi despre mine ?
— La superlativ, zic eu repede.
— Vasăzică dumneata eşti, domnule. Şi unde lucrezi ?
Extraordinare sînt fet'ele astea : Megaluza şi Lăcri­
mioara. Secretoase !
— Sînt judecător.
— Mă gîndeam, odată, dacă nu ieşea cu bine, că o
să-ţi dau o mamă de bătaie, şi uite peste cine dau...
— E bine, cînd totul se term ină cu bine, zic făcînd
pe filozoful de două parale.

150
 — Zău, domnule ? zice Portos.
Plec capul în jos, ruşinat.
— Şi cum rabzi, domnule, să nu-ţi vezi băiatul, pe
Dorin al dumitale ? Eu l-am văzut şi parcă îmi e puţin
nepot. Nu-i aşa Lăcrimioara ?
Namila asta de Portos o aduce cu o mînă spre pieptul
lui pe Lăcrimoara de parcă ar fi adus o pisică. Lăcri­
mioarei îi sclipesc ochii de fericire. Ciudată, dar şi po­
trivită pereche.
— Foarte simplu, să mergem să-l vedem, zice Lăcri­
mioara.
O ia înainte pe alt coridor. Noi o urmăm. Şi eu sînt
înalt, dar îi vin pînă la piept lui Portos.
Se opreşte în faţa unei uşi. Intră. După puţin timp
ne face Semn să o urmăm. îmi arată cu degetul un pătuc
în care e copilul meu, Dorin, cum l-a botezat Lăcrimioara.
E înfăşat în scutece albe. E roşu la faţă. Se strîm bă şi
începe să plîngă. Asistenta ne face semn să ieşim. Ieşim.
Parcă ceva se naşte în sufletul meu, ceva ce nu era
pînă acum. Da ! Sentim entul patern. Sînt tată şi am un
fiu.
— Eu îţi voi spune pe nume, Dorine, de-acum înainte,
îmi zice Portos pe coridor.
— Da, Portos.
— Cum mi-ai zis ?
— Portos.
Lăcrimoara începe să rîdă. Rîde în hohote.
— Nu e el vinovat. E vinovată Megaluza. Ea ţi-a zis
în caietul cu însemnări Portos. Dorin repetă doar.
— Mi-a mai zis în tren, odată, de mult, un puşti şi
am rîs. Hei, fir-ar să fie. Să ştii că eu sînt ăla, mi se
adresează mie Portos.
— Leit la înfăţişare, dar nu şi în comportament, zic
•ey- maliţios.
— Merişor, eu nu-ţi zic Portos ca ei, vezi, eu din
Marin te-am făcut Merişor...
— Eu zic să mă laşi Marin. La aşa m atahală e urît
dim inutivul ăsta. E ca şi cum i-ai zice unui moşneag
Moş Bebe.
Rîdem toţi "trei. E deştept Portos şi are haz.
— Ne întîlnim la orele 12, zice Lăcrimioara.
— Eu am treabă. Plec în delegaţie.

151
 — Ştiu Merişor.
— Nu, Marin, zice Portos.
In poarta spitalului ne despărţim.

41

îmi e cald. Cred că am puţină tem peratură. Merg

acasă. Scriu o scrisoare destul de lungă părinţilor. Le ex­
plic pe larg legătura mea cu Megaluza şi felul în care
s-a produs ruptura. îi rog să vină, dacă ţin la mine, să
o cunoască pe Megaluza, cu care fireşte, mă voi căsători
şi bineînţeles nepoţelul, pe micuţul Dorin.
Nu le ascund nimic. Mă condamn. Vinovatul sînt eu.
Nimeni nu poartă vina celor întîm plate decît eu.
îmi fac o cafea. Simt oboseala. Mă cuprinde un somn
care mă trage la pat. Beau două ceşti de cafea.
îm i amintesc de Ruxandra. Unde o fi Ruxandra acum ?
Cît o suferi de mult. Trăiesc un sentim ent de jenă faţă
de ea. îm i e jenă chiar şi de mine. Nu ştiu cum să mă
comport faţă de colegi şi în special ce explicaţii să le
dau. Aceste explicaţii trebuiesc date.
îm i vine ideea să-l sun pe nenea Răduţ. îl sun la
serviciu. încă nu e ora să fi plecat,
îm i răspunde.
— Ştiam, dragă Dorine. Deocamdată azi eşti învoit.
Poate şi mîine. Diseară treci pe la noi. Te aşteaptă
Olimpia cu sufletul la gură. '
îi mulţumesc pentru amabilitate. Discuţia telefonică,
atît de scurtă, ia sfîrşit.
Rămîn pe gînduri. Se vor ivi complicaţii. Fireşte, în
aparenţă sînt vinovat. Dar dacă cineva, acel cineva care
îmi va hotărî vinovăţia ar cunoaşte în amănunţime gri­
jile şi necazurile, ordinea lor, cum s-au succedat, aş fi
probabil absolvit de vinovăţie. Caietul Megaluzei ar fi
o dovadă, ar limpezi apele. Nu pot să fac uz de el, fiindcă
nu-m i aparţine.
Pînă la ora fixată de Lăcrimioara, să fiu la spital mai
e o oră şi un sfert. Trec pe la bibliotecă şi citesc versu-

152
rile Megaluzei. Să le aud cum sună cînd le citesc tipă­
rite. Biblioteca e în drum ul meu. Asfel îmi um plu acest
timp, timp în care gînduri colţoase îmi dau tîrcoale.
Cobor scările.

42

Ajung cu cîteva m inute mai devreme la întîlnire. Mă

plimb prin faţa spitalului. Privesc vitrinele. Privesc ca să
privesc. Apare Lăcrimioara.
— Sînt punctuală.
— Cronometru, zic zîmbindu-i.
— Fii atent ce vorbeşti şi cum vorbeşti cu Megaluza.
Cred aceste sfaturi de prisos. Nu le văd raţiunea.
Omul se comportă în funcţie de situaţie, de loc, de mo­
ment, comportarea poate fi spontană, nicidecum planifi­
cată. Fireşte că nici să sari peste cal nu se poate, dar
nici să-mi încătuşez 6 pornire din inimă.
Se opreşte locului, mă ţinteşte cu privirea drept în
ochi şi fără să clipească zice sentenţios :
— Sper să nu ajungem la o neînţelegere.
Fireşte că discuţia rămîne suspendată. Trist pentru
mine şi copilul meu.
Lăcrimioara fiind cunoscută, uşile ni se deschid fără
să mai batem. Avem emoţie în faţa uşii camerei în care
ştim că e Megaluza.
Lăcrimioara deschide uşa uşor. Intră. O urmez. Mega­
luza e cu ochii deschişi.
— Veniţi aproape, zice încet.
Nu mai are glasul stins ca azi-noapte. Luăm scaunele
şi trecem lîngă ea. Ne aşezăm pe scaune, deci, lîngă pa­
tul ei. Îmi face semn să schimb locul cu Lăcrimioara.
Schimbăm locurile. Acest trium f asupra Lăcrimioarei mă
îmbărbătează.
Megaluza îmi ia mîna. Mă aplec. Ne Iasă singuri.
— Ridică-te, dragul meu, îmi zice Megaluza.
De ce să o necăjesc. Mă ridic şi mă aşez iarăşi pe
scaun. Ar trebui să stau aşa zile întregi.

153
 Lăcrimioara revine :
— Copii, sînteţi nemaipomeniţi.
O sărută mai întîi pe Megaluza, apoi pe mine.
— Mulţumesc, Lăcrimioara, zice Megaluza.
Eu nu ştiu ce să-i zic. îi sărut mîna.
In tră medicul.
— Vasăzică, ne simţim bine ! Rog oaspeţii să pof­
tească pe hol. După un consult general, pe care i-1 voi
face doamnei... şi arată spre Megaluza, vă poftesc iarăşi.
Ieşim pe hol.
— Lăcrimioaro, tu eşti dătătoare de viaţă. Tu eşti
aceea care ai fost mereu alături de Megaluza şi într-un
fel alături de mine. Tot ţie trebuie să-ţi mulţumim că
există Dorin cel mic.
— Dorin junior !
— în to c m a i!
Lăcrimioara îmi propune să mergem să-l vedem. Cu
greu ne lasă asistenta. Ne spune că e la masă. Suge
dintr-un biberon.
Nu mă mai recunosc. De la un tim p prea mă emo­
ţionez.
— Eşti fericit, Dorin ? mă întreabă Lăcrimioara.
— Puţin spus fericit. Mă emoţionează orice gest, orice
vorbă, mă emoţionează o frunză cînd cade în cercuri din
copac. Căderea frunzelor pentru mine are culoarea al­
bastră. Fericirea are chip de păpuşă, o păpuşă văzută de
mine, cînd eram copil, într-o vitrină, cînd am venit pen­
tru prima oară la oraş. Păpuşă pînă atunci nu văzusem.
A tît de asemănătoare omului, chiar mai frumoasă decît
omul. Fericirea are chip de om frumos.
Medicul ne invită să intrăm.
— E în afara oricărei primejdii. Să o lăsaţi să se
odihnească.
Iese. Pare un om grăbit. Preocupat veşnic de un gînd,
m uncit de gînduri.
— Dorin, vreau să-ţi spun ceva la ureche.
Mă duc spre Megaluza. îm i plec capul să o aud. Mă
sărută pe obraz, li simt respiraţia ca un abur, fierbinte.

154
îmi e teamă să nu aibă febră. Nici vorbă. Sînt ou un mi
rit, un prăpăstios.
— Lăcrămioara unde ţi-e logodnicul ? întroaba
luza zîmbindu-i copilăreşte şi ţuguindu-şi bu/olo rmd
pronunţă cuvîntul logodnic.
— E în delegaţie, nu pune întrebări. Oboseşti I’a.
La poarta spitalului, cînd ne despărţim, Lăcrimioara
îmi zice tăios :
— Nu crezi că ar fi cazul să punem unele problem*'
la punct înainte de a ieşi Megaluza din spital ? Gîn-
deşte-te şi comunică-mi ce consideri că trebuie să faci
de-acum încolo, care îţi e datoria, obligaţia. Mîine la orole
16 şi un sfert voi fi la tine acasă. Noapte bună.
Nici prin gînd nu-m i trecuse să mă gîndesc la altceva,
în afară de însănătoşirea Megaluzei. Acum Lăcrimioara
mă aduce în sfera realului. Şi cîte probleme se pun...
Pentru o clipă renunţ la ele. Merg la nea Răduţ.
Acum trebuie să mă ţin bine.

43
In casă la nea Răduţ am fost de nenum ărate ori. Şi
vrute şi nevrute am discutat, fără să gîndesc că ar fi po­
sibil ca vorbele mele să fie răstălmăcite, să capete alt
înţeles decît cel intenţionat.
Totuşi acum sun cu sfială. Să fi devenit un circum­
spect dintr-o dată. Cred că vorbele Lăcrimioarei îmi
creară această stare. A ştept ca uşa să mi se deschidă.
Nea Răduţ, veşnicul voios şi plin de viaţă, nea Răduţ
îmi deschide. Cum mă vede cum îmi face cu ochiul a
complice. Semn că o să fiu tras pe râzătoare ca hreanul.
O aud pe doamna Olimpia cum îşi trim ite copiii în ca­
mera lor pentru culcare. Tonul e ridicat.
Nea Răduţ mă pofteşte într-o cameră mică unde are
un birou şi rafturi pline cu cărţi. O canapea este aşezată
lîngă perete. De jur-îm prejur rafturi cu cărţi. Tot pere­
tele, pînă la tavan. Şi ceilalţi pereţi sînt cu rafturi de
cărţi.
 In tră doamna Olimpia ducînd în mînă o tavă pe care
observ un ibric şi trei ceşti. Din ibric ies aburi. Cafeaua
e fierbinte luată de pe foc.
— Pînă una-alta să bem cîte o cafea. Viorel, te rog
serveşte-ne cu puţin coniac.
Nea Răduţ se execută. Aduce o sticlă şi trei pahare
mici cît un degetar. Toarnă în ele din sticlă lichidul por­
tocaliu. Dăm noroc şi bem. Eu gust. înmoi buzele doar.
Le umezesc. De cînd am fost bolnav mă tem să beau tării.
— Domnule Dorin nu ştiam că eşti un mare actor du­
blat de un circar. Te rog să nu mă întrerupi. Dar şi un ins
fără pic de ruşine. îmi vine să te plesnesc eu de ruşine.
TVIi se pun fel de fel de întrebări la care nu ştiu ce să
răspund. De ce mi se pun mie ? Păi să-ţi spun. Mi se pun
fiindcă eu şi bărbatu-m eu ţi-am fost prieteni, te-am ocro­
tit ca pe fratele nostru. Ţi-am fost m-a-m-ă. Clar ? Ce-ai
făcut domnule din Ruxandra ? Ce-ai făcut domnule din
Megaluza asta ? Cine îţi dă dreptul să necinsteşti feţele
oamenilor, să fii un diavol ? Sînt mînioasă acum. Toc­
mai am prim it prin telefon de la cineva insultele care ţi
se cuveneau. Un milion de întrebări îţi voi pune. Cu cleş­
tele dacă va fi cazul scot răspunsul cel adevărat...
Nu aud ce spune. Un gînd îmi trece prin minte. Mă
ridic fulgeărtor, ies în hol unde e instalat telefonul şi
comand un getax.
Mă întorc şi zic :
— în cîteva m inute vă aduc un act care va face lu­
m ină în comportarea mea pe care o vedeţi atît de în tu ­
necată, de diavolească.
Ies în stradă şi aştept getaxul, care vine în cîteva »ii-
nute. Ii dau adresa mea. Urc scările într-un suflet. Caut
caietul Megaiuzei. Cobor imediat. Şoferul goneşte.
Mă adresez doamnei Olimpia :
— Comit o faptă m urdară acum. Da ! Dar spăl feţele
m ultor oameni. Limpezesc apele să se poată vedea aurul.
Vă cer un favor. Să fiu judecat mîine la aceeaşi oră. Pînă
mîine veţi citi acest caiet. E o spovedanie. Sărut mîna.
Las caietul pe birou şi părăsesc încăperea, apartam en­
tul. în urm a mea nu se aude nici o şoaptă.

156
 44

Strada e pustie. Pînă acasă nu ştiu cum ajung. O stare •

nervoasă mă cutremură. Sînt agitat. Discuţii sînt, e clar.
Toţi mă acuză.
Iau un somnifer şi adorm. Somnul nu-mi vine. Şi mă
întreb de ce. Mîine voi da cxplicaţii. Bineînţeles după ce
voi discuta cu nea Răduţ, care sînt sigur, acum. ascultă
pe doamna Olimpia care citeşte cu voce tare însem nările
Megaluzei.
Voi declara naşterea copilului, ll voi recunoaşte la
starea civilă. Acesta va fi un prim pas făcut.

45

Sar dintr-o dată din pat. Văd lumină m ultă în cameră.

Nu ştiu sigur ce poate fi : seara ori dimineaţa. A tît sînt
de buimăcit.’ Mă u it la ceas. E opt şi douăzeci. Mă îmbrac,
vorba ceea, ca la militărie. într-o clipă sînt spălat, îm­
brăcat şi coborît în stradă. Cum tribunalul e aproape,
iată-mă urcînd scările. In tru în birou. Nea Răduţ cînd
mă vede îmi întinde mîna spunîndu-mi :
— Sîntem convinşi. Olimpia te aşteaptă să-ţi dea
unele sfaturi. Mă, Dorine, aşa sînt femeile, ce să-i faci,
vrînd-nevrînd trebuie să le ascultăm. Olimpia, nevas-
tă-mea, tot timpul a fost şi este partizana ta. Domnule,
vrea să-ţi cunoască soţia, auzi, soţia, pe Megaluza, vrea
să-ţi vadă copilul.
Salut cîţiva colegi mai în vîrstă. Ar vrea să-mi spună
ceva ori să mă întrebe ceva, dar le spun că sînt grăbit
şi dispar.
Mă duc direct la spital. îl caut pe doctorul Socolescu.
îi explic pe scurt că doresc să-mi recunosc copilul, să-i
înregistrez naşterea la starea civilă a municipiului.
— Nesilit de nimeni, îmi zice zîmbind.
— Nesilit, intru în joc.

157
 — Bine, dau dispoziţie sorei şefe să întocmească actul
care ne priveşe pe noi. Sînt sigur că te duci la doamna
Moşteoru.
— Pardon Popescu, zic glumind.
— Scuzaţi-mă, zice medicul Socolescu.
Vreau să mă îndepărtez. Mă opreşte.
— Sora şefă va trebui să vă ia unele date. îi voi
spune de unde să vă ia. Da ?
— Da, zic categoric.
Drumul îl ştiu pînă la Megaluza, salonul în care este
ea. Propriu-zis reanimarea.
Deschid uşa încet şi intru. E cu spatele spre uşă. Stă
sprijinită în coate şi cu mîinile în bărbie şi priveşte pe
fereastră afară. îmi e teamă să nu se sperie.
— Dorin, vino lîngă mine, zice fără să se întoarcă.
De unde ştie că sînt eu.
— Nu te frăm înta atît. Cum e fereastra deschisă se
vede interiorul camerei în ea. Te văd cum stai cu gura
căscată. Vezi să nu-ţi intre o muscă în gură.
în timp ce eu păşesc spre ea, spre fereastra la care
stă, ea se întoarce spre mine şi deschide braţele.
Ne sărutăm ca pe tim purile bune.
— Gata. Intru în pat sub pătură. Dacă mă prinde me­
dicul Socolescu, coborîtă din pat, e de rău.
îşi pune perna la capătul patului şi se reazemă de ea.
îmi arată scaunul. îl iau şi mă aşez. Pun planul în apli­
care. Tuşesc să-mi potrivesc vocea.
— Megaluza, doresc să merg să înregistrez naşterea
copilului...
— Te opresc eu ? zice categoric.
Femeia asta e un înger.
— Şi ne vom căsători...
— Da, şi ne vom căsători.
— Imediat ce ieşi din spital.
— Imediat.
— Şi vei merge în apartam entul meu.
— îmi urmez copilul. La tatăl copilului meu.
Mi se umezesc ochii. Cum inima bate mai altcumva,
mai puternic, fiind sărm ana încercată în ultim ul timp,
cum lacrimile se pornesc.
Mă uit în altă parte. Să-mi revin.
— Părinţii tăi ştiu ?

158
 — Le-am scris.
— Scrie-le şi părinţilor mei. Ei nu ştiu cine e... au­
torul copilului meu. S-ar bucura mult. Fii scurt şi concis.
— Megaluza, într-adevăr copilul se va numi Dorin ?
Mă priveşte posomorită. Nu pot să-i iau acest drept
Lăcrimioarei. S-ar simţi jignită de moarte.
— Atunci sînt şi eu de acord. Dar nu ştiu ce va spune
tata.
— Te temi de tatăl tău ?
— Nu de el, ci de obiceiurile din satul nostru pe care
nu vrea să le încalce sub nici un motiv. El respectă anu­
mite tradiţii. Te las pe tine să te descurci cu tata. Deo-
comdată declarăm copilul purtînd numele de Dorin.
Uşa se deschide şi apare o presoană în halat alb.
— Sînt sora şefă. Domnul doctor Socolescu m-a tri­
mis aici. Trebuie îndeplinite anum ite formalităţi.
Doamna doctor vă rog să spuneţi cine e tatăl copilului.
Megaluza, care de această dată e doamna doctor, arată
cu capul spre mine.
— Eu sînt tatăl copilului.
— Cum vă numiţi ?
— Popescu Dorin.
— Ce etate aveţi ?
Spun vîrsta în ani, luni şi zile.
— Cum vă numiţi, doamna doctor.
— Monica Moşteoru.
— Ce etate aveţi ?
îşi spune etatea.
— Dumneavoastră unde lucraţi ?
— Sînt judecător.
— Aha, care va să zică, făceţi copii fără acte, tocmai
dumneavoastră, domnule judecător ? Păi se face ? Ce zice
lumea ? Repede căsătoria pînă nu află oraşu’.
Megaluza înţelege starea mea şi zice :
— Soră Maria lasă actul aici. Mulţumim pentru ama­
bilitate. Să ştii că eu nu am v rut să mă căsătoresc cu dîn-
sul, auzi ? Dar ne vom căsători. Te rog să-i spui medicu­
lui Socolescu să vină acum, dar im ediat pînă aici.
Sora Maria părăseşte încăperea puţin contrariată.
Crede şi nu crede că poate gafa. Eu nu o întreb ce are
de gînd cu medicul Socolescu.

159
 Parcă e un făcut. Medicul Socolescu deschide uşa şi
intră.
— M-aţi chemat.
— Stim ate domnule doctor vă rog să-mi daţi o Sal­
vare pentru cîteva ore. U rgent trebuie să mă duc să de­
clarăm că ne căsătorim.
Medicul Socolescu înţelege im ediat fundătura în care
ne aflăm. Zice :
— Se aprobă. Dar haine ?
— în drum trecem pe-acasă.
— Vă mulţumesc,
Medicul Socolescu iese. Megaluza îmi zice :
— întîi ne căsătorim şi după aceea declarăm copilul ?
— Trebuie certificat prenupţial.
— Da ! Ştiu. Analiza sîngelui. Le scoaterfi imediat.
Copilul nostru trebuie să aibă un certificat care să nu-1
pună pe gînduri cînd va fi mare. De ce mama nu era
căsătorită cu tata ? Mor la acest gînd.

46

Megaluza aşteaptă în maşina Salvării pînă ce nea Ră­

d u ţ îmi dă o adeverinţă în care se menţionează funcţia pe
care o am şi pentru ce e eliberată.
Im ediat se îndeplinesc formalităţile. Peste exact nouă
zile se încheie căsătoria. Atunci vom intra în posesia ac­
tului de căsătorie, certificatului.
Cînd intrăm în camera Megaluzei de la spital o găsim
pe Lăcrimioara. Află ceva-ceva de la medicul Socolescu,
d ar vrea să ştie din gura noastră amănuntele.
O las pe Megaluza să-i dea explicaţii. Eu sînt ascul­
tător.
— Ai înţeles prea m ulte din cuvintele mele şmech
rule, îmi zice Lăcrimioara cînd Megaluza termină de
povestit.
Megaluza vrea să spună ceva. Ne face semn cu mîna
să tăcem.

160

i
 — Sînt fericită. îmi e somn. Vă rog să plccaţi. Veniţi
şi sărutaţi-m ă. Întîi tu, Lăcrimioara.
în faţa spitalului o invit pe Lăcrimioara la o cafea.
Acceptă.
— Ştii o cofetărie, cafenea, restaurant prin apropiere ? ,
— Da, zice Lăcrimioara.
Mă las condus.
Mă prinde de braţ şi păşim pe o stradă care are pe
ambele părţi blocuri nou construite. La prim ul colţ face
la stînga, apoi intrăm într-o cafenea.
— Aici cafeaua e făcută de turci. Turci din fosta
insulă Ada-Kaleh, insulă care a dispărut o dată cu con­
struirea barajului de la Porţile de Fier. Ibricul e încins
în nisip şi licoarea fierbe, deci, încinsă de nisip nu de o
flacără de aragaz. Nisipul e pus pe un fel de plită.
Cafeaua e excelentă. Ce bună ar fi o ţigară acum. De
la un timp mă gîndesc la tutun. Simt nevoia să fumez.
Lăcrimoara parcă îmi ghiceşte gîndul. Mă întreabă :
— Ai fost fum ător din cîte ştiu, da ?
— înrăit...
— Dorin, gîndesc că ar fi frumos, loial, corect să ai
o cxplicaţie cu Ruxandra. Cunosc relaţiile voastre. Ştiu
pînă unde aţi mers cu prietenia. Urma să vă căsătoriţi,
îţi vine greu, dar pasul e necesar, să-i explici, să vadă
în tine un cavaler, nu un ins care, fiind refuzat de o iu­
bită, că e bolnav, s-a agăţat cu disperare de o altă femeie.
Tocmai aici se găseşte sensul explicaţiilor pe care să le
dai. Că nu ai fost părăsit, că nici tu nu ai minţit-o, ca
nici ea nu a greşit cu nimic, că din contră, m erită toată
stim a şi respectul. îţi e colegă. Şi tocmai şi pentru că îţi
e colegă explicaţi-vă !
O ascult liniştit. De m ult doream să o întîlnesc pe
Ruxandra. Mi se spune că e în concediu medical. îi pro­
m it că voi căuta să o întîlnesc.
Gîndul îmi zboară spre părinţi. P rintr-un telefon pe
care urmează să-l dau de urgenţă, îl voi anunţa pe tata să
vină îm preună cu mama la căsătoria noastră civilă, la
starea civilă cum se întrebuinţează în limbajul de toate
zilele.
Lăcrimoara mă întreabă cu privire la ce mă gîndesc.
Să o mint ? Nu.

161
 — îmi voi anunţa părinţii să vină cînd ne vom căsă­
tori legal, la starea civilă.
— Părinţii Megaluzei îi voi anunţa eu. Ar fi bine,
dacă nu ai nimic împotrivă, ca mama Megaluzei, adică
tanti, să locuiască la voi un timp. Să o înveţe pe Mega-
luza cum se îngrijeşte un nou-născut.
Zic entuziasmat :
— Dacă vrea poate să stea la noi definitiv. Ne-ar fi
de un m are ajutor.
Lăcrimioara mă roagă să cer încă o cafea. Face semn
băiatului care serveşte. îi comand încă două cafele.
— Cum ne despărţim, cum glonţ mă duc la doamna
Olimpia. Sînt aşteptat. Am promis aseară.
— Azi-dimineaţă m i-a telefonat. O ştie pe mama. E
o femeie cu principii. Nu admite compromisuri. A înţeles
deplin cum a evoluat în două direcţii dragostea ta. A
ştiut să înţeleagă locul în caro, să zic aşa, s-a bifurcat
dragostea.
Nu-i spun că nenea Răduţ de dim ineaţă mă anunţă
că doamna Olimpia înţelege evoluţia evenimentelor şi mă
graţiază de pedeapsă.
— Te duci acolo acum ?
— Da ! îi răspund.
— Dă-mi cheia de la apartam entul tău. îm i trebuie
mie şi lui Merişor.
Mă uit la ea lung...
— Află că Merişor a ţinut că cumpere el pătucul
pentru Dorin.

47

O găsec pe doamna Olimpia singură. îmi spune că

dînsa e liberă azi. Copiii sînt la şcoală, iar bărbatu-său,
nea Răduţ încă nu a venit.
— O cafea.
— Am servit două. Vin de la cafenea.
— Atunci un coniac. ■ . * . . f.

162
 Aduce o sticlă de coniac şi aceleaşi pahare mici cît
un degetar.
*— Am citit caietul Megaluzei. Dar cum rămîne cu
Ruxandra ? Cu tine s-a rezolvat problema, cu Megaluza
la f e l ; dar cu R uxandra ? Ea care este nevinovată. Nici ,
cît negru sub unghie, cum vine vorba. Ea a iubit un băr­
bat care i-a promis că se căsătoreşte cu ea, care a fixat
nunta chiar, care ne-a rugat, pe mine şi pe bărbatu-m eu
să le fim naşi. Părinţii lor ştiu. Cum, cum răm îne cu R u ­
xandra ? Nimeni nu ştie unde se află. Şi-a luat concediu
de boală de cîteva zile, apoi a trim is o cerere să-i fie
aprobat un concediu fără plată. Bineînţeles că cererea i-a
fost aprobată. Tu ai iubit-o sincer pe R uxandra ?
Nu ştiu ce înfăţişare am, dar doamna Olimpia micşo­
rează tonul şi-mi zice :
— Dacă vrei, spune-mi ?
— Cred că am iubit-o sincer. Zic cred, deoarece
acum vedeţi cum s-a complicat existenţa mea, cum iarăşi
a apărut femeia pe care am iubit-o atît de mult.
— Opreşte-te ! Ruxandra e o femeie care iubeşte o
singură dată în viaţa ei. Şi ea a iubit. A iubit un bărbat
bolnav de tuberculoză, pe cînd altele ar fi fugit de el, de
teamă să nu se contamineze. Ea, R uxandra l-a iubit şi
încă îl m ai iubeşte. A fost iubire. Eu o cunosc. Ştiu să
fac diferenţa dintre iubire şi prietenie din milă pentru
un bărbat bolnav, handicapat. Ea era fericită că te iu­
beşte. Îmi m ărturisise iubirea ei. Cum răm îne cu ea ?
mă tot întreb. E normal ca tu să te întorci la femeia şi
copilul tău. Femeia care şi ea te iubeşte şi te-a iubit. A
intervenit o neînţelegere care a dus la ruptură, apoi
se-nfiripă dragostea dintre voi. Din orgoliu, Megaluza, ră­
nită, nu s-a întors la tine. Copilul şi-a cerut tatăl. Intră
în joc Lăcrimioara şi repară ce se stricase. Tu îţi pierzi
dintr-o dată m inţile şi nu te condamn şi te întorci la
copil şi Megaluza şi acum intervine acel dar. Dar R uxan­
dra ? Unde e Ruxandra ?. Era veselă şi fericită. îmi vor­
bea de nuntă, de casă. îmi vorbea despre viitorii copii,
îşi dorea o casă plină de copii. Numai avînd copii, zicea,
ştii să trăieşti, că ai pentru cine trăi. Discuţiile celelalte
rămîn acolo unde sînt, rămîn utopii acum. Le las. De ce
să le reamintesc ? Nu crezi că ar fi bine, repet, să porţi

163
1
o discuţie cu ea ? De ce să vă ocoliţi. Vi se impune
această discuţie.
Mai m ult ca oricînd inteligenţa doamnei Olimpia îmi
sare în ochi. Discută pe toate feţele o idee. Sînt bucuros
că nu-mi dă soluţii. Deocamdată pune întrebări la care
nu dă soluţii. Face propuneri. E bună ideea să am o dis­
cuţie cu Ruxandra. Păi şi eu doresc această discuţie.
Dar — intervine veşnicul dar. Dar unde e Ruxandra ? La
părinţi ? Şi să mă duc la* părinţi, tocmai eu, pentru o
discuţie ?
Dar, dar zic, îi voi vorbi. Ce ? încă nu ştiu. A te gîndi
dinainte ce să-i spui cuiva, acum Ruxandrei, e ca o bă­
tălie pierdută înainte de a se purta.
— Doamnă Olimpia, vă cer un sfat.
Cînd aude că doresc să-i cer un sfat se luminează la
faţă complet. Se simte flatată. Şi eu nu ştiu ce sfat să-i
cer. îmi scapără vorbele necontrolate. Zic la întîmplare :
— E bine să invit la starea civilă, cînd ne vom căsă­
tori cîteva persoane ?
Se îmbujorează la faţă. O simt că îşi intră în rol.
— Da. E bine. Dar să nu fie mai m ult de patru în
afară de noi ai noştri. Adică voi doi, părinţii voştri patru,
Lăcrimioara cu al ei, deci doi, şi părinţii Lăcrimioarei
alţi doi. Bineînţeles cei doi preşedinţi cu soţiile. Udrescu
şi Dragu. Eu cu madam Coca sîntem amice vechi. Ne în­
ţelegem bine.
— Fireşte, zic eu neştiind unde vrea să ajungă.
— Aici facem petrecerea. Pînă atunci Megaluza ta va
ieşi din spital. Noi ne vom ocupa de pregătire, în cele
mai mici amănunte. Eu şi madam Coca sîntem artiste.
Ştim ce să pregătim şi cum să pregătim o masă. Vinurile
vă interesează pe voi bărbaţii.
încă o oră doamna Olimpia vorbeşte despre cum va
pregăti dînsa masa îm preună cu madam Coca. O ascult
ca cel mai silitor şcolar.
Mă conduce pînă în faţa blocului. Semn că e m ulţu­
mită de discuţia purtată. Auzi, să mă conducă pînă în
faţa blocului.
Ii sărut mîna respectuos şi plec.
I
 48

De dimineaţă, înainte să mă trezesc din somn mă po- ■

menesc cu tata la uşă. Soneria sună strident. Deschid uşa
şi cînd dau cu ochii de dînsul îl văd încruntat. îi poftesc
în casă. Mă priveşte încruntat. îşi pune un rucsac jos,
lîngă masă, în bucătărie. Ia loc pe un scaun. îşi aprinde
o ţigară şi îşi dă pălăria pe ceafă. îi cunosc gestul. E su­
părat peste poate. Tuşeşte să-şi dreagă glasul. Aştept să-l
aud vorbindu-mi. în asemenea ocazii nu l-am înfruntat
niciodată.
— Şi zi-i, mă, tată, mi-ai făcut neam u’ de rîsul satului,
îm i e ruşine de-mi vine să mă m ut din satul în care
m-am născut şi-am trăit omeneşte, satul unde sînt ai noş­
tri îngropaţi. Nepotul meu să fie născut din flori ? Tu un
nume, mumă-sa altul, păi e frumos, mă, judecătorule. Eu
zic că e ruşine. Mare ruşine. Şi pe urmă, de ce să fi în ­
curcat fetiţa aia, pe Ruxandra, cînd ştiai că eşti încurcat
cu alta ? Eşti un neruşinat. îm i e ruşine că porţi numele
neamului nostru. Eu sînt ţăran simplu şi gîndesc simplu.
Toţ satul mă stimează şi mă ascultă pentru că sînt drept,
mă, auzi, tu, sînt drept şi cinstit. Toţi din neamul meu
s-au însurat cu acte şi înainte cu cununie. Tu ai călcat
în picioare ce e mai frumos la noi. Nunta. Să te însori cu
nuntă. Tu ai necinstit o fată şi-ai părăsit-o m inţind pe
alta şi acum o părăseşti întorcîndu-te la prima. Ce zici
tu de tine ? Dacă tu ca judecător judeci pe unu’ care a
făcut ce ai făcut tu ce i-ai zice ? Vine femeia şi-l dă ia
judecată că a făcut un copil cu el şi tu judeci, nu-ţi crapă
obrazul că şi tu ai făcut asemenea faptă. Eu zic că nu eşti
bun de judecător.
îi explic pe scurt toată povestea. Nu uit nici un am ă­
nunt. Telegrafic. Mă ascultă şi încet-încet faţa i se lum i­
nează. îi spun că peste două zile Megaluza iese din spital.
Că peste o săptăm înă are loc căsătoria civilă. îl poftesc
cu mama la această sărbătoare.
11 văd că deodată e fu rat de gînduri. Sînt sigur că nu
aude ce-i spun. îi zic încet :
— Tată.
Nu aude. Zic mai tare : -v..

165
 — Tată.
— Eu mă duc să-mi văd nora şi nepotul la spital. Tu
du-te la treburile tale; M umă-ta mi-a spus să-i spun cum
arată nepotu’ şi eu ce să-i spun dacă nu-1 văd, că de min­
ţit eu nu mint. I-am spus că îl văd şi dacă i-am spus
atunci merg să-l văd.
Se ridică şi se îndreaptă spre uşă.
— Te caut la serviciu la tine după ce term in treaba.
Că eu am treabă.

49

Unele momente sînt emoţionante, dar şi caraghioase.

A tît de caraghioase încît anihilează emoţia şi totul devine
banal. O banalitate care te îngrijorează.
Azi e sîmbătă. Merg la braţ cu Megaluza. în spatele
meu Lăcrimioara cu Portos. Apoi urmează nea Răduţ cu
doamna Olimpia, părinţii Lăcrimioarei, părinţii mei şi
părinţii Megaluzei ultimii. Mergem la starea civilă pen­
tru căsătorie. Căsătoriile se încheie într-o cameră, numai
în acest scop am enajată la Casa tineretului.
Ne oprim în faţa clădirii. Fiecare femeie duce cîte un
buchet mare de flori. Ne strîngem toţi în jurul Megaluzei.
Lăcrimioara pleacă să vadă cînd ne vine rîndul. Astăzi
sînt programate mai multe încheieri de căsătorie. A aran­
jat cu vicepreşedintele Consiliului Municipal, care azi e
ofiţer al stării civile, cînd venim să-l anunţăm să ne
cheme.
Preşedintele Dragu a aranjat cu responsabilul restau­
rantului Drobeta să ne pregătească masa într-un separeu,
locuinţa mea fiind neîncăpătoare. Cînd a auzit doamna
Olimipa s-a făcut foc şi pară. Se simţea jignită în amorul
propriu, în talentul de gospodină. De partea dînsei a sărit
şi mama Lăcrimioarei, coana Coca, care a şi pus casa la
dispoziţe să fie lărgime. Discuţiile au încetat, fiind za­
darnice.
U it cel mai im portant eveniment, cred eu. După ce se
încheie căsătoria, declarăm naşterea băiatului, a lui Dori,

166
să se deosebească de mine, Dorin. Aşa a hotărît tot Lăcri­
mioara.
Acum Dori ţipă în braţele mamei sale. Il ia mireasa
în braţe. Ţipă mereu. Şi culmea hazului, mireasa fără
ruşine se deschide la piept şi-l alăptează pe scandalagiu.
Stăm în jurul ei şi rîdem. Lăcrimioara se apropie de
noi şi zice :
— Hai, că sîntem aşteptaţi.
Intrăm într-o sală spaţioasă. O masă lungă în faţă.
Ofiţerul stării civile — vicepreşedintele consiliului popu­
lar, — care oficiază astăzi căsătoriile are prinsă peste
piept o banderolă tricolor.
în cîteva m inute căsătoria e gata. Certificatul e com­
pletat precum şi actul de căsătorie. Semnăm. Acum în­
deplinim şi cclelalte formalităţi. Declar naşterea băiatului
meu Dori. Actul e pregătit şi el din timp, semnez şi pri­
mesc certificatul de naştere.
Iată-m ă căsătorit şi tată dintr-o dată. Ciocnim pahare
pline cu şampanie. Felicitări şi urări de fericire în căs­
nicie.
— Botezul o să fie la mine acasă. Vă poftesc pe toţi
la botez peste două săptămîni.
Mama îi dă cu cotul să tacă. O priveşte lung şi zice :
— Hai noroc, muiere ! Să ne trăiască nepotul şi nora
şi toţi de-aici.
Ciocneşte paharul cu mama. Megaluza rîde lîngă mine.
— Cînd mă uit la tatăl tău îmi vine să rîd. E simpatic
foc. Cînd vorbeşte e grozav.
— Te rog să-i zici tată. îl ucizi dacă nu te aude zi-
cîndu-i tată.
Megaluza se duce imediat lîngă tata şi mama şi cioc­
neşte cupa de şampanie. Spune tare :
— Sărut mîna, tată şi mamă.
Tata cască gura mare, îşi dă pălăria pe ceafă, semn
că c în încurcătură şi zice tare :
— îţi mulţumesc, noră dragă. îţi fac cadou vaca pen­
tru vorbele astea care mă unsără pe inimă. Vaca mea dă
lapte mult şi văd că nepotu-meu e cam mîncău.
Megaluza rîde şi îl sărută pe obraz.
Părăsim încăperea. Altă pereche ne ia locul !

167
 50

Părinţii mei încă n-au plecat. Părinţii Megaluzei sînt

la Lăcrimioara. Mama e m îhnită din cauză că nu poate
să rămînă dînsa să aibă grijă de copil.
Megaluza e în al noulea cer de fericire. Tata o soarbe
din ochi. Mama e moartă după ea. Megaluza e un magnet.
în seara petrecerii, în care am sărbătorit căsătoria,
preşedintele Tribunalului, Dragu, de faţă cu preşedintele
judecătoriei Udrescu, mi-a spus să dau o notă expli­
cativă pe scurt cu legăturile pe care le-am avut cu Me­
galuza, dar şi cu Ruxandra. N atura lor. El crede că au
fost de natură pur colegială. Nu ştie cine a făcut o ano­
nimă la m inister şi una, identică, la organele locale. Peste
cîteva zile să i-o duc. M-a îngrijorat situaţia creată, ano­
nima trim să la m inister şi dirijată spre conducerea tribu­
nalului.
îl sun pe nea Răduţ. îl rog dacă e bun să-mi acorde
o întrevedere de cîteva minute.
— Care întrevedere şi de ce cîteva m inute !
— La o cafea în oraş. Tocmai de aceea te rog nea Ră­
duţ să ne întîlnim în oraş, tocmai ca să stăm numai cî­
teva minute. La dumneata acasă ne lungim la vorbă. Pă­
rinţii încă nu au plecat.
— Bine. Ne întîlnim la cafeneaua „Feminau din colţul
bulevardului.
— în cinci m inute sînt acolo.
O anunţ pe Megaluza că plec pentru cîteva minute.
Părinţii mei sînt lîngă ea. Aşteaptă să vină şi socrii, pă­
rinţii Megaluzei. Mîine pleacă.
— Nu întîrzia, îmi zice tata.
Megaluza se apropie de mine şi cum e cu copilul în
braţe mi-1 întinde şi-l sărut.
După ce îl sărut mă îndrept spre uşă. îl aud pe tata
în urm a mea zicînd :
— Dă-mi nepotul să-l sărut şi eu.
Nea Răduţ e deja la masă. îm i face semn cu mîna
să-l văd.
— Hei, care-i necazul, micul meu prieten ?

163
 De cîte ori sînt la necaz, nea Răduţ mă numeşte ast­
fel : micul meu prieten.
îi explic ce am pe inimă. Oful, cum s-ar spune. Mă
ascultă liniştit. Soarbe din cafea şi ascultă. Eu întorc
povestea pe toate feţele.
— Nu-ţi fă atîtea griji. Eu ştiu cine e autorul. E de
la noi din tribunal. Un coleg de-al nostru. De ce a făcut
această anonimă ? Simplu ! I-a făcut curte Ruxandrei şi
bineînţeles că a fost refuzat. Iată-1 că trece la acţiune. E
un tlnăr tomnatec. Are 39 de ani. înţelegi ?
Face o pauză în care soarbe liniştit din cafea.
— Mi-a povestit Ruxandra cu lux de am ănunte toate
capitolele acestei poveşti. Mi-a arătat şi scrisorile pe
care i le-a scris. Zilnic primea cîte o scrisoare. Fata ma­
nierată l-a rugat să nu-d mai scrie. Zadarnic. A continuat
pînă cînd într-o zi l-am chemat la mine şi l-am sfătuit
ca pe un coleg, nu ca de la şef la subaltern, că, de, sînt
vicepreşedintele judecătoriei, să-i dea pace Ruxandrei. A
înnegrit de ciudă. Fireşte că a luat sfîrşit comedia, dar
iată-i urmările.
îşi aprinde o ţigară. De foarte m ulte ori evită să fu ­
meze cînd sîntem îm preună. Crede că îmi face mie poftă
ori că îmi dăunează fumul.
— Şi-acum, micul meu prieten, ascultă-mă. Ştiu de
anonimă. Ruxandra, de acolo de unde este, a dat nota
explicativă cerută de preşedintele tribunalului. Spune în
ea, pe scurt, în cîteva rînduri că te-a vizitat, ca ori şi ce
coleg, cînd erai bolnav la spital. Restul zice că e o calom­
nie. Acum, consider eu, să discuţi înainte de a da nota
explicativă cu preşedintele tribunalului dacă e bine să ia
o declaraţie de la Megaluza... fiindcă trebuie. Tocmai aici
e punctul nevralgic al problemei. Da ? înţelegi ?
— înţeleg şi mă îngrijorează m ult situaţia în care mă
«iflu.
— Nu. Fii serios, tînărul meu prieten. Dorin, ai învă­
ţat la facultate un lucru care e ştiut de toată lumea şi
anume : nu te poţi căsători dacă eşti bolnav de tubercu ­
loză. E un impediment.
Reţine, Dorin. Acesta fiind un adevăr nu o m in ­
ciună. Chiar de nu intervenea ruptura dintre tine şi Mc*
galuza nu puteai să te căsătoreşti. E clar ? Nu se minte.
Adevărul acesta e. P artea voastră sentim entală nu inir

169
resează. Că nu te-a sărutat, că nu şi-a spus numele. Sînt
mofturi. Eu am reflectat şi nu-ţi găsesc o vină care să
ducă la o sancţiune.
— Vinovat sînt, dar ce să fac acum ? Vina mi-o ştiu.
— Şi care e, mă rog ? Doresc să o aflu şi eu.
— Fiindcă singur am afirm at faţă de colegi că mă
voi căsători cu Ruxandra. Colegii ştiu. Ori eu ştiam că
am avut legături intime cu o altă femeie...
— ...Şi de unde să fi ştiut că e însărcinată ? Atunci
cînd ai aflat ai procedat cavalereşte. Şi asta cînd ţi-a
permis sănătatea.
— Dar colegii ?
— Colegii ? O glumă pusă la cale, de tine şi R uxan­
dra, să tempereze cavalerul tomnatec care nu-i dădea
pace...
T otuşi.-
Da, totuşi...
Fiecare gîndim la altceva. Eu gîndesc acum la copilul
meu şi la Megaluza.

51

Simt o nesfirşită bucurie cînd sînt acasă. O aud pe

Megaluza cum îi spune poveşti băieţelului care, fireşte,
nu înţelege nici u n cuvînt. Uneori, o surprind că scrie.
Se ruşinează. Parcă ar fi prinsă furînd ori săvîrşind c
faptă nepermisă.
Ne-am hotărît. După ce term ină Megaluza concediul
de m aternitate va veni mama ei pen tru o perioadă la
noi. După aceea va lua copilul la ţară pînă se va face de
grădiniţă. *
Lăcrimioara se pregăteşte de nuntă. Portos mă sună
aproape zilnic. Am devenit buni amici. Vorbim la tele­
fon pînă uităm de noi. E tonic şi viguros sufleteşte.
Mîine sîn t aşteptat de Dragu, să-i duc nota explica­
tivă. Am scris-o de-acum două zile. Nea Răduţ a zis că
merge. Megaluza mi-a corectat un cuvînt. Nici acum nu
sîrrt convins dacă are dreptate sau nu.

170
 1

Nici nu s-a îm plinit anul de cînd m-am cunoscut cu

Megaluza şi avem deja băiat. Peste cîteva zile se va
împlini un an. Nu-i vai spune să văd dacă ea îşi va rea­
minti de această dată.
Tata m -a rugat să-i spunem Megaluzei Monica, aşa '
cum e itrecută în acte. Monica fiind un nume mai frumos
decît Megaluza.
Botezul va fi peste o săptămînă. Aşa a hotărît tata,
aşa va fi.
Mă bărbieresc şi gîndesc la tata, la botez, la insom­
nia pe care o am. Mă tem că Megaluza se va trezi au­
zind copilul plîngînd şi va observa că nu sînt lîngă ea
şi mă va certa. Copilul e un mîncău. Plînge noaptea şi
nu doarme pînă nu i se serveşte masa. Suge piept.
Vrea Megaluza. E dorinţa ei. A spus că laptele de mamă,
e sfînt. Nu poate fi înlocuit cu nici un fel de preparat.
A răt m aturizat. Parcă au trecut ani peste mine. Cu-
cîteva luni în urm ă nu arătam aşa de... să nu zic îm.bă-
trînit. Mi s-a form at o cută între sprîncene pe care na
o ştiam. O masez. Nu va dispare. Se va accentua cu anii.

52

Grefierul prim mă anunţă că sînt aşteptat de preşe­

dinte. îm i iau nota explicativă din sertar şi m ă grăbesc.
Cînd intru în birou, preşedintele Dragu se ridică în
picioare. Salut respectuos. îm i răspunde la salut şi în ­
tind mîna să-i dau nota explicativă. Sînt răspunsurile
la întrebările puse în scris.
— Le voi citi cu m ultă atenţie. O altă anonimă a
sosit. Referatul pe care îl voi trim ite m inisterului îl voi
înainta şi organelor locale. Voi face copii după fiecare
declaraţie şi notă explicativă. Deocamdată vezi-ţi de
treabă. Nimeni nu-ţi cere capul. Eu ştiu să-mi apăr de
calomnii oamenii cu care lucrez. Ştiu să le constat şi
greşelile, dar nu adm it calomnia de care e foarte greu
să te aperi.

171
 încerc să-i mulţumesc, dar constat că mă bîlbîi. Mă
retrag de-a-ndăratelea.
Grefierul prim îmi face cu ochiul cînd mă vede. Ri­
d ic-d in um eri şi mă grăbesc spre biroul meu să-i dau
telefon Megaluzei.
Nea R ăduţ e în birou.
— Am suspendat şedinţa pentru un sfert de oră. Ei,
cum a fost ?
— A apărut o nouă anonimă. Preşedintele cînd m-a
văzut s-a ridicat în picioare, astfel că şi eu am foât ne­
voit să stau tot în picioare.
— Acesta îi e obiceiul. Ce conţine anonima ?
— Preşedintele, din cîte am înţeles eu, spune că sînt
calomnii.
— Preşedintele Dragu ştie să ferească oamenii nevi­
novaţi de necazuri. Ai încredere în dînsul.
îi dau telefon Megaluzei. O anunţ de cele întîmplate.
Se simte o uşoară îngrijorare în vocea ei.
—t- Ce face Dori ?
— Face bine. îşi bagă degetele în gură.
— I-o fi foame.
— Nu, dragă, aşa fac copiii mici. Am vorbit cu tata
la telefon. Dînsul ne-a sunat.
— Care ?
— Tatăl tău.
— Şi ce vrea ?
— Că o să fie un botez cît o nuntă de mare. Zicea
să ne ducem din timp să avem vreme să ne odihnim.
Vom discuta cînd vei veni acasă.
Pun receptorul în furcă.

53

Sînt obosit. E obosită şi Megaluza. Copilul nu. A

început să gîngurească. îşi cîntă. Se alintă. Botezul a fost
de.pom ină. Tata a ţin u t să se facă un botez cum nu a
mai fost pînă acum. A lansat o nouă modă, un nou botez.

172
 A pus un hîrdău în mijlocul bătăturii. Lăutarii au în ­
ceput să cînte. Lumea invitată la botez, şi invitat a fost
tot satul, a ieşit de sub bolta sub care erau aşezate me­
sele şi a privit ceremonia înscăunată de tata. S-a aşezat
un hîrdău cu apă în el. Tata era îm brăcat în cămaşa.'
albă. Şi-a săltat mînecile pînă la coate. A cerut copilul.
Megaluza a adus copilul emoţionată. Tata a luat copilul
şi l-a aşezat pe masă care era sub dud. L-a dezbrăcat
în pielea goală şi a venit cu el spre hîrdău. Copilul l-a
luat cu o m înuţă de mustaţă. Tata rîdea, îi plăcea. A
făcut semn să înceteze muzica. S-a făcut tăcere deplină.
Lumea privea aiurită. A băgat copilul repede în hîrdău l
plin cu apă de trei ori şi a zis : „Să-mi trăiască n e p o tu l!“
Mama adusese un prosop mare. Tata a învelit copilul în
prosop. Ştia lecţia, se vede, dinainte. Sînt sigur că tata,
cît e de chiţibuşar, a făcut şi repetiţii. Apoi a zis cu o
voce de tu n et : „Mă, eu sînt Popescu botezătorul44.
Părinţii Megaluzei, Lăcrimioara cu Portos şi părinţii
ei, nea Răduţ şi doamna Olimpia au stat pînă duminică
seara. Botezul a început sîmibătă.
Tata era în al nouălea cer de bucurie. A jucat, a cîn-
tat şi a spus fel de fel de poveşti scurte, cu tîlc.
Mie mi-a spus că dacă nu a fost nuntă, barem să
fie botez aşa cum vrea el. Megaluza a rîs cu lacrimi. Nu
am putut să mă abţin şi i-am spus şi ei. A m ărturisit
şi ea că s-a tem ut de viaţa copilului cînd a văzut că
îl scufundă în apă de nu se mai vede. Şi, în special, cînd
Dori a început să ţipe. S-a dus şi a băgat mîna în a|:>ă.
Era călduţă. Se temea să nu răcească. Tata a prevăzut
şi o eventuală răceala, de aceea a pus să încălzească
apa.
Referatul întocmit de preşedintele tribunalului a fost
înaintat ministerului.
Aştept.

54
Sună telefonul. E seara. Ridic receptorul.
— Dorin, vino pînă la mine acasă.
— Imediat, nea Răduţ !
 Ştiu că nu mă cheamă să mă vadă. Ceva im portant
trebuie să-mi spună, ori ceva grav s-a întîm plat. O anunţ
pe Megaluza şi plec la nea Răduţ.
Mă aşteaptă. Doamna Olimpia nu este acasă.
— Problema s-a cam încurcat. A luat o turnură la
caro nu mă aşteptam. Ruxandra a cerut transferul. Nu
i s-a dat. Atunci s-a dus în audienţă la minister. Şi-a
susţinut verbal dorinţa de a fi transferată la o altă ju ­
decătorie din ţară, indiferent care. A fost demnă. Nu
te-a acuzat pe tine cu nimic. I-a spus m inistrului că te-a
iubit fără să-ţi mărturisească. Ministrul, om cu experi­
enţă, i-a aprobat cererea. E transferată în Buzău, înce-
pînd cu întîi care vine. Acum e în concediu de odihnă.
Acum e acum. M inistrul şi-a exprim at dorinţa, faţă de
Ruxandfa, că o să te cheme să stea de vorbă cu tine.
.Zioca că e o contradicţie mică între m aterialul întocmit
de preşedintele Dragu şi solicitarea Ruxandrei. Doreşte
să o lămurească. E clar, nu ?
Dau din cap afirm ativ, că e clar. Dar care o fi clarul ?
— Ce e de făcut ?, întreb.
— Ar fi o soluţie. Una singură.
— Care, întreb cu emoţie.
— Să vrea şi Megaluza.
— Nu înţeleg.
— Ai răbdare. Mă gîndesc la caietul de însemnări
&) Megaluzei. Dar — intervine veşnicul dar care mă ener­
vează la culme. Ce va zice m inistrul cînd tu îi vei în­
tinde caietul ? Din cîte se spune cred că îl va citi. Se
spune că e un om calm, înţelegător şi cu m ult tact. Dacă
va citi însem nările eşti salvat, vreau să spun că nu vei
fi sancţionat în vreun fel. Vei lua şi o adeverinţă de la
spital în care se vor specifica zilele de spitalizare şi de
concediu de boală. Astfel gîndesc eu. încă nu eşti chemat,
dar vei fi. Pînă atunci am tim p să mă gîndesc şi sînt
■sigur că voi găsi şi alte elemente de apărare.
Se duce în bucătărie şi vine cu o sticlă şi două pa­
hare.
— Mi-a trim is socru-meu un vin clasa întîi.
Toarnă vin în pahare. Ciocnim paharele.
— Să fie cu noroc, zice nea Răduţ.
— Să fie, zic eu încet.

174
 — Să ştii că nu renunţă uşor preşedintele Dra^n l i
oameni capabili cum eşti tu. Ai avut nota zero in f a ­
cultate. Examenul de la m inister l-ai trccut cu laud ■
Eşti un jurist capabil. Boala cîntăreşte enorm. E în fa
voarea ta. E hotărîtoare. Tocmai de aceea ar fi bine <1 u i ,
m inistrul ar accepta să citească însem nările şi chiar ;».i
le citească. Sînt convins că totul se va term ina cu bin*'
Uşa se deschide şi apare doamna Olimpia.
— V-am prins, oţilor.
— ’Oţi, nu hoţi, dragă.
— Păi eu am zis oţi. Ştiu că e o diferenţă. Mamele
cînd îşi alintă copiii care sînt năzdrăvani le zic ’oţul m a­
mei, nu hoţul mamei. Ar însemna să se bucure că m i­
cuţul e un ihoţ pe cînd el face giumbuşlucuri, nu hoţo-
mănii, adică nu fură. Viorel, de ce îţi subapreciezi ne­
vasta ?
Nea -Răduţ îşi cere scuze.
— Ce-ţi fac soţia şi băiatul, domnule ?
— S ărut mîna, bine.
— De ce nu foarte bine.
— Foarte, foarte bine, doamnă Olimpia.
— Aşa te vreau, Dorine. Optimist !

55

Nea Răduţ aşteaptă să zic şi eu ceva, probabil. Eu

tac fiindcă nu ştiu ce să-i răspund. Are dreptate teoretic,
dar să vedem practic ce se va întîmpla.
— După masă iau trenul şi la noapte ajung în B u­
cureşti. Am destul timp* să ajung la m inister. Cîteva un*
bune pot să mă plimb prin Cişmigiu.
— Lasă introducerea. Intră în miezul problemei. T<v
temi. Dai tîrcoale problemei, o iei de la 48. Intră, frai<\
în subiect.
Greu e să discuţi o probabilitate.
Discuţia alunecă spre alte teritorii. Începe să
tească o întâmplare trăită de un prieten de-al sau cu
mulţi ani în urm ă care nu are legătură cu povestea iihm

175
O ascult şi nu-mi dau părerea şi nici obiecţiuni nu fac.
— Ia ascultă, Dorine, eu îţi spun, cu un anumit scop,
aiureli, să te văd ieşind din mohoreala asta parşivă, dar
tu continui să fii de-a dreptul caraghios prin morga asta
de înrnorm întare pe care o afişezi. Fii, domnule, calm,
caJm, calm. Auzi c-a-l-m.

56

De zece m inute aştept în anticam era ministrului. Un

ins stă exact de zece m inute la m inistru în cabinet şi
nu mai iese. Am impresia că de veacuri stau pe acest
scaun. Ca şi mine, mai aşteaptă încă doi inşi. Şeful de
cabinet se uită pe o listă.
Uşa se deschide. Insul iese. Şeful de cabinet îmi face
semn să intru. îmi arată cu degetul să las valijoara jos
şi să intru fără ea. Nu îl ascult. Am în ea caietul Me­
galuzei.
Cabinetul e o cameră mare. Tocmai lîngă peretele
din faţa mea e biroul. Am de străbătut, cred, cel puţin
20 de metri. M inistrul e un bărbat încă tînăr. Nu cred
să depăşească 45 de ani.
îmi arată un scaun pe care să iau loc. Mă întreabă
cum mă numesc. îi răspund. îşi am inteşte imediat de
mine, de ce a dispus să fiu chemat.
— Cunosc conţinutul acestui dosar. L-am citit de cî-
teva ori. Am dispus transferarea judecătoarei Ruxandra
Mirciulescu în Buzău. E ceva în neregulă. Ceva te învi­
novăţeşte. Tocmai acest ceva doresc să-l lămurim îm pre­
ună. Un judecător e un om obişnuit, dar model, demn
în faţa societăţii. Cînd greşeşte e tras la răspundere de
societate. Ştii destul de bine aceste principii. întreb. U r­
mează întrebarea : de ce ai părăsit o femeie gravidă şi
ai îndrăznit să hotărăşti căsătoria cu altă femeie şi
accasta fiindu-ţi colegă, judecătoare !
Cîtă dreptate avea nea Răduţ.
— Provin dintr-o familie de oameni care m-au edu­
cat în spiritul cinstei şi dragostei. Nu am ştiu t că e gra­

I
176
vidă. Eu eram internat în spital, fiind bolnav. M inistrul
îmi face semn cu mina. Nu înţeleg ce-ar vrea să-mi
spună. Mă opreşte ? L-am indispus ? Poate că l-am pier­
d ut definitiv pentru cauza mea. Am şi u itat ce fel de
gest a făcut. Cred că nu-i plac... Sînt deodată extrem de
obosit. Nea Răduţ e în spatele meu. Mă împinge. De
fapt, mi se pare... Da, asta mi-a mai rămas : Trebuie
să dau acest caiet. Spun :
— Vă rog să citiţi însemnările zilnice, din acest ca­
iet, ale femeii care era gravidă şi eu nu ştiam. Nu ştiam
nici cum se numeşte...
M inistrul tuşeşte şi-l văd că zîmbeşte. Continui :
— Da. Nu ştiam cum se numeşte.
întind caietul şi adeverinţa că am fost internat în
spital. Mîna îmi trem ură. Iar îmi trem ură şi nu o pot
opri. Multe n-am ştiut să le opresc la timp.
— Caietul a fost citit de mai multe persoane care
pot depune m ărturie, înainte să ştiu eu că e gravidă.
— Nu sîntem la tribunal, zice m inistrul ironic.
Frunzăreşte totuşi caietul. Observ că citeşte o poezie.
încă una şi încă una. Mă priveşte încruntat.
— Miine la ora opt să fii prezent în acest cabinet.
Mă ridic de pe scaun şi buimac o iau spre uşă. Constat
că mi-am u itat valijoara. Mă întorc după ea. M inistrul
are o faţă bine dispusă.

57

Ies încîntat de la ministru. Nu observ că şeful de

cabinet îmi face semn să stau. Mă strigă. îm i dă un bi­
let de intrare în minister pentru a doua zi.
Pe Brezoianu ştiu un hotel. Mă duc şi-mi iau cameră.
Aleg acest hotel fiind aproape de minister. Cer centra­
listei să-mi facă legătura cu Megaluza. îi spun numărul,
în cinci m inute am legătura.

177
 — E bine. E... bine. Spune-i lui nea Răduţ că a in­
tuit bine m utarea m inistrului şi felul în care să parez
eu.
- - Tu vorbeşti turceşte ?
— Spune-i ce-ai auzit, că înţelege el. Ce face Dori ?
— întreabă de tine, tiranule.
— Te pup.
— Şi eu.
— Mă dezbrac şi mă culc. Nu-mi e foame. Simt o do­
rinţă nesfîrşită să dorm.
Cînd deschid ochii constat că e întuneric. Bine că
ştiu de unde să aprind lumina. Am dorm it exact zece
ore.
Am o foame de lup. Mă duc la restaurantul „Bucu-
reştiu şi mănînc. Ospătarul mă priveşte pasiv. Se miră
de pofta mea de mîncare.
Fac cîţiva paşi prin Cişmigiu. îm i ream intesc de zi­
lele însorite de prim ăvară din anii studenţiei cînd m er­
geam în grupuri, colegi şi colege, să ne plimbăm. 'Parcă
îl văd pe Nicolau Nicolae, lunganul, cum sărea în sus
să prindă crengi înalte de copaci. Cum Vărzaru se ducea
la paznic, îi dădea 5 lei şi acesta îi lua fără să ştie de ce,
dar se convingea imediat cînd îl vedea rupînd o floare
pe care o întindea cu graţie cîte unei colege. Era scrisă
pe panouri pedeapsa pentru o floare ruptă — 5 lei.
Vărzaru se amenda şi după aceea rupea floarea în hazul
tuturor. Paznicul rîdea şi el de comicul situaţiei.
Nici nu ştiu cînd trece timpul. E destul de tîrziu.
Sînt singur pe alee. Anunţ la recepţie ora la care să fiu
trezit.

58

O jum ătate de oră mai este pînă la ora opt. *Sînt în

faţa clădirii ministerului. Mă plimb. Aseară doream să
întîlnesc u n coleg, Jugănaru, care fusese repartizat în
capitală, dar am renunţat im ediat la acest gînd. Ce să-i
fi spus ? Ce să fi discutat cu el ?

173
 Funcţionarii încep să intre în minster. Mă duc la por­
tar şi-i arăt biletul de intrare. Intru în minister. Mă aşez
liniştit pe un scaun din sala de aşteptare. Şeful de ca­
binet trece pe lîngă mine şi-mi face semn cu mîna, ară-
tîndu-m i cele cinci degete. Semn probabil că peste cinci
m inute vine m inistrul, ori peste cinci m inute voi fi che­
m at eu.
Minutele trec încet. Parcă se tîrăsc.
Şeful de cabinet vine şi mă anunţă să-l urmez. In­
tru mai întîi în biroul său, în anticameră, apoi îmi des-
chido uşa cabinetului m inistrului să intru. E ora opt.
Păşesc pe covorul moale cu ochii ţintă spre ministru,
îm i suxîde încurajator.
— Cîteva ore m i-a răpit acest caiet.
ÎJ arătă cu degetul. Caietul e aşezat pe capătul biro­
ului, Oîngă telefon.
— Acum, Megaluza îţi e soţie. E o poetă talentată.
Scurtez discuţia. Concluzia la care ajunge Megaluza în
însem nări e concludentă >pentru mine. Locul dum itale nu
e în justiţie. Scrie într-un loc, aici, în caiet o constatare
de acest gen. E subliniată cu creion roşu de mine con­
statarea. O vei găsi cu uşurinţă. Te transfer în Colegiul
de avocaţi. Vei fi avocat cu data de azi.
A sunat, probabil, fiindcă uşa se deschide şi apare
şeful de cabinet.
— La ce oră ai tren ?
— La ora 11 şi 14 !
— Imediat să i se facă formele de transfer din jude­
cător în avocat, în cadrul Colectivului de avocaţi. El a
fost bolnav. Poftim actul.
Mie îmi dă caietul de însem nări al Megaluzei şi şe­
fului de cabinet îi dă adeverinţa că am fost internat în
spital.
îmi întinde mîna.
— Sper să primesc cartea cu autograf. Da ?
Dau din cap afirm ativ. Nu sînt în stare să zic un da
măcar.
Scriu cererea pe biroul şefului de cabinet, care mi-o
şi dictează.
Niciodată nu m-am gîndit la posibilitatea să ajung
avocat. într-adevăr, Megaluza, în mai m ulte locuri, scrie,

179
 nu numai într-u n loc, cum spune m inistrul, că prea mă
silesc să fiu corect şi drept în tot ce fac. Pînă şi cînd
merg pe stradă. Deci mă silesc...
Iată-m ă avocat. Am încredere în M inistru şi în Me­
galuza. Tot gîndindu-mă mă obişnuiesc cu noua mea si­
tuaţie.
Cu adresa către Colegiul de avocaţi al judeţului, şi
uitând să-l salut pe şeful de cabinet al m inistrului, co­
bor scările în m are grabă.
Bilet de tren găsesc la clasa întîi. Mai e un sfert de
oră pînă pleacă trenul. O, nu, nu un sfert de oră, ci o
oră şi un sfert. Mă enervează această aşteptare.
îmi ream intesc că îmi e foame. In tru în restauran­
tul gării să mănînc. îmi e sete. Beau o sticlă de apă mi­
nerală şi tot sim t că îmi e sete.
R estaurantul gării e ticsit de tot felul de călători gră­
biţi. O lume pestriţă venită aici din toate părţile ţării.
Poate că încă sîn t obosit şi nu văd prea bine. Cel care
se îndreaptă spre mine zîmbind şi gesticulînd larg cu
mâinile îmi este cunoscut .Oricum, el m ă ştie de undeva.
— Să trăiţi, domnule judecător. Cu ce treburi pe aici ?
E M înă-Scurtă. A ieşit... Nu mă lasă să îi răspund.
— Merg pe poteca lumii, domnule judecător. Nu mai
dau cu...
— Să nu mai dai. Acum sînt avocat.
— Ferească-mă sfîntul, dom’ avocat.
Cumpăr ziare şi reviste. Cumpăr o vedere pentru p ă­
rinţi. O scriu şi o pun la cutia poştală. Cînd ai de făcut
ceva, tim pul trece repede. Zboară. Urc în tren. îmi ocup
locul ş i deschid geamul şi privesc lum ea pestriţă de pe
peron. Am locul de lingă fereastră. Privesc şi nu gîndes<?
la nimic. Capul îmi e golit de gînduri.
Sînt îm păcat cu noua situaţie. Un coleg de an a fost
repartizat avocat, eu judecător. Iată-ne din nou colegi.
Trenul aleargă şi eu nici nu observ cine îmi sînt to­
varăşi de drum. Culmea. Eu sînt singurul bărbat. Res­
tul femei de diferite vîrste.
Deschid o revistă la întîm plare şi încep să citesc..
Timpul aleargă precum trenul. ,;
Cobor.

160
 59

Am o cheie de la yală la mine. Deschid încet uşa. E

ora cînd copilul doarme. La fel şi Megaluza.
Orlcît intru de încet, Megaluza mă aude şi apare din
camcra copilului. Ne îmbrăţişăm. Lasă capul pe pieptul
meu şi o sim t că plînge. De ce oare ? Mă îngrozesc.
— Ce s-a întîm plat ?
— Sînt fericită că s-a term inat odată pentru totdea­
una starea asta încordată în care trăiesc de peste un an
de zile. Iartă-m ă că nu pot să-mi opresc lacrimile.
Eu pot. Eu acum sînt fericit.
— Megaluza, m inistrul te-a ascultat.
Rămîne uluită cînd aude aceste cuvinte.
— Cum m-a ascultat ?
— M-a transferat avocat.
Bate din palme fericită.
— Eu am fost convinsă după numai o oră de discuţie
cu tine că nu eşti bun de judecător. Te împovăra această
funcţie.
Mă sărută şi cîntă, face paşi de dans prin sufragerie.
Uită că poate să îl trezească pe Dori.
li comunic lui nea Răduţ, prietenul meu.
— Ştiam de azi de dimineaţă. Telefonic un director
din minister l-a anunţat pe preşedintele Dragu. Felicitări,
tînărul meu prieten.
— Pînă mă acomodez trebuie timp.
— Omul se acomodează uşor tuturor situaţiilor. Tu
eşti rodat. Viaţa te-a luat în coarne prea repede. Mă re­
fer 3a boala ta, la acele zile de spaimă şi pînă la urm ă
te-ai acomodat vieţii de spital. Te-ai vindecat şi începu­
tul a avut un sfîrşit. Sînt convins că acum liniştea s-a
aşezat în casa voastră pentru totdeauna. Nevastă-mea zice
să vă luaţi urm aşul că tot trebuie scos la aer şi să veniţi
pe seară pe la noi- Da ?
— Cu toată plăcerea.

181
 60

O găsesc plinsă pe Megaluza. Ochii îi sînt înroşiţi.

— Să ştii că Ruxandra are cel mai nobil suflet di
cîte femei am văzut în viaţa mea. Am aflat de la doamna
Olimpia că părăseşte pentru totdeauna oraşul. Pleacă cu
bagajul. Am pus pe Dori în cărucior şi am pornit spre
gară. Ştiam că va fi condusă de doamna Olimpia.
E o fată distinsă şi cu suflet de aur. Mi-a sărutat co­
pilul. îi curgeau lacrimile. „Puteam să m ă căsătoresc cu
Dorin, dar am am înat cînd am aflat de dumneata. Mi-am
înăbuşit sentim entele şi am tot am înat căsătoria. Aştep­
tam naşterea m icuţului.44
Trem ur din tot corpul.
In tru în baie şi mă spăl cu m ultă apă pe faţă. Sim t
că mă înăbuş.
Dori merge de-a buşilea prin cam era lui. îl iau în
braţe şi merg cu el la fereastră. E larg deschisă. îi arăt
oraşul-

SFlRŞIT